Ken Kesey — Zbor Deasupra Unui Cuib De Cuci

KEN KESEY 


KEN KESEY 


ZBOR DEASUPRA UNUI 
CUIB DE CUCI 


Partea întâi 

RIMA PENTRU COPII 

SUNT TOŢI ACOLO. 

Feciorii negri în uniformele lor albe deşteptaţi înaintea 
mea ca să-şi facă de cap pe coridor şi să şteargă repede 
urmele până ce nu-i prind eu. 

Curăţă cu cârpa când ies eu din dormitor, tustrei mofluzi şi 
duşmănind toate câte sunt pe lume în ceasul din zoii şi locul 
în care s-au împotmolit şi oamenii pentru care trebuie să 
slugărească. Când urăsc aşa că acum. Mai bine să nu mă 
vadă. Mă strecor pe lârigă perete neauzit ca şi colbul din 
pantofii mei de pânză, dar ei au un echipament special ce- 
mi detectează frica, şi-şi înalţă capetele, tustrei deodată, cu 
ochii sticlindu-le reci ca nişte lămpi amuţite în carcasa unui 
aparat vechi de radio. 

— A venit Şefu. Suu-per Sefu, băieţi. Moş Mătură. Ia ţine 
ici, Şefu Mătură. 

Şi-mi vâra-n mâna o cârpă de spălat, arătându-mi cu 
degetul locul pe care vor să-l curăţ azi, iar eu mă pun în 
mişcare. Unul mă pocneşte cu coada măturii peste ţurloaie 
ca să m-ajute să mă grăbesc. 

— Ha, îl văzurăţi cum o tuleşte! Îi mare cât să-mi mânce 
mere de pe scăfârlie, da m-ascultă ca un copil de ţâţă. 

Râd împreună, apoi îi aud şopocăind în spatele meu, cu 
capetele laolaltă. Bâzâit de maşinărie neagră, dând în 
vileag ura şi moarte-a şi alte taine ale spitalului. Nu se 
feresc să-şi destăinuie cu glas tare tainele urii lor când mă 


aflu prin preajmă, căci mă cred surdo-mut. Ioată lumea mă 
crede la fel. Eu-s destul de viclean şi de ascuns ca să-i 
prostesc măcar cu-atâta. Dacă faptul că-s pe jumătate 
indian mi-a 1 olosit la ceva în pârdalnica asta de viaţă, m-a 
ajutat să fiu ascuns în toţi anii ăştia din urmă. 

Acum şterg pe lingă uşa de intrare a secţiei şi, când o 
cheie zăngăne în broască de dinafară, ştiu că-i Sora şefa 
după cum încuietoarea primeşte cheia, docilă şi grăbită şi 
cunoscătoare, căci ea a avut de multă vreme de-a face cu 
aceste zăvoare. Sora şefă lunecă pe uşă aducând cu ea 
boarea îngheţată a vântului şi încuie uşa la loc, iar eu îi 
zăresc degetele întârziind pe oţelul lustruit - unghia 
fiecărui deget de-aceeaşi culoare cu buzele ei. Un 
portocaliu caraghios. Ca şi ciocul unui ciocan de lipit. O 
culoare atât de fierbinte ori de rece că dacă te-atinge nici n- 
o ştii deosebi. 

Aduce cu ea un coş împletit din răchită, ca acelea pe care 
cei djn tribul Umpqgua le vând pe şoseaua încinsă sub 
soarele de august, un fel de tolbă pentru scule cu mâner de 
cânepă. O are încă de când am venit eu aicea. Impleti-tura-i 
largă aşa că pot să văd ce-i înăuntru; nu poartă în ea 
pudrieră, rujuri, ori mai ştiu eu ce fleacuri muieregşti, ci a 
umplut-o cu o mie de piese de schimb pe care are de gând 
să le folosească în treburile ei de astăzi - pinioane şi 
angrenaje, roţi de transmisie lucind de atâta folosinţă, 
buline minuscule care sticlesc ca porţelanul, ace, 
forcepsuri, cleşti de ceasornicar, bobine de sârmă. 

Înclină iute capul spre mine şi trece mai departe. Eu mă 
las împins de teul meu către perete şi-ncerc să-i derutez 
echipamentul de detecție, nelăsând-o să-mi vadă ochii - ei 
n-au cum să te trădeze dacă-i ţii închişi. 

În bezna mea aud pocnetul înfundat al tocurilor ei de 
cauciuc de pardoseală şi clinchetul fiarelor din coşul de 
răchită în cadenţa paşilor care trec pe lângă mine. Merge 
dreaptă şi ţeapănă. Când redeschid ochii, e la capătul 
coridorului, pregătindu-se să intre în camera de sticlă a 


infirmierelor unde-şi va petrece ziua aşezată la birou, uitân- 
du-se pe geam şi făcând note în legătură cu ceea ce se 
petrece sub nasul ei în salonul comun în timpul 
următoarelor opt ceasuri. Faţa ei trădează satisfacția şi 
împăcarea la gândul celor ce-o aşteaptă. 

Atunci. Dă cu ochii de negrii ei. Încă mai stau adunaţi, 1 
ciorchine, şopocăind între ei. N-au auzit-o intrând în secţie. 
Simt acum că-i arde cu privirea, dă-i prea târziu. Ar fi 
trebuit să se păzească şi nu să se-adune prin colţuri atunci 
când e vremea să vină ea. Capetele lor se depărtează, 
buimace. Ea îşi ia avânt şi se repede spre locul unde ei au 
rămas încolţiţi la capătul holului. Ştie ce şi-au vorbit şi se 
vede de la o poştă că-i furioasă foc. O să-i rupă în bucăţi pe 
troglodiţii ăia nenorociţi, mădular cu mădular, aţra-i de 
furioasă. Acum se umflă, până ce-i plesneşte halatul la spate 
şi-şi extinde mâinile ei telescopice până ce-ar ajunge să-i 
cuprindă pe cei trei ca nişte tentacule, de cinci, de şase ori. 
Aruncă o privire în jur, rotindu-şi căpăţâna uriaşă. Nu-i 
nimeni sculat s-o vadă, afară de Moş Mătură Brom-den, 
corcitura de indian care s-a ascuns după cârpele sale şi 
care nu poate striga după ajutor. Aşa că ea-şi dă drumul de- 
a binelea, surâsul schimonosit ajunge un adevărat rânjet, se 
despică într-un mârâit ameninţător, iar ea creşte şi iar 
creşte până se face mare ca un tractor, aşa de imensă că 
pot s-adulmec mirosul maşinăriilor din ea, aşa cum simţi 
mirosul unui motor care se-opinteşte să tragă o povară prea 
grea. Îmi ţin răsuflarea şi mă gândesc că, Dumnezeule, de 
data asta chiar or s-o facă! De data asta or să lase ura dinei 
să crească şi să dospească peste măsură şi-o să se sfâşie-n 
bucăţi mai nainte să priceapă ce fac! 

Dar tocmai când ea e gata să-şi încovoaie tronsoanele 
braţelor în jurul tuciuriilor, iată ei sunt pe cale să-i sfâşie 
măruntaiele cu coada teurilor, pacienţii se revarsă, pe uşa 
dormitorului ca să afle ce-i hărmălaia aceea, aşa că ea 
trebuie să se preschimbe la loc mai înainte ca ei s-o poată 
surprinde în adevărata şi hidoasa-i înfăţişare. Până când 


bolnavii reuşesc să-şi alunge somnul din ochi şi să priceapă 
despre ce-i vorbă nu zăresc decât obrazul Sorei şefe, 
surâzând calmă şi rece ca de obicei, zicându-le tuciuriilor c- 
ar fi bine să nu mai stea la taclale, că doar e luni dimineaţa 
şi-s atâtea de făcut în prima dimineaţă a săptămânii. 

— Vreau să zic, lunea obişnuită, pricepeţi, băieţi?; 

— Da, dom şoară Ratched. 

— Şi-avem o sumedenie de programări în dimineaţa asta, 
aşa că poate dacă dezbaterea voastră în grup nu-i. Atât de 
urgentă. 

— Da, dom şoară Ratched. 

Se opreşte şi salută din cap pe câţiva pacienţi adunaţi 
împrejurul ei, privind-o cu ochi roşii şi umflaţi de somn. 

— Înclină o dată capul spre fiecare. Un gest precis, 
mecanic. Obrazul ei neted, calculat, croit la precizie, ca al 
unei păpuşi de lux, cu pielea ca smalţul cărnuriu, un 
amestec de alb şi gălbui, cu albastrul fecioresc din priviri, 
cu nasul mititel şi nările trandafirii - totul armonizându-se 
perfect, în afară de nuanţa buzelor şi-a unghiilor şi de 
proporţiile sânilor. S-a comis, nu se ştie cum, o eroare în 
confecţionarea ei, atunci când s-au aşezat sinii aceia mari. 
Muiereşti, pe un produs altminteri desăvârşit, şi se vede 
bine cât o supără asta. 

Bărbaţii încă se aţin în preajma ei, aşteptând să vadă de ce 
anume tăbărâse pe tuciurii, aşa că ea-şi aminteşte că m-a 
zărit şi zice: 

— Şi, de vreme ce-i luni dimineaţa, de ce să nu-ncepem 
bine săptămâna şi să-l bărbierim pe săracul domn Bromden 
imediat, până nu-ncepe aglomeraţia de după micul dejun, 
căutând totodată să evităm cât putem -ă - dezordinea pe 
care art Ms iceiul s-o işte, ce părere aveţi? 

Înainte ca vreunul să se-ntoareă şi să pună ochii pe mine, 
eu mă trag tiptil în debaraua cârpelor, închid uşa după mine 
şi-mi ţin suflarea. Bărbieritul înainte de masa de dimineaţă 
e lucrul cel mai rău. Când ai pus ceva în pântec, te ţii mai 
tare şi mai treaz, şi pungaşii ăia care lucrează pentru 


Organizaţie au mai puţine şanse să-ţi strecoare una din 
maşinăriile lor afurisite în locul unui aparat de ras. Dar 
când eşti bărbierit înainte de gustare, cum mă sileşte ea în 
unele dimineţi - la şase jumătate, într-o odaie toată numai 
pereţi albi şi chiuvete albe şi tuburi albe de neon pe tavan 
ca să alunge toate umbrele, şi pretutindeni în jurul tău 
chipuri ce ţipă încolţite în oglinzi: - atunci ce şanse mai ai 
să te aperi de una din maşinile lor infernale? 

Stau pitit în debara şi ciulesc urechea, cu inima zvâcnân- 
du-mi în întuneric, şi-ncerc să-mi alung frica, încerc să-mi 
îndrept gândurile spre altceva - să mă-ntorc îndărăt şi să- 
mi amintesc satul şi râul cel mare Columbia, să mă gân- 
desc, ah, cum odată Tatucă şi cu mine vânam păsări dintr-o 
ascunzătoare între cedri, lingă Cataracte. Dar ca-ntot- 
deauna când încerc să-mi îndrept gândurile spre trecut şi 
să m-ascund acolo, frica de lângă mine mi se strecoară în 
amintiri. Îl simt pe negrul cel pirpiriu apropiindu-se afară în 
hol, adulmecând frica mea. Îşi cască nările ca nişte pâl-nii 
negre, capul său ca o baniţă legănându-se într-o parte şi-n 
alta, cum adulmecă şi soarbe în el frica din întreaga secţie. 
Acuma mă simte şi pe mine, îl aud chefnind. Nu ştie încă 
unde-3 pitit, dar mă amuşina şi vânează primprejur; încerc 
să nu mişc. 

(Tătucu-mi spune să nu mişc, îmi spune că dulăul a 
adulmecat o pasăre undeva pe-aproape. Am împrumutat un 
prepeilear de la cineva din Cataracte. 'Toţi câinii din sat îs 
corcituri schilave, zice Tatucă, mânca numai maţe de peşte 
şi n-au clasă de loc - da copoiu ăsta are instinct. Eu nu zic 
nimic, dar văd deja pasărea în lăstărişul cedrului, tupilată 
într-un ghem de pene. Câinele ţopăie în cercuri dedesubt, 
prea mult miros de pasăre împrejur ca s-o poată dibui. 
Pasărea-i în siguranţă câtă vreme nu mişcă. Se ţine bine, 
dar dinele continuă să adulmece şi s-alerge în cercuri, cu 
un zgomot tot mai desluşit şi mai aproape. Atunci pasărea 
se pierde, penetul îi tresaltă, ţâşneşte din copac în bătaia de 
puşcă a Tătucăi.) 


Înainte să îi făcut zece paşi din ascunzişul meu, negrul cel 
pirpiriu şi unul din hajmandăi mă înşfacă şi mă târăsc îri 
odaia bărbierului. Nu mă lupt şi nu scot nici un sunet. E şi 
mai rău dacă urli. Îmi înghit ţipătul. Îl rețin în mine până ce- 
mi ajunge la tâmple. Încă nu-s sigur că au înlocuit aparatul 
de ras cu una din maşinăriile alea până ce nu mi-ating 
târapla; atunci nu mă mai pot reţine. Gata cu voinţa când 
mi-ating tâmplele. E ca atunci. Buton, contact, Alarmă 
aeriană, Alarmă. Aeriană, făcându-mă să dau drumul la glas 
aşa de tare că nu mai seamănă cu nici un sunet, toţi urlă ia 
mine cu mâinile la urechi din spatele unui perete de sticlă, 
chipurile acelea articulând cuvinte dar nu se-aude nici un 
sunet. Urletul meu îneacă toate celelalte-sunete. Ei iar pun 
în funcţiune maşina de ceaţă şi ea mă-m-presoară cu o 
ceaţă albă şi rece ca o spumă de lapte, aşa de groasă că m- 
aş putea ascunde-n ea dacă nu m-ar ţintui pe locul meu. Nu 
mai văd prin păcla nici la zeca centimetri înaintea mea şi 
singurul sunet care răzbate peste mugetul meu e strigătul 
de luptă al Sorei şefe care se năpusteşte pe culoar, 
împrăştiindu-i pe bolnavii ce-i stau în cale cu coşul ei de 
nuiele. O aud cum vine, dar tot nu-mi pot stăpâni urletul. 
Urlu până ce-njunge la mine. Ei mă ţintuiesc în scaun până 
ce ea-mi vira tolba ei de răchită pe gât şi mi-o îndeasă bine 
c-un teu de spălat. 

(Un copoi bălţat hămăie în ceaţă, alergând înfricoşat şi 
pierdut căci nu mai desluşeşte nimic. Pe pământ nu sunt 
alte urme decât ale lui, adulmecă în toate direcţiile cu nasu- 
i rece şi roşcat ca de cauciuc, culegând doar mirosul 
spaimei sale, al fricii ce i se cuibăreşte-n mădulare ca un 
abur fierbinte.) 

O să pătimesc şi eu la fel, povestind în sfărşit despre toate 
acestea, despre spital, despre ea şi despre băieţi - şi despre 
McMurphy. Am tăcut atâta amar de vreme că acuma o să 
izbucnească c-un muget din mine ca un potop de ape şi-o să 
ziceţi că acela care vă povesteşte aiurează şi bate câmpii, 
Dumnezeule! O să credeţi că-i totul prea cumplit ca să se fi 


putut întâmpla vreodată, prea înfricoşător ca să fie 
adevărat! Dar, rogu-vă! Încă-mi vine greu să gândesc 
limpede la toate acestea. Dă-i totul adevărat, chiar de nu s-a 
întâmplat. 

CÂND SE MAI RISIPEŞTE CEAŢA CÂT SĂ POT vedea, mă 
trezesc şezând în salonul comun. Nu rn-au mai dus la. 
Prăvălia cu şocuri” de astă dată. Mi-amintesc că m-au scos 
de la bărbier şi m-au închis la Izolare. Nu mai ştiu dac-am 
mâncat sau nu. Probabil că nu. Pot să-mi amintesc de unele 
dimineţi petrecute4a Izolare, tuciuriii aducân-du-mi 
supliment din toate felurile - zicând că-s pentru mine, dar 
de fapt ei le mănâneă - până ce tustrei îşi consumă micul 
dejun în vreme ce eu zac pe salteaua cu duhoare de urină, 
holbându-mă la ei cum înfulecă ouă cu pâine prăjită. 
Adulmec mirosul de untură şi-i aud cum molfăie pâinea. În 
alte dimineţi mi-aduc terci rece şi mă silesc să-l înghit fără 
măcar să mi-l săreze. 

În dimineaţa asta pur şi simplu nu-mi mai amintesc. Mi-au 
vârât pe gât destule chestii din alea la care le zic pilule, aşa 
că nu mai ştiu de mine până ce n-aud uşa de la intrare 
deschizându-se. Deschiderea ei înseamnă că-i cel puţin ora 
opt, înseamnă c-am stat poate o oră şi jumătate în frig şi-n 
nesimţire la Izolare, unde-ar fi putut să vină tehnicienii şi 
să-mi instaleze orice le-ar fi cerut Sora şefă, şi eu nici să nu 
ştiu. 

Aud zgomote la uşa de intrare a secţiei, undeva la capătul 
coridorului, în afara vederii. Uşa-ncepe să se deschidă la 
ora opt şi se deschide şi se-nehide de-o mie de ori pe zi, 
hâşâc-clic, în fiecare dimineaţă şedem înşiruiţi pe cele două 
laturi ale salonului comun, făcându-ne de lucru cu cuburile 
în imagini, aştepând ca o cheie să poposească în încuietoare 
şi să vedem cine mai intră pe uşă. Nu prea avem ce altceva 
să facem. Câteodată la uşă apare câte-un intern, sosit 
devreme ca să vadă cum arătăm înainte de medicaţie, ÎM, 
cum îi zic ei. Alteori vreo soţie venind în vizită pe tocuri 
înalte şi cu poşetă lipită strâns de pântec. Ori vreun cârd de 


învăţătoare, conduse în. Turul lor de nerodul ăla de la 
Relaţii cu publicul, care-ntotdeauna bate din palmele lui 
umede ţipând cât e de fericit că spitalele psihiatrice au 
eliminat cruzimea de modă veche. „Ce atmosferă veselă, 
nu-i aşa?” Se foieşte în jurul învăţătoarelor care s-au strâns 
laolaltă de frică, bătând din palme: „Vai, când mă gândesc la 
zilele de odinioară, la murdăria, mâncarea proastă, la, ei da, 
chiar la brutalitatea de atunci, îmi dau atunci seama, 
stimatele mele doamne, că am parcurs un drum lung în 
campania noastră!:! Noii intraţi pe uşă-ne dezamăgesc de 
obicei, dar exista întotdeauna şansa de-a se întâmpla şi 
altminteri, şi când o cheie zăngăne în broască, capetele 
noastre tresaltă că trase de sfoară. 

În dimineaţa asta încuietoarea scoate un sunet ciudat; la 
uşă nu-i un vizitator obişnuit. Se aude vocea unui însoțitor, 
impacientată şi tăioasă: 

— Bolnav nou, veniţi să semnaţi de primire; şi negrii se 
pun în mişcare. 

Bolnav nou! 'Toţi se opresc din partida de cărţi sau 
deMonopol,, întorcând capul spre uşa salonului de zi. În 
mod obişnuit acum eu aş mătura pe coridor şi-aş vedea pe 
cine înregistrează, dar în dimineaţa asta, cum vă spuneam, 
Sora şefă mi-a aruncat o mie de kilograme în circa aşa că 
nu mă mai pot clinti de pe scaun. În majoritatea cazurilor 
eu îs primul care-l văd pe noul „admis”, îi văd strecurându- 
se speriat pe uşă, şi luneci nd pe lingă perete, aşteptând că 
negrii să vină să semneze de primire şi să-l ducă la duş 
unde-l despoaie şi-l lasă să tremure cu uşa deschisă, în 
vreme ce ei ţopăie rânjind în sus şi-n jos pe culoar căutlnd 
borcanul cu vaselină. 

— Ne trebe vazelină, pentru termometru. Îi spun ei Sorei 
şefe. 

Ea se uită de la unulla altul; 

Voieşte cu un, da” firav, ci le răspunde c-o v sunăloaVe eăâ-i 
cât se poate de curai), mulţume decisă 


— Nu vaa-ndoiesc - şi le dă un borcan. E; n e are col puţin 
patru litri. Dar băgaţi de seamă, băieţi, nu vă strân-geţi cu 
toţii acolo. 

După care îi văd pe doi dintre ei. Ori poate pe toţi trei. 
Înăuntru la duşuri cu noul. Admis,, agitând termometrul în 
unsoare până ce are un strat gros de vaselină pe el. Îngt- 
nând: „lac-aşa, frăţioare, iac-aşa”. Apoi închid uşa şi 
deschid toate duşurile până ce nu se mai aude nimic în 
afară de plescăitul uricios al apei pe dalele verzi. Eu mă aflu 
prin preajmă în majoritatea cazurilor, şi aşa văd lucrurile. 

Dar în dimineaţa asta trebuie să şed pe scaun şi să ciulesc 
doar urechea cum îl aduc. Totuşi, deşi nu-l pot vedea, ştiu 
că nu-i un caz obişnuit. Nu-l aud tâisâindi T - Îi înfricoşat pe 
lingă perete şi, eând îi pomenesc dt c1) - t ni se-nvoieşt şi 
răsunătoare eă-i cât se poate 

— Mi-au făcut duş azi de dimineaţă 11 ţi 1 seara la 
pârnaie. Şi zău dacă nu cred că mi urechile în taxiu încoace 
dac-ar fi găsit cu se pare că de câte ori mă expediază unde 
a ţi să mă ţesăle zdravăn înainte, după şi în timp Am ajuns 
să-mi fac bagajele la primul clipe aţin-te din calea mea Cu 
termometrul ăla „-ie-mi o clipită răgaz să-mi inspectez noul 
tcim fost până acum într-un institut psihologic. 

Bolnavii se privesc între ei cu txpiesu p întorc capul spre 
uşă de unde mai ia/b a Strigând mai tare decât ar fi trebuit 
nta ui află prin preajmă. Vocea îi răsuna de] undeva 
deasupra lor. Vorbindu-k de r pluti la cincizeci de metri 
deasupia u, p, i la mogâldeteSe de pe pământ. Pare ocauia 
îl aud apropiindu-se pe coridor, şi put pun cum păşeşte 
apăsat, fără să se fiu 1 e/c p are blacheuri la tocuri făcându- 
le să/an, scală ca nişte potcoave. Apare în piagul t să-şi, 
ancoreze câiiigele degetelor wdi i în t t nând aşa. Cu 
picioarele răşchirate, ca să-] pu bine. 

— Mneaţa. Ortaci. 

Chi pui dir p tpoii se ţ asi ar.inc! Nic. Îlul pe pardo se 
opreşte are, rămâcă cu toţii 


Deasupra capului îi spânzura un liliac de hârtie, rama de 
la sărbători.; întinde mâna şi-i dă un bobârnac. Făemdu-l să 
se rotească. 

— E-o zi grozavă de toamnă. 

Vorbeşte oleacă în felul în care. Vorbea Tatucă, vocea 
răsunătoare şi straşnică, dar nu arată ca Iatucă; Tatucă era 
indian pur sânge de pe râul Columbia - o căpetenie de trib 
- vârtos şi sclipitor ca un pat de puşcă. Insul ăsta-i roşcovan 
cu perciuni lungi şi roşii şi cu p claie de păr ie-şindii-i de sub 
şapcă, tânjind de multă vreme după o tun-soare, şi-i lat pe 
cât era Tatucă de înalt, lat în fălci, în umeri şi în spete, cu un 
rânjet larg, şi drăcesc, şi-i vârtos într-alt fel decât Tatucă, 
aşa ca o minge de baseball sub pielea-i scămoşată. O 
cicatrice îi traversează nasul şi unul din pomeţii obrajilor 
unde i-o fi administrat unul o lovitură de pomină la o bătaie, 
şi se mai văd încă semnele copcilor pe cusătură. Răniâne 
aşa în aşteptare şi, cum nimeni nu face vreo mişcare să-i 
spună ceva, începe să râdă. Nimeni n-ar putea spune prea 
bine de ce râde; nu se petrece nimic hazliu. Dar nu-i râsul 
acela al individului de la Relaţiile cu publicul, ăsta-i slobod 
şi puternic, ţâşnind pe gura larg rânjită, revărsându-se în 
cercuri tot mai lărgi până ce se sparge de pereţii întregului 
pavilion. Nu-i ca râsul grăsanului de la Relaţiile cu publicul. 
Ăsta pare adevărat. Mă dumiresc brusc că acesta-i primul 
râs sănătos pe care-l aud de ani de zile. 

Stă pe loc uitându-se la noi, legănându-se pe călcâie. Şi 
râde şi râde. Îşi împreunează mâinile peste pântec fără să- 
şi scoată degetele mari din buzunare. Bag de seamă cât de 
mari şi de bătătorite sunt mâinile lui. Toată lumea din 
secţie, bolnavi, personal şi cine-o mai fi, sunt năuciţi de 
înfăţişarea şi de râsul său. Nu mai e chip să-l opreşti, nu 
mai e chip să spui ceva. Râde până ce se satură pentru-o 
vreme, şi-apoi păşeşte în salonul de zi. Chiar şi-acum eând 
nu mai râde, ecoul râsului se agaţă de el, aşa cum sunetele 
adastă în jurul clopotului celui mare care s-a oprit din 
bătui? 


— A rămas în privirea lui, în felul cum surâde şi merge 
fudul, în felul cum vorbeşte. 

— Îmi zice McMurphy, ortaci R, P McMurphy, şi-s nebun 
după jocurile de noroc. 

Le face cu ochiul şi începe să fredoneze un crâmpei de 
cânteeel: „. Şi-ori de câte ori mă-ntâlnesc c-o pereche de 
cărţi,. Pun. Marafeţii. Jos”, şi iar râde. 

Se îndreaptă spre una din mesele de joc, înclină cărţile 
unui. Activ” c-un deget gros şi puternic şi le examinează c- 
un ochi pe jumătate închis, clătinând din cap. 

— Da, dom le de-asta venii în instituţia voastră, ca să v- 
aduc distracţie şi antren la masa de joc. N-a mai rămas 
nimeni la ferma aia de muncă silnică Pendleton ca să-mi mai 
învioreze zilele, aşa că mi-am cerut transferul, pricepeţi? 
Aveam trebuinţă de sânge proaspăt. Tiii, ia uite la glumeţu 
ăsta cum ţine cărţile, arătându-le la toţi; măi! 

O să vă dresez eu, copilaşi, ca pe nişte mieluşei. 

Cheswick îşi adună cărţile. Roşcovanul îi întinde mâna ca 
să i-o strângă. 

— Salut, amice; da ce joci? Pinacle? „Mnezeule, nu-i de 
mirare că nu-ţi pasă de-ţi văd cărţile. N-aveţi un pachet de 
ciurţi mai ca lumea pe-aici? Păi, ia priviţi, am adus cu mine 
pak&etul meu, pentru orice eventualitate, mai arată şi 
altceva în1l afară de figurile ştiute - priviţi colea să vă 
„lămuriţi, ei? Fişteeare-i altfel. Cinzeşdouă de poziţii 
diferite. 

Cheswick priveşte deja cu ochii ieşiţi din orbite şi ceea ce 
zăreşte el pe cărţile alea nu-l ajută deloc să-şi revină. 

— Binişor, să nu le mânjiţi, avem timp berechet şi partide 
câte vreţi de jucat. Îmi place să mă. Folosesc de pachetul 
meu, pentru că celorlalţi jucători le trebe cel puţin o 
săptămână să poată recunoaşte măcar culorile. 

Are pe el pantaloni de lucru şi-o cămaşă, decolorate până 
ce-au ajuns de-un alb lăptos. Faţa, grumazul şi braţele sânf 
arse de soare de atâta lucru la câmp. Pe cap şi-a înfipt o 
scufie neagră de motociclist, iar pe braţ duce o jachetă 


scurtă de piele; în picioare are bocanci cenuşii, prăfoşi şi 
suficienţi de grei ca să poată despica la o adică fundul 
vreunui om în două. Se desparte de Cheswick, îşi scoate 
şapca şi se apucă să bată cu ea un nor de praf din coapsă. 
Unul din tuciurii îi dă târcoale cu termometrul, dai el e prea 
agil pentru ei; se amestecă printre bolnavii „activi” şi 
începe să treacă de la unul la altul, strângându-3e mână 
mai nainte ca negrul să-l poată nimeri. Felul lui de a vorbi, 
ocheadele, vocea tunătoare şi mersul fudul mi-amin-tesc de 
vreun comisionar de maşini ori de-un licitator de vite - sau 
de unul din acei negustori ambulanți cocoţaţi pe-o scenă 
prăpădită la iarmaroc, dinaintea flamurilor fâlfâitoare, 
îmbrăcat în cămaşa-i cu dungi şi bumbi lucitori, atrăgând 
spre el chipurile oamenilor ca un magnet. 

— Ce s-a-ntâmplat de fapt, ca să vă spun tot adevărul, e că 
m-am pomenit amestecat în câteva încăierări la ferma aia şi 
tribunalul a hotărât că-s un psihopat. Şi credeţi voi c-o să 
mă-ncontrez eu cu tribunalul? Aş, puteţi miza pe ultimul 
bănuţ din buzunar că n-am s-o fac. Dacă binevoiesc să mă 
scoată de pe câmpurile alea afurisite de mazăre, mă fac tot 
ce le doreşte inimioară, şi psihopat, şi câine turbat ori 
vârcolac, căci nu-mi pasă de n-o să mai văd sapă de plivit 
cât trăiesc. Aflu acum că psihopat îi cel care se bate prea 
mult şi preacurveşte prea mult. Dar nu prea au dreptate, ce 
credeţi? 

— Vreau să zic, cine-a mai auzit de vreun bărbat care să se 
sature de iubit? Salut, amice, cum îţi zice? Pe mine mă 
cheamă McMurphy şi pun rămăşag pe doi dolari că nu-mi 
poţi zice câte puncte ai în mina aia de cărţi, nu ie uita. Doi 
dolari, ce zici? Naiba s-o ia, Sam! Nu poţi şedea locului o 
jumătate de minut fără să mă-nghesui cu afurisitu-ţi de 
termometru? 

— NOUL VENIT RĂMÂNE SĂ PRIVEASCĂ UN Minut, ca să 
priceapă rânduiala din salonul comun. 

Pe-o latură a lui. Bolnavii mai tineri, cărora li se zice; 
activi, sau „cazuri acute, pentru că doctorii-i socotesc încă 


destul de bolnavi ca să trebuiască să-i dreagă,” îşi măsoară 
puterea braţelor şi exersează diferite trucuri cu cărţile, de 
joc în care aduni, scazi şi numeri până ajungi la o anumită 
carte. Billy Bibbit încercă să-nveţe să răsucească o ţigară 
gata confecţionată, iar Martini se preumblă primprejur 
mereu descoperind câte ceva pe sub scaune şi mese. 
„Activii” se agită mult primprejur. Îşi spun bancuri unul 
altuia şi chicotesc în pumni (nimeni nu-ndrăzneşte să râdă 
slobod, ar tăbări pe el tot personalul cu carneţelu-n mână 
şi-o sumedenie de întrebări) ori scrin scrisori c-un capăt de 
creion galben, ros între dinţi. 

Se spionează unul pe altul. Din când în când careva scapă 
q vorbă despre sine, fără voie, şi-atunci unul din camarazii 
ăe la masa unde s-a scăpat cască, se scoală-n picioare şi se 
furişează spre registrul voluminos de lâhgă camera de 
gardă, notând în el mica informaţie auzită - prezentând 
interes terapeutic pentru toată secţia, aşa zice Sora şefă în 
legătură cu catastiful, dar eu ştiu că nu iace decât să 
strângă probe suficiente ca să mai trimită pe câte unul. la 
recondiţionate în Clădirea principală, să-i verifice bine 
scăfârlia şi să i-o dreagă cum se cuvine. 

Tipul care-a trecut informaţia în registru se alege c-o 
steluţă în dreptul numelui său, şi-a doua zi e lăşal să 
doarmă până târziu. 

Pe cealaltă latură a. sălii sunt înşiruite rebuturile 
Combinatului, bolnavii cronici. Ăştia nu-s în spital ca să fie 
dreşi ci numai ca să nu mai umble brambura pe străzi 
făcând firma de ruşine. Cronicii, sunt aduşi aici pe veci, o 
recunoaşte şi personalul. Ei se-mpart în. Umblăreţi,”, ca şi 
mine. Ca-rte încă mai pot circula primprejur dacă-i 
hrăneşti. Motorizaţi şi. Legume,. „Cronicii, sunt - cel puţin 
în majoritatea lor - nişte maşini cu defecte ascunse ce nu 
mai pot fi reparate” defecte înnăscute ori apărute după ce 
ani de zile s-au năpustit cu capul înainte în tot ce-i tare şi 
solid, încât atunci când spitalul dă peste ei. În cele din 
urmă, îi găseşte sângerând rugină în vreo parcare ui ă, Dar 


mai sunt printre noi şi „cronici” cu care personalul a făcut 
niscaiva greşeli cu ani în urmă, unii din noi care-am fost 
bolnavi „activi” la venirea aici, dar am fost trecuţi în 
cealaltă categorie. Ellis e un „cronic” internat ca „activ”, pe 
care l-au stricat în aşa hal atunci când î-au conectat la 
suprasarcină în odaia aia jegoasă şi criminală căreia 
tuciuriii îi zic. Prăvălia cu şocuri”, ca acuma-i țintuit la 
perete în aceeaşi stare în care l-au cules de pe masa de 
tratament ultima oară, în aceeaşi poziţie, cu braţele 
răstignite, palmele chircite, cu aceeaşi groază bezmetică 
întipărită pe faţă. E răstignit în halul ăsta pe perete, ca un 
trofeu împănat, îl scot din cuie când vine ora mesei Ori 
vremea să se culce şi vor să-l mişte din loc ca eu să pot 
şterge cu cârpa baltă adunată sub el. La vechiul sediu îl 
ţinuseră atâta într-un singur loc, că urina rosese podeaua şi 
bârnele de sub picioarele lui şi el tot cădea prin podea în 
salonul de dedesubt, dându-le celor de jos mari bătăi de cap 
la numărătoare când se făcea apelul. 

Ruckly e-un alt „cronic” internat în urmă cu câţiva ani ca 
„acut”, dar pe el l-au supraîncărcat în alt fel: au făcut o 
greşeală la una din instalaţiile lor pentru cap. Era o 
adevărată pacoste pentru toţi, cărându-le picioare în fund 
tuciuriilor şi muşcându-le pe elevele-infirmiere de coapsă, 
aşa că l-au luat de-colo ca să-l pună la punct. L-au legat în 
curele de masă şi ultima oară când a. mai fost văzut, cel 
puţin pentru o vreme, tocmai închideau uşa peste el; el le 
făcu cu ochiul şi le spuse negrilor care se retrăgeau: 

— O să-mi plătiţi voi pentru chestia asta, iecloraşi de 
smoală. 

Şi l-au adus îndărăt în-salon peste două săptămâni, fără 
păr, cu obrajii vineţi şi uleioşi şi cu doi electrozi cât un 
nasture prinşi deasupra fiecărui ochi. Se vede bine din 
privirea lui cât de tare kau ars pe dinăuntru; ochii îi sunt 
plini e fum, cenuşii şi goi ca nişte siguranţe arse. Toată 
ziulica nu face decât să ţină o fotografie veche în dreptul 
acelei feţe stinse. Întoreând-o pe faţă şi pe dos cu degetele-i 


îngheţate, şi fotografia a devenit şi ea fumurie pe ambele 
părţi ca şi oshii lui, de mult ce-a ţinut-o în mână: şi nu se 
mai cunoaşte ce arată. 

Personalul îl socoteşte acum pe Ruckly unu) din insuccese, 
dar eu nu-s convins că azi i-ar fi mers bine dacă instalaţiile 
ar fi funcţionat perfect; Aparatele pe care le fac în vremea 
din urmă sunt în general fără greş, Tehnicienii au câştigat 
mai multă pricepere şi experienţă cu ele. S-a isprăvit cu 
butonierele de pe frunte, cu inciziile de orice fel - ei fac 
legătura chiar prin orbitele ochilor. Din când în când câte 
unul are parte de aceste instalaţii, pleacă din secţie încâinit 
şi turbat şi vrând să muşte pe toată lumea, şi se-ntoarce 
peste câteva săptămâni cu ochii vineţi de parcă s-a fi bătut, 
dar acum e cel mai drăguţ, mai îndatoritor şi mai cuminte 
din lume. Poate chiar c-o să plece acasă într-o lună Sau 
două, cu pălăria bine trasă peste faţa de somnambul ce 
rătăceşte în visul său simplu şi fericit. O reuşită, zic ei, dar 
eu îmi spun că nu-i decât încă un robot pentru Combinatul 
lor. Care s-ar simţi mult mai bine ca rebut, precum Pvuckly 
care şade tot pipăind şi bâi-guind peste fotografia lui. 
Niciodată nu face altceva. NelLirul cel sfrijit reuşeşte să-l 
trezească din când în când apro-frindu-se de urechea lui şi 
şoptindu-i: 

— Şi zi-i, Ruckly, ce crezi că-ţi face nevestică-n seara asta 
în oraş? 

Capul lui Ruckly zvâcneşte-n sus. Amintirile susură undeva 
în maşinăria aia rablagită. Se roşeşte la faţa şi vinele i se 
umflă la un capăt. Asta-l congestionează aşa de tare că abia 
de mai scoate un fel de fluierat din gâtlej. Băşici de salivă i 
se preling la colţul buzelor. Când într-un târziu ajunge să 
poată articula cele câteva cuvinte, auzi doar un sunet 
gâlgâit care-ţi dă fiori pe şira spinării; „D-d-d-d-d-dă-o-n 
bute! D-d-d-d-dă-o-n bute!” şi-şi pierde pe loc cunoştinţa din 
pricina efortului. 

Ellis şi Ruckly sunt cei rnai tineri bolnavi „cronici”, 
Colonelul Maţterson e cel mai vârstnic, un ofiţer ramolit, 


mumificat., din cavaleria primului război, care are obiceiul 
să ridice cu bastonul fustele infirmierelor ce trec pe lângă 
el, ori să ţină un fel de lecţii de istorie din palma stingă 
către oricine-i dispus să-l asculte. E cel mai bătrân din 
secţie, dar nu-i şi cel mai vechi de pe-aici - nevastă-sa l-a 
adus numai în urmă cu câţiva ani când s-a plictist să-l mai 
îngrijească. 

Eu-s aici cel mai vechi din secţie, venit încă la sfârşitul 
celui de-al doilea război mondial. Am venit aici în salon 
înaintea tuturor. Înaintea tuturor bolnavilor. lar Sora şefă 
se află aici chiar de mai multă vreme decât mine. 

Bolnavii „cronici” şi cei „activi” nu prea se amestecă 
Fiecare sade pe latura sa în salon, aşa cum vor tuciuriii Ei 
zic că aşa-i mai multă rânduiala şi dau tuturor de înţeles că 
în felul ăsta şi vor să rămână lucrurile. Ei ne mâna înăuntru 
după masa de dimineaţă, urmăresc dispunerea noastră şi-o 
aprobă din cap. 

— lac-aşa, dom şorilor, aşa şi trebe. Acum x ărnâneţl numa 
aşa. 

De fapt nici nu prea-i nevoie să zică ceva, căci. Cu excepţia 
mea,. Cronicii, nu prea sunt plimbăreţi, iar „activii, numai 
bine preferă să şadă pe partea lor, motivând cum că ceilalţi 
duhnesc mai urât ca nişte scutece soite. Dar eu ştiu că nu 
face plăcere să li se reamintească iarăşi că asta-l ce li se 
poate întâmpla şi lor într-o bună zi. Sora şefă le-a dibuit 
această frică şi ştie cum s-o folosească; ori de câte ori pe 
vreun „activ” îl cearcă urâtul, ea-i ştie arăta că voi, băieţi, 
fiţi cuminţi, băieţi cuminţi şi colaboraţi la rânduiala din 
secţie care-i gândită să ajute la vindecarea voastră, ori o s-o 
sfârşiţi de cealaltă parte. 

(Toată lumea din secţie se mândreşte cu felul în care 
colaborează bolnavii. Avem şi-o tăbliță de alamă fixată pe-o 
bucată de lemn de arțar pe care stă sccris: „FELICITĂRI 
PENTRU CUM VĂ DESCURCAŢI CU PERSONALUL CEL 
MAI PUŢIN NUMEROS DIN ÎNTREG SPITALUL. E-un fel de 
premiu pentru colaborare. E-agăţată pe perete deasupra 


registrului cu informaţii, taman la mijloc între „activi, şi 
„CTONiCI.) 

Roşcovanul nou venit, McMurphy, ştie pe dată că einu-i 
„cronic”. După ce examinează salonul de zi vreme de-un 
minut, se dumireşte că locul său e printre „activi”, aşa că 
se-ndreaptă imediat într-acolo, rânjind şi strângând niâinile 
celor întâlniți în cale. La început observ că-i face pe toţi de- 
acolo să se simtă stânjeniţi, cu veselia, spiritele şi 
interpelările obraznice la adresa negrului care încă se mai 
ţine de coada lui cu termometrul, şi mai ales cu hohotele 
acelea cu toată gura. Cifrele de control de pe tabloul de 
comandă tresar când răsună râsul lui. „Activii” au mutre 
îngrijorate şi stânjenite atunci când râde el, că puştii de 
şcoală când vreun coleg mai deşucheat face prea mare 
tărăboi în lipsa învăţătoarei şi se tem cu toţii că 
învăţătoarea s-ar putea să apară iar pe uşă şi să-şi pună în 
cap să-i ţină pe toţi după terminarea orelor. Se foiesc şi 
tresar, reacţionând parcă la cifrele luminoase de pe tabloul 
de control; observ că şi McMurphy a băgat de seamă că-i 
face neliniştiţi, dar asta nu-l potoleşte câtuşi de puţin. 

— La naiba, ce adunătură posomorâtă. Voi, băieţi, nici nu- 
mi păreţi aşa de smintiţi. 

Încearcă să le alunge crisparea, aşa ca un licitator care 
rnânuâeşte glumă că să binedispună mulţimea înaintea 
începerii licitaţiei. 

— Care din voi-pretinde că-i cel mai smintit? Cine-i 
nebunu-şef? Cine-i mai-mare peste partidele astea de cărţi? 
E prima mea zi pe-aici, şi-aş vrea să fac de la început o 
impresie bună asupra omului potrivit, dacă-mi poate dovedi 
că el e omul cu pricina. Cine-i smintitu număru unu pe-aici? 

Spune acestea direct lui Billy Bibbit. Se-apleacă şi-l 
priveşte atât de stăruitor pe Billy, că acesta se simte obligat 
să bâiguie că el încă nu-i s-s-s-smintitu număr unu, deşi e c- 
c-c-andidatu următor la funcţie. 

— Harding, începe el, B-b-b-bănuiesc eă-i fi tu. Tu eşti p-p- 
preşedintele con-con-consiliului de bolnavi. Omul ăsta v-v- 


vrea să-ţi vorbească, „Activii” se hlizesc şi ei acum. Mai 
puţin încurcaţi ca înainte, bucuroşi că se petrece ceva niai 
puţin obişnuit. Se-apucă cu toţii să-l tachineze pe Harding, 
îl întreabă dacă-i el smintitu număru unu. El lasă cărţile din 
mină. 

Harding e-un om subţirel şi nervos, cu o înfăţişare care te 
face să crezi c-ai văzut-o prin filme, prea arătoasă ca să 
aparţină unui om de pe stradă. Are umerii prelungi şi plă- 
pân; d pe care-i lăsa-n jos, încovoindu-i atunci cânt încearcă 
să se-ascundă în el însuşi. Mâinile-s atât de alungite, de albe 
şi de delicate, că-mi vine să cred că s-au plăsmuit una pe 
alta din săpun, şi câteodată plutesc slobode prin faţa lui ca 
nişte păsări albe, până ce le-observă şi le imobilizează între 
genunchi; îl necăjeşte faptul că are mâini frumoase. 

E preşedintele consiliului bolnavilor pentru că are la el o 
hfrtie care zice c-a isprăvit colegiul. Hârtia-i înrămată şi se 
află pe noptiera lui, iîâîngă fotografia linei femei în costum de 
baie care şi ea arată ca-n filme - are sinii foarte mar: şi-şi 
ţine marginea sutienului ridicată peste ei cu dt getele, tn 
timp ce priveşte într-o parte spre fotograf. Se zăreşte şi 
Harding înapoia ei, aşezat pe-un prosop, arătând mărunţei 
în costum de baie. 

— Parcă temându-se că o namilă are să-l împroaşte cu 
nisip. Harding se fuduleşte mult că are o asemenea nevastă, 
zice că-i femeia cea mai sexy din lume şi că nu se mai satură 
de el noaptea. 

McMurphy îi vira palma sa uriaşă sub nas şi Billy n-are 
altceva de făcut decât să i-o strângă. 

— Ei bine. Frăţioare, îi zice el lui Billy, mă bucur nespus că 
eşti c-c-candidaiu” la funcţie, dar întrucât mă bate gândul 
să preiau eu întreaga comedie, cu tot ce se află în ea, poate 
c-ar fi mai bine să vorbesc cu mai-marele vostru. 

Întoarce capul spre masa unde alţi, activi” s-au oprit din 
joc, îşi acoperă una din mâini cu palma celeilalte şi-şi 
pocneşte ostentativ încheieturile. 


— Ştii, amice, am de gând să fiu regele cartoforilor în 
salonul ăsta, să pornesc un joc crâncen de, douăzeci-şi- 
unu”. Aşa că mai bine du-mă la şef u vostru şi să lămurim 
îndată cine-o să fie stăpân pe-aici. 

Nimeni nu ştie prea bine dacă spătosul cu cicatricea şi 
rânjetu său zănatec face pe nebunu” ori e nebun de-a bi-Ce 
ocupai, cuviinţează de atenţia nelea precum se-arată, ori 
amândouă, dar cu totu încep se amuze copios făcându-i 
jocul. Îl urmăresc palma masivă şi roşie pe braţul firav al lui 
Bilh s-audă ce vă. Răspunde Billy. Acesta vede bine lui să 
spargă tăcerea, aşa că priveşte-n jur şi-aK din jucătorii de 
pinacle. 

Când Billy-i-l arată lui McMurphy, Hardm-speteaza 
scaunului şi-şi ia o mină importantă, în tavan, fără să-l 
învrednicească ne Billy ori pe e-o privire. 

— Şi-a programat. Domnul ă. ta o audient domnule Bibbit? 

— V-aţi programat o audienţă, domnu V. phy? Domnul 
Harding e un om ocupat, ni ir. r. deranja neprogramat. 

— Domnu Harding ăsta. Care zici că-i a. -este el smintitu 
număru unu? 

Se uită la Billy c-un singur ochi. lar Billy din cap, 
scuturându-l. Energic; Billy e încânt care i se dă. 

— Atunci spune-i smintitului-şcf Harding că II. P Mc- 
Murphy voieşte să-l vadă şi că spitalu ăsta nu-i destui de 
mare să-i încapă pe-amândoi. Eu-s obişnuit să fiu cel dinţii 
peste tot. Am fost tractoristu număru unu în licee echipă de 
tăietori din nord-vest, şi cartoforul număru: unu de când m- 
am întors din Coreea, şi-am, fost plivitoru număru unu la 
ferma de plivit mazăre din Pendleton - aşa că s. ocot că de-o 
trebui să fiu smintit, atunci să fiu unul numai bun de legat. 
Spune-i acestui Harding că sau iese-n uliţă =ă mă-n-frunte 
ea un bărbat, sau e-o jigodie fricoasă şi-atunci mai bine s-o 
şteargă din târg până la apusu soarelui. 

Harding se lasă şi mai mult pe spate şi-şi ancorează 
degetele mari de reverele hainei. 


— Bibbit, spune-i tinerelului nou venit McAiurphy că o să-i 
ies în întâmpinare pe holul principal la miez de zi şi-o să 
lămurim chestia asta o dată pentru totdeaun pocnesc 
libidourile. 

Harding încearcă să vorbească tărăgănat ca; phy; dar 
vocea lui piţigăiată şi icnită sună cai 

— Poţi să-l mai avertizezi, cum e şi cinstit, ea marele 
smintiţi iot: în secţia asta de doi ani şi că rt.a mine nu 
există pe pământ. 

Il ne i MciVSur-a-hios. U-s mai-”: ai nebun 

— Domnu Bibbit, ai putea să-l avertizezi pe acest domn 
Harding că eu-s aşa de nebun că recunosc că l-am votat pe 
Eisenhower. 

— Bibbit! Spune-i domnului McMurphy că eu-s aşa du 
nebun că l-am votat de două ori. 

— Atunci răspunderi domnului Harding - îşi aşază 
amândouă palmele pe masă şi se apleacă înainte vorbind cu 
glas coborât - că eu-s aşa de nebun că am de gând să-l 
votez pe Eisenhower din nou în noiembrie. 

— Mă dau bătut, zice. Harding înclinând capul, şi-i strânge 
mâna lui McMurphy. 

Nu mai e nici o îndoială în mintea mea că McMurphy a 
câştigat dar încă nu prea ştiu ce. 

Ceilalţi „activi” îşi lasă baltă ocupațiile şi se apropie binişor 
ca să vadă ce hram poartă noul venit. Încă unul ca el n-a 
pus piciorul în această secţie pân-acum. Îl întreabă de 
unde-i de fel şi cu ce se ocupă, într-un fel neobişnuit pentru 
ei. El le răspunde că-i un om cu o vocaţie. Le zice c-a fost 
tăietor de lemne fără căpătâi şi-o haimana până l-a luat 
armata în primire şi l-a învăţat care-i este înclinația 
firească; aşa cum i-a învăţat pe unii să şparlească, iar pe 
alţii să taie frunza la câini, pe el - zice - l-a învăţat să joace 
pocher. De atunci a devenit şi el om aşezat şi devotat jocului 
de noroc în toate formele. Visează să joace toată ziua 
pocher, şi să rămână holtei şi să trăiască unde şi cum 
pofteşte, numai de l-ar lăsa lumea, zice, „dar ştiţi prea bine 


cât sunt de persecutați oamenii cu vocaţie de către 
societate. De când mi-am descoperit chemarea, am trecut 
printr-atâtea pârnaie nenorocite c-aş putea să umplu cu ele 
o broşură. Ei zic că-s un scandalagiu nărăvit. Că adică mă 
mai încaier din când în când. Rahat. Nu le păsa atâta când 
eram un neghiob de ţapinar şi mă mai amestecam în vreo 
bătaie; asta-i scuzabil, ziceau ei, aşa mai răcoresc cei care 
trag din greu, ziceau. Dar dacă eşti pocherit, dacă te află că 
mai pui la cale câte-un joc în odaia din dos când şi când, e 
destul să tai cărţile cis, şi gata eşti criminal. Bre, rău îmi 
mai stricau bugetul tot ridicându-mă de la masa de pocher”. 

Clatină din cap şi-şi umflă obrajii. 

— Dar asta a mers aşa doar o bucată de vreme. Am învăţat 
şi eu şmecheriile. Ca să vă zic drept, condamnarea asta 
pentru atac huliganic pe care-o ispăşeam la Pendle-ţon era 
prima dandada în care căzusem de aproape un an. 

— De-aia m-au şi umflat. Îmi ieşisem din mină; individu a 
putut să se-adune de jos şi s-ajungă la copoi mai nainte ca 
eu s-o fi şters din oraş. Un ins al dracului de rezistent. 

Râde iar şi le strânge mâinile şi se-aşază să-şi încerce 
puterea braţului ori de câte ori negrul se-apropie prea mult 
cu termometrul, până ce-a dat mâna cu toţi, activii,. Şi când 
isprăveşte politeţurile cu ultimul „activ, vine drept spre 
„cronici”, ca şi când între noi şi ceilalţi n-ar fi nici o 
diferenţă. Nu te dumireşti dacă-i chiar aşa de prietenos ori 
o fi având vreun motiv ascuns de jucător care vrea să se 
cunoască şi cu aceia care-s aşa de pierduţi că nu-şi mai 
amintesc nici propriul lor nume. 

Iată-l trăgând mina lui Ellis de la perete şi strângân-du-i-o, 
ca un politician în timpul campaniilor care ştie că votul lui 
Ellis poate conta la fel de mult ca şi al celorlalţi. 

— Amice, îi zice el lui Ellis pe un ton solemn, eu mă 
numesc R. P McMurphy şi nu-mi place să văd un om în 
toată firea înotând în propria lui scârnă. De ce nu te duci să 
te usuci? 

Ellis priveşte vădit surprins baltă din jurul picioarelor. 


— Ia te uită, mulţumesc, face el şi chiar schiţează cî-ţiva 
paşi în direcţia latrinei, dar piroanele îi trag mâinile înapoi 
la perete. 

McMurphy trece în revistă şirul „cronicilor”, strânge mâna 
colonelului Matterson, a lui Ruckly şi-a lui moş Pete. 
Strânge mâna „motorizaţilor” şi-a „umblăreţilor” şi-a 
„legumelor”, strânge mâini pe care trebuie să le culeagă 
din poală ca pe nişte păsări moarte, nişte păsări mecanice, 
minuni alcătuite din oase firave şi sârme cărora li s-au 
destins arcurile şi-au căzut la pământ. Strânge mâna 
tuturor celor întâlniți în cale, afară de cea a uriaşului 
George. Maniacul apei, care-i rânjeşte şi se trage înapoi din 
faţa mâinii cu microbi, aşa că McMurphy îl salută numai şi- 
şi zice mâinii sale drepte atunci când trece mai departe: 

— Mâna, de unde crezi c-a ghicit tipul ăsta toate relele în 
care te-ai bălăcit? 

Nimeni nu pricepe ce vrea individul ori de ce se-agită 
atâta ca să dea mâna cu fiecare, dar oricum e mai 
interesant decât cuburile noastre. El tot repetă c-aşa se 
cuvine, să treacă pe la fiecare şi să-i cunoască pe cei cu 
care va avea de-a face ca jucător. Dar ar trebui să ştie că nu 
are prea multe de împărţit c-o „legumă” de optzeci de ani 
care n-ar putea să facă altceva c-o carte de joc decât s-o 
bage-n gură şi s-o molfăie între gingii, Totuşi pare că se 
distrează, că-i tipul de individ care se amuză în prezenţa 
oamenilor. 

Eu sunt ultimul în rând. Încă legat în chingi de scaunul din 
colţ. McMurphy se opreşte când ajunge în dreptul s şi-şi 
ancorează din nou degetele mari în buzunare, aplecându-se 
pe spate ca să râdă, ca şi când ar fi văzut ceva mai 
caraghios la mine decât la toţi ceilalţi. Deodată mă cuprinde 
teama că el ştie, din felul în care şed acolo cu genunchii 
ridicaţi sub bărbie şi braţele înfăşurate în jurul lor, 
boldindu-mi ochii drept înainte de parcă n-aş auzi ic. Că nu 
încerc decât să joc teatru. 


— Ohoo, face el, ia te uită peste ce dăm aici. Mi-amintesc 
partea asta limpede. Mi-amintesc cum şi-a închis un ochi şi 
şi-a dat capul pe spate, privindu-rnă do sus peste cicatricea 
aia de culoarea vinului de pe nas, ri-zârid pe seama mea. 
Ani crezut mai întâi că râde de cât de caraghios poate arăta 
o mutră de indian şi-un păr negru, slinos, la unul ca mine. 
Ori pesemne de cât de neajutorat păiv am. Dar mai apoi mi- 
amintesc că mi-a dat prin eap că ri (pentru că nu s-a lăsat 
nici un minut păcălit de joacă 

— De-a surdo-mutul; n-avea nici o importanţă cât de 
viclean era jocul, el mă dibuise şi râdea şi-mi făcea cu ochiul 
ca să-mi dea de înţeles că ştia. 

— Care-i povestea ta. Mare şef? Arăţi ca un şef de trib 
indian într-un pichet de grevă. Întoarse privire a; spre, 
activi”, să vadă dacă râdeau. Cumva de glumă sa; când îi 
văzu doar pufnind pe sub mustață, se întoarse din nou spre 
mine şi zise: Cum te cheamă, Mare şef? 

Billy Bibbit răspunse din celălalt capăt al odăii: 

— Îl cheamă Bromden, Căpetenia Bromden. Toţi îi zic însă 
Şefu Mă-mătură, pentru că ajutoarele-l pun să m-ra-măture 
m-m-mai tot timpul. Nu prea p-p-poate să facă altceva, p- 
presupun. Îi surd. Billy îşi lăsă bărbia în palme: Eu dac-aş fi 
s-s-urd, suspină el, m-aş omori. 

McMurphy continuă să mă examineze între. Timp. 

— Cieşte, nu glumă, curând o să ajungă la o mărime 
frumuşică, ce zici? Mă-ntreb cât măsoară? 

— C-c-cred c-a fost o dată m-m-măsurat, are-n jur de d-doi 
m-metri; dar aşa mare cum e, se teme şi de um-m-bra lui. 
Un indian m-ni-mare şi fudul de ureche. 

— Când l-am văzut cum sade acolo, mi-am închipuit c- 
aduce-ă indian. Dar Bromden nu-i nume de indian. De c; ue 
trib ţine? 

— Nu ştiu, recunoscu Billy. L-am gă-gă-găsit aici când aro 
venit. 

— Deţin informaţii de la doctor, interveni Hă rding, că nu-i 
decât pe jumătate indian, din tribul Columbia, presupun. 


Asta-i un trib defunct din defileul râului Columbia. Doctorul 
zicea că taică-său a fost căpetenia tribului, de aici titlul 
insului de „Şef. Cât priveşte partea cu Bromden din numele 
său, mă tem că ştiinţa mea privind etosul indian se opreşte 
aici. 

McMurphy îşi plecă atunci capul aproape de-al meu, 
obligându-mă să-l privesc. 

— E drept? Eşti fudul de ureche, Şefule? 

— E s-s-surd şi mut. 

McMurphy îşi strânse buzele şi-mi cercetă faţa vreme 
îndelungată, apoi se îndreptă din spate şi-mi întinse mâna. 

— Ce naiba, o mina tot poate să strângă, nu? Surd, Mut 
cum e. Pe Dumnezeul meu, Şefule, îi fi tu mare, dar ori 
strângi mâna asta, ori am s-o iau ca o insultă personală. 

Şi nu te sfătuiesc să insulţi pe mai-marele smintiţilor din 
spital. 

Zicând asta aruncă o privire peste umăr spre Harding şi 
Billy, făcând o grimasă, dai îşi lăsă mâna întinsă sub nasul 
meu. Mare cât un blid de mâncare. 

Mi-aduc aminte limpede cum arăta mâna aceea: avea praf 
de cărbune sub unghii de când lucrase odată într-un garaj; 
pe dosul ei, mai jos de articulațiile degetelor, îşi tatuase o 
ancoră; pe falanga degetului mijlociu era prins un plasture 
murdar, uşor desprins la margini. Celelalte încheieturi erau 
acoperite de cicatrice şi tăieturi, un răboj mai vechi şi mai 
nou. Mi-amintesc că palma îi era netedă şi tare ca fildeşul 
de atâta ţinut cozile de secure şi de săpăligă, nu era o mână 
pe care s-o crezi în stare-de mânuirea cărţilor de joc. Palma 
avea bătături crăpate, iar în crăpături se strânsese 
murdăria. Un fel de hartă a peregrinărilor de-a lungul şi de- 
a latul vestului. Palma lui scoase un sunet ca de raşpel când 
o atinse pe-a mea. Mi-amintesc cum degetele lui 
butucănoase şi puternice s-au încleştat pe palmă mea, şi 
prin mână mi-a trecut o i urnitătură ciudată, făcând-o să se 
umfle pe băţul braţului, ca şi când mi-ar fi împrumutat 
propriul lui sânge. În mâna mea gâlgâia sărigele şi puterea. 


Se tot umflă până ce ajunse aproape la fel de mare ca a lui, 
aşa mi-amin-tesc. 

— Domnul McMurry.: /E Sora şefă. 

— Domnul McMurry, aţi putea veni aici, vă rog? 

L Sora şefă. Negrul cu termometrul s-a dus s-o che-me-n 
ajutor. A rămas pe loc, bătând uşor termometrul de ceasul 
ei de la mina. Ochii îi zumzăie în timp ce-ncearcă să-l 
cântărească pe noul venit. Buzele ei au luat o formă 
triunghiulară, ca ale unei păpuşi deschise spre o falsă 
susetă. 

— Îngrijitorul Williams îmi spune, domnule McMurry, că 
ne-aţi creat anumite dificultăţi în ceea ce priveşte duşul 
regulamentar. E-adevărat? Vă rog să înţelegeţi, apreciez 
felul în care v-aţi propus să faceţi un tur de orientare 
printre pacienţii secţiei, dar toate la timpul lor, domnule 
McMurry. Regret că trebuie să vă-ntrerup, pe 
dumneavoastră şi domnul Bromden, dar sper că înţelegeţi: 
absolut toţi. Trebuie să respecte regulamentul. 

EI îşi pleacă pe spate capul şi face iar cu ochiul, semn că 
nici ea n-o să-l prostească mai mult decât am făcut-o eu. C-a 
dibuit-o şi pe ea. O examinează c-un singur ochi preţ de-un 
minut. 

— Ştiţi, dragă doamnă, zice. Ştiţi - ex-act aşa-mi vorbesc 
cu toţi despre regulament. 

Rânjeşte. Amândoi schimbă surâsuri, măsmindu-se din 
ochi. 

— Taman atunci când ştiu. Prea bine c-o fac tocmai pe dos. 

Abia atunci îmi lăsă mâna. 

ÎN CUŞCA El DE STICLA SORA ŞEFA TOCMAI a deschis 
un pachet sosit de la o adresă străină şi umple seringile cu 
lichidul acele verzui lăptos aflat în fiolele din tişcană peste 
umărul ei, în vreme ce celălalt îşi vede de pachet. Una din 
infirmierele mărunţele, o fetişcană cu un ochi zbanghiu 
care-ntotdeauna priveşte înfricoşată peste umărul ei, în 
vreme ce celălalt îşi vede de treaba obişnuită, culege tăviţa 
cu seringile pline, dar încă nu pleacă cu ea. 


— Ce părere-aveţi, dom şoară Ratched, despre noul 
pacient? Vreau să zic, vai, ce arătos şi prietenos mai e, dar 
după umila mea părere i-a cam luat în stăpânire. 

Sora şefă încearcă vârful unei seringi cu buricul degetului. 

— Mă tem - şi înfige acul în sticluţa cu dop de cauciuc, 
ridicând pistonul - că tocmai asta şi urmăreşte noul pacient: 
să-i ia în stăpânire. E tipul de om pe care-l numim 
„manipulator”, domnişoară Flinn, un individ care se va 
folosi de toţi şi de toate ca să-şi atingă scopurile. 

— Vai, dar, vreau să zic, taman într-un spital de boli 
nervoase? Care-ar putea să fie scopurile lui? 

— O sumedenie de lucruri. 

— E calmă şi surâzătoare, absorbită de activitatea de 
umplere a seringilor. 

— Confortul şi o existenţă uşoară, de pildă; sentimentul 
puterii şi faptul de-a fi respectat, poate câştigul financiar - 
ori poate toate la un loc. Câteodată scopul unui manipulator 
este pur şi simplu tulburarea ordinii din secţie de dragul 
tulburării ei. Există asemenea indivizi în societatea noastră. 
Un manipulator îi poate manevra şi dezorganiza pe ceilalţi 
pacienţi în aşa măsură, încât să ne trebuiască luni de zile ca 
să readucem totul la un ritm normal. De când cu actuala 
concepţie îngăduitoare din spitalele de psihiatrie, „ le este 
uşor s-o facă. În urmă cu câţiva ani era cu totul altfel. Mi- 
aduc aminte că acum câţiva ani am avut la noi un individ, un 
oarecare Taber, care a fost un manipulator intolerabil al 
secţiei noastre. O vreme, doar. 

— Ridică privirea de la ocupaţia ei, cu seringa pe jumătate 
umplută în dreptul ochilor, ca o micuță baghetă magică. 
Privirea i se pierde în aburul amintirilor. 

— Domnul Tay-bur, îngână ea. 

— Dar, vai, zice cealaltă infirmieră, ce naiba-l face pe-un 
om oarecare să vrea să dezorganizeze secţia, dom şoară 
Ratched? Ce motive anume.? 

Ea o-ntrerupe pe micuța infirmieră înfigând la. Loc acul în 
dopul de cauciuc al sticluţei, umple seringă, o smulge din 


sticlă şi-o depune pe tăviţă. Îi urmăresc mână întinzându-se 
după o altă seringă, o văd cum zvâcneşte, planează 
deasupră-i, se năpusteşte. 

— Se pare c-ai uitat, domnişoară Flinn. Că aş: instituţie 
pentru bolnavi mintali. 

Sora şefă are obiceiul să-şi iasă din fire ori de cî ceva 
împiedică funcţionarea lină, exactă, de mecani: precizie, a 
secţiei ei. La cel mai mărunt semn de n duială, confuzie sau 
deranj, e un pachet de nervi surâsuri schimonosite. Se- 
abate prin secţie cu acela: râs de păpuşă, mototolit între 
nas şi bărbie, şi cu $ zumzet de contor al ochilor, dar în 
adâncul ei e-nco ca un arc de oţel. Ştiu, o simt. Şi nu se 
destinde (până nu pune să se-nlăture fermentul tulburării 
în cuvintele ei, până nu-l „adaptează la mediu”. 

Sub domnia ei, secţia de Dinăuntru e-aproape 1 tregime 
adaptată mediului. Dar din păcate, ea nu sta tot timpul în 
spital. Trebuie să-şi petreacă o bucat vreme şi Afară. Aşa că 
veghează c-un ochi şi la ad rea lumii din Afară, Munca cot la 
cot cu alţii aseir ei care alcătuiesc Combinatul, cum îi zic eu, 
adică organizaţie uriaşă ce urmăreşte ajustarea lumii de; la 
fel de bine cum o ajustează ea pe cea de dina/u au făcut din 
ea o adevărată veterană a ajustării luc lor. Era deja Soră 
şefă şi la locul cel vechi, când ăm eu din lumea de afară cu 
mulţi ani în urmă, şi se i case operei de ajustare Dumnezeu 
ştie de când. 

Şi-am urmărit cum devine tot mai expertă pe trece. 
Experienţa a întărit-o şi-a făcut-o mai sigur ea, încât acum 
ea exercită o autoritate sigură, care s mifică în toate 
direcţiile cu ajutorul unor sârmuliţe ţări cât un fir de păr, 
invizibile pentru alţi ochi dec! Mei; o văd tronând în centrul 
acestei reţele de firi; ca un robot pânditor, veghindu-şi 
urzeala cu abili; unei insecte mecanice, ştiind în fiece 
secundă unde duce fiecare firicel şi ce fel de curenţi să 
trimită pentru a obţine rezultatele dorite. Am fost ajutoi 
electrician în tabăra de instrucţie mai nainte să fiu pediat în 


Germania, şi-am învăţat ceva electronică |n meu de colegiu, 
aşa că ştiu cum se montează el. Astea. 

Ea visează în inima acelei reţele de sârme o lum eficienţei 
şi-a ordinii ca-ntr-un ceasornic cu capac sticlă, un loc cu 
orar de neîncălcat şi în care toţi pi. ii care nu se mai 
plimbă pe-afară: reacţionând cu i-l îi ipulsurile ei. Sunt 
„cronici” ţintuiţi în scaune cu r8,; tile. Cu catetere 
coborând pe fiecare crac de pantalon drepj în ţeava de 
colectare de sub podea. An de an şi-a adun. Personalul 
ideal: doctorii, de toate vârstele şi felurile, vin şi se ridică 
sub nasul ei cu idei proprii despre cum s-ar cuveni să fie 
condusă secţia, unii având destul curaj ca să, şi” le apere, 
iar ea-i fixează pe doftoraşii ăia cu pliviri de gheaţă în fiece 
zi de la bunul Dumnezeu până ce ei îşi iau tălpăşiţa 
scuturaţi de friguri curioase. Zău, nu ştiu ce m-a apucat, îi 
zic ei tipului de la personal. De când lucrez în secţia 
respectivă cu muierea aia, simt că-n vine-mi curge amoniac. 
Mă trec tot timpul frigurile, pruncii nu mai vor să-mi şadă-n 
poală, nevasta mea nu msi vrea să doarmă cu mine. Vă cer 
insistent un transfer în buncărul neurologic, la cisterna 
alcoolicilor, la pediatrie, pur şi simplu oriunde 1!” 

Ea o ţine tot aşa de mai mulţi ani. Doctorii rezistă trei 
săptămâni, trei luni. Până ce ea se opreşte cu alegerea 
asupra unui omuleţ cu fruntea lată, fălcos, cu obrazul 
adunat în cute între ochii săi mititei ca şi când ar fi purtat 
odată ochelari prea înguşti, i-a purtat atâta că i-au boţit faţa 
în mijloc, aşa că acum îşi poartă ochelarii agăţaţi c-un şnur 
de gulerul cămăşii, balansându-se pe rădăcina nasului mic 
şi stacojiu şi-ntotdeauna Ilunecând într-o parte sau alta, aşa 
că el trebuie să-şi încline capul în timp ce vorbeşte ca să-i 
readucă în echilibru. Asta-i doctorul bun pentru ea. 

Pe cei trei negri din tura de dimineaţă i-a abținut după 
mulţi ani de testări şi mii de respinşi. Se perindă prin faţa ei 
într-un şir lung şi întunecat de măşti posomorite, cu nasuri 
mari, urând-o pe ea şi albeaţa-i de păpuşă de la primă 
privire. Ea-i măsoară din ochi, le măsoară ura cam o lună de 


zile, apoi îi lasă să se ducă aşa cum au venit pentru că nu 
urăsc îndestul. Când în cele din urmă se opreşte la cei trei 
de care are trebuinţă - îi angajează unul câte unul pe 
parcursul mai multor ani, înglobându-i în planurile şi 
urzeala ei - e absolut sigură că ăştia urăso destul ca să-şi 
arate destoinicia. 

Primul pe care-l dibuieşte, ia cinci ani după venirea mea 
aici, e-un pitic, scălâmb şi vinos de culoarea asfaltului rece. 
Pe maică-sa au violat-o undeva în Georgia sub ochii lui 
taică-său. Legat de soba încinsă cu lanţurile de la plug, cu 
sângele şiroindu-i în încălțări. Puştiul urmărise totul dintr-o 
cămăruţă, chiorându-se la numai cinci ani prin crăpătura 
dintre uşă şi uşcior, şi nu mai crescuse nici un centimetru 
după aceea. Acuma pleoapele îi spânzura inerte şi subţiri 
de sub frunte, ca un liliac cocoţat pe rădăcina nasului. 
Pleoape ca o scoarță cenuşie şi subţire, le ridică doar oleacă 
ori de câte ori apare vreun client nou în secţie, îl fură cu 
privirea pe sub ele, stu-diindu-l pe noul venit din cap până-n 
picioare şi clatină o singură dată din cap ca şi când ar fi, o, 
da, absolut convins acum de ceva ce ştiuse încă dinainte. A 
vrut să poarte cu el un ciorap plin cu alice din prima dată 
când intrase în slujbă, ca să-i aducă pe pacienţi la forma cea 
mai bună, dar ea i-a explicat că nu se mai procedează astfel, 
l-a făcut să-şi lase instrumentul acasă şi l-a învăţat propria 
ei tehnică; l-a învăţat să-şi ascundă ura, să fie calm şi s- 
aştepte, s-aştepte un mic avantaj, o neatenţie cât de mică şi- 
atunci să strângă funia şi să n-o mai slăbească. Nici un 
minut. Aşa-i aduci la forma dorită, l-a-nvăţat ea. 

Ceilalţi doi tuciurii au sosit în secţie doi ani mai târziu. 
Intrând în slujbă la interval doar de-o lună, şi-amândoi 
semănând între ei aşa de tare că-mi închipui că ea a pus să 
se ia o copie după cel care-a venit mai întâi. Amândoi sunt 
lungani şi ageri şi ciolănoşi, şi mutrele le-au fost dăltuite 
într-o expresie ce nu se mai schimbă, ca nişte săgeți de 
cremene. Ochii le lucesc ca două puncte vii. Dacă te-a-tingi 
de părul lor, rămâi fără piele. 


Tustrei, negri ca tăciunele. Cu cât sunt mai tuciurii, a- 
nvăţat ea din lungul şir întunecat care s-a per. Ndat prin 
faţa ei, cu-atât mai devotați vor fi spălatului şi fre-catului şi 
ordinii din secţie. Spre exemplu, uniformele celor trei flăcăi 
sunt întotdeauna albe ca neaua. Albe şi reci şi ţepene că şi-a 
ei. 

Tustrei poartă pantaloni apretaţi, albi ca neaua, şi cămăşi 
albe cu copci de metal pe-o parte, şi pantofi albi c-un lustru 
glacial, iar pantofii au tălpi roşii de crep care se furişează 
fără zgomot prin salon. Niciodată nu-i auzi când se mişcă. 
Apar ca din senin în diferite colţua ale secţiei ori de câte ori 
vrelin bolnav îşi închipuie că poate rămâne singur ori că 
poate şopti vreun secret altcuiva, Vezi vreun bolnav de unul 
singur într-un colţ, când deodată se-aude un scârţâit şi 
broboane de sudoare încep să i se prelingă pe obraz, 
întorcându-se în direcţia zgomotului. Unde-l întâmpina o 
mască neagră, împietrită, suspendată deasupră-i pe perete. 
Nu vede decât faţa aia neguroasă. Fără de trup. Pereţii sunt 
albi ca uniformele lor, curaţi şi lucioşi ca uşa frigiderului, 
aşa că obrazul tuciuriu şi manile acelea par pur şi simplu să 
plutească pe lângă perete ca o stafie. 

„Urmează ani de pregătire până ce flăcăiaşii cei negri se 
armonizează tot mai bine cu lungimea de undă a So-rei 
şefe. Unul câte unul, ajung să-şi deconecteze firele directe 
şi să comunice doar pe calea undelor. Ea nu le transmite 
ordine cu voce tare şi nici nu le lasă instrucţiuni scrise 
peste care să poată da vreuna din nevestele ori 
învăţătoarele venite în vizită. Ei comunică pe lungimile de 
înaltă frecvenţă ale urii, şi băieţii o şi pornesc să-i 
împlinească dorinţele mai nainte ca ea să le gândească. 

Aşa că, după ce Sora şefă îşi alege personajul dorit, secţia 
începe să funcţioneze cu eficienţa unui ceas. Tot ce 
gândesc, zic ori fac băieţii s-a stabilit cu luni înainte, În 
temeiul micilor însemnări pe care le face infirmiera în 
timpul zilei. Acestea sunt dactilografiate şi îndopate în 
maşina pe care-o aud uruind în dosul uşii de fier de pe 


peretele camerei cJe gardă. O parte din cartelele cu 
dispoziţii curente se-ntorc perforate în modele cu găuri 
pătrate. La începutul fiecărei zile cartela DC. Completată 
cum se cuvine, este introdusă într-o fantă din uşa de fier şi 
pereţii încep să trepideze: luminile se aprind în dormitor la 
şase treizeci. „Activii” coboară din pat cât de repede pot să- 
i îmboldească tuciuriii, care-apoi îi pun să şurluiască 
podeaua, să golească scrumierele, să şteargă de pe perete 
urmele zgâriate de unul din bolnavii care-a făcut 
scurtcircuit c-o zi înainte, prăbuşindu-se într-un nor 
înfiorător de fum şi-n miros de cauciuc ars. „Motorizaţii” se 
opintesc să-şi coboare picioarele ca nişte buşteni uscați pe 
podea şi-aşteaptă ca nişte statui şezânde să se-n-dure 
careva să-mpingă căruciorul sub ei. „Legumele” uri-nează-n 
pat, activând un şoc electric care-i proiectează jos pe 
pardoseala de dale, unde negrii pot să-i spele cu furtunul şi 
să-i pună-n scutece noi. 

La şase patruzeci şi cinci bâzâie aparatele de râs şi 
„activii” se aliniază-n ordine alfabetică în faţa oglinzilor: A, 
B, C, D,., „Cronicii” umblători ca mine intră şi ei la bărbierit 
când au isprăvit „activii”, apoi slnt îm; în odaie 
„motorizaţii”. Cei trei uncheşi rămaşi, c-un cegăi gălbui pe 
pielea pungită de sub bărbie, sunt ra salonul de zi, pe 
şezlongurile lor, cu fruntea-ntr-o eh de piele ca să nu mişte 
sub maşina de ras. 

În unele dimineţi, mai cu seamă, lunea, eu mă şi-ncerc să 
le fentez programul. Alteori socot Că-i şiret să mă strecor 
între literele A şi C din alfabc urmez ruta stabilită, laolaltă 
cu toţi ceilalţi, fără şi obosesc picioarele - nişte magneţi 
puternici din pi manevrează personalul prin salon, ca 
păpuşile de la bl 

La ora şapte se descuie sala de mese şi ordine se 
inversează: intră mai întâi „motorizaţii”, apoi „ci cii” mobili 
şi „activii”, care-şi iau în primire, tăvile CU de porumb, 
slănină, ouă şi pâine prăjită - în dimin asta chiar şi-o 
piersică de conservă pe-o frunză lăptucă. Unii din „activi” 


cară tăvi cu mâncare, m zaţilor,. Majoritatea 
„motorizaţilor, sunt „cronici probleme doar la picioare, 
care se hrănesc singuri. Mai sunt şi ăştia trei care nu mai 
mişcă nimic de la g jos, şi prea puţin mai sus de gât. Ăstora 
li se spun. Gume,. Neggrii îi împing în sală după ce s-a aşezai 
i lumea, îi proptesc de perete şi le aduc tăvi identic pastă de 
culoarea glodului şi nişte cartonaşe albe agi de ea. 
„Mâncarea prelucrată mecanic”, stă scris pe pentru uzul 
celor trei fără dinţi: ouăle, şunca, pâkiea jiţă, slănina, toate- 
au fost mestecate de treizeşdou ori în maşina de-oţel de la 
bucătărie. O şi văd cum l-guie buzele secţionate, ca un 
cablu de aspirator, şi k pe farfurie un cocoloş de şuncă gata 
mestecată, c-un mot de staul. 

Tuciurii îndoapă gurile roze şi avide ale „legum cam prea 
repede pentru ca ei să poată înghiţi, şi mi rea mărunţită- 
mecanic li se prelinge pe ciotul bărbi mai departe pe 
uniformă verde. Negrii îi înjură şi le gesc gurile c-o răsucire 
a lingurii, ca şi când ar curăța zul putred al unui măr. 

— Hodoroaga asta băirână de Blastic se face foue drept 
sub nasul meu. Nici nu mai ştiu de-i dau pin şuncă ori hălci 
din afurisita lui de limbă. 

În. Şi muşi în ingă tgiul 

pă de 

La şapte treizeci, îndărăt. În salonul de zi. Sora şefă ne 
urmăreşte prin geamul ei special, întotdeauna aşa de 
lustruit că nu mai ştii dacă-i geam ori numai cerceveaua 
„oală, aprobă din cap ceea ce vede şi-ntinde mâna ca să mai 
rupă o filă din calendar, apropiindu-se cu înc-o zi de scopul 
final. Apasă un buton ca să pună-n mişcare ce-i de mişcat. 
Aud de undeva zăngănitul unei mari folii de zinc. Gata, să 
vă văd pe toţi în ordine. „Activi,: aşe-zaţi-vă pe partea 
voastră şi-aşteptaţi cărţile şi jocurile de „monopol,. 
„Cronici”: şedeţi pe latura voastră şi-aşteptaţi să primiţi 
jocurile de puzzle din cutia de Cruce Roşie. Ellis: întoarce- 
te la locul tău de pe perete, cu mâinile ridicate ca să-ţi 
primeşti piroanele şi urinează pe picioare. Pete: bălăngăne- 


ţi capul ca o momâie. Scan-lon: munceşte-ţi mâinile 
noduroase pe masa din faţa ta, construind o bombă 
imaginară care s-arunce-n aer o lume imaginară. Harding: 
începe să vorbeşti, fluturându-ţi mâinile ca nişte păsări în 
aer. Apoi prinde-le în capcana subţiorilor pentru că adulţii 
nu se cuvine să fluture asemenea mâini frumbase. Sefelt: 
începe să te vaieţi de durerea ta de dinţi şi de cum îţi cade 
părul. Şi-acum toată lumea: trageţi aerul în piept. Expiraţi. 
În deplină ordine; inimile să bată toate-n ritmul stabilit, de 
cartelele DC. În uruit de pistoane. 

Ca-ntr-o lume de desene animate, cu figuri plate, i 
onturate-n negru, agitându-se Într-o poveste neroadă care- 
ar putea să fie chiar amuzantă dacă figurile n-ar fi totuşi 
oameni în carne şi oase. 

La şapte patruzeci şi cinci, negrii trec de-a lungul şirului 
de „cronici”, fixându-le celor care catadicsesc să stea 
liniştiţi sonde cu bandă adezivă. Sondele sunt de fapt con- 
domuri cu capătul retezat şi legate cu bandă caueiucată de 
tuburile care coboară pe cracul pantalonilor în săculeţe de 
plastic cu inscripţia UTILIZABIL O SINGURĂ DATĂ, dar pe 
care eu trebuie să le spăl la sfârşitul fiecărei zile. Negrii 
ancorează condomurile cu adeziv; bătrânii „cronici” cu 
catetere au ajuns pleşuvi ca nişte prunci de-atâtea lipiri şi 
dezlipiri. 

La ora opt pereţii zumzăie şi trepidează în plin efort. 
Difuzorul din tavan, anunţă ora meditaţiei, cu vocea, Sorei 
şefe. Întoarcem capul spre cuşca de sticlă-n care şade ea, 
dar nici pomeneală s-o vedem la microfon; de fapt e la 
câţiva metri de el şi dă instrucţiuni uneia din micuţele 
infirmiere cum să pregătească o tavă de medicamente 
aranjând pastilele în deplină ordine. „Activii” se aşază-n 
rând la uşa de sticlă, în ordinea A, B, C, D, apoi vin 
„cronicii”, apoi „motorizaţii”, „legumele” îşicapătă 
medicamentele mai târziu, amestecate-ntr-o lingură cu sos 
de mere). Băieţii se perindă prin faţa uşii şi primesc o 
capsulă într-un pahar de hârtie - aruncă fiecare capsula-n 


fundul gurii şi micuța” infirmieră le umple paharele cu apă 
ca s-o spele pe gât. Rareori câte-un neghiob vrea să ştie cei 
se cere să înghită. 

— Stai niţeluş, scumpo; ce-s în capsulele astea roşii de 
lingă vitaminele mele? 

Îl cunosc bine. E-un „activ” voinic şi sâeâitor care are deja 
reputaţia de scandalagiu. 

— E medicaţia matale, domnule Taber, o să-ţi facă bine. 
Înghite-o frumuşel. 

— Da vreau să zic, ce fel de medicaţie? Doamne sfinte, 
doar văd şi eu că-s pilule. 

— Haidem cu ele pe gât, eşti bun, domnule Taber - de 
dragul meu? 

Aruncă iute-o privire spre Sora şefă, să vadă cum e primită 
mica ei strategie feminină, apoi se-ntoarce spre bolnav. El 
încă tot nu-i hotări t să-nghită ceva ce nu ştie ce este, nici 
chiar de hatăârul ei. 

— Domnişoară, nu-mi place să vă fac necazuri. Dar nu-mi 
place nici să bag pe gât ce nu cunosc. De unde pot să ştiu 
că nu-i una din pilulele alea sucite care te fac ceea ce nu 
vrei să fii? 

— Nu te enerva, domnule Taber. 

— Să mă enervez? Dar pentru Dumnezeu, nu vreai. Să ştiu 
decât. 

Dar Sora şefă s-a apropiat de el fără zgomot, i-a prins 
braţul ca-ntr-o menghină, paralizându-l până la umăr. 

— În regulă, domnişoară Flinn, zice ea, dacă domnul Taber 
are chef să se poarte ca un copil, o să trebuii să-l tratăm ca 
atare. Am încercat să fim blânzi şi în1. Legători cu el. 
Evident, n-am ales soluţia cea mai bun El ne răspunde cu 
ostilitate, şi iar ostilitate. Eşti lii domnule Taber, dacă nu 
doreşti să-ţi iei medicamen pe cale bucală. 

— Dar n-am vrut decât să ştiu, pentru. 

— Poţi pleca. 

El se depărtează mormăind, după ce ea-i eliberează 
braţul, şi-şi petrece dimineaţa stând posac pe lângă latrină, 


chinuindu-şi minţea tot cu capsulele alea. O dată j-am 
păcălit şi eu ţinând una din capsulele roşii sub limbă, 
prefăcându-mă c-o înghit, deschizând-o mai târziu în 
debaraua măturilor. O clipită, înainte să se preschim-be-n 
pulbere albă, am văzut că era un element electric 
miniatural din cele folosite de corpul de radiolocaţie în 
armată, cu sârme microscopice şi grile şi tranzistor), 
concepuţi în aşa fel ca să se pulverizeze în contact cu aerul. 

Opt douăzeci, se împart cărţile şi jocurile de cuburi.: 

Opt douăzeci şi cinci, unul din „activi” pomeneşte că 
obişnuia s-o privească pe soră-sa cum făcea baie; tustrei 
camarazii cu care stă la masă se-mpiedică unul de altul, 
încercând s-ajungă primii la registrul de informaţii. 

Opt treizeci, se deschide uşa secţiei şi intră tropăind doi 
tehnicieni, duhnind a vin; tehnicienii întotdeauna se 
deplasează în pas alert sau la trap, căci stau cu corpul aşa 
de înclinat înainte, încât trebuie să se grăbească să-şi 
recapete echilibrul. Întotdeauna se înclină mult înainte şi 
duhnesc de parcă şi-ar fi sterilizat ustensilele-n vin. Trag 
uşa laboratorului după ei, iar eu mă apropii tu mătura şi le 
desluşesc vocile peste scrâşnetul nesuferit al oţelului pe 
piatra de tocilă. 

— Ce-avem deja-n program la ora asta inumană din 
dimineaţă? 

— Trebuie să instalăm un întrerupător de contact în vreun 
băgăreţ nenorocit. O treabă rapidă, zise infirmieră, dar nu 
ştiu de-avem aşa ceva în dotare. 

— S-ar putea să trebuiască să telefonăm la firma IBM să 
ne expedieze unul rapid; să verific la depozit. 

— Hei, şi adu şi-o sticlă de alcool etilic, dacă tot te duci 
acolo; am ajuns de nu mai pot să instalez o componentă cât 
de simplă fără o duşcă de stimulent. Pâi, ce naiba, tot e mai 
bine decât la garaj. 

Vocile lor sună forţat şi se-ntretaie prea rapid ca să pară 
reale - amintesc mai degrabă de conversațiile co-ce din 


desenele animate. Eu mătur mai departe, înainte să mă 
prindă că trag cu urechea. 

Cei doi negri vânjoşi îl înşfacă pe Taber în closet şi-l târăsc 
spre odaia saltelelor. El reuşeşte să-i ardă unuia o lovitură 
zdravănă în fluierul picioiTilui, urlând tot timpul ca un 
apucat. Mă surprinde cât de neputincios arată în labele lor, 
de parcă l-ar fi imobolizat cu benzi de oţel negru. 

Îl ţintuiesc cu faţa-n jos pe saltea. Unul se-aşază pe 
căpăţâna lui, iar celălalt îi sfâşie pantalonii la spate şi-i dă la 
o parte până ce apare fundul rozaliu ca o piersică al lui 
Taber, încadrat de ţoalele verzi ca lăptuca. El îşi înăbuşă 
sudălmile în saltea, în vreme, ce negrul care şade a pul lui 
zice: 

— Aşa, aşa. Domnu aber, tot aşa. 

Infirmiera apare de pe culoar, ungând o seringă cu 
vaselină, închide uşa după ea astfel că dispar împreună 
câteva clipe, apoi iese repşde, ştergând acul lung de-un 
petec din pantalonii lui Taber. A lăsat borcanul cu vaselină 
în odaie. Înainte ca negrul să apuce să-nchidă uşa, îl zăresc 
pe cel care mai sade încă pe capul lui Taber, tamponându-l 
c-un şerveţel de hârtie. Amândoi rămân cu el în odaie 
vreme-ndelungată înainte ca uşa să se des-aChidă iar şi să 
iasă, purtându-l pe 'Taber pe sus spre laborator. oalele lui 
verzi au dispărut cu totul şi el e înfăşurat într-un cearşaf 
umed.,. 

Ora nouă, şi tinerii interni cu mânecuţe de piele la coate 
stau de vorbă cu „activii” timp de cincizeci de minute 
despre ce-au făcut ei în copilărie. Sora şefă îi priveşte cu 
suspiciune pe indivizii ăştia cu tunsori scurte, aşa că în cele 
cincizeci de minute cât stau internii în salon, ea trece 
printr-o perioadă grea. Cu ei prin preajmă, maşinăria 
începe să tuşească, iar ea se-ncruntă şi-şi face însemnări să 
verifice dosarele acestor băieţi, în căutarea unor vechi 
infracţiuni de circulaţie sau altele asemănătoare. 

Ora nouă cincizeci, internii dispar şi maşinăria revine la 
bâzâitul ei regulat. Din cuşca de sticlă Sora şefă 


inspectează cu privirea salonul de zi; decorul dinaintea ei 
revine la acea claritate de un albastru metalic, la acea 
mişcare limpede şi ordonată dintr-o comedie animată. 

Taber este scos din laborator pe-un pat cu rotile. 

— A trebuit să-i mai dăm o doză când a-nceput să-şi revină 
în timpul puncţiei rahidiene, o anunţă tehnicianul să-l 
ducem direct la Clădirea pe Sora şefă. Ce-aţi zice - număra 
unu şi să-i administrăm o doză de şocuri dacă tot am ajuns 
aici - asta ca să nu mai irosim o fiolă de seconal? 

— Zic că-i o idee excelentă. Eventual dup-aceea să-l duceţi 
la electroencefalograf ca să-l examinaţi la cap - s-ar putea 
să fie nevoie să intervenim pe creier. 

Tehnicienii pleacă la trap, împingând omul de pe targă, ca 
nişte figuri animate - sau ca nişte marionete, nişte păpuşi 
mecanice din vreun spectacol unde cică ar trebui să mori 
de râs văzând păpuşa ciomăgită de Dracu fiji-nghiţită cu 
capul înainte de-un crocodil. 

La ora zece soseşte poşta. Uneori capeţi un plic rupt. 

La zece şi jumătate insul de la Relaţiile cu publicul, îşi face 
apariţia, urmat de-un cârd de reprezentante ale clubului de 
femei. Începe să-şi pocnească palmele grăsuţe 5n pragul 
salonului. 

— O, salut, băieţi; ce eleganţă, ce eleganţă. Ia priviţi, 
fetelor; nu-i totul curat, strălucitor? Aceasta-i domnişoara 
Ratched. Am ales această secţie pentru că-i secţia ei. Ea le 
este ca o mamă, fetelor. Nu mă refeream la vârsta, mă- 
riţelegeţi voi, fetelor. 

Gulerul cămăşii îi este atât de strâns, că-i congestionează 
faţa când râde, şi el râde mai tot timpul deşi nu ştiu prea 
bine de ce, râde chitcăit şi iute de parc-ar vrea să scape de 
râs dar nu poate. lar faţa-i stacojie e congestionată şi 
rotundă ca un balon pe care s-a pictat un obraz. E spin şi 
aproape complet chel; arată de parcă şi-ar fi lipit mai 
demult un smoc de păr pe cap care-i cade acum, agăţându- 
i-se de manşete, de buzunarul cămăşii ori sub guler. Poate 


că de-aia-şi încheie gulerul aşa de strâns. Să nu lase 
firişoarele de păr să-i lunece pe după găt. 

Poate că de-aia şi râde atâta, pentru că nu reuşeşte să 
scape de gâdilătură firişoarelor. 

El conduce aceste tururi prin secţie. 

— Doamne simandicoase în bluze flanelate, încuviinţând 
din cap demonstrațiile lui privitoare la cât de mult s-au 
schimbat lucru-rile în bine pe parcursul anilor. Le arată 
televizorul, fotoliile încăpătoare de piele, robinetele curate; 
apoi se duc împreună să bea o cafeluţă în camera de gardă 
a infirmierelor. Uneori apare singur şi se postează în 
mijlocul odăii, bătând din palme (se-aude cât îi sunt de 
năclăite), bate de două, de trei ori până rămân lipite una de 
alta, apoi le ţine împreunate ca pentru rugăciune sub unul 
din straturile bărbiei sale şi-ncepe să se învârtă pe călcâie. 
Se-nvârte iar şi iar în mijlocul salonului, privind prosteşte şi 
hăbăuc spre televizor, spre noile tablouri do pe perete ori 
spre robinetele igienice. Şi gâlgâie de râs. 

Nu ne destăinuie niciodată ce găseşte aşa de amuzant, iar 
mie singurul lucru care mi se pare caraghios e chiar el, cum 
se-nvârte bezmetic ca o jucărie de gumă - dacă-i dai un 
bobârnac, greutatea de la fund o ridică imediat la loc, 
făcând-o să se legene şi să se rotească de la capăt. Nu se 
uită niciodată, absolut niciodată, la feţele oamenilor. 

Zece patruzeci - patruşcinci - cincizeci, bolnavii intră şi ies 
de la programările lor de terapie educaţională, 
ocupaţională sau fizică, din încăperile mici şi bizare unde 
pereţii n-au niciodată aceleaşi dimensiuni iar podelele nu-s 
drepte. Maşinăria care uruie în jurul tău atinge viteza 
optimă de croazieră. 

Secţia vuieşte aşa cum am auzit eu viMnd odată o filatură 
de bumbac când ne-am deplasat cu echipa de fotbal să 
jucăm împotriva unui gimnaziu din California. După un 
sezon bun, susţinătorii noştri localnici, într-un ceas de 
mândrie şi generozitate, ne-au plătit drumul cu avionul în 
California să jucăm c-o echipă de gimnaziu din campionat. 


Când am aterizat în oraş, a trebuit să mergem să vizităm 
industria locală. Antrenorul nostru reuşea să convingă pe 
toată lumea că sportul e educativ prin cunoştinţele pe care, 
cică, ţi le dă în timpul deplasărilor, şi de fiecare dată, 
înainte de meci, mina echipa noastră în vizită la fabrici de 
lactate, ferme de sfeclă ori fabrici de conserve. În California 
ne aştepta filatura. Când am intrat în ea, majoritatea celor 
din echipă au aruncat o singură privire, apoi s-au întors în 
autobuz să joace pocher pe valize, dar eu am rămas 
înăuntru, undeva într-un colţ ca să nu le stau în cale 
tinerelor negrese care zoreau în sus şi-n jos pe intervalele 
dintre maşini. Filatura m-a aruncat într-un fel de visare, cu 
tot uruitul, clinchetul şi trepidaţia maşinilor şi-a oamenilor, 
zvâc-nind împrejur dup-un tipar anume. De-acee-nm rămas 
după plecarea celorlalţi, căci mi-am amintit într-un fel de 
oamenii din trib care-au plecat din, sat în ultimul timp ca să 
muncească la concasorul de piatră pentru baraj. Liparul 
acela bezmetic., chipurile hipnotizate de rutina muncii. Am 
vrut să mă-ntorc şi eu la autobuz cu tot restul echipei, dar 
n-am putut. 

Era o dimineaţă de iarnă timpurie şi încă aveam pe mine 
jacheta pe care-o primisem când câştigasem campionatul - 
o jachetă roşie cu verde şi mânecile de piele, şi-o emblemă 
în formă de minge cusută pe spate care-arăta ce anume 
câştigaserăm - şi jacheta aia atrăsese privirile curioase ale 
multor fetişcane. Am lepădat-o, dar negresele au continuat 
să se holbeze la mine. Eram mult mai voinic pe atunci. 

Una din fete îşi părăsi maşina, uitându-se în sus şi-n jos pe 
intervale să vadă dacă şefa de echipă nu era pe-a-proape, 
apoi veni la mine. Mă-ntreba dacă aveam să joc cu 
gimnaziul în seara aceea, şi-mi spuse c-avea un frate care 
juca fundaş în echipa ălora. Am vorbit o vreme despre 
fotbalul american şi alte chestii asemănătoare, bă-gând de 
seamă că faţa ei părea ştearsă, ca şi când s-ar fi aşezat o 
ceaţă între noi. Erau scamele de bumbac care se cerneau 
prin aer. 


I-am pomenit de scamele acelea. Îşi rostogoli ochii şi 
chicoti în pumni când i-am spus că mi se părea c-o văd pe-o 
dimineaţă cu ceaţă la o vânătoare de rațe. Şi-mi zise: 

— Dar oare ce trebuinţă ai avea de mine singurică la o 
pândă de rațe? 

I-am răspuns că-mi putea păzi puşca, şi toate fetişcanele 
din filatură începură să chicotească în pumni. Am râs şi eu 
niţel, înțelegând cât fusesem de subtil. Conti-nuarăm să 
vorbim şi să râdem împreună când brusc ea mă apucă de 
încheietura mâinii şi-mi împlânta unghiile în ea. Trăsăturile 
îi străluceau acum clare; am înţeles că o cuprinsese groaza 
de ceva. 

— la-mă, îmi zise ea în şoaptă, ia-mă, flăcăule. Ila-mă din 
fabrică, din oraş, din viaţa asta! Du-mă undeva într-o 
ascunzătoare de rațe. Oriunde altundeva. Vrei, flăcăule, 
vrei? 

Faţa ei neagră şi drăgălaşă radia înainte-mi. Am rămas cu 
gura căscată, încercând să găsesc un răspuns. Am stat 
încleştaţi astfel câteva clipe; apoi uruitul filaturii prinse iar 
puteri şi o forţă nevăzută începu s-o tragă înapoi de la mine. 
O coardă pe care n-o vedeam era ancorată de fusta-i 
înflorată şi-o trăgea îndărăt. Unghiile ei îmi lunecară pe 
piele şi, de-ndată ce se desprinse de mine, faţa ei îşi pierdu 
din nou claritatea, devenind moale şi mişcătoare precum 
ciocolată topită îndăcătul acelei picle de bumbac. Ea râse şi 
făcu o piruetă lăsându-mă să-ntrezăresc fusul arămiu al 
piciorului când fusta i se rjdică învolburată. Îmi aruncă o 
ocheadă peste umăr şi fugi îndărăt la locul ei de lângă 
maşină, unde un morman de fire se revărsase de pe masă 
pe podea; îl culese şi alergă cu paşi uşori ca fulgul ca să-l 
arunce într-o ladă de depozitare; apoi dispăru după colţul 
maşinii. 

Toate fusurile acelea, rotindu-se şi depănându-se, şi 
suveicile săltând împrejur, şi bobinele învârtejind aerul cu 
firele lor, şi maşinile din oţel cenuşiu, şi fetişcanele în fuste 
înflorate, ţopăind încoace şi-ncolo, şi pulsaţia aceea. De fire 


albe curgătoare ce ţesea laolaltă întreaga fabrică - toate 
acestea mi-au rămas întipărite-n minte şi din vreme-n 
vreme câte ceva din spital mi le reaminteşte. 

Da. Acuma o ştiu prea bine. Secţia noastră-i o fabrică a 
Combinatului. E proiectată să îndrepte greşelile săvâr-şite 
prin preajmă, în şcoli şi în biserici, ăsta-i rostul spitalului. 
Când un produs recondiționat complet se reîn-toarce-n 
societate, pus la punct de parc-ar fi nou, ba mai bun ca 
unuknou câteojjată, atunci inima Sorei, şefe se umple de 
bucurie; cel intrat aici cu toate alea anapoda e-acum un 
component funcţional, readaptat, un produs spre lauda 
acestei unităţi şi-un adevărat miracol. Priviţi-l cum lunecă 
prin lume, c-un zâmbet prefabricat pe faţă, integrându-se 
perfect în cine ştie ce comunitate nouă unde tocmaise sapă 
şanţuri de-a lungul străzii pentru introducerea conductelor 
de apă comunală. E fericit „de toate. S-a adaptat în sfârşit 
la mediu. 

— Zău aşa, în viaţa mea n-am văzut schimbare mai mare 
decât aceea a lui Maxwell Taber de când s-a-ntors de la 
spital: oleacă vânat în jurul ochilor, olecuţă mai slab, dar, 
ştiţi ceva? E alt om. Bre, ce nu face ştiinţa americană 
modernăŞi-o lumină arde-n fereastra lui de la demisol până 
după miezul nopţii în fiecare seară, când elementele cu 
efect întârziat pe care i le-au instalat tehnicienii îşi fac 
datoria, dând agerime degetelor cu care se apleacă spre 
figura drogată a nevestei lui, spre cele două fetiţe numai de 
patru şi respectiv şase ani, şi spre vecinul cu care merge la 
popice lunea; îi ajustează şi pe ei, aşa cum a fost şi el la 
rându-i ajustat. Cel puţin aşa prezintă ei lucrurile. 

Când în cele din urmă îşi termină bateriile după un număr 
prestabilit de ani, oraşul îl iubeşte frenetic şi gazeta locală îi 
publică o fotografie în care se vede cum i-a ajutat pe tinerii 
cercetaşi să facă curăţenie anul trecut de Ziua cimitirelor, 
iar nevestica lui primeşte o scrisoare de la directorul 
gimnaziului care-l descrie pe Maxwell VVilşon Taber ca pe o 


figură model pentru tineretul studios din mândra noastră 
comunitate. 

Chiar şi cei doi îmbălsămători, în mod obişnuit nişte 
cărpănoşi care vânează şi ultimul bănuţ, sunt pare-se 
rnişcE 

— Îhî, ia priveşte colo: moş Max Taber, a fost soi bun. Ce 
zici să folosim substanţa aia scumpă de treizeci, tară să-i 
cerem un bănuţ în plus nevesti-şi. Ba, la naiba, hai s-o 
trecem în contul, casei. 

O ieşire triumfală canasta îi umple Sorei şefe inima de 
bucurie, creând un renume bun îndeletnicirii ei. Şi-n 
general întregii industrii. Toată lumea-i fericită cu prilejul 
unei externări. 

Dar cu internările-i altă poveste. Chiar şi bolnavul cel mai 
ascultător cere anumite eforturi ca să fie adus la rutina 
zilnică, şi-apoi nu poţi şti când are s-apară în spital insul 
acela care să profite de libertatea lui şi să-n-turce lucrurile- 
n dreapta şi stânga, care s-o facă într-adevăr lată şi să 
pună-n mare cumpănă funcţionarea lină a întregului 
stabiliment. Căci, cum vă explicam, Sora sefă-i gata să-şi 
iasă din sărite dacă ceva împiedică funcţionarea lină a, 
unităţii ei, ÎNAINTE SĂ VINĂ AMIAZĂ, EI IAR ÎNCEP SĂ 
motroşească la maşina de ceaţă, dar n-o pun de tot în 
funcţiune; ceața nu-i aşa de groasă încât să nu pot vedea 
dacă-mi dau toată silinţa, Într-una din zilele astea nici n-o să 
mă mai străduiesc, o să mă las în voia ei, să mă pierd în 
ceaţă ca alţi „cronici”, dar pe moment mă interesează insul 
ăsta nou venit - vreau să văd cum o să-i placă şedinţa 
terapeutică-n grup care se-apropie. 

La unu fără zece ceața se destramă complet şi negrii, le 
spun „activilor” să facă loc în salon pentru adunare. Toate 
mesele sunt scoase din salonul de zi şi duse-n baia comună- 
de cealaltă parte a holului - ne eliberează ringul, zice 
McMurphy, ca şi când ar voi să dansăm niţel. 

Sora şefă urmăreşte toate preparativele prin geamul 
camerei de gardă. Nu s-a mişcat de pe locul ei din faţa 


acelui unic geam trei ceasuri încheiate, nici măcar ca să 
meargă la masă. Salonul comun se goleşte de mese şi la j 
ora unu doctorul iese din oficiul său de pe hol. Trece pe 
lângă camera de gardă şi-nclină o dată capul spre 
infirmiera care-a rămas să vegheze la fereastră, şi se- 
aşează pe scaunul lui în stânga uşii. Bolnavii se-aşază şi ei 
odată cu doctorul; apoi vin tropăind internii şi micuţele 
infirmiere. Când toată lumea s-a aşezat, Sora şefă se ridică 
de la locul ei din faţa geamului şi se-ndreaptă spre peretele 
opus al camerei de gardă unde se află panoul acela de oţel 
cu butoane şi cadrane, pune-n funcţiune un fel de pilot 
automat care să-aibă de grijă de toate în lipsa ei, apoi vine 
în salonul comun, aducând cu ea registrul de însemnări şi 
un coş plin de note. Uniforma ei, chiar şi dup-o jumătate de 
zi petrecută cu noi, e încă aşa de apretată că nu se-ndoaie 
mai deloc; numai pocneşte din încheieturi cu sunetul acela 
scos de-o scoarță îngheţată pe care vrei s-o împătureşti. 

Se-aşază la dreapta uşii. 

De cum se aşază, moş Pete Bancini se-aburdă clăti-nându- 
se pe picioare şi-ncepe să-şi bălăngăne capul, ge-mând: 

— Îs obosit. Uuuu. O, Doamne. Oh, îs tare obosit. 

— Aşa cum face de câte ori e vreun nou venit în salon 
căruia să i se plângă. 

Sora şefă nici nu se uită spre el. Răsfoieşte hârtiile din coş. 

— Să şadă careva lingă domnul Bancini, zice. Poto-liţi-l ca 
să putem începe adunarea. 

Se duce Billy Bibbit. Pete s-a-ntors cu faţa spre McMurphy 
şi-şi tot clatină scăfârlia într-o parte şi-h alta ca un semafor 
de cale ferată. A lucrat la căile ferate treizeci de ani 
încheiaţi; acuma-i sleit de tot, dar încă mau funcţionează 
din amintiri. 

— Îs o-boo-siit, face el, legănând capul spi? E McMurphy. | 

— Stai liniştit, Pete, zice Billy, aşezând o mina pistruiată pe 
genunchiul bătrânului. 

— Tare obosit. 


— Ştiu, Pete - şi-l bate uşor pe. Genunchiul sfrijit, iar Pete 
îşi retrage capul, băgând de seamă că nimeni nti dă atenţie 
văicărelilor lui. 

Sora şefă îşi scoate ceasul de pe mâna, consultă orologiul 
salonului şi-l răsuceşte pe-al ei, aşezându-l apoi cu cadranul 
spre ea în coş. la o mapă din tolbă. 

— Bun. Începem odată şedinţa? 

Aruncă o privire-n jur să vadă dacă mai vrea cineva s-o 
întrerupă, cu surâsul ei nedezlipit de faţa care i se 
răsuceşte în gulerul ţeapăn. Băieţii n-au curaj s-o pri- 
vească-n ochi; cu toţii îşi examinează unghiile. Afară de 
McMurphy, Şi-a instalat un fotoliu în colţ, s-a aşezat-în el de 
parcă l-ar fi revendicat pe veci, şi-i urmăreşte fiece mişcare. 
Şapca ţi-o ţine tot pe cap, înfiptă bine pe scăfârlia 
roşcovană, de parc-ar fi motociclist de curse. Pachetul de 
cărţi din poală lui se desface tăiat c-o singură mină, apoi se- 
nchide la loc c-un pocnet amplificat de tăcerea încăperii. 
Ochii infirmierei poposesc câteva clipe asupra lui în rotirea 
lor. L-a urmărit jucând pocher toată dimineaţa şi, deşi n-a 
văzut bani circulând din mână-n mână, bănuieşte că nu-i el 
tipul care s-accepte bucuros prevederea secţiei de-a se juca 
numai pe chibrite. Pachetul se desface c-un foşnet şi 
pocneşte la loc, apoi dispare înghiţit de una din palmele 
acelea uriaşe. 

Sora şefă se uită din nou la, ceas, scoate-o foaie de hârtie 
din pliantul pe care-l are în mina şi ridică registrul. Ellis 
începe să tuşească de la locul său pe perete; ea aşteaptă să 
se potolească. 

— Ia să vedem. Spre sfârşitul şedinţei de vineri discutam 
problema domnului Harding. În legătură cu tânăra sa soţie. 
El a recunoscut că soţia să-i foarte dotată în ceea ce 
priveşte bustul, şi că asta-l nelinişteşte, întrucât ea atrage 
privirile bărbaţilor de pe stradă. 


— Începe să deschidă registrul la diferite pagini; mici fâşii 
de hârtie se arată în partea de sus a registrului ea să 


marcheze paginile. 

— Potrivit notelor înregistrate de diferiţi pacienţi, domnul 
Harding ar fi spus că „afurisita le mai şi dă bestiilor motive 
să se holbeze. De asemenea l-au auzit zi-când că pesemne şi 
el i-o fi dat motive să caute senzaţii erotice într-altă parte: 
Ar fi zis: Drăgălaşa dar analfabeta mea nevestică socoteşte 
că orice cuvânt ori gest ce nu pute-a golănie şi-a maidan e- 
un compliment”. 

Continuă să citească pentru sine din registru, apoi îl 
închide. 

— A mai afirmat că pieptul bogat al soţiei lui îi produce un 
sentiment de inferioritate. Aşa. Doreşte cineva s-atingă în 
continuare această chestiune? 

Harding închide ochii şi nimeni nu scoate o vorbă. 
McMurphy priveşte-n jur la ceilalţi băieţi, aşteptând să vadă 
dacă va răspunde careva, apoi ridică mâna şi pocneşte din 
degete, ca un şcolar în clasă; Sora şefă încuviinţă din cap. 

— Domnul - ă - McMurry? 

— Anume ce s-atingă? 

— Cum? S-atingă. 

— Mi se pare c-aţi întrebat: „Doreşte cineva s-atingă în 
continuare.,” 

— S-atingă - chestiunea, domnule Mc Murry. Blema 
relaţiei domnului Harding cu soţia lui. 

— Aha. Credeam că vreţi s-o atingă - în altă parte. 

— Dar cum aţi putut. 

Se opreşte însă. Aproape că s-a pierdut o clipă. Câţiva. 
„activi” abia-şi ascund rânjetele. lar McMurphy se întinde 
vajnic, cască şi-i face cu ochiul lui Harding. După care Sora 
şefă, din nou cât se poate de calmă, reaşează registrul în 
Coş şi scoate o nouă mapă, o deschide şi-n-cepe să citească. 

— McMurry. Randle Patrick. Trimis prin sentinţă 
judecătorească de la ferma de muncă silnică Pendlcton. 
Pentru diagnostic şi eventual tratament. Treizeci şi cinci de 
ani. N-a fost niciodată căsătorit. Distins cu Meritul militar în 
Coreea pentru organizarea unei evadări din-tr-un lagăr de 


prizonieri. O demobilizare ruşinoasă mai apoi pentru 
nesupunere. Urmată de o serie neîntreruptă de scandaluri 
huliganice în stradă, bătăi în baruri, aresprotari pentru 
beţie, acte de violenţă, tulburări ale ordinii publice, 
practicare repetată de jocuri de noroc şi o arestare pentru 
- viol. 

— Viol? Îşi revine doctorul. 

— Infracţionar, c-o fata de. 

— Puah. N-au putut să dovedească, îi explică McMurphy 
doctorului. Fata n-a vrut să depună mărturie. 

— Cu o copilă de cincisprezece ani. 

— Zicea c-are şapteşpe, doctore, şi era cât se poate de 
poftitoare. 

— Examenul medicului legist a confirmat penetrarea, 
penetrarea repetată, se zice-n procesul verbal. 

— Aşa de poftitoare, de fapt. C-a trebuit să-mi cos şliţul. 

— Copila a refuzat să depună mărturie în ciuda 
constatărilor medicale. Se pare că s-a recurs la intimidare. 
Pârâtul a părăsit oraşul la scurtă vreme după proces. 

— Oho, a trebuit să-l părăsesc. Doctore, dă-mi voie să-ţi 
spun - se aplecă înainte, c-un cot pe genunchi,. Vorbind cu 
glas coborât spre doctorul aşezat de cealaltă parte a 
salonului - piţipoanca aia mititică m-ăr fi făcut fărâme 
nainte s-ajungă la vârsta legală de şaişpe ani. Se 
obrăznicise-ntr-atâta că-mi punea piedică şi mă culcă la 
podea. 

Infirmiera închide dosarul şi-l întinde doctorului prin faţa 
uşii: 

— Noul nostru internat, domnule doctor Spivey. Ca şi când 
plicul acela de carton galben ar fi conţinut în el un om în 
carne şi oase şi-acum l-ar fi oferit spre examinare. 

— Mă gândeam să vă informez cu privire la dosarul lui 
ceva mai târziu, dar cum insistă să se-afirme în şedinţa de 
terapie colectivă, putem la fel de bine să isprăvim cu el 
acum. 


Medicul îşi pescuieşte ochelarii din buzunarul hainei 
trăgându-i de sfoară, şi se munceşte să şi-i aşeze pe nas în 
faţa ochilor. Ei rămân înclinați uşor spre dreapta, dar 
doctorul îşi pleacă repede capul spre stânga şi-i 
cumpăneşte. Surâde niţel când răsfoieşte dosarul, ca şi 
când l-ar gâdila plăcut felul impertinent de-a glăsui al 
noului venit, dar, ca şi noi ceilalţi, are grijă să nu se dea de 
gol şi să râdă deschis. Doctorul închide mapa de carton 
când ajunge la ultima filă şi-şi reaşaxa ochelarii în buzunar. 
Priveşte spre McMurphy care-a rămas aplecat spre el, de 
cealaltă parte a sălii. 

— Se pare - că n-aveţi - alte antecedente psihiatrice, 
domnule McMurry? 

— McMurphy, doctore. 

— Aşa? Dar mi s-a părut - Sora şefă a zis. Deschide iar 
mapa, îşi extrage ochelarii, inspectează din nou 
documentele câteva momente înainte să o retîri-chidă şi să- 
şi pună ochelarii în buzunar. 

— Da, domnule McMurphy. Aveţi dreptate. Vă cer scuze. 

— Nu face nimic, domnu doctor. Cucoana a-nceput chestia 
asta, ea a făcut greşeala, Am cunoscut la viaţa mea câţiva 
oameni cu asemenea apucături. Am avut şi eu un unchi, pe 
nume Hallahan, care se ţinea odată c-o muiere care se 
făcea că nu-şi aminteşte. Bine numele lui şi-i zicea Huligan 
numai ca să-l scoată din pepeni. Chestia asta a mers câteva 
luni de zile până ce eli-a pus capăt. I-a pus capăt cum se 
cuvine. 

— Aşa? Cum i-a pus capăt? Se interesează doc-i torul. 

McMurphy rânjeşte şi-şi freacă nasul cu degetul mare.: 

— Ei-ei, asta nu vă pot spune. Trebuie să ţin me-l toda 
uncheaşului Hallahan strict secretă, mă-nţelegeţi, ] în caz c- 
o să am şi eu nevoie de ea într-o bună zi. 

Zicea asta în mod evident către Sora şefă. Ea îi în-] toarce 
surâsul, dar el îşi răsuceşte din nou capul spre doctor. 

— Bun; şi ce vă-nteresa în legătură eu dosarul meu, 
doctore? 


— Aşa. Mă-ntrebam dac-aţi mai avut antecedente 
psihiatrice. Vreun consult, vreo internare într-altă 
instituţie? 

— Păi, socotind pârnaiele federale şi de drept comun. 

— Instituţii psihiatrice. 

— Aha. Nu, dacă la aşa ceva vă referiţi. Asta-i prima mea 
vizită. Da zău că-s nebun, doctore. Jur că sunt. Păi uite, să v- 
arăt. Cred că doctoru celălalt de la fermă. 

Se scoală, strecoară pachetul de cărţi în buzunarul 
jachetei şi traversează salonul ca să se-aplece peste umărul 
doctorului şi să răsfoiască dosarul din poală lui. 

— Bănui c-a scris ceva, la sfârşit, undeva pe la sfârşit. 

— Da? Mi-a scăpat. Un moment. 

Doctorul îşi recuperează din nou ochelarii, şi-i aşază pe 
nas şi cercetează pasajul indicat de McMurphy. 

— Uite-aici doctore. Sora şefă a omis partea asta când mi- 
a rezumat dosarul, Unde zice: „Domnu McMurphy a 
manifestat în repetate rânduri” - vreau numai să văd dacă 
m-a înţeles bine - „porniri necontrolate care indică un 
posibil diagnostic de psihopat”. M-a lămurit că „psihopat” 
înseamnă că mă bat şi mă preacur-vesc - pardon, 
doamnelor - înseamnă că pun, în cuvintele lui, prea mult zel 
în relaţiile sexuale. Doctore, e tare grav? 

Întreabă asta c-o asemenea îngrijorare candidă şi-o 
expresie gravă pe faţa lui lătăreaţă şi aspră, că doctorul nu 
se poate reţine să nu plece capul şi să-şi înăbuşe un chicot 
de râs în gulerul hainei, încât ochelarii-i cad de pe nas 
poposind drept în buzunar. Toţi „activii” rânjesc şi ei, chiar 
şi câţiva dintre „cronici”. 

— Mă refer la chestia cu zelul exagerat, doctore; aţi suferit 
vreodată de aşa ceva? 

Doctorul îşi şterse ochelarii. 

— Nu, domnule McMurphy, trebuie să recunosc că nu. Mi 
se pare interesant, însă, că doctorul de la ferma 
corecțională a adăugat această precizare: „Nu trebuie 
ignorată nici posibilitatea ca persoană în cauză să mimeze 


psihoza pentru a scăpa de neplăcerile muncii silnice.” 
Ridică ochii spre McMurphy: Ce părere aveţi de asta, 
domnule McMurphy? 

— Doctore - se scoală-n picioare cât e de lung, îşi încruntă 
fruntea şi-şi desface braţele cu un gest larg şi implorator 
spre întreaga lume - arăt eu ca un om întreg la minte? 

Doctorul se stăpâneşte cu greu să nu pufnească iar, aşa că 
nu poate răspunde. McMurphy se răsuceşte pe călcâie şi 
pune aceeaşi întrebare către Sora şefă: 

— Arăt eu a om întreg? 

În loc de răspuns, se scoală şi ea în picioare şi culege 
mapa de carton din poală doctorului, aşezând-o la locul ei în 
coş, sub ceas. Se întoarce pe scaunul ei. 

— Poate c-ar fi bine, domnule doctorsă-l lămuriţi pe 
domnul McMurry cu privire la protocolul şedinţelor 
terapeutice în grup. 

— Madam, ripostează McMurphy, v-am povestit despre 
unchiul meu Hallahan şi cucoana care obişnuia să-i 
pocească numele? 

Ea-l priveşte fix o bună bucată de vreme, fără surâsul 
obişnuit. Are talentul de a-şi preschimba zâmbetul în orice 
altă expresie are de gi-nd să folosească asupra unui bolnav, 
dar noua ei privire nu se deosebeşte de cealaltă, e lot o, 
expresie mecanică şi calculată menită să-i servească sco-| 
pului propus. Într-un târziu zice: 

— Te rog să mă scuzi. Mack-Murph-y. Se-ntoarce din nou 
spre doctor: 

— Acuma, domnule doctor, dacă vrei să-i explicaţi.; 
Doctorul îşi încrucişează braţele şi se lasă satisfăcut pe 
speteaza scaunului. 

— Da. Presupun c-ar trebui să lămuresc teoria com-j pletă 
a comunităţii noastre terapeutice, de vreme ce totj am 
ajuns aici. Deşi, în mod obişnuit, îmi rezerv plăcerea! Asta 
pentru mai târziu. Da. O idee fericită, domnişoarăl 
Ratched, o idee excelentă. 


— Fireşte că şi teoria, domnule, doctor, dar eu mal 
refeream la regula ca pacienţii să rămână pe locurile lori 
cât durează şedinţa. E singura metodă, înţelegeţi. De-a| 
păstra ordinea. F 

— Sigur, doctore. M-am sculat numai să v-arăt ches-l tia 
aia din dosar. 

Se-ntoarce la fotoliu lui, îşi întinde iar mădularele. Cască 
vajnic şi se reaşează, foindu-se în continuare vreme ca un 
câine care-şi caută locul. Când e în sfârşit| mulţumit, ridică 
ochii spre doctor, aşteptând. 

— Cât priveşte teoria. Şi doctorul inspiră o daţi adânc, 
fericit. 

— Dă-o-n bute de nevastă, glăsuieşte Ruckly. McMurphy îşi 
ascunde gura cu dosul palmei şi-i strigă lui Ruckly într-o 
şoaptă răguşită: 

— A cui nevastă? Iar scăfârlia lui Martini zvâcneşte brusc 
în sus, cu ochii boldiţi în afară. 

— Da, îngână el, a cui nevastă? Vai. Pe ea? Da, oj văz. 
Dace. 

— Ce n-aş da să am eu ochii tipului de colo, zice 
McMurphy cu referire la Martini, apoi tace tot restul 
şedinţei. 

Rămâne aşezat în fotoliu, urmărindu-i pe toţi şi nescă-pând 
o vorbă ori vreun lucru întâmplat în salon. Doctorul 
vorbeşte mai departe despre teoria lui, până ce Sora şefă 
socoate c-a irosit suficient timp şi-i cere să se-oprească, 
vrând să se poată reîntoarce la subiectul Harding, şi tot i- 
estul şedinţei vorbesc numai despre el. 

McMurphy se apleacă înainte în scaun de mai multe ori în 
timpul discuţiilor ca unul care-ar avea ceva de spus, dar se 
răzgândeşte şi se lăsă iar pe spate. Pe faţa lui se instalează 
treptat o expresie uimită. Ceva straniu se petrece aici, 
constată el. Dar încă n-a dibuit ce anume. Ca, de pildă, 
faptul că nu râde nimeni. Crezuse de bună seamă c-o să 
stârnească râsete întrebându-l pe Ruckly: A cui nevastă?, - 
dar n-a auzit nici un firicel de” râs. Aerul e prea comprimat 


de pereţi, prea apăsător ca să poţi râde. E ceva straniu în 
felul în care se pleoştesc cu toţii sub hârca aia cu obrazul 
surâzător şi păstos, cu rujul prea roşu şi ţâţele prea mari. 
Şi-şi spune să mai aştepte oleacă să prindă firul poveştii din 
locul ăsta mai nainte să-şi înceapă jocul. Asta-i o regulă 
sănătoasă pentr-un jucător isteţ: să. Priveşti o bucată de 
vreme jocul înainte să tragi şi tu” cartea. 

Am auzit teoria aia a comunităţii terapeiUice de destule oii 
ca s-o pot repeta şi eu de la cap la coadă şi invers - cum 
insul trebuie mai întâi să se deprindă cu grupul înainte să 
poată funcţiona într-o societate normală; cum grupu-l poate 
ajuta pe individ arătându-i unde-o ia razna; cum societatea-i 
aceea care hotăreşte ca, re-i întreg la cap şi care nu, aşa că 
trebuie să te măsori după calapodul ei. Şi altele de felul 
ăsta. De fiecare dată când ne vine-un pacient nou în secţie, 
doctorul se avânta cu amândouă picioarele-n teoria sa; 
asta-i aproape singura ocazie când ia şi el hăţurile în mina 
şi conduce şedinţa. Ne zice cum că scopul comunităţii 
terapeutice este instituirea unei ordini democratice în 
secţie, care să fie condusă în întregime de pacienţi prin 
votul lor, şi care să conlucreze la producerea de cetăţeni 
vrednici, numai buni de-a fi aruncaţi afară, în stradă. Orice 
plângere cât de mică. Orice revendicare sau dorinţă de 
schimbare, zice el, trebuie ridicată în faţa colectivului şi 
discutată, nu lăsată să coacă în sufletul insului. De 
asemenea vă trebui să ne simţim în largul nostru în acest 
mediu, astfel încât să putem discuta fără reţinere 
problemele noastre intime în faţa celorlalţi pacienţi şi-a 
personalului medical. Vorbiţi, ne îndeamnă el, discutaţi, 
mărturisiţi. Şi de-auziţi vreun prieten zicând ceva demn de 
interes în timpul conversaţiilor zilnice, treceţi asta în 
registru ca să poată citi şi personalul, Chestia asta nu se 
cheamă,. Turnătorie”, cum i se zice prin filme, ci o mână 
întinsă semenului vostru. Aduceţi la lumină vechile păcate, 
ca ele să poată fi spălate în văzul tuturor. Şi participaţi la 
dezbaterile în grup. Ajutaţi-vă pe voi înşivă şi pe prietenii 


voştri să scruteze tainele subconştientului. Între prieteni 
nu-i loc pentru secrete. 

Intenţia noastră - conchide el de obicei - este să facem 
această adunare să semene cât mai mult cu comunităţile 
libere şiy democratice din care-aţi venit - o mică lume 
interioară care să reproducă la scară redusă mare, a lume 
de afară în care într-o bună zi o să vă reluaţi locurile. 

Poate c-ar mai avea multe de spus, dar cam în acest punct 
Sora şefă îl reduce de obicei la tăcere, şi-n pauza nefirească 
ce urmează se scoală moş Pete care-ncepe să-şi bălăngăne 
ţeasta lui ca o tingire bătucită de aramă şi să se plângă 
tuturor cât e de obosit, iar infirmiera-i zice cuiva să se ducă 
să-l amuţească, aşa că şedinţa să poată continua; iar Pete se 
lasă în general potolit şi adunările merg mai departe. 

O dată. O singură dată din câte-mi amintesc, acum vreo 
patru-cinci ani, lucrurile-au luat o altă întorsătura. Doctorul 
şi-a isprăvit discursul, iar infirmieria a intervenit direct cu: 
„la să vedem. Cine-ncepe? Scoateţi Li lumină vechile 
voastre secrete”. Şi i-a aruncat pe „activil într-un fel de 
transă, rămânând multă vreme de douăzeci de minute după 
întrebarea aceea, încordată ca un arc de sonerie gata să 
izbucnească, aşteptând ca vreunul să înceapă să-şi depene 
tainele. Ochii ei se plimbau pe feţ lor fără contenire, ca 
fascicolul unui far. Salonul de zi a rămas încremenit în 
tăcerea lui timp de douăzeci de mtnute, toţi pacienţii 
înmărmuriţi pe locurile lor. După trecerea celor douăzeci de 
minute, ea şi-a privit ceasul şi a zis: Să-nţeleg eu din asta că 
nu-i nimeni printre care-a comis vreun act nemărturisit 
pân-acum?” A înlins mâna-n coş după registru. „Trebuie să 
trecem în revistă iar vechile fapte?” 

Asta a declanşat ceva, un fel de dispozitiv acustic din 
perete, activat de sunetul acelor cuvinte ieşite din gura ei. 
„Activii” au încremenit. Gurile îi s-au declanşat la unison. 
Privirea ei rotitoare a poposit asupra primului bărbat de 
lângă perete. 

Buzele lui se munceau: 


— Am furat banii din casă dintr-o staţie auto. 

Ea a trecut cu privirea la următorul. 

— Am încercat să mă culc cu sora mea mai mică. Ochii ei 
au sărit cu un ţăcănit la următorul pacient fiecare tresărea 
pe locul său ca o ţintă într-un poligon de tir. 

— Eu - o dată - am vrut să mă culc cu frate-meu. 

— Eu mi-am omorât pisică pe când aveam şase ani. Ăh, 
Dumnezeu să mă ierte, am ucis-o cu. Pietre şi-am zis că 
vecinii au făcut-o. 

— Eu am minţit că numai am încercat. Chiar m-am culcat 
cu s, ora mea! 

— La fel şi eu! La fel şi eu! 

— Şi eu! Şi eu! 

leşise mai bine decât visase ea vreodată. Răcneau cu toţii 
ca să câştige întrecerea, mergând tot mai departe fără 
puţină de întoarcere, ţipând lucruri care mai târziu nu-i vor 
mai lăsa să se privească-n ochi unul pe altul. Sora şefă 
aproba din cap fiecare mărturisire zicând: Da, da, da. 

Apoi s-a sculat moş Pete în picioare. „Sunt istovit!” a mugit 
el, cu o voce enervată şi metalică pe care nu i-o mai 
auziseră până atunci. 

Au tăcut atunci cu toţii. Şi eu am simţit un fel de ruşine. Ca 
şi când el ar fi rostit deodată singurul lucru adevărat, 
autentic şi important, făcând de ruşine chelă-iăiturile lor 
copilăreşti. Sora şefă turba de furie. S-a rotit pe locul ei şi l- 
a fulgerat cu privirea, surâsul acela picurându-i îngheţat pe 
bărbie; şi mergeau toate atât de bine. 

— Să vadă cineva de sărmanul domn Bancâni, rosti ca. 

Doi sau trei au sărit în picioare. Au încercat să-l 
potolească, bătându-l pe umăr. Dar Pete nu se lăsă potolit., | 
ovit! Istovit f” - îi dădea el înainte. 

În cele din urmă Sora şefă a trimis pe unul din tuciurii să-l 
scoată cu forţa din salon. Uitase că flăcăii aceia neau nici o 
putere asupra unora ca Pete. 

E fusese toată viaţa un „cronic”. Deşi nu intrase în spital 
decât după împlinirea vârstei de cincizeci de ani. Viaţa lui 


fusese un bolnav mintal cronic. Capul lui are două 
crestături mari, pe tâmple, acolo unde mamoşul i asistase 
pe mama lui la naştere îi ciupise ţeasta în-ceri înd să-l tragă 
afară. Pete aruncase mai întâi o privire zărind toate sculele 
din sala de naştere, care-l aşşi a priceput cam în ce lume 
urma să se nască, aşa că s-a apucat zdravâănde tot ce-i era 
la îndemâna acolo ţi să scape de naştere. Doctorul l-a 
apucat c-un cleşte teşit pentru gheaţă. L-a smuls afară şi a 
crezut că toat” -s în regulă. Numai că scăfârlia lui Pete era 
încă prea crudă, moale ca lutul, iar când s-a mai întărit a 
rămas cu cele două urme întipărite de cleşte. Şi asta l-a 
făcut cam la cap, de-i trebuia un mare ejort de voinţă şi 
concentrare ca să îndeplinească treburi simple şi pentr-un 
co]: de şase ani. 

Da” avea măcar un avantaj - fiind bobleţ cum spu-ncam, 
scăpase din ghearele Organizaţiei. Nu-l mai puteau modela 
dupănevoile maşinii. Aşa că i-au îngăduit să-şi găsească o 
muncă simplă la căile ferate, unde tot ce-ăvea de făcut era 
să şadă într-o baracă de şindrilă, departe-n pustietate, 
lângă un macaz singuratic, şi să agite spre trenuri o lumină 
roşie, dacă macazul era într-o parte, şi-o lumină verde dacă 
era în cealaltă, şi-o lumină galbenă dacă alt tren se află 
cumva în faţă. Şi el a făcut întocmai, c-o energie şi-o 
vitalitate din viscere pe care nu i-au putut-o strivi în cap, 
uitat singurel la macazul ăla. Şi nu i-au instalat niciodată 
pârghii de control în cap. 

De aceea negrul n-avea nici o autoritate asupră-i. Dar el 
nu s-a gândit pe loc la asta, după cum nu se gândise nici 
Sora şefă când a poruncit ca Pete să fie scos din să-li aiul 
comun. Negrul s-a dus drept la el şi l-a smucit pe Pete de 
mâna în direcţia uşii, aşa cum smuceşti hăţurile unui cal 
înhămat la plug ca să se-ntoarne. 

— În regulă, Pete. Ia hai în dormitor. Acilea deranjezi pe 
toţi. 

Pete îşi scutură braţul. , 

— Sunt istovii, l-a avertizat el. 


— Haidem, moşule. Faci tărăboi. Haidem la culcare şi să 
tăcem ca un prunc cuminte. 

— Istovit.: 

— Anf zis că mergi la dormitor, moşule! 

Negrul l-a smucit iar de mână, şi Pete a încetat să-şi mai 
bălăngăne căpăţână. S-a sculat în picioare drept şi hotărât, 
şi ochii i s-au limpezit brusc. De obicei ochii lui Fete sunt pe 
jumătate închişi şi tulburi de parc-ar fi îmbăiaţi în lapte, dar 
acum luceau albaştri ca lumina de neon. Şi palma de la 
capătul braţului de care se agăţase negrul a început să 
crească. Personalul „şi majoritatea bolnavilor vorbeau între 
ei, nemailuându-l în seamă pe moşneagul acela cu litania lui 
cunoscută despre cât e de istovit, închipuindu-şi c-or să-l 
potolească la fel ca de obicei şi că şedinţa o să se reia. Nu 
au băgat de seamă mina de la capătul braţului umflându-se 
tot mai mare, cum el îşi încleşta şi-şi descleştea pumnul. 
Numai eu am văzut-o. Am văzut-o cum tot creşte şi se 
încleştează prinzând puteri urieşeşti sub ochii mei, 
devenind netedă, dură. O ghiulea mare şi ruginită de oţel la 
capăt de lanţ. Mă holbam la ea şi aşteptam, în vreme ce 
negrul l-a mai smucit o dată pe Pete în direcţia uşii. 

— Moşule, ţi-am zis că trebe. 

Atunci a văzut pumnul. A încercat să se dea înapoi din. 
Faţa lui, zicând: „Peter, stai cuminte”, dar a întârziat c-o 
fracțiune de secundă. Pete a săltat ghiuleaua aia de oţel de 
la genunchi. Negrul s-a prăvălit către perete şi a rămas lipit 
de el câteva clipe, apoi a lunecat spre podea ea şi când 
peretele ar fi fost bine uns. Am auzit tuburile plesnind şi 
făcând scurt circuit în interiorul acelui perete, iar tencuiala 
s-a crăpat după forma negrului., Ceilalţi doi negri, pirpiriul 
şi celălalt vlăjgan, au rămas înmărmuriţi. Sora şefă a pocnit 
din degete şi cei doi s-au pus în mişcare. Înstantaneu, 
lunecând parcă pe podea. Mărunţelul ca o imagine 
micşorată-n oglindă a celuilat. Au ajuns aproape în dreptul 
lui Pete când le-a dat brusc prin minte ceea ce ar fi trebuit 
să ştie şi primul negru, şi anume că Pete nu era dirijat prin 


sârme ca noi ăştilalţi, că el n-avea de ce să-i asculte numai 
pentru că aşa-i poruncea ori că-l smuceau de braţ. De 
vroiau să-l ia pe sus, apoi trebuiau să-l ia aşa ca pe-un urs 
fioros ori un taur, şi cu unul din ai lor zăcând în nesimţire 
pe podea, cei doi rămaşi nu prea aveau chef să rişte. 

Gândul ăsta i-a ajutat pe amândoi deodată şi i-a îngheţat 
pe loc, cel mare şi copia lui micşorată în exact aceeaşi 
poziţie, cu piciorul stâng înainte, cu mâna dreaptă întinsă, 
la jumătatea drumului între Pete şi Sora şefă. Cu ghiuleaua 
aia de oţel legănându-li-se-n faţă, şi cu furia aia albă ca 
neaua în spatele lor, cei doi s-au cabrat pe loc scoțând fum 
şi scârţâind din toate angrenajele. Îi vedeam bine cum 
zvâcnesc dezordonat, ca nişte maşini cu motoarele 
ambalate la maximum, dar cu frânele puse. 

Pete aştepta acolo în mijlocul salonului, legănând bila 
aceea înainte şi-napoi pe lângă şold, cocârjat sub greutatea 
ei. Toată lumea era acum cu ochii la el. El se uita de la 
negrul cel pitic la matahală şi, când a priceput că n-aveau 
de gând să se apropie, s-a întors spre pacienţi. 

— Vedeţi - nu-s decât gogoşi, le-a zis el, nu-s decât gogoşi. 

Sora şefă se ridicase tiptil din scaunul ei, căutând s-ajungă 
la coşul de răchită sprijinit de uşă. 

— Da, da, domnule Bancini, îngăimă ea, numai staţi liniştit. 

— Nimic altceva, doar o grămadă de gogoşi. 

Vocea lui îşi pierduse vibrația metalică, devenise chinuită 
şi grăbită, ca şi când n-ar mai fi avut vreme să termine ce- 
avea de spus. 

— Înţelegeţi, eu n-ăm ce să mai fac, ce să mai fac - nu- 
nţelegeţi. Mam născut mort. Nu ca voi. Voi nu vă i născurăţi 
morţi. Aaaah, şi ce greu mi-a fost. 

— A început să plângă. Nu mai putea face cuvintele să-l 
asculte; deschidea şi-nchidea gura ca să vorbească, dar nu 
mai putea să potrivească cuvintele-n propoziţii. Şi-a! 
Scuturat capul să-l mai limpezească şi a clipit spre| „activi”: 

— Aaah, eu. Vă. Zic, ce vă zic. 


A început iar să se pleoştească şi bila lui de oţel s-a chircit 
îndărăt la mărimea unei mâini. O ţinea cu palma adunată 
căuş în faţa lui, de parcă le-ar fi oferit ceva bolnavilor. 

— N-am ce să fac. M-am născut degenerat. Am ghiţit 
atâtea batjocuri c-am murit. M-am născut mori 

N-am ce să fac. Îs istovit. Mi-e silă să mai încerc. Voi încă 
mai aveţi şanse. Eu am înghiţit atâta c-am murit. Pentru voi 
e uşor. Eu m-am născut mort şi amară-mi fu viaţa. Îs istovit; 
Istovit de-atâta vorbă şi stat în picioare. Js mort de cincizeci 
de ani. 

Sora şefă l-a nimerit în plin din celălalt capăt al salonului, 
drept prin ţoalele lui verzi. A sărit înapoi fără să tragă acul, 
care rămase să atârne acolo de turul pantalonilor, ca un fel 
de coadă de fier şi sticlă, moş Pete co-cârjându-se şi mai 
mult înainte, nu din pricina injecţieici a efortului; ultimele 
câteva minute îl istoviră definitiv şi complet, o dată pentru 
totdeauna - era destul să-l priveşti ca să-ţi dai seama că era 
sfârşit. 

Aşa că de fapt nu mai avusese rost injecţia; capul lui 
începuse deja să se bălăngăne înainte şi-napoi şi ochii i se 
înceţoşară. Când Sora şefă s-a apropiat binişor de el ca să-şi 
recupereze seringă, el se pleoştise atât de mult înainte, că 
lacrimile îi cădeau direct pe podeaua salonului, fără să-i ude 
obrajii, lacrimile întinzându-se pe-o porţiune mai largă după 
cum îşi legăna capul înainte şi-napoi, fă-când plici-plici într- 
un ritm monoton pe podea, ca şi când le-ar fi semănat. 

— Aaaaah, gemea el, şi nici măcar nu a tresărit când ea i-a 
smuls seringa. 

Revenise la viaţă vreme de poate-un minut ca să-ncerce să 
ne zică ceva, ceva ce niciunul din noi n-avea chef s-audă ori 
să-nţeleagă, şi sforţarea îl secătuise cu totul. Injecţia aia din 
şold fusese irosită-n van, ca şi când ea ar fi deşertat-o într- 
un mort - fără o inimă care s-o pompeze, fără o arteră care 
s-o urce spre creier, şi fără un creier care să amorţească 
sub otrava ei. Ar fi putut la fel de bine s-o împlânte într-un 
hoit vechi şi uscat. 


— Îs istovit. 

— Aşa. Acuma, băieţi, dacă mai găsiţi ceva curaj în voi, 
cred că domnu. Bancini o să se ducă frumuşel la culcare ca 
un om cuminte ce este. 

— Taa-re istovit. 

— Şi ajutorul Wiliams pare că-şi revine. Doctore Spivey, 
vreţi să vă ocupați de el? Poftim, I s-a spart ceasul şi are 
braţul tăiat. 

Pete n-a mai încercat niciodată ceva asemănător, şi i n-are 
să mai încerce, Acuma, când începe o figură din asta în 
timpul unei şedinţe terapeutice şi ei se duc să-l potolească, 
se lasă imediat potolit. Încă se mai scoală din vreme-n 
vreme să-şi clatine căpăţâna şi să ne anunţe cât e de istovit, 
dar asta nu mai sună a văicăreală, a scuză ori a ameninţare 
- cu asta a isprăvit; pare mai degrabă un orologiu vechi 
care nu mai arată ora dar nici nu se-opreşte, cu 
arătătoarele îndoite, cifrele şterse şi clopoţelul înecat în 
rugină, un ornic bătrânesc şi fără noimă ce continuă să 
ticăie şi să strige cucu fără rost. 

Adunarea încă-l mai sfâşie pe Harding când se face ora 
două. 

La acea oră doctorul începe să se foiască pe scaunul său. 
Şedinţele nu-i fac plăcere, afară de cele în care apucă să-şi 
expună teoria; ar prefera sărşi petreacă timpul în biroul 
său, desenând grafice. Se tot foieşte şi-n cele din urmă-şi 
drege! glasul, iar infirmiera se uită la ceas şi ne spune s- 
aducem îndărăt mesele din baie şi că o să reluăm discuţia 
mâine la ora unu. „Activii” se deconectează din nansa lor, 
aruncând o privire furişă spre Harding. Obrajii: ard de 
ruşine ca treziţi din visare la constatarea că ar au fost 
folosiţi ca nişte nătărăi. Câţiva din ei se duc în baia de 
dincolo de hol ca s-aducă mesele, alţii păşesc agale spre 
poliţele cu reviste şi se prefac tare absorbiți de răsfoirea 
unor gazete vechi, dar de, fapt nu-ncearcă decât să-l 
ocolească pe Harding. Iar au fost manevraţi în aşa fel încât 
să-l perpelească pe-un camarad de-al lor ca pe-un criminal, 


făcând cu toţii pe. Procurorul, judecătorul şi juraţii. Timp de 
patruzeci şi cinci de minute au căsăpit un om în bucăţi, de 
parcă asta i-ar fi amuzat, împroşeân-du-l cu întrebări: Cine 
socoteşte el că-i de vină de nu-şi poate satisface nevestica? 
De ce tot insistă că ea n-a avut nicicând de-a face c-un alt 
bărbat? Cum îşi închipuie el c-o să se facă bine dacă nu 
răspunde sincer? 

— Întrebări şi insinuări care-i fac să se simtă prost acum, 
dar ei nu vor să se simtă şi mai prost ştiindu-l prin preajmă. 

Ochii lui McMurphy urmăresc toate îndeaproape. Nu se 
scoală încă de pe scaun. Are din nou o mutră intrigată. 
Rămâne o, vreme în fotoliu, urmărind cu privirea pe. 
Activi”, freeându-şi ţepii bărbii roşcovane cu pachetul de 
cărţi, apoi într-un târziu se ridică de pe fotoliu. C; u;: - j, se- 
ntinde şi se scarpină la buric cu colţul unei cărţi de joc. 
După care vira pachetul în buzunar şi-o porneşte spre locul 
unde-a rămas Hardâng, singur şi lipit cu propria-i sudoare 
de scaun. 

McMurphy îl măsoară câteva clipe pe Harding de sus Cu 
privirea, apoi cuprinde cu palma lui uriaşă speteaza unui 
scaun de lemn, îl roteşte în aşa fel ca să-l aducă cu spetează 
spre Harding şi-l încalecă - stă pe el ca pe-un căluţ roib. 
Harding n-a băgat de seamă nimic din toate astea. 
McMurphy se bate cu palma peste buzunare până-şi 
descoperă ţigările, scoate una şi şi-o aprinde; o ţine ridicată 
înaintea ochilor, încruntându-se la vârful ei, îşi umezeşte 
degetul mare şi arătătorul şi-i potriveşte arderea după plac 

Amândoi par să ignore prezenţa celuilalt. Nici măcar nu-s 
sigur că Harding l-a observat pe McMurphy. Harding stă cu 
umerii lui costelivi aproape complet cocârjaţi, ca nişte aripi 
verzui, aşezat pe marginea scaunului, cu mâinile prinse-n 
capcana genunchilor. Priveşte ţintă înainte, murmurând 
ceva pentru sine, încercând să pară calm - dar se vede cum 
i se mişcă fălcile, şi asta-i dă o expresie rânjită, de hârcă, 
aşa că numai calmă nu se poate numi. 


McMurphy îşi potriveşte ţigara între dinţi şi îmbrăţişează 
spătarul de lemn al scaunului, sprijinindu-şi bărbia pe braţ, 
închizând aproape complet un ochi din pricina fumului. Se 
chiorăşte o vreme cu celălalt ochi la Harding, apoi prinde să 
vorbească, cu ţigara săllându-i între buze: 

— Şi zi, amice, cam în felu ăsta se desfăşoară de-obicei 
drăguţele astea de şedinţe? 

— Se desfăşoară? Murmurul lui Harding încetează. Nu-şi 
mai mişcă fălcile, dar încă priveşte fix înaintea sa, peste 
umărul lui 

McMurphy. 

— Asta-i proee-dura obişnuită la chermezele voastre 
terapeutice? Un fel de cârd de puişori ieşiţi la ciuguleală? 

Capul lui Harding se-ntoarce tresărind şi ochii lui îl 
descoperă pe McMurphy, cu aerul că abia acum au băgat de 
seamă că se află cineva înaintea lor. Faţa i se boţeşte din 
nou când îşi suge obrajii, dându-f un aspect rânjitor. 
Harding îşi îndreaptă aripile umerilor şi se lipeşte de 
spetează încercând să pară calm, zO „chermeză de 
ciuguleală”? Mă tem, prietene, j că limbajul dumitale 
poporan mă cam depăşeşte. N-am nici cea mai vagă idee ce 
vrei să spui. 

— Păi, atunci să-ţi explic. McMurphy ridică vocea; deşi nu 
se uită către ceilalţi „activi” care trag cu urechea în spatele 
lui, lor le vorbeşte: Cârdul ăsta descoperă o pată de sânge 
pe vreunul din puişori şi sar cu toţii s-o ciugulească, până-l 
sfâşie pe puişor în bucățele, cu oase şi fulgi cu tot. Dar în 
chip firesc, alţi câţiva din stol se mân-jesc cu sânge în 
îmbulzeală, şi-atunci vine şi rândul lor. După care alţi câţiva 
ajung să se mânjească şi-s sfâşiaţi în bucăţi, şi apoi alţii şi 
alţii. Ehei, un chiolhan din ăsta de ciuguleală poate să 
înghită un stol întreg în doar câteva, ceasuri, amice, s-au 
mai văzut cazuri. O privelişte teribilă. Singurul mod de 
prevenire a masacrului - la pui 

— E să-i legi la ochi. Ca să nu mai poate vedea. 


Harding îşi împreunează degetele subţiri pe după un 
genunchi şi-l trage spre piept, lăsându-se pe şapte în scaun. 

— Un „chiolhan de ciuguleală”. Într-adevăr, o ana-i logie 
plăcută auzului, prietene. 

— Şi tocmai aşa ceva mi-a evocat adunarea asta la care-am 
participat de la distanţă, frăţioare, de vrei să ştii adevărul în 
toată uriciunea lui. Mi-a amintit de-un cârd de pui 
scârbavnici. 

— Ceea ce înseamnă că eu sunt pe postul puiului cu pata 
de sânge, prietene? 

— Chiar aşa, frăţioare, Încă-şi mai surâd, dar vocile îor au 
devenit atât de în-j cordate şi de coborâte, că trebuie să 
mătur mai aproape de ei ca să-i pot auzi. Şi ceilalţi „activi” 
se dau mai aproape. 

— Şi vrei să mai ştii ceva, frăţioare? Vrei să ştii cine-n-fige 
prima dată clonţul? Harding aşteptă răspunsul. 

— Afurisita aia de infirmieră, cine alta. 

Se aude uri scâncet de spaimă în liniştea salonului Ciulesc 
urechea la uruitul maşinăriei din perete, care şi poticneşte, 
apoi o porneşte mai departe. Harding fad mari sforţări să-şi 
ţină mâinile nemişcate, dar vrea şi pară-n continuare calm. 

— Aşadar, zice el, toate-s cât se poate de simple, stupid de 
simple. Ai venit în secţia noastră abia de şase ceasuri şi-ai şi 
simplificat toată opera lui Freud, Jung şi Maxwell Jones, 
rezemând-o într-o unică analogie: „un chiolhan de 
ciuguleală”. 

— Eu nu mă referam la Freud, Yoong şi Maxwell Jones, 
amice, ci la şedinţa aia jegoasă şi la ce ţi-au făcut infirmieră 
şi ceilalţi netrebnici. Bine ţi-au mai copt-o. 

— Mi-au copt-o? 

— Chiar aşa. Ţi-au copt-o. Şi te-au pus la frigare de „câte 
ori au avut prilejul. Te-au copt la venire, te-au copt la 
plecare. Trebe că le-ai făcut ceva serios de te-ai ales c-o 
grămadă de duşmani prin secţie, frăţioare, căci după câte 
văd toată gaşca-i pe tine. 


— Dar e de necrezut. Oare ignori cu totul, treci cu vederea 
sau ignori cu totul faptul că tovarăşii mei n-au acţionat 
decât spre binele meu? Că orice întrebare său comentariu 
stârnit de domnişoara Ratched ori de ceilalţi membri ai 
personalului avea doar scopuri terapeutice? Trebuie că n-ai 
ascultat un singur cuvânt din explicaţiile domnului doctor 
Spivey privitoare la teoria comunităţii terapeutice, ori poate 
n-ai pregătirea necesară ca să le pricepi. Mă dezamăgeşti, 
prietene, vai, mă dezamăgeşti amarnic. Am dedus din mica 
noastră confruntare azi de dimineaţă că eşti ceva mai 
inteligent - deşi probabil analfabet şi cu siguranţă un 
mitocan crescut în pădure având sensibilitatea unei gâşte, 
dar totuşi c-o inteligenţă nativă. lată însă că eu, cu tot 
spiritul meu fin de observaţie care mă caracterizează, mai 
fac greşeli. 

— Naiba să te ia, frăţioare. 

— A, da; ara uitat s-adaug c-am remarcat violenţa 
dumitale primitivă şi azi de dimineaţă. De psihopat tu 
pronunţate tendinţe sadice, probabil alimentate de-o manie 
egocentrică şi iraţională. Da. După câte vezi, toate aceste 
talente înnăscute îţi conferă negreşit calitatea de terapeut 
competent şi dreptul de-a critica metodele domnişoarei 
Ratched folosite în timpul şedinţelor, în pofida faptului că ea 
trece drept o apreciată infirmieră, cu. Două decenii de 
activitate în domeniul psihiatric. Da, cu talentul dumitale, 
prietene, ai putea săvârşi miracole asupra subconştientului, 
aducând alinare id-ului suferind 51 vindecând superegoul 
rănit. Pesemne c-ai putea lecui toată, secţia, chiar şi 
„legumele”, în numai şase luni. Ori ne dai banii îndărăt. 

În loc să se avânte şi el în dispută, McMurphy nu-şi 
deslipeşte ochii de la Harding şi-n cele din urmă îl întreabă 
pe-un ton sec: 

— Şi chiar crezi că rahatul ăsta scormonit în şedinţă de azi 
o să-ţi aducă vindecarea, o să-ţi facă vreun bine? 

— Ce alt motiv am avea ca să-l mai suportăm, prietene? 
Personalul medical doreşte la fel de mult vindecarea 


noastră ca şi noi. Doar nu-s monştri. Domnişoara Ratched s- 
ar putea să fie trecută de prima tinereţe şi cam severă, dar 
oricum nu-i un fel de dihanie uriaşă i orătăniilor de curte, 
cu înclinații sadice. Spre ciuguli rea nchi-îor noştri. Sper să 
nu-ţi închipui aşa ceva despre ea, nu? 

— Nu, frăţioare, nu-i vorbă de asta. Ea nu vă ciuguleşte 
ochii. Nu ochii o interesează. 

Harding tresare, şi-i zăresc mâinile cum încep să i se, 
furişeze dintre genunchi, ca doi păianjeni albi între ra-i 
murile acoperite de muşchi ale unui copac, luând-o înl 
susul crăeanului spre locul unde ramurile se îmbină-n 
trunchi. ] 

— Nu ochii noştri? Se miră el. Rogu-te, atunci,. Cej anume 
ciuguleşte domnişoara Ratched. Prietene? L 

McMurphy rânjeşte: 

— Cum, chiar nu ştii, amice? 

— Nu. Bineînţeles că nu ştiu! De vreme ce inşi. 

— Podoabele bărbăţiei tale. Amice, iubitcle-ţi podoabe 
Păianjenii ajung la răscrucea ramurilor şi rămân acolo, 
zbătându-se. Harding încearcă să surâdă, dar obrazul ş 
buzele îi sunt atât de livide, că surâsul i se iroseşte. I- 
priveşte holbat pe McMurphy. Aeesta-şi scoate Ugars din 
colţul gurii şi mai repetă o dată: 

— Chiar podoabele tale. Nu, infirmiera aia nu-i u soi de 
puică monstruoasă, frăţioare, ci o jugănituare. Ai mai văzut 
o mie din astea, tinere şi bătrâne, muieri şi fc baţi. I-am 
văzut prin toată ţara şi-n casele oamenilor - indivizi care- 
ncearcă să te stoarcă de putere ea eă-ţi pună belciugul de 
nas, ca să joci cum îţi cânta, să trăieşti după: um vor ei. Şi 
chipul cel mai lesnicios de-a-şi ajunge linia, de-a te supune, 
e să te lovească unde te doare mai tare. le-au lovit 
vreodată-n foaie la o bătaie, amice? Te ia eu sudori reci, nu-i 
aşa? Nici că se poale ceva mai gmaznic. Îţi răscoleşte 
măruntaiele, te seacă până-n măduva oaselor. Dacă te 
măsori c-un inidivid care vrea să izbândească făcându-te pe 
tine neputincios în loc să se facă pe el puternic, atunci fii 


atent la genunchiul lui, c-o să te-atingă-n cheutoarea ta 
vitală. Şi asta face şi matracuca aia bătrână, îţi pândeşte 
părţile vitale. 

Obrazul iui Harding e-n continuare golit de sânge, dar ela 
reuşit să-şi controleze din nou mâinile; ele bat aerul din faţa 
sa, tncercând s-alunge cuvintele lui McMurphy. 

— Scumpa noastră domnişoară Ratched? Dragul, 
surâzătorul, blajinul înger al mizericordiei, Mama Ratched, 
o jugănitoare? Păi bine, pretene, dar e de necrezut. 

— Frăţioare, nu-mi servi mie rahatul ăla despre mititica şi 
blajina noastră mamă. O fi; ea mamă, dă-i mare cât o şură şi 
tăioasă ca o lamă de cuţit. M-a prostit şi pe jnine cu rolul de 
măicuţă blajină vreo trei minute azi dimineaţă, dar atât. Şi 
nu cred să vă fi prostit nici pe voi, băieţi, chiar şase luni 
încheiate ori un an. Eheee, multe scorpii am văzut la viaţa 
mea, da asta le-ntrece pe toate. 

— O scorpie? Puțin mai nainte fusese jugănitoare, apoi 
matracucă - ori poate puică? Metaforele tale se cam bat 
cap în cap, prietene. 

— Naiba să le ia; e-o căţea şi-o matracucă şi-o jugăni- 
toare, şi nu mă duci tu pe mine, ştii bine despre cine 
vorbesc. 

Obrajii şi mâinile lui Harding tresaltă acum mai iute că- 
nainte. Ca-ntr-un film accelerat de gesturi, stinsuri, 
grimase, rânjite. Cu cât se străduie mai mult să-l oprească, 
cu atât mai repede se derulează. Când îşi lasă faţa şi 
mâinile să se agite-n voie, nemaiîncereând să le 
stăpânească, ele închipuie o mişcare curgătoare, de-a 
dreptul plăcută privirii, dar când se necăjeşte din pricina 
lor şi-ncearcă să le-oprească, devine o păpuşă bezmetică, 
dezarticulată. 

— Niucindu-se într-un dans nervos. 'Toate i se mişcă din f-e 
în ce mai repede, şi vocea i se precipită ca să le ţină isonul. 

— Păi cum, ia ascultă prietene McMurhy, confratele il eu 
psihopat, domnişoara Ratched a noastră-i un adevărat înger 
al. 


— Arităţii şi toată lumea ştie de ce. E slo-"*dă şi altruistă 
ca vântul, trudind fără un cuvânt” de mulţumire spre binele 
tuturor, zi de zi, cinci zile lungi şi grele pe săptămâna. 
Pentru asta-ţi trebuie suflet, prietene, suflet. De fapt am 
aflat din anumite surse - nu-s în măsură să le divulg, dar 
pot spune că şi Martini co munică cu ele în majoritatea 
timpului - că ea slujeşt umanitatea în continuare, chiar şi-n 
zilele ei libere, i când generoasă ca voluntară prin oraş. 
Pregătind o gani bogată de pomeni - produse conservate, 
caşcaval pentr întărirea relaţiilor conjugale, săpun - şi 
oferiftdu-l vreunei tinere perechi în mare dificultate 
financiară. 

Mâinile lui zvâcnesc prin aer, închipuind secvenţa p care-o 
relatează: 

— Ah, priveşte: acum apare infirmiera noastră, bătaie 
uşoară în uşă. Coşul ei cu funduliţă. Tânăra pere che e mută 
de fericire. Bărbatul a rămas gură-cască, fe meia plângea 
fără reţinere. Ea le inspectează locuinţs Promite c-o să le 
trimită bani pentru - a, da, praf d curăţat. Aşază coşul în 
mijlocul odăii. Şi când îngeru nostru îi părăseşte - 
semănând săruturi cu mâna, suri zând divin - e-atât de 
beată de laptele bunătăţii uman pe care fapta ei l-a adunat 
în pieptu-i atât de primitoi că nu-şi mai încape în piele de 
generozitate. M-auzi nu-şi mai încape. Oprindu-se-n pragul 
uşii, o trage deo parte pe tânăra soaţă şi-i dăruieşte 
douăzeci de dolari di: buzunarul propriu: „Du-te, sărmană 
copilă înfometată du-te şi cumpără-ţi o rochie ca lumea. Îmi 
dau seama c bărbatul tău nu-i în stare să ţi-o cumpere, dar 
ia asta 3 te du”. Şi perechea îi rămâne în vecii vecilor 
îndatorat pentru bunătatea ei. 

Începuse să turuie tot mai repede, cu vinele gâtul gata să-i 
plesnească. Când se opreşte, în salon se-aşter linişte 
deplină. Nu mai aud decât un fâsâit vag că de rol şi-mi 
închipui că-i un magnetofon care înregistrează tot 

Harding priveşte-n jurul său, vede că toată lumea- 
urmăreşte şi se străduieşte să râdă. Din gâtul lui nu ies 


decât un scrâşnet ca de piron scos cu ranga dintr-o sandu 
ră verde de pin: Lii-iii-iii. Nu-l poate înăbuşi. Îşi frângl 
mâinile ca pe nişte gângănii zburătoare şi strânge din oc la 
auzul acelui scârţâit. Dar nu şi-l poate opri. Acesta devine 
tot mai strident până ce într-un târziu, trăgând aerul c-un 
horcăit în piept, el îşi cufundă faţa în palmele primitoare. 

— Ah, căţeaua, căţeaua, murmură el printre dinţi. 
McMurphy aprinde înc-o ţigară şi i-o întinde; Harding o 
primeşte fără un cuvânt. McMurphy încă mai urmăreşte 
chipul dinaintea lui c-un fel de uimire intrigată, privindu-l 
de parc-ar fi primul chip de om pe care i-au căzut ochii. Îl 
priveşte şi-n acest timp convulsiile şi zvâc-netele lui 
Harding îşi încetinesc ritmul şi faţa lui reînvie din palme. 

— Ai dreptate, zice Harding, în tot ce-ai spus. Ridică apoi 
capul spre ceilalţi pacienţi care-l privesc stăruitor: Nimeni 
n-a cutezat pân-acum s-o spună deschis, dar nu-i om printre 
noi care să n-o fi gândit, care să nu nutrească acelaşi 
sentiment în legătură cu ea ca şi dumneata - un sentiment 
bine ascuns undeva în sufletul lui speriat. 

McMurphy se-ncruntă şi-ntreabă: 

— Dar ce-i cu aschimodia aia mică de doctor? S-ar putea 
să fie încet la minte, da nu-ntr-atâta încât să nu poată vedea 
cum a pus ea stăpânire pe toate şi cam ce face. 

Harding trage adânc din ţigară şi lasă fumul să se 
strecoare printre cuvintele lui: 

— Doctorul Spivey,. E exact ca noi ceilalţi, McMurphy, întru 
totul conştient de neputinţa lui. E-un iepure înfricoşat, 
disperat, neputincios, cu totul incapabil să conducă secţia 
asta fără ajutorul domnişoarei noastre Ratched, şi o ştie 
prea bine. Şi ce-i mai rău, ştie şi ea că elo ştie, şi i-o 
reaminteşte ori de câte ori are prilejul. De câte ori 
descoperă că el a făcut o mică eroare în scriptele lui ori, să 
zicem, în grafice, poţi să ţi-o imaginezi cum dă buzna în 
biroul lui scoţându-i-o pe nas. 

— Chiar aşa, se-amestecă şi Cheswick, oprindu-se lingă 
McMurphy, ne scoate pe nas toate greşelile. 


— De ce n-o dă afară? 

— În spitalul ăsta, zice Harding, doctorul n-are puterea de- 
a angaja, sau de-a concedia. Puterea aceasta e încredinţată 
directorului administrativ, iar acesta-i o femeie, o veche 
amică de-a domnişoarei Ratched; au lucrat împreună ca 
surori militare prin deceniul trei, Sân-tem victimele unui 
matriarhat pe-aici, prietene, şi doctorul e tot aşa de 
neputincios ca şi noi. Ştie că Ratched trebuie doar să pună 
mâna pe telefonul pe care-l vezi la cotul ei, s-o cheme pe 
directoare şi să-i pomenească, aşa că din întâmplare, vai, să 
vezi. Doctorul acela mi se pare că face Prea multe comenzi 
de meperidină. 

— Stai puţin, Harding, nu-s la curent cu vorbăria asta 
tehnică.;” 

— Meperidina, prietene, e un epiat sintetic, de două ori 
mai periculos ca heroină. Medicii-i prind frecvent gustul. 

— Aschimodia aia mică? Un narcoman? 

N-am idee. 

— Păi, atunci ce câştiga ea acuzându-l de.: 

— Ah, dar nu eşti atent la ce spun, prietene. Ea nu acuză. 
E destul numai să insinueze, să-nsinueze orice, nu pricepi? 
N-ai băgat de seamă astăzi? Cheamă câte-un bolnav la uşa 
camerei de gardă şi se postează-n faţa lui şi-l întreabă de 
vreun şerveţel de hârtie găsit sub pat. Atâta doar, îl 
întreabă. Iar el se simte, vinovat, orice i-ar spune. Dacă zice 
c-a curăţat un stilou cu el, ea răspunde: „Aha, un stilou,, iar 
dacă el zice că-i curge nasul, ea răspunde: „Înţeleg, nasul”, 
şi-şi clatină coafura ei grizo-nată şi corectă, oferindu-i unul 
din surâsurile acelea precise, după care-i întoarce spatele şi 
se duce îndărăt în camera de gardă, lăsându-l pe el în uşă 
să se canonească întrebându-se de fapt la ce folosise 
şerveţelul. 

A-nceput din nou să tremure, iar umerii i-au căzut iarăşi 
înainte. 

— O, nu. N-are nevoie să acuze. E-nzestrată cu geniul 
insinuării. Ai auzit-o măcar o dată, în cursul dezbaterii 


noastre de azi, să m-acuze de ceva? Şi totuşi mi se parei c- 
am fost acuzată de-o mulţime de lucruri, de gelozie şi 
paranoia, de faptul că nu-s destul de bărbat ca să-mi 
satisfac nevasta, ori că am relaţii cu amicii mei de sex 
bărbătesc că-mi ţin ţigara afectat şi chiar că - vezi; Doamne 
- n-aş ascunde în pantaloni decât un smoc de păr - şi-ncă 
unul moale, pufos şi blond! Jugănitoare, zici? Vai, dar o 
subestimezi! 

Harding tace brusc şi se-apleacă înainte ca să ia mâna lui 
McMurphy între-ale sale. Faţa îi. Rămâne înelinatăj într-Un 
unghi ciudat - culţuroasă, cenuşie-stacojie. ca sticlă spartă 
de vin. 

— Lumea asta. Aparține celor puternici, prietene Ritualul 
existenţei noastre se întemeiază pe fortificarea celor 
puternici prin sfârşierea celor slabi. Trebuie să ne- 
acomodăm cu această realitate. E drept să fie aşa. Trebu ie 
să-nvăţăm s-o acceptăm ca pe-o lege naturală. lepurii-şi 
acceptă rolul în acest ritual şi recunosc că lupul este cel 
puternic. Ca reflexde apărare, iepurele devine şiret şi fricos 
şi evaziv, săpându-şi vizuini în care să se-ascundă dacă lupu- 
i pe-aproapc. Şi aşa supravieţuieşte, o duce înainte. Îşi 
cunoaşte locul. Fără îndoială că nu-l. Ya provoca pe lup la o 
confruntare. Păi. ar fi oare înţelept? Ar fi? 

Lasă mâna lui McMurphy, se reazămă pe spate şi-şi 
încrucişează picioarele, trăgând din nou adânc dinţigară. Îşi 
scoate ţigarea dintre buzele întinse într-un surâs firav şi 
dintr-o seândură. 

— Domnu McMurphy. Prietene. Eu nu-s un puişor de 
găină. Sunt un iepure. Şi doctoru-i un iepure, Ches-wick de 
colo e un iepure. Billy Bibbit e un iepure. Toţi cei de pe-aiei 
sânttm iepuri de diferite soiuri şi vârste, ţopăind într-o lume 
a iui Walt” Disney. Oh, să nu naă-n-i greşit, n-am venit 
aici/pentru că suntem iepuri - LO1 îi puri am fi oriunde ne- 
am afla - ei pentru că nu ne putem acomoda eu condiţia 


noastră de iepuri. Arcm nevoie de-un lup viguros ca 
infirmiera noastră ca să ne-n-veţo care ne este locul. 

Ca un nătâng. Vrei adică să-mi zici o: -: A laşi o muiere cu 
părul siniliu 

— Omule, vorbeşti e-o să şezi frumuşel şi să te convingă că 
eşti i 

— Nu. Să mă corn iepure. Priveşte-mă m; infirmieră ca să 
Il: 

Nici vorbă. 

Am pui. 

— Tit în rolul m-am născut iplu nevoie de 

Şi nasul ăsta care mişcă? Şi 

— Dar nu f: r, ţeţi nebuni, pricepi, din ăia;: um se r;: ia prin 
IV: iu Sunteţi doar obosiţi şi - cam. 

Cam puri, vrei să spui? 

— Pe dracu, iepuri! Nici pe departe n-arătaţi a iepuri, 
naiba s-o ia. 

— Domnule Bibbit, ţopăie puţin împrejur de hatărul 
domnului McMurphy. Domnule Cheswick, arată-i ce blană 
al. 

Billy Bibbit şi Cheswick se preschimbă în iepuri albi, 
tupilându-se la pămânj; chiar sub ochii mei. Dar le e ruşine 
să facă cum le cere Harding. 

— Vai, mai sunt şi ruşinoşi, McMurphy. Nu-i drăguţ Ori 
poate că se simt cam prost că nu şi-au pus pielea la bătaie 
pentru camaradul lor. Poate că se simt vinovaţi că au lăsat-o 
din nou pe ea să-i canonească făcându-i inchizitori. Sus 
capul, prieteni, n-aveţi de, ce să vă fie ruşine. Totu-i aşa cum 
se cuvine. Nu i se po te cere iepurelui să-şi pună pielea la 
bătaie pentru semenii lui. Ar fi o neghiobie. O nu, aţi fost 
înţelepţi, poltroni dar înţelepţi. 

— Ascultă Harding. Începe Cheswick. 

— Nu, nu, Cheswick. Nu te supăra pe adevăr. 

— la ascultă; au fost daţi când am zis şi eu aceleaşi lucruri 
despre coana Ratched ca şi McMurphy. 


— Da, dar le-ai spus în şoaptă şi te-ai dezis de ek mai 
târziu. Eşti iepure, nu-ncerca să te aperi de adevăr. De asta 
nu-ţi port pică pentru întrebările pe care mi le-ai pus 
înşedinţa de azi. Ţi-ai jucat bine rolul. De-ai fi fost tu la 
mijloc, ori Billy, ori Fredrickson, şi eu v-aş fi atacat cu 
aceeaşi cruzime ca şi voi pe mine. Nu trebuie să ne ruşinăm 
de purtarea noastră; aşa trebuie să se comporte lighioanele 
mici ca noi. 

McMurphy se răsuceşte pe scaun şi-i măsoară pe cei-lalaţi 
„activi” din cap până-n picioare. 

— Eu nu-s aşa de sigur că n-au de ce să le fie ruşine. 
Personal, mi s-a părut al naibii de scârbos cum au trecut de 
partea ei împotriva dumitale, Câteva clipe m-am crezut iar 
în lagărul de prizonieri din Coreea. 

— Pentru Dumnezeu, McMurphy, zice Cheswick, ia stai şi 
ascultă. 

McMurphy se-ntoarce şi ascultă, dar Cheswick nu mai 
adaugă nimic. Niciodată nu merge mai departe; e unul din 
indivizii ăia care fac mult zgomot pregătind parcă un atac. 
Strigând „înainte”, agitându-se pe loc câteva minute, 
făcând câţiva paşi, apoi se sting. McMurphy îl priveşte cum 
a rămas iar în cumpănă dup-un început aşa de frumos, şi-i 
zice: 

— Tare mai seamănă cu lagărul acela de prizonieri. 
Harding ridică mâinile împăciuitor. 

— O, nu, nu, nu merităm asta. Nu trebuie să ne condamni, 
prietene. Nu. De fapt. 

Observ că febra aia vicleană îi licăreşte iar în priviri: mă 
aştept să-l aud din nou chicotind, dar în loc de asta el îşi 
scoate ţigara dintre buze şi arată cu ea spre McMurphy - în 
mâna lui ţigara pare unul din degetele-i albe şi fragile, 
fumegând la un capăt: 

— Chiar şi dumneata, McMurphy, cu toată fanfaronada 
asta de cowboy şi băţoşenia-ţi de iarmaroc, şi dumneata sub 
coaja cea dură eşti probabil la fel de plătind, de pufos şi de 
iepure ca noi toţi. 


— Da, mie-mi spui? Sunt un iepure cu coada îmbârli-gată. 
Şi ce anume mă face să semăn c-un iepure, Harding? 
Înclinaţiile mele de psihopat? Ori poate apucăturile mele de 
bătăuş şi fustangiu! Pesemne cele din urmă, nu-i aşa? Iot 
oful şi libovul din mine. Da, oful şi libovul, probabil asta mă 
face iepure. 

— O clipă; mă tem c-ai atins un aspect care merită niţică 
meditaţie. lepurii sunt notorii pentru trăsătura de care 
vorbeşti, nu-i aşa? Cunoscuţi, adică, pentru hărnicia îor în 
toate cele. Da. Hm. Oricum însă, problema ridicată de 
dumneata pur şi simplu demonstrează că eşti un iepure 
sănătos, eficient şi bine adaptat la mediu, în vreme ce cei 
mai mulţi. Dintre noi suntem lipsiţi chiar şi de potenţa rare 
ne. 

— Ar da dreptul să ne numărăm între iepurii normali. 
Suntem nişte neputincioşi - plăpânzi, piperniciţi, schilavi, 
dintr-o rasă plăpânda şi pitică. lepuri fără „oful şi libovul” 
lor; o privelişte patetică. 

— Stai o clipă. Îmi tot suceşti vorbele. 

— Ba nu. Ai dreptate. Ţi-aminteşti, ne-ai atras atenţia 
asupra locului sensibil vizat de clonţul infirmierei? Era 
foarte adevărat. Nu-i bărbat pe-aici care să nu se teamă c-o 
să-şi piardă ori că şi-a pierdut bărbâăţia. Noi, biete creaturi 
cosmice, nu putem atinge condiţia virilităţii într-o lume 
iepurească, atât suntem de neputincioşi şi de incompetenţi. 
He-he. Noi suntem ie-purii, am putea spune, unei lumi 
iepureşti. 

Se aplecă din nou înainte şi râsul acela scrâşnit şi chinuit 
pe care-l aşteptasem începe să-i scape din gătlej, mâinile 
bătând aerul, obrazul tremurându-i în convulsii. 

E-ţi gura aia spurcată! Arding se potoleşte, cu serâşnetul 
re ieschisă într-un rânjet lătăreţ, cu ntr-un nor albăstrui de 
fum. Îngheaţă eva clipe: apoi ochii îi devin două ori-Titore 
pe furiş spre McMurphy, în atât de încet că trebuie să mă 
apropii cu mâtura chiar lingă scaunul lui ca s-aud ce spune. 

— Prietene. Dumneata. Poate că eşti. Lupul. 


— Pe naiba, nu-s lup cum nu eşti nici dumneata iepure. 
Bre, în viaţa mea n-am auzit asemenea. 

— Ai un muget tare lupesc. 

Sforăincl pe nări, McMurphy se-ntoarce de la Harding 
spre ceilalţi. Activi „ce-i stau prin preajmă. 

— La poftim; măi. Băieți. Ce naiba-r cu voi? Doar nu 
sunteţi aşa de smintiţi, să vă credeţi toţi nişte jivine? 

— Nu, zice Cheswick şi vine lingă McMurphy. Nu, pe legea 
mea, eu unul nu-s un amărât de iepure. 

— Aşa te vreau, Cheswick. Şi voi, ceilalţi, hai s-o lăsăm 
baltă. Uite-te la voi, v-aţi băgat în cap că fugiţi speriaţi din 
faţa unei muieri de cincizeci de ani. Dar ce poale să vă facă 
ea, la urma urmei? 

— Da, ce? Îl îngână Cheswick şi se-ncruntă la ceilalţi. 

— Nu vă poate bate cu biciul. Nu vă poate arde cu fierul 
roşu. Şi nici să vă tragă pe roată. Azi există legi împotriva 
unor asemenea apucături; nu mai sânfem în Evul Mediu. Nu 
poate să vă facă absolut. 

— Ai v-v-văzut ce ne p-p-poate face! În ad-d-duna-rea de 
azi dimineaţă. 

Bag de seamă că Billy Bibbit s-a preschimbai din nou din 
iepure în om. Se apleacă spre McMurphy, încereând să 
continue ce are de spus, cu gura mânjită de bale şi faţa 
congestionată. Apoi întoarce spatele şi se depărtează: 

— Ah, ce r-r-rost are. Mai. B-bine mă omor. McMurphy 
strigă în urma lui: 

— Astăzi? Ce-am văzut eu în şedinţa de astăzi? Pe toţi 
dracii, n-am văzut decât c-a pus nişte întrebări, şi-ncă 
întrebări uşurele şi plicticoase. Întrebările nu-ţi frâng 
oasele, nu-s nici bâte, nici pietre. 

Billy revine: 

— Dar felul c-cum p-pune întrebările. 

— Nu sunteţi obligaţi să-i răspundeţi, ce? 

— Dci. M nu;] vezi ră s-siuâde şi sc-scrie o-ns mnaiv în c-c- 
cojitucuţa ii şi-apoiea -ca -ah,la nai-:;;! 

Sr: n veni şi el iingă Billy. 


— Ă nu-i răspunzi la întrebai i. Mack, înseamnă c-o; iC-fi, 
chiar şi numai tăcând. Aşa le-nfundă şi bestiil, -: ea din 
guvern. N-ai cum să lo scapi. Singurul lucru pe care-l poţi 
face e să razi şandramaua asia d; faţa pămâiitului - s-o 
arunci în aer. 

— Bine. Dar atunci când vă pune o-nlrebare de 1 ăsta, de 
ce nu-i spuneţi să-şi ia coada la spinare şi să/,) ducă la 
dracu? 

— Da, îngâna Cheswick agitându-şi pumnul, spunoţi-i să-şi 
ia coada la spinale şi să se ducă ia nracir. 

— Şi ce-ar uima după aia. Mack? Te-ar interpela imediat 
cu: Paci nl McMurphy, ce v.r.ivlulmră aşa demult o 
anumiiă întrebare? 

— Di. Ipa aia îi Mui. Să se mai ducă o r-aiă! A. dracu”. 

Oii să se ducă la dracu. Inea! Oi nu au făcut 

Nimic. 

— Cum se petrece chestia asta? 

— Te leagă în chingi de-o masă care are, în chip ironic, 
formă de cruce, cu o ghirlandă de scântei în] oc da cunună 
de spini. Îţi lipesc de tâmple doi electrozi. Zbang! Prin 
creier îţi trece electricitate de cinci cenți, şi te alegi. 
Deodată şi cu tratament şi c-o pedeapsă pentru compor- 
tamentu-ţi ostil şi drăcuieli; în plus nu mai stai în calea 
nimănui vreme de şase ceasuri până la trei zile, în funcţie 
de individ. Chiar şi după ce ţi-ai recăpătat cunoştinţa, rămâi 
într-o stare de dezorientare zile în şir. Nu mai eşti în stare 
să gândeşti coerent. Nu-ţi mai aminteşti mare lucru. După 
mai multe asemenea tratamente, oricine poate ajunge ca 
domnul Ellis pe care-l vezi colo răstignit pe perete. Un idiot 
care bălmăjeşte şi face pe el la treizeci şi cinci de ani. Ori te 
preschimbi într-o epavă inconştientă care înfulecă, elimină 
şi zbiară, dă-o-n bute de nevastă 

— Ca Ruckly. Sau aruncă-o privire către Şefu mătură care 
stă proptit în tizul său, colo lângă dumneata. 

Harding întinde ţigara spre. Mine, şi-i prea târziu ca să mă 
trag înapoi. Mă prefac că nu-l bag în. Seamă. Continui să 


mâtur. 

— Aud că Şefu mătură, cu ani în urmă, a beneficiat de mai 
mult de două sute de tratamente cu şocuri pe când erau la 
modă. Îţi poţi închipui ce efect au avut astea asupra unei 
minţi care deja lunecă în întuneric. Şi priveşte-l acuma: un 
colos în rol de om de serviciu. lată-l pe Americanul Căzut, o 
maşină de măturat de un metru nouăzeci, tremurând şi de 
umbra ei. Cu asta, prietene, ne poate ea ameninţa. 

McMurphy mă examinează o vreme, după care se-n-toarce 
iar spre Harding. 

— Bre, încă tot nu-nţeleg, cum se face c-o suportaţi: Cum 
rămâne cu gogoaşa aia despre democraţia din secţie pe 
care mi-o servea doctorul? De ce nu puneţi la vot? 

Harding surâde şi mai trage o dată adânc din ţigară. 

— Ce să punem la vot, prietene? Ca Sora şefă să nu ne 
mai. Adreseze întrebări în şedinţele terapeutice? Ori să nu 
ne mai privească într-un anume fel? Spune-mi dumneata, 
domnule McMurphy, ce să punem la vot? 

— La naiba, ce contează? Puneţi la vot orice. Nu pricepeţi 
că trebuie să faceţi ceva ca să-i arătaţi că încă mai aveţi 
bărbăţie-n voi? Nu-nţelegeţi că n-o puteţi, lăsa să ia totul în 
stăpânire? Uitaţi-vă şi la voi: ziceţi că Şefu de trib se sperie 
şi de umbra lui, dar eu în viaţa mea n-am văzut o adunătură 
mai sperioasă ca voi, băieţi. 

— Ba eu nu! Zice Cheswiek. 

— Poate că nu şi tu, frăţioare, da ceilalţi se tem până şi să, 
dea drumul la râsul din ei. Ştiţi, primul lucru care m-a 
nedumerit în legătură cu fundătura asta, a fost că nimeni 
nu râde. N-am auzit un singur hohot sănătos de râs de când 
am intrat pe uşă, ştiţi asta? Bre, când îţi pierzi râsul, îţi 
pierzi pământu de sub picioare. Dacă omul se lasă călărit 
de-o femeie pin ce nu mai poate râde, atunci scapă din 
mâna unul din cele mai mari avantaje de partea sa. Curând 
o să-i intre-n cap că ea-i mai tare ca el şi. 

— Aha. Mi: se pare că prietenul nostru a-nceput să se 
dumirească fraţi iepuri. Spune-mi, domnule McMurphy, ee 


va trebui să facă cineva ca să-i arate femeii cine-i stă-pânul, 
vreau să zic în afară de a-i râde-n nas? Cum să-i arate cine-i 
crai peste, munţii cei mari? Un bărbat ca dumneata trebuie 
să fie în atare să ne răspundă. Doar n-o s-o iei la palme, aşa- 
i? Nu, căci atunci te-ar da pe mâna legii. Şi nici mai să-ţi 
pierzi cumpătul apucându-te să răcneşti la ea; tot ea ar 
câştiga încercând să-l potolească pe băieţelul ei cel mare şi. 
Furios: „S-a şifonat puţin omuleţul nostru? Vaaai!” încercat- 
ai vreodată să-ţi păstrezi o mutră demnă şi aprigă în faţa 
unei asemenea îmbărbătări? Aşadar, vezi bine, prietene, 
într-un fel e cum ai spus: bărbatul are o singură armă 
eficientă împotriva tiraniei matriarhatului, modern, dar. 
Aceea nu-i în nici un caz râsul. O singură armă, şi cu fiece 
an ce trece în această ipohondră, de atâtea ori 
psihanalizată, tot mai mulţi descoperă metode de-a face 
neputincioasă această armă şi de a-i supune pe aceia ce-au 
fost odată cuceritori. 

— Doamne, Harding, dar ai început să vi” i acasă! Exclamă 
McMurphy. 

— Şi oare crezi dumneata, cu pretinsele-ţi. Puteri de 
psihopat, c-ai putea efectiv să-ţi utilizezi arma aceea 
împotriva campioanei noastre? Crezi c-ai putea-o utiliza 
împotriva domnişoarei Ratched? Măcar o dată? 

Şi roteşte unul din braţe spre cuşca de sticlă. Toate 
privirile se întorc într-acolo. Ea sade înăuntru, urmărin-du- 
ne prin geam, cu vreun magnetofon ascuns pe vreun-dqva, 
înregistrând toate acestea, făcându-şi deja planuri cum să 
le folosească în programul ei. 

Sos „ă surp-clină e cap şi to îşi sco; şapca şi covană iupăr. 
Ai e aşteaptă un răspuns c j. işii c-a fost încoli i: cicai rieclo 
de pe na. 

— Păi. Dacă mă-uiiându-rnă la acvila c-aş putea. 

Rioasa şi de în; iu:!; - pril.! Jniorc!, , 

GreDla clcii toate privirnc i n păi te; i lui şi ei o şi reaşază 
cascheta baţi de-aş puţcâa eu să bălrină. Vă spun că nu ea, 
-: n-MurpV. Y aia roş-DC ei; ncd. S-i frea. Ă i-a. Prind nu 


cred de urâtă. McMurphy. Are-o faţă destul ş gjă. Şi. În 
pofida tuturor eforturilor de a-şi ascunde sinii sub uniformă 
aceea asexuată, tot poţi întrezări conturul lor neobişnuit. 
Trebuie să IV fost femeie frumoasă-n tinerele. Totuşi - de 
dragul. Discuţiei, oare le-ai putea aprinde pentru ea de n-ar 
ti bătrâna, de-ar fi tânără şi frumoasă ca vestita Elena? 

— N-o cunosc pe Elena, dai pricep unde baţi. Şi zău dacă 
n-ai dreptateNu mă văd murind de dorul mutrei ăleia de 
hârea împietrită nici clae-ar semăna cu Marilyn Monroe. 

— Ce-ţi spuneam? A cişVgal. 

Asta era. Hardirig se iasă pe speteaza scaunului şi toţi 
aşteaptă s-audă ce va replica McMurphy. El vede bine c-a 
fost pus cu spatele la zid. Le priveşte mutrele câteva clipe, 
apoi ridică din umeri şi se scoală de pe scaun. 

— Păi. Ce naiba, nu-i pielea dumitale-n joc. 

— Asta aşa-i, nu-i pielea dumitale-n joc. 

— Şi-al naibV să fiu dacă am chef ca o scorpie de-n- 
firmiera s-alerge după mine c-un retevei de; trei mii de 
volţi. Nu atunci când n-am nimic de câştigat în afară de 
plăcerea aventurii. 

— Aşa-i. Ai dreptate. 

Harding a câştigat dispută, dai nimeni nu-i pitea bucuros. 
McMurphy îşi ancorează degetele-n buzunarele 
pantalonilor şi-ncearcă să râdă. 

— Nu, dom le, încă n-am au?” t ca vreunul să fi căpătat 
premiu. Pentru c-a dat peste cap fusta unei jugănare. 

Toată lumea rânjeşte în rând cu ella aceste vorbe, dar nu- 
s veseli. Eu mă bucur că McMurphy o să fie totuşi mai 
chibzuit şi că n-o să se lase târât în ceva ce-i depăşeşte 
puterile, dar ştiu cam cum se simt băieţii: nici eu nu-s prea 
au, vesel. McMurphy îşi mai aprinde o ţigară. Încă nimeni 
nu s-a mişcat din loc. Au rămas adunaţi în jurul lui. 
Surâzând stingheri. McMurphy îşi freacă din nou nasul şi- 
ntoarce privirea de la ceata de chipuri mahmure 
cVmprejurul săi se uită din nou la infirmieră şi-şi frământă 
buza. 


— Dar ziceţi că. Nu vă trimite-n cealaltă secţie decât dacă 
reuşeşte să vă asmute? Decât dacă vă face să vă pierdeţi cu 
firea în vreun fel şi să sfârşiţi înjurând-o ori spărgâncl un 
geam ori făcând altele de soiul ăsta? 

— Numai dacă facem cele ce spui. 

— Sunteţi siguri de chestia asta? Pentru că-ncepe să xIii 
se năzare cum pot eu să vă uşurez, porumbeilor, de-o sumă 
frumuşică. Dar nu vreau să cad ele fazan. M-am canonit 
destul ca să ies din cealaltă văgăună: n-am chef să sar din 
lac în puț. 

— Absolut fyguri. Ea rămâne neputincioasă de nu faci ceva 
ca să meriţi cu-adevărat trimiterea în secţia iresponsabililor 
ori la ISE. Dacă eşti destul de tare şi n-o laşi să te scoată 
din pepeni, atunci nu-ţi poate face nimic. 

— Deci dacă mă port cum se cuvinel şi n-o sudui. 

— Sau nu sudui pe careva din ajutoarele ei. 

— Sau nu sudui pe careva din ajutoarele ei şi îi î nici ş în 
vreun fel sub nasul oi, atunci n-are ce n-o iau r. azna să-mi 
facă? 

— Asta-i regula jocului nostru. Bineînţeles că ea câş-tigă 
întotdeauna, prietene, fără excepţie. Ea una-i 
impenetrabilă, dar cu timpul, care lucrează-n avantajul ei, 
reuşeştel să intre-n sufletul fcecăruia din noi. De aceea 
prin spital e socotită o infirmieră de frunte şi i se acordă 
atâta autoritate; e meşteră în a ispiti libidoul nostru 
tremurător să scoată capul la lumină. 

— Lasă naibii chestiile astea. Ce vreau eu să ştiu e dacă 
pot fără riscuri să ncerc S-o bat în propriul ei joc? De-i 
vorbesc misterios” şi binecrescut, orice aş insinua altfel, n-o 
s-o apuce isteria să mă paşaporteze la electrocutare? 

— Te afli-n siguranţă cită vreme nu-ţi pierzi cumpătul. 
Atâta timp cât nu-ţi ieşi din fire şi nu-i oferi motive ca să 
ceară transferul în secţia iresponsabililor ori să te 
blagoslovească cu şocuri electrice, eşti în deplină siguranţă. 
Dar asta presupune mai întâi de toate să-ţi ţii-firea. 


În vreme ce dumneata? Cu păru-ţi roşcovan şi dosarul atât 
de negru? De ce să te amăgeşti? 

— În regulă. Perfect - McMurphy îşi freacă mâinile Uite ce 
mă gândeam. Voi, cugQor, trăiţi cu impresia că ţineţi acolo o 
adevărată campioană, nu-i aşa? Ce mai, femeia - cum i-aţi 
zis - garantată şi impenetrabilă. Ce vreau eu să ştiu e citi 
din voi garantaţi să puneţi un bănuţ la bătaie pentru ea? 

— Să garantăm un bănuţ.? 

— Cum ai auzit: e vreunul din voi, isteţilor, dispus să 
câştige ăşti cinci dolari ai mei, care zic că pot să-i-vin de hac 
muierii ăsteia - înainte de sfârşitul săptămânii - fără ca ea 
să-mi facă mie la fel? O singură săptămână, şi de n-o s-o 
vedeţi că nu mai ştie unde-i este faţa şi unde dosul, aţi 
câştigat rămăşagul. 

— 'Te prinzi pe asta? 

Cheswick ţopăie de pe-un picior pe altul şi-şi freacă 
mâinile ca şi McMurphy. 

— Precum am zis. Harding şi alţi câţiva zic că nu pricep 
cum vine vorba. 

— E destul de simplu. Nu-i nimic nobil ori complicat în 
propunerea mea. Îmi. Place să-mi încerc norocul. Şi-mi 
place să şi câştig. Şi-mi pare că pot câştiga şi jocul ăsta, 
clar? Ajunsesem pân-acolo la ferma Pendleton, că băieţii se 
codeau şi să joace bile cu mine, cjcă mereu câştigam. Aşa că 
ce mai, unul din motivele principale pentru care m-am 
străduit să fiu trimis aici era că-mi lipseau nişte fazani noi. 
Să vă mărturisesc un lucru: am căutat să aflu câte ceva în 
legătură cu locul ăsta înainte să fiu expediat încoace. Mai 
jumătate din voi, tipilor, încasaţi despăgubiri, trei, patru 
sutare pe lună, şi n-aveţi ce să faceţi cu ele, doar să le lăsaţi 
să prrndă mucegai. M-am gândit să profit niţel de chestia 
asta şi totodată să fac viaţa părţilor interesate-ceva mai 
veselă. Vă zic cinstit de la bun început; sunt jucător la noroc 
şi nu-mi stă-n obicei să pierd. Şi încă n-am văzut muiere 
care să fie mai bărbată ca mine, de mă ispitesc fustele ei ori 


ba. Poate ea să aibă timpul de partea ei, dar şi eu am 
năravul câştigului cam de multişor. 

Îşi scoate şapca, o-nvârte pe deget şi-o prinde din zbor la 
spate cu cealaltă mină, arătându-ne ce meşter e-n toate. 

— Încă ceva: eu-s aici pentru că aşa am vrut, pur şi simplu 
pentru că ăsta-i un loc mai bun decât ferma de muncă 
silnică. Din câte pot să-mi dau seama, nu-s ţicnit, ori nu ştiu 
să fi fost vreodată. Infirmiera voastră nu ştie asta: şi nu-i 
pregătită să fie atacată de unul cu mintea ageră şi tute ca 
un trăgaci de armă. Chestia asta-mi dă un avantaj care-mi 
convine. Deci vă zic, dau cinci dolari cui îi vrea şi nu crede 
c-am să-i vâr un gândac pe spinare infirmierei voastre într-o 
săptămână. 

— Încă nu-s convins că. 

— Atâta doar. Un gândac pe spinare, un ghimpe în 
nădragi. S-o scot din pepeni. S-o călăresc până plesneşte 
din toate cusăturile alea perfecte ale ei şi să vă arate, o 
singură dată, că nu-i aşa de neînvins cum o socotiți voi. O 
săptămână, numai. Vă las pe voi să judecaţi de-am câştigat 
ori. Pierdut. 

— Poftim. O procură pentru zece dolari din banii pe care i- 
am pus să mucegăiască în contul meu la Banca de depuneri. 
Pentru mine merită de două ori mai mult, prietene, să văd 
că se-mplineşte un asemenea miracol improbabil. 

McMurphy examinează hârtia şi-o împătureşte. 

— Mai socoteşte careva din voi, cucelor, că merită? 

Alţi „ „activi” se perindă acum, scriind cu rândul în 
carneţel. El le iafilele de hârtie gata scrise, adunându-le în 
palmă sub degetul lui mare şi puternic. Văd că bucăţelele 
de hârtie se înmulţesc în palma lui. Le aruncă o privire. 

— Aveţi încredere să le ţin eu, amicilor? 

— Sunt încredinţat că n-avem ce riscă astfel, zice Harding. 
O vreme n-ai să pled nicăieri de-aici. 

O DATĂ DE CRĂCIUN, FIX LA MIEZUL NOPŢII, se 
deschise c-un trosnet uşa salonului din spitalul cel vechi şi 
intră un grăsan cu barbă, ochii înroşiţi de frig şi nasul de 


culoarea unei cireşe. Tuciuriii îl încolţesc în hol cu 
lanternele. Văd că s-a-ncurcat în beteala pe care serviciul 
Relaţiilor cu publicul a-ntins-o peste tot. Şi că se roteşte 
împle7cindu-se prin întuneric. Îşi ascunde ochii încercănaţi 
de lumina lanternelor şi-şi suge mustaţa. 

— Ho, ho. Ţi: eL. Mi-ar plăcea să stau, dar trebe să mă 
grăbesc mai departe. Ara program tare-ncărcat. Ho, ho. 
Trebe să plecNegrii îi înconjoară cu lanternele. L-au ţinut la 
noi ţ se ani încheiaţi înainte să-j dea drumul, ras proaspăt şi 
vv ca o pălugă. 

Sora şefă poate să facă ceasul di pe perete să meargă. Ce 
viteză pofteşte ea. Doar răsucind unul din butoane! De pe 
uşa de fier; dacă i se năzare să precipite lucrurile, sporeşte 
viteza, şi arătătoarele mătură cadranul ca spiţele i roţi. 
Peisajul de pe fereaştra-ec ran trece prin schimbări rapide 
de lumină ca să ne arate că-i dimineaţă, amiază. Sau noapte 
- pulsează furios între lumea se agrtă ca smintită ca să ţin 
lui timp amăgitor; un vălmăşag n mese de dimineaţă, şi 
tratamente ş şf zece minute de noapte. 

— Aşa că at ochii, înainte ca lumina dorn?, torul în faţă să 
te şcoli şi să-ncepi iar să t ca un apucat într-o direcţie, 
parcu zile poate de douăzeci de ori într-un I:” i de seamă că 
toată lumea-i pe atunci mai reduce din accelerai ic i: Ctie şi- 
n ci! E din urmă seiinu te poţi mişca ori plimba ca să scapi 
de ut ului pe scaun, isu poţi înghiţi sau respira. Ri a-i poţi 
mişca, dar n-ai ce să vezi decât pe i ţi pe locurile lor de 
cealaltă parte a saloid unul după altui, nepulând să 
hotărască al t joc. Bătiânul. Cronic” de lângă mine-i mort a- 
nceput să putrezească-n scaun. lar în locul i uneori drumul 
unui gaz transparent pe filtre. Iul încremeneşte-n forma sa 
când gazul se i material plastic. 

I ştie cât rămâncm suspendaţi în starea asta! Plat, ea 
slăbeşte butonul cu câte-o gradaţie i şi mai rău. Rabd mai 
bine starea mea de îi irtă decât să văd mâna îngălată ca în 
ulei i de cealaltă parte, chinuindu-se trei zile ca iiicisă o 
carie de joc. Plămânii mei se op ntesc sili 1,1 i 11 i gros. De 


plastic, printr-o gaură ca de ac. Inffic sa t din la closet, clar 
simt că-s îngropat sub o tonă de ni-i p (. Mi striveşte vezica 
până ce seântei verzi mă stiaiul i i mi pârâie la tâmple. 

Mă o) nt c. din fiecare muşchi şi oscior şi mă aburc din sta 
un şi mă duc ia closet, mă muncesc să mă ricVe na. l oi ude 
şi picioarele-mi tremură în spasme şi dinţii I i împing iar şi 
iar şi nu reuşesc să mă mişc mai (mălaie de centimetru de 
pe scaunul de piele, vi (iim d ai drumul să cad la loc şi 
renunţ şi las urina t tist. În t iin mine, aclivând o sârnnă. 
Verbinte şi umedă d (pe ci iţul stâng al pantalonilor, care 
pune-n funcţiune) al. N i umilitoare, sirene şi reflectoare, 
toată lumea să-int în picioaie şi alergând împrejur cu ţipete 
speriate iar negru imbrmemd mulţimea la o parte, 
năpustindu-se drept Ja mine, agitând şomoioage 
înspăimântătoare cVn sârmo de cupru care trosnesc şi 
scuipă seântei la atingere cu apa. 

Cam singura dată când ne mai slăbeşte cu controlul ăsta 
asupra timpului e în toiul, coţii; atunci timpul nu mai 
contează. Se pierde şi el în pâcla ca toate celelalte. (Dar azi 
n-au mai dat drumul la ceaţă cu toată forţa, cel puţin de la 
venirea lui McMurphy. Îs sigur c-ar mugi ca un bivol de-ar 
vedea ceaţă împrejur.) 

Chiar când te scutesc de altele, ai de-nfruntat ceața şi 
controlul asupra timpului, dar azi pesemne s-a-ntâmplat 
ceva: nu ne-am mai pomenii cu ryci unul din lucrurile a dor. 
Uit d alea abătându-se asupră-ne, cel puţin de la ora 
bărbieritului, în după-amiaza asta toate par să fie la locul 
lor. Când intră-n tură schimbul al doilea, ceasul arată patru- 
treizeci, cum $e şi cuvine. Sora şefă le dă liber tuciuriilor şi 
mai aruncă o privire prin secţie. Extrage un ac lung de 
argint din cocul finiliu cu reflexe metalice, şi-şi scoate din 
cap boneta albă, depozitând-o cu grijă într-o cutie de carton 
(cu bobite de naftalină împotriva moliilor) şi-şi înfige acul 
înapoi în păr c-o mişcare expertă. 

O văd după geam cum urează bună seara la toţi. Îi dă 
infirmierei micuţe, cea care are un semn din născare, un 


bileţel; apoi mâna ei se întinde spre tabloul de comandă de 
pe uşa de fier, cuplează c-un pocnet difuzoarele cYn salonul 
comun: „Bună seara, băieţi. Purtaţi-vă cum trebuie”. Şi 
pune muzica mai tare decât de obicei. Şterge cu 
încheietura mâinii geamul; privirea ei dezgustată îi dă 
grăsanului negru, care tocmai a intrat în tură, să-nţeleagă 
c-ar fi cazul să se-apuce să-l curețe, şi el se şi apucă să-l 
şteargă c-un şervet de hârtie când ea nici n-a ajuns încă să 
încuie uşa de la intrare după ea. 

Maşinăria din perete fluieră, suspină, lunecă într-o viteză 
mai mică. 

Apoi, până seara, mâncăm, facem duş şi ne-ntoarcem să 
şedem pe locurile noastre din salonul de zi. Bătrânul Blas- 
tic, veteranul „legumelor”, se ţine de, pântece şi geme. 
George (negrii-i zic „Freacă-apă”) îşi spală mâinile la 
chiuvetă. „Activii” şed la masa de joc ori încearcă să prindă 
o imagine la televizor, împingându-l de colo-colo cât îi lasă 
lungimea cablului, în căutarea unei recepții mai bune. 

Difuzoarele din tavan continuă să reverse muzică. Muzica 
din difuzoare nu-i de la radio şi de aceea n-o conturbă 
maşinăria din perete. Muzica ne vine de pe-o bandă lungă 
din camera de gardă, o bandă pe care-o ştim pe dinafară 
încât n-o mai auzim conştient, aşa cum o aud noii veniţi ca 
McMurphy. El încă nu s-a obişnuit cu ea. Împarte cărţile la 
„douăzeci-şi-unu”, jucat pe ţigări, şi difuzoru-i chiar 
deasupra mesei de joc. Şi-a tras şapca mult peste ochi, de 
trebuie să-şi lase capul pe spate şi să se chiorească pe sub 
cozoroc la cărţile de joc. Ţine o ţigară între dinţi şi vorbeşte 
pe lângă ea ca misitul ăla pe care l-am văzut] a o licitaţie de 
vite-n Cataracte. 

— Haidem, haidem, daţi-i bice, turuie el cu o voce înaltă şi 
precipitată. V-am servit, fazan/lor, bateţi ori şe-deţi. Bateţi, 
aţi zis? Măi, măi, măi, c-un rege jos băieţică vrea să bată. Te 
prind eu, şi ce păcat, hop şi dama la băiat, iar el sare zidu şi 
ţuşti la drumul mare, scăpând sacu din spinare. Te prind eu, 
Scanlon, şi tare-aş vrea ca vreo loantă din sera aia de surori 


să dea muzica aia mai încet! Bre! Chestia aia o ţine tot aşa 
zi şi noapte, Harding? În viaţa mea n-am auzit aşa vacarm. 

Harding îl priveşte fără să-nţeleagă. 

— Mai exact la ce vacarm te referi, domnule Mc-Murph? 

— La afurisitul ăla de radio. Cântă-ntruna de când am pus 
eu piciorul aici, azi de dimineaţă, Şi nu-mi vinde mie gogoşi 
că nu-l auri. 

Harding ciuleşte urechea spre tavan. 

— A, da. Aşa-zisa muzică. Da, presupun c-o auzim şt noi 
dacă ne concentrăm, dar tot aşa de bine poţi să-ţi auzi 
bătaia inimii, dacă te concentrezi suficient. Îi surâde lui 
McMurphy: Ştii, aceea-i o înregistrare, prietene, Noi 
arareori auzim radioul. Ştirile din lumea largă s-ar putea să 
n-aibă un bun efect terapeutic. Şi-am tot auzit înregistrarea 
aia de-atâtsa ori pân-acum, că pur şi simplu ni se strecoară 
din auz, aşa cum zvonul unei cascade curând devine 
imperceptibil pentru cei ce locuiesc pe-aproape. Crezi că 
dac-ai vieţui pe lângă o cascadă ai mai „auzi-o multă vreme? 

(Eu încă mai aud zvonul cascadei de pe râul Columbia, 
mereu am să-l aud - mereu - aud chicotul lui Charley 
Pântec-de-Urs care-a străpuns un somon uriaş, aud 
plescăitul peştilor în apă, chicotele puradeilor goi de pe 
mal, femeile la scărmănat. De tare demult.) 

— O lasă să cânte toată vremea, ca o cascadă? Întrebă 
McMurphy. 

— Nu şi când dormim, zice Cheswick, dă-n tot restul zilei 
da, şi ăsta-i adevaărul curat. 

— La naiba. Am să-t zic tuciuriului ăluia s-o dea mai încet 
de nu vrea să se-aleagă c-un şpiţ în fundul lui grăsan! 

Dă să se ridice, dar Harding îi atinge uşor braţul. 

Prietene, ăsta-i exaci genul de afirmare pentru d re te pot 
înfiera ca iresj nsabil. Eşti chiar nic să fii descalificat? 

McMurphy îl priveşte ţintă; 

— Va să zică, aşa stau lucrurile, ce? Un vilor? Să nu ne- 
atingem de nimic? 

— Aşa stau lucrurile. 


EI se lasă-ncet pe speteaza scaunului, zicând 

— Mai mare ra-hă-tu, Harding le-aruncă o privire celorlalţi 
„acV rul mesei de joc. 

Începu 

L Ol 1 îi ri, M, cu tror c-o să musiu doi, or dat punilor, mi se 
pare că a rul nostru roşcovan o slăbire foarte lui de eowfaoy 
de operetă, eşte pe McMurphy peste masă. Suri: -ncliriă, dă 
capul pe spate ca să-ilaeă eşte degetul mare al mâinii. Zi. 
Dom le, venerabilii profesor Hardi facă pe cocoşu. Câştigă 
vreo două iă lacă pe isteţii. Măi. Măi, măi; io-te n mina, dar 
mă prind pe-un pachet de bir cu fugrţii. Hoop, că mă văzu, 
Eesor, iaca treiu, mai vrea un trei s-j agi la cinci, domnu 
profesor? T 

Dai 

McMurphy la mă aş fi putut urma: r seara, privindu-l cum 
făcea cărţile şi turuia ş bodea bine adueându-i la punctul 
unde erau gi ă din joc, şi-alunci îi lăga săi. 

Ca să le redea încrederea pi, ă iar joc. O dată a făcut o 
pauză de-o.; i s-a lăsa, pe sj te-n fotoliu, cu mâinile împrei. 
Ub cap. 

BSf. Etrlor: 

— Secretul unui şarlatan de rangul întii c s: ie-rr stare să 
spuie ce doreşte ăl de l-a ales să-l jumulească şi cum să-l 
ademenească să creadă e-are să capete ce vrea. Am învăţat 
chestia asta când am lucrat un sezon la o ruletă de bilei, li 
pii-păi pe fazan cu ochii când se-apropie şi-ţi zici: Uite colo 
un păsăroi ce vrea să se creadă grozav,. Aşa că de fiece 
dată când zbiară la tine pentru că l-ai dus, tu tremuri în 
izmene, cică mort de frică, şi-i zici: „Vă rog, domnu. Fără 
zarvă. Următoarea tragere-i pe gratis, domnu. 

Îşi face vânt înainte, şi picioarele fotoliului revin pe podea 
cu un trosnet. Ia în mina pachetul de cărţi, îşi trece degetul 
mare cu un răpăit prin el, îl bate cu muchia de tăblia mesei, 
apoi îşi umezeşte policarul şi arătătorul. 

— Şi-am dedus că voi. Fazanilor, aveţi nevoie de-un pot 
mare şi gras care să vă ispitească. Poftim zece pachete de 


ţigări pentru jocul următor. Haide-/iop, v-ajung eu, de-aici 
nainle jucăm tare. 

Şi-şi zvâric capul pe spate şi râde-n hohote, văzâncl cum 
se i hcuit ccilalli şi i, ue 

Râsul, ufa nt ntio peâtti to da HMavt 1 timmei cât Dari 
idă îce liuă 1 t, r”îlcâtaiitimbfl! Totnidtitaau s-aaşi 
und, a h Soţn uociihgtişiînţipi. Ueşteiiidnodeimnca 
Îl 

— Aşa, ca zic şi cu. E să fie - îi vede treaba ţile a glumit şi- 
a turuit şi-a pe ceilalţi jucători să râdă cu să-şi dea drumul; 
uitaseră eme. Aşa că a renunţat să mai/dos. Ei au câştigat 
de vri iar de fiecare dată el s-a midele de ţigări; lui. 

(! Plin u]ju-pinici heut. 

Câştigi ceva. Le i din cap, c: 

N.auna-m fost: 

Oi, păsăroilor. 

A început s aşa de iute, un moment. 

Ă-i se 

El le mine. Sunteţi dibaci al naibii, mă mâine-o să joc cu 
nişte pehlivani îi din mină, prop tin-j-şi şapca de pe ochi, ler 
zi apoi pe toate, le întristat: Nu ştiu la douăşunu, dar se li 
prea n. tru iţi să-mi pari; rău că oipe baniac;:; 

— Nu se amăgeşte că ei îl şi cred. I-a lăsat să câştige, şi 
oricine a urmărit, jocul o ştie prea bine. La fel o ştiu şi 
jucătorii. Da nu-i om care adunând laolaltă cu palma ţigările 
lui. 

— 'Ţigări pe care de fapt nici nu le câştigase, ci doar le 
recuperase, ele fiind ale lui de prima dată - să n-aibă un 
rânjet întipărit pe faţă, ca şi când s-ar fi crezut cei mai 
grozav jucător de pe malurile Mississippi. 

Grăsanul negru şi încă unul, pe nume Geever, ne scot în 
trap din salonul de zi şi-ncep săstingă luminile cu o cheiţă 
legată de-un lanţ, şi cu cât lumina din secţie se face mai 
mică şi mai tulbure, cu atât ochii micuţei infirmiere 
însemnate la naştere se deschid tot mai mari şi mai. 
Lucitori. Stă în uşa camerei de gardă, împărțind tabletele 


pentru, noapte bărbaţilor care trec târându-şi picioarele în 
rând prin faţa ei, şi se chinuie serios să nu-ncurce cine cu 
ce otravă se duce la culcare. Nici măcar nu-i atentă unde 
toarnă apa în aşa hali-a fost prinsă atenţia de roşcovanul 
ăla mare cu şapca oribilă şi cicatricea sinistră care se 
apropie de ea. Îl urmăreşte pe McMurphy cum se desprinde 
de lângă masa de joc din odaia întunecată, cu una din 
mâinile sale butucănoase răsucind smocul de păr roşcovan 
care se iţeşte din gulerul cămăşii de salahor, şi-mi închipui, 
după felul cum ea se dă un pas înapoi, c-a şi fost probabil 
avertizată de Sora şefă. („Oh, încă ceva înainte de-a lăsa 
totul în grija dumitale, domnişoară Pil-bow; omul acela nou 
care şade acolo, cel cu favcldi ţipători şi cicatricele faciale - 
am motive să cred că-i un maniac sexual.”) 

McMurphy o vede cum se uită la el cu ochii mari şi 
înspăimântați aşa că-şi vira capu] pe uşa camerei de gardă 
unde ea împarte tabletele, şi-i adresează un rânjet lătăreţ şi 
prietenos de bună vedere. Asta o fâstâceşte. Într-a-tlta, 
încât îşi scapă cană cu apă pe jos. Ea scoate un țipăt şi- 
ncepe să sară într-un picior, zvâcneşte din mină, şi pastila 
pe care tocmai se pregătea să mi-o dea mie îi sare din 
paharul de hârtie drept în decolteul uniformei, unde semnul 
din născare o ia ca un pârâu de vin în jos către un fund de 
vale. 

— Daţi-mi voie să v-ajut, domniţă. 

Şi mâna cu pricina pătrunde pe uşa cabinetului, plină de 
cicatrice, tatuaje, de culoarea cărnii crude. 

— Înapoi! Am două ajutoare cu mine-n secţie! 

Îşi boldeşte ochii-n jur în căutarea negrilor, dar aceştia 
sunt plecaţi să-i lege pe „cronici” de pat, nefiind destul de 
aproape ca s-o poată ajuta degrabă. McMurphy rân-jeşte şi- 
şi întoarce palma ca ea să bage de seamă că nu-i înarmat c- 
un cuţit. Ea nu vede decât reflexul luminii pe palmă aceea 
bătătorită, netedă şi lucie ca ceară. 

— Nu vreau, domniţă, decât. 


— Înapoi! Pacienţii n-au voie să intre în. Oh, înapoi, sunt 
catolică! 

Şi-ndată smuceşte de lanţul de aur de la gât, astfel că un 
crucifix îi zboară dintre sâni, zvârlind în aer pastila 
pierdută! McMurphy zvâcneşte cu mâna prin aer drept sub 
nasul ei. Ea: ţipă şi-şi vira crucifixul în gură, strângând din 
ochi de parcă s-ar aştepta să fie bătută, rămâne 
încremenită astfel, albă ca hârtia în afara acelui semn care 
devine şi mai întunecat la culoare, ca şi când i-ar fi absorbit 
tot sângele din restul trupului. Când îşi redeschide în cele 
din urmă ochii, vede din nou mâna plină de bătături sub 
nas, cu pastila aceea roşie în podul palmei. 

— Nu vroiam decât să ridic cana de apă care v-a căzut. 

Şi-i întinde cană cu cealaltă mână. Aerul izbucneşte din 
pieptul ei într-un suspin greu. 

— Mulţumesc. Noapte bună, noapte bună, şi-nchide uşa 
camerei de gardă în nasul următorului bolnav, ceea ce 
înseamnă că e gata cu tabletele pe azi. 

În câormitor McMurphy îmi zvârle pilula pe pat: - îi 
trebuie amăreala asta, Şefule? 

Eu scutur din cap la vederea ei, iar el o mătură de pe 
cuvertură ca şi când ar fi fost o gânganie ce-l supăra. Pilula 
saltă pe podea ca o minge de crichet. Îl văd cum începe să 
se pregătească de culcare, scoţându-şi hainele. Chiloţii de 
sub pantalonii de lucru-s din satin negru ca smoala, cu două 
balene mari şi albe cu ochii roşii. Îmi rânjeşte când mă 
surprinde cu ochii holbaţi la chiloţii lui. 

— Îs de la o puştancă de la universitateaOregon, Şefule, 
care studia literatură. 

Trage de banda elastică cu degetul mare. 

— Mii-a dat zicând că eu-s un simbol. 

Braţele şi grumazul îi sunt arse de soare şi acoperite cu 
smocuri de păr portocaliu. Are tatuaje pe amândoj umerii; 
sub unul scrie „Răcanii din infanteria marină” - şi 
reprezintă un drac cu coarne şi ochi roşii şi-o carabină M-I, 
iar celălalt înfăţişează o mina de pocher, desfăşura-tă-n 


evantai peste muşchiul umărului - aşi cu optări. Îşi aşază 
hainele strânse sul pe noptiera de lingă patul meu - şi- 
ncepe să dea bobârnace pernei. I s-a repartizat patul de 
lângă mine. 

Se yâră intre cearşafuri şi-ini zice c-ar fi bine să pun şi eu 
capul la cutie, căci uite. Vine unul din tuciuriii âia-ca să ne 
taie lumina. Mă uit îndărăt şi-l zăresc venind pe negrul 
Geever, aşa că-mi zvârlu încălţările din picioare şi m-arunc 
în pat tocmai când el soseşte ca să lege cearşaful peste 
mine. Când îşi isprăveşte treaba cu mine. Mai aruncă o 
privire împrejur, pufneşte în râs şi stinge lumina din 
dormitor, în afara pudrei de lumină ce se cerne din camera 
de gardă din hol. Dormitorul e cufundat în întuneric. Abia-l 
mai desluşesc pe McMurphy lângă mine, respirând adânc şi 
regulat. 

— Aeoperitoarea de pe el ridicându-se şi coborând ritmic. 
Răsuflarea lui devine tot mai liniştită până ce-mi închipui c- 
a adormit de câtăva vreme. Apoi aud un sunet moale, 
gutural, dinspre patul lui, ca un fel de nechezat de cal. E 
încă treaz şi râde pentru sine din cine ştie ce pricină. Se 
opreşte din râs şi-mi şopteşte: 

— Măi, cum ai sărit când ţi-am zis că vine negroteiul, 
Şefule. Parcă zicea cineva că eşti fudul de-o ureche. 

PENTRU PRIMA OARĂ DE MULTĂ, MULTĂ 

Vreme, stau în pat fără să-mi fi luat bulina aia mică şi roşie 
(de m-ascund ca să scap de ea, sora de noapte cu semnul 
din naştere îşi trimite copoiul pe nume Geever să mă vi- 
neze, încollindu-mă cu lanterna lui până ce ea-şi pregăteşte 
seringa) aşa că acum mă prefac că dorm când trece negrul 
pe lângă mine. 

Când iei una din bulinele alea roşii, nu adormi pur şi 
simplu; eşti paralizat de somn şi toată, noaptea nu te mai 
poţi trezi, orice s-ar petrece-n jurul tău. De aceea-mi dau ei 
tabletele; la spitalul cel vechi aveam obiceiul să mă-scol 
noaptea şi să-i prind săvârşind tot felul de lucruri 
monstruoase asupra pacienţilor ce dormeau împrejur. 


Stau nemişcat şi-mi domolesc i - nea. Aşteptând: -văd dacă 
se va petrece ceva. Doamne, e-ntunet ie e şi-i aud 
furişându-se ue-afară în încălţările iov de cauciuc; de două 
ori se zgâi. Esc în dormitor, trecând peste toţi lumina unei 
lanterne. Eu stau cu ochii închişi dar treaz. Aud un tânguit 
de sus de la. Agitaţi” - uu, uu, iuiu. 

— L-au conectat pe vreun nenorocit cu sârme ca să prindă 
niscaiva semnale de cod. 

— Oh. O bere-aş vrea. Pentru lunga noapte ce se şade-n 
faţă, îl aud pe unul din negri şoptindu-i celuilalt. 

Tălpile de cauciuc lipăie spre camera de gardă unda e şi 
frigide; ui. 

O bere, frumoas-o cu aluniţă, pentru lunga: sade-n fată? 

Noapte cr, Tipul (! Telor diiî î. peşte cu |; - tal - în,. Mărunt 
ai eli de seamă p auzi stând ro forţă adâr. 

Negrul; aruncă priv uşa dormite de subţiori, umbra pe: 
care desen.; Râde din iv de lângă uşă 

— În re. 

Învârte i din drep ui Sn clădii: 

Nu itot mai. Ir-un ritii: năria - p: puţului net pe care sub 
noi can s se domole devine tot a. Nu semă 

Unui ui idirii, un vicum - ] oai; 

Tea târziu pt neabătută, 1 

Ui pe cdvg wu asemănător cu zgoi n dig mare de hidră. 

Îi apara-50 conto-prin spi-ideva în lai băgat iotul ce-i 
centrală. 

L. răsan s-a oprit în hol, iri împrejur şi chicote irului, 
ştergându-şi pti 

Lumina din camera eretele dormits n. ilui te cum se apreu: 
- de p ui pe-nfundul; dt:; vh indu-şi.: i ea. Uiă. Puişoi: n 
comutal iui. Care ră. 

O platformă - i. ă decât poi acoijte.; lmc-l uncleapro 

Ci ard cât pot yedea, ie încet de aii şi umede „prâjiccteaxă 
i elefant, dar: şte înăuntru, sicisrantelor; 

Ţi duşi. Uă pod? 

În p „ne bilne 


Ud crestţ auă.! Luşii. C; 

R-un siioz de ce.: ua dormitorului şi leveiii şi uşa şi 
ferestrele - cu pături şi noptiere; ta cu cremalieră la f: şi 
tăcută ca moartea. 

— Spiraţia băieţilor şi vu cu cât coborâm mai adânc. 

Uşa dormitorului, la adâncimea de cinci sute 

Indu-se mecăm jdui înMaşi-măt al rulsu-cela de ina din 
îetri în 

Fundătura asta, nu se mai zăreşte decât ca o pată aibă ce 
pudrează laturile pătrate ale puţului cu o pulbere vagă. Se 
face tot mai întuneric până ce se aude ecoul unui țipăt, de 
departe, prăvălindu-se-n puț! 

— Înapoi! 

— Apoi lumina se şterge cu totul. 

Podeaua atinge un fel de fund solid, adânc în pământ, şi-se 
opreşte c-o smucitură uşoară. E-o beznă năucă şi-mi simt 
cearşaful dimprejurul meu cum mă-năbuşă. Tocmai când 
îmi desfac cearşaful, „ podeaua începe să lunece înainte c-o 
tresărire. Sub noi sunt un fel de rotile pe care nu le-aud. Nu 
mai aud nici răsuflarea băieţilor şi-mi dau brusc seama că 
asta-i din pricina uruitului aceluia care s-a făcut aşa de tare 
c-a înghiţit totul. Trebuie că ne aflăm taman în mijlocul lui. 
Încep să sfâşii afurisitul de cearşaf cu unghiile şi aproape 
că-l desfac de pe mine, când un perete întreg se ridică, 
dezvăluind o hală imensă cu maşini ne-sfârşite pierzându-se 
în depărtare, printre care mişună oameni asudaţi, fără 
cămaşă, alergând în sus şi-n. Jos pe pasarele, cu chipuri 
mute şi visătoare în vâlvătaia roşiatică răspândită de-o mie 
de cuptoare. 

Totul - cât cuprind cu privirea - arată aşa cum se anunţase 
după sunet, ca măruntaiele unei uriaşe centrale electrice. 
Tuburi imense de alamă dispar în bezna de deasupra. 
Cablurile se desfăşoară către transformatoare nevăzute. 
Uleiurile şi zgura se agaţă de toate, mânjind tuburile şi 
motoarele şi dinamurile cu o nuanţă de negru-roşiatică. 


Lucrătorii se. Mişcă cu toţii în acelaşi trap egal, cu pas 
uşor şi curgător. Câte unul se-opreşte o clipă, roteşte un 
contor, apasă un buton, basculează un întrerupător, şi-o 
parte a obrazului scapără albă din pricina seânteii de la 
comutatoare, apoi aleargă mai departe, în susul scărilor de- 
oţel, pe-o punte de tablă ondulată - se-ncrucişează cu alţii 
atât de lin şi de dibaci c-aud atingerea şoldurilor lor 
asudate ca pâesnetul cozii de somon în apă - se-opreşte din 
nou, scapără fulgere dintr-im alt comutator şi iar o porneşte 
din nou, trap. Ei fulgeră în toate direcţiile, pier-zându-se-n 
întuneric - nişte apariţii instantanee de chipuri visătoare şi 
încremenite de păpuşi. 

Ochii unui lucrător se închid brusc pe când aleargă cu pas 
întins, şi el cade pe traseu. Doi din camarazii lui care trec 
pe-acelaai drum îl iau pe sus şi-l deşartă într-unui din 
cuptoarele din apropiere. Furnalul azvârle-n sus o minge de 
foc şi-aud pocnetul a o mie de tuburi electronice, ca atunci 
când treci printr-un câmp cu păstăi de seminţe. Sunetul 
ăsta e înghiţit de uruitul şi clămpănitul celorlalte maşini. 

În toate-i un ritm, ca un puls uriaş. 

Podeaua dormitorului lunecă mai departe din puț în sala 
maşinilor. Chiar acum zăresc ce se află deasupra capetelor 
noastre - una din acele capre suspendate ca în abatoare, cu 
cărucioare rulante pentru transportarea hălcilor de carne 
din frigider la măcelar fără a le ridica inutil. Doi indivizi în 
pantaloni de doc, cămăşi albe cu mâneeik suflecate şi 
cravate negre, înguste, se apleacă peste parapetul punţii de 
deasupra paturilor noastre, gesticulâncf între ei în timp ce 
vorbesc, ţigările lor potrivite în şpiţu-rile lungi descriind 
arcuri roşâeticede lumină. Îşi spun ceva, dar nu pot desluşi 
cuvintele lor în vacarmul acela ritmic dimprejur. Unul din ei 
pocneşte din degete şi cel mai apropiat lucrător se-ntoarce 
pe călcâie, părăsindu-şi traiectoria şi sprintând către cei 
doi. Individul îi indică unul din paturi cu şpiţul său şi 
muncitorul o porneşte în pas alergător spre scara de oţel, 


coboară repede la nivelul nostru şi dispare între două 
transformatoare mari ca nişte beciuri de cartofi. 

Când lucrătorul reapare, trage după sine un cărucior cu 
cârlig pe schela de deasupră-i, înaintând cu paşi mari. 
Trece pe lângă patul meu şi-un cuptor care scoate o pală de 
seântei îi luminează brusc chipul undeva deasupra mea, o 
faţă arătoasă şi crâncena, albă şi încremenită ca o mască, 
nedorind nimic. Am văzut la viaţa mea un milion de feţe la 
fel. 

Se duce către patul cu pricina şi c-o singură mină îl înşfacă 
pe ramolitul Blastic de călcâie, ridicându-l drept în sus ca şi 
când Blastic n-ar cântări decât câteva kilograme; cu 
cealaltă mână îi înfige cârligul prin tendonul călcâiului şi 
moşneagul rămâne spânzurat cu capu-n jos, faţa-i. Mucedă 
bulbucându-se de groază, cu ochii scămoşaţi de-n spaimă 
mută. El continuă să dea din mâini şi din piciorul liber până 
ce poala pijamalei îi cade peste cap. Lucrătorul o apucă cu 
mână şi-o îndoaie şi-o răsuceşte de parcă ar fi gura unui 
sac, trăgând după el căruciorul care ţăcăne pe şinele 
suspendate, către pasarelă, ridicând apoi. Ochii către cei 
doi indivizi tare aşteaptă în cămăşile lor albe. Unul scoate 
un bisturiu dintr-uncobur de la brâu, E prins c-un lanţ. 
Individul îl coboară de lanţ spre lucrător, înnodând celălalt 
capăt de balustradă ca nu cumva muncitorul s-o ştearsă c-o 
asemenea armă. 

Lucrătorul apucă bisturiul şi spintecă partea din faţă a lui 
moş Blasţie c-o mişcare expertă şi bătrânul încetează să se 
mai frământe. Mă aştept să mi se facă greață, dar nu văd 
nici urmă de sânge ori măruntaie aşa cum m-aşteptam - nu 
cade din el decât o ploaie de rugină şi cenuşă, şi din când în 
când câte-un ciob de sticlă ori un capăt de sârrnă. 
Lucrătorul se pomeneşte îngropat până-n genunchi în 
grămada de zgură, Un cuptorâşi cască gura pe undeva, 
înghite încă unul. Mă gândesc să mă scol iute şi să alerg de 
la lin pat la altul, trezindu-i pe McMurphy, pe Harding şi pe 
câţi mai pot, dar n-ar avea nici un rost. De l-aş zgâlţâi pe 


careva să se trezească, ar ţipa la mine: Mă. Bicisnicule. Ce 
naiba te-a apucat? Şi-apoi probabil l-ar ajuta pe vreunul 
din. Lucrători să mă ridice şi pe mine într-unu! Din 
cârligfcle alea, zicând: Ce-ar fi să vedem cum arată ţoalele 
unui indian? 

Aud răsuflarea înaltă, îngheţată şi umedă a maşinii de 
ceaţă şi zăresc primele fuioare de pâclă depănându-se de 
sub patul lui McMurphy. Irag nădejdea că el o să fie aşa de 
isteţ să se-ascundă-n ea. 

Aud o turuială neghioabă ce-mi aminteşte de cineva 
cunoscut. Mă răsucesc în pat cât să pot vedea şi-n cealaltă 
parte. E insul acela spin şi cu faţa puhavă de la Relaţiile cu 
publicul, despre care băieţii tot discută aprins cum că de ce 
are faţa puhavă: „Eu zic că poartă chestie din aia”, insistă 
unii., Ei zic că nu; ai mai auzit de vreunul să poarte aşa 
ceva?,, Mă rog, da tu ai mai auzit de-un altul ca el? Primul 
pacient ridică din umeri şi-ncuviinţează din. Cap: „E-un 
argument demn de luat în seamă”. 

Acuma-i despuiat de haine în afara unei flanele lungi de 
corp, cu monograme ţipătoare cusute cu voşu pe piept şi pe 
spate. Şi mă dumiresc o dată pentru, totdeauna (poalele 
cămăşii i se ridică puţin la spate când trece pe lingă mine, 
iscodindu-mă cu privirea) că într-adevăr poartă aşa ceva, 
strâns tare-n chingi de-i gata să plesnească. 

Şi de corset îi spânzura o sumedenie de mădulare ofilite, 
legate cu fire ca nişte scalpuri. 

Are la el o mică ploscă din care suge ceva ca să-şi dreagă 
glasul pentru trăncăneala lui. Şi-o batistă cu camfor pe 
care. Şi-o duce din când în Când Ui nas ca să scape de 
duhoare. După el tropăi!) un cârd de învăţătoare şi puş- 
tance de la colegiu. Poartă şorţuri albastre iar părul buclat 
le este prins în agrafe. Îi ascultă scurta prelegereCU privire 
la vizita pe care-o iac. 

Lrui îi vine ceva caraghios în minte şi trebuitsă oprească 
prelegerea cât să tragă-o duşcă din ploscă sa ca să-şi 
înăbuşe chicotele. În pauza care urmează, una din eleve 


ochii împrejur şi-l descoperă pe bătrânul. Cronic”: de 
călcâie, cu maţele afară. Scoate-un țipăt şi sare i Grăsanul 
de la Relaţiile cu publicul se-ntoaree şi zăreşti cadavrul, 
apoi se precipită să-l apuce-ele unul din braţele fără vlagă şi 
să-l răsucească. Eleva se-spropie crispată ca să-l privească, 
cu faţa-n transă. 

— Vedeţi. Vedeţi? 'Ţipă el şi-şi dă ochii peste cap şi-i 
împroaşcă cu lichidul acela din ploscă, de tare ce se scutură 
de râs. 

Hohoteşte până ce-mi pare că-i gata să plesnească. Când 
în cele din urmă se potoleşte. 

— O ia îndărăt pe lingă şirul d-: maşini şi-şi reîncepe 
prelegerea. Se ppreşte brusc şi se bate cu palma peste 
frunte - Ah. Uituc ce sunt” - Şi se-ntoaree în fugă la 
cadavrul atârnat de cârlig, ca să-i smulgă un a. IL trofeu şi 
să-l lege de cingătoarea lui. 

În dreapta şi-n stânga se-ntâmpla alte Înecuri, şi mai rele - 
lucruri cumplite şi deşucheate, prea bizare ca să te facă să 
plângi şi prea adevărate ca să-ţi poţi râde de tir - dar ceața 
s-a întețit destul ca eu să nu mai trebuiască să le privesc. Şi 
cineva mă tot trage de braţ. Ştiu ce-are să se-ntâmple: 
careva mă va smulge afară din ceată şi-fl să mă trezesc din 
nou în salon şi nu va mai fi nici urmă de cele petrecute azi 
noapte, iar dac-aş fi atât de nătâng să le povestesc cuiva, 
mi-ar zice: „Tlâmpitule, n-a fost decât un coşmar; nu există 
lucruri aşa de smintite ca o hală uriaşă a maşinilor în 
pântecul unui stăvilar unde oamenii sunt ciopârţiţi de 
lucrători-roboţi”. 

Dar dacă nu există, cum poate omul să le vadă? 

Domnul Turkle mă trage de braţ din ceaţă, scuturân-du- 
mă şi râhjind. Îmi zice: 

— Ai un vis urât, domnu Bromden, Ele ajutorul care 
îucrează-n tura singuratică de la 11 la 7, un negru bătrân 
cu surâsul lătăreţ şi somnoros sprijinit pe-un gât lung şi 
şovăielnic. Miroase ca şi când ar fi pus ceva băutură-n gură. 

— Dormi acuma mai departe, domnu Bromden. 


În câte-o noapte desface cearşaful de pe mine dacă-i aşa 
de strâns că mă zbat sub el. N-ar face-o de-ar şti că tura de 
dimineaţă l-ar putea bănui pe el, pentru că atuncil-ar da 
probabil afară, dar se gândeşte că schimbul de dimineaţă o 
să creadă că m-am desfăcut singur. Eu însă cred c-o face de 
fapt din bunătate, ca să m-ajute - dar se-asigură mai întâi 
să nu păţească ceva.” 

De astă-dată nu-mi mai desface cearşaful, ci pleacă de 
lingă mine ca să dea o mina de ajutor altor doi felceri pe 
care nu i-am mai văzut până acum şi unui tânăr medic să-l 
ridice pe Blastic pe-o targă şi să-l scoată din salon, acoperit 
c-un cearşaf - mânuindu-l c-o grijă pe care bietul Blastic n-a 
cunoscut-o în toată viaţa lui. 

VINE DIMINEAŢA ŞI MCMURPHY E SCULAT înaintea 
mea, prima dată când cineva se scoală înaintea mea de 
când uncheşu Jules, căţărător pe pereţi, ne-a părăsit. Jules 
era un negru isteţ cu părul albit, care-avea o teorie cum că 
lumea era răsturnată într-o-rină în timpul nopţii de felcerii 
negri; avea obiceiul să se scoale pe furiş dis-de-dimineaţă, 
cu gândul de a-i prinde asupra faptului. Ca Jules, şi eu mă 
scol devreme dimineaţa, ca să-i pândesc ce maşini mai aduc 
pe furiş în secţie ori instalează în frizerie, şi de-obicei în hol 
nu-s decât eu şi tuciuriii vreme de-un sfert de ceas înainte 
ca vreun alt bolnav să se dea jos din pat. Dar în dimineaţa 
asta îl aud pe McMurphy afară în spălător când mă strecor 
dintre cearşafuri, îl aud cântând! Chitind de parcă n-ar 
avea nici dl grijă pe lume. Vocea-i răsună puternică şi clară, 
izbindu-sej de ciment şi de uşile de fier. 

— Caii ţi-or fi flămânzi, grăieşte ea cu dor „. Îi placi cum 
răsună versul la closet., Hai, culcă-te lângă mine, şi dă-le fin 
şi lor.” Trage aer în piept şi vocea-i sare mr sus c-o gamă, 
câştigând înălţime şi vigoare, până ce fac să vibreze toate 
sârmele din pereţi. „Caii nu-s flămânzi, finul tău nu-l 
voooor.” Prelungeşte nota finală, jucându-se cu ea, apoi se 
avânta la vale în ultimul vers ca să-ncheie: Rămâi cu bine, 
dragă, la drum eu mă pogor.” 


Cineva cântă! Toată lumea înmărmureşte. N-au mai auzit 
una ca asta de ani de zile, în orice caz nu-n salon vd nostru. 
Majoritatea „activilor” din dormitor s-au ridic; T într-un cot, 
clipind din ochi a neîncredere şi aseultânu Se uită unii la 
alţii înălţând din sprâncene. Cum se face că negrii nu l-au 
redus la tăcere? Pân-acum n-au îngădiu. Nimănui să facă 
atâta tărăboi, nu-i aşa? Cum se face că-] tratează pe noul 
venit altfel? E şi el alcătuit din cai. Şi oase care-or slăbi şi 
ele. S-or usca şi-or muri la fel ca noi ceilalţi. Şi el trăieşte 
sub aceleaşi legi ale firii, trebuie să mănânce, se izbeşte de- 
aceleaşi probleme; toate astea-l fac şi pe el la fel de 
vulnerabil în faţa Organizaţiei ca. Şi pe noi ceilalţi, nu? 

Dar noul venit este altfel, şi, activii” o pricep prea bine, 
altfel decât toţi ceilalţi care-au poposit în secţia asia în 
ultimii zece ani, altfel decât toţi ceilalţi întâlniți pe-a-fără. E 
poate la fel de vulnerabil, dar Organizaţia n-a pus încă laba 
pe ei. 

— Căruţa-i mi-i plină, cânta el.,. Şi biciul în mina.” 

Cum a reuşit să scape de jug? Poate că, întocmai ca-n 
cazul lui moş Pete, Organizaţia n-a reuşit să-i instaleze 
butoane de control cât de repede trebuia. Poate c-a crescut 
aşa de sălbatic cutreierând toată ţara, vânturându-se din 
loc în loc, nerărnânând în copilărie niciodată mai mult de 
câteva luni într-un oraş, aşa că nici o şcoală n-a putut să-l 
ţină la. Respect, tăind copaci, jucând cărţi, ţinând rulete la 
bâlci, călătorind iute de picior şi făr de griji, fiind tot mereu 
în mişcare încât Organizaţia n-a avut-prilejul să-i instaleze 
drăcoveniile ei. Poate că asta era, nu-i oferise Organizaţiei 
nici un prilej, cum nu-i lăsase ieri dimineaţă nici negrului 
ocazia să-l prindă cu termometrul,. Pentru că-i greu de 
nimerit o ţintă mişcătoare, Fără nevastă care să-i ceară 
linoleum nou pe jos. Fără rubedenii care să se tot agaţe de 
el cu ochi senili şi umezi. Nimeni de care să-i pese, iată ce-i 
dă suficientă libertate ca să fie un dibaci măsluitor. Şi poate 
că pricina pentru care tuciuriii nu dau buzna peste el în 
latrină ca să-i curme cântecul este că ştiu că nu-i deloc sub 


control, şi-s: fiiai amintesc întâmplarea aceea cu Pete şi ce-i 
în stare să a umărul negrului, începe să în roşcat, de la gât 
şi analizează acesi. 

Re e-aiTi priceput unde baţi-; pre-ăi do nu-şi pot freca 
dinţii dupi t nu pricepi? 

Adică zici că oamenii şi-ar spi a: i s-ar skiâţi ispitiţi. Ioi. Le, 
poţi să-ţi închipui urmarea? 

Treizeci, şase douăzeci - cine 

— Şi. Doamne p Să vezi dinţi spălaţi, la şas ştie? Poate 
chiar ki şase fix. Da, înţeleg problema. 

Îmi face cu ochiul peste căpăţâna negrului, cum stau 
sprijinii, ele perete. 

— Trebe să termin de curăţat bordura asta, domnu 
McMurphy. 

— Vai. Dail n-am vrut. Să te rețin ele la treabă. 

Se retrage câţiva paşi, în timp ce negrul se încovoaie iar la 
munca lui. Apoi se apropie iar şi se-apleacă să se uite în 
bidonul de lingă flăcău. 

— Ei, ia te uită: ce-ai aici? 

Feciorul se zgâieşte-n jos: 

— Unde să mă uit? 

— Ui. E-aici, în bidonul ăsta vechi, Sam. Ce-i chestia aia 
din bidon? 

— Aia-i. Praf de săpun. 

— Păi. În general folosesc pastă, dar. McMurphy îşi vâra 
peria în bidon şi-o învârte înăuntru, o scoate apoi şi-o bate 
de marginea bidonului. 

— O să fie şi-asta bună, îţi foarte mulţumesc. O s-analizăm 
prevederile secţiei mai târziu. 

Şi se-ntoarce-n spălător unde-l aud din nou cântând. 
Întrerupt de mişcările ca de piston ale periei de dinţi. 
Negrul a rămas cu ochii boldiţi în urma lui, cu cârpa de 
frecat uitată-n mână-i cafenie. Peste câteva momente 
clipeşte din ochi şi-aruncă o privire-mprejur, mă. Vede că 
mă. Uit la el, vine la mine şi mă trage de baierele pijamalei 
către un colţ de podea unde tocmai am curăţat şi ieri. 


— Acolo! Naiba să te ia, apleacă-te acolo! Acolo VI eau să 
te văz că munceşti, nu să te holbezi ca o vacă grasă şi făr de 
folos! Acolo! Freacă-aeolo! 

— lar eu mă aplec şi-ncep să şterg pe Jos cu spatele la el, 
ca să nu mă poată dibui că rânjesc. Îmi face bine să-l văd pe 
McMurphy că-l scoate din fire pe tuciuriu cum n-au. Făcut-o 
mulţi pân-acum. Tatucă ştia odată s-o facă - cu picioarele 
răscrăcânate, cu faţa ca o mască., privind ponciş la cer 
atunci când s-au arătat de prima dată oamenii guvernului 
ca să negocieze răscumpărarea tratatului. 

— Gâşte de Canada colo sus, ziee Tatucă zgâindu-se la Cer. 

Se uită şi delegaţia, foşnind hârtiile. 

— Ce vrei să. În iulie? Nu-s - ă - gâşte pe vremea asta. A. 
nu-s gâşte. 

Îi vorbiseră ca turiştii din răsărit” care-şi închipuie că 
trebuie să silabiseşti la indieni ca să poată pricepe ce zici. 
Tatucă nu părea să bage de seamă felul lor de-a vorbi. 
Rămăsese cu privirea pironită pe cer. 

— Gâşte colo sus, faţă palidă. Doar ştii şi tu. Gâşte anul 
astă. Şi-anul trecut, şi în anul dinainte şi în anul dinainte. 

Oficialii schimbară priviri între ei şi-şi dreseră glasul. 

— Da. Poate că da, Şef Bromden. Acuma, lasă gâştele. 
Priveşte contractul. Oferta noastră poate să-ţi fie - poate să 
fie poporului tău de mare folos, să schimbe viaţa omului 
TOŞu. 

lar Tatucă zice: 

— Şi în anul dinainte şi în anul dinaintea anului dinainte. 
Până să se dumirească şi. Oficialii că-şi bate joc de ei, tot 
sfatul care şedea pe pridvorul colibei noastre, vârân-j du-şi 
pipele-n buzunarele cămăşilor cadrilate, alb-roşii, scoţându- 

ie iar, hlizindu-se unul la altul şi către Tatucă: - toţi se 
porniră pe hohote şi râdeau de sărea cămaşa de pe ei. 
Unchiu Lup-ce-fuge-tare se tăvălea pe jos, înecân-du-se de 
râs şi bâiguind: 

— Doar ştii şi tu, faţă palidă. 


Asta zău că i-a scos din pepeni; s-au întors fără să zică o 
vorbă şi-au luat-o spre şosea, roşii ca sfecla, cu noi hohotind 
în urma lor. Uit câteodată câte poate face râsul. 

Cheia Sorei şefe răsună în zăvorul uşii şinegrul cel pirpiriu 
s-a şi sculat s-o întâmpine când apare în uşă, săltând de pe- 
un picior pe altul ca un ţânc care se cere-afară. 

Cum stau pe aproape, l-aud pomenind numele lui McMmv 
phy de mai multe ori în raportul lui, aşa că pricep că-l 
pârăşte pe McMurphy că s-a spălat pe dinţi, uitând cu de- 
săvârşire să amintească de „leguma” bătrâna care-a murit 
în cursul. Nopţii, dând din mâini, căznindu-se să-i spuie ce 
făcuse dis-de-dimineaţă roşcovanul ăla smintit -: cum 
tulburase ordinea, opunându-se politicii din secţie, drept 
care nu putea ea să ia nişte măsuri? 

Ea se-ncruntă la flăcău pm-acesta se potoleşte, apoi 
priveşte în susul holului unde răbufneşte din nou, şi mai 
vajnic, cântecul lui McMurphy din spălător: „Vai, ai tăi nu 
mă plac, zic că-s prea să-raaac; zic că n-aş fi demn să îţi calc 
în prag.” 

Chipul ei trădează la-nceput nedumerire; ca şi noi ceilalţi, 
n-a mai auzit nici ea pe careva din secţie cântând, aşa că-i 
trebuiesc câteva momente să se dumirească ce anume 
aude. 

Traiul greu mă-ncântă, banii n-au a fa-a-ce; şi-ai de nu mă 
plac, să mă lase-n pace.” 

Mai ascultă un minut să fie-ncredinţată că nu i se nă-zare; 
apoi începe să se umfle. Nările i se deschid larg şi, cu 
fiecare gură de aer trasă-n piept, se face tot nun mare, aşa 
de imensă şi de amenințătoare cum n-am văzut-o de când 
cu Taber. Îşi Qexează coatele şi articulațiile manilor. Se- 
aude un mic scrâşnet. Apoi se pune-n mişcare, iar eu mă 
lipesc de zid şi, când trece prin dreptul meu, îi mare ca un 
camion, trăgând coşul ăla de răchită după ea ca pe-o 
semiremorcă după un Diesel uriaş. Buzele îi sunt 
întredeschise şi surâsul fulgeră înaintea ei ca dintr-un 
radiator. Adulmec un miros de ulei încins şi de scântei de 


magnetou când trece pe lângă mine, şi cu fiece pasalei 
care zăngăne pe pardoseală, ea creşte încă mai mult, 
umflrndu-se şi pufăind, culcând totul la pământ înaintea ei! 
Mi-e frică să mă gândesc ce-are să facă. 

Apoi, în timp ce ea rulează cu maximă putere şi în- 
crâncenare, McMurphy îşi face apariţia pe uşa spălătorului 
drept înaintea ei, ţinând prosopul ăla în jurul şalelor - şi-o 
încremeneşte locului! Se face pitică de-i ajunge cu capul 
cam până unde-l acoperă prosopul, iar el îi rân-jeşte de sus. 
Surâsul ei se destramă treptat, pleoştindu-se la colţuri. 

— Bună dimineaţa, dom şoară Ronţ-şed! Cum mai e Pe- 
afară? 

Svul ei, aşa că Mci-i zice c-un ion i hoţ mi-a şmanglit dânc 
pe 


— Nu polibhs. 
— Intr-un.; cp! 
— Nu? 


— Se uilă ia colţul proiui din dr; piui privirii ci încremenite, 
ud şi strâns în! Ratpe pi! 

— Şi prosoapole-s interzise de politica secţiei? Păi a urnei, 
cred că nu-mi mai rămâne altceva de făcut clocit. 

— Opreşte! Să nu-ndrăzneşti. Liapoi în cloimitor şi- 
mbracă-ţi hainele imediat! 

Pare o profesoară care ţipă la. Murphy îşi lasă capun jos ca 
un şce gaia să-l apuce plânsui: 

— Nu pot, doamnă, mă tem că i ţoalele azi noapte în timp 
ce dornu-am. Dorm tai saltelele astea ce le aveţi pe-aici. 

— Cineva a şmangilit.? 

— LUi-a ciupit. Şterpelit. UmllaL. Kurat, zio şi fericit 
Pricepeţi adică, cineva, s-a-nvârtH de ţoalele meil. 

Zice asta cu-atâta plăcere, că-n cepe să ţopăi; ciestiUţ în 
faţa ei. 

— "Ţi-a furat hainele? 

— Cam aşa se-arată. 

— Bine dar - nişte haine do puşcărie? Pentru ce? Se 
opreşte din ţopaiaUr lui şi-şi iv-a capul în jos. 


— Ştiu numai c-au fost acolo când m-am culcai: şi că s-au 
topit când m-am” sculat. Au şters-o sprintenele. Vai, ştiu că 
nu erau decât ţoale de puşcărie, aspre şi spălăcitq şt 
mitocăneşti, doamnă, ce. Bine o ştiu - şi ţoalele de puş4 
tărie s-ar putea să nu pară mare scofală penţi. Ei car au din 
altele - dar pentru-un om în pielea goa. 

— Echipamentul acela, zice ea înțelegând o petrecuse, 
ty-”: iia să ţi se ridice. Ţi. S-a eliberat o uniformă; verde e 
oiivalescent azi dimineaţă. 

El ină din cap şi suspină, ck pă-mân! 

— O, nu, nu, mă tem că nu mi siberat. 

În dimineaţa asta decâi iy, -: Asta d cap.] 

— Williams, răcneşte către! Orul e-a i ămaş pironit lângă 
uşa de la ir e, pânce; păi,. „găj pe-acolo? Williams, poţi. ni 
aici - min 

Ei se târăşte spre ea ca un crineoc:; ]a/1 ă? Biciul. 

— Williams, de ce nu i s-a elih. La.: -i pacient 
echipamentul de convalescent? 

Încă tot cu ochii-rj am avui 

Negrul răsuflă uşurat. Se-ndreaptă din spate, ridică mâna 
aceea cafenie şi-arată către celălalt capăt al coridorului, 
spre unul din negrii cei mătăhăloşi. 

— Domnul Washington de colo îi repartizat azi la ru-l ărie. 
Nu io, doamnă, nu io. 

— Domnule Washington neşte cu şomoiogul deasupr; tră. 

— Vrei să vii încoace o c 

Cârpa lunecă făr căii lente, grijulii 

— Strigătul ei îl încreme-eiii. Îi face stană de piasunet îl 
sprijină uită la McMurphy; la inlirr Aruncă apoi o privire în 
slin „ia altei ga ş. nev. 

Unare mişcă s-ar fi a t nu se-apropie cu pas târ-]. Prea 
repede, dar bag urnit din loc, că l-ar fi iaî cu privirea; toată: 
a pe care avusese de gând să y, se revarsă acum în hol spre 
i asupră-i ca un crivăţ, înceTrebuie să-nfrunte urgia cu iinile 
strânse hi piept. Promo- 


— Ipoi în găleată şi, cu rniş-3ul de perete. Se-n toarce, se 
şi la negrul pirpiriu. 

„0”.,., i dreapta, să vadă dacă ea ar fi putut să şti igo ia alt 

— Vino degrabă aici! 

Ei îşi vâra mâinile în buz şiit de ca. Niciodată nu se de 
seamă că dacă „cum nu îngheţat ori l-ar fi. Spulbvi ura ei, 
furia şi descumpăni, le-abată asupra lui MtMun, negrul care 
ie simte tăbărâs ţinându-i şi mai mu.it mersi! Trupul înclinat 
înainte, cu n roacă i se-agaţă de păr şi sprâncene. Se- 
apleacă şi mai mult înainte, dar paşii aproape i se 
împotmolesc: n-o să ajungă-n veci. 

Atunci McMurphy începe să fluiere. Scumpă Geor-gi. A 
Brown” şi infirmiera îşi abate tocmai.la vreme privirea de la 
negrul neputincios. Acuma-i măi furioasă şi mai înciudată ca 
oricând înainte, mai furioasă de cum am văzut-o eu 
vreodată. S-a dus şi surâsul ei de păpuşă; des-trămându-se 
într-un fir subţire ca desîrmă înroşită. Dacă pacienţii s-ar 
afla acum în hol s-o vadă, McMurphy s-ar putea apuca să-şi 
încaseze câştigurile. 

Negrul ajunge în sfârşit la ea, i-au trebuit vreo două 
ceasuri. Ea trage adânc aerul în piept. 

— Washington, de ce nu i s-a eliberat acestui om un 
schimb de haine verzi azi dimineaţă? N-ai băgat de seamă 
că n-are nimic pe el decât un prosop? 

— Şi şapca de pe cap, îi şopteşte McMurphy, bătmd 
cozorocul cu degetul. 

„i M 

— Domnu Washington? 

Negrul cel mătăhălos îl fulgeră cu privirea pe pirpiriul 
care-l arătase cu mâna şi acesta începe din nou să se agite 
pe loc. Zdrahonul îl priveşte multă vreme cu ochii aceia ca 
nişte lămpi electronice, îşi face socoteala cum să se 
răfuiască cu el mai târziu; apoi îşi întoarce capul spre 
McMurphy şi-l măsoară de sus până jos, făcând cunoştinţă 
cu umerii lui musculoşi şi masivi, cu rânjetul ponciş, cu 


cicatricea de pe nas, cu mâna care ţintuie prosopul la locul 
său, apoi se uită la infirmieră. 

— Bănuiesc că.; începe el. 

— Bănuieşti! Se cuvenea să faci mai mult decât să 
bămiieşti. Să-i eliberezi neîntârziat o uniformă, domnule 
Washington, ori ai să-ţi petreci următoarele două săptămâni 
la secţia de geriatrie. Da. S-ar putea să-ţi folosească o lună 
de ţucale şi spălaturi pe jos, ca să-ţi reaminteşti cât de puţin 
aveţi voi de lucru aici în secţie. Dacă secţia asta ar fi ca şi 
celelalte, cine socotiți c-ar freca holul toată ziulica? Domnul 
Bromden de colo? Nu, ştii prea bine cine. V-am iertat de 
majoritatea treburilor gospodăreşti tocmai pentru a vă 
permite să vă ocupați de pacienţi. Ceea ce-nseamnă să 
vegheaţi să nu defileze prin secţie despuiaţi. Ce crezi că s- 
ar fi întâmplat dacă vreuna din surorile mai tinere ar fi 
venit mai de dimineaţă şi-ar fi dat peste un pacient umblând 
de colo-colo fără uniformă? Ce crezi oare?! 

Lunganul negru nu prea ştia ce să creadă, dar pricepe 
cam încotro bate ea, aşa că pleacă cu paşi mărunți spre 
magazia de echipamente ca să-i aducă lui McMurphy urs 
rând de haine verzi - probabil cu zece numere mai mici - şi 
se-ntoarce cu încetinitorul înapoi ca să i le întindă c-o ură 
neostoită în priviri. McMurphy pare doar încurcat, neştiid 
cum să preia echipamentul din mina negrului, căci cu o 
mână ţine peria de dinţi, iar cu cealaltă 1 prosopul pe şale. 
În cele din urmă îi face cu ochiul Sorei] şefe, dă din umeri, 
îşi desface prosopul şi-l agaţă de umărul ei ca de-un cuier 
de lemn. 1 Văd bine c-avusese de la-nceput chiloţii pe el. 

Sunt încredinţat că ea ar fi preferat să-l vadă golgoluţ, 
decât cu chiloţii ăia. Se holbează c-o indignare fără cuvinte 
la cele două balene mari şi albe ce ţopăie pe chiloţii lui. Asta 
depăşeşte puterea ei de îndurare. Trece-a-proape un minut 
până să-şi revină suficient ca să se poatăntoarce asupra 
negrului pirpiriu; vocea îi tremură necontrolată, atâta-i de 
furioasă: 


— Williams. Mi se pare. Trebuia să ştergi geamul camerei 
de gardă până să nu vin eu în dimineaţa asta. 

El o zbugheşte ca o gânganie alb-neagră. 

— lar dumneata, Washington - dumneata. Washington o ia 
înapoi spre găleata lui, aproape în trap. Ea aruncă o privire 
împrejur, gândindu-se asupra cui să se mai năpustească. 
Mă zăreşte pe mine, dar câţiva pacienţi îşi fac apariţia în 
hol, privind miraţi micul nostru sfat. Ea-şi închide ochii şi-şi 
concentrează voinţa. Nu-i poate lăsa să-i-vadă faţa în halul 
ăsta, albă şi schimonosită de furie. Îşi adună toată puterea 
de stăpânire. Treptat, buzele se regăsesc sub năsucul alb, 
se împreunează ca şi când firul înroşit ar fi ajuns la punctul 
de topire, pâlpâie o clipă, apoi încremenesc în timp ce 
metalul topit se solidifică, devenind de gheaţă şi straniu de 
cenuşii. Apoi buzele se desfac şi limba ei zvâcneşte printre 
ele ca o aşchie de zgură. Ochii i se deschid din nou şi-au 
acelaşi aspect cenuşiu, rece şi inexpresiv ca şi buzele, dar 
că reintră în ritualul mecanic al salutului de dimineaţă, ca şi 
când nu s-ar fi petrecut nimic deosebit, închipuin-du-şi că 
pacienţii sunt încă prea adormiţi ca să bage ceva de seamă. 

— Bună dimineaţa, domnu Sefelt, te simţi mai bine cu 
dinţii? Bună dimineaţa, domnu Fredrickson, aţi petrecut o 
noapte bună. 

— Dumneata şi domnul Sefelt? Dormiţi în paturi alăturate, 
nu-i aşa? Apropo, mi s-a adus la cunoştinţă c-aţi stabilit un 
fel de-nţelegere în legătură cu medicaţia ce-o. Primiţi - îi 
laşi lui Bruce, medicamentele dumitale, nu-i aşa, domnule 
Sefelt? O să discutăm asta mai târziu. Bună dimineaţa, Billy; 
m-am văzut cu mama ta la intrare, m-a rugat să nu uit să-ţi 
transmit că se gân-deşte tot timpul, la tine, şi că ştie că n-ai 
s-o dezamăgeşti. Bună dimineaţa, domnule Harding - vai, ia 
te uită, ai degetele roşii şi iritate. lar ţi-ai ros unghiile? 

Înainte ca ei să poată răspunde, chiar de ar fi avut ce, ea 
se-ntoarce către McMurphy, care încă mai aşteaptă înaintea 
ei în chiloţi. Harding se uită la ei şi fluieră admirativ. 


— Iar dumneata, domnule McMurphy, zice ea zâm-bind, 
numai dulceaţă-n glas, dac-ai isprăvit să-ţi arăţi fizicul 
bărbătesc şi indispensabilii ţipători, cred c-ar fi indicat să 
te-ntorci în dormitor şi să-mbraci uniformă verde.; 

E îşi înclină şapca respectuos spre Sora şefă şi spre 
pacienţii care se holbează şi lac spirite pe seama chiloţilor 
săicu balene albe şi se-ntoarce în dormitor fără un cu-vânt. 
Ea se răsuceşte pe călcâie şi-o porneşte în direcţia opusă, 
cu surâsul acela lătăreţ şi roşu pe buze desehizm-du-i calea; 
înainte de-a apuca să închidă uşa camerei de gardă, 
cântecul lui răsună iar prin hol prin uşa dormitorului; 

I, - „Mă duce-n odăiţă să-mi ţină răcoare” - aud cum se 
plesneşte cu palma peste pântecul gol -: Şoptindu-i mamei 
sale că după mine moa-a-re.” 

Mătur dormitorul care-i eurâhd gol. Vânez murdărie de 
şoareci pe sub patul lui. Când deodată adulmec un miros 
care mă face să pricep, pentru prima dată de când îs în 
spital, că-rn dormitorul asia ticsit cu pături dorm patruzeci 
de bărbaţi în toată firea şi c-a fost întotdeauna îm-bâcsit c-o 
mie de mirosuri - de germicide, de-alifie cu zinc, de prafuri 
de picioare, duhoare de urină şi fecale de moşnegi, de lapte 
praf şi loţiuni pentru ochi. De izmene şi şosete împuţite 
chiar şi-atunci când se-ntorc de la spălătorie, mirosul băţos 
alapretului în lenjerie, damful acid al gurilor dimineaţa, 
mirosul de banane al uleiurilor de maşină şi uneori mirosul 
de părpârlit - dat niciodată pân-acum, până la venirea lui. 
Nu şi-acel miros bărbătesc de colb şi jeg de pe țarină, de 
sudoare şi muncă. 

TOATĂ VREMEA CÂT DUREAZĂ MASA DE DIMineafă, 
McMurphy râde şi trăncăneşte de nu-l ajunge nimeni din 
urmă. Îşi închipuie că după dimineaţa asta de pomină. Sora 
şefă O să joace cum vrea el. Dar nu ştie c-a prins-o doar 
nepregătită şi că n-a făcut altceva decât s-o întărite şi mai 
mult. 

Face pe clovnul, îneereând să le smulgă câtorva un ho-; 
hoţ de râs. li supără că nu reuşeşte decât să-i facă să rina p 


că i jească firav ori lui Billy Bibbi eu glas conspire 

— Auzi, Bilây, Seattle câncl noi d trăit atunci! 

Ochii lui Billy dar nu poate scoat Harding. 

— Nici n-ar fi cam pe nepregătite, Măciucă” Bibbii c se 
pregăteau să-şi cu privirea şi zice ciucă Bibbit? Care capu-n 
jos; zât cu fetei dus la hotel lui Billy cât auzisem că Şi-izbuci 
fata 

Ţi forHă” ghes sar tio; iun e, ţi-amintei ţi igăţat riişte fit 

Iaţi din farfurii îbă. McMurphy le dată aceea în. Ce clipe- 
am 

Deschide gura se-ntoarce spre. 

Mare lucru. 

— Agăţându-le noi aşa r că auziseră de Billy Bibbit, Billy 

FâţI 

Roşeşti de gât. Nu măi 

Zice: 

Poreclit pe-ktunci. Fiţele alea îl când una din ele îl 
măsoară,. Ku cumva eşti faimosul Billy Mă-are cu ce să se 
laude? Iar Billy lasă 1 - cum face şi-acum - şi ne-am tre-şi 
m. i-aduc aminte că după ce le-am ce se-aude un. Glas de 
femeie din patul „Domnu Bibbit, dar mă dezamăgeşti;: îi de 
popoah, pomeneşte-mă, Doamne!” ie-n hohote de râs, 
bătându-se cu palma pe genunchi şi i. nghiontindu-l pe Billy 
cu degetul mare, până ce-mi pare că Billy îi gata să leşine 
de-atâta roşit şi hlizit. 

McMurphy zice-apoi că de fapt o pereche de pitipoanee 
dulci ca. Acelea e tot ce-i lipseşte spitalului. Ce mai pat are 
omul aici la dispoziţie, cei mai grozav din câte-a cunoscut, şi 
ce masă întinsă. Nu pricepe de ce toată lumea-i aşa de 
mohorâtă că-i închisă aici. 

— Uitaţi-vă bine la mine, le zice el băieţilor, şi ridică un 
pahar în lumină, beau primuhmeu pahar de oranjadă din 
ultimele şase luni. Ohoo, îi bun. Vă-ntreb acum, ce căpătăm 
eu dimineaţa la ferma aia de muncă? Cum mă serveau? Ei 
bine, v-o pot descrie cum arăta, dar zău de-aş putea să-i 
dau şi-un nume; dimineaţa, la prânz şi seara, era bine arsă 


şi-avea şi cartofi în ea şi-arăta ca smoala pentru-acoperiş. 
Un lucru ştiu; nu era suc de portocale. Şi priviţi-mă acum: 
am slănină, pâine prăjită, unt, ouă, cafea - mititica de la 
bucătărie mă mai şi înCafea mititica de la bucătărie mă mă 
treabă de-o vrei neagră ori cu lapte, domnu - şi-un pahar 
mare î sănătos! Rece! De oranjadă. Păi cum, nici dacă mi-aţi 
plăti, n-aş pleca de-aici! 

Cere supliment din toate şi-şi aranjează o întâlnire cu fata 
care toarnă cafeaua la bucătărie pentru când o ieşi din 
tură, ba îl mai şi laudă pe bucătarul tuciuriu pentru c-a 
pregătit cele mai bune ochiuri din viaţa lui. Se dau şi 
banane la fulgii, de porumb şi-şi ia un mănunchi, îi promite 
negrului pirpiriu c-o să şterpelească una şi pentru el c-arată 
aşa de hămesit, iar negrul strecoară o privire înspre cuşca 
de sticlă în care şade Sora şefă şi zice că personalul 
ajutător n-are voie să mănânce cu pacienţii. 

— E-mpoiriva politicii din secţie? 

— Chiar aşa. 

— Ce ghinion - şi cojeşte trei banane chiar sub nasul 
fecioraşului, înghiţindu-le una după alta, şi-i spune că 
oricând vrei să-ţi şutesc ceva din sala de mese, Sam, 
anunţă-mă. 

Când McMurphy termină de mâncat ultima banană.: e 
bate peste burtă, se scoală şi se-ndreaptă spre uşă, dar 
negrul cel mare îi blochează ieşirea şi-i explică regula că 
pacienţii rămân aşezaţi în sala de mese până pleacă. 
Deodată la şapte treizeci. McMurphy se holbează la el de 
parcă nu şi-ar crede urechilor, apoi se-ntoarce şi se uită 
întrebător spre Harding. Harding confirmă din cap, aşa că 
McMurphy dă din umeri şi se-ntoarce la scaunul său. , 

— Zău de vreau să mă pun împotriva afurisitei ăâeia de 
politici. 

Ceasul de la capătul sălii de mese arată ora şapte şi un 
sfert, ne minte cum c-am stat aici doar un sfert de oră, când 
poţi să fii sigur c-a trecut cel puţin un ceas. Ioată lumea a 
terminat de mâncat şi s-a lăsat pe spetezele scaunelor, 


urmărind înaintarea arătătorului mare spre şapte treizeci. 
Negrii culeg tăvile mânjite ale., legumelor şi-i împing pe cei 
doi bătrâni cu cărucioarele lor, ca să-i spele cu furtunul. În 
sala de mese cam jumătate din băieţi îşi sprijină capul pe 
braţ, gândindu-se să tragă un puişor de somn până se-ntorc 
negrii. N-au nimic altceva de. Făcut, lipsiţi de cărţile de joc, 
de reviste ori de cuburi. Să doarmă ori să urmărească 
arătătoarele ceasului. 

Dar McMurphy nu poate şedea liniştit; trebuie să pună 
ceva la cale. După ce câteva minute plimbă firimiturile de 
mâncare cu lingura prin farfurie, născoceşte ceva nou. Îşi 
ancorează degetele mari în buzunare, îşi lasă capul pe 
spate şi priveşte chiorâş spre ceasul de pe perete. Apoi îşi 
freacă nasul. 

— Ştiţi - vechitură aia de ceas de colo mi-a rechemat în 
minte ţintele de pe poligonul din Fortul Riley. Acolo am 
căpătat prima medalie de trăgător fruntaş. McMurphy 
Ochi-de-Vultur. Cine-i dispus să se prindă pe-un dolar pârlit 
că am să lipesc bucăţica asta de unt drept în mijlocul 
cadranului, ori măcar pe cadran? 

Trei îi acceptă provocarea, iar el ia bucăţica lui de unt, o 
aşază pe cuţit şi-i face vânt. Aceasta se lipeşte de perete 
cam la doişpe centimetri în stingă ceasului şi toată lumea îl 
ia în primire pe chestia asta până-şi plăteşte datoriile. Ei 
încă-l mai împung întrebându-l dac-a vrut să zică Ochi-de- 
Vultur ori Ochi-de-Mort, când se reîntoarce negrul cel 
pirpiriu de la baie cu furtunul şi toată lumea lasă iar nasul 
în farfurie păstrând tăcerea. Negrul simte ceva plutind în 
atmosfera sălii, dar nu se dumireşte ce. Şi poate că n-ar 
descoperi niciodată, dacă bătrânul colonel Mafter-son n-ar 
întoarce capul ca să zărească bucăţica de unt lipită de 
perete, ceea ce-l face s-o arate cu degetul şi să-n-ceapă una 
din prelegerile sale, explicându-ne cu vocea-i răbdătoare şi 
hodorogită, de parcă spusele lui ar fi avut vreun înţeles: 

— Un-tul. E partidul re-publi-can. 


Tuciuriul priveşte şi el încotro arată colonelul şi vede 
rotocolul de unt lunecând domol pe perete ca un melc 
galben. Clipeşte din ochi dar nu zice nimic, nici măcar nu se 
oboseşte să privească-n jur ca să se dumirească cine, l-a 
aruncat. 


McMurphy şopteşte ceva şi-i înghionteşte pe, activii, din 
jurul lui şi peste un minut toţi încuviinţează din cap, iar el 
pune trei dolari pe masă şi se lasă pe speteaza scaunului. 
Toată lumea se-ntoarce în scaun ca să urmărească bucăţica 
de unt cum lunecă pe perete pornind-o, oprin-du-se, 
tresărind din nou şi lăsând în urmă-i o dâră lucitoare pe 
zugrăveală. Nimeni nu scoate „o vorbă. Privesc bucăţica de 
unt, apoi ceasul, apoi iar bucăţica de unt. Arătătorul se 
mişcă acum. 

Untul atinge podeaua cu aproximativ o jumătate de minut 
înainte de şapte treizeci şi McMurphy îşi recâştiga banii 
pierduţi. 

NI unsu ţ. 

Negrul se deşteaptă şi-şi dezlipeşte privirea de la dunga 
suroasă de pe perete, ne zice că putem pleca, şi Mcrphy 
iese din sala de mese împăturindu-şi banii şt vârându-i în 
buzunar. Îl cuprinde pe negru de umeri eu braţele şi-] 
conduce, pe jumătate purtându-l pe sus, prin hol, spre 
salonul comun. 

— S-a dus jumate din zi, Sam, frăţioare, şi-abia dac-am 
ajuns la paritate. O să trebuiască să m-aştern pe treabă ca 
să prind cheag. Ce-ai zice să dai la iveală perechea aia de 
cărţi pe care-ai încuiat-o la loc ferit în dulăpior. Iar eu să- 
cerc să mă fac auzit sub difuzoarele astea? 

Îşi petrece mare parte din dimineaţă îmboldindu-şi clienţii 
să mai prindă pojghiţă, deeartând la „douăzeci-şiunu”. Juc 
ind acum pe bilete de credit în loc de ţigări. Mută masa de 
joc de vreo două-trei ori, ca să-neerce să iasă de sub 
difuzor. Se vede de la o poştă că-l calcă pe nervi. În cele din 
urmă se duce la camera de gardă şi ciocane cu degetele în 
geam până ce Soră şefă se roteşte în scaunul ei şi-i 
deschide uşa, iar el o-ntreabă ce ar fi să mai închidă răgetul 
ăla-infernal o vreme. Ea-l priveşte mai calmă ca oricând, 
întoarsă în scaunul ei rotitor din faţa ecranului de sticlă, 
prin secţie nu mai aleargă nici un sălbatic pe jumătate 
despuiat ca s-o facă să se piardă cu firea. Surâsul îi e iarăşi 


ferm şi de neclintit. Închide ocini şi clatină din cap. 
răspunzându-i lui McMurphy cât se poale de politicoasă: 
Nu. 

— N-aţi putea măcar să micşoraţi puţin volumul? Nu-mi 
închipui că-ntreg statul Oregon moare s-audă orchestra lui 
Lawrehce Welk cântând. Ceai în doi” ele trei ori pe ceas, cât 
îi ziua de lungă! Măcar de-ar fi mai potolită, ca omu să-şi 
poată striga ofertele peste masă, atunci poate c-aş juca şi 
eu un pocher ca lumea. 

— Ţi s-a mai spus. Domnule McMurphy, că-i împotriva 
regulamentului să joci pocher pe bani. 

— În regulă, atunci daţi-l mai încet ca să putem juca pe 
chibrite, pe nasturii de la şliţ - numai daţi afurisenia aia mai 
încet! 

— Domnule McMurphy - se opreşte şi aşteaptă ca. Ionul e 
profesoral să-şi facă efectul; ştie că toţi. Activii” din salon 
sunt cu urechile ciulite la ea - vrei să-ţi spun ce ci ed eu? Eu 
cred că dumneata eşti cât se poate de egoist. N-ai băgat de 
seamă că mai există şi alţii în spitalul ăsta în afară de 
dumneata? Sunt pe-aici oameni bătrâni care n-ar putea s- 
audă radioul deloc de-ar cânta mai încet, bătrânei care-s 
pur şi simplu incapabili să citească ori să dezlege rebusuri - 
sau să joace cărţi spe ţigările altora. Bătrânei ca Matterson 
sau Kittling pentru care muzica din difuzoare e tot ce le-a 
mai rămas pe lume. Şi vrei acum să le iei şi asta. Ne place s- 
ascultăm sugestii şi doleanţe când e cazul, dar socot că 
dumneata ar trebui să te gândeşti măcar puţin şi la ceilalţi 
înainte de-a emite aceste pretenţii. 

EI se-ntoarce şi aruncă o privire spre colţul., cronicilor, şi 
bagă de seamă că ea are întrucâtva dreptate. Îşi scoate 
şapca şi-şi trece degetele prin păr. Apoi într-un târziu se- 
ntoarce iar spre ea. Ştie şi el la fel de bine că toţi „activii” 
trag cu urechea. 

— Perfect - nu m-am gândit la chestia asta. 

— Bănuiam eu. 


Începe să se tragă de smocul roşcovan de păr ce se iţeşte 
din gulerul uniformei verzi, apoi zice.: 

— Dar, i-auziţi: ce-aţi zice dac-am muta jocul nostru, de 
cărţi în altă parte? Într-altă încăpere? Ca de pildă-n odaia 
aia unde duceţi mesele în timpul adunărilor. Aţi putea 
descuia încăperea aceea ca să intre jucătorii, lă-sându-i pe- 
bătrâni să şadă aici cu muzica lor - o afacere bună pentru 
toţi. 

— Ea surâde şi-şi închide ochii, scutunnd domol din cap. 

— Fireşte, poţi discuta propunerea cu restul personalului, 
dar mă tem că reacţia tuturor se va potrivi cu-a mea: n- 
avem posibilităţi să - supraveghem două saloane de zi. Ne 
lipseşte personalul. Şi-aş dori să nu te mai sprijini de geam, 
te rog: ai mâinile unsuroase şi-mi pătezi geamul. Asta 
înseamnă muncă suplimentară pentru câţiva din oamenii 
de-aici. 

— EL îşi trase iute mâna înapoi, şi-l văd că mai vrea să 
spună ceva, apoi se-opreşte, dându-şi seama că. Ea nui-a 
mai lăsat nimic de spus. Doar eventual s-o înjure. Faţa şi 
gâtul i s-au făcut stacojii. Trage adânc aerul în piept şi-şi 
mobilizează întreaga voinţă, aşa cum a făcut şi ea de 
dimineaţă, şi-i spune că-i pare rău c-a deranjat-o, apoi se 
reîntoarce la masa de joc. 

Ţoii cei din salon simt că războiul a-nceput. 

La ora unsprezece vine doctorul până-n pragul salonului 
comun şi-i comunică lui McMurphy c-ar dori să vină la el în 
cabinet pentru o întrevedere. 

— Discut cu noii internaţi a doua zi după venirea lor. 

McMurphy lasă cărţile din mină, se scoală şi-o porneşte 
spre doctor. Acesta-l întreabă cum a dormit noaptea, iar 
McMurphy bombăne ceva ca răspuns. 

— Azi păreţi tare dus pe gânduri, domnule McMurphy. 

— Da, sunt un gânditor, recunoaşte McMurphy, şi dispar 
amândoi în hol. 

Când se-ntorc după un răstimp ce-mi pare de zile întregi, 
amândoi rânjesc, sporovăiesc şi par tare fericiţi de ceva. 


Doctorul îşi şterge urme de lacrimi de pe ochelari şi pare să 
fi râs cu-adevărat, iar McMurphy e iar plin de fudulia şi 
obrăznicia-i cunoscută. O ţine tot aşa în timpul prânzului, 
iar la ora unu e primul care se-aşază ca s-aştepte începerea 
şedinţei, pândind) cu ochii-i albaştri şi sâcâitori de la locui 
său din colţul salonului. 

Sora şefă intră pe uşa salonului cu cârdul de eleve 
infirmiere în urrnă-i şi coşul ei de note. Culege registrul de 
pe masă şi se uită-ncruntată câtăva vreme la pagină albă 
(nimeni n-a mai turnat pe nimerii toată ziua), apoi se- 
nclreaptă spre sesamul ei. De lângă uşă. Scoate câteva 
dosare-plic din coş şi le frunzăreşte rapid până ce dă peste 
cel al lui Harding. 

— Din câte mi-amintesc, ieri am făcut ceva progrese în 
problema domnului Harding. 

— Ă - înainte de-a intra în chestiune, ia cuvântul doctorul, 
aş dori să vă-ntrerup o clipă, dacă-mi permiteţi, în legătură 
cu discuţia pe care domnul McMurphy şi cu mine-am avut-o 
în cabinetul meu înainte de masă. Adu-cându-ne aminte, de 
fapt. Rememorând lucruri de demult. Vedeţi, domnul 
McMurphy şi cu mine-am descoperit c-avem ceva în comun 
- am frecventat acelaşi liceu. 

Surorile se privesc între ele şi se-ntreabă ce l-a apucat pe 
omuleţ. Pacienţii îl văd pe McMurphy cum rânjeş în colţul 
său şi aşteaptă ca doctorul să continue. Ao dă din cap. 

— Da, acelaşi liceu. Şi-n timpul evocărilor ne; s-a-ntâmplat 
s-atingem chestiunea balurilor pe care le ganiza şcoala 
noastră - minunate, gălăgioase, adevăr ocazii de gală. Cu 
ghirlande, serpentine de hârtie, ghen jocuri - întotdeauna 
unui din marile evenimente ale anului. Eu - cum îi 
aminteam şi domnului McMurphy - am fost preşedintele 
carnavalului atât în clasele inferioare. 

Cât şi în clasele superioare - ce ani minunaţi şi lipsiţi de 
griji. 

S-a făcut linişte în salonul de zi. Doctorul înalţă capul, se 
uită cu coada ochiului împrejur, să vadă dacă nu se face de 


râs. Sora şefă îi aruncă o privire care vorbeşte de La sine, 
dar el n-are ochelarii pe nas aşa că privirea ei se iroseşte în 
van. 

— În fine - ca să pun capăt acestor aduceri aminte cam 
sentimentale - în cursul conversaţiei noastre McMurphy şi 
cu mine ne-am întrebat cum ar primi unii pacienţi de-aici 
ideea unui carnaval al secţiei? 

Îşi aşază ochelarii pe nas şi aruncă iar o privire mioapă în 
jur. Nimeni n-a sărit în sus de bucurie la auzul propunerii. 
Câţiva din noi îşi amintesc că Taber încercase să organizeze 
un caniaval acum câţiva ani şi ce-a ieşit din el. În timp ce, 
doctorul încă aşteaptă, o tăcere de gheaţă se-n tinde 
dinspre Sora şefă, punând stăpânire pe toţi, tăin-du-le pofta 
de-a o înfrunta. Ştiu că McMurphy nu putea s-o facă. 
Întrucât a participat la planul iniţial, dar tocmai când mă 
gândeam că nimeni n-are să fie atât de necugetat ca să 
spargă tăcerea, Cheswick, care şade chiar lângă 
McMurphy, mormăie ceva şi sare-n picioare frecându-şi 
coastele, mai nainte să priceapă ce s-a-ntâmplat. 

— Aeu personal cred că, mă-nţelegeţi -; îi cad ochii pe 
pumnul lui McMurphy de pe braţul fotoliului alăturat, cu 
degetul acela mare şi vinos, împungând aerul că o bâtă de 
minat vitele - că-i foarte bună ideea unui carnaval. O să mai 
spargă monotonia. 

— Aşa e, Charlie, intervine doctorul, satisfăcut de sprijinul 
lui Cheswick. Şi” nu-i lipsit de valoare terapeutică. 

— Sigur că nu, întăreşte Cheswick. Arătând acuma mai 
fericit. Tot carnavalul ăsta-i o cură de sănătate. Cred şi eu. 

— Ar mai fi şi d-d-distracţie. Zise Billy Bibbit. 

— Da, şi asta, încuviinţează Cheswick. Am putea să- 
ncercăm, domnu doctor Spivey, zău c-am putea. Scanlon şi- 
ar putea face numărul cu bomba lui, iar eu aş putea 
organiza o aruncare cu cercul la Terapia muncii. 

— Eu o să vă ghicesc, zice Martini fixând o pată deasupra 
capului. 


— Şi eu sunt destul de bun la diagnosticarea bolilor 
patologice, după liniile din palmă, zice Harding. 

— Minunat, mihuri niciodată până aerai 

Cheswick bătând din palme vor! I onoictorul, e-ă biaplom- 
şte sunt descrie te, apoi ir îi izră Ratterajur p. Când 
întrerupă, contiâmp sărise nimeni în sprijin = „belor sale. 

— Iar eu, zice McMurphy tărăgănat, m-aş sii rai să pun în 
mişcare o roată” do ruletă. 

— Ah, sunt nenumărate posibilităţi, exclam; i şczând mai 
ferm tiv scaunul său şi încalzindu-M nolea. Am şi eu un 
milion de idei. 

Ne mai vorbeşte vreme de cinci minute cu îs bul. Reiese 
clar că milionul cfe idei de care vorb idei pe care le-a şi 
discutat cu McMurphy. Nt jocuri,. Bufete, pomeneşte chiar 
de-o vânzare de bile se opreşte brusc, ca şi când privirea 
Sorei şefel-; bit drept în ochi. Clipeşte derutat şi-o întreabă: 

— Ce părere ai de propunerea asta, domnişoa. Ched? 
Despre un carnaval aiciân secţie? 

— Sunt de acord că poate oferi unele avani aj peutice, zice 
ea şi-aşteaptă. 

Lăsă tăcerea de gheaţă să se reverse u e sigură că nimeni 
nu va îndrăzni s-o nuă: 

— Dar cred c-o asemenea propun; ţii discutată în şedinţa 
cadrelor până; Nu asta a fost şi intenţia dumneavoa tor? 

— Ba da, fireşte. Am vrut numai, niă-nţelegi. 

Tez părerea câtorva pacienţi, mai întâi. Dar, cum spui, 
înainte de toate, o şedinţă a cadrelor. După care vom 
continua cu proiectele noastre. 

Toată lumea înţelege c-aici moare ideea carnavalului. Sora 
şefă încearcă să aducă şedinţa la ordine, foşnind dosarul 
din mină. 

— Perfect. Atunci, dacă nu mai există altă problemă - şi 
dacă domnul Cheswick binevoieşte să” s-a eze - cred că 
putem intra în miezul discuţiei noastre. Ne7aa mai rămas - 
îşi culege ceasul din coş şi-l consultă - încă patruzeci şi opt 
de minute. Deci, după cum am. 


— Aa. Ia staţi niţel. Mi-am amintit că mai i. O problemă. 

McMurphy e cu mâna pe sus, pocnind din degete. Ea 
fixează mâna aceea multă vreme înainte de-a răspunde. 

— Da. Domnule McMurphy. 

Î trebuie se ia o ră, domn mai înotărâre. Io docsă tes- 

— Nu eu, ci doctorul Spivey e cu problema. Doctore, 
spune-le ce-ai chibzuit în chestia cu radioul şi cei fuduli de 
ureche. 

Capul Sorei şefe tresaltă uşor, abia vizibil, dar eu îmi simt 
inima duduindu-mi în piept. Ea reaşază dosarul în coş şi se- 
ntoarce spre medic. 

— Aşa-i, zice doctorul. Aproape c-am uitat. 

Se lăsă pe spate şi-şi încrucişa picioarele, împrcunân-du-şi 
buricele degetelor. Observ că încă nu şi-a pierdut bună 
dispoziţia în. Legătură cu perspectiva carnavalului. 

— Ştiţi. McMurphy şi cu mine am discutat problem;, aceea 
veche pe care-a moştenit-o secţia noastră: a unei populaţii 
mixte, cu tineri şi bătrâni la un loc. Aceasta nu-i mediul cel 
mai potrivit pentru comunitatea noastră terapeutică, dar 
administraţia spitalului susţine că nu ne poate veni în ajutor 
pavilionul de geriatrie, şi aşa supraaglomerat. Eu voi fi 
primul care să recunosc că situaţia de faţă e cam neplăcută 
pentru toţi cei în cauză. În decursul conversaţiei noastre. 
Însă, McMurphy şi cu mine se pare c-am găsit o soluţie 
care-ar putea face mai plăcută şederea aici a ambelor 
grupuri de vârstă. McMurphy îmi spunea c-a băgat de 
seamă că mai mulţi bătrâni aud cu dificultate difuzorul. El 
mi-a sugerat ca difuzorul să fie dat mai tare, ca să-l audă şi. 
Cronicii” cu afecţiuni auditive. 

— O propunere, găsesc eu, cât se poate de umanitară. 
McMurphy flutură modest, din mină, iar doctorul îl aprobă 
din cap şi continuă: 

— Eu însă i-am răspuns c-am mai avut; plângeri anterioare 
de la unii pacienţi mai tineri, cum că radioul e şi aşa prea 
tare, deranjând conversațiile şi lectura. McMurphy mi-a 
spus că nu s-a gândit la acest aspect, dar a adăugat că-i, 


zău. Păcat că pacienţii dornici de lectură nu se pot retrage 
undeva singuri şi în linişte, lăsând. Radioul celor ce vor să-l 
asculte. I-am dat dreptate că într-adevăr e păcat, şi eram 
gata să închei aici când mi-am amintit de odaia de baie în 
care îngrămădim mesele în timpul şedinţelor din secţie. Nu 
mai folosim încăperea aceea în nici un alt fel: numai e 
solicitată hidroterapia pentru care-a fost proiectată, de 
când avem la dispoziţie noile medicamente. Aşa că, ce-ar 
zice pacienţii să folosească baia ca un al doilea salon de zi, 
ca o sală de jocuri, bunăoară? 

Pacienţii nu zic nimic. Ei ştiu prea bine cine urmează la 
mutare. Ea închide dosarul lui Harding, aşezându-l în poală 
şi încrucişându-şi mâinile deasupra lui, şi-şi roteşte privirea 
împrejur să vadă cine îndrăzneşte să zică ceva. Când devine 
clar că nimeni n-o va face înaintea ei, îşi întoarce iar capul 
spre doctor. 

— Pare-un plan bun, domnule doctor Spivey, şi-apreciez 
interesul arătat de domnul McMurphy celorlalţi pacienţi, 
dar tare mă tem că nu dispunem de cadrele necesare cu 
care s-acoperim şi-un al doilea salon dezi. 

Şi e din nou aşa de clar că asta va pune punct discuţiei, 
încât ea dă să deschidă încă-o dată dosarul. Dar doctorul a 
chibzuit asupra problemei mai mult decât şi-a închipuit ea. 

— M-ara gândit şi la asta, domnişoară Ratched. Dar 
întrucât în salonul cu difuzor vor rămâne în mare bolnavii 
„cronici” - majoritatea ţintuiţi în paturi pliante sau în 
scaune cu rotile - un singur supraveghetor şi-o infirmieră 
vor putea cu uşurinţă să înăbuşe orice răzmeriţă ori 
scandal care-ar izbucni aici, nu crezi? 

Ea nu-i răspunde, şi nici nu găseşte amuzante glumele lui 
privind răzmeriţa sau scandalurile din salon, dar chipul îi 
rămâne neschimbat. Surâsul e tot” acolo. 

— Astfel încât ceilalţi doi supraveghetori şi infirmierele pot 
asigura paza oamenilor din odaia de baie, poate chiar mai 
lesne dercât o fac aici, într-o zonă mai largă. Ce ziceţi, 
oameni buni? Vi se pare o idee realizabilă? Eu unul sunt 


destul de încântat de ea, şi zic s-o-ncercăm, să vedem cum o 
să fie câteva zile. Dacă nu merge, mă rog, încă tot mai avem 
cheia cu care s-o-ncuiem lă loc, nu-i aşa? 

— Aşa-i! Zice Cheswick, şi-şi înfige pumnul în palmă. 

— E încă tot în picioare, de parcă i-ar fi teamă să se-a-şeze 
lingă degetul încremenit al lui McMurphy. 

— Aşa-i domnu doctor Spivey, dacă nu merge, tot mai 
avem cheia cu care s-o încuiem. Bag mâna-n foc. 

Doctorul priveşte roată împrejurul său şi-i vede pe toţi 
„activii” încuviinţând din cap, surâzând şi părând aşa de 
încântați de - cum îşi închipuie el - ideea lui şi mi-cuţa-i 
persoană, că începe să roşească la fel ca Billy Bibbit şi 
trebuie să-şi şteargă ochelarii o dată sau de două ori înainte 
să purceadă mai departe. Mă amuză să-l văd pe omuleţ aşa 
de satisfăcut de sine însuşi. Se uită la toţi băieţii cum dau 
din cap, dă şi el şi zice: 

— Bun, bun. Şi-şi reazemă palmele de genunchi. Perfect. 
De vreme ce-am hotărât aşa - dar mi se pare c-am uitat ce 
pâănuiserăm să dezbatem în dimineaţa asta? 

Capul Sorei şefe zvâcneşte din nou abia vizibil, apoi ea se 
apleacă deasupra coşului ca să scoată un dosar. Foşneşte 
foile şi pare că-i tremură mâinile. Scoate o hârtie, dar încă o 
dată înainte s-apuce să citească ceva de pe ea, McMurphy 
e-n picioare cu mâna ridicată, baâansându-se de pe-un 
picior pe altul şi scoțând un prelung şi îngân-durat: „Auziţi”, 
şi foşneala ei încetează, încremeneşte, de parcă sunetul 
vocii lui ar fi îngheţat-o aşa cum l-a îngheţat şi ea pe negrul 
ăla de dimineaţă. Simt din nou gi-dilătura aceea plăcută în 
mine când ea încremeneşte. O urmăresc cu privirea în timp 
ce McMurphy vorbeşte. 

— Auziţi, domnu doctor, ce mor eu să ştiu e ce-n-seamnă 
visul ăsta de l-am visat azi noapte? Păi, se făcea parcă eram 
eu în vis, după care parcă nu mai eram eu - parcă eram 
altcineva care semăna cu mine - cum ar fi - tatucă! Îhî, 
chiar el era. Era bătrânul meu, pentru că uneori când mă 


priveam pe mine - pe el, adică - apucam să zăresc pironul 
acela de fier trecând prin maxilar aşa cum avea tatucă. 

— Tatăl dumitale avea un piron de fier în maxilar? 

— Păi, nu-l mai avea, da-l avusese odată pe când eram 
copil. Se preumblase cam zece luni cu pironu ăla mare de 
fier care intra ici şi ieşea dincoace! Doamne, arăta ca 
Frankenstein. Îl miruiseră peste mutră c-o secure când 
intrase într-o scărmăneală cu paznicul iazului de buşteni la 
o exploatare forestieră. Hei! Staţi să vă povestesc cum a 
fost cu pocinogul ăsta. 

Faţa ei mai e calmă, de parcă şi-ar fi făcut un mulaj şi i-ar 
fi pictat expresia dorită. O expresie sigură pe ea, 
răbdătoare, netulburată. Nu mai vezi nici o tresărire, numai 
obrazul acela teribil şi rece, şi surâsul calm, ştanţat, din 
plastic roşu; o frunte albă, netedă, fără vreo cută, care să 
trădeze slăbiciune ori îngrijorare; ochi verzi, mari, serbezi, 
încremeniţi într-o expresie ce zice pot s-aştept, mai pierd 
din când în când câte-un metru de teren, tiu s-aştept, să fiu 
calmă, răbdătoare şi încrezătoare, ara aflat că pentru mine 
nu există înfrângere eu-a-T&t. 

M crezut atunci pentru-o clipă c-o văd învinsa. Poate şi 
văzut-o. Dar înţeleg acum că asta nu schimbă c. Unul câte 
unul, băieţii o privesc pe furiş să vadă suportă ea faptul că 
McMurphy domină şedinţa, şi pricep şi ei acelaşi lucru. Ea-i 
p Se laăbărţează pe-o-ntreagă latură poneză. N-ai cum s-o 
clinteşti, n pierdut o mică bătălie, dar o b tr-un mare război 
pe care-l tot până-i lumea. Nu trebuie să-l i amăgească cu 
speranţa c-ar fi alt la un joc neghiob. Ea vă conţinu şi 
Organizaţia, căci are toată pute tele ei. Ea nu pierde din 
pierde dilt Că ire ca să fie biruită. Ălii ca o statuie jace să-i 
faci. Azi a 2 neînsemnată în-gă, şi-l va câştiga e McMurphy 
să ne, eri, să ne ispitească cis iige, întocmai ca Organizaţiei 
în spaân schimb câştiga bţi din pierderile noastre. Ca s-o 
răpui. Nu-i destui; - - O baţi o înpierzi nă ţoii ne-mra 
chineptidouă din trei sau trei din cinci ori. ci oride câte 
frunţi. De îndată ce uiţi de apărare, de îndată măcar o dată, 


a câştigat definitiv. Şi-n cele din. Trebuie să pierdem. 
Nimeni nu poate schimba; - - Chiar acum a dat drumul 
maşinii de ceaţă şi presoară aşa de iute, că nu mai zăresc 
nimic în; H pului ei; ne împresoară tot mai deasă, şi mă şi: 
lincios şi sleit, pe cât de fericii mă simţeam c-o ri; pă” 
înainte când a avut tresărirea aceea ascunsă - chiar mai 
neputincios ca oricând din pricină că acuma şiiu că nu-i 
nimic de făcut împotriva ei ori a Organizaţiei. Nici 
McMurphy nu poate face mai mult decât aş putea eu. 
Nimeni nu poate. Şi cu cât. Cuget mai. Mult la faptul că nu-i 
nimic de făcut, cu atât mă năpădeşte mai deasă ceața. 

Şi-mi pare bine când se face aşa de deasă de mă pot piti în 
ea simţindu-rnă iar sâobod şi în siguranţă. 

ÎN SALONUL COMUN SE DESFĂŞOARĂ UN JOc de 
monopol. Îl joacă de trei zile, cu case şi hoteluri întinse 
peste tot, cu două mese alipite ca să facă loc titlurilor de 
proprietate şi banilor, falşi. McMurphy i-a convins 

Să facă jocul mai palpitant, plătind dte-un bănuţ contra 
fiecărui dolar desenat eliberat de bancă; cutia jocului de 
monopol s-a umplut cu monezi adevărate. 

— E rândul tău, Cheswick. 

— Staţi oleacă până nu dă cu zarurile. Ce nevoie are omul. 
De toate hotelurile alea? 

— Îţi trebuie câte patru case pe fiecare lot de-aceeaşi 
culoare, Martini. Pentru Dumnezeu, h” ai să-i dăm drumul.- 

— Sâaţi oleacă. 

— Pe-aeea parte a mesei se iscă mare agitaţie între banii 
de hârtie, bancnotele roşii, verzi şi galbene zburând în 
toate direcţiile. 

— Vrei să cumperi un hotel ori ai ieşit cu colindul de Anul 
Nou, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Îi rândul tău, Cheswick, ce naiba. 

— Ochi de şarpe”? Ohoo, Cheswick, şi-unde sări cu doi de 
unu? Oare hu-n grădinile mele. Bunăocară? Şi-aâunei nu se 
cheamă că trebuie să-mi plăteşti, ia să vedem, trei sute 
cincizeci de dolari? 


— Fazan! 

— Da ce-s chestiile celelalte? Staţi oleacă! Ce-s chestiile 
celelalte de pe toată tabla? 

— Martini, tot vezi alte chestii pe tabla aceea de două zile. 
Nu-i de mirare că-mi pierd şi izmana de pe mine. 
McMurphy, nu-nţeleg cum te poţi concentra cu Martini de 
colo bătând câmpii cu şaizeci la oră. 

— Cheswick, lasă-] în pace pe Martini. Se descurcă destul 
de bine. Hai de-mi plăteşte cei trei sute cincizeci şi Martini 
se-ngrijeşte de-ale lui; nu-i luăm noi chirie ori de câte ori 
vreo „chestie” de-a] ui poposeşte pe proprie tatea noastră? 

— Staţi olecuţă. Îs aşa de multe: 

— În regulă, Mart. Ţine-ne numai la curent pe-a cui 
proprietate aterizează. Încă-s tot ale tale zarurile. 
Cheswick. Ai prins o dublă, aşa că mai dă o dată. Aşa, 
băiete. Tiii ţ Un şase baban. 

— Şi-ajung până la. Noroc: „Aţi fost ales Preşedintele 
comitetului. Plătiţi fiecărui jucător.” Fazan, fazan, şi-a doua 
oară! 

— Pentxu Dumnezeu, al cui hotel e ăsta de pe călea ferată 
Reading? 

— Prietene, acela, cum poate vedea oricine, nu-i ho-; -un 
depou. 

— Păi, ia staţi oleacă. 

McMurphy îşi baricadează colţul său de pe tablă, de- 
plasând cartonaşe, rearanjându-şi banii, aliniindu-şi hotele, 
în banda şepcii sale stă înfiptă o bancnotă falsă de.00 de 
dolari, ca o legitimaţie de gazetar; bani smintiţi, le zice el. 

— Scanlon? Cred că-ţi veni rândul, frăţioare. 

— Dă-mi zarurile alea. O s-arunc tabla asta în aer. Uite- 
aşa. Băbătia trece, ia numără-mi unsprezece, Martini. 

— Bine, în regulă. 

— Nu cu aia, bă netot afurisit; ăla nu-i pionul meu. 

— I casa mea. 

— Are-aceeaşi culoare. 

— Ce caută căsuţa aia pe terenul Companiei electrice? 


— Aia-i o termocentrală. 

— Martini, ce scuturi tu nu-s zarurile. 

— Lăsaţi-l în voia lui, ce contează? 

— A! Ea-s două case! 

— Tiâi. Şi Martini a dat un mare, ia să vedem, un mare 
nouăşpe. Bună lovitură, Mart; înseamnă c-ajungi - da unde 
ţi-e pionul, frate? 

— Cum? Păi uite-l aici. 

— Îl ţinea-n gură. McMurphy. Excelent. Va să zică, două 
pătrăţele peste molarii doi şi trei, patru pătrăţele pe tablă, 
ceea ce-nseamnă că ajungi taman pe - Bulevardul Baltic, 
Martini, Singura ta proprietate personală. Ca să vezi ce 
noroc au unii, prieteni. Martini joacă de trei zile şi-a 
aterizat pe proprietatea lui practic de fiecare dată. 

— Taci şi-nvârte zarurile, Harding. E rândul tău. Harding 
culege zarurile cu degetele-i lungi, pipăind suprafeţele lor 
netede cu degetul mare de parc-ar fi orb. Degetele lui au 
aceeaşi culoare ca şi zarurile şi par dăltuite de cealaltă 
mână. Zarurile zornăie în palma lui când le agită. Se-opresc 
din rostogolirea lor în faţa lui McMurphy. 

— Ptiu. Cinci, şase şapte. Ghinion, frăţioare. Asta-i încă 
una din vastele mele proprietăţi. Îmi datorezi - păi, cam 
două sute de dolari or să fie suficienţi. 

— Păcat. 

Jocul continuă în cerc, în zornăitul zarurilor şi foşnetul 
banilor mincinoşi. 

VIN APOI PERIOADE LUNGI - CÂTE TREI zile, trei ani - 
când nu mai poţi desluşi nimic, nu ştii unde te afli decât 
după difuzorul care dă glas. Deasupra capului, ca o 
geamandură, ce-şi trimite sunetul clopotului îrj ceaţă. Când 
apuc să văd ceva, băieţii se preumblă de obicei nepăsători 
primprejur, de parcă n-ar băga de sea ceața din salon. Cred 
că ceața le tulbură memoria în vreun fel, fără s-o afecteze şi 
pe-a mea. 

Nici chiar McMurhpy nu pare să ştie că-i împresurai de 
ceaţă. De-o fi ştiind totuşi, se străduie să nu se-arate 


îngrijorat de ea. Se străduie să nu lase personalul să 
bănuiască în vreun fel că l-ar îngrijora ceva; ştie că nu-i 
metodă mai bună pe lume de-a scoate din sărite pe ce] care 
vrea să-ţi amărască viaţa, decât prefăcându-te că nu-ţi 
pasă. 

EI îşi păstrează politeţea şi bunele maniere în prea; 
infirmierelor şi-a negrilor, orice i-ar spune ei, orice retlic ar 
folosi ca să-l facă să-şi piardă cumpătul. 1 când în când îl 
înfurie vreo prevedere neghioabă, dar i sileşte să pară şi 
mai politicos şi binecrescut ca pm-atum., până ce pricepe 
cât de caraghioase sunt toate - prevederile acelea, privirile 
mustrătoare folosite de ei ca să ţ facă să Ic respecţi regulile, 
felul în care-ţi vorbesc de parc-ai fi un ţânc de trei ani - şi 
când se dumireşte rfl de caraghioase-s toate, se porneşte 
pe râs şi-asta-i scoate de-a binelea din fire. Câtă vreme mai 
poate să râdă, îşi zi el, nu-l paşte primejdia şi treburile 
merg strună. Numai o singură dată îşi pierde răbdarea şi 
se-arată furios, dai asta nu din pricina vreunui lucru făcut 
de tuciurii ori de Sora şefă, ci din pricina bolnavilor şi-a 
ceva ce n-au vrut ei să facă. 

S-a-ntâmplat asta. la una din adunările terapeutice. S-a- 
măniiat pe băieţi pentruc-au dat din colţ în colţ - pentru că 
s-au purtat ca nişte găini fricoase, cum a zis el. Făcuse 
pariuri cu fiecare din ei în legătură cu campionatul naţional 
ce-ncepea vineri. Îşi pusese-n cap să urmărească cu toţii 
meciurile de baseball la televizor, deşi ele nu se transmiteau 
în timpul prevăzut pentru vizionare. Într-o adunare, cu 
câteva zile mai înainte de meciuri, el se interesează dacă nu 
s-ar putea să se facă curăţenie seara. În timpul de 
vizionare; şi să urmărească meciurile la televizor în cursul 
după-amiezii. Sora şefă-i răspunde nu. Cum dealtfel se 
aştepta şi el. Ea-l lămureşte că orarul a fost stabilit în acest 
fel urmărindu-se un echilibru minuţios, şi că schimbarea 
orelor obişnuite ar crea haos., =; 

Asta nu-l miră, ştiind la ce să se-aşteptc din partea Sorei 
şefe: ce-l miră e-n schimb atitudinea „activilor” când îi 


întrebă ce părere au despre propunerea asta. Nimeni nu 
scoase o vorbă. Cu toţii se fac mici până ce dispar în pungile 
lor de ceară. Abia de se mai zăresc. 

— la ascultați, zice el. Dar ei nu ascultă. 

A aşteptat ca vreunul să zică ceva. Să-i răspundă-la-n- 
trebare. Nimeni nu pare s-o fi auzit. 

— Ascultaţi aici, naiba s-o ia de treabă, zisel el. Şi nimeni 
nu mişcă, eu cunosc cel puţin doişpe dintre voi pe care-i 
interesează direct şi personal cine crştigă meciurile. N- 
aveţi poftă să vă uitaţi la ele? 

— Nu ştiu ce să zic. Mack. Glăsuieşte Scanlon în cei-: -din 
urmă. IVt-am cam obişnuit să văd, ştirile de la ora şase. Şi 
dacă schimbarea de program ar duce-ntr-adevăr la 
dezorganizarea orarului, cum zice dom şoara Ratched. 

— Naiba să-l ia de orar. O să puteţi reveni la orarul vostru 
afurisit săptămâna viitoare, când se isprăveşte campionatul. 
Ce ziceţi, fârtaţi? Hai să punem la vot să rte uităm la 
televizor în cursul dup-amiezii în loc de seara. Cine-i 
pentru? 

— 10, strigă Cheswick şi sare-n picioare. 

— Am zis cei care-s pentru să ridice mâna. În regulă, cine-i 
pentru? 

Mâinile lui Cheswick zvâcnesc în sus. Câţiva dintre băieţi 
aruncă priviri împrejur să vadă dacă mai sunt nebuni ca el. 
Lui McMurphy nu-i vine să creadă. 

— Haideţi odată, ce-i rahatul acesta? „rodeam că sin-i: ţi 
liberi să votaţi în legătură cu rderile” secţiei şi a-ito 
asemenea chestii. Nu aşa a fo -/ha. Doctore.? 

Doctorul încuviinţează din cap. să ridice ochii. 

— Atunci perfect. Deci cine vv, ă urmărească meciurile? 

Cheswick îşi împinge mina şi mai sus şi aruncă o privire 
încruntată împrejur, Scanlon clatină din cap şi ridică şi el 
mâna, dar cu cotul pe braţul fotoliului., Şi-atât. McMurphy 
rămâne fără cuvânt. 

— Bun, dacă s-a hotărât şi asta, zice Sora şefă, poate ne- 
ntoareeili şi noi la şedinţa noastră. 


— Da, zice el, şi se cufundă-n fotoliul său până ce 
cozorocul şepcii aproape că-i atinge pieptul. Poate că-i mai 
bine să ne-ntoarcem la şedinţa aia păcătoasă. 

— Da. Îl îngână şi Cheswick, aruncându-le băieţilor o 
privire aprigă şi aşezându-se, da, continuaţi şedinţa asta 
binecuvântată. 

Scutură energic din cap, apoi îşi culcă bărbia-n piept, 
încruntat. E mulţumit că stă lângă McMurphy, simţin-du-se 
un adevărat bărbat. Pentru prima oară are şi el un tovarăş 
în cauzele sale pierdute. 

După adunare McMurphy nu adresează nimănui nici un 
cuvânt, atât e de furios şi de seârbit. Billy Bibbit vine laei; 

— Unii d-d-din noi suntem aici de ci-ci-cinci ani, Randle. 
Începe el. 

— Are în mină o revistă făcută sul şi o tot frământa; i se 
văd arsurile de ţigară pe docul mâinijor. 

— Şi unii, din noi or să ră-rămână aici încă p-p-pe-atât. A, 
mult după ce-i fi p-p-plecat, după ce c-c-campionatul se va 
isprăvi. Şi. Nu-nţeâegi. 

Aruncă gazeta din mână şi se depărtează, adăugind: 

— Ah, ce rost mai are. 

McMurphy priveşte în urma lui, cu expresia aceea de 
nedumerire încruntată împreunându-i sprâncenele pâr-lite 
de soare. 

Se mai dondăneşte cu alţi câţiva tot restul zilei, în- 
trebându-i de ce n-au votat, dar ei n-au poftă să vorbească 
despre asta, aşa că pare c-a renunţat, nu mai pomeneşte 
nimic până-n ziua dinaintea începerii campionatului de 
baschet 

— Uite c-a venit şi ziua de joi, zice el clătimănd mo-horit 
din cap. 

Sade pe una din mesele adunate în baie, cu picioarele pe- 
un scaun, încercând să-şi învârtă şapca pe-un de ei. 

Alţi „activi” se preumblă posomorâţi prin încăpere şi- 
ncearcă să nu-i dea atenţie. Nimeni nu mai vrea să joace cu 
el pocher sau „douăşumr pe bani - de ia chestia cu votul, el 


s-a-nfuriat amarnic şi i-a jupuit aşa de rău la cărţi, că îi sunt 
datori vânduți şi se tem să n-ajungă şi mai rău - şi nu mai 
pot juca pe ţh să-şi ţină cartuşele de ţigări pe masa de unde 
le împarte câte-i.: o. 

— Pachet de dragul sănătăţii lor. Dar oţi şti lăsa pe 
McMurphy să le: -: ga pe: 

Jocurile de cărţi e linişte ir. c ba tul difuzorului se prelinge 
6.1 io linişte că se-aude tipul ăla de: a perete, emițând din 
când în ci-: - 

Un muget plictisit şi dezlânat, ca a; 

Ceste ca s-adoarmă. 

— E joi, zice McMurphy din nou 

— Uuuuu, se-aude de sus. 

— Ăsta-i Urlici, zice Scanlon p vrea. Să-l bage în seamă pe 
McMir. Iul. A trecut prin secţia asta în Vlut să stea cuminte 
ca să-i facă pe ched, ţi-aminteşti, Billy? Uu, uu. Il credeam 
că-mi pierd minţile. Ar - două grenade în dormitorul 
smintiţilor ăstora gălăgioşi. Nu folosesc nimănui.! 

— Iar mâine-i vineri, zice McMurphy. 

Nu-l lăsă p e Scanlon să schimbe subiectul. 

— Da. Îl îngână Cheswick, rotind o privire încruntată prin 
odaie, mâine-i vineri. 

Harding întoarce pagina revistei sale. 

— Ceea ce-ns-amnă că aproape se-mplineşte o săp-tămână 
de când prietenul McMurphy se află printre noi fără să fi 
reuşit să răstoarne guvernul, asta vroiai să spui, Cheswick? 
Dumnezeule, dacă te gândeşti în ce bolgâe apatică am 
căzut cu toţii - mai mare ruşinea. 

— Ducă-sela naiba, zice McMurphy. Ce vrea să spună 
Cheswick că mâine se dă primul meci din campionat la 
televizor, iar noi ce-o să facem? O să curăţăm iar împuţita 
asta de creşă. 

— Înî, face Cheswick. Creşa terapeutică a măicuţei 
Ratched. 

Stând sprijinit de peretele odăii de baie, am sentimentul 
că suntem spionaţi; minerul teului din mâna mea e de 


metal, în loc de lemn (metalu-i mai bun conducător de 
electricitate) şi-i gol pe dinăuntru; acolo-i loc destul pentru 
un microfon ascuns. Dacă Sora şefă apucă s-audă asta. 
Atunci chiar că s-a isprăvit cu Cheswick. Scot un cocoldş de 
gumă din buzunar, culeg niscaiva scame de pe el, şi-l ţin în 
gură până se mai înmoaie. 

— Să vedem încă o dată, zice McMurphy. Câţi din voi, 
cucilor, o să votaţi alături de mine dacă mai ridic problema 
schimbării programului? 

Cam jumătate din. Activi” dau aprobator din cap, mai mulţi 
decât ar vota în realitate. El îşi reaşează şapca pe cap şi-şi 
sprijină bărbia în palme. 

— Vă mărturisesc că nu pricep. HardEiag, ce ţi se-n- 
tânaplă ţie dacă strigi în gura mare? Te temi că, dacă ridici 
mâna, ţi-o retează acvila aia bătrână? 

Harding ridică o sprânceană firavă. 

— Poate că da. Poate chiar mă tem că mi-o retează de mi-o 
ridic. 

— Dar tu, Billy? Tot de asta te temi? 

— Nu. Nu cred că ne-ar f-f-face ceva, dar - dă din umeri, 
suspină şi se urcă pe panoul cel mare care reglează duzele 
duşurilor, rămânând cocoţat pe el ca o maimuţă - dar nu 
cred că v-v-votul rezolvă mare lucru. Nu p-până la urmă. N- 
are nici un rost, M-Mack. 

— Nu rezolvă mare lucru? Oho, şi-ncă destul, chiar numai 
de v-ar” face pe voi, cucilor, să mai exersaţi ridicatul mâinii. 

— E totuşi riscant, prietene. Ea are darul de-a înrăutăţi şi 
mai mult situaţia noastră. Nu merită să riscăm pentr-un 
meci de baseball, e de părere Harding. 

— Ce naiba vorbeşti? Doamne sfinte, n-am mai pierdut un 
campionat naţional de baseball de ani de zile. Chiar când 
mă găseam la pârnaie, o dată-n septembrie, tot ne-au lăsat 
să cărăro înăuntru un televizor şi să urmărim campionatul: 
ar fi avut pe cap o răzmeriţă de nu ne-ar fi lăsat. Poate c-o 
să trebuiască pur şi simplu să-i dau uşii ăleia un picior şi să 


mă duc la vreun bar din oraş ca să văd meciul în tihnă, 
numai eu şi cu amicul 

Cheswick. 

— lată o propunere foarte-nţeleaptă, zice Harding 
aruncând gazeta din mină. De ce nu pui la vot şi chestia 
asta în şedinţa de mâine? Domnişoară Ratched. Aş propune 
că întreaga secţie să fie deplasată în bioc la barul Trai şi 
Tihnă ca să bea bere şi să se uite la televizor.” 

— Eu aş susţine propunerea, zice Cheswick. Chiar aşa. 

— Mai las-o naibii, zice McMurphy. M-am săturat să vă 
privesc pe voi, un adevărat cârd de babe; când Cheswick şi 
cu mine o să ieşim cu forţa de-aici. pe Dumnezeul meu dacă 
n-am să bat uşa în piroane după noi. Voi, băieţi, maişedeţi 
aici; mămicuţa voastră probabil că nu v-ar da voie să treceţi 
strada. 

— Zău? Aşa va să zică? 

— Fredrickson s-a apropiat în spatele lui McMurphy. 

— O să-ţi ridici pur şi simplu unul din bocancii ăia de 
bărbal dat dracului şi-o să culci uşa la pământ? Eşti tare, n- 
am ce zice. 

McMurphy nici nu se uită la Fredrickson; a aflat că acesta 
poate face pe nebunul din când în când. Dar că nu-i decât 
vorba de maimuţăreală care păleşte la prima sperietură. 

— Ce zici, omule? Insistă Fredrickson. N-ai de gând să 
făVâmi uşa cu piciorul ca să ne-arăţi şi nouă cât eşti de 
vajnic? 

— Nu, Fred, socot că nu. N-aş vrea să-mi stric bocancii.,. 

— Aşa? În regulă, dar cum tot te-ai fudulit atâta, de fapt 
cum ţi-ai jjropus să ieşi de-aici? 

McMurphy aruncă o privire împrejur. 

— Păi. Socot c-aş putea rupe plasa de la una din ferestrele 
alea c-un scaun dac-aşa-ş avea chef. 

— Da? Ai putea, zici? S-b rupi cu una cu două? Perfect, ia 
să te văd că-ncerci. Haide, mare bărbat, rnă prind pe zece 
dolari că n-ai să poţi. 


— Nu te-obosi să-ncerci, Mack, zice Cheswick. Fredrickson 
ştie bine c-ai să rupi numai scaunul şi-ai să ajungi sus la 
„iresponsabili”. În prima zi când am venit aici ni s-a făcut o 
mică demonstraţie cu plasele alea. Şi. Nt confecţionate 
special. Un tehnician a apucat un scaun precum acela pe 
care ţii picioarele şi a-nceput să izbească cu el în paravan, 
până ce din scaun n-au mai rămas decât surcele. Abia dacă 
s-a văzut vreo urmă de plasă. 

— Foane bine. Atunci, zice McMurphy, căutând iar cu 
privirea împrejur. 

— Se vede că a devenit tot mai interesant. Eu nădăjduiesc 
că Sora şefă n-aude toate astea: altfel McMurphy o s-ajungă 
la, iresponsabili” într-un 

Ceas. 

— Deci e nevoie de ceva mai greu. Ce ziceţi de-o masă? 

— La fel ca şi scaunul. Acelaşi lemn. Aceeaşi greutate. 

— În regulă, naiba s-o ia. Să ne gândim atunci ce-ar trebui 
să azvârlu prin plasă aia ca s-o sparg. Şi dacă voi, cucilor, 
nu mă credeţi c-aş face-o dacă-aşa mi se năzare. Atunci vă 
aşteaptă nişte surprize. Perfect - ceva mai mare ca o masă 
ori un scaun. Păi de-ar fi noapte, l-aş putea arunca pe 
negrul ăla gras prin ea: îi destul de greu. 

— Dar prea moale, zice Harding. S-ar izbi de plasă, care l- 
ar tăia pătrăţele ca pe-o vânătă. 

— Şi daca-aş folosi un pat? 

— Patu-i prea mare, chiar de-ai putea să-l ridici. N-arc cum 
să treacă prin fereastră. 

— De ridicat l-aş putea ridica. Păi. Ce naiba, ia uite colo. 
Chestia aia pe care stă proţăpit Billy. Panoul. Ăla mare, cu 
toate robinetele şi manivelele. Ăsta-i destul de solid, nu? Şi 
socot c-o fi al naibii de greu. 

— Sigur, zice Fredrickson. Numai că-i totuna cu a-n-cerca 
să spargi cu piciorul uşa aia de fier de la intrare. 

— Unde-i problema dacă folosim panoul ăla de control? Nu 
pare bătut în cuie. 


— Nu. Nu-i fixat în piroane - probabil că nu-i prins decât 
cu câteva fire - da uilă-te bine la el, pentru Dumnezeu. 

Cu toţii întorc capul într-acolo. Panoul e făcut din beton şi 
oţel, pe jumătate cât o masă, cântărind probabil două sute 
de kilograme. 

— Perfect, mă uit la el. Nu-mi pare cu nimic mai mare 
decât baloturile alea de fân pe care le urcăm pe vagoaneie- 
plat formă. 

— Mă tem, prietene, că această şmecherie cântăreşte ceva 
mai mult decât baloturile tale de fân. 

— C-am c-un sfert de tonă mai mult, pariez, zice 

Fredrickson. 

— Are dreptate, Mack, întăreşte Cheswick. Ar fi teribil de 
greu. 

— Pe dracu, ce vreţi să spuneţi voi, cucilor, că nu-s „în 
stare să ridic flecuşteţul ăla? 

— Prietene, nu ţin minte ca psihopaţii, pe lângă alte 
calităţi minunate ale lor, să poată mişca şi munţii din loc. 

— În regulă, voi ziceţi că nu pot. Păi, ce Dumnezeu. 

McMurphy se dă jos de pe masă şi începe să-şi dezbrace 
jacheta verde; tatuajele, iţindu-se pe jumătate de sub 
maiou, îi joacă pe muşchii braţelor. 

— Deci cine-i dispus să pună la bătaie cinci dolari? Nimeni 
n-are să mă convingă că nu pot ceva până nu-n-cerc. Cinci 
dolari. 

— McMurphy, chestia asta-i la fel de nesăbuită că şi 
rămăşagul cu Sora şefă. 

— Cine are de pierdut cinci dolari? Daţi ori staţi. Băieţii se 
apucă toţi de semnat bileţel de credit; i-a jumulit de-atâtea 
ori la pocher ori la „douăşunu”, c-abia-aşteaptă să-l prindă 
şi ei la strâmtoare, şi asta-i o ocazie - sigură. Nu pricep ce 
urmăreşte; mare şi spătos cum e, şi încă s-ar cere trei ca el 
să urnească panoul ăla, iar el o ştie prea bine. Numai. De se 
uită la el, şi poate. Vedea că probabil nici n-o să-l poată 
înclina, necum să-l ridice. Când termină cu toţii de semnat 
chitanţele, el se duce la panou şi-l” ia pe Billy Bibbit pe sus, 


îşi scuipă în palmele bătătorite, le bate una de alta şi-şi 
fleXează umerii. 

— În regulă, daţi-vă-ntr-o parte. Uneori când măropin- 
tesc înghit tot aeruldimprejur şi oamenii leşină sufocaţi. 
Înapoi. S-ar putea să zboare primprejur bucăţi de beton şi 
aşchii de oţel. Adăpostiţi muierile şi copiii. 

Înapoi. 

— Pe legea mea, s-ar putea să reuşească, murmură 

Cheswick. 

— Sigur, poate o să-l convingă să se ridice singur, zice 
Fredrickson. 

— Mult mai sigur e c-o să se aleagă c-o hernie frumuşică, 
zice Harding. Haide, McMurphy, nu te mai purta ea un: 
neghiob; nu-i om care să poată ridica chestia aia. 

— Înapoi, fătălăilor, îmi luaţi oxigenul. McMurphy îşi mişcă 
tălpile de câteva ori ca să-şi găsească o poziţie mai bună de 
sprijin şi-şi şterge din nou mâinile de pantaloni, apoi se 
apleacă şi-apucă cele două mânere laterale ale panoului. 
Când începe să se încordeze, băieţii chiuie şi-i fac galerie. 
EI se opreşte şt se îndreptă din şale, căutând din nou o 
poziţie mai bună a picioarelor. 

— Te dai bătut? Rânjeşte Fredrickson. 

— Mi-am jlexat doar mădularele. Acum vine încercarea 
serioasă - şi înşfacă iar mânerele. 

Şi deodată nimeni nu mai chiuie spre el. Braţele lui încep 
să se umfle şi vinele i se bulbucă sub piele. Îşi strânge 
pleoapele, iar buzele i se desfac de pe dinţi. Capul i se 
pleacă pe spate şi tendoanele ies în evidenţă că nişte funii 
împletite, coborând dinspre grumazul îngroşat prin ambele 
braţe, spre mâini. Întregul său trup tremură de-ncordare în 
încercarea de-a ridica ceva ce ştie prea bine că n-o să poată 
ridica, ce toată lumea ştie că nu va putea ridica. 

Dar, preţ de-o secundă, când auzim betonul scrâşnind la 
picioarele noastre, ne gândim că, Doamne sfinte, s-ar putea 
s-o facă! 


Apoi aerul izbucneşte cu un şuier din plămânii lui, iar el se 
prăvale vlăguit de perete. Pe mânere a rămas sânge de cum 
şi-a sfâşiat palmele. Gâfâie câteva clipe, sprijinit de perete, 
cu ochii închişi. Nu se-aude nici un zgomot în afară de 
şuierul respirației lui; nimeni nu scoate un cuvânt. 

Deschide ochii şi se uită împrejur la noi. Se uită pe rând la 
fiecare - chiar şi la mine - apoi se caută prin buzunare după 
chitanţele pe care le-a câştigat în ultimele câteva zile la 
pocher. Se apleacă peste masă şi-ncearcă să le aleagă, dar 
mâinile i-au rămas înţepenite ca nişte gheare roşii, de nu-şi 
poate mişca degetele. 

În cele din urmă aruncă tot ghemul de bilete pe podea - 
probabil câte patruzeci, cincizeci de, dolari de fiecare om - 
şi se-ntoaree să iasă din baie, Se-opreşte la uşă şi aruncă o 
privire îndărăt spre cei care-au rămas pe locurile lor. 

— Dar măcar am încercat, zice el. Fir-ar fie. Măcar atât am 
făcut, nu? 

Şi iese. Lăsând bucăţelele acelea de hârtie sânge celor 
care vor voi să le aleagă. 

UN MEDIC VENIT ÎN INSPECŢIE, CU SCĂFÂRLIA lui 
galbenă acoperită de pânze cenuşii de păianjen, le vorbeşte 
internilor în odaia de raport. 

Trec maturând pe lingă el. 

— O. şi ăsta ce maie! 

Se holbează la mine de parc-aş fi un gânclac. Unul din 
interni îşi arată urechile, semn că sunt surd, şi medicul îşi 
reia discursul. 

Împing mătura drept către un tablou mare. pe care insul 
de la Relaţiile cu publicul l-a adus odată când eram aşa de 
cufundaţi în ceaţă că nici nu l-am băgat de seamă. În tablou 
e un trup care pescuieşte cu musculiţe undeva-n munţi, 
seamănă cu creasta Ochoco lingă Paineville - zăpada 
zărindu-se pe culmi pe deasupra pinilor, trunchiuri zvelte 
de plopi albi de munte mărginind pârâul, măcrişul oilor 
întinzându-se-n petece verzi. Tipul îşi aruncă musculiţa într- 
un petec de apă dincolo de stâncă. Nu-i locul potrivit pentru 


muşte, ci mai degrabă pentr-Un ou pe-un cârlig număru” 
şase - ar face mai bine să tragă musca peste cataractele 
alea din josul apei. 

Plinire plopi se zăreşte-o cărare, iar eu îmi împing mătura 
pe ea o bucată de, drum şi m-aşez pe-o piatră ca s-arunc o 
privire îndărăt, prin ramă, la medicul care Io. Vorbeşte 
internilor. Îl văd cum. Împunge într-un punct al palmei cu 
degetul, dar nu-l aud ce zice din pricina plescăitului apei 
reci şi înspumate ce coboară dintre stânci. Adulmec mirosul 
zăpezii în vântul care bate dinspre creastă. Zăresc 
muşuroaiele de cârtite cum se arcuiesc prin buruieni şi 
iarba bizonului. E-un loc tare plăcut ca să-ţi mai întinzi 
picioarele şi să stai în tihnă. 

Ajungi să uiţi - dacă nu tc-aşezi şi faci efortul de-a gândi 
îndărăt - cum a fost la spitalul ăla vechi. Ei n-aveau 
asemenea privelişti îmbietoare pe pereţi în care să te poţi 
căţăra. VN-aveau nici televizor, ori bazine de înot, ori carne 
de pui de două ori pe lună. Aveau numai ziduri împrejuri, şi 
scaune, şi cămăşi de forţă din carc-ţi trebuiau ceasuri 
întregi ca să mai ieşi. De-atunci au învăţat multe. „Au făcut 
cale lungă”, cum zice grăsanul de la Relaţiile cu publicul. Au 
poleit viaţa cu zugrăveli, podoabe şi instalaţii cromate la 
baie. „Cine vrea să fugă dintr-un loc aşa de drăguţ”, zice 
grăsanul, „zău dacă-i întreg la minte.” 

În camera de raport, oficialul venit în inspecţie îşi 
cuprinde coatele cu palmele şi tremură de parcă i-ar fi frig, 
răspunzând întrebărilor puse de interni. E uscăţiv şi 
descărnat, cu hainele fluturându-i pe trupu-i scheletic. Stă- 
n picioare, îmbrăţişându-şi coatele şi tremurând. Poate că 
simte şi el adierea rece dinspre crestele înzăpezite. 

Ni t-e tot MAI GREU SĂ-MI DIBUIESC PATUL noaptea, 
trebuie să mă târăsc pe coate ş. i-n genunchi, pipăind 
arcurile de dedesubt, până ce dau de cocoloaşele mele de 
gumă ascunse acolo. Nimeni nu se plânge totuşi de ceața 
asta. Acuma ştiu de ce: aşa rea cum e, tot poţi să te pierzi şi 
să te-adăposteşti în ea. Asta nu vrea să priceapă McMurphy. 


Că noi vrem să ne simţim la adăpost. El tot încearcă să ne 
tragă-afară din ceaţă, la vedere, acolo unde-am fi uşor de 
înşfăcat. 

S-A ADUS UN TRANSPORI, DE MĂRUNTAIE congelate la 
parter - inimi, rinichi, creier şi alte alea. Le aud 
rostogoiindu-se la răcoare în beci, prin jgheabul pentru 
cărbune. Careva şezând pe undeva prin cameră, făt ă să-l 
pot vedea, povesteşte despre încă unul de la „agitaţi” care 
s-a omorât. Bătrânul Urlici. Şi-a tăiat ambele testicule şi-a 
murit sângerând pe budă din spălător, cu alţi vreo şase prin 
preajmă ce n-au bănuit nimic până ce n-a picat jos, mort. 

Eu nu pricep ce-i face pe oameni aşa de nerăbători; tipul 
n-ar fi trebuit decât să-şi aştepte-n tihnă sfârşitul. 


Ş 

— CUM LUCREAZĂ MAŞINA AIA DE CEAȚĂ. Am avut şi 
noi un pluton care opera maşini de ceaţă pe aeroporturile 
de peste ocean. Decum i se năzărea serviciului secret că ne 
paşte un bombardament, ori dacă generalii aveau poftă să 
facă ceva în mare secret - ascuns vederii aşa de bine ca nici 
spionii care mişunau prin bază să nu ştie ce se petrece - 
cufundau câmpul de zbor în ceaţă. 

E-un mecanism simplu: pui un compresor de tip obişnuit 
să aspire apă dintr-un rezervor şi-un ulei special dintr-un 
alt rezervor, condensându-le laolaltă, şi din ţeava neagră de 
la capătul instalaţiei înfloreşte un nor albicios de ceaţă ce 
poate năpădi întreg aerodromul în nouăzeci de secunde. 
Primul lucru care mi-a fost dat să-l văd când am aterizat în 
Europa a fost pâcla aia produsă de maşini. Nişte avioane de 
interceptare se ţinuseră scai după transportorul nostru, aşa 
că de-ndată ce-am atins pământul, echipa specială a pus în 
funcţiune maşinile de ceaţă. Am rămas să privim împrejurul 
transportorului, să ştergem geamurile şi să urmărim 
jeepurile cum trag instalaţiile aproape de avion, cum ceața 
fierbe şi se rostogoleşte peste câmpul întreg, agăţându-se 
de hublouri ca un bumbac umed. 


Am făcut drumul de la avion ţinându-ne după un li nal de 
arbitru în care tot sufla locotenentul, scoțând ţipr - ca de 
gâşte sălbatice. Cum te avântai pe trapă, nu ve eai mai 
departe de-un metru în toate direcţiile. Te s: vai - singur şi 
părăsit pe tot câmpul acela. Erai la adăp de inamic, dar 
grozav de-singur rroinotele mureau i ile îa câţiva paşi, n- 
auzeai suflet om lingă tine, doar; e-ral ăla care ţipa şi 
chemă 5 Ibeaţa moale şi pă. Atât de groasă că-ţi înghiţea 
pul mai jos de biv.: în afara cămăşii tale cafenii” şi-a 
cataramei de alamă, nu mai desluşeai nimic altceva decât 
albul acela, ca şi eând te-ai fi dizolvat în ceaţă de la brâu în 
Jos. 

Şi-atunci vreun camarad, rătăcind la fel de pierdut, ca şi 
tine, îţi apărea brusc înainte, faţa lui copleşindu-te prin 
mărimea şi. Claritatea ei neobişnuită. Ochii tăi se opinteau 
cu-atâta dl. trare să vadă prin ceaţă că, atunci când răsărea 
ceva înaintea lor. Fiecare detaliu era de zece ori mai câar 
decât e$e obicei, atât de clar că amândoi trebuia să vă 
întoarce privirile. Când apărea un om din ceaţă, nu vroiai 
să-i vo. /i faţa şi nici el pe-a ta, căci e-un chin să vezi pe 
cineva a a de clar de parcă te-ai uita în el, dar nici nu-ni. 
să-ntorci privirea de la el şi să-l pierzi cu desăvârşire. Aveai 
atunci de ales: fie să te chinui să priveşti în Cât Lucrurile 
ce-ţi răsăreau Înainte, aricit de dureros ar îi fltotul, tie să 
te laşi în voia ceţii şi să-ţi pierzi urm: în 

Când au folosit în stfă maşina de ceaţă în secţie, o maşină- 
cumpărată di urile excedentare ale armatei şi-ascunsă-n 
ventilaţia noii clădiri înainte să ne mute aici, mă agăţăm eu 
privirea de orice-mi răsărea din ceaţă, din toată puterea, ca 
să n pierd urma, aşa cum făceam şi pe aeroporturile acelea 
europene. Înecate-n ceaţă. Aici nimeni nu mai fluieră ca să 
ne-arate drumul, nu mai am nici frânghie de care să năă ţin, 
că mă pot ajuta să nu rătăcesc numai agăţându-mă cu 
privirea de câte ceva. Uneori totuşi mă mai pierdeam, atât 
de adânc mă-nfundam în ceaţă încereând să mă pitesc în 
ea, şi de fiecare dată mă pomeneam în acelaşi loc, în faţa 


aceleiaşi uşi metalice fără numar şi cu nituri ca nişte ochi, 
de parcă odaia din spatele uşiim-ar fi atras ca un magnet, 
oricât m-aş fi străduit să mă ţin departe de ea, ca şi când 
undele electromagnetice dinăuntru ar fi fost dirijate prin 
ceaţă şi m-ar fi tras într-acolo ca pe-un robot. Rătăceam aşa 
zile întregi prin ceaţă, temându-mă că n-am să mai zăresc 
în veeii vecilor nimic, şi tocmai atunci se ivea uşa aceea 
deschi-? Îndu-se ca să-mi arate capitonajui gros de pe 
cealaltă parte, menit să absoarbă zgomotele, oamenii 
înşiruiţi ca nişte momii între sârmele lucitoare de cupru, şi 
lămpile care pulsau lumină, şi scăpărările orbitoare de 
electricitate voltaică. Îmi luam şi eu locul în şir, aşteptându- 
mi rândul la masă. La masă în formă de cruce, cu o mie de 
nenorociţi masacrați pe ea întipăriţe-i. Conturul părelnic al 
încheieturilor. Şi gleznelor rile de piele înverzite de-atâta 
folosinţă, cu na frunţi ridicându-se spre banda argintie care 
în capul. Iar tehnicianul de la tabloul de comand dâcă ochii 
de la butoane, şi, examinând şirul. Mănuşa-i de cauciuc spre 
mine: 

— Staţi aşa, îl ştiu pe matahală de colo - una în moalele 
capului ori mai chemaţi nişte au „dă mult de furcă cum s.e 
zbate-n chingi. 

Aşa că încercam să nu mă afund prea tare-n ce imă că m- 
aş putea rătăci şi trezi iar la uşa, prăvc şocuri,. Îmi 
aţinteam ochii spre orice-mi apărea i mă agăţăm de imagine 
ca omul care se agaţă de-u în timpul furtunii. Dar ei tot 
îngroşau şi îngroşau. Încât. Se părea că, ori cât m-aş fi 
străduit, de „două-trei ori pe lună tot mă pomeneam cu uşa 
aia deschizându-se drept sub nasul meu, cu mirosul acid al 
scânteilor electrice şi al aerului ozonat. În pofida tuturor 
strădaniilor mele, mi-era tot mai greu să nu mă pierd prin 
ceața aceea. Apoi am descoperit un lucru: că nu trebui, 
neapărat s-ajung la uşa aia dacă stau liniştit când ceața n ă- 
mpre soară şi nu scot un cuvânt. Realitatea era că eu 
însumi căutam uşa aceea, căci mă-nfricoşa faptul că 
rătăceam cle-atâta vreme şi-ncepeam să urlu până ce ei îmi 


clădeau de urmă. Într-un fel urlam tocmai pentru ca ei să- 
mi dea. De urmă; îmi ziceam că orice-i mai bine deeât să mă 
pierd cu totul şi pe veci. Chiar şi. Prăvălia cu şocuri”. Acuma 
-” -; sunt aşa de sigur. Nu-i chiar aşa de rău să-ţi pier Toată 
dimineaţa-am aşteptat să ne-nvăluie iar în ultimele zile au 
făcut-o tot mai des. Îmi par din pricina lui McMurphy. Încă 
n-au reuşit să-i dispozitive de control, aşa că-ncercă să-l 
prindă nepregătiţi Pricep şi ei c-o să le dea mult de furcă; 
de vreo şase ori a şi reuşit să-i stârnească pe Cheswick, 
Harding şi alţi câj ţiva, de păreau gata să-l înfrunte pe 
vreun tuciuriu - dar întotdeauna, tocmai când erau semne 
c-o să sară. Şi alţii-îi ajutor, ceața năpădea salonul ca şi- 
acum. 

Am auzit compresorul cum a-nceput să pompeze în 
grătarul ventilatorului acum câteva minute, chiar când 
băieţii s-au apucat să mute mesele din. Salonul comun 
înaintea nu mai 

] urma. 

N ceaţă) 

Ire c-o fac nstaleze şedinţei terapeutice, şi ceața se şi pi- 
elinge de-a lungul podelei, aşa de groasă, că rni-s uzi crăcii 
pantalonilor. Eu tocmai frec geamul din uşa camerei de 
gardă, şi-o aud pe Sora şefă punând mâna pe telefon şi 
chemându-l pe doctor ca să-l anunţe că suntem aproape 
gata de şedinţă şi c-ar fi bine să-şi rezerve un ceas după 
masă pentr-o şedinţă a cadrelor - Asta pentru că, zice ea, 
şocat c-a venit de mult vremea să purtăm o discuţie cu 
privire la pacientul Randle McMurphy şi dacă locul lui mai e 
în secţia asta sau r. u Ascultă un minut în receptor, apoi 
zice: 

— Nu cred că-i prea înţelept să-l lăsăm să tulbure ui 
continuare liniştea pacienţilor, aşa cum a făcut-o în ultimele 
zile. 

De aeeea a dat drumul la ceaţă în salon în timpul şedinţei. 
De-obicei nu procedează aşa. Dar astăzi are de gând să facă 
ceva cu McMurphy, probabil să-l paşapprteze sus la 


„agitaţi”. Las din mina cârpa de şters şi mă-ndrept spre 
scaunul din coada rândului de „cronici”, abia mai zărindu-i 
pe băieţi, cum se aşază pe scaunele lor, ori pe doctor cum - 
intră pe uşă ştergându-şi ochelarii, crezând pesemne că fe- 
derea-i aburită se datorează lentilelor, şi nu ceţii. ] 

Ceaţa ne împresoară, mai groasă ca orieând. Îi aud 
undeva prin preajmă, încereând să continue şedinţa, 
spunând bazaconii în legătură eu bâlbâiala lui Biâly Bibbit 
şi cum s-a ales cu ea. Cuvintele ajung până la mine ca prin. 

— Apă, aşa-i de groasă ceața. De fapt îi ca o apă care mă 
ridică binişor din scaun, de nu ştiu care capăt mi-i sus şi 
care jos. Plutirea-mi face la început puţină greață b stomac. 
Nu mai văd nimic. Niciodată n-a fost aşa de groasă, ca să 
rnă facă să plutesc. 

Cuvintele sosesc vătuite sau mai tari, depărtate sau 
apropiate, în plutirea mea, dar oricât de „clare ar deveni,. 
Destul de clare ca să pricep că-s lingă insul care vorbeşte,. 
Tot nu pot vedea nimic. 

Recunosc vocea lui Billy care se bâlbâie mai rău ca 
niciodată pentru eă-i nervos; 

— D-d-dat afară de la c-c-olegiu pentru c-am fugit de la 
preg-g-gătirea militară. N-am mai s-s-suportat. Ori de c-c- 
câte ori ofiţerul c-c-clasei noastre făcea raportul şt striga: 
„Bibbit „, nu p-p-puteam să răspund. I-t-trebuia să strigi ai- 
ai-al. 

— Se îneacă cu cuvântul acela, de parcă i-ar sta ca un os 
pe gât. 

— Trebuia să strig: A ici, domnule”, şi niciodată nu eram în 
s-s-stare. 

Glasul îi amuţeşte; apoi se aude vocea tăioasă a Sorei şefe 
dinspre stânga: 

— Îţi mai aminteşti, Billy, când ai avut pentru prima oară 
dificultăţi la vorbire? Când te-ai bâlbâit prima dată, ţi- 
aminteşti? 

Nu ştiu prea bine dacă el râde sau icneşte: 


— Prima b-b-bâlbâială? Prima b-b-bâlbâială? Păi primul 
cuvânt pe care l-am spus, a ieşit bâl-bâlbâit: m-m-mama. 

Apoi conversaţia dispare cu totul; nu ştiu să se mai fi 
întâmplat aşa ceva vreodată. Poate că toţi băieţii sunt în 
sfârşit şi definitiv înghiţiţi de ceaţă. 

Un scaun şi cu mine trecem plutind unul pe lângă altul. E 
primul lucru pe care-l desluşesc. Se iveşte prin ciurul cetii 
din dreapta şi câteva clipe zăboveşte chiar lângă obrazul 
meu, dar nu-l pot atinge. M-am obişnuit în ultima vreme să 
las în pace lucrurile ce se ivesc din ceaţă, să şed liniştit şi să 
nu-ncerc să m-agăţ de ele. Dar de astă-dată mi-e frică, frică 
la fel ca pe vremuri. Încerc cu toată vlaga care mi-a mai 
rămas să mă târăsc spre scaun şi să n: -agăţ de el, dar n-am 
în jurul meu sprijin şi nu pot decât să bat aerul cu mâinile, 
decât să urmăresc scaunul cum răsare tot mai clar, încât 
ajung să desluşeasc şi amprentele lucrătorului care l-a atins 
înainte ca vopseaua să se usuce, contu-rânduse clar câteva 
clipe, apoi dispărând cum a venit. Niciodată n-am mai văzut 
lucrurile să plutească astfel. Niciodată n-am mai văzut 
ceaţă aşa de groasă încât să nu mă mai pot cobori pe 
podea, să mă ridic în picioare şi să umblu primprejur. De 
asta-s aşa de înfricoşat; simt c-atn să dispar cu totul de 
astă-dată, tot plutind încotrova. 

Zăresc un „cronic” prelingându-se din ceaţă undeva sub 
mine. E bătrânul colonel Matterson, citind din scriptură aia 
zbârcită din palma lui galbenă şi prelungă. Îl cercetez cu 
mare atenţie căci îmi zic că-i ultima oară când îl mai văd. 
Faţa lui e enormă, aproape de nesuportat. Fiece firicel de 
păr şi zbârcitura a lui îmi par enorme, de parcă m-aş uita la 
el printr-unul din microscoapele alea. Îl văd aşa de desluşit, 
că-i citesc întreaga viaţă. Faţa lui vorbeşte despre cei 
şaizeci de ani petrecuţi în tabere ale armatei de sud-vest, 
brăzdată de chesoane cu roţi, de fier, roasă până la os. De 
miile de picioare care-au trecut peste ea în marşuri de două 
zile. 


El ţine palma aceea ridicată şi şi-o aduce înaintea ochilor, 
chiorându-se la ea, îşi ridică şi cealaltă mână şi îşi 
subliniază vorbele c-un deget uscat, de culoarea patului de 
puşcă de atâta nicotină. Vocea îi e gravă, lentă şi 
răbdătoare, şi-i văd cuvintele cum îi ies grele şi neguroase 
dintre buzele sfărâmicioase în timp ce-şi citeşte din palmă: 

— Nu. Steagul e. Ah-merica. America-i. Prună. Piersică. 
Pepenele. America-i. Ca-ra-mele. Sămânţa de bost-tan. 
America-i teleh-viziunea. 

„E-adevărat. Totu-i scris în palma aia gălbejită. Şi eu pot s- 
o citesc odată cuel. 

— Aşa. Crucea-i. Me-xi-co. 

Ridică ochii să vadă dacă-l urmăresc atent, şi când se- 
ncredinţează că da, îmi surâde şi continuă: 

— Mexico-i. Nucă. Aluna. Ghiin-da. Mexico-i. Curcubeul. 
Curcubeul e. de lemn. Mexico-i.,. De lemn. 

Înţeleg ce vrea să spună. Tot spune chestiile astea de şase 
ani de când se află aici, dar nu i-am dat niciodată atenţie, 
închipuindu-mi că nu-i decât o statuie vorbitoare, o 
alcătuire de oase şi artrite, bătând elmpii cu-asemenea 
definiţii deşucheate ce n-au nici o noimă. Dar acu, în sfârşit, 
pricep ce vrea să zică. Încerc să-l rețin pentru-o ultimă 
privire care să mi-l întipărească-n minte, şi asta mă face să-l 
examinez destul de atent ca să pricep. El se-opreşte şi mă 
iscodeşte iar cu privirea, să fie sigur c-am priceput iar eu 
vreau să-i strig: Da, te-nţeleg, Mexico chiar e ca o nucă; e 
cafeniu şi tare şi-l poţi pipăi cu ochiul şi-l simţi ca pe-o nucă! 
Ai noimă, bătrâne, noima ta. Nu eşti smintit în felul în care- 
şi închipuie ei. Da. Pricep. 

Dar pâcla mi-a înecat gâtlejul de nu mai pot scoate un 
sunet. Şi-n vreme ce el dispare-n ciurul ceţii. Îl văd iar 
plecându-se peste palma aceea. 

— Aşa. Oaia verde-i. Ca-na-da, Canada e. bradul., Holda de 
grâu. Calen-darul. 

Fac sforţări ca să-l văd cum se depărtează. Mă sforţez aşa 
de tare, că mă dor ochii şi trebuie să-i închid; şi când îi 


deschid iarăşi, colonelu s-a făcut nevăzut. lar plutesc de 
unul singur, mai pierdut ca oricând. 

A venit ceasul, îmi zic. Acuma mă duc pe veci. 

Uite-l pe moş Pete, cu faţa ca un far de ceaţă. E la cincizeci 
de metri la stingă mea, dar îl-văă desluşit de parcă n-ar mai 
fi pic de ceaţă împrejur. Ori poate-i foarte aproape şi mic, 
nu-s chiar sigur. Îmi zice o singură dată Cât e de istovit şi 
deja-i citesc, în cuvinte întreaga viaţă la căile ferate, îl văd 
căznindu-se să priceapă cum se citeşte-un „eas, asudând 
bine până să-şi încheie cum trebuie nasturii. Salopetei de 
feroviar, străduindu-se peste puteri să facă faţă într-o slujbă 
care pentru alţii-i aşa de uşoară, de pot toată ziua să se 
tolănească în scaune capitonate şi să citească romane 
polițiste sau cărţi deocheate. Nu că şi-ar fi închipuit 
vreodată c-ar fi putut într-adevăr face faţă - ştiuse de la bun 
început că n-avea cum - dar trebuia să-neerce să reziste, să 
nu piardă contactul cu oamenii. Aşa că. Vreme de patruzeci 
de ani a reuşit să trăiască, dacă nu chiar în lumea 
oamenilor, măcar la marginea ei. 

Eu pricep toate astea şi ele mă dor, aşa cum m-au durut 
unele lucruri în armată ori în război. Cum m-au durut cele 
petrecute cu Tatucă şi cu tribul nostm. Crezusem c-am 
scăpat de-asemenea vedenii, că ele nu mă mai frământa. 
Căci n-are nici un rost. Tot nu-i nimic de făcut. Îs istovit, zice 
el acum. 

— Ştiu că eşti istovit, Pete, dar nu-ţi pot ajuta cu nimic 
frământându-mă pentru tine. Ştii prea bine că nu pot. Pete 
lunecă şi el pe urmele colonelului. Uite-i şi pe Billy Bibbit, 
răsare în faţa mea cum a răsărit şi Pete. Cu toţii defilează 
prin faţa mea pentr-e ultimă privire de rămas bun. Ştiu că 
Billy nu poate fi decât la câţiva paşi de mine, tda-i aşa de 
mic că pare la un kilometru depărtare. Obrazul lui se-ntinde 
rugător spre mine, cerşindu-mi mai mult decât ji poate 
„oferi cineva. 

— Şi chiar când am fost în p-p-peţit, m-am b-b-bil-bâit. I- 
am zis: „Scu-scunipo, vrei să te că-că-că-că.” până ce faţă a 


izbucnit în râs, Şi vocea Sorei şefe, deşi n-o văd de unde 
vine: 

— Mama ta mi-a vorbit de fata asta, Billy. Se paie că era cu 
mult sub nivelul tău. Care-i părerea ta, ce te-a speriat aşa 
de tare la ea, Billy? 

— Am iu-iu-iubit-o. 

Nu pot face nimic pentru tine, Billy. Doar o ştii. Nir meni 
din noi nu poate. Trebuie săpricepi că, de-ndată ce omul 
sare-n ajutorul altcuiva, se lasă pe sine descoperit. Omul 
trebuie să fie prudent, Billy, ar trebui să ştii şi tu asta. Or 
ce-aş putea să fac? Nu-ţi pot lecui bâl-bâiala. Nu pot face, 
să dispară cicatricele lăsate de lama de râs pe încheietura 
mâinilor. Ori arsurile de ţigară de pe dosul lor, Nu-ţi pot da 
o altă mamă. Cât priveşte pe Sora şefă. Care te tot 
călăreşte, scoţându-îi pe nas nevolnicia până ce-ţi piere şi 
dramul de demnitate care ţi-a mai rămas şi te chirceşti de 
ruşine, nici ei nu-i pot face nimic. La Anzio, a trebuit să mă 
uit la camaradul meu legat de-un copac la cincizeci de metri 
de mine, ţipând după apă” cu obrazul băşicat de soare. 
Ceilalţi m-au îndemnat să-ncerc s-ajung până la el ca să-l 
ajut. M-ar fi ciuruit tot ca pe un castravete, de la ferma de 
peste drum. Întoar-ce-ţi faţa, Billy. 

Iar ei defilau mai departe pe lingă mine. 

Ca şi când obrazurile lor. ar fi fost una din acele tăblițe cu 
„Sunt orb; pe ele. pe care acordeomştii italieni din Portland 
şi le agaţă de gât, numai că pe astea scrie „Sunt istovit, 
sau, Mi-e frică” sau „Mă omoară ficatu” sau „Mă-mpresoară 
maşinăriile şi oamenii mă-mping tot timpul”. Eu pot să 
desluşesc toate tăbliţele, oricât de mic ar fi scrisul. Unele 
din feţele acelea se uită-n jur la celelalte şi şi-ar putea citi 
înscrisul de-ar voi, dar ce rost are? Feţele se risipesc 
purtate de ceaţă ca nişte confeti. 

M-am înfundat mai rău ca ofieând. Aşa trebuie să te simţi 
când ai murit. Îmi închipui c-aşa trebuie să fie când ajungi o 
„legumă”; te pierzi în ceaţă. Nu te mai mişti. Îţi îndoapă ei 
trupul până ce le refuză să mai înghită; apoi ţi-l ard. Nu-i 


chiar aşa de rău. Nu simţi durere. Eu nu mai simt nimic, în 
afară de-un fior rece ce-mi închipui c-o să treacă cu timpul. 

Îl văd pe comandantul meu prinzând fiţuici cu noile 
dispoziţii pe afişier, cu ce urmează să-mbrăcăm în ziua 
respectivă. Văd cum departamentul de interne al S. U. A, se 
năpusteşte asupra tribului meu cu tăvălugul. 1 

Îl văd pe Tatucă ieşind în fugă dintr-o râpă şi încetinind ca 
să ochească un cerb mare, cu şase ramuri, care se 
depărtează în salturi printre cedri. Una după alta pleacă 
gloanţele din ţeava, muşcând ţărână în jurul cerbului. les şi 
eu din ripa în spatele Tătucăi şi culc cerbul din a doua 
împuşcătură, tocmai când dă să urce peretele de stâncă. 
Rânjesc spre Tatucă. 

Niciodată nu te-am văzut trăgând aşa pe lingă, tată. 

Mi s-a dus vederea, băiete. Nu mai pot ţine cătarea. Îmi 
joacă pe puşcă de parc-ar scuipa un câine sâmbuvi de 
piersică. 

Tătucă, ascultă ce-ţi zic: licoarea aia de cactus a lui 

Sid o să te-mbătrânească nainte de vreme. 

Omu care bea licoarea aia de cactus a lui Sid, băiete, deja-i 
bătrân nainte de vreme. Să mergem să spintecăm animalu 
ăla până nu-l spurcă muştele. 

Asta nici măcar nu se petrece-acum. Vedeţi? N-ai cum să 
te-mpotriveşti unei întâmplări ivite de-undeva din trecut. 

La uite colo, bre.: 

Aud şoapte, tuciuriii. 

Vite colo, neghiobu ăla bătrân de Mătură, l-a jurat 

SQ-mnu. 

Ţine-o tot aşa, Şefu Mătură. Dormi numa şi te păzeşte de 
rele. Aha. 

Nu-mi mai e frig. Bănuiesc c-aproape-am reuşit. Am ajuns 
acolo unde nici frigul nu mă mai poate ajunge. Pot să rămân 
aici pe veci. Nu-mi mai e nici frică. N-au cum să mai ajungă 
la mine. Numai cuvintele ajung la mine, şi ele se destramă. 

Păi. De vreme ce Billy a hotărât să nu viai participe la 
discuţie, are altcineva vreo problemă de ridicat în faţa 


întregului grup? 

La drept vorbind, ar mai fi ceva, doamnă. 

Asta-i McMurphy. Îl aud de tare departe. Încă se-ncă- 
păţânează să tragă oamenii afară din ceaţă. De ce nu mă 
lasă cu-ale mele? 

— V-amintiţi de „votu acela de-acu o zi sau două - în 
legătură cu ora de televizor? Ei bine, azi îi vineri şi şi m-am 
gândit să mai ridic o dată problema numai să văd dacă a 
mai prins careva între timp niţel curaj. 

— Domnule McMurphy, scopul acestei şedinţe e 
terapeutic, o terapie în grup, şi nu-s convinsă că asemenea 
doleanţe triviale. 

— Da, da, am mai auzit placa asta. Eu şi mai mulţi dintre 
băieţi am decis. 

— Un moment, domnule McMurphy, permite-mi să pun o- 
ntrebare întregului grup: nu sunteţi de părere că domnul 
McMurphy îşi cam impune dorinţele personale prea mult 
asupra unora din voi? Mă gândeam că poa-te-ţi prefera să-l 
mutăm în altă secţie. 

Nimeni nu zice nimic timp de-un minut. Apoi careva 
îndrăzneşte: 

— Lăsaţi-l să voteze, ce Dumnezeu? De ce vreţi să-l 
trimiteţi la „agitaţi” numai pentru că vrea să voteze? Ce 
dacă se schimbă programul? 

— Păi cum, domnule Scanlon, dacă-mi amintesc bine, 
dumneata ai refuzat să mănânci trei zile la rând până ce nu 
v-am permis să deschideţi aparatul la şase în loc de şase şi 
jumătate. 

— Omu trebuie să afle ştirile din lume, nu? O, Doamne, s- 
ar putea să bombardeze Washingtonul şi să treacă 
săptămână până s-aflăm ceva. 

— Da? Şi cum o să ţi se pară să renunţi la ştirile din lume 
ca să vezi cum joacă nişte oameni în toată firea baseball? 

— Nu se poate cu amândouă, hă? Nu, presupun că nu. 
Atunci, ce naiba - nu cred să ne bombardeze chiar 
săptămâna asta. 


— Să-l lăsăm să pună la vot, dom şoară Ratched. 

— Foarte bine. Dar cred că asta-i o dovadă suficientă 
despre cum îi agită dumnealui pe unii din pacienţi. Ce 
anume propui, domnule McMurphy? 

— Propun să votăm din nou dacă ne uităm la televizor 
după-masă. 

— Eşti convins că o singură votare o să te satisfacă? Avem 
treburi mult mai importante. 

— G să mă satisfacă. Vreau numai să văd care din hurezii 
ăştia are ceva curaj şi care nu. 

— Tocmai acest fel de-a vorbi, doctore Spivey, mă face să 
mă-ntreb dacă pacienţii n-ar fi mai câştigaţi de l-am muta 
pe domnul McMurphy. 

— Lăsaţi-l să-nceapă votul, ce mai staţi? 

— În ordine, domnule Cheswick. S-a propus deci un vot în 
faţa grupului. E suficient dacă ridică mâna, domnule 
McMurphy, ori poate insistaţi să facem vot secret? 

— Vreau să văd mâinile ridicate. Vreau să văd şi mâi-nile 
care nu s-or ridica. 

— "Toţi cei pentru schimbarea orei de televizor da după- 
masă, să ridice mâna. 

Prima mână care se ridică e cea a lui McMurphy, o 
recunosc după bandajul ce-acoperă locul unde l-a rănit 
panoul de control când a-ncercat să-l salte. Şi-apoi, mai la 
vale, le zăresc pe celelalte, ieşind din ceaţă. Ca şi când. 
Mina aia mare şi roşie a lui McMurphy s-ar întinde prin 
ceaţă, cufundându-se în ea şi trăgându-i pe băieţi în sus de 
mâini, scoţându-i la lumină cu ochii clipind nedumeriţi, întâi 
pe unul, apoi pe altul, apoi încă pe unul. Până la capătul 
şirului de „activi”, scoţându-i astfel din ceaţă, până ce iată-i 
pe toţi cei douăzeci, ridicându-se nu numai ca să se uite la 
televizor, ci şi împotriva Sorei şefe şi-a hotărârii ei de a-l 
trimite pe Mc Murphy sus la „iresponsabili”, împotriva 
felului în care vorbeşte, se poartă şi ne umileşte de ani de 
zile. 


Nimeni nu zice nimic. Simt cât sunt de uimiţi cu toţii, atât 
bolnavii cât şi personalul. Sora şefă nu-nţelege ce s-a- 
ntâmplat; ieri, până ce el n-a-ncercat să ridice panoul ăla, 
abia dac-ar fi votat patru sau cinci dintre ei. Dar când le 
vorbeşte, nu-şi trădează surprinderea în voce: 

— Am numărat numai douăzeci, domnule McMurphy. 

— Douăzeci? Şi ce dacă? Doar douăzeci suntem de toţi. 

Vocea i se frânge când pricepe ce vrea ea să zică.: 

— La naiba, ia stai puţin, cucoană. 

— Mă tem că propunerea a căzut. 

— Staţi o minută, fir-ar a dracului! 

— Sunt patruzeci de pacienţi în secţie, domnule 
McMurphy. Patruzeci de pacienţi şi numai douăzeci au 
votat. Trebuie o majoritate simplă ca să puteţi schimba 
regulamentul, secţiei. Mă tem că votarea s-a terminat, 
Mâinile coboară înfrânte. Băieţii pricep c-au fost iar bătuţi, 
încearcă să lunece îndărăt la adăpostul cetii” McMurphy e- 
n picioare. 

— Asta-i bună, fir-aş al naibii. Adică aşa vreţi să ne fentaţi? 
Numărând şi voturile huhurezilor ălora băMni de colo? 

— N-aţi lămurit procedura de votare, domnule doctor? 

— Mă tem că. E nevoie de-o majoritate, McMurphy, Are 
dreptate, are dreptate. 

— O majoritate, domnule McMurphy; e scris în constituţia 
secţiei. 

— Şi presupun că afurisita aia de constituţie se poate 
schimba tot prin votul majorităţii. Bineînţeles. Din toate 
scârnăviile pe care mi-a fost dat să le cunosc, asta le bate 
pe toate. 

— Regret, domnule McMurphy, dar ai să găseşti totul scris 
negru pe alb în regulament de vrei să. 

— Va să zică aşa vă conduceţi rahatul ăsta de democraţie - 
pe toţi dracii! 

— Păreţi cam agitat, domnule McMurphy. Nu pare cam 
agitat, domnule doctor? Vă rog să luaţi notă. 


— Nu-mi fă mie gălăgie, cucoană. Când omu-i tras pe 
sfoară, are tot dreptul să răcnească. Şi-am fost cu toţii traşi 
pe sfoară. 

— Poate că, domnule doctor, avâhd în vedere starea 
pacientului, ar fi bine să-ncheiem şedinţa noastră mai 
devreme azi. 

— Staţi! Staţi puţin, lăsaţi-mă să vorbesc cu câţiva din 
boşorogii de colo. 

— S-a terminat votarea, domnule McMurphy. 

— Lăsaţi-mă să vorbesc cu ei. 

Traversează salonul în direcţia noastră. Creşte tot mai 
mare şi obrazu-i arde ca focul. Întinde mâinile-n ceaţă şi- 
ncearcă să-l-tragă afară pe Ruckly, pentru că Ruckly e cel 
mai tânăf. 

— Tu ce zici, frăţioare? Vrei să vezi turneul naţional? De 
baseball? Partide. De baseball? Ridică numai o mină. 

— Dă-o-n bute de nevastă. 

— În regulă, uită că te-am întrebat. Dar tu, amice? Cum 
zici că te cheamă - Elliş? Ce-ai zice, Ellis, să te uiţi „la un 
meci la televizor? Ridică numai mâna. 

Mâinile lui Ellis sunt răstignite pe perete, nu pot fi socotite 
ca voturi pentru. 

— Am spus că s-a terminat votarea, domnule McMurphy. 
Te dai doar în spectacol. 

Ei n-o bagă în seamă. Trece mai departe pe rândul 
„cronicilor. 

— Sunt istovit, geme Pete şi-şi bălăngăne capul. 

— Noaptea-i. Oceanul Pacific., Colonelul îşi citeşte în 
continuare din palmă. Nu po; fi deranjat. 

— Unul singur din voi, băieţi, să strige tare! Îcu-ma-i 
momentul să treceţi voi în frunte, nu pricepeţi? Trebuie s-o 
facem. Ori o să ieşim iar păruiţi! Nu pricepe nimeni din voi, 
huhurezilor, atâta cât să ne dea o mină? Dumneata, 
Gabriel? George? Nu? Dar tu, Şefule, ce spui? 

Stă aplecat deasupra mea în ceaţă. De ce nu mă lăsa-n 
pace? 


— Şefule, eşti ultima noastră nădejde. 

Sora şefă îşi îimpachetează hârtiile; celelalte infirmiere 
stau în jurul ei. În cele din urmă se scoală şi ea în picioare. 
V 

— Atunci, şedinţa se suspendă, o aud spunând. Şi-aş dori 
să se adune cadrele în camera de raport peste un ceas. Aşa 
că, dacă nu maie ni. 

Acum e prea târziu să-mi mai opresc mina. McMurphy i-a 
făcut ceva din prima zi, a vrăjit-o de nu mă mai ascultă. N- 
are nici un rost, orice smintit pricepe asta prea bine; eu n- 
aş fi făcut-o de la mine putere. Numai din felul în care-o văd 
pe Sora şefă holbându-se la mine cu gura căscată, pricep c- 
am să dau de bucluc, dar nu-mi mai pot opri mina. 
McMurphy a ascuns nişte sârme tainice în ea, ridicând-o 
încet ca să mă scoată la lumină din ceaţă, acolo unde devin 
vânat uşor pentru toţi. O face el şi cu sârmele lui. 

Ba nu. Nu ăsta-i adevărul. Am ridicat-o eu singur. 

McMurphy chiuie şi mă ridică-n picioare, bătându-mă pe 
spata. 

— Douăşunu! Votul Şefului e al douăşunulea! Şi, pe legea 
mea, dacă nici asta nu se cheamă majoritate, îmi mănânc 
pălăria! 

— Hip-hip, ţipă Cheswick. 

Ceilalţi, activi” dau năvală în jurul meu. 

— Şedinţa s-a-ncheiat de mult, zice Sora şefă. Surâsul i-a 
rămas uitat pe faţă, dar îi zăresc ceafa roşie şi umflată când 
iese din salonul comun spre camera de gardă, gata în orice 
clipă să explodeze. 

Dar nu explodează, cel puţin nu imediat, abia un ceas mal 
târziu. Pe după geam surâsul ei e schimonosit şi ciudat, cum 
n-am mai apucat să-l vedem pân-atunci. Sade nemişcată. Îi 
zăresc numai umerii înălțându-se şi coborând cum respiră. 

McMurphy se uită la ceas şi zice că-i vremea de meci; E 
lângă chiuvetă, împreună cu alţi „activi”, frecând podelele 
în genunchi. Eu mătur debaraua pentru a zecea oară în 
ziua aceea. Harding şi cu Scanlon trec cu maşina de dat 


lustru de-a lungul holului, lustruind ceara nouă în opturi 
lucitoare. McMurphy ne anunţă din nou că socoteşte c-a 
venit vremea meciului şi se scoală-n picioare, lăsând cârpa 
de şters pe locul ei. Nimeni altcineva nu se-opreşte din 
lucru. McMurphy trece prin dreptul geamului, de după care 
ea îl arde cu privirea, şi-i rânjeşte parcă ştiind că de astă- 
dată a biruit-o. Când îşi dă capul pe spate şi-i face cu ochiul, 
ea zvâcneşte din bărbie într-o parte. 

Toată lumea continuă treaba începută, dar cu coada 
ochiului îl urmăreşte cum îşi trage fotoliul în faţa 
televizorului, deschide aparatul şi se-aşază. Pe ecran apa- 
re-un papagal care cântă pe terenul de baseball c-o voce 
tăioasă ca briciul. McMurphy se scoală şi dă volumul mai 
tare, ca s-acopere muzica ce se revarsă din difuzorul din 
tavan, şi mai trage un scaun în faţa sa, se-aşază, îşi 
încrucişează picioarele pe scaunul acela, se lasă pe spate şi- 
şi aprinde o ţigară. Îşi scarpină burta şi cască. 

— Breee! Acum nu-mi mai trebuie decât o bere şi-un 
crenvurşt. 

Noi vedem obrazul Sorei şefe cum se roşeşte ca para şi 
gura ei începe să tremure în timp. Ce-l priveşte. Se uită- 
mprejur câteva clipe şi bagă de seamă că toţi o urmăresc ce 
face - chiar negrii şi micuţele infirmiere o privesc pe furiş, 
iar internii care se-adună alene pentru şedinţa personalului 
o privesc şi ei. Fălcile i se încleştează, întoarce din nou 
privirea spre McMurphy şi aşteaptă până se isprăveşte 
imnul acela strident; apoi se scoală şi se duce la uşa de fier 
cu comutatoarele, răsucind unul din ele, şi imaginea 
televizorului se dizolvă iar într-un cenuşiu mat. Nu se mai 
vede nimica pe ecran, în afara acelui mic ochi de lumină ca 
o mărgea clipind spre McMurphy rămas în scaun. 

Ochiul acela nu-l deranjează deloc. Adevărul e că nici 
măcar nu lasă să se vadă că imaginea ar fi dispărut, îşi vâra 
ţigara între dinţi şi-şi trage şapca în faţă, peste părul 
roşcovan, până ce trebuie să se lase mult pe spate ca să 
privească pe sub cozoroc. 


Şi rămâne aşa, cu mâinile încrucişate sub cap şi picioarele 
întinse pe scaun, trăgând din ţigara înfiptă sub cozoroc - 
privind ecranul gol. 

Sora şefă rabdă chestia asta cât o rabdă, apoi iese în uşa 
camerei de gardă şi-i strigă c-ar face mai bine să le-ajute 
celorlalţi la curăţenie. El n-o bagă în seamă. 

— Am spus, domnule McMurphy, că ţi se cere să lucrezi în 
orele, acestea. 

— Vocea ei are un scrâşnet strident, de ferăstrău electric 
care sfâşie lemnul de pin. 

— Domnule McMurpHy. 

— Te-avertizez.! 

Toată lumea s-a oprit din lucru. Ea aruncă o privire în jur, 
apoi face un pas înspre McMurphy. 

— Ne-ai fost încredinţat nouă, înţelegi, Te. Afli sub. 
Jurisdicţia mea. A personalului. 

— Ridică pumnul, toate unghiile acelea roşii-portocalii 
înfigându-i-se în palmă. 

— Sub supraveghere şi control. 

Hărding opreşte maşina de lustruit şi-o lasă în hol. Se duce 
şi-şi trage un scaun lingă McMurphy, se-aşează şi-şi aprinde 
şi el o ţigară. 

— Domnule Harding! Întoarce-te la sarcinile din program! 

„Vocea ei scrâşneşte de parc-ar fi dat de-un cui. Şi mi se 
pare aşa de caraghioasă c-aproape izbucnesc în râs. 

— Domnu Harding. 

— Apoi Cheswick se duce şi-şi caută un scaun, apoi Billy 
Bibbit. Apoi Scanlon şi Frederickson şi Sefelt, apoi toţi 
ceilalţi lăsăm din mina cârpele şi măturile şi periile de 
frecat şi ne ducem cu toţii ca să ne-aşezăm pe scaune în 
faţa televizorului. 

— Oameni nesocotiţi! Încetaţi, încetaţi imediat! 

Şi rămânem aşa, rânduiţi în faţa televizorului amuţit, 
urmărind ecranul cenuşiu de parc-am vedea limpede meciul 
de baseball, iar ea fumegă şi ţipă în spatele nostru. 


De-ar fi intrat acum cineva ca să ne privească, bărbaţi în 
toată firea urmărind un ecran mort şi-o muiere de cincizeci 
de ani ţipând şi scrâşnind în ceafa noastră despre disciplină 
şi ordine şi repercusiuni, ar fi zis că toţi suntem nebuni de 
legat. 

Partea a doua cHIAR ÎN COLŢUL OCHIULUI ZĂRESC 
OBRA-zul acela alb de porțelan din camera de gardă, 
tremurând deasupra mesei, îl văd cum se schimonoseşte şi 
se zbate-n încercarea de a-şi regăsi forma. Şi ceilalţi băieţi 
o urmăresc, deşi se prefac că nu-i interesează. Încearcă să 
arate că nu-i priveşte decât ecranul gol din faţa lor, dar poţi 
lesne să-i vezi cum o fură cu ochii pe Sora şefă, acolo după 
geamul ei, aşa cum fac şi eu. Pentru prima oară ea-i de 
cealaltă parte a geamului, privită de toţi tocmai atunci când 
ar dori cel mai mult pe lume să tragă storul între chipul ei şi 
toţi ochii aceia de care nu poate scăpa. 

Internii, negrii şi micuţele infirmiere o privesc şi ei, 
aşteptând-o să vină în hol spre sala unde-i timpul să-n- 
ceapă şedinţa pe care singură a convocat-o, aşteptând să 
vadă cum se va comporta acum când a ieşit la iveală că şi ea 
poate fi făcută să-şi piardă controlul. Ea ştie că-i privită, dar 
nu ge clinteşte. Nici măcar când personalul începe să 
defileze spre sala de consfătuire fără ea. Observ că şi 
maşinăria din perete tace, de parcă şi ea ar aştepta-o să 
facă o mişcare. 

Deodată-mi amintesc c-ar trebui să curăâţ odaia aceea a 
personalului. Întotdeauna m-am dus să curăţ încăperea în 
timpul acelor şedinţe, o fac de ani de zile. Dar acum sunt 
prea înfricoşat ca să mă scol de pe scaun. Ei m-au lăsat 
întotdeauna. Să curăţ încăperea pentru că ra-au crezut 
surd, dar acum că m-au văzut ridicând raină când mi-a zis 
McMurphy, n-o să priceapă că totuşi aud? N-o să-şi 
închipuie c-am auzit în toţi anii ăştia, ascul-tându-le 
secretele hărăzite numai urechilor lor? Ce-or să-mi facă ei 
în odaia personalului când vor pricepe asta? 


Totuşi ei se-aşteaptă să mă vadă-acolo. Dacă nu apar, vor 
şti sigur c-aud, o să mi-o ia înainte şi-o să-şi zică: Vedeţi? 
Nici măcar n-a venit să curețe, nu-i asta o dovadă sigură? E 
clar ce trebuie făcut. 

Încep să mă dumiresc ce primejdii ne pasc când îl lăsăm 
pe McMurphy să ne-ademenească afară din ceaţă. 

Unul din negri stă sprijinit de perete lângă uşă, cu braţele 
încrucişate, limba trandafirie zvâcnindu-i peste buze, în 
timp ce ne priveşte cum şedem în faţa televizorului. Ochii îi 
joacă-ncoace şi-ncolo ca şi limba, şi nimeresc asupra mea, şi 
văd că pleoapele lui ca nişte aripi se ridică puţin. Mă fixează 
stăruitor vreme îndelungată, şi pricep că se gândeşte la 
felul cum m-am purtat în timpul şedinţei terapeutice. Apoi 
se desprinde de perete, între-rupând contactul cu mine, şi 
se duce la magazia mătăsu-rilor ca să-mi aducă o găleată de 
apă şi-un burete, îmi ridică braţul şi-mi agaţă toarta găleţii 
de el, ca şi când ar fi agăţat ceainicul de suportul de 
deasupra căminului. 

— Să mergem, Mare Şef, zice. Ne sculăm şi mergem la-” 
ndatoriri. 

Eu nu mă mişc. Găleata se balansează pe braţul meu. Nu 
dau semne c-aş fi auzit. El încearcă să mă păcălească: îmi 
cere iarăşi să mă scol şi când nu mă mişc îşi rostogoleşte 
ochii spre tavan şi suspină, întinde mâna şi mă înşfacă de 
guler şi mă trage de el puţin, iar eu mă ridic, îmi vira 
buretele-n buzunar şi-mi arată prin hol spre camera de 
raport, şi eu pornesc. 

Şi-n timp ce mă târâi în hol - vij! Trece pe lângă mine Sora 
şefă cu iuţeala-i obişnuită şi forţa calmă, şi intră pe uşă. 
Asta mă fac& să mă minunez. 

Rămas singur în hol, observ cât e de limpede totul - 
nicăieri pk de ceaţă. Se simte o adiere rece pe unde tocmai 
a trecut Sora şefă, iar tuburile din tavan picură o lumină 
îngheţată ca nişte ţurţuri lucitori, ca nişte spire încărcate 
de frigider ce sticlesc albe. Ţurţurii se-ntind până la camera 
de raport de la capătul coridorului, unde tocmai a intrat 


Sora şefă - pe-o uşă grea de fier, ca şi aceea a. prăvăliei cu 
şocuri” din clădirea unu, cu deosebirea că pe asta-s pictate 
numere şi mai are şi-un ochi de sticlă la înălţimea capului, 
ca să vadă cei dinăuntru cine bate-n ea. Mă apropii binişor 
şi văd că prin vizor se scurge-n afară o lumină verzuie, 
amară ca fierea. Şedinţa personalului e pe-ncepute, de- 
aceea se prelinge afară lumina asta verzuie; o să 
năpădească toţi pereţii şi ferestrele cam pe la mijlocul 
şedinţei, iar eu o să trebuiască s-o adun cu buretele şi s-o 
storc în găleată, folosind zoaiele acelea mai târziu la 
desfundatul scurgerilor din latrină. 

Curăţirea camerei deconsfătuire e-ntotdeauna uri-cioasă. 
Nimeni n-o să mă creadă ce grozăvii am avut eu de curăţat 
în aceste şedinţe, lucruri oribile, otrăvuri prelinse drept 
prin pori şi-acizi suficient de. Puternici ca să dizolve-un om. 
Am avut parte de destule. 

Am asistat la unele şedinţe în care picioarele mesei s-au 
răsculat şi s-au chircit, scaunele s-au sucit în fel şi chip, iar 
pereţii s-au frecat scrâşnind unul de altul, de-ai fi putut 
stoarce la urmă găleți de sudoare din odaie. Am fost la 
şedinţe în care atâta vorbeau de-un pacient că acesta se- 
arăta în carne şi oase, zăcând gol pe masa de cafea din faţa 
lor, neputincios la planurile diavoliceşti pe care le-ar fi urzit 
ei: până la sfârşitul şedinţei îl pocneaţi şi-l terfeleau într-un 
chip groaznic. 

De aceea mă lăsau la şedinţele lor, căci se strângea adesea 
atâta murdărie că trebuia să facă cineva curăţenie, şi- 
ntrucât camera de raport era descuiată numai în preajma 
şedinţelor, pe-acel cineva trebuiau să-l ştie în-capabâl de-a 
răspândi vorbe despre cele petrecute acolo. Ăsta eram eu. 
Făceam lucrul ăsta de-atâta amar de vreme, frecând într- 
una cu buretele, ştergând praful, dereti-când încăperea 
asta şi cealaltă de la vechiul sediu, că personalul de-obicei 
nici nu mă mai bagă în seamă; eu îmi văd de corvezile mele 
iar ei se uită drept prin mine de parcă nici n-aş exista — 


singurul lucru care le-ar lipsi dacă n-aş apărea ar fi 
buretele şi găleata plutind singure prin odaie. 

Dar de astă-dată când bat la uşă şi Sora şefă îşi lipeşte 
ochiul de vizor, mă-ngheaţă cu privirea şi-i trebuie mai mult 
ca de obicei ca să descuie şi să mă lase să intru” Chipul i-a 
revenit la expresia normală, aprigă la fel ca ttiai înainte, cel 
puţin aşa-mi face mie impresia. Ceilalţi continuă să-şi 
amestece zahărul în cafele şi să împrumute ţigări, cum fac 
înainte de orice şedinţă, dar se simte o-n-cordare în aer. Eu 
îmi închipui că-i din pricina mea, la început. Apoi bag de 
seamă că Sora şefă nici măcar nu s-a aşezat, că nici măcar 
nu s-a obosit să-şi toarne o ceaşcă de cafea. 

Mă lasă să mă strecor pe uşă şi mă străpunge din nou cu 
privirea când trec pe lingă ea, apoi închide. Uşa şi-o 
zăvoreşte, se-n-toarce pe călcâie şi se mai încruntă la mine 
o bucată de vreme. Înţeleg c-a devenit bănuitoare. 
Credeam c-o să fie prea descumpănită de felul cum o 
sfidase McMurphy ca să-mi dea atenţie şi mie, dar ea nu 
pare deloc tulburată. Are mintea limpede şi se-ntreabă 
acum, în fond cum l-a auzit domnu Bromden pe pacientul 
McMurphy cerându-i să ridice mâna cu, ocazia votului? Se- 
ntreabă cum de-a ştiut să lase cârpa din mână şi să se ducă 
să se-aşeze lingă „activi” în faţa televizorului? Niciunul din 
cronicii” ceilalţi n-a făcut la fel. Se gândeşte dacă n-a sosit 
cumva vremea să fie examinat niţeluş dămnu Şef Bromden. 

Eu rnă-ntorc cu spatele la ea şi-mi. Afund buretele într-un 
ungher. Ridic buretele deasupra capului să vadă toată 
lumea că-i plin de măzga verzuie şi cât mai trudesc eu; apoi 
m-aplec şi-neep să frec mai cu sârg ca oricând. Dar oricât 
de sârguincios aş lucra şi oricât mă strădui să mă prefac că 
habar n-am de prezenţa ei în spatele meu, tot o simt cum 
stă lângă uşă şi-mi sfredeleşte scăfârlia cu privirea până ee- 
i gata „să pătmndă-n ea, de nu-şi ia ochii de la mine. 

Apoi îşi dă seama că şi ea-i privită la rândul ei - de întreg 
personalul. Aşa cum ea-şi pune întrebări în legătură cu 
mine. Şi ei se-Btreabă în legătură cu ea şi ce gân-duri are 


cu roşcovanul ăla de McMurphy din salon. O pândesc cu 
toţii să vadă ce va spune referitor la el şi nici că le pasă de- 
un nătărău de indian rămas în coate şi-n genunchi într-un 
colţ. O aşteaptă să-nceapă, aşa că ea-şi întoarce privirea de 
la mine, se duce să-şi toarne o ceaşcă de cafea şi se-aşează, 
amestecând zahărul cu-atâta băgare de seamă că linguriţa 
abia dae-atinge marginea ceşcuţei Doctoru-i acela care 
începe ţ 

— Aşadar, oameni buni, îi putem da drumul? 

Le surâde internilor care-şi sorb cafelele împrejurul său. 
Încearcă s-o ocolească cu privirea pe Sora şefă. Ea şaăe 
tăcută pe locul ei, făcându-l să se simtă nervos şi agitat. Îşi 
scoate grăbit ochelarii şi şi-i anină pe nas ea s-arunce o 
privire la ceas, apoi începe să-l răsucească în timp ce 
vorbeşte. 

— A trecut un sfert de oră. Ar fi timpul să-ncepem. Aşa. 
Domnişoara Ratched, după cum aţi aflat cei mai mulţi,. A 
convocat adunarea asta. Mi-a telefonat încă înainte: de 
şedinţa terapeutică, informându-mă că, după părerea ei, 
domnul McMurphy avea să devină un ferment al dezordinii 
în secţie, A avut intuiţie ca de-obicei, dacă ne gân-dim la 
cele întâmplate cu câteva minute niai înainte nu-i aşa? 

Se-opreşte din răsucitul ceasului, căcj acum arcu-i aşa de 
strâns că încă o învârtire şi toate rotiţele-ar sări. Căre- 
ncotro. Şi rămâne eu surâsul uitat spre el, bătând darabana 
cu degetele-i mici şi trandafirii pe dosul mâinii, aşteptând. 
De-obicei în acest punct al şedinţei ea preia conducerea, 
dar acum tace mâlc. 

— După cele întâmplate azi, reia doctorul, nimeni nu va 
mai putea spune c-avenv de-a face c-un om obişnuit. Nu, 
categoric nu. Şi el este, lucru evident, un factor de 
dezordine. Aşa că ădupă cum înţeleg eu, sensul discuţiei 
noastre; este să hotărâm ce atitudine luăm faţă de el. 
Presupun că Sofa şefă a convocat şedinţa - rog să mă 
corectezi, domnişoară Ratched, dacă mă-nşel cumva - ca să 


discutăm această situaţie şi s-ajungem la un consens cu 
privire la ce-avem de făcut cu McMurphy? 

Îndreptară spre ea o privire rugătoare, dar ea tot nu zice 
nimic; şi-a ridicat ochii spre tavan, căutând pesemne pete 
de murdărie, şi nu pare să fi auzit nici un euvânt de-al lui. 

Doctorul se-ntoarce spre şirul internilor de cealaltă parte 
a încăperii, cu toţi având acelaşi picior călare peste celălalt 
şi ceşcuţa de cafea sprijinită pe acelaşi genunchi. 

— Voi, tineri confraţi, le zice doctorul, îmi dau seama că n- 
aţi avut încă răgazul necesar să vă formulaţi un diagnostic 
adecvat despre pacient, dar aţi avut prilejul să-i vedeţi în 
acţiune. Ce părere aveţi? 

Întrebarea îi face să zvâcnească imediat capul în sus. Cu 
viclenie, el i-a prins şi pe ei în joc. Toţi privesc de la doctor 
la Sora şefă. Niu se ştie cum, dar ea şi-a recâștigat toată 
autoritatea cea veche doar în câteva scurte minute. Şezând 
numai, surâzând în sus spre tavan şi nescoţând o vorbă, a 
preluat iar hăţurile, făcându-i pe toţi să simtă că aici ea-i o 
forţă de care trebuie să se ţină seama. Dacă băieţii ăştia nu 
joacă aşa cum trebuie, s-ar putea întâm-pla să-şi sfârşească 
practica în Portland, la spitalul de dez-alcoolizare. Şi ei 
încep să se frământe pe loc ca şi doctorul. 

— E-ntr-adevăr foarte turbulent, începe primul băiat, 
prudent. 

Cu toţii mai iau o sorbitură din ceşcuţe şi se gândesc la 
cele spuse. Apoi următorul zice: 

— Şi ar putea constitui un real pericol. 

— Adevărat, adevărat, încuviinţează doctorul. Junele-şi 
închipuie c-a găsit cheia problemei şi continuă: 

— Un mare pericol, de fapt, zice el şi se-apleacă înainte în 
scaun. Reţineţi că omul ăsta a recurs la acte de violenţă 
doar ca să scape de la ferma de muncă silnică şi s-ajungă în 
acest spital, relativ mai confortabil. 

— Acte de violenţă premeditate, adăugă primul tânăr. lar 
ce-l de-al treilea murmură: 


— Evident, chiar existenţa acestei premeditări ar putea fi. 
Un indiciu că nu-i decât un impostor abil şi nicidecum un 
bolnav mintal. 

Se-ntoarce spre ea ca să vadă cum a primit această 
sugestie dar descoperă că Sora şefă a rămas nemişcată, că 
n-a dat. nici un semn. În schimb ceilalţi se holbează la el de 
parc-ar fi zis un lucru foarte ruşinos. El pricepe c-a cam 
sărit peste cal şi-nceă rcă s-o dea pe glumă; chicotind şi 
adăugind.: 

— Ştiţi cântecul: „Cel ce schimbă pasul, aude-o altă tobă”. 
Dar e prea târziu; primul intern se-ntoarce spre el, după 
ce lasă ceaşca de cafea din mână şi-şi scoate din buzunar o 

lulea mare cât pumnul. 

— Zău aşa, Alvin, îi spune celui de-al treilea, tare m-ai 
dezamăgit. Chiar de nu i-ai citit dosarul, n-ar fi trebuit 
decât să-i urmăreşti cu atenţie comportarea în salon, ca să- 
ţi dai seama cât de absurdă-i ipoteza ta. Omul ăsta nu-i doar 
foarte, foarte bolnav, dar cred că-i neîndoios şi-un agresor 
potenţial. Mă gândesc că asta va fi bănuit şi domnişoara 
Ratched când a convocat şedinţa. Nu recunoşti 
caracteristicile clasice ale unui psihopat? N-am auzit însă 
niciodată de-un caz mai evident. Omul ăsta-i un veritabil 
Napoleon, un Genghis Han, un Atila al hunilor. 

Un alt intern i se alătură. Şi-a amintit de remarcile Sorei 
şefe privitoare la. lresponsabili. 

— Robert are dreptate, Alvin. N-ai văzut cum s-ă 
comportat omul nostru astăzi? Când şi-a văzut planurile 
zădărnicite, a sărit din scaun gata să comită un apt 
nesăbuit. Spuneţi-ne, domnule doctor, ce ne zice dosarul lui 
în această privinţă? 

— Că are un dispreţ pronunţat faţă de disciplină şi 
autorităţi. 

— Exact. Cazierul său ne-arată clar, Alvin, că de repetate 
ori şi-a manifestat ostilitatea faţă de reprezentanţii 
autorităţii - la şcoală, în timpul serviciului militar, la 
închisoare! Şi socot că scenele pe care le-a făcut azi după 


frenezia votării sunt o indicație cât se poate de clară la ce 
ne putem aştepta din partea lui în viitor. 

Se-opreşte şi se-ncruntă la pipa lui, o pune din nou în 
gură, aprinde-un chibrit şi soarbe flacăra în cupa pipei c-un 
plescăit al buzelor. Când i s-a aprins, strecoară o privire 
spre Sora şefă prin norul galben de fum; pesemne 
consideră tăcerea ei drept o aprobare a spuselor lui, căci 
continuă cu şi mai mult avânt şi siguranţă de sine că pân- 
atunci. 

— Stai o clipă şi te gândeşte, Alvin, zice el, şi cuvintele îi 
ies vătuite de fum, rmaginează-ţi ce i s-ar putea întâmpla 
oricăruia din noi când va rămâne singur cu domnul 
McMurphy la terapia individuală. Imaginează-ţi că te- 
apropii de-uix moment crucial al dezvăluirilor, şi lui i se 
năzare că te-a răbdat prea destul şi va zice - ia să vedem - 
„bă, colegian afurisit şi băgăreţ”! Tu-i spui că nu-i cazul să 
devină ostil, iar el îţi răspunde, mai du-te naibii”, îi zici să se 
calmeze, pe-un ton autoritar, fireşte, şi-l vezi atunci 
năpustindu-se spre tine, peste masa de consultaţie, cu toate 
cele o sută de kilograme ale lui de irlandez roşcovan şi 
psihopat. Vei fi tu oare, ori suntem careva din noi pregătiţi 
să-l înfruntăm pe domnul McMurphy când va fi cazul? 

Îşi vâra la loc în gui ă pipa uriaşă, îşi sprijină mâinile pe 
genunchi şi-aşteaptă. Toţi se gândesc la braţele vântoase şi 
stacojii, la palmele pline de semne ale lui McMurphy, şi la 
grumazul acela ieşind din maiou ca un drug ruginit de fier. 
Internul care se numeşte Alvin s-a. Făcut livid la faţă la 
acest gând, ca şi când fumul acela galben pe care i-l suflă 
colegul său în nas i-ar fi spoit obrazul. 

— Deci credeţi c-ar fi înţelept, întrebă doctorul, să-l 
trimitem sus la „agitaţi”? 

— Cred c-ar fi cel puţin sănătos, zise insul cu pipa, 
Închizând ochii. 

— Mă tem că va trebui să-mi revizuiesc şi eu părerea şi să- 
| secondez pe Robert, zice Alvin, măcar pentru propria-mi 
protecţie. 


Râd cu toţii. Acum toată lumea-i mai relaxată, sigură c-a 
venit în întâmpinarea planului chibzuit de ea. Cu toţii mai 
iau o sorbitură de cafea, în afara insului cu pipa care are 
mult de furcă cu unealta ce se tot stinge, aprinzând 
nenumărate chibrituri, trăgând din ea şi pufăind şi 
plescăind din buze. În cele din urmă pipa scoate din nou 
fum ca să-i facă plăcere, şi el zice, nu fără mândrie: 

— Da. Mă tem că secţia „agitaţilor” e de amicul nostru 
roşcovan McMaurphy. Ştiţi care-i părerea mea, ob- 
servându-l atent aceste câteva zile? 

— Reacţia schizoidă? Întrebă Alvin. 

Cel cu pipa scutură din cap. 

— Homosexualitatea latentă cu configuraţie reactivă? 
„întrebă al treilea. 

Pipa, scutură iar din cap şi-nchide ochii. 

— Ba, zice şi le surâde celor din jur, complex oedipian 
negativ. 

Urmează felicitări generale. 

— Da, cred c-avem multe indicii în acest sens, continuă el. 
Dar oricare va fi diagnosticul final, trebuie să reținem un 
lucru: nu avem de-a face c-un om obişnuit. 

— 'Te-nşeli. Te-nşeli amarnic, domnule Gideon. E Sora şefă. 

Toate capetele zvâcnesc spre ea - şi-al meu, dar mă opresc 
la timp şi mă prefac-că tocmai vreau să şterg o pată pe care 
am descoperit-o deasupra capului. Toţi trăiesc acum o mare 
confuzie. Crezuseră că propun lucrul dorit de ea, 
tocmaiceea ce plănuise şi ea să propună în şedinţa. 

Şi eu crezusem la fel. Am văzut-o cum trimitea mereu 
oameni de două ori mai prizăriţi ca McMurphy sus la 
„furioşi”, numai pentru că s-ar fi putut să le dea prin cap să 
scuipe pe careva; acum are în mâinile ei acest taur de om 
care i-a dat o copită ei şi întregului personal, un om despre 
care şi ea practic spusese că-l paşte plecarea din secţie nu 
mai devreme de după-amiaza aceea, iar acuma se opune. 

— Nu. Nu-s de acord. Absolut deloc. 

— Le surâde tuturor. 


— Nu-s de acord că trebuie trimis sus la „agitaţi”, ceea ce 
n-ar fi decât o modalitate uşoară de-a pasa problema 
noastră altei secţii, nu sunt de acord că-i un fel. De fiinţă 
extrordinară - un fel de superpăhopat. 

Aşteaptă o clipă dar nimeni nu dă semne c-ar vrea s-o 
contrazică. Pentru prima dată ia o sorbitură din cafea; 
ceşcuţa se desprinde de buzele ei, însemnată cu nuanţa 
aceea roşie-portocalie. Fără voie rămân eu privirea aţintită 
la buza ceştii; rujul ei nu putea să aibă nuanţa aceea. 
Culoarea pe care-o luase buza ceştii era de căldură, 
atingerea cu buzele ei într-atâta a înfierbântat-o. 

— Mărturisesc că primul meu gând, când am început să 
recunosc în domnul McMurphy un element perturbant,. A 
fost fără nici un dubiu trimiterea lui la „iresponsabili”. Dar 
cred că acuma e prea târziu. Oare transferarea lui va 
îndrepta tot răul pe care l-a pricinuit secţiei noastre? Nu 
cred, nu după cele întâmplate în după-masa aceasta. 
Consider că dac-ar fi transferat acum la „iresponsabili”, s-ar 
împlini tocmai aşteptările celorlalţi pacienţi. El ar deveni un 
marf/x pentru ei. N-ar mai avea atunci ocazia să constate că 
omul nu-i - cum te-ai exprimat dumneata, domnule Gideon - 
un „ins extraordinar” - 

Mai ia o-nghiţitură de cafea şi aşază ceaşca pe masă; 
zgomotul ei, ca de ciocănel judecătoresc, îi face pe toţi 
internii să tresalte în poziţie de drepţi. 

— Nu. N-are nimic extraordinar, E şi el doar un om, şi 
nimic mai mult, supus şi el fricii, laşităţii şi sfiiciunilor pe 
care le au toţi oamenii. Dacă-i mai acordăm un răgaz de 
eâteva zile, am convingerea că va demonstra cu prisosinţă 
acest lucru” atât nouă cât şi celorlalţi pacienţi. Dacă-] 
menţinem în secţie, sunt convinsă că insolenţa lui va slăbi, 
că rebeliunea lui se va stinge treptat şi - surâde, ştiind ea 
ceva nebănuit de ceilalţi - eroul nostru cel roşcovan. 

Se va arăta în adevărata lui micime, vrednică de disprețul 
pacienţilor: de fanfaron şi palavragiu din aceia care se urcă 
pe lăzi la bâlci şi ţipă ca să fie urmaţi, aşa cum l-am văzut cu 


toţii făcând pe domnul Cheswick, ca apoi să dea-napoi de 
îndată ce ilmţ un pericol real planând asupra persoanei 
proprii. 

— Pacientul McMurphy - cel cu pipa simte nevoia să-şi 
apere poziţia, să-şi salveze măcar oleacă obrazul - nu-mi 
face impresia unui laş. 

Mă aştept s-o văd că se-nfurie, dar nici vorbă; ea-l aruncă 
doar o privire ce pare-a spune „stai să mai vedem”, şi 
adăugă: 

— N-am zis că-i tocmai laş, domnule Gideon. O, nu. Dar 
ţine tare mult la cineva. Pahopat cum e, ţine prea mult la 
domnul Randle Patrick McMurphy, ca-să-l supună unor 
primejdii inutile. 

Îl învredniceşte.pe flăcău c-un surâs care de astă-dată-i 
stinge pipa de-a binelea. 

— Numai să mai aşteptăm puţin, şi eroul nostru - cum 
ziceţi voi, băieţi, la şcoală - o s-o lase mai moale? Nu-i aşa? 

— Dar s-ar putea să mai treacă săptămâni, îndrăzneşte 
băiatul. 

— Avem la dispoziţie şi săptămâni. 

— Se ridică, pă-rând mai sigură şi mulţumită de ane de 
cum au văzut-o de când a venit McMurphy s-o tulbure acu o 
săptămână. 

— Avem la dispoziţie şi săptămâni, şi luni, chiar şi ani de va 
fi nevoie. Nu uitaţi că domnul McMurphy a fost trimis la noi 
prin sentinţă. Perioada ce-o va petrece aici, în acest spital, 
depinde numai de noi. Aşa că, dacă nu mai e nimic altceva. 

ÎNCREDEREA ŞI STĂPÂNIREA DE SINE PE CA-re le 
arătase Sora şefă la şedinţa cadrelor rr” -au dat destule 
gânduri negre o vreme, dar nu l-au afectat defel pe 
McMurphy. La sfârşitul săptămânii aceleia şi toată săptă- 
mâna următoare i-a călărit la fel de tare pe Sora şefă şi 
ajutoarele ei, iar pacienţii mureau de plăcere. Câştigase 
rămăşagul; o scosese pe Sora şefă din ţâţâni, aşa cum 
promisese, şi-şi încasase răsplata, dar asta nu l-a convins să 
pună capăt circului şi să n. u mai răcnească pe coridoare-n 


stânga şi-n dreapta, râzându-le tuciuriilor în nas, aţâţând 
întreg personalul, ba o dată mergând pân-acolo încât a 
oprit-o pe Sora şefă pe coridor ca s-o-ntrebe, dacă nu-i cu 
supărare, care era măsura, la milimetru, a pieptului ei 
imens pe care-atâta se căznea să şi-l ascundă, dar fără 
succes. Ea a trecut pe lingă el, fără să-l ia în seamă, aşa 
cum se hotărâse să nu ia în seamă faptul că natura îi 
aninase de piept însemnele acelea, mult prea mari ale 
feminităţii, ca şi când ar fi fost mult deasupra lui, a 
instinctelor. Şi-a tuturor slăbiciunilor cărnii. 

Când ea afişă pe tablă corvezile de executat, iar el citi că-i 
daduse-n grijă latrina, se duse la oficiul ei şi-i bătu în geam 
să-i mulţumească personal pentru crnstea ce i se făcea şi-i 
mai spuse c-o să se gândească la ea ori de câte ori va 
desfunda un urinai. Ea-i răspunse că nu era nevoie; să-şi 
facă numai datoria şi era sufiecient, mersi. 

Dar el nu făcu decât să dea cu peria în jurul lor o dată sau 
de două. Ori, urlând din toţi bojocii câte-un cântec ca s- 
acompanieze ritmul periei; apoi aruncă nişte Clorax şi 
considera treaba terminată., Dă-i destul de curat, îi 
răspundea el negrului care se legade el pentru grabă cu 
care-şi isprăvise munca; „poate nu pentru toţi, eu unul însă 
am de gând să mă uşurez în ele, nu să niănânc prânzul 
aici,. Şi când Sora şefă cedă la insistenţele negrului şi veni 
în persoană să inspecteze sectorul lui McMurphy, aduse cu 
ea o pudrieră cu oglindă şi-o. Aşeză sub buza bazinului. 
Plecă clătinând din cap şi zicând: Ce scandal. Un adevărat 
scandal!” - în dreptul fiecărui urinai. McMurphy păşea 
alături de ea, aruncând ocheade de sus şi răs-punzând: „Ba 
nu, e doar o toaletă. O toaletă.” 

Însă ea nu-şi pierdu cumpătul, nici nu dădea semne c-ar fi 
pe cal, să şi-l piardă. Nu-l slăbea cu curăţenia toaletelor, 
exercitând asupră-i acea presiune teribilă, lentă şi 
răbdătoare pe care-o folosea asupra fiecăruia, în timp ce el 
aştepta înaintea ei ca un prunc gata să se smiorcăie, 
plecându-şi capul, încălecându-şi vârful unui bocanc cu. 


Celălalt, niâurmurând: „Eu tot încerc şi iar încerc, doamnă 
soră, da mă tem că n-am să mă realizez niciodată ca şef al 
latrinelor”. 

O dată scrise ceva pe-o bucată de hârtie, c-un scris ciudat 
ce părea în alfabet străin, şi-o prinse sub marginea tucalului 
cu gumă de mestecat; când veni ea să-l inspecteze cu 
oglinjoara, scoase-un icnet când „ţi ce se reflecta în ea şi 
scăpă oglinda în urinai. Dar încă nu-şi pierdu stăpânirea de 
sine. Chipul ei cu surâsul acela de păpuşă părea dăltuit 
dintr-un metal indestructibil. Se îndreptă din mijloc şi-i 
aruncă o privire care-ar fi putut răzui toată tencuiala de ard 
şi-i spuse că era de datoria lui să facă latrina mai curată, nu 
mai jegoasă. 

De fapt nu se prea făcea curăţenie serioasă niciunde. Cum 
venea vremea ca oamenii să se-apuce de trebile 
gospodăreşti, începeau şi meciurile de baseball şi toată 
lumea-se ducea să-şi tragă un scaun în faţa televizorului, 
nedez-lipindu-se de el până la cină. Nu conta că curentul 
era tăiat din camera de gardă şi că nu vedeam absolut 
nimic pe ecranul cenuşiu, căci Murphy ne distra ceasuri în 
şir, şezând şi sporovăind şi istorisindu-ne tot felul de 
întâmplări, de pildă cum făcuse el într-o lună o mie de 
dolari lucrând în acord ca şofer pe un camion la o 
exploatare forestieră, şi-apoi îi pierduse pe toţi întrecându- 
se îa aruncatul securii c-un canadian, sau cum altădată el şi 
c-un amic al său l-au îmbrobodit pe-un individ să-ncalece 
pe-un taur indian într-un rodeo dfo Albany, să-l încalece 
legat ia ochi. „Nu taurul, insul era legat la ochi.” L-au 
convins pe tip că-n felul ăsta scăpa de amețeli când taurul 
începea să joace tontoroiul; apoi. După ce i-au legat 
năframa ia ochi de nu mai vedea nimic, l-au urcat cu faţa 
spre coada taurului. McMurphy ne istorisi asta în mai multe 
rânduri, bătându-se cu şapca peste genunchi ori de câte ori 
şi-o, amintea. „Legat la ochi şi cu fundu-namte. Şi-al 
dracului dacă n-a rezrstat cât a trebuit şi n-a umflat punga 
de bani. lar eu am ieşit al doilea; de-ar fi fost trântit la 


pământ, eu m-alegeam cu locu-ntâi şi-o pungă frumuşică. 
Jur că de-oi mai încerca vreodată o năzbâtie ca aceea, o să-l 
leg pe-afurisitu de taur la ochi.” 

Şi zbang peste picior, şi râzi şi rlzi, cu capul dat pe spate, 
împungându-i cu degetu-n coaste pe cei aflaţi în preajmă, 
încercând să-i facă şi pe ei să râdă. 

Ău fost multe asemenea clipe în săptămâna aceea au2eam 
hohotele lui vajnice, îl priveam cum se scarpină pe pântec şi 
se-ntinde şi cască, lăsându-se pe spate şi făr cându-i cu 
ochiul celui pe care încerca să-l distreze, toate eu firescul 
cu care trăgea aerul în piept, şi-atunci uitam de gândurile 
mele negre cu privire la Sora şefă şi la Organizaţia din 
spatele ei. Îl socoteam o clipă destul de puternic aşa cum îl 
ştiam, ca să nu dea-napoi cum spera ea. Mă gândeam că 
poate chiar era extraordinar. El este ceea ce este, iată 
secretul. Poate că în asta-i stătea şi puterea. Organizaţia 
încă n-a pus mâna pe el în toţi anii ăştia; ce-o face pe Sora 
şefă să creadă c-o să reuşească ea doar în câteva 
săptămâni? N-o să-i lase el să-l sucească şi să-l 
recondiţioneze. 

Iar mai târziu, ascunzându-mă cu flăcăii negri în latrină, 
mă uitam şi eu în oglindă, la propriul meu chip, şi mă- 
ntrebam cum de era posibil să realizeze cineva un lucru aşa 
de preţios, de a fi ceea ce este. Vedeam chipul meu în 
oglindă, oacheş şi aspru, cu pomeţii obrajilor mari şi ridicaţi 
de parcă toată carnea de sub Si ar fi fost hăcuită cu barda, 
cu ochii negri, îndâriiţi şi răi, întocmai ca ai tatei ori ai 
atâtor indieni cu înfăţişări înrăite pe care ţi-i arată lă 
televizor, şi mă gândeam: Ăsta nu-s eu, asta nu-i faţa mea. 
Nu eram eu nici măcar când încercam să semăn cu faţa aia. 
Nu eram eu cel adevărat nici chiar atunci; eu eram aşa cum 
arătam, aşa cum mă vroiau oamenii. Nu prea se vede c-aş fi 
fost vreodată eu. Cum poate McMurphy să fie ceea ce este? 

Îl vedeam acum altfel decât atunci când. Venise prima 
dată; vedeam în el mai mult decât mâinile acelea uriaşe, şi 
favoriţii roşcovani, şi rânjetul lui, şi nasul spart. Îl vedeam 


făeând lucruri care nu se potriveau cu faţa ori cu mâinile 
sale, ca de pildă să picteze ceva la terapia ocupa-ţională, cu 
vopsele adevărate pe-o hârtie albă, fără linii ori numere 
care să-i spună unde să picteze, ori scriind cuiva scrisori c- 
un scris frumos şi curgător. Cum putea unul care arăta ca el 
să picteze imagini ori să scrie altora scrisori ori să fi.1 
necăjit şi tulburat cum l-am văzut deunăzi când a primit o 
scrisoare de răspuns? Asemenea lucruri erau de aşti | din 
partea lui Billy Bibiit sau Harding. Harding avea i c păreau 
făcute pentru pictură, deşi nu pictase n ăată; Harding îşi 
încolţea mâinile şi le lăsa să ţi-udeasoă la tăiatul scândurilor 
pentru cuşti de câini. McMurphy nu era croit astfel. Nu 
lăsase că înfăţişarea lui să-i dicteze în vreun fel viaţa, cum 
nu lăsase nici Combinatul să-l prelucreze astfel încât să se 
potrivească unde vroiau ei. 

Acum vedeam altfel o sumedenie de lucruri. Îmi 
închipuiam că maşina de ceaţă se făcuse praf în perete 
atunci când o dăduseră la maximum în timpul şedinţei de 
wneri, aşa c-acum nu mai puteau răspândi ceaţă şi gaze 
care să schimonosească înfăţişarea lucrurilor. Pentru întâia 
oară de-atâta amar de ani vedeam oamenii fără conturul ăla 
întunecat cu care mă obişnuiseră, iar într-una din nopţi ara 
izbutit chiar să văd afară pe fereastră. 

Cum vă spuneam, în majoritatea serilor înainte să mă 
trimită la culcare, îmi dădeau pilula aia care mă făcea 
knock-out şi nu mă lăsa să-mi mai revin. Dar dacă nu 
nimereau cumva doza şi totuşi mă trezeam, ochii mi-erou 
acoperiţi de cruste şi dormitorul era plin de fum, iar 
cablurile supraîncărcate „din pereţi se chirceau şi-arurâcau 
scântei de ură şi de moarte în salon - o privelişte greu de 
răbdat pentru mine, aşa că-mi viram capul sub pernă şi-n- 
cercam s-adorm la loc. Ori de câte ori scoteam iar nasul 
afară, mă întâmpina mirosul ăla de păr pârlit şi-un fâşiit ca 
de costiţă pe-un grătar încins. 

Dar în noaptea asta, la câteva zile după şedinţa cea mare, 
m-am deşteptat, şi dormitorul era limpede şi liniştit: în 


afară de răsuflarea uşoară a bărbaţilor şi de chestiile ăiea 
ce zornăiau în voie sub coastele sfrijite ale celor două 
„legume” bătrâne, era ft. Nişte deplină. O fereastră era 
ridicată şi aerul din dormitor era proaspăt şi-avea un gust 
care te-ameţea şi te îmbăta uşor, dându-mi ghes pe 
neaşteptate să mă scol din pat şi să fac ceva - indiferent ce. 

M-am strecurat dintre cearşafuri şi-am pornit-o cu tălpile 
goale peste dalele reci dintre paturi. Am pipăit dalele cu 
piciorul şi m-am întrebat de câte ori, de câte mf. I de ori am 
trecut cârpa udă peste podeaua asta fără s-o simt că există. 
Acum corvezile alea mi se păreau un vis, ca şi când nu-mi 
venea să cred că toţi anii aceia în care le făcusem se 
petrecuseră aievea. Numai linoleumul rece de sub 
picioarele mele era cu-adevărat real atunci, în clipa aceea. 

Am trecui printre băieţii îngrămădiţi în şiruri lungi şi albe 
pe paturi ca rişte troiene de zăpadă, atent să nu dau peste 
careva, până ce-am ajuns la peretele cu ferestre. Am păşit 
pe lingă rândul de ferestre până la cea al cărei stor se 
legăna uşor înăuntru şi-n afară în adierea brizei, şi mi-am 
lipit fruntea de plasa de sârmă. Sirma era rece şi tăioasă şi 
mi-am întors capul de pe-o parte pe alta ca s-o simt cu 
amândoi obrajii şi-am adulmecat briză. Vine toamna, mi-am 
zis, simt mirosul acru de melasă al silozurilor vibmnd în aer 
ca un clopot - un miros ca atunci când cineva a dat foc 
frunzelor de stejar şi le-a lăsat să ardă mocnit peste noapte 
pentru că-s prea verzi. 

Vine toamna, mă tot gândeam eu, toamna; ca şi când ăsta 
ar fi fost lucrul cel mai ciudat. Toamna. Chiar aici, afară, 
fusese nu demult primăvară, apoi vară, iar acum e toamnă - 
asta-i neîndoielnic o idee curioasă. 

Mi-am dat seama că încă-mi ţineam ochii închişi. Îi în- 
chisesem când îmi lipisem obrazul de plasă, de parcă mi-ar 
fi fost teamă să privesc afară. Acuma trebuia să-i deschid. 
Am privit afară pe fereastră şi-am văzut pentru prima dată 
că spitalul era undeva la ţară. Luna ahf. A se ridicase peste 
păşuni; obrazul îi era brăzdat şi julit unde tocmai scăpase 


din lăstărişul încurcat de stejar şi madronă de pe dunga 
orizontului. Stelele dimprejurul lunii au pălit; se făceau mai 
luminoase şi mai bărbate cu cât se depărtau de cercul de 
lumină în care împărțea lună uriaşă. Mi-am adus aminte 
cum băgasem de seamă acest lucru când am ieşit odată la 
vânătoare cu Iatucă şi cu unchii mei, stând întins şi 
înfăşurat în păturile ţesute de bunica, la o bucăţică de drum 
mai la vale de locul unde bărbaţii şedeau pe vine în jurul 
focului într-un cerc mut. Trecându-şi din mână-n mână o 
bărdacă de doi litri cu racr.ru de cactus. Priveam luna 
aceea mare a preriei din Oregon, aninată deasupră-mi, cum 
ruşinează toate stelele dimprejur. Am rămas treaz ca s-o 
privesc, să văd dacă luna pălea vreodată ori, dacă stelele se 
aprindeau mai tare, până ce rouă a-nceput să mi se-adune 
pe obraji şi-a trebuit să-mi trag pătura peste cap. 

Ceva a mişcat pe câmpul de sub fereastra mea - iscând un 
păienjeniş de umbre pe iarbă până a dispărut dup-un gard 
de mărăcini. Când se-ntoarse-n fugă îndărăt spre un loc 
unde-l puteam zări mai bine, am descoperit că era un câine, 
o corcitură tânăra şi hoinară ce plecase pe furiş de-acasă ca 
să afle ce lucruri se petreceau pe întuneric. 

Adulmeca găuri de veveriţe râmătoare, nu cu gândul de-a 
se apuca să scurme-n căutarea vreuneia, ci doar ca să afle 
cu ce se-ocupau la ora aia. Îşi vâra botu-n câte-o gaură, cu 
fundul avântat în sus şi coada muncind vârtos, apoi o 
zbughea spre alta. Luna lucea în juru-i pe iarba umedă şi 
când fugea lăsa în urma lui pete ca de vopsea întunecată pe 
luciul afniliu al pajiştii. Galopând de la o galerie inteuntă la 
alta, deveni atât de absorbit de ce i se întâmpla - cu luna 
acolo sus. Cu noaptea adâncă şi boarea de vânt atât de 
plină de miresmele sălbatice care-l pot îmbăta pe orice 
căţelandru - că simţi nevoia să se trântească pe spate şi să 
se tăvălească-n iarbă. Se zbătu şi se zvârcoli-mprejur ca un 
peşte, cu spinarea arcuită şi burtă-n sus şi, cina se aburcă 
iar în picioare şi se scutură, o bură de apă i se desprinse din 
blană, sticlind că nr. şte solzi argintii în bătaia lunii. 


Amuşină din nou toate găurile cu iuţeală, ca să-şi 
întipărească mirosurile, apoi deodată încremeni c-o labă 
ridicată, capul înclinat într-o parte, eiuVnd urechea. Am 
ascultat aşa multă vreme. Apoi. De la mare depărtare, s-a 
auzit un gâlgâit ascuţit şi vesel, abia conturat, dar venind 
toj; mai aproape. Gâşte de Canada plecând în sud pentru 
vremea iernii. Asta mi-a amintit de ci 1 ă prudă şi târâş pe 
burtă am făcut la viaţa mea îneereând să dobor o gâscă 
sălbatică, fără să fi reuşii vreodată. 

Am încercat, să mă uit şi eu încotro se tyta tainele, Să văd 
dacă nu cumva puteam zări stolul, dar era prea întuneric. 
Ţipătul g işieior se apropia iot mai mult, până ce păru că 
stolul zboară chiar prin dormitor, deasupra capului meu. 
Apoi trecu prin dreptul lunii - un şirag neguriu, alungit, 
desfăşurat în formă de V de gânsacul din frunte, O clipă 
gânsacul acela se pomeni drept în mijlocul cercului de 
lumină, mai mare decât ceilalţi, o crace neagră ce-şi 
desfăcea şi închidea braţele, apoi trase după el V-ul în afara 
luminii, pe cerul întunecat. V 

Le-am ascultat cum se pierd în depărtare, până ce nu mai 
auzeam în urechi decât am ntirea ţipetelor lor. Câinele încă 
le mai putu auzi multă vreme după mine. Rămăsese 
nemişcat, c-o labă ridicată; nu se clinti, şi nu latră când 
trecură pe deasupra lui. Când nu le mai putu auzi nici el, o 
porni în salturi în direcţia în care se făcuseră nevăzute, 
spre şosea, alergând grav şi întins de parcă se ducea la o- 
ntâlnire. Mi-ara ţinut respiraţia şi-am prins cu urechea 
lipăitul labelor lui mari pe iarbă cum fugea; apoi am auzit o 
maşină accelerând la ieşirea din curbă. Lumina farurilor 
mătură cerul peste umărul şoselei, apoi scrută întunericul 
de pe şosea. Am urmărit câinele şi maşina cum se-n-dreaptă 
spre acelaşi punct de pe caldarâm. 

Câinele ajunsese aproape de parapetul de fier de la 
marginea câmpului, când am simţit că mi se furişează 
cineva la spate. Doi oameni. Nu m-ara întors, dar ştiam că-i 
negrul eăruia-i zice Geever şi infirmiera cu semnul din 


naştere şi crucifixul atârnat de gât. Am auzit murmurul 
fricii învârtejindu-mi-se în cap. Negrul rn-a apucat de-un 
braţ şi m-a răsucit. 

— Îl iau eu, zice. 

— E răcoare aici la fereastră, îmi zice infirmieră, Şfei crezi 
c-ar fi mai bine să ne-ntoarcern frumuşel în patul nostru 
plăcut şi cald? 

— N-aude, îi spune negrul îl duc eu. Tot mereu. Îs: i 
desface cearşafurile şi se preumblă primprejur. 

lar eu mă pornesc, în timp ce ea face un pas înapoi şi 
zi.ee? 

— Da, chiar te rog - către negru. 

Îşi tot ffământă lanţul care-i coboară pe gât, Acasă 
obişnuieşte să se-nchidă-n baie, se dezbracă şi-ncepe să-şi 
frece cu crucifixul urma aceea întunecată ce-i coboară din 
colţul gurii într-o. Jcnie subţire peste urrâăr şi skti. O freacă 
şi-o fot freacă şi-o imploră pe Fecioara Maria să tune şi să 
fulgere, dar semnul rămâne la locul său. Se uită-n-oglindă şi 
bagă de seamă că-i mai întunecat ca niciodată. În cele din 
urmă apucă o perie de sârmă din acelea folosite la răzuirea 
vopselei de pe ghete şi-şi freacă semnul, îşi trage cămaşa de 
noapte peste pielea crudă şi mustindă şi se târăşte-n pat. 

Dar ea-i prea plină de spurcăciunea aceea. În timpul 
somnului îi urcă pe gătlej şi-i podideşte gura, picurând 
afară la colţul gurii ca un fel de spută roşiatică, alunecând 
pe gât, şi peste piept. Iar dimineaţa pricepe că-i iar pân- 
gărită şi-şi zice atunci că nu poate să vină dinlăuntrul ei - 
cum ar putea să vină, aşa bună catolică cum e să? 

— Cică i se trage de la faptul că lucrează serile într-un 
salon fe bşrbaţi păcătoşi ca mine. E numai vina noastră,. Şi- 
o să ne plătească „a pentru asta de-are să fie ultimul lucra 
ce-l va mai face pe lume. Iare-aş fi vrut să se trezească 
McMurphy şi să-mi sară-n ajutor. 

— Leagă-l de pat. Doranu Geever, şi eu am să-i pregătesc 
medicaţia.” 

În şedinţele de terapie în grup se dau la; 


Iveală plângeri aşa de vechi, demult îngropate, că lucrurile 
la care se referă s-au şi schimbat între timp. Acum că-l au 
pe McMurphy care să-i susţină, băieţii încep să tabere cu 
gura pe tot ce s-a-ntâmplat vreodată în secţie şi nu le-a fost 
pe plac. 

— De ce trebe să fie dormitoarele-ncuiate la sfârşit de 
săptămmă? O să-nt rebe Cheswick sau altul. Nu poate omul 
să-şi vadă singur de trebi nici măcar în zilele de odihnă? 

— Da, dom şoară Ratched, reia şi McMurphy, de ce? 

— Dacă dormitoarele ar rămâne descuiate, cum am 
constat şi din trecut, voi oameni buni, v-aţi reîntoarce în pat 
după gustare. 

— Şi ăsta-i un păcat de. Moarte? Vreau să zic, şi oamenii 
normali rămân în pat până târziu în zilele de odihnă. 

— Voi însă vă aflaţi aici, va zice ea repetându-ne-o a suta 
oară, din pricina neputinței voastre dovedite de-a vă adapta 
la societate. Doctorul şi cu mine avem convingerea că fiece 
minut petrecut în compania celorlalţi are, cu unele excepţii, 
valoare terapeutică, în vreme ce fiece minut petrecut în 
visare de unul singur doar vă accentuează izolarea. 

— Ăsta-i motivul pentru care trebuie să se-adune cel puţin 
opt inşi înainte să poată fi duşi la terapia ocupaţianală ori la 
educaţia fizică, sau careva din ei la şocuri? 

— Într-adevăr. 

— Vreţi să spuneţi că-i semn de boală dacă vrei să stai 
singur? 

— N-am zis asta. 

— Vreţi să spuneţi că, dacă mă duc la privată ca să mă 
uşurez, va trebui să car cu mine cel puţin şapte ortaci ca să 
nu mă lase să cad în visare pe budă? 

Mai nainte ca ea să poată răspunde, Cheswick sare-n 
picioare şi-ncepe să răcnească la ea: 

— Aşa, asta vreţi să ziceţi? 

Şi ceilalţi „activi” adunaţi în salon prind glas: 

— Da, da, asta vroiaţi să spuneţi? 


Ea va aştepta ca ei să se domolească şi şedinţa să revină la 
un ton normal, apoi va spune calmă: 

— Dacă voi, oameni buni, vă mai potoliţi şi vă purtaţi ca un 
grup responsabil de adulţi şi nu o liotă de ţânci de pe 
terenul de joacă, atunci poate c-o să întrebăm doctorul dacă 
e de părere că o schimbare în regulamentul secţiei ar fi 
acum în beneficiul vostru. Domnule doctor? 

Toată lumea ştie ce va răspunde doctorul şi-nainte să 
apuce el să spună ceva, Cheswick se lansează cu o altă 
plângere: 

— Dar cum rămâne cu ţigările noastre, dom şoară 
Ratched? 

— Da, cum rămâne cu ele? Mormăie „activii”. 

De data asta McMurphy se-ntoarce spre doctor şi-i 
adresează direct lui întrebarea, până să nu intervină Sora 
şefă. 

— Da, doctore, cum rămâne cu ţigările? Cum are ea 
dreptul să ne reţină ţigările - ţigările noastre - grămadă pe 
pupitru de colo de parc-ar fi averea ei, şi să ne dea cu 
ţârâita câte-un pachet pe zi atunci când are chef? Nu-mi 
convine să cumpăr un cartuş de ţigări şi să vină nu-ştiu-cine 
să-mi spună când să le fumez. 

Doctorul şi-a aplecat capul în aşa fel îhcât s-o poată privi 
pe Sora şefă prin ochelari. Nu aflase de faptul că ea 
confisca surplusul de ţigări ca să pună capăt jocului de cărţi 
cu mize. 

— Ce-i chestia asta cu ţigările, domnişoară Ratched? Nu- 
mi vine să cred ce-am auzit. 

— Socotesc, domnule doctor, că trei, patru şi uneori chiar 
cinci pachete de ţigări pe zi sunt prea multe pentru ca să le 
fumeze un singur om. Or tocmai asta părea să se-ntâmple 
săptămâna trecută - după venirea domnul McMurphy - şi 
de aceea m-am gândit c-ar fi mai bine să pun sub control 
cartuşele de ţigări cumpărate la cantină şi să eliberez 
fiecărui om numai câte-un pachet pe zi. 

Laximum două. A vi se lasă înapoi 


McMurphy se apleacă înainte pe scaun şi-i şopteşte lui 
swick, dar destul de tare ca s-audă toată lumea: 

— Umblă zvonul că următoarea ei hotărâre o să fie-n tură 
cu drumurile la budă; nu numai că trebe să cari ine şapte 
amici, clar ţi se limitează drumurile la bwdă - Nci când îţi 
permite ea. N fotoliu şi se pune pe-un râs aşa de. Rac, că 
nimeni na mai apucă să spună un cuvânt vreme de-un 
minut. 

McMurphy se anr.za de minune pe seama tărăboiului pe 
care-l isca şi cri vi că era şi puţin nedumerit că personalul 
nu făcea presiuni prea mari asupra lui, surprins mai ales că 
Sora, şefă nu avea mai multe să-i spună. 

— Credeam că-i. Mai tare acvila băiună, îi zise el lui 
Harding după una din şedinţele terapeutice. Poate că nici 
eu i-a trebuit altceva ca să se dea pe brazdă decât o trântă 
bună. Fapt e că se poartă - şi aici se încruntă - de parcă-ar 
avea încă toate atuurile în mâneca-i albă. 

El se ara uză în continuare de toate câte ie făcea, cam 
până miercurea din săptămâna următoare. Apoi se dumiri 
de ce Sora şefă era aşa de sigură de cărţile ei. Miercurea-i 
ziua când ne împachetează pe toţi care încă avem bube şi 
ne duc la bazinul de înot, cu sau fără voia noastră. Când mai 
era ceaţă în salon, obişnuiam să m-ascund în ea ca să scap. 
Bazinul mă speria întotdeauna; întotdeauna mă temeam c-o 
să-mi treacă apă peste cap şi c-o să mă-nec, c-osămă 
soarbă apa pe scurgătoare drept în mare. Când eram copil 
nu mi-era frică de râul Columbia; mă mişcăm pe schelăria 
de deasupra cascadei împreună cu oamenii mari, căţărând- 
u-mă peste tot, înconjurat din toate părţile de mugetul 
verde-alburiu al apei şi de bura ceţoasă care descria 
curcubeie. Fără să am măcar cuie la încălțări precum 
ceilalţi bărbaţi. Dar când l-am văzut pe Tatucă începând să 
se sperie de una şi de alta, m-am înfricat şi eu, aşa că nu 
mai puteam, răbda nici măcar o gârlă până la genunchi. 

Am ieşit din vestiar şi bazinul se vălurea şi clipocea, plin de 
bărbaţi despuiaţi; chiotele şi răcnetele ricoşau din tavanul 


înalt aşa cum se-ntâmplă în bazinele închise. Tuciuriii ne 
minară în turmă spre apă. Era plăcuţă şi călduţă dar n- 
aveam chef să mă depărtez de margine (negrii se plimbi pe 
margineabazinului cu prăjini lungi de bambus cu care ne 
împing la o parte dacă încercăm să ne cramponăm de 
laterală), aşa că m-am ţinut pe lângă McMurphy ştiind că pe 
el nu-l vor sili să intre-n apa adâncă dacă nu voia. 

EI vorbea cu supraveghetorul bazinului, iar eu rămă-sem 
la vreo doi metri mai încolo. McMurphy trebuie că se afla 
într-o groapă, căci era nevoit să calce apa în vreme ce eu 
stăteam frumugşel cu tălpile pe fundul bazinului. 
Supraveghetorul nostru stătea în picioare pe buza 
bazinului; avea un fluier şi-un maiou cu numărul secţiei pe 
el. El şi cu McMurphy ajunseră să vorbească despre 
diferenţa dintre spital şi puşcărie, şi McMurphy îi spunea cu 
cât mai bine i se părea în spital. Supraveghetorul nu era 
aşa de sigur. L-am auzit zicând că, de pildă, internarea într- 
un spital nu era totuna cu condamnarea la pârnaie. 

— Te condamnă la puşcărie şi-ai un soroc înaintea ta la 
care ştii c-o să-fii pus în libertate, zise el. 

McMurphy se opri din joacă lui cu apa. Înotă încet spre 
marginea bazinului şi se agăţă de ea, ridicând ochii spre 
supraveghetor. 

— Şi cum e dacă eşti internat? Îl întrebă el dup-o pauză. 

Păzitorul nostru ridică din umerii lui musculoşi şi-n-cepu 
să tragă de panglica fluierului agăţat de gât. Era un vechi 
jucător profesionist de fotbal, cu urme de cram-poane pe 
frunte, şi din vreme în vreme când părăsea să-îonul lui un 
semnal i se declanşa în fundul privirii şi bu-zele-i începeau 
să împroaşte în jur cu numere şi el se lăsa pe brânci în 
poziţie de atac şi sărea să placheze vreo infirmieră rătăcită, 
năpustindu-i umărul în rinichi ca să-i facă loc mijlocului său 
să ţâşnească prin breşa creată. De aceea-l ţineau în salonul 
„agitaţilor”; ori de câte ori nu era de serviciu la bazin, se 
puteau aştepta la asemenea chestii. 


Ridică din nou din umeri la întrebarea lui McMurphy, apoi 
aruncă o privire în dreapta şi-n-stingă să se-asigure că 
negrii nu erau prin preajmă şi îngenunche aproape de 
muchia bazinului. Îşi întinse spre examinare braţul. 

— Vezi ghipsul aşa? 

McMurphy se uită nedumerit la braţul vânjos. 

— Dar n-ai pic de ghips pe braţul ăsta, amice. 

Supraveghetorul surâse. 

— Ba da. Ghipsu-i acolo pentru că m-am ales c-o fractură 
tare păcătoasă în ultimul meci cu Tuciuriii. Nu pot trage 
echipameritu pe mine până ce nu se leagă osu şi-mi scot 
ghipsul. Infirmiera din salonul meu mi-a zis că-mi tratează 
braţul în secret. Da, omule, a zis că dacă nu-l forţez ori mai 
ştiu eu ce, o să-mi scoată ghipsu şi-o să mă pot întoarce la 
club. 

Îşi propteşte pumnii închişi pe cimentul ud şi ia o poziţie 
de sprijin într-o mâna să vadă cum îi rezistă braţul. 
McMurphy îl urmări o vreme, apoi îl întrebă de când 
aşteaptă el să afle că braţu i s-a vindecat şi că poate părăsi 
spitalul. Supraveghetorul se ridică încet de jos şi-şi şterge 
braţul. Pare jignit de întrebarea lui McMurphy, ca şi când ar 
fi fost acuzat că-i prea molâu şi că-şi linge doar rănile. 

— Io am fost încredinţat spitalului, zice el. Aş fi plecat pân- 
acum dac-ar fi fost după mine. Poate că n-aş fi putut juca în 
prima echipă cu în ina asta betegită, da măcar puteam 
împături prosoape, nu? Puteam să fac ceva. Infirmierea aia 
din secţie-i tot spune doctorului că încă nu-s gata. Nici ca 
să-mpăturesc prosoape-n vestiaru ăla mic şi-mpuţit nu-s 
gata. 

Se-ntoarse şi se duse înapoi la scaunul său, se caţără pe 
scăriţa lui ca o gorilă beată, chiorându-se de sus la noi, cu 
buza inferioară răsfrântă mult înainte. 

— M-au înhăţat pentru beţie şi scandal, şi mă aflu aici de 
opt ani şi opt luni, zise. 

McMurphy îşi făcu vânt spre largul bazinului, călcând apa 
şi reflectând la cele auzite. El fusese condamnat la şase luni 


de muncă silnică şi isprăvise două din ele, îi mai rămăseseră 
patruşi patru lunii se păreau prea destule ca să le petreacă 
închis orişiunde. Stătuse aproape o lună în casa asta de 
nebuni şi poate că era mult mai bine aici decât la ferma 
penală, dacă puneai la socoteală paturile comode şi sucul 
de portocale la micul dejun, dar era mai rău dacă trebuia să 
petreacă aici câţiva ani. Înotă spre scările de la capătul cu 
apă mică al bazinului şi rămase să şadă acolo tot restul 
programului, trăgându-se de smocul de lină de pe piept şi 
încruntându-se. Văzându-l cum sade încruntat de unul 
singur, mi-am amintit de cuvintele Sorei şefe din şedinţă şi 
iar m-a apucat frica. 

Când au suflat din fluier ca să ieşim afară şi-am por-nât-o 
cu toţii împleticindu-ne spre vestiar, ne-am ciocnit de 
cealaltă secţie care intra în bazin pentru ora ei, iar în cada 
pentru spălat picioarele am dat de puştiul din salonul lor. 
Avea o căpăţână enormă, rozalie şi spongioasă ca buretele, 
şolduri şi picioare puhave - de parcă ar fi fost un balon 
umplut cu apă şi gâtuit la mijloc - şi zăcea culcat pe-o rina 
în cadă, scoțând sunete de focă adormită. Cheswick şi cu 
Harding l-au ajutat să se-aburce în picioare, dar el s-a 
culcat imediat la loc. Capuli se bălâăngănea prin apa cu 
dezinfectant. McMurphy îi urmări cum, încercau să-l 
proptească iar pe picioare: 

— Ce dracu o mai fi şi cu ăsta? Întrebă el. 

— Are hidrocefalie, îi explică Harding. Un fel de tul-burare 
limfatică, presupun. Capuli se umflă cu lichid, Dă-ne o mina 
de ajutor să-l ridicăm în picioare. 

Cum îi dădură drumul, puştiul se culcă la loc în cadă; 
expresia feţei lui era neajutorată, răbdătoare, încăpăţânată; 
gura îi salivă şi scotea băşici în apa lăptoasă. Harding îşi 
repetă rugămintea către McMurphy ca să le dea o mina de 
ajutor, şi el împreună cu Cheswick se aplecă iar asupra 
puştiului. Mc Murphy îi împinse la o parte şi trecu peste cel 
culcat, sprg, duş. 


— Lăsaţi-l să zacă, zise el spălându-se sub duş. Poate că- 
nu-i place apa adâncă. 

Vedeam bine schimbarea. Ziua următoare-i surprinse pe 
toţi din salon sculându-se devreme şi frecând latrina până 
ce ajunse să strălucească de curăţenie, apucându-se apoi să 
lustruia-scă şi podeau holului când i-o cerură tuciuriii. Toţi 
erau surprinşi în afară de Sora şefă, care se purta ca şi 
când nimic n-ar fi fost ieşit din comun. 

Iar în după-amiaza aceea, în timpul şedinţei terapeutice, 
când Cheswick se ridică şi zise că toată lumea era de 
părere că trebuia întreprins ceva în problema ţigărilor, 
adăugind: „Doar nu-s ţinc ca s-ascundeţi ţigările de mine ca 
pe nişte prăjituri! Vrem să se facă ceva în chestia asta, nu-i 
aşa, McMurphy?” şi aşteptă sprijinul lui McMurphy. Se 
alese doar cu tăcerea acestuia. 

Întoarse privirea spre colţul lui McMurphy. Toţi se uitară 
într-acolo. McMurphy era la locul lui, studiind pachetul de 
cărţi care apărea şi dispărea în palmele sşie. Nici măcar nu 
ridică ochii de la ele. Se lăsă o tăcere apăsătoare; nu se mai 
auzea decât fâşiitul cărţilor unsuroase şi respiraţia grea a 
lui Cheswick. 

— Vreau să se facă ceva! Ţipă Cheswick încă o dată. Nu-s 
un ţine mucos! 

Bătu cu piciorul în podea şi aruncă o privire disperată 
împrejur, ca de prunc rătăcit gata să izbucnească-n lacrimi. 
Îşi strânse amândoi pumnii şi-i lipi de pieptul său feciorelnic 
şi rotund. Pumnii îi arătau ca nişte mingi rozalii pe fondul 
verde, şi erau aşa de tare încleştaţi că-l făceau să tremure. 

Niciodată nu păruse prea mare; era scund şi prea gras şi 
avea un început de chelie în creştetul capului ce-arăta ca un 
dolar trandafiriu, dar cum stătea singur în picioare în 
mijlocul salonului comun, arăta de-a dreptul pitic. Întoarse 
ochii spre McMurphy, dar nu i se răspunse la privire, apoi 
trecu în revistă şirul „activilor” implorând ajutor. De fiecare 
dacă când vreunul întorcea ochii, refuzând să-i dea un 
sprijin, panica de pe chipul lui creştea. În cele din urmă 


privirea i se poticni în dreptul Sorei şefe. Bata din nou cu 
piciorul în podea. 

— Vreau să se facă ceva! M-auziţi? Vreau să se facă ceva! 
Ceva! Ceva! Ce. 

Cei doi vlăjgani negri îi apucară mâinile pe la spate, şi 
negrul cel pirpiriu aruncă o chingă peste el. Cheswick se 
dezumflă ca un balon scurt şi vlăjganii îl târâră spre salonul 
„agitaţilor”; se auzea bufnetul istovit al trupului său cum îl 
săltau pe scări în sus. Când cei doi negri reveniră şi se- 
aşezară, Sora şefă se întoarse spre şirul „activilor” din faţa 
ei şi-i fixă cu privirea. Nimeni nu mai scosese o vorbă de la 
plecarea lui Cheswick. 

— Mai există observaţii, întrebă ea, cu privire la 
raţionalizarea ţigărilor? 

Cercetând cu privirea şirul de feţe ce se rânduiau 
mahmure pe peretele opus, ochii mi s-au oprit în cele din 
urmă asupra lui McMurphy în fotoliul său din colţ, absorbit 
de tăiatul cărţilor de joc c-o singură mână. Şi tuburile albe 
din tavan încep din nou să-şi reverse lumina îngheţată. O 
simt, razele lor mă lovesc în stomac. 

De când McMurphy nu mai sare-n ajutorul nostru, unii 
„activi” se sfătuiesc şi-şi zic că el tot vrea s-o ducă pe. Sora 
şefă, că pasămite a fost avertizat, cum că ea vrea să-l 
paşaporteze sus la „dereglaţi” şi de-aceea s-a hotărât s-o ia 
încetişor o vreme, să nu-i dea ocazia. Alţii îşi închipuie c-o 
lasă doar să se relaxeze, ca apoi să se năpustească c-o 
chestie nouă asupra ei, una şi mai deşucheată ca pân-acum. 
Îi aud şoptind între ei pe la colţuri, duşi pe gânduri. 

Dar eu ştiu de ce-o face. L-am auzit vorbind cu paznicul 
bazinului. S-a făcut şi el mai prudent, asta-i tot. Aşa ca 
Tatucă, atunci când şi-a dat seama că nu poate birui ceata 
aia de la oraş care convinsese guvernul să ridice acolo 
barajul pentru că le aducea bani şi un loc de muncă şi 
pentru că-n felul ăsta scăpau şi de satul nostru: tribul ăla de 
indieni pescari n-avea decât să-şi ia-n spinare colibele 
puturoase şi cele două sute de mii de dolari şi să se care-n 


altă parte! Tatucă fusese isteţ că semnase hârtiile; n-avea 
nimic de câştigat dacă dădea ofertei lor cu piciorul. 
Guvernul tot ar fi pus laba pe locul nostru, mai curând ori 
mai târziu; aşa măcar tribul era bine plătit. Fusese lucrul 
cel mai deştept. Şi McMurphy făcea un lucru deştept. Îl 
înţelegeam foarte bine. Cedase pentru că ăsta era lucrul cel 
mai deştept, şi nu pentru vreunul din motivele inventate de 
„activi”. Nu mărturisise asta, dar eu o ştiam şi-mi ziceam 
că-i lucrul cel mai isteţ. Îmi repetam la nesfârşit: e cel mai 
bine aşa. Ca şi-atunci când te piteşti undeva. E lucrul cel 
mai isteţ, nimeni nu poate zice altminteri. Eu ştiu ce face. 

Apoi într-o bună dimineaţă, află adevărul şi „activii”, 
pricep şi ei motivul purtării lui şi că explicaţiile năsocite de 
ei nu-s decât minciuni ca să se autoamăgească. El nu 
pomeneşte nimic de discuţia pe care-a avut-o cu paznicul, 
dar ei au aflat. Îmi închipui că Sora şefă o fi răspândit şti- 
rea-n cursul nopţii pe toate firele ascunse-n podeaua 
dormitorului, căci ei ajung să se dumirească toţi deodată. 
Se vede după felul cum îl privesc pe McMurphy când el 
intră-n dimineaţa aceea în salonul de zi. Nu arată c-ar fi 
supăraţi pe el, nici măcar dezamăgiţi, căci înţeleg la fel de 
bine ca şi mine că singura cale de-a o face pe Sora şefă să-i 
ridice conscrierea e să se poarte cum vrea ea, dar totuşi 
încă-l privesc ca şi când ar fi voit ca lucrurile să fi stat 
altminteri. 

Chiar şi Cheswick arată că-l înţelege pe McMurphy şi nu-i 
poartă pică pentru că nu s-a amestecat şi n-a făcut tărăboi 
pentru ţigări. S-a întors de sus în aceeaşi zi în care Sora 
şefă a răspândit ştirea către toate păturile, şi i-a spus 
personal lui McMurphy c-a priceput de ce s-a purtat aşa, c- 
a fost cu siguranţă lucrul cel mai isieţ şi că, dacă el ar fi 
ştiut că Mack e conscris, nu l-ar fi pus niciodată într-o 
asemenea situaţie ca deunăzi. I-a spus lui McMurphy toate 
astea în vreme ce eram iarăşi duşi spre bazinul de înot. Dar 
chiar când am ajuns acolo, a adăugat că totuşi tare-ar fi 
vrut să se fi putut face ceva, apoi a sărit în apă. Şi şi-a prins 


nu se şl ie cum degetele în grătarul de pe scurgerea 
bazinului, de nici supraveghetorul cel vânjos, nici 
McMurphy „i nici cei doi negri nu i-au putut desprinde şi, 
până să găsească o şurubelniţă şi să desfacă grătarul şi să-l 
aducă pe Cheswick la supra faţă cu degetele-i roze- 
albăstrui încă încleştate pe grătar, s-a înecat. 

MAI SUS DE MINE, PE RÂNDUL CE-ASTEAPTA masa de 
prânz, văd cum zboară o tavă-n cer, un nor de plastic verde 
din care plouă cu lapte, mazăre şi supă de legume. Sefelt 
zvâcneşte din rând într-un picior, cu ambele mâini 
răşchirate în sus, cade pe spate într-un arc încremenit, şi 
albul ochilor i se bulbucă spre mine peste cap. Scăfârlia îi 
izbeşte podeaua de dale c-un trosnet ca de lespezi sub apă, 
şi el rămâne arcuit astfel, ca un pod care tremură-n 
convulsii. Fredrickson şi Scanlon sar să-l ajute, dar negrul 
cel mătăhălos îi împinge la loc în rând şi scoate iute din 
buzunarul de la spate o bucată de lemn tegşit, înfăşurat cu 
bandă şi c-o pată cafenie pe el. Desface cu forţa gura- 
ncleştată a lui Sefelt şi-i vira lemnul între maxilare, şi aud 
cum acesta se crapă sub muşcătura lui Sefelt. Simt gustul 
aşchiilor de lemn în gură. Convulsiile lui Sefelt se mai 
răresc dar devin mai puternice, muncin-du-i trupul şi 
făcându-l să zvâcnească-n sus arcuit, apoi lăsându-l să cadă 
- ridicări şi căderi tot mai rare, până ce vine Sora şefă şi se- 
apleacă deasupră-i şi el se topeşte de tot într-o baltă 
cenuşie şi nevolnică pe podea. 

Ea-şi împreunează mâinile în faţa pieptului, ar putea ţine 
şi-o lumânare, şi se uită spre podea la ce-a mai rămas din el, 
prelingându-se pe crăcii pantalonilor şi pe mâneci. - 

— Domnul Sefelt? Întreabă ea pe negru. 

— Înî, chiar el. 

— Negrul se luptă să-şi recâştige lemnul. 

— Domnu Sii-fel. 

— Şi domnul Sefelt ne declară că nu mai are nevoie de 
medicaţie. 


Clatină din cap, se retrage un pas din calea lui cum se- 
ntinde într-o baltă spre pantofii ei albi, ridică apoi capul şi 
priveşte semnificativ spre cercul „activilor” care s-au strâns 
să-l vadă. Clatină din nou din cap şi repetă: 

— Că nu mai are nevoie de medicaţie. 

Faţa îi e surâzătoare, miloasă, răbdătoare şi scârbita, toate 
la un loc - o expresie îndelung studiată. McMurphy n-a mai 
văzut aşa ceva. 

— Dar care-i necazu cu el? Întreabă. 

Ea rămâne cu ochii lipiţi de baltă aceea, zicând fără să se- 
ntoarcă spre McMurphy: 

— Domnul Sefelt e epileptic, domnule McMurphy. Ceea ce- 
nseamnă că-l pot apuca asemenea crize în orice moment 
dacă nu urmează prescripţiile medicale. Dar el pare să ştie 
mai bine. L-am avertizat c-aşa se va-ntâmpla dacă nu-şi ia 
medicamentele. Şi totuşi el ţine neapărat să se poarte ca un 
copil. 

Fredrickson iese din rând cu sprâncenele zburlite. E-un 
Ins vinos, albinos, cu păr blond şi sprâncene aţoase de-a- 
ceeaşi culoare, cu maxilarul prelung, care din când în când 
face pe durul, aşa cum încercase şi bietul Cheswick - urlă şi 
spumegă şi suduie pe vreo infirmieră, amenin-ţând c-o să 
părăsească locul ăsta împuţit! Ei îl lasă-n-totdeauna să 
răcnească şi să-şi agite pumnul până ce se potoleşte, după 
care-i zic că, dac-ai isprăvit, domnule Fredrickson, uite- 
acum ne ducem să batem la maşină externarea dumitale - 
apoi fac pariuri în camera de gardă câte minute-or să 
treacă până ce el va veni să le bată cu degetele-n geam, 
rugându-i c-o mutră spăsită să-l ierte şi să uite vorbele lui 
spuse la mânie, să mai ţină hârtiile alea la dosar o zi sau 
două, bine? 

Acum se-apropie de Sora şefă, scuturându-i pumnul sub 
nas. 

— Ah, asta era? Asta era, deci? Ai să-l răstigneşti pe cruce 
pe bietul Seef ca şi când v-ar face totul în ciudă? 


Ea-i pune o mina liniştitoare pe braţ şi pumnul lui se 
desface. 

— E-n ordine, Bruce. Prietenul dumâtaâe o să-şi revină. Se 
pare că nu şi-a luat Dilantinul. Pur şi simplu n-am idee ce 
face cu el. 

O ştie la fel de bine ca oricare din noi: Sefelt ţine capsulele 
în gură şi le dă mai târziu lui Fredrickson. Lui Sefelt nu-i 
place să le ia din pricina „efectelor secundare 
dezastruoase”, cum le numeşte, iar Fredrickson preferă 
doza dublă căci se teme ca de moarte de vreo criză. Sora 
şefă a aflat asta, se-aude din vocea ei, dar văzând-o acolo, 
aşa de bună şi de-nţelegătoare, ai zice că habar n-are de ce 
se petrece între Fredrickson şi. Sefelt. 

— Daaa, face Fredrickson, dar nu se mai poate mo” bâliza 
pentr-un nou atac. Da, mă rog, nu-i nevoie să te porţi aşa ca 
şi când totul s-ar reduce pur şi simplu la faptul de-a. Lua 
sau a nu lua pilulele. Ştii doar cât se necăjeşte Sefelt de 
cum arată şi că muierile zic că-i urât, şi mai ştii că socoteşte 
Dilantinul. 

— Ştiu, zice ea şi-l atinge iar cu mâna. Şi pentru faptul eă-i 
cade părul dă vina pe Dilantin. Sărmanul bătrâneL. 

— Dar nu-i aşa bătrân! 

— Ştiu, Bruce. 

— De ce te enervezi aşa? N-am înţeles niciodată ce se 
petrece între dumneata şi amicul dumitale de trebuie 
mereu să te aperi/ 

— Păi, la naiba, asta e! Zice el, şi-şi înfundă pumnii în 
buzunare. 

Sora şefă se-apleacă şi şterge un petec de podea, apoi se 
aşază într-un genunchi şi începe să-l adune pe Sefelt într-o 
formă acceptabilă. Îi zice negrului să rămână cu sărmanul 
bătrânel, iar ea se va duce să trimită un. Pat pe rotile după 
el; să-l împingă-n dormitor şi să-l lase să doarmă tot restul 
zilei. Când Se ridică atinge braţul lui Fredrickson cu mâna, 
iar el mormăie: 


— Dar, dar şi eu trebuie să iau Dilantin, ştiţi prea bine. De 
aceea înţeleg ce se petrece cu Sefelt. Vreau să zic de aceea 
- ah, la naiba. 

— Înţeleg, Bruce, prin ce trebuie să treceţi amândoi, dar 
nu eşti de părere că orice-i mai bine ca asta? 

Fredrickson se uită încotro arată ea cu degetul. Sefelt şi-a 
revenit pe jumătate, respiraţia lui profundă, umedă şi 
şuierătoare umflându-i pieptul. Pe tâmplă i se lăţeşte un 
cucui ca un nod putred de lemn, acolo unde s-a lovit, iar pe 
lemnul negrului apare o spumă roşiatică unde acesta i se 
afundă-n gură; pupilele îşi fac treptat apariţia în globul alb 
al ochilor. Mâinile-i zac răstignite de ambele părţi ale 
corpului cu palmele-n sus şi degetele deschizându-se şi 
închizându-se în spasme, aşa cum le-aml văzut zvâcnind şi 
la oamenii ăia legaţi de măsa-n formă de cruce, fumul 
înălţându-se-n fuioare din palmele lor din pricina curentului 
ce trece prin ele. Sefelt şi Fredrickson n-au fost niciodată la 
„prăvălia de şocuri”. Ei sunt în aşa fel concepuţi că-şi 
fabrică propriul curent, înmagazinându-l pe şira spinării de 
unde poate fi declanşat când o ia razna - dacă-i cazul chiar 
şi-n timpul cât ascultă poanta unui banc deocheat, încât 
înţepenesc ca loviți în moalele capului. Nu mai trebuie 
nimeni să se-obosească să-i trin la şocuri. 

— Sora şefă îl smuceşte uşor pe Fredrickson de. Braţ, ca 
pentru a-l trezi din somn, şi repetă: 

— Chiar dacă pui la socoteală toate efectele dăunătoare 
ale medicamentului, nu crezi că-i mai bine decât asta? 

În timp ce cască ochii spre podea, sprâncenele lui 
Fredrickson se arcuiesc în sus de parcă acum ar descoperi 
pentru prima oară cum arată şi el cel puţin o dată pe lună. 
Sora şefă-i surâde, îi mângâie braţul şi-o porneşte spre uşă, 
încruntându-se la „activi”, că să le fie ruşine că s-au adunat 
să se zgâiască la aşa ceva; odată. Plecată, Fre-drickson se 
cutremură ca de-iini fior şi-ncearcă să surâdă, rNu ştiu de 
ce ra-am înfuriat aşa pe bătrânica - adică ce-a făcut ea să- 
mi dea motive să-mi ies aşa din sărite? 


Nu c-ar vrea un răspuns; mai mult se dumireşte singur că 
nu poate afla motivul. Îl trec din nou fiori reci, şi se 
depărtează încet de. Ceilalţi. McMurphy se ia după ei. Şi-l 
întreabă cu glas scăzut ce anume doctorii iau ei. 

— Dilantin, McMurphy, un anti-convulsiv, dacă ţii neapărat 
să ştii. 

— N-are efect, sau ce naiba? 

— Ba da, bănuiesc că are - dacă-liei. 

— Atunci de ce atâta tărăboi că să-l luaţi sau nu? 

KUită-te, dacă ţii neapărat să afli. Uite unde-i tărăboiul 
dacă-l iei. 

Fredrickson îşi ducel mina la gură şi-şi apucă buza de jos 
între degetul mare şi arătător ca să-şi dezvelească gingiile 
fleşcăite, roze şi fără pic de sânge din jurul dinţilor lucitori. 

— Gingiile, zice el ţinându-se-n continuare de buză. 
Dilantinu-ţi face gingiile să tutrezească. Iară criza te hace 
să-ţi nacini năşelele. Aşa că. 

Se-aude-un zgomot dinspre podea. Privesc spre Sefelt 
care horcăie şi şuieră în timp ce negru-i trage doi dinţi din 
gură odată cu lemnul lui. 

Scanlon îşi înşfacă tava şi se depărtează de grup, bles- 
temând: 

— Afurisită viaţă. Blestemat eşti şi de-o faci şi de n-o faci. 
Omu se simte ca-ntr-o văgăună fără ieşire, ce mai. 

McMurphy îl aprobă: 

— Da. 

— Pricep ce vrei să spui, privind la chipul răvăşit al lui 
Sefelt care îşi revine încet. 

Faţa lui a-nceput să aibă aceeaşi expresie hăituită, palidă 
şi intrigată că şi-a obrazului de pe podea. 

NU ŞTIU CE-O FI AVUT MAŞINĂRIA LOR, DAR ei numai 
bine au reparat-o. Ne-am întors la mişcarea exactă, 
calculată, de păpuşi trase pe sfoară: la şase jumătate jos din 
pat, la şapte în sala de mese, la opt se eliberează cuburile 
pentru „cronici” şi cărţile de joc pentru „activi”. În camera 


de gardă zăresc mâinile albe ale Sorei şefe dansând peste 
butoane. 

UNEORI MĂ CARĂ LA PROGRAM CU „ACTIVII”, alteori 
nu. Mă duc odată cu ei la bibliotecă şi aleg secţia cu cărţi 
tehnice; rămân acolo uitându-mă la titlurile cărţilor de 
electronică, cărţi pe care le recunosc din anul petrecut la 
colegiu, mi-amintesc că pe dinlăuntru cărţile sunt pline de 
diagrame şi ecuaţii şi teorii - lucruri solide, sigure, 
sănătoase. 

Aş vrea să mă uit prin una din cărţi dar mi-e frică. Mi-e 
frică să fac orişice. Mă simt de parcă aş pluti în aerul acela 
gălbui, praf os al bibliotecii, suspendat la jumătatea 
drumului între tavan şi podea. Rafturile de cărţi joacă 
deasupra mea, smintite, în zigzag, închipuind diferite 
unghiuri unele cu altele. Un rând se înclină puţin spre 
stânga, altul spre dreapta. Unele se-nclină către mine şi nu 
pricep cum de cărţile nu cad pe jos. Se-ntind până sus, sus 
de tot, de nici nu le mai vezi, pe etajerele şubrede bătu-te-n 
cuie şi legate unele de altele cu stinghii de doi ţol! Pe patru. 
Proptite în pari, aplecându-se peste scăriţe, mă-m-presoară 
din toate părţile. Dae-aş scoate vreo carte, Dumnezeu ştie 
ce grozăvie s-ar întâmpla. 

Aud pe cineva intrând şi-l zăresc pe unul din negrii de la 
secţia noastră aducând-o cu el pe nevasta lui Harding. 
Sporovăiesc şi-şi rânjesc unul al-tuia când intră-n bibliotecă. 

— Ia priveşte-ncoa, Dale, îi strigă negrul lui Harding care 
citeşte o carte, uite cine-a venit să te vadă. l-am zis io că nu- 
i vreme de vizite, dar să ştii că m-a îmbrobodit cu vorbe 
dulci ca s-o aduc aici. 

O lasă în faţa lui Harding şi pleacă, şoptindu-i misterios: 

— Da nu cumva să uiţi, auzi? 

Ea-i trimite negrului o bezea, apoi se-n+narce către 
Harding, împingârid un şold înainte. 

— Bună, Dale. 

— Scumpo, îngână el, dar nu se urneşte din loc să facă cei 
doi paşi până la ea; se” uită-mprejur şi vede că toţi îl 


privesc. 

Ea-i la fel de înaltă ca şi el. Şi-a pus pantofi cu tocuri şi are 
o poşetă neagră pe care n-o ţine de curea, ci ca pe-c carte. 
Unghiile degetelor se văd sângerii pe fondul negru de lac al 
poşetei. 

— Hei, Mack, strigă el spre McMurphy care şade de 
cealaltă parte a sălii, răsfoind o carte de comicsuri. Dacă 
vrei să laşi puţin înaltele-ţi lecturi literare, o să te prezint 
jumătăţii şi nemesisului meu; ar. fi banal să zic „jumătăţii 
mele mai bune”, dar cred că expresia indică un fel de 
diviziune în linii mari egală, nu? 

Încearcă să râdă şi două degete subţiri şi ivorii se înfig în 
buzunarul cămăşii după ţigări, se agită prin el până ce dau 
peste ultima ţigară rămasă în pachet. Ţigara-i tremură când 
o duce la buze. El şi nevasta lui încă nu s-au apropiat unul 
de altul. 

McMurphy se scoală binişor din fotoliu ş; -şi scoate şapca 
în drum spre ei. Nevasta lui Harding îl măsoară cu privirea 
şi-i zâmbeşte, ridicând una din sprâncene. 

— Ziua, madam Harding, face McMurphy. Ea-i surâde şi 
mai galeş şi-i zice: 

— Nu pot să sufăr să mi se zică doamna Harding, Mack; de 
ce nu-mi zici Vera? 

Cu toţii se reaşează pe sofaua unde şezuse Harding, iar el 
îi istoriseşte nevestei despre McMurphy şi cum McMurphy 
a scos-o din fire pe Sora şefă, iar ea surâde şi zice că asta n- 
o miră deloc. În tirnp ce Harding îşi deapănă povestea, se 
înflăcărează şi uită de mâinile sale, iar ele ţes în aer un 
tablou destul de clar înaintea sa, dansând pe muzica vocii 
lui ca două graţioase balerine în alb. Mâinile lui pot să se 
preschimbe în orice. Dar de-ndată ce termină de povestit, 
bagă de seamă că McMurphy şi soţia lui îi urmăresc 
mâinile, aşa că le înghesuie iar între genunchi. Râde pe 
chestia asta, iar nevestica lui spune: 

— Dale, când o să-nveţi odată să râzi ca lumea şi să nu mai 
scoţi chiţăitul ăla de şoricel? 


Tocmai asta-i spusese şi McMurphy despre râsul lui din 
prima zi, dar există o mică deosebire: în vreme ce spusele 
lui McMurphy avuseseră darul să-l potolească pe Harding, 
când i-o spune ea el devine şi mai nervos ca pân-acum. 

Ea-i cere o ţigară, şi Harding îşi cufundă iar două degete 
în buzunar, dar îl găseşte gol. 

— Ne-au raţionalizat, zice el, aplecându-şi umerii în faţă 
de parc-ar vrea să-şi ascundă ţigara pe jumătate fumată pe 
care-o ţine-n mina. Un singur pachet pe zi. Se pare că-n 
felul ăsta bărbatului i se ia şansa de-a se mai arăta cavaler, 
draga mea Vera. 

— Vai, Dale, niciodată nu ţi-e de ajuns, aşa-i? Ochii lui iau o 
expresie şăgalnică şi febrilă cum o priveşte şi-i surâde. ( 

— Ne exprimăm în termeni simbolici, sau ne referim la 
faptul concret al ţigărilor din acest moment? Nu contează; 
cunoşti răspunsul la întrebarea ta. Orice-ai vrut să 
subînţelegi prin ea. 

— N-am vrut să subînţeleg nicidecum nimic, decât ce-am 
spus, Dale. 

— N-ai vrut să subînţelegi nimic, dulceaţă; ai folosit o 
dublă negaţie. MeMurphy8 engleza Verei mele o concur 
rează pe-a ta în privinţa analfabetismului. Ascultă, scumpo, 
înţelegi că între nicidecum şi nimic există o. 

— În regulă! Ajunge! Am înţeles-o în ambele sensuri. Am 
înţeles-o în ce fel vrei tu s-o-nţelegi. Am zis că niciodată nu- 
ţi ajunge ceva, punct! 

— Nu-mi ajunge nimic, copila mea inteligentă. 

Ea-l fulgeră o clipă cu privirea, apoi se-ntoarce spre 
McMurphy care şade alături de ea. 

— Dar dumneata, Mack? Poţi să te descurci într-o chestie 
aşa de simplă cum ar fi să-i oferi unei femei o ţigară? 

Pachetul lui aşteaptă deja în poală. El îi aruncă de sus o 
privire de parcă n-ar fi vrut să-l vadă acolo, apoi zice: 

— Bine-nţeles c-am întotdeauna ţigări. Asta pentru că 
umblu cu cerşeala. Le cerşesc ori de câte ori am prilejul, 
de-asta pachetu meu ţine mai mult ca al lui Harding. El 


fumează numai din ale lui. Dar vezi bine c-are mai multe 
şanse să rămână fără decât. 

— Nu-i nevoie să-mi scuzi neputinţa, prietene. Nu ţi se 
potriveşte la fire, şi nici mie nu-mi faci un compliment.; 

— Nu, nu-i fad, îl aprobă nevasta lui. Nu trebuie decât să- 
mi aprinzi ţigara. 

Şi ea se-aplecă aşa de tare către chibritul lui, că şi din 
celălalt capăt al sălii am putut zări priveliştea ascunsă sub 
bluza ei. 1 

Ea mai zice câte ceva de nişte amici de-ai lui Harding şi că 
tare-ar vrea ca ei să nu mai dea buzna la ea în casă tot 
întrebând de el. 

— Cunoşti genul, nu-i aşa, Mack? Băieți spilcuiţi, cu plete 
lungi pieptănate frumos şi cu mâini mlădioase pe care ţi le 
flutură grațios sub nas. 

Harding o-ntrebă dacă ei vin să se intereseze numai de el, 
iar ea-i răspunde că bărbaţii care vin s-o vadă pe ea ştiu să 
fluture şi-altceva în afară de mâinile lor graţioase. 

Apoi se scoală brusc în picioare şi zice că-i timpul să plece. 
la mâna lui McMurphy spunându-i că speră să-l mai vadă 
curând şi iese din bibliotecă. McMurphy a rămas fără grai. 
La auzul tocurilor ei înalte care bocăne pe, podea, toate 
capetele se înalţă din nou. Urmărind-o cum se depărtează 
în holpână dispare după colţ. 

— Ei, ce zici? Întrebă Harding. 

— Are un balcon. E tot ce poate el zice pe moment. Cât al 
coanei Ratched. 

— Nu mă refeream la fizicul ei, prietene, vroiam să zic ce.,. 

— Ei drăcia dracului, Harding! Strigă McMurphy deodată. 
Nu ştiu ce să spun! Adică, ce vrei să faci din mine? Un 
sfetnic al tinerilor însurăţei? Atâta, ştiu: nimeni nu-i armai 
mare pe lume, asta în primul rând, şi din câte văd eu toţi îşi 
cheltuie viaţa încercând să-i sfâşie şi să-i facă mai mititei pe 
ceilalţi. Pricep eu ce vrei tu să zic; vrei să te compătimesc, 
să gândesc că ea-i o scorpie. Dar nici tu n-o faci să se simtă 
ca o regină. Naiba să te ia cu altău, ei, ce zici?” Am eu 


destule necazuri fără să-mi mai agăţ de gât şi pe-ale tale. 
Aşa că dă-mi pace! 

Se-ncruntă furios la celelalte mutre din bibliotecă - 

— Voi toţi! la mai daţi-mi pace, fir-ar a dracului! Şi-şi 
îndeasă şapca pe cap, întorcându-se la revista lui cu desene 
părăsită în celălalt capăt al sălii. „Activii” se privesc între ei 
cu gurile căscate. La ei de ce-o mai fi răcnit”? Nimeni nu l-a 
bătut la cap. Nimeni nu i-a mai eerut nimic de când s-au 
dumirit că şi-a pus în gând să se poarte frumos ca să nu şi 
prelungească şederea aici. Acum îl privesc miraţi pentru 
felul cum a sărit la Harding şi nu-nţeleg de ce înşfacă el 
cartea de pe fotoliu, se-aşază şi şi-o ridică în dreptul ochilor 
- de-o face ca să nu se mai uite lumea la el, ori ca elsă nu 
mai trebuiască să-i privească-n ochi, în seara aceea la cină, 
el îi cere scuze lui Harding şi-i zice că nu pricepe ce l-a 
mahmurit aşa acolo-n bibliotecă. Harding îi zice că pricina 
poate a fost nevasta lui. Ea adesea-i face pe bărbaţi 
mahmuri. McMurphy rămâne cu privirea pironită-n cafea şi 
spune: 

— Nu ştiu, omule. Abia în după-masa asta am întâl-nit-o. 
Aşa că nu poate fie ea aceea care mi-a dat vise urâte toată 
săptămâna asta nenorocită. 

— Dar bine, domnule McMurphy, strigă Harding încercând 
să imite glasul micuţului intern care vine la adunări, trebuie 
neapărat să ne povestiţi aceste vise. Ah, aşteptaţi să-mi iau 
carneţelul şi-un creion. 

Fâarding încearcă să glumească, doar o risipi momentul 
de stânjeneala lăsat de scuzele lui McMurphy. la un şerveţel 
şi-o lingură şi se preface că-i gata să ia notițe: 

— Aşa. Con-cret, ce spuneţi c-aţi văzut în - ă - visele astea? 

McMurphy nu schiţează nici un zâmbet. 

— Nu ştiu, omule. Nimic altceva decât feţe, bănuiesc - 
numai feţe. 

În dimineaţa, următoare Martini se postează în spatele 
panoului de comandă din baie şi face pe pilotul unui 


reactor. Jucătorii de pocher se opresc ca să se hlizească la 
reprezentaţia lui. 

— liiiaaaUUUmmm. Baza către navă, baza către navă: 
obiect reperat la 4-0-1600 - pare proiectil inamic. Porniţi 
imediat! LliiiaaUUUmmmm. 

Învârte un buton, împinge înainte o manetă şi se-apleacă 
pe-o parte odată cu aeronava. Răsuceşte robinetul unui duş 
până la poziţia „deschis complet”, dar nici un strop de apă 
nu curge din duzele instalate împrejurul cabinei de faianţă 
din faţa sa. Nu se mai foloseşte hidro-terapia şi apa a rămas 
închisă. Instalaţiile noi-nouţe de crom şi panoul de oţel n-au 
fost niciodată utilizate. În afara luciului cromat, panoul şi 
duşurile arată că instalaţiile hidroterapeutice de la spitalul 
cel vechi de-acum cincisprezece ani: sifoanele ce pot spăla 
orice parte a trupului din toate unghiurile, un tehnician cu 
şorţ de cauciuc stând de cealaltă parte, mânuind robinetele 
de pe panou, hotărând care din duze să-mproaşte cu apă şi 
unde anume, cât de tare, cât de fierbinte, jetul pornind 
molatec şi mângâietor, devenind apoi înţepător ca un ac - tu 
rămânând suspendat de chingi de pânză tare, între duşuri, 
cu pielea îmbibată, vlăguită şi încreţită pe tine în vreme ce 
tehnicianul îşi savurează joaca. 

— LiiiaauuUUUuummm. Nava către bază, nava către bază: 
proiectilul reperat; e-n raza mea vizuală. 

Martini se-apleacă şi ocheşte pe deasupra panoului prin 
cercul de duşuri. Închide un ochi şi se chiorăşte prin cerc 
cu celălalt. 

— Asupra țintei! Atenţie. Ochiţi! Foo-! 

Mâinile i se smucesc de pe panou şi el se scoală brusc, cu 
părul vâlvoi şi amândoi ochii bulbucaţi spre cabina 
duşurilor, aşa de rătăciţi şi de înfricoşaţi că toţi jucătorii se 
răsucesc pe scaunele lor să vadă dacă pot zări şi ei ceva - 
dar nu văd nimic înăuntru în cabină, în afara cataramelor 
ce atârna printre duşuri la capătul centurilor noi de canava. 

Martini se-ntoarce şi-l priveşte în ochi pe McMurphy,. Doar 
pe el. 


— Nu i-ai văzut? Nu i-ai văzut? 

— Pe c/ne să văd, Mart? Nu văd nimic. 

— În toate chingile alea? Nu i-ai văzut? McMurphy se 
întoarce şi cască ochii spre duşuri. 

— Aşteaptă o clipă. Au nevoie să-i vezi, zice Martini. 

— Nu. 

— Naiba să te ia, Martini. Doar ţi-am spus că nu-i văd! 
Pricepi? Nu văd absolut nimic! 

— Ah, face Martini. 

— Clatină din cap şi se-ntoarce de la cabina duşurilor. 

— Păi, nici eu nu i-am văzut. Am doar să te păcălesc. 

McMurphy tete cărţile şi le amestecă c-un pocnet sec. 

— Ascultă, nu-mi plac glumele de - soiul ăsta, Mart. 

Taie ca să le amestece din nou şi cărţile se revarsă în 
toate. Direcţiile, ca şi când pachetul i-ar fi explodat în 
mâinile cuprinse de tremur. 

MI-ADUC AMINTE CĂ ERA ÎNTR-O VINERI, LA i. rei 
săptămâni după votul pe chestia televizorului, şi toţi rrţi 
puteam umbla am fost adunaţi grămadă şi duşi la Clădirea 
număru unu ca, pasămite, să ne facă radiografii ia plămâni, 
dar eu ştiu că de fapt ne controlau să vadă dacă maşinăriile 
din noi funcționau cum trebuie. 

Ne-au. Înşiruit pe-o bancă. În holul din faţa uşii pe care 
scrie Radiografii. Lângă Radiografii e-o altă uşă pe care 
scrie NGOU unde ni se uită-n gât în timpul iernii. De 
cealaltă parte a holului e-o altă bancă lungă care dă spre 
uşa aia de metal. Cu rândurile de nituii. Şi fără vreo tăbliță 
pe ea. Doi inşi moţăie pe bancă flancaţi de doi negri, în 
vreme ce-un alt nenorocit e tratat înăuntru şi-i aud cum 
ţipă. Uşa se deschide spre interior c-un fâsâit şi zăresc 
lămpile care clipesc înăuntru. Victima o împing apoi afară 
pe-un pat cu rotile din care încă mai iese funij iar eu mă 
apuc tare cu mâinile de marginea băncii ca să nu mă soarbă 
pe uşa aceea. Un negru şi-un alb îl aburcă-în picioare pe 
unul din tipii de pe bancă, rar el se clatină şi se împleticeşte 
sub efectul drogurilor din el. De obicei îţi dau pilule din cele 


roşii înainte de şocuri. Îl împrng pe uşă şi tehnicienii îl 
apucă de subsuori. O clipă văd că insul şi-a dat seama că l- 
au încolţit, şi-şi înfige ambele călcâie în pardoseala de 
ciment ca să să nu-i lase să-l ţi-rască sjjre masă - apoi uşa 
se „trânteşte, buuf, metalul în-fundându-se în margfnea 
capitonată, şi nu-l mai văd. 

— Bre,. Ce-nvârt ăştia acolo înăuntru? Îl întreabă 
McMurphy pe Harding. 

— Acolo? A, da, ai dreptate. Încă n-aî avut plăcerea, nu-i 
aşa? Păcat. E-o experienţă de care nici un om nu trebuie 
lipsit. 

— Harding îşi împreunează degetele la ceafă şi-şi lasă 
capul pe spate ca să privească uşa: 

— Asta-i. Î; prăvălia de şocuri” - de care ţi-am vorbit nu 
demult, prietene, TSE, adică Terapia cu şocuri electrice. 
Norocogşii ăia dinăuntru se aleg c-o călătorie gratuită pe 
lună. Nu, dacă stau bine să mă gândesc, nu-i chiar gratuită. 
Le plăteşti serviciile în celule cerebrale în loc de monezi şi 
toţi avem în păstrare pur şi simplu milioane de asemenea 
celule. N-ai să simţi lipsa câtorva. 

Se-ncruntă spre insul rămas singurel pe bancă. 

— Azi nu-i prea bogată clientela, pare-se, nu mai sunt 
mulţirrile de altădată. Dar ce să-i faci, c est la vie, moda 
vine şi trece. Şi tare mă tem că suntem martori la apusul 
TSE-ului, Scumpa noastră Soră şefă e una din puţinele care 
au curaj să se ridice în apărarea nobilei tradiţii faulk- 
heriene în tratarea celor abandonaţi de rațiune: Pră-jirea 
creierului. 

Se deschide uşa. Apare o targă pe rotile, neîmpr nsă de 
nimeni, face colţul pe două roţi şi dispare într-un nor de 
fum pe coridor. McMurphy se uită cum îl iau pe ultimuf ins 
şi închid uşa după ei. 

— Şi cum fac? 

— McMurphy trage o clipă cu urechea. 

— Îl iau pe câte un amărât înăuntru şi-i descarcă 
electricitate-n cap? 


— Fată o descriere concisă a fenomenului. 

— Dar pentru ce, naiba să-i ia?; 

— Păi cum, pentru binele pacientului, fireşte, Tot ce se 
face aici e pentru binele pacientului. Uneori îţi face împre; 
„: a, trăind numai în secţia noastră, că spitalu-i un vast şi 
eficient mecanism care-ar funcţiona foarte bine dacă n-ar 
exista pacientul, dar asta nu-i adevărat. TSE-ul nu-i 
întotdeauna folosit ca măsură punitivă, cum l-ar vrea Sora 
noastră şefă, şi nici că o demonstraţie de curat sadism cVn 
partea personalului. Un număr din presupuşii irecuperabili” 
au fost readuşi în lume prin şocuri, după cum unii din ei au 
fost ajutaţi prin lobotomie sa leuco-tomie. Tratamentul cu 
şocuri are anumite avantaje: e ief: n, rapid, total nedureros. 
Pur şi simplu îţi produce o criză. 

— Halal viaţă, geme Sefelt. Dă-ne la câţiva pilule ca să ne- 
oprească criza, dă-le altora şocuri ca să le-o pornească. 

Harding se apleacă înainte pe bancă şi începe să-i explice 
lui McMurphy: 

— Uite cum a pornit totul: doi psihiatri vizitau un abator, 
Dumnezeu ştie din ce motive perverse, şi se uitau cum erau 
sacrificate vitele printr-o lovitură cu barosul între ochi. Au 
băgat de seamă că nu toate vitele mureau, că unele se 
prăbuşeau la pământ într-o stare ce aducea mult cu 
convulsVle epileptice. „Ah, zo”, zice primul doctor. „Asta-i 
ezact ce trebuie pentru pacienţii noştri - una criza 
provocată!” Colegul său a fost de acord, fireşte. Se ştia că 
oamenii ieşiţi dintr-o criză epileptică deveneau mai calmi şi 
m; V echilibraţi o vreme şi că şi cazurile extreme, complet 
izolate de lume, erau capabile să poarte discuţii logice după 
o convulsie. Nimeni nu putea spune de ce; nici acum nu se 
ştie. Dar era evident că dacă o asemenea criză putea fi 
provocată la non-epileptf; ci, ea le putea aduce mari 
beneficii. Şi-acum, înaintea lor se afla un ins care putea 
provoca crize de convulsii cu mare aplomb ori de câte ori 
vroia. 


Scanlon zice că el parcă-nţelesese că individu folosea un 
baros şi nu o bombă, dar Harding îşi propune să ignore 
remarcă cu desăvârşire şi continuă cu lămuririle: 

— Măcelarul folosea un baros. Şi în această privinţă avea 
unele rezerve colegul său medic. În definitiv, omul nu e vită. 
Cine ştie când ciocanul putea s-o ia razna şi să frângă un 
nas? Ori chiar să sfarme toţi dinţii din gură? Şi-atunci unde 
mai era câştigul, dacă puneai la socoteală costul ridicat ai 
reparaţiei dentare? Dacă trebuiau să dea Unui om în cap, 
se cuvenea să folosească un mijloc mai sigur şi meL precis 
decât barosul; în cele din urmă s-au oprit la electricitate. 

— lisuse, nu le-a dat prin cap că s-ar putea să pricinuiască 
stricăciuni? Nu s-a. Zborşit lumea la ei? T - Nu cred că- 
nţelegi lumea prea bine, prietene; în ţara asta dacă ceva 
nu-i în ordine, atunci mijlocul cel mai iute de a-l aduce la 
ordine e socotit şi cel mai bun. V, McMurphy clatină din cap: 

— Bree! Electricitate prin căpăţână. Omule, asta-i ca şi 
când îl electrocutezi pentru o crimă. 

— 'Temeiurile celor două activităţi sunt mult mai 
îngemănate decât s-ar crede; amândouă sunt remedii. 

— Şi zici că nu doare? 

— Ţi-o garantez personal. Total nedureros. O fulgerare, şi 
imediat rămâi fără conşVinţă. N-ai nevoie de gaz, de 
injecție, de baros. Absolut nedureros. JMumai că nimeni nu 
vrea să mai treacă o dată prin asta. Căci. le schimbi. Uiţi 
anumite lucruri. Ca şi când - îşi lipeşte palmele de tâmple, 
încbrzând ochii - ca şi când şocul ar pune-n mişcare un 
carusel bezmetic de imagini, emoţii, amintiri. Ai văzut roţile 
acelea de ruletă; clănţăul îţi ia banii şi apasă pe-un buton. 
Zbang! Lumini şi sunete şi numere prind a se roti într-un 
vârtej şi poate că la capăt câştigr ori poate pierzi şi trebuie 
să-ncerci din nou. Plăteşte la băiatu încă o tragere, plăteşte 
la băiatu. 

— la-o-ncetişor, Harding. 

Uşa se deschide şi targa se înapoiază c-un ins sub cearşaf, 
iar tehnicienii pleacă la o cafea. McMurphy îşi trece 


degetele prin păr. 

— Se pare că nu reuşesc să-mi lămuresc toate chestiile 
care se petrec aici. 

— Ce anume? Cu şocul electric? 

— Da. Adică nu, nu numai acela. Toate astea - descrie un 
cerc cu mâna - toate câte se petrec. 

Harding îi pune palma pe genunchi. 

— Linişteşte-ţi cugetul, prietene. După toate probabi- 
îftăţile, nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa ŢSE-ului.1 Nu 
mai e la modă şi se utilizează, ca şi lobotomia, numai în 
cazuri extreme când nimic altceva nu pare să ajute 
bolnavul. 

— Şi lobotomia asta, înseamnă că-ţi ciopârţesc o parte din 
creier? 

— Ai din nou dreptate. Începi să te prtcepi la jargonul 
medical. Da, îţi ciopârţesc creierul. Castrarea lobului 
frontal. Se pane că dacă nu poate tăia mai jos de centură, 
ea-şi încearcă mână mai sus de sprâncene. 

— 'Te referi la Ratched? 

— Într-adevăr. 

— Nu credeam că Sora şefă are cuvântul hotărâtor în 
chestia asta. 

— Are-ntr-adevăr. 

McMurphy pare bucuros s-o termine cu şocurile şi 
lobotomia şi să se-ntoarcă la Sora şefă. Îl întreabă pe 
Harding ce crede că-i în neregulă cu ea. Harding şi Scanlon 
şi încă vreo câţiva au tot felul de teorii în privinţa asta. 
Discută aprins o vreme dacă ea-i la rădăcina tuturor relelor 
de pe-aic4% ori ba, şi Harding e de părere că ea-i la rădăcina 
multora din ele. Mare parte dintre băieţi cred la fel, dar 
McMurphy nu mai e aşa de sigur. Zice că şi ela crezut aşa 
la un moment dat, dar că acum nu mai ştie. Zice că nu 
crede că descotorosindu-se de ea vor schimba ceva; zice că 
există ceva mai presus de ea care întoarce lumea pe dos, şi- 
ncearcă să explice cam ce-ar putea să fie. În cele din urmă 
renunţă, căci nici el singur nu-i lămurit, McMurphy încă n-o 


ştie, dar a-nceput să bănuiască ceea ce eu am priceput cu 
mult înainte, că nu-i vorba doar de Sora şefă în sine, ci de- 
ntreaga forţă şi Sora şefă nu-i decât o funcţionară cu rang 
înalt care lucrează pentru ei. 

Btjeţii nu-s de acord cu McMurphy. Zic că ei ştiu de unde 
ne vin toate necazurile, apoi încep să se certe pe chestia 
asta. 

— Se dondănesc aşa până ce McMurphy îi întrerupe. 

— Ei, drăcie, uită-te la voi, zice McMurphy. N-aud decât 
jelanii, jelanii şi iar jelanii, Plângeri despre Sora şefă, 
despre personal, despre tot spitalu. Scanlon vrea s-arunce- 
n aer şandramaua. Sefelt dă vina pe doctori. Fredrickson pe 
necazurile lui de-acasă. Nu faceţi decât să vă căutaţi un ţap 
ispăşitor. 

Şi ne zice că Sora şefă nu-i decât o babă cătrănita; cţi 
inima uscată, şi toată afacerea asta punându-l pe el s; 

Îa în coarne cu ea nu-i decât un mare rahat - n-aduce 
nimănui nici un câştig, cu atât mai puţin lui însuşi. Scă-pând 
de ea, încă nu scapă de marea împuţenie de unde le vin 
toate necazurile. 

— Aşa crezi? Întreabă Harding. Atunci, de vreme ce-ai 
devenit dintr-o dată aşa de luminat în chestia sănătăţii 
mintale, unde-i necazul? Care e marea împuţenie, cum atât 
de plastic te-ai exprimat? 

— Ţi-am spus. 

— Omule, Nu ştiu. Niciodată n-am văzut-o la faţă. 

Rămâne liniştit câteva clipe, ascultând murmurul 
maşinăriei din cabinetul radiologie, apoi zice: 

— Dar dacă n-ar fi mai mult decât credeţi voi, dacă n-ar fi 
vorba decât, să zicem, de infirmieră asta bătrână eu grijile 
ei sexuale, atunc/. Soluţia la toate problemele voastre ar fi 
s-o-ntoarcem cu burtă-n sus şi să-i rezolvăm grijile, nu? 

Scanlon bate din palme. 

— Grijania ei! Asta era. Eşti alesul nostru,. Mack, numai 
bun pentru treaba de care zici. 

— Ba eu nu. Nici gând. Nu v-aţi ales Kne clientul. 


— De ce nu? Parcă te declaraseşi superbărbatul cu tot oful 
şi libovul. 

— Scanlon, scumpule, eu mi-am propus să mă abţin din 
calea acvilei bătrâne pe cât pot. 

— Am băgat de seamă, zice Harding surâzând. Ce s-a 
petrecut între - voi doi? Ai ţinut-o-ntre corzi o vreme; apoi i- 
ci dat drumul. Te-a prins cumva milă pentru îngerul nostru 
păzitor? L 

— Nu. Am descoperit nişte lucruri. De-asta. M-am informat 
prin diverse locuri. Am aflat de ce voi, băieţi, o pupaţi în dos 
şi îngenuncheaţi şi şurluiţi, şi-o lăsaţi să treacă cu ghetele 
peste voi. M-am dumirit la ce vreţi voi să mă folosiţi. 

— Oho? Interesant. 

— 'Te cred eă-i interesant. E-nteresant pentru mine că voi, 
nepricopsiţilor, nu mi-aţi spus la ce riscuri mă expun, 
îmbârligându-i astfel coada. Numai pentru că nu pot s-o 
sufăr, tiu înseamnă să o zădărăsc până ce o să-mi adauge 
un an sau doi la sentinţă. Mai trebuie din când în eând să- 
mi uit de mândrie şi să am grijă şi de mandea.: 

— l-auziţi, prieteni, doar nu credeţi că există un dram de 
adevăr în zvonul că McMurphy al nostru s-a dat cu politica 
de-aici numai ca să-şi sporească şansele de-a se elibera mai 
repede? 

— Ştii bine la ce mă refer, Harding. De ce nu mi-aţi spus că 
ea mă poate ţine aici până se satură de mine? 

— Păi, am uitat. C-ai venit condamnat aici. 

— Fruntea lui Harding se încruntă peste un rânjet. 

— Da. Te-ai făcut şiret. Ca noi ăştialalţi. 

— 'Te cred că m-am făcut şiret. De ce să fiu eu calul de bătr 
(o la şedinţele astea, pentru nişte fleacuri şi lucruri de nimic 
că ţinutul uşii de la dormitor descuiate ori ţigările din 
camera de gardă? Nu mă dumiream eu la început de ce 
veneaţi voi, tipilor. la mine ca la un fel de mântui-tor. Apoi 
am descoperit din întâmplare că Sora şefă are un cuvânt 
greu de spus în legătură cu cei care se eliberează şi cei 
care nu. Şi m-am luminat al dracului de repede. Mi-am. Zis: 


„Ca să vezi, nepricopsiţii ăia şireţi m-au tras pe sfoară, m-au 
îmbrobodit ca să le ţin eu traistă. Dar nu s-a pomenit să-l 
ducă c”: neva pe bătrânu R. P McMurphy”. 

Îşi lasă capul pe spate şi rânjeşte spre şirul nostru de pe 
bancă. 

— Ei bine, n-am cu voi nimic personal, mă-nţelegeţi, 
amicilor, dar gata cu gălăgia. Şi eu am poftă să ies de-aici, 
la fel ca şi voi. Şi-am la fel de mult de pierdut zădă-rând-o 
pe acvila da bătrână ca şi boi. 

Se hlizeşte la noi şi ne face cu ochiul de sus şi-l împunge 
pe Harding cu degetu-ntre coaste, ca şi când ar fi isprăvit 
cu toate, dar fără resentimente, însă Harding e de altă 
părere. 

— Ba da. Ai mai mult de pierdut ca mine, prietene, 
HarcVng surâde din nou, în ochi cu privirea aceea jucăuşă 
şi piezişă de iapă nărăvaşă, zvâcnind cu capul pe spate. Cu 
toţii ne mişcăm cu un loc pe bancă. Martini se-ntoarce de la 
raze, încheindu-se la cămaşă şi bombănind: 

— N-aş fi crezut de n-aş fi văzut-o cu ochii mei. 

Şi Billy Eivbbit o porneşte spre ecranul de sticlă neagră ca 
să-i ia locul lui Martini. 

— Ai mai mult de pierdut decât mine, zice iar iiarding. Eu 
am venit aici voluntar. N-am fost trtmis. 

McMurphy nu răspunde nimic, Are din nou aceeaşi 
expresie intrigată pe faţă, ca atunci când ceva nu-i în 
regulă, ceva pe care nu poate să pună degetul. Sade numai 
şi se uită la Harding, în vreme ce surâsul pieziş al acestuia 
se topeşte treptat şi Harding începe să se foiască pe loc sub 
privirea insistentă şi-atăât de ciudată a lui McMurphy. 
Înghite în sec şi zice: 

— De fapt, sunt foarte puţini oameni în secţia asta care au 
fost aduşi în spital. Numai Scanlon şi - mmm, cred că vreo 
câţiva „cronici”. Şi tu. Nu-s prea mulţi în lot spitalul. Nu, nu- 
s mulţi deloc. 

Apoi se-opreşte, vocea destrămându-i-se sub privirea lui 
McMurphy. După puţină tăcere, McMurphy rosteşte pe un 


ton potolit: 

— Vrei să-mi vinzi rahat? 

Harding scutură din cap. Pare speriat. McMurphy se ridică 
în picioare şi strigă: 

— Băieți, vreţi să-mi vindeţi rahat! 

Nimeni nu scoate o vorbă. McMurphy se plimbă de eolo- 
colo prin faţa băncii, trecându-şi degetele prin păr. Păşeşte 
până la capătul rândului, apoi se-ntoarce în faţa maşinăriei 
de raze. Ea şuieră şi scuipă spre el. 

— Tu, Billy - tu trebuie c-ai fost adus aici, ce Dumnezeu | 

— Billy stă cu spatele la nce. Cu bărbia înălţată pe ecranul 
negru, ridicat pe vârfuri. Nu, zice el către maşină. 

— Atunci de ce? De ce? Eşti încă tânăr! Ar trebui să 
goneşti pe-afară într-o decapotabilă, agăţând fuste. Toate 
astea - şi descrie iar cu mâna un cerc în jurul său - de ce le 
rabzi? 

Billy nu zice nimic, şi McMurphy se-ntoarce spre alţi dea 
băieţi. 

— Lămuriţi-mă de ce. Vă jeluiţi, faceţi urât săptămâni la 
tind cum că nu puteţi răbda locul ăsta, n-o puteţi suferi pe 
Sora şefă şi tot ce ţine de ea, şi-n tot acest timp măcar nu 
sunteţi constrânşi să rămâneţi. Înţeleg să facă asta câţiva 
hodorogi din secţie. Ei sunt scrântiţi. Dar voi, chiar dacă nu 
sunteţi tocmai ca omu obişnuit de pe stradă, nici scrântiţi 
nu sunteţi. 

Ei nu-l contrazic. McMurphy trece mai departe, oprin-du- 
se în faţa li Sefelt. 

— Sefelt, dar tu? N-ai nimic, în afară de crizele tale. Ce 
naiba, am avut un unchi pe care-l apucau pandaliile de două 
ori mai rău ca pe tine şi-l vedea pe dracu copt, dar nu s-a 
închis într-un balamuc. Te-ai putea descurca afară de-ai 
avea curaj,. 

— Srgur S 

E Billy, întors de la raze, pe obraz cu lacrimi fierbinţi. 

— Sigur! 'Ţipă el din nou. Numai de-am avea c-c-cu-raj! Aş 
p-p-putea pleca şi astăzi dac-aş avea c-c-curaj. M-m-maâcă- 


mea-i prietenă bună cu dom şoara Ratehed, şi-aş putea 
primi foaia de „; eşire şi astăzi de-aş avea e-e-euraj! 

Îşi smulge cămaşa de pe bancă şi încearcă s-o tragă pe el, 
dar tremură prea tare. În cele din urmă o aruncă din mână 
şi se-ntoarce spre Mcâvlurphy. 

— Crezi că am p-p-poftă să şed aici? Crezi că nu mi-ar 
plăcea o d-d-decapotabilă şi-o p-p-prietenă? Dar ai auzit v-v- 
vreodată oamen: V râzând de tine? Nu, pentru că eşti aşa 
de m-m-mare şi de tare! Dar eu nu-s mare şi tare. Şi nici 
Harding. Nici F-Fredrickson. Nici Se Se-felt. O-o-oh, v-v- 
vorbeşti de parc-am sta aici de plăcere! Dar - ce r-r-rost 
are. 

Plânge şi tremură prea tare ca să mai poată zice ceva, şi-şi 
şterge ocr.fi cu dosul mâinilor ca să poată vedea ceva. Una 
din cruste i se desprinde de pe mână şi, cu cât se şterge 
mai mult, cu atât se mânj este mai rău pe faţă şi pe ochi cu 
sânge. Atunci începe să alerge orb, izbindu-se L.$e amândoi 
pereţii holului, cu obrazul mânjit de sânge şi c-un negru 
după el. 

McMurphy se-ntoarce spre ceilalţi şi deschide gura să mai 
întrebe ceva, apei o-nchide la loc când vede cum 51 privesc. 
Rămâne câteva clipe în faţa acelui şir de ochi îndreptaţi 
spre el, ca un rând de nituri; apoi exclamă: „Ei, drăcie”, 
fără mare convingere, îşi reaşază şapca pe cap, trăgându- 
şi-o zdravăn peste urechi, şi se-ntoarce la locul său de pe 
bancă. Cei doi tehnicieni se reîntorc de la ea-fea şi intră în 
odaia de pe cealaltă parte a holului; eând se deschide uşa c- 
un oftat, poţi adulmeca mirosul acid din aer, ca atunci când 
se reîncarcă o baterie. McMurphy sade cu ochi lipiţi de uşa 
aceea. 

— Se pare că nu-mj pot lămuri în cap. 

TRAVERSÂND TERENUL ÎNAPOI SPRE PAVILION, 
McMurphy rămase în urmă, în coada cetei noastre, eu 
mâinile înfundate în buzunarele salopetei verzi şi cu şapca 
trasă bine pe cap, dus pe gânduri, cu ţigara stinsă-ii gură. 
Toată lumea era foarte tăcută. L-au potolit şi pe Billy, şi el 


păşea în fruntea griipului, cu negrul de-o parte şi sanitarul 
alb de la Şocuri de cealaltă. 

Am încetinit şi eu pasul pân-am ajuns în rând eu 
McMurphy şi-am vrut să-i spun să nu se mai muncească 
pentru asta, căci nu se putea face nimic, doar vedeam bine 
c-avea un gând care-l frământă, aşa cum clinele se fră- 
mântă în faţa unei găuri în care nu ştie ce este, o voce 
şoptindu-i: Câine, gaura aia nu te p: fveste - e prea mare şi 
prea neagră şi-s urme peste tot care vorbesc de urs ori de 
ceva şi mai rău. Dar o altă voce, care se-aude ca şoaptă 
aspră de undeva de departe, din rasa lui, o voce rai prea 
înţeleaptă, căci nu-i deloc prudentă, zice; C&iă-13 eâine, 
cată-l! 

Vroiam să-i spun să nu se mai muncească, şi eram gata să 
mă dau de gol şi să-i vorbesc, când el ridică deodată, capul 
şi-şi trase şapca pe ceafă şi-şi iuți pasul până ajunse. Lângă 
negrul „cel pirpiriu, şi-l” bătu pe umăr întrebându-l; - Sam, 
ce zici dacă ne oprim o secundă la bufet, ea să-mi pot 
cumpăra un cartuş sau două de ţigări. 

A trebuit să mă grăbesc să-i ajung din urmă şi fuga. Mi-a. 
Făcut inima să-rr/zvâcnească puternic, emoţionată, până în 
scăfâriie. Chiar şi-n cantină am mai auzit galopul. Inimii 
trăindu-mi în urechi, deşi inima ir. f se-ntorsese la o bătaie 
normală. Ţiuitul ăla mi-amintea de ce obişnuiam să simt în 
seară rece de toamnă, vinerea, pe terenul de fotbal, 
aşteptând să se dea lovitura de-nceput şi să se pornească 
meciul. Zvonul acelea creştea şi creştea, până ee fimţeam 
că nu mai pot sta-ntr-un loc; atunci se dădea lovitura de- 
ncepere şi zvonul se potolea şi meciul se pornea. Aeura am 
auzit acelaşi vuiet de vinerea seară-n urechi, şi-am simţit 
aceeaşi nerăbdare sălbatică fremătând în mine. Şi vedeam 
iar limpede şi precis ca-nemte de meci, ori cum văzusem 
artmcând o privire pe fereastra dormitorului cu câtăva 
vreme în urmă: toate aveau contururi precise clare şi 
trainice cum uitasem că mai pot avea lucrările. Rânduri de 
paşte de dinţi şi şireturi, şiruri de ochelari de o soare şi 


pixuri cu pastă garantate să scrie o viaţă de om şi pe sub 
apă, cel puţin aşa scr/. A pe ele, toate bine păzite de hoţi de- 
o armată de ursuleţi de pluş cu ochi mari, aşezaţi pe-un raft 
deasupra tejghelei. 

McMurphy se-apropie bocănind de tejghea, oprindu-se 
lângă mine şi ancorându-şi degetele mari în buzunare, zi- 
cându-i fetei care servea la bufet să-i zvâiie două cartuşe ăe 
Marlboro. 

— Ba. Poate-ar fi mai bine să pui trei, îi zise el rânjindu-i. 
Mi-am făcut planuri să fumez mult. 

Ţiuitul nu mi s-a mai domolit până la şedinţa terapeutică 
de după-masă. Îi ascultam c-o jumătate de ureche cum îl 
canoneau pe Sefelt să se acomodeze cu problemele lui şi să 
privească realitatea-n faţă („Ba Dilantinu-i de vină”, ţipă el 
în cele din urmă., Zău aşa, domnu Sefelt, dacă doreşti să te- 
ajutăm, trebuie să fii sincer cu noi, zice ea. „Dar numai 
Dilantinu poate fi de vină; nu-mi tot înmoaie gingiile?, Ea 
zâmbeşte: „Jim, ai împ nit patruzeci şi cinci de ani.,), când 
tocmai am privit din întâmplare spre McMurphy, aşezat în 
colţul lui. Nu se mai juca cu pachetul de cărţi şi nici nu mai 
moţăia în vreo revistă, aşa cum făcuse în timpul adunărilor 
din ultimele două săptămâni. Şi nu mai şedea cocârjat pe 
scaun. Îşi ţinea trupul drept şi-avea faţa uşor aprinsă şi-o 
privire zănatr. Că pe care o tot întorcea de la Sefelt la Sora 
şefă. Uitându-mă la el, am auzit vuietul acela din urechi şi- 
mai puternic. Ochii lui erau două fante albastre sub 
sprâncenele alburii şi-i jucau înainte şi-napoi ca atunci când 
urmărea mişcarea cărţilor în jurul mesei de joc. Eram 
încredinţat că dintr-o clipă-ntr-alta va face un lucru 
nesăbuit care o să-l paşaporteze la secţia „agitaţilor”. Am 
mai văzut această privire în ochii unor indivizi ce se 
pregăteau să sară în spinarea vreunui negru. Am apucat 
strâns braţul scaunului meu şi-am aşteptat, temându-mă c- 
aşa se va întâmpla, şi-apoi, din câte am început să-mi dau 
seama, puţin speriat că nu se va întâmpla aşa. 


EI tăcea mâlc; îi urmări până isprăviră cu Sefelt, apoi se 
răsuci pe jumătate în fotoliul său şi-l ascultă atent pe 
Fredrickson care, încercmd să le-o plătească pentru felul în 
care îl perpeliseră pe prietenul său, vocifera câteva minute 
în legătură cu ţigările ţinute în camera de gardă. 

Fredrickson epuiza ce-avu de spus şi-n cele din urmă se 
fâstâci şi-şi ceru scuze că de obicei şi se aşeză la loc. 
McMurphy încă nu făcu nio: o mişcare. Am mai slăbit strâh- 
soaiea mâinilor pe braţul scaunului, gândindu-mă că 
probabil mă înşelasem. 

Mai rămăseseră doar câteva minute din şedinţă. Sora şefă 
îşi adună hârtiile şi le aşesă în coş şi puse coşul din poală pe 
duşumeaapoi lăsă privirea să-i lunece spre McMurphy 
câteva clipe, ca şi când ar fi vrut să verifice dacă era treaz 
şi asculta. Îşi încrucişa mâinile în poală, îşi inspecta unghiile 
şi apoi trase adânc aerul în piept, clătinând din cap. 

— Băieți, m-am gândit mult la ce urmează să vă spun. Am 
discutat problema cu domnul doctor şi cu restul cadrelor şi, 
nu fără mari regrete, am ajuns cu toţii la aceeaşi concluzie: 
că trebuie să se aplice un fel de pedeapsă pentru purtarea 
voastră de nedescris în problema îndatoririlor gospodăreşti 
în urmă cu trei săptămâni. 

— Ridică o mână şi-şi roti privirea împrejur. 

— Am aşteptat până acum fără să zicem nimic, în speranţa 
că voi, oameni buni, o să vă luaţi i: nima-n dinţi şio să vă 
cereţi scuze pentru modul răzvrătit în care v-aţi purtat. Dar 
nici măcar unul dintre voi n-a arătat nici cele mai mici 
semne de remuşcări. 

Ridică mâna din nou ca să prevină orice întrerupere - 
mişcarea ghicitoarei în cărţi de tarot. 

— Vă rog să ne-nţelegeţi. Noi nu vă impunem dispoziţii şi 
reguli restrictive fără să cântărim bine valoarea lor 
terapeutică. Mulţi aţi venit aici fiindcă nu v-aţi putut adapta 
la normele societăţii de-afară, fiindcă aţi refuzat să le 
confruntaţi bărbăteşte, aţi încercat să le păcăliţi şi să le 
ocoliţi. Cândva - poate în copilăria voastră - vi s-a îngăduit 


să luaţi în bătaie de joc normele societăţii. Ştiaţi prea bine 
când încălcaţi o regulă. Vroiaţi numai să atra-geţi. Atenţia, 
aveaţi nevoie de-o pedeapsă, dar aceasta nu mai venea. 
Îngăduinţa nesocotită a părinţilor voştri a constituit 
germenele din care a crescut boala voastră de-acurn. Vă 
spun aceasta nădăjduind că veţi înţelege că-i doar spre 
binele vostru să întărim disciplina şi ordinea. 

Privirea ei descrise un cerc prin odaie. Pe faţă ne lasă să-i 
citim părerile de rău pentru ceea ce-aveam de făcut, în 
salon era linişte, doar în capul meu se auzea ţiuitul acela 
febril, delirant. 

— E greu să impui disciplină într-un asemenea mediu. 
Trebuie să-nţeiegeţi şi voi asta. Ce vă putem noi face? De 
arestat nu vă putem aresta. Nu vă putem pune la regim de 
pâine şi apă. Trebuie să-nţelegeţi că personalul nostru e 
confruntat c-o mare problemă: ce putem noi face? 

Ruekly veni c-o idee cam ce-ar putea ei face, dar Sora şefă 
nu-i dădu atenţie. Trăsăturile ei începură să se modifice c- 
un ticăit de maşinărie, până ce expresia feţei deveni alta. În 
cele din urmă răspunse singură la întrebare: 

— Trebuie să vă retragem un privilegiu. Şi, după ce-am 
cântărit atent împrejurările acestei răzvrătiri, am hotărât c- 
ar fi cu dreptate să vă luăm dreptul de acces la odaia de 
baie pe care voi, oameni-buni, o folosiţi pentru jocurile de 
cărţi în timpul zilei. Vi se pare nedrept? 

Nu-şi clinti capul. Nu-l privi. Dar, lând pe rând, toţi ceilalţi 
întoarseră capul spre el. Aşa cum şedea singur în colţul lui. 
Chiar şi bătrânii „cronid”, neştiind de ce toată lumea 
întorsese ochii într-o singură direcţie, şi-au întins 
grumazurile sfrijite ca nişte păsăroi şi s-au răsucit să-l 
privească pe McMurphy - toate feţele întoarse spre el, pline 
de nădejde neputincioasă, sperfată. 

Sujetul acela strident din capul meu deveni scrâşnetul 
unei roţi de maşină accelerând pe şosea. 

FI şedea ferm în scaun, cu degetul lui mare şi roşu 
frecându-şi tacticos urmele copcilor pe nas. Le rânji tuturor 


celor ce-l priveau, apucă cozorocul şepcii înclinându-l 
politicos, apoi o prkf din nou pe Sora şefă. 

— Aşa că, dacă nu sunt discuţii cu privire la această 
hotărâre, cred că ora-i aproape. 

Se opri din nou, şi acum îi aruncă o privire. El dădu din 
umeri, oftă sonor şi, piesnindu-se cu palmele pe genunchi, 
îşi făcu vânt din scaun. Se-ntinse, căscă şi-şi frecă din nou 
nasul, apoi o porni agale, traversând salonul, spre locul 
unde şedea ea lingă ghereta de sticlă, trăgându-şi 
pantalonii cu câriigele degetelor mari. Ani înţeles că-i prea 
târn u să-l mai opresc la gândul nesăbuitpe care-l avea, şi- 
am rămas să-l privesc, împreună cu ceilalţi. Păşea cu paşi 
mari, prea mari, şi iar îşi ancorase degetele în buzunare. 
Blacheurile de la bocanci scăpărau scântei din podea. Era 
din nou tăietorul de la munte, jucătorul fudul de cărţi, 
cov/boy-ul pogorât de pe ecranul de televizor drept în 
mijlocul străzii ca să-nfrunte duşmanul. 

Ochii Sorei şefe se bulbucară albi din orbite, când el se- 
apropie. Nu-şi încWpuise că el va face ceva. Socotise ea 
asta avea să fie victoria ei finală asupra lui, care să-i 
confirme domnia, odată pentru totdeauna. Dar iată-l venind 
acum spre ea, mare cât o casă! 

Începu să plescăie din buze şi să-i caute cu ochii pe negrii 
ei, înspăimântată de moarte, dar el se opri la un pas de ea. 
Se opri în faţa geamului ei şi zise cu glas tărăgănat şi 
tacticos ca-n filme că s-a gândit că-i momentul să profil te 
de unul din pachetele de ţigări cumpărate de dimineaţă, 
apoi îşi îni. Pse mina în geamul cabinetului de gardă,, 
Geamul se-mprăştie ca apa, împroşcând în toate părţile, iar 
Sora şefă îşi repezi mâinile la urechi. El luă unul din 
cartuşele de ţigări pe care scria numele lui şi scoase un 
pachet, apoi. Îl puse la loc pe masă şi se-ntoarse spre Sora 
şefă, care încremenise ca o statuie de cretă, şi începu foarte 
delicat să curețe cioburile de sticlă din părul şi de pe umerii 
ei. 


— Zău că-mi pare tare rău, doamnă, zise el. Dumnezeule, 
ce rău îmi pare. Sticla aia din fereastră era aşa de lustruită 
c-am uitat cu de-săvârşire de ea. 

Totul n-a durat decât câteva secunde. S-a-ntors şi-a lăsat-o 
să şadă acolo, cu obrazul tremurându-i şi zyâcnin-du-i în 
convulsii, iar el a traversat salonul îndărăt spre scaunul lui 
şi şi-a aprins o ţigară. 

Ţiuitul care-mi stăruise în urechi mi se oprise. 

Partea a treia 

DE ATUNCI, LUI MCMURPHY Il MERSERĂ LUcrurile pe 
plac o bună bucată de vreme. Sora şefă aştepta momentul 
potrivit să vină c-o nouă idee care s-o reaşeze la cârmă. Ştia 
că pierduse o rundă importantă, şi că avea să mai piardă 
una, dar nu se grăbea. În primul rând, ea n-avea de gând să 
recomande eliberarea lui; lupta putea să continue cât 
poftea ea, până când el avea să facă o greşeală, ori până ce 
pur şi simplu se plictisea, ori până ce ea avea să scornească 
o nouă tactică menită s-o repună în drepturi în ochii 
tuturor. 

Multe s-au mai întâmplat până să izvodească ea o nouă 
tactică. După ce McMurphy fu smuls âin ce s-ar putea numi 
retragerea lui temporară şi-şi anunţă reîntoarcerea în luptă 
spărgându-i geamul ei personal, el însufleţi din nou 
existenţa din salon. Luă parte la fiecare adunare, la fiece 
discuţie - vorbind cu glas tărăgănat, făcând cu ochiul, 
ţinându-se de poante ca să smulgă un râs rahitic de la 
vreun,. Activ” prea speriat încă de la doişpe ani ca să mai şi 
surâdă. Adună laolaltă destui băieţi ca să încropească o 
echipă de baschet şi nu se ştie cum îl convinsese pe doctor 
să-l lase să aducă o minge de la sala de sport, ca să-i 
deprindă pe băieţi cu mânuirea ei. Sora şefă se opuse, zise 
că următoarea lor pretenţie va fi să joace fotbal în salonul 
comun şi polo în hol, dar doctorul rămase şi el o dată 
neclintit pe poziţie şi-i spuse să le dea pace. 

— Câţiva dintre jucători, domnişoară Ratched, au făcut 
progrese remarcabile de când s-a-nfiinţat echipa; cred că 


aceasta şi-a dovedit valoarea terapeutică. 

Ea-l priv,; uimită o vreme. Va să zică, şi el începuse să-şi 
flexeze niţeluş muşchii. Reţinu tonul vocii lui pentru mai 
târziu, când va veni iarăşi vremea ei, şi dădu numai din cap, 
revenind la postul ei din ghereta de sticlă, f ăcându-şi de 
lucru la butoanele de comandă ale aparatelor ei. 
Administraţia îi fixase o foaie de carton în rama de 
deasupra biroului până se va găsi un alt geam de aceleaşi 
dimensiuni, iar ea şedea îl de zi la biroul ei de parcă nici n- 
ar fi avut cartonu-n faţă, de parcă ar „fi putut vedea ceva 
prin el în salonul comun. Postată în spatele acelui pătrat de 
carton, e? Aducea c-o cadra întoarsă cu faţa spre perete. 

Aştepta, fără o vorbă, în timp ce McMurphy continua Lă se 
vânzolească dimineţile în hol, în chiloţii lui cu balene albe, 
ori să joace-piţule în dormitor, ori să se-agite pe coridor 
suflând într-un fluier nichelat de arbitru, în-văţându-i pe, 
activi „atacul rapid de la uşa salonului la Camera solitară de 
la celălalt capăt, mingea bufnind în hol ca o salvă-de tun iar 
McMurphy răcnind la ei ca un sergent: „Minaţi, pricăjiţilor, 
vânaţi!” 

Când se adresau unul altuia, o făceau cum nu se ponte mai 
politicos. El o-ntreba foarte frumos dacă-i dădea voie să 
scrie cu stiloul ei o cerere de învoire fără-nsoţitor, o 
completă în faţa ei şi pe biroul ei, i-o înmână împreună cu 
stiloul c-un „Mulţumesc” plin de bună-cuv: inţă, iar ea o 
examina şi-i răspundea la fel de politicoasă c-o „va discuta 
cu personalul” - lucru care dura aproximativ trei minute - şi 
se-ntorcea să-i spună că regretă nespus dar învoirea nu 
fusese considerată recomandabilă. Din punct de vedere 
terapeutic în acel moment. El îi mulțumea încă o dată şi 
părăsea camera de gardă suflând în fluierul acela de 
spărgea toate geamurile pe distanţă de-un kilometru şi 
răcnea: 

— La antrenament, fătălăilor, înşfăcaţi mingea aia şi să vă 
văd c-asudaţi niţel! 


Era în secţie la noi de-o lună, de destulă vreme ca să se 
poată trece pe afişier cerând o audienţă, în timpul şedinţei 
terapeutice, pentr-o învoire din spital cu însoțitor. Se duse 
la avizier şi scrise cu pixul ei la rubrica însoţit de O fiţă pe 
care-o ştiu din Portland, pe nume Candy Starril - şi-i strică 
pixul cu pastă punând punctul. Cererea de învoire fu 
discutată îri şedinţa terapeutică câteva zile mai târziu, în 
aceeaşi zi de fapt când lucrătorii instalară un nou geam în 
fereastra Sorei şefe şi, după ce cererea lui fu respinsa pe 
motiv că numita domnişoara biatt nu ptueu persoana cea 
mai indicată ca să însoţească un pacient într-o învoire, el 
ridică din umeri şi răspunse că aşa-i era firea, ce să-i faci, şi 
se sculă şi se apropie de ghereta de gardă cu geamul care 
mai avea încă eticheta fabricii lipită jos în colţ şi-şi trecu iar 
pumnul prin ea - explicân-du-i Sorei şefe în vreme ce 
sângele îi şiroia din degete că-şi închipuise că luaseră 
cartonul şi lăsaseră rama goală. 

— Când au furişat sticla asta afurisită aici? Păi zău aşa, 
chestia Lif. A-i o primejdie! 

Sora şefă îi bandajă mina în cabinet, în timp „ce Scan-lon 
şi Harding recuperară foaia de carton din ladă de gunoi şi-o 
prinseră iar de ramă, folosind aceeaşi bandă adezivă cu 
care infirmiera bandaja degetele şi încheieturile lui 
McMurphy. Acesta şedea pe-un taburet, făcând grimase 
grozave în timp ce ea îi oblojea tăieturile, trimițând 
ocheade spre Scanlon şi HarcYng peste capul Sorei şefe. 
Chipul ei avea calmul şi inexpresivitatea porţelanului, dar 
încordarea începuse să se arate în alte feluri. În felul cum 
smucea de pildă banda adezivă cât putea de strâns, arătând 
clar că răbdarea ei proverbială nu mai era cea de pe 
vremuri. 

Ne-am dus şi noi la sala de sport ca să urmărim echipa 
noastră de baschet - Harding, Billy Bibbit, Scanlon, Fre- 
diickson, Martini şi McMurphy atunci dând sângele i se mai 
oprea puţin ca să poată intra în joc - jucând contra unei 
echipe de sanitari. Negrii noştri vlăjgani jucau şi eL. Erau 


cei mai buni jucători de pe teren, alergând de-a lungul şi 
de-a latul sălii ca două umbre în chiloţi roşii, mar-când coş 
după coş cu o precizie de maşină. Echipa noastră era prea 
scundă şi prea lentă, iar Martini tot pasa mingea către 
coechipieri văzuţi numai de el, aşa că sanitarii ne bătură la 
douăzeci de puncte diferenţă. Dar s-a întâmplat totuşi ceva 
ce ne-a făcut să plecăm de-acolo cu sentimentul că 
repurtaserăm un fel de victorie: într-una din învălmăşelile 
de sub panou, negrul nostru mătăhălos pe nume 
Washington prim” - de la cineva o lovitură zdravănă cu 
cotul şi-ai lui trebuită să-l ţină bine ca să nu scape spre 
McMurphy care şedea pe minge, nedându-i atenţie negrului 
care se zbătea în mâinile lor cu borşul curgân-du-i din nas 
pe piept ca vopseaua împroşcată pe-o ta blită. Neagră, 
răcnind către băieţii care-l trăgeau îndărăt W 

— Ela vrut-o! Porcu de câine a vrut-o! McMurphy 
compuse şi alte bileţele ca să le găsească Sora şefă când 
inspecta latrina cu oglinda. Scrise istorii nesăbuite despre 
el, în registru, şi le semnă Anonim. Uneori dormea până 
către ora opt. Ea-l mustra, fără patimă însă, ar el se scula-n 
picioare şi-o asculta până isprăvea, după. Are strica tot 
efectul moralei întrebând-o bunăoară dacă i sutien mărimea 
B, C, ori fără mărime? Ceilalţi „activi” începură să-l imite. 
Harding se-apucă „să curteze toate elevele infirmiere, iar 
Billy Bibbit renunţă să mai treacă zilnic în registru 
„observaţiile” sale, cum obişnuia să le zică, iar când geamul 
din faţa biroului ei fu înlocuit, cu un X mare tras cu var pe el 
ca să nu se mai poată scuza McMurphy că nu l-a văzut, 
Scanlon îl făcu ţăndări trimițând pasămite din greşeală 
mingea de baschet prin ea, înainte ca X-ul tras cu var s-aibă 
timp să se usuce, Mingea se sparse şi Martini o culese da. 
pe jos ca pe-o pasăre moartă şi-o duse la camera de gardă, 
unde Sora şefă rămăsese cu ochii pironiţi asupra 
mormanului de geam spart de pe biroul ei, şi-o întrebă dacă 
nu poate cumva să x-o repare cu nişte bandă adezivă? Să i-o 


facă iar ca nouă? Fără un cuvânt, ea i-o smulse din mână şi- 
o îndesă în coşul de gunoi. 

Aşa că, sezonul de baschet încheindu-se evident aici, 
McMurphy se hotări, să se-apuce de pescuit. Ceru o nouă 
învoire, după ce-i spuse doctorului c-are nişte amici în golful 
Siuslaw, la Florenţa, dispuşi oricând să ia opt, nouă pacienţi 
la pescuit în, largul mării dacă personalul n-aveă nimic 
împotrivă, şi notă pe avizierul d/. N hol că urma să fie însoţit 
de astă-dată de „două mătuşi drăgălaşe diii-tr-un locşor de 
la periferia oraşului Oregori”. În şedinţa terapeutică i se 
aprobă cererea de învoire pentru următorul sfârşit de 
săptămână. Când termină de înregistrat oficial învcfrea lui 
în catastif, Sora şefă. Întinse mâna spre coşul ei de răchită 
şi scoase un articolaş decupat din ziarul de dimineaţă, 
citind cu voce tare că,. Deşi-sezonul de pescuit de pe coasta 
Oregonului era-n toi, somonii mai migrau încă în alte ape şi 
mărea era agitată şi periculoasă: Aşa că le sugera 
oamenilor să se mai gândească. 

— Bună idee, făcu McMurphy. 

— Yânchise ochii-şi trase adânc aerul în piept, printre 
dinţi. 

— Da, dom le. Mirosul sărat al talazurilor, scârţiitul prorei 
despicând apa - înfruntarea cu elementele, unde bărbaţii-s 
iar bărbaţi şi bărcile-s bărci adevărate. Domnişoară 
Ratched, m-aţi convins. Chiar în seara asta o să-i chem la 
telefon şi-o să închiriez vasul. Ăla. Să vă trec şi pe 
dumneavoastră? 

În loc de răspuns, ea se duse la avizier şi prinse pe el 
tăietura din ziar. 

În ziua următoare el începu să-i înscrie pe băieţii dispuşi 
să-l însoţească şi care aveau zece dolari ca să contribuie la 
chiria vasului, iar Sora şefă se-apucă să le-aducă zilnic 
tăieturi din ziare în care se descriau grozăvii cu vase eşuate 
şi furtuni neaşteptate lingă coastă. McMurphy pufnea cu 
dispreţ la vederea articolaşelor ei, zicând că amândouă 
mătuşile lui şi-au petrecut cea mai mare parte din viaţă 


călărind pe valuri dintr-un port într-altul, cu câte-un 
marinar alături, şi că le puteau garanta o excursie lină şi 
tihnită ca o plăcintă,) ba ca o budincă, aşa că n-aveau de ce 
să-şi facă griji. Dar Sora şefă-şi cunoştea bolnavii. Tăieturile 
ei din ziare i-au speriat mai mult decât îşi închipuia 
McMurphy. Fusese încredinţat că, ei o să vină buluc să se- 
nscrie, dar a trebuit să-i convingă mult şi bine pe cei care s- 
au înscris. În ziua dinaintea excursiei, încă mai aveau 
nevoie de doi inşi.ca s-achite vasul. 

Eu unul n-aveam bani, dar mi se cuibărise-n cap ideea că 
doream şi eu să mă-nscriu (pe listă. Şi cu cât ne vorbea mai 
multe de pescuitul somonilor mari. Cu-atât m-apuca mai 
tare poftă să mă duc şi eu. Ştiam că era o prostie; a mă- 
nscrie era totuna cu a recunoaşte pe faţă că nu-s surd. De 
vreme ce putusem auzi toată discuţia asta despre bărci şi 
pescuit, se-adeverea că auzisem şi toate celelalte spuse-n 
taină în jurul meu în ultimii zece ani. Şi dacă Sora şefă afla 
de chestia asta, că eu am stat s-ascult toate urzelile şi 
planurile lor” perfide pe când ea nici nuibănuia că cineva 
trăgea cu urechea, s-ar fi luat după minec-un ferăstrău 
ielectric să m-aranjeze aşa ca să fie sigură că acum sunt 
chiar surdo-mut. Deşi muream să mă duc şi eu, am început 
să zâmbesc gândindu-mă la situaţia mea: trebuia să fac în 
continuare pe surdul dacă nu vroiam să mă pomenesc fără 
urechi. 

Rămăsesem treaz în noaptea dinaintea ieşirii la pescuit 
eugetând la toate astea, la surzenia mea, la anii cât îi 
lăsasem să creadă că n-aud ce-şi spun, întrebându-mă dacă 
vreodată voi putea să mă port şi altfel. Dar mi-am amintit 
de-un lucru: nu eu am început să fac pe surdul: oamenii din 
jurul meu s-au apucat de prima dată să mă trateze de parcă 
eram prea tâmpit ca s-aud, să văd ori să zic ceva. 

Şi asta nici măcar de la venirea mea în spital; au început 
să se poarte ca şi când eu n-aveam urechi şi n-aveam limbă 
cu mult înainte. În armată, cum apărea unul cu trese mai 
multe, se purta în felul ăsta cu mine. Şi chiar de mai de 


mult, încă din şcoala primară, mi-amintesc că unii au prins 
să zică despre mine că nu păream să-i ascult, aşa că nu m- 
au mai ascultat nici ei pe mine. Stând treaz în pat, am 
încercat să-mi amintesc când am băgat de seamă asta 
pentru prima oară. Cred c-a fost pe când rnai locuiam încă 
în satul de pe râul Columbia. Era vară. 

Şi-am cam zece ani şi-s în faţa colibei, presărând sare pe 
somoni, înainte să-i întind la uscat pe lesele din spatele 
casei, când văd o maşină cotind-o de pe şosea şi apropiin- 
du-se în salturi prin salvie, peste făgaşele de căruţă, tră- 
gând după ea nori de pulbere roşie, ca nişte vagoane de 
marfă. 

Mă uit cum se-opinteşte automobilul la deal şi se-opreşte 
puţin mai jos de ograda noastră şi colbul continuă să vină 
peste el, împroşcând în toate direcţiile şi-n cele din urmă 
aşezându-se pe tulpinile de salvie şi săpuna-riţă dimprejur, 
făcându-le s-arate ca nişte aşchii roşii şi fumegânde ale unei 
dărâmături. Maşina rămâne aşa până se mai aşază colbul, 
sclipind în soare. Ştiu că nu pot fi turişti cu aparate de 
fotografiat, căci ei nu se-ncumetă niciodată să vină aşa de- 
aproape de sat, pentru că-şi închipuie probabil că noi 
scalpăm şi ardem oamenii de vii pe-un rug. N-au habar că 
unii din oamenii noştri-s avocaţi în Portland, probabil că nici 
nu m-ar crede de le-aş spune-o. De fapt chiar şi unul din 
unchii mei s-a făcut avocat de-a-devăratelea, şi Tatucă zice 
oă asta numai ca să dovedească ce poate, deşi ar fi preferat 
să prindă şi el somonii cu prăjina în prag de toamnă. Tatucă 
zice că dacă nu iei seama, oamenii te silesc într-un fel sau 
altul să faci ce socotesc ei că trebuie să faci, ori să te 
îndărătniceşti ca un catâr şi să faci toate pe dos, în ciuda 
lor. 

Uşile automfobilului se deschid toate deodată şi trei 
oameni coboară din el, doi din faţă şi unul din spate. Urcă 
poteca spre cătunul nostru şi văd acum că primii-s bărbaţi 
în costume albastre, iar cel din spate e-o femeie bătrână cu 
părul alb îmbrăcată-n haine ţepene şi groase ca o armură. 


Tustrei pufăie pe nări şi-s leoarcă de sudoare până când 
reuşesc să iasă din câmpul cu salvie şi să intre în ogradă 
noastră desţelenită. 

Primul bărbat se opreşte şi-şi roteşte privirea peste sat. E 
mic şi-ndesat şi are pe cap o pălărie albă de fetru. Clatină 
din cap spre pâlcul de colibe pescăreşti dărăpănate şi 
maşini de-ocăzie şi coteţe de pui şi motociclete şi câini. 

— Ai văzut vreodată, de când eşti pe lume, aşa ceva? 
Spune, ai mai văzut? Zău aşa, ai mai văzut? 

Îşi scoate pălăria cu obada mare şi-şi tamponează scă- 
fârlia ca o minge roşie c-o batistă, grijuliu, ca şi cmd s-ar, 
teme să nu-şi şifoneze ceva - ori batista, ori smocul de păr 
umed şi aţos. 

— Îţi poţi închipui ce oameni vor să trăiască astfel? Spune, 
John, îţi poţi închipui? 

Vorbeşte tare, nefiind obişnuit cu mugetul cascadei. John e 
lângă el, are o mustață deasă şi căruntă, urcată până sub 
nas ca să-l apere de mirosul peştelui pe care-l pregătesc eu. 
E leoarcă de sudoare pe obraji şi pe grumaz, şi se vede 
transpiraţia şi pe spatele costumului albastru. la note într- 
un carneţel, şi se tot răsuceşte în cerc, uitându-Se la coliba 
noastră, la mica grădină, la rochiile de sărbătoare roşii, 
verzi şi galbene ale mamei, atârnate pe-o frânghie - 
continuă să se rotească într-un cerc complet şi se-n-toarce 
cu ochii la mine, mă priveşte de parcă atunci m-ar vedea 
pentru prima dată, eu la numai câţiva paşi de el. S-apleacă 
spre mine, mă măsoară c-un ochi şi-şi ridică mustaţa sub 
nas de parcă eu aş puţi şi nu peştele. 

— Unde crezi că-s părinţii lui? Întreabă John. În colibă? 
Ori afară la cascadă? Am putea să discutăm cu omul chestia 
asta dacă tot suntem aici. 

— Eu unul nu mă vâr în cocioabă aia, zice grăsanul. 

— În cocioabă aia, repetă John prin mustață, sade 
căpetenia tribului, Breckenridge, omul cu care-am venit să 
tratăm, nobilul conducător al acestor oameni. 


— Să tratăm? Nu conta pe mine, nu-i treaba mea. Eu-s 
plătit ca să evaluez, nu ca să fraternizez. 

Asta-l face pe John să-i răspundă c-un hohot de râs. 

— Adevărat. Dar cineva trebuie să le-aducă la cunoştinţă 
planurile guvernului. 

— De nu ştiu deja, o s-o afle-n curând. 

— Ar fi foarte simplu să intrăm şi să vorbim cu el. 

— În împuţenia aia? Păi, pun rămăşag pe ce vrei că-n 
cocioaba aia mişună gândacii. Se zice că dărăpănăturile 
astea de chirpici întotdeauna adăpostesc o-ntreagă 
civilizaţie între pereţii lor. Şi ce zăpuşeală, Poamne. Sfinte, 
ce să-ţi mai spun. Pun rămăşag că-i un adevărat cuptor 
acolo înăuntru. Priveşte cât e de fript micuțul Hiawatha de 
colo. Ho-ho. Ars bine pe ambele părţi. 

Râde şi se tamponează pe creştet şi, când femeia îi 
priveşte, se opreşte din râs. Îşi drege glasul şi seuipă-n 
drum, apoi se duce şi-se-aşază în leagănul pe care Tatucă 
mi î-a făcut mie într-un ienupăr, şi rămâne să se legene uşor 
înainte şi-napoi, făcându-şi vânt cu pălăria. 

Cuvintele lui mă fac tot mai furios, cu cât mă gândesc la 
ele. El şi John continuă să discute despre casa noastră şi 
despre sat şi proprietăţi şi cam cât valorează, şi-mi dă prin 
cap că ei vorbesc despre chestiile astea împrejurul meu 
pentru că nu-şi închipuie că eu ştiu englezeşte. Probabil că 
vin de undeva din răsărit unde oamenii nu ştiu nimic despre 
indieni decât ceea ce văd prin filme. Mă gândese cât s-or 
simţi de ruşinaţi când vor descoperi că-nţe-îeg ce şi-au 
vorbit. 

Îi mai las să zică o vorbă, două despre căldură şi cocioabă, 
apoi mă scol şi-i zic grăsanului în cea mai şcolită engleză că 
locuinţa noastră de chirpici e mai răcoroasă decât casele lor 
de la oraş, cu mult mai răcoroasă. „Ştiu cu 

Siguranţă că-i mai răcoare decât la şcoala unde mă duc, 
ori decât în sala de cinema din Cataracte cu reclama ei 
scrisă cu litere ca nişte ţurţuri cum c-ar fi răcoare 


V 


Înăjuntru!”, Şi-s gata să le spun că, dacă binevoiesc să 
intre, am să-l aduc pe Tatucă de pe parapetul cascadei, 
când bag de seamă că nu par să mă fi auzit. Nici măcar nu 
se uită la mine. Grăsanul se leagănă înainte şi-napoi, privind 
în jos, peste creasta de lavă, spre locul unde stau postați 
oamenii pe palisadele de deasupra cascadei, nişte 
mogâldeţe în cămăşi de pled, pierdute în aburul depărtării. 
Din când în dnd vezi cum câte unul din ei năpusteşte braţul 
şi face un pas înainte ca un spadasin, şi-apoi trage afară 
lancea lui de patru metri, în furculiţă, ca altul de pe parapet 
să-i smulgă de pe ea somonul străpuns. Grăsanul se uită la 
oamenii ce stau pe locurile lor în perdeaua de apă de zece ţi 
şi clipeşte din ochi şi mormăie ori de câte ori careva zvârle 
cangea înainte. 

Ceilalţi doi, John şi femeia, au rămas în picioare. Nici ui nu 
dă semne c-ar fi auzit vreun cuvânt spus de i he; de fapt, 
privesc cu toţii în altă parte, ca şi când ar fi dorit ca nici 
măcar să nu fi fost acolo. 

Şi totul încremeneşte şi rămâne suspendat astfel vreme în 
minut. 

Am sentimentul ciudat că soarele se revarsă şi mai binte 
pe ăştia trei. Ioate celelalte artă ca de obipilii ţopăind pe 
iarba de pe casele de chirpici, lăcustele sărind din tufă-n 
tufă, muştele strânite-n, norii ne-hi jurul leselor cu peşte de 
nişte copilandri cu mănun-iri de salvie. Toate ca-n orice altă 
zi de vară. Afară de ele ce arde în capul celor trei străini, 
care se face deodată al naibii de strălucitor, mai ceva ca de 
obicei, de le pot zări şi.” cusăturile unde sunt încleiaţi. Şi- 
aproape vsc maşinăria din ei preluând cuvintele pe care 
toc-ţi le-am rostit şi-ncereând să le potrivească ici sau colo, 
r-un loc sau altul, şi când constată că acele cuvinte n-au un 
loc dinainte stabilit unde să se lipească, maşinăria din ei se 
leapădă de cuvinte de parcă nici n-ar fi fost iâte. 

Tustrei rămân încremeniţi în vreme ce se desfăşoară 
astea. Chiar şi leagănul s-a oprit, pironit într-un unghi nvivi 
de razele soarelui, cu grăsanul încremenit în el ca păpuşă 


de cauciuc. Apoi bibilica lui Tatucă se treius, în crengile 
ienupărului, observă că-s străini la noi şi-ncepe să latre la ei 
ca un dulău, aşa că vraja se de-Grăsanul scoate-un răcnet şi 
sare din leagăn şi se retrage câţiva paşi prin colb, cu 
pălăria ridicată împotriva soarelui, ca să vadă ce-i acolo sus 
în ienupăr de face atâta tărăboi. Când vede că nu-i decât o 
găinuşă împestriţată scuipă pe jos şi-şi pune pălăria pe cap. 

— Personal, cred sincer, zice el, că orice sumă am oferi 
pentru. Metropola asta, ar fi prea destul. 

— Poate. Dar tot cred c-ar trebui să facem un mic efort şi 
să vorbim cu căpetenia. ] 

Venerabila doamnă îl întrerupe călcând apăsat înainte: 

— Nu. 

Asta-i primul cuvânt scos de ea. 

— Nu, repetă din nou, într-un fel care mi-o reaminteşte pe 
Sora şefă. 

Îşi ridică sprâncenele şi evaluează locul. Ochii i se 
rostogolesc ca numerele pe ecranul unei socotitoare; se 
uită la rochiile mamei întinse cu grijă pe frânghie şi clatină 
din cap. 

— Nu. Azi nu vorbim cu căpetenia. Nu încă. Socot că. Sunt 
şi eu o dată de acord cu Breckenridge. Numai că din alte 
motive. Ţi-aminteşti din datele pe care le avem că nevasta 
nu-i indiancă, ci albă? Albă. O femeie de la oraş. O cheamă 
Bromden. Eli-a luat numele, nu ea pe-al lui. Mda, cred că 
dacă plecăm acum şi ne reîntoarcem în oraş, răspândind, 
fireşte, printre orăşeni vestea despre planurile guvernului, 
în hidroenergetic în locul acestei îngrămădiri de cocioabe 
de lângă cascadă, şi-apoi batem o ofertă la maşină - 
trimiţând-o ca din greşeală nevestei, înţelegi? Presimt c- 
atunci misiunea ne va fi mult mai uşoară. 

Priveşte-n depărtare spre oamenii de pe schelele vechi, 
şubrede şi întortocheate care-au crescut şi s-au ramificat în 
toate direcţiile printre stâncile cascadei de sute de ani. 

— Pe când, dacă ne întâlnim acum cu bărbatul şi-i facem 
din senin o propunere, s-ar putea să nu ne-alegem decât cu 


o doză de încăpățânare prostească de indian Nava jo şi cu 
dovezi de iubire pentru - presupun că trebuie să-l numim - 
propriul cămin. 

Dau să le spun că el nu-i indian Navajo, dar mă gin-desc ce 
rost are, dacă tot nu m-ascultă? Nici nu le pasă din ce trib b 
el. 

Femeia zâmbeşte şi dă din cap spre cei doi „bărbaţi, câte- 
un surâs şi-o încuviinţare din cap spre fiecare, şi privirea ei 
îi trezeşte la viaţă şi ea o porneşte băţoasă înapoi spre 
maşina lor, sporovăind c-o voce vioaie şi tânăra: 

— Cum obişnuia să sublinieze profesorul meu de 
sociologie: „Există în general în fiece situaţie o persoană a 
cărei putere nu-i bine s-o subestimezi”. 

Şi se-ntoarce la maşina lor şi pleacă, iar eu rămân acoâo 
întrebându-mă dacă măcar m-au zărit. 

M-am cam mirat că mi-am amintit de astea. Era pentru 
prima oară, după ceea ce mi se păreau a fi secole întregi, că 
fusesem în stare să-mi amintesc ceva din copilărie. Mă 
lascina descoperirea că încă-mi puteam aminti. Am rămas în 
continuare treaz în pat, amintindu-mi alte întâm-plări şi 
tocmai când eram pe jumătate plecat” într-un soi do vis, am 
auzi de sub patul meu un sunet ca de şoarece mişcând o 
nucă. M-am aplecat binişor spre marginea patului şi-am 
surprins o lamă sclipitoare de metal jmişcân-de-mi 
ascunsesem eu guma de mestecat; răzuia bucăţelele pe 
dinafară. Negrul care-şi zicea Geever descoperise un-de- 
nW. Ascunsesem eu guma de mestecat; răzuia bucăţelele 
într-un săculeţ cu o foarfecă lungă şi hămesită, cu braţele 
deschise ca nişte fălci. 

M-am tras înapoi sub cuverturi înainte să mă vadă că mă 
uit. Inima-mi bubuia în urechi, înfricoşată că rri-a văzut. Aş 
fi vrut să-i spun să plece, să-şi vadă de treabă şi să-mi lase 
gumele în pace, dar nu puteam nici măcar să-i dau a- 
nţelege că l-am auzit. Am stat nemişcat să văd dacă m-a 
prins că m-am aplecat să mă zgâiesc la el sub pat, dar el nu 
dădu nici un semn - n-auzeam decât un hârş-hârş de 


foarfeci şi pocnetul cocoloaşelor de gumă că-zând în sac, 
amintindu-mi de ropotul grindinei pe acoperişul nostru de 
carton gudronat. Plescăi din limbă şi chicoti pentru sine. - - 
Mm-mmmm. Doamne sfinte. He-he. Mă-ntreb de câte ori o 
fi mestecat babuşca asta câte-o asemenea chestie? Tari ca 
naiba. 

McMurphy l-a auzit pe negru bombănind pentru, sine, s-a 
trezit şi s-a sculat într-un cot, să vadă ce-i veni la ora asta 
din noapte să scotocească în genunchi sub patul meu. L-a 
urmărit un minut, frecându-se la ochi să se asigure că nu 
visează, aşa cum fac pruncii; apoi s-a sculat de-a binelea. 

— Afurisit să fiu dacă nu-l văz aici la unşpe jumate noaptea 
făcându-şi de lucru c-o pereche de foarfeci şi-(c) pungă 3e 
hârtie. 

Negrul sări în picioare şi-i vâri lui McMurphi lanter-nă-n 
ochi. 

— la spune-mi, Sam, ce naibatot aduni acolo de ai nevoie 
de întunericul nopţii? 

Cuiva. 

Culcă-te la loc, McMurphy. Asta nu-i treaba altMcMurphy 
îşi desfăcu buzele, într-un rânjet tacticos, dar nu-şi feri ochii 
de lumină. Negrul începu să se piardă cu firea după ce ţinu 
lumina aceea cam o jumătate de minut pe obrazul lui 
McMurphy, pe cicatricea aia proaspătă şi lucitoare, pe dinţii 
ăia şi pe pantera tatuată de pe umăr, aşa că-ntoarse 
lanterna. Se aplecă din nou la treaba lui, gemând şi pufăind 
ca şi când ar fi depus un mare efort desprinzând bucăţelele 
de gumă. 

— Una din îndatoririle supraveghetorului de noapte, 
explică el printre gâfâieli, încercând să fie prietenos, e să 
vegheze ca zona paturilor să rămână curată. 

— În toiul nopţii? 

— McMurphy, avem o chestie afişată căruia-i zice 
îndatoriri şi-n care scrie că curăţenia se face două ş patru 
de ore. 


— Puteai să-ţi termini rondul de două ş patru de ore mai 
înainte să ne fi culcat noi, nu crezi, în loc să şezi şi să te 
zgâieşti la televizor pin la zece jumate. 

— Ştie bătrâna Ratched că voi, flăcăi, vă petreceţi cam 
toată tura uitân-du-vă la televizor? Ce socotiți c-ar face de- 
ar afla chestia asta? 

Negrul se ridică de jos şi se-aşeză pe marginea patului 
meu. Îşi atinse dinţii cu lanterna, rânjind şi chicotind. 
Lurr/na ei îi dezvălui faţa ca pe-o mască neagră tăiată-n-tr- 
tm bostan. 

— Păi, să-ţi zic cum îi cu guma asta, începu el şi seAplecă 
spre McMurphy că spre un bun amic. Ştii, de ani de zile m- 
am tot întrebat de unde-şi face Sefu Bromders rost de 
gumă lui de mestecat, neavând el niciodată bani pentru 
bufet, nedându-i nimeni vreodată o gumă. Din câte ştiu, şi 
nici el necerând de la tipu de la Relaţiile cu pu-bâicui - deci 
l-am urmărit şi-am aşteptat. Şi uite calea. 

Îngenunche din nou şi ridică marginea cearşafului, lu- 
roinând sub pat. 

— Ce zici de-asta? Pun rămăşag că ţine-aici şi bucăţelele 
pe care le-a mestecat de-o mie de ori! 

Asta l-a amuzat şi pe McMurphy. Începu să râdă pe-n- 
fundate de cele văzute. Negrul ridică punga şi-o zornăi, şi ei 
se mai-distrară o vreme pe chestia asta. Negrul îi ura lui 
McMurphy noapte bună şi strânse gura pungii, ca şi când 
ar fi ţinut prânzul în ea şi s-ar fi dus să-l ascundă undeva 
pentru mai târziu. 

— Şefule? Îmi şopti McMurphy. Vreau să-mi răspunzi la 
ceva. 

Şi-ncepu să fredoneze un cânteeel, o arie de la munte 
cândva tare populară: 

— Şi zi-i, îşi pierde gustul guma pe tăblia de la pat?” La- 
nceput am simţit că mă fac foc şi pară. Mi-am zis că-şi bate 
joc de mine ca toţi ceilalţi. 

— Şi de-o mesteci dimineaţa, nu-i prea tare la muşcat?” 
continuă el să murmure. 


Dar cu cât mă gândeam mai bine, cu atât mi se părea totul 
mai caraghios. Am încercat să mă rețin, dar simţeam că mă 
umflă râsul - nu de cântecelul lui McMurphy,.ci de mine 
însumi. 

— lată ce m-a pus pe roate, vreau să aflu neapărat, dacă-şi 
pierde gustul guma pe tăblia de la pa-a-at?” 


Prelungi în felul ăsta ultima notă şi mă gâdilă cu ea de 
parcă m-ar fi atins c-o pană. Nu m-am putut reţine să nu 
pufnesc, şi asta m-a speriat c-o să mă pun pe râs şi n-o să 
mă mai opresc. Dar chiar în clipa aceea Mc Murphy sări din 
pat şi-ncepu să foşnească în noptiera lui şi eu m-am potolit. 
Mi-am încleştat fălcile gândindu-mă ce să fac acum, Trecuse 
multă vreme de când scosesem mai mult decât un geamăt 
ori un mormăit. L-am auzit închizând noptiera care vui ca 
uşa unui cazan. Şi l-am auzit spunând: „Poftim”, şi ceva 
poposi pe patul meu. Mic. De mărimea unei şopârle ori a 
unui şarpe. 

— Deocamdată n-am decât aromă de fructe, Şefule. Am 
câştigat pachetul de la Şcanlor, aruncând piţule. Şi se urcă 
la loc în pat. Şi-nainte să-mi dau seama ce fac, i-am 
mulţumit. 

N-a zis nimic pe moment. A rămas într-un cot uitân-du-se 
la mine, aşa cum se uitase şi la negru, aşteptând să mai zic 
ceva. Am cules pachetul de gumă de pe pătură şi l-am ţinut 
în palmă spunându-i mulţumesc. 

Nu vorbeam prea grozav, pentru că gâtlejul îmi ruginise şi 
limba îmi scârţâia. El mi-a zis că-mi cam lipseşte exerciţiul, 
şi-a râs pe chestia asta. Am încercat să râd cu el, dar n-a 
ieşit din mine decât un fel de cârâit, ca de cocoş ce-n-cearcă 
să cânte. 

El mi-a zis să nu mă grăbesc, căci avem la dispoziţie timp 
berechet până la şase jumătate dimineaţa, dacă vroiam să 
exersez. Mi-a zis că un om care-a tăcut atâta amar de 
vreme avea pe semne multe de spus, după care îşi puse la 
loc capul pe pernă şi aşteptă. Eu mă străduii un minut să-i 
zic ceva, dar singurele lucruri care-mi veniră în minte erau 
din acelea pe care un om nu le poate spune altuia în 
cuvinte. Când văzu că nu puteam spune nimic, îşi împreună 
mâinile sub cap şi-ncepu el însuşi să vorbească. 

— Ştii, Şefule, tocmai, miram amintit de-o vreme petrecută 
pe valea Willamette-feculegeam fasole pe lingă târgul 
Eugene şi mă socoteamsil naibii de norocos că făcusem rost 


de slujba aia. Era pe îa începutul anilor treizeci, aşa că nu 
mulţi băieţi puteau să găsească de lucru. M-au angajat 
după ce i-am dovedit bossului că puteam să cul-leg la fel de 
iute şi de ctir af că. Şi cei mari. În orice caz, eram singurul 
băietan de pe tarla. N-aveam în jurul meu: decât oameni în 
toată firea. Şi după ce-am încercat o dată sau de două ori să 
schimb o vorbă cu ei, am văzut bine că n-aveau poftă să 
asculte pe unul ca mine - un ţânc sfrijit şi roşcovan, în haine 
peticite, Aşa că mi-am ţinut gura. Eram aşa de înciudat că ei 
nu mă ascultau, c-ară tăcut raâlc toate cele patru 
săptămâni cât a durat culesul, trudind cot la cot cu ei, 
ascultându-i cum flecăresc despre unchiul ăsta sau vărul 
celălalt. Ori dacă cineva nu se-arată la lucru, îi bârfeau pe 
el. Patru săptămâni, şi n-am mai zis nici pis. Până ce zău 
dacă n-au şi uitat că puteam vorbi, fârţângăii ăia îmbătrâniţi 
în rele. Eu îmi aşteptam momentul prielnic. Apoi în ultima 
zi, mi-am descleştat gura şi le-am spus în faţă ce şlehată de 
nemernici erau. l-am spus fiecăruia cum îl împroşcase cu 
rahat cel mai bun amic al său când lipsise. Ohoo, ce m-au 
mai ascultat atunci! Au prins îa urmă să se ocărască între ei 
şi-au făcut atâta tărăboi c-am pierdut şi prima de-un sfert 
de centimă la kilogram care, mi se cuvenea pentru că nu 
lipsisem nici o singură zi, din pricină că aveam o reputaţie 
proastă prin târg şi şeful tarlalei pretindea că scandalul se 
iscase din pricina mea, deşi n-o putea dovedi. L-am suduit 
zdravăn şi pe el. Gura mea spurcată m-a costat atunci vreo 
douăzeci de dolari şi mai bine. Dar a meritat. 

Chicoti o vreme pe-nfundate la aceste aduceri aminte, apoi 
îşi întoarse capul pe pernă şi mă privi. 

— Ştii ce mă-ntrebam eu, Şefule, dacă aştepţi şl tu ziua 
aceea când te vei hotări să taberi pe ei:? 

— Nu, am zis eu, n-aş putea. 

— N-ai putea să le-o spui în faţă? Îi mai uşor decât c: V-;:i 

— Eşti. Mult mai mare. Mai tare ca mine, ara mormăit. 

— Ce anume? Nu te-am înţeles, Şefule. Am încercat să-mi 
înghit saliva din gură. 


— Eşti mai mare şi mai tare ca mine. Îţi dămina s-o faci. 
— Eu? Iţi arde. De glume? Ptiu, drace; uită-te la tine: eşti 
c-un cap mai mare decât oricare din secţie. Nu-i bărbat aici 
pe care să nu-l poţi suci cum vrei, ăsta-i adevărul-adevărat! 
— Ba nu. Îs prea mic. Am fost şi eu odată mare, dar ş; a. 

ta. Nu mai sunt. Eşti de două ori cât mine. 

— Ohoo, băiete, chiar că eşti nebun, ce? Păi, primul pe 
care i-ămzărit venind în locul ăsta ai fost tu, şezând în 
scaunul ăla, mare cât un-munte. Ascultă ce-ţi zic, ra-am 
perindat peste tot. În Klamath şi Texas şi Oklăhoma şi pe 
lingă Gallup, şi jur că eşti âl mai mare indian pe care l-am 
văzut vreodată. 

— Eu-s din cheile Columbiei, ani zis, iar ela aşteptat să, 
continui. Tatăl meu era căpetenia tribului şi se numea ee 
Ah Miliatoona. Asta-nseamnă Pinul-cel-mai falnic-de-pe- 
munte, dar noi nu trăiam la munte. A fost chiar mare. Când 
eram eu copil. Mama s-a făcut de două orirnai mare ca el. 
— Trebe c-ai avut o bătrână cât un elan. Cât zici că wa de 

mare? 

— O - mare. Marş. 

— Vreau să zic. 

— Câţi metri şi centimetri? 

— Metri şI centimetri? Un tip de la iarmaroc a măsurat-o 
din ochi şi-a zis că are un metru şapte ş cinci şi şaizeci da 
kilograme, da asta numa pentru c-a văzut-o o dală. Ea 
creştea tot timpul. 

— Da? Cât de mare? 

— Mai mare ca latucă şi cu mine laolaltă. 

— Pur şi simplu s-a apucat într-o bună zi să crească. Aşa? 
Păi, asta-i o noutate pentru mine: n-am mai auzii ca o 
indiancă să crească aşa. 

— Nu era indiancă. Era orăşeancă din Cataracte. 

— Şi cum zici c-o chema? Bromden? Aha, pricep, ia stai 
puţin. Cugetă o clipă apoi zise: Şi când o orăşeancă se 
mărită c-un indian înseamnă că ia unul mai mic ca ea, nu-i 
aşa? Da, cred c-am înţeles. 


— Nu. Nu numai din pricina ei s-a făcut el mic. Iloată 
lumea a tot tăbărât pe el pentru că era mare şi nu vroia să 
se lase şi făcea toate cum îi plăcea. Toţi l-au lucrat aşa cum 
te-au lucrat şi pe dumneata. 

— Care toţi, Şefule? Întrebă el în şoaptă, brusc serios. 

— Organizaţia. L-a lucrat ani de zile. O vreme a fost destul 
de puternic ca să lupte cu ea. Ea vroia să ne mute în case 
hotărnicite, vroia să ne fure cascada. Întrase până şi-n 
tribul nostru şi lucra asupra lui. În târg îl snopeau în bătăi 
pe uliţe dosnice şi-o dată i-au tăiat şi părul. Vai, Organiza- 
ţia-i mare, mare. Ş-a luptat cu ea multă vreme, pin ce mama 
l-a făcut prea mic ca să mai poată rezista şi s-a dăţ bătut. 

McMurphy nu mai scoase un cuvânt mult timp după aceea. 
Apoi se ridică într-un cot, mă privi iar şi mă-ntreba de ce l- 
au bătut pe uliţe dosnice, iar eu i-am răspuns c-au vrut să-i 
arate ce-l aştepta, şi încă şi „mai rău, dacă nu semna 
hârtiile alea lăsând totul guvernului. 

— Ce vroiau ei să lase guvernului? 

— “Totul. Tribul, şi satul, şi cascada. 

— Acuma-mi amintesc; vorbeşti de cascada unde indienii 
obişnuiau să prindă somonii cu ţăpuşa - acu multă vreme. 
Da. Dar din câte mi-amintesc eu, tribului i s-a plătit o sumă 
uriaşă. 

— Aşa i-au spus şi ei. El le-a răspuns. Cu ce puteţi 
răscumpăra felul în care trăieşte un ora? Le-a zis: Ce puteţi 
plăti pentru ceea ce este un om? Ei n-au înţeles. Nici chiar 
tribul. Stăteau cu toţii adunaţi în faţa uşii noastre cu 
cecurile-n mină şi vroiau să le zică el ce să facă. Îl tot rugau 
să investească banii pentru ei, ori să-i sfătuiască unde să se 
ducă, ori cum să cumpere o fermă. Dar el era acum prea 
mic. Şi mai era şi prea beat. Organizaţia îl biruise. Aşa 
biruie pe toată lumea. O să te-nvingă şi pe dumneata. Nu 
puteau lăsa un om puternic ca Tatucă să umble slobod 
decât numai dacă era de-al lor. Pricepi, doar. 

— Da, socot că pricep. 


— De aceea n-ar fi trebuit să spargi geamul ăla. Acum s-au 
dumirit că eşti tare. Acum trebuie să te dovedească. 

— Aşa cum dovedeşti un cal nărăvaş, ce? 

— Nu, nu. Ascultă. Nu te domolesc ei în felul ăsta. Te 
lucrează aşa fel că n-ai cum să te aperi. Îţi vira câte ceva! Îţi 
instalează nişte chestii. Se apucă de treabă îndată ce văd c- 
ai şansa să devii puternic şi-ncep să trudească şi să-ţi 
monteze maşinăriile lor puturoase cât eşti mic, şi-o ţin tot 
aşa până te-au aranjat! 

— Mai încetişor, frăţioare, şşş. 

— Şi dacă lupţi cu ei, te-nchid undeva şi te fac să te 
potoleşti. 

— Uşor, uşor, Şefule. Şezi puţin liniştit. le-au auzit. 

— Se ciilcă la loc şi rămase nemişcat. Ara băgat de seamă 
că patul mi-era fierbinte. Am auzit scârţiitul tălpilor de 
cauciuc când negrul de pază veni în dormitor cu lanterna să 
vadă ce era cu zgomotul acela. Rămaserăm nemişcaţi până 
plecă. 

— În cele din urmă nu mai făcu altceva decât să bea, şoptii 
eu. 

— Nu mă mai puteam opri din vorbit, nu mai nainte de-a 
isprăvi câte socoteam că erau de spus. 

— Şi ultima oară când l-am văzut, se-mpleticea beat 
printre cedri, şi de câte ori îl vedeam ducând sticla la gură 
nu el sorbea din ea, ci ea îl sorbea pe el, până ce se chirci şi 
se făcu aşa de gălbejit şi de zbârcit, de nici câinii nu-l mai 
cunoscură, şi-a trebuit să-l luăm pe sus dintre copaci, într-o 
camionetă, şi să-l ducem într-un loc din Portland ca să 
moară. Nu zic că ei şi omoară. Pe el nu ei l-au omorât. Au 
făcut în schimb alta. 

Mă simţeam tare toropit. Nu mai aveam poftă să vorbesc. 
Am încercat să mă gândesc la ceea ce spusesem, şi nu mi se 
părea că fusese ce vroisem să spun. 

— Am vorbit ca un apucat, nu-i aşa? 

— Da, Şefule - şi se-ntoarse spre mine în pat - ai vorbit ca 
un apucat. 


— N-a fost ce-am vrut să spun. Nu pot să zic toate câte le- 
aş vrea. N-are nici o noimă. 

— N-am zis că n-are nici o noimă, Şefule, am zis numai c-ai 
vorbit ca un apucat. 

— N-a mai spus apoi multă vreme nimic, de-am crezut c-a 
adormit. Aş fi vrut să-i fi urât noapte bună. M-am uitat la el, 
şi era cu spatele spre mine. Braţul lui era dezvelit şi puteam 
zări şi optarii tatuaţi pe el. Era mare, mare cât braţele mele 
pe când jucăm fotbal, mi-am zis. Am vrut să-ntind rnâna şi 
să ating locul unde era tatuat, să văd dacă mai trăia. Nu 
scoate un sunet, mi-am zis, ar trebuie să-l pipăi să văd dacă 
mai trăieşte. 

Era o minciună. Ştiam că mai trăieşte. Nu de asta voiam 
să-l ating. 

Vreau să-l ating pentru că-i bărbat. 

— Şi-asta era o minciună. Mai erau şi alţi bărbaţi prin 
dormitor. Puteam să-i pipăi pe ei. 

Voiam să-l ating pentru că eram unul din perverşii ăia! 

Deşi şi asta era o minciună. Era şi asta o spaimă care se- 
ascundea după altele. Dac-aş fi fost pervers, m-aş fi gândit 
şi la alte lucruri. Nu vroiam decât să-l ating pentru că era 
cine era. 

Dar tocmai când eram gata să-ntind rnâna spre braţul 
acela, el zise: 

— Ascultă, Şefule - şi se-ntoarse spre mine săltându-şi 
cuverturile - ascultă, Sefule, de ce nu vii mâine cu noi în 
excursia aia la pescuit? 

N-am răspuns. 

— Haide, ce zici? M-aştept să iasă o chestie grozavă. Ai 
auzit de cele două mătuşi care vin să ne ia? Păi nu-s niătuşi, 
omule, nici pomeneală; sunt două dansatoare şi târfuliţe de 
meserie pe care le ştiu din Portland. Ce zici de-asta? 

În cele din urmă i-am mărturisit că-s unul dintre în-digenţi. 

— Ce eşti? 

— Sunt falit. , 

— A, făcu el, înţeleg. Nu m-am gândit la asta. 


Tăcu iar o vreme, frecându-şi cicatricea de pe nas c-un 
deget. Degetul se opri. El se ridică într-un cot şi mă privi. 

— Şefule, grăi el rar, măsurându-mă din ochi, când erai 
întreg, când mai aveai, să zicem, doi metri, doi metri şi 
ceva, şi cântăreai vreo sută douăzeci de kilograme - erai 
aşa de puternic cât să poţi, bunăoară, ridica ceva de 
mărimea panoului ăluia cu robinete din baie? 

M-am socotit în sinea mea. Probabil că panoul nu cân- 
tărea mai mult decât bidoanele alea cu ulei pe care le 
umflam pe sus la armată, l-am răspuns că probabil aş fi 
putut. 

Odată. 

— Dacă te-ai face iar aşa de mare, l-armai putea ridica? 

I-am răspuns că socoteam că da. 

— Naiba să ia ce socoti; vreau să ştiu de-mi poţi făgădui 
să-] ridici dacă te fac iar mare cum ai fost? Făgă-duieşte-mi 
asta şi te-alegi cu cursul meu de culturism şi cu o excursie 
de zece dolari pe gratis! 

Îşi linse buzele şi se lăsă pe spate. 

— Eşti o miză bună, pariez. 

Rămase aşa pufnind în tis la vreun gând al său. Când l-am 
întrebat cum avea să mă facă iarăşi, mare şi voinic, el îşi 
duse degetul la buze. 

— Omule, nu putem dă-n vileag un asemenea secret. N-am 
zis că-ţi spun şi cum o fac, drept? Oho, băiete, cum poţi s- 
aduci pe cineva la mărimea lui naturală e-o taină pe care n- 
o poţi împărtăşi orişicui, ar fi periculoasă în mâi-nile 
duşmanilor. Nici n-o să bănui ce ţi se întâmplă o mare parte 
din timp. Dar îţi dau cuvântul meu, de-mi urmezi programul 
uite ce se va întâmpla. 

Şe săltă din pat şi se-aşeză pe marginea lui cu palmele pe 
genunchi. Lumina difuză care se strecura peste umărul lui 
dinspre camera de gardă i se reflecta pe luciul dinţilor şi-n 
ochiul care se iţea spre mine pe deasupra nasului. 1 se 
auzea iar vocea mucalită de licitator, revărsându-se-n 
surdină prin dormitor. 


— Uite unde-o să ajungi. Îl văd pe marele Şef Bromden 
păşind fudul pe bulevard, bărbaţi, femei şi prunci răsu- 
cindu-se pe călcâie ca s-apuce să-l vadă. „Măi, măi, măi, ce 
namiiă-i cel de colo, înghițind trei metri dintr-un pas şi pl 
ecând capul să nu smulgă firele de telegraf?” Vine val-vârtej 
prin târg, se-opreşte doar o clipită pentru feţele mari, voi 
celelalte fâşneţe puteţi să vă puneţi poftă-n cui, afară de 
cazul c-aveţi ditamai pepenii, coapse zvelte şi albe şi-o 
guriţă fragedă şi dulce ca mierea şi ca untul. 

Continuă să-şi depene povestea în. Întuneric, arătân-du-mi 
cum va fi atunci când toţi bărbaţii m-or privi înfricoşaţi şi 
toate codanele vor suspina după mine. Apoi îmi. Zise că se 
duce chiar acum să-mi înscrie numele printre membrii 
echipajului de pescari. Se sculă, îşi luă prosopul de pe 
noptieră, şi-l înfăşură în jurul şoldurilor şi-şi trase şapca pe 
cap, rămânând aplecat peste patul meu. 

— Frăţioare, ascultă-mă ee-ţi zic, muierile or să se 
repeadă la tine şi-or să te culce la pământ. 

Şi brusc mâna lui se repezi înainte, c-un zvâcnet al 
braţului, îmi desfăcu cerşaful, dădu la o parte cuverturile şi 
mă lasă să zac pe pat în toată goliciunea mea. 

— la uite colea, Şefule. Ho-ho. Ce-ţi spuneam? Ai şi crescut 
cinşpe centimetri. 

Râzând, o porni pe lângă rândul de paturi spre hol. 

DOUĂ FIŞNEŢE AVEAU SĂ VINĂ DIN PORTLAND ca să ne 
scoată pe mare la pescuit! Gândul ăsta abia-mi mai dădea 
pace să rămân în pat până la aprinderea luminilor, la şase şi 
jumătate, Am fost primul în picioare, ieşind din dormitor ca 
s-arunc o privire la lista aceea de pe avizierul de lângă 
cabina surorilor, să văd dacă numele meu chiar era trecut 
pe ea. Sus scria cu litere mari ÎNSCRIERI PI. PESCUIT ÎN 
APE ADÂNCI, iar dedesubt, McMurphy se semnase primul, 
iar Billy Bibbit era număi „u doi, chiar după McMurphy. 
Număra trei era Harding, patru Fredrickson şi-aşa mai 
departe, până la număru zece unde încă nu se semnase 
nimeni. Era şi numele meu acolo, trecut ultimul, în dreptul 


numărului nouă. Va să zică chiar ieşeam din spital cu două 
muieruşti pe-un vas de pescuit! A trebuit să mi-o repet de 
mai multe ori ca s-o pot crede. 

Cei trei. Negri se strecurară în faţa mea şi citeau listă, i 
mărind-o cu degetele lor cafenii; dădură de numele meu şi 
se-ntoarseră rânjind spre mine. 

— Măi. Cine crezi că l-a semnat pe Şefu Bromden pentru 
năzbâtia asta? În ienii nici nu ştiu să scrie. 

— Da ce te face să crezi că în ienii pot să citească? Retul 
uniformei lor era încă proaspăt şi băţos aşa 

[terne dimineaţa, încât braţele lor foşneau când se miş- 
cau, ca nişte aripi de hârtie. Am făcut pe surdul la batjocura 
lor, prefăcându-mă că nu bănuiesc nimic, dar când ei mi-au 
întins o mătură ca să le fac treaba în hol, le-am întors 
spatele şi-am intrat înapoi în dormitor, zicând în sinea mea-: 
„Ducă-se naibii. Un ins care iese la pescuit cu două 
muieruşti din Portland n-are de ce. Să le mai înghită tot 
rahatu. 

M-a speriat niţel faptul c-am plecat aşa de sub nasul lor, 
căci niciodată nu mă mai opusesem poruncilor lor. Am 
aruncat o privire îndărăt şi i-am văzut venind după mine cu 
mătura. Probabil c-ar fi dat buzna în dormitor şi-ar fi pus 
laba pe mine dacă nu era McMurphy; se afla şi el acolo şi 
făcea atâta tărăboi, răcnind între paturi, plesnin-du-i cu 
prosopul pe tipii care se înscriseseră pe listă să iasă dih 
spital în dimineaţa asta, că negrii au hotărât pesemne că 
dormitorul nu era un teritoriu prea sigur că să se 
aventureze în el, numai de dragul de-a scăpa de maturatul 
unei bucățele de hol. 

McMurphy îşi trăsese şapca lui de motociclist mult în faţă, 
peste ciuful roşcovan, ca s-arate ca un căpitan de vas, iar 
tatuajele ce se iţeau de-sub mâneeile maioului se vedeau că 
fuseseră făcute la Singapore. Se legăna între paturi de 
parcă s-ar fi aflat pe puntea unui vas, fluierând în pumn ca 
într-un fluier de boţman. 


— Afară pe. Punte, mateloţi, afară pe punte ori o să vă pun 
să mergeţi de-a buşilea de la proră la pupă! 

Izbi cu pumnul în noptiera de lângă patul lui Harding, 
făcând-o să răsune. 

— Trecu cartul şase şi toate-s frumoase. Uite-o cum merge 
întins. Sus pe punte. Lăsaţi-vă foalele şi apucaţi ţoalele. 

Mă văzu oprit lângă uşă şi veni iute la mine ca să mă bată 
pe spate ca pe-o tobă. 

— la priviţi aici la Marele Şef. Uite-un exemplu de marinar 
şi pescar destoinc: sculat cu noaptea-n cap să sape după 
rime de momeală. Voi, ăştialalţi, o adunătură de puturoşi, 
aţi face bine să-i urmaţi exemplul! Sus pe punte! Azi e ziua 
cea mare! Jos de pe prici şi-riainte pe mare! 

„Activii” mormăiră şi se miorlăiră împotriva lui şi-a 
prosopului, iar „cronicii” se deşteptară să se holbeze 
împrejur, cu obrazuri vineţii din pricina cearşafurilor care-i 
sugrumaseră peste noapte, fiind legate prea strâns peste 
piept, bâjbâind cu privirea prin dormitor până ce în cele din 
urmă îşi fixară ochii ramoliţi şi spălăciţi asupră-mi, cu o 
căutătură nostalgică şi curioasă. Zăceau pe pat şi mă 
urmăreau cum trag pe mine ţoalele călduroase pentru 
drum, făcâridu-mă să mă simt stânjenit şi vinovat. 
Înţelegeau că fusesem singurur,, cronic” ales să plece în 
excursie. Mă urmăreau cu privirile, moşnegi ţintuiţi de 
scaunele lor cu rotile de-atâţia ani, cu catetere coborând pe 
crăcii pantalonilor ca nişte vrejuri care-i prindeau în 
rădăcini pe tot restul vieţii de locul tinde se aflau, mă 
urmăreau şi ştiau instinctiv că eu plecam. Şi încă mai 
simțeau puţină pizmă că nu erau ei în locul meu. Mă 
dibuiseră pentru că o parte din fiinţa lor omenească fusese 
lepădată şi instinctele animalice îi luaseră locul (bătrânii 
„cronici” se trezesc brusc în toiul nopţii, înainte ca alţii să 
afle c-a murit careva în dormitor, şi-şi întind grumazurile şi- 
ncep să urle că nişte lupi), şi mai puteau să mă pizmuiască 
pentru că mai rămăsese în ei o urmă de om ca să-şi 
amintească cum au fost odată. 


McMurphy ieşi şi el să se uite la listă şi-ncercă să mai 
convingă pe-un „activ” să se-nscrie, trecând pe rându! 
Paturilor şi izbind cu piciorul în acelea în care mai zăbovea 
cineva, cu cearşafurile trase peste cap, turuind ce lucru 
minunat era să te afli acolo departe, în colții furtunii, cu 
oceanul cel bărbat spumegând în juru-ţi şi cu heirupul la 
parâme şi cu sticla de rom. 

— Haide, puturoşilor, mai am trebuinţă de înc-un marinar 
ca să rotunjesc echipajul, mai am nevoie de-un singur 
voluntar afurisit. 

Dar nu mai putu convinge pe nimeni. Sora şefă îi speriase 
pe ceilalţi cu poveştile ei despre marea agitată din ultima 
vreme şi despre vasele scufundate şi nu părea c-o s-avem 
şanse să facem rost de ultimul membru al echipajului, până 
ce, o jumătate de oră mai târziu, George Soren-sen se- 
apropie de McMurphy care stătea la coadă pentru gustare, 
aşteptând să se deschidă sala de mese. 

Bătrânul suedez noduros şi fără dinţi, căruia tuciuriii îi 
ziceau Freacă-apă-George din pricina preocupării lui 
pentru curăţenie, veni târşâindu-şi picioarele prin hol, 
aplecat mult pe spate încât picioarele i-o luau înaintea 
capului (se înclină în felul ăsta ca să-şi ţină faţa cât mai 
departe de cel cu care vorbeşte), se opri în faţa lui 
McMurphy şi mormăi ceva în palmă. George era tare timid. 
Nu-i vedeai ochii căci erau pitiţi adânc sub frunte şi-şi 
ascundea tot restul obrazului cu palma. Capul lui se 
bălăbănea ca un cuib de cioară în vârful grumazului său ca 
un catarg. Mormăi ceva în dosul mâinii până ce McMurphy 
îi luă palma de la gură ca să poată auzi vorbele. 

— Aşadar, George, ce spuneai? 

— Rimele, zicea el. Nu crez că-s bune de ceva - nu lar 
somonii mari. 

— Zău? Întrebă McMurphy. Rimele., zici? Ţi-aş putea da 
dreptate, George, dacă mi-ai spune ce-i cu rimele de care 
vorbeşti? F 


— Crez că numa mai nainte te-am auzit zicând că domnu 
Bromden a săpat după rime pentru momeli. 

— Adevărat, tăicuţă, mi-amintesc. 

— Aşa că tocma ziceam că nu faceţi treabă bună cu viermii 
ceia. Luna asta-i sezonul somonului mare - şi-gur. Trebe 
heringi. Şi-gur. Prindeţi heringi şi puneţi-i pe ăia de 
momeală, atunci faceţi treabă bună. 

Vocea îi urca la sfârşitul fiecărei propoziţii - şi-c? „r - de 
parc-ar fi pus o întrebare. Bărbia iui masivă, atât de frecată 
în dimineaţa aceea că rămăsese parcă fără piele, se plecă 
de mai multe ori spre McMurphy în semn de întărire, apoi 
făcu stânga-jnprejur ca să tragă după ea restul trupului 
spre capătul rândului. McMurphy îl chemă îndărăt. 

— Ascultă, ia stai într-un ioc o clipă, George, Vorbeşti ca şi 
când te-ai pricepe niţeluş la pescuit. 

George se-ntoarse şi-şi târşii îndărăt picioarele spre 
McMurphy, înclinându-şi trupul aşa de mult pe spate de 
parcă picioarele ar fi pornit-o-n derivă de sub el. 

— Chiar aşa, şi-pur. Douăşcinci de ani lucrai pe 
pescadoare la somoni, din golful Semilunii la Puget Sound. 
Douăşcinci de ani am tot pescuit - nainte să mă mânjesc 
aşa. 

Îşi oferi manile ca să-i examinăm jegul de pe ele. Toţi cei 
din jur şi-au întins grumazurue şi le-au privit. N-am zărit 
pic de murdărie, dar am văzut cicatrice ce brăzdau adânc 
palmele albe, de la trasul a mii de leghe de-coardii de 
pescuit din mare. Ne lăsă să i le cercetăm un minut, apoi îşi 
strânse pumnii şi-i trase înapoi, ascunzându-i sub mânc-cile 
pijamalei ca şi când i-am fi putut mânjii şi mai tare cu 
privirile şi rămase în faţa lui McMurphy rânjindu-i cu 
gingiile ca şoricul de porc albicios din cauza sării. 

— Avui o barcă tare bună pentru pescuitu cu undiţa” numa 
patruzeci de picioare lungime, da trăgea la douăşpe 
picioare de apă şi era făcută din tek şi stejar solid. 

Se clătina înainte şi-napoi pe picioare, făcânduc-te să te- 
ndoieşti că podeaua avea stabilitate. 


— Pe legea mea, era o barcă aşa-cum nu se mai află! Dădu 
iar să p! Ece, dar McMurphy îl opri din nou. 

— La naiba, George, de ce nu ne-ai spus că eşti pescar? V- 
am tot turuit de călătoria asta de parcă eu eram Bătri-nul şi 
Marea, dar, între noi să rămână vorba şi peretele de colo, 
singura ambarcaţiune pe care-am urcat vreodată a 
fostfregata de luptă „Mişsduri” şi singurul lucru ee-l ştiu 
despre peşte e că-mi” place mai mult să-l rnănânc decât să-i 
curâţ.;: 

— Curăţaţu-i uşor, de v-arată careva. 

— Pe Dumnezeuimeu, George. ai să ne fii căpitan; o să-ţi 
fim echipajul. 

George se dădu cu corpul îndărăt, clăiininci din cap. 

— Bărcile alea-s tare jegoase toate-s tare jegoase. 

— Mai dă-le dracului. Am primit special o barcă-sterilizată 
de la cap la coadă, şurluită şi curată ca un colţ de ogar. N-ai 
de ce să te murdăreşti, George, căci eşti căpitan; să fii 
numai căpitanul nostru şi să ne dai ordine nouă, ageamiilor 
de pe uscat - cum îţi surâde chestia asta? 

Vedeam bine că George se simţea ispitit de propunere 
după felul cum îşi frângea mâinile, dar tot mai spunea că nu 
putea risca să se soiască. McMurphy se strădui din 
răsputeri să-l convingă, dar George încă mai clătina din cap 
când cheia Sorei şefe poposi în broască uşii de 5a sala de 
mese şi ea veni zornăindu-şi coşul plin de surprize, tre-când 
pe lângă şirul nostru c-un sur îs şi-un bună-dimineşţa rostit 
automat fiecăruia dintre noi. McMurphy băgă seamă felul 
cum George îşi trase obrazul cât mai departe. Ea şi se- 
ncruntase. Când ea trecu, McMurphy îşi aplecă dată capul 
într-o parte şi-l privi-pe Georgi c-un sitl ochi, amuzat. 

— George, ce părere ai de chestiile alea pe care îe-a; tot 
răspândit Sora şefă despre marea a, | ispre cât de 
periculoasă este excursia asta”: 

— Oceanu poate fi şi rău, sigur, foarte frământat. 
McMurphy, privi în urma infirmierei care dispăru în cuşca ei 
de sticlă, apoi se-ntoarse iar spre George. George începuse 


să-şi frământe mâinile mai ceva decât pân-atunci. Uitându- 
se, împrejur.la obrazurile tăcute care-l urmăreau. 

— Pe legea mea! Exclamă el deodată. Crezi c-o să las să 
mă sperie ea pe mine cu oceanu? Aşa crezi? 

— O, nu, George, bănuiesc că nu. Mă gândeam însă că, 
dacă n-ai să vii cu noi şi dacă ne paşte într-adevăr vreo 
calamitate, noi suntem cu toţii victime sigure pe mare, ştiai 
astaN? Ţi-am spus că nu mă pricep deloc la navigaţie, şi să- 
ţi mai zic ceva: cele două femei care vin după noi, i-am spus 
doctorului că-s mătuşile mele, două vădane de pescari. Ei 
bine, singurul fel de navigaţie la care se pricep astea e cel 
de pe ciment. N-o să ne fie nici ele de mai mult ajutor dacă 
dăm de bucluc. Avem nevoie de dumneata, George. Trase 
din ţigară şi întrebă: Pentru că veni vorba, ai zece dolari? 

George clătină din cap. 

— Nu, nii-am închipuit eu că nu. Păi ce naiba, am şi 
renunţat de câteva zile la gândul de-a câştiga ceva din asta. 
Poftim. 

Scoase un creion din buzunarul jachetei lui verzi şi-l şterse 
de poala cămăşii, întinzându-i-l lui George: 

— Căpităneşte-ne barca şi te lăsăm să vii cu noi pentru 
numai cinci dolari. 

George ne mai aruncă o dată o privire, încreţindu-şi 
fruntea masivă în timp ce cugeta la situaţia lui. În cele din 
urmă gingiile albicioase se dezveliră într-un surâs şi-ntinse 
mâna după creion; 

— Pe legea mea! Zise, şi-o porni cu creionul în mâna ca să 
se semneze pe ultimul loc rămas gol pe listă. 

După micul dejun, McMurphy trecând prin hol se opri la 
avizier şi scrise cu litere de tipar C-A-P-T după numele lui 
George. 

— Fetele întârziau. Toată lumea începuse să creadă că nici 
nu vor mai apărea, când McMurphy dădu un chiot de la 
fereastră şi cu toţii alergarăm să aruncăm o privire afară. 
El ne spuse că alea sunt, dar noi nu văzurăm decât un 
autobil în loc de cele două pe care contam şi doar o singură 


femeie. McMurphy o strigă prin sită de la fereastră când 
maşina se opri la parcare, şi ea porni drept prin iarbă spre 
secţia noastră. 

Era mai tânără şi mai drăguță decât ne-nchipuiserăm cei 
mai mulţi dintre noi. Toţi aflaseră că fetele erau fufe, în loc 
de mătuşi, şi se-aşteptau la tot felul de lucruri. 4/Câţiva 
dintre băieţii mai evlavioşi nici nu se prea bucurau. Dar 
văzând-o cum se-apropie cu pas uşor prin iarbă, cu ochii ei 
la fel de verzi că iarba, până la salonul nostru, şi cu părul 
împletit într-o coadă lungă la spate, săltând la fiecare pas ca 
o spirală de-aramă în soare, cu toţii nu ne-am mai gândit 
decât că era o fetişcană, o femeiuşcă ce nu se-mbrăcase din 
creştet până-n poale în alb de parc-ar fi fost înmuiată în 
praf de zahăr, şi că modul în care-şi câştiga existenţa nu 
mai avea nici o importanţă. 

Ea se-apropie iute de plasa în spatele căreia aştepta 
McMurphy, se prinse cu degetele de ea şi se lipi de perete. 
Gâfâia de grabă ei şi cu fiecare respiraţie părea c-o să se 
strecoare drept prin plasă, Plângea încetişor. 

— McMurphy, vai, blestematule. 

— Lasă asta. Unde-i Sandra? 

— E-ocupată, omule, n-a putut să vină. Dar tu, naiba s-o ia 
de treabă, eşti bine? 

— E-ocupată?! 

— Ca să-ţi spun adevărat - fata se şterse la nas şi chicoti — 
amica Sandy s-a măritat. Ţi-aminteşti de Artie Gilfillian din 
Beaverton? Mereu ne pomeneam cu el pe la petreceri cu 
câte-o chestie bizară, vreun şarpe inofensiv, vreun cobai 
alb, ori cine ştie încă ce prin buzunare? Un adevărat 
maniac. 

— Of, Dumnezeule sfânt! Gemu McMurphy. Cum am să 
scot zece inşi într-un Ford împuţit, Candy iubiţico? Cum şi- 
au închipuit Sandra şi şarpele ei din Beaverton c-o să 
descurc eu chestia asta? 

Fata părea că se chinuie să găsească un răspuns, când 
difuzorul din tavan tugşi şi vocea Sorei şefe îi comunică lui 


McMurphy că, dacă vroia să vorbească cu prietena iui, ar fi 
preferabil ca ea să se anunţe cum se cuvine la intrarea 
principală în loc să deranjeze tot spitalul. Fata părăsi 
fereastra cu plasă şi-o porni spre intrarea principală, iar 
McMurphy se desprinse şi el de la fereastră şi se trânti într- 
un fotoliu din colţ, lăsându-şi capul în jos. 

— Draci fripţi, mormăi el. 

Negrul cel sfrijit dădu drumul feţei în pavilion şi uită să 
închidă uşa după ea (a văzut el pe dracu mai târziu din 
cauza asta, sunt sigur) şi ea trecu sprinţară prin hol pe 
lângă camera de gardă, unde toate infirmierele încercară 
să-i îngheţe mişcarea slobodă c-o privire reunită de gheaţă, 
şi intră în salonul comun cu câţiva paşi înaintea doctorului. 
Acesta o pornise spre camera de gardă cu nişte hârtii Sa 
mână, o privi în treacăt, apoi din nou hârtiile, apoi iarăşi pe 
ea şi-ncepu să bâjbâie după ochelari cu ambele mâini. 

Ea se-opri când ajunse în mijlocul salonului şi se pomeni 
înconjurată de patruzeci de bărbaţi în verde holbându-se la 
ea, şi era atâta linişte c-auzeai burţile ghiorăind şi, pe tot 
şirul. Cronicilor”, pocnetul tuburilor de cateter. 

A trebuit să stea pe loc un minut, timp în care-şi roti ochii 
împrejur ca să-l găsească pe McMurphy, aşa că toată Lumea 
putu s-o cerceteze în voie. Deasupra capului ei se vedea un 
fuior de fum albastru plutind dinspre tavan; presupun că 
aparatele explodaseră în tot salonul încercând să se 
adapteze la vioiciunea cu care dăduse ea buzna înăuntru - 
o măsuraseră electronic şi constataseră că nu erai”. 
Pregătite să facă faţă unei asemenea situaţii în saion, aşa că 
pur şi simplu arseseră, ca nişte maşini care se sinucid. 

Fata purta un maiou alb ca şi-al lui McMurphy, numai că 
mult mai mititel, tenişi albi şi blugi Levi retezaţi cu foarfecă 
mai sus de genunchi ca să permită circulaţia liberă a 
sângelui, şi aceste învelişuri nu păreau suficiente pentru 
câte aveau de ascuns. Trebuie că fusese văzută La viaţa ei 
cu mult mai puţine pe ea de către infinit mai mulţi bărbaţi, 
dar în condiţiile date ea-ncepu să se frământe pe loc ca o 


şcolăriţă ieşită pe scenă. Nimeni nu scoase o vorbă cât timp 
o priviră. Martini şopti doar că se putea citi cifra ge 
monezile din buzunarele blugilor, atât erau de strânşi pe 
pulpe, dar el se afla mai aproape de ea şi-avea vederea mai 
bună ca a noastră. 

Billy Bibbit fu primul care să îngaime ceva cu vocea tare, 
nu chiar un cuvânt, ci un fel de fluierat grav, aproape 
dureros, care descria mai bine ca orice altceva impresia 
lăsată. Ea râse şi-i mulţumi frumos şi el se făcu aşa de roşu 
ia faţă, că roşi şi ea cu el şi râse din nou. Asta sparse 
gheaţa. Toţi, activii veniră spre ea încercând să-i vorbească 
deodată. Doctorul îl trăgea pe Harding de jachetă întrebân- 
du-l cine era persoana. McMurphy se sculă din fotoliu şi-şi 
făcu loc printre ei spre ea şi când fată-l văzu îşi anină 
braţele de gâtul lui şi-i zise: 

— McMurphy, păcătosule. 

Apoi se simţi stânjenită şi roşi din nou. Când roşea nu 
părea s-aibă mai mult de şaişpe şapteşpe ani, zău aşa. 

McMurphy făcu prezentările din jur împrejur, iar ea. 
Strânse mâinile tuturor. Când ajunse la Billy, îi mulţumi din 
nou pentru exclamaţia lui. Sora şefă se-apropie pe nesimţite 
dinspre camera de gardă, surâzând, şi-l întrebă pe 
McMurphy cum avea de gând să-i ia pe toţi cei zece într-o 
singură maşină, iar el întrebă dacă nu cumva putea 
împrumuta o maşină a personalului şi să ducă chiar elo 
parte din oameni, iar Sora şefă cită o dispoziţie din 
regulament care interzicea acest lucru, după cum ne şi 
aşteptaserăm cu toţii că va face. Ea spuse că, dacă nu va 
mai găsi un şofer care să semneze un formular de 
angajament, jumătatea aceea din echipaj trebuia să rămână 
pe loc. McMurphy îi răspunse că asta va însemna să pună 
din buzunar cincizeci de dolari diferenţă; va trebui să 
restituie banii celor care nu se puteau duce. 

— Atunci, zise Sora şefă, poate că excursia va trebui 
contramandată şi toţi banii restituiţi. 


— Dar am închiriat vasul; omul a şi băgat şaptezeci de 
dolari de-ai mei în buzunar! 

— Şaptezeci de dolari? Aşa deci? Parcă le spuneai 
pacienţilor că trebuie s-aduni o sută de dolari plus zece ai 
dumitale ca să realizezi excursia, domnule McMurphy. 

— Am socotit şi benzină dus şi-ntorsân cele două maşini,. 

— Ceea ce n-ar face totuşi treizeci de dolari, nu-i aşa?: Ea-i 
surâse, toată numai bunătate, aşteptând. El îşi ridică 
mâinile în sus, privind implorator către tavan. 

— Măi, măi, nu vă scapă nimic, nu-i aşa, domnişoară 
Procuror? Sigur că da; restu-l păstram pentru mine. Nu 
cred că vreunul din băieţi să fi înţeles altceva. M-am gân-dit 
să scot şi eu un bănuţ pentru oboseala pe care mi-am dat-o. 

— Şi nu ţi-au ieşit planurile, adăugă ea. 

— Încă-i mai zâmbeşte, pasămite plină de-nţelegere. 

— Micile dumitale speculaţii băneşti mai dau şi greş, 
Randle, şi în definitiv, dacă stau bine să mă gândesc, ţi-ai şi 
scos partea dumitale decâştig, cu vârf şi îndesat. 

Cugetă puţin la acestea, cântărind în minte un aspect 
despre care ştiam c-o să vină iarăşi vorba mai târau. 

— Da. Toţi „activii” îţi datorează câte ceva pentru câte-o 
„afacere” de-a dumitale, aşa că nu crezi c-ai putea suporta 
această mică înfrângere? 

Apoi se opri. Băgă de seamă că McMurphy n-o mai. 
Ascultă. El îl urmărea pe doctor. Iar acesta privea lung nia- 
ioul blondinei, ca şi când numai acesta ar fi existat pe lume 
Un zâmbet răzleţ înflori pe chipul lui McMurphy în timp ce 
urmărea transa doctorului; îşi trase şapca f pe ceafă şi se- 
apropie agale de medic, făcându-l să tresară când îi puse o 
mină pe umăr. 

— Ia zi, doctore Spivey, văzuşi vreodată cum trage la 
undiţă un somon regesc? Una din cele mai grozave 
privelişti câte se văd pe cele şapte mări. Ascultă, Candy, 
puicuţe, de ce nu-i povesteşti doctorului de-aici despre 
pescuitul în adâncuri şi alte minunăţii de felul ăsta. 


Lucrând împreună, nu le trebuiră lui McMurphy şi fetei 
mai mult de două minute ca să-l facă pe doctor să se ducă 
să-şi încuie oficiul şi să revină în hol, înghesuind nişte hârtii 
în servietă. 

— Pot să rezolv multe din hârtiile astea pe vas, îi explică el 
Sorei şefe şi trecu pe lângă ea aşa de iute, că aceasta nici n- 
apucă să-i răspundă, iar restul echipajului îl urmă la pas, 
rânjindu-i Sorei şefe care rămăsese pironită în uşa camerei 
de gardă. 

„Activii” care nu veneau cu noi se adunaseră în uşa 
salonului comun, ne ziseră să nu le-aducem peştele pâmă 
nu-l curăţăm bine, iar Ellis îşi smulse mâinile din cuiele de 
pe perete şi strânse mâna lui Billy Bibbit, sfătuindu-l să se 
facă pescar de oameni. 

Iar Billy, holbându-se la ţintele de aramă de pe blugii fetei, 
care-i făceau cu ochiul în timp ce ea ieşea din salon, îi 
răspunse lui Ellis că nu pescar de oameni îi ardea lui să fie. 
La uşă ne ajunse din urmă, iar negrul cel puţintel ne lăsă să 
ieşim, apoi încuie uşa după noi şi iată-ne afară, de tot afară. 

Soarele se iţea printre nori şi lumina marginea de 
cărămidă a rondului de flori. Un vânt uşor se străduia să 
reteie ultimele frunze ale stejarilor, aşezându-le grămadă 
lângă curbura ca de centrifugă a gardului de sârmă. Pe 
gard poposeau din loc în loc păsărele cafenii; când o pală de 
frunze lovea gardul, păsările îşi luau zborul în direcţia 
vântului. Mi s-a părut la început că frunzele lovesc gardul 
preschimbându-se în păsări care-şi iau zborul. 

Era o zi frumoasă şi aburoasă de toamnă, plină da ţipetele 
copiilor care chinuiau mingea de fotbal şi de zumzetul leneş 
al micilor avioane, şi s-ar fi cuvenit să ne bucurăm doar 
pentru că ne aflam în mijlocul acestei lumi. Dar cu toţii 
rămăseserăm tăcuţi, aşteptând laolaltă cu mâinile în 
buzunare, în timp ce doctorul se duse să-şi aducă maşina. 

Eram o ceată tăcută ce privea spre şosea la orăşenii care 
treceau cu maşinile spre slujbele lor, încetinind ca să se 
holbeze la smintiţii în haine verzi. McMurphy băgă de 


seamă cât eram de stânjeniţi şi-ncercă să ne mai 
înveselească, glumind şi tachinând-o pe fată, dar asta ne 
făcu să ne simţim într-un fel şi mai prost. Cu toţii se 
gândeau c-ar fi fost mai uşor să se-ntoarcă îndărăt în spital, 
să se-na-poieze şi să spună că s-au convins că Sora şefă 
avusese dreptate; pe-un asemenea vint marea trebuie că 
era tare agitată. 

Sosi doctorul şi ne urcarăm cu toţii, eu, George, Harding şi 
Billy în aceeaşi maşină cu „McMurphy şi fata aceea, Candy; 
iar Fredrickson, Sefelt, Scanlon, Martini, Tadem şi Gregory 
venind după noi în maşina doctorului. Toţi erau grozav de 
tăcuţi. Am tras la o pompă de benzină, cam la o milă de 
spital; ne urmă şi doctorul. El cobori primul şi mecanicul 
veni ţopăind şi rânjind, ştergându-şi mâinile cu o cârpă. 
Apoi îi pieri rânjetul şi trecu pe lângă doctor, ca să vadă de 
fapt ce fel de jivine erau în maşinile acelea. Se dădu înapoi, 
ştergându-şi mâinile de cârpa lui uleioasă. Încruntându-se. 
Doctorul îl trase nervos de mânecă şi scoase o bancnotă de 
zece dolari pe care i-o vâri împăturită-n palmă, de parc-ar fi 
plantat un răsad de roşii. 

— Ă, vrei să ne umpli amândouă rezervoarele cu benzină 
de 90? Întrebă el. 

— Şi el se simţea la fel de stingherit în lumea dinafară, ca 
noi ceilalţi. 

— Spune, vrei? 

— Uniformele alea, începu mecanicul. Îs de la spitalu de 
mai sus de pe şosea, aşa-i? 

Căta în jur cu ochii, să vadă dacă n-avea la îndemâna o 
cheie sau altceva asemănător. În cele din urmă se dădu mai 
aproape de-o stivă cu sticle goale de răcoritoare. 

— Voi sunteţi de la azilu ăla., Doctorul îşi căută ochelarii şi 
se uită la noi. Ele pa atunci ar fi băgat de seamă uniformele 
noastre. 

— Da. Adică nu. Noi, adică ei sunt de la azil, dar sânfc o 
echipă de intervenţie, nu-s internaţi, nici vorbă. O echipă de 
lucrători. 


Omul se chiori la doctor şi la noi şi plecă să se sfătuiască în 
şoaptă cu tovarăşul său care rămăsese în spate, între 
rnaşinăiii. Se sfătuiră vreun minut, apoi al doilea mecanic 
strigă de la locul lui, întrebându-l pe. Doctor cine eram şi 
doctorul repetă că eram o echipă de lucrători, la care 
amâridoi indivizii începură să râdă. Înţelesei din râsul lor că 
Se hotărâseră să ne dea benzină-probabil mai slabă şi 
murdară şi amestecată cu apă şi costându-rie de două ori 
mai mult decât în mod obişnuit - dar ăsta nu avu darul să- 
mi redea bună dispoziţie. Băgai de seamă că toată lumea se 
simţea tare prost. Minciuna doctorului ne făcu să i simţim şi 
mai prost ca până atunci - nu atât din priciină minciunii, cât 
mai degrabă a adevărului din spatele şi. Cel de-al doilea 
mecaninc veni rânjind spre doctor. 

— Ziceaţi că vreţi benzină ex-tra? Cred şi-eu. Şi ce-ar 1l.:ă 
verificăm şi filtrele de ulei şi ştergătoarele de parbriz? 

Era mai corpolent decât colegul său. Se aplecă peste doc 
ca şi când i-ar fi încredinţat un secret. 

— Vă vine să credeţi, optze-ş-opt la sută din maşini. 

— După statisticile de pe şosele, au nevoie de filtre şi 
ştergă-toare noi. 

Rânjetul lui era căptuşit c-un strat de cărbune, după ce ani 
de zile scoase bujiile cu dinţii. Se tot apleca peste doc-! For, 
făcându-l să se frământe sub rânjetul acela, şi aştepta că stă 
să recunoască până la urmă că era în neregulă. 

— De asemenea, cum stă echipa voastră de intervenţie eu 
ochelarii de soare? Avem nişte polaroizi foarte buni. 

Doctorul înţelese că tipul îl avea la mina. Dar tocmai când 
îşi deschise gura gata să cedeze şi să-i spună: Prea bine, dă- 
fie tot ce doreşti, se auzi un uruit şi capota maşinii noastre 
se trase încet îndărăt. McMurphy se luptă şi suduia capota 
pliată ca o armonică, încercând s-o facă să se strângă iai 
repede decât îi îngăduia maşinăria. Toată lumea Lă de 
seamă cât era de furios după felul cum izbea şi bocănea în 
capota ce se ridică prea încet; după ce-o înjură o înghionti 
şi-o îngrămădi bine la locul ei, se caţără. Ară din maşină, 


peste capul fetei şi uşa din partea lui, ni să se proţăpească 
între doctor şi mecanic şi se chi un ochi în gura lui tuciurie. 

— În regulă, Hank, ne dai benzină de nouăzeci în a cerut 
doctoru. Două rezervoare pline. Atât. Draeir le ia pe 
celelalte. Şi ne-o vinzi cu reducere de trei cenți itru că 
suntem o expediţie organizată chiar deguv Insul nu se 
clinti. 

— Da? Parcă l-am auzit pe profesoru de colo zieând că nu 
sunteţi pacienţi? 

— Păi, Hank, nu pricepeţi că asta n-a fost decât o mică 
precauţie că să nu vă facă pe voi să tresăriţi la auzul 
adevărului? Doctorul n-ar minţi astfel în cazul unor bolnavi 
de rând dar noi nu suntem scrântiţi obişnuiţi; fiecare din 
noi abia am ieşit din secţia criminalilor demenţi, şi ne 
grăbim spre San Quentin unde au condiţii mai bune ca să 
se-ocupe de-alde noi. Îl vezi pe puştiul pistruiat de colo? 
Arată el ca scos de pe coperta revistei Saturday Evening 
Post, dă-i un artist smintit al cuţitului care-a belit deja trei 
oameni. Cel de lângă el e cunoscut drept Taurul zărghit nu 
măru unu, atacă pe negândite ca un mistreţ. Şi-l mai vezi pe 
tipul ăla malac? E indian şi-a omorât în bătaie cu coada 
cazmalei şase albi când i-a prins că l-au înşelat într-un târg 
cu piei. Scoală-te ca să te poată vedea oamenii, Mare Şef. 

Harding mă înghionti cu degetul şi eu mă sculai cât eram 
de lung în maşină. Individul îşi puse mâna streaşină la ochi, 
privi în sus la mine şi nu zise nimic. 

— Oleo, suntem o adunătură periculoasă, recunosc, zise 
McMurphy, dar facem o execursie plănuită, autorizată şi 
vizată de guvern, aşa c-avem dreptul la reducerea legali” ca 
şi când am fi agenţi F. B. 1. 

Individul se uită din nou la McMurphy iar acesta îşi ancoră 
degetele mari în buzunare, săltându-se pe călcâi şi 
privindu-l chiorâş peste cicatricea de pe nas. Individul se-n- 
toarse să se-asigure că tovarăşul său era plasat tot lângă 
lada cu sticle goale, apoi îi rânji de sus lui McMurphy. 


— Am nişte clienţi de toată spaima, asta vrei să zici, 
Roşcovanule? Adică să ne vedem frumuşel de treabă şi să 
facem cum ni se ordonă, asta vrei să spui? Păi, ia 
povesteşte-mi, Roşcovanule, pe tine pentru ce te-au 
internat? Pentru c-ai încercat să-l asasinezi pe preşedinte? 

— Asta n-au putut-o dovedi cu probe, Hank. M-au închis 
pentru huliganism. Ştii, am omorât un om în ring, ra-am 
cam aprins, pesemne. 

— Adică eşti unul din ucigaşii ăia cu mănuşi de box, asta 
vrei să zici, Roşcovanule? 

— Nu cred să fi spus asta. Dimpotrivă, niciodată, nu m-am 
putut împăca cu perniţele pe care le poartă unii. Nu, bătaia 
mea nu era evenimentul serii, televizat în direct de la 
Palatul Vitelor. Eu-s mai degrabă, cum s-ar zice, un boxer de 
maidan. 

Insul îşi vâri şi el degetele mari în buzunare ca să-şi bată 
joc de McMu rphy. 

— Ba eşti mai degrabă un vânzător de rahat pe maidan. 

— Păi, nici n-am zis că vânzarea rahatului n-ar fi unul din 
talentele mele, nu-i aşa? Dar aş vrea s-arunci aici o privire. 

Îşi vâri palmele sub nasul individului, foarte aproape, 
întorcându-le alene şi pe faţă şi pe dos. 

— Ai mai văzut pe cineva s-ajungă cu bietele-i cângi aşa de 
scobite şi de roase numai din vânzarea rahatului? Ai mai 
văzut Hank? 

TŢinu multă vreme mâinile acelea sub nasul individului, 
aşteptând să vadă dacă acesta mai avea ceva de adăugat. 
Individul se uită la mâinile lui, apoi la mine, apoi din nou la 
mâini. Când deveni clar că nu mai avea nimic presant de 
adăugat McMurphy îl lăsă în plata lui, îndreptân-du-se spre 
celălat mecanic care se sprijinea de răcitorul cu băuturi 
răcoritoare şi-i smulse bancnota de zece dolari din pumn, 
pornind-o spre băcănia de lângă staţia de reparaţii. 

— Voi, băieţi, însemnați pe răboj cât vine benzina şi 
trimiteţi nota de plată la spital, le strigă el peste umăr. Am 
de gând să folosesc banii ăştia ca să cumpăr nişte aperitive 


pentru oamenii mei. Socot c-o să ne prindă mai bine decât 
ştergătoarele de parbriz şi optzeci-şi opt-la-sută. Filtre de 
ulei. 

Până când se întoarse, toţi o făceam pe vitejii ca nişte 
cocoşi de luptă, strigând ordine celor doi mecanici, ca să 
controleze presiunea din roată de rezervă, să spele 
parbrizul, să şteargă urma aia de pasăre de pe capotă, mă 
rog frumos, de parcă eram stăpâni peste toate. Când 
matahala nu curăţă parbrizul pe placul lui Billy, acesta-l 
chemă îndărăt. 

— N-ai şters p-p-pata de colo unde s-a lovit g-g-gân-dacul. 

— Asta-i nu de gândac, zise individul morocănos, râcâind 
cu unghia, e de pasăre. 

Martini strigă tocmai din cealaltă maşină că nu putea fi de 
pasăre. 

— Ar trebui să se vadă pene şi oase dac-ar fi de pasăre. 

Un om pe bicicletă se-opri să ne-ntrebe ce ne venise cu 
uniformele alea verzi, era vorba de vreun club? Harding 
sări drept în picioare şi-i răspunse: 

— Nu, prietene. Suntem nişte nebuni de la spitalul de pe 
şosea, un fel de psiho-ceramică, ulcelele sparte ale 
umanităţii. Vrei să-tţi aplic un test Rorschach? Nu? Ie 
grăbeşti? Ah, a plecat. Ce păcat. 

Se întoarse spre McMurphy: 

— Pân-acum nu mi-am dat seama că boală mintală poată 
avea un aspect al puterii. 

— Al puterii. Gândeşte-te la chestia asta: poate că omul, cu 
cât e mai nebun, cu atât poate deveni mai puternic. Vezi 
exemplul lui Hitler. Viciul dă vint minţii, nu-i aşa? Hrană 
pentru cugetări viitoare. 

Billy destupă o cutie de bere pentru fată şi ea-l fistici aşa 
de tare cu surâsul ei drăgălaş şi cu „îţi mulţumesc, Billy”, că 
el se-apucă să ne deschidă la toţi câte-o bere. 

Învremea asta porumbeii se-ngitau în sus şi-n jos pe 
caldarâm, cu-aripile îndoite la spate. 


Şedeam şi eu acolo simţindu-mă bine şi întreg, sorbin-du- 
mi berea; auzeam berea cum gâlgâie până jos în mine - gil, 
gil, cam aşa ceva. Uitasem că există sunete şi gusturi 
plăcute precum sunetul şi gustul berii date pe gât. Mai luai 
o-nghiţitură zdravănă şi-ncepui să rotesc privirea împrejur 
să văd ce mai uitasem în cei douăzeci de ani. 

— Bre! Făcu McMurphy, împingând-o pe fată de sub volan 
şi lipind-o strâns de Billy. Ia uitaţi-vă la Marele Şef cum dă 
pe gât tăria aia! 

Şi năpusti maşina în mijlocul şoselei, cu automobilul 
doctorului scrâşnind din cauciucuri încercând să se ţină 
după el. 

Ne arătase ce puteam realiza c-un pic de tupeu şi curaj şi 
credeam că ne învăţaserăm minte. Tot drumul până la 
coastă ne-am distrat făcând pe curajoşii. Când oamenii 
opriţi la stop se zgâiau la uniformele noastre verzi, făceam 
Şi noi cum făcuse el atunci, şedeam băţoşi şi plini de ţâfnă 
Şi arboram un rânjit lătăreţ, holbându-ne şi noi la ei până le 
murea motorul şi soarele le bătea în parbriz încât 
rămâneau pironiţi locului când se schimba semaforul, 
speriaţi de ce adunătură de urangutani şedea la numai un 
metru de ei, făcându-se apoi nevăzuţi. 

În timp ce McMurphy ne conducea pe toţi spre ocean. 

Cred că McMurphy ştia mai bine decât noi că privirile 
ooastre crunte nu erau decât paradă, pentru că încă nu 
reuSă smulgă un hohot sănătos de râs de la careva din noi. 

le că nu pricepea de ce nu eram în stare să râdem, dar 
prea bine că nimeni nu-i cu adevărat tare până ce i. ainge 
să vadă şi latura hazlie a lucrurilor. De fapt atâta 

+răduia să ne-o arate şi nouă, că m-am întrebat niţei i nu 
cumva el era orb la cealaltă latură, dacă nu cumva era în 
stare să vadă ce anume ne seca râsul aceia ac în noi. Poate 
că nici băieţii n-o vedeau cu ochii, Nd doar presiunea 
diferitelor lungimi de undă şi-a îi venţelor care ne 
bombardau din toate direcţiile, încerlvi sd-mpingă şi să ne- 


ncovoaie într-o parte sau alta, I „iţind Maşinăria la lucru - 
dar eu o şi vedeam. 

Aşa cum vezi schimbarea cuiva de lângă. Care-ai lipsit 
multă vreme, în timp ce altul care stă cu el zi de zi, din yori 
şi până seara, n-are să bage de seamă nimic, căci „mbarea-i 
treptată. Pe tot drumul nostru către coastă surprins 
semnele schimbărilor impuse de Organizaţie mpul cât nu 
mai umblasem prin ţară, asemenea lucruri cum - trenul 
oprindu-se într-o gară ca să depună ui 

Neîntrerupt de bărbaţi în costume identice şi cu pălării 

Ţaţe la maşină, puiaţi ca nişte insecte identice, vietăţi 
jumătate moarte descinzând în pufăitul ultimului vagon, 
tvenul dând apoi iar glas sirenei electrice şi pornind-o mai 
departe peste pământul mălurit, ca să depoziteze un alt 

Aibar de insecte în altă parte. 

Ori alte lucruri ca, de pildă, cele cinci mii de case identic 
croite la maşină şi înşirate pe dealurile din afara oraşului, 
atât de proaspăt ieşite din fabrică că-s încă legate între ele 
ca nişte cârnaţi, deasupra c-un anunţ care te-mbie: 

CĂUTAŢI-VĂ UN CUIBUŞOR ÎN NOILE CĂMINE - 
VETERANII NU DAU AVANS, cu un loc de joacă pe costişa 
dealului, mai jos de case, în spatele unui gard de sârmă 
împietită-n pătrate şi-o firmă care anunţă „Şcoala de băieţi 
Sf. Luca” - acolo cinci mii de copii în pantaloni verzi de 
catifea, cămăşi albe şi pulovere verzi se jucau de-a coada 
şarpelui pe-un pogon de pietriş spart cu tăvălugul. Şirul se 
umfla, se sucea şi zvâcnea ca un şarpe şi la fiecare 
plesnitură de bici azvârlea pe-un ţinc din coada lui, îl 
rostogolea ca pe-o pălămidă călătoare până-n gard. La 
fiecare plesnet de bici. Şi de fiecare dată acelaşi ţinc mititel. 

Toţi cei cinci mii de puşti locuiau în cele cinci mii de case 
identice, proprietatea indivizilor care coborâseră din tren. 
Casele semănau aşa de mult că de nenumărate ori ţâncii 
nimereu din greşeală la alte uşi şi în sânul altor familii. 
Nimeni nu băga de seamă acest lucru. Mâneau liniştiţi şi se 
culcau. Singurul pe care-l remarcau era ţâncul din coada 


şirului. Venea întotdeauna atât de ciufulit şi de julit, fncât 
arăta nelalocul lui oriunde s-ar fi dus. Nici ei nu era-n stare 
să-şi dea drumul şi să râdă. E. greu să Tizi când simţi 
presiunea undelor trimise de fiecare maşină care trece pe 
lângă tine, ori de fiecare casă nouă pe care-o laşi în urmă. 

— Am putea chiar să constituim un grup de influenţă 
politică în Congresul de la Washington, zicea Harding, s- 
avem o Organizaţie naţională pentru propăşirea nebunilor. 
Mari reclame pe autostrăzi arătând pe vreun schizofrenic 
nenorocit lucrând la o rablă de maşină şi dedesubt scriind 
cu caractere mari roşii şi negre: „Angajaţi smintiţii”. Ne- 
aşteaptă un viitor trandafiriu, domnilor.,. 

Trecurăm podul peste Siuslaw. Era destulă ceaţă în aer ca 
să pipăi cu limba briza dinspre ocean şi să-i simt gustul 
sărat înainte de a-l zări. Toţi ştiau că smtem aproape; şi n- 
au mai scos nici un cuvânt până la docuri,: 

Căpitanul care urma să ne scoată pe mare avea capă-ţâna 
pleşuvă de-un cenuşiu metalic, aşezată în gulerul înalt al 
unui pulover negru, ca turela unui tun de pe-un submarin; 
ţigara de foi, atârnând stinsă între dinţi, juca deasupra 
noastră. Stătea lângă McMurphy pe debarcaderul de lemn 
şi privea în largul mării în timp ce vorbea. În spatele lui, mai 
sus cu câteva trepte, şapte, opt oameni în bluze de vânt 
şedeau pe-o bancă în faţa prăvăliei de nade. Căpitanul 
vorbea tare, în parte pentru trândavii de pe bancă, în parte 
pentru McMurphy, îrapuşcând cu vocea lui metalică un 
spaţiu între ei. 

— Nu-mi pasă. Ţi-am spus clar într o scrisoare. Dacă n-ai 
un document parafat care să mă scutească de neplăceri în 
faţa autorităţilor eu nu ies în larg. 

Căpăţâna rotundă se roti în turela poloverului, împroş- 
cându-ne cu salivă pe lângă trabucul ăla. 

— Uită-te la ei. O adunătură ca asta pe mare ar putea 
începe să sară peste bord ca şobolanii. Rudele indivizilor m- 
ar da în judecată şi mi-ar putea lua tot ce am. Nu pot să fisc. 


McMurphy îl lămuri că aialaltă fată trebuie să facă rost de 
hârtiile trebuincioase la Portland. Unul din tipii care se 
sprijinea de dugheană întrebă: 

— Care cealaltă fată? Blondiţa de colo nu vă poate face 
faţă la toţi? 

McMurphy nu-i dădu nici o atenţie individului şi continuă 
să se ciorovăiască cu căpitanul, dar se vedea bine că 
remarca o supărase pe fată. Indivizii de lângă dugheană 
continuau să se hlizească la ea, să se-aplece unul către 
celălalt şi să-şi şoptească porcării. Tot echipajul nostru, 
chiar şi doctorul, băgă de seamă asta şi-ncepu să se simtă 
ruşinat că stătea pasiv. Nu mai eram cârdul de cocoşei de la 
staţia de benzină. 

McMurphy. Se opri din discuţie când văzu că n-ajungea la 
nici un rezultat cu căpitanul, şi se răsuci pe călcâie de vreo 
două ori, trecându-şi mâna prin păr. 

— Care vas l-am închiriat? 

— Ăla de colo. Ciocârlia. Dar nu pune nimeni piciorul pe 
bord până nu capăt un document semnat care să mă 
scutească de răspundere. Nici un om. 

— N-am de gând să-nchiriez o barcă şi să şed uitâri-du-mă 
toată ziua cum saltă pe valuri în docuri, zise McMurphy. N- 
ai vreun telefon în şopronul ăla cu momeli? Să mergem şi să 
lămurim odată treaba. 

Urcară tropotind scările de lemn până la nivelul dughe-nei 
şi intrară, lăsându-ne pe noi adunaţi ciorchine, cu gaşca aia 
de pierde-vară privindu-ne de sus, făcând câte-o remarcă, 
chicotind şi-mpungându-se unul pe altul în coaste. Vântul 
împingea vasele spre dană de acostare, făcându-le să dea 
cu nasul în anvelopele ude prinse de marginea 
debarcaderului, încât scoteau pufnete de parcă şi-ar fi râs 
de noi. Apa clipocea pe sub scânduri şi firma ce atârna 
peste uşa dughenei, oferind „Servicii marinăreşti - Căpt. 
BLOCK, PROP” ţipa şi scârţâia cum o mişca vântul pe câr- 
ligele ruginite. Midiile agăţate de palisade la mai mult de-un 


metru deasupra apei, marcând nivelul fluxului, şuierau şi 
scoteau clinchete în soare. 

Vântul se făcuse rece şi urâcios şi Billy Bibbit îşi scoase 
jacheta cea verde şi i-o dădu feţei, iar ea o puse peste 
maioul ei subţire şi mititel. Unul din pierde-vară tot strigă 
de sus: 

— Hei, tu, blondino, îţi plac puştani smintiţi din ăştia? 
Buzele individului aveau culoarea rinichilor, iar sub ochi i se 
întindeau. Cearcăne stacojii unde vinişoarele îi fuseseră 
macerate de vânt. 

— Hei, tu, blondino, o tot strigă el cu o voce piţigăiată şi 
obosită, hei tu, blondino. Hei tu, blondino. Hei tu, blondino. 

Noi ne strânseserăm şi mai tare unii lângă alţii sub vântul 
rece. 

— Spune-mi, blondino, pe tine de ce te-au internat? 

— Aş, ea nu-i internată, Perce, ea face parte din tratament. 

— E-adevărat, blondino? Te-au tocmit în cadrul 
tratamentului? Hei, tu, blondino. 

Ea-şi ridică deodată capul şi ne adresă o privire care parcă 
ne întreba unde-i grupul acela bătăios dinainte şi de ce nu 
sărea niciunul în apărarea ei? Nimeni nu-i răspunse la 
privire. Toată bărbăţia noastră tocmai plecase în susul 
scărilor, cu braţul petrecut pe după umerii căpitanului. 

Ea-şi ridică gulerul jachetei în jurul gâtului, îşi cuprinse 
coatele cu mâinile şi păşi mai încolo, cât mai departe de noi 
pe chei. Nimeni nu se duse după ea. Billy Bibbit tremura de 
frig şi-şi muşca buza. Indivizii din dreptul prăvăliei 
marinăreşti îşi mai şoptiră ceva şi izbucniră în alte hohote 
de râs. 

— Întreab-o, Perce, nu te sfii. 

— Hei, blondino, i-ai pus să-ţi semneze un document care 
să te scutească de neplăceri în faţa autorităţilor? Aud că 
rudele te-ar putea da în judecată dacă vrenul din băieţaşi s- 
ar da de-a berbeleacul şi s-ar îneca cât timp e călare ps 
bord. 'Le-ai gândit cumva la asta? Mai bine rămâi cu noi, 
blondino. 


— Chiar aşa, blondine-; rudele mele nu te-ar dă-n 
judecată. Ţi-o promit. Răm îi cu noi, bărbaţii, blondina” 

Ani simţit de parcă mi se udau picioarele pe măsură ce 
debarcaderul se scufunda de ruşine sub noi. Nu eram 
vrednici de-a ieşi în lume printre oameni. Tare vroiam să se- 
ntoarcă odată McMurphy şi să-i suduie bine pe indivizi şi- 
apoi să ne ducă cu maşinile îndărăt acolo unde ne era locul. 

Tipul cu buzele pătate ca un rinichi îşi închise briceagul, se 
sculă şi-şi scutură din poală aşchiile de lemn. O porni spre 
scări. 

— Haide, blondino, ce treabă ai să te-amesteci cu bobleţii 
ăştia? 

Ea se-ntoarse şi-l privi de la capătul debarcaderului, apoi 
se uită la noi, şi era clar că-i cântăreşte propunerea în 
minte, când uşa dughenei se deschise şi apăru McMurphy, 
care cobori scările făcându-şi loc cu coatele printre ei. 

— Îmbarcarea, echipaj, s-a rezolvat! Are combustibil” 
momeală şi bere la bord, şi-i gata de drum. 

Îl plesni pe Billy peste fund şi închipui câteva mişcări de 
dans marinăresc, apoi începu să desfacă parâmele de pe 
babele de pe chei.: 

— Amicul Block, căpitanii, încă mai vorbeşte la telefon, dar 
noi o luăm frumuşel spre larg de cum iese afară. George, ia 
vezi dacă poţi încălzi motorul ăla. Scanlon, tu şi eu Harding 
desfaceţi funia de colo, Candy! Ce mi te-at dus încolo? Hai 
să-i dăm zor, scumpo, ridicăm ancora. 

Ne-a în îngrămădit pe şalupă, bucuroşi de orice prilej de-a 
pleca cât mai departe de indivizii ăia aşezaţi în rând.pe 
lângă dugheană. Billy luă mâna fetei şi-o ajută să se urce la 
bord, George mormăi trednd în revistă tabloul de bord de 
pe covertă, arătându-i lui McMurphy care butoane trebuiau 
răsucite ori apăsate. 

— Da, îi explică el lui McMurphy, tărăboanţele astea mici, 
cum le zicem noi, îs la fel de uşor de condus ca otomobilu”.; 

Doctorul ezită o clipă înainte de-a se sui la bord, privind 
către prăvălia unde ceața de gură-cască se ridicase ca să se 


reverse în josul scărilor. 

— Randle, nu crezi c-ar fi mai bine s-aşteptăm. Până când 
căpitanul. 

McMurphy îl apucă de reverele hainei şi-l săltă pe sus pe 
de debarcader în barcă, de parc-ar fi fost un prunc. 

— Cum, doctore, s-aşteptăm până când căpitanu o să facă. 

— Ce? 

Începu să hohotească de parcă era beat, vorbind nervos şi 
agitat: 

— S-aşteptăm până iese căpitanu ca să ne zică ce? Că 
numărul de telefon pe care i l-am dat e-al unei case 
deocheate din Portland? Ce vorbeşti? Uite-aici, George, fi-ţi- 
ar ochii de râs; apucă chestia asta şi scoate-ne de-aici! 
Sefelt, desfă parâma aia şi urcă! George, haide odată! 

Motorul pufăi de câteva ori şi muri, tuşi din nou de parcă 
şi-ar fi dres glasul, apoi urui cu toată puterea. 

— Ohooo! Uite-o cum pleacă. Îndoap-o cu cărbune, 
George, iar voi ceilalţi fiţi gata să respingeţi pe cei ce vor să 
suie la bord! - 

Un val de fum şi apă ţâşni în spatele vasului, şi uşa 
prăvăliei se deschise cu zgomot şi căpitanul se năpusti val- 
vârtej pe scări în jos, trăgând după el, nu numai propriul lui 
trup, dar şi pe cel al celorlalţi opt indivizi. Se repeziră 
tropotind pe debarcader în jos şi se opriră chiar în valul de 
spumă care le spălă picioarele atunci când George vira 
vasul nostru scoţându-l din docuri şi ne puse marea cea 
mare în faţă. 

Răsucirea bruscă a vasului o trântise pe Candy în 
genunchi şi Billy o ajută să se ridice, încereând în acelaşi 
timp să se scuze pentru felul cum se purtase sus pe chei. 
McMurphy cobori de pe covertă şi-i întrebă pe cei doi dacă 
vroiau să fie lăsaţi singuri ca să-şi depene amintirile de pe 
vremuri, şi Candy îl privi pe Billy întrebător iar el nu putu 
decât să scuture din cap şi să se bâlbâie. McMurphy spuse 
că-n acest caz el „şi cu Candy or să coboare sub punte să 
verifice dacă nu sunt spărturi, iar noi ceilalţi să facem bine 


să ne descurcăm şi singuri o vreme. Se opri în uşa. Cabinei, 
ne salută marinăreşte, ne făcu cu ochiul şi-l numi pe George 
căpitan iar pe Harding secund,: apoi zise: Continuaţi, 
mateloţi”, şi-o urmă pe fată pe scări în jos, dispărând în 
cabină. 

Vâhtul se mai potolise şi soarele urcase mai sus, poleind cu 
argint versantul răsăritean al talazurilor de-un verde 
intens. George îndreptă vasul drept spre largul mării, cu 
toată viteza, lăsând docurile şi dugheana din capătul lor tot 
mai mult în urma noastră. Când am depăşit ultimul punct iii 
digului şi ultima stânca întunecată, am simţit o pace iidâneă 
strecurându-mi-se în suflet, o linişte ce creştea eu cât lăsam 
pământul mai în urmă. 

Băieţii vorbiseră câteva minute agitaţi despre pirateria 
noastră, dar acum tăceau şi ei. Uşa cabinei se mai deschise 
o singură dată doar. Pentru ca o mina să-mpingă afară ot: 
Dă de bere, iar Billy ne deschise câte o cutie cu un 
deschizător pe care-l găsise în cutia grementului, şi le 
împărţi împrejur. Beam şi ne uităm cum pământul se 
cufunda în vadul nostru de spumă. 

După o milă şi mai bine, George reduse motorul la, cum îi 
zise el. Viteza de plutire, postă patru inşi la cele patru 
prăjini de pescuit de la pupă. Iar noi ceilalţi ne-am î: atins la 
soare sus pe cabină ori la proră, şi ne-am scos cămăşile, 
urmărindu-i pe băieţi cum încercau să-şi pregătească 
undiţele. Harding zise că regulă era ca fiecare să stea la 
undiţă până ce muşca primul peşte, după care să se 
schimbe cu cel care încă n-avusese acest noroc. George 
rămase la timonă, chiorându-se, prin geamlâcul pudrat cu 
sare, răcnind instrucţiuni în spate cum să fixeze mulineta şi 
firele şi cum să lege un hering în chinga lui şi cât să-ntindă 
firul în urmă şi cât de adânc să-l arunce. 

— Şi ia prăjina patru şi agaţă-i douăşpe uncii greutate pe- 
un fir c-o vergea pe legătură - ţi-arăt eu cum într-un minut 
- şi-aruncăm cu prăjina aia până-n fund după peştii cei 
mari, pe legea mea! 


Martini fugi la marginea vasului şi se aplecă peste 
parapet, holbându-se în apă pe direcţia coardei sale. 

— O, Doamne! Exclamă el, dar orice va fi văzut era prea 
adânc şi nedesluşit pentru noi ceilalţi. 

Mai erau şi alte vase de” agrement ieşite la pescuit pe 
toată lungimea coastei, dar George nu-ncercă să li se 
alăture; continuă să împingă vasul tot mai mult în larg, pe 
lingă celelalte ambarcaţiuni, spre marea deschisă. 

— Păi, ce credeaţi, zicea el. Noi ieşim cu pescadoarele 
comerciale, acolo unde-s peşti adevăraţi. 

Coamele valurilor lunecau pe lângă noi, verzi ca smaraldul 
pe-o parte, e-un luciu de argint pe cealaltă. Singurul 
zgomot ce se auzea era cel al motorului care pufnea şi 
uruia când mai tare, când mai încet, după cum valurile 
scoteau gazele de eşapare afară ori le înecau în apă, şi 
țipetele caraghioase, pierdute ale păsărilor negre şi 
ciufulite care înotau împrejurul nostru, întrebându-se una 
pe alta pe unde venea drumul. În rest era linişte. Câţiva 
dintre băieţi adormiseră, ceilalţi priveau apa. Pluteam aşa 
cam de-un ceas, când vârful undiţei lui Sefeit se ar cui şi - 
se cufundă în apă. 

— George! Doamne, George, dă-ne o mina de ajutor! 
George nu voia s-aibă de-a face cu undiţa; rânji şi-i spuse lui 
Sefeit să mai slăbească piedica, stelată şi să ridice vârful în 
sus, şi să-se-opintească atât cât poate să tragă peştele 
afară! 

— Dar dacă m-apucă o criză? Strigă Selefit. 

— Atunci, pur şi simplu o să te punem pe tine-n cârlig şi-o 
să te folosim ca momeală, zise Hardiftg. Lucrea-ză-l bine, 
cum a poruncit căpitanul, şi lasă crizele în pace. 

La vreo treizeci de metri în spatele vasului peştele ţâşni în 
bătaia soarelui într-o explozie de solzi argintii, şi ochii lui 
Sefeit se boldiră gata să-i sară din orbite; se emoţiona aşa 
de tare la vederea peştelui, că lăsă iar vârful prăjinei să 
coboare şi coarda se rupse de copastie ca o fâşie de gumă. 


— Sus, doar ţi-am spus! L-ai lăsat să tragă drept, nu 
pricepi? Ţine vârfu ăla sus. Sus! Ai scăpat din mina unu 
mare argintiu, pe lega mea. 

Falca lui Sefeit pălise şi tremura când el lăsă în cele din 
urmă undiţa, dându-i-o lui Fredrickson. 

— În regulă - dar dacă prinzi un peşte cu cârâig în gură, 
ăla-i peştele meu binecuvântat. 

Eram la fel de emoţionat că şi ceilalţi. Nu mă gândisem să 
pescuiesc şi eu, dar când am văzut ce putere de oţel are 
somonul la capătul corzii, m-am dat jos de pe cabină, mi-am 
pus cămaşa şi mi-am aşteptat rândul la prăjină. 

Scanlon propuse pariuri pentru cel mar mare peşte prins 
şi pentru primul peşte adus la bords adunând patru 
gologani de la fiecare, şi nici n-apucă bine să-şi bage banii 
în buzunar, când Billy trase afară ceva tare hidos cart; arăta 
ca o broască mare de cinci kilograme cu ţepi pe ea ca la 
arici. 

— Ăsta nu-i peşte, zise Scanlon. Nu poţi să câşttgi cu el. 

— Dar, nu-i nici p-p-pasăre. 

— Ăla de colo-i un mihalţ-de-mare, ne lămuri George. E-un 
peşte tare bun de mâncat după ce-i daţi jos toate gâlmele. 

— Vedeţi. Şi el e peşle. Dă b-b-banii. 

Billy îmi întinse undiţa lui şi-şi luă banii, apoi se duse să 
şadă aproape de cabină unde dispăruseră McMur-phy şi 
faţa, privind posomorit uşa închisă. 

— B-b-bine-ar fi s-avem destule undiţe pentru toţi, zise el 
sprijinându-se cu spatele de latura cabinei. 

M-am aşezat ţinând în mâini prăjina şi privind cum saltă 
coarda în silajul nostru. Ara adulmecat aerul şi-am simţit că 
cele patru beri pe care le băusem scurtcircuitaseră zecile 
de fire de control din mine; de jur împrejur crestele aurii 
ale valurilor clipeau şi fulgerau în soare 

George ne strigă cu glasu-i cântat să privim bine-nainte, 
căci ne-apropiam tocmai de locul căutat. M-am aplecat 
peste bord să privesc, dar n-am văzut decât un buştean 
mare ce plutea pe apă şi pescăruşii ăia negri care zburau şi 


plonjau împrejuru-i, ca nişte frunze negre prin-se-ntr-un 
vârtej de praf. George mări puţin viteza, îndrep-tându-se 
spre locul unde se roteau păsările şi asta îmi întinse coarda 
de nu mai puteam spune dacă muşca vreun. Peşte. 

— Indivizii ăia, cormoranii, se ţin dup-un banc de peşti- 
lumânare, ne lămuri George de la cârmă. Nişte peşti miei şi 
albi de mărimea unui deget. De-i usuci ard ca luminările, îs 
de niâncare, peşti momeală. Şi poţi fi sigur că unde-i banc 
mare de peşti-lumânare, ai să găseşti şi somonul argintiu la 
vânătoare. 

Împinse vasul drept între păsări, abia evitând buşteanul 
plutitor şi deodată peste tot în jurul meu crestele regulate 
aurii fură sparte în ţăndări de păsări care plonjau şi de 
plevuşcă ce se agită şi de spinările netede albastru i-argintii 
ca de torpile ale somonilor tăind prin toată harababura aia. 
Am văzut una din spinări cum îşi opreşte alunecarea, se- 
ntoăfce şi se lansează pe-o traiectorie către un punct la 
treizeci de metri de vârful prăjinii mele. Caia pe unde 
trebuia să fie heringul. Mi-am adunat puterea, cu inima 
zvâcnind nebuneşte, apoi am simţit un şoc în ambele braţe, 
ca şi când cineva mi-ar fi lovit undiţa din mina c-o paletă de 
basebali, şi coarda ţâşni din rnulineta pe sub degetul meu, 
fierbinte şi roşie ca sângele. 

— Foloseşte piedica stelată! Îmi strigă George. Dar cu cât 
habar aveam eu despre piedicile stelate, n-ajungeam 
niciunde, zisa c-am apăsat şi mai tare cu buricele zdrobite 
ale degetelor până ce coarda se făcu iar gălbuie, apoi 
încetini şi se opri. Am aruncat, o privire împrejur şi-am văzu 
cum „celelalte trei prăjini jucau că şi-a mea în aer, iar 
ceilalţi băieţi se eoborâră-n pripă de pe cabină, atraşi de 
agitația noastră şi făcând tot ce le stătea-n putinţă să ne- 
ncurce. 

— Sun! Sus! 'Ţineţi vârfu sus! Răcnea George. 

— McMurphy! leşi să vezi ce n-ai mai văzut. 

— Binecuvântat să fii, Fred, mi-ai prins peştele mru cel 
Norocos. 


— McMurphy, avem nevoie de-oleacă de ajutor! L-am auzit 
pe McMurphy râzând şi l-am. Zărit cu oada ochiului 
stândân uşa cabinei, necatadicsind să ridice un deget în 
sprijinul nostru, iar eu eram prea ocupat trăgând de peştele 
meu ca să-l chem în ajutor. Toată lumea ţipa către el să facă 
ceva, dar el nu se clintea. Chiar şi doctorul, care ţinea 
undiţa aceea pentru apa adâncă, îi striga să vie într-ajutor. 
Iar McMurphy doar râdea. Harding în cele din urmă 
pricepu că McMurphy n-avea de gând să facă nimic, aşa că 
luă cangea şi săltă peştele meu în barcă c-o mişcare 
elegantă şi precisă, de parc-ar fi fost pescar de când lumea. 
E mare cât pulpa mea, am gândit eu, mare cât un stâlp din 
gard! Şi mi-am zis: E mai mare decât oricare din peştii 
prinşi la cascadă. Sare-n toate părţile pe punte ca un 
curcubeu care şi-a ieşit din minţi! Mânjind totul cu sânge şi 
lepădând solzi ca nişte monezi de argint; iar eu mă tem c-o 
să-mi sară peste bord. McMurphy nu face nici un gest ca să 
m-ajute. Scanlon înşfacă peştele şi se luptă să-l culce şi să 
nu-! Şse să salte peste copastie. Fata soseşte-n fugă de jos, 
vVPând că-i rândul ei acum, ce naiba, apucă prăjina mea şi 
mă-mpunge de vreo trei ori cu cârligul, tot trăgând de el în 
timp ce eu încerc să-i prind un hering. 

— Şefule, afurisită să fiu de-am văzut pe cineva mai ticăit 
ca tine! Brrr, îţi sângerează degetul! Te-a muşcat monstrul? 
Să-i panseze careva Șefului degetul, iute! 

— Uite că iar intrăm între ei, strigă George, iar eu. Arunc 
coarda la pupa vasului în apă şi văd cum heringul dispare 
ca fulgerul în botul unui somon albastru-cenuşiu ce 
năvăleşte spre el şi coarda se deapănă sfârâind în apă. Fata 
îşi încleştează ambele mâini pe prăjină şi scrâşneşte din 
dinţi. 

— O, nu, nu te las, afurisitule! O nu.! 

E-n picioare, cu capătul prăjinei imobilizat între picioare şi 
ambele braţe înfăşurate în jurul ei, mai jos de mulinetă, şi 
manivela i se zbate de trup în timp ce firul se desfăşoară cu 
iuţeală.,. 


— O, nu, nu te las S.s:; 

Are încă pe ea jacheta verde a lui Billy, dar manivela i-a 
desfăcut-o la piept şi toţi văd bine că maioul ce-l avea pe 
dedesubt dispăruse - holbându-se cu toţii spre ea, în- 
cercând să ţină-n frâu propriul lor peşte, evitându-l pe-al 
meu care se zbate pe fundul bărcii, în timp ce manivela 
aceea biciuie sinul fetei cu-aşa iuţeală că sfârcul a devenit o 
pată roşie. 

Billy îi sare-n ajutor. Dar nu-i vine altă idee în minte decât 
să întindă braţele din spate şi să strângă prăjina şt mai tare 
la pieptul ei, până ce mulinetă se-opreşte sub apă sarea 
trupului tânăr. Acum ea are trupul atât de încorda: şi sânii 
ei îmi par atât de fermi, că dacă ea şi cu Billy a lăsa prăjina 
din mâinis ea înc-ar mai ţine-o în strânsoare.” pieptului. 

Explozia asta de mişcare durează o vreme, o secund; pe 
întinderea mării - bărbaţii răcnind şi luptându-se ş suduind 
şi-ncereând să aibă grijă de undiţele lor în timp privesc 
ţintă pe fată; luptă sângeroasă, crâncena întrr Scanlon şi 
peştele meu desfăşurându-se la picioarele noastre; firele 
încurcate şi zvâcnind în toate direcţiile, cu ochelarii 
doctorului încurcaţi într-una din corzi la câţiva metri 
îndărătul vasului, peştii năpustindu-se la ei atraşi de 
sticlirea lentilelor; iar fata suduind cum ştie ea maiBine şi 
privindu-şi sinii despuiaţi, unul alb şi altul roşu aprins de 
durere - până ce George uită să mai privească înainte 
izbind vasul de buştean şi omorând motorul. 

Iar McMurphy stă şi râde. Lăsându-se tot mai mult pe 
spate, lângă uşa cabinei, revărstndu-şi râsul peste 
întinderea mării - râzând de fată. De băieţi, de George, de 
mine cum îmi sug degetul rănit, de căpitanul rămas pe dig 
şi de biciclist şi de indivizii de la pompa de benzină şi de 
cele cinci mii de case identice şi de Sora şefă şi de toate la 
un loc. Pentru că ştie că trebuie să râzi de lucrurile care te 
dor ca să nu pierzi cumpăna dreapta, ca să nu laşi lumea să 
te scoată de-a binelea din minţi. Ştie prea bine că există şi-o 
latură dureroasă a lucrurilor; ştie că degetul meu doare şi 


că prietena lui are sinul învineţit şi că doctorul a rămas fără 
ochelari, dar el nu lasă durerea să-i înece râsul, după cum 
nu lasă nici râsul să-i înece durerea. 

Bag de seamă că Harding s-a prăbuşii îârfgă McMurphy. 
Râzând şi el în hohote. Şi Scanlon râde de pe fundul 
vasului. Râd de ei înşişi, ca şi de ceilalţi. Şi fata. Cu ochii 
încă înceţoşaţi de durere, trecându-şi privirea de la sânul 
alb la cel vânat, se porneşte pe râs. Şi Şefeii; şi doctorul şi 
toţi ceilalţi râd. 

Râsul a izbucnit timid, apoi s-a dezlănţuit, făcându-i pe 
oameni să se umfle, să crească tot mai mari. Mă uitam la ei, 
fiind unul de-al lor, râzând în rând cu ei - dar, într-un fel, 
rupt de lângă ei. Mă-nălţasem deja deasupra vasului, purtat 
de râsul meu peste apă, dansând în vânt cu păsările acelea 
negre, şi puteam privi în jos la mine şi la ceilalţi băieţi, la 
vasul care se legăna în mijlocul. Acelor păsări ce plonjau în 
apă, la McMurphy înconjurat de duzină lui de amici, 
urmărindu-i pe ei, pe noi. Dând frâu liber râsului care se 
revărsa peste ape în cercuri tot mai largi, tot mai departe, 
până ce sparse de plajă ce se-ntin-dea de-a lungul coastei, 
de plajele de pe toate coastele, în valuri nesfârşite. 

Doctorul prinsese ceva de pe fundul mării, când toată 
lumea afară de George trăsese în barcă câte-un peşte, şi-l 
ridică la suprafaţă ca să-l putem zări - o nălucă albă 
arătându-se doar câteva clipe, apoi năpustindu-se-napoi în 
adâncuri, în pofida sforţărilor pe care le făcea doctorul ca s- 
o reţină. De cum o ridica iar la suprafaţă, trăgând şi 
răsucind mulineta cu icnete încăpăţânate, refuzând ajutorul 
oferit de băieţi, ea zărea geana de lumină şi iar se năpustea 
în jos. 

George nu se sinchisi să mai pornească motorul, ci cobori 
de pe covertă ca să ne-arate cum se curăţă peştele peste 
copastie, cum să-i smulgem branhiile ca: să-i păstrăm 
carnea mai dulce. McMurphylegă câte obucată de carne la 
ambele capete ale unei frânghii de-un metru şi jumătate şi- 


o aruncă în sus, stârhind pe urmele ei două păsări cu ţipete. 
Ascuţite. 

— Până ce moartea o să le despartă. 

Toată puntea din spate şi oamenii de pe ea erau smălţuiţi 
cu roşu şi argintiu. Câţiva, ne-am scos cămăşile şi le-am 
înmuiat. În apă peste copastie, încercând să le curăţăm de 
sânge. Ne-am tot agitat în felul ăsta, mai pescuind câte 
puţin, bând cealaltă ladă de bere şi hrănind pasările până 
către după-amiază, în vreme ce vasul se legăna leneş pe 
valuri iar doctorul se canonea cu monstrul său din adâncuri. 
Veni o pală de vânt care sparse marea în cioburi verzi şi 
argintii, de părea un câmp de sticlă cromată, iar vasul 
nostru începu să se clatine şi să şe-ncline şi mai mult. 
George îi zise doctorului că va trebui ori să scoată odată 
peştele lui, ori să tăie coarda, căci cerul se pornise 
împotriva noastră. Doctorul nu răspunse. T -ase numai mai 
aprig de prăjină, se-aplecă înainte şi înfăşură firul destins, 
apoi trase din nou. --,;: 

Billy şi fata se urcaseră pe puntea din faţă, vorbind între ei 
şi privind în jos spre apă. Billy strigă c-a văzut ceva şi cu 
toţii alergarăm de partea aceea ca să urmărim cum o 
nălucă albă şi lătăreaţă prindea formă la vreo câţiva metri 
în adânc. Era straniu s-o urmăreşti cum se: ridică, mai întâi 
doar o culoare părelnică, apoi o nălucă albă ca o pâclă sub 
apă, devenind solidă, vie. 

— Doamne sfinte, exclamă Scanlon, ăsta-i peştele 
doctorului! 

Doctorul era de cealaltă parte a vasului, dar puturăm 
constata după direcţia corzii că aceasta conducea spre 
forma de sub apă. 

— N-o s-o putem urca în veci la bord, zise Sefelt. Şi vântul 
se-nteţeşte. 

— E-o caracudă uriaşă, zise George. Uneori dntăreşc o 
sută, o sută cincizeci de kilograme. Trebuie să le ridici cu 
vinciul. 


— Trebuie să-i dăm drumul, domnu doctor, zise Sefelt şi-şi 
petrecu braţul pe după umerii lui. 

Doctorul nu zise nimic; sudoarea îi umezise haina Între 
umeri şi ochii i se înroşiseră de când se sforţa fără ochelari. 
Continuă să tragă până ce peştele apăru de partea sa. L-am 
urmărit încă vreo câteva minute cum se-apropie de 
suprafaţă, apoi am pregătit cangea şi funia, Chiar şi cu 
harponul în el, ne-am opintit încă un ceas ca să tragem 
peştele pe puntea din spate. A trebuit să-l ancorăm în 
cârligele celorlalte trei prăjini, iar McMurphy se-aplecă 
peste bord şi-şi înfipse o mină în branhii şi, când traserăm 
cu toţii, peştele lunecă pe punte, lătăreţ, şi de-un alb 
transparent, şi căzu zbătându-se pe fundul vasului laolaltă 
cu doctorul. 

— Asta e ceva. 

— Doctorul gâfâia pe podea, nemaiavând atâta putere ca 
să dea la o parte peştele uriaş de pe el. 

— Asta e. într-adevăr ceva. 

Vasul nostru se clătină şi scârţii din toate mădularele tot 
drumul până la mal, în timp ce McMurphy ne istorisea 
grozăvii despre vase eşuate şi rechini. Talazurile creşteau 
cu cât ne apropiam de țărm şi, din crestele lor, zdrenţe de 
spumă erau zburătăcite de vânt ca să li se alăture 
pescăruşilor. Hula de la gura digului era mai înaltă decât 
vasul nostru şi George ne puse pe toţi să-mbrăcăm vestele 
de salvare. Am băgat de seamă că toate celelalte 
ambarcaţiuni de sport se întorseseră la mal. 

Ne lipseau trei veste de salvare şi se iscă oarecare agitaţie 
cu privire la cine vor fi cei trei care vor înfrunta hula mării 
fără ele. În cele din urmă aceştia au fost Billy Bibbit, 
Harding şi George, care oricum n-ar fi îmbrăcat-o ca să nu 
se murdărească. Lumea fu cam mirată că se oferise Bilây; 
îşi dezbrăcase vesta iul de cum află că ne lipseau câteva, şi- 
o ajută pe fată să şi-o îmbrace, dar fu şi mai surprinsă Lă 
McMurphy nu insistase s-o facă el pe eroul; cât ţinuse 
discuţia, rămăsese cu spatele proptit de cabină, împotriva 


balansului, şi-i urmărea pe băieţi cum se ciorovăiau, fără să 
scoată un cuvânt. Rânjea doar şi-i urmărea. 

Am atins hula digului şi ne-am prăbuşit într-un canion de 
apă, cu prora vasului înălţată pe creasta vasului care 
fierbea înaintea noastră, iar pupa adâncită în găvanul peste 
care se profila umbra valului din urmă noastră, şi toată 
lumea rămase agăţată de balustrada din spate, privind de la 
muntele care ne gonea din urmă la stâncile întunecate şi 
şiroind de apă ale digului la numai cincisprezece metri la 
babord, şi-apoi spre George proţăpit la timonă. Stătea acolo 
drept ca un catarg. Îşi tot întorcea capul înainte şi-napoi, 
ambalând motorul şi slăbindu-l, ambalându-l din nou, 
menţinându-ne-n echilibru pe versantul acela suitor al 
talazului din faţă. Ne prevenise încă înainte de-a începe 
cursa finală, că, dacă lunecam dincolo de coama valului din 
faţă, ne pierdeam controlul de îndată ce elicea şi pana 
cârmei erau smulse din apă; iar de încetineam până ne 
prindea din urmă valul ce venea după noi, acesta s-ar fi 
spart peste pupă deşertând zece tone de apă în vas. 
Nimănui nu-i ardea să glumească ori să facă vreo remarcă 
isteaţă la adresa lui George şi-a felului cum îşi sucea mereu 
capul de parcă ar fi fost montat pe-un pivot. 

În interiorul danei apa se linişti, redevenind o suprap faţă 
uşor neregulată, iar în docul nostru, lingă dugheana 
marinărească, îl zărirăm pe căpitan aşteptându-ne la 
marginea apei împreună cu doi poliţai, iar toţi gură-cască 
se aflau adunaţi înapoia lor. George viră spre ei cu viteză 
maximă, năpustindu-se ca o vijelie asupra lor, până ce 
căpitanul începu să-şi agite mâinile şi să răcnească iar 
poliţiştii o tuliră pe scări în sus împreună cu ceata de gură- 
cască. Chiar înainte ca prora vasului să sfarme în bucăţi 
buza docului, George răsuci timona, porni elicea în sens 
invers şi, c-un uruit asurzitor, frâna vasul lipindu-l de 
anvelopele de cauciuc, de parcă l-ar fi cuibărit într-un 
culcuş. Noi am şi sărit să legăm parâmele de babe până 
când hula n-avea să ne-ajungă din urmă; ea agită bezmetic 


toate bărcile dimprejur şi se sparse peste docuri,. Spălân- 
du-le cu spumă ei albă de parc-am fi tras toată marea după 
tloi. 

Căpitanul, poliţaii şi grămada curioşilor coborâră tropăind 
scările spre noi. Doctorul duse lupta cu ei, mai în-tâi 
punându-i la punct pe poliţai, zicându-le că n-aveau nici o 
competenţă asupra noastră întrucât eram o expedi legală, 
autorizată de guvern; dacă totuşi existau disc acestea erau 
numai de competenţa unei instituţii feder. 

Mai apoi se putea cere o anchetă privind numărul vestelor 
de salvare aflătoare la bord, în caz că domnul căpitan ţinea 
neapărat să ne creeze dificultăţi. N-ar fi trebuit să se 
găsească acolo câte-o vestă de fiecare om urcat la bord, aşa 
cum spune legea? Când căpitanul nu mai avu nimic de zis, 
poliţaii îşi notară câteva nume şi plecară, bombănind 
încurcaţi, şi de cum dispărură de pe debarcader McMurphy 
şi căpitanul începură să se ciondănească şi să se-mpingă 
unul pe altul. McMurphy era încă destul de beat şi tot mai 
încerca să se legene în ruliul vasului, aşa că alunecă pe 
lemnul umed şi căzu de vreo două ori în apă mai nainte să 
se poată proţăpi mai bine pe picioare şi să-i administreze 
căpitanului un croşeu în ţeasta lui pleşuvă, punând capăt 
disputei. Toată lumea fu satisfăcută că se rezolvase şi acest 
punct, şi McMurphy împreună cu căpitanul urcară scările 
spre dugheană ca să mai aducă o ladă de bere, în vreme ce 
noi ne muncirăm să scoatem prada noastră din barcă. 
Ceata curioşilor rămăsese să ne. Urmărească de pe cheiul 
de sus, fumând din pipele pe care şi le ciopliseră singuri. 
Aşteptam să facă iar vreo remarcă despre fată, ca să vă 
spun adevărat nădăjduiam că o s-o facă; dar când într-un 
târziu unul din ei deschise gura, nu se referi la fată ci la 
faptul că peştele nostru era cel mai mare monstru pe care-i 
văzuse vreodată tras pe ţărmul Oregonuâui. Toţi ceilalţi 
încuviinţară din cap că era foarte adevărat. Se-apropiară 
binişor s-arunce o privire. Îl întrebară pe George unde 
învățase să andocheze astfel un vas, şi-atunci aflarăm că 


George al nostru nu numai că mânuise ambarcaţiuni 
pescăreşti, dar fusese şi căpitanul unei nave de torpilare şi 
patrulare în Pacific şi că primise Crucea Navală. 

— Ar fi trebuit să intraţi în administraţie, zise unul din 
privitori. 

— E-o treabă prea murdară, replică George. 

Ei” simțeau schimbarea pe care mulţi dintre noi abia o 
bănuiam; nu mai eram aceeaşi adunătură de neputincioşi 
scăpaţi de la balamuc care acceptaseră insultele lor fără să 
crâcnească în dimineaţa aceea pe chei. Nu i-au cerut chiar 
iertare feţei pentru lucrurile spuse, dar când au cerut să 
vadă peştele prins de ea, erau toţi numai politeţe. Iar când 
McMurphy şi căpitanul se-ntoarseră din Magazie, am băut 
cu toţii împreună câte-o bere înainte! Să ne urcăm în 
maşini. 

Se făcuse târziu când am ajuns la spital. 

Fata dormea cuibărită la pieptul lui Billy şi. Dnd: se ridică, 
braţul lui era tot amorţit de cât stătuse în poziţia aceea 
incomodă şi ea se apucă să i-l maseze. El îi spuse că dac- 
avea cumva o duminică liberă, i-ar face plăcere să-i ceară o 
întâmire, iar ea-i răspunse c-ar putea veni să-l viziteze 
peste două săptămâni. Numai să-îi spună la ce oră, iar „Billy 
întoarse capul spre. McMurphy aşteptând un răspuns. 
McMurphy îi cuprinse pe-amândoi pe după umăr şi zise: 

— Să zicem ora două fix. 

— Sâmbăiă după-rnasa? Întrebă ea. 

— EI îi făcu cu ochiul lui Billy şi-o strânse pe fată în 
menghina braţului. 

— Nu. La două sâmbătă noaptea. Vino pe furiş şi ba e la 
aceeaşi fereastră la care-i bătut şi azi dimineaţă. O să 
vorbesc cu supraveghetorul de noapte să te lase înăuntru. 

Ea chicoti şi. Încuviinţă din cap. 

— Afurisit mai eşti, McMurphy. Zise. Câţiva din. Activii,, din 
secţie erau încă treji; adunaţi pe lingă spălător să afle dacă 
ne-necaserăm sau nu. Ne-au privit cum intrăm în hol, 
mânjiţi de „irige, arşi de soare. Duhnind a bere şi a peşte, 


trăgând după noi somonii prinşi, de parc-am fi fost nişte 
eroi. Întorşi din luptă. Doctorul i-a întrebat dacă vor să iasă 
pân-afară şi s-arunce o privire la monstrul său din 
portbagajul maşinii, şi cu toţii am defilat în curte, în afară 
de McMurphy. Ne spuse că se simţea cam dărâmat şi eă mai 
bine se ducea la culcare. Când dispăru, unui din „activiil 1 
care nu fusese cu noi ne întrebă; cum se face că McMurphy 
arăta aşa de dărâmat şi cje consumat; în vreme ce noi 
ceilalţi eram îmbujoraţi la faţă şi plini de energie. Harding 
expedie problema în glumă zicând că eroul nostru îşi 
pierduse doar bronzul.; 

— V-amintiţi că McMurphy a venit la noi cu bateriile 
încărcate de viaţa lui riguroasă petrecută sub cerul îiber, la 
fermă, roşu în obraji şi înflorind de sănătate. Am asistat pur 
şi simplu la ofilirea treptată a minunatului său bronz de 
psihopat. Asta-i tot. Astăzi a petrecut câteva ceasuri 
epuizante - în semiîntunecimea cabinei, vezi bine - în 
vreme ce noi am rămas afară în mijlocul elementelor, 
îmbăiaţi în vitamina D. Fireşte, asta se pare că l-a consu- 
toat într-o oarecare măsură, rigorile activităţii de cabină, 
dar ia cugetaţi o clipă, prieteni; eu unul socot e-aş fi 
renunţat cu plăcere la o parte din vitamina D în. Schimbul 
unui dram din oboseala lui. Mai ales alături de Candy ca 
şefă de echipă. Oare greşesc? „.- 

N-am zis că da, dar mă-ntrebam dacă nu cumva greşea. 
Am-băgat de seamă istoveala lui McMurphy ceva-mai 
devreme, pe drumul de întoarcere, după ce insistase să ne 
ducă cu maşina pe lingă locurile unde trăise odată. Tocmai 
împărţiserăm ultimă bere şi aruncaserăm cutia goală pe 
geam! A un stop, lăsându-ne comod pe spate ca să. 
Savurăm întâmplările zilei, plutind în acea ameţeală dulce i 
are te cuprinde dup-o zi de efort plăcut - pe jumătate arşi 
de soare pe jumătate îmbujoraţi de bere şi rămânând treji 
numai pentru că vroiam să savurăm gustul acela cât mai 
mult. Aveam senzaţia vagă că ajunsesem acolo încât puteam 
„să desluşesc partea bună a existenţei din jurul meu. 


McMurphy mă-nvaţă s-o fac. Mă simţeam mai bine decât 
nii-amintesc să mă fi simţit în copilărie, când încă totiil era 
prea bun şi pământu-ntreg era t) poezie capentru prunci. 

O luaserăm îndărăt spre interiorul ţării. În. Loc să mergem 
pe lângă coastă, ca să trecem prin orăşelul unde McMurphy 
stătuse cel mai mult în scurtele sale opriri prin viaţă. Ara 
coborât dealul Cascadei şi mă gândeam că ne-ara rătăcit. 
Când. Am dat de-un târguşor care se întindea pe-o arie abia 
de două ori cât lotul spitalului. Un vini prăfos gonise soarele 
de pe uliţa în care ne opriserăm. El trase între trestii şi. ne 
arătă o casă de peste drum.,. 

— Uite-o. Asta-i. Arată de parcă-i răsărită drept dintre 
trestii - lăcaşul umil al tinereţii mele irosite, De-a lungul 
străzii adâncite în umbrele-înserării-am văzut copacii 
golaşi, străpungând caâdarâmul ca nişte fttl-gere de lemn, 
pavajul desfăcându-se în bucăţi acolo unde loveau ei, cu 
toţii înconjurați de-un gărduleţ circular. Un şir de stâlpi de 
fier ţâşneau din pământ în faţa unei curţi invadate de 
bălării, iar mai în spate se ridica o casă de lemn cu cei dac, 
înclinând un umăr şubred în vânt, aşa îhcft să nu fie 
rostogolită pe mai multe străzi ca o cutie goală de cât Vâtl g 
pe mai multe străzi ca o cutie goală de carton. Vântul 
aducea încoace câţiva stropi de ploaie, Şi-am băgat de 
seamă că sălaşul acelea avea pleoapele cobori te şi lacăte 
grele atârnate de-un lanţ. 

Iar pe cerdac spârtzura una din chestiile aâea făcute de 
japonezi din sticlă atârnată de fire - care scot clinchete 

— S4i şi cânta la cea mai mică adiere - dar nu-i mai 
rămăseseră decât patru bobite de sticlă. Acestea se-agitau, 
vibrau şi smulgeau mici aşchii de lemn din podeaua 
cerdacului. 

McMurphy împinse înainte schimbătorul de viteză. 

— Odată am fost şi eu pe-aici - al dracului de demult, în 
anul acela când ne-ntorseserăm cu toţii din mizeria aia din 
Coreea. În vizită. Bătrânul şi bătrâna mea încă mai trăiau. 
Era un cămin bun. 


Eliberă pedala ambreiajului şi porni maşina, dar se opri 
iar. 

— Dumnezeule, zise, uitaţi-vă colo, vedeţi o rochie? 

— Ne arătă cu mâna undeva în spate. 

— Pe creanga copacului ăluia? O zdreanţă galben-neagră? 

Zării un fel de flamură, fluturând sus pe-o cracă, peste o 
şură. 

— Prima fată care m-a tras de mâna în pat purta rochia 
aceea. Aveam cam zece ani, iară ea probabil mai puţin, şi pe 
vremea aia dragostea părea un lucru aşa de important c-am 
întrebat-o dacă nu era de părere, dacă nu simţea c-ar fi fost 
cazul s-o anunţăm în vreun fel? Să ne mărturisim, 
bunăoară, bătrânilor noştri: „Mămico, Judi şi cu mine ne-am 
logodit astăzi”. ŞL chiar credeam ce spuneam, aşa eram de 
nătâng; credeam că dacă am ajuns pân-acolo, se cheamă că 
eram cununaţi legal, pe loc, de vroiam ori de nu vroiam, şi 
că nu era chip să strici rân-duiala. Dar fiţa aia - cel mult de 
opt ori nouă ani - se-a-plecă şi-şi culese de jos rochia şi-mi 
spuse că-i a mea, zicând: „Agaţ-o pe asta undeva sus, eu o 
să mă-ntorc acasă în chiloţi, o să le-o anunţăm în felul ăsta - 
or să priceapă”. Doamne, n-avea decât nouă ani, exclamă el, 
întin-zând mina şi ciupind-o pe Candy de nas - dar ştia mult 
mai multe decât atâtea muieri în toată firea. 

Ea-l muşcă de mina râzând, iar el cercetă urma dinţilor. 

— Aşa că, ce să fac, după ce ea s-a-ntors acasă în chiloţii, 
am aşteptat să coboare întunericul ca să pot arunca rochia 
afurisită undeva-n beznă - dar, simţiţi ce vânt bate? Vântul a 
ridicat-o şi-atunci ca pe-un zmeu şi-a suflat-o pe după casă 
făcând-o nevăzută, apoi dimineaţa următoare, Dumnezeule, 
uite-o spânzurata în copacul ăla ca s-o vadă tot oraşul, cum 
mă speriasem eu atunci. |. 

Îşi supse locul de pe mâna, atât de pierdut în amintiri încât 
Candy râse şi i-l sărută. 

— Deci pavilionul meu a fost arborat în ziua aceea şi până 
astăzi se cade să trăiesc potrivit reputației mele-de ibovnic 


prin vocaţie - şi ăsta-i sfântu adevăr: fetiţa aia de nouă ani 
din tinereţile mele e de vină pentru toate. 

Casa rămăsese în urmă. El căscă şi ne făcu cu ochiul. 

— M-a-nvăţat să iubesc, binecuvântată fie-i guriţa. Apoi, în 
timp ce vorbea, farurile unei maşini care trecu pe lângă noi 
îi luminară faţa şi parbrizul îi reflectă. O expresie a chipului 
pe care am putut-o vedea numai pentru că el îşi închipuise 
că era prea întuneric în maşină ca să i-o surprindem, o 
expresie teribil de sleită, de încordată şi de deznădăjduită, 
ca şi când nu i-ar mai fi rămas destul timp ca să facă ce- 
avea de făcut. 

Iar vocea lui relaxată, bine dispusă îşi depăna viaţa pentru 
ca noi să i-o putem trăi; îşi povestea trecutul deşănţat, plin 
de bucurii copilăreşti şi de-amici de pahar şi de femei 
drăgăstoase şi de răfuieli în bar pentru mărunte datorii de 
onoare - pentru ca noi toţi să ne visăm în acel trecut. 

Partea a patra 

SORA ŞEFĂ INAUGURA URMĂTOAREA EI MA-nevră în 
ziua de după expediţia noastră pe mare. Ideea îi venise în 
timp ce discutase în ziua precedentă cu McMur-phy câţi 
bani câştiga el din excursie şi din alte mici întreprinderi de 
felul ăsta. Întorsese ideea şi pe faţă şi pe dos în noaptea 
aceea, examinând-o de astă-dată sub toate aspectele, până 
fu absolut sigură că nu va da greş, şi toată ziua următoare. 
Făcu diverse aluzii în dreapta şi-n stingă ca să stârnească 
un gând în ceilalţi şi să-l lase să se coacă bine înainte ca ea 
să-şi spună părerea. 

Ştia că oamenii, precum le e firea, mai curând sau mai 
târziu încep să se ferească de-aceia care par să se 
dăruiască măi mult decât e obiceiul, de tot felul, de Moşi 
Crăci uni şi misionari şi inşi ce donează fonduri pentru 
cauze, nobile, şi încep să-şi pună întrebarea: Lor ce le pică 
din, asta? Şi rânjesc din colţul gurii când avocatul cel tânăr, 
să zicem, aduce un săculeţ cu alune copiilor de la şcoala 
comunală - chiar înaintea alegerilor pentru senat, auzi 
parşivul! 


— Şi-şi zic unul altuia: Asta nu-i prost, Ştia că nu-i va 
trebui prea mult.ca să-i facă pe băieţi să se-ntrebe de fapt 
ce-l făcea pe McMurphy, acu că veni: vorba, să-şi piardă 
atâta vreme şi energie organizând ieşiri îa pescuit pe 
coastă, punând la cale tombole cu câştiguri şi antrenând 
echipa de baschet. Ce-l făcea să se-agite atâta: când toată 
lumea din-secţie fusese întotdeauna pân-atunci mulţumită 
să se târâie de la o zi la alta, jucând pinaclu şi răsfoind 
revistele de acum un an? Cum se explică atunci că acest 
individ curios, irlandezul ăsta zurbagiu de la ferma lui de 
muncă silnică unde-şi ispăşea o condamnare pentru 
violenţă şi jocuri de noroc, îşi lega o batistă în chip de 
năframă, gângurea ca o puştancă şi-şi pierdea două ceasuri 
întregi în uralele tuturor „activilor” din salon jucând rolul 
fetei, pentru ca Billy Bibbit să-nveţe să danseze? Sau cum 
se face că un manipulator aşa de versat, un vechi 
profesionist al înşelăciunii, un artist al parcurir lor de 
distracţii, un jucător cu vocaţia mizelor, risca să-şi dubleze 
perioada de şedere în balamuc făcându-şi-o tot mai mult 
duşmancă pe femeia care avea cuvântul, decisiv i u privire 
la cine părăsea spitalul şi cine nu? 

Sora şefă stârni valul acestor întrebări lipind pe ăfi-şier 
situaţia financiară a bolnavilor în ultimele câteva luni; îi 
trebuiseră probabil nenumărate ceasuri de muncă 
susţinută ca să le scoată din registre. Lista indica o 
consumare treptată a fondurilor tuturor „activilor”, cu 
excepţia unuia. Fondul lui crescuse din ziua când venise 
aici. 

Activii” începură să glumească cu McMurphy despre felul 
cum se părea că-i suge de bani, iar el nici nu o negă. Câtuşi 
de puţin. Ba se mai şi lăudă că, dacă mai stă în spital un an 
şi ceva, s-ar putea să plece de aici c-o situaţie financiară 
prosperă şi să se retragă undeva-n Florida pfentru tot 
restul vieţii. Cu toţii râseră de glumă asta cât. Timp el se 
afla prin preajmă, dar eând lipsea, fiind plecat la terapia 
educaţională, terapia muncii sau educaţie fizică, ori când 


era chemat în camera de gardă ca să i se facă morală 
pentru câte ceva, răspunzând eternului surâs confecţionat 
al Sorei şefe cu rânjetul lui lătăreţ, ei încetau să mai râdă. 

Începură să se-ntrebe între ei de ce fusese el harnic ca o 
albină în ultima vreme, zbătându-se pentru pacienţi, făcând 
de pildă să se anuleze regulă după care pacienţii erau 
obligaţi să alcătuiască grupuri terapeutice de câte opt când 
plecau undeva („Billy al nostru iar a vorbit ea-şi taie 
venele”, zise el la o şedinţă în care combătea regula 
grupului de opt, „aşa că mai sunt oare şapte amatori care 
să-i ţină companie pentru ca gestul lui s-aibă valoare 
terapeutică?”), ori manevrându-l pe doctor care de la 
expediţia pe, mare era mult mai apropiat de bolnavi, 
convingându-l să facă abonamente la Playboy, Nugget şi 
Mari, scăpându-i din revista aia ponosită McCall pe care 
tipul acela cu faţa congestionată de la Relaţiile cu publicul o 
tot împărțea Prin secţie, însemnând cu cerneală verde 
articolele care credea el că ne vor interesa în mod deosebit. 
McMurphy trimise chiar o petiție prin poştă cuiva din 
Washington rugându-l să pornească o anchetă în problema 
lobotomiilor şi-a tratamentelor cu şocuri care încă se mai 
practicau în spitalele guvernamentale. Tocmai mă-ntreb, 
începeau băieţii să şuşotească, ce-i pică din asta amicului 
Mack? 

După ce întrebările încolţiră şi făcură înconjurul salonului 
cam o săptămână, Sora şefă căută să-şi aplice manevra la 
şedinţa terapeutică; prima oară când făcu o astfel de 
încercare, McMurphy era în salon şi-o puse cu botul pe labe 
încă înainte să-şi ia femeia avânt (ea începu prin a declara 
public că era şocată şi consternată de starea jalnică în care 
decăzuse secţia: Aruncaţi o privire împrejur, pentru numele 
lui Dumnezeu; curată pornografie, decupată din revistele 
acelea indecente şi agăţată pe pereţi - şi în legătură cu 
asta, avea de gând să ceară celor din Clădirea principală să 
cerceteze cine anume-a introdus gunoiul ăsta în spital. Se 
lăsă pe spătarul scaunului, gata să continue şi să le-arate 


desluşit cine era vinovatul şi de ce, tronând plină de 
importanţă pe cele câteva secunde de linişte, când 
McMurphy întrerupse transa ei izbucnind în hohote de râs, 
zicându-i să nu uite să le amintească celor din Clădirea 
principală să-şi aducă şi oglinjoarele, când or să vină în 
control) - aşa că data următoare când reluă manevra se 
asigură ca el să nu fie prezent la şedinţă. 

Fusese chemat de-un telefon interurban din Portland şi 
coborâse în foaierul telefoanelor, însoţit de unul din negri, 
aşteptând să fie chemat din nou. Când se făcu ora unu şi noi 
începurăm să mişcăm mesele, pregătind salonul comun de 
şedinţă, pirpiriul o-ntrebă pe Sora şefă dacă să coboare şi 
să-i aducă pe McMurphy şi Washington la şedinţă, dar ea 
zise nu, lasă-l să stea acolo jos cât vrea - şi în plus, câţiva 
din oamenii noştri se vor bucura să-l poată discuta pe 
domnul Randle Patrick McMurphy cât timp nu-i tulbură cu 
prezenţa lui. 

Începură şedinţa istorisind întâmplări hazlii în legătură cu 
McMurphy şi faptele sale, spunându-şi unul altuia o vreme 
ce tip nemaipomenit era el, iar Sora şefă aştepta tăcută ca 
ei să-şi consume entuziasmul. Apoi începură să se-audă şi 
întrebările cu pricina. În definitiv, ce hram purta 
McMuţphy? Ce-l făcea s-o ţină tot aşa, să făptu-iască 
lucrurile pe care le făptuia? Unii se întrebară dacă istoria 
aia despre cum înscenase el nişte bătăi la ferma de muncă 
penală ca să fie trimis aici nu fusese doar una din scornelile 
lui, şi dacă nu cumva era mai nebun decât îl credea lumea. 
Sora şefă zâmbi la auzul acestor cuvinte şi ridică o mână: 

— E nebun ea un vlupoi, făcu ea. Cred că asta încercaţi să 
spuneţi în legătură cu McMuiphy. 

— Ad-d-dică cum? Se burzului Billy - McMurphy era 
prietenul şi eroul lui personal, şi nu-i prea plăcuse modul în 
care insinuase ea lucruri nerostite în complimentul acela. 

— Am făcut doar o remarcă, Billy, răspunse ea 
binevoitoare. Să vedem dacă altcineva nu ţi-ar putea 
explica ce înseamnă asta. Dumneata, domnule Scanlon? 


— Ea vroia să zică, Billy, că McMurphy nu-i prostu 
nimănui. 

— Dar n-a zis nimeni c-ar f-f-fi! 

— Billy izbi braţul fotoliului cu pumnul, ca să poată rosti 
ultimul cuvânt. 

— Dar domnişoara Ratched sub-subânţelegea.” 

— Nu, Billy, nu subînţelegeam absolut nimic. Pur şi simplu 
remarcam că domnul McMurphy nu-i omul care să rişte 
ceva fără motiv. Cu asta eşti de acord, nu-i aşa? N-aţi fi cu 
toţii de acord cu asta? 

Nimeni nu spuse un cuvânt. 

— Şi totuşi, continuă ea, el pare să facă anumite lucruri 
fără să se gândească deloc la el, de parc-ar fi un martir ori 
un sfânt. Ar îndrăzni cineva să afirme că domnul McMurphy 
e un sfânt? 

Ştia că nu risca nimic surâzându-le tuturor celor prezenţi, 
în aşteptarea unui răspuns. 

— Nu, nu-i nici sfânt, nici martir. lată. Să examinăm o 
secţiune din activitatea filantropică a acestui om. 

— Scoase o filă galbenă din coşul ei. 

— Priviţi câteva din darurile sale, cum le-ar numi 
admiratorii săi devotați. Mai întâi darul cu odaia de baie. 
Era această ceva ce-i aparţinea lui? Pierdea el ceva dacă o 
transformă în cazinou? Pe de altă parte, cât credeţi c-a 
câştigat el în scurtul răgaz cât a fost crupier al micuţului 
său Monte Carlo din secţie? Cât ai pierdut dumneata, 
Bruce? Domnule Sefelt? Domnule Scanlon? Bănuiesc că toţi 
aveţi o vagă idee cam la cât se ridică pierderile personale, 
dar ştiţi cât însumează câştigurile lui totale, potrivit 
depunerilor la Fond? Aproape trei sute de dolari. 

Scanlon scoase. Încetişor un fluierat, dar nimeni altcineva 
nu zise nimic.: 

— Am aici o listă cu alte diferite pariuri propuse de el. 
Dacă vreunul din voi vrea s-arunce o privire, inclusiv acţiuni 
menite să irite în mod deliberat personalul. Şi toate aceste 
jocuri de noroc au fost, sunt, totalmente împotriva 


regulamentului din secţie şi toţi care-aţi avut de-a face cu el 
aţi-ştiut prea. Bine asta. 

Privi din nou hârtia şi o reaşeză în coş. 

— Dar recenta excursie la pescuit? Care credeţi c-ă fost 
profitul realizat de domnul McMurphy în această-aventură? 
Din câte înţeleg eu. Domnul doctor i-a pus la. Dispoziţie o 
maşină, chiar cu banii dumnealui pentru. Benzină şi, mi se 
mai spune, a beneficiat şi de multe altele fără să fi plătit, o 
centimă. Chiar ca un vulpoi, trebuie s-o spunem. 

Ridică omână ca să nu-l lase pe Billy s-o întrerupă 

— Te rog, Billy, să mă-nţelegi. Nu critic acest soi de 
activitate în, sine; m-am gândit doar c-ar fi bine dacă nu ne- 
am mai face iluzii cu privire la adevăratele motive ale 
omului. Dar, oricum, poate că nu-i corect să formulăm 
aceste acuzaţii în absenţa omului pe care-l discutăm. Să ne- 
ntoarcem la problema pe care o dezbăteam ieri - despre ce 
era vorba? 

— Începu să foşnească prin hârtiile ei din coş. 

— Domnule doctor Spivey, v-amintiţi ce era.? 

Capul doctorului tresări. 

— Nu. Staţi puţin. Cred că. 

Ea scoase o filă dintr-un dosar. - 

— Am găsit-o. Domnul Scanlon. Şi simţămintele dumnealui 
faţă de explozivi. Foarte bine. Acum o să ne-ocu-păm de 
asta şi, cu altă ocazie, când va fi şi domnul McMurphy 
prezent, o să revenim la cazul lui. Cred, totuşi, că s-ar 
cuveni să cugetaţi puţin la cele spuse astăzi. lar acum, 
domnule Scanlon., Mai iârziu, în aceeaşi după-masă, opt sau 
nouă dintre noi stăteam ciorchine pe Ungă uşa bufetului, 
aşteptând ca negrul să-şi facă damblaua furând ulei de păr, 
şi câţiva din băieţi deschiseră iar subiectul. Ziseră că nu 
erau de acord cu cele spuse de Sora şefă dar, naiba s-o ia, 
baba avea câteva argumente. Şi totuşi, ce dracu, Mack e un 
băiat bun. Zău aşa. 

Harding aduse în cele din urmă discuţia la lumină. 


— Prieteni, protestaţi prea mult ca să credeţi în propriile 
voastre proteste. Cu toţii gândiţi în adâncul inimioarelor 
voastre cărpănoase că dom şoara înger-al-Mi-zericordiei 
Ratched are absolută dreptate în fiece presupunere făcută 
azi cu privire la McMurphy. Ştiţi că are, şi aşa ştiu şi eu. De 
ce s-o negăm? Să fim oneşti şi să-i recunoaştem acestui.om 
ce-i al lui, în loc de-a critică în taină talentul lui de capitalist. 
În definitiv, ce-i rău în faptul că se-alege c-un mic profit? Şi 
noi rte-am ales cu ceva de p-e urma banilor jăcmăniţi de el, 
nu-i aşa? E-un ins. isteţ, cu simţul afacerilor rapide. Nici nu- 
ncearcă să-şi ascundă adevăratele motive, nu-i aşa? De ce- 
ar face-o? Are o atitudine deschisă şi sănătoasă faţă de 
mişmaşurile lui, aşa că eu îl sprijin întru totul, aşa cum 
sprijin şi bătrânul nostru sistem al liberei iniţiative, 
camarazi, sunt trup şi suflet pentru el şi tupeul lui, şi pentru 
steagul american, şi monumentul Lincoln, şi toate câte ne 
aparţin. Adăugaţi şi vasul „Maine”, pe”, comedianul PI. 
Barnum, şi Ziua Independenţei! Mă simt deci obligat să 
apăr onoarea prietenului meu, în calitatea sa de veritabil, 
sută-la-sută roş-alb-albastru şarlatan american. Băiat bun, 
pe naiba! l-ar da şi lacrimile de jenă dac-ar auzi ce motive 
altruiste au pretins unii că s-ar afla în dosul unora din 
afacerile lui. Ar considera-o ca un afront direct adus 
profesiunii sale. Se caută în buzunar după ţigări; negăsind 
niciuna, împrumută o ţigară de la Fredricksoii, o aprinse c-o 
fluturare teatrală a chibritului, şi continuă: 

— Recunosc c-am fost şi eu indus în eroare la început de 
acţiunile lui. Episodul cu spartul geamului - Doamne, nii-am 
zis, iată un om „care pare chiar să dorească să ră-mână în 
spital, ca să nu-şi părăsească prietenii şi-aşa. Mai. Departe, 
până mi-am dat seama că McMurphy o făcea ca să nu 
piardă un câştig bun. El se descurcă de minune aici. Nu vă 
lăsaţi păcălit de manierele lui de mocofan din pădure; e-un 
manipulator foarte abil, cu capul bine-nfipt între umeri, 
cum sunt toţi de teapa lui. Urmăriţi-l: fot ce-a făcut a avut 
un scop anume. 


Dar Billy nu vroia să cedeze aşa uşor: 

— Da? Dar când m-a-nyăţat să d-d-dansez! 

Îşi încleşta pumnii la şolduri; şi am băgat de seamă că 
urmele de arsuri de ţigări de pe dosul mâinilor sale aproape 
se vindecaseră, în locul lor apărând tatuaje desenate cu 
creionul chimic. 

— De asta ce mai zici, Harding? Unde-i e-c-eâştigui lui în 
faptul că m-a-nvăţat să dansez? 

— Nu-ţi pierde firea, William, zise Harding. Dar nici 
răbdarea. S-aşteptăm liniştiţi - să vedem cum o s-o 
întoarcă. 

Părea că Billy şi cu mine eram singurii care mai credeam 
în McMurphy. Şi-n seara aceea Billy adoptă şi el vederile lui 
Harding când McMurphy reveni în salon de la o nouă 
convorbire telefonică şi-i spuse lui Billy că întâl-nirea cu 
Candy era definitiv hotărâtă şi adăugă, notându-i o adresă 
c-ar fi bine dacă i-ar trimite nişte marafeţi pentru călătorie. 

— Marafeţi? B-b-bani? C-c-câţi? 

Întoarse capul spre Harding, care-i rânjea cu subînţeles. 

— Păi, tu ştii mai bine - poate vreo zece dolari pentru ea şi 
zece. 

— Douăzeci de dolari! Dar nu costă atâta d-d-drumul cu 
autobuzu pân-aici. 

McMurphy îl privi pe sub cozorocul şepcii, îşi destinse 
încet faţa într-un zâmbet, apoi îşi masă gâtul cu mâna sco- 
ţând o limbă veştedă. 

— Măi, măi ce gâtlej uscat am. Socot c-o să-mi fie şi mai 
sete pe sâmbăta viitoare. N-o s-o iei în nume de rău dacă 
mi-aduce şi mie o duşcă sau două, nu-i aşa, Billy băiatule? 

Şi-i adresă lui Billy o privire atât de nevinovată, că acesta 
fu silit să râdă şi să scuture din cap în semn că nu, 
retrăgându-se într-un colţ ca să discute aprins planurile 
pentru sâmbăta viitoare cu omul pe care-l socotea probabil 
COodoş. 

Eu încă-mi mai păstrasem părerea - cum că McMurphy 
era un uriaş pogorât din cer ca să ne salveze de la masacrul 


Organizaţiei care împânzise toată ţara cu sârme de cupru şi 
cristale, că adică era prea mare ca să fie deranjat cu 
probleme aşa de meschine precum banii - dar chiar şi eu m- 
am pomenit că gândesc pe jumătate ca şi ceilalţi. S-a 
întâmplat următorul lucru: el ajutase la căratul meselor în 
odaia de baie înaintea unei şedinţe terapeutice şi mă privea 
cum stăm pe lângă panoul de control. 

— Doamne, Şefule, zise, îmi pare c-ai şi crescut douăzeci 
de centimnetri de la excursia aia la pescuit. Şi, Dumnezeule 
mare, ia te uită la mărimea piciorului ăluia, cât un vagon 
platformă! M-am uitat în jos şi-am băgat de seamă că 
piciorul meu era mai mare decât mi-l aminteam, că aşa cum 
zicea şi McMurphy crescuse de două ori pe-atâta. 

— Şi braţul de colo! Asta-i braţu unui fost jucător de fotbal 
american, nu-ncape nici o îndoială. Ştii ce mă „în-desc? Mă 
gândesc c-ar trebui să-i dai panoului de colo v, n mâi-ic 
bobârnac, să vezi cât ai progresat. 

Am scuturat din cap şi i-am zis nu. Dar el mi-a amintit c-am 
încheiat o înţelegere şi că eram obligat să fac o încercare, 
ca să vedem ce efect a avut sistemul lui de recon-diţionare. 
N-am mai avut încotro, aşa că m-am îndreptat spre panou 
numai ca să-i arăt că n-o puteam face. M-am aplecat şi l-am 
apucat de leviere. 

— Aşa te vreau. Şefule. Acum îndreaptă-te. Adună-U 
picioarele sub tine, aşa. Da, da. Încetişor, acum. Îndreaptă- 
te numai din spate. Ohohoo! Acuma las-o binişor pe podea. 

Credeam c-o să fie tare dezamăgit, dar când m-am dat 
înapoi am văzut că era tot numai rânjet. Şi-mi arăta cu 
degetul spre panoul care era deplasat de la locul lui cu vreo 
cincisprezece centimetri. 

— Pune-l mai bine la loc, amice, ca să nu afle nimeni. Să nu 
dăm de ştire încă nimănui. 

— Apoi, după şedinţa terapeutică, trecând ca din 
întâmplare de la o masă de pinaclu la alta, el aduse în 
discuţie problema forţei din vintre şi-a panoului din baie. 
Credeam c-o să le mărturisească atunci cum mă ajutase să- 


mi recapăt mărimea de la-nceput; asta ar fi demonstrat că 
nu făcea chiar totul pentru bani. 

Dar el nici nu pomeni de mine. Continuă să le tot 
vorbească, până ce Harding îl întrebă dacă-i pregătit să mai 
încerce o dată, iar el răspunse că nu, dar dacă el nu-l putea 
ridica, nu-semna că altul n-o va putea face. Scanlon zise că 
probabil c-o macara, iar McMurphy clătină din cap şi spuse: 
cine ştie, s-ar putea să aibă nişte surprize. 

L-am urmărit cum îi joacă, cum îi face să sară şi să zică: 
Nu, ce Dumnezeu, nici un om de pe lume n-ar putea să-l 
ridice. În cele din urmă chiar ei au propus rămăşagul. Am 
văzut cum se codea să-l primească. Lăsă să crească miză, să 
dospească bine, până ce obţinu de la fiecare o cotă de cinci 
la unu, câţiva dintre ei azvârlind în joc sume de până la 
doisprezece dolari. Nu suflă un singur cuvânt despre faptul 
că mă şi văzuse ridicându-l. 

Toată noaptea am sperat că se va opri aici. Şi în timpul 
şedinţei din ziua următoare, când Sora şefă ne-a anunţat că 
toţi bărbaţii care luaseră parte la escapadă de pescuit erau 
obligaţi să facă un duş special, fiind suspecți de paraziți, tot 
mai speram că ea va aranja cumva lucrurile, trimiţându-ne 
imediat la duş - orice numai să nu trebuiască să ridic 
chestia aia. 

Dar când se încheie adunarea, el ne-a condus pe mine şi 
pe ceilalţi băieţi spre odaia de baie, înainte că negrii s- 
apuce s-o încuie, şi m-a pus să înşfac panoul de mânere şi 
să-l ridic. N-am vrut s-o fac, dar nu m-am putut opune. Mă 
simţeam ca şi când l-aş fi ajutat să le fure banii. Cu toţii şi- 
au plătit datoriile prieteneşte, dar ştiam cum se simțeau în 
sinea lor, de parcă pământul li s-ar fi surpat sub picioare. 
De îndată ce-am aşezat panoul la loc, am ieşit în fugă din 
baie fără măcar să-i arunc lui McMurphy o privire, şi m-am 
ascuns în spălător. Vroiam să fiu singur. Mi-am zărit figura 
în oglindă. Se ţinuse de cuvânt; Braţele-mi erau din nou 
uriaşe, aşa cum fuseseră şi la colegiu, ori în satul meu, iar 
pieptul şi umerii îmi erau spă-toşi şi solizi. Stăteam 


nemişcat privindu-mă în oglindă când intră el. Îmi întinse o 
bancnotă de cinci dolari. 

— Poftim, Şefule, nişte bani pentru gumă de mestecat, Am 
scuturat din cap şi-am dat să ies din spălător. El m-a apucat 
de braţ. 

— Şetule, ţi-am oferit o dovadă simbolică a aprecierii mele. 
Dacă socoti că ţi se cuvine o cotă mai mare. 

— Nu! Ţine-ţi banii, nu-i vreau. 

El făcu un pas îndărăt, îşi vâri degetele mari în buzunare 
şi mă privi cu capul lăsat într-o parte. Mă examina atent o 
vreme. 

— În regulă, zise. Care-i povestea? De ce se uită toată 
lumea cis la mine pe-aici? 

Nu i-ară răspuns. 

— Nu m-am ţinut de cuvânt? Nu te-am adus iar.la 
dimensiuni omeneşti? Ce nu vă convine aşa dintr-o dată la 
mine? Vă purtaţi de parc-aş fi un trădător de ţară. 

— Mereu. leşi în câştig 1. 

— În câştig! Afurisitule,: de ce anume mă acuzi? Nu fac 
decât să respect partea mea din învoială. Acuma, ce-i aşa de 
grav în. 

— Nu credeam c-asta înseamnă să câştigi ceva mereu. 

Ş înt gata îmi simţeam obrajii zvâenind, ca atunci când sin 
sa pHng, dar nu mi-au dat lacrimile. Stăteam numai în faţa 
lui, cU faţatremurând. A deschis gura să zică ceva, dar s-a 
oprit. Îşi scoase degetele din buzunare şi ridică o mână, ca 
să se-apuce de rădăcina nasului cu degetul mare şi 
arătător, aşa cum fac oamenii care au rama ochelarilor prea 
îngustă între lentile, şi-şi închise ochii. 

— Câştig, Doamne Dumnezeule! Gemu, el cu ochii închişi. 
Oho, băiete, ce mai câştig! 

Aşa că socot că pentru ceea ce s-a mtâmplat în odaia 
duşurilor în după-amiaza aceea, eu am fost mai vinovat 
decât ceilalţi. lată de ce singurul fel de-a mai îndrepta ceva 
era să fac cum am şi făcut fără să mă mai gândesc la 
liniştea şi siguranţa mea, ori la ce se va întâmpla cu mine - 


să nu-mi pese acum, o dată în viaţă, de altceva decât de 
lucrul ce-l aveam de făcut şi de înfăptuirea lui. 

Imediat ce-am ieşit din spălător, cei trei negri au venit în 
salonul comun, adunându-ne pe toţi pentru duşul special. 
Negrul cel pirpiriu care desfăcea de la perete, c-o mina 
îneuiigată şi rece ca o rangă, pe inşii lipiţi de el, ne spuse că 
era vorba, potrivit Sorei şefe, de-o spălare preventivă: 
Având în vedere cine ne-nsoţise în timpul excursiei, trebuia 
să fim igenizaţi înainte de-a apuca să infectăm tot spitalul. 

Ne-ara înşirat goi pe lângă peretele rece de faianţă şi unul 
din negri a venit c-un tub negru de plastic în mină, din care 
ne-rnproşca c-o alifie împuţită, groasă şi lipicioasă ca un 
albuş de ou; Mai întâi în părul de pe cap, apoi faceţi stânga- 
mprejur şi-ntindeţi bucile! 

Băieţii s-au plâns, au râs şi-au făcut glume pe chestia asta, 
încercând să nu se privească unul pe altul ori fă măştile de 
ardezie neagră ce se mişcau pe şirul nostru înapoia 
tuburilor, ca nişte feţe de coşmar pe-un film negativ, ochind 
de-a lungul ţevilor moi, stoarse şi fantomatice de puşcă. Îi 
tachinau pe tuciurii zicând cam aşa: Hei, Washington, cum 
vă destraţi voi în celelalte şaişpf-ceasuri?,, „Hei, William, se 
vede ce-am mâncat de dimineaţă?”. Toată lumea râdea. 
Negrii strângeau din fălci şi nu ziceau nimic; cu totul altfel 
decurgeau lucrurile înainte s-apară roşcovanu ăla afurisit. 

Când veni rândul lui Fredrickson, se-auzi o detunătură c- 
am crezut că negrul cel mărunţel o să fie pur şi simplu luat 
pe sus. 

— Auziţi! Făcu Harding dueându-şi palma pâlnie la ureche. 
E glasul suav al unui înger. 

Cu toţii hohoteau, glumeau şi se tachinau unii pe alţii, 
până ce negrul trecu mai departe şi se-opri dinaintea 
următorului bolnav, şi brusc se-aşternu liniştea în odaie. 
Acesta era George. Şi în acea unică secundă, când râsul, 
glumele şi văicărelile conteniră şi Fredrickson, care stătea 
lângă George, se-ndreptă din şale şi se-ntoarse, iar unul din 
negrii cei spătoşi se pregătea să-i ceară lui George să-şi 


plece capul ca să-l împroaşte cu alifia aceea puturoasă - 
chiar în acea fracțiune de timp am bănuit cu toţii cam ce- 
avea să se-ntâmple, şi de ee anume greşiserăm cu toţii în 
privinţa lui McMurphy. 

George nu folosea niciodată săpun când făcea duş. Nici 
măcar nu ne lăsa să-i întindem prosopul cu care să se 
şteargă. Negrii din tura de după-masă, care supravegheau 
duşurile curente din serile de marţi şi joi, se-nvă-ţaseră că 
era mai uşor să lase lucrurile după voia lui şi nu-l sileau să 
facă altminteri. Aşa mergea treaba de multă vreme. Toţi 
negrii o ştiau. Dar acum toată lumea înţelese - chiar şi 
George, care se plecase pe spate, scuturând vajnic din cap 
şi acoperindu-şi goliciunea cu plamele lui mari ca nişte 
frunze de stejar - că negrul ăsta cu nasul spart. Înăcrit pe 
dinăuntru, cu cei doi camarazi ai săi aş-teptind în spatele lui 
să vadă ce va face, nu putea lăsa să-i scape ocazia. 

— Ăăăă, apleacă-ţi capul, Geo ge. 

Băieţii-şi” întorseseră privirea spre locul unde stătea 
McMurphy, al treilea în rând după George. 

— Aaa. Aide, Geo ge. 

Martini şi Sefelt rămăseseră încremeniţi sub duş. 
Scurgerea de la picioarele lor se tot îneca, înghițind scurte 
guri de aer şi apă cu săpun. George privi scurgerea aceea o 
clipă, ca şi când lui i-ar fi vorbit. O privi cum gâlgâie şi se- 
neacă. Întoarse din nou ochii spre tubul din mina negrului 
din faţa lui, un muc prelingându-se alene prin deschizătura 
mică de la capătul lui, peste degetele alea ca de formă 
cenuşie. Negrul împinse tubul înainte câţiva centimetri, iar 
George se-nclină şi mai mult pe spate, scuturând din cap. 

— Nu - fără chestia aia. 

— Musai s-o faci, Freacă-Apă, îi zise negrul c-o voce 
aproape întristată. Musai s-O faci. Nu putem lăsa să se 
umple salonul de gângănii, nu-i aşa? De unde pot să ştiu că 
n-ai pe tine gângănii până lă un centimetru sub piele? ,„- 
Nu! Făcu George. 


— Aah, Geo ge, nici nu-ţi dai seama. Ăştia-s tare mititei - 
abia cât un vârf de ac. Şi, omule, să-i vezi cum se-agaţă de 
păru scurt şi-şi sapă drum înăuntru, sub piele, Geo ge. 

— Nu-s gângănii! Zise George. 

— Aah, lasă-mă să-ţi explic, Geo ge; văzui cazuri când 
microbii ăştia prăpădiţi chiar au. 

— Ajunge, Washington, zise McMurphy. Cicatricea de pe 
nasul spart al negrului scapără ca un neon. Negrul ştia 
cine-i vorbise, dar nu se întoarse; se vedea că-l auzise doar 
din faptul că se-oprise din vorbit şi dusese un deget lung şi 
cafeniu la nas, trecându-l peste urma aceea cu care se- 
alesese în timpul jocului de baschet. Îşi frecă nasul câteva 
clipe, apoi îşi vâri mâna sub nasul lui George, chircindu-şi 
degetele. 

— Un păduche, Geo ge, vezi? Vezi ce-ţi arăt? Acuma ştii 
cum arată un păduche, nu-i aşa? Nu-i putem lăsa să-şi sape 
drum în tine, nu-i aşa, Geo ge? 

— R Nu-s păduchi! Ţipă George. Nuu! 

Stătea încordat, cu fruntea ridicată, astfel că-i vedeam 
ochii. Negrul se dădu uşor îndărăt. Ceilalţi doi ri-seră de el. 

— S-a-ntâmplat ceva, meştere Washington? Îl întrebă 
negrul cel mare. Cineva nu te lasă să-ţi vezi de treabăs 
omule? 

Acesta se-apropie iar ameninţător. 

— Geo ge, mai zic o dată: apleacă-te! Oii te-apleci să-ţi dau 
cu chestia asta - ori pun mâna pe tine! O împinse din nou 
sub nasul lui, o mina mare şi neguroasă ca o mlaştină. 

— O să pun pe ţine mâna asta neagră, răpciugoasă, 
împuţită! 

— Fără mână 1 strigă George şi-şi ridică pumnul deasupra 
capului de parc-ar fi vrut să sfarme-n bucăţi ţeasta aceea de 
ardezie din faţa lui, împrăştiind peste tot roţi dinţate şi 
piuliţe şi buşoane. Dar negrul înfipse tubul în buricul lui 
George şi-l strivi cu degetele, iar George se frânse din 
mijloc ca retezat, sorbind aerul în plămâmV Negrul îl mai 
împroşcă şi-n părul lui alb, întinzând pasta cu mâna, 


mânjindu-l pe tot capul cu negreala de pe mâna George îşi 
cuprinse pântecul cu ambele mâini şi ţipă: 

— Nu! Nu! 

— Acuma-ntoaree-te, Geo ge. 

— Am zis destul, amice. 

De astă-dată ameninţarea vocii îl făcu pe negru să se- 
ntoarcă şi să-l înfrunte. Îl văzui pe negru mijind, înre- 
gistrând goliciunea lui McMurphy - fără şapcă, fără bocanci 
ori buzunarele de care să-şi ancoreze degetele. Negrul îl 
măsură din cap până-n picioare, rânjind. 

— McMurphy, zise el clătinând din cap. Ştii, începusem să 
mă tem că n-o să mai ajungem niciodată-aici. 

— Cioroi afurisit, zise McMurphy, vocea lui sunând mai 
mult obosită decât enervată. 

— Negrul nu zise nimic. McMurphy ridică glasul: 

— Cioroi păcătos şi împuţit 1 

Negrul clătină din cap şi chicoti către tovarăşii săi. 

— Ce credeţi că urmăreşte McMurphy cu-aşa vorbe,. bi e? 
Credeţi că aşteaptă să preiau eu iniţiativa? He-he-he. Da nu 
ştia el că noi suntem pregătiţi să-nghiţim aşa insulte 
grozave de la nişte ţicniţi? 

— Lepădătură! Washington, nu eşti decât un. Washington 
îi întoarse spatele, ameninţându-l iar pe George. Acesta era 
încă încovoiat înainte, gâfâind din pricina! Loviturii 
lipicioase în pântece. Negrul îl apucă de mina şi-3 întoarse. 
Cu faţa spre perete. 

— Uite-aşa, Geo ge, acuma dă fundu. 

— Nu-u-u! 

— Washington, zise McMurphy. 

— Inspiră adânc şi-o porni spre negru, dându-l la o parte 
de lângă George. 

— Washington, ajunge, ajunge. 

Toţi recunoscură tonul de disperare neputincioasă, 
încolţită, din vocea lui McMurphy. 

— McMurphy, mă obligi să mă apăr. Nu-i aşa că mă obligă, 
ortaci? 


Ceilalţi doi încuviinţară, din cap. El aşeză binişor tubul pe 
bancă, lingă George, şi-şi zvârli pumnul în sus, din aceeaşi 
mişcare, nimerindu-l pe McMurphy prin surprindere în 
obraz. Acesta aproape căzu la podea. Se retrase 
împleticindu-se peste şirul bărbaţilor goi şi băieţii-l 
prinseră, împingându-l înapoi către mutra rânjitoare de 
catran. Mai primi o lovitură în grumaz înainte să se-mpace 
cu tdeea că venise şi momentul acela, în sfârşit, şi că nu mai 
există cale de întoarcere, contând doar deznodământul 
înfruntării de acum. Prinse următoarea zvâcnire şerpească 
a braţului tuciuriu spre el şi imobiliza încheietura mâinii în 
vreme ce-şi feri capul. 

Se legănară o secundă pe picioare, gâfâind sacadat odată 
cu scurgerea de la duşuri: apoi McMurphy îl împinse 
îndărăt pe negru şi se ghemui în gardă, împingân-du-şi 
umerii masivi înainte, ca să-şi apere bărbia, dând târcoale 
celui din faţa sa cu pumnii ridicaţi în dreptul capului. 

Şi şirul acela disciplinat şi tăcut de bărbaţi goi se 
preschimbă într-un ring viu care strigă, corpuri şi membre 
despuiate împleticindu-se într-un singur cerc mişcător. 

Braţul negrului zbură spre capul roşcovan şi grumazul 4e 
taur, lăsând urme de sânge pe arcadă şi pe obraz. Negrul 
se retrase săltând agil pe picioare. Mai înalt, cu braţele mai 
lungi decât braţele umflate şi roşii ale lui McMurphy, acesta 
puncta mai iute şi mai durwos, administrând lovituri ca de 
daltă în umerii şi capul adversarului, fără să se-apropie 
prea mult. McMurphy continua să-l urmărească - târşâindu- 
şi înainte tălpile goale, cu capul aplecat, chiorându-se-n sus 
din reduta pumnilor săi tatuaţi ce-i apărau obrajii -; până 
ce-l împinse pe negru cu spa-tele-n ringul de oameni goi şi-i 
aplică un pumn drept în mijlocul pieptului alb şi băţos. Faţa 
de ardezie se crăpă trandafirie, zvâcnind o limbă de 
culoarea îngheţatei de căpşuni peste buzele arse. El evită 
asaltul ca de tanc al lui McMurphy şi reuşi să-i mai aplice 
câteva directe, înainte ca barosul acela să-l prindă iar în 


plin. Gura se despică şi mai largă de astă-dată, p pată de 
culoare bolnavă.; , 

McMurphy avea contuzii roşii pe obraji, dar nu părea să-l 
doară. Atacă în continuare, primind câte zece lovituri în 
schimbul uneia de-a lui. Continuară astfel, dansând de la un 
capăt la altul al odăii de duşuri, până ce negrul începu să 
gâfâie şi să se-mpleticească, străduindu-se doar să se-aţină 
din calea pumnilor acelora ca nişte măciuci. Băieţii urlau 
către McMurphy să-l facă knock-out., McMurphy însă nu se 
grăbea. 

Negrul eschivă răsucindu-se pe călcâie o lovitură în umăr 
şi aruncă o privire iute spre locul unde stăteau ceilalţi doi 
tovarăşi. 

— William. Warren. Naiba să vă ia! Celălalt negru 
mătăhălos împinse mulţimea la o parte şi prinse braţele lui 
McMurphy pe la spate. McMurphy îl scutură de pe el cum 
scutură un taur o maimuţă, dar el sări din nou asupră-i. 

Aşa că l-am smuls eu din spinarea lui şi l-am aruncat sub 
duş. Era plin de tuburi cu alifii. Nu cântărea mai mult de 5- 
10 kilograme. 

Negrul cel mititel zvâcni capul dintr-o parte într-alta, se 
întoarse şi-o zbughi spre uşă. În timp ce-l urmăream cum 
dispărea, celălalt negru ieşi de sub duş şi mă prinse într-o 
priză de lupte, cu braţele lui petrecute pe sub ale mele, pe 
la spate, şi cu mâinile încleştate pe grumazul meu - iar eu a 
trebuit s-o iau înapoi spre duşuri şi să-l strivesc de peretele 
de faianţă şi în vreme ce zăceam aşa sub apă, încercând să 
văd cum McMurphy îi mai frângea o coastă lui Washington, 
cel de sub mine care mă ţinea în menghină începu să mă 
muşte de gât, aşa c-a trebuit să rup strânsoarea lui. El 
rămase atunci nemişcat, cu apretul uniformei scurgându-i- 
se pe rigolă. 

Şi pe când negrul cel pirpiriu se întoarse în fugă cu 
centuri, cătuşe de gumă şi pături şi cu încă patru ajutoare 
de la secţia „agitaţilor”, toată lumea se apucase să se-m- 
brace şi ne strângea mie şi lui McMurphy mina, zicând că 


aşa le trebuia şi că ce bătaie straşnică mai fusese, ce 
victorie nemaipomenită. Ei continuară să ne laude, ca să ne 
încurajeze şi să ne facă să ne simţim bine, zicând ce mai 
bătaie, ce mai victorie câştigaserăm - în timp ce Sora şefă 
le dădea o mina de ajutor supraveghetorilor de la secţia de 
sus ca să ne potrivească pe mâini cătuşele moi de piele. 

SUS, ÎN SECŢIA „AGITAŢILOR”, SE AUDE UN uruit 
contiuu şi strident de maşini, ca-ntr-un atelier de puşcărie 
care ştanţează numere de metal. lar trecerea timpului e 
măsurată aici de tic-tocul, tic-tocul unei mese de ping-pong. 
Bărbaţii măsoară cu pasul rutele lor obişnuite, care-i 
conduc spre un perete unde lasă un număr în” jos, se-ntorc 
şi refac drumul înapoi spre un alt perete unde iar lasă un 
umăr în jos, se-ntorc şi-o iau înapoi, cu paşi mărunți şi iuți, 
săpând o răscruce de făgaşuri în pardoseala de dale, 
aruncând în jur priviri avide şi încolţite. Pluteşte-n aer un 
miros pârlit de oameni ieşiţi din minţi de frică, iar prin 
colţuri ori de sub masă de ping-pong se zăresc forme 
chircite care scrâşnesc din dinţi, pe care medicii şi 
infirmierele le scapă din vedere iar supraveghetorii nu le 
pot omori cu dezinfectanţii lor. Când s-a deschis uşa 
salonului, am simţit mirosul acela de pârlit şi-am auzit 
scrâşnetul de măsele. 

Un ins înalt şi costeliv, ce atârna de-o sârmă prinsă în 
şuruburi între omoplaţi, ne întâmpină pe mine şi pe 
McMurphy la uşă când felcerii ne aduc înăuntru. Ne 
măsoară din cap până-n tălpi cu. Ochf gălbejiţi şi urduroşi 
şi; clatină din cap. 

— Eu mă spăl pe mâini de toată chestia asta, îi zise el 
unuia din felcerii negri, şi sârmă aceea îl trase mai departe 
în hol. 

L-am urmărit în salonul comun şi McMurphy se opri în uşă, 
îşi răşchira picioarele şi-şi aplecă apoi capul într-o parte ca 
să inspecteze starea lucrurilor; încercă să-şi ancoreze 
degetele în buzunare, dar cătuşele de cauciuc de la mina 
erau prea strânse. 


— Ce mai privelişte, zise el din colţul buzelor. 

Eu încuviinţai din cap - o mai văzusem şi înainte. 

Câţiva indivizi care măsurau odaia cu pasul se opriră să ne 
privească şi bătrânul cel costeliv trecu iar pe lângă noi tras 
pe sârmă, spălându-se pe mâini de toată chestia. Nimeni nu 
ne dădu prea mare atenţie la început. Supraveghetorii se 
duseră la camera infirmierelor, părăsindu-ne în pragul 
salonului comun. Ochiul lui McMurphy se umflase încât îl 
făcea să clipească tot timpul şi vedeam bine că-l dor buzele 
când rânjeşte. Îşi ridică mâinile încătuşate şi rămase să 
privească agitația din jur, inspirând adânc aerul în piept. 

— McMurphy-mi zice, amici, spuse el cu vocea-i 
tărăgănată de actor de western, şi ce vreau eu să ştiu e 
cine-i caragaţă care face jocurile de pocher în stabilimentu 
ăsta? 

Ceasul de ping-pong muri într-un ticăit iute pe podea. 

— Nu prea mai pot decarta la douş-unu, aşa legat fedeleş 
cum sunt, dar mă declar mare balaur în jocul de pocher la 
vedere. 

Căscă, săltă un umăr, se aplecă înainte, tuşi uşor din gât şi 
scuipă ceva spre un coş de gunoi aflat la vreo doi ttietri de 
el; acel ceva căzu în coş c-un clinchet şi el se-ndreptă din 
nou din şale, rânji şi-şi trecu limba peste strungăreaţă 
sângerând dintre dinţi. 

— Am avut o trântă la etaju de jos. Eu şi cu Şefu tie-am 
luat în coarne cu doi băgători de seamă. 

Toată zarva de şteampuri se oprise între timp, şi toţi 
stăteau cu ochii întorşi spre noi, care rămăseserăm. În uşă. 
McMurhy atrăgea privirile spre el ca un vânzător de 
iarmaroc. Aflat în preajma lui, m-ara pomenit şi eu obligat 
să mă las privit, şi cu tipii ăia holbându-se la mine, am simţit 
că trebuie să iau o poziţie cât mai dreaptă şi mai semeaţă. 
Asta mă făcu să mă doară spatele acolo unde eăzusem sub 
duş cu negrul agăţat de mine, dar nu m-am trădat. Un 
privitor cu mutra hămesită şi-o claie de păr negru se 
apropie de mine şi întinse mâna, de parcă se aştepta să-i 


dau ceva. Am încercat să nu-l bag în seamă, dar el continua 
să ţopăie împrejurul meu ca să-mi pice în faţă oricum m-aş 
fi întors, ca un ţânc, ţinând mereu căuşul gol al mâinii sale 
întins spre mine. 

McMurphy le povesti o vreme despre bătaie şi spinarea 
începu să mă doară tot mai aprig; şezusem chircit în 
scaunul meu din colţ de-atâta amar de vreme, că mi-era 
greu acum să rămân drept mai mult timp. M-am bucurat 
eând o micuță infirmieră japoneză veni să ne ducă la 
camera de gardă şi-am avut prilejul să m-aşez şi să mă 
odihnesc. 

Ea ne-ntrebă dacă ne calmaserăm într-atâta ca să ne 
scoată legăturile de la mâini şi McMurphy încuviinţă din 
cap. Se trântise pe-un scaun cu capul în jos şi coatele 
adunate între genunchi, arătând complet epuizat - nu-mi 
dăduse prin minte că şi pentru el fusese la fel de greu să se 
ţină drept ca şi pentru mine. 

Infirmiera - mare cam cât capătul unui flecuşteţ ascuţit 
până nu mai rămâne nimica din el, cum o descrise 
McMurphy mai târziu - ne scoase legăturile şi-i dădu lui. $ 
McMurphy o ţigară iar mie o gumă de mestecat. Zicea;] că- 
şi adusese aminte că-mi plăcea guma. Eu nu-mi aminti team 
deloc de ea. McMurphy fuma, în vreme ce ea-şi cu „] fundă 
mânuţă cu degetele ca nişte luminarele roze de tort într-un 
borcănaş cu alifie şi-i obloji tăieturile, tresărind de câte ori 
tresărea şi el şi cerându-i scuze. Îi luă una din, mâini în 
mânuţele ei, o întoarse pe cealaltă parte, şi-i unse. Eu alifie 
articulațiile julite. 

— Cine-a fost, Washington sau Warren? McMurphy ridică 
ochii spre ea. 

Washington, răspunse şi-i rânji. Şefu de colo l-a luat în 
primire pe Warren. 

Infirmiera-i lăsă mâna şi se întoarse spre mine. Îi vedea 
oscioarele de păsărică în pomeţii obrajilor. 

— Eşti rănit pe undeva? 

Am scuturat din cap. 


— Dar Warren şi Wiliams? 

McMurphy îi spuse că, după părerea lui, s-ar putea ca ei 
să etaleze nişte proteze de ghips data viitoare când îi va 
întâlni. Ea dădu din cap şi privi în jos. 

— Nu-i peste tot ca-n salonul ei. Multe-s aşa, dar nu-s 
toate. Infirmiere de la armată, care vor să facă din spitalul 
ăsta un spital militar. Şi ele-s im pic bolnave. Câteodată mă 
gândesc că toate infirmierele nemăritate ar trebui să fie 
date afară de-ndată ce-mplinesc vârsta de treizeci şi cinci 
de ani. 

— Măcar toate infirmierele nemăritate care provin din 
armată, adăugă McMurphy. -: 

Ontrebă cât timp vom avea plăcerea să fim găzduiţi în 
secţia ei. 

— Mă tem că nu prea mult. 

— Te temi că nu prea mult? 

— Da. Aş vrea uneori să-i pot ţine pe oamenii ei aâci, în loc 
de a-i trimite îndărăt, dar ea are asupra mea autoritatea 
vârstei. Nu, probabil că n-o să rămâneţi prea mult - vreau 
să zic, în starea de acum. 

Păturile din salonul „agitaţilor” sunt toate dezacordate - 
fie prea întinse, fie prea moi. Ni s-au repartizat paturi 
învecinate. N-au mai legat un cearşaf peste mine, deşi au 
lăsat o mică luminiţă aprinsă în vecinătatea patului. În toiul 
nopţii cineva ţipă: „Încep să mă rotesc, indianule! Uită-te, 
uită-te la mine!” Am deschis ochii şi-am zărit un Şirag de 
dinţi lătăreţi şi galbeni sticlindu-mi drept în faţa naşului. 
Era insul cu figura hămesită., încep să vem-nvâr-tesc! Te 
rog uită-te!,, - „Supraveghetorii îl apucară de la spate, doi 
deodată, şi-l târâră afară din dormitor în hohote de râs. 
Ţipetele şi hohotele lui continuară cât timp îl târâră prin 
hol, apoi în dormitor se aşternu din nou liniştea şi-am putut 
să-l aud pe celălalt ins bolborosind: „Ei bine, eu unul mă 
spăl pe mâini de toată chestia”. 

— Ai avut şi tu un prieten timp de-o secundă, Şefule, îmi 
şopti McMurphy şi se-ntoarse pe cealaltă parte ca s- 


adoarmă la loc. 

Eu n-am mai putut închide ochii prea mult în restul nopţii, 
continuând să văd înainte-mi dinţii aceia gălbejiţi şi mutră 
hămesită a individului implorându-mă să mă uit la el, să mă 
uit la el! Sau, în cele din urmă când iar am adormit, numai 
rugându-mă. Faţa aceea, toată numai dorinţă galbenă şi 
înfometată, răsărită din întuneric înaintea mea, voind ceva. 
Cerându-mi ceva. Mă întrebam cum va fi dormit McMurphy, 
bântuit de-o sută de feţe precum aceea, ori de două sute, 
ori de-o mie. 

În dormitorul „agitaţilor” se foloseşte o alarmă că să-i 
trezească pe bolnavi. Nu se aprind pur şi simplu luminile, 
ca mai jos. Alarma aceea sună ca o ascuţitoare uriaşă de 
creioane răzuind ceva îngrozitor. McMurphy şi cu mine-am 
sărit amândoi buimaci când am auzit-o şi-am fost gata să ne 
culcăm la loc, când un difuzor ne-a anunţat pe amândoi să 
ne prezentăm la camera de gardă. M-am aburcat din pat, şi 
spinarea îmi înţepenise peste noapte de abia o mai puteam 
îndoi: vedeam bine, după felul cum McMur-hpy şontâcăia 
primprejur, că şi el era la fel de înţepenit. 

— Ce-au în program pentru noi la ora asta, Şefule? Întrebă 
el. Obezi? Ori roata de tortură? Sper că nimic prea istovitor 
căci, Doamne, tare mai sunt grămădit. 

I-am răspuns că nu era istovitor, dar n-am mai adăugat 
nimic, căci nu eram nici eu sigur până ce n-am ajuns la 
camera de gardă şi infirmieră, alta, ne zise: 

— Domnu McMurphy şi domnu Bromden? 

Apoi ne-ntinse fiecăruia câte-un păhărel de hârtie. M-am 
uitat într-al meu şi văd trei din capsulele acelea roşii. Ţiuitul 
acela-mi sună în urechi şi nu-l pot opri. 

— Staţi aşa, zise McMurphy. Astea-s pilulele care te fac 
knock-out, nu-i aşa? 

Infirmiera dă din cap, îşi întoarce capul să se-asigure în 
spate; acolo se află doi indivizi cu cleşti pentru gheaţă, 
stând tupilaţi la pândă, cu coatele lipite. 

McMurphy îi înapoiază paharul şi zice: 


— Nici vorbă, coniţă, eu unul renunţ la legătura pentru 
ochi. Aş prefera în schimb o ţigară. 

Şi eu îi restitui paharul, iar ea ne zice că trebuie să dea un 
telefon şi trage uşa de geam între noi şi ea, punând mâna 
pe receptor înainte ca vreunul să mai poată zice ceva. 

— Îmi pare rău că te-am băgat într-o asemenea chestie, 
Şefule, zice McMurphy, şi eu abia-l mai aud de zgomotul 
cablurilor de telefon care bâzâie în perete - simt avalanşa 
înspăimântata a gândurilor în capul meu. 

Şedem în salonul comun, cu feţele acelea adunate roată în 
jurul nostru, când uşa se deschide şi apare însăşi Sora şefă, 
cu cei doi negri spătoşi de-o parte şi de alta, la un pas 
înapoia ei. Eu încerc să mă prind de scaunul meu, cât ţnai 
departe de ea, dă-i prea târziu. Prea multe priviri 
îndreptate spre mine; ochi lipicioşi mă fixează de locul meu. 

— Bună dimineaţa, zice ea. 

Şi-a recâştigat vechiul surâs. McMurphy îi răspunde la 
salut, eu tac deşi ea-mi zice şi mie bună dimineaţa, cu voce 
clară, li urmăresc pe cei doi negri; unul are leucoplast pe 
nas şi braţul aninat de gât, mina cafenie ieşindu-i din 
bandaj ca un păianjen ameţit, iar cel de-al doilea se mişcă 
de parcă ar avea un brâu de ghips în jurul coastelor. Amân- 
dos rânjesc firav. Probabil c-ar fi putut şedeii acasă ca să-şi 
oblojească rănile, dar n-au vrut să piardă pentru nimic în 
lume spectacolul. Eu le răspund tot c-un rânjet ca să le arăt 
cine sunt. 

Sora şefă îi vorbeşte lui McMurphy cu glas potolit şi 
râbdător despre actul iresponsabil comis, despre actul 
acela copilăresc, făcând tărăboi că un ţânc - oare nu-i este 
ruşine? El răspunde c-are impresia că nu şi-i zice să facă 
mai repede ce-are de făcut. 

Ea-i spune apoi că ei, pacienţii din salonul de dedesubt, la 
o şedinţă terapeutică specială, au căzut de acord cu 
personalul c-ar fi poate în folosul lui să i se administreze 
nişte şocuri - afară de cazul că-şi recunoaşte greşeala. Nu 


trebuie decât să recunoască - atât, c-a greşit, să arate, să 
probeze o atitudine raţională, şi va fi scutit de tratament. 

Cercul feţelor din jurul nostru ne urmăreşte şi-aşteaptă. 
Sora şefă-i zice că totul depinde numai de el. 

— Aşa? Face el. Aveţi o hârtie ca s-o semnez? 

— Păi, nu, dar dacă crezi că-i nev. 

— Şi de ce să nu adăugaţi şi alte câteva chestii dac-aţi 
ajuns aici, ca să scăpaţi de-o grijă, chestii precum căăă - să 
zicem că aş face parte dintr-un complot împotriva 
guvernului, ori că eu-s de părere că viaţa-n secţia dumneai 
- voastră e mai ceva deeât paradisu din insulele Hawaii - 
înţelegeţi, rahaturi de felul ăsta. 

— Nu cred că asta ar. 

— Apoi, după ce-o semnez, o să-mi aduceţi o pătură şi-un 
pachet de ţigări de la Crucea roşie. Bree, asiaticii ar fi avut 
ce-nvăţa de la dumneata, cucoană. 

— Randle, încercăm să te-ajutăm. 

Dar el ş-a şi ridicat în picioare, seărpinându-se pe pân-tec, 
păşind pe lângă ea şi negrii ei care se dau un pas îndărăt, 
apropiindu-se de mesele de joc. 

— În regulă, măi, măi, dar unde-i masa aia de pocher, 
fraţilor? 

Sora şefă se încruntă o clipă în urma lui, apoi se duce la 
camera de gardă ca să dea un telefon. 

Doi felceri negri şi unul alb, cu păr blond, cârlionţat, ne 
duc la Clădirea principală. McMurphy sporovăieşte cu fel- 
eerul alb pe drumul într-acolo ca şi când nu i-ar păsa de 
NIMIC. 

Pe iarbă s-a lăsat o brumă groasă şi cei doi supraveghetori 
negri din faţă lasă în urma lor vălătuci de fum, ca nişte 
locomotive. Soarele îşi face loc prin spărtura norilor şi 
luminează bruma până ce pământul se umple de scântei. 
Vrăbiile zburlite împotrivă frigului scurmă între licuricii de 
brumă după seminţe. O luăm peste pajiştea de iarbă ce 
scârţâie sub paşi, pe lângă vizuinele veveriţelor unde-am 


văzut potaia aia. Scântei reci. Bruma coborând pe găuri, 
digpărând în pământ. 

Eu simt bruma până în stomac. 

Ajungem la uşa aceea şi dinăuntru se-aude un bâzâit ca de 
albine stârnite. Doi. Bărbaţi înaintea noastră, ameţiţi de 
capsulele roşii, unul din ei scâncind ca un prunc şi zicând: 

— Asta-i crucea mea, mulţumescu-ţi Doamne, e tot ce mai 
am, mulţumescu-ţi Doamne. 

Celălalt ins care-aşteaptă afară zice: 

— Curaj la minge, curaj la minge. 

E paznicul de la bazin. Şi el plânge încetişor. 

Eu n-am să bocesc, nici n-am să strig. Nu cu McMurphy 
alături. 

Tehnicianul ne cere să ne descălţăm, iar McMurphy îl 
întreabă dacă ne taie şi şliţul ori ne râde pe cap. 
Tehnicianul îi răspunde că n-avem noi norocul ăla. 

Uşa de metal se uită la noi cu ochii ei bătuţi în nituri. 

Apoi uşa se deschide şi soarbe înăuntru primul om. 
Paznicul de la bazin nu vrea să se urnească din loc. O rază 
ea un abur de neon ţâşneşte din panoul negru din odaie, se 
fixează pe fruntea lui cu urme de borne şi-l trage înăuntru 
ca pe-un dine de laţ. Unda electromagnetică ii răsuceşte de 
trei ori înainte ca uşa să-l ascundă şi faţa lui erăvăşită de 
spaimă: „Bate unu”, geme el. Bate dai! Bate trei! 

Îi aud cum îi deschid scăfârlia ca pe-o treapă, în clinchet şi 
scrâşnet de roţi dinţate. 

Fumul dă iar uşa de perete şi-un pat pe rotile iese cu 
primul ins răstignit pe el şi ochii lui îmi scurmă în suflet. 
Chipul acela. Patul pe rotile revine înăuntru şi-l scoate şi pe 
paznic. Îi aud pe animatorii din galerie cum îi scandează 
numele pe stadion. 

Tehnicianul zice: 

— Următorul grup. 

Podeaua-i rece, brumată, scârţâie sub tălpi. Sus, deasupra 
capului, ţiuie lumina, albă, tubulară, îngheţată. Simt mirosul 
alifiei de grafit, miroase a garaj. Şi mai simt mirosul acru al 


fricii. Sus e-o ferestruică, şi-afară se zăresc vrăbiile acelea 
cu penele zburlite, înşirate pe sârmă ca mărgelele. 
Capetele pitulate între pene împotriva frigului. Cineva 
începe să sufle vânt prin oasele-mi găunoase, tot mai tare, 
raid aerian, raid aerian! 

— Nu ţipa. Şefule. Raid aerian! 

— Încetişor. Mă. Urc eu primul. Căpăţâna mea-i prea 
groasă ca să-mi poată face ceva. Şi dacă mie nu-mi pot face 
nimic, n-o să poată să-ţi facă nici ţie. 

Se aburcă pe masă fără ajutor şi-şi întinde mâinile în lături 
ca să le potrivească după umbra de sub el. Un buton 
sloboade c-un pocnet clemele pe încheietura mâinilor, pe 
glezne, conectându-l cu umbra întipărită în masă. O mână îi 
desface ceasul - l-a câştigat de la Scanlon - îl lasă să cadă 
lingă tabloul de comandă, el plesneşte, rotiţe dinţate şi 
angrenaje şi spirala firului sar din el şi se lipesc de 
marginea panoului de-oţel. 

El nu pare deloc înfricoşat. Îmi tot surâde” Văd cum îl ung 
cu alifia de grafit. 

— Ce-i asta? Întreabă. 

— Conducător de curent, zice tehnicianul. 

— Miruiţi-mi fruntea cu conducător de curent. Capăt şi-o 
cunună de spini? 

Ei îi întind alifia. Fredonatul lui le face mâna să le tremure. 

— Adă balsam de rădăcini, x, Cholly”. 

Îi pun chestiile alea ca nişte căşti pe tâmple, o cunună de 
spini argintii peste grafitul de pe frunte. Încearcă să-i 
înăbuşe cântecul c-o bucată de gumă pe care i-o împing 
între dinţi. 

— M-unge cu la-no-lina dulce”. 

Răsuceşte nişte comutatoare şi maşinăria tremură, două 
braţe-robot ridică nişte ciocane de lipit şi se opresc la 
pândă deasupra lui. El îmi face cu ochiul, şi-mi zice ceva pe 
lângă tubul ăla de cauciuc chiar când cei doi electrozi se- 
apropie destul de cunună de argint de pe tâmple - lumina 
ţâşneşte într-un arc, el înţepeneşte, zvâcneşte ca un pod de 


pe masă, de nu mai rămâne lipit de ea decât cu 
încheieturile mâinilor şi cu gleznele şi se-aude pe lângă 
tubul de cauciuc stâlcit între dinţi un fel de ohoo! Şi rămâne 
acoperit de tot cu bruma scânteilor. 

Afară, pe fereastră, vrăbiile cad fumegând de pe sârmă. 

Îl scot pe-un pat cu rotile, încă în convulsii, cu obrazul 
acoperit de chiciură albă. Coroziune. Că acidul din baterie. 
Tehnicianul se-ntoarce spre mine. 

Ai grijă de celălalt elan. Îl cunosc. Ţine-l bine! 

Acum s-a zis cu voinţa. 

Ţine-l! Fir-ar al naibii. Să nu mi-i mai aducă aici fără 
seconal. 

Clamele mă muşcă de încheieturi, de glezne. 

Alifia de grafit are pilitură de fier în ea, tâmplele scâr-ţăie, 
scârţâie. 

El a zis ceva când mi-a făcut cu ochiul. Mi-a spus ceva. 

Un om se-apleacă, apropie doi electrozi de obada de pe 
fruntea mea. 

Maşina se cocoşează peste mine. 

ALARMA AERIANĂ. 

Fugi în salturi, coboară pe hăţuri. Nici înapoi, nici înainte, 
pe ţeav-ai ochit, şi-ai murit, murit, murit. 

leşim din iarba bivolului ce se-ntinde pe lângă ferată. 
Lipesc urechea de şină şi-mi arde obrazul. 

„Nimic de ambele părţi, zic eu, pe-o sută de metri.” 

Calea kilo- „Grăbeşte”, zice Tatucă. 

„Nu obişnuiam noi s-ascultăm bizonii împlântând cu-ţitu în 
pământ, apucând mânerul între dinţi, de se-au-zea turma 
de la mare depărtare?” „Grăbeşte”, zice el iar, dă-i amuzat. 
De cealaltă parte a căii ferate, un zăplaz de snopi rămaşi de 
iarna trecută. Sub el sunt guzgani, zice câinele. 

„Mergem la deal, ori la vale, băiete?”, „Mergem de-a 
curmezişul, aşa zice câinele cel bă-trân”. 

„Câinele ăla nu merge după urme.” „O să meargă. Îs 
păsări pe-acolo, aşa zice câinele.” „Mai bine vânam pe 
umărul căii ferate, aşa zice bă-trânul tău.” „Mai bine de-a 


curmezişul, în snopii de grâu şi-n mărăcini, aşa-mi zice 
câinele,” 

De-a curmezişul, şi ne pomenim cu oameni pretutindeni, 
trăgând ca smintiţii în fazani. Se pare că s-a-nfundat prea 
departe câinele nostru şi-a gonit toate păsările din mirişte 
spre calea ferată. 

Câinele a prins trei chiţcani. 

Un om, Om, OM, O M. mare şi spătos clipind c-un ochi ca o 
stea. 

Iar furnici, o Doamne, le simt tare rău de-astă-dată, bestii 
cu picioare care ustură. Ţi-aduci aminte când. Am 
descoperit că furnicile au gust de murături cu mărar? Cee? 
Tu ziceai că n-au gust de murături, iară eu ziceam că au, şi 
maică-ta a scos untu din mine când ne-a dibuit: Auzi, să- 
nveţe-un prunc să mănânce gângănli! 

Pfui. Dar un ţânc indian trebuie să ştie să supravieţuiască 
mâncând orice nu-l mănâncă pe el. 

Noi nu suntem indieni, suntem oameni civilizaţi, nu uita 
asia. 

Tu mi-ai spus, Tată, când am să pier, ridică-mă sus spre 
cer. 

Pe mama o chema Bromden. Si-acum o cheamă Bromden. 
Tata zice că s-a născut c-un singur nume, s-a născut drept 
în numele ăsta. Aşa cum cade viţelu pe pătura întinsă sub 
vaca ce nu vrea să se culce. Lee Ah. Millştoona, Pinul-ce-se- 
nalţă-mai-sus-pe-Munte, iar eu-s cel mai tare indian din câţi 
a lăsat Dumnezeu în statul Oregon şi pesemne şi-n 
California ori Idaho. M-am născut cu chestia asta. 

— Ba eşti cel mai mare neghiob lăsat de la Dumnezeu 
dacă-ţi închipui c-o bună creştină-şi poate lua un nume ca 
Tee Ah Millatoona. Tu zici că te-ai născut cu numele ăsta, 
foarte bine, şi eu ra-am născut c-un nume, Mary-Louise 
Bromden. 

Şi când ne mutăm la oraş, zice Tatucă, numele ăsta o să 
ne-ajute să primim mai uşor cărţulia de-asigurări sociale. 


Individul ăsta urmăreşte pe-careva cu ciocanul de lipit, p 
să-l prindă şi pe el dacă nu se lasă. Văd iar fulgerările de 
lumină, culorile vii lovindu-mă drept în moalele capului. 

Ting. Mişcă, mişcă, drege deşte, ea-i p bună pescăriţă, 
prinde găini creţe, le vâra-n coteţe. Sirma tilmă, gol, trei 
gâscani într-un stol. Unu-o ia de-a drep-: Iţul zboară şui, 
unul. Zboară peste cuibul cucului. Zice peşte,., gâscanu 
zboară-n jos şi tot te eiugu-? Te., Bunica mea îngâna 
cuvintele acestea, e-un joc pe care-l jucăm ceasuri întregi 
şezând lingă leasă de uscat peşti, alungind muştele. Un joc 
care se. Numeşte Mişcă-mi şcă-drege-deşte. Numărându-mi 
fiecare deget de la cel mai tare indian din câţi. A lăsat bunul 
Dumnezeu în timp ce îngâna cântecelul. 

Mişcă, mişcă, drege deşte (opt degete), ea-i o bună 
pescăriţă, prinde găini creţe (douăzeci şi patru de degete, 
înd câte-un deget la fiecare silabă cu mână-i neagră şi 
chircită, fiece unghie a mea uitându-se-n sus rugător către 
ea, cerându-i să fie acel te asupra căruia gâscanul va cădea 
din zbor că să-l ciugulească). 

Îmi place jocul şi-mi place şi bunica. Nu-mi place coana 
Mişcă-mişcă-drege-deşte care prinde găini creţe. Nu-mi 
place de ea. Dar îmi place gâscanul care zboară peste 
cuibul cucului. Îmi place de el şi-mi place şi de. Bunica cu 
colbul din zbârcituri, Când am văzut-o iar, zăcea rece şi 
ţeapănă chiar în mijlocul Cataractelor, pe caldarâm, cu o 
ceată de cămăşi colorate adunate în jurul ei, mai mulţi 
indieni, câţiva văcari, câţiva fermieri. O duc cu căruţa la 
cimitirul comunal, li umplu privirile cu lut roşu. 

Mi-aduc aminte de după-mesele toropite, încărcate de 
electricitate, când iepurii se-aruncă sub roţile marilor 
camioane Diesel. 

Joey Peşte-n-Ciubăr are douăzeci-de-mii de dolari şi trei 
Cadillacuri de când cu contractul. Şi nu ştie să conducă pe 
nicicare. 

Văd un zar. 


Îl văd pe dinăuntrul lui, cu mine la fund. Eu-s greutatea 
care face zarul să cadă mereu cu numărul unu de deasupra 
mea. Ei au măsluit zarul ca să scoată tot „ochi-de-şarpe” şi 
eu-s greutatea, cu şase umflături ca nişte perne albe în 
jurul meu pe cealaltă latură a zarului, nu-măru şase care- 
ntotdeauna rărnâne pe faţa de jos când se rostogoleşte 
zarul. Dar cum au măsluit celălalt zar? Pun rămăşag că l-au 
făcut s-arate şi el unu. „Ochi-de-şarpe.” Ei joacă cu zaruri 
măsluite împotriva lui şi eu-s încărcătura. 

Atenţie, acuma mă dau de-a dura. Ei, cucoană, afu- 
mătoarea-i goală iară, şi drăguţa-mi moare dup-o pereche 
de pantofi de seară. Te prind eu. Ptiu! 

Tras pe sfoară. 

Apă. Zac într-o băltoacă. 

„Ochi-de-şarpe”, dublu unu. lar l-au prins. Zăresc numărul 
deasupra mea: nu poate bate zarurile alea false în odaia din 
spatele băcăniei, pe-o uliţă - în Portland. 

Uliţa-i un tunel, e rece căci soarele a coborât către seară. 
Lasă-mă. Să mă duc s-o văd pe bunica. Rogu-tes mamă. 

Ce zicea el când mi-a făcut cu ochiul? Unu-o ia de-a 
dreptul, altul zboară şui, Dă-te din drumul meu. La naiba, 
soră, nu-mi sta-n cale. Loc, LOC! E rându rneu. Ptiu! Lia 
naiba. lar m-aţi avut. „Ochi-de-şarpe”. 

Invăţătoru mi zice c-ai cap, băiete, o s-ajungi cineva.,. 

Cineva ce, lătucă? Ţesător de covoare ca unehiu 

Lup-Ţepos-şi-Săltăreţ? Împletitor de coşuri.? Ori înc-un 
indian beţiv? 

Zi-i, îngrijitor, nu cumva eşti indian? Ba da, adevărat. 

Păi, trebuie să recunosc că vorbeşti binişor limba. 

— Da. 

Păi. Trei. Dolari ca de-obicei. 

Ei nu s-ar cocoşi aşa de-ar şti ce-i între mine şi luna de pe 
cer. Nu-s indian de rând. 

Cel ce - cum suna - schimbă pasul, aude-o altă tobă. 

Iarăşi dublu unu. iii, băiete, că reci mai sunt zarurile 
astea! 


După înmormântarea bunicii, eu cu Tatucă şi cu unchiu 
Lup-[epos-şi-Săltăreţ am dezgropat-o iar. Mama n-a vrut să 
vină cu noi. N-a mai auzit de una ca asta. Să agăţi un mort 
în copac! Destul s-auzi aşa ceva, că ţi se face greață. 

Unchiu Lup-Ţepos-şi-Săltăreţ şi cu Tatucă au petrecut 
douăzeci cUs zile în celula beţivanilor din puşcăria locală - 
jucând remi - pentru că violaseră liniştea morţilor. 

Dă-i mama noastră, fir-ar să fie! 

Asta n-are nici o importanţă, băieţi. S-ar fi cuvenit s-o 
lăsaţi în groapa ei. Nu ştiu când o să învăţaţi şi voi ceva, 
indieni păcătoşi. Aşa, şi unde-aţi pus-o? Ar fi mai bine să 
mărturisiţi. 

Du-te de te spânzura, Faţă-Palidă, zise unchiu Lup-Ţepos- 
şi-Săltăreţ răsucind o ţigară, în veci nu-ţi spun. 

Sus sus sus în muriţi, sus în patul unui pin, călăuzeşte 
vântul cu mâna aceea bătrână, numărând norii cu 
descântecu acela. Trei gâscani într-un stol. Ce mi-ai spus 
când mi-ai făcut cu ochiul? Cânta muzica. Priviţi - pe cer, e 
Patru iulie. Zarurile se-odihnesc. 

Iară m-au prins în maşinăria lor. Mă-ntreb. Ce zicea el? 

— Mă-ntreb cum m-a făcut McMurphy iarăşi mare.; Ela 
zis curaj, băieţi! 

Uite-i pe toţi afară. Negrii în uniforme albe, uşurân-du-se 
pe sub uşă peste mine, or să vină mai târziu şi-o să mă 
învinovăţească, minţind că eu am udat cele, şase perne pe 
care mă odihnesc! Număru şase. Credeam că odaia-i un zar. 
Număru unu, ochiu-de-şarpe colo sus, cercul, lumina albă 
din tavan. Asta spuneam. În odăiţa asta pătrată. Înseamnă 
că-i noapte. Câte ceasuri am zăcut inconştient? E puţină 
ceaţă-n jur, dar eu n-am să mai lunec în ea să m-ascund. 
Nu. Niciodată de-acu. 

Mă ridic, m-am ridicat încet, simțind o amorţeală între 
omoplaţi. Perinile de pe podeaua celulei solitare erau 
îmbibate de mine cât am fost inconştient. Încă nu-mi 
puteam aminti tot, dar mi-am şters ochii cu dosul mâinii ş. 


am încercat să-mi limpezesc gândurile. Mi-am adunat 
puterile. Niciodată nu m-am mai silit să ies din starea asia. 

M-am apropiat ameţit de ferestruica circulară cu plasă de 
sârmă şi-am bătut în ea cu degetele. Am văzut un 
supraveghetor venind pe culoar c-o tavă pentru mine şi-am 
priceput că de astă-dată i-am biruit. 

AU FOST DAŢI CÂND AM RĂTĂCIT PRIN CEAŢA mea câte 
două săptămâni încheiate după-un tratament cu şocuri, 
vieţuind în acea penumbră buimacă şi ceţoasă ce se- 
aseamănă cu marginea nedesluşită a somnului, acea zonă 
tulbure dintre lumină şi-ntuneric, ori somn şi trezie, viaţă şi 
moarte, unde simţi că ţi-ai recăpătat în parte cunoştinţa, 
dar nu ştii ce zi este, ori cine eşti tus ori care-i rostul 
revenirii tale la viaţă - două săptămâni întregi. Dacă nu 
simţi nici un imbold ca să te deştepţi, poţi adăsta în acea 
zonă nedesluşită multe ceasuri tulburi şi îndelungi, dar dac- 
o doreşti cu-adevărat, am descoperit că te poţi lupta să ieşi 
din ea. De astă-dată am ieşit luptându-mă din ea în mai 
puţin de-o zi, mai repede ca oricând. 

Iar când ceața mi s-a ridicat în cele din urmă din minte, 
părea că tocmai mă-ntorsesem dintr-o lungă cădere în apă, 
ieşind la suprafaţă după ce zăbovisem în adâncuri o sută de 
ani. Ăsta a fost ultimul tratament pe care mi l-au 
administrat. 

Lui McMurphy i-au mai făcut încă trei tratamente cu 
şocuri în săptămâna aceea. De cum îşi revenea din-tr-unul, 
recăpătându-şi vioiciunea surâsului şi-a ocheadelor, apărea 
domnişoara Ratched însoţită de doctor ca să-l întrebe dacă 
era pregătit să-şi înfrunte problemele şi să se-ntoarcă-n 
secţie ca să fie tratat. Iar el îşi luă un aer solemn, ştiind că 
toate privirile din salonul „agitaţilor” erau întoarse spre el, 
şi-i răspundea că regretă că n-avea decât o singură viaţă de 
sacrificat pentru ţară şi că ea-l putea pupa undeva înainte 
ca el să abandoneze căpitănia vasului. Basta! 

Apoi se ridică şi se-nclina de câteva ori în faţa băieţilor 
care se hlizeau la el, în timp ce Sora şefă îl conducea pe 


doctor în cămăruţa de gardă, punându-l să telefoneze celor 
de la Clădirea Principală şi să autorizeze încă un tratament 
cu şocuri. 

O dată, când ea se-ntoarse ca să plece, el o prinse prin 
uniformă şi o ciupi de fund, făcând-o toată roşie în obraz 
precum părul ei. Cred că dacă doctorul n-ar fi fost de faţă, 
el însuşi abia ascunzându-şi un rânjet, ea l-ar fi plesnit pe 
McMurphy peste faţă. 

Am încercat să-l conving să-i cânte în strună ca să scape 
de şocuri, dar el mi-a râs în nas şi-a zis, pe naiba, doar nu 
făceau altceva decât să-i încarce bateriile şi încă. pe gratis. 

— Când oi ieşi de-aici, prima muiere care o să-l atingă pe 
roşcovanul, pe psihopatul McMurphy cu cei zece mii de waţi 
în el, o să lumineze toată că un joc mecanic şi-o să-mi 
deşerte-n palmă dolari de argint. Nu, eu nu mă tem de 
flecuşteţul lor de încărcat baterii. 

Pretindea că nu-i făceau nici un rău. Nici. Măcar nu-şi lua 
hapurile. Dar de fiecare dată când megafonul îi striga să 
lase micul dejun şi să se pregătească pentru un drum la 
Clădirea unu, fălcile îi înţepeneau şi tot obrazul i se golea 
de sânge, arătând sleit şi înfricoşat - o faţă ca aceea pe 
care-am văzut-o reflectată în parbriz pe drumul dinspre 
coastă. 

Am părăsit secţia de sus la sfârşitul săptămânii şi m-am 
întors în salonul nostru. Aveam multe să-i spun înainte de-a 
pleca dar tocmai venise de la încă-un tratament şi şedea 
nemişcat, urmărind cu ochii mingea de ping-pong, de parcă 
ar fi fost legaţi de ea cu sârmă. Felcerul cel negru şi blondul 
mă conduseră jos şi-mi dădură drumul la secţia noastră, 
încuind uşa după mine; toate feţele se-ntoarseră spre mine 
cu o expresie diferită de cea cu care mă priviseră până nu 
demult. Obrajii li se luminară de parcă ar fi fost scăldaţi în 
lumina orbitoare a unui spectacol de bâlci. 

— Aici, chiar în faţa ochilor voştri, declamă Harding, se 
află Sălbaticul care-a frânt braţul. Tuciuriului! Hei-hof ia 
priviţi, ia priviţi! 


Eu le-am surâs, înțelegând ce trebuie să fi simţit 
McMurphy în lunile acestea cu toate mutrele acelea ţi-pând 
în jurul său. 

Toţi băieţii alergară la mine şi-mi cerură să le povestesc 
câte se-ntâmplaseră; cum se purtase el acolo sus? Ce făcea? 
Era adevărat ce se zvonea în sala de sport că-l îndopau în 
fiecare zi cu şocuri electrice şi că el se scutura după ele, ca 
şi când ar fi fost apă de ploaiel, făcând rămăşaguri cu 
tehnicienii cât timp va putea ţine pleoapele deschise după 
ce-l atingeau cu electrozii? 

Le-am spus tot ce ştiam şi nimeni nu păru câtuşi de puţin 
mirat că dintr-o dată vorbeam iar cu oamenii - un tip pe 
care-l crezuseră surdo-mut de când îl cunoşteau, acum 
vorbea şi-auzea ca toţi ceilalţi. Le-am spus că tot ce 
auziseră era adevărat şi-am mai adăugat şi eu câteva 
istorioare izvodite de mine. li apucă aşa de tare râsul la 
auzul vorbelor pe care el le zvârlise Sorei şefe, că şi cele 
două „legume” de pe partea opusă începură să rân-jească şi 
să fornăie ca şi când ar fi priceput despre ce era vorba. 

Când însăşi Sora şefă ridică problema lui McMurphy la 
şedinţa terapeutică de-a doua zi, zicând că din motive 
necunoscute, el nu părea să reacționeze pozitiv la 
tratamentul cu şocuri şi că s-ar putea să fie nevoie de 
mijloace mai drastice pentru a se restabili contactul raţional 
cu el, Harding spuse: 

— S-ar putea să fie cum ziceţi, domnişoară Ratched, mda- 
dar din câte-am auzit eu privitor la raporturile 
dumneavoastră cu McMurphy acolo sus, se pare că eln-a 
avut dificultăţi în a stabili contactul cu dumneavoastră. 

Ea-şi pierdu cumpătul, se roşi şi se fâstâci în râsul general, 
încât nu mai pomeni nimic despre asta. 

Pricepu că McMurphy creştea în ochii lor mai ceva că pân- 
atunci, atâta timp cât rămânea acolo sus unde băieţii nu 
puteau să remarce stricăciunile pe care ea i le pricinuia, 
ajungând acum aproape o legendă. Un om pe care - nu-l 
vezi nu-şi poate arăta slăbiciunile, hotărî ea, şi-n-cepu să 


plănuiască readucerea lui în secţie. Socotea că atunci 
băieţii or să poată vedea cu propriii lor ochi că Şi el era 
vulnez-abil ca orişicare. El nu va mai putea atunci să joace 
rolul eroului, dacăzăcea toată ziulica în salonul comun, 
toropit de şocuri. 

Băieţii au prevăzut acest lucru, că atâta vreme cât el va 
trebui să rămână în salon sub nasul lor, ea-l va trimite 
îndărăt la şocuri de cum îşi va recăpăta cunoştinţa. AŞa că 
Harding, Scanlon, Fredrickson şi cu mine am ţinut sfat, să 
vedem cum l-ăm putea convinge că lucrul cel mai bun 
pentru toţi cei interesaţi era să evadeze din secţie. Şi când 
îl readuseră înapoi în salon sâmbăta - fre-mătând pe 
picioare ca un boxer în ring, împreunându-şi mâinile pe 
creştet şi anunţându-ne că se reîntorsese campionul - noi 
aveam un plan al nostru bine chibzuit. „Vom aştepta lăsarea 
întunericului, vom da foc unei saltele şi, când vor sosi 
pompierii, îi vom face vânt pe uşă. Părea un plan aşa de bun 
că nu vedeam cum l-ar putea refuza. 

Dar nu ne-am gândit la faptul că aceasta era ziua ho- 
tărâtă de el ca s-o strecoare în salon pe fata aceea, Candy, 
de dragul lui Billy. 

L-au adus înapoi în salon pe la zece dimineaţa. 

— Plin de pişat şi de oţet, fârtaţi; mi-au verificat bujiile şi 
mi-au curăţat contactele, şi mi-au dat un lustru ca de 
bobină nouă de inducţie. Folosit-aţi vreodată o bobină de- 
ăceea în noaptea Tuturor Sfinţilor? Zbang! O lumină clară 
şi curată. 

Se preumblă prin salon mai falnic şi mai nepăsător ca 
niciodată, vărsă o găleată cu apă de şurluit pe sub uşa 
camerei de gardă, proiectă o bucăţică de unt taman pe 
vârful alb al pantofului de antilopă al negrului celui pirpiriu, 
fără ca acesta să bage de seamă, şi râse pe-nfun-date cât 
ţinu masa de prânz urmărind cum se topea untul, mânjind 
pantoful într-o culoare descrisă de Harding ca „un galben 
foarte suspect” - mai fudul ca niciodată, şi ori de câte ori se 
nimerea pe lângă vreo elevă-infirmieră, ea scotea un țipăt, 


îşi dădea ochii peste cap şi se depărta în vârful tocurilor pe 
culoar, frecându-şi şoldul. 

Noi i-am dezvăluit planul nostru de evadare, iar el ne 
spuse că n-avea nici o grabă şi ne aduse aminte de în- 
tâlnirea lui Billy. 

— Nu-l putem dezamăgi pe băiatu Billy, nu-i aşa, fârtaţi? 
Nu când e pe punctul de-a culege ce-a semănat. Şi-o să 
facem o petrecere frumoasă diseară, dacă ne iese pasenţa; 
să zicem că poate-i petrecerea mea de adio. 

Era sâmbătă lucrătoare a Sorei şefe - nu vroia să 
piardămomentul reîntoarcerii lui - şi ea hotări c-ar fi bine 
să mai facem o şedinţă ca să punem la punct nişte lucruri. 
La şedinţă încercă încă o dată să ne îmbrobodească cu 
sugestia ei privitoare la o măsură mai drastică, insistând pe 
lângă doctor să reflecteze la o atare acţiune „până nu-i prea 
târziu să-l ajutăm pe pacient”. Dar Mc-Murphy declanşa o 
asemenea morişcă de ocheade, căscaturi şi râgâieli în timp 
ce vorbea ea, că Sora şefă tăcu în cele din urmă, şi-tunci el 
se apucă să-i dea dreptate în tot ce spusese, făcându-i pe 
doctor şi pe ceilalţi pacienţi să se chircească de râs. 

— Ştiţi, s-ar putea s-aibă dreptate, doctore; uitaţi-vă la 
efectele binefăcătoare pe care le-au avut asupră-mi câţiva 
volţi nenorociţi. Poate că dacă am dubla sarcina, aş putea 
recepționa şi canalul opt, ca Martini; m-am săturat să tot 
zac în pat halucinând doar pe canalul patru, ceL cu ştirile 
şrbuletinul meteorologic. 

Sora şefă îşi drese glasul, încereând să pună iar stă-pânire 
pe şedinţa ei. 

— Nu propuneam să-ncercăm noi şocuri, domnule Mc- 
Murphy. 

— Nu, doamnă? 

— Sugeram. C-ar trebui să-ncercăm o operaţie. Foarte 
simplă, de fapt. Şi-am înregistrat cu ea o serie întreagă de 
succese, eliminând tendinţe agresive în anumite cazuri mai 
ostile. 


— Ostile? Doamnă, dar sunt prietenos ca un căţeluş. N-am 
mai scos răpciugă dintr-un negru de cel puţin două 
săptămâni. Nu v-am dat motive să mă tăiaţi, nu-i aşa? 

Ea îl blogoslovi cu surâsu-i dulce, rugându-l să bage de 
seamă câtă înţelegere avea pentru el. 

— Randle, nu-i vorba de tăie. 

— Dealtfel, continuă el, nici n-ar avea vreun rost; mai am o 
pereche ascunsă-n noptieră. 

— O altă. Pereche? 

— Unu-i cât o minge de baseball, doctore. 

— Domnule McMurhpy! 

Surâsul i se sparse în cioburi când înţelese că era luată în 
zeflemea. V 

— Iar celălalt îi destul de mare ca să fie socotit normal. 

O ţinu în felul ăsta până veni vremea de culcare. În salon 
plutea deja o atmosferă sărbătorească, ca în zi de târg. 
Oamenii bucurându-se în şoaptă de posibilitatea ţinerii unui 
chef dacă fata aducea băutură. Toţi băieţii încercau să 
surprindă privirea lui Billy, hlizindu-se la el Şi făcându-i cu 
ochiul ori de câte ori acesta înălța rapul. 

— Şi când am defilat să ne luăm doctoriile, McMurphy o 
întrebă pe infirmiera cea mititică, cu crucifixul şi semnul din 
născare, dacă n-ar putea să-i dea nişte vitamine. Ea-l privi 
surprinsă şi-i răspunse că nu vedea de ce să nu poată, şi-i 
întinse nişte pilule de mărimea ouşoare-lor de pasăre. El le 
vâri în buzunar. 

— Nu le-nghiţiţi? Întrebă ea. 

— Eu? Doamne păzeşte, nici vorbă, eu n-am nevoie de 
vitamine. Le-am cerut pentru băiata5 Billy. Îmi pare că are 
o privire cam pleoştită de-o vreme încoace - i-o fi obosit 
sângele, pesemne. 

— Atunci, de ce nu i le daţi lui Billy? 

— I le dau, scumpo, i le dau, dar mi-am zis să mai aştept 
până către miezul nopţii când o să aibă cea mai mare 
nevoie de ele. 


Şi-o porni spre dormitor cu braţul înlănţuit pe după 
grumazul stacojiu al lui Billy, f ăcându-i cu ochiul lui Har- 
cting, iar pe mine împungându-mă cu degetul în coaste 
când trecu pe lârtgă noi, lăsând-o pe infirmieră cu gura 
căscată în camera de gardă, cu apa din pahar curgându-i 
peste picioare. 

Trebuie să ştiţi ceva în legătură cu Billy Bibbit: în ciuda 
ridurilor de pe faţă şi-a şuviţelor cărunte de păr, încă mai 
arăta a puştan - ca un puştan cu urechile clăpăuge, 
pistruiat şi cu dinţii ieşiţi în afară, ce fluieră desculţ pe câte 
unul din calendarele acelea, trăgând după el prin colb o 
sfoară cu ţipari - dar asta era numai o aparenţă. 
Descopereai întotdeauna uimit, când se-ntâmplă să se 
scoale-n picioare pe lângă ceilalţi bărbaţi, că era la fel de 
înalt şi că n-avea deloc urechi clăpăuge, pistrui ori dinţi 
ieşiţi în afară dacă-l priveai bine şi de-aproape şi că, de fapt, 
avea treizeci de ani şi mai bine. 

— L-am auzit spunând câţi ani are o singură dată, am tras 
cu urechea, ca să fiu sincer, când vorbea cu mama lui jos în 
holul de la intrare. Ea lucrează ca recepţioneră acolo, o 
femeie trupeşă, bine clădită, cu părul schimbându-și 
culoarea aproape în fiecare lună din blond în siniliu şi negru 
şi iarăşi blond; era, din câte-am auzit, vecină şi prietenă 
apropiată cu Sora şefă. De câte ori ieşeam la vreun 
program, Billy era întotdeauna obligat să se-oprească în hol 
şi să-şi întindă obrazul roşu ca sfecla pe ste pupitrul ei, ca 
ea să-l poată blagoslovi cu-n sărut. Asta ne făcea şi pe noi 
ceilalţi să ne simţim la fel de prost ca şi el, de-aceea nimeni 
nu făcea glume pe chestia asta, nici măcar McMurphy. 

Într-o după-amiază, nu-mi mai amintesc cu cât timp 
înainte, ne-am oprit din drumul nostru spre program şi ne- 
am aşezat pe canapelele de plastic din hol ori pe iarbă 
afară, în soarele de la ora două, în vreme ce unul din negri 
puse mâna pe telefon să-şi cheme agentul de la curse; 
mama lui Billy profită de ocazie să-şi mai lase lucrul 
deoparte şi să iasă de după biroul ei, ca să-şi ia băieţelul de 


mină şi să-l conducă afară pe iarbă unde mă aflam şi eu. 
Şedea ţeapănă pe iarbă, gata să pocnească la cusături, cu 
picioarele ei durdulii acoperite de ciorapi amintindu-mi. la 
culoare de nişte salamuri de Bologna, iar Billy se întinsese 
lângă ea, cu capul în poala ei, lăsând-o să-l băzâie.la ureche 
cu puful unei păpădii. Billy îi povestea că-şi va căuta o 
nevastă şi se va duce la colegiu într-o bună zi. Maică-sa îl: 
gâdila la ureche cu păpădia şi râdea de-atâta prostie. 

— Dragoste mică, ai încă timp berechet pentru asemenea 
gânduri. Ai în faţă toată viaţa. 

— Mamă, am împlinit t-t-reizeci şi unu de ani! 

Ea, râse şi-i mângâie în continuare urechea cu firul de 
păpădie. 

— Dragule, arăt eu a mamă de bărbat în toată firea? 

Ea-şi încreţi nasul şi-şi desfăcu buzele şi schiţă un fel de 
sărut umed în aer, plescăind din limbă, şi trebuie să 
recunosc că nu arăta deloc a mamă. Nici eu n-am crezut 
despre Billy că poate avea treizeci şi unu de ani până ce nu 
ra-am tras mai târziu aproape de el ca să-i pot citi data 
naşterii de pe brățară. 

La miezul nopţii când Geever, celălalt negru, şi infirmiera 
mititică au ieşit din tură, fiind înlocuiţi de negrul ăl bătrân, 
domnu Turkle, McMurphy şi cu Billy au şi sărit din pat ca 
Billy să-şi ia vitaminele, aşa mi-am închipuit eu. M-am dat şi 
eu jos din pat, mi-am îmbrăcat un halat şi am pornit-o spre 
salonul de zi, unde ei se înțelegeau cu domnu Turkle. 
Harding, Scanlon, Sefelt şi încă vreo citi va băâefi au ieşit şi 
ei. McMurphy îi spunea domnului Turkle ce trebuia făcut 
dacă fata pica într-adevăr - de fapt, îi reamintea, căci se 
părea că mai discutaseră înainte chestia asta, acu două 
săptămâni, McMurphy era de părere că fata trebuia lăsată 
să între pe fereastră, în loc să treacă prin hol unde s-ar-fi 
putut întâmpla să dea nas în nas cu supraveghetoarea de 
noapte. Apoi Turkle urma să descuie Camera solitară (,. Vai, 
M-M-McMurphy,, încercă Billy să îngaime). Şi să ţină 
luminile stinse, ca să nu-i descopere supraveghetoarea. Şi 


să tragă uşile dormitorului ca să nu trezească vreun ramolit 
de „cronic” dinăuntru. Şi să facă linişte; nu-i nevoie să-i 
sculăm pe toţi. 

— Ah, opreşte-te, M-M-Mack, bâigui Billy. 

Domnu 'Turkle continuă să-şi bălăngăne capul în semn de 
încuviinţare, părând pe jumătate adormit. Când McMurphy 
spuse: Cred c-ară discutat tot ce era de discutat, domnu 
Turkle răspunse: „Nu - nu chiar tot”, şi rămase în 
aşteptare, rânjind în halatul lui alb, cu că-păţâna-i pleşuvă 
şi gălbejită plutind pe lujerul gâtului ca un balon umflat pe- 
un băț. 

— Haide, Turkle. O să-ţi fie răsplătită oboseala. Fata are s- 
aducă şi vreo două sticle cu ea. 

— Începi să te-apropii, zise domnu Turkle. 

Capul îi tot pica şi i-se bâţâia. Arăta ca şi când abia se 
putea reţine să nu adoarmă în picioare. Auzisem că mai 
lucrează într-o slujbă în timpul zilei, la un hipodrom. Mc- 
Murphv se întoarse spre Billy. 

— Turkle vrea un contract mai substanţial, Billy băiatule. 
Cât zici că merită să dai ca să-ţi pierzi fecioria? 

Înainte ca Billy să se poată opri din bâlbâit ca să răspundă 
ceva, domnu Turkle scutură din cap. 

— Nu de asta-i vorba! Nu de bani. Ea aduce totuşi mai 
mult de-o sticlă cu ea, nu-i aşa, drăgălaşă cum e? Voi, 
oameni buni, o să aveţi parte şi de altceva decât de sticla ei, 
nu? 

Rânji spre chipurile perplexe din jurul lui, Billy aproape 
pocni de indignare, încercând să bolborosească ceva în 
sensul că nu cu Candy, nu cu drăguţa lui. McMurphy îl trase 
deoparte şi-i spuse să nu-şi facă griji pentru castitatea 
drăguţei lui - Turkle probabil c-avea să fie doborât de 
băutură şi de somn când Billy o să isprăvească cu fata, aşa 
că guzganul ăla bătrân n-avea să nimerească nici uşa. 

Fata întârzie din nou. Am rămas s-o aşteptăm, cu halatele 
pe noi, în salonul de zi, ascultându-i pe McMurphy şi pe 
domnu Turkle depanând amintiri din armată în timp ce 


amândoi împărțeau o ţigară de-a domnului Turkle” fumând- 
o într-un chip neobişnuit, reţinând fumul în piept până cei 

se bulbucau ochii. O dată Harding îi întrebă ce fel de ţigară 
fumau, mirosea aşa de ispititor, iar domnu Turkle răspunse 

c-o voce gâtuita, ţinându-şi respiraţia: 

— Doar o ţigară veche şi obişnuită. He, he, chiar aşa. Vrei 
să-ncerci? 

Billy devenea tot mai nervos, speriat că fata n-o să-şi mai 
facă apariţia, apoi speriat că totuşi va veni. Mereu ne- 
ntreba de ce nu ne-ntoarcem cu toţii în paturi, în loc să 
şedem în întunericul acela rece, ca nişte dulăi aştep-tând să 
li se arunce firimiturile de la masa stăpânilor, iar noi, îi 
răspundeam doar c-un rânjet. Niciunul din noi n-ayea chef 
să se ducă la culcare; nu era deloc frig, era plăcut să stai în 
tihnă în penumbra salonului şi s-a-sculţi poveştile lui 
McMurphy şi-ale domnului Turkle. Nimeni nu dădea semne 
că i-ar fi fost somn, ori că s-ar fi neliniştit din pricină că 
trecuse de două şi că fată încă nu se ivise. Turkle fu de 
părere că poate de-aceea întârzia, că pavilionul nostru era 
cufundat în întuneric şi ea nu ştia la care geam să bată, iar 
McMurphy zise că asta era cu siguranţă, aşa că amândoi 
începură să alerge în sus şi-n jos pe culoare ca s-aprindă 
toate luminile, fiind cât pe ce să aprindă şi luminile cele 
mari pentru deşteptare din dormitor, când Harding îi 
avertiză că asta ar însemna să-i scoale din pat pe toţi ceilalţi 
şi să trebuiască să-mpartă cu ei totul. Ei îi dădură dreptate 
şi se hotărâră în schimb să aprindă toate luminile din 
cabinetul doctorului. 

Nici n-au luminat bine secţia ca-n timpul zilei, că s-a şi 
auzit un ciocănit în geam. McMurphy fugi la fereastră şi-şi 
lipi obrazul de geam, ducând palmele la tâmple ca să poată 
vedea afară. Se retrase şi ne rânji satisfăcut. 

— Păşeşte precum zână-n miez de noapte”, îngână el. 

— Îl luă pe Billy de încheietura mâinii şi-l trase la fe- 
treastră. 


— Dă-i drumul în secţie, Turkle. Să-l lăsăm pe roibul ăsta 
nărăvaş s-ajungă la ea. 

— Ascultă, Mc-M-Murphy, stai puţin, şi Billy se proţăpi pe 
picioare ca un catâr. 

— Nu mă mămărtfui tu pe mine, Billy, băiatule. Acu-i prea 
târziu să dai înapoi. Ai să te descurci tu. Uite ce e: îs gata să 
pun rămăşag pe cinci dolari c-ai s-o mănânci friptă pe 
femeiuşcă aia, în regulă? Deschide fereastra, Turkle. 

Afară-n întuneric aşteptau două fete, Candy şi cealaltă 
care nu venise cu noi la pescuit. 

— Bre, ce de crenvuşti, zise Turkle, ajutându-le să intre. 
Ajunge pentru toată lumea. 

Ne-am. Urnit cu toţii ca să le dăm o mina de ajutor: 
Ixebuiră să-şi suflece fustele strimte mai sus pe pulpe ca să 
poată intra pe fereastră. Candy zise: „Mai, McMurphy 
afurisitule”, şi-ncercă cu-atâta patimă să-şi zvârle braţele în 
jurul grumazului lui, că aproape sparse sticlele pe care k 
ţinea în fiecare mână. Se tot fâţâia primprejur şi şuviţe de 
păr îi cădeau din cocul în care şi le strânsese pe ceafă Mi- 
am zis că arătase mai bine cu părul fluturându-i slobod la 
spate, aşa cum o văzusem. În excursia aceea. Ea făcu semn 
cu sticla din laână spre cealaltă faţă şi aceasta o urmă pe 
fereastră. 

— A venit şi Sandy, Pur şi simplu şi-a strâns catrafusele şi l- 
a părăsit pe maniacul ăla din Beavertoa eu care s-a măritat; 
nu-i o chestie grozavă? 

Fata intră pe fereastră, îl sărută pe McMurphy şi zise: 

— Bună, Mack. Regret că nu m-am arătat data trecută. 
Dar s-a isprăvit şi cu asta., O dată şi-o dată tot te saturi să 
găseşti drăcoveniile alea de cobai albi în feţele de perne şi 
niscai viermi în crema ta de faţă, ori broaşte în sutien. 

Scutură din cap şi mătură cu mâna înaintea ei, ca şi c-înd 
ar fi vrut să şteargă amintirea soţului ei iubitor de Jivine. - 

— Doamne sfinte, ce maniac t 

Âmândoiiă aveau pe ele fuste şi svetere şi ciorapi de 
nailon, şi stăteau acum desculţe, cu obrajii îmbujoraţi şi 


chicotind. 

— A tot trebuit să cerem lămuriri pe unde s-o luăm, ne 
desluşi Candy, la fiecare bar pe lângă care-am trecut. 

Sandy se-ntoreea pe eălcâie cu Ochii mari de uimire. 

— Tiii, Candy, fetiţo, în ce ne-am băgat noi? Oare e- 
adevărat? Chiar suntem într-un balamuc? Bree l 

Era mai trupeşă decât Candy şi poate cu vreo cinci ani mai 
în vârstă, şi-neercase să-şi adune părul brun-roş-cat într-un 
conci cochet la ceafă, dar el îi tot cădea în şuviţe pe lângă 
obrajii laţi şi sănătoşi, aşa că arăta ca o lăp-tăreasă ce- 
ncearcă s-o facă pe cucoana elegantă. Umerii, sânii şi 
şoldurile îi erau prea mari şi surâsul prea larg şi necontx 
olat ca să poată trece drept frumoasă, dar era totuşi 
drăguță şi radia sănătate şi avea un deget petrecut prin 
toarta unei carafe de patru litri cu vin, care se legăna la 
şoldul ei ca o geantă. 

— Cum Cahdy, cum de ni se-ntâmpla nouă $semenea 
lucruri deşucheate 1 

Se-ntoarse din nou împrejur şi se opri, proţăpită p „tălpile 
goale, chicotind. 

— Lucrurile astea nici n „se-ntâmplă, îi zise Harding 
solemn. Sunt închipuiri din cele pe cale îe plăsmirieşti 
noaptea când stai treaz şi pe care apoi te temi să îe 
mărturiseşti analistului. Nu sunteţi cu-adevărat aici. Vinul 
ăsta nu-i deeât pură imaginaţie; nimic din toate astea nu 
există. Aşa eă să ne mulţumim cu ce avem. 

— Noroc, Billy, zise Candy. 

— Priviţi licoarea aia, zise Turkle. 

Candy întinse jenată una din sticle spre Biâly. 

— 'Ţi-am adus un dar. 

— Lucrurile astea-s pur şi simplu cu ochii deschişi 1 
exclamă Harding. 

— Măiculiţă! Făcu fata care se ehema Sandy, în ce ne-am 
vârât? - 

— $şşş, şopti Seanâon şi privi încruntat în jurul său. O să-i 
treziţi şi pe ceilalţi nenorociţi, dacă vorbiţi aşa de tare. 


— Şi care-i baiu, cărpănosule? Chicoti Sandy înee-pând iar 
să se rotească pe eălcâie. Te temi că n-o s-ajungă pentru 
toată lumea? 

— Sandy, puteam să jur c-ai să ne-aduci poşirca asta 
ieftină de Porto. 

— Măiculiţă! 

Se opri din pirueta ei cu ochii căscaţi asupra mea. 

— L-ai dibuit pe ăsta, Candy? Un Goliat - un adevărat 
căpcăun. 

Domnu 'Turkle zise iar: Ce de crenviişti V şi încuie la loc 
plasa de sârmă, iar Sandy mai exclamă o dată: „Măiculiţă”. 
Alcătuiam împreună un mic grup stingher în mijlocul 
salonului, agitându-ne unii în jurul celorlalţi, aruncând 
vorbe împrejur, căci nimeni nu ştia încă ce altceva să facă - 
niciodată nu se mai pomeniseră într-o situaţie ca asta - şi 
nu ştiu când s-ar fi oprit frenezia asta nefireasca de vorbe, 
chicoteli şi agitaţie, dacă uşa de intrare în secţie n-ar fi 
prins glas când o cheie poposi în ea deschizând-o - făcând 
să îngheţe toţi ca la declanşarea unei alarme anti-furt. 

— Ah, sfinte Dumnezeule, exclamă domnu Turkle, 
bătându-se cu palma peste scăfârlia cheală, a venit 
supraveghetoarea să mă dea de turul pantalonilor afară. 

Ara fugit cu toţii în spălător şi-am stins lumina, ră-mânând 
în întuneric, asculându-ne respiraţia. O puteam auzi pe 
supraveghetoarea de noapte umblând prin secţie, 
strigându-l pe domnu Turkle pe jumătate în şoaptă, pe 
jumătate speriată. Vocea îi suna firavă şi îngrijorată, der 
venind mai sonoră la sfârşitul strigării:; 

— Domnu Tur-kull? Domnu Turkle?: 

— Unde naiba s-a ascuns? Şopti McMurphy. De ce nu-i 
răspunde? 

— Nu-ţi face griji, zise Scanlon. N-o să se uite-n latrină. 

— Dar de ce nu-i răspunde? Poate că s-a cherchelit. 

— Omule, ce-s vorbele astea? Eu nu mă pot cher-cheli, în 
orice caz nu dintr-o poşircă din âia pe care abia am gustat- 
0. 


Era vocea domnului Turkle, venind de undeva din 
întunericul spălătorului, de lângă noi. 

— Doamne, Turkle, ce cauţi aici? 

— McMurphy încercă să ia un ton sever şi să se 
străduiască în acelaşi timp să nu izbucnească-n râs. 

— Ieşi în hol şi vezi ee vrea. Ce-o să-şi închipuie de nu te 
găseşte? 

— A venit sfârşitul nostru, grăi Harding şi se-aşeză. Alah să 
ne aibă-n pază. 

Turkle deschise binişor uşa şi se strecură afară, ieşin-du-i 
femeii în întâmpinare în hol. Ea venise să vadă de ce ardeau 
toate luminile. De ce fusese nevoie să se pună-n funcţiune 
toate instalaţiile electrice din secţie? Turkle zise că nu 
ardeau chiar toate; luminile din dormitor erau stinse, la fel 
şi cele din spălător. Ea-i răspunse că asta nu scuză faptul că 
toate celelalte ardeau; care putea fi motivul acelei risipe de 
lumină? Turkle nu putu să inventeze un motiv şi-n timpul 
lungii pauze care urmă am auzit cum sticla trecea din 
mână-n mână prin preajma mea. Afară, în hol, ea-şi repetă 
întrebarea şi 'Turkle o lămuri că, stai să vezi, tocmai făcea 
curăţenie, inspectând zona. Ea vrut să ştie atunci de ce 
spălătorul, trecut şi el în sarcinile lui de serviciu, era 
singurul loc cufundat în întuneric. Şi sticla călători din nou 
din mână-n mână, în timp ce noi aşteptam să vedem ce va 
răspunde. Sticla ajunse până la mine şi trăsei şi eu o duşcă. 
Simţeam c-am mare nevoie de ea. Îl auzeam pe Turkle cum 
înghite în sec, în-cercând printre auri şi ahuri să scornească 
ceva. 

— 1 s-a blocat mintea, şuieră McMurphy. Cineva musai să 
iasă afară şi să-l ajute. 

Am auzit zgomotul apei trase la unul din WC-uri şi uşa se 
deschise, surprinzându-l pe Harding în lumina holului 
trăgându-şi pantalonii de pijama în timp ce ieşea. Am auzit- 
o pe supraveghetoare icnind la vederea lui, iar el începu să- 
şi ceară scuze zicând că n-o văzuse fiind aşa de întuneric. 

— Dar nu-i deloc întuneric. 


— În spălător, vroiam să zic. Întotdeauna sting lumina ca 
să stimulez mişcarea intestinelor. Ştiţi, mă supăra oglinzile 
alea, când bate lumina în oglinzi mi se pare că-s în faţa unei 
instanţe judecătoreşti, întrunită să-mi administreze o 
pedeapsă dacă nu se termină totul cu bine. 

— Dar îngrijitorul Turkle zicea că tocmai curăța pe-acolo. 

— Şifăcea treabă bună, aş adăuga eu, ţinând seamă de 
restricţiile pe care i le impunea bezna. Vreţi s-aruncaţi o 
privire? 

Harding crăpă puţin uşa şi-o fâşi e de lumină tăie peste 
pardoseala de dale a spălătorului. Am zărit-o o clipă pe 
supraveghetoare cum se dă înapoi, zicând că trebuie să-l 
refuze, căci are şi alte treburi de făcut. Am auzit-o din nou 
cum descuia uşa de la capătul holului şi cum iese priri ea. 
Harding strigă în urma ei să revină cât mai degrabă într-o 
vizită prin secţie, şi toată lumea se grăbi să iasă din spălător 
şi să-i strângă mina, ori să-l bată pe umăr cât de bine se 
descurcase.! 

Am rămas în hol şi sticla devin a-nceput iar să călătorească 
din mână-n mână. Sefelt zise c-ar prefera să bea votca aia, 
dar păcat că n-aveam cu ce s-o amestecăm. Îl întrebă pe 
Turkle dacă nu se găsea prin secţie ceva bun de pus în ea, 
iar Turkle răspunse că doar apă. Fredrick-son întrebă ce-ar 
fi să pună sirop de tuse? 

— Îmi dau câte puţin, când şi când, dintr-o sticlă de doi 
litri din farmacie. N-are gust rău. Ai cheia de la odaia aia, 
Turkle? 

Turkle răspunse că numai supraveghetoarea avea noaptea 
cheia de la odaia cu doctorii, dar McMurphy îl convinse să 
ne lase să-ncercăm s-o desehidem c-un şpe-l-aclu. Turkle 
rânji, încuviinţând domol din cap. În timp ce ei şi cu 
McMurphy se-apucară să lucreze încuietoarea cu agrafe, 
fetele împreună cu noi ceilalţi dădurăm buzna în camera de 
gardă deschizând dosarele şi citind fişele. 

— Ia priviţi aici, zise Scanlon, fluturând unul din dosare. E- 
aproape complet. Au primit pârâă şi fişa cu notele mele din 


clasa întâi. Vai, ce note proaste, pur şi simplu mizerabile. 

Billy şi drăguţa lui îi răsfoiau dosarul. Ea se dădu tin pas 
înapoi ca să-l examineze mai bine pe băiat. 

— Toate chestiile astea, Billy, ba frenică, ba nevro-patică, 
eâte-s adevărate? Nu-mi pari să ai niciuna din ele. 

Cealaltă fată deschise un dulap cu materiale şi intră la 
bănuieli, nepricepând ce nevoie aveau infirmierele de toate 
sticlele, alea pentru apă fierbinte, un milion la un loc, iar 
Harding se-aşeză pe biroul Sorei. Şefe,. Clătinând din cap 
nemulţumit de toată afacerea. 

McMurphy şi Turkle reuşiră să descuie uşa farmaciei şi 
aduseră o butelcă c-un lichid gros, de culoare vişinie, Hin 
frigider. McMurphy înclină sticla în lumină şi-i citi eticheta 
cu voce tare: 

— Aromă artificială, colorant, acid citric. 70 substanţă 
inertă - asta trebuie să fie apă - şi 20 alcool - perfect - şi 10 
codeină. Atenţie, narcoticul ar putea crea dependenţă. 

Scoase dopul şi gustă, închizând pleoapele. Îşi plimbă 
limba peste dinţi şi mai luă o înghiţitură, citind încă o dată 
eticheta. 

— Ei bine, zise el clănţănind din dinţi ca şi când i-ar fi fost 
proaspăt ascuţiţi, dacă-l mai tăiem puţin cu vodcă, cred c-o 
să fie numai bun. Cum stăm cu cuburile de gheaţă, dragă 
Turcule? 

Amestecat în paharele de hârtie din care ne luam 
docoriile, cu vodcă şi vinul de porto, siropul avea gustul 
unei băuturi pentru prunci, dar aducea puţin şi cu vinul de 
cactus pe care obişnuiam să-l cumpărăm la Cataracte, rece 
şi mol eoni tor pe gâtlej, dar iute şi năprasnic de îndată ce 
ajungea în stomac. Am stins luminile din salon şi ne-am 
aşternut pe băut. Am dat pe gât primele pahare de parcă 
ne luam doctoriile, înghiţindu-le în do e mari, cu gravitate, 
uitându-ne pe furiş unul la altul să vedem dacă licoarea nu 
va ucide pe careva. McMurphy şi Turkle treceau tot timpul 
de la băutură la ţigările negrului şi începură să râdă 
mânzeşte, închipuindu-şi cumar fi să se culce eu infirmiera 


aceea micuță cu semnul din născare care ieşise din tură la 
miezul nopţii. 

— Mie unuia mi-ar fi frică, zise 'Turkle, e-ar începe că mă 
altoiască cu crucea aia mare agăţată de lanţ. Aş “i de hazul 
dracului. 

— Mie mi-ar fi frică, zise McMurphy, că de-ndată ce m-aş 
aşterne pe lucru, m-ar ataca c-un termometru pe la spate 
să-mi ia temperatura! 

Asta îi făcu pe toţi să hohotească. Harding îşi potoli 
sughiţurile de râs atât cât să poată participa şi el la glumă. 

— Ori încă mai rău, zise. Să zacă numai acolo sub tine c-o 
faţă teribil de concentrată şi să-ţi spună - Doamne, ia 
ascultați! 

— Să-ţi spună eât ţi-a fost pulsul! 

— O, nu, rogu-te. ai milă. 

— Ori şi mai rău, să zacă aşa-şi să fie în stare să-p 
calculeze pulsul şi temperatura fără instrumente! 

— Oh, Doamne, te rog, gata. 

Am hohotit aşa până ne-am pomenit tăvăâindu-ne pe 
canapele şi fotolii, pierzându-ne răsuflarea, cu lacrimi în 
ochi. Fetele erau aşa de sleite de râs, că au trebuit de mai 
multe ori să-ncerce să se aburce în picioare. 

— Trebuie. Să mă duc undeva, zise cea mai mare şi se 
porni, săltându-şi şoldurile şi chiţăind, înspre spălător, dar 
greşi uşa şi intră împleticindu-se în dormitor, în vreme ce 
noi toţi ne-am dus degetul la buze, potolindu-ne, aş-teptând 
în linişte până ce ea dădu un țipăt şi-l auzirăm pe colonelul 
Matterson răcnind: „Perna-i. Un-cal!” şi venind val-vârtej pe 
urmele ei în scaunul cu rotile. 

Sefeft îl împinse pe colonel îndărăt în dormitor şi-i arătă el 
însuşi fetei unde se afla spălătorul, zicând că-n general era 
utilizat doar de bărbaţi, dar că el va sta de pază la uşă ca s- 
o apere de nepofitiţii care ar putea-o tulbura în intimitate, s- 
o păzească de toţi nepoftiţii din lume, fir-ar ei ai naibii. Ea-i 
mulţumi solemn, îi strânse mâna şi se salutară ceremonios; 
şi cât ea rămase înăuntru, hop şi colonelul din dormitor, şi 


Sefelt avu ce să muncească oprindu-l să intre în spălător. 
Când ea ieşi pe uşă, Sefelt tocmai încerca să respingă 
asalturile scaunului pe rotile cu piciorul în vreme ce noi 
făceam galerie pe Margine, încurajându-i când pe unul, 
când pe celălalt. Fa-te-l ajută pe Sefelt să-l culce la loc pe 
colonel, apoi ei se depărtară în hol şi se-apucară să valseze 
pe-o muzică axi-2ită doar de ei doi. 

Harding bea, îi privea şi clătina din cap. 

— Nu-i adevărat ce se-ntâmplă. Totul nu-i decât un fel de 
colaborare între Kafka, Mark Twain şi Martini. 

Pe McMurphy şi Turkle îi cuprinsese grija că încă erau 
prea multe lumini aprinse, aşa că începură să alerge pe 
culoare stingând tot ce mai lucea cât de cât, chiar şi 
luminiţele de control de la înălţimea genunchiului, până ce 
totul fu înghiţit de beznă, Turkle aduse lanterne şi ne 
apucarăm să jucăm leapşa în hol, aducând scaune cu rotile 
din magazie, distrându-ne de minune până ce auzirăm 
ţipătul spasmodic al lui. Sefelt; am alergat ca să-l, găsim 
întins pe podea lângă fata aia mai mare, Sandy. 

— N-am mai păţit în viaţa mea aşa ceva, zise ea cu. Uimire 
domoală, aranjându-şi fusta şi privind în jos spre Sefelt. 

Fredrickson îngenunche lângă prietenul său şi-i vâri un 
portmoneu între dinţi, ca să nu-l lase să-şi muşte limba, şi-l 
ajută să se-ncheie la pantaloni. 

— Ţi-a trecut, Seef? Seef? 

Sefelt nu deschise ochii, dar ridică o mina sleită şi-şi 
scoase portmoneul din gură. Încercă să schiţeze un surâs. 

— Mi-a trecut, zise. Daţi-mi medicamentele şi slo-boziţi-mă 
iar în lume. 

— Chiar ai nevoie de medicamente, Seef? 

— Medicamente. 

— Medicamente, strigă Friedrickson peste umăr, încă 
îngenuncheat lângă prietenul său. 

— Medicamente, repetă Harding şi-o porni clătinân-du-se 
pe picioare, cu lanternă-n mina, spre farmacie. 


Sandy privi în urma lui eu ochi împăienjeniţi. Şedea pe 
podea lingă Sefelt, mângâindu-l pe creştet, uimită. 

— Poate c-ar fi mai bine să-mi aduci şi mie ceva, strigă ea 
ameţită după Harding. În viaţa mea n-am mai pomenit ceva 
care să-i semene măcar. 

La capătul holului se auzi zgomot de sticlă spartă şi-l 
văzurăm pe Harding reapărând cu doi pumni de pastile; le 
semăna peste Sefelt şi femeie, de parc-ar fi aruncat un 
pumn de țarină într-un mormânt. Ridică ochii spre tavan. 

— Dumnezeule milostiv, primeşte-i pe-ăceşti doi păcătoşi 
întru îmbrăţişarea ta. Şi lasă uşile raiului întredeschise, ca 
să-i putem urma şi noi, căci Tu eşti martorul sfârşitului, al 
sfârşitului deplin, fantastic şi irevocabil. Acuma am priceput 
şi eu ce se-ntâmplă. Aceasta-i zba terea noastră finală. De- 
aici înainte suntem osândiţi. Trebuie să ne luăm inima-n 
dinţi şi să ne privim în faţă soarta iminentă. Căci în zori de 
zi vom fi executaţi. Cu câte-o salvă de-o sută de centimetri 
cubi. Domnişoara Katched o să ne pună cu spatele frumuşel 
la zid şi-o să ne ţintească cu gura teribilă a pvişcociului pe 
care l-a încărcat cu pastile de meprobamat, clorpromazină 
şi staze-pină! La un semn al ei, buum! O să ne tranchilizeze 
pe toţi întru moartea cea veşnică! 

Se lăsă să cadă ameţit de perete şi lunecă spre podea, 
pastilele împrăştiindu-i-se din mâna în toate direcţiile ca 
nişte gândaci verzi, roşii şi portocalii. 

Pe podea, fata îşi netezi fusta peste pulpele lungi şi 
robuste şi-l privi pe Sefelt care încă mai rânjea hidos şi 
tresărea în convulsii la lumina lanternelor, lângă ea, şi zise: 

— În viaţa mea n-am mai pomenit ceva să-i semene măcar 
pe departe. 

Discursul lui Harding, dacă n-avu darul să-i dezmeticească 
pe ceilalţi, măcar îi făcu să întrezărească gravitatea faptelor 
noastre. Noaptea se-apropia de sfârşit şi trebuia să ne 
gândim puţin şi la sosirea personalului de dimineaţă. Billy 
Bibbit şi drăguţa lui ne anunţară că trecuse de ora patru şi 
că, dacă eram de acord, dacă nimeni n-avea nimic 


împotrivă, ar dori ca domnul Turkle să descuie Camera 
solitară. Se retraseră sub un arc triumfal de lanterne, iar 
noi ceilalţi ne-am întors în salonul comun ca să chibzuim ce 
hotărâri puteam lua cu privire la ordinea din secţie. Turkle 
era la un pas de a-şi pierde cunoştinţa când se-ntoarse de la 
Camera solitară, aşa c-a trebuit să-l împingem în salon pe- 
un cărucior. 

Păşind pe urmele lor, mi-am dat seama c-un felde 
surprindere că eram beat, beat cu-adevărat, roşu la faţă, 
rânjind şi-mpleticindu-mă pentru prima oară de când 
terminasem armata, beat criţă alături de alţi şase bărbaţi şi 
două muieri - chiar în secţia Sorei şefe! Beat şi râzând 
slobod şi hârjonindu-mă cu fătuţele chiar în mijlocul cetei 
mai vajnice fortărețe a Organizaţiei! Am trecut în revistă 
evenimentele nopţii şi ceea ce făcusem împreună, Şi mai că 
nu-mi venea să cred. Trebuia să-mi tot repet că toate se- 
ntâmplaseră cu-adevărat, că noi eram pricina lor. Pur şi 
simplu descuiasem o fereastră şi dăduserăm drumul 
întâmplător în secţie, ca şi când am fi lăsat să intre aer 
curat. Poate că Organizaţia nu era la urma urmei 
atotputernică. Ce ne va opri să nu-ncercăm din nou, acum 
că văzuserăm că se poate? Ori să facem şi alte năzbâtii dacă 
vroiam? Am simţit o asemenea bucurie gândindu-mă la 
toate astea, c-am dat în chiot şi m-am năpustit la Mc- 
Murhpy şi la fata aceea, Sandy, cum păşeau înaintea mea, i- 
am luat pe amândoi pe sus, ridicându-i cu câte un braţ, şi- 
am alergat cu ei până la uşa salonului, în timp ce ei ţipau şi 
dădeau din picioare că pruncii. Aşa de bucuros eram. 

Colonelul Matterson se sculă iar, cu ochii aprinşi şi plini de 
cugetări înțelepte, şi Scanlon îl împinse cu căruciorul înapoi 
în pat. Sefelt, Martini şi Fredrickson ziseră c-ar fi mai bine 
să se ducă şi ei la culcare. McMurphy, cu mine, şi Harding, 
şi faţa, şi domnul Turkle rămaserăm pe loc, ca să terminăm 
siropul de tuse şi să hotărâm ce vom face cu harababura 
din secţie. Eu şi cu Harding păream singurii realmente 
îngrijoraţi de asta; McMurphy şi cu fata cea trupeşă doar 


şedeau şi sorbeau din siropul ăla şi se hlizeau unul la altul şi 
se jucau cu mâinile în semiîntuneric, iar domnul Turkle tot 
cădea cu nasul în piept. Harding îşi dădu toată silinţa să-i 
trezească şi pe ei la realitate. 

— Voi nu păreţi a-nţelege complexitatea, situaţiei, ne 
spunea el. 

— Rahat, îngăimă McMurphy. Hardâng lovi cu palma în 
masă. 

— McMurphy, Turkle, voi nu-nţelegeţi ce s-a-ntâmplat aici 
în noaptea asta. Într-o secţie de bolnavi mintali” Secţia 
domnişoarei Ratched! Re-cupersiunile or să 
fiedezastruoase! 

McMurphy o muşcă pe fată de lobul urechii. Turkle clătină 
din cap şi deschise ochii. 

— Înî, O să apară ea mâine. 

— Eu totuşi ara un plan, zise Harding. 

Se sculă în picioare. Mai zise că McMurphy era, dioT cât 
se vedea, dus prea departe ca să rezolve el însuşi situaţia, 
aşa că altcineva trebuia să ia problema în mina. În vreme ce 
ne vorbea, începu să stea mai drept şi să se dezmeticească. 
Ne vorbi c-o voce serioasă şi precipitată, desenând cu 
mâinile în aer sensul cuvintelor. Mă bucurai eă era de faţă 
ca să ia lucrurile în mina. 

Planul său era să-l legăm fedeleş pe Turkle, dând impresia 
că McMurphy se strecurase îndărătul lui şi-l legase cu, ă, să 
zicem nişte fâşii rupte dintr-un cearşaf, şi că-l uşurase de 
chei, iar după aceea pătrunsese în farmacie, împrăştiase 
medicamentele peste tot şi încurcase rău toate dosarele 
numai ca să-i facă Sorei şefe inimă rea - ei nu i-ar fi fost 
greu să creadă partea asta - apoi deschisese fereastra şi 
fugise. 

McMurphy zise că planul semăna cu unul din comploturile 
alea răsuflate de la televiziune şi că era aşa de ridicol că nu 
putea să dea greş, aşa că-l lăudă pe Harding pentru 
iscusinţa lui. Harding răspunse că planul lui avea într- 
adevăr unele merite; îi scăpa de bucluc pe ceilalţi băieţi, îl 


ajută şi pe 'Turkle să-şi păstreze slujba, scoţându-l în acelaşi 
timp pe McMurphy din spital. Mai zise că McMurphy. Le 
putea pune pe fete să-l ducă cu maşina în Canada, la 
Tijuana. Sau chiar la Nevada, dacă aşa dorea, unde să fie în 
afară de orice pericol; poliţia nu se prea omora s-alerge 
după cei fugiţi din spitalele de boli nervoase, căci nouăzeci 
la sută din fugari se-n-torceau peste câteva zile, sleiţi de 
puteri şi beţi, cerşind din nou patul şi mâncarea gratuite. 
Am mai discutat planul o vreme şi-am isprăvit siropul de 
tuse. În cele din urmă nu ne-a mai rămas decât tăcerea. 
Iţarding s-a reaşezat şi el. 

McMurphy îşi retrase braţul de pe mijlocul feţii şi ne privi 
pe rând, pe mine şi pe Harding, adâncit în gân-duri, din nou 
cu expresia aceea ciudată şi istovită pe chip. Ne-ntrebă cum 
rărnâne cu noi, de ce nune sculăm şi noi să ne luăm hainele 
şi să fugim cu el? 

— Eu încă nu-s pregătit, Mack, zise Harding. 

— Atunci ce te face să crezi că eu aş fi? 

Harding îl privi o vreme în tăcere, surâzând, apoi zise: 

— Nu, nu m-ai înţeles. O să fiu şi eu gata peste câteva 
săptămâni. Dar vi eau s-o fac singur, prin forţe proprii, chiar 
pe uşa de intrare, trecând-prin toate complicațiile 
birocratice de rigoare. Vreau să vină nevastă-mea cu 
maşina la o anumită oră şi să mă ia. Vreau ca ei să ştie c-am 
fost capabil s-o fac în felul ăsta. 

McMurphy aprobă din cap. 

— Dar tu, Şefule? 

— Eu cred că-s bine acum. Dar încă nu ştiu unde vreau să 
mă diic. Şi cineva trebuie să mai rămână aici câteva 
săptămâni după plecarea dumitale, ca să vegheze: să nu 
lunece lucrurile iar înapoi cum au fost. 

— Dar Billy şi Sefelt şi Fredrickson şi toţi ceilalţi? 

— Nu pot vorbi în numele lor, zise Harding. Fiecare îşi are 
problemele proprii, ca noi ceilalţi. Sunt încă oameni bolnavi 
din multe puncte de vedere. Dar cel puţin un lucru-i clar: 
acum sunt oameni bolnavi. Nu mai sunt iepuri fricoşi, Mack. 


Şi poate c-or să devină oameni întregi într-o bună zi. N-am 
cum să ştiu. 

McMurphy cugetă la toate astea, examinându-şi dosul 
mâinilor. Ridică ochii din nou spre Harding. 

— Harding, ce este? Ce se-ntâmplă? 

— 'Te referi la toate astea? 

McMurphy încuviinţă din cap. Harding clătină şi el din cap 
cu regret. 

— Nu cred să-ţi pot da un răspuns. Oh, ţi-aş putea îndruga 
nişte explicaţii freudiene în limbaj fistichiu, şi ele s-ar putea 
să fie adevărate în felul lor. Dar dumneata vrei să afli 
motivele motivelor, şi pe astea nu le cunosc. În orice caz, nu 
privitor la ceilalţi. Cât despre mine? Vinovăţie. Obidă. Frică. 
Autodesconsiderare. Am descoperit de timpuriu că eram - 
să-i zicem cu îngăduinţă - diferit. E-un cuvânt mai bun, mai 
cuprinzător decât celălalt la care m-aş putea gândi. M-am 
dedat la anumite practici pe care societatea le consideră 
ruşinoase. Şi m-am îmbolnăvit. Nu cred că din pricina 
practicilor, ci pentru că simţeam arătătorul cel mare şi 
necruţător al societăţii aţintit asupra mea - iar uriaşa voce 
a milioanelor de oameni scanda: „Ruşine, ruşine, ruşine”. 
Aşa procedează societatea cu cei care sunt diferiţi de ea. 

— Şi eu sunt diferit, zise McMurphy. De ce nu s-a-n- 
tâmplat şi cu mine aşa ceva? Oamenii au tot stat pe capul 
meu pentr-o chestie sau alta de când mă ştiu, dar nu asta 
m-a - dar asta nu m-a făcut să-mi pierd minţile. 

— Nu, ai dreptate. Nu asta te-a făcut să-ţi pierzi minţile. 
N-am. Spus că motivul meu e singurul motiv posibil. Deşi 
obişnuiam să cred la un moment dat, acum câţiva ani, în 
anii adolescenţei mele tăinuite, că cenzura socială era 
singură de vină pentru faptul că fusesem împins pe panta 
nebuniei, dar dumneata m-ai făcut să-mi revizuiesc teoria. 
Mai există ceva eare-i conduce pe oamenii puternici ca 
dumneata pe drumul pierzaniei, prietene. 

— Zău? Nu c-aş crede într-adevăr că mă aflu pe drumul 
ăsta, dar care-i acest altceva? 


— Noi înşine. Îşi roti mână albă îritr-un cerc domol în jurul 
său şi repetă: Noi. 

McMurphy zise cu jumătate de gură: „Rahat”, şi-i rânji şi 
se sculă în picioare, trăgând-o pe fată după el. Se chiori la 
ceasul cufundat în penumbră. 

— E-aproape cinci. Trebuie să trag un pui de somn înainte 
de marea mea evadare. Schimbul de dimineaţă nu vine 
decât peste două ceasuri. Să-i mai lăsăm pe Billy şi pe 
Candy împreună puţintel. O s-o şterg pe la şase. Sandy, 
scumpo, poate că un ceas în dormitor o să ne 
dezmeticească pe-amândoi. Ce zici? Mâine-avem cale lungă 
de făcut, fie spre Canada, fie spre Mexic, ori în cine ştie ce 
altă direcţie. 

Turkle, Harding şi cu mine ne-am ridicat şi noi. Cu toţii ne 
clătinam încă destul de tare, eram încă bine ameţiţi, dar un 
sentiment de istovire, de tristeţe se strecurase peste aburii 
beţiei noastre. Turkle spuse că-i va goni pe McMurhpy şi pe 
fată din pat peste-un ceas. 

— Scoală-mă şi pe mine, zise Harding. Aş vrea să stau 
acolo la fereastră c-un glonte de argint în palmă şi să mă- 
ntreb: „Cine-a fost străinul cu mască?” în vreme ce voi vă 
depărtaţi călare. 

— Las-o naibii. Voi, băieţi, dispăreţi amândoi în pat şi nu 
vreau să mai văd nici fir din părul vostru cât trăiesc. 
Pricepeţi? 

Harding rânji şi dădu din cap, dar nu zise nimic. 
McMurphy îi întinse mâna şi Harding i-o strânse. 
McMurphy se aplecă pe spate, ca un cowboy care iese 
împleticin-du-se dintr-un saloon, şi-i făcu cu ochiul. 

— O să fii iar smintitu âl mai mare, frăţioare, acu că te-ai 
descotorosit de marele Mack. 

Se-ntoarse spre mine şi se-ncruntă. 

— Tu nu ştiu ce-ai putea fi, Şefule. Încă mai trebuie să 
căşti ochii împrejur. Poate c-or să te angajeze să joci Pe tipul 
cel rău în bătăile de la televizor. În orice caz, ia-o-ncetişor. 


I-am strâns mâna şi cu toţii am pornit-o spre dormitor. 
McMurphy îi spuse lui Turkle să sfâşie-n bucăţi câteva 
cearşafuri şi să-şi aleagă câteva noduri preferate cu eare să 
fie legat. Turkle zise că aşa va face. Eu m-am vârât în pat în 
lumina deja trezită a zorilor, şi i-am auzit pe McMurphy şi 
pe drăguţa lui urcându-se în patul de ăJături. Eram amorţit 
şi încălzit. L-am auzit pe Turkle des-euând uşa de la 
magazia de albituri din hol, scoțând un suspin urmat de-Un 
râgâit sonor şi prelung în timp ce trăgea uşa după el. Ochii 
mi se obişnuiseră cu penumbra dormitorului şi i-am putut 
zări pe McMurphy şi pe fată cuibărindu-se unul în braţele 
celuilalt, căutându-şi locul, mai mult ca nişte copii obosiţi 
decât ca un bărbat şi-o femeie culcaţi în acelaşi pat. 

Şi aşa-i găsiră negrii când veniră să aprindă luminile în 
dormitor la şase şi jumătate. 

AM CUGETAT MULT LA CELE CE S-AU ÎNTÂMplat mai 
apoi şi-am ajuns la concluzia că trebuiau să se-ntâmple şi eă 
oricum s-ar fi întâmplat odată şi odată, într-un fel sau altul, 
chiar dacă domnu Turkle i-ar fi sculat pe MeMurphy şi pe 
cele două fete şi i-ar fi pa-şaportat din secţie, aşa cum 
plănuiserăm. Sora şefă ar fi aflat oricum cele petrecute, 
poate doar aruncând o privire pe chipul răvăşit al lui Billy, şi 
tot ar fi făcut ce-a făcut chiar şi după plecarea lui 
McMurphy. Şi Billy ar fi făcut ce-a făcut, şi McMurphy tot ar 
fi aflat asta şi s-ar fi întors. 

Ar fi trebuit să se-ntoarcă, căci nu l-ar fi lăsat inima să se 
vânture în afara spitalului, jucând pocher în Garson City sau 
la Reno ori mai ştiu eu unde, lăsând-o pe Soră. Şefă să aibă 
ultimul cuvânt, şi să câştige ultimul joc, aşa cum n-ar fi 
putut-o lăsa să-şi facă mendrele nici sub nasul lui. Era ca şi 
când s-ar fi angajat pe-durata unei întregi partide, şi n-avea 
cum să rupă contractul. 

De îndată ee ne-am dat jos din pat şi-am început să 
circulăm prin secţie, vestea celor întâmplate se răspândi ca 
un foc într-o mirişte uscată. 

— Au adus aici o ce? Dumnezeule! 


— O târfă? În dormitor 7 Dumnezeule! 

Nu numai că aduseseră o târfă, îi lămureau ceilalp, dar şi 
trăseseră o beţie. McMurphy plănuise să-i facă vânt pe furiş 
înainte să vină schimbul de dimineaţă, dar nu se trezise la 
vreme. 

— Stai aşa, ce fel de gogoşi ne vinzi? 

— Nu-s nici un fel de gogoşi. Fiece cuvânt îi adevărat că-n 
liturghie. Am participat şi eu. 

Cei care fuseseră de faţă la noaptea de pomină înce-pură 
să povestească celorlalţi c-un fel de mândrie calmă şi cu 
uimire, cum povestesc oamenii care-au fost mar] torii unui 
incendiu la un mare hotel ori ai prăbuşirii unui baraj - 
foarte gravi şi respectuoşi pentru că proporţiile dezastrului 
încă nici nu pot fi bănuite - dar cu cât se-nundea povestea, 
cu. Atât îşi pierdeau şi băieţii solemnitatea. De fiecare dată 
când Sora şefa şi negrii ei zăpăciţi descopereau un 
amănunt nou, ca de pildă sticlă goală de sirop pentru tuse, 
sau flotilă de cărucioare parcate la capătul holului ca nişte 
vehicule părăsite într-un pare de distracţii. În memoria 
băieţilor revenea brusc o altă parte a nopţii demnă de-a fi 
povestită celor care nu ştiau de ea. Şi savurată de cei care o 
cunoşteau. Toţi am fost luaţi pe sus de tuciurii şi minaţi în 
salonul comun, 2) activi, şi „cronici, deopotrivă, mărşăluind 
laolaltă într-o agitaţie şi-o rumoare creseândă. Cele două 
„legume” şedeau în capul oaselor în pat, plescăind din 
gingii şi clipind din pleoape. Toţi eram încă în pijamale şi-n 
papuci cu excepţia lui McMurphy şi a fetei; ea era 
îmbrăcată, în afara pantofilor şi-a ciorapilor de nailon, care- 
i atârnau acum pe umăr, iar el era în chiloţii lui negri cu 
balene albe. Şedeau unul lângă altul pe-o canapea, ţinându- 
se de mină. Fata picotea din nou, şi McMurphy se cuibări. 
Lângă ea c-un sur îs satisfăcut şi adormit. 

Neliniştii noastre grave îi lua locul, fără voie, bucuria şi 
umorul. Când Sora şefă descoperi grămada de pastile pe 
care Harding o semănase peste Sefelt şi drăguţa lui, am 
început să pufnim şi să fornăim, abia abţinându-ne să nu 


izbucnim în hohote de râs, dar când l-au dibuit pe domnu 
Turkle în odaia cu albituri ş-i l-au scos afară cli-Pind din ochi 
şi gemând, încurcat în metri întregi de fâşii rupte de 
cearşafuri, ca o mumie mahmură, am dat dru-mul urletelor 
de râs. Sora şefă primi voioşia noastră fără măcar o urmă 
din celebrul ei surâs lipit cu gumă ară-i fiece hohot al 
nostru îi stătea parcă în gât, până ce păru gata să 
plesnească în orice clipă ca o băşică prea plină. 

— McMurphy îşi trecu piciorul gol peşte marginea 
canapelei şi-şi trase şapca pe frunte, ca să-şi ferească ochii 
înroşiţi de lumină, şi-şi tot arăta limba printre buze, o limbă 
turmentată de siropul acela de tuse. Părea îngre-ţoşat şi 
teribil de istovit, şi-şi tot apăsa podul palmelor pe tâmple şi 
căsca, dar aşa de rău cum părea să-i fie, încă-şi mai păstra 
rânjetul, şi o dată-sau de două ori catadicsi chiar să râdă 
tare de lucrurile pe care Sora şefă continua să le scoată la 
lumină. 

Când Sora şefă intră la ea să cheme la telefon Clădirea 
principală ca s-anunţe demiterea lui Turkle, domnu Turkle 
şi Sandy se folosiră de-ocazie ca să descuie iar plasa de la 
fereastră şi să-şi fluture mâna în semn de rămas bun, 
depărtându-se în salturi peste terenurile spitalului, 
împiedicându-se şi lunecând în iarba umedă ce lucea în 
soare. 

— N-a încuiat-o la loc, îi şopti Harding lui McMurphy. 
Haide. Du-te după ei! 

McMurphy gemu şi deschide un ochi umflat ca, un ou 
clocit. 

— Îţi baţi joc de mine? N-aş putea să-mi trec nici măcar 
capul prin fereastra aia, necum tot trupul. 

— Prietene, nu cred că realizezi în întregime gra. 

— Harding, naiba să te ia împreună cu cuvintele tale alese; 
tot ce realizez în întregime în dimineaţa asta e. că-s încă pe 
jumătate beat. Şi că mi-e greață. De fapt, cred că şi tu eşti 
beat. Şefule, dar tu? Tot beat eşti? 


I-am răspuns că nasul şi pomeţii obrajilor mi-erau încă 
amorţiţi, dacă asta putea să însemne ceva. McMurphy 
înclină o dată din cap şi închise iar ochii; îşi împreună 
mâinile peste piept şi se cufundă mai jos, pe locul său, 
bărbia sprijinindu-şi-o pe piept. Plescăi din buze şi surâse 
ca prin vis. 

— Bree, făcu el, toată lumea-i încă beată. 

Harding încă se mai agita. Vorbea-nainte că lucrul cel mai 
bun ar fi ca McMurphy să se-mbrace repede, în timp ce 
îngerul lor păzitor se afla înăuntru în camera-de gardă, 
chemându-i din nou pe doctor ca să-i raporteze atrocitățile 
pe care le descoperise, dar McMurphy fu de părere că n- 
avea nici un motiv să se-ăgite atâta; 

El nu se găsea într-o situaţie mai rea că-nainte, nu-i aşa? 

— Am rezistat eu la pumnul lor cel mai straşnic, zise. 
Harding ridică mâinile spre cer şi ieşi, profetizând sfâr-şitul. 

Unul din tuciurii observă că plasa de sârmă era descuiată, 
o prinse la loc şi se duse în camera de gardă după registrul 
cel mare; se reîntoarse urmărind lista cu arătătorul, 
silabisind cu voce tare numele celor de pe listă în timp ce 
căuta din ochi oamenii cărora li se potriveau. Pomelnicul de 
nume era scris în ordine inversă, ca să-i deruteze pe 
oameni, aşa că nu ajunse la litera B decât la urmă. Privi 
împrejur în salon, fără să ridice degetul de pe ultimul nume 
din registru. 

— Bibbit. Unde-i Billy Bibbit? 

— Ochii i se bulbucară, îşi închipui că Billy se furişase 
afară drept sub nasul lui. Doamne, ce-o s-o mai păţească? 

— Cine l-a văzut pe Billy plecând, ţicniţii dracului? 

Asta-i făcu pe băieţi să-şi reamintească unde era Billy de 
fapt; se auziră şuşoteli şi noi chicoteli. 

Negrul se-ntoarse la camera de gardă şi-l văzui cum îi 
relata totul Sorei şefe. Ea trânti telefonul în furcă şi ieşi val- 
vârtej pe uşă, cu negrul bine fiert dupăea; o şuviţă de păr îi 
ieşise de sub scufia albă şi-i căzuse pe obrazul de culoare 
pământie. Îi apăruseră broboane de sudoare între 


sprâncene şi sub nas. Ne porunci să-i spunem imediat unde 
era Fugarul. Îi răspunse un cor de hohote şi ochii ei se 
rotiră aprig de la unul la altul. 

— Aşa? Va să zică nu-i plecat, ce? Harding, înţeleg că încă-i 
aici - în secţie, nu-i aşa? Spune-mi, Sefelt, spune-mi imediat. 
Ne fulgeră cu privirea la fiecare cuvânt, împungând feţele 
oamenilor dar aceştia deveniseră imuni la otrăvurile ei. 

Ochii lor îi înfruntară privirile aprige; rânjeteie lor îi 
batjocoreau mai vechiul surâs încrezător care-acum se 
topise. 

— Washington! Warren! Veniţi cu mine să verificăm odăile. 

Ne-am ridicat şi i-am urmat pe cei trei, care trecură „e la o 
uşă la alta, deschizând laboratorul, odaia de baie, oficiul 
doctorului. Scanlon îşi ascunse rânjetul cu mi-na-i 
noduroasă şi şopti: 

— Ce mai glumă o să fie asta pe seama sărmanului Billy. 

Cu toţi încuviinţarăm din cap. 

— Şi Billy nici nu-i singurul băgat în glumă asta; v-amintiţi 
cine-i cu el? 

Sora şefă ajunse la uşa camerei de izolare de la capătul 
coridorului. Noi rie-mbulzirăm mai aproape ca să vedem, 
împingându-ne şi întinzându-ne gâturile ca să privim peste 
umărul Sorei şefe şi al celor doi negri ai ei, cât timp ea 
descuie odaia şi dădu uşa de perete. În odaia fără ferestre 
era întuneric/Se auzi un țipăt şi-o foiala pe podea şi Sora 
şefă întinse mâna şi aprinse lumină peste Billy şi peste fată 
care şedeau clipind surprinşi din ochi pe salteaua de pe jos, 
ca două cucuvele în cuibul lor. Sora şefă se făcu că nu aude 
urletele de râs din spatele ei. 

— William Bibbit! 

— Încercă din răsputeri să pară rece şi severă. William. 
Bibbit! 

— Bună dimineaţa, dom şoară Ratched, zise Billy, 
necatadicsind nici măcar să se scoale şi să-şi încheie 
pijamaua. Luă mâna fetei într-a sa şi rânji: Pe ea o cheamă 
Candy. 


Limba Sorei şefe clămpăni în gătlejul uscat. 

— Vai, Billy, Billy, Biliy - ce ruşine-mi este pentru tine! 

Billy nu era încă destul de treaz ca să reacționeze la 
ruşinea ei, iar fata se tot foia căutându-şi ciorapii de nailon 
sub saltea, mişcându-se domol, îmbujorată, de somn. Din 
când în când se oprea din fâţâiala ei adormită, ridicând 
capul şi surâzând spre mutra îngheţată a Sorei şefe, care 
stătea înaintea lor cu braţele încrucişate, apoi controlă cu 
mâna s” ă vadă dacă sveterul îi era încheiat, începând după 
aceea să tragă iar de ciorapii ce se prinseseră între saltea şi 
pardoseală. Amândoi se mişcau alene ca nişte pisoi dolofani, 
sătui de lapte, lenevind la soare. Cred că erau încă destul 
de beţi. 

— Vai, Billy, se vaită Sora şefă, şi părea aşa de dezamăgită, 
de era gata să se piardă cu firea şi să izbucnească în plâns. 
Cu o femeie ca asta. Vulgară! Decăzută! Sulemenită ca o. 

— O curtezană? Sugeră Harding. O Izabelă? 

Sora şefă se-ntoarse şi-ncercă să-l îngheţe cu privirea, dar 
el continuă: 

— Uu iii place Izabela? Nu? Se scarpină în eap, emgetând; 
- Ce ziceţi de Salomeea? A fost şi ea o stricată celebră. 
Poate că „damă” era cuvântul pe care-l eăutaţi. Vedeţi, 
încerc doar să v-ajut. 

Ea se răsuci înapoi spre Billy. Acesta se chinuia să se. 
Ridice în picioare. Se rostogoli pe saltea şi se aburcă în 
genunchi, cu fundu-n sus ca o vacă ce se scoală din paie, 
apoi se ridică într-un picior, în fine şi în celălalt, şi se- 
ndreptă din spate. Părea mulţumit de succesul său, de 
parcă nici nu ne-ar fi văzut pe noi care ne îmbulzeam la uşă, 
tachinându-l şi ovaţionându-l. 

Vociferările şi chicotelile o asaltau din toate părţile pe Sora 
şefă. Ea se uită de la Billy la fată, mai apoi la liota noastră în 
spatele ei. Faţa de email şi plastic începuse să se boţească. 
Îşi închise ochii şi încercă să-şi stă-pânească tremurai, 
concentrându-se. Ştia că acesta era sfârşitul, că fusese pusă 


cu spatele la zid. Când îşi ridică iar pleoapele, ochii îi erau 
foarte înguşti şi încremeniţi; 

— Ce mă-ngrijorează, Billy, zise ea - puteai desluşi 
schimbarea din tonul ei - e cum vă suporta sărmana ta 
mamă veştile astea? 

Avu parte de reacţia la care se aştepta. Billy tresări şi-şi 
duse mâna la obraz, de parcă l-ar fi ars cu acid. 

— Doamna Bibbit întotdeauna s-a mândrit cu buna- 
cuviinţă ta. Ştiu că s-a mândrit. Asta o s-o tulbure 
îngrozitor. Şi ştii ce păţeşte când e aşa de tulburată, Biliy j 
ştii în ee hal o îmbolnăvesc asemenea lucruri pe sărmană: 
femeie. E foarte simţitoare. Mai cu seamă în ceea ee-l 
priveşte pe fiul ei. Întotdeauna mi-a vorbit cu-atâta mândrie 
de tine. Îhtot. 

— Nâi! Nâ1t - Gura începuse să i se muncească. Clătina 
din cap implorator. 

— Nu t-t-trebuie să-i s-s-spune-ţi! 

— O, Billy, Billy, Biâly. Mama ta şi cu mine suntem vechi 
prietene. 

— Nu! Ţipă el. 

Vocea lui zgâria pereţii goi şi albi ai odăii de izolare, îşi 
ridică bărbia ca să ţipe la lumina din tavan: 

— Nuuu! 

Ne-am oprit din râs. L-am privit pe Billy cum se chiceşte 
pe podea, cu capul dat pe spate şi genunchii zvâcnindu-i 
înainte. Îşi smucea mâna pe cracul pantalonului aceluia 
verde. Bâţâia din cap, cu groază ţâncului ameninţat cu 
bătaia de îndată ce va fi gata joarda de salcie. Sora şefă îi 
puse mâna pe umăr ca să-l liniştească. Atingerea îl făcu să 
zvâcnească în sus ca un arc. 

— Billy, nu vreau să creadă nu ştiu ce despre tine 

— Dar ce pot să fac? 

— N-n-nu-i spune-ţi, d-d-domnişoară Ratched, n-n-nu. 

— Billy, trebuie să-i spun. Mă doare sufletul să trebuiască 
să gândesc că te-ai purtat astfel, zău aşa, ce pot să cred? Te 
găsesc singur pe-o saltea cu o femeie ca asta. 


— Nu! N-n-am făcut nimic. Eram. 

— Mâna îi zvâcni din nou spre obraz şi rămase înţepenită 
acolo. 

— Ea a făcut-o! 

— Billy, fata asta nu te-ar fi putut târî aici cu forţa. 

— Sora şefă clătină din cap - înţelegi, aş vrea să pot crede 
altceva - de dragul sărmanei tale mame. 

Mâna lui cobori în josul obrazului, scurmând urme adinei 
şi sângerii. 

— Ea a f-f-făcut-o. 

— Se uită înfrigurat împrejurul său. 

— Şi M-M-McMurphy! El a făcut-o. Şi Harding. Şi c-c- 
ceilalţi! Ei m-au s-s-sâcâit, ş-ş-şi-au bătut joc de mine! 

Acum ochii lui se agaţă de-ai ei. Nu mai lunecă cu privirea 
într-o parte sau alta, ci numai înainte spre chipul ei, ca şi 
când ar fi avut în faţă filamentul incandescent al unei lămpi 
şi nu conturul unui obraz, un vârtej hipnotizant de culori 
gălbui, sinilii şi portocalii. Înghiţi în sec şi aşteptă ca ea să 
zică ceva, dar Sora şefă tăcea; forţa ei abilă, forţa fantastică 
de mecanism îi revenise deplină, analizând situaţia şi 
raportându-i că n-avea altceva de făcut decât să tacă şi s- 
aştepte. 

— Ei m-au s-s-silit! Vă rog frumos, dom şoară Ratched, ei 
m-au - m-au - M-AU. 

Sora şefă îşi întrerupse fascicolul de raze cu care-l 
controla şi capul lui Billy căzu în piept, hohotind uşurat. Ea 
aşeză o mână pe gâtul lui firav şi-i trase capul spre pieptul 
apretat al uniformei, bătându-l duios cu palma pe umăr, „ în 
timp ce îşi rotea alene privirea dispreţuitoare spre 
adunătura noastră. 

— E-n ordine, Billy. E-n ordine. Nimeni n-o să-ţi mai facă 
nici un rău. E-n ordine. O să-i explic eu mamei tale. 
Continuă să ne ardă cu privirea în timp ce-i vorbea. Era 
straniu să-i auzi vocea aceea, domoală, mângâietoare şi 
caldă ca o pernă, ieşind din mijlocul obrazului de porțelan 
dur. 


— E-n ordine, Billy. Vino cu mine. Poţi să mă aştepţi în 
cabinetul doctorului. Nu văd de ce-ar trebui să te chinuim 
punându-te laolaltă cu. Aceşti prieteni a tăi în salonul 
comun. 

Îl conduse în cabinet, mângâindu-i capul plecat şi îngi- 
nând: „Sărman, sărman copilaş”, în timp ce noi ne-am 
retras în tăcere în hol şi ne-am aşezat pe scaunele din 
salonul comun, fără să ne privim unul pe altul ori să ne 
vorbim McMurphy fu ultimul care se-aşeză. 


„Cronicii” de pe cealaltă parte se opriră din foiala lor 
lânceda primprejur şi se-ntoarseră în nişele lor. Eu îl 
priveam pe McMurphy cu coada ochiului, încereând să nu 
mă trădez. Se aşezase în scaunul său din colţ, trăgându-şi 
sufletul o clipă înainte de a păşi în ring pentru runda 
următoare - pentru un lung şir de runde următoare. Lucruj)j 
cu care se lupta nu putea fi biruit o dată pentru totdeauna 
Nu puteai decât să-l învingi la nesfârşit, până ce nu mai 
puteai ieşi în ring şi altul trebuia să-ţi ia locul. 

Se mai dădură nişte telefoane din camera de gardă şi-O 
serie de autorităţi îşi făcură apariţia ca să treacă în revistă 
dovezile incriminatoare. Când veni în cele din urmă şi 
doctorul, toţi aceşti indivizi îi aruncară o privire de parcă el 
ar fi urzit tot complotul, ori măcar l-ar fi încuviinţat şi 
încurajat. Sub ochii lor, el apăru palid şi nesigur. Era clar că 
aflase mare parte din cele petrecute aici, în secţia lui dar 
Sora şefă îi relată încă o dată totul, enumerând fără grabă 
şi desluşit detaliile, ca să le auzim şi noi. Să le auzim de 
astă-dată aşa cum se cuvine, cu gravitate, fără Şuşoteli şi 
chicoteli în timp ce vorbea ea. Doctorul încuvi-mţa din cap 
şi-şi făcea de lucru cu ochelarii, clipind din Pleoapele sale 
umede de era gata s-o Împroaşte şi pe ea. 

Sora şefă încheie prin a-i relata despre Billy şi experinţa 
tragică prin care îl siliserăm noi să treacă pe sărmanul 
băiat. 

— L-am lăsat în cabinetul dumneavoastră. Judeeând după 
starea lui actuală, v-aş sugera să-l consultaţi fără întârziere. 
A trecut printr-o experienţă îngrozitoare. Mă cutremur 
când mă gândesc la consecinţele şi stricăciunile pe care i le 
va fi pricinuit bietului băiat. 

Aşteptă ca doctorul să se cutremure şi el. 

— Cred c-ar trebui să vă duceţi să vedeţi dacă puteţi 
discuta cu el. Are mare nevoie de compasiune. E-ntr-o stare 
jalnică. 

Doctorul dădu din nou din cap şi-o porni spre cabinetul 
său. L-am însoţit cu privirile noastre. 


— Mack, zise Scanlon. Ascultă - sper că nu-ţi închipui că 
vreunul din noi o să-nghită tot rahatul ăsta, ce? 

E de rău, dar noi ştim cine-i vinovat - nu te învinovăţim pe 
tine. 

Şi-n aceeaşi clipă tare-aş fi vrut ca să-mi fi smuls cineva 
limba, când l-am văzut cum se uită la mine. 

EI închise ochii şi se destinse. În aşteptare, aşa mi se 
părea. Harding se sculă şi-o porni spre el şi tocmai îşi 
deschidea gura să-i spună ceva, când ţipetele doctorului 
izbucnind pe coridor ne îngheţară pe toţi cu o spaimă şi o 
bănuială comună. 

— Soră! Răcnea el. Dumnezeule, soră! 

Ea o porni în fugă, urmată de cei trei negri ai ei, în jpsul 
coridorului spre locul de unde încă o mai chema doctorul. 
Dar niciunul din pacienţi nu se sculă. Ştiam că nu mai 
aveam nimic de făcut decât să rămânem pironiţi pe locurile 
noastre şi s-aşteptăm reîntoarcerea ei în salon ca să ne- 
anunţe lucrul acela pe care cu toţii ştiuseră că se putea 
întâmpla. Ea veni drept spre McMurphy. 

— Şi-a tăiat beregata, zise. 

— Aşteptă, sperând că el va spune ceva. McMurphy nici 
nu-şi înălţă; capul. 

— A deschis pupitrul doctorului şi-a găsit nişte 
instrumente cu care şi-a tăiat beregata. Sărmanul, 
nenorocitul, chinuitul ăsta de băiat şi-a luat viaţa. E-acolo, 
acum, în fotoliul doctorului, cu gâtul tăiat. 

Aşteptă din nou, dar el tot nu voia să-şi ridice capul. 

— Mai întâi Charles Cheswâck şi-acum Billy Bibbit! Sper 
că eşti în sfârşit pe deplin satisfăcut. Te joci cu vieţile umane 
mizezi pe vieţile umane, de parcă te-ai crede Dumnezeu! 

Se-ntoarse şi intră în camera de gardă, închizând uşa 
după ea, lăsându-ne cu ţiuitul ascuţit, ucigaş ţi rece al 
tuburilor luminoase de deasupra capului. 

M-ai întâi m-am gândit repede să-l opresc, să-l conving să 
se mulţumească cu ceea ce câştigase şi să-i lase ei ultima 
repriză, dar apoi un alt gând, mai mare, mi-l goni pe primul 


complet din minte. Mi-am dat brusc şi limpede seama că 
nici eu, nici altul din puţinii care mai eram acolo nu-l 
puteam opri. Că nici argumentele lui Harding, nici 
înţeâepciunile colonelului Matterson oii plângerile lui 
Scanlon, nici noi toţi la un loc nu puteam să-i ţinem piept şi 
să-l oprim. 

Nu puteam să-l oprim, pentru că tocmai noi eram aceia 
care-l îmboldeam s-o facă. Nu Sora şefă, ei nevoia noastră îl 
silise să se aburce încet din scaun, împingând braţele 
fotoliului eu mâinile puternice, îi dăduse ghes să se ridice în 
picioare ea una din momâile acelea din filme telecomandate 
de patruzeci de stăpâni. Noi îl făcuserăm să se-agite fără 
odihnă săptămâni de zile, menţinându-i în picioare şi după 
ce muşchii îi cedaseră, silindu-l săp tămâni de zile să 
împartă ocheade, rânjete, să hohotească şi să-şi joace rolul 
de erou chiar şi după ce bună sa dispoziţie se prefăcuse în 
scrum între cei doi electrozi. 

Noi l-am făcut să se scoale şi acum în picioare şi să-şi tragă 
fundul şorţului negru, de parc-ar fi fost nişte pan taloni de 
eowfooy, şi să-şi împingă c-un deget şapca pe eeafă ca pe-o 
pălărie cu boruri mari, cu gesturi domoale mecanice - iar 
când o porni peste podeaua salonului metalul tocurilor sale 
făcea să sară scântei din pardoseală. Numai la sfârşit - când 
el se năpusti prin uşa aceea de sticlă, spre chipul ei care îl 
întâmpină cu o groază bezmetică întipărită peste orice altă 
expresie va fi avut până atunci, ţipând când el îşi repezi 
mina în uniforma ei, sfâştiindu-i-o până la buric, ţipând din 
nou când bănuţii sfâreu-filor ieşiră; la vedere umflându-se 
neîncetat, descoperind sânii ei enormi, mai mari decât şi-i 
închipuise vreodată cineva, calzi şi trandafirii în lumina 
necruțătoare - numai la sfârşit, când oficialii pricepură că 
negrii ei n-aveau de gând să facă nimic decât să caşte gura, 
ei trebuind să se descurce şi fără ajutorul lor, doctorii şi 
supraveghe-toarele şi infirmierele sărind să descleşteze 
degetele acelea mari şi stacojii din carnea albă a 
grumazului ei, unde se lipiseră ca nişte vertebre, trăgându-l 


îndărăt cu o sforţare supraomenească, numai atunci se vădi 
că el ar fi putut să fie şi altceva decât omul lucid, tenace şi 
cu voinţă de fier care doar împlinea o datorie ce se cerea 
împlinită, de-i plăcea ori nu. 

Atunci scoase el un urlet. Căzând într-un târziu pe spate, 
chipul lui ne apăru o clipă răsturnat, înainte de-a fi strivit la 
podea sub grămada uniformelor albe, şi el scoase un țipăt. 

Un țipăt de animal încolţit, năpădit de frică, ură, neputinţă 
şi sfidare, era ţipătul de pe urmă - dac-aţi vânat vreodată 
ratoni ori pume ori râşi - al animalului împuşcat care lunecă 
încet din copac spre colții hămesiţi ai câinilor şi căruia nu-i 
mai pasă de nimic în afară de pielea şi de moartea lui. 

Am mai zăbovit prin secţie vreo două săptămâni să văd ce 
se va mai întâmpla. 'Toate erau în schimbare. Se-felt şi 
Fredrickson şi-au cerut împreună externarea, împotriva 
sfatului medical, şi două zile mai târziu alţi trei „activi” 
plecară şi ei, iar şase se transferară în altă secţie. Se făcură 
o groază de cercetări cu privire la împrejurările acelei 
petreceri din salon şi ale morţii lui Billy, iar doctorul fu 
anunţat că i se va accepta demisia, la care el le răspunse că 
vor trebui să-şi facă treaba până la capăt şi să-l concedieze 
dacă vroiau să scape de el. 

Sora şefă se internă la clinica medicală o săptămână, aşa 
că salonul nostru fu luat în primire de micuța infirmieră 
japoneză de la secţia de sus; asta le prilejui băieţilor mari 
schimbări în politica secţiei. Până când se reîntoarse Sora 
şefă, Harding reuşi chiar să redeschidă odaia de baie, 
instalându-se acolo ca să decarteze el însuşi la douăzeci-şi- 
unu, încercând să imite mugetele de licitator ale lui 
McMurphy cu vocea lui firavă: şi domoală. Tocmai făcea 
cărţile când auzirăm cheia ei poposind în broască., Îi 
ieşirăm cu toţii în întâmpinare în hol, ca să ne interesăm de 
McMurphy. Ea sări îndărăt două trepte când ne văzu 
apropiindu-ne, şi-am crezut un moment c-o s-o rupă la fugă. 
Obrazul ei era vânăt, umflat şi boţit pe-o parte, închizându-i 
complet un ochi, şi-avea în jurul gâtu-lui un bandaj 


voluminos. Şi-o uniformă nouă, albă. Câţiva băieţi nu-şi 
ascunseră un rânjet când o văzură din faţă; în ciuda faptului 
că uniforma era mai mică, mai strâmtă şi mai apretată ca 
uniformele ei de până acuma, ea nu mai putea să ascundă 
că era femeie. 

Surâzând, Harding se apropie de ea şi-o întrebă ce se 
alesese de McMurphy. Ea scoase un carneţel şi-un creion 
din buzunarul uniformei şi scrise: „O să se întoarcă”, pe o 
filă, apoi o arătă celor ce-i ieşiseră înainte. Carneţelul îi 
tremura în mina. 

— Sunteţi sigură? Vru să ştie Harding după ce citi 
însemnarea. 

Auziserăm tot felul de lucruri, că doborâse doi 
supraveghetori negri de la secţia de sus, luându-le cheile şi 
evadând, că fusese retrimis la ferma de muncă silnică - sau 
chiar că infirmiera care preluase acum secţia până la 
repartizarea unui nou medic îi administra un tratament 
special., - - Sunteţi absolut sigură? Repetă Harding. 

Sora şefă îşi scoase din nou carneţelul. Era toată 
împietrită şi mâna ei, mai albă ca oricând, juca necontrolat 
pe carneţel, ca mâna uneia din ţigăncile acelea de pe la 
bâlciuri care-ţi ghiceşte norocul pentru un bănuţ. „Da, 
domnule Harding”, scrise ea. „N-aş face o afirmaţie dacă n- 
aş fi absolut sigură. Se va întoarce.” 

Harding citi bileţelul, apoi îl rupse şi aruncă bucăţelele 
spre ea. Ea tresări şi ridică o mână ca să-şi apere partea 
vătămată a feţei de atingerea hârtiei.; - Cucoană, vrei să ne 
vinzi rahat, zise Harding. 

— Ea se holbă la el şi mâna i se clătină o clipă deasupra 
carneţelului, apoi renunţă, se-ntoarse şi intră în camera de 
gardă, virând înapoi carneţelul şi creionul în buzunarul 
uniformei. 

— Hm, făcu Harding. Conversaţia noastră s-a terminat 
cam abrupt. Dar, la urma urmei, când ţi se spune că vinzi 
rahat, ce fel de replică scrisă mai poţi să dai? 


Ea încercă să introducă din nou ordine în secţie, dar era 
prea greu cu prezenţa lui McMurphy încă mai bocănind pe 
coridoarele noastre, râzând în hohote la şedinţe şi cântând 
în latină. Nu ne mai putea struni cu vechea ei autoritate, în 
orice caz nu scriindu-ne bileţelele acelea. Îşi pierdea 
pacienţii unul după altul. După ce Harding îşi ceru 
externarea şi veni nevasta lui să-l ia cu maşina, iar George 
ceru mutarea într-altă secţie, numai trei mai ră-măseserăm 
din vechiul grup care făcuse parte din acel echipaj de 
pescuit: eu, Martini şi Scanlon. 

Eu încă nu vroiam să plec pentru că-mi părea prea sigură 
de ea; părea că aşteaptă o ultimă repriză, iar eu voiam să 
fiu de faţă în caz că va avea loc. Şi într-una din dimineţii, 
după trecerea a trei săptămâni de la plecarea lui 
McMurphy, ea făcu ultima mişcare. 

Uşa salonului se deschise şi negrii ei împinseră înăuntru 
un pat cu rotile, la picioare eu un grafic al temperaturilor 
pe care scria cu litere mari, negre: MCMURPHY, RANDLE P 
PACIENT POST-OPERATORIU. lar dedesubt, adăugat cu 
cerneală, LOBOTOMIE. 

Împinseră patul în salonul comun şi-l lăsară lângă perete, 
lângă şirul „legumelor”. Noi ne-adunarăm la picioarele 
patului ca să citim graficul, apoi ridicarăm ochii spre 
celălalt capăt, spre căpăţâna cu crestături adinei, sprijinită 
pe pernă, c-un smoc de păr roşcovan căzut peste faţa de-un 
alb lăptos, cu excepţia vânătăilor de sub ochi. 

După un minut de tăcere adâncă, Scanlon se-ntoarse şi 
scuipă pe jos. 

— Bree, ce vrea căţeaua aia bătrână să ne vâre pe gât, fir- 
ar să fie. Asta nuiel. 

— Nu seamănă deloc, întări şi Martini. 

— Cât de tâmpiţi ne crede? 

— Oho, au făcut totuşi treabă destul de bună, zise Martini 
apropâindu-se pe latura patului de căpăţâna şi arătând-o cu 
degetul în timp ce vorbea. Vedeţi. Au imitat şi nasul spart, şi 
cicatricea aia sonată - chiar şi favoriţii lui. 


— Sigur, mugi Scanlon, dar ce naiba! 

Mi-am făcut loc printre ceilalţi bolnavi ca să ajung lângă 
Martini. 

— Sigur că da. Se pricep să facă nasuri sparte şi ei-catrici, 
am spus. Dar nu-i pot imita expresia. Faţa asta e goală. Ca a 
unuia din manechinele alea de prăvălie; nu-i drept, 
Scanlon? 

Scanlon scuipă din nou. 

— Ba bine că nu. Toată chestia asta-i, înţelegeţi, prea fără 
expresie. Oricine poate să vadă. 

— Ia uitaţi-vă aici, zise unul din pacienţi trăgând de pe el 
cearşaful, tatuaje. 

— Sigur, am zis, se pricep şi la tatuaje. Dar braţele, hă? 
Unde-s braţele? Pe alea nu le-au putut face. Braţele lui erau 
mări! 

Toată după-amiaza Scanlon, Martini şi cu mine ne-ara 
bătut joc de ceea ce Scanlon numise imitaţia aia de bâlci 
care zăcea pe patul cu rotile, dar cu trecerea orelor, când 
umflăturile au început să se mai retragă de sub ochi, ara 
văzut că tot mai mulţi băieţi se-apropie de pat ca să se 
holbeze la mutra aceea. Mă uitam cum trec pe lângă el, 
prefăcându-se că se duc la etajera cu reviste ori la robinetul 
cu apă, ca să mai arunce pe furiş o privire. Îi urmăream şi 
încercam să-mi dau seama ce-ar fi făcut el. De-un lucru 
eram sigur: n-ar fi admis că aşa ceva să rămână în salonul 
comun vreme de douăzeci, treizeci de ani, cu numele său 
agăţat mai jos, aşa ca Sora şefă să poată folosi chestia aia 
drept exemplu de ce se poate întâmpla dacă te pui 
împotriva sistemului. De-asta eram sigur. 

Am aşteptat în noaptea aceea până când zgomotele din 
dormitor mi-au spus că toată lumea adormise şi până când 
negrii şi-au terminat rondurile. Apoi mi-am întors capul pe 
pernă, în aşa fel încât să pot zări patul vecin cu-al meu. 
Ascultam respiraţia aceea de ceasuri întregi, de când 
împinseseră patul cu rotile în dormitor şi coborâseră bran- 
carda pe pat, ascultam cum plămânii se poticneau şi se 


opreau, apoi o porneau din nou, nădăjduind în vreme, ce 
ciuleam urechea că se vor împotmoli pe veci - dar până 
atunci nu mă întorsesem să-l privesc. 

În fereastră băteau razele îngheţate ale lunii, revăr-sând 
în dormitor o lumină ca un lapte smântânit. M-am ridicat în 
capul oaselor şi umbra mea căzu peste trupul acela părând 
să-l taie în două, lăsând numai o gaură de întuneric între 
şolduri şi umeri. Umflăturile se retrăseseră destul sub ochi 
şi acum ochii erau deschişi; stăteau pironiţi în lumina plină 
a lunii, căscaţi şi fără de vise, sticloşi de cât stăteau deschişi 
fără să clipească, încât ară tău ca nişte siguranţe arse şi 
acoperite de scrum. M-am, mişcat ca să apuc perna, şi 
atunci ochii aceia se lipiră de mişcarea „mea şi mă urmăriră 
cum mă ridic şi străbat cei câţiva paşi despărțitori între 
paturi. 

Trupul lui mare şi rezistent se zbătu cumplit ca să: 
trăiască. Se luptă vreme îndelungată ca să nu-i fie furată 
viaţa, dând din mâini şi zbătându-se atâta, încât în cele din 
urmă a trebuit să mă culc cât eram de mare peste el şi să-i 
prind picioarele care loveau aerul în menghina picioarelor 
mele, în timp ce-i apăsam perna peste faţă. Am rămas 
culcat peste trupul acela zile nesfârşite, aşa mi se părea. 
Până ce zvârcolirea încetă. Până ce rămase nemişcat o 
vreme, apoi se, mai cutremură o dată şi încremeni din nou. 
Atunci m-am rostogolit de pe el. Am ridicat perna şi-ri 
lumina lunii am văzut că expresia feţei lui nu se schimbase 
câtuşi de puţin, păstrând căutătura aceea goală, de cap. de 
mort, chiar şi cât se sufocase. Mi-am întins degetele mari şi 
i-am coborât ploapele, ţinându-le aşa până au înţepenit. 
Apoi m-am culcat; la loc în patul meu: 

Am zăcut aşa o vreme, ţinându-mi cearşaful peste faţă, 
nădăjduind că făcusem totul în destulă tăcere, dar vocea lui 
Scanlon, care îmi şuieră ceva de pe patul lui, îmi dădu. A- 
nţelege că nu era aşa.,.,. 

— Uşurel, Şefule, zise el. Uşurel. E-n ordine. 


— Taci, am şoptit eu. Dormi la loc., O vreme se aşternu 
liniştea; apoi l-am auzit din nou şuierând, întrebându-mă: 

— S-a isprăvit? l-am răspuns că da. 

— lisuse, făcu el atunci, ea o s-o ştie. Îţi dai seama, nu? 
Sigur, nimeni n-o să poată dovedi mare lucru - oricine ar 
putea să se curețe în starea post-operatorie în care e el, se- 
ntâmplă mereu - dar ea, ea o s-o ştie. 

N-am răspuns nimic. 

— De-aş fi în pielea ta, Şefule, mi-aş lua coada între 
picioare şi-aş întinde-o de-aici. Chiar aşa. Să-ţi spun ce-o să 
facem. Tu şterge-o de-aici şi eu am să zic că l-am văzut 
sculându-se şi bâjbâind primprejur după plecarea ta şi-o să 
te acopăr în felul ăsta. Asta-i cea mai bună idee, nu crezi? 

— Ba da, cât se poate de bună. Să-i rog numai să-mi 
descuie uşa ca să plec. 

— Aş. El ţi-a arătat odată cum s-o faci, dacă ţi-amin-teşti. 
Chiar în prima săptămână. Ţi-aduci aminte? 

Nu i-am răspuns şi nici el nu mai zise nimic, şi iar se făcu 
linişte în dormitor. Am mai rămas întins câteva minute, apoi 
m-am sculat şi-am început să trag hainele pe mine. Când 
am isprăvit cu îmbrăcatul, am întins mâna spre noptiera lui 
McMurphy, i-am luat şapca şi mi-am încercat-o pe cap. Mi- 
era prea mică şi deodată mi-a fost ruşine c-am încercat s-o 
port. Am aruncat-o pe patul lui Scanlon în timp ce ieşeam 
din dormitor. El zise: „Ai grijă, frăţioare”, pe când ieşeam. 

Luna care se opintea să pătrundă prin plasă deasă a odăii 
de baie îmi desluşi silueta masivă, gheboasă a panoului de 
control, reflectându-se pe robinetele de crom şi pe 
ceasurile de sticlă, aşa de rece că aproape auzeam 
clinchetul razelor ca nişte ţurţuri. Am tras adânc aerul în 
piept şi m-am aplecat să apuc panoul de mânere. Mi-am 
adunat picioarele sub mine şi-am auzit scrâşnetul greutăţii 
din faţa mea. M-am opintit din nou şi-am simţit cum se rup 
sârmele şi legăturile din podea. L-am aburcat tre-murând 
pe genunchi, şi-am reuşit cumva să-mi petrec un braţ în 
jurul lui, iar cealaltă mână sub el. Simţeam atingerea rece a 


ţevilor de erom pe grumaz şi pe obraz. M-am întors cu 
spatele spre fereastra cu plasă, apoi m-am răâi-sucit pe 
picioare lăsând că panoul să treacă prin plasă şi geam din 
avântul pe care i-l imprimasem, într-un iureş asurzitor. 
Geamul se pulveriza în lumina lunii, ca o ploaie de stropi 
reci botezând pământul amorţit. Abia recâştigân-du-mi 
suflul, m-am gândit o clipă să mă întorc şi să-i iau cu mine 
pe Scanlon şi pe încă vreo câţiva, dar atunci am auzit 
scârţiitul pantofilor de crep sosind în fugă pe coridor şi mi- 
am sprijinit o mână pe pervazul ferestrei şi m-am aruncat şi 
eu pe urmele panoului în bătaia lunii. 

Am traversat în fugă câmpul în direcţia în, care-mi 
aminteam că fugise şi câinele, înspre şosea. Mi-aduc aminte 
că înghiţeam distanţa cu paşi uriaşi, părând să mă sprijin 
pe-un picior şi-apoi să plutesc prin aer înainte ea pieio-rui: 
celălalt să atingă pământul. Mi se părea că zbor. Liber. 
Ştiam că nimeni nu-şi bate capul să urmărească un bolnav 
fugar, şr Seanlon putea să facă faţă întrebărilor în legătură 
cu cel mort - nici nu era nevoie să gonesc aşa de tare. Dar 
nu m-am oprit. Am fugit kilometri întregi mai înainte de a 
mă opri şi a urca spre buza şoselei. 

Am oprit un camion, condus de un mexican ce-şi ducea 
spre nord oile, şi am scornit o asemenea poveste despre 
mine cum e-aş fi un luptător indian profesionist, şi cum 
mafia încercase să mă închidă într-un balamuc, că el se 
oferi pe dată să-mi dea o jachetă de piele ca să-mi acopăr 
ţoalele verzi şi-mi împrumută şi zece dolari ca să am ce 
mânca până o să ajung în Canada. L-am pus să-şi serie 
adresa înainte s-o pornească mai departe şi i-am promis c-o 
să-i înapoiez banii de îndată ce mă pun pe picioare. 

S-ar putea ca în cele din urmă chiar să mă duc în Canada, 
dar cred că pe drum o să mă opresc pe lângă râul 
Columbia. Vreau să verific prin Portland şi Hood River şi 
Cataracte dacă mai găsesc pe vreunul din băieţii cul-neseuţi 
pe vremuri, care încă nu şi-au băut minţile. Vreau să văd ce- 


au mai făcut de când guvernul a-ncercat să lecumpere 
dreptul de-a mai fi indieni. Am auzit chiar că” 

Mai mulţi din vechiul trib s-au apucat să ridice din nou 
schelăria aceea şubredă de lemn pe tot întinsul digului ăluia 
râe-un milion de dolari, şi că prind acum somoni cu ţepuşa 
drept în deversor. Ce n-aş da s-o văd şi pe-asta! În mare, 
însă, aş vrea doar să mai arunc o privire prin ţinutul din 
jurul cheilor, doar să-mi reîmprospătez puţin memoria cu el. 

Am lipsit de-acasă atâta vreme. 


SFÂRŞIT