Chuck Palahniuk — Sufocare

CHUCK 


ALAHNIUK 


| POLIROM | 
Top lO+ 


Sufocare 


CHUCK PALAHNIUK 


Sufocare 


Traducere din limba engleză de Mihai Chirilov 
Titlu original: Choke - 2001 


e 
e? 
virtual-project.eu 


Editura POLIROM 
- 2016 - 


CHARLES MICHAEL „CHUCK“ PALAHNIUK 
(n. 1962, Pasco, Washington) este considerat unul 
dintre cei mai originali şi mai inventivi scriitori 
americani contemporani. A studiat jurnalismul la 
Universitatea din Oregon şi, după absolvire, în 
1986, s-a stabilit în Portland, unde a schimbat 
diverse slujbe înainte să se dedice scrisului. Deşi 
primele cărţi i-au fost refuzate de editori, care le 
considerau prea riscante din cauza atmosferei lor 
sumbre, după publicarea romanului Fight Club 
(1996) cariera sa literară şi-a schimbat definitiv 
cursul. A scris până în prezent peste douăzeci de 
romane şi cărţi de non-ficțiune, traduse deja în 
numeroase limbi. La Editura Polirom au apărut 
Fight Club (2004, 2012), roman distins cu mai multe 
premii şi ecranizat în 1999, într-o producţie cu 
Edward Norton, Brad Pitt şi Helena Bonham Carter 
în rolurile principale, Jurnal (2006, 2014), Bântuiții 
(2007, 2014), Cântec de leagăn (2007), Monştri 
invizibili (2008), Rant (2009), Supravieţuitor (2009), 
Pygmy (2011), Snuff (2012), Blestemaţi (2012), 
Apocalipsa (2013), Beautiful You (2015) şi 
Inventează ceva (2016). 


Pentru Lump. Pentru totdeauna. 


Capitolul 1 


Dacă vrei să citeşti cartea asta, nu-ţi bate 
capul. 

După câteva pagini, o să-ţi vină s-o iei din loc. 
Aşa că mai bine uită. Pleacă. Şterge-o cât încă mai 
poti. 

Salvează-te. 

Precis e ceva mai de soi la televizor. Sau, dacă 
tot ai atâta timp la dispoziţie, înscrie-te la nişte 
cursuri la seral. Dă la Medicină. Găseşte altceva 
mai bun de făcut cu viaţa ta. Du-te şi mănâncă în 
oraş. Vopseşte-ţi părul. 

Timpul trece şi nu întinereşti. 

Întâi de toate, ce se-ntâmplă aici o să te cam 
oftice. lar pe măsură ce mergi înainte, o să fie şi 
mai rău. 

E povestea idioată a unui băieţel idiot. O 
poveste idioată şi cum nu se poate mai adevărată 
despre cineva pe care nu ţi-ai dori să-l întâlnești 
vreodată. Un ţânc scund, cu o grămăjoară de păr 
blond pieptănat cu cărare într-o parte. Închipuie-ţi 
acest răhăţel de copil zâmbind în pozele vechi de 
şcoală, cu câţiva dinţi lipsă şi cu alţi câţiva crescuţi 
strâmb. Imaginează-ţi-l îmbrăcat într-un pulover cu 
dungi albastre şi galbene, puloverul lui preferat, pe 
care l-a primit de ziua lui. Imaginează-ţi-l aşa mic 
cum e, rozându-şi unghiile boante. Pantofii lui 
favoriţi sunt gumarii de la Keds. Mâncarea favorită 
- nişte chifle de porumb amărâte. 


Imaginează-ţi-l pe puştiul ăsta îngălat gonind 
alături de maică-sa, fără centură de siguranţă, într- 
un autobuz de şcoală furat, după ce tocmai au 
mâncat de cină. Atâta doar că în faţa motelului lor 
se află parcată o maşină a poliţiei, care o face pe 
Mami să accelereze cu peste o sută sau o sută 
douăzeci de kilometri la oră. 

Aceasta este povestea unui prăpădit. A celui 
mai idiot şi mai plângăcios amărât de copil din câţi 
există. 

Un tembel. 

Mami spune: 

— Trebuie să ne grăbim! şi goneşte în susul 
unei străzi înguste, în vreme ce roţile din spate 
patinează pe gheaţă. 

În lumina farurilor, zăpada pare albastră şi e 
măturată din drum spre întunericul pădurii. 

Închipuie-ţi că toate astea se întâmplă din vina 
lui. Tâmpitul naibii. 

Mami opreşte autobuzul nu departe de poalele 
unei stânci, lăsând farurile să lumineze albul 
pietrei, şi spune: 

— Gata, pân’ aici ne-a fost, iar cuvintele 
ţâşnesc învăluite de aburi mari cât plămânii ei. 

Mami trage frâna de mână şi spune: 

— Poţi să ieşi afară, dar lasă-ţi haina în 
autobuz. 

Închipuie-ţi cum pişpirelul ăsta imbecil o lasă 
pe Mami să-l priponească exact în faţa autobuzului. 
Sfrijitul priveşte tâmp în lumina farurilor, în timp ce 
Mami îi scoate puloverul lui favorit peste cap. 
Janghinosul stă ca prostul în zăpadă, pe jumătate 
gol, în timp ce motorul maşinii uruie, ecoul 
zgomotului se pierde îndărătul stâncii, iar Mami 


dispare undeva în spatele lui, în noaptea îngheţată. 
Farurile îl orbesc, iar zgomotul motorului acoperă 
foşnetul copacilor bătuţi de vânt. Aerul e prea rece 
ca să respiri normal, aşa că mucosul încearcă să 
ţină pasul trăgând în piept de două ori mai repede. 

Rămâne locului. Fără să facă nimic. 

De undeva din spatele lui, Mami spune: 

— Acuma, orice-ai face, nu te întoarce. 

lar Mami îi povesteşte despre o fată frumoasă 
din Grecia antică, fiică de olar. 

Ca de fiecare dată când ea iese din pârnaie şi 
vine să-l revendice, băiatul şi cu Mami nu rămân 
mai mult de-o noapte în acelaşi motel. Mănâncă 
doar de la fast food şi merg cu maşina cât e ziua de 
lungă. Azi la prânz, băiatul a tăbărât asupra chiflei 
de porumb, care încă frigea, şi s-a lăcomit s-o 
înghită pe toată, dar s-a înecat şi n-a mai putut să 
respire sau să vorbească până când Mami nu s-a 
ridicat de la masă, sărindu-i în ajutor. 

Două mâini l-au încolăcit pe la spate, l-au săltat 
deasupra solului, iar Mami i-a şoptit în ureche: 

— Respiră! Fir-ar a dracu’, respiră! 

După care copilul a început să plângă, iar toţi 
cei din restaurant s-au bulucit în jurul lui. 

În acel moment părea că întregii lumi îi pasă de 
ce i s-a întâmplat. Toţi îl îmbrăţişau şi-l mângâiau 
pe cap. Toată lumea îl întreba cum se simte. 

Părea că acel moment va dura o veşnicie. Că 
trebuia să-ţi rişti viaţa ca să fii iubit. Trebuia să 
frizezi moartea pentru a fi în cele din urmă salvat. 

— Aşa. Gata, zise Mami, ştergându-l la gură. 
Te-am readus la viaţă. 

În secunda următoare, o chelneriţă l-a 
recunoscut ca fiind băiatul din fotografia de pe o 


cutie mai veche de lapte şi Mami l-a luat iarăşi pe 
pricăjit de-o aripă şi s-a urcat la volan, gonind cu o 
sută douăzeci de kilometri pe oră înapoi la motel. 

Pe drumul de întoarcere, s-au abătut de pe 
autostradă pentru a cumpăra un spray cu vopsea 
neagră. 

lar după toată tevatura, iată-i poposiţi în miez 
de noapte în plină pustietate. 

Întors cu spatele, ţâncul ăsta debil aude cum 
Mami agită spray-ul cu vopsea şi cum bila din 
interior loveşte pereţii tubului, iar Mami continuă 
povestea grecoaicei care s-a îndrăgostit de un 
tânăr. 

— Numai că tânărul era din altă ţară şi trebuia 
să se întoarcă, spune Mami. 

Se aude un fâsâit şi puştiul simte miros de 
vopsea. Motorul autobuzului  bolboroseşte, se 
poticneşte, după care se apucă să zbârnâie mai 
repede şi mai bubuitor, iar maşina începe să se 
clatine de pe un cauciuc pe altul. 

Aşadar, spune Mami, în ultima noapte pe care 
grecoaica şi iubitul ei au petrecut-o împreună, fata 
a adus o lampă şi a aranjat-o în aşa fel încât să 
proiecteze umbra lui pe perete. 

Fâsâitul spray-ului se aude cu intermitente. 
Mai întâi un fâsâit scurt, apoi unul mai lung. 

lar Mami povesteşte cum fata a desenat 
conturul umbrei iubitului ei pentru a-şi aduce 
aminte cum arăta, pentru a păstra imaginea exactă 
a ultimei nopţi pe care au petrecut-o împreună. 

Plângăciosul nostru mic se zgâiește în 
continuare la lumina farurilor. Ochii i se umezesc, 
iar când îi închide, o lumină roşie se străvede prin 
pleoape, prin toată fiinţa lui. 


lar Mami povesteşte cum, în ziua următoare, 
iubitul fetei plecase, dar umbra lui rămăsese încă 
acolo. 

Preţ de-o secundă, copilul se întoarce să tragă 
cu ochiul la Mami, care trasează pe suprafaţa 
stâncii conturul umbrei lui idioate. Atâta doar că de 
la distanţa la care se află, umbra lui de pe perete e 
mai înaltă chiar şi decât maică-sa. Braţele lui firave 
îi par uriaşe. Cioturile de picioare se lungesc. 
Umerii piperniciţi se lăţesc. 

lar Mami îi spune: 

— Nu te uita. Un muşchi dacă mişti, îmi strici 
bunătate de operă. 

Iar zăbăucul întoarce privirea la loc şi fixează 
farurile maşinii. 

Tubul de spray şuieră, iar Mami zice că 
înaintea grecilor arta nu exista. Aşa a luat naştere 
pictura. Tot Mami povesteşte cum tatăl fetei a 
folosit conturul de pe zid pentru a modela o 
versiune în lut a tânărului şi aşa a luat naştere 
sculptura. 

Acum, serios vorbind: 

— Arta nu izvorăşte niciodată din fericire, îi 
zise Mami. 

Aici s-au născut simbolurile. 

Puştiul dârdâie de frig, dar încearcă să stea 
neclintit, iar Mami continuă să lucreze, pretinzând 
că, odată şi-odată, acea umbră îi va învăţa pe 
oameni tot ceea ce ea îl învaţă pe el acum. Cândva, 
acea umbră va fi aidoma unui doctor care salvează 
oameni, readucându-le fericirea în casă. Sau poate 
ceva mai bun decât fericirea: pacea. 

Vor venera umbra asta. 

Cândva. 


Iar toate astea se întâmplau după ce iepuraşul 
de Paşti se dovedise a fi o ţeapă. La fel şi Moş 
Crăciun, zâna cea bună, Sfântul Cristofor, fizica 
newtoniană şi modelul atomului lui Bohr. Cu toate 
astea, imbecilul ăsta mic încă se mai încredea în 
Mami. 

Odată şi-odată, când va creşte mare, îi spune 
Mami umbrei, băiatul meu se va întoarce în acest 
loc şi va vedea silueta lui suprapunându-se perfect 
peste conturul desenat de ea în noaptea asta. 

Braţele goale ale copilului sunt străbătute de 
un frison. 

lar Mami spune: 

— Da’ stăpânește-te naibii odată! Înţepeneşte 
locului, că-mi strici toată munca! 

Iar copilul încerca să simtă puţină căldură, dar, 
oricât de intens îl luminau, farurile nu-l încălzeau 
deloc. 

— Trebuie să trag un contur mai ferm, zise 
Mami. Dacă tremuri, o să-mi iasă neclar. 

Abia peste câţiva ani, când acest găgăuţă a 
absolvit colegiul şi s-a dat peste cap să intre la 
Facultatea de Medicină a Universităţii Southern 
California - mai exact, pe când avea douăzeci şi 
patru de ani, era în anul doi, maică-sii i se pusese 
diagnosticul, iar el fusese numit tutorele ei -, 
aşadar, abia peste câţiva ani buni, tăntălăul şi-a dat 
seama că în viaţă n-ajunge să fii puternic, bogat şi 
deştept. 

Acum urechile ţâncului sunt bocnă de frig. Se 
simte ametit şi intră în hiperventilaţie. Pe pieptu-i 
golaş, pielea i s-a făcut de găină. Sfârcurile i s-au 
întărit de la frig şi arată ca nişte coşuri roşii, 


ascuţite, iar micul avorton îşi spune în gând: Zâu 
dacă nu merit asta. 

lar Mami spune: 

— Încearcă măcar să stai drept. 

Puştiul îşi trage umerii mai în spate şi-şi 
imaginează că farurile sunt un pluton de execuţie. 
Merită să facă pneumonie. Merită să facă 
tuberculoză. 

Vezi şi: hipotermie. 

Vezi şi: febră tifoidă. 

lar Mami spune: 

— După noaptea asta, o să scapi de cicălelile 
mele. 

Motorul se învârte în gol, scuipând o tornadă 
densă de fum albastru. 

lar Mami spune: 

— Aşa că stai nemişcat, altfel te pocnesc. 

Şi zău dacă dobitocul ăsta mic nu merita o 
scatoalcă. De fapt, merita tot ce i s-a întâmplat. 
Pentru că s-a amăgit să creadă că viitorul îi va 
aduce numai lucruri bune. Cu condiţia să munceşti 
din greu. Să înveţi din greu. Să alergi din greu. Şi- 
atunci toate îţi vor merge strună, iar viaţa ta va 
avea un sens. 

Vântul bate în rafale şi suflă fulgii uscați de 
zăpadă din copaci direct în urechile şi obrajii lui. Şi 
mai multă zăpadă i se topeşte între şireturile de la 
încălțări. 

— O să vezi, spune Mami. Merită să suferi un 
pic pentru asta. 

O să o poată povesti propriului său fiu. Cândva. 

Fata aia, îi spune Mami, nu şi-a mai văzut 
niciodată iubitul. 


Iar puştiul e îndeajuns de cretin să creadă că o 
pictură, o sculptură sau o poveste ar putea înlocui 
în vreun fel persoana iubită. 

lar Mami spune: 

— De-acum înainte te aşteaptă numai lucruri 
bune. 

Sună exagerat, totuşi ăsta-i țâncul idiot, leneş 
şi ridicol care tocmai ce-a îndurat frigul în picioare, 
zgâindu-se la întinderea îngheţată şi la farurile 
aprinse, ferm convins că-l aşteaptă un viitor 
luminos. Închipuie-ţi pe cineva îndeajuns de cretin 
încât să nu-şi dea seama că speranţa este doar o 
etapă, una pe care o s-o laşi repede în urmă. Pe 
cineva care a crezut că poate face ceva, orice, care 
să dureze o veşnicie. 

E de căcat până şi să-ţi aduci aminte de toate 
astea. E o minune că omul ăsta a trăit atât de mult. 

Aşa că, încă o dată, dacă vrei să citeşti cartea 
asta, mai bine las-o baltă. 

Nu e vorba despre unul care să dea pe-afară de 
curaj, bunătate sau pasiune. Nu e genul de om de 
care să te îndrăgosteşti. 

Şi, ca să nu zici că nu ţi-am spus, află că, de 
fapt, ceea ce citeşti este povestea completă şi 
nemiloasă a unei dependențe. De regulă, când 
urmezi cele douăşpe etape ale unui program de 
recuperare, la a patra începi să-ţi faci inventarul 
propriei tale vieţi. Fiecare moment naşpa, fiecare 
tâmpenie din viaţa ta trebuie consemnate într-un 
caiet. Un inventar complet al delictelor tale. Astfel, 
toate păcatele îţi sunt la îndemână. Nu-ţi rămâne 
apoi decât să îndrepţi situaţia. Iar asta e valabil atât 
pentru alcoolici, drogaţi, bulimici, cât şi pentru 
obsedaţii sexual. 


În felul ăsta, te poţi întoarce în timp după 
bunul tău plac pentru a rememora momentele 
nasoale ale vieţii tale. 

Pentru că e de presupus că ăia care-şi uită 
trecutul sunt condamnaţi să-l repete. 

Aşa că, la drept vorbind, cartea asta nu te 
priveşte. 

Copilaşul ăla idiot, noaptea aia rece, toate 
astea ţin mai degrabă de rahaturile la care te 
gândeşti când faci sex ca să nu termini. Dacă eşti 
tip. 

Pricăjitului ăsta mic Mami i-a spus: 

— Mai ţine-te un pic, mai rabdă puţin şi totul o 
să fie bine. 

Aş. 

Şi tot Mami i-a mai spus: 

— Cândva o să-ţi dai seama că a meritat 
efortul. Promit. 

lar acest bătut în cap, acest copil cretin şi 
imbecil a stat acolo până acum, tremurând de frig, 
pe jumătate gol, în bătaia ninsorii, crezând cu 
naivitate că i-ar putea cineva promite un lucru atât 
de imposibil. 

Aşa că, dacă ai impresia că lectura asta o să te 
salveze... 

Dacă ai cumva impresia că te mai poate salva 
ceva... 

Consideră, te rog, că ăsta e ultimul 
avertisment. 


Capitolul 2 


Când ajung la biserică, e întuneric şi începe să 
plouă, iar Nico aşteaptă pe cineva care să-i descuie 
uşa, dârdâind de frig. 

— "Ţine un pic asta pentru mine, îmi spune şi-mi 
întinde un ghemotoc de mătase. Doar pentru câteva 
ore, zice ea. N-am nici un buzunar. 

E îmbrăcată într-o jachetă portocalie din 
imitație de piele întoarsă, cu guler de blană de-un 
portocaliu electric. Poalele rochiei înflorate îi atârnă 
pe dinafară. Nu poartă chiloţi. Urcă scările către 
uşa bisericii, păşind precaută şi oarecum pieziş pe 
tocurile-i înalte, negre. 

Chestia pe care mi-o dă e caldă şi umedă. 

Sunt chiloţii ei. Şi-mi zâmbeşte. 

În spatele uşilor de sticlă, o femeie spală pe 
jos. Nico ciocăne în geam, după care arată spre 
ceasul pe care îl poartă la mână. Femeia lasă mopul 
lângă uşa de la intrare şi scoate un şirag de chei din 
buzunarul halatului. În timp ce descuie, zbiară prin 
uşa de sticlă: 

— În seara asta ai voştri sunt în sala 234. Sala 
de educaţie religioasă. 

Parcarea geme deja de lume. Oamenii urcă 
treptele şi se salută unii pe alţii, în timp ce eu îndes 
chiloţii lui Nico în buzunar. În spatele meu, alţi 
câţiva se grăbesc să urce ultimele trepte pentru a 
prinde uşa încă deschisă. Credeţi sau nu, sunt 
numai feţe cunoscute. 

Oamenii ăştia sunt aproape nişte mituri. De ani 
de zile auzi vorbindu-se despre ei. 

În anii '50, o companie de aspiratoare şi-a 
îmbunătăţit designul. A adăugat o elice, o lamă 
ascuţită montată la câţiva centimetri mai sus în 
interiorul furtunului. Curentul de aer urma să 


rotească lama, iar lama ar fi retezat orice scamă, fir 
de aţă sau păr de câine care ar fi putut bloca 
aparatul. 

Mă rog, asta se dorea. 

Urmarea a fost că mulţi bărbaţi au dat buluc la 
Urgenţe, cu pulele ciopârţite. 

Mă rog, aşa se povesteşte. 

Ai auzit-o pe-aia cu petrecerea surpriză 
aranjată pentru o casnică drăguță, când toţi 
prietenii ei şi familia s-ar fi ascuns, cică, într-o 
cameră, iar când au năvălit peste ea ca să-i ureze 
„La mulţi ani“, ar fi găsit-o întinsă pe canapea, în 
timp ce câinele casei îi lingea untul de arahide 
dintre picioare?... 

Ei bine, individa aia chiar există. 

Sau pe aia cu tipa care o sugea la şoferi, până 
când unul dintre ei a pierdut controlul volanului şi 
s-a izbit atât de tare de-un parapet, încât gagica i-a 
muşcat-o în două; îi ştiu - şi pe ea, şi pe el. 

Bărbaţi, femei, cu toţii se-adună aici. 

Indivizii ăştia sunt motivul pentru care fiecare 
salon de urgenţe este echipat cu o freză cu diamant. 
Să dea gaură în fundul gros al sticlelor de şampanie 
sau de apă minerală. Să le depresurizeze. Să poată 
fi scoase. 

Ăştia sunt indivizii care vin în miez de noapte şi 
pretind c-au alunecat şi-au căzut drept în dovlecei, 
becuri, păpuşi Barbie, bile de biliard, şoricei de 
casă. 

Vezi şi: un tac. 

Vezi şi: un hamster de pluş. 

Au alunecat la duş şi au căzut fix în sticla 
unsuroasă de şampon. Au fost atacați de unul sau 
mai mulţi necunoscuţi şi sodomizaţi cu lumânări, 


bâte de baseball, ouă fierte, lanterne sau 
şurubelniţe, care acum se cer extrase. Tot aici sunt 
şi cei rămaşi înfipţi în orificiul de absorbţie a apei 
din jacuzzi. 

La jumătatea coridorului care duce spre sala 
234, Nico mă lipeşte de perete. Aşteaptă ca lumea 
să ne depăşească şi-mi spune: 

— Ştiu eu un loc. 

Toţi ceilalţi merg în sala pastel unde se face de 
obicei educaţie religioasă şi Nico se uită zâmbind 
după ei. Îşi roteşte un deget în apropierea urechii, 
semnul universal pentru nebuni, şi-mi spune: 

— Nişte fraieri. 

Mă trage în cealaltă direcţie, înspre un semn 
care zice „Femei“. 

Printre cei din sala 234 se află pretinsul 
funcţionar al departamentului zonal de sănătate, 
care întreabă fătuci de paisprezece ani cum arată 
organele lor genitale. 

Tot aici e şi majoreta căreia i s-a făcut o 
spălătură stomacală şi i s-a găsit un kil de spermă. 
Una pe nume LouAnn. 

Tipul din sala de cinema care-şi bagă pula prin 
fundul unei pungi de popcorn, unul Steve, stă la o 
masă pătată de vopsea, cu fundul lui jalnic înghesuit 
într-un scăunel de plastic pentru copii. 

Toţi oamenii ăştia pe care eşti tentat să-i iei la 
mişto. Aşa, pişă-te pe tine de râs. 

Cu toţii sunt maniaci sexuali. 

Toţi oamenii ăştia despre care credeai că nu-s 
decât nişte legende urbane, ei bine, află că există cu 
adevărat. Cu nume şi tot tacâmul. Cu slujbe şi 
familii. Cu doctorate şi antecedente penale. 


În toaleta pentru femei, Nico mă lipeşte de 
gresia rece şi se crăcănează deasupra mea, 
descheindu-mă la pantaloni. Cu cealaltă mână mă ia 
pe după gât şi se lipeşte de faţa mea. În timp ce 
limbile noastre se duelează, îmi umezeşte vârful 
pulii cu degetul mare. Îmi dă blugii jos până la 
genunchi. Cu ochii închişi şi capul dat un pic pe 
spate, îşi ridică poalele rochiei ca şi cum ar face o 
plecăciune. Îşi împinge pubisul într-al meu şi-mi 
şopteşte ceva în ceafă. 

Cât încă mai pot, îi zic: 

— Doamne, cât eşti de frumoasă. 

Iar Nico se trage îndărăt ca să mă privească în 
ochi şi-mi spune: 

— Asta ce vrea să-nsemne? 

Iar eu spun: 

— Nu ştiu. 

Spun: 

— Dacă stau să mă gândesc bine, nimic. 

Spun: 

— Nu contează. 

Gresia miroase a dezinfectant şi-mi zgârie 
fundul ca un glaspapir. Gurile de aerisire din pereţi 
sunt înfundate cu praf şi mizerie. Din cutiile alea 
ruginite de metal în care se aruncă şerveţelele 
folosite vine un miros de sânge. 

— Formele tale de externare, îi spun şi pocnesc 
din degete. Le-ai adus? 

Nico se ridică un pic şi se lasă, se mai ridică o 
dată şi se cuibăreşte bine. Cu capul încă dat pe 
spate şi cu ochii încă închişi, îşi vâră mâna în 
decolteul rochiei, scoate la iveală o bucată 
împăturită de hârtie albastră şi mi-o depune pe 
piept. 


Îi spun: 

— Bun aşa, şi-mi scot pixul din buzunarul de la 
piept. 

Nico se ridică din ce în ce mai sus şi se lasă cu 
putere. Se leagănă aţâţător înainte şi înapoi. Cu 
mâinile pe coapse, se saltă şi se aruncă la loc în 
pulă. 

— Acum întoarce-te, Nico, îi spun. Aşa, roteşte- 
te. 

Îşi întredeschide ochii şi se uită la mine de sus, 
iar eu răsucesc pixul ca şi cum aş amesteca într-o 
ceaşcă de cafea cu el. Zgrunţurii de pe perete mă 
zgârie prin haine şi îmi lasă urme pe spate. 

— Roteşte-te, îi spun. Bagă mare, fato. 

Iar Nico închide ochii şi-şi ridică poalele rochiei 
în jurul taliei. Se aşază confortabil pe coapsele mele 
şi-şi încolăceşte un picior pe după mine. Şi-l 
încolăceşte şi pe celălalt şi se apleacă-n faţă. 

— Bine-aşa, zic şi despăturesc hârtia albastră. 

O întind pe spatele ei curbat şi-mi depun 
semnătura în josul foii, în dreptul locului lăsat liber 
pentru susținător. Prin materialul rochiei se simte 
elasticul bretelei groase de la sutien, închis cu cinci 
sau şase copci de sârmă. I se simt coastele sub un 
strat gros de muşchi. 

Chiar în clipa asta, în sala 234 se află iubita 
vărului celui mai bun prieten al tău, fata care 
aproape c-a dat colţul izbindu-se de schimbătorul de 
viteze al unui Ford Pinto după ce a înghiţit 
cantaridă. O cheamă Mandy. 

Mai e şi tipul care s-a furişat într-o clinică, 
îmbrăcat în halat alb, şi a început să facă pe 
ginecologul. 


Şi tipul care stă întotdeauna întins pe pat în 
camera lui de motel, gol puşcă, dezvelit şi cu erecţie 
matinală, prefăcându-se că doarme atunci când 
camerista intră să facă curat. 

Toţi acei prieteni care sunt prieteni cu alţi 
prieteni ai prietenilor unor prieteni... toţi se strâng 
aici. 

Bărbatul mutilat de maşina automată de muls, 
unul Howard. 

Femeia spânzurată de bara de susţinere a 
perdelei de la duş, pe jumătate moartă prin asfixiere 
autoerotică - o cheamă Paula şi e nimfomană. 

Bună, Paula. 

Aduceţi-i la mine pe cei care pipăie femei la 
metrou. Pe exhibiţioniştii care nu poartă nimic pe 
sub haina de ploaie. 

Pe bărbaţii care montează minicamere video pe 
marginea interioară a closetelor din toaletele 
pentru femei. 

Pe tipul care unge cu spermă partea răsfrântă 
a plicurilor de lângă automatele de numărat banii. 

Pe toți voyeuriştii. Nimfomanele. Bătrânii 
libidinoşi. Pe cei care te pândesc la toaletă. Pe cei 
cărora le place să-şi bage pumnul în curul altora. 

Bau-baul de care maică-ta ţi-a spus să te 
păzeşti. Toate poveştile alea terifiante cu iz de 
avertisment. 

Cu toţii ne aflăm aici. Şi n-o ducem foarte bine. 

Aici se parcurg cele douăsprezece etape ale 
terapiei pentru dependenţă sexuală. Comportament 
sexual compulsiv. În fiecare noapte din săptămână 
se întâlnesc în camera din spate a mai ştiu eu cărei 
biserici. În sala de conferinţe a mai ştiu eu cărui 


centru comunitar. În fiecare noapte, în fiecare oraş. 
Există chiar şi întâlniri virtuale pe Internet. 

Pe cel mai bun prieten al meu, Denny, l-am 
cunoscut la o reuniune pentru dependenţi sexual. 
Denny ajunsese în stadiul în care trebuia să se 
masturbeze de cincisprezece ori pe zi ca să-şi 
amortizeze nevoia. Abia dacă mai putea să-şi 
strângă degetele într-un pumn şi, în plus, era 
îngrijorat de efectul pe care tot acel lubrifiant l-ar fi 
putut avea în timp. 

Se gândise chiar să treacă pe nu ştiu ce altă 
loţiune, dar toate chestiile menite să-ţi catifeleze 
pielea s-au dovedit a fi contraproductive. 

Denny şi toţi aceşti bărbaţi şi femei despre 
care crezi că sunt fie groaznici, fie ciudaţi, fie 
jalnici, vin aici ca să-şi verse oful. Aici ne simţim cu 
toţii în elementul nostru şi n-avem nimic de ascuns. 

Aici sunt prostituate şi infractori închişi pentru 
delicte sexuale, eliberaţi din închisoare pentru trei 
ore, cât ţine terapia, cot la cot cu femei care se 
dedau la orgii sau bărbaţi care dau muie în librării 
erotice. Aici târfa face casă bună cu clientul. 
Agresorul cu victima. 

Nico îşi ridică fundul ei mare şi alb aproape de 
vârful pulii mele şi se năpusteşte la loc în ea. Sus şi- 
apoi jos. Cu toată forţa de care e-n stare. Pistonează 
în sus şi-n jos. Tot împingându-se în coapsele mele, 
muşchii de la braţe i se întăresc din ce în ce mai 
mult. Sub presiunea mâinilor ei, coapsele îmi 
amorţesc şi se albesc. 

— Acum, că ne cunoaştem, îi spun, ce zici, 
Nico? Mă placi? 

Ea se întoarce şi mă priveşte peste umăr: 


— Când o să fii medic, o să poţi să-mi prescrii 
reţete pentru orice, nu-i aşa? 

Asta dacă mă mai întorc vreodată la facultate. 
Dacă vrei să ţi-o pui cu cineva, să nu subestimezi 
niciodată avantajul de-a avea o diplomă în medicină. 
Mă ancorez cu mâinile sub coapsele ei moi, ca să-i 
fie mai uşor când se ridică, iar ea îşi îmbârligă 
degetele moi de-ale mele. 

— Prietenele mele au pus pariu pe bani că eşti 
deja însurat. 

Îi ţin fundul alb şi catifelat în palme. 

— Pe cât? zic. 

Îi spun că prietenele ei s-ar putea să aibă 
dreptate. 

Adevărul e că fiecare băiat crescut de o mamă 
singură e ca şi însurat. Nu ştiu cum se face, dar se 
pare că, până să dea maică-ta colţul, toate celelalte 
femei din viaţa ta nu-ţi pot fi decât amante. 

În versiunea modernă a complexului lui Oedip, 
mama e cea care-l omoară pe tată şi fuge cu fiul. 

Şi n-ai cum să divorţezi de maică-ta. 

Sau s-o omori. 

Iar Nico spune: 

— Ce vrei să zici cu toate celelalte femei? 
Doamne, de câte femei vorbim? 

Spune: 

— Bine c-am folosit prezervativ. 

Pentru o listă completă a partenerelor mele, ar 
trebui să mă întorc la etapa cu numărul patru. 
Agenda  rechizitoriului meu moral. Povestea 
completă şi nemiloasă a dependenţei mele. 

Asta dacă mă-ntorc vreodată să termin etapa 
aia nenorocită. 


Pentru toţi acei oameni din sala 234, terapia în 
douăşpe etape din cadrul întâlnirilor dintre 
dependenţii de sex e o cale importantă de a înţelege 
şi a se lecui de... mă rog, te-ai prins. 

Pentru mine e un excelent seminar de sfaturi 
practice. Ponturi. Tehnici. Strategii de futaiuri la 
care nici n-ai visat. Contacte personale. Când îşi 
spun poveştile, dependenţii ăştia sunt o mină de 
aur. Şi mai sunt şi gagicile alea eliberate din 
închisoare pentru trei ore, cât ţine terapia. 

Inclusiv Nico. 

Miercuri seara e Nico. Vineri seara e Tanya. 
Duminica e Leeza. Leeza transpiră galben şi pute a 
nicotină. Abia dacă apuci s-o cuprinzi cu mâinile pe 
după mijloc, că şi-ncepe să i se zguduie abdomenul 
de la tuse. Tanya iese întotdeauna la interval cu o 
jucărie erotică de cauciuc, de regulă un dildo sau un 
şirag de bile de latex. E, într-un fel, echivalentul 
sexual al premiului pe care-l găseşti în cutiile cu 
cereale. 

În ceea ce mă priveşte, vechea regulă care 
spune că un lucru frumos este o încântare perpetuă 
nu se aplică. Din experienţă, pot spune că un lucru 
frumos, chiar şi cel mai frumos dintre ele, eo 
bucurie şi o încântare numai pentru trei ore. Punct. 
După aceea o să vrea să-ţi spună tot despre 
traumele ei din copilărie. Atunci când ţi-o pui cu 
tipele astea eliberate temporar din închisoare, 
chestia mişto e că te uiţi la ceas şi ştii că peste o oră 
şi jumătate gagica e înapoi după gratii. 

E ca povestea Cenuşăresei, atâta doar că la 
miezul nopţii ea devine iar deţinută. 

Acum, nu că nu le-aş iubi pe toate aceste femei. 
Le iubesc la fel de mult pe cât iubeşti un poster 


dintr-o revistă, o casetă cu futaiuri, un website 
porno, şi te asigur că pentru un dependent sexual e 
mai mult decât suficient. Nu că Nico m-ar iubi mai 
mult, să ne-nţelegem. 

Aici nu vorbim atât despre o idilă, cât despre o 
ocazie. Câtă vreme pui laolaltă douăzeci de 
dependenţi sexual în jurul unei mese, te poţi aştepta 
la orice. 

În plus, manualele de vindecare a dependenţei 
sexuale care se vând aici conţin toate poziţiile în 
care ţi-ai dorit s-o pui, dar n-ai ştiut exact cum. 
Sigur că aceste cărţi ar trebui să te ajute să-ţi dai 
seama că eşti obsedat după sex. Felul în care pun 
ele problema e asemănător cu acea listă gen „dacă 
practici vreuna dintre chestiile astea, tot ce-i posibil 
să fii alcoolic“. Câteva indicii ajutătoare: 

Îţi tai căptuşeala slipului ca să ţi se întrevadă 
organele genitale? 

Îţi laşi fermoarul sau bluza deschise şi te 
prefaci că vorbeşti la telefon într-o cabină de sticlă, 
aşezat în aşa fel încât să vadă tot chiorul că nu porţi 
lenjerie intimă? 

leşi la alergat fără sutien sau suspensor, 
sperând să agăţi pe cineva? 

Răspunsul meu la toate acestea e Ei bine, acum 
da. 

În plus, aici nu tu eşti vinovat pentru 
perversiunile tale. Comportamentul sexual 
compulsiv nu e întotdeauna dat de faptul că vrei să- 
ţi sugă cineva pula. E o boală. E o dependenţă fizică 
încă  nemenţionată în Manualul Statistic de 
Diagnostice, așteptând cuminte ca cineva să-i dea 
un număr de înmatriculare, iar tratamentul ei să fie 
inclus în asigurarea medicală. 


Se spune că nici măcar Bill Wilson, fondatorul 
Alcoolicilor Anonimi, n-a putut lupta cu dependenţa 
lui sexuală şi şi-a petrecut restul vieţii înşelându-şi 
nevasta şi căinându-se pentru asta. 

Se spune că  dependenţii sexual devin 
dependenţi de alchimia corporală creată de sexul 
practicat în mod constant. Orgasmele hrănesc 
corpul cu endorfine care alină durerea şi te 
liniştesc.  Dependenţii sexual sunt de fapt 
dependenţi de endorfine, nu de sex. Dependenţii 
sexual au un nivel scăzut de oxizi monoaminici. 
Dependenţii sexual sunt de fapt în limbă după 
feniletilaminele care se activează la pericol, extaz, 
risc şi frică. 

Pentru un obsedat sexual, ţâţele, pula, 
clitorisul, limba sau gaura curului sunt tot atâtea 
doze de heroină, întotdeauna disponibile şi gata să 
fie folosite. Nico şi cu mine ne iubim la fel de mult 
cât îşi iubeşte un drogat doza. 

Nico apasă cu putere, ghidându-mi scula prin 
măruntaiele ei cu două degete umede. 

Spun: 

— Dacă intră femeia de serviciu? 

Iar Nico mă face din şolduri şi-mi zice: 

— O, da! Ce s-ar mai încinge atmosfera! 

Cât despre mine, nu mă gândesc decât la 
amprenta strălucitoare a curului pe care o s-o las pe 
faianţă. În faţa mea, un şir de chiuvete. Neoanele 
pâlpâie, iar ţevile cromate de sub fiecare chiuvetă 
reflectă gâtul lui Nico, lung ca un tub drept, cu 
capul dat pe spate, ochii închişi şi respiraţia 
îndreptată înspre tavan. Sânii ei uriaşi, acoperiţi cu 
imprimeuri florale. Limba ei atârnând printr-un colţ 
al gurii. Juisează în draci fata asta. 


Ca să nu-mi dau drumul, o întreb: 

— Ce le-ai spus amicilor tăi despre noi doi? 

Mă gândesc la o replică la fel de potrivită cu 
care să continuu, dar zău dacă mai contează. Aici 
poţi aborda orice subiect. Clisme, orgii, zoofilie - 
oricât ai fi de obscen, nu mai şochezi pe nimeni. 

În sala 234 fiecare îşi împărtăşeşte povestea în 
auzul celuilalt. Fiecăruia îi vine rândul. În prima 
parte a întâlnirii se dă raportul. 

După aceea se trece la lecturi, la rugăciuni, se 
disecă tema serii. Fiecare parcurge una dintre cele 
douăsprezece etape ale programului. Primul pas e 
să recunoşti că eşti neajutorat. Eşti dependent şi 
chestia asta te depăşeşte. Primul pas e să-ţi spui 
povestea, cu toate nasoalele ei. Cu cele mai infecte 
momente din viaţa ta. 

Problema cu sexul se tratează la fel ca oricare 
alta. Eşti mereu în recuperare. Cazi mereu în 
acelaşi păcat. Eşti mereu pe scenă. Înainte să 
găseşti o cauză mai bună pentru care să lupţi, îţi pui 
în cap să lupti împotriva uneia. Toţi oamenii ăştia 
care pretind că vor o viaţă lipsită de obsesii 
sexuale... lăsaţi-o baltă, copii! La urma urmei, există 
ceva mai bun ca sexul? 

E la mintea cocoşului că până şi cea mai 
amărâtă felaţie e mai bună decât să miroşi cel mai 
parfumat trandafir, să zicem... sau să asişti la cel 
mai spectaculos răsărit de soare. Sau să auzi râsete 
de copii. 

Cred că nu există poezie mai minunată decât 
orgasmul care face să-ţi clocotească vinele, să ţi se 
cutremure bucile şi să gemi de plăcere. 


Pictezi un tablou sau compui o operă doar 
până-n clipa în care găseşti o bucăţică bună, 
fremătând de dorinţă. 

În ziua în care la orizont apare ceva mai bun ca 
sexul, să mă anunţaţi şi pe mine. Lăsaţi-mi un mesaj 
pe pager. 

Nici unul dintre cei din sala 234 n-are veleităţi 
de Romeo, Casanova sau Don Juan. Nici vorbă să 
pici peste vreo Mata Hari sau Salomeea. Sunt 
oameni de care te loveşti zi de zi. Nici urâţi, nici 
frumoşi. Ți se poate întâmpla să iei liftul împreună 
cu ei. Sau să fii servit cu cafea de unii dintre ei. 
Aceste creaturi mitologice îţi rup biletele la intrare. 
Îţi dau banii pe un cec prezentat la casă. Îţi fac 
împărtăşania. 

În buda pentru femei, încă regulând-o pe Nico, 
îmi încrucişez mâinile pe după cap. 

Preţ de nu ştiu câtă vreme, nu-mi pasă de 
nimic. Nici de mama. Nici de notele de plată de la 
spital. Nici de slujba de rahat de la muzeu. Nici de 
cel mai bun prieten al meu, onanistul. De nimic. 

Nu simt nimic. 

Ca să nu ejaculez şi s-o ţin tot aşa, mă adresez 
spatelui înflorat al lui Nico şi-i spun ce frumoasă e, 
ce drăguță e şi cât de multă nevoie am de ea. De 
pielea şi de părul ei. Ca să nu termin. Pentru că ăsta 
e unicul moment în care pot să-i spun toate astea. 
Pentru că, o dată ce isprăvim, o să ne urâm. În clipa 
în care ne vom regăsi amândoi, reci şi transpiraţi, 
pe pardoseala toaletei, în clipa în care amândoi vom 
termina, n-o să ne mai dorim nici măcar să ne 
privim în ochi. 


Singura persoană pe care fiecare dintre noi o 
va uri mai mult decât pe celălalt va fi propria lui 
persoană. 

Astea sunt singurele minute în care pot da 
dovadă de puţină umanitate. 

Preţ de-aceste minute numai, nu mă voi mai 
simţi singur. 

Şi, călărindu-mă cu sârg, Nico spune: 

— Când ziceai c-o văd pe maică-ta? 

La care eu: 

— Niciodată, îi spun. Nu se poate, vreau să zic. 

lar Nico, cabrată toată, fierbinte şi udă toată, 
storcându-mă de vlagă, spune: 

— E la pârnaie, la spitalul de nebuni sau unde? 

Da, pentru tot restul vieţii. 

Întreabă orice bărbat în timpul unei partide de 
sex care mai e viaţa maică-sii şi adio orgasm. 

Iar Nico spune: 

— Să-nţeleg că a murit? 

La care eu îi spun: 

— Eşti pe-aproape. 


Capitolul 3 


Când mă duc în vizită la maică-mea, nici măcar 
nu mai pretind c-aş fi eu. 

La naiba, nici măcar eu nu pot pretinde că m-aş 
cunoaşte foarte bine. 

Că m-aş mai cunoaşte. 

Se pare că singura ocupaţie a maică-mii din 
acest moment e să piardă în greutate. Ce-a mai 
rămas din ea e atât de firav, că pare o marionetă. 
Sau mai ştiu eu ce efect special. Pur şi simplu n-a 
mai rămas pe ea suficientă piele gălbejită ca să mai 


încapă o persoană în carne şi oase. Braţele ei 
subţiri, de păpuşă, bâjbâie pe deasupra păturilor, 
culegând fărâmiţe de scame. Căpăţâna ei micşorată 
mai are puţin şi se prăvăleşte peste paiul înfipt în 
gură. Pe când obişnuiam să vin pretinzând c-aş fi eu 
însumi, Victor, fiul ei, Victor Mancini, abia dacă 
treceau zece minute înainte ca ea s-apuce să sune 
după infirmieră şi să-mi spună că e groaznic de 
obosită. 

S-a întâmplat ca-n mai ştiu eu ce săptămână, 
maică-mea să creadă că sunt avocatul numit din 
oficiu, cel care a reprezentat-o de vreo două ori la 
tribunal, Fred Hastings. Când mă vede, faţa i se 
luminează dintr-o dată, îşi sprijină spatele pe un 
morman de perne şi dă uşor din cap, spunând: 

— Vai, Fred. 

Spune: 

— Cutiile alea de vopsea de păr erau pline de 
amprentele mele. A fost o operaţiune iresponsabilă 
toată povestea aia cu deschisul şi închisul cutiilor, 
dar în acelaşi timp a fost o acţiune sociopolitică 
strălucită. 

Îi spun că lucrurile arătau cu totul altfel pe 
caseta înregistrată de camera de supraveghere a 
magazinului. 

În plus, mai era şi acuzaţia de răpire. Toate 
fuseseră înregistrate pe caseta video. 

Şi ea râde, chiar asta face, râde şi spune: 

— Dar, Fred, a fost o prostie să-ncerci să mă 
salvezi. 

Şi o ţine aşa cam jumătate de oră, trăncănind 
despre tentativa eşuată cu vopseaua de păr. Apoi 
mă roagă să-i aduc ziarul din camera de zi. 


Pe holul de lângă salonul ei se află o doctoriţă, 
o femeie în halat alb, ţinând o fişă. Are - sau cel 
puţin aşa pare - părul negru şi lung răsucit într-un 
coc de forma unui creieraş şi proţăpit în moalele 
capului. Nu e machiată deloc, iar faţa ei e numai 
piele. Din buzunarul de la piept îi iese o pereche de 
ochelari cu ramă neagră. 

Dumneaei o are în grijă pe doamna Mancini? 
întreb. 

Doctoriţa se uită pe fişă. Îşi scoate ochelarii, şi- 
i pune pe ochi şi se mai uită o dată, repetând 
încontinuu: 

— Doamna Mancini, doamna Mancini, doamna 
Mancini, doamna Mancini... 

În tot acest timp se joacă cu pixul din mână. 

Întreb: 

— De ce slăbeşte-n halul ăsta? 

Pielea capului doctoriţei, întrezărită în cărările 
părului, la fel ca şi pielea dindărătul urechilor, la fel 
de albă şi de străvezie pe cât trebuie să fie pielea pe 
care nu o expui la soare. Dacă femeile ar şti cât de 
stridente sunt urechile, cu muchiile lor cărnoase, cu 
pâlnia aia mică şi întunecată din vârf şi cu toate 
contururile alea suave şi întortocheate care se pierd 
în negura strâmtă a capului, ei bine, multe dintre 
ele nu şi-ar mai strânge părul, ci l-ar lăsa liber. 

— Doamna Mancini trebuie să fie intubată. Îi e 
foame, dar a uitat cu ce se mănâncă senzaţia asta. 
Prin urmare, nu mai pune gura pe nimic. 

Spun: 

— Şi cât o să mă coste chestia asta? 

O infirmieră o strigă din capătul holului: 

— Paige? 


Şi doctoriţa asta se uită la cum sunt îmbrăcat, 
la brăcinari, la vestă, la peruca pudrată şi la pantofii 
cu cataramă, şi spune: 

— Tu ce hram porţi de fapt? 

Infirmiera strigă: 

— Domnişoară Marshall? 

Hramul meu, hm, de fapt slujba... e ceva mai 
complicat. 

— Întâmplător, sunt celula de bază a Americii 
coloniale timpurii. 

— Care ce înseamnă? zice ea. 

— Înseamnă un servitor irlandez angajat cu 
contract de ucenic. 

Se uită la mine, aprobând din cap. După care 
se uită înapoi pe fişă. 

— Ori o intubăm, zice doctoriţa, ori moare de 
foame. 

Privesc în străfundurile întunecate ale urechii 
ei şi o întreb dacă n-am putea lua în calcul şi alte 
posibilităţi. 

În capătul holului, infirmiera stă cu mâinile 
înfipte în şold şi urlă: 

— Domnişoară Marshall! 

Doctoriţa se crispează. Ridică un deget şi-mi 
face semn să tac şi-mi spune: 

— Ascultă. 

Spune: 

— Trebuie neapărat să-mi termin rondul. 
Continuăm data viitoare. 

După care se întoarce şi urcă cele zece sau 
douăsprezece trepte până la locul unde infirmiera o 
aşteaptă şi spune: 

— Soră Gilman. 


Îi spune, cu respiraţia gâfâită şi cuvintele 
împleticindu-i-se în gură: 

— Ai putea măcar să fii ceva mai cuviincioasă şi 
să mă strigi doctor Marshall. 

Spune: 

— Mai ales în faţa unui vizitator. 

Spune: 

— Mai ales atunci când intenţionezi să urli pe 
holuri. E o dovadă de minim respect, soră Gilman, 
dar cred că merit asta şi mai cred că dacă ai începe 
să te porţi ca o profesionistă ce eşti, o să vezi că 
lumea din jurul tău va deveni mult mai cooperantă. 

Până să-i aduc ziarul din camera de zi, maică- 
mea a şi aţipit. Mâinile ei groaznic de gălbejite se 
odihnesc încrucişate pe piept, cu brăţara de plastic 
de genul celor folosite în spitale strângându-i 
încheietura. 


Capitolul 4 


În clipa în care Denny se apleacă, peruca îi 
alunecă şi-i cade-n mocirlă şi-n bălegar de cal, iar 
peste două sute de turişti japonezi chicotesc şi se 
bulucesc să-i filmeze ţeasta rasă. 

— Pardon, zic şi mă întind să-i ridic peruca. 

Nu mai e la fel de albă şi miroase infect, de 
vreme ce milioane de câini şi de găini îşi fac nevoile 
pe-aici zi de zi. 

Aşa aplecat cum e, cravata îi atârnă peste faţă, 
împiedicându-l să vadă. 

— Băi, zice Denny, spune-mi ce se-ntâmplă. 

lată-mă - celula de bază a Americii coloniale 
timpurii. 

Ce nu facem pentru bani? 


De la marginea piaţetei oraşului, Onor 
Înălţimea sa Charlie, guvernatorul colonial, ne 
priveşte, stând cu braţele încrucişate şi cu 
picioarele înfipte în sol, la o distanţă de trei metri 
unul de altul. Lăptăresele se perindă, cărând găleți 
cu lapte. Cizmarii meşteresc la încălțări. Fierarul 
bocăne-ntruna la aceeaşi bucată de metal, 
prefăcându-se, la fel ca toată lumea, că nu-l vede pe 
Denny aplecat în mijlocul piaţetei, condamnat din 
nou să stea cu capul şi mâinile-n butuci. 

— M-au prins mestecând gumă, băi, îmi spune 
Denny. 

Aşa aplecat cum stă, nasul începe să-i curgă şi 
şi-l trage vârtos. 

— De data asta chiar că am belit-o, îmi spune 
şi-şi trage nasul. Înălţimea sa o să mă pârască la 
consiliul orăşenesc. 

Butucul de sus nu e foarte bine prins în 
balamale, iar eu îl manevrez cu grijă pentru ca, 
închizându-l, să nu-l ciupesc de gât pe Denny. Spun: 

— Îmi pare rău, băi. O să fie al dracului de frig. 

După care închid lacătul. După care scot o 
batistă jegoasă din buzunarul de la pantaloni. 

O dâră firavă de muci se scurge din vârful 
nasului lui Denny, aşa că-i bag batista în faţă şi 
spun: 

— Suflă aici, băi. 

Denny sloboade în batistă o rafală lungă şi 
consistentă de muci. 

Batista arată ca dracu' şi e deja de nefolosit, 
dar nu mă rabdă inima să-i ofer un şerveţel de 
hârtie imaculat, de teama unei iminente pedepse 
disciplinare. Poţi s-o pizdeşti în multe feluri aici. 


Pe ţeasta lui cineva a scris cu un roşu 
strălucitor „Sugi pula“, aşa că-i scutur peruca 
infectă şi încerc să acopăr cu ea înscrisul, numai că 
peruca e îmbibată de zoaie, care i se scurg pe de 
lături şi-i picură din vârful nasului. 

— Până aici mi-a fost, spune el şi-şi trage nasul. 

Răcit şi scuturat de friguri, Denny spune: 

— Băi, simt că mă trage... Cred că mi-a ieşit 
cămaşa la spate. 

Aşa e, iar turiştii se înghesuie să-i filmeze 
crăpătura curului din toate unghiurile. Guvernatorul 
colonial vede tot, iar turiştii continuă să înregistreze 
faza în care eu îi bag cămaşa în pantaloni. 

Denny spune: 

— Avantajul de-a fi țintuit în butucii ăştia e că 
timp de trei săptămâni stau departe de sex. 

El spune: 

— Cel puţin aşa n-o să mă mai duc la budă din 
jumătate în jumătate de oră ca să, ştii tu, s-o iau la 
labă. 

Iar eu îi zic: 

— Ai grijă cu terapia asta de şoc, băi. Mai ai 
puţin şi explodezi. 

Îi iau mâna stângă şi i-o prind în strânsoarea 
butucului. Apoi pe cea dreaptă. Denny şi-a petrecut 
atât de mult din vara care a trecut închis în butuci, 
încât are urme albe în jurul încheieturii şi al gâtului, 
unde nu-l bate soarele. 

— Luni, îmi spune, am uitat să-mi scot ceasul 
de la mână. 

Peruca îi alunecă din nou pe jos, căzând în 
mocirlă cu un pleoscăit. Cravata, îmbibată de muci 
şi mizerie, îi flutură peste faţă. Japonezii chicotesc 


de mama focului, de parcă ar asista la un gag pe 
care l-am repetat îndelung. 

Guvernatorul colonial nu-şi ia ochii de la mine 
şi Denny, vânând mostre de violare a istoriei pentru 
a ne pâri la consiliul orăşenesc, ca să-i convingă să 
ne trimită-n sălbăticie, dincolo de poarta oraşului, 
acolo unde barbarii ne ciuruiesc cu săgeți şi ne 
masacrează cururile rămase şomere. 

— Marţi, spune Denny, adresându-se pantofilor 
mei, Maiestatea sa m-a văzut că-mi dau buzele cu 
strugurel. 

De fiecare dată când ridic peruca aia tâmpită, e 
şi mai grea. De data asta o zvânt plesnind-o de 
bocanc înainte s-o întind peste cuvintele „Sugi 
pula“. 

— Dimineaţa asta, îmi spune Denny şi-şi trage 
nasul. 

O flegmă maronie îi ţâşneşte din gură. 

— Înainte de prânz, jupâneasa Landson m-a 
prins fumând o ţigară în spatele congregaţiei. Apoi, 
în timp ce stăteam țintuit în lemnele astea, un 
căcăcios mic dintr-a patra mi-a smuls peruca şi mi-a 
scris porcăria aia pe cap. 

Cu jegoşenia mea de batistă, îi înlătur grosul 
mizeriei de pe ochi şi de la gură. 

Nişte găini tărcate în alb şi negru, unele 
chioare, altele şchioape, nişte mutante, nu altceva, 
se tot vântură pe lângă mine şi bat cu ciocul în 
cataramele lucioase de la pantofi. Fierarul continuă 
să bocăne la bucata aia de metal, cu două lovituri 
rapide şi apoi cu trei mai lente, iar şi iar, şi toată 
lumea ştie că nu face decât să reproducă basul unei 
piese mai vechi a celor de la Radiohead, care-i 
place. E clar, tipul a luat-o razna de la Ecstasy. 


O micuță lăptăreasă pe care o ştiu, una Ursula, 
îmi prinde privirea, iar eu îmi vântur pumnul prin 
faţa prohabului, semn din limbajul universal care-i 
indică să mi-o ia la labă. Roşind toată pe sub 
boneţica ei albă, apretată, Ursula îşi scoate mâna 
palidă şi delicată din buzunarul şorţului şi-mi arată 
degetul mijlociu. După care se duce să mulgă o vacă 
norocoasă toată după-amiaza. Pe lângă asta, mai 
ştiu sigur că-l lasă pe administratorul regal să-i 
frece păsărica, pentru că tipul m-a lăsat o dată să-i 
adulmec degetele. 

În urma ei lasă rotocoale de fum şi, cu toată 
duhoarea asta de bălegar, mirosul de marijuana tot 
răzbate până la mine. 

Mulsul vacilor, frământatul untului, toate astea 
sunt indicii că lăptăresele de-aici sunt experte în 
sexul manual. 

— Jupâneasa Landson e-o curvă, îi spun lui 
Denny. Preotul zice că l-a cadorisit cu un herpes 
nasol. 

Mda, gagica e o yankee cu sânge albastru în 
orele de program, dar bârfa spune că a urmat 
cursurile şcolii din Springburg, unde toată echipa 
de fotbal o cunoştea sub numele de Douche 
Lamprini. 

De data asta nenorocita de perucă rămâne 
locului. Guvernatorul renunţă să se mai zgâiască la 
noi şi intră în biroul vamal. Turiştii caută şi alte 
atracţii numai bune de tras în poză. Începe să plouă. 

— E OK, băi, spune Denny. Nu trebuie să-mi 
mai ţii de urât. 

Evident, asta-i încă o zi din aia căcăcioasă din 
secolul al optşpelea. 


Ai cercel, mergi la pârnaie. Îţi vopseşti părul. 
Îţi împungi nasul. Te dai cu deodorant. Intri direct 
la pârnaie. La fel dacă joci Go. Sau dacă te bate 
gândul să colecţionezi ceva. 

Onor Înălţimea sa Guvernatorul îl trimite pe 
Denny cel puţin de două ori pe săptămână cu capul 
în butuci, fie pentru că l-a prins mestecând tutun, 
fie pentru că s-a parfumat cu apă de colonie sau şi-a 
ras capul. 

La 1730, nimeni nu purta bărbuţă, avea să-i 
spună Guvernatorimea sa lui Denny. 

Iar Denny avea să riposteze: 

— Dar poate că unii colonişti mai şmecheri o 
făceau. 

Şi era trimis din nou în butuci. 

Eu şi cu Denny glumim pe seama faptului că 
suntem codependenţi începând cu anul 1734. Cam 
de-atunci ne cunoaştem. De când ne-am întâlnit la o 
reuniune a dependenţilor de sex. Denny mi-a arătat 
un anunţ de mică publicitate şi amândoi ne-am 
prezentat la interviu. 

Din pură curiozitate, la interviu am întrebat 
dacă au angajat-o pe curva satului. 

Consiliul orăşenesc mă fulgeră cu privirea. Cei 
şase bătrâni din comitetul de angajare poartă totuşi 
acele peruci coloniale false, chit că se află într-o 
încăpere unde nu-i poate vedea nimeni. Îşi iau 
notițe cu pene de pasăre, pe care le înmoaie în 
cerneală. Bărbatul din mijloc, guvernatorul colonial, 
oftează. Se lasă pe spate pentru a mă putea scruta 
mai bine prin ramele ochelarilor. 

— În Parcul Colonial Dunsboro, îmi spune, nu 
există curva satului. 

Eu continuu: 


— Nici prostul satului? 
Guvernatorul dă din cap. Nici. 
— Hoţi de buzunare? 

Nt. 

— Călău? 

Nici vorbă. 

Asta-i tâmpenia cu muzeele de „istorie vie“. 
Cele mai mişto chestii sunt lăsate pe dinafară. Nu tu 
tifos. Nu tu opiu. Înfierări. Evadări. Vrăjitoare arse 
pe rug. 

— Aţi fost prevenit, zice guvernatorul, că orice 
aspect comportamental sau vestimentar trebuie să 
corespundă perioadei istorice. 

Eu ar trebui să fiu un servitor irlandez angajat 
cu contract de ucenic. Pentru şase dolari pe oră, îmi 
joc rolul la perfecţie. 

În prima săptămână pe care mi-am petrecut-o 
aici, o fată a fost concediată pentru că fredona o 
piesă de Erasure în timp ce frământa untul. Adică, 
mă scuzi, Erasure e o trupă care a intrat în istorie, 
nu şi în Istorie. Chiar şi vechituri ca Beach Boys te 
pot costa scump. Tâmpiţii de-aici nici măcar nu-şi 
pun problema că idioţeniile alea de peruci pudrate, 
brăcinarii sau pantofii cu cataramă ar putea trece 
drept retro. 

Înălţimea sa interzice tatuajele. Inelele din nas 
trebuie lăsate la vestiar cât timp eşti pe teren. N-ai 
voie să mesteci gumă. Nici să fluieri piese din 
repertoriul Beatles. 

— Orice încălcare a rolului, spune el, se 
penalizează. 

Se penalizează? 

— Eşti pus pe liber, spune el. Sau stai două ore 
cu capu-n butuci. 


Butuci? 

— În piaţa satului, spune el. 

Adicătelea sclavie. Sadism. Actorie şi umilinţă 
publică. Guvernatorul însuşi te sileşte să porţi 
şosete cu model şi izmene de lână strâmte, fără 
nimic pe dedesubt, ca să pară totul mai real. Tipul e 
genul care dacă prinde vreo femeie cu unghiile date 
cu ojă, o bagă în butuci. Dacă ea refuză, o dă afară 
şi nu mai pupă nici ajutor de şomaj, nici nimic. 
Başca o recomandare proastă. Şi bineînţeles că 
nimeni nu-şi doreşte ca-n CV să-i scrie că a fost o 
candelăreasă de rahat. 

Pentru nişte indivizi de douăşcinci de ani, 
necăsătoriți, din secolul al optşpelea, opţiunile sunt 
destul de limitate. Poţi fi valet. Ucenic. Gropar. 
Dogar, ce-o mai fi şi aia, nu ştiu. Lustragiu, ce-o mai 
fi şi aia, iară nu ştiu. Coşar. Ţăran. În clipa în care 
au spus crainic, Denny a zis: 

— Da. OK. La asta mă descurc. Pe bune acum, 
juma’ din viaţă mi-am petrecut-o făcând pe 
crainicul. 

Înălţimea sa se uită la Denny şi spune: 

— Chiar ai nevoie de ochelarii ăia pe care-i 
porţi? 

— Numai ca să văd, spune Denny. 

Eu am acceptat slujba pentru că există şi 
lucruri mai rele decât să lucrezi alături de prietenul 
tău cel mai bun. 

Vorba vine, prietenul tău cel mai bun. 

Cu toate acestea, eşti tentat să crezi că 
meseria asta chiar ar putea fi amuzantă dacă ai fi 
înconjurat de membrii vreunui cerc de artă 
dramatică sau de trupa vreunui teatru. Nu de 
şleahta asta de înapoiaţi. De puritani ipocriti. 


De-ar şti onor consiliul orăşenesc că doamna 
Plain, cusătoreasa, îşi bagă ace-n venă. Sau că 
morarul produce cristale de metadonă. Sau că 
hangiul vinde acid găştilor de tineri plictisiţi care 
sunt târâţi până aici în excursii cu clasa. Puştii ăştia 
o urmăresc fascinaţi pe doamna Halloway cum 
toarce lâna şi ţese la gherghef, povestindu-le în tot 
acest timp despre cum se reproduc oile şi muşcând 
dintr-o prăjitură cu haşiş. Oamenii ăştia, cum e 
olarul dependent de metadonă, sticlarul dependent 
de Percodan şi argintarul îndopat cu Vicodin, şi-au 
găsit câte o ocupaţie. Fiecare cu păsărica lui. 
Grăjdarul, cu căştile ascunse sub pălăria tricorn, e 
pe Special K, iar bâţâielile lui n-ascultă decât de 
rave-ul care-i răsună în creier. Cu toţii formează o 
bandă de hippioţi obosiţi care vând cu amănuntul 
rahaturile lor agrariene, dar e OK. Părerea mea. 

Până şi fermierul Reldon are o parcelă de iarbă 
a-ntâia în spatele gunoiului şi al lanului de porumb 
şi de fasole. Atâta doar că el îi zice cânepă. 

Singura chestie ciudată în legătură cu Parcul 
Colonial Dunsboro e că e, poate, prea real, dar din 
motive cu totul eronate. Această întreagă mulţime 
de fraieri şi de ţăcăniţi care se ascund aici pentru 
că nu-şi pot găsi un loc afară, o slujbă adevărată în 
lumea reală, nu reprezintă oare motivul pentru care 
am părăsit Anglia de la bun început? Ca să ne 
creăm o realitate alternativă, numai a noastră. Oare 
pelerinii nu sunt de fapt rataţii vremurilor lor? Cu 
siguranţă că, în loc să înţeleagă altceva din 
dragostea Domnului, fraierii cu care lucrez vor să-şi 
găsească izbăvirea prin comportament compulsiv. 

Sau făcând pe şefii şi recurgând la jocuri 
umilitoare. Dovadă Înălţimea sa Lordul Charlie, un 


student la teatru ratat, care stă acum după 
perdelele lui de dantelă. Aici el taie şi spânzură, 
urmărindu-i pe toţi cei care ajung în butuci şi 
frecându-şi organul cu mâna acoperită de-o mănuşă 
albă. Cu siguranţă că orele de istorie nu suflă o 
vorbă despre asta, dar în perioada colonială cel 
care-şi petrecea noaptea în butuci era carne de tun. 
Că erau bărbaţi sau femei, aşa aplecaţi cum stăteau, 
habar n-aveau cine le-o trage, iar ăsta era 
adevăratul motiv pentru care nu-ţi doreai să ajungi 
într-o aşa poziţie decât dacă aveai vreun membru 
din familie sau vreun prieten care să fie alături de 
tine în tot acel timp. Să te protejeze. Mai bine zis, 
să-ţi păzească fundul. 

— Băi, spune Denny, iar mi-au căzut pantalonii. 

Aşa că i-i ridic. 

Cămaşa îmbibată de ploaie a lui Denny i s-a 
lipit de spate, lăsând să se vadă oasele umerilor şi 
urma şirei spinării, mai albe chiar şi decât țesătura 
de bumbac. Saboţii de lemn i s-au afundat în 
mocirlă până la refuz şi noroiul se scurge înăuntrul 
lor. Deşi am pălăria pe cap, haina mi-e leoarcă, iar 
sula şi coiţele îmi sunt făcute terci din cauza 
izmenelor de lână prea strâmte şi-ncep să mă 
mănânce din cauza umezelii. Până şi handicapatele 
alea de găini s-au retras, în căutarea unui petic de 
uscat. 

— Băi, spune Denny şi-şi trage nasul. Acum pe 
bune, nu trebuie să stai cu mine. 

Din câte-mi aduc aminte de la orele de 
diagnoză, paloarea lui Denny înseamnă tumoare la 
ficat. 

Vezi şi: leucemie. 

Vezi şi: edem pulmonar. 


Ploaia se înteţeşte, iar norii sunt atât de 
întunecaţi, încât oamenii aprind lămpile în case. 
Hornurile trimit tot fumul înspre noi. Turiştii sunt 
probabil în tavernă, bând bere australiană din căni 
de inox fabricate în Indonezia. În atelierul de 
tâmplărie, meşterul trebuie că trage pe nas aurolac 
dintr-o pungă de hârtie, laolaltă cu fierarul şi cu 
moaşa, în vreme ce aceasta vorbeşte despre şefia 
trupei de muzică pe care toţi trei visează s-o pună 
pe picioare, dar n-o vor face niciodată. 

Suntem cu toţii prinşi în capcană. Trăim în unul 
şi acelaşi an, 1734. Suntem cu toţii prizonierii 
aceleiaşi capsule temporale, la fel ca-n emisiunile 
alea de la televizor în care aceiaşi şi-aceiaşi oameni 
sunt izolaţi pe una şi aceeaşi insulă pustie timp de 
treizeci de serii, fără să-mbătrânească deloc sau să 
scape vreodată. Atâta doar că, de la an la an, 
folosesc mai mult machiaj. În mod bizar, emisiunile 
alea sunt, poate, prea reale. 

În mod bizar, mă văd lucrând aici pentru tot 
restul vieţii. La adăpost, alături de Denny, 
plângându-ne încontinuu de rahatul din jur. Într-o 
continuă terapie de însănătoşire. Bineînţeles că-l 
păzesc, iar dacă chiar vrei să ştii, mai bine-l văd pe 
Denny cu capul în butuci decât concediat şi 
lăsându-mă singur în urmă. 

Sunt nu atât un bun prieten, cât doctorul care 
vrea să-ţi îndrepte săptămânal şira spinării. 

Sau traficantul care-ţi vinde heroină. 

„Parazit“ nu e cel mai potrivit cuvânt, dar e 
primul care-mi vine în minte. 

Peruca lui Denny cade din nou. Cuvintele „Sugi 
pula“ sângerează roşu în ploaie, curg roz pe după 


urechile lui reci şi albăstrii, îi alunecă roz în jurul 
ochilor şi pe obraji, picură roz în mocirlă. 

Nu se aude decât ploaia, apa căzând în 
băltoace, pe acoperişurile de paie, peste noi, 
eroziune. 

Sunt nu atât un bun prieten, cât mântuitorul 
care vrea ca tu să-l venerezi pe viaţă. 

Denny strănută din nou, un gogoloi galben de 
muci îi ţâşneşte din nas şi aterizează pe peruca din 
mocirlă, iar el spune: 

— Băi, numai nu-mi pune cârpa aia infectă la 
loc pe cap, bine? 

Şi-şi trage nasul. După care tuşeşte, iar 
ochelarii îi cad de pe ochi direct în noroi. 

Scurgere nazală înseamnă rujeolă. 

Vezi şi: tuse convulsivă. 

Vezi şi: pneumonie. 

Ochelarii lui îmi aduc aminte de domnişoara 
Marshall şi îi pomenesc de tipa asta nouă din viaţa 
mea, o doctoriţă veritabilă, şi de planurile mele 
serioase de-a o trece la răboj. 

lar Denny spune: 

— Încă eşti blocat la nivelul patru? Ai nevoie de 
ajutor ca să-ţi aduci aminte ce-ai de notat în agenda 
ta? 

Povestea completă şi nemiloasă a dependenţei 
mele de sex. A, chestia aia, da. Fiecare moment 
naşpa, fiecare tâmpenie. 

Îi răspund: 

— Băi, totul trebuie făcut cu cumpătare. Chiar 
şi vindecarea. 

Sunt nu atât un bun prieten, cât părintele care 
nu-şi doreşte ca tu să te maturizezi vreodată. 

Cu faţa-n jos, Denny spune: 


— Ajută dacă-ţi aminteşti cum a fost prima oară 
când ai făcut un anumit lucru. 

Spune: 

— Prima oară când am făcut laba, am crezut că 
eu am inventat-o. M-am uitat la mâna mea năclăită 
şi mi-am zis: „O să mă-mbogăţesc din asta“. 

Prima oară în toate. Inventarul incomplet al 
delictelor mele. Încă un lucru incomplet în viaţa 
mea plină de lucruri incomplete. 

Cu faţa încă în pământ, orb la tot şi la toate, 
mai puţin la mocirlă, Denny spune: 

— Băi, mai eşti aici? 

Iar eu îi bag batista sub nas şi-i spun: 

— Suflă. 


Capitolul 5 


Luminile folosite de fotograf erau ţipătoare şi 
reflectau umbre nasoale pe peretele cimentuit din 
spatele lor. Era doar un perete vopsit, în pivniţa 
cuiva. Maimuţa părea obosită şi cam năpârlită. 
Tipul era într-o formă jalnică, palid şi cu colăcei în 
jurul taliei, dar stătea totuşi relaxat şi aplecat, cu 
mâinile înconjurându-şi genunchii şi cu burtoiul 
atârnându-i, privind peste umăr direct în aparatul 
de fotografiat şi zâmbind distrat. 

„Beatitudine“ nu e cel mai potrivit cuvânt, dar 
e primul care-mi vine în minte. 

Primul lucru care i-a plăcut băieţelului la 
pornografie nu ţinea de sex. De pozele cu indivizi 
superbi care şi-o trăgeau, dându-şi capul pe spate şi 
mimând orgasmul. Cel puţin nu la început. Toate 
acele poze le-a descoperit pe Internet înainte chiar 


să fi ştiut ceva despre sex. Internet există în orice 
bibliotecă. În toate şcolile. 

Aşa cum, mutându-te dintr-un oraş într-altul, 
găseşti întotdeauna o biserică catolică, cu aceeaşi 
slujbă rostită la fel peste tot, tot aşa copilul găsea 
întotdeauna un Internet, indiferent de familia de 
împrumut care-l adopta. Adevărul e că dacă lisus ar 
fi zâmbit măcar pe cruce sau i-ar fi scuipat între 
ochi pe romani, dacă ar fi făcut ceva mai mult decât 
să sufere în tăcere, copilul ar fi iubit biserica mult 
mai tare. 

Aşa cum stăteau lucrurile, website-ul său 
favorit nu era deloc sexy. Dimensiunea asta îi scăpa. 
Pur şi simplu intrai acolo şi dădeai peste o duzină 
de poze ale acestui tip rotofei, îmbrăcat ca Tarzan, 
alături de un urangutan tâmp, antrenat să-i îndese-n 
cur ceea ce păreau a fi nişte castane prăjite. 

Pânza cu imprimeuri de leopard menită să-i 
camufleze organele genitale e trasă într-o parte, cu 
elasticul susţinător înghiţit de talia-i adipoasă. 

Maimuţa şade alături, cu o castană în mână, 
gata de atac. 

Situaţia n-are nimic sexy. Cu toate acestea, 
contorul paginii indică faptul că au vizitat-o mai 
mult de jumătate de milion de oameni. 

„Pelerinaj“ nu e cel mai potrivit cuvânt, dar e 
primul care-mi vine în minte. 

Copilul nu putea înţelege ce-i cu maimuța şi cu 
castanele alea, dar, în felul lui, îl admira pe individ. 
În prostia lui manifestă, ştia că situaţia îl depăşeşte. 
Adevărul e că multor oameni nici măcar nu le-ar 
plăcea să stea goi puşcă în faţa unei maimuțe. 
Simpla idee că gaura curului le-ar putea fi prea 
roşie sau prea zbârcită i-ar îngrozi. Nici în ruptul 


capului n-ar avea curaj să stea aplecaţi în faţa unei 
maimuțe, darămite în faţa unei maimuțe, a unui 
aparat de fotografiat şi a unor reflectoare, şi chiar 
dacă ar avea, ar trebui să facă mai întâi un catralion 
de probe, să-şi plimbe fundul la solar şi să-şi tundă 
părul pubian. Şi după aceea să-şi petreacă timpul în 
faţa oglinzii, în căutarea celui mai bun profil. 

Şi-apoi trebuia să fii cât de cât relaxat, chiar 
dacă nu era vorba decât de nişte castane. 

l-ar fi îngrozit simpla perspectivă de-a fi în 
compania atâtor maimute chemate la interviu şi de- 
a fi, rând pe rând, respinşi de ele. Mă rog, ar fi mult 
mai uşor să plăteşti o persoană care să îndese 
chestii în tine şi să tragi totul în poză. Nu şi o 
maimuţă. Maimuţa o să fie onestă. 

Singura ta şansă ar fi să foloseşti acelaşi 
urangutan, care oricum nu părea prea pretentios. 
Sau poate că era excepţional de bine antrenat. 

Ideea e că într-o asemenea situaţie nu contează 
dacă arăţi superb şi eşti sexy. 

Ideea e că, într-o lume în care toţi trebuie să 
arate bine, tipul ăsta nu arăta. Şi nici maimuța. Şi 
nici ceea ce făceau. 

Ideea e că nu conotaţia sexuală a pornografiei 
îl atrăgea pe idiotul ăsta de copil. Ci încrederea. 
Curajul. Lipsa completă de inhibiţii. Senzaţia de 
confort şi onestitatea netrucată. Tăria de-a crede 
ceea ce faci şi de-a spune lumii întregi Da, oameni 
buni, ăsta-i felul în care am ales să-mi petrec o 
după-amiază liberă. Pozând alături de o maimuţă 
care-mi vâră castane-n cur. 

Şi zău dacă-mi pasă cum arăt. Sau ce credeţi 
voi despre asta. 

Aşa că obişnuiţi-vă cu ideea. 


Tipul înfrunta lumea înfruntându-se pe sine. 

Şi chiar dacă avea rezervele lui, abilitatea de a 
zâmbi şi de-a te convinge de ceea ce făcea erau cu 
atât mai demne de tot respectul. 

Tot aşa cum fiecare film porno presupune o 
armată de oameni care stau în spatele aparatului de 
filmat, tricotând, mâncând sandvişuri şi uitându-se 
la ceas, în vreme ce, la doar câţiva metri, unii şi-o 
pun pe bune... 

Pentru idiotul ăsta mic era drumul spre 
iluminarea spirituală. Să te simţi atât de bine în 
propria-ţi piele şi atât de încrezător în lume 
echivala cu Nirvana. 

„Libertate“ nu e cel mai potrivit cuvânt, dar e 
primul care-mi vine în minte. 

La genul ăsta de mândrie şi de încredere în 
sine aspira copilul. Într-o bună zi. 

Dac-ar fi el cel din pozele cu maimuta, s-ar 
putea uita la el însuşi zile-n şir şi şi-ar spune „Dacă 
am putut să fac asta, pot face orice“. Indiferent ce 
ţi-ai pune în cap, e suficient să zâmbeşti şi să râzi în 
timp ce o maimuţă te-ndeasă cu castane într-un 
subsol friguros, iar altcineva vă trage-n poză, 
pentru ca orice altă situaţie să ţi se pară floare la 
ureche. 

Chiar şi iadul. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât devenea 
mai evident pentru idiotul ăsta mic... 

Că dacă te-ar privi suficient de multă lume, n-ai 
mai simţi niciodată dorinţa de-a fi în centrul atenţiei 
cuiva. 

Că dacă, într-o bună zi, te-ai expune şi 
compromite suficient de mult, n-ai mai putea să fugi 


niciodată de ochii lumii. Şi-atunci n-ar mai fi nici o 
diferenţă între viaţa ta publică şi cea particulară. 

Că dacă ai strânge suficient de mult, dacă ai 
reuşi suficient de mult, nu ţi-ai mai dori niciodată să 
deţii sau să faci ceva. 

Că dacă ai dormi sau mânca suficient de mult, 
n-ai mai tânji niciodată după ceva-n plus. 

Că dacă te-ar iubi suficient de multă lume, n-ai 
mai avea niciodată nevoie de dragoste. 

Că ai putea fi suficient de deştept. 

Că, odată şi-odată, o să te saturi de sex. 

Toate acestea au devenit idealurile micuţului. 
Iluziile din care s-a hrănit de-a lungul vieţii. Şi toate 
aceste promisiuni le-a văzut în zâmbetul acelui 
grăsan. 

Iar după asta, de fiecare dată când era speriat, 
trist sau singur, în fiecare noapte în care se trezea 
panicat într-un nou cămin de adopţie, cu inima 
bătându-i nebuneşte şi patul leoarcă, în fiecare zi în 
care Mami se-ntorcea după el, în fiecare cameră 
friguroasă de hotel, în fiecare maşină închiriată, 
copilul se gândea la acele douăsprezece fotografii 
ale grăsanului îngenuncheat. Alături de maimuţă şi 
de castane. Şi rahatul ăsta mic cu ochi se calma 
imediat. Imaginile îi demonstrau cât de curajos, de 
puternic şi de fericit putea fi cineva. 

Cum tortura e tortură şi umilinţa umilinţă 
numai atunci când alegi să suferi. 

„Salvator“ nu e cel mai potrivit cuvânt, dar e 
primul care-mi vine în minte. 

Şi e ciudat cum, din clipa când eşti salvat de 
cineva, primul lucru pe care ţi-l doreşti e să salvezi 
şi tu alţi oameni. Pe toţi ceilalţi oameni. Pe toată 
lumea. 


Puştiul n-a ştiut niciodată care e numele 
bărbatului. Dar nu i-a uitat niciodată zâmbetul. 

„Erou“ nu e cel mai potrivit cuvânt, dar e 
primul care-mi vine în minte. 


Capitolul 6 


Data viitoare când o vizitez pe maică-mea, mă 
dau tot Fred Hastings, vechiul ei avocat numit din 
oficiu, şi am parte de cicăleală toată după-amiaza. 
Când însă mă scap, zicându-i că sunt încă celibatar, 
îmi spune că-i mai mare ruşinea. După care 
deschide televizorul, la un serial din ăla siropos, ştii 
tu, oameni obişnuiţi care pretind c-ar fi neobişnuiţi, 
cu probleme neobişnuite, şi sunt priviţi de oameni 
obişnuiţi care vor să uite de problemele lor 
obişnuite. 

La următoarea vizită, sunt tot Fred, dar am o 
nevastă şi trei copii. E ceva mai bine, dar totuşi trei 
copii... E prea mult. Oamenii ar trebui să se 
oprească la doi, spune ea. 

La următoarea vizită am doi. 

Cu fiecare vizită, persoana de sub cearşaf e din 
ce în ce mai puţină. 

Pe de altă parte, în cel aflat pe scaunul de 
lângă patul ei e din ce în ce mai puţin Victor 
Mancini. 

A doua zi mă dau din nou drept eu şi n-apuc să 
stau decât două minute, până când maică-mea sună 
după infirmieră ca să mă conducă înapoi în hol. 
Stăm amândoi muţi până în clipa în care dau să-mi 
pun haina, când ea îmi spune: 

— Victor? 

Îmi spune: 


— Trebuie să-ţi zic ceva. 

Rostogoleşte printre degete un ghemotoc de 
scame care se face din ce în ce mai mic şi mai 
îndesat, iar când, în cele din urmă, se uită la mine, 
îmi spune: 

— Fred Hastings a trecut pe-aici. Ţi-aduci 
aminte de Fred, nu-i aşa? 

Mda, mi-aduc aminte. 

Mai nou, are o nevastă şi doi copii perfecţi. A 
fost o încântare, îmi spune maică-mea, să văd cât de 
bună a fost viaţa cu un om aşa de drăguţ. 

— l-am zis să-şi cumpere pământ, îmi spune 
maică-mea. Ei nu mai fac aşa ceva. 

O întreb care ei şi-o văd apăsând din nou 
butonul prin care o cheamă pe infirmieră. 

În drumul spre ieşire, o găsesc pe dr. Marshall 
așteptând pe coridor. Stă chiar în dreptul uşii 
maică-mii, răsfoind fişele pacienţilor, şi-mi aruncă o 
privire  suspicioasă  dindărătul ochelarilor ei 
butucănoşi. În mână ţine un pix pe care-l ţăcăne 
spasmodic. 

— Domnul Mancini? îmi spune. 

Îşi scoate ochelarii, îi bagă în buzunarul de la 
piept al halatului şi-mi spune: 

— Trebuie să discutăm neapărat cazul mamei 
dumneavoastră. 

Intubarea. 

— Aţi întrebat ce alte variante mai există, 
spune ea. 

De la infirmeria din capătul culoarului, trei 
angajate ne privesc, cu capetele întoarse la unison. 
Una, pe nume Dina, ne strigă: 

— E nevoie să stăm cu ochii pe voi? 

Iar dr. Marshall îi răspunde: 


— Vedeţi-vă de treabă, vă rog. 

Îmi şopteşte: 

— Când vine vorba de operaţiile astea mărunte, 
angajaţii se poartă de parcă ar fi încă la liceu. 

Cu Dina mi-am pus-o. 

Vezi şi: Clare, soră medicală. 

Vezi şi: Pearl, stagiară. 

Magia sexului e că-ţi permite să ai fără să 
posezi. Indiferent câte femei aduci acasă, nu se 
pune problema să şi rămână. 

Doctoriţei Marshall îi tremură mâinile, iar eu îi 
spun la ureche: 

— Nu vreau să fie hrănită cu forţa. 

Sub privirile infirmierelor, dr. Marshall mă ia 
de braţ şi mă trage mai departe de ele, spunându- 
mi: 

— Am vorbit cu mama dumneavoastră. E o 
femeie pe cinste. Toate acţiunile ei politice. Toate 
manifestaţiile ei. Probabil c-o iubeşti foarte mult. 

— Ei, n-aş merge chiar până-ntr-acolo, zic. 

Ne oprim din mers, iar dr. Marshall îmi 
şopteşte ceva la ureche, astfel încât trebuie să mă 
trag mai aproape de ea ca să aud. Prea aproape. 
Infirmierele ne urmăresc în continuare. Şi, cu 
respiraţia îndreptată spre pieptul meu, ea îmi 
spune: 

— Şi dacă am putea restabili complet sănătatea 
mentală a mamei dumneavoastră? 

Ţăcăne din pix şi îmi spune: 

— Şi dacă am putea-o face la loc femeia 
inteligentă, puternică şi plină de viaţă care era? 

Maică-mea, aşa cum era. 

— E posibil, spune dr. Marshall. 


Şi, fără să mă gândesc la cum ar putea suna, îi 
răspund: 

— Doamne fereşte. 

În secunda următoare spun că nu e tocmai o 
idee strălucită. 

Iar în capătul holului infirmierele chicotesc, cu 
mâinile la gură. Şi chiar din depărtarea unde se 
află, poţi s-o auzi pe Dina spunând: 

— Taman ce-i lipsea ăstuia. 

Data viitoare sunt din nou Fred Hastings, iar 
copiii mei iau numai note mari la şcoală. Săptămâna 
aia doamna Hastings vopseşte sufrageria în verde. 

— Mai bine albastru, spune maică-mea, dacă 
aveţi de gând să luaţi masa în ea. 

La următoarea vizită, sufrageria e albastră. 
Locuim pe strada East Pine. Suntem catolici. Ne 
depunem banii la City First Federal. Avem un 
Chrysler. 

Toate astea la sugestiile maică-mii. 

Săptămâna viitoare încep să iau notițe 
detaliate, astfel încât să nu uit cine ar trebui să fiu 
de la o săptămână la alta. În vacanţă, familia 
Hastings merge întotdeauna cu maşina la Robson 
Lake, scriu eu. Pescuim păstrăvi-curcubeu. Ţinem 
cu echipa Packers. Nu consumăm stridii. Cumpărăm 
pământ. În fiecare sâmbătă stau mai întâi în camera 
de zi şi-mi studiez notițele, în timp ce infirmiera se 
duce să verifice dacă maică-mea e trează. 

De fiecare dată când păşesc pragul camerei ei, 
dându-mă drept Fred Hastings, îmi arată înspre 
telecomandă şi-mi face semn să închid televizorul. 

Arbuştii dimprejurul casei sună bine, îmi 
spune, dar parcă tot mai bine ar da nişte plante 
agăţătoare. 


Notat. 

Persoanele fine beau scotch, îmi spune. Curăţă- 
ţi şanţurile în octombrie şi înc-o dată în noiembrie, 
îmi spune. Înveleşte-ţi filtrul de aer de la maşină în 
hârtie igienică dacă vrei să aibă viaţă lungă. 
Altoieşte plantele perene numai după ce dă primul 
îngheţ. Iar frasinul e cel mai bun lemn de foc. 

Notez totul pe hârtie. Fac inventarul a ceea ce 
a mai rămas din ea - petele, ridurile, umflăturile, 
uscăciunile pielii, cojile şi roşeţile - şi notez câteva 
imperative în ce mă priveşte. 

Zilnic: dă-te cu cremă de plajă. 

Vopseşte-ţi firele de păr albe. 

N-o lua razna. 

Las-o mai moale cu grăsimile şi cu dulciurile. 

Fă mai multe genuflexiuni. 

Nu te ramoli. 

Pensează-ţi firele de păr din urechi. 

Ia calciu. 

Dă-te cu cremă hidratantă. Zilnic. 

Opreşte timpul ca să rămâi într-un loc pentru 
totdeauna. 

Să nu dea dracu' să ţi-o tragi când eşti moş. 

Ea îmi spune: 

— Ştii ceva de fiul meu, Victor? Îţi mai aduci 
aminte de el? 

Înţepenesc. Simt cum mă-nţeapă inima, dar am 
uitat cu ce se mănâncă senzaţia asta. 

Victor, îmi spune maică-mea, nu vine niciodată 
în vizită, iar atunci când o face, nu mă ascultă 
niciodată. Victor e ocupat, absent şi nu-i pasă de 
nimic. A renunţat şi la facultatea de medicină şi-şi 
bate joc de viaţă. 

Ridică o scamă de pe cuvertură. 


— A obţinut o slujbă de rahat ca ghid sau ceva, 
nu ştiu, îmi spune. 

Oftează, iar mâinile ei groaznic de gălbejite 
dibuie după telecomandă. 

O întreb, nu Victor e cel care are grijă de ea? 
N-are şi el dreptul să-şi trăiască viaţa aşa cum 
doreşte? Îi spun, poate că Victor e atât de obosit 
pentru că noapte de noapte iese în oraş şi-aproape 
că-şi dă duhul pentru a-i plăti facturile de 
spitalizare. Trei miare lunar minimum. Poate că de- 
aia a renunţat Victor la facultate. Îi spun, mai mult 
de dragul controversei, că poate că Victor face mai 
mult decât e omeneşte posibil. 

Spun, e posibil ca Victor să facă mai mult decât 
l-ar crede oricine în stare. 

lar maică-mea zâmbeşte şi-mi spune: 

— Of, Fred, tot apărătorul celor fără de 
speranţă ai rămas. 

Maică-mea deschide televizorul, iar o femeie 
frumoasă, într-o rochie de seară strălucitoare, o 
pocneşte-n cap cu o sticlă pe o altă femeie tânără şi 
frumoasă. Sticla nici măcar nu-i dăunează la 
coafură, dar îi provoacă amnezie. 

Poate că Victor are şi el problemele lui, îi spun. 

Prima femeie frumoasă o reprogramează pe 
amnezică, făcând-o să creadă că e un robot criminal 
menit să-i facă pe plac frumoasei. Robotul criminal 
acceptă noua lui identitate atât de uşor, încât te- 
ntrebi dacă nu cumva mimează amnezia şi era de 
fapt în căutarea unei scuze numai bune ca să 
omoare pe cineva. 

Pe măsură ce vorbesc cu maică-mea, stând şi 
privind amândoi la televizor, mânia şi resentimentul 
aproape că ţâşnesc din mine. 


Maică-mea obişnuia să gătească  omletă 
amestecată cu fulgii de lipitură arsă rămasă pe 
fundul tigăii. Folosea oale de aluminiu şi beam 
limonada din cupe de inox, simțind pe buze 
marginea lor netedă şi rece. Ne dădeam la subsuori 
cu deodorante făcute din săruri de aluminiu. Cu 
siguranţă că mai există milioane de alte motive care 
să ne fi adus în situaţia în care ne aflăm. 

În timpul unei reclame, maică-mea îmi cere să-i 
spun măcar un singur lucru bun din viaţa lui Victor. 
Cum se distrează? Ce se vede făcând la anul? Luna 
viitoare? Săptămâna viitoare? 

Pentru moment, habar n-am. 

— Şi ce dracu' mai înseamnă şi chestia aia, îmi 
spune, cu Victor care aproape că-şi dă duhul în 
fiecare noapte? 


Capitolul 7 


După ce chelnerul pleacă, înhaţ în furculiţă 
jumătate din muşchiul file şi dau s-o îndes pe toată 
în gură, când Denny îmi spune: 

— Băi. 

Îmi spune: 

— Nu aici. 

Lumea din jurul nostru mănâncă îmbrăcată în 
haine dichisite. Cu lumânări şi cristale. Cu furculiţe 
speciale destinate felurilor speciale. Nimeni nu 
bănuieşte nimic. 

Casc gura, încercând să cuprind halca de 
friptură, carnea sărată, plină de sos, grăsimi şi 
piper. Limba mi se trage înapoi pentru a-i face loc, 
gura mi se umple de salivă fierbinte şi balele mi se 
scurg pe obraz. 


Cine spune că o bucată de carne te poate ucide 
nu ştie câtuşi de puţin ce-nseamnă asta. 

Denny se uită rapid în jur şi-mi spune, șuierând 
printre dinţi: 

— Te lăcomeşti, amice. 

Dă din cap şi-mi spune: 

— Băi, nu-i poţi fraieri pe oamenii ăştia să te 
iubească. 

Alături de noi, un cuplu căsătorit, cu verighete 
şi părul cărunt, mănâncă fără să-şi ridice privirea, 
fiecare cu ochii înfundaţi în lectura aceluiaşi 
program al vreunui spectacol de teatru sau concert. 
Când rămâne fără vin, femeia se întinde după sticlă 
şi-şi umple paharul. Pe-al lui nu-l umple. Soţul 
poartă un ceas cu brățară din aur masiv. 

Denny mă vede cum îi scrutez pe cei doi 
bătrâni şi-mi spune: 

— O să-i previn. Zău c-o fac. 

Se uită după chelnerii care ne-ar putea 
cunoaşte. Pe mine mă fixează cu privirea, sever, cu 
dinţii de jos dezveliţi. 

Bucata de friptură e atât de mare, că mi s-au 
încleştat fălcile. Obrajii mi s-au umflat. Buzele mi se 
încreţesc în încercarea lor de a se lipi una de alta şi 
sunt nevoit să respir pe nas cât timp încerc să 
mestec. 

Chelneri în sacouri negre, fiecare cu câte un 
şervet drăguţ împăturit peste braţ. Muzică de viori. 
Argintărie şi porţelanuri. Nu e tocmai genul de loc 
în care să ne facem numărul, numai că am epuizat 
toate restaurantele. Şi în orice oraş există un număr 
limitat de localuri în care poţi lua masa, iar ăsta 
oricum nu-i genul de cascadorie pe care s-o repeţi 
în acelaşi loc. 


Beau puţin vin. 

La altă masă alăturată, un cuplu de tineri se ţin 
de mână în timp ce mănâncă. 

Poate că ei vor fi în seara asta. 

La altă masă, un bărbat la costum mestecă şi 
priveşte absent. 

Poate că el va fi eroul serii. 

Mai beau puţin vin şi-ncerc să înghit, dar halca 
e prea mare. Mi s-a înţepenit în gât. Nu mai respir. 

În secunda următoare, ţâşnesc în picioare atât 
de repede, încât scaunul zboară în spatele meu. Mă 
apuc cu mâinile de gât. Sunt în picioare, cu gura 
căscată spre tavanul pictat, cu ochii daţi pe spate. 
Bărbia mi se desprinde de restul feţei. 

Cu furculita în mână, Denny se întinde peste 
masă ca să-mi înhaţe broccoli-ul şi-mi spune: 

— Băi, exagerezi rău de tot. 

Poate că va fi acel picolo de optsprezece ani 
sau băiatul în costum reiat, cu helancă. Cert e că 
unul dintre aceştia o să mă venereze cât va trăi. 

Oamenii aproape că s-au ridicat deja din 
scaune. 

Poate femeia cu florile alea la încheietură. 

Poate bărbatul cu gât lung şi ochelari cu rame 
subţiri. 

Luna asta am primit trei felicitări şi nu e nici 
măcar în cinşpe. Luna trecută am primit patru. 
Acum două luni am primit şase felicitări. Pe 
majoritatea dintre expeditori nici nu mi-i mai 
amintesc. Însă, Dumnezeu să-i binecuvânteze, ei nu 
mă vor uita niciodată. 

Cum nu mai pot să respir, venele de la gât mi 
se umflă. Faţa mi se înroşeşte şi ia foc. Pe frunte mi- 
apar broboane de sudoare. Transpiraţia îmi pătează 


spatele cămăşii. Îmi ţin mâinile strâns în jurul 
gâtului, semnul universal pentru cineva care se 
sufocă de moarte. Chiar şi în ziua de azi primesc 
felicitări de la oameni care nu vorbesc engleza. 

Primele câteva secunde, toată lumea aşteaptă 
ca altcineva să treacă la acţiune şi să devină eroul. 

Denny se apleacă să ia jumătatea de friptură 
rămasă. 

Cu mâinile încă strânse în jurul gâtului, mă 
împleticesc şi-i dau un şut în picior. 

Cu mâinile mă apuc de cravată. 

Îmi smulg nasturele de sus de la cămaşă. 

Iar Denny spune: 

— Băi, m-a durut. 

Picoloul se-ntoarce cu spatele. N-are de gând s- 
o facă pe eroul. 

Violonistul şi ospătarul sunt umăr la umăr, 
îndreptaţi înspre mine. 

Din altă direcţie, o femeie într-un mini negru îşi 
face loc prin mulţime. Să-mi vină în ajutor. 

Din altă direcţie, un bărbat îşi scoate sacoul şi 
se repede înainte. În altă parte, o femeie urlă. 

Chestia asta nu ţine niciodată foarte mult. 
Toată aventura durează un minut, două. Atât. Asta-i 
bine. Mai mult nici nu-mi pot ţine respiraţia când 
am gura plină de mâncare. 

Prima mea alegere ar fi bătrânul cu ceas din 
aur masiv, unul care să salveze situaţia şi să ne 
achite nota de plată. Preferata mea este rochia mini 
neagră, pentru simplul motiv că tipa are sâni mişto. 

Chiar dacă trebuie să ne achităm noi înşine 
nota de plată, presupun că trebuie să cheltuieşti 
nişte bani ca să faci rost de alţii. 

Hăpăind mâncarea, Denny îmi spune: 


— Eşti de-a dreptul infantil cu chestia asta. 

Mă împleticesc şi-l pocnesc din nou peste 
picior. 

Chestia asta aduce aventura înapoi în vieţile 
oamenilor. 

Chestia asta naşte eroi. Pune oamenii la 
încercare. 

Ce naşte din pisică şoareci mănâncă. 

Chestia asta îţi aduce bani. 

Cineva îţi salvează viaţa şi-apoi te va iubi 
pentru totdeauna. E-un obicei chinezesc care spune 
că dacă îţi salvează cineva viaţa, răspunde de tine 
pentru totdeauna. Ca şi cum ai deveni fiul lui. Cât 
vor trăi, aceşti oameni îmi vor scrie. Îmi vor trimite 
felicitări la aniversare. Felicitări de ziua mea. E 
deprimant să vezi cum toţi oamenii au aceeaşi idee. 
Îţi dau telefon. Să vadă dacă te simţi bine. Să vadă 
dacă nu cumva ai nevoie de îmbărbătare. Sau de 
bani. 

Nu că aş cheltui bani pe dame de companie. 
Spitalizarea maică-mii la sanatoriul St. Anthony mă 
costă trei miare pe lună. Samaritenii ăştia buni mă 
ţin în viaţă. lar eu o ţin pe ea. Simplu ca bună ziua. 

Dobândești putere prefăcându-te neajutorat. 
Prin contrast, îi faci pe oameni să se simtă 
puternici. Salvezi oameni lăsându-i să te salveze pe 
tine. 

Nu trebuie decât să fii neajutorat şi 
recunoscător. Aşa că joacă-ţi rolul. 

Oamenii chiar au nevoie să se simtă superiori 
cuiva. Aşa că lasă-te călcat în picioare. 

Oamenii au nevoie de cineva căruia să-i trimită 
felicitări de Crăciun. Aşa că mai bine rămâi rupt în 
cur. 


„Caritate“ nu e cel mai potrivit cuvânt, dar e 
primul care-mi vine în minte. 

Tu eşti dovada curajului lor. Dovada că au fost 
eroi. Mărturia succesului lor. Fac chestia asta 
pentru că toată lumea doreşte să salveze viaţa unui 
om, de faţă cu o sută de oameni. 

Cu vârful ascuţit al cuţitului pentru friptură, 
Denny desenează pe faţa albă de masă, schițând 
arhitectura încăperii,  cornişele şi lambriurile, 
frontoanele crăpate de deasupra fiecărei uşi. Toate 
astea în timp ce mestecă. Îşi duce farfuria la gură şi 
linge tot. 

Ca să execuţi o traheotomie, ar trebui să 
găseşti scobitura de sub mărul lui Adam, imediat 
deasupra cartilajului cricoid. Cu un cuţit de friptură, 
faci o incizie orizontală de un centimetru, înţepi şi-ţi 
vâri degetul înăuntru ca s-o deschizi. Introduci un 
tub „traheic“; ideale ar fi un pai sau jumătate dintr- 
un pix. 

Dacă nu-s în stare să fiu un doctor bun, care să 
salveze sute de pacienţi, în felul ăsta măcar sunt un 
pacient care creează sute de doctori de ocazie. 

Un bărbat în frac se apropie cu repeziciune, 
îmbrâncindu-i pe gură-cască, cu cuțitul de friptură 
şi un pix în mână. 

Sufocându-te cu mâncare, intri în legenda lor 
personală, pe care aceşti oameni o vor preţui şi o 
vor evoca până la moarte. Vor crede că ei sunt cei 
care te-au readus la viaţă. Ai putea fi fapta lor bună, 
amintirea de pe patul morţii care să le justifice 
întreaga existenţă. 

Aşa că fii victima agresivă, marele învins. 
Ratatul profesionist. 


Oamenii vor sări şi-n foc dacă le vei da şansa 
de-a face pe Dumnezeu. 

E martiriul Sfinţiei Mele. 

Denny deşartă farfuria mea într-a lui şi 
continuă să înfulece. 

Ospătarul a ajuns. Rochia mini neagră e 
postată în faţa mea. Şi bărbatul cu ceas de aur. 

În minutul următor, braţele mă vor cuprinde 
din spate. Ce ştiu eu ce necunoscut mă va îmbrăţişa 
strâns, apăsându-mă cu amândoi pumnii sub cutia 
toracică şi suflându-mi în ureche: 

— Eşti OK. 

Suflându-mi în ureche: 

— O să fie bine. 

Două braţe te vor îmbrăţişa, poate chiar te vor 
ridica de la sol, iar un necunoscut îţi va şopti: 

— Respiră! Fir-ar a dracu’, respiră! 

Cineva te va lovi peste spate, aşa cum face un 
doctor cu un nou-născut, şi bucata de carne 
nemestecată îţi va ţâşni din gură. În secunda 
următoare, amândoi veţi fi laţi pe podea. Vei plânge 
cu sughiţuri, iar cineva îţi va spune că totul e în 
ordine. Că trăieşti. Te-au salvat. Aproape că ai dat 
ortul popii. Te vor strânge la pieptul lor şi te vor 
legăna, spunându-ţi: 

— Toată lumea înapoi. Faceţi loc. Spectacolul 
s-a încheiat. 

Îţi vor duce paharul cu apă la buze şi-ţi vor 
spune: 

— Linişteşte-te. Calm. S-a terminat. 

Calm. 

În anii care urmează, acea persoană te va suna 
şi-ţi va scrie. Vei primi felicitări şi poate şi cecuri. 

Oricine-ar fi ea, persoana asta te va iubi. 


Oricine-ar fi ea, va fi foarte mândră. Chiar dacă 
părinţii tăi adevăraţi poate că nu sunt. Persoana 
asta va fi mândră de tine, pentru că tu îi faci să se 
simtă mândri de ei înşişi. 

Vei lipăi apa şi vei tuşi, aşa încât eroul să-ţi 
şteargă bărbia cu un şerveţel. 

Fă totul pentru a cimenta această nouă 
legătură. Această adopţie. Nu uita detaliile. 
Pătează-le hainele cu muci, aşa încât să-i apuce 
râsul şi să te poată ierta. Agaţă-te de ei şi ţine-i 
strâns. Şi boceşte cu sughiţuri, ca să te şteargă la 
ochi. 

E-n regulă să plângi câtă vreme doar te prefaci. 

Nu te abţine de la nimic. Vorbim aici de cea 
mai palpitantă poveste din viaţa cuiva. 

Reţine însă că dacă nu vrei să rămâi cu o 
cicatrice urâtă pe gât, ar fi mai bine să respiri 
înainte ca cineva să se apropie de tine cu un cuţit 
de friptură, un briceag sau un cutter. 

Şi mai ţine minte că atunci când slobozeşti 
afară bucata aia năclăită din gură, cocoloşul ăla de 
carne moartă şi de salivă, trebuie s-o faci în direcţia 
lui Denny. El are părinţi şi bunici, unchi şi mătuşi şi 
veri până peste cap, o mie de oameni care trebuie 
să-l salveze din fiecare încurcătură. De-aia Denny n- 
o să mă înţeleagă niciodată. 

Restul mulţimii, toţi ceilalţi din restaurant, vor 
fi uneori în picioare şi vor aplauda. Oamenii vor 
plânge de bucurie. Vor năvăli pe uşa bucătăriei. În 
câteva minute, povestea va circula din gură-n gură. 
Toată lumea îl va cinsti pe erou cu băuturi. Toţi vor 
avea ochii strălucind de lacrimi. 

Toţi îi vor strânge mâna eroului. 

Toţi îl vor bate pe spate. 


E mai mult naşterea lor decât a ta, dar, cu 
toate acestea, în anii care vor urma acea persoană 
îţi va trimite o felicitare în ziua sau în luna asta. Va 
deveni încă unul dintre membrii familiei tale 
extrem, extrem de numeroase. 

lar Denny doar va da din cap şi va cere meniul 
pentru desert. 

De-aia fac toate astea. De-aia risc atât. Ca să 
evidenţiez bravura unui necunoscut. Ca să salvez 
măcar o singură persoană de la plictiseală. N-o fac 
doar pentru bani. Sau doar pentru adoraţie. 

Dar nici una dintre ele nu strică. 

E simplu ca bună ziua. Nu contează cum arâţi, 
cel puţin la suprafaţă - oricum câștigi. Dă-te falit şi 
lasă-te umilit. Iar cât vei trăi, spune- -le oamenilor 
neîncetat Îmi pare rău. Îmi pare rău. Îmi pare rău. 
Îmi pare rău. Îmi pare rău.. 


Capitolul 8 


Eva se ţine după mine pe coridor, cu 
buzunarele pline cu friptură de curcan. Încălţările ei 
sunt pline de muşchi file mestecat. Faţa ei, cu pielea 
zbârcită ca o catifea boţită, e o adunătură de o sută 
de riduri care i se-nghesuie în colţurile gurii, iar ea 
alunecă după mine în scaunul cu rotile, spunându- 
mi: 

— Hei, tu. Nu fugi de mine. 

Cu mâinile ca nişte împletituri de vene 
stridente, îşi împinge scaunul cu rotile. Cocoşată în 
scaun, gravidă de la uriaşa ei splină bombată, mă 
urmează îndeaproape, spunându-mi: 

— M-a durut. 

Spunându-mi: 


— N-ai cum să negi asta. 

Purtând o bavetă pătată de mâncare, îmi 
spune: 

— M-a durut şi-am să te spun lu' Mama. 

Acolo unde o ţin pe maică-mea, trebuie să 
poarte o brățară. Nu-i o bijuterie, ci o fâșie groasă 
de plastic, ataşată termic în jurul încheieturii, astfel 
încât să nu ţi-o poţi scoate niciodată. Nu poate fi 
tăiată. Nu poate fi topită cu ţigara. Lumea a 
încercat toate metodele ca să scape de ea. 

Dacă porţi această brățară, de fiecare dată 
când te plimbi pe coridoare auzi încuietori 
închizându-se cu zgomot. O bandă magnetică sau 
ceva incrustat în plastic trimite un semnal. 
Semnalul blochează uşile de la lift şi nu te lasă să 
intri. Blochează fiecare uşă de care te apropii la mai 
puţin de un metru şi jumătate. Nu poţi părăsi etajul 
de care aparţii. Nu poţi ieşi în stradă. Poţi să te duci 
în grădină sau în camera de zi sau în capelă sau în 
sala de mese, dar nicăieri altundeva în lume. 

Dacă reuşeşti să treci cumva de uşa de la 
intrare, brăţara va declanşa cu siguranţă alarma. 

Acesta e St. Anthony. Rogojinile, perdelele, 
paturile, totul e ignifug. Rezistent la pete. Orice ai 
face, nu există nimic care să nu poată fi curăţat. E 
ceea ce se cheamă un sanatoriu. Mi-e nu ştiu cum 
să-ţi spun toate astea. Să-ţi stric surpriza, mă- 
nţelegi. O să vezi şi singur, destul de curând. Asta 
dacă mai apuci ziua aia. 

Sau dacă pur şi simplu renunţi şi o iei razna 
înainte de termen. 

Maică-mea, Eva, chiar şi tu, toată lumea se 
pricopseşte în cele din urmă cu o brățară. 


Aici nu e una din acele văgăuni ordinare. Nu 
pute a pişat imediat ce-i calci pragul. La trei miare 
pe lună, ar fi şi culmea. Acum o sută de ani aici era 
o mănăstire, iar călugărițele au sădit o încântătoare 
grădină de trandafiri, frumoasă, îngrădită şi 
inexpugnabilă. 

Din toate colţurile te pândesc camere de 
supraveghere. 

Din clipa în care intri pe uşă, rezidenții 
migrează lent şi ameninţător către tine. Fiecare 
scaun cu rotile, toţi oamenii în baston sau susținuți 
de cadre, se pornesc la vederea unui vizitator şi se 
târăsc înspre el. 

Înalta şi îmbufnata doamnă Novak este o 
exhibiţionistă. 

Femeia din camera alăturată maică-mii este o 
„veveriţă“. 

De la exhibiţionişti te poţi aştepta să-şi scoată 
hainele în orice clipă. Sunt genul de oameni pe care 
infirmierele îi îmbracă în ceea ce aparent seamănă 
cu o cămaşă şi un pantalon, dar e-n realitate o 
salopetă. Cămăşile sunt cusute de talia pantalonilor. 
Nasturii de la cămaşă şi fermoarul sunt falşi. 
Singura posibilitate de a intra sau a ieşi din acest 
costum e fermoarul lung de la spate. Aceşti oameni 
sunt nişte bătrâni cu posibilităţi de mişcare limitate, 
aşa că o alergică la haine, chiar şi una căreia i se 
spune  exhibiţionistă agresivă, e de trei ori 
prizonieră. A hainelor, a brăţării, a sanatoriului. 

O  „veveriţă“” este cineva care mestecă 
mâncarea  şi-apoi uită ce trebuie să facă în 
continuare. Uită cum să înghită. În schimb, scuipă 
fiecare cocoloş în buzunarul rochiei. Sau în geantă. 
E mai puţin drăgălaş decât sună. 


Doamna Novak e colega de cameră a maică- 
mii. „Veveriţa“ e Eva. 

La St. Anthony, primul etaj e rezervat celor 
care-şi uită numele, colindă holurile în pielea goală 
şi-şi umplu buzunarele cu resturi de mâncare 
molfăită, dar care altminteri sunt destul de întregi 
la bilă. Tot aici se mai află junele prăjite de droguri 
şi afumate de serioase traume craniene. Ele 
hălăduiesc şi pălăvrăgesc fără cap şi fără coadă, un 
şuvoi de cuvinte aparent fără noimă. 

— Oameni smochină stradă mică zori cântând 
funie purpurie văl ridicat. 

Cam asta le iese pe gură. 

Etajul doi e rezervat pacienţilor căzuţi la pat. 
Etajul trei e anticamera morţii. 

Mama se află deocamdată la etajul întâi, dar 
nimeni nu rămâne aici o veşnicie. 

Eva a ajuns aici aşa cum ajung toţi bătrânii pe 
care copiii îi duc într-un loc public şi-i lasă în urmă 
fără nici un act de identitate. Acestea sunt 
bătrânele Dorothy sau bătrânele Erma, care habar 
n-au cine şi unde sunt. Lumea crede că oraşul, 
guvernul sau mai ştiu eu cine îi culege de pe străzi. 
Aşa cum face guvernul cu mizeria. 

Aşa cum se întâmplă atunci când intri cu o 
rablă de maşină într-un şanţ şi-i scoţi plăcuţa de 
înmatriculare şi  abţibildul cu numărul de 
identificare, pentru ca statul să fie nevoit să 
remorcheze tăblăraia. 

Fără glumă acum, chestiei ăsteia îi spune „adio 
mamaie“, iar St. Anthony are datoria de a lua-n 
primire un număr de bunicuţe părăsite, aurolace 
prăjite cu Ecstasy şi bătrâne sinucigaşe. Numai că 
nu li se spune bătrâne şi nici curvelor nu li se spune 


paraşute care fac trotuarul. Părerea mea e că 
cineva a încetinit maşina şi a aruncat-o pe Eva afară 
fără să verse măcar o lacrimă. Aşa cum fac oamenii 
cu animalele de casă pe care nu reuşesc să le 
domesticească. 

Cu Eva încă pe urmele mele, ajung în camera 
maică-mii şi descopăr că nu e acolo. În locul ei, pe 
patul gol, în salteaua îmbibată de urină, se cască o 
ditamai adâncitura umedă. Deduc că e la duş. O 
infirmieră te poartă de-a lungul coridorului până 
într-o cameră mare, cu faianţă, unde eşti spălat cu 
furtunul. 

La St. Anthony se arată în fiecare vineri seară 
filmul The Pajama Game şi-n fiecare vineri aceiaşi 
pacienţi dau buluc să-l vadă pentru prima oară. 

Există săli de bingo, ateliere de lucru manual, 
animale de casă. 

Există  domnişoara doctor Paige Marshall. 
Indiferent unde o mai fi dispărut şi ea. 

Există şorţuri neinflamabile, care te acoperă de 
la gât până-n glezne, ca să nu-ţi dai foc în timp ce 
fumezi. Există postere cu Norman Rockwell. O 
coafeză vine de două ori pe săptămână ca să-ţi facă 
părul. Asta te costă în plus. Incontinenţa te costă în 
plus. Uscătoria te costă în plus. Controlul urinei 
costă în plus. Şi intubarea. 

Se fac lecţii zilnice despre cum să-ţi legi 
şireturile, cum să te închei la nasturi, cum să iei o 
îmbucătură. Cum să te închei la curea. Cineva îţi va 
arăta cum funcţionează o clapetă cu scai. Cineva te 
va învăţa cum să-ţi tragi fermoarul. În fiecare 
dimineaţă îţi vor spune cum te cheamă. Prieteni 
vechi de şaizeci de ani vor fi prezentaţi din nou unul 
altuia. În fiecare dimineaţă. 


Aceştia sunt doctori, avocaţi, industriaşi care 
uită de la o zi la alta cum să tragă un fermoar. Nue 
atât o instrucţie, cât preîntâmpinarea unui pericol. 
De fapt, e ca şi cum ai încerca să văruieşti o casă 
care-i în flăcări. 

Aici, la St. Anthony, marţea înseamnă friptură 
de porc. Miercurea înseamnă pui cu ciuperci. Joia 
sunt spaghetti. Vinerea, peşte la cuptor. Sâmbăta, 
şniţel. Duminica, friptură de curcan. 

Există jocuri de puzzle cu o mie de piese ca să- 
ţi omori timpul când eşti cu un picior în groapă. Nu 
există saltea prin zonă pe care să nu fi murit deja o 
duzină de oameni. 

Eva a rulat în scaunul ei cu rotile până la uşa 
de la camera maică-mii şi stă acolo, toată palidă şi 
ofilită, ca o mumie pe care cineva tocmai ar fi 
despachetat-o şi s-ar fi îngrijit totuşi de claia ei 
subţire de păr. Capul ei străveziu se leagănă 
neîncetat, cu mişcări circulare, lente şi scurte, de 
boxer profesionist. 

— Nu te apropia de mine, îmi spune Eva de 
fiecare dată când mă uit la ea. Dr. Marshall n-o să 
te lase să-mi faci rău, spune ea. 

Până să se-ntoarcă infirmiera, stau pe colţul 
patului maică-mii şi aştept. 

Maică-mea are unul dintre acele ceasuri care la 
ora exactă cântă trilul unei păsări anume. 
Preînregistrat. Ora unu e măcăleandrul. Şase e 
grangurele nordic. 

Ora doişpe e cinteza. 

Piţigoiul negru înseamnă ora opt. 
Ciocănitoarea cu pieptul alb înseamnă ora 
unsprezece. 

Te-ai prins cum stă treaba. 


Problema e că asocierea unor triluri de pasăre 
cu orele exacte te poate zăpăci. Mai ales dacă te afli 
în aer liber. Din cineva care se uită la ceas te 
transformi în cineva care se uită după păsări. De 
fiecare dată când auzi adorabilul tril al vrabiei cu 
gâtul alb, te gândeşti: „O fi deja ora zece?“ 

Eva îşi împinge un pic scaunul înăuntrul 
camerei. 

— M-a durut, îmi spune. Şi nu te-am pârât 
Mamei niciodată. 

Toţi bătrânii ăştia. Epavele astea umane. 

E deja jumătate trecut de pițigoiul moţat şi 
trebuie să prind autobuzul, ca să ajung la serviciu 
până s-apuce să cânte gaița. 

Eva crede că sunt fratele ei mai mare, care a 
profitat de ea acum un secol. Colega de cameră a 
maică-mii, doamna Novak cea cu urechile şi ţâţele 
grotesc de mari şi de fleşcăite, crede că sunt 
ticălosul ei partener de afaceri, care i-a furat 
patentul pentru inventarea ginului extras din 
bumbac, a stiloului sau a mai ştiu eu ce. 

Aici pot fi tot ceea ce aceste femei îşi doresc să 
fiu. 

— M-a durut, îmi spune Eva şi rulează un pic 
mai aproape. Şi n-am uitat nici măcar o clipă. 

La fiecare vizită, o bătrână de pe hol, stafidită 
şi cu sprâncene stufoase, mă strigă Eichmann. Alta, 
cu un tub de plastic transparent prin care se pişă şi 
care-i atârnă pe sub halatul de baie, mă acuză că i- 
aş fi furat câinele şi-l vrea înapoi. De fiecare dată 
când trec pe lângă bătrâna aia care stă în scaunul 
cu rotile, cufundată într-un morman de malete roz, 
o aud cum şuieră. 


— Te-am văzut, îmi spune şi se uită la mine cu 
o privire tulbure. În noaptea cu incendiul, te-am 
văzut că erai cu ei! 

N-ai cum s-o dai cotită. Fiecare bărbat care a 
trecut vreodată prin viaţa Evei a fost, într-un fel sau 
altul, fratele ei mai mare. Că a ştiut-o sau nu, ea şi-a 
petrecut întreaga viaţă stând pe tuşă şi așteptând 
ca bărbaţii să profite de ea. Pe bune, chiar şi-aşa, 
îmbălsămată în pielea ei ridată, are tot opt ani. 
Încremenită în proiect. La fel ca-n Parcul Colonial 
Dunsboro, cu pleiada lui pestriță de rataţi, toţi cei 
de la St. Anthony sunt prizonierii propriului lor 
trecut. 

Nici eu nu fac excepţie de la regulă şi cred că 
nici tu. 

La fel de încremenită ca Denny în butuci, Eva e 
prizoniera propriei ei evoluţii. 

— Tu, îmi spune Eva, agitând un deget în 
direcţia mea. Tu mi-ai rănit păsărica. 

Bătrânii ăştia încremeniţi. 

— Of, mi-ai zis că rămâne între noi, îmi spune 
şi dă din cap, tărăgănându-şi cuvintele. Era jocul 
nostru secret. Până când ţi-ai vârât bărbăţia în 
mine. 

Degeţelul ei osos şi crestat continuă să se agite 
în aer, ţintind spre prohabul meu. 

Pe bune acum, însăşi ideea face ca bărbăţia 
mea s-o ia la goană. 

Necazul e că în orice colţişor de la St. Anthony 
e aceeaşi placă. Un alt schelet decrepit crede că am 
împrumutat cinci sute de dolari de la ea. O altă 
bătrânică îmi spune că-s diavolul în persoană. 

— Şi m-a durut, îmi spune Eva. 


Mi-e greu să nu vin în locul ăsta şi să nu fiu 
ţapul ispăşitor pentru toate crimele din istorie. Îţi 
vine să strigi în feţele lor îmbătrânite şi ştirbe. Da, 
eu l-am răpit pe copilul lui Lindbergh. 

Catastrofa Titanicului eu am pus-o la cale. 

Asasinul lui Kennedy eu sunt, desigur. 

Soluţia celui de-al doilea mare război mondial, 
inventarea bombei atomice, ei bine, ghici! E opera 
mea. 

Virusul SIDA? Regret nespus. Tot eu. 

Cea mai eficientă metodă de a face faţă Evei 
este să-i îndrepţi atenţia spre altceva. S-o distragi 
spunând ceva despre prânz, despre vreme sau cât 
de bine-i stă astăzi părul. Atenţia ei nu durează mai 
mult de-o secundă şi-o poţi comuta instantaneu pe 
un subiect mult mai plăcut. 

Probabil că aşa au făcut faţă bărbaţii 
duşmăniei Evei de-a lungul întregii sale vieţi. 
Derutând-o. Depăşind criza. Evitând confruntările 
directe. Luând-o la sănătoasa. 

Cam la fel trecem şi noi prin propria noastră 
viaţă, uitându-ne la televizor. Fumând mahorcă. 
Îndopându-ne cu medicamente. Canalizându-ne 
atenţia. Masturbându-ne. Negare, asta scrie pe noi. 

Cu tot corpul aplecat înainte, degeţelul ei drept 
tremură în aer în direcţia mea. 

Fute-m-aş. 

Mai are puţin şi calcă pe urmele doamnei cu 
coasa. 

— Da, Eva, îi spun. Ţi-am tras-o. 

Şi casc. 

— Mda. N-am ratat nici o ocazie să ţi-o trag şi 
să mă descarc în tine. 


Chestiei ăsteia i se spune psihodramă. Ai putea 
vedea însă în ea o altă cale de a-ţi abandona bunicii. 

Degeţelul ei îndoit se retrage, iar ea se aşază 
iar confortabil, cu mâinile pe braţele scaunului cu 
rotile. 

— Deci, în fine, recunoşti, spune ea. 

— La dracu', da, spun. Eşti o bucăţică super, 
surioară. 

Ţintuind o pată albă de pe linoleum, ea spune: 

— După toţi aceşti ani, o recunoaşte. 

Asta-i terapie prin teatru, numai că Eva nu ştie 
că-i doar o ficţiune. 

Capul încă i se mai roteşte încetişor, dar ochii 
îi sunt aţintiţi spre mine. 

— Şi nu-ţi pare rău? spune. 

Ei bine, presupun că dacă lisus ar putea muri 
pentru păcatele mele, mi-aş putea asuma şi eu, la 
rândul meu, câteva din păcatele altora. Cu toţii 
avem şansa de a face pe ţapul ispăşitor. De a ne 
asuma vina. 

Martiriul Sfinţiei Mele. 

Păcatele fiecărui bărbat din istorie aterizând 
direct pe spatele meu. 

— Eva, îi spun. Măi copilă, păpuşă, surioară, 
iubirea vieţii mele, bineînţeles că-mi pare rău. Am 
fost un porc, îi spun şi mă uit la ceas. Dar erai aşa 
de sexy, că nu m-am putut abtine. 

De parcă aş avea nevoie de toată tevatura asta. 
Eva se zgâiește la mine cu ochii ei mari şi 
hipertiroidici până când o lacrimă grea ţâşneşte 
dintr-un ochi şi brăzdează pudra de pe obrazul ei 
ridat. 

Mă uit în tavan şi spun: 


— Da, recunosc, ţi-am rănit păsărica, dar asta 
se întâmpla acum hăt, optzeci de ani, aşa că ar fi 
cazul să treci peste. Să-ţi vezi de viaţă mai departe. 

La care ea îşi ridică mâinile groaznic de ofilite 
şi de vânoase, asemenea unor rădăcini de copac sau 
unor morcovi uscati, şi-şi acoperă faţa. 

— Of, Colin, spune ea îndărătul lor. Of, Colin. 

Îşi dă mâinile la o parte şi faţa ei e inundată de 
zeamă din ochi. 

— Of, Colin, şopteşte ea, te iert. 

Îşi lasă capul în jos, respirând scurt şi 
smârcâindu-se, iar cu mâinile ei oribile apucă un 
colţ al şorţului pentru a se şterge la ochi. 

Stăm aşa. Mamă, ce-ar merge acum o gumă de 
mestecat! Ceasul meu arată 12.35. 

Ea se şterge la ochi, îşi trage nasul şi-şi ridică 
un pic privirea. 

— Colin, îmi zice, mă mai iubeşti? 

Boşorogii ăştia patetici. Iisuse H. 

Şi-n caz că vă întrebaţi, să ştiţi că nu sunt un 
monstru. 

Şi-aşa cum numai într-o carte proastă se- 
ntâmplă, îi spun cu toată încrederea: 

— Sigur că da, Eva. Sigur că da, presupun că 
încă te mai iubesc. 

Eva suspină cu capul în poală, zgâlțâindu-se 
din tot corpul. 

— Sunt atât de fericită, îmi spune, cu lacrimile 
şiroaie şi cu mucii cenuşii scurgându-i-se direct în 
palmele goale. 

Spune printre sughiţuri: 

— Sunt atât de fericită! 

Şi poţi adulmeca mirosul de friptură morfolită 
pitită în pantoful ei sau puiul cu ciuperci din 


buzunarul de la halat. Aşa, iar nenorocita aia de 
infirmieră n-are de gând s-o mai aducă pe maică- 
mea înapoi de la duşuri, iar eu trebuie să mă-ntorc 
la serviciu, înapoi în secolul al optsprezecelea, 
până-n ora unu. 

Abia dacă-mi pot aminti propriul meu trecut, 
pentru a avansa la nivelul patru. În momentul de 
faţă e amestecat cu trecutul acestor oameni. Nu-mi 
amintesc nici măcar ce avocat al apărării ar trebui 
să fiu azi. Îmi privesc unghiile. O întreb pe Eva: 

— Ce crezi, dr. Marshall e pe-aici? 

Întreb: 

— Ştii cumva dacă e căsătorită? 

Adevărul despre mine, cine sunt cu adevărat, 
cine e taică-meu şi tot restul. Dacă maică-mea ştie, 
atunci trebuie că se simte mult prea vinovată ca să- 
mi spună. 

O întreb pe Eva: 

— Ai putea să te duci să plângi în altă parte? 

S-a făcut deja târziu. Gaiţa începe să cânte. 

lar Eva încă nu s-a oprit din plâns şi zgâlţâit. 
Cu şorţul peste faţă, cu brăţara tremurându-i în 
jurul încheieturii, bâiguie: 

— Te iert, Colin. Te iert. Te iert. Of, Colin, te 
iert... 


Capitolul 9 


Era într-o după-amiază, într-un mall, când 
idiotul ăsta de băieţel şi maică-sa adoptivă au auzit 
anunţul. Era vară şi făceau cumpărăturile pentru 
noul an şcolar, cel în care avea să intre într-a 
cincea. Anul în care trebuie să porţi cămăşi cu 
dungi pentru a te integra în peisaj. Asta se-ntâmpla 


cu ani şi ani în urmă. lar aia nu era decât prima lui 
mamă adoptivă. 

Să fie cu dungi de sus şi până jos, îi spunea el 
când l-au auzit. 

Anunţul: 

— Doctorul Paul Ward, spunea vocea, e 
aşteptat de soţia lui la raionul de cosmetice al 
magazinului Woolworth's. 

Era pentru prima oară când Mami venea să-l 
revendice. 

— Doctorul Ward e aşteptat de soţia lui la 
raionul de cosmetice al magazinului Woolworth's. 

Acesta era semnalul secret. 

Aşa că puştiul găsi o minciună şi zise că trebuie 
să se ducă la baie, când el se-ndrepta de fapt spre 
Woolworth's, unde Mami deschidea cutii cu vopsea 
de păr. Avea o perucă uriaşă, blondă, care-i micşora 
faţa, şi duhnea a tutun. Deschidea cu unghiile 
fiecare cutie şi scotea sticla cu vopsea de păr brunet 
dinăuntru. După care deschidea altă cutie şi scotea 
altă sticlă. După care punea sticla în cealaltă cutie 
şi o închidea la loc. Şi deschidea altă cutie. 

— Ce drăguţă-i asta, spunea Mami, uitându-se 
la poza femeii care-i zâmbea de pe cutie. 

Şi schimba sticla din interior cu o alta. Toate 
sticlele erau cafenii la culoare. 

Deschizând altă cutie, spuse: 

— Asta-ţi place? 

Iar puştiul, în tâmpenia lui, întreabă: 

— Cine? 

— Ştii tu cine, zice Mami. Mai e şi tinerică. 
Tocmai v-am văzut pe amândoi uitându-vă la haine. 
O ţineai de mână, aşa că nu mă minţi. 


Iar puştiul, în tâmpenia lui, nici nu se gândea s- 
o ia la fugă. Nici măcar nu i-ar fi trecut prin minte 
că ea era eliberată condiţionat, că n-are voie să-l 
vadă sau de ce fusese trei luni la închisoare. 

Tot punând sticlele pentru blonde în cutii 
pentru roşcate şi sticlele pentru brunete în cutii 
pentru blonde, Mami spuse: 

— Şi zi-i, îţi place de ea? 

— Te referi la doamna Jenkins? spuse băiatul. 

Fără să le închidă perfect, Mami puse cutiile 
înapoi pe raft într-o uşoară dezordine, puţin 
repezită, şi spuse: 

— Îţi place de ea? 

Şi, ca şi cum asta ar fi ajutat la ceva, paiaţa 
noastră zise: 

— Nu e decât o mamă adoptivă. 

Şi, fără să se uite la băiat, ci la femeia 
zâmbăreaţă de pe cutia din mână, Mami spuse: 

— Te-am întrebat dacă-ţi place de ea. 

Un cărucior de cumpărături a vâjâit pe lângă ei 
pe interval, iar o blondină s-a întins după o cutie cu 
poza unei blonde, dar cu o sticlă de altă culoare 
înăuntru. Duduia şi-a aruncat cutia în cărucior şi a 
trecut mai departe. 

— Se crede mare blondă, zise Mami. Misiunea 
noastră e să zăpăcim măruntele paradigme 
identitare ale oamenilor. 

Mami o botezase „Terorism industrial al 
frumuseţii“. 

Băieţelul a urmărit-o pe duduie până când a 
ajuns prea departe pentru a mai putea fi ajutată. 

— Mă ai deja pe mine, spuse Mami. Şi cum zici 
c-o strigi pe adoptiva asta? 

Doamna Jenkins. 


— Şi-ţi place de ea? spuse Mami, întorcându-se 
să-l privească-n ochi pentru prima dată. 

lar băieţelul se prefăcu că s-a răzgândit şi 
spuse: 

— Nu? 

— O iubeşti? 

— Nu. 

— O urăşti? 

Şi acest viermişor zăbăuc zise: 

— Da? 

Şi Mami spuse: 

— Bun aşa. 

Se aplecă să-l privească în ochi şi-i spuse: 

— Cât de tare o urăşti pe doamna Jenkins? 

Şi micuțul prăpădit spuse: 

— Mult de tot? 

— Tot mai mult, spuse Mami. 

Îi dădu mâna şi-i zise: 

— Trebuie să ne grăbim. Să prindem trenul. 

Ghidându-l apoi pe culoare, trăgându-l de 
mânuţa lui pirpirie înspre lumina ce răzbătea 
dincolo de geamul uşilor, Mami spuse: 

— Eşti al meu. Şi numai al meu. Acum şi pentru 
totdeauna. Să nu cumva să uiţi asta. 

Şi, scoțându-l pe uşă, spuse: 

— Şi-n caz că poliţia sau mai ştiu eu cine te- 
ntreabă ceva după aia, o să-ţi povestesc eu toate 
mizeriile şi porcăriile pe care ţi le făcea această aşa- 
zisă mamă adoptivă de fiecare dată când erai singur 
cu ea. 


Capitolul 10 


Unde stau acum, în vechea casă a maică-mii, 
cotrobăi prin hârtiile ei, carnetele de note din 
colegiu, documentele, declarațiile de venit, 
extrasele de cont. Transcrierea proceselor. Jurnalul 
ei, încă sub cheie. Întreaga ei viață. 

Săptămâna următoare mă dau drept domnul 
Benning, cel care a apărat-o de mărunta acuzaţie de 
răpire când cu incidentul cu autobuzul şcolar. 
Săptămâna care vine mă dau drept Thomas Welton, 
avocatul din oficiu care i-a comutat pedeapsa la 
şase luni după ce a fost acuzată că a atacat 
animalele din grădina zoologică. După aia sunt 
avocatul pentru drepturile civile americane, care şi- 
a riscat pielea apărând-o pentru acuzaţia de 
comportament  rău-intenţionat, ca urmare a 
scandalului iscat în timpul unui spectacol de balet. 

Există un antonim pentru déjà vu. Acesta e 
jamais vu. Ca atunci când te vezi cu aceiaşi oameni 
sau vizitezi aceleaşi locuri, iar şi iar, dar de fiecare 
dată e ca şi cum ar fi pentru prima oară. Toată 
lumea ţi-e străină. Întotdeauna. Nimic nu ţi-e 
familiar. 

— Ce mai face Victor? mă întreabă mama la 
următoarea vizită. 

Cine-oi mai fi azi? Drept care avocat numit din 
oficiu mă mai dau? 

Victor care? dau să întreb. 

— Nu vrei să ştii, îi spun. Ţi-ar frânge inima. 

O întreb: 

— Cum era Victor când era mic? Ce voia de la 
viaţă? Visa la ceva în mod special? 

În acest moment viaţa mea începe să arate de 
parcă aş juca într-un serial văzut de oamenii dintr- 
un serial văzut de oamenii dintr-un serial văzut mai 


ştiu eu unde de unii pe bune. La fiecare vizită, trag 
cu ochiul pe coridoare, doar-doar voi avea şansa să-i 
vorbesc doctoriţei cu cocul ăla negru în formă de 
creier, cu urechile şi ochelarii ăia ciudaţi. 

Dr. Paige Marshall, cu fişele ei şi felul ei de a fi. 
Cu ideile ei terifiante despre cum s-o ajute pe 
maică-mea să mai trăiască încă vreo zece-douăzeci 
de ani. 

Dr. Paige Marshall, o altă doză potenţială de 
anestezic sexual. 

Vezi şi: Nico. 

Vezi şi: Tanya. 

Vezi şi: Leeza. 

Am impresia că-mi joc din ce în ce mai prost 
propriul rol. 

Viaţa mea are tot atâta noimă cât o zicere Zen. 

Sau cât un tril de pitulice, dar nu-s sigur că 
vine de la o pasăre adevărată sau e ora patru. 

— Mă lasă memoria, îmi spune maică-mea. 

Îşi masează tâmplele cu degetul mare şi 
arătătorul de la o mână şi-mi spune: 

— Mă tem c-ar trebui să-i mărturisesc lui 
Victor adevărul despre el. 

Sprijinită de un morman de perne, îmi spune: 

— Înainte să fie prea târziu, mă-ntreb dacă 
Victor are dreptul să ştie cine este cu adevărat. 

— Păi atunci spune-i, îi zic. 

Scot mâncarea, un bol de budincă de ciocolată, 
şi-ncerc să-i vâr o linguriţă pe gură. 

— Pot să-l sun pe Victor, zic, şi va fi aici în două 
minute. 

Budinca e de culoare cafeniu deschis şi 
aromată sub o pojghiţă rece, de-un cafeniu închis. 


— Vai, dar nu se poate, spune ea. Mă simt atât 
de vinovată, că abia pot da ochii cu el. Nici măcar 
nu-mi dau seama cum ar reacţiona. 

Îmi spune: 

— Poate că e mai bine ca Victor să nu afle 
niciodată. 

— Atunci spune-mi mie, îi zic. Eliberează-te de 
povară, îi spun şi-i promit că n-o să-i spun lui Victor 
decât dacă e şi ea de acord. 

Ea se uită la mine pe sub sprâncene, cu pielea 
ei zbârcită strânsă în jurul ochilor. Cu budinca de 
ciocolată rămasă printre ridurile din jurul gurii, îmi 
spune: 

— Da' de unde ştiu eu că pot avea încredere în 
tine? Nici măcar nu ştiu sigur cine eşti. 

Zâmbesc şi-i spun: 

— Sigur că poţi să ai încredere în mine. 

Şi-i bag linguriţa-n gură. Budinca i se lipeşte de 
limbă. E mai bine decât să plătesc pentru intubare. 
Mă rog, e mai ieftin. 

Iau telecomanda de lângă ea şi-i spun: 

— Înghite. 

Îi spun: 

— Trebuie să mă asculţi. Trebuie să ai 
încredere în mine. 

Îi spun: 

— Sunt eu. Tatăl lui Victor. 

Şi ochii ei lăptoşi se holbează la mine, în vreme 
ce restul chipului ei, ridurile şi pielea, par că 
alunecă în gulerul cămăşii de noapte. Cu mâna ei 
groaznic de gălbejită îşi face semnul crucii, iar gura 
i se cască până-n piept. 


— Vai, tu eşti şi te-ai întors, spune ea. O, 
Părinte binecuvântat, Tatăl nostru Sfânt, spune ea. 
Te rog să mă ierţi. 


Capitolul 11 


lată-mă vorbind cu Denny, băgându-l din nou în 
butuci, de data asta din cauza ştampilei unui club 
de pe dosul palmei, şi spunându-i: 

— Băi. 

Îi spun: 

— E-aiurea. 

Denny şi-a întins ambele mâini ca să i le prind 
în strânsoare. Are cămaşa băgată strâns în 
pantaloni. Ştie să-şi îndoaie un pic genunchii pentru 
a nu-şi suprasolicita spinarea. Nu uită să se ducă la 
budă înainte să fie închis. Denny al nostru a devenit 
expert în a-şi primi pedeapsa. În bătrânul Parc 
Colonial Dunsboro, masochismul e o calificare 
numai bună. 

E valabil pentru majoritatea slujbelor. 

Ieri, la St. Anthony, îi spun, a fost la fel ca-n 
filmul ăla vechi cu tipul şi tabloul, în care tipul 
petrece nonstop şi trăieşte mai bine de o sută de 
ani, dar arată mereu la fel. Imaginea lui pictată e în 
schimb cea care se urâţeşte nonstop şi se îmbibă cu 
tot soiul de boli legate de alcool, iar nasul îi cade de 
la sifilis secundar şi sculament. 

Toţi pacienţii de la St. Anthony sunt acum cu 
ochii închişi şi zumzăie. Toţi sunt numai un zâmbet 
şi-o virtute. 

Mai puţin eu. Eu sunt tabloul lor idiot. 

— Felicită-mă, băi, îmi spune Denny. Statul 
ăsta în butuci pe durată lungă mă ţine deja departe 


de sex de patru săptămâni. Pe bune, e cu patru 
săptămâni mai mult decât am stat vreodată pe uscat 
de când am făcut treişpe ani. 

Colega de cameră a maică-mii, îi spun, doamna 
Novak, dă din cap satisfăcută că, în fine, am 
recunoscut că i-am furat patentul pentru pasta de 
dinţi. 

Altă babetă turuie de fericire ca un papagal de 
când am recunoscut că mă piş în patul ei în fiecare 
noapte. 

Da, le spun la toţi, eu sunt autorul. Ţi-am dat 
foc la casă. Ţi-am bombardat satul. Am deportat-o 
pe soră-ta. Ţi-am vândut o rablă de Nash Rambler 
albastru în 1968. Şi-apoi, da, i-am făcut de 
petrecanie câinelui tău. 

E bine aşa? 

La toţi le spun, sunt sclavul vostru. Lăsaţi-mă 
să-mi pun fundul la bătaie în orgia voastră de acuze. 
Înghit tot. 

Şi după ce fiecare s-a deşertat în capul meu, 
sunt toţi numai zâmbet şi-ncep să zumzăie. Râd cu 
capul dat pe spate, încă strânși în jurul meu, 
strângându-mi mâna şi spunându-mi să fiu liniştit, 
că-s iertat. Şi-a naibii să fie dacă nu se 
înzdrăvenesc. lau în greutate. Toată adunătura aia 
de curci îmi vorbeşte, iar infirmiera asta cu 
adevărat înaltă trece pe lângă mine şi-mi spune: 

— Să mai spui că nu eşti popular. 

Denny îşi trage nasul. 

— Vrei, băi, o batistă? îi spun. 

Ciudat e că maică-mea nu-şi revine. Pot eu s-o 
fac pe cântăreţul din Hameln şi să trag după mine 
vina pentru toţi aceşti oameni. Pot eu să mă dau 
peste cap şi să strâng toate păcatele din lume, că 


maică-mea tot n-o să mă recunoască, tot n-o să 
creadă că eu sunt Victor Mancini. Şi n-o să-şi 
destăinuie marele ei secret. Aşa că se impune o 
intubare. 

— Statul pe uscat îmi prinde bine, spune 
Denny, dar într-o bună zi mi-aş dori să duc o viaţă în 
care să fac numai fapte bune în loc să mă abţin să 
fac tâmpenii. Înţelegi? 

Ce-i şi mai ciudat, îi spun, e că mă gândesc 
cum să profit de popularitatea mea şi s-o pun de-o 
partidă cu lungana aia în cămara cu mături, poate 
chiar s-o fac să mi-o ia în gură. O infirmieră ar 
putea crede că eşti un tip grijuliu, care are răbdare 
cu bătrânii disperaţi, şi-n curând poţi să i-o şi tragi. 

Vezi şi: Caren, soră medicală. 

Vezi şi: Nanette, infirmieră. 

Vezi şi: Jolene, infirmieră. 

Dar, indiferent cu cine-aş fi, mintea mea e 
numai la fata asta. La dr. Paige nu-ştiu-cum. 
Marshall. 

Aşa că, indiferent cu cine m-aş fute, trebuie să 
mă gândesc la mamuţi care supurează sau la ratoni 
uriaşi năclăiţi de benzină şi făcuţi terci de-un 
camion ce trece în viteză într-o zi caniculară. Ori fac 
asta, ori ejaculez instantaneu, aşa de înfierbântat 
sunt după această doctoriţă Marshall. 

E ciudat că niciodată nu te gândeşti la femeile 
pe care le-ai avut. Numai pe-alea care ţi-au scăpat 
nu le poţi uita nicicând. 

— Problema e că dependentul din mine e atât 
de puternic, îmi spune Denny, încât mă tem de ce s- 
ar putea întâmpla dacă n-aş mai sta închis aici. 
Viaţa mea ar trebui să fie mai mult decât una fără 
lăbuţe. 


Pe orice alte femei, îi spun, ţi le poţi imagina 
lăsându-se înghesuite. Ca alea, cunoşti genul, care 
stau crăcănate la volanul unei maşini, cu punctul G 
şi cu peretele cavernos al uretrei ciocănite de 
cârnăţoiul tău înfierbântat. Sau ca alea care se lasă 
penetrate în timp ce stau aplecate deasupra căzii cu 
apă fierbinte. Asta fac ele cu viaţa lor, mă-nţelegi? 

Pe doctoriţa asta, Paige Marshall, mi-e greu s-o 
văd luând-o la găurice. 

Ceva păsări răpitoare îmi dau târcoale 
deasupra capului. Potrivit ceasului cu păsări, ar fi 
ora două. O rafală de vânt dă peste cap poalele 
cămăşii lui Denny, iar eu le dau jos la loc. 

— Uneori, îmi spune Denny şi-şi trage nasul, 
parcă-mi doresc să fiu bătut şi pedepsit. Nu 
contează că Dumnezeu a murit, eu tot vreau ceva în 
care să cred. Nu vreau să fiu centrul propriului meu 
univers. 

Lipsit de ajutorul lui Denny, care stă în butuci 
toată după-amiaza, trebuie să tai toate lemnele. Să 
macin porumbul de unul singur. Să pun carnea de 
porc la sărat. Să caut după ouă. Să fac din lapte 
smântână. Să dau lături la scroafe. N-ai fi zis că 
secolul al optşpelea poate fi aşa de agitat. Având şi 
treburile lui pe cap, îi spun spatelui cocoşat al lui 
Denny că ar putea măcar să se ducă s-o viziteze pe 
maică-mea şi să pretindă c-aş fi eu. Ca să-i smulgă 
destăinuirea. 

Denny suspină, cu ochii în pământ. De la 
şaizeci de metri înălţime, un uliu lasă să-i scape un 
găinaţ alb, infect, pe spatele lui. 

Denny îmi spune: 

— Băi, de ce-am eu nevoie acum e o misiune. 

Îi spun: 


— Fă atunci o faptă bună. Ajută o femeie 
bătrână. 

Iar Denny îmi spune: 

— Cum îţi mai merge cu etapa a patra? 

Îmi spune: 

— Băi, mă mănâncă-ntr-o parte, mă ajuţi tu? 

Şi, ocolind găinaţul păsării, încep să-l scarpin. 


Capitolul 12 


Cartea de telefon e din ce în ce mai înroşită de 
cerneală. Din ce în ce mai multe restaurante sunt 
bifate cu stiloul roşu. Astea sunt locurile în care 
aproape că mi-am dat duhul. lItalieneşti. Mexicane. 
Locante chinezeşti. Pe bune, de la o seară la alta îmi 
rămân din ce în ce mai puţine opţiuni unde să ies să 
mănânc ceva ca să fac rost de bani. Ca să prostesc 
pe cineva astfel încât să mă iubească. 

Problema se pune mereu în aceşti termeni: Cu 
ce ne mai sufocăm în seara asta? 

Există mâncare franţuzească. Maya. Indiană. 

Ca să ai idee despre casa-n care locuiesc, 
vechea reşedinţă a maică-mii, imaginează-ţi un 
magazin de antichităţi îmbâcsit rău de tot. Genul în 
care trebuie să mergi pieziş, ca-ntr-un labirint de 
hieroglife egiptene, aşa e de înghesuit. Plin de 
mobilă sculptată în lemn, mese lungi, scaune şi 
scrinuri şi birouri cu suprafețe sculptate, 
impregnate toate de urme cleioase, înnegrite de 
timp şi crăpate cu un milion de ani înainte de 
Hristos. Canapelele bombate sunt acoperite de 
genul ăla de tapiţerie antiglonţ pe care nu te-ai 
aşeza dezbrăcat nici în ruptul capului. 


În fiecare seară, după ce vin de la muncă, 
contabilizez  felicitările. Fac totalul cecurilor 
primite. Totul e împrăştiat pe suprafaţa neagră a 
mesei, terenul meu de acţiune. Uite şi cecul pe care 
trebuie să-l pun mâine la poştă. În seara asta am 
doar o amărâtă de cartolină. Lângă ea, un cec de 
cincizeci de dolari. Tot trebuie să scriu o scrisoare 
de mulţumire. Şi mai am de trimis şi noua generaţie 
de scrisori plângăcioase. 

Nu c-aş fi ingrat, dar dacă nu te poţi lipsi decât 
de cincizeci de dolari, data viitoare mai bine lasă- 
mă să crăp. OK? Sau mai bine dă-te la o parte şi 
lasă pe altul mai bogat să fie eroul serii. 

Bineînţeles că nu pot să scriu asta în scrisoarea 
mea de recunoştinţă, dar totuşi. 

Ca să-ţi faci o idee despre casa maică-mii, 
imaginează-ţi un castel de mobilă înghesuit în 
apartamentul de două camere al unor tineri 
însurăţei. Toate canapelele, picturile şi orologiile 
astea ar trebui să fie zestrea ei de-acasă. Din Italia. 
Maică-mea a venit aici la studii şi, o dată ce m-a 
născut pe mine, nu s-a mai întors niciodată înapoi. 

N-ai zice că e italiancă. Nu pute a usturoi şi 
nici cine ştie ce păr sub braţ n-are. A venit aici ca să 
urmeze facultatea de medicină. Jaful ăla de 
facultate de medicină. În Iowa. Adevărul e că 
imigranții sunt mai americani decât cei născuţi aici. 

Adevărul e că eu sunt, mai mult sau mai puţin, 
cartea ei verde. 

Răsfoind cartea de telefon, caut un public mai 
rasat în faţa căruia să joc teatru. Trebuie să mergi 
acolo unde se-aruncă cu bani şi să-i aduci acasă. Nu 
te sufoca mâncând chicken nuggets în vreo 
speluncă ordinară. 


Bogătanii care se înnebunesc după mâncare 
franţuzească vor să se remarce la fel ca oricare alţii. 

Teoria mea e: discriminează. 

Sfatul pe care ţi-l dau: găseşte-ţi publicul-ţintă. 

În cartea de telefon mai există nişte 
restaurante pescăreşti nemarcate. Sau localuri cu 
grătare mongole. 

Cecul de azi e semnat de o femeie care mi-a 
salvat viaţa anul ăsta, în aprilie, într-o locantă gen 
„mănânci cât poţi“. Ce-o fi fost în capul meu? 
Sufocatul în restaurantele ieftine e în mod cert o 
falsă economie. Totul e bine rânduit în cărţoiul ăsta 
al meu. Toate detaliile. Aici sunt trecuţi toţi cei care 
m-au salvat, data şi locul şi cât au cheltuit cu mine 
până acum. Donatoarea de azi s-a semnat Brenda 
Munroe în josul felicitării. Cu dragoste. 

„N-am avut mai mult, dar sper că-ţi vor fi de 
folos“, a scris ea în josul cecului. 

Brenda Munroe, Brenda Munroe. Încerc, dar 
nu pot s-o vizualizez. Nimic. Nimeni nu-ţi poate cere 
să-ţi aduci aminte fiecare moment în care erai gata 
să mori. Zău c-ar trebui să ţin o evidenţă mai 
strictă, să menţionez cel puţin culoarea părului şi-a 
ochilor, da' uită-te la mine. Deja sunt scufundat în 
hârţogăraie. 

În scrisoarea mea de mulţumire trimisă luna 
trecută vorbeam despre cum mă chinui să plătesc 
nu mai ştiu ce. 

Oamenilor le spuneam că trebuie să-mi plătesc 
chiria sau dentistul. Laptele sau consilierea. O dată 
ce scriu două sute de scrisori, nici că mai vreau să 
le recitesc vreodată. 

E versiunea adultă a institutelor de binefacere 
de peste ocean. Acolo, cu banii pe o ceaşcă de cafea 


poţi salva viaţa unui copil. Poţi fi binefăcător. 
Clenciul e că nu poţi salva dintr-o dată viaţa cuiva. 
Pe mine oamenii trebuie să mă salveze încontinuu. 
La fel ca-n viaţa reală, chestia cu „au trăit fericiţi 
până la adânci bătrâneţi“ nu se aplică. 

La fel e şi-n medicină: salvezi ce salvezi, până 
ce nu mai poţi să salvezi nimic. E legea medicală a 
lui Peter. 

Toţi oamenii ăştia care-mi trimit bani plătesc în 
rate privilegiul de-a fi fost eroi. 

Te poţi sufoca mâncând mâncare marocană. 
Ori siciliană. În fiecare seară. 

După ce m-am născut, maică-mea s-a stabilit în 
State. Nu în casa asta. N-a locuit aici decât după ce 
a fost eliberată ultima oară, după ce-au acuzat-o de 
furtul autobuzului şcolar. Furt de maşină şi răpire. 
Nu-mi amintesc să fi stat aici când eram mic şi nici 
mobila nu-mi pare cunoscută. Astea-s chestii pe 
care i le-au trimis părinţii ei din Italia. Presupun. 
Sau poate că le-a câştigat la un joc la televizor. 

O singură dată am întrebat-o de familia ei, de 
bunicii din Italia. 

Şi ea mi-a zis, îmi aduc aminte precis, mi-a zis: 

— Habar n-au de existenţa ta, aşa că nu fă 
valuri. 

Şi dacă n-au cum să afle de bastardul ei, mai 
mult ca sigur că nu ştiu nimic despre acuzaţiile de 
obscenitate, de tentativă de omor, de punere în 
pericol a cetăţenilor, de hărţuire a animalelor. Mai 
mult ca sigur că sunt duşi cu pluta. Uită-te numai la 
mobila lor. Probabil că-s ţicniţi şi îngropaţi. 

Răsfoiesc cartea de telefon în toate direcţiile. 

Adevărul e că spitalizarea  maică-mii la 
sanatoriul St. Anthony mă costă trei miare pe lună. 


La St. Anthony, schimbarea unui scutec te ajunge la 
cincizeci de dolari. 

Numai Dumnezeu ştie de câte ori trebuie să 
dau ochii cu moartea pentru a plăti o intubare. 

Adevărul e că până în momentul de faţă 
cărţoiul meu de eroi numără trei sute de oameni, 
care nu-mi rezolvă cele trei miare pe lună. În plus, 
mai e şi ospătarul cu nota lui de plată din fiecare 
seară. Plus bacşişul. Cheltuielile astea nenorocite 
mă omoară. 

La fel ca-n orice schemă piramidală bine 
gândită, trebuie să ai cât mai mulţi clienţi la bază. 
La fel ca-n orice sistem de asigurări sociale, există 
nişte inşi care plătesc pentru alţi inşi. Plasa mea de 
siguranţă socială e să-i fac pe aceşti buni samariteni 
să-şi golească buzunarele de mărunţiş. 

„Schema Ponzi“ nu e cel mai potrivit termen, 
dar e primul care-mi vine în minte. 

Tristul adevăr e că-n fiecare seară trebuie să 
scormonesc prin cartea de telefon şi să găsesc un 
loc unde aproape să-mi dau duhul. 

Afacerea mea poartă numele de Teletonul 
Victor Mancini. 

Nu e mai rea decât guvernul. Atâta doar că în 
statul Victor Mancini cei care achită nota nu se 
plâng. Sunt mândri. Şi se fălesc cu asta în faţa 
prietenilor. 

E o înşelătorie profitabilă, cu mine-n frunte şi 
cu restul lumii la coadă, aşteptând să mă 
îmbrăţişeze. Să-şi arate afecțiunea faţă de mine. 

Cu toate astea, nu dau banii pe droguri sau 
jocuri de noroc. Şi nici nu apuc să-mi termin 
mâncarea. În plin fel principal, trebuie să-mi iau 
slujba-n primire. Să-mi fac numărul. Să mă înec şi 


să dau totul la gunoi. Nici nu-i sigur că lumea o să 
sară la interval cu bani. Unora nici măcar nu pare 
să le treacă prin cap aşa ceva. După un timp, nici 
chiar cei mai darnici nu se mai ostenesc să-mi 
trimită vreun sfanţ. 

Partea cu plânsul, când sunt strâns în braţe de 
careva şi scîncesc şi-mi piş ochii, devine din ce în ce 
mai uşor de jucat. Partea nasoală e că mi-e din ce în 
ce mai greu să mă opresc din plâns. 

Nebifate în cartea de telefon sunt localurile 
unde se serveşte fondue. Mâncare thailandeză. 
Grecească. Etiopiană. Cubaneză. Mai sunt vreo mie 
de locuri în care nu m-am dus să mor. 

Ca să-ţi rotunjeşti beneficiile, trebuie să 
produci doi-trei eroi pe seară. Uneori trebuie să baţi 
vreo trei-patru restaurante până să apuci să 
mănânci ca lumea. 

Sunt un actor de teatru care joacă-n 
restaurante - trei reprezentații pe seară. Doamnelor 
şi domnilor, se oferă careva din public? 

— Mulţumesc, sunteţi foarte drăguţi, mi-ar 
plăcea să le spun rudelor mele moarte. Dar cred că 
pot să-mi fac singur o familie. 

Peşte. Carne. Mâncare vegetariană. În seara 
asta, ca-n fiecare seară, soluţia cea mai la-ndemână 
e să-nchid ochii. 

Plimbă-ţi degetul peste cartea deschisă. 

Poftiţi în faţă şi deveniți eroi, doamnelor şi 
domnilor. Un pas în faţă şi salvaţi o viaţă. 

Plimbă-ţi degetul peste pagini şi lasă-te-n voia 
sorții. 


Capitolul 13 


Din cauza căldurii, Denny îşi scoate haina, apoi 
puloverul. Fără să se descheie la nasturi - nici 
măcar la cei de la guler -, dă să-şi scoată şi cămaşa 
peste cap, pe dos, iar acum capul şi mâinile îi sunt 
blocate în flaneaua roşie, de firmă. În timp ce se 
luptă să-şi scoată cămaşa peste cap, tricoul pe care- 
l poartă dedesubt i se ridică până la subsuoară, 
lăsând să i se vadă abdomenul spuzit şi cavernos. 
Din sfârcurile minuscule îi mijesc câteva firişoare de 
păr. Sfârcurile îi arată strivite şi inflamate. 

— Băi, îmi spune Denny, încă agitându-se pe 
sub cămaşă. Am prea multe pe mine. De ce trebuie 
să fie atât de cald aici? 

Pentru că-i un soi de spital. Un centru de 
îngrijire. 

Deasupra blugilor şi a curelei, se întrevede 
talia slăbită a pantalonilor lui de duzină. Elasticul 
rupt e plin de pete oranj, de rugină. Din faţă îi ies 
câţiva cârlionţi. Dacă mă uit mai bine, văd şi câteva 
urme galbene, de transpiraţie, la subsuoară. 

Fata de la recepţie stă acolo, uitându-se la el 
cu o faţă care parcă i s-ar fi strâns în jurul nasului. 

Mă chinui să-i bag tricoul înapoi în pantaloni şi 
jur că buricul lui e plin de scame de toate culorile. 
L-am văzut pe Denny la vestiarele de la slujbă 
scoţându-şi pantalonii pe dos, cu tot cu chiloţi, aşa 
cum făceam şi eu când eram mic. 

Cu capul încă acoperit de cămaşă, Denny îmi 
zice: 

— Băi, poţi să mă ajuţi? E pe undeva acolo un 
nasture de care habar n-aveam. 


Fata de la recepţie îmi aruncă o privire. Duce 
receptorul la ureche. 

Cu majoritatea hainelor aruncate pe podea, 
Denny slăbeşte văzând cu ochii, până rămâne doar 
în tricoul lui jerpelit şi blugii murdari la genunchi. 
Şireturile tenişilor îi sunt înnodate fără fundă şi 
găurelele lor sunt înfundate pentru totdeauna cu 
jeg. 

Aici sunt circa 37 de grade, pentru că 
majoritatea oamenilor nu mai au sânge-n vene, îi 
spun. Locu-i plin de băbătii. 

Miroase a curat, ceea ce înseamnă că se 
folosesc la greu chimicale, soluţii de curăţat sau 
arome. Ar trebui să ştii că mirosul de brad 
maschează duhoarea de rahat din vreun colţ. 
Lămâia înseamnă că cineva tocmai a vomitat. 
Trandafirii înseamnă urină. După ce-ai petrecut o 
după-amiază la St. Anthony, n-o să-ţi mai vină să 
miroşi un trandafir cât vei trăi. 

În hol se află mobilă tapiţată, plante artificiale 
şi flori artificiale. Decoraţiunile astea dispar o dată 
ce-ai trecut de uşile închise. 

Denny îi spune fetei de la recepţie: 

— Are ceva dacă-mi las jegurile aici? 

Adică mormanul lui de haine. Spune: 

— Mă numesc Victor Mancini. 

Şi, uitându-se la mine: 

— Am venit s-o văd pe maică-mea. 

Îi zic lui Denny: 

— Alo, băi, ea nu-i defectă! 

Fetei de la recepţie îi spun: 

— Eu sunt Victor Mancini. Vin mereu aici s-o 
văd pe maică-mea, Ida Mancini. Camera 158. 

Fata apasă pe un buton de telefon şi spune: 


— Soră Remington, recepţie. Sora Remington e 
rugată să se prezinte la recepţie. 

Vocea ei reverberează în tavan. 

Ar trebui să te-ntrebi dacă sora Remington 
chiar există. 

Ar trebui să te-ntrebi dacă nu cumva fata asta 
crede că Denny e doar un exhibiţionist agresiv 
cronic. 

Denny se duce să-şi îndese hainele sub un 
scaun tapiţat. 

Un grăsan aleargă pe coridor cu mâna peste 
buzunarul de la piept, plin de creioane, şi cu 
cealaltă la şold, unde ţine un spray paralizant. La 
celălalt şold îi zornăie o legătură de chei. Îi spune 
fetei de la recepţie: 

— E vreo problemă? 

lar Denny spune: 

— E vreo toaletă pe-aici? Una pentru vizitatori? 

Problema e cu Denny. 

El îi va asculta confesiunea, aşa că trebuie să 
dea ochii cu rămăşiţele maică-mii. Planul meu e să-l 
prezint ca fiind Victor Mancini. 

În acest fel, Denny poate descoperi cine sunt 
eu cu adevărat. În acest fel, maică-mea va putea să- 
şi găsească liniştea. Să se înzdrăvenească. Să mă 
scutească de plata unei intubări. Să rămână în 
viaţă. 

Când Denny se-ntoarce de la baie, paznicul ne 
conduce spre partea animată din St. Anthony, iar 
Denny spune: 

— Aici uşa de la baie nu se închide. Stăteam pe 
tron şi-a dat năvală una peste mine. 

Îl întreb dacă tipa voia sex. 

Iar Denny îmi spune: 


— Cum vine asta? 

Intrăm pe-un rând de uşi pe care paznicul 
trebuie să le descuie şi-apoi vine încă un rând. În 
timp ce înaintăm, cheile de la şold îi zornăie. Până 
şi la ceafă are un ditamai colacul de grăsime. 

— Maică-ta asta... spune Denny. Seamănă cu 
tine? 

— Poate, îi spun, numai că, mă-nţelegi... 

lar Denny spune: 

— Numai că e lihnită de foame şi complet 
trepanată, nu? 

Iar eu îl reped. 

— Gura, îi spun. OK, a fost o mamă de rahat, 
dar e singura pe care o am. 

— Îmi pare rău, băi, îmi spune Denny şi 
continuă: Da’ n-o să-şi dea seama că nu eşti tu? 

La St. Anthony, draperiile trebuie trase înainte 
să se facă întuneric, altminteri pacienţii îşi vor 
vedea imaginea reflectată în geam şi ar putea crede 
că îi spionează cineva. Chestiei ăsteia îi zice lăsatul 
serii. E momentul asfinţitului, când hodorogii o iau 
razna. 

I-ai putea planta pe toţi indivizii ăştia în faţa 
unei oglinzi, spunându-le că-i un program la 
televizor despre bătrâni muribunzi, şi s-ar uita ore-n 
şir. 

Problema e că maică-mea n-o să-mi vorbească 
neam câtă vreme mă dau drept Victor şi nici dacă 
mă dau drept avocatul ei. Singura mea şansă e să-l 
joc pe avocatul apărării, în timp ce Denny mă joacă 
pe mine. Eu pot s-o stârnesc. El poate s-asculte. 
Poate că aşa va vorbi. 

E-un soi de capcană gestaltistă, dacă vreţi. 


În timp ce mergem, paznicul mă-ntreabă dacă 
nu-s eu ăla care a violat câinele doamnei Field. 

Nu, îi spun. E-o poveste lungă, îi spun. [ine 
vreo optzeci de ani. 

O găsim pe mama în camera de zi, stând la 
masă în faţa unor piese de puzzle împrăştiate în faţa 
ei. Probabil că sunt vreo mie de piese, dar nu se 
vede nici o cutie care să-ţi spună cum ar trebui să 
arate imaginea finală. Ar putea fi orice. 

Denny îmi spune: 

— Asta e? 

Spune: 

— Băi, da’ nu semănaţi deloc. 

Maică-mea îşi plimbă degetele prin piesele de 
puzzle, unele din ele întoarse cu fundu-n sus, şi- 
ncearcă să le asambleze. 

— Băi, îmi spune Denny. 

Îşi trage un scaun şi se aşază la masă astfel 
încât să se poată lăsa pe spate în scaun. 

— Din experienţa mea, ştiu că e de mare ajutor 
dacă găseşti mai întâi colţurile şi marginile. 

Maică-mea îşi plimbă privirea peste Denny, 
peste faţa lui cu buzele crăpate, capul ras, tricoul 
descusut. 

— Bună dimineaţa, doamnă Mancini, îi spun. 
Fiul dumneavoastră, Victor, a venit să vă vadă. Ele. 

Îi zic: 

— Parcă aveaţi ceva important să-i spuneţi? 

— Aşa-i, spune Denny, dând din cap. Sunt eu, 
Victor. 

Începe să culeagă piesele cu marginea dreaptă. 

— Chestia asta albastră o fi cerul sau apa? 
spune el. 


lar ochii albaştri ai maică-mii încep să 
lăcrimeze. 

— Victor? spune ea. 

Îşi drege vocea. Fixându-l pe Denny, spune: 

— Ai venit. 

lar Denny continuă să împrăştie piesele de 
puzzle cu degetele, culegând marginile şi punându- 
le deoparte. În capu-i neras au rămas câteva scame 
de la flaneaua roşie, de firmă. 

lar mâna îmbătrânită a maică-mii se târăşte pe 
masă ca să-l apuce de mână pe Denny. 

— Ce bine-mi pare să te văd, spune ea. Cum o 
mai duci? A trecut atât de mult. 

Un ochi varsă o lacrimă care-i traversează 
ridurile, ajungând în colţul gurii. 

— Aoleu, spune Denny şi-şi trage mâna înapoi. 
Doamnă Mancini, v-au îngheţat mâinile. 

Maică-mea spune: 

— Îmi pare rău. 

Vine un miros de mâncare de bufet, de varză 
sau fasole răsfiartă. 

În tot acest timp stau şi eu cu ei. 

Denny asamblează câţiva centimetri din 
marginea puzzle-ului. Îmi spune: 

— Când ne vedem cu doctoriţa aia beton a ta? 

Maică-mea îi spune: 

— Doar nu pleci deja, nu? 

Se uită la Denny cu ochii înfundaţi în orbite şi 
cu sprâncenele ei stufoase împreunându-se undeva 
deasupra nasului. 

— Mi-a fost atât de dor de tine, spune ea. 

Denny îmi zice: 

— Băi, am dat lovitura. Am găsit un colţ. 


Mâna tremurândă şi opărită a maică-mii 
pluteşte prin aer şi culege un cocoloş de scame roşii 
din capul lui Denny. 

Iar eu îi spun: 

— Scuzaţi-mă, doamnă Mancini. 

Îi spun: 

— Dar n-aveaţi ceva să-i spuneţi fiului 
dumneavoastră? 

Maică-mea se uită la mine, apoi la Denny. 

— Victor, poţi să mai rămâi? spune ea. Trebuie 
să vorbim. Am atât de multe explicaţii să-ţi dau! 

— Atunci explică-i, îi zic. 

Denny spune: 

— Ăsta-i un ochi, cred. 

Spune: 

— O fi faţa cuiva? 

Maică-mea dă din mâna aia a ei uscată şi-mi 
spune: 

— Fred, asta trebuie să rămână între mine şi 
fiul meu. E o chestiune importantă, de familie. Du- 
te-n altă parte. Du-te şi uită-te la televizor şi lasă-ne 
un pic singuri. 

lar eu spun: 

— Dar... 

lar maică-mea spune: 

— Acum. 

Denny spune: 

— Uite încă un colţ. 

Denny alege toate piesele albastre şi le pune 
deoparte. Toate piesele au aceeaşi formă. Parcă ar 
fi nişte cruciuliţe lichide. Svastici topite. 

— Du-te şi dă o mână de ajutor altcuiva, îmi 
spune maică-mea, fără să se uite la mine. 

Privindu-l pe Denny, îmi spune: 


— Victor o să vină să te ia când terminăm. 

Mă urmăreşte până mă îndepărtez pe hol. 
După aceea îi spune ceva lui Denny fără ca eu să 
pot auzi. Mâna ei tremurândă se întinde să mângâie 
chelia străvezie a lui Denny pe după ureche. Dincolo 
de mâneca pijamalei, iese la iveală încheietura ei 
scofâlcită şi căcănie, asemenea unui gât de curcă 
fiartă. 

Cu ochii-n puzzle, Denny nu se clinteşte din 
loc. 

Vine până la mine o duhoare de scutece şi-n 
spatele meu aud o voce spartă: 

— Tu eşti ăla care mi-a aruncat manualele din 
anul doi în noroi. 

Cu ochii încă aţintiţi asupra maică-mii şi 
încercând s-o aud ce spune, îi răspund: 

— Da, presupun că io-s ăla. 

— Bine măcar că recunoşti, spune vocea. 

O femeie smochinită îmi întinde mâna ei 
scheletică. 

— Vino cu mine, îmi spune. Dr. Marshall vrea 
să-ţi vorbească. Între patru ochi. 

E îmbrăcată cu flaneaua roşie, de firmă, a lui 
Denny. 


Capitolul 14 


Dându-şi capul pe spate, cu tot cu cocul ei 
negru, în formă de creier, Paige Marshall îmi arată 
tavanul boltit, de culoare bej. 

— Într-o vreme, acolo erau nişte îngeri, îmi zice 
ea. Legenda spune că erau incredibil de frumoşi, cu 
aripi albastre şi aureole aurite. 


Bătrâna mă conduce până-n capela mare şi 
goală de la St. Anthony, deoarece pe vremuri aici 
era o mănăstire. Un perete întreg e făcut din vitralii 
colorate în sute de nuanţe aurii. Pe celălalt perete 
se află doar un imens crucifix din lemn. Între ele stă 
Paige Marshall, în halatul ei alb, scăldat în lumina 
aurie, sub cocul ei ca un creier negru. Poartă 
ochelarii ei negri şi se uită-n sus. E toată învăluită-n 
negru şi auriu. 

— Potrivit decretelor Conciliului Vatican II, 
spune ea, au vopsit peste picturile murale. Peste 
îngeri şi fresce. Au scos toate statuile. Toate acele 
încântătoare taine ale Domnului. 'Toate-s duse 
acum. 

Mă priveşte. 

Bătrâna s-a cărat. Uşa de la biserică se închide 
cu un zgomot sec în spatele meu. 

— E jalnic, spune Paige, cum de nu putem trăi 
fără lucrurile al căror sens nu-l înţelegem. Cum 
negăm noi toate lucrurile pe care nu ni le putem 
explica. 

Îmi spune: 

— Am găsit o cale de a-i salva viaţa mamei tale. 

Îmi spune: 

— Dar s-ar putea să nu fii de acord. 

Paige Marshall începe să se descheie la 
nasturii de la halat, lăsând să i se vadă din ce în ce 
mai multă epidermă. 

— Probabil că ideea mea o să ţi se pară 
respingătoare, îmi spune. 

Se descheie la halat. 

E goală pe dedesubt. Goală şi la fel de palidă ca 
pielea dindărătul urechilor. Albă ca brânza şi la 
patru paşi distanţă de mine. Şi numai bună să sari 


pe ea. lar ea începe să-şi dea halatul jos, peste 
umeri, oprindu-se când i-a ajuns la coate. Mânecile 
îi acoperă în continuare braţele. 

Uite şi tufişurile alea de păr în care mori de 
nerăbdare să intri. 

— Asta e singura şi mărunta noastră 
posibilitate de acţiune, zice ea. 

Şi se apropie de mine. Cu ochelarii încă pe nas. 
Cu picioarele încălţate-n saboţii ăia albi, cu reflexe 
aurii. 

Am avut dreptate cu urechile ei. Asemănarea e 
de-a dreptul izbitoare. O altă gaură pe care n-o 
poate astupa, ascunsă şi cu pielea încreţită. 
Decupată prin părul ei moale. 

— Dacă-ţi iubeşti mama, îmi spune, şi dacă vrei 
să supravieţuiască, trebuie să-mi faci pe plac. 

Acum? 

— E momentul ideal. Mucoasa mea e atât de 
groasă, încât ai putea înfige o linguriţă în ea. 

Aici? 

— Afară n-am cum să te văd, îmi spune ea. 

Inelarul ei e la fel de gol pe cât e şi ea. O întreb 
dacă e măritată. 

— Te-ar deranja chestia asta? spune ea. 

La doar o aruncătură de băț se află curbura 
descendentă a taliei, urmând linia feselor. Aşa de 
aproape de mine sunt sânii ei pietroşi, cu sfârcuri 
întunecate. O întindere de braţ şi-i pot atinge locul 
acela călduţ dintre picioare. 

Îi spun: 

— Nu. Nţ. Nici o problemă. 

Mâinile ei se unesc la nivelul gâtului meu şi 
încep să-mi descheie nasturii de la cămaşă, unul 


câte unul. Mâinile ei îmi scot cămaşa peste umeri, 
lăsând-o să cadă pe spate. 

— Vreau să ştii, îi spun, că, de vreme ce eşti 
doctor şi tot tacâmul, s-ar putea să ai de-a face cu 
un dependent de sex aflat în recuperare. 

Mâinile ei mă deschid la cataramă, iar ea îmi 
spune: 

— În cazul ăsta, poartă-te cât mai natural cu 
putinţă. 

Mirosul ei n-are nimic din parfumul de 
trandafiri, brad sau lămâie. N-are nimic, nici măcar 
miros de piele. 

Miroase de parcă ar fi în călduri. 

— Nu înţelegi, îi spun. Aproape că am atins 
două zile de abstinenţă. 

Lumina aurie o face să pară focoasă şi încinsă. 
Cu toate astea, am senzaţia că dacă aş săruta-o, 
buzele mi s-ar lipi de ea ca de-un metal îngheţat. Ca 
să mă calmez, mă gândesc la celulele bazale ale 
cancerului. Îmi imaginez un impetigo, o infecţie 
bacteriană a pielii. Un ulcer cornean. 

Îmi trage faţa către urechea ei. Îmi şopteşte în 
ureche: 

— Bine. Câtă nobleţe din partea ta. Ce-ar fi 
însă dacă ai începe să-ţi contabilizezi abstinenţa 
începând de mâine... 

Îmi trage pantalonii jos, pe coapse, şi-mi spune: 

— Vreau să ai încredere în mine. 

Iar mâinile ei netede şi reci mă împresurează. 


Capitolul 15 


Dacă te afli vreodată în holul unui hotel şi auzi 
cântându-se valsul Dunărea albastră, ieşi dracului 
afară. Nu mai sta pe gânduri. Tai-o. 

Nimic nu mai e de la sine înţeles. 

Dacă te afli vreodată într-un spital şi cineva o 
cheamă pe sora Flamingo la canceroşi, stai departe 
de locul ăla. Sora Flamingo nu există. Dacă e 
chemat doctorul Blaze, află că nici el nu există. 

Într-un hotel de lux, valsul înseamnă că trebuie 
evacuată clădirea. 

În majoritatea spitalelor, sora Flamingo 
semnifică un incendiu. Doctor Blaze înseamnă un 
incendiu. Doctor Green înseamnă o sinucidere. 
Doctor Blue înseamnă că cineva a încetat să mai 
respire. 

Astea-s ponturile pe care Mami i le dădea 
idiotului ăsta de băieţaş pe când stăteau blocaţi în 
trafic. Până aici ajunsese cu nebunia ei. 

În ziua aia, băiatul era la ore şi o doamnă de la 
cancelarie a venit să-i spună că şedinţa la dentist s- 
a amânat. Un minut mai târziu, a ridicat mâna şi s-a 
cerut la baie. N-a existat niciodată vreo şedinţă. 
Bineînţeles că a sunat cineva şi a spus că-i de la 
cabinetul stomatologic, dar acesta era un nou 
semnal secret. A ieşit pe uşa de lângă bufet, iar ea îl 
aştepta într-o maşină aurie. 

Era a doua oară când Mami venea să-l 
revendice. 

A dat geamul jos şi i-a spus: 

— Ştii de ce a fost Mami la pârnaie de data 
asta? 

— Pentru că schimba culorile la vopseaua de 
păr? a spus el. 

Vezi şi: comportament rău intenţionat. 


Vezi şi: agresiune de gradul II. 

S-a întins să-i deschidă uşa şi de atunci nu i-a 
mai tăcut gura. Zile-n şir. 

Dacă te afli vreodată într-un Hard Rock Cafe, îi 
spunea ea, şi auzi anunţul „Elvis a părăsit locul“, 
înseamnă că toţi chelnerii trebuie să se ducă la 
bucătărie ca să vadă ce fel de mâncare tocmai s-a 
epuizat. 

Astea sunt lucrurile pe care ţi le spun oamenii 
când nu vor să-ţi spună adevărul. 

Într-un teatru de pe Broadway, anunţul „Elvis a 
părăsit locul“ desemnează un incendiu. 

Într-o băcănie, când e chemat domnul Cash, se 
face apel la un agent de pază înarmat. Când se 
strigă „Inventar la raionul de femei“, înseamnă că 
cineva tocmai şterpeleşte nişte haine în locul cu 
pricina. Alte magazine cheamă la apel o femeie 
fictivă, Sheila. „Sheila e rugată să se prezinte în faţa 
magazinului“ înseamnă că e cineva care fură în 
sectorul din faţă al magazinului. Când auzi domnul 
Cash, Sheila şi sora Flamingo, e de rău. 

Mami stingea motorul, rămânea cu o mână pe 
volan şi plesnea din degetele de la cealaltă, 
punându-l pe troglodit să repete ce-l învățase. 
Nările îi erau negre de la sângele uscat. Pe podeaua 
maşinii erau împrăştiate şerveţele mototolite şi 
îmbibate de şi mai mult sânge uscat. Caroseria era 
pătată cu urme de sânge de la strănutat. Şi mai 
erau câteva urme şi pe interiorul parbrizului. 

— În şcoală nu te-nvaţă nimic important, îi 
spuse ea. Chestiile astea pe care le-nveţi aici îţi vor 
salva viaţa. 

Pocni din degete: 


— Domnul Amond Silvestiri? zise ea. Ce-ar 
trebui să faci dacă e chemat? 

În unele aeroporturi înseamnă că ai de-a face 
cu un terorist înarmat cu o bombă. „Domnule 
Amond Silvestiri, vă rugăm să vă alăturaţi grupului 
la poarta zece a terminalului D“ înseamnă că acela-i 
locul în care echipa de intervenţie SWAT îl va găsi 
pe individ. 

Doamna Pamela Rank-Mensa înseamnă o 
teroristă într-un aeroport, înarmată doar cu un 
pistol. 

„Domnule Bernard Wellis, vă rugăm să vă 
alăturaţi grupului la poarta şaisprezece a 
terminalului F“ înseamnă că cineva a sărit cu un 
cuţit la beregata unui ostatic. 

Mami fixă frâna de mână şi pocni din nou din 
degete. 

— Întrebare fulger. Ce-nseamnă domnişoara 
Terrilynn Mayfield? 

— Alarmă chimică, spuse băiatul. 

Mami clătină din cap. 

— Nu-mi spune, zise băiatul. Un câine turbat? 

Mami clătină din cap. 

Erau înconjurați de un mozaic aglomerat de 
maşini. Elicopterele  patrulau pe deasupra 
autostrăzii. 

Băiatul se lovi cu mâna peste frunte şi spuse: 

— Aruncător de flăcări? 

Mami îi zise: 

— Nici măcar nu te concentrezi. Vrei un 
indiciu? 

— Suspect de trafic de droguri, spuse el, după 
care: Da, poate că un indiciu n-ar strica. 

lar Mami îi spuse: 


— Domnişoara Terrilynn Mayfield... gândeşte- 
te acum la vaci şi la cai. 

Şi puştiul ţipă: 

— Antrax! 

Se lovi cu pumnul în frunte şi zise: 

— Antrax. Antrax. Antrax. 

Se lovea-n cap şi spunea: 

— Cum de-am putut uita aşa de repede? 

Cu mâna ei liberă, Mami îi zburli părul şi-i 
spuse: 

— Te descurci bine. Dacă-ţi aduci aminte 
măcar jumătate din toate astea, vei trăi mai mult 
decât restul. 

Oriunde mergeau, Mami dădea peste blocaje 
de circulaţie. Asculta ştirile de la radio, care-ţi 
ziceau pe unde să n-o iei, şi mergea drept la ţintă. 
Găsea cele mai aglomerate străzi. Găsea barierele. 
Vâna maşinile care luaseră foc sau podurile mobile 
ridicate. Nu-i plăcea să circule cu viteză, dar voia să 
pară preocupată la volan. În trafic nu putea face 
nimic şi nu era vina ei. Ar fi fost prinşi în capcană. 
Prinşi şi legaţi. 

Mami spuse: 

— O să te-ntreb una simplă. 

Închise ochii şi zâmbi, după care îi deschise şi 
spuse: 

— Ce-nseamnă când într-un magazin, oricare- 
ar fi el, auzi că cineva cere monede de un sfert de 
dolar la casa cinci? 

Amândoi erau îmbrăcaţi la fel ca-n ziua în care 
îl săltase de la şcoală. Indiferent de motelul în care 
ajungeau, când el se vâra în pat, Mami pocnea din 
degete şi-i cerea pantalonii, cămaşa, şosetele, 
chiloţii, până când el i le dădea pe toate pe sub 


cearşaf. Dimineaţa, când le primea înapoi, se- 
ntâmpla ca uneori să fie spălate. 

Când un casier cere monede de un sfert de 
dolar, spuse băiatul, asta înseamnă că o femeie 
drăguță stă acolo şi toată lumea ar trebui să vină s-o 
vadă. 

— Mă rog, e mai mult decât atât, spuse Mami. 
Dar ai nimerit-o. 

Uneori Mami adormea sprijinită-n uşa maşinii 
şi toate celelalte maşini treceau pe lângă ei, 
ocolindu-i. Dacă motorul era pornit, se-ntâmpla ca 
uneori farurile roşii de pe aripi, despre care băiatul 
habar n-avea că există, să pilpiie, indicând tot soiul 
de avarii. În astfel de situaţii, pe sub marginea 
capotei ieşea fum şi motorul se oprea de la sine. 
Maşinile blocate de ei claxonau prelung. La radio se 
vorbea despre un nou blocaj de circulaţie, despre o 
maşină proţăpită pe banda centrală a autostrăzii, 
care bloca traficul. 

Claxonaţi şi priviţi prin geamuri de oameni, 
daţi la radio - idiotul ăsta mic îşi închipuia că asta 
înseamnă să fii celebru. Până ce claxoanele 
automobilelor o trezeau pe Mami, băieţelul le făcea 
cu mâna. Cu gândul la acel Tarzan rotofei, cu 
maimuța şi castanele lui. La cum putea el să 
zâmbească încă. La cum umilinţa e umilinţă numai 
atunci când alegi să suferi. 

Băieţelul le zâmbea tuturor acelor feţe 
supărate care-l fixau. 

Şi băieţelul le împărțea bezele. 

Atunci când un camion claxona, Mami se trezea 
brusc. Apoi, cu mişcări lente, îşi dădea preţ de un 
minut aproape tot părul de pe ochi. Îşi băga un tub 
alb, de plastic, într-o nară şi inhala. După încă un 


minut în care nu se întâmpla nimic, îşi scotea tubul 
din nas şi-l privea cu ochii întredeschişi pe băieţelul 
care stătea alături de ea, pe locul din faţă. Apoi 
privea înspre luminile roşii ale farurilor. 

Tubul era mai mic decât rujul ei, cu o gaură la 
un capăt, prin care inspirai, şi cu ceva duhnitor 
înăuntru. De fiecare dată după ce Mami îl mirosea, 
pe tub rămâneau urme de sânge. 

— În a câta eşti? l-a întrebat ea. A-ntâia, a 
doua? 

A cincea, i-a zis băiatul. 

— Şi-n faza asta creierul tău cântăreşte cât? Un 
kil? Două? 

La şcoală avea numai note de 10. 

— Asta-nseamnă că ai cât? a spus ea. Şapte 
ani? 

Nouă. 

— Bine, Einstein, uită tot ce te-au învăţat 
părinţii ăia adoptivi ai tăi, i-a zis ea. Familiile astea 
adoptive habar n-au ce-i important. 

Deasupra lor era un elicopter care zbura pe 
loc, iar băiatul s-a înclinat în aşa fel încât să se 
poată uita fix la el prin banda albăstruie din partea 
de sus a parbrizului. 

La radio se pomenea de un Plymouth Duster 
auriu care bloca banda centrală de trafic a şoselei 
de centură. Maşina părea să fie supraîncălzită. 

— Mă fut pe ea de istorie. Toţi indivizii ăştia 
fictivi, ei sunt cei mai importanţi oameni de care 
trebuie să ştii, i-a spus Mami. 

Doamna Pepper Haviland e virusul Ebola. 
Domnul Turner Anderson înseamnă că cineva 
tocmai a borât. 


La radio se spunea că au fost trimise echipe de 
intervenţie care să ajute la scoaterea maşinii 
blocate din trafic. 

— Poţi să uiţi toate chestiile alea pe care le- 
nveţi despre algebră şi macroeconomie, i-a spus ea. 
Zi şi tu, cu ce te încălzeşte că ştii să extragi o 
rădăcină pătrată dintr-un triunghi dacă vin nişte 
terorişti şi te-mpuşcă-n cap? Cu nimic. Asta-i 
adevărata educaţie care-ţi trebuie. 

Alte maşini treceau razant pe lângă ei şi 
demarau apoi în trombă, cu un zgomot strident, 
pierzându-se în depărtare. 

— Vreau ca tu să ştii mai mult decât ceea ce 
oamenii consideră că trebuie să ştii, i-a zis ea. 

La care băiatul i-a spus: 

— Ca de exemplu? 

— De exemplu, când te gândeşti la tot restul 
vieţii tale, a spus ea şi şi-a acoperit ochii cu mâinile, 
nu te gândeşti niciodată la mai mult de doi ani. 

Şi i-a mai spus ceva: 

— La treizeci de ani, cel mai rău duşman al tău 
eşti tu însuţi. 

Alt lucru pe care i l-a spus a fost: 

— Iluminismul s-a sfârșit. Astăzi trăim în plin 
Întunecism. 

La radio se spunea că poliţia a fost înştiinţată 
de maşina oprită. 

Mami a dat radioul tare. 

— Futu-i, a spus ea. Te rog, nu-mi zice că e 
vorba despre noi. 

— Au zis ceva de un Duster auriu, a zis băiatul. 
E maşina noastră. 

lar Mami i-a spus: 

— Asta arată cât de puţine ştii. 


Ea a deschis uşa şi i-a spus să se mute şi să 
iasă pe partea ei. Privea bolizii dispărând, trecând 
pe lângă ei. 

— Nu e maşina noastră, a spus ea. 

Radioul urla că pasagerii voiau să abandoneze 
vehiculul. 

Mami şi-a scuturat mâna, făcându-i semn să se 
apuce de ea. 

— Eu nu sunt mama ta, i-a spus ea. Nici vorbă 
de asta. 

Sub unghiile ei se vedeau urme de sânge uscat 
din nas. 

Radioul tipa după ei. Şoferul Dusterului auriu 
şi un copil mic se aventurau să traverseze cele 
patru benzi ale autostrăzii, strecurându-se printre 
maşini. 

Ea a spus: 

— Presupun că avem cam treizeci de zile să ne 
facem de cap. Până mi se termină banii de pe cărţile 
de credit. 

A spus: 

— Treizeci de zile dacă nu suntem prinşi, 
bineînţeles. 

Maşinile claxonau şi intrau în depăşire. Radioul 
urla după ei. Elicopterele mugeau, coborând din ce 
în ce mai aproape. 

Şi Mami i-a zis: 

— Acum, la fel ca-n povestea cu valsul Dunărea 
albastră, ţine-mă strâns de mână. 

I-a spus: 

— Şi nu te mai gândi. 

I-a spus: 

— Ia-o la fugă. 


Capitolul 16 


Următorul pacient este o femeie de circa 
douăzeci şi nouă de ani, cu o aluniţă suspectă pe 
partea interioară a coapsei. E greu de spus în 
lumina asta, dar pare prea mare, asimetrică, cu 
reflexii albăstrui şi maronii. Bordurile ei sunt 
neregulate. Pielea dimprejur e jupuită. 

O întreb dacă a scărpinat-o. 

Şi dacă există vreun caz de cancer de piele în 
familia ei. 

Alături de mine, cu o planşetă galbenă pe masa 
din faţa lui, Denny ţine capătul unui dop de plută în 
dreptul  brichetei, răsucindu-l până când 
extremitatea lui e înnegrită de flacără, iar Denny 
îmi spune: 

— Băi, acum pe bune. 

Îmi spune: 

— Eşti cam ciufut în seara asta. Ai performat 
ceva? 

Îmi spune: 

— Întotdeauna eşti supărat pe lume după ce te 
regulezi. 

Pacienta cade în genunchi, cu cracii larg 
depărtaţi. Se lasă pe spate şi-ncepe să se împingă 
înspre noi cu mişcări lente. Contractându-şi muşchii 
fesieri, începe să-şi scuture umerii, sânii, pubisul. 
Corpul ei e tot o unduire. 

Ca să-ţi aminteşti simptomele melanomului, te 
gândeşti la literele ABCD. 

Asimetria formei. 

Bordurile neregulate. 

Coloraţia neomogenă. 

Diametrul ceva mai mare de şase milimetri. 


E rasă. Bronzată şi cu pielea atât de catifelată 
şi de impecabilă, arată mai puţin ca o femeie şi mai 
mult ca o crăpătură în care să-ţi bagi cartea de 
credit. Cum se împinge înspre feţele noastre, 
amestecul întunecat de lumini roşii şi negre o face 
să arate mai bine decât în realitate. Luminile roşii 
estompează cicatricele şi zgârieturile, pistruii, unele 
tatuaje, başca urmele de la elastic. Luminile negre 
fac în aşa fel încât ochii şi dinţii ei să strălucească 
de albeaţă. 

E ciudat cum frumuseţea unei opere de artă 
are de-a face mai mult cu cadrul decât cu opera în 
sine. 

Felul în care cade lumina îl face până şi pe 
Denny să pară că plesneşte de sănătate, cu braţele 
lui de pui de găină ţâşnind din mânecile tricoului 
alb. Planşeta lui luceşte galben în lumină. El 
strâmbă din gură, muşcându-şi buza de jos, pe 
măsură ce trece cu privirea de la pacientă la desen 
şi înapoi la pacientă. 

Împingându-se înspre feţele noastre, ţipând 
mai tare ca muzica de fond, ea spune: 

— Ce? 

Pare a fi blondă naturală, factor de risc uriaş, 
aşa că o întreb, în ultima vreme a pierdut cumva în 
mod inexplicabil din greutate? 

Fără să se uite la mine, Denny îmi spune: 

— Băi, tu ai idee cât m-ar costa un model 
adevărat? 

Întorcându-mă spre el, îi spun: 

— Băi, nu uita să-i desenezi şi firele de păr 
crescute invers. 

Pe pacientă o întreb dacă a avut tulburări de 
ciclu sau de scaun? 


Îngenunchind în faţa noastră, mângâindu-şi 
fiecare parte a corpului cu unghiile date cu ojă 
neagră şi lăsându-se pe spate ca să-şi admire 
curbura mijlocului îndreptat spre noi, ea spune: 

— Ce? 

Cancerul de piele, ţip, e cea mai întâlnită formă 
de cancer la femeile cu vârste cuprinse între 
douăzeci şi nouă şi treizeci şi patru de ani. 

Ţip: 

— Trebuie să-ţi palpez nodulii limfatici. 

Iar Denny îmi spune: 

— Băi, vrei sau nu să ştii ce mi-a zis maică-ta? 

Ţip: 

— Măcar lasă-mă să-ţi palpez splina. 

Şi, desenând rapid cu dopul ars, Danny spune: 

— Mi se pare mie sau eşti pe ciclu? 

Blonda îşi vâră coatele pe după genunchi şi se 
rostogoleşte pe spate, ciupindu-şi sfârcurile cu 
degetul mare şi arătătorul de la fiecare mână. 
Deschizându-şi larg gura, îşi unduieşte limba înspre 
noi, după care spune: 

— Daiquiri. 

Spune: 

— Mă cheamă Cherry Daiquiri. N-ai voie să mă 
atingi, dar unde ziceai că e alunița aia? 

Ca să-ţi aminteşti fiecare pas într-un examen 
medical, gândeşte-te la MIMAT CADAT. În şcolile de 
medicină, tehnica asta se cheamă mnemotehnică. 
Literele vin de la: 

Motivul internării. 

Istoricul bolii. 

Medicația de fond. 

Alergii. 

Tratamente anterioare. 


Condiţii de viaţă şi muncă. 

Antecedente ereditare. 

Droguri. 

Alcool. 

Tutun. 

Singura metodă de a termina facultatea de 
medicină e mnemotehnica. 

Gagica de dinaintea ăsteia, tot o blondă, dar 
dintre cele care şi-au lucrat la greu sânii, încât ai 
putea abera la nesfârşit despre ei, această ultimă 
pacientă fuma o ţigară în timp ce-şi făcea numărul, 
aşa că am întrebat-o dacă a avut dureri persistente 
de spate sau de abdomen. I-a scăzut cumva pofta de 
mâncare sau a trecut prin stări generale proaste? 
Dacă ăsta-i felul în care îşi duce traiul, îi spun, mai 
bine s-ar asigura şi ar urma o cură cu nămol. 

— Dacă fumezi mai mult de un pachet pe zi, îi 
zic. La felul ăsta mă refer. 

O conizaţie n-ar fi tocmai o idee rea, îi zic. Sau 
măcar o diatermocauterizare. 

Se lasă-n patru labe, rotindu-şi cu încetinitorul 
fundul larg, expus, şi zbârcitura aia roz de trapă, ne 
priveşte peste umăr şi spune: 

— Ce-i chestia asta cu conizaţia? 

Spune: 

— Cu asta te ocupi mai nou? şi-mi suflă fumul 
în faţă. 

Vorba vine suflă. 

E atunci când răzuieşti o mostră în formă de 
con din colul uterin, îi zic. 

Devine lividă, lividă cu tot cu machiajul ei şi cu 
jocul de lumini roşii şi negre, şi-şi împreunează la 


loc picioarele. Îşi stinge ţigara în berea mea şi-mi 
spune: 

— Tu ai o obsesie cu femeile. 

Şi pleacă de-a lungul scenei, spre următorul 
tip. 

Strig în urma ei: 

— Fiecare femeie e, în felul ei, o problemă. 

Încă ţinând dopul de plută în mână, Denny 
ridică berea din faţa mea şi-mi spune: 

— Băi, nu face risipă... 

După care toarnă totul în propriul lui pahar, 
mai puţin chiştocul înecat acolo. Spune: 

— Maică-ta vorbeşte frecvent de un anume 
doctor Marshall. Zice că el i-a promis s-o 
întinerească, spune Denny, dar numai dacă tu 
cooperezi. 

lar eu spun: 

— Ea. E doctor Paige Marshall. E o femeie. 

Îşi mai face intrarea o pacientă, o brunetă 
creaţă, cam de douăzeci şi cinci de ani, afișând o 
posibilă deficiență de acid folic, cu limba roşie şi 
spălăcită, cu abdomenul vag dilatat şi cu ochii 
sticloşi. O întreb, pot să-i ascult inima? Să văd de 
palpitaţii. De bătăi rapide. În ultimul timp i-a fost 
cumva greață sau a avut diaree? 

— Băi, spune Denny. 

Chestionarul pentru dureri de orice fel e Ce 
Dacă Le Doare, Eu Unul Zic Stop. CDLDEUZS: 
Caracteristici, Debut, Localizare, Durată, 
Exacerbare, Uşurarea durerii, Zona de iradiere, 
Simptome asociate. 

Denny spune: 

— Băi! 


STAPHEO vine de la bacteria Staphylococcus 
aureus: Sindromul Şocului Toxicoseptic, Tegumente 
infectate, Abcese, Pneumonie, Hemoliză, 
Endocardită şi Osteomielită. 

— Băi, spune Denny. 

Bolile pe care o mamă i le transmite copilului ei 
sunt TORCH:  Toxoplasmoză,  Ororile (asta 
însemnând sifilis şi SIDA), Rubeolă, Citomegalovirus 
şi Herpes. Ajută dacă-ţi imaginezi o mamă care-i 
predă torta mai departe băiatului ei. 

Aşchia nu sare departe de trunchi. 

Denny pocneşte din degete în faţa mea. 

— Ce se-ntâmplă cu tine? Cum de ştii toate 
astea? 

Pentru că ăsta e adevărul. Asta e lumea în care 
trăim. Am fost pe-acolo, mi-am luat TACM-ul. Testul 
de Admitere în Colegiul Medical. Am frecventat 
Facultatea de Medicină a USC suficient de mult 
încât să ştiu că o aluniţă nu e niciodată doar o 
aluniţă. Că o simplă durere de cap înseamnă tumori 
la creier, înseamnă să vezi dublu, înseamnă 
paralizie, vomitat urmat de atacuri de apoplexie, 
somnolenţă, moarte. 

Un minuscul spasm muscular înseamnă 
turbare, înseamnă crampe musculare, sete, 
ameţeală, bătut câmpii şi-apoi atacuri de apoplexie, 
comă, moarte. Acnee înseamnă chisturi ovariene. O 
uşoară senzaţie de oboseală înseamnă tuberculoză. 
Ochii injectaţi înseamnă meningită. Somnolenţa e 
primul semn de febră tifoidă. Acele pete care-ţi trec 
prin faţa ochilor în zilele cu soare înseamnă că ţi se 
dezlipeşte retina. Şi c-o să orbeşti. 

— Uite ce unghii are, îi spun lui Denny. E clar 
c-o paşte un cancer la plămâni. 


Dacă eşti buimac, asta înseamnă blocaj renal, 
disfuncţie gravă a rinichilor. 

Toate astea le înveţi la cursul de Examinare 
Fizică, în anul doi de Medicină. Înveţi toate astea şi 
nu mai e loc de-ntors. 

Ignoranţa era fericire. 

O contuzie înseamnă ciroză la ficat. O eructaţie 
înseamnă cancer colorectal sau cancer de esofag 
sau cel puţin un ulcer peptic. 

Fiecare mică adiere pare să şuiere a carcinom 
spinocelular. 

Păsările în copaci par să ciripească a 
histoplasmoză. 

Pe oricine-ai vedea gol, îl vezi ca pe-un pacient. 
O dansatoare poate să aibă ochi frumoşi şi sfârcuri 
tari şi cafenii, dar dacă îi miroase gura, are 
leucemie. O dansatoare poate să aibă părul sănătos, 
lung şi curat, dar dacă-şi scarpină pielea capului, 
are limfom Hodgkin. 

Pagină după pagină, Denny îşi umple blocul de 
desen cu studii de trupuri, femei frumoase zâmbind, 
femei slabe care-i trimit bezele, femei cu faţa-n jos, 
dar care-l privesc în ochi printre şuviţele de păr. 

— Pierderea gustului, îi zic lui Denny, 
înseamnă cancer oral. 

Şi, fără să se uite la mine, privind când la 
desen, când la noua dansatoare, Denny îmi spune: 

— Atuncea, băi, înseamnă că tu ai cancerul 
ăsta de multă vreme. 

Chiar dacă maică-mea ar muri, nu sunt sigur c- 
aş vrea să mă întorc şi să continuu facultatea cât 
încă mai am dreptul s-o fac. În situaţia de faţă, ştiu 
deja mult mai multe decât pot duce. 


După ce afli toate chestiile nasoale care ţi se 
pot întâmpla, nu-ţi mai trăieşti viaţa, ci aştepţi. 
Cancerul. Nebunia. La fiecare privire în oglindă, te 
scanezi în căutarea spuzelii care înseamnă Zona 
Zoster. Vezi şi: impetigo. 

Vezi şi: scabie. 

Vezi şi: borelioză, meningită, febră reumatică, 
sifilis. 

Următorul pacient care ni se oferă pe tavă este 
tot o blondă, slabă, poate un pic prea slabă. 
Probabil o tumoare spinală. Dac-o doare capul sau 
are puţină febră ori gâtul inflamat, suferă de 
poliomielită. 

— Fă aşa, ţipă Denny la ea şi-şi acoperă 
ochelarii cu palmele. 

Pacienta face întocmai. 

— Minunat, spune Denny, schiţând rapid un 
studiu. Ce-ai zice să deschizi un pic gura? 

Iar ea o deschide. 

— Băi, spune el. Modelele din atelier nu sunt 
niciodată aşa de tari. 

Eu nu văd decât că nu dansează cine ştie ce şi 
că, evident, această necoordonare în mişcări 
înseamnă scleroză laterală amiotrofică. 

Vezi şi: boala Lou Gehrig. 

Vezi şi: paralizie totală. Vezi şi: insuficienţă 
respiratorie. Vezi şi: crampe, oboseală, lăcrimare. 

Vezi şi: moarte. 

Cu dosul palmei, Denny întinde negreala 
pentru a-i adăuga desenului umbre şi perspectivă. E 
femeia de pe scenă, cu mâinile puse la ochi, cu gura 
întredeschisă, iar Denny înregistrează totul cu 
repeziciune, uitându-se din când în când la ea ca să 
culeagă detalii gen buricul ei sau curbura oaselor 


iliace. Singura mea apăsare e că felul în care Denny 
desenează femeile n-are nici o legătură cu felul în 
care arată ele în realitate. În viziunea lui Denny, 
coapsele brânzite de celulită ale uneia vor părea 
tari ca piatra. Ochii încercănaţi ai alteia vor fi 
limpezi şi retuşaţi. 

— Ţi-au mai rămas, băi, ceva bani? spune 
Denny. Nu vreau să se care deja la altul. 

Dar eu sunt falit, iar gagica se mută în faţa 
următorului bărbat aflat de-a lungul scenei. 

— Să vedem, Picasso, îi zic. 

lar Denny se scarpină sub ochi şi-şi lasă o 
ditamai urma de funingine. După care înclină 
planşeta suficient de mult încât să văd o femeie 
despuiată, cu mâinile la ochi, lucioasă şi 
încordându-şi fiecare muşchi, deloc afectată de 
probleme grave, de ultraviolete sau de malnutriție. 
Gagica e netedă, dar moale. E încordată, dar 
relaxată. E o imposibilitate fizică totală. 

— Băi, îi spun, ai făcut-o să arate prea tânără. 

Noua pacientă este iarăşi Cherry Daiquiri, 
căreia i-a venit încă o dată rândul, doar că acum nu 
mai zâmbeşte. Îşi muşcă nervoasă interiorul unui 
obraz şi mă întreabă: 

— Aluniţa asta a mea... Eşti sigur că e cancer? 
Adică... nu ştiu ce să cred, dar cât de speriată ar 
trebui să fiu...? 

Fără să mă uit la ea, ridic un deget. Acesta este 
semnul universal pentru Vă rugăm să aşteptaţi. 
Medicul vă va consulta în câteva minute. 

— În nici un caz n-are gleznele aşa de subţiri, îi 
spun lui Denny. lar curul ei e mult mai mare decât 
ce-ai tu acolo. 


Mă aplec să văd ce face Denny, după care mă 
uit pe scenă la ultima pacientă. 

— Ar trebui să-i faci genunchii mai ciolănoşi, îi 
spun. 

Dansatoarea de pe scenă îmi aruncă o privire 
infectă. 

Denny continuă să deseneze. Îi face ochii 
uriaşi. Le retuşează colţurile. Dă rateu după rateu. 

— Băi, îi spun. Ştii, nu eşti un artist foarte bun. 

Îi spun: 

— Pe bune, băi, nu te văd făcând asta serios. 

Denny îmi spune: 

— Înainte să-i faci pe toţi de căcat, asigură-te 
că ai un spate beton. 

Spune: 

— Şi-n caz că încă îţi mai pasă, maică-ta zice c- 
ar trebui să citeşti ce-i în dicţionarul ei. 

Lui Cherry, care s-a ciucit în faţa noastră, îi 
spun: 

— Dacă vrei într-adevăr să-ţi scapi pielea, 
trebuie să ne conversăm între patru ochi în altă 
parte. 

— Nu, nu dicţionar, spune Denny. În jurnal. În 
caz că te-ai întrebat vreodată de unde vii cu 
adevărat, totul e în jurnalul ei. 

lar Cherry îşi bălăngăne un picior peste 
marginea scenei şi dă să coboare. 

Îl întreb, şi ce-i în jurnalul maică-mii? 

Şi, desenându-şi tablouaşele lui, vizualizând 
imposibilul, Denny spune: 

— Da, jurnal. Nu dicţionar, băi. Adevărul 
despre tatăl tău e în jurnal. 


Capitolul 17 


La St. Anthony, fata de la recepţie cască, 
acoperindu-şi gura cu mâna, iar când o întreb dacă 
iese la o cafea, mă priveşte pieziş şi-mi spune: 

— Nu cu tine. 

Şi zău dacă mă dau la ea. O să am eu grijă de 
recepţie cât timp merge ea după cafea. Ăsta nu e un 
avans. 

Zău. 

Îi spun: 

— Ai o privire obosită. 

Toată ziua nu face decât să-i consemneze pe 
cei câţiva care vin şi pleacă. Se uită pe monitorul 
video care arată interioarele de la St. Anthony: 
fiecare coridor, camera de zi, sala de mese, grădina, 
şi imaginea se tot schimbă o dată la zece secunde. 
Ecran cu paraziți, în alb-negru. Pe monitor se vede 
preţ de zece secunde sala de mese, goală, cu 
scaunele întoarse pe fiecare masă, cu picioarele 
cromate în aer. În următoarele zece secunde apare 
un coridor lung, cu una căzută grămadă pe-o bancă 
prinsă de un perete. 

Apoi, timp de alte zece secunde grizate-n alb- 
negru, o văd pe Paige Marshall plimbând-o pe 
maică-mea într-un scaun cu rotile de-a lungul altui 
coridor. 

Recepţionera îmi spune: 

— Lipsesc doar un minut. 

Lângă monitorul video se află un difuzor vechi. 
Acoperit cu mohair ţepos. E un difuzor de radio de 
tip vechi, cu un disc de telefon înconjurat de 
numere. Fiecărui număr îi corespunde o cameră de 
la St. Anthony. Pe birou se află un microfon pe care- 
l poţi folosi pentru a face anunţuri. Formând 


numerele pe disc, poţi auzi ce se vorbeşte în fiecare 
încăpere din clădire. 

Şi, preţ de o clipă numai, vocea maică-mii iese 
din difuzor, spunând: 

— Toată viaţa m-am definit prin ceea ce am 
combătut... 

Fata formează numărul nouă, iar acum poţi 
auzi un radio care transmite în spaniolă şi 
zăngănitul oalelor de metal din bucătărie, acolo 
unde e filtrul de cafea. 

Îi spun fetei: 

— Nu te grăbi. 

SI: 

— Nu sunt monstrul despre care ai auzit că 
vorbesc înăcriţii şi supăraţii de pe-aici. 

În ciuda drăgălăşeniei mele, ea îşi bagă poşeta 
în birou şi-l închide cu cheia. Îmi spune: 

— N-o să lipsesc mai mult de două minute. OK? 

OK. 

După care dispare pe uşă, iar eu mă aşez la 
biroul ei. Mă uit la monitor: camera de zi, grădina, 
un coridor oarecare, fiecare câte zece secunde. Mă 
uit după Paige Marshall. Cu o mână comut de la un 
număr la altul, ciulind urechile în fiecare cameră 
după dr. Marshall. După maică-mea. În alb-negru, 
aproape în direct. 

Paige Marshall, cu tot cu pielea ei. 

Altă întrebare de pe lista dependenţilor de sex: 

Îţi tai căptuşeala de la buzunarele pantalonilor 
pentru a te masturba în public? 

În camera de zi e una căruntă, afundată într-un 
puzzle. 

În difuzor se-aude doar un pârâit. Zgomot alb. 


Zece secunde mai târziu, nişte bătrâne stau la 
masă în atelierul de lucru manual. Femei cărora le- 
am mărturisit că le-aş fi distrus maşinile, că le-aş fi 
distrus vieţile. Am luat vina asupra mea. 

Dau volumul mai tare şi-mi lipesc urechea de 
țesătura difuzorului. Neştiind ce număr e alocat 
fiecărei camere, comut de la unul la altul şi ascult. 

Cealaltă mână mi-o bag în ceea ce era pe 
vremuri buzunarul de la nădragi. 

Trec de la un număr la altul. Cineva plânge cu 
suspine la trei, oriunde-o mai fi şi asta. Cineva 
înjură la cinci. Se roagă la opt. Unde-o mai fi şi asta. 
Din nou bucătăria la nouă, cu muzica spaniolă. 

Monitorul arată biblioteca, alt coridor, apoi mă 
arată pe mine, în alb-negru şi cu paraziți, ghemuit 
în spatele biroului de la recepţie, uitându-mă în 
monitor. Eu, cu o mână agăţată de discul ca de 
telefon. Cealaltă mână mi-e băgată până la cot în 
nădragi şi nu se distinge prea bine. Mă uit. O 
cameră video din tavanul holului se uită la mine. 

Eu mă uit după Paige Marshall. 

Ascult. Ca să ştiu unde-o găsesc. 

„Stau la pândă“ nu e cel mai potrivit termen, 
dar e primul care-mi vine în minte. 

Monitorul îmi înfăţişează babă după babă. 
Apoi, timp de zece secunde, o văd pe Paige 
plimbând-o pe maică-mea într-un scaun cu rotile de- 
a lungul altui coridor. Formez numere până aud 
vocea maică-mii. 

— Da, spune ea, am combătut tot ce s-a putut, 
dar mă-ngrijorează din ce în ce mai tare faptul că 
niciodată n-am apărat ceva. 


Monitorul îmi arată grădina,  bătrânici 
cocârjate peste cadrele cu care se deplasează. 
Înfundate în pietriş. 

— Of, pot să critic şi să mă plâng şi să judec 
totul, dar la ce bun? continuă maică-mea să spună 
peste imaginile din monitor, care arată deja alte 
camere. 

Monitorul arată sala de mese goală. 

Monitorul arată grădina. Şi mai mult bătrânet. 

Parc-aş fi intrat pe un website foarte 
deprimant. Moartea în direct. 

Un soi de documentar în alb-negru. 

— Să te lamentezi nu e tot una cu să creezi 
ceva, se aude vocea maică-mii. Revoltându-te, nu 
reconstruieşti. Ridiculizând, nu înlocuieşti... 

Şi vocea din difuzor se stinge treptat. 

Monitorul arată camera de zi, cu femeia 
afundată în puzzle. 

Iar eu comut de la un număr la altul, căutând. 

La cinci îi aud iar vocea. 

— Am desfăcut lumea în bucăţi, spune ea, dar 
habar n-avem ce să facem cu piesele... 

Şi vocea ei dispare din nou. 

Monitorul arată un coridor pustiu după altul, 
înghiţite de întuneric. 

La şapte, vocea revine. 

— Generaţia mea şi toată miştocăreala noastră 
nu fac lumea mai bună, spune ea. Ne petrecem atât 
de mult timp judecând ceea ce au creat alţii, încât 
noi, la rândul nostru, n-am mai ajuns să creăm 
decât foarte, foarte puţin. 

Din difuzor, vocea ei spune: 


— Eu am folosit revolta ca pe un refugiu. 
Folosim critica pentru a da impresia că ne 
implicăm. 

Vocea spune: 

— Doar dăm impresia că ducem ceva la bun 
sfârşit. 

Vocea spune: 

— N-am contribuit cu nimic la binele acestei 
lumi. 

Şi, timp de zece secunde, monitorul le arată pe 
maică-mea şi pe Paige pe coridor, în faţa atelierului 
de lucru manual. 

Din difuzor, scrâșnită şi îndepărtată, se aude 
vocea lui Paige: 

— Dar fiul dumneavoastră? 

M-am lipit cu nasul de monitor. Aşa de aproape 
sunt. 

Şi acum monitorul mă arată pe mine, cu 
urechea lipită de difuzor şi cu o mână scuturând 
repede ceva în interiorul cracului de la pantalon. 

Pe fundalul sonor, Paige spune: 

— Ce-i cu Victor? 

Şi pe bune că-mi vine să ejaculez. 

Şi vocea maică-mii spune: 

— Victor? Fără îndoială că Victor are propriile 
lui metode de-a evada din realitate. 

Apoi vocea ei râde şi spune: 

— Părinţii sunt opiul maselor. 

Şi-acum, pe monitor, fata de la recepţie stă 
exact în spatele meu, cu o ceaşcă de cafea în mână. 


Capitolul 18 


La vizita următoare, maică-mea e şi mai slabă, 
dacă aşa ceva e posibil. Gâtul ei e subţire cât 
încheietura mea, cu pielea galbenă scufundată în 
adânciturile dintre tendoane şi grumaz. Prin chipul 
străveziu îi vezi craniul. Îşi întoarce capul într-o 
parte ca să mă poată vedea cum stau în pragul uşii 
şi un fel de urme ca de budincă cenuşie au prins 
coajă în colţurile ochilor ei. 

Păturile stau lăsate între colţurile ridicate ale 
oaselor ei iliace. Prin ele nu-i mai poţi ghici decât 
genunchii. 

Ea îşi încolăceşte un braţ sinistru prin bara de 
crom a patului, sinistru şi subţire ca un picior de 
găină care dă să mă atingă, apoi înghite în sec. 
Fălcile-i depun ceva efort,  buzele-i sunt 
împăienjenite de scuipaţi. Apoi zice, întinzând mâna 
spre mine, îmi zice aşa: 

— Morty, nu-s o codoaşă. 

Dă din mâini, cu pumnii strânşi, şi-mi zice: 

— Nu fac decât să apăr o poziţie feministă. Ar 
mai exista prostituție dacă toate femeile ar crăpa? 

lată-mă aici, cu un buchet frumos de flori şi o 
felicitare. Tocmai ce-am ieşit de la slujbă, aşa că am 
pe mine brăcinarii şi jiletca. Pantofii cu cataramă şi 
jambierele cu manşetă, care-mi scot în evidenţă 
gambele schiloade, sunt stropiţi cu noroi. 

lar maică-mea zice: 

— Morty, trebuie să mă scoţi cumva din 
tribunal. 

Şi se lasă oftând pe spate, în mormanul de 
perne. Acolo unde-şi aşază capul, bolboroselile-i 
necontenite au pătat cu bleumarin faţa albă de 
pernă. 

O felicitare n-are cum să rezolve problema. 


Mâinile ei scurmă prin aer şi ea-mi zice: 

— Şi, Morty, trebuie să-l chemi pe Victor. 

Camera ei miroase la fel ca tenişii lui Denny în 
septembrie, după ce i-a purtat toată vara fără 
ciorapi. 

Un buchet frumos de flori n-are cum să-i 
schimbe izul. 

În buzunarul de la jiletcă am jurnalul ei. Între 
paginile lui e o chitanţă primită de la spital. Vâr 
florile într-o ploscă până ce găsesc o vază şi ceva de 
mâncare. Oricât de multă budincă de ciocolată pot 
să car. Ceva pe care să i-l pot băga cu lingura pe 
gură şi ea să poată înghiţi. 

La cum arată, vreau şi nu vreau să mă aflu aici. 
Când dau să ies, îmi zice: 

— Trebuie să te pui pe treabă şi să-l găseşti pe 
Victor. Trebuie să-l convingi s-o ajute pe doctoriţa 
Marshall. Te rog. Trebuie s-o ajute pe doctoriţa 
Marshall, ca ea să mă poată salva pe mine. 

De parcă ar fi ceva care să se petreacă 
vreodată la voia întâmplării. 

Afară pe hol e Paige Marshall, cu ochelarii ei, 
citind ceva de pe planşeta cu fişe. 

— M-am gândit c-ai vrea să ştii, zice ea. 

Se sprijină de balustrada care traversează 
coridorul şi zice: 

— Săptămâna asta mama ta a ajuns la treizeci 
şi opt de kilograme. 

Îşi duce planşeta la spate, sprijinindu-se cu 
ambele mâini de balustradă. Poziţia asta îi scoate 
sânii la înaintare. Şi pelvisul. Paige Marshall îşi 
plimbă limba de-a lungul buzei de jos şi-mi spune: 

— Te-ai mai gândit la propunerea mea? 


Aparate pentru menţinerea funcţiilor vitale, 
perfuzii, respiraţie artificială - în termeni medicali, 
le zice „măsuri eroice“. 

— Nu ştiu, spun. 

Stăm acolo, aşteptând fiecare să facă celălalt 
prima mişcare. 

Două babete zâmbăreţe trec pe lângă noi, iar 
una arată cu degetul şi-i spune celeilalte: 

— Ăla-i băiatul drăguţ despre care ţi-am vorbit. 
El e cel care mi-a gâtuit pisica. 

Cealaltă, cu puloverul ei încheiat greşit, zice: 

— Nu mai spune. Pe soră-mea a bătut-o o dată 
de era s-o omoare. 

Şi trec mai departe. 

— Frumos din partea ta că faci asta, zice 
doctoriţa Marshall. Le rezolvi oamenilor ăstora cele 
mai mari probleme din viaţa lor. 

La felul cum arată ea acum, trebuie să te 
gândeşti la un morman de maşini accidentate. 
Imaginează-ţi două maşinuţe ciocnindu-se bot în 
bot. La felul cum arată, trebuie să te gândeşti la 
gropi comune ca să îi rezişti măcar preţ de treizeci 
de secunde. 

Gândeşte-te la mâncare stricată pentru pisici, 
la gangrene ulcerate şi la organe expirate. 

Aşa de frumoasă e. 

Să mă ierte acum, dar trebuie să merg după 
budincă. 

Ea spune: 

— E pentru că ai o iubită? Asta-i motivul? 

Motivul pentru care cu câteva zile-n urmă n-am 
făcut sex în capelă. Motivul pentru care n-am putut, 
deşi ea era goală şi gata de acţiune. Motivul pentru 
care am dat bir cu fugiţii. 


Pentru un inventar complet al iubitelor mele, 
raportaţi-vă, vă rog, la etapa cu numărul patru a 
terapiei mele. 

Vezi şi: Nico. 

Vezi şi: Leeza. 

Vezi şi: Tanya. 

Dr. Marshall îşi scoate pelvisul la înaintare şi- 
mi spune: 

— Ştii cum mor mai toţi pacienţii ca maică-ta? 

Flămânzesc. Uită cum să înghită şi, accidental, 
inhalează mâncarea şi băutura direct în plămâni. Cu 
plămânii plini de putreziciuni şi lichide, fac 
pneumonie şi mor. 

Ştiu, îi zic. 

Îi spun că poate există lucruri mai rele decât să 
laşi un bătrân să moară. 

— Nu e orice bătrân, zice Paige Marshall. E 
mama ta. 

Şi are aproape şaptezeci de ani. 

— Are şaizeci şi doi, zice Paige. Dacă ai putea 
să faci ceva ca s-o salvezi, dar n-o faci, o ucizi cu 
bună ştiinţă. 

— Cu alte cuvinte, îi spun, ar trebui să te fac pe 
tine? 

— Nişte infirmiere mi-au spus câte ceva despre 
antecedentele tale, zice Paige Marshall. Înţeleg că 
n-ai nimic împotriva sexului de ocazie. Sau sunt eu 
de vină? Nu sunt genul tău? Asta e? 

Amuţim amândoi. O asistentă trece prin faţa 
noastră, împingând un cărucior plin de cearşafuri şi 
prosoape jilave. E-ncălţată cu pantofi cu talpă de 
cauciuc, iar căruciorul are roţi de cauciuc. 
Duşumeaua e acoperită cu linoleum negru, aşa că 


femeia trece fără să scoată un sunet, lăsând în urmă 
doar miros rânced de urină. 

— Nu mă-nţelege greşit, îi spun. Vreau să te 
fut. Pe bune că vreau să te fut. 

În josul holului, asistenta se opreşte şi-şi 
întoarce capul spre noi. Zice: 

— Hei, Romeo, de ce n-o laşi în pace pe 
sărmana dr. Marshall? 

Paige spune: 

— E-n regulă, doamnă Parks. E problema mea 
şi-a domnului Mancini. 

O urmărim amândoi cu privirea cum rânjeşte şi 
dispare cu tot cu cărucior după primul colţ. O 
cheamă Irene, Irene Parks, şi, ei bine, da, i-am pus- 
o în maşina ei, în parcare, cam acum un an pe 
vremea asta. 

Vezi şi: Caren, soră medicală. 

Vezi şi: Jenine, stagiară. 

La vremea respectivă credeam că fiecare dintre 
ele avea să-nsemne ceva pentru mine, dar fără 
haine puteau fi oricine. Acum curul ei e la fel de 
ofertant ca o ascuţitoare. 

Îi zic doctoriţei Paige Marshall: 

— Te-nşeli amarnic. 

Zic: 

— Vreau să te fut de să-ți sară capacele. 

Zic: 

— Şi nu, nu vreau să moară nimeni, dar nici n-o 
vreau pe maică-mea înapoi, aşa cum a fost 
întotdeauna. 

Paige Marshall expiră. Îşi țuguie buzele şi mă 
fixează cu privirea. Îşi ţine planşeta la piept, cu 
mâinile încrucişate peste ea. 


— Deci, zice ea, nu sexul e problema. Pur şi 
simplu nu vrei ca maică-ta să-şi revină. Nu eşti în 
stare să te confrunţi cu femei puternice şi crezi că 
dacă ea moare, problema ta moare o dată cu ea. 

Din camera ei, maică-mea strigă: 

— Morty, de ce te plătesc? 

Paige Marshall spune: 

— Poţi să-mi minţi pacienţii şi să le rezolvi 
traumele de-o viaţă, dar nu te minţi pe tine. 

După care îmi spune: 

— Şi nici pe mine să nu mă minţi. 

Paige Marshall spune: 

— Mai degrabă ai vedea-o moartă decât 
refăcută. 

Şi eu îi spun: 

— Da. Adică nu. Adică nu ştiu. 

Toată viaţa mea am fost mai mult ostaticul 
maică-mii decât fiul ei. Subiectul experimentelor ei 
sociale şi politice. Cobaiul ei personal. Acum ea e-n 
mâinile mele şi n-o s-o las să scape murind sau 
făcându-se bine. Nu vreau decât o persoană, una 
singură, pe care s-o pot salva. Vreau pe cineva care 
să aibă nevoie de mine. Care să depindă de mine. 
Vreau să fiu un erou, dar nu doar o dată. Vreau să 
fiu salvatorul permanent al cuiva, chiar dacă asta 
înseamnă să-i întreţin damblageala. 

— Ştiu, ştiu, ştiu că sună groaznic, îi spun, dar 
nu ştiu... Asta cred eu. 

În momentul ăsta ar trebui să-i spun lui Paige 
Marshall ce cred eu cu adevărat. 

Ştii, m-am săturat să mi se reproşeze că 
greşesc mereu doar pentru că sunt bărbat. 

Ştii, de câte ori trebuie să-ţi spună cineva că 
eşti inamicul despotic şi plin de prejudecăţi înainte 


să renunţi şi chiar să devii inamicul cu pricina? Ştii 
ceva? Un bărbat nu se naşte porc misogin, el devine 
aşa, iar asta se-ntâmplă tot mai mult din cauza 
femeilor. 

După ce trece destul timp, pur şi simplu te laşi 
dus de val şi accepţi faptul că eşti un cretin sexist, 
bigot, insensibil, crud şi imbecil. Femeile au 
dreptate. Tu eşti ăla care greşeşte. Obişnuieşte-te 
cu ideea. Tu nu te ridici la înălţimea aşteptărilor. 

Chiar dacă nu e aşa, faci astfel încât să fii aşa. 

Şi mai ştii ceva? Într-o lume fără Dumnezeu, nu 
sunt mamele noul Dumnezeu? Cea din urmă redută 
incontestabilă a  sacralităţii. Nu-i maternitatea 
ultimul miracol magic absolut? Dar un miracol la 
care bărbaţii n-au acces. 

Şi pot zice ei cât vor că-s fericiţi că nu trebuie 
să nască, cu toată durerea şi sângele ăla, dar zău 
că-s cât nu se poate mai ipocriţi. Categoric, bărbaţii 
nu-s în stare de nimic atât de incredibil. Pectorali 
beton, gândire abstractă, falusuri - toate avantajele 
pe care bărbaţii par să le aibă sunt destul de 
simbolice. 

Nici măcar un cui nu poţi să baţi cu un falus. 

Femeile sunt cu mult mai înzestrate încă de la 
naştere. În ziua în care bărbaţii vor fi în stare să 
nască, abia atunci vom putea începe să vorbim 
despre drepturi egale. 

Lui Paige nu-i spun toate chestiile astea. 

Îi spun însă cum vreau eu să fiu îngerul păzitor 
al cuiva. 

„Răzbunare“ nu e cel mai potrivit cuvânt, dar e 
primul care-mi vine în minte. 

— Atunci salveaz-o regulându-mă pe mine, îmi 
spune dr. Marshall. 


— Dar nu vreau să fie salvată complet, îi spun. 

Gândul c-o pot pierde mă-ngrozeşte, dar, pe de 
altă parte, dacă-şi revine, s-ar putea să mă pierd pe 
mine. 

Încă am jurnalul roşu al maică-mii în buzunarul 
de la haină. Şi încă n-am făcut rost de budinca de 
ciocolată. 

— Nu vrei ca ea să moară, spune Paige, dar 
nici nu vrei să-şi revină. Ce vrei, de fapt? 

— Vreau pe cineva care să ştie italiana, îi spun. 

Paige zice: 

— Ca ce chestie? 

— Uite, îi zic şi-i arăt jurnalul roşu. E-al maică- 
mii. Şi e-n italiană. 

Paige ia caietul şi-ncepe să-l răsfoiască. E roşie 
până-n vârful urechilor de nerăbdare. 

— Am studiat patru ani italiana în studenţie, 
zice ea. Pot să-ţi spun eu ce scrie. 

— Nu vreau decât să am controlul asupra 
situaţiei, îi zic. Măcar o dată, vreau să fiu eu 
adultul. 

Răsfoind în continuare jurnalul, doctoriţa Paige 
Marshall zice: 

— Vrei s-o menţii în starea asta ca s-o ai la 
mână. 

Mă scrutează cu privirea şi îmi zice: 

— Sună de parcă ai vrea să fii Dumnezeu. 


Capitolul 19 


Găini tărcate umblă aiurea prin Parcul Colonial 
Dunsboro. Pui cu căpăţânile turtite. Aici se află pui 
fără aripi sau doar cu un picior. Pui fără picioare, 
înotând cu aripile lor boante şi zdrenţuite prin 


nămolul din şură. Găini oarbe, fără ochi. Fără cioc. 
Defecte din naştere. Născute cu bibilica terci. 

Există o linie invizibilă între ştiinţă şi sadism, 
numai că aici ea e la vedere. 

Nici bibilica mea n-o duce prea bine. Uită-te la 
maică-mea. 

Dr. Paige Marshall ar trebui să le vadă pe 
găinile astea cum se chinuie. Dar nu garantez c-ar 
înţelege ceva. 

Sunt cu Denny, care Denny îşi bagă mâna în 
buzunarul de la spate al pantalonilor şi scoate o 
pagină împăturită cu anunţuri dintr-un ziar. Marfă 
de contrabandă, evident. Dacă Maiestatea sa Înaltul 
Guvernator vede chestia asta, s-a zis cu slujba lui 
Denny. Şi, zău, chiar acolo, în faţa hambarului, 
Denny îmi întinde pagina de ziar. 

Excepţie făcând bucata de ziar, ne integrăm 
perfect în peisaj, de vreme ce hainele pe care le 
purtăm n-au fost spălate niciodată în secolul ăsta. 

Lumea face poze, încercând să ia acasă o 
bucăţică din tine, ca amintire. Lumea agită camere 
video, încercând să te includă în vacantele lor. Toţi 
te filmează alături de găinile damblagite. Toţi 
încearcă să imortalizeze fiecare minut din prezent. 
Să nu piardă nici o secundă. 

Din hambar se aude gâlgâitul cuiva care trage 
aer în piept printr-un tub. N-ai cum să vezi, dar 
ghiceşti tensiunea tăcută a unui grup de oameni 
strânşi în cerc şi încercând să-şi ţină respiraţia. O 
fată tuşeşte. E Ursula, lăptăreasa. Duhoarea e atât 
de puternică, încât şi-o vacă începe să tuşească. 

Suntem la ora la care ar trebui să strângem 
mizeria de la vaci, toate balegile alea uscate, iar 
Denny îmi spune: 


— Citeşte, băi. Anunţul încercuit. 

Despătureşte pagina şi mi-l arată. 

— Anunţul ăla, acolo, îmi spune. 

E un anunţ minuscul, încercuit cu cerneală 
roşie. 

Cu lăptăreasa lângă noi. Şi cu potopul de 
turişti. Am putea fi prinşi cât ai zice peşte. Mai 
expuşi de-atât nici că se poate. 

Hârtia pe care o ţin în mână e încă umedă de la 
fundul lui Denny. Îi spun, nu aici, băi, şi-ncerc să-i 
dau ziarul înapoi... 

Când fac asta, Denny îmi zice: 

— Scuze, n-am vrut să te... ăăă, incriminez. 
Dacă vrei, îţi citesc eu. 

Elevii care vin aici abia aşteaptă să viziteze 
coteţul şi să vadă clocitoarele. Cu toate astea, o 
găină obişnuită nu e nici pe departe la fel de 
interesantă ca una, să zicem, fără un ochi, fără gât 
sau cu un picior paralizat, aşa că puştii scutură 
ouăle. Le scutură violent şi le pun la loc în 
clocitoare. 

Şi ce dacă or să se nască diforme sau nebune? 
Cu atât mai bine pentru sistemul educaţional. 

Norocoase sunt alea care se nasc moarte. 

Curiozitate sau cruzime? Oho, ce-aş mai 
combate cu dr. Marshall pe tema asta. 

Culeg câteva balegi, cu grijă, să nu se rupă în 
două. Să nu mă lovească duhoarea umedă din 
interior. Cu rahatul ăsta de pe mâinile mele, trebuie 
să am grijă ca nu cumva să-mi rod unghiile. 

Lângă mine, Denny citeşte: 

— „Bărbat, 33 de ani, onanist compulsiv pe 
cale de vindecare, venit modest, casnic, sociabil, 
caut găzduire.“ 


După care îmi citeşte un număr de telefon. E 
numărul lui de telefon. 

— Ăştia-s colegii mei de apartament. E numărul 
lor de telefon, îmi zice Denny. Asta-i felul lor de a- 
mi da de înţeles că vor să scape de mine. 

A găsit ziarul pe pat noaptea trecută. 

Denny îmi zice: 

— La mine se referă. 

Îi spun că înţeleg asta. Strâng în continuare 
rahaţii cu o lopată de lemn şi-i pun într-o chestie de- 
aia împletită. Un paner sau cum naiba i-o zice. 

Denny îmi zice, poate să vină să stea la mine? 

— Asta în caz că nu găsesc altceva, îmi spune 
Denny. Pot să apelez la tine în ultimă instanţă? 

Nu-ntreb de ce în ultimă instanţă - pentru că 
nu vrea să mă deranjeze sau pentru că nu-i surâde 
ideea de a sta cu mine? 

Respirația lui Denny miroase a fulgi de 
porumb. Altă violare a legilor personajului său 
istoric. Tipu' ăsta o caută cu lumânarea. Ursula, 
lăptăreasa, iese din hambar şi ne priveşte cu ochii 
injectaţi. 

— Dacă ţi-ar plăcea de-o tipă, îi zic lui Denny, 
şi gagica ar vrea să i-o tragi ca să rămână gravidă, 
ai face-o? 

Ursula îşi ridică poalele fustei şi calcă apăsat 
printre balegi cu saboţii ei de lemn. Îi trage un şut 
unei găini care-i stă în cale. Cineva îi face o poză în 
timp ce loveşte găina. Un cuplu căsătorit dă să-i 
ceară Ursulei să-l ţină în braţe preţ de o poză pe 
bebeluşul lor, dar probabil că-i văd ochii injectaţi şi 
renunţă. 

— Nu ştiu, zice Denny. Nu e ca şi cum ai avea 
un câine. Ştii şi tu, băi, că un copil trăieşte mult. 


— Dar dacă individa nu şi-ar dori copilul? îi zic. 

Denny se uită-n stânga şi-n dreapta, priveşte în 
gol, după care mă fixează. 

— Nu-nţeleg, zice el. Adică vrea să-l vândă sau 
ce? 

— Să-l sacrifice, îi zic. 

Iar Denny îmi spune: 

— Băi. 

— Să presupunem că are de gând să facă terci 
creieraşul fetusului, să-l extragă cu un ac de seringă 
şi să-l injecteze apoi în capul cuiva care are creierul 
praf, ca să-l vindece, îi spun. 

Denny rămâne cu gura căscată. 

— Băi, sper că nu te referi la mine, nu? 

Mă refer la maică-mea. 

Îi zice transplant neural. Unii îi mai spun şi 
grefă neurală şi e singura cale eficientă ca să-i 
refacă maică-mii creierul, în faza terminală în care e 
ea acum. Ar fi o metodă mai bine cunoscută dacă 
obţinerea ingredientului cheie n-ar ridica atâtea 
probleme. 

— Un bebeluş, zice Denny. 

Îi zic: 

— Un fetus. 

Ţesut fetal, aşa a zis Paige Marshall. Dr. 
Marshall, cu pielea şi cu gura ei. 

Ursula se opreşte lângă noi şi arată cu degetul 
spre ziarul din mâna lui Denny. Spune: 

— Dacă nu-i din 1734, te-ai ars. E o încălcare a 
rolului. 

Lui Denny a început să-i crească părul la loc, 
dar are porţiuni în care firele-i cresc pe sub pielea 
acoperită de coşuri albe şi roşii. 


Ursula face un pas înapoi, după care se 
întoarce. 

— Victor, îmi spune, dacă ai nevoie de mine, 
sunt la bătut untul. 

Îi spun, poate mai târziu. Şi ea se cară. 

Denny zice: 

— Băi, ce-nseamnă asta? Adică tre' să alegi 
între maică-ta şi primul tău născut? 

Dacă te iei după dr. Marshall, nu-i cine ştie ce. 
Facem chestia asta în mod curent. Îi sacrificăm pe 
cei care-s pe cale să se nască pentru a-i salva pe cei 
mai în vârstă. În lumina aurie din capelă, pe când 
îmi susura argumentele în ureche, m-a întrebat 
dacă atunci când ardem un galon de benzină sau un 
acru de pădure tropicală nu omorâm, de fapt, 
viitorul pentru a păstra viu prezentul? 

Schema piramidală a asigurărilor sociale. 

Cu sânii priponiţi între mine şi ea, mi-a zis că o 
face doar pentru că-i pasă de maică-mea. 
Contribuţia mea e minimă. 

N-am întrebat cât de minimă ar urma să fie. 

Şi Denny îmi spune: 

— Zi-mi atunci adevărul despre ce s-a 
întâmplat. 

Habar n-am. N-am putut să merg mai departe. 
La partea cu fututul. 

— Nu la asta mă refer, zice Denny, ci la 
jurnalul maică-tii. L-ai citit? 

Nu, n-am cum. Sunt blocat pe chestia asta cu 
sacrificiul fetusului. 

Denny mă priveşte intens şi-mi spune: 

— Nu-mi spune că eşti un ciborg. Asta-i marele 
ei secret? 

— Un ce? îi zic. 


— Ei, ştii tu, zice el, un umanoid creat artificial, 
cu o durată de viaţă limitată, dar dotat cu amintiri 
din copilărie false, astfel încât să te facă să crezi că 
eşti real, atâta doar că o să mori destul de repede. 

Mă uit şi eu intens la Denny şi-i spun: 

— Deci aşa, băi, maică-mea ţi-a zis că-s un fel 
de robot? 

— Asta scrie-n jurnal? îmi zice Denny. 

Două tipe răsar în faţa noastră cu un aparat de 
fotografiat în mână, iar una din ele zice: 

— Ne faceţi şi nouă o poză? 

— Zâmbiţi, vă rog, le spun şi le trag în poză 
rânjite în faţa hambarului, după care ele pleacă mai 
departe cu încă o piedică în calea uitării. 

Încă un instantaneu  încremenit, pus la 
păstrare. 

— Nu, n-am citit jurnalul, îi spun. N-am futut-o 
pe Paige Marshall. Nu pot să fac nimic până nu iau 
o hotărâre. 

— Bine, bine, zice Denny, deci nu eşti un creier 
bine conservat undeva şi stimulat cu chimicale şi 
curent electric, ca să-ţi dea impresia că duci o viaţă 
adevărată? 

— Nu, îi spun. Categoric nu-s un creier. Nici 
vorbă de asta. 

— Bine, îmi zice. Atunci poate că eşti un 
program generat pe computer, care interacționează 
cu alte programe într-o realitate simulată. 

Iar eu îi zic: 

— Şi-atunci tu ce eşti? 

— Tot un program generat pe computer, îmi 
zice Denny. 

După care-mi spune: 


— Bine, băi. Nu mă duce mintea mai mult de- 
atât. Nu-s în stare nici să socotesc dac-am primit 
restul corect. 

Denny face ochii mici şi-şi dă capul pe spate, 
privindu-mă cu o sprânceană ridicată. 

— O ultimă încercare, îmi spune. 

Zice: 

— Ei bine, aşa cum văd eu lucrurile, tu nu eşti 
decât subiectul unui experiment, iar întreaga lume 
din jurul tău nu e decât un construct artificial, 
populat de actori care joacă rolurile tuturor 
apropiaților tăi. Vremea e doar o chestie de efecte 
speciale, cerul e vopsit în albastru şi tot peisajul nu 
e decât un platou uriaş. Aşa-i? 

La care eu: 

— A? 

— Iar eu sunt un actor cu adevărat remarcabil, 
îmi zice Denny, şi nu fac altceva decât să pretind că 
sunt prietenul tău cel mai bun, un ratat de doi bani 
care moare dacă nu şi-o ia la labă. 

Cineva mă prinde în poză cum scrâșnesc din 
dinţi. 

Mă uit la Denny şi-i spun: 

— Băi, tu chiar eşti prietenul meu cel mai bun. 

Lângă mine e un turist care-mi zâmbeşte cu 
subînţeles. 

— Hei, Victor, îmi spune. Aşadar, aici lucrezi. 

De unde m-o şti individul, nu mă-ntreba. 

De la facultatea de medicină. Din colegiu. De 
când lucram în altă parte. Sau poate că e doar un 
alt maniac sexual din grupul meu. Ciudat. Nu arată 
ca un obsedat de sex, dar, de fapt, cine arată aşa? 

— Hei, Maude, zice el şi-i trage un cot femeii 
cu care a venit. 


Ăsta-i tipul despre care ţi-am tot vorbit. Lui i- 
am salvat viaţa. 

Şi femeia zice: 

— Nu pot să cred. Deci e-adevărat? 

Îşi vâră capul între umeri şi-şi dă ochii peste 
cap. 

— Reggie mi-a vorbit mereu despre tine. Dar 
întotdeauna am crezut că exagerează. 

— O, da, zic eu. Bătrânul Reg, sigur că da, el 
mi-a salvat viaţa. 

La care Denny zice: 

— Dæ’ cine n-a făcut-o? 

Reggie zice: 

— Cum te mai descurci? Am încercat să-ţi 
trimit cât de mulţi bani am putut. i-au ajuns să 
rezolvi povestea aia cu măseaua de minte care 
trebuia scoasă? 

La care Denny zice: 

— O, Doamne. 

O găină oarbă, cu o jumătate de ţeastă, fără 
aripi şi plină de rahat, se împiedică de bocancul 
meu şi, când mă aplec s-o mângâi, simt cum 
tremură din toate încheieturile. O aud cum scoate 
un cloncănit care seamănă cu un tors de pisică. 

E reconfortant să dau peste cineva mai jalnic 
decât cum mă simt eu acum. 

După care mă surprind încercând să-mi rod o 
unghie mânjită de balegă. Şi de rahat de găină. 

Vezi şi: histoplasmoză. Vezi şi: tenii. 

Şi zic: 

— A, banii ăia. 

Zic: 

— Mersi, băi. 


Şi scuip. Şi mai scuip o dată. Se aude clicul de 
la aparatul de fotografiat al lui Reggie. Încă o 
piedică stupidă în calea uitării. 

Şi Denny se mai uită o dată la bucata de ziar 
din mână şi-mi zice: 

— Deci, zi aşa, băi, pot să vin să stau în casa 
maică-tii? Da sau nu? 


Capitolul 20 


Tipul programat de Mami pentru ora trei apăru 
învelit într-un prosop galben, iar pe deget avea un 
şanţ alb, unde ar fi trebuit să fie verigheta. În 
secunda în care uşa se închise, încercă să scoată 
banu'. Apoi începu să-şi dea jos pantalonii. Numele 
lui era Jones, îi spuse el lui Mami. Iar prenumele - 
Domnul. 

Tipii veniţi aici pentru prima oară erau toţi la 
fel. Ea le spunea, plăteşti după. Nu e nici o grabă. 
Nu te dezbrăca încă. Nu ne zoreşte nimeni. 

Ea îi zise că agenda cu programări îi e plină de 
domni Jones, Smith, John Doe şi Bob White, aşa că 
ar face bine să-şi aleagă alt pseudonim. Îi spuse să 
se lungească pe canapea. Trase storurile. Făcu 
lumina mai mică. 

Şi banii curgeau gârlă. Nu încălca nici una 
dintre regulile eliberării condiţionate, asta pentru 
că imaginaţia nu era punctul forte al comisiei care 
semna eliberările. 

Bărbatului de pe canapea îi spuse: 

— Începem? 

Chiar dacă individul pretindea că nu vrea sex, 
Mami tot îi spunea să aducă un prosop cu el. 
Aduceai un prosop. Plăteai cu bani gheaţă. Nu-i 


cereai să te taxeze mai târziu sau să trimită nota de 
plată la mai ştiu eu ce companie de asigurări, 
pentru că n-avea chef să-şi mai bată capul. Plata 
întâi, dorinţa după. 

Aveai la dispoziţie doar cincizeci de minute. 
Tipii trebuia să ştie ce vor. 

Adică ce femeie, ce poziţii, ce decor, ce jucării. 
Nu să vină cu idei noi în ultima clipă. 

Ea îi spuse domnului Jones să se întindă pe 
spate. Să-nchidă ochii. 

Relaxează-te. Începe cu fruntea; las-o să se 
destindă. Relaxează-ţi punctul dintre ochi. 
Imaginează-ţi fruntea netedă şi relaxată. Apoi 
muşchii din jurul ochilor, netezi şi relaxaţi. Apoi 
muşchii din jurul gurii. Netezi şi relaxaţi. 

Chiar dacă indivizii pretindeau că nu vor decât 
să slăbească un pic, tot sex aveau în cap. Dacă 
voiau să se lase de fumat. Să nu mai fie stresaţi. Să 
nu-şi mai roadă unghiile. Să se vindece de sughiţ. 
Să se lase de băut. Să-şi curețe pielea. Nu mai conta 
ce problemă aveau, tot era din cauză că nu şi-o mai 
puseseră de mult. Nu mai conta ce pretindeau că-şi 
doresc - aici aveau parte de sex şi problema era 
rezolvată. 

Habar n-am dacă Mami era un geniu milostiv 
sau o paraşută. 

Sexul vindecă aproape orice. 

Ea era ori cea mai bună specialistă în terapii, 
ori o târfă care îţi futea creierii. Nu-i plăcea să le 
facă una ca asta clienţilor, dar nici nu plănuise 
vreodată c-o să-şi câştige existenţa aşa. 

Genul ăsta de şedinţă, cu sex şi tot tacâmul, s-a 
întâmplat prima oară dintr-un accident. Un client 
care-şi dorea să se lase de fumat a vrut să se- 


ntoarcă-n timp în ziua în care avea unsprezece ani 
şi a tras primul fum de ţigară. Ca să-şi aducă aminte 
cât de nasol a fost. Ca să poată renunţa retrăind 
clipa şi luând atunci hotărârea de a nu mai fuma. 
Asta era ideea de bază. 

La a doua şedinţă, clientul a vrut să-şi revadă 
tatăl, care murise de cancer la plămâni, doar pentru 
o scurtă conversaţie. Nimic neobişnuit. Lumea vrea 
să se întâlnească tot timpul cu răposaţi celebri. Mai 
o consultaţie, mai un sfat. A fost atât de veridic, 
încât la a treia şedinţă clientul şi-a dorit s-o 
întâlnească pe Cleopatra. 

Fiecărui client Mami îi spunea, lasă tensiunea 
să ţi se scurgă din cap în gât, apoi din gât în piept. 
Relaxează-ţi umerii. Lasă-i să se destindă până ce 
simţi cum se lipesc de canapea. Imaginează-ţi o 
greutate care-ţi apasă corpul, afundându-ţi mâinile 
şi capul în pernele de pe canapea. 

Relaxează-ţi braţele, coatele, mâinile. Simte 
tensiunea coborându-ţi încet prin fiecare deget, 
după care relaxează-te şi imaginează-ţi cum se 
scurge afară prin buricele degetelor. 

Ea nu făcea decât să-i bage în transă prin 
hipnoză şi să-i ghideze în direcţia în care voia 
fiecare să ajungă. Tipul nu se întorcea în timp. 
Nimic din toate astea nu era real. Ce conta cel mai 
mult era voinţa fiecăruia. 

Mami nu făcea decât să le servească povestea 
pe care îşi doreau ei s-o audă. Descria totul în 
detaliu. În culori. Imaginează-ţi că asculţi un meci 
de baseball la radio. Imaginează-ţi cam cât de real 
poate să sune. Imaginează-ţi-l acum din starea de 
mega-transă în care te afli, o transă adâncă, în care 
poţi să auzi şi să miroşi. Poţi gusta şi simţi. 


Imaginează-ţi-o pe Cleopatra ridicându-se din covor, 
goală şi perfectă, aşa cum ţi-ai dorit-o dintotdeauna. 

Imaginează-ţi-o pe  Salomeea. Pe Marilyn 
Monroe. Cum ar fi dacă ai putea să te întorci în 
timp, în oricare perioadă din istorie, şi să ajungi la 
orice femeie, la femei care ţi-ar putea satisface 
orice capriciu al imaginaţiei. Femei incredibile. 
Femei celebre. 

Teatrul minţii. Bordelul subconştientului. 

Aşa a început totul. 

Sigur, ce făcea ea era hipnoză ca la carte, dar 
nu era o regresie la viaţa anterioară. Era mai mult o 
meditaţie dirijată. Îi spuse domnului Jones să se 
concentreze asupra tensiunii din piept şi s-o lase să 
se ducă. Las-o să coboare înspre talie, coapse, 
picioare. Imaginează-ţi cum se scurge apa într-o 
chiuvetă, în spirale lente. Relaxează-ţi fiecare parte 
a trupului şi lasă tensiunea să coboare înspre 
genunchi, înspre tibii, înspre labele picioarelor. 

Imaginează-ţi cum se ridică fumul. Cum se 
împrăştie în aer. Urmăreşte-l cu privirea cum se 
evaporă. Dispare. Se dizolvă. 

În agenda ei de programări, în dreptul numelui 
tipului scria Marilyn Monroe, la fel ca la toţi cei 
care veneau aici pentru prima oară. Mami ar fi 
putut trăi bine mersi producând doar Marilyne. Ar fi 
putut trăi bine mersi făcând numai prințese Diana. 

Domnului Jones i-a spus, imaginează-ţi că te 
uiţi la cerul albastru. Imaginează-ţi un aeroplan 
mititel care scrie pe cer litera Z. Lasă apoi vântul să 
spulbere litera. Imaginează-ţi apoi că aeroplanul 
scrie litera Y. Lasă vântul s-o spulbere. Apoi litera 
X. Şterge-o. Apoi litera W. 

Lasă vântul s-o şteargă. 


Totul nu era decât o mizanscenă. Ea nu făcea 
decât să faciliteze întâlnirea dintre bărbaţi şi 
idealurile lor. Le programa o întâlnire cu 
subconştientul, pentru că nimic nu se compară cu 
ceea ce-ţi poţi imagina. Nici o persoană nu e la fel 
de frumoasă ca-n mintea ta. Nimic nu e la fel de 
excitant ca fantasmele tale. 

Aici aveai parte de partida de sex la care doar 
ai visat. Ea doar pregătea terenul şi făcea 
prezentările. Tot restul şedinţei se uita la ceas şi 
poate că mai citea o carte sau dezlega o integramă. 

Aici nu erai niciodată dezamăgit. 

Afundat adânc în transă, tipul stătea acolo, 
întins, cuprins de convulsii sexuale, aidoma unui 
câine care vânează iepuri în somn. De la unii 
bărbaţi ea reuşea să scoată un țipăt, un geamăt sau 
un suspin. Cine ştie ce-şi imaginau vecinii de 
alături. Pe bărbaţii care aşteptau în anticameră 
zgomotele îi înnebuneau de plăcere. 

După fiecare şedinţă, bărbatul era plin de 
sudoare, cu cămaşa udă şi lipită de piele, cu 
pantalonii pătaţi de spermă. Unii îşi scurgeau 
transpiraţia din pantofi. Alţii îşi scuturau părul 
pentru a scăpa de ea. Canapeaua din biroul ei era 
protejată cu scotch, dar n-apuca niciodată să se 
usuce. Acum e învelită într-o husă de plastic 
transparent, mai mult pentru a ţine-n ea toţi acei 
ani zbuciumaţi decât pentru a o păzi de lumea 
exterioară. 

Aşa că fiecare trebuia să vină cu un prosop în 
servietă, în pungi de hârtie, în genţile lor de 
gimnastică. Şi cu un schimb curat de haine. Între 
clienţi, dădea cu deodorant. Deschidea ferestrele. 


Domnului Jones i-a spus, lasă-ţi toată tensiunea 
să se strângă în degetele de la picioare, apoi las-o 
să se scurgă în afară. Toată tensiunea. Imaginează- 
ti trupul tău vlăguit. Relaxat. Dezumflat. Relaxat. 
Greu. Relaxat. Golit. Relaxat. 

Respiră cu stomacul, nu cu pieptul. Inspiră şi- 
apoi expiră. 

Inspiră şi-apoi expiră. 

Inspiră. 

Şi-apoi expiră. Lin şi regulat. 

Picioarele îţi sunt obosite şi grele. Braţele îţi 
sunt obosite şi grele. 

La început, copilaşul ăsta cretin şi-o amintea pe 
maică-sa făcând curăţenie prin case, dar nu dând cu 
aspiratorul sau ştergând praful, ci făcând curăţenie 
spirituală, exorcisme. Cel mai greu a fost să-i 
convingă pe cei de la Pagini Aurii să-i publice 
reclama la  capitolul„,Exorcişti“.  Intri-n casele 
oamenilor şi arzi salvie. Spui rugăciunea Domnului 
şi te plimbi de colo-colo. Baţi eventual într-o tobă. 
Declari casa curată. Clienţii vor plăti pentru asta. 

Camere friguroase, duhori, senzaţii lugubre... 
Majoritatea oamenilor n-au nevoie de un exorcist. 
Lor le trebuie o sobă, un instalator sau un specialist 
în decoraţiuni interioare. Numai că nu contează ce 
gândeşti. Important e că oamenii sunt convinşi că 
au o problemă. Majoritatea slujbelor de tipul ăsta le 
capeţi de la agenţii de vânzări imobiliare. În oraşul 
ăsta avem o lege de declarare a proprietăţilor 
imobiliare, iar oamenii vor mărturisi toate lipsurile 
locuinţelor, nu doar cât azbest au folosit la fundaţia 
casei sau dacă stau pe o pungă de petrol, ci şi 
despre fantomele care le bântuie casa. Toată lumea 
îşi doreşte să aibă o viaţă mai pasionantă. 


Cumpărătorii gata să bată palma au nevoie de o 
garanţie cât de mică pentru casă. Agentul sună, tu 
pui de-un spectacol mic, arzi nişte salvie şi toată 
lumea iese în câştig. 

Ei obţin ce-şi doresc, plus o poveste pe care o 
pot împărtăşi altora. O experienţă. 

Apoi a venit Feng Shui, îşi aminteşte puştiul, 
iar clienţii cereau nu doar o exorcizare, ci şi sfaturi 
despre locul unde să-şi plaseze canapeaua. Clienţii 
întrebau unde trebuia aşezat patul, pentru a nu se 
intersecta cu chi-ul din colţul şifonierului. Unde ar 
trebui să atârne oglinzile pentru a reflecta fluxul de 
chi la etaj sau departe de uşile lăsate deschise. A 
devenit un soi de slujbă. Asta poţi face când ai o 
diplomă în Engleză. 

CV-ul ei era o dovadă suficientă pentru 
reîncarnare. 

Cu domnul Jones ea a parcurs alfabetul de la 
coadă la cap. I-a spus, stai întins pe o pajişte, dar 
norii încep acum să coboare din ce în ce mai jos, 
până ce ajung să te înconjoare ca o ceaţă groasă de 
s-o tai cu cuțitul. O ceaţă densă, strălucitoare. 

Imaginează-ţi că stai într-o ceaţă strălucitoare 
şi rece. Viitorul se află în dreapta ta. Trecutul în 
stânga. Ceaţa e rece şi-ţi umezeşte faţa. 

Întoarce-te la stânga şi mergi. 

Imaginează-ţi, îi spuse ea domnului Jones, o 
formă în ceața din faţa ta. Continuă să mergi. Simti 
cum ceața începe să se ridice. Simţi cum soarele 
străluceşte şi îţi încălzeşte umerii. 

Forma e din ce în ce mai aproape. Cu fiecare 
pas, e din ce în ce mai clară. 

Aici, în mintea ta, nu te vede nimeni. Aici nu 
există nici o diferenţă între ce este şi ce-ar putea fi. 


N-ai cum să iei vreo boală. Sau păduchi laţi. Nici nu 
încalci vreo lege. Şi primeşti cea mai tare chestie pe 
care ţi-o poţi imagina. 

Poţi face orice-ţi trece prin cap. 

Fiecărui client ea îi spunea, inspiră. Apoi 
expiră. 

Poţi avea pe oricine. Oriunde. 

Inspiră. Apoi expiră. 

De la Feng Shui a trecut la comunicare cu cei 
dispăruţi. Zei antici, războinici iluminaţi, animale de 
casă moarte - una-două intra în pielea lor. De la 
spiritism a trecut la hipnoză şi la regresii în vieţi 
anterioare. Şi iată-ne aici, la nouă clienţi pe zi, două 
sute de dolari şedinţa. Cu bărbaţi aşteptând toată 
ziua în anticameră. Cu neveste dând telefoane şi 
tipând în urechea băieţaşului: 

— Ştiu că e acolo. Nu ştiu drept cine se dă, dar 
să ştii că-i căsătorit. 

Cu neveste rămase afară, în maşini, sunând ca 
să spună: 

— Să nu crezi că nu ştiu ce se întâmplă acolo. 
L-am urmărit până aici. 

Mami însă n-a pornit cu ideea că va convoca 
cele mai puternice femei din întreaga istorie a lumii 
doar pentru o labă, o muie sau pentru un ditamai 
futaiul. 

S-a lăsat pur şi simplu dusă de val. Primul tip a 
povestit cuiva. Acel cineva a sunat. Un prieten de-al 
lui a sunat şi el. Iniţial, toţi cereau ajutor pentru a 
se vindeca de ceva. De fumat sau de mestecat 
tutun. De scuipat în public. De furat din magazine. 
După care au vrut sex. Au vrut-o pe Clara Bow. Pe 
Betsy Ross, pe Elizabeth Tudor şi pe Regina din 
Saba. 


Şi-n fiecare zi ea dădea fuga la bibliotecă să se 
documenteze în legătură cu femeile de-a doua zi - 
Eleanor Roosevelt, Amelia Earhart, Harriet Beecher 
Stowe. 

Inspiră, apoi expiră. 

Sunau tipi care voiau să i-o tragă lui Helen 
Hayes, lui Margaret Sanger şi Aimee Semple 
McPherson. Voiau să şi-o pună cu Edith Piaf, cu 
Sojourner Truth şi cu împărăteasa Teodora. Şi, la 
început, faptul că toţi tipii erau obsedaţi numai de 
femei moarte îi cam dădea bătaie de cap lui Mami. 
Şi că niciodată nu cereau aceeaşi femeie de două 
ori. Şi că, indiferent de cât de multe detalii 
pigmentau mizanscena, ei nu voiau decât să le fută, 
să le tăvălească, să le-o bage, să le-o tragă, să le-o- 
nfigă, să le-o-mpingă, să le-o dea, să le-o facă, chit 
că fiecare folosea un termen diferit pentru asta. 

Şi uneori eufemismele nu păcălesc pe nimeni. 

Uneori un eufemism e mai adevărat decât ceea 
ce ar trebui să ascundă. 

Şi chestia asta chiar ţinea de sex. 

Tipii ăştia nu voiau decât ceea ce au cerut. 

Ei nu-şi doreau conversații, costume sau 
acuratețe istorică. Ei o voiau pe Emily Dickinson 
goală, pe tocuri cui, cu un picior pe podea şi cu 
celălalt pe birou, aplecată în faţă şi plimbându-şi o 
pană de-a lungul despicăturii dintre buci. 

Plăteau două sute de dolari să intre-n transă şi 
să dea peste Mary Cassatt purtând un sutien push- 
up. 

Nu oricine îşi permitea şedinţele astea, aşa că 
Mami se pricopsea cu acelaşi gen de inşi, iar şi iar. 
Indivizii îşi parcau dubiţele elegante la şase străzi 
depărtare şi dădeau fuga până la ea acasă, mergând 


pe lângă clădiri şi târându-şi umbra după ei. Intrau 
împleticindu-se, cu ochelarii negri pe ochi, după 
care aşteptau în spatele ziarelor sau al revistelor 
larg deschise până când îşi auzeau numele. Sau 
pseudonimul. Dacă Mami şi tâmpiţelul de copil 
dădeau vreodată peste ei în public, aceşti bărbaţi se 
prefăceau că nu-i cunosc. În public ei aveau soţii. În 
supermarket aveau copii. În parcuri aveau câini. 
Aveau nume adevărate. 

Plăteau cu bancnote jilave de douăzeci şi de 
cincizeci, pe care le scoteau din portofele jerpelite 
şi umede, pline de fotografii impregnate de sudoare, 
carduri de bibliotecă, cărţi de credit, legitimaţii de 
membru, permise, mărunţiş. Obligaţii. 
Responsabilitate. Realitate. 

Imaginează-ţi, îi spunea ea fiecărui client, cum 
soarele îţi mângâie pielea. Simte căldura lui cu 
fiecare gură de aer pe care o dai afară. Soarele 
strălucitor şi cald pe faţa ta, pe pieptul tău, pe 
umerii tăi. 

Inspiră. Apoi expiră. 

Inspiră. Apoi expiră. 

Clienţii obişnuiţi voiau deja câte două sau mai 
multe femei deodată. Indira Gandhi şi Carol 
Lombard. Margaret Mead, Audrey Hepburn şi 
Dorothea Dix. Clienţii obişnuiţi nu mai voiau să fie 
ei înşişi. Chelioşii îşi doreau păr, mult păr. Grăsanii 
cereau muşchi. Palizii voiau bronz. După suficient 
de multe şedinţe, fiecare bărbat îşi dorea o erectie 
cât casa. 

Cum spuneam, nu era tocmai regresie la viaţa 
anterioară. Şi nici iubire. Nu era nici istorie, nici 
realitate. Nu era televiziune, dar avea loc în mintea 
ta. Era o transmisiune, iar Mami era emițătorul. 


Ea nu făcea sex. Ea nu era decât ghid într-un 
vis erotic. O hipno-dansatoare la bară. 

Nimeni nu-şi dădea jos pantalonii de teama 
unor eventuale pagube. Răbufniri. Explozia de 
spermă trecea prin chiloţi. Şi merita fiecare bănuţ. 

Domnul Jones trăia experiența Marilyn 
standard. Stătea întins pe canapea, ţeapăn, 
transpirând şi respirând pe gură. Cu ochii dați peste 
cap. Cămaşa i se înnegrea la subsuori. Prohabul i se 
ridica. 

Uite-o, îi spuse Mami domnului Jones. 

Ceaţa s-a ridicat şi afară e o zi însorită şi 
caniculară. Simţi adierea vântului pe piele, pe 
braţele şi pe picioarele tale. Simţi cum te învăluie 
căldura cu fiecare gură de aer pe care o expiri. [i se 
face mai lungă şi mai groasă. Deja e mai tare şi mai 
grea, mai roşie şi mai pulsândă decât a fost 
vreodată. 

Ceasul lui Mami arăta încă patruzeci de minute 
până la următorul client. 

Ceaţa s-a dus, domnule Jones, iar silueta din 
faţa ta este Marilyn Monroe, într-o rochie strâmtă 
de satin. Aurie şi toată numai un zâmbet, cu ochii 
întredeschişi, cu capul dat uşor pe spate. Ea stă 
într-un câmp plin de floricele şi-şi ridică braţele, iar 
pe măsură ce tu te apropii de ea, rochia îi alunecă la 
pământ. 

Cretinaşului de copil Mami îi spunea mereu că 
ăsta nu-i sex. Astea nu-s femei adevărate, ci 
simboluri. Proiecţii. Sex-simboluri. 

Puterea sugestiei. 

Domnului Jones Mami îi spuse: 

— la-o. 

Spuse: 


— E toată a ta. 


Capitolul 21 


În prima noapte mă trezesc cu Denny în faţa 
uşii de la intrare, cărând ceva învelit într-o pătură 
roz, de bebeluş. Asta-i ce văd prin vizorul uşii de la 
casa maică-mii: Denny în cămeşoaia lui uriaşă, în 
carouri, legănând un bebeluş la piept, cu nasul 
umflat, cu ochii umflaţi, cu totul umflat din cauza 
lentilei de la vizor. Totul distorsionat. Mâinile-n care 
ţine legătura aia îi sunt albe de la efort. 

Şi Denny ţipă: 

— Deschide, băi! 

Şi deschid uşa atât cât îmi permite lanţul de 
siguranţă. Îl întreb: 

— Ce-ai acolo? 

La care Denny înfăşoară pătura în jurul 
legăturicii şi-mi spune: 

— Tu ce crezi? 

— Arată a bebeluş, băi, îi zic. 

La care Denny: 

— Perfect. 

Saltă un pic păturica roz şi-mi zice: 

— Lasă-mă, băi, înăuntru, greutatea asta mă 
ucide. 

Trag lanţul. Mă dau deoparte şi Denny intră 
bălăbănindu-se până-ntr-un colţ al sufrageriei, unde 
ridică bebeluşul şi-l depozitează pe divanul învelit în 
folie de plastic. 

Pătura roz se desface şi din ea se rostogoleşte 
o piatră cenuşie, de nuanţa granitului, spălată şi 
netedă. Nici vorbă de bebeluş, doar bolovanul ăla. 


— Bună ideea cu bebeluşul, mersi, zice Denny. 
Oamenii văd un tânăr care plimbă un copil şi sunt 
drăguţi cu tine. Dacă văd însă pe cineva care cară 
ditamai pietroiul, se crispează. Mai ales dacă vrei să 
urci cu el în autobuz. 

Prinde sub bărbie unul dintre colţurile păturii 
roz şi-ncepe s-o strângă, zicându-mi: 

— În plus, un copil îţi garantează întotdeauna 
un loc în autobuz. lar dacă n-ai bani, nu te dau jos. 

Denny îşi aruncă pătura strânsă pe umăr şi-mi 
spune: 

— Asta-i casa maică-tii? 

Masa e acoperită cu felicitările şi cecurile 
primite azi, cu scrisorile mele de mulţumire, cu 
cărţoiul în care scriu cine şi unde m-a salvat. Alături 
e râșniţa de casă de marcat a maică-mii, cu manetă 
într-o parte. Aşezându-mă la loc în scaun, încep să 
adun încasările pe ziua de azi şi zic: 

— Da, e casa ei, până peste câteva luni, când or 
să vină ăia cu impozitul pe proprietate ca să mă dea 
afară. 

Denny spune: 

— E bine c-ai întreaga casă la dispoziţie, 
fiindcă ai mei colegi vor să mă mut cu tot cu pietre. 

— Băi, spun, da’ câte ai? 

Câte una pentru fiecare zi de abstinenţă, îmi 
zice Denny. Cu asta se ocupă nopţile, pentru a nu-i 
mai rămâne timp şi de altceva. Caută pietre. Le 
spală. Le cară până acasă. Aşa va arăta tratamentul 
lui de recuperare: în loc de prostii, va face ceva de 
care să fie mândru. 

— Asta ca să nu mi-o mai iau la labă, zice el. 
Habar n-ai cât de greu e să găseşti pietre adevărate 
într-un oraş. Nu fragmente de beton sau bolovani 


din plastic în care-şi ascund oamenii cheile de 
rezervă. 

Cecurile de azi însumează şaptezeci şi cinci de 
dolari. Toți de la necunoscuţi care mi-au aplicat 
manevra Heimlich undeva, în mai ştiu eu ce 
restaurant. Nici nu vreau să mă gândesc cât de 
departe sunt încă de preţul unei intubări. 

Lui Denny îi spun: 

— Şi de câte zile te ţii bine? 

— În valoare de o sută douăzeci şi şapte de 
pietre, zice Denny. 

Vine lângă mine la masă, uitându-se când la 
felicitări, când la cecuri, şi-mi spune: 

— Şi ia zi, unde-i faimosul jurnal al maică-tii? 

Ia de pe masă o felicitare. 

— Nu-l poţi citi. 

— Mă scuzi, băi, zice Denny şi dă să pună 
felicitarea la loc pe masă. 

Nu, îi zic. Jurnalul. E scris în altă limbă. De-aia 
nu-l poţi citi. Nici eu nu-l pot citi. La cum o ştiu pe 
maică-mea, cred că l-a scris aşa ca să nu-l citesc pe 
furiş când eram mic. 

— Băi, spun, cred că e-n italiană. 

La care Denny: 

— Italiană? 

— Da, îi spun, ca spaghetele. 

Cu hăinoiul ăla încă pe el, Denny îmi spune: 

— Ai mâncat? 

Nu încă. Sigilez plicul cu cecuri. 

Denny zice: 

— Crezi că mă dau afară mâine? 

Da, nu, poate. Ursula l-a văzut cu ziarul în 
mână. 


Plicul cu cecuri e gata de dus mâine la bancă. 
Scrisorile de mulţumire şi alea plângăcioase sunt 
semnate, ştampilate şi gata de expediat. Îmi iau 
haina de pe divan. Alături, piatra lui Denny îmi 
turteşte arcurile din ea. 

— Şi ce-i cu toate pietrele astea? îi zic. 

Denny a deschis uşa de la intrare şi rămâne 
pironit acolo, în timp ce eu sting câteva lumini. Din 
pragul uşii, îmi spune: 

— Nu ştiu. Dar pietrele sunt ca pământul. 
Pietrele astea mi se par o parte dintr-un ansamblu. 
Înseamnă pământ, dar doar dacă le asamblezi 
cumva. E ca un teren, doar că pentru moment se 
află între patru pereţi. 

Îi zic: 

— Sigur că da. 

leşim şi încui uşa în urma noastră. Cerul nopţii 
e plin de stele. Nici una nu se vede clar. Nici luna 
nu se vede. 

Afară, pe trotuar, Denny priveşte-n sus şi zice: 

— Cred că atunci când Dumnezeu a vrut să 
facă lumea din haos, primul lucru pe care l-a făcut a 
fost să strângă laolaltă un morman de pietre. 

Cum mergem noi aşa, constat că obsesia lui 
compulsivă mi s-a transmis şi mie şi mă surprind 
uitându-mă prin locuri virane în căutarea unor 
pietre pe care să le luăm cu noi. 

În timp ce vine cu mine înspre staţia de 
autobuz, purtând pe umăr pătura roz frumos 
împachetată, Denny îmi spune: 

— Nu iau decât pietrele pe care nu le vrea 
nimeni. Nu iau decât o piatră pe noapte. Apoi oi 
vedea eu ce trebuie să fac cu ele. 


Ciudată idee mai e şi asta. Noi cărând pietre 
acasă. Strângând pământ. 

— O ştii pe tipa aia, Daiquiri? zice Denny. 
Dansatoarea cu negul malign. 

Zice: 

— Sper că nu ţi-ai pus-o cu ea, aşa-i? 

Noi furăm bunuri imobiliare. Dăm cu japca la 
terra firma. 

La care eu: 

— Şi, mă rog, de ce nu? 

Nu suntem decât un cuplu nelegiuit de hoţi de 
pământ. 

Şi Denny îmi spune: 

— De fapt, o cheamă Beth. 

La cum vede Denny lucrurile, probabil că se 
gândeşte deja să-şi construiască propria lui planetă. 


Capitolul 22 


Dr. Paige Marshall ţine-n mâinile ei înmănuşate 
o coardă dintr-un material alb, pe care o întinde cu 
forţă. Stă  aplecată deasupra unei bătrâne 
smochinite, întinsă-ntr-un scaun stomatologic, şi 
zice: 

— Doamnă Wintower? Vreau să deschideţi gura 
mare, cât de mare puteţi. 

Cu mănuşile astea galbene de cauciuc, parc-ar 
avea mâini de cadavru. De cadavru cu care trebuie 
să dai ochii în primul an de Medicină, cu ţeasta şi 
pubisul rase într-o doară. Pielea îngălbenită şi cu 
foliculi ar putea fi lejer a unui pui, a unui pui de 
duzină fiert înăbuşit. Pene, păr, tot un drac. 
Cheratină. Muşchiul coapsei juri că-i carne de 
curcan. În primul an de Medicină, nu te mai poţi 


uita la o friptură de pui sau de curcan fără să ai 
impresia că muşti dintr-un cadavru. 

Bătrâna îşi dă capul pe spate pentru a-şi 
expune mai bine coroana dentară. Parc-ar avea 
limba cretată. Ochii îi sunt închişi. Aşa ţi se arată 
toate babele la sfânta împărtăşanie atunci când eşti 
băiat de altar şi trebuie să te ţii de coada popii când 
pune pişcoturile pe limbile întinse la rând. Biserica 
îţi permite să iei ostia în mână şi s-o bagi apoi în 
gură, dar bătrânele astea nu se sinchisesc. În 
biserici încă mai vezi cozi la împărtăşanie, cu două 
sute de guri căscate, două sute de babe cu limbile 
scoase întru mântuire. 

Paige Marshall se apleacă mai mult şi 
strecoară aţa albă printre dinţii bătrânei. După care 
trage, iar când îi scoate aţa din gură, o dată cu ea 
ţâşnesc şi câteva firimituri moi şi cenuşii. O mai 
bagă o dată, între alţi doi dinţi, şi aţa iese înroşită. 

Pentru gingii însângerate, vezi şi: cancer oral. 

Vezi şi: gingivită ulcero-necrotică. 

Singura chestie mişto când eşti băiat de altar e 
atunci când ţii farfurioara pentru împărtăşanie sub 
bărbia credincioşilor. E o farfurioară aurită, într-un 
vârf de băț, pe care o foloseşti ca să prinzi ostia în 
caz că pică din gura cuiva. Chiar dacă ostia cade pe 
jos, tot trebuie s-o înghiţi. E deja sfinţită. E deja 
trup din trupul lui Hristos. E carnea lui. 

Mă uit din spate cum Paige Marshall vâră iar şi 
iar aţa însângerată în gura bătrânei. Halatul lui 
Paige se umple de pete albe şi de stropi rozalii, de 
la resturile extrase. 

O infirmieră bagă capul pe uşă şi spune: 

— Totul e în regulă aici? 

Bătrânei din scaun îi spune: 


— Sper că Paige nu te chinuie. 

În loc de răspuns, femeia scoate o gargariseală. 

Infirmiera zice: 

— Ce-a fost asta? 

Bătrâna înghite şi zice: 

— Doctoriţa Marshall lucrează foarte delicat. 
Mult mai delicat decât atunci când îmi curăţaţi 
dumneavoastră dinţii. 

— Aproape am terminat, zice  doctoriţa 
Marshall. V-aţi comportat admirabil, doamnă 
Wintower. 

La care infirmiera ridică din umeri şi se cară. 

Chestia mişto când eşti băiat de altar e că poţi 
lovi în gât pe cineva cu farfurioara de împărtăşanie. 
Oameni în genunchi, cu mâinile strânse la piept 
pentru rugăciune, cu feţele nătângi pe care le au în 
acele momente înălţătoare. Adoram chestia asta. 

Când le pune ostia pe limbă, popa le zice: 

— Trupul lui Hristos. 

lar persoana îngenunchiată pentru 
împărtăşanie zice: 

— Amin. 

Chestia cea mai mişto e să-i împungi în gât 
taman în clipa aia. Aminul care le iese pe gură 
aduce a gângurit de bebeluş. Sau a măcănit de rață. 
Sau a cotcodăcit de găină. Evident că totul trebuie 
să pară un accident. Şi trebuie să te abţii să nu râzi. 

— Gata, zice doctoriţa Marshall. 

Îşi îndreaptă spatele, iar când se duce s-arunce 
aţa mânjită de sânge, mă vede. 

— N-am vrut să te deranjez, îi zic. 

O ajută acum pe bătrână să se ridice din 
scaunul pliant şi-i spune: 


— Doamnă Wintower, puteţi să-i spuneţi 
doamnei Tsunimitsu să vină la mine? 

Doamna Wintower dă din cap, ţuguindu-şi 
buzele zbârcite. Prin obraji i se vede limba 
plimbându-i-se prin gură şi explorându-şi dinţii. 
Înainte să iasă pe hol, se uită la mine şi-mi zice: 

— Howard, te-am iertat că m-ai înşelat. Nu 
trebuie să mai pierzi vremea pe-aici. 

— Nu uitaţi s-o trimiteţi la mine pe doamna 
Tsunimitsu, zice doctoriţa Marshall. 

La care eu zic: 

— Deci? 

La care Paige Marshall: 

— Azi am program de igienă dentară. Ce vrei? 

Vreau să ştiu ce scrie în jurnalul lui Mami. 

— A, asta, zice ea. 

Îşi scoate mănuşile de cauciuc şi le-ndeasă într- 
un coş de gunoi. 

— Un singur lucru e clar din jurnalul maică-tii: 
acela că-şi făcea iluzii cu mult înainte să vii tu pe 
lume. 

Cum adică-şi făcea iluzii? 

Paige Marshall se uită la ceasul de pe perete. 
Îmi arată scaunul stomatologic din imitație de piele, 
de pe care doamna Wintower tocmai s-a ridicat, şi- 
mi spune: 

— Ia loc. 

Îşi pune o pereche nouă de mănugşi. 

Vrea să-mi curețe dinții? 

— O să-ţi împrospăteze respiraţia, îmi zice. 

Scoate o aţă dentară nouă şi-mi zice: 

— Stai jos şi-o să-ţi spun ce scrie în jurnal. 

Aşa că mă aşez, iar din scaun iese un nor de 
putoare. 


— Nu-i de la mine, spun. Mirosul, vreau să zic. 
Nu-i de la mine. 

La care Paige Marshall zice: 

— Înainte să te naşti, maică-ta s-a vânturat prin 
Italia, aşa-i? 

— Ăsta-i marele secret? zic eu. 

Paige: 

— Care? 

Că sunt italian? 

— Nu, zice Paige. 

Se apropie de gura mea. 

— Dar mama ta e catolică, aşa-i? 

Îmi vâră aţa printre doi dinţi. Doare al dracului 
aţa asta. 

— Zi-mi, te rog, că glumeşti, îi spun. 

Printre degetele ei, spun: 

— Adică sunt italian și catolic? Nu, că asta-i 
prea de tot. 

Îi spun că ştiu deja toate astea. 

La care Paige îmi zice: 

— Gura. 

Şi se dă înapoi. 

— Deci, cine-i tatăl meu? zic. 

Se apropie din nou de gura mea şi simt aţa 
întinsă între doi dinţi din spate. Gustul sângelui se 
strânge la baza limbii. Pătrunzându-mă cu privirea, 
îmi spune: 

— Ei bine, dacă eşti adeptul Sfintei Treimi, 
atunci eşti propriul tău tată. 

Propriul meu tată? 

Paige zice: 

— Teoria mea e că maică-ta era dusă cu pluta 
înainte ca tu să vii pe lume. lar jurnalul 


demonstrează că era aşa înainte să facă patruzeci 
de ani. 

Aţa zbârnâie şi firimiturile de mâncare rămase 
printre dinţi ajung pe halatul ei. 

O întreb ce înţelege ea prin Sfânta Treime? 

— Cum ce? zice Paige. Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. 
Trei într-unul. Sfântul Patrick şi trifoiul. Poţi să 
deschizi gura un pic mai mult? 

Acum chiar că trebuie să-mi spui, clar şi 
răspicat, ce aia dracului scrie în jurnalul maică-mii? 

Ea se uită la aţa însângerată pe care mi-a scos- 
o din gură, apoi la resturile de sânge şi de mâncare 
de pe halatul ei, şi-mi zice: 

— Multe mame se amăgesc cu gândul ăsta. 

Se apleacă din nou şi-mi încercuieşte alt dinte 
cu aţa. 

les la iveală resturi nedigerate de care habar n- 
aveam. Aşa cum stau, cu aţa aia ieşindu-mi din 
gură, aş putea fi un cal în hăţuri din Parcul Colonial 
Dunsboro. 

—  Săraca maică-ta! zice Paige Marshall, 
privind printre stropii de sânge de pe lentilele 
ochelarilor ei. E atât de dusă, încât e convinsă că tu 
eşti a doua venire a lui Hristos. 


Capitolul 23 


De fiecare dată când cineva de la volanul unei 
maşini noi-nouţe se oferea să-i ia cu el, Mami îi 
spunea şoferului: 

— Nu. 

Stăteau pe marginea drumului şi se uitau cum 
noile Cadillacuri, Buickuri sau Toyote dispăreau în 
depărtare, iar Mami zicea: 


— Maşinile noi miros a moarte. 

Asta a fost a treia sau a patra oară când a venit 
după el. 

Maşinile noi miros a clei şi gudron, care conţin 
formaldehidă, îi spunea ea, iar asta se foloseşte şi la 
îmbălsămat morţii. Casele noi şi mobila nouă miros 
la fel. Îi zice gaz rezidual. Poţi inhala formaldehidă 
mirosind haine noi. După o doză solidă, te ia cu 
crampe la stomac, vomă şi diaree. 

Vezi şi: criză de ficat. 

Vezi şi: şoc. 

Vezi şi: moarte. 

Dacă umbli în căutarea unei revelații, spunea 
Mami, o maşină nouă n-o să-ţi rezolve problema. 

Pe marginea drumului erau pâlcuri de degeţel- 
roşu, cu tulpini înalte şi floricele alb-purpurii. 

— Nici florile de degeţel nu rezolvă problema. 

Dacă mesteci petale de degeţel, îi spunea 
Mami, te ia cu amețeli, delirezi şi ţi se înceţoşează 
ochii. 

Deasupra lor, un munte se ridica semeţ în 
înaltul cerului, tăind norii, garnisit cu brazi şi ceva 
zăpadă la vârf. Era atât de impunător, încât oricât 
ar fi mers ei, parcă tot ar fi stat pe loc. 

Mami scoase tubul alb din poşetă. Îl apucă apoi 
de umăr pe debilul de băieţaş pentru a-şi păstra 
echilibrul şi trase puternic pe-o nară din tub. Apoi 
lăsă tubul să cadă-n prundişul de pe drum şi privi 
nemişcată muntele. 

Era un munte atât de masiv, încât părea că nu-l 
vor lăsa niciodată în urmă. 

Când Mami lăsă tubul să cadă, cretinul îl luă de 
pe jos. Şterse sângele cu poalele cămăşii şi i-l dădu 
înapoi lui Mami. 


— Tricloroetan, îi zise ea şi-i arătă tubul. Din 
tot ce-am încercat, ăsta-i cel mai bun leac împotriva 
pericolelor atotcunoaşterii. 

Îşi înfundă tubul la loc în poşetă. 

— Uite, de pildă, muntele ăla, îi spuse. 

Îi prinse bărbia între degetul mare şi arătător 
şi-i îndreptă privirea către el. 

— Muntele ăla semeţ. Timp de o clipă 
trecătoare, am avut impresia că l-am mai văzut o 
dată. 

Altă maşină încetini lângă ei, una maro şi cu 
patru uşi, ceva de ultimă oră, iar Mami îi făcu semn 
să treacă mai departe. 

Preţ de-o secundă, Mami a văzut acel munte 
fără să se gândească la exploatări forestiere, 
avalanşe şi staţiuni de schi, animale sălbatice, plăci 
tectonice, microclimate, adăposturi de ploaie şi 
locaţii yin-yang. L-a văzut în toată goliciunea lui, 
fără să se gândească la cuvintele inventate pentru 
a-l defini. Fără să facă asociaţii logice. L-a văzut 
fără să fie nevoită să-l treacă prin filtrul 
cunoştinţelor ei despre munţi. 

Ce-a văzut în acel moment nici nu era un 
„munte“. Nu era o resursă naturală. Ce-a văzut ea 
n-avea nici un nume. 

— Ăsta-i țelul suprem, a spus ea. Să găseşti 
leacul împotriva cunoaşterii. 

A educaţiei. A traiului în propria ţeastă. 

Maşinile treceau pe lângă ei pe autostradă, iar 
Mami şi băieţelul mergeau mai departe, cu muntele 
încremenit în fundal. 

Încă de la Adam şi Eva, omenirea a fost un pic 
prea inteligentă şi asta i-a dăunat, spunea Mami. 
Încă de când a muşcat din mărul ăla. Ţelul ei era să 


găsească, dacă nu un leac, măcar un tratament 
alternativ care să le redea oamenilor inocenţa 
originară. 

Formaldehida n-a funcţionat. Nici digitalina. 

Nici una dintre chestiile aparent ideale pentru 
aşa ceva n-a funcţionat. Nici fumul de nucşoară 
arsă, nici cel de coajă de alune. Nici mărarul, nici 
frunzele de hortensii, nici lăptucile. 

În timpul nopţii, Mami îl strecura pe băieţel în 
curţile oamenilor. Bea berea pe care aceştia o lăsau 
pentru melci şi ciugulea ciumăfăi, zârne şi iarba- 
mâţei. Îşi făcea drum printre maşinile parcate şi le 
mirosea rezervoarele de benzină. Deşuruba capacul 
de la maşinile de tuns iarba şi trăgea în piept 
mirosul de ulei de radiator. 

— Mă gândesc că dacă Eva ne-a băgat în tot 
rahatul ăsta, zise Mami, oi găsi eu o cale de ieşire. 
Lui Dumnezeu îi plac întreprinzătorii. 

Alte maşini încetineau, maşini cu familii, pline 
cu bagaje şi cu câini, dar Mami le făcea la toate 
semn să treacă mai departe. 

— Buba, îi spuse, e la cortex, la cerebel. 

Dacă şi-ar putea folosi numai o fărâmă de 
creier, s-ar lecui. 

N-ar mai exista fericire sau tristeţe, ci doar 
ceva dincolo de ele. 

Ai văzut vreodată peşti agonizând în chinuri 
groaznice? 

Bureţii de mare n-au niciodată o zi proastă. 

Pietrişul scrâșnea şi aluneca sub tălpile lor. 
Maşinile care treceau lăsau în urmă o pală de vânt 
cald. 

— 'Ţelul meu, spuse Mami, e să nu-mi complic 
viaţa. 


Spuse: 

— Asta vreau, să nu mă complic. 

Nici seminţele de zorele n-au funcţionat, îi zise 
ea cretinului de băieţel. Le-a încercat şi pe alea. 
Efectul n-a durat cine ştie ce. Nici frunzele de 
cartofi n-au funcţionat. Nici piretrul extras din 
crizanteme. Nici propanul inhalat. Nici frunzele de 
rubarbă sau de azalee. 

La capătul unei nopţi petrecute în curtea cuiva, 
Mami lua câte o muşcătură din fiecare plantă pe 
care o găsea. 

Pilulele alea cosmetice, zicea ea, fie că-s 
antidepresive sau calmante, nu fac decât să trateze 
simptomele unei boli cu mult mai grave. 

Fiecare dependenţă, zicea ea, nu e decât o cale 
de a trata aceeaşi boală. Drogurile, bulimia, alcoolul 
sau sexul, toate astea nu sunt decât soluţii extreme 
pentru a-ţi găsi liniştea. Pentru a fugi de ceea ce 
ştim. De educaţia pe care am primit-o. De 
muşcătura aia din măr. 

Limbajul, zicea ea, nu e decât o modalitate de a 
nimici vraja şi gloria lumii. De a o deconstrui. Deao 
reduce la ceva palpabil. Ea mai spunea că oamenii 
habar n-au să savureze frumuseţea lumii. Ea n-are 
cum să fie explicată şi nici înţeleasă. 

Undeva, în faţa lor, pe autostradă, se afla un 
restaurant înconjurat de camioane parcate, mai 
mari decât însuşi restaurantul. Câteva dintre 
maşinile alea noi în care Mami nu voise să urce 
erau parcate şi ele aici. În aer plutea miros de 
mâncăruri prăjite în acelaşi ulei fierbinte. Miros de 
motoare încinse. 

— Am încetat de mult să mai trăim într-o lume 
reală, zise ea. Trăim într-o lume de simboluri. 


Mami se opri şi-şi băgă mâna în poşetă. Se 
agăţă de umărul băiatului şi se uită la munte. 

— Un ultim contact cu realitatea adevărată, 
zise ea. Apoi luăm prânzul. 

După care-şi vâri tubul în nas şi inspiră. 


Capitolul 24 


Conform spuselor lui Paige Marshall, maică- 
mea era deja însărcinată cu mine când s-a întors din 
Italia. Asta se întâmpla în anul în care cineva 
dăduse iama într-o biserică din nordul Italiei. Aşa 
scria în jurnalul maică-mii. 

Conform spuselor lui Paige Marshall. 

Maică-mea s-a supus unui tratament de 
fertilizare de ultimă oră. Avea aproape patruzeci de 
ani. Nu era căsătorită, nici nu-şi dorea un soţ, dar 
cineva i-a promis un miracol. 

Acel cineva cunoştea pe altcineva, care furase 
o cutie de pantofi de sub patul unui preot. În acea 
cutie de pantofi se aflau ultimele rămăşiţe 
pământeşti ale unui bărbat. Unul celebru. 

Mai exact, prepuţul lui. 

Era o relicvă religioasă de genul celor care 
ademeneau mulțimile în biserici în Evul Mediu. lar 
acesta era numai unul dintre multele penisuri 
celebre existente. În 1977, un urolog american a 
cumpărat cu circa patru mii de dolari penisul uscat 
al lui Napoleon Bonaparte, în lungime de doi 
centimetri şi jumătate. Se crede că penisul de 
treizeci de centimetri al lui Rasputin se află la Paris, 
pus într-o cutie lustruită, din lemn, pe-o bucată de 
catifea. Se spune că penisul de douăzeci şi cinci de 


centimetri al lui John Dillinger stă scufundat în 
formol la Spitalul Militar Walter Reed. 

Conform lui Paige Marshall, jurnalul maică-mii 
povesteşte cum şase femei au fost însămânţate cu 
embrioni proveniţi din acest material genetic. Cinci 
dintre fetuşi au fost avortaţi. 

Al şaselea eram eu. Prepuţul era al lui lisus 
Hristos. 

Ţăcănită a mai fost maică-mea. Şi nu de azi, de 
ieri, ci de-acum douăzeci şi cinci de ani. 

Paige a râs şi s-a aplecat să curețe dinţii altei 
bătrâne. 

— Trebuie să recunoşti că maică-ta a fost o 
persoană foarte originală, a zis ea. 

Conform spuselor Bisericii Catolice, lisus a fost 
întregit cu prepuţul lui la Înviere şi la Înălţare. 
Conform poveştii Sfintei Tereza din Avila, când lisus 
i s-a arătat ca s-o ia de nevastă, şi-a folosit prepuţul 
ca verighetă. 

Paige a tras de aţa aflată între dinţii bătrânei şi 
stropi de sânge şi resturi de mâncare au ţâşnit 
direct pe lentilele ochelarilor ei negri de soare. 
Cocul ei ca un creier negru s-a legănat de pe o 
parte pe alta, în timp ce ea încerca să vadă în ce 
stare sunt dinţii de sus ai bătrânei. 

Mi-a spus: 

— Chiar dacă versiunea mamei tale e 
adevărată, nu există nici o dovadă că materialul 
genetic provenea de la personajul biblic. Înclin mai 
degrabă să cred că tatăl tău a fost un amărât de 
evreu. 

Cu gura larg deschisă în mâinile doctoriţei 
Marshall, bătrâna din scaunul stomatologic şi-a rotit 
ochii ca să se zgâiască la mine. 


Iar Paige Marshall a zis: 

— Chestia asta ar trebui să te convingă să 
cooperezi. 

Să cooperez? 

— La propunerea mea de tratament pentru 
mama ta, a zis ea. 

Să ucid un copil nenăscut. l-am zis, nu foarte 
convins de ce scot pe gură, că nu cred că lisus ar fi 
de acord. 

— Normal c-ar fi, mi-a zis Paige. 

A tras tare de aţă şi a scuturat în direcţia mea 
mizeria scoasă dintre dinţii bătrânei. 

— Dumnezeu nu şi-a sacrificat propriul fiu 
pentru a salva lumea? Nu asta-i povestea? 

lată-mă din nou aici, pe linia imperceptibilă 
dintre ştiinţă şi sadism. Dintre crimă şi sacrificiu. 
Dintre uciderea propriului tău fiu şi ceea ce Avraam 
era cât pe ce să-i facă lui Isaac în Biblie. 

Bătrâna şi-a îndepărtat faţa de doctoriţă, 
strângând cu limba resturile însângerate de 
mâncare scoase dintre dinţi. S-a uitat la mine şi mi- 
a zis cu o voce scârţâită: 

— Pe tine te cunosc de undeva. 

Cu aceeaşi promptitudine cu care aş fi 
strănutat, i-am zis, îmi pare rău. Îmi pare rău că i- 
am regulat pisica. Îmi pare rău că am intrat cu 
maşina peste florile ei din grădină. Îmi pare rău că 
am doborât avionul militar în care se afla bărbatu- 
său. Îmi pare rău că am tras apa la closet cu tot cu 
hamsterul ei. Cu un oftat, i-am zis: 

— Am uitat ceva? 

Paige spuse: 

—  Şi-acum, doamnă Tsunimitsu, vreau să 
deschideţi gura cât de tare puteţi. 


La care doamna Tsunimitsu zise: 

— Luam masa cu familia băiatului meu, iar tu 
aproape că te-ai sufocat cu mâncarea. 

Zice: 

— Fiul meu ţi-a salvat viaţa. 

Zice: 

— Am fost atât de mândră de el. Şi azi le mai 
povesteşte oamenilor cum a fost. 

Paige ridică ochii spre mine. 

— Până-n seara aia, zise doamna Tsunimitsu, 
cred că băiatul meu, Paul, s-a simţit întotdeauna în 
sinea lui un laş. 

Paige s-a tras în spate. Se uita când la mine, 
când la bătrână. 

Doamna Tsunimitsu şi-a strâns mâinile sub 
bărbie ca pentru rugăciune, a închis ochii şi a 
zâmbit. A spus: 

— Noră-mea a vrut să intenteze divorţ, dar 
după ce l-a văzut pe Paul salvându-te, s-a 
îndrăgostit din nou de el. 

A zis: 

— Eu m-am prins că jucai teatru. Restul lumii a 
văzut ce voia să vadă. 

A zis: 

— Ai în tine o enormă capacitate de a iubi 
lumea. 

Bătrâna stătea acolo zâmbind şi zise: 

— Se vede că ai un suflet bun. 

Cu aceeaşi rapiditate cu care aş fi strănutat, i- 
am zis: 

— Eşti nebună de legat. 

La care Paige a tresărit. 

Cine are urechi de auzit, să mă audă: m-am 
săturat să fiu la cheremul vostru. Înţeles? Aşa că hai 


să nu ne mai prefacem. Am io suflet bun din pulă! 
Nimeni şi nimic din lumea asta n-o să mă facă să 
simt ceva. Nimeni n-o să mă tragă de partea lui. 

Sunt un ticălos nenorocit, nesimţit şi perfid. 
Punct. 

Hodoroaga asta de doamnă Tsunimitsu. Paige 
Marshall. Ursula. Nico, Tanya, Leeza. Maică-mea. 
Sunt zile în viaţa mea când simt că le urăsc pe toate 
femeile astea idioate. 

Cu o mână, o apuc pe Paige Marshall de braţ şi 
o împing spre uşă. 

Nimeni n-o să mă facă să cred că sunt 
întruparea lui Hristos. 

— Ascultă aici, zic. 

Strig: 

— Dacă aş vrea să simt ceva, m-aş duce 
dracului la un film! 

La care bătrâna Tsunimitsu zâmbeşte şi zice: 

— Nu poţi nega faptul că, în esenţă, eşti un om 
bun la suflet. Se vede de la o poştă. 

Îi zic, tacă-ţi gura. Şi lui Paige Marshall: 

— Vino cu mine. 

O să-i demonstrez că nu sunt lisus Hristos. 
Toată chestia asta cu esenţa naturii umane e un 
rahat. Nu există suflet. Emoţiile sunt un rahat. 
Dragostea e un rahat. Şi continuu s-o târăsc pe 
Paige pe coridor. 

Trăim, murim, în rest ne amăgim. Numai 
femeile sunt în stare să creadă în tâmpeniile astea 
sentimentale. În emoţii contrafăcute. Nu există 
suflet. Nu există Dumnezeu. Nu există decât decizii 
şi boli şi moarte. 


lar eu nu sunt decât un curvar împuţit şi 
neajutorat şi nu mă pot schimba, nu pot fi altfel şi 
asta o să şi rămân. 

Şi-am s-o demonstrez. 

— Unde mă duci? spune Paige, împleticindu-se, 
cu ochelarii şi halatul încă pătate de sânge şi resturi 
de mâncare. 

Deja mă gândesc la porcării, ca să nu termin 
prea repede. La chestii gen animale de casă muiate 
în benzină şi aprinse. Mi-l imaginez pe Tarzanul ăla 
bondoc şi pe maimuţoiul lui bine antrenat. Mă 
gândesc că nu-i decât un capitol idiot din etapa cu 
numărul patru a terapiei mele. 

Ca să opresc timpul. Ca să fosilizez clipa. Ca să 
prelungesc la infinit durata futaiului. 

O duc în capelă, îi zic lui Paige. Sunt copilul 
unei nebune. Nu al lui Dumnezeu. 

Să mă contrazică Dumnezeu. Să mă trăsnească 
dacă nu-i aşa. 

O duc în altarul ăla nenorocit. 


Capitolul 25 


De data asta era vorba de pagube provocate cu 
rea intenţie, abandon nesăbuit sau neglijenţă 
criminală. Erau atâtea legi, că băieţelul nici nu mai 
putea ţine pasul cu ele. 

Hărţuire de gradul trei sau sfidare de gradul 
doi, dispreţ de gradul întâi sau neplăcere de gradul 
doi - erau atât de multe, încât puştiul ăsta idiot n-ar 
fi făcut nimic altceva decât ce-ar fi făcut toată 
lumea. Orice altceva era, probabil, împotriva legii. 

Orice chestie riscantă sau palpitantă s-ar lăsa 
cu închisoare. 

De-aia voiau cu toţii să dea de urma lui Mami şi 
să-i vorbească. 

Fusese eliberată acum două săptămâni şi deja 
îşi începuse recitalul. 

Erau atâtea legi şi, cu siguranţă, milioane de 
căi să le încalci. 

Întâi și-ntâi, poliţia l-a întrebat despre cupoane. 

Cineva folosise un computer pentru a macheta 
şi imprima nişte cupoane care promiteau o masă 
gratis pentru două persoane, în valoare de şaptezeci 
şi cinci de dolari, fără termen limită de utilizare. 
Fiecare cupon fusese îndoit şi pus într-o scrisoare 
prin care ţi se mulțumea că eşti un client fidel şi ţi 
se aducea la cunoştinţă că respectivul cupon e 
oferit promoţional. 

Nu trebuia decât să iei cina la restaurantul 
Clover Inn. 

Când ospătarul îţi aducea nota, scoteai cuponul 
şi plăteai cu el. Bacşişul era inclus. 


Cineva a făcut toate astea. A trimis prin poştă 
sute de astfel de cupoane. 

Toate indiciile sugerau că-i o chestie marca Ida 
Mancini. 

Mami lucrase ca ospătăriţă la Clover Inn în 
prima săptămână de după eliberare, dar fusese 
concediată pentru că le spunea clienţilor chestii 
despre mâncare pe care aceştia nu-şi doreau 
neapărat să le ştie. 

După care pur şi simplu dispăruse. Câteva zile 
mai târziu, o femeie neidentificată dăduse năvală, 
urlând, pe culoarul central al unei săli de teatru, în 
toiul unui spectacol plictisitor de balet şic. 

Din acest motiv, poliţia l-a luat într-o bună zi de 
la şcoală pe tâmpiţelul de copil şi l-a dus la sediu. 
Să-l întrebe dacă nu cumva are veşti de la ea. De la 
Mami. Dacă nu cumva ştie pe unde se ascunde. 

Aproximativ în acelaşi timp, câteva sute de 
clienţi furioşi dădeau năvală într-un salon de blănuri 
cu cupoane primite în cutia poştală, prin care li se 
promiteau reduceri de 50%. 

Cam tot pe-atunci, o mie de persoane panicate 
soseau la clinica pentru boli transmisibile pe cale 
sexuală, solicitând să fie consultaţi, după ce 
primiseră scrisori oficiale prin care erau înştiinţaţi 
că fostul lor partener fusese diagnosticat cu o 
maladie infecțioasă. 

Anchetatorii l-au dus pe amărât la sediu într-o 
maşină obişnuită, au urcat cu el într-un birou unde 
venise şi maică-sa adoptivă şi l-au întrebat, a 
încercat cumva Ida Mancini să te contacteze? 

Ai idee de unde primeşte fonduri? 

De ce crezi că face toate tâmpeniile astea 
îngrozitoare? 


Iar băieţelul nu făcea altceva decât să aştepte. 

Ajutorul urma să vină cât de curând. 

Mami îi spunea mereu că-i pare rău. Oamenii 
au muncit din greu de-a lungul atâtor ani pentru a 
organiza lumea, pentru a o face mai sigură. Nimeni 
nu şi-a dat seama cât de plictisitoare a devenit. Cu 
toate proprietăţile ei frumos aliniate, cu limitele de 
viteză şi zonele clar delimitate, cu toate taxele şi 
impozitele şi reglementările ei, cu fiecare dintre noi 
testati şi înregistraţi până la cel mai mic detaliu. N- 
a mai rămas prea mult loc de aventură, cu excepţia 
celor pentru care trebuie să plăteşti. Un montagnes- 
russes. Un film. Numai că astea sunt tot ce poate fi 
mai fals. Ştii de la bun început că dinozaurii n-or să- 
i mănânce pe copii. Proiecţiile-test au eliminat orice 
şansă de a asista la un eşec. Şi el fals. Şi, pentru că 
ni s-a refuzat posibilitatea unui eşec adevărat, a 
unui risc real, ni s-a luat şi şansa unei mântuiri 
adevărate. A unei bucurii adevărate. A unei exaltări 
adevărate. A unei fericiri. A unei descoperiri. A unei 
invenţii. 

Aceleaşi legi, menite să ne protejeze, ne 
condamnă la plictiseală. 

Fără acces la adevăratul haos, nu ne vom găsi 
niciodată liniştea. 

Dacă lucrurile nu se înrăutăţesc, nimic nu se va 
îmbunătăţi. 

Astea-s chestiile pe care i le zicea Mami. 

Şi-i mai spunea: 

— Singura frontieră care ne-a mai rămas e 
lumea intangibilă. Restul e sub control. 

Captiv între prea multe legi. 

Prin lumea intangibilă înţelegea Internetul, 
filmele, muzica, poveştile, arta, zvonurile, 


programele de computer, tot ce nu era real. 
Realităţile virtuale. Simulările. Cultura. 

Imaginarul e mai puternic decât realul. 

Pentru că nimic nu e la fel de perfect pe cât îţi 
poţi imagina. 

Pentru că numai ideile, conceptele, credinţele 
şi fanteziile intangibile durează. Pietrele se 
sfărâmă. Lemnul putrezeşte. Oamenii, ştii şi tu 
doar, dau colţul. 

Dar lucrurile fragile cum sunt gândurile, visele, 
legendele trăiesc la nesfârşit. 

Dacă ai putea schimba felul în care gândesc 
oamenii, zicea ea. Felul în care se văd pe ei înşişi. 
Felul în care percep lumea. Dacă faci asta, poţi 
schimba felul în care oamenii îşi trăiesc viaţa. Iar 
ăsta e singurul lucru durabil pe care-l poţi crea. 

În plus, îi mai spunea Mami, vine un moment 
când amintirile, poveştile şi aventurile sunt 
singurele lucruri care-ţi mai rămân. 

La ultimul proces, înainte s-ajungă pentru 
ultima oară la închisoare, Mami i-a zis 
judecătorului: 

— Idealul meu e să-i scot pe oameni din 
amorţeală, să devin motorul vieţii lor. 

Se uita fix în ochii cretinului de copilaş şi-i 
zicea: 

— Scopul meu e să le ofer oamenilor poveşti 
memorabile, pe care să le spună mai departe. 

Înainte ca paznicii s-o scoată afară în cătuşe, a 
mai strigat: 

— Degeaba mă condamnaţi. Birocraţia şi legile 
noastre au transformat lumea în care trăim într-un 
lagăr de muncă, curat şi lipsit de primejdii. 

A strigat: 


— Creştem o generaţie de sclavi. 

Şi-apoi iat-o pe Ida Mancini iar la pârnaie. 

„Incorigibilă“ nu e cel mai potrivit cuvânt, dar 
e primul care-mi vine în minte. 

Femeia neidentificată, cea care dăduse iama pe 
culoarul central al sălii de teatru în timpul 
spectacolului de balet, urlase „Îi învăţăm pe copiii 
noştri să fie neajutoraţi“. 

Alergând înspre ieşirea de incendiu, ţipase 
„Suntem atât de bine organizaţi şi de puşi la punct, 
încât lumea noastră a devenit un afurisit de vas de 
croazieră“. 

Cum stătea pe scaun, aşteptând laolaltă cu 
anchetatorii de la poliţie, răhăţelul de copil a 
întrebat dacă nu cumva ar putea fi de faţă şi 
avocatul apărării, Fred Hastings. 

La care un anchetator a înjurat pe sub mustață. 

Şi chiar în acea clipă s-a declanşat alarma de 
incendiu. 

În toată hărmălaia aia, detectivii continuau să-l 
întrebe: 

— ŞTII CUM AM PUTEA SĂ DĂM DE MAICĂ- 
TA? 

Ţipând pentru a acoperi alarma, îl întrebară: 

— AI PUTEA MĂCAR SĂ NE SPUI CARE E 
URMĂTOAREA EI ŢINTĂ? 

Urlând mai tare ca alarma, mama adoptivă îl 
întrebă: 

— NU VREI SĂ NE AJUŢI PENTRU CA ŞI NOI, 
LA RÂNDUL NOSTRU, S-O PUTEM AJUTA PE EA? 

Şi alarma a încetat. 

O duduie şi-a vârât capul pe uşă şi a zis: 

— Nu intraţi în panică, băieţi. Se pare c-a fost o 
alarmă falsă. 


O alarmă de incendiu n-are nici o treabă cu 
incendiile. A-ncetat de mult să mai aibă. 

Şi oligofrenul ăsta de copil zice: 

— Pot să merg la baie? 


Capitolul 26 


Semiluna se uită la noi, reflectată într-o cutie 
de bere. Denny şi cu mine ne târâm în genunchi 
prin curtea cuiva, iar Denny înlătură cu bobârnace 
melcii din cale. Ridică berea, plină până sus, iar faţa 
lui şi reflexia ei se apropie una de alta din ce în ce 
mai mult, până când buzele lui false se lipesc de 
cele adevărate. 

Denny bea cam jumătate de bere şi zice: 

— Aşa beau, băi, europenii bere. 

Din capcane întinse pentru melci? 

— Nu, băi, zice Denny. 

Îmi întinde cutia şi-mi spune: 

— Trezită şi caldă. 

E rândul meu să-mi sărut propria reflexie şi să 
beau, cu luna bătându-mă pe umăr. 

Pe trotuar ne aşteaptă un cărucior de copil cu 
roţile crăcănate la bază. Fundul căruciorului se 
târâie pe asfalt şi înăuntru, învelit în pătura roz, de 
bebeluş, se află un bolovan de gresie mai greu decât 
putem noi duce. Un cap de bebeluş din cauciuc roz 
iese din pătură, bălăngănindu-se. 

— Zi-mi că n-ai făcut-o, spune Denny. Faza cu 
sexul în biserică. 

Chestia nu e că n-am făcut-o. N-am putut. 

N-am putut să i-o trag, să i-o pun, s-o pompez, 
s-o regulez, s-o găuresc. Of, eufemismele astea mă 
omoară. 


Denny şi cu mine suntem doi tipi obişnuiţi care 
ies la plimbare cu căruciorul în miez de noapte. Doi 
tineri simpatici dintr-un cartier select de case mari, 
garnisite fiecare cu peluză. Case cu aer condiţionat, 
închise trufaş în iluzia propriei lor siguranţe. 

Denny şi cu mine suntem la fel de inocenți ca o 
tumoare. 

La fel de inofensivi ca o ciupercă otrăvitoare. 

Cartierul ăsta e atât de select, încât până şi 
berea pe care o lasă în grădină e importată din 
Mexic sau din Germania. Sărim gardul în curtea 
alăturată şi dăm târcoale plantelor în căutarea unei 
noi tranşe. 

Aplecat în genunchi pentru a cerceta pe sub 
frunze şi arbuşti, zic: 

— Băi. 

Zic: 

— Tu nu crezi că eu am un suflet bun, aşa-i? 

La care Denny: 

— Da' de unde, băi. 

După atâtea curţi explorate şi-atâtea beri 
băute, ştiu că Denny e sincer. Zic: 

— Tu nu crezi că eu sunt de fapt un tip foarte 
sensibil şi întruchiparea cristică a iubirii perfecte, 
nu? 

— Nici vorbă, băi, zice Denny. Eşti un dobitoc. 

La care eu: 

— Mersi, băi. Voiam doar să mă conving. 

Şi Denny se ridică lent în picioare, iar în cutia 
pe care o ţine în mâini se vede o altă reflexie a 
cerului nopţii şi Denny spune: 

— Bingo, băi. 

Despre faza din biserică îi spun că Dumnezeu 
m-a dezamăgit mai mult decât propria-mi persoană. 


Ar fi trebuit să mă trăsnească pe loc. Ce naiba, 
Dumnezeu e Dumnezeu. Eu nu-s decât un dobitoc. 
Nici măcar n-am despuiat-o pe Paige Marshall. Cu 
stetoscopul încă la gât, bălăngănindu-i-se între sâni, 
am trântit-o direct pe altar. Nici măcar nu i-am dat 
jos halatul. 

Cu stetoscopul pe piept, mi-a spus: 

— Bagă viteză. 

Mi-a zis: 

— Vreau s-o faci în acelaşi ritm cu bătăile 
inimii mele. 

Nu e drept. Adică de ce o femeie nu trebuie să 
se gândească la tâmpenii pentru a nu termina? 

Cât despre mine, pur şi simplu n-am putut. 
Numai ideea c-aş putea fi lisus a fost suficientă ca 
să-mi omoare erecţia. 

Denny îmi pasează berea şi trag o duşcă. 
Denny scuipă un melc mort şi-mi spune: 

— Băi, fă bine şi ţine dinţii strânşi când bei. 

Nici chiar în biserică, nici chiar aşa cum stătea 
Paige Marshall, dr. Paige Marshall, întinsă pe altar, 
nici chiar fără haine pe ea, n-am vrut ca ea să fie 
doar o bucăţică oarecare. 

Pentru că nimic nu e la fel de perfect pe cât îţi 
poţi tu imagina. 

Pentru că nimic nu e la fel de excitant ca o 
fantasmă. 

Inspiră. Apoi expiră. 

— Băi, zice Denny. Cu asta am pus capac. 
Noaptea de-acu'. Hai să luăm pietroiul şi s-o 
întindem spre casă. 

La care eu spun, hai încă un cvartal, bine? Încă 
o tură prin curţile oamenilor. Nici nu m-am îmbătat 
îndeajuns ca să uit ce mi s-a întâmplat peste zi. 


E atât de select cartierul ăsta. Sar gardul în 
curtea de alături şi aterizez în cap, direct în tufa 
cuiva de trandafiri. Undeva latră un câine. 

Cât timp am stat în altar, încercând să mi-o 
scol, crucea din lemn galben şi lustruit ne privea de 
sus. Nici un răstignit pe ea. Nu tu coroană de spini. 
Nu tu muşte roind, nu tu transpiraţie. Nu tu 
putoare. Nu tu sânge şi suferinţă, cel puţin nu în 
biserica asta. Nu tu ploaie de sânge. Nu tu năvală 
de lăcuste. 

Cu stetoscopul înfipt în urechi, Paige nu făcea 
decât să-şi asculte bătăile inimii. 

Tavanul era pictat cu îngeri. Prin lumina densă 
şi aurie care intra prin vitralii înota praful. Lumina 
tăia încăperea cu o rază densă, o rază caldă şi grea 
care se revărsa peste noi. 

Atenţie, vă rugăm, doctor Freud este rugat să 
răspundă la telefon. 

O lume de simboluri, străină de lumea reală. 

Denny se uită la mine cum sângerez de la spinii 
de trandafiri, cu hainele rupte şi trântit în tufiş, şi- 
mi spune: 

— Bine, ăsta şi gata. 

Zice: 

— După aia mergem. 

Mirosul de trandafiri, mirosul incontinenţei de 
la St. Anthony. 

Un câine latră şi râcâie la uşa din spatele casei. 
În bucătărie se-aprinde o lumină şi la fereastră 
apare cineva. După care se aprinde şi becul de pe 
verandă şi mă minunez şi eu cât de repede îmi mişc 
fundul afară din tufiş şi-o zbughesc în stradă. 

Pe trotuar, din direcţia opusă, se apropie doi, 
strâns lipiţi unul de altul şi fiecare cu mâna pe după 


gâtul celuilalt. Femeia îşi freacă obrazul de reverul 
bărbatului, iar bărbatul o sărută pe creştet. 

Denny împinge deja căruciorul atât de iute, 
încât roţile se poticnesc într-o crăpătură din asfalt, 
iar căpşorul de cauciuc sare-n sus. Cu ochii de sticlă 
larg deschişi, capul roz se rostogoleşte pe lângă 
cuplul fericit şi se opreşte în rigolă. 

Denny îmi spune: 

— Băi, te duci tu să-l iei? 

Cu hainele zdrenţuite şi năclăite de sânge şi cu 
tepi înfipţi în obraji, trec în viteză pe lângă cei doi şi 
înhaţ capul aterizat în frunzele şi zoaiele din şanţ. 

Bărbatul scoate un țipăt şi face un pas înapoi. 

O aud pe femeie zicând: 

— Victor? Victor Mancini? O, Doamne! 

Nu ştiu cine dracului or fi, dar probabil că şi ea 
mi-a salvat viaţa. 

În capelă, după ce m-am lăsat păgubaş şi ne- 
am încheiat la haine, i-am zis lui Paige: 

— Uită de tesutul fetal. Uită de ura mea 
împotriva femeilor puternice. 

Zic: 

— Vrei să ştii de ce n-o să te fut? 

Încheindu-mă la prohab, i-am zis: 

— Poate pentru că mi-aş dori să te plac. 

Cu mâinile deasupra capului, încercând să-şi 
fixeze la loc cocul negru, Paige mi-a zis: 

— Poate că sexul şi afecțiunea pentru cineva nu 
se exclud una pe alta. 

La care eu am râs. Aranjându-mi cravata, i-am 
zis, ba. Se exclud. 

Denny şi cu mine ajungem la numărul 700, iar 
pe plăcuţă scrie Birch Street. Îi zic lui Denny, care 
împinge căruciorul: 


— Am luat-o în direcţia greşită, băi. 

Îi arăt direcţia opusă şi-i zic: 

— Casa maică-mii e într-acolo. 

Denny continuă să împingă, iar fundul 
căruciorului se freacă de asfalt, scoțând un sunet 
care aduce a mârâit. Rămas în urmă, cuplul fericit 
stă cu gura căscată, încă uitându-se la noi. 

Mărşăluiesc alături de el, jonglând cu căpşorul 


TOZ. 
— Băi, îi zic. Întoarce-te. 
Denny zice: 
— Trebuie să vedem întâi şi numărul 800. 
Ce-i acolo? 


— Ar trebui să fie un teren viran, zice Denny. 
Cândva era proprietatea unchiului meu Don. 

Casele se termină, iar la numărul 800 e doar 
pământ. După care şirul de case reîncepe. Terenul e 
acoperit cu iarbă şi mărginit de un şir de meri 
bătrâni, cu scoarţa zbârcită şi contorsionată. În 
interiorul desişurilor de coacăze şi al unor tufişuri 
pipernicite, cu tulpini pline de spini, terenul e gol. 

La colţul străzii e un indicator din placaj vopsit 
cu alb pe care sunt desenate două şiruri de case din 
cărămidă roşie, cu flori şi oameni fluturând din 
mâini la ferestre. Sub desen stă scris cu negru „În 
curând Menningtown Country Townhouses“. Sub 
indicator, pământul e acoperit cu cojiţe de vopsea 
uscată. Indicatorul e îndoit în colţul de sus, iar 
desenul cu casele din cărămidă e crăpat şi de-un roz 
decolorat. 

Denny basculează bolovanul din cărucior direct 
în iarba înaltă de lângă trotuar. Scutură pătura roz 
şi-mi întinde două colţuri. O împăturim şi Denny îmi 
zice: 


— Unchiu-meu Don n-a fost niciodată un model 
demn de urmat. 

După care Denny îndeasă pătura în cărucior şi 
porneşte spre casă. 

Strig după el: 

— Ce faci, băi? Nu vrei pietroiul ăsta? 

La care Denny zice: 

— Cu siguranţă că toate mamele alea care au 
ce au cu băuţii la volan au pus-o de-un chiolhan 
monstru când au aflat că bătrânul Don Menning a 
dat colţul. 

Iarba înaltă unduieşte în bătaia vântului. Nu-s 
decât plante aici, iar dincolo de terenul întunecat, 
printre zigzagurile sumbre ale merilor bătrâni, se 
întrevăd luminile caselor de vizavi. 

— Ce-i chestia asta, întreb, un parc? 

Iar Denny zice: 

— Nu tocmai. 

Îndepărtându-se de mine, îmi spune: 

— E-al meu. 

Îi pasez capul de păpuşă şi spun: 

— Pe bune? 

— De două zile, când m-au sunat să-mi spună, 
zice Denny, prinzând capul din zbor şi aşezându-l la 
loc în cărucior. 

Mergem pe străzile luminate, lăsând în urmă 
casele cufundate în întuneric. 

Cu cataramele de la pantofi lucindu-mi şi cu 
mâinile în buzunare, zic: 

— Băi. 

Zic: 

— Tu nu crezi că aş avea de-a face în vreun fel 
cu lisus Hristos, nu? 

Spun: 


— Te rog, zi-mi că nu-i aşa. 

Mergem mai departe. 

Şi, împingând căruciorul gol, Denny îmi zice: 

— Fii, dom'le, serios. Încă puţin şi-o puneai pe 
masa Domnului. Deja te-ai umplut de ruşine. 

Mergem mai departe. Efectul berii s-a dus şi 
aerul rece al nopţii ne loveşte din plin. 

Zic: 

— Te rog, băi. Spune-mi adevărul. 

Nu sunt o persoană drăguță. Nu-s bun la suflet. 
Nu-mi pasă de nimeni şi de nimic. 

Nu sunt decât un fraier decerebrat. Un rahat. 
Accept chestia asta. 

Ăsta sunt. Un obsedat sexual incurabil, un 
futălău, un bulangiu, un căcăcios de bou dependent 
de pizdă, şi nici în ruptul capului n-o să uit asta. 

Zic: 

— Mai spune-mi o dată că nu-s decât un 
dobitoc insensibil. 


Capitolul 27 


Uite cum facem în seara asta: eu mă ascund în 
şifonier în timp ce gagica face duş. Când iese, încă 
şiroind şi învăluită în aburi şi-n ceața fixativului de 
păr şi a parfumului, e aproape goală, doar cu un 
halat de baie din dantelă pe ea. În clipa aia ţâşnesc 
afară din şifonier, cu ceva ciorap mulat pe faţă şi o 
pereche de ochelari de soare. O trântesc pe pat. Îi 
pun un cuţit la gât. După care o violez. 

Simplu ca bună ziua. Te umpli şi mai mult de 
ruşine. 

Întreabă-te neîncetat: 

— Ce NU ar face lisus? 


Atâta doar că nu pot să i-o trag pe pat, zice ea. 
Cuvertura e din mătase roz şi se poate păta. Şi nici 
pe podea - covoru-i prea aspru şi-o zgârie. 
Convenim asupra podelei, numai că pe un prosop. 
Dar nu pe unul curat, zice ea. Mi-a spus că o să lase 
la îndemână o jerpelitură de prosop pe care să-l 
întind pe jos dinainte, să fie atmosfera pregătită. 

O să lase fereastra de la dormitor deschisă 
înainte să se bage la duş. 

Aşa că iată-mă la pândă în şifonier, gol-goluţ 
printre hainele ei, cu ciorapul tras peste cap, cu 
ochelari de soare şi ţinând în mână cel mai bont 
cuţit pe care l-am putut găsi. Prosopul e întins pe 
jos. Obrajii mi se încing de la ciorap şi mă ia cu 
transpiraţie. Părul începe să mă mănânce. 

Nu lângă fereastră, mi-a spus ea. Şi nici lângă 
şemineu. Mi-a spus s-o regulez lângă garderob, dar 
nu foarte aproape de el. Mi-a spus să-ncerc să 
întind prosopul într-un loc deschis, unde covorul nu 
arăta chiar foarte ros. 

Pe tipa asta, Gwen, am întâlnit-o într-o librărie, 
la raionul de „Terapii de recuperare“. E greu de 
spus cine pe cine a pescuit, dar ea se prefăcea că 
citeşte o carte despre cum să te vindeci de 
dependenţa sexuală în douăsprezece etape, iar eu 
aveam pe mine pantalonii mei norocoşi, de camuflaj, 
şi o filam, prefăcându-mă că citesc aceeaşi carte. Ce 
mai conta încă o relaţie periculoasă? 

Păsările o fac. Albinele o fac. 

Am nevoie de doza aia de endorfine. Ca să mă 
liniştesc. Mor după nişte peptide feniletilaminice. 
Ăsta sunt. Un dependent. Cine mai ţine socoteala? 

În cafeneaua librăriei, Gwen mi-a spus să aduc 
nişte frânghie, dar nu de-aia de nylon, că doare. Aia 


din cânepă îi provoacă spuzeală. Banda izolatoare 
neagră e OK, dar să nu-i acopăr gura cu ea. Şi-n nici 
un caz bandă adezivă. 

— Smulgerea ei, a zis ea, e la fel de excitantă 
ca epilatul cu ceară pe picioare. 

Ne-am confruntat agendele şi joia a ieşit din 
discuţie. Vinerea m-am văzut cu colegii mei de 
suferinţă întru dependenţă de sex. Sâmbăta am 
petrecut-o la sanatoriul St. Anthony. Săptămâna 
asta am zis pas. În majoritatea serilor de duminică 
ea e ocupată cu organizarea unui concurs de bingo 
la biserică, aşa că am stabilit să fie luni. Luni la 
nouă, nu la opt, pentru că ea lucra până seara 
târziu, şi nici la zece, pentru că a doua zi dimineaţa 
trebuia să fiu eu la lucru. 

Şi vine lunea. Banda izolatoare e pregătită. 
Prosopul e întins, iar când sar la ea cu cuțitul, o aud 
că-mi spune: 

— Ăştia-s ciorapii mei? 

Îi răsucesc mâna la spate şi-i pun lama rece la 
beregată. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! zice ea. Asta 
întrece orice limită. Ţi-am zis că poţi să mă violezi. 
Nu ţi-am spus că poţi să-mi distrugi ciorapii. 

Cu mâna în care ţin cuțitul încerc să-i apuc 
poalele halatului de dantelă şi să i le ridic peste 
umeri. 

— Stop, stop, stop, zice ea şi-mi înlătură mâna. 
Lasă-mă pe mine s-o fac. O să-mi strici bunătate de 
halat. 

Şi se trage într-o parte. 

O întreb dacă pot să-mi dau jos ochelarii. 

— Nu, zice ea şi se leapădă de halat. 


După care se duce la şifonierul deschis şi-şi 
aşază halatul pe un umeraş. 

Eu abia mai văd ce se-ntâmplă. 

— Nu fi atât de egoist, zice ea. 

Goală cum e, îmi ia mâna şi mi-o apasă pe una 
din încheieturile ei. După care se răsuceşte şi-şi 
împinge spatele gol în mine. Cu scula gata de 
acţiune, alunecând de-a lungul despicăturii dintre 
bucile ei calde, o aud că-mi spune: 

— Nu trebuie să-ţi văd faţa. 

Îi spun că e penibil să cumpăr o pereche de 
ciorapi. Unul care cumpără ciorapi de damă e fie 
criminal, fie pervers. Cu greu poţi convinge un 
casier să-ţi ia banii. 

— Ei, asta-i acum! Nu te mai plânge atât, zice 
ea. Toţi care m-au violat au venit cu ciorapii de- 
acasă. 

În plus, îi spun, la raionul de ciorapi de damă te 
pierzi printre atâtea culori şi mărimi. Transparenti, 
bej, cafenii, negri, de culoarea cărbunelui sau a 
cobaltului, şi nici unul pe care să scrie „de mărimea 
capului“. 

Îşi întoarce faţa şi oftează. 

— Pot să-ţi spun ceva? Un singur lucru, atât. 

Zic, ce? 

La care ea: 

— Îţi pute gura ceva de speriat. 

În cafeneaua librăriei, când încă făceam 
scenariul acestei seri, mi-a zis: 

— Fă bine şi bagă cutitul la congelator înainte. 
Vreau să-l simt rece. 

Am întrebat-o dacă n-ar fi mai bine să folosesc 
un cuţit din cauciuc. 

La care ea mi-a zis: 


— Cuţitul e foarte important în toată povestea 
asta. 

Mi-a mai zis: 

— Cel mai bine e să-mi pui lama la gât înainte 
să ajungă la temperatura camerei. 

Şi încă: 

— Dar cască ochii, pentru că dacă, din 
greşeală, mă tai - s-a aplecat înspre mine peste 
masă, cu bărbia înfiptă înainte -, dacă mă zgârii 
doar, jur că te bag la pârnaie înainte să apuci să-ţi 
tragi pantalonii pe tine. 

A luat o înghiţitură din ceaiul ei de ierburi, a 
pus ceşcuţa la loc în farfurie şi mi-a zis: 

— Sinusurile mele ti-ar fi foarte recunoscătoare 
dacă n-ai folosi nici un fel de apă de colonie, loţiune 
după ras sau deodorant puternic. Nu de alta, dar 
sunt foarte sensibilă. 

Tolerante mai sunt fufele astea înnebunite 
după pulă. N-au aer dacă nu şi-o trag. Pur şi simplu 
nu pot zice nu, oricât de josnic ar fi totul. 

Doamne, că tare-mi mai place să fiu 
codependent. 

În cafenea, Gwen îşi pune poşeta în poală şi 
caută ceva în ea. 

— Uite, zice ea şi despătureşte o hârtie trasă la 
xerox, cu detaliile pe care şi le-ar dori incluse în 
viol. 

În capul listei stă scris: 

Violul e o chestiune de putere. N-are nimic 
romantic în el. Nu fă greşeala să te îndrăgosteşti de 
mine. Nu mă săruta pe gură. Nu te aştepta să mai 
stai după. Nu-mi cere să te duci la baie. 

În acea noapte de luni, în dormitorul ei, goală 
toată şi lipită de mine, îmi spune: 


— Vreau să mi-o tragi. 

Zice: 

— Dar nici prea dur, nici prea gingaş. Vreau să 
mi-o tragi suficient de tare cât să am orgasm. 

Cu o mână îi strâng braţul la spate. Ea îşi 
îndeasă fundul în mine şi trebuie să recunosc că are 
un corp bestial şi frumos bronzat, cu excepţia 
palorii feţei, care parcă-i cerată de la atâta cremă 
hidratantă. În oglinda de pe uşa şifonierului, o văd 
din faţă, cu chipul meu iţindu-i-se pe după umăr. 
Lipindu-mă cu pieptul de spatele ei, îi simt părul şi 
sudoarea. Pielea îi miroase a solar încins. În 
cealaltă mână ţin cuțitul, aşa că o întreb, vrea s-o 
lovesc cu el? 

— Nu, zice ea. Ar însemna să mă înjunghii. A 
lovi pe cineva cu un cuţit înseamnă să-njunghii. 

Zice: 

— Pune cutitul jos şi loveşte-mă acum. 

Aşa că mă duc să pun cutitul jos. 

La care Gwen: 

— Nu pe pat. 

Aşa că-l pun pe garderob, ridic mâna şi dau s-o 
plesnesc. Dar e cam aiurea s-o plesnesc din spate. 

La care ea: 

— Dar nu peste faţă. 

Aşa că îmi cobor un pic mâna. 

La care ea: 

— Şi nici peste sâni, decât dacă vrei să-mi laşi 
umflături. 

Vezi şi: mastită fibrochistică. 

Îmi spune: 

— Ce-ai zice să mă plesneşti peste fund? 

La care eu zic, ce-ar fi dacă ar tăcea dracului 
din gură şi m-ar lăsa s-o violez odată cum ştiu eu. 


La care Gwen: 

— Dacă aşa vezi tu problema, poţi să-ţi iei 
puţulica şi să te cari acasă în clipa asta. 

Părul ei pubian e moale şi des, aşa cum trebuie 
să fie după ce ieşi de la duş, nu tasat, ca atunci 
când dai jos chiloţii unei femei. Mâna mea liberă 
urcă şi coboară de-a lungul crăpăturii dintre 
picioarele ei şi simte că ceva nu e în regulă. Ceva 
din plastic sau cauciuc. Prea neted. Şi un pic 
alunecos. 

Îi zic: 

— Ce-i cu vaginul tău? 

Gwen îşi coboară privirea şi-mi zice: 

— Ce să fie? 

Zice: 

— A, chestia aia. E-un Femidom, un prezervativ 
pentru gagici. Alea-s marginile lui. Să fiu sigură că 
nu iau vreo boală. 

Mă-nşel eu, îi spun, sau violul trebuie să fie o 
chestie spontană, un delict, ştii tu, din pasiune? 

— Asta arată că habar n-ai să violezi pe cineva, 
zice ea. Un violator profesionist gândeşte totul în 
cele mai mici detalii. Are propriul lui ritual. Ca-ntr-o 
ceremonie religioasă. 

Asta-i o chestie sacră, zice Gwen, ce facem noi 
aici. 

În cafeneaua librăriei, Gwen mi-a dat hârtia 
fotocopiată şi m-a întrebat: 

— Eşti de acord cu toate condiţiile astea? 

Pe hârtie scria: Nu mă-ntreba unde lucrez. 

Nu mă-ntreba dacă mă doare. 

Nu fuma în casă. 

Nu te aştepta să rămâi peste noapte. 

Hârtia mai spunea: Parola e PUDEL. 


O întreb ce înţelege prin parolă. 

— Dacă treaba se-mpute sau dacă e ceva care 
nu merge cum ar trebui, zice ea, spui „pudel“ şi ne 
oprim. 

O întreb dacă pot să ejaculez. 

— Dacă e atât de important pentru tine, zice 
ea. 

După care zic, OK, unde trebuie să semnez? 

Jalnice mai sunt şi paraşutele astea. Flămânde 
după pulă ce nu s-a pomenit. 

Despuiată, e un pic ciolănoasă. Pielea ei e 
fierbinte şi umedă, mai că poţi stoarce apa cu săpun 
din ea. Picioarele îi sunt atât de subţiri, că nu se 
ating între ele decât la nivelul fundului. Sânii mici şi 
turtiţi par lipiţi de cutia toracică. Încă strângându-i 
mâna la spate şi privindu-ne pe amândoi în oglinda 
uşii de la şifonier, îi văd gâtul lung şi umerii căzuţi 
şi mi se pare că aduce cu o sticlă. 

— Opreşte-te, te rog, zice ea. Mă doare. Te rog, 
îţi dau bani. 

O întreb, cât? 

— Opreşte-te, te rog, zice ea. Dacă nu, ţip. 

Aşa că-i eliberez mâna din strânsoare şi mă dau 
înapoi. 

— Nu tipa, zic. Numai să nu ţipi. 

Gwen oftează, îşi trage sufletul, după care mă 
pocneşte în burtă. 

— Tâmpitule! îmi zice ea. N-am spus „pudel“. 

Asta-i echivalentul sexual al sintagmei „Simon 
Sez“. 

O văd cum trece din nou în poziţie. Revenim 
deasupra prosopului şi-odată o aud că zice: 

— Aşteaptă. 


Se duce înspre garderob şi revine cu un 
vibrator din plastic roz. 

— Hei, îi zic, doar n-ai de gând să foloseşti aşa 
ceva pe mine. 

Gwen dă din cap şi-mi zice: 

— Normal că nu. Vibratorul ăsta-i al meu. 

La care eu zic: 

— Şi cu mine cum rămâne? 

Şi ea: 

— Regret nespus, dar data viitoare să-ţi aduci 
unul de-acasă. 

— Nu, îi zic, cum rămâne cu penisul meu? 

La care ea: 

— Ce-i cu penisul tău? 

O întreb: 

— Ce-i mai rămâne atunci de făcut? 

Poziţionându-se pe prosop, Gwen scutură din 
cap şi zice: 

— De ce fac oare asta? De ce agăţ numai băieţi 
care vor să fie drăguţi şi convenţionali? Parcă văd c- 
o să mă ceri şi-n căsătorie. 

Zice: 

— Vreau şi eu o relaţie violentă. Vreau să fiu 
abuzată. Măcar o dată. 

Continuă: 

— Poţi să te masturbezi în timp ce mă violezi. 
Dar numai deasupra prosopului şi fără să mă 
stropeşti. 

O văd cum întinde marginile prosopului de sub 
ea şi bate cu palma undeva pe el, indicându-mi o 
porţiune de material. 

— Când îţi vine, zice ea, poţi să-ţi verşi 
orgasmul aici. 


Şi mâna ei continuă să bată porţiunea de 
prosop pe care mi-a alocat-o. 

— Uf, bine, zic. Şi-acum ce facem? 

Gwen oftează şi-mi bagă vibratorul în faţă. 

— Hai, profită de mine, zice ea. Bate-ţi joc, 
idiotule. Înjoseşte-mă, labagiule. Şterge cu mine pe 
jos. 

Nu-mi dau seama unde-i butonul, aşa că 
trebuie să-mi arate cum se porneşte. Zbârnâie aşa 
de tare, că-l scap din mână. Începe să ţopăie pe 
podea şi eu mă chinui să-l prind. 

Gwen îşi ridică genunchii şi-i lasă să cadă în 
lateral, aşa cum ai deschide o carte, iar eu 
îngenunchez pe marginea prosopului şi-i vîr 
zbârnâitoarea în Femidom. Cu cealaltă mână mi-o 
frec. Gambele ei sunt rase şi subţiri, iar labele 
picioarelor - arcuite şi cu unghiile date cu ojă bleu. 
Stă întinsă pe spate, cu ochii închişi şi cracii larg 
deschişi. Cu mâinile strânse sub cap şi cu sânii 
împinşi înainte, aşa că arată ca două căuşuri, zice: 

— Nu, Dennis, nu. Nu vreau asta, Dennis. Nu. 
Nu. Nu te las. 

La care-i zic: 

— Mă cheamă Victor. 

Ea îmi zice să tac din gură şi s-o las să se 
concentreze. 

Iar eu încerc să-mi fac treaba cât pot mai bine, 
numai că e ca şi cum aş încerca să-mi frec 
abdomenul cu mişcări circulare în timp ce mă 
lovesc cu palma peste cap. Ori am grijă de ea, ori 
am grijă de mine. E la fel de nasol ca-ntr-un futai în 
trei. Unul din trei e întotdeauna lăsat pe dinafară. 
În plus, vibratorul îmi alunecă şi e greu de 


controlat. Başca s-a încins şi pute a acru şi a fum, 
de parcă a luat foc ceva pe dinăuntru. 

Gwen întredeschide un ochi, uitându-se cum 
mi-o lucrez, şi-mi zice: 

— Eu prima! 

Mi-o frec. O bobinez pe Gwen. O bobinez pe 
Gwen. Parc-aş fi instalator, nu violator. Marginile 
Femidomului îi tot alunecă înăuntru şi trebuie să mă 
opresc şi să le apuc cu două degete. 

Gwen zice cu voce gâfâită: 

— Dennis, nu, Dennis, opreşte-te, Dennis. 

Se trage de păr şi geme. Femidomul alunecă 
din nou şi de data asta îl las în mă-sa. Vibratorul îl 
îndeasă din ce în ce mai adânc. Ea îmi zice s-o apuc 
de sfârcuri cu cealaltă mână. 

E ocupată, zic eu. Biluţele mi s-au contractat şi 
simt că-mi vine şi zic: 

— O, da! Da! Ah, da! 

La care Gwen: 

— Să nu care cumva să-ndrăzneşti! 

Şi-şi linge două degete. Se freacă în draci cu 
două degete umezite şi mă priveşte drept în ochi, de 
parcă am fi la întrecere. 

Nu trebuie decât să mă gândesc la Paige 
Marshall, arma mea secretă, şi cursa-i gata. 

În secunda dinaintea ejaculării, atunci când 
gaura curului ţi se încleştează, îmi îndrept pula 
înspre porţiunea de prosop pe care mi-a indicat-o 
Gwen. Cam prostovani şi instruiți mai mult teoretic, 
soldăţeii mei albi încep să ţâşnească şi greşesc 
traiectoria, împroşcând cuvertura roz de sus până 
jos. Întinderea ei roz, moale şi pufoasă. Jet după jet, 
în stropi fierbinţi de toate mărimile, aterizează pe 
pat, pe perne şi pe pledul roz de mătase. 


Ce NU ar face lisus? 

Graffiti din spermă. 

„Vandalism“ nu e cel mai potrivit cuvânt, dar e 
primul care-mi vine în minte. 

Gwen e lăţită pe prosop, gâfâind, cu ochii 
închişi şi cu vibratorul încă zumzăind în ea. 
Deschide ochii, îi dă peste cap, lichidul i se scurge 
printre degete şi-o aud şoptind: 

— Te-am bătut. 

Şopteşte: 

— Ticălosule, te-am bătut... 

Îmi trag pantalonii pe mine şi-mi iau şi haina. 
Pe pat, pe draperii, pe tapet, peste tot e plin de 
soldăţei albi şi cleioşi, iar Gwen stă în continuare 
întinsă acolo, respirând anevoie, cu vibratorul ieşit 
pe jumătate din ea. Într-o secundă, scula alunecă 
afară de tot şi-ncepe să sară pe podea ca un peşte 
pe uscat. În acel moment Gwen deschide ochii. Dă 
să se ridice, opintindu-se în coate, şi vede 
stricăciunile. 

Eu sunt cu un picior peste geam când îi spun: 

— A, apropo... 

Zic: 

— „Pudel“, şi-n urma mea explodează primul ei 
țipăt veritabil. 


Capitolul 28 


În vara lui 1642, în Plymouth, Massachusetts, 
un adolescent a fost acuzat că a sodomizat o iapă, o 
vacă, două capre, cinci oi, doi viței şi-un curcan. 
Istoria a consemnat faptele. Conform legilor biblice 
ale Leviticului, după ce băiatul a mărturisit, a fost 
forţat să asiste la măcelărirea animalelor. După 


aceea a fost omorât, iar trupul lui a fost aruncat la 
grămadă cu cadavrele animalelor şi îngropat într-un 
put, fără nici un semn de recunoaştere. 

Asta se întâmpla cu mult înaintea întâlnirilor 
terapeutice dintre obsedaţii sexual. 

Dacă băiatul ăsta ar fi trebuit să parcurgă 
etapa cu numărul patru, ar fi înscris în caiet 
întreaga ogradă. 

Întreb: 

— Ceva nelămuriri? 

Copiii din clasa a patra mă fixează cu privirea. 
O fată din rândul doi zice: 

— Ce-i aia sodomizat? 

Îi zic, întreab-o pe domnişoara învăţătoare. 

O dată la jumătate de oră, trebuie să ţin o 
prelegere în faţa unei cirezi de elevi din clasa a 
patra, despre rahaturi pe care nimeni nu vrea să le 
înveţe, gen cum să faci un foc. Cum să ciopleşti o 
păpuşă. Cum să faci cerneală din nuci negre. De 
parcă toate astea or să-i ajute să intre la un colegiu 
mai acătării. 

Elevii ăştia nu doar că pocesc bieţii pui, dar 
mai şi vin aici plini de microbi. Nu-i de mirare că lui 
Denny îi curge nasul şi tuşeşte nonstop. Păduchi, 
purici, ciuperci, herpes - pe bune acum, copiii veniţi 
aici în excursie sunt nişte veritabili călăreţi ai 
apocalipsului, chiar dacă-s abia cât nişte gâgâlici. 

În locul bla-bla-urilor pedagogice despre 
Părinţii Pelerini, le spun că jocul ăla în care trebuie 
să stai în cerc e inspirat de ciuma bubonică din 
1665. De la ciumă bubonică, oamenii se alegeau cu 
nişte umflături negre şi tari, înconjurate de inele 
gălbui, pe care le-au botezat „buburuze“ sau bube. 
De unde şi „bubonic“. Cei infectați erau sechestraţi 


în casă şi lăsaţi să moară. În şase luni, o sută de mii 
de oameni aveau să fie înmormântați în gropi 
comune uriaşe. 

Londonezii aveau buzunarele pline cu flori, ca 
să nu-i doboare putoarea cadavrelor. 

Ca să faci focul, nu-ţi trebuie decât nişte 
vreascuri şi iarbă uscată. Scoţi scântei cu amnarul. 
Le aţâţi cu foalele. Să nu crezi o clipă că tot acest 
ritual al focului le aţâţă atenţia. Puştii din primul 
rând stau ghemuiţi, călare pe joculeţele lor video. 
Îţi râd în nas. Cu toţii chicotesc şi se ciupesc, 
zgâindu-se la iţarii mei şi la cămaşa împuţită. 

În loc de foc, le povestesc cum, la 1672, ciuma 
bubonică a lovit oraşul italian Neapole, făcând patru 
sute de mii de victime. 

În 1711, în Sfântul Imperiu Roman, ciuma 
bubonică a omorât cinci sute de mii de oameni. În 
1781, milioane de oameni din întreaga lume au 
murit de gripă. În 1792, o nouă molimă a făcut opt 
sute de mii de victime în Egipt. În 1793, tântarii au 
răspândit febra galbenă în Philadelphia şi s-a lăsat 
cu câteva mii de morţi. 

Un copil din spate şopteşte: 

— E mai naşpa decât la roata de tors. 

Alţii îşi deschid pacheţelul şi-şi cercetează 
sandvişurile. 

Mă uit pe geam şi-l văd pe Denny în butuci. N- 
are ce face şi stă acolo din obişnuinţă. Consiliul 
orăşenesc a anunţat că-l va evacua imediat după 
pauza de prânz. Butucii sunt locul în care el se 
simte la adăpost de propria-i persoană. Nici vorbă 
de lacăt - butucul superior nu e nici măcar coborât. 
El stă însă cu capul şi cu mâinile exact acolo unde a 
stat luni de zile. 


Pe drumul dintre ţesătorie şi unde sunt eu, 
unul dintre copii i-a vârât lui Denny un băț în nas, 
după care a încercat să-i mai bage unul şi în gură. 
Alţii i-au frecat ridichea, să le poarte noroc. 

Polologhia despre aprinsul focului durează 
numai cinşpe minute, aşa că după asta ar trebui să 
arăt fiecărei cirezi de copii oalele de gătit, măturile 
din nuiele şi-alte rahaturi dintr-astea. 

Copiii par întotdeauna mai înalţi într-o cameră 
cu tavanul jos. Un puşti din spate spune: 

— Futu-i, iar ne-au dat salată orientală. 

Aici, în secolul al optsprezecelea, stau în faţa 
vetrei unui şemineu echipat cu relicve obişnuite din 
camerele de tortură: cârligoaie din fier, vătraie, 
grătare, fiare de marcat. Focul e aprins şi arde 
zdravăn. Nici că se putea un moment mai potrivit să 
iau cleştele de fier încins din cărbuni şi să mă dau 
mare. Mă prefac că mă uit la capetele încinse ale 
cleştilor. Toţi copiii se trag înapoi. 

Îi întreb, măi copii, poate careva să-mi spună 
cum erau abuzaţi copilaşii goi în secolul al 
optsprezecelea? 

Cu chestia asta merg întotdeauna la sigur. 

Nimeni nu ridică mâna. 

Studiind cleştii, zic: 

— Ştie careva? 

Tot nici o mână. 

— Zău aşa, zic şi încep să mă joc cu cleştii, 
închizându-i şi deschizându-i. Învăţătoarea voastră 
ar fi trebuit să vă spună cum o păţeau copilaşii pe 
vremea aia. 

Învăţătoarea lor e afară. Aşteaptă. Lucrurile 
stau în felul următor: acum două ore, în timp ce 
elevilor li se povestea despre roata de tors, 


învăţătoarea asta şi cu mine risipeam nişte spermă 
în afumătoare şi cu siguranţă că ea a crezut că toată 
povestea asta o să sfârşească romantic. Aş. Cu 
muianul scufundat între bucile ei beton, să nu te 
mire că ea o să-şi facă iluzii dacă te scapi şi-i spui 
un „Le iubesc“. 

În zece din zece cazuri, tipul vrea de fapt să 
spună „Iubesc chestia asta“. 

Porţi o cămaşă de in terfelită, o cravată şi nişte 
itari şi întreaga lume vrea să profite de tine. Aşa 
cum staţi, parcă împărțind capetele toroipanului tău 
fierbinte şi umflat, parc-aţi fi pe coperta sexoasă a 
unui roman de duzină. Îi spun: 

— Ah, da, crăcănează-ţi bucile peste mine. Ah, 
da, înghite-mă cu ele. 

Limbaj porcos de secolul optşpe. 

Pe învăţătoare o cheamă Amanda sau Allison 
sau Amy. Un nume cu ceva vocală în el. 

Întreabă-te neîncetat: 

— Ce NU ar face lisus? 

În faţa elevilor, cu mâinile negre de la cărbuni, 
bag cleştii la loc în foc, după care agit două degete 
înnegrite în direcţia lor, semn din limbajul 
internaţional care înseamnă „Veniţi mai aproape“. 

Cei din spate se împing în cei din faţă. Cei din 
faţă se uită de jur împrejur şi un copil strigă: 

— Domnişoară Lacey? 

Umbra din fereastră înseamnă că domnişoara 
Lacey e cu ochii pe noi, dar în clipa în care-i arunc o 
privire, dispare din peisaj. 

Mă apropii de copii din ce în ce mai mult. Rima 
aia veche, Georgie Porgie, le spun, se referă la 
chestia că regele George al Angliei nu se sătura 
niciodată. 


— Nu se sătura de ce? zice un copil. 

La care eu: 

— Întreab-o pe domnişoara învăţătoare. 

Domnişoara Lacey continuă să ne spioneze. 

Le zic: 

— Vă place focul ăsta? şi le arăt flăcările. Ei 
bine, hornurile trebuie curățate tot timpul şi, cum 
ele sunt al naibii de strâmte şi de lungi, oamenii îi 
forţau pe copilaşi să se caţere în interiorul lor şi să 
le râcâie. 

Şi, cum erau atât de strâmte, le spun, băieţii s- 
ar fi blocat dacă ar fi avut haine pe ei. 

— Aşa că, la fel ca Moş Crăciun, le zic, se 
căţărau pe horn. 

Zic, luând un vătrai încins de pe foc: 

— Goi. 

Scuip peste vârful înroşit al vătraiului şi saliva 
sfârâie puternic peste liniştea din cameră. 

— Şi ştiţi cum mureau? 

Zic: 

— Ştie careva? 

Nici o mână pe sus. 

Zic: 

— Ştiţi ce-i ăla un scrot? 

Nimeni nu zice nici pâs, aşa că le spun: 

— Întrebaţi-o pe domnişoara Lacey. 

În acea dimineaţă, în afumătoare, domnişoara 
Lacey mi-a supt-o cu gura plină de salivă. Apoi ne- 
am supt limbile, transpirând la greu şi schimbând 
bale, după care ea s-a tras înapoi ca să se uite mai 
bine la mine. În lumina palidă a încăperii, 
înconjurați de şunci din plastic atârnate peste tot. S- 
a înfipt în mâna mea cu putere şi-a început s-o 
călărească, respirând după fiecare cuvânt. După 


care se şterge la gură şi mă-ntreabă dacă am vreun 
prezervativ. 

— E-n ordine aşa, îi spun eu. Suntem în 1734, 
ai uitat? Cincizeci la sută dintre copii au murit la 
naştere. 

Ea îşi suflă o şuviţă de păr care-i atârnă peste 
faţă şi-mi spune: 

— Nu la asta mă refer. 

O ling de-a lungul abdomenului, apoi de-a 
lungul gâtului, după care îi mozolesc urechea. Încă 
lucrând-o cu degetele ude leoarcă, îi zic: 

— Şi zi aşa, ai vreo boală nasoală de care ar 
trebui să ţin seama? 

Ea mă întoarce cu spatele, îşi bagă un deget în 
gură şi-mi spune: 

— Eu nu fac decât sex protejat. 

Iar eu îi răspund: 

— Asta-i bine. 

Zic: 

— Aş putea fi tras la răspundere pentru asta. 

Şi-mi rulez un prezervativ pe sculă. 

Ea îmi bagă degetul ei umezit în găoază, cu 
cealaltă mână mă plesneşte peste fund şi-mi spune: 

— Crezi că eu nu risc? 

Ca să nu termin, îmi imaginez şobolani morţi, 
varză stricată şi gropi pline cu căcat şi-i spun: 

— N-ai înţeles. Ideea e că latexul nu va fi 
inventat decât un secol mai târziu. 

Îi ţintesc pe copii cu vătraiul şi le spun: 

— Băieţeii aceştia ieşeau din hornuri acoperiţi 
de funingine. lar funinginea asta le păta mâinile, 
genunchii şi coatele şi, cum nimeni n-avea săpun, 
rămâneau aşa, negri. 


Aşa-şi duceau viaţa pe vremea aia. În fiecare zi, 
cineva îi băga cu forţa într-un horn şi copiii îşi 
petreceau toată ziulica târându-se prin întuneric, 
înghițind şi inhalând funingine, şi nu mergeau 
niciodată la şcoală şi nici televizor n-aveau, nici 
jocuri video sau cutii de suc de mango şi papaia, şi 
nici scule de muzică n-aveau, nici chestii cu 
telecomandă, nici încălțări, şi toate zilele erau la fel. 

— Băieţaşii ăştia, le spun, agitând vătraiul 
deasupra lor, erau la fel ca voi. Erau exact ca voi. 

Îmi plimb ochii de la unul la altul, prinzându-le 
preţ de o clipă privirile. 

— Şi-ntr-o bună zi fiecare băieţaş se trezea cu 
usturimi la părţile intime. Şi usturimile astea nu se 
mai vindecau. Şi intrau în metastază, urcau prin 
vezica seminală tot mai sus, în abdomen, şi din clipa 
aia, le spun, nu mai aveau mult. 

Cu asta m-am ales de la studiile mele de 
medicină. 

Şi le spun cum încercau uneori să salveze un 
băieţaş tăindu-i scrotul, numai că pe-atunci nu 
existau spitale sau anestezice. În secolul al 
optsprezecelea, tumorilor ăstora li se spunea „negi 
de funingine“. 

— Şi negii ăştia de funingine, le zic copiilor, au 
fost prima formă de cancer inventată vreodată. 

După care îi întreb, ştie careva de ce i se spune 
cancer? 

Nici o mână. 

Le spun: 

— Nu mă faceţi să vă aleg eu... 

Acolo, în afumătoare, domnişoara Lacey şi-a 
trecut mâna prin claia ei de păr umed şi mi-a zis: 

— Şi zi aşa. 


Cu aerul cel mai inocent de pe lume, a 
continuat: 

— Care-i viaţa ta când nu eşti aici? 

Ştergându-mă la subsuoară cu peruca pudrată, 
îi zic: 

— Hai să nu ne prefacem, bine? 

Ea îşi suflecă ciorăpeii, aşa cum fac femeile 
când vor să-şi vâre picioarele în ei, şi zice: 

— Ai toate simptomele unui ahtiat după sex. 

Mie mai degrabă îmi place să cred că sunt un 
playboy, aşa ca James Bond. 

La care domnişoara Lacey zice: 

— Păi şi James Bond era obsedat sexual. 

În clipa asta ar trebui să-i spun adevărul. îi 
admir pe obsedati. Într-o lume în care fiecare stă cu 
frica în sân că-l va lovi subit mai ştiu eu ce 
calamitate sau boală, obsedatul e relaxat, pentru că 
el ştie la ce să se aştepte. E genul care şi-a luat 
soarta în propriile mâini, iar dependenţa lui face ca 
moartea să nu-l ia prin surprindere. 

Se poate spune că a fi dependent e o chestie 
foarte proactivă. 

O dependenţă accentuată nu lasă nici o urmă 
de îndoială în ce priveşte cauza morţii. Există 
oameni care-şi planifică ieşirea din scenă. 

Pe bune acum, doar femeile au impresia că 
viaţa trebuie să meargă mai departe. 

Vezi şi: dr. Paige Marshall. 

Vezi şi: Ida Mancini. 

Adevărul e că sexul nu e cu adevărat sex decât 
cu un partener nou de fiecare dată. Prima oară e 
singurul moment în care participă atât mintea, cât 
şi trupul. Dar chiar şi prima dată, după o oră, 
mintea începe să ţi-o ia razna. Şi toată senzaţia de 


dulce anestezie a sexului cu necunoscuţi la prima 
întâlnire se duce naibii. 

Ce NU ar face lisus? 

În loc să-i zic domnişoarei Lacey toate astea, o 
mint şi-i spun: 

— Cum pot să dau de tine? 

Elevilor dintr-a patra le spun că-i zice cancer 
pentru că atunci când boala pune stăpânire pe tine 
şi irumpe pe piele, arată ca un rac fiert. Când 
sfărâmi un rac, dai peste carne albă, plină de sânge. 

— Orice tratament încercau doctorii, le spun 
copiilor rămaşi muţi, băieţeii erau la fel de jegoşi şi 
de bolnavi şi urlau de durere. Cine poate să-mi 
spună ce se întâmpla mai departe? 

Nici o mână pe sus. 

— Bineînţeles, le spun, mureau. Normal. 

Şi bag vătraiul înapoi în foc. 

— Aveţi întrebări? le zic. 

Nimeni nu ridică mâna, aşa că inventez o 
poveste cum că cercetătorii au făcut experimente 
pe şoricei raşi şi unşi cu smegmă albicioasă, culeasă 
de pe prepuţuri de cal, în încercarea de a 
demonstra că persoanele cu prepuţ sunt expuse 
cancerului. 

O duzină de mâini se ridică. Le spun: 

— Întrebaţi-o pe domnişoara învăţătoare. 

Ce groaznic trebuie să fi fost să razi bieţii 
şoricei!  Şi-apoi să găseşti o herghelie de cai 
necircumcişi. 

Ceasul de pe poliţă îmi arată că jumătatea de 
oră e pe sfârşite. Mă uit pe geam şi-l văd în 
continuare pe Denny în butuci. Mai poate sta acolo 
doar până la unu. Un câine vagabond se opreşte 


lângă el, îşi saltă un picior şi şuvoiul galben, 
aburind, aterizează în sabotul lui Denny. 

— Ar mai fi de zis că George Washington i-a 
ţinut pe oameni în sclavie, n-a tăiat un cireş la viaţa 
lui şi era de fapt femeie. 

În timp ce se bulucesc spre uşă, le mai spun: 

— Şi să nu vă mai prind că vă bateţi joc de tipul 
în butuci. 

Strig în urma lor: 

— Sau că scuturaţi ouăle de găină. 

Ca să răscolesc căcatul definitiv, le mai 
sugerez să-l întrebe pe ăl' de face brânză de ce are 
ochii roşii şi dilataţi. Pe fierar - ce-i cu urmele alea 
pe antebraţ. Strig în urma brutelor astea infecte de 
copii că dacă au cumva negi sau pistrui, îi paşte un 
cancer. Le mai zic: 

— Soarele e duşmanul vostru. Aşa că mai bine 
mergeţi pe la umbră. 


Capitolul 29 


După ce Denny s-a mutat la mine, găsesc un 
bloc de granit în frigider. Denny târâie după el 
acasă bulgări de bazalt, cu mâinile roşii, pătate de 
la oxidul de fier. Înveleşte în păturica roz, de 
bebeluş, pietre de pavaj, pietre de râu spălate şi 
şlefuite, dale lucitoare de cuarţit, şi le plimbă cu el 
în autobuz. 

Toţi copiii ăştia pe care Denny îi adoptă. O 
întreagă generaţie în devenire. 

Denny cară gresie şi calcar, dar nu mai mult 
de-un pietroi în rozaliu o dată. În drum spre casă, le 
spală de noroi. După care le stivuieşte în spatele 
canapelei din sufragerie. În colţurile bucătăriei. 


De fiecare dată când vin acasă după o zi de 
roboteală în secolul al optsprezecelea, găsesc ba un 
cataroi vulcanic pe masa din bucătărie, lângă 
chiuvetă, ba un bolovănaş gri pe raftul al doilea din 
frigider. 

— Băi, zic, de ce stă piatra asta în frigider? 

Denny e în bucătărie, scoțând pietrele proaspăt 
curățate din maşina de spălat vase şi ştergându-le 
cu un prosop de vase, şi-mi spune: 

— Păi nu mi-ai zis tu că raftul al doilea e-al 
meu? 

Zice: 

— Şi asta nu-i o piatră obişnuită, ci granit pur. 

— Bine, bine, dar de ce în frigider? insist eu. 

La care Denny: 

— Păi, cuptorul e deja plin. 

Cuptorul e plin de pietre. Frigiderul la fel. 
Dulapurile din bucătărie stau să se prăbuşească de 
ticsite ce sunt. 

Ideea era că n-aduce decât un pietroi pe zi, dar 
poţi să te pui cu personalitatea dependentă a lui 
Denny? În momentul de faţă a ajuns la juma’ de 
duzină de pietre pe zi, doar ca să nu-şi iasă din 
mână. Maşina de spălat vase merge zilnic, iar 
blaturile din bucătărie sunt acoperite cu prosoapele 
bune ale maică-mii, pline de pietre puse la uscat. 
Bolovani rotunjiţi, gri. Pietre cubice negre. Pietre 
cafenii, ciobite, sau galbene cu striaţii. Calcar 
travertin. Fiecare nouă tranşă adusă de Denny 
acasă e descărcată în maşina de spălat vase, iar 
alea care s-au uscat sunt aruncate în pivniţă. 

Iniţial, nici nu mai vedeai podeaua pivniţei din 
cauza pietrelor. Apoi nivelul lor a crescut până la 
prima treaptă de jos. Şi-apoi până la jumătate. 


Acum, dacă deschizi uşa de la pivniţă, rişti să te 
trezeşti cu un bolovan în cap, aşa de plină e. Mă 
TOg, ideea e că nu mai am pivniţă. 

— Băi, ai umplut tot locul, zic. Parc-am trăi în 
jumătatea de jos a unei clepsidre. 

Am oarecum senzaţia că nu ne-a mai rămas 
mult timp. 

Că suntem îngropaţi de vii. 

Murdar pe faţă şi îmbrăcat ca vai de el, cu 
haina ruptă sub braţ şi cu cravata destrămată, 
Denny aşteaptă în fiecare staţie de autobuz, 
legănând legăturica roz la piept. O trece dintr-o 
mână într-alta când greutatea îi amorţeşte muşchii. 
Când vine autobuzul, Denny se sprijină de bara 
cilindrică din metal şi-şi trage nasul, legănându-şi în 
continuare copilul. 

La micul dejun îi spun: 

— Băi, parcă ziceai că ziua şi piatra. 

La care Denny îmi dă replica: 

— Păi asta şi fac. Una pe zi. 

La care eu: 

— Băi, da’ obsedat mai eşti. 

Zic: 

— Nu mă fă din vorbe. Ştiu bine c-aduci cel 
puţin zece pe zi. 

Lăsând o piatră în baie, în dulapul cu 
medicamente, Denny îmi zice: 

— OK, recunosc, m-am lăsat un pic dus de val. 

Ai ascuns pietre până şi în bazinul de toaletă, îi 
spun. 

Şi mai zic: 

— Nu contează că-s pietre, tot supradoză se 
cheamă că e. 


Cu nasul curgându-i, cu sfecla rasă şi cu 
păturica de bebeluş udă de la ploaie, Denny 
aşteaptă în fiecare staţie de autobuz, cuprins de 
tuse. Îşi trece legătura dintr-o mână într-alta. Cu 
capul aplecat asupra ei, trage în sus de marginile 
satinate ale păturicii roz. Chipurile, să protejeze 
mai bine copilul, când el, de fapt, nu face altceva 
decât să camufleze un tuf vulcanic. 

Ploaia i se scurge pe tricorn. Pietrele din 
buzunare îi rod căptuşelile. 

De la atâta cărat, Denny arată din ce în ce mai 
slab în hainele astea transpirate. 

La cum se plimbă de colo colo, ducând în braţe 
ceva care aduce a bebeluş, nu mai e mult până să-l 
denunțe careva că nu-şi creşte odrasla cum trebuie 
şi să-l aresteze. Lumea atât aşteaptă ca să te 
declare incompetent şi să-ţi dea copilul pe mâna 
unei familii adoptive. Şi vorbesc aici din proprie 
experienţă. 

În fiecare noapte, vin acasă după o lungă seară 
în care m-am dat de ceasul morţii înecându-mă cu 
mâncare şi-l găsesc pe Denny cu o piatră nouă. 
Cuarţ, agat sau marmură. Feldspat, obsidian sau 
argilit. 

În fiecare noapte când vin acasă, după ce-am 
făcut eroi din nişte neica-nimeni, maşina de spălat 
vase e-n priză. Trebuie să mă aşez la birou şi să-mi 
fac contabilitatea, să adun cecurile, să trimit 
scrisorile de mulţumire. Pe scaunul meu stă un 
pietroi. Pe masă, hârtiile şi lucrurile mele sunt 
acoperite de pietre. 

Iniţial, i-am zis lui Denny că nu vreau urmă de 
pietre în camera mea. În rest, e liber să facă orice 


vrea. Să le pună pe hol. În dulapuri. După aia i-am 
Zis: 

— Nu care cumva să-mi bagi vreuna în pat. 

— Dar nu dormi niciodată pe partea asta, zice 
Denny. 

La care eu zic: 

— N-are importanţă. Pur şi simplu nu vreau să 
mă trezesc cu ele în pat. 

Vin acasă după două ore de terapie de grup cu 
Nico, Leeza sau Tanya şi dau peste pietre în 
cuptorul cu microunde. În uscătorul de haine. În 
maşina de spălat. 

Uneori îl prinde şi trei-patru dimineaţa pe alee, 
spălând cu furtunul o piatră nouă, iar în alte nopţi 
mă trezesc cu un bolovan atât de mare în uşă, că 
trebuie rostogolit. După care le stivuieşte frumos 
peste pietroaiele din baie, din pivniţă, din camera 
maică-mii. 

Cu asta se ocupă Denny: înghesuie pietre-n 
casă. 

În ultima lui zi de muncă, înainte de expulzare, 
Maiestatea sa Guvernatorul stătea în faţa biroului 
vamal şi citea dintr-o cărticică îmbrăcată-n piele. 
Mâinile lui aproape că o acopereau, dar se vedea că 
e din piele neagră, cu marginile aurite, şi din cotor 
atârnau câteva panglici: una neagră, una verde şi 
una roşie. 

— Aşa cum dispare fumul, aşa vor dispărea şi 
ei, şi-aşa cum ceara se topeşte la foc, citea el, la fel 
vor pieri păgânii din calea lui Dumnezeu. 

Denny s-a tras spre mine. 

— Pasajul cu fumul şi cu ceara, mi-a zis, cred 
că se referă la mine. 


E ora unu în piaţa oraşului, iar Domnia sa 
Charlie, guvernatorul colonial, ne citea, stând cu 
faţa afundată în cărticica lui. Un vânt rece risipea 
fumul ieşit din fiecare horn. Lăptăresele erau 
prezente. Cizmarii erau şi ei acolo. Şi fierarul. Cu 
toţii duhneau prin toţi porii a haşiş. Sau a 
marijuana. Le ieşea mirosul din haine, din păr, din 
răsuflare, din peruci. Aveau ochii înroşiţi şi tulburi. 

Jupâneasa  Landson şi doamna Plain îşi 
ştergeau lacrimile de şorţ, dar nu pentru că ar fi 
suferit cine ştie ce, ci pentru că jelania făcea parte 
din îndatoririle lor. O garnizoană de bărbaţi 
înarmaţi cu muschete era pregătită să-l escorteze 
pe Denny până afară, în sălbăticia terenului de 
parcare. Deasupra biroului vamal flutura drapelul, 
coborât la jumătatea catargului. O mulţime de 
turişti privea scena din spatele camerelor video. 
Unii mănâncă floricele, în timp ce puii mutanţi le 
dau târcoale printre picioare. Alţii îşi ling degetele 
de la vata de zahăr. 

— Decât să mă expulzați, a strigat Denny, ce-ar 
fi să mă omorâţi cu pietre? 

A spus: 

— Zău, n-aţi putea să mă ameţiţi cu nişte pietre 
în loc de cadou de despărţire? 

Toţi rataţii de colonişti au tresărit când Denny 
a spus „ameţiţi“. S-au uitat la guvernatorul colonial, 
apoi au lăsat capu-n jos şi a durat un pic până să le 
dispară roşeaţa din obraji. 

— Prin urmare,  încredinţăm trupul lui 
pământului, întru corupţie... citea guvernatorul, în 
vreme ce un avion cu reacţie zbârnâia în depărtare, 
stricându-i bunătate de discurs. 


Garnizoana l-a escortat până la porţile Parcului 
Colonial Dunsboro - două şiruri de bărbaţi înarmaţi 
flancându-l pe Denny. Au trecut dincolo de porți, 
traversând terenul parcării şi conducându-l pe 
Denny până la staţia de autobuz de pe trotuarul 
secolului douăzeci şi unu. 

— Ia zi, băi, îi strig din poartă, acu’, că eşti 
mort, ce-o să faci în tot timpul tău liber? 

— Mai bine zis ce nu o să fac, zice Denny. Nici 
în ruptul capului n-o să mai calc strâmb. 

În loc să se masturbeze, a început să caute 
pietre. Şi-a umplut timpul cu asta, a făcut foame, s-a 
muncit din greu, ca să nu-i mai rămână nici un dram 
de energie să vâneze pornoşaguri şi să-şi frece 
morcovul. 

În noaptea de după expulzare, mă trezesc cu 
Denny la uşă, cărând un pietroi şi însoţit de un 
poliţai. Denny îşi şterge nasul de manşetă. 

Poliţaiul zice: 

— Scuzaţi-mă, îl cunoaşteţi pe acest bărbat? 

După care poliţaiul zice imediat: 

— Victor? Victor Mancini? Hei, Victor, cum o 
mai duci? 

Şi îşi înalţă mâna, cu palma îndreptată spre 
mine. 

Mă prind că vrea să-l salut şi mă execut, atâta 
doar că trebuie să sar un pic, pentru că individul e 
mai înalt decât mine. Cu toate acestea, nu-i 
nimeresc palma. După care îi spun: 

— Da, e Denny. E-n regulă. Locuieşte aici. 

Poliţaiul îi spune lui Denny: 

— Poftim! Îi salvez viaţa şi el nici măcar nu-şi 
mai aduce aminte de mine. 

Evident. 


— Aproape că m-am sufocat atunci! zic. 

La care polițistul: 

— Ai ţinut minte. 

— Ei bine, zic, îţi mulţumesc că l-ai condus pe 
Denny până acasă. 

Îl trag înăuntru şi dau să-nchid uşa. 

La care polițistul: 

— Toate bune, Victor? Ai nevoie de ceva? 

Mă duc la masa din sufragerie şi scriu un nume 
pe o bucăţică de hârtie. I-o pasez poliţaiului şi-i 
spun: 

— Ai putea să-i faci viaţa ăstuia un iad? Poate 
tragi nişte sfori să-l chemi la un control rectal? 

Numele de pe hârtie este al Maiestăţii sale 
Charlie, guvernatorul colonial. 

Ce NU ar face lisus? 

Poliţaiul zâmbeşte şi-mi spune: 

— O să mă străduiesc. 

Îi închid uşa în faţă. 

Denny lasă piatra pe podea şi mă întreabă dacă 
pot să-i dau doi dolari. A văzut el un cub de granit 
cioplit la cineva. Pietrele de construcţie veritabile, 
cu rezistenţă mare la compresie, costă mult, iar 
Denny îşi imaginează că poate obţine cataroiul ăsta 
contra zece dolari. 

— O piatră nu-i decât o piatră, zice el, dar o 
piatră cubică e o binecuvântare. 

Sufrageria arată de parcă ar fi fost lovită de o 
avalanşă. Iniţial, pietrele au fost depuse la baza 
canapelei. Apoi noptierele au fost îngropate sub 
pietre, de nu se mai vedeau decât abajururile. 
Granit şi gresie. Pietre gri, albastre, negre şi 
maronii. În unele camere trebuie să mergem 
ghemuiţi, cu spinarea lipită de tavan. 


Îl întreb ce-are de gând să construiască? 

La care Denny zice: 

— Dă-mi zece dolari şi-o să te las să mă ajuţi. 

— Toate pietrele astea idioate, zic. Ce vrei să 
faci cu ele? 

— Nu ştiu ce vreau să fac, zice Denny. Ştiu 
doar că vreau să fac ceva. 

— Dar ce-ai de gând cu toate pietrele astea? 

Iar Denny zice: 

— Până nu strâng suficient de multe, nu ştiu. 

— Ce-nseamnă suficient? zic. 

— Nu ştiu, băi, zice Denny. Nu vreau decât ca 
viaţa mea să capete un sens. 

Felul în care fiecare zi din viaţa ta poate 
dispărea în faţa televizorului, zice Denny, mă face 
să vreau ca fiecare piatră să dea un sens fiecărei 
zile din viaţa mea. Să simt c-o trăiesc. Ceva 
palpabil. Atât. Un mic monument ridicat pentru a 
marca sfârşitul fiecărei zile. Fiecărei zile în care nu 
m-am masturbat. 

„Mormânt“ nu e cel mai potrivit cuvânt, dar e 
primul care-mi vine în minte. 

— În felul ăsta, poate că o să fac şi eu ceva cu 
viaţa mea, zice el, ceva memorabil. 

Îi spun că ar trebui inventat un program în 
douăsprezece etape pentru dependenţii de pietre. 

La care Denny zice: 

— De parcă ar ajuta la ceva. 

Zice: 

— Tu de când nu te-ai mai gândit să termini 
odată cu nivelul patru? 


Capitolul 30 


Într-o zi, Mami s-a oprit împreună cu răhăţelul 
de copil la o grădină zoologică. Grădina asta 
zoologică era atât de renumită, încât gemea de 
locuri de parcare. Se afla într-un oraş în care puteai 
ajunge cu maşina, iar mămicile şi copiii aşteptau la 
coadă, cu banii pregătiţi, ca să intre. 

Asta se-ntâmpla după incidentul cu alarma 
falsă de la poliţie, când anchetatorii l-au lăsat pe 
puşti să meargă singur la toaletă, iar afară, după 
colţ, îl aştepta Mami, cu întrebarea pregătită: 

— Vrei să dai o mână de ajutor la eliberarea 
animalelor? 

Era a patra sau cincea oară când ea venea să-l 
revendice. 

Mai târziu, tribunalul avea s-o condamne 
pentru ceva ce vor numi „Distrugere cu rea voinţă a 
proprietăţii oraşului“. 

În ziua aia, Mami arăta la faţă ca toţi câinii ăia 
cu pleoapele căzute, care parcă ar fi mereu 
somnoroşi. 

— Parcă-s un amărât de Saint Bernard, spuse 
ea, studiindu-se în oglinda retrovizoare. 

Găsise undeva un tricou alb pe care începuse 
să-l poarte şi pe care scria Troublemaker, 
„Scandalagioaică“. Era nou, dar avea deja câteva 
pete de sânge pe mânecă. 

Celelalte mămici sporovăiau fiecare cu copiii 
lor. 

Au stat mult la coadă. Aparent, nici urmă de 
poliţie prin jur. 

În timp ce aşteptau, Mami i-a spus, dacă 
vreodată vrei să te îmbarci primul pe avion şi dacă 
vrei să călătoreşti însoţit de-un animal de casă, poţi 
să le faci pe-amândouă. Lejer. Companiile aeriene îi 


lasă pe sonaţi să-şi ţină animalele în poală. Chestia 
asta e hotărâtă de guvern. 

Încă o informaţie utilă în viaţă. 

Cum stăteau la coadă, ea i-a dat câteva plicuri 
şi etichete cu adrese pe care să le lipească pe ele. 
După care i-a dat nişte cupoane şi nişte scrisori pe 
care să le împăturească şi să le bage înăuntru. 

— Nu trebuie decât să-i suni pe cei de la 
compania aeriană, a zis ea, şi să le spui că ai nevoie 
de compania reconfortantă a animalului tău de casă. 

Aşa îl numesc companiile aeriene: „animal de 
companie“. Poate fi un câine, o maimuţă, un iepure, 
dar în nici un caz o pisică. Guvernul nu consideră că 
o pisică poate fi o companie reconfortantă. 

Compania aeriană n-are dreptul să-ţi ceară să 
demonstrezi că eşti nebun, a zis Mami. Asta se 
cheamă discriminare. N-o să-i ceri niciodată unui 
orb să-ţi demonstreze că e orb. 

— Când eşti nebun, a spus ea, nu-i vina ta că 
arăţi cum arăţi şi că te comporţi cum te comporti. 

Pe cupoane scria „Bun pentru o masă gratuită 
la Clover Inn“. 

Ea i-a spus că ţăcăniţii şi handicapaţii capătă 
cele mai bune locuri, aşa că tu şi maimuta ta veţi 
trece în faţă, indiferent câte persoane sunt înaintea 
voastră. Şi-a întors capul într-o parte şi a inhalat 
tare pe o nară, după care s-a întors în cealaltă parte 
şi a mai inhalat o dată. Cu cealaltă mână îşi freca 
încontinuu nasul, ciupindu-l de vârf. Şi-a mirosit 
unghiile proaspăt date cu ojă. Şi-a ridicat privirea şi 
şi-a mai tras o dată nasul, împiedicând scurgerea 
unei picături de sânge. Nebunii, a spus ea, au toată 
puterea din lume. 


I-a dat timbre pe care să le umezească şi să le 
lipească pe plicuri. 

Coada se mişca încet, iar în clipa în care au 
ajuns la ghişeu, Mami a zis: 

— Îmi daţi, vă rog, un şerveţel? 

După care a întins plicurile timbrate şi a 
întrebat: 

— Sunteţi amabilă să le puneţi la poştă? 

În grădina zoologică, animalele stăteau 
îndărătul gratiilor sau al unor pereţi groşi din 
plastic, dincolo de tranşee umplute cu apă, şi se 
crăcănau în văzul lumii, încercând să se lingă între 
picioarele din spate. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! a zis Mami cu 
o voce ridicată. Îi dai unui animal sălbatic un loc 
curat şi sigur în care să locuiască, îi dai mâncare 
căcălău şi uite cum te răsplăteşte. 

Celelalte mămici stăteau aplecate şi le şopteau 
ceva la ureche copiilor, după care i-au luat de mână 
şi s-au dus să vadă alte animale. 

În faţa lor, maimuţele şi-o frecau şi ejaculau. 
Sperma se scurgea pe interiorul pereţilor de plastic. 
Pe ei se ghiceau încă urme vechi de spermă uscată. 

— Le scapi de grija luptei pentru supravieţuire 
şi uite cu ce te alegi, a zis Mami. 

Ca să-şi dea drumul, porcii-ţepoşi încalecă un 
băț, a zis ea în timp ce se uitau la ei. La fel cum o 
vrăjitoare încalecă pe-o mătură, porcii-ţepoşi se 
freacă de-un băț până-l împut şi-l impregnează cu 
pişatul şi secrețiile lor. După ce-l împut suficient, nu 
mai folosesc alt băț. 

Privind în continuare la porcul-ţepos care-şi 
călărea băţul, Mami a spus: 

— Şi ce metaforă subtilă. 


Băieţelul îşi imagină cum vor elibera animalele. 
Tigrii şi pinguinii luându-se la bătaie. Leoparzii şi 
rinocerii muşcându-se unii pe alţii. Perversul ăsta 
mic se excita numai la idee. 

— Singurul lucru care ne diferenţiază de 
animale, a zis Mami, e că noi dispunem de 
pornografie. Alte simboluri, a spus ea. 

Nu era sigură dacă asta ne face mai buni sau 
mai răi decât animalele. 

Elefanții, a zis Mami, îşi pot folosi trompa. 

Maimuţele îşi pot folosi coada. 

Băieţaşul nu se gândea decât că lucrurile vor 
lua o întorsătură proastă. 

— Masturbarea, a zis Mami, e singura lor cale 
de evadare. 

În afară de noi, gândea băiatul. 

Animale sedate, urşi zbanghii, gorile şi vidre 
ghemuite, cu ochii sticloşi aproape închişi, abia 
respirând. Lăbuţele lor obosite erau lipicioase. 
Privirea le era tristă. 

Delfinii şi balenele se freacă de marginile 
netede ale bazinului, a zis Mami. 

Cerbul se apleacă, frecându-şi coarnele în 
iarbă, a zis ea, până ajunge la orgasm. 

Chiar în faţa lor, un urs japonez şi-a slobozit 
încărcătura pe pietre, în bătaia soarelui. După care 
s-a crăcănat pe spate, cu ochii închişi. 

Băiatul a şoptit, e trist? 

— Mai rău, a zis Mami. 

I-a povestit despre o balenă ucigaşă celebră, 
care a apărut şi-ntrun film, după care a fost mutată 
într-un acvariu nou, doar că balena nu se putea 
abţine să nu se frece şi să murdărească bazinul. 


Supraveghetorii erau complet jenaţi de treaba asta. 
Şi tot aşa, până s-au hotărât s-o elibereze. 

— Eliberarea prin masturbare, a zis Mami. Lui 
Michel Foucault i-ar fi plăcut asta. 

Ea i-a povestit că atunci când un câine şi o 
căţea se regulează, capul penisului câinelui băieţel 
se umflă, iar muşchii vaginali ai câinelui fetiţă se 
contractă. După sex, cei doi câini rămân împreunaţi, 
blocaţi şi neajutoraţi pentru o scurtă perioadă de 
timp. 

Mami i-a spus că aşa se-ntâmplă în majoritatea 
căsniciilor. 

La ora aia, mamele rămase şi-au strâns copiii şi 
s-au cărat. Când au rămas singuri, băiatul i-a şoptit 
mamei, şi-acum cum punem mâna pe chei ca să 
eliberăm animalele? 

La care Mami a zis: 

— Cheile-s la mine. 

În faţa cuştii maimuţelor, Mami şi-a băgat 
mâna în poşetă şi a scos din ea un pumn de pilule 
mici, rotunde şi roşii. Le-a aruncat printre gratii, iar 
pilulele s-au împrăştiat în toate direcţiile. Câteva 
maimuțe s-au repezit să le privească. 

Preţ de-o clipă, băiatul a luat o mină speriată 
şi, fără să mai şoptească, a spus: 

— Ce-i aia? Otravă? 

La care Mami a râs. 

— Asta ar fi o idee, a zis ea. Nu, dragul meu, nu 
vrem să le eliberăm atât de mult. 

Maimuţele se buluceau şi hăpăiau pilulele. 

lar Mami i-a zis: 

— Stai liniştit, băieţică. 

După care şi-a afundat mâna în poşetă şi a scos 
din ea tubul alb cu tricloroetan. 


— Asta? a zis ea şi şi-a pus una dintre pilulele 
purpurii pe limbă. E bătrânul LSD. 

Apoi şi-a vârât tubul de tricloroetan într-una 
dintre nări. Sau poate că nu. Poate că nu asta era 
calea. 


Capitolul 31 


Denny e deja în întunericul sălii, desenând pe 
planşeta galbenă, cu trei sticle şi jumătate de bere 
goale pe masa de lângă el. Nu-i aruncă nici o privire 
dansatoarei, o brunetă cu părul lins, aşezată în 
patru labe. Tipa dă din cap, măturând parcă scena 
cu părul, păr care a căpătat reflexii roşiatice de la 
lumină. Apoi îşi înlătură părul de pe faţă şi se 
târăşte până la marginea scenei. 

Muzica e un tehno asurzitor, mixat cu lătrături 
de câine, alarme de maşină şi marşuri hitleriste. Se 
mai aud zgomote de sticlă spartă şi împuşcături. 
Femei ţipând şi sirene de pompieri. 

— Hei, Picasso! strigă dansatoarea, 
bălăngănind un picior în faţa lui Denny. 

Fără să-şi ridice ochii de pe hârtie, Denny 
scoate un dolar din buzunarul de la pantaloni şi i-l 
vâră între degetele de la picioare. Pe scaunul de 
lângă el stă altă piatră învelită în pătura roz. 

Pe bune acum, lumea a luat-o razna dacă am 
ajuns să dansăm pe alarme de incendiu. Alarmele 
de incendiu nu mai înseamnă incendiu. 

Dacă ar fi fost un incendiu adevărat, ai fi auzit 
o voce plăcută spunând: 

— Către şoferul furgonetei Buick cu plăcuţa de 
înmatriculare BRK 773: aveţi farurile aprinse. 


În eventualitatea unui atac nuclear adevărat, 
cineva ar striga: 

— Austin Letterman e chemat la telefon, la bar. 
Un telefon pentru Austin Letterman. 

Lumea nu va pieri cu un scâncet sau cu un 
bubuit, ci cu un anunţ discret şi de bun-gust: 

— Bill Rivervale, apel pe linia doi. 

Apoi se face linişte. 

Cu o mână, dansatoarea ia banii lui Denny 
dintre degetele de la picioare. Apoi se întinde pe 
burtă, sprijinindu-se în coate de muchia scenei şi 
strivindu-şi sânii, şi zice: 

— Hai să văd cum m-ai scos. 

Denny trage cu repeziciune două linii şi 
întoarce planşeta spre ea. 

La care ea: 

— Aşa arăt eu? 

— Nu, zice Denny şi-ntoarce planşeta pentru a 
o studia. E o coloană compozită, în genul celor 
construite de romani. Uită-te aici, zice el, indicându- 
i ceva cu degetul mânjit de cărbune. Vezi cum 
mixau romanii volutele ordinului ionic cu frunzele 
de acantă corintice, reuşind să păstreze proporţiile 
juste? 

Dansatoarea e Cherry Daiquiri, pe care am 
cunoscut-o data trecută când am venit aici, numai 
că atunci era blondă, iar acum s-a vopsit în negru. 
Pe partea interioară a coapsei are un mic bandaj 
circular. 

Privesc peste umărul lui Denny şi-i spun: 

— Băi. 

Şi Denny: 

— Ce-i, băi? 

Eu: 


— Mi se pare mie sau iar ai trecut pe la 
bibliotecă? 

Lui Cherry îi spun: 

— Bine că ţi-ai operat negul ăla. 

Cherry Daiquiri îşi vântură părul prin aer. Se 
apleacă, după care-şi aruncă părul lung şi negru 
peste umeri. 

— Şi m-am şi vopsit, zice ea. 

Prinde într-o mână câteva şuviţe, le întinde 
înspre mine şi le freacă între două degete. 

— Sunt brunetă acum, zice ea. M-am gândit că 
e mai sigur aşa, de vreme ce m-ai prevenit că 
blondele sunt cele mai expuse la cancerul de piele. 

În ce mă priveşte, scutur sticlele de pe masă, 
încercând să găsesc nişte resturi de bere, şi mă uit 
la Denny. 

Denny desenează, complet rupt de lume. 

Auzi la el, antablatură cu arhitrave toscane 
compozite de ordin corintic... Unora n-ar trebui să li 
se permită accesul în biblioteci decât cu reţetă de la 
medic. Pentru Denny, cărţile despre arhitectură 
sunt pornografie curată. Vorbesc serios. Începi cu 
câteva pietre şi-ajungi la bolți în formă de evantai. 
De altfel, aşa-i toată America. Începi cu o labă şi 
sfârşeşti în orgii. Prizezi nişte marijuana şi-apoi te- 
arunci la heroină. Ăsta-i tot schepsisul culturii 
noastre: vrem tot mai mare, tot mai bun, tot mai 
puternic, tot mai iute. Cuvântul de ordine e 
progresul. 

În America, dacă nu-ţi îmbunătăţeşti sau nu-ţi 
înnoieşti dependenţa, eşti un ratat. 

Mă lovesc peste cap. După care îndrept un 
deget în direcţia lui Cherry. Îi fac cu ochiul şi zic: 

— Inteligentă mişcare. 


Ea încearcă să-şi îndoaie un picior pe după cap 
şi zice: 

— Un pic de prudenţă nu-i strică nimănui. 

E rasă acolo jos, iar pielea rozalie i-e pătată de 
pistrui. Degetele de la picioare îi sunt date cu ojă 
argintie. Începe o muzică dementă, cu ceva rafale 
de mitralieră şi şuierat de bombe care cad, iar 
Cherry zice: 

— Pauză. 

Dibuie crăpătura din cortină şi dispare în 
culise. 

— Uită-te, băi, la noi, zic. 

Dau peste ultima bere, care-i caldă. Zic: 

— Femeile nu trebuie decât să se despoaie ca 
să ne ia banii. lar noi, noi de ce suntem aşa nişte 
sclavi? 

Denny întoarce pagina şi începe un desen nou. 

Pun piatra pe jos şi mă aşez lângă el. 

Am obosit, îi spun. Am senzaţia că-s la 
cheremul femeilor. Întâi maică-mea şi-acum dr. 
Marshall. Între ele, Nico, Leeza şi Tanya, pe care 
trebuie să le fac fericite. Gwen, care nu m-ar lăsa 
nici în ruptul capului s-o violez. Nu se gândesc 
decât la ele. Toate au impresia că bărbaţii sunt 
depăşiţi. Inutili. Parc-am fi doar un apendice sexual. 

Prelungirea unei erecţii. Sau o sursă de bani. 

De azi încolo, zic, n-am de gând să mai cedez. 

Fac grevă. 

De azi încolo, femeile să facă bine şi să-şi 
deschidă singure uşile. 

Să-şi plătească cina din banii lor. 

Gata, nu mai car nici o canapea. 

Nici nu mai deschid vreo sticlă. 


Şi niciodată, ascultă-mă bine, niciodată n-o să 
mai las colacul de la WC. 

În puii mei, de azi încolo mă piş pe toate 
colacele. 

Cu două degete, îi fac ospătăriţei semnul 
internaţional pentru încă două beri. 

Zic: 

— Să le văd cum or să se descurce fără mine. 
Să le văd cum o să le fugă pământul de sub 
picioare. 

Gura lui Denny duhneşte a bere trezită şi a 
strugurel şi simt nevoia să beau ceva chiar în clipa 
asta. 

— Mă jur, îi spun, că dacă sunt pe-o navă care 
se scufundă, sunt primul care sare în barcă. 

N-avem nevoie de femei. Sunt atâtea alte 
lucruri pe lumea asta cu care poţi face sex. Du-te la 
o şedinţă de grup cu obsedaţi sexual şi ia notițe. 
Există pepenele roşu băgat la microunde. Maneta 
maşinii de tuns iarba, sprijinită în testicule şi pusă 
să vibreze. Există aspiratoarele şi tabureţii ăia cu 
polistiren. Site-urile de pe Internet. Toţi copoii ăia 
de chat room, care se dau drept puştoaice de şaişpe 
ani. Serios acum, agenţii FBI scoşi la pensie te fut 
virtual de-ţi sar capacele. 

Vă conjur, arătaţi-mi ceva pe lumea asta care 
chiar e ceea ce credeţi că e! 

Lui Denny îi spun, cu mâna pe piept: 

— Femeile nu vor drepturi egale cu bărbaţii. 
Ele se simt mult mai puternice atunci când sunt 
oprimate. Ele au nevoie ca bărbaţii să fie 
conspirația inamică. Întreaga lor identitate se 
bazează pe asta. 


La care-l văd pe Denny că-şi întoarce numai 
capul, ca o bufniţă, şi mă priveşte cu ochii mijiţi pe 
sub sprâncene: 

— Ai luat-o razna complet, băi. 

— Vorbesc foarte serios, îi spun. 

Îi spun că l-aş ucide cu mâna mea pe 
nenorocitul care a inventat vibratorul. Zău c-aş 
face-o. 

Muzica se schimbă într-o sirenă aeriană. După 
care ne trezim cu o nouă dansatoare pe scenă, una 
într-o lenjerie de păpuşă, prin care i se văd pielea 
roz, părul pubian şi sânii. 

Îşi dă jos o bretea de pe umăr. Acum îşi suge 
arătătorul. Cealaltă bretea îi alunecă şi doar sânii îi 
mai ţin lenjeria ca să nu-i cadă la picioare. 

Denny şi cu mine ne uităm cum îi cade lenjeria. 


Capitolul 32 


Atunci când camionul cu remorcă de la clubul 
auto opreşte în faţă, recepţionera trebuie să-i iasă 
în întâmpinare, aşa că-i spun, OK, am eu grijă de 
birou. 

Vorbesc serios: astăzi, când m-am dat jos la 
spital, am observat că două roţi de la maşina ei erau 
dezumflate. Roţile din spate se odihnesc fleşcăite pe 
asfalt, i-am spus, încercând să-i prind privirea. 

Monitorul de control arată sala de mese, unde 
bătrânele stau şi mănâncă de prânz tot soiul de 
piureuri cenuşii. 

Comutatorul e pe unu şi se aude muzică 
ambientală şi apa curgând undeva. 

Pe monitor se succede o nouă imagine, din 
atelierul gol. Trec zece secunde. Apoi camera de zi, 


unde televizorul e stins. Zece secunde mai târziu, 
biblioteca, unde Paige o plimbă pe maică-mea în 
scaunul ei cu rotile, printre rafturile cu cărţi vechi 
şi uzate. 

Comut de la un număr la altul până le aud ce-şi 
spun la şase. 

— Mi-am dorit să fiu îndeajuns de curajoasă ca 
să nu mai fie nevoie să lupt şi să mă îndoiesc de 
fiecare lucru, zice maică-mea. 

O văd că se-ntinde şi atinge cotorul unei cărţi, 
spunând: 

— Mi-am dorit ca măcar o dată să pot spune 
Asta. Asta mă satisface. Doar pentru că eu vreau să 
fie aşa. 

Scoate cartea, se uită la copertă şi-o aşază la 
loc în raft, scuturând din cap. 

Prin difuzor, vocea maică-mii se aude înfundat: 

— Cum te-ai hotărât să devii medic? 

Paige ridică din umeri: 

— Trebuie să-ţi omori tinereţea cu ceva... 

Pe monitor se succede imaginea unei rampe de 
descărcare pustie din spatele sanatoriului St. 
Anthony. 

Vocea maică-mii se aude în continuare: 

— Bine, bine, dar de ce medic? 

Iar vocea lui Paige spune: 

— Nu ştiu. Pur şi simplu aşa mi-a venit într-o zi. 

După care vocea i se pierde într-o altă 
încăpere. 

Pe monitor poţi vedea acum parcarea din faţă, 
unde e un camion, iar şoferul lui stă aplecat lângă o 
maşină albastră. Recepţionera şade alături, cu 
mâinile încrucişate. 


Rotind discul, comut de la un număr la altul şi 
trag cu urechea. 

Pe monitor mă văd pe mine, cu urechea lipită 
de difuzor. 

La cinci se aude un ţăcănit de la cineva care 
bate la maşină. La opt zumzăie un uscător de păr. 
La doi o aud pe maică-mea spunând: 

— Ştii vorba aia, „Cei care uită trecutul sunt 
condamnaţi să-l repete“? Ei bine, eu cred că ăia 
care-şi amintesc trecutul sunt şi mai răi. 

Nici pe Paige n-o văd, dar o aud spunând: 

— Cei care-şi amintesc trecutul au tendinţa de 
a încurca rău borcanele. 

Pe monitor se succede imaginea lor mergând 
pe hol, iar maică-mea ţine în poală o carte deschisă. 
Chiar şi-aşa, în alb-negru, se vede cu ochiul liber că 
e jurnalul ei. Îl citeşte şi zâmbeşte. 

După care îşi ridică privirea din el, întorcându- 
se în scaun ca s-o vadă pe Paige, şi spune: 

— După mine, cei care-şi amintesc trecutul 
sunt legaţi de mâini şi de picioare din cauza lui. 

Iar Paige o împinge mai departe, zicând: 

— Dar ce spuneţi de asta: „Cei care nu pot uita 
trecutul sunt cu mult înaintea noastră, a tuturor”? 

Şi vocile lor se pierd din nou. 

La trei sforăie cineva. La zece se aude 
scârţâitul unui balansoar. 

Pe monitor apare imaginea parcării, unde fata 
semnează ceva pe o hârtie. 

Înainte să-i mai pot da de urmă lui Paige, 
recepţionera se va întoarce şi-mi va zice că şi-a 
reparat cauciucurile. Se va uita din nou chiorâș la 
mine. 

Ce NU ar face lisus? 


Se vede treaba că un idiot i-a dezumflat roţile. 


Capitolul 33 


Zici miercuri, zici Nico. 

Vineri e Tanya. 

Duminică e Leeza şi pun mâna pe ea în 
parcarea centrului comunitar. La două uşi distanţă 
de întâlnirea obsedaţilor sexual, în cămara femeii de 
serviciu, se lasă cu spermă. Alături de noi e un mop, 
scufundat într-o găleată de zoaie. Leeza stă pe un 
morman de role de hârtie igienică, iar eu i-o trag pe 
la spate atât de înverşunat, c-o dau cu capul de-o 
etajeră plină cu cârpe. Îi ling transpiraţia îmbibată 
cu nicotină de pe spate. 

Asta-i viaţa pe care am dus-o până acum. 
Partide de sex dur şi promiscuu, pe hârtii de ziar 
întinse pe jos. Ăsta sunt eu acum, încercând să 
trăiesc aşa cum trăiam înainte să apară Paige 
Marshall în peisaj. Reconstituire de epocă. Eu, 
încercând să mă-ntorc la viaţa mea de-acum câteva 
săptămâni. La vremurile în care boala mea 
funcţiona impecabil. 

— Mi-ai spune-o dacă ţi s-ar părea că mă port 
prea tandru, nu-i aşa? 

O smucesc de şolduri şi îi spun: 

— Zi-mi adevărul. 

I-o trag într-un ritm susţinut şi-o întreb: 

— ȚŢi se pare c-aş fi mai blând? 

Ca să nu termin, mă gândesc la accidente 
aviatice şi că păşesc în rahat. 

Cu scula gata să ia foc, mă gândesc la 
fotografii de la poliţie înfățișând maşini ciocnite şi 


măceluri armate. Ca să nu simt nimic, bag imagini 
la derută. 

Bag pula, bag imagini. Pentru un obsedat 
sexual e totuna. 

Înfipt adânc în ea, dau s-o prind în braţe. O 
apuc de sfârcuri. 

Cu umbra ei maronie asudând din greu peste 
rolele de hârtie igienică maronie, Leeza zice: 

— Las-o mai moale. Ce vrei să demonstrezi? 

Că sunt un ticălos insensibil. 

Că nu-mi pasă de nimeni şi de nimic. 

Ce NU ar face lisus? 

Leeza, fata asta eliberată pentru trei ore, îşi 
înfige mâinile într-o rolă de hârtie igienică şi începe 
să tuşească şi simt cum muşchii abdominali îi sunt 
cuprinşi de spasme puternice. Muşchii bazinului 
pelvian, muşchii pubococcigieni sau, mai pe scurt, 
muşchii PC, îi sunt în convulsii, iar pula parcă mi-ar 
fi strânsă într-o menghină. 

Vezi şi: punctul Grâfenberg. 

Vezi şi: punctul zeiţei. 

Vezi şi: punctul tantric sfânt. 

Vezi şi: perla neagră taoistă. 

Leeza se sprijină din nou cu mâinile de perete 
şi începe să se împingă în mine. 

Toate numele astea pentru un singur loc, toate 
simbolurile astea pentru ceva concret. Federaţia 
Centrelor Feministe de Îngrijire a Sănătăţii îl 
numeşte col vezical. Anatomistul danez din secolul 
al şaptesprezecelea Regnier de Graaf a botezat 
toată această încrengătură de ţesuturi erectile, 
nervi şi glande prostata femeii. Toate aceste nume 
pentru vreo trei centimetri de uretră pe care-i simţi 


îndărătul peretelui vaginal. Peretele anterior al 
vaginului. Căruia unii îi zic băşica udului. 

Un teritoriu de forma unei păstăi, căruia 
fiecare vrea să-i spună într-un fel. 

Să-şi marcheze teritoriul. Să-i găsească un 
simbol personal. 

Ca să nu termin, mă gândesc la cursurile de 
anatomie din primul an, unde făceam disecţie pe 
clitoris, separându-i cele două picioruşe, fiecare de 
lungimea unui arătător. Mă gândesc la disecţia 
corpilor cavernoşi, cei doi cilindri de ţesut erectil ai 
penisului. La  retezarea ovarelor. La tăierea 
testiculelor. Atunci înveţi să tai toţi nervii şi să-i 
separi de rest. Pe cadavre care put a formol. A 
formaldehidă. La fel ca maşinile proaspăt ieşite din 
fabrică. 

Cu mortăciunile astea în minte, poţi s-o ţii aşa 
fără să simţi mare lucru. 

Poţi să-ţi omori timpul fără să simţi nimic 
altceva în afară de atingerea pielii. Asta-i tot 
farmecul nimfomanelor. 

Când suferi de dependenţă, nu mai simţi nimic, 
cu excepţia cazurilor în care eşti beat, drogat sau 
înfometat. Şi totuşi, dacă pui în aceeaşi oală 
senzațiile astea cu altele, gen tristeţe, furie, 
îngrijorare, disperare şi depresie, trebuie să 
recunoşti că dependenţa mea nu e chiar atât de rea. 
Pare chiar o opţiune viabilă. 

Lunea stau acasă şi-ncerc să descurc casetele 
vechi ale maică-mii cu şedinţele de terapie. Pe-un 
singur raft încap două mii de ani de prezenţe 
feminine. Vocea maică-mii este fermă şi apăsată, la 
fel cum o ţin minte de când eram un rahat cu ochi. 

Bordelul subconştientului. 


Poveşti de adormit adulţii. 

Imaginează-ţi o greutate care apasă pe corpul 
tău, afundându-ţi braţele şi capul tot mai adânc în 
pernele de pe canapea. Îţi pui căştile pe urechi şi nu 
uiţi că trebuie să adormi pe un prosop. 

Pe o casetă scrie Mary Todd Lincoln. 

Nici gând. Prea urâtă. 

Vezi şi: şedinţa cu Wallis Simpson. 

Vezi şi: şedinţa cu Martha Ray. 

Uite-le şi pe cele trei surori Bronte. Nu 
adevăratele, ci simbolurile lor, nişte spaţii goale pe 
care le umpli cu fantasmele tale, cu stereotipuri şi 
clişee vechi, piele lăptoasă şi volănaşe, conduri şi 
crinoline. Goale, doar cu un corset din oase de 
balenă şi o plasă de păr croşetată pe ele, iată-le pe 
Emily, Charlotte şi Anne întinse goale pe-o banchetă 
din salon, într-o după-amiază caniculară. Sex- 
simboluri. Restul e contribuţia ta - accesoriile şi 
poziţiile, biroul american, instrumentul de pompat. 
Imaginează-ţi că eşti Heathcliff sau domnul 
Rochester. Dă drumul la casetă şi relaxează-te. 

De parcă ne-am putea imagina vreodată 
trecutul. Trecutul, viitorul, viaţa pe alte planete, 
toate astea nu sunt decât nişte extensii, nişte 
proiecţii ale vieţii cu care suntem deja familiarizați. 

Stau încuiat în cameră. Denny vine şi pleacă. 

Cu aerul cel mai inocent de pe lume, mă 
surprind răsfoind cartea de telefon în căutarea 
Marshall-ilor. Ea nu e trecută. În unele seri, când 
ies de la muncă, iau autobuzul care trece pe lângă 
St. Anthony. N-am văzut-o niciodată stând la vreo 
fereastră. Din mers, nu-mi dau seama care-i maşina 
ei din parcare. Nu mă dau jos din autobuz. 


Nu ştiu dacă să-i găuresc cauciucurile sau să-i 
las un bileţel de amor. 

Denny vine şi pleacă şi de la o zi la alta sunt tot 
mai puţine pietre în casă. Când nu te întâlneşti cu 
cineva în fiecare zi, îţi dai seama dacă se schimbă. 
Privindu-l pe Denny de la geam, îl văd cum vine şi 
pleacă, împingând un cărucior de cumpărături plin 
cu pietre din ce în ce mai mari, şi de la o zi la alta 
mi se pare că Denny arată mai împlinit sub cămaşa 
lui jerpelită de in. S-a bronzat pe faţă, iar pieptul şi 
umerii i s-au lăţit, astfel încât cămaşa nu-i mai cade 
în pliuri. Nu e uriaş, dar e mai mare decât îl ştiam 
eu. 

Privindu-l de la fereastră, am sentimentul că 
sunt o piatră. Sunt o insulă. Strig după el, are 
cumva nevoie de ajutor? 

Denny se uită în jurul lui pe trotuar, strângând 
la piept o piatră. 

— Aici, îi zic. Ai nevoie de ajutor? 

Denny lasă piatra să cadă în cărucior, înalţă 
din umeri şi-şi trage sufletul. Dă din cap şi-şi ridică 
privirea în sus, acoperindu-şi ochii cu o mână: 

— N-am nevoie de ajutor, zice el, dar dacă vrei 
să mă ajuţi, eşti bine venit. 

Altă dată. 

Eu vreau ca lumea să aibă nevoie de mine. 

Simt nevoia să-i fiu indispensabil cuiva. Am 
nevoie de cineva care să-mi înghită tot timpul liber, 
tot ego-ul, toată atenţia. Cineva care să fie 
dependent de mine. O dependenţă reciprocă. 

Vezi şi: Paige Marshall. 

E la fel ca şi cu orice drog: uneori îţi face bine, 
alteori rău. 


Nu mănânci. Nu dormi. O porţie de Leeza nu e 
tocmai mâncare. Şi nu se poate spune că dormi cu 
adevărat atunci când o faci alături de Sarah 
Bernhardt. 

Magia dependenţei sexuale anulează orice 
senzaţie de foame, oboseală, plictiseală sau 
singurătate. 

Pe masa din sufragerie s-a strâns un teanc nou. 
Toate cecurile şi urările de bine de la străinii care 
vor să creadă că-s eroul cuiva. Care au impresia că 
există cineva care are nevoie de ei. Una îmi scrie că 
a iniţiat un lanţ de rugăciuni în sprijinul meu. O 
piramidă spirituală. De parcă te-ai putea coaliza 
împotriva lui Dumnezeu. De parcă L-ai putea 
teroriza în vreun fel. 

Granița fragilă dintre rugăciune şi sâcâială. 

Marţi seara, o voce de pe robotul telefonic îmi 
cere permisiunea s-o mute pe maică-mea la etajul 
trei, supranumit şi anticamera morţii. Îmi dau 
seama din prima că nu e vocea doctoriţei Marshall. 

Strigând înfuriat în direcţia robotului telefonic, 
zic, sigur că da. Duceţi-o pe nebună sus. Aveţi grijă 
să nu-i lipsească nimic, dar să nu vă prind că-mi 
cereţi să decontez măsurile de urgenţă. Perfuziile. 
Aparatele pentru respiraţie artificială. Aş putea 
reacţiona ceva mai civilizat, dar felul suav în care 
îmi vorbeşte administratoarea sanatoriului, calmul 
din vocea ei... Faptul că presupune c-aş fi un tip de 
treabă. 

Îi spun vocii suave înregistrate pe bandă să nu 
mă mai caute decât dacă doamna Mancini dă colţul 
definitiv. 


Cu excepţia cazurilor în care trebuie să fac rost 
de bani în restaurante, prefer ca oamenii să mă 
urască decât să mă compătimească. 

Ascultând mesajul, nu sunt supărat. Şi nici 
trist. Simt doar că mi se scoală. 

Iar dacă-i miercuri, e Nico. 

În toaleta femeilor, Nico îmi umple faţa de 
zeamă, iar teşitura osului ei pubian îmi zdrobeşte 
nasul. Preţ de două ore, Nico stă cu mâinile înfipte 
în ceafa mea şi-mi striveşte faţa până mă înec cu 
păr pubian. 

Lingându-i labia minora, îmi imaginez că-i 
urechea doctoriţei Marshall. Respirând pe nas, îmi 
întind limba după mântuire. 

Joi încep cu Virginia Woolf. Apoi vine Anais 
Nin. După care îmi rămâne timp căcălău pentru o 
repriză cu Sacajawea până dimineaţa, când trebuie 
să mă duc înapoi la lucru, în 1734. 

În pauzele dintre ele, îmi consemnez trecutul în 
caiet, fidel etapei cu numărul patru, care presupune 
acel inventar complet şi dezinhibat de care am mai 
vorbit. 

Vinerea îi vine rândul Tanyei. 

E vineri şi toate pietrele din casa maică-mii au 
dispărut. 

Tanya vine la mine acasă şi cu ea o fac anal. 

Ce-i magic la fututul în cur e că de fiecare dată 
gagica-i strâmtă ca o virgină. lar Tanya aduce şi 
jucărele. Bile, nuiele şi sonde, toate mirosind a 
înălbitor, toate îndesate într-o geantă din piele 
neagră pe care o ţine în portbagajul maşinii. Tanya 
mă suge şi, în acelaşi timp, îmi împinge în găoază 
prima bilă de pe un lung şirag de bile roşii, date cu 
vaselină. 


Cu ochii închişi, încerc să mă relaxez. 

Inspiră. Apoi expiră. 

Gândeşte-te la maimuţă şi la castanele ei. 

Lent şi regulat. Inspiră şi-apoi expiră. 

În timp ce împinge prima bilă în mine, îi zic: 

— Mi-ai spune dacă ţi-aş părea neajutorat, nu-i 
aşa? 

Şi prima bilă intră. 

— De ce nu mă crede lumea, zic, atunci când le 
spun că mi se rupe-n paişpe? 

Intră şi a doua bilă. 

— Zău dacă dau doi bani pe ceva, zic. 

Încă una. 

— Nu vreau să mai sufăr, zic. 

Încă ceva îşi croieşte drum prin mine. 

Cu pula-n gât, Tanya strânge coarda în palmă 
şi trage cu putere. 

Imaginează-ţi o femeie care ţi-o trage. 

Vezi şi: muribunda de maică-mea. 

Vezi şi: dr. Paige Marshall. 

Tanya smuceşte din nou şi ejaculez, iar 
soldăţeii albi împroaşcă tapetul din spatele ei. Mai 
smuceşte o dată şi simt că-mi vine iar să ejaculez, 
da' nu mai am ce. 

Tot scremându-mă, zic: 

— Futu-i. Să dea dracu' dacă n-am simţit asta. 

Ce NU ar face lisus? 

Aplecându-mă în faţă, cu ambele mâini 
sprijinite de zid şi cu genunchii uşor îndoiţi, îi zic: 

— Uşurel, uşurel. 

Îi zic Tanyei: 

— Doar nu porneşti o maşină de tuns iarba. 

Iar Tanya îngenunchează lângă mine, se uită la 
bilele unsuroase şi puturoase de pe podea şi zice: 


— O, Doamne! 

Ridică şiragul de bile roşii, din cauciuc, să mi-l 
arate şi zice: 

— Trebuia să fie zece. 

Sunt numai opt şi loc berechet pe coardă. 

Mă doare curul îngrozitor şi-l palpez cu 
degetele, să văd dacă mi-a curs sânge. La cât de 
tare mă doare, aflaţi că n-a curs pic de sânge. 

Scrâșnind din dinţi, zic: 

— Hai c-a fost amuzant, nu? 

La care Tanya: 

— Am nevoie să-mi semnezi cererea de 
eliberare temporară, ca să mă pot întoarce la 
închisoare. 

După care înghesuie şiragul ce se balansează 
înapoi în poşetă şi zice: 

— Ar fi bine să mergi la Urgenţe. 

Vezi şi: şoc la coloană. 

Vezi şi: ocluzie intestinală. 

Vezi şi: crampe, febră, şoc septic, probleme cu 
inima. 

Sunt cinci zile de când nu mi-e îndeajuns de 
foame ca să pun gura pe ceva. N-am simţit pic de 
oboseală. Ce să mai zic de griji, supărări, frică sau 
sete. Nu-mi dau seama dacă aici miroase urât. Ştiu 
doar că e vineri, pentru că a venit Tanya. 

Paige cu aţa ei dentară. Tanya cu jucărelele ei. 
Gwen cu parola ei. Toate gagicile astea mi-o trag cu 
graţie. 

— Nu, serios, nu-i nevoie, îi zic Tanyei. 

Semnez hârtia acolo unde scrie susținător şi-i 
Zic: 

— Totul e în regulă. Nu simt să-mi fi rămas 
ceva înăuntru. 


Şi Tanya ia hârtia şi zice: 
— Nu-mi vine să cred. 
Ciudat e că parcă nici mie nu-mi vine să cred. 


Capitolul 34 


Fără ca măcar să am asigurare sau permis de 
conducere, chem un taxi să mă tracteze ca să pot 
porni rabla de maşină a maică-mii. La radio îţi spun 
unde-s ambuteiaje, unde s-au ciocnit două maşini 
sau în ce punct pe autostrada care duce la aeroport 
e o basculantă în pană. După ce fac plinul, vânez un 
accident şi mă aşez la coadă. Aşa, ca să nu mă mai 
simt singur. 

În plin trafic, inima mi-ar bate regulat. Nu sunt 
singur pe lume. Blocat acolo, aş putea fi la fel ca 
oricare altul, o persoană normală aflată în drum 
spre casă, la soţie şi copii. Aş putea pretinde că 
viaţa mea e mai mult decât anticamera unui nou 
dezastru. Că ştiu ce-am de făcut. Aşa cum copiii se 
joacă de-a familia, şi eu m-aş putea juca de-a 
navetistul. 

După muncă, îi fac o vizită lui Denny pe terenul 
viran unde şi-a deşertat pietrele, la locaţia 
Menningtown Country Townhouses, unde a turnat 
cu mortar straturi-straturi, până ce aproape c-a 
ridicat un zid, şi-i zic: 

— Hei. 

La care Denny: 

— Băi. 

Denny zice: 

— Ce mai face maică-ta? 

Iar eu îi spun că mi se rupe. 


Denny întinde cu mistria stratul de ciment de 
pe ultimul rând de pietre. Netezeşte mortarul cu 
lama oţelită a mistriei. Cu un băț, înlătură surplusul 
dintre pietrele pe care le-a aşezat deja. 

O fată stă sub un măr, suficient de aproape ca 
s-o recunoşti pe Cherry Daiquiri de la clubul de 
noapte. Aşezată pe un pled, scoate dintr-o pungă 
maro cutii albe cu mâncare la pachet şi le deschide 
pe fiecare. 

Denny începe să înşire pietre peste noul strat 
de mortar. 

Îi zic: 

— Ce construieşti? 

Denny ridică din umeri. Îndeasă o piatră 
maronie şi cubică în mortar. Cu mistria, pune 
mortar între două pietre. Asamblând întreaga lui 
generaţie de bebeluşi, ca să scoată ceva măreț. 

N-ar trebui s-o construiască mai întâi pe 
hârtie? Zic, n-ai nevoie de un plan? Îţi trebuie 
aprobări. Inspecţii. Trebuie să plăteşti taxe. Sunt 
reguli de construcţie pe care trebuie să le cunoşti. 

La care Denny zice: 

— Cum aşa? 

Rostogoleşte pietrele cu piciorul, după care o 
găseşte pe cea mai potrivită şi o aşază în rând. Ca 
să pictezi, n-ai nevoie de aprobări, spune el. Ca să 
scrii o carte, n-ai nevoie de planuri pe hârtie. Sunt 
cărţi mult mai nocive decât construcţia lui. Ca să 
scrii un poem, n-ai nevoie de nimeni să-ţi vină în 
inspecţie. N-ai auzit de chestia aia care se numeşte 
libertatea de expresie? 

Denny zice: 


— Ca să faci un copil, n-ai nevoie de aprobări 
speciale. Aşa că de ce ai avea nevoie de aprobări ca 
să construieşti o casă? 

Iar eu îi spun: 

— Şi dacă o să construieşti o casă periculoasă 
şi urâtă? 

La care Denny: 

— Atunci ce se-ntâmplă dacă ai crescut un 
copil periculos şi cretin? 

Ridic pumnul şi-i zic: 

— Băi, sper că nu te referi la mine. 

Denny se uită peste umărul meu la Cherry 
Daiquiri, care stă întinsă în iarbă, şi-mi spune: 

— O cheamă Beth. 

— Nu care cumva să crezi că primăria o să-ţi 
înghită polologhia cu Primul Amendament, îi zic. 

Şi-i mai zic: 

— E mai puţin atrăgătoare decât crezi. 

Cu poalele cămăşii, Denny se şterge pe frunte 
de transpiraţie. Abdomenul îi este blindat de 
muşchi, iar el îmi spune: 

— Trebuie să te duci s-o vezi. 

O văd şi de aici. 

— Pe maică-ta. La ea mă refer, zice. 

Nu mă mai recunoaşte. N-o să-mi ducă dorul. 

— Nu pentru ea, zice Denny. Trebuie să te duci 
pentru tine, să te simţi cu inima-mpăcată. 

Când îşi încordează muşchii, lui Denny i se 
plimbă umbre pe braţe. Acum mânecile tricoului 
jerpelit îi plesnesc pe bicepşi. Braţele îi sunt 
viguroase. Umerii i s-au lăţit. Cu fiecare rând de zid, 
trebuie să ridice pietroaiele şi mai sus. Cu fiecare 
strat, trebuie să fie şi mai forţos. Denny zice: 


— Te facem o masă chinezească? Pari cam 
jigărit. 

Îl întreb, acum trăieşti cu Beth asta? 

Îl întreb dacă e însărcinată sau mai ştiu eu ce. 

Denny saltă un ditamai pietroiul cenuşiu până 
la talie şi ridică din umeri. Acum o lună abia dacă 
puteam urni amândoi pietroiul ăsta. 

Dacă îl ajută cu ceva, îi spun că am repus în 
funcţiune maşina veche a maică-mii. 

— Du-te să vezi cum îi mai merge maică-tii, 
zice Denny. După aia întoarce-te şi dă-mi o mână de 
ajutor. 

Gaşca de la Parcul Colonial Dunsboro îţi 
transmite salutări, îi spun. 

La care Denny: 

— Nu mă lua pe mine cu vrăjeli. Băi, nu eu am 
nevoie de îmbărbătări. 


Capitolul 35 


Derulând înainte mesajele de pe robotul 
telefonic al maică-mii, aud aceeaşi voce slabă şi 
liniştită zicând: 

— Starea ei se înrăutăţeşte... 

Zicând: 

— Critică... 

Zicând: 

— Mama... 

Zicând: 

— Între timp, a survenit... 

Continuu să derulez înainte. 

În seara asta mă aşteaptă una, Colleen Moore, 
oricine-o fi. Şi Constance Lloyd, cine-o mai fi şi asta. 


Şi Judy Garland. Şi Eva Braun. Astea-s clar 
rezervele de pe tuşă. 

Vocea de pe robotul telefonic se opreşte şi 
reîncepe. 

— „sunat la câteva dintre clinicile de 
fertilizare din jurnalul mamei sale... zice ea. 

E Paige Marshall. 

Derulez înapoi. 

— Alo, aici este dr. Marshall, zice ea. Trebuie 
să vorbesc cu Victor Mancini. Vă rog, spuneţi-i 
domnului Mancini că am sunat la câteva dintre 
clinicile de fertilizare din jurnalul mamei sale şi se 
pare că toate există. Până şi medicii există-n 
realitate. 

Ea spune: 

— Ciudat că toţi se enervează atunci când îi 
întreb de Ida Mancini. 

Ea zice: 

— Se pare că nu e doar o fantezie a doamnei 
Mancini. 

O voce din fundal spune: 

— Paige? 

O voce de bărbat. 

— Staţi aşa, spune ea. A venit soţul meu. Aţi 
putea să-i transmiteţi lui Victor Mancini să mă 
viziteze la sanatoriul St. Anthony cât poate de 
repede? 

Vocea bărbatului zice: 

— Paige? Ce naiba faci? De ce vorbeşti în 
şoaptă...? 

După care apelul se-ntrerupe. 


Capitolul 36 


Cum spuneam, dacă-i sâmbătă, merg în vizită 
la maică-mea. 

În holul de la intrarea în St. Anthony, 
adresându-mă fetei de la recepţie, îi spun că sunt 
Victor Mancini şi că am venit s-o văd pe maică-mea, 
Ida Mancini. 

Zic: 

— Asta-n caz că n-a murit. 

Recepţionera îmi aruncă acea privire, aia când 
îţi laşi bărbia în jos şi te uiţi la o persoană pe care o 
compătimeşti. Îţi laşi capul în jos şi te uiţi pe sub 
sprâncene. Privirea aia supusă. Ridică-ţi 
sprâncenele cât poţi de mult. E privirea care 
transmite milă infinită. Strânge din gură până-ţi 
iese o faţă încruntată şi vei şti exact cum se uită 
recepţionera la mine. 

Şi-mi spune: 

— Bineînţeles că mama dumneavoastră nu ne-a 
părăsit. 

La care eu îi zic: 

— Nu mă înţelegeţi greşit, dar, într-un fel, îmi 
doresc s-o fi făcut. 

Chipul ei uită preţ de-o secundă cât de rău îi 
pare, iar buzele i se destind suficient încât să-şi 
arate dinţii. Ca să faci o femeie să-şi ia ochii de la 
tine, nu trebuie decât să-ţi plimbi limba de-a lungul 
buzelor. Alea care nu întorc capul... bingo, e clar ce 
vor. 

Vă rog să plecaţi, îmi spune ea. Doamna 
Mancini e încă la primul etaj. 

E domnişoara Mancini, îi spun. Maică-mea nu e 
căsătorită. Doar dacă îmi aplicaţi grila lui Oedip. 

O întreb dacă Paige Marshall e aici. 


— Bineînţeles că este, îmi spune recepţionera, 
cu faţa un pic într-o parte şi privindu-mă cu coada 
ochiului. 

Privirea aia bănuitoare. 

În spatele uşilor păzite, toate nebunele de Irma 
şi Laverne, Violet şi Olive încep să migreze înspre 
mine, în scaune cu rotile sau sprijinindu-se în cadre. 
Toate exhibiţionistele cronice. Toate bunicuţele 
părăsite şi toate „veveriţele“ cu buzunarele pline de 
resturi mestecate de mâncare, toate alea care uită 
cum să-nghită, cu plămânii plini de mâncare şi de 
băutură. 

Toate îmi zâmbesc. Radiază. Poartă acele 
brățări de plastic care ţin uşile încuiate, dar arată 
mai bine decât mă simt eu acum. 

În camera de zi dau de mirosul de trandafiri, 
lămâie şi brad. De micuța mulţime gălăgioasă care 
cerşeşte atenţie din spatele ecranului de televizor. 
De puzzle-urile împrăştiate. Nimeni n-a mutat-o încă 
pe maică-mea la etajul trei, etajul morţii, iar în 
camera ei Paige Marshall stă într-un scaun 
stomatologic tapiţat cu tweed şi citeşte cu ochelarii 
pe nas ceva de pe o fişă. Când mă vede, îmi zice: 

— Uită-te la tine. 

Zice ea: 

— Nu doar maică-ta are nevoie de-o intubare. 

Îi spun că i-am primit mesajul. 

Maică-mea este. E-n pat. A adormit, cu 
abdomenul ca o moviliţă umflată sub cearşaf. E doar 
piele şi os. Cu capul scufundat în pernă, îşi ţine 
ochii strâns închişi. Când îşi încleştează o clipă 
dinţii, colţurile maxilarului i se umflă şi-o văd cum 
se opinteşte cu toată faţa ca să înghită. 


Ochii i se deschid şi o văd cum îşi întinde 
degetele ei putrede înspre mine, de parcă s-ar afla 
sub apă şi-ar înota cu încetinitorul, tremurând la fel 
ca lumina de pe fundul piscinelor la care te uiţi 
când eşti mic şi rămâi peste noapte într-un motel, 
nu departe de autostradă. Brăţara de plastic îi 
atârnă la încheietură şi o aud că zice: 

— Fred. 

Înghite din nou, cu faţa chinuită de efort, şi 
zice: 

— Fred Hastings. 

Privirea îi alunecă în partea cealaltă şi-i 
zâmbeşte lui Paige. 

— Tammy, zice ea. Fred şi Tammy Hastings. 

Avocatul ei şi cu nevastă-sa. 

Am lăsat acasă toate notițele mele referitoare 
la Fred Hastings. Nu-mi mai aduc aminte dacă am 
un Ford sau un Dodge. Câţi copii ar trebui să am. În 
ce culoare am văruit până la urmă sufrageria. Nu- 
mi mai aduc aminte nici măcar un amănunt legat de 
felul în care ar trebui să-mi trăiesc viaţa. 

Paige rămâne  nemişcată în scaunul 
stomatologic. Eu mă apropii de maică-mea, îi pun o 
mână pe umărul halatului şi-i spun: 

— Cum vă mai simţiţi, doamnă Mancini? 

Mâna ei îngrozitoare, gri şi cumva înverzită, se 
ridică şi-ncepe să se legene dintr-o parte într-alta, 
ceea ce în limbajul universal al semnelor înseamnă 
aşa şi-aşa. Cu ochii închişi, zâmbeşte şi spune: 

— Speram că-i Victor. 

Paige îmi înlătură mâna de pe umărul ei. 

Iar eu zic: 

— Credeam că vă place mai mult de mine. 

Zic: 


— Nimeni nu-l place pe Victor foarte mult. 

Maică-mea îşi întinde degetele înspre Paige şi 
spune: 

— ÎI iubeşti? 

Paige mă priveşte. 

— Pe Fred ăsta, zice maică-mea. Îl iubeşti? 

Paige începe să ţăcăne repede din pix. Fără să 
se uite la mine, ci doar la planşeta cu fişa din poală, 
zice: 

— Da. 

lar maică-mea zâmbeşte. Şi, întinzându-şi 
degetele înspre mine, zice: 

— Dar tu o iubeşti? 

Poate că la fel cum un porc-ţepos îşi iubeşte 
băţul lui puturos, dacă asta poate fi numită 
dragoste. 

Poate că la fel cum un delfin iubeşte marginile 
netede ale piscinei. 

Şi spun: 

— Presupun că da. 

Maică-mea îşi afundă bărbia în gât, într-o 
parte, zgâindu-se la mine, şi spune: 

— Fred. 

La care eu: 

— Bine, bine, da. 

Zic: 

— O iubesc. 

Ea îşi aşază degetele ei îngrozitoare, gri şi 
cumva  înverzite, înapoi, pe moviliţa aia de 
abdomen, şi spune: 

— Sunteţi atât de norocoşi. 

Cu ochii închişi, zice: 

— Victor nu se prea pricepe să iubească 
oamenii. 


Zice: 

— Mi-e groaznic de teamă că după ce eu nu voi 
mai fi, nimeni pe lumea asta nu-l va mai iubi pe 
Victor. 

Bătrânii ăştia nenorociţi. Ruinele astea umane. 

Dragostea e un rahat. Emoţia e un rahat. Eu 
sunt o piatră. Un jeg. Sunt un ticălos egoist şi-s 
mândru că-s aşa. 

Ce NU ar face lisus? 

Dacă e să aleg între a nu fi iubit şi a fi 
vulnerabil, sensibil şi emotiv, poţi să păstrezi 
dragostea pentru altul. 

Habar n-am dacă am minţit sau am jurat 
credinţă atunci când am spus că o iubesc pe Paige. 
Dar a fost un şiretlic. Ce ţi-e şi cu tâmpeniile astea 
femeieşti! Omul n-are suflet şi sunt sigur mie-n sută 
că n-o să vărs o lacrimă. 

Maică-mea stă cu ochii închişi şi abdomenul 
umflându-i-se şi dezumflându-i-se în reprize lungi. 

Inspiră. Expiră. Imaginează-ţi o greutate care-ţi 
apasă corpul, afundându-ţi capul şi mâinile, adânc, 
tot mai adânc. 

Şi-adoarme. 

Paige se ridică din scaunul stomatologic şi se- 
ndreaptă spre uşă, iar eu o urmez pe coridor. 

Ea se uită împrejur şi zice: 

— Vrei să mergem în capelă? 

Nu prea am chef. 

— Să vorbim, zice ea. 

Îi zic, bine. Însoţind-o, îi spun: 

— Mersi pentru ce-ai făcut. Pentru minciună. 

La care Paige: 

— Cine zice c-am minţit? 

Atunci înseamnă că mă iubeşte? E imposibil. 


— Bine, zice ea. Poate că am minţit un pic. Îmi 
placi. Oarecum. 

Inspiră. Expiră. 

În capelă, Paige închide uşa în urma noastră şi- 
mi spune: 

—  Simţi? şi-mi ia mâna şi o aşază pe 
abdomenul ei plat. Mi-am luat temperatura. Mi-a 
trecut vremea. 

Cu maţele mele borţoase de la episodul cu 
bilele, îi spun, nu zău? Zic: 

— Ei bine, cred că te-am luat la faza asta. 

Tanya şi bilele ei de cauciuc. 

Paige se-ntoarce şi se îndepărtează lent şi, cu 
spatele la mine, zice: 

— Nu ştiu cum să-ţi spun. 

Soarele prin vitraliile murdare - un perete 
întreg de umbre în sute de nuanţe aurii. Crucea din 
lemn galben. Simboluri. Altarul şi balustrada pentru 
împărtăşanie, toate-s acolo. Paige se duce şi se 
aşază pe una dintre bănci, o strană, şi oftează. Cu o 
mână apucă marginea de sus a planşetei ei, iar cu 
cealaltă ridică nişte hârtii prinse într-o clamă, sub 
care se află o chestie roşie. 

Jurnalul maică-mii. 

Îmi întinde jurnalul şi-mi spune: 

— Poţi să verifici şi singur. De fapt, chiar te rog 
s-o faci. Măcar pentru liniştea ta sufletească. 

Iau cartea, dar tot nu se poate citi. Mă rog, eu 
n-o pot citi, că-i scrisă în italiană. 

lar Paige spune: 

— Singura parte bună e că nu există nici o 
dovadă că materialul genetic folosit provine de la 
acea figură istorică. 


Toate celelalte se verifică, zice ea. Datele, 
clinicile, specialiştii. Chiar şi preoţii cu care a vorbit 
au asigurat-o că materialul furat, țesutul folosit de 
clinică, era singurul prepuţ autentificat. Paige 
spune că toată povestea a provocat la Roma un 
scandal politic de proporţii. 

— Cealaltă parte bună, zice ea, e că n-am spus 
nimănui cine eşti. 

Iisuse Hristoase, zic. 

— Nu, vreau să spun cine eşti acum. 

La care eu: 

— Nu, aia era o înjurătură. 

Mă simt de parcă aş fi primit nişte rezultate 
proaste după o biopsie. Zic: 

— Şi ce-nseamnă toate astea? 

Paige dă din umeri. 

— Nimic, dacă stai să te gândeşti, zice ea. 

Arătând spre jurnalul din mâinile mele, mai 
zice: 

— Dacă nu vrei să-ţi strici viaţa, ai face mai 
bine să-l arzi. 

O întreb, în ce fel ne afectează asta, pe mine şi 
pe ea? 

— N-ar trebui să ne mai vedem, zice ea, dacă la 
asta te referi. 

O întreb, doar nu crede tâmpeniile astea, nu? 

Iar Paige zice: 

— Te-am văzut în mijlocul pacienților de-aici. 
Felul în care parcă-şi găsesc liniştea după ce 
vorbesc cu tine. 

Stând acolo, cu coatele sprijinite pe genunchi 
şi cu bărbia în mâini, ea se apleacă în faţă şi-mi 
spune: 


— Nici nu vreau să mă gândesc că mama ta ar 
putea avea dreptate. La urma urmei, n-or fi toţi cei 
cu care am vorbit în Italia duşi cu pluta. Dacă eşti 
într-adevăr odrasla divină a Domnului? 

Binecuvântata şi perfecta  întruchipare 
muritoare a Domnului. 

Îmi vine să râgâi şi simt pe limbă un gust acid. 

„Greaţă matinală“ nu e cel mai potrivit termen, 
dar e primul care-mi vine în minte. 

— Deci vrei să spui că nu te culci decât cu 
muritori? zic. 

Aplecându-se înainte, Paige îmi aruncă privirea 
aia compătimitoare, aia pe care recepţionera o 
execută la perfecţie, cu bărbia lipită de piept şi cu 
sprâncenele ridicate la maximum, şi-mi spune: 

— Îmi pare rău că m-am băgat în toată 
povestea asta. Promit că nu spun la nimeni. 

Şi cu maică-mea cum rămâne? 

Paige oftează şi ridică din umeri. 

— Asta-i simplu. Ea e dusă cu pluta. Nimeni n-o 
s-o creadă. 

Nu la asta mă refer. E pe moarte? 

— Probabil că da, zice Paige. Doar dacă nu se 
întâmplă vreun miracol. 


Capitolul 37 


Ursula se opreşte să-şi tragă sufletul şi se uită 
la mine. Îşi scutură degetele de la o mână, îşi 
masează încheietura cu cealaltă şi-mi spune: 

— Dac-ai fi fost o putinică, aş fi scos unt de 
juma’ de oră. 

Îmi pare rău, îi zic. 


Ea scuipă în palmă, îmi împresoară scula şi-mi 
spune: 

— Chiar nu te recunosc. 

Eu am renunţat de mult să mai pretind că mă 
cunosc. 

Sigur e că suntem din nou într-una dintre acele 
zile greoaie din 1734 şi stăm trântiţi într-o căpiţă de 
fân din hambar. Eu cu mâinile încrucişate sub cap, 
Ursula încolăcită peste mine. Nu ne zvârcolim prea 
tare, ca să nu ne-nţepăm prin haine cu paiele 
uscate. Ne uităm amândoi la grinzi, la traversele din 
lemn urzite sub acoperişul de paie. Păianjenii se 
bălăngăne, atârnaţi de pânze. 

Ursula începe să mi-o frece iar şi-mi spune: 

— L-ai văzut pe Denny la televizor? 

Când? 

— Aseară. 

Ca ce chestie? 

Ursula dă din cap: 

— Construieşte ceva. Oamenii se plâng. Au 
impresia că e un soi de biserică, iar el nu vrea să le 
spună de care. 

Nimic nu-i mai jalnic decât să nu poţi trăi cu 
lucrurile pe care nu le înţelegi. Să ai nevoie de 
denumiri, de explicaţii, de analize minuţioase. Chiar 
şi pentru chestiile vădit inexplicabile. Cum ar fi 
Dumnezeu. 

„Deconstrucţie“ nu e cel mai potrivit cuvânt, 
dar e primul care-mi vine în minte. 

Nu e o biserică, îi spun. Îmi arunc cravata 
peste umăr şi-mi scot cămaşa din pantaloni. 

Iar Ursula zice: 

— La televizor spuneau că e vorba de-o 
biserică. 


Cu buricele degetelor de la o mână, mă apăs în 
jurul buricului, al ombilicului, dacă vreţi, dar 
palparea nu dă cine ştie ce roade. Mă bat cu palma 
pe abdomen şi ciulesc urechea la cum sună, doar- 
doar oi depista prezenţa unei mase solide, dar nici 
procedura asta nu e concludentă. 

Muşchiul masiv al sfincterului, cel care-ţi ţine 
rahatul în interior, se mai cheamă, în termeni 
medicali, prag rectal, iar dacă-ţi bagi ceva dincolo 
de acest prag, nu-l mai scoţi decât cu intervenţie 
specială. În saloanele de urgenţe din spitale, 
această intervenţie se numeşte extracție colorectală 
a corpilor străini. 

Ursulei îi spun să-şi lipească urechea de 
abdomenul meu, poate aude ceva. 

— Denny n-a fost niciodată prea întreg la 
minte, zice ea, apropiindu-şi urechea-i caldă de 
bumburel. 

De buric. De ombilic, cum i-ar zice doctorii. 

Pacientul mediu care acuză prezenţa unor 
corpi străini în rect este un bărbat de vreo 
patruzeci-cincizeci de ani. Corpii străini sunt în 
marea majoritate a cazurilor autoadministraţi - aşa 
se exprimă medicii. 

Ursula zice: 

— Ce să aud? 

Zgomote intestinale normale. 

— Gâlgâituri, chiţăieli, ghiorăieli, orice, zic eu. 

Orice care să ateste că am un trafic intestinal 
normal şi un scaun care nu-i blocat de cine ştie ce 
obiect. 

Cazurile de corpi străini colorectali cresc 
vertiginos de la un an la altul. Există situaţii în care 
corpii străini au rămas în rect bine mersi timp de 


câţiva ani, fără să perforeze intestinele sau să nască 
cine ştie ce complicaţii medicale. Chiar dacă Ursula 
aude ceva, tot nu e concludent. Ca să fie, e nevoie 
de o radiografie Roentgen abdominală sau o 
rectosigmoidoscopie. 

Imaginează-ţi că eşti pe masa de examinare, cu 
genunchii la piept, în ceea ce ei numesc poziţia 
echer. Bucile îţi vor fi larg depărtate şi fixate cu 
bandă adezivă. Cineva îţi va aplica o presiune 
periabdominală, în timp ce altcineva îţi va introduce 
un forceps, pe care-l va manipula transanal pentru 
a-ţi extrage corpul străin. Bineînţeles că toată 
operaţia necesită anestezie locală. Şi evident că 
nimeni n-o să chicotească sau să facă poze. Şi 
totuşi. 

Totuşi. Aici e vorba de mine. 

Închipuie-ţi imaginea  sigmoidoscopică pe 
monitor: o lumină puternică înaintând de-a lungul 
unui tunel strâmt de ţesut mucos, umed şi rozaliu, şi 
intrând într-o zbârcitură întunecată care duce la 
ceea ce toată lumea poate vedea pe ecran - un 
hamster mort. 

Vezi şi: un cap de păpuşă Barbie. 

Vezi şi: o bilă roşie de cauciuc. 

Mâna Ursulei şi-a întrerupt du-te-vino-ul, iar ea 
zice: 

— Îţi aud bătăile inimii. 

Zice: 

— Pari destul de speriat. 

Nu. Nici vorbă, îi zic. Mă distrez de minune. 

— Nu prea dai impresia asta, zice şi-i simt 
respiraţia fierbinte peste regiunea periabdominală. 

Zice: 

— Simt nişte tunele carpiene. 


— Vrei să spui că am sindromul tunelului 
carpian, zic. Dar n-ai cum, pentru că va fi descoperit 
abia după Revoluţia industrială. 

Ca să împiedici corpul străin să urce pe colon, 
foloseşti la tractare o sondă Foley şi introduci un 
balon în colon, deasupra corpului străin. După care 
umfli balonul. Mai des folosită e pompa cu vid 
plasată deasupra corpului străin. De obicei e 
utilizată în cazul sticlelor de vin sau bere 
autoadministrate. 

Cu urechea încă lipită de burta mea, Ursula îmi 
zice: 

— Ştii al cui e ăsta? 

Îi spun că-i o glumă proastă. 

În cazul sticlelor băgate cu gâtul înainte, e 
nevoie de o sondă Robinson, care să înconjoare 
sticla şi să lase aerul să circule mai departe până se 
egalizează presiunea. În cazul sticlelor 
autoadministrate cu fundul înainte, e nevoie de un 
dispozitiv retractor care să intre în sticlă şi s-o 
umple cu ipsos. După ce ghipsul se întăreşte, tragi 
dispozitivul retractor cu tot cu sticlă. 

Merg şi clismele, dar rareori dau rezultate. 

Stau cu Ursula în hambar şi aud cum începe să 
plouă. Stropii lovesc paiele de pe acoperiş şi în 
stradă se aud curgând şiroaiele de apă. Lumina din 
ferestre e tot mai slabă şi se aud paşii grăbiţi ai 
celor care caută adăpost. Mutanţii de pui albi cu 
negru se strecoară înăuntru prin găurile din ziduri 
şi dau din aripi pentru a se scutura de apă. 

Şi zic: 

— Ce altceva mai spun la televizor despre 
Denny? 

Denny şi Beth. 


Zic: 

— Tu crezi că lisus a ştiut de la bun început că 
e lisus ori a aflat de la maică-sa sau de la altcineva 
şi a crescut cu gândul ăsta? 

De undeva, de jos, ajunge la mine un zgomot, 
dar nu e de la maţele mele. 

Ursula expiră, după care începe iar să fornăie. 
Mâna ei bâjbâie peste mine. Mă bâjbâie. Părul i se 
revarsă peste coapsele mele. 

Urechea ei moale şi caldă e afundată în burta 
mea. 

Simt o mâncărime pe spate, de la paie. 

Puii râcâie prin praf şi prin paie. Păianjenii îşi 
tes pânza. 


Capitolul 38 


Ca să confecţionezi din hârtie o lumânare de 
ureche, iei o foaie şi o rulezi până obţii un tub 
subţire. Nimic miraculos. Întotdeauna trebuie să 
porneşti de la ceea ce ştii deja. 

Astea-s rămăşiţele de cunoştinţe din ce-am 
învăţat la medicină, pe care le predau acum puştilor 
care vin în excursie cu clasa la Parcul Colonial 
Dunsboro. 

Poate că trebuie să te zbaţi de unul singur ca 
să produci miracole veritabile. 

Denny vine la mine după ce toată ziua a pus 
piatră peste piatră, în ploaie, şi-mi spune că nu mai 
aude nimic de la câtă ceară i s-a strâns în urechi. S- 
a aşezat într-un scaun din bucătăria maică-mii, cu 
Beth alături, iar ea stă lângă uşă, aplecată înainte, 
cu fundul sprijinit de tejgheaua bucătăriei. Denny 


stă într-un scaun tras de sub masă şi întors într-o 
dungă, iar o mână i se odihneşte pe masă. 

Îi spun să stea nemişcat. 

Rulând hârtia până obţin un tub compact, îi 
spun: 

— Presupun că lisus Hristos a trebuit să-şi 
exerseze rolul de fiu al Domnului înainte să-şi intre 
în mână. 

Îi spun lui Beth să stingă luminile de la 
bucătărie şi vâr unul dintre capetele tubului subţire 
de hârtie în tunelul strâmt şi întunecat din urechea 
lui Denny. Are ceva fire de păr pe dinăuntru, dar nu 
suficient de multe ca să ne putem trezi cu un 
incendiu, cum au alţii. Îi răsucesc tubul în ureche, 
nu foarte adânc, ci doar cât să rămână fixat când îi 
dau drumul. 

Ca să mă concentrez, încerc să nu mă gândesc 
la urechea lui Paige Marshall. 

— Şi dacă lisus şi-a petrecut toată adolescenţa 
dând greş, spun eu, până când i-a reuşit primul 
miracol? 

Denny stă pe scaun, în întuneric, cu tubul alb 
de hârtie ieşindu-i din ureche. 

— Cum de nu se ştie nimic despre primele 
rateuri ale lui lisus? spun eu. Sau cum de n-am auzit 
de miracolele lui decât după ce-a împlinit treizeci de 
ani? 

Beth îşi împinge înainte prohabul blugilor ei 
mulaţi şi mă folosesc de fermoarul lor ca să aprind 
un chibrit, după care duc flacără până aproape de 
capul lui Denny. Dau foc celuilalt capăt al tubului de 
hârtie. 

De la scăpărat, camera duhneşte a sulf. 

Din capătul aprins iese fum, iar Denny spune: 


— Sper că nu păţesc ceva, da? 

Flacără înaintează, apropiindu-se de sfecla lui 
Denny. Capătul aprins al tubului înfloreşte şi începe 
să se risipească. Fărâmiţe negre de hârtie, cu 
marginile portocalii, se înalţă în tavan. Câteva 
bucățele carbonizate cad pe jos. 

Chiar aşa-i spune chestiei ăsteia. Lumânare de 
ureche. 

Zic: 

— Şi dacă lisus a început prin a fi drăguţ cu 
oamenii, adică, ştiu eu?, a ajutat bătrânici să treacă 
strada sau le-a atras atenţia oamenilor că şi-au uitat 
felinarele de la casă aprinse? 

Zic: 

— Mă rog, nu tocmai aşa ceva, dar pe-aproape. 

Privind la flacăra care se apropie din ce în ce 
mai mult de urechea lui Denny, spun: 

— Şi dacă lisus şi-a petrecut ani buni 
străduindu-se să-şi perfecționeze afacerea cu 
înmulţirea pâinilor şi-a peştilor? Şi toată treaba cu 
Lazăr... Trebuie să fi exersat ceva la ea, nu? 

Ochii lui Denny se chinuie să-şi dea seama cât 
de aproape e flacăra, iar el spune: 

— Beth, o să mă ard? 

Iar Beth se uită la mine şi zice: 

— Victor? 

Iar eu zic: 

— Situaţia e sub control. 

Rezemându-se şi mai tare de tejgheaua din 
bucătărie, Beth întoarce capul într-o parte ca să nu 
vadă şi zice: 

— Toată chestia asta mi se pare o tortură 
ciudată. 


— Poate că, zic eu, poate că nici lisus n-a 
crezut de la bun început în forţele sale. 

Mă aplec peste Denny şi, dintr-o suflare, sting 
flacăra. Ca să nu mişte, îl prind cu mâna făcută căuş 
de falcă şi-i scot încet restul de tub din ureche. 
Când i-l arăt, tubul e negru şi lipicios de la ceara 
topită de foc. 

Beth aprinde lumina în bucătărie. 

Denny îi arată tubuleţul înnegrit, iar Beth îl 
miroase şi zice: 

— Pute. 

Eu zic: 

— Poate că miracolele ţin de talent şi trebuie 
să-ncepi cu chestii mărunte. 

Denny îşi acoperă cu palma urechea curată, 
apoi ia mâna de-acolo. Repetă mişcarea, după care 
zice: 

— Mult mai bine. 

— Departe de mine gândul că Iisus s-ar fi dedat 
la trucuri cu cărţi de joc, zic eu, dar cred că poţi să- 
ncepi prin a nu le face rău oamenilor. 

Beth se apropie şi-şi aruncă părul peste cap cu 
o mână, ca să se poată uita în urechea lui Denny. 
Privind cu ochii întredeschişi, îşi roteşte capul ca să 
privească din mai multe unghiuri. 

Rulând o foaie nouă de hârtie, zic: 

— Am auzit c-ai apărut la TV deunăzi. 

Apoi zic: 

— Pardon. 

Rulând tubul tot mai strâns, adaug: 

— A fost greşeala mea. 

Beth stă dreaptă şi se uită la mine. Îşi vântură 
părul. Denny îşi vâră un deget în urechea curată şi 
scormoneşte acolo, după care-l scoate şi-l miroase. 


Ţinând tubul în mână, spun: 

— De azi încolo, vreau să fac tot posibilul să 
devin un om mai bun. 

Sufocări prin restaurante, fraierit oamenii - 
gata, mă las de meserie. Futaiuri pe apucate, sex la- 
ntâmplare - gata cu prostiile astea. 

Spun: 

— l-am sunat pe cei de la primărie şi am depus 
o plângere împotriva ta. l-am sunat şi pe cei de la 
postul de televiziune şi le-am spus o grămadă de 
lucruri despre tine. 

Mă doare stomacul, dar nu ştiu dacă e de la 
sentimentul de vinovăţie sau de la vreo ocluzie 
intestinală. 

Oricum ar fi, sunt complet de căcat. 

Preţ de-o secundă, arunc o privire pe geamul 
întunecat de deasupra chiuvetei din bucătărie, la 
noaptea de-afară. Reflectat în geam, mi se pare că-s 
la fel de slab şi de distrus ca şi maică-mea. Sfinţia 
Mea cea virtuoasă, poate şi cea divină. O văd şi pe 
Beth uitându-se la mine, cu mâinile încrucişate la 
piept. Şi-l văd şi pe Denny stând lângă masa din 
bucătărie şi scormonindu-se cu degetul în urechea 
murdară. După care-şi inspectează resturile de sub 
unghie. 

— Chestia e că tare mi-aş fi dorit s-aveţi nevoie 
de mine, zic. Mi-aş fi dorit să-mi cereţi o mână de 
ajutor. 

Beth şi Denny mă privesc cu atenţie, iar eu mă 
uit la noi trei reflectaţi în geam. 

— Bine. Da, zice Denny. Am nevoie de ajutorul 
tău. 

Şi-apoi, către Beth: 

— Ce-i chestia asta cu noi la televizor? 


Beth ridică din umeri şi zice: 

— Cred că a fost marţi. Nu, stai, ce zi e azi? 

lar eu: 

— Deci ai nevoie de mine? 

Stând în continuare pe scaun, Denny arată spre 
tubul de hârtie pe care l-am pregătit. Îşi întoarce 
urechea împuţită spre mine şi-mi spune: 

— Băi, fă-o şi pe asta. A fost super-mişto. 
Curăţ-o şi pe asta. 


Capitolul 39 


Când ajung la biserică, e deja întuneric şi 
plouă, iar Nico mă aşteaptă în parcare. Se chinuie 
să-şi pună haina pe ea şi, preţ de o clipă, o mânecă 
îi atârnă fleaşcă, până când îşi strecoară mâna prin 
ea. Nico îşi vâră degetele în cealaltă mânecă şi 
scoate afară ceva alb, de dantelă. 

— Ţine-mi un pic asta, zice ea şi-mi întinde un 
ghemotoc cald de dantele şi elastice. 

E sutienul ei. 

— Doar pentru două ore, zice ea. N-am nici un 
buzunar. 

Îmi zâmbeşte din colţul gurii şi-şi muşcă un pic 
buza cu dinţii de sus. Ochii îi strălucesc de la ploaie 
şi de la luminile străzii. 

Nu pot să-i ţin chestia aia, îi spun. Nu pot. Nu 
mai pot. 

Nico ridică din umeri şi-şi înghesuie sutienul la 
loc în mâneca de la haină. Toţi obsedaţii sexual s-a 
regrupat deja înăuntru, în sala 234. Coridoarele 
sunt pustii - doar cu linoleumul ceruit de pe jos şi 
panourile de pe pereţi. Peste tot sunt afişate 
anunţuri de-ale bisericii şi lucrări artistice ale 


copiilor. Desene cu lisus şi cu apostolii. lisus şi 
Maria Magdalena. 

Mă îndrept spre sala 234 şi sunt cu un pas 
înaintea lui Nico. Ea mă trage de curea pe la spate 
şi mă lipeşte de un panou de pe perete. 

La cât de tare mă înţeapă intestinele şi la ce 
crampe am, atunci când mă trage de curea, încep să 
scot râgâieli acide. Stau cu spatele lipit de perete, 
iar ea îşi lipeşte piciorul de al meu şi mă cuprinde 
cu mâinile pe după cap. Sânii ei calzi şi moi sunt 
striviţi între noi, iar gura lui Nico se lipeşte perfect 
de a mea, aşa încât amândoi începem să respirăm 
parfumul ei. Limba i-e mai mult în gura mea decât 
într-a ei. Piciorul ei se freacă nu atât de erecţia 
mea, cât de maţele mele blocate. 

Crampele ar putea indica un cancer colorectal. 
Apendicită acută. Hiperparatiroidism. Insuficienţă 
suprarenală. 

Vezi şi: ocluzie intestinală. 

Vezi şi: corpi străini în rect. 

Fumatul. Rosul unghiilor. Asta era terapia mea 
contra sexului, dar cu Nico înotând peste mine n-o 
pot pune în practică. 

Nico zice: 

— Bine, o să găsim un loc mai bun. 

Se dă la o parte, iar eu mă îndoi de durere de 
la intestine şi pornesc împleticit înspre sala 234, cu 
Nico şuşotind în urma mea. 

— Nu, şuşoteşte ea. 

În sala 234, liderul grupului cuvântă: 

— În seara asta ne vom concentra asupra celei 
de-a patra etape. 

— Nu acolo, zice Nico şi ne trezim în dreptul 
uşii, priviţi de mulţimea strânsă în jurul unei mese 


mari şi joase, pătată cu vopsea şi plină de cocoloaşe 
uscate. 

Scaunele sunt de fapt nişte găletuşe de plastic 
atât de joase, încât genunchii fiecăruia parcă 
ţâşnesc în faţă. Oamenii ăştia nu fac altceva decât 
să se zgâiască la noi. Bărbaţii şi femeile astea. 
Legendele urbane. Obsedaţii sexual. 

Liderul grupului zice: 

— Mai e cineva printre noi care n-a isprăvit cu 
etapa a patra? 

Nico se insinuează lângă mine şi-mi şopteşte la 
ureche: 

— Dacă intri acolo, cu toţi fraierii ăia, n-o să 
mi-o mai pun cu tine în veci. 

Vezi şi: Leeza. 

Vezi şi: Tanya. 

lar eu mă apropii de masă şi mă aşez pe-o 
găletuşă de-aia. 

Celor care mă privesc le spun: 

— Bună. Sunt Victor. 

Uitându-mă în ochii lui Nico, zic: 

— Numele meu e Victor Mancini şi sunt 
obsedat sexual. 

Şi mai spun cum am rămas blocat la nivelul 
patru de nici nu mai ştiu când. 

Am senzaţia că nu mă apropii de sfârşit, ci că 
sunt abia la început. 

Încă sprijinită în prag, cu ochii în lacrimi - 
lacrimi negre, de la rimel, care ţâşnesc din ochii lui 
Nico şi pe care ea şi le şterge cu mâna -, Nico zice 
sau mai degrabă strigă: 

— Ei bine, eu nu sunt. 

lar sutienul îi alunecă din mâneca hainei şi 
cade pe podea. 


Arătând înspre ea, zic: 

— lar ea e Nico. 

La care Nico spune: 

— Să vă ia dracu” pe toţi! 

Îşi înhaţă sutienul de pe jos şi dispare. 

Şi-atunci vine replica celorlalţi, bună, Victor. 

Iar liderul grupului zice: 

— OK. 

Zice: 

— Aşa cum spuneam, soluţia cea mai bună e să- 
ţi aduci aminte când ţi-ai pierdut virginitatea... 


Capitolul 40 


Undeva la  nord-nord-est, deasupra Los 
Angeles-ului, mi se pusese pata, aşa că am întrebat- 
o pe Tracy dacă ar putea să mă rezolve scurt. Asta 
se-ntâmpla într-o altă viaţă. 

Cu un fir gros de scuipat atârnând între 
măciulia mea şi buza ei de jos, cu faţa roşie şi 
umflată de la cât de vârtos mi-a supt-o şi încă 
strângându-mi scula în mână, Tracy se ciuceşte pe 
călcâie şi-mi spune că-n Kama Sutra te-nvaţă cum 
să-ţi faci buzele de-un roşu aprins ungându-le cu 
transpiraţia de la testiculele unui armăsar alb. 

— Vorbesc serios, zice ea. 

Dintr-o dată simt un gust ciudat în gură şi mă 
uit cu atenţie la buzele ei, la buzele ei de aceeaşi 
culoare purpurie ca şi scula mea. Îi spun: 

— Tu nu faci chestia aia, nu-i aşa? 

Cineva încearcă mânerul de la uşa toaletei şi 
amândurora ne fuge privirea într-acolo, ca să ne 
asigurăm că am încuiat-o. 


Asta-i acea primă dată, momentul la care te- 
ntorci pentru a-ţi explica dependenţa. Acea primă 
dată care nu va mai fi egalată niciodată. 

Nimic nu poate fi mai rău decât un puşti care 
deschide uşa. La fel de rău e şi când un bărbat dă 
năvală pe uşă şi nu înţelege ce se-ntâmplă. Chiar şi 
atunci când eşti singur, dacă un puşti deschide uşa, 
trebuie să-ţi încrucişezi rapid picioarele. Să te 
prefaci că nu-i decât un accident. Un adult ţi-ar 
trânti uşa şi-ar striga „Data viitoare încui-o, 
idiotule!“, dar tot el e ăla care roşeşte. 

Nasol, spune Tracy, e şi atunci când eşti ceea 
ce-n Kama Sutra se cheamă femeie-elefant. Mai ales 
atunci când celui cu care eşti îi zice bărbat-iepure. 

Atributele animale se referă la mărimea 
organelor genitale. 

După care zice: 

— Nu voiam să sune aşa, dar n-am găsit altă 
formulare. 

Dacă are cineva ghinionul să deschidă uşa, o să 
aibă coşmaruri cu tine toată săptămâna. 

Cu excepţia cazurilor în care persoana aia 
chiar face pe ea, cea mai bună apărare ataecă 
oricine se nimereşte să deschidă uşa şi să dea peste 
tine stând pe budă va recunoaşte că e greşeala lui. 
Vina lui. 

Eu aşa am făcut de când mă ştiu. Obişnuiam să 
dau peste femei sau bărbaţi călare pe toaletele din 
avioane, trenuri, autobuze Greyhound sau în acele 
toalete unisex minuscule din restaurante. 
Deschideam uşa şi vedeam ştiu eu ce necunoscut 
stând acolo sau vreo blondă dinţoasă cu ochi 
albaştri, cu inel înfipt în buric şi pe tocuri, cu 
chiloţii tanga întinşi între genunchi şi cu restul 


hainelor şi sutienul împăturite pe etajera de lângă 
chiuvetă. De fiecare dată când mi se întâmpla asta, 
mă întrebam, de ce dracu” nu-ncuie oamenii uşa? 

De parcă n-aş şti că nu-i un accident. 

Nimic nu-i la voia întâmplării. 

Ţi se poate întâmpla ca-n trenul cu care mergi 
la lucru să deschizi uşa de la budă şi să dai peste o 
brunetă cu părul strâns şi cu ditamai cerceii 
bălăngănindu-i-se peste gâtul alb şi neted, 
dezbrăcată de la talie în jos şi cu hainele pe podea. 
Cu cămaşa descheiată şi fără nimic pe dedesubt, 
dar cu palmele făcute căuş peste fiecare sân, cu 
unghiile, buzele şi sfârcurile în aceeaşi nuanţă între 
roşu şi maro. Cu picioarele la fel de albe şi de fine 
ca şi gâtul, fine ca o maşină care merge cu două 
sute cincizeci de kilometri pe oră, cu părul pubian 
la fel de brunet - şi-o vezi că-şi linge buzele. 

Trânteşti uşa şi zici: 

— Mă scuzaţi. 

Şi de undeva dinăuntru se aude înfundat: 

— Dar te rog. 

Şi nici vorbă să-ncuie uşa. Semnul zice în 
continuare „Liber“. 

Povestea e cam aşa: pe când încă urmam 
cursurile de medicină la USC, obişnuiam să iau 
avionul dus-întors între coasta de est şi Los Angeles. 
În vacanţele şcolare din timpul anului. De şase ori 
mi s-a întâmplat să deschid uşa de la budă şi să dau 
peste una şi aceeaşi yoghină roşcată, despuiată de 
la brâu în jos, cocoţată cu picioarele pe colacul de la 
WC şi pilindu-şi unghiile cu scăpăriciul de la o cutie 
de chibrituri, de parcă ar fi încercat să-şi dea foc, şi 
îmbrăcată doar cu o bluză de mătase înnodată peste 
sâni. Şi tot de şase ori şi-a coborât privirea la 


păsărica ei rozalie şi pistruiată, înconjurată de floci 
portocalii, după care şi-a ridicat lent privirea 
cenuşie, ca de metal, şi de fiecare dată mi-a spus: 

— Mă scuzaţi, dar e ocupat. 

De şase ori îi trântesc uşa în faţă. 

Îmi vine să-i spun un singur lucru: 

— Nu pricepi engleza? 

De şase ori. 

Tot episodul durează mai puţin de-un minut. 
Nu-ţi lasă timp de gândire. 

Dar se întâmplă din ce în ce mai des. 

Altă dată, undeva între Los Angeles şi Seattle, 
deschizi uşa şi dai peste un surfer blond care se ţine 
strâns cu ambele mâini bronzate de scula lui 
vânătă, care domn îşi suflă părul de pe ochi şi-şi 
îndreaptă scula, umedă  şi-nghesuită într-un 
prezervativ lucios, şi-o îndreaptă spre tine şi-ţi 
spune: 

— Să treacă timpul mai uşor... 

Aşa-i mereu când mergi la budă: semnul zice 
„Liber“, dar întotdeauna e cineva înăuntru. 

Alta stă cu două degete vârâte adânc în ea. 

Altul îşi freacă scula de doişpe centimetri între 
degetul mare şi arătător, încordat şi gata să-şi 
slobozească soldăţeii albi. 

Ajungi să te-ntrebi ce-or înţelege ei prin 
„Liber“. 

Chiar şi când dai peste o budă goală, tot pute a 
spermicid. Prosoapele sunt întotdeauna jilave. Pe 
oglindă, la aproape doi metri de podea, vezi o urmă 
de picior, vârful piciorului unei femei, cinci 
amprente rotunde lăsate de degetele ei, şi te-ntrebi, 
ce s-a întâmplat aici? 


La fel ca-n cazul anunţurilor publice codate, 
valsul Dunărea Albastră sau sora Flamingo, te- 
ntrebi, ce-i chestia asta? 

Te-ntrebi, ce vrea să mai însemne şi asta? 

Vezi o dâră de ruj pe perete, undeva aproape 
de podea, şi nu poţi decât să-ţi imaginezi ce s-a 
întâmplat. Vezi urme albe, uscate, pe peretele de 
plastic, de la ultima stropire cu soldăţei albi. 

Pe unele zboruri, pereţii sunt încă umezi la 
atingere, iar oglinda-i aburită. Preşul lipicios. 
Chiuveta înfundată cu floci de toate culorile. Pe 
etajeră, lângă chiuvetă, se vede o urmă perfect 
rotundă de gelatină şi mucus, lăsată de diafragma 
uneia. Pe unele zboruri vezi două sau chiar trei 
urme perfect rotunde, dar de mărimi diferite. 

Vorbim aici de segmentele interne ale 
zborurilor transoceanice. Zboruri de zece până la 
şaisprezece ore. Zboruri directe, de la Los Angeles 
la Paris. Sau de oriunde la Sidney. 

În timpul celui de-al şaptelea voiaj la Los 
Angeles, yoghina roşcată îşi trage repede rochia pe 
ea şi vine după mine. Chinuindu-se să-şi tragă 
fermoarul la spate, mă urmăreşte până la scaun, se 
aşază lângă mine şi-mi spune: 

— Dacă ţi-ai propus cumva să mă faci să mă 
simt prost, află c-ai reuşit. 

E coafată la fel ca duduile din serialele TV, 
numai că la ea bluza i-e încheiată-n faţă cu o fundă 
neglijentă, iar totul e prins cu o broşă uriaşă. 

Zici din nou: 

— Mă scuzaţi. 

Zburăm spre vest şi suntem undeva la nord- 
nord-vest, deasupra Atlantei. 


— Uite ce e, zice ea, am prea multe pe cap ca 
să mai înghit şi rahatul ăsta. Mă-nţelegi? 

Tu zici: 

— Mă scuzaţi. 

— Într-o lună, trei săptămâni mi le petrec pe 
drumuri, spune ea. Plătesc pentru o casă pe care n- 
o văd niciodată, plătesc orele de fotbal ale 
copilului... Nu vrei să ştii cât mă costă să aibă 
cineva grijă de taică-meu. Nu merit şi eu ceva? Nu 
arăt ca o ciumă. Ai putea măcar să nu-mi mai 
trânteşti uşa în faţă. 

Să mor eu dacă nu-mi spune toate astea. 

Îşi vâră faţa între mine şi revista pe care mă 
prefac c-o citesc. 

— Nu te mai ascunde după deget, zice ea. 
Sexul nu mai e un secret pentru nimeni. 

La care eu zic: 

— Sexul? 

La care ea îşi acoperă gura cu mâna şi se 
cuibăreşte din nou în scaun. 

Zice: 

— Aoleu, îmi pare rău! M-am gândit că... 

Şi o văd că se-ntinde s-apese butonaşul roşu de 
deasupra ei. 

Însoţitoarea de zbor îşi face apariţia, iar 
roşcata comandă două pahare de bourbon. 

Zic: 

— Presupun că ai de gând să le bei pe 
amândouă. 

La care ea: 

— De fapt, amândouă sunt pentru tine. 

Aceasta a fost prima mea experienţă. Cea pe 
care nimic n-o mai poate egala. 


— Hai să nu ne mai certăm, zice ea şi-mi 
întinde o mână albă şi rece. Eu sunt Tracy. 

S-ar fi putut întâmpla într-un loc mai bun, de 
pildă într-un Lockheed TriStar 500, prevăzut cu 
cinci toalete uriaşe, izolate în spatele sectorului 
pentru clasa turist. Spaţioase. Izolate fonic. În 
spatele tuturor, fără ca lumea să vadă cine intră şi 
cine iese. 

În schimb, nu poţi să nu te gândeşti ce tonta 
conceput planul acestui Boeing 747-400, unde parcă 
toate băile se reduc la un WC şi gata. Ca să păstrezi 
discreţia, trebuie să-ţi croieşti drum până la 
toaletele din spatele sectorului de la clasa turist. În 
nici un caz la cele de la clasa business - decât dacă 
vrei ca toată lumea să afle cu ce te ocupi. 

E simplu. 

Dacă eşti bărbat, lucrurile stau aşa: îţi scoţi 
jucărica - ţiparul, mă-nţelegi -, îl lustruieşti frumos 
şi-aştepţi cu el ca la paradă, în poziţie de drepţi. 
Poate pică ceva. 

Gândeşte-te că eşti la pescuit. 

Dacă eşti catolic, ştii despre ce vorbesc: e la fel 
ca atunci când eşti într-un confesional. Aştepţi, te 
eliberezi şi eşti mântuit. 

Gândeşte-te că ai prins peştele şi i-ai dat 
drumul. Ca-n chestia aia de-i zice „pescuit sportiv“. 

Cealaltă variantă e să încerci mai multe uşi, 
până când dai peste ceva ce-ţi place. Ca-n jocul ăla 
vechi de la televizor, în care orice număr ai alege, 
se lasă cu un premiu. Ca-n povestea cu doamna şi 
tigrul. 

În spatele unor uşi e câte-o spilcuită venită de 
la clasa I, dornică de senzaţii tari cu unul mai 
sărăntoc, de la clasa cea mai ieftină. Slabe şanse, 


aşadar, să dea peste cineva cunoscut. În spatele 
altor uşi e câte unul smochinit, cu cravata maronie 
aruncată peste umăr, cu genunchii păroşi şi 
crăcănaţi lipiţi de pereţi, mângâindu-şi viermele 
zbârcit, unul care-ţi spune: 

— Pardon, băiete, nu e nici un apropo. 

Când ţi se-ntâmplă asta, nu e frumos să spui: 

— Auzi, da’ tu nu te uiţi la tine? 

Sau: 

— Ai vrea tu. 

Cu toate astea, satisfacția e suficient de mare 
ca să întinzi coarda. 

Spaţiul strâmt, WC-ul şi proximitatea a două 
sute de necunoscuţi sunt foarte excitante. În lipsa 
spaţiului de manevră, eşti mai câştigat dacă eşti 
contorsionist. Foloseşte-ţi imaginaţia.  Puţină 
creativitate şi câteva exerciţii fizice şi-ai bătut la 
poarta raiului. Nici n-o să-ţi dai seama când trece 
timpul. 

Partida e pe jumătate câştigată dacă accepţi 
provocarea. Pericolul şi riscul. 

Nu e acelaşi lucru cu cucerirea Vestului 
Sălbatic, o expediţie la poli sau primul pas pe Lună. 

E un alt fel de explorare spaţială. 

Cartografiezi un alt fel de deşert. Vastul tău 
deşert interior. 

E ultima redută pe care o ai de cucerit: jungla 
braţelor şi a picioarelor, a pielii şi a părului 
celorlalţi, mirosurile şi gemetele celor cu care încă 
nu ţi-ai tras-o. Marile necunoscute. Ultima pădure 
care-şi aşteaptă defrişarea. Aici găseşti tot ceea ce 
doar ţi-ai imaginat. 

Eşti un fel de Cristofor Columb care 
navighează deasupra liniei orizontului. 


Eşti primul om al peşterii care riscă să 
mănânce o stridie. Poate că stridia aia nu e ceva 
nou, dar e nouă pentru tine. 

Suspendat în hău, undeva la jumătatea 
drumului de paisprezece ore dintre Heathrow şi 
Johanesburg, poţi avea zece aventuri adevărate. 
Doişpe, dacă filmul e prost. Mai multe dacă avionul 
e plin, mai puţine dacă sunt turbulenţe. Mai multe 
dacă n-ai nimic împotriva gurii unui tip, mai puţine 
dacă te-ntorci la locul tău în timp ce se serveşte 
masa. 

Ce nu mi-a plăcut la acea primă experienţă, aia 
când eram beat şi mă regulam cu roşcata, Tracy, e 
că avionul a intrat într-un gol de aer. Cum eu eram 
lipit de colacul WC-ului, am căzut o dată cu avionul, 
dar Tracy a ţâşnit în sus ca şampania, cu tot cu 
prezervativul meu înfipt în ea, şi a dat cu capul de 
tavan. Am ejaculat instantaneu, iar sperma mea a 
rămas suspendată în aer, nişte soldăţei albi plutind 
în imponderabilitate, între mine, rămas pe closet, şi 
ea, lipită de tavan. Şi dup-aia, buf!, ne ciocnim iar, 
ea cu prezervativul înăuntru, eu plin de sperma 
mea, şi se înfige iar în mine cu toate cele cincizeci şi 
ceva de kile ale ei, de parcă eram două mărgele 
ciocnindu-se pe-o aţă. 

După toată nebunia aia, să zic mersi că nu port 
un bandaj herniar. 

Iar Tracy râde şi zice: 

— Mor după chestia asta. 

De la turbulenţele mărunte, mă pomenesc cu 
părul ei peste faţă şi cu sfârcurile ei în bot. Perlele 
de la gâtul ei saltă-n aer. Tot aşa lanţul de aur de la 
gâtul meu. Tot aşa şi ouţele mele, care se agită în 
punga lor deasupra WC-ului. 


De ici, de colo, mai ciupeşti câte ceva care să 
te ajute să-ţi îmbunătăţeşti performanţele sexuale. 
De pildă, acele Caravelle vechi, de fabricaţie 
franţuzească, dotate cu ferestre triunghiulare şi 
cortine adevărate, nu au toalete la clasa întâi, ci 
doar două la clasa turist, în capătul culoarului. Ia-ţi 
gândul, aşadar, de la trucuri flamboaiante şi 
limitează-te la poziţia tantrică indiană de bază. 
Stând faţă-n faţă, ea te cuprinde cu un picior pe 
după coapsă. Poţi adopta „trestia despicată“” sau 
clasicul tandem tantric, pe flanc. Scrie-ţi propria 
Kama Sutra. Inventează ceva pe loc. 

Dă-i bătaie. Doar ştii ce vrei. 

Mă rog, pornesc de la premisa că amândoi 
sunteţi de-aceeaşi înălţime. În caz contrar, nu 
cumva să daţi vina pe mine pentru rezultat. 

Şi nici nu vă aşteptaţi să vă dau mură-n gură. 
Îmi închipui că mai ştiţi şi voi câte ceva din chestiile 
de bază. 

Chiar şi atunci când te-nghesui într-un Boeing 
757-200, chiar şi în cea mai minusculă dintre 
toalete, tot poţi să pui în practică o versiune 
modificată a poziţiei chinezeşti, aia în care tu te 
aşezi pe closet, iar gagica se-nşurubează în tine, 
stând cu faţa la uşă. 

Undeva la nord-nord-est, deasupra lui Little 
Rock, Tracy îmi spune: 

— Acum mi-ar prinde bine tehnica femeilor 
albaneze, care te lucrează numai din muşchii 
constrictori ai vaginului. 

Cum adică, te fac să termini folosindu-şi doar 
măruntaiele? 

Tracy spune: 

— Da. 


Femeile albaneze? 

— Da. 

La care eu zic: 

— Albania are vreo companie aeriană? 

Pentru situaţiile în care te pomeneşti că 
însoţitoarea de zbor îţi bate la uşă, poţi grăbi 
lucrurile adoptând metoda florentină, în care femeia 
îl strânge pe bărbat la rădăcină şi-i trage pielea în 
jos, tare de tot, mărind sensibilitatea zonei. Trucul 
ăsta accelerează considerabil procesul. 

Ca să tărăgănezi, apeşi cu putere zona dintre 
coaie şi gaura curului. Chiar dacă tactica asta nu 
blochează procesul, încărcătura se retrage în băşica 
udului şi sunteţi scutiţi să mai faceţi curăţenie după 
voi. Experții au botezat-o metoda Saxonus. 

În baia uriaşă de la coada unui McDonnell 
Douglas DC-10, seria 30CF, roşcata îmi predă 
poziţia negresei, aia în care ea stă cocoţată cu 
genunchii pe marginea chiuvetei, iar eu mă las cu 
toată greutatea palmelor pe umerii ei palizi. 

Aburind oglinda şi cu faţa roşie de efort, Tracy 
îmi spune: 

— În Kama Sutra scrie că masajul cu suc de 
rodii, dovleac şi castravete ţi-o întăreşte şi timp de 
şase luni n-ai probleme cu erecţia. 

Sfatul ăsta aduce întrucâtva cu termenul limită 
pe care-l primea Cenuşăreasa. 

Ea îmi vede privirea în oglindă şi spune: 

— O, Doamne, nu te mai ofensa şi tu din orice! 

Undeva spre nord, deasupra Dallasului, încerc 
să storc ceva zeamă-n plus, în timp ce ea îmi spune 
că o femeie nu te va părăsi niciodată dacă-i acoperi 
capul cu urzici şi rahat de maimuţă. 

La care eu zic, nu zău? 


Iar dacă-ţi îmbăiezi soţia în lapte de bivoliţă şi 
fiere de vacă, ăl de i-o trage rămâne impotent. 

La care eu zic, nu m-ar mira. 

Dacă o femeie înmoaie un os de cămilă în sirop 
de gălbenele şi-şi unge genele cu lichidul obţinut, 
orice bărbat pe care îl va privi va cădea sub vraja ei. 
La nevoie, poţi folosi şi oase de păun, uliu sau 
vultur. 

— Poţi să te convingi şi singur, zice ea. Tot ce- 
ţi spun e scris în cartea cărţilor. 

Undeva la sud-sud-est, deasupra lui 
Albuquerque, în timp ce eu am faţa ca de albuş 
fiert, cu obrajii iritaţi de la părul ei, Tracy îmi spune 
că fiertura de testicule de berbec în lapte cu zahăr 
îţi reface virilitatea. 

După care adaugă: 

— Nu voiam să sune chiar aşa, dar n-am găsit 
altă formulare. 

Şi eu care mă gândeam că mă descurc binişor. 
În ciuda celor două pahare duble de bourbon, au 
trecut deja trei ore şi încă mă mai ţin pe picioare. 

Undeva la sud-sud-vest, deasupra Las Vegas- 
ului, cu picioarele tremurându-ne, ea îmi arată ceva 
ce-n Kama Sutra se cheamă tehnica scormonirii. 
Apoi „suptul fructului de mango“. Apoi tehnica 
devorării. 

Înghesuiţi în micuța noastră încăpere de 
plastic, încremeniţi într-un timp şi un spaţiu în care 
orice e posibil, suntem aproape ca nişte sclavi. 

Duse sunt acele aparate Lockheed Super 
Constellations, în care fiecare baie avea două 
încăperi: o cameră de toaletă şi o budă separată. 

Mugşchii ei netezi, îmbibaţi de sudoare. Doi 
indivizi  împreunaţi, două  maşinării perfecte 


îndeplinind funcţia pentru care am fost construiti. 
Sunt momente în care ne regulăm intens, 
atingându-ne doar cu partea alunecoasă din mine şi 
cu marginile ei de jos, tot mai umede şi mai ieşite în 
afară, eu cu umerii lipiţi de peretele de plastic şi 
dând din fund, ea lăsată uşor pe vine şi cu un picior 
ridicat pe marginea chiuvetei. 

Ne privim în oglinda netedă şi parcă vedem, 
dincolo de sticlă, un film, o captură video, o poză 
dintr-o revistă. Suntem alţii, nu noi înşine, ci nişte 
trupuri frumoase, rupte de realitate şi lipsite de 
viaţă sau de viitor. 

Într-un Boeing 767, uriaşa toaletă centrală din 
capătul coridorului de la clasa turist e o 
binecuvântare. Ai rupt-o în fericire într-un 
Concorde, unde toaletele sunt minuscule, după 
părerea mea. Dacă nu faci altceva decât să te pişi, 
să-ţi schimbi lentilele de contact sau să te speli pe 
dinţi, atunci da, e loc berechet. 

Dacă însă-ţi pui în cap să prestezi ceea ce-n 
Kama Sutra se cheamă „corbul“ sau „linguriţa“ sau 
orice altă poziţie ce presupune o marjă de mişcare 
dus-întors de peste cinci centimetri, roagă-te să 
zbori cu un Airbus european 300/310, unde poţi să 
dai chiar şi o petrecere în toaletele de la clasa 
turist. Aceleaşi facilităţi - tejghea suspendată şi loc 
destul pentru picioare - le găseşti şi-n cele două 
toalete pluşate dintr-un British Aerospace 1-11. 

Undeva la  nord-nord-est, deasupra Los 
Angeles-ului, mi se pune pata şi-o întreb pe Tracy 
dacă poate să mă rezolve. 

Şi-i spun: 

— De ce faci chestia asta? 

Şi ea zice: 


— Care? 

Asta. 

La care Tracy îmi zâmbeşte. 

Lumea peste care dai în spatele uşilor 
descuiate e sătulă de discuţii despre vreme. Lumea 
asta e sătulă de-atâtea măsuri de siguranţă. 
Oamenii ăştia au redecorat prea multe case. Sunt 
nişte indivizi bronzaţi care au renunţat şi la tutun, şi 
la zahăr, şi la sare, şi la grăsimi şi carne. Sunt 
oameni care şi-au văzut părinţii şi bunicii studiind şi 
muncind o viaţă întreagă, ca să sfârşească prin a 
pierde totul. Au cheltuit totul doar pentru a 
supravieţui legaţi la perfuzii. Au uitat până şi cum 
să mestece sau să-nghită. 

— Tatăl meu a fost doctor, îmi spune Tracy. 
Acolo unde-i acum, abia dacă-şi mai aduce aminte 
cum îl cheamă. 

Toţi aceşti bărbaţi şi femei care stau în spatele 
uşilor neîncuiate ştiu că nu un căsoi e soluţia. Nici 
un partener mai breaz, nici banii şi nici operaţiile 
estetice. 

— Orice se poate dobândi, zice ea, e făcut să se 
piardă. 

Soluţia e că nu există nici o soluţie. 

Tare chestie! Vorbesc serios. 

— Nu, îi spun şi-mi plimb degetul peste 
coapsele ei. Mă refer la asta. De ce-ţi razi flocii? 

— A, asta, zice ea şi-şi roteşte ochii, toată un 
zâmbet. Ca să pot purta chiloţi tanga. 

În timp ce-mi găsesc locul pe budă, Tracy se 
examinează în oglindă, nu atât pentru a se 
contempla, cât pentru a vedea ce-a mai rămas din 
machiajul ei, şi, cu un deget umezit, îşi 
îndepărtează urmele întinse de ruj. Cu degetele, îşi 


masează urmele muşcăturii din jurul sfârcurilor. În 
Kama Sutra le zice Nori Împrăştiaţi. 

Adresându-se oglinzii, spune: 

— Fac traseul ăsta pentru că atunci când mă 
gândesc la el, nu văd vreun motiv mai bun să fac 
altceva. 

N-are nici un sens. 

Sunt oameni care-şi doresc nu atât un orgasm, 
cât să uite. Totul. Măcar pentru două minute, zece 
minute, douăzeci, o juma’ de oră. 

Sau poate că atunci când oamenii sunt trataţi 
ca nişte vite, ăsta-i felul în care reacţionează. Sau 
poate că-i doar o scuză. Poate că se plictisesc şi- 
atât. Poate că nu suntem făcuţi să stăm înţepeniţi 
într-un avion înghesuit, plin de lume, fără să clintim 
un muşchi. 

— Suntem sănătoşi, tineri, cu picioarele pe 
pământ şi plini de viaţă, zice Tracy. Dacă stai să te 
gândeşti mai bine, ce ţi se pare aiurea? 

Îşi pune bluza pe ea şi-şi rulează ciorapii pe 
picior. 

— De ce fac ceea ce fac? zice ea. Sunt destul 
de educată ca să nu mă supun nici unui plan 
prestabilit. Să deconstruiesc orice fantasmă. Să nu 
urmăresc un scop precis. La cât de deşteaptă sunt, 
mă piş pe ele de vise. 

Sunt obosit şi încă despuiat când echipajul 
anunţă începutul coborârii, apropierea noastră de 
măreţul Los Angeles, apoi ora locală şi temperatura 
şi, în fine, informaţii despre legăturile de zbor. 

Şi, preţ de-o clipă, această femeie şi cu mine 
stăm şi ascultăm, privind în gol. 

— Fac asta, chestia asta, pentru că-mi place, 
zice ea şi se-ncheie la bluză. Poate că nu ştiu sigur 


de ce o fac. Într-un fel, de-aia sunt executaţi şi 
criminalii. Pentru că, după ce-ai depăşit o dată un 
prag, o să-l depăşeşti mereu. 

Cu mâinile la spate, trăgându-şi fermoarul de 
la rochie, îmi spune: 

— Adevărul e că nici nu-mi doresc să aflu de ce 
mă dau în vânt după sexul de ocazie. Pur şi simplu o 
fac, zice ea, pentru că atunci când încerci să-ţi 
găseşti o motivaţie, se duce dracului totul. 

Se-ncalţă la loc, îşi netezeşte părul în părţi şi- 
mi zice: 

— Te rog, să nu crezi cumva că a fost ceva ieşit 
din comun. 

Descuind uşa, îmi spune: 

— Relaxează-te. 

Mai zice: 

— Într-o bună zi o să-ţi dai seama că tot ce-am 
făcut noi aici a fost un mizilic. 

Cu uşa întredeschisă, îmi spune: 

— Azi n-ai făcut decât să treci pentru prima 
oară pragul despre care-ţi vorbeam. 

Lăsându-mă-n urmă, singur şi gol, îmi mai 
spune: 

— Nu uita să-ncui uşa după mine. 

După care râde şi adaugă: 

— Asta în caz că-ţi mai doreşti s-o ţii vreodată 
încuiată. 


Capitolul 41 


Fata de la recepţie nu vrea să mai audă de 
cafea. 

Nu vrea să mai iasă-n parcare ca să-şi verifice 
maşina. 


Îmi spune: 

— Dacă mi se mai întâmplă ceva la maşină, ştiu 
eu pe cine să dau vina. 

La care eu îi spun, şşşşt. 

Îi spun că aud ceva dubios, o scurgere de gaz 
sau un copil care plânge pe undeva. 

În difuzor e vocea maică-mii, înăbuşită şi lipsită 
de vlagă, venind din nu ştiu ce cameră. 

De la recepţia din holul sanatoriului St. 
Anthony, ascultăm ce zice maică-mea: 

— Sloganul Americii este „Nu-i destul de bun“. 
Nimic nu mai e destul de rapid. Nimic nu-i destul de 
mare. Nimic nu ne mai satisface. Încercăm mereu 
să ne perfecţionăm... 

Recepţionera îmi spune: 

— N-aud nici o scurgere de gaz. 

Vocea gâtuită şi lipsită de vlagă continuă: 

— Mi-am petrecut întreaga viaţă sabotând totul 
pentru că mi-a fost prea teamă să risc să creez 
ceva... 

Şi  recepţionera taie  sonorul. Activează 
microfonul şi zice: 

— Sora Remington e chemată la recepţie. Sora 
Remington, imediat la recepţie. 

Paznicul obez, cu buzunarul de la piept plin de 
creioane. 

Când dezactivează microfonul, vocea din 
difuzor revine gâtuită, vorbind în şoaptă. 

— Pentru mine nimic n-a fost destul, niciodată, 
zice maică-mea, şi iată-mă acum, la capătul vieţii, 
rămasă cu nimic... 

Şi vocea i se pierde. 

N-a mai rămas nimic. Numai zgomot alb. 
Electricitate statică. 


Şi-acum o să moară. 

Doar dacă nu se-ntâmplă vreun miracol. 

Paznicul dă buzna pe uşă, uitându-se la 
recepţioneră, şi-ntreabă: 

— Zi, care-i problema? 

Pe monitorul alb-negru o văd cum arată spre 
mine, iar eu stau îndoit de durere şi ţinându-mă cu 
amândouă mâinile de burtă. Ea spune: 

— EL. 

Ea spune: 

— De acum înainte, acest bărbat nu mai are 
voie să calce aici. 


Capitolul 42 


Aseară, la ştiri, s-a văzut doar cum eu strigam 
şi-mi agitam mâinile în faţa camerei de filmat, în 
timp ce Denny era o ţâră în spatele meu, aşezând o 
piatră în perete, iar Beth îi sufla în ceafă, lovind 
într-un bolovan şi încercând să dăltuiască o statuie. 

La TV arăt de parcă aş fi hepatic, cocoşat de la 
greutatea umflăturii din intestine. Aplecat înainte, 
îmi întind gâtul şi-mi ridic faţa ca să privesc la 
camera de filmat. Gâtul mi-e la fel de subţire ca 
braţul, iar mărul lui Adam îmi iese în evidenţă, mare 
cât un cot. Asta se-ntâmpla ieri, după serviciu, aşa 
că am pe mine ţinuta de secol optsprezece - cămaşa 
din pânză de in şi brăcinarii. Pantofii cu cataramă şi 
cravata nu-mi dau cine ştie ce prestanţă. 

— Băi, zice Denny, stând alături de Beth în 
apartamentul ei, în timp ce ne uităm cu toţii la TV. 
N-arăţi prea falnic. 

Arăt ca îndesatul ăla de Tarzan, ăla de stătea 
capră lângă maimuța cu castanele prăjite. 


Mântuitorul bondoc şi zâmbetul lui de beatitudine. 
Eroul care n-are nimic de ascuns. 

La TV n-am vrut decât să mai explic tuturor că 
nu-i nici o controversă. Am încercat să conving 
lumea că eu am fost cel care a declanşat tot 
tărăboiul ăsta, sesizând autorităţile şi spunându-le 
că locuiesc în apropiere şi că un ţicnit construieşte 
ceva, habar n-am ce, fără aprobare. Şi că spaţiul de 
lucru e periculos pentru copiii din zonă. Şi că tipul 
care face toată treaba nu pare în toate minţile. Şi 
că, în mod sigur, e vorba de o biserică satanistă. 

După care i-am sunat pe cei de la postul TV şi 
le-am spus acelaşi lucru. 

Şi-aşa a început totul. 

Partea despre cum am făcut toate astea doar 
pentru a-l obliga pe Denny să aibă nevoie de mine, 
ei bine, partea asta n-am explicat-o. Nu la TV. 

Serios, toate explicaţiile mele au căzut la masa 
de montaj, pentru că tot ce-a rămas pe ecran e doar 
un maniac transpirat care încearcă să obtureze 
obiectivul aparatului de filmat cu o mână, gonindu-l 
pe reporter, iar cu cealaltă mână loveşte microfonul 
pufos care pendulează în cadru. 

— Băi, zice Denny. 

Beth a înregistrat micul meu episod fosilizat şi 
ne uităm la el iar şi iar. 

Denny zice: 

— Băi, arăţi de parc-ai fi posedat de diavol sau 
de mai ştiu eu cine. 

Într-adevăr, sunt posedat de-o zeitate complet 
diferită. Sunt eu, încercând să fac o faptă bună. 
Încerc să înfăptuiesc mici miracole, ca să-mi fac 
mâna pentru miracolul suprem. 


Îmi scot termometrul din gură şi citesc 39 de 
grade. Transpir la greu şi-i spun lui Beth: 

— Îmi pare rău de canapeaua ta. 

Beth ia termometrul şi-i aruncă o privire, după 
care-mi pune mâna rece pe frunte. 

Îi zic: 

— Îmi pare rău că n-am văzut în tine decât o 
paraşută idioată şi cu capul în nori. 

A fi lisus presupune să fii sincer. 

La care Beth îmi spune: 

— Nici o problemă. Niciodată nu mi-a păsat de 
ce crezi. Numai lui Denny îi pasă. 

Scutură termometrul şi mi-l vâri din nou sub 
limbă. 

Denny derulează caseta înapoi şi iată-mă din 
nou. 

În seara asta brațele mă dor, iar mâinile îmi 
sunt fleşcăite şi aspre de la cât var am turnat în 
mortar. Îl întreb pe Denny, cum e să fii celebru? 

În spatele meu, la televizor, se înalţă ziduri de 
piatră care se bombează la vârf, formând baza unui 
turn. Prin alte ziduri sunt lăsate găuri pentru 
ferestre. Printr-un intrând larg poţi vedea edificiul 
unei scări interioare. Mai sunt ziduri abia începute 
care sugerează fundaţiile pentru alte aripi, alte 
turnuri, alte peristiluri, colonade, piscine sau curţi 
interioare. 

Vocea reporterului întreabă: 

— Construcţia pe care o ridicaţi e o casă? 

La care eu îi spun că nu ştim. 

— E vreo biserică? 

Nu ştim. 


Reporterul îşi vâră capul în cadru. E unul 
brunet, cu părul pieptănat peste cap şi cumva 
umflat. Îmi bagă microfonul în gură şi mă întreabă: 

— Atunci ce construiți? 

N-o să ştim până nu punem şi ultima piatră. 

— Dar când o să se întâmple asta? 

Nu ştim. 

După atâta amar de singurătate, îmi face bine 
să vorbesc în numele „nostru“. 

Văzându-mă că spun asta, Denny arată cu 
degetul spre TV şi spune: 

— Perfect. 

Zice Denny, cu cât prelungim mai mult 
procesul de construcţie, cu cât prelungim mai mult 
procesul de creaţie, cu atât vor apărea mai multe 
posibilităţi. Cu cât tolerăm mai mult ideea lucrului 
neterminat. Amânând satisfacția. 

Cum vi se pare că sună Arhitectură Tantrică? 

La TV îi spun reporterului: 

— E vorba de procesul de construcţie, nu de 
desăvârșirea lui. 

Partea ciudată e că simt că-l ajut cu adevărat 
pe Denny. 

Fiecare piatră e o zi pe care Denny n-o 
iroseşte. Un granit şlefuit cules din râu. O bucată de 
bazalt întunecat. Fiecare piatră e un mic mormânt, 
un mic monument închinat fiecărei zile în care 
munca majorităţii oamenilor se evaporă, expiră sau 
e deja datată în momentul în care e încheiată. Nu-i 
spun reporterului toate astea, după cum nu-l întreb 
nici ce se întâmplă cu munca lui după ce e dată pe 
post. În eter. E transmisă. Se evaporă. Se şterge. 
Într-o lume în care se lucrează cu hîrţogăraie şi 
maşinării, în care timpul, efortul şi banii se scurg 


fără cine ştie ce satisfacţii, un Denny care 
asamblează pietre pare mult mai normal. 

Nu-i spun reporterului toate astea. 

lată-mă gesticulând şi strigând că avem nevoie 
de mai multe pietre. Am fi recunoscători dacă lumea 
s-ar prezenta la noi cu nişte pietre. Ar fi minunat 
dacă lumea ar vrea să ne dea o mână de ajutor. Cu 
părul sârmos şi închis la culoare de la sudoare, cu 
ditamai burtoiul explodându-mi din pantaloni, spun 
că singurul lucru pe care nu-l ştim e ce-o să iasă la 
final. Mai mult, nici nu vrem să ştim. 

Beth se duce în bucătărie să facă floricele. 

Mor de foame, dar nu-mi dă mâna să mănânc. 

La TV apare un ultim cadru al zidurilor, 
înfățișând bazele unui lung pridvor de coloane, din 
care într-o bună zi se va naşte un acoperiş. Într-o 
bună zi. Piedestaluri pentru statui. Într-o bună zi. 
Rezervoare pentru fântâni. Structurile înălțate 
sugerează contraforturi, frontoane, turle, cupole. 
Într-o bună zi, arcadele vor fi desăvârșite într-o 
boltă. În foişoare. Într-o bună zi. Tufişurile şi copacii 
au crescut suficient de mult încât să acopere sau să 
îngroape câte ceva din toate astea. Crengile 
copacilor ies prin ferestre. În unele camere iarba şi 
buruienile ţi-ajung până la brâu. În timp ce aparatul 
de filmat se îndepărtează, nu rămânem decât cu 
imaginea unei fundaţii pe care s-ar putea ca nici 
unul dintre noi să n-o vadă vreodată terminată. 

Nu-i spun asta reporterului. 

Din afara cadrului se aude vocea 
cameramanului: 

— Hei, Victor! Îţi mai aduci aminte de mine? 
De la Chez Buffet? Când aproape că te-ai sufocat cu 
mâncarea... 


Telefonul sună, iar Beth se duce să răspundă. 

— Băi, zice Denny şi derulează din nou caseta. 
Ce-ai declarat acolo o să-i înnebunească pe oameni. 

Şi Beth spune: 

— Victor, te sună de la spitalul unde-i maică-ta. 
Au tot încercat să dea de tine. 

Strig: 

— Imediat. 

Îi spun lui Denny să pună din nou caseta. Sunt 
aproape gata să mă ocup de maică-mea. 


Capitolul 43 


Pentru a-mi duce la îndeplinire următorul 
miracol, cumpăr budincă. Budincă de ciocolată, 
vanilie şi fistic şi budincă de zahăr ars, toate 
burduşite cu grăsimi, zahăr şi conservanţi, toate 
turnate în cutiuţe de plastic sigilate. Tragi de hârtia 
de deasupra şi iei cu linguriţa. 

De conservanţi are ea nevoie. Cu cât mai mulţi, 
cu atât mai bine. Cel puţin aşa cred. 

C-o pungă plină de budinci în braţe, mă duc la 
sanatoriul St. Anthony. 

Ajung aşa de devreme, că fata de la recepţie 
nici n-a apărut încă. 

Scufundată în pat, maică-mea ridică privirea şi 
spune: 

— Cine? 

Sunt eu, îi zic. 

La care ea: 

— Victor, tu eşti? 

La care eu: 

— Da, cred că da. 


Paige nu-i prin preajmă. Nimeni nu-i prin 
preajmă. E mult prea devreme în această sâmbătă 
dimineaţă. Soarele abia mijeşte printre storuri. 
Până şi televizorul din camera de zi e stins. Colega 
de cameră a  maică-mii, doamna Novak, 
exhibiţionista, doarme încolăcită pe-o parte în patul 
de alături, aşa că vorbesc în şoaptă. 

Deschid prima budincă de ciocolată şi găsesc o 
linguriţă de plastic în punga de cumpărături. Trag 
un scaun mai aproape de pat, iau o linguriţă de 
budincă şi-i spun: 

— Am venit să te salvez. 

Îi spun că am aflat, în sfârşit, adevărul despre 
mine. Că m-am născut bun. Că sunt materializarea 
iubirii perfecte. Că pot fi din nou un om bun, dar că 
trebuie s-o iau cu încetişorul. Linguriţa îi alunecă 
printre buze şi depozitează înăuntru primele 
cincizeci de calorii. 

La următoarea linguriţă, îi spun: 

— Ştiu ce-a trebuit să faci ca să mă ai. 

Budinca maronie i-a rămas pe limbă şi stă 
acolo. Luceşte. Ochii mamei clipesc iute, iar limba 
trimite budinca între fălci pentru ca ea să poată 
vorbi: 

— Of, Victor, chiar ştii? 

Băgându-i alte cincizeci de calorii pe gură, îi 
spun: 

— Nu te ruşina acum. Înghite. 

Molfăind ciocolata, ea spune: 

— Nu-mi iese din cap grozăvia pe care am 
făcut-o. 

— Tu m-ai adus pe lume, îi spun. 

Întorcând capul într-o parte pentru a evita 
următoarea linguriţă, dar şi privirea mea, spune: 


— Aveam nevoie de cetăţenia americană. 

Prepuţul furat. Relicva. 

Îi spun că nu contează. 

Mă-ntind să-i dau o nouă porţie de budincă. 

Denny e de părere că nu Dumnezeu hotărăşte 
cea de-a doua venire a lui Hristos. Poate că 
Dumnezeu a lăsat treaba asta în grija oamenilor, să- 
l aducă ei pe Hristos înapoi în viaţa lor, prin forţe 
proprii. Poate că Dumnezeu a vrut ca noi să ne 
inventăm un  mântuitor atunci când suntem 
pregătiţi. Atunci când avem mai multă nevoie de el. 
Denny e de părere că depinde de noi să ne creăm 
propriul Mesia. 

Ca să ne salvăm. 

Încă cincizeci de calorii se pierd în gura ei. 

Cu puţin efort, poate că suntem în stare să 
înfăptuim miracole. 

Încă o linguriţă de materie cafenie se duce în 
gura ei. 

Ea îşi întoarce capul spre mine, cu ochii 
îngustaţi de la zbârciturile feţei. Molfăie, iar 
budinca de ciocolată i se scurge în firicele pe la 
colţurile gurii. Şi-mi spune: 

— Ce naiba îndrugi tu acolo? 

La care eu: 

— Ştiu că sunt lisus Hristos. 

Ea cască ochii şi profit de ocazie ca să-i mai 
îndes în gură nişte budincă. 

— Ştiu că ai venit din Italia gata însămânţată 
cu prepuţul sacru. 

Şi mai multă budincă. 

— Ştiu că ţi-ai scris jurnalul în italiană ca să 
nu-l pot citi. 

Şi mai multă budincă. 


Şi-i spun: 

— Acum îmi ştiu adevărata fire. Ştiu că-s un om 
bun şi iubitor. 

Şi mai multă budincă se duce în gura ei. 

— Şi mai ştiu că te pot salva, îi zic. 

Maică-mea a rămas cu ochii aţintiţi asupra 
mea. Cu o privire plină de înţelegere şi compasiune 
nemărginite, îmi spune: 

— Unde dracu' vrei s-ajungi? 

Zice: 

— Te-am furat dintr-un cărucior în Waterloo, 
Iowa. Am vrut să te scap de viaţa pe care urma s-o 
duci. 

Ştiut fiind faptul că părinţii sunt opiul maselor. 

Vezi şi: Denny cu căruciorul lui de copil, plin cu 
pietre furate. 

Zice: 

— Te-am răpit. 

Săraca de ea, e dusă rău. Nici nu mai ştie ce 
vorbeşte. 

Îi bag pe gât încă cincizeci de calorii. 

— E OK, îi spun. Doctoriţa Marshall ţi-a citit 
jurnalul şi mi-a spus adevărul. 

Îi vâr cu linguriţa şi mai multă budincă. 

Ea dă să deschidă gura ca să vorbească, iar eu 
îi vâr budinca pe gât. 

Din ochii ei bulbucaţi ţâşnesc lacrimi. 

— E OK. Te-am iertat, îi spun. Te iubesc şi sunt 
aici ca să te salvez. 

Cu linguriţa în mână, îi spun: 

— Nu trebuie decât să înghiţi asta. 

Pieptul i se cutremură, iar budinca maronie îi 
țâşneşte pe nas. Îşi dă ochii pe spate. Pielea i se 
albăstreşte. Pieptul i se cutremură din nou. 


Iar eu spun: 

— Mamă? 

Mâinile îi tremură din toate încheieturile, iar 
capul i se arcuieşte adânc în pernă. Pieptul îi e 
cuprins de convulsii, iar porcăria maronie i se 
scurge la loc în gâtlej. 

Faţa şi mâinile îi sunt şi mai albastre. Nu i se 
mai vede decât albul ochilor. Peste tot miroase a 
ciocolată. 

Apăs pe butonul pentru infirmieră. 

Îi spun: 

— Nu te speria. 

Îi spun: 

— Îmi pare rău. Îmi pare rău. Îmi pare rău. Îmi 
pare râu... 

Se scutură şi se zbate, cu mâinile înfipte în gât. 
Probabil că aşa arăt şi eu când mă sufoc prin 
restaurante. 

De cealaltă parte a patului se află acum Paige 
Marshall, care o ţine pe maică-mea cu o mână pe 
după cap. Cu cealaltă mână pescuieşte budinca din 
gura ei. Paige îmi spune: 

— Ce s-a întâmplat? 

Am încercat s-o salvez. Începuse să aiureze. 
Nu-şi mai aducea aminte că eu sunt Mesia. Am venit 
aici ca s-o salvez. 

Paige se apleacă şi-i face respiraţie gură la 
gură. Se ridică din nou. Îi face iar respiraţie gură la 
gură şi de fiecare dată când se ridică, are faţa 
acoperită de budincă. De ciocolată. Mirosim ceea ce 
respirăm. 

Încă ţinând cutia de budincă într-o mână şi 
linguriţa în cealaltă, zic: 


— E o nimica toată. Pot să fac asta. Cum a fost 
şi cu Lazăr, zic. Am mai făcut-o şi-nainte. 

Şi-mi întind mâinile peste pieptul ei cuprins de 
convulsii. 

Zic: 

— Ida Mancini. Îţi ordon să trăieşti. 

Paige se uită la mine printre picături, cu faţa 
mânjită de ciocolată. Spune: 

— A fost o mică neînțelegere la mijloc. 

Iar eu zic: 

— Ida Mancini, eşti sănătoasă tun. 

Paige se apleacă peste pat şi-şi întinde mâinile 
lângă ale mele. Apasă cu toată puterea, iar şi iar şi 
iar. Masaj cardiac. 

lar eu zic: 

— Dar chiar nu e nevoie de asta. 

Zic: 

— Doar sunt Hristos! 

Iar Paige şopteşte: 

— Respiră! Fir-ar a dracu’, respiră! 

Şi de undeva de sus, dintr-un pliu al mânecii, 
pe antebraţul lui Paige alunecă o brățară de plastic, 
din aia de pacient, oprindu-i-se la încheietura 
mâinii. 

În acel moment toată zbaterea, toate 
convulsiile şi gemetele, în acea clipă absolut totul 
încetează. 

„Văduv“ nu e cel mai potrivit cuvânt, dar e 
primul care-mi vine în minte. 


Capitolul 44 


Mama mea a murit. Maică-mea-i moartă, iar 
Paige Marshall e nebună. Toate chestiile pe care mi 


le-a spus sunt inventate. Inclusiv revelaţia că aş fi... 
Doamne, nici măcar nu pot s-o spun: El. Inclusiv că 
mă iubeşte. 

Mai bine zis, că mă place. 

Inclusiv că m-am născut să fiu bun. Nu sunt. 

lar dacă maternitatea e noul Dumnezeu, 
singurul lucru sfânt care ne-a mai rămas, în cazul 
ăsta l-am ucis pe Dumnezeu. 

E ceva jamais vu. Opusul franțuzesc al lui déjà 
vu. Când toată lumea ţi-e străină, indiferent de cât 
de bine ai impresia c-o cunoşti. 

Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă 
întorc şi s-o frec în Parcul Colonial Dunsboro, 
retrăind iar şi iar trecutul. Mirosindu-mi degetele 
mânjite cu budincă de ciocolată. Nu-mi iese din cap 
momentul în care inima maică-mii a încetat să mai 
bată, iar brăţara aia de plastic mi-a dovedit că Paige 
era nebună. Nu maică-mea, ci Paige era dusă cu 
pluta. 

Eu m-am lăsat dus cu pluta. 

În clipa aia, Paige şi-a ridicat privirea de la 
ciocolata împrăştiată peste tot în pat. S-a uitat la 
mine şi mi-a spus: 

— Fugi. Tai-o. Cară-te. 

Vezi şi: valsul Dunărea Albastră. 

Eu rămăsesem cu privirea fixată pe brăţara ei 
de la mână. 

Paige a făcut ocolul patului, a venit la mine, m- 
a strâns de mână şi mi-a zis: 

— Să-i lăsăm să creadă că eu am făcut asta. 

M-a târât spre uşă, spunându-mi: 

— Să-i lăsăm să creadă că şi-a făcut-o cu mâna 
ei. 


S-a uitat de-o parte şi de cealaltă a holului şi 
mi-a spus: 

— O să-ţi şterg eu amprentele de pe linguriţă 
şi-o să i-o pun ei în mână. lar ăstora o să le spun c-ai 
trecut ieri pe-aici şi-ai lăsat budinca. 

Pe măsură ce înaintăm, uşile se închid 
automat. E din cauza brăţării ei. 

Paige îmi arată ieşirea şi-mi spune că nu poate 
merge mai departe, pentru că uşile nu se vor mai 
deschide. 

Ea spune: 

— Azi n-ai trecut pe-aici. Ai înţeles? 

A mai zis ceva, dar nu mai contează ce. 

Nimeni nu mă iubeşte. Nu sunt binecuvântat 
de sus. Nu m-am născut să fac bine. Nu sunt 
salvatorul nimănui. 

Toate s-au dovedit născociri, acum, că mi-am 
dat seama că e nebună. 

— Dar am omorât-o, zic eu. 

Femeia care tocmai a murit, cea pe care am 
îndopat-o cu ciocolată, nici măcar nu era maică- 
mea. 

— A fost un accident, zice Paige. 

Iar eu zic: 

— Cine-mi poate dovedi asta? 

După ce părăsesc clădirea, în spatele meu se- 
aude un anunţ. Sora Remington e chemată la 
camera 158. Sora Remington e rugată să vină de 
urgenţă la camera 158. Semn că cineva a descoperit 
cadavrul. 

Nici măcar nu-s italian. 

Sunt un orfan. 

Mă învârtesc prin Parcul Colonial Dunsboro, 
laolaltă cu puii deformaţi din naştere, cu locuitorii 


dependenţi de droguri şi cu copiii veniţi în excursie 
cu clasa şi convinşi că tot ceea ce văd are legătură 
cu trecutul adevărat. Nu există nici o metodă de a 
recrea trecutul. Poţi numai să te prefaci. Poţi doar 
să te amăgeşti, dar nu mai poţi relua ceea ce s-a 
încheiat deja. 

Butucii din mijlocul pieţei sunt goi. Ursula 
plimbă o vacă şi amândouă duhnesc a marijuana. 
Până şi vaca are ochii injectaţi. 

Aici fiecare zi e la fel. N-ar trebui să mă plâng. 
La fel ca-n show-urile alea TV în care o mână de 
oameni sunt blocaţi pe-o insulă pustie timp de mai 
multe serii, fără ca nimeni să vină să-i salveze, fără 
ca nimeni să îmbătrânească, atâta doar că de la un 
an la altul sunt mai machiaţi. 

Asta-i viaţa pe care urmează s-o duci de-acum 
înainte. 

O gaşcă de elevi din clasa a patra aleargă de 
colo-colo, urlând. În spatele lor se află un bărbat şi 
o femeie. Bărbatul ţine-n mână un caiet galben şi 
spune: 

— Dumneavoastră sunteţi Victor Mancini? 

Femeia zice: 

— Ele. 

Iar bărbatul îmi întinde caietul şi spune: 

— Acesta vă aparţine? 

E darea de seamă a celei de-a patra etape din 
cadrul programului pentru dependenţi sexual. 
Inventarul moral complet şi nemilos al acţiunilor 
mele. Jurnalul vieţii mele sexuale. Cu toate păcatele 
incluse. 

Iar femeia zice: 

— Aşadar? 

Îi spune bărbatului cu caietul în mână: 


— Arestează-l, ce mai aştepţi? 

Bărbatul spune: 

— Cunoaşteţi o pacientă pe nume Eva Muehler, 
de la Centrul de Îngrijire St. Anthony? 

Eva „veverița“. Probabil că m-a văzut în 
dimineaţa asta şi m-a piîrât. Le-a spus că eu am 
omorât-o pe maică-mea. Mă rog, nu pe maică-mea. 
Pe bătrâna aia. 

Bărbatul spune: 

— Victor Mancini, sunteţi arestat sub acuzaţia 
de viol. 

Gagica aia obsedată de viol. Probabil că ea a 
depus plângere. Tipa cu patul de mătase roz. Gwen. 

— Hei, zic eu. Ea a vrut s-o violez. A fost ideea 
ei. 

La care femeie zice: 

— Minte. Şi-o mai şi vorbeşte de rău pe maică- 
mea. 

Bărbatul începe să-şi recite poezia. Aia cu ce 
drepturi am. 

La care eu zic: 

— Gwen este maică-ta? 

Numai după piele şi-ţi dai seama că femeia asta 
e mai mare cu zece ani decât Gwen. 

Azi toată lumea pare dusă cu pluta. 

La care femeia urlă: 

— Eva Muehler e maică-mea! lar ea pretinde 
că i-ai tras-o şi că i-ai spus că-i nu ştiu ce joc secret. 

Asta e. 

— A, de ea vorbeşti, zic. Credeam că vă referiţi 
la celălalt viol. 

Bărbatul se opreşte în mijlocul frazei şi-mi zice: 

— Dumneavoastră sunteţi atent la ce vă spun 
eu aici? 


Totul e scris în caietul galben, le spun. Toate 
isprăvile mele. N-am făcut decât să-mi asum 
responsabilitatea pentru toate păcatele de pe lumea 
asta. 

— Nu ştiu cum să vă spun, le zic, dar o bună 
bucată de vreme am fost convins că sunt lisus 
Hristos. 

Bărbatul scoate de la spate o pereche de 
cătuşe. 

Femeia zice: 

— Numai un nebun ar viola o bătrână de 
nouăzeci de ani. 

Mă încrunt la ea şi-i spun: 

— Măi să fie. 

La care ea: 

— A, te pomeneşti c-o să-mi spui acum că 
maică-mea n-arată bine? 

lar bărbatul îmi prinde mâna cu una din 
cătuşe. Mă răsuceşte, îmi prinde ambele mâini la 
spate şi-mi spune: 

— Ce-aţi zice să mergem undeva şi să lămurim 
toată povestea asta? 

În faţa tuturor fraierilor din Parcul Colonial 
Dunsboro, în faţa drogaţilor, a puilor mutanţi, a 
puştanilor care au impresia că învaţă ceva venind 
aici şi a Maiestăţii sale Charlie, guvernatorul 
colonial, sunt arestat. Parc-aş fi Denny în butuci, 
numai că de data asta e pe bune. 

Şi, într-un fel, îmi vine să le spun la toţi că nu 
sunt cu nimic mai breji. 

În jurul meu, toată lumea e arestată. 


Capitolul 45 


Când dădeam să părăsesc sanatoriul St. 
Anthony pentru ultima oară, când dădeam să ies pe 
uşă şi s-o iau la sănătoasa, Paige tocmai schiţa o 
explicaţie. 

Da, era doctoriţă. Vorbea repezit, de parcă se 
băteau turcii la gura ei. Da, era o pacientă de-a 
locului. Ţăcănea pixul spasmodic. Chiar era doctor 
în genetică şi ajunsese pacientă a spitalului doar 
pentru că spusese adevărul. N-a încercat să-mi facă 
necazuri. Are gura mânjită de budincă. N-a încercat 
decât să-şi facă meseria. 

Pe coridor, în timp ce petreceam ultimele 
noastre clipe împreună, Paige m-a tras de mânecă 
să mă facă atent şi mi-a spus: 

— Trebuie să mă crezi. 

Ochii îi ieşiseră din orbite, iar micuțul ei coc 
negru se vlăguise de tot. 

Era doctor, mi-a spus, specialistă în genetică. 
Venise din anul 2556. Şi călătorise înapoi în timp 
pentru a fi însămânţată de un mascul reprezentativ 
pentru această perioadă din istorie. În ideea de a 
conserva şi de a studia o mostră genetică, mi-a spus 
ea. Ei aveau nevoie de o mostră pentru a găsi leacul 
unei epidemii. În anul 2556. N-a fost un voiaj ieftin 
şi nici uşor. Călătoria în timp era echivalentul 
zborului în spaţiu pentru noi, cei de-acum, mi-a spus 
ea. Era o aventură riscantă şi costisitoare, iar dacă 
ea nu s-ar fi întors însărcinată cu un fetus intact, 
aveau să renunţe la orice altă misiune viitoare. 

Aici, în costumul meu de la 1734, chircit de la 
durerea din maţe, mă tot gândesc la ce-nţelege ea 
prin mascul reprezentativ. 


— Sunt închisă aici pentru că le-am spus 
oamenilor adevărul, zice ea. lar tu erai singurul 
mascul disponibil pentru planul meu. 

— A, îi spun, acum m-am liniştit. Acum totul se 
leagă. 

Voia să mai ştiu că-n seara asta trebuia să se 
întoarcă în 2556. Asta era ultima oară când ne mai 
vedeam şi voia să ştiu că-mi e recunoscătoare. 

— Îţi sunt profund recunoscătoare, mi-a zis. Şi 
să ştii că te iubesc. 

Şi, cum stam noi acolo, pe coridor, în lumina 
puternică a soarelui de-afară, iau o cariocă neagră 
din buzunarul ei de la piept. 

Aşa cum stătea, cu umbra căzând pentru ultima 
oară pe peretele din spate, am început să-i desenez 
conturul. 

La care Paige Marshall m-a întrebat: 

— De ce faci asta? 

Aşa a fost inventată arta. 

Şi i-am spus: 

— Pentru orice eventualitate. Pentru 
eventualitatea în care nu eşti nebună. 


Capitolul 46 


De regulă, când urmezi cele douăşpe etape ale 
unei terapii de recuperare, la a patra începi să pui 
pe hârtie povestea completă şi nemiloasă a 
dependenţei tale. Fiecare moment naşpa, fiecare 
tâmpenie din viaţa ta trebuie consemnate într-un 
caiet. Un inventar complet al delictelor tale. În felul 
ăsta, eşti conştient de ele în orice clipă. Nu-ţi 
rămâne apoi decât să îndrepţi situaţia. lar asta e 


valabil atât pentru alcoolici, drogati, bulimici, cât şi 
pentru obsedaţii sexual. 

În felul ăsta, te poţi întoarce în timp după 
bunul tău plac pentru a rememora momentele 
nasoale ale vieţii tale. 

Totuşi, cei care-şi amintesc trecutul nu sunt 
neapărat mai buni. 

Caietul meu galben, în care se află totul despre 
mine, a fost pus la dispoziţia anchetatorilor. Despre 
Paige, Denny şi Beth. Despre Nico, Leeza şi Tanya. 
Anchetatorii citesc pe sărite, stând de partea 
cealaltă a unei mese uriaşe din lemn, într-o 
încăpere izolată fonic. Unul dintre pereţi e o oglindă 
şi pun pariu că-n spatele ei se află o cameră video. 

Iar anchetatorii mă-ntreabă, ce speram să obţin 
asumându-mi vina pentru păcatele altora? 

Mă-ntreabă, la ce mi-a stat mintea? 

Să pun trecutul cap la cap, le spun. 

Cât e noaptea de lungă, îmi citesc inventarul şi 
mă-ntreabă, ce-nseamnă toate astea? 

Sora Flamingo. Doctorul Blaze. Valsul Dunărea 
albastră. 

Ceea ce spunem când nu putem spune 
adevărul. Ce-o mai fi însemnând de fapt fiecare 
lucru, habar n-am. 

Anchetatorii poliţiei mă întreabă dacă ştiu ceva 
de-o pacientă pe nume Paige Marshall. E suspectă 
pentru ceea ce pare a fi fost moartea prin sufocare 
a unei paciente pe nume Ida Mancini. A celei care 
părea să fi fost maică-mea. 

Aseară, domnişoara Marshall a dispărut din 
salonul ei încuiat. Nu există semne vizibile c-ar fi 
forţat ieşirea. Nu există martori. Nimic. Pur şi 
simplu a dispărut. 


Personalul de la St. Anthony îi întreținea iluzia 
c-ar fi doctor adevărat, îmi spun poliţiştii. Au lăsat-o 
să poarte halat alb. Chestia asta o făcea mai 
cooperantă. 

Personalul spune că eu şi cu ea păream destul 
de intimi. 

— Nu neapărat, le zic. Vreau să spun că am 
văzut-o pe-acolo, dar n-am ştiut nimic despre ea. 

Anchetatorii îmi spun că nu mă bucur de cine 
ştie ce simpatie în rândul infirmierelor. 

Vezi şi: Clare, soră medicală. 

Vezi şi: Pearl, stagiară. 

Vezi şi: Parcul Colonial Dunsboro. 

Vezi şi: dependentele de sex. 

Nu-i întreb dacă s-au ostenit s-o caute pe Paige 
Marshall în anul 2556. 

Căutând prin buzunar, dau peste o monedă de 
zece centi. O bag în gură şi se duce pe gât. 

Găsesc în buzunar o clamă. Dar şi asta se duce 
pe gât. 

În timp ce anchetatorii citesc din jurnalul roşu 
al maică-mii, mă uit prin jur după ceva mai mare. 
Ceva care să nu poată fi înghiţit. 

De atâţia ani mă sufoc de moarte. Ar trebui să 
fie deja floare la ureche. 

Cineva bate la uşă şi-odată îi văd că-mi pun în 
faţă o tavă cu mâncare. Un hamburger pe-o farfurie. 
Un şerveţel. O sticlă de ketchup. Crăp de foame, 
dar nu pot să mănânc nimic din cauza balonării şi a 
durerii din intestine. 

Mă întreabă: 

— Ce-s chestiile astea din jurnal? 

Desfac  hamburgerul. Deschid sticla de 
ketchup. Trebuie să mănânc ceva dacă nu vreau să 


mor de foame, dar sunt literalmente umflat de la 
căcat. 

Sunt în italiană, le spun. 

Citind în continuare, anchetatorii mă întreabă: 

— Ce-s chestiile astea care seamănă a hărţi? 
Ce-i cu toate desenele astea? 

Ciudat cum de-am uitat. Alea sunt hărţi. Hărţi 
pe care le-am desenat pe când eram mic, pe când 
eram un căcat cu ochi. Vedeţi dumneavoastră, 
maică-mea mi-a spus că aş putea reinventa lumea. 
Că am puterea asta. Că nu trebuia să mai accept 
lumea aşa cum era, cu proprietăţile ei frumos 
aliniate şi puse la punct în cele mai mici amănunte. 
Puteam să fac tot ce-mi doream. 

Aşa de nebună era. 

lar eu am crezut-o. 

Şi las dopul de la sticla de ketchup să-mi 
alunece în gură. Şi dau să-nghit. 

În secunda următoare picioarele îmi fug 
înainte, iar scaunul îmi ţâşneşte de sub fund şi-şi ia 
zborul. Mâinile mi se agaţă de gât. Sunt în picioare, 
cu gura căscată în tavan şi ochii daţi peste cap. 
Pielea de pe faţă mi se întinde până la refuz. 

Anchetatorii dau să se ridice din scaune. 

Cum nu mai pot să respir, venele de la gât mi 
se umflă. Faţa mi se înroşeşte şi ia foc. Pe frunte mi- 
apar broboane de sudoare. Transpiraţia îmi pătează 
spatele cămăşii. Îmi ţin mâinile strâns în jurul 
gâtului. 

Pentru că nu pot salva pe nimeni, nici ca 
doctor, nici ca fiu. Şi pentru că nu pot salva pe 
nimeni, nu mă pot salva nici pe mine. 


Pentru că acum sunt orfan. Sunt şomer şi 
nimeni nu mă iubeşte. Pentru că mă doare burta de 
crăp. Pentru că moartea mă lucrează pe dinăuntru. 

Pentru că trebuie să-ţi organizezi fuga. 

Pentru că, o dată ce-ai depăşit nişte limite, nu 
faci altceva decât să le depăşeşti şi-n continuare. 

Şi n-ai cum să fugi chiar de fuga de ceva. Nu 
poţi să te sustragi. Să eviţi confruntările. Să 
depăşeşti clipa. S-o freci. La televizor. O negare 
continuă. 

Anchetatorii ridică privirea din jurnal, iar unul 
spune: 

— Nu vă impacientaţi. Scrie şi-n caietul lui 
galben. Tipul se preface. 

Stau nemişcaţi şi se uită la mine. 

Cu mâinile în jurul gâtului, mă chinui să respir. 
Sunt ca amărâtul ăla de puşti care urla că vine 
lupul. 

Ca femeia aia cu gâtul inundat de ciocolată. 
Femeia aia, nu maică-sa. 

De când mă ştiu, acum e prima oară că mă simt 
împăcat. Nu fericit. Nici trist. Nici îngrijorat. Nici 
excitat. Simt cum creierul meu trage obloanele. 
Cortexul. Cerebelul. Acolo-i buba. 

Îmi simplific viaţa. 

Sunt undeva la mijloc, pendulând între fericire 
şi tristeţe. 

Pentru că bureţii de mare n-au niciodată o zi 
proastă. 


Capitolul 47 


Într-o dimineaţă, autobuzul a oprit lângă 
bordură şi, în timp ce maică-sa adoptivă flutura din 


mână, tâmpiţelul a urcat la bord. Era singurul 
pasager, iar autobuzul a trecut cu o sută de 
kilometri la oră prin faţa şcolii. La volan era Mami. 

Asta a fost ultima oară când a venit să-l 
revendice. 

Şi cum stătea ea la volan, s-a uitat la el prin 
oglinda retrovizoare şi i-a spus: 

— N-ai idee ce simplu e să închiriezi o maşină 
ca asta. 

A luat-o pe banda care o scotea pe autostradă 
şi a spus: 

— Avem şase ore avans până când compania de 
autobuze va raporta furtul rablei ăsteia. 

Autobuzul rula pe autostradă şi peisajul 
oraşului se succeda cu repeziciune, iar când casele 
s-au rărit, Mami i-a spus să se aşeze lângă ea. 

Cu o mână Mami a scuturat harta peste volan, 
iar cu cealaltă a deschis geamul. Controla volanul 
cu genunchii. Se uita când la drum, când pe hartă. 

După care a mototolit harta şi-a aruncat-o pe 
geam. 

În tot timpul ăsta, cretinul de copil stătea în 
spate. 

Ea i-a spus să ia jurnalul roşu. 

Când el a încercat să i-l paseze, i-a spus: 

— Nu. Deschide-l la pagina următoare. 

l-a spus să caute un pix în torpedou şi să se 
grăbească, pentru că aveau să treacă peste un râu. 

Şoseaua mergea drept printre case, ferme şi 
copaci şi-ntr-o clipă erau deja pe pod, cu râul 
curgând la nesfârşit de ambele părţi ale 
autobuzului. 

— Repede, i-a zis Mami. Desenează râul. 


I-a zis să deseneze o hartă nouă, o hartă a lumii 
doar pentru el, ca şi cum ar vedea râul ăsta pentru 
prima oară, ca şi cum în clipa asta ar descoperi 
lumea. Propria lui lume. 

— Nu vreau ca tu să accepţi lumea pe tavă, i-a 
spus. 

Apoi a zis: 

— Vreau s-o inventezi. Vreau să ai talentul 
ăsta. Să-ţi creezi propria ta realitate. Propriul tău 
sistem de legi. Vrea să te învăţ, pe cât posibil, lucrul 
ăsta. 

Băiatul găsise un creion, iar ea i-a spus să 
deseneze râul pe hârtie. Desenează râul şi munţii 
din depărtare. Şi dă-le un nume, a spus ea. Dar nu 
folosi cuvinte pe care le ştii deja, ci inventează 
altele noi, care să nu-nsemne încă o grămadă de 
alte prostii. 

Creează-ţi propriile simboluri. 

Băieţelul a stat puţin pe gânduri, cu creionul în 
gură şi cu jurnalul deschis în poală, după care a 
desenat tot. 

Tâmpenia e că băieţelul a uitat toate astea. 
Poliţiştii aveau să descopere harta după mulţi ani. 
Abia atunci şi-a amintit şi el că a desenat-o. Că a 
putut face aşa ceva. Că avea această putere. 

lar Mami s-a uitat la harta lui în oglinda 
retrovizoare şi a spus: 

— Perfect. 

S-a uitat la ceas, a apăsat cu piciorul pe 
acceleraţie, au prins şi mai multă viteză, iar ea a 
spus: 

— Aşa, pune totul pe hârtie. Desenează râul pe 
harta noastră nouă. Şi fii pe fază, urmează multe 
alte chestii pe care trebuie să le botezăm cumva. 


A spus: 

— Pentru că singura frontieră care ne-a mai 
rămas e lumea intangibilă - ideile, poveştile, 
muzica, arta. 

A spus: 

— Pentru că nimic nu e la fel de perfect pe cât 
îţi poţi imagina. 

A spus: 

— Pentru că n-o să fiu mereu în preajma ta să-ţi 
spun ce şi cum. 

Adevărul e însă că puştiul nu voia să fie 
responsabil pentru faptele lui, pentru lumea lui. 
Adevărul e că împuţitul ăsta mic plănuia deja să 
facă o scenă într-un restaurant pentru a o da pe 
Mami pe mâna poliţiei, ca să scape de ea pentru 
totdeauna. Pentru că era sătul de-atâta aventură şi 
credea că o viaţă obişnuită şi anostă nu i-ar fi dat 
bătăi de cap. 

Deja se gândea ce să aleagă: siguranţa, 
securitatea şi confortul sau pe ea. 

Conducând autobuzul cu genunchii, Mami s-a 
întins după copil, l-a strâns de umeri şi l-a întrebat: 

— Ce vrei la prânz? 

Şi, cu aerul cel mai inocent din lume, micuțul i- 
a zis: 

— Chifle de porumb. 


Capitolul 48 


Într-o secundă, cineva mă ia-n braţe pe la 
spate. Unul dintre anchetatori mă strânge cu 
putere, băgându-mi doi pumni sub cutia toracică şi 
suflându-mi în ureche: 

— Respiră! Fir-ar a dracu’, respiră! 


Suflându-mi în ureche: 

— Eşti OK. 

Două braţe mă îmbrăţişează şi mă saltă în aer, 
iar o voce străină îmi şopteşte: 

— O să fie bine. 

Presiune periabdominală. 

Cineva mă loveşte peste spate, aşa cum face un 
doctor cu un nou-născut, şi dopul de la sticlă îmi 
ţâşneşte din gură. Din măruntaie slobozesc direct în 
cracul pantalonilor cele două bile de cauciuc şi tot 
căcatul strâns în urma lor. 

Viaţa mea privată pe tapet. 

Totul la vedere. 

Maimuta şi castanele. 

În secunda următoare cad lat pe podea. Plâng 
cu sughiţuri, iar cineva îmi spune că totul e în 
ordine. Trăiesc. M-au salvat. Aproape că am dat 
ortul popii. Cineva mă strânge la piept şi mă 
leagănă, spunându-mi: 

— Linişteşte-te. 

Îmi duce un pahar cu apă la buze şi-mi spune: 

— Calm. 

Cineva zice că s-a terminat. 


Capitolul 49 


În jurul castelului ridicat de Denny s-au adunat 
o mie de oameni de care nu-mi amintesc, dar care 
nu mă vor uita niciodată. 

E aproape miezul nopţii. Singur pe lume şi 
neiubit de nimeni, rămas fără slujbă şi duhnind a 
rahat, îmi fac loc printre oameni, ajung la Denny, 
care stă-n mijloc, şi-i spun: 

— Băi. 


La care Denny: 

— Da, băi. 

Şi se uită la mulţimea de oameni cu pietre în 
braţe. 

Zice: 

— N-ar trebui să fii aici. Nu chiar acum. 

După ce-am apărut la TV, zice Denny, toţi 
exaltaţii ăştia au început să vină cu pietre. Pietre 
superbe. Pietre cum n-ai mai văzut. Pietre de granit 
de carieră şi bazalt cioplit. Blocuri şlefuite de gresie 
şi calcar. Vin unul câte unul şi-aduc cu ei mortar, 
lopeţi şi mistrii. 

Şi toţi, dar absolut toţi, întreabă „Unde-i 
Victor?“ 

Sunt atât de mulţi, încât au umplut cvartalul 
până la refuz. Toţi voiau să-mi dea piatra personal. 
Toţi bărbaţii şi toate femeile, cu toţii i-au întrebat 
pe Denny şi pe Beth cum mă simt. 

Că la televizor arătam groaznic. 

Nu trebuie decât ca o persoană să se laude 
cum a făcut pe eroul. Cum a făcut pe salvatorul într- 
un restaurant şi l-a readus la viaţă pe Victor. 

Cum m-a salvat el pe mine. 

Termenul „butoi cu pulbere“ sugerează cam 
cum stau lucrurile. 

Undeva, în margine, cineva a aprins scânteia, 
iar lumea a început să vorbească. Deşi e întuneric, 
vezi cum revelaţia face valuri prin mulţime. Poţi 
discerne graniţa invizibilă dintre cei care-s încă 
exaltaţi şi cei cărora le-a trecut. 

Dintre cei care încă se mai consideră eroi şi cei 
care au aflat adevărul. 

Văduviţi de scena vieţii lor, cea care le-a 
alimentat orgoliul, încep să se uite prin jur. Toţi 


oamenii ăştia, reduşi într-o clipă de la salvatori la 
păcăliţi, o iau un pic razna. 

— Ar trebui s-o ştergi de-aici, zice Denny. 

Mulțimea e atât de înghesuită, încât opera lui 
Denny nici nu se mai vede. Nu tu coloane şi ziduri, 
nu tu statui şi trepte. Iar cineva strigă: 

— Unde-i Victor? 

Şi altcineva strigă: 

— Daţi-ni-l pe Victor Mancini! 

Şi zău dacă nu merit asta. Un pluton de 
execuţie. Familia mea extinsă, venită-n păr. 

Cineva aprinde farurile unei maşini şi iată-mă 
lipit de-un zid, în bătaia luminii. 

Umbra mea, ivindu-se groaznic peste noi toţi. 

Peste mine, pricăjitul care s-a amăgit cu gândul 
c-ar putea câştiga vreodată suficient de mult, ar 
putea şti suficient de multe, ar putea avea destul de 
mult. C-ar putea să se ascundă suficient de bine. Să 
fută pe săturate. 

Între mine şi faruri se văd contururile a o mie 
de oameni fără chip. Oameni care şi-au închipuit că 
mă iubesc. Care au crezut că m-au salvat de la 
moarte. Legenda vieţii lor, evaporată. Apoi unul 
ridică o piatră, iar eu închid ochii. 

Cum nu mai pot să respir, venele de la gât mi 
se umflă. Faţa mi se înroşeşte şi ia foc. 

Aud o bufnitură lângă picior. O piatră. Încă o 
piatră cade cu un zgomot surd. Şi-ncă o duzină. Încă 
o sută de bufnituri. Pietrele se sfărâmă şi pământul 
se cutremură. Pietrele cad peste mine şi toată 
lumea strigă. 

E martiriul Sfinţiei Mele. 


Cu ochii închişi şi înlăcrimaţi, lumina farurilor 
se străvede roşie printre pleoape, prin toată fiinţa 
mea. Prin zeama din ochii mei. 

Bufniturile se aud în continuare. Pământul se 
zgâlţâie, iar oamenii ţipă din cauza efortului. Tot 
mai multe pocnituri şi zguduituri. Tot mai multe 
înjurături. După care se aşterne liniştea. 

Îi zic lui Denny: 

— Băi. 

Cu ochii încă închişi, scâncesc şi zic: 

— Spune-mi ce se-ntâmplă. 

Simt la nas ceva moale, din bumbac, şi nu 
foarte frumos mirositor, iar Denny îmi spune: 

— Băi, suflă aici. 

După care toată lumea se cară. Aproape toată 
lumea. 

Castelul lui Denny, zidurile sunt la pământ, iar 
pietrele-s ciobite şi împrăştiate cum au căzut. 
Coloanele sunt retezate. Şi colonadele. 
Piedestalurile răsturnate. Statuile sparte. Pietre 
sfărâmate, mortar şi moloz acoperă curţile 
interioare. Şi fântânile. Până şi copacii s-au despicat 
şi au căzut sub pietre. Casa scărilor, toată ruinată, 
duce spre nicăieri. 

Beth stă pe o piatră, privind ruinele statuii pe 
care Denny a făcut-o după modelul ei. Nu cum arată 
ea în realitate, ci cum arată ea în ochii lui. Aşa de 
frumoasă cum o vede el. Perfectă. Acum în ruine. 

Întreb, cutremur? 

La care Denny spune: 

— Eşti pe-aproape. Tot un fel de act divin a fost 
şi ăsta. 

Nu mai exista piatră peste piatră. 

Denny îşi trage nasul şi zice: 


— Băi, da’ ştiu că puti. 

Până la noi ordine, nu pot să plec din oraş, îi 
spun. Aşa mi-au zis cei de la poliţie. 

În lumina farurilor, nu se mai vede decât 
conturul unei singure persoane. O siluetă 
întunecată şi cocoşată, până când farurile se sting, 
iar maşina parcată pleacă. 

În lumina lunii, ne uităm într-acolo, eu, Denny 
şi cu Beth, ca să vedem cine-a mai rămas. 

E Paige Marshall. Cu halatul ei alb pătat şi cu 
mânecile  suflecate. Cu brăţara de plastic la 
încheietură. Pantofii ei cu talpă groasă sunt uzi şi 
scâlciaţi. 

Denny face un pas înainte şi spune: 

— Vă rog să mă scuzaţi, dar a fost o 
neînțelegere groaznică la mijloc. 

La care eu îi spun, nu, stai calm. Nu e ceea ce 
crezi. 

Paige se apropie şi spune: 

— Ei bine, sunt încă aici. 

Părul ei e vraişte, iar cocul ăla mic şi negru i s- 
a deşirat. Cu ochii roşii şi umflaţi de plâns, îşi trage 
nasul şi spune: 

— Asta-nseamnă că-s nebună. 

Ne uităm cu toţii la pietrele împrăştiate pe jos: 
nu-s decât nişte pietre, nişte grămezi maronii care 
n-au nimic special. 

Un crac de la pantaloni mi-e încă jilav de la 
rahat şi mi se lipeşte de picior, iar eu spun: 

— Ei bine. 

Zic: 

— În cazul ăsta, nici eu nu mai salvez pe 
nimeni. 

— Da, asta e. 


Paige ridică mâna şi-mi zice: 

— Crezi că poţi să-mi scoţi brăţara asta? 

Îi spun, da. Putem încerca. 

Denny îşi croieşte drum printre ruine, 
rostogolind pietrele cu piciorul până găseşte una şi- 
o ridică. Beth se duce să-l ajute. 

Paige şi cu mine ne uităm unul la altul. La cine 
suntem cu adevărat. Pentru prima oară. 

Putem trece prin viaţă lăsându-i pe alţii să ne 
spună cine suntem. Dacă suntem sănătoşi sau 
nebuni. Sfinţi sau dependenţi sexual. Eroi sau 
victime. Lăsând istoria să decidă cât de buni sau de 
răi suntem. 

Lăsând trecutul să ne hotărască viitorul. 

Sau putem hotărî şi singuri. 

Şi poate că ţine de noi să inventăm ceva mai 
bun. 

Un guguştiuc ţipă dinspre copaci. O fi miezul 
nopţii. 

La care Denny zice: 

— Hei, nu ne-ar strica o mână de ajutor. 

Paige se duce, şi eu la fel. Toţi patru rânim cu 
mâinile sub o piatră. În bezna nopţii, îi simţi 
asprimea şi răceala şi ne ia o veşnicie până s-o 
urnim şi s-o punem peste altă piatră. 

— Ai auzit de fata aia din Grecia antică? îmi 
spune Paige. 

Aia care a desenat conturul iubitului ei 
pierdut? îi spun. Da. 

La care ea: 

— Ştii că în cele din urmă l-a uitat şi a inventat 
tapetul. 

E lugubru ce se-ntâmplă, dar iată-ne, suntem 
nişte Pelerini, nişte ţăcăniţi ai vremurilor noastre, 


încercând să punem pe picioare realitatea noastră 
paralelă. Să construim o lume din pietre şi din haos. 

Ce-o să iasă, nu ştiu. 

Chiar şi după toată tevatura asta, stăm în toiul 
nopţii fără să fi ajuns nicăieri. 

Şi poate că nici nu trebuie să ştim. 

În faza în care suntem acum, în beznă şi 
printre ruine, am putea construi chiar orice. 


virtual-project.eu