Christina Dalcher — Tacerea poate fi asurzitoare

„Un roman „Inteligent, 
care te tulburător şi plin 
paralizează.“ de suspans.“ 
Lee Child 


TĂCEREA POATE FI 
II A 
` E 


wii 
) 


ASURZITOARE 


N 
CHRISTINA DALCHER 
eg 


Christina Dalcher 
Vox 


În amintirea lui Charlie Jones, 
lingvist, profesor, prieten. 


Mulţumiri 


Un om pe nume Stephen King a spus odată: „Nimeni nu scrie 
singur un roman lung”. Aveam cam zece ani când am citit prima 
oară aceste cuvinte de la începutul cărții Sa/em's Lot. Incă mi se 
par adevărate și azi. Vox s-a născut din multe mame și taţi și le 
datorez multumiri tuturor: 

Agentei mele, Laura Bradford, pentru sinceritatea, claritatea 
și încurajările ei. Niciun scriitor nu și-ar putea dori un susținător 
mai aprig pentru munca sa. 

Editorului meu din SUA, Cindy Hwang de la Berkley, editorului 
meu din Marea Britanie, Charlotte Mursell de la Harpercollins, 
precum și echipelor ambelor edituri pentru entuziasmul lor 
feroce. 

Pentru primii mei cititori, Stephanie Hutton și Caleb 
Echterling, pentru că au citit rapid un roman scris în două luni și 
m-au ajutat să îl fac să strălucească. 

Lui Joanne Merriam, de la Upper Rubber Boot Books. Fără 
apelul ei original pentru candidaturi la Broad Knowledge: 35 
Women Up to No Good anthology, povestea doctoriței Jean 
McClellan ar fi putut să nu existe niciodată. 

Lui Ellen Bryson, Kayla Pongrac și Sophie van Llewyn, care au 
criticat scurta poveste cu ochi ageri și mi-au spus să continui. 

Pentru mulţimea uimitoare de scriitori de ficţiune scurtă care 
m-au sprijinit și, timp de ani întregi, mi-au citit scurtele opere. 
Știți cu toţii cine sunteţi. 

Ție, dragă cititorule, care vei aprecia în cele din urmă această 
poveste. Sper că îţi va plăcea. Cel mai mult sper că îţi va stârni 
oarecum furia. Și sper că te va pune pe gânduri. 

Și, în cele din urmă, soțului meu, Bruce, care mă sprijină 
aproape în tot ce fac. Și care niciodată nu îmi spune să nu mai 
vorbesc atât de mult. 


Unu 


Dacă mi-ar fi spus cineva că într-o singură săptămână aș 
putea să înlătur Mișcarea Pură, pe președinte, precum și pe 
rahatul acela incompetent de Morgan Lebron, nu aș fi crezut. 
Dar nici nu l-aș fi contrazis. Nu aș fi spus nimic. 

Am devenit o femeie a vorbelor măsurate. 

In seara asta la cină, până să îmi rostesc ultimele silabe pe 
ziua de azi, Patrick se întinde și atinge dispozitivul argintiu din 
jurul încheieturii mele stângi. Este o atingere ușoară, de parcă 
ar împărtăși durerea sau poate pentru a-mi aminti să păstrez 
tăcerea până când contorul se resetează la miezul nopții. 
Această magie se va întâmpla în timpul somnului meu, astfel că 
voi începe ziua de marți de la zero. Contorul fiicei mele, Sonia, 
va face la fel. 

Băieții mei nu poartă contoare. 

La cină, sunt cu toţii angajaţi în pălăvrăgeala lor obișnuită 
despre școală. Și Sonia merge la școală, deși ea nu irosește 
niciodată cuvintele discutând despre zilele ei. La cină, printre 
îmbucăturile unei tocane simple pe care o gătesc din memorie, 
Patrick o întreabă despre progresul pe care l-a făcut în 
economia gospodăriei, educație fizică și cursul nou de 
contabilitate simplă pentru gospodării. Işi ascultă profesorii? Va 
avea note bune semestrul acesta? El știe exact ce întrebări să 
pună: cu un răspuns simplu, închis, care necesită doar o 
încuviinţare sau o clătinare din cap. 

Privesc și ascult, apăsând cu unghiile atât de tare în carnea 
palmelor, încât las urme. Sonia încuviinţează atunci când se 
cuvine și își încrețește nasul de fiecare dată când micii mei 
gemeni, neînțelegând importanţa întrebărilor cu „da” sau „nu” 
și a seturilor cu răspuns finit, o roagă pe sora lor să le 
povestească și lor cum sunt profesorii, cum sunt cursurile, ce 
materie îi place cel mai mult. Atâtea întrebări cu răspuns 
deschis... Refuz să cred că ei nu înțeleg, că o provoacă, 
tachinând-o cu ajutorul cuvintelor. Dar la unsprezece ani sunt 
destul de mari încât să priceapă. Şi au văzut ce se întâmplă 
atunci când folosim prea multe cuvinte. 

Buzele Soniei tremură în timp ce se uită de la unul la altul; 
rozul limbii tresaltă pe marginea dinţilor sau poate buza de jos e 
umflată, o parte a corpului cu o minte proprie, unduindu-se. 


Steven, băiatul cel mare, întinde o mână și îi atinge gura cu 
degetul arătător. 

Le-aș putea spune ce vor să știe: toţi bărbaţii în faţa claselor 
acum. Un sistem unidirecțional. Profesorii vorbesc. Elevii 
ascultă. M-ar costa treisprezece cuvinte. 

Mi-au rămas șapte. 

— Cum este vocabularul ei? întreabă Patrick, făcând semn cu 
bărbia spre mine. Apoi reformulează: învaţă? 

Ridic din umeri. Până la șase ani, Sonia ar trebui să aibă o 
armată de zece mii de lexeme, trupe individuale care se adună 
și stau drepte, supunându-se ordinelor pe care creierul ei mic, 
încă plastic, le emite. Ar trebui să aibă dacă cei trei R nu ar fi 
acum reduși la unul: aritmetică simplă. Până la urmă, într-o 
bună zi, fiica mea va trebui, potrivit așteptărilor, să facă singură 
cumpărături și să conducă o gospodărie, fiind o soţie devotată și 
ascultătoare. Pentru asta ai nevoie de matematică, nu de scris. 
Nu de literatură. Nu de o voce. 

— Tu ești lingvistul cognitiv, spune Patrick, adunând farfuriile 
goale și îndemnându-l pe Steven să facă același lucru. 

— Am fost. 

— Eşti. 

În ciuda anilor de exercițiu, cuvintele suplimentare îmi ies 
înainte să le pot opri: 

— Nu. Mai. Sunt. 

Patrick se uită cum contorul meu adaugă alte trei intrări. Simt 
presiunea fiecăruia pe pulsul meu, ca o bătaie de tobe 
prevestitoare. 

— E suficient, Jean, spune el. 

Băieții schimbă priviri îngrijorate, genul de grijă care vine 
atunci când știi ce se întâmplă când un contor trece de acele 
trei cifre. Doi, zero, zero. Acum îmi rostesc ultimul cuvânt de 
luni. Fiicei mele. Șoptesc „noapte bună” și ochii lui Patrick îi 
întâlnesc pe ai mei, implorând. 

O ridic și o duc în pat. E mai grea acum, aproape prea grea ca 
să mai fie ridicată, și am nevoie de ambele braţe. 

Sonia îmi zâmbește când o învelesc cu pătura. Ca de obicei, 
nu există nicio poveste înainte de culcare, nicio Dora 
exploratoarea, niciun Pooh și niciun Piglet, niciun Peter lepurașul 
și nici aventurile sale în cultura de salată a domnului McGregor. 
Este înspăimântător ce a ajuns să accepte Sonia drept 


normalitate. 
Îi fredonez și adoarme pe o melodie despre păsări căutătoare 
și iezi, fără versuri și cu imagini tăcute în ochiul minţii mele. 
Patrick privește din ușă. Umerii lui, odată laţi și puternici, se 
lasă într-un V descendent, iar fruntea îi este traversată de riduri. 
Totul la el pare să se îndrepte în jos. 


Doi 


În dormitorul meu, ca în toate celelalte nopţi, mă înfășor într-o 
pătură de cuvinte invizibile, prefăcându-mă că citesc, 
permițându-le ochilor mei să danseze peste pagini imaginate din 
Shakespeare. Dacă mă simt capricioasă, textul meu preferat ar 
putea fi Dante, în italiana lui originală, statică. Atât de puţin din 
limba lui Dante s-a schimbat de-a lungul secolelor, și totuși în 
seara asta mă trezesc analizând un lexicon uitat. Mă întreb cum 
s-ar descurca femeile italiene cu noile obiceiuri dacă eforturile 
noastre domestice ar deveni vreodată internaţionale. 

Poate că ar vorbi mai mult cu mâinile. 

_ Dar șansele ca boala noastră să treacă Oceanul sunt mici. 
Inainte ca televiziunea să devină un monopol federalizat, înainte 
ca pe încheieturi să purtăm contoare, am văzut reportaje la știri: 
Al Jazeera, BBC, cele trei canale RAI ale Italiei și altele care, din 
când în când, difuzau talk-show-uri. Patrick, Steven și cu mine 
ne uitam la știri după ce copiii mergeau la culcare. 

— Trebuie? mormăia Steven. 

Stătea întins în fotoliul lui obișnuit, cu o mână în bolul de 
floricele și cu cealaltă pe telefon, trimițând mesaje. 

Eu dădeam volumul mai tare. 

— Nu. Nu trebuie. Dar putem. 

Cine știa cât de mult timp avea să mai fie posibil? Patrick 
vorbea deja despre privilegiile televiziunii prin cablu, care 
atârnau de-un fir de păr. 

— Nu toată lumea poate să vadă asta, Steven. 

Ceea ce nu i-am spus a fost: „Bucură-te cât mai poţi!” Doarcă 
nu prea aveai de ce săte bucuri. 

Toate emisiunile erau la fel. Una după alta, râdeau de noi. Al 
Jazeera ne numea „Noul extremism”. Aș fi zâmbit dacă nu aș fi 
văzut adevărul pe care îl spuneau. Experții politici britanici 
dădeau din cap, ca și când ar fi spus: „O, yankeii ăștia aiuriţi! Ce 


mai fac acum?” Experții italieni, prezentaţi de femei sexy, prea 
puțin îmbrăcate și excesiv machiate, strigau, arătau și râdeau. 

Râdeau de noi. Ne spuneau că trebuie să ne relaxăm înainte 
să ajungem să purtăm baticuri și fuste lungi, fără formă. Pe unul 
dintre canalele italiene, o satiră îndrăzneață ilustra doi bărbaţi 
îmbrăcaţi în puritani, angajându-se în sodomie. Chiar așa 
vedeau ei Statele Unite? 

Nu știu. Nu m-am mai întors de când s-a născut Sonia, iar 
acum nu mai există nicio șansă să o fac. 

Pașapoartele ne fuseseră luate înaintea cuvintelor. 

Ar trebui să clarific: anumite pașapoarte fuseseră luate. 

Am aflat asta într-o circumstanţă cu totul întâmplătoare. În 
decembrie, mi-am dat seama că pașapoartele lui Steven și ale 
gemenilor expiraseră și am căutat pe internet să descarc trei 
cereri de reînnoire. Soniei, care nu avea nici un alt document în 
afară de certificatul de naștere și un carnet cu vaccinările, îi 
trebuia un alt formular. 

Formularele băieţilor au fost simple, la fel cum fuseseră 
mereu al lui Patrick și al meu. Când am apăsat pe linkul 
aplicaţiei pentru un pașaport nou, am fost condusă pe o pagină 
pe care nu o mai văzusem înainte, un chestionar cu o singură 
întrebare: aplicantul este de sex masculin sau feminin? 

M-am uitat la Sonia, care se juca pe covor cu un set de blocuri 
colorate, în biroul meu improvizat de acasă, și am apăsat pe 
căsuta pentru feminin. 

— Roșu! a strigat ea, uitându-se la ecran. 

— Da, dragă, am răspuns. Roșu. Foarte bine. Sau? 

— Stacojiu. 

— Și mai bine. 

Fără să fie întrebată, a continuat: 

— Purpuriu! Vișiniu! 

— Bravo, mama. Continuă, am spus, mângâind-o și aruncând 
un alt set de blocuri pe covor. Incearcă-le pe cele albastre acum. 

Din nou la computerul meu, mi-am dat seama că Sonia 
avusese dreptate de prima oară. Ecranul era pur și simplu roșu. 
Roșu ca sângele. 


Vă rugăm să contactaţi numărul de mai jos. Alternativ 
puteți să ne trimiteţi un e-mail la aplicatii.stat.gov. Vă 
mulțumim! 


Am încercat să sun la numărul acela de zeci de ori înainte să 
recurg la e-mail; apoi am așteptat douăsprezece zile înainte să 
primesc un răspuns. Sau un fel de răspuns. O săptămână și 
jumătate mai târziu, mesajul din căsuţa poștală mă instruia să 
merg la centrul local pentru pașapoarte. 

— Pot să v-ajut, doamnă? m-a întrebat funcţionarul când am 
apărut cu certificatul de naștere al Soniei. 

— Puteţi, dacă vă ocupați de aplicaţii pentru pașapoarte. 

Am împins documentaţia prin fanta ecranului de plexiglas. 

Funcţionarul, care părea să aibă vreo nouăsprezece ani, a 
ridicat actele și mi-a spus să aștept. 

— O, a zis el când a venit înapoi la ghișeu. O să am nevoie de 
pașaportul dumneavoastră pentru un minut. Doar ca să fac o 
copie. 

Mi s-a spus că eliberarea pașaportului Soniei va dura câteva 
săptămâni. Nu mi s-a zis însă că pașaportul meu fusese 
invalidat. 

Am aflat asta mult mai târziu. lar Sonia nu și-a primit 
niciodată pașaportul. 

La început, câţiva oameni au reușit să fugă. Unii au trecut 
graniţa în Canada, alţii au plecat pe bărci spre Cuba, Mexic, 
diverse insule. Autorităţilor nu le-a luat mult până să stabilească 
puncte de verificare, iar zidul care despărțea California de Sud, 
Arizona, New Mexico și Texas de Mexic fusese deja construit, 
așa că plecările s-au oprit destul de repede. 

— Nu putem permite ca toţi cetățenii noștri, familiile noastre, 
mamele și taţii noștri să fugă, a spus președintele într-una 
dintre primele lui cuvântări. 

Încă mă gândesc că am fi putut să reuşim dacă am fi fost 
doar eu și Patrick. Dar cu patru copii - dintre care unul încă nu 
știa suficient cât să nu sară în scaunul mașinii și să strige 
„Canada!” spre paznicii de la vamă - în niciun caz. 

Așa că, în seara asta, nu mă simt pretențioasă, nu după ce 
mă gândesc cât de ușor ne-au ţinut prizonieri în propria ţară, nu 
după ce Patrick m-a luat în braţe și mi-a spus să încerc să nu 
zăbovesc asupra a ceea ce a fost în trecut. 

În trecut. 

Uite cum era în trecut: stăteam noaptea treji până târziu, 
vorbind. Zăboveam în pat în dimineţile de weekend, amânând 


sarcinile și citind ziarul de duminică. Organizam petreceri cu 
cocktailuri, cine și grătare de vară când se schimba vremea. 
Jucam diverse jocuri - mai întâi pică și bridge, iar mai târziu, 
când băieţii s-au făcut suficient de mari încât să deosebească un 
șase de un cinci, război și „mergi la pescuit”. 

In ceea ce mă privește, aveam prietene. „Petreceri de 
cotcodăceală” le spunea Patrick serilor mele petrecute în oraș 
cu fetele, dar știu că nu o făcea cu răutate. Era doar unul dintre 
acele lucruri pe care le zic bărbaţii. 

Asta îmi spun, oricum. 

Aveam cluburi de carte și discuţii la cafea, dezbăteam politica 
în baruri de vin, mai târziu în subsoluri - versiunea noastră de a 
citi Lolita în Teheran. Pe Patrick nu păreau să îl deranjeze 
escapadele mele săptămânale, deși glumea despre noi 
câteodată, înainte să nu mai rămână nimic de glumit. În 
cuvintele sale, eram vocile care nu puteau fi reduse la tăcere. 

Ei, bine, cam atât cu infailibilitatea lui Patrick. 


Trei 


Când a început totul, înainte ca oricare dintre noi să vadă ce 
ne rezervă viitorul, era o femeie anume, una din genul celor mai 
vocale. Numele ei era Jackie Juarez. 

Nu vreau să mă gândesc la Jackie, dar, dintr-odată, parcă sunt 
cu un an și jumătate în urmă, nu la mult timp după inaugurare, 
și stau în sufragerie alături de copii, atenuându-le râsul pentru 
ca Sonia să nu se trezească. 

— Femeia de la televizor este isterică, spune Steven când se 
întoarce în sufragerie cu trei castroane de îngheţată. 

Isteric. Detest acest cuvânt. 

— Ce? întreb. 

— Femeile sunt nebune, continuă el. Nu e ca și cum ar fi vreo 
noutate, mamă. Ştii ce se spune despre femeile isterice și 
crizele mamei. 

— Ce? întreb din nou. De unde ai auzit asta? 

— Am aflat azi la școală. Un tip pe nume Cooke sau așa ceva. 

Steven împarte desertul. 

— La naiba! Un castron e mai mic. Mama, îl vrei pe cel mai 
mic sau pe cel mai mare? 

— Pe cel mai mic. 


Mă tot străduiesc să slăbesc după ultima sarcină. 

El dă ochii peste cap. 

— Da. Stai să vezi tu când ajunge și metabolismul tău la 
patruzeci și ceva de ani. Și de când ai început să citești Crooke? 
Nu credeam că Descrierea corpului bărbătesc a ajuns pe lista de 
lecturi obligatorii la liceu. lau o primă linguriţă din ceea ce para 
fi trei bucăţi de salam de biscuiţi de mărimea unui șoarece. 
Chiar și pentru literatură avansată. 

— Încearcă studii religioase avansate, mamă, spune Steven. 
Oricum, Cooke, Crooke... Care-i diferenţa? 

— Un „r”, puștiule. 

Mă întorc spre femeia furioasă de la televizor. 

A mai apărut și înainte, vociferând despre salariile inegale și 
despre plafoanele de sticlă impenetrabile, mereu inserând aluzii 
despre ultima ei carte. Aceasta poartă un titlu înălțător, 
apocaliptic: We vor închide gura. Subtitlu: „Ce trebuie să știi 
despre patriarhat și vocea ta”. Pe copertă, o serie de păpuși 
color - de la Kewpie la Barbie și la Raggedy Ann - care privesc 
din fotografie cu gura astupată în Photoshop de un căluș. 

— Bizar, îi spun lui Patrick. 

— Cam exagerat, nu crezi? El se uită, cam cu jind, la 
înghețata mea care se topește. Mănânci toată aia? 

Îi dau castronul, nedezlipindu-mi privirea de televizor. Ceva 
mă deranjează la călușurile acelea - chiar mai mult decât ar 
trebui să mă deranjeze o Raggedy Ann cu o bilă roșie legată de 
faţă. Cred că, de fapt, curelele sunt de vină. „X"-ul negru cu 
centrul roșu ca sângele ce traversează faţa fiecărei păpuși. 
Arată ca niște văluri, eliminând orice altă trăsătură în afara 
ochilor. Poate că asta e și ideea. 

Jackie Juarez este autoarea acestei cărți și a altor șase, toate 
cu titluri bombastice precum Taci și stai jos, Desculţă și gravidă: 
cum vrea dreapta religioasă să fii sau, preferata lui Patrick și a 
lui Steven, Vteru/ umblător. Coperta celei din urmă este 
macabră. 

Femeia ţipă acum la intervievator, care probabil nu ar fi 
trebuit să spună: „feminazistă”. 

— Ştii ce obţii dacă scoţi feminista din feminazistă? 

Jackie nu așteaptă un răspuns. Nazist, asta obţii. Asta îţi place 
mai mult? 

Intervievatorul este zăpăcit. 


Jackie îl ignoră și sfredelește camera de luat vederi cu ochii ei 
daţi cu mascara. Are o privire de nebună, așa că simt că se uită 
direct la mine. 

— Nu aveţi nici cea mai mică idee, doamnelor. Nici cea mai 
mică idee. Ne aflăm pe o pantă alunecoasă spre preistorie, 
fetelor. Gândiţi-vă! Gândiţi-vă unde vă veţi afla - unde vor fi 
fiicele voastre - atunci când instanţele vor da ceasul înapoi. 
Gândiţi-vă la cuvinte precum „permisiunea soțului” și 
„permisiunea părintelui”. Gândiţi-vă că vă treziţi într-o 
dimineaţă și descoperiţi că nu mai aveţi voce în nicio privință. 

Se oprește după fiecare câteva cuvinte, cu dinţii încleștați. 

Patrick mă sărută de noapte bună. 

— Trebuie să mă trezesc când se crapă de ziuă, iubito. 
Şedinţă la micul dejun cu tipul cel mare, știi tu unde. Noapte 
bună! 

— Noapte bună, dragule. 

— Ar trebui să se relaxeze puţin, spune Steven, încă privind 
ecranul. 

Acum are o pungă de Doritos în poală și le crănțăne câte cinci 
o dată, lucru ce îmi amintește că adolescenţa nu e așa de rea. 

— Salam de biscuiţi și Doritos, puștiule? îl întreb. O să îţi 
distrugi faţa. 

— Desertul campionilor, mamă. Hei, putem să ne uităm la 
altceva? Tipa asta mă deprimă. 

a Sigur. 

li dau telecomanda, iar Jackie Juarez se linişteşte, fiind 
înlocuită de o reluare de la Duck Dynasty. 

— Serios, Steven? spun, privind un om al muntelui, cu barbă, 
după o altă filosofare asupra situaţiei politice. 

— Da. Sunt al dracului de amuzanțţi! 

— Sunt nebuni. Și ai grijă cum vorbești. 

— E doar o glumă, mamă. lisuse! Nu există, de fapt, 
asemenea oameni. 

— Ai fost vreodată în Louisiana? îi iau punga de chipsuri. Tatăl 
tău mi-a mâncat toată îngheţata. 

— Mardi Gras, acum doi ani. Mamă, încep să îmi fac griji cu 
privire la memoria ta. 

— New Orleans nu este Louisiana. 

Sau poate că este, îmi spun. Dacă stai să te gândești, care 
este diferența dintre câţiva nenorociţi de pe gârlă care sfătuiesc 


bărbaţii să se căsătorească numai cu fete adolescente și niște 
beţivi costumaţi care aruncă cu mărgele în oricine își arată 
țăţele pe St. Charles Avenue? 

Probabil nu e niciuna. 

Și asta este situaţia ţării în reprize de câte cinci minute: Jackie 
Juarez în costumul ei de oraș și cu machiaj de Bobbi Brown 
predicând frica, oamenii rațelor predicând ura. Sau poate că 
este invers. Oamenii rațelor, cel puţin, nu se uită la mine din 
ecran și nu lansează acuzaţii. 

Steven, acum la a doua cutie de Cola și la al doilea castron de 
îngheţată - o imagine imprecisă, pentru că a lăsat castronul și 
mănâncă ultimele bucăţi de îngheţată cu lingura, direct din cutie 
-, anunţă că se duce la culcare. 

— Test mâine la studii religioase avansate. 

De când au început bobocii să aibă cursuri avansate? Și de ce 
nu se face ceva mai util, precum biologia sau istoria? îi pun 
ambele întrebări. 

— Cursul de studii religioase este nou. Le este oferit tuturor, 
chiar și celor de gimnaziu. Cred că anul viitor îl vor trece în 
programa obișnuită. Oricum, spune el din bucătărie, asta 
înseamnă că anul acesta nu am timp pentru biologie sau istorie. 

— Și ce este, mai exact? Teologie comparată? Bănuiesc că 
pot tolera asta - chiar și într-o școală publică. 

El se întoarce în sufragerie cu o negresă. Gustarea lui de 
culcare. 

— Nu. Mai degrabă... nu știu, filosofia creștinismului. Oricum, 
noapte bună, mamă! Te iubesc! 

Mă sărută pe obraz și dispare pe hol. 

Dau înapoi la Jackie Juarez. 

În realitate era mult mai drăguță și este imposibil să îţi dai 
seama dacă a luat în greutate după absolvirea facultăţii sau 
dacă, într-adevăr, camera video adaugă cinci kilograme. 

Sub machiajul profesional și coafura elegantă, Jackie arată 
obosită, ca și când douăzeci de ani de furie i s-au așternut pe 
faţă rid cu rid. 

Mănânc încă un Dorito și ling chimicalele sărate de pe degete 
înainte să strâng punga și să o pun la păstrare. Jackie se uită la 
mine cu acei ochi reci care nu s-au schimbat, acuzându-mă. 

Nu am nevoie de acuzațiile ei. Nu am avut nevoie de ele cu 
douăzeci de ani în urmă și nu am nici acum, dar încă îmi 


amintesc ziua în care au început. Ziua în care prietenia mea cu 
Jackie a început să degenereze. 

— Vii la marș, Jean, nu? 

Jackie era în ușa camerei mele, fără sutien și fără machiaj, iar 
eu stăteam întinsă peste jumătate din colecţia bibliotecii de 
neurolingvistică. 

— Nu pot. Sunt ocupată. 

— La dracu’, Jean, lucrul ăsta e mai important decât un studiu 
idiot despre afazie. Ce-ar fi să te concentrezi asupra oamenilor 
care încă sunt aici? 

M-am uitat la ea și am lăsat capul spre dreapta, într-o 
întrebare silențioasă. 

— Bine. Bine, zice ea ridicând mâinile. Ei încă sunt aici. Scuze. 
Spun doar că ceea ce se întâmplă cu chestia de la Curtea 
Supremă este... ei, bine, este acum. 

Jackie numea mereu situațiile politice - alegerile, 
nominalizările, confirmările, discursurile, orice - „chestii”. 
Chestia aia din sala de judecată. Chestia aia cu discursul. 
Chestia cu alegerile. Mă înnebunea. Ai fi tentat să crezi că un 
sociolingvist ar investi ceva mai mult timp în vocabularul său. 

— Oricum, a continuat ea, eu mă duc acolo. Poți să-mi 
mulțumeşti mai târziu, când Senatul va confirma locul lui Grace 
Murray în funcție. Singura femeie acum, în caz că te 
interesează. 

Apoi a început din nou să vorbească despre „idioții aceia 
misogini din ședința de audiere de acum doi ani”. 

— Mulţumesc, Jackie. 

Nu-mi puteam ascunde zâmbetul din voce. 

Ea însă nu zâmbea. 

— Da. Am împins un caiet într-o parte și mi-am înfipt creionul 
în părul strâns în coadă. Poţi să nu te mai iei de mine? Cursul de 
neuroștiințe mă omoară. Profesoara Wu e cea care predă 
semestrul acesta și ea nu ia prizonieri. Joe a renunţat. Mark a 
renunţat. Hannah a renunțat. Tipele alea două din New Delhi, 
cele care merg mereu braț la braț și și-au lăsat amprenta 
fundului pe locurile din sala de lectură, au renunţat. Nu este ca 
și cum am sta pe-aici în fiecare marţi ca să facem schimb de 
anecdote despre soţi furioși și neveste triste, împărtășindu-ne 
părerea despre cum schimbă viitorul mesajele adolescenților. 

Jackie a luat una dintre cărţile împrumutate de la bibliotecă 


de pe patul meu și a deschis-o, privind titlul din capul paginii. 

— Etiologia atacului cerebral la pacienții cu afazia Wernicke. 
Fascinant, Jean. 

Apoi a aruncat pe pat cartea, care a aterizat cu o bufnitură 
înfundată. 

— Este. 

— Bine. Tu stai aici, în mica ta bulă de laborator, în timp ce 
noi, ceilalţi, mergem. Jackie a luat cartea, a mâzgălit două 
rânduri pe spatele copertei și a lăsat-o jos din nou. In caz că vei 
găsi un minut liber ca să îţi suni senatorii, Fată din Bulă. 

— Îmi place bula mea, am spus. lar aia e o carte de la 
bibliotecă. 

Lui Jackie nu părea să îi pese nici dacă ar fi vopsit piatra 
Rosetta cu o cutie de spray. 

— Da. Sigur că da, tu și restul feministelor albe. Sper să nu 
vină nimeni vreodată să ţi-o spargă. 

Și cu asta a ieșit pe ușă, cu un munte de semne colorate în 
braţe. 

Când contractul de închiriere ne-a expirat, Jackie n-a mai vrut 
să îl înnoiască. Ea și alte câteva fete s-au hotărât să opteze 
pentru un alt loc din Adams Morgan. 

— Îmi place mai mult atmosfera de acolo, mi-a spus ea. La 
mulţi ani, apropo! Anul viitor vei împlini un sfert de secol. Cum a 
spus Marilyn Monroe, asta pune pe gânduri o fată. Rămâi tare 
acum. Și gândește-te la ce trebuie să faci ca să rămâi liberă. 

Cadoul pe care mi l-a lăsat a fost un amestec de fleacuri 
diverse, un pachet tematic. Într-o folie cu bule erau ambalate un 
pachet de gumă de mestecat (genul conţinând desene idioate în 
fiecare bucată împachetată individual), o sticlă roz de săpun cu 
o baghetă din plastic atașată de capac, un spumant de baie - e 
ușor de ghicit ce marcă -, o sticlă de vin spumant californian și 
un pachet de douăzeci și cinci de baloane. 

În noaptea aceea am băut vinul direct din sticlă și am spart 
fiecare balon din pachet. Toate celelalte au ajuns la gunoi. 

N-am mai vorbit niciodată cu Jackie. În seri ca aceasta, îmi 
doresc să o fi făcut. Poate că toate aceste chestii - chestia 
alegerilor, chestia nominalizării, chestia confirmării, chestia 
ordinului executiv - nu ar fi ajuns așa cum sunt acum. 


Patru 


Uneori, desenez litere invizibile în palmă. În timp ce Patrick și 
băieţii vorbesc cu limbile pe-afară, eu vorbesc cu degetele. Tip, 
blestem și deplâng „cum erau lucrurile pe vremuri”, după cum 
ar spune Patrick. 

Așa sunt lucrurile acum: avem alocate o sută de cuvinte pe zi. 
Cărţile mele, chiar și vechile mele exemplare din Julia Child și - 
aici este ironia - revistele franjurate și uzate cu roșu și alb, Case 
și grădini la superlativ, care mi-au fost dăruite drept cadou de 
nuntă în glumă de către o prietenă, sunt încuiate în dulapuri, 
pentru ca Sonia să nu ajungă la ele. Ceea ce înseamnă că nici 
eu nu am acces la ele. Patrick poartă cheile ca pe o greutate și 
uneori cred că apăsarea acestei poveri îl face să pară mai 
bătrân. 

De lucrurile mărunte mi-e dor cel mai mult: cutiile cu pixuri și 
creioane din colţurile fiecărei camere, carnetele de notițe înfipte 
între cărţile de bucate, listele de cumpărături de pe perete, 
lângă dulapul cu condimente. Până și vechii mei magneți de 
frigider cu poezii, cei cu care Steven forma propoziţii ridicole 
aranjându-i în diverse poziţii și distrându-se la maximum. S-au 
dus, s-au dus, s-au dus. Ca și contul meu de e-mail. 

Ca tot restul. A 

Unele dintre micile banalităţi ale vieţii rămân însă la fel. Incă 
mai conduc mașina; merg martea și vinerea la magazin, îmi 
cumpăr rochii și poșete noi, îmi coafez părul o dată pe lună la 
lannuzzi. Nu că mi-aș fi schimbat coafura - aș avea nevoie de 
prea multe cuvinte prețioase ca să îi spun lui Stefano cât să taie 
aici și cât de lung să lase dincolo. Cititul meu de plăcere se 
limitează la panouri publicitare care promovează cea mai 
recentă băutură energizantă, liste de ingrediente de pe sticlele 
de ketchup, instrucţiuni de spălat de pe etichetele hainelor: nu 
înălbiţi. 

Totul, un material răvășitor. 

Duminica ducem copiii la un film și cumpărăm floricele și suc, 
precum și cutii dreptunghiulare de bomboane de ciocolată cu 
glazură albă pe deasupra, în genul acelora pe care le găsești 
numai la cinema, niciodată în magazine. Sonia râde mereu la 
desenele care rulează în timp ce publicul își ocupă locurile. 
Filmele sunt o distracţie, singura dată când aud voci feminine 


neconstrânse și nelimitate. Actriţelor li se permite o dispensă 
specială în timp ce lucrează. Replicile lor sunt, desigur, scrise de 
către bărbați. 

În primele luni, mai trăgeam cu ochiul la o carte din când în 
când, scriam o notă rapidă pe spatele unei cutii de cereale sau 
pe un carton de ouă, îi scriam un bilet de dragoste lui Patrick, cu 
ruj, pe oglinda de la baie. Aveam motive bune, foarte bune - nu 
te gândi la ele. Jean, nu te gândi la femeile pe care le-ai văzut la 
magazin - să continui să scriu notițe prin casă. Apoi Sonia a 
intrat într-o dimineaţă, a prins mesajul scris cu ruj pe care nu îl 
putea citi și a strigat: 

— Litere! Rău! 

De atunci am păstrat comunicarea în interiorul meu, scriindu-i 
lui Patrick doar câteva cuvinte, seara, după ce copiii se duceau 
la culcare, arzând apoi bucățelele de hârtie într-o cutie de 
metal. Cu Steven, care este așa cum este acum, nu mai risc nici 
măcar atât. 

Patrick și băieţii sunt afară, pe veranda din spate, aproape de 
fereastra mea; schimbă povești despre școală, politică, știri, iar 
greierii bâzâie în întuneric în jurul casei noastre. Fac toți atâta 
zgomot... băieții și greierii. Asurzitor. 

Toate cuvintele îmi ricoșează în minte în timp ce ascult și ies 
din gâtul meu într-un oftat greoi, fără sens. Și nu mă pot gândi 
decât la ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat Jackie. 

Gândește-te la ce trebuie să faci ca să rămâi liberă. 

Ei, bine, ar fi fost un bun punct de plecare să fi făcut dracului 
ceva, orice. 


Cinci 


Nimic din toate astea nu este din vina lui Patrick. E ceea ce 
îmi spun în seara asta. 

El a încercat să se opună când conceptul a fost propus prima 
oară în interiorul pereţilor concavi ai unui birou albastru dintr-o 
clădire albă de pe Pennsylvania Avenue. Știu că așa a făcut. 
Scuzele din ochii lui sunt greu de ignorat, dar să ia atitudine a 
fost întotdeauna dificil pentru Patrick. 

lar Patrick nu a fost nici cel care a aruncat cu voturi deasupra 
lui Sam Myers înaintea ultimei sale alegeri, același bărbat care a 
promis chiar și mai multe voturi la a doua candidatură a lui 


Myers. Bărbatul pe care, cu ani în urmă, Jackie îl poreclise 
Sfântul Carl. 

Tot ce a trebuit să facă președintele a fost să asculte, să 
urmeze instrucţiunile și să semneze rahaturi - un preţ mic de 
plătit pentru cei opt ani în rolul celui mai puternic om de pe 
pământ. Totuși, când a fost ales, nu mai rămăsese prea mult de 
semnat. Fiecare detaliu diavolesc fusese deja aranjat. 

Undeva de-a lungul drumului, în zona cunoscută drept 
Centura Bibliei, o brazdă de state sudice unde conducea religia, 
a început să se extindă. Dintr-o curea s-a transformat într-un 
corset, acoperind toată ţara - utopiile democratice din 
California, New England, Pacific Northwest, D.C., jurisdicţiile 
sudice din Texas și Florida -, locuri aflate atât de departe la 
capătul albastru al spectrului, încât păreau de neatins. Apoi 
corsetul s-a transformat într-un costum întreg și, în cele din 
urmă, a ajuns până în Hawaii. 

Și nu am văzut nici atunci ce avea să urmeze. 

Dar femeile precum Jackie au văzut. Ea chiar a condus un 
marș prin campus al grupului de zece membri „Atei pentru 
Anarhie”, strigând profeţii amuzante precum Acum Alabama, 
urmează Vermont! și Nu trupul tău - un trup PUR! 

Nu îi păsa deloc că oamenii râdeau de ea. 

— O să vezi tu, Jeanie, îmi spunea ea. Anul trecut erau în 
Senat douăzeci și una de femei. Acum, avem cincisprezece de- 
ale noastre în acea nenorocită gură de iad. A ridicat o mână și a 
început să numere pe degete, unul câte unul. West Virginia. 
Nerealeasă. Bun. lowa. Nerealeasă. Bun. Dakota de Nord. 
Nerealeasă. Bun. Missouri, Minnesota și Arkansas au renunţat 
din „motive necunoscute”. Bun, bun, bun. Asta înseamnă o 
reprezentare de douăzeci și unu la sută redusă la cincisprezece 
la sută într-un timp foarte scurt. Și se aude că Nebraska și 
Wisconsin se îndreaptă spre candidaţi cu - și citez - cele mai 
bune interese ale țării în minte. 

Înainte să o pot opri, a trecut prin cifrele Camerei 
Reprezentanţilor. 

— De la nouăsprezece la sută s-a ajuns la zece la sută, și asta 
din cauza Californiei, New Yorkului și Floridei. S-a oprit să se 
asigure că încă o ascultam. Texas? S-a dus. Ohio? S-a dus. Toate 
statele sudice? S-au dus și ele dracului pe aripile vântului, asta 
e. Și crezi că totul este întâmplător? Adică o să ne întoarcem la 


începutul anilor '90 după următoarele alegeri interimare. Dacă 
reprezentarea se taie la jumătate din nou, ne îndreptăm spre 
Evul Mediu din anii '70. 

— Serios, Jacko, devii isterică de-a dreptul... 

Cuvintele ei au zburat spre mine ca niște săgeți otrăvite. 

— Ei, bine, cineva trebuie să fie isteric pe aici. 

Cel mai rău lucru a fost că Jackie s-a înșelat. Nu am scăzut de 
la douăzeci la sută reprezentare feminină în Congres la cinci la 
sută. În următorii cincisprezece ani, nu ne-a mai rămas aproape 
nimic. 

Până la aceste ultime alegeri, am atins chiar și acel prag 
incredibil, iar previziunea lui Jackie, cum că aveam să ne 
întoarcem la începutul anilor '90, a început să pară exactă - 
asta dacă se referea la anii 1890. Congresul avea aceeași 
diversitate ca un castron cu îngheţată de vanilie, iar cele două 
femei care încă aveau poziţii în cabinet au fost repede înlocuite 
cu bărbaţi care, după cum spunea Jackie, „aveau în minte cele 
mai bune interese ale ţării”. 

Centura Bibliei se extinsese și se întinsese, transformându-se 
într-o fecioară de oțel. 

Totuși, avea nevoie de un pumn de fier, de un braț aplicator. 
Din nou, Jackie părea clarvăzătoare. 

— Stai să vezi, Jeanie, spunea ea în timp ce fumam ţigări 
ieftine la fereastra apartamentului nostru. 

A arătat apoi spre cinci șiruri de liceeni care mărșăluiau în pas 
strâns. 

— Îi vezi pe puștii aceia din ROTC!? 

— Da, am răspuns suflând fumul pe fereastră, cu tubul de 
Lysol la îndemână în caz că apărea proprietara. Și? 

— Cincisprezece la sută sunt un fel de baptiști, douăzeci la 
sută, catolici - varietatea romană. Aproape alte cinci procente 
susțin că sunt creștini fără denominaţie - orice ar însemna asta. 

A încercat apoi să facă niște inele de fum, privindu-le cum 
dansează pe geam. 

— Și? Asta ce înseamnă? Aproape jumătate fac dansul 
agnostic. 

Jackie a râs. 

— Ai rămas fără creier, Jeanie? Nici nu i-am menţionat pe cei 


1 Reserve Officers’ Training Corps - Corpul de antrenament al 


ofiţerilor în rezervă (n. tr.). 


din LDS?, sau pe metodiști, sau pe luterani, sau Conferinţa 
Creștină de pe râul Tioga. 

— Tioga, ce? câți sunt? 

— Unul. Cred că este în forțele aeriene. 

A fost rândul meu să râd acum. M-am înecat cu un fuior lung 
de fum, apoi am stins ţigara și m-am dat cu Lysol. 

— Deci nu e o mare problemă. 

— El nu este. Dar ceilalţi sunt, da. Este o organizaţie puternic 
religioasă, a zis Jackie aplecându-se pe geam să vadă mai bine. 
Și este formată în mare parte din bărbaţi. Bărbaţi conservatori 
care își iubesc Dumnezeul și ţara. A oftat. Femei, nu prea. 

— E ridicol, am spus, lăsând-o să își ardă și celălalt plămân cu 
o a doua ţigară. Ei nu urăsc femeile. 

— Puștoaico, chiar trebuie să ieși mai des. Ce state crezi că 
au cele mai mari procente de înrolare? Indiciu: nu e New 
England. Ei sunt vechii băieți buni. 

— Și ce dacă? 

O exasperam și știam asta, dar nu puteam să văd conexiunea 
pe care Jackie încerca să o facă. 

— Și sunt conservatori, asta e. Majoritatea sunt albi. 
Majoritatea sunt hetero. Jackie și-a stins ţigara fumată pe 
jumătate, a împachetat-o într-o pungă de plastic și s-a întors 
spre mine, cu braţele încrucișate. Cine crezi că este cel mai 
furios acum? în ţara noastră, vreau să zic. 

Am ridicat din umeri. 

— Afro-americanii? 

A scos un sunet ca un băzâit, un fel de ai-pierdut-dar-avem- 
niște-premii-de-consolare-în-spatele-scenei. 

— Ghicește din nou. 

— Homosexualii? 

— Nu, fraiero. Bărbatul alb și hetero. E furios ca dracu'. Se 
simte emasculat. 

— Sincer, Jacko... 

— Sigur că da. Jackie a îndreptat spre mine o unghie mov. 
Așteaptă doar. În câţiva ani va fi o altă lume dacă nu facem 
ceva ca să schimbăm asta. Extinderea Centurii Bibliei, 
reprezentare de rahat în Congres și o haită de băieței ahtiaţi 
după putere care s-au săturat să li se spună că trebuie să fie 


? Biserica lui lisus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă (mormoni) 
(n. tr.). 


mai sensibili. A râs atunci, un râs șmecher care i-a cutremurat 
tot trupul. Și să nu crezi că toți vor fi bărbaţi. Fetele de Casă vor 
fi de partea lor. 

— Cine? 

Jackie s-a uitat la treningul și la părut meu ciufulit, la grămada 
de vase murdare din urmă cu o zi din chiuvetă și, în cele din 
urmă, la propria sa îmbrăcăminte. Era una dintre cele mai 
interesante creaţii de modă pe care o văzusem pe ea de multă 
vreme - pantaloni mulaţi verzi, un pulover tricotat 
supradimensionat, care fusese odată bej, dar care căpătase 
acum culoarea altor piese vestimentare, și cizme mov cu toc. 

— Femeile Casnice. Acele fete care poartă fuste cu pulovere 
asortate și pantofi comozi și care se luptă pentru titlul de 
„doamnă”. Crezi că lor le plac fetele de genul nostru? Mai 
gândește-te. 

— Ei, haide, Jackie, am spus eu. 

— Așteaptă și-ai să vezi, Jeanie. 

Și așa am făcut. Totul s-a derulat în mare parte așa cum 
prevăzuse Jackie. Și chiar mai rău. Ne-au atacat din atâtea 
unghiuri și atât de șiret, încât nici nu am avut ocazia să 
strângem rândurile. 

Un lucru am învăţat de la Jackie: nu poţi protesta faţă de ceva 
ce nu vezi că se întâmplă. 

Am învăţat și alte lucruri cu un an în urmă. Am învăţat cât de 
greu este să îi scriu o scrisoare reprezentantului meu în Congres 
fără un pix sau să trimit o scrisoare fără un timbru. Am învăţat 
cât de ușor este pentru bărbatul de la magazinul de rechizite să 
spună: 

— Imi pare rău, doamnă, nu pot să vă vând asta. 

Sau pentru ca operatorul poștal să clatine din cap de fiecare 
dată când cineva fără un cromozom Y îi cere timbre. Am învăţat 
cât de repede poate fi anulat un abonament la telefon și cât de 
eficienţi pot fi tinerii bărbaţi înrolați în armată la instalarea 
camerelor de luat vederi. 

Am învăţat că, odată ce un plan este pus la punct și activat, 
totul se poate întâmpla peste noapte. 


Şase 


Patrick se simte nebunatic în seara asta, eu însă, nu. Fie asta, 
fie caută o modalitate de a se elibera de stres înaintea unei alte 
zile dintr-o altă săptămână, petrecută la serviciul care ne 
permite să cumpărăm benzină pentru mașină și să plătim 
facturile de la dentist ale copiilor. Nici măcar un serviciu bun la 
stat nu mai pare suficient, nu acum, când eu nu mai lucrez. 

Luminile de pe verandă se stâng, băieţii se duc la culcare, iar 
Patrick se trântește în patul nostru. 

— Te iubesc, scumpo, șoptește el. 

Mâinile lui neliniștite îmi spun că nu e gata să adoarmă. Nu 
încă. Și a trecut ceva timp. Câteva luni, bănuiesc. S-ar putea să 
fie chiar mai mult decât atât. 

Așa că trecem la treabă. 

Nu am fost niciodată genul de femeie care vorbește mult în 
timp ce face dragoste. Cuvintele păreau neîndemânatice, 
întreruperi ascuţite ale unui ritm natural, ale unei cuplări de 
bază. Și nici nu poate fi vorba de mantrele idioate în stil porno: 
Dă-mi-o. Acum îmi vine. Fute-mă mai tare. O, iubitule, o, 
iubitule, o, iubitule. Își aveau un loc în flirturile din bucătărie sau 
în glumele deocheate cu prietenele, dar nu în pat. Nu cu Patrick. 

Totuși, existase un dialog între noi. Înainte și după. În timpul. 
Un te iubesc, patru sunete, diftonguri, glisări și lichide cu un 
singur v turbulent, o consoană moale în atâtea feluri, potrivită 
cadrului. Numele noastre, șoptite. Patrick. Jean. 

În seara asta, cu cei patru copii în paturile lor și cu Patrick în 
mine, cu respiraţia lui constantă, aproape greoaie în urechea 
mea, închid ochii din pricina strălucirii lunii ce se reflectă 
dinspre oglinda dulapului de haine și mă gândesc la ce aș 
prefera. 

Aș fi mai fericită dacă el mi-ar împărtăși tăcerea? Ar fi mai 
ușor? Sau am nevoie de cuvintele soțului meu ca să umplu 
spaţiul gol din cameră și din mine? 

El se oprește. 

— Ce s-a întâmplat, iubito? 

În vocea lui se simte îngrijorarea, dar cred că aud și o urmă 
de altceva, un ton pe care nu aș vrea să-l mai aud vreodată. 
Sună a milă. 

Ridic mâinile, îi iau chipul în palme și îi trag gura spre a mea. 


Sărutându-l, îi vorbesc, fac promisiuni, dau asigurări și îi spun că 
totul va fi bine. Este o minciună, dar una potrivită momentului, 
iar el tace. 

In seara asta, să fie totul în liniște. O liniște totală. Un vid. 

Acum sunt simultan în două locuri. Sunt aici, sub Patrick, cu 
greutatea lui suspendată deasupra pielii mele. Și sunt în celălalt 
sine al meu, descheindu-mi nasturii de la rochia de bal pe 
bancheta din spate a Grand Nationalului lui Jimmy Reed, o 
mașină construită cu adevărat pentru sex. Gâfâi, râd și sunt 
euforică din cauza unui punci cu mult alcool, în timp ce Jimmy 
pipăie și apucă. Apoi cânt în clubul de canto, încurajez echipa 
noastră de fotbal, ţin discursul de premiantă la absolvirea 
facultăţii, strig obscenităţi către Patrick când îmi spune „împinge 
încă o dată, iubito”, înainte să iasă capul copilului. Sunt într-o 
cabană închiriată, acum două luni, stând sub trupul unui bărbat 
pe care vreau cu disperare să îl revăd, un bărbat ale cărui mâini 
încă le mai simt pe toată carnea. 

Lorenzo, șoptesc în sinea mea, apoi alung cele trei silabe 
delicioase înainte să mă doară prea tare. Sinele meu devine din 
ce în ce mai separat. 

In astfel de vremuri, mă gândesc la celelalte femei. La 
doctorița Claudia, de exemplu. Odată, în biroul ei, am întrebat-o 
dacă ginecologii se bucură de sex mai mult decât noi, restul, 
sau dacă s-au pierdut în natura clinică a actului. Oare ele stau 
pe spate și se gândesc: „O, acum vaginul meu se lăţește și se 
lungește, acum clitorisul meu se retrage sub gluga lui, acum 
prima treime (dar numai prima treime) a pereţilor mei vaginali 
se contractă într-un ritm de pulsaţii la fiecare optime de 
secundă”? 

Doctorița Claudia a retras speculul într-o mișcare lină și a 
spus: 

— De fapt, la începutul Facultăţii de medicină, exact asta am 
făcut. Nu mă puteam abţine. Slavă Domnului că, pe atunci, 
partenerul meu era un alt student la medicină, pentru că altfel 
cred că și-ar fi tras fermoarul și ar fi plecat, lăsându-mă să râd 
isteric sub cearșafuri. 

M-a bătut ușor pe genunchi și mi-a scos un picior, apoi și pe 
celălalt, de pe suportul special acoperit de puf roz. 

— Acum doar mă bucur de el. La fel ca toți ceilalți. 

In timp ce mă gândesc la doctorita Claudia și la speculul ei 


lucios de oţel, Patrick are orgasm și se prăbușește peste mine, 
sărutându-mi urechile și gâtul. 

Mă întreb ce fac celelalte femei. Cum rezistă? Mai găsesc 
ceva de care să se bucure? își iubesc soții la fel? 

Îi urăsc, fie și puţin? 


Șapte 


Prima oară când o aud că urlă, cred că visez. Patrick sforăie 
lângă mine - el mereu a dormit profund, iar programul lui din 
ultima lună l-a consumat foarte tare. Așa că sforăie, sforăie, 
sforăie. 

Inţelegerea mea deja s-a consumat. Lăsaţi-i să lucreze câte 
douăsprezece ore pe zi, ca să recupereze volumul de muncă ce 
s-a adunat inevitabil după eliminarea a jumătate din forța de 
muncă. Să se îngroape în birocraţie și în aiureli administrative și 
apoi să se târască până acasă doar ca să doarmă buștean și să 
o ia de la capăt a doua zi. La ce se așteptau? 

Nu este vina lui Patrick. Recunosc asta atât în inimă, cât și în 
minte. Cu patru copii, avem nevoie de venitul pe care îl câștigă 
la serviciul lui. Oricum, nu mai am deloc înțelegere. 

Ea urlă din nou, nu un urlet fără cuvinte, ci o cascadă 
tulburătoare de cuvinte. 

Mami, nu-l lăsa să mă prindă, nu-l lăsa să mă prindă, nu-l lăsa 
să mă prindă, nu-l lăsa să mă prindă... 

Cobor din pat într-un vârtej de cearșafuri și pături, având 
cămașa de noapte încurcată încă în jurul picioarelor. Mă lovesc 
cu tibia de colțul dur al noptierei, direct în os. Rana o să 
sângereze, o să lase o cicatrice, dar nu mă gândesc la asta. Mă 
gândesc la cicatricea pe care o voi avea dacă nu ajung la timp în 
dormitorul Soniei ca să o liniștesc. 

Cuvintele continuă să iasă, zboară prin hol spre mine, ca niște 
săgeți otrăvite dintr-un milion de ţevi ostile. Fiecare înțeapă, 
fiecare îmi pătrunde prin pielea odinioară tare cu precizia unui 
bisturiu de chirurg, înfigându-se direct în burtă. Câte cuvinte a 
spus? Cincizeci, șaizeci? Mai multe? 

Mai multe. 

O, Doamne... 

Patrick s-a trezit acum, are ochii mari și e palid, o imagine a 
unui erou de pe ecrane, speriat la descoperirea monstrului din 


debara. Îi aud pașii rapizi în spatele meu, pășind în ritmul 
sângelui care pulsează în venele mele, apoi îmi strigă: 

— Fugi, Jean! Fugi! 

Dar nu mă întorc. Ușile se deschid când trec pe lângă ele, mai 
întâi a lui Steven, apoi și a gemenilor. Cineva - poate Patrick, 
poate eu - aprinde lumina din hol și trei feţe înceţoșate, palide 
ca fantomele, apar la periferia câmpului meu vizual. Desigur, 
camera Soniei este cea mai îndepărtată de a mea. 

Mami, nu-l lăsa să mă prindă, nu-l lăsa să mă prindă... 

Sam și Leo încep să plângă. Pentru o clipă, prin minte îmi 
trece un singur gând: sunt o mamă rea. Băieții mei suferă, iar eu 
trec pe lângă ei nepăsătoare și neafectuoasă. Mă voi îngrijora 
mai târziu în privinţa asta, dacă voi fi în stare să îmi mai fac griji 
pentru ceva. 

Fac doi pași în camera Soniei, sar pe patul ei, cu o mână îi 
caut gura, apoi i-o astup. Mâna mea liberă caută pe sub 
cearșafuri metalul dur al contorului de la mână. 

Sonia geme prin palma mea, iar eu mă uit la ceasul de pe 
noptieră cu coada ochiului. Unsprezece treizeci. 

Nu mi-au mai rămas cuvinte, nu pentru următoarea jumătate 
de oră. 

— Patrick... 

Îi fac semn când el aprinde lumina. Patru perechi de ochi se 
uită la scena din patul Soniei. Trebuie să arate a violenţă, o 
sculptură grotescă - copilul meu zvârcolindu-se, cu cămașa de 
noapte transparentă de sudoare, eu, trântită peste ea, 
sufocându-i țipetele și lipind-o de saltea. Ce tablou oribil trebuie 
să alcătuim! Infanticid în carne și oase. 

Contorul meu, deasupra gurii Soniei, arată 100. Mă întorc spre 
Patrick, implorându-l mutește, știind că, dacă vorbesc, dacă 
ledul arată 101, va primi și ea șocul inevitabil. 

Patrick vine lângă mine pe pat, îmi dezlipește mâna de pe 
gura Soniei și o înlocuiește cu a lui. 

— Șșșt, fetiță. Șșșt... Tati e aici. Tati nu va permite să pățești 
nimic. A 

Sam, Leo și Steven intră în cameră. Işi caută fiecare câte un 
loc și brusc eu nu mai încap. Mama cea rea devine mama 
inutilă, două cuvinte care mi se agită în minte. Mulţumesc, 
Patrick. Mulţumesc, băieţi. 

Nu-i urăsc. Imi spun că nu îi urăsc. 


Dar uneori așa e. 

Detest faptul că bărbaţii din familia mea îi spun Soniei cât de 
frumoasă este. Detest faptul că ei sunt cei care o alină atunci 
când cade de pe bicicletă, că ei inventează povești despre 
prințese și despre sirene pe care să i le spună. Urăsc că eu 
trebuie să privesc și să ascult. 

Este un întreg proces să îmi aduc aminte că nu ei sunt cei 
care mi-au făcut asta. 

La dracu'! 

Sonia s-a liniștit acum, pericolul imediat a trecut. Dar observ 
când ies din cameră că fraţii ei au grijă să nu o atingă. În caz că 
va mai avea o altă criză. 

În colţul sufrageriei este barul nostru, un căruţ de lemn 
rezistent, cu diverse anestezice lichide îmbuteliate. Votcă, gin, 
scotch caramel, coniac și puţin cobalt rămas în sticla de curacao 
pe care am cumpărat-o cu ani în urmă pentru un picnic cu 
tematică polineziană. În spate de tot este ceea ce caut eu: 
grappa, cunoscut și sub numele de ţuică italiană. lau sticla și un 
pahar cu picior scurt și ies pe veranda din spate, unde aștept să 
se facă miezul nopţii. 

Nu mai beau des. E prea deprimant să sorb un gin tonic cu 
gheață și să mă gândesc la verile în care stăteam umăr lângă 
umăr cu Patrick pe balconul minuscul din primul nostru 
apartament, vorbind despre granturile mele de cercetare și 
lucrările de calificare sau despre programul lui nebunesc ca 
rezident la spitalul universitar din Georgetown. În plus, mă tem 
să mă îmbăt, mă tem că voi căpăta prea mult curaj și voi uita 
regulile. Sau că le voi încălca. 

Prima înghiţitură de grappa e ca focul, a doua este mai moale, 
paliativă. Sunt la a treia când ceasul anunţă finalul zilei și un 
sunet tern dinspre încheietura mea stângă îmi oferă încă o sută 
de cuvinte. 

Ce voi face cu ele? 

Deschid ușa cu plasă pentru insecte și intru în casă, pășind pe 
covorul din sufragerie, apoi pun sticla la loc în bar. Sonia stă 
ridicată când intru în camera ei, ţinând în mâini un pahar cu 
lapte, sprijinit de palma lui Patrick. Băieţii s-au întors în 
camerele lor, iar eu mă așez lângă Patrick. 

— Totul e bine, draga mea. Mami e aici. 

Sonia ridică privirea spre mine și zâmbește. 


Dar lucrurile nu se întâmplă așa. 

Îmi iau băutura și ies afară în întuneric, pe peluză, dincolo de 
trandafirii aleși cu grijă și plantați de doamna Ray, într-un petic 
de iarbă cu miros dulceag unde înflorește liliacul. Se spune că 
trebuie să vorbești cu plantele ca să fie mai sănătoase. Dacă 
lucrul ăsta e adevărat, grădina mea e muribundă. In noaptea 
asta însă, nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de liliac, de 
trandafiri sau de orice altceva. Mintea mea are alte planuri. 

— Nenorociţii dracului! urlu. 

Apoi o fac din nou. 

În casa familiei King se aprinde o lumină și jaluzelele verticale 
se mișcă și se deschid. Nu-mi pasă. Nu-mi pasă nici dacă trezesc 
întregul cartier, dacă mă aud până pe colina Capitoliului. Țip, și 
tip, și tip până mi se usucă gâtul. Apoi trag o altă înghiţitură din 
sticla de grappa, vărsând puţin pe cămașa de noapte. 

— Jean! Vocea vine din spatele meu, urmată de sunetul unei 
uși trântite. Jean! 

— Dispari, spun. Sau voi continua să vorbesc. 

Brusc, nu-mi mai pasă de șoc sau de durere. Dacă pot să 
continui să urlu, să îmi menţin furia, să înec senzaţia în băutură 
și cuvinte, electricitatea încă va continua să vină? O să mă 
doboare? 

Probabil că nu. Nu ne omoară din același motiv pentru care 
nu sancţionează avorturile. Ne-am transformat într-un rău 
necesar, obiecte ce trebuie constrânse, nicidecum auzite. 

Patrick strigă acum. 

— Jean! lubito, oprește-te! Te rog, oprește-te! 

Încă o lumină se aprinde din casa familiei King. Se deschide o 
ușă scârțâind. Pași. 

— Ce dracului se întâmplă acolo, McClellan? Oamenii încearcă 
să doarmă. 

Este soțul, desigur. Evan. Olivia încă privește printre jaluzele 
spectacolul de la miezul nopții. 

— Du-te dracului, Evan, spun eu. 

Evan ne anunţă că va chema poliţia, deși nu chiar atât de 
politicos. Apoi lumina de la fereastra Oliviei se stinge. 

Aud urlete - o parte ale mele - și îl simt pe Patrick peste 
mine, înfruntându-mă în iarba umedă, implorându-mă și 
convingându-mă, apoi simt gustul lacrimilor pe buzele lui când 
mă sărută ca să tac. Mă întreb dacă pe bărbaţi îi învaţă tehnicile 


astea, dacă soților, fiilor, taţilor și fraţilor li s-au dat pliante în 
zilele în care am ajuns să fim legate prin aceste brățări de oțel 
strălucitor. Apoi mă decid că nu se poate să îmi pese de asta 
atât de mult. 

— Dă-mi drumul. 

Sunt în iarbă, iar cămașa de noapte e lipită de mine ca o piele 
de șarpe. Apoi îmi dau seama că sâsâi. Și, imediat, că pulsaţiile 
sunt tot mai dese. 

Patrick îmi apucă încheietura stângă și verifică numărul. 

— Le-ai consumat, Jean. 

Încerc să mă îndepărtez de el, un act la fel de lipsit de 
speranţă precum inima mea. Simt iarba amară în gură, apoi îmi 
dau seama că mestec o gură de pământ. Știu ce face Patrick, 
știu că vrea să absoarbă șocul împreună cu mine. 

Așa că tac și îl las să mă conducă înapoi în casă, în timp ce 
urletul sirenelor se aude mai tare. 

Patrick poate să vorbească cu ei. Eu nu mai am cuvinte. 


Opt 


Proastă, proastă, proastă. 

Privirea goală a Soniei în timp ce o conduc prin ploaie spre 
stația de autobuz este cel mai aspru reproș, pedeapsa mea 
pentru tirada indusă de grappa de noaptea trecută, din curte. In 
mod sigur, cu mult mai rău decât predica ofițerilor Cutare-și- 
Cutare cu privire la tulburarea liniștii cartierului. 

E pentru prima oară când nu i-am spus că o iubesc înainte să 
o trimit la școală. li suflu un sărut și regret imediat când ea își 
ridică mâna mică la buze și îmi suflă unul înapoi. 

Ochiul negru al unei camere de luat vederi se holbează la 
mine de pe ușa autobuzului. ) 

Acum, camerele de luat vederi sunt peste tot. In 
supermarketuri și în școli, în saloane și în restaurante, gata să 
surprindă orice gest ce ar putea fi considerat limbajul semnelor, 
chiar și cea mai rudimentară formă de comunicare nonverbală. 

Pentru că, până la urmă, niciunul dintre rahaturile cu care ne- 
au lovit nu are de-a face cu vorbitul. Cred că s-a întâmplat cam 
la o lună după ce s-au instalat contoarele de mâini. In raionul de 
legume de la Safeway, dintre toate locurile posibile. Nu le știam 
pe femei, dar le mai văzusem la cumpărături. Ca toate 


proaspetele mame din cartier, mergeau mai mereu în perechi 
sau în grupuri, făcând simultan comisioane și fiind gata să ajute 
dacă unul dintre copii avea câte o criză la coada de la casă. 
Totuși, cele două femei erau apropiate. Imi dau seama acum că 
această apropiere era problema. 

Poţi să îi iei multe unei persoane - banii, locul de muncă, 
stimularea intelectuală, orice. Poţi să îi iei chiar și cuvintele, fără 
să îi schimbi totuși esenţa. Însă dacă îi iei camaraderia, vorbim 
despre cu totul și cu totul altceva. 

Mă uitam la aceste femei, care își priveau pe rând copiii, cu 
drag, arătând spre inimile și spre tâmplele lor într-un limbaj 
tăcut. Le vedeam cum scriu cu degetele lângă o piramidă de 
portocale, râzând când desenau greșit câte o literă pe care 
probabil nu o mai formaseră din clasa a șasea, când își 
transmiteau mesaje despre Kevin, Tommy sau Carlo. Le-am 
urmărit privind îngrozite în timp ce trei bărbaţi în uniformă se 
apropiau de ele; am văzut piramida de portocale prăbușindu-se 
când femeile au încercat să opună rezistenţă, apoi le-am urmărit 
în timp ce erau scoase afară prin ușile automate, și ele, și 
fetiţele lor, fiecare cu o cătușă lată de metal pe încheietura 
mâinii. 

Nu am căutat informaţii despre ele, desigur. Dar nici nu 
trebuia s-o fac. Nu le-am mai văzut pe femeile acelea sau pe 
copiii lor de atunci. 

— Pa, spune Sonia, apoi se urcă în autobuz. 

Eu mă îndrept înapoi spre ușă, scutur umbrela pe verandă și o 
las la uscat. Căsuţa poștală încuiată, cu fanta ei ca o gură, pare 
să rânjească la mine. Vezi ce ai făcut, Jean? 

Camionul poștașului nostru se oprește la colț și el coboară, 
înfășurat într-una dintre acele pelerine de ploaie din plastic pe 
care poșta le folosește pentru vreme rea. Arată de parcă ar 
purta un prezervativ. 

Prietena mea Ann Marie și cu mine obișnuiam să râdem de 
poștași în zilele ploioase, chicotind când îi vedeam în pantalonii 
lor scurţi și căștile lor ridicole vara sau cu galoșii ce pleoscăiau 
prin zăpada topită în lunile de iarnă. Cel mai des râdeam de 
pelerinele de ploaie din plastic, pentru că ne aminteau de 
costumațiile purtate de femeile în vârstă. Pe care poștașii încă le 
mai poartă. Unele lucruri nu s-au schimbat. Deși nu mai avem 
poștăriţe. Presupun că asta e o schimbare uriașă. 


— 'Neaţa, doamnă McClellan, spune el, pleoscăind încet pe 
aleea spre casă. Multă corespondenţă azi. 

Nu-l văd aproape niciodată pe poștașul nostru. Are obiceiul să 
vină atunci când sunt plecată de acasă cu diverse treburi sau 
când sunt în casă și fac duș. Din când în când, dacă sunt în 
bucătărie, aud zgomotul metalic înfundat al cutiei poștale în 
timp ce îmi beau a doua cană de cafea. Mă întreb dacă el 
planifică acest timp. Îi răspund cu un zâmbet și întind mâna, 
doar ca să văd ce o să facă. 

— Scuze, doamnă. Trebuie să pun corespondenţa în cutia 
poștală. Regulile, știți... 

Au aceste reguli noi. Dar, dacă Patrick este în preajmă în 
diminetțile de sâmbătă, poștașul nostru obedient pune scrisorile 
în mâna lui. Bănuiesc că îl scutește pe soţul meu de neplăcerea 
de a căuta cheia. 

Mă uit la cutia poștală, care înghite un teanc de plicuri, apoi 
închide gura. A 

— Să aveţi o zi bună, doamnă McClellan. În măsura în care se 
poate, pe vremea asta. 

Răspunsul automat mi se oprește în gât în câteva secunde. 

Și apoi se întâmplă: el clipește de trei ori, fiecare închidere a 
ochilor fiind punctată de o pauză absurd de lungă, ca o bătaie 
mecanică din gene. 

— Am o soţie, să știți. Și trei fetițe. 

Ultima propoziţie se aude ca o șoaptă dinspre poștaș. Cum se 
numea oare? Domnul Powell? Domnul Ramsey? Domnul 
Banachee? Mă simt jenată că nu știu nici măcar numele acestui 
om, care ne vizitează casa de șase ori pe săptămână. 

El face din nou chestia cu ochiul, nu înainte de a se uita peste 
umărul meu spre camera de luat vederi de pe verandă și de a se 
așeza astfel încât poziţia mea să acopere lentila. Eu sunt soarele 
sau luna? Probabil Pluto, non-planeta. 

Și îl recunosc. Poștașul este fiul femeii care ar fi trebuit să fie 
primul om desemnat să primească vaccinul antiafazie, Delilah 
Ray. Nu e de mirare că a fost atât de îngrijorat anul trecut cu 
privire la veniturile mele, care ar fi ajuns exact la zero dacă aș fi 
continuat cu ultima fază experimentală a serului meu Wernicke 
X-5. Probabil că nu câștiga prea mult ca poștaș. 

Imi plăcea omul. Remarcasem la el o sensibilitate anume 
când o adusese pe Delilah Ray să mă vadă, dar și un sentiment 


de uimire copilărească faţă de poţiunea magică pe care 
propuneam să i-o injectez în creier. Membrii familiilor altor 
pacienţi fuseseră uimiţi, însă omul acesta plânsese când îi 
spusesem estimările mele, explicându-i că, dacă tratamentul 
mergea bine, bătrâna ar fi putut să vorbească aproximativ 
coerent după un an de confuzie lingvistică postcomoţie. In ochii 
acestui om, eu nu eram doar un alt om de știință sau un logoped 
dintr-un lung șir de diagnosticieni și binefăcători. Eram o zeiță 
care putea să recupereze vocile pierdute. 

Eram. 

Acum se uită la mine întrebător, expectativ, așa că fac 
singurul lucru pe care pot să îl fac: ridic mâna stângă spre chipul 
meu, îndreptând cadranul contorului spre el. 

— Imi pare rău, spune el. 

Inainte să plece de pe verandă și să se îndrepte spre mașina 
lui de poștă, închid și deschid ochii de trei ori, așa cum a făcut și 
el. 

— Vorbim altădată, spune el. 

E doar o șoaptă. Și apoi pleacă. 

In dreapta mea se trântește o ușă ce se lovește de cadru, un 
mic pocnet dublu de aluminiu. Olivia King, ascunsă de o umbrelă 
verde, apare de sub adăpostul verandei sale. Eșarfa din jurul 
capului ei este din mătase roz, simplă, sau din poliester. li dă un 
aer de bunică, deși Olivia este cu cel puţin zece ani mai tânără 
decât mine. Se uită spre cer, ridică o mână, apoi închide 
umbrela. 

Nu își dă jos eșarfa înainte să iasă de pe verandă și să se 
așeze pe scaunul din față al mașinii. Olivia nu mai conduce 
acum decât miercurea dimineața. Dacă biserica ei ar fi mai 
aproape, ar merge pe jos. 

In acest moment, Olivia pare mică, împuţinată, un șoarece de 
casă ce se furișează dintr-un refugiu în altul, temându-se de 
pericolele care ar putea s-o pândească pe traiectoria ei. Ea este 
ceea ce Jackie ar fi numit „un cap de Kool-Aid”, mulțumită cu 
locul ei în ierarhie: Dumnezeu, bărbatul, femeia. Olivia a băut 
otrava până la ultima picătură. 

Repertoriul meu de doctrină religioasă este un rahat, și așa 
îmi și place. Dar când Steven a venit acasă prima oară cu 
lectura lui de la acel curs avansat - cu un titlu ce părea inocent, 
Fundamentele filosofici creștine moderne, înscris pe copertă cu 


litere albastre pe un fundal alb -, am frunzărit cartea după cină. 

— Destul de jalnic, nu-i așa? a spus Steven la al doilea drum 
spre dulapul cu gustări din bucătărie. 

— Acesta va fi un curs principal anul viitor? Așa ai zis, nu? |- 
am întrebat. 

Ochii nu mi s-au desprins de pe pagină, dintr-un capitol numit 
„în căutarea unei ordini naturale în familia moderna”. Capitolul, 
ca toate celelalte, era precedat de un citat din Biblie; acesta, din 
Corintieni, anunţa cititorul: „Capul fiecărui bărbat este Hristos, 
capul fiecărei femei este bărbatul, iar capul lui Hristos este 
Dumnezeu”. Fantastic. 

Mai departe, capitolul douăzeci și șapte începea cu această 
perlă din cartea lui Titus: „Fiţi învățătorii lucrurilor bune, 
învăţaţi-le pe femeile tinere să fie sobre, să își iubească soţii, să 
își iubească fiii și fiicele, să fie discrete, caste, păstrătoare, 
bune, supuse faţă de soţii lor”. Ideea textului era un fel de 
chemare la arme, un apel la generaţiile de femei mai vârstnice. 

Mai erau capitole despre feminism și despre deconstrucţia 
insidioasă a valorilor iudeo-creștine (cât și a bărbăţiei) de către 
acesta, sfaturi pentru bărbaţi în rolurile lor de soți și de părinţi, 
îndrumări educative pentru copii în privinţa respectării 
bătrânilor. Fiecare pagină urla de un pronunţat fundamentalism 
de extremă dreaptă. 

Am închis cartea cu zgomot. 

— Spune-mi că asta nu este singura lectură cerută. 

— Asta e cartea, mi-a răspuns Steven după ce a dat gata un 
pahar cu lapte și l-a umplut din nou până la jumătate. 

— Deci care este ideea acestui curs? Sublinierea capcanelor 
creștinismului conservator? 

El s-a uitat la mine fără nicio expresie, de parcă tocmai îi 
pusesem o întrebare în greacă. 

— Nu știu. Profesoara e tare. Și are dreptate cu unele lucruri. 
Știi... de exemplu, cât de greu este pentru copii atunci când 
ambii părinţi lucrează sau cum am ajuns în acest punct, în care 
oamenii au uitat toate lucrurile simple... 

Pun laptele la loc în frigider. 

— Ce-ar fi să păstrezi niște lapte și pentru micul dejun al 
fraţilor tăi? Și care sunt aceste lucruri simple? 

In capul meu se derula deja o succesiune de imagini: femei 
care grădinăresc, femei care fac dulceaţă de piersici, femei care 


brodează feţe de pernă la lumina lumânării și lucruri de genul 
acesta. Shakeri care se abţin să trăiască. 

— Adică... ei, bine, grădinărit, și gătit, și lucruri de genul 
acesta. In loc să alerge de colo până colo la joburile lor idioate. 

— Tu crezi că ar trebui să grădinăresc și să gătesc mai mult? 
Crezi că munca pe care o fac este mai puţin importantă decât... 
nu știu, meșteșugurile? 

— Nu tu, mamă. Alte femei. Cele care vor să iasă din casă și 
să aibă un fel de identitate. Și-a luat cartea și m-a sărutat de 
noapte bună. Oricum, e doar un curs idiot. 

— Aş vrea să renunţi la el, am spus. 

— N-am cum. Am nevoie de credite pentru facultate. 

— De ce? Ca să te specializezi în gândirea creștină modernă? 

— Nu. Ca să pot intra la facultate. 

Și așa au reușit. Strecurând un curs ici, un club dincolo. 

Orice pentru a atrage copiii cu promisiuni de creștere a 
competitivităţii lor. 

Un lucru atât de simplu, de fapt. 


Nouă 


Soția președintelui este alături de el pe ecran, la câţiva pași în 
spatele lui și spre dreapta, cu părul blond acoperit de o eșarfă 
de un mov delicat, ce se potrivește cu rochia și îi scoate ochii în 
evidență. 

Nu știu de ce deschid televizorul. Până când mi-am reîncălzit 
cafeaua, ploaia a început iar, într-un ritm constant, așa că nu 
prea am chef să ies în oraș. În plus, e mai sigur aici, acasă, 
singură. Nu sunt tentată să vorbesc. 

Prima-doamnă este o frumuseţe. Aproape o reîncarnare a lui 
Jackie O, doar că are ochii albaștri și e blondă în loc să fie 
brunetă. Mi-o aduc aminte de dinainte să se căsătorească, de 
când apărea în paginile revistelor Vogue și Elle, purtând aproape 
mereu costume de baie minuscule sau lenjerie decoltată, 
zâmbind din poze ca și când ar fi spus: Haide. Atinge-mă. 

Acum, când o privesc stând calmă în spatele soțului său, sunt 
uluită de schimbare. O metamorfoză, într-adevăr. Pare mai 
scundă, dar poate că asta se datorează faptului că poartă 
pantofi cu talpă mai joasă. Președintele nu este foarte înalt și se 
presupune că este o chestiune de estetică în joc, de parcă 


fotografii s-ar fi decis să le echilibreze staturile, netezind 
extremităţile subiectelor lor. 

Dar pe cine păcălesc eu? 

Ea nu mai zâmbește deloc și nu mai poartă nimic care să fie 
mai scurt de șase centimetri deasupra genunchiului sau care să 
fie croit mai jos de baza concavităţii gâtului, locul al cărui nume 
nici nu mi-l mai amintesc. Nodul supra-ceva. Mânecile ei sunt 
mereu trei sferturi, la fel ca azi, iar contorul de la mână se 
potrivește perfect cu rochia pe care o poartă. Arată ca o 
bijuterie veche, ca un cadou de la o stră-străbunică. 

Prima-doamnă ar trebui să fie modelul nostru, o femeie pură, 
statornică, alături de soțul ei în toate situaţiile, în toate ocaziile. 

Desigur, ea este alături de el numai la evenimentele publice. 
Când se opresc camerele și microfoanele, Anna Myers, născută 
Johansson, este escortată rapid acasă de trei agenţi înarmaţi ai 
Serviciilor Secrete. Acest lucru nu este niciodată filmat, însă 
Patrick a fost prezent la mai multe dintre apariţiile președintelui. 

Cei trei stau cu ea noapte și zi. 

In alte vremuri, această supraveghere constantă a primei- 
doamne ar fi fost acceptată drept o securitate de rutină pentru 
protecția ei. Adevărul se află totuși în ochii albaștri ai Annei 
Myers. Aceștia sunt goi și lipsiţi de strălucire, demonstrând că 
femeia vede acum lumea doar în nuanţe de gri. 

In căminul meu, la cinci uși distanţă spre stânga, era o fată 
care avea ochii Annei. Părea că mușchii din jurul lor nu se 
mișcau și nu se contractau niciodată, întinzându-se astfel încât 
să se potrivească cu zâmbetul pe care îl arăta atunci când o 
întrebam dacă este bine, dacă în dimineaţa aceea se simțea 
bine, dacă voia să stea de vorbă. Imi aduc aminte de momentul 
când i-am găsit cadavrul, cu ochii deschiși și terni precum 
fântânile de ţară sau ca băltoacele de cafea vărsată. Dacă vrei 
să vezi cum arată depresia, nu trebuie decât să te uiţi în ochii 
unei persoane deprimate. 

E ciudat că îmi pot aminti ochii fetei, dar nu și numele ei. 

Anna Myers trăiește într-o închisoare cu grădini de trandafiri, 
cu băi de marmură și cu cearșafuri cu o densitate de două mii 
de fire pe patul său. Patrick mi-a spus multe despre ea - după 
una dintre vizitele pe care le-a făcut ca o favoare faţă de 
președintele Myers - și despre agenţii Serviciilor Secrete care îi 
cercetează baia de două ori pe zi, îi verifică patul de teama unor 


obiecte ce ar fi putut migra nevăzute din bucătărie, îi păstrează 
medicamentele pe reţetă și îi dau pastilele una câte una. În casa 
Annei nu există sticle de băutură, nici încuietori la uși, cu 
excepția celor de la dulapul în care sunt depozitate materialele 
de îngrijire a locuinței. Nimic din casa ei nu e făcut din sticlă. 

Schimb canalul. 

Încă avem televiziune prin cablu, peste o sută de canale 
despre sport, emisiuni de grădinărit, demonstraţii de gătit, 
renovarea caselor, desene pentru copii, câteva filme. Toate 
filmele au audienţă generală - fără horror, doar comedii ușoare, 
filme epice de patru ore despre Moise și lisus. Mai sunt și 
celelalte canale, dar sunt protejate printr-o parolă și pot fi 
accesate numai de capul gospodăriei și de bărbaţii având peste 
optsprezece ani. Nimeni nu are nevoie de prea multă imaginaţie 
ca să își dea seama ce fel de emisiuni sunt pe celelalte canale. 

Astăzi, aleg golful: plictiseală adevărată cu un băț de metal și 
o minge. 

Când cafeaua este deja rece și jucătorul principal ajunge la a 
optsprezecea gaură, sună soneria. Este un eveniment 
neobișnuit în timpul zilei. Adică, ce rost ar avea? Singurii oameni 
care nu sunt plecaţi la muncă sunt femeile, iar ele ce ar putea 
face? Ar sta în tăcere și s-ar uita la golf? Compania doar ne 
atrage atenţia asupra a tot ce nu mai avem. 

Îmi dau seama că încă port halatul când deschid ușa și o văd 
pe Olivia, cu eșarfa roz înnodată strâns în jurul capului, fără 
vreun fir de păr care să îi iasă afară. 

Ea mă analizează - o privire lentă, dezaprobatoare de la gât 
până la picioare -, apoi îmi întinde un pachet de zahăr aproape 
gol și o cană de măsurat. 

Încuviinţez. Dacă nu ar ploua încă, aș lăsa-o să aștepte pe 
verandă până când aș duce cana în bucătărie și aș turna zahăr 
în ea. În schimb, îi fac semn să intre în casă, la adăpost de 
ploaie. 

Olivia mă urmează în bucătărie, iar teancul de vase murdare 
de la micul dejun beneficiază de aceeași încruntare pe care a 
primit-o și halatul meu de baie la intrare. Aș vrea să-i trag o 
palmă sau cel puţin să îi spun ce cred despre atitudinea ei 
ipocrită. Când îi iau din mână cana de măsurat, ea mă apucă de 
încheietură. Mâinile Oliviei sunt reci și umede de la ploaie. 

Mă aștept la un sunet, un mic „hm” superior, dar ea nu spune 


nimic, ci doar se uită la contorul meu, care clipește neîncetat 
numărul de trei cifre. 

Ea chiar zâmbește, iar zâmbetul îmi aduce aminte de o altă zi, 
de o altă sonerie neașteptată, de o altă solicitare: o cană de 
zahăr, o jumătate de litru de lapte, un ou. 

— Pot să mă așez un minut? m-a întrebat Olivia cu doi ani în 
urmă și, fără să aștepte vreo încuviinţare, și-a așezat dosul 
amplu pe canapeaua din sufragerie. 

Lăsasem televizorul pornit, la un talk-show sau ceva 
asemănător, în timp ce eu parcurgeam cărțile albastre pentru 
examenul final. Jackie Juarez se confrunta cu trei femei, fiecare 
dintre ele fiind îmbrăcată într-o combinaţie de Donna Reed și 
soția astronautului din epoca Apollo. 

— O, nu-i așa că e deosebită? a spus ea. 

Nu era o întrebare. 

— Care dintre ele? am întrebat-o, întinzând cutia de lapte 
Rubbermaid. 

— Cea în costum roșu. Cea care arată ca Satana. 

Jackie era cam exagerată - chiar și pentru Jackie. Roșul ieșea 
în evidenţă ca o rană supurândă în prezenţa celorlalte femei, 
îmbrăcate în taiorurile lor pastelate, terne. Fiecare dintre ele 
purta câte un șirag de perle, suficient de sus pe gât încât să 
arate ca un guler, în timp ce pandantivul lui Jackie - o bufniţă - 
atârna între sânii ei, ridicați perfect de sutienul modern cu 
sârme și căptușeală. 

— O cunosc, am spus. O cunoșteam. Am fost la facultate 
împreună. 

— Facultate, a repetat Olivia. Ce a făcut? 

— Sociolingvistică. 

Olivia a pufnit, dar nu mi-a cerut să explic nimic și s-a întors 
din nou spre cvartetul de femei și spre moderator. 

Ca de obicei, Jackie vorbea cu emfază. 

— Chiar credeţi că femeile ar trebui să li se supună soților lor? 
în secolul douăzeci și unu? 

Femeia din dreapta ei, cea în puloverul bleu, a zâmbit. Era 
genul de zâmbet adresat de o educatoare de grădiniță ameţită 
unui copil care face scandal, un zâmbet plin de milă și de 
înțelegere. O să îti treacă, spunea zâmbetul. 

— Hai să îţi zic câteva lucruri despre secolul douăzeci și unu, 
dragă, a răspuns doamna Pulover Bleu. Nu mai știm care sunt 


bărbaţii și care sunt femeile. Copiii noștri cresc confuzi. Cultura 
familiei a fost distrusă. Avem creșteri de trafic, poluare, autism, 
consum de droguri, părinţi singuri, obezitate, datorii ale 
consumatorilor, nenumărate femei în închisoare, împușcături în 
școli, disfuncţii erectile... Asta ca să menţionez doar câteva. 

A fluturat un teanc de dosare în fața lui Jackie, iar celelalte 
două păpuși Barbie din anii '70 - Femei Pure, așa își spuneau - 
încuviinţau, aprobând grav. 

Jackie a ignorat dosarele și a continuat: 

— Presupun că urmează să îmi spui că feminismul e de vină 
pentru violuri. 

— Mă bucur că aţi menţionat asta, doamnă Juarez, a răspuns 
Puloverul Bleu. 

— Domnișoară. 

— Mă rog. Ştiţi câte cazuri de viol violent au fost raportate în 
1960? în Statele Unite. 

— Este interesant că aţi folosit cuvântul „raportate”, a început 
Jackie. 

— Șaptesprezece mii. Aproximativ. Anul acesta avem de cinci 
ori mai multe. 

Jackie a dat ochii peste cap, iar celelalte două Femei Pure i-au 
dat lovitura de graţie. Ele aveau cifrele. Aveau diagrame și 
sondaje. Una dintre ele a prezentat o selecţie de grafice simple 
- trebuie să fi fost pregătite dinainte, m-am gândit eu -, în timp 
ce Jackie se lupta pentru timpul de dezbatere. 

Pe canapea, lângă mine, Olivia își mușca buza de jos. 

— N-am știut, a spus ea. 

— Ce n-ai știut? 

— Numerele acestea. 

A făcut semn spre unul dintre grafice, care era afișat alături 
de un voice-over al vocii lui Bleu. Aceasta trecuse mai departe 
de la viol și recita acum statistici despre utilizarea 
antidepresivelor. 

— lisuse. Unu din șase? E groaznic. 

Publicul din studio nu mai era atent la Jackie, care încerca să 
sublinieze că statisticile erau false, relaţia corelaţie-cauză, faptul 
că nimeni nu lua inhibitori selectivi de serotonină în 1960, 
pentru că nu existau. 

Și așa a început. Trei femei cu un teanc de grafice și oameni 
ca Olivia. 


Zece 


A durat o veșnicie până s-o scot pe Olivia din casă, pe ea și 
nenorocita ei de cană de zahăr. Probabil că nici nu avea nevoie 
de ea, ci venise doar ca să-și bage nasul, să vadă ce fac. Olivia 
devenise cea mai pură dintre Femeile Pure, stând mereu pe 
verandă cu Biblia ei prescurtată și adnotată, acoperindu-și 
mereu buclele, zâmbind mereu și făcându-i plecăciuni - 
plecăciuni adevărate - lui Evan atunci când intra cu Buickul lor 
pe alee. 

Bibliile sunt încă permise, dacă sunt tipul potrivit. 

A Oliviei este roz, a lui Evan este albastră. Nu îi vezi niciodată 
făcând schimb, deci nu vezi niciodată cartea albastră în mâinile 
Oliviei atunci când stă la umbră cu paharul ei de ceai dulce sau 
când pleacă la slujbă în cea de-a doua lor mașină. Este o mașină 
compactă, mult mai mică decât cea cu care merge Evan la 
serviciu. 

Până la ora două, aproape că îmi doresc ca Olivia să fie încă 
aici. 

lau două pachete de hamburgeri din frigider și le pun pe bufet 
la dezgheţat. Nu sunt destui cartofi pentru noi toți, dar pentru 
cei trei băieţi în creștere care par să găzduiască mii de tenii 
rezistente sper că orezul va fi suficient. Sau aș putea să fac 
biscuiţi dacă mi-aş aminti proporţiile. Mă întorc automat spre 
raftul de lângă ceea ce a fost odată biroul meu din bucătărie și 
caut exemplarul pătat din Bucuria gătitului, de parcă m-aș 
aștepta să fie acolo. In locul acestuia - și în locul tuturor 
celorlalte cărţi - sunt câteva fotografii cu copiii, una cu părinţii 
mei, una cu Patrick și cu mine în ultima noastră vacanţă. Sam 
sau Leo ne-a făcut poza aceea, iar eu sunt tăiată pe jumătate, 
cu partea dreaptă a feţei ascunsă de rama din bețe de îngheţată 
pe care Sonia a făcut-o la școală. Se pare că încă n-au renunțat 
la lucrul manual. 

Dacă mut pozele, raftul nu mai pare atât de abandonat, așa 
că schimb ramele între ele, pun cronometrul și cântarul de 
bucătărie în spaţiile goale și fac un pas înapoi ca să admir 
această realizare a zilei. Cu puţină imaginaţie, pot să mă 
conving că tocmai am sculptat nenorocitul de munte Rushmore. 
Incepeţi parada! 


Mama și papa sunt mult mai remarcabili acum decât au fost 
înainte de această aventură în designul interior. Nu sunt sigură 
unde vreau să îi pun. Ei ne sună din Italia sau îl sună pe Patrick 
pe Skype pe laptopul pe care îl ţine încuiat în biroul lui, cel cu 
parolă și cameră și o mie de alte alarme și fluiere particularizate 
atașate de el. De obicei, asta se întâmplă duminica, atunci când 
copiii sunt acasă, iar diferenţa de fus orar le permite să poată 
saluta toată familia. Ar trebui să fie momente de bucurie, dar 
mama termină fiecare apel în lacrimi sau îi dă telefonul tatei 
înainte să cedeze. 

Deci, cina. 

Copiilor le-ar plăcea biscuiţii, așa că îmi trag jeanșii și o bluză 
veche de in, gata să risc o excursie până la supermarket, când 
aud mașina lui Patrick pe stradă. Știu că este a lui - dacă am 
ajuns să deprind ceva la superlativ în acest ultim an, este 
distincţia sunetelor. Mustang, Corvette, Prius, Mini Cooper. 
Numește mașina, eu îi știu sunetul. 

Ce mă deranjează cel mai tare atunci când mă uit printre 
jaluzele nu este că Patrick a venit acasă mai devreme, ci că văd 
trei SUV-uri negre, aliniate în spatele lui. Am mai văzut aceste 
vehicule cu ceva timp în urmă. 

Am văzut și interiorul lor. 


Unsprezece 


La dracu'. 

Trei mașini înseamnă cel puţin trei bărbaţi. Ceva îmi spune să 
las jaluzelele la locul lor și mă întorc în bucătărie, gata să 
arborez cel mai nimerit chip de Donna Reed (un șorţ e suficient) 
și să devin imaginea binecuvântării domestice. Pe drum, iau 
telecomanda televizorului și schimb canalul de la golf la CNN. 

CNN nu mai este ce-a fost - nimic nu mai este -, dar slujba lui 
Patrick are mai multe șanse de supravieţuire dacă pare că am 
luat o supradoză de propagandă prezidenţială în loc să mă uit 
cum zboară mingile peste terenuri de golf îngrijite. Știre de 
ultimă oră: Președintele anunță... 

Asta e tot ce aud înainte să îl văd pe Patrick împreună cu 
escortele sale - m-am înșelat, erau șase - invadându-mi spaţiul. 

— Jean McClellan? mă întreabă un bărbat bronzat, în costum, 
care e tot numai colțuri. 


L-am mai văzut, desigur. Toată lumea l-a mai văzut, doar că 
obișnuia să poarte un guler de cleric cu alb și negru în loc de 
cravată în timpul apariţiilor publice. În dimineţile de duminică, 
pe când eu și Jackie ne beam cafeaua ca să alungăm 
mahmureala din weekend, el era la televizor, starul propriei 
emisiuni. La un moment dat, Jackie a dat mai tare, de parcă ar fi 
făcut parte din turmă. Pretindea că asta o făcea mai furioasă. 

— Ascultă, Sfântul Carl urmează să își facă iar numărul, 
spunea ea. 

Și iată-l acolo, în uniforma lui de preot, predicând într-o 
săptămână despre decăderea familiei americane și în 
următoarea despre bucuria predării în faţa lui Dumnezeu. 
Asculta cu bucurie anecdote și experienţe reale de viaţă, iar pe 
burtiera ecranului de televizor apărea mereu același numar de 
telefon gratuit. După câţiva ani, s-a adăugat și un al doilea 
număr. În anii mai recenți apăreau și linkuri de Facebook, apoi și 
un cont de Twitter. Dumnezeu îi trimisese trafic, spunea el, și 
avea să se descurce cu orice îi oferea Domnul. 

La vremea aceea, Jackie și cu mine nu ne puteam imagina 
mai mult de câteva sute de baptiști din sud, din Mississippi, care 
îl urmăreau pe reverendul Carl Corbin. E dureros să te înșeli atât 
de tare. 

— Doctor Jean McClellan? 

Ei, asta e ceva nou. Nu mi s-a mai spus „doctor” din 
primăvara trecută. lar Patrick zâmbește. Încuviinţez, pentru că 
nu pot spune nimic. 

În sufragerie, la televizor, unul dintre vorbitori rostește două 
cuvinte magice: traumă cerebrală. 

Aceste șapte silabe ar fi suficiente ca să-mi ciulesc urechile, 
însă cuvintele care le înconjoară mă lovesc ca un tren în 
mișcare. Președinte. Accident de schi. Frate. 

— Doctore McClellan, avem o problemă. 

Este reverendul Carl din nou, deși pare mai puţin palid în 
persoană decât atunci când era în faţa camerei, vorbind pentru 
președinte. 

— Grozav. Rezolvaţi, rostesc. Ce sunt eu, Houston? 

Nu, nu spun asta, nu spun nimic. 

— Jean, zice Patrick. 

Nu spune „iubito”, nici „dragă”, nici vreo altă drăgălășenie 
rostită între soți. E pus pe treabă acum. 


— Jean, s-a întâmplat ceva. 

La televizor, CNN urlă. Între imaginile transmise în direct de 
pe un munte acoperit de zăpadă, Cel care Conduce Lumea 
Liberă apare și dispare, o imagine a solemnităţii. Anna stă lângă 
el, cu un aer adorabil în costumul ei albastru și bej. Pare că 
zâmbește, chiar dacă numai cu privirea. 

Reverendul Carl arată spre unul dintre ceilalţi bărbaţi, care 
înaintează în bucătăria mea. Nu-mi place intruziunea lor; dacă e 
să fiu doar o casnică tăcută, lăsaţi-mă cel puţin să îmi păstrez 
un sanctuar domestic de care să mă bucur doar eu. 

— Haide, Thomas, spune bărbatul care conduce. 

Și apoi începe. 

Thomas, în costumul lui negru și cu o mină întunecată, dă să 
mă apuce de mâna stângă. Mă retrag instinctiv, ca un câine 
sălbatic speriat, ce recunoaște durerea unei capcane, dar 
Patrick vine spre mine. 

— E în regulă, iubito. Lasă-i să facă asta. 

Cu mâna liberă, Thomas scoate o cheie mică. Pare o cheie de 
lift, unul dintre acele mici dispozitive rotunde cu un singur scop, 
ce mă duce cu gândul la toate celelalte invenţii prostești: 
deschizătoare de conserve, cuțite de lămâi, tăietoare de 
pepene. 

Lucruri care fac un singur lucru. Avem atât de multe... 

De unde facem rost de toate rahaturile astea? Petreceri de 
mirese și cadouri de nuntă, cadouri de Crăciun, cumpărături 
impulsive de la IKEA. Sunt toate atât de inutile! Rămân ascunse 
în spatele sertarelor de la bucătărie, luate de bune și nefolosite 
niciodată. Asta îmi trece prin minte când Thomas mă eliberează 
cu echivalentul tehnologic al unui desfăcător de conserve. 

— Puteți vorbi acum, doamnă McClellan. 

Reverendul Carl întinde o mână spre sufrageria mea, de parcă 
tocmai s-a transformat într-o gazdă mărinimoasă. 

Nu este singura inversare de roluri de azi. Tot ce vor ei este 
transmis la CNN, pe măsură ce este prezentată povestea 
accidentului de schi al fratelui președintelui. În timp ce sunt 
transmise și alte detalii - emisfera stângă posterioară, conștient, 
dar necomunicativ, se bâlbâie -, știu ce doresc reverendul Carl 
și echipa lui. 

Mă vor pe mine. 

Dacă Anna Myers ar fi fost cea care ieșise de pe pârtia de schi 


și se lovise de un copac, aș fi ieșit pe ușă într-o secundă. Deși 
mă îndoiesc că ar fi existat aici câţiva bărbaţi veniţi cu SUV-urile 
dacă soţia președintelui ar fi fost cea internată la terapie 
intensivă. 

— Ce vreţi să vă spun? 

Cuvintele mele ies încet, precaut, în timp ce părăsesc 
bucătăria, trec de televizor - pe care îl stâng - și mă așez pe un 
fotoliu. Nu vreau să fiu nevoită să împart spațiul cu acești 
oameni. 

— E cald aici, spune reverendul Carl privind spre frigider și 
spre dozatorul încorporat de apă și gheaţă. 

— Da, zic eu. 

Unul dintre ceilalți bărbaţi - nu Thomas - tușește. 

Prind ideea. 

— Patrick, poţi să le oferi oaspeţilor noștri un pahar cu apă, 
dragule? Dacă tot ești acolo. 

El face asta și fiecare dintre noi observă ușoara clătinare din 
cap a reverendului Carl. Eu sunt soția. Eu sunt cea care ar fi 
trebuit să servească. 

— Deci? întreb. Se pare că Bobby Myers ar putea avea leziuni 
cerebrale. Poziţie? 

Reverendul Carl se așază mai bine pe canapeaua mică din 
faţa fotoliului meu. 

— Patrick, tu ești medicul. Arată-i rapoartele medicale trimise 
prin fax în dimineaţa asta. 

Soțul meu, care vorbește de la egal la egal cu individul care 
mi-a pus cătușa aceea de metal, intră în cameră cu o tavă de 
pahare cu apă și un dosar subţire. Se oprește în faţa mea, apoi 
împarte paharele. 

— Cred că te va interesa asta, Jean. 

Și așa se întâmplă. 

Prima pagină conţine doar text, iar pe al doilea rând ochii mei 
descoperă motivul vizitei neașteptate a reverendului Carl: 
leziune în secțiunea posterioară a GTS. Girusul temporal 
superior. Emisfera stângă. Pacientul este dreptaci, deci emisfera 
stângă este dominantă. 

— Zona Wernicke, spun eu, neadresându-mă cuiva anume. 

Pe măsură ce citesc mai departe, braţul meu stâng devine tot 
mai ușor; în jurul încheieturii am o porţiune de piele mai palidă, 
de parcă mi-aș fi dat jos un ceas înainte să mă scufund în 


piscină. Unul dintre oamenii de la Serviciile Secrete - presupun 
că de acolo sunt, dată fiind prezența lui Carl Corbin - își 
masează propria încheietură. Poartă un inel simplu de aur pe al 
patrulea deget de la mâna stângă. Deci știe. Nu e clar în ce 
tabără este; asemenea lui Patrick, cu toţii sunt antrenați să 
urmeze comenzile, ca niște căţeluși. 

Reverendul Carl încuviințează. 

— Președintele este foarte îngrijorat. 

Sigur că este. Mă gândesc că domnul președinte se bazează 
destul de mult pe fratele lui mai mare și că o să îi fie extrem de 
greu să obţină informaţii de la Bobby sau să i le transmită. In 
mintea mea se derulează secvenţe de conversații: 

E o criză în Argentina, Bobby, ar spune președintele. 

Răspunsul lui Bobby ar suna cam așa: Doar câteva scântei 
drăguțe în comparaţie cu flăcările tale. Discursul lui ar fi precis 
și fluid, fiecare silabă fiind articulată perfect și fără ezitare. Ce 
va rezulta însă va fi un nonsens: nu un cod, nu un vorbit 
imperfect, ci doar pălăvrăgelile unui idiot - în sensul clinic al 
cuvântului. 

E tot ce pot să fac ca să nu zâmbesc. Trebuie să îmi mușc 
interiorul obrazului - tare - ca să menţin aparența unei femei 
serioase și îngrijorate, la datorie. 

Răsfoiesc celelalte pagini. RMN-urile - sau imaginile de 
rezonanţă magnetică - arată o leziune masivă exact acolo unde 
mă aşteptam: în zona Brodmann 22. 

— Asta a apărut din cauza accidentului la schi? întreb. Nu 
există leziuni anterioare? 

Bineînţeles că ei nu știu. Bărbaţii de cincizeci și patru de ani 
nu obișnuiesc să-și scaneze creierul fără să existe vreun motiv. 

— Suferea de dureri de cap? 

Reverendul Carl ridică din umeri. 

— E un da sau un nu, domnule reverend? întreb. 

— Nu am informaţia aceasta. 

Apoi mă întorc spre Patrick, dar el clatină din cap. 

— Jean, trebuie să înţelegi că nu putem publica istoria 
medicală a familiei președintelui. 

— Dar vreţi să ajut. 

— Eşti cel mai bun expert din ţară, doctore McClellan. 

Reverendul Carl a intervenit, aplecându-se peste măsuţța de 
cafea. Chipul lui, cu toate liniile sale ascuțite, este la doar câţiva 


centimetri distanţă de al meu. Are ceva de desen animat în el, 
dar tot chipeș e. Încă poartă sacou, în ciuda căldurii, iar sub 
țesătură se ghicește un trup ferm. Mă întreb dacă femeile 
precum Olivia King sunt îndrăgostite în secret de el. 

Şansa de a-i corecta timpul verbal este prea bun ca să o 
ratez. 

— Am fost, răspund. Nu trebuie să îți mai spun că în ultimul 
an nu am lucrat. 

Reverendul Carl nu reacţionează, ci doar se lasă pe spate și 
își împreunează mâinile, degetele lui lungi formând un triunghi 
isoscel perfect. Poate că exersează asta în fața unei oglinzi. 

— Ei, bine, de aceea suntem azi aici. 

Se oprește, cum făcea în timpul slujbelor sale televizate, un 
efect spectaculos menit să crească suspansul. 

Dar știu deja ce urmează să spună. Ochii mei se mută de la el 
și Patrick la ceilalţi bărbaţi din încăpere. 

— Doctore McClellan, vrem să faceţi parte din echipa noastră. 


Doisprezece 


Din echipa noastră. 

In mine se adună o sută de răspunsuri, dintre care nouăzeci și 
nouă ar însemna demisie forțată - sau chiar mai rău - pentru 
Patrick. Dar nimic ce poate aduce cu o încuviinţare sau cu un 
oarecare entuziasm nu își croiește drum de la creier la gură. În 
loc de încântare, simt o durere în stomac, de parcă reverendul 
Carl tocmai a înfipt o gheară în mine, în loc de cuvinte. S-ar 
putea să aibă într-adevăr nevoie să-l ajut, dar nevoia este 
diferită de dorință. Și nu am încredere în niciunul dintre acești 
bărbaţi. 

— Am de ales? întreb. 

Pare sigur să rostesc aceste cuvinte. 

Reverendul Carl își desprinde mâinile, separându-le cu un 
gest evlavios, ca de rugăciune. L-am mai văzut făcând asta la 
televizor, atunci când cere ajutorul, când invită tot mai multe 
Femei Pure și Bărbaţi Puri să i se alăture, când cere bani. Acum, 
mâinile acelea par să semene cu o menghină gata să mă 
strângă până explodez. 

— Desigur, spune el, cu o voce exagerat de generoasă și o 
falsă blândeţe. Știu cum trebuie să te simţi la gândul că îţi vei 


părăsi casa și copiii și te vei întoarce la munca grea, zilnică. 

Pare să caute un cuvânt și ochii lui îmi cercetează casa. Peste 
tot e dezordine și se văd lucruri aruncate: trei perechi de pantofi 
de-ai mei lăsaţi în același loc de săptămâna trecută, praf pe 
pervazuri și o pată veche de cafea pe covor, exact lângă pantofii 
lui. 

N-am fost niciodată prea pricepută la curățenie. 

El continuă: 

— Am mai vorbit și cu un alt om de știință, doctorița Kwan, în 
caz că avem nevoie de o rezervă. O cunoști, cred. 

— Da. 

Lin Kwan este președinta vechiului meu departament. Sau 
era, până să fi fost înlocuită cu primul bărbat pe care l-au găsit. 
Nu trebuie să întreb de ce nu l-au abordat pe acesta pentru 
proiectul nostru - dacă ar fi fost după Lin, finanţarea tipului ar fi 
fost tăiată imediat după primul experiment, care fusese un 
dezastru. Era atât de stupid... 

— Deci, reia reverendul Carl. Mâinile lui sunt jos acum și nu se 
mai uită la mine, ci la cătușa de oțel pe care Thomas o ţine de 
douăzeci de minute. Este alegerea ta. Poţi să pui bazele unui 
nou laborator, să îţi reiei cercetarea și să mergi mai departe. 
Sau... 

— Sau? întreb. 

ÎI privesc pe Patrick în ochi. 

— Sau totul poate reveni la normal. Sunt sigur că familiei tale 
i-ar plăcea asta. 

Nu se uită la mine în timp ce vorbește, ci la Patrick, de parcă 
ar studia reacţia soțului meu. 

Ca și cum în ultimul an ar fi fost ceva normal în viețile 
noastre. Apoi înțeleg - Carl Corbin crede cu adevărat ceea ce 
predică. La început, am crezut că deviase din Mișcarea Pură, că 
motivele sale de a reînvia cultul victorian al atașamentului față 
de familie și de a ţine femeile departe de sfera publică erau pur 
și simplu misogine. Într-un fel, îmi doresc ca lucrul ăsta să fi fost 
adevărat, ar fi mai puţin ciudat decât alternativa. 

Steven a fost primul care mi-a explicat totul, acum doi ani, 
într-o dimineaţă de duminică. 

— E într-un fel tradiţional, mamă. Ca pe vremuri. 

— Pe vremuri? Cum adică? Grecia? Sumer? Babilon? 

El și-a turnat din nou cereale într-un castron, a amestecat 


două banane, apoi a pus lapte deasupra. Când Sam și Leo vor 
împlini cincisprezece ani, va trebui să cumpăr acţiuni la 
Cheerios. 

— Păi, da. A fost acolo cu grecii - ideea de sfere publice și 
sfere private -, dar merge chiar mai departe de atât. Gândește- 
te la comunităţile de vânători-culegători. Biologic, noi suntem 
făcuţi pentru lucruri diferite. 

— Noi? 

— Bărbaţii și femeile, mamă. S-a oprit din mestecat și și-a 
flexat braţul drept. Vezi asta? Ai putea să mergi la sala de 
gimnastică în fiecare zi timp de un an și tot nu ai avea mușchi 
ca ai mei. Trebuie să fi văzut privirea neîncrezătoare de pe 
chipul meu, pentru că a dat imediat înapoi. Asta nu înseamnă că 
ești slabă. Doar diferită. 

Hristoase. 

Am făcut semn spre tâmpla mea. 

— Vezi asta, puștiule? încă zece ani de școală și s-ar putea să 
ai unul la fel. Sau poate nu. Și asta n-are nici pe dracu' vreo 
legătură cu genul, am spus pe un ton ridicat. 

— Calmează-te, mamă. 

— Nu-mi spune tu mie să mă calmez. 

— Devii cam isterică. Tot ce spun e că, biologic, are mai mult 
sens ca femeile să facă unele lucruri și bărbații, alte lucruri. De 
exemplu, ești o profesoară tare bună, dar probabil că nu ai 
rezista mai mult de o oră dacă ar trebui... nu știu, dacă ar trebui 
să sapi șanțuri. 

Asta a pus capac. 

— Sunt om de știință, Steven, nu educatoare de grădiniţă. Și 
nu sunt isterică. 

Ei, bine, cam eram. 

Mi-am turnat a doua cană de cafea cu mâinile tremurând. 
Steven nu s-a lăsat. Și-a deschis manualul de la nenorocitul 
acela de curs avansat - Nebunie religioasă de la A la Z sau cum 
s-o fi numit - și a început să citească. 

— „Femeia nu are nicio chemare spre urna de vot, însă are o 
sferă a ei, de o importanţă și o responsabilitate uimitoare. Este 
numită în mod divin gardianul casei... Ea ar trebui să realizeze 
mai mult că poziţia ei de soție, de mamă și de înger al casei 
este cea mai sfântă, cea mai responsabilă și cea mai regală 
dintre toate atribuite muritorilor și să renunţe la toate ambițiile 


pentru ceva superior, pentru că, pentru muritori, nu există nimic 
mai înălţător.” Asta spune reverendul John Milton Williams. Vezi? 
Ești ca o regină. 

— Superb. 

Aveam nevoie disperată de cafea, dar nu voiam ca Steven să 
vadă cât de nervoasă eram, așa că am lăsat-o pe bufet. 

— Cred că ar trebui să renunțţi la cursul acesta. 

— Nici pomeneală. Chiar îmi place. Adică, sunt o groază de 
lucruri care dau de gândit. Chiar și câteva fete cred asta. 

— Mi se pare greu de crezut, spun eu, fără să elimin 
sarcasmul din voce. 

— Julia King, de exemplu. 

— Julia King nu este tocmai reprezentativă pentru întreaga 
populaţie feminină. 

Bietul copil, m-am gândit, întrebându-mă ce făcuseră vecinii 
mei ca să spele creierul fiicei lor. 

— Serios, Steven. Renunţă la curs. 

— Nu. 

Cincisprezece ani. Vârsta sfidării. Știam asta prea bine, pentru 
că trecusem prin asta. 

Apoi Patrick a intrat în bucătărie, a golit ibricul de cafea într-o 
cană și a amestecat ultimul strop de lapte. 

— Ce se întâmplă? a întrebat, ciufulind părul lui Steven și apoi 
sărutându-mă pe obraz. E cam devreme pentru o ceartă 
domestică. 

— Mama vrea să renunţ la cursul avansat de religie. 

— De ce? a întrebat Patrick. 

— Nu știu. Întreab-o. Și cred că nu îi place manualul. 

— Manualul e un rahat, am spus. 

Patrick l-a luat și a frunzărit câteva pagini, de parcă ar fi fost o 
carte veche de benzi desenate. 

— Mie nu mi se pare chiar atât de rău. 

— Poate dacă ai încerca să îl citești... 

— Haide, iubito. Lasă-l să opteze pentru ce curs vrea. N-are ce 
să strice. 

Cred că în acel moment am început să îmi urăsc soţul. 

Acum sunt din nou în sufrageria mea, detestându-i pe cei 
șapte bărbaţi care stau așezați sau în picioare în jurul meu, 
așteptând să mă alătur lor. 

— Am nevoie de câteva detalii, spun. 


Poate nu vor observa că trag de timp. 

Poate crezi că sunt nebună fiindcă nu am profitat imediat de 
șansa de a mă întoarce la muncă. Pot să înțeleg asta. Ne-ar 
prinde bine un venit suplimentar. Mai e și asta. Și mi-e dor de 
cercetarea mea, de cărţi, de colaborarea cu Lin și de asistenții 
mei absolvenţi. Mi-e dor de vorbit. 

Cel mai mult, mi-e dor de speranţă. 

Eram atât de al dracului de aproape. 

Fusese ideea lui Lin să abandonăm cercetarea noastră 
inovatoare pe marginea afaziei lui Broca și să ne mutăm pe 
zona Wernicke. Îi înţelegeam raţionamentul: pacienţii cu Broca 
se luptau și se bâlbâiau cu o frustrare palpabilă, dar reușeau să 
scoată cuvinte. In mare parte, limbajul lor era intact. Doar 
abilitatea de a-l transfera în vorbire fusese afectată, fie de un 
atac vascular cerebral, fie de o cădere pe scări sau de o rană la 
cap în timp ce se aventurau printr-un deșert în uniformele ţării 
libere. Puteau încă să înţeleagă, își auzeau încă soțiile, și fiicele, 
și taţii încurajându-i. Celelalte victime însă, cele cu leziuni mult 
mai profunde pe creier, asemenea lui Bobby Myers, suferiseră o 
pierdere mai sinistră. Pentru ei, limbajul devenise un labirint de 
nonsensuri fără ieșire. Imi imaginez că trebuie să fie ca și cum 
te-ai fi rătăcit pe mare. 

Deci, da, vreau să mă întorc. Vreau să continui să realizez 
serul și - când voi fi gata - să injectez acea poţiune în venele 
bătrânei doamne Ray. Vreau să o aud cum îmi povestește 
despre Quercus virginiana, şi Magnolia stellata, și Syringa 
vulgaris, aşa cum făcea atunci când venise pentru prima oară la 
mine acasă, identificând stejarii vii și arborii uriași, înstelaţi, 
precum și liliecii al căror miros n-ar putea fi egalat de niciun 
parfumier. Ea îi considera darurile lui Dumnezeu, iar eu toleram 
asta. Oricine s-ar afla acolo sus a făcut o treabă grozavă cu 
florile și copacii. 

Dar nu dau doi bani pe președinte sau pe fratele lui mai mare 
și, de fapt, pe niciun bărbat. 

— Ei, bine, doctore McClellan? întreabă reverendul Carl. 

Aș vrea să îi spun nu. 


Treisprezece 


lisuse, ce cald e aici! Trebuie să existe din nou o scurgere la 


compresorul aerului condiţionat. Ce noroc pe noi! Mă ridic, cu 
pantalonii lipindu-mi-se de spatele gambelor, și mă duc în 
bucătărie să îmi umplu din nou paharul cu apă. 

— Patrick, poţi să mă ajuţi puţin? îi strig. 

El se plimbă prin sufragerie, apoi adună paharele de apă și mi 
se alătură. 

In timp ce pun pahar după pahar sub dozatorul de gheață, el 
mă apucă de încheietura stângă. 

— Nu mai vrei aia din nou, nu? 

Clatin din cap, din obișnuință. 

— Ar trebui să consideri asta un schimb, iubito. Ei primesc ce 
vor, tu primești ce vrei. 

— Ar trebui să consider totul ceea ce este de fapt, spun eu. 
Un nenorocit de șantaj. 

El oftează de parcă ar fi ţinut până atunci tot universul în 
plămâni. 

— Atunci, fă-o de dragul copiilor. 

Copiii. 

Lui Steven nu îi pasă. Este ocupat să trimită scrisori pentru 
facultate, să scrie eseuri de admitere și să se pregătească 
pentru examene, care vor veni în curând. In plus, i-a făcut ochi 
dulci Juliei King aproape tot semestrul acesta. Gemenii, care au 
doar unsprezece ani, au fotbalul și Liga de Juniori. Dar mai este 
Sonia. Dacă îmi voi da la schimb creierul pentru cuvinte, o voi 
face pentru ea. 

Rotița din capul meu trebuie să fi făcut zgomot, pentru că 
Patrick se oprește cu paharele de apă și mă întoarce către el. 

— Fă-o pentru Sonia. 

— Vreau mai multe detalii mai întâi. 

Când mă întorc în sufragerie, le primesc. 

Reverendul Carl s-a transformat din politician într-un om de 
vânzări. 

— Contorul de la mână va rămâne scos pe durata proiectului, 
doctore McClellan. Dacă sunteţi de acord, desigur. Veţi avea la 
dispoziţie un laborator de ultimă generaţie și toată finanţarea și 
asistența de care aveţi nevoie. Verifică documentaţia dintr-un 
alt dosar, apoi continuă: Vă putem oferi o bursă frumoasă, plus 
un bonus dacă găsiți un tratament viabil în următoarele 
nouăzeci de zile. 

— Și după aceea? întreb, din nou în fotoliu cu jeanșii lipiţi de 


mine. 

— Ei, bine... 

Se întoarce spre unul dintre agenţii Serviciilor Secrete, iar 
bărbatul încuviinţează. 

— Înapoi la o sută de cuvinte pe zi? întreb. 

— De fapt, doctore McClellan - și ceea ce vă spun este strict 
confidential, înțelegeţi? -, de fapt, vom crește cota la un 
moment dat în viitor. Odată ce totul revine la normal. 

Ei, bine, asta e o noutate. Aştept să văd ce alte informaţii 
confidenţiale are la dispoziţie. 

— Noi sperăm - reverendul Carl este acum cu totul în poziţia 
de preot - ca oamenii să se așeze, să se stabilizeze în noul ritm, 
astfel încât să nu mai avem nevoie de aceste brățări prostești. 

Face un gest fin de desconsiderare cu mâna, de parcă ar 
vorbi despre un banal accesoriu la modă, și nu despre un 
instrument de tortură. 

Desigur, simţim durerea numai dacă încălcăm regulile. 

Imi aduc aminte de ziua în care am aflat despre aceste reguli. 

A durat doar cinci minute, în clădirea albă guvernamentală. 
Bărbaţii păreau să vorbească spre mine, niciodată cu mine. 
Patrick urma să fie notificat și sa primească instrucţiuni; un 
echipaj avea să sosească acasă, să ne ia cărţile - chiar și cartea 
Soniei, Copilul învață alfabetul. Jocurile de societate au fost 
ambalate și au ajuns în cutii de carton, iar cutiile de carton, într- 
un dulap din biroul lui Patrick. Eu aveam să o aduc pe Sonia, 
care ieșise din trupul meu abia de cinci ani, în același loc, în 
acea după-amiază, ca să i se fixeze și ei pe încheietură un 
contor. Mi-au arătat o selecţie, un curcubeu de culori din care 
puteam alege. 

— Roz ar fi cel mai potrivit pentru o fetiţă, au spus ei. 

Am ales argintiu pentru mine și un roșu sângeriu pentru 
Sonia. Un simplu act de sfidare. 

Unul dintre bărbaţi a plecat și s-a întors cu brăţara care avea 
să îmi înlocuiască ceasul Apple, cel pe care mi-l dăruise Patrick 
cu un an în urmă, ca surpriză de Crăciun. Metalul era ușor, 
neted, un fel de aliaj, nefamiliar pe pielea mea. 

Bărbatul a potrivit contorul cu vocea mea, apoi l-a fixat la 
zero și m-a trimis acasă. 

Bineînţeles, nu am crezut niciun cuvânt. Nici schițele pe care 
mi le-au arătat în cartea lor cu poze, nici avertismentele pe care 


Patrick mi le-a citit cu voce tare la ceai, la masa din bucătărie. 
Când Steven și fraţii lui au venit acasă de la școală, plini de 
noutăți despre antrenamentul la fotbal și rezultatele la teste, iar 
Sonia, uimită de noua ei brățară roșie și strălucitoare, își ignora 
păpușile, am deschis barajul. Cuvintele mele au zburat afară 
nestăvilite, automat. Camera s-a umplut cu sute de cuvinte, de 
toate culorile și formele. În cea mai mare parte albastre și 
ascuţite. 

Durerea m-a doborât pe loc. 

Trupurile noastre au un mecanism, un mod propriu de a uita 
traumele fizice. La fel cum procedasem și cu nonamintirile mele 
despre durerea nașterii, am blocat tot ce se asocia cu după- 
amiaza aceea, totul, mai puţin lacrimile din ochii lui Patrick, 
șocul - ce termen potrivit - de pe chipurile fiilor mei și chiţăielile 
încântate ale Soniei, care se juca cu dispozitivul roșu. Acesta 
este încă un lucru pe care mi-l amintesc, felul în care ridica 
fetița mea acel monstru roșu, de culoarea cireșelor, la buze. 

Era ca și când îl săruta. 


Paisprezece 


În sfârșit, pleacă. 

Reverendul Carl se urcă în Range Roverul lui, iar bărbaţii de la 
Serviciile Secrete și Thomas se suie în celelalte mașini. Patrick și 
cu mine rămânem în sufragerie cu opt pahare de apă goale, 
care lasă urme circulare pe suporturile de sub ele. 

Nu s-a decis nimic încă. 

El se plimbă în susul și în josul camerei, sudoarea făcându-i 
părul dat de obicei cu gel să-i cadă în onduleuri blonde în jurul 
feței. În momentul acesta arată mai puţin ca soţul meu și mai 
mult ca o felină încolţită. Sau, poate, o alegere mai bună ar fi un 
câine sălbatic; un animal de haită. 

— Ei nu îi vor scoate Soniei contorul, spun eu. 

— Ba da. În cele din urmă... Gândește-te cum o să pară dacă 
merge la școală fără acea... 

— Să nu îndrăznești să îi spui brățară. 

— Bine. Contor. 

Încarc tava cu pahare, folosindu-mă numai de degetul mare și 
de cel arătător, ca să nu le ating mai mult decât este nevoie. 
După ce am dat mâna cu reverendul Carl, am simţit nevoia să 


mă frec cu leșie. 

— Nu poţi să faci nimic? Tu ai spus că acesta este un schimb - 
deci hai să facem schimb! Eu mă duc să lucrez pentru ticăloși; ei 
trebuie să îmi lase fata să vorbească. 

— O să văd ce pot să fac. 

— Patrick, la dracu', ești consultantul științific al președintelui. 
Ai face bine să poţi face ceva. 

— Jean... 

— Nu mă lua cu „Jean”. 

Trântesc atât de tare paharul pe care îl ţin, încât se sparge. 

Patrick vine spre mine imediat, încercând să oprească 
sângele care mi se scurge din mână. 

— Nu mă atinge, îi spun. 

În carnea moale a degetului mare este înfipt un ciob. Și e 
sânge. Destul de mult sânge. 

In timp ce apa curge deasupra rănii mele, mă întorc în urmă 
cu treizeci de minute, când reverendul Carl ţinea o prelegere în 
sufrageria mea, educându-mă cu privire la planurile pentru 
viitor. 

Ceva mi se păruse ciudat. Poate că erau ochii lui, care nu 
zâmbeau odată cu gura, sau cadenţa propoziţiilor pe care le 
rostea. Toate erau prea bine repetate, aproape prea exersate în 
cadenţa lor egală și în intonaţie. Chiar și așa, ezitarea i se 
simţea în glas - prea multe ăăă-uri și aaa-uri scăpate în recitalul 
lui despre schimbările, modificările și dispensele intenţionate de 
președinte. 

Nu-mi dau seama exact care a fost momentul în care mi-am 
dat seama că nu am încredere în el. 

— Dacă e totul un fel de joc, Patrick? i-am strigat peste apa 
care curgea, în timp ce el aduna bucăţile de sticlă spartă și le 
arunca la coșul de gunoi. 

Nu m-am întors să mă uit - cioburile acelea aduceau prea 
mult cu căsnicia noastră. 

Nu a fost mereu așa. Nu faci patru copii din greșeală. 

El mi se alătură la chiuvetă și își spală mâinile până sus, la 
coate, așa cum doar un medic o face. Se uită la mine întrebător 
și mă apucă de încheietură. Incă are acea atingere blândă. 

— Ce vrei să auzi mai întâi, veștile bune sau veștile proaste? 

— Veștile bune. 

— Bine. Vestea bună este că nu o să mori. 


— Și cea rea? 

— Mă duc să-mi iau trusa de cusut. 

Copci. Rahat. 

— Câte? 

— Două sau trei. Nu-ţi face griji, arată mai rău decât e. 

Când se întoarce cu geanta lui neagră, îmi toarnă coniac într- 
un pahar scund. 

— Uite! Bea asta. O să atenueze durerea înţepăturii. 

Apoi mă așază lângă blatul din bucătărie și își scoate 
echipamentul, gata să se joace de-a doctorul. 

lau o înghiţitură zdravănă din pahar, apoi acul intră în pielea 
mea dezinfectată fără să simt prea multă durere. Oricum, nu mă 
uit, ci doar îi dau lui Patrick materiale când mi le cere. 

— Ce bine că nu te-ai făcut asistentă, iubito, zice el și între noi 
apare din nou un fel de tandrete. 

Preţ de un moment. 

El face un nod perfect, apoi taie firul și mă mângâie pe mână. 

— Gata, doctore Frankenstein. Ești ca nouă. 

— Doctorul Frankenstein nu era cel cu fermoar la gât? întreb 
apoi. Oricum, ce crezi? Ne păcălesc sau au vorbit serios? 

— Nu știu, Jean. 

„Jean” din nou. E supărat. 

— Uite, dacă accept postul acesta, de unde știu că ei nu vor... 
nu știu, că nu vor folosi cercetările mele ca să promoveze răul 
mondial? 

— Cu un ser antiafazie? Haide! 

Sângele pierdut și cocktailul cu coniac m-au ameţit. 

— Pur și simplu nu am încredere în oamenii ăștia. 

— Bine, atunci. Își toarnă și el un pahar, apoi trântește sticla 
pe bufet cu suficientă forţă încât să mă doară urechile. Nu 
accepta postul. Vom repara aerul condiţionat când voi fi plătit 
săptămâna viitoare; poţi să îţi pui nenorocita aia de brățară la 
loc și totul va fi la fel ca azi-dimineaţă. 

— Du-te dracului! 

E furios, rănit și frustrat. Totuși, nimic din toate acestea nu 
justifică cuvintele pe care le rostește mai departe, cuvintele pe 
care nu și le va mai putea retrage niciodată, care taie mai adânc 
decât orice ciob de sticlă spartă și care mă fac să sângerez 
peste tot. 

— Ştii ceva, iubito, mă întreb dacă nu cumva era mai bine 


când nu vorbeai. 
Cincisprezece 


Chiar și fără aparatul de metal de la încheietura mea, cina din 
seara asta se desfășoară în tăcere. Steven, de obicei vorbăreţ 
între două furculiţe cu mâncare, nu a povestit nimic despre 
școală sau despre Julia King, nici despre fotbal. Gemenii par 
confuzi și se fâțâie puţin pe scaunele lor. Sonia ezită între a se 
uita în farfurie și a se holba la încheietura mea, dar a tăcut încă 
de când s-a întors de la școală. În plus, nu s-a schiţat nici măcar 
un salut între ea și Steven. 

Patrick însă își duce farfuria în bucătărie după ce termină de 
mâncat, apoi pleacă în biroul său cu un pahar de coniac și ne 
adresează câteva cuvinte despre faptul că trebuie să termine 
ceva la timp. E imposibil să îmi dau seama pe cine este mai 
furios - pe mine sau pe el însuși. 

— Explică-le tu, Jean, spune el, înainte să închidă ușa 
sanctuarului său plin cu cărți. 

Ei, bine, ce stânjenitor... 

Nu am mai avut o conversaţie adevărată cu toţi copiii mei de 
peste un an. Ceea ce odată ar fi fost o dezbatere animată 
despre pierderea timpului cu Pokémon Go sau despre cea mai 
deșteaptă inovaţie de la Xbox încoace se transformă acum într-o 
tăcere apăsătoare, ce cuprinde patru tinere chipuri care se 
holbează la mine. lar eu sunt evenimentul principal. 

Aș putea foarte bine să o spun repede și gata. 

— Deci, Steven, ce mai e pe la școală zilele astea? 

— Am două examene mâine. 

Este ca și când el s-ar confrunta cu o cotă zilnică de cuvinte. 

— Vrei să te ajut să înveţi? 

— Nu. E în ordine. Apoi se gândește mai bine și adaugă: 
Multumesc, oricum. 

Sam și Leo sunt puţin mai dornici, povestindu-mi despre noul 
lor antrenor de fotbal și despre cum au pus la cale o farsă la 
antrenamentul de dimineaţă, pretinzând fiecare că este celălalt. 
Ei doi vorbesc cel mai mult. Bănuiesc că așa s-au obișnuit. 

Numai Sonia se uită la mine cu ochii mari, genul de privire ce 
mă face să mă simt de parcă aș fi o persoană nouă. Sau căreia 
tocmai i-a crescut blană. Sau care s-a transformat în dragon. Nu 


și-a mâncat friptura din farfurie, ci doar câţiva dintre cartofii pe 
care i-am cumpărat de la magazin după cearta cu Patrick din 
după-amiaza asta. 

— O să mai am alt coșmar? întreabă ea. 

Automat, răspund cu o întrebare nepotrivită: 

— Ce te face să crezi asta, draga mea? apoi reformulez: Nu. 
Nu voi permite să mai ai alte vise urâte. Și o să îţi spun o 
poveste la culcare, bine? 

Ea încuviințează. Numărul de pe încheietura ei strălucește la 
40. 

— Speriată, spune ea. 

— N-ai motive să fii. 

Sam și Leo fac un schimb nervos de priviri, iar eu clatin din 
cap spre ei. Steven ridică un deget la buze, semnul lui de tăcere 
adresat surorii mai mici, ceva normal. 

Apoi Sonia încuviinţează din nou. Ochii ei - de culoarea 
alunei, ca ai lui Patrick - se scaldă în lacrimi care stau să se 
scurgă. 

— Încă te temi? o întreb eu. 

O altă încuviințare. 

— De visele rele? 

Acum scutură din cap. 

Sonia nu știe ce rol au contoarele de pe mâini în afară de a 
străluci, de a-i arăta numere și de a pulsa pe încheietura ei de 
fiecare dată când rostește câte un cuvânt. Am fost foarte atenți 
să păstrăm acest secret. Poate că este un lucru prostesc, dar nu 
am putut niciodată să îmi dau seama exact cum să-i descriu un 
șoc electric dureros unei fetițe de șase ani. Ar fi ca și cum i-aș 
povesti unui copil despre ororile scaunului electric doar pentru 
a-i demonstra sensul binelui și răului. Macabru și inutil. Ce 
părinte ar explica exact cum funcţionează scaunul electric doar 
pentru a-și face copilul să nu mintă sau să nu fure? 

Când contoarele ne-au fost montate pe încheieturi - fără nicio 
perioadă de acomodare, nici măcar pentru copii m-am decis să 
procedez în felul meu. O cupă de îngheţată, un biscuit în plus 
înainte de culcare, o ciocolată fierbinte cu cât de multe bezele 
încăpeau într-o cană, ori de câte ori Sonia încuviinţa, sau clătina 
din cap, sau mă trăgea de mânecă în loc să vorbească. Răsplată 
pozitivă în loc de pedeapsă. Nu am vrut să înveţe regulile printr- 
o metodă dură. Nu ca mine. 


În plus, mai știam câte ceva despre contoare. Durerea crește 
cu fiecare abatere. Pentru mine nu a fost timp, în acea primă zi, 
să procesez creșterea constantă a șocului. Patrick mi-a explicat 
mai târziu, în timp ce aplica o cremă calmantă pe cicatricea de 
pe încheietura mea. 

— La primul cuvânt după o sută, vei primi un mic șoc, Jean. 
Nimic destabilizator, doar o mică zgâlţâitură. Un avertisment. O 
vei percepe, dar nu te va durea. 

Superb, m-am gândit. 

— Pentru fiecare zece cuvinte de după aceea, șocul crește cu 
o zecime de microcoulomb. La jumătate de microcoulomb, chiar 
simţi durerea. La un microcoulomb întreg - s-a oprit și a privit în 
altă parte -, durerea devine de nesuportat. Mi-a luat apoi mâna 
stângă într-a lui și a verificat numărul de pe contor. Ah! O sută 
nouăzeci și șase. Slavă Cerului că nu ai continuat să vorbești! 
Câteva cuvinte în plus și ai fi ajuns la un microcoulomb. 

Însă Patrick și cu mine avem idei diferite despre ce înseamnă 
o „durere de nesuportat”. 

El a continuat în timp ce eu ţineam o pungă de mazăre 
congelată peste arsura circulară, nescăpând din ochi ușa închisă 
a dormitorului Soniei. Băieţii erau acolo, cu ea, la insistența lui 
Patrick, fără îndoială ca să se asigure că nu vorbește. Nimeni nu 
voia încă un spectacol de Femelă Electrocutată, nici măcar 
atunci când în rolul principal este o fetiță atât de mică. 

— Asta cred că s-a întâmplat, iubito. Cred că ai vorbit atât de 
repede, încât dispozitivul nu a putut să ţină pasul. Avea acum 
lacrimi în ochi. O să vorbesc cu cineva despre asta mâine- 
dimineaţă. Promit. lisuse! îmi pare atât de rău! 

Mi-a trebuit doar o secundă ca să mi-o imaginez pe fetița mea 
aruncată de pe scaun, fără să știe de ce o doare, și să mi se 
întoarcă stomacul pe dos. Așa că am adoptat metoda 
pavloviană, concentrându-mă pe recompensă ca și când aș fi 
dresat un câine, pentru binele suprem, mă gândeam pe atunci. 

Acum, în mijlocul acestei nonconversaţii de la cină, îmi dau 
seama că nu ar fi trebuit să mă deranjez. 

Sonia a început să plângă, iar lacrimile îi cad ca niște picături 
grele de ploaie în farfuria cu friptură și cartofi de care abia s-a 
atins. 

— S-a întâmplat ceva rău la școală azi? 

O singură încuviinţare. O dată în sus, o dată în jos, ca o 


exagerare. Pot să aflu de la ea secretul pe care îl ţine. 

— Bine, iubita mea. Gata, gata... îi mângâi buclele, încercând 
să o calmez în timp ce tot ce îmi doresc este să urlu. Ţi-a zis 
cineva ceva? 

Un mic geamăt îi scapă de pe buze. 

— Una dintre celelalte fete? 

Capul ei se mișcă acum spre dreapta, apoi spre stânga, sub 
mâna mea. Deci nu unul dintre elevi. 

— Profesoara? îi prind privirea - doar o scânteie mutându-se 
de la mine la Steven. Și înţeleg. Steven, e rândul tău să speli 
vasele, da? spun apoi. 

El mă privește în felul acela. 

— Te rog, spun. 

Nu mă aștept să funcţioneze, dar în ochii fiului meu apare un 
fel de blândeţe, iar el începe să adune farfuriile, atent să nu le 
pună una peste alta înainte de a fi curățate. Face o mică 
plecăciune, ceva nesemnificativ, dar eu nu-l văd decât pe 
reverendul Carl Corbin, întinzându-mi mâna în după-amiaza asta 
și oferindu-mi un loc în propria-mi sufragerie. 

Oferind, mă gândesc apoi, iar cuvintele îmi joacă prin cap ca 
piesele de Scrabble. Oficios. Oficial. Ofensiv. Ofrandă. Capul ei 
drept ofrandă. 

Gemenii se alătură tentativei de curăţenie a lui Steven fără 
prea multe obiecţii, iar eu și Sonia rămânem la masă. 

— Ești bine, draga mea? o întreb, apoi pun o mână pe fruntea 
ei. 

Cu o clipă în urmă, fetiţa mea transpira ca un pahar de gin 
tonic uitat pe o verandă în iulie; acum s-a mai liniștit puţin. Nu 
mai transpiră, dar nu este deloc relaxată. 

lar lucrul ăsta este cel mai rău. Tot ce se întâmplă acum, în 
timp ce o privesc pe Sonia urmărindu-l pe Steven și devenind 
din ce în ce mai calmă cu fiecare pas pe care el îl face spre 
bucătărie. Este cel mai rău lucru, pentru că acum știu de ce se 
teme Sonia de fapt. 

Nu vorbesc, ci doar înclin capul spre locul unde Steven curăţă 
bucăţile de carne tocată și de cartofi de pe farfurii, fredonând o 
melodie veche. lar ea încuviințează. 

Steven avea unsprezece ani când a venit pe lume singura lui 
soră - aproape că era suficient de mare încât să devină el însuși 
tată, doar în sens biologic. Avea un fel al lui de a proceda cu ea, 


ținând-o distrasă și fericită și schimbându-i scutecele murdare 
fără mai mult de un „Hei, mama, ce scutec murdar!” Puțini 
adolescenţi învaţă limbajul semnelor bebelușilor, dar fiul meu 
cel mare e unul dintre ei. La puţin după un an, Sonia stăpânea 
perfect semnele întregii sale lumi: mâncat, băut, somn, jucărie 
și - preferatul ei - caca. Steven a perfecţionat acest gest 
particular, adesea însoțit de rostirea cuvintelor, o traducere a 
unui limbaj primitiv, un sistem atât de vechi, încât nimeni, nici 
măcar doctoriţa Jean McClellan, nu l-ar fi putut pune cap la cap. 

A început să cânte o melodie atât de grotesc modificată, încât 
nu am știut ce să cred. Patrick aproape că și-a vărsat cafeaua 
într-o dimineaţă când l-a auzit pe Steven cântând. 

Era formaţia Police și cântecul lor doo-doo-doo-da-da-da - sau 
cum o fi fost; era melodia lui Lou Reed despre „fetele colorate” 
care cântă „do-do-do” - ultrarasist acum, dar era vorba de Lou 
Reed, iar lui i se puteau permite tot felul de rahaturi pe atunci; 
erau formaţiile Motown și albii care voiau să sune ca și când ar fi 
fost într-o formaţie Motown; și mai erau compozitorii din lumea 
modernă care dădeau peste câte un vers și ajungeau să umple 
spaţiul gol cu un cuvânt care rima cu termenul copilăresc pentru 
defecare. Și, în cele din urmă, era propriul meu fiu, cântând tot 
canonul muzical de la Brahms la Beyonce și înlocuind fiecare 
cuvânt cu „caca”. 

Amintirile fac prezentul de două ori mai greu, dar, în cele din 
urmă, o spun: 

— Steven a venit la tine la școală azi? 

O încuviinţare. 

— Vrei să îmi spui despre asta? 

Nu. Nu vrea. 

— O poveste, atunci? continui. 

O las să plece în camera ei și îi amintesc pe drum să se spele 
pe dinţi, iar ea trece prin sufragerie și prin hol, spre baia pe care 
o are acum doar pentru ea, căci gemenii sunt la acea vârstă 
când devin importante locurile separate pentru urinat. Ușa lui 
Patrick nici măcar nu se clatină când Sonia fuge pe lângă ea. 

Mă îndrept cu totul spre Steven. Poate că nu e cea mai bună 
tactică de parenting, dar sunt furioasă. 

— Steven, ce s-a întâmplat azi la școala Soniei? îl întreb după 
ce îi trimit pe Sam și pe Leo în camera cu televizor. 

Ei sunt dornici să meargă, în mare parte pentru că, fără 


fratele lor mai mare, beneficiază de câteva minute singuri cu 
telecomanda. 

Steven ridică din umeri, dar nu se întoarce de la chiuvetă. 

— Aș vrea un răspuns, puștiule, spun eu și îl apăs pe umăr, 
forțându-l să se întoarcă. 

Abia acum văd mica insignă de pe gulerul lui, lată cam cât 
degetul mic de la mână. În cercul argintiu, pe un fundal alb, este 
litera P, scrisă cu un albastru strălucitor. Am mai văzut asta. 

Prima oară a apărut la televizor, în timpul acelei emisiuni 
ridicole în care femeile pipăitoare de Biblii, în taioare asortate, 
au făcut-o bucăţi pe Jackie Juarez. O săptămână mai târziu, am 
remarcat că decora una dintre rochiile de biserică ale Oliviei 
King când a bătut la ușa mea ca să întrebe dacă am cumva un 
ou în plus. 

Ar trebui ca acest P purtat atât de bărbaţi, cât și de femei să 
fie un simbol al solidarităţii, bănuiesc. Julia, fiica Oliviei, are și ea 
unul, iar uneori îl văd când merg la magazin sau la curăţătorie, 
ca să iau cămășile lui Patrick. M-am întâlnit cu doctoriţa Claudia, 
fostul meu medic ginecolog, la poștă și am observat că până și 
ea purta unul, deși am bănuit că soțul ei avea mai mult de-a 
face cu alegerea Claudiei în materie de accesorii decât ea. Știu 
că P vine de la „Pur” - Bărbatul Pur, Femeia Pură, Copilul Pur. 

Ceea ce nu știu este de ce propriul meu fiu poartă această 
insignă. 

— De când ai asta? îl întreb, punând mâna pe gulerul lui. 

Steven îmi dă mâna la o parte de parcă ar fi o muscă 
enervantă și se întoarce la clătitul vaselor și la încărcatul mașinii 
de spălat veselă. 

— Am primit-o alaltăieri. Nu e mare chestie. 

— Ai primit-o? Cum adică? A căzut din cer? Ai găsit-o la canal? 
Niciun răspuns. Insignele astea nu se dau pur și simplu, Steven. 

El trece pe lângă mine, își toarnă un pahar cu lapte din 
frigider și îl dă pe gât. 

— Sigur că nu se dau pur și simplu, mamă. Trebuie să le 
câștigi. 

— Înţeleg. Și cum se întâmplă asta? 

Încă un pahar cu lapte dispare pe gâtul lui Steven. 

— Păstrează ceva lapte pentru cerealele de mâine, îi spun. Nu 
ești singurul om din casa asta. 

— Poate că ar trebui să mergi să mai cumperi o cutie, atunci. 


E treaba ta, nu? 

Mâna îmi zboară cu o voință proprie și o urmă de palmă 
înflorește pe obrazul drept al lui Steven. 

El nu tresare, nici nu ridică mâna; fără să reacționeze deloc, 
spune doar atât: 

— Bravo, mamă! Foarte bine. Într-o zi, asta o să fie o 
infracţiune. 

— Rahat mic ce ești! 

Este îngâmfat acum, ceea ce face ca totul să fie mult mai rău. 

— O să îţi spun cum am câștigat insigna. Am fost recrutat. 
Recrutat, mamă. Aveau nevoie de voluntari de la școala de 
băieţi care să facă ture la școlile de fete și să explice anumite 
lucruri. Am acceptat. Și, în ultimele trei zile, am fost pe teren și 
am demonstrat cum funcţionează brăţările. Uite. Ridică o 
mânecă și îmi arată semnul de arsură din jurul încheieturii sale. 
Mergem câte doi și facem cu rândul. Totul pentru ca fetele ca 
Sonia să știe ce se va întâmpla. Ca pentru a mă sfida și mai 
tare, bea paharul cu lapte și se linge pe buze. Apropo, nu aș 
încuraja-o să reia limbajul semnelor din nou. 

— De ce dracului nu? 

Încă încerc să asimilez ideea că fiul meu și-a administrat 
șocuri voluntar „pentru ca fetele ca Sonia să știe ce se va 
întâmpla”. 

— Mamă! Serios... Dintre toți oamenii, tu ar trebui să înţelegi. 
Vocea lui capătă timbrul cuiva mult mai în vârstă, cineva obosit 
să tot explice cum stau lucrurile. Vorbitul prin semne este 
opusul a ceea ce încercăm să facem aici. 

Sigur că așa este. 

— Uite, nu pot să îţi spun detaliile, dar sunt oameni care 
cercetează noile... știi tu, dispozitive. Vor fi ca niște mănuși. 
Serios, doar atât pot să îţi spun. Se îndreaptă de spate, 
zâmbind. Doar că eu m-am oferit să le testez. 

— Ce ai făcut? 

— Se cheamă leadership, mamă. Și asta fac Bărbații Puri. 

Nu știu ce să spun, așa că rostesc primul lucru care îmi trece 
prin minte: 

— Ticălos nenorocit ce ești! 

Steven ridică din umeri. 

— Cum zici tu. 

Apoi iese din bucătărie, lăsând paharul pe bufet alături de un 


bilet pe care scrie: „Cumpără lapte”. 
Sam și Leo sunt în cadrul ușii de la bucătărie, holbându-se la 
mine, așa că nu îndrăznesc să plâng. 


Șaisprezece 


După ce îi citesc Soniei povestea de culcare și stau un timp 
întinsă lângă ea, așteptând respiraţia calmă care îmi spune că a 
adormit, mă duc în dormitorul meu. Dormitorul nostru. În seara 
asta îl am pe tot numai pentru mine, pentru că Patrick este încă 
în biroul lui, chiar dacă se apropie miezul nopţii. 

Rareori stă atât de târziu. 

În seara asta mă gândesc la bărbaţi. 

Când i-am culcat pe gemeni, Steven era în camera cu 
televizorul, mâncând îngheţată și uitându-se la un episod dintr-o 
serie de prelegeri ale reverendului Carl, despre care cred acum 
că ar putea fi eroul fiului meu. Ei doi fac o pereche pe cinste, 
fiind la fel de încăpăţânațţi cu privire la ideile lor de a ne întoarce 
la un timp de demult, o epocă în care bărbaţii erau bărbaţi și 
femeile erau femei și glorie, glorie, aleluia, la dracu’, /ucrurile 
erau cu mult mai simple pe când fiecare își știa locul. Nu pot să-l 
urăsc pe Steven pentru convingerea cu care crede în ceva atât 
de greșit, chiar dacă urăsc ceea ce crede el. 

Totuși, alți bărbaţi sunt diferiţi. 

Nu la mult timp după cea de-a cincea zi de naștere a Soniei, 
după ce am primit contoarele, i-am telefonat medicului meu 
acasă, pregătită cu un set de întrebări precis formulate. Am 
combinat propoziţiile, eliminând cuvintele de legătură și 
prepoziţiile și ajungând cât de eficient posibil la esenţă. 
Microfonul ar fi captat fiecare cuvânt, chiar și o șoaptă. 

Cine știe la ce mă puteam aștepta de la ea, ce mi-ar fi putut 
spune medicul meu de peste zece ani? Poate că aveam nevoie 
de un partener tăcut. Poate că voiam să aud doar cât de 
supărată era ea. 

Doctorita Claudia mi-a răspuns, a ascultat, apoi un geamăt 
ușor a scăpat înainte ca soţul ei să intre pe fir. 

— A cui vină crezi tu că a fost? a rostit el. 

Stăteam în bucătărie, dorind să-i explic, dar atentă să nu o 
fac, în timp ce el îmi spunea că mărșăluisem de prea multe ori, 
că scrisesem prea multe scrisori și că urlasem prea multe 


cuvinte. 

— Voi, femeile! Trebuie să vă învăţaţi lecţia, a zis el, apoi a 
închis. 

Nu am mai sunat-o ca să o întreb cum o reduseseră la tăcere, 
dacă dăduseră buzna în cabinetul ei sau dacă îi invadaseră 
bucătăria, dacă o băgaseră într-o dubă împreună cu fiicele ei și 
li se povestise despre viitorul lor într-o cameră slab luminată 
înainte să li se monteze brățări strălucitoare la mâini, dacă 
fuseseră apoi trimise acasă ca să gătească, să deretice și să fie 
Femei Pure fidele. Să ne învăţăm lecţia! 

Doctoriţa Claudia nu și-ar fi pus niciodată insigna aceea la 
guler, nu fără o luptă; dar știu că încă o poartă. Probabil că și 
fiicele ei, asemenea Juliei King, de peste drum. O știu pe Julia de 
când purta jeanși tăiați și maiouri și mergea cu bicicleta pe 
stradă cu un player MP3 dat la maximum, cântând alături de 
Dixie Chicks. Odată m-a prins în grădină și mi-a povestit despre 
cât de ciudat se purta mama ei, dându-și ochii peste cap la 
toată aiureala asta cu oamenii puri. Când tatăl ei a prins-o că 
vorbește cu mine - cred că în urmă cu un an și jumătate -, a 
luat-o de braț și a împins-o prin ușa din spate. 

Incă îmi amintesc plânsul ei în timp ce Evan o bătea. 

Ușa de la biroul lui Patrick scârțâie și se deschide, iar pașii lui 
se aud înaintând pe hol, departe de dormitorul nostru, spre 
bucătărie. Aș putea să mă duc la el, să ne turnăm câte o 
băutură tare și să îi povestesc despre ce s-a întâmplat cu Steven 
după cină. Ar trebui, știu asta. 

Dar nu o fac. 

Patrick face parte din a treia categorie de bărbaţi. Nu este 
credincios și nici nu este vreun nenorocit care urăște femeile; 
este doar slab. Și aș prefera să mă gândesc la bărbaţi care nu 
sunt genul ăsta. 

Așa că, în seara asta, când Patrick vine în sfârșit în pat, chiar 
și după ce își cere scuze, mă hotărăsc să visez din nou la 
Lorenzo. 

Nu știu niciodată ce declanșează asta, ce anume mă face să 
îmi imaginez că, în jurul taliei mele, este strâns braţul lui, și nu 
al soțului meu, în timpul nopţii. Nu am mai vorbit cu Lorenzo din 
ultima mea zi la universitate. Ei, bine, a mai fost o dată după 
aceea, când n-au fost implicate prea multe vociferări. 

Imi schimb poziţia sub strânsoarea grea care mă ţine 


nemișcată. Gestul acesta aduce prea mult cu o posesie. E prea 
exagerat. În plus, moliciunea pielii lui Patrick, mâna lui delicată 
de doctor și părul fin, toate stau în calea amintirilor mele, 
acoperindu-le. 

Se poate ca Lorenzo să se fi întors în Italia deja. Nu sunt 
sigură. Au trecut două luni de când mi-am urmat inima și 
libidoul și m-am dus cu el. 

Două luni de când am riscat totul pentru o tăvăleală de după- 
amiază. 

Nu tăvăleală, Jean, iubire, îmi amintesc singură. 

Planul lui, de la bun început, fusese să se întoarcă în ceea ce 
numeam Cizmă, odată ce bursa lui profesorală se termina. Îi era 
dor de gătit și de mare, de portocale și de piersici îngrășate de 
solul bogat, vulcanic, crescând mari cât soarele. Și de limba lui. 
Limba noastră. 

Patrick se foiește lângă mine, iar eu mă dau jos din pat. În 
bucătărie, scot vechea macchinetta dintr-un dulap, pun cafea 
espresso măcinată în cana sa mică, perforată, apoi umplu 
containerul de jos cu apă și îl așez pe o flacără mică. Este 
aproape cinci dimineaţa și nu o să mai adorm. 

Oare cafeaua a fost cea care a pus lucrurile pe traiectoria lor? 
Sau a fost italiana? Dintr-odată, mi se face frig și cald în același 
timp. 

In biroul lui avea o plită, un aparat electric cu un singur 
arzător în genul celor pe care le găsești în apartamentele mici și 
în motelurile ieftine. Între aceasta și textele lui de semantică era 
o cutie de cafea, cafea adevărată, nu praful măcinat pe care îl 
aveam în bucătăria facultăţii. Ne-am întâlnit ca să evaluăm 
progresul amintirii lexicale la pacienţii mei cu anomie. Dintr-un 
motiv sau altul, anomicii mă blocaseră. Incapacitatea lor de a-și 
aminti numele unor obiecte comune - deși știau exact cum să le 
descrie - însemna că cercetarea mea trebuia luată de la zero. 
Dacă nu reușeam să realizez un raport pozitiv până la finalul 
lunii, îmi luam la revedere de la finanţare și îi spuneam adio 
postului meu. 

Lorenzo a pus cafeaua la fiert și am parcurs împreună cele 
mai recente tomografii. Acolo a început, printre RMN-uri, EEG-uri 
și cafea italiană. 

Primul lucru pe care l-am observat a fost mâna lui în timp ce 
turna cafeaua neagră, groasă, într-o ceașcă mică. Pielea lui era 


închisă, neavând nimic în comun cu rozul bine frecat al mâinii lui 
Patrick. Una dintre unghiile lui era ciobită și avea bătături în 
vârful degetelor, care erau lungi și subțiri. 

— Cânţi la chitară? l-am întrebat. 

— La mandolină, a spus el. Și puţin la chitară. 

— Tata cânta la mandolină. Mama cânta cu el; toți cântam. 
Nimic special, doar cântecele folk cunoscute. Torna a Surriento, 
Core 'ngrato, cântece de genul ăsta. 

El a râs. 

— Ce e așa amuzant? 

— O familie americană care cântă Core 'ngrato. 

A fost rândul meu să râd. 

— Ce te face să crezi că sunt americancă? 

Doar că nu am spus-o așa. Am spus-o în italiană. 

Ne întâlneam astfel, în biroul lui, unde se aflau plita electrică 
și micul ibric de cafea. După ce am terminat cu proiectul de 
anomie, asigurându-mi astfel viitorul oarecum instabil pentru 
încă un semestru, am continuat să ne întâlnim. 

— Ți-am adus puţin din Italia, a spus el într-o zi, nu la mult 
timp după ce se întorsese din vacanţa de primăvară, când își 
vizitase familia. 

Discursul nostru migra cu viteză maximă de la jumătate 
engleză, jumătate italiană, până la napolitană, astfel că biroul lui 
Lorenzo a devenit o oază de continentalisme: cafea, muzică și 
prăjiturelele crocante tara//i pe care le aducea lunea după ce 
muncea tot weekendul la rețeta bunicii sale. 

A împins peste birou un obiect împachetat în hârtie de ziar. 

— Ce este? l-am întrebat. 

— Nişte muzică pentru tine, Gianna. Deschide pachetul. 

Și l-am deschis. În hârtie era o cutie din lemn lustruită, 
decorată cu o margine din trandafiri cu cinci petale. Nu mi s-a 
părut ceva muzical până când Lorenzo n-a deschis capacul cu 
un deget. Încă îmi amintesc foarte bine cum a ridicat capacul cu 
balama, cu grija unui mire care îi scoate noii sale soţii jartiera de 
deasupra genunchiului, pregătindu-se să își prindă degetul în 
aceasta. Un gest lasciv, tandru și blând. 

Atunci a fost prima oară când mi-am imaginat mâna lui 
Lorenzo pe pielea mea goală, o zi obișnuită de luni în biroul lui 
plin de cărți, alături de cutia muzicală care ciripea Torna a 
Surriento şi cafetiera în care bolborosea cafeaua dulce și densă. 


Lorenzo nu este nici excesiv de credincios, nici stăpânit de 
furie, nici vreun laş. El aparține propriei sale categorii, fiind 
plăcut adăpostit într-un colț întunecat și plăcut din mintea mea. 


Șaptesprezece 


Steven este primul care se trezește și pleacă de acasă înainte 
ca eu și Patrick să ne începem rutina de dimineaţă. Gemenii, 
într-un efort rar de autosuficiență, s-au îmbrăcat singuri și își 
toarnă acum laptele în castroanele pline cu pufuleți de zahăr 
multicolori, atât de dăunători pentru dinţi. Leo are puloverul pus 
pe dos și Sam i-l aranjează. Niciunul dintre ei nu spune prea 
multe în timp ce își mănâncă cerealele. 

— Ce s-a întâmplat aseară a fost doar o ceartă, spun eu. 

— E ciudat când vorbești, mamă, zice Leo. 

Presupun că este, după un an. 

Când coboară Patrick, arătând de parcă ar fi dormit cel mai 
puţin dintre noi, gemenii sunt în drum spre staţia de autobuz, iar 
eu o îmbrac pe Sonia, băgându-i fiecare braţ pe mâneca 
jachetei. Mâna mea zăbovește pe brățara ei roșie, dar ea își 
trage încheietura; mâna ei mică se eliberează din strânsoarea 
mea. 

— Îmi pare rău că a trebuit să vezi asta ieri. Cu Steven. Ea 
încuviințează, de parcă și ei i-ar părea rău că a trebuit să vadă. 
Mergem împreună până la staţia de autobuz, în tăcere, la fel ca 
în celelalte zile ale anului școlar. Acum am cuvinte, însă nu știu 
cum să le folosesc; nu știu cum să fac viața fiicei mele mai 
bună, fie chiar și pentru o scurtă perioadă. 

— Gata cu visele urâte, da? 

Sonia încuviințează din nou. Desigur, nu a avut niciun coșmar 
noaptea trecută, nu după mica doză de Sominex pe care i-am 
amestecat-o în cacao. 

Patrick nu știe nimic despre asta și nu sunt sigură că o să îi 
spun. 

— Să fii cuminte la școală, îi zic apoi și o ajut să se urce în 
autobuz. 

Să fii cuminte la școală. Ce rahat! 

Mi-o imaginez pe fiica mea într-o bancă, una dintre cele care 
au un dulap sub scaun, în care stau cărţile și cutiile de creioane 
colorate Hello Kitty și, mai târziu, biletele secrete pe care scrie 


îți place de Tommy? Cred că Tommy te place! Suprafeţe din 
lemn laminat pe care măzgălești inimioare și iniţiale sau unde 
scrijelești numele vreunui băiat sau al unei fete din alt an, 
întrebându-te dacă BL s-a măritat vreodată cu KT sau dacă 
domnul Pondergrass, profesorul de algebră, chiar era un porc 
monstruos cu ochii încrucișați. 

Cărţi alb-negru de compoziţie, mai târziu tot mai subțiri și mai 
albastre, cu teme care ajung de la „Ce am făcut în timpul 
vacanței de vară” la „Comparaţi și descrieţi contrastul dintre 
Hamlet și Macbeth de Shakespeare”. Toate acele lucruri simple 
și obișnuite pe care am presupus că nu le vom pierde niciodată. 

Ce studiază acum fetele noastre? Adunări și scăderi, cum să 
citească timpul, cum să facă rost de mărunt... 

Număratul, desigur. Mai întâi învaţă să numere. Până la o 
sută. 

Când Sonia a intrat în clasa întâi toamna trecută, școala a 
organizat o zi a porţilor deschise. Am fost și noi, alături de restul 
părinţilor. Nu am văzut niciodată anunţul care le-a fost trimis 
taților - sau bunicilor, în cazul în care vreuna dintre fete era o 
Heather cu două mămici. Desigur, nu mai există familii cu două 
mămici sau cu doi tătici. Copiii din parteneriatele de același sex 
au fost mutați și trimiși să trăiască alături de cea mai apropiată 
rudă de sex masculin - un unchi, un bunic, un frate mai mare - 
până când părintele biologic se recăsătorește corespunzător. E 
amuzant că, în ciuda discuţiilor dinainte de terapia de 
transformare și de vindecare a homosexualității, nu s-a gândit 
nimeni niciodată la această modalitate infailibilă de a-i converti 
pe homosexuali: luându-li-se copiii. 

Bănuiam că prezenţa la școală din seara aceea era 
obligatorie, deși Patrick nu-mi spusese că este; m-a trimis în 
schimb să verific facilităţile, despre care se presupunea că sunt 
de ultimă generaţie. 

— Ultimă generaţie din ce punct de vedere? am întrebat, 
verificându-mi contorul înainte să vorbesc. 

O oră mai târziu, am aflat. 

Existau încă săli de clasă echipate cu bănci și cu ecrane de 
proiecţie. Avizierele erau tapetate cu desene: un picnic în 
familie, un bărbat în costum care ţine o servietă, o femeie cu o 
pălărie de paie care plantează un strat de flori mov în alt colţ. 
Copii într-un autobuz școlar, fetițe jucându-se cu păpuși, băieţi 


aranjaţi într-un triunghi de baseball. Nu văd nicio carte, dar, 
desigur, nici nu mă așteptam la asta. 

Nu am petrecut prea mult timp în clase până ca profesorii, 
purtând cu toţii câte o insignă mică cu P pe guler, să înceapă să 
mărșăluiască pe coridoare pentru tur. 

— Aici este sala de cusut, ne spune liderul grupului nostru, 
deschizând câteva uși duble și îndemnându-ne să intrăm. 

— Fiecare fată - odată ce ajunge suficient de mare încât să 
lucreze la aparate fără să se transforme în Frumoasa Adormită - 
va avea propriul Singer digital, zice el râzând de propria glumă. 
Echipament cu adevărat uimitor. A mângâiat apoi una dintre 
mașinile de cusut de parcă ar fi fost un animal de casă. Acum, 
dacă mă urmaţi, vom arunca o privire la bucătării înainte să 
ieșim afară, în zona de grădinărit. 

Era cursul de economia gospodăriei, și nimic mai mult. 

Îi fac semn Soniei cu mâna în timp ce autobuzul se 
îndepărtează de trotuar. Azi va fi într-o cameră cu alte douăzeci 
și cinci de eleve de clasa întâi, numai fete. Va asculta povești, 
va exersa scrierea numerelor și va ajuta celelalte eleve în 
bucătărie când își vor tăia prăjiturile și vor frământa aluatul 
pentru plăcinte. Așa este școala acum și așa va fi pentru o 
vreme. Poate pentru totdeauna. 

Memoria este o capacitate condamnabilă. 

Îmi invidiez singura fiică: ea nu își amintește viaţa de dinainte 
de cota de cuvinte sau zilele de școală dinainte ca Mișcarea 
Pură să avanseze. Este o luptă să îmi aduc aminte când am 
văzut ultima oară un număr mai mare de patruzeci pe 
încheietura ei fragilă, cu excepţia momentului din urmă cu două 
nopți, când am observat acel număr urcând până la o sută. 
Pentru noi, restul, pentru fostele mele colege și studente, pentru 
Lin, pentru doamnele de la clubul de carte, pentru femeia care 
mi-a fost ginecolog și pentru doamna Ray, care nu va mai 
proiecta niciodată o altă grădină, memoria este tot ce avem. 

Nu am cum să câștig, dar există o cale prin care mă pot simţi 
o învingătoare. 

În cele zece minute care îmi sunt necesare ca să traversez 
strada și să urc treptele de la veranda noastră, mă decid. 

Patrick are televizorul aprins, iar reverendul Carl ţine o 
conferinţă de presă. Camera de la Casa Albă arată cam la fel ca 
întotdeauna, doar că nu sunt deloc femei, ci doar o mare de 


costume negre și de cravate impunătoare. Toţi reporterii 
încuviințează în timp ce ascultă noutăţile reverendului Carl cu 
privire la starea lui Bobby Myers. 

— Avem pe cineva care ne poate ajuta, spune Carl. 

Un cor de „Cine?”, de „Unde l-aţi găsit?” și de „Ce veste 
minunată!” se ridică din sala de presă. Patrick își îndreaptă 
privirea spre mine. 

— Asta ești tu, iubito. Din nou la treabă! 

Dar nu vreau să mă întorc la treabă, nici de dragul lui Bobby 
Myers, nici de dragul președintelui sau al oricărui bărbat din 
camera aceea. 

Reverendul Carl face gestul lui obișnuit, apăsând cu ambele 
mâini aerul din faţa lui, de parcă ar dezumfla o saltea. Sau de 
parcă ar strivi un obiect. 

— Acum, ascultați cu toţii! Ceea ce facem este oarecum 
neconvențional, poate chiar și puţin radical, dar sunt sigur că 
doctorița Jean McClellan este persoana potrivită pentru această 
misiune. Așa cum știți deja, munca ei în inversarea... își verifică 
notițele, ca să rostească termenul tehnic corect - ... afaziei 
fluente, cunoscută și sub numele de afazia lui Wernicke, a fost 
inovatoare. Desigur, munca aceea a fost suspendată temporar 
până când lucrurile se așază, dar ce vreau să spun e... 

Opresc televizorul. Nu-mi pasă ce vrea să spună reverendul 
Carl. Nu-mi va păsa niciodată. 

— N-o s-o fac, îi zic lui Patrick. Așa că sună-l pe reverendul 
Carl înainte să pleci la serviciu. 

— Ce ar trebui să îi spun? 

Mă uit la încheietura mea, lipsită de arsura electrică și de 
gulerul ei argintiu. 

— Spune-i că răspunsul meu e nu. 

— Jean... Te rog. Știi ce se va întâmpla dacă nu vei accepta. 

Poate că este felul în care spune asta. Poate că este privirea 
din ochii lui, o privire obosită, de căţel bătut. Poate că este 
mirosul acru de lapte și de cafea din respiraţia lui atunci când 
vorbește. Ar putea fi o combinaţie a tuturor acestor lucruri, cert 
e că, în clipa asta, în casa în care am conceput patru copii, îmi 
dau seama că nu îl mai iubesc. 

Mă întreb dacă l-am iubit vreodată. 


Optsprezece 


De data asta, reverendul Carl vine acasă singur. Poartă 
același costum scump de lână gri de ieri, dar cu o vestă peste 
cămașă. Îi număr nasturii: trei pe dreapta, trei pe stânga, patru 
pe fiecare mânecă. Nasturii de la mânecă sunt genul care se 
suprapun câţiva milimetri, nasturi care se sărută, după cum 
spunea tatăl meu pe când avea merceria, semnul unui costum 
făcut la comandă. Presupun că vrea ca toată lumea să știe ce 
gust deosebit are. 

Lorenzo nu epata niciodată așa. 

Într-o după-amiază, la cafea - cu două ierni în urmă, cred, în 
timp ce depășeam un alt obstacol în proiectul Wernicke -, i-am 
murdărit din greșeală mâneca de la sacou cu pixul, lăsând o 
urmă mică, dar urâtă, pe materialul gri. 

— Las-o, a spus el. 

— Mă întorc imediat. 

Pe atunci țineam un spray fixativ în biroul meu. Când spun 
„pe atunci” mă refer la zilele de după ce Lorenzo și cu mine am 
început să lucrăm împreună. Nu obișnuiam să mă deranjez 
înainte; de obicei, eram mulţumită să îmi las buclele negre 
moștenite de la mama să stea în felul lor propriu, oarecum 
ciufulit. Dar în după-amiaza aceea, aveam într-un sertar un tub 
de Paul Mitchell Freeze and Shine, alături de o pilă de unghii, o 
pensetă și o trusă de machiaj de urgență. In caz că Lin anunţa 
vreo ședinţă-surpriză de proiect. 

Genul de lucruri pe care le facem noi, fetele. 

După ce am pulverizat și am șters urma de cerneală, mi-am 
trecut o unghie în jos, pe cascada celor patru nasturi. In timp ce 
îi atingeam, făceau un zgomot. 

— Nasturi care se sărută, am spus apoi. N-am mai văzut de 
ceva vreme nasturi ca ăștia. Tatăl meu mi-a spus că numai în 
ltalia se cos astfel nasturii de la mânecă. 

Și așa a început. Un comentariu stupid, nepotrivit, despre o 
amintire din copilărie, iar Lorenzo a închis ușa cu piciorul și m-a 
sărutat pe gură. 

Un loc plăcut în care să te afli, dar acum mă întorc din nou în 
sufrageria mea, cu Patrick și cu reverendul Carl, dar și cu 
nasturii de la mânecă ai lui Carl, ultimul de la fiecare mânecă 
fiind desfăcut. 


— Doctore McClellan, speram că veți... începe reverendul 
Carl. 

Se holbează prelung la cana mea de cafea. 

Nu îi ofer nimic de băut și nici nu îl las să termine. 

— Ei, bine, nu o voi face. 

— Am putea crește plata. 

Ochii lui Patrick lucesc, în timp ce privește mai întâi spre 
reverendul Carl, apoi spre mine. 

— Ne vom descurca, spun eu, sorbind din cafea. 

M-am obișnuit cu aceste mici expresii de sfidare, ca atunci 
când am ales pentru Sonia un contor de culoare sângerie. 

În vocea lui nu se simte disperarea, nici nu imploră, ci doar 
ridică puţin colțurile gurii când rostește: 

— Dacă v-am spune că avem și alte stimulente? 

Acum mă imaginez într-o cameră, undeva, într-un loc murdar 
și searbăd, cu pereţi capitonaţi și fără ferestre, unde câţiva 
bărbaţi transpiraţi, cu ochii holbaţi, urmează comenzi precum 
„Dă-i mai tare”, „Dă-i un moment să se mai gândească” și „Hai 
să începem din nou”. Încerc să nu tresar, să menţin o privire 
calmă. 

— Precum? 

Zâmbetul lui se lăţește. 

— Am putea, de exemplu, să creștem cota fiicei tale. Să 
spunem... o sută cincizeci? Nu. Două sute. 

— Puteţi s-o creșteți la zece mii, domnule reverend. Ea oricum 
nu vorbește nici acum. 

— Îmi pare rău să aud asta, spune el, dar nimic din tonul lui 
nu indică vreo părere de rău. 

Asta e ce și-a dorit: femei și fete docile. Generaţiile mai 
vârstnice încă trebuie controlate, dar, în cele din urmă, până 
când Sonia va avea propriii copii, visul reverendului Carl Corbin 
cu Femei Pure și Bărbaţi Puri va deveni o normalitate. Îl urăsc 
pentru asta. 

— Altceva? îl întreb apoi. 

Patrick îmi aruncă o privire, dar nu spune nimic. 

Reverendul Carl scoate din buzunar o cutie subțire din metal. 

— Atunci, va trebui să pun asta la loc. 

Când spune „asta”, se referă la o banderolă neagră, îngustă, 
din cutie. 

— Nu este a mea, spun eu. A mea e argintie. 


Un alt zâmbet, dar acum se alătură și ochii reverendului Carl. 

— Un model nou, spune el. Veţi vedea că funcţionează exact 
la fel ca și cealaltă brățară, doar că aceasta are două 
caracteristici în plus. 

— Ce? Un bici încorporat? 

— Jean! spune Patrick, dar eu îl ignor. 

— Nimic de genul acesta, doctore McClellan. Prima 
caracteristică este un tracker de curtoazie. 

— Un ce? 

— Ne place să îl considerăm un mic impuls, nimic mai mult. 
Dacă ţinem lucrurile curate, totul va funcţiona normal. Fără 
cuvinte de patru litere, fără blasfemii. Dacă vă scăpaţi, e în 
regulă, dar cota se reduce cu zece pentru fiecare încălcare. Vă 
veţi obişnui cu asta. 

Mă simt precum Cartman în filmul South Park, cu un cip 
implantat în cap, care îl șochează de fiecare dată când spune „la 
dracu'” și, pentru că e vorba de South Park, se întâmplă practic 
tot timpul. 

— A doua însă necesită puţin efort din partea dumitale. Apasă 
apoi butonul roșu dintr-o parte a benzii. O dată pe zi, la o oră 
preferată, veţi apăsa acest buton și veţi vorbi în brățară. Aici 
este un microfon, spune el indicând latura opusă. Sperăm ca 
această practică îi va ajuta pe oameni să... 

— Pe femei, îl întrerup. 

— Da. Pe femei. Sperăm că vă va îmbunătăţi dispoziţia, că 
veți înţelege fundamentele... 

— Cum? 

Scoate din buzunarul de la piept o hârtie împăturită și o 
netezește. Este o listă scrisă. 

— Veţi citi asta, o dată pe zi, în microfon. Apăsaţi butonul roșu 
de două ori înainte să începeţi și de două ori când aţi terminat. 
Nu se va pune la socoteală peste cotă. 

— Ce nu se va pune la socoteală? 

Mi se usucă gura și mai iau o gură de cafea, acum rece. 

El îmi dă foaia. 

— De ce nu citiți acum, în timp ce potrivesc dispozitivul cu 
vocea dumitale? Așa împușcăm doi iepuri dintr-un foc. 

Primele cuvinte pe care le citesc sunt scrise în capul paginii, 
cu un font gros, albastru. 

— „CRED că bărbatul a fost creat după chipul, asemănarea și 


gloria lui Dumnezeu și că femeia slăvește bărbatul, pentru că 
bărbatul nu a fost creat din femeie, ci femeia a fost creată din 
bărbat.” Nu pot să citesc asta, spun. 

Reverendul Carl se uită la ceas. 

— Doctore McClellan, am o întâlnire în centru într-o oră. Dacă 
nu putem termina asta, va trebui să sun pe cineva care poate. 

Mi-I închipui pe Thomas, în costumul lui negru, cu tenul lui 
bronzat și cu ochii chiar și mai negri, cel care mi-a scos contorul 
ieri-dimineaţă. Bărbatul pe care l-am mai văzut înainte, cu un an 
în urmă, când indivizii aceia au venit prima oară după noi. 

În ziua în care am anuntat progresul echipei noastre în faţa 
unei săli pline de seminar, s-au strecurat prin mulţime peste 
douăzeci de bărbaţi în uniformă, cu braţele stângi însemnate cu 
sigiliul prezidenţial, cu arme negre în mâna dreaptă. Proiectorul 
meu s-a stins în timpul în care îmi recăpătăm răsuflarea. In 
spatele meu, pe ecranul alb, nu au rămas decât fantomele 
formulelor mele. 

Începuse acel lucru oribil și de neconceput despre care Patrick 
mă avertizase cu doar câteva zile în urmă. Au separat mulţimea 
noastră, trimițând bărbaţii într-o parte, în timp ce cincizeci de 
studente și de profesoare, unele titulare, altele noi, au fost 
aliniate și conduse prin holurile goale. Lin a fost prima care și-a 
exprimat rezistenţa. 

Thomas a sărit pe ea ca o pumă asupra prăzii sale, cu bățul 
său negru de tortură îndreptându-se ameninţător spre silueta 
minionă a lui Lin Kwan. 

Am privit-o aplecându-se și îndoindu-se, apoi prăbușindu-se la 
pământ, fără niciun cuvânt, doar cu urma unui oftat dureros, 
ascuţit și încordat, desprinzându-i-se de pe buze. Cinci dintre noi 
am alergat spre femeia prăbușită pe podeaua de gresie, doar ca 
să fim alungate în bătaie. Cele care au rămas au fost și ele 
electrocutate sau lovite. Ca animalele care nu ascultă. Vite. 
Animale de casă. 

Ce vreau să spun este că nimic din toate astea nu s-a 
întâmplat fără o luptă. 

— Doctore McClellan? 

Reverendul Carl are acum telefonul scos, cu un deget lung 
deasupra butonului verde de trimitere, gata să îl apese și să 
cheme un bărbat care nu are deloc farmec, dar care are din 
belșug tehnici de persuasiune. 


— Bine, citesc, spun apoi, gândindu-mă că pot rosti acele 
cuvinte oribile fără să le las să mă invadeze. 

Așa că încep. 

Până când ajung la jumătatea paginii, pielea lui Patrick e cu 
totul albă, ajungând de culoarea unei paste. Reverendul Carl 
încuviințează de fiecare dată când rostesc una dintre credințele, 
afirmaţiile sau declaraţiile de intenţie în brăţara neagră. 

— „Ni se cere, ca femei, să păstrăm tăcerea și să fim 
obediente. Dacă trebuie să învăţăm, putem să ne întrebăm soții 
în intimitatea căminului nostru, pentru că este rușinos ca o 
femeie să pună la îndoială conducerea masculină orânduită de 
Dumnezeu.” 

Încuviinţare. 

— „Când ne supunem conducerii masculine cu umilință, 
recunoaștem următoarele: capul fiecărui bărbat este Hristos și 
capul fiecărei femei este bărbatul.” 

Încuviinţare. 

— „Planul lui Dumnezeu pentru femeie, fie că este căsătorită 
sau singură, este să se împodobească cu rușine și sobrietate și 
să afișeze modestie și feminitate fără a fi capricioasă sau 
mândră.” 

Încuviinţare. 

— „Voi căuta să mă înfrumuseţez pe interior și să fiu pură, 
modestă și supusă. Așadar, voi aduce slavă bărbatului, slăvindu- 
| astfel pe Dumnezeu.” 

Încuviinţare. 

— „Voi onora sanctitatea căsătoriei, atât a mea, cât și a 
altora, pentru că Dumnezeu îi va judeca pe cei implicaţi în 
adulter cu răzbunare.” 

Încuviinţare. 

Sper că Patrick interpretează pauzele din vocea mea drept un 
semn de disconfort. 

Reverendul Carl mai încuviinţează o dată, când termin toată 
pagina, apoi apasă de două ori pe butonul roșu. 

— Bravo, doamnă McClellan. Spune „doamnă” cu emfază. 
Patrick, vrei să faci onorurile? 

Patrick se mișcă și își lasă cana de cafea, încă plină, pe masă, 
vărsând-o. Apoi ia brăţara neagră din mâna reverendului Carl, 
mi-o pune la încheietura mâinii stângi și o închide. 

Deci așa îmi pierd vocea pentru a doua oară. Cu un clic care 


sună ca o bombă. 
Nouăsprezece 


Cred că am dezvoltat un simţ al auzului supraomenesc, în 
această după-amiază, în timp ce aștept ca autobuzul Soniei să 
intre pe alee spre casa noastră, aud fiecare sunet. Nu sunetele 
pe care le auzeam înainte: nu reporterii CNN care discutau 
politică la minitelevizorul din bucătărie, nu pe John, pe Paul, pe 
George și pe Ringo care îmi spuneau în boxe că vor să mă ţină 
de mână, nu propria mea voce cântând - fals, recunosc - 
împreună cu ei. Aud plesnitul ud al aluatului în timp ce îl 
frământ, murmurul asurzitor al frigiderului, zbârnâitul de 
frecvenţă înaltă al computerului lui Patrick prin ușa încuiată a 
biroului său. Îmi aud propria inimă bătând, constant, neîncetat. 

Acum se aude motorul; efectul Doppler amplifică frecvenţa pe 
măsură ce autobuzul se apropie. Deja am cele trei cuvinte 
planificate pentru atunci când Sonia ajunge: mami te iubește. 
Mai târziu poate voi spune mai multe, dar momentan este 
suficient. 

Pun aluatul într-un castron mare de sticlă și îl las la crescut, 
apoi șterg cu un prosop făina care mi s-a lipit de degete. Ar fi 
trebuit să îmi scot inelul, dar am uitat. Apoi zâmbesc forțat - nu 
prea mult, nu ca un clovn, nu ca un machiaj nereușit - și mă 
îndrept spre ușă. 

Sonia sare de pe treptele autobuzului și îi face cu mâna 
domnului Benjamin înainte ca el să plece mai departe spre 
următoarea oprire, apoi parcurge suta de pași dintre staţie și 
verandă ca o felină alimentată de adrenalină. 

De obicei are un mers calm și hotărât, dar în după-amiaza 
asta observ un salt în pașii ei, un fel de anxietate entuziasmată. 
Fata mea strălucește de bucurie și îmi sare în braţe; hârtia pe 
care o ţine în mână îmi zgârie urechea stângă, iar obrazul ei 
umed este lipicios și dulce, cu aromă de ciocolată. 

— Mami te iubește, îi spun. 

Puls, puls, puls. Abia îmi înregistrez cuvintele când ea se 
desprinde din îmbrăţișare. 

— Câștigat premiu! chiuie Sonia dându-mi hârtia, apoi 
arătând spre gura ei și lingându-și buzele cu o limbă roz. 

Când îmi mijesc ochii spre ea, face trei mișcări spre gură cu 


degetul arătător, spre urma de îngheţată uscată care i-a rămas 
în colţul gurii. Îi iau mâna și i-o îndepărtez de la gură, 
încuviinţând. Ea uită uneori de camerele de luat vederi. 

Și de Steven. 

Sonia arată din nou spre gura ei, disperată să-mi indice urma 
de ciocolată, și din nou îi dau mâna jos, ţinându-i degetele în 
pumn. Câteva secunde de arătat sau de gesticulat acasă poate 
că nu contează, câtă vreme acesta nu devine un obicei. Prin fața 
ochilor îmi apare o imagine dureroasă a Soniei, care face asta în 
public - sau, mai rău, în faţa nenorocitului de Steven-Copilul 
Spion. O strâng ceva mai tare de degete, în timp ce cu cealaltă 
mână întorc plicul pe care l-a adus acasă. 

Pe față este o etichetă și văd că plicul îi este adresat 
domnului Patrick McClellan. Și, desigur, este sigilat. Deci, iată- 
ne. Cele trei cuvinte ale mele pe ziua de azi, dacă nu pun la 
socoteală și lista de ingrediente de pe punga de făină sau 
mesajul cu led verde Băutura este gata care strălucea la 
microunde când mi-am reîncălzit cafeaua. 

— De ce? spun apoi, conducând-o înăuntru pe Sonia și 
încercând să ignor următoarea pulsaţie de pe încheietură. Fii 
atentă la cuvinte. 

Asta este o conversaţie mai amplă decât de obicei, dar sunt 
disperată să aflu ce vești mi-a adus acasă fata mea. Sunt 
disperată și să o împiedic să spună mai mult decât ar trebui - nu 
i-am verificat încă totalul de pe contor. 

În bucătărie, în timp ce pregătesc câte o cană de cacao 
pentru amândouă - ritualul nostru tăcut de după-amiază -, 
Sonia sare pe un scaun, își întinde mâna stângă și scoate trei 
cuvinte asurzitoare: 

— Cel mai jos! 

Ce dracului? 

Apoi citesc contorul de pe brăţara ei roșie. Li se spune brățări 
la școală, la doctor, în reclamele care sunt afișate înaintea 
filmelor. Mă gândesc la asta în timp ce ud un șerveţel și şterg 
urma de ciocolată, care bănuiesc că a fost premiul Soniei. Mă uit 
cum își face o mustață nouă în timp ce soarbe ciocolată caldă 
din cana ei. Reclame pentru aparate care te reduc la tăcere prin 
șocuri electrice: alege-ţi culoarea preferată, adaugă eventual 
niște sclipici sau dungi. Există modele adaptate dispoziţiei, care 
se potrivesc cu hainele pe care le porţi dacă ești obsedată de 


asortare, precum și o varietate de sonerii și modele cu desene 
animate pentru fetiţe. 

Asta e tot ce pot să fac pentru a mă abţine să-i înjur pe 
bărbaţii responsabili pentru toate acestea sau pe comercianții 
ale căror eforturi sinistre vor să ne convingă că avem o oarecare 
libertate de alegere. Bănuiesc că, dacă lucrurile se vor întoarce 
vreodată la normal, vor folosi vechea replică: N-am făcut altceva 
decât să respect ordinele. 

Unde am mai auzit asta înainte? 

Nu pot să stau în bucătăria asta și nici să mă uit la fata mea 
care bea ciocolată, studiind plicul alb de pe bufet de parcă ar 
conţine o nenorocită de Medalie de Onoare din partea 
Congresului. Așa că mă duc în altă parte. Încerc să mi-o 
imaginez pe terenul de joacă, sărind coarda, jucând jocuri cu 
alfabetul, cântând Miss Lucy Had a Steamboat și chicotind la 
micile înjurături sugerate. O văd aranjându-se, șoptind câte ceva 
despre noul băiat din clasă și scriind bileţele de dragoste și 
ghicitori pe hârtie împăturită în diverse forme. O aud vorbind 
sute de cuvinte inutile, dar preţioase, înainte să sune primul 
clopoțel. 

Sunetul unui alt motor pătrunde prin plasa de la veranda din 
spate și mă trezesc din visul meu cu ochii deschiși. Cel puţin 
Patrick vine acasă înainte ca băieţii să se întoarcă de la școală. 
Nu am nimic să îi spun, dar am nevoie de el singur. Trebuie să 
văd ce secrete conţine scrisoarea misterioasă a Soniei. 

Dar, de fapt, nu este nevoie. Peste insula din bucătărie, 
contorul fiicei mele strălucește, afișând oribilul număr. 

Câștigat premiu! spusese ea. Cel mai jos! 

Știu ce vrea școala ei. Știu, întrucât contorul de pe încheietura 
ei subțire afișează numărul 5. 

Fiica mea a rămas tăcută toată ziua. 


Douăzeci 


Am avut dreptate, este un concurs. 

Scrisoarea pe care o deschide Patrick și pe care mi-o citește 
anunţă „cu mare plăcere” lansarea unei competiţii lunare pentru 
toate elevele înscrise la SFP 523 - SFP înseamnă Școala pentru 
Fete Pure. Evident, băieţii frecventează SBP; Steven este la 
liceu, iar Sam și Leo sunt la o școală pentru clasele de la a 


cincea până la a opta. Ei nu împart fetele în felul acesta, în 
ideea de a împlini o promisiune a manifestului - aceea că 
femeile mai în vârstă le oferă învățăminte și instruire celor mai 
tinere -, posibil pentru că nu vor să dubleze numărul mașinilor 
de cusut și al echipamentelor de grădină. 

— Organizează mai întâi concursuri zilnice, spune Patrick, 
așezându-se pe scaunul din faţa mea după ce ia o bere din 
frigider. Este devreme pentru el, dar nu spun nimic. Îi oferă 


înghețată fetei din fiecare clasă cu cel mai mic... - ia o 
înghiţitură zdravănă din sticlă - ... cu cel mai mic număr pe 
contor. 

Deci a fost exact cum m-am așteptat. 

El continuă: 


— La finalul lunii, adună toate numerele și... 

— Cuvintele, îl întrerup eu. 

Banda neagră de pe încheietura mea stângă pulsează o dată. 

— Da. Cuvintele. E un premiu pentru fiecare clasă, care 
constă în ceea ce numesc ei un cadou potrivit vârstei. O păpușă 
pentru fetele mai mici, jocuri pentru cei din clasele mijlocii, 
machiaj pentru cele de peste șaisprezece ani. 

Super. Tot felul de tâmpenii în schimbul vocilor. 

Partea cea mai proastă este că Patrick zâmbește. 

— Suficient cu asta, spune el. Nu contează. 

— Pe dracu’ nu contează! 

Dispozitivul de pe încheietura mea sună de patru ori și mă uit 
cum crește numărul de la 46 la 50. Apoi emite un sunet ca o 
broască bolnavă, iar 50 devine 60. Bine. „Dracu'” tocmai a 
dispărut din vocabularul meu. Cam atât cu lista lui George Carlin 
de șapte cuvinte murdare. Mi-aș dori să știu de ce radiază 
Patrick în timp ce se uită spre mine. 

De parcă mi-ar fi citit gândurile, el iese din bucătărie, își 
aduce servieta din holul de la intrare și o așază pe bufetul dintre 
noi. 

— Cadou de la președinte, iubito, spune el în timp ce scoate 
un plic din caseta de piele. ; 

În colțul de sus, din dreapta, este sigiliul prezidențial. În 
stânga, unde ar trebui să fie un timbru, este un P mare în relief, 
argintiu, modelul noii insigne a lui Steven. 

Și, vorbind despre diavol, băieții ajung acasă. 

Leo și Sam dau buzna în bucătărie primii, mă sărută și se 


îndreaptă spre sertarul cu gustări. 

Steven, mai stăpân pe sine ca de obicei, se duce spre frigider 
după ce rostește scurt: 

— Bună, tată, bună, mamă. 

Caută laptele, pe care evident am uitat să-l cumpăr. 

— Bun așa, spune apoi, scurgând ultima linguriţă de lapte din 
cutie. 

Pare surprins când nu răspund, apoi remarcă achiziţia cea mai 
recentă din garderoba mea. 

— Ai primit modelul nou! Super! Și Julia are una, doar că a ei 
este mov cu stele argintii. A primit-o azi. Mi-a arătat-o când 
veneam spre casă de la autobuz. 

Nu-mi urăsc fiul. Nu-mi urăsc fiul. Nu-mi urăsc fiul. 

Doar că acum îl urăsc, puţin de tot. 

— Citește scrisoarea, Jean, spune Patrick. 

Azi, președintele Myers a fost din nou la televizor. Se pare că 
e tot timpul la televizor, trâmbițând mereu câte un nou plan de 
a transforma ţara, spunându-ne constant cât de bine ne este 
așa. Economia crește - dar nu în gospodăria noastră, după cum 
îmi amintește aerul condiţionat stricat; șomajul a scăzut - atâta 
vreme cât nu pui la socoteală cele șaptezeci de milioane de 
femei care și-au pierdut locurile de muncă. Totul este grozav. 

Dar azi nu a fost totul grozav în timp ce s-a confruntat cu 
întrebările din partea presei. 

— Vom găsi pe cineva, spunea el. Indiferent de ce va fi 
nevoie, vom găsi pe cineva care să îmi vindece singurul frate. 

Pe dracu' o să găsiți, m-am gândit. Zâmbetul subtil de pe 
chipul Annei Myers mi-a confirmat că și ea gândea la fel. 

Bravo ţie, surioară. 

Chiar dacă aș fi acceptat, nu existau garanţii ale succesului. 
Afazia Wernicke este un diavol alunecos. Poate că aș avea o 
șansă dacă m-aș putea asigura că Lin Kwan ar fi în echipa mea, 
și nu doar rezerva menţionată de reverendul Carl. Și chiar mai 
bine, Lin și Lorenzo. 

Dar nu vreau să mă gândesc acum la Lorenzo. Nu îmi place să 
mă gândesc la el când Patrick este în preajmă. 

— O să-l deschizi? mă întreabă Patrick. 

Înfig o unghie sub clapa plicului. Înăuntru se află o singură 
foaie, împăturită de trei ori. Îmi este adresată mie, doctorului 
Jean McClellan. Deci momentan am redevenit „doctor”. 


Scrisoarea are o singură propoziţie. 

— Ei, bine? mă întreabă Patrick, dar ochii lui îmi spun că el 
știe deja ce are de zis președintele. 

— Stai așa. 

Își ia o altă bere din frigider, dar nu o bea cu aceeași 
dispoziţie de sărbătoare ca mai devreme. Asta este pur 
medicinală, anestezie lichidă pentru a trece mai ușor 
așteptarea, în timp ce eu ies din bucătărie fără să-mi rostesc 
decizia. Poate că se aștepta ca titlul să mă facă să mă 
răzgândesc pe loc. Nu știu. 

Oricum, este prea cald aici ca să mă pot gândi. E mai bine în 
grădina din spate, sub magnolia doamnei Ray. 

Vă rog să mă sunati și să îmi spuneți prețul, spune 
președintele. Este destul de plăcut să văd cum își dă arama pe 
față ticălosul. Preţul meu. Prețul meu este să dea timpul înapoi, 
dar asta nu este fezabil. Preţul meu este eradicarea Mișcării 
Pure din rădăcini, așa cum ai smulge buruienile din ceea ce a 
fost odată o grădină înfloritoare. Preţul meu este să îl văd pe 
reverendul Carl Corbin spânzurat, sau transformat în bucăţi de 
câini sălbatici, sau ars de viu în iad. 

Ușa din spate se deschide scârțâind, apoi se trântește, și mă 
aștept să îl văd pe Patrick venind spre mine, dar nu este el. Este 
Sonia. Ține o foaie de hârtie creponată roz, de aceeași culoare 
precum buzele ei. Când ajunge la mine, mi-o întinde. 

Pentru un copil de șase ani, are ceva talent, iar desenul 
acesta este, într-un fel, printre cele mai bune ale ei. Cele șase 
siluete chiar seamănă cu noi - Patrick, Steven, gemenii, eu și 
Sonia. Stăm toţi în grădină, ţinându-ne de mână sub un arbore 
care înflorește cu stele albe. l-a ilustrat pe gemeni în costume 
identice și a desenat ceva care seamănă mai mult cu o valiză 
decât cu o servietă în mâna liberă a lui Patrick. Steven poartă 
insigna lui nouă, iar eu am părut prins la spate într-o coadă. In 
jurul încheieturii mâinilor noastre sunt brățări: roșie pentru ea și 
neagră pentru mine. Zâmbim cu toţii sub un soare pe care ea l-a 
decorat cu inimi portocalii. 

— Frumos, spun eu, luând desenul. 

Dar nu cred că este frumos. Cred că este cel mai urât lucru pe 
care l-am văzut vreodată. 

În loc să stau lângă Patrick sau chiar în capătul îndepărtat al 
liniei familiei noastre, lângă copiii mei, sunt a cincea. După soţul 


meu, după Steven, după gemenii de unsprezece ani. lar Sonia 
m-a făcut mai mică decât toată lumea, cu excepţia ei. Reușesc 
să schiţez un zâmbet și să o iau în poală, apăsându-i capul de 
pieptul meu ca să nu îmi vadă lacrimile din ochi, pe care nu le 
pot reține. 

Mă gândesc la Jackie și la acele ultime cuvinte pe care mi le-a 
spus în apartamentul nostru de rahat din Georgetown, la toate 
acuzaţiile și admonestările. Jackie a avut dreptate: trăiam într-o 
bulă. Am umflat-o chiar eu, cu fiecare respiraţie. 

Și iată-ne aici. Eu, fiica mea și contoarele noastre de la mâini, 
care ne disciplinează. Mă întreb ce ar avea de spus Jackie. 
Probabil ceva de genul: Bună treabă, Jean. Ai făcut plinul la 
mașină și ai mers cu ea direct în iad. Ardere plăcută! 

Da. Asta ar spune ea. Și ar avea dreptate. 

Imi șterg lacrimile cu mâneca și reușesc să nu îmi 
schimonosesc prea tare fața când întorc căpșorul Soniei spre 
mine și o sărut pe obraz. Apoi îmi verific contorul de cuvinte. 

Până acum, am rostit cincizeci și cinci de cuvinte. Mi-au 
rămas suficiente pentru ce am să îi spun președintelui Myers. 


Douăzeci și unu 


Pot să fac asta, mă gândesc. Pot să o fac chiar și cu mai puțin 
de cincizeci și cinci de cuvinte, câte mi-au mai rămas. În capul 
meu, repet jumătate din conversaţia telefonică: 

Domnule președinte, vreau trei lucruri. Vreau să fie scos 
contorul fiicei mele. Vreau să fie scutită de la școală, îi voi preda 
eu acasă de vineri până luni. Vreau ca Lin să fie în proiect cu 
normă întreagă, nu doar de rezervă. 

Nu e nevoie să menţionez alte nume. Oricum Lorenzo este 
acum în Italia. 

Sonia și băieţii se află în camera de relaxare, unde se uită la 
un film de desene animate ale cărui efecte sonore se aud până 
în bucătărie. Este mai răcoare aici, datorită ferestrei, iar eu și 
Patrick suntem singuri. 

— Haide, iubito, spune el, după ce strigă la Steven să dea 
volumul mai încet. Sună-l! 

Nu am sunat niciodată până acum la Casa Albă. Serviciul lui 
Patrick acolo a început după ce s-au instalat contoarele de 
cuvinte, iar eu nu prea am motive să îl sun la muncă, dacă nu 


vreau să mă angajez în ascultarea unei serii de respiraţii 
sacadate la telefon. Nu vreau. Nu cu Patrick. 

Degetele mele găsesc numerele și le apasă pe rând, ezitând 
deasupra ultimului. Aproape că ratez și apăs pe cinci în loc de 
patru, atât de tare îmi tremură mâinile. Răspunde o voce - nu a 
vreunei secretare sau a altui filtru, ci a lui -, iar eu îmi rostesc 
cele patruzeci de cuvinte ale mele. 

— Îmi pare rău, doctore McClellan, dar nu pot să fac așa ceva. 

Doar că nu acestea sunt cuvintele pe care le rostește cu 
vocea lui răgușită, o voce pe care o consider uneori nenaturală 
în duritatea sa, fiindcă bănuiesc că președintele este, în sinea 
lui, un simulacru de bărbat nesigur și slab. Probabil că toţi sunt 
așa. 

Ce spune însă, după o scurtă pauză, este: 

— Foarte bine, doctore McClellan. 

Apoi închide telefonul. 

— Uau, spune Patrick. 

Stătea aproape de mine, răsuflând în nările mele un aer cu 
miros de bere în timp ce asculta conversaţia. Pare șocat. 

O clipă mai târziu, sună telefonul. Patrick răspunde vesel: 

— Bună! apoi rostește câteva cuvinte simple: Da. Bine. In 
regulă. 

Nu știu cu ce anume este el de acord. 

— Thomas va fi aici în jumătate de oră, spune el. Ca să 
scoată... dăă... 

Nu îndrăzni să le spui brățări. 

— Contoarele, rostește el. 

Încuviinţez și scot două cutii de paste pentru cină. Mâine, m- 
am decis deja, voi face friptură. Un munte de friptură. În ultima 
vreme nu am prea mâncat asta. 

În timp ce pasez câteva roșii decojite într-o cratiţă, pentru 
sos, mă gândesc la Sonia, la faptul că, în mai puţin de treizeci 
de minute, va fi eliberată de acel guler metaforic, va fi liberă să 
cânte, să pălăvrăgească și să răspundă la întrebări care implică 
mai mult decât o încuviințare sau un dat din cap. Ceea ce nu 
știu este cum va întâmpina ea această libertate. 

În facultate, înainte să-mi schimb priorităţile și să mă afund 
cu totul în gaura neagră a neuroștiinței și a procesării 
lingvistice, am studiat psihologia. Comportamentală, a copilului, 
anormală și tot ce rezultă de aici. Acum, când privesc în această 


oală cu roșii tocate și usturoi, mă gândesc că, din punct de 
vedere comportamental, am făcut o treabă bună, condiționând- 
o pe Sonia cu promisiuni de prăjituri și bezele ca să își ţină 
cuvintele nerostite. Cineva ar trebui să îmi revoce licența de 
mamă. 

Continui să îmi spun că nimic nu este din vina mea. Eu nu am 
votat pentru Myers. 

De fapt, nu am votat deloc. 

Și aud din nou vocea lui Jackie, spunându-mi ce om supus și 
de rahat sunt. 

— Jean, trebuie să votezi, a rostit ea, aruncând pe jos teancul 
de pliante electorale cu care alergase prin campusul universitar, 
în timp ce eu mă pregăteam pentru ceea ce știam că va fi un 
examen oral monstru. Trebuie. 

— Singurele lucruri pe care trebuie să le fac sunt să plătesc 
taxe și să mor, am răspuns eu, fără să îmi rețin sarcasmul din 
voce. 

Acel semestru avea să fie începutul sfârșitului pentru mine și 
Jackie. Începusem să mă văd cu Patrick și preferam discuţiile 
noastre nocturne despre procesele cognitive în locul 
discursurilor lui Jackie despre ultimul lucru la adresa căruia avea 
să protesteze. Patrick era sigur și tăcut și mă lăsa să mă îngrop 
în munca mea în timp ce tocea pentru câte un examen de la 
medicină. 

Normal, Jackie îl ura. 

— E un fătălău, Jean. Un fătălău cerebral. 

— E drăguţ, spuneam eu. 

— Pun pariu că citează din Anatomia lui Grey în timp ce-ţi 
face un oral. 

Mi-am lăsat notițele deoparte. 

— Cartea sau serialul? 

De data asta, Jackie a rânjit. 

— El nu discută politică, Jacko. Acesta era numele meu de 
alint pentru ea - sau fusese. Numai asta aud în nenorocitul ăsta 
de oraș. 

— Draga mea, într-o zi, te vei răzgândi. A aruncat o carte pe 
canapeaua noastră de mâna a doua, pe care stăteam întinsă. 
Citește asta. Toată lumea vorbește despre asta. Toată lumea. 

Am luat cartea. 

— Este un roman. Știi că eu nu citesc romane. 


Era adevărat: cu cinci sute de pagini de articole de 
specialitate pe săptămână, nu aveam timp de ficţiune. 

— Citește doar ultima copertă. 

Și am citit-o. 

— Asta nu se va întâmpla niciodată. Niciodată. Femeile nu ar 
accepta așa ceva. 

— Acum e ușor de zis, a spus Jackie. 

Era îmbrăcată ca de obicei: jeanși cu talie joasă, un tricou 
decoltat care nu îi acoperea burta, pe care nici nu se străduia să 
o ascundă, chiar dacă era oarecum prea plină, sandale urâte, 
dar comode, și trei cercei în urechea dreaptă. În ziua aceea, 
părul ei tuns scurt și țepos avea câteva șuvițe verzi. A doua zi, 
ar fi putut fi albastre. Sau negre. Sau roșii ca cireșele. Cu Jackie 
nu știai niciodată. 

Nu era neatrăgătoare, dar maxilarul ei pătrăţos, nasul ascuţit 
și ochii migdalaţi nu prea îi tentau pe tipi să îi bată la ușă. Lui 
Jackie nu părea să îi pese și, într-o noapte de septembrie, am 
aflat de ce, după ce m-a târât la o petrecere. De fapt, a fost mai 
puţin o petrecere și mai mult o reclamă la Planned Parenthood 
cu gustări și băutură, iar Jackie a consumat din toate de parcă în 
dimineaţa următoare avea să vină apocalipsa. Nu aveam prea 
mulţi bani pentru băutură și junk food, dar Jackie reușea mereu 
să facă rost de câţiva dolari pentru ţigări. 

Doamne, era atât de beată! A trebuit să o car înapoi pe 
străzile pietruite până la apartamentul nostru, un lucru deloc 
simplu când persoana pe care încerci să o ajuţi fumează ţigară 
de la ţigară. 

— Te iubesc, Jeanie, a spus ea când am intrat, în sfârșit, pe 
ușă. 

— Și eu te iubesc, Jacko, am răspuns automat. Vrei o cană de 
cafea sau altceva? 

Nu aveam ceai, așa că am deschis o cutie de Cola și am 
încercat să îi dau câteva aspirine. 

— Vreau un sărut, a spus ea după ce s-a trântit pe patul ei, 
luându-mă cu ea. 

Mirosea a paciuli și a vin roșu. 

— Vino aici, Jeanie. Sărută-mă. 

Dar Jackie nu voia un sărut - a fost un schimb complet de 
salivă. 

A doua zi, la cafea, a râs. 


— Scuze dacă am luat-o puţin razna aseară. 

Nu i-am spus niciodată lui Patrick despre asta. 

— La ce te gândești, iubito? mă întreabă Patrick, speriindu-mă 
și făcându-mă să scap o roșie cojită pe jos. 

La ce mă gândesc? Mă întreb unde a ajuns Jackie Juarez, dacă 
s-a decis să se convertească sau dacă a ajuns într-una dintre 
acele tabere împreună cu restul mulțimii LGBTOQIA. Pun pariu că 
într-o tabără. 

Reverendul Carl fusese cu ideea, care se bucura de un 
adevărat succes cu Majoritatea Pură, până când fusese respinsă 
ideea de a pune bărbaţi homosexuali și femei lesbiene în 
aceleași celule. Ar fi contraproductiv, susțineau ei, gândiţi-vă la 
ce ar face. Așa că reverendul Carl modificase planul și se 
decisese să pună în aceeași celulă câte o femeie și un bărbat. 

— Vor prinde ideea destul de repede, a spus el atunci. 

Desigur, taberele sunt doar ceva temporar, „până când ne 
îndreptăm”, conform cuvintelor reverendului Carl. Bineînțeles că 
taberele nu sunt altceva decât închisori. Sau au fost închisori 
înainte să fie semnate noile ordine executive despre 
criminalitate. Nu prea mai este nevoie de închisori acum, dar 
asta nu înseamnă că nu mai există criminalitate. Există, însă 
criminalii nu trebuie să fie închiși nicăieri, cel puţin nu pentru 
prea mult timp. 

Îi răspund lui Patrick după ce curăţ roșia căzută pe gresie. 

— La nimic. 

Puls. Ding. S-a terminat, puștoaica. De când a sunat telefonul, 
limbile ceasului s-au decis să se miște în ritm de melc. 

El mă sărută pe obraz. 

— În câteva minute, totul va reveni la normal pe aici. 
Încuviinţez. Sigur că da. Până voi găsi un leac. 


Douăzeci și doi 


Cina e un dezastru, în ciuda eforturilor mele de a pregăti sosul 
mamei. Sonia nu e aici, ci în camera ei. 

Am stat cu ea timp de o oră după ce Thomas - în costumul 
său negru și cu atitudinea sa sumbră - a venit și a scos 
contoarele. l-a fost greu cu Sonia pentru că se tot zbătea. La a 
doua încercare chiar l-a mușcat. Nu i-a dat sângele, dar Thomas 
a ţipat ca un căţel luat prin surprindere și a înjurat în șoaptă în 


drum spre mașină. 

— E în regulă, iubito. Poţi să vorbești acum, i-am spus, 
alinând-o când am rămas singure în cameră. 

Ea a rostit un singur cuvânt: 

— Nu. 

— Nu mai trebuie să mergi la școală, am spus apoi. O să 
avem cursurile noastre aici, acasă. Vom citi povești. Și, cât timp 
sunt la serviciu, poţi să te uiţi la desene animate acasă la 
doamna King. 

Detestam ideea ca Sonia să petreacă fie și un minut în 
compania lui Evan și a Oliviei King, însă o detestam mai puţin 
decât să o trimit la SEP. 

În ultima vreme, totul pare să fie o alegere între diferite grade 
de ură. 

Când am menţionat școala, a început din nou să plângă. 

— Doar nu îţi place acolo, nu? am întrebat. 

Ea a dat din cap. 

— Folosește-ţi cuvintele, Sonia. 

S-a ridicat și și-a lipit buzele. La început, am crezut că face pe 
dura - pe cât de dură poate fi o fetiță de șase ani atunci când 
este învelită în cearșafuri roz și înconjurată de iepuraşi și 
unicorni de pluș. Dar doar se pregătea. 

— Mâine urma să câștig! a spus ea apoi și și-a încleștat gura 
din nou. 

Aproape că am auzit un clinchet de oțel când s-a uitat cu 
alean la încheietura ei goală. 

În cele din urmă, Leo a băgat capul pe ușă și a spus: 

— Mamă, sosul bolborosește. Rău. 

— Ce-ar fi să oprești gazul atunci? am răspuns, întrebându- 
mă cum o să muncesc, cum o să îi predau Soniei și cum o să mă 
descurc cu o gospodărie plină de masculi incompetenti în 
următoarele câteva luni. Apoi, întorcându-mă spre Sonia, am 
spus: Mâine o să ne gândim la un altfel de premiu, bine? Hai să 
mâncăm! 

Ea a încuviinţat și l-a luat în braţe pe Floppy lepurașul. 

La masă, Steven este cel care îmi transformă grijile în 
cuvinte. 

— Mamă, cum o să poţi să o înveţi pe Sonia, să muncești și să 
ai grijă și de casă? întreabă el cu gura plină de paste. Incă nu 
avem lapte. 


În mintea mea, îl apuc de guler și îi zgudui până ameţește. În 
realitate, spun: 

— Ai putea să mergi cu bicicleta până la Rodman și să-l 
cumperi chiar tu. Sau ai putea să mergi pe jos până la 7-Eleven. 

— Nu e treaba mea, mamă. 

Sam și Leo își lasă nasurile în jos, în castroanele cu paste. 

Patrick se înroșește. 

— Steven, încă un cuvânt ca acesta și poţi să te ridici de la 
masă. 

— Tată, trebuie să respecţi programul, spune Steven. Mai ia o 
înghiţitură de paste - o lopată, de fapt - și se apleacă în faţă 
sprijinindu-se pe coate. Ridică un deget în aer. Vezi, de-asta 
avem nevoie de noile reguli. Pentru ca totul să meargă așa cum 
trebuie. 

El nici nu pare să observe că mă uit la el de parcă a venit din 
spaţiul cosmic. 

— De exemplu, eu și Julia... 

— Julia și cu mine, spun eu. 

— Nu contează. Eu și Julia am planificat totul. Când o să ne 
căsătorim și o să avem copii, ea se va ocupa de chestiile din 
casă în timp ce eu sunt la muncă. li place la nebunie. Eu voi lua 
deciziile, iar Julia se va conforma. Simplu ca bună ziua. 

Las jos furculita, care se lovește de marginea farfuriei. 

— Ești prea tânăr ca să te căsătorești. Patrick, vorbește cu el! 

— E adevarat ce a zis mama ta, spune Patrick. Eşti mult prea 
tânăr. 

— Am vorbit despre asta. 

— Aţi vorbit despre asta, repet, fără să mănânc. Cum vei face 
asta cu cele o sută de cuvinte pe zi ale Juliei? Sunt curioasă. 

Steven se lasă pe spate, terminând al doilea castron. 

— Nu am vorbit despre asta cu Julia, spune el. Am vorbit cu 
Evan. 

Sângele începe să îmi fiarbă. 

— Julia are vreun cuvânt de spus? 

Din partea fiului meu nu vine niciun răspuns, ci doar o privire 
uimită, de parcă am început pur și simplu să vorbesc într-o 
limbă străină. Ne uităm unul la altul peste masă ca niște 
necunoscuţi, până când Patrick intervine: 

— Las-o baltă, Jean. N-are sens să te cerți în legătură cu asta. 
Oricum e prea mic. Apoi se uită la Steven și adaugă: Mult prea 


mic. 

— Te înșeli din nou, tată. Un tip de la Departamentul de 
Sănătate și Asistenţă Socială a venit azi la școală. Adunare 
importantă. Ne-a spus că anul viitor vor derula un nou program. 
Fii atent: zece mii de dolari, taxa de facultate plătită și un loc de 
muncă garantat la guvern pentru oricine se căsătorește până la 
optsprezece ani. Băieţii, desigur. Și alţi zece mii de dolari pentru 
fiecare copil pe care îl faci. Ca lumea, nu? 

La fel de ca lumea ca veninul de șarpe, mă gândesc eu. 

— Puștiule, nu te însori la optsprezece ani. 

Pe chipul lui Steven se așterne un zâmbet, doar o schiţă, dar 
ochii nu îi zâmbesc. De fapt, nu este deloc un zâmbet. 

— Mamă, tu nu poţi să te amesteci. Este decizia tatei. 

Poate că așa s-a întâmplat în Germania cu naziștii, în Bosnia 
cu sârbii, în Rwanda cu etnicii Hutu. M-am întrebat adesea cum 
se pot transforma copiii în monștri, cum învaţă ei că violenţa 
este justă și că opresiunea este corectă, cum, într-o singură 
generaţie, lumea își poate schimba axa, devenind un loc de 
nerecunoscut. 

Simplu, mă gândesc apoi, ridicându-mă de pe scaun. 

— Mă duc să-mi sun părinţii, rostesc. ` 

Am încercat și ieri, dar nu au răspuns. In dimineața asta, 
niciun răspuns. Înainte de cină, niciun răspuns. Acolo e târziu, e 
aproape miezul nopţii, dar vreau să vorbesc cu mama. 

A trecut mult prea mult timp. 


Douăzeci și trei 


Joi dimineaţa m-am îmbrăcat în costum pentru prima oară în 
ultimul an. A trebuit să mă sui în pod ca să-l iau, după ce am 
căutat prin cutiile pe care le umplusem cu hainele mele mai 
bune în zilele de după ce Sonia și cu mine ne primisem 
contoarele. Nu îmi amintesc ce făceam atunci, doar că simţeam 
nevoia să îmi țin mâinile ocupate cu lucruri mărunte. Altfel și-ar 
fi gasit calea prin pereţi sau ferestre. 

Am ales un costum de in bej, din cauza căldurii. Nu prea am 
timp pentru a călca cutele vechi de un an și pentru a mă aduna 
înainte să sune soneria. Patrick îi deschide bărbatului și îl 
recunosc imediat. 

Este Morgan Lebron, din vechiul meu departament, un tip de 


rahat mult prea tânăr și complet incapabil care preluase poziția 
lui Lin. Nu mă miră că președintele a acceptat atât de repede 
condiţiile mele. Morgan este un idiot care nu știe că este idiot. 
Cel mai rău tip de idiot. 

Intră și îmi întinde o mână îngrijită. 

— Doctore McClellan, sunt atât de bucuros să vă am în echipa 
mea. Atât de bucuros... 

Sigur că ești. 

Și este echipa lui. Nu echipa, nici echipa noastră. 

Îi iau mâna. Mereu am avut o strânsoare fermă pentru o 
femeie, iar cu Morgan este ca și cum aș da mâna cu un pisoi 
nou-născut. 

— Și eu mă bucur, spun eu. 

Fătălăule! 

— Așadar, zice el, să trecem la treabă! Am o documentaţie pe 
care trebuie să o semnaţi și va trebui să stabilim un virament 
direct în contul soțului dumneavoastră. Pfui... E cald aici. 

— Aerul condiţionat este stricat, îi răspund. Putem să mergem 
în camera din spate. E un aparat de aer condiţionat la fereastra 
de acolo. 

Nu are sens să întreb de ce salariul meu va intra în contul lui 
Patrick, întrucât, de anul trecut, toți banii mei sunt acolo. 
Cuvintele, pașapoartele, banii - chiar și criminalii rămân cu două 
din trei. Sau așa era pe vremuri. 

Îl conduc prin casă, oprindu-mă în bucătărie ca să umplu din 
nou cănile de cafea pentru mine și Patrick și ca să îi torn și lui 
una. El o bea cu trei linguri de zahăr și cu o cantitate generoasă 
de lapte, pe care l-am cumpărat seara trecută după dezastrul de 
la cină cu Steven și după criza Soniei. Mi s-a părut mai veselă 
puţin când a venit să o ia Olivia King, probabil pentru că i-am 
spus că doamna King are un canal prin cablu cu desene animate 
și că o să facă împreună prăjituri. Sau se poate ca zâmbetul de 
pe chipul fiicei mele să fi avut de-a face cu contorul de culoarea 
lavandei de pe mâna vecinei noastre. Ceva normal. 

Primul set de documente pe care Morgan îl scoate din 
servieta lui constă într-un contract, un acord de 
neconcurenţialitate (de parcă aș avea alte perspective 
profesionale), un acord de confidenţialitate și un acord de 
angajare. Ultimul este un memento de cinci pagini în limbaj 
juridic, care spune că rezultatul muncii pe care o prestez nu îmi 


aparţine mie, ci guvernului. lau pixul pe care mi-l oferă Morgan 
și semnez totul fără să citesc, întrebându-mă de ce au nevoie de 
o semnătură, pentru că oricum vor face tot ce vor. Patrick 
semnează formularele pentru viramentele bancare și le predă. 

Observ totuși termenii plăţii: cinci mii de dolari pe săptămână 
și un bonus de o sută de mii dacă termin tratamentul până pe 
31 august. Bonusul este redus cu zece la sută pentru fiecare 
lună de după această dată. Deci există un stimulent ca să lucrez 
mai repede. Într-un fel. Totuși, cu cât voi termina mai repede, cu 
atât mai repede vor reveni contoarele de metal pe încheietura 
mea și a Soniei. Știu că vor reveni în cele din urmă, este doar o 
chestiune de timp. 

— Perfect, spune Morgan, care scoate apoi un aparat din 
servieta lui. 

Obiectul subţire și negru arată ca un iPhone, doar că este 
ceva mai mare. Îl pune pe masa de cafea dintre noi. 

— Verificare de securitate. 

Apasă un buton, glisează și îmi introduce numele. 

— Degetul mare este unu, degetul arătător este doi și așa mai 
departe. Urmează instrucțiunile și ţine degetul pe ecran până 
când auzi un bipăit. 

Normal, vor o verificare de amprentă. Fac așa cum mi se cere 
și, după ce aparatul îmi scanează degetul mic de la mâna 
stângă, Morgan îl ridică și așteaptă. 

— Va dura doar câteva secunde. Dacă totul e în regulă, putem 
debloca fișierele și ne putem îndrepta spre laboratorul meu. 

Din nou, al „meu”. Mă întreb cât de mult din munca mea - 
munca mea și a lui Lin, adică - va ajunge să poarte semnătura 
lui Morgan. 

— Bine, spune Morgan când mașinăria bipăie. Ai trecut. Se 
întoarce apoi spre Patrick, care a ţinut un set de chei în mână 
tot timpul acestei petreceri de semnare și amprentare. 
Domnule? 

Patrick pleacă și ușile încep să se deschidă. Mai întâi, biroul 
lui. Apoi dulapul de metal de lângă fereastră. Apoi dulapul unde 
ar fi trebuit să se afle laptopul și fișierele mele în ultimul an. În 
timp ce el dispare, Morgan caută prin alt set de documente. 

— lată echipa, spune el, înmânându-mi o copie. 

Cel puţin, nu a spus din nou „a mea”. Dacă ar fi făcut-o, cred 
că l-aș fi pocnit. 


Liderul echipei este, desigur, Morgan Lebron însuși. După 
numele lui apare o scurtă biografie, inclusiv o referinţă la cea 
mai recentă poziţie a lui: Președinte, Departamentul de 
Lingvistică, Universitatea Georgetown. Sub el, restul echipei 
apare în ordine alfabetică: mai întâi, Lin Kwan și recomandările 
ei, care includ cuvântul „fost”, apoi eu, tot „fost”. Fiecare 
apariţie a acestui cuvânt este ca o împunsătură în ochi. 

Dar nu sunt pregătită pentru lovitura în stomac care urmează. 

Al treilea nume de pe listă este Rossi. Prenume, Lorenzo. 


Douăzeci și patru 


A trecut atâta vreme de când mi-am folosit ultima oară 
laptopul, încât sunt îngrijorată că nu se va mai aprinde, că un an 
de nefolosinţă îl va fi trimis în aceeași tăcere latentă în care am 
căzut și eu. Dar este obedient, ca un vechi prieten care așteaptă 
un telefon sau ca un animal de companie ce stă răbdător la ușă 
până când stăpânul său vine acasă. Imi trec un deget peste 
tastele sale netede, șterg praful de pe ecranul său și mă adun. 

Un an înseamnă multă vreme. La naiba, când am rămas fără 
internetul de mare viteză de acasă, mi s-a părut sfârșitul lumii. 

Opt mii șapte sute șaizeci de ore este un interval lung, de 
aceea am nevoie de o clipă înainte să ies pe ușă, să pornesc 
mașina Honda și să îl urmez pe Morgan la laborator, unde voi 
petrece trei zile pe săptămână de acum încolo, până când voi 
reuși să-l „repar” pe fratele președintelui. 

În plus, am nevoie de un moment ca să trec prin fișierele 
mele, cele pe care le-am copiat și le-am ţinut acasă pentru a nu 
trebui să car mereu aceleași rahaturi în biroul meu din campus. 
Sunt rapoarte pe care nu vreau să le vadă Morgan, nu înainte să 
vorbesc cu Lin. 

Vreau ultimul dosar, dosarul cu X-ul roșu pe copertă. Patrick a 
plecat deja la serviciu, iar Morgan este afară în Mercedesul lui și 
dă telefoane, cel mai probabil lăudându-se în faţa reverendului 
Carl în legătură cu echipa fantastică pe care a adus-o laolaltă. 
Asta îmi permite să mai stau în camera lambrisată, cu un aparat 
de aer condiţionat la fereastră care uruie și, probabil, cu două 
milioane de kilograme de cărţi. Nu cântăresc atât de mult, dar 
grămezile de volume și de jurnale împrăștiate prin toată camera 
sunt precum niște munţi academici. 


Nu am mai folosit canapeaua extensibilă de un an și 
jumătate, de când a venit ultima oară un oaspete în vizită. 
Nimeni nu prea mai vine în vizită. Nu are rost. Am încercat 
odată să organizez o cină pentru niște vechi prieteni, pe care îi 
cunoscusem când Steven era încă în scutece, dar după o oră în 
care bărbaţii au vorbit și femeile au privit în farfuriile lor cu 
somon, toată lumea s-a decis să plece acasă. 

Trag într-o parte perna din catifea de lângă mine și ascund 
acolo dosarul roșu cu X, peste firimituri de biscuiţi, pop-corn și 
ceva mărunţiș. 

Acest „ceva”, închis într-un dosar tern, frecat și lustruit de 
propriile mele mâini, este ceea ce, atunci când voi fi gata, va 
inversa afazia Wernicke. M-am gândit să găsesc o ascunzătoare 
permanentă pentru el, dar, date fiind rahaturile pe care le 
găsesc sub pernele canapelelor de un an întreg, nu văd de ce aș 
face asta. 

Nimeni, nici măcar Patrick, nu știe că am trecut graniţa de la 
„aproape” la „terminat”, deși cred că Lin și Lorenzo bănuiau 
asta. 

În ziua dinainte ca Thomas și oamenii lui cu aparate cu 
electroșocuri să vină după mine pentru prima oară, tocmai 
terminam un curs despre procesarea lingvistică în emisfera 
stângă posterioară - zona din creier unde se întâlnesc loburile 
temporal și parietal. Zona Wernicke și pierderea limbajului în 
urma leziunilor din această zonă complexă de materie cenușie 
au fost motivul pentru care majoritatea studenţilor mei s-au 
înscris la acest seminar, iar în ziua aceea încăperea era plină de 
colegi ai colegilor, inclusiv decanul și câțiva cercetători veniţi 
din alte orașe, intrigaţi de cea mai recentă descoperire a 
grupului nostru. 

Lin și Lorenzo stăteau în rândul din spate în timp ce eu 
vorbeam. 

Ei trebuie să fi zărit strălucirea din ochii mei în timp ce 
treceam prin diapozitivele cu imagistică cerebrală de pe 
proiector, mărind zona ţintită. Serul pe care urma să îl folosim 
nu era al meu. Reparaţiile urmau să se petreacă în mod natural, 
cu ajutorul unui receptor antagonist interleukin de tip 1, 
medicament folosit deja pentru contracararea efectelor artritei 
reumatoide, și al celulelor stem de la copii, care creșteau 
plasticitatea creierului, încurajând repararea și reconstrucţia 


rapidă. Una dintre contribuţiile mele - contribuţiile noastre - se 
referea la descoperirea locului exact al aplicării, fără afectarea 
zonelor înconjurătoare de ţesut cortical și fără cauzarea unor 
leziuni suplimentare. 

Mai aveam un as în mânecă. Într-o dimineaţă de miercuri, cu 
o primăvară în urmă, când cireșii înfloriseră într-o explozie de 
vată de zahăr și Washingtonul începuse să fie inundat de valul 
anual de turiști, Lorenzo m-a chemat în biroul lui. 

Mai întâi m-a sărutat, desigur. Încă îi simt gustul amar de 
espresso pe buze. E ciudat cum un sărut poate transforma ceva 
amar în ceva dulce. 

El o făcea profund și apăsat, așa cum fac iubiții atunci când 
săruturile sunt furate sau când au un preț; apoi s-a desprins și a 
zâmbit. 

— N-am terminat, am spus eu. 

Ochii lui se mișcau în sus și în jos, plimbându-se de la fruntea 
mea până la pantofii negri cu toc, pe care începusem să îi port 
la serviciu în locul mocasinilor mult mai comozi. 

— Nici eu, a răspuns el. Dar, mai întâi, am o surpriză pentru 
tine. 

Îmi plăceau surprizele lui Lorenzo. Încă îmi plac. 

În timp ce îmi reveneam din ameteala plăcută a sărutului, el a 
îndepărtat câteva dosare și articole din jurnale de pe birou până 
când a găsit ceea ce căuta. 

— Uite! Verifică numerele astea pentru mine. 

Statisticile arătau bine. Valorile p arătau impresionant; era 
limpede că se pricepea la asta. Am preluat datele de parcă ar fi 
fost apă și hrană pentru un Robinson Crusoe eșuat pe o insulă. 

— Eşti sigur? am întrebat apoi, verificând în continuare 
datele. 

— Foarte. De câteva lucruri. 

Stătea în spatele meu, cu braţele în jurul taliei, apropiindu-se 
tot mai mult de sânii mei. 

Nu o făcusem niciodată în campus - nu Sfântul Graal al 
intimităţii fizice -, doar ne sărutasem și ne pipăisem în spatele 
ușii încuiate a biroului lui Lorenzo. Sau în al meu. Odată, el m-a 
urmat în baia profesorilor și - mă simt rușinată spunând asta - 
m-a făcut să am orgasm doar cu un deget. După șaptesprezece 
ani de căsnicie și patru copii, nu a durat prea mult. 

Probabil că m-a simţit încingându-mă pe dinăuntru, pentru că 


mi-a dat drumul, lăsându-mă să citesc rapoartele. 

— La naiba, am spus eu. Ai izolat proteina? 

Căutam acea ultimă piesă, substanţa biochimică despre care 
știam că este prezentă la anumiţi oameni și absentă la alții. 
Lorenzo verificase cifrele pe mai mult de două mii de subiecţi, 
căutând un indicator care ar fi putut prezice capacitatea 
lexicală. El l-a numit Proiectul Kissinger, iar pregătirea lui în 
biochimie și în semantică l-a ajutat să găsească legătura dintre 
metaelocvenţă și chimia creierului. 

— Tu ai harta, iar eu am cheia, iubire, mi-a spus el, în timp ce 
mâna lui se strecura pe sub fusta mea. 

— Ce-ar fi să exersăm deschiderea misterului? am spus. 
Lorenzo îmi trezea la viaţă cochetăria. Mai târziu? 

— Mai târziu. În același loc. 

Aveam o micuță cabană - Baraca Crabului, cum îi spuneam 
noi - în comitatul Anne Arundel, lângă golful Chesapeake, 
suficient de departe de casa mea, aflată în suburbia 
Marylandului, pentru a asigura discreţia. Acum două luni, 
contractul de închiriere era încă pe numele lui Lorenzo. 

Aș face bine să nu mă duc acolo acum. În plus, e posibil ca el 
să fi cedat deja locul altcuiva. 

Îmi iau laptopul și dosarele, toate mai puţin unul, și le bag în 
servieta pe care o folosesc încă din facultate, când eram cu 
Jackie, apoi mă îndrept spre ușă cu un zâmbet plăcut pe chip, 
care sper că ascunde păcăleala mea faţă de Morgan. Vreau să 
trag de timp cât de mult se poate vara asta, să prelungesc 
munca suficient de mult încât să o recuperez pe Sonia. 

În mașină, în timp ce traversez peisajul de ţară din Maryland 
și mă îndrept spre traficul aglomerat din Washington, D.C., mă 
gândesc la cum am descoperit locul ideal și la cum a ajutat 
munca lui Lorenzo în domeniul fluenţei verbale și semantice la 
identificarea proteinei. Știam asta. Și Lin, și Lorenzo o știau. Dar 
Morgan nu trebuie să știe. Nu încă. 


Douăzeci și cinci 


Biroul meu arată cumva între o peșteră și chilia unui călugăr, 
dar este mai puţin elegant, având în vedere mesele de lucru și 
scaunele îngrămădite înăuntru. În plus, nu are fereastră - asta 
dacă nu pui la socoteală panoul de sticlă din ușă, care îi conferă 
spaţiului de lucru intimitatea unui acvariu. O eșarfă și o poșetă, 
ambele uzate, se află pe unul dintre birouri. Le recunosc ca fiind 
ale lui Lin. 

Morgan mă conduce înăuntru și mă lasă să mă instalez. 
Spune că revine în câteva minute ca să mă conducă prin 
laborator, să îmi facă legitimaţia și să îmi arate unde se află 
camera copiatorului și zona de imprimare. Știu acum că nimic 
din ceea ce fac aici nu va scăpa neobservat de alţi ochi. 

În mod straniu, nu îmi pasă. Ideea de a o revedea pe Lin, dea 
vorbi și de a lucra cu ea mă entuziasmează ca pe o școlăriţă 
primul ei dans. 

— O, Doamne, se aude încet o voce din cadrul ușii. 

Lin Kwan este o femeie minionă. Adesea îi spuneam lui Patrick 
că Lin ar putea încăpea pe jumătatea pantalonilor mei - iar eu 
nu am decât 155 de centimetri înălțime și 54 de kilograme, 
mulțumită dietei bazate pe stres pe care am urmat-o în ultimele 
câteva luni. Totul este delicat la Lin: vocea, ochii de culoarea 
migdalelor, părul tuns bob, neted și lucios, care cu greu îi 
ajunge mai jos de urechi. Sânii și fundul lui Lin mă fac să par un 
model de-al pictorului Peter Paul Rubens. Insă creierul ei... 
creierul ei este un leviatan de materie cenușie. Trebuie să fie, 
doar MIT nu dă doctorate duble oricui. 

Ca și mine, Lin este neurolingvist. Spre deosebire de mine 
însă, ea este medic-chirurg, mai precis. 

Cu cincisprezece ani în urmă, când avea aproape cincizeci de 
ani, și-a părăsit cabinetul de „reparat” creiere și s-a mutat la 
Boston. Cinci ani mai târziu, a plecat cu câte o diplomă de 
doctorat în fiecare mână, unul în știința cognitivă, altul în 
lingvistică. Dacă există cineva care mă poate face să mă simt ca 
proasta clasei, acel cineva este Lin. 

Și o iubesc pentru asta. Ea ridică standardele până la 
înălțimea Everestului. 

Intră și privește în jos, spre încheietura mea stângă. 

— Și tu, nu-i așa? 

Apoi mă îmbrățișează strâns, ceea ce este oarecum 
interesant având în vedere că este mai scundă și mai subţire 


decât mine. Este ca și cum aș fi îmbrăţișată de o păpușă Barbie. 

— Și eu, răspund râzând și plângând în același timp. 

După un timp care pare cât o oră, ea îmi dă drumul din 
strânsoare și se dă cu un pas înapoi. 

— Arăţi exact la fel. Poate chiar mai tânără. 

— Ei, bine, este uimitor ce efect a avut asupra ta un an fără 
muncă, spun la rândul meu. 

Umorul nu funcționează. Ea clatină din cap și ridică o mână, 
cu degetul mare și cel arătător la o distanţă de un centimetru 
unul de altul. 

— Am fost atât de aproape să mă întorc în Malaysia ca să îmi 
vizitez familia. Atât de aproape. Degetele ei se despart ca o 
stea-de-mare în timp ce răsuflă. S-a dus. S-a dus într-o singură 
zi nenorocită. 

— Vorbești ca regina, spun eu. Mai puţin partea cu înjurătura. 

— Nu te păcăli singură. Chiar și regina Elisabeta a ll-a știe 
cum să înjure. Că veni vorba, ţi-a spus cineva ceva despre 
ultimul model de monstru de mână? 

Când spune asta, se aude un „mon-stu” fără „r”, cât se poate 
de elegant. 

— Nu doar că mi-au povestit despre el. l-am explicat 
experienţa mea de opt ore cu cel mai nou model. Dacă ar fi 
trebuit să mai citesc rahatul acela de manifest încă o dată, mi- 
aș fi tăiat propria limbă. 

Ea se urcă pe birou, cu un picior gol legănându-se în aer, apoi 
coboară vocea după ce verifică ușa: 

— Ştii că le vor pune la loc, Jean, da? Imediat ce vom termina. 

— Nu trebuie să terminăm imediat, spun eu, cu spatele la 
ușă. Chiar dacă putem, nu trebuie. Ridic eșarfa roz. Spune-mi că 
n-ai început să porţi asta pe cap. 

— Tu ce crezi? 

Cred că asta este - în termenii lui Lin - cam la fel de probabil 
precum un porc zburător și îi spun asta, ceea ce o face să râdă. 

Apoi redevine serioasă. 

— Jean, trebuie să facem ceva. Ceva în afară de a lucra la 
proiectul Wernicke. 

— Știu. Ce-ai zice să inversăm serul și să infectăm rezerva de 
apă a Casei Albe? 

Spun asta știind că este chiar și mai puţin probabil decât ca 
Lin să meargă pe stradă cu o eșarfă roz pe cap și o insignă a 


Mișcării Pure pe guler. 

— Ei, asta e o idee, spune ea. Nu-mi dau seama dacă vocea ei 
exprimă sarcasm sau aprobare. Apoi sare de pe birou și mă 
apucă de braţ. Hai să mergem să luăm un espresso înainte ca 
Morgan Cretinul să se întoarcă. 

— Au vreun aparat de espresso aici? o întreb, lăsând-o să mă 
conducă afară din birou, apoi pe coridorul cenușiu. 

Toate staţiile de lucru și birourile pe lângă care trecem sunt 
goale. 

— Nu. Dar Lorenzo are micul lui aparat de cafea. 

O, Doamne... 


Douăzeci și șase 


Biroul lui Lorenzo pare copia exactă a celui pe care îl 
împărțim eu și Lin, cu excepția faptului că este de două ori mai 
mare, este din lemn, în loc de metal, scaunul arată de parcă ar fi 
desprins din platoul Star Trek și are o fereastră ce dă spre 
parcul plin cu cireși în floare. Mârâi în sinea mea. 

Lin mă împinge prin cadrul ușii și iese pe hol înainte să pot 
protesta. 

— Ciao! spune Lorenzo. ; 

Vocea lui este aceeași și totuși cumva diferită. Incă joasă și 
muzicală, cu aceleași consoane moi care mă duc cu gândul spre 
sudul Italiei, spre o viață mai așezată. Dar în acea singură silabă 
se citește o melancolie care se potrivește cu ridurile de pe 
chipul său, deja mai adânci după doar două luni. Nu pot decât 
să mă uit stăruitor în ochii lui negri și, când o fac, văd fiecare 
cuvânt captiv în el. 

Dintr-odată, simt o gâlmă în gât de mărimea unei mingi de 
plajă. Încerc să spun „ciao” în ciuda acesteia, dar ceea ce iese 
are forţa unei șoapte. Genunchii îmi cedează, iar camera începe 
să se învârtă odată cu mine; mai mulţi Lorenzo, precum și 
nenumărate mașini de cafea și rafturi de cărți se rotesc într-un 
vârtej de culori și texturi. 

El mă prinde la timp și mă așază pe scaunul mare de piele din 
spatele biroului său, apoi se lasă pe scaunul mai mic, destinat 
vizitatorilor. 

— Mă bucur că încă pot să îţi înmoi genunchii, Gianna. 

Într-o realitate paralelă, îmi revin complet din ceea ce femeile 


obișnuiau să numească /a petite mort, apoi întind gâtul spre 
chipul lui Lorenzo și îl cuprind cu ambele brațe. Ne sărutăm, 
oarecum încet la început, apoi cu furie. După aceea se 
dezlănțuie totul, iar eu îl împing pe birou sau el mă împinge pe 
mine; sau suntem amândoi sub birou și este fantastic. Totul e 
perfect. 

Apoi mai este o altă realitate, cea pe care o trăim de fapt, în 
care am timp exact cât să scot coșul de gunoi din colţul său, să 
îl așez sub mine și să vomit în el tot micul dejun, cu un pleosc 
extrem de neatrăgător. Lorenzo spune doar: 

— Uau... 

— Trebuie să merg la toaletă, zic apoi, ridicându-mă și 
sprijinindu-mă de birou. 

Cred că adevăratul test al unui bărbat este reacția sa atunci 
când o femeie vomită în faţa lui, în biroul lui, în coșul lui de 
gunoi. Ce a făcut Lorenzo, înainte să mă conducă la ușa toaletei 
din capătul opus al holului, a fost să zâmbească. Un „uau” și un 
zâmbet, nimic mai mult. 

Și îl iubesc pentru asta. 

— O să fiu bine. Am nevoie de un minut doar, îi spun, 
împingând ușa și îndreptându-mă spre cea mai apropiată 
cabină. 

Vomit și restul de covrig și cafea și trag apa, apoi mă așez pe 
toaletă cu capul între picioare, simțind acidul amar și bila în gât. 

Niciodată nu mi se face rău și nu am un stomac sensibil, așa 
că nu îmi aduc aminte când am vomitat ultima oară. 

Ba da. 

In dreapta mea se află o cutie de oţel cu capacul în balamale 
și căptușită cu un sac de plastic, vizavi de dozatorul industrial 
de hârtie igienică ce ar putea să șteargă la fund o ţară mică 
înainte să se termine. Nu am nimic de pus în ea, nici vreun 
tampon atent împachetat, nici vreun absorbant rulat și lipit, nici 
măcar un miniabsorbant. 

Oh, rahat... 

Am patruzeci și trei de ani. Am patru copii, mulțumită lui 
Patrick și virilităţii lui irlandeze. Am avut gemeni acum 
unsprezece ani. Și știu suficient despre biologia reproducerii 
încât să îmi dau seama că șansele de a avea o sarcină multiplă 
sunt mai mari acum decât erau atunci. î 

Mai știu și că am o șansă din două să fac din nou o fată. li vor 


pune și ei un contor la mână în secunda în care iese din mine? 
Sau vor aștepta câteva zile? în orice caz, se va întâmpla repede, 
iar eu nu voi mai avea nimic de negociat. 

Așa că fac ce ar face orice altă femeie în situația mea: vomit 
iar. 


Douăzeci și șapte 


Lin mă așteaptă afară, lângă ușa toaletei, iar pe chip i se 
citește îngrijorarea. 

— Ești bine, draga mea? mă întreabă. 

— Bine. Doar că jumătate din micul dejun este în biroul lui 
Lorenzo. 

Ea își trece un braţ în jurul taliei mele și mă conduce înapoi 
spre gaura noastră de hobbiţi; curăţă o urmă de rimel cu un 
șerveţel umed din poșeta ei fără fund și trece direct la subiect. 

— Ai dat o definiţie destul de explicită a răului din dragoste, 
Jean. Și să nu te prefaci că nu am idee despre ce vorbesc. Incă 
ai o slăbiciune pentru colegul nostru italian? 

Mă las pe scaunul din spatele biroului meu. 

— Este atât de evident? încep acum să mă întreb dacă restul 
departamentului, inclusiv Morgan, a observat întâlnirile mele 
regulate cu Lorenzo în biroul lui. Cine mai știe? 

Lin se apropie de mine și se lasă în coate pe biroul dintre noi. 

— Dacă te temi de Morgan, nu e cazul. E un idiot obsedat de 
sine și în plus e bărbat. Nu ar recunoaște bucuria de după sex 
nici dacă cineva i-ar turna o sticlă în cap. Mă îndoiesc că a 
observat schimbările din garderoba ta. Zâmbetul ei se 
preschimbă într-o linie și linia devine o încruntare. Dar ai grijă. 
Nu vrei să te ia Carl Corbin cu duba adulterului, nu? 

— Nu, spun imediat și mi se face rău din nou. 

În lumea noastră nouă, anormală, surprinzător de multe 
lucruri sunt la fel ca înainte. Mâncăm, mergem la cumpărături, 
dormim, ne trimitem copiii la școală și ne-o tragem. Doar că 
există reguli pentru cea din urmă. 

— De când se întâmplă asta? mă întreabă Lin. 

— Cam de doi ani, cred. 

Nu are sens să îi spun că știu exact ziua în care am observat 
pentru prima oară mâna lui Lorenzo pe lemnul satinat al cutiei 
muzicale, când am simţit un curent electric plăcut pe șira 


spinării la gândul acelei mâini pe pielea mea. 

— Doar înainte? Sau după? 

Mintea mea se îndepărtează acum de ea, de funcţionalitatea 
sterilă a biroului nostru, ajungând la cabana înghesuită din 
Maryland, cu pereţii săi acoperiți până în tavan cu un tapet 
îndoielnic, cu tematică marină. O plasă de pescuit aici, o corabie 
într-o sticlă pe pervaz, o ancoră ruginită care se sprijină de 
perete într-un colţ. Și un pat; mi-l amintesc cel mai bine, pentru 
că avea gâlme și scârţâia și fiindcă era prea îngust ca să 
dormim amândoi în el confortabil, fără să ne înghesuim. Adoram 
acel pat. 

L-am împărţit numai o dată după ce Mișcarea Pură s-a 
răspândit la nivel naţional, iar Lin la asta s-a referit când m-a 
întrebat: „Doar înainte? Sau după?” Luasem metroul până la 
Piaţa de Est, la începutul lunii martie, îndreptându-mă apoi spre 
magazinul de brânzeturi condus de un cuplu în vârstă, dar aflat 
acum doar în grija soţului. Nu-mi amintesc ce căutam, poate 
scamorza afumată, poate ricotta proaspătă. Sau poate că nu 
căutam brânză deloc. 

El stătea acolo, lângă brutărie, cu un braţ de produse și de 
flori, având o privire distantă. Petrecusem zece luni fără să ne 
vedem nici măcar o dată și am fi continuat astfel dacă eu nu aș 
fi ieșit din magazinul de brânzeturi și nu aș fi mers direct spre 
hala pieței. 

Am riscat două cuvinte. 

— Tot aici? 

— Tot aici. Am un bilet spre casă în august, a spus. După ce 
se termină semestrul de vară. Nu pot să mai rămân în ţara ta. 

În timp ce vorbea, îmi evita ochii și se uita la brăţara argintie. 

— N-aș fi rămas peste vară, dar mi-au făcut o ofertă 
generoasă. 

August era peste cinci luni. Când ar fi plecat, știam că nu s-ar 
mai fi întors niciodată în State. Cine ar fi făcut-o? 

Și-a plătit pâinea, apoi mi-a spus: 

— Nu pleca. Mă întorc imediat. 

A dispărut în piaţa aglomerată până în capătul îndepărtat, 
unde erau cafeneaua și magazinul de vinuri. Asta se întâmpla 
într-o dimineață de marți, neobișnuit de caldă pentru martie, 
care de obicei lovea Washingtonul cu o pală proaspătă de iarnă, 
de parcă ar fi vrut să ne amintească într-un fel că anotimpul nu 


se terminase încă, nu fără o ultimă lovitură. Mintea îmi spunea 
să fug pe ușa lăturalnică, să uit de brânză și să iau următorul 
tren spre casă. Sau spre o altă direcţie. Picioarele nu m-au 
ascultat și au rămas pironite în podea. Apoi el s-a întors, cu o 
pungă nouă adăugată la cumpărăturile pe care le avea deja. 

— Ne vedem pe Eighth Street în zece minute, doar atât a zis. 

Oficial, sexul premarital și extramarital era ilegal. Mereu 
fusese ilegal în multe dintre state, o rămășiță a zilelor legilor 
sodomiei dinainte de Evul Mediu, care interziceau până și unui 
cuplu căsătorit să facă orice altceva în afară de penetrare 
vaginală. Limitele erau la „imora!” și „nenatural”. Totuși, rareori 
a fost condamnat cineva pentru felaţie sau sex anal, iar 
aventurile în afara patului conjugal erau văzute drept acte 
normale, dacă nu lăudabile. 

Cât despre contraceptive... Asta e o glumă bună. Raftul 
farmaciei rezervat altădată cutiilor de Trojan, Durex și Lifestyles 
este plin acum cu mâncare pentru bebeluși și scutece. O 
înlocuire logică. 

Reverendul Carl avusese câte ceva de spus despre 
moralitatea sexuală atunci când își ocupase actualul loc în 
ierarhia puterii. 

Nu s-au ţinut alegeri, nici nu au avut loc audieri de confirmare 
- președintele a vrut voturi și le-a primit. Tot ce a trebuit să facă 
Sam Myers a fost să asculte de un om aflat în poziția neoficială 
de mână dreaptă, un bărbat cu urechile atente la milioanele de 
oameni care credeau că era de dorit să dăm ceasul cu o sută de 
ani în urmă. 

Binecuvântată fie această scăpare. 

Nu știu dacă există cu adevărat o dubă ce ia oamenii care au 
comis adulter, dar știu ce s-a întâmplat cu Annie Wilson de pe 
strada noastră când soţul ei a reclamat încălcarea. A apărut la 
televizor, la câteva zile după ce lumea mea s-a schimbat. 

Annie Wilson era o târfa în haine de casnică - dar cel puţin se 
îmbrăca atunci când soţul ei era acasă. Bănuiesc că se repezea 
la dulap în dimineţile de miercuri, după ce el pleca la serviciu, și 
inversa procesul după-amiaza devreme, după ce bărbatul din 
vechea camionetă albastră își pornea motorul și pleca pentru 
încă o săptămână. Aveau un aranjament. 

N-ar trebui s-o fac târfă. Nici eu nu-s mai bună, iar soțul lui 
Annie nici nu era vreun Făt-Frumos. Ea voia să îl părăsească de 


vreo doi ani, iar după ce el i-a anulat cardurile de credit și nu i-a 
mai plătit ratele la mașină, Annie ar fi putut la fel de bine să 
trăiască într-o închisoare de maximă siguranţă. Intr-o miercuri, 
îmi amintesc că o încurajam, dorindu-mi în tăcere să iasă pur și 
simplu din casă, să se urce în acea camionetă albastră și să nu 
se mai uite niciodată înapoi. 

Dacă nu i-ar fi avut pe cei doi băieţi, amândoi sub zece ani, 
poate că asta ar fi făcut. lar dacă ar fi fugit în după-amiaza 
aceea de miercuri, poate că nu ar mai fi trebuit să o văd la 
televizor în seara respectivă, în timp ce reverendul Carl Corbin 
le-o preda celor două femei îmbrăcate tern, cu chipurile cenușii, 
care se potriveau atât de bine cu veșmintele lor lungi. Poate că 
nu ar mai fi trebuit să îl aud povestindu-ne despre mănăstirea 
din Dakota de Nord, unde Annie Wilson avea să își trăiască viața 
cu un contor la mână setat pe un maximum zilnic de zero. 

Ceea ce m-a convins să ies din Piaţa de Est și să mă îndrept 
spre mașina lui Lorenzo, aflată pe aleea de peste drum, nu a 
fost doar dorinţa, nici cearta pe care o avusesem cu Patrick în 
dimineaţa aceea. Furia ardea în mine ca un foc, la început cu o 
flacără mică, apoi transformându-se într-un infern. Știam totul 
despre standardul dublu, cluburile private care apăruseră în 
orașe și în metropole, unde bărbaţii singuri cu anumite mijloace 
își puteau descărca stresul și sperma cu ajutorul unor doamne 
profesioniste în sportul divertismentului. Patrick îmi povestise 
despre cluburi după ce auzise o conversaţie la serviciu. Acelea 
erau ultimele locuri unde puteai să capeți o cutie de 
prezervative. 

Se spune că prostituţia este cea mai veche profesie. Și nu poți 
ucide ceva atât de vechi. În plus, homosexualii fuseseră 
rezolvaţi în taberele lor de detenţie, iar victimele adulterului, 
precum Annie Wilson, lucrau la ferme din Dakota de Nord sau pe 
centura grânelor din Midwest. Purii trebuiau să facă ceva cu 
privire la femeile singure, care nu aveau familii pentru a fi 
preluate - acestea nu puteau să trăiască singure, fără cuvinte și 
fără venituri. Li s-a dat de ales: fie să se mărite, fie să se mute 
într-un bordel. 

Îmi fierbea sângele când mă gândeam la Sonia - sau la ce i s- 
ar fi putut întâmpla dacă Patrick și cu mine n-am mai fi fost în 
peisaj, dacă ar fi fost forțată să intre într-o căsnicie fără iubire 
sau ar fi fost trimisă într-o comună de târfe, unde nu ar fi făcut 


nimic cu gura în afară de a suge și a geme. Până și târfele erau 
nevoite să tacă și să se poarte frumos. 

Așa că am ieșit din Piaţa de Est și am traversat, ocolind 
gropile și băltoacele semi îngheţate, apoi m-am urcat în mașina 
lui Lorenzo. Era singura cale prin care puteam să spun 
sistemului „du-te dracului”. 

Mulțumită hormonilor furioși și propriei mele prostii, sistemul 
mi-a spus și el „du-te dracului”. Lorenzo și cu mine am făcut-o 
de trei ori. O dată cu un prezervativ. 

Restul? Complet neprotejat. 

Doamne, ce bine era! 

Lin mă ia de mână, aducându-mă în prezentul acestei 
dimineţi. 

— Ai grijă, draga mea! Ai mult mai multe de pierdut în afară 
de vocea ta. 

— Știu, răspund, apoi încerc să mă adun exact când Morgan 
bate la ușa noastră. 


Douăzeci și opt 


Morgan ne conduce pe hol, apoi îl ia pe Lorenzo din biroul lui 
și se oprește cu nasul încreţit. 

— Ce miroase așa? întreabă el. 

— Eu nu miros nimic, spune plat Lorenzo, dar ochii lui îmi 
zâmbesc. 

Lin intervine. 

— Nici eu. 

— Hm... Ei, bine, hai să trecem la treabă, oameni buni! Avem 
multe de făcut dacă vrem să respectăm termenul-limită. 

Este prima oară când aud despre un termen-limită și orice 
respect pe care l-aș fi putut avea pentru Morgan scade cu alte 
câteva puncte. El nu are cum să știe că am găsit deja leacul 
Wernicke și mă întreb ce i-a promis președintelui. Nu e ca și 
cum am face un nenorocit de tort. 

— Ce termen-limită? întreb. 

Morgan ezită, de parcă tocmai ar inventa o poveste pe care 
să ne-o spună. Când vorbește, în cele din urmă, sună ca o 
replică bine exersată: 

— Președintele va călători în Franța la finalul lunii iunie, 
pentru summitul G20. Și are nevoie de fratele lui. 


— Suntem în mai, îi spun. Am crezut că vom avea mai mult 
timp. În contract nu era menţionat nimic despre... 

Dar el mă întrerupe: 

— Doctore McClellan, nu aţi citit de fapt contractul. Dacă aţi fi 
făcut-o, aţi fi văzut un termen-limită clar menţionat, respectiv 
douăzeci și patru iunie, cu o săptămână înainte ca președintele 
să zboare spre Europa. Alte întrebări? 

— Suntem oameni de știință, spun eu. Noi nu avem termene- 
limită. 

Lorenzo, care a tăcut până acum, închide ușa de la biroul său 
și spune: 

— Morgan, o să le explic mai târziu. Hai să continuăm cu 
rahaturile administrative ca să putem începe să lucrăm la 
problema ta. 

li arunc o privire uimită, la fel ca și Lin, dar Lorenzo clatină din 
cap. 

— Mai târziu, mimează el. 

Prima noastră oprire este la biroul de securitate, format dintr- 
o serie de camere și de cabine ocupate de douăzeci de bărbați. 
Nu se află în secţiunea clădirii în care suntem noi, ocupată doar 
de Lorenzo, Lin și cu mine, ci cu un etaj mai jos. 

Aici nu sunt ferestre, nici măcar la ușa principală, pe care 
Morgan o descuie inserând în cititor un card pe care îl avea 
atârnat la gât de un șnur. 

— Suntem foarte preocupați de securitate, spune «el, 
conducându-ne prin marea de computere și echipament de 
supraveghere spre una dintre cele mai mici cabine. 

Lin și cu mine facem un schimb de priviri. 

— Securitate pentru ce? întreb eu. 

Morgan nu răspunde, dar știu că m-a auzit. 

Repet întrebarea. 

— Securitate generală, doctore McClellan. Nu e nimic de care 
să vă preocupaţi. Se întoarce apoi spre bărbatul din cabină. Vom 
avea nevoie de carduri de acces pentru echipa mea, Jack. 

Din nou spune „mea”. 

Jack mormăie, dar nu zâmbește. Estimez că are între cincizeci 
și șaizeci de ani. Sacoul de la costumul lui atârnă pe scaunul din 
spate, uzat și șifonat. Cămașa albă i se întinde mult peste burta 
de bere și pete gălbui îi înfloresc sub brațe. Gulerul îi este 
perforat de o insignă argintie, un P albastru într-un cerc. Mă 


întreb dacă este însurat, dacă vreo biată femeie trebuie să zacă 
sub el în timp ce el mormăie și transpiră. Sau, dacă e singur, se 
află oare suficient de sus în ierarhie încât să merite accesul într- 
unul dintre cluburile private pentru bărbaţi din oraș? Pentru a 
doua oară astăzi, mi-o imaginez pe Sonia, la douăzeci de ani, pe 
post de curtezană, satisfăcând apetitul unui monstru. 

— Stai aici, spune Jack, făcând semn spre mine și spre 
scaunul de lângă biroul lui. Mâna dreaptă aici, cu palma în jos. 

Arată spre un ecran plat de pe birou, lustruit și strălucitor. 

Îmi las mâna pe suprafaţa rece - dar nu la fel de rece ca Jack. 
Mașinăria uruie și o bandă de lumină îmi scanează amprenta 
mâinii. 

— Privește drept înainte. Nu zâmbi, îmi ordonă el. 

Camera din față îmi face o poză. 

— Ești gata. Acum, tu. 

Jack face semn spre Lin, iar ea trece prin aceeași procedură. 
Când Jack mormăie un alt ordin, ea se ridică. 

— Ești în întuneric la fel de mult ca mine, nu-i așa, Jean? 
rostește Lin. 

— Taci din gură, îi spune Jack. Se întoarce apoi spre Lorenzo. 
Doctore Rossi, vă rog să luaţi loc. Mâna dreaptă pe ecran. 

Ticălosul, mă gândesc. 

Pe biroul lui Jack nu sunt fotografii: nici portrete de familie, 
nici fotografii de la școală cu copiii pe un fundal cu nori sau vreo 
pădure, nici vreo decoraţiune. Prânzul lui - sau ceea ce cred că 
este prânzul lui - se află într-o pungă de hârtie mototolită care 
arată ca și cum n-ar mai putea suporta o altă golire și o altă 
reumplere. Mă gândesc că Jack nu este căsătorit și găsesc acest 
gând mulţumitor. Mai bine să suferi câteva minute de 
împunsături, îmbrânceli și găfâieli o dată pe săptămână decât să 
trăiești cu el 24 de ore, șapte zile pe săptămână. 

Lorenzo a terminat, iar imprimanta din spatele lui Jack scuipă 
rapid trei carduri de identitate din plastic. Jack întinde o mână 
spre Morgan și se salută. Când întinde aceeași mână spre 
Lorenzo, nu se întâmplă nimic. 

— Nu prea cred, spune Lorenzo. S-ar putea să mă mânjesc de 
ceva. 

De aceea îl iubesc pe Lorenzo - unul din vreo sută de motive. 
Patrick ar fi dat mâna cu târâtoarea asta grasă. Patrick ar fi 
zâmbit și ar fi spus „mulțumesc” când Jack i-ar fi dat cardul de 


acces laminat. Patrick ar fi fost mânios pe dinăuntru, dar ar fi 
jucat bine rolul. 

După ce ieșim din cabina lui Jack, Morgan ne conduce într-o 
mică sală de conferinţe din complexul de securitate. 

Nu este aranjată ca pentru o conferinţă, ci cumva diferit: 
masa este împinsă într-o parte, două scaune se află în spatele 
ei, iar alte trei sunt aliniate ca niște bănci de școală, cu faţa spre 
masă. Morgan se așază în fața clasei și întinde o mână, făcându- 
ne semn să luăm loc pe scaunele din faţa lui. 

Fac un schimb de priviri cu Lorenzo, iar el clatină din cap 
aproape imperceptibil. 

Și așteptăm. 

După zece minute în care ascultăm ticăitul ceasului pe 
perete, în sala de conferinţe intră un bărbat ursuz, cu o cicatrice 
pe obrazul drept și cu tot farmecul unui veteran al Fortelor 
Speciale. 

— Bună dimineaţa, Morgan! spune el. Bună dimineata, 
echipă! 

Nu se așază, ci rămâne în spatele mesei, privind de sus 
audiența. 

Un bărbat de talia lui ar fi făcut un oarecare zgomot pe hol, 
însă el a reușit să se furișeze spre noi. Imi ia exact cinci secunde 
ca să îmi dau seama că nu îl plac. judecând după privirea acră 
de pe chipul lui Lin, ei i-a trebuit chiar și mai puţin timp până să 
determine coeficientul de simpatie. 

— O să fiu scurt și la obiect, pentru că toţi aveţi o treabă de 
făcut, spune el. Eu sunt domnul Poe și mă ocup de securitatea 
proiectului. 

Buzele lui abia se mișcă atunci când vorbește, iar pieptul 
masiv nu pare să se ridice în ritmul respirației. Cred că de când 
a intrat în cameră, nu a clipit deloc. 

— Aveţi o singură misiune aici. Cuvintele de bază sunt 
„singură” și „aici”. Asta înseamnă că vă faceţi treaba, plecaţi și 
reveniţi în ziua următoare. Nu vreau nicio discuție despre muncă 
cu restul laboratorului sau socializare după orele de muncă. 
Clar? 

— Precum cristalul, spune Lorenzo, examinându-și una dintre 
unghii. 

Poe se holbează la el. 

— Nu vorbiţi despre proiect cu nimeni în afara acestor ziduri. 


Nu vă luaţi munca acasă. Dacă trebuie să munciţi mai mult de 
opt ore pe zi, o faceţi aici. Prânzul se servește în cantina de la 
etajul trei. Verifică un program imprimat, apoi adaugă: Voi trei 
aveți intervalul de la ora unu doar pentru voi. 

Lin se mișcă pe scaun, își desface picioarele, apoi le 
încrucișează la loc. Piciorul ei îl atinge pe al meu, iar eu împing 
un pic. Da, asta sună ciudat. 

Vorbesc prima. 

— Mă scuzaţi, domnule Poe, dar cum rămâne cu asistenții de 
laborator? Trebuie să stabilim experimente și noi... 

Poe mă întrerupe: 

— Toate instrucţiunile pentru personalul de laborator trec pe 
la Morgan. De asemenea, nu vă veți lua laptopurile acasă. Unul 
dintre oamenii mei va stabili o programare în această după- 
amiază cu fiecare dintre voi pentru securizarea echipamentelor 
electronice și pentru instalarea intranetului pentru echipa 
formată din voi trei. 

— Am crezut că noi suntem echipa, spune Lorenzo, puțin sec. 

— La asta se referă domnul Poe, zice Morgan. Ochii lui îl 
săgetează pe omul înalt de lângă el. Nu-i așa, domnule Poe? 

— Exact. Alte întrebări? Nu așteaptă, ci continuă imediat: 
Fiecare dintre voi va trece printr-un punct de verificare a 
securităţii la intrarea și ieșirea din clădire. Clădirea este 
echipată non-stop. 

Poe încuviinţează o dată spre Morgan, apoi se întoarce cu 
spatele la noi și pleacă la fel cum a intrat. În liniște. 

— Bun. Morgan bate din palmă o dată, de parcă i-ar cere unei 
clase de copii neascultători să facă liniște. Să trecem la treabă! 
Dacă mă urmaţi, vă arăt totul în laborator. 

leșim în șir din camera de conferinţe, pe lângă Jack cel gras, 
care soarbe o Cola, apoi prin ușa principală fără ferestre. 
Morgan o deschide cu cardul lui de acces, care, spre deosebire 
de al meu, al lui Lorenzo și al lui Lin, este albastru. Ale noastre 
sunt albe. 

Lin mă trage deoparte în timp ce înaintăm pe hol spre lift. 

— Poe... Tipul tăcut-dar-silenţios, spune ea. 

— Foarte, încuviințez eu. Care-i treaba cu segregarea și cu 
termenul-limită? 

— Nu știu. Dar dacă suntem singuri la prânz, vom avea ocazia 
să vorbim. Lorenzo pare să știe ceva. 


— Haideţi, doamnelor, strigă Morgan din liftul pe care îl ţine 
deschis. 

Grăbim pasul și ajungem la ușile deschise. Morgan intră 
primul, iar Lorenzo, ultimul. Când suntem înăuntru, întinde 
mâna pe la spate și mă strânge ușor. 

— Ce zi incitantă, spune Morgan. 

Da. Așa este. 


Douăzeci și nouă 


Primul lucru pe care îl aud în timp ce parcurgem cei cinci 
metri de la lift până la laborator este chiţăitul șoarecilor. 
Animalele sunt o necesitate, dar încă mi se face greață când 
trebuie să le injectez serul netestat. Sunt precum copiii mici și 
neajutoraţi... Nu pot suporta să privesc șoarecii în ochi în timp 
ce-mi injectez poţiunea în venele lor. Lin nu are nicio problemă 
în această privință - poate că pregătirea ei medicală o face să 
fie imună. Mereu o las pe ea să administreze injecţiile. 

— Sunt șoareci, Jean, ar spune ea, dacă ne-am afla în 
laboratorul nostru din Georgetown. Dacă ţi-ar invada cămara, ai 
pune capcane pentru ei, nu? 

Ei, bine, aici m-a prins. Dar capcanele ar fi dispozitive pasive. 
Aș putea să mă descurc mai bine cu ele decât cu acele pline de 
chimicale. Mereu am lucrat ca la carte când e vorba de ceva 
legat de creier. Să lăsăm medicii să se ocupe de lucrurile 
practice. 

La ușă, Morgan își scoate cardul de acces, apoi se 
răzgândește. 

— Aţi putea încerca unul dintre cardurile voastre, să ne 
asigurăm că funcționează. Doctore McClellan? Ce-ar fi să faceți 
onorurile? 

Lorenzo chicotește. 

— Haide, Gianna. N-o să știi ce e înăuntru până nu deschizi. 

Glisez cheia de acces în cititor și mă întreb dacă Lorenzo își 
dă seama că mă simt precum Pandora când ușile se deschid, 
fiind temporar orbiţi de luminile fluorescente ce se trezesc la 
viață în laborator. Nu poate exista nimic rău aici, mă gândesc - 
doar speranţa care se ascunde și ea în vechea cutie a Pandorei. 

Totuși, ceva din scăparea lui Poe despre echipa formată din 
noi trei - dacă a fost o scapare - mă face să mă simt neliniștită. 


De aceea, Poe însuși mă neliniștește. Arată ca un frigider și e 
tăcut ca un mormânt. Și are privirea unui om care a ucis pentru 
Dumnezeu sau pentru ţară. Sau pentru bani. 

Morgan radiază de parcă laboratorul ar fi primul fiu născut, 
apoi îmi face semn să îl urmez înăuntru. Încă o dată, Lorenzo 
așteaptă ca eu și Lin să intrăm primele prin ușile duble. 

Chiţăielile a sute de șoareci se aud dinspre cuștile care 
acoperă peretele stâng. În dreapta sunt iepuri care adulmecă în 
tăcere, cu nasurile roz tresărind la orice intruziune în spaţiul lor. 
N-am mai avut iepuri până acum și știu că Lin va trebui să se 
ocupe de injecții când vom ajunge la animalele mai mari. În 
niciun caz n-o să înţep un iepuraș de Paște până nu voi fi foarte 
sigură. 

Doar că sunt foarte sigură, iar asta este cea mai rea parte. Ca 
să trag de proiect cât mai mult timp posibil, va trebui să ucid 
câţiva șoareci și iepuraşi. 

În spaţiul gol dintre șirurile de cuști sunt zece mese de 
laborator, fiecare cu propria staţie de lucru. Asemenea birourilor 
din departamentul nostru de trei oameni, sunt libere și goale. 

În capătul camerei este o altă ușă, care se deschide tot cu un 
card. De data asta este rândul lui Lin; încă o dată, Morgan trece 
de noi, intrând în adâncul laboratorului. 

— Rahat, spune Lin. 

Morgan se strâmbă. Bun. 

Lorenzo rostește un singur cuvânt în italiană, la fel de 
expresiv precum „rahat”. 

— Cazzo... 

Amândoi au dreptate. Locul acesta nu seamănă cu nimic din 
ce am văzut până acum. 

În dreapta mea sunt trei uși, marcate cu un semn: Cameră de 
pregătire pacient: ciocăniţi la ușă înainte să intrați. 

Dincolo de ele se află o zonă deschisă, cu un banc de 
computere și cu nenumărate dulapuri pentru echipamente mici. 

Ultrasunet portabil, TMS şi TDCS stă scris pe echipamentele 
aranjate sub fiecare dulap. 

— Frumos, spune Lorenzo. Stimulare magnetică transcraniană 
și stimulare cu curent direct. Câte unităţi? 

— Cinci din fiecare, spune Morgan, deschizând dulapurile unul 
câte unul. Și trei kituri de ultrasunete portabile, toate cu diverși 
traductori. Citește etichetele. Linear, sector, convex, neonatal, 


transvaginal. 

Înainte de ultimul face o scurtă pauză, de parcă i-ar fi silă să 
menţioneze anatomia feminină, chiar dacă știe foarte bine că 
avem nevoie de sondele transvaginale pentru subiecţii noștri 
mai mici. Am mai spus-o și până acum, este un om de știință de 
rahat. 

Lorenzo îmi face cu ochiul. 

— Sunt mai multe aici, spune Morgan, apoi conduce micul 
nostru grup prin zona deschisă, spre partea din spate a 
laboratorului. 

Două uși de aici duc spre camerele pentru RMN. 

— Ai două echipamente de imagistică cu rezonanță 
magnetică? îl întreb, făcând semn spre Lin, care aproape că 
salivează. 

În Georgetown, trebuia să implorăm ca să folosim 
echipamentul pentru RMN din spital - care se afla la o distanţă 
de douăzeci de minute de mers pe jos. Și asta când ni se aloca 
acest timp, ceea ce nu se întâmpla prea des. 

Morgan radiază. 

— Două echipamente RMN Tesla. Și mai este și instalația PET. 

Deschide o altă ușă și ne lasă să ne uităm înăuntru. 

Ca să accesăm tomograful cu emisie de pozitroni, trebuia să 
așteptăm luni întregi. 

— Dar EEG-uri? întreabă Lorenzo. Și laboratorul de biochimie? 

— Toate sunt aici. Aparatura pentru electrocefalografie se află 
în zona de echipamente mai mici. 

— Electroencefalografie, îl corectez eu. De aceea se cheamă 
EEG, și nu ECG. 

Morgan mijește ochii. 

— Mă rog... Oricum, am uitat sa menționez că veţi găsi 
electrozii și imprimanta în dulapul cel mai din dreapta. 
Laboratorul de biochimie este dincolo de aceste uși. Face semn 
spre cardul de acces al lui Lorenzo. Haide! Probabil că ești cel 
mai interesat de modulul de expresie a proteinelor. Este chiar 
aici, la dreapta. 

Morgan arată direcţia, dar Lorenzo încă scanează camera, în 
care ar putea încăpea cinci laboratoare de chimie de liceu. Noi 
suntem doar trei. Patru, dacă îl punem la socoteală și pe 
Morgan, dar nu cred că vreunul dintre noi îl pune la socoteală și 
pe el. Și un singur biochimist. 


— În regulă, oameni buni! Morgan se uită la ceas. Amo 
întâlnire cu cei mari, așa că vă las să treceţi la treabă. 

— Așa să faci, spune Lorenzo, apoi își glisează cardul de acces 
în ușa laboratorului de biochimie. Ne descurcăm de aici. 

— Internet? întreb, arătând spre un banc de computere cu 
monitoare de mărimea televizoarelor cu ecran plat din 
laboratorul principal. 

— În niciun caz, Jean. Morgan aprinde una dintre staţiile de 
lucru. Excel, Word, SPSS, în caz că trebuie să rulezi statistici. 
Matlab. Tot ce îţi trebuie. 

Tot ce îmi trebuie dacă vreau să lucrez în vid, mă gândesc. 

— Dar acces la publicaţiile mondiale, Morgan? Nu ţin în 
poșetă Jurnalul de Neuroștiintă Cognitivă din ultimii cinci ani. 

— Ah, da... Se îndreaptă spre un raft plin cu tablete și spune: 
Toate sunt conectate la bazele de date academice. Dacă nu 
găsești ce vrei, sună la intercom. Voi rezolva. 

Morgan zâmbește, afișând două rânduri egale de dinţi mici, ce 
îmi amintesc de un hamster. Sau de un șobolan de laborator. 

— Trebuie să fug acum, spune el, apoi dispare în camera cu 
rozătoare, îndreptându-se spre ușile principale. 

Suntem, în sfârșit, singuri. 

— Cincisprezece milioane pentru cele două RMN-uri Tesla și 
aparatul PET, spune Lin când ușile duble de la laborator se 
închid. Cincisprezece milioane. Ca să nu mai punem la socoteală 
și restul. 

Cu toții știm aceste cifre. Fundaţia Naţională de Științe doar 
că nu ne-a trimis un emoticon care râde la ultima noastră 
cerere, iar aceasta se referea doar la un echipament RMN. Fac 
niște calcule în cap și rostesc o cifră. 

Lorenzo încuviințează. 

— Douăzeci și cinci de milioane ar fi doar o aproximare. Dar 
nu asta mă deranjează. 

— Nici pe mine, spun eu. 

Ne uităm unii la alţii și știu că ne gândim la același lucru. 
Toate echipamentele sunt noi, strălucitoare, recent instalate. Și 
totul este exact ce ne trebuie ca să lucrăm la remediul 
Wernicke. Nu instalezi un laborator cu echipament de douăzeci 
și cinci de milioane în trei zile. Și mai e și mirosul de animale din 
prima cameră. Șoarecii și iepurii sunt acolo de ceva vreme. 

Au fost acolo cu mult înainte ca fratele președintelui să se afle 


la terapie intensivă. 

— Este aproape ca și cum știau deja, spune Lin. De parcă ar fi 
plănuit totul. 

Mă uit în jur prin laboratorul de biochimie, prin încăperile de 
RMN și PET, apoi prin zona deschisă care găzduiește 
echipamentele mici. În lumea noastră, mic nu înseamnă ieftin. 

— Trebuie să vorbim, spun eu adresându-mă amândurora, dar 
uitându-mă numai la Lorenzo. 


Treizeci 


Lin ne lasă în zona cu echipamente mici, motivând că ar vrea 
să vadă tuburile de la RMN-ul Tesla. Deși e o femeie măruntă, 
ochii ei pot sfredeli în mine precum pumnul unui boxer de 
categorie grea. A; grijă, spun ochii ei. 

— Vino cu mine! 

Lorenzo îndoaie un deget, apoi rămâne tăcut până când 
ajungem din nou în laboratorul de biochimie, lângă una dintre 
chiuvete. Dă drumul la apă la maximum, apoi se apleacă spre 
bufetul de rășină epoxidică neagră. Face un semn către urechea 
dreaptă și se uită în sus, la tavan. 

— Camere, mimează el. 

Înţeleg. Dacă sunt camere, sunt și microfoane. Mă aplec spre 
el și mă prefac că citesc raportul pe care l-a scos din buzunarul 
de la piept. Este o factură electronică, dar mă concentrez 
asupra paginii de parcă ar fi ultima teoremă a lui Fermat. 

— Le-ai spus că vom fi gata într-o lună? De ce? întreb. 

— Pentru că Morgan nu avea de gând să te ceară pe tine. Nici 
pe Lin. Nu voia femei în proiect. l-am garantat că vom avea un 
prim tratament de succes înainte ca președintele să plece în 
Franța, dar numai dacă voi două veţi fi în echipă. După un 
moment, adaugă: Și suntem deja aici. 

Nu știu dacă să îl sărut sau să-l plesnesc. 

— Ştii ce se întâmplă cu mine după ce terminăm, nu? Și cu 
Lin? 

Lorenzo privește în jos, spre încheietura mea, spre urma slabă 
a vechii arsuri din jurul ei. 

— Știu. i 

Vocea lui este tristă, dar are în ea o furie reprimată. Incă o 
dată sunt conștientă de diferenţa dintre Patrick și Lorenzo. 


Amândoi sunt înţelegători, dar numai Lorenzo ţine lupta în el. 

— În plus, am nevoie de banii de bonus, adaugă el. 

— Pentru ce? 

— O chestiune personală. 

— Ce fel de chestiune personală costă o sută de mii de dolari? 

Mă privește direct în ochi, pe deasupra robinetului care curge. 

— O chestiune foarte personală, spune el înainte să oprească 
robinetul. Bun, te simţi mai bine acum? 

— Sigur, răspund, fără să înțeleg dacă vorbește despre 
episodul din dimineaţa aceea sau despre conversaţia noastră. 
Ca o zi însorită. 

— Bun. Pentru că avem treabă. 

— Așteaptă! Dau drumul din nou la apa rece. Când te-au 
contactat pentru proiect? 

— Exact după ce Bobby Myers și-a spart capul. 

Încuviinţez. 

— Enzo, nimeni nu comandă, livrează și instalează două 
aparate RMN Tesla în trei zile. Nici măcar guvernul. 

Zâmbește când își aude vechea poreclă. 

— Da. Știu. Haide! S-o scoatem pe Lin din tehnorgasmul ei și 
să luăm prânzul. 

Robinetul se oprește pentru a doua oară și ne îndreptăm din 
nou spre secțiunea neuro a laboratorului când ceasul arată ora 
unu. 

— Pe cine ai în minte pentru primul subiect? întreabă Lorenzo. 

— Cu siguranţă pe Delilah Ray. L-am văzut pe fiul ei alaltăieri. 
E poștașul nostru. 

Este și bărbatul care a clipit de trei ori spre mine și care mi-a 
spus apoi că are o soţie și trei fiice. Mă gândesc că n-ar strica să 
fiu la ușă data viitoare când își face tura. Însă acum, singurul 
lucru la care mă pot gândi este mâncarea. 


Treizeci și unu 


În după-amiaza asta, în timp ce înaintez în coloana de mașini 
de pe Rock Creek Parkway, cocoșată în spatele volanului ca să 
evit privirile șoferilor bărbaţi care se deplasează la ora de vârf, 
mă gândesc din nou la Jackie Juarez. 

Ea îl numise pe Patrick un fătălău cerebral. Acest epitet nu ar 
atârna niciodată în jurul gâtului lui Lorenzo. 


— Bărbaţii sunt de două tipuri, mi-a spus ea odată. Bărbaţi 
adevăraţi și oi. Tipul acesta cu care te întâlnești... 

— ...e o oaie, am terminat eu. Presupun că asta crezi. 

— Nu cred asta, Jeanie, o știu. 

Și-a aprins o ţigară - era în etapa de Virginia Slims, iar 
apartamentul nostru era decorat în stil You've Come a Long 
Way, Baby în acel an - și a suflat un nor de fum mentolat. 

— Vreau să spun că, dacă ar fi să trec la echipa voastră, aș 
vrea un bărbat care... nu știu, mi-ar lua apărarea. 

— Uită-te la tine, ce romantică! am spus. 

Ea a ridicat din umeri. 

— Poate. Dar aș vrea pe cineva care să fie dur atunci când e 
nevoie. 

— Patrick e bun, am spus eu. Asta nu are nicio valoare? 

— Nu în registrul meu. 

Atunci când mi-am susținut teza și Patrick și-a început 
rezidenţiatul, ne-am căsătorit. Am invitat-o pe Jackie, sperând să 
vină. 

Nu a venit. 

Poate că nici eu nu aș fi venit. 

les de pe alee și mă opresc la semafor lângă un bărbat de 
vârstă mijlocie, într-o Corvette de un negru mat. Menopauza 
mașinilor sportive, mă gândesc eu. Luneta este plină cu 
abţibilduri: MYERS PREȘEDINTE! SUNT SIGUR PUR, TU EȘTI?; 
FACEŢI AMERICA MORALA DIN NOU! Claxonează, așteaptă să 
întorc capul, apoi deschide geamul. Îl deschid și eu, crezând că 
dorește indicaţii de orientare prin labirintul străzilor din 
Washington, cu bulevardele sale diavolești în diagonală. 

Scuipă spre mașina mea când semaforul se face verde, apoi 
pleacă în trombă. 

Îmi dau seama că încă am lipit pe bara din spate un abţibild 
cu numele celuilalt candidat. 

Ce ar face Jackie? Ar merge după el? Probabil. L-ar scuipa și 
ea? Cel mai probabil. Însă mă gândesc la ce ar face Patrick: 
absolut nimic. 

Ar ofta și ar clătina din cap văzând grosolănia gestului, apoi ar 
curăța mizeria și l-ar uita pe domnul „Criza Vârstei Mijlocii”. Dar 
Lorenzo? Lorenzo l-ar bate pe ticălos de i-ar suna apa în cap. 

Dintr-un oarecare motiv, gândul mi se pare atrăgător. Nu 
eram așa. Îmi dau seama că m-am transformat mai mult decât 


mă așteptam într-o Jackie și, brusc, simt că aș vrea să o văd mai 
mult ca oricând. 

Mă îndoiesc că ea ar vrea să mă vadă și, chiar dacă ar fi așa, 
acum se află într-un loc unde cuvântul „vizitator” nu există. 

Jackie se află într-o tabără (Spune-o, Jean: închisoare), undeva 
prin centrul ţării, unde lucrează la o fermă, sau o grădină, sau o 
crescătorie de pești de dimineaţa până seara. Părul ei - orice 
culoare o fi fost ultima oară - are rădăcini albe și vârfuri 
despicate, iar braţele ei au un bronz de fermier. Un bronz de 
țărănoi, îi spuneam noi, genul care îţi lasă umerii palizi. Poartă o 
brățară lată de metal care nu arată niciun număr, pentru că, în 
noua lume a lui Jackie, nu sunt cuvinte de numărat. Asemenea 
femeilor de la supermarket care-și purtau bebelușii, a căror 
singură vină fusese să scrie o mică bârfa, un mesaj de alinare, 
un nevinovat Si mie mi-e dor să vorbesc cu tine. 

Jackie Juarez, feminista devenită acum prizonieră, doarme 
noaptea într-o celulă cu un bărbat pe care nu îl cunoaște. 
Toamna trecută am văzut un documentar despre aceste tabere 
de conversie. Steven îl pornise. 

— Ciudaţi, a comentat el. Bine le face! 

Ultimele mele cuvinte au ieșit la suprafaţă, ca niște mici 
pumnale îndreptate spre fiul meu cel mare, care începuse să se 
poarte din ce în ce mai puţin precum fiul meu și din ce în ce mai 
mult ca reverendul Carl Corbin. 

— Nu crezi asta cu adevărat, puștiule. 

El a oprit sonorul televizorului în timp ce un șir nesfârșit de 
bărbaţi și de femei mărșăluia dintr-o construcţie de beton spre 
ferma de muncă. Soldaţi înarmaţi în jeepuri flancau parada de 
prizonieri. 

— Este o alegere de viaţă, mamă, a spus Steven apoi. Dacă 
poţi să alegi o sexualitate, la fel de bine poţi să o alegi și pe 
cealaltă. Asta încearcă să facă. 

Am rămas fără cuvinte în timp ce priveam chipurile oamenilor 
îmbrăcaţi în gri, odată mame și taţi, contabili și avocaţi, care 
ieșeau din lagăr îndreptându-se spre câmpuri. Jackie ar fi putut 
la fel de bine să se numere printre aceștia, obosită și plină de 
bășici după zile în șir petrecute în soare. 

Steven a dat volumul mai tare, arătând spre ecranul cu 
statistici. 

— Vezi? Funcţionează. Zece la sută după prima lună, până la 


treizeci și doi la sută de la finalul lunii septembrie. Vezi? 

Se referea la rata de succes a conversiei. 

Nu vedeam deloc. Dar am văzut-o, după cum o văd și acum, 
pe Jackie Juarez în cizme de lucru și în uniformă kaki, smulgând 
buruieni și strângând recolta până când mâinile îi erau tăiate și 
însângerate. 

Sau... 

Jackie este căsătorită. Poate cu un cretin gras precum Jack de 
la securitate sau poate cu unul dintre tipii homosexuali pe care îi 
știa dinainte. Poartă un contor de cuvinte și își petrece zilele 
gătind și sperând să rămână însărcinată, pentru ca autorităţile 
să știe că mariajul este autentic, mai mult decât un aranjament 
de convenienţă pentru a evita viaţa din tabără. 

Nu. Jackie nu ar ceda niciodată, nu ar lucra niciodată pentru 
sistem, nu s-ar vinde oamenilor președintelui nici pentru bani, 
nici pentru voce, nici pentru o lună de libertate. Patrick ar face- 
o, desigur. Lorenzo, nu. Aceasta este diferenţa dintre soțul și 
amantul meu. 

Dar Lorenzo a făcut asta în secunda în care a semnat 
contractul, acceptând să lucreze la proiectul privind afazia. 

În timp ce opresc pe aleea mea, motivul mi se dezvăluie cu 
claritate: Lorenzo are un plan și cred că acesta poartă numele 
meu. 


Treizeci și doi 


Când intru pe ușa din spate, îmi iau masca de mamă și soţie. 

Sonia și gemenii sunt pe covorul din sufragerie, jucând cărți. 

Patrick taie legume în bucătărie, cu o sticlă de bere deschisă 
lângă fundul de tăiat. Mă întreb dacă este prima din această 
după-amiază. 

— Hei, spun eu, lăsându-mi poșeta - amplu percheziționată la 
punctul de securitate înainte de a pleca de la birou - pe un 
bufet. 

— Hei, iubito! Patrick lasă jos cuțitul și mă strânge în braţe. 
Totul a mers bine? 

— Destul de bine. 

— Cum a fost? 

— Suntem sub durerea torturii de a nu putea vorbi despre 
asta în afara biroului, răspund. Probabil este mai adevărat decât 


cred, îmi spun. Unde este Steven? E pe cale să rateze gustarea 
de la ora șase, dinaintea cinei. 

Patrick face semn cu bărbia spre stânga casei. 

— E alături. 

— El și Julia probabil că discută din nou. Chiar trebuie să 
vorbești cu el despre chestia asta cu însurătoarea. E prea tânăr, 
spun. 

— Așa voi face. Ah, părinţii tăi au sunat pe Facetime. Le-am 
spus că vei suna mâine, dar mama ta ar vrea să vorbească cu 
tine în seara asta. 

— Pot să folosesc laptopul tău? 

— Al tău unde este? 

Al meu este în carantină cu unul dintre tocilarii lui Poe. 

— E încuiat bine într-o clădire fără nume de undeva din 
Washington, spun eu. Sigur nu pot să ajut aici? 

El aruncă un șervet de bucătărie spre mine. 

— Haide, du-te! Pleacă! Nu am nevoie de bucătari adjuncți 
amatori în bucătăria mea. 

Râdem amândoi de încercarea lui de a imita un accent sudist 
de bucătar. În regulă. Asta e ceva diferit. 

După o rundă-fulger de Old Maid împreună cu copiii - Sonia 
reușește să rostească vreo câteva cuvinte -, mă duc în biroul lui 
Patrick, pe care l-a lăsat descuiat, și îmi sun părinţii. Italiana 
vine greu la început, apoi se așază într-o cadență stabilă, în care 
toate vocalele și silabele rimează. Papa nu are nimic bun de zis 
despre președinte sau despre fratele președintelui - de fapt, 
despre nimic ce are legătură cu ţara asta. Mama este mai 
supusă, mai tăcută decât de obicei. 

— Tutto bene, mammi? o întreb. 

Ea mă asigură că este totul bine, doar câteva dureri de cap ce 
au apărut în ultima vreme. 

— Trebuie să te lași de fumat, îi spun. 

— E Italia, Gianna. Toată lumea fumează. 

Nimic mai adevărat. Pe lângă fotbal, fumatul este un sport 
naţional, mai ales în sud, de unde suntem noi. Așa că 
abandonez subiectul momentan și mă îndrept cu conversaţia 
spre ceva mai vesel. Pentru o vreme, îi ascult povestindu-mi 
despre lămâii și portocalii din curte, despre grădina de legume 
și despre signore Marco, vânzătorul de pește care, în sfârșit, se 
va însura cu signora Matilda, brutăreasa. Era și timpul - laolaltă, 


Marco și Matilda trebuie să aibă în jur de 170 de ani. 

Lama toporului cade când mama mă întreabă dacă ajung la ei 
vara asta. 

— Doar nu vrei să mor singură, nu? spune ea. 

— Nu moare nimeni, mami, zic, dar simt un curent rece care 
îmi trece pe șira spinării. Promite-mi că te duci să îl vezi pe 
doctorul Michele, da? 

Între „ciao”, săruturi și promisiuni de a vorbi din nou a doua zi 
se scurg zece minute; apoi încheiem apelul. Dacă femeile 
italiene ar avea cote, ca noi, și-ar consuma fiecare ultim cuvânt 
la încheierea unei conversații telefonice. 

Doar după ce închid Facetime-ul observ plicul de pe biroul lui 
Patrick, cu ștampilele sale, top secret. Cel care a venit cu ideea 
de a eticheta documentele clasificate folosind un font roșu, 
imens, care oferă un indiciu despre conţinutul lor, a fost un 
cretin, mă gândesc. Ai putea la fel de bine să scrii pe plic 
DESCHIDE-MĂ! Dacă ar fi după mine, mi-aș ascunde toate 
secretele pe spatele exemplarelor de Readers Digest. 

Patrick fluieră în bucătărie, iar copiii se ceartă, acuzându-l pe 
Sam că a trișat la cărţi. Ei pretind că a folosit regina de pică 
dintr-un alt pachet de cărți de joc, ascunzând-o în mânecă. 

Ar fi atât de ușor să arunc o privire spre conţinutul acestui 
plic. Practic, simt greutatea micului diavol roșu pe umărul meu 
stâng, îndemnându-mă. Haide, Jean. Aruncă o privire! Nimeni nu 
trebuie să afle vreodată. 

Așa că asta intenţionez să fac. 

Conţinutul plicului nu mă surprinde. În calitate de consilier 
științific al președintelui, cu siguranţă Patrick este la curent cu 
proiectul Wernicke. Ceea ce nu înţeleg este de ce pe prima 
pagină din plicul top secret al soțului meu se face referire la trei 
echipe distincte: Auriu, Roșu și Alb. Lorenzo, Lin și cu mine 
suntem în Echipa Albă. Alte nume, toate necunoscute mie, sunt 
listate sub Auriu și Roșu. Câteva dintre ele au atașate ranguri 
militare. 

— Mami! Vocea Soniei în cadrul ușii mă face să tresar. Am 
câștigat la Old Maid! 

Acum are sens sechestrarea reginei de pică de către Sam. 
Pun repede notițele despre proiect înapoi în plic, sperând că am 
lăsat totul la fel cum era pe biroul lui Patrick, care pare mereu 
organizat la linie. 


— Bravo, fetița mea! Ce-ar fi să mergem să vedem ce face 
tati în bucătărie? 

— Te iubesc, mami! Te iubesc atât de mult! 

Opt cuvinte sunt suficiente pentru a-mi face inima să stea în 
loc. 


Treizeci și trei 


Ceva interesant? mă întreabă Patrick când mă întorc în 
bucătărie. 

Am fost mereu jalnică în privinţa păstrării secretelor. Chiar și 
o nuanţă de minciună îmi face buzele să mi se strâmbe, apoi 
ochii îmi intră și ei în joc. Am încercat o singură dată să 
organizez o petrecere-surpriză pentru Patrick - cred că atunci 
când a împlinit treizeci de ani colaborând cu secretara lui de 
atunci și cu vreo doi tipi de la serviciu. Când a venit ziua aceea, 
în sfârșit, el a părut atât de uimit, de parcă o bombă tocmai ar fi 
căzut din cer. 

Succes! m-am gândit. Asta până în dimineaţa următoare, 
când Evan King s-a dat de gol, spunându-mi cât de bine s-a 
prefăcut soţul meu. 

— Am văzut-o în ochii tăi, iubito, mi-a spus Patrick apoi. E 
bine că nu ești tu cea cu certificare de securitate. 

Deci, gata cu petrecerile-surpriză. 

Patrick ridică privirea de la aragaz. 

— Vești bune? 

— Poftim? 

— Vești bune de la părinţii tăi? 

Simt greutatea terorii alunecând de pe mine și topindu-se 
într-o băltoacă pe gresia din bucătărie. 

— Ăăă... așa cred. Papa a vândut magazinul unui lanţ. Deci 
cred că asta e o veste bună. 

— A sosit timpul ca bătrânul să se pensioneze, zice Patrick. 
Uite! Gustă și spune-mi ce mai trebuie. 

Scoate cu lingura câteva legume, pe care le sotează. 

— Perfect, spun eu, deși gustul nu mi se pare bun. 

Acum nimic nu-mi mai miroase bine. Vinul roșu pe care 
Patrick îl toarnă miroase a ulei rânced, carnea, care cred că este 
de pui, dar care ar putea la fel de bine să fie ficat de capră, 
umple bucătăria și sufrageria cu un miros groaznic. Ar trebui să 


îmi fie foarte foame, dar nu-mi este. 

— Steven nu s-a întors încă? Oh... Vorbind de lup... 

Fiul meu intră, trântind ușa din spate în urma lui. Sonia se 
luminează la faţă, la fel și gemenii. Patrick și cu mine suntem pe 
punctul să spunem un „Bună”, însă Steven trece pe lângă noi și 
pe lângă frigider și iese pe hol, luând-o spre camera lui. E roșu 
la faţă, un roșu marmorat care se întinde pe obraji și pe gât. 
Cumva, arată de treizeci și ceva de ani, și nu de șaptesprezece, 
purtând greutatea întregii lumi pe umeri. 

Și iată cum un adolescent ursuz scoate la suprafaţă cea mai 
urâtă parte din meseria de părinte. 

— Mă duc eu la el, spun. 

Am nevoie să evadez din zona mirosurilor de mâncare înainte 
ca nervii olfactivi să mi se revolte. 

— Spune-i Soniei să îţi povestească despre jocul ei de cărți. 

Muzica lui Steven îmi vibrează în oase când merg pe hol și mă 
apropii de ușa dormitorului lui. Bat la ușă o dată, dar nu primesc 
niciun răspuns. La a doua bătaie, Steven mormăie un „Intră” 
plictisit. 

— Ești bine, puștiule? îl întreb, băgând capul pe ușă. Ceea ce 
ascultă el devine un zgomot de fond anost. 

— Da, spune Steven. 

— A fost bine la școală? 

— Da. 

— Ce mai face Julia? 

— Bine. 

— Vii la cină? E aproape gata. 

— În curând. 

Când mă întorc să plec, el rupe lanțul monosilabelor. 

— Mamă? Dacă o persoană pe care o cunoști - și poate chiar 
o iubești - ar face o chestie de rahat, ai da-o în gât? 

Simt nevoia să mă gândesc puţin la asta. 

Odată, aș fi spus da. Dacă vezi pe cineva care depășește 
limita de viteză într-o zonă cu școală, scoate-i plăcuța de 
înmatriculare. Când vezi un părinte care își lovește copilul în 
Walmart, sună poliția. Dacă ești martorul unui jaf în vecini, 
raportează-l. 

Pentru fiecare acțiune există o reacţie opusă, egală. Doar că 
nu mai este așa, nu acum. Reacţiile pot fi opuse, dar în mod 
sigur nu sunt egale. Ştiam despre Annie Wilson și despre 


bărbatul care venea la ea cu camioneta lui albastră, deși el nici 
măcar nu se obosea să folosească ușa din spate. Știu că Lin 
Kwan, care acum trăiește cu fratele ei, este genul de femeie 
care preferă alte femei. Mai știu și că, dacă - în cuvintele lui 
Steven - aș fi dat-o în gât pe Annie, m-aș fi privit cu greu în 
oglindă în fiecare dimineaţă. Ideea de a face pe informatorul în 
privinţa lui Lin este o anatemă, orice ar avea de spus reverendul 
Carl și restul Purilor în privinţa asta. 

— Depinde. De ce? întreb. 

— Fără motiv, spune Steven ridicându-se din pat. Cred că o să 
fac un duș. 

Când trece pe lângă mine, lăsându-mă cu murmurul muzicii 
electronice - o melodie din vremurile de dinainte, ale cărei 
versuri probabil nu se potrivesc cu Fundamentele Filosofiei 
Creștine Moderne, sau cu Bărbăţia Pură, sau cu perspectiva 
asupra lumii a lui Carl Corbin -, simt cum mă cuprinde din nou 
căldura. Problema mă presează, îmi scoate aerul din plămâni, 
lăsându-mă fără suflu. 

Nu se poate ca Steven să știe despre Lorenzo, îmi spun. N-are 
cum. Am fost precauţi ultima oară, când ne-am întâlnit 
accidental în Piaţa de Est; am condus cu atenţie spre baraca 
noastră din Maryland și am stat ghemuită tot drumul pe 
bancheta din spate. Era martie, iar Steven ar fi trebuit să fie la 
școală. 

Oboseala și grija mă lovesc ca un sac de cărămizi, câte unul 
din fiecare parte, așa că mă îndrept spre hol ca să mă alătur lui 
Patrick în bucătărie. 

El încă fluieră. 


Treizeci și patru 


Mă trezesc sirenele. Par niște animale care urlă în liniștea 
nopții, auzindu-se din ce în ce mai tare, până când simt că sunt 
la fereastra dormitorului meu. Lumini roșii și albastre licăresc 
printre jaluzele și știu că nu visez. 

— Ce dracu’? spune Patrick, răsucindu-și și trăgându-și o 
pernă peste cap. 

Nu stă prea mult în peștera lui, căci realitatea pătrunde și 
acolo; în câteva secunde se trezește. 

Nu mă pot gândi decât la conversaţia pe care am avut-o cu 


Lin de dimineaţă în biroul nostru. Încă ai o simpatie pentru 
colegul nostru italian?... De cât timp durează asta?... Ai grijă, 
draga mea... Ai mai multe de pierdut pe lângă voce. 

Și apoi mai e Steven, cu întrebarea lui criptică ce îmi sună în 
urechi și acum. 

— O, Doamne, spun, apoi mă duc la fereastră. 

Văd două mașini și un vehicul mai mare, pătrăţos, ca o 
ambulanță, deși nu e alb. O a treia mașină oprește în spatele 
dubei, blocându-ne aleea. 

Blocând orice mașină care ar putea să între. Sau să iasă. 

Următoarele cuvinte pe care le spun, un pic mai mult decât o 
șoaptă răgușită, zgârie aerul. Nimic din mine nu mai 
funcționează, nici genunchii, care par de jeleu, nici vocea, nici 
stomacul. Valuri de greață mă cuprind în timp ce privesc culorile 
electrice aliniate pe strada din faţa casei noastre. 

Mă aștept să sune soneria, un eveniment pe care obișnuiam 
să îl așteptăm cu bucurie. Soneriile însemnau musafiri în 
vacanţă, pachete abia sosite, perechi prietenoase de tineri 
bărbaţi din Utah, care, în ciuda rezistenței mele faţă de orice fel 
de convertire, păreau cumva mereu plăcuţi și bine îngrijiţi. 
Soneriile însemnau copii care veneau cântând ne dati ori nu ne 
dați, îmbrăcaţi în fantome, goblini și prințese sau ca eroii din 
filmele de acţiune ale lunii. 

— Mă duc eu, spune Patrick. 

Aştept sunetul clopoțelului și mă gândesc la Poe, la cicatricea 
lui, la faţa sa de fost ofiţer la Forțe Speciale, dar și la tăcerea lui 
ciudată. Pentru mine nu vor exista clopoței argintii sau aurii în 
seara asta, ci unii din fier. 

Of, la dracu’. 

Acum îi văd intrând, în uniforme și înarmați cu dispozitive 
negre, mergând pe terasa de lemn lustruit a casei mele, lăsând 
urme și zgărieturi. li văd pe Thomas, pe reverendul Carl și pe 
alți bărbaţi, unul ţinând o cutiuță cu un contor setat la zero, care 
se va prinde de încheietura mea ca o cătușă de fier. Văd 
camerele de televiziune și reporterii de știri, toţi pregătiţi cu 
blițul și străduindu-se să prindă imaginea fostei doctorițe Jean 
McClellan, condamnată acum la o viaţă de tăcere și de muncă în 
câmpurile din lowa, în pescăriile din Maine sau în fabricile de 
textile din Alabama. Ulterior unei umiliri publice, desigur. 

Steven, mă gândesc. Ce ai făcut? 


Nu îl vor căuta pe Lorenzo. Știu asta. Greșelile bărbaţilor au 
fost mereu tolerate. 

Sonia vine alergând în camera mea, cu ochii strălucind. Pașii 
băieților se aud în direcţia opusă, îndreptându-se spre partea 
principală a casei, unde s-a dus Patrick. 

— E în regulă, fetița mea, spun, luând-o pe Sonia în braţe. E în 
regulă. 

Dar nu e în regulă. Nimic nu e în regulă în timp ce stau aici cu 
spatele lipit de tăblia patului, legănându-mi fiica și așteptând 
sunetul apocaliptic al soneriei de la ușă. 


Treizeci și cinci 


Trec cinci minute oribile până ca pașii lui Patrick să se audă 
alergând din nou pe hol. 

— E de rău, spune el. Orice ar fi, e de rău. 

Pe chipul lui se citește grija, nenumărate linii pe o suprafaţă 
palidă de pergament. 

Dar nu se aude soneria. 

Mă ridic, o iau pe Sonia în brațe și îl urmez pe Patrick în 
bucătărie. Parada de vehicule este încă pe stradă, iar sirenele 
încă urlă. Luminile mașinilor împroașcă noaptea cu albastru și 
Cu roșu. 

Șase bărbaţi stau de pază pe veranda din faţa casei familiei 
King, iar alţi doi se află la ușa din spate. 

Nu sunt eu, mă gândesc. Nu sunt eu. Nu sunt eu. Nu sunt eu. 

Strigătul unei femei se aude apoi până în bucătăria noastră și 
risc să mă uit pe fereastră. 

Leo dă să aprindă lumina. 

— Nu. Las-o stinsă. Să fie întuneric, spun eu. 

Oare ce a făcut Olivia King? 

Dacă o persoană pe care o cunosti - și poate chiar o iubesti - 
ar face o chestie de rahat, ai da-o în gât? 

Și apoi îmi dau seama că acești bărbaţi nu au venit pentru 
Olivia, ci pentru Julia. 

Plec de la fereastră. Patrick este lângă mine, având încă o 
paloare sumbră. Pe Sonia am așezat-o pe unul dintre scaunele 
de la insula din mijlocul bucătăriei. Sam și Leo se uită la scena 
de vizavi cu ochii rotunzi și mari cât farfuriile. 

Numai Steven nu este aici. 


Afară, ţipetele s-au înrăutățit. Olivia - cred că Olivia este cea 
cu baticul roz, cu bibliile roz și cupa goală de măsurat în mână - 
a dezlănțuit un adevărat iad. 

— N-o puteţi lua! Evan! Fă ceva! La dracu’, fă ceva în loc să 
stai dracului acolo cu mâinile în buzunare și să te uiţi. Omoară-i! 
împușcă-i pe nenorociţii dracului! Spune-le că nu a fost vina ei! 
N-a fost... 

Tirada ei este întreruptă de un urlet de durere, dar numai 
pentru un moment, o fracțiune de secundă. Apoi o ia de la 
capăt, pe jumătate ţipând, pe jumătate implorând, în timp ce doi 
bărbaţi o scot pe Julia King din casă. Evan stă în tăcere cu 
mâinile în buzunare, iar lumina de pe verandă îi proiectează o 
strălucire aurie pe chip. 

Înainte ca Patrick să mă poată opri, ies pe ușa din spate a 
casei, ignorând ploaia de mai care a început să cadă. Pleoscăi 
cu picioarele goale pe aleea noastră și ajung în curtea familiei 
King. 

— Opriţi! Scoateţi-i contorul! urlu eu. 

Toate capetele se întorc spre mine, cu excepţia Oliviei. Ea o 
ține pe-a ei, acum implorând și plângând. 

— Vă rog, nu o luaţi! Vă rog! Luaţi-mă pe mine în locul ei. vă 
rog! 

Fiecare cuvânt este întrerupt de un șoc electric și un urlet. 

— Scoteți-i nenorocitul de contor! ţip eu din nou. 

— Mergeti înăuntru, doamnă, spune cineva. 

Recunosc vocea lui Thomas cel în costum negru, cu un suflet 
chiar și mai negru. Apoi el îi ordonă unuia dintre ceilalți: 

— Duceți-o în camion. 

Se referă la Julia, care nu a spus niciun cuvânt. Nu încă. Se 
întoarce în lumina slabă a luminii de pe verandă și îi văd chipul, 
complet inexpresiv. Este în stare de șoc. In jurul încheieturii 
stângi poartă o cătușă metalică. Julia urmează să i se alăture 
femeilor de la supermarket și lui Jackie, și Dumnezeu știe câtor 
altora în versiunea lor bolnavă de încarcerare. Zero cuvinte pe 
zi, fetițelor. Să vedem cât durează până când vă dați pe brazdă. 

Nu mi-a plăcut niciodată prea mult de Olivia, dar picioarele 
mă poartă mai departe în curtea ei, peste trupul ei în convulsii, 
în cămașa de noapte din satin de culoarea piersicii, care acum e 
lipită de ea ca o folie, la fel ca a mea. 

Trebuie să fie din cauza transpiraţiei, pentru că veranda 


familiei King este acoperită, iar ploaia nu bate tare. Thomas face 
semn spre unul dintre ceilalți bărbaţi, iar acesta se îndreaptă 
spre mine, cu mâna pregătită ca o stea-de-mare lângă arma de 
la curea. 

— Mergeţi acasă, doamnă. N-aveţi ce vedea aici. 

— Dar eu... 

Mâna cu degete răsfirate a omului se apropie și mai mult de 
curea. 

Sunt martora celui mai oribil eveniment din viața mea când 
Julia King este condusă de pe verandă, de lângă mama ei, spre 
duba întunecată. Bărbatul care o escortează - care, de fapt, îi 
susține corpul căzut într-o poziţie oarecum dreaptă - îi citește 
drepturile. 

Doar că nu sunt drepturi. Nu este nimic care să rimeze măcar 
cu „aveți dreptul să...”, ci doar repetiţia monotonă a unor 
propoziţii care încep cu „te vei”. 

În timp ce mă întorc pe aleea noastră, spre ușa din spate, în 
picior îmi intră o piatră măruntă. Sunt atât de multe pietricele, 
încât tot ce vreau e să le iau în pumni și să mi le înfig în ochi, ca 
să nu mai văd nimic din tot ce se întâmplă acum. 

De exemplu, Patrick, care stă în bucătărie și nu face nimic. 
Steven, care apare din camera lui exact când eu ajung pe preșul 
de la intrare, picurând apă peste tot, și care acum privește cu 
ochi lipsiţi de orice expresie - ochi de păpușă - spre duba 
neagră - care nu este o ambulanţă - ce o va duce pe Julia King 
la noua ei casă permanentă. 

Sam și Leo îmi aduc prosoape. După ce le iau, îi trimit pe 
gemeni și pe Sonia la culcare, apoi mă duc în atac. 

— Ce dracului ai făcut, Steven? 


El se eschivează când îmi aude vocea - nu mai este 
adolescentul înfumurat de ieri, de la cină. 

— Nimic. 

— Ce ai făcut? 


— Las-o baltă, mamă! 

Sigur că da. Îl apuc pe fiul meu de șaptesprezece ani de 
gulerul de la cămașă și simt că aș putea să strâng țesătura din 
jurul gâtului său până când se face roșu și începe să transpire. 
Dar nu fac asta. Nu așa vreau să fiu. Nu asta este imaginea pe 
care vreau să o văd în oglindă mâine-dimineaţă. Imi cobor 
vocea. 


— Ce ai făcut, puștiule? 

Steven pare să se micșoreze, ascunzându-se într-un colț al 
bucătăriei, lângă frigider și raftul pe care stăteau cărțile mele cu 
reţete cu un milion de ani în urmă. Ochii mei alunecă spre 
Patrick. Am nevoie de tine acum, încerc să îi spun. 

— Eu n-am... făcut... se bâlbâie Steven. N-a fost vina mea! 

Făcut. Ce înseamnă asta? O veche melodie a lui Eartha Kitt 
îmi trece prin minte: Let's do iť. 

— Of, Steven, spun eu. 

Și tot făcutul iese la iveală. 

— Ea a spus că ar vrea să încercăm ceva. Și... Steven se uită 
spre Patrick cerând ajutor. Negăsind nimic în afară de un 
clătinat din cap tăcut, continuă: Nu trebuia să facem asta. 

Facem. 

Îmi fac o promisiune în gând să nu mai folosesc niciodată 
cuvântul ăsta. 

Afară, în lumina verandei familiei King, Evan strigă ceva ce nu 
pot să înțeleg, în timp ce Olivia se prăbușește lângă zidul de 
cărămidă. 

— N-o să-și revină niciodată după asta, spun eu, fără să mă 
adresez cuiva anume. Apoi mă întorc spre Patrick: Poţi să faci 
ceva? Poţi să vorbești cu Myers sau Carl Corbin? 

Cuvintele lui Patrick sună plat. 

— Ce le-aș putea spune? 

— lisuse... Nu știu. Ești deștept. Ce-ar fi să le spui că a fost 
vina lui Steven? Că el a început totul, că Julia nu a fost de acord, 
dar el a continuat oricum. Că erau confuzi. Sau că nu s-a 
întâmplat nimic, de fapt. Același întâmplat din nou. 

— Că, de fapt, nu au făcut sex. Poţi să faci asta? 

— Asta ar fi o minciună, spune Steven înainte ca Patrick să 
poată răspunde. 

— Nu-mi pasă, zic. Îţi dai seama ce se va întâmpla cu Julia? 
Poţi să faci asta? 

Ea îmi apare în minte ca într-un vechi film de familie, 
mergând pe patine sau pe bicicletă pe stradă, îmbrăcată într-un 
top și ascultând muzică, vorbind peste gard în timp ce eu tund 
trandafirii doamnei Ray și ţinându-l pe Steven de mână. Acum o 
văd la televizor îmbrăcată într-o bluză cenușie, tresărind în faţa 
blițurilor celor o sută de camere, stând în tăcere în timp ce 


3 Hai s-o facem! (n. red.). 


reverendul Carl citește din manifestul său pur. Peste câțiva ani, 
Julia va fi obosită și cocoșată, smulgând buruieni sau curăţând 
pește. 

Și nimeni din camera asta nu poate să facă nimic. 

După cum am spus: greșelile bărbaţilor. 


Treizeci și șase 


Vinerea, potrivit contractului pe care l-am încheiat, este ziua 
mea liberă, dar prin vene îmi curge prea multă adrenalină ca să 
pot să dorm, așa că mă ridic, lăsându-l pe Patrick să sforăie, și 
mă duc în bucătărie. Acolo gândesc cel mai bine. 

Vreau să lupt și nu știu cum. 

Dacă Jackie ar fi aici, ar avea câteva cuvinte pentru mine. Cel 
mai mult mă gândesc la unul dintre ultimele ei discursuri, din 
acea după-amiază de aprilie târzie; eram în apartamentul nostru 
din Georgetown, cu covoare și veselă de la IKEA și poate și 
câteva oale și tigăi de la vreo vânzare din curți. 

— Poţi să începi cu ceva mărunt, Jeanie, mi-a spus ea. 
Participă la câteva marșuri, distribuie pliante, vorbește cu unii 
oameni despre probleme. Nu trebuie să schimbi toată lumea de 
una singură, să știi. 

Și au urmat apoi expresiile obișnuite: grassroots, pas cu pas, 
lucrurile mici contează, speranta schimbă, da, putem! Toate 
acele cuvinte la care Patrick se strâmba, iar eu o făceam odată 
cu el. 

La șase, Steven se târăște în bucătărie și își toarnă un pahar 
cu lapte, pe care îl ia în camera lui. 

Bun. Abia pot să mă uit la el. 

Imi pregătesc niște pâine prăjită și un ceai. Creierul îmi cere 
cafea, însă restul organismului meu s-a opus de îndată ce am 
deschis punga de boabe și le-am pus în râșniță. Până și pâinea 
prăjită miroase ciudat, de parcă tot conţinutul cămării mele ar fi 
putrezit peste noapte. Totul are un gust de pește vechi. 

Apoi Sonia se trezește și are nenumărate întrebări despre 
noaptea trecută. 

— Ce s-a întâmplat acasă la familia King? O să mă duc azi la 
doamna King să mă joc? Julia e bolnavă? 

Cuvintele ei sunt precum muzica, însă versurile sunt toate 
greșite. 


— Totul e în regulă, puiul meu, mint. Dar cred că doamna 
King are nevoie de o pauză azi. 

Ceea ce înseamnă, desigur, că va trebui să găsesc o altă bonă 
pentru Sonia în timp ce eu sunt la serviciu. 

Elimin pe rând toţi vecinii. Prea bătrân, prea religios, prea 
ciudat, prea nepăsător. Ultimul lucru de care avem nevoie este 
ca Sonia să cadă dintr-un leagăn - sau chiar mai rău, mă 
gândesc - sau să vină acasă recitând pasaje din manifestul 
purilor. Mă frec la ochi de somn și îmi storc creierii ca să găsesc 
o soluţie. 

Soluţia îmi apare dintr-odată: cele trei clipiri ale poștașului. Și 
el are trei fete. 

În timp ce Sonia ronţăie cerealele de la micul dejun, îmi 
aranjez programul zilei. Fac o programare la medic, aștept 
poștașul, mă duc să văd ce face Olivia de îndată ce Evan pleacă 
la serviciu, mă duc la birou și îi spun lui Lin ce am găsit ieri în 
biroul lui Patrick. Ce nu plănuiesc să fac este să mă uit la 
înjosirea publică a Juliei King. 

Programul va fi difuzat în timpul zilei, dar și diseară, 
continuând probabil toată luna, până când va apărea o nouă 
victimă care să fie scoasă în fața presei. Mereu fac așa; de 
obicei includ incidentul într-o emisiune despre care știu că 
oamenii o vor urmări. Este sinistru. Nimeni nu este forțat de fapt 
să se uite, dar alternativa este să stai cu televizorul închis. Și, 
chiar și atunci, reluările apar când te aștepți mai puţin - când se 
difuzează emisiunile de gătit, This Old House sau vreun 
documentar despre zebre. Steven vine din nou în bucătărie. 

— Nu mă simt prea bine. Cred că nu mă duc la școală azi. 

Normal că vrea asta. Julia King va fi starul zilei la PBS. 

— Steven, nu ești bolnav, îi spun. Așa că trezește-ți frații și 
îmbracă-te. Mă uit la ceas. Autobuzul vine într-o oră. 

— Dar, mamă... 

— Nici să nu te gândești, puștiule. 

Trebuie să vadă emisiunea; ar trebui să fie legat de un scaun 
cu pleoapele deschise cu forţa, ca ticălosul ăla din filmul lui 
Anthony Burgess. Poate, ca să fie siguri de efect, vor folosi și 
câteva cadre cu viitoarea viață a Juliei pe câmpuri sau la 
pescării. 

Telefonul sună în timp ce clătesc vasele. 

— Răspunde, te rog. Apoi trezește-i pe Sam și pe Leo. Mă 


întorc spre Sonia. Ce-ai zice să te duci să vezi ce face tati? Poţi 
să-i duci asta dacă ai grijă. 

li dau o cană de cafea umplută pe jumătate, strâmbându-mă 
puţin din cauza mirosului. Nu m-am mai gândit până acum cât 
de mult miroase cafeaua a rahat. 

— Bine! spune Sonia; apoi pleacă, ţinând cana cu ambele 
mâini și mergând într-un ritm de melc. 

Cu puţin noroc, Patrick va primi cafeaua cândva săptămâna 
viitoare. 

— E pentru tine, spune Steven. Este Babbo. 

Mă omoară acest nume de alint pe care i l-a dat bunicului său, 
această reminiscență copilărească dintr-o vreme când Steven 
era de vârsta Soniei, alergând de colo colo în pantalonii lui de 
catifea roșie și tricoul galben ca soarele, având cuvintele SUPER 
KID! scrise pe piept. Am o amintire limpede acum cu noi în 
bucătărie, înainte de renovare, când toate electrocasnicele erau 
verzi precum un avocado, iar bufetele erau acoperite de plastic 
laminat alb, cu pete aurii. Eu făceam negrese, iar Steven, în loc 
să ceară lingura pentru a o linge, a tras spre el castronul gol de 
aluat și și-a folosit mâna mică drept lingură. 

De ce trebuie să crească atât de repede copiii? 

lau receptorul. Este tatăl meu. 

— Bună, papa. Cum de mă suni pe telefon în loc de Facetime? 

Orice răspuns ar avea la asta, nu reușesc să îl aud. Tatăl meu 
plânge amarnic, iar în fundal se aude zgomotul specific unui 
spital italian. 

— Papa. Ce s-a întâmplat? 

O nouă voce o înlocuiește pe alui. 

— Professoressa McClellan? mă întreabă o femeie. Pronunţă 
numele de familie neitalian al lui Patrick ca un fel macalella, 
evitând silabele și accentele și transformându-l în ceva familiar 
ei. 

— Da. Ceaiul și pâinea prăjită încep să se agite greţos în 
stomacul meu. Ce s-a întâmplat? 

Întâmplat, din nou. Totul a devenit un întâmplat prevestitor 
de rău. 

— Mama dumneavoastră, spune medicul după ce se prezintă. 

Engleza ei este bună, suficient de bună încât să nu trebuiască 
să mă îngrijorez din pricina vreunui jargon medical într-o limbă 
pe care nu am mai folosit-o de mai mult de un an. 


— Mama dumneavoastră a avut un anevrism. S-a spart azi- 
dimineaţă, devreme. 

Ceaiul și pâinea prăjită urcă și mai sus. 

— Locul? reușesc să întreb. 

— În creier, spune medicul. 

— Da. Ştiu asta. Vreau să spun, unde anume în creier? Am 
pregătire în neurologie. 

— În secţiunea posterioară a girusului temporal superior. 

— Stânga sau dreapta? întreb din nou, știind deja răspunsul. 

La telefon se aud câteva hârtii foșnind. 

— Emisfera stângă. 

Mă aplec spre bufet, cu fruntea apăsată de granitul rece. 

— Zona Wernicke, șoptesc. 

— Da, în apropiere de zona Wernicke. 

O altă tiradă în italiană se aude în telefon, înecând cuvintele 
medicului. 

— Îmi pare rău. Chiar îmi pare rău. Dar trebuie să mă ocup de 
un alt pacient. Dacă sunaţi peste câteva ore, poate vom ști mai 
multe despre situaţia mamei dumneavoastră. 

Mi-l dă din nou la telefon pe tatăl meu. 

— E conștientă? îl întreb. 

— Nu. 

Când închidem telefonul, aud din nou cuvintele lui Jackie: Pas 
cu pas, Jeanie. Începe cu ceva mic. Nu știu cu ce să încep, mare 
sau mic, dar știu că orice voi face în continuare trebuie să fie 
uriaș. 

Mi-aș dori ca Jackie să fie aici. 


Treizeci și șapte 


Când oprește camionul poștașului, toată lumea din casă este 
plecată, mai puţin Sonia. El ocolește băltoacele în drum spre 
cutia noastră poștală, căutând prin teancul de plicuri din geanta 
lui. 

— Bună dimineaţa, doctore McClellan, spune el. 

— Bună dimineaţa, îi răspund. 

— Ooo, nu vă irosiţi cuvintele cu cei ca mine, doamnă. 
Înţeleg. 

Ridic încheieturile mâinilor. 

— Răgaz temporar, prin bunăvoința fratelui președintelui. 


— Nu vă înțeleg. 

— M-am întors la serviciu. Și voi avea nevoie de subiecţi 
pentru studii clinice. 

El se gândește la asta preţ de câteva clipe. 

— Ei, bine, asta e o veste bună. Pot să îi spun lui Sharon? 

E soţia mea. 

— Sigur că da. 

— Va fi atât de fericită! Mama a tratat-o mereu pe Sharon ca 
parte din familie. Chipul lui se întunecă. Știu că va trebui să 
poarte unul dintre acele contoare, dar chiar și așa... O sută de 
cuvinte pe zi înseamnă mai mult decât deloc, nu? 

— Bănuiesc că da, spun eu, gândindu-mă dacă să fiu de 
acord. Încerc să citesc adresele expeditorilor de pe plicurile din 
mâna lui, dar le ţine prea aproape. Crezi că soţia ta ar vrea o 
slujbă de dădacă? Am o fetiţă și oamenii care o supravegheau... 
ei, bine, nu mai sunt disponibili. 

— Cred că putem să găsim o soluţie. Saltă clapa de metal și 
se uită în cutia încuiată. Ah... Plicuri de expediat azi. O secundă. 

De pe inelul de chei de la curea ia o cheie argintie care pare 
nouă, cu dinţii într-un model pe care nu l-am mai văzut până 
acum, cu excepţia celei de la setul de chei pe care îl poartă 
Patrick. Cutia se deschide, iar el scoate un singur plic, acoperind 
grijuliu cu palma zona unde ar trebui să fie adresa. Apoi încuie 
din nou și, aproape ca un gând ulterior, lasă scrisorile din mână 
să intre prin gura de metal. 

— Sunteţi pură, doamnă doctor McClellan? întreabă el, clipind 
de trei ori înainte să-și ridice ochii spre camera fixată pe ușa 
noastră de la intrare. 

Un memento. 

Clatin din cap. Nu este chiar o clătinare, ci o mișcare scurtă 
de la stânga la dreapta. Inceată, dar clară, suficient cât să 
transmită mesajul. 

— Hm, spune el. Ei, bine, staţi să o sun pe soţia mea să văd 
ce putem să facem în privinţa fetei dumitale. Cum o cheamă? 

— Sonia. 

— Ce nume drăguţ. Rostește câteva cuvinte în ceasul lui, care 
ticăie de îndată ce termină. Sharon, dragă, sunt cu acea 
doamnă doctor aici, în AU Park, și îmi spune că are nevoie de 
puţin ajutor cu fetiţa ei. Ce-ar fi să o trimit la noi acasă peste 
ceva vreme? Alt ticăit și termină apelul. Hehe... Clipește o dată 


pentru da, de două ori pentru nu, mai ţii minte? 

Habar nu am despre ce vorbește. 

— În regulă. Aș face bine să mă întorc la traseul meu. Când o 
vedeţi pe Sharon, spuneţi-i că azi voi veni acasă puţin mai 
târziu. Trebuie să fac o tură în plus, să fac ceva mai mult 
zgomot, să păstrez focul casnic arzând și toate prostiile astea... 
Ştiţi la ce mă refer? 

— Sigur, spun eu, deși încep să cred că eu și Domnul Poștaș 
vorbim în limbi cu totul incompatibile. O să vă las numărul meu 
ca să putem stabili programarea doamnei Ray. 

El măâzgălește ceva pe o bucată lucioasă de pliant publicitar. 

— Detest chestiile astea. Toată lumea detestă Valpakurile. Nu 
le putem opri, totuși. Oricum, iată adresa. Sharon vă va aștepta. 

lau din mâna lui hârtia împăturită. 

— Mulţumesc. Vom lua legătura în curând. 

Și pleacă pe aleea de pietriș, ocolind băltoacele și fluierând 
singur. Este un fluierat curios, nu chiar un cântec, dar melodios 
și având ceva familiar. 

Când ajung în casă, Sonia încă se uită la desene animate. 

— Nu, iubita mea. Hai să oprim asta o vreme! 

— Nu! chiţăie ea. 

Și iat-o pe Julia King pe ecran, în timp ce mă străduiesc să 
găsesc telecomanda. Este îmbrăcată într-o cămașă lungă până 
la glezne, anostă, cenușie, cu mâneci lungi, în ciuda căldurii, și 
are părul tăiat, ceea ce nu îmi amintesc să fi păţit și Annie din 
cauza domnului Camionetă Albastră. Dar poate că au schimbat 
câte ceva, introducând un nou tip de umilire în ritualul lor. 
Reverendul Carl stă lângă ea, sobru și trist, apoi începe să recite 
pasaje relevante din manifestul purilor. 

— Nu căuta în sinele tău propriu, ci în altele, întrucât Hristos a 
fost obedient în moarte, chiar și în moartea pe cruce, pe care și- 
a asumat-o ca un simplu servitor. Dacă suferi de dragul 
dreptăţii, fericit să fii. Pentru că, daca asta este voința 
Domnului, este mai bine să suferi. Căci această nenorocire, care 
durează doar o clipă, este cheia ta către lumina și slava eternă, 
în împărăţia raiului. 

Blablablablabla. 

Sonia se ridică, mai atentă acum decât atunci când se difuzau 
desenele animate. 

— Julia? spune ea. 


O mint. 

— Nu. Este doar o fată care seamănă cu ea. 

Apoi opresc televizorul când reverendul Carl începe să 
declame din nou. 

— Haide, să ne pregătim! Vom cunoaște azi niște prieteni noi. 

Fac apoi trei lucruri. Mai întâi, o determin pe Sonia să se spele 
pe dinţi mai mult de cinci secunde. Apoi fug în baia mea și vărs 
în toaletă pâinea prăjită și ceaiul. După aceea despăturesc 
pliantul publicitar pe care mi l-a dat poștașul și citesc. 

Este o adresă. Și o notă: Sã nu fii prea surprinsă. 


Treizeci și opt 


Casa lui Sharon Ray este mai mult un hambar decât o casă în 
adevăratul sens al cuvântului, o structură uzată de lemn care 
arată ca și când cineva ar fi bătut-o cu un băț uriaș. 

Mă iau după urmele gemene de pământ de pe drum, trec pe 
lângă o mică grădină de legume și opresc motorul în spatele 
unui jeep cu plăcuţe personalizate. Pe plăcuţele de Virginia scrie 
IMPUR. 

Sonia se desprinde din scaunul din mașină și o zbughește 
afară după două capre. 

— Hei, fetiţă! Stai puţin, o strig. 

In cele patruzeci și cinci de minute pe care le-am făcut până 
aici cu mașina, i-am explicat că fetiţele cu care urmează să își 
petreacă ziua s-ar putea să nu vorbească prea mult. 

— La fel ca la școală, i-am spus eu. Ține minte asta. Totuși, 
fetitele familiei Ray ar trebui să fie la școală vinerea. 

Se deschide apoi o ușă cu plasă și Sharon iese pe verandă, 
care nu pare perfect paralelă cu solul. Este îmbrăcată într-o 
salopetă, cu o cămașă de bumbac în carouri. 

Are pe cap o bentiţă albastră cu nodul în sus, care îi ţine 
părul, dar nu îl acoperă. Mușchii de pe antebrațe sunt bine 
conturațţi, iar mânecile cămășii îi sunt ridicate. Ține într-o mână 
o cheie, iar în cealaltă, o găleată de plastic cu gips-carton. 

Sharon Ray ar putea foarte bine să fie o Rosie the Riveter 
modernă, dacă Rosie ar avea patruzeci și ceva de ani, ar fi 
neagră și ar purta un contor de cuvinte argintiu pe încheietura 
mâinii. 

Ne zâmbește de pe verandă, apoi lasă jos găleata și cheia și 


înaintează spre mine și Sonia. Înclină capul ușor spre dreapta, 
indicând o clădire ce pare să fie într-o stare mai bună decât 
casa familiei. În timp ce înaintăm în tăcere spre hambar, Sonia 
privește cu ochii mari caprele, găinile și cele trei alpacale ce se 
plimbă libere pe proprietate. 

— Ce e asta? întreabă Sonia, arătând spre una dintre bestiile 
blănoase. 

— Șșt, intervin eu. 

Sharon zâmbește din nou, dar nu spune nimic până nu 
ajungem în hambar. Dă la o parte o bârnă de lemn groasă cât o 
coapsă de bărbat și deschide ușa. Mirosurile de fân dulce și de 
bălegar mă lovesc ca o palmă peste faţă. 

— Nimic nu se compară cu puţin rahat de cal care să te 
trezească, nu-i așa? spune Sharon. Scuze! Vreau să zic bălegar. 
Uneori, mă ia valul. 

— E în ordine. Nu sunt genul care să vorbească pe ocolite în 
preajma copiilor mei. 

— Deci tu ești Sonia? Se apleacă și ia mâna stângă a fiicei 
mele, trecându-și degetul peste încheietură, unde ar trebui să 
fie contorul. Eu sunt doamna Sharon și cred că o să ne 
împrietenim foarte repede. Îţi plac caii? 

Sonia încuviinţează. 

— Folosește-ţi cuvintele, draga mea. Le ai, nu? 

— l-am spus că... încep eu. 

— Probabil că te întrebi de ce vorbesc atât de mult. Sharon își 
desface banda argintie de la mâna stângă și o dă jos. Falsă. Del 
mi-a făcut-o anul trecut, de îndată ce și-a dat seama cum să o 
scoată pe cea adevărată. A făcut încă trei pentru fetiţele 
noastre. Se întoarce apoi spre Sonia, de parcă nimic din ce 
tocmai spusese nu putea fi mai interesant decât animalele. 
Deci, cel de acolo, din spate, este Cato. Lângă el este Mencken. 
lar iapa aceea murgă cu un cap mai mare, de pe margine, este 
Aristotel. Vrei să te duci să îi saluţi în timp ce eu stau de vorbă 
cu mama ta? 

Soniei nu trebuie să i se spună de două ori și fuge spre staulul 
lui Aristotel. 

— Nu mușcă, nu? o întreb, făcând semn spre iapă. 

— Nu dacă nu îi spun eu, răspunde Sharon. Păreţi surprinsă, 
doamnă McClellan. 

— Jean. Bănuiesc că da. 


— Del este un inginer în haine de poștaș. A instalat totul aici 
ca să pară că ne conformam, frumos și liniștit. E un om bun Del 
al meu, chiar dacă este un băiat alb de la oraș. Vino aici, să îţi 
arăt ceva. Mă conduce dincolo de Cato și de Mencken - nume 
ciudate pentru cai, mă gândesc, dar nu la fel de ciudate precum 
numirea unei iepe după un filosof clasic - și deschide o ușă din 
spatele hambarului. 

Atelierul lui Del este un laborator științific în toată puterea 
cuvântului, deși e diferit de oricare altul pe care l-am văzut 
vreodată. Multe dintre aparate arată de parcă ar fi fost 
concepute din piese de console și din echipamente de bucătărie. 
În dreapta mea se află un vechi proiector cu diapozitive care a 
fost desfăcut în bucăţi, iar în stânga, pe o masă de lucru curată, 
sunt cinci microprocesoare din anii '80, cu măruntaiele aranjate 
ordonat pe rânduri. 

— Ce face aici? întreb. 

— Meșterește. 

— De ce? 

Sharon se holbează la mine. 

— De ce crezi? Uită-te bine de tot la mine, Jean, sunt o femeie 
neagră. 

— Am observat. Și? 

— Și cât timp crezi că va mai trece până când reverendul Carl 
și sfintele lui oi pur-albastre se vor gândi că nu doar femeile și 
bărbații au fost creaţi diferit în ochii lui Dumnezeu, ci și negrii și 
albii? Crezi că mariajele mixte precum este al meu fac parte din 
plan? Dacă da, nu ești așa deșteaptă cum credeam. 

Îmi simt faţa înroșindu-se. 

— Nu m-am gândit până acum la asta. 

— Sigur că nu te-ai gândit. Uite, nu vreau să fiu rea, dar voi, 
fetele albe, sunteți îngrijorate numai de... ei, bine, sunteţi 
îngrijorate numai de fetele albe ca voi. Eu trebuie să mă 
gândesc la mult mai mult decât folosirea a o sută de cuvinte pe 
zi. Le am și pe fetele mele. Încă le trimitem la școala aceea, iar 
în weekenduri facem ce putem, până când vom găsi o cale să 
plecăm de aici și să trecem graniţa. Dar Del și cu mine știm că 
vin vremuri și mai grele. Cred că, până la finalul anului, vom 
vedea mai mult decât școli separate pentru băieți și fete. Și, la 
fel ca acum, nu va exista egalitate. 

În vocea ei nu se citește nicio emoție, nicio urmă de 


autocompătimire; sunt doar observaţii reci și clare, de parcă ar 
recita o reţetă sau ar comenta vremea. Eu sunt cea care 
transpiră. 

— Asta-i situaţia, continuă Sharon, deschizând un dulap și 
scoțând o mână de morcovi grași pe care îi dă cailor. li arată 
apoi Soniei cum să ţină o mână întinsă, cu palma în sus, pentru 
ca animalele să poată lua morcovul fără să-i muște și mâna. In 
fine, ce-ai zice să te duci la serviciu, iar eu și Sonia să ne 
ocupăm puţin de grădinărit? Ai idee când va fi gata această 
poţiune magică a ta? Aș vrea să pot vorbi cu mama mea. Bine, 
mama lui Del, dar acum este singura pe care o am. 

— Și mie mi-ar plăcea asta. 

Îi povestesc despre mama și anevrismul ei. 

— Se pare că tu și cu mine suntem în aceeași belea, Jean, 
spune Sharon, luând-o pe Sonia de mână. Totuși, nu îţi invidiez 
poziția. Odată ce ai terminat tratamentul, acea mică brățară se 
va întoarce la locul ei. Dacă nu, mama ta va continua să se 
bâlbâie. Și într-un caz, și în altul, o singură alegere pentru 
fiecare client, după cum spunea tatăl meu. 

— AȘ putea stabili ceva pentru începutul săptămânii viitoare. 
Ar putea marţi? 

— Ar fi foarte bine. 

Facem schimb de numere de telefon și Sharon îmi spune că 
Del va suna în weekend, dacă este în regulă. 

— Între timp, zice ea, să nu vorbești cu nimeni despre mica 
noastră discuţie de aici, da? Del are multe de pierdut, el fiind 
comis-voiajorul rezistenţei. Nu vreau să păţească ceva. Nici el, 
nici altcineva. 

— Există o rezistenţă? 

Cuvântul pare atât de dulce când îl rostesc. 

— Draga mea, mereu există o rezistenţă. N-ai fost la 
facultate? 

În timp ce ne îndreptăm spre casă, mi se pare că femeia de 
lângă mine seamănă din ce în ce mai mult cu Jackie. Mi-o 
imaginez cărând postere și organizând proteste, în timp ce eu 
stăteam acasă cu nasul într-o carte sau în timp ce Patrick și cu 
mine mergeam să luăm cheeseburgeri, dându-mi ochii peste 
cap de câte ori auzeam despre vreo manifestare din campus. 
Sharon mă face să mă simt murdară, chiar dacă ea este cea 
care poartă cizme pline de noroi și o salopetă ruptă. 


— O să vin să o iau la ora șase, dacă nu este prea târziu, îi 
spun, înainte să o sărut pe Sonia. 

— E în regulă. Vom fi aici. 

În drum spre programarea de la medic, mă gândesc la Del, 
poștașul meu, care face comisioane pentru o reţea subterană de 
oameni anti-puri și râd. 

Ei ar folosi un poștaș. 


Treizeci și nouă 


E oficial. Sunt însărcinată. 

Ginecologul care a venit la clinică în locul doctoriței Claudia 
îmi spune că am aproximativ zece săptămâni. Nu știi niciodată 
când are loc concepţia, explică el, înainte să îmi dea un plic 
sigilat adresat lui Patrick. Conţine ziua următoarei mele 
programări, literatură generală, un program, precum și alte 
informaţii pe care le pot considera utile. Asta îmi spune el. 

Cuvintele mele ies ca un gheizer. 

— Dar dacă sunt complicaţii? Dureri neașteptate? Dacă 
trebuie să descriu simptome? 

Nu mă pot gândi decât la ce se va întâmpla atunci când voi 
primi înapoi contorul. 

Ceea ce nu spun este: Dacă nu vreau acest copil? Deja știu 
răspunsul. 

Doctorul Mendoza așteaptă să termin, cu privirea calmă și 
colţurile gurii lăsate. Nu-mi dau seama dacă această ieșire a 
mea îl enervează sau invocă simpatie. 

— Doamnă McClellan, începe el. 

Nici „doctore”, nici „doamnă profesor”. „Doamnă.” 

— Doamnă McClellan, sunteţi o femeie sănătoasă și am 
reperat o bătaie a inimii puternică, regulată. V-am marcat ca 
vârstă maternală avansată, da, ceea ce m-ar îngrijora dacă 
aceasta ar fi prima sarcină. Dar nu este. Nu aveți motive de 
îngrijorare. Am încredere că veţi duce sarcina la termen și... să 
vedem... Se oprește și învârte câteva cadrane pe mica roată 
folosită de doctori, deși au computere care să facă acest calcul. 
Veţi naște un copil sănătos anul acesta în jurul datei de 20 
decembrie. Un cadou frumos de Crăciun. 

Nu vreau un copil sănătos în jurul datei de 20 decembrie. Nu 
vreau deloc un copil. Mai ales dacă este o fată. 


— Domnul McClellan va avea toate informaţiile, spune el 
arătând spre plicul sigilat. El va observa semnele unor eventuale 
probleme, pierderea apetitului, schimbările culorii pielii sau 
fluctuațiile de greutate. Și vom monitoriza regulat progresul. 
Dacă vreți, pot să programez o prelevare de probă de vilozităţi 
coriale la începutul săptămânii viitoare. Veţi afla sexul atunci. 
Medicul consultă un program de pe iPad-ul lui, apoi adaugă: 
Cum vi se pare luni după-amiază? 

Încuviinţez. Luni, miercuri, luna viitoare, 20 decembrie. Aș 
putea la fel de bine să aflu mai devreme. 

Apoi mă atinge pe genunchi. O atingere paternă. Sau genul 
de atingere pe care ai folosi-o cu un câine cuminte. Aș vrea ca 
aceasta să îmi determine piciorul să lovească înainte și în sus, 
direct în zona lui inghinală. Aș putea să spun mereu că a fost un 
reflex involuntar. Un spasm. 

— Bun. Totul e gata. Felicitări, doamnă McClellan. 

După ce pleacă, îmi pun repede lenjeria, jeanșii, bluza. 
Mirosul de latex și dezinfectant de mâini din cameră a devenit 
insuportabil. Sexul meu este alunecos de la gelul K-Y sau orice- 
ar folosi pentru ultrasunete, pentru că nu mi-am alocat un timp 
să îl şterg. Dar nu pot să respir aici. Nu pot să respir deloc. 

Parcurg drumul lung spre casă, oprindu-mă la un 7-Eleven ca 
să iau un pachet de Camel. Aș putea să fumez până la epuizare, 
mă gândesc, să otrăvesc micul palat, să exersez teratologia 
elementară în intimitatea propriului meu cămin. Avort printr-o 
metodă demodată. 

Un avort nu este o opţiune. 

Nu este vorba doar despre reverendul Carl și haita lui de 
fanatici puri. Ei au limitat alegerile din alte motive, din motive 
pragmatice. Având în vedere cum stau lucrurile și cum sunt 
tratate femeile, nimeni nu ar vrea o fată. Niciun părinte sănătos 
la cap nu ar vrea să aleagă culoarea unui contor de mână 
pentru un copil de trei luni. Eu nu aș vrea. 

In trei zile, voi afla dacă va trebui să fac asta. 


Patruzeci 


Când ajung la serviciu, Lorenzo și Lin sunt în laborator, cu 
capetele apropiate, discutând despre extracţii de proteine și 
despre eventualitatea adăugării unei primate la menajeria de 
animale de laborator. 

— Nu cred că trebuie, spun. Tot ce trebuie să facem este să 
verificăm a doua cameră de RMN. 

Nu există niciun motiv pentru a verifica echipamentul RMN, 
Lin a făcut deja asta. Dar am stat destul în preajma acestor 
aparate și am auzit suficient de mulţi subiecți care s-au plâns de 
zgomot, chiar și cu protecţie pentru urechi. A sta întins într-un 
tub de RMN este ca și când te-ai cuibări lângă amplificator în 
timp ce Eddie Van Halen cântă un solo de chitară. Cu alte 
cuvinte, e aproape dureros. 

Când intrăm cu toţii în cameră, aprind aparatul. O forță de 
șaizeci de mii de ori mai mare decât câmpul magnetic natural al 
pământului îmi scutură oasele. Le povestesc într-un zgomot de 
peste 125 de decibeli despre mama mea și despre plicul pe care 
l-am găsit cu o noapte în urmă în biroul lui Patrick. 

— Trei echipe? strigă Lin. Eşti sigură? 

— Foarte, îi răspund. 

Vocea mea abia se aude, dar Lin înţelege. 

— Oricum, am terminat. Am toate numerele acasă și vreau să 
stabilesc primul test clinic pe doamna Ray, pentru marţi. Luni, 
dacă reușim. Asta înseamnă că va trebui să lucrăm în weekend, 
să dozăm câţiva șoareci. Adică Lin poate să dozeze șoarecii. 

— Ştiam că ai terminat, spune Lorenzo îmbrăţișându-mă, ceea 
ce este minunat și groaznic în același timp. Am citit-o în ochii tăi 
în ziua aceea la Georgetown. 

Mda. Mă întreb ce altceva mai vede în ochii mei. 

— Lin, am nevoie de un minut aici. Singuri. 

Ea ridică o sprânceană, dar nu spune nimic. În clipa 
următoare, Lorenzo și cu mine avem camera de RMN doar 
pentru noi. 

— Am câteva vești. Nu sunt foarte bune, spun pe deasupra 
zgomotului. 

Nu știu când sau de ce m-am decis să Îi zic. 

Lorenzo devine alb ca pereţii. Lovește capacul aparatului de 
lângă noi și zgomotul se amplifică, apoi revine la normal. Un 


potop de înjurături italienești umple camera. 

— Ce este, Gianna? Ce ai? 

— Nu. Nu sunt bolnavă. Sunt bine. De fapt, nu sunt bine, dar... 

El verifică toate colțurile camerei, examinează podeaua de 
gresie și unitatea de ventilaţie din tavan. Preţ de cinci minute 
întregi, stau într-o mare de zgomot în timp ce Lorenzo verifică 
toată zona din jurul nostru. Când se declară mulțumit, vine 
lângă mine, își trece degetele lungi prin părul meu și își lipește 
gura de a mea. Mâinile lui se plimbă în jos, mângâindu-mi ceafa 
și cântând note muzicale lente pe spatele meu. Pielea de sub 
bluza mea se înfioară și mă las absorbită de sărut. Totul devine 
iubire mută și nu este un sărut Patrick, ci un sărut Lorenzo. 

Nu vreau să mai plec de aici. 

Când ne despărţim, gâfâim amândoi. Tăria lui mă apasă în 
burtă, de parcă ar vrea să sondeze, să simtă ce este înăuntru, 
ce secrete păstrez în acel loc feminin, întunecat. 

Trec momente bune până când reușim să vorbim. 

— E al meu? mă întreabă el, mișcându-se ușor ca să facă loc 
mâinii acolo unde se afla cealaltă parte a lui. Gianna, spune-mi. 

Am calculat deja totul și nu am avut nevoie de computere sau 
de fișe de calcul. Cu zece săptămâni în urmă, într-o zi rece de 
martie, m-am dus la Piaţa de Est pentru o bucată de brânză și 
m-am întors acasă cu Lorenzo în trupul meu, după o după- 
amiază petrecută în căbănuţa noastră din Maryland. Cabană a 
dragostei, cabană de pescar, cabană de copil. Patrick și cu mine 
nu mai făcusem dragoste de ceva vreme. 

— Da, șoptesc eu. 

El mă trage mai aproape. De data asta, totul e delicat; nu 
există limite, ci doar un cocon cald de buze și braţe și respiraţia 
noastră amestecată. Sunt în siguranţă aici, în această cameră 
sterilă cu supermagneți, în zgomotul puternic, fără camere care 
să ne privească sau microfoane care să ne preia cuvintele. 
Pentru câteva momente, suntem doar noi doi. Nu am copii, nu 
am soț, doar pe Lorenzo și copilul din mine și o nevoie disperată 
de a sta așa. 

— Lucrez la asta, Gianna, îmi șoptește în ureche. Lucrez la 
asta. 

Vreau să întreb la ce lucrează. Dacă are ceva de-a face cu 
banii și cu problema personală despre care a pomenit ieri. Vreau 
să întreb dacă are o cale de scăpare pentru mine, pentru Sonia, 


pentru copilul nostru. Ar însemna să îi părăsesc pe Patrick și pe 
băieţi, poate doar temporar, poate până când vor putea călători 
și mă vor putea găsi. Și atunci, ce? Patrick m-ar lua în brațele 
sale așa? Am reveni la normal într-un loc nou? 

Steven ar mai vorbi cu mine vreodată? 

Dar toate astea sunt prostii. Pentru mine, nu există cale de 
scăpare. 

Brusc, fiecare nou bubuit al aparatului pare vocea lui Jackie, 
care rostește: Ti-am spus eu. Ti-am spus eu. Ti-am spus eu. 


Patruzeci și unu 


Bubuielile RMN-ului se opresc. 

— Hei, voi doi, gata, spune Lin. Musafir. E bine că m-am uitat 
la timp. Tipul ăla, Poe, nu face absolut niciun sunet. Zero. E un 
nenorocit de vampir. 

Mă desprind din brațele lui Lorenzo cu suficientă forță încât să 
mă lovesc cu spatele de perete. Urechile îmi ţiuie din cauza 
tunetului monoton al aparatului și a cuvintelor lui Jackie. Lin, cu 
un calm de neclintit, mă ia de mână și mă conduce spre zona 
principală a laboratorului. 

— Ce dracului a fost asta? spune Poe. Părea că toată 
nenorocita asta de clădire se dărâmă. 

— Imagistică prin rezonanţă magnetică, spune Lin. Așa sună. 

Poe mărâie: 

— De ce era pornit? Celelalte nu sunt pornite. 

— Nu mai avem decât unul singur, intervin, privind spre prima 
cameră de RMN. 

Fără să răspundă, Poe începe un tur lent prin laborator, 
deschizând sertarele și dulapurile. Nu face niciun sunet, după 
cum a spus Lin, și îmi dau seama că, dacă ea nu ar fi fost aici în 
timp ce eu și Lorenzo ne sărutam în ritmul acelei mașini 
zdrăngănitoare, m-aș fi alăturat Juliei King pe un podium, 
ascultându-l pe reverendul Carl cum își recită regulile de 
moralitate. Nu l-am fi auzit pe Poe intrând, nu până n-ar fi fost 
prea târziu. 

După faţa lui Lorenzo, se pare că și el se gândește la această 
posibilitate. 

— Morgan vrea să vă vadă acum în biroul său, spune Poe, 
adresându-mi-se. 


Le las lui Lorenzo și lui Lin numărul lui Sharon, spunându-le să 
stabilească ceva pentru luni dimineaţă. Cu puţin noroc, vom fi 
gata în weekend și aș vrea ca doamna Ray să vină aici cât de 
repede posibil. Dacă am putea să îi redăm vocea, Sharon și Del 
ar putea fi mai receptivi auzind favoarea pe care plănuiesc să le- 
o cer. 

În lift, Poe introduce cardul de acces într-o fantă și apasă 
butonul pentru etajul cinci. Este prima oară când o observ și 
presupun că doar etajele cu birourile noastre și cu laboratorul 
sunt accesibile fără card. 

Ușile se deschid, iar Poe întinde o mână. 

— Pe aici, spune el. 

Etajul cinci este somptuos, mai asemănător cu un hotel de 
cinci stele decât cu o clădire guvernamentală științifică. Pantofii 
mei nu scot niciun sunet pe covorul gros - albastru, normal. In 
timp ce mergem, citesc numele de pe uși. Generalul Cutare și 
Cutare, Amiralul Cutare și Cutare, Doctorul Cutare și Cutare. 
Doar nume de bărbați. Câţiva dintre ei se holbează la mine prin 
ușile semideschise. Unul se încruntă. 

Morgan este la biroul lui când Poe bate la ușă. El strigă 
„Intră!” cu o voce piţigăiată pe care încearcă să o facă 
impunătoare. Aș vrea să îi spun că nu funcţionează. 

— Unde erai azi-dimineaţă? mă întreabă el fără să ridice 
privirea. 

— Am avut o problemă de familie. O vecină trebuia să aibă 
grijă de fiica mea și... 

EI mă întrerupe, închizând dosarul gros de pe biroul său și 
punând deasupra un caiet gol, ca să acopere eticheta. Apoi se 
lasă pe spate cu mâinile sub cap și coatele în afară. Poate că 
așa crede el că arată mai mare și mai puternic. 

— Vezi, de-asta nu a funcţionat stilul vechi, spune el. Mereu e 
ceva. Mereu câte un copil bolnav, sau o piesă de teatru la 
școală, sau crampe menstruale, sau concediu de maternitate... 
Mereu apare câte o problemă. 

Deschid gura, dar nu ca să vorbesc. Pur și simplu nu îmi vine 
să cred. 

Însă Morgan nu a terminat. la un pix și împunge aerul cu el. 

— Trebuie să îţi intre în cap, Jean. Voi, femeile, nu sunteţi de 
încredere. Sistemul nu funcţionează la fel ca înainte. De 
exemplu, anii '50. Totul era bine. Toată lumea avea o casă 


frumoasă, o mașină în garaj și mâncare pe masă. Și lucrurile 
mergeau lin! Nu aveam nevoie de femei în câmpul muncii. Vei 
vedea, odată ce o să-ţi treacă toată furia asta. Vei vedea că o să 
meargă mai bine. Va fi mai bine pentru copiii tăi. În fine, să nu 
ne certăm în privința asta. Fii fată bună și vino aici de la nouă de 
acum înainte, iar eu nu voi raporta asta. 

— Am vinerea liberă, spun eu. E în contract. 

Am nevoie de fiecare strop de concentrare ca să îmi păstrez 
vocea echilibrată și mâinile la locul lor. 

— Ei, bine, am schimbat contractul tău, spune el, arătând un 
dosar de pe biroul său. Încă nu mi-a spus să mă așez. Înainte să 
îl semnezi. Și mutăm termenul-limită în a treia săptămână din 
iunie. 

— De ce? 

El vorbește acum ca un profesor în faţa unui copil mic. 

— Jean, Jean, Jean... Nu ai nevoie să știi. 

— Bine, Morgan. Cum vrei. Apropo, vom lucra în weekend și 
vom face un test clinic pe primul nostru subiect luni sau marți. 
Mă așez pe scaunul din faţa lui. Pare șocat. Ești surprins? 

— Ei, bine, da. N-am crezut... 

— Ce n-ai crezut, Morgan? Că Lorenzo, Lin și cu mine chiar am 
putea face asta să meargă? Haide! Ai fost în departament cu 
noi. Știi bine că Lin este genială. 

Probabil a trebuit să mai cobori scaunul din biroul ei ca să 
atingi podeaua cu picioarele, asta aș vrea să îi spun. Însă nu mi- 
ar servi la nimic să îl enervez, nu când încă am nevoie de ceva. 

El mă studiază cu ochii lui mici, strălucitori și atenţi, ca de 
terrier. Nu. Nu e tocmai corect. Terrierii sunt fiinţe mici și istețe. 

— Asta e grozav, Jean. Chiar grozav. Se ridică, indicându-mi 
astfel că vizita s-a terminat. Știam că o să reușim. 

Nu îl corectez. In schimb, îmi scap poșeta. Când mă aplec să o 
iau, reușesc să citesc eticheta de pe dosarul pe care Morgan l-a 
acoperit. Este cu susul în jos, însă cele două cuvinte sunt clare, 
scrise cu litere albastre pe un fundal alb: PROIECTUL WERNICKE. 


Patruzeci și doi 
Poe, a cărui slujbă pare să includă totul - de la ofițer de 


securitate la dădacă și escortă - așteaptă în afara biroului lui 
Morgan ca să mă conducă înapoi în laborator, iar eu îl urmez pe 


coridorul de generali, amirali și doctori, pe covorul albastru, 
până la lift. Înăuntru, el folosește din nou cardul de acces. 

Nu a trebuit să-mi folosesc cardul ca să accesez etajul 
laboratorului, deci trebuie să fie singura cale de a ieși de la 
etajul cinci. Sigur că da, mă gândesc. Ei vor să știe cine pleacă 
și la ce oră. 

Sau doresc să-i poată împiedica pe cei care vor să plece. 

Pe drum, în timp ce coborâm, mă gândesc la dosarul pe care 
l-am văzut în biroul lui Morgan. Împreună,fâșie rele mele, ale lui 
Lorenzo și ale lui Lin ar umple mai multe dosare. Avem 
materiale de referință, statistici, design experimental, aplicaţii 
de granturi, rapoarte de progres - totul, întreaga bucătărie 
academică, plus chiuveta. Documentele Comisiei de Revizie 
instituțională - toată documentaţia și toate descoperirile, dar și 
formularele de consimțământ ale subiecţilor, pe care le-am 
adunat ca să ne asigurăm că universitatea nu va trece printr-un 
alt scandal Tuskegee (efectul sifilisului asupra prizonierilor 
nebănuitori) toate ar umple un dulap întreg. 

Nu ar exista un singur dosar „Proiectul Wernicke”, ar exista 
sute, găzduind ordonat ani întregi de cercetare. 

Dar Morgan avea doar unul, iar acesta nu era etichetat cu un 
număr care să indice poziţia sa într-o secvenţă. 

În plus, cotorul era rupt. Dosarul lui Morgan era, evident, 
intens folosit. 

Mă gândesc la toate astea în timp ce liftul coboară, iar Poe stă 
în spatele meu tăcut, ușor spre stânga. Pare să nici nu respire, 
atât este de silențios. 

În primul rând, sunt trei echipe: Alb, Auriu și Roșu, după cum 
am aflat din scrisoarea lui Patrick de noaptea trecută. Scăpările 
lui Poe despre echipa noastră și despre celelalte tuburi RMN au 
sens acum - alte echipe înseamnă alte laboratoare. Alte 
laboratoare înseamnă alte proiecte. 

În al doilea rând, echipamentul nostru cu siguranţă n-a fost 
instalat cu doar trei zile în urmă. În niciun caz. Se lucrează la 
această mașinărie - oricât de mare ar fi, orice ar cuprinde ea - 
de luni întregi. 

În al treilea rând, dosarul lui Morgan are un cotor rupt. 

Îmi văd reflexia în oţelul lustruit al pereţilor liftului și îmi dau 
seama că am vorbit singură. Poe este și el în reflexie, 
eclipsându-mă. Are un zâmbet ușor schițat pe chip și mă 


gândesc ce dinţi ascuţiţi se ascund în spatele lui. Suficient de 
ascuțiți încât să mă facă bucățele fără să scoată un sunet. 

— Am ajuns. 

Vocea lui mă șochează. Ecoul rece a acesteia pare să ricoșeze 
din pereții interiori ai liftului. Aș vrea ca ușile să se deschidă și, 
după câteva secunde interminabile, văd holul alb al etajului 
laboratorului. Cardul meu de acces este încă în poșetă, îngropat 
sub ruj, portofel și toate celelalte rahaturi de care dau mai întâi 
degetele mele. 

Lorenzo, mă gândesc. Trebuie să-l găsesc pe Lorenzo. 

Tocul mi se prinde în spaţiul dintre etaj și lift. Ce prostie să 
porţi tocuri atât de înalte! Jackie spunea mereu că sunt la fel de 
sinistre precum vechiul obicei chinez de legare a picioarelor. 
Tocuri atât de nenorocite. Inventate de un idiot de bărbat ca o 
femeie să se poticnească, să meargă cu doi pași în urma lui, 
spunea ea, răsucind un picior în sanda în timp ce stătea pe 
canapea. Doar că eu nu merg nicăieri acum, sunt cu faţa în jos, 
pe jumătate în lift, pe jumătate pe podeaua coridorului. Mai mult 
decât un mers poticnit. 

Cu obrazul în podea, văd ușa încuiată a laboratorului la doar 
cinci metri depărtare și mă ridic în picioare. O mână rece, grea 
ca un cârlig, mă ia de braţ și mă trage. 

— Sunt bine, bolborosesc. 

Sau cred că sunt. 

— Aveţi grijă, doctore McClellan, spune vocea. 

Sunt în picioare acum, cu cardul de acces în pumn, alergând 
spre ușa principală a laboratorului. Aud pași în urma mea. Poe 
nu mai este la fel de silențios ca înainte. Bag cardul în fantă, dar 
nu se întâmplă nimic. 

In spatele meu se aude un râs încet, care mă face să tresar și 
să scap cardul de acces pe jos. Și din nou acea mână, 
apucându-mă de umăr cu degete lungi și întorcându-mă cu faţa. 

— Gianna, ești bine? 

Mă întorc și mă afund în pieptul lui Lorenzo. În spatele lui, 
coridorul este gol. Poe a dispărut. 


Patruzeci și trei 


Nu putem risca să pornim din nou aparatul RMN, așa că Lin și 
Lorenzo sugerează un alt plan când le spun că trebuie să 
vorbim. 

— Ți-e rău, spune Lin când ne apropiem de punctul de 
securitate. Te ducem afară la mașină. 

Este în dreapta mea, prefăcându-se că mă sprijină, iar 
Lorenzo mă susţine cu un braț pe după talie. Poșetele și 
servietele noastre sunt verificate, iar un bărbat în uniformă - din 
armată, cred, dar ar putea la fel de bine să fie un pușcaș marin - 
ne percheziţionează corporal. 

— Sunt curaţi, se răstește el către un altul, apoi lumina roșie 
de deasupra ușilor se face verde. 

— Să aveţi un weekend plăcut. 

Soldatul spune asta de parcă nu și-ar fi petrecut ultimele cinci 
minute pipăindu-ne, de parcă am fi ieșit dintr-o clădire de birouri 
ca oricare alta din Washington. 

Ușile se deschid și ieșim afară în după-amiaza târzie de mai. 
Lorenzo nu îmi dă drumul, ci mă strânge mai tare, lipindu-și 
șoldul de al meu. Probabil că cineva se uită la noi de la 
ferestrele etajului cinci, așa că mă opresc și mă aplec de mijloc, 
cu mâinile pe genunchi, de parcă mi-aș recăpăta suflul. Nu este 
un rol atât de greu. 

— Proiectele sunt toate codate pe culori, spun eu, 
concentrându-mă asupra asfaltului. Roșu și auriu. Noi suntem în 
Echipa Albă. 

— Morgan ţi-a spus asta? întreabă Lorenzo. 

— Sigur că da! răspund. Morgan nu a vrut decât să îmi ţină 
morală despre cât de perfectă era lumea pe când femeile 
stăteau acasă. Nu. Morgan nu mi-a spus nimic, dar avea un 
dosar gros pe care a încercat să îl ascundă. Nu a funcţionat, 
desigur. Morgan e de două ori mai prost decât pare. 

— Poţi să îl întrebi pe Patrick despre asta? spune Lin. Stă 
ghemuită lângă mine în parcare, cu spatele la clădire. Nu, lasă 
asta. Poţi să te întorci în biroul lui și să te mai uiţi o dată? 

— Poate. Patrick bea mai des în ultima vreme și e vineri. 
Poate reușesc să fac ceva în seara asta. 

Spun asta fără să îmi dau seama exact de unde vin cuvintele. 
Nu pot fi ale mele aceste gânduri de spioană. Jackie, poate, ar 


gândi o schemă ca să își îmbete soţul și să îi caute prin sertare, 
dar nu și Jean. În șaptesprezece ani de căsnicie, nu am cotrobăit 
niciodată prin hârtiile lui Patrick, nici personale, nici de afaceri, 
nici nu am căutat indiciile vreunei amante sau ale unei tăvăleli 
de-o noapte. Odată, când nu îmi găseam agenda, m-am gândit 
că s-ar putea să o fi lăsat în mașina lui. Chiar și atunci, când am 
deschis portiera șoferului, m-am simţit ca un agent secret. 

— Noi nu avem secrete, iubito, a spus Patrick când i-am 
povestit despre agenda dispărută. N-am făcut asta niciodată și 
nici nu se va întâmpla. Nu-mi pasă dacă intri în mașina mea. 
Caută pe unde vrei. S-ar putea să găsești o batistă murdară în 
torpedou, așa că ai grijă. Microbi, știi tu... în timp ce spunea 
asta, se juca ușor cu degetele în sus și în jos pe braţele mele. Ai 
grijă la microbii irlandezi! 

Desigur, eu am ajuns să fiu cea cu secretele. Sau cu secretul 
italian înalt de un metru optzeci. 

Greșit. Am două secrete acum, unul dintre ele cam de 
dimensiunea unei portocale. 

— Aș face bine să plec, spun. 

Drumul până la mica fermă a lui Sharon Ray va dura aproape 
o oră, iar înainte de cină aș vrea să mă opresc să văd ce face 
Olivia King, să sun la spitalul unde se află mama mea și - nu 
uita, Jean - să îmi îmbăt soțul ca să pot fura documente 
guvernamentale clasificate din biroul lui. Este o comandă mare 
pentru o seară de vineri. 

Lorenzo mă ajută să intru în Honda mea - nu fiindcă aș avea 
nevoie, ci pentru consecvență. Asta îi dă ocazia să vorbească 
doar cu mine, fără ca Lin să audă. 

— Lai spus? mă întreabă. 

— Nu. 

— Îi vei spune? 

— E medic. Își va da seama că bebelușul nu poate să fie al lui. 

Chipul lui Lorenzo exprimă o întrebare. 

— N-am făcut... nu am fost foarte activi în ultimele câteva 
luni, explic eu. 

El zâmbește. 

— Înţeleg. Deci nu încape îndoială? 

— Deloc. 

Deja simt mica umflătură, iar talia rochiei mă strânge mai 
mult decât în urmă cu două săptămâni. Mai devreme sau mai 


târziu - deși cred că mai devreme nu voi avea de ales și va 
trebui să îi spun lui Patrick. 

Însă el, vorba lui Steven, nu mă va da în gât. Știu asta. lar 
dacă ar vrea s-o facă totuși, vestea ar lovi copiii ca un tren de 
marfă. Apoi, pe neașteptate, un intrus ar apărea în timp ce 
Sonia s-ar uita la desene, în timpul unui meci de fotbal sau între 
segmentele de știri de la CNN. Pentru ei, școala ar deveni un iad 
zilnic. Patrick ar ști asta și ar păstra tăcerea. 

Dar lucrul acesta de nerostit va atârna mereu deasupra 
noastră ca un nor de furtună. Nu, nu este adevărat. Nu va 
atârna. Se va târî, va merge și va vorbi, fiind o amintire vie 
despre cum am petrecut o după-amiază rece de martie în 
compania lui Lorenzo. Despre cum am distrus totul. 

— Acea altă chestiune la care am zis că lucrez... s-ar putea să 
aflu ceva până luni, spune Lorenzo, închizând portiera. Rezistă 
până atunci, da? 

— Ce este? 

Lorenzo se îndreaptă de spate, retrăgându-și mâna din a 
mea. 

— Voi doi, spune o voce. Ce se întâmplă? 

Poe stă în faţa Hondei cu braţele încrucișate peste pieptul 
masiv, ochelarii de aviator mascându-i ochii. Il detest pe 
Morgan, dar singura persoană care mă sperie de moarte este 
acest uriaș tăcut numit Poe. 

Reușesc să zâmbesc, apoi bag mașina în marșarier și mă 
retrag fără să îl privesc. 


Patruzeci și patru 


Nu lăsa niciodată un copil să viziteze o fermă, mă gândesc, în 
timp ce merg acasă cu Sonia, de la familia Ray. Va vrea să stea 
acolo de tot. 

Sonia, eliberată de contor de doar două zile, a dezvoltat o 
limbuţie fără astâmpăr. Vorbăria neîncetată despre iapa 
Aristotel - care, de fapt, este o fată-cal cu un nume de băiat, mă 
informează Sonia - este întreruptă doar de povestea despre 
găinile maro care fac ouă maro și găinile albe care fac ouă albe, 
normale. Abia așteaptă să meargă înapoi a doua zi și mă întreb 
dacă ar fi trebuit să o las peste noapte la familia Ray. 

Nu, e mai bine să o iau acasă. Dacă studiul clinic al lui Delilah 


Ray merge bine luni, s-ar putea să mai am vreo săptămână în 
care să pot vorbi cu fiica mea. 

Plănuiam să îl întreb pe Del dacă ar putea face și pentru noi 
ceea ce făcuse pentru familia sa, respectiv să ne scoată 
contoarele de la mâini și să le înlocuiască cu unele false; dar nu 
am făcut-o. Nu încă. O voce mică îmi tot amintește de Steven. A 
băut toate aromele de Kool-Aid pe care i le-au furnizat purii. În 
plus, gemenii s-ar putea scăpa cu ceva și poate ar dezvălui 
secretul la școală. Nu pot să risc asta. 

Pe drum, peisajul se schimbă de la rural la suburban. Toate 
acele case sunt mici închisori, iar în ele sunt celule în forma 
unor bucătării, sau spălătorii, sau dormitoare. Cuvintele lui 
Morgan îmi revin în minte - pledoaria lui despre cât de bune 
erau lucrurile înainte, cu multă vreme în urmă, când bărbații 
munceau și femeile rămâneau în sfera lor privată de gătit, 
curăţat și făcut copii. 

Nu cred că am crezut cu adevărat că s-ar putea întâmpla. 
Cred că nimeni nu a crezut asta. 

Dar după alegeri, am început să credem. Unii dintre noi au 
devenit vocali pentru prima oară. Femeile, în cea mai mare 
parte, au condus campania anti-Myers - femeile ca mine, care 
nu au purtat niciodată o pereche de cizme de protest, s-au 
îngrămădit în autobuze și în vagoane de metrou și au înghețat în 
iarna din Washington. 

Imi amintesc că erau și bărbaţi. Barry și Keith, care împreună 
aveau treizeci de ani de luptă pentru drepturile homosexualilor, 
și-au petrecut o sâmbătă vopsind pancarte de protest acasă la 
ei, la două case distanţă de a noastră. Cinci dintre studenţii 
postuniversitari din departamentul meu au spus că ne susțin. ȘI 
pentru o vreme, chiar au făcut-o. 

E greu să identific exact față de ce - sau la adresa cui - 
protestam. Sam Myers era o alegere teribilă pentru şeful 
executivului. Tânăr și neexperimentat în politica de amploare, 
cu un antrenament militar constând într-un an de ROTC în 
vremea facultăţii, Myers a parcurs cursa prezidenţială cu o cârjă 
sub fiecare braţ. Bobby, fratele lui mai mare și senator de 
carieră, oferea sfaturile practice. 

lar acestea erau cu tona, bănuiesc. Cealaltă cârjă era 
reverendul Carl, furnizorul de voturi, omul pe care oamenii îl 
ascultau. Anna Myers, drăguță și populară, nu a influenţat cu 


nimic campania, deși, în final, cea afectată a fost ea. Din plin. 

Singura noastră speranţă reală a fost Curtea Supremă. Dar cu 
un loc gol pe o bancă ce deja se apleca spre dreapta și două 
pensionări iminente, supremii nu au oferit multă speranţă. Chiar 
și acum mi se spune că va dura luni întregi până când cele 
câteva ordine de restricţie vor parcurge sistemul labirintic. Dacă 
îl vor parcurge vreodată. 

Patrick mi-a tolerat absenţa cu două ierni în urmă, reîncălzind 
supe și alte mese semipreparate, având grijă de copii în 
weekenduri, în timp ce eu mărșăluiam, dădeam telefoane, 
scriam și protestam. 

El nu părea să aibă nevoie de explicaţii sau de scuze, nu cum 
ar fi avut Evan King de alături dacă Olivia s-ar fi decis brusc să 
protesteze față de administraţie. Patrick și cu mine aveam o 
înţelegere nerostită despre direcţia în care aveau să o ia vieţile 
noastre - viața mea - dacă pastram tăcerea. 

Toleranţa nu exista pentru cei aflaţi la putere, pentru bărbații 
pentru care lucra Patrick. 

Au existat și disonanţe, chiar mult mai zgomotoase decât a 
mea. 

Într-o zi, și pot să identific ziua în calendar (adesea făceam 
asta în primul an de după instalarea contoarelor), pe când 
magnoliile erau împodobite cu stele albe, Patrick a trimis copiii 
la culcare și m-a condus apoi afară, în grădină, sub bolta 
copacilor. 

— Am auzit diverse lucruri la birou, mi-a spus el, ţinându-mă 
aproape și șoptind. Administraţia analizează căi prin care să vă 
reducă la tăcere. 

— Pe mine? 

— Pe toate. Așa că fă-mi o favoare și sari peste marșul de 
săptămâna viitoare de pe Capitol. Lasă-le pe celelalte femei să 
meargă dacă vor, dar tu rămâi în laborator, Jean. Munca pe care 
ai făcut-o este mult prea importantă, prea... 

Am dat cu palma într-un trunchi de lângă noi, întrerupându-l: 

— Și ce plănuiesc, mai exact? Laringectomii forţate? Să ne 
taie limbile? Gândește-te la asta, Patrick! Și tu ești om de 
știință. Nimeni nu poate să reducă la o tacere completă 
jumătate din populaţie, nici măcar ticălosul ăla pentru care 
lucrezi. 

— Ascultă. Știu mai multe decât tine, Jean. Stai acasă cu noi 


de data asta. 

Deasupra noastră, vântul alunga norii. Ochii lui Patrick, blânzi 
și umezi, reflectau luna dezgolită. 

In acel weekend, nu am mai mărșăluit. Nici altă dată după 
aceea. 

Totuși, în ziua următoare i-am spus Claudiei, ginecologa mea, 
ce îmi zisese Patrick. Le-am spus lui Lin și femeilor din clubul 
meu de carte, precum și instructoarei mele de yoga - tuturor. 
Cu cât repetam mai mult avertismentul, cu atât suna mai 
absurd, ca o poveste science-fiction proastă, genul de lucru pe 
care îl vezi doar în filme. E doar o perspectivă sumbră, spunea 
Claudia. 

— Nu se va întâmpla niciodată. 

Lin era de aceeași părere și mi-a zis-o într-o zi, în biroul ei. 

— Economie simplă. Imaginează-ţi cum ar fi să reduci forţa de 
muncă la jumătate - a plesnit din degete - uite-așa! Peste 
noapte. 

— Poate că ar trebui să plecăm, am spus. În Europa este mai 
bine. Am pașaport, iar Patrick și copiii pot să-și facă. Am putea... 

Ea m-a întrerupt: 

— Și ce-o să faci în Europa? 

Nu știam. 

— Ne vom gândi la ceva. ` 

— Uite ce e, Jean, a continuat Lin. Îl urăsc pe ticălos. Îi urăsc 
pe toți. Dar acel reverend Carl e o glumă. Uită-te bine în jur la 
orașul ăsta. Vezi pe cineva care îi crede cu adevărat rahaturile? 

— Vecina mea le crede. 

S-a aplecat peste biroul ei, ridicând un deget în aer. 

— Asta e o mostră de o singură persoană, Jean. Una. Ştii mai 
multe despre statistică decât să te bazezi pe un singur subiect. 

Lin avea dreptate, dar se și înșela în același timp. Vecina mea 
Olivia era o valoare extremă, dar doar aici, în Washington. Ceea 
ce Lin nu a luat în calcul - ceea ce niciunul dintre noi nu a luat în 
calcul - a fost cât de diferit era orașul nostru ca o bulă faţă de 
restul ţării, cu bărboșii săi vânători de rațe și comunităţile 
creștine care se întindeau ca buruienile. Într-un documentar 
despre unul dintre aceste locuri, G/orytown, sau Gloryville, sau 
ceva de genul acesta, toate femeile purtau rochii drăgute, 
albastre, cu gulere înalte, urmau diete speciale și mulgeau vaci. 
Regizorul, când a fost intervievat, l-a apreciat ca fiind „grozav”. 


Jackie e prima care a făcut referire la bulă, mai întâi prin acea 
remarcă răutăcioasă despre mine în laboratorul meu mic și, mai 
apoi, prin coșul dăruit de ziua mea, plin de lucruri care ajungeau 
să se spargă: gumă de mestecat, baloane, vin spumant. Ea mi-a 
spus - acum mi se pare cu un milion de ani în urmă - să mă 
gândesc la ce aș face pentru a-mi păstra libertatea. 

Ce aș face? 

Lorenzo pregătește ceva, știu asta. Ceva care costă o mulțime 
de bani, mult mai mult decât ar fi putut economisi un 
academician nomad. Nu îndrăznesc să sper că este un bilet care 
ne duce departe de aici, un pașaport furat, ceva de genul 
acesta. Dar mă gândesc exact la asta când ajung pe stradă și 
trec pe lângă vechea casă a lui Annie Wilson, locuită acum de 
un bărbat cu un băieţel, în timp ce Annie muncește ore lungi 
într-un tărâm al nimănui. 

Circumstanțele extraordinare necesită acţiuni extraordinare. 

— Mami, uite! ciripește Sonia. Mai multe lumini! 

Am ajuns în dreptul casei familiei King acum și, de data asta, 
ambulanţa este cu adevărat o ambulanţă. 


Patruzeci și cinci 


Julia King nu a fost prima victimă a poliţiei adulterului a 
reverendului Carl, iar Olivia nu a fost prima mamă care și-a 
văzut copilul luat în miezul nopţii, doar ca să reapară, 
transformat, la televizor, în ziua următoare. 

Olivia nu a fost nici prima femeie care a încercat să iasă 
singură din peisaj. 

l-am văzut în Safeway, clienții obișnuiți care dispar pentru o 
vreme și se întorc după o săptămână, cu ochii puţin adormiţi și 
cu bandaje la încheieturi ce li se văd pe sub mânecile lungi când 
se întind spre un raft de sus, pentru o conservă de mazăre sau o 
supă de pui. 

Și au existat și înmormântări, desigur, nu toate pentru bărbaţi 
și femei în vârstă, care au murit din cauze naturale. 

Mașina lui Evan era încă pe alee de dimineaţă, când am 
plecat cu Sonia. El a rămas acasă, am presupus, să își consoleze 
soţia - nu că l-aș crede pe Evan capabil de prea multă empatie. 
Se poate să fi stat cu ea până când casa avea să fie asigurată 
contra sinuciderii sau până când Olivia avea să fie suficient de 


drogată încât să nu fie tentată să încerce ceva. 

Parchez și o trimit pe Sonia în casă de îndată ce, de pe 
veranda din faţă a familiei King, apare o targă. 

— Mergi în sufragerie și uită-te la ceva cu fraţii tăi, bine? 

— De ce? 

De ce? Pentru că trupul Oliviei King se află pe targa aia. 

— Pentru că așa am spus eu, fetița mea. Acum. 

Trupul Oliviei este pe targă, dar are chipul neacoperit și o 
expresie de seninătate. Braţul ei stâng atârnă de sub cearșaful 
alb. 

Sau ce a mai rămas din braţul ei. 

Degetele ei sunt cinci cioturi carbonizate, negre de ţesut 
necrozat ce îi ajunge până în palmă și la încheietură, acum o 
încheietură de copil. Cred că o brățară de bebeluș de-a Soniei ar 
încăpea cu ușurință pe ea, zdrăngănind pe osul expus. In aer se 
simte un miros acru și șomoioage de fum se înalţă pe ușa lor de 
la intrare. 

O, Doamne... 

Ușa noastră cu plasă se deschide și Patrick mă prinde la timp, 
exact când mi se înmoaie genunchii. 

— E în regulă. Nu te uita, Jean. Nute uita la asta. 

Asta. Mereu asta. 

Înăuntru, el îmi toarnă un pahar și îmi spune despre copii că 
se uită la un video. A 

— Azi fără televizor. Nu după... Se oprește. ți povestesc mai 
târziu. Bea asta. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

Propria-mi voce este subțire și firavă. lau o înghiţitură de 
scotch și simt cum mă arde. 

Patrick își toarnă și el un pahar - nu obișnuita lui bere de 
după-amiază - și se sprijină de bufetul din bucătărie. 

— Evan mi-a spus că s-a gândit la tot. A încuiat toate cuţitele 
și tot ce era ascuţit. A luat orice ar fi putut fi folosi drept 
frânghie și chiar a oprit electricitatea. 

— S-a gândit bine, spun eu. 

Dar a uitat ceva, nu-i așa? 

— După prânz, Olivia i-a spus că vrea să se întindă puţin. Așa 
că el a luat totul de pe pat și a scos din dormitor tot ce ar fi 
putut, știi tu, să folosească. Of, lisuse, Jean... Nu pot. Inghite o 
dușcă mare de scotch, apoi continuă: Bun. Vezi tu, ea avea un 


mic reportofon, un Dictaphone, poate de pe vremea când lucra 
ca secretară - nu știu. Evan a auzit-o vorbind când s-a dus să 
vadă ce face, dar nu spunea mare lucru, doar câteva cuvinte 
despre Julia. Cam douăzeci de cuvinte în total. Apoi a tăcut, iar 
el s-a gândit că doarme. Nu vrei să auzi restul, Jean. Jur că nu 
vrei. 

— Trebuie. 

După o altă înghiţitură din paharul lui de curaj olandez, 
continuă: 

— El s-a dus în garaj ca să caute niște cutii - nu știu, poate în 
care să împacheteze cuţitele. Nu a spus. Crede că a dispărut 
doar vreo zece minute, apoi a văzut fumul ieșind pe fereastra 
dormitorului lor. Ei o ţineau puţin deschisă, chiar dacă e cald. 
Cred că le plăcea aerul proaspăt. Nu știu, Jean. 

Vocea lui Patrick începe să tremure. 

— E în regulă, spun eu, punând o mână peste alui. 

El toarnă din nou din sticlă. 

— Ea a făcut o buclă, înţelegi? A înregistrat douăzeci de 
cuvinte și a făcut o buclă din ele pe Dictaphone. Apoi a pus 
aparatul undeva unde nu putea ajunge și i-a dat drumul. Din 
nou, și din nou, și din nou. Chiar dacă și-a dat seama ce face 
după primele șocuri, nu a mai putut ajunge la aparat ca să îl 
stângă. 

— O, nu... 

Patrick se apleacă peste bufet, cu capul în mâini, încă 
vorbind, deși vocea îi este acoperită. 

— Evan mi-a spus că, atunci când a intrat în dormitorul lor, 
înregistrarea continua. Aceleași cuvinte, din nou și din nou. „Îmi 
pare atât de rău, Julia”, spunea. Și tot timpul o ardea... acel 
nenorocit de monstru de pe încheietura ei, mâncându-i pielea 
până când... până când... 

Ud un prosop de bucătărie la robinet, împachetez câteva 
cuburi de gheaţă în el și îl pun pe gâtul lui Patrick. 

— Șșșt... Stai liniștit un minut. 

— Când a ajuns atât de rău, Jean? Noi facem tot ce putem. 
Dar când a ajuns atât de al dracului de rău? 


Noi. 
Un geamăt - nu, un plânset jos, animalic - se aude din 
sufragerie. Il las pe Patrick lângă bufet, cu prosopul pe cap, 


nemișcat, apoi trec prin sufragerie și mă uit după colț, spre 


fereastra din faţă. 

Steven e aici, se uită cum iese ambulanţa de pe aleea familiei 
King și se îndepărtează, cu sirenele urlând. Umerii fiului meu se 
unduiesc într-un ritm nestăpânit. 

— O să fie bine, îi spun, apropiindu-mă de el, dar păstrând 
ceva distanţă. 

— Nimic nu e bine, șoptește Steven. 

Nu este momentul potrivit ca să îi spun că, așa cum îţi 
așterni, așa dormi, prin urmare păstrez tăcerea. 

— N-ai nici cea mai vagă idee, mamă. Habar n-ai ce au spus 
azi despre ea. 

S-a uitat la școală la transmisia cu Julia și reverendul Carl. 

— Despre Julia? 

Steven se întoarce și chipul lui este o imagine a groazei: e 
palid și tras la față, cu ochii umflaţi. Nasul îi curge și și-l șterge 
cu o mânecă. 

— Despre cine crezi? 

Brusc, are din nou cinci ani, smiorcăindu-se și plângând din 
cauza unui genunchi zgâriat sau a unei julituri de când a căzut 
de pe bicicletă și a alunecat pe asfalt. Cam atât cu adolescenţii 
ursuzi de șaptesprezece ani. 

— Vrei să vorbim despre asta? îl întreb. 

— Nu s-au purtat așa cu doamna de pe stradă. O mai ţii 
minte? Doamna Wilson? Căscau în timp ce ea era la televizor. O 
altă smiorcăială, o altă mânecă. Poate pentru că era bătrână și 
nu o cunoșteau. Dar pe Julia o știau cu toţii. Toţi am fost la 
școală încă dinainte... dinainte să se schimbe asta cu totul. 

— Asta, repet eu. 

— Deci imaginea ei a apărut pe ecran, iar domnul Gustavson 
ne-a spus că e genul de fată de care trebuie să ne ferim cu toţii 
pentru că diavolul este în ea și ne va trage în jos. Știi, adică în 
iad. 

— lisuse, Steven. 

El se adună acum, trăgând adânc aer în piept și pregătindu-și 
vocea. 

— Ştii ce a spus? 

Nu cred că vreau să aflu. 

— Nu. Ce? 

— A spus că nu ar trebui niciodată să le adresăm oamenilor 
lucruri urâte, gen „târfa” „curvă” și prostituată. Apoi ne-a zis că 


unii oameni merită să fie numiţi așa. Precum Julia. Așa că ne-a 
făcut să urlăm la ea în timp ce era la televizor. Arăta așa de 
mică, mamă... Atât de neajutorată. Și i-au tăiat tot părul. Tot. Ca 
în armată, știi? Domnul Gustavson a spus că asta e bine. Așa le 
făceau ereticilor în timpul Inchiziției Spaniole și vrăjitoarelor din 
Salem. 

Steven începe să râdă, să hohotească aproape. 

Este un râs maniacal. 

Apoi continuă: 

— Și devine tot mai rău. El s-a plimbat apoi prin cameră, 
zâmbind, împărțind foi pe care erau scrise cele mai groaznice 
lucruri. Mai ţii minte chestia aia veche despre șapte cuvinte 
murdare? Ei, bine, erau acolo, alături de încă cincizeci. Apoi a 
vrut să ne scoatem caietele și să scriem o scrisoare - o scrisoare 
de la fiecare dintre noi - către Julia King, în care să folosim cât 
de multe cuvinte de rahat putem. Trebuia să îi spunem că 
merită ce a păţit sau să se distreze rupându-și spatele pe 
câmpuri... 

Nici nu tresar când Steven spune „de rahat”. În comparaţie cu 
tot ce îmi povestește, limbajul licenţios pare un nenorocit de 
cântec de leagăn. 

— Ai făcut-o? 

— A trebuit s-o fac, mamă. Dacă nu, ar fi crezut cu toţii că... 
Se oprește și zâmbește în colțul gurii. Răul învinge când oamenii 
buni nu fac nimic. Așa se spune, nu? 

A prins esenţa citatului lui Burke, chiar dacă nu știe cuvintele 
exacte. Dar știu ce vrea să spună și încuviințez. 

Lui Jackie i-ar plăcea asta. 


Patruzeci și șase 


Stăm în jurul mesei printre cutii de pizza și totul pare aproape 
normal: Sam și Leo se ceartă în legătură cu cine are cea mai 
bună echipă de fotbal, iar Sonia ne educă cu privire la mulsul 
vacilor și curățarea grajdurilor. Dacă închid ochii, Patrick nu este 
prăbușit pe scaunul lui, aproape micșorat, iar Steven atacă a 
șasea felie de pizza, cu tot cu crustă. E zgomot, și certuri, și 
întreruperi. 

Toate rahaturile de la o cină normală în familie. 

Doar că nu este așa. 


Patrick a băut mai mult decât ar fi trebuit. Steven a ales feliile 
de pepperoni de pe o singură bucată și le-a așezat într-un teanc 
pe marginea farfuriei. lar eu? Oboseala a devenit un cântec fără 
sfârșit, o interminabilă senzaţie de epuizare care îmi aleargă 
prin cap și prin membre, târându-mă în jos. 

Totuși, asta este șansa mea și s-a întâmplat de la sine. Îl culc 
pe Patrick - nu e puţin lucru, având în vedere cât e de greu și 
cât de obosită sunt eu - și îi citesc Soniei o poveste. 

Ea adoarme înainte ca Winnie the Pooh să rămână blocat în 
casa lepurelui. 

Bravo ție, copile, mă gândesc. 

Ceasul mic de pe noptiera ei îmi spune că este ora opt - e 
prea devreme pentru ca gemenii să fie în pat și mult prea 
devreme pentru Steven. Mă duc să verific ce fac. 

Sam și Leo se învaţă unul pe celălalt diverse șmecherii cu 
cărţile de joc - încă un lucru normal. Când bat însă la ușa lui 
Steven, îmi spune că vrea să fie singur pentru o vreme. Să mă 
detașez puțin, îmi strigă prin pereţii groși. 

Asta mă face să mă gândesc la Olivia. 

— Eşti sigur că ești bine? îl întreb. 

Dar tot ce aș vrea să-i spun este: Să nu faci vreo tâmpenie, 
puștiule! 

Poate că mi-a citit gândurile sau poate că are mai mult 
discernământ decât îl cred în stare. 

— N-o să... știi tu. 

Nimic nu se compară cu o discuţie despre sinucidere cu fiul 
tău înainte de culcare, mă gândesc în timp ce mă duc să caut 
cheile lui Patrick. 

Soţul meu are același ritual în fiecare seară: petrece o oră în 
biroul lui cu o bere după cină, apoi se spală pe dinţi și - din ce în 
ce mai rar de-a lungul anilor și aproape deloc în ultimele 
douăsprezece luni - se pregătește pentru sex. La un moment 
dat între timpul petrecut în birou și momentul când se bagă în 
pat, își încuie cheile într-un seif de oţel din noptiera lui, genul de 
cutie cu taste din camerele de hotel. 

Odată a încercat să facă această sechestrare să pară un efect 
secundar al noii sale slujbe, dar eu știu mai bine. Știu că, dacă 
mâine și-ar da demisia din poziţia de consilier și s-ar întoarce la 
consultanţa pentru AMA, acele chei, sertare și cutii ar fi tot aici, 
la fel ca în fiecare altă casă. L-am văzut pe Evan King făcând 


aceleași mișcări luna trecută, într-o noapte în care a uitat să 
coboare jaluzelele. lar Evan nu este consilierul științific al 
președintelui Statelor Unite. Evan este un nenorocit de contabil 
pentru un lanţ de magazine. Nu pot exista mari secrete acolo. 

Tata știe mai bine, nene. Până la capăt. 

Patrick a sărit în seara asta peste o mare parte din ritualul lui 
de încuiat și descuiat, dar, din obișnuinţă, a deschis sertarul și a 
apăsat codul de șase cifre pe care îl ține mai ascuns decât pe o 
amantă. Am auzit cheile zdrăngănind în ascunzătoarea lor, apoi 
pulsul electronic a cinci numere înainte să închidă sertarul și să 
se întoarcă pe spate, mormăind ceva despre faptul că încearcă 
din răsputeri și că are nevoie de mai mult timp. 

Am umplut un pahar cu apă rece și i l-am pus la îndemână, pe 
un suport, împreună cu trei aspirine pentru dimineaţă. Apoi m- 
am dus să îi citesc Soniei. Intre lepure, Pooh și Tigger, m-am 
gândit la cele cinci pulsuri de când Patrick a încuiat seiful. 

Cinci pulsuri, nu șase. 

După ce m-am dus să verific ce fac băieţii, mi-am dat jos 
pantofii și am mers pe hol spre dormitorul meu. Patrick sforăie 
încet pe perna lui, iar pieptul i se ridică și coboară sub cearșaful 
subțire. In lumina slabă a ceasului de lângă pat, pipăi mânerul 
de alamă al sertarului de pe noptiera lui, bag un deget nesigur 
sub el și trag ușor sertarul. Umiditatea a făcut ca lemnul vechi 
să fie lipicios și un singur deget nu e suficient ca să îl deschidă. 
Apuc alama cu mâna și trag. 

Fizica este un lucru foarte fascinant. Mă gândesc la vremurile 
când ieșeam în oraș să beau ceva cu prietenii, într-unul dintre 
acele baruri în care se servește bere în căni grele de sticlă, 
ajungând să aflăm - exact când berea ne lovea în faţă - că acele 
căni sunt din plastic, nu din sticlă, un fel de compozit care arată 
precum sticla, dar nu e la fel de greu. Calculezi forța necesară 
pentru ridicarea unei jumătăţi de kilogram de cană de bere și - 
ups! - berea îţi vine în faţă. „Probleme cu băutura”, spui apoi, în 
timp ce începi să te ștergi. 

Ei, bine, acum am o problemă cu trasul. 

Forța pe care o exercit asupra sertarului ar fi suficientă ca să 
îl deschid. Sau ar putea fi dacă mânerul de alamă nu s-ar 
desprinde. 

Zbor pe spate, cu obiectul în mână, și mă dau cu capul de 
podea. Patrick se oprește din sforăit. 


— Ce faci, iubito? mormăie el. 

— M-am împiedicat de covor. Culcă-te la loc. 

În mod uimitor, funcţionează; aștept cinci minute, ascultând 
cum respiraţia îi devine tot mai regulată, apoi mă duc la 
bucătărie în căutarea unei șurubelnițe. 

Se face nouă până când reușesc să deschid sertarul noptierei 
suficient încât să îmi introduc mâna înăuntru, să pipăi ușa 
seifului - închisă, dar nu încuiată - și să bag o unghie prin 
deschizătură. Seiful se deschide și iau în palmă cheile de metal 
rece ale lui Patrick, apoi închid sertarul la loc. 

E timpul să îi trimit pe Sam și pe Leo la culcare. 

Amândoi se opun, iar Sam îmi spune că mai are doar un 
singur truc. 

— Acum, le spun și aștept până când îi aud liniștindu-se. 

Apoi merg până la capătul holului, spre ușa încuiată de la 
biroul lui Patrick. 

Am minciuna deja pregătită, gata de rostit, în caz că Patrick 
se trezește și mă găsește în spatele biroului său, căutând prin 
teancurile de hârtii și plicuri. Până la urmă, mama se află într-un 
spital, la mii de kilometri distanţă, probabil cu centrul limbajului 
din creier afectat permanent. Sigur că aveam nevoie să sun, 
chiar și la această oră târzie. In noaptea asta, papa nu doarme. 

Dar sunt singură, doar eu și degetele mele dibace, și 
teancurile aranjate atent de Patrick ca niște soldaţi de hârtie pe 
biroul lui. Totul arată exact la fel ca seara trecută, după cum e 
normal, pentru că azi nu a intrat nimeni aici. Autoelectrocutarea 
groaznică a Oliviei nu a lăsat timp pentru asemenea banalităţi 
birocratice. Tentativă de electrocutare, îmi amintesc eu, 
încercând să îmi scot din minte imaginea braţului său ars. 

Totul este exact așa cum era, mai puţin plicul cu însemnele 
TOP SECRET. Până la ora unsprezece, caut în fiecare sertar și 
dulap, chiar și sub cele două covoare persane false; pipăi fiecare 
centimetru de parchet în căutarea unei plăci desprinse. In cele 
din urmă mă dau bătută și mă întind pe podeaua dură, cu capul 
încă pulsând din cauza căzăturii de mai devreme. 

Sunt atât de obosită... Sunt obosită moartă. Ar fi plăcut să 
rămân aici, cu membrele întinse și ochii pe jumătate închiși, 
până dimineaţă. 

Ar fi placut și mi-ar aduce multe probleme, chiar și cu 
pretextul de a încerca să îmi sun tatăl prin Facetime. 


Mă ridic, poruncindu-le picioarelor să-mi preia greutatea, și 
mă duc încă o dată la biroul lui Patrick, așezând teancurile de 
rapoarte și notițe cu palmele. Dacă observă ceva mâine- 
dimineaţă, îi voi spune că a încercat să lucreze în timp ce era 
beat. 

Când cheia de la ușa biroului se întoarce în broască, celelalte 
chei zdrăngăne. Închid pumnul în jurul lor, să le păstrez 
nemișcate și tăcute, și îmi storc creierii gândindu-mă la ce ar 
putea descuia. Sunt trei chei în total: una pentru birou și două 
mai mici. Presupun că una dintre ele se potrivește la lacătul 
valizei din pod, unde se află o mare parte dintre cărţile mele. 
Dar cea mai mică, cu marginea rotunjită, îmi aduce aminte de 
Jackie. 

Pe peretele de lângă ușa apartamentului nostru aveam un 
suport pentru chei, un obiect mic și kitschos pe care Jackie îl 
cumpărase la un târg. Ea îl revopsise cu motive americane, 
colorând peste amprentele de labe și peste textul care proclama 
Al NEVOIE DOAR DE IUBIRE... ȘI DE UN CÂINE, apoi scrisese 
numele noastre, UȘA și POȘTA. Spunea că eu rătăceam mereu 
cheia de la cutia poștală, așa că aveam s-o atârn de-acum în 
cuier. Încă îmi pot imagina acea cheie mică, cu marginea 
rotunjită. 

Când sunt sigură că biroul lui Patrick este încuiat și că Steven 
nu a ieșit din camera lui pentru un castron nocturn de cereale 
sau un baton de Snickers, mă strecor pe ușa din față. Aerul 
nopţii îmi atinge pielea și mă înţeapă, îmi dau seama că am 
transpirat. 

Alături, casa familiei King este cufundată în întuneric, 
neavând nici măcar o lumină de verandă aprinsă. Desigur, Evan 
a plecat în ambulanţă cu Olivia când soarele era încă sus, pe 
cer. Poate că nu s-a întors încă. Pipăi pe lângă cadrul ușii 
noastre ca să dau de întrerupătorul de la lumină, apoi îl apăs, 
stâng lumina și aştept ca ochii să mi se obișnuiască cu 
întunericul. Deasupra mea, peste acoperișul casei familiei King, 
o semilună argintie atârnă ca un cârlig. 

Îmi şterg transpiraţia de pe palme pe fustă și caut pe inel cea 
mai mică cheie. Cu o mână tremurândă găsesc broasca cutiei 
noastre poștale, containerul de oţel în care Del Ray s-a uitat azi- 
dimineață și în care a găsit un singur plic. Cheia se întoarce ușor 
de îndată ce o bag în broască și îmi ţin respiraţia. 


La ce dracului te aștepți, Jean? mă gândesc. Documente 
guvernamentale secrete în cutia ta poștală? 

Și totuși, sub acea felie de lună care arată ca și când ar putea 
pluti în jos și ar putea lua cu ea, în norii nopţii, casa alăturată, 
văd conturul unui plic. 


Patruzeci și șapte 


De două minute încoace, numele meu nu mai este Jean. 

Numele meu este Hoata. 

Sau Trădătoarea, mă gândesc și mă întreb pentru o clipă ce 
fel de pedeapsă ar avea reverendul Carl și haita lui de bărbați 
puri pentru acţiunile subversive. Într-o lume în care femeile sunt 
trimise în Siberia Dakotei de Nord pentru crime mărunte precum 
adulterul, în care Jackie execută o sentinţă pe viaţă într-o tabără 
de concentrare pentru homosexuali, în mod sigur trebuie să se fi 
pregătit ceva groaznic pentru femeile care fură secrete de stat. 

Mă vor sălta, asta este sigur. N-o să-mi mai văd copiii 
niciodată - nici pe Patrick sau pe Lorenzo. Încerc să îmi imaginez 
o viaţă pe dinăuntru, după cum o numesc condamnaţii, în care 
îmi petrec fiecare nouă zi privind cum pălesc și dispar 
fotografiile mentale ale tuturor, până când nu mai rămâne decât 
o margine ștearsă. Sau poate că nu va trebui să fac asta. Poate 
că ultima mea imagine va fi aceea a unei cagule în timp ce mi 
se fixează un laț în jurul gâtului, casca dată cu gel a unui scaun 
electric, fixată strâns pe capul meu ras, sau un ac care îmi intră 
în venă. 

Nu, nu va fi un ac. Ar fi ceva prea blând. 

Ceasul din casă bate ora douăsprezece, numărându-mi 
bătăile inimii. Nu este nevoie să le număr; simt fiecare bătaie în 
urechi ca o tobă. Dar am ajuns până aici, deci de ce să nu merg 
puţin mai departe? 

Incui cutia poștală după ce scot singurul plic și mă întorc din 
nou în casă. In ciuda aerului stătut și cald din casă, un fior îmi 
cuprinde brațele, iar pielea mi se face de găină. 

Pentru noi nu este la fel de greu ca pentru Winston Smith, 
care trebuie să se ascundă într-un colț al apartamentului său cu 
o singură cameră, în timp ce Big Brother privește totul printr-un 
ecran de pe perete; dar avem camere de luat vederi: una la ușa 
din faţă, una în spate și una peste garaj, orientată spre alee. Am 


văzut cum au fost instalate cu un an în urmă, în ziua în care eu 
și Sonia am primit contoarele. Nimeni nu ar putea monitoriza 
fiecare gospodărie tot timpul - nu există suficientă forță de 
muncă pentru o supraveghere constantă. Totuși, am grijă să ţin 
plicul lipit de corp când mă întorc de la cutia poștală și mă 
strecor înapoi pe ușa din faţă. Apoi merg din sufragerie spre 
baia mică de lângă bucătărie. Pare un loc suficient de privat. 
lnăuntru mă așez pe podea, cu spatele la perete, și desfac 
cleștii de metal. Foaia copertei este acolo, aceeași notiţă pe 
care am citit-o cu o seară în urmă. Sub ea se află trei seturi 
separate de documente, fiecare prins cu agrafe de o foaie 
colorată care servește drept copertă, una albă, una aurie și una 
roșie. intorc coperta albă mai întâi și observ o schiță a 
obiectivelor echipei mele: 


Dezvoltarea, testarea și producerea în masă a serului anti- 
Wernicke 


Dincolo de această pagină sunt obișnuitele grafice Gantt - 
instrumentul preferat al managerului de proiect care cuprind 
termene-limită pentru rapoarte interimare și teste clinice. Restul 
pachetului constă în CV-urile echipei. Nimic nou aici, dar observ 
că al lui Morgan are doar o pagină, în timp ce ale noastre se 
întind pe câte șase pagini. Dau paginile înapoi, le netezesc și 
potrivesc agrafa de hârtie înainte să pun deoparte teancul alb 
pe podeaua băii. 


Pachetul auriu este aproape un duplicat al celui pentru echipa 
mea. Sub coperta galbenă, obiectivele sunt: 


Dezvoltarea, testarea și producerea în masă a serului 
Wernicke 


În acest set se află, alături de acreditările lui Morgan, alte 
grafice Gantt și cinci CV-uri, toate documentând istorii de 
publicaţii și poziţii academice ale diverșilor biologi și chimiști pe 
care nu îi cunosc. Deci se pare că își dublează eforturile și cresc 
șansele pariului. La naiba, e ceva obișnuit pentru un guvern. De 
ce să ai o singură echipă când poţi plăti pentru două? 

Setul auriu ajunge deasupra teancului de lângă mine și trec 


apoi la pachetul Echipei Roșii, așteptându-mă la o altă 
redundanţă; dar acesta este diferit. De exemplu, scopul său este 
singular: 


Explorarea solubilităţii în apă a serului Wernicke. 


Membrii echipei, care apar în paginile următoare - toţi cei 
șase sunt și ei oameni de știință, toți cu doctorate. Sub fiecare 
nume este trecut un grad și o ramură militară. Inchid ochii în 
lumina dură de deasupra chiuvetei din baie și mă gândesc la 
această după-amiază, la toate ușile pe lângă care am trecut în 
timp ce Poe mă conducea pe coridorul de la etajul cinci, spre 
biroul lui Morgan. 

Unul dintre nume - Winters - îmi sună puţin cunoscut. În 
același timp, ceasul din sufragerie sună ora unu. 

Aranjez cu grijă pachetele, așa cum erau: alb, auriu și roșu. 
Înainte să le pun înapoi în plic, verific graficul Gantt din setul 
alb. Cronologia, o bară orizontală codată prin culori pentru 
sarcini, se întinde până în urmă cu un an, pe 8 noiembrie, data 
la care echipamentul laboratorului nostru a fost confiscat. 

Deci am avut dreptate. Proiectul Wernicke nu a fost conceput 
ieri. A început cu șapte luni în urmă. 

Picioarele nu mă mai ascultă. Le simt încremenite și cuprinse 
de furnicături și ace de la atâta stat cu picioarele încrucișate pe 
podea. Mă sprijin de chiuvetă și îmi întind mușchii. 

— Jean? 

Vocea de pe partea cealaltă a ușii de la baie este înăbușită, 
dar fără îndoială este a lui Patrick. Bate o dată, apoi clanţa se 
mișcă. 

Nu am încuiat-o. Nu am crezut că trebuie. 

Rahat. Rahat, rahat, rahat. 

Dau drumul repede la robinet și las plicul să alunece în spaţiul 
îngust dintre chiuvetă și perete. Când Patrick deschide ușa, îmi 
clătesc faţa cu apă rece. 

— lisuse, iubito, spune el. Arăţi groaznic. 

Reflexia mea confirmă acest lucru. Rimelul întins din pricina 
sudorii îmi înconjoară ochii, bluza de bumbac pe care am 
îmbrăcat-o de dimineaţă e lipită de mine, iar părul îmi este 
ciufulit și zburlit. Opresc robinetul și mă șterg cu prosopul, 
zâmbind puţin umil spre Patrick, care pare mult mai puţin beat 


și foarte îngrijorat. 

— Nu mă simt prea bine, spun. Cred că de la pizza. 

El îmi pune o mână pe frunte, o mână rece, curată, de doctor, 
cu pielea roz și fină. Pentru o clipă, mă gândesc la mâinile lui 
Lorenzo și la cât de diferite sunt. Mă gândesc la faptul că 
mâinile lui Patrick ar putea să nu fie atât de curate pe cât par. 

— lubito, ţie nu ţi se face rău niciodată. Și apoi adaugă, cu un 
mic râs: Ei, bine, doar dacă nu cumva ești gravidă... Știi, cu 
patru copii, înseamnă un an întreg de timp privat la toaletă. 

Încerc să râd şi eu, dar vocea mea pare răgușită. 

— Doar nu ești... 

Ochii lui Patrick îmi săgetează chipul și burta, apoi se 
încruntă. Nu e prost și este medic. Între matematica simplă și 
noţiunile esenţiale de embriologie, trebuie să știe că este 
imposibil. Cu viaţa noastră sexuală din ultimele luni, fie sunt 
gravidă în trei zile, fie port o minge de plajă. 

— Sigur că nu, spun. Chiar cred că a fost de la pizza. Avea un 
gust ciudat. 

— Bine, atunci. Vino înapoi în pat. 

Mă ia de mână și stinge lumina de la baie, scoțându-mă din 
camera de lectură nocturnă. 

— Vin după ce beau puţină apă, îi spun. Și dacă tot m-am 
trezit, aș putea să îl sun pe papa. 

Când pașii lui se stâng pe holul dinspre camera noastră, scot 
plicul din ascunzătoarea sa, mă duc înapoi pe veranda din faţă 
și inversez procesul furtului. Mă opresc în bucătărie pentru un 
pahar de apă cu gheaţă și formez numărul tatălui meu din 
memorie. 

— Pronto, răspunde el, dar nu seamănă deloc cu tatăl meu, ci 
cu un bărbat mult mai în vârstă. 

— Papa, sunt Jean. Cum e mama? 

Vocea lui îmi spune totul, chiar dinainte să rostească 
cuvintele „leziune cerebrală”, „zona aia care începe cu W” și 
„de ce nu mai pot să vorbesc cu ea”. 

— Nu poţi s-o faci bine? Gianna? 

— Sigur că pot. Îmi adun în voce cât mai multă încredere, 
sperând să acopăr tremuratul pe care îl simt în gât. In curând, 
papa. Foarte curând. 

După încă un pahar cu apă, din care o mare parte mi-o torn 
pe față, mă întorc pe hol, spre camera noastră. 


Patrick sforăie din nou. 
Pun cheile pe covor, lângă noptiera lui, și mă urc în pat, 
pentru șase ore de somn. 


Patruzeci și opt 


În coșmarul meu, copiii au dispărut. Văd cum îmi sunt luaţi 
unul câte unul, iar chipurile lor se întunecă și dispar. Cineva - 
Olivia, poate, sau poate un soldat - o ţine pe Sonia în sus printre 
luminile bliţurilor de la camere. Gemenii îmi fac cu mâna, iar 
Sam aruncă un pachet de cărți de joc în aer, deasupra capului 
lui Leo. 

— Cincizeci și două de cărţi! spune el. 

Steven zâmbește în colţul gurii și strigă: 

— Pe mai târziu, mamă. 

Inclină capul într-o parte de parcă ar spune că îi pare rău. 

Și, în tot acest timp, Patrick privește și nu spune nimic. 
Sâmbăta mea nu începe tocmai așa. 

Patrick trage draperiile, lăsând o lumină orbitoare să intre în 
dormitor. Gemenii și Sonia intră în marș cu o tavă plină cu 
covrigi calzi și cafea - mirosuri care, în oricare altă zi, mi-ar 
putea stârni pofta de mâncare, dar azi nu fac decât să îmi 
provoace un alt val de greață. În mijlocul unui covrig uns cu 
cremă de brânză se află o lumânare. 

— La mulţi ani, mamă! strigă patru voci. 

Aproape am uitat că azi împlinesc patruzeci și patru de ani. 

— Mulţumesc, le răspund, încercând să par înfometată. Unde 
este Steven? 

— Doarme, spune Sam. 

Ceasul digital de lângă pat arată nouă-unu-unu. Le-am spus 
lui Lin și lui Lorenzo că voi fi în laborator până la zece. 

— Stinge lumânarea și pune-ţi o dorinţă, mami, spune Sonia. 

Fac asta, picurând ceară peste micul dejun, apoi mă ridic din 
pat și alerg până la baie. 

— Mă întorc într-un minut. Treziţi-l pe Steven. Vreau să 
vorbesc cu el înainte să plec la serviciu. 

Parada aniversară se inversează și iese pe ușă. Peste treizeci 
de secunde, în timp ce torn cafeaua nebăută în chiuvetă, intră 
Patrick. 

— Steven a plecat, spune el încet. 


Mă gândesc la „a plecat” în oricare alt sens semantic. A 
plecat la magazin, a plecat la alergat, a plecat să ia o pizza 
pentru micul dejun, a plecat pe câmpii. Nu mă gândesc la asta 
în termenii cei mai simpli. Nu mă gândesc că „a plecat” 
înseamnă absent, nu la fel ca în visul meu. Nu mă gândesc în 
sensul de a fi plecat din viaţa asta, de a fi mort. 

Patrick îmi întinde o foaie de caiet. 

— Asta era în camera lui. Pe pernă. 

Putea să fie și mai rău, mă gândesc, citind mâzgălitura lui 
Steven. Oricum, asta - ce cuvânt oribil - este suficient să mă 
lase fără răsuflare. 

Am plecat să o caut pe Julia. Vă iubesc. S. 

In patru zile, totul s-a schimbat de la jalnic la groaznic. 

— Să chemăm poliţia? spun apoi. 

Patrick clatină din cap de parcă ar ști la ce mă gândesc. 

— Probabil e mai bine să nu o facem. 

Imi atinge braţul și îmi ia cana goală de cafea din mână, fără 
să mă întrebe Ce e cu cafeaua ta? sau să observe urmele maro 
din chiuvetă. Ceea ce spune este: Wu am fost un sot foarte bun, 
nu? 

Apoi, ca doi magneți, suntem împreună, lipiți, susținându-ne 
unul pe celălalt. El îmi atinge cu degetul acel punct neted din 
spatele urechii și simt cum pulsul îmi bate într-un ritm sincopat 
la început, apoi constant. Este ciudat să te gândești la iubire 
într-o perioadă ca asta, cu fiul nostru plecat și cu pata maro de 
cafea din chiuvetă, însă mâinile lui Patrick cutreieră, ajungând 
de pe gât pe spatele meu, apoi în faţă, pe sânii mei, care se 
umflă în cămașa de noapte de mătase, reacţionând la atingerea 
lui în acel fel automat specific cărnii, tresărind chiar și când 
mintea îi dictează să nu. 

— Nu pot să întărzii, spun, desprinzându-mă de el. 

In dimineaţa asta nu pot nici să stau sub soțul meu, gândindu- 
mă la cum a fost prima oară, când l-am conceput pe Steven. 

Mă gândesc și la ce ar fi făcut Patrick dacă, în locul Juliei, 
reverendul Carl m-ar fi luat pe mine din casă și m-ar fi dus în 
faţa camerelor de televiziune înainte să mă trimită spre o viață 
de tăcere și servitudine. Ar fi venit după mine? 

Lorenzo, da, dar nu și Patrick. 

— Unde crezi că s-a dus? îl întreb, pornind dușul. Steven, 
vreau să zic. 


Julia ar putea fi oriunde - pe coastă, pe continent, în partea 
opusă a ţării, într-o livadă de portocali din California. 

— E ca și cum ai încerca să găsești o pisică neagră într-o 
pivniță cu cărbune. 

Patrick clatină din cap. 

— Nu cred. Hai să îţi arăt ceva! 

Mă lasă în baie și se duce spre noptiera de lângă partea lui de 
pat. 

— Ce dracului? îl aud apoi. 

Minciuna este deja pregătită și e mai ușor de recitat când nu îl 
privesc în ochi. 

— Mânerul s-a desprins aseară. Nu mai ţii minte? 

Urmează o pauză în timp ce el se gândește. Apoi, în sfârșit, 
aud zdrăngănitul cheilor și un „Hm” perplex din dormitor, 
înainte să fug în duș. 

— ţi fac niște ceai dacă vrei, strigă Patrick. Când termini, vino 
în biroul meu. Cred că știu unde se duce Steven. 

Fac cel mai rapid duș din viața mea, apoi îmi pieptăn părul 
nespălat și mă îmbrac cu o pereche largă de jeanși și o cămașă 
de in pe care nu trebuie să o bag în pantaloni. La dracu' cu 
codul vestimentar. Mi-e cald, mă grăbesc și sunt gravidă. Apoi 
ies pe hol, îndreptându-mă spre biroul lui Patrick. 

Chipul reverendului Carl umple ecranul, iar mâinile lui sunt 
ridicate, de parcă s-ar ruga. Este poziţia lui preferată de vorbit. 
Camera de știri concentrată asupra lui dă înapoi, extinzând 
planul și relevând restul scenei. Julia King este de nerecunoscut. 

Au ras-o în cap, desigur - mă așteptam la asta. Nu mă 
așteptam să fie însă doar pe jumătate, ca o tunsoare realizată 
de un om orb cu paralizie. Pe cap are smocuri de păr rămase în 
petice. 

— Ce-au făcut, au folosit o lamă tocită? spun fără să îmi iau 
ochii de la imaginea de pe laptopul lui Patrick. 

Steven a văzut asta; a fost forţat să se uite și să se alăture 
înjurăturilor clasei lui. 

Reverendul Carl face apel la publicul său să se roage, apoi își 
pleacă ochii. 

— Doamne, iart-o pe fiica Ta rătăcită și ghideaz-o când li se 
va alătura surorilor sale din Black Hills, Dakota de Sud. Amin. 

Un cor de strigăte și de huiduieli urmează după rugăciune. 
Câţiva oameni spun „Amin”, dar în mare parte este un festival al 


urii. Reverendul Carl își ridică palmele în aer și face apel la 
tăcere, dar când își îndreaptă capul spre camere, zăresc un 
zâmbet discret pe buzele lui. 

Acum, camera se apropie mai mult de chipul Juliei, răvășit de 
lacrimi. Buzele îi tremură, iar ochii ei caută de la stânga la 
dreapta, sperând la puţină compasiune de la cei care strigă. 
Mâna reverendului Carl apare pe umărul ei; Julia se dă la o 
parte, dar mâna pare să o strângă și mai tare, degetele 
apăsându-i clavicula sub țesătura cenușie. Este strânsă la gât și 
are mâneci lungi. Trebuie să moară de cald. 

Nu este prima oară când mă gândesc cât de mult îl urăsc pe 
reverendul Carl Corbin, dar acum este prima dată când vreau să 
îl omor. 


Patruzeci și nouă 


Dacă mi-aș fi petrecut ultimele minute acasă, privind pe 
fereastra din faţă în loc să îmi descurc părul, aș fi putut să văd 
SUV-ul negru și anonim parcat peste stradă, cu motorul pornit și 
pufăind nori de gaze de eșapament. 

Dar nu am făcut asta. lar când ies pe ușă și pornesc mașina, e 
prea târziu. 

Del poștașul este deja pe treptele verandei, cu geanta pe 
umăr și cheia de la cutia noastră poștală într-o mână. Imi face 
semn, iar eu îi răspund prin geamul din spatele Hondei. 
Descoperirea mă lovește ca un val: cheile, plicul, Del uitându-se 
în cutia poștală ieri și scoțând un singur obiect, Sharon 
avertizându-mă că există o organizaţie subterană care folosește 
un poștaș drept mesager. Și, în cele din urmă, cuvintele lui 
Patrick de aseară, după ce mi-a spus ce își făcuse Olivia cu 
Dictaphone-ul care repeta la infinit bucla cuvintelor ei. 

Facem tot ce putem. 

Când reușesc să fac conexiunea, înțeleg un adevăr teribil, 
înspăimântător și, în același timp, alinător: Patrick nu lucrează 
pentru guvern. Lucrează împotriva lui. 

Înaintez până la jumătatea aleii, oprindu-mă când ajung în 
dreptul verandei. Del deschide cutia poștală, atent să își 
protejeze mâinile de camera de pe stradă și de pe verandă. Aș 
vrea să-l strig. 

Stop! Stop! N-o deschide! 


El scoate apoi plicul, ţinându-l aproape și ascunzându-l în 
geanta lui înainte să încuie din nou cutia poștală. Nu va auzi în 
spatele lui pașii silenţioși ai lui Poe, care se apropie, urcând 
treptele verandei. Nu va auzi clinchetul și zumzăitul slab al 
armei negre paralizante din mâna dreaptă a lui Poe, nici pârâitul 
care îi va atinge coastele, electrocutându-l de două ori - mai 
întâi în minte, apoi și în trup. 

Poe se întoarce spre mine și îmi face semn spre alee, ca și 
când ar spune: Dă-i drumul de aici. N-ai ce vedea. 

Apoi alţi doi bărbaţi vin în grabă spre casă din mașina neagră 
de peste drum. Ei îl ridică pe Del de subsuori, îi târăsc trupul 
moale pe trepte și pe alee până la mașină, iar eu aștept fără 
speranță să vad dacă Poe sună la soneria noastră și repetă 
spectacolul cu Patrick. 

Nu face asta, ci se îndepărtează de casa noastră, apoi se urcă 
pe bancheta din spate a mașinii negre lângă Del, care și-a 
pierdut cunoștința, și așteaptă ca eu să plec. După aceea, 
mașina neagră dă colţul, urmându-mă până pe Connecticut 
Avenue, unde se întoarce și o ia spre sud. Imi trece prin minte 
să mă întorc și să mă duc la ferma familiei Ray ca s-o avertizez 
pe Sharon, dar alung acest gând. Voi fi prinsă sau va fi prea 
târziu; sau, în cel mai bun caz, Morgan o să mă bată iar la cap 
pentru că nu am ajuns la muncă la timp. 

În timp ce îmi croiesc drumul prin traficul de dimineaţă, 
procesez evenimentele dimineţii. Poe crede probabil că Del a 
avut plicul tot timpul, că era pe cale să îl livreze, poate la o altă 
adresă. 

Nu am o memorie eidetică - nici pe departe. Dar am mintea 
construită pentru texte. Într-o viaţă anterioară sau într-o viaţă 
viitoare în care aș putea avea acces la cărți, aș fi un editor 
decent. Nu că textele pe care le-aș scrie ar fi de valoare, dar aș 
putea depista greșelile. lar cele pe care le procesez în timp ce 
mă lupt cu traficul, în drum spre Lorenzo și Lin, sunt aceleași 
greșeli de scriere pe care le-am descoperit în pachetele roșii și 
aurii dintr-un plic de manila. 

Greșelile nu sunt singurul lucru care îmi trec prin minte, ca 
niște hamsteri disperaţi care aleargă pe o rotiță. Insăși natura 
celor trei echipe distincte care dublează fiecare munca și efortul 
celorlalte nu ar trebui să merite statutul de clasificat. lar echipa 
mea nu a fost niciodată clasificată sau, dacă a fost, președintele 


nostru a declasificat-o într-o conferință de presă cu trei zile în 
urmă. 

Îmi parchez Honda în locul care îmi este alocat, între 
Mustangul lui Lorenzo și spaţiul în care ar trebui să fie Smartul 
lui Lin (dar nu este). În clădire, un soldat mă grăbeşte prin 
punctul de verificare după ce îmi ia poșeta și o trece prin 
aparatul cu raze X. 

— Ce este asta? îl întreb. 

— Noi proceduri de securitate, spune soldatul, uitându-se la 
mine. 

De data asta nici vreun zâmbet, nici vreun Să aveți o zi bună! 
vesel, doar o pereche de ochi mijiţi care mă privesc de sub 
cozorocul șepcii când îmi iau geanta și mă îndrept spre lifturi. 
Morgan mă așteaptă acolo cu brațele încrucișate. 

— Ai întârziat, spune el. 

— Am lucrat azi-noapte până târziu, mint eu, apoi intru în 
liftul deschis. 

Morgan mă urmează. 

— Jean, nu ai voie să îţi iei munca acasă. Sau ai uitat această 
regulă simplă? 

Mă întorc spre el, dorindu-mi să fi purtat mai mult decât o 
pereche de sandale, ca să mă pot uita de sus la ticălos. În 
schimb, îl privesc direct în ochi. 

— Nu, Morgan, nu am uitat. Eu nu uit lucruri. Dar am un creier 
care lucrează, așa că, dacă nu vrei să îl las și pe el încuiat în 
laboratorul tău nenorocit, lasă-mă în pace să fac ceea ce trebuie 
să fac, ticălos mic ce ești! 

— N-o să stau aici ca să suport un astfel de limbaj, spune el. 

— Atunci, așază-te. Sau întinde-te pe jos. Sau târăște-te într-o 
gaură. Nu-mi pasă. Sunt ocupată. 

— Voi scrie toate astea. O să trimit un raport la... 

— Cui? Președintelui? Bine. Spune-i că îmi iau liber restul lunii 
pentru comportament neadecvat. 

Apăs butonul de închidere a ușilor liftului înainte să ies, 
lăsându-l pe Morgan să fiarbă. 

— Ce dracului a fost asta? mă întreabă Lorenzo. 

Este pe coridorul dintre lift și laborator, îmbrăcat lejer, într-un 
tricou polo și pantaloni kaki pe sub halatul alb. 

— İl detest pe rahatul ăla, spun eu. Unde e Lin? 

— N-a venit încă. Se pare că avem laboratorul doar pentru 


noi. 

Ochii lui devin jucăuși în timp ce se apropie de mine. 

O partidă scurtă pe unul dintre bufetele de rășină epoxidică 
nu face parte din programul meu de azi, dar trebuie să vorbim. 

— Arată-mi la ce ai lucrat, îi spun, inserând cardul de acces în 
ușa principală a laboratorului. 

Ceea ce știu trebuie împărtășit. 

Lorenzo dă drumul robinetului din laboratorul de biochimie și 
începe să se spele pe mâini, frecându-și cu săpun fiecare deget 
și unghie și inspectând fiecare părticică a mâinilor. 

— Ei, bine? 

— Cele trei echipe. Sunt cam la fel, și totuși diferite. 

Mă gândesc la obiectivele scrise, la faptul că două dintre 
echipe par identice într-un fel și alte două în alt fel. Totul din 
cauza unui singur cuvânt: „anti”. La momentul respectiv, pe 
când stăteam cu picioarele încrucișate pe podeaua rece din 
baie, am crezut că este o greșeală de scriere. Lorenzo continuă 
șarada spălării pe mâini, dând apa mai tare și aplecându-se mai 
mult spre robinet. 

— Scopul echipei noastre este dezvoltarea serului anti- 
Wernicke, continui. La început, am crezut că scopul Echipei Aurii 
este identic, însă apoi mi-am dat seama: nu e nimic top secret 
în privinţa activităţii noastre de aici, adică nimic din ceea ce 
lucrezi tu cu Lin. 

— Nu promovezi chestii clasificate într-o conferinţă de presă, 
aprobă Lorenzo. 

— Exact. Deci pachetul Echipei Aurii a lăsat deoparte un 
cuvânt. 

El ridică o sprânceană. 

— „Anti”, șoptesc eu. Echipa aceea nu dezvoltă un ser anti- 
Wernicke, iar Echipa Roșie nu lucrează la solubilitatea în apă 
pentru un ser anti-Wernicke. „Anti” lipsește și de acolo. 

— Rahat, spune el, privindu-și mâinile. Ești sigură că nu a fost 
doar o greșeală de scriere? 

— Nu. Nu sunt sigură. Nu pot fi sigură. Dar are sens. Este 
singurul lucru care explică de ce materialele sunt clasificate și 
de ce Morgan are un singur dosar etichetat „Proiectul 
Wernicke”. Noi mereu i-am spus „Anti-Wernicke” sau, mai 
târziu, „Wernicke-X”. Așa cum nu ai lucra la un tratament pentru 
cancer numind studiul „Proiectul Cancer”. 


— Nu și dacă ai dezvolta cancerul într-un laborator, spune el. 
Sună greșit. 

Îi povestesc apoi despre Patrick și Del, despre cutia poștală 
încuiată și despre oamenii lui Poe care au venit și l-au luat pe 
Del de dimineață. 

— Ei știu, spun eu. Poe sau altcineva știe că există o 
operaţiune subterană, iar ei știu că au aflat ce se întâmplă de 
fapt. 

Multă vreme ne uităm unul la celălalt pe deasupra apei care 
curge, atenţi să ne ţinem capetele aplecate deasupra chiuvetei. 
Nu este nimic de spus, pentru că știm amândoi că munca 
noastră este inversată undeva în clădirea asta. 

Fie că este reverendul Carl în spatele acestui lucru, fie că este 
Morgan, sau președintele, sau Mișcarea Pură, nici n-are vreo 
importanţă. Ar putea fi toți, lucrând laolaltă pentru crearea unui 
ser care nu vindecă afazia, ci o provoacă. 


Cincizeci 


Lorenzo și cu mine pregătim două grupuri de șoareci pentru 
injecții. Fiecare set va primi una dintre cele două neuroproteine 
pe care le-a preparat și, cu puţin noroc, vom ști în ce direcție s-o 
luăm până la finalul zilei, când jumătate dintre șoareci vor fi 
morţi. Când scot micile creaturi din cuștile lor și le rad pe rând o 
porţiune pătrată de blană, doar două cuvinte îmi saltă prin 
creier: De ce? 

Răspunsul îmi vine mult prea ușor, sub forma unui singur 
cuvânt: tăcere. 

Lorenzo vine spre mine și ia șoarecele maro din mâinile mele 
tremurânde. 

— O fac eu, spune el, ghidând mașina de tuns. Gata. Tu pune- 
| pe Mickey în cușca Grupului Unu. Și nu te îngrijora, mă ocup eu 
de injecții. 

— Mă descurc atât de prost? 

— Să spunem doar că ești puţin neliniștită în dimineaţa asta. 
Nu e mare lucru. Mă bate pe umăr și eu tresar. Pas cu pas, 
Gianna. 

Îi privesc mâinile cu degetele lungi, pline de bătături în vârfuri 
după anii de muncă grea, în timp ce sedează următorul șoarece; 
apoi așteaptă să se relaxeze în palma lui și rade încă un petic 


pătrat. 

— Acesta este pentru Grupul Doi, zice el, dându-mi micul trup 
moale. Încă un Mickey sau Minnie merge în a doua cușcă. 

— Sunt monștri, spun eu. 

Lorenzo încuviințează. Ştie că nu mă refer la șoareci. 

Cu două ierni în urmă, în sufrageria mea, stau lângă Olivia 
King, care bea cafea și o privește pe Jackie în timp ce se 
războiește cu trei femei pure. Costumele lor pastelate creează 
un contrast tăcut față de costumul roșu al lui Jackie. Olivia le 
aprobă pe femeile asortate, clătinând din cap violent de fiecare 
dată când Jackie deschide gura. 

— Cineva ar trebui să o facă să tacă pe femeia asta, spune 
Olivia. Pentru totdeauna. 

Of, Olivia, mă gândesc, /a ce dracului te așteptai? 

Vor începe cu femeile din tabere, bănuiesc. Jackie, Julia, Annie 
Wilson de pe strada noastră. Nu vom vedea nimic din toate 
astea la televizor. Apoi reverendul Carl va aduna oamenii 
precum Del și Sharon, strivind ultima speranţă a oricărei 
rezistenţe. Totuși, înainte să îi ia vocea, îl vor presa pe Del, 
probabil folosindu-se de cele trei fiice ale sale drept stimulent. Și 
Del, desigur, va vorbi. Ce tată nu ar face-o? 

Patrick va fi următorul. Simt cum mi se oprește inima când 
mă gândesc la metodele pe care le vor folosi cu el, la 
amenințările la adresa Soniei care îl vor încuraja să vorbească. 
Și așa mai departe, până când și ultimul membru al unei 
operațiuni și așa firave va fi găsit, forțat să vorbească și, în cele 
din urmă, redus la tăcere. 

Cu propria mea creaţie nenorocită. 

Nu cred că acesta va fi sfârșitul. 

Lorenzo mă atinge din nou pe umăr. 

— Am terminat momentan. Ești bine? 

Încuviinţez. 

Fără un soț și cu noul contor de pe mână, care se va întoarce 
de îndată ce îmi voi fi terminat treaba aici, nu voi avea cum să 
am grijă de casă și de copii. Steven ar putea să reușească să 
facă faţă pentru o vreme, asta dacă se va întoarce vreodată. 
Dacă nu, cu părinţii lui Patrick deja morți și ai mei în Italia, 
clanul McClellan va fi terminat, dispărut. 

Și apoi, mai este și copilul meu. Copilul lui Lorenzo. 

Deși am petrecut atât de mult timp gândindu-mă la cum a 


fost înainte, la cum am fost eu, viitorul a rămas mereu în ceaţă. 
Asta până acum. În momentul de faţă, văd fantomele anilor care 
urmează, la început doar vârtejuri diforme, care apoi fuzionează 
formând imagini clare, colorate. Mă văd bolborosind fraze fără 
sens, după ce îmi injectează un ser preparat chiar de mine. 
Stând aplecată și încărunţită, smulgând buruieni din pământ cu 
mâini pe care nu le mai recunosc. Stând întinsă pe un pat de 
campanie, sub o pătură subţire, tremurând iarna. Cu ochii goi și, 
poate, pe marginea dintre rațiune și nebunie, întrebându-mă 
unde au plecat toți. Steven, Sam, Leo, Sonia. Copilul. 

Doar când Lorenzo mă ia de braţ și mă ridică îmi dau seama 
că am stat pe podeaua laboratorului, sprijinindu-mă cu spatele 
de cuștile goale de jos. 

— E în regulă, Gianna, spune el, ștergându-mi lacrimile din 
ochi cu degetele. E totul bine. 

— Nu este, să știi. 

— Va fi. 

Vreau să mă îngrop în el, dar îmi aduc aminte de camere. 

— Sunt bine, spun ridicându-mă. Să continuăm cu injecţiile. 

Pe vremea când am început experimentele pe animale de 
laborator, aveam o singură regulă de aur: să nu le dau nume. Cu 
alte cuvinte, să nu le consider animale de companie, să nu mă 
gândesc la ele altfel decât la o modalitate de a ajunge din 
punctul A în punctul B. Gândește-te la ele ca la eprubete, sau 
vase Petri, sau lamele de microscop, nimic altceva decât obiecte 
de umplut și observat. În timp ce ţin fiecare șoarece pentru ca 
Lorenzo să îl injecteze cu o soluţie care fie îl va vindeca, fie îl va 
ucide, nu mă pot gândi decât la numele pe care le-am pus: 
Jackie. Lin. Jean. 


Cincizeci și unu 


Ideea lui Lorenzo este riscantă, dar necesară. 

După ce solicit un asistent de la etaj care să curețe 
laboratorul și trimit un raport pentru Morgan, plec prima, 
refăcând traseul prin punctul de securitate. De gardă, în tura de 
după-amiază, sunt alţi doi soldaţi, cu uniformele scrobite atent 
și cu cizmele lustruite puternic, reflectând luminile fluorescente 
de la intrare. Poșeta mea ajunge din nou pe banda rulantă 
pentru a fi scanată, iar unul dintre soldaţi mă percheziţionează, 


mâinile lui atingându-mi cu mișcări scurte și arcuite șoldurile, 
spatele, stomacul, sânii. Odată ce trec, ies din clădire în lumina 
soarelui de mai. 

31 mai, cred, este ziua mea, ziua în care Steven a fugit cu un 
teanc de bani din portofelul lui Patrick și ziua în care mă voi 
întâlni cu Lorenzo, pentru un alt rendez-vous în cabana 
închiriată din Maryland. 

Ne-am decis să urmăm rute diferite de ieșire din oraș, așa că 
urmez traficul spre sud, spre autostrada care trece prin 
Washington, și depășesc piaţa de pește, care încă se află pe 
mal. Mă întreb de unde provin peștii? Maine? 

Carolina de Nord? Probabil ambele. Nu mă întreb cine 
lucrează în fabricile de procesare, despicând și dezosând, 
împachetând și congelând. Poate într-o zi voi avea și eu o astfel 
de slujbă. Ore multe. Fără plată. Duhoare permanentă de pește 
în piele. 

Lin s-a înșelat când a spus că economia e în cădere liberă. 
Poate că nu prosperă, dar mașinăria merge înainte cu o viteză 
constantă. Forţa noastră de muncă nu a fost înjumătăţită, ci 
reasamblată și redistribuită. Bărbaţii care făceau muncă 
necalificată au fost înlocuiţi cu cei pe care purii i-au considerat 
demni să facă parte din societate. Industriile - cu tot ce 
cuprinde acestea, inclusiv guvernul - și-au ales pe sprânceană 
masculi proaspăt absolvenţi din universităţile de top ale ţării, 
pentru a umple golurile lăsate de femei: CEO, medici, avocaţi, 
ingineri. 

A fost o reoperaţionalizare de top a sistemului. 

Toată ziua am încercat să mi-l alung pe Steven din minte, iar 
acum tristețea iese cu putere din mine. Au fost atâtea dăți când 
am vrut să-l învinovățesc, dar nu mai pot. Monștrii nu se nasc. 
Niciodată. Ei sunt alcătuiți, piesă cu piesă și membru cu 
membru, creații artificiale ale oamenilor nebuni care, asemenea 
lui Frankenstein cel prost îndrumat, cred mereu că ei știu mai 
bine. 

Oricum, Steven nu va ajunge departe, chiar și având banii 
aceia. Işi va găsi drumul înapoi spre casă. Acesta este singurul 
lucru pe care trebuie să îl cred. 

Când traficul se relaxează, iar eu rămân fără lacrimi, ies de pe 
autostradă și o iau spre est, spre golful Chesapeake, acel tărâm 


al lui William Styron* cu crabi albaștri și vase cu pânze care 
plutesc peste apele liniștite. Este un drum lung, dar ușor, și am 
ocazia să mă gândesc. 

Dacă tratamentul Wernicke funcționează, ceea ce mă aștept 
să se întâmple, îi voi cere lui Morgan să trimită o doză pentru 
mama mea, în spitalul din ltalia. Acest mic beneficiu este 
singura rază de lumină într-un peisaj atât de întunecat. Nu este 
mult, dar este ceva de care mă pot agăța. 

Mașina lui Lorenzo este deja pe aleea cabanei, radiind valuri 
de căldură dinspre capotă. Sigur că el a sosit primul - poţi să 
scoţi un șofer italian nebun din Italia, dar nu poţi scoate nebunia 
din el. Trec de mașina lui și opresc pe lotul alăturat, care a 
rămas liber de când Lorenzo a închiriat cabana noastră. Regula 
este ca primul să parcheze la cabană, iar al doilea, în lotul gol. 
N-am fost niciodată prima. 

El este în bucătărie - sau acolo unde ar putea fi o bucătărie 
dacă ar exista mai mult de o chiuvetă, un aragaz cu două 
ochiuri și un frigider în formă de cub, pentru apă și vin. Nu am 
pierdut niciodată timpul gătind în locul acesta. Nu mâncare, în 
orice caz. 

Aveam totul planificat de pe drum. Intru, vorbesc și plec. Dar 
când pune o mână pe obrazul meu drept, toate planurile se duc 
dracului. Nu Lorenzo este cel care mă conduce în micul dormitor 
de lângă bucătărie, o cameră întunecată, cu lambriuri de lemn și 
cu o singură fereastră, pe care nu am deschis-o niciodată. Eu îl 
iau de mâna pe care o ţine pe obrazul meu și îl conduc în 
dormitor. . 

Data trecută nu am vorbit deloc. Incă aveam contorul la 
mână, iar Lorenzo a rămas tăcut, poate din solidaritate. 

Nu mi-a șoptit numele, cum făcea Patrick, și nu a rostit 
cuvinte de milă. 

Pur și simplu nu a vorbit deloc în timp ce se mișca deasupra 
mea și în mine. Azi suntem la fel de tăcuţi, căci mâinile și 
trupurile noastre recită cuvintele în numele nostru, dar în mine 
se aude larma unei orchestre care cântă din plin. 

După o rundă de dragoste începem din nou, de data asta 
încet și fără grabă, de parcă am avea la dispoziţie zile sau ani, 
nu ore. Nu fracțiuni de ore. 


4 Romancier și eseist american, autor al celebrului roman Alegerea 
Sofiei (n. tr.). 


Când el se domolește, în sfârșit - în toate sensurile cuvântului 
-, rămâne deasupra mea, acoperindu-mă cu trupul lui ca un 
scut. 

— Pot să te scot de aici, spune el. 

Pentru un moment nu înţeleg ce vrea să spună, dar se întinde 
spre jeanșii lui, care stau aruncaţi alături de ai mei, două 
grămezi gemene de denim pe podeaua de lemn, și revine spre 
mine cu o cărticică roșie și subţire. 

Recunosc totul imediat: roata dinţată și steaua cu cinci colţuri 
înconjurată de crengi - măslin pentru pace, stejar pentru putere. 

— De unde ai asta? îl întreb, frunzărind noul pașaport. 

Pagina doi are poza mea, dar numele altei femei: Grazia 
Francesca Rossi. 

Data nașterii se potrivește aproximativ cu vârsta mea. 

— Am prieteni, spune el. Ei, bine, prieteni care pot fi 
cumpăraţi. 

— Cine e Grazia? 

Rossi este un nume comun în Italia, dar coincidenta pare 
exagerată. 

— Sora ta? adaug. 

Lorenzo clatină din cap. 

— Nu. Nu am nicio soră. Grazia este... a fost soția mea. Nu mă 
așteaptă să întreb altceva și îmi explică: A murit acum cinci ani. 

— Ah, răspund, de parcă tocmai mi-ar fi spus un lucru 
obișnuit, un raport meteo, rezultatul la Cupa Mondială, locul 
următoarelor Jocuri Olimpice de iarnă... 

Nu pun întrebări, iar el nu oferă răspunsuri. 

— Nu pot să plec, să știi. 

Din partea lui nu vine niciun argument, doar mâna lui care 
trece peste corpul meu, începând de la claviculă, și se oprește 
cu un centimetru deasupra sexului. 

— Dacă este fată, Gianna? 


Cincizeci și doi 


Dacă este fată? 

Stau pe o parte, urmărind cu un deget emblema aurie de pe 
coperta pașaportului meu, acest dar care a însemnat totul 
pentru Lorenzo, biletul meu de ieșire din iad. Biletul nostru de 
ieșire, mă gândesc, ţinându-mi cealaltă mână pe burtă. Doar cu 


o oră în urmă mă gândeam la Styron, iar acum, iată-mă, o 
Sophie a lui de scurtă durată, stând întinsă alături de bărbatul 
ei, o alegere teribilă, solomonică, atârnând în spaţiul de 
deasupra noastră. 

Pe care? Pe care o salvez? 

— Cât timp am la dispoziţie ca să mă gândesc la asta? îl 
întreb, în întunericul dormitorului nostru. 

Știm amândoi că nu am prea mult, nu câtă vreme luni vom 
avea primul studiu clinic. 

— Am putea amâna proiectul, spun apoi. Să mai cumpărăm 
câteva săptămâni. 

— Ar fi suficient? 

— Nu. 

Brusc mă gândesc la o plajă de acum mai bine de douăzeci de 
ani, nu o plajă elegantă, nu Cancun sau Bermuda - Jackie și cu 
mine abia puteam pune deoparte banii pentru două nopți într-un 
hotel prost, fără vedere la ocean. Dar în fiecare vară mergeam 
la Rehoboth, ca să bem bere, să ne bronzăm și să scăpăm de 
nebunia facultăţii pentru câteva zile. Ultima oară când am fost 
acolo, i-am spus că reușisem să economisesc niște bani. Mai 
puteam să stăm o zi, poate două. 

— Ar fi suficient? m-a întrebat Jackie atunci, bând dintr-o 
Corona pe care o scosese din cutia frigorifică și în care băgase o 
felie de lime. 

— Nu, am râs eu. 

— Totul se termină, Jeanie. Mai devreme sau mai târziu. Nu 
poţi să stai pentru totdeauna în bula vacanței, să știi. 

Nu-mi amintesc dacă am rămas o zi în plus în camera aceea 
de motel sau dacă ne-am întors în dimineaţa următoare. Ceea 
ce îmi amintesc este că mă gândeam, odată ce ne-am cărat 
genţile de plajă și valizele pline de bikini și loţiuni de bronzat din 
nou în apartamentul nostru, că nici nu conta de fapt. Mai 
devreme sau mai târziu, aveam să fim aici, în bârlogul nostru 
din Georgetown, aruncând din frigider resturi de mâncare 
transformate în experimente științifice, verificând poşta, 
pierzându-ne bronzul şi  întorcându-ne în  vâltoarea 
mecanismului academic. 

Jackie avea dreptate, încă o dată. Mai devreme sau mai 
târziu, totul se termină. 

— Mi-a trecut ceva prin minte, îi spun lui Lorenzo. Când 


reverendul Carl m-a întrebat prima oară, m-am gândit că poate 
a inventat toată povestea despre lovitura la cap a fratelui 
președintelui. Îmi amintesc că eram în bucătărie și m-am 
întrebat dacă mi-ar lua munca și ar inversa procesele. 

Mă întorc pe pernă, dorindu-mi să mă înghită cu totul. 

— Nu e vina ta, spune Lorenzo. 

Dar este. Și vina mea nu a început marţi, când am semnat 
contractul lui Morgan. Vina mea a început acum două decenii, 
prima dată când nu am votat, a mia oară când i-am spus lui 
Jackie că sunt prea ocupată ca să merg la unul dintre marșurile 
ei, să fac afișe sau să îmi contactez reprezentanţii din Congres. 

— Spune-mi că nu trebuie să plec din patul acesta, șoptesc. 
Niciodată. 

Lorenzo se uită la ceas. 

— Șoarecii mai au două ore. Va dura patruzeci și cinci de 
minute să ne întoarcem, până când vom fi din nou în laborator. 

— O oră, spun eu. Pentru mine, cel puţin. Ține minte, nu sunt 
Mario Andretti. 

— Deci avem o oră. 

Spun că nu pot, dar o fac. lar de data asta nu sunt deloc 
tăcută. Țip cu trupul și cu vocea, îmi înfig unghiile în așternut și 
în pielea lui Lorenzo. Mușc, gem și zgârii ca o pisică sălbatică pe 
amfetamine, eliberând tot stresul, toată frica și toată ura; le torn 
din mine în el. El ia fiecare picătură, apoi îmi dă o parte înapoi, 
mă trage de păr, îmi mușcă buzele și sânii, mă copleșește cu 
săruturi. 

Deși violentă, este tot iubire, un țipăt în tandem către restul 
lumii și toate păcatele ei. 


Cincizeci și trei 


Ne alocăm un sfert de oră ca să ne spălăm și să ne decidem 
ce să facem în continuare. 

— Mai este un laborator, spun eu, lăsând apa de la duș să îmi 
curgă pe piele. 

Apa fierbinte mă înţeapă când atinge o zgărietură. Mă uit în 
jos și îmi dau seama că sunt un dezastru. 

— O, lisuse! 

— Faţa ta este în regulă. Perfectă, de fapt, spune Lorenzo, 
spălându-mi părul. Și ai dreptate, trebuie să mai existe un 


laborator. Dar nu vom intra în el. 

— Trebuie. 

El se clătește și mă lasă să mă ocup singură de părul meu 
încurcat. Două minute mai târziu, este din nou în baia mică, 
sprijinindu-se cu un șold de chiuvetă în timp ce vorbește. 

— Ascultă-mă, Gianna! Chiar dacă intrăm în celălalt laborator, 
ceea ce nu se va întâmpla, ce am putea face? Incendiere? Vom 
fi prinși. Să le furăm rezervele? Sigur! Dacă nu vom fi prinși de 
paznici cu brațele pline de eprubete în drum spre ușă - ceea ce, 
apropo, se va întâmpla -, ce putem face după aceea? Este 
guvernul, iubito. Este o mașinărie. O vor lua de la capăt. Până 
anul viitor, tu și Lin veți ajunge să vă curăţaţi unghiile de mate 
de pește. Lorenzo se oprește, apoi adaugă: Asta dacă rămăi. 

Mă gândesc la cuvintele lui. Are dreptate. 

— Deci nu facem nimic? les din duș și încep să mă usuc cu 
prosopul. Chiar nimic? 

— Nu. Facem ceva. Ne cărăm dracului de aici. 

— Am copii, Enzo. Patru. Chiar dacă l-aș putea părăsi pe 
Patrick... 

El mă măsoară din priviri, zăbovind asupra abdomenului meu. 

— Ei, bine, și eu am unul. Nu am nimic de spus? 

— Ai putea să îl iei cu tine - pe ea sau pe el. 

Exact când rostesc cuvintele, îmi dau seama că este 
imposibil. Până când sarcina va ajunge la termen, cine știe ce 
noi reguli vor fi implementate? 

— Știm amândoi că asta nu se poate întâmpla, spune el, 
acum mai ferm, pe un ton decisiv. Este acum sau niciodată, 
Gianna. 

— Nu. Este săptămâna viitoare sau niciodată. Am un test luni 
și, până la mijlocul săptămânii, ar trebui să am rezultatele. 

— Și? 

Și aici, în această cabană pescărească ce miroase a 
transpiraţie, a spermă și iubire, iau decizia. 

— Dacă este fată, plec cu tine. Cât de repede vrei. 

El așteaptă, privindu-mă cum mă îmbrac și mă pieptăn. 
Așteaptă o eternitate până să vorbească. Apoi mă trage mai 
aproape, șoptindu-mi în ureche: 

— Bine, Gianna. Bine. 

Vocea lui sună puternic, dar știu că se roagă la un Dumnezeu 
în care nu mai crede niciunul din noi ca analiza genetică să 


indice un X dublu. 

O fetiță. 

— Haide, îi spun. Trebuie să ne întoarcem. Plec eu prima. 

Aerul este mai rece acum, iar cele câteva case de vacanță 
proiectează umbre acolo unde, atunci când am sosit la cabană, 
nu era nimic. Deschid Honda și mă urc, întrebându-mă pentru ce 
m-aș ruga eu - un băiat sau o fată? Să rămân sau să plec? Să 
văd cum Sonia este luată de lângă mine sau, într-un scenariu 
doar cu puţin mai plăcut, să văd cum un asistent în uniformă, 
care execută niște ordine, îi injectează un amestec ce îi va lua 
toate cuvintele, pentru totdeauna? Nu cred că aș suporta nicio 
variantă. 

Mă rog la un Dumnezeu în care nu cred pentru o fetiță, ca să 
nu fiu nevoită să văd toate acestea. Și mă rog la același 
Dumnezeu pentru un băiat, ca să nu trebuiască să o părăsesc 
vreodată pe Sonia mea. 


Cincizeci și patru 


Lin nu a apărut azi, îmi spun soldaţii de la punctul de 
securitate în timp ce mă percheziționează pentru a treia oară. 

— Nu, doamnă, spune unul dintre ei. 

Este același tânăr scrobit care m-a pipăit când am plecat. 
Deasupra buzunarului stâng de pe piept îi văd numele: 
PETROSKI, W. 

— Trebuie să îl văd pe Morgan, spun eu. 

— Pe cine? 

— Doctorul Lebron. 

A-i spune „doctor” îmi provoacă un gust îngrozitor de bilă în 
gură. El nu merită titlul. 

Sergentul Lustruit-Petroski îmi verifică geanta, chiar dacă a 
fost deja scanată cu raze X, apoi face semn spre partenerul lui. 
După două apeluri, Morgan răspunde. 

— Ce e? întreabă el. 

Soldatul îmi ia cardul de acces și îl întoarce în mâini, citindu- 
mi numele. 

— Doctorul McClellan spune că trebuie să vă vadă. 

— Spune-i că sunt ocupat. 

Vocea aceea stridentă, la fel de piţigăiată ca a unui şobolan 
de laborator, străbate aerul dintre soldat și mine. Așa mă 


gândesc la Morgan, ca la un șobolan, o creatură murdară și rea, 
nu foarte deșteaptă. 

— Spune-i că urmează să verificăm șoarecii, îi spun soldatului. 
Dar că vreau să vorbesc cu el mai întâi. 

Din nou, chiţăitul, de data asta cu o urmă de speranţă: 

— Trimite-o sus, spune. Cu o escortă. 

Treizeci de secunde mai târziu, sunt într-un lift cu un bărbat - 
nu, cu un băiat - nu cu mult mai mare decât Steven. Nu înţeleg 
din ce motiv, dar mă gândesc la cum trebuie să fi fost acest 
puști în facultate, bând bere ieftină, depunând jurământul la o 
fraternitate și târându-se adormit spre un curs matinal de 
matematică. 

— Ai fost la facultate? îl întreb. 

— Da, doamnă. 

— In ce te-ai specializat? Mă gândesc că în științe, drept sau 
istorie. 

El încremenește lângă mine, dar nu se întoarce. 

— Filosofie, doamnă. 

— Te învaţă cum să tragi cu un pistol ca acela la cursul de 
epistemologie de bază? îl întreb, făcând semn spre pistolul fixat 
la șoldul lui. 

Mă aștept să se blocheze, să îmi spună că nu e treaba mea. 
Mergeti mai departe, doamnă. Nu e nimic de văzut aici. 

Dar nu face asta. In schimb, buza lui de jos tremură ușor și îl 
văd cu adevărat pe băiatul din uniforma șmecheră a sergentului 
Petroski. 

— Nu, doamnă, zice el. 

O veche zicală spune să nu te pierzi cu firea, dar când mă uit 
la imaginea din pereţii de oțel lustruit ai liftului, cred că nu de 
asta trebuie să ne facem griji. Buza de jos ne trădează teroarea. 
De fiecare dată. 

Mă decid să nu îl mai torturez cu alte întrebări. Până la urmă, 
Petroski este doar un băiat, un puști care a cotit greșit la un 
semn oarecare de pe drumul vieţii, nu atât de diferit de Steven. 
Deși Steven, după un scurt ocol, s-a întors. Poate și el va face la 
fel. 

— Mai este timp, spun apoi, neștiind exact dacă vorbesc cu 
tânărul soldat sau cu mine însămi. 

Ușile liftului se deschid și o voce mecanică - feminină, mi se 
pare - rostește „Etajul cinci”. Tânărul Petroski se întoarce ușor și 


întinde un braţ, conducându-mă afară. 

Este atât de rapid, încât aproape îmi scapă cele trei clipiri 
măsurate ale ochilor. 

Clipește o dată pentru da, de două ori pentru nu. 

Sau de trei ori pentru impur. 

Clipesc spre el, un gest pe care camerele l-ar putea capta - 
sau nu -, dar, dacă o fac, pot să inventez ceva. O insectă în ochi, 
o geană căzută, încordarea. 

— Să mergem, spun eu. 

Sâmbătă dimineaţa, coridorul de la etajul cinci ar trebui să fie 
un oraș-fantomă, cu toţi acei generali și amirali plecaţi la golf, 
lovind mingi de tenis sau jucându-se Axis și Aliaţii în subsolurile 
lor. Dar fiecare ușă de birou este deschisă și în spatele fiecăreia 
se află un bărbat concentrat la biroul său. 

A treia ușă din dreapta mea, după ce ieșim din lift, are o 
plăcuţă de alamă cu numele WINTERS, J. Inăuntru, bărbatul din 
spatele biroului ridică privirea și se încruntă, apoi se întoarce la 
citit. Este cel pe care l-am văzut și ieri după-amiază și un nume 
pe care l-am citit pe lista Echipei Aurii noaptea trecută. 

— Am ajuns, spune sergentul Petroski. 

Bate la ușa închisă a lui Morgan - trei reprize de bătăi 
militare, rapide. 

— Intră. 

Petroski se întoarce, lovindu-și ghetele lustruite una de alta. 

— Succes, doamnă. Cu proiectul, mă refer. O să vă conduc jos 
când terminati. 

Morgan se ridică atunci când intru, apoi îmi oferă un loc și 
apasă un buton al telefonului de pe birou. 

— Andy, adu două cafele. Apoi se uită la mine. Lapte? Zahăr? 

— Neagră, spun eu, întorcându-i zâmbetul. 

Dacă se simte mărinimos, de ce să nu-i fac jocul, chiar dacă 
ochii lui îmi amintesc de șoarecii de laborator injectaţi de 
Lorenzo de dimineaţă? 

EI îi transmite comanda lui Andy, asistentul său, și se așază 
pe scaunul din spatele biroului său, pe care l-a ridicat puţin ca 
să pară mai mare. Trebuie să fie dureros, mă gândesc, să stai 
așa, fără ca picioarele să-ţi atingă podeaua. 

— Deci, progrese? 

Mă uit la ceasul de deasupra capului lui Morgan și spun: 

— Vom ști cam în treizeci de minute. Unde este Lin? 


Întrebarea venită din senin îl încetinește, de parcă cineva care 
tocmai i-a oferit îngheţată i-ar da de ales între anșoa și ton. În 
timp ce procesează întrebarea mea, văd colţurile gurii sale 
mișcându-se, mai întâi în jos, apoi drept, apoi din nou în sus. 

— Asta este grozav. Crezi că am putea să-i dăm drumul 
mâine? 

— Primul nostru subiect este programat pentru luni. 

— Schimbă pentru mâine, spune el. Apoi adaugă: Dacă poţi, 
Jean. Numai dacă poți. 

Înţeleg că trebuie să mă joc frumos. El vrea ceva, eu vreau 
ceva. 

— Absolut. 

În timp ce Morgan se relaxează, Andy bate încet la ușă, apoi 
intră cu o tavă. 

— Dă-mi voie, spun imediat, turnând cafeaua în două căni 
albe cu o emblemă „P” albastră. Ascultă! îmi pare rău că am 
tipat la tine mai devreme. 

— Suntem cu toţii foarte stresaţi, Jean. Pace. 

Sigur. Pace. Aproape că îi amintesc lui Morgan că „pace” și 
„supunere” sunt practic două cuvinte identice în anumite limbi, 
dar nu are rost să îl încurc. Am nevoie prea tare de ticălos. 

— Am să-ți cer o mică favoare. Mama mea a suferit un 
anevrism, care s-a rupt. Emisfera stângă. Zona Wernicke. 

Morgan mijește ochii, dar nu spune nimic. 

Este greu să îmi dau seama dacă ochii aceia exprimă 
îngrijorare, simpatie sau neîncredere, așa că merg mai departe, 
testând apele pas cu pas. 

— Mă întrebam, de vreme ce oricum începem testele clinice, 
dacă o putem include și pe ea pe lista subiecţilor. 

— Sigur că putem. Adu-o mâine și aranjează. 

— Ei, bine, spun eu, asta va fi dificil. Este în Italia. 

El se lasă pe spate, cu coatele pe mânerele scaunului, cu 
piciorul stâng sprijinit pe genunchiul drept, ca și când ar încerca 
să ocupe cât mai mult loc cu putință. 

— ltalia, repetă el. 

— Da. Știi, tărâmul pizzei și al cafelei grozave. 

Spre deosebire de porcăria adusă de Andy, mă gândesc. 

— Am o problemă cu asta, Jean. Relaţiile dintre noi și Europa 
sunt... - el pare să caute un cuvânt - ... proaste. 

Tipic pentru Morgan. Dintre toate cuvintele pe care le-ar fi 


putut alege - „tensionate”, „încordate”, „problematice”, „rare”, 
„contradictorii”,  „ostile”,  „nefavorabile” -, Morgan alege 
„proaste”. 

Apoi continuă, mișcându-și ochii ușor în sus și la stânga, un 
semn clar că inventează o minciună sau că se reţine (deși nu 
cred că Morgan este conștient de ticul acesta involuntar; 
majoritatea mincinoșilor nu sunt): 

— Înţelegi, nu, Jean? Adică, pur și simplu nu putem să 
trimitem un produs atât de valoros în Europa. Nu în climatul 
actual. 

Cafeaua mea are un gust din ce în ce mai amar cu fiecare 
înghiţitură. 

— Dar dacă mă trimiţi pe mine? Aș putea administra serul și... 

— Ha! Această unică silabă pare mai mult un lătrat decât un 
cuvânt. Ştii regulile călătoriei, spune el înmuindu-se, dar numai 
puțin. În niciun caz. 

Cum aș fi putut să uit? 

— Bine, atunci. Dar Lorenzo? El poate să călătorească. 

Morgan clatină din cap de parcă ar urma să-i explice un 
concept matematic complicat unui copil, un concept atât de 
dificil având în vedere capacitatea mea de înțelegere, încât el 
crede că ar fi inutil să o facă. 

— Jean, el e italian. Un cetăţean european. 

— Este unul dintre noi, spun eu. 

— Nu chiar. 

— Deci asta e tot? 

Începe să frunzărească hârtiile de pe birou, indiciul clasic prin 
care spune că întâlnirea a luat sfârșit. 

— Îmi pare rău, Jean. Sună-mă când sunt gata șoarecii, da? 

— Sigur. Mă întorc să ies din biroul lui, apoi întreb: Apropo, 
unde este Lin? 

— N-am idee, spune el și ochii i se mișcă în sus și spre stânga. 


Cincizeci și cinci 


În timp ce iau liftul spre subsol, prin minte îmi trec 
nenumărate imagini îngrozitoare. 

Medicii din Franţa, având creierul absolut intact, cu o mică 
excepţie: sunt incapabili să proceseze instrucţiunile de pe o 
sticlă de dezinfectant, darămite să vorbească cu pacienţii lor, să 


scrie reţete, să facă operaţii. 

Brokerii germani le-ar spune fericiţi clienţilor lor Sapă! în loc 
de Cumpără! și Furculiță! în loc de Vinde! Un pilot de avioane 
din Spania, însărcinat cu aducerea în siguranţă a două sute de 
pasageri, interpretează avertizările unui controlor de trafic 
aerian drept o glumă deocheată și râde în timp ce aeronava se 
prăbușește în apele Mediteranei. Și așa mai departe, până când 
un continent întreg se îneacă într-un haos fără limbaj, gata să 
fie cucerit. 

— Daţi-mi de știre dacă aveţi nevoie de ceva, îmi spune 
sergentul Petroski când liftul ajunge la primul etaj. 

Apoi iese fără să se uite înapoi și își preia postul de la punctul 
de verificare, în timp ce alţi cinci bărbaţi intră pe ușile 
principale. 

Așadar, Lorenzo și cu mine nu suntem singurii care lucrează 
azi. Ce surpriză! 

Continui drumul spre subsol și fiecare secundă mi se pare 
încă un pas dintr-o călătorie spre iad. În laborator, Lorenzo stă în 
faţa a două cuști cu șoareci, studiind documentația. 

— Grupul Unu, șoptește el. 

Nu trebuie să mai spună nimic. Cușca etichetată cu UNU este 
un circ de rozătoare agitate, care chiţăie și pălăvrăgesc despre 
mica lor comunitate de șoareci de parcă s-ar fi adunat pentru 
socializare. A doua cușcă adăpostește câteva creaturi fără viaţă, 
cu trupurile blănoase deja înțepenite. 

Mă urăsc pentru că le-am dat nume. 

Șoarecii nu au capacitate pentru limbaj, dar nici nu avem 
nevoie să aibă, nu pentru acest test final. Datorită muncii 
anterioare a lui Lin - din fericire -, nu a trebuit să iau parte la 
experimentele pe primate de acum doi ani. lzolasem deja 
componentele neurolingvistice ale serului nostru. Șoarecii de azi 
servesc unui singur scop: testarea celor două neuroproteine pe 
care le-a dezvoltat Lorenzo. Niciunul din noi nu vrea să injecteze 
un subiect uman cu o toxină. 

Dar, desigur, exact asta se va întâmpla. 

Mă așez lângă Lorenzo și iau unul dintre rapoartele de 
laborator necompletate din teancul lui. Cu litere mici, scriu doar 
două cuvinte în colţul de sus al foii, acoperind-o cu cealaltă 
mână: Armă biologică. 

De îndată ce citește, mototolesc pagina și o iau cu mine în 


laboratorul biochimic, unde ajung prin ușa interioară. Lorenzo 
mă urmează și ne uităm amândoi cum hârtia devine galbenă, 
apoi neagră, în timp ce se dezintegrează în flacăra albastră a 
unei lămpi Bunsen. 

— Ești sigură? întreabă el, răsucind robinetul și uitându-se la 
cenușă. _ 

— Nu, dar are sens. li povestesc toată conversaţia mea de la 
etaj cu Morgan. Gândește-te, Enzo. Proiectul Anti-Wernicke, 
Proiectul Wernicke și Proiectul Solubilitate în Apă. Injecţiile 
durează - să aduni oamenii, să antrenezi tehnicieni medicali. 
Asta le-ar da o șansă să scape. În schimb, să contaminezi 
rezerva de apă a unui oraș echivalează cu detonarea unei 
bombe cu neutroni. Pocnesc din degete. Bang! Dar fără niciun 
sunet. 

— Asta e o nebunie, spune Lorenzo. 

— La fel este și reverendul Carl. Și, apropo, continui, ștergând 
bufetul de rășină epoxidică în încercarea de a elimina toate 
urmele de hârtie arsă înainte să îl chemăm jos pe Morgan, 
trebuie să știi că liderul nostru neînfricat vrea studiile clinice 
programate pentru mâine. 

— Se mișcă rapid. 

— Da. Așa e. 

Il las pe Lorenzo să îl sune pe Morgan la intercom, ca să nu fiu 
nevoită să vorbesc cu ticălosul mai mult decât este absolut 
necesar. Intre timp, pregătesc fiolele pentru primul ser de 
neuroproteină și completez raportul zilnic. Pun șoarecii - cei 
morţi - într-un congelator pentru ca Lin să își poată efectua pe 
ei magia post-mortem după ce ajunge aici. 

Dacă Lin mai vine aici vreodată. 

— Ea nu ţi-a spus nimic ieri, nu? îl întreb pe Lorenzo când 
închide intercomul. 

Clatină din cap. 

— Doar că urma să se întâlnească cu o prietenă la cină. 

— Ce prietenă? 

— O mai știi pe Isabel? 

— Cum aș putea s-o uit? spun eu. 

Isabel Gerber obișnuia să vină prin departamentul nostru 
atunci când nu preda cursurile de spaniolă conversaţională 
avansată. Argentiniancă de origine elveţiană, era cu treizeci de 
centimetri mai înaltă decât Lin, își purta părut într-o cascadă 


blondă pe spate și vorbea cu un ușor, dar fermecător sâsâit. 
Deși diferite, cele două femei se potriveau în toate modurile în 
care se poate potrivi un cuplu. 

Până anul trecut, când se despărțiseră, își anulaseră logodna 
și făcuseră tot ce trebuia să facă un homosexual pentru a evita 
să fie trimis într-o tabără: nu mai vorbiseră niciodată una cu 
alta. Nu că ar fi fost prea multe de vorbit oricum, odată ce Lin și 
Isabel își primiseră contoarele de la mâini. 

— Sper că au grijă, spun. 

Gândul că Lin, o femeie cu un creier atât de mare și un trup 
atât de mărunt, nu putea să muncească cu mâinile goale pentru 
a se izbăvi de păcatele carnale mă face să tresar. Jackie ar 
putea să reziste la rahaturile astea. Dar Lin nu este Jackie. Și 
apoi un alt gând, mult mai sinistru, mi se strecoară în minte: 
Dacă suntem cu toții urmăriți? 

Alung neliniștea din minte - nu mai am loc pentru alte gânduri 
și nici un singur neuron de rezervă - și mă spăl pe mâini după ce 
las șoarecii morţi, apoi îl așteptăm pe Morgan. 

— Deci... luni, spune Lorenzo. 

Și nu se referă la muncă. 

— Luni. După-amiază. 

Ceasul din laborator arată cinci. Am mai puţin de patruzeci și 
opt de ore ca să iau ceea ce știu că va fi o decizie ireversibilă. 

Părinţii mei, acest copil de mărimea unei portocale dinăuntrul 
meu și Lorenzo se află într-o parte a balanței. Patrick și copiii, de 
cealaltă. Două destine aparent inevitabile și totuși diferite 
atârnă deasupra fiecărei alegeri ca norii de furtună. Să stau și să 
aștept ca reverendul Carl să își ducă la bun sfârșit groaznicul joc 
sau să mă duc să văd cum Europa cade în genunchi, de 
aproape, din primul rând, de pe cele mai bune locuri din sală? 

Lorenzo vine mai aproape de mine, suficient cât să ni se 
atingă mâinile. 

Este un sentiment puternic, degetele lui atingându-le pe ale 
mele. 

Dar nu este suficient. 


Cincizeci și șase 


Este aproape ora șapte când intru pe alee cu mașina. Cerul 
este încă suficient de luminat, astfel că nu îmi pot imagina iarna 


sau întunericul pe care îl aduce. În această perioadă a anului, 
mă păcălesc mereu că iarna nu va veni. 

Dar o face. Mereu vine. 

Patrick le-a spus Soniei și gemenilor o minciună, sunt sigură 
că destul de convingătoare, ceea ce explică de ce sunt în 
mijlocul a trei jocuri simultane în loc să fie mâhniţi cu privire la 
absenţa lui Steven. Sonia se desprinde de lângă fraţii ei și mă 
îmbrățișează. 

— Câștig! spune ea. Din nou! 

Ridic o sprânceană spre Patrick. 

— Le-am spus că Steven s-a dus să stea la un prieten pentru 
câteva zile, îmi zice el, apoi privește spre copii și spre piesele lor 
de plastic. Sam, Leo, aveţi grijă de sora voastră! Mama voastră 
și cu mine mergem afară pentru câteva minute. 

— Mergem? întreb. 

— Da. La, Jean. Imi dă o sticlă de bere căreia tocmai i-a scos 
capacul. Ai putea avea nevoie de asta. 

Jean. Nu „iubito” sau „dragă”, ci „Jean”. Patrick folosește 
tonul de afaceri. Sau este supărat, ceea ce ar avea sens. În 
ultimele douăzeci și patru de ore, am comis două infracţiuni. 
Poate mai multe, dacă pun la socoteală și manipularea 
corespondenţei. 

— Haide! Deschide ușa din spate și mă conduce cât mai 
departe de casă. Ai ceva să îmi spui? 

Inghit, nefiind sigură ce este mai rău - că am furat plicul cu 
proiectul și l-am citit sau că am petrecut jumătate de după- 
amiază cu Lorenzo. Sau, mă gândesc eu, faptul că sunt 
însărcinată în două luni și jumătate. N-o uita pe asta, Jean. 

EI își dă la o parte o șuviţă rătăcită de pe frunte. 

— Uite. Știu că ai fost în biroul meu. 

— Am vrut să vorbesc cu tata pe Facetime, mint eu. 

— Bună încercare, iubito, dar nu. Am verificat istoricul 
apelurilor de pe telefonul din bucătărie. 

Ei, bine, în loc de altceva, ne-am întors la „iubito”. 

Se așază pe o parte a băncii, trăgându-mă apoi lângă el. Eu 
mă dau la o parte. 

— N-o să te mușc, să știi, spune el. 

Automat, mâna dreaptă mi se îndreaptă spre guler și trag 
materialul mai aproape de gât. Doar în caz că am adus acasă 
vreun suvenir din cabana pescărească. 


— Bine, spun apoi așezându-mă lângă el. 

— Am văzut odată cum a fost executat un bărbat, spune el, 
privind drept înainte spre tufele de azalee a căror explozie de 
culoare a ajuns la finalul verii. A fost în septembrie anul trecut. 
Pe 1 septembrie, de fapt. La două douăzeci și trei după-amiaza. 

Nu știu ce să spun, așa că întreb primul lucru care îmi vine în 
minte. 

— ii minte ora? Ora exactă? 

— Da. Nu am mai văzut niciodată un bărbat - sau o femeie - 
murind așa. La naiba, nu am văzut niciodată un animal murind. 
Îți cam rămâne în creier, știi? în fine, era de la mine din birou. 
Unul dintre cercetătorii juniori care lucrau la legăturile dintre 
administraţie și celelalte organizaţii, Fundaţia Naţională de 
Științe, Centrele pentru Controlul Bolilor, NIMH, lucruri de genul 
acesta. Mereu ne arunca astfel de acronime... Jimbo îi spuneam. 
Numele lui era Jim Borden, dar îi spuneam cu toţii Jimbo. Un tip 
cumsecade. Avea o soţie tânără și o fetiță cam de vârsta Soniei, 
poate cu un an mai mică. li plăcea să spună glume. Asta ţin 
minte despre el. Nu e amuzant, Jean? 

Nu este, dar spun că este. 

Patrick ia o înghiţitură de bere și își plesnește buzele. 

— Celălalt lucru amuzant este că Jimbo clipea mereu. Adică, 
în felul în care ai clipi dacă ai avea în ochi o geană sau un fir de 
praf. Ai face-o de trei ori. Clipit, clipit, clipit. Nu faţă de toată 
lumea, dar din când în când îl vedeam făcând-o. Ai văzut 
vreodată pe cineva făcând asta? Eu încuviințez, iar el continuă: 
Da. Deci, în cea mai mare parte a timpului, Jimbo își ţinea capul 
în jos, răsfoind hărtii și făcând copii. In fiecare după-amiază, 
cam pe la trei, el pleca de la birou și spunea că are o întâlnire cu 
cineva în partea cealaltă a orașului. Işi lua servieta și ieșea 
direct pe ușă. Nu știu dacă a observat cineva asta, nu la 
început, dar când se întorcea, servieta aceea părea mai ușoară. 
Îți dădeai seama dacă te uitai la felul în care o purta. Eu nu am 
spus nimic, niciodată, despre asta. Nimănui. 

Acum, berea mea este caldă și nu o mai vreau. Pun sticla jos, 
pe pavaj, și mă întorc din nou spre Patrick. 

— Dar cineva l-a prins. 

— Mereu îi prinde cineva, iubito. Mereu. Mai devreme sau mai 
târziu, faci o greșeală. Urmează o pauză, apoi continuă: Nu mă 
refer la tine, ci în general. Îmi atinge mâna și observ cât de 


curate îi sunt degetele. El trebuie să-și fi dat seama că urmează 
ceva. La Jimbo mă refer. Pentru că, în săptămâna dinainte să îl 
împuște, a venit la mine. M-a întrebat dacă sunt pur, la fel ca 
restul. Patrick râde ușor, dar fără umor. Bănuiesc că nu arăt ca 
un tip rău, nu-i așa? 

— Nu. Nu arăţi. 

Nu m-am gândit niciodată la Patrick ca la un tip rău, ci doar 
ca la un tip de genul ţine-capul-jos-și-taci. Dar nu spun asta. Știu 
încotro se îndreaptă conversaţia. 

— Jimbo a lăsat ceva pentru mine înainte să fie scos din birou 
în cătușe. Doar un nume și un număr. A spus că e decizia mea 
dacă stabilesc vreo legătură și că el spera c-o voi face, dar că nu 
mi-ar reproșa dacă m-aș da la o parte. Așa am luat legătura cu 
Del. Ai văzut ce a păţit Del azi-dimineaţă. 

— Da. 

— ÎI vor împușca, să știi. Așa cum l-au împușcat și pe Jim 
Borden. Ne-au suit într-un autobuz, Jean. De fapt, două 
autobuze. Ne-au dus până la Fort Meade, fără să ne spună o 
vorbă despre direcţia în care ne îndreptăm. Se zvonea că era 
vorba despre un exerciţiu de team building. Încă îl văd. Îl văd în 
fiecare zi la ora două și douăzeci și trei după-amiaza. Jimbo 
stând acolo, legat de un stâlp, uitându-se la noi toţi în timp ce 
reverendul Carl citea Scriptura. Slavă, slavă, aleluia dracului, 
avem o vulpe în coteţul găinilor, oameni buni, și e o singură cale 
prin care putem trata o vulpe vicleană. Thomas - ţi-l amintești 
pe Thomas -, ei, bine, ticălosul acela a apăsat pe trăgaci. Fără 
proces, fără juriu, fără o ultimă dorinţă. L-au împușcat pur și 
simplu acolo, în poligonul de tragere de la Fort Meade. L-am 
văzut pe Jimbo prăbușindu-se lângă stâlpul de care era 
încătușat... am privit cum viaţa se scurge din el pe un petic de 
nisip care era deja pătat cu roșu. 

Patrick se apleacă, îmi ia berea și o înghite pe toată dintr-o 
înghiţitură lungă. 

— In fine, de aceea nu ţi-am spus. Când vor veni după mine, e 
mai bine să nu știi nimic. Când. Nu dacă. 

— Dar acum știu, spun eu. 

— Bănuiesc că da, iubito. Bănuiesc că da. 

— Steven? Nu vreau să pun întrebarea, dar nu mă pot abţine. 
Dacă ajunge până în Dakota de Nord și îl găsesc... 

În loc să răspundă, Patrick se apleacă în faţă, acoperindu-și 


chipul cu palmele. 
Cincizeci și șapte 


În seara asta nu e loc de iubire, și totuși este. 

Culcăm cei trei copii și ne rugăm în tăcere pentru Steven, să 
se întoarcă înainte de a fi prea târziu. Apoi Patrick mă duce în 
pat, îmbrăţișându-mă. 

— Trebuie să fugi, spune el. Oricum ai putea. 

— Nu pot, îi spun, deși pot. 

— Ştii pe cineva, nu? ltalianul acela care lucra în 
departamentul tău. 

Deci asta este senzaţia pe care o ai când propriul soț îţi 
confirmă aventura. Mă dau jos din pat și îl iau pe Patrick de 
mână. 

— Hai să bem ceva! 

In drum spre bucătărie realizez că încă nu am formulat 
povestea, nu toată povestea, nu finalul poveștii, dar știu cum 
începe. Și aș putea la fel de bine să încep cu adevărul. Scot 
două pahare și torn un centimetru de scotch sec în al lui Patrick, 
apoi o măsură plină de apă în al meu. 

— Fără grappa în seara asta? întreabă el. 

Totul urmează să fie dezvăluit: acea primă zi din biroul lui 
Lorenzo, cutia muzicală, momentul când am privit degetele 
lungi ale muzicianului și mi le-am imaginat cântând pe pielea 
mea. Bătrâneţea pe care am simţit-o privindu-l pe Steven, ieri 
abia un copil, grăbindu-se la adolescenţă. Plictiseala de după 
anii petrecuţi cu același bărbat, același sex. În cele din urmă, 
furia mea legată de pasivitatea lui Patrick și întâlnirea cu 
Lorenzo de la Piaţa de Est. Copilul. Pașaportul meu nou. 

Doar că, înainte să vorbesc, mă gândesc. 

Mă gândesc la toate aceste lucruri și îmi imaginez cuvintele 
ricoșând din pereţii faianţaţi ai bucătăriei noastre. În realitate, 
nu există nicio mișcare perpetuă; toată energia este absorbită în 
cele din urmă, transformându-se într-o formă diferită, 
schimbându-și starea. Dar cuvintele pe care urmează să le 
rostesc nu vor fi niciodată absorbite. Fiecare silabă, fiecare 
morfem, fiecare sunet individual, totul va rămâne permanent în 
această casă. Le vom purta cu noi precum acel personaj de 
desene animate care este înconjurat mereu de norul lui de praf. 


Patrick le va simţi ca pe niște săgeți invizibile, otrăvitoare. 

După cum decurg lucrurile, nu trebuie să mai zic nimic. 

— Cred că ar trebui să mergi cu el, spune Patrick în cele din 
urmă, de parcă ar fi văzut întreaga poveste în ochii mei. Cu 
italianul. 

Ar trebui să mă simt ușurată, cred, fiindcă nu trebuie să mai 
rostesc cuvintele. În schimb, mi se face greață când îl aud pe 
Patrick spunându-le, greață când îmi dau seama că el știe cine 
sunt fără să o afle spionându-mă, ci după ani întregi de 
intimitate. Vocea lui este rece; un fior artificial pare că îi ascute 
marginile. Îmi pun o mână pe braţul lui și se întâmplă două 
lucruri. 

Propria lui mână o acoperă pe a mea. lar el se întoarce cu 
spatele. 

Stăm amândoi acolo, un cuplu căsătorit de vârstă mijlocie 
într-o bucătărie, cu o tigaie de la cină care se înmoaie în 
chiuvetă, cu filtrul de cafea pregătit să intre în acţiune când vine 
dimineaţa. Totul este normal în acest tablou - rutina simplă a 
unei vieți împreună. 

În cele din urmă, el se desprinde. Nu este nimic, de fapt. Se 
întoarce pentru a se preface ocupat, ștergând o firimitură 
rătăcită de pe bufet și verificând tigaia de la înmuiat. Dar, în 
același timp, acea desprindere înseamnă totul. Când se întoarce 
din nou spre mine, V-ul de pe fruntea lui pare mai adânc, 
imprimat puternic în pielea lui. 

— la-o pe Sonia, spune el încet. Eu voi sta cu băieţii și voi găsi 
o soluţie. 

— Patrick, eu... 

Acum este rândul lui să mă consoleze, dar mâna pe care o 
lasă pe mine pare o greutate. 

— Jean, nu. Aș prefera să las lucrurile... Oftează. Nu știu. Cred 
că aș prefera să nu intrăm deloc în asta. Este suficient de rău că 
o știu. Bine? 

Nu am nici cea mai vagă idee cum să răspund la asta, așa că 
împing toată durerea undeva în întuneric, pentru a fi scoasă și 
tratată mai târziu, când voi fi cu totul singură, în timpul meu 
privat. Momentan, Patrick nu trebuie să afle despre copil. 

— Ce-o să faci? 

— Am zis că voi găsi o soluție. 

V-ul de pe frunte se adâncește mai tare, deși mi se părea 


imposibil. 

— Cum ar fi? Știi ce pun la cale, nu? Un ser nou, un nenorocit 
de ser solubil în apă. Cât de mult crezi că vom rezista în Italia - 
sau oriunde - înainte ca toată lumea să devină de un albastru 
pur? 

El nu are niciun răspuns. 

Dar eu am. Nu am nevoie de Patrick și de perspectiva lui 
politică pentru a afla ceea ce știu deja. Toate acele zâmbete și 
încuviinţări și Ce zici de niște cafea, Jean? din biroul lui Morgan 
nu mă păcălesc. Sunt la fel de dispensabilă ca un tub gol de ruj 
- sau așa voi fi în clipa în care testăm noul ser. Laboratorul mă 
va mai ţine pentru o vreme, până când vom stabili un istoric de 
succes, până când se vor asigura că nu mai este nevoie de 
mine. Se va întâmpla astfel: 

Voi fi în biroul meu, poate așezată la birou, fără telefon, poate 
stând la perete - care ar trebui să aibă o fereastră, dar nu are. 
Morgan va bate la ușă, doar o bătaie înceată, superficială, 
pentru că nu îl pot împiedica să între, să îmi penetreze spațiul. 
Ușa de la biroul meu nu are încuietoare. 

— Doctore McClellan, va spune Morgan, poate punând accent 
pe titlu, fie pentru că s-a săturat să fie nevoit să îl folosească, fie 
pentru că nu va mai trebui să îl folosească de-acum încolo. Vreți 
să veniţi cu mine, vă rog? 

Aceasta nu va fi o invitaţie. 

Vom merge pe coridorul de birouri, iar Morgan își va întinde 
picioarele scurte ca să menţină pasul în fața mea. Dacă acesta 
este un gest de leadership sau dacă doar nu vrea să mă 
privească în ochi, nu voi afla niciodată, dar bănuiesc că are ceva 
de-a face cu ambele. 

ÎI voi întreba pe Morgan unde mergem. Altă întâlnire? A găsit 
un defect în ser? Ce voi vrea să spun de fapt, dar nu o voi face 
este: Eu urmez, nu-i așa? 

Dacă voi pleca acum cu Lorenzo, voi deveni Grazia Francesca 
Rossi. Voi merge la cumpărături în pieţe de fructe și la măcelari, 
îmi voi vizita părinţii, voi face dragoste cu un bărbat care este 
soțul meu doar pe hârtie. Într-o zi, poate în câteva săptămâni 
sau în câteva luni, după ce mă voi fi întors dintr-o plimbare 
plăcută pe străzile bătrânei Rome, voi bea un pahar cu apă în 
propria bucătărie, așa cum fac acum. 

Cuvintele lui Jackie mi se întorc în minte, banale, dar 


adevărate. 

Totul se termină, Jeanie. Mai devreme sau mai târziu. 

— Apă, îi spun lui Patrick. 

El îmi mai toarnă un pahar, fără să înţeleagă. Dar, de fapt, 
abia am înțeles și eu. 

— Ce ai face ca să scapi de toţi? îl întreb. Ca să ne întoarcem 
la cum erau lucrurile înainte. 

Din nou, o aud pe Jackie: 

Gândește-te la ce trebuie să faci ca să rămâi liberă. 

Patrick înghite și restul scotch-ului, apoi se uită la sticlă și mai 
toarnă un deget. Trebuie să-i iau sticla înainte să verse whisky 
peste tot bufetul - atât de mult îi tremură mâinile, de obicei 
extraordinar de ferme. 

— Orice, spune el după o înghiţitură lungă. Absolut orice. 

„Orice” este un cuvânt mic și ciudat, folosit în exces și rareori 
literal. 

Aș face orice să obțin o întâlnire cu ea. Aș plăti oricât pentru 
bilete în primul rând la concert. Orice vrei. Nu am nevoie de 
nimic. „Orice” şi derivatele sale nu acoperă niciodată întreaga 
gamă a existenţei. 

Mă aplec peste bufet, suficient de aproape cât să simt 
dulceaţa scotch-ului din respiraţia lui, până când nasurile 
noastre aproape se ating. 

— Ai ucide? întreb. 

Patrick nu clipește. Pentru o clipă, mă întreb dacă încă mai 
respiră. Atât e de nemișcat. 

Trebuie să îmi amintesc cine și ce este Patrick. Tipul tăcut. Cel 
care nu vrea să se implice, care preferă teoria, nu practica. 
Bărbatul pe care Jackie l-a făcut odată fătă/ău cerebral, cu atâţia 
ani în urmă, în apartamentul nostru de rahat din Georgetown, cu 
o canapea la mâna a doua mâncată de șobolani și cu mobilă de 
la IKEA, al cărui furnir cădea la un an după ce o asamblam. În 
plus, el este un bărbat care a jurat odată să se amestece cu 
grijă în treburile legate de viață și de moarte, care a recitat 
promisiunea Nu trebuie să mă joc de-a Dumnezeu. 

Când vorbește, spune un singur cuvânt: 

— Da. 

Bucătăria, cu un aer închis și încremenit, se răcește brusc. 
Apoi spune: 

— Dar știi că nu trebuie s-o facem. 


— Exact, răspund. 
Nu trebuie decât să le luăm vocile. 


Cincizeci și opt 


Se spune că cei vicleni nu au odihnă, așa că niciunul din noi 
nu doarme în noaptea asta. În schimb, mă duc înapoi în cameră 
și îmi iau dosarul, cel cu X-ul roșu pe care l-am ascuns de 
Morgan cu doar două zile în urmă, apoi îl duc în biroul lui 
Patrick. 

El mă așteaptă în întuneric, dar aprinde lampa de pe birou 
când intru. 

Pagină cu pagină, Patrick parcurge datele, apoi se oprește la 
secțiunea care conţine formule scrise de mâna lui Lorenzo, 
elegant, continental. 

— Tu ai făcut asta? 

Clatin din cap, apoi îmi dau seama că nu mă vede. 

— Nu. Lorenzo. 

— Hm... 

— Ce? întreb, străduindu-mă să citesc în lumina slabă. 

— Este frumos, într-un fel. 

Înţelegeam și încă înțeleg puţin din munca lui Lorenzo, dar 
Patrick are fundamente temeinice de biochimie și o poate 
procesa. Citește fiecare notiţă și fiecare comentariu mâzgălit, 
mișcându-și buzele pe măsură ce dă pagină cu pagină. Când 
ajunge la capătul celei de-a paisprezecea foi, o întoarce și o lasă 
lângă celelalte, cu fața în jos. 

Eu nu sunt suficient de rapidă. 

Capul lui Patrick se mișcă cu un milimetru la stânga, departe 
de pagina cinci a notaţiilor lui Lorenzo, iar ochii lui se fixează pe 
spatele paginii anterioare. 

Patrick și cu mine lucrăm diferit. Birourile mele au fost mereu 
pline de obiecte inutile - o fotografie înrămată, un pachet de 
gumă, o cremă de mâini, mai multe pixuri și creioane decât am 
nevoie. In consecinţă, trec prin documentaţiile nelegate luând 
prima foaie și punând-o în capătul teancului. Patrick, cu un birou 
la fel de steril ca podeaua unui spital, pune teancul jos și face 
două grămezi, una citită, una necitită, întorcând fiecare pagină 
parcursă și așezând-o în stânga lui. Motiv pentru care nu am 
văzut niciodată ceea ce a scris Lorenzo pe spatele paginii patru. 


Arată ca un poem, deși nu e foarte structurat. Versul este 
întrerupt ici-colo, câte un cuvânt apare pe un rând, apoi o 
pauză, apoi o propoziţie. Textul scris invers este imposibil de 
citit de unde stau eu, în fața lui Patrick, dar disting titlul suficient 
de clar. 

A Gianna. 

Giannei. 

— O, spune Patrick. 

Italiana este pentru el același lucru cu limba swahili, așa că 
știu că nu va înțelege nimic. Dar sunt anumite cuvinte care 
trădează totul: amore, vita, numele meu. El își scoate ochelarii 
de citit și se uită la mine peste birou. Lumina lămpii îi 
evidenţiază fiecare rid de pe chip. 

— Este foarte îndrăgostit de tine. 

— Da. 

— Este reciproc? 

Ezit și presupun că asta mă dă de gol, acolo, în întuneric, deși 
chipul meu trebuie să fie doar un contur vag. 

— Bine, spune el. Bine. 

De parcă ar fi cu adevărat bine. 

— Ce-ai zice să faci niște cafea, iubito? spune el. 

— Sigur. 

Știu că are nevoie de un minut, poate de mai multe. În 
bucătărie, măsor cinci lingurite de cafea tare, apoi umplu vasul 
cu apă și privesc filtrul în timp ce picură lacrimi negre în carafa 
goală. Când este gata - când sunt gata -, pun pe o tavă cănile, 
zahărul și laptele dintr-o cutie care este aproape goală, un 
memento groaznic al faptului că Steven nu mai e aici. Și mă 
întorc din nou în birou. 

Nu-mi pot da seama dacă Patrick a plâns sau nu. Acum este 
concentrat, pus pe treabă, luând notițe și căutând simboluri 
stoichiometrice într-o carte de chimie pe care a deschis-o pe 
birou. 

— Ei, bine? îl întreb. 

El clatină din cap. 

— Pare reversibil, chiar simplu, dar nu pot s-o fac. În primul 
rând, nu am un laborator. In al doilea rând, au trecut douăzeci 
de ani de când am lucrat într-unul. În schimb, al tău... Se 
oprește, corectându-se: Dar Lorenzo? Proiectul este copilul lui, 
nu? 


La cuvântul „copil” cafeaua mea o ia pe cealaltă parte. 

— Da. Cum rămâne cu problema solubilităţii în apă? 

Patrick pare că radiază. 

— Asta este partea genială. Este deja solubil în apă, cel puţin 
pentru scopurile noastre. Presupunând că nu îţi pasă de efectele 
adverse nedorite. 

Arată spre ultima lucrare a lui Lorenzo, cheia cognitivă care, 
atunci când este întoarsă în lacătul celulelor din girul temporal 
superior al emisferei stângi a creierului, deschide ușa spre 
vindecare. Sau, în cazul antiserului, creează o cameră plină de 
un haos de cuvinte. 

Știu ce vrea să spună Patrick și nu îmi pasă dacă pot rezulta 
probleme auxiliare din aplicarea sistemică a medicamentului, nu 
când vorbim despre sistemul reverendului Carl Corbin. Sau al 
președintelui. 

— Crezi că el o poate face până luni dimineaţă? întreabă 
Patrick. 

— E rapid. 

— Atunci este programată următoarea întâlnire cu tot 
personalul pentru Proiectul Wernicke. Toată clădirea ta va fi la 
Casa Albă. 

— Și reverendul Carl? 

Patrick încuviinţează. 

— Și el. 

Bine, mă gândesc. Luni. Ceasul de pe biroul lui Patrick arată 
șase patru unu. 


Cincizeci și nouă 


Vicleană sau nu, reușesc să adorm și, pentru trei ore dulci, 
fără vise, nu mă gândesc nici la plan, nici la Patrick, nici la 
Lorenzo. Nu mă gândesc unde ar putea fi Steven sau dacă Del 
poștașul devenit spion se află încuiat într-o cameră, hotărându- 
se dacă să vorbească sau dacă să-și vadă fiicele implorând în 
timp ce Thomas le torturează. Nu mă gândesc la ciotul ars al 
Oliviei King sau dacă Lin și Isabel au fost prinse și sunt acum în 
drum spre o închisoare. 

Somnul este o radieră fantastică, atât cât durează. 

Plec spre laborator cu puţină cafea în stomac și cu notițele lui 
Patrick împăturite în pudriera pe care o ţin în poșetă. 


Lorenzo e la el în birou, făcând cafea. 

— Vrei? mă întreabă el. 

— În niciun caz. 

Deja simt cum ulcerul îmi arde stomacul. Scot pudriera, o 
deschid, palmez repede hârtia și o pun pe biroul lui. Apoi mă 
duc să pregătesc lucrurile pentru doamna Ray. 

— Vino jos când ești gata, îi spun. 

Biroul meu este gol și întunecos, exact așa cum l-am lăsat 
ieri. Știu că Lin nu s-a întors. Mai rău, știu că nu se va mai 
întoarce. 

Așa că am un plan. Speranţă, nu prea. 

În lift, reflexia mea mă privește din trei părţi. Din faţă, nu arăt 
prea rău: puţin umflată la ochi, cu părul ciufulit ca de obicei și 
faţa trasă puţin din cauza dietei mele recente cu apă și cafea. 
Lateralele însă arată o imagine cu care nu sunt obișnuită. Imi 
amintesc să îmi îndrept umerii și să împing bărbia în faţă: nu are 
sens să o las pe doamna Ray să mă vadă doborâtă, doar și-ar 
face griji. Încerc să îmi sug burta, dar e inutil. Umflătura 
neregulată de sub bluză îmi amintește doar că a trebuit să îmi 
las desfăcut ultimul nasture de la jeanși. 

lisuse, sper că Patrick nu a observat când m-a sărutat de la 
revedere azi-dimineaţă. 

În laborator, salut rozătoarele și iepurii rămași, ignor 
congelatorul în care șoarecii morţi așteaptă să fie disecați și 
pregătesc una dintre încăperi pentru doamna Ray. Este 
dezordonată și sterilă, nu tocmai ce aveam în minte pentru 
primele ei momente de revenire în tărâmul limbajului, dar pot s- 
o îmbunătățesc. 

Mă întorc în camera plină de cuști și iau un iepure alb ca 
zăpada de pe rândul de deasupra; îl pun într-un cub de plexiglas 
cu găuri de aer pe fiecare parte, adaug un pat de rumeguș, un 
tub de apă și împrăștii granule alimentare din containerul de 
depozitare. Știu că sunt din lucernă, dar miros ca dracu’. 

— Gata, Thumper, îi spun. Vreau să faci cunoștință cu o nouă 
prietenă. 

Morgan intră și întreabă: 

— Ce e asta, Jean? Credeam că ai terminat cu testele pe 
animale. 

Din nou, creierul meu îi comandă trupului să stea drept. 

— Este pentru doamna Ray. M-am gândit că i-ar plăcea să 


vadă și altceva în afară de un perete alb. 

El ridică din umeri, de parcă primul nostru subiect nu ar fi 
altceva decât un alt animal de laborator. Ceea ce și este, în 
mintea lui Morgan, cred eu. 

— Vii jos pentru testul clinic? îl întreb, ducând casa din plastic 
a lui Thumper mai aproape de camera unde voi injecta primul 
nostru subiect uman. 

— N-aș rata asta pentru nimic în lume. 

Deschid cabinetul refrigerat, cel în care Lorenzo a stocat 
fiolele serului nostru antiafazie. A etichetat al doilea grup de 
fiole - cele care au ucis șoarecii - cu un X roșu strident și le-a 
depozitat pe un alt raft. Acolo unde ar trebui să fie șase tuburi 
de sticlă mai văd doar unul. 

— Ai luat tu astea? îl întreb pe Morgan. 

— Ce? 

Ochii lui se mișcă în sus și spre stânga în timp ce ocolește 
întrebarea. Dă să plece, dar îmi vine o idee. 

— Morgan, cât de conectat ești? 

El mijește ochii și chipul îi devine mai dur, suspicios și temător 
în același timp. 

— O, spun imediat, forțând un zâmbet jucăuș, mă întrebam 
doar dacă ai fost înăuntru... știi tu... la Casa Albă. 

Ca un pește păcălit de un animal de pradă, el urmează 
momeala pe care i-am aruncat-o și se relaxează. . 

Haide, peștișorule, mă gândesc. Haide, mușcă. Infige-ti dinții. 

— De fapt, spune Morgan umflându-se în pene, încercând din 
nou să umple spaţiul mai mult decât poate, sunt unul dintre 
oaspeţii invitaţi luni. Și totul mulţumită ţie, Jean. Ești o 
adevărată jucătoare de echipă. 

Zâmbetul îmi rămâne lipit pe faţă, dar de data asta nu trebuie 
să îl forțez. 

— Asta e minunat, Morgan. Cu adevărat minunat. Ascultă, 
trebuie să ne pregătim, așa că... 

El mă întrerupe: 

— Absolut, Jean. Orice ai nevoie. O vom aduce pe doamna 
Ray jos când... când sosește. Işi bagă apoi arătătorul în cușca 
iepurelui, gâdilându-l. Bună, iepurașule! 

— Nu e o idee bună, Morgan, spun eu. Sunt teritoriali. 

— Nu. E doar un iepuraș mic și drăguţ. Mâna lui se retrage 
apoi de parcă tocmai ar fi atins un foc. La dracu'! M-a mușcat! 


Abia pot să-mi înăbuș râsul. 

— Bestie nenorocită! 

— E bun pentru un singur lucru, nu-i aşa? spun privind 
sângele care izbucnește din degetul lui Morgan. Stai așa! N-o să 
mori. 

Lorenzo intră în timp ce bandajez rana lui Morgan. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă el. 

— O rană provocată de iepure, răspund, turnând mai mult iod 
decât e nevoie peste degetul lui Morgan. 

Lorenzo zâmbește. 

— Nu e Sylvilagus floridanus, doctore McClellan? Au fost 
testați pentru rabie? El se apleacă și inspectează rana, clătinând 
din cap. Ar putea fi grav. 

Chipul lui Morgan trece prin tot spectrul de la roz la verde, 
ajungând apoi la o nuanţă bolnăvicioasă de galben. 

Nu vede când Lorenzo îmi face semn cu ochiul pe deasupra 
capului său. 

— O să fii bine, spun, terminând bandajatul și conducându-l 
afară din laborator. Ne vedem cam într-o oră. Apoi mă întorc 
spre Lorenzo: Mă întreb cine o aduce pe doamna Ray. 

Nu va fi Del, știu asta. Sharon este o escortă la fel de 
improbabilă - până acum, ea ar trebui să fie deja în custodie 
alături de soţul ei. Mi-i imaginez pe Poe și bătăușii lui în costume 
business, cu SUV-uri negre și ochelari de soare intrând pe 
drumul de pământ care duce spre ferma familiei Ray, răscolind 
hambare și grajduri până când dau de atelierul lui Del. Este o 
imagine mentală extrem de urâtă. 

— Deci? îl întreb pe Lorenzo. 

El încuviinţează. 

— Laboratorul de biochimie. Apoi șoptește în italiană: Va 
trebui să lucrez toată noaptea și mâine toată ziua, dar pot s-o 
fac. 

Pun casa din plexiglas a lui Thumper în camera în care o vom 
conduce pe doamna Ray și mă gândesc să îi spun lui Lorenzo 
despre activităţile și conversațiile mele de dimineață. Poemul. 
Oboseala din ochii lui Patrick, arătându-i înfrângerea, dar și 
acceptarea. In schimb, în timp ce traversăm podeaua albă a 
laboratorului principal spre ușa încuiată de pe partea cealaltă, 
schimb strategia. 

— Morgan se duce luni dimineaţă la Casa albă, spun, cu 


uimirea necesară în voce. Întâlnire mare. Crezi că vom vedea 
vreodată acel loc pe dinăuntru? apoi adaug: Patrick va fi acolo. 

Pe chipul lui Lorenzo se citește înțelegerea, dar nu spune 
nimic. 

Îi voi povesti restul odată ce intrăm în laboratorul de 
biochimie. 

Sau nu. 

El își trece cardul de acces prin fantă, dar, de data aceasta, 
lumina nu se face verde, nici nu auzim piuitul încet și clinchetul 
electronic atât de cunoscut. În schimb, se aude un bâzâit ascuţit 
și o lumină roșie începe să pâlpâie. Încerc cardul meu, cu același 
rezultat. 

Suntem încuiaţi pe dinafară. 


Șaizeci 


Îl sun pe Morgan la intercom înainte ca Lorenzo să mă poată 
opri. 

— Avem nevoie de acces în laboratorul de biochimie, spun. 
Apoi aud furia din vocea mea când adaug: Trebuie să fie o 
greșeală, Morgan. Poţi să... 

El mă întrerupe. 

— Nu, nu ai. Și nu, nu pot. 

— Ce? 

Cuvântul îmi iese de parcă tocmai aș fi scuipat; și este exact 
ce îmi doresc să fac, chiar în fața de șobolan a lui Morgan. 

— Jean, Jean, Jean, spune el și mă pregătesc pentru morala lui 
de educator de grădiniţă care și-a pierdut răbdarea. Dacă 
studiul clinic al femeii Ray are succes, ai terminat aici. Tu și 
Lorenzo nu mai aveţi la ce lucra. 

O, ba da, avem, mă gândesc. 

— Nici Lin, adaug eu, încercând să aflu ceva. Sau Lin nu mai 
este în echipă? 

— Desigur, am vrut să spun tu, Lorenzo și Lin. Toată echipa. 

Lorenzo, care a ascultat totul cu capul atât de aproape de al 
meu încât îi simt obrazul neras, ne întrerupe: 

— Morgan, avem nevoie de laborator pentru propagare. Avem 
o cantitate limitată de ser. Știi asta. 

Tăcere, apoi vine răspunsul lui: 

— Ne-am ocupat de asta. Cu o altă echipă. La propagare, mă 


refer. 

Sigur. Și de inversarea procesului. Echipa Aurie trebuie să fie 
ocupată ca un stup de albine azi. 

Îi fac semn lui Lorenzo și arăt spre frigiderul din spatele lui, 
apoi pun casca de intercom între ureche și umăr, eliberându-mi 
mâinile. Ridic șase degete, apoi unul singur. 

— Drăguţ, spune Lorenzo după ce deschide frigiderul și 
numără fiolele. Apoi îmi șoptește: Morgan? 

Ridic din umeri ca și când aș spune: Cine altcineva? 

— Jean? M-ai auzit? Am spus că doamna Ray a venit. O 
aducem jos în câteva minute. 

— Da, Morgan. Te-am auzit. 

Și închid. 

Noaptea trecută sau în dimineaţa asta, l-am întrebat pe 
Patrick despre viabilitatea  inversării serului, care ne-ar 
transforma leacul într-o armă, folosind doar produsul. 

— Este realizabil fără formulele lui Lorenzo, mi-a spus el în 
întunericul biroului său. Dacă au în Echipa Aurie chimiștii 
potriviți. 

S-a uitat apoi peste notițe, de data asta folosind metoda mea 
- din capul paginii până jos, în loc să întoarcă paginile și să le 
pună deoparte. 

Sigur că nu mai voia să vadă iar poemul. Fusese suficientă o 
palmă peste față. 

— În mod sigur realizabil, dar ceva mai încet. Vezi tu, au 
nevoie să descompună produsul și să... 

Restul explicaţiei lui Patrick e doar o ceaţă acum. Nu sunt 
chimist. 

— Lorenzo, spun apoi, luând singura fiolă de ser din frigider și 
două pachete de seringi sterile din cabinetul de lângă el. Mă 
prefac că le studiez și îmi cobor vocea într-o șoaptă abia auzită: 
Notele pe care le am sunt singurele copii, da? 

El bate cu palma în bufet și aleargă spre camera cu rozătoare 
și iepuri. Aud ușa principală a laboratorului deschizându-se și 
închizându-se. 


Șaizeci și unu 


Chiar și absentă, Lin mă ghidează prin cadru. Notiţele ei sunt 
curate, la fel de detaliate ca un set de planuri ale unei clădiri. 
Dacă ar fi aici, nu m-aș ocupa eu de injecție, iar acea injecție nu 
ar elibera un amestec de proteine și de celule stem în sângele 
doamnei Ray. Lin s-ar ocupa de asta, acţionând printr-o gaură 
plasată strategic în craniul subiectului nostru - o operaţie pe 
care nu-mi doream s-o încerc. 

De parcă și-ar fi anticipat propria dispariţie bruscă, Lin a 
asamblat două proceduri separate. Pun deoparte instrucţiunile 
pentru injectarea direct în creier, tresărind la vederea 
fotografiilor cu cranii, cadre imobilizatoare și instrumente 
sfredelitoare și întrebându-mă ce fel de nebun ar încerca asta 
pe propria piele. Sau ce fel de nebună, mă gândesc, amintindu- 
mi de femeia care, undeva prin anii '70, își găurise propriul cap 
cu o bormașină electrică. Spusese apoi că asta îi deschisese 
mintea. 

Sigur că da. 

Ce urmează să fac este mult mai ușor, de vreme ce doamna 
Ray a fost deja pregătită cu un cateter înainte să plece de la 
azilul în care își petrece zilele. Presupun că se va întoarce acolo 
odată ce studiul va fi gata, mai ales că nu are o casă la care să 
revină cu Del ieșit din schemă. Ce mare favoare îi fac, mă 
gândesc, întrebându-mă dacă bătrânei femei care mi-a plantat 
grădina nu i-ar fi mai bine în starea actuală. Cel puţin nu va 
înţelege ce se întâmplă atunci când un birocrat în costum îi va 
spune ce au păţit fiul și nora ei. 

Și nepoţii ei. 

Oferta lui Lorenzo este încă pe masă, dar cum o pot dezbate 
cu mine însămi? Ce fel de monstru și-ar lua zborul cu un 
pașaport fals și și-ar lăsa cei patru copii în urmă? Dar, de fapt, 
cât de nebună ar trebui să fiu ca să rămân, știind exact ce se va 
alege de următorul meu copil? 

Foarte nebună, mă decid. Indiferent cum aș alege, eu pierd. 

Ușa principală se deschide și se închide iar, apoi ecoul pașilor 
se aude prin laboratorul gol. Șoarecii chițăie simţindu-și spațiul 
invadat. 

— Enzo? 

Dar nu este Lorenzo. Intrusul este Morgan, în spatele căruia 
observ un bărbat tânăr îmbrăcat în infirmier care o aduce pe 
doamna Ray în încăpere. 


Arată mult mai în vârstă decât ultima oară când am văzut-o. 

Steven, aflat acum într-o misiune prostească, încă se lupta cu 
tabla înmulţirii când Delilah Ray a venit la noi acasă cu planurile 
ei pentru grădina mea. Primul președinte negru al Americii 
preluase conducerea, iar doamna Ray era în formă, vorbind 
despre politică și despre speranţă, despre cum „era și timpul, 
dragă, ca ţara asta să revină pe drumul cel bun”. Mereu îmi 
spunea „dragă” cu acel accent sudic, dulce al ei. 

Până când a avut accidentul cerebral. 

S-a întâmplat nu la mult timp după ce președintele plin de 
speranţă a predat conducerea unui alt bărbat, căruia doamna 
Ray nu i s-ar adresa niciodată cu „dragă”, nici nu l-ar numi plin 
de speranţă sau charismatic. Oricine ar fi, nu i-ar atribui nimic 
pozitiv din spectrul bogat al vocabularului său. 

Când am sunat în ziua aceea pentru a-i vorbi despre o 
problemă a uneia dintre tufele mele de trandafiri, a răspuns fiul 
ei și mi-a dat vestea. Încă mai aud speranţa din vocea lui, încă 
simt optimismul fără suflare și fără cuvinte care atârna între noi 
ca un nor de furtună în timp ce îmi descriam cercetarea. 

— Și dacă nu merge? m-a întrebat Del. Dacă mama va 
continua să vorbească în ghicitori și în non-cuvinte? 

— Atunci, încercăm iar, am spus. Și vom continua să 
încercăm. 

Apoi el a menţionat banii. l-am spus să nici nu se gândească, 
nu va exista nicio taxă. Mă întorc acum spre primul meu subiect 
uman, o femeie bătrână într-un scaun cu rotile, care privește 
prin goliciunea albă a laboratorului. 

— Ce mai faceţi, doamnă Ray? o întreb, deși știu că ea va 
interpreta asta drept un șir de cuvinte nefamiliare și nimic 
altceva. 

Delilah Ray, botanista care mi-a proiectat grădina și cu care 
vorbeam despre politică și reţete de plăcinte, se uită la mine 
printr-un văl de confuzie și neînțelegere. 

— Străluciri frumoase, azi. Biscuiţi pentru gândurile tale... 
când Red Sox bârfesc și aleargă, nu știu. O să fie hipertensiune! 

Discursul ei este fluid și fără sens. 

Sper să pot schimba asta. 

Privind înapoi, nu îmi amintesc dacă m-am așteptat la succes 
sau la eșec, dar mereu mi-am imaginat primele cuvinte cu sens 
ale bătrânei, de după accidentul ei vascular. Când umplu 


seringa cu fluidul din singura fiolă, îmi dau seama că îmi 
tremură mâinile. 

— Hei... Lasă-mă pe mine. 

E Lorenzo. Eram atât de pierdută în amintiri, încât nu l-am 
auzit intrând în laborator. 

El ia fiola și seringa din mâinile mele și extrage cu gesturi 
experte cantitatea prescrisă de ser, potrivit instrucțiunilor lui 
Lin. Apoi bate seringa de două ori cu degetul și o ridică în 
lumină. 

Mă uit la el întrebător. 

Lorenzo face un semn din cap înspre Morgan, semnalând că 
este timpul. Când infirmierul o împinge pe doamna Ray în 
camera pe care am pregătit-o, Lorenzo mă ia de braț și clatină 
din cap. 

Echipa Aurie - oricare ar fi ea - are serul și toate formulele. 

— Bine, spun. Să-i dăm drumul. 

— Am biletele, șoptește el. 

— Bilete pentru ce? întreabă Morgan, care a scos nasul din 
camera doamnei Ray. 

— Pentru simfonia din weekendul viitor, minte Lorenzo. 
Beethoven, știi? Greu de obţinut dacă nu ești pe lista potrivită. 

— Ei, bine, nu-mi pasă nici de lista ta, nici de vreo simfonie, 
spune Morgan. Așteptăm aici, iar eu am și alte întâlniri. 

— Sigur că ai, Morgan. Un tip tare ca tine, mârâie Lorenzo. 

Îndepărtez gândurile legate de zbor, cel puţin momentan, și 
intru în camera sterilă cu Lorenzo aproape în spatele meu. 
Doamna Ray se uită încurcată la Thumper, de parcă și-ar aminti 
ceva. 

— Frumusetea este așa cum face frumusețea și culturi de 
porumb. Ce prostie, spune ea. 

Infirmierul întinde mâna și o atinge consolator pe spate. 
Morgan rânjește. Lorenzo și cu mine facem un schimb de priviri. 

Știu la ce se gândește: un oraș întreg, o ţară, un continent, 
toți oamenii așa. Un turn Babei modern, doar că, în loc să fie 
provocată de o zeitate invizibilă, confuzia va fi semănată de 
mâna unui om foarte vizibil, căruia îi place să se vadă la 
televizor și care a gustat din plin puterea ce vine împreună cu 
milioane de urmăritori orbi. Dar care vrea și mai mult. Un individ 
care nu are idee ce iad este pe cale să dezlănţuie. 

Reverendul Carl Corbin trebuie să fie nebun, cu adevărat 


nebun. S-a gândit oare la inevitabilul rezultat? își dă seama oare 
ce haos - nu doar în Europa, ci în toată lumea - va isca intriga 
lui? 

Lanţuri de aprovizionare - distruse. Bănci și burse - distruse. 
Fabrici - distruse. În câteva săptămâni, o mare parte din 
populaţia lumii va muri de foame, sau de deshidratare, sau din 
cauza violenţei. Cei care rămân se vor strădui să trăiască 
elementar, construind totul de la bază, mai întâi o șură de fân, 
apoi un siloz de porumb. 

Poate că, de fapt, asta vrea. Poate că reverendul Carl Corbin 
și urmăritorii lui puri nu sunt chiar atât de nebuni. Cu siguranţă 
nu sunt prea nebuni încât să cânte notele pe care dansează 
președintele Myers. 

— Suntem gata, Jean, spune Lorenzo, ţinând seringa în sus. 
Fă tu onorurile. 

O iau din mâna lui, inspectez fluidul și bulele de aer rămase - 
pentru a nu ajunge în circulaţia cerebrală a doamnei Ray - și 
îndepărtez capacul din plastic. 

Morgan se linge pe buze în timp ce inserez acul în cateter, 
ținându-mi respiraţia și apăsând încet. 

— O să fie bine, doamnă Ray, spun încet. 

Camera a devenit o saună - grea, fierbinte și fără aer. 

Aflat lângă mine, Lorenzo pornește un cronometru și începem 
să așteptăm; toţi ochii sunt îndreptaţi spre femeia din cărucior. 

Par să se scurgă ore întregi, dar trec doar zece minute până 
când Delilah Ray își verifică atent cateterul, se scarpină în 
stânga capului cărunt și se întoarce spre cutia din plexiglas în 
care se află Thumper. 

— Ce iepure frumos, spune ea. Un cottontail. Aveam o 
crescătorie întreagă când eram mică. 

Aerul din cameră se limpezește ca tropicele după un muson. 


Șaizeci și doi 


Vreau să sărbătoresc. Sau să dansez. Sau să fac tumbe pe 
holul gol al laboratorului. Am chef de șampanie, ciocolată și 
artificii. 

Mă simt, doar puţin, ca un Dumnezeu. 

De asemenea, mă simt ca și când viața mea tocmai a luat 
sfârșit. 


Morgan ne părăsește după o conversaţie scurtă la telefon, din 
care aud nenumărate referiri la „echipa mea”, „proiectul meu” 
și „munca mea”. Încă rânjește când trece pe lângă noi și iese pe 
ușile principale ale laboratorului, strigând la infirmier să 
grăbească pasul și să o ducă pe doamna Ray înapoi la azilul ei. 
Morgan, desigur, are multă treabă de făcut. 

— Deci, spun eu, întorcându-mă spre Lorenzo, cred că asta e. 

— Nu neapărat. 

Ochii lui se mișcă spre frigiderul în care se află cele șase fiole, 
toate etichetate cu X-ul roșu mortal. 

— N-avem cum, șoptesc eu. 

— Este singura cale, zice el. 

Cuvintele pe care i le-am spus lui Patrick noaptea trecută îmi 
trec prin minte continuu, ca un disc stricat: A/ ucide? 

— Nu le vom putea scoate de aici. 

El deschide ușa frigiderului și scoate tava cu neuroproteinele 
mortale, otrava care, chiar și în cele mai mici cantităţi, poate 
ucide o mulțime de șoareci. 

— Gianna, ne trebuie doar una. 

Verific ceasul de pe peretele laboratorului. Ambele limbi sunt 
îndreptate în sus. Când am venit azi-dimineaţă, sergentul 
Petroski se afla la datorie la punctul de securitate. A căscat, m-a 
salutat, apoi a căscat din nou. Dacă a fost treaz toată noaptea, 
probabil că acum este acasă, dormind după o tură de noapte. 

Singurul aliat pe care îl am în clădirea asta. 

Bun. Spre planul B. 

Doar că nu am un plan B. 

Sau poate că am. 

Lângă laboratorul principal se află o baie de dimensiunea unei 
debarale, nu mai mult de un metru și jumătate pe un metru și 
jumătate de gresie, cu o toaletă și o chiuvetă, plus unul dintre 
acele uscătoare de mâini care urlă ca motoarele cu reacţie și îți 
întind la maximum pielea de pe mâini, un efect special 
știinţifico-fantastic. Mă aplec peste frigider, ridic una dintre fiole 
din tava sa și mi-o ascund în sutien, apoi iau o singură mănușă 
chirurgicală - fără talc - din dozatorul de pe bufet. 

— Mă întorc imediat, spun, suflând aer în mănușă. 

După ce mă gândesc la ce urmează să fac, mai iau două 
mănuși și plec în direcţia toaletei. 

Lorenzo ridică o sprânceană. 


— Șase fiole, da? spun. 

Aud un dulap ce se deschide în spatele meu, urmat de apa 
care curge la chiuveta din laborator. 

Soldaţii nu ne verifică niciodată în amănunt când intrăm în 
clădire dimineața sau când plecăm seara. Sunt cu toţii bărbaţi, 
până la urmă. Poate că, după un an în care nu au fost nevoiţi să 
își facă griji în legătură cu femeile cu gura mare și cu oarecare 
farmec feminin, după atât de mult timp petrecut în lumea lor de 
bărbaţi, ne-au uitat secretele și modurile în care am putea să 
ascundem obiectele cilindrice mici. Poate că, după tot acest 
timp în care am păstrat tăcerea, chiar și bănuielile lor s-au 
redus. 

Verific capacul fiolei de cinci ori înainte să constat că e bine 
strâns, apoi bag tubul în degetul de latex al unei mănuși, leg un 
nod și tai bucata în plus; repet procesul cu următoarele două 
mănuși. Rezultatul final este o bilă de latex albastru, nu tocmai 
cilindrică și nici foarte mică, dar în mod sigur impermeabilă. Ce 
dracului? mă gândesc. Patru capete de copii de mărimea unor 
mingi Nerf au ieșit prin mine. Pot să suport puţin disconfort în 
următoarea oră. 

Odată ce m-am aranjat și mi-am uscat mâinile, mă alătur din 
nou lui Lorenzo în laborator. El îmi aruncă o privire de avertizare 
înainte ca Poe să pășească spre mine. Dintr-un motiv sau altul, 
pare chiar și mai mare când stau în picioare. 

— Probleme, doctore McClellan? mă întreabă Poe. 

— Doar dacă îmi reduci cota zilnică de vizite la toaletă. 

Poe nu are un răspuns pentru asta, dar începe să verifice 
fiecare cameră din laborator, oprindu-se să se uite la Thumper 
în cușca lui din plexiglas. Apoi se întoarce spre noi. 

— Urmaţi-mă. 

— Nu am terminat aici, spun eu. Nu-i așa, Enzo? 

Privirea pe care i-o arunc este dură și nu lasă loc de 
comentarii. 

— Am terminat, zice el. 

Poe mai cotrobăie încă cinci minute. Îmi ţin respiraţia când 
deschide frigiderul și zăbovește mai mult decât ar fi necesar 
numărând fiolele. Apoi ne conduce pe hol și apasă butonul de 
sus al liftului. 

— Cardurile de acces, vă rog, zice el întinzând o mână 
cărnoasă. 


— Asta e tot? întreb, scoțându-mi șnurul peste cap. 

Când mi se prinde în păr, Poe întinde mâna să mi-l descurce. 
Mâna lui îmi atinge tâmpla și mă înfioară cu totul. Este rece ca 
gheaţa. 

Mă gândesc din nou la Del, la Sharon și la cele trei fetițe ale 
lor. Dintr-un motiv bizar, mă întreb cine hrănește animalele de 
la ferma familiei Ray. 

Odată, când era mai mult copil decât bărbat, Steven m-a 
întrebat dacă animalele au un limbaj al lor. 

— Nu, am spus. 

— Gândesc? 

— Nu. 

Citise o carte la școală despre albine și mi-a arătat-o într-o 
după-amiază în bucătărie. Pe atunci, Steven - nu Sonia - voia 
cacao fierbinte în fiecare zi la ora patru. 

— Spune aici că albinele pot pleca să găsească polen, apoi se 
întorc la stup și le spun celorlalte albine unde se află acesta. A 
citit cu voce tare o parte din capitol. Dansul albinelor este 
precum un limbaj. Așa că... iată! 

M-am uitat cu atenţie la carte, analizând biografia uneia 
dintre autoare. Era o apicultoare cu un șir lung de acreditări, 
dintre care niciuna nu avea vreo legătură cu lingvistica. 

— Așa că... nimic, am răspuns. Da, albinele dansează. Fac un 
mic dans: Hei, voi! Uitaţi polenul bun! Dar asta e tot, puștiule. 
Dacă le legi aripile și încerci să le faci să meargă înapoi spre 
stup, vor da instrucţiuni pentru cea mai apropiată piatră. 
Albinele au doar un fel de comunicare, dar asta nu înseamnă 
limbaj. Numai oamenii au limbaj. 

— Dar gorila Koko? 

Cartea despre Koko era scrisă de o echipă de experți în 
animale. 

— Koko e grozavă și știe câteva sute de semne, dar tot nu 
reușește să facă ce fac fraţii tăi. 

Sam și Leo aveau patru ani pe atunci. Koko avea patruzeci și 
cinci. 

Steven și-a luat manualul și s-a dus în camera lui îmbufnat. 
Un alt balon de săpun spart, m-am gândit. Este plăcut să îţi 
imaginezi că prietenii noștri cu patru și cu două picioare au un 
mecanism lingvistic al lor. Poate că de aceea oamenii continuă 
să caute dovada. Dar nu este cu putinţă. 


În lift, mă trezesc dorindu-mi să fie. 

— Asta e, spune Poe când ajungem la primul etaj. Vă puteți 
lua laptopurile. A fost șters totul. 

Lorenzo și cu mine ne luăm genţile. El are voie să își ia din 
birou aparatul de cafea, dar nimic altceva. Apoi Poe închide ușa 
și ne conduce spre punctul de securitate. Totul este la fel aici: 
doi soldaţi, un aparat de raze X pentru gențile noastre și zero 
zâmbete acum, când sergentul Petroski este liber. Suntem 
percheziționaţi pe rând și căutați în buzunare, iar soldatul care 
mă examinează se concentrează un timp neplăcut de 
îndelungat asupra zonei mele inghinale și a decolteului. După 
expresia de pe chipul lui Lorenzo, și el primește același 
tratament. 

Toate posibilitățile îmi trec prin minte pe rând. Percheziţie 
corporală completă. Mâini anonime - Doar urmez ordinele, 
doamnă! - pipăindu-mă, intrând în locuri unde nu au ce căuta, 
găsind fiola împachetată în latex. Ce e asta, Jean? ar spune 
Morgan. Mă văd pe o mie de ecrane de televiziune, o transmisie- 
surpriză care ar întrerupe un segment de știri, un documentar 
despre tigrii Bengal sau desenele animate. Eu, lângă reverendul 
Carl, care citește un alt capitol și un alt vers, în timp ce o 
cameră mă orbește cu blițul; scalpul mă arde din cauza 
înțepăturii unei lame care mi-a tăiat părul cu neatenţie. Văd 
groaza din ochii lui Patrick când este dus cu autobuzul la Fort 
Meade și forţat să stea drept în timp ce sângele meu se 
amestecă cu acela al lui Jimbo, Del și Sharon, și Dumnezeu știe 
al cui altcuiva. Poate al propriului meu fiu. 

In schimb, ni se arată ușa. 

— Nu se compară nimic cu așa o expediere, spun când ieşim 
afară, în lumina după-amiezii. 

Poe ne privește în timp ce ne îndreptăm spre mașinile 
noastre. Nu știu dacă a auzit ce am spus, dar strigă după noi: 

— Plecaţi! Și nu vă mai întoarceţi aici. 

Dispare apoi în clădire, cu mâinile în buzunare. Cred că îl văd 
oftând. 


Șaizeci și trei 


Folosesc telefonul lui Lorenzo să îl sun pe Patrick, căruia îi 
spun că sunt în drum spre casă. Lorenzo, desigur, are încă un 


telefon mobil. Eu, nu. 

Ai avea dacă ai fi în Italia, puștoaica, îmi spun singură, dar 
alung asta din cap. Nu mă pot gândi la asemenea lucru acum. 
Nu mă pot gândi la nimic în afară de a mă sui în mașină și a-mi 
scoate otrava din corp. 

— Deci, spune Lorenzo, apucându-mă de încheietura stângă 
și mângâind urma vechii arsuri cu degetul. Trebuie să plec, știi. 
Cât mai este timp. 

— Știu. 

El se desprinde și deschide ușa pasagerului de la mașina lui. 
Scoate din torpedou un plic subţire și mi-l dă. 

— Asta este pentru tine. 

Pare un pașaport și încă ceva, ceva tare și plat. Ghicesc că 
este un telefon mobil. 

— Dă-mi o secundă, îi spun. 

Închid ușa și îmi ridic fusta, eliberându-mă de pachetul 
împachetat în plastic pe care îl depozitez într-una dintre cănile 
pastelate ale Soniei. Ea e prea mare pentru ele acum, dar sucul 
într-o cană de plastic a fost mereu o alternativă mai fericită 
decât sucul vărsat în toată mașina. Capacul se închide etanș, iar 
eu respir ușurată. 

— Jean! 

Morgan aleargă spre noi frenetic, cu brațele întinse. Soldatul 
din urma lui face pași măsuraţi și are brațele relaxate - cu 
excepţia cotului stâng ușor îndoit și a mâinii apropiate de arma 
din dotare. Este întruchiparea disciplinei militare. E un lucru bun 
pentru Morgan că nu a trebuit să treacă prin epoca recrutărilor 
în armată. Individul ar muri probabil în primele tranșee. Asta 
dacă nu l-ar da gata propriul pluton mai întâi. 

Plicul lui Lorenzo ajunge sub scaunul mașinii, de parcă mâna 
altcuiva s-ar supune instrucţiunilor unui creier străin. Nu mă 
gândesc la asta, ci doar mă aplec automat, eliminând dovada 
din câmpul vizual al lui Morgan, aflat acum lângă geamul meu. 
Asta ar mai lipsi, să mă prindă cu pașaportul soţiei moarte a lui 
Lorenzo. Nu știu care este pedeapsa pentru port de documente 
de identificare false și nu sunt deloc dornică să aflu. 

Din păcate, serul trebuie să rămână unde este ceva mai mult 
timp. 

— Trebuie să vii înapoi, spune Morgan. 

— De ce? întreb, pornind motorul mașinii și mimând 


ignoranţa. Dacă am uitat ceva, vin mâine. Nu mi-am văzut copiii 
tot weekendul. 

Abia atunci îmi dau seama de ce sunt chemată din nou 
înăuntru. Proiectul s-a terminat - la fel și pauza mea de tăcere. 

Morgan întinde o mână roz, mică, prin fereastra mașinii. În 
același timp, Lorenzo se așază între noi. 

— Dă-i drumul, spune Lorenzo. 

Soldatul nu s-a mișcat, ci doar și-a scos arma de serviciu. Nu 
știu nimic despre arme, dar știu suficient cât să înțeleg unde se 
poate ajunge dacă nu preiau controlul. Repede. 

— Enzo, trebuie să pleci, spun imediat, văzând în ochii lui că 
nu intenţionează să se miște din poziţia lui. Și nu o face. 

— Niciunul din voi nu pleacă, spune Morgan. 

Ceasul de la bordul mașinii ajunge de la unu treizeci și șase la 
unu treizeci și șapte după o eternitate. 

— Bine, spun. Îmi iau mâinile de pe volan. Bine. Opresc 
mașina. Cu mâna stângă încă în aer, opresc motorul Hondei. 
Bun. Pot să ies acum? 

Morgan, care s-a îndepărtat pe cât posibil din linia de tragere, 
îi face semn soldatului, iar arma se lasă ușor în jos. Când 
deschid portiera mașinii, observ că nu o pune înapoi în toc. 

Morgan conduce prin parcare parada noastră formată din 
patru persoane. Mă alină prea puţin să știu că Lorenzo este la 
câţiva pași în urma mea, un scut vulnerabil între mai multe 
runde de muniţie și trupul meu. 

Trecem repede prin punctul de securitate și suntem îndrumați 
într-un lift. 

De data asta, în loc să apese butonul pentru subsol, Morgan 
inserează cardul de acces și apasă SB. Mergem mai jos de 
subsol. 

întâlnesc privirea lui Lorenzo - a mea e plină de întrebări 
amestecate cu frică, dar și cu sentimentul înfrângerii - când ușa 
se deschide. El pune o mână pe spatele meu, jos, susţinându- 
mă. Il urmăm pe Morgan afară, cu soldatul încremenit și tăcut, 
dar foarte prezent, în spatele nostru. 


Șaizeci și patru 


Dacă etajele cu laboratorul și birourile noastre erau ca niște 
morminte tăcute, sub-subsolul este un stup agitat și plin de 
activitate. Cabine în care stau câte doi bărbaţi, unul lângă altul, 
cu pereţii scunzi, până la înălţimea umerilor, neoferind deloc 
intimitate, ci doar supravegherea constantă a paznicilor în 
uniformă care patrulează pe coridoare. Număr doisprezece, 
fiecare dintre ei cu o expresie sobră, la fel ca bărbatul care vine 
acum spre mine și se apropie suficient de mult încât să prind 
mirosul de aftershave greţos de dulce, tutun și cafea arsă. In 
timp ce trecem pe lângă ei, niciun ocupant al cabinelor nu ridică 
privirea; capetele lor sunt jos, aplecate peste teancuri de grafice 
Excel și formule scrise de mână sau privind în gol ecranele 
computerelor. 

În această încăpere fără ferestre și fără aer trebuie să fie cam 
cincizeci de oameni. Unii dintre ei - majoritatea, de fapt - sunt 
tineri, abia ieșiţi din facultate. 

Mă opresc și mă uit într-una dintre cabine, crezând că 
recunosc scrisul lui Lin. Morgan pocnește din degete în fața 
mea. 

— Privirea înainte, Jean! 

Amestecul de aftershave, tutun și cafea îmi încinge ceafa. 
Mâna lui Lorenzo o atinge îndelung pe a mea, amintindu-mi că 
nu sunt singură acolo. 

Trecem pe lângă mai multe rânduri de cabine și ajungem în 
capătul îndepărtat al stupului. Morgan introduce cardul într-o 
altă fantă și ușile duble se deschid spre o cameră nu cu mult 
diferită de cea cu rozătoare și iepuri aflată mai sus cu un etaj. 
Aici, în loc de șoareci care chiţăie și iepuri care adulmecă, 
cuștile găzduiesc primate. Primate mari, pentru a fi mai exactă. 
Trei rânduri de uși de sârmă mărginesc pereţii din dreapta și din 
stânga mea, fiecare etichetată cu un număr de identificare și 
patru rânduri de date: vârstă, specie, data experimentului, 
tehnician supraveghetor. Când intrăm, urletele și mormăielile 
cimpanzeilor sunt asurzitoare. 

Dar nu asta mă deranjează. 

Trei sferturi din cuști sunt goale. Pe ușile lor rămân etichetele: 
bonobo, gorilă, urangutan, trei dintre marile cinci primate. Patru 
sunt cu cimpanzeii chirăitori, dar jumătate dintre ei deja lipsesc. 

Înghit în sec și mă uit la Lorenzo, care este acum suficient de 
palid încât să se confunde cu albul pereţilor laboratorului. 


Desigur, se gândește la același lucru ca și mine. 

Ei trec pe lângă primate, depășind specie după specie și 
lăsând cimpanzeii la urmă, cea mai apropiată rudă a oamenilor. 

Sau penultima. Din cuști lipsește a cincea mare primată, una 
la care încă nu au ajuns. Tot sângele îmi îngheaţă în vene. 

A cincea specie de primate mari suntem noi. Omul. 

Mi se înmoaie genunchii și mă las spre stânga, lovindu-mă de 
cușca Experimentului numărul 412, un cimpanzeu mascul care 
trebuie să fie mai greu decât mine cu treizeci de kilograme. În 
capul meu, cuvintele lui Lin se aud ca un claxon: 

— Niciodată, Jean, vreau să zic absolut niciodată, să nu te 
apropii de ei. Avem tehnicieni și mânuitori pentru asta. Nu îi 
hrăni, nu încerca să îi mângăi, nu te apropia deloc de cuști. Stai 
pe mijloc. Ajung cu brațele la aproape un metru și, crede-mă, nu 
sunt drăguţi, mi-a spus Lin în timpul primului nostru tur de 
laborator, la câteva luni după ce primise finanţarea prin grant și 
ne permisesem să cumpărăm doi cimpanzei. 

— Par drăguţi, am spus. Uită-te la cel de acolo! 

Mason era un mascul de un metru douăzeci, cu scutec, care 
sugea o acadea într-o cușcă alăturată. 

— Stai să vezi când își arată caninii, dragă, a spus Lin. Băieţii 
ăștia sunt ca niște bombe cu ceas fără declanșator. Un luptător 
profesionist nu ar putea să-i facă față unuia dacă ar încerca. Ai 
auzit vreodată de Charla Nash? 

Am clătinat din cap. 

— Aș vrea să aflu asta? 

— Nu. iți spun doar atât: gândește-te la tipul ăla, Hannibal 
Lecter. Gândește-te la ce i-a făcut asistentei aceleia drăguţe 
când au uitat să îi pună masca ciudată pe faţă. În comparaţie cu 
un cimpanzeu, Lecter e un pisoi inofensiv sub anestezie. Și n-o 
să știi niciodată ce te-a lovit. 

Ce mă lovește acum este o palmă peste faţă, apoi simt gustul 
amar de fier de pe buze. O parte din scalpul meu - partea pe 
care Numărul 412 o trage cu forţa unui camion la un concurs de 
mașini - a fost fie incendiată, fie găurită cu capătul ascuţit al 
unui târnăcop. Genunchii îmi fac un zgomot înfundat când osul 
se lovește de podea și simt cele două forțe care acţionează 
asupra mea: gravitația mă trage în jos, cimpanzeul încearcă să 
mă ridice de păr. 

Apoi aud vocea lui Lorenzo, fadă și distantă, strigând: 


— Fă ceva, la dracu'! Fă ceva! 

Vorbește cu mine? întind mâna spre cap, pe care îl simt 
arzând, și o altă mână - care e de fapt o gheară - o apucă strâns 
pe a mea. Charla Nash, Charla Nash, Charla Nash, mă gândesc, 
iar numele ţipă în mine însoţit de imagini cu ochii ei lipsă, cu 
mâinile care păreau a fi fost băgate într-un tocător de carne și 
cu gaura din locul unde fusese gura. 

Deasupra capului meu se aude un foc și plutesc în jos, spre 
pământ. 


Șaizeci și cinci 


Nu mi-am pierdut cunoștința. Dacă s-ar fi întâmplat asta, nu 
aș simţi degetele din părul meu încurcat, nici focul durerii. Nu aș 
adăuga grădini zoologice, și safariuri, și fantezii din copilărie cu 
Jane Goodall pe lista mea de lucruri la care să nu mă mai 
gândesc niciodată. Nu l-aș auzi pe Morgan ţipând ca un copil 
răsfăţat care tocmai a rămas fără suzetă. 

— De ce dracului ai făcut asta? întreabă el. 

Deschid ochii și văd soldatul, cu mâna încă tremurând pe 
armă, prima lui tentativă de omor, uitându-se pe rând la mine, 
la Lorenzo, la Morgan și la Numărul 412, acum mort în cușca de 
deasupra mea. Înainte să poată răspunde, Morgan deschide 
gura din nou. 

— E minunat. E grozav. ldiotule! Ar trebui să te bag pe tine 
într-una dintre aceste cuști, doar că nu ai suficient creier pentru 
noi. Știi cât costă animalele astea? 

— Se pare că mai mult decât mine, Morgan, intervin. 

— lisuse! El se întoarce spre Lorenzo. Care-i paguba? 
întreabă. 

Lorenzo desprinde degetele cimpanzeului din părul meu și mă 
așază pe podea pentru a-mi examina zgărietura de pe faţă. Un 
fir de sânge fierbinte îmi curge în gură. 

— Doare? mă întreabă el, apăsând un punct de lângă tâmpla 
mea. 

Doare? Nu. Doar am senzaţia că am fost târâtă pe nisip. Arde. 

— Da, spun, mișcându-mi mâna în sus, spre rană. 

— Nu pune mâna. Trebuie să curăţ asta. Morgan, adu-mi o 
trusă de prim ajutor. 

— De unde ar trebui să știu unde sunt prostiile de prim 


ajutor? Eu sunt manager de proiect. 

— Ești un manager de proiect de rahat, Morgan, spune 
Lorenzo. Eşti un cercetător jalnic și un om de știință slab, iar 
dacă te prind vreodată singur, o să te rup în bucățele, os cu os. 
Momentan, apucă-te! încearcă în dulapul din colț cu o cruce 
roșie pe el. Apoi, în șoaptă, adaugă: Cretinul! 

— Sunt bine? îl întreb în timp ce încerc să îmi ating fața, ca să 
mă asigur că totul este încă la locul său. 

— Eşti destul de bine, spune Lorenzo. Și... Morgan, când 
găsești trusa aia, cheamă un medic. 

Pantofii lui Morgan se apropie atât de mult, încât aproape că 
îmi văd reflexia în ei. 

— Nu se poate. Asta este o instituţie de maximă securitate, în 
caz că nu ai observat. 

Lorenzo îl ignoră în timp ce îmi șterge partea dreaptă a feţei 
cu peroxid și îmi fixează un bandaj curat peste rana care se 
întinde de la linia părului până la colţul gurii. 

— Zgărieturi superficiale, în mare parte. Poţi să te ridici? 

— Așa cred. Încep să văd clar laboratorul și cimpanzeii 
rămași. Morgan, ce se întâmplă? întreb apoi. 

El trece acum direct la subiect, uitând cu totul că aproape am 
devenit victima unei primate. 

— Avem nevoie să vă întoarceţi la treabă. 

— Să facem ce? Ai spus că am terminat. Huliganul ăla, Poe, a 
spus că am terminat. Ne-ai șters fișierele. 

Aștept în timp ce Morgan își studiază șireturile. 

— Urmaţi-mă, spune el. _ 

Părăsim camera cu animale și trecem prin alte uși duble. In 
următoarea încăpere, activitatea febrilă este o replică a celei din 
laboratorul de la subsol. Se pare că nimeni nu a auzit ţipetele 
mele. Nici împușcătura. 

Sau poate că au auzit și nu le pasă. 

Îmi ia câteva secunde să observ emblemele aurii de pe 
halatele lor de laborator, precum și micile pătrate aurii de pe 
cardurile de acces care atârnă la gâtul bărbaţilor. Aici, la fel ca 
în camera plină de cabine, toţi stau cu capul în jos, iar soldaţii 
patrulează pe culoare. 

— Bine aţi venit în Echipa Aurie! spune Morgan, părând mai 
degrabă gazda unui concurs de televiziune decât un om de 
știință. 


Nu e nicio surpriză - omul nu e în stare să găsească o trusă 
de prim ajutor care se află exact în fața lui. Ne conduce spre o 
zonă de circa cinci metri pătraţi din laborator, unde e mai liber, 
și se oprește, așteptând să ne așezăm. 

— Bine, Morgan. Mușc momeala, zic. Ce dracului e asta? 

— Asta este noua voastră echipă. Întinde un braţ. Si puteti 
câștiga toate aceste premii, îl aud spunând. 

— Nu înțeleg. 

— Vei înţelege, zice Morgan, făcând semn undeva în spatele 
meu. 

Un bărbat cu lentile bifocale groase ca niște cărămizi de sticlă 
apare imediat și pune pe bufetul din fața noastră două dosare 
groase, fiecare etichetat cu TOP SECRET în litere aurii. În dosare 
se află o mare parte a datelor pe care le aveam pe laptop. 
Inainte ca bărbatul să plece, observ o altă strălucire aurie pe al 
patrulea deget de la mâna stângă. 

Morgan se întoarce spre soldatul care a împușcat cimpanzeul 
- fără să irosească timp, mă gândesc - și formulează instrucţiuni 
pe care nu le disting. 

— Gianna, spune Lorenzo, atingându-mi cotul. Nu se uită la 
mine, ci analizează cu privirea laboratorul. 

Apoi își atinge inelarul de la mâna lui stângă. 

Stau pe un scaun cu înălțimea ajustabilă, sub șezutul căruia 
se află un mâner. Caut dedesubt și îl ridic până când pot să văd 
cea mai mare parte a laboratorului. Bărbaţii se scarpină în 
creștet, învârt creioane mecanice sau își freacă ochii obosiţi. 
Fiecare mână stângă pe care o văd are o verighetă aurie pe al 
patrulea deget. 

Și în fiecare pereche de ochi se citește frica. 

— Nu sunt voluntari, Enzo, nu-i așa? 

El clatină din cap. 

— O, lisuse! 

Fiecare bărbat din acest complex este însurat, poate are și 
copii. 

— Ce stimulent! spun. 

Morgan pare să fi terminat cu morala bietului soldat - care 
arată ca și când tocmai și-a văzut ultimul cec de salariu - și se 
întoarce spre noi. 

— Oameni buni, am nevoie de o formulă. Până diseară. Până 
mâine-dimineaţă am nevoie de un ser funcţional. 


— Tocmai ţi-am dat serul funcţional, îi spun eu. Ai fiolele. 
Toate cinci. 

Mă pregătesc pentru abordarea obișnuită cu /ean, Jean, Jean 
și apuc marginea bufetului cu ambele mâini. Mai bine să mă ţin 
cu ambele de ceva, ca să nu se strângă în jurul gâtului lui 
Morgan. Strâns. 

El zâmbește. 

— Mi-ai dat un ser funcţional, Jean. Acum vreau altul. 

Mă prefac complet ignorantă. 

Morgan își freacă mâinile. 

— Bun. Hai să vă explic asta în termeni simpli. Avem un 
proces anti-Wernicke. Funcţionează. Am văzut-o cu toţii pe 
doamna Cutare făcând saltul de la idioata bâlbâită la pasionata 
de iepurași. 

— Doamna Ray, spun eu. Are un nume. 

— Nu contează. Acum, vrem același lucru, însă diferit. 

Lorenzo își dă ochii peste cap. 

— Vrei opusele semantice, Morgan? 

Dacă această ironie îl deranjează pe șeful nostru, nu o arată. 
Poate nu pricepe gluma. Morgan nu a fost niciodată vreun star 
în universul lingvisticii. 

— Vreau opusul a ceea ce mi-aţi dat deja. Vreau o 
neuroproteină care induce afazia Wernicke, și o vreau până 
mâine. Așa că treceţi la treabă! 

Lorenzo vorbește primul. 

— Morgan, ce ţi-au promis? Calitate de membru pe viaţă în 
clubul de fete de top? Nu credeam că ţi se scoală. 

— Dă-mi ce vreau și gata. 

Acum, toate perechile de ochi din laborator sunt îndreptate 
spre noi. 

— Nu, răspund. 

Morgan se apleacă până când nasul lui aproape că îl atinge pe 
al meu. 

— Pardon? Nu te-am auzit. 

— Am spus nu. Este o negație, Morgan. Un refuz faţă de 
solicitarea ta. Opusul acceptării. 

Pentru prima oară de când îl cunosc, Morgan râde. Este un 
chicotit răsuflat și gol. 

— Asta nu este o rugăminte, Jean. 

Se uită la ceas, oftează de parcă treaba asta i-ar fi ocupat mai 


mult timp valoros decât anticipase, apoi îl cheamă pe unul 
dintre soldaţii care patrulează, în colţul nostru de laborator. 

— Caporal, condu-i pe amândoi în Camera 1 și arată-le ce 
este acolo. După ce privesc mult și bine, adu-i din nou aici. 

Camera 1 se află în cealaltă parte a laboratorului, dincolo de 
două uși încuiate, și ar putea să conţină orice. 

Incerc să nu mă gândesc la opţiunile orwelliene, precum 
șobolani și șerpi. În orice caz însă, nu acestea sunt cele mai mari 
temeri ale mele. 

Cele mai mari temeri ale mele au două picioare și câte un 
nume, precum Sam, Leo și Sonia. Cele mai mari temeri ale mele 
sunt copiii mei. 

Caporalul, îmbrăcat în haine de camuflaj și cu ghete de luptă, 
ne conduce prin ușile de oţel. Cu mâna stângă - și el poartă un 
inel, observ -, trece un card prin cititorul electronic și se dă la o 
parte când ușile se deschid, scoțând la iveală un vestibul și o 
altă ușă care rămâne închisă când lăsăm laboratorul în urmă. 

Urăsc spaţiile închise, mereu le-am urât. 

Lorenzo încearcă să mă ia de mână. Pielea lui este fierbinte și 
toată camera este un furnal. Transpiraţia mi se scurge pe faţă în 
șiroaie pline de sare, care mă ard sub bandajul de pe obraz. Dar 
nu îmi este cald deloc. Mă simt ca și când o peliculă de gheaţă 
m-ar fi cuprins din cap până în picioare în timp ce caporalul 
înaintează și descuie ușa următoare. 

lnăuntru, așezați pe singura mobilă din cameră, care nu este 
o toaletă fără capac, se află trei oameni. 

Mă gândesc la marile primate, hominoizii. Gorile și 
urangutani, bonobo și cimpanzei. 

Și, desigur, oameni. 

Persoana din stânga îmi rostește numele, numele meu vechi, 
pe care nu l-am mai auzit de douăzeci de ani. 

La a doua silabă din „Jeanie”, un șoc de durere o trimite în 
zidul de oțel. Ecoul bufniturii groaznice se aude în cameră. 

Sună ca zgomotul înfundat al unui pistol. 


Șaizeci și șase 
Mă năpustesc înainte pe picioarele nesigure, dar Lorenzo mă 


prinde de braţ. 
Strânsoarea lui este fermă, aproape dureroasă. 


— Nu, spune el. Dacă vorbește din nou, curentul va... 

Este mai puternic decât mine, dar mă desprind, aruncându- 
mă spre femeia de pe banchetă, care zace ca o păpușă fără 
viaţă sub luminile dure de deasupra. Nu mai este așa cum mi-o 
aminteam, nu mai poartă jeanși cu talie joasă și nici bluze cu 
imprimeuri nebunești, cum era cea cu pătrunjel, nu mai 
zâmbește de sub bretonul colorat diferit în fiecare săptămână, 
în timp ce își prepară ceaiul de plante într-un apartament 
sărăcăcios din Georgetown și înjură instrucțiunile de asamblare 
a mesei de la IKEA, care sfidează minţile cu multiplele sale 
unghiuri. Este îmbrăcată într-o tunică de culoare cenușie care se 
potrivește cu părul și culoarea pielii sale, cu excepția palmelor, 
care au fost frecate până la carne în ultimul an de muncă. Până 
și cel mai robust fermier ar fi fost tentat să întoarcă spatele 
pământului și să își găsească un loc de muncă la care să plimbe 
hârtii dintr-un birou în altul. 

Are la mâna stângă o singură bandă neagră, acolo unde purta 
altădată brăţara cu medalioane în forma animalelor din zodiacul 
chinezesc. 

— Jacko, șoptesc, punându-mi o mână peste buzele ei 
crapate. Jacko, nu mai rosti nimic altceva. Nu-i lăsa să-ţi facă și 
mai rău. 

Jackie Juarez, femeia despre care credeam odată că va opri 
lumea, se lasă fără cuvinte în braţele mele și plânge. Ușa din 
spatele meu se închide, apoi se deschide iar. Nu trebuie să mă 
întorc ca să văd cine este. Îl miros pe ticălos. 

— Morgan, rostesc. 

Apoi aud plesnitura, scâncetul surprins și clinchetul metalic al 
unei arme căreia i se trage siguranţa. 

Acesta este un alt lucru pe care îl știu despre arme: nu tragi 
siguranţa și ţintești dacă nu ești pregătit să ucizi. 

— Ai grijă, Morgan, spun eu, încă ţinând-o pe Jackie. Ai nevoie 
de el. Ai nevoie de formula lui. 

Dar nu are, desigur. Morgan are deja notițele lui Lorenzo. Eu 
doar încerc să câștig timp. 

Și apoi îmi dau seama: Lorenzo, ieșind în fugă din laboratorul 
de la etaj ca să își verifice biroul, întorcându-se și clătinând din 
cap, spunându-mi că hârtiile nu erau acolo. Morgan cerând o 
formulă până a doua zi. 

— Soldat, spune Morgan, las-o jos. 


Mă întorc dinspre Jackie spre Lorenzo, care stă nemișcat, gata 
să încaseze un glonț în schimbul unei palme, și îmi dau seama 
că Morgan nu ar fi putut să ia notițele. 

Și atunci, cine dracului le-a luat? 

Întrebarea îmi rămâne în minte, dar o abandonez într-un colţ 
pentru mai târziu, apoi mă întorc spre cealaltă femeie din celulă. 

Lin se uită la mine, apoi la Lorenzo. Lângă ea se află 
frumuseţea argentiniano-elveţiană care obișnuia să vină prin 
departamentul nostru. Arată încă mortal, chiar și fără cascada 
de păr blond curgându-i pe spate. 

Isabel Gerber. 

Cele două sunt îmbrăcate în același cenușiu fad ca și Jackie, 
stând șold în șold, cu mâinile împreunate în poală. 

Benzi negre gemene le înconjoară încheieturile. 

— Le-am prins sărutându-se într-o mașină, spune Morgan. Ale 
dracului lesbiene! 

Lin deschide gura să vorbească, apoi se gândește din nou și o 
închide. Procesul deciziei durează o secundă, dar este acolo, în 
ochii ei. 

Peste umăr, văd mâinile lui Lorenzo încleștându-se în pumni. 

— N-o face, Enzo! Nu merită. 

Brusc, îmi doresc să nu fi lăsat fiola în mașină. Aș fi scos-o pe 
loc și i-aș fi băgat-o pe gât lui Morgan, cu tot cu sticlă. Sau, și 
mai bine, savurez imaginea lui Jackie, Lin și Isabel încuiate într-o 
cameră cu ticălosul de Morgan. O cameră izolată fonic, fără 
ferestre. 

— Deci... Gata de lucru acum, oameni buni? spune Morgan. 
Sau o trimit pe una dintre ele la Fort Meade? Expresia de pe 
chipurile femeilor îmi confirmă că Morgan le-a informat deja, 
imagine cu imagine. 

Timp, mă gândesc. Totul se rezumă la timp, într-o formă sau 
alta: timpul pe care nu l-am avut acum douăzeci de ani, când 
manualele, examenele orale și lucrările de calificare erau mai 
importante decât marșurile lui Jackie și petrecerile de ceai de la 
Planned Parenthood. Cele douăzeci și patru de ore pe care va 
trebui să le aștept înainte să aflu dacă fiinţa din mine este băiat 
sau fată. Lorenzo, care trebuie să plece „cât mai este timp”, 
deși nu sunt sigură că mai este timp, pentru niciunul din noi. 
Termenele-limită dure ale lui Morgan. 

Întâlnirea de mâine-dimineaţă este doar peste optsprezece 


ore. 

Momentul când l-am plesnit pe Steven. Și toate acele 
momente pe care mi le-am petrecut dorindu-mi să pot lua acest 
gest înapoi. 

Morgan face un pas în față și ia trei cărticele identice, roz, din 
buzunarul de la piept al sacoului său. Le împarte ca pe cărțile de 
joc, oferindu-le apoi lui Isabel, lui Lin și lui Jackie. 

— Nu uitaţi să vă citiţi manifesto-urile, fetelor, spune el. 

Este un accent greţos pe „fetelor”. 

— Serios, Morgan? 

— Hei, Jean, nu eu fac regulile. Plânge-te reverendului Carl 
dacă nu-ţi place. Se uită apoi la încheietura mea și râde cu un 
hohot gol. Ai face bine să te grăbești, până nu primești înapoi 
brățara. 

Jackie, ai cărui ochi sunt uscați și arată de parcă așa ar fi fost 
în tot acest timp, ridică de lângă ea cărticica și, fără măcar s-o 
privească, o aruncă direct spre Morgan. Îl nimerește în frunte și 
se aude un pocnet satisfăcător. 

El nu se apleacă s-o ridice, ci o împinge cu piciorul undeva în 
camera mică. 

— O să înveţi, spune el, apoi îi face semn caporalului să 
deschidă ușa interioară. 

Lorenzo mă ia de mână, ajutându-mă să mă ridic de lângă 
Jackie, unde stăteam în genunchi. 

— Stai liniștită, Jacko, îi spun. Promiţi? 

Ea încuviințează. 

— Voi face tot ce pot. 

Tot ce ar fi trebuit să fac, mă gândesc, în timp ce îl urmez pe 
Morgan afară din cameră, apoi în stupul din laborator. 


Șaizeci și șapte 


În laborator este un televizor cu un ecran plat de dimensiunea 
unui teren de fotbal. O dimensiune rezonabilă, bănuiesc, dat 
fiind faptul că bărbaţii care cumpără astfel de lucruri își petrec o 
mare parte a weekendurilor privind cum alţi bărbaţi aruncă o 
bucată de piele de porc pe un gazon artificial de nouăzeci de 
metri. 

Când pe ecran apare reverendul Carl, îmbrăcat în stilul său 
funerar obișnuit, este imposibil să nu te uiţi la el. In plus, cineva 


a crescut volumul până la nivelul unui ușor răcnet. 

— Prieteni, spune el, deschizând braţele în felul său 
caracteristic, de parcă ar fi Hristos, Mântuitorul din Rio. Prieteni, 
am niște vești nefericite. 

— Pun pariu că ai, îi șoptesc lui Lorenzo, aflat lângă mine. 

El studiază din nou ceva din stoechiometrie, un limbaj la fel 
de străin mie precum cuvintele care vin de la televizor. 

— Așezaţi-vă, vă rog, faceţi liniște! 

Mâinile reverendului Carl apasă aerul din jurul lui, iar 
murmurul din public se atenuează. Este greu să îmi dau seama 
unde se află, dar mulţimea este prea mare pentru camera de 
presă de la Casa Albă. Și se află pe o scenă. Centrul Kennedy, 
poate. Sau Arena Stage, din sud-vestul D.C. A trecut mai bine de 
un an de când am văzut ultima oară ceva care să semene 
oarecum cu divertismentul în direct. Piesele de teatru - cele 
câteva care sunt montate - sunt fie porcării pentru toată familia, 
cenzurate până la nivelul la care nu mai pot fi recunoscute, fie 
piese interzise pentru majoritatea dintre noi. 

El continuă apoi citind manifestul pur, rând cu rând, afirmaţie 
după afirmaţie, credință după credinţă. Tema lui curentă este 
suferinţa. Este una dintre preferatele lui. 

— Prieteni, dragii mei prieteni, suferinţa este o realitate 
inevitabilă în lumea noastră pământească. Suntem chemaţi în 
suferință pentru că facem uneori ceea ce este bine și nimeni nu 
suferă mai mult decât mine în momentul acesta. Urmează o 
pauză lungă, pentru efect. Reverendul Carl pare că trage de 
timp, fie că suferă, fie că nu. Avem aici o oaie rătăcită, continuă 
el. Camera se apropie de chipul său zâmbitor și brăzdat de 
lacrimi, apoi se retrage ca să îl arate cum întinde braţul drept și 
face semn spre aripa scenei. Asta e. Haide, acum! 

O siluetă singuratică apare din dreapta scenei. Nu știu la cine 
să mă aștept. 

Del Ray, cel mai probabil. Sau o altă Julia King. Oricine. 

Nu mă așteptam însă la propriul meu fiu. 

Reacţia de uimire a mulţimii televizate - dacă este cu 
adevărat o mulţime, ar putea fi doar o înregistrare - este 
estompată de cincizeci de voci din laborator. Clipind sub 
luminile puternice, Steven înaintează timid spre centrul scenei, 
spre braţele întinse ale reverendului Carl. 

— Are șaptesprezece ani, îi șoptesc eu lui Lorenzo. Doar 


șaptesprezece ani. 

Nu este nevoie să explic mai mult, Lorenzo a văzut pozele 
copiilor mei. Odată, acele poze se aflau peste tot în biroul meu. 

— Prins, spune reverendul Carl. Prins într-un loc în care niciun 
bărbat - sau băiat - nu ar trebui să se afle. Se întoarce spre 
Steven. Nu-i așa, fiule? 

Steven începe să vorbească, apoi doar încuviinţează. În mine 
fierbe furia, în fiecare venă și în fiecare arteră, până când 
presiunea se acumulează într-un țipăt captiv. 

Ratez o mare parte din discursul care urmează. Cele câteva 
cuvinte care ajung la mine mi se așază în stomac ca niște 
greutăţi de plumb: „adulter”, „trădător”, „exemplu”, „proces”. 

Reverendul Carl face apel la public să i se alăture în 
rugăciune, apoi își lasă capul plecat și îl ia pe Steven de mână. 
Un alt prim-plan le arată degetele împreunate. Ale lui Carl sunt 
prinse ca niște constrictori tenace, ale lui Steven sunt moi, cinci 
degete neajutorate strânse la maximum. La câţiva centimetri de 
încheietura fiului meu văd o bandă lată din metal. 

Cu un milion de ani în urmă - doar douăzeci, dar mi se par un 
milion, mi se par zeci de milioane, cât toate vieţile din toată 
lumea -, Jackie m-a întrebat ce aș face ca să rămân liberă. 
Noaptea trecută, pe un bufet de bucătărie care mi se pare la fel 
de îndepărtat precum acel apartament din Georgetown, l-am 
întrebat pe Patrick dacă ar face orice, dacă ar ucide. 

Acum, cu o formulă pe jumătate scrisă pe masă și cu 
reverendul Carl certându-l pe Steven la televizor, pun toate 
întrebările la un loc și am un singur răspuns. 

Da, aș face orice. AȘ ucide. 

Femeia care crede că aceste cuvinte nu îmi sunt deloc 
caracteristice. 

Sau poate că da. 

În orice caz, îmi place de ea, de această nouă Jean. Îmi place 
de ea și mai mult când îl surprind pe Morgan zâmbind către 
ecranul plat al televizorului. 


Șaizeci și opt 
La cinci după-amiaza, duminică, înaintea a ceea ce ar fi 


trebuit să fie o seară luminoasă de vară, plină de miros de 
grătar și licurici, Morgan ne informează că nimeni nu va pleca 


acasă. 

— Cantina este la etajul trei, oameni buni. Dormitoarele, la al 
șaselea și al șaptelea. Dacă trebuie să daţi vreun telefon, 
mergeţi la sergentul Petroski. Face semn spre o staţie de 
securitate improvizată la intrarea în laborator. Noapte bună, 
spune el apoi, întorcându-se ca să plece. 

— Mergi cât mai aproape de cuști când treci prin camera 
cimpanzeilor, strig de după el. 

Gândul la fața lui Morgan sfâșiată de câteva animale furioase 
de laborator îmi provoacă un fior de satisfacţie. Mă întorc apoi 
spre Lorenzo. 

— Petroski este cheia, spun. Cum merge treaba? 

El se lasă pe spătarul scaunului său de laborator, zâmbind 
amplu. 

— E gata. 

— Ce? 

Lorenzo îmi explică: 

— Am nevoie de ochii tăi aici, Gianna. Îmi arată o serie de 
corelaţii dintre vechea neuroproteină - pe care am testat-o pe 
doamna Ray - și fluenţa semantică, apoi mișcă degetul pe 
pagină în jos, până ajunge la notițele din după-amiaza asta. 
Arată bine? 

Arată grozav. Dar, pe de altă parte, e ca și cum l-am fi 
dezvăluit pe diavolul însuși. 

— Enzo, cu această cantitate vorbim despre o contaminare 
totală, o perturbare permanentă a... - verific pentru a doua oară 
numerele cu datele mele - a peste trei sferturi din girusul 
temporal superior. Lasă disfluenţa doamnei Ray... chestia asta l- 
ar transforma pe Henry Kissinger într-un mut cam în cinci 
secunde. 

Zâmbetul nu i-a dispărut de pe chip. 

— Da, e superb, nu-i așa? 

Depinde ce întelegi prin asta, mă gândesc. Și îmi vine o idee 
extraordinară, care trebuie că se citește pe tot chipul meu, 
pentru că Lorenzo ridică o sprânceană. 

— Pot să prepar asta în câteva ore, cred. Ai un prim subiect în 
minte? 

— Tu ce crezi? spun, scanând laboratorul. 

Nu pare să ne asculte nimeni. Conversaţia care se aude este 
despre reverendul Carl și „acel biet copil, mă întreb ce a făcut”. 


— Cred, spune Lorenzo, ridicând o sprânceană și apoi pe 
ambele, că minţile grozave gândesc la fel. 

— Și uneori ni se întâmplă și nouă, termin eu, privind din nou 
laboratorul. Oricum, mai bine Morgan decât una dintre femeile 
de acolo, spun, arătând cu bărbia spre ușile încuiate din partea 
opusă a laboratorului. Ai văzut câţi cimpanzei au rămas. Când 
vor rămâne fără, Morgan va dori să urce pe lanţul trofic al 
marilor primate. 

Lorenzo ţine între buze capătul pixului și îl lovește ușor de 
dinţi. Este un vechi obicei, unul pe care nu l-am mai văzut la el 
de peste un an. 

— Este o problemă, spune el. 

— Care? Albăstrește oamenii? 

Privesc cum chipul i se întunecă. 

— Nu, nu îi albăstrește. 

— Oh, lisuse! E letal? întreb. 

— S-ar putea. 

Arată spre o serie de formule de pe caietul dintre noi. 

— Nu arată deloc precum cele vechi. Când citesc mai departe, 
munca lui Lorenzo devine clară. Asta nu este solubilă în apă. 
Sau injectabilă în fluxul sangvin. 

— Corect. Dacă încerci asta, îi vei prăji jumătate de creier. Se 
administrează local. În situ, cum ar spune Caesar. Este un lucru 
diferit să repari celulele. Dacă depășești ţinta, ei, bine, nu e 
mare lucru, ai câţiva neuroni fericiţi în plus. Dar dacă îi distrugi, 
este cu totul altceva, o altă găleată de pește. 

— Mâncare de pește. 

Corecția îmi vine natural, atât de natural, încât nu o aud din 
cauza singurului cuvânt care îmi urlă în creier: trepanație. 

— În niciun caz, Enzo. Nu vom reuși. 

Și nu e numai asta, dar gândul de a mânui o bormașină 
electrică la mai puţin de un metru de un craniu uman - fie el și 
al lui Morgan - îmi face rău. 

— Poate că nu. Se uită prin laborator, numărând capetele cu 
pixul. Cincizeci de oameni aici, fără să îi număr și pe băieţii 
noștri în albastru. Câţiva dintre ei arată ca și când ar fi fost 
recrutați de mici, chiar din școală. Dar nu sunt chiar atât de 
mici, Gianna. Studenţi postuniversitari, cel puţin. Ce-ai zice să 
facem o plimbare și să verificăm puţin cardurile cu numele celor 
de aici? Face semn spre intrarea în laborator. Tu o iei din 


capătul acela, eu o voi lua din spate. Nimic aprofundat, doar un 
mic sondaj de titluri, bine? Dacă întreabă cineva, ești în drum 
spre biroul de securitate pentru că vrei să îţi suni soțul. Cu 
privire la mașină. 

Sigur că trebuie să îl sun pe Patrick, pentru că nu pare că voi 
ieși prea curând din clădirea asta. El va avea nevoie de Honda 
sau, cel puţin, de ce am lăsat în Honda. Imi părăsesc spaţiul de 
lucru de doi metri pătraţi și mă îndrept, pe cel mai apropiat 
culoar, spre biroul sergentului Petroski. Incet. 

— Trebuie să dau un telefon, spun. Trebuie să-l anunț pe soţul 
meu că nu vin acasă în seara asta. 

Petroski zâmbește. 

— Sigur, doamnă. Numărul? 

— Formez eu. 

— Mă tem că trebuie să fac eu asta pentru dumneavoastră. 

Sigur că trebuie. Probabil că trebuie să și vorbească în numele 
meu. Și am dreptate în privinţa asta. Petroski mă întreabă care 
este mesajul, apoi îmi dă o foaie goală de caiet și un pix. 

— Scrieţi totul aici, iar eu îi voi spune. Cuvânt cu cuvânt. 

Nota este scurtă. /a mașina, ia cana de suc a Soniei. Va face 
scandal dacă trebuie să se culce fără ea. Nu este tocmai o 
minciună, nu dacă pui unele verbe la timpul trecut. li dau nota 
lui Petroski și clipesc de trei ori. 

El clipește înapoi. 

— Altceva, doctore McClellan? mă întreabă. 

Îmi aduc aminte că, atunci când am venit cu Lorenzo, un alt 
soldat era la birou, așa că Petroski trebuie să fi sosit recent. 

— Eşti de serviciu în noaptea asta? 

— Da, doamnă. Altă tură de noapte. 

Privirea mi se mută spre mâna lui stângă. 

— Eşti însurat, remarc. 

Sigur că e. 

— Da, doamnă. De doi ani luna asta. Pe faţă îi apare un 
zâmbet rușinat. Am fost iubiţi în liceu. 

— M-am măritat de tânără, îi spun eu - omit faptul că s-ar 
putea să nu fi fost cea mai deșteaptă mișcare în relaţia mea. Și 
am avut copii de tânără. Tu ai copii? 

Petroski ezită, iar zâmbetul timid dispare. 

— Unul. O fată. În aprilie a făcut un an. Mai încet, adaugă: Un 
an. Pot să vă întreb ceva? 


— Sigur. 

— Uitaţi, eu nu sunt om de știință. Am o diplomă de liceu și 
câteva ore de colegiu comunitar. După școală m-am înrolat. M- 
am gândit că armata îmi oferă un salariu constant și toate 
celelalte. În plus, știți, dacă reziști douăzeci de ani, primești o 
pensie. Asigurare și restul. 

— Pare să sune bine, spun. 

El se apleacă în faţă. 

— Dar știu câte ceva despre copii. Vedeţi, eu sunt cel mai 
mare. Am cinci fraţi. Cel mai mic s-a născut când eu aveam 
cincisprezece ani. Îl cheamă Danny. Copil bun... 

Încuviinţez. Sergentul Sarea-n-Bucate continuă: 

— Danny știa ce înseamnă „nu” înainte să împlinească cinci 
luni. Înainte să facă un an, știa să spună „mama”, „dada” și 
„Boo”. Boo era câinele nostru. Nu prea vorbea cu sens, dar 
vorbea. Și apoi - Petroski trântește o palmă pe birou bang! Două 
cuvinte, întrebări, chestii de genul „Unde Boo?” și „Vreau suc”. 
A fost un fel de miracol, știți? 

Știu. Am văzut patru copii trecând prin toate aceste stadii. 
Bâlbâieli prelingvistice, holofraze de câte un cuvânt, propoziţii 
de două cuvinte - de obicei, nu mai mult de un subiect și un 
predicat. Apoi, în cuvintele lui Petroski, bang. A început să se 
întâmple. La trei ani, Steven dădea comenzi: Du-mă la școală de 
dimineață. Te rog, fă ciocolată după-amiaza. 

Știu și extrema cealaltă, la fel ca și Petroski. 

— Am văzut un documentar odată, doamnă, continuă el. N- 
am putut să-l văd pe tot - prea macabru. Acești oameni, vedeţi, 
și-au ţinut fetița încuiată într-o cameră și nu au vorbit cu ea cam 
doisprezece ani. Doisprezece ani, doamnă. Vă imaginaţi? 

Scutur din cap, deși îmi pot imagina. Au fost doar cazuri rare. 

Petroski continuă, un lingvist de canapea care nu își dă seama 
câtă dreptate are: 

— Deci, iei un copil - orice copil - și, dacă îl lași să vorbească, 
o va face. Dacă nu - o altă palmă se trântește pe masa dintre 
noi -, bang! Asta e. E ca și când ar avea un fel de ceas în ei. 

— Așa e. 

Nu e nevoie să menţionez ipotezele perioadei critice, numită 
și teoria folosește-l-sau-pierde-l. Sergentul Petroski prinde ideea 
și fără jargonul pretenţios. 

— Așa că întrebarea mea este următoarea, spune el, privindu- 


mă direct în ochi. Ai lui sunt calmi și albaștri, cu multă durere în 
ei. Întrebarea mea este ce se va întâmpla cu fetiţa mea dacă nu 
va vorbi niciodată? O să ajungă ca femeia aceea, Genie? O să 
ajungă într-un fel de cămin? 

Am o mie de răspunsuri pentru el - și, în același timp, 
niciunul. Genie, copilul din documentar, nu a învăţat niciodată 
să vorbească. După ani întregi de testări și simulări din partea 
lingviștilor interesaţi mai mult de următoarea mare carte decât 
de Genie însăși, fata a ajuns exact unde a sugerat Petroski. Intr- 
un fel de cămin. 

Când termin mesajul pentru Patrick, i-l dau înapoi lui Petroski. 
El mă ia de mână. 

— Puteţi ajuta? Sunteţi doctor, nu? 

Încuviinţez. Într-un fel. 

— Tu poţi să ajuţi? 

El se oprește, coborând cu privirea spre dungile triple de pe 
mâneca lui, și spune: 

— Am depus un jurământ, știți? Poate că ar trebui să mai 
așteptăm. Chestia asta pură nu poate să ţină la nesfârșit. 

E timpul să pun un buștean pe foc. R 

— Ai dreptate. Nu poate. Probabil că nu va dura. In câțiva ani, 
reverendul Carl va ajunge doar o altă notă de subsol într-o carte 
de istorie. Dar, desigur, ar putea să reziste mai mult. 

— Da, zice Petroski oarecum nehotărât. 

— Ştii, sergent, plusez imediat, urându-mă puţin pentru că 
aţâţ într-atât flăcările. Am citit un articol cu vreo câțiva ani în 
urmă. Se credea despre copii că pot avea până la treisprezece 
sau paisprezece ani... știi tu, acel bang. Dar eu îţi spun, ca 
expert, că au mult mai puţin timp de-atât. Trei, patru ani, poate. 
După aceea, creierele lor se „opresc” într-un fel, adaug, după ce 
găsesc cuvântul potrivit. 

Chipul lui pălește, iar eu tresar, chiar dacă asta este reacţia la 
care speram. 

— Ei, bine, cred că e cazul să mă întorc la treabă, spun apoi. 

Mai bine, mă gândesc imediat, să îi acord câteva minute să 
rumege asta în timp ce eu stabilesc detaliile cu Lorenzo. 

ÎI las la biroul lui, împreună cu cheia de la Honda, și mă întorc 
în colțul meu de laborator, de data asta pe un alt traseu. 
Jumătate dintre cardurile cu numele celor prezenţi sunt întoarse 
invers, dar citesc cam vreo douăsprezece, ţinând minte sfatul lui 


Lorenzo de a mă concentra la titluri și la nimic altceva. 
Șaizeci și nouă 


Aproximativ două procente din populaţie deţin un doctorat. 
Dacă lași la o parte doctoratele în engleză, procentajul este mai 
mic, mult mai mic. 

— Am numărat nouă, spun. Cam din doisprezece. 

Lorenzo a avut mai mult noroc decât mine cu cardurile de 
identitate. Eu am văzut cincisprezece din douăzeci. 

Două treimi, trei sferturi, nu contează. Ne aflăm într-un 
laborator plin de experţi. Dacă are suficient timp la dispoziţie, o 
maimuță poate să scrie „Shakespeare”. Intr-un laborator de 
genul acesta, ai putea lansa o rachetă spre Marte în mult mai 
puţin timp. Doar cu o neurotoxină care afectează creierul? Aș 
estima că peste noapte. 

Adică exact la timp pentru ședința de mâine-dimineaţă la 
care va participa Patrick. 

Mă uit din nou prin încăpere. Toţi ochii sunt epuizați, dar 
oamenii sunt ocupați. Lorenzo le dă termen până dimineaţă să 
găsească ceva ce l-ar putea mulțumi pe Morgan. 

— Cred că avem un aliat, spun. 

— Da? 

— Acolo, la biroul de securitate. 

Lorenzo își întinde gâtul ca să vadă peste restul mulțimii. 

— Glumești. 

Poate că Petroski nu este cel mai deștept tip, dar are două 
dintre calităţile pe care le am în vedere: e speriat de moarte 
pentru fiica lui și este puternic. În plus, poartă uniformă și are 
un inel de chei la curea. 

— Uită-te în jur, Enzo, spun. Tipii ăștia au lucrat nonstop. Sunt 
morţi de oboseală. 

În timp ce rostesc asta, trei bărbaţi, fiecare în jur de patruzeci 
de ani, ies din laborator, escortaţi de un singur soldat. 

— Nu mi-am văzut copiii de o săptămână, se plânge unul. 

— Copiii? spune altul. Copiii mei nu se plâng. Soţia mea, în 
schimb... 

— Dacă nu mănânc ceva și nu dorm puţin, mâine voi fi prăjit 
de tot. 

Al treilea bărbat arată de parcă ar urma să adoarmă în 


picioare. 

— Vezi la ce mă refer? îi spun lui Lorenzo, în timp ce alte cinci 
albine lucrătoare dau semne că sunt gata de somn. Nu trebuie 
decât să așteptăm. 

— Greșit, Gianna, zice Lorenzo uitându-se la mine. Ce trebuie 
să faci tu este să dormi. Măcar două ore. 

Șansele să dorm sunt la fel de mari ca acelea de a câștiga un 
Premiu Nobel, dar are dreptate. M-am lovit de zidul oboselii cu 
viteză maximă, iar următoarea mea misiune în laborator 
necesită atenţie absolută. 

— Două ore. Maximum. Presupunând că Morgan rămâne 
peste noapte. 

— Va rămâne. Verifică împreună cu noul tău amic în drum 
spre ieșire, zâmbește Lorenzo. Și nu flirta prea mult. Sunt genul 
gelos. la de pe raftul din spatele lui o tabletă, apoi apasă de 
câteva ori cu degetele lui absurd de lungi, dar atât de elegante, 
și mi-o înmânează. O lectură ușoară pentru tine. 

Citesc titlul de pe ecran. 

— Neuroanatomie comparativă a primatelor? Numești asta 
ușoară? 

— În sens literal. IPad-ul cântărește mai puţin de jumătate de 
kilogram. 

— Cât cântărește cartea? 

— Are cam cinci sute de pagini. O să vrei capitolele șapte și 
opt. Probabil vede întrebările nerostite din ochii mei, pentru că 
adaugă: Uite, aş face-o, dar aș începe de la zero. În plus, nu pot 
să citesc rahaturile alea și să și pregătesc totul aici în același 
timp. Așa că tocește puţin la știința creierului, da? 

Se întoarce spre computerul din spatele lui, trage tastatura și 
începe să completeze un formular de solicitare a unui animal de 
laborator, după ce consultă fișa subiecţilor disponibili. In spaţiul 
pentru numărul de identificare, el scrie 413, apoi se mută mai 
jos pe pagină, spre un bloc gol, și începe din nou să tasteze. Il 
văd scriind Sedgare, trepanare și injecție intracraniană a serului 
experimental Wernicke 5.2. 

— O, nu, șoptesc, imaginându-mă cu o bormaşină într-o mână 
și cu un iPad deschis la un set de instrucţiuni „pas-cu-pas” în 
cealaltă. Nu pentru asta m-am înscris. Enzo, nu sunt genul ăsta, 
mă depășește abordarea practică. 

— Eşti tot ce am. 


În spaţiul liber din formularul de rechiziţie unde scrie 
Tehnician, el tastează Dr. Jean McClellan. 

— Trebuie, nu-i așa? întreb. 

— Fie asta, fie ne trezim cu Morgan mort. Un colț al gurii lui se 
ridică în timp ce adaugă: Asta dacă nu cumva tocmai așa ceva 
vrei. 

Sigur că asta vreau. Dar nu are rost să devin lacomă. Un 
Morgan mut este la fel de bun. 

— Bine, spun. Mă duc la etaj. Trimite pe cineva să mă ia dacă 
nu mă întorc aici până la zece. Bine? 

— S-a făcut. _ 

Nu mă opresc la biroul lui Petroski pentru a fi escortată. In 
schimb, mă îndrept spre soldatul cel mai apropiat de el și 
vorbesc suficient de tare încât să mi se audă clar vocea. 

— Am nevoie să dorm puţin. Mă puteţi conduce până la 
dormitoare? 

În timp ce escorta mea strigă spre laboratorul plin acum pe 
jumătate, întrebând dacă mai vrea cineva la cantină sau în pat, 
Petroski îmi face semn să mă apropii de el cu o mică înclinare a 
capului. 

— Am dat telefonul, spune. 

— Grozav. Mulţumesc. 

Nu vreau să îi cer ajutorul - e mai bine ca solicitarea să vină 
de la el. 

Și vine. 

— Pot să mai fac ceva? 

— De fapt, sergent, da. Poţi. 

Chipul lui, neted și inocent ca al unui copil, se luminează când 
îi explic, în detaliu, exact ce vreau să facă. 


Șaptezeci 


În timp ce Lorenzo se află cu opt etaje mai jos, sedând 
cimpanzeul numărul 4-ghinionist-13 și aranjând echipamentele 
de care avem nevoie, eu stau într-un pat îngust, îmbrăcată 
complet, digerând un sandvici vechi de la cantină și capitolul 
șapte al textului despre neuroanatomie a primatelor, cunoscut și 
drept hărţi cerebrale ale celei mai apropiate rude a omului, 
cimpanzeul. Momentan am lăsat la o parte greața, în mare parte 
ca urmare a faptului că era să fiu schilodită de compatriotul lui 


413 în după-amiaza asta. 

Deschid o nouă fereastră pe ipad, verific baza de date a 
jurnalelor medicale în căutarea unor articole despre craniotomie 
și proceduri de trepanare și mă uit lung, pentru ultima oară, la 
jumătatea  nemâncată a  sandviciului meu. Nu este un 
companion prea nimerit pentru lectura mea de seară, așa că 
pun deoparte brânza și pâinea și revizuiesc componentele noii 
mele prietene, bormașina perforatoare Cushing. 

Când cred că nu e cu putinţă să găuresc craniul unei 
maimuțe, ca să nu mai vorbim de cel al unui om, îmi aduc 
aminte de Jackie, de Lin și de Isabel. 

Capul sus, Jean. 

Și continui să citesc până când pleoapele mi se lasă și ipad-ul 
îmi alunecă din mâini. 

Ciocănitul de la ușă pare să se audă exact în clipa în care 
adorm. 

— Doctore McClellan? 

Vocea este astupată, neclară. 

— Da. 

— E timpul să mergeţi. Doctorul Rossi spune că are nevoie de 
dumneata în laborator. 

Toată lumea are nevoie de ceva. Eu am nevoie cam deo 
săptămână de somn neîntrerupt. 

— Bine. Vin. 

Mă smulg din pat, îmi netezesc hainele - după cum arată, am 
dormit profund, deși nu foarte mult - și deschid ușa. Este 
Petroski și pare că a îmbătrânit cu un deceniu de când l-am 
lăsat jos, în sub-subsol. 

— V-aţi odihnit bine, doamnă? 

Gura mea e pe punctul să rostească un „da”, însă capul mă 
doare și îmi atârnă greu. Un picior îl urmează pe celălalt pe hol, 
conform unor ordine automate de marș, așa că grăbesc pasul și 
intru în lift cu Petroski. 

— Bun, spune el. Totul este exact așa cum ați solicitat. 

— În regulă. Acum, ascultă, sergent. Treaba ta s-a terminat. 
Ultimul lucru pe care îl știi este că doctorul Lebron a intrat în 
laborator la... cât e ceasul acum? 

— Zece și cinci, doamnă, spune el, ţinând încheietura stângă 
astfel încât să văd. 

— Bun. Lebron a intrat în laboratorul de la sub-subsol la nouă 


și cincizeci de minute. El ţi-a spus că are o durere de cap. Asta e 
tot ce știi. 

Într-o manieră militărească deloc surprinzătoare, Petroski 
răspunde cu un „Da, doamnă” concis, iar când ies din lift, ţine 
apăsat butonul de deschidere. La intrarea în laborator, se 
oprește. 

Te rog, nu da înapoi acum. Nu sunt sigură dacă vorbesc cu 
Petroski sau cu mine însămi. 

El își trece cardul de acces prin fantă și așteaptă lumina 
verde, iar eu intru. Trecem pe lângă cimpanzeii rămași, care 
încă urlă în cuștile lor, și o observ pe cea a cimpanzeului 
Numărul 413, care este goală. 

La fel este și laboratorul principal. 

Prima misiune a lui Petroski a fost să evacueze sub-subsolul 
și, judecând după scaunele neocupate și haosul de hârtii lăsate 
pe fiecare suprafaţă plană, misiunea a fost îndeplinită cu 
succes. A fost nevoie doar de Lorenzo, un arzător Bunsen, niște 
folie și un amestec de zahăr și nitrat de potasiu. Laboratorul de 
biochimie trebuie să fi arătat ca și cum tocmai a explodat o 
bombă. 

Ei, bine, asta era și ideea. 

Îl las pe sergent la biroul de securitate și merg printre 
resturile de caiete, calculatoare și ochelari de citit, până în locul 
unde Lorenzo așteaptă, pe jumătate așezat pe bufetul unde l- 
am lăsat cu două ore în urmă. Este întruchiparea sângelui rece 
și îmi doresc să nu fie atât de ușor să mă îndrăgostesc continuu 
de el. 

— A funcţionat perfect, Gianna. Silenţios, cu mult fum și 
neletal. Primul lucru pe care l-am făcut când am primit un set de 
chimie a fost o bombă de fum. Am distrus cea mai bună oală de 
paste a mamei. 

Are o licărire drăcească, poznașă și băieţească în ochi. 

Băieții, mă gândesc. Le place să arunce în aer diverse chestii. 
Sau, cel puţin, să pară ca și când ar fi explodat. Lorenzo își 
leagănă un picior de bufet. 

— Ești gata? 

— Nu știu dacă pot să fac asta, spun, simțind brânza și pâinea 
înaintând într-o direcție greșită. Unde sunt? 

— Aici. 

Deschide ușa spre o încăpere secundară. Este goală, cu 


excepția a două tărgi și a unei mese chirurgicale pe roţi, 
acoperită de diverse instrumente de oţel inoxidabil pe care le- 
am mai văzut doar în imagini - clești, retractoare, forcepsuri, 
dar și ceva care arată a cupă de curăţat pepenele. Pe targa cea 
mai apropiată de mine zace o femelă cimpanzeu de un metru 
douăzeci, cu scalpul parţial ras pe partea stângă. Pe cealaltă 
targă se află o formă de viaţă de un metru șaizeci, care aparţine 
unui ordin ușor inferior. Ambii sunt puternic sedaţi, iar piepturile 
li se ridică și coboară într-un ritm constant. 

Petroski a reușit să îl aducă pe Morgan în laborator, iar 
Lorenzo a terminat treaba. 

— Cred că îmi place de el mai mult așa, spun. Care să fie 
primul? 

Lorenzo arată spre cimpanzeu. 

— Bine. Glumă proastă. 

Dar am nevoie de umor ca să trec prin asta. De îndată ce văd 
burghiul pentru craniotomie, cu vârful său neregulat din oțel, ca 
un dinte malformat, mă răzgândesc. Nu am nevoie de umor ca 
să trec prin asta. Am nevoie de un nenorocit de neurochirurg. 

— Gianna? intervine Lorenzo. Nu vor rămâne anesteziaţi la 
nesfârșit. 

lau bormașina și o pornesc. Se aude un zumzet jos, iar 
burghiul începe să se învârtă. Este imposibil ca această mică 
mașinărie să treacă prin osul craniului. 

— Nu pot, spun, lăsând jos bormașina. 

Cam atât a durat convingerea că aș fi dispusă să fac orice. 


Șaptezeci și unu 


Nu știu de câte ori am spus „aș putea să-l omor” în cei 
patruzeci și ceva de ani ai mei. Poate de câteva mii de ori. 

Aș putea să-l omor pentru că a lăsat hainele în mașina de 
spălat. Aș putea să-l omor pentru că nu a sunat să-mi spună că 
întârzie. Aș putea să-l omor pentru că a spart vaza de majolică a 
mamei. Aș putea, aș putea, aș putea. Omor, omor, omor. 
Desigur, nu am vorbit niciodată serios. Cuvintele sunt la fel de 
goale semantic precum „Te iubesc până la moarte”, „Mi-e atât 
de foame, că aș mânca un cal” sau „Pun pariu pe viața mea că 
Sox o să piardă în campionatul de anul acesta”. Nimeni nu 
moare din dragoste - mai puţin într-un roman de Brontë, nici nu 


mănâncă armăsari întregi, nici nu își pune viaţa la bătaie pentru 
un meci de baseball. Nimeni. Dar spunem prostiile astea tot 
timpul. 

De fapt, nu știu dacă aș fi putut să îl omor pe cimpanzeul 
Numărul 412, chiar dacă o luase razna. 

Știu însă că nu o să mă apropii cu o bormașină de oase de 
niciunul din cei doi umanoizi anesteziaţi de pe aceste tărgi. 

Și nu trebuie s-o fac. 

— Adu-l pe Petroski, îi spun lui Lorenzo. 

E| se holbează la mine. 

— Nu. N-o să-i cer lui s-o facă, spun. Am nevoie de cheile de 
la Camera 1. 

Din nou, privirea aceea. 

— Ca să o scot pe Lin. Și pe celelalte. Spune-i puștiului că o să 
pretindem că l-am drogat și i-am furat cheile dacă se ajunge la 
asta. Dar cred că va fi de acord. 

Îi explic despre fiica lui Petroski. 

— Eu aș face-o, spune Lorenzo. Aș fi de acord, adică. Dacă ar 
fi a mea. Ochii lui zăbovesc asupra trupului meu, oprindu-se pe 
mica umflătură din faţă. N-aș fi plecat fără tine, Gianna. 
Niciodată. 

— Serios? 

— Serios. Se uită repede prin încăpere, căutând orice ar putea 
fi o cameră de luat vederi, și mă sărută. Niciodată. 

— Acum știi ce simt și eu faţă de Sonia. Și faţă de băieţi. 

Totuși, în mare parte, e vorba despre Sonia. Nimic nu este 
mai oribil decât ideea de a o lăsa în urmă în timp ce totul se 
duce de râpă. Nimic, în afară de a naște o altă fată în acest 
infern.  Alung gândul din minte pentru următoarele 
douăsprezece ore. 

— Haide, spune-i lui Petroski să facă puțin pe evadatul din 
închisoare. 

Cinci minute mai târziu, Lorenzo se întoarce cu Lin. Când vede 
cele două tărgi, ea se întoarce spre mine, cu gura deschisă și cu 
ochii mari. Îl rog pe Lorenzo să-i explice în timp ce eu mă ocup 
de Jackie și de Isabel. Ele nu trebuie să fie aici ca să vadă ce 
urmează să facem. La naiba. Nici eu nu vreau să fiu aici și să 
văd. 

Lorenzo mă informează că nu am de ales. Lin face un semn - 
Să-i dăm bătaie! - cu mâna dreaptă și întinde palma stângă. 


— Are nevoie de tine să o asiști. 

Mă uit la brăţara neagră a lui Lin. 

— Cum a reușit să spună asta? 

Lin dă ochii peste cap, își flutură ambele mâini înainte și 
înapoi în faţa pieptului, apoi își alătură degetele arătătoare și 
mijlocii ale fiecărei mâini și le orientează spre mine, scuturându- 
le. 

— Spune s-o lași baltă și să te grăbești, îmi zice Lorenzo. Eu 
voi traduce. 

— Amândoi știți limbajul american al semnelor? întreb. De ce? 

El ridică din umeri. 

— Tu vorbeşti puţină vietnameză, nu? 

— Da. 

— De ce? 

— Bine. Am înţeles. 

Cu ajutorul lui Lorenzo, primesc toate instrucţiunile lui Lin în 
timp ce ne dezinfectăm până la coate într-una dintre chiuvetele 
laboratorului de biochimie. Este un fel de chirurgie pe creier 
pentru proști. Monitorizează semnele vitale tot timpul. Dă-mi 
instrumentele cu mânerul înainte. Stai dracului în afara luminii. 
Și, cu adevărat specific lui Lin: La dracu’, nu leșina. 

Cu primele trei mă descurc. De a patra nu sunt însă foarte 
sigură. 

În camera albă, lui Lin îi ia doar două minute să retragă pielea 
de pe capul cimpanzeului și alte treizeci de secunde să facă o 
gaură de mărimea unei mici monede. Apoi oprește bormașina, 
mi-o dă împreună cu o bucată de craniu de cimpanzeu și îi face 
semne lui Lorenzo. 

— Spune să te gândești la asta ca la un dop de chiuvetă, 
continuă el, transmițând prețiosul sfat. 

— Ușor pentru tine de spus, Lin. Am fost mereu mai 
interesată de partea de lingvistică din neurolingvistică. 

Ea râde, dar mâinile îi sunt prea ocupate ca să pălăvrăgească, 
în timp ce palpează țesutul moale din craniul cimpanzeului. Este 
greţos, dar fascinant și miraculos în același timp. De ce dracului 
ar vrea oamenii ca reverendul Carl și Morgan Lebron să o ia pe 
femeia asta și să o arunce departe? Cum ar putea gândi cineva 
că asta are vreun sens? 

— Bun. Acum e momentul. 

Lorenzo trage două seringi de lichid transparent dintr-o fiolă 


de pe masa chirurgicală. Arată la fel de inofensiv precum apa. 
Pune una pe masă, între tărgi, și una i-o dă lui Lin. 

li urmăresc mâinile calme în timp ce introduce vârful fin al 
acului câţiva milimetri în țesutul cortical al cimpanzeului, 
apăsând dozatorul și privind la aparate. Ea încuviinţează, 
aparent mulțumită că nu și-a ucis pacientul, apoi injectează și 
restul de ser înainte să pună la loc bucata rotundă de craniu - 
dop, Jean, e doar un dop - şi să închidă totul cu copci. Tot 
procesul a durat cinci minute. 

Ceea ce este un lucru bun, de fapt, pentru că atât 
cimpanzeul, cât și Morgan încep să se miște. 


Șaptezeci și doi 


O interacțiune atât de personală cu o primată furioasă a fost 
suficientă pentru mine. Nu vreau să retrăiesc experienţa. 

— Trebuie să o scoatem de aici, Enzo. Acum, spun eu, privind 
cu groază cum pieptul cimpanzeului începe să se ridice și să 
coboare mai profund. Lin? Cât timp mai avem până când se 
trezește? 

Lin dă din cap înainte și înapoi, ridicând patru degete, apoi 
două. 

Nu e nevoie ca Lorenzo să traducă. 

— Șase minute? întreb cu speranţă. 

Ea dă din nou din cap, ridicând două degete și îndreptându-le 
spre mine. 

Caut în jur ceva - orice am putea folosi drept legături -, dar 
nu găsesc decât fir de suturi pe masa chirurgicală. Nu e bine. 

— OK. OK. Nu avem timp de pierdut. Lin, asigură-te că este 
deschisă cușca. Enzo, tu și cu mine o să ducem puiul ăsta la 
locul lui. Bătaia inimii mele marchează fiecare secundă în timp 
ce Lin gonește din sala de operaţii improvizată și urmează 
zgomotul cimpanzeilor care urlă. 

Cimpanzeul Numărul 413, cu ochii plini de uimire, întinde un 
braţ lung și păros spre cap. Apoi își întoarce faţa spre mine. 

— Enzo? împinge! strig eu. 

Targa se lovește de vreo două scaune de laborator, trântindu- 
le pe podea. Lorenzo prinde unul înainte să mai lovească alte 
două, abia prevenind un efect de domino care ne-ar putea bloca 
traseul. Jackie și Isabel stau în centrul laboratorului, îngrozite și 


neajutorate. 

— Nu spune nimic, Jacko, o implor. Nu spune nimic. Du-o pe 
Isabel în altă parte. Incuiaţi-vă într-o debara dacă trebuie. 

În minte mi se succed imagini cu femeia mutilată, Charla 
Nash, care nu a rămas cu nimic din chipul său în afara pielii de 
pe frunte. 

— Petroski! strig în spaţiul gol și alb al laboratorului, în timp 
ce Lorenzo împinge targa dincolo de teancurile de hârtii 
zburătoare și ochelari de vedere abandonați. Petroski! 

Acesta vine alergând de la postul său. Cimpanzeul scoate un 
geamăt prelung, nu un urlet, nu un țipăt, ci un geamăt gol, 
dureros. 

Nu te uita la el, Jean. Nu îndrăzni să te uiti la el. 

Dar bineînţeles că mă uit. 

Când ne apropiem de cușca deschisă, în ochii lui căprui 
strălucește furia. 

Petroski își scoate arma din dotare. Mâna îi tremură când 
apasă într-un punct cu un deget. Siguranţa, poate. De unde să 
știu eu? 

— Nu trage în el decât dacă trebuie, spun. Bun, Enzo. La 
semnalul meu. Unu... 

Laba cimpanzeului se desprinde de cap și se îndreaptă spre 
mine. 

— Doi, gâfâi eu. 

lodul de la rană îmi umple nările în timp ce ea se întinde. 

— Trei! 

Cu fiecare strop de forță, împing bestia de pe targă, iar 
Lorenzo îi preia o mare parte din greutate. O gheară îmi atinge 
buzele în timp ce cimpanzeul Numărul 413 se rostogolește în 
cușca lui. Lorenzo o închide și se dă înapoi spre centrul camerei, 
luându-mă cu el. O labă păroasă se întinde printre bare, cu 
degetele și ghearele întinse, apoi se retrage. Cimpanzeul se 
întoarce la masatul unei zone a capului. 

Aproape că arată ca și când ar încerca să își amintească ceva. 

— O, Doamne, Enzo! Morgan... Unde este Morgan? 

După turul iniţial, știu că există o singură cale de intrare și 
ieșire din laborator, iar Morgan nu s-a trezit încă din anestezie. 
Lorenzo ajunge în celălalt capăt al camerei din patru pași lungi 
și îi strig să le dea la o parte pe Jackie și pe Isabel. Nu știu dacă 
mă aude. 


Lin îmi face semne pe care nu le înțeleg: arată spre mine, 
apoi spre cimpanzeul din cușcă. 

— A fost pe-aproape, spun, nesigură dacă asta a vrut să-mi 
zică. 

Ea încuviințează. 

— Mergi să vezi de Jackie și de Isabel, îi spun. Eu mă duc să-l 
ajut pe Lorenzo. 

O altă încuviințare. 

Nu știu dacă mă lovește când încă sunt în camera primatelor 
sau dacă mă gândesc la asta în timp ce înaintez prin laboratorul 
cu scaune prăbușite și hârtii împrăștiate, dar o simt cu putere. 
Mă lovește ca un nenorocit de pian aruncat de la etaj. Morgan. O 
seringă. Lorenzo. 

Nu este solubilă în apă. Nici injectabilă în sânge. 

incearcă asta și îi prăjești jumătate de creier. 

Picioarele par să mi se miște singure. 


Șaptezeci și trei 


Morgan Lebron are cam un metru șaizeci și ar putea înclina 
cântarul la șaizeci și opt de kilograme, asta după ce îl udă 
cineva cu un furtun. 

Lorenzo poate să mă ridice cu un braţ legat la spate. Nu este 
un adversar pe măsură, mai puţin dacă cel mai mic dintre cei 
doi are un alt avantaj. 

lar Morgan are. Are avantajul celor 20 de mililitri de otravă și 
al unui ac al dracului de ascuţit. lar în acest moment ţine acul la 
gâtul lui Lorenzo, în acel punct moale aflat la un centimetru în 
spatele urechii. 

— leși afară, spune cineva. 

Nu-mi dau seama cine strigă în camera de un alb strălucitor, 
cu o targă și o masă pe roţi. Dacă este Lorenzo sau Morgan. 
Este doar o voce. Doar două cuvinte care nu au alt scop decât 
să mă îngrozească. 

— Morgan... încep eu. 

Dar nu mă lasă să termin. 

— Căţea nenorocită ce ești! Curva dracului! 

Lorenzo strânge din dinţi, dar pe mine cuvintele lui Morgan nu 
mă deranjează. Seringa, da. Orice altceva mai are de spus, nu 
aud decât sunete amestecate. Pot să mă despart de ele. Dar nu 


și de seringa aceea nenorocită, care e reală. 

Fac un pas înainte, foarte lent, ca într-un film vechi știinţifico- 
fantastic, când timpul încetinește. 

— Gianna. Nu. 

Vocea lui Lorenzo pare la fel de încordată cum îi e și corpul. 

— Gianna? Cine dracului e Gianna? lar când îmi spune numele 
- celălalt nume al meu -, ochii lui Morgan scânteiază. Ah... 
înţeleg. Voi doi aveţi ceva aici. la uite cum prind doi iepuri dintr- 
o lovitură! Este aproape vesel acum. Oh, asta e prea tare! Bieții 
amorezi, cu ochii galeși și mari! la spune, Lorenzo, e bună? Pare 
cam bătrână din locul în care stau eu. Dar poate că îţi plac 
cătelele călărite tare și oarecum istovite. 

Mușchii braţului stâng al lui Lorenzo se încordează, iar mâna i 
se strânge în pumn. 

— Ah, ah, doctore Rossi! 

Morgan împinge mai tare vârful acului. 

Un punct roșu, de înțepătură, apare în locul de contact și o 
picătură de fluid transparent se scurge de pe gâtul lui Lorenzo. 
Este imposibil să îmi dau seama dacă este sudoare sau ser. 

— Ştii, spune Morgan, cu vocea acum mieroasă, dar încă 
amenințătoare, nu sunt un mare om de știință. Toate acele 
analize de date și derularea acelorași experimente cretine din 
nou și din nou... Detest rahatul ăsta! Dar sunt un bun cititor. Un 
bun cititor de oameni. Și pot să citesc și alte lucruri. Precum 
acea mică sticlă de acolo, pe care scrie „doar injecție locală”. 
Face semn cu bărbia spre conţinutul vărsat pe tava chirurgicală 
fără să își ia privirea de la mine. Am văzut asta și a trebuit să 
întreb: de ce? De ce doar local? Ce s-ar întâmpla dacă aș înfige 
acul acesta așa... Acul intră un milimetru sau doi în gâtul lui 
Lorenzo, mult prea aproape de vena jugulară. Ce s-ar întâmpla 
dacă aș începe să apăs? Idei? 

— Haide, Morgan, spune Lorenzo. Gianna, pleacă dracului de 
aici! Sub aripa mașinii mele este o cheie de rezervă. la-o și fugi! 

— Nu fi atât de curajos! Ochii lui Morgan - ca de șobolan - îi 
sfredelesc pe ai mei. Căţea, dacă te mişti, încep să îl injectez cu 
chestia asta. Ochii lui se mută ușor spre stânga, peste umărul 
meu. Treci înapoi în laborator. 

Îmi ia un moment până să îmi dau seama că nu vorbește cu 
mine. O mână cu o strânsoare fermă, nu la fel de puternică 
precum a unui bărbat, dar suficient de hotărâtă, mă apucă de 


cot, întorcându-mă puţin. 

Jackie. 

Capul ei se mișcă într-o smucitură bine definită. Hai să 
mergem, spune. În mâna liberă ţine cheile lui Petroski, care 
sună ca niște mici clopote metalice în liniștea unei camere în 
care toată lumea pare să își ţină respiraţia. 

— Adu-l pe Petroski, spun. Să terminăm odată. 

Îmi forțez fiecare parte a creierului pentru a învinge instinctul 
reptilian de a fugi. 

— Jean, să nu faci ceva prostesc, mă ameninţă Morgan. 

— Ascultă, Morgan! Dacă a mai rămas în tine ceva uman, vei 
face totul cum trebuie. Ordonă-i lui Petroski să-l împuște. Fă-o 
curat. Mai târziu poţi să spui că a fost un accident. 

Urmează o pauză în care Morgan se gândește la asta. 

— Autoapărare? sugerez. Serul va fi mai greu de explicat. 
Vorbim aici despre un biochimist cu reputaţie, nu despre un 
cretin pe care l-ai recrutat din facultate. Gândește-te la asta! 
Gândește-te la ce vei spune când Lorenzo Rossi va părăsi 
clădirea asta vorbind aiureli. Apoi gândește-te la ce va avea de 
spus ambasada italiană. 

Analiza lui Morgan durează o veșnicie. Eu îmi petrec jumătate 
din tot acest timp gândindu-mă la arme. 

Ca orice mecanism, armele au componente. Partea în care pui 
glonţul, partea prin care iese acesta și partea care determină 
deplasarea dintr-un loc în altul. Ușor. Simplu. Neschimbat de 
secole. Siguranţă, mâner și cartuș. Într-o ordine sau alta. 

În restul timpului de gândire al lui Morgan, reflectez la 
sergentul Petroski, un absolvent de filosofie devenit soldat. Sot. 
Tată. Un bărbat a cărui mână tremură când își scoate arma de 
serviciu. Un bărbat care știe unde este siguranţa și cum s-o 
scoată. 

Jackie mă trage din nou de braţ, iar eu mă întorc spre ea. 

— Ce ai face ca să fii liberă, Jacko? Pentru că, acum, aș face 
aproape orice. 

Ea nu spune nimic, dar zâmbește. 

— Petroski! strigă Morgan. 

În laborator se aud pași grei. Hârtiile foșnesc sub ei. O 
trosnitură puternică marchează finalul unei perechi de ochelari 
rătăcite. Întreaga lume pare că încetinește când sergentul 
Petroski se apropie de ușa deschisă din spatele meu. 


— Domnule! latră Petroski. 

Totul se întâmplă într-o clipită, dar mintea mea înregistrează 
fiecare imagine, fiecare cadru al filmului. Poate că, într-o zi, voi 
putea încetini aceste imagini, voi putea să le redau în timp real. 
Acum, secvenţa este sacadată, cu un fundal sonor amestecat. 

— Împușcă-l pe omul acesta, spune Morgan. 

Petroski trage pistolul de serviciu din toc. Arma este suficient 
de aproape de urechea mea, așa că simt micile perturbații ale 
aerului de lângă mine și văd tremurul mâinii lui Petroski care 
încearcă să se calmeze. 

— Siguranţa e trasă? întreb. 

Clicul este precum o împușcătură, automată și asurzitoare. 

— Acum, Jackie. 

Ea se repede spre el. Mâna lui Petroski se înmoaie. Nu voi ști 
niciodată dacă el a cooperat sau dacă a fost luat prin 
surprindere, cert este că am reușit să fac mișcarea pe care am 
plănuit-o, strângând degetele în jurul mânerului și ţintind la 
câţiva centimetri sub insigna albastră ce strălucea pe gulerul lui 
Morgan. 

Și am tras. 


Șaptezeci și patru 


Morgan cade și eu cad împreună cu el. Urechile îmi ţiuie 
puternic în timp ce Jackie încearcă să mă prindă în braţe înainte 
să mă lovesc de pământ. E puternică - sau era pe vremuri -, 
dar, de data asta, gravitația câștigă. Lovesc podeaua cu o 
bufnitură - pe care o simt, dar nu o aud - și îmi dau seama că 
țin ceva. 

Lângă mine este Lorenzo, a cărui respiraţie fierbinte o simt pe 
față. Îi văd gura mișcându-se în timp ce îmi desprinde degetele, 
scoțând oţelul greu din strânsoarea mea. 

— Relaxează-te, îmi spune el. 

Cuvântul se aude de parcă ar vorbi sub apă, dar reușesc să 
înțeleg sunetele individuale. El reîncarcă pistolul lui Petroski cu 
o mișcare din deget, apoi șterge cu cămașa mânerul și trăgaciul 
și i-l dă înapoi soldatului, care se apleacă peste Morgan și se 
uită cum sângele îi înflorește pe piept. O băltoacă stacojie și 
lipicioasă părează podeaua albă de gresie. 

— Unde ai învățat să faci asta? îl întreb pe Lorenzo. 


Dar sună cam așa: De un ai în să fa as? 

— Doi ani în armata italiană. Ei încă recrutează. Apoi adaugă 
mai serios: Mă poţi auzi? 

Încuviinţez. 

— Puțin. 

— O vreme o să îţi ţiuie urechile puţin. Poate o oră. Dar o să 
îți revii, crede-mă. 

— L-am rănit, nu-i așa? 

Lorenzo se uită peste umăr, spre locul unde zace Morgan. 

— Da. Ai putea spune asta. 

Cuvintele încă par înfundate, dar sunt puţin mai inteligibile. 

— Trebuie să îl mutăm, zic apoi. 

Jackie s-a gândit deja la asta. Stă în cadrul ușii cu Lin și cu 
Isabel și ţine un braţ de sacouri și de halate de laborator - orice 
a rămas în urmă de la bărbaţii care au fost evacuați. Imi atinge 
brațul, apoi face semn spre podea, unde se află Morgan, și spre 
ea, cu mișcări circulare ale unui deget. Este mai puţin elegant 
decât limbajul structurat al semnelor folosit de Lin și de Lorenzo, 
dar înțeleg ideea. Jackie se va ocupa de chestia plină de sânge 
din colţ. 

Petroski își revine oarecum din șoc - deși mă întreb dacă își 
va reveni vreodată cu adevărat - și le ajută pe Lin și pe Isabel să 
îl rostogolească pe Morgan și să îl învelească în cârpe, în timp ce 
Jackie începe să curețe camera. Pare o scenă dintr-un film de 
groază, cu sânge pe podea și pete de tip Rorschach pe peretele 
din spatele lui Morgan, de când îl ţinea pe Lorenzo cu acul la 
gât. Lorenzo vede privirea mea și îmi explică. 

— Calibrul 45, Gianna. Ai făcut o gaură în el de mărimea 
statului Virginia. 

— L-am ucis, nu? Nu este de fapt o întrebare, doar mă ajută 
să procesez acest adevăr. L-am ucis. Am ucis o fiinţă umană. 

— Da, spune el încet. Și trebuie să plecăm. Toţi. 

Lorenzo și Petroski trag pe o targă trupul lipsit de viață al lui 
Morgan Lebron și îl scot afară. Mă uit cum se deschid ușile 
Camerei 1, apoi cum se închid. Un minut mai târziu, ei se întorc 
în laboratorul principal, însă fără targă. Toţi șase lucrăm în 
tăcere, cu clor și cârpe, pentru a șterge dezastrul de pe pereţi și 
de pe podeaua camerei. Cârpele îmbibate în sânge și clor sunt 
aruncate una după alta într-o pungă groasă de plastic, pe care 
Lin a luat-o dintr-un dulap de depozitare. Din când în când, ea și 


Isabel își fac semne. Nu le înțeleg, dar ceea ce spun pare 
consolator, plin de speranţă. 

Când nu mai rămâne nimic în afară de mirosul puternic de 
clor, ieşim cu toţii și încercăm să îndepărtăm ultimele urme ale 
lui Morgan de pe piele. Lin dispare și se întoarce cu șase halate 
curate de laborator, pe care ni le întinde. Nu e nevoie să arunc 
mai mult de o privire spre hainele mele ca să îmi dau seama că 
trebuie să mă acopăr. 

Toţi arată la fel. 

Mă întorc apoi spre Petroski. 

— Poţi să ne scoţi de aici și să ne treci de securitate? 

Niciunul din noi nu aude când apare intrusul, uriașul care stă 
acum între noi și ieșire. 

Oh, rahat, mă gândesc. Poate că o spun cu voce tare - sau 
poate că nu, dar aud totul clar, ca un claxon. 

Bărbatul care a intrat în tăcere în laborator este ultima 
persoană pe care aș vrea să o văd - și cea pe care am tot văzut- 
o în mod repetat săptămâna aceasta, mereu cu totul 
neașteptat, de parcă singurul lui rol ar fi să ne supravegheze. 

Poe. 

Îmi dau seama acum că poate asta a fost misiunea lui de la 
bun început. 

— Lăsaţi totul și veniţi cu mine, spune el. 

Mâna lui Petroski se îndreaptă spre pistolul de calibrul 45 de 
la șold și observ privirea lui Lorenzo în timp ce urmărește 
mișcarea. 

— Nu fiţi prost, domnule doctor Rossi, spune Poe. 

Deschid gura încercând să vorbesc. Dar nu reușesc să 
articulez vreun cuvânt. 

Poe se uită spre soldatul care stă între el și noi, restul. Se 
pare că urmărește cu un ochi arma, iar cu celălalt analizează 
micul nostru grup de rebeli. Apoi face un pas înainte, scoate 
pistolul din toc și îl ia. 

— E mai bine dacă îl ţin eu momentan. Apoi îi face un semn 
lui Petroski și spune: Mai întâi, tu. Apoi, doctorul Rossi. 
Doamnelor, în șir indian, ca la școală. Și nu scoateţi niciun 
cuvânt. 

Ne aliniem, iar Poe trece în spate, urmându-ne prin camera 
cimpanzeilor. El îi ordonă lui Petroski să deschidă ușile, apoi 
parcurgem scurta distanţă de la laborator până la liftul de 


serviciu din apropiere. 

Acesta este deja deschis. 

lar înăuntru este un chip pe care îl recunosc, așa cum își 
recunoaște o mamă propriul copil. 


Șaptezeci și cinci 


Ușile liftului ar putea la fel de bine să fie însăși gura iadului, 
iar în locul numerelor luminoase ar putea să apară avertizarea 
de rău augur Abandonează orice speranță. Totuși, pășesc 
înăuntru, urmându-i pe ceilalţi. La naiba cu speranța! 

Acesta este fiul meu. 

Steven vine spre mine, devenit brusc mai mult băiat decât 
bărbat. În două zile s-a mai subţiat, iar coastele i se simt mai 
clar sub haine când îl trag mai aproape. Oriunde ne-ar duce Poe, 
suntem împreună în această călătorie. 

Poe ne întrerupe, punând capăt cu blândeţe acestei 
îmbrăţișări între mamă și copil. 

— E timp pentru asta mai târziu, doctore McClellan. Când 
ajungem la etajul principal, nu ridicaţi privirea și nu vorbiţi. 
Scoate trei benzi negre din buzunarul de la șold și ni le pasează 
- lui Lorenzo, lui Petroski și mie. Puneţi-vă astea. 

— În niciun caz, spune Lorenzo. 

Petroski se albește la faţă și clatină din cap. 

— Sunt de plastic, zice Poe. Faceţi ce vă spun. Sergentul 
Petroski nu vă poate scoate de aici. Dar eu pot. Atâta vreme cât 
faceţi ce vă spun. 

Îmi prind banda la mână și ușile liftului se închid cu un sunet 
uşor. 

Bărbații fac la fel. 

ÎI privesc întrebător pe Poe. 

— Spune! 

— Ce se întâmplă? întreb, pregătindu-mă pentru un șoc 
familiar. 

Nu se întâmplă nimic. 

— Aveţi încredere în mine, spune Poe. Tineti capetele în jos 
și... nu știu, încercați să arătați obosiţi până trecem de 
securitate. 

Niciunul dintre oamenii din lift nu trebuie să se prefacă a fi 
obosit, nici măcar eu, îmi dau seama, privindu-mi reflexia în 


peretele de oţel lucios. Mă uit la ceasul lui Lorenzo și văd că 
este ora două dimineaţa, dar pare să fi trecut un an întreg de 
când Morgan ne-a adus aici, ieri după-amiază. 

Poe apasă butonul pentru etajul principal. 

— Când ieșim, rămânetți în linie și urcaţi-vă în spatele dubei. 

Urcatul cu liftul pare să dureze o oră. 

— Bun, spune Poe. Mai întâi doamnele. 

leșim în șir, mai întâi Lin, apoi Isabel, Jackie și eu. Simt ceva 
care mă apasă pe spate în timp ce ies din lift și, pentru un scurt 
și irațional moment, mă gândesc la ţeava pistolului de calibrul 
45 al lui Petroski; dar este o atingere caldă și consolatoare: 
mâna lui Lorenzo. 

— Sunt aici, Gianna, șoptește el. 

Unde erau înainte doar doi soldați, număr acum zece perechi 
de ghete lustruite. 

O pereche înaintează cu hotărâre. 

— Nu pot să-i las să plece, domnule, rostește o voce. Ordinele 
doctorului Lebron. 

Mă simt provocată să îi răspund că doctorul Lebron nu va mai 
da niciun fel de ordine în viitorul apropiat sau îndepărtat, deși s- 
ar putea să dea câteva comenzi de gheaţă când va arde în iad. 
Mă trezesc zâmbind și îmi mușc interiorul obrajilor. 

Direct în faţa mea, Poe flutură un plic cu aspect familiar. În 
colţul de sus, din dreapta, este sigiliul prezidenţial. În colţul din 
stânga, unde ar trebui să fie o adresă de expediere, se află un P 
mare, argintiu și în relief. 

— Spune-i, zice Poe, înmânându-i plicul. 

Se aude un foșnet neliniștit de hârtie în timp ce plicul este 
deschis și scrisoarea din el este despăturită. 

— Fort Meade, spune soldatul. Inţeleg. Bine, atunci. Știi unde 
trebuie să mergi. Apoi, pe un ton mai dur: La o parte, soldati, 
lăsaţi-i să treacă! 

In jurul meu se aud șoapte. 

— Aceea nu e doctorița? 

— Hei... e puștiul de aseară de la televizor. 

— Cred că o știu de undeva. 

— La naiba, șapte azi! 

Citatul lui Burke îmi revine în minte, același pe care Steven l-a 
parafrazat atunci când oamenii puri au venit după Julia King: 
„Singurul lucru necesar pentru ca răul să triumfe este ca 


oamenii buni să nu facă nimic”. 

În timp ce trecem pe lângă rândurile de cizme - și aud 
șoaptele și murmurul acestor bărbaţi -, nu mă pot decide dacă 
să simt dezgust sau milă. 

Sau poate că este un amestec din ambele. 

Lorenzo este ultimul care urcă în dubă și se așază lângă mine 
pe banchetă. Inainte ca Poe să ne închidă, observ absența 
incomodă a ferestrelor și a mânerului de pe interior al ușilor din 
spate. Groaza mi se strecoară pe sub piele în timp ce motorul 
pornește și mă întreb dacă nu cumva tocmai am fost păcăliţi. 

— Toată lumea este bine? se aude o voce. 

Este masculină, moale și joasă. O recunosc, dar nu pot 
identifica timbrul. 

— Aprindem lumina acum, Christopher. 

Vocea aceea... Este al naibii de familiară. 

Când se aprinde lumina, scoțând la iveală nu șapte, ci nouă 
chipuri, îmi dau seama de ce. Del și Sharon sunt în spatele dubei 
cu noi. Intind mâna și o strâng pe a lui Sharon. Ea o strânge pe a 
mea și aproape că vreau să mă arunc în braţele acestei femei 
pe care abia o cunosc. 

— E timp pentru asta mai târziu, spune ea. 

— Sharon, dragă, trebuie să lucrezi la brăţările acelea, 
intervine Del, arătând spre Jackie, Lin și Isabel. Mai știi cum se 
face? 

Sharon își dă ochii peste cap. 

— Le-am făcut pe ale fetelor noastre, nu? Apoi, adresându-mi- 
se, adaugă: Bărbaţii... Cu toţii cred că sunt singurii experți. Ea 
se apleacă și sărută buzele soţului ei. Nu-ţi face griji, dragă. O să 
te iubesc până mori. Poate chiar și o vreme după aceea. 

Lucrează la contorul lui Jackie cu aceeași fermitate ca a lui Lin 
din momentul când a trepanat cimpanzeul. 

— S-ar putea să simţi o mică înțepătură, fato, dar să nu scoţi 
nicio vorbă dacă nu vrei să fim electrocutate amândouă. Del e 
bun, dar cheia lui nu este la fel ca aceea pe care au folosit-o 
idioţii care ţi-au pus asta. Bun! Gata? 

Jackie încuviinţează, apoi se uită direct la mine. 

— Gata! spune Sharon cu o notă triumfătoare în voce, apoi 
trece mai departe la Lin. 

Primele cuvinte care îi ies din gură lui Jackie sunt exact cele la 
care mă aşteptam: 


— Rahat! Asta a fost mai rea decât nenorocita aia de tabără 
de meditaţie unde m-am dus cu douăzeci de ani în urmă. 

Aceeași Jacko, mă gândesc. Apoi vorbesc cu ea - chiar 
vorbesc cu ea - pentru prima oară în două decenii. 


Șaptezeci și șase 


Până să intrăm pe drumul de pământ care trece drept aleea 
familiei Ray, Del și Sharon au reușit să ne povestească totul: 
munca de succes sub acoperire a lui Poe, arestarea înscenată a 
lui Del și salvarea lui Steven. 

— Partea aceea a fost ușoară, spune Sharon. El se afla cu un 
etaj mai jos de laborator. Împreună cu vreo câţiva tineri din 
armată care credeau că pot prelua clădirea. N-a funcţionat. 
Băieţii ăia au mai mult mușchi decât creier. Îl privește pe 
Petroski, care se uită în gol în faţa lui. Scuze. Nu m-am referit la 
tine, soldat. 

După cum i se mișcă ochii, în sus și spre stânga, este clar că 
exact la asta s-a referit. 

— El s-a descurcat foarte bine, Sharon, intervin, privind cum 
ochii lui Petroski strălucesc de încredere. 

Poe oprește motorul și coboară, pentru a ne da drumul. Când 
o ajută pe Lin să coboare, mâna ei mică dispare cu totul într-a 
lui. Impreună alcătuiesc un tablou ridicol în genul King Kong. 

Lorenzo sare și întinde ambele braţe spre mine. 

— Jean? 

In clipa în care mă las în braţele lui Lorenzo, vocea lui Patrick 
taie aerul încremenit al nopţii. Mă desprind și traversez drumul 
de pământ spre soțul meu, simțind o atracţie din ambele 
direcţii, simțind că sunt ruptă în două. 

— Slavă Domnului, iubito, spune Patrick, îmbrăţișându-mă. 

Când apare Steven, rămânem îmbrăţișaţi toţi trei până când 
Poe e nevoit să ne despartă. 

— Mai târziu, spune el. Unii dintre noi avem o noapte lungă. 

Lunga mea noapte începe cu o verificare rapidă a celor trei 
trupuri adormite de pe salteaua gonflabilă din sufrageria lui 
Sharon Ray. Și se termină cu mine, prăbușindu-mă cu faţa în jos 
în spaţiul gol de lângă Sonia. Ultimul lucru pe care îl simt înainte 
să adorm este pieptul ei mic, urcând și coborând sub braţul 
meu. Ultimul lucru pe care îl aud este Poe, în bucătăria familiei 


Ray, explicând planurile pentru evadarea mea. 
Șaptezeci și șapte 


lată cum se întâmplă totul în această ultimă zi. 

Patrick ne sărută de rămas-bun, mai întâi pe gemeni, apoi pe 
Sonia, pe mine și, în cele din urmă, pe Steven. Îi acordă mai 
multă atenţie lui Steven. Nu-ţi uiţi niciodată primul născut, cred. 
Nu-l iubești mai mult, dar legătura este diferită, primară. În timp 
ce el pleacă, având singura fiolă ascunsă în servieta lui, mă 
bucur că nu mai avem câine. Am avut odată o corcitură nostimă 
de collie, beagle și ciobănesc, care aștepta tristă pe preș din 
clipa în care Patrick pleca dimineaţa, până când se întorcea 
acasă, la asfinţit. Nu cred că aș putea suporta să văd câinele 
acela așteptând. Este suficient de greu pentru mine. 

După ce mașina lui dispare, cu farurile din spate licărind în 
lumina răsăritului, totul îmi pare un scenariu, un videoclip pe 
care îl urmăresc în timp ce copiii se ceartă pe ultima negresă 
oferită de Sharon, iar Sonia le spune cu hotărâre fraţilor săi că 
știe precis că ei încearcă să trișeze la cărţi; în timp ce cana de 
cafea pe jumătate goală a lui Patrick stă pe bufetul din bucătăria 
unei străine, cu lichidul din ea evaporându-se și condensându-se 
într-un clei maro, gros. Deși miroase a rahat, savurez din plin 
această cafea americană. 

— Mă duc să mă întind un minut, îi spun lui Sharon, care 
pregătește micul dejun pentru șase oameni înfometați. 

Ea îmi face semn cu o expresie mult prea sobră, spunându-mi 
că pot să îi folosesc camera dacă vreau. Mă retrag cu restul 
cafelei mele într-un loc nefamiliar, cu obloane trase și un 
ventilator de tavan care fredonează un cântec monoton. 

Il văd pe Patrick încetinind și oprindu-se la poarta de 
securitate, apoi întinzând cardul de identificare spre agentul 
Serviciilor Secrete, un bărbat care poartă o cască albă în ureche 
în loc de un petic brodat cu SS pe braţ. Parchează și cred că 
privește cerul, poate acel petic de cer din est, unde soarele 
încearcă să iasă din întuneric. 

Şedinţa se ţine la micul dejun, dar pentru Patrick pare să fie 
mai mult ca Cina cea de Taină. El este luda din mulţime, cel 
care dă mai departe o cupă otrăvită. 

Acesta era planul, s-o pună în apă. Sau în cafea. Sau în 


șampania care va fi desfăcută și turnată în cupe delicate de 
cristal pentru doisprezece oaspeţi distinși, din care aceștia vor 
sorbi în timp ce se felicită unul pe altul. 

Unul este președintele Myers. Altul este Bobby Myers, care și- 
a revenit în mod miraculos din călătoria lui de șase zile în 
tărâmul afaziei. Nu voi ști niciodată dacă leziunea cerebrală a 
fost reală sau fabricată, dar, dacă ar fi să pun pariu, știu pe ce 
aș miza. E vorba de reverendul Carl și de Thomas Intimidantul. 
Șase membri ai Statului-Major sunt prezenţi, la fel ca procurorul 
general și președintele Curţii Supreme, ambii adepţi ai Mișcării 
Pure. Patrick este numărul treisprezece. luda lIscarioteanul din 
Biroul Oval. 

Când stau aici, în pat, ameţită de ventilatorul de tavan care 
se învârte întruna, aceste coincidenţe religioase mi se par 
amuzante. Apă, vin, treisprezece bărbaţi. Reverendul Carl și 
nebunia lui. Se spune că lisus a fost fie un nebun, fie un 
mincinos, fie un zeu. Nebun, rău sau Dumnezeu, cum se spune. 
Nu pot să cred despre Carl Corbin că este un zeu - chiar dacă aș 
crede în asemenea entităţi divine. 

Nu știu dacă zeii joacă zaruri, dar în mod sigur nu le încarcă 
cu otrăvuri care afectează mintea. 

Cafeaua mi s-a răcit, dar o beau oricum. 

Duminică seara - asta a fost doar cu douăsprezece ore în 
urmă? -, Patrick s-a decis că va doza mai întâi apa și cafeaua. 
Apoi va păstra pentru el ce va rămâne în fiolă, dacă va fi nevoie. 
Mă cutremur când mă gândesc la această cale de ieșire, la 
evadarea lui luda, dar Poe îmi spune că Patrick a insistat. Atât 
de multe planuri bine puse la punct ajung să dea greș... 

Atât pot să văd. Poate că imaginaţia mea nu poate face față 
acestei misiuni. Sau poate că am o imaginaţie bogată și văd 
totul în culori vii și în imagini clare ca laserul. Până la urmă, ce 
femeie ar vrea să viseze cu ochii deschiși despre cum îi moare 
soțul? 

Mă uit la ceasul de pe noptiera lui Sharon. Arată că este 
timpul. 


Șaptezeci și opt 


Nu dorm. Nu pot. În schimb, mă plimb cu copiii prin grajdul 
calului, uitându-mă cum Sonia își conduce fraţii în acest tur. 
Acum vorbește tot timpul, de parcă ar avea un gheizer de 
cuvinte în ea. 

— Aceasta, spune ea, atingând iapa cu o mână și mângâind-o 
cu cealaltă între ochi, este Aristotel. Este fată. Chiar dacă 
Aristotel era un tip. Este preferata mea. Sharon spune că e 
foarte deșteaptă. 

În timp ce Sonia împarte bucăţi generoase de morcovi, 
instruindu-i exact pe băieţi cum să ţină palmele întinse și să lase 
calul să ia morcovul fără să apuce și câteva degete odată cu el, 
scot telefonul mobil al lui Sharon din buzunar și formez un 
număr. 

Recepționistul nu este prea încântat de brusca mea 
schimbare de planuri. 

— Doamnă McClellan, spune el, cu o voce la fel de nazală și 
de piţigăiată ca aceea a lui Morgan. 

— Doctor McClellan, îl corectez eu. 

El nu se scuză, ci doar își continuă predica. 

— Programăm aceste teste din timp pentru un motiv. Trebuia 
să fiţi aici acum o oră. Nu știu dacă vă putem reprograma 
până... Aud câteva hârtii foșnind în telefon. Până săptămâna 
viitoare cel mai devreme. 

— Lăsaţi-o baltă. Nu vin la test, spun eu și termin apelul. 

— Haide, mami, spune Sonia. Este rândul tău să o hrănești pe 
Aristotel. 

— Dacă Aristotel continuă să mănânce morcovi, doamna 
Sharon o să se trezească cu o groază de murdărie aici. Și ghici 
pe cine o să roage să curețe staulul? adaug. 

— Se cheamă grajd, mami. 

Sonia pare absolut extaziată de ideea de a-și petrece o după- 
amiază curăţând bălegar de cal. Bravo ei, mă gândesc. 

— Pot să fiu veterinar când mă fac mare? întreabă ea. 

— Poate. E multă școală, totuși. Ești pregătită pentru asta? 

— Tu ai putut, mamă, spune Steven. 

Mă tem că inima ar putea să-mi explodeze și știu că am luat 
decizia cea bună. 

— Mă duc înapoi în casă, bine? le spun eu, apoi plec, 
ștergându-mi obrajii cu dosurile palmelor. 

Partea stângă mă arde, deși nu atât de mult de când Lin a 


refăcut bandajul. Oricum, sarea ustură. 

Lorenzo stă pe bara din spate a dubei, privind spre drum și 
așteptând. 

— Ei, bine? spune el când mă îndrept spre el. 

— Nu pot să plec fără copii. 

— Poe spune că trebuie. Chiar dacă... Se oprește, încercând 
să nu rostească numele soţului meu. Chiar dacă Patrick 
reușește, nimic nu se va schimba peste noapte. Au numele 
noastre. Au poze. Trebuie să plecăm din ţară. 

— Chiar, unde e Poe? întreb, schimbând subiectul. M-am 
decis, am nevoie de șase pașapoarte, nu de unul. 

— A plecat cu soţul tău, răspunde Lorenzo. Apoi, ridicând 
privirea, adaugă: Tocmai vorbeam de lup... 

Mașina lui Patrick se îndreaptă spre noi ca un tren scăpat de 
sub control, derapând și oprind brusc lângă dubă. Un nor de praf 
se ridică deasupra pământului când se deschide portiera 
șoferului și coboară Poe. 

Ușa pasagerului nu se deschide. 

— Unde e Patrick? întreb. Unde dracului e? 

Poe răspunde strigând la Lorenzo. Aud fiecare al doilea 
cuvânt. Pleacă. Lin. Stop. Sângerat. Încercat. Ajutor. Nu. Timp. 

Creierul meu umple restul golurilor și deschid ușa din spate, 
lovind aripa dubei. Se aude o bufnitură înfundată, iar înăuntrul 
meu, un urlet, un urlet lung și final, după care nu mai rămâne 
nimic. 

— Ce s-a întâmplat cu el? reușesc să rostesc, deși nu trebuie 
să mai întreb. 


Șaptezeci și nouă 


Înmormântarea lui Patrick a fost planificată ca un eveniment 
discret, însă, privind în jur spre mulţimea de bărbaţi și de femei 
de la mica fermă a familiei Ray, îmi dau seama că eforturile 
mele au fost în zadar. Vecini despre care credeam că nu le pasă 
sunt aici, inclusiv Olivia și Evan King. Și Julia, desigur. Ea și 
Steven au aerul unor copii speriaţi, și știu că așa sunt. Câţiva 
prieteni mai vechi au venit cu mașina de pe Coasta de Vest, 
întrucât traficul aerian este momentan oprit. 

Toată ţara este într-o stare de tranziţie haotică, mulțumită lui 
Patrick. 


În multe feluri, î 
nu mai este. 

Radiourile și televiziunile au păstrat tăcerea în aceste ultime 
zile, iar ziarele reiau povești deja spuse. Washington, D.C., este 
închis mai strașnic decât un seif bancar. Uraganul de teroare 
poate că a luat sfârșit, dar știm că o furtună tot va mai zăbovi. 
Cu toţii știm că încă nu suntem în siguranţă. 

Del și Sharon s-au decis să rămână, iar Jackie stă la fermă ca 
să ajute cu rezistenţa, să elimine molozul și să reconstruiască. 

— Rămân și eu, îi spun, după ce îl îngropăm pe Patrick. Vreau 
să rămân. 

Ea mă tratează cu aceeași duritate ca întotdeauna, ca atunci 
când eram tinere și naive. Sau când eu eram naivă. Jackie nu 
cred că a fost vreodată. 

— Trebuie să pleci, spune Jackie. Chiar acum. Când încerc să 
protestez, îmi pune o mână pe burtă. Ştii că trebuie, Jeanie. 

Are dreptate, desigur. Jackie a avut mereu dreptate, cu privire 
la atâtea lucruri. Mă ia în braţe - acum suple și musculoase de la 
munca fizică -, iar în îmbrăţișare simt totul. Recunoștinţă. 
Mânarie. lertare. Nu mai am nicio bulă în jurul meu. 

— Haide, fato, du-te! Te așteaptă bărbatul tău, spune ea 
desprinzându-se din îmbrăţișare. 

Bărbatul meu. 

Pare prea curând să mă gândesc la Lorenzo ca la bărbatul 
meu, ca la amantul meu. Dar simt mâna lui pe spate, în timp ce 
mă conduce spre fermă. Gestul lui este și simplu, și complex în 
același timp. O parte din mine ar vrea să se întoarcă, să fugă 
spre pământul proaspăt sub care este îngropat Patrick. Dar nu o 
fac. Stau cu Lorenzo și îi adun pe copii, spunându-le să își facă 
bagajele. 

Poate că totuși o mică parte din mine va rămâne aici, la 
această fermă. Să îi ţină companie lui Patrick. 

Chris Poe a clătinat din cap când l-am întrebat ce s-a 
întâmplat în centru. Am insistat, totuși. E bine că pot să insist 
din nou, chiar dacă informaţia pe care am primit-o a fost greu 
de auzit. 

Viaţa aruncă mici ironii înspre noi. Așadar, faptul că Morgan 
Lebron, ticălosul incompetent de care m-am ocupat cu doar 
câteva zile în urmă, a fost cauza morții lui Patrick m-a surprins 
mai puţin decât ar fi trebuit. 


ncă îl iubesc. În multe feluri, îmi pare rău că 


— Eu nu eram înăuntru, mi-a spus Poe, studiind cu privirea o 
bucată de lut dintre ghetele sale. Și Domnul... Patrick a ieșit 
alergând pe ușa laterală, ca un mistreţ sălbatic care a mirosit 
sânge proaspăt. 

Am  încuviințat, dându-i de înțeles că era în regulă să 
continue. 

— Da. 

Poe și-a afundat gheata în bucata de lut, mărunţind-o până 
când nu a mai rămas decât praf. 

— N-am auzit decât „Blocare! Blocare!” și ceva despre 
memoul lui Morgan. Ei, bine, asta nu e adevărat. 

O altă bucată de lut se sfărâmă sub vârful ghetei stângi a lui 
Poe. Am auzit împușcături. Știi că mereu îi au pe tipii aceia pe 
acoperișul Casei Albe... Cei pe care nu îi vede nimeni niciodată. 

— Da. 

— Ei, bine, cred că ei au tras. Nu știu ce altceva să vă spun, 
doctore McClellan. 

— Jean, am rostit, luându-i mâna. Jean e în regulă. 

El s-a întors să plece, cu umerii căzuți și cu pumnii îndesați 
adânc în buzunare. Apoi s-a întors brusc. 

— Mai știu un singur lucru, Jean. Când Soţul tău a încasat acel 
glonţ, jur că zâmbea. 

— Mulţumesc, am spus. E suficient pentru mine. 

Și încă este. 


Optzeci 


În Canada a fost cald pe parcursul lunilor iunie și iulie, în timp 
ce am așteptat ca acele șase aplicaţii pentru pașaport să-și 
croiască drum spre birourile din Montreal. Aș fi vrut să rămân, 
măcar în lunile de vară. Era ceva calmant la râurile, lacurile și 
zilele scăldate în căldură, care se transformau în nopţi răcoroase 
și liniștite. Dar casa mea mă chema, iar franceza nu mi s-a părut 
niciodată ușoară. În plus, trebuia să-mi văd mama. 

În contrast, coasta sudică a Italiei este departe de a fi calmă. 
Turiștii au invadat orașul nostru adormit, iar în august vor veni 
mai mulţi. Totuși, este locul în care îmi doresc să fiu. 

De când am sosit, luni, Lorenzo lucrează zi și noapte la 
proiectul lui. El spune că vom avea serul gata până în weekend, 
mulțumită notițelor furate de Poe din biroul lui din Washington. 


Mi-a promis că o să îi ducă pe copii într-o drumeţie în Capri 
atunci când termină. E bun cu ei, cred, iar Steven, deși ezitant la 
început, a ajuns să îl trateze ca pe un frate mai mare. 

Accept și asta. 

Ne-am pus la curent cu știrile încă de când am traversat 
graniţa din Maine în Canada, apoi și când am trecut Atlanticul 
din Canada aici. 

Radiourile și televiziunile și-au revenit la viață, iar tipografiile 
au început să-și scoată ziarele. Femeile au mărșăluit în tăcere 
până când mâinile și cuvintele le-au fost eliberate. Jackie pare 
să fie în fruntea fiecărui marș. Ea ne scrie că, atunci când va fi 
pregătită, ne va vizita. 

Nu cred că ne vom mai întoarce în State, nici măcar acum, 
când a doua mea țară s-a întors la ce ar fi trebuit să fie o viață 
normală, nici măcar acum, când un nou președinte a preluat 
conducerea, spunând în termenii cei mai simpli că el nu va 
repeta niciodată dezastrul ce a provocat daunele din ultimele 
douăsprezece luni. Cu primii unsprezece bărbaţi din linia 
succesiunii, chiar și cei morți din cauza otrăvirii, sau așteptând 
procesul pentru conspirație sau demisionând de la joburile lor, 
sarcina de a reconstrui totul s-a distribuit tuturor, secretarului 
de sănătate și serviciilor sociale. Ceva amuzant, de fapt, dacă 
mă gândesc că asta ar fi putut să fie următoarea slujbă a lui 
Patrick. 

Jackie este coordonatoare de campanie și o face voluntar. În 
scrisoarea ei de săptămâna trecută, mi-a povestit despre 
alegerile mijlocii, despre cum Congresul se va întoarce la normal 
- și poate chiar va ajunge mai bun, cu toate femeile care 
candidează. /maginează-ți, Jeanie, scria ea. Douăzeci și cinci la 
sută din Senat și din Camera Reprezentanților. Douăzeci și cinci! 
Ar trebui să te întorci și să te implici. 

Poate la anul, am răspuns. Și am vorbit serios. 

Totuși, momentan, Jackie beneficiază de sprijinul meu 
financiar și moral. Nu sunt gata să intru în politică, nu încă. 

Băieţilor le plac zilele însorite și aerul Italiei. A doua limbă a 
Soniei începe să devină la fel de expresivă ca prima și toată 
lumea este entuziasmată de copilul care urmează să vină. 

In plus, mă bucur când privesc femeile de aici. Ele vorbesc cu 
mâinile, cu trupurile și cu sufletele și cântă. 


Electrizantul roman de debut al Christinei Dalcher, 
amplasat într-un viitor nu foarte îndepărtat şi scris în 
genul operei distopice a lui Margaret Atwood, Povestea 
slujitoarei, supune atenţiei noastre următoarea problemă: 
dacă numărul cuvintelor pe care le putem folosi zilnic 
ar fi serios limitat, ce am face pentru a fi auziţi? Lumea 
distopică a Christinei Dalcher este una apocaliptică: 
populaţia este condusă de un guvern care deţine puterea 
absolută, iar președintele este orchestratorul noii ordini 
a Purilor, o mişcare creştină şi politică fundamentalistă. 


VOX evidenţiază într-o manieră cutremurătoare im- 
portanţa comunicării, precum și pericolul îndoctrinării 
și al radicalizării oamenilor. 


NI]