Tom Rachman — Imperfectionistii

=F 
Raftul 
Denisei 


ton Rechnen 


Ep 


Bestseller New York lines 
Romanul neu preferat 


din anul 2010." 
dokn Grishan 


H UIM A N ITAS 
îctim__ 


TOM 
RACHMAN 


Imperfectioniştii 


Traducere din engleză de EDUARD 
BUCESCU 


HUMANITAS 


Pentru Clare și Jack 


Bush înregistrează 
o nouă prăbușire în sondaje 
Corespondent la Paris - Lloyd Burko 


Lloyd dă la o parte așternutul și se grăbește spre ușa de la 
intrare, având pe el numai chiloţii albi și șosetele negre. Se 
proptește în mânerul ușii și închide ochii. Aerul rece pătrunde 
pe sub prag și Lloyd își chircește degetele de la picioare de 
frig. Dar pe coridor e liniște. Se aude doar clămpănitul unor 
tocuri înalte la etajul de deasupra. Un oblon scârțâie de 
cealaltă parte a curţii. Nu-și mai aude decât propria respiraţie, 
șuierând ușor. 

Încetul cu încetul, ajunge să distingă o voce de femeie. 
Strânge și mai tare din pleoape, de parcă ar vrea să dea 
volumul mai tare, dar nu răzbate până la el decât un murmur, 
vreo discuţie la micul dejun între femeia și bărbatul care 
locuiesc în apartamentul de vizavi. Apoi, brusc, ușa lor se 
deschide: vocea ei devine tot mai puternică, podeaua 
coridorului scârţâie. E clar, ea se aproprie. Lloyd se grăbeşte 
înapoi în cameră, deschide fereastra ce dă spre curte și rămâne 
nemișcat în dreptul ei, privind lung la colţișorul de Paris care i 
se dezvăluie de acolo. 

Ea bate la ușă. 

— Intră, spune el. Nu e nevoie să baţi. 

Soţia lui intră în apartamentul lor pentru prima dată în ziua 
aceea. 

El nu se întoarce de la fereastră ca s-o privească pe Eileen, 
doar își lipește și mai strâns genunchii goi de balustrada de 
fier. Ea îi netezește părul cărunt de la spate. El tresare, 
surprins să-i simtă atingerea. 

— Eu sunt, spune ea. 

El zâmbește, pielea din jurul ochilor i se încreţește ușor și 
are buzele întredeschise, de parcă s-ar pregăti să spună ceva. 
Dar nu are niciun răspuns. O lasă să se îndepărteze. 

În cele din urmă, se întoarce și o găseşte așezată în faţa 
dulăpiorului unde ţin fotografiile vechi. Un prosop de bucătărie 
îi atârnă pe umăr și ea-și șterge degetele ude de la curăţatul 


cartofilor, tăiatul cepei și spălatul vaselor. Degetele îi miros a 
pături puse la naftalină, a pământ de la ghivecele cu flori de pe 
pervaz - Eileen este o femeie care se atinge de tot, gustă tot, își 
bagă nasul peste tot. Își pune discret ochelarii de citit pe nas. 

— Ce scotocești acolo? întreabă el. 

— O fotografie cu mine în Vermont când eram mică. Ca să i-o 
arăt lui Didier. 

Se ridică, ia cu ea un album de fotografii și întreabă în 
dreptul ușii: 

— Ai planuri pentru cină, nu? 

— Hm. 

Face semn cu capul spre album. 

— Încetul cu încetul, spune el. 

— Ce vrei să zici? 

— Încetul cu încetul te muţi vizavi. 

— Nu. 

— Ai voie. 

Nu s-a împotrivit prieteniei ei cu Didier, tipul de vizavi. Ea 
încă n-a încheiat acest capitol al vieţii ei, sexul, pe când Lloyd a 
pus punct. Ea e cu optsprezece ani mai tânără, o diferenţă de 
vârstă care l-a incitat odată, dar care, acum când el are 
șaptezeci de ani, îi separă ca un munte. Lloyd îi trimite o bezea 
și se întoarce la fereastră. 

Podeaua de pe hol scârţâie. Ușa de la apartamentul lui Didier 
se deschide și apoi se închide numaidecât - Eileen nu bate la 
ușă acolo, ci intră pur și simplu. 

Lloyd aruncă o privire înspre telefon. De săptămâni nu a mai 
vândut niciun articol și are nevoie de bani. Sună la sediul 
ziarului din Roma. 

Un stagiar îl transferă către editorul de știri, Craig Menzies, 
un tip anxios, cu început de chelie, care decide cam tot ce 
apare în fiecare ediţie. Menzies este mereu la birou. Nu există 
nimic în viaţa omului ăluia în afară de știri. 

— Ai timp să-ţi prezint ceva? întreabă Lloyd. 

— Sunt un pic cam ocupat, de fapt. N-ai putea să-mi trimiţi 
un e-mail? 

— Nu pot. Am probleme cu calculatorul. 

Problema este că nu are calculator; Lloyd încă folosește o 
mașină de scris electronică veche, din 1993. 

— Pot să-ți trimit prin fax. 


— Spune-mi la telefon. Dar, te rog, dacă se poate, încearcă 
să-ţi repari calculatorul. 

— Am înţeles. Să repar calculatorul. Am notat deja. 

Își freacă degetul de agenda cu însemnări de parcă așa ar 
putea să prindă vreo idee mai bună decât cea mâzgălită acolo. 

— V-ar interesa un articol despre ortolan? E o delicatesă 
franțuzească - o pasăre, un fel de cinteză, cred; oricum, e ilegal 
să o comercializezi aici. Francezii o vâră într-o colivie, îi scot 
ochii ca să nu-și mai dea seama dacă e zi sau noapte, după care 
îi dau de mâncare non-stop. Când s-a umflat, o scufundă în 
coniac și o gătesc. Mitterrand a mâncat așa ceva la ultima lui 
masă. 

— Aha, răspunde Menzies cam circumspect. Dar, iartă-mă, 
unde e știrea? 

— Nu e nicio știre. Doar un subiect pentru un articol. 

— Mai ai și altceva? 

Lloyd își freacă iar degetul de agendă. 

— Ce zici de un articol despre vinuri pentru rubrica de 
afaceri: vânzările de rose au depășit pentru prima dată în 
Franţa vânzările de vin alb. 

— Pe bune? 

— Așa cred. Trebuie să mai verific. 

— Ai altceva mai de actualitate? 

— Nu-ţi place chestia cu ortolanul? 

— Nu cred că avem spaţiu pentru așa ceva. E o zi aglomerată 
- doar patru pagini de știri. 

Toate celelalte publicaţii pentru care Lloyd a lucrat ca liber 
profesionist au renunţat la el. Acum bănuiește că și ziarul ăsta - 
ultimul colac de salvare, ultimul lui angajator - are de gând să-l 
trimită la plimbare. 

— Ştii că avem probleme cu banii, Lloyd. Acum nu mai 
cumpărăm de la liber-profesioniști decât articole care te lasă cu 
gura căscată. Asta nu înseamnă că ideea ta nu e bună. Vreau să 
spun că acum Kathleen vrea numai chestii tari și curajoase. 
Terorism, Iranul și ameninţarea nucleară, revolte în Rusia - 
ceva de genul ăsta. Oricare alte știri le luăm practic de-a gata 
de la agenţiile de presă. E vorba de bani, nu are nimic de-a face 
cu tine personal. 

Lloyd închide telefonul și se întoarce la fereastră, privind 
lung la blocurile din al șaselea arondisment parizian, cu pereţii 


albi murdăriţi în locurile unde ploaia a bătut mai mult sau unde 
s-au fisurat ţevile de scurgere, cu văruiala scorojită și obloanele 
închise bine. Dedesubt, curţile interioare sunt înțesate de 
bicicletele locatarilor, cu mânerele, pedalele și spițele roţilor 
îngrămădite unele într-altele. Deasupra, acoperișuri de zinc și 
hornuri din care răzbate doar câte-un fuior de fum alb ce se 
înalţă în văzduhul limpede. 

Se îndreaptă spre ușa de la intrare și stă nemișcat, 
ascultând. Ea ar putea să se întoarcă de la Didier pe 
neașteptate. La urma urmei, asta chiar este casa lor, pentru 
numele lui Dumnezeu. 

Când se apropie ora cinei, face cât mai mult zgomot cu 
putinţă, izbește ușa de cuierul cu haine, simulează un acces de 
tuse în timp ce iese din apartament, toate astea ca să se 
asigure că Eileen, care este în continuare vizavi, îl aude cum 
pleacă să-și onoreze presupusele planuri de cină, deși în 
realitate nu există niciun astfel de plan. Pur și simplu nu mai 
vrea să stea la masă, chemat mai mult din milă, cu ea și cu 
Didier. 

Rătăcește o vreme de-a lungul bulevardului Montparnasse să 
mai omoare timpul, cumpără o cutie de calissons! ca să le dea 
fiicei lui, Charlotte, și se întoarce acasă. Pe cât de zgomotos a 
fost când a ieșit, pe atât de grijuliu se furișează acum înăuntru. 
Când intră în apartament, ridică o idee ușa din balamale ca să 
atenueze scârţâitul, după care o închide ușor. Nu aprinde 
lumina - s-ar putea ca Eileen să o vadă pe sub ușă -, așa că 
orbecăie prin bucătărie, lăsând ușa de la frigider întredeschisă 
ca să aibă puţină lumină. Deschide o conservă de năut și se 
năpustește asupra ei cu o furculiță, zărindu-și în treacăt mâna 
dreaptă, plină de pete care-i trădează vârsta. Mută furculiţa în 
mâna stângă, în timp ce își vâră adânc în buzunarul de la 
pantaloni mâna dreaptă îmbătrânită, prilej cu care atinge un 
portofel subţire de piele. 

A fost falit de multe ori. Mereu a cheltuit mai mult decât 
câștiga. Fie că era vorba de cămăși făcute la comandă la 
croitoria de pe strada Jermyn, fie că era vorba de lăzi de 
Château Gloria din 1971 sau de pariuri la cursele de cai, care 
erau cât pe ce să-l umple de bani. Vacanţe spontane în Brazilia 


1 Bomboane din pastă de fructe și faină de migdale, specifice regiunii 
Provence. 


cu femei pe care de-abia le cunoștea. Folosea taxiul peste tot. 
Mai ia o furculiță de năut. Sare. li trebuie sare. Aruncă un vârf 
de sare în conservă. 

A doua zi în zori, stă sub un maldăr de pături și așternuturi - 
nu mai dă drumul la încălzire dacă Eileen nu este acolo. O s-o 
viziteze pe Charlotte azi, dar asta nu-i face nicio plăcere. Se 
întoarce pe partea cealaltă de parcă s-ar smuci din strânsoarea 
acestui gând neplăcut și își aduce aminte de Jérôme. O 
bomboană de copil. Iar se agită sub așternuturi. Acum s-a trezit 
de-a binelea. Este obosit și nu are chef de nimic. In ultima 
vreme s-a lenevit de tot. Cum s-o fi întâmplat asta? 

Se chinuie să iasă de sub pături și se îndreaptă spre birou în 
chiloţi și șosete, tremurând tot. Studiază atent numere vechi de 
telefon - sute de bucățele de hârtie capsate, legate între ele sau 
lipite. Prea devreme ca să sune pe cineva. Se uită la numele 
unor foști colegi și surâde: redactorul-șef care l-a înjurat pentru 
că a ratat primele revolte de stradă din Paris din '68 fiindcă 
zăcea beat în cadă cu o amică. Sau șeful de departament care l- 
a pus să ia primul avion spre Lisabona ca să relateze despre 
lovitura din '74, deși el nu știa nicio boabă de portugheză. Sau 
reporterul cu care s-a hlizit Lloyd în timpul unei conferinţe de 
presă a lui Giscard d'Estaing până când au fost daţi amândoi 
afară și mustraţi de ofiţerul de presă. Oare câte dintre 
numerele astea vechi or mai fi încă valabile? 

Perdelele de la camera de zi se luminează treptat de la razele 
care bat în spatele lor. Dă perdelele la o parte. Nu se observă 
nici soarele, nici vreun nor - doar clădiri. Cel puţin Eileen nu-și 
dă seama în ce hal de situaţie se află el cu banii. Dacă ar ști, ar 
încerca să-l ajute. Și atunci ce ar mai rămâne din mândria lui? 

Deschide fereastra, inspiră aerul dimineţii și își lipește 
genunchii de balustradă. Măreţia Parisului - cu clădirile înalte, 
bulevardele largi, cu construcţiile lui masive sau graţioase, cu 
desăvârșita simetrie, cu pietrele, peluzele tunse atent și tufele 
rebele de trandafiri purtând toate amprenta voinţei umane - 
toată această măreție se află probabil altundeva. Pentru el, 
Parisul este cu mult mai restrâns și se mărginește la propria lui 
persoană, fereastra lângă care stă și podeaua de pe hol ce 
scârţâie la fiecare pas. 

Pe la ora nouă, taie deja în pas alert grădinile Luxembourg 
prin partea de nord. Se odihnește în dreptul Palatului de 


Justiţie. Și-a pierdut deja puterile? Ce nemernic puturos. Își ia 
avânt și înaintează, traversează Sena, o ia pe rue Montorgueil, 
trece de așa-zisele Grands Boulevards. 

Magazinul lui Charlotte se află pe rue Rochechouart - nu 
prea sus pe deal, din fericire. Nu este încă deschis, așa că se 
îndreaptă agale spre o cafenea, dar se răzgândește în faţa ușii - 
nu are bani de irosit pe asemenea lux. Se uită lung în vitrina 
magazinului a cărui proprietară este fiica lui. E plină de pălării 
confecționate manual; designul este făcut de Charlotte și ele 
sunt apoi produse de o echipă de tinere îmbrăcate în șorţ de in 
cu talie înaltă și având pe cap bonete încreţite, precum 
servitoarele din secolul al XVIII-lea. 

Ea sosește mai târziu decât ora de deschidere afișată. 

— Oui? spune ea când își vede tatăl - nu vorbește cu el decât 
în franceză. 

— Îţi admiram vitrina, răspunde el. E aranjată frumos. 

Ea descuie ușa magazinului și intră. 

— De ce porti cravată? E vreo ocazie? 

— Asta - știam că vin să te văd. 

Îi dă cutia cu bomboane: 

— Sunt calissons. 

— Nu mănânc dintr-astea. 

— Credeam că-ţi plac. 

— Nu mie. Lui Brigitte îi plac. 

Brigitte este mama ei, a doua fostă soţie a lui Lloyd. 

— Ai putea să i le dai tu ei? 

— Nu acceptă nimic de la tine. 

— Eşti atât de supărată pe mine, Charlie. 

Ea se îndreaptă cu pași mari spre celălalt capăt al 
magazinului și se apucă de curăţenie cu înverșunare, de parcă 
s-ar pregăti de luptă. Intră un client și Charlotte afișează brusc 
un zâmbet. Lloyd se retrage într-un colţ. Clientul pleacă repede 
și Charlotte reîncepe ștersul prafului, la fel de mânioasă. 

— Am greșit cu ceva? întreabă el. 

— Doamne, ce egoist ești. 

El se uită iscoditor spre partea din spate a magazinului. 

— Nu au ajuns încă, se răstește ea. 

— Cine? 

— Fetele. 

— Muncitoarele tale? De ce-mi spui mie asta? 


— Ai ajuns aici prea devreme. Nu ţi-ai calculat timpul bine. 

Charlotte pretinde că Lloyd a vânat toate femeile pe care i le- 
a prezentat, începând cu prietena ei cea mai bună din liceu, 
Nathalie. Nathalie a mers odată cu ei în vacanţă la Antibes și și- 
a pierdut sutienul în valuri. Charlotte l-a prins pe Lloyd că se 
uită. Din fericire, ea nu a aflat niciodată că lucrurile au mers 
mult mai departe în cele din urmă între tatăl ei și Nathalie. 

Dar toate astea s-au terminat. Într-un final. Când te uiţi în 
urmă, n-au nicio noimă - atâta efort inutil. Libidoul a fost 
tiranul tinereţii lui, azvârlindu-l acum mulţi ani din America, 
unde o ducea bine, în Europa cea plină de ispite, în căutare de 
aventuri și cuceriri. Libidoul l-a făcut să se căsătorească de 
patru ori, l-a împins să calce greșit de încă vreo sută de ori pe 
deasupra, i-a luat minţile, l-a degradat și aproape că l-a ruinat. 
Și totuși, acum s-a terminat, slavă Domnului, dorinţa i s-a 
diminuat în ultimii ani, părăsindu-l la fel de misterios ca atunci 
când și-a făcut simțită prezenţa. Pentru prima dată de la vârsta 
de doisprezece ani, Lloyd contemplă lumea fără vreun scop 
anume. Şi se simte foarte derutat. 

— Chiar nu-ţi plac bomboanele? întreabă el. 

— Nu am cerut așa ceva. 

— Așa e. 

Lloyd zâmbește trist: 

— Aș putea face totuși ceva pentru tine? 

— La ce bun? 

— Ca să te ajut. 

— N-am nevoie de ajutorul tău. 

— În regulă, spune el. În regulă, atunci. 

Face un semn de salut din cap, oftează și dă să iasă. 

lese și ea după el. El se îndreaptă spre ea, vrând să o ia de 
braț, dar Charlotte se smulge îndărăt. li înapoiază cutia de 
calissons. 

— N-o să le mănânc. 

Întors acasă, trece în revistă numerele de telefon și în cele 
din urmă îl sună pe un vechi prieten, reporter și el, Ken 
Lazzarino, care acum lucrează la o revistă în Manhattan. Cei 
doi fac schimb de noutăţi și devin nostalgici preţ de câteva 
minute, dar e clar că o cu totul altă idee se ascunde în spatele 
conversaţiei banale. Amândoi știu că Lloyd are nevoie de o 
favoare, însă acesta nu găsește destulă îndrăzneală să o ceară. 


În cele din urmă, reușește să mărturisească: 

— Ce-ai zice dacă ţi-aș prezenta o temă pentru un articol? 

— Dar tu n-ai scris niciodată pentru noi, Lloyd. 

— Știu, mă întrebam și eu. 

— Acum mă ocup de strategia online, nu mai am nicio putere 
de decizie în privința conţinutului. 

— Ai putea să mă pui în legătură cu cineva? 

După ce a ascultat mai multe variaţiuni pe aceeași temă a 
refuzului categoric, Lloyd a închis telefonul. 

Mănâncă o altă conservă de năut și îl sună din nou pe 
Menzies la birou. 

— Ce-ai zice să fac eu astăzi cronica economică europeană? 

— Hardy Benjamin se ocupă de asta acum. 

— Ştiu că vă este peste mână că nu-mi funcţionează e-mailul. 
Dar pot să trimit pe fax. Nu este nicio diferenţă. 

— Ba da. Chiar este. Uite ce e, am să te sun dacă am nevoie 
de ceva din Paris. Sau sună-mă tu dacă găsești ceva foarte 
proaspăt. 

Lloyd deschide o revistă franțuzească de actualitate politică 
în speranţa că ar putea fura vreo idee pentru un articol. Dă 
paginile nerăbdător - nu recunoaște nici măcar jumătate dintre 
nume. Cine dracu' o fi tipul din fotografie? Inainte știa tot ce se 
întâmplă în ţara asta. La conferințele de presă era în primul 
rând, cu mâna ridicată tot timpul, repezindu-se chiar să 
culeagă din zbor întrebări de la ceilalţi jurnaliști care stăteau 
mai la margine. La recepţiile organizate de ambasade, se 
apropia mieros de ambasadori, cu un zâmbet fals pe faţă și cu 
agenda de însemnări ițindu-se din buzunarul de la șold. Acum, 
la puţinele conferințe de presă la care mai merge, stă în 
rândurile din spate, mâzgălind ceva în carneţel sau moţăind. Pe 
măsuţă a strâns o grămadă de invitaţii tipărite în relief pe care 
nu le-a onorat. Tot felul de știri mai mult sau mai puţin 
senzaţionale trec pe lângă el. Încă îl mai duce mintea să scrie 
câte un articol, iar atunci când îi reușește o face mereu beat, cu 
ochii închiși, în chiloţi și maiou, la nedespărțţita lui mașină de 
scris electronică. 

Azvârle revista de actualitate politică pe un scaun. La ce bun 
să mai încerce? Îl sună pe fiul său pe mobil. 

— Te-am trezit? întreabă el în franceză, limba pe care o 
folosesc când își vorbesc. 


Jérôme acoperă telefonul și tușește. 

— Mă gândeam să te scot la masă mai târziu, pe la prânz, 
spune Lloyd. La ora asta n-ar trebui să fii la minister? 

Dar Jérôme are zi liberă azi, așa că cei doi aranjează să se 
întâlnească la un bistro pe lângă Place de Clichy, aproape de 
locuinţa tânărului, deși adresa exactă a lui Jérôme este pentru 
Lloyd un mare mister; tot la fel de puţine știe și despre slujba 
lui de la Ministerul Francez de Externe. Băiatul este secretos. 

Lloyd sosește la bistro mai devreme ca să verifice preţurile 
de pe meniu. Își scoate portofelul să numere câţi bani are la el, 
apoi se așază la o masă. 

Când Jérôme intră, Lloyd se ridică și zâmbește: 

— Aproape că uitasem cât de drag îmi ești. 

Jérôme ia loc repede pe scaun, de parcă ar fi fost la vreo 
întrecere unde cine se așază primul câștigă. 

— Ești ciudat. 

— Da, aşa e. 

Jérôme își pune șerveţelul în poală și își trece mâna prin 
părul neîngrijit, fără să-i pese de toate buclele încâlcite. Mama 
lui, Françoise, o actriță de teatru cu degetele pătate de la 
țigări, avea și ea același obicei de a-și păstra părul răvășit, ceea 
ce o făcuse destul de atractivă până mai târziu, când nu a mai 
avut de lucru și a ajuns să arate foarte neîngrijit. Jérôme, la 
douăzeci și opt de ani, e deja zdrenţăros, de parcă s-ar îmbrăca 
de la un magazin de vechituri, cu o flanelă de catifea ale cărei 
mâneci prea scurte lasă la vedere jumătate din antebraţ și cu o 
cămașă foarte strâmtă cu dungi; un pacheţel cu hârtie de rulat 
țigări se zărește prin buzunarul rupt de la piept. 

— Lasă-mă să-ți cumpăr o cămașă, spune Lloyd impulsiv. Ai 
nevoie de o cămașă nouă. Mergem la Hilditch & Key, pe Rivoli. 
Luăm taxiul. Haide. 

Vorbește fără să se gândească - nu-și poate permite să 
cumpere o cămașă. Însă Jérôme refuză. 

Lloyd întinde mâna peste masă și îl apucă pe băiat de degetul 
mare: 

— Nu ne-am văzut de o mie de ani - locuim în același oraș, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

Jérôme își retrage mâna și studiază meniul. Se hotărăște să 
comande salată cu brânză de capră și nuci. 

— Ia ceva mai consistent, protestează Lloyd. Ia o friptură. 


Zâmbește, însă privirea îi fuge repede la meniu să vadă 
preţul fripturii. Își încordează degetele de la picioare. 

— E în regulă salata, spune Jérôme. 

Lloyd comandă și el salată de vreme ce este cel mai ieftin fel 
de mâncare din meniu. Îl îmbie pe fiul lui cu o sticlă de vin, dar 
este ușurat când acesta refuză din nou. Lloyd înfulecă porțţia lui 
și, pe deasupra, toată pâinea din coș. Prea mult năut, prea 
puţină carne. Între timp, Jérôme ciugulește bucăţelele de 
brânză din farfurie și ignoră frunzele de salată verde. 

Ca să-l tachineze, Lloyd îi spune în engleză: 

— Mănâncă verdeata, băiete! 

Jérôme își încreţește fruntea, pentru că nu înţelege nimic, iar 
Lloyd trebuie să traducă în franceză. La un moment dat Jérôme 
era în stare să vorbească engleză, dar Lloyd s-a mutat de la ei 
pe când băiatul avea șase ani și de atunci nu a mai avut decât 
puţine șanse să exerseze limba. Cu atât mai ciudat i se pare 
acum lui Lloyd să descopere pe faţa băiatului ăstuia francez 
trăsăturile propriului său tată din Ohio, care murise de mult. 
Dacă face abstracţie de păr, în rest asemănarea este izbitoare - 
nasul turtit și ochii căprui-închis. Chiar și meteahna lui Jérôme 
de a folosi trei cuvinte când s-ar fi făcut mai bine înţeles dacă 
ar fi folosit douăzeci. Numai că, firește, cuvintele lui Jérôme 
sunt într-o altă limbă. Un gând neliniștitor îi trece prin minte 
lui Lloyd: într-o zi, fiul său va muri. E un fapt sigur, dar 
niciodată nu s-a mai gândit la asta înainte. 

— Haide, îl îndeamnă Lloyd. Hai să chemăm chelnerița aia 
drăguță încoace. 

Ridică braţul ca să se facă zărit: 

— E drăguță, nu? Aș putea să-i cer numărul de telefon pentru 
tine, spune el. Ce zici? 

Jérôme îi trage tatălui său braţul în jos: 

— Nu e nevoie, zice și-și răsucește grăbit o ţigară. 

Au trecut câteva luni de la ultima lor întâlnire și motivul 
devine curând limpede: le e drag amândurora unul de celălalt, 
dar nu prea au ce să-și zică. Ce știe Lloyd despre Jérôme? Mai 
tot ce știe despre copilul său e legat de primii ani de viaţă ai 
băiatului - își amintește că era timid, că citea mereu revistele 
de benzi desenate cu Lucky Luke și că dorea să se facă 
desenator. Lloyd l-a îndemnat însă să se facă jurnalist. Cea mai 
bună profesie din lume, zicea el. 


— Deci, îl întreabă Lloyd, mai desenezi? 

— Dacă mai desenez? 

— Benzile tale desenate. 

— N-am mai făcut asta de ani de zile. 

— Fă-mi o schiță acum. Pe un șerveţel. 

Jérôme își coboară privirea și dă din cap că nu vrea. 

Prânzul ăsta se va termina în curând. Lloyd trebuie să-i pună 
întrebarea pentru care a aranjat întâlnirea. Înhaţă nota de 
plată, respingând tentativa băiatului care întinsese și el mâna 
după notă: 

— Nici nu se pune problema. Eu plătesc. 

După ce au ieșit din cafenea, încă mai avea prilejul să-l 
întrebe pe Jérôme. Vine și momentul despărțirii. În schimb, 
Lloyd spune: 

— Unde locuiești acum? 

— Mă mut în alt loc. Am să-ţi dau atunci detaliile. 

— Ai chef de o mică plimbare? 

— Merg în cealaltă direcţie. 

Își dau mâna. 

— Mulţumesc că te-ai întâlnit cu mine, spune Lloyd. N 

Pe tot drumul către casă nu încetează să se blesteme. In 
apropiere de Les Halles, se opreşte pe trotuar să numere câți 
bani mai are în portofel. Un adolescent pe un scuter se 
îndreaptă înspre el, claxonând ca ieşit din minti. 

— Unde ai vrea să mă duc? strigă Lloyd. Unde să mă duc? 

Băiatul încetinește și înjură, iar scuterul îl atinge pe Lloyd, 
lovindu-l la picior. 

— Jegosul dracului! spune Lloyd. 

N-a apucat să-i pună lui Jérôme întrebarea. 

Acasă, Eileen stăruie: 

— Aș vrea să-l aduci aici. Mi-ar plăcea atât de mult săi 
gătesc. Nu ar fi grozav să vină în vizită câteodată? 

— Are și el lucrurile lui pe cap. 

— La minister? 

— Așa cred. Nu știu. Eu îl tot întreb și nu primesc decât niște 
vagi... 

Lloyd dă din mâini, încercând parcă să găsească cea mai 
bună formulare, se uită fix în palmă, dar nu-i vine cuvântul 
potrivit. _ 

— Nu știu ce să zic. Întreabă-l tu. 


— Foarte bine. Dar mai întâi trebuie să-l aduci aici. Are 
prietenă? 

— Nu știu. 

— Nu e nevoie să te răstești la mine. 

— Nu mă răstesc. Dar de unde ai vrea să știu, Eileen? 

— Mă gândesc că e interesant să lucrezi la minister. 

— Habar n-am. S-ar putea foarte bine să nu facă altceva 
decât să fotocopieze documente. 

— Nu e adevărat, sigur nu face asta. 

— Dar trebuie să mărturisesc că mi se pare destul de ciudat. 

— Ce ţi se pare ciudat? 

Lloyd ezită: 

— Faptul că știe cum îmi câștig existenţa, știe că așa l-am 
crescut, așa am avut bani pentru el când era mic, cu meseria 
asta a mea... Ştie că sunt reporter și totuși nu mi-a dat și mie 
niciodată nicio știre, niciun pont cât de mic de la minister. Nu-i 
o tragedie. Doar că m-aș fi așteptat să o facă. 

— Poate că nu are nimic să-ţi dea. 

— Ştiu foarte bine cum funcţionează locurile astea. Precis 
cunoaște chestii pe care le-aș putea folosi. 

— Poate că nu are voie să vorbească cu reporterii. 

— Nimeni nu are voie. Dar toţi o fac. Se numește scurgere de 
informaţii. 

— Știu și eu cum se numește. 

— N-am vrut să te supăr. lartă-mă. 

O atinge de braţ: 

— Sunt mai bine, spune el. Sunt mai bine acum. 

Dimineaţa următoare se trezește furios. L-a mâniat ceva în 
somn, dar nu-și mai amintește ce. Când apare Eileen la micul 
dejun, el o poftește să se întoarcă la Didier și să mănânce acolo. 
Ea pleacă, deși el și-ar fi dorit să n-o facă; de fapt și-ar fi dorit 
ca ei să fi dormit împreună noaptea trecută. Se uită în portofel. 
Ştie câţi bani mai are, dar tot verifică. Dacă nu câștigă ceva în 
curând, nu mai poate să rămână în acest apartament. lar dacă 
va fi nevoit să se mute, Eileen nu va veni cu el. 

Unde să se ducă fără ea? Are nevoie de bani; are nevoie de 
un subiect. 

— Iar te-am trezit din somn. La ce oră te scoli tu în mod 
normal? îl întreabă pe Jérôme la telefon. Ascultă, am nevoie să 
mă văd cu tine din nou. 


Jérôme sosește la cafenea și dă mâna cu tatăl lui. Lloyd se 
pune pe vorbit, exact așa cum repetase pentru sine mai 
devreme: 

— Îmi pare rău să te tot sâcâi. Dar trebuie să verific ceva 
important pentru serviciu. 

— Cu mine? 

— Nu-i cine știe ce. Scriu un articol despre politica externă a 
Franţei. E urgent. Azi e termenul-limită. Azi după-amiază. 

Jérôme se sprijină pe spătarul scaunului: 

— Nu știu nimic util. 

— Nici măcar nu ai auzit încă întrebarea mea. 

— Chiar nu știu nimic. 

— Dar ce faci acolo? spune Lloyd, după care brusc se 
calmează. Adică, nici măcar nu ai auzit ce vreau de la tine. 
Dacă am calculat bine, ești acolo deja de trei ani. Nu mă lași să 
te vizitez, nu vrei să-mi spui nimic despre asta. Ești cumva 
angajat să faci curăţenie și ţi-e jenă să recunoști? 

Râde: 

— Ai un birou, da? 

— Da. 

— Bun, mergem pe ghicite. Tu să îmi răspunzi cu da sau nu. 
Până la urmă tot aflu eu ceva. Biroul tău e aproape sau departe 
de cel al ministrului? 

Jérôme se bâţâie în scaun, vizibil deranjat: 

— Nu știu. La o distanţă medie. 

— Dacă e la o distanță medie înseamnă că e aproape. 

— Nu e chiar așa aproape. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cât de greu poate să fie? 
Uite ce e, am nevoie de un subiect. Lasă-mă și pe mine să 
folosesc ceva din ce știi tu de acolo. 

— Credeam că ai o întrebare punctuală. 

— Îţi vine vreo idee, ceva de care să mă leg? Hai că ţi-am 
plătit prânzul ieri. Glumeam, adaugă Lloyd. 

— Nu-mi trece nimic prin cap. 

— N-o să mentionez sursa. Și nu îţi cer să te duci acolo și să 
furi documente sau ceva de genul ăsta. 

— Ce fel de subiect vrei? 

— Nu sunt sigur. Orice e legat de terorism. Sau de Irak. Sau 
de Israel. 

— Nu știu, spune Jérôme încet privind în jos. 


Ceilalţi copii ai lui Lloyd l-ar fi trimis deja la plimbare. Numai 
Jérôme îi este loial. Toate cele trei fiice ale lui Lloyd sunt 
precum el însuși - bătăioase, mereu hotărâte să reușească, să 
devină cineva. Dar Jérôme nu îl respinge. El e singurul care îl 
ascultă. Și chiar dovedește asta zicându-i: 

— Dacă mă gândesc mai bine, s-ar putea să fie o chestie 
legată de niște trupe în Gaza. 

— Ce trupe în Gaza? întreabă Lloyd cu încredere. 

— Nu știu toate detaliile. 

— Stai puţin. Ministerul are de gând să trimită trupe în 
Gaza? 

— Mi se pare că am auzit ceva de genul ăsta. 

— Ti se pare? 

— Cam așa ceva. 

Lloyd se luminează la faţă: 

— S-ar putea să avem ceva aici. S-ar putea, chiar s-ar putea. 

Scoate carneţelul din buzunar și își notează ceva. Este ca o 
pepită de aur pe care se chinuie să o scoată la suprafaţă, trage 
cu greu de ea, se smucește, apoi caută o poziţie mai bună, iar 
încearcă, iar se smucește, în cele din urmă o apucă lacom. Un 
fior îi trece prin tot corpul: dintotdeauna s-a priceput la asta. 
Dar Jérôme se închide în sine. Prea târziu - a apucat să-i dea o 
pistă. Acum trebuie să spună tot. Haide. 

— Nu poţi să folosești nimic din asta. 

— N-o să ai probleme din cauza mea. 

— Este informaţia mea, insistă Jérôme. 

— Nu e a ta. E doar informaţie. Nu aparţine nimănui. Există 
pur și simplu, nu are legătură cu tine. Acum nu mai pot să 
pretind că nu o știu. Ce vrei de la mine, să cad în genunchi în 
faţa ta? Am cerut și eu puţin ajutor. Nu văd ce e așa de greu. 
Îmi pare rău, conchide Lloyd, dar mi-ai dat deja pontul. 

Se grăbește spre casă - poate că o să apuce totuși să facă 
ceva înainte de expirarea termenului. Îl sună pe Menzies. 
Haide, la naiba, se gândește Lloyd în timp ce i se face legătura. 

— Ei, prietene, spune el, am un subiect pentru tine. 

Menzies ascultă despre ce e vorba. 

— Ia stai un moment: Franţa vrea să trimită trupe ONU de 
menţinere a păcii în Gaza? Israel nu ar accepta niciodată așa 
ceva. Asta nu e un subiect bun din care să iasă un articol. 

— Ești absolut convins că nu ar merge? Oricum, eu aș relata 


în articol că Franţa cochetează cu ideea. Ce se întâmplă după 
aceea e altă poveste. 

— Ar fi bine să îi dai subiectului tău un contur mai solid. 

— Pot să fac asta. 

— Ai patru ore până expiră termenul. Uite ce, scoate tot ce 
poţi din chestia asta și sună-mă înapoi în nouăzeci de minute. 

Lloyd închide telefonul. Se uită la numerele lui de contact. 
Nici măcar nu are informaţii actualizate despre Gaza. Îl sună pe 
Jérôme pe mobil. Sună întruna, dar băiatul nu răspunde. 
Găsește un număr de la Ministerul de Externe. Poate reușește 
să obţină detalii fără să dezvăluie că sursa lui este Jérôme. 
Sigur că poate. A mai făcut asta de-un milion de ori. Sună la 
biroul de presă al ministerului și îi este pentru prima dată 
recunoscător nebunei de Françoise că a schimbat numele de 
familie al fiului lor după al ei, așa încât nimeni nu o să facă vreo 
legătură între numele de Lloyd Burko și Jérôme. 

Lloyd îi pune niște întrebări introductive ofițerului de 
serviciu. Dar tipa de la minister este mai pornită să obţină ea 
însăși informaţii decât să ofere, așa că Lloyd scurtează 
conversaţia, în momentul în care închide, îi sună lui telefonul: e 
Menzies. 

— Acum mă suni tu pe mine, zice Lloyd ușor triumfător. 

— Am adus vorba de subiectul tău la ședința de la prânz și 
Kathleen este foarte încântată, spune el, referindu-se la 
redactorul-șef. O știi doar pe Kathleen, sigur nu vrei s-o fierbi. 

— Deci accepţi articolul? 

— Va trebui să-l vedem mai întâi. Personal, mi-ar plăcea să-l 
public. 

— Cât de lung vrei să fie? 

— Întinde-te cât vrei. Numai să se lege și să aibă impact. 
Cum îţi spuneam, va trebui să îl vedem mai întâi. Crezi că l-am 
putea pune pe prima pagină? 

Dacă articolul este publicat pe prima pagină, trebuie să aibă 
o continuare și în interior, ceea ce înseamnă că trebuie să îl 
facă mai lung. Şi dacă e mai lung, asta înseamnă mai mulţi 
bani. 

— Pe prima pagină, adaugă Lloyd. Categoric. 

— Dar lucrezi la articol, da? 

— Tocmai am vorbit la telefon cu Ministerul de Externe. 

— Şi? 


— Am mai aflat câte ceva în plus pe aceeași temă. 

— Uite că ţi se confirmă - e uimitor. N-am mai văzut pe 
nicăieri să scrie cineva despre asta. 

După ce închide telefonul, Lloyd se învârte prin apartament, 
apoi se uită pe fereastră, zgârie geamul și își stoarce creierii, 
doar-doar și-o aminti vreo sursă de încredere. Nu mai e timp. 
Tot ce poate să facă este să lucreze cu ce are - să scoată cu 
dibăcie un articol dintr-un subiect bazat pe o singură sursă și 
să-l umfle cu informaţii generale de umplutură, după care nu 
mai are decât să se roage să treacă articolul și să fie publicat. 
Se așază la mașina de scris electrică și redactează textul. Când 
smulge foaia din mașină, constată că e cel mai subţire și mai 
neserios articol la care s-a căznit vreodată. Pune foaia 
deoparte. Nu se citează nicio sursă, nimic. 

Vâră o foaie nouă în mașină și începe din nou, scriind 
relatarea așa cum ar fi trebuit de la bun început: citate, date, 
număr de trupe, dispute din guvern pe marginea subiectului, 
ostilităţi transatlantice. Cunoaște secretele meșteșugului: totul 
este exprimat în termeni de posibilităţi, propuneri, idei care 
plutesc în aer. Toate sursele inventate vorbesc „sub protecţia 
anonimatului”, sau sunt „oficiali din anturaj” sau „experţi 
familiarizați” cu tema. Nu este menționat niciun nume. O mie 
patru sute de cuvinte. Calculează câţi bani o să câștige de pe 
urma lui. Destul cât să plătească chiria - și așa amânată. Ba 
chiar o să îi mai rămână să-i cumpere și lui Jérôme o cămașă 
decentă și să o scoată pe Eileen în oraș să bea ceva împreună. 

Citește articolul, folosind un pix cu roșu pentru a tăia 
porțiunile din text care ar putea genera controverse. Procedura 
asta reduce dimensiunea articolului, așa că Lloyd întocmește o 
serie de citate repetitive provenite de la „un oficial din 
administrația de la Washington”. Il redactează din nou, face 
îmbunătățirile de rigoare și îl trimite prin fax de la un centru de 
telefonie de pe strada lui. Se întoarce în goană acasă, oprindu- 
se pe palier să-și tragă sufletul, încercând să zâmbească. 

— Ticălos leneș ce ești, își spune el. 

Bate tare în ușă la Didier: 

— Eileen? Eşti acolo? 

Intră la el în apartament și, după ceva căutări, găsește o 
sticlă prăfuită de Tangueray de aproape un litru; își toarnă într- 
un pahar și își clătește îndelung gura cu fiecare înghiţitură, 


până simte că i s-au aprins obrajii. Nu a mai falsificat niciodată 
vreun articol. 

— Mă simt foarte bine, spune el pentru sine. Trebuia să fac 
asta cu ani în urmă! M-ar fi scăpat de multă bătaie de cap și 
efort inutil! 

Își toarnă încă un strop de gin în pahar, așteptând apelul 
inevitabil. 

Telefonul sună: 

— Trebuie să specificăm mai concret care sunt sursele, zice 
Menzies. 

— Cum așa? 

— Așa zice Kathleen. Și apropo, chestia asta cu laxul este un 
adevărat coșmar când ai niște termene-limită de respectat. A 
trebuit să rescriem totul aici. Trebuie să-ţi rezolvi odată 
problema aia cu e-mailul. 

Este un semn bun: Menzies așteaptă alte articole în viitor. 

— Ai dreptate. O să-mi repar calculatorul cât mai curând 
posibil. 

— Şi în privinţa surselor. E nevoie să fim mai clari. Uite, de 
exemplu, în paragraful al treilea, citatul sună ciudat. Nu putem 
identifica persoana care este „familiarizată cu raportul” când 
nu am menţionat încă niciun raport. 

— Am lăsat chestia asta în articol? Aveam de gând să o scot. 

Fac tot felul de ajustări, trec în revistă întregul articol; când 
termină de vorbit, au căzut de acord pe toate aspectele din 
text. Lloyd mai ia o gură de gin. Telefonul sună din nou. 
Menzies tot nu este mulțumit. 

— Nu există nicio sursă cu referire directă la vreo persoană 
sau instituţie. Am putea să spunem pur și simplu „Ministerul 
Francez de Externe”? 

— Nu văd de ce n-ar fi suficient dacă faci doar referire la un 
demnitar, fără să dai nume. 

— În tot textul nu ai decât o singură sursă, fără nume. Este 
prea vag pentru prima pagină. 

— Cum adică este vag? Publici chestii de-astea tot timpul. 

— Eu am înţeles că ai spus că Ministerul de Externe a 
confirmat povestea. 

— Au confirmat-o. 

— Nu putem să menţionăm asta? 

— N-am de gând să-mi compromit sursa. 


— Ne apropiem de termenul-limită. 

— Nici nu vreau să incluzi pe undeva vreo referire la Franţa. 
Scrie doar „un oficial”. 

— Dacă nu ești dispus să formulăm mai exact, n-o să putem 
publica articolul. Îmi pare rău, o am pe Kathleen aici lângă 
mine și îmi spune și ea același lucru. lar asta ar însemna să 
refacem complet prima pagină. Ceea ce ar fi iadul pe pământ 
când termenul-limită e atât de aproape, după cum știi. Trebuie 
să ne hotărâm acum. Mai schimbi ceva? 

Menzies așteaptă. 

— Lloyd? 

— O sursă din cadrul Ministerului de Externe. Spune-le asta. 

— Putem conta pe ea? 

— Da. 

— Pentru mine e suficient. 

Dar se pare că nu și pentru Kathleen. Ea vorbește cu o 
persoană de contact din Paris care ia în râs toată povestea. 
Menzies sună din nou: 

— Sursa lui Kathleen este un agent de presă uns cu toate 
alifiile de la minister. A ta e mai bună? 

— Da. 

— Cu cât mai bună? 

— E mai bună. Nu pot să-i dezvălui identitatea. 

— Mă lupt cu Kathleen pe tema asta. Nu mă îndoiesc de 
sursa ta. Dar dă-mi un indiciu, pentru liniștea mea sufletească. 
Nu pentru publicare. 

— Nu pot. A 

— Atunci asta e. Imi pare rău. 

Lloyd face o pauză: 

— Cineva din departamentul pentru Orientul Mijlociu. E în 
regulă? Sursa mea e bună; are legătură cu politica, nu cu 
presa. 

Menzies îi transmite asta lui Kathleen, care îl pune pe Lloyd 
pe difuzor. 

— Iar tipul ăsta al tău e de încredere, ne putem baza pe el? 
întreabă ea. 

— Foarte de încredere. 

— L-ai mai folosit vreodată? 

— Nu. 

— Dar zici că putem să avem încredere în el? 


— Da. 

— Între noi fie vorba, cine e? 

Lloyd ezită: 

— Nu înţeleg de ce trebuie să știți voi. 

Firește că înţelege. 

— E fiul meu. 

Se aud chicoteli prin difuzor. 

— Vorbești serios? 

— Lucrează la minister. 

— Nu mă încântă prea mult ideea de a-i cita pe membrii 
familiei tale drept surse, spune Kathleen. Dar la ora asta nu 
avem decât două variante: ori alegem subiectul tău, ori 
preluăm de la alte agenţii de presă știrea cu prăbușirea în 
sondaje a lui Bush și o publicăm ca atare. Sinceră să fiu, 
scăderea popularității lui Bush nu mai e de mult material 
pentru prima pagină. 

Menzies sugerează: 

— Am putea să băgăm articolul „Cinci ani după atacurile de 
la 11 septembrie”; e aproape gata. 

— Nu, aniversarea este luni, așa că vreau să-l păstrăm pentru 
sfârșitul săptămânii. 

Kathleen face o pauză: 

— Mergem cu subiectul lui Lloyd. 

Când Eileen se întoarce acasă, el e deja beat. Eileen l-a lăsat 
pe Didier cu prietenii lui într-un club de jazz și acum bate la 
ușa de la intrare. De ce nu intră pur și simplu? Dar n-o să 
vorbească despre asta acum. Se grăbește să facă rost de un alt 
pahar și îi toarnă gin înainte ca ea să poată refuza. 

— Ai grijă să cumperi ziarul de mâine, o anunţă el. Prima 
pagină. 

Ea îl bate bucuroasă pe genunchi: 

— Felicitări, iubitule. Când ai mai avut un articol pe pagina 
întâi? 

— Pe vremea administraţiei Roosevelt, probabil. 

— Franklin sau Teddy Roosevelt? 

— Cu siguranţă Teddy. 

O trage aproape de el, un pic mai dur, apoi o sărută - n-a fost 
unul dintre obișnuitele lor săruturi tandre, ci o îmbrăţișare 
pătimașă. 

Ea se dă înapoi: 


— Destul. 

— Ai dreptate, poate se întoarce soțul tău și ne prinde. 

— Nu mă face să mă simt prost. 

— Glumesc. Să nu te simţi prost. Eu unul nu mă simt așa. 

O ciupește de obraz: 

— Te iubesc. 

Fără niciun cuvânt, ea se duce în apartamentul de vizavi. El 
se aruncă în pat, mormăind beat: 

— Al dracului de prima pagină! 

Eileen îl trezește încet a doua zi dimineaţă și îi pune ziarul pe 
pat. . 

— Îngheţ de frig aici, spune ea. Mă duc să fac cafeaua. 

Lloyd se ridică în capul oaselor în pat. 

— Nu ţi-am văzut articolul, dragule, adaugă ea. Nu trebuia să 
se publice azi? 

El aruncă o privire pe titlurile de pe pagina întâi: „Blair 
renunţă la mandat în 12 luni”, „Pentagonul interzice folosirea 
violenţei în timpul interogării teroriștilor”, „Căsătoriile între 
homosexuali îi înfurie pe americani”, „Australia în doliu după 
moartea  Vânătorului de crocodili” și, în fine, „Bush 
înregistrează o nouă prăbușire în sondaje”. 

Articolul lui despre Gaza nu a ajuns pe prima pagină. 
Răsfoiește nervos tot ziarul. Nu este nicăieri. Sună la Roma 
înjurând cu foc. Este devreme, dar Menzies e deja la birou. 

— Ce s-a întâmplat cu articolul meu? întreabă Lloyd. 

— Îmi pare rău. Nu l-am putut folosi. Agentul ăla care este 
prieten cu Kathleen ne-a sunat și a negat toată povestea. A zis 
că o încurcăm rău de tot dacă o publicăm. A mai spus că 
ministerul o să protesteze în mod oficial și o să reclame ziarul. 

— Un amic de-al lui Kathleen se pișă pe articolul meu și voi 
toți sunteţi de acord cu el? Și la urma urmei, de ce s-a apucat 
Kathleen să vorbească cu alţii din afară despre munca mea? Ti- 
am zis doar, fiul meu lucrează la minister. 

— Ei bine, și asta e cam ciudat. Kathleen i-a menţionat 
numele băiatului tău amicului ei. 

— A dezvăluit că el e sursa? Aţi înnebunit cu toţii? 

— Nu, nu - stai așa. Nu a spus că ele sursa ta. 

— N-o să fie prea greu să-și dea seama. Dumnezeule! 

— Lasă-mă să termin, Lloyd. Mai am ceva de zis. Nimeni cu 
numele de Jérôme Burko nu lucrează acolo. 


— Imbecililor. Şi-a luat numele de familie după maică-sa. 

— Aha. 

Lloyd trebuie să-l prevină pe băiat, să aibă timp suficient ca 
să se gândească la vreo scuză. Îl sună pe Jérôme pe mobil, dar 
nu răspunde. Poate că de data asta s-a dus devreme la lucru. 
Doamne, ce dezastru! Lloyd sună la centrala ministerului. 

Operatorul spune: 

— Mă uit acum la lista cu toţi oamenii din clădire. Nu există 
numele ăsta pe ea. 

Lloyd iese și o ia repede la picior pe bulevardul 
Montparnasse. Face cu mâna să prindă un taxi, dar apoi se 
răzgândește. Stă pe marginea trotuarului șovăielnic, pipăindu- 
și portofelul care nu a fost niciodată atât de subţire. Dar la 
urma urmei, dacă tot e să ajungă complet falit, așa ar trebui să- 
și cheltuie ultimii bani. Face din nou cu mâna după un taxi și 
reușește să prindă unul. 

La sediul ministerului, agenţii de securitate nu vor să-l lase 
să intre. Le repetă numele fiului său și insistă că este o urgenţă 
de familie. Nu are succes. Le arată permisul de acreditare 
pentru presă, dar acesta expirase pe 31 decembrie 2005. 
Așteaptă afară și îl sună pe Jerome pe mobil. Tot felul de 
funcționari ies agale din clădire la pauza de ţigară. Il caută 
printre ei pe băiat, întrebând pe cine apucă dacă lucrează la 
departamentul pentru Africa de Nord și Orientul Mijlociu. 

— Îmi amintesc de tipul ăsta, spune o femeie. A fost stagiar 
aici. 

— Ştiu, dar în ce departament lucrează acum? 

— Nu e în niciun departament. Nu l-am angajat. Mi se pare 
că a făcut bine la probele scrise, dar nu a trecut testul de 
limbă. 

Mijește ochii și zâmbește: 

— Niciodată nu l-am crezut când spunea că tatăl lui este 
american. 

— Cum adică? 

— Pentru că era nul la engleză. 

Își aduce cu greu aminte de o adresă veche de-a lui Jérôme și 
i-o spune lui Lloyd. Acesta ia metroul până la staţia Château 
Rouge și găsește clădirea, un imobil dărăpănat a cărui 
tencuială stă să cadă; poarta de la intrare e spartă. Trece în 
revistă lista cu numele rezidenţilor la fiecare scară din curtea 


interioară, încercând să dea peste numele de familie al lui 
Jérôme. Nu îl găsește. După ceva vreme, fără să se aștepte 
deloc, dă peste propriul lui nume de familie. Pe eticheta de 
lângă sonerie scrie: „Jérôme Burko”. 

Lloyd apasă soneria, dar nu răspunde nimeni. Locatarii vin și 
pleacă întruna. Se așază într-un colţ al curții interioare și se 
uită la ferestrele cu obloane. 

După o oră Jérôme intră pe poartă, dar nu îl vede imediat pe 
tatăl lui. Își deschide cutia poștală, scotocește prin teancul 
inutil de reclame și anunțuri, după care se strecoară pe coridor. 

Lloyd îl strigă pe nume, iar Jérôme tresare: 

— Ce faci aici? Și 

— Îmi pare rău, spune Lloyd în timp ce se ridică cu greu. Îmi 
pare rău că am apărut fără să te anunt. 

Nu i-a mai vorbit niciodată fiului său astfel, cu atâta respect: 

— M-am gândit să vin să te vizitez - este în regulă? 

— În legătură cu articolul? 

— Nu, nu. N-are nicio legătură. 

— Atunci ce e? 

— Putem să urcăm? Mi-e frig. Stau pe-afară de ceva vreme. 

Râde: 

— Am îmbătrânit, știi. Poate nu arăt, dar... 

— Nu ai îmbătrânit. 


— Ba da, ba da. 
Intinde mâna către băiat și zâmbește, dar Jérôme nu se 
apropie. 


— M-am gândit mai mult la familia mea în ultima vreme. 

— Care familie? 

— Putem să intrăm, Jérôme? Dacă nu te deranjează. Mi-au 
îngheţat mâinile. 

Și le freacă și suflă în ele. 

— Mi-a venit o idee. Sper să nu te supere. Mă gândeam că - 
doar dacă ai vrea și tu - aș putea să te ajut cu engleza. Dacă 
exersăm regulat, o s-o înveţi, îţi garantez. 

Jérôme se înroșește: 

— Ce vrei să spui? Sunt foarte bun la engleză. Am învăţat-o 
de la tine. 

— N-ai avut prea multe șanse s-o auzi vorbindu-se. 

— N-am nevoie de lecţii. Și, oricum, când să mai fac și lecţiile 
astea? Cei de la minister nu mi-ar da timp liber pentru asta. 


În loc de orice alt argument, Lloyd se apucă să vorbească 
intenţionat foarte repede în engleză: 

— Fiule, îmi vine să-ţi spun tot ce știu despre tine. Dar nu 
vreau să te fac să te simţi prost. Dar ce naiba faci în 
înfundătura asta mizerabilă? Dumnezeule, e incredibil cât de 
mult semeni cu tatăl meu. E ciudat să-l revăd. Și știu că de fapt 
nu lucrezi. Am patru copii, iar tu ești singurul care mai vrea să 
stea de vorbă cu mine. 

Jérôme n-a înţeles nimic. Tremurând de rușine, răspunde în 
franceză: 

— Cum naiba să înţeleg ce zici? Vorbești atât de repede. E 
ridicol. 

Lloyd reia în franceză: 

— Doream să-ți spun ceva. Să te rog ceva. Ştii, mă gândesc 
să mă pensionez, spune el. De când aveam douăzeci și doi de 
ani, am scris câte un articol pe zi aproape. lar acum îmi storc 
creierii și nu găsesc nicio idee pentru un articol nou. Nicio idee. 
Nu pricep ce dracu se întâmplă. Nici ziarul nu mai vrea să mă 
publice. A fost ultimul fir de care să mă agăţ, ultimul. Ştiai 
asta? Nimeni nu mai publică ce scriu. Cred că o să părăsesc 
apartamentul în care stau, Jérôme. Nu mai pot să-l plătesc. N- 
ar fi trebuit să ajung în această situaţie. Dar nu știu. Nu e nimic 
bătut în cuie încă. Mă întreb, îmi dau cu părerea, întorc și eu 
problema pe toate părţile. Ce naiba e de făcut? Tu ce zici? Ce 
părere ai? 

Se chinuie să întrebe: 

— Ce mă sfătuiești să fac, fiule? 

Jérôme deschide ușa de la scară: 

— Intră, spune el. Stai cu mine. 


1953. Cafeneaua Greco, Roma 


Betty îsi agită paharul de cocktail și privi atent, doar-doar o 
mai găsi vreun strop de Campari printre cuburile de gheață. 
Soțul ei, Leo, stătea de cealaltă parte a mesei de marmură, 
ascuns în spatele unui ziar italienesc. Ea întinse mâna și 
ciocăni în paginile ziarului, de parcă ar fi fost ușa de la biroul 
lui. 

— Daaa, draga mea! strigă el puternic. 

Se pare că, așa ascuns cum era în spatele zidului de hârtie, 
uitase sau pur și simplu nu-i păsa că era în public și că 
pălăvrăgeala lor matinală destul de zgomotoasă putea fi auzită 
de toți cei din jur. După atâția ani petrecuți în Roma, el tot 
presupunea că nimeni de acolo nu înțelege engleza. 

— Nici urmă de Ott, spuse ea. 

— Așa este. 

— Mai vrei ceva de băut? 

— Daaa, draga mea. 

În mâna lui făcută căuș, Leo depuse un sărut pe care îl 
aruncă sus în aer, ca și cum ar fi aruncat o grenadă. Urmări cu 
privirea parabola pe care sărutul lui o descrie în văzduh, cum 
cade înapoi spre masă și se oprește pe obrazul ei: 

— Exact la țintă, declară el mulțumit și dispăru din nou în 
spatele ziarului. Toţi sunt atât de proști! zise el năucit de 
mulțimea de știri și reportaje care nu făceau decât să anunţe 
dezastre și haos peste tot. Uimitor de proști! 

Betty ridică mâna să-i facă semn ospătarului să vină, apoi îl 
zări pe Ott, care stătea la bar, uitându-se la ei. Lăsă mâna în 
jos, își lungi gâtul și rosti numai din vârful buzelor: „Ce faci 
acolo?” 

Ott i-a mai studiat o clipă pe Betty și pe Leo cu colțul buzelor 
ridicându-i-se și coborând de mai multe ori, s-a ridicat din 
scaunul de la bar și s-a îndreptat spre zona cu mese unde erau 
ei, mai în spate. 

O văzuse ultima oară cu douăzeci de ani în urmă, la New 
York. Acum avea puțin peste patruzeci de ani, era femeie 
măritată, îsi purta părul negru tuns mai scurt, iar privirea din 
ochii ei verzi era mai blândă. Cu toate acestea, Ott a 
recunoscut-o pe femeia pe care o știa după zâmbetul ei 
șovăielnic și ușoara înclinare a capului. Deși amintirile despre 


ea i se estompaseră în minte, acum le retrăia cu intensitate 
sporită. Avu pentru o clipă impulsul să întindă mâna peste 
masă și să o atingă. 

În schimb, apucă mâna întinsă a soțului lui Betty și îl strânse 
prietenește de umăr, manifestându-și astfel fată de Leo - pe 
care Ott îl întâlnea pentru prima dată - căldura ce nu putea să 
și-o exprime cum se cuvine faţă de soția lui. 

Ott se așeză lângă Betty pe bancheta de catifea, o lovi ușor 
pe braț în semn de salut, iar apoi se strecură atletic în spatele 
măsuței libere care era lipită de a lor. Era încă zvelt la cincizeci 
și patru de ani. Își masă puțin ceafa puternică, apoi îsi trecu 
mâna prin părul tuns periuță și în cele din urmă își atinse 
fruntea ușor ridată. Se uită lung la cei doi, cu ochii lui de un 
albastru deschis. Privirea îi era plină de subiînțelesuri care se 
întrepătrundeau: parcă ar fi vrut să se bată cu toată lumea din 
încăpere sau să râdă sau să renunţe la tot. Il lovi prietenește pe 
Leo pe obraz: 

— Sunt încântat să fiu aici. 

Cu aceste câteva cuvinte ale lui Ott, cei doi soți au simţit 
cum le saltă inimile de bucurie. Betty uitase cum era să fii în 
preajma lui. 

Cyrus Ott călătorise până la Roma de la birourile lui din 
Atlanta, lăsându-și afacerea, soția și băieţelul pentru această 
întâlnire. În timpul călătoriei, pe vas, le-a citit articolele. Leo, 
corespondentul la Roma al unui ziar din Chicago, era stăpân 
peste orice clișeu din limbajul de presă, iar articolele lui 
jonglau mereu cu aceleași teme care se cer: exodul în masă al 
refugiaților peste graniță, orașe care iau măsuri de protecție 
împotriva furtunilor violente, alegătorii care se îndreaptă spre 
urne. Betty era liber-profesionistă și colabora cu diverse reviste 
americane pentru femei, specializându-se în articole scrise într- 
un registru ușor comic despre viața în străinătate și istorioare 
unde își prevenea cititoarele despre pericolele care le pășteau 
pe americancele seduse de nemernici italieni. Mai demult 
avusese ambiţii mai serioase. Lui Ott îi părea rău să constate că 
aceste ambiţii nu au dus-o prea departe. 

— Deci, zise Leo, pot să te întreb pentru care motiv anume ai 
vrut să ne vezi? 

— Vreau să vă vorbesc despre un ziar. 

— Care? 


— Al meu, răspunse Ott. Am de gând să înființez unul. E 
vorba de un ziar internațional în limba engleză. Cu sediul la 
Roma și cu circulație în întreaga lume. 

— Serios? se miră Leo, aplecându-se înspre masă. 

Își desfăcu cravata cafenie din strânsoarea acului cu care o 
prinsese ca să ascundă un nasture lipsă de la cămașă. 

— Destul de interesant, zise în timp ce cravata se legăna ca 
pendulul unui ceas, lăsând să se vadă un capăt de aţă în locul 
unde fusese nasturele. Ar putea să meargă, adăugă. Chiar ar 
putea să meargă. Mmm, cauţi oameni? 

— Voi doi. Voi o să-l conduceti. 

Betty se suci puțin pe bancheta ei, apoi întrebă: 

— De ce ai înființa un ziar? 

— Cu cât mă gândesc mai mult la asta, a întrerupt-o Leo, cu 
atât îmi place mai mult ideea. N-a mai încercat nimeni chestia 
asta încă. Nu mai face nimeni bani din ceva similar. 

Când s-au despărțit seara târziu, Ott era singurul treaz. A dat 
mâna cu ei, l-a bătut pe Leo pe umăr și a urcat Scările Spaniole 
înspre Hotelul Hassler, unde era cazat. Betty și Leo au luat-o 
spre casă pe Via del Babuino, mergând cam împleticit. 

Leo i-a soptit la ureche: 

— Crezi că a vorbit serios? 

— Înainte, când zicea ceva, așa rămânea. 

Dar Leo de-abia dacă a auzit: 

— Asta e cel mai bogat tip cu care m-am îmbătat vreodată, 
spuse el. 

Au ajuns la imobilul lor și s-au târât până la etajul al patrulea 
ținându-se de balustrada scării de parcă era o funie. Aveau un 
apartament rezonabil ca dimensiuni pentru un cuplu fără copii, 
cu tavanul înalt și grinzi din lemn la vedere. Nu aveau decât o 
fereastră, ceea ce nu era râu, mai ales pentru diminețile cu 
mahmureală. Ea a făcut cafea. 

Deodată, foarte serioasă, a zis: 

— Fii tandru cu mine. 

I-a atins pomeții lui Leo și s-a oprit cu mâna într-un loc unde 
nu se bărbierise cum trebuie. Betty observase toată seara 
punctul acela de pe fata lui Leo. 

Câteva blocuri mai departe, Ott stătea întins pe pat, în 
camera sa de hotel. Poate, se gândea el, nu ar trebui să merg 
mai departe cu proiectul ăsta. Poate ar trebui să las lucrurile 


așa cum sunt. Poate n-ar fi bine să înființez ziarul ăsta. 


Cel mai vârstnic mincinos din lume 
moare la 126 de ani 
Autor de necrologuri - Arthur Gopal 


Micul birou al lui Arthur se afla înainte lângă dozatorul de 
apă, dar șefii se plictisiseră să tot stea la taifas cu el de fiecare 
dată când le era sete. Așa că dozatorul a rămas la locul lui și 
Arthur a fost mutat. Acum are un birou într-un colț mai retras, 
cât mai departe de centrul de putere, dar mai aproape de 
dulapul cu pixuri, ceea ce este o consolare. 

Ajunge la lucru, se aruncă în scaunul rotativ și rămâne 
nemișcat. Stă așa până când inerția și treburile care încep să îl 
preseze devin reciproc incompatibile, moment în care își dă jos 
haina de pe el, pornește calculatorul cu o mișcare bruscă și se 
pune să verifice cele mai noi știri și reportaje. 

N-a mai murit nimeni. Sau, mai precis, 107 oameni au murit 
în ultimul minut, 154 000 în ultima zi și 1 078 000 în ultima 
săptămână. Dar nimeni care să conteze. Asta e bine - au trecut 
nouă zile de când a scris ultimul necrolog și speră să 
prelungească acest interval. Principalul lui scop la ziar este să- 
și cultive lenea, să publice cât mai rar cu putinţă și să plece pe 
furiș când nu-l vede nimeni. Își duce la îndeplinire aceste 
ambiţii profesionale spectaculos de bine. 

Deschide un dosar așa încât, dacă se întâmplă să treacă 
cineva prin preajma lui, se apucă să fluture fel de fel de foi în 
mod ostentativ, își ridică privirea irascibil și mormăie: 

— Ce să-i faci, trebuie să fiu pe fază! 

Se pare că asta îi ţine la distanţă pe cei mai mulţi. Nu pe toţi, 
din păcate. 

Clint Oakley apare în spatele lui și Arthur începe să se 
învârtă frenetic pe scaun de parcă ar fi tras pe roată: 

— Hei, Clint. 'Neaţa. M-am uitat la toate agenţiile. Nimic 
ieșit din comun. După părerea mea, cel puţin. Nu până acum. 

Urăște tendinţa asta a lui de a se justifica atât de josnic față 
de superiori. Ar trebui să tacă din gură. 

— N-ai văzut? 

— Ce să văd? 

— Glumești? 

Clint este un expert neîntrecut în a pune întrebări care sună 
ameninţător și din care nu înţelegi nimic. 


— Nu-ţi citești e-mailul? Trezește-te, bulangiule. 

Lovește monitorul lui Arthur de parcă ar ciocăni într-un 
craniu: 

— E cineva acasă? 

Clint Oakley, șeful lui Arthur, e un tip insuportabil din 
Alabama, un frustrat sexual obsedat de baseball. Îi cade întruna 
mătreaţa pe umeri, are o mustață ce seamănă cu o perie de 
toaletă și îi este cu neputinţă să menţină contactul vizual cu 
cineva. Mai este și redactorul pe teme culturale, ceea ce e 
destul de ironic, dacă stai să te gândești. 

— Ce poponar! spune Clint, referindu-se după câte se pare la 
Arthur, și se întoarce ţanţoș la el în birou. 

Dacă istoria ne-a învăţat ceva, se gândește Arthur, este că 
bărbaţii mustăcioși nu trebuie niciodată să ajungă în funcţii de 
conducere. Din păcate, ziarul nu a ţinut cont de acest truism, 
pentru că Clint este responsabil cu toate secţiunile speciale, 
inclusiv  necrologurile. În ultima vreme, a  îngrămădit 
nenumărate sarcini pe capul lui Arthur, cerându-i să 
colaționeze „Ziua de azi în istorie”, „Exerciţii de logică și 
perspicacitate”, „Jocuri și integrame”, „Bancul zilei” și „Vremea 
pe glob”. Asta pe lângă îndatoririle lui obișnuite ca autor de 
necrologuri. 

Arthur găsește e-mailul la care se referea Clint. Este de la 
redactorul-șef, Kathleen Solson, care îi cere să fie pe fază - 
adică să pregătească un necrolog înainte de moartea 
subiectului - în legătură cu Gerda Erzberger. Cine naiba e 
asta? Caută pe Internet. Se dovedește a fi o intelectuală de 
origine australiană, odinioară elogiată de feministe, apoi 
blamată tot de ele, în cele din urmă uitată. De ce ar trebui să-i 
pese ziarului că tipa asta e pe moarte? Ei bine, pare-se că 
Kathleen a citit memoriile lui Erzberger când era la facultate. 
Și, după cum știe prea bine Arthur, „știrile” sunt adesea un 
eufemism politicos care înseamnă „toanele și capriciile 
redactorului”. 

Kathleen sosește să discute articolul cu el. 

— La asta lucrez acum, spune Arthur defensiv. 

— La Gerda? 

— Gerda? O cunoști personal? 

Dacă răspunsul este afirmativ, sarcina lui devine și mai 
periculoasă. 


— Nu foarte bine. Am întâlnit-o de câteva ori la diverse 
evenimente. 

— Deci nu e vreo prietenă, spune Arthur plin de speranţă. 
Cât de urgent crezi că este? 

Cu alte cuvinte, când are de gând să moară tipa? 

— Nu mi-e clar, răspunde Kathleen. Nu urmează vreun 
tratament. 

— Asta e de bine sau de rău? 

— Păi, de obicei nu e de bine când vine vorba de cancer. 
Ascultă, aș vrea să facem articolul cum trebuie de data asta - îţi 
dau timp suficient să-i iei un interviu, să mergi la ea și tot 
tacâmul în loc să peticim un articol cu informaţii de te miri 
unde. 

— Unde zici că trebuie să merg? 

— Locuiește în apropiere de Geneva. Du-te la secretariat și 
pune-i să se ocupe de toate detaliile legate de deplasare. 

Călătoria până acolo și înapoi presupune efort și o noapte 
petrecută departe de casă. Nasol. Și nu e nimic mai rău decât 
să iei interviuri știind că le vei folosi pentru necrologuri. 
Trebuie să se ferească să le spună celor intervievaţi motivul 
pentru care face cercetări despre viaţa lor, pentru că altfel 
aceștia se întristează. Așa că pretinde mereu că lucrează la un 
„profil” al lor. În timpul interviului aşterne pe hârtie câteva 
detalii esenţiale despre muribund, caută confirmarea pentru 
diverse aspecte de care are nevoie pentru necrolog și apoi nu 
face decât să stea și să asculte, prefăcându-se că mai ia notițe 
din când în când, fierbând în suc propriu, năpădit de un 
sentiment de vinovăţie. Câteodată exclamă „Extraordinar!” sau 
„Intr-adevăr?”. Şi în tot acest răstimp știe prea bine cât de 
puţin din ce se discută va vedea lumina tiparului - decenii din 
viața unei persoane condensate în câteva paragrafe, care vor 
dormi somnul lor de veci în partea de jos a paginii nouă, între 
„Jocuri și integrante” și „Vremea pe glob”. 

Deprimat de acest gând, pleacă pe furiș de la birou ca să-și ia 
fata de la școală. Pickle, de opt ani, își face apariţia la poarta 
școlii; curelușa de la ghiozdan îi atârnă de gât, braţele i se 
bâţâie inerte pe lângă corp, de parcă nu ar ști ce să facă cu ele, 
burtica umflată i se zărește printre haine, iar șireturile 
dezlegate de la pantofi se leagănă prin toate părțile în timp ce 
merge. În spatele ochelarilor, privirea ei nu fixează niciun 


punct precis în faţă. 

— Magazinul de antichităţi? întreabă el, iar ea își vâră mâna 
în palma lui, strângând-o afirmativ. 

Pleacă agale, ţinându-se de mână, spre Via dei Coronari. El o 
privește de sus, de la înălțimea lui. Se uită la părul ei negru 
destul de încâlcit și neîngrijit, la urechile ei mici și la ochelarii 
cu lentile groase care îi joacă pe nas în timp ce tropăie pe 
pietrele în pavaj. Flecărește încet, numai pentru ea, pufnind pe 
nas amuzată. Este o tocilară minunată și el speră ca asta să nu 
se schimbe pe viitor. Ar fi foarte abătut dacă ea ar deveni o fată 
populară - ar fi ca și cum carne din carnea lui s-ar hotări să 
devină albastră. 

— Dacă mă uit bine la tine, spune el, arăţi ca un cimpanzeu. 

Pickle fredonează ușor și nu răspunde. După un minut, zice: 

— Iar tu arăţi ca un urangutan. 

— Nu pot să te contrazic. Nu, nu pot să te contrazic. Apropo, 
adaugă el, am găsit un nume nou pentru tine: Tina Pachootnik. 

— Cum ai spus? 

— Pachootnik. Tina. 

Ea dă din cap negativ: 

— Imposibil de pronunţat. 

— Nici măcar Tina nu-ţi place? 

— Sunt dispusă să mă mai gândesc la asta. 

Căuta de ceva vreme un pseudonim, nu cu vreun scop 
anume, ci fiindcă i se pusese ei pata. 

— Ce zici de Zeus? întreabă ea. 

— E luat, din păcate. Dar, dacă stau să mă gândesc, tipul a 
murit de mult, așa că nu cred că s-ar crea vreo confuzie. Ai 
vrea să-l foloseşti așa pur și simplu - Zeus - sau în combinaţie 
cu un alt nume? 

Ea își deschide mânuţa moale, iar el îi dă drumul din 
strânsoarea palmei lui uscate. Desprinzându-se de el, se abate 
puţin de la drum și începe să meargă ușor împleticit, de parcă 
ar încerca să ocolească ceva. Se întoarce lângă Arthur, dar e 
absentă, furată de cine știe ce gânduri. Apoi își revine brusc, își 
înfige degetele în căușul palmei lui și se uită în sus, nările 
fremătându-i nervos, pradă unui gând răutăcios. 

— Ce e? 

— Frog. 

— Nu-ţi dau voie, spune el. Frog e nume de băiat. 


Ea dă din umeri indiferentă, un gest destul de straniu și de 
matur pentru o fetiță. 

Intră amândoi într-unul dintre opulentele magazine de 
antichităţi de pe Via dei Coronari. Vânzătorii se uită atent la 
Arthur și la Pickle. Cei doi vin adesea aici, nu cumpără 
niciodată nimic, cu excepţia unei singure dăţi când Pickle a dat 
din greșeală peste un ceas de șemineu care a căzut, iar Arthur 
a fost nevoit să plătească pentru el. 

Ea se duce întins către un telefon din 1920. 

— ii partea asta în dreptul urechii, explică Arthur, și 
vorbești la capătul celălalt. 

— Dar cum formezi numărul? 

El își vâră degetele în discul cu numere și îl rotește. 

— N-ai mai văzut niciodată un telefon ca ăsta? Doamne, când 
eram copil, asta era tot ce aveam. Închipuie-ţi ce ceartă era pe 
el! Vremuri grele, draga mea, vremuri grele. 

Pickle își țuguiază buzele a dispreţ și se întoarce cu spatele 
la telefon ca să cerceteze un bust al lui Marcus Aurelius. 

Acasă, Arthur îi pregătește un sandvici cu Nutella. Pickle 
mănâncă unul în fiecare după-amiază, legănându-și picioarele 
în timp ce stă pe scaunul de la bucătărie. Invariabil se mânjește 
pe nas, în special în dreptul nărilor, cu ciocolată. 

Arthur rupe coaja de pâine și vâră linguriţa în gură. 

— Asta e taxa pentru tătici, explică el mestecând. 

Ea nu obiectează. 

Când mașina lui Visantha se oprește în fața casei, Pickle se 
grăbește să mănânce ultima bucată de sandvici, iar Arthur 
spală repede farfuria lipicioasă, de parcă ar veni vreun profesor 
în inspecţie. 

— Cum a fost la lucru? își întreabă soţia. 

— Bine. Voi ce faceţi? 

— Mai nimic. 

Pickle se îndreaptă cu pași mărunți către camera cu 
televizorul, iar Arthur o urmează absent. Acolo stau de vorbă și 
râd pe seama emisiunii pe care o urmăresc. 

Apare și Visantha pe urma lor: 

— La ce vă uitaţi? 

— La o prostie, răspunde el. 

Pickle îi dă telecomanda și se duce în camera ei. Arthur se 
uită după ea cum se îndepărtează pe hol, apoi se întoarce 


înspre Visantha: 

— Ştii ce mi-a spus azi? Că nu-și amintește secolul XX. Nu ti 
se pare înfiorător? 

— Nu chiar. Ce pregătim la cină? 

— Pickle, strigă el din capătul holului, ai vreo idee pentru 
cină? 

Secretariatul îi aranjează lui Arthur o deplasare cu trenul de 
la Roma la Geneva, o călătorie de zece ore cu transfer la 
Milano și Brig. Chipurile, este mult mai ieftin decât un bilet de 
avion cumpărat cu atât de puţin timp înainte de zbor, dar 
pentru el e foarte neplăcut. Se urcă într-un tren de dimineaţă la 
Stazione Termini, cumpără niște plăcinte de la barul din 
vagonul-restaurant și, înghesuit printre mulțimea de călători de 
la clasa a doua, se pune pe citit primul volum din memoriile lui 
Erzberger, intitulat modest La început. Judecând după 
fotografia autoarei, Erzberger are, sau mai bine zis avea, puţin 
peste treizeci de ani, era drăguță deși cam uscăţivă, cu părul 
negru lung până la umeri și cu buze îngheţate într-un zâmbet 
ironic și strâmb. Fotografia datează din 1965, anul apariţiei 
cărţii. Acum ar trebui să aibă șaptezeci și ceva de ani. 

Spre seară, când trenul ajunge la Geneva, Arthur își ridică 
nasul din carte și se uită lung la speteaza scaunului din faţa lui. 
Din prezentările de pe Internet, se așteptase la o autobiografie 
obosită și depășită din punct de vedere politic. În loc de asta, 
descoperă o proză care inspiră mult curaj și umanitate. 
Cercetează din nou fotografia ei și se simte scandalos de 
nepregătit. 

Trece de vamă, face rost de franci elveţieni și găsește un taxi 
care să-l ducă la ea acasă, care este foarte aproape de granița 
cu Franţa. Taxiul îl lasă la marginea unui drum ud de ţară; 
farurile roșii dispar după deal. A transpirat deja, a întârziat și 
este nesigur. Nu suportă să întârzie, dar i se întâmplă mereu, 
își freacă mâinile și suflă în ele; îi ies aburi din gură pentru că e 
frig. Asta e locul: numărul se potrivește, la fel și pâlcul de pini, 
așa cum i-a descris ea. Caută un pic până găsește poarta 
ascunsă în gardul de crengi împletite și întră. Casa ei e 
construită din bârne solide de lemn, iar ţurțurii care atârnă de 
streșini seamănă cu niște scufii de vrăjitori. Rupe un ţurţure - 
niciodată nu poate rezista unei asemenea tentaţii - și se 
întoarce să privească cerul la amurg. O pătură de nori acoperă 


vârfurile Alpilor. Ţurţurele începe să i se topească în mână, iar 
picăturile reci i se preling pe încheietură. 

Ea deschide ușa în spatele lui. 

— Bună seara, îmi pare rău că am întârziat, spune el, apoi 
începe să vorbească în germană. lertaţi-mă, admiram 
priveliștea. 

— Intră, spune ea. Am să te rog să lași ţurţurele afară. 

Camera de zi este luminată de lămpi cu becuri puternice. 
Coloanele de lumină dau în vileag praful care plutește în 
atmosferă. O măsuţă din abanos cu o scrumieră plină ochi 
poartă pe suprafața ei urmele circulare rămase de la cănile 
care au stat acolo de-a lungul timpului. Pe pereţi se uită chiorâș 
măști africane de război. Rafturile bibliotecii sunt înţesate cu 
cărţi de la un capăt la celălalt, de parcă ar fi niște locuinţe 
suprapopulate care nu mai pot accepta noi locatari. Camera 
miroase puternic a tutun, dar și a spital. 

Erzberger are părul alb și tuns scurt; când trece prin dreptul 
luminilor i se vede pielea scalpului. Este o femeie înaltă și 
poartă un pulover tricotat de mână care atârnă pe ea și este 
prea larg în dreptul gâtului, ca o șosetă fără elastic. In loc de 
pantaloni poartă o pijama de flanelă, iar în picioare are papuci 
de casă îmblăniţi. Când se uită la ea își amintește că e frig și îl 
apucă tremuratul. 

— Ce ai vrea să bei? Eu îmi fac un ceai. 

— Un ceai ar fi ideal. 

— Deci, să înţeleg, întreabă ea, în timp ce se îndreaptă spre 
bucătărie, că îmi scrii necrologul? 

Arthur a fost luat pe nepregătite: 

— O! spune el încurcat. Cum? Ce ziceţi? 

— Atunci ce scrii de fapt? La telefon mi-ai spus că este un 
profil. 

Bătrâna dispare în bucătărie întorcându-se un minut mai 
târziu cu o cană aburindă pentru el. O pune pe măsuţa de 
cafea, îi face semn să se așeze pe un fotoliu din piele neagră, 
iar apoi se așază și ea pe o canapea care pare să fie perechea 
fotoliului. Contrar așteptărilor lui, femeia nu se afundă în 
canapea; dimpotrivă, canapeaua își menţine forma aproape 
intactă, de parcă ar ţine-o pe bătrână ca în palmă. Ea întinde 
mâna spre masă după pachetul de ţigări și brichetă. 

— De fapt, da, recunoaște el. Pentru asta am venit. Pentru un 


necrolog. Bănuiesc că vă simţiţi oribil să auziţi asta. 

— Nu, nu. Chiar îmi place ideea, dacă stau să mă gândesc, în 
felul ăsta știu măcar că o să conţină informaţii exacte. N-o să 
am șansa să fac o reclamaţie după, nu-i așa? 

Tușește şi își acoperă gura cu pachetul de ţigări. Își aprinde 
una. 

— Fumezi? 

Arthur refuză. 

Bătrâna scoate pe gură un firicel de fum, după care inspiră, 
umflându-și pieptul, iar fumul este absorbit în întregime. 

— Vorbești excelent germana. 

— Am trăit în Berlin șase ani când eram adolescent. Tata era 
corespondent de presă acolo. 

— A, da - ești fiul lui R.P. Gopal, nu-i așa? 

— Așa e. 

— Şi scrii necrologuri. 

— În principiu, da. 

— Nu te-ai zbătut prea tare să ajungi sus, nu-i așa? 

El răspunde cu un zâmbet politicos. În mod normal, dacă 
spune că scrie pentru un ziar internaţional cu sediul la Roma, 
atrage automat un anumit respect din partea orișicui, dar 
numai până când oamenii află exact cu ce se ocupă el acolo. 

Ea continuă: 

— Mi-au plăcut cărțile tatălui tău. Era una care avea cuvântul 
„elefant” în titlu, cum se numea? 

Aruncă o privire către bibliotecă. 

— Da, spune Arthur, era un scriitor excelent. 

— Şi tu scrii la fel de bine ca el? 

— Vai, nu. 

Soarbe din ceai, scoate un caiet de însemnări și reportofonul. 

Gerda strivește ţigara în scrumieră și trage de niște fire 
răzlețe de la papuci. 

— Mai vrei ceai? 

— Nu, mulţumesc. Este în regulă. 

Pornește reportofonul și începe cu întrebări despre debutul 
carierei ei. Ea răspunde cu nerăbdare, adăugând: 

— Ar trebui să mă întrebi alte lucruri. 

— Ştiu că astea sunt întrebări elementare. Dar trebuie să-mi 
confirmaţi câteva aspecte. 

— Găsești totul în cărţile mele. 


— Știu și asta. Doar că... 

— Bine, întreabă-mă ce vrei. 

Arthur îi arată exemplarul primului volum din memorii: 

— Apropo, mi-a plăcut cartea. 

— Chiar așa? 

Faţa ei se luminează și mai pufăie puţin din ţigară. 

— Îmi pare rău că a trebuit să suferi atâta cu chestia aia 
plicticoasă. 

— N-a fost deloc plictisitoare. 

— Eu una sunt plictisită de memoriile astea. Mă gândesc că 
așa se întâmplă când scrii o carte despre viaţa ta. Odată ce ai 
terminat-o, nu mai vrei să auzi de ea. Dar e greu să nu mai 
vorbești despre viaţa ta - în special dacă ești ca mine. 

Gerda se apleacă în faţă cu un aer preocupat: 

— Deviez puţin de la subiect, domnule Gopal. Chiar îmi plac 
necrologurile. Nu am avut intenţia să sune ca și cum ţi-aș 
denigra munca. Sper că nu ai interpretat astfel ce am zis mai 
devreme. 

— Nu, în niciun caz. 

— Bun. Asta mă face să mă simt mai bine. Ascultă, când o să 
citesc și eu articolul ăsta? 

— Mi-e teamă că nu-l veţi citi. Este împotriva regulamentului 
nostru. Altfel, toată lumea ar cere să se mai facă schimbări pe 
ici, pe colo. Îmi pare rău. 

— Păcat. Ar fi chiar amuzant să știu cum își va aminti lumea 
de mine. Singurul articol pe care aș dori din tot sufletul să-l 
citesc și uite că nu pot! În fine, ce să-i faci? 

Cântărește în mână pachetul de ţigări: 

— Îmi închipui că oamenii se supără tare când apari cu 
carnetul de însemnări. Nu? E ca și cum antreprenorul de 
pompe funebre ar sosi să ia măsurători muribundului. 

— Sper că nu e chiar așa rău. Dar, de fapt, cei mai mulţi 
oameni nu-și dau seama de ce fac investigaţii. In orice caz, mă 
simt ușurat că nu trebuie să mă prefac și în seara asta, spune 
el. Îmi face viaţa mult mai ușoară. 

— Dar asta îmi face mie moartea mai ușoară? 

Arthur încearcă să râdă. 

— Nu mă băga în seamă, spune ea. Mă joc și eu cu cuvintele, 
nimic mai mult. Oricum, nu mi-e teamă de ea. Deloc. Nu are 
cum să îţi fie teamă de un lucru prin care nu treci tu însuţi. 


Singura moarte prin care trecem este moartea celorlalţi. Și 
asta e cât se poate de rău. Nu cunosc ceva mai oribil. Mi-aduc 
aminte când am fost afectată prima dată de asta - mi-a murit 
un prieten foarte drag. Când să fi fost asta? Cred că era prin 
1947, dacă nu mă înșel. Era Walter - apare în cartea mea, e cel 
care poartă mereu jiletcă când merge la culcare, dacă îţi 
amintești. S-a îmbolnăvit, l-am abandonat în Viena și a murit. 
Mi-era foarte frică de boală. Încremeneam de groază la gândul 
că... De fapt, la gândul că ce? Că m-aș fi îmbolnăvit și aș fi 
murit? În niciun caz. Chiar și atunci, intuitiv, înțelegeam care 
era cel mai cumplit lucru legat de moarte: să-i vezi pe alţii cum 
mor. E greu de îndurat; de aceea nu am suportat ideea de a-l 
vedea pe Walter mort, niciodată nu am avut destulă rezistenţă 
pentru scena asta. Vezi, ce vreau să spun de fapt este că 
moartea este prost înțeleasă. Cea mai mare pierdere nu este 
pierderea propriei vieţi. Asta nu e o pierdere. Pentru alţii, 
poate, dar nu pentru tine. Din punctul tău de vedere, 
experienţa doar se oprește. Din perspectiva ta, nu este nicio 
pierdere. Înţelegi? Și totuși, poate că și ăsta e doar un joc de 
cuvinte, pentru că nu face moartea mai puţin înfricoșătoare, 
nu-i așa? 

Ea se oprește și ia o înghiţitură din ceai. 

— Lucrul de care mă tem cel mai mult este timpul. Acolo stă 
ascuns diavolul. Ne biciuiește să mergem mai departe, când noi 
am vrea să ne mai odihnim. Prezentul aleargă infernal de 
repede, nu ai cum să-l prinzi, și brusc devine trecut, dar nici 
atunci nu stă locului, pentru că încet-încet se transformă în 
amintiri și povești din ce în ce mai neverosimile, de care nu mai 
ești sigur. Bunăoară, trecutul meu nu mi se pare câtuși de puţin 
real. Persoana care a trăit în trecutul meu nu sunt eu. Este ca 
și cum eu, cea din prezent, mă dizolv permanent. Era un vers 
din Heraclit: „Nimeni nu se scaldă de două ori în apa aceluiași 
râu, pentru că în momentul următor nu mai este același râu și 
el nu mai este același om”. Cam așa este. Noi ne bucurăm de 
această iluzie a continuității și o numim memorie. Ceea ce 
explică, probabil, de ce temerea noastră cea mai mare nu este 
sfârșitul vieţii, ci sfârșitul amintirilor, îl scrutează cu privirea: 

— Are sens ce zic? Pare rezonabil sau e curată nebunie? 

— Nu m-am gândit niciodată în felul ăsta la tot ce aţi spus, 
răspunde el. Dar probabil că aveţi dreptate. 


Gerda se sprijină de speteaza canapelei: 

— Este un fapt extraordinar! 

Se apleacă din nou înainte: 

— Nu ţi se pare uimitor? Personalitatea noastră moare 
constant și noi avem iluzia continuității. Între timp, noi ne 
panicăm în legătură cu moartea, pe care nici nu putem să o 
experimentăm. Şi totuși, această frică ilogică ne motivează în 
viață. Ne batem până la sânge și ne mutilăm pentru victorie și 
faimă, de parcă astea ar putea să înșele moartea și să ne ofere 
o prelungire oarecum. Apoi, când moartea ne suflă în ceafa, ne 
cuprinde gândul că am realizat atât de puţine. În toată viaţa 
mea, de exemplu, nu am reușit să înfăptuiesc mare lucru, iar ce 
am făcut nu am făcut cum trebuie. De-abia dacă voi fi amintită 
pe undeva. Desigur, cu excepţia ziarului tău excentric. N-am să 
întreb de ce m-ai ales pe mine - slavă Domnului că cineva a 
făcut-o! Asta mai dă apă la moară iluziilor mele. 

— Sunteţi prea modestă. 

— Nu are nimic de-a face cu modestia, îi ripostează. Cine mai 
citește cărțile mele? Cine a mai auzit de mine în momentul de 
faţă? 

— Păi, unul aș fi eu, minte Arthur. 

— Of, dragă, ascultă-mă, continuă ea. Spun că ambiția este 
absurdă și totuși sunt încă înrobită de ea. Este ca și cum ai fost 
un sclav toată viaţa ta, apoi, într-o bună zi, afli că nu ai avut 
niciodată un stăpân, dar te întorci totuși la muncă. Poţi să îţi 
imaginezi o forță mai mare ca asta în univers? Eu nu pot, nu în 
universul meu. Ştii, de când eram copilă m-a dominat. Tânjeam 
după realizări, tânjeam să fiu o persoană influentă - mai ales 
asta. Să am o înrâurire asupra oamenilor. Asta a fost religia 
mea: convingerea că merit atenţie, că oamenii fac o mare 
greșeală dacă nu mă ascultă, că cei care mă contrazic sunt 
nebuni de legat. Cu toate acestea, orice aș înfăptui, lumea 
trăiește mai departe, impertinentă și indiferentă. Știu toate 
astea, dar tot nu îmi intră în cap. Bănuiesc că de aceea am și 
acceptat să stau de vorbă cu tine. Chiar și astăzi aș face orice 
nebunie numai ca să vă fac pe voi toţi să tăceţi și să mă 
ascultați, ceea ce ar fi trebuit să faceţi de la bun început! 

Tușește și întinde mâna să ia o nouă ţigară: 

— Asta e o realitate: nimic din toată civilizaţia noastră nu s-a 
dovedit a fi mai productiv decât ambiția asta ridicolă. Cu toate 


relele ei, ea a creat cel mai mult. Catedrale, sonate, 
enciclopedii: nu dragostea de Dumnezeu a fost în spatele lor, 
nici dragostea de viaţă. Ci dorinţa omului de a fi preaslăvit de 
om. 

Părăsește camera fără nicio explicaţie; o clipă mai târziu se 
aude tusea ei zgomotoasă, atenuată de o ușă închisă. Se 
întoarce. 

— Uită-te la mine, zice ea. N-am copii, n-am fost căsătorită 
niciodată. Ajung la acest moment din viața mea, domnule 
Gopal, fiind tot mai convinsă de un lucru aproape ilar: singura 
noastră moștenire este materialul genetic. Întotdeauna i-am 
disprețuit pe cei care făceau copii. Era ca o scăpare pentru cei 
mediocri, care își înlocuiau vieţile lor amărâte și peticite cu 
altele noi și proaspete. Şi totuși, astăzi aș vrea să fi dat și eu 
naștere unei alte vieţi. Nu am decât o nepoată, o fată agasant 
de serviabilă (n-ar trebui s-o numesc fată - a încărunţit deja), 
care se uită la mine de parcă m-ar privi prin capătul greșit al 
unui telescop. Vine la mine în fiecare săptămână cu zeci de litri 
de supă, supă și iar supă, și cu o droaie de doctori, asistente, 
bărbaţi și copii ca să mă mai vadă o dată. Ştii, există zicala aia 
fără noimă: „Ne naștem singuri și murim singuri”. E o prostie. 
Suntem înconjurați de lume la naștere și suntem înconjurați de 
lume și la moarte. Numai între aceste două momente suntem 
singuri. 

Erzberger a deviat atât de mult de la subiect, încât Arthur nu 
prea știe cum ar putea face să o aducă înapoi la tema iniţială a 
conversaţiei fără să pară nepoliticos. Până și ea pare să-și dea 
seama, constatând cât de mult a fumat, că a vorbit despre 
lucruri cu totul diferite de cele pentru care venise Arthur. 

— Pot să folosesc baia dumneavoastră? 

Închide ușa după el, își rotește umerii înţepeniţi și se uită la 
ceas. E deja mult mai târziu decât ar fi vrut el. Trebuie să 
obțină niște citate pe care să le poată folosi. Nimic din ce a 
spus ea nu merge. Dar sarcina îi pare mult peste puterile lui. 
Tot ce vrea este o altă profesie, una care să-l plătească ca să 
pregătească sandviciuri cu Nutella și să trișeze când joacă 
Monopoly cu Pickle. 

Își verifică mobilul, care e pus pe silențios. Arată douăzeci și 
șase de apeluri pierdute. Douăzeci și șase? N-are cum. În mod 
normal, el nu primește douăzeci și șase de telefoane într-o 


săptămână. Verifică din nou - nu s-a înșelat: douăzeci și șase de 
apeluri în ultima oră. Primele trei sunt de acasă, următoarele 
sunt de pe mobilul lui Visantha. 

Iese din baie. 

— Îmi pare rău, trebuie să dau un telefon. Mii de scuze. 

Iese pe verandă. Aerul e foarte rece. 

Erzberger fumează pe canapeaua de piele, auzind murmurul 
conversaţiei lui, fără să înţeleagă însă ceva. Apoi el se oprește 
din vorbit, dar nu se întoarce. Ea strivește mucul de ţigară și își 
aprinde alta. Deschide ușa din faţă. 

— Ce se întâmplă? Nu mai vorbești la telefon. Ce faci aici 
afară? Terminăm interviul ăsta sau nu? 

— Unde este geanta mea? 

— Ce? 

Arthur trece pe lângă ea, îndreptându-se spre camera de zi. 

— Ştiţi unde este geanta mea? 

— Nu. De ce? Pleci? Ce faci? strigă după el. 

Arthur nici măcar nu închide ușa de la intrare în urma lui. 

În următoarele zile, el nu revine la serviciu. În curând, toată 
lumea află de ce. Kathleen telefonează pentru a-și exprima 
condoleanţele. 

— Revino oricând te simţi pregătit. 

După câteva săptămâni, colegii lui încep să bombăne: 

— Cu el, fără el, de-abia dacă se observă vreo diferență, spun 
ei. 

— Avem stagiari care se ocupă acum de pagina de „Jocuri și 
integrante”. 

— Şi unde mai pui că se descurcă mult mai bine. 

— Avea obiceiul să plece devreme în fiecare zi. Adică, chiar 
îmi pare rău pentru tip. Dar, cum să spun? Ce face el acum... o 
cam caută cu lumânarea. Nu crezi? Cât timp o să mai lipsească 
de la lucru? 

Redactorul de ştiri, Craig Menzies, se dovedeşte a fi cel mai 
sincer aliat al lui Arthur în această perioadă. Intervine în 
favoarea lui, zicând că ziarul ar trebui să-l lase atâta timp cât 
are nevoie ca să se liniștească și să-și revină. Dar după două 
luni, departamentul de contabilitate îl informează pe Arthur că 
trebuie să se întoarcă la birou începând din ianuarie, sau își 
pierde slujba. 

Menzies îi sugerează lui Arthur să-și facă revenirea discret, 


participând la petrecerea de Crăciun - o să fie o metodă mai 
puţin dureroasă de a-și revedea toţi colegii deodată. La 
petrecere o să fie băutură la discreţie și liber la fiţe și flirturi, 
așa că ceilalți vor fi mult prea ocupați ca să-i mai acorde prea 
multă atenţie. 

Menzies îi salută pe Arthur și pe Visantha care așteaptă la 
intrarea în birou și îi conduce sus, unde dau imediat peste un 
grup de colegi. 

— Arthur. Bună. 

— Te-ai întors. 

— Arthur, omule, ce bine să te vedem. 

Nimeni nu pare bucuros; par să-și fi revenit brusc din beţie. 

Menzies intervine: 

— Unde sunt păstrate băuturile gratuite? 

Îi conduce pe Arthur și pe Visantha într-acolo. 

Din când în când, fel de fel de colegi se apropie de Arthur și 
îi repetă că le pare bine să îl revadă. Cei mai curajoși îl 
întreabă despre absenţa lui, dar el îi întrerupe: 

— Nu pot să vorbesc despre asta. Îmi pare rău. Şi cum mai 
stau lucrurile pe aici? La fel ca întotdeauna? 

Într-un colț mai îndepărtat al redacţiei se află un brad de 
Crăciun, care la bază este înconjurat de cadouri împachetate în 
hârtie roșie, strălucitoare și legate cu panglici aurii, ondulate. 
Copiii dau năvală să își ia cadourile și scutură cutiile care nu 
trebuie deschise încă - e o tradiție a companiei să ofere cadouri 
copiilor angajaţilor înainte de Crăciun. Menzies și Arthur 
uitaseră că vor fi și copii la petrecere, dar acum își dau prea 
bine seama de acest aspect dureros. Menzies se plantează în 
faţa lui Arthur și a lui Visantha, stă drept ca un par și vorbește 
în gura mare ca să acopere atât priveliștea, cât și zgomotul 
puștilor care se îngrămădesc în colţ. 

Clint Oakley le dă târcoale celor trei de departe, aruncând 
priviri încolo și-ncoace și bând din când în când dintr-un pahar 
plin ochi cu punci. Când Visantha și Menzies se îndepărtează 
puţin ca să ia un platou cu aperitive, Clint se năpustește: 

— Ce bine să te văd, amice! 

Îl plesnește pe Arthur pe umăr, lovitură în urma căreia o 
parte din punciul din pahar se varsă pe mocheta murdară. 

— Ne onorezi cu prezenţa full-time de-acum încolo sau ai 
venit doar pentru seara asta? Ne lipsești, omule. Trebuie să te 


întorci. „Jocuri și integrante” de-abia dacă mai stă în picioare 
fără tine. Cât timp s-a făcut de când lipsești? 

Continuă să turuie și nu-i dă voie lui Arthur să răspundă. 

— E frumos din partea noastră că te-am lăsat să vii aici ca să 
ne încerci băuturile. Nu-i așa? Suntem băieţi de treabă, nu? 
Copiii mei și-au primit deja cadourile de Crăciun. S-au ales cu 
niște porcărioare destul de reușite anul ăsta - i-am bătut la cap 
să mi le arate și mie. Doar ca să văd cât de zgârcit e Grupul 
Ott. Dar nu sunt rele prostiile alea. Ceva de genul pistoale de 
jucărie, păpuși Bărbie, chestii de-astea. N-ar fi trebuit să trag 
cu ochiul. Nu prea e voie înainte ca Moș Crăciun să coboare pe 
horn, nu? Dar nu m-am putut abţine. Ştii tu, ca atunci când 
eram mici și era dimineaţa de Crăciun și, gen, babacii tăi 
dormeau, iar tu te furișai până jos și rupeai ambalajul de pe 
cutii. Înţelegi ce vreau să zic, nu-i așa, amicul meu gânditor? 
Hai că și tu ai făcut la fel când erai mic, nu? Sigur ai făcut! 
Numai să nu te duci să șterpelești vreun cadou de Crăciun de- 
al copiilor. Anul ăsta nu primești nimic, amice. Mă duc să-mi 
pun niște tort. 

Se îndepărtează țanţoș. 

Când Menzies se întoarce cu aperitivele, Arthur îl întreabă: 

— Clint știe? 

— Ce să știe? 

— Ce s-a întâmplat. 

— Cum adică? Cu Pickle? Sunt sigur că știe. De ce? 

— Nu contează. Voiam doar să verific. Ai văzut-o pe 
Visantha? 

Pe drumul spre casă, în taxi, nici el, nici soţia lui nu găsesc 
nimic să-și spună. 

Arthur se scotocește în buzunar: 

— Nu sunt sigur dacă am mărunt. Ai tu? 

După cum s-a stabilit, s-a întors la redacţie cu începere din 
noul an. Trece pe la biroul lui Kathleen să o anunţe de sosirea 
lui, dar ea vorbește la telefon. Acoperă receptorul și îi spune 
din vârful buzelor: 

— Am să trec eu pe la tine mai târziu. 

Se instalează în micul lui birou din partea cea mai 
îndepărtată a redacţiei și pornește calculatorul. În timp ce 
aparatul huruie și revine la viaţă, Arthur aruncă o privire prin 
jur, la birourile editorilor seniori înșirate de-a lungul pereţilor, 


la masa editorilor, în formă de potcoavă, din centrul redacţiei, 
la mocheta albă cu pete uscate care miroase a cafea învechită 
și a supă încălzită la microunde. Marginile din fibră acrilică 
sunt răsucite în sus, dar pe alocuri sunt lipite de podea cu 
bandă adezivă argintie. Câteva birouri sunt goale acum, foștii 
ocupanțţi fiind de mult ieșiţi la pensie, dar niciodată înlocuiţi de 
angajaţi noi. Vechile bileţele cu însemnări, lipite pe toţi pereţii, 
flutură ori de câte ori se deschid ferestrele. Sub mesele 
abandonate, tehnicienii au dosit imprimante vechi, stricate și 
monitoare cu tub catodic inutilizabile, în timp ce colţul 
încăperii este un cimitir de scaune rotative deteriorate care se 
răstoarnă dacă te așezi pe ele. Nimeni nu aruncă nimic din 
toate vechiturile strânse aici pentru că nu se știe cui aparţine 
de fapt această sarcină. 

Arthur se întoarce la rutina zilnică și lucrează din nou la 
„Ziua de azi în istorie”, „Exerciţii de logică și perspicacitate”, 
„Jocuri și integrame”, „Bancul zilei” și „Vremea pe glob”. 
Ascultă toate cerinţele lui Clint și le duce la bun sfârșit. În 
afară de asta, nu vorbește cu nimeni decât cu Menzies. Și nu 
mai pleacă acasă devreme, ci la timp. 

Intr-un târziu se oprește și Kathleen la biroul lui. 

— N-am apucat nici măcar să bem o cafea împreună. Îmi 
pare rău - nu mai termin cu ședințele. Toată viaţa mea a ajuns 
o ședință lară sfârșit. De mă crezi sau nu, mai demult mă 
ocupam și eu cu jurnalismul. 

Stau la taifas o vreme pe subiectul ăsta, până când Kathleen 
consideră că a acordat destul timp subalternului ei îndoliat. 
Acum ea o să plece și, în situaţia ideală, nu își vor mai vorbi 
câteva luni. 

— Încă un lucru, adaugă ea. Ai putea să o suni pe nepoata 
Gerdei Erzberger? M-a sunat de vreo mie de ori. Nu-i nimic 
important - doar că-și varsă nervii pe mine că nu ai terminat 
interviul. Ţi-aș fi recunoscătoare dacă ai reuși să mă scapi de 
ea, aș aprecia mult asta. 

— De fapt, răspunde Arthur, aș dori să mă întorc acolo și să 
termin articolul. 

— Nu știu dacă bugetul nostru ar permite două deplasări la 
Geneva pentru un necrolog. Nu-l poţi termina aici? 

— Dacă îmi dai o zi liberă, îmi plătesc eu drumul. 

— Asta e vreo șmecherie ca să scapi o zi de Clint? Nu te-ai 


întors decât de o săptămână. Deși nu pot să te condamn. 

De data asta Arthur ia avionul până la Geneva și află că 
Erzberger a fost mutată la o clinică din oraș. Nu mai are păr pe 
cap, iar pielea îi este galbenă. Își scoate masca de oxigen: 

— Mă sufoc des, așa că notează repede. 

Arthur pune reportofonul pe masa de la căpătâiul patului. 

Ea îl închide: 

— Sincer, nici nu știu dacă să vorbesc cu tine. Mi-ai irosit 
timpul. 

El își ia reportofonul și paltonul și se ridică. 

— Acum unde pleci? întreabă ea. 

— Aţi fost de acord cu această întrevedere. Dacă nu vreţi să 
cooperaţi, nu-mi pasă. Nu mă mai interesează. 

— Stai puţin. Așteaptă, spune ea. Ce s-a întâmplat mai exact? 
Nepoată-mea mi-a zis că ai plecat din „motive personale”. Ce 
înseamnă asta? 

Mai ia o gură de aer din masca de oxigen. 

— Nu am de gând să discut pe tema asta. 

— Trebuie să-mi dai un răspuns. Nu știu dacă mai vreau să-ţi 
fac mărturisiri. Poate te duci la toaletă și nu te mai întorci. 

— Nu discut acest aspect. 

— Ia loc. 

El se conformează. 

— Dacă nu vrei să-mi povestești ceva interesant despre tine, 
continuă ea, măcar spune-mi ceva despre tatăl tău. Faimosul 
R.P. Gopal. Era un om interesant, nu? 

— Așa e. 

— Deci? 

— Ce pot să spun? Lumea își amintește mereu de el ca fiind 
foarte charismatic. 

— Ştiu asta. Dar spune-mi ceva ce-ţi amintești tu însuţi 
despre el. 

— Îmi amintesc că mama obișnuia să-l îmbrace - nu că îi 
alegea hainele, ci că efectiv îl îmbrăca. Numai când am ajuns la 
adolescentă mi-am dat seama că asta nu era nici normal, nici 
obișnuit. Ce pot să mai spun? Era chipeș, după cum știți. Când 
eram mai tânăr, fetele cu care ieșeam erau foarte impresionate 
de fotografiile mele de familie, ceea ce mă enerva la culme. A 
fost întotdeauna mult mai popular decât mine. Ce altceva? A, 
scrierile de război din India, desigur. Îmi amintesc cum scria 


poezii: obișnuia să compună în timp ce stătea în vechiul meu 
pătuţ de copil. Zicea că e comod acolo. În afară de asta, îi mai 
plăcea și băutura. Ceea ce i-a adus și sfârșitul, firește. 

— Deci nu te ocupi decât de necrologuri? Ce părere avea 
taică-tău despre asta? 

— Nu cred că-l deranja. El mi-a făcut rost de prima slujbă din 
branșă, pe Fleet Street. După asta nu mi s-a părut să-l mai fi 
deranjat vreun lucru, oricare ar fi fost el. Dar n-am avut 
niciodată morbul ziaristului împătimit. Nu doream decât un 
post călduţ și confortabil. Nu sunt ambitios din fire. 

— Asta înseamnă că ești un ratat. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră. 

— În comparaţie cu R.P. Gopal, în orice caz. 

— Da, aveţi dreptate. Nu mă compar cu el. Nu mi-a lăsat 
mintea lui, ticălosul. 

Se uită la ea: 

— De vreme ce sunteţi atât de sarcastică cu mine, sper că n-o 
să vă supăraţi dacă o să fiu și eu direct. De fapt, cred că nici 
nu-mi pasă. Sunteţi în total dezacord cu scrierile 
dumneavoastră. Când v-am citit memoriile înainte de prima 
noastră întrevedere, eram neliniștit în legătură cu interviul 
nostru. Dar, ca persoană, nu sunteţi deloc demnă de admiraţie. 

— Începe să-mi placă această conversaţie. O să apară totul în 
necrolog? 

Tușește din greu, apoi horcăie în masca de oxigen. Când 
vorbește din nou cu Arthur, vocea îi zgârie auzul: 

— Asta e o cameră liniștită, spune ea. Am avut noroc să 
primesc o cameră numai pentru mine. Nepoată-mea vine să mă 
viziteze în fiecare zi. Absolut în fiecare zi. Ti-am povestit despre 
ea? 

— Da, v-aţi plâns în legătură cu ea, de fapt. Mi-aţi spus că vă 
chinuie cu supă fierbinte și încurajări reci. 

— Nu, nu, nu, se apără ea. Niciodată nu m-am plâns de ea. 
Ţi-amintești greșit. O ador pe nepoata mea. E cea mai scumpă 
ființă pe care o cunosc. Gherasim - porecla asta i-am dat-o eu. 
Numele ei adevărat este Julia. E un înger. Ţin tare mult la ea. 
Nici nu poţi să-ţi închipui cât de bună a fost cu mine în aceste 
ultime luni. 

Tușește. _ 

— Nu îmi mai găsesc cuvintele. Îmi pierd vocea. O să tac din 


gură, deși nu am spus nimic. Nimic folositor. 

Scoate un carnet și scrie: „Teoretic ar trebui să comunic cu 
ăsta”. Așteaptă, pregătită să îl utilizeze, dar Arthur nu o 
întreabă nimic. 

Singurele zgomote care se aud sunt sunetele de la aparatele 
medicale și respiraţia grea a Gerdei. 

Într-un târziu, Arthur vorbește: 

— E ceva interesant. De fapt, vreau să vă spun ceva. Nue 
important, dar... s-a întâmplat ceva. 

Se oprește brusc. Gerda încuviinţează din cap și scrie: „Ştiu. 
Un accident. Fiica ta”. 

— Da, fiică-mea. A fost un accident. 

Ea scrie: „S-a isprăvit acum”. 

— Nu pot să vorbesc despre asta. 

Își pune reportofonul și pixurile în buzunar. 

Gerda își scoate masca de pe faţă: 

— Îmi pare rău, spune ea. La urma urmei s-a dovedit că nu 
am avut nimic să-ţi povestesc. 

În timp ce așteaptă să urce în avionul care să-l ducă înapoi la 
Roma, notează tot ce își mai amintește despre Erzberger. 
Lucrează și pe durata zborului și, ajuns acasă, caută un loc 
unde să nu fie deranjat. Numai un loc e liber, fosta cameră a lui 
Pickle. Se așază pe patul ei și scrie la laptop până la patru 
dimineaţa, sorbind din când în când dintr-un pahar cu whisky 
ca să rămână treaz - un truc vechi de-al lui taică-său. A doua zi, 
rămâne la birou până târziu, adunând tot felul de informaţii 
generale despre Erzberger. Așază într-un teanc cărțile ei la 
marginea biroului ca să vadă toată lumea la ce lucrează. 
Kathleen trece pe acolo și observă. 

Erzberger, după cum s-a descris chiar ea în operele ei, eo 
femeie cu o morală îndrăzneață, pe care epoca ei nu a reușit să 
o compromită, o femeie care-ţi trezește o mare afecţiune și care 
te poate chiar inspira. Ca persoană, nu prezenta niciuna dintre 
aceste calităţi. Dar acum, când Arthur îi scrie necrologul, el se 
bazează pe imaginea lui Erzberger din memoriile ei, pe Gerda 
cea fictivă, trecând-o cu vederea pe femeia pe care o întâlnise 
în carne și oase. Asta e articolul pe care îl vor ei. Ca să-i dea un 
plus de autoritate, inserează formularea „într-o serie de 
interviuri ce au avut loc cu puţin înainte de moartea ei”. 
Recitește articolul până i se pare că nu mai e loc pentru alte 


corecturi. Şi-l citește sieși încă o dată, cu voce tare, în fosta 
cameră a lui Pickle. De data asta chiar și-a dat silinţa. Nici dacă 
l-ar fi scris tatăl lui nu ar fi ieșit cu mult mai bun. Il trimite pe 
mail direct lui Kathleen, ocolindu-l pe Clint. Asta e neobișnuit, 
iar Kathleen îi semnalează faptul. În biroul ei, Arthur îi explică: 

— M-am gândit că ai fi mai în măsură să editezi tu articolul 
ăsta. Nu vreau să jignesc sentimentele nimănui. Dar ar fi 
grozav dacă ai putea să arunci o privire peste el. Desigur, nu-i 
nicio supărare dacă nu poţi sau dacă nu e oportun. 

Kathleen îl citește și este impresionată: 

— Când moare Gerda, spune ea, o să-l publicăm așa cum 
este. În întregime, dacă se poate. Este exact tipul de articol de 
care avem mare nevoie. Scris bine și din care reiese o voce 
reală, o poziţie proprie. E un articol care are ceva de spus. 
Nemaipomenit, pe bune. Ai surprins-o perfect. Asigură-te că 
Clint îți dă spaţiu suficient. În regulă? Și, dacă apar probleme, 
spune-i că eu am spus așa. 

Profită de ocazie pentru a-i propune și alte subiecte lui 
Kathleen - nu pentru necrologuri, ci pentru articole generale. 
Ea nu obiectează, așa că Arthur le scrie în timpul lui liber. 
Procedând ca prima dată, i le trimite direct lui Kathleen, fără 
pretenţia ca ea să i le editeze, ci motivându-și gestul astfel: „Aș 
aprecia foarte mult părerea ta, dacă ai timp să te uiţi peste 
ele”. De îndată ce ea le citește și-și arată entuziasmul, Arthur le 
trimite mai departe lui Clint cu observaţia: „Editat de KS”. 
Făcând astfel, Clint nu se mai poate atinge nici măcar de un 
cuvânt. 

Încetul cu încetul, Arthur transformă fosta cameră a lui 
Pickle în biroul lui de lucru. Adică așa numește el acum camera 
asta. Lui Visantha nu-i surâde deloc ideea. 

Într-o seară, își ridică privirea din foile cu însemnări: 

— Bună. Ce e? 

— Ești ocupat? îl întreabă ea. 

— Destul de ocupat. S-a întâmplat ceva? 

— O să revin. Nu vreau să te întrerup. 

— Dar ce e? 

— Nimic. Doream doar să stăm de vorbă. 

— Despre ce? 

Stinge veioza de la birou. Acum stă pe întuneric. Vede silueta 
lui Visantha conturată în pragul ușii. Spune: 


— Nu pot să vorbesc despre asta. 

— N-am zis despre ce vreau să vorbim. 

— Am terminat cu treaba pe ziua de azi. 

— La vârsta mea, adăugă ea, ar trebui să ne grăbim. Dacă 
mai vrem un copil. 

— Am lucrat destul în seara asta, cred. 

— Vârsta mea poate deveni o problemă dacă mai așteptăm 
mult. Ziceam și eu. 

— Nu, nu, spune Arthur ridicându-se. Eu unul nu mai vreau. 
Nu. N-aș suporta ideea. Gata, am terminat la birou. Gata 
pentru seara asta. 

Se apropie de ea și o atinge pe umeri. Ea tresaltă, așteptând 
o îmbrăţișare. În schimb, el o dă la o parte cu blândeţe și trece 
pe lângă ea. 

A doua zi, un cubanez care pretindea că avea 126 de ani 
moare. Nimeni nu crede ce spunea el, dar ziarul trebuie să 
umple cumva pagina nouă. Așa că Arthur este însărcinat să 
scrie opt sute de cuvinte despre subiect. El fură informațiile de 
bază de la celelalte agenţii și mai adaugă câteva înflorituri 
inteligente. Îl citește de vreo zece ori, apoi i-l trimite lui Clint 
pe e-mail. „Îl ai aici pe cubanezul impostor”, îl informează 
Arthur, după care își mai verifică o dată e-mailul înainte să iasă 
pe ușă. Găsește un mesaj de la nepoata lui Erzberger: Gerda a 
murit. 

Arthur se uită la ceas să vadă dacă se mai poate încadra în 
termenul-limită. O sună pe nepoată, își exprimă condoleanţele, 
îi pune întrebări în legătură cu câteva detalii obligatorii pentru 
necrolog: când a murit Gerda mai exact, care a fost cauza 
oficială, când va avea loc înmormântarea. Introduce aceste 
informaţii noi în necrolog și se duce în biroul lui Clint: 

— Trebuie să scoatem ceva de pe pagina nouă. 

— Exclus la ora asta. 

— O scriitoare austriacă, Gerda Erzberger, tocmai a murit. 
Aveam un necrolog deja pregătit pentru ocazia asta. 

— Ai înnebunit? Îl avem pe nenorocitul ăla de cubanez pe 
pagina nouă. 

— Trebuie să îi dai la cap și să o pui pe Erzberger în loc. 

— Trebuie? Kathleen nu mi-a zis că trebuie să fac nimic. 

— Kathleen voia articolul despre Erzberger din capul locului. 
Fiecare dintre ei pomenește numele lui Kathleen de parcă ar 


roti o bâtă înspre celălalt. 

— Ce vorbești? Kathleen l-a ales pe cubanezul de 126 de ani. 
Așa a zis la ședința de la prânz. 

— Ei bine, atunci eu vreau să fie inclus articolul despre 
Erzberger. În întregime. 

— Cine naiba a auzit de austriaca asta proastă, la urma 
urmei? Uite ce e, omule, cred că putem să păstrăm liniștiți 
capodopera ta până mâine. 

— Kathleen a insistat că vrea un articol despre Erzberger 
îndată ce moare. Evident, am putea adăuga spre sfârșitul 
paginii și un text scurt despre cel mai vârstnic mincinos din 
lume, ca să-i facem pe plac. Dar nu vreau să fac asta. Asta ţi-o 
cer eu personal, nu are nimic de-a face cu Kathleen. Renunţă la 
cubanez și public-o pe Erzberger. Și nu-mi ciopârți articolul. Nu 
vreau să deschid ziarul mâine și să-l văd sub formă de anunţ 
sub cubanez. E clar? 

Clint zâmbește: 

— O să fac ceea ce trebuie să fac, omule. 

Arthur doarme prost în noaptea aceea - e prea nerăbdător. 
Când sosește ziarul, îl deschide imediat la pagina nouă. 

— Da, strigă el. A, Clint, dragul de tine, Clint dragule! Exact 
cum sperase Arthur, Clint a distrus articolul despre 

Erzberger, a condensat viaţa ei într-o sută de cuvinte și a 
făcut din ea o știre pe scurt după articolul despre cubanezul 
mort. 

— Perfect, își spune Arthur. 

Se liniștește și o sună pe Kathleen din biroul lui de acasă. 

— Îmi pare rău să te deranjez acasă așa de devreme, dar ai 
văzut necrologurile noastre de azi? 

— Necrologurile? Sunt mai multe? 

O aude cum dă paginile. Vocea îi capătă dintr-odată un ton 
metalic. 

— De ce am publicat asta ca știre pe scurt? 

— Asta mă întreb și eu. Nu pricep de ce n-a mai putut 
aștepta subiectul ăsta încă o zi. 

— Nu știai că o să se publice în formatul ăsta? 

— N-aveam nici cea mai vagă idee. Acum o văd și eu pentru 
prima dată. Ceea ce mă deranjează pe mine e... De fapt, sunt 
mai multe lucruri, dacă stau să mă gândesc. Mai întâi, e vorba 
de toţi banii cheltuiţi de ziar ca să mă trimită acolo. Apoi, 


efortul pe care l-am făcut ca să mai merg o dată. În special 
după toate câte mi s-au întâmplat. 

Inchide ușa biroului cu piciorul ca să nu-l audă Visantha. 

— Exact, aprobă Kathleen. 

— Dar, mai mult ca orice, continuă el, mi se pare că este un 
mare deserviciu pentru Gerda. O scriitoare importantă a 
secolului XX, o gânditoare profundă, după părerea mea. Şi-așa 
este prea mult neglijată. Și noi ce facem? Clint o transformă 
într-o știre pe scurt. După ditamai articolul despre un mincinos 
cubanez. Nu vreau să creez nimănui probleme, dar mie mi se 
pare scandalos. Și dă prost pentru ziar. Ne face să părem 
superficiali. La urma urmei, tot ce avea de făcut Clint era să 
reţină articolul încă o zi și apoi să-l publice în întregime, după 
cum i-am zis. Și după cum i-am zis că doreai tu. l-am spus: „Nu- 
l publica azi. Kathleen ar vrea să-l ţii până mâine”. În orice caz, 
îmi pare rău - mă comport mizerabil acum, adaugă el. Nu vreau 
să-l fac praf pe Clint, doar că... 

— Nu, ai dreptate să fii supărat. Și eu sunt destul de 
nervoasă. 

— Am putea să publicăm azi articolul întreg? 

Ştie deja răspunsul. 

— Nu putem să anunţțăm de două ori moartea ei, răspunde 
Kathleen. 

— Ceea ce mă miră cel mai mult e că am adus explicit în 
discuţie numele tău când am discutat cu Clint subiectul ăsta. 

— Serios? 

— Am fost cât se poate de clar. 

— Ştii ce? spune ea, tot mai mânioasă. Nu mai vreau să-ţi 
editeze Clint articolele. E ridicol. 

— Păi și cum rămâne situaţia în termeni administrativi? 
Adică, trebuie să mă subordonez lui Clint. Eu scriu la pagina 
nouă. Asta ea lui. 

— Nu e nimic al lui. 

— Atunci ce se alege de segmentul meu: jocurile, 
integramele și toate celelalte? 

— Nu ar mai trebui să faci porcăria aia. Un stagiar s-ar putea 
ocupa foarte bine de jocuri. 

— N-o să-ţi fie ușor cu Clint la capitolul ăsta. 

— Nu-mi fac griji. 

— N-aș vrea să mă ambalez prea tare, continuă Arthur în 


timp ce trage de banda de scotch care ţine lipit de perete un 
decupaj dintr-o revistă veche de-a lui Pickle, dar de ceva vreme 
vreau să vorbesc cu tine despre ceva. 

Când Arthur este numit noul editor al rubricii de cultură, se 
mută în fostul birou al lui Clint. De vreme ce ar bate prea tare 
la ochi dacă Clint ar ocupa acum vechiul birouaș al lui Arthur, i 
se găsește unul la marginea departamentului de știri sportive, 
cu vedere către un stâlp. 

Acasă, atmosfera dintre Arthur și Visantha este tensionată. 
Ea își caută fățiș o slujbă înapoi în Statele Unite, iar ca el să se 
întoarcă acolo cu ea nici nu poate fi vorba. Într-adevăr, se va 
simţi ușurat când ea va pleca - vechea Visantha pe care el o 
cunoștea a dispărut de mult, la fel cum nici Arthur nu mai e 
precum era odinioară. 

În ultimul timp, preferă să stea la lucru până târziu. După 
orele de program își admiră noul birou. E adevărat că e mai mic 
decât birourile celorlalți editori de secţiuni. Și e ceva mai 
departe de dulapul cu pixuri. Dar, în schimb, dozatorul cu apă 
este mult mai aproape. Şi asta e o consolare. 


1954. Corso Vittorio, Roma 


Sediul ziarului a fost amenajat pe Corso Vittorio Emanuele II, 
o arteră largă ce taie orașul de la est la vest, mărginită de 
biserici din travertin alb murdar și palate renascentiste de 
culoarea portocalelor roșii. Multe dintre clădirile din zona de 
centru a Romei arătau de parcă ar fi fost colorate cu creioanele 
de colorat din: roșu  sângeriu, galben precum alama 
trompetelor, albastru murdar precum norii de ploaie. Dar 
clădirea mohorâtă din secolul al XVII-lea care adăpostea sediul 
ziarului părea să fi fost colorată cu un creion cu plumb: era 
cenușie, văruită neomogen, scoasă în evidență de o poartă 
foarte înaltă din lemn de stejar, îndeajuns de largă încât ar fi 
putut permite și trecerea unei goelete prin ea; oamenii însă 
intrau printr-o ușă mică, fixată în balamale în cadrul portii 
mari. 

Din cabina lui de sticlă, un paznic îi măsoară din priviri pe 
nou-veniţi, le indică direcţia arătând înspre coridorul lung, 
decorat cu o frumoasă mochetă de culoare roșu de Burgundia, 
care se termină exact în fața liftului cu ușa de metal 
întredeschisă și cu liftierul stând pe un scăunel tapițat cu 
catifea: 

— Che piano, signore? La ce etaj, domnule? 

Cyrus Ott mergea la etajul trei, fostul sediu al unei reviste 
fasciste pentru cinefili care a dat faliment după căderea lui 
Mussolini. Ott a golit locul de mobila prăfuită, a pus să se 
dărâme toate zidurile interioare, creând un larg spațiu deschis 
ce avea să devină redactia de știri, mărginit de birouri ordonate 
cu deschidere spre interior, ca lojile dintr-o sală de teatru ce 
dau toate cu vederea înspre scenă. A cumpărat scaune rotative 
din lemn, birouri lăcuite, lămpi cu picior din alamă, o masă 
semicirculară făcută pe comandă pentru editori, telefoane 
negre și lucioase pentru reporteri, treizeci și opt de mașini de 
scris marca Underwood, importate din New York, scrumiere 
solide din cristal, mochetă albă și groasă, precum și un bar 
discret pentru cocktailuri, lipit de peretele de la răsărit. 

Șase luni mai târziu, orice vizitator care ieșea din lift la etajul 
trei ateriza direct într-o redacție plină de viață, cu biroul 
secretarei în față, o mână de reporteri la stânga și la dreapta 
bătând la mașină și vreo șase editori care rearanjau șpalturile 


la masa semicirculară din centru. În birourile amplasate de-a 
lungul zidurilor comercianții vânau spațiu de reclamă, o 
stenografa copia anunţurile pentru mica publicitate, contabilul 
făcea însemnări în registru. În colțul dinspre nord-vest se găsea 
biroul lui Ott pe a cărui ușă din sticlă mată era gravată 
inscripția PATRON; în colțul din nord-est se afla biroul lui 
Leopold T. Marsh, redactorul-șet, și al lui Betty Lieb, redactorul 
de ştiri. În apropiere erau amplasate și spaţiile pentru 
redactorii seniori care se ocupau de economie, sport, preluarea 
informațiilor de la alte agenții de știri, de fotografii sau de 
tehnoredactare. Juniorii și stagiarii roiau și zumzăiau în toate 
părțile ca albinele polenizatoare. 

Procesul de tipărire se desfășura la subsol, ceea ce era o cu 
totul altă lume. Muncitori italieni, membri de sindicat, aveau în 
sarcină tipografia de acolo, care făcea un zgomot asurzitor; 
însă puțini dintre ei se întâlneau vreodată cu jurnaliștii care 
scriau articolele câteva etaje mai sus. După-amiaza târziu sosea 
un camion cu un rulou uriaş de hârtie de ziar, pe care 
muncitorii il rostogoleau până jos pe rampa din spate a 
camionului, după care îl trânteau în traveea de încărcare 
făcând să se cutremure clădirea până la etajul trei. Toţi 
jurnaliștii care leneveau acolo sus - spunându-și glume unii 
altora, stând cu picioarele pe birou, cu pălăriile cu boruri largi 
atârnate în vârful pantofilor, având alături scrumiere pline de 
țigări care mai fumegau încă - săreau ca arși, cuprinși brusc de 
panică de îndată ce auzeau zgomotul de jos. 

— La dracu’, e deja timpul? 

Ca prin minune, la ora zece seara, termenul-limită, ziarul era 
scris complet, până la cel mai neînsemnat rând de la cel mai 
neînsemnat articol, în ciuda palpitațiilor și a emoțiilor de ultim 
moment, asezonate cu înjurături. Editorii se ridicau de la 
mesele lor pentru prima dată după câteva ore bune, 
dezmorțindu-și mușchii înțepeniţi și umerii chinuiti, respirând 
adânc. 

Cei mai mulți jurnaliști erau bărbaţi, în principal americani, 
dar și câțiva britanici, canadieni și australieni. Toţi se 
stabiliseră în Italia când s-au angajat și toți vorbeau italiana. 
Dar redacția ziarului era exclusiv anglofonă. Cineva atârnase 
un anunț la ușa liftului care spunea: LASCIATE OGNI 
SPERANZA, VOI CH' USCITE - AFARĂ ESTE ITALIA. 


lar când angajații coborau să-și cumpere  sandviciuri, 
anunțau: 

— Mă duc până în Italia, vrea cineva ceva? 

Primul an de activitate, 1954, a fost plin de știri senzaţionale: 
audierile lui McCarthy, sovieticii au testat o armă nucleară, 
indicele bursier Dow Jones a atins, la închiderea unei ședințe, 
un maximum istoric de 382 de puncte. Iniţial, ziarul a avut de 
suferit de pe urma suspiciunii că ar fi un purtător de cuvânt 
internațional al imperiului economic condus de Ott, dar s-a 
dovedit a fi o suspiciune nefondată. Necesitatea era cea care 
dicta și care influența cel mai mult conținutul - aveau spații ce 
trebuiau umplute pe fiecare pagină, așa că îndesau orice 
înșiruire de cuvinte care aducea cât de cât a știre, cu condiția 
să nu apară înjurături pe care, se pare, le păstrau pentru uzul 
propriu prin birou. 

Betty și Leo coordonau împreună activitățile editoriale. Lui îi 
plăcea să zică: „Eu mă ocup cu imaginea de ansamblu”. Dar, de 
fapt, Betty era cea care scria - sau rescria - cea mai mare parte 
a conținutului; avea un fel natural și relaxat de a mânui proza. 
Cât îl privește pe Ott, el se ocupa de partea financiară și oferea 
sfaturi atunci când i se cereau, ceea ce se întâmpla des. Betty 
și Leo traversau iute redacţia până la biroul lui, încercând 
fiecare să ajungă primul în dreptul ușii. Ott asculta solemn, cu 
ochii ațintiți spre mochetă. Apoi își ridica privirea, ochii lui de 
un albastru deschis mutându-se când asupra lui Betty, când 
asupra lui Leo, și le comunica decizia. 

Cei trei se înțelegeau de minune. Într-adevăr, singurul 
moment stânjenitor era când Ott ieșea din birou, moment în 
care Betty și Leo îsi vorbeau de parcă atunci ar fi făcut 
cunoștință unul cu celălalt și pândeau ușa să vadă când se 
întoarce patronul. 

În mod normal, Ott era neîndurător când venea vorba de 
profit. Dar ziarul era o anomalie: din punct de vedere financiar 
nu o ducea bine deloc. Rivalii lui în afaceri din Statele Unite 
priveau cu suspiciune afacerea asta italiană. Trebuie să fie 
vreun aranjament șmecher, își închipuiau ei. 

Dacă așa stăteau lucrurile, scopul acestui aranjament nu era 
clar. 

Nu le-a explicat niciodată planurile lui de afaceri lui Betty și 
Leo, iar în privința chestiunilor personale era și mai opac. Avea 


o soție, Joanna, și un băiețel, Boyd, dar nu le-a spus niciodată 
de ce ei rămăseseră în Atlanta. Leo a încercat să-l tachineze și 
să scoată de la el niscaiva detalii, dar nu i-a mers. Ott avea 
darul de a pune punct unei conversații acolo unde și când 
poftea el. 


Studiile arată că europenii 
sunt leneși 
Reporter economic - Hardy Benjamin 


Hardy își petrece dimineaţa dând telefoane la Londra, Paris 
și Frankfurt, încercând să smulgă declaraţii prin tot felul de 
vorbe dulci de la analiști financiari ţâfnoși. 

— Este adevărat că o creștere a ratei dobânzilor este 
iminentă? întreabă ea. Are Bruxelles-ul de gând să extindă 
taxele vamale la importul de încălțăminte și pentru alte 
produse? Dar ce credeţi în legătură cu dezechilibrul comercial? 

Este amabilă chiar și atunci când sursele ei nu sunt. 

— Hardy, sunt ocupat. Ce vrei? 

— Aș putea să vă sun mai târziu. 

— Sunt ocupat acum, o să fiu ocupat și mai târziu. 

— Îmi pare rău că vă tot bat la cap. Mă întrebam dacă aţi 
primit mesajul pe care vi l-am lăsat pe robotul telefonic. 

— Da, știu. Scrii un alt articol despre China. 

— Jur că nu durează mult. 

— Ştii care e replica mea când vine vorba de China: „Ar 
trebui să ne apucăm cu toţii să învăţăm dialectul mandarin. Bla, 
bla, bla”. Acum pot să plec? 

Pe la jumătatea amiezii are deja o mie de cuvinte, ceea ce 
depășește numărul de calorii consumate de ieri. Hardy ţine un 
regim pe care l-a început pe când avea vreo doisprezece ani. 
Acum are treizeci și șase și încă visează la biscuiţi cu unt. 

Ia o pauză la cafeneaua de jos, unde se întâlnește cu prietena 
ei Annika, care este șomeră și deci are de obicei suficient timp 
liber pentru o pauză de cafea. Hardy golește un pachet de 
îndulcitor artificial în ceașca de cappuccino. 

— Nimic nu simbolizează mai bine inutilitatea tuturor 
eforturilor umane decât aspartamul, spune ea și ia o 
înghiţitură. A, dar chiar e bun. 

Între timp, Annika își toarnă din belșug zahăr brun în 
cafeaua ei macchiato. 

Cum stau ele la bar, fac un duo destul de neobișnuit: una are 
un ten relativ roz, un aspect de tocilară și este scundă (Hardy), 
cealaltă are un bust generos, e îmbrăcată cu stil și înaltă 
(Annika). Tipa cu ten roz îi face semn cu mâna barmanului, dar 
el nu observă nimic. Cea cu bust generos face doar un semn din 


cap și barmanul vine cât ai clipi. 

— Mă enervează ce succes ai când chemi chelnerii, spune 
Hardy. Deși e înjositor să vezi cum le curg balele după tine. 

— Eu nu mă simt înjosită. 

— Mă simt eu înjosită. Şi eu aș vrea ca personalul de la bar 
să mă trateze ca și cum aș h un obiect, adaugă Hardy. Apropo, 
ţi-am spus că am avut din nou un coșmar legat de părul meu? 

Annika zâmbește: 

— Eşti bolnavă, Hardy. 

— Se făcea că mă uitam în oglindă și am văzut în spatele meu 
o arătare care îmi făcea cu ochiul, acoperită toată cu bucle 
portocalii. Oribil. 

Aruncă o privire în oglinda din spatele barului, dar ceea ce 
vede o răscolește: 

— Grotesc. 

— Dacă vrei să știi, începe Annika, îmi place la nebunie părul 
tău. 

Trage de unul dintre cârlionţii lui Hardy. 

— Uite ce flexibil este. Și îmi place nuanţa asta cafenie. 

— Cafenie? întreabă Hardy ridicând din sprâncene. Părul 
meu e cafeniu la fel cum supa de morcovi e cafenie. 

Îi sună mobilul și ea soarbe ultimul strop de cappuccino. 

— Trebuie să fie Kathleen cu întrebări despre articolul meu. 

Hardy își schimbă vocea, adoptă un ton profesional și 
răspunde. Dar după ce ascultă un moment se alarmează de-a 
binelea. Răspunde în italiană, notează o adresă și închide. 

— Era poliţia, îi spune Annikăi. Apartamentul meu a fost 
spart. Se pare că au prins câţiva drogaţi punkabbestia când 
ieșeau cu lucrurile mele. 

Ajunsă acasă, găsește toate sertarele deschise și răvășite; pe 
jos era aruncată mâncare. În locul unde înainte erau sistemul ei 
audio și micul ei televizor cu ecran plat acum nu mai sunt decât 
firele. Norocul ei că a avut laptopul la serviciu. Apartamentul ei 
e la parter, iar geamul de la bucătărie, care dă înspre o alee, 
fusese spart. Pe aici au intrat, spune poliţia. Se pare că cei doi 
suspecți au îndesat tot ce au putut în pungi de plastic și apoi au 
fugit. Dar pungile, care erau deja pline cu bunuri furate dintr- 
un alt apartament din Trastevere, s-au rupt din cauza greutăţii 
și toată prada s-a vărsat pe stradă. Infractorii au încercat să 
îndese la loc bunurile, dar agitația lor a atras autorităţile. 


Pe o masă lungă de la secţia de poliţie sunt împrăștiate CD- 
urile ei, sistemul audio, micul televizor cu ecran plat, DVD- 
urile, parfumul și bijuteriile amestecate cu obiectele celuilalt 
păgubit, acum absent: o cravată de nailon de prin 1961, câteva 
romane de spionaj în engleză, un catehism catolic și, lucru 
ciudat, câteva perechi de boxeri ieftini și vechi. 

Pentru buna desfășurare a anchetei, Hardy declară că 
bunurile ei se găsesc printre cele recuperate, dar nu i se dă 
voie să ia nimic acasă - celălalt păgubit trebuie să fie și el de 
faţă ca să se evite disputele în legătură cu posesia obiectelor, 
iar deocamdată poliţia nu i-a dat de urmă. 

În aceeași seară, Hardy o sună pe Annika, doar-doar o va 
îndupleca să vină pe la ea: 

— E sinistru aici la mine, cu fereastra spartă, spune Hardy. 
Nu vrei să vii și să mă aperi? O să gătesc ceva. 

— Aș veni dacă aș putea, dar încă îmi aștept bărbatul să 
ajungă acasă, răspunde Annika, referindu-se la Craig Menzies, 
redactorul de știri al ziarului. Dar să știi că ești bine-venită să 
stai cu noi. 

— Nu vreau să fac prea mult tam-tam din asta. E în regulă. 

Hardy verifică yala de la intrare și apoi se întinde pe 
canapea, cu picioarele ghemuite și învelită cu o pătură; are un 
cuţit de bucătărie la îndemână. Se scoală și mai verifică o dată 
încuietoarea ușii de la intrare. Când trece prin dreptul oglinzii, 
ridică o mână ca să nu-și vadă reflexia. 

Inspectează și fereastra din bucătărie - curenţii de aer 
pătrund înăuntru pe sub cartonul care acoperă, asemenea unui 
petic, ochiul de geam spart. Lovește cartonul. Acesta rezistă, 
dar e departe de a fi cea mai sigură metodă de protecţie. Hardy 
se cuibărește sub pătură și deschide o carte. După optzeci de 
pagini - citește repede - se ridică să vadă ce are de mâncare în 
bucătărie pentru cină. Se decide să mănânce biscuiţi cu orez și 
o conservă de ciorbă de pui care se găsește pe raftul de sus, 
unde ea nu poate ajunge fiind prea scundă. Cu ajutorul unui 
polonic, împinge conserva înspre marginea raftului. Aceasta se 
clatină, cade și Hardy o prinde cu mâna liberă. 

— Sunt un geniu, spune ea. 

Zilele trec, dar poliţia nu-l găsește pe celălalt păgubit, ceea 
ce înseamnă că Hardy tot nu are voie să-și revendice bunurile. 

— La început, se plânge ea Annikăi, mi-am închipuit, văzând 


romanele de spionaj, cartea de catehism și toate celelalte, că 
tipul ăsta o fi vreun călugăr englez amabil și inocent. Dar încep 
să-l urăsc. Acum îmi vine în minte imaginea unui preot pervers, 
știi tu, cu o cămașă aspră pe sub robă, ca să se chinuiască 
purtând-o, chipurile, și care salivează în exces. Îmi închipui că 
se ascunde în vreun institut pontifical ca să scape de acuzaţii 
de infracţiune în Statele Unite. Din păcate, am apucat să văd 
boxerii tipului. 

Poliţia îl localizează abia peste vreo două săptămâni. Când 
ajunge ea la secţie, el caută deja prin lucrurile amestecate, 
sortându-le pe ale lui. Hardy se răstește la un poliţist: 

— Nu pot să cred că nu m-ati așteptat, spune ea în italiană. 
Parcă era vorba că trebuie să ne împărțim împreună lucrurile. 

Ofiţerul se evaporă, iar păgubitul se întoarce voios spre ea. 
Nu e preot, la urma urmei, ci un tip de douăzeci și ceva de ani, 
cu aspect neîngrijit și cu părul împletit în codițe afro. 

— Buongiorno! spune el, și e de ajuns cuvântul ăsta ca Hardy 
să-și dea seama că tipul nu are nimic în comun cu italiana. 

— Nu crezi că trebuia să mă aștepți și pe mine? îi răspunde 
ea în engleză. 

— A, ești americancă! spune el, vorbind cu accent irlandez. 
Iubesc America! 

— Ei bine, mulțumesc, dar, de fapt, nu sunt ambasadorul. 
Uite ce e, cum vrei să procedăm? Incepem să sortăm CD-urile? 

— Începe tu. E nevoie de multă răbdare pentru o astfel de 
activitate. Iar Rory nu știe ce e aia răbdare. 

— Tu ești Rory? 

— Da. 

— Şi vorbeşti despre tine la persoana a treia? 

— Ce persoană? 

— Nu contează. În regulă, îmi adun lucrurile. 

Își bagă totul într-o plasă mare de pânză, apoi aruncă o 
privire peste obiectele rămase. 

— la stai, ceva de-al meu nu e aici. 

Tot ce-a rămas pe masă sunt cravata lui, cărţile, CD-urile și 
boxeri. 

— Ce-ţi lipsește? 

— Ceva personal. La naiba, răspunde ea. Nu face doi bani, 
dar are o valoare sentimentală pentru mine. Un cub Rubik, 
dacă chiar vrei să știi. A fost un cadou. Oricum... 


Oftează. 

— Ai de gând să faci un raport pentru casa de asigurări? 

— Nu aveam în plan, ca să fiu sincer, răspunde el. 

Scoate capul afară pe ușă și aruncă o privire de-a lungul 
holului. Se întoarce și îi spune în șoaptă: 

— De fapt nu locuiesc legal în apartamentul meu. Este un 
spaţiu comercial, strict vorbind. Pot să lucrez acolo, dar 
teoretic nu am voie să locuiesc acolo. 

— Şi ce lucrezi? 

— Predau. 

— Ce? 

— E de coșmar cu polițaii ăștia care nu îmi dau voie să 
locuiesc acolo în mod oficial. M-am gândit chiar să nu vin deloc 
să-mi iau lucrurile, dar am nevoie de ăștia, zice și a atinge 
grămada de boxeri, zâmbind cu gura până la urechi. 

— OK, dar asigurarea mea nu are nimic de-a face cu faptul că 
tu locuiești într-un spaţiu comercial. 

— Ar putea să înceapă să se intereseze de una, de alta, nu 
crezi? 

— Scuze - ce ziceai că predai, Rory? 

— Teatru de improvizație, răspunde el. Și scamatorii. 

— Sper că nu în același timp. 

— Poftim? 

— Nu contează. De unde ești de loc din Irlanda? Cumva din 
ţinutul Cork? Toţi oamenii pe care îi întâlnesc și vin din Irlanda 
par să fie din ţinutul Cork. Cred că ar trebui să fie cam 
depopulat acum. 

— Nu, nu. Sunt mulţi oameni acolo, răspunde el inocent. Așa 
ai auzit tu? Că s-a depopulat? 

— Glumesc. Oricum, să ne întoarcem la treburi serioase. 
Compania mea de asigurări nu o să fie interesată de tine, așa 
că eu va trebui să trimit un raport. Hoţii mi-au spart geamul și 
în Roma asta o să mă coste o avere. 

— Un geam? Asta e tot? Isuse, pot să rezolv eu asta. 

— O să înlocuiești tu geamul? 

— Sigur. 

— Cum? 

— O să pun altul nou. 

— Tu însuţi? 

— Absolut. 


— În regulă, dar când? 

— Chiar și acum, dacă vrei. 

— Nu pot, trebuie să mă întorc la serviciu. Și, pe lângă asta, 
n-ai nevoie de materiale? 

— Ce materiale? 

— Geam, de exemplu. 

— A, spune el încuviințând din cap, ai dreptate. 

— Nu vreau să fac pe dificila, dar poliţia a avut efectiv nevoie 
de două săptămâni ca să dea de tine. Nu pot să-mi petrec restul 
vieţii căutându-te ca să-mi repari fereastra. 

— Nu ai încredere în mine? 

— Nu e vorba că nu am încredere în tine, doar că nu te 
cunosc. 

— Uite, ia cartea mea de vizită. 

li dă o carte de vizită, după care își scoate ceasul de la mână. 

— Poţi să-l ţii și pe ăsta drept garanţie până îţi repar 
fereastra. 

— Ceasul tău digital? 

— Dacă nu-l vrei, alege ce poftești din lucrurile de pe masă. 
Toate boarfele lui sunt întinse pe masă: CD-urile, romanele de 
spionaj cu paginile îndoite la colţuri, catehismul catolic și 
boxeri. 

Un zâmbet îi împodobește faţa. Se uită la el. Apoi îi ia boxerii 
și îi îndeasă în plasa ei de pânză: 

— Asta numesc eu garanţie. 

— Nu poţi să-mi iei boxerii! exclamă el. Ce-o să mai port? 

— Ce-ai purtat toată săptămâna asta? 

La cafenea, Hardy îi povestește Annikăi despre irlandez: 

— Așa că i-am furat boxerii. 

— Ce te-a apucat să iei lenjeria moșului? 

— E un puști, de fapt. Din Irlanda. Are codițe blonde 
împletite în stil afro. 

— Un tip alb cu codițe împletite în stil afro? Ce nasol. 

— Ştiu, dar e înalt și asta îl mai salvează puţin, nu-i așa? Nu 
arată chiar oribil. Dar sunt o idioată - m-am grăbit să plec fără 
să-i las datele mele de contact. 

— Uite ce e, ai lenjeria intimă a omului —' o să apară el. Dar 
nu apare. Îl sună pe numărul de pe cartea de vizită și îi lasă un 
mesaj. Tipul nu sună înapoi. Hardy îi mai lasă un mesaj. Din 
nou, niciun răspuns. În cele din urmă îl vizitează la adresa 


scrisă pe cartea de vizită, care arată ca un garaj părăsit. 
Irlandezul deschide ușa și clipește deranjat de lumina soarelui. 

— Ia te uită, bună! 

Se apleacă până în dreptul feţei ei și o sărută pe obraz. Ea se 
retrage surprinsă. Rory spune: 

— Am uitat pur și simplu. Mă înţelegi, mi-a ieșit complet din 
minte chestia cu fereastra ta. Hai că sunt de groază. Îmi pare 
rău. O să rezolv asta chiar acum. 

— De fapt, va trebui să completez formularul ăla de cerere 
pentru asigurare. 

El se joacă între degete cu o șuviţă: 

— Ar trebui să scap de prostiile astea, nu crezi? 

— Nu știu. 

— E o mică tradiţie în legătură cu chestia asta. E una dintre 
particularele mele. 

— Particulare? 

— Adică un semn distinctiv al meu, o emblemă. 

— Aha, vrei să zici „particularităţi”? 

— Cum zici. Dar sunt o nebunie curată, nu-i așa? Hai, mi le 
tai tu. De acord? 

Îi face semn să intre. 

— Ce tot vorbești acolo? 

— Îţi dau imediat o foarfecă. Îmi tai șuviţele. 

Clar nu arată a spaţiu de locuit. Nu are ferestre și este 
iluminat doar de o lampă cu halogen. O saltea veche și gălbejită 
zace lipită de perete, iar alături vede un rucsac uzat, un maldăr 
de haine, bile și bâte pentru jonglerii, o cutie cu scule, 
romanele lui de spionaj și catehismul. O chiuvetă și toaleta sunt 
fixate de un perete, fără niciun paravan care să asigure 
intimitatea. Camera miroase a pizza învechită. Tipul cotrobăie 
prin cutia cu unelte și scoate o pereche de foarfeci industriale. 

— Vorbești serios? întreabă ea. Chestia asta e cât torsul meu. 

— Ce înseamnă „tors”? 

— Vreau să zic că e o foarfecă imensă. 

— O să fie foarte bine! Nu-ţi face griji, Hardy! 

Se așază pe capacul scaunului de toaletă. Acum că stă jos, 
Rory e la aceeași înălțime cu Hardy, care e în picioare. Ea se 
ridică pe vârfurile picioarelor și face prima tăietură, dându-i lui 
Rory codița amputată. 

— De fapt, e distractiv, spune ea și mai retează o codiţă. 


Codiţele se strâng una peste alta ca surcelele de aprins focul. 

Urechile lui, descoperite acum, sunt ușor înclinate, ca la 
iepuri. Ridică o oglindă în care se reflectă amândoi: Rory care 
își studiază capul tuns și Hardy care îl studiază pe el. Tipul îi 
zâmbește larg iar ea râde, apoi își zărește faţa în oglindă și se 
dă înapoi, scuturând părul de pe pantofi. 

— Îţi place cum arată? N 

— Arată genial. Mersi mult. Imi simt capul așa ușor acum. 

Și-l scutură, ca un câine ud. 

— Ştii ceva? Incep să mă gândesc că la urma urmei n-a fost 
chiar așa de rău că am fost jefuit. Mi-am recuperat lucrurile și 
m-am ales și cu un tuns gratuit. 

— Poate a ieșit bine pentru tine. Eu însă nu mi-am recuperat 
toate lucrurile. 

A doua zi dimineaţă, Hardy se trezește cu gândul la Rory. La 
amiază, îi trimite un mesaj. După asta, ori de câte ori aude 
vreun mobil sunând, și-l verifică pe al ei. Dar nu e el. Regretă 
că i-a trimis mesajul ăla patetic („încă am lenjeria ta intimă!”) 
și speră ca el să nu-l fi primit. După câteva ore, nu mai suportă 
să aștepte așa că îl sună. El răspunde și promite că „va apărea” 
mai târziu. 

La miezul nopţii el tot nu a venit. Hardy sună din nou, dar nu 
răspunde. E aproape unu dimineaţa când el apare zâmbitor în 
pragul casei ei. Hardy se uită intenţionat la ceas. 

— O să-ţi aduc lucrurile, spune ea. Vezi că intră gerul dacă ţii 
ușa deschisă. 

— Să intru atunci? 

— Bănuiesc că da. 

li aduce punga de plastic cu boxerii lui. 

— Sper că astea nu erau singurele tale perechi. 

— Firește că nu, răspunde el luându-le. Mă tot întrebam 
înainte de ce ar vrea un hoţ lenjeria mea intimă. Acum văd că e 
destul de populară. 

— Bun. Deci, cred că asta e tot. Sau, mă rog, ai vrea să bei 
ceva? 

— Mda, n-ar strica. Grozav. 

— Am și de mâncare. Dacă vrei. 

— Super, super. 

O urmează în bucătărie. 

Ea deschide o sticlă de Valpolicella și pune la încălzit o 


cratiţă cu lasagna pe care avusese de gând să o aducă la birou. 
(Gătește mult și bine, dar nu mănâncă nimic. I se pare că toate 
bucăţile de unt, linguroaiele de zahăr și kilogramele de 
smântână ce dispar în tot felul de amestecuri pe care le 
folosește la gătit ar fi gata-gata să reapară pe șoldurile ei. Așa 
că toate creaţiile lui Hardy - turnuleţele din cartofi, 
prăjiturelele în formă de spirală cu umplutură de cacao și 
vanilie, pateurile cu somon, susan, sos de lămâie și tarhon, 
toate aceste bunătăţi sfârșesc la sediul ziarului, întinse pe 
platouri pentru angajaţi; redactorii zăpăciţi sau prinși până 
peste cap cu treabă mai ciugulesc din ele, alții le mai scapă și 
pe mochetă, făcând mizerie în jurul lor. Hardy observă totul de 
la biroul ei și se hrănește numai cu laudele lor.) 

Rory devorează lasagna, dă pe gât aproape tot vinul și 
sporovăiește în același timp. 

— Grozav, super, punctează el din când în când. 

li povestește lui Hardy despre tatăl lui, care e proprietarul 
unei firme de instalaţii lângă Dublin și despre mama lui, 
secretară la o companie de produse medicale. A mers pentru 
puţin timp la facultate în Irlanda, dar a abandonat-o înainte de 
absolvire și a călătorit în Australia, Thailanda și Nepal. Apoi a 
ajuns în New York și a lucrat prin diverse localuri. Acolo a 
urmat niște cursuri de improvizație în teatrul de comedie și a 
jucat în East Village într-un club de comedie. După aceea, a 
străbătut Europa în lung și-n lat, a luat vaporul din Marsilia 
până la Napoli, a petrecut câteva luni în sudul Italiei și, în cele 
din urmă, a ajuns la Roma. 

Hardy îi umple paharul; 

— N-aș fi niciodată în stare să predau un curs despre orice-ar 
fi. Nu că aș avea cumva calificările necesare. Mai ales într-un 
oraș străin. Îţi trebuie destul curaj. 

— Sau pur și simplu multă prostie. 

— Curaj, insistă ea. 

El o întreabă despre munca ei. 

— Urăsc să recunosc asta, spune el, dar în toată viaţa mea 
abia dacă am citit vreun ziar. E al naibii de mic, nu-i așa? 

— Mic? 

— E scris prea mic. Trebuie să măriţi literele. 

— Mm, răspunde ea. Poate. 

— Şi despre ce scrii, Hardy? 


— Economie. 

Bea din vin. 

— Îmi pare rău, dar n-o să ţin pasul cu tine la băut. 

— Nici n-ai putea, zice Rory înţelegător. 

— Pot să-ți mai torn? 

În timp ce îl întreabă o și face. 

— Păi, eu am fost angajată să scriu despre cum să-ţi 
gestionezi finanţele personale și despre articole de lux. Dar se 
pare că am devenit treptat eu singură un întreg departament 
care se ocupă cu temele de economie. Aveam un tip în vârstă în 
Paris, Lloyd Burko se numea, care obișnuia să scrie articolele 
despre economie europeană. Dar acum, în principiu, sunt doar 
eu. 

— Foarte frumos, Hardy. 

Observă ceva în expresia de pe faţa ei: 

— Ce e așa amuzant? 

— Nimic. Doar că îmi place cum îmi spui tu Hardy. 

— Nu așa te cheamă? 

— Ba da. Dar îmi place felul în care o spui. 

— Păi în ce fel o spun? 

— Mai zi o dată. 

— Hardy. 

Ea zâmbește, apoi își reia firul gândurilor. 

— Ideea e că dacă ţi-ai închipui jurnalismul ca fiind o piscină, 
reportajele financiare sunt gura de scurgere. Începi prin a înota 
în jurul ei, dar în cele din urmă, împotriva voinţei tale, nu mai 
poţi să te lupţi cu forţa de absorbţie și ești tras în jos, prin 
canal, direct în paginile de economie și afaceri. 

— E chiar așa rău? 

— Nu chiar. Tind eu să dramatizez. Tristul adevăr e că, în 
secret, sunt atrasă de chestiile astea. Sunt genul de persoană 
care citește rapoartele bursiere Morningstar în vacanţă. 
Părerea mea e că, dacă sapi adânc, orice subiect este în 
definitiv un subiect economic. 

— Așa deci, spune el. 

— Dar recunosc că am niște opinii destul de ciudate la 
capitolul ăsta. 

Rory își duce farfuria murdară la chiuvetă. Ea sare ca arsă: 

— Nu, nu. Nu e nevoie să faci asta. 

Se împleticește pe picioare. 


— A, cred că m-am ametit puţin. 

În spaţiul strâmt al bucătăriei ei, cei doi devin, prin forţa 
lucrurilor, foarte apropiaţi. Ea privește în sus: 

— Ești enervant de înalt. E ca și cum ai respinge tot ce 
reprezint eu. 

— Nu ești așa de scundă. 

— Cine a spus că aș fi scundă? Sunt minimalistă. 

El se apleacă și o sărută. 

— Ţi-a îngheţat nasul, Hardy. 

Ea își atinge nasul. Acum nu mai încearcă să facă pe 
inteligenta: 

— Poţi să faci asta din nou? 

— Ce? 

— Ce-ai făcut înainte. 

— Să îţi spun pe nume, Hardy? 

— Nu, lucrul pe care l-ai făcut după. Ceea ce tocmai ai făcut. 

— Ce lucru? 

Ea îl sărută pe Rory. 

— Lucrul ăsta. Mai fă-o, te rog. 

Activitatea se mută în dormitor. 

După aceea rămân întinși în patul ei, pe întuneric, unul lângă 
altul. 

— Să-ţi aduc ceva? 

— Nu, nu, Hardy. Mă simt foarte bine. 

— Şi eu la fel. Poate un ultim strop de vin? 

— N-ar strica puţin vin. 

Hardy îi toarnă un pahar și se grăbește înapoi în dormitor 
mergând în picioarele goale. Înainte să intre, spune: 

— Nu mi-era frig înainte. Aveam doar emoţii. 

Îi dă paharul: 

— Mă refer la nasul meu rece. 

Rory soarbe din pahar: 

— Delicios. 

— Pari puţin beat. Dar în sensul bun al cuvântului. Adică ai 
mult farmec când ești beat. 

Se lipește de el: 

— Ce e cu tatuajul ăsta, apropo? A 

— E un lup. Mi l-am făcut în Sydney. Îţi place? N 

— Un lup? Eu credeam că e o focă. Una care urlă la lună. În 
orice caz, e foarte frumos. 


Îl sărută pe umăr. 

— E așa de bine să am pe cineva aici. 

A doua zi la cafenea, Annika îi cere detalii: 

— Ţi-a reparat irlandezul fereastra? 

— De fapt, ne-am cam îmbătat. 

— Serios? Povestește mai departe. 

— Nu-i nimic de povestit. 

— Sigur ai ce să-mi mai spui. 

— OK, ar mai fi ceva. 

— Şi fereastra? 

Hardy cheamă un geamgiu - nu vrea ca Rory să se simtă 
stresat din acest motiv de fiecare dată când o să mai vină. Dar 
nu mai trece pe la ea o săptămână întreagă, timp în care nici 
nu o sună și nici nu-i răspunde la mesaje. Ea merge la el acasă, 
pregătită pentru o scenă tristă. Dar când Rory îi deschide ușa, 
o sărută pe gură și o întreabă unde naiba a fost până acum. 
Hardy sfârșește prin a-l lua la ea, îl hrănește, îl spală, îl 
cazează, ca înainte. 

— Îmi place să vin aici, spune Rory stând în capul oaselor în 
patul ei a doua zi dimineaţa, în timp ce Hardy se îmbracă 
pentru a pleca la serviciu. Ai o cadă ca lumea. 

— La asta se reduce farmecul meu? Nu uita de duș. 

— Prefer să fac baie în cadă. 

— N-o să dispari din nou, nu-i așa? 

— Ce vrei să spui? 

— Să dispari. Adică Rory absent. Rory dat dispărut. 
Apartament fără Rory. 

— Nu fi nebună. O să te sun. 

— Când? 

— Ce zici de mâine? 

— Când spui mâine, de fapt vrei să zici de mâine în două 
săptămâni? 

— Vreau să zic mâine. Chiar mâine. 

— Adică de ieri în două zile? 

Nu o sună. Lui Hardy îi vine să urle. Dar așa e el: e foarte 
comod, ceea ce înseamnă că e greu de suportat pentru cei din 
jur. N-o mai surprinde deloc acum. Îl adună din dărăpănătura 
lui de casă de pe strada Trastevere, ca și cum ar fi un căţeluș 
de pripas, salvat din mâinile hingherilor pentru a nu știu câta 
oară, care dă din coadă vesel când o vede, dar care, mai mult 


ca sigur, o va șterge în momentul în care ea nu e acolo. După 
câte poate să-și dea Hardy seama, Rory își ocupă timpul 
petrecut fără ea citind cărţi despre CIA și bând vin alb cu 
prietenii lui italieni, toţi hipioţi. Cursurile lui de improvizație se 
dovedesc a fi mai mult ipotetice decât reale. Dar toţi oamenii 
au nevoie să spună că fac ceva, conchide ea, mai ales când nu 
fac nimic. 

Banii de care dispune Rory îi parvin de la tatăl său, dar 
sumele nu ajung regulat, așa că o săptămână se bucură de 
belșug, iar următoarea este complet falit. Cheltuie banii aiurea: 
de exemplu, cumpără un ceas deșteptător de culoarea lămâilor 
verzi, deși nu are niciun motiv să se trezească devreme 
dimineaţa și nu are nimic de mâncare în casă. Când e lefter, 
Hardy îi vâră bani pe furiș în buzunarul de la jachetă. Din când 
în când, ea îl încurajează să înceapă cursurile alea de 
improvizație sau să-și găsească vreo slujbă: ar putea preda 
engleza, de pildă. Dar visul lui este să devină actor de comedie 
și e convins că mai are puţin până să ajungă faimos, deși ea nu 
pricepe deloc cum ar putea Rory să reușească astfel în Italia. În 
plus, chiar dacă e un tip voios, Rory nu e din cale-afară de 
amuzant. Hardy refuză să-l asculte cum își exersează rolurile 
lui de improvizație. I-o retează politicos, dar ferm. 

Într-o după-amiază, Annika o întreabă: 

— Ce-ai zice dacă i-aș găsi lui Rory ocazia să-și facă un 
număr de improvizație la un eveniment? 

— Cum ai putea face asta? 

— Nu pari foarte entuziasmată. 

— Ba da, sunt. Spune-mi. 

Annika a văzut un fluturaș care anunţa un concert organizat 
într-o cârciumă din zonă cu scopul strângerii de fonduri pentru 
echipa de fotbal a postului de radio al Vaticanului. 
Organizatorii au deja o formaţie, dar caută și alte numere. 

— Nu ar primi bani, dar măcar ar mai exersa puţin, îi explică 
Annika. Şi nu e nicio presiune din partea publicului - e doar o 
adunătură de betivi prietenoși. 

— Văd că ești mai hotărâtă să-i pui cariera pe roate decât e 
el, spune Hardy. 

— Asta am observat și eu. 

Hardy și Rory se întâlnesc cu Annika și Menzies la cârciumă. 
Clienţii sunt mulţi și zgomotoși. Un set de tobe este deja 


amplasat pe scenă, în fundal, iar în faţă este un microfon. Cei 
patru găsesc o masă liberă. 

— Asta e minunat, chiar este, spune Rory și dispare ca să 
numere câţi spectatori sunt. 

Hardy o strânge pe Annika de picior pe sub masă: 

— Vai, ce emoţii am. 

— Ai emoţii? întreabă Annika. Nu tu trebuie să urci pe scenă. 

— Știu, dar... 

Rory se întoarce radiind de bucurie. 

— Eşti nerăbdător să-ţi faci numărul? îl întreabă Menzies. 

— Absolut. Nu sunt prea multe prilejuri în Italia să faci teatru 
de improvizație în engleză. 

— Cred că nu sunt mai deloc. 

— Probabil că ai dreptate. 

— Ce tip de comedie abordezi tu? 

— Cum adică? 

— Păi, cum ţi-ai descrie numărul? 

— O să-ţi placă. 

Hardy se apropie de Rory și îi șoptește: 

— Acum ar fi momentul să cumperi încă un rând de băuturi 
pentru toată lumea. 

Îi dă pe furiș o bancnotă de cincizeci de euro pe sub masă. 
Rory îl bate pe Menzies pe umăr: 

— Eu plătesc băuturile acum, oameni buni. Aceeași comandă, 
doamnelor? 

Gazda serii, un englez care de obicei transmite tristele 
buletine de știri de la Radio Vatican, dar care în seara asta e 
îmbrăcat 

ca un arlechin, apare pe scenă alergând: 

— Toată lumea e gata? 

— Cred că e rândul meu acum, le spune Rory celor de la 
masă. 

Îi face un semn din cap lui Hardy și se îndreaptă spre scenă. 
Clienţii din față se dau la o parte, făcându-i loc să treacă, iar 
câţiva străini îl bat prietenește pe spate. 

Annika îi spune lui Hardy: 

— N-ai de ce să te îngrijorezi - o să fie amuzant. Mulțimea de 
spectatori murmură când el urcă pe scenă. 

Apucă microfonul și-l ţine strâns, ferindu-și ochii de lumina 
reflectoarelor. 


— În regulă, spune el 

— Cine e tipul ăsta? zbiară un betiv. 

Rory se prezintă. 

Publicul îl împroașcă cu saluturi batjocoritoare. 

Hardy îi strânge din nou piciorul Annikăi: 

— Nu suport să văd asta. 

— De ce-ţi faci griji? 

Rory începe cu obișnuita lui introducere de încălzire: 

— Internetul e uimitor, nu-i așa? își drege vocea. 

— V-aţi gândit vreodată că de fapt a fost inventat de armata 
americană? E adevărat. Am citit asta. Voiau să se asigure că, 
dacă o să izbucnească vreun război nuclear, toată lumea va 
putea în continuare să se uite la filme porno. 

Face o pauză ca să râdă publicul. Nu râde nimeni. 

— Şi, insistă el, dacă stai să te gândești mai bine, în cazul în 
care lumea ar fi la un pas de distrugere, cu Armaghedonul și 
toate astea, o labă mică ar fi bine-venită. 

Câţiva spectatori pufnesc nehotărât. 

Hardy închide ochii și dă drumul piciorului Annikăi. 

— De vreme ce ne-am adunat aici în numele Vaticanului, 
continuă el jucăuș, m-am gândit să vorbesc despre religie. Eu 
însumi sunt catolic. În Biblie e un pasaj în care este descris 
cum Dumnezeu îi omoară pe toți oamenii din Sodoma și 
Gomora. Însă eu nu pricep un lucru. Adică, știm de ce locuitorii 
din Sodoma au fost pedepsiţi. Dar ce rău au făcut cei din 
Gomora? 

Incă o dată, liniște totală în sală. 

— Asta se numește, în cercurile de actori de comedie, 
„înmormântare”, șoptește Menzies. 

— Nu ești de prea mare ajutor, îi răspunde Annika. 

— Simt că o să mi se facă greață, spune Hardy. Trebuie să 
ies de aici. Crezi că o să bată la ochi? Nu vreau să-i rănesc 
sentimentele. 

— Poate se remediază situaţia. 

Rory schimbă subiectul: 

— Să vă povestesc despre prietena mea. Fata asta... aţi auzit 
de ceasul biologic? Al ei arată în jur de doișpe jumate noaptea. 
E atât de disperată, habar n-aveţi. 

— Poate ar trebui să profiţi de ocazia asta ca să mergi la 
toaletă, îi sugerează Annika în grabă. 


Hardy își face loc printre oameni și iese. 

Pe când trece în dreptul oglinzii din baie, își ridică mâna în 
dreptul ochilor ca să nu-și vadă reflexia, intră într-o cabină de 
toaletă și se așază sprijinindu-și bărbia în mâini. Ecoul vocii lui 
Rory ajunge până aici. Își acoperă urechile. După zece minute, 
Annika bate la ușa cabinei lui Hardy: 

— E în regulă, poţi să te întorci acum. 

— Dacă a observat ceva, o să-i spunem că am băut prea mult. 

— Am înţeles. 

— Pari puţin cam aiurea, remarcă Hardy. 

— Nu ai auzit numărul lui? 

— Nu. De ce? 

— A sărit calul foarte mult. Tot felul de chestii intime despre 
tine. Sunt extrem de nervoasă acum. 

— Nici nu vreau să știu. 

— Îmi vine să-i trag una în moacă. 

— Ce ar trebui să fac? întreabă Hardy. 

— Nu știu ce să-ţi spun. 

Dar expresia de pe faţa ei este totuși cât se poate de 
elocventă. Rory este la bar și îl caută pe barman. 

— Deci, zice Hardy încercând să pară entuziasmată, cum 
crezi că a mers? Tie ţi-a plăcut cum a ieșit? 

— Genial. Absolut genial. 

E clar că nu i-a observat absenţa. 

— Hai să ocupăm masa aia din colţ, spune ea. 

— Nu ne întoarcem la ceilalți? 

— Sunt în mijlocul unei discuţii. Să-i lăsăm singuri câteva 
minute. 

O formaţie cântă hituri de-ale trupei U2. După primele 
melodii, în pauză, Annika și Menzies, cu hainele pe ei, se 
opresc în dreptul mesei lui Hardy și Rory. 

— Mi-e teamă că noi plecăm acum. 

Hardy se ridică și o îmbrățișează pe Annika. 

— Ești în regulă? întreabă Annika. 

Hardy nu răspunde. 

În următoarele zile, până la sfârșitul săptămânii, găsește tot 
felul de scuze pentru a evita pauza de cafea de după-amiază. 

— Kathleen mă pune să muncesc ca o disperată la un articol 
extins, îi spune Annikăi la telefon. 

— Care e subiectul? 


— Ar trebui să se intituleze „Europenii sunt leneși”. 

— Nu te cred. 

— Vorbesc serios. Ce ticnit te-ar minţi invocând ratele 
diferenţiale ale productivităţii muncii? N 

— Tu, cel mai probabil. Vreau cafea. Trebuie sivii. Iți ordon. 

— Nu pot. Imi pare rău, adaugă Harry. Ştiu că nu-l placi, 
apropo. 

— Ce legătură are una cu alta? Şi nu e vorba că nu-l plac. 
Doar că... de când îl cunoşti, ţi-ai pierdut tot hazul. 

— Încă am haz. Doar că nu sunt așa amuzantă încât să cazi 
pe spate de râs. Am un haz mai ciudat acum. 

— Nu-i nimic nou. 

— Nu vreau să schimb relaţia mea cu Rory. E bine așa cum 
este. Eu sunt foarte fericită. 

— Nu pari să fii mai fericită acum decât erai înainte. 

— Ei bine, te înșeli. 

— De ce te superi? întreabă Annika. 

— Nu mă supăr. 

— Eu cred doar că trebuie să ai anumite standarde. 

— Mersi. 

— Ştii bine ce vreau să spun. 

— Ce-ai vrea să fac? spune Hardy. Să fiu furioasă? 
Indignarea nu m-a dus niciodată nicăieri. 

— Ești îndrăgostită de tipul ăsta? 

— Uite ce e, am încetat să mai aștept acest sentiment de prin 
anul 1998. În momentul de față mă declar satisfăcută dacă 
poate să ajungă la raftul cel mai de sus fără să folosească 
polonicul. 

— Şi totuși, tipul ăsta? 

— Annika, trebuie să înţelegi că m-am resemnat aproape 
complet că o să rămân fată bătrână nici nu mai ţin minte de 
când, cred că de când mă știu. Dar dacă sunt voioasă și nu par 
să mă sinchisesc prea mult în legătură cu asta, ei bine, să nu 
crezi că în sinea mea sunt așa veselă când mă gândesc la asta. 
Tu îl ai pe Menzies. Eu? Mi-e groază de sfârșiturile de 
săptămână. Nu cred că există ceva mai deprimant. Mi-aș dori 
să nu am concediu - nu știu ce să fac cu timpul ăsta liber. E ca 
și cum mi s-ar reaminti, patru săptămâni pe an, ce ratată sunt. 
Nu am pe nimeni cu care să mă duc nicăieri. Uită-te la mine - 
practic am patruzeci de ani și încă arăt ca Pippi Longstocking. 


— Termină. 

— Îmi sugerezi să-l părăsesc? Să aștept dragostea adevărată? 
Și dacă nu o să se întâmple așa? Nu mă pot baza pe prieteni. 
Voi aveţi cu toţii alte lucruri de făcut - aveţi soţi, familii. In 
orice caz, nu e ca și cum bărbatul tău ar fi buricul pământului. 

— Menzies este Menzies. Cel puţin el e deștept. 

— Inteligența nu-mi ţine de cald noaptea. 

— Tipul ăsta profită de tine. 

— Nimeni nu profită de mine. Nu fără să-i fi permis eu asta 
mai întâi. 

După această discuţie, tradiția pauzelor de cafea de după- 
amiază ia sfârșit. 

Dar Hardy abia dacă bagă de seamă - este prea ocupată. 
Rory s-a hotărât să se mute la ea. 

Când vine ziua cu pricina, prietenii lui, hipioţii italieni, își fac 
apariţia ca să-l ajute să mute cutiile. Ea a promis să gătească o 
masă copioasă ca răsplată pentru efortul lor, iar încărcatul și 
descărcatul se transformă într-o adevărată sărbătoare, stropită 
cu vin roșu ieftin. Din fericire, Rory nu deţine nimic de valoare 
și puţinele lui bunuri supraviețuiesc echipei care ajută la mutat, 
din ce în ce mai beată. 

— Asta e tot? întreabă ea. 

— Așa cred. 

El o bate ușor pe creștetul capului. 

— Ce-a fost asta? 

Îl trage de umeri în jos până la înălțimea ei și îl sărută cât 
poate ea de pătimaș, apoi se retrage, însă îi mângâie încă faţa. 
Până la urmă se desprinde de el. 

— Mă duc pe la tine să mai curăţ o dată totul. 

— Nu e nevoie, spune el. 

— Știu, dar așa e politicos. 

Aerul serii e răcoros, iar întunecata stradă Trastevere este 
neobișnuit de liniștită. Răsuflă mulțumită și descuie ușa de la 
vechiul lui apartament. E o dezordine teribilă. Hardy dă din cap 
cu indulgență. 

Curăţă chiuveta înfundată de la firele de barbă și mai adună 
câteva lucruri: un aparat de ras uitat de când lumea și niște fire 
de aţă dentară. Cutii vechi de pizza zac grămadă peste tot. 
Mătură și aerisește debaraua de la intrare, unde, din cauza 
curentului, umerașele de metal se lovesc producând un clinchet 


plăcut. 

Observă ceva: aruncat într-un colt este vechiul ei cub Rubik, 
cel furat de hoţii care i-au spart casa. 

Rămâne nemișcată preţ de aproape un minut. 

Sub jucărie sunt câteva dintre CD-urile ei pe care nu și le 
recuperase, dar și câteva inele ce lipseau. Cu siguranţă că Rory 
a cotrobăit prin lucrurile ei și și-a însușit câteva înainte ca ea 
să ajungă la secţia de poliţie. Pe pătrăţelele colorate ale cubului 
Rubik sunt litere scrise de mână de tatăl ei. A fost un cadou 
pentru ea, când a împlinit paisprezece ani; el a scris cu carioca 
o urare pe pătrăţele, apoi a amestecat culorile de pe cub, astfel 
încât ea trebuia să le potrivească la loc ca să citească mesajul. 
Dar culorile sunt din nou amestecate acum, iar combinaţiile de 
litere nu înseamnă nimic: RYH și HEE și AYR. În mod mecanic, 
potrivește culorile la loc, dând din nou viaţă mesajului, care se 
citește orizontal, pe cele patru laturi ale cubului: 


AVE RYH APP Y14 
FOR DEA RHA RDY 
ALL MYL OVE DAD? 


Până în ziua de astăzi, tatăl ei, care locuiește în Boston, este 
singura persoană despre care Hardy știe sigur că o stimează. 
Pentru ceilalţi trebuie să facă pe deșteaptă, trebuie să gătească 
desăvârșit. Numai afecțiunea tatălui ei este necondiționată. Dar 
sunt ani de zile de când nu a mai dat pe acasă; nu mai suportă 
să stea în preajma lui. De fiecare dată când se întâlnesc, 
expresia de pe faţa lui exprimă atât de clar aceeași nedumerire: 
cum e posibil să fii încă singură? 

Când se întoarce în apartamentul ei, Rory și cu prietenii lui 
dezbat care agenţie de spionaj este cea mai bună: MI6, CIA sau 
Mossadul. Hardy trece pe lângă ei; buzunarul hainei stă umflat 
pentru că acolo a îndesat jucăria furată. Pune haina pe un 
scaun în bucătărie și termină de pregătit mâncarea. 

Bărbaţii beau la greu și se îndoapă cu tot ce aduce ea, 
îndesându-și cu furculiţa în gură dumicaţi din ce în ce mai mari, 
deși îi ustură deja limba de la porţiile fierbinţi. Ea nu mănâncă, 
ci doar tropăie prin bucătărie, își face de lucru cu oalele 


2 La mulţi ani cu ocazia celor 14 anișori. Pentru draga de Hardy. 
Toată dragostea mea. Tata (în en., în orig.). (N.tr.) 


murdare sau deschide ușile dulapurilor ca să aibă la ce să se 
uite. Ar trebui să-i spună ce a găsit? 

— Rory, strigă ea, ce proastă sunt! Am lăsat ceva în 
apartamentul tău. 

Intoarsă la el acasă, bâjbâind pe întuneric, își înfige unghiile 
în plăcuţele colorate lipite pe cubul Rubik. Le desprinde pe 
toate, una câte una. Cubul este neted acum și complet negru, 
întinde mâna până în colţul cel mai îndepărtat al debaralei și 
aruncă jucăria acolo. Aceasta aterizează zăngănind peste CD- 
urile și inelele furate de Rory. 

Acasă la ea, îi găsește pe bărbaţi destul de piliţi, discutând 
despre Guantánamo Bay, aplecându-se în față ca să-și expună 
punctul de vedere și dându-se înapoi când trebuie să asculte. 
Hardy întreabă dacă au tot ce le trebuie, apoi se scuză și merge 
la bucătărie. Se spală pe mâini, rupe un prosop de hârtie și se 
șterge. Ar trebui să se ducă la el și să-i spună câteva verde-n 
faţă. 

— Hardy! strigă el vesel. Hardy, unde ești? 

— Vin. 

Își vede reflexia pentru o clipă în ibricul argintiu; de data 
asta nu mai evită să se privească, ci își studiază imaginea. Își 
dă câteva șuviţe de culoarea morcovului după ureche și apucă o 
sticlă neîncepută de Valpolicella. 

Se așază pe braţul scaunului pe care stă Rory, uitându-se la 
el cum se sforțează să scoată dopul de la sticlă. 

— Poc! spune el într-un final și își toarnă mai întâi în propriul 
pahar. 

— Poc! repetă ea și îl sărută pe umăr. 

Nu mai simte nevoia să aducă nimic în discuţie. 


1957. Corso Vittorio, Roma 


Ziarul s-a mărit la douăsprezece pagini pe zi, adăugându-se o 
rubrică culturală, pagina de jocuri și integrame, precum și 
necrologurile. Tirajul a depășit cincisprezece mii de exemplare, 
majoritatea fiind vândute în Europa, iar o foarte mică parte în 
Magbreb și Orientul îndepărtat. În ciuda tuturor previziunilor, 
Ott era incă prezent acolo, conducând afacerea. 

Când nu era la sediul ziarului, își ducea viața de singuratic 
pe colina Aventin, într-un conac din secolul al XVI-lea pe care îl 
cumpărase de la o familie de nobili italieni scăpătați. Clădirea 
avea patru etaje, era construită din piatră, văruită în nuanţe de 
portocaliu și maro, cu obloane lungi și galbene, dând impresia 
unei bucăți de martipan locuibile. Un gard cu vârfuri de metal 
înconjura proprietatea, iar servitoarele, bucătarii și angajații 
însărcinați cu tot felul de treburi ocazionale intrau și ieșeau 
prin poarta din față care scârţâia în permanență. Înăuntru, 
tavanul era acoperit cu fresce destul de siropoase: heruvimi cu 
obrajii dolofani și amanți durdulii zbenguindu-se în preajma 
unor cascade. Lui Ott îi displăceau scenele și a fost chiar tentat 
să ceară să se văruiască peste ele. 

Totuși, rar se întâmpla să-și ridice privirea până acolo; în 
schimb el se concentra pe pereți, pe care i-a acoperit cu 
tablouri. Interesul lui declarat pentru acestea era unul strict 
financiar - Europa era plină de chilipiruri după război, spunea 
el. Însă Betty era cea care adora arta. În timpul anilor de 
ședere la Roma, devenise pasionată de tablouri, bântuia biserici 
renascentiste ca să studieze capodopere cufundate în 
penumbră sau își folosea permisul de presă ca să se strecoare 
pe la expoziții de artă recent deschise. Așa că Ott și-a luat-o 
drept consilieră: orice admira ea el cumpăra. 

Frecventau o galerie privată de lângă Quattro Fontane 
condusă de un imigrant armean extravagant pe nume Petros, a 
cărui principală preocupare era proveniența lucrărilor mai 
degrabă decât meritul lor artistic. Obișnuia să-i enumere pe 
foștii proprietari, toți oameni iluștri, și povestea pățanii greu de 
crezut despre cum ajunseseră lucrările în mâinile lui: accidente 
feroviare în Chungking, dueluri cu săbii în Crimeea, pungi pline 
cu rubine false. Arareori catadicsea să menționeze și numele 
artistului, așa că Betty îi furniza aceste detalii lui Ott: 


— Asta e un Léger, cred. Nu sunt sigură despre acela. Dar 
aici e un Modigliani cu siguranţă. lar aici avem un Turner. 

Betty hotăra chiar unde ar trebui să fie amplasată fiecare 
lucrare în conacul lui Ott. Mai împingea puţin ramele 
tablourilor la dreapta sau la stânga. 

— Acum stă drepți 

El s-a dat puțin înapoi, studiind naufragiul lui Turner, un 
infern care înghițea totul într-un vârtej uriaș în timp ce 
marinarii se scufundau. 

— Spune-mi ce e valoros la tabloid ăsta, a zis el. 

Betty s-a dat și ea un pas înapoi și, cu mâna la șold, s-a 
străduit să-i explice. Răspunsul ei destul de confuz - Ott zâmbi 
imperceptibil în timp ce o asculta - a devenit tot mai înflăcărat 
pe măsură ce își pierdea claritatea în exprimare. 

— Dacă nu înţelegi, a conchis ea, ei bine, atunci asta e, nu 
înţelegi și gata. 

— Cine spune că nu înţelegi a răspuns el clipind. Poate doar 
vreau să mă uit la tine cum îmi povestești. 

La masa de prânz, pe care au luat-o la parter, Betty a pus o 
portie mare de mozzarella di bufala pe o farfurie și a adus-o 
împreună cu un cuțit și o furculiță. Cum stătea ea aplecată 
deasupra bucății de brânză, a întrebat oprindu-se din tăiat, dar 
fără să-și ridice privirea: 

— Ce faci tu aici? 

— Mă ocup de ziar, răspunse el. 

— Asta știu, dar... 

A vârât furculita; fundul farfuriei s-a umplut de lapte. 

Ott a luat tacâmurile din mâinile ei, a străpuns mozzarella și 
i-a întins o bucăţică în vârful cuțitului. 


Încălzirea globală se dovedește prielnică 
pentru îngheţată 


Fditor-corector - Herman Cohen 


Herman se oprește în faţa biroului de editare, fulgerându-i cu 
privirea pe cei trei editori de serviciu. Aceștia se opresc cu 
degetul în aer, înainte să mai poată apăsa măcar o tastă. 

— Şi încă nu am acuzat pe nimeni, spune el sumbru, 
deschizând ziarul din dimineața aceea de parcă ar fi fost 
înfășurată o armă mortală în el. 

Ceea ce se află înăuntru e însă și mai rău: o greșeală. Atinge 
disprețuitor locul cu pricina, împunge cu degetul cuvântul 
abject, de parcă ar vrea să-i dea brânci de pe pagina ziarului și 
să-l arunce direct într-o altă publicaţie. 

— GWOT, spune el. 

Lovește pagina, apoi le scutură ziarul în faţă. 

— GWOT! 

— G ce? 

— GWOT! repetă el. GWOT nu apare în Biblie. Şi totuși, este 
aici! 

Lovește articolul și găurește pagina trei cu degetul lui gros 
cât un cârnat. 

Nimeni nu recunoaște că ar fi de vină. Dar Herman e prea 
puţin dispus să-și piardă timpul ascultând scuzele lor când el e 
acolo ca să-i certe. 

— Dacă niciunul dintre voi, prostănacilor, nu știți ce 
înseamnă GWOT, adaugă el, atunci de ce apare cuvântul în 
ziar? 

O liniște glacială se așterne peste birou. 

— Aţi citit Biblia? întreabă el. Vreunul dintre voi? 

Se uită la trioul lamentabil de editori din fața lui: Dave 
Belling, un nerod mult prea binedispus ca să poată formula un 
titlu decent de articol; Ed Rance care are părul alb prins într-o 
coadă la spate - ce-ar mai fi de adăugat la asta?; Ruby Zaga 
care e convinsă că toţi angajaţii complotează împotriva ei, și nu 
se înșală deloc. Ce rost are să aduci reproșuri unui triumvirat 
atât de neputincios? 

— Mai devreme sau mai târziu... spune Herman și lasă 
amenințarea neterminată să plutească în aer. 


Se întoarce cu spatele la ei, agitând degetul arătător prin 
aer. 

— Credibilitate! strigă el ritos. Credibilitate! 

Işi face loc cu coatele printre mulţimea de angajaţi și se 
îndreaptă spre birou. Acolo răstoarnă cu burta lui 
impresionantă un vraf de cărţi - trebuie să pășească cu grijă 
aici, căci e o cameră îndesată cu lucruri și el însuși e îndesat. 
Cărţi de referinţă sunt îngrămădite peste tot - titluri clasice 
precum dicţionarul pentru uz școlar Websters New World 
College Dictionary, dicţionarul de citate celebre Bartlett's 
Familiar Quotations, atlasul Naţional Geographic, enciclopedia 
de date și fapte diverse The World Almanac and Book of Facts, 
dar și volume specializate, precum un dicţionar culinar pentru 
gastronomi, The Food Snob's Dictionary, dicţionarul Oxford 
despre istoria papilor, un manual tehnic, un dicţionar despre 
baletul clasic, un dicţionar ilustrat despre cai, un ghid complet 
al reţetelor de supă și stufat, dicţionarul latin Cassell un 
dicționar standard albanez-englez/englez-albanez și un mic 
dicționar de limbă islandeză veche. 

Zărește un spaţiu gol pe un raft și caută volumul lipsă prin 
mormanele impresionante de cărți care se înalţă de la podea, îl 
găsește (Dictionar  ornitologic, Partea IV: Sheathbill - 
Zygodactyli), îl vâră la locul lui, apoi își trage burta în sus, se 
oprește în dreptul scaunului de la birou și se trântește greoi, 
dar satisfăcut: încă o carte voluminoasă pusă la locul ei. Trage 
tastatura calculatorului înspre burta lui lăbărţată și, privind 
superior ecranul, scrie o nouă rubrică în Biblie: 


GWOT: Nimeni nu știe ce înseamnă asta, cu atât mai puţin 
cei care folosesc termenul. Nominal, este o abreviere de la 
Global War on Terror.5 Dar de vreme ce este greu să duci o 
luptă împotriva unei abstracţiuni (asta ca să ne exprimăm în 
termeni politicoși), termenul ar trebui considerat o simplă 
vorbă goală cu efect de marketing. Reporterii noștri adoră 
astfel de abureli. Este datoria editorului să îl elimine din 
articole. Vezi și: OBL; Acronime; și Prostănaci. 


Salvează documentul. Este rubrica nr. 18 238. „Biblia” - 
numele pe care l-a dat el ghidului stilistic al ziarului - a circulat 


3 Războiul Global împotriva Terorii (în en., în orig.). (N.tr.) 


odinioară în format tipărit și legat, găsindu-se câte un exemplar 
pe fiecare birou din redacţie. Acum există exclusiv în reţeaua 
de calculatoare a ziarului, nu în ultimul rând pentru că textul 
ajunsese la aproape aceleași dimensiuni ca statul 
Liechtenstein. Scopul Bibliei lui este să stabilească reguli: să 
comunice dacă varianta corectă este „prim-ministrul” sau 
„primul ministru”, să clarifice când trebuie editorii să 
folosească pronumele relativ „care” și când „pe care”, să 
soluţioneze dispute legate de prepoziţii, de false posesive, 
determinanţi poziţionaţi greșit în propoziţie - la biroul 
editorilor s-a lăsat cu bătăi și pumni pentru mult mai puţin. 

Kathleen bate la ușă: 

— Ce bucurie pe mine, spune ea obosită. 

— Despre ce vorbești? 

— Despre bucuria de a încerca să publici un cotidian care să 
nu fie jenant de prost cu aproximativ cinci la sută din resursele 
de care am nevoie. 

— A, da, răspunde el. Bucuria de a fi jurnalist. 

— Şi tu? Căruia dintre angajaţi i-ai mai distrus respectul de 
sine astăzi? 

Herman își masează degetele și apoi le vâră în buzunarul de 
la pantaloni, care e umflat de parcă ar fi umplut cu pietre. 
Scoate de acolo o grămăjoară de drajeuri care s-au topit și s-au 
lipit între ele. 

— Sper că vei fi încântată să afli, o informează el ronțăind 
câteva bomboane, că am un nou număr din De ce? pregătit. 

Se referă la buletinul informativ intern care apare lunar și în 
care selectează gafele lui preferate din ziar. Trebuie spus că 
angajaţii nu primesc fiecare ediţie din buletinul De ce? cu prea 
mult entuziasm. 

Kathleen oftează. 

— Regret, dar e de datoria mea, spune el. Acum, ce pot să 
fac pentru tine, draga mea? 

Ea se oprește adesea la biroul lui pentru sfaturi. E adevărat 
că Craig Menzies este adjunctul ei, dar Herman este adevăratul 
ei consilier. Lucrează la ziar de peste treizeci de ani, a deţinut 
mai toate posturile din redacţie (deși nu a fost niciodată 
reporter) și a activat ca redactor-șef în 1994, 2000 și 2004, 
când postul a fost vacant pentru câtva timp. Angajaţii încă mai 
tremură când își aduc aminte de administraţia lui. Și totuși, în 


ciuda scandalului pe care obișnuiește să-l facă, Herman nu este 
complet antipatizat. E invidiat pentru priceperea de care dă 
dovadă în domeniul știrilor, memoria lui este o resursă ce nu dă 
greș niciodată, iar bunăvoința lui este cunoscută de toţi cei 
care lucrează de ceva vreme la ziar. 

— Ce crezi despre schimbarea pe care am făcut-o la 
departamentul cultural? întreabă ea. 

— În fine, ai reușit să-l muţi pe Clint Oakley de acolo. 

— Sunt foarte mândră de mine la capitolul ăsta, spune ea. Și 
ai avut dreptate: Arthur Gopal nu este un incompetent. Dar 
lucrurile nu sunt deloc roz când vine vorba de corespondenţi, 
încă nu avem pe nimeni la Cairo. Și la Paris am rămas cu postul 
vacant. 

— Cum pot cei de la departamentul de contabilitate să refuze 
să-l înlocuiască pe Lloyd? 

— E nebunie curată. 

— Strigător la cer. 

— Ești aici mâine? 

— Mâine am zi liberă, draga mea. Stai, stai - înainte să pleci, 
voiam să te avertizez că în curând termin o nouă listă de 
corecturi. E ceva savuros. 

Ea oftează din greu; el rânjește. 

Corecturile s-au înmulţit în ultima vreme. Câteva dintre ele 
chiar au câștigat un loc de cinste pe panoul din plută al lui 
Herman: Tony Blair a fost inclus pe o listă cu „demnitari 
japonezi recent decedați”; despre Germania s-a scris că suferea 
de „o maladie genitală la nivelul economiei”; în fine, aproape în 
fiecare zi apărea formularea „Statele Untine”. Herman bate la 
calculator ultima corectură pe care are de gând să o publice: 
„Într-un articol de Hardy Benjamin din secţiunea de economie a 
ediţiei de marti, fostul dictator al Irakului a fost în mod eronat 
numit Sadism Hussein. Corect se scrie Saddam. Ne îndoim că 
eroarea noastră tipografică a afectat credibilitatea omului, dar 
regretăm, totuși.. Se uită la ceas. Miriam pleacă diseară, iar 
Jimmy sosește mâine. Herman mai are încă multe de făcut, își 
pune haina pe el și agită un deget în aer: 

— Credibilitate! își spune sieși. 

Ușa de la intrarea în apartamentul lui din Monteverde nu se 
deschide, așa că o împinge cu umărul până se urnește puţin, iar 
Herman reușește cu greu să se strecoare înăuntru gemând din 


cauza strânsorii ușii. Bagajele soţiei sale blochează holul. Are 
programat un zbor de noapte de la Roma la Philadelphia, unde 
merge în vizită la fiica și nepoţii lor. Se aud tocurile ei pe hol. 

— Dulceaţa mea! strigă el și își face loc printre valize. 
Dulceaţă, mă tem că am lovit unul din geamantanele tale. Cel 
roşu. 

— Roșu de Burgundia, îl corectează ea. 

— Păi nu-i tot aia? 

La serviciu, Herman face corecturile. Nu și aici. 

— Sper că nu am spart nimic. Erau cadouri acolo? Ar trebui 
să deschidem valiza și să verificăm? Ce crezi? 

Așteptând decizia ei, se tot sucește de parcă ar fi în fața unei 
vaze care se clatină și stă să cadă. 

— Totul era împachetat perfect, spune ea. 

— Îmi pare foarte rău. 

— Mi-a luat secole să fac asta. 

— Știu. Sunt îngrozitor. Pot să te ajut? 

Ea îngenunchează ca să desfacă curelușele de la valiză, iar el 
ridică un deget în aer, de data asta nu ca să avertizeze sau să 
amenințe, ci ca să ceară permisiune. 

— Draga mea, aș putea să îţi aduc ceva de băut? Nu ar fi 
bine? 

— Pot să-mi verific mai întâi geamantanul? 

— Da, da, sigur. 

Herman se refugiază în bucătărie ca să taie morcovii și ţelina 
cubuleţe. Când aude sunetul tocurilor ei, se întoarce: 

— O supă bună și sănătoasă care să-ţi umple stomacul 
înainte de lunga călătorie. 

— Vorbești de parcă aș fi un termos. 

El reia tocatul. 

— Legumele astea sunt delicioase - vrei să-ţi tai câteva felii? 

— Ce păcat că nu poţi veni. Dar bănuiesc că îl preferi pe 
Jimmy. 

— Nu spune asta. 

— Iartă-mă, răspunde ea, sunt îngrozitoare. 

Și fură un morcov. 

— Eşti îngrijorată din cauza zborului? 

Ea clipește afirmativ, apoi studiază supa și ingredientele din 
ea: 

— Mai trebuie sare. 


— Cum îţi dai seama? protestează el, apoi o gustă. 

Are dreptate. Pune sare, amestecă și o sărută pe obraz. 

După cină o conduce pe Miriam la aeroport și apoi gonește 
spre casă în Mazda lor albastră și cu mici urme de lovituri. Este 
un model mic, iar cum Herman e așa corpolent, mașina pare să 
semene cu mașinuţele electrice din parcurile de distracţii. Pune 
așternuturi noi pe patul liber rezervat lui Jimmy și face puţină 
ordine. Dar nu se pregătește pe cât de mult ar fi vrut. Plimbă 
degetul pe marginea oalei cu supă rece (acguacotta di 
Talamone: morcovi și ţelină tocate, bucăţi de şuncă 
italienească, dovleac, dovlecel, fasole albă, fasole verde, inimi 
de anghinare, brânză pecorino dată pe râzătoare, piper 
măcinat, opt ouă fierte, paisprezece bucăţi de pâine prăjită). El 
și cu Jimmy s-au întâlnit în Baltimore la sfârșitul anilor '50, cei 
doi fiind singurii copii evrei dintr-o școală privată 
prezbiteriană. Herman fusese trimis acolo de tatăl lui, un 
sionist ţâfnos, care semăna leit cu Karl Marx și care credea că 
cea mai bună școală din cartier ar trebui chiar prin 
constrângere să accepte un evreu mic și gras, și anume pe fiul 
său. Puiul durduliu de evreu însă nu considera că e o fericire să 
devii ciuca bătăilor pentru toţi ceilalți. Dar, din fericire, la acea 
școală mai era un puști evreu, Jimmy Pepp, care se bucura de 
statutul de legendă vie pentru că se urcase pe biblioteca 
bisericii și fumase pipă pe acoperiș. Se spunea că Jimmy 
coborâse pe burlan asigurându-se, pe tot parcursul descinderii, 
că tutunul din pipă ardea încă înăbușit. Și vântul suflase 
puternic în ziua aceea. Povestea era suspectă, dar nu încape 
îndoială că în vremea tinereţii lui, Jimmy avea o pipă, o 
minunăţie curbată cu o cupă din spumă de mare, restul pipei 
fiind din lemn de mahon. Obișnuia să pufăie pe dealul din 
spatele școlii, aplecat adesea asupra unei cărți de poezie - E.E. 
Cummings, de pildă, sau Baudelaire. Era cunoscut și pentru 
faptul că era singurul elev care nu purta bluza școlii, de care 
reușise să scape cu ajutorul unei scutiri medicale falsificate 
pretinzând că are „dermatită seboreică”. Niciunul dintre 
profesori nu îndrăznea să întrebe care era de fapt natura 
acestei boli - o întorsătură fericită a lucrurilor, căci nici Jimmy 
însuși nu ar fi putut decât să-și dea vag cu părerea despre ce 
presupunea dermatita cu pricina. Motivul real al acestui 
subterfugiu era pur și simplu că el prefera să poarte o jachetă 


pretențioasă din tweed cu petice în dreptul coatelor; în 
buzunarul stâng păstra o copie a romanului Ulise - ediţia 
publicată de Modern Library, fără supracopertă -, în timp ce în 
buzunarul drept avea pipa făcută din tigvă și o cutie de cositor 
cu tutun marca Mac Baren Club Blend. Echilibrul dintre 
buzunarul stâng și cel drept se dovedea a fi deosebit de precar, 
deoarece romanul Ulise era un volum vizibil mai greu, așa încât 
Jimmy rezolva problema îndesând în buzunarul drept stilouri 
ale căror rezerve explodau adesea. În urma acestei sângerări 
cu cerneală rămânea o întreagă constelație de pete indigo pe 
buzunarul drept. Pentru un motiv niciodată înţeles de Herman, 
Jimmy l-a protejat la școală din ziua în care s-au întâlnit. 

Este printre ultimii care își fac apariţia în rândul călătorilor 
sosiți cu zborul de după-amiază de la Frankfurt. 

— Bine ai venit, îi spune Herman radiind de bucurie. 

Vrea să-i ia valiza lui Jimmy, apoi se răzgândește și cuprinde 
cu un braţ gros făptura firavă a prietenului său. 

— Ai ajuns, în fine. 

Il conduce pe Jimmy la mașină și pornesc spre apartamentul 
lui. 

— De vreme ce nu știam care o să fie ceasul tău biologic 
când sosești, îi explică Herman în timp ce conduce, am patru 
opţiuni posibile pentru cină. Omletă cu ulei de trufă - foarte 
bună, ţi-o recomand. O altă variantă este pizza făcută în casă. 
Sau bresaola proaspătă, salată și brânză - am o minunăţie de 
Taleggio. A mai rămas și ceva acquacotta di Talamone, adică 
niște supă. Sau am putea să mergem să mâncăm la restaurant. 
Sunt patru opţiuni? 

Jimmy zâmbește. 

— Ce e? întreabă Herman și îi întoarce zâmbetul. Este 
datoria mea să te pun la îngrășat, nu? Scuză-mă, trebuie să mă 
concentrez aici, altfel produc vreun accident. 

Mai conduce în tăcere preţ de un minut. 

— Ce bine să te văd din nou, spune. 

Jimmy a călătorit de la Los Angeles prin Frankfurt, iar 
deplasarea a durat în total aproape douăzeci și patru de ore. 
Rămâne treaz cât de mult poate, apoi adoarme în camera liberă 
pregătită pentru el. În dimineaţa următoare, pe la răsărit, 
merge tiptil prin camera de zi în niște boxeri cu multe buze 
roșii imprimate pe ei. Părul de pe piept i-a albit. Herman apare 


și el în pijamale, masându-și spatele din cauza unui junghi. 

— Vrei cafea? întreabă el și îi dă lui Jimmy ziarul de 
dimineaţă. 

La micul dejun discută politică: cine conduce în America, 
cine conduce în Italia. Curând se face ora la care Herman se 
pregătește să meargă la serviciu. 

— De-abia ai ajuns și te și părăsesc; ce mai gazdă sunt și eu, 
zice Herman. Ai tot ce-ţi trebuie? Vrei să foloseşti calculatorul? 
E învechit, dar avem Internet. Și i-am pus pe tehnicienii de la 
serviciu să instaleze un program de editare, așa că poţi să 
lucrezi la cartea ta cât stai aici. Hai că-l și pornesc. 

Cu ziarul mototolit sub braţ, Herman pășește în redacție 
aruncând în toate părțile priviri acuzatoare. Reporterii bâiguie 
„„Neaţa”, iar editorii strâng din buze și privesc în pământ. Se 
îndreaptă spre birou dând din coate, își bagă un drajeu în gură 
și întinde pe masă ziarul. Stă cu o cariocă galbenă în mână, 
pregătit în orice clipă să prindă vreun păcat cu arcanul. Un vraf 
de scrisori nedeschise, adresate editorului, stau pe marginea 
biroului. Câteodată cititorii par să nu facă nimic altceva decât 
să se plângă. De obicei sunt oameni în vârstă - își dă seama 
după scrisul tremurat și exprimare („Stimate domn, mă 
gândesc că primiți multe scrisori, dar trebuie să vă fac 
cunoscut cât de exasperat sunt în legătură cu...”). Toată lumea 
știe că numărul de cititori ai ziarului este astăzi numai în jur de 
zece mii, dar cel puţin sunt pasionaţi. Iar timbrele arată că 
scrisorile vin din toată lumea, ceea ce este încurajator. Pentru 
mulţi, mai ales oamenii din locuri mai îndepărtate, ziarul este 
singura lor legătură cu lumea largă, cu marile orașe pe care le- 
au părăsit sau marile orașe pe care nu le-au văzut niciodată și 
doar și le-au construit în minte. Cititorii constituie un fel de 
ordin care nu se reunește niciodată, dar ai cărui membri sunt 
înfrăţiți prin aceeași dragoste sau prin același dispreţ faţă de 
anumiţi autori de articole, prin exasperarea lor față de 
fotografii prost făcute sau prin atenţia cu care citesc mica 
rubrică de corecturi. Și pentru că tot veni vorba de corecturi... 

O zărește pe Hardy Benjamin stând la bârfa cu cineva în 
celălalt capăt al redacţiei - încă nu s-a terminat tevatura legată 
de greșeala „Sadism Hussein”. Din pragul biroului Herman 
zbiară: 

— Domnișoară Benjamin, o să am nevoie de tine mai târziu. 


— S-a întâmplat ceva? 

— Da, dar sunt prea ocupat ca să vorbesc acum. 

— E grav? 

— Lucrul cu care sunt eu ocupat acum este mult mai serios. 
Va trebui să aștepți, Nancy Drew. 

Închide ușa, nervos pe el însuși. Închipuie-ţi ce-ar zice Jimmy 
dacă m-ar vedea cum fac pe şeful cu ei, se gândește Herman și 
scoate brusc din raft o carte la întâmplare. Este Dicţionarul 
Internaționalele Gastronomie. Răsfoiește paginile, ajungând la 
rubrica churros. Prima dată când el și cu Jimmy au stat în 
aceeași casă a fost când au locuit pe Riverside Drive la numărul 
103, în partea de vest a Manhattanului. Herman era în primul 
an la Universitatea Columbia în timp ce Jimmy tocmai se 
reîntorsese, după trei luni, din Mexic, unde avusese o idilă cu o 
femeie mai în vârstă, o artistă care sculpta monștri azteci și al 
cărei soţ din Houston plătise un puști să-l lovească pe Jimmy în 
cap cu o cărămidă. Dar puştiul n-a făcut decât să arunce într-o 
doară cărămida și nu l-a nimerit. Jimmy pretindea că ăsta era 
motivul pentru care s-a întors în America. Dar Herman, cuprins 
de vinovăţie, bănuia că altul era adevăratul motiv: că Jimmy a 
intuit din scrisorile lui Herman cât de mâhnit era el să se 
pomenească singur la facultate în New York. Avea doar un pat 
de o persoană în garsoniera lui, așa că Jimmy dormea pe podea 
fără așternut sau perne, pretinzând că așa preferă el să se 
culce. Într-o săptămână avea deja un anturaj de prieteni destul 
de ciudati, iar casa lui Herman se transformase dintr-o chilie de 
mănăstire într-un salon fremătând de lume, ticsit cu toţi 
ciudaţii metropolei: Dyer, ospătarul cu faţă de bebeluș din New 
Orleans, despre care ai fi zis că e o dulceaţă de om, asta până 
când i-a jefuit pe toţi și a mușcat calul unui poliţist; slăbănoaga 
de Lorraine care fuma ţigări cu marijuana și-și deschidea 
adesea poșeta ca să se mândrească cu desenele erotice ce o 
înfățișau alături de mulţi păianjeni; sau Nedra, ai cărei ochi 
negri trădau că femeia e sărită de pe fix, care pretindea că s-a 
născut în Siam sau Brooklyn și mirosea a transpiraţie la 
subsuori. Orice beţiv de pe stradă putea s-o aibă, lucru care se 
și întâmpla de cele mai multe ori; cu toate acestea, Jimmy o 
lăsa să doarmă pe podea lângă el și nu o atingea niciodată. 
Herman l-a întrebat ce s-a întâmplat după ce puştiul din Mexic 
a aruncat cărămida și nu l-a nimerit. Jimmy a răspuns că el și 


așa-zisul asasin de ocazie au început să râdă. Apoi, a adăugat 
Jimmy, i-a cumpărat puștiului churros. 

Herman închide Dicţionarul Internaţional de Gastronomie și 
îl pune în spaţiul lui pe raft. Deschide ziarul la paginile de 
cultură, care s-au îmbunătăţit considerabil de când le-a preluat 
Arthur Gopal. Totuşi, Herman descoperă o contraventie: 
cuvântul  „literalmente”.  Mormăie nemulțumit, porneşte 
calculatorul și scrie: 


literalmente: Acest cuvânt ar trebui șters din vocabular. 
Mult prea des, acţiunile a căror descriere conţine cuvântul 
„literalmente” nici măcar nu s-au petrecut. Ca în exemplul: 
„Şi-a ieșit din minţi de bucurie”. Evident că nu s-a întâmplat 
asta. Deși, dacă chiar așa ar sta lucrurile, aș sugera ca acest 
incident să fie analizat temeinic și tratat pe larg în pagina 
întâi. A insera una-două în orice articol cuvântul 
„literalmente” îmi întărește convingerea că prostănaci lipsiţi 
de vână jurnalistică stau ascunși prin redacţie. A se elimina 
pe loc folosirea termenului, nu prostănacii. Procedura pentru 
prostănaci este diferită: aceștia trebuie prinși și închiși în 
cuștile pe care le-am amplasat special în subsol. A se vedea 
de asemenea: Linii de dialog în exces; Semne de 
exclamare; și Prostănaci. 


Pe drum spre casă, Herman merge la vinoteca Constantini 
din Piazza Cavour să ia o sticlă de Frascati Superiore. Diseară 
pregătește o masă tradiţională romană pentru Jimmy: fiori di 
zucca și carciofi allagiudia prăjiţi, o porţie copioasă de bucatini 
alt amatriciana, pizza bianca făcută în casă, numai bună să iei 
cu ea sosul rămas de la celelalte feluri de mâncare, iar la desert 
pangiallo (acest din urmă fel este, vai, cumpărat de la 
magazin). 

Acasă îl găsește pe Jimmy dormind pe burtă pe patul liber. 
Când îl aude, se întoarce. 

— Cum îţi merge? îl întreabă Herman. Încă mai resimti 
oboseala zborului? 

Pregătește cina în timp ce Jimmy îi povestește ce a făcut 
toată ziua. S-a dus să se plimbe și s-a rătăcit; cineva l-a urmărit 
o vreme - vreun hoţ, se gândește el -, dar tipul s-a lăsat 
păgubaș. 


— Pare o zi mai reușită decât a mea, comentează Herman. 
Ghidul stilistic de care mă ocup se mărește tot mai mult. 
Curând n-o să mai pot să-i fac faţă. E ridicol. Vai de capul 
idioţilor ăstora cu care sunt nevoit să lucrez. 

La cină, Jimmy mănâncă puţin și bea numai apă. Cât privește 
tutunul, s-a lăsat de tot - e ciudat să-l vezi fără obișnuitul nor 
de fum care îl înconjura odinioară. Herman îl întreabă despre 
viaţa în Los Angeles, iar Jimmy spune că e ocupat mereu - 
timpul trece repede și se scurge pe tot felul de activităţi 
minore: cumpărăturile, urmăritul emisiunilor preferate la 
televizor, mersul la spălătoria publică. Iar infracționalitatea 
este într-adevăr o problemă. 

Herman se lovește pe burtă, apoi se îndreaptă spre 
dulăpiorul cu lichioruri. 

— Ai chef de un digestivo? întreabă el. Mi-e teamă însă că nu 
am preferatul tău: rom Barbancourt, nu-i așa? 

Vechiul exemplar din Ulise, ediția Modern Library, a rămas 
în buzunarul lui Jimmy pe tot parcursul anilor 1960. Leopold 
Bloom era eroul său, nu în ultimul rând pentru că amândurora 
le plăceau măruntaiele de animal - în special, rinichi de porc la 
tigaie. Cu toate acestea, sfârâitul permanent și mirosul de 
prăjeli de la mâncarea lui Jimmy care se simţea în tot 
apartamentul lor din New York s-au redus în acel deceniu pe 
măsură ce Jimmy petrecea tot mai mult timp în Mexic, implicat 
în dramatica lui idilă cu sculptorița măritată. Pretindea chiar că 
ea semăna cu Molly Bloom, ceea ce îl amuza pe Herman - cum 
naiba o fi arătat Molly Bloom? Herman a absolvit Universitatea 
Columbia cu o licenţă în științe politice și a primit o slujbă de 
asistent de redacţie la un ziar din oraș. În viziunea lui, lucrurile 
se petreceau invers de cum ar fi trebuit. Jimmy, nu el, era cel 
care ar fi trebuit să intre în jurnalism, să pornească în carieră 
ca cronicar sportiv, de exemplu, sau cronicar pe teme de 
justiţie și poliţie, apoi s-ar fi apucat de ţinut un editorial a la 
Runyon despre alcool, pariuri și toţi nebunii binevoitori care 
roiau în jurul lui precum muștele în jurul unui bec aprins. 
Următorul pas pentru Jimmy ar fi fost să transmită reportaje 
despre un război internaţional sau chiar să participe la el, 
precum Hemingway sau Orwell, iar apoi să publice o carte 
despre această experienţă. Ar fi urmat primul lui roman. În 
continuare, cariera lui Jimmy ar fi luat avânt. Mulţi ani mai 


târziu, Herman ar fi putut scrie o biografie - relatarea 
definitivă, redactată de cel mai bun prieten al lui Jimmy Pepp, 
care îl cunoscuse pe marele scriitor din zilele de școală de la 
Baltimore, urmându-l prin nopţile nebunești petrecute la New 
York, fiind martor al idilei lui cu sculptorița din Mexic, stând 
alături de el la primele semne de succes publicistic și apoi 
văzând cum devine treptat o personalitate emblematică a 
generaţiei sale, tot mai plin de faimă. Dar când această reverie 
s-a spulberat, Herman s-a pomenit din nou singur la New York, 
un mărunt angajat bun la toate de la un ziar local, aducând 
sticle de whisky redactorilor nervoși, mergând să le cumpere 
ţigări sau luând comenzile pentru pauza de prânz, cel mai 
adesea sandviciuri cu secară și carne de vițel cu porumb, de pe 
Ninth Avenue. Când să iasă pe ușa redacţiei inevitabil auzea 
din mers încă o comandă întârziată sau câte unul care se 
răzgândea: 

— Nu, stai puţin, băiete, mie ia-mi păstramă cu pâine neagră 
și extra muștar; și nu uita șerveţelele. 

Alţi asistenţi de redacţie își umpleau timpul vârând șoareci 
vii în ţevile de aerisire care conectau diversele departamente, 
zgândărind și împingând bietele ființe prin reţea până când 
scoteau capul chițăind în biroul secretarelor. Cu o astfel de 
competiție profesională, a fost ușor pentru Herman să 
strălucească. 

Redactorii i-au dat un test pentru postul de corector și s-a 
dovedit din capul locului priceput; în fine, cunoștințele lui 
profunde la care puţini aveau acces și pedanteria i se potriveau 
de minune pentru ce avea de făcut. Chiar în ziua promovării s-a 
întâmplat să o întâlnească pe Miriam la petrecerea unui prieten 
și, îmbătat de atâta succes profesional, a găsit curajul să o 
invite la o întâlnire. În lunile ce au urmat, s-a îndrăgostit de ea. 
Dar își făcea griji dacă să o prezinte celui mai bun prieten al 
său, îi era teamă că el, Herman, va fi eclipsat de prezenţa lui 
Jimmy. Totuși, cu prima ocazie când Jimmy a trecut prin oraș, 
Herman și-a făcut curaj și a aranjat o cină în trei. A avut emoţii 
toată ziua. În mod surprinzător, Jimmy a părut cumva absent în 
timpul mesei: peripeţiile lui romantice din Mexic păreau 
copilărești. La fel de imature i s-au părut lui Herman și 
fragmentele pe care Jimmy le-a citit din propriile scrieri. In cea 
mai mare parte a timpului nu a făcut decât să-l laude pe 


Herman, elogiind inteligenţa de care dăduse dovadă prietenul 
său la școala prezbiteriană din Baltimore (total neadevărat), 
parcursul său universitar sclipitor (o exagerare grosolană) și 
viitorul triumfător care îi stătea înainte domnului Herman 
Cohen (prea puţin credibil). După cină, s-au despărţit. Lui 
Herman i s-a părut ciudat să-și ia rămas-bun de la Jimmy și să 
meargă acasă cu Miriam - el și cu cel mai vechi prieten al său 
aveau încă multe să-și spună ca să recupereze timpul pierdut și 
să ajungă la zi cu veștile. 

Miriam a spus că i s-a părut simpatic Jimmy, dar nu pricepea 
de ce Herman se entuziasmase atât de mult în legătură cu 
prietenul său. Însă Herman știa în sinea lui că de fapt acesta a 
fost jocul lui Jimmy. L-a condus pe Jimmy la gară și a zâmbit 
când a văzut cum ieșea în evidenţă printre bagaje volumul 
Ulise. 

— E același exemplar din zilele noastre de școală? l-a 
întrebat Herman. 

Jimmy l-a deschis. Paginile cărții fuseseră tăiate iar înăuntru 
fusese introdusese o ploscă. 

— Nu a fost tot timpul așa, nu? a întrebat Herman din nou. 

Jimmy i-a dat sticla să ia o dușcă și i-a spus ce frumos a fost 
să-l întâlnească împreună cu prietena lui și să-l vadă fericit. 
Herman s-a înroșit: 

— Ce e otrava asta? s-a mirat el. 

Jimmy a luat o înghiţitură ca să verifice, chipurile, și el, apoi 
a identificat băutura ca fiind preferata lui: romul Barbancourt. 

Herman citește câteva pagini din Biblia lui pe ecranul 
calculatorului de la serviciu, spărgând între măsele o 
bomboană tare. De când a venit Jimmy, Herman a început să se 
revolte în sinea lui împotriva Bibliei. Nu e altceva decât o listă 
de reclamaţii - niște văicăreli așezate în ordine alfabetică. Dar 
nu e vreme acum de meditat, totuși. Are treabă de făcut. Se 
întoarce la greșeala „Sadism Hussein”. O cheamă pe Hardy în 
biroul lui. 

— Credeam că am scăpat, spune ea. 

— Ia loc. 

— Greșeala aia a fost introdusă în mod intenţionat la biroul 
de editare. 

Asta e scuza tuturor reporterilor. 

— De către cine anume de la biroul de editare? 


— N-o să spun. 

— Ba da. 

— Ai de gând să mă ţii cu capul sub apă dacă nu spun? 

— Probabil. A fost cumva Ruby Zaga? Nu contează. Oricine 
ar fi fost de vină, chestia asta ne strică imaginea și ne face să 
părem niște prostănaci. Ascultă, reportajele tale sunt beton. 
Scrii bine și asta e cea mai mare laudă pe care poţi s-o primești 
de la mine. Eşti unul dintre membrii cei mai însemnați din 
colectivul nostru. Sper că am fost destul de clar. 

Scrie pe monitor greșeala lui Hardy. 

— Dar trebuie să mă gândesc la credibilitate. 

— Îmi dau seama. Chestia e că... 

— Stai o clipă, nu te grăbi. Dacă credibilitatea este scopul 
nostru principal - și în momentul de faţă credibilitatea este cam 
tot ce ne-a mai rămas -, atunci ar trebui să ne luptăm ca să ne 
menţinem reputaţia de angajaţi-model. Așa că mă întreb dacă 
nu ar fi mai bine să facem uitată greșeala asta cu „Sadism 
Hussein”. 

— Serios? se miră Hardy. Multumesc, mulțumesc, 
mulțumesc. N-o să mai folosesc programul de verificare a 
ortografiei de acum încolo. 

— Deci tu ai fost autoarea greșelii. 

— Şi o să memorez dicționarul, promit. 

— Nu știu despre ce dicţionar vorbeşti. 

— Biblia, se corectează ea. O să învăţ Biblia pe dinafară. 

— Așa e mai bine. 

li dă voie să plece și se furișează afară din birou ca să ia 
masa de prânz cu Jimmy la Casa Bleve, un birt ascuns într-un 
palat din secolul al XVI-lea, lângă Largo Argentina. 

— Te-am adus aici și când ai venit data trecută în vizită, ti- 
aduci aminte? spune Herman. Când ai venit cu Deb. 

Jimmy se încruntă, dar nu-și aduce aminte. Spune că nu mai 
reține nimic. 

— Și eu păţesc la fel, completează Herman. Înainte îmi 
aduceam perfect aminte de toate, dar acum mă lasă memoria. 
Am o tehnică nouă: notez tot. Liste. Asta-i soluţia. 

Minte. Memoria lui a rămas impecabilă, cum a fost 
întotdeauna. 

— Liste lungi cu tot ce-mi trebuie. Să te gândești la asta. 
Funcţionează. Orice idee îmi vine - nu că aș avea prea multe -, 


în fine, când mă prind de ceva și am hârtie la îndemână, notez. 
Mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-am înhămat la un proiect 
atât de complex ca al tău. Te admir pentru asta. N-aș putea 
niciodată să scriu o carte. 

Scutură șerveţelul, apoi și-l întinde în poală. 

— Te superi dacă te întreb despre carte? Mă gândeam și eu - 
nu vreau să fiu prea băgăcios -, dar aș fi curios să aflu dacă ai 
adus manuscrisul cu tine. Și o altă întrebare care mă macină și 
mai mult este: când apuc să-l citesc și eu? Simte-te liber să 
lucrezi și aici, dacă vrei. Nu trebuie să te simţi obligat să te 
vezi cu mine la prânz. Pot să te las să lucrezi în liniște în birou, 
eu doar o să-ți aduc un bol cu supă sau orice altceva de 
mâncare. Am petrecut ani de zile în New York aducând 
mâncare și băutură scriitorilor - mă pricep foarte bine la asta. 
Serios vorbind, aș fi încântat dacă ai putea să mergi înainte cu 
romanul cât timp stai aici. Și dacă crezi că ti-ar fi de ajutor să 
arunc și eu o privire pe el, aș fi onorat. După cum spuneam, n-o 
lua ca pe vreo obligaţie. Ilartă-mă, nu mai zic nimic. 

Când lui Herman i s-a oferit postul la ziarul din Roma în anii 
1970, a ezitat: ideea de a merge în Europa înainte ca Jimmy să- 
și facă un nume i se părea greșită. Dar, pe de altă parte, Jimmy 
nici măcar nu mai era în New York. Idila lui din Mexic se 
terminase prost și, decât să se întoarcă în Manhattan, 
acceptase o slujbă pentru care trebuia să facă fotografii ce 
urmau să fie folosite în diverse reclame pentru un circuit 
ecvestru. Bătea în lung și în lat Statele Unite în camioane 
împreună cu tehnicienii care se ocupau de eveniment. li relata 
în scris lui Herman despre peregrinările sale, dar însemnările 
erau destul de sporadice. Scrisorile se dovedeau captivante, 
dar evenimentele prezentate păreau mai degrabă bizare. 
Herman păstra corespondenţa într-o cutie din lemn de cireș - 
se gândea că va fi utilă într-o bună zi pentru bibliografie. Își 
imagina parcă existenţa lui Jimmy: cum acţionează în funcţie de 
toane, cum abandonează slujbele care îl plictisesc, cum pierde 
nopţile și se trezește a doua zi alături de femei necunoscute. 
Herman era ușor iritat de toate astea, de parcă el achita cumva 
nota de plată pentru libertatea lui Jimmy. Miriam l-a încurajat 
pe Herman să accepte postul din Italia, mai ales că fata lor era 
îndeajuns de mică încât să suporte cu ușurință mutarea. Suna 
tentant: ziarul părea să aibă un farmec cosmopolit pentru 


Herman. În mintea lui, era genul de publicaţie pe care un 
romancier ros de griji sau un spion l-ar ţine sub braţ. Iar anii 
1970 au fost o perioadă palpitantă pentru ziar, cu un nou 
redactor foarte inventiv, Milton Berber, un personal tânăr și 
energic și o redacție cu o atmosferă plină de viaţă tot timpul. 
Așa că a acceptat slujba și l-a îndemnat pe Jimmy să profite de 
ocazie: cazare gratuită la Roma. Putea să vină și să-și scrie 
cartea acolo, putea să lucreze toată ziua și să stea la Roma cât 
de mult timp ar fi dorit (evident, în funcţie de anumite limite 
stabilite de Miriam). 

În schimb, Jimmy s-a stabilit în Arizona cu Deb, care ţesea 
covorașe artizanale și avea o fetiță. S-a însurat cu Deb, a 
adoptat-o pe fată și, ca să aducă bani în casă, a făcut niște 
cursuri de calificare pentru a deveni asistent într-un birou de 
avocatură. Herman a fost dezamăgit când a întâlnit-o într-un 
final pe Deb - se așteptase la o minune de femeie, dar ea nu era 
nici pe departe așa ceva. Îl rodea să vadă că Jimmy era blocat 
în traiul mediocru pe care-l ducea în Arizona când ar fi putut să 
sclipească la Roma. Herman ar fi putut foarte ușor să-l 
angajeze pe Jimmy la ziar și se oferise să facă astfel de multe 
ori. 

Când vine nota de plată pentru prânzul pe care l-au luat la 
Casa Bleve, Jimmy scoate cardul. 

— Nu, nu, insistă Herman. Eu plătesc. Eu sunt cel care are o 
slujbă. 

Insistă și Jimmy. 

— OK, ce zici de asta? Te las să plătești cu o condiţie: să-mi 
scrii ceva - un articol, ce vrei tu - și eu o să-l public în ziar. Ce 
crezi? întreabă Herman. Evident, o să te plătim, deși mi-e 
teamă că avem niște tarife mizerabile pentru colaboratorii 
liber-profesioniști, în perioada asta, după toate reducerile de 
buget. Dar să știi că poţi să scrii despre orice. Un articol de 
opinie, sau ceva amuzant - orice. Ar fi un prilej de mândrie 
pentru mine să te public. Ce zici? 

În seara aceea, Jimmy se așază la calculator și rămâne multă 
vreme cu fața osoasă aproape lipită de monitor, în timp ce 
degetele-i subţiri stau suspendate deasupra tastaturii. Herman 
îl lasă acolo, închide ușa și își agită pumnul triumfător. Pe 
măsură ce se scurg ceasurile, Herman se plimbă încoace și- 
ncolo prin bucătărie, mâncând agitat niște felii de mămăligă 


preparată în casă, cu lămâie și fistic, și răsfoind cărţi de reţete 
pentru gătit. Se apropie de camera cu calculator, își lipește 
urechea de ușă și ascultă loviturile lente ale degetelor pe 
tastatură. Este aproape două dimineața când Jimmy își face 
apariţia. Articolul e scris, dar nu-și dă seama cum să pornească 
imprimanta. E obosit, spune noapte bună și merge la culcare. 

Pe la sfârșitul anilor 1980, Deb divorțase deja de Jimmy. 
Câţiva ani mai târziu, s-au recăsătorit. Dar curând după aceea 
l-a părăsit a doua oară, lucru mult mai dureros de data asta, 
așa încât Jimmy s-a mutat la Los Angeles ca să se detașeze de 
situație. A lucrat ca asistent într-un birou de avocatură în regim 
de colaborare, ceea ce l-a menţinut pe linia de plutire din punct 
de vedere financiar. Dar nu avea asigurare de sănătate așa 
încât, atunci când i s-a infectat un molar, și l-a smuls singur cu 
un clește. Era beat așa că a făcut o treabă de mântuială, 
măseaua s-a sfărâmat și i-au rămas bucăţi din dinte în gingia 
sângerândă. S-a întâmplat ca Herman să sune câteva zile mai 
târziu și a auzit de tărășenia cu măseaua stricată și de febra 
care a urmat. I-a cerut foarte categoric lui Jimmy să meargă la 
spital. La camera de gardă, i-au spus că rana din gură se 
infectase. În timp ce-l aștepta pe dentistul de serviciu, a suferit 
un atac de cord. Jimmy avea atunci cincizeci și șase de ani, dar 
când a fost externat era deja un om în vârstă. In lunile 
următoare a îmbătrânit și mai mult, a început să uite, a devenit 
anxios și bănuia mereu că era urmărit îndeaproape de oameni 
pe stradă. Verifica de nenumărate ori dacă ușile și ferestrele 
erau încuiate sau dacă oprise gazul. Adesea telefona la biroul 
de avocatură la care lucra ca să anunţe că nu poate veni pentru 
că era bolnav, iar în cele din urmă s-a pensionat - de fapt i s-a 
dat de înţeles că așa trebuie să procedeze. La vremea aceea, 
Herman s-a bucurat de veste: în sfârșit, Jimmy se putea 
concentra pe scris. Intotdeauna spusese că o să-și termine 
cartea de îndată ce se pensionează. 

Și acum, iată-l aici, în camera de oaspeţi, dormind. Nici urmă 
de manuscris încă, dar măcar are o mostră din scrierile lui 
Jimmy. Herman printează articolul și ies două pagini. Le înhaţă 
din tava imprimantei, se grăbește înspre canapea și se aruncă 
pe ea ca să citească. 

li trebuie câteva momente ca să se adune și să fie atent la 
text, atât este de emoţionat. Câţi ani a așteptat asta! Sigur, e 


vorba doar de câteva sute de cuvinte, dar e un început. Ar fi 
posibil ca Jimmy să aibă manuscrisul complet în geanta aceea 
din colţ? Herman n-ar fi niciodată în stare să cotrobăie, deși 
tare îi mai vine s-o facă. 

Se concentrează pe paginile de sub nasul lui. 

Le citește. 

Herman lucrează ca editor de patruzeci de ani. Nu îi ia mult 
să-și dea seama. Articolul ăsta nu e bun de nimic. 

Este un fel de editorial, dar fără niciun argument clar, care 
se referă la viaţa oamenilor în Los Angeles, la proliferarea 
utilizării pistoalelor în America, la degradarea simțului civic și 
a bunei-creșteri în rândul oamenilor. Articolul este plin de 
greșeli de gramatică și de platitudini. Este o lucrare de amator. 
Să fie ăsta documentul care trebuie? Poate că nu este decât o 
schiță, o primă versiune. Merge la calculator să verifice. Lângă 
mouse găsește o bucată de hârtie mototolită și o desface. Pe ea 
se vede scrisul de mână al lui Jimmy; citind, descoperă o listă 
lungă de însemnări, unele scrise o dată, altele rescrise, iar 
altele tăiate. Hârtia e plină de mâzgălituri, semne de întrebare, 
linii, puncte de suspensie și variante de formulări. A depus ore 
întregi de efort în treaba asta și nu a ieșit decât un articol lipsit 
de orice valoare. 

Herman nu poate dormi în acea noapte. Se tot ridică în capul 
oaselor în pat, își aprinde lampa, mănâncă drajeuri în neștire, 
după care se spală pe dinţi de fiecare dată. La șase dimineaţa 
se scoală din pat definitiv - are de gând să iasă din apartament 
înainte să se trezească Jimmy. Astfel, Herman poate să studieze 
articolul la birou și să-și dea seama ce poate face cu el. 

Dar Jimmy apare din camera de oaspeţi, spunând că dorea 
să-l prindă pe Herman înainte să iasă: și-a adus aminte că eo 
greșeală de ortografie în articol. 

— Nu-ţi face griji. O corectez eu, îi răspunde Herman. 

Jimmy insistă să facă el asta. Dispare în camera unde e 
calculatorul, face corectura de rigoare și îi dă lui Herman un 
stick de memorie cu articolul. 

La birou, Herman îi trimite imediat un e-mail lui Kathleen în 
care o anunţă că s-ar putea să aibă un articol în plus, sosit în 
ultimul moment, de adăugat la pagina cu editoriale. Nu e 
obligat să-l predea, dar, prin acest anunţ, își păstrează dreptul 
să o facă în caz că se hotărăște. Să publice articolul? Ar putea 


să-i spună lui Jimmy că era scris bine, dar că trebuia să dezbată 
lucrurile mai concret. Pe de altă parte, sincer vorbind, se putea 
salva ceva din el? La urma urmei, nu este ziarul lui să-l umple 
cum vrea el. Nu-și trădează prietenul dacă oprește articolul de 
la publicare, nu? Cum rămâne însă cu credibilitatea? 
„Credibilitate”, mormăie el pentru sine, dar în ziua aceea i se 
pare un cuvânt tâmpit și ipocrit. 

Se hotărăște să publice articolul. Are puterea să o facă și o 
va face. O să apară într-o singură ediţie, redus la două jumătăţi 
de coloană, cu un titlu pompos și cu un citat tipărit cu litere 
mari. Articolul va apărea undeva în paginile din interior. O să-l 
decupeze și o să i-l arate lui Jimmy mâine-dimineaţă, o să-i 
mulțumească, apoi își va cuprinde prietenul firav cu braţul lui 
gros spunându-i: 

— După toţi acești ani, am ajuns în fine să lucrăm împreună. 

Introduce stickul de memorie în calculator și deschide 
documentul lui Jimmy. Dar textul din noaptea precedentă a 
dispărut. Tot ce a rămas este un mic mesaj: „Nu te îngrijora, 
puștiule. Am șters articolul. Știai că asta e ultima mea seară în 
oraș? Te scot la cină; plătesc eu. Fără proteste. Jimmy”. 

Kathleen întreabă cum stă treaba cu editorialul, iar Herman 
îi spune că a fost o alarmă falsă. Ea îi arată un titlu de pe 
pagina șapte - „încălzirea globală se dovedește prielnică pentru 
îngheţată” - și-l propune pentru următoarea ediție din De ce? 
Adaugă: 

— Mi se pare că titlul sună idiot, oricum l-ai lua. 

— Nu, da, da, ai dreptate, răspunde el, deși nu o bagă în 
seamă. 

Jimmy alege un restaurant turistic de lângă Vatican pentru 
ultima lor cină. Herman ar fi dorit să facă el alegerea - își dă 
seama după meniul cu paginile îndoite, afișat afară, că localul 
nu este serios. Nu mâncarea este problema, desigur, dar stă ca 
pe ghimpi: prietenul lui pleacă mâine și n-au rezolvat nimic, în 
timpul cinei, Jimmy bea trei pahare de vin, un record absolut 
pentru el de când a suferit infarctul. Pe măsură ce alcoolul îi 
intră în sânge, redevine fermecător și începe să bată câmpii, ca 
în zilele bune din trecut, când era o legendă vie pentru felul în 
care filosofa când era cherchelit, recitând din Yeats sau 
Evtusenko pe dinafară, pălăvrăgind aiurea despre Joyce și 
proclamând că cel mai amuzant cuvânt pe care îl știe el este 


„noadă”. Herman asociază flecăreala lui Jimmy cu cele mai 
fericite vremuri ale lor. 

La început nu vorbesc de articolul lui. Dar seara decurge atât 
de bine, încât, la un moment dat, Herman spune: 

— Toată chestia asta ar putea fi un imbold, nu crezi? Ceva 
care să-ţi amintească permanent că acum ar trebui într-adevăr 
să te pui pe scris. 

Jimmy se îndreaptă din spate și își drege vocea: 

— Herman, spune el calm, n-o să scriu nimic. N-am făcut-o 
până acum, n-am s-o fac de acum încolo. N-am avut niciodată 
de gând s-o fac. Am știut asta de când aveam vreo douăzeci de 
ani. Tu ai fost singurul care îi dădea întruna că trebuie să mă 
apuc de scris. 

— Nu-i dădeam întruna, răspunde Herman surprins. Doar că 
m-am gândit - cred - că ești în stare de ceva măreț. Ceva 
remarcabil. Întotdeauna ai avut atât de mult talent. 

Jimmy îi lovește afectuos urechea prietenului său. 

— Nu există talent, puștiule. 

Herman se trage îndărăt: 

— Vorbesc serios. 

— Şi eu. Trebuia să fiu mai explicit acum patruzeci de ani și 
să-ţi arăt că ţi-ai făcut o idee cu totul greșită despre mine. Dar 
sunt orgolios. Bănuiesc că încercam să fac o impresie bună. Dar 
acum sunt prea bătrân ca să mai tot încerc. Așa că încetează să 
vorbești despre ce o să fac eu. Nu faci decât să scoţi în 
evidenţă toate lucrurile pe care nu le-am făcut. Am trăit o viaţă 
destul de bună, o viață normală, obișnuită. Şi asta e foarte bine. 

— Nu a fost deloc o viaţă obișnuită. 

— Nu? Dacă nu, ce contraargument poţi să-mi aduci? Eu am 
dovada celor șaizeci și cinci de ani trăiţi de mine. 

Herman vrea să-l contrazică, dar Jimmy i-o retează scurt și 
vorbește tare peste el: 

— Ştii ce mi-a plăcut mie la toată povestea asta cu articolul 
pe care m-ai pus să-l scriu? spune el. Mi-a plăcut să lucrez cu 
tine, Herman - asta mi-a plăcut. M-am bucurat să te aud cum o 
să-l dai la publicat. Chiar te pricepi la lumea asta a 
jurnalismului, băiete. Vezi? Tu chiar faci o treabă utilă. Lucrezi 
din greu. Eu n-am făcut mai nimic în toată perioada asta: doar 
m-am flendurat. Tu în schimb ai standarde. Şi mi-a plăcut să 
văd cum te descurci ca să-ți mentii standardele astea. E o 


adevărată plăcere pentru mine să văd cât de departe ai ajuns. 

— Nu fi nebun. Tu ai scris articolul ăsta. Gândește-te cât de 
repede l-ai isprăvit. Sunt scriitori profesioniști care au 
câteodată nevoie de zile întregi, de săptămâni sau chiar de luni 
ca să termine de scris un text. Inchipuie-ţi ce-ai putea face dacă 
ai acorda mai mult timp scrisului. Nu te inspiră să te gândești 
că te-ai întoarce acasă și ai putea să începi să lucrezi la ceva cu 
caracter permanent? 

— Nu simt în mine niciun imbold să scriu, răspunde 

Jimmy. Şi nu vreau să mai depind de tine. Profit de tine prea 
mult. Întotdeauna am făcut asta. Am profitat de generozitatea 
ta. Nu mai ţii minte când dormeam pe jos în apartamentul din 
Riverside Drive? Nu am dat niciun ban pe chirie nici nu mai 
știu câţi ani. 

— Dar nu erai chiriașul meu. Erai prietenul meu. Nu-mi 
datorai nimic. 

Jimmy zâmbește. 

— Ai o viziune cam ţicnită asupra anumitor lucruri, domnule 
Herman Cohen. 

Când pleacă, Herman ia un teanc de cărţi de vizită din 
restaurant și își pune mâna pe umărul lui Jimmy. Când ajung pe 
stradă, Herman se agită inutil tot încercând să găsească un taxi 
ca să ascundă de ochii prietenului său faptul că se îneca de 
plâns. 

La aeroportul Fiumicino a doua zi, Jimmy îi povestește în 
treacăt că s-ar putea să se mute din nou în Arizona. Fata lui 
adoptivă, ajunsă acum la vârsta de treizeci și ceva de ani, are o 
locuinţă în Tempe. Ea lucrează în domeniul imobiliar și stă 
singură. l-ar prinde bine ceva companie. 

Pe măsură ce ascultă, Herman vede cu ochii minţii cum se va 
desfășura viaţa pentru prietenul său ofilit. El și Jimmy nu sunt, 
așa cum a crezut dintotdeauna, versiuni complementare ale 
aceluiași tip de personalitate. Herman s-a văzut tot timpul pe el 
drept versiunea mediocră, în timp ce Jimmy ar fi trebuit să fie 
versiunea superlativă. Dar, de fapt, sunt complet diferiţi: 
Herman nu s-ar muta niciodată cu fiica lui, nu ar permite să 
ajungă falit la vârsta de șaizeci și cinci de ani și nu ar rămâne 
niciodată fără locuinţă. Chiar și acum, gândul pensionării i se 
pare absurd: degetele i se mișcă încă foarte repede pe 
tastatură, împingând înainte ziarul spre standarde tot mai 


înalte de credibilitate. 

Se despart la punctul de control al aeroportului și Herman se 
îndreaptă spre ieșire, dar se oprește la ușile glisante. Poate 
Jimmy are nevoie de el pentru vreun lucru. Dar dacă i s-o fi 
întâmplat ceva? 

Se întoarce și își zărește vechiul prieten stând la coada de la 
control. Jimmy trage după el bagajul de mână, în timp ce haina 
îi atârnă de braţ. Cască - nu și-a revenit nici acum de pe urma 
oboselii provocate de zborul de la venire. E îmbrâncit din spate 
și se scarpină iritat pe frunte, bombănind. Nu i-a mai rămas 
decât puţin păr pe cap, câteva fire albe ca neaua, deasupra 
urechilor. Pleoapele îi atârnă greu; urechile par prea mari. Cât 
de mult i-a plăcut lui Herman să smulgă un zâmbet sau chiar 
un hohot sănătos de râs de pe faţa aceea de-a lungul anilor! Și 
cât de mult s-a uscat faţa lui Jimmy. Un gât lung și subţire care 
se ițește din guler, abdomenul aproape lipit de șira spinării. 
Coada de la control avansează încet până vine rândul lui Jimmy. 
Greoi, urcă geanta pe banda rulantă, iar umerii lui Herman se 
încordează involuntar, de parcă l-ar ajuta pe prietenul său cu 
bagajul. Jimmy își ridică braţele ca să fie scanat, își 
recuperează geanta și dispare din vedere. 

Herman se îndreaptă spre casă, în Monteverde, conducând 
încet Mazda lui albastră. Se trezește gândindu-se la toate: la 
Miriam (zâmbește), la fata lor (ce femeie reușită), la nepoţii lor 
(fiecare are o personalitate atât de diferită), la acești ani 
extraordinari petrecuţi în Roma (Miriam a avut dreptate să ne 
mutăm aici), sentimentul de satisfacţie de pe urma slujbei de la 
ziar (am fost de folos acolo). Toate acestea s-au dovedit a fi o 
surpriză extraordinară: se așteptase să ducă o viaţă nefericită, 
și totuși lucrurile s-au petrecut exact pe dos. E aproape 
incredibil. 

Când Miriam ajunge acasă, pălăvrăgește entuziasmată 
despre călătoria ei în Philadelphia și se dă mare cu toate pozele 
de pe camera ei digitală. Sunt atât de prinși în discuţia despre 
nepoți, încât de-abia dacă amintesc de șederea lui Jimmy. Se 
întoarce înspre Herman pe canapea - acum stau unul lângă 
altul. 

— Ce e? întreabă el bănuitor. Ce-i? 

— Mă gândeam la cât de frumos ești. 

— Cât de gras, poate vrei să spui. 


— Nu, îl contrazice ea. Frumos. 

Il sărută pe obraz, apoi pe buze. 

— Chiar ești. Și nu sunt singura care crede asta. 

— Ca să vezi, am și admiratoare acum. 

— N-am de gând să-ţi spun nimic mai mult. Ai putea să pleci 
de-acasă. 

— Apropo, am făcut supă. 

— Da, răspunde ea amuzată. Știu. 

Câteva luni mai târziu, Herman primește un e-mail de la 
Jimmy. Este lung și incoerent, plin de speculaţii și de citate 
poetice. Cu alte cuvinte, asta înseamnă că este într-o dispoziţie 
grozavă alături de fiica lui în Tempe, Arizona. 

E-mailul îl enervează pe Herman, deși acesta n-ar putea să 
spună concret de ce. Se gândește că n-are niciun rost să-i 
răspundă. Poate de aceea. 


1960. Colina Aventin, Roma 


Ott a deschis ziarul, l-a întins pe masa din sufragerie și și-a 
umezit putin degetul. Își simțea limba uscată de la toate 
medicamentele pe care i le-au prescris doctorii. Răsfoi paginile: 
Eichmann a fost prins în Argentina, coloniile africane își 
proclamau independența, Kennedy s-a inscris în alegerile 
prezidenţiale. 

Era mândru de felul în care evoluase ziarul, dar îi părea rău 
că era nevoit să-l citească aici, în conacul lui, nu la birou, 
printre angajați. Nu mai fusese în sediul din Corso Vittorio de 
săptămâni întregi. Le spusese lui Betty și lui Leo că va pleca o 
vreme în Statele Unite; pe ai săi în Atlanta îi anunţase că e în 
deplasări prin Italia. Dar singurele deplasări pe care le făcea, 
de fapt, erau la clinici din Londra și Geneva. 

Simptomele se agravaseră de luni de zile: sânge, dureri, 
oboseală. A ajuns să-și deteste baia din casă, pentru că știa ce-l 
așteaptă în acea încăpere: o silă copleșitoare la vederea 
propriului corp slăbit. Le cerea bucătarilor să pregătească 
friptură, ouă, pate de ficat, dar tot slăbea văzând cu ochii. 

Un chirurg din Londra i-a extirpat jumătate din tumoarea 
canceroasă, dar procedura nu i-a îmbunătăţit prea mult starea. 
La întoarcerea acasă, le-a dat liber servitorilor. Un puști care 
se ocupa de livrări îi lăsa ziarul în fiecare zi în fața ușii, iar o 
servitoare îi lăsa de mâncare. In rest, era de unul singur. 

S-a spălat în cadă, iar frecatul cu săpun i-a lăsat vânătăi 
peste tot; pe sub piele i se vedeau oasele. Când a ieșit, s-a ținut 
strâns cu brațele de marginea căzii. A dat cu ochii de el însuși 
în oglinda umedă de la aburii din baie și a observat cum 
prosopul alb și gros îi atârnă pe soldurile osoase. Era pe 
moarte. 

S-a plimbat prin casă, iar apa picura de pe el pe parchet și pe 
scări, până la etajul al doilea. S-a așezat cu multă grijă în 
scaunul de la birou - nu mai avea deloc carne pe fund ca să 
atenueze contactul cu lemnul dur - și a deschis blocul cu foi 
pentru scrisori. 

Prima însemnare a adresat-o soției și fiului, pe care îi lăsase 
în Atlanta cu ani în urmă. „Dragă Jeanne, dragă Boyd”, a scris. 
„Trebuie să aflaţi un lucru foarte important și vreau să fiu cât 
mai clar cu putinţă.” 


A rămas cu stiloul în aer deasupra rândului scris. 

A aruncat o privire înspre perete și a văzut unul dintre 
tablourile alese de Betty cu ceva timp în urmă: lucrarea lui 
Turner. S-a apropiat de el și apoi s-a întors, ca și cum ar fi vrut 
să o apuce pe Betty de încheietura mâinii și să o aducă mai 
aproape de tablou. „Vorbește-mi despre pictura asta. N-o 
înțeleg. Explică-mi-o. ” 

A revenit la birou și a început o nouă scrisoare. A decis că 
era timpul să clarifice situația. 

Pe măsură ce zilele treceau, ziarele se adunau grămadă la 
intrarea în casă. Servitoarea care îi lăsa de mâncare lui Ott a 
observat și ea că porţiile erau neatinse. A descuiat ușa. 

— Domnule Ott, strigă ea, domnule Ott? 

Familia lui din Atlanta, în ciuda faptelor, se așteptase 
dintotdeauna ca el să se întoarcă. Acum nu puteau nici măcar 
să-i repatrieze cadavrul. In mod legal, nu exista nicio soluție: 
testamentul lui stipula clar ca Ott să fie înmormântat în 
cimitirul protestant din Roma. Ai lui au refuzat să creadă că 
asta era dorința lui, așa că au boicotat înmormântarea din 
Italia, organizând o ceremonie alternativă în Atlanta. 

Ziarul a apărut cu un chenar negru pe pagina întâi, însoțit de 
un anunţ al redactorului responsabil cu prima pagină în care 
proprietarul fondator al ziarului era omagiat. Leo i-a trimis lui 
Charles, fratele lui Ott, o scrisoare de condoleanţe (nu a primit 
niciun răspuns), urmată de o altă scrisoare în care îl ruga 
politicos, dar stăruitor, să permită ziarului să supraviețuiască. 
Din nou, 

Charles - acum președinte al consiliului de administraţie ales 
de Ott - nu a răspuns. Dar nici nu a oprit finanțarea. 

Au trecut șase luni tensionate înainte ca Charles să anunțe 
că vine în vizită. La sosire a dat mâna glacial cu Leo, iar pe 
Betty a ignorat-o complet. A avut o singură doleanță - ca în 
caseta redacțională să fie specificat, cu caractere aldine și 
pentru totdeauna: „Fondat de Cyrus Ott (1899-1960)”. Betty și 
Leo au aprobat ideea din toată inima. 

— Proiectul ăsta a însemnat foarte mult pentru fratele meu 
mai mic, a spus Charles. Cred că ar fi o pată pentru memoria 
lui să las afacerea asta să se încheie acum. 

— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, a răspuns 
Leo. 


— Care e tirajul? 

— În jur de cincisprezece mii într-o zi bună. 

— Ei bine, vreau mai mult. Vreau ca numele fratelui meu să 
fie văzut de cât mai mulți oameni cu putință. Poate că nu 
înseamnă mare lucru per ansamblu, dar înseamnă ceva pentru 
mine și pentru familia mea. 

— ÍI iubeam cu toții extrem de mult, spuse Betty. 

Replica asta l-a iritat pe Charles dintr-un motiv sau altul. A 
încheiat discuția și a mers în redacţie ca să le vorbească 
angajaților. 

— Publicarea ziarului în fiecare zi este treaba voastră, le-a 
spus. Treaba mea este să asigur condiţiile pentru ca ziarul să 
fie publicat. Consider afacerea asta ca pe un tribut adus 
fratelui meu și, în ceea ce mă privește, rămâne pe poziție. 

Angajaţii, văzând că Charles a terminat de vorbit, au izbucnit 
în ropote de aplauze. 


General american optimist 
în privinţa războiului 


Redactor-șef— Kathleen Solson 


Când și-a dat seama că Nigel are pe altcineva, primul ei 
sentiment a fost o sinceră satisfacţie că a intuit bine. Apoi s-a 
gândit că, în ciuda vorbăriei goale despre trădare, nu se simte 
în realitate atât de oribil. Dimpotrivă, este chiar încântată - 
aventura lui Nigel arată că el are de fapt o fire destul de 
sofisticată. Kathleen se întreabă dacă nu cumva aventura asta 
amoroasă a lui ar putea chiar să-i fie de folos. In principiu, ea 
putea acum să-l părăsească fără nicio remușcare, deși nu vrea 
s-o facă. În plus, îi eliberează conștiința de orice sentiment de 
vină în legătură cu eventualele infidelităţi pe care ar dori să le 
comită la rândul ei. Una peste alta, relaţia lui s-ar putea dovedi 
utilă. 

Jonglează cu toate aceste idei în timp ce ţine un discurs în 
cadrul unei conferinţe despre mass-media la Hotelul Cavalieri 
Hilton din Roma. Subiectul dezbaterii este „Cum vede presa 
internaţională Italia”, o preocupare mai veche în această ţară. 
Detestă faptul că este nevoită să participe, ar fi mai degrabă o 
sarcină potrivită pentru Oliver Ott, tânărul patron. Dar Oliver a 
dispărut din nou, așa că tot greul conferinţei cade pe umerii lui 
Kathleen, și ziarul trebuie să se descurce cum poate în absenţa 
ei. Dacă judecăm după șuvoiul constant de mesaje care i-au 
invadat mobilul, se pare că ziarul nu se descurcă deloc bine. 

— Va supraviețui industria jurnalistică? o întreabă 
moderatorul. 

— Absolut, răspunde ea publicului. Vă asigur că mergem 
înainte. Evident, trăim într-o perioadă în care tehnologia 
avansează într-un ritm ce nu poate fi anticipat. Nu pot să vă 
spun dacă peste cincizeci de ani vom publica în același format. 
De fapt, cred că sunt în măsură să vă spun că nu vom publica la 
fel cum o facem azi, că o să continuăm să inovăm atunci, la fel 
cum facem și astăzi. Dar vă asigur de un lucru: știrile vor 
supravieţui, iar reportajele de calitate vor fi întotdeauna 
apreciate la justa lor valoare. Oricum aţi alege să numiţi 
relatarea de informaţii - știri, reportaje, articole -, cineva 
trebuie să relateze aceste informaţii, cineva trebuie să scrie 


articolul și cineva trebuie să se ocupe de editare. Și am de gând 
ca noi s-o facem mai bine, indiferent prin ce mijloace informăm 
publicul. Noi suntem singura sursă informaţională de calitate 
printre ziarele internaţionale și încurajez pe oricine are dubii în 
legătură cu această afirmaţie îndrăzneață să cumpere ziarul 
timp de o lună. Ba, și mai bine, adaugă ea cu voioșie în glas, 
după o mică pauză în timpul căreia le-a zâmbit complice celor 
de faţă, mai bine cumpăraţi un abonament pe doi ani. Numai 
atunci veţi vedea de ce tirajul nostru crește. 

Publicul din sală râde politicos. 

— Treaba mea este să mă asigur că această publicaţie 
remarcabilă rămâne în categoria elitistă căreia îi aparţine de 
drept. Dacă putem face asta, vor apărea și cititorii. Aceia dintre 
dumneavoastră care au urmărit evoluţia ziarului de când am 
ajuns redactor-șef în 2004 vor putea foarte ușor să-și dea 
seama de schimbările radicale în curs de desfășurare în 
redacţia noastră. Şi mai sunt încă multe altele care vor veni. E 
captivant să fii în toiul acestor prefaceri la care ai și tu o 
contribuţie; ăsta e adevărul. 

Care adevăr? Ziarul nu utilizează nici pe departe tehnologie 
de vârf - nici măcar nu are un website. Iar tirajul nu crește. 
Bilanţurile contabile sunt o catastrofă, pierderile cresc de la an 
la an, iar cei mai mulţi dintre cititori îmbătrânesc, în timp ce 
alții au murit deja. Dar Kathleen s-a achitat bine de sarcină pe 
scenă. Publicul aplaudă și se grăbeşte înspre sala unde va fi 
servită, gratuit, masa de prânz, în timp ce ea se scuză faţă de 
organizatori: 

— Aș fi vrut să mai stau, le spune, dar asta e viaţa la un 
cotidian. 

În drum spre garderobă o abordează un student din public, 
un american de origine chineză. Se prezintă ca fiind Winston 
Cheung; își tot tamponează cu batista faţa plină de transpiratie, 
își șterge ochelarii și pornește să-și înșire referinţele lui 
universitare. Când Kathleen bagă de seamă că studentul evită 
să vorbească la obiect, o face ea în locul lui: 

— În regulă, îl întrerupe ea. Ideea de bază e că vrei să mă 
întrebi dacă am de lucru pentru tine. Ai zis că studiezi 
primatele, corect? Așa că bănuiesc că ai fi interesat de o 
rubrică științifică, ceea ce ziarul nostru nu are. Dacă ai fi 
dispus să faci reportaje despre știri generale, să știi că multe 


publicaţii vânează oameni cu aptitudini lingvistice. Vorbești 
vreo limbă asiatică? 

— Părinţii mei vorbeau cu mine numai în engleză. 

— Păcat. Limbile străine sunt soluţia. Nu știi cumva, din pură 
întâmplare, limba arabă la perfectie? 

— Nu vorbesc araba la perfectie. 

— Asta înseamnă că vorbești totuși araba, chiar dacă nu așa 
fluent? îl tachinează ea. 

Dar tipul ăsta este un debutant fără nicio șansă - nu are 
experienţă, nu știe limbi străine și, dacă se uită mai bine la el, 
este și mult prea emotiv. Trebuie neapărat să scape de Winston 
Cheung. 

— Uite ce e: dacă vrei să ne trimiţi ceva - doar așa, ca să-ți 
încerci norocul -, o să ne uităm peste materialul tău. 

li dă la repezeală adresa de e-mail a lui Menzies și o ia 
repede la picior în direcţia garderobei. 

Când să se îndrepte spre ieșire, cineva o atinge pe umăr. Se 
întoarce iritată, așteptându-se să fie din nou Winston Cheung. 
Dar nu e el. 

Se dă înapoi surprinsă: 

— Dumnezeule, exclamă ea, Dario! 

Dario de Monterecchi este italianul cu care a trăit în Roma 
când ea avea douăzeci și ceva de ani. Când Kathleen a părăsit 
orașul în 1994, acceptând un post de reporter în Washington, l- 
a părăsit și pe el. Iată-l acum în faţa ei, cu tâmplele încărunţite 
și pungi sub ochi; mai are ceva din frumuseţea lui de odinioară, 
dar are și un început de gușă. Răzbate din toată fiinţa lui 
resemnarea aceea mută a bărbatului cu familie. 

— Îmi pare rău că m-am furișat în spatele tău, spune el. Te- 
am speriat? 

— Nu mă sperii eu dintr-atât. Cu toate astea, m-ai luat pe 
nepregătite. Doamne, ce ciudat e să te văd din nou. Ce mai 
faci? 

— Sunt bine, răspunde el. Iar tu ai fost extraordinară astăzi. 
Sunt foarte impresionat. Pleci deja? 

— Din păcate, da. Trebuie. Au nevoie de mine la redacţie, 
răspunde ea. Apropo, îmi pare rău că nu am mai ţinut legătura 
cu tine de când m-am întors în Roma. A fost o întreagă nebunie. 
Ştiai că m-am întors, nu? 

— Desigur. 


— De la cine? 

— Am auzit și eu - știi cât de mică e Roma. 

— E ciudat ca viaţa mea privată să apară în contexte 
profesionale. Asta îmi cam strică echilibrul interior, adaugă ea. 
Chiar dacă nu mă crezi, sincer aș fi vrut să nu fiu nevoită să 
plec. 

— N-ai timp nici măcar să luăm prânzul împreună? 

— Vai, eu nu mănânc niciodată la prânz. Încheiem prima 
ediție în câteva ore. Dacă nu sunt acolo, e sfârșitul lumii. La 
urma urmei, ce cauti tu la acest eveniment? 

Dario îi dă cartea lui de vizită. 

— O, nu! exclamă ea citind-o. Auzisem eu un zvon în legătură 
cu asta. Dar chiar Berlusconi? Nasol de tot. 

— Fac jurnalism pentru partidul lui, nu pentru el personal. 

Kathleen ridică sceptică din sprâncene. 

— Ţi-aduci totuși aminte că întotdeauna am fost de dreapta, 
spune Dario. 

— Da, da, știu. Mi te-amintesc bine. 

— În fine, conchide el, acum ar trebui să te las să pleci. 

O sărută pe obraz. Ea îl mângâie pe spate. 

— Nu e nevoie să mă mai consolezi, zice el zâmbind. Nu mai 
sunt supărat. i 

Ajunsă afară, Kathleen ia un taxi. În timp ce mașina gonește 
spre centru, își consultă mobilul plin de mesaje trimise de 
Menzies: „Generalul Abizaid depune mărturie în faţa Senatului 
despre Irak. Cum ar trebui să relatăm? Te rog, sună!” între 
timp, Dario - care a dormit lângă ea și s-a trezit lângă ea timp 
de șase ani din viaţa ei - i s-a șters complet din minte. Nu are 
ce face: Kathleen are un temperament de jurnalistă acum, iar 
Dario nu mai este pe prima pagină. Când mai au oamenii timp 
să reflecteze la vreun lucru? se întreabă ea. Dar nu mai are 
timp nici măcar să-și răspundă la această nedumerire. 

Trece prin diversele departamente ale ziarului ca să se 
consulte în legătură cu ediția de mâine. Sosirea ei pune capăt 
brusc discuţiilor, inspiră expresii sfioase și supuse pe feţele 
multora și toţi se agită să dea telefoane care ar fi trebuit date 
mai devreme. Şedinţa de după-amiază este o farsă. Suspecţii 
obișnuiți se strecoară înăuntru, unul câte unul, și se așază la 
masa ovală. Kathleen ascultă. Apoi răspunde. Nu ţipă și nici nu 
vorbește strident - nu-i stă în fire. Spune ce are de spus la 


obiect, categoric și fără menajamente. Cere să se ia măsuri și 
să se acţioneze într-o anumită direcţie, încheie cu „E clar 
pentru toată lumea?” și iese din cameră. 

Principalul ei aliat - singura persoană din redacţie pe care o 
consideră egalul ei la nivel intelectual - este Herman Cohen. El 
o așteaptă deja în birou când se întoarce. La ușă, cum îl vede, 
Kathleen își acoperă faţa în glumă, apoi intră și își unește 
degetele arătătoare sub formă de cruce, de parcă s-ar fi aflat în 
faţa unui vampir. 

— Te rog, nu. 

— Ştii prea bine că îl vrei, spune el și îi înmânează cel mai 
recent număr din raportul său informativ intern, De ce? În care 
face cronica greșelilor din ziar. Totul e bine, draga mea? 
întreabă el. 

— Sunt și eu plecată o dimineaţă și tot biroul ăsta parcă se 
transformă într-un ţarc de maimuțe. 

— Incepi să vorbeşti ca mine. 

— Iar, mai nou, sunt bombardată cu e-mailuri de la 
departamentul de contabilitate, adaugă ea referindu-se la 
directorul financiar, Abbey Pinnola. Chipurile trebuie să-i ofer 
niște sacrificii umane. 

— Vrea concedieri acum? 

— Așa se pare. Nu mi-e clar câte. 

— Vrea concedieri la nivel tehnic sau redacţional? 

— O să vedem. Pe cine ai alege la nivel redacţional? 

În fruntea listei lui Herman se află Ruby Zaga, o editoare 
care și-a câștigat notorietatea din faptul că introduce deliberat 
greșeli în articole. 

— Chiar ea e cea mai rea? întreabă Kathleen. 

— Am uitat, Ruby ţi-e prietenă. 

— Nici măcar. Dar nu-l putem concedia pe Clint Oakley? 

— Cineva trebuie să pună cap la cap pagina de „Jocuri și 
integrante”, draga mea. 

— O să le spun celor de la contabilitate că o să mă mai 
gândesc la concedieri dacă primesc bani pentru un 
corespondent la Cairo, plus cineva care să-l înlocuiască pe 
Lloyd la Paris. 

— Bine faci. Nu te da bătută. 

— Oricum, continuă ea, îmi e cu neputinţă să înţeleg cum 
poate Abbey să susţină că un corespondent care să relateze de 


la Cairo sau din Paris este un lux. De când e ăsta un lux? E o 
necesitate. Zilele astea un lux este să discuţi de fapt ce se 
întâmplă cu ziarul ăsta. Tot ce fac eu este să dreg ce strică alţii. 
E deprimant. 

— Învață să delegi. 

— Cine? 

— Poftim? 

— Pe cine, se corectează ea. Credeam că te-am delegat pe 
tine. N-ar trebui să mă ajuţi? 

Kathleen vorbește serios când afirmă asta, dar trebuie s-o 
spună ca pe-o glumă - Herman este un adevărat stâlp la ziar și 
nu poate risca să-l piardă. 

— Am fost delegat să am grijă de astea. 

Herman scutură un pachet cu drajeuri în direcţia ei. 

Când închide ușa de sticlă de la biroul ei după ce-a ieșit, 
câţiva angajaţi din redacţie îi aruncă o privire, apoi se uită în 
altă parte. E ciudat să fii șef, știind că toţi te vorbesc pe la 
spate, se îndoiesc de tine, te urăsc și - de vreme ce sunt 
jurnaliști - se plâng și se vaită întruna în legătură cu tine. 

Îi sună mobilul. 

— Menzies, răspunde ea cu un oftat, de ce mă suni? Sunt 
chiar aici, în celălalt colț al redacţiei. 

Ridică mâna ca să fie zărită. 

— Scuze, scuze, nu te-am văzut. Poţi să vii încoace? Avem 
nevoie de tine. 

Ea se conformează. 

În seara aceea, la cină, Nigel pregăteşte osso buco. 

— Miroase minunat, spune ea sosind acasă mai târziu decât a 
promis, ca de obicei. 

Apartamentul lor amplasat în apropiere de Via Nazionale 
este îndeajuns de spaţios pentru o familie numeroasă, dar în el 
nu locuiesc decât ei doi. Este puţin mobilat, așa cum a dorit ea, 
cu scaune cromate în camera de zi, granit în baie, un aragaz și 
o hotă din același set în bucătărie. In fiecare cameră, singurul 
element decorativ este o fotografie imensă alb-negru, înrămată 
și plasată central pe perete. Fiecare poză are o vagă legătură 
cu camera în care se găsește, așa că în bucătărie e o fotografie 
imensă cu niște bucătari care pregătesc găluște umplute în 
ceainăria Luk Yu din Hong Kong; sufrageria are o imagine 
uriașă cu niște mese goale la restaurantul El Bulli de pe Costa 


Brava; în salon este înfățișat interiorul conacului Skogaholm 
din Stockholm; în fine, baia adăpostește o imagine imensă cu 
valurile mării care se sparg de țărm în Antarctica. 

— Un pahar de vin? 

Îi toarnă unul. 

— Ce-avem în seara asta? 

El îi arată sticla, apoi citește eticheta: 

— Montefalco. Caprai. 2001, apoi își vâră nasul în pahar. 

Ea ia o înghiţitură fără să se mai formalizeze. 

— Nu e rău, dar nici grozav, spune Kathleen. Probabil că ești 
mort de foame. Îmi pare rău că te-am făcut să m-aștepţi. Să 
aduc niște apă? 

— Dă-mi voie, pașă. 

Lui Nigel, avocat care nu mai profesează de când au plecat 
din Washington, D.C., de mai bine de doi ani, stilul ăsta de 
viaţă îi priește de minune: citește prostii pe Internet, cumpără 
produse alimentare scumpe, deplânge administraţia Bush la 
cină și își ia foarte în serios rolul de bărbat casnic, ca și cum ar 
fi emblema unei mentalități progresiste. În mod normal, la ora 
asta el ar trebui să fie deja în plină vervă expunându-și teoriile: 
că CIA a inventat cocaina, că Cheney este un criminal de 
război, că atacurile de la 11 septembrie au fost concepute de 
agenţi ai marilor producători de petrol. (îndrugă o groază de 
rahaturi despre politică. Măcar o dată pe săptămână, Kathleen 
trebuie să-i ardă una, metaforic vorbind, și să-i dovedească cine 
este mai inteligent dintre ei doi, altfel Nigel devine de 
nesuportat.) Dar, în seara asta, el e rezervat. 

— Ai avut o zi bună? o întreabă el. 

— Mda, nu prea rea. 

Faptul că el este ca o carte deschisă o amuză. E clar că a 
făcut ceva greșit și acum îi e foarte rușine din pricina asta. 
Probabil că este englezoaica aia - Nigel și cu ea obișnuiau să se 
întâlnească săptămânal pentru a discuta eșecul stângii politice. 
Apoi, brusc, nu a mai adus vorba de ţipă. Din câte știe 
Kathleen, stânga înregistrează eșecuri în continuare. E posibil 
ca atunci să se fi întâmplat ceva între ei. 

Și totuși, în timp ce savurează porţia de osso buco, amuzată 
să analizeze expresia nesinceră de pe faţa lui Nigel și felul în 
care încearcă să se ascundă în spatele paharului pântecos de 
vin, Kathleen simte că, oricât ar voi, nu-i pasă prea mult de 


toată tărășenia asta. Dacă este o relaţie serioasă, o să se 
enerveze, pentru că un astfel de mers al lucrurilor ar putea 
pune în primejdie situaţia ei. Dar, din câte vede ea, nu pare să 
fie cazul. Nigel este mai degrabă un destrăbălat rușinos decât 
un adulterin pornit pe destrămat căsnicii. Și dacă Kathleen 
alege să ignore întreaga chestiune, ce-o să se întâmple? O să se 
consume și o să se termine treptat. 

A doua zi, la birou, îi sună telefonul fix. 

— Bună - tot eu sunt. 

— Scuze, cine e la telefon? 

— Kath, eu sunt. 

— Doamne! Dario, nu te-am recunoscut. 

— Voiam să te invit să iei masa de prânz cu mine. Forza Italia 
o să plătească nota. 

— În cazul ăsta, clar nu vin, răspunde ea. Nu, nu, glumesc - 
chiar mi-ar plăcea. Dar sunt ocupată până peste cap. Ti-am 
spus, eu sar peste masa de prânz, ceea ce e într-adevăr o 
tragedie. 

Dar mai apoi se gândește că nu i-ar strica deloc să aibă o 
persoană de contact care să-i faciliteze o eventuală legătură cu 
partidul lui Berlusconi. Guvernul Prodi oricum o să cadă mai 
devreme sau mai târziu, ceea ce presupune alegeri anticipate, 
moment în care Dario s-ar putea dovedi util. 

— De fapt, ar fi frumos să ne întâlnim. Ce-ai zice să ne vedem 
la un aperitivo mai devreme de ora prânzului? 

Se întâlnesc la barul din grădina Hotelului Russie, o curte cu 
mese de cafenea amplasate la umbra copacilor, pe pietre de 
caldarâm sampietrini, de parcă ar fi fost vreo piaţă romană 
privată, unde au acces doar rezidenții hotelului. 

— Dacă nu ești cuminte, spune Kathleen studiind meniul de 
băuturi, o să-ți comand cocktailul Punjab: iaurt, gheaţă, sare 
roz din Himalaya, scorțișoară și apă carbogazoasă. 

— Ce zici de Cohibatini? răspunde el. Vodcă, frunze de tutun 
Virginia, rom Bacardi vechi de opt ani, zeamă de lămâie verde 
și miere corbezzolo. 

— Frunze de tutun? Într-o băutură? Și ce e aia miere 
corbezzolo? 

— Optez pentru ceva mai puţin interesant, spune el. Eu 
comand un Sauvignon. 

— Ce alegere plicticoasă. Iau și eu același lucru. 


Cei doi închid meniurile și comandă. 

— Ciudată vreme, adaugă Dario. Parc-am fi la tropice. 

— Mda, nu e rău să stai afară la o masă la mijlocul lui 
noiembrie. Sunt de părere că încălzirea globală este un lucru 
bun. 

Kathleen se hotărăște să nu mai facă această remarcă 
prostească pe viitor; de fiecare dată când cineva aduce vorba 
de climă, lui Kathleen îi iese porumbelul ăsta din gură. 

— Oricum, nu e nimic mai plicticos decât să vorbești despre 
vreme. Spune-mi, ce mai faci? 

Slab - așa i se pare el acum când îl privește mai atent. Poartă 
o cravată mov și o cămașă cu guler larg desfăcut, ce atârnă pe 
umerii lui de parcă ar sta pe un umeraș. Expresia feţei - naivă 
și afectuoasă - este aceeași pe care i-o știa ea, iar asta îl face 
cumva să arate mai tânăr. 

— Nu mai ești același, spune ea. 

— Nu? Păi asta e bine. Închipuie-ţi cum ar fi fost dacă aș fi 
rămas neschimbat după toţi acești ani. 

Neschimbată - asta e imaginea lui Kathleen despre ea însăși. 
Mai proaspătă și mai plină de vitalitate ca niciodată la 
patruzeci și trei de ani, cu picioarele lungi și puternice ascunse 
de pantalonii largi ai costumului ei sobru, un abdomen subţire 
sub vesta strânsă pe talie, cu părul ei castaniu plin de 
strălucire, în care cu greu se puteau distinge câteva fire 
cărunte. Se mândrește ostentativ cu felul în care arată, deși nu 
a făcut niciun efort deosebit pentru asta. 

— Ce ciudat e să te revăd, zice ea. E ca și cum m-aș întâlni cu 
o versiune mai veche a propriei mele persoane. 

Îl întreabă despre prietenii lor comuni de demult și despre 
familia lui. Mama lui, Ornella, pare să fi rămas la fel de glacială 
ca întotdeauna. 

— Mai citește ziarul? 

— Nu a ratat niciun număr de ani de zile. 

— Asta îmi place să aud. Și Filippo? întreabă ea referindu-se 
la fratele mai mic al lui Dario. 

— Are trei copii acum. 

— Trei? Cât de atipic pentru un italian, se miră ea. Și tu? 

— Doar unul. 

— Așa mai vii de-acasă. 

— Un băiat, Massimiliano. Tocmai a împlinit șase ani. 


— Așa că, desigur, însurat. 

— Massi? Aşteptăm până face șapte ani. 

Kathleen zâmbește. 

— Voiam să zic că tu ești cu siguranţă însurat. 

— Da, firește. Și tu? 

Ea își prezintă viața domestică precum o caricatură, 
descriindu-l pe Nigel ca pe un subaltern demn de tot râsul, 
după cum îi e obiceiul lui Kathleen. 

— Îmi dă să mănânc struguri aproape în fiecare seară, 
povestește ea. Face parte din îndatoririle lui. 

— Cu siguranţă că se potrivește de minune cu firea ta. 

— Depinde de calitatea strugurilor. Dar stai puţin, întrerupe 
ea firul poveștii, tot nu pricep ce se întâmplă cu tine. 

— Sunt bine, chiar foarte bine în momentul de faţă. Am avut 
într-adevăr o perioadă mai grea anul trecut, dar s-a terminat. 
Slăbiciunea familiei. 

Zicând asta, se referă la sindromul depresiv care l-a afectat 
iremediabil pe tatăl lui, punând în cele din urmă capăt carierei 
lui diplomatice. Căderea nervoasă a ambasadorului, care a avut 
loc în 1994, a survenit chiar în săptămâna în care Kathleen l-a 
părăsit pe Dario. 

— S-au purtat foarte amabil cu el la serviciu, continuă el 
relatarea. Orice-ai spune tu despre domnul Berlusconi. 

— Şi cum îi mai merge tatălui tău, că tot veni vorba? 

— Ei bine, din păcate a murit acum aproape un an. Pe 17 
noiembrie 2005. 

— Îmi pare rău să aud asta, spune ea. Chiar îmi era drag 
Cosimo. 

— Știu. La toţi ne era. 

— Dar bănuiesc că problema ta nu a fost la fel de serioasă ca 
a lui, nu? 

— Nu, nu. Nici pe departe. Și oricum, azi există medicamente 
mult mai bune. 

Cei doi gustă din vin și aruncă o privire la barul din grădina 
hotelului cu lămâi în ghivece, o fântână clipocind discret și o 
coastă împădurită ce urcă până la marginea parcului Villa 
Borghese. 

— Ţi-am cerut să ne întâlnim pentru un motiv anume, spune 
el. 

— Aha, motivul ulterior... Ai de gând să mă vrăjești acum cu 


niscaiva abureli marca Berlusconi? 

— Nu, nu; n-are nicio legătură cu serviciul. 

— Dar eu chiar vreau să te aud vorbind despre II Cavaliere, 
insistă ea. Mor de curiozitate să aflu cum este să lucrezi pentru 
un om atât de remarcabil. 

— E un om bun. N-ar trebui să-l discreditezi. 

— Iar asta este părerea ta sinceră și personală, neinfluenţată 
de nimeni și de nimic. Ce-ai zis că faci? Te ocupi de PR parcă, 
nu? 

— Nu poţi să mă condamni că încerc, Kathy. Dar nu asta e 
problema, eu doream să te întreb altceva - am nevoie de sfatul 
tău. 

— Spune. 

— Mai ești prietenă cu Ruby Zaga? 

Kathleen uitase că Dario și Ruby se cunoșteau; de fapt, toţi 
trei lucraseră pentru o scurtă perioadă la ziar ca stagiari în 
1987. Într-adevăr, Ruby a fost cea care i l-a prezentat pe Dario 
lui Kathleen. 

— Ruby de la editare? întreabă Kathleen. Niciodată nu am 
fost foarte apropiate. De ce? 

— Am avut în ultima vreme ceva probleme cu ea, spune el. N- 
o mai văzusem de secole, iar apoi, acum câteva luni, nu la mult 
timp după ce a murit taică-meu, m-am întâlnit cu ea din 
întâmplare pe stradă. Am convenit să ne întâlnim să bem ceva, 
i-am dat numărul meu de telefon și după aia am uitat de toată 
chestia asta. Ea a sunat totuși, și am ieșit în oraș. A fost o seară 
cât se poate de normală. Nimic special. Dar de atunci mă tot 
sună întruna pe mobil și apoi închide. 

— Asta-i ciudat. 

— O ţine așa de săptămâni. Cred că a sunat de vreo cincizeci 
de ori până acum. Nevastă-mea crede că am o aventură. 

— Şi nu așa stau lucrurile. 

Dario se servește din bolul cu măsline: 

— Nu. 

— Hmmm, se gândește Kathleen. Ciudat. 

El ridică privirea și zâmbește. 

— Nu am nicio aventură. Sincer. Oricum, hai să schimbăm 
subiectul. Berlusconi - doreai să vorbim despre Berlusconi, nu? 

— Bine, ai scăpat momentan. 

— Ce vrei să știi despre el? 


— Mai întâi, cum poţi să lucrezi pentru tipul ăla? Liftingurile 
faciale, transplanturile de păr - e așa un bufon. 

— Asta nu e și părerea mea. 

— Haide, fii serios. 

— Nu uita, Kath. Eu sunt de dreapta. 

— Asta mi-ai mai zis-o de nu știu câte ori. Cum de te-am 
suportat oare înainte? 

— Tu erai de stânga? 

— Desigur, spune ea. Dar nu ai găsit și tu ceva mai bun de 
făcut decât să lucrezi pentru Berlusconi? 

— Dar nu tu ai găsit ceva mai bun de făcut decât ziarul ăsta? 

— Ce vrei să zici? 

— Nimic. Dar, te rog, dacă nu te superi, încearcă să nu-ți mai 
baţi joc de mine. Te pricepi atât de bine la asta. 

— Nu-mi bat joc de tine. 

Se oprește. 

— Cum adică mă pricep atât de bine la asta? Nu-ţi mai aduci 
aminte nimic altceva despre mine? 

— Ba da, îmi mai aduc aminte și de alte lucruri într-o bună 
măsură. 

— Ei bine, te rog să mă ierţi dacă ţi se pare că te luam în râs 
atunci. 

— Să știi că primim de Crăciun coșuri foarte consistente cu 
daruri, spune Dario schimbând subiectul. Berlusconi nu are 
egal la capitolul ăsta: torrone, șampanie, foie gras. 

Da, pentru asta se află ea acolo: să afle detalii de culise 
despre cum arată viața unui subaltern al lui Berlusconi, bufonul 
de la curtea Europei. Dario o să-i ofere măcar o poveste 
amuzantă de relatat la petreceri. Mai mult, s-ar putea chiar să-i 
furnizeze un subiect bun pentru ziar. Nimeni nu poate să 
reziste unui articol în care se arată, încă o dată, cât de grotesc 
este Berlusconi. Dar, ia stai așa, Kathleen nu a terminat tot ce 
avea de zis. 

— Sper că nu m-am purtat îngrozitor cu tine. 

— Nu fi nebună. 

— Mă simt de parcă chiar așa m-am purtat. 

— Ştii cât de mult te-am iubit. 

Kathleen ia o măslină și o ţine între degete. 

— Asta sună destul de convenţional. 

— Erai bunătatea întruchipată, adaugă el. 


Sună aiurea, de parcă ar fi o greșeală de limbă, iar Dario 
vorbește de obicei impecabil. 

— Acum chiar că mă simt de tot rahatul, spune ea și 
mănâncă măslina. 

— Nu am spus că nu te comportai atunci de tot rahatul. 

Ea râde: 

— Ai grijă, s-ar putea ca acum să mă port și mai rău ca 
înainte. 

— Îmi închipui că așa faci. Dar e normal, nu? Oamenii devin 
tot mai mizerabili cu cât înaintează în vârstă. Uită-te la mine, 
de pildă. O să ţi se pară șocant, dar am comis o mică 
imprudenţă cu o altă femeie. 

— Pe bune? 

— Eu, care întotdeauna am detestat infidelitatea. 

— Știu. Mi-aduc aminte. 

— Dar nu m-am simţit deloc vinovat. Nu i-am spus nimic 
soției mele. Doar că m-am simţit iritat de femeia asta - Ruby. 
Ea a fost femeia cu pricina. 

— Ai avut o aventură cu Ruby Zaga? întreabă Kathleen 
strâmbându-se. Călugărița noastră de la editare? 

— Nu m-am culcat cu ea. Doar am sărutat-o. 

— Asta se consideră o aventură? 

— Nu știu. În orice caz, a fost ridicol. S-a petrecut atunci 
când am ieșit împreună să bem ceva. Ca să fiu sincer, a fost o 
seară plictisitoare. Ne-am contrazis în legătură cu ceva minor - 
nu-mi mai amintesc ce. S-a simţit ofensată. Am plătit, am ieșit, 
iar eu am așteptat-o. A ieșit și ea apoi plângând. Am încercat să 
o calmez și - nu știu de ce - m-am pomenit că o sărut. Am 
continuat asta o vreme pe o alee în Trastevere, lângă locuinţa 
ei. Mi-amintesc că mirosea a gunoi. 

Dario vrea să pună capăt subiectului, jenat: 

— Oricum, nu s-a întâmplat nimic după asta. Nu am mai ţinut 
legătura. Până peste câteva săptămâni, când a început să mă 
sune. După cum ţi-am spus, nu vorbește niciodată, nu spune 
nimic. Dar începe să-mi provoace probleme. Cred că nu pricepe 
asta. 

— Ei, ca să vezi, spune Kathleen. 

— Mda, completează el. 

— Pe-asta chiar n-aş fi ghicit-o. 

Kathleen râde sec: 


— Ruby Zaga! 

— Mă simt destul de umilit că trebuie să mărturisesc toate 
astea. Dar ești singura persoană care știu că o cunoaște. 

— Ce-aș putea să-ţi sugerez? Schimbă-ţi numărul de mobil. 

— Nu pot. l-am dat numărul de la telefonul de serviciu, pe 
care îl are orice jurnalist. Dacă îl schimb, am pierdut brusc 
legătura cu toată lumea. lar meseria mea tocmai asta 
presupune: să ţin legătura cu toată lumea. 

— De-abia dacă am schimbat zece vorbe cu Ruby de când m- 
am mutat înapoi la Roma. Aș putea să aduc în discuţie 
problema asta, dar ar părea deplasat, explică ea. Mă întreb 
acum dacă ai făcut astfel de lucruri și când am fost noi 
împreună. 

— Bineînţeles că nu. Nu erau minciuni între noi atunci. 

— Eu una te-am minţit - nu ţi-am spus niciodată că aplicasem 
pentru postul din Washington. Nu știai că urma să plec. 

— Asta așa e. 

— Îmi pare rău, adaugă Kathleen. 

— Uită de povestea asta. A trecut mult prea mult timp de 
atunci. 

Se pun pe mâncat măsline. 

O expresie neobișnuită se ivește pe faţa ei: 

— Ascultă, spune ea, ai fi dispus să faci ceva ieșit din comun? 

— Nu știu. Ce? 

— Păi, începe ea, ai fi dispus să spui tot adevărul despre 
mine, ce credeai tu atunci despre mine? Ce impresie ţi-am făcut 
eu ţie pe vremea aceea, asta e ideea. O să fac și eu la fel cu 
tine. 

— Care-i rostul? 

— Ca să aflăm toate detaliile pe care în mod normal nu le 
poţi spune unei persoane atunci când ești într-o relaţie cu ea. 
Nu ești curios? 

— Mi-ar fi teamă să aud cine știe ce. 

— Mie mi-ar plăcea. Sunt curioasă, insistă Kathleen. Aș vrea 
să mă înțeleg pe mine însămi mai bine. Mai știi, poate chiar să 
îmbunătăţesc ceva la mine. Și am încredere în tine. În părerea 
ta. Ești deștept. 

— Tu și inteligenţa! 

— Cum adică eu și inteligenţa? 

— Eşti foarte preocupată de inteligenţa oamenilor, să-i 


departajezi în funcţie de ea. Inteligența ta, comparată cu a 
tuturor celorlalți. 

— Nu e adevărat. 

— Nu putem avea o discuţie sinceră dacă una-două tu adopti 
o poziţie defensivă. 

— Dacă promit să nu fac asta, îmi spui? 

— E cam prostesc, nu crezi? Să ne disecăm pe noi înșine așa? 
Să vedem dacă suntem buni la pat, sau dacă nu suntem - astea 
sunt puncte foarte sensibile. Nu crezi că e cam sordid? 

— De-aia te-ai lăsat tu de jurnalism, iar eu nu. Nu pot să fac 
diferenţa între ceva interesant și ceva sordid. Ei, haide! O să fie 
amuzant. Să n-ai milă. Spune orice. 

Dario își schimbă poziţia pe scaun și dă din cap: 

— Bine. Dacă vrei. 

Kathleen se lovește cu palma peste coapse, încântată: 

— Am vrut întotdeauna să am o ocazie ca asta. Stai să mai 
comand o băutură și să mă blindez pentru critica ta nemiloasă. 

În timp ce așteaptă al doilea pahar de Sauvignon, îl sună pe 
Menzies să-i spună că nu va fi disponibilă preţ de cincisprezece 
minute. Apoi își închide mobilul. 

— Un sfert de oră? întreabă Dario. Doar de atâta timp avem 
nevoie ca să ne sfâșiem unul pe altul? 

— Nu ne sfâșiem. E vorba doar de niște comentarii sincere. 
Asta vreau. Să fii fără milă: dacă am un fund dezgustător sau 
nu sunt bună la pat sau orice altceva, să spui. Pe bune. 

— Atunci vrei să discutăm aspecte legate de sex? 

— De ce întrebi, există vreunele care trebuie discutate? 

— Nu neapărat. 

— Aba, deci există. 

— Stai să mă gândesc puţin. 

Se oprește. 

— Nu e mare lucru, pe bune. Numai că mi se pare că erai 
destul de agresivă. 

— Cum? Sexual vorbind? 

— Da. Mă cam intimidai. 

— Vrei să spui că timp de șase ani te-ai simţit intimidat de 
mine? 

— Sună patetic, știu. E greu de explicat. Era de parcă, cum 
să zic, de parcă eu eram ăla căruia i-o trăgeai tu în loc să... 

— În loc să fii tu ăla care mi-o trăgeai mie, completează ea 


jenată. Continuă. 

— Deși, că tot vorbim de asta, nu mi s-a părut niciodată că 
aveai vreun imbold foarte puternic pentru sex. Când făceam 
dragoste cu tine era ceva total diferit. Era, nu știu cum să zic, 
ca și cum am fi făcut altceva, nu sex. 

— Pe vremea aceea nu părea să te revolte prea mult chestia 
asta. 

— Vezi, uite cum intri în defensivă. 

— Nu-i adevărat. 

— Mai lungim povestea asta, Kath? Devine destul de 
neplăcută. 

— Nu, nu. Mă interesează foarte mult. 

— Sunt doar o persoană care... 

— Care ar fi vrut o femeie mai supusă. 

— Poate mai puţin agresivă. Vezi vreun lucru rău în asta? 

— Ar fi trebuit să o alegi pe Ruby din capul locului. 

— Ştiu c-o zici în glumă, dar probabil că tocmai asta m-a 
atras la ea. 

— Te simţi atras de femei care plâng când le cumperi o 
băutură? 

Dario nu răspunde. Kathleen continuă: 

— Îmi pare rău. E amuzant, totuși - tu nu suportai că eu te- 
am forţat să fii mai docil, iar eu nu suportam că erai atât de 
pasiv și că toate iniţiativele trebuiau să-mi aparţină. Ştii că de 
fapt așa a și fost? Dar, Dumnezeule mare, ai povestit-o în așa 
fel încât pare că eu mă băgăm în sufletul tău, intram cu forța în 
viaţa ta și îmi curgeau balele după tine. 

— Hai, recunoaște că puţin-puţin tot îți curgeau, încearcă el 
să glumească. 

Ea râde și adaugă răsuflând oarecum ușurată: 

— Uite, vezi? N-a fost așa de greu. Alte gânduri și impresii 
despre mine? 

— Nu prea, răspunde el ezitant. Ba ar mai fi un mic detaliu - 
nu sexual de data asta. Întotdeauna m-am gândit că în relaţiile 
tale cu oamenii îi tratai pe toţi ceilalţi ca pe niște instrumente. 
Ca să fiu mai clar, vreau să zic că tu căutai mereu să câștigi 
ceva de pe urma lor. Îmi amintesc că te observam când te 
întâlneai cu diverse persoane. Puteam efectiv să văd cum ţi se 
învârt rotițele în cap, făcând tot felul de calcule. 

— Mă zugrăvești într-o lumină înspăimântătoare. Eu sunt cea 


pe care... 

Vrea să spună „ai iubit-o”, dar se oprește. 

— Cea de care pretinzi că ţi-a plăcut atât de mult. 

— N-am intenţionat să te critic cu observaţia asta. 

— Nu, nu, de fapt sună ca un compliment fără seamăn, 
completează ea sarcastic. Dar este posibil ca viziunea ta de 
acum să fie mai mult sau mai puţin influenţată de felul în care 
am plecat din relaţia asta? 

— Nu-mi mai pasă de asta acum. Mă bucur că ai plecat. Dacă 
ai fi rămas, nu aș mai fi întâlnit-o pe soţia mea, nu l-aș mai fi 
avut pe Massi. Chiar te-am iubit. Dar problema cu tine atunci a 
fost că interacţionai cu toţi oamenii, inclusiv cu mine, complet 
condiționat. 

— În loc să ce? Să mă comport ca o proastă? Sper din tot 
sufletul că se vedea că pun condiţii. Tot ce presupune 
inteligenţă presupune și condiţii. 

— Cam bizară ideea asta. 

— Hai să  rezumăm: sunt o femeie care  lezează 
masculinitatea partenerilor, care se comportă prea calculat și 
nu poate să iubească. Ce portret pe cinste! Dacă am procedat 
câtuși de puţin cum mă descrii tu, să știi că era din cauza lipsei 
de experienţă. Aveam douăzeci și ceva de ani. Dar, continuă ea, 
nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva la faza asta ești puţin 
cam naiv. Adică vrei să spui că tu nu vrei absolut nimic de la 
oameni? Tu nu ai niciun mobil niciun scop când acţionezi? 
Toată lumea are așa ceva. Numește-mi persoana și 
împrejurările, iar eu am să-ţi arăt mobilul faptei. Chiar și sfinţii 
au scopurile lor - să se simtă sfinţi, probabil. 

— E destul de cinic ce spui tu. 

— E realist. 

— Asta o spun mereu cinicii. Dar, sincer, Kathy, tu calculezi 
chiar orice? Chiar și în viața personală? 

— Poate că nu. Nu așa cum o făceam odinioară. Recunosc că, 
în privinţa asta, m-am purtat cam urât cu tine. Și totuși, scopul 
oricărei relaţii este să obţii ceva de la celălalt. 

— Eu nu văd lucrurile astfel. 

— Atunci de ce săruţi pe cineva? întreabă ea. Ca să oferi 
plăcere sau ca să simţi plăcere? 

În seara aceea, la cină, Nigel o enervează. Ziarul, se plânge 
el, a publicat deja un reportaj preliminar despre Forumul 


Economic Mondial de la Davos, care are loc de-abia peste 
câteva săptămâni, în vreme ce despre Forumul Social Mondial 
din Nairobi nu s-a pomenit niciun cuvânt. Mass-media generală 
se preocupă numai de rasa albă și de tipii bogaţi, spune el în 
continuare. Kathleen îi răspunde că ziarul nu are reporteri în 
Africa și, ca atare, nu a putut să relateze despre Forumul Social 
Mondial. El deschide gura, gata să combată argumentul ei, dar 
alege apoi să nu mai spună nimic. 

— Să știi că ai voie să dezaprobi ce zic, completează ea. 

— Știu. 

— Asta e tot ce ai de gând să spui? De ce nu încerci altceva, 
de pildă: „Faptul că nu vă sinchisiţi să angajaţi pe cineva în 
Africa dovedește încă o dată că am dreptate”. Sau: „Un articol 
despre un eveniment cunoscut dinainte și previzibil nu trebuie 
neapărat scris de un corespondent care stă în Kenia”? Ambele 
ar fi niște argumente destul de bune. Ai putea chiar să-i dai 
înainte cu ideea ta fixă despre raportul dintre europeni și 
africani pe care pretinzi că-l promovează ziarul. Stai așa, cum 
suna? „Un om alb mort este echivalentul a douăzeci de africani 
morți.” Nu-mi mai servești din astea acum? Doar pentru că te 
simţi vinovat nu înseamnă că trebuie să te dai bătut așa de 
ușor, Nigel. 

— Eu să mă simt vinovat? 

— Mă gândesc că e din cauza prietenei tale. 

— Despre ce tot vorbești? 

— Englezoaica ta, nu? 

El se duce la baie. După câteva minute de liniște, se aude apa 
curgând la robinet. Apoi se oprește, dar el mai rămâne acolo, 
ascuns. Pentru Kathleen, asta e o confirmare a bănuielilor ei. 

Când o să apară, o să urmeze sigur o discuţie mai aprinsă. 
Acum probabil că stă pe marginea căzii, încercând să dibuiască 
vreo cale de ieșire din încurcătura asta. Ce-o să iasă din 
confruntarea 

care va urma? Şi dacă legătura lui cu englezoaica asta e 
chiar foarte serioasă? Kathleen e nervoasă pe ea însăși - nu și-a 
revenit încă după critica usturătoare a lui Dario și crede că nu 
a procedat cum trebuie când a început discuţia asta cu Nigel. 

El iese din baie și pregătește cafeaua. Ea îi urmărește 
mișcările rigide prin bucătărie. Se comportă de parcă nu ar fi în 
casă la el, ci ar fi intrat prin efracţie la ea în casă. E puturos, se 


gândește Kathleen. Are oroare de a se angaja și de a lucra 
undeva; asta îi repugnă mai mult decât gândul de a se simți 
umilit. Așa că o să ţină cu dinţii de căsnicia asta. 

— Știu, spune el. Ştiu. 

— Ce știi? 

Nu poate să o privească în ochi. 

Inainte să se căsătorească, au stabilit de comun acord o 
politică în privinţa adulterului care s-a vrut a fi la fel de matură 
pe cât de maturi se considerau ei. Statistic vorbind, cel puţin 
unul din ei urma să îl înșele pe celălalt. Așa că, s-au decis ei, 
când o să se petreacă infidelitatea, vinovatului îi este categoric 
interzis să o dezvăluie. 

— Asta este exact ceea ce nu trebuia să se întâmple, zice 
Kathleen. Mă simt de fapt mult mai jignită din pricina asta 
decât m-aș fi așteptat. Ce idioată sunt. 

— Nu. Nu ești idioată. 

li vine în minte descrierea pe care Dario i-a făcut-o 
sexualităţii ei. Nu o să se înjosească într-atât încât să-i ceară 
detalii lui Nigel. 

— Vreau să te întreb despre niște detalii, spune ea. 

— N-o face. 

— N-o voi face. Dar tot vreau. 

— Nu. E o prostie. Din partea mea, vreau să zic. Nu din 
partea ta. 

— Am căzut de acord că asta nu trebuia să se întâmple, dar 
niciodată n-am stabilit ce-o să facem dacă chiar se întâmplă. 
Dar, firește, adaugă ea, poate vrei să faci din asta un eveniment 
important din viaţa ta și un motiv întemeiat pentru a pune 
capăt căsniciei noastre. 

— Nu fi nebună. 

Deschide și închide ușa frigiderului fără rost. 

— Nu știu. Îmi pare rău. Sunt un nemernic. Nu a însemnat 
nimic, absolut nimic. Dacă mă lași să-ţi zic detaliile, crezi că o 
să te simţi mai bine? Vrei să vezi ce tâmpenie a fost? 

— M-aș simţi și mai prost. 

— Atunci ce să facem? 

Ea dă din umeri. El încearcă să destindă atmosfera: 

— Acum poţi să ai și tu o aventură și o să fim chit. 

Asta n-o amuză. 

— Să fac eu sex cu altcineva? 


— Glumesc. 

— De ce glumești? Poate că e o idee bună. 

— N-am vrut să zic asta ca pe-o idee demnă de luat în seamă. 

— Uite ce, nu vreau să am o aventură. Doamne Dumnezeule, 
mă simt mult mai jignită decât m-aș fi așteptat. 

— Decât te-ai fi așteptat? Te-ai așteptat la asta? 

— Ştiam că se întâmplă ceva. Eşti ușor de citit, spune ea. Și, 
cine știe, poate o să urmez sugestia ta de a avea și eu o relaţie 
extraconjugală, sau poate nu. O să-ţi dau astfel ocazia să te 
întrebi câteodată dacă cumva te înșel. 

— Glumești? 

— Nu. 

— Ce pot să spun? Dacă așa vrei să fie, foarte bine. Nu pot să 
te opresc, dar chiar regret. 

— Tu regreţi? întreabă ea ridicând tonul. Fu regret, la dracu. 
Nu eu m-am grăbit să te înșel. Așa că eu regret, ce mama 
dracului! 

În următoarele zile este foarte dură cu stagiarii - care oricum 
erau mereu împinși în faţă ca să testeze în ce ape se scaldă 
Kathleen - și caută motiv de ceartă cu reporterii, după care îi 
face cu ou și cu oţet. li telefonează patronului, Oliver Ott, și îi 
lasă încă un mesaj pe robot în care îi cere o mărire de buget, 
sugerând totodată că, în caz contrar, s-ar putea să ia în calcul 
chiar propria demisie. Trimite un e-mail și comisiei Grupului 
Ott din Atlanta cu un avertisment similar. 

O dezgustă felul în care a lăsat nerezolvate lucrurile cu 
Nigel. Acum și ea e liberă să aibă o aventură amoroasă - ce fel 
de oameni mai suntem și noi? 

În aceeași săptămână ajunge la biroul lui Dario din sediul 
central al partidului lui Berlusconi de pe Via dell'Umiltă. Se 
întâlnesc la parter. E mai arogant decât înainte și are mai 
multă încredere în el; colegii îl respectă cu siguranță. O 
însoțește în biroul lui cu un covor roșu-închis, un televizor cu 
ecran plat și sonorul dat la minimum, setat pe un canal de știri, 
și pe tavan cu o frescă ce înfățișează o bătălie la care participă 
cavaleria lui Napoleon. 

— Poate că ai dreptate în privinţa lui Berlusconi dacă e 
dispus să ofere astfel de spaţii pentru birouri, spune ea și se 
apleacă afară pe fereastră, printre obloanele deschise, ca să 
vadă curtea interioară aflată patru etaje mai jos. 


— Vrei să-ţi comand o cafea? 

Ea se așază. 

— Mi-e teamă că nu am timp. 

— Atunci ai venit doar ca să mă saluţi? 

— Da, o vizită scurtă, confirmă ea. Ciudat, nu crezi? Birourile 
noastre sunt atât de aproape, dar nu ne-am întâlnit niciodată 
din întâmplare prin zonă. 

— Ştiam că te-ai întors pe Corso Vittorio, așa că am stat 
deoparte. 

— N-ar fi trebuit. 

— Știu - a fost o prostie. 

— În fine. 

Se ridică. 

— Asta chiar a fost o vizită scurtă. 

Se ridică și el și ocolește biroul. Kathleen îl atinge pe gât și 
se apropie să-l sărute. 

— Nu e o idee bună. 

Dario o lovește ușor peste mână, dar n-o dă la o parte. 

— Un sărut? Să-mi amintesc cum e? 

Ea glumește - îi dă drumul lui Dario. 

— Îmi pare rău, n-am putut să-ţi rezist. 

— E bine să fii irezistibil. 

— Deci, nu? 

— Nu e o idee bună. 

— Şi dacă închidem obloanele? 

Kathleen bate cu degetele sugestiv în biroul acoperit cu 
piele. 

El râde: 

— Eşti nebună. 

— La ce oră termini aici? 

— Ne întâlnim cu toții după program la cină; e un fel de 
ședință în care discutăm strategii. 

— La ce oră se termină chestia asta? 

Ea reduce distanţa dintre ei și își pune mâinile pe umerii lui. 
Dario îi prinde palmele într-ale lui. În timp ce se sărută, ea îl 
privește. El are ochii închiși. Se depărtează puţin, iar mâinile le 
alunecă pe corpuri până pe șolduri. 

— Asta a fost... 

— Ciudat. 

— Foarte ciudat. 


— Tu. Din nou. 

— Da. Tu, din nou. 

Kathleen își închide nasturii de la haină. 

— O să mă întorc după ce se închide ziarul diseară. Puțin 
după zece, ce zici? 

— O să fiu în mijlocul ședinței de la cină. 

— Atunci găsește un motiv pentru care să te întorci aici. Eu 
voi fi jos, la parter. 

Sosește după cum a stabilit, iar Dario reușește să plece de la 
cină. O conduce sus, în biroul lui. 

— Am un lucru să-ţi cer, spune ea. 

El nu e sigur dacă să se așeze la birou sau să rămână în 
picioare. 

— Nu vreau să fiu cum am fost înainte, continuă ea. După 
cum m-ai descris, păream îngrozitoare. 

— Nici eu nu mai sunt cum eram, zice el luând loc. De aceea 
poate că nu are niciun sens ce facem noi acum. 

— Atunci, o să vorbim doar. Dar putem cel puţin să vorbim 
de aceeași parte a biroului? Sau ţi-e teamă că o să te arunci pe 
mine? 

Kathleen ocolește biroul, se apleacă asupra lui Dario și îl 
sărută. Apoi se așază la el în poală. 

Îl studiază, îi observă faţa vulnerabilă. Uită-te la el, clar vrea 
să facă sex cu ea. Citindu-i pe față dorinţa, Kathleen simte 
brusc cum propria ei dorinţă se potolește. Işi îndepărtează de 
pe frunte o șuviță rebelă și răsuflă. 

— Cât este ceasul? întreabă ea. Cred că ar trebui să plec. 

Își verifică mobilul în drum spre casă. A primit un e-mail de 
la serviciul financiar care o anunţă că cererea ei pentru noi 
investiții este luată în considerare de comisia Ott. Singura 
condiţie este ca ziarul să mai reducă din cheltuielile cu forţa de 
muncă. Dacă poate câștiga bani pentru noi reporteri 
internaționali cu câteva concedieri de la redacţie, măsura 
merită aplicată. 

Îi dă un bacșiș generos taximetristului și urcă până la 
apartamentul ei cu liftul, gândindu-se la tot ce-și va putea 
permite acum ziarul să facă. În sfârșit, un corespondent ca 
lumea la Paris. Un corespondent cu normă întreagă la Cairo - 
Doamne, ce diferenţă faţă de situaţia prezentă! Intră înșirându- 
i lui Nigel scuzele obișnuite, iar acesta îi dă un pahar de 


Vermentino. Îl mângâie afectuos cu mâna și ia o înghiţitură: 

— Mmm, delicios. Foarte bun. 

— Nimic special, răspunde el modest, dar e vizibil încurajat 
de aprobarea ei. 

— Merge de minune. Pe bune. Grozavă alegere. Aveam 
nevoie de așa ceva. Apropo, am niște vești bune. 

Triumfătoare, îi povestește despre victoria repurtată asupra 
zgârceniei comisiei Ott. Se entuziasmează și Nigel odată cu ea 
și, umplându-și paharul unul altuia, pun la cale ce-ar putea să 
facă ziarul cu banii. 

Ea îi dă lui voie să-și dea cu părerea mai întâi. El se 
ambalează, iar ochii îi strălucesc, de parcă această investiţie 
minoră ar putea transforma soarta publicaţiei. Ea îl urmărește 
îngăduitoare, emoţionată de exaltarea lui. După care Nigel 
ridică privirea și spune: 

— Nu știu, poate este o prostie. 

E cam caraghios, se gândește ea; adoptă niște atitudini 
afectate și folosește niște formulări pompoase, dar se pierde cu 
totul când ni se întâlnesc privirile; îi e jenă de orice demers 
intelectual al lui, de parcă ar fi surprins la duș cântând. 

La birou, Kathleen răspândește vestea despre posibila 
investiție, omițând cu viclenie detaliile, așa că fiecare 
departament e cuprins de agitaţie și speranţa îi mobilizează pe 
toți. Se răspândesc zvonuri despre prime. Kathleen are grijă să 
modereze fanteziile cele mai exuberante, dar îngăduie ca în 
redacţie să se infiltreze puţin o atmosferă plăcută de visare cu 
ochii deschişi. 

Primește un e-mail de la Dario în după-amiaza aceea, dar nu-l 
deschide imediat. Ar trebui să răspundă chiar acum? Poate nu 
ar trebui să răspundă deloc. Ce impresie ar da un astfel de 
flirt? Ar părea total lipsit de etică. Ziarul relatează în mod 
regulat despre angajatorul lui. lar Berlusconi este așa un 
bufon. Dacă lumea ar ști că ea e încurcată cu un agent de-al lui 
Berlusconi, nu ar da bine. Este un standard dublu, crede ea. 
Oamenii sunt atât de aspri și dispuși să critice când femeile cu 
funcţii înalte au aventuri amoroase - ba că nu se mai pot 
concentra la lucru, ba că raţiunea lor este afectată, ba că sunt 
dominate de amanţii lor. Însă când un redactor seduce vreo 
fătucă de la PR, el e cel care capătă o superioritate asupra ei, el 
o vrăjește pe ea, și nu invers. E o situaţie de tot rahatul. Dar ea 


a auzit de femei care au fost desființate pentru mult mai puţin. 
O să se întoarcă în State într-o zi, pe un post și mai important. 
Are nevoie să-și păstreze reputaţia intactă. Serviciul ei de 
acum, cu toate dezavantajele, ar trebui să o propulseze mai 
sus; intenţionează să plece de aici doar ca să se angajeze pe 
vreun post de conducere. Nu merită riscul de a-și știrbi 
reputaţia. 

Asta ce să însemne? Ce altceva decât Dario? Un bărbat 
agreabil, dar slab. A avut o cădere nervoasă, săracul de el. Nu e 
chiar de mirare. Poate că a ajuns să lucreze în PR pentru că 
asta e el: un om cu stofa pentru PR. Un băiat de treabă, dar 
deloc excepţional. Poate că și-a găsit rostul. 

Citește e-mailul de la el. Nu e decât o evocare a unei excursii 
în care au mers împreună pe Marea Adriatică în 1988, când au 
închiriat un iaht cu care niciunul din ei nu știa să navigheze. 
Zâmbește când Dario aduce vorba despre ajvar, un pateu 
iugoslav din legume pe care l-au mâncat la greu în timpul 
vacanței, ca să facă economii. Se ciupește de mână, trebuie să- 
și revină din reverie. Kathleen e dezgustată de propria-i 
persoană - evaluarea pe care i-a făcut-o Dario i se pare o mare 
trădare. Recitește e-mailul lui și îi răspunde: „Hei, ce-ai zice să 
ieșim să bem ceva după program?” 

Se întâlnesc la barul din restaurantul 'Gusto. Persoana de la 
recepţie îi înghesuie la o masă mică și joasă de lângă fereastră. 
O trupă de jazz cântă în spate, iar ei trebuie să stea aproape 
unul de altul ca să se audă. 

— Ai încercat caipiroska? o întreabă Dario. Aici îl pregătesc 
cu căpșuni. Dă-mi voie să-ţi comand unul. 

— Ce e? 

— E ca și caipirinha, numai că are vodcă în loc de cachaga. 

Ea râde: 

— Habar n-am ce tot vorbești acolo. 

— Tu nu bei cocktailuri? 

— Eu prefer vinul. Văd că te pasionează cocktailurile de când 
am plecat. 

Dario clipește: 

— Îmi înec amarul. 

— Eu știam că oamenii își îneacă amarul în chestii precum 
whisky-ul. Nu căpșuni cu ce-oi mai fi zis tu. 

— Caipiroska. Îţi comand unul, haide. 


Asta nu sună a discuţie inocentă, se gândește ea. Asta e clar 
flirt. A declanșat ceva în el când s-au întâlnit la el în birou. Se 
duce la toaletă și, la întoarcere, găsește băuturile pe masă; o 
caipiroska cu căpşuni pentru ea și un pahar de pinot grigio 
pentru el. 

— După tot ce-am discutat, exclamă ea în timp ce se așază, 
mă aleg cu băutura pentru fete și tu iei vin. Nu-i corect. 

Gustă cocktailul: 

— Mmm, are bucăţi de pulpă de căpşuni. 

— Ti-am spus eu. 

Kathleen mai ia o înghiţitură. Este un amestec cu fructe în 
care lichiorul ţi se urcă imediat la cap. 

— Aș putea să beau dintr-ăsta toată ziua. 

Vrea să-l atingă peste masă, dar se abţine. Simte că ceea ce 
face e necugetat. Trebuie să-și clarifice o dată pentru 
totdeauna că nu o să se întâmple nimic. Trebuie să lase 
deoparte cocktailul ăsta cu căpșuni - deja a uitat cum îi zice - și 
să se concentreze. 

— Hei, spune ea luându-l de încheietură. 

El îi ia mâna în palme și îi ţine degetele strâns. 

— E așa de bine să fiu din nou cu tine, spune ea. 

Ce face? Asta e foarte crud. E clar că el încă o iubește. 

— A fost foarte greu după ce ai plecat din Roma, zice Dario. 

— Știu. Imi pare atât de rău. 

— Şi e greu să mă întâlnesc cu tine din nou. 

Ea se gândește să-l sărute. 

Dario pune mâna lui Kathleen ușor pe masă. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 

— Știu, știu. 

Mintea ei aleargă în toate părţile, căutând o cale să-l 
oprească - se pare că Dario e pe punctul să-și mărturisească 
sentimentele. Va trebui din nou să-l părăsească. Trebuie 
neapărat să-l întrerupă. 

El continuă: 

— Trebuie să-ți spun limpede, înainte ca treaba asta să 
meargă mai departe, că nu putem fi decât prieteni. 

Kathleen se dă înapoi surprinsă. Se apleacă spre el, apoi se 
retrage din nou. 

— Mda. 

Mai ia o înghiţitură din cocktail. 


— Vreau să spun că nu trebuie să ne mai întoarcem la ce a 
fost înainte. Este...? Ce crezi? 

— Băutura asta-i groaznică, are un gust oribil. Este greţos de 
dulce. 

Lasă paiul din mână. 

— Da, sunt complet de acord cu tine. Şi eu voiam să zic exact 
același lucru. 

Kathleen se uită de jur-împrejur prin sală. Trupă de jazz 
cântă prea tare. Mai ia o înghiţitură. 

— Hmm. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu, nimic. 

Face o pauză: 

— Și totuși, nu pricep cum vine asta. Adică, sunt de acord - 
nu vreau să te răzgândești. Dar sunt puţin dezorientată. Acum 
câteva zile, dacă nu mă înșel, doreai să faci sex cu mine în 
biroul tău. 

— Nu e adevărat. 

Kathleen se uită la el cu gura căscată: 

— Nu așa a fost? Am avut eu halucinaţii? 

— Nu urma să se întâmple nimic altceva. 

— Aproape s-a întâmplat, Dario. 

— Nu s-a întâmplat nimic și nu urma să se întâmple nimic. 

— Haide, fii serios. 

— Nu s-ar fi întâmplat nimic, insistă el. Nu mă mai simt atras 
de tine. 

— Cum adică? 

E foarte clar ce vrea el să spună, dar ea încearcă să 
ocolească sensul cuvintelor lui până reușește să se liniștească. 

— Nu mai sunt atras de tine, sexual vorbind, continuă el. Nu 
vreau să par prea dur. 

Kathleen își dă părul deoparte. A 

— Evident, trebuie să mă vopsesc. Încărunţesc. 

— N-are a face cu vârsta. 

— Da, corect. Ruby e mai în vârstă ca mine și asta nu te-a 
oprit să te dai la ea. 

— Ţi-am mai spus, când sunt cu tine, te comporţi ca un 
agresor. Și câteodată nici măcar nu te înţeleg. Chiar și în biroul 
meu, păreai dornică și pasională la început, dar apoi, când ti- 
am răspuns și eu, ai plecat pur și simplu. 


— Încă te gândești la cum erau înainte lucrurile între noi. 
Dar am căzut de acord să nu ne mai întoarcem la vechile 
noastre obiceiuri, nu? Și, dacă am fost vreodată cum m-ai 
descris, acum sigur nu mai sunt așa. 

El își termină vinul; și ea și-a băut cocktailul. Dar niciunul din 
ei nu e pregătit să plece. A fost o întâlnire atât de apăsătoare. 

— Încă o băutură? 

— Aș mai bea ceva. 

O surprinde zâmbind. 

— Ce-i? Ce e așa de amuzant? 

— Mă gândeam la noi. Am avut ședința aia tâmpită de 
sinceritate - teoretic, asta trebuia să mă vindece de toate 
deprinderile proaste! Dar uite însă la ce s-a ajuns. 

Dă din cap: 

— Chiar ești inteligent, să știi. Te-am subestimat. 

Își trece degetul arătător de-a lungul nasului lui. 

— Ştiu că m-ai subestimat. 

Kathleen își ţine capul în mâini, melodramatic, privind 
printre degetele împreunate. 

— Par atât de îngrozitoare când mă descrii. Și nici măcar nu 
pot să te dezaprob. Bine, aș putea, dar n-aș fi sinceră. 

Dario își mută scaunul mai aproape și, pe măsură ce ea își 
descoperă faţa, el îi mângâie părul. Apoi o atinge pe frunte. 

— Tu, spune el. Tu, din nou. Încă îmi ești dragă. Eşti 
bunătatea întruchipată. 

Dario zâmbește: 

— Ti-am mai spus asta. 

Kathleen se retrage: 

— Asta-i bună, răspunde ea precipitat. Ce tot vorbeşti acolo? 

— Eşti așa de pornită. Ca o cârtiță care se ascunde în pământ 
și nu face decât să sape înainte. Dar îmi amintesc de tine. 

Zâmbește din nou. 

— Îmi amintesc când te trezeai. Când dormeai. Când te 
apuca sughiţul la cinema. 

Ea nu mai poate să vorbească. 

— Dar mă întristează, conchide el. Tu mă întristezi puţin, 
încă te iubesc, dar n-o să mai fie nimic între noi. 

Ochii lui Kathleen se umplu de lacrimi. Spune încet: 

— Mulţumesc. 

Își suflă nasul. 


— Când o să fiu bătrână, adusă de spate și o să zac toată ziua 
într-un scaun, să vii să mă ţii de mână. Ne-am înţeles? Asta e 
sarcina ta, da? 

Dario îi ia mâna și o sărută. 

— Nu, spune el. Când o să fii bătrână și adusă de spate, eu o 
să fiu departe. Am să te ţin de mână acum. Mai târziu, va trebui 
să te mulţumești cu amintirea. 


1962. Corso Vittorio, Roma 


Zgomotele din redacţie ajungeau până la Betty în birou: 
hohote de râs și bârfe rostite în șoaptă, țăcănitul mașinilor de 
scris, asistenții care goleau scrumierele de cristal în coșurile de 
gunoi. Fa stătea la birou, incapabilă să lucreze ceva, 
inexplicabil de abătută. 

Se simțea ridicol. Demnă de tot râsul. Nu era deloc 
îndreptățită să mai jelească. Cultivase în sinea ei convingerea 
că între ea și Ott fusese o legătură specială, ceea ce era absurd. 
Ei doar admiraseră tablouri împreună. Dar cum rămânea cu 
zilele de mult apuse petrecute împreună la New York? 

Ea bănuia că toată lumea se simtea la fel în legătură cu Ott, 
că toți conștientizaseră cât de mult au contat în viața lui. Ott 
avea în general acest efect asupra oamenilor. Atenţia lui fusese 
întotdeauna ca un reflector: tot ce nu cădea în conul lui de 
lumină pălea și devenea neînsemnat. 

Cu toate acestea, ea nu exercitase o influență așa de mare 
asupra lui. Ott o lăsase la New York, se întorsese în Atlanta, 
unde și-a văzut de viața lui, concentrându-se pe profit și pe 
extinderea propriilor afaceri. Se căsătorise și avea un băiat. 
Betty ar fi trebuit să-l uite; n-ar fi trebuit să resimtă absenţa lui 
atât de intens și atât de multă vreme. In cele din urmă, s-a 
mutat din New York și a călătorit în Europa ca să relateze 
despre războiul lui Hitler. În Londra a întâlnit un alt reporter 
american, Leo, cu care s-a căsătorit. După război, s-au stabilit 
la Roma, unde ea a început să consume mai mult Campari 
decât și-ar fi închipuit prima dată când a gustat băutura asta, în 
timp ce scria mult mai puțin decât își planificase. 

Apoi a apărut Ott, a cărui prezenţă a făcut-o să vadă brusc, la 
dimensiuni exagerat de mari, toate micile compromisuri pe 
care le acceptase de-a lungul anilor; tot Ott i-a oferit și o cale 
de scăpare din mijlocul lor. A vrut să scrie din nou și a crezut 
că va fi în Stare. El i-a oferit funcţia de voce principală a 
ziarului. Leo a primit postul de redactor-șef, dar toată lumea 
știa că ea e creierul din spatele tuturor operațiunilor. 
Mulțumită lui Ott, pe care îl avea alături în celălalt capăt al 
redacției, Betty reînviase. Dar ce se întâmpla cu ea în afara 
sediului ziarului? 

Ott nu încercase niciodată să reînceapă în vreun fel relația 


cu ea. leșirile lor împreună, când cumpărau tablourile, și 
invitaţiile la prânz la conacul lui nu însemnau nimic. Uite, își 
aminti ea, nu mi-a spus niciodată că e bolnav. Nu a cerut 
niciodată ajutor. Nu m-a contactat niciodată când era pe 
moarte. Nu am avut un rol prea important în viaţa lui. Așa că 
nu am niciun drept să fiu copleșită de atâta durere. 

Intr-o seară, când Leo iesise în oraș să chefuiască cu colegii 
de la ziar, Betty a luat un taxi până pe colina Aventin și a rămas 
acolo, în picioare, în fața gardului care înconjura vechiul conac 
al lui Ott. Nu mai rămăsese nimic acolo. Doar tablourile pe care 
le colecționaseră împreună: tiganca cu gât de lebădă a lui 
Modigliani; sticlele de vin și meloanele lui Leger; puii albaștri 
puși pe acrobații și scripcarii de culoarea smaraldului pictați de 
Chagall; confortabila casă parohială englezească a lui Pissarro, 
cu fumul care se itea afară pe coș; nava eșuată a lui Turner, 
bătută de toate valurile - toate aceste tablouri atârnau în 
întuneric, jură rost. A sunat la poartă, iar țârâitul soneriei a 
umplut casa goală; știa că este inutil și totuși a ținut degetul 
apăsat pe sonerie până când, din cauza presiunii, vârful 
degetului i s-a albit. A renunțat, iar casa s-a cufundat din nou în 
tăcere. 

Fără Ott în preajmă, Betty și Leo aveau tot mai multe 
divergențe despre cum trebuie administrat ziarul. De-abia dacă 
își mai ascundeau neînțelegerile la birou. Așa încât au fost 
foarte agitati când au aflat vestea că o să vină în vizită la ei 
cineva de la sediul central din Atlanta: fiul lui Ott, Boyd, urma 
să-și petreacă vara lui 1962 la Roma înainte să înceapă primul 
an de facultate la Yale. 

Leo, dornic să se dea bine pe lângă el a organizat o serie de 
evenimente extravagante ca să-l impresioneze pe tânăr și a 
trimis repede o armată de femei de serviciu care să înceapă o 
curățenie generală la vechiul conac de pe colina Aventin. 

Când era adolescent, Boyd venea la Roma cu avionul în 
fiecare vară ca să stea câteva săptămâni cu tatăl lui. Momentul 
culminant al acestor vizite era atunci când el și tatăl lui apucau 
să vorbească între patru ochi. Chiar și cele mai banale remarci 
ale lui Ott i se păreau lui Boyd niște adevăruri incontestabile, la 
fel de sigure ca și existența planetelor. Când fiecare vacanţă se 
apropia de sfârșit, Boyd tânjea de dorul de a mai rămâne, voia 
brusc să renunţe la școala din Atlanta și să trăiască la Roma cu 


tatăl său. Dar Ott nu l-a invitat niciodată să facă acest pas. Pe 
drumul de intoarcere, în avion, adolescentul se condamna fără 
milă, aducându-și aminte de toate replicile lui fără rost, care-i 
otrăveau mintea și amintirile, considerându-se un idiot și o 
rușine pentru familie. 

Acum, la doi ani după moartea tatălui său, Boyd, devenit 
între timp adult, se întorsese la Roma. Spre surprinderea 
tuturor, a refuzat disprețuitor să stea în conacul bătrânesc al 
lui Ott și a ales un hotel. Mai mult, nu s-a arătat deloc interesat 
să chefuiască împreună cu Leo și cu alți angajați. Boyd 
disprețuia alcoolul, nu agrea mâncarea în general și nu avea 
simțul umorului. Scopul venirii lui la Roma, pretindea el, era să 
înveţe despre presă ca afacere. Dar, de fapt, el părea mult mai 
interesat să învețe care era stilul lui Ott de a face afaceri. 

— Ce credea taică-meu despre asta? intreba el. Și despre 
asta ce a spus? Care era planul lui pentru ziar? 

— Copilul ăsta mi se pare cam supărat pe viată, spuse Betty 
în treacăt. Tu n-ai simţit asta? 

— Ei bine, mie chiar îmi place de băiat, răspunse Leo 
aproape bombănind. 

— N-ai înţeles ce voiam să zic. 

După ce Boyd s-a întors în Atlanta, Betty și Leo s-au 
despărțit. Ei îi plăcea să spună, legat de asta: 

— Eu m-am ales cu pick-upul, el a rămas cu ziarul. 

Betty s-a mutat înapoi la New York și și-a găsit o slujbă de 
birou: edita articole la o revistă pentru femei care se 
specializase în reţete culinare pe bază de supă de ciuperci la 
conservă. A închiriat o garsonieră în Brooklyn de unde se vedea 
curtea unei școli primare; în fiecare dimineaţă, de luni până 
vineri, se trezea auzind țipete de copii. Isi lua capotul care 
atârna într-un cui după ușă și se așeza la fereastră să-i 
privească: băieţi care se băteau, apoi se opreau un moment sã- 
și verifice genunchii plini de sânge, după care reluau 
încăierarea; fete noi în căutare de prietene, cu mâinile vârâte 
adânc în buzunarele de la șorțuleţe. 

Betty nu s-a întors niciodată la Roma. 


Viaţa sexuală a extremiștilor islamici 
Corespondent la Cairo - Winston Cheung 


Stă întins pe pat, sub ventilatorul care atârnă de tavan, 
întrebându-se de unde să înceapă. In fiecare zi se petrec la 
Cairo evenimente care pot face știri senzaţionale. Dar unde au 
ele loc? Şi când? Pune laptopul la încărcat și citește presa 
locală pe Internet, dar rămâne în continuare nedumerit. 
Conferinţele astea de presă - cum obţii acces la ele? Și unde 
trebuie să mergi ca să iei declaraţii oficiale? Hoinărește prin 
cartierul unde locuiește, Zamalek, sperând într-o doară că o să 
explodeze vreo bombă - desigur, nu prea aproape, ci la o 
distanţă suficientă cât să nu păţească nimic, dar să și poată 
relata despre ea ca martor ocular. Ar ajunge cu subiectul ăsta 
pe prima pagină a ziarului și ar semna și el, în sfârșit, primul 
său articol. 

Cu toate acestea, nu explodează nicio bombă în ziua aceea. 
Nici în următoarele zile. Își verifică e-mailul constant, 
așteptându-se mereu să primească un mesaj furios de la 
Menzies în care acesta să-l întrebe ce dracu face la Cairo. În 
schimb, Winston primește un e-mail de la un alt tip, Rich 
Snyder, care a fost trimis și el de probă pentru același post de 
corespondent la Cairo. Rich își anunţă sosirea iminentă, 
terminând mesajul cu replica: „Abia aștept să te văd!” 

Pare prietenos, se gândește Winston. Dar chiar trebuie să ne 
vedem? Compune un răspuns cordial: „Sper să ai un zbor 
liniștit. Numai bine, Winston”. 

La mesajul ăsta, Winston primește imediat replica: „Sper că 
poţi să mă iei de la aeroport! Ne vedem acolo!” îi specifică 
numărul zborului și ora sosirii. 

Oare Winston trebuie să-l ia pe tip de la aeroport? Nu sunt ei 
mai degrabă rivali? Poate că e vorba doar de un gest 
profesional de amabilitate. Nimeni de la ziar nu i-a vorbit de 
asta. Pe de altă parte, el habar n-are cum funcţionează 
jurnalismul. De vreme ce nu are altceva de făcut, ia un taxi 
până la aeroportul internaţional din Cairo. 

— Ai bătut tot drumul până aici - asta e colosal, spune 
Snyder. 

Îl apucă pe colegul său mai tânăr de umăr și îl încarcă îndată 


cu una dintre gentile pe care le cărase el până atunci. Snyder 
are aproape cincizeci de ani și poartă o haină militară și un 
tricou alb; de gât îi atârnă mai multe plăcuţe de identificare, ca 
ale soldaţilor, niște suvenire care zăngăne la orice mișcare. O 
coamă de păr des și cârlionţat îi încadrează capul, iar de sub 
fruntea îngustă te împung doi ochi cu priviri iuți. Lui Winston îi 
vine greu să nu observe asemănarea dintre Snyder și un 
babuin. 

— Ce beton e să mă întorc în Orientul Mijlociu, spune 
Snyder. Sunt așa de obosit, nici nu-ţi închipui. Tocmai am venit 
de la conferinţa despre SIDA. 

— De unde ai venit? 

— De la o conferință despre SIDA la București. E așa o 
tâmpenie - urăsc să primesc premii. Şi jurnalismul nu este o 
competiție. Nu despre asta e vorba, știi prea bine. Dar, în fine. 

— Ai câștigat un premiu? 

— Nu-i mare scofală. Doar o chestie pentru o serie pe care 
am făcut-o pentru ziar despre copiii ţigani infectați cu SIDA. Ai 
urmărit-o, nu? 

— Ăăă, poate. E posibil s-o fi citit. 

— Frate, pe ce lume trăiești? A fost propusă spre înscriere 
pentru Premiul Pulitzer. 

— Ai fost nominalizat la Premiul Pulitzer? 

— Am fost propus, specifică Snyder. Propus pentru Pulitzer. 
Ce mă seacă e că toată comunitatea internaţională refuză să 
acţioneze. E ca și cum nimănui nu i-ar păsa de copiii ţigani 
infectați cu SIDA. Așa s-au exprimat ăia de la Pulitzer. 

Arată spre geamantan. 

— Te superi dacă tragi tu de ăsta până la mașină? Am 
probleme serioase cu vertebrele. Mulţam! 

Deschide clapeta de la telefonul mobil ca să verifice ce scrie 
pe ecran. 

— Sunt total paranoic; mă gândesc întruna că o să sun pe 
careva din greșeală în timp ce trăncănesc despre el. Chestia 
asta e închisă, da? 

Inchide clapeta mobilului. 

— O iubesc pe Kathleen, continuă el. Tu nu? E grozavă, 
înainte, când Kath lucra la Washington, tot încerca să mă 
angajeze pe postul de reporter principal al ziarului pe probleme 
interne. Dar eu eram la dracu-n praznic, în Afganistan, la 


vremea aia, așa că i-am zis ceva de genul: „Apreciez că te-ai 
gândit la mine, dar nu ţi-ai ales bine momentul”. Încă își mai dă 
palme pentru că n-am ajuns. Oportunităţi ratate. In fine. Ii 
place de ea? 

— De Kathleen? N-o cunosc așa de bine. De fapt, ne-am 
întâlnit o singură dată la o conferinţă la Roma. 

Snyder continuă să deschidă și să închidă clapeta de la 
mobil. 

— Între noi fie vorba, mărturisește el, e o ticăloasă. Nu eu am 
zis asta. Asta spune lumea, ca să fiu sincer. Mie personal nu-mi 
place cum e catalogată. Eu unul sunt feminist. 

Își verifică telefonul. 

— Asta rămâne între noi, în regulă? 

— Că ești feminist? 

— Nu, nu. Asta poţi s-o spui oricui. Ţi-am zis, și ăsta rămâne 
secretul nostru, că Kathleen e dusă cu pluta, după părerea 
unora. Alţii zic că trebuie tratată cu multă toleranţă, că și ea e 
om, deși mi se pare jignitor să pui problema astfel. 

Se îndreaptă spre parcarea aeroportului. 

— Ia uite ce căldură! Simti, frate? Care e mașina noastră? 

— Mă gândeam că o să luăm un taxi împreună. 

Clipind în lumina puternică a soarelui, Snyder se întoarce 
înspre Winston: 

— Ce vârstă ai de fapt? Șaptesprezece ani? 

Winston înţelege unde bate Snyder - pubertatea nu l-a prea 
marcat; încă nu-i crește barba. Încearcă să pară mai în vârstă 
purtând costume, dar, cu căldura asta înăbușitoare, efectul nu 
este cel scontat, ci o nădușeală permanentă. Pe oriunde ar 
merge și orice ar face, își tot șterge faţa de transpiraţie și 
ochelarii aburiţi; aduce în general cu un tânăr curier panicat, 
aflat în slujba parlamentului sau a vreunei alte instituţii 
oficiale. 

— Am douăzeci și patru de ani. 

— Eşti mic de tot, îi spune Snyder. Ia să vedem, când eram 
de vârsta ta, unde eram eu oare? În Cambodgia parcă, relatând 
despre Câmpurile Ucigașet? Sau cu rebelii din Zair? Am uitat. 
În fine. Vrei tu să deschizi ușa la taxi? Spatele meu e praf. 
Mersi. 


4 Gropi comune pentru victimele regimului khmerilor roșii (1975- 
1979). (N.tr.) 


Snyder se întinde pe mai toată bancheta din spate. 

— Omule, declară el, hai să facem niște jurnalism. 

Winston se înghesuie și el într-un colţișor al banchetei 
neocupat de rival. Taxiul se rotește de câteva ori, iar șoferul 
așteaptă  nerăbdător indicaţiile, dar Snyder continuă să 
pălăvrăgească. 

Șovăielnic, Winston îl întrerupe: 

— Scuze, la ce hotel stai? 

— Fii fără grijă, frate, te lăsăm mai întâi pe tine acasă. 

Winston îi spune dintr-o suflare adresa șoferului. 

— A, remarcă Snyder, ridicând o sprânceană. Vorbești arabă. 

— Nu perfect. 

S-a apucat să studieze limba cu câteva săptămâni în urmă, 
după ce a aflat de postul de corespondent printr-un schimb de 
e-mailuri cu Menzies. Înainte de asta, Winston făcea studii 
postuniversitare de primatologie la Minnesota. Dar, cuprins de 
îndoieli serioase privind un eventual viitor profesional în cadrul 
mediului universitar, a schimbat  macazul, abandonând 
programul de studii ca să îmbrăţișeze cariera de corespondent 
în străinătate. 

— Sunt convins că vorbești de minune araba, insistă Snyder. 
Mi-amintesc când eram în Filipine în anii 19860, în timpul 
revoluției populare, și toată lumea spunea: „Omule, dialectul 
tagalog este așa de greu”. La care eu le-am tăiat-o: „Vrăjeală”. 
Și în câteva zile agățam fete sporovăind în dialectul tagalog. Iar 
asta se întâmpla peste două zile. Se exagerează importanţa 
limbilor străine. 

— Atunci înseamnă că tu vorbești araba excelent. 

— De fapt, nu mai vorbesc limbi străine deloc, explică el. 
Aveam tendința să mă concentrez așa de mult pe cultura 
locului, că devenise de-a dreptul nesănătos pentru mine. Așa că 
acum nu vorbesc decât în engleză. Mă ajută să-mi păstrez 
obiectivitatea. 

Îl strânge pe Winston de umăr. 

— Mor de nerăbdare să mă reapuc de sport, frate. Unde e 
sala ta? Mergi la vreo sală pe-aici, nu? Pe mine mă mai 
pasionează și sporturile extreme: ultramaratoanele, kitesurfing, 
tenis. Mai am încă amici care participă la circuite de tenis. Mai 
demult mă tot băteau la cap să mă fac profesionist, dar eu le- 
am zis ceva de genul: „Nu am nimic de dovedit”. 


Se uită afară pe geam și-și încordează pectoralii. 

— Dar tu de unde vii, de fapt? 

— De lângă Minneapolis. 

— Omule, îl întrerupe Snyder, vreau să zic, unde ai lucrat 
înainte să vii aici? 

— A, da, am înţeles. Ăăă, am lucrat ca liber-profesionist în 
principiu, pe la câteva publicaţii locale din Minnesota. 

Asta e o minciună: ultimul articol scris de el a fost un eseu 
din facultate despre cum să le înveţi pe maimuțe limbajul 
semnelor (o idee proastă, după cum s-a dovedit). 

Dar, din fericire, Snyder nu e preocupat să verifice în detaliu 
toate aceste fapte. 

— Din câte locuri am relatat eu până acum? se întreabă el. 
Nu-mi amintesc. Să fie vreo șaizeci și trei? Includ aici și ţări 
care nu mai există. E voie? În fine. E doar un număr, corect? Tu 
în câte ţări ai fost corespondent? 

— Nu în așa de multe. 

— Gen, cincizeci? 

— Zece, poate. 

Winston nici măcar nu a vizitat zece ţări. 

— Zece contra șaizeci și trei. Mă îndoiesc că o să se ţină cont 
de asta la departajare. 

Surâde încrezut. 

— Păi atunci asta e o slujbă cu normă întreagă? Mie mi-a zis 
Menzies într-un e-mail că era doar un post de corespondent. 

— Așa ti-au zis? 

Snyder pufnește: 

— Nemernicii. 

Ajung la apartamentul lui Winston din Zamalek. Coboară și 
Snyder, își rotește capul și aleargă puţin pe loc. 

— Previne apariţia cheagurilor de sânge, explică el. Ai putea 
să-mi iei tu geanta? Mersi frumos. 

— Dar tu locuiești prin preajmă? 

— Mă gândeam să fac și eu un duș repede chez toi, dacă n-ai 
nimic împotrivă. 

— Dar de ce nu te duci la hotelul tău? 

— Uite ce e, frate. E doar apă. Dacă nu vrei să-ţi folosesc 
dușul tău preţios trebuie doar să-mi spui. Tocmai ce-am aterizat 
după un zbor foarte lung. Dar... în fine. 

Şoferul taxiului întinde mâna așteptând banii. 


— N-am decât bani românești, omule, îi spune Snyder. 

Așa că Winston plătește. 

O oră mai târziu, Snyder își face apariţia din baie, cu unul 
dintre prosoapele lui Winston înfășurat în jurul taliei. Își trage 
pe el o pereche de pantaloni de camuflaj, lăbărţaţi și cu multe 
buzunare. Dă drumul la prosop, care cade pe covor, și pentru o 
clipă lasă să i se întrevadă organele genitale păroase. Winston 
își întoarse privirea, dar nu îndeajuns de repede, așa că apucă, 
fără voia lui, să vadă cum Snyder își îndeasă penisul pe cracul 
stâng al pantalonului. 

— Nu port niciodată lenjerie intimă, spune el, încheindu-și 
nasturii de la pantaloni. Recomand să nu porti nici tu. 

— Am să ţin minte. 

— Deci, continuă Snyder, de cât timp ești prin locul ăsta? 

— De câteva săptămâni. O tipă pe nume Zeina, care a fost la 
aceeași facultate unde am studiat și eu, lucrează aici ca 
reporter la o agenţie de presă. Am găsit-o pe lista absolvenţilor. 
Mi-a închiriat apartamentul ăsta pentru puţin timp. 

— Şi ai acces la Internet? 

— Da, de ce? 

— Trebuie să verific ceva. 

Se așază comod în faţa laptopului lui Winston. Pe măsură ce 
citește, exclamă în mod constant: „Nu-mi vine să cred!” sau 
„Asta-i tare de tot!”. 

— Cât timp crezi că mai rămâi pe-aici? 

— Nu vrei să mă vezi prin preajmă sau ceva de genul? 
întreabă Snyder întorcându-se din dreptul laptopului. 

— S-ar putea să am și eu nevoie de Internet mai târziu. 

— Super. 

Snyder se întoarce la laptop. 

Spre seară, el e încă la calculator, ridicându-se doar ca să se 
îndoape cu mâncarea lui Winston și să-și împrăștie bulendrele 
pe podea. Diverse obiecte de-ale lui Snyder - o perie de păr, o 
geantă de umăr Kevlar, șosete sport, un deodorant - apar pe 
covor în jurul lui, pe o rază tot mai extinsă. Babuinul își 
marchează teritoriul. 

— Îmi pare rău, spune Winston într-un târziu, dar chiar sunt 
nevoit să plec acum. Trebuie să închizi laptopul. 

— Da' de ce atâta grabă, omule? 

— Trebuie să mă duc să mănânc. 


— Gata, am terminat. Doar o secundă. Hai să mergem 
împreună la Paprika. Ador locul ăla. 

Trece o jumătate de oră. 

— Am terminat acum. Chiar am terminat. 

Mai trece o jumătate de oră. 

— Vino și tu când termini, spune Winston în timp ce-și 
încleștează și-i descleștează pumnii. 

— Relaxează-te, frate. A 

La ora unsprezece noaptea, Snyder închide laptopul. În fine, 
ies amândoi. 

— Unde e cheia mea? 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă mai ești la restaurant când mă întorc, o să rămân pe 
dinafară, spune Snyder. Am toate lucrurile înăuntru. 

— Nu vii și tu la masă? 

— Credeai că vin? Doamne! Sper că nu pe mine mă așteptai. 
Nu vin, nici vorbă. Hai că mă faci să râd. Dar să știi că mă 
întorc sigur înaintea ta. Cheile? 

Le smulge din mâna lui Winston. 

— Colosal, omule; ești absolut colosal. 

Aleargă înainte pe stradă, făcând cu mâna după un taxi. 

— Stai un pic! strigă Winston. Așteaptă! 

— Omule! îi strigă Snyder îndărăt. O să lipsesc ceva, gen, 
zece minute. Mă întorc înainte ca tu să apuci să comanzi. 

Se suie în taxi și pleacă. 

La ora asta toate restaurantele din zonă sunt închise. Mai e 
un magazin de delicatese, Maison Thomas, dar e închis pentru 
renovare. Winston e nevoit să meargă la un magazin cam 
murdar de la colţ. Cumpără chipsuri, un baron de ciocolată și o 
cutie de Mecca-Cola și le consumă pe toate în fața blocului, 
uitându-se mereu la ceas și simțindu-se îngrozitor de umilit de 
toată experienţa asta cu Rich Snyder. 

La trei dimineaţa Snyder se întoarce agale. 

— Doamne, ce faci afară? 

— Cheile sunt la tine, răspunde Winston. 

— Păi și ale tale unde sunt? 

— Le ai tu. 

— Hai că asta chiar că a fost o prostie. 

Snyder deschide uşa. 

— Mă culc eu în pat din cauza spatelui. 


Se trântește de-a curmezișul pe saltea. 

— Dormi bine pe fotoliu, nu? 

— Nu neapărat. 

Dar Snyder sforăie deja. Winston ar dori atât de mult să-l dea 
afară pe tipul ăsta, însă are nevoie disperată să fie instruit de 
cineva care înţelege jurnalismul. Winston îl studiază pe Snyder 
dezgustat, văzându-l cum stă tolănit pe pat. Probabil că așa ar 
trebui să se poarte jurnaliștii. Winston se așază în fotoliu. 

La ora nouă, Snyder îl scutură până îl trezește. 

— Ce-ai de mâncare pentru micul dejun, omule? 

Deschide ușa de la frigider. 

— Cineva trebuie să meargă de urgenţă la cumpărături. 
Bătrâne, avem cam treizeci de minute la dispoziție. 

— Până la ce? 

— Până începem operaţiunea „omul de pe stradă”. Știu că e 
de rahat, dar asta e meseria. 

— Scuze, nu înţeleg. 

— Să-ţi explic: te las pe tine să faci operaţiunea asta în locul 
meu. Ti-am zis, eu nu sunt dispus să-mi compromit 
obiectivitatea vorbind limbi străine. 

— Dar am și eu articolele mele la care lucrez. 

— Cum ar fi? 

— Mă gândeam să scriu ceva despre inițiativa de pace a 
Statelor Unite - am auzit că Abbas și Olmert ar putea începe să 
ţină întruniri regulate. 

Snyder zâmbește: 

— Nu scrie despre diplomaţie. Scrie despre oameni. 
Canavaua experienţei umane este biroul meu de presă. 

— Asta e o glumă? 

— Ce vrei să spui? 

— Sau aș putea scrie ceva despre Iran și armele nucleare. 

— Să scrii despre Teheran de la Cairo? Au. Ascultă, omule, 
hai să-ți spun o poveste. Când eram reporter în Bosnia, am 
auzit de rahatul ăla care se petrecea în Srebrenica. N-am suflat 
nicio vorbă nimănui, m-am urcat în Lada mea și am plecat 
acolo. Pe drum am dat peste o militantă de-asta pentru nu știu 
ce cauze sociale. Face: „Unde mergi, Snyder?” La care eu: „In 
vacanţă”. 

— Nu pricep. 

— Dacă i-aș fi spus vreun cuvânt, Srebrenica ar fi roit de și 


mai mulți militanti sociali, reporteri și tot rahatul. Și eu unde aș 
mai fi avut loc de ei? Așa, am fost cu o zi înaintea tuturor la 
locul masacrului. De atunci tânjește The New York Times să mă 
angajeze. Până când a hotărât un redactor de-al lor, mare sculă 
pe acolo, că nu sunt compatibil cu cultura lor sau ceva în genul. 
Dar le-am zis-o: „Oricum n-aș lucra pentru voi, băieţi”. 

— Cred că a fost destul de traumatizant. 

— Că n-am luat postul de la Times? 

— Să relatezi despre masacru. 

— O, absolut. 

— Dar, continuă Winston nesigur, parcă îmi amintesc că alt 
reporter a comunicat primul despre masacrul de la Srebrenica. 

Snyder își deschide telefonul mobil, apoi îl închide; vrea să se 
asigure că nu e pornit. 

— Nu vorbesc niciodată mizerii despre alţii. Dar, între noi fie 
vorba, tipul ăla este un păduche intrigant și lipsit de etică. 

În fine - fiecare își trăiește viaţa așa cum știe. Mottoul meu 
este: „Să punem capăt urii”. 

Winston nu pricepe care e legătura între tot ce i-a pălăvrăgit 
Snyder și ideea lui de a scrie un articol despre activităţile 
nucleare ale Iranului, dar i se pare mai înțelept să schimbe 
subiectul: 

— Şi totuși, spune el, chiar am nevoie de un articol pentru 
ziar. La urma urmei, aplic pentru un post acolo. 

— Aplici? O să obţii slujba asta. Am încredere totală în tine. 

— Apreciez, dar n-am scris niciun articol încă și sunt aici de 
două săptămâni. 

— Nu fi stresat. Trebuie să simţi că te distrezi când scrii. Şi, 
ascultă, sunt gata să te trec coautor la articolul meu. Ce-mi 
pasă mie de articole, la urma urmei. Adică, ia să vedem, câte 
am scris până acum? Zece mii? 

Cercetează faţa lui Winston să vadă dacă citește pe ea vreo 
expresie de respect sau chiar de venerație. 

— Haide, o să te trec coautor, s-a făcut? 

— Numele meu și al tău pe același articol? 

— Dacă asta te face fericit, sigur, frate. 

Winston face un duș în grabă și pune pe el un costum și o 
cravată. Îl găsește pe Snyder la ușă, în echipamentul lui de 
militar, cu laptopul sub braţ. 

— Asta e laptopul meu? întreabă Winston. 


— E cel care era pe masă, răspunde Snyder. Să trecem la 
acţiune, frate. 

— De ce iei laptopul meu cu tine? 

— O să vezi. 

Iese afară și îl conduce pe Winston pe strada 26 Iulie; la un 
moment dat arată înspre un om de afaceri care se apropie. 

— Ocupă-te de tipul ăla de acolo. 

— Cum adică să mă ocup de el? 

— Pune-i întrebări, află-i părerile. Operaţiunea „omul de pe 
stradă”, ai uitat? Mă duc să beau o cafea. 

— Ce ar trebui să-l întreb? 

Dar Snyder a intrat deja în cafeneaua Simonds. 

Precaut, Winston se fixează în calea afaceristului. Omul 
grăbește pasul și trece în mare viteză. Winston iscodește zona 
și pune ochii pe alte victime. Dar, de fiecare dată când vreuna 
se apropie, Winston își pierde sângele-rece. Se furișează și el în 
cafenea. Snyder e acolo și stă pe un scaun înalt și Iară spetează 
cu laptopul lui Winston deschis, luând interviuri în engleză de 
la localnici și mâncând minipateuri. Tastează la laptop cu 
degetele arătătoare, care sunt lipicioase. 

— Deci, ce-a ieșit? întreabă el, înghițind. Afaceristul ţi-a spus 
lucruri interesante? 

— Te superi dacă beau și eu o cafea? 

— Nu mai e timp. 

Închide laptopul dintr-o mișcare. 

— Mă duc la Khan el-Khalili și îţi recomand să mă urmezi. 

— N-am mâncat mai nimic de ieri - n-aș putea să mănânc și 
eu ceva repede înainte să plecăm? 

— Ia asta. 

Îi aruncă ultima bucăţică dintr-un minipateu, care poartă 
urmele umede de la dinţii lui Snyder. 

În timp ce urcă în taxi, un bărbat înalt și slab iese din 
cafenea și îi privește. Urcă și el într-o mașină neagră și 
pornește în spatele lor. Winston se uită în oglinda retrovizoare 
a taxiului: mașina neagră îi urmărește. Ajung într-un bazar, dar 
mașina nu se mai vede. 

Snyder arată cu degetul spre mulţimea agitată. 

— Pune mâna pe fetișcana aia. 

— Ce fetișcană? 

— Cea care e îmbrăcată în haina aia neagră. 


— Adică cea care poartă burka? 

— Pe ea, barosane. Avem nevoie de părerile oamenilor de pe 
stradă. 

— Dar de ce o femeie în burka? N-aș putea să fac 
operațiunea „omul de pe stradă” cu vreun bărbat? 

— Ce rasist ești. 

Snyder se îndepărtează ca să cerceteze un stand cu 
condimente. 

În șoaptă, Winston se apucă să repete fraza în arabă pe care 
a exersat-o cel mai mult: „Mă scuzaţi, vorbiţi limba engleză?” 
Simte înţepături la subsuori din cauza transpiraţiei. Işi face 
curaj și se apropie de femeia acoperită cu burka. Dar, când 
vrea să vorbească, vocea care-i iese din gâtlej aduce mai mult a 
ciripit slab de tot, așa că femeia nu-l aude. O bate pe umăr, iar 
ea se întoarce surprinsă, vorbindu-i în arabă. Câţiva 
cumpărători se dau la o parte și privesc. El repetă: 

— Mă scuzati, vorbiţi limba engleză? 

Ea răspunde din nou în arabă. 

— Atunci să înţeleg că nu vorbiti. 

Arabă în continuare. 

— Asta e o problemă. 

Tot arabă. 

Un tânăr cu o expresie încruntată pe faţă intervine: 

— Care e problem? De ce tu deranjezi la ea? 

— Vorbești engleza - grozav. Nu, nu-i nimic. Speram doar să- 
i pun câteva întrebări. 

— De ce? 

— E în regulă, sunt jurnalist. 

— Tu atins la ea? 

— Ce? Nu, nu. N-am atins-o. 

— Tu atins la ea! strigă tipul și se apropie și mai mult. 

— Nu, jur. Vreau doar să-i pun o întrebare. Pentru un articol. 

— Ce întrebare? 

— E greu de rezumat. 

— Dar care e întrebare? 

Asta în sine e o bună întrebare. Snyder nu i-a spus lui 
Winston ce să întrebe, nici măcar natura subiectului pe care îl 
tratează. Dar el vorbește constant despre terorism - poate că 
Winston ar trebui să întrebe despre asta. 

— Poţi s-o întrebi dacă e mult terorism prin zonă? Şi dacă da, 


cam pe unde anume, în caz că știe. Şi dacă ai putea să și notezi 
asta, preferabil în engleză sau chiar să-mi arăţi pe o hartă, dacă 
se poate. 

Mulțimea freamătă. Tânărul încruntat își zbârcește fata și 
mai mult la auzul acelor vorbe. Câţiva oameni gesticulează 
indignaţi. Chiar și femeia ridică mâinile și se întoarce cu 
spatele. Winston își șterge ochelarii aburiţi, se scuză faţă de 
mulțime și se grăbeşte înspre Snyder, care încă adulmecă niște 
condimente la un stand din apropiere. 

— Ce-ai obţinut? întreabă el. 

— Tipa se opune, bâiguie el absent. În principiu e de acord, 
dar, într-un fel, se opune. 

— Bine, bine, dar ce a spus mai exact? 

— Ăăă, da. Așa cred. 

— Ce? 

— Exact. 

— Inspiră adânc, băiete. Ce ai întrebat-o? 

— Despre terorism. 

— Splendid. 

— Şi despre ciocnirea dintre civilizaţii și dintr-astea. Despre 
hijab și așa mai departe. 

— Aia nu e o burka? 

— Da, întocmai, spune Winston. Dar ea preferă hijab-ul. 
Numai că bărbatu-său n-o lasă să poarte așa ceva. Din cauza 
talibanilor. 

— Talibani? Nu e niciun taliban în Egipt. 

— Metaforic vorbind. Talibani la figurat. Cel puţin asta am 
înţeles eu. 

— Trebuie să clarificăm chestia asta. Mai du-te o dată la ea. 

— Cred că a plecat. 

— E chiar acolo, lângă tejgheaua cu fructe, omule. 

Snyder îi dă un ghiont lui Winston și-l împinge în faţă. 

— Vrei postul la ziar, corect? 

În plină agonie, Winston se apropie din nou timid și 
recalcitrant de femeie. Mulțimea urmărește a doua tentativă, 
câţiva surâd încrezuţi, alţii dau din cap. 

— Scuzaţi-mă, spune el. Bună ziua, scuze - vă deranjez? 

Ea se întoarce brusc și îi ţine un discurs în arabă. 

— Ce spune, băiete? se interesează Snyder. 

— A vorbit din nou de soţul ei. 


— Talibanul? Află mai multe. 

Winston - amintindu-și de cursul de arabă pe care l-a parcurs 
în timpul zborului spre Cairo - își răscolește creierii, doar-doar 
și-o aminti cum se zice „soţ” în arabă. Când îl rostește, sună 
mai mult a întrebare. 

Asta înfurie mulţimea și mai mult. 

Snyder șoptește: 

— Întreab-o dacă îi place să flirteze și dacă asta e o chestie 
obișnuită în cercurile islamice. 

— Nu pot s-o întreb așa ceva, răspunde Winston. 

Într-adevăr, nu poate, în toate sensurile. 

Gloata devine tot mai numeroasă și mai ostilă. 

— Poate că a avut vreo experienţă cu lesbiene, remarcă 
Snyder. 

— Dar poartă o burka. 

— Şi ce, femeile în burka nu-și pot exprima orientarea 
sexuală? Ești așa de rasist. 

— Nu pot s-o întreb așa ceva. 

— Islamiștii care fac sex unii cu partenerii celorlalţi, îţi dai 
seama ce subiect de articol ar ieși din asta, frate? Ar lua premii 
serioase. 

În timp ce Snyder își dă frâu liber fanteziei, tipul înalt și slab 
care i-a urmărit de la cafenea se desprinde din mulțime. 

— Ce vreţi să obţineţi de aici? întreabă el aspru, în engleză. 

— E în regulă, bolborosește Winston. Suntem jurnaliști. 

— Pentru cine lucraţi? 

Omul i se adresează lui Winston, dar se uită la Snyder. 

— Pentru un ziar, răspunde Winston. Sunteţi și 
dumneavoastră jurnalist? 

— Eu lucrez la Ministerul de Interne. 

Auzind acestea, Snyder face câţiva pași în faţă: 

— Rich Snyder, corespondent străin. Îmi pare bine să te 
cunosc. Vorbești engleza formidabil, omule. Te invidiez foarte 
mult că vorbești o altă limbă. Noi americanii suntem o rușine. 
Care-ai spus că e numele tău? 

— Sunt de la Ministerul de Interne, repetă omul, apoi se 
răstește la cei care cască gura în jur, le ordonă ceva și aceștia 
se împrăștie de-ndată. 

Se întoarce din nou spre Snyder: 

— Nu apreciez subiectele astea ale tale. Vrei să scrii despre 


perversiuni sexuale în Egipt. Dar nu există așa ceva la noi în 
țară. Perversiunile sexuale sunt un fenomen occidental. 

— N-aș zice, frate. 

Tipul de la minister zâmbește imperceptibil: 

— Găsește alt subiect. Ceva plăcut. Ceva vesel despre ţara 
mea. Nu despre destrăbălare, explică el crispat. 

— Şi atunci, ce subiect ar trebui să tratez? 

— Asta e meseria ta, nu? Îţi sugerez să studiezi Gazeta 
egipteană. Publică niște articole excelente. 

— Cum că doamna Mubarak ar fi o bună gospodină? Uite ce 
e, dacă nu vrei să scriu despre practicile sexuale egiptene, dă- 
mi ceva mai bun. 

— Ce cauţi? 

— Vreau ce vrea toată lumea. Vreau ce îi excită pe toţi când 
vine vorba de Orientul Mijlociu: terorism. 

Tipul de la minister se întoarce brusc spre Winston: 

— Lasă agenda deoparte! Asta nu trebuie consemnat! 

— Vreau să scriu despre Gamaa al-Islamiya, continuă Snyder. 
Despre împușcături în centrul Egiptului. Vreau să știu despre 
cooperarea cu Statele Unite pe probleme de securitate. Vreau 
interviuri cu forţele speciale. 

— Urcă în mașină. 

Se pare că invitaţia asta nu e valabilă și pentru Winston, care 
e lăsat de izbeliște lângă taraba cu fructe în vreme ce mașina 
neagră pornește în trombă. 

Își aduce aminte prea târziu că Snyder are cheile de la casă. 
Îl sună pe Snyder pe mobil, dar acesta nu răspunde. La căderea 
serii, Snyder răspunde în cele din urmă: 

— Hei, omule, de ce nu ai venit? 

— Nu știam că am fost invitat. 

— Nu te aud. Sunt la aeroportul militar. 

— Când te întorci? lar am rămas încuiat pe dinafară. 

— Vin, cum să nu vin. 

— Dar când? 

— Cel mai târziu la sfârșitul săptămânii. 

— Am nevoie de cheile de la casă! i 

— Doamne Dumnezeule, relaxează-te! Iți faci prea multe 
griji. Distrează-te și tu. Ascultă, mă urc într-un avion C-130 cam 
în două ore. Am nevoie să faci niște cercetări. 

Îndrugă nume și organizaţii. 


— Şi cu cheile mele cum rămâne? 

— Sună-mă peste cinci minute. 

— Şi mai ai și laptopul meu. 

Snyder închide telefonul. 

Winston sună din cinci în cinci minute timp de trei ore, dar 
mobilul lui Snyder este închis. Winston trebuie să-i ceară o 
cheie de rezervă lui Zeina, reportera de la agenţia de presă 
care i-a închiriat apartamentul. Ca să se revanșeze pentru 
deranjul produs, insistă să facă cinste cu ceva de băut într-un 
local din apropiere. 

Zeina comandă pentru amândoi într-o arabă fluentă, alege o 
masă și aduce ea halbele cu bere Sakara. Se așază și își dă de 
pe faţă niște șuvițe de păr negru lipite de obraz, scoțând astfel 
la iveală un surâs dezinvolt. 

— Deci, întreabă ea, îţi place la Cairo? 

— O, da. E chiar interesant, spune el. Am niște lucruri de 
care m-aș putea plânge, dar nu sunt prea importante. 

— Cum ar fi? 

— Nimic grav. 

— Spune-mi și mie unul. 

— Păi, aerul e cam irespirabil cu toată poluarea asta. Este ca 
și cum aș inhala fumul care iese pe o ţeavă de eșapament. 
Căldura mă face să leșin câteodată. lar mâncarea e uneori 
necomestibilă. Sau poate că am avut eu ghinion până acum. Și, 
pe deasupra, e un stat polițienesc, ceea ce-mi displace. Şi mai 
am de asemenea impresia că localnicii vor să mă împuște. Doar 
când vorbesc cu ei, ce-i drept. In fond e vina mea - cunoștințele 
mele de arabă sunt aproape nule. Dar, în principiu, rezumă el, 
da, e într-adevăr interesant. 

— Ce zici de Snyder? Ce impresie ţi-a făcut? 

— Il cunoşti pe Snyder? 

— O, sigur. 

— Ce cred eu despre el? ezită Winston. Păi, la prima vedere 
trebuie să recunosc mi-a făcut impresia că ar fi cam, cum să 
spun, ambițios. Dar acum că îl cunosc mai bine, încep să cred 
că este... 

— Și mai ambițios. 

Winston răspunde cu o candoare neintenţionată: 

— Un ticălos de felul lui, asta voiam să zic. 

Își șterge ochelarii. 


— Scuze, nu te-am jignit, nu? 

— Nu fi nebun. Nu mi-e prieten, spune ea. Oricum, la ce 
lucraţi voi acum, băieţi? 

— Nici măcar nu sunt sigur. Ca să fiu sincer, înainte să 
sosească el, nu scriam nimic. Dar făceam progrese. Sau cel 
puţin așa credeam. Mă familiarizam cu orașul, învăţam araba. 
Până la urmă tot ajungeam eu să scriu ceva. Apoi m-a colonizat 
el. Mi-a furat laptopul. Are puterea asta bizară de a mă călca în 
picioare și de a mă face în același timp să mă simt, tot eu, 
îndatorat faţă de el. Chiar mă încurajează - îmi spune 
permanent că eu o să câștig postul de corespondent, că el nu 
are nicio șansă, că eu sunt de departe cea mai bună alegere și 
așa mai departe. Și totuși, cu cât petrec mai mult timp cu el, cu 
atât mă simt mai ridicol. Și nu înţeleg de ce un tip cu 
experienţa lui ar încerca măcar să aplice pentru un asemenea 
post. 

— Irak, explică ea. Încearcă să ajungă în Irak. Snyder caută o 
metodă să intre în ţara aia de când a început războiul. Ţi-a spus 
ce făcea înainte să vină în Cairo? 

— Ceva legat de un premiu? 

— Scria un blog despre Irak. Sau, mai degrabă, despre cum 
se străduia să ajungă în Irak. Despre cum a fost întors din drum 
la graniţa cu Iranul, cea cu Turcia, cu Siria, cu Iordania, cu 
Arabia Saudită sau cu Kuwait. Slavă Domnului că Irakul are 
atât de multe graniţe - asta i-a furnizat multe lucruri despre 
care să scrie. Îi recunosc această calitate: e hotărât. Are și alte 
calităţi în afară de fizic. 

— TȚi se pare că e un bărbat frumos? 

— Ei, are aerul ăla curajos de corespondent de război. Unor 
femei li se pare foarte sexy, adaugă ea. Cât privește Irakul, 
problema lui e că nimeni nu-și dă seama cum stă treaba cu el. 
Americanii nu au încredere în el, iranienii cred că e de la CIA, 
irakienilor le e frică de el. Nimeni nu pricepe ce face el acolo 
atâta vreme cât nicio publicaţie nu îl sponsorizează. 

— Şi de ce nu vrea să-l sponsorizeze nimeni? 

— Tipul este o pacoste. A lucrat pentru toată lumea, dar are 
meteahna de a se certa cu cine nu trebuie, după care e 
concediat, explică Zeina. Dar să uităm de Snyder pentru o 
clipă. Tu ai vreun articol la care lucrezi cât timp el e plecat? 

— Am niște idei. 


— Dar nu ai trimis nimic încă, așa e? 

— Nu încă. 

— Bun. Uite ce e, nu ai laptop, așa că vino să lucrezi la mine 
la birou, spune ea. Vreau să stau cu ochii pe tine. 

Când Winston sosește în dimineaţa următoare, Zeina își 
ridică privirea de la calculator, în timp ce degetele-i tastează în 
continuare. 

— Trebuie să mă ocup puţin de buletinul ăsta informativ. Stai 
jos. Termin în două minute. 

Isprăvește de scris și-și flexează degetele. 

— Haide; te iau la prima ta conferinţă de presă. 

Dar lucrurile nu merg așa ușor: Winston nu are vreo 
acreditare care să-i permită accesul la o conferinţă de presă și 
este oprit la intrare la Liga Arabă. Zeina face tot ce-i stă în 
puteri, dar nu poate să-l ia cu ea înăuntru. În cele din urmă, 
reușește să scoată afară din sală, pe furiș, un subsecretar care 
vine până la el. Subsecretarul, vorbitor de engleză, îi explică 
răbdător ce se întâmplă în sală. Winston mâzgălește în 
carneţelul lui, dar nu a mai luat niciodată notițe după ce spun 
alţii și i se pare că tipul vorbește neașteptat de repede: din trei 
cuvinte a terminat o propoziție și merge mai departe în timp ce 
Winston rămâne în urmă cu mâna încleștată pe pix. Intr-un 
târziu, subsecretarul se scuză. 

— Ce-ai reţinut? îl întreabă Zeina. 

Winston își studiază însemnările, care conţin numai fraze 
neterminate: „Credem că...” sau, Adevărata problemă e că. Sau 
„Ce trebuie să știți e că...” urmate de mâzgălituri din care nu se 
înţelege nimic. 

— Nişte chestii destul de utile, răspunde el. 

Zeina îi face loc la un calculator liber din biroul ei și îl lasă să 
scrie. Încă mai lucrează când ea se pregătește seara să plece 
acasă. 

— Sună-mă dacă ai de gând să trimiţi ceva la ziar, spune ea. 
Vreau să verific mai întâi. 

În dimineaţa următoare el tot nu a terminat. Târziu, după- 
amiaza, îi arată în cele din urmă ciorna cu articolul. 

— Ei bine, spune ea după o lectură rapidă, e un început. 
Chiar este. Am câteva comentarii de făcut. 

— Te rog, spune-mi. 

— Mai întâi, o regulă standard pentru un articol de știri - și 


nu mă bănui că aș vrea să-ţi pun frâu creativităţii - prevede că 
trebuie să identifici locul și data la un moment dat. De 
asemenea, trebuie să menţionezi numele tuturor 
interlocutorilor tăi. Și ar fi bine să eviţi utilizarea în exces a 
cuvântului „lucru”. 

— În rest, arată cât de cât bine? 

— Păi, este un articol de probă - hai să-l considerăm astfel. 

— Crezi că ziarul o să vrea să-l publice? 

— Ştirea e puţin cam veche în momentul ăsta. 

— Dar evenimentul s-a petrecut ieri. N 

— Ceea ce e depășit în termeni jurnalistici. Imi pare rău - am 
tendința să fiu destul de negativă, aşa că nu pune prea mult la 
inimă comentariile mele. Dar trebuie să-ți spun: foloseşti mai 
multe cuvinte decât e nevoie ca să ajungi la miezul subiectului. 
Și, încă ceva: mi se pare că ciocul subsecretarului a beneficiat 
de prea multă atenţie din partea ta. Sincer, eu una n-aș fi făcut 
nicio menţiune despre asta. 

— Mi s-a părut că avea oarecum legătură cu subiectul. 

— Nu-și are locul în introducere. Nu mă înţelege greșit - 
apreciez încercările tale de a insera culoare locală în text. Dar 
mi s-a părut că forțezi prea mult nota câteodată. Ca în 
fragmentul ăsta: „Pe măsură ce oficialul vorbea, galbenul soare 
egiptean strălucea orbitor, de parcă acea sferă aurie era 
cuprinsă de flacăra speranţelor fierbinţi de pace pentru 
Orientul Mijlociu pe care le nutrea, în inima lui de jar, 
subsecretarul palestinian pentru sport, pescuit și faună 
sălbatică”. 

— M-am gândit și eu să șterg rândul ăsta. 

— Nici măcar nu sunt sigură dacă este corect gramatical. Și, 
pentru cultura ta, originile conflictului israeliano-palestinian nu 
sunt „legate de o veche greșeală de ortografie”. 

— Am crezut că asta o să atragă cititorii și o să-i facă mai 
interesaţi de subiect. 

— Dar e un neadevăr. 

— Nu știu ce să zic, Zeina. Subsecretarul vorbea prea 
repede. Și cineva a trecut prin apropiere strigând în gura mare 
că vinde îngheţată. Tot zgomotul ăla mi-a abătut atenţia de la 
interviu. 

— Ştiu - îl menţionezi pe vânzătorul de îngheţată în articolul 
tău. 


— Un pic de culoare locală, m-am gândit eu. Deci nu ar 
trebui să trimit articolul? 

— O, ba da, desigur. 

— Sau mai bine nu. 

— Uite ce e, vino din nou mâine. O să găsim un alt subiect. 

Se vede de la o poștă că prima lui tentativă a dat greș. Dar, 
în timp ce se îndreaptă spre apartamentul lui, Winston se simte 
electrizat - a luat totuși un interviu real cuiva. Asta e cu 
adevărat jurnalism. li sună telefonul mobil, provocându-i 
instantaneu o stare de panică - poate e Menzies de la ziar și 
cere articole. Dar n-are el norocul ăsta. 

— Care-i treaba, frate? 

— Salut, Snyder. 

— In Valea Nilului. Trupe speciale. Islamiști. 

— Ce spui? Te-aud cu întreruperi. Parcă-am comunica prin 
telegraf. Poţi să repeţi? 

— Am un mobil... merge prin telefonie prin satelit. De la o 
militantă socială. Se încarcă la minut. Vorbește repede. Cum 
merge cercetarea? 

— Chestia aia pe care mi-ai dat-o tu s-o fac? Ca să fiu sincer, 
n-am avut prea mult timp la dispoziție ca să mă ocup de ea. Am 
încercat de fapt să fac propriile mele articole. Oricum, mi se 
pare că te grăbești, așa că nu intru în detalii. Ideea e că mi-a 
fost greu să mă apuc de cercetarea aia. Asta, printre altele, și 
pentru că laptopul meu este la tine. 

— A sunat Kathleen? 

— Nu, răspunde Winston. De ce? Trebuia? 

— Lasă baltă articolul tău. Ocupă-te de cercetarea mea. 

— A spus ea asta? 

— Proiect mega. Se lasă cu premii și nominalizări. Te bagi 
sau nu? 

— Vorbești serios? 

— Te bagi? Sau nu? 

Winston se instalează într-un birou individual de studiu în 
biblioteca Universităţii Americane. La început îl enervează 
ideea că trebuie să se ocupe de solicitarea lui Snyder, dar este 
repede absorbit de ceea ce cercetează. Nu poate ignora 
senzaţia de ușurare pe care o resimte văzându-se din nou 
printre volumele de cercetări academice ce trebuie puricate, 
îndeplinindu-și astfel sarcinile de jurnalist fără să fie nevoit să 


intre cu forța printre agenţii de securitate de la Liga Arabă sau 
să ia pulsul străzii intervievând femei la piaţă. Lucrul la 
bibliotecă este, de departe, partea lui preferată din munca de 
reporter de până acum. Într-adevăr, subiectul îl absoarbe atât 
de mult, încât încă-l mai studiază trei zile mai târziu, când se 
întoarce Snyder în oraș. 

Aranjează să se întâlnească la prânz la L'Aubergine. 

Snyder ajunge cu o întârziere de douăzeci de minute, 
sporovăind la telefon. Se așază și continuă să vorbească. După 
alte zece minute, închide mobilul. 

— Ce tare să te văd din nou, frate. 

— Nu face nimic, spune Winston, deși Snyder nu și-a cerut 
scuze pentru ceva. Am aici rezultatul cercetării pe care m-ai 
pus s-o fac. 

Snyder bagă un deget în humusul lui Winston. 

— Am avut parte de niște experienţe grozave acolo. Am 
scăpat de soldaţii care mă supravegheau, gen, în prima zi. M- 
am întâlnit cu beduini. M-am infiltrat printre luptătorii de 
gherilă. Am călărit pe măgari. Câmpuri de trestie de zahăr. 
Mitraliere. Dinamitat buncăre. Școli islamice. Tabere de 
instrucţie a extremiștilor. Trebuia să vii și tu. 

— Am avut impresia că doreai să mergi singur. 

— Doamne! Glumești? Tot ce vreau eu e să iasă știrea. 

— Ai întâlnit teroriști? 

— Marfa adevărată, frate. 

Se oprește. 

— Nu chiar din cei de la Qaeda. Dar sunt pe lista de 
așteptare, foarte aproape. 

— Există un procedeu de înscriere? 

— Absolut. OBL e destul de ţăcănit. 

— Cine e OBL? 

— Osama, răspunde Snyder. Nu-l cunosc chiar atât de bine. 
Ne-am întâlnit doar de, gen, două ori. Pe vremuri, în Tora Bora. 
Ce vremuri frumoase. 

— Cum arată? 

— E înalt. Asta te frapează cel mai mult. Dacă nu ar fi luat-o 
în direcţia greșită, poate ar fi făcut sport de performanţă. Asta 
e tragedia acestui conflict - prea mult talent irosit. In fine. 
Lucrul care mă enervează pe mine în tot războiul ăsta 
împotriva terorismului este ignoranţa. Nu mă înţelege greșit - 


resping extremismul în toate formele lui. Sper ca, măcar într-o 
mică măsură, oamenii să ajungă să citească scrierile mele și să 
audă vocea care strigă în fiecare articol. 

— Şi ce spune vocea? 

— Am să termin eu humusul, e în regulă? 

Winston pune pe masă trei dosare legate cu șnur, unul peste 
altul. 

— Ai aici aproape tot ce ai cerut. Există la sfârșit un cuprins 
și un index. 

Snyder mănâncă fără să ridice privirea. 

Winston mai face o încercare: 

— Vrei să le las aici? 

— "Ţine-le, băiete. Cadoul meu pentru tine. 

— Nu vrei materialul? 

— Nu citești ziarul, omule? Articolul a apărut deja. 

Winston are nevoie de un moment să-și dea seama ce 
înseamnă asta. 

— M-ai trecut coautor la un articol pe care nici măcar nu l- 
am citit? 

— Dar tu mi-ai zis clar să nu pun numele tău pe articolul 
meu. N-ai zis tu asta într-un e-mail sau ceva în genul? 

— Niciodată. 

— Ba da, ai zis. Ai spus că nu vrei, de vreme ce era, gen, 
articolul meu și chestii de-astea. 

Mâna lui Snyder se afundă în salata de vinete a lui Winston. 

— Deci, o să încerci să fii liber-profesionist acum? 

— Păi, mă gândesc să merg înainte cu aplicaţia pentru postul 
ăsta de corespondent. 

— Corespondent pentru cine? 

— Pentru ziar. 

— Nu ţi-au spus? Mă simt așa de prost, spune Snyder. E 
aproape sigur că eu sunt omul lor la Cairo acum. 

Deschide clapeta de la telefonul mobil, se asigură că nu e 
pornit, apoi îl închide. 

— Între noi fie vorba, eu iau postul ăsta temporar, ca să-mi 
mai omor timpul. Mai mult de un an nu stau aici. Sunt sigur că 
The New York Times o să mă solicite să merg în Bagdad. N-am 
ajuns încă la discuţii cu ei, dar o să mă sune anul ăsta, 
garantez. Într-un fel, îmi prinde bine să aștept - când o să ajung 
eu acolo, Irakul o să fie un stat la pământ, ceea ce cred că o să 


dea mișto pe CV-ul meu. 

Sosește nota de plată. 

— Cine-o plătește de data asta? întreabă Snyder, fără să 
schițeze vreun gest cum că ar fi dispus s-o facă el. 

Apatic, Winston scoate cardul. 

— Ce frumos din partea ta, băiete. Chiar voiam să plătesc eu, 
dar de vreme ce te oferi. 

— De fapt, nu mai pot să plătesc nimic. Nu am serviciu. 

— Doamne, în condiţiile astea e și mai grozav că insiști să 
achiţi tu. 

Cei doi se îndreaptă spre apartamentul lui Winston; Snyder 
merge în faţă, descuie ușa și se aruncă în pat pe burtă. 

— Snyder? 

— Mda. 

— Ce s-a întâmplat cu laptopul meu? 

— Care laptop? 

— Cel pe care l-ai luat. 

— Unde l-ai pus ultima dată când l-ai văzut? 

— Tu l-ai luat ultima dată când l-am văzut. 

— Nu prea cred, omule. 

Winston stă treaz, în capul oaselor, mai toată noaptea, 
conspirând cum să-l omoare pe acest babuin uzurpator. Dar 
riscul de a sta la închisoare în Cairo îl descurajează să mai 
încerce ceva, așa că, în schimb, începe să-și formuleze în gând 
toate observaţiile usturătoare pe care o să i le spună a doua zi 
dimineaţă. 

Și totuși, în zori, când Snyder e deja treaz și mișună 
zgomotos prin casă, Winston nu face decât să-l privească, pe 
jumătate adormit, detestându-l în tăcere. Snyder spune că o 
fană de-a lui, tot vreo militantă socială, desigur, i-a aranjat să 
meargă până la Darfur cu un zbor privat. 

— Acum nu mă mai preocupă decât statele care sunt pe 
punctul de a intra în colaps, declară el. 

Își adună catrafusele și pleacă fără măcar să mulțumească. 

Winston se întinde pe patul care e în continuare cald și 
închide ochii. În minte i se perindă toate momentele în care a 
interacționat cu Snyder și se învinovăţește pentru lașitatea de 
care a dat dovadă. Se sucește în pat, cu intermitențe, timp de o 
oră, după care se ridică, hotărât să părăsească orașul. 

Decizia îl demobilizează pe moment, dar mai apoi îi ridică 


moralul. A tânjit să plece din Cairo de când a ajuns aici. Ar 
trebui să informeze ziarul de plecarea lui? Dar ei știu măcar că 
el este aici? N-a primit niciun semn de la Menzies, de la 
Kathleen sau de la altcineva de când a sosit. 

Tot ce-i rămâne de făcut este să schimbe datele de pe biletul 
de întoarcere, să-și împacheteze lucrurile și să lase cheile la 
Zeina. O invită la o ultimă cină, ca semn de mulțumire, 
promițându-și sieși să nu aducă vorba de Snyder. Cu toate 
acestea, babuinul tot reapare în conversaţia lor. 

— Un lucru pe care trebuie să-l menţionez despre el, 
comentează Winston, este că reușește să smulgă de la oameni 
niște declaraţii uimitoare. În neînsemnata mea experienţă de 
jurnalist, nimeni nu mi-a zis nimic interesant sau demn de 
reținut. 

— Declaraţiile pe care le obţine Snyder? Unii oameni pretind 
că sunt câteodată aproximative, ca să nu zic mai mult. 

— Cum adică? 

— Păi, tu chiar crezi că insurgenții talibani spun lucruri de 
genul: „Ne-a ieșit splendid bombardamentul ăsta, acum hai să 
le-o tragem puţin ălora de la NATO”? 

— Nu sunt sigur. N-am întâlnit niciodată vreun taliban. 

— Ca să fim cinstiţi, el reușește să scoată tot untul din 
reportajele lui, de aceea poate și ajunge în prima linie pe 
oriunde merge. Așa bizar cum se comportă, e totuși neînfricat. 

— Ştiu. L-am văzut vorbind cu un tip de la Ministerul de 
Interne la Khan el-Khalili. Snyder îl tot bătea la cap pe omul 
ăsta - destul de obraznic, după părerea mea. Dar în cele din 
urmă a reușit să scrie un articol din peripeţia asta. 

— Jurnalismul de calitate și bunele maniere se exclud 
reciproc, explică Zeina. Exagerez, dar foarte puţin. 

Are vreo zece ani mai mult decât Winston, iar el o admiră - 
este atât de calmă și de competentă. Se întreabă dacă, după 
cină, s-ar ivi vreo ocazie să o sărute. N-a văzut cupluri 
sărutându-se pe stradă în Cairo. Unde ar putea să-i facă 
avansuri? 

Dar, pe de altă parte, dacă ar fi să se dea la Zeina, ce s-ar 
putea întâmpla după aceea? Deja, așa îmbrăcată cum e ea 
acum, Zeina îi inspiră teamă. Însă orice fel de speranţă firavă 
ar fi nutrit în inimă dispare în momentul în care ea îi spune: 

— Ştii că între mine și Snyder a fost ceva, nu? 


— Serios? întreabă Winston nonșalant. Ce anume? 

— O aventură, o idilă. În fine. 

Astea sunt cuvintele lui Snyder, își dă seama Winston 
înfiorat. 

— Mă miram eu de unde știi atât de multe despre el. 

— O mișcare foarte neinspirată. Dar el e ispititor. 

— Snyder e ispititor? 

— Ţi-am zis, spune ea, tipul e sexy. Dar acum, tinere domn 
Cheung, spune-mi dacă această experienţă jurnalistică a fost un 
coșmar pentru tine. 

— Nu în întregime. 

— Ţi-a plăcut ceva din toată aventura asta? 

— Mi-a plăcut să merg la bibliotecă, zice el. Cred că prefer 
cărțile oamenilor - sursele primare mă sperie. 

— Nu și dacă sursele sunt maimute. 

— Chiar și atunci, continuă el. Tin minte că, odată, 
coordonatorul meu de teză făcea un tur de laborator cu un grup 
de studenţi. Încerca să demonstreze principiul de dominatie 
ierarhică în rândul macacilor. La o indicație a profesorului, un 
mascul pe nume Bingo s-a apucat să mă muște de coapsă și m-a 
țintuit într-un colț al ţarcului în care stătea. În faţa întregii 
clase, Bingo a arătat că el, o maimuţă obișnuită ajunsă la 
adolescenţă, mă surclasa de departe. 

Zeina zâmbește. 

— De aia te-ai lăsat tu de studiile postuniversitare? 

— Nu numai din cauza asta, dar sigur că a contat și acest 
incident. Dezavantajul studiului primatelor, mi-am dat eu 
seama, este că devii foarte conștient de rang, de 
comportamente servile, de necesitatea de a forma alianţe. La 
universitate aș fi rămas întotdeauna un primat cu un statut 
inferior. Dar jurnalismul mi se părea o profesie pentru masculii 
alfa. 

— Jurnalismul este o profesie pentru o mână de idioţi care 
pretind că sunt masculi alfa, îl contrazice ea. Că tot vorbim de 
asta, ţi-am spus că Snyder m-a sunat din Darfur? 

— De ce? 

— Voia să-i traduc ceva din arabă. Ba chiar avea un material 
destul de interesant. 

— L-ai ajutat? 

— De ce-aș fi făcut-o? De fapt, am sunat-o pe Kathleen la 


ziar. 

Winston rămâne încurcat preţ de un moment, se gândește că, 
în cele din urmă, Zeina a intervenit ca să obţină el postul de 
corespondent, și că, astfel, ar fi obligat să stea la Cairo pe mai 
departe. 

Dar nu la asta se referea ea. 

— M-am săturat să tot ascult ce zic alte agenţii de presă, 
explică ea. Ar fi frumos să-mi dezlipesc și eu urechea de 
telefon, să plec pe teren și să mai relatez din când în când. 
Chiar dacă nu sunt decât un corespondent pentru ziar. 

— Nu știam că vrei slujba asta. 

— Ei bine, am vrut-o. 

— Mă gândesc că, în condiţiile astea, a fost și mai generos 
din partea ta că m-ai ajutat, spune el, întrebându-se brusc cât 
de mult l-a ajutat ea efectiv. De ce nu mi-ai spus mai devreme? 

— Eram rivali. 

— Nu m-am prins. 

— Deci, te întorci la studii în Minnesota? 

— Am un plan, răspunde el șiret, dar nu continuă cu 
dezvăluirea. 

Doar n-o să se dea în vileag faţă de ea. Și, oricum, nu are 
niciun plan. 

— Ştii ce, observă el, mi-am dat seama că m-am înșelat în 
legătură cu un lucru: întotdeauna am crezut că vârsta și 
experienţa te călesc, te fac mai flexibil și mai energic. Dar nu e 
adevărat. Dimpotrivă. 

Se întoarce spre ea: 

— Nu crezi? 

Dar Zeina își verifică mobilul să vadă dacă are apeluri 
pierdute de la Snyder și nu-i răspunde lui Winston. 


1963. Corso Vittorio, Roma 


De îndată ce Betty a ieșit din peisaj, Leo a preluat controlul 
deplin asupra ziarului și a declarat că primul lui obiectiv este 
ridicarea statutului. Nu se știa dacă s-a referit la statutul 
ziarului sau propriul său statut, asta era o chestiune demnă de 
dezbătut. 

Era obsedat de articolele populare și de senzaţie, acelea 
care, după cum spunea el, te dau pe spate când le vezi pe 
prima pagină la chioșcul de ziare. Totuși, nu credea că propriii 
lui angajați ar fi în stare să producă ceva așa de bun, as fel 
încât a început să cumpere aceste articole de la scriitori 
externi, lucru pentru care nimeni din redacţie nu l-a îndrăgit 
prea mult. Atmosfera a devenit tot mai încărcată și mai toxică; 
vechile zile când domnea pretutindeni spiritul de colegialitate 
erau de mult apuse. 

Tirajul a scăzut puțin, dar Leo pretindea că de fapt cititorii s- 
au mai rafinat. Când coresponda cu consiliul administrativ din 
Atlanta, promitea că va reduce costurile, dar în sinea lui el era 
mult mai încrezut și mai categoric. La urma urmei, Charles își 
dezvăluise intențiile: spusese că nimeni nu trebuie să se atingă 
de ziar. 

În 1969, Charles s-a retras din funcţia de președinte al 
consiliului de administraţie, iar fiul lui Ott, Boyd, în vârstă de 
douăzeci și șapte de ani, a preluat conducerea. Leo i-a trimis lui 
Boyd o scrisoare de felicitare, sugerându-i că o infuzie 
suplimentară de capital ar fi bine-venită; cu alte cuvinte, ziarul 
ar avea nevoie de câțiva angajați noi. În schimb, tot ce-a făcut 
Boyd a fost să scape de un angajat mai vechi: Leo însuși. 

Justificarea acestui gest a fost că Leo trădase ziarul și pe 
fondatorul lui, acum răposat. Ott işi părăsise familia, trudise zi 
și noapte ca să pună temelia unei publicaţii care să servească 
interesele lumii întregi, spunea Boyd. Dar Leo transformase 
ziarul în ograda lui proprie, nici mai mult, nici mai puțin. Boyd 
susținea chiar că Leo adusese modificări în căsuţa redacțională 
și micșorase textul „Fondat de Cyrus Ott (1899-1960)”, mărind 
în schimb literele care alcătuiau anunțul „Redactor-sef: Leopold 
T. Marsh Cu o simplă riglă se putea confirma adevărul 
argumentului susținut de Boyd. 

Leo a mai zăbovit o vreme prin capitalele Europei, încercând 


să dibuiască vreo cale de întoarcere în presa internaţională; în 
cele din urmă a revenit în Statele Unite, luând acasă obiceiul 
de a bea coniac înainte de micul dejun și foarte puțini bani. A 
acceptat o slujbă în Pittsburgh, unde administra o publicație 
comercială specializată în industria cărbunelui. A fost norocos 
că a găsit-o și pe-asta. 

Boyd a promis că va superviza personal procesul de 
recrutare a unui înlocuitor pentru funcţia de redactor-șef, dar 
s-a dovedit prea absorbit de restul operațiunilor din imperiul 
Ott. Avea ambiţii mari și a început să vândă din activele cu 
vechime ale imperiului, chiar și rafinăria de zahăr de la care 
pornise totul preferând să facă investiții speculative 
internaționale. Era o măsură îndrăzneață - exact ceea ce ar fi 
făcut și tatăl lui. 

Sau, cel putin, așa credea Boyd. 

De fapt, de-abia dacă îl cunoscuse pe Ott, care plecase în 
Europa când Boyd avea unsprezece ani. Nici măcar nu se 
născuse în zilele, devenite între timp legendare, când tatăl lui 
pornise afacerile și clădise un imperiu din nimic. Mai tot ce știa 
Boyd despre vremurile acelea provenea de la diverși lingușitori 
care mai ciuguleau și ei din averea familiei. 

Și totuși, aceste mituri i-au dat imbold. Era îndrăzneț pentru 
că și tatăl lui fusese intocmai; era mândru pentru că acesta 
fusese și felul de a fi al tatălui său. Insă îndrăzneala lui Boyd 
era lipsită de entuziasm, iar mândria lui nu avea nicio urmă de 
demnitate. Și-a făurit o anumită imagine publică, dându-se 
drept un om sociabil, un om din popor, cum fusese și tatăl lui. 
Dar oamenii nu aveau încredere în Boyd, iar el, la rândul său, îi 
disprețuia. 


Țicniţi cu bombe pe mână 
Editor-corector - Ruby Zaga 


Nemernicii i-au luat iar scaunul; a luptat șase luni ca să pună 
mâna pe scaunul ăla. E uimitor. Oamenii ăștia sunt incredibili. 
Caută cu privirea prin redacție, clocotind în sinea ei. Din când 
în când, câte-o înjurătură îi mai țâșnește printre dinţi. „Ai 
dracului de bulangii!” bombăne ea. Ar trebui să plece pur și 
simplu. Să-și dea demisia. Să nu mai pună piciorul niciodată în 
locul ăsta. Să-i lase pe idioţii ăștia în mizerie. 

Dar, stai! Da, acolo e: scaunul ei e acolo, în spatele 
dozatorului de apă. Se grăbește și pune mâna pe el. „Să-și facă 
dracului rost de propriul lor scaun, dacă vor.” II împinge până 
la locul lui, în dreptul biroului de editare, își descuie sertarul și 
scoate din el toate lucrurile care-i sunt trebuincioase: o pernă 
pentru spate, o tastatură ergonomică împreună cu mouse-ul 
aferent, ortezele pentru încheieturile mâinilor,  șerveţele 
umede. Dezinfectează tastatura și mouse-ul. 

— E imposibil să te simți curat în locul ăsta, își zice. 

Își ajustează înălţimea scaunului, pune perna în poziţia care 
îi priește și se așază. 

— Dezgustător. 

Scaunul este cald. A stat altcineva pe el înainte. 

— Ar trebui pur și simplu să plec. 

Pe bune. N-ar fi grozav? Să nu mai trebuiască să-i vadă pe 
rataţii ăștia niciodată. 

Ziarul este singurul loc unde a lucrat Ruby Zaga vreodată. A 
început munca aici după ce s-a lăsat de un doctorat în teologie. 
Avea douăzeci și șapte de ani atunci și era complexată că 
lucrează ca stagiar neplătit pe timpul verii. La patruzeci și șase 
de ani, este încă la ziar, lucrând la biroul de editare; 
temperamentul ei de acum este mult mai irascibil, iar, pe 
măsură ce răbdarea i s-a împuţinat, corpul ei a luat în greutate. 
Deși robustă, Ruby se îmbracă la fel cum o făcea în vremea 
când a sosit la redacţie, în 1987: brățări, cercuri mari din 
argint pe post de cercei, rochii de flanelă strânse cu centuri 
late, jambiere negre, pantofi albi de sport marca Ked. Nu numai 
că și-a păstrat același stil vestimentar, dar în multe cazuri și-a 
păstrat aceleași articole, pline de scame și decolorate. 


Ruby ajunge întotdeauna devreme la serviciu, înainte să-i 
înceapă tura, pentru că atunci nu e nimeni în redacţie, cu 
excepţia lui Menzies, care pare să n-o părăsească niciodată. 
Din nefericire, colegii ei de la biroul de editare apar și ei în cele 
din urmă. Primul pe ziua de astăzi e Ed Rance, șeful ei, care se 
năpustește afară din lift; ca de obicei, îi curge nasul, are 
cămașa udă de transpiraţie la subsuoară și își face vânt cu 
mâinile. Vine la serviciu cu bicicleta și nădușește din greu, iar 
pantalonii lui kaki sunt mereu murdari de pete. Ruby nu vrea în 
ruptul capului să-i dea lui Ed șansa de a trece pe lângă ea fără 
să o salute - așa că va trece ea prima pe lângă el ca să fie 
observată din timp, dar nu-l va saluta. Se grăbește spre toaletă 
și se ascunde într-un compartiment, făcând un semn obscen cu 
degetul către ușă. 

Se întoarce târziu, după ce a început programul de lucru. 

— Încearcă să vii la timp, spune Ed Rance. 

Ruby se trântește cu fundul pe scaun. 

Ed Rance și celălalt editor-corector de serviciu, Dave Belling, 
citesc ediţia de dimineaţă ca să verifice dacă nu s-au strecurat 
greșeli. Ed Rance îi dă lui Ruby ultimele pagini - cele mai 
plicticoase - pentru a fi corectate, apoi îi șoptește ceva lui Dave 
Belling. Cei doi râd. 

— Ce e? întreabă ea. 

— Nu vorbeam despre tine, Rube. Lumea nu se învârte în 
jurul tău. 

— Mda, bine. Nici măcar nu mă interesează. 

De fapt, nu vorbesc despre ea, ci despre Saddam Hussein. E 
30 decembrie 2006 și Saddam a fost spânzurat în zori. Ca să se 
amuze, caută pe Internet înregistrări video cu execuţia. 

Între timp, toţi editorii seniori se adună în jurul biroului unde 
se lucrează la aranjarea în pagină a materialelor, ca să discute 
cum va arăta prima pagină. 

— Avem fotografii? 

— Cu ce? Cu dictatorul care atârnă de funie? 

— Ce oferă agenţiile de presă? 

— Imagini cu el întins pe jos. Capul i se vede oarecum din 
profil. Ca și cum ar fi sucit într-o parte. 

— Cred că a durut rău. 

— Putem să luăm o secvenţă vizuală de la Al Jazeera? 

Cineva face o glumă: 


— De ce nu preluăm noi o secvenţă cu toată pagina întâi de 
la The New York Times și o publicăm ca atare? Așa am putea 
pleca cu toţii acasă chiar acum. 

Succesul glumei este confirmat de câteva râsete zgomotoase 
și chicoteli care se sting însă repede - nu le place să râdă la 
bancurile celorlalți. 

Dave Belling găsește pe Internet înregistrări video cu 
spânzurarea lui Saddam și își cheamă prietenii, pe Ed Rance și 
pe Clint Oakley. Cei trei se uită cum dictatorul refuză să i se 
acopere capul cu o glugă. Călăii îi pun ștreangul în jurul gâtului 
și strâng nodul. Înregistrarea se oprește. 

— Asta e tot? Nu arată când îi trag scaunul de sub picioare? 

— Bietul Saddam! Era chiar simpatic. 

— Sărmanul Saddam! Era absolut adorabil. 

— Undeva unui înger i-au crescut aripi. 

— Undeva în rai, un înger trage cu mitraliera. 

Ruby nu a fost invitată să privească și ea. 

— Cretinii! 

Cei trei se fac că nu o aud și caută o altă înregistrare, ceva 
obscen de data asta. 

De fapt lui Ruby îi place umorul lor infantil - este și pe gustul 
ei. Dar ei n-o includ niciodată în cercul lor. Iar atunci când 
apucă și ea să spună o glumă, nu stă nimeni să o asculte și 
pleacă toţi contrariaţi. De ce o tratează ca pe o ciudată? 

— De parcă aș fi ciumată. 

Adunătura asta de rataţi, niște copii proști care cască toată 
ziua ochii la YouTube, asta sunt ei; și tot pe ea o consideră o 
intrigantă la menopauză care încearcă să provoace zâzanie pe 
unde merge. Dar, de fapt, ea se aseamănă întru totul cu ei: e 
între două vârste, perversă, plictisită. De ce trebuie să o facă să 
se simtă de tot rahatul? 

— Pentru că sunt niște copii proști, de-aia, își răspunde ea. 

Încep să vină materialele pentru ediţia de seară care trebuie 
corectate. În redacţie se lasă tăcerea. Poţi să-ţi dai seama cât e 
ora după zgomotul din sală. Dimineaţa devreme, redacţia 
zumzăie de glume nesărate. Mai târziu, ca acum, de pildă, se 
face liniște și nu se mai aude decât cum tastează și tușesc 
agitaţi. Când soseşte termenul-limită, toată lumea se 
dezlănțuie. 

Ruby se uită fix la cursorul intermitent de pe ecran. Nu i-au 


dat nimic de lucru, nici măcar un singur articol pe care să-l 
editeze. E convinsă că mai târziu o să se pricopsească, taman 
înainte de termenul-limită, cu materialul despre Saddam. 

— Tâmpiţii, zice ea pentru sine. 

Dar atunci când vine articolul despre Saddam, Ed Rance i-l 
dă lui Dave Belling. 

— Dobitocii dracului. 

În loc să primească și ea ceva mai important, Ruby se 
pomenește cu o serie de știri pe scurt, care mai mult te 
prostesc decât te informează: o conductă a explodat în Nigeria; 
ambuscade în Mogadishu; rușii opresc exportul de gaz. Apoi Ed 
Rance îi dă o analiză despre armele nucleare din Iran și Coreea 
de Nord, cu niște titluri care aveau dimensiuni de tot râsul. 
Articolul e imens, două mii de cuvinte, dar titlul e minuscul: un 
enunţ de numai trei rânduri, pe o singură coloană. Cum rezumi 
toate prostiile astea în trei cuvinte? O tratează de parcă ar fi o 
sclavă sau așa ceva. 

— Cretinii! bombăne ea. 

Cum îi este obiceiul, Herman Cohen se oprește la biroul de 
editare când e pe picior de plecare spre casă și stă în spatele 
fiecărui editor, citind ce se vede pe monitoarele lor. Dave 
Belling are o pungă deschisă cu seminţe de floarea-soarelui și 
Herman dă iama în ele fără să ceară voie, după cum face mereu 
când vede vreun pachet sau recipient cu mâncare desfăcut. 
Cere ca titlul de la articolul cu Saddam să mai fie ajustat puţin, 
apoi pleacă pășind zgomotos. 

Editorii seniori o sună pe Kathleen pe mobil ca să discute 
prima pagină. O pun pe difuzor, astfel încât fiecare dintre ei să 
aibă șansa să aprobe, cu voce tare și în auzul tuturor, ce 
stabilește Kathleen. După ce închid, o iau în râs, de parcă ar 
vrea să curețe atmosfera din birou de vorbele lor lingușitoare. 

Cu câteva minute înainte de termenul de predare, Ruby a 
isprăvit tot ce avea de făcut, mai puţin o știre. Se chinuie să 
încadreze cuvântul „Mogadishu” într-un titlu de o singură 
coloană. Clint Oakley își face apariţia: 

— Cine a compus titlul la știrea cu ţeava care a explodat în 
Nigeria? întreabă el. Mă băieţi, voi glumiţi sau ce? „O explozie 
face noi victime.” 

Chicotește: 

— Care retardat a scris asta? 


De când Clint a fost retrogradat din funcţie și a ajuns din 
redactor cultural un biet responsabil cu necrologurile, dă 
întruna târcoale biroului de editare în căutarea de ţinte ușoare 
- Ruby în special. Ştie prea bine că ea e cea care s-a ocupat de 
subiectul cu ţeava nigeriană. 

— Cine a făcut asta? insistă el. Oricine a făcut-o ar trebui 
concediat. Schimbaţi acum titlul, da? Ed Rance? 

— L-am schimbat deja, Clint Oakley. 

Tipii se adresează unul altuia cu numele întreg, de parcă ar fi 
la internat. 

— Super, Ed Rance. Voiam doar să mă asigur. 

Pleacă rânjind: 

— „O explozie face noi victime.” Hai că-i al dracului de 
amuzant! 

Ruby tremură de furie. Titlul ăla era pentru un articol 
minuscul, de patru paragrafe aranjate într-o coloană, iar Ed 
Rance urla la ea să-l termine mai repede. Ce altceva ar fi putut 
să facă? Iar acum mai sunt câteva minute până la termenul de 
predare și cuvântul „Mogadishu” se uită impertinent la ea. 

— Nu pot să mă concentrez. 

— Am nevoie de titlul la articolul despre Somalia, spune Ed 
Rance. 

— Ştiu! 

— Acum, Ruby. 

— Nu e gata! 

— Suntem la termen. Scrie-l. 

— Mai lasă-mă un minut! 

— Dacă nu ești în stare, lasă-l și am să-l dau altcuiva care 
este. 

— Isuse Cristoase! 

Închide fișierul. 

— Ce lipsă totală de profesionalism, bombăne Ed Rance. 

Curând după aceea, editarea paginilor interioare e gata. 
Pagina întâi e verificată de mai multe ori și trimisă la tipar. E 
ora zece seara, tura de noapte s-a încheiat, toată lumea s-a 
liniștit. 

Mâine-seară e revelionul, așa că toţi au zi liberă. Câţiva 
jurnaliști și tehnicieni mai zăbovesc ca să discute planurile 
pentru petrecere, dar cei mai mulţi angajaţi se retrag unul câte 
unul; merg încet și mai întârzie pe drum ca să nu fie nevoiţi să 


împartă liftul unii cu alţii. În curând nu mai e nimeni în 
redacție, cu excepţia lui Menzies, care e încă la calculator, și a 
lui Ruby, care își strânge lucrurile: perna, șerveţelele umede, 
ortezele pentru încheieturile mâinilor, tastatura ergonomică și 
mouse-ul. Își încuie sertarul și își trece mâna prin păr. Işi 
scutură părul insistent, de parcă ar vrea să scape de niște 
păianjeni care s-au aciuat în el. 

— Sunt așa niște dobitoci. 

O să se simtă bine când o să plece dracului de acolo. 

— Abia aştept. 

E întuneric când se îndreaptă spre staţia de autobuz. 
Surprinzător, tânărul patron al ziarului, Oliver Ott, își plimbă 
câinele venind înspre ea - de ce merge la birou la ora asta? E 
un bărbat înalt, cu faţa plină de acnee, în general un tip 
dizgraţios. Se uită fix la câinele lui baset, care adulmecă 
trotuarul. Oliver și câinele trec direct pe lângă Ruby - propriul 
ei patron pare să nu aibă nici cea mai vagă idee cine este ea. 

— Alo? strigă ea indignată către Oliver, care a trecut mai 
departe după ce și-a încrucișat drumul cu Ruby. 

Ea se întoarce: 

— Sunt invizibilă? Nu mă vezi? 

Ott întoarce capul. 

— Cretinul dracului! strigă ea și pornește la drum mânioasă. 

Bravo, bine i-ai zis-o, își spune ea în timp ce merge înainte pe 
Corso Vittorio, lăsând în urmă staţia ei de autobuz. Hai că i-ai 
zis-o bine! Să-l ia dracu'! 

Lingăii de la birou o să se folosească de prilejul ăsta ca s-o 
concedieze. 

— Idioţii. Sper să mă dea afară. 

Lui Kathleen i-ar plăcea grozav de mult s-o vadă pe Ruby 
plecată. Aproape că a meritat să stea numai ca să-i facă în 
ciudă. 

— Aproape că a meritat. Ce căţea și Kathleen asta! 

Ruby și Kathleen au ajuns la ziar făcând parte din același lot 
de stagiari în 1987. Ruby venise cu o săptămână mai devreme, 
așa că ea a fost cea care i-a făcut colegei mai tinere turul 
redacției, arătându-i toţi redactorii, prezentându-i diverse 
persoane; ba chiar i-a făcut cunoștință cu Dario de 
Monterecchi, un stagiar italian foarte arătos, de care se 
îndrăgostise Ruby. În trei luni, redactorul-șef, Milton Berber, a 


angajat-o pe Kathleen ca asistentă la departamentul de știri; în 
tot acest timp el nu schimbase niciun cuvânt cu Ruby. Iar zece 
luni mai târziu, Kathleen și Dario s-au mutat împreună. În 
următorii ani, Kathleen a devenit o reporteră de succes a 
ziarului, o vedetă promovată pe posturi din ce în ce mai bune și 
care, în cele din urmă, a ajuns la un ziar foarte influent din 
Washington. Acum, după mulţi ani, Kathleen s-a întors 
triumfătoare, în calitate de șefă, în timp ce Ruby, care nu a 
plecat niciodată și a fost devotată ziarului, nu e apreciată nici 
cât o cârpă de șters pe jos. 

— Exact așa mă tratează. 

Asta e valabil și pentru Kathleen. 

— Ce vacă! 

Dacă idioţii ăștia n-o vor concedia pentru că l-a înjurat pe 
patron, o să vină la serviciu în prima zi a anului și o să-și dea 
singură demisia. O să fie splendid. Va pleca din ţara asta 
oribilă. 

— Ajung și eu acasă, în cele din urmă. 

Se urcă în autobuzul ce o duce spre locuinţa ei. Ironia e că ea 
chiar se pricepe la ce face la serviciu. 

— Nu că ar da o ceapă degerată pe asta. 

Autobuzul se oprește ca să permită puhoaielor de turiști 
veniţi la Roma cu ocazia Anului Nou să traverseze intersecţia, 
apoi își continuă traseul peste pod înspre bazilica Sf. Petru, a 
cărei cupolă este scăldată într-o lumină roșie-gălbuie. Când 
trec pe lângă ea, Ruby își lungește gâtul ca să vadă bazilica cât 
mai mult timp cu putinţă. După câteva momente dispare din 
peisaj. 

Locuiește într-un imobil modern, care dă înspre piaţa de 
vechituri Porta Portese și înspre un adăpost pentru câinii 
vagabonzi. Deoarece câinii nu încetează să latre nicio clipă, își 
ține ferestrele închise tot timpul. Când era proaspăt sosită la 
Roma, prieteni din America obișnuiau să vină și să stea la ea. 
Dar vizitele generau o stare de disconfort pentru toată lumea. 
Era din cauza dispunerii camerelor, asemănătoare cu cea 
întâlnită la multe apartamente din New York: fiecare cameră 
dădea direct într-alta, fără un hol de trecere. Acum, în toată 
casa sunt împrăștiate rufe murdare: bustiere amestecate, 
tricouri largi, cleme de prins părul. In bucătărie e la fel de 
dezordine: ambalaje rupte de la brioșe, sticle de lapte goale, 


folii de aluminiu folosite, plase de cumpărături peste tot. N-a 
mai vizitat-o nimeni de ani de zile, așa că ce rost ar mai avea să 
facă ordine? 

Se schimbă în hainele de casă, își pune un hanorac Fordham, 
deschide frigiderul și cască în lumina albă a becului dinăuntru. 
Deschide o doză de Heineken și o bea ţinând ușa frigiderului 
deschisă; pe măsură ce aceasta se golește, i se golește și 
mintea. Toate conflictele și momentele proaste de peste zi îi 
apar acum într-o lumină mai calmă și mai conciliantă. 

Examinează frigiderul: un borcan cu măsline negre, un 
ketchup pe care nu e menţionată marca, niște felii de brânză. 
Să mănânce sau să doarmă - veșnica dilemă a turei de noapte. 
Ca de obicei, rezolvă dilema cu o găletușă de îngheţată 
HăagenDazs pe canapea și cu Tony Bennett la CD-player, cu 
sonorul dat încet. CD-ul s-a distribuit gratuit cu o revistă și a 
devenit o parte a programului ei cotidian de după orele de 
lucru. Televizorul este și el pornit, dar fără sonor. Privește 
Ballando con le Stelle fără să vadă ceva, ascultă Tony Bennett 
fără să audă ceva, mănâncă îngheţată cu migdale Vanilia Swiss 
fără să simtă vreun gust. Și totuși, combinaţia asta este cel mai 
grozav lucru pe care-l știe. 

În continuare, la televizor, setat tot pe silențios, se difuzează 
un documentar despre detronarea familiei regale italiene. Ruby 
dă pe un program de știri, care transmite secvenţe din cariera 
lui Saddam, de la Halabja, trecând prin Kuwait, până la 
spânzurătoare. Schimbă înapoi pe documentarul despre familia 
regală. 

În stradă se aud bubuituri: adolescenţii fac proba petardelor 
și artificiilor pentru mâine. Își odihnește picioarele pe măsuţa 
de cafea, lângă un morman de fotografii de familie pe care le-a 
adus de la New York după înmormântarea tatălui ei. Acoperă 
pozele cu un colț al păturii ca să nu le mai vadă. 

Închide ochii și dă din cap. 

— Ce loc infect. 

Evident, biroul. 

— N-au decât să mă concedieze. 

O vor face prin e-mail: „Ruby, trebuie să vorbim”. 

— O să-mi facă o fișă de evaluare negativă. 

Va fi eliberată din funcţie. Concediată pentru că a strigat la 
fătălăul ăla idiot, Oliver Ott. Se va întoarce în Queens. 


— Ce ușurare. 

Pe bune. 

— N-am niciun motiv să stau aici. 

Dario? 

— Dario nu e un motiv. 

La ora două dimineaţa e deja beată. Deschide telefonul mobil 
și zâmbește când vede numele lui Dario pe lista de contacte. O 
să-l invite pe la ea, chiar acum. De ce nu? Îl sună, pilită bine, 
neobrăzată. 

Dario nu răspunde. 

Închide telefonul și merge clătinându-se până la dulapul cu 
medicamente. Dintr-o trusă de obiecte cosmetice scoate o sticlă 
cu apă de colonie bărbătească, Drakkar Noir. Își toarnă puţin 
pe mâini, apoi inspiră şi expiră cu ochii închiși. Își lipește 
palmele ușor, după care își plimbă degetele pe obraji și pe gât, 
până când parfumul lui Dario se simte peste tot. 

În găletușa Häagen-Dazs a mai rămas o lingură de îngheţată 
care se topește. O soarbe și deschide ultima cutie de bere, 
adormind în faţa televizorului. 

În dimineaţa următoare e trezită de un scârţâit puternic. 
Urmează un zgomot strident de bormașină. Apoi de picamer. Se 
construiește? In ajun de Anul Nou? 

— Sunt convinsă că e ilegal. 

Dar aici nu contează. Nenorociţii de italieni. Se bagă sub 
pătură, dar nu poate să mai doarmă. În baie lipăie apă direct de 
la robinet. Alte zgomote fac apartamentul să trepideze. Se uită 
printre jaluzele la muncitorii care strigă unul la altul ca să 
acopere cu vocile lor un radio cu volumul la maximum; Ruby 
simte că tare i-ar mai plăcea să-i dea în cap măcar unuia dintre 
ei. 

Găsește o pungă de plastic păstrată pentru o astfel de ocazie 
enervantă, desface nodul destul de greu și se dă înapoi, 
cuprinsă de silă, când simte mirosul din pungă. Scoate o roșie 
putrezită, un ou stricat, o portocală mucegăită și deschide 
fereastra. Cu mișcări calculate, ochește și aruncă oul, după 
care se fereşte să nu fie văzută. Nu ţipă nimeni, deci a ratat. 
Urmează portocala. Tot n-a nimerit ţinta. Aruncă și roșia, iar de 
data asta obiectivul aterizează perfect, împroșcând seminţe și 
pulpă urât mirositoare peste tot prin jur. Se ascunde sub 
pervaz. Muncitorii înjură preţ de un minut, încercând să 


dibuiască pe unde ar fi atacatorul, își închid radioul. 

— Victorie, spune ea. 

După câtva timp, radioul este repornit, muncitorii sunt la fel 
de gălăgioși ca mai înainte, iar ea s-a trezit de-a binelea. 

Se așază pe toaletă. 

— Ce fel de oameni sunt ăștia? 

Apa șuieră prin para dușului și umple baia de aburi. Se 
dezbracă, iar când își vede trupul gol se mâhnește. 

— Arăt de parcă m-aș topi. 

Se freacă puternic cu peria sub jetul de apă, apoi se învârte 
posacă prin baie, în timp ce apa se scurge de pe ea. 

la autobuzul până la Piazza del Popolo, după care o ia la pas 
până la cinematograful Metropolitan, unde se difuzează cel mai 
recent film din seria James Bond, Casino Royale. Studiază afișul 
de afară. E mai rău să vezi un film singură într-o sală plină sau 
să-l vezi singură într-o sală goală? Și dacă se întâlnește cu 
cineva cunoscut? Cineva de la serviciu? Își aduce aminte cum i- 
a sărit muștarul când a dat peste Oliver Ott. Ar trebui să 
meargă la birou și să-și verifice e-mailurile? Cu siguranţă că eli 
s-a plâns lui Kathleen. Asta e. O vor concedia. Stă și se 
gândește cât de multe lucruri va putea face când va scăpa de 
ziar. Numai că nu-i trece nimic prin cap - a urât serviciul ăsta 
ani de zile, dar i se face un gol în minte când se gândește la 
viitorul ei departe de redacție. 

Se uită prin jur. Dacă cumva a zărit-o Dario în faţa 
cinematografului, singură, în ajun de Anul Nou? Dacă se plimbă 
chiar acum pe Via del Corso cu familia? Ruby o ia la picior pe 
Via di Ripetta, mai scurtează din drum luând-o pe niște 
străduţe lăturalnice și ajunge în cele din urmă în Piazza San 
Salvatore în Lauro. Lumina soarelui de iarnă pătrunde până 
aici, iar căldura lui se aşterne peste piaţă ca o faţă de masă. Își 
pune mâna la ochi. Mașinile trec ca o vijelie pe Lungotevere. 
Pietonii se plimbă tăcuţi și respectuoși unii faţă de alţii. Ruby 
admiră biserica mare din această zonă. Monumentul arată 
demn, de parcă tocmai a lovit cu piciorul toate mașinile 
nespălate îngrămădite în preajma treptelor lui și le-a azvârlit 
cât colo. Un crucifix simplu stă înălțat deasupra frontonului, 
sub friză sunt sculptați arhangheli, iar coloane de piatră 
încadrează ușa masivă din lemn. 

Ruby se îndepărtează domol, furată de gândurile ei liniștite, 


privind cum i se ivesc pantofii sub ea, unul după altul, în timp 
ce merge. Traversează Tibrul și se contopește cu mulţimea care 
intră în Piaţa Sf. Petru. Colonadele încolăcite ale ansamblului 
îmbrățișează pelerinii, bazilica enormă se conturează în spate, 
un obelisc din piatră se înalţă către cer. Totuși, atenţia tuturor 
se îndreaptă astăzi spre pomul de Crăciun și spre scena 
Nașterii, care-l înfățișează pe pruncul Isus părând că dă din 
mâini și din picioare, scăldat de lumina reflectoarelor. Gloata se 
înghesuie tot mai aproape de iesle și Ruby se mișcă și ea odată 
cu mulţimea, neinteresată atât de reprezentarea statică a 
scenei Nașterii, cât, mai degrabă, de valurile de oameni sosiți 
aici: taţi care filmează din mers ieslea, încercând s-o prindă din 
cât mai multe unghiuri, călugărițe care se uită contemplativ la 
cei trei magi, adolescenţi care-și spun în șoaptă glume 
porcoase despre măgarii din timpurile biblice. Cum toată lumea 
se mișcă încoace și-ncolo, căutând un loc de unde să vadă mai 
bine, Ruby își închide ochii și se bagă și ea în mulţime, 
sprijinindu-se ba de unul, ba de altul și atingând ușor, în mersul 
ei, mâinile necunoscuţilor. Cu atâta înghesuială acolo, nimeni 
nu observă nimic și nimeni nu se simte deranjat. 

Ajunsă acasă, scoate mica geantă pe care o folosește de 
obicei pentru deplasări scurte, pregătită cu câteva zile înainte, 
și o pune în fața ușii. Este încă prea devreme ca să meargă la 
hotel. Caută ceva care să-i distragă atenţia și apucă 
telecomanda împreună cu pătura, dând la iveală, fără să vrea, 
pozele de familie de la New York: fotografii cu tata, Kurt, ea 
însăși. Le adună în poală, întorcându-le cu faţa în jos. 

Iar se gândește la serviciu. Dave Belling. 

— Ce ipocrit, bombăne ea. 

Un tip de tot rahatul, cu aerul lui de băiat simplu, crescut la 
ţară, în sud. 

Își încleștează fălcile. Iar Clint Oakley? 

— Tâmpitul dracului. 

Tipii ăștia o să fie foarte bucuroși când ea va fi concediată. 

— Şi eu o să fiu în al nouălea cer. 

Să nu mai fie nevoită să pună piciorul în locul ăla mizerabil, 
ce încântare. 

Întoarce fotografiile cu faţa în sus. Prima din teanc este cu 
Kurt, fratele ei mai mare cu un an. El i-a dat pozele la 
înmormântarea tatălui lor. 


— Ar trebui să le împărţim, i-a zis Ruby atunci. 

— Nu e nevoie. 

— Măcar păstrează câteva. 

Kurt a spus că, în ultimele șaptezeci și două de ore, tatăl lor 
strigase întruna. 

— Ce spunea? 

— Că nu vrea să moară. A făcut o scenă la spital. 

— Aș fi vrut să nu-mi spui asta, Kurt. 

— Dar n-avea niciun rost. 

— Să ce? 

— Să te întorci înainte de moartea lui. 

Într-adevăr, Ruby nu s-a întors din Italia cât timp a fost taică- 
său bolnav - așteptase o rugăminte din partea lui. Ruby voia ca 
el să spună cumva că regretă, că e cuprins de remușcări. În 
ultimele zile, ea l-a tot sunat pe Kurt, sperând să audă ba că 
taică-său trăiește, ba că a murit. Înmormântarea a avut loc la 
cimitirul St. Mary Star of the Sea, de lângă autostrada 
Rockaway. Era iulie, era foarte cald, iar lui Ruby îi era teamă 
că toată lumea va observa cât de mult transpiră. În schimb, toţi 
cei prezenţi au îmbrăţișat-o: verii, nepoţii, copiii. Era fiica celui 
decedat, la urma urmei. Kurt a stat lângă ea și i-a strâns mâna 
câteva secunde în timpul slujbei. 

După aceea, Ruby a mai stat patru zile în Queens. Kurt și-a 
luat concediu și a dus-o cu mașina prin zonă. Au mâncat la 
restaurantul Astoria, unde, pe când erau copii, obișnuiau să 
comande cartofi prăjiți cu sos, peste care turnau cantităţi 
impresionante de ketchup și oţet, creând astfel un amestec ce 
le făcea gura pungă. Acum, adulţi fiind, puteau să comande 
orice voiau. Așa că au comandat tot cartofi prăjiţi cu sos. 

Intreaga familie dorea să o vadă, îi cerea părerea și sfatul. 

— Mătușă Ruby, spune-i tu lui Bill, așa-zisul mare bucătar, 
cum este de fapt mâncarea italiană adevărată. 

Sau: 

— Rube, vorbește tu puţin cu Kelly și spune-i ce înseamnă să 
mergi cu rucsacul în spate prin Europa. N-am încredere în 
puștiul ăsta cu care merge. = 

Ruby îi îmbrăţișa întruna pe toţi. li mângâia pe cei mici sub 
bărbie, îi așeza pe genunchi, asculta tot felul povești spuse în 
șoaptă, până i se încălzeau urechile. Lumea credea în 
unanimitate că ea e așa de inteligentă și de cosmopolită. Se 


speria numai la gândul că s-ar putea muta vreodată înapoi în 
Queens - dacă ar face-o, și-ar da toţi seama ce e cu ea, s-ar 
prinde că totul a fost o minciună și că e o persoană atât de 
obișnuită, de fapt. 

În timpul excursiei, și-a petrecut ultima zi cumpărând 
cadouri de mulțumire pentru fiecare. Darurile ei nu erau pur și 
simplu dovezi de generozitate, ci confirmau atenţia cu care i-a 
ascultat pe toţi. Pentru Kurt a luat un aparat GPS de bord, 
singurul model care se potrivea pentru camionul lui Toyota; 
pentru Kelly, un Nikon Coolpix II, alb, râvnit de ea de multă 
vreme, plus o curea cu buzunar special pentru bani ca să fie în 
siguranţă în Europa; toţi nepoţii și nepoatele, oricât de mici, au 
primit exact jocurile video, cărţile și DVD-urile pe care și le 
doriseră. Copiii nu mai voiau ca ea să plece, iar adulţii au 
întrebat-o când se mută înapoi în New York. 

Pe drumul de întoarcere spre Roma, în avion, Ruby a hotărât 
să transfere pe suport digital vechile poze pe care Kurt i le-a 
dat și să-i trimită și lui copii pe e-mail. Cu siguranţă cineva din 
departamentul de fotoreportaj de la serviciu ar putea să-i arate 
cum se face. Și-a formulat mental chiar textul unui e-mail: 

„Dragul meu frate mai mare, chiar dacă nu le vrei acum, 
poate o să le vrei mai târziu. Și o să-mi mulțumești! Probabil că 
și copiii o să se bucure de ele. Cu toată dragostea, Rube. RS. 
Răspunde-mi când primești mesajul ăsta”. 

Dacă înmormântarea lui taică-său de la New York a încărcat- 
o cu tot felul de senzaţii și amintiri, atmosfera de la birou a 
doborât-o repede. O aștepta o avalanșă de e-mailuri de la 
departamentul cultural (condus tot de Clint Oakley atunci) în 
legătură cu un articol pe care-l editase înainte de plecare. Clint 
îi trimisese toate reclamaţiile și lui Kathleen, pentru a o umili 
pe Ruby. De ce oare nu putea să rezolve problema asta numai 
cu ea, între patru ochi, ca un om normal? Mizeriile de la 
serviciu îi tulburau orele de somn - se trezea în toiul nopții 
copleșită de supărare. Și tatăl ei o bântuia, prin diverse 
amintiri la care Ruby nu se mai gândise de mulţi ani: cum 
deschidea dulapul ca să-i arate paharul în care ţinea proteza, 
cum încălzea o lingură punând-o pe plita cuptorului, cum îi 
spunea preotului: 

— Uite, fetița mea creste. 

Ruby ţine în poală fotografiile de familie și acum se gândește 


că ar fi bine să se spele pe mâini. Au trecut aproape șase luni 
de când a plecat de la New York și încă nu le-a transferat pe 
suport digital. 

— De ce oare Kurt nu dă și el măcar un telefon? 

Cât de greu poate să fie? Nu vrea să-l bată la cap. Dar îi dă 
impresia că fratele ei nu se sinchisește prea mult dacă ei rămân 
uniți sau nu și i-ar păsa prea puţin în caz că ar dispărea 
complet unul din viaţa celuilalt. Pretinde că nu-i place să 
călătorească. Dar pe nevastă-sa a dus-o la Londra. 

— Ar fi putut să-mi spună. 

Într-adevăr, s-ar fi putut întâlni cu ei acolo. 

Afară explodează focuri de artificii, deși mai sunt ore bune 
până la miezul nopţii. Ascunde pozele pe un raft în bucătărie, 
își freacă mâinile cu piatră ponce până i se înroșesc. 

Taxiul o lasă în fața unui hotel de trei stele, Nettuno, chiar 
lângă zidurile Vaticanului; fațada de culoarea piersicii e 
ascunsă de schele de ani de zile, căci proprietarii au rămas și 
fără bani, și fără ambiția de a termina treaba în toiul unei 
operaţiuni de curăţare a imobilului cu aer în 1999. 

Mai pocnește o petardă și Ruby tresare speriată. 

Recepţionerul o salută în italiană, dar ea răspunde în engleză 
și îi înmânează pașaportul american. 

— Urăsc să zbor în timpul sărbătorilor, spune ea. Nu suport 
să fiu departe de copii. Dar șefii nu au vrut să-mi reprogrameze 
întâlnirea de afaceri. Nu mi-a picat deloc bine. 

Recepţionerul scanează cardul de credit. 

— E cardul meu personal, nu cel de la companie, îi explică 
ea. Ca să adun punctele bonus de pe milele de zbor parcurse. 

El încuviinţează din cap, indiferent. 

Ruby nu stă niciodată acasă în ajun de Anul Nou. Pe data de 
31 decembrie, în fiecare an, devine o femeie de afaceri din 
America, blocată peste ocean de sărbători; de fiecare dată stă 
la un alt hotel. 

Fereastra din camera ei dă înspre conductele de aer 
condiționat, ceea ce îi convine - mai puţin zgomot dinspre 
stradă. Își aruncă haina pe pat, ia o sticlă de Peroni din 
minibar, aprinde televizorul cu o mișcare ușoară și caută 
canalele cu plată. Se uită câteva minute la un film pornografic, 
dar nu e excitată, ci mai degrabă demoralizată. Schimbă pe un 
canal de muzică, dar nu poate scăpa de senzaţia de murdărie 


din suflet. 

— Cui i-or plăcea chestiile astea? 

Mai scoate un baton de ciocolată Kit Kat din minibar. 

— E... 

Mușcă din el și se oprește în faţa oglinzii. 

— E descurajant. 

Mai ia o bere și un pachet de alune. 

— Ştii ce? 

Apoi bea o sticluţă de Johnnie Walker Red, amestecând în 
gură băutura cu covrigei sfărâmațţi. 

— Mai bine nu. 

Urmează sticluța de votcă Absolut, combinată cu o cutie cu 
suc de portocale. 

Tipii de la serviciu o să chefuiască atunci când ea va fi 
concediată. 

— Şi eu o să deschid o sticlă de șampanie. 

Desface capacul unei sticle de jumate de vin roșu de Calabria 
și dă iama într-un pachet de napolitane cu ciocolată. 
Combinația nu e inspirată, dar Ruby e prea beată ca să-i mai 
pese. La televizor, Toto joacă rolul unui doctor. Minibarul e gol. 
Inchide ochii și trage cu putere de cuvertură. Adoarme imediat. 

Se pornesc dintr-odată pocnete și bubuituri. Sare în sus, 
gâfâind. După un moment îngrozitor de confuzie se orientează: 
hotelul. Televizorul pornit. Afară explodează artificii. Își verifică 
ceasul. Mai sunt câteva minute până la miezul nopţii. Ziarul o s- 
o concedieze. 

Iese pe hol să privească artificiile de la o fereastră care dă 
înspre stradă. Cerul scapără de mulţimea lor. Bubuiturile nu 
mai contenesc. De peste tot din oraș se înalță strigătele în cor 
ale oamenilor: 

Sei! 

Cinque! 

Quattro! 

Tre! 

Due! 

UNO! 

Pe un acoperiş de peste drum răcnesc nişte adolescenti - nu-i 
poate opri nimeni în noaptea asta. De pe marginea lui aruncă în 
gol cupele de șampanie care se sparg jos, în șanțurile drumului, 
cu un zgomot cristalin. O sirenă de ambulanţă se tânguie în 


depărtare. Un bărbat într-un impermeabil merge grăbit pe 
trotuar, verificându-și telefonul mobil. Fumul de la artificii se 
ridică în văzduh, iar în lumina felinarelor de pe stradă capătă 
forme fantomatice. A 

Ştie că minibarul este gol, dar mai verifică o dată. Încearcă 
să doarmă. Zgomotele se atenuează încetul cu încetul, dar ea 
nu reușește să ațipească. E trează de-a binelea. E clar că o vor 
concedia. O să fie fantastic, ce mama dracului. 

Herman Cohen i-a zis: 

— Dacă o mai zbârcești o singură dată, Ruby, ai terminat-o 
cu ziarul. 

Oricum caută să mai reducă din personal. Toată lumea știe 
cine urmează să fie concediat. Întrebarea este când urmează să 
se întâmple asta. 

Își verifică mobilul. Ar putea să-l sune pe Kurt în Queens și 
să-i ureze la mulţi ani. Dar apoi el ar întreba-o ce face și la ce 
fel de petrecere a fost. 

Din trusa cu cosmetice scoate sticluța de Drakkar Noir, își 
picură pe mâini, apoi își freacă obrajii cu palmele. Închide ochii 
și inspiră. Au trecut luni de când s-a întâlnit, din întâmplare, cu 
Dario pe Via dell'Umiltă; nu se mai văzuseră de ani de zile. A 
râs când a văzut că ea încă își mai amintea că el folosea 
Drakkar Noir. 

— Nu m-am mai dat cu parfumul ăsta de foarte mult timp, 
spuse el. 

Deschide mobilul și caută numărul lui. Nu-l apelează, dar 
duce telefonul la ureche. 

— Alo? vorbește ea de una singură. Pot să vorbesc cu Dario? 
Bună, Dario, eu sunt. Dacă vrei să treci pe la mine, ești bine- 
venit. E frumos la mine la hotel. Nu vreau să ai probleme din 
cauza mea. Dar mi-a făcut plăcere să ies cu tine atunci și să 
bem ceva împreună. Ce-ai zice să vii la mine? Doar câteva 
minute? Oricum sunt obosită. 

Îl sună folosind telefonul hotelului, ca el să nu recunoască 
numărul. 

El răspunde: 

— Pronto? 

Ruby nu zice nimic. 

— Pronto? repetă el. Chi e?... Pronto? 

Face o pauză. 


— Non rispondi? 

Închide telefonul. 

Ea sună din nou. 

— Chi e? zice el. Che vuoi? 

— Nu ţipa la mine, răspunde ea în engleză. Sunt Ruby. 

El oftează: 

— E trecut de miezul nopţii. E Anul Nou. De ce mă suni? 

Ea tace. 

— Cincizeci de apeluri de la tine în ultimele săptămâni. 
Cincizeci. 

— Îmi pare rău. 

— De ce mă suni? 

— Așa. 

— Răspunde-mi. 

— Scuze. 

— Nu te mai tot scuza. Răspunde la întrebare. Situaţia asta 
devine ridicolă. De cincizeci de ori. Ai ceva să-mi spui? 

Ea nu poate să vorbească. 

— Ruby, sunt însurat. Nu mă interesează să găsesc pe 
altcineva. Nu vreau nimic de la tine. Nu vreau să mai aud de 
tine, nu vreau să te mai văd. Nu vreau să mai ieșim să bem 
ceva. Nu vreau să mai suni la numărul ăsta. Te rog. 

— Dario. 

— Dacă mă mai suni o dată, va trebui să... 

Dar ea închide. 

Găsește o pilă de unghii în trusa de cosmetice și și-o înfige în 
coapsă până îi dă sângele. Lărgește rana, apoi oprește 
curgerea sângelui cu hârtie igienică și se spală pe mâini cu apă 
fierbinte. 

Cameristele o trezesc în dimineața următoare. 

— Nu încă, îndrugă ea și se culcă la loc. 

Telefoane de la recepţie. E trecut de amiază. A întârziat cu 
eliberarea camerei. 

Mai simte pe ea mireasma parfumului lui Dario. Când își 
trage pantalonii, aceștia se agaţă de rana de pe coapsă. Nu mai 
are timp de duș. Își îndeasă lucrurile în mica geantă, se uită în 
oglindă, încearcă să-și aranjeze părul cumva. 

— Ultima mea zi la redacţie. 

E Anul Nou; tura ei începe la ora două. 

— Azi e ziua cea mare. 


E ziua în care o concediază. 

Ajunsă în stradă, trage geanta pe role. Ar putea merge acasă 
să facă un duș, dar, în schimb, se îndreaptă spre Piaţa Sf. 
Petru. Cuvântarea Angelus a papei a luat sfârșit, iar lumea se 
împrăștie. Trece printre valuri de oameni cu eșarfe galbene de- 
ale Vaticanului în jurul gâtului. Bazilica stă semeaţă ca un tron, 
cu omenirea la picioarele ei. E dată permanent afară din cadrul 
fotografiilor de vacanţă pe care și le fac turiștii. 

— Scuze, vă supăraţi dacă vă daţi puţin mai încolo? o roagă 
unii. 

Ea se dă deoparte. 

— Scuzaţi-mă, aţi intrat în cadrul meu. 

Speră ca vreun cuplu romantic să-i ceară să le facă o 
fotografie. li place asta - să fie acceptată, pentru un moment, în 
sânul legăturii lor. Dar n-o roagă nimeni. Doi tineri mexicani 
preferă chiar să-și facă fotografia de unii singuri, bărbatul 
întinzându-și braţul cu aparatul Kodak de unică folosinţă ca să 
se imortalizeze cu proaspăta lui soţie. Numără descrescător și, 
când ajunge la zero, Ruby - care stă la mică distanţă în spatele 
lor - își ridică și ea mâna ca să fie surprinsă în fundalul pozei. 
Se vede blițul aparatului, Ruby lasă mâna jos, nimeni n-a văzut 
nimic. Când cei doi vor ajunge acasă, ea va rămâne pentru 
totdeauna în fotografia lor. 

Când sosește la redacţie, nu-l găsește decât pe Menzies. 
Pornește calculatorul, fără să se mai sinchisească măcar să-și 
dezinfecteze biroul. Cu siguranţă că au concediat-o printr-un e- 
mail. Și cineva i-a luat scaunul. Tipic. Privește roată în toată 
sala. Tipul ăsta pleacă vreodată? 

— O, scuze, spune Menzies, sărind în picioare în timp ce ea 
se apropie. Stau pe scaunul tău. Te rog, ia-l. Cineva mi l-a luat 
pe al meu și credeam că nu vii azi. Știu că e o scuză jalnică. E 
uimitor de confortabil, apropo. 

— Poţi face și tu cerere să-ţi cumpere unul, dacă vrei. Mie nu 
mi-a luat decât aproape șase ani. 

Impinge scaunul spre ea. 

— Ne-am procopsit amândoi cu schimbul ăsta de rahat, nu? 

— Ce treabă ai azi de făcut? întreabă Ruby. 

— Azi eu sunt maestrul de ceremonii. i s-a pus un nod în 
gât? Pregătește-te pentru o cursă nebună. O să fie multe 


hârtoape pe drum. Kathleen și Herman au zi liberă amândoi, 
așa că sunt doar eu azi. Sunt deja lac de sudoare, adaugă el. 
Din întâmplare, am ceva pentru tine care sper să răscumpere 
faptul că ţi-am furat scaunul. 

Răscolește prin rucsac și scoate un CD. 

— İl car cu mine de acasă la serviciu și înapoi de zile bune. 
Tot uit să ţi-l dau. Mai ţii minte că vorbeam odată care este mai 
bun, Tony Bennett sau Frank Sinatra? Cred că asta o să rezolve 
disputa. Albumul Live at the Sands. Te vei converti la Frank. 

— Mulţumesc. Când îl vrei înapoi? 

— Păstrează-l. E pentru tine. 

Ruby își duce mâna la piept, surprinsă. 

— Să-mi spui neapărat ce părere ai, zice el repede, ușor 
speriat de emoția ei vădită. Unele dintre preludiile la cântecele 
lui Sinatra sunt grozave. Cred că o să-ţi placă. 

— E așa frumos din partea ta. 

— E doar o copie, Rube! Nu-i mare lucru, serios. 

Ea îl îmbrățișează stângaci. 

— Nu-i nicio problemă, spune el și se retrage. Nu-i nicio 
problemă. Apropo, ai primit e-mailul pe care ţi l-am trimis? 

— Ce e-mail? S-a întâmplat ceva? 

— Nu, nimic. E vorba de titlul de la articolul despre armele 
nucleare. Tu l-ai compus, nu? 

— Articolul ăla despre cum toată lumea e isterizată în 
legătură cu Iranul și Coreea de Nord? Am dat-o în bară? 

— Nu, deloc. Titlul tău a fost grozav. „Ticniţi cu bombe pe 
mână”. Eu unul nu mă pricep deloc să găsesc titluri așa de 
scurte și de sugestive. 

E clar, Menzies nu știe că o concediază. Probabil nu e la 
curent cu ce se întâmplă. 

Impinge scaunul înapoi la biroul de editare și se uită prin 
redacţie.  Storuri rupte, cu sforile încâlcite aproape în 
întregime, acoperă ferestrele, arătând ca un grătar asimetric 
prin care trec umbre și lumini ce se aștern peste calculatoarele 
vechi ale căror ventilatoare huruie morocănos. Douăzeci de ani 
petrecuţi aici. 

— Toată cariera mea. 

Calculatorului ei îi ia o veșnicie ca să se încarce. 

— Haide. 

E pe punctul să-și piardă slujba. 


— Slavă Domnului. 

Mai e puţin până la momentul sărbătoririi. 

Calculatorul ei nu mai huruie; e gata. Parcă și vede e-mailul. 
E ceva de genul: „Ruby, te rog, sună-mă pe numărul de acasă. 
E vorba despre o chestiune foarte serioasă. Mulţumesc”. Cine l- 
o fi trimis? Kathleen? Sau Herman? Sau departamentul de 
contabilitate? 

Ruby se conectează. Toate e-mailurile obișnuite sunt acolo: o 
ediție festivă a publicaţiei interne De ce? un anunţ cum că 
trebuie să se închidă luminile la baie ca să nu se mai risipească 
bani de pomană, o înștiinţare în legătură cu cheltuielile pe 
minut generate de depășirea termenelor-limită. Dar unde e e- 
mailul prin care o anunţă că e concediată? 

Mai verifică o dată. 

Unde dracu e? 

Tot apasă butonul de primire, crezând că se vor încărca și 
alte mesaje. Nu găsește nimic în plus. Nu e acolo: niciun e-mail 
de felul ăsta. Dar trebuie să fie pe undeva. 

Nu, pur și simplu nu este. 

Se ridică de pe scaun, se așază, iar se ridică și se grăbește 
spre toaletă. Se închide într-un compartiment și stă pe scaunul 
de la closet, acoperindu-și gura. 

Respirația i se înteţește, simte că ceva crește în ea, ceva ce 
nu mai poate fi stăpânit. O lacrimă i se prelinge pe faţă și 
ajunge până sub bărbie, gâdilând-o. E el - ăsta e mirosul lui 
Dario. Apa de colonie din seara trecută. Nu s-a spălat pe faţă, 
iar lacrimile au reactivat mirosul. 

Scoate mobilul. Cu noduri în gât și ștergându-și nasul, caută 
numărul lui. Îi citește numele cu voce tare. Își pune telefonul 
între coapse, îl leagănă puţin și apoi îi dă drumul în toaletă. 
Mobilul cade în apă și se aude un pleoscăit. 

Ruby bate o dată din palme: 

— Rămân deci, spune ea. 

Își șterge ochii. Nu se poate abţine să nu zâmbească. 

— Rămân deci. 


1975. Sediul central al Grupului Ott, Atlanta 


Apeluri frenetice curg de la sediul din Roma al ziarului: a mai 
demisionat un redactor-șef interimar și iar nu mai e nimeni 
care să coordoneze toată activitatea. După ani de neglijență, 
Boyd trebuia să ia măsuri. 

Ultima oară când venise la Roma era încă student la Yale. 
Atunci stătuse la un hotel din oraș pentru că nu avea tăria să 
viziteze conacul părăsit al tatălui său. Acum însă Boyd era mai 
curajos. 

Dar din momentul în care a intrat în casă, a fost cuprins de o 
dispoziție foarte sumbră. Și-a trecut degetul pe o ramă de 
tablou, lăsând o urmă șerpuită în praf. La ce folosesc toate 
tablourile astea? O femeie cu un gât ridicol de lung. Sticle de 
vin și pălării. Un pui suspendat în aer. Un naufragiu. Probabil 
că lucrurile astea erau deja în conac când l-a cumpărat - Ott nu 
ar fi aruncat niciodată bani pe decorațiuni. Boyd a convocat 
îngrijitorii și menajerele și, fără să se mai sinchisească să-i mai 
salute, le-a poruncit să facă toată casa lună, de sus până jos. 

— Mai e un lucru, a adăugat el. Acoperiţi tablourile astea. 

A deschis obloanele. Mai mult ca sigur că tatăl lui se uita pe 
fereastră de aici și zărea, prin gard, aleea pustie. Și când stai 
să te gândești că Ott a achiziționat această casă spectaculoasă 
- ca să nu mai vorbim de restul averii strânse și rămase în 
familie - pornind de la nimic. Era uimitor; era umilitor. 

Boyd contemplă camera de zi, cu tavanul foarte înalt în stil 
rococo, carpetele orientale uzate, rafturile cu cărți, vechiul 
telefon de pe perete. Ce măreț i se părea totul când își amintea 
de tatăl lui plimbându-se solemn prin încăperea asta! Boyd îl și 
vedea pe Ott cum pășește pe covoare sau urcă scările. Boyd și 
l-a imaginat mereu pe tatăl lui astfel: în permanentă mișcare. 
Nu și-l amintea deloc pe Ott stând locului. Dar nu-și putea 
închipui cum a fost în stare tatăl lui să locuiască aici, lună de 
lună, an după an. 

De ce stătuse Ott atât de mult timp aici? Locul ăsta nu era 
casa lui. Casa lui era în Atlanta. Dar Ott era cel ce stabilea care 
loc îi priește cel mai bine drept casă, nu locurile îi dictau unde 
trebuia el să se simtă acasă. Considerase că lumea avea nevoie 
de un ziar. Așa că s-a apucat să-l înființeze. Nu putea sta 
locului. Așa era felul de a fi al acestui om măreț. 


Gândindu-se la starea prezentă a ziarului, Boyd înlemni de 
furie și de rușine. Era o jignire pentru memoria tatălui său și 
Boyd însuși era responsabil pentru asta. 

În dimineața următoare, s-a întâlnit cu toți redactorii de la 
diversele departamente și le-a cerut să fie pregătiți - un nou 
redactor-șef avea să vină cât de curând. Când Boyd s-a întors în 
Atlanta, a angajat o firmă de recrutare care să fure o vedetă de 
la vreun ziar american de top. Cineva tânăr, genial și sclipitor. 
A găsit o persoană care întrunea două cerințe din trei. 

Despre Milton Berber nu se mai putea spune că este în 
floarea vârstei. Avea deja în spate o lungă carieră de jurnalist la 
un ziar din Washington, pe care a început-o după terminarea 
stagiului militar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La 
început a transmis știri despre tribunalul local, apoi a avut 
ocazia să scrie despre Ministerul de Externe, a ajuns adjunct al 
redactorului responsabil cu știrile locale, apoi adjunct al 
redactorului care se ocupa cu subiectele de interes național, iar 
după aceea adjunct al redactorului-șef. Insă prin 1975 a trebuit 
să recunoască: nu prea erau șanse să ajungă mai Sus. 

Asta l-a enervat, deoarece el credea că s-ar fi descurcat 
foarte bine ca șef. Dar nimeni nu-i dăduse această șansă, nici 
când conducea un jeep prin împrejurimile orașului Napoli, pe 
vremea când activa în cadrul armatei americane, nici ca 
redactor la Washington. E adevărat, nu era chiar visul vieţii lui 
să lucreze pentru un ziar internațional de mâna a doua. Dar cel 
puțin acolo urma să fie șef. 

Boyd a zburat la Roma cu Milton ca să-l prezinte angajaților. 
După ce a dat cu ochii de personalul exploatat și s-a prins care 
era starea de spirit în redacție, Milton a avut îndoieli dacă să 
accepte postul. Dar Boyd - deși probabil nu era cel mai 
charismatic om pe care-l întâlnise vreodată —părea hotărât să 
aducă schimbări radicale în redacţie. Așa că Milton a acceptat 
slujba. 

I-a convocat pe toți angajații și le-a spus: 

— Ziarele nu se deosebesc cu nimic de restul lucrurilor care 
ne înconjoară: sunt pure, incoruptibile și nobile - atât cât își 
permit să fie. Înfometaţi-le și vor îngenunchea în mizerie, 
alături de toți oamenii de nimic. Ziarele bogate işi permit să 
țină la integritate și, dacă vreți, să-și dea importanţă. Noi nu ne 
bucurăm de luxul acesta acum. 


— Așadar, sugerezi că ar trebui să îngenunchem în mizeriei a 
întrebat un reporter. 

— Dimpotrivă. Trebuie să începem să facem bani. Acum 
oamenii nu ne citesc. Scriem articolele pe care credem că e 
bine să le scriem, în loc să scriem ce vor de fapt oamenii să 
citească. 

— Hei, a obiectat un redactor, știm ce vor cititorii noștri. 

— Uite ce e, nu intenționez să enervez pe nimeni, continuă 
Milton. Eu doar vreau să fiu deschis cu voi. Și așa văd eu 
situația. Ziarul a început ca o publicaţie de satiră. 

Boyd s-a zbârlit când a auzit asta și l-a întrerupt spunând: 

— A fost intotdeauna mai mult de-atăt. 

— În linii mari, vorbesc acum în linii mari. Aveţi răbdare și 
ascultați ce am de zis. 

Oamenii se întrebau dacă nu cumva asistă la un fiasco. Asta 
era prima întâlnire publică dintre Milton, pe de o parte, și 
angajați, împreună cu patronul lor, pe de altă parte; dar se 
părea că era pe punctul să și-i pună pe toți în cap cu afirmațiile 
lui. 

— Încercaţi să nu mă judecaţi deocamdată pentru ce am să 
spun, îi preveni el. O să spun niște lucruri nasoale. Niste lucruri 
îngrozitoare. Sunteţi gata? lată. Publicaţia asta a început ca un 
pamflet, ca un ziar de satiră destul de reușit. Te rog, Boyd, nu 
mă concedia din prima zi. 

Toată lumea a râs. 

— La început, ziarul a fost o idee grozavă, a continuat Milton. 
Dar, cumva, a ajuns să nu fie mai valoros ca sugativa. Căci cam 
ăsta e nivelul lui acum. Nu vreau să credeți că aș desconsidera 
efortul vreunuia dintre cei de faţă. Și cu siguranță nu este o 
jignire adusă instituției în sine. Spun doar că e timpul să facem 
din acest ziar un ziar adevărat. Ca să reusim asta avem nevoie 
de două ingrediente - aceleași care vă trebuie pentru orice 
realizare: minte și multă muncă. Vreau să las deoparte 
aburelile și să vă vorbesc direct. Nu trebuie să ne comparăm cu 
marile ziare tot timpul. Și nu trebuie nici să facem pe renegații 
doar de dragul de a părea mai speciali. Vreau articole serioase 
care să fie producțiile noastre proprii, dar vreau și fleacuri 
pentru amuzamentul cititorilor. Restul îl includem în coloane cu 
știri pe scurt. Și vreau ca lumea să râdă. Ne ferim prea mult de 
umor - ținem mortis să părem respectuoși și respectabili tot 


timpul. Rabat! Divertisment, fraților! Uitaţi-vă cum procedează 
britanicii. Pun în ziar imagini cu fete drăguțe, oferă weekenduri 
la Brighton. Și vând mult mai multe ziare decât noi. Acum, nu 
sugerez că ar trebui să facem din publicaţia noastră un ziar de 
scandal, dar niciunul de foarte înaltă ținută; și nici nu se pune 
problema să forțăm pe cineva să meargă la Brighton, ferească 
Sfântul! Dar trebuie să recunoaștem că suntem și noi un factor 
de divertisment în felul nostru. Asta nu presupune nimic 
ipocrit, nimic vulgar. Asta înseamnă să fim citiți cu plăcere: 
oamenii să se trezească dimineața și să vrea ziarul nostru 
înainte să-și bea cafeaua. Dacă ne arătăm așa de respectuoși 
față de interesul publicului, dar nimeni nu ne citește de fapt, nu 
facem niciun serviciu publicului. O să creștem tirajul și o să 
facem bani frumoși din asta. 

Angajaţii au fost îndreptățiți să aplaude cu anumite rezerve. 
Observațiile lui Milton nu au picat tuturor prea bine, în special 
celor care nu luaseră niciodată în calcul inteligența și efortul 
susținut ca fiind cerințe esenţiale ale meseriei de jurnalist. Cât 
îl privește pe Boyd, el a fost tentat să-l concedieze pe Milton pe 
loc. Dar știa în ce lumină proastă l-ar pune un as fel de gest. 
Doar el il alesese, el zburase tot drumul până aici ca să-l 
prezinte celorlalți. Se gândea să-l lase un an, iar apoi să-l 
concedieze. 

Milion stătea în mijlocul angajaților, le strângea mâna unora, 
memora numele altora. Îi ştia deja într-un fel - înțelegea foarte 
bine această specie a jurnaliștilor cu care era familiar de atâta 
vreme și prevăzuse cum va fi primit discursul său. Ziariștii 
erau, în genere, la fel de sensibili ca niște dansatoare de 
cabaret și la fel de încăpățânați ca mașiniștii dintr-o fabrică. 
Milton nu-și putea ascunde zâmbetul. 


76 de morți 
în urma bombardamentelor din Bagdad 


Editor de știri - Craig Menzies 


Annika se apleacă în fața mașinii de spălat din apartamentul 
lor și scoate hainele ude. 

— Încep să cred că scopul meu în viaţă este să spăl rufe, 
spune ea. Restul este doar o glorie trecătoare. 

Menzies stă în picioare în spatele ei și îi atinge cu degetul 
arătător creștetul capului, urmând direcţia unui vârtej din părul 
ei vopsit negru. Își pune palma deschisă peste capul ei, de 
parcă ar vrea să-i afle dimensiunile craniului, apoi prinde cu 
degetele mari de la mână bretelele salopetei ei și trage de ele. 
Annika se sprijină în palmele lui și îi sărută degetele, privind în 
sus. 

— Șapte sute douăzeci și opt de șosete anul trecut, îi spune 
ea. Atât de multe am spălat. 

— Le-ai numărat? 

— Desigur. 

Vâră mâna în mașina de spălat și scoate un așternut care 
pare să nu se mai termine. 

Menzies îngenunchează lângă ea și o îmbrățișează, apucând- 
o de după mijloc. 

— Am zi liberă azi, spune el. Dă-mi voie să fac și eu ceva 
special. : 

Menzies are parte de putine zile libere de la redacție. In mod 
normal, începe lucrul la şase dimineața, intrând de pe 
calculatorul de acasă ca să vadă ce s-a mai întâmplat peste 
noapte în Statele Unite și ce se întâmplă în momentul respectiv 
în Asia. Verifică site-urile asociaţiilor de presă concurente și 
răspunde la e-mailuri, tastând încet ca să nu o trezească pe 
Annika, din camera alăturată. La ora șapte, este deja în staţia 
de autobuz de pe Via Marmorata, așteptând cu nerăbdare ca 
numărul 30 să vină mai repede. Este primul la birou și aprinde 
luminile: în redacţie, tuburile fluorescente de neon licăresc ca 
niște ochi somnoroși ce clipesc dimineața. Pune un termos de 
cafea americană pe birou, dă drumul la televizor, verifică CNN- 
ul și BBC-ul, consultă celelalte agenţii de presă și întocmește o 
listă cu subiecte de articole pe care să le aloce redactorilor. 


Sosesc şi alți angajaţi: secretare, tehnicieni, redactori, 
reporteri. La ora nouă se consultă cu corespondențţii titulari și 
cei câţiva trimiși speciali pe care îi mai au prin străinătate. 
Apoi apare Kathleen, care cere un rezumat al celor mai 
importante evenimente de pe mapamond din acel moment. 
Pare mereu cam neatentă și totuși reţine tot ce i se spune. 

— Azi e o zi liniștită, spune ea. Să sperăm că o să se întâmple 
ceva. 

Menzies se ocupă de articolele principale și le urmărește în 
diversele lor etape: scriere, confruntarea cu sursele care au 
furnizat materialul, editare. Se consultă în privința aranjării în 
pagină, stabilește spaţiul din ziar care va fi alocat publicităţii, 
solicită fotografii și comandă grafice - face toate astea în timp 
ce plouă cu apeluri telefonice. Colegii îl bat la cap să ia o 
pauză, nu pentru că le-ar păsa de efortul lui, ci ca să-i dea de 
înţeles că este un fraier să se spetească muncind în halul ăsta. 
Când se încheie pregătirile pentru ediţia de seară, toţi ceilalţi 
pleacă acasă, iar el e cel care stinge luminile în redacţie: 
tuburile fluorescente de neon licăresc din nou și adorm. Pe 
drumul spre casă, în zona Testaccio, aflându-se încă în autobuz, 
e asaltat de titluri care îi trec prin minte cu repeziciunea cu 
care un cronometru măsoară secundele; numai că, în mintea lui 
Menzies, curgerea timpului se măsoară în știri: „Iranul face 
teste cu trei noi rachete de luptă... 90% dintre formele de viaţă 
marină vor dispărea până în 2048... Un lider religios evanghelic 
demisionează în urma unui scandal de prostituție și 
homosexualitate”. Ia liftul până sus. Ştirile continuă să-l 
bombardeze: „Oficialii spun că cheile se află în buzunarul din 
dreapta... Sursele sugerează ca yala să fie descuiată... Raportul 
recomandă ca Annika să fie strigată pe nume”. El face 
întocmai, iar ea sosește și îl sărută. Il conduce în bucătărie, îl 
pune să guste tot felul de sosuri care tocmai dau în clocot, în 
timp ce ascultă cum s-a derulat pentru ea ziua. Tot ce a contat 
cu un minut înainte nu mai are nicio importanţă. Ritmul 
infernal al știrilor se oprește. 

Pentru Annika, ziua se desfășoară după un alt program. Se 
dă jos din pat la zece, bea un pahar de suc de grepfrut pe care 
l-a pregătit storcând fructele deasupra chiuvetei, mănâncă 
pâine prăjită cu gem pe terasă, iar firimiturile, purtate o vreme 
prin aer, aterizează pe trotuar în timp ce ea privește cartierul, 


cu obișnuiţii lui, ce se întinde sub ea: agentul de pază de la 
bancă ce vorbește permanent la mobil, băieţii de școală care 
bat mingea, câte-o bătrânică ce își târșâie picioarele făcând 
multe drumuri dinspre și către piața acoperită. Își întinde 
braţele deasupra capului, scoate un mic chiţăit și își linge 
degetele lipicioase de la gem. Face duș lăsând ușa de la baie 
deschisă, așteaptă să i se usuce părul în timp ce citește e- 
mailuri, se uită pe Internet și îi trimite mesaje lui Menzies. Pe 
la ora unu cel târziu, iese la soare și face o plimbare de-a 
lungul bulevardului Lungotevere, pe trotuarul cu vedere la 
Tibru. Urmează direcţia șerpuitoare a râului de la Testaccio 
către centrul istoric. Apa, verde ca o sticlă, curge cu vârtejuri 
pe alocuri și e liniștită în alte părți. La fel cum e cazul cu multe 
alte lucruri din Roma, râul a fost lăsat în plata Domnului, așa că 
o fâșie de junglă, ițită pe marginea Tibrului, traversează sinuos 
orașul invadat de pisici care miaună necontenit. Buruienile au 
năpădit malurile, înaintând tot mai mult spre mlaștină, iar tot 
gunoiul care e preluat de râu și plutește la vale se agaţă de ele: 
cutii de plastic, pliante cu reclame la mobilă, cutii de pantofi, 
mii de mucuri de ţigară care se leagănă pe apă. Și trotuarul a 
fost abandonat și a căzut pradă rădăcinilor copacilor; din cauza 
lor, asfaltul s-a umflat și a crăpat, luând forma unor buze 
proeminente de beton. Ajunsă acasă, pune cumpărăturile pe 
masa din bucătărie și deschide larg obloanele. Crâmpeie de 
lumină pătrund în interior, întinzându-se de-a lungul 
parchetului și urcând pe pereţii albi. Mai îndeasă o serie de 
rufe în mașină, o programează și se așază să citească. Încearcă 
să-și îmbunătăţească italiana citind nuvele; mai nou citește 
Natalia Ginzburg și Alberto Moravia. la masa de prânz târziu - 
de obicei la ora trei ca să-și înfrâneze pofta de mâncare până 
seara târziu, când se întoarce Menzies. Se uită la televizor la 
vreo emisiune idioată în italiană, calcă, spală vasele, pune 
rufele la uscat, pregătește cina. Când ajunge el acasă, ea e 
moartă de foame, și îl zorește la bucătărie. Nu întreabă 
niciodată care sunt noutăţile pe ziua de azi - noutăţile nu pot fi 
decât dezamăgitoare și ea nu poate face nimic în privinţa asta. 
După cină, Menzies se aruncă în pat în timp ce ea se uită la 
filme vechi cu căștile pe urechi și mănâncă iaurt făcut în casă 
îndulcit cu compot de rubarbă. Când prietenii o întreabă despre 
viaţa ei la Roma, ea spune „E bine, e frumos”, după care nu știe 


ce să mai adauge. Nu recunoaște că apartamentul este 
minunat, că tot cartierul este ideal și că Menzies este adorabil, 
chiar dacă îi dă bătăi de cap. Nu vorbește despre cât de mult îi 
face plăcere să aibă grijă de el, nu menţionează nici că nu a 
făcut nicio poză serioasă de când a venit la Roma, nici că nu 
are chef de asta și că nu-i mai pasă de burse și expoziţii în 
galerii, în caz că i-a păsat vreodată. În primul și în primul rând, 
nu vrea să recunoască faptul că e fericită. 

— Tot ce vreau e să nu te plictisești, spune el. 

— Nu mă plictisesc. 

Pune muzică: Dinah Washington cântă What a Diffrence a 
Day Makes. Menzies era total pe dinafară în privinţa jazzului 
înainte să o cunoască, dar ea l-a educat și l-a familiarizat cu 
Ella Fitzgerald, Nina Simone, Frank Sinatra. 

— Eşti uimitor de autonomă, spune el. Mi-e teamă că o să ţi 
se ia de mine. In special de șosetele mele. 

— Există această posibilitate. Dar atâta vreme cât nu mă 
vede nimeni pregătindu-ţi cina în fiecare seară, e în regulă. 

Cel puţin duce stilul ăsta de viaţă în străinătate. Poate 
oricând să invoce că învaţă o limbă străină și că Roma este un 
oraș atât de artistic și că a trăi aici este în sine un proces de 
educaţie estetică. Când se va reapuca de fotografie, experienţa 
asta va avea un efect benefic asupra ei. Dacă ar fi trebuit să 
aibă grijă de toate treburile casei, exact ca aici, dar în 
Washington - ei bine, nu ar fi fost dispusă s-o facă. Dar când 
trăiești în străinătate, regulile se schimbă. Atâta vreme cât n-o 
vede nimeni. Descurajează vizitele prietenilor și ale familiei; 
zboară acasă de două ori pe an tocmai pentru a preîntâmpina 
venirea lor aici. Dacă ar vedea-o mama ei! După toate eforturile 
ei de a o face să înţeleagă importanţa independenţei financiare 
și a unei cariere. Sau dacă prietenii Annikăi de la școala de arte 
ar vedea aparatul ei Nikon cum stă uitat în cutia lui prăfuită, în 
timp ce colecţia ei de cărți de bucate se mărește - ce oroare, să 
te deprinzi atât de mult cu gospodăria! El se alege cu cariera, 
cu prestigiul. Ea? Ea se alege cu spălatul șosetelor. Şi dacă se 
întâmplă ceva, el are un cont în bancă. Iar ea? Cum va justifica 
ea perioada asta lipsă din CV-ul ei? Cum își va justifica 
mulțumirea de a duce o viață de casnică? 

Colegii lui Menzies știu foarte puţine despre viaţa lui cu 
Annika. O vreme, ea era prietenă la cataramă cu Hardy 


Benjamin, iar cele două se întâlneau cam în fiecare după- 
amiază să bea cafea la parterul clădirii unde erau birourile. Dar 
Hardy și-a găsit un iubit, iar prietenia ei cu Annika s-a răcit. In 
ce-i privește pe ceilalți angajaţi de la ziar, ei tind să uite că 
Menzies trăiește cu cineva; dacă ar fi să și-l imagineze în afara 
orelor de birou, și l-ar închipui singur, mâncând sandviciuri 
subţiri făcute de el și citind ingredientele de pe ambalajul de la 
pâine. Pentru ei, el nu este un om, ci un încrezut care are cute 
pe cap și stă la un birou. 

Se apropie data unei petreceri la serviciu și Menzies se 
gândește să nu-i spună Annikăi despre asta. Dacă îl vede 
printre colegi, ea își va da seama ce cred aceștia despre el. 

— Te previn, o să fie doar oameni plicticoși din presă. 

— Vrei să vin acolo? 

— Nu vreau eu să merg acolo. 

— Poate ai nevoie de susţinere. Sau nu vrei să vin deloc? 

— Eşti bine-venită oriunde aș merge. 

— Ce-ar trebui să le spun că fac aici, la Roma? 

— Nimeni nu o să te întrebe așa ceva. 

— Şi dacă mă întreabă? 

Când intră în redacţie, el îi dă drumul la mână, apoi își 
dorește să n-o fi făcut. Menzies citește în privirile colegilor săi 
curiozitatea de a afla ce fel de legătură ar putea fi între el și 
această femeie cu mult mai tânără: ea este îmbrăcată într-o 
rochie purpurie, are ciorapi cu dungi verzi și negre, iar faţa îi 
este împodobită de un zâmbet atât de spontan, că aproape o 
miră și pe ea; el poartă o cămașă albastră și pantaloni maro din 
catifea, umflaţi în talie, în ciuda exerciţiilor pentru abdomen pe 
care le face la fiecare sfârșit de săptămână; pe cap mai are 
puţin păr castaniu, dispus în formă de potcoavă în jurul unui 
craniu chel care strălucește când Menzies este agitat, și se 
întâmplă să strălucească foarte des. 

Hardy îi zărește, face cu mâna puţin cam prea exagerat și 
vine către ei. Ea și Annika pălăvrăgesc câteva minute și cad de 
acord să se înscrie la cursuri de yoga împreună, deși ambele 
știu că promisiunea asta a lor are mici șanse să se 
materializeze. 

— Păi, spune Hardy, cred că ar trebui să mă duc să-mi salvez 
omul. 

Prietenul ei, Rory, a fost văzut ultima dată cu o sticlă de vin 


în mână, încercând să pornească o dezbatere cu Herman, care 
părea destul de iritat, în legătură cu exactitatea și 
verosimilitatea faptelor prezentate în seria James Bond. Hardy 
pleacă iute să-l salveze. 

Alţi angajaţi se apropie de Menzies, iar privirile lor se mută 
de la jalnicul editor de știri la tânăra femeie cu forme 
voluptuoase. 

— Așa deci, Menzies, bătrâne, ai de gând să ne faci 
cunoștință? 

Intorși acasă, el îi spune: 

— Ai fost foarte - se oprește - foarte populară printre toţi 
colegii mei. 

Ea zâmbește. 

— Populară? Parcă am fi în clasa a noua. 

— Ştiu, sună ridicol. Dar o spun în sensul bun al cuvântului. 
Sunt impresionat. 

Ea îl sărută pe pleoape și îl gâdilă pe spate. 

Menzies se trezește devreme a doua zi dimineaţa și mai 
rămâne în pat câteva minute în plus, cuprins de furnicături 
atunci când simte spatele ei catifelat și mirosul părului ei. 
Parcă nici nu ar fi reală Annika. Ascultă în întuneric ritmul 
respirației ei suprapusă peste a lui. 

Merge pe jos la serviciu și se oprește ezitant în faţa vitrinei 
unui magazin. Să cumpere brăţara aceea de peruzele? Sau 
cerceii aceia? Fac parte dintr-un set? Nu se pricepe să evalueze 
bijuterii, nu își dă seama dacă sunt frumoase, sau dacă ei i-ar 
plăcea. Are nevoie de părerea ei, dar asta ar strica surpriza, 
care e, la urma urmei, scopul principal. Verifică orele când e 
deschis magazinul. Poate o să se strecoare între ediţii și o să 
tragă o fugă până aici. Are ea nevoie de cercei? Dar, oare, este 
vorba despre nevoie? Atunci despre ce e vorba? Să 
demonstreze ceva. Ce? Nu știe ce, știe doar că vrea să 
demonstreze ceva. Intotdeauna o apucă de mână, iar apoi îi dă 
drumul. Orice efort de-al lui de a demonstra ceva eșuează. O să 
cumpere cerceii aceia. Dar magazinul este închis. 

La cină, ea vorbește despre petrecerea de la birou și face 
comentarii despre colegii lui. 

— Herman e adorabil, spune ea. 

— Nu e tocmai cuvântul pe care l-aș fi ales. 

— E dulce, insistă ea. Și atât de vulnerabil. 


— Vorbești de Herman? Herman Cohen? 

— Și a fost interesant să vorbesc cu Kathleen. Te iubește. 

— Kathleen iubește faptul că-i fac toată treaba. 

— Clar te respectă foarte mult. 

— Pe bune? 

— Toţi stagiarii aceia sunt atât de tineri. M-au făcut să mă 
simt bătrână. De fapt, deja mă simt de parcă m-aș fi născut în 
Antichitate. 

— Dacă tu ești bătrână, probabil ești de părere că eu sunt 
preistoric. 

— Deloc. Doar vârsta mea mi se pare că mă îmbătrânește. 

— La douăzeci și șapte de ani nu ești bătrână. 

— Depinde ce ai făcut până acum. Soră-mea spune că oricine 
reușește în viaţă trebuie să fie deja pe drumul spre împlinire 
când ajunge la treizeci de ani. 

— Asta nu e adevărat; e doar una dintre ideile fixe ale surorii 
tale, pe care o tot repetă. Oricum, mai ai trei ani - apoi o să mai 
vorbim despre cât de mult ai eșuat în viaţă. 

— Ne-am înţeles? Și, între noi fie vorba, nici eu n-am făcut 
mare lucru până la treizeci de ani. 

— Ce făceai tu la vârsta asta? 

— Eram în Washington, cred. Lucrând la biroul de editare al 
unui ziar. 

— Deci erai deja împlinit. 

— Nu se poate spune că asta ar putea fi considerată drept 
împlinire. 

— Dar aveai o carieră, niște aptitudini profesionale. Nu se 
compară cu îndeletnicirea mea fără niciun rost: să fac fotografii 
pretins artistice, pe care orice ratat cu un aparat digital și cu 
Photoshop le poate face în zilele noastre, spune ea. Toate orele 
pe care le-am pierdut în camera obscură, inhalând fixatorul, 
lucrând cu baia de fixare, tăvile de plastic și cleștii. Ce pierdere 
de timp. 

— Nimic nu e pierdere de timp. 

— Unele lucruri sunt. Hai să fim serioşi; eu, bunăoară, cam 
ard gazul aici. Nici măcar nu vorbesc încă italiana fluent. Și, 
deși trăiesc cu un jurnalist energic și devotat, nu știu nimic 
despre ce se petrece în lume. 

— Ba da, știi. 

— Poate că ar trebui să încep să citesc ziarul. Toată lumea de 


la petrecere părea atât de avizată în legătură cu diverse 
chestiuni. 

— Ce chestiuni? 

— Nu știu - procedurile de votare în parlament, cursa 
înarmării în Asia de Sud, tribunalele ONU în Cambodgia. Apoi 
se îndreptau spre mine și eu ce era să zic? „Bună, înainte 
lucram ca asistentă a unui fotograf, acum locuiesc acasă la 
Craig.” 

— La noi acasă, o corectează el. Sau dacă vrei, la tine acasă. 
Iar colegii mei sunt nevoiţi să cunoască chestiunile astea - e 
profesia lor. 

— Întocmai. Eu una nu sunt nevoită să știu nimic. 

— Vrei să reîncepi să-ţi cauţi de lucru? Pot să-mi întind 
antenele din nou. 

— Crezi că ar trebui? 

— Păi, nu e musai. 

Se pare că ăsta nu este răspunsul corect. 

— Dar nu e nimic rău dacă vrei să cauţi. După cum spuneam, 
aș fi bucuros să te ajut. Doar să-mi spui ce ţi-ar plăcea. Sau ai 
vrea să te reapuci de fotografie? 

— Nu știu. 

— Despre ce vorbeai cu Hardy la petrecere - cursuri de yoga, 
nu? Îţi surâde ideea? Nu spun că ăsta e răspunsul. Doar că eu 
nu vreau să te plictisești de mine, închisă în apartamentul ăsta, 
spălând șosete. 

Cu ocazia zilei ei de naștere, Menzies îi dă brăţara de 
peruzele și cerceii, împreună cu un abonament la o revistă 
italiană de fotografie și un modul de cursuri yoga. 

Annika își face imediat prieteni la cursuri. Toţi sunt de-ai 
locului, artiști din fire care fumează prea mult, își văruiesc 
dormitoarele în portocaliu și miros a lână umedă. Se apropie cu 
multă înţelegere de un puști neîndemânatic pe nume Paolo. 

— N-am mai văzut până acum pe nimeni atât de lipsit de 
coordonare în gesturi, spune ea. Bietul Paolo, nici măcar nu 
poate să-și atingă degetele de la picioare. E total incapabil să 
practice yoga. 

— Dar oare eu pot să-mi ating degetele de la picioare? 

Menzies face o încercare. Scoate un geamăt, sforțându-se să- 
și atingă vârfurile pantofilor. 

Annika sare în sus și îl îmbrățișează. 


— Mulţumesc, spune el râzând. Pentru ce a fost asta? 

Prietenii ei de la cursul de yoga o îndeamnă să aducă unele 
dintre fotografiile pe care le are în portofoliu ca să le arate 
celorlalţi. Dar când își verifică vechile poze, îi e rușine; toţi o să 
creadă că e o amatoare. Așa că se apucă să facă o nouă serie. 
Tema ei o constituie clădirile istorice năpădite de graffiti din 
Roma. Le plac fotografiile ei și o îndeamnă să le expună. 

Acum că Annika petrece mult fotografiind sau socializând cu 
prietenii ei yoghini, Menzies găsește adesea apartamentul gol 
când se întoarce seara acasă. În mod bizar, locul pare mai 
zgomotos fără ea: se aude cum huruie scuterele afară, se 
disting pași greoi ce traversează apartamentul de deasupra; 
până și ticăitul ceasului de perete nu trece neauzit. Își 
pregătește un sandvici la cină și coboară în atelierul amenajat 
la subsol, o cameră închiriată unde se ocupă de proiecte 
științifice, pasiunea lui din copilărie. Se joacă cu modele din 
plută, răsfoiește numere vechi ale unor reviste de știință și 
tehnologie și visează cu ochii deschiși. Este mereu același vis: 
să câștige un brevet pentru o invenţie. 

De-ar fi studiat el științele la facultate! Atunci nu ar fi ajuns 
în Washington și nu ar fi întâlnit-o. Și ar putea încă să 
inventeze ceva, desigur. O creaţie atât de remarcabilă încât cei 
de la Massachusetts Institute of Technology ar fi nevoiţi să-l 
accepte ca profesor în cadrul universităţii. Și-ar lua doctoratul 
în timp record. Şi ar lua-o și pe Annika împreună cu el. Dacă ea 
ar vrea să vină. Dar oare ar vrea? Aici, în Roma, are ce să-i 
ofere: o reședință de invidiat, romantismul feeric al Europei. 
Dacă tot ce ar avea nu ar fi decât o cameră de cămin în Boston 
și datorii? Dar astea sunt niște gânduri absurde. Menzies nu 
este inventator, nu are calificările necesare și e prea în vârstă 
ca să le mai obţină. Are o viaţă diferită, de jurnalist, fie că-i 
place, fie că nu. 

Ea bate la ușa care duce la atelierul lui de la subsol. 

— Urc imediat! strigă el. 

O găsește pe palier, sprijinită de perete; tresare când îl vede. 
A păţit ceva la spate și va trebui să lipsească de la cursurile de 
yoga pentru o vreme. 

În următoarele câteva săptămâni Annika își face de lucru pe- 
acasă, bând ceai de plante și privind programe italiene de 
varietăţi la televizor. E arțăgoasă cu el, apoi își cere iertare. 


Odată vindecată, reia proiectul de fotografie legat de graffiti, 
dar nu se întoarce la cursurile de yoga. 

Într-o după-amiază, la birou, Menzies lucrează la un titlu 
neinspirat. Încearcă diferite versiuni și, în cele din urmă, o 
alege pe cea mai simplă, care este întotdeauna preferata lui. 
„76 de morţi în urma bombardamentelor din Bagdad”, scrie el. 

Apare Arthur Gopal. El e singurul prieten al lui Menzies din 
redacţie. Câteodată iau masa de prânz împreună la Corsi, o 
tratorie aglomerată de pe Via del Gesu. Cu aceste ocazii, 
Menzies vrea mereu să afle ce mai face Arthur fără Visantha și 
Pickle; Arthur, la rândul lui, vrea să afle mai multe în legătură 
cu Annika, despre care știe puţine lucruri. Dar niciunul nu pune 
întrebări personale. În schimb, subiectul de conversaţie este 
serviciul, iar Arthur e cel ce vorbește cel mai mult. Între două 
linguri de supă de fasole, el îi bârfește pe colegi („Kathleen nu 
pricepe ideea de bază”, „Clint Oakley nu e în stare să scrie un 
simplu necrolog”, „Herman trăiește într-o altă epocă”) și își 
expune ambițiile de viitor („Un editor în vârstă, prieten de-al lui 
taică-meu, spune că ar trebui să lucrez pentru el la New York”). 
Când a terminat de vorbit, Arthur ia un aer nemulțumit și 
plimbă lingura prin supă de parcă ar căuta un buton de la 
manșetă pierdut în farfurie. 

În acea după-amiază însă, Arthur se apropie de biroul lui 
Menzies cu un aer neobișnuit. 

— Ţi-ai verificat e-mailul? întreabă el. 

— Nu de curând. De ce? Ar trebui? 

— Ai primit un mesaj de la cineva cu adresa jojo98. Te 
sfătuiesc insistent să-l citești. 

Menzies printează e-mailul. Dar este în italiană, o limbă pe 
care el o înţelege foarte puţin. Mesajul se referă la Annika și 
are atașat o poză. O deschide și fotografia umple tot ecranul. 
Calitatea pozei este proastă, de parcă fotografia ar fi fost făcută 
cu telefonul mobil. Poza o arată pe Annika - în mod clar 
nebănuind că este fotografiată - pe patul lor, dezbrăcată, 
uitându-se în altă parte. În prim-plan se zărește coapsa păroasă 
a unui bărbat, probabil cel care a făcut fotografia. In mare 
grabă, Menzies închide monitorul. 

— Ce dracu' e asta? 

— Habar n-am. Dar a ajuns la toţi angajaţii. 

Menzies se uită fix la ecranul stins. 


— Isuse! 

— Îmi pare rău că a trebuit tocmai eu să-ți atrag atenția, 
spune Arthur. 

— Ce să fac? S-o sun? 

— Ar trebui probabil să te duci și să vorbeşti direct cu ea. 

— Nu pot să plec de la serviciu pur și simplu. 

— Ba poti. 

Menzies coboară scările, traversează în goană Campo de’ 
Fiori, prin Ghetto, și ajunge pe trotuarul îngust care merge de- 
a lungul Tibrului. Ba merge, ba aleargă tot drumul până acasă, 
privind lung când la trotuarul denivelat, când la semafoarele de 
pe Via Marmorata, când înainte la poarta înaltă de metal de la 
blocul lor. 

Este acolo și și-ar dori să nu fie. 

Nu e în stare să urce. Dormitorul lor ar putea fi ocupat. 
Coboară la atelierul lui de la subsol și scoate e-mailul printat. 
Cu ajutorul unui dicționar italian-englez, clarifică, cuvânt cu 
cuvânt, înţelesul propoziţiilor. Mesajul pretinde că Annika face 
sex de ceva vreme cu un alt bărbat în timp ce Menzies este la 
serviciu. Mai spune că ea plănuiește să-l părăsească și că, 
împreună cu amantul ei, vor cumpăra un apartament. „Când 
dormi noaptea, așternuturile tale sunt pătate cu sperma lui”, 
scrie în mesaj. 

Toată lumea de la birou (închide ochii la gândul ăsta - au 
primit cu toții e-mailul ăsta) s-ar aștepta ca el să dea năvală în 
apartament, să fluture scrisoarea ameninţător, să înjure până 
răgușește și să întrebe: 

— Cine e nemernicul care a trimis asta și ce dracu se 
întâmplă? 

Dar el nu poate face asta. Stă în fața mesei de lucru, cu 
mâinile în șold. 

Când se face târziu, urcă. Telefonul lui mobil, care nu are 
semnal la subsol, revine la viață. Kathleen a sunat de multe ori, 
iar Annika i-a lăsat trei mesaje, în care îl întreba când se 
întoarce acasă, că ei îi e foame, și dacă totul este în regulă. 

— Hei, spune ea, deschizând ușa de la intrare. Ce s-a 
întâmplat? 

— Bună, mda. Nu, nimic - doar o confuzie. Scuze, spune el. 
Ai avut o zi bună? 

— Da. Dar stai așa - nu pleca. Sunt încă - trage de tricoul ei - 


încă dezorientată puţin. Cred că ai primit un milion de apeluri 
de la birou. 

— Nu e nicio scofală. 

În mod normal, când el ajunge acasă, o sărută. Dar în seara 
asta n-o face și amândoi observă lucrul acesta. 

— Depind prea mult de mine, explică el. 

Menzies se duce la baie, se privește absent în oglindă și se 
întoarce în arenă. 

Ea nu-l poate privi în ochi. 

— Ţi-a trimis scrisoarea aia, nu? întreabă ea. Nu pot să cred 
că... 
Rostește numele bărbatului. 

— Stai, stai, o întrerupe Menzies. Te rog, nu-i spune numele. 
Nu vreau să-l știu. Dacă se poate. 

— Bine, dar trebuie să zic câteva lucruri. 

Annika e palidă. 

— Iar apoi, nu mai e nevoie să vorbim din nou despre asta. 
Mă simt de parcă... 

Dă din cap. E 

— Nu mă simt bine. Îmi pare foarte, foarte rău. Îmi pare atât 
de rău. Dar trebuie să-ți spun asta. Paolo a trimis chestia aia - 
scuze, știu că nu trebuie să-i spun numele. 

Ezită, căutând cuvintele cele mai potrivite pentru o 
descriere. 

— A trimis nenorocita aia de scrisoare meschină și 
dezgustătoare pentru că am refuzat să mă implic în vreo 
chestie serioasă cu el. Te superi dacă îmi aprind o ţigară? 

Răscolește prin sertarul din bucătărie căutând pachetul ei de 
țigări Camei, pe care le fumează de obicei când iese cu 
prietenii ei yoghini. Nu a aprins niciodată una în apartament. O 
face acum și expiră, dând din cap. 

— Încearcă să mă forțeze într-o direcție. Cam asta-i faza. 

— Eşti supărată. 

— Păi, da. 

Se ciupește de braţ. 

— Mai mult decât atât. Supărată e puţin zis. E, cum să spun, 
e singura dată în viaţa mea când aș vrea să-i fac rău fizic cuiva. 
Aș vrea să-l văd suferind. La modul fizic. Să dea un camion 
peste el. Ştii? 

Își întoarce faţa spre Menzies; Annika are o expresie atât de 


încordată, de parcă ar vrea să-l ia pe sus. 

— Înţelegi? 

El își privește mâinile. 

— În regulă. 

— Şi totuși, înţelegi? 

— Cred că da. 

— A trimis chestia aia ca să ne despartă, continuă ea. 

— Ca tu să începi o relaţie serioasă cu el. 

Annika mai trage un fum de ţigară. 

— În principiu... 

Expiră. 

— Mda. 

Strivește chiștocul. 

— Hai să nu mai vorbim despre asta. Mi se pare... 

Nu sfârșește propoziţia. Ia telecomanda. 

— Ştii dacă s-a întâmplat ceva? 

Dă pe CNN ca să afle răspunsul. 

Când ajunge la serviciu a doua zi, se așază la birou și 
privește lung termosul, preţ de un minut. 

— S-a mai întâmplat ceva? întreabă el calculatorul în timp ce 
acesta se încarcă. 

Ziua de lucru trece ca oricare alta - nimeni nu aduce vorba 
de dispariţia lui cu o zi în urmă, iar Kathleen pare să nu mai 
ţină minte că Menzies nu i-a răspuns la telefon și nici că nu a 
sunat-o înapoi. În lumea jurnalismului, ceea ce a fost de 
maximă importanţă ieri nici măcar nu mai contează azi. 

În seara aceea, sună telefonul la ei acasă și răspunde 
Menzies. E un italian. Vrea să vorbească cu Annika. Menzies îi 
dă telefonul. Ea aude vocea și pune receptorul jos imediat. 

— Data viitoare să închizi, îi spune lui Menzies. Nu mi-l da 
dacă e el. Pur și simplu închide. N 

Dar Paolo tot sună. Sună târziu și îi scoală din somn. Işi 
schimbă numărul de telefon. Totul se linişteşte pentru câteva 
săptămâni, apoi le vin acasă somaţii - culmea, o dă în judecată 
pe Annika pentru că nu și-a respectat promisiunea, pretinzând 
că ea a încălcat un contract verbal pe care îl încheiase cu el și 
prin care se angaja să-și părăsească partenerul și să se mute cu 
Paolo. Reclamaţia mai menţionează că el și-a dus la îndeplinire 
partea lui din înţelegere și a făcut chiar și un credit ipotecar. 
Acum cere despăgubiri. 


Nimeni la serviciu nu-l întreabă pe Menzies despre umilitorul 
e-mail, dar nu l-au uitat. Reporterii îl sfidează mai des acum. 
Editorii seniori îi subminează autoritatea în timpul ședinţelor. 
Numai Kathleen nu și-a schimbat atitudinea faţă de el: face în 
continuare pe șefa punându-l să rezolve toate lucrurile și, la fel 
ca întotdeauna, își varsă nervii pe el. 

Cât îi privește pe Menzies și Annika, ei se comportă aproape 
la fel ca înainte. Dar se vede treaba că exagerează amândoi. El 
o laudă pentru proiectul ei fotografic cu prea mult zel; ea îl 
întreabă prea stăruitor despre invențiile lui. Înainte obișnuiau 
să încerce feluri diferite de mâncare în fiecare seară la cină. 
Acum mănâncă doar câteva. 

— M-am gândit că e unul dintre preferatele tale. 

— Da. Grozav. Mulţumesc. 

Când se întâlnesc cu avocatul, acesta îl sfătuiește pe Menzies 
să rezolve cumva problema, altfel cazul se va tărăgăna. Annika 
vrea să intervină, dar se abtine și tace din gură. Menzies știe că 
ea vrea să lupte împotriva lui Paolo - e furibundă. 

— Aș prefera să termin cu tărășenia asta, îi spune Menzies. 
Aș fi fericit să plătesc și să scap. Ei, nu chiar fericit, dar... 

Se întorc acasă în tăcere. Mai târziu, au o ceartă ridicolă: ea 
îl critică pentru felul în care dă parmezanul pe râzătoare. 
Apartamentul pare dintr-odată prea mic pentru două persoane. 

— Mă duc jos să mai meșteresc puţin, spune el. 

Ea rămâne singură. 

Caută prin colecţia de CD-uri și pune un album cu coloana 
sonoră a lui Chet Baker de la Let's Get Lost, un documentar 
realizat de unul dintre fotografii ei preferaţi, Bruce Weber. 
Cântecul se numește You're My Thrill. Se  încruntă, 
concentrată, încercând să înţeleagă versurile, apoi își pierde 
interesul. Își deschide telefonul - niciun mesaj. Dacă i-ar scrie 
ea lui un mesaj? Ce să-i spună? Apasă pe tastatura telefonului, 
după care șterge fiecare bucăţică de text scrisă: „cântecul ăsta” 
(șterge) „idiot” (șterge) „aș vrea” (șterge) „de ce oare mereu 
toate tâmpeniile” (șterge) „așa prost”. Şterge și asta și scrie: 
„Mi-e dor de tine, pot să trec pe la tine?” II trimite. De la 
difuzor se aude Chet Baker cum cântă: „Nimic nu pare să 
conteze... lată inima mea pe o tavă de argint... Unde este 
voința mea?” 

Jos în atelier, Menzies lovește cu o bandă de cauciuc într-un 


semn de pe perete. Reușește să nimerească o dată la ţintă, apoi 
mai încearcă lovind de trei ori la rând. Se plictisește de jocul 
ăsta și se apucă să facă schițeze unele invenţii nerealiste pe 
care nu le va construi niciodată. 

Ea bate la ușă: 

— Bună, spune ea jenată. Deranjez? 

— Nu, nu. Ce s-a întâmplat? 

Dintr-un salt, se mai apropie putin. 

— Ce poţi să-mi arăţi? Vreo nouă invenţie care o să ne facă 
milionari și care o să revoluţioneze viaţa întregii lumi? 

— Aș vrea eu. 

— Sper că nu lucrezi la vreun complot meschin împotriva 
mea, nu? 

— Ba da. O să te înnebunesc încet și sistematic cu felul 
diabolic în care rad eu brânza. 

Annika scoate limba la el. 

— Ar trebui să lucrăm la o invenţie care să ne ajute să ne 
răzbunăm, spune ea. 

— Împotriva lui, vrei să spui? 

— Da. 

— Trebuie să recunosc că m-am gândit la asta. 

— Trebuie neapărat să-mi spui. 

— Nu, e o prostie. 

— Haide. 

Menzies zâmbește în colțul gurii. 

— E cam așa: un casetofon mic pe care să-l instalăm în 
dormitorul lui și pe care să ruleze, de la un capăt la celălalt al 
benzii, bâzâitul unui ţânţar. Dar casetofonul ar porni numai în 
întuneric așa că, de câte ori ar stinge lumina, s-ar activa și ar 
începe bâzâitul. Apoi, când ar aprinde lumina să caute ţânţarul, 
ia țânţarul de unde nu-i. Și tot așa până când ar avea nevoie de 
cămașa de forţă. 

— E genial. Trebuie s-o facem! 

— Nu, nu. 

— De ce nu? 

— Păi, din multe motive. 

— Cum ar fi? 

— Mai întâi, pentru că nu sunt nici măcar sigur cum s-o fac. 
Și cu siguranţă am fi prinși. Şi nu vreau să-mi petrec timpul 
construind un aparat numai cu scopul de a chinui pe cineva. 


Care ar fi rostul? Să-i facem viaţa tipului ăsta puţin 
insuportabilă ca să stăm noi liniștiți și fericiți noaptea că 
altcineva e plin de nervi? 

— În fine, nu neapărat invenţia ta cu bâzâitul de țânțari. Dar 
ceva - o mică răzbunare. Nu? 

— Eu mă gândesc că răzbunarea este unul dintre acele 
lucruri care sunt mai bune în teorie decât în practică. Adică, nu 
simţi nicio satisfacţie reală dacă faci pe altcineva să sufere doar 
pentru că și tu ai suferit. 

— Te înșeli mult aici. 

— Şi care răzbunarea chiar funcţionează? Care-i e de fapt 
rostul - să repari o nedreptate? Nimic nu e îndeajuns pentru 
asta. Te face răzbunarea să te simţi mai bine? Nu m-aș simţi 
mai bine. 

— Deci, dacă cineva îţi face vreo mizerie, nu există nicio cale 
să remediezi situaţia? 

Se uită în altă parte, chipurile întâmplător. 

— Nu, nu cred că este vreo cale, răspunde el. Singura 
metodă de a depăși problema este s-o uiţi, cred. Dar nu e nicio 
cale să remediezi situaţia în felul în care crezi tu. Nu după 
părerea mea. 

Annika dă din cap. 

— Urăsc asta. 

— Ce? 

— Mă simt - nu știu - ca și cum nu-mi găsesc echilibrul. Nu 
ești o persoană răzbunătoare ca mine. Ar trebui să fii furios. 

— Pe el? 

— Pe mine. Ştii? 

— Nu mă încântă deloc ideea de a te face să suferi. 

— Atunci ajung să sufăr și mai mult. 

— Ce ai vrea, mă rog, să fac? 

— De ce te enervezi? Vorbim doar. 

— Nu sunt nervos. Doar că nu știu ce ar trebui să fac. 

Iși drege glasul. 

— Ceea ce nu pricepi e că aș duce-o foarte rău fără tine. A 
sunat melodramatic - scuze. Am vrut să spun că, sincer 
vorbind, chiar dacă ai face ceva și mai rău, nu am de gând să te 
părăsesc. Nu pot. Faptul că m-ai rănit mă face să simt o nevoie 
și mai mare de consolare. Consolare de la tine. Nu ar trebui să 
recunosc asta. Dar... 


— E în regulă. 

Nu este în regulă. Ar trebui să tacă din gură. Ea se 
îndepărtează tot mai mult cu fiecare cuvânt de iertare pe care 
el îl aruncă asupra ei. 

— Am patruzeci și unu de ani, spune el, locuiesc într-o ţară a 
cărei limbă nu o vorbesc, unde, fără tine, nu m-aș putea adapta 
deloc, unde colegii mă consideră un fel de lingău. 

— Nu e adevărat. 

— Ba da. Uite ce e, eu sunt lacheul lui Kathleen. Ea dă ordine 
și eu sar să le execut. Și nu am altă opţiune. Că într-o bună zi o 
să vin cu vreo invenție de zile mari și o să scap de jurnalism? 
Asta n-o să se întâmple. 

— Ba s-ar putea. 

— Niciodată. Nu am alternativă la viaţa asta. Fără tine, 
sunt... M-ai văzut, Annika. Ti-am spus ce eram înainte să te 
întâlnesc. Așa că sunt ușor îngrijorat. De fapt, sunt de-a dreptul 
îngrozit. 

— De ce? 

— Am petrecut aproape zece ani singur înainte să apari tu. 

— Știu. Știu asta. Dar... 

Face o pauză. 

— Nu poţi sta cu cineva doar pentru că nu poţi accepta 
gândul de a rămâne singur. 

— Nu? Nu e ăsta cel mai bun motiv de a fi cu cineva? Aș fi în 
stare să îndur orice pentru asta. Adică, uite, nu am fost 
niciodată așa de umilit cum sunt acum în situaţia asta. Ştiai că 
a trimis scrisoarea aia la toată lumea de la mine de la serviciu? 

Ea rămâne împietrită. 

— Ce? 

— Vorbesc serios. 

Annika își acoperă gura. 

— Nu mi-ai spus niciodată asta. N 

— Şi mai era și o fotografie atașată. Cu tine. În patul nostru. 

Ea pălește. 

— Nu glumesc, continuă el. A ajuns la toată lumea. 

Ea închide ochii și dă din cap. 

— Vreau să mor. 

— E în regulă, spune el. E în regulă. Uite, ideea e că toată 
povestea asta, de la început până la sfârșit, mă face să vreau 
să, nu știu, să mă îmbolnăvesc sau... sau, pentru că, nu știu. 


Scuză-mă, sunt cam copleșit de situaţie. N-ai decât să râzi de 
mine, dacă vrei. Dar așa mă simt în legătură cu asta. Nu 
contează. Este în regulă. 

O atinge pe obraz. 

— Mulţumesc, spune el, că ai călătorit cu mine și că ai rămas 
cu mine tot acest timp aici, în Italia. 

O sărută. 

— Ai coborât ca să-mi spui că mă părăsești? 

Ea tace. 

— Poţi să mă părăsești, spune el. 

— Eu, răspunde ea, nu pot suporta ideea că te-am umilit. 

De-abia dacă poate să rostească vorbele, dar le repetă. 

— Nu pot suporta asta. Aș vrea să faci ceva. Aș vrea să fii 
meschin ca mine. 

— Despre ce tot vorbești? 

— Atunci aș putea să-ţi fac orice? Ai fi în stare să tolerezi 
orice? 

— Nu am de ales. 

— Contez câtuși de puţin aici? 

Vocea-i tremură; își pierde cumpătul. 

— Adică, te rog, înfurie-te pe mine. Dă-mi și mie impresia că 
și eu sunt implicată cumva în asta, că nu sunt doar o fată de pe 
stradă a cărei sarcină este doar să se asigure că nu te simți 
singur acum că trăiești în străinătate. 

Se chinuie să spună tot ce are pe suflet. 

— Aș vrea - dacă se poate - să nu crezi că am făcut ceea ce 
am făcut ca să te umilesc. A fost din pur egoism. M-am purtat 
ca o proastă, ca o idioată; am fost egoistă. Nu știu de ce am 
făcut asta, poate din plictiseală. Nu a însemnat nimic. Aș vrea, 
înţelegi, să știi asta. 

Se liniștește întru câtva. Dar se vede că s-a îndepărtat de el, 
cu toată sinceritatea ei. 

— De ce ai coborât aici? întreabă el. Niciodată nu vii aici jos. 

— Aveam ceva pentru tine. 

li întinde un plic. El scoate scrisoarea și citește primele 
rânduri. _ 

— O, spune el surprins. Ai aplicat pentru un brevet. In 
numele meu. 

Ridică privirea: 

— Şi au respins aplicaţia. 


Menzies râde. 

— Dar totuși se explică de ce a fost respinsă. Cred că ai 
putea să faci niște modificări. 

El citește scrisoarea în întregime. Cu siguranţă că ea nu și-a 
dat seama că proiectele lui științifice infantile nu sunt nici pe 
departe îndeajuns de sofisticate pentru a obţine un brevet. Nu 
mai poate să-și ridice ochii din scrisoare. Dacă va privi în sus și 
nu o va mai vedea în cameră, n-o să mai reușească să iasă din 
atelier vreodată. Desigur că asta nu e adevărat - o să iasă, o să 
urce scările, o să se întoarcă la lucru mâine și va avea grijă să 
se publice ziarul de a doua zi. Gândul ăsta îl face să se simtă și 
mai rău. 

Trebuie să o oprească aici. Trebuie să-i spună ce are de spus. 
Dar ce ar avea să-i spună? Ce tot încearcă de atâta timp să-i 
transmită? Primul lui impuls este să se scuze, dar și asta este o 
pornire greșită. O nouă scuză ar grăbi fără îndoială sfârșitul. Ea 
vrea ca el să facă ceva. 

— Bine, spune el. 

— Bine ce? 

— Mulţumesc, dar cine ţi-a spus că eu vreau un brevet? 

— Nu voiai? Mie așa mi s-a părut. 

— Şi, în orice caz, cum ai făcut rost de chestia asta? Adică, ai 
umblat prin lucrurile mele de aici? Proiectul ăla nici măcar nu 
era terminat. 

— Care-i problema? 

— Păi, îţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, asta e problema. 
Asta pur și simplu nu te privește. 

— Ei, haide. Exagerezi. 

— Eu nu mă amestec în rahaturile tale. 

Annika tace - nu l-a auzit niciodată înjurând. 

— Eu una, se justifică ea, aș fi foarte bucuroasă dacă mi-ai 
înscrie fotografiile la vreun concurs. 

— O, da? Serios? i-ar plăcea să vin și să-ţi flutur în nas o 
scrisoare de respingere și să zic: „Poftim, m-am gândit să-ţi fac 
o favoare”? Scutește-mă de următoarea ta favoare. 

— De ce te superi atât de tare din cauza asta? 

— Nu mă supăr. Doar că nu știu ce altceva să fac, răspunde 
el. Ceea ce lucrez eu aici este treaba mea și numai a mea. 
Pentru simplul motiv că prostia asta de atelier este o plăcere 
pentru mine. Îmi petrec viaţa blocat într-un serviciu pe care îl 


detest, urmând o carieră pe care n-o suport. Am patruzeci și 
unu de ani și prietena mea e regulată de un tip de la cursulei 
de yoga, un puști italian oarecare, și apoi tot eu ajung să 
plătesc daune legale. Deci... 

li flutură în faţă scrisoarea de respingere. 

Annika își șterge ochii, dar faţa-i rămâne neclintită. 

— Deci, continuă el, ai putea să nu-ţi mai bagi nasul în 
treburile mele personale. Să stai departe de singurul lucru pe 
care îl fac cu plăcere și care nu mă dezonorează. 

— Eu merg sus. 

— Bine. 

Menzies își pierde cumpătul. 

— Bine, repetă el și mai tare. Dar nu urca în casă. Poţi să te 
întorci dracului în State. O să-ţi plătesc biletul. 

O urmează în apartament. Ea e în dreptul mesei din 
bucătărie, paralizată de uimire. El îi scoate valiza din dulap. 

— Glumești? spune ea. 

— Trebuie să-ţi împachetezi lucrurile. 

Ea deschide un sertar plin cu lenjerie și șosete și se uită fix la 
ele, neputând să facă nimic altceva preţ de un minut. 

În timp ce ea își umple valiza, el intră pe Internet și îi 
cumpără un bilet pentru un zbor de întoarcere în Washington, 
care pleacă a doua zi. 

— Costă trei mii de dolari! exclamă ea, uitându-se la ecranul 
calculatorului. Ai înnebunit? 

— Prea târziu. L-am plătit deja. 

Sună la un hotel și îi rezervă o cameră pentru noaptea aceea. 

— Şi lucrurile mele? 

— O să ţi le trimit. Uite ce e, nu lua avionul dacă nu vrei. Dar 
atunci o să-ţi plătești tu singură zborul spre casă. 

Menzies cheamă un taxi și îi cară bagajele afară. Le trântește 
în dreptul ei pe marginea trotuarului și intră în casă, fără să 
zică nimic. li tremură picioarele când urcă treptele. Ajuns în 
casă, se oprește deasupra scaunului de la toaletă și scuipă 
salivă amară până când îi rămâne gura uscată. 

Cât timp îi trebuie ca să ajungă la hotel? 

Dacă o sună prea devreme, o să pară că nu e în toate minţile. 
Trebuie să dea impresia că s-a calmat. 

Se așază pe gresia rece din baie, sprijinindu-se cu umerii de 
vasul de toaletă. Recitește scrisoarea de la oficiul de brevete. A 


fost drăguţ din partea ei. Nimic din ce a făcut ea nu l-a 
emoţionat vreodată într-atât. Chiar și respingerea este utilă: 
pune capăt acestor ani întregi de visare cu ochii deschiși. Nu e 
inventator și gata. S-a terminat cu capitolul ăsta. Foarte bine. 

Așteaptă două ore, luptându-se cu o greață cruntă. 

A spus oare ce avea pe suflet? Ce încerca el să spună de ceva 
vreme? Dar nu, nu asta a vrut el să-i demonstreze, clar nu asta. 

Ia telefonul mobil și descoperă că Annika i-a trimis un mesaj: 
„Mi-e dor de tine, pot să trec pe la tine?” Fusese trimis cu 
multe ore în urmă, când el era încă la subsol și ea era încă 
acasă. O sună pe mobil, dar nu răspunde. 

Sună la hotel. De la recepție i se face legătura cu camera ei. 
Are gura uscată. Înghite întruna. 

— Eu sunt, spune el când aude că apelul este preluat. Uite ce 
vreau să-ţi spun de fapt. Eu cred că vrem amândoi. 

Ezită. 

— Nu-i așa? Sau sunt eu... 

Dar e întrerupt. Se aude o voce de bărbat. E Paolo. 


1977. Corso Vittorio, Roma 


Ziarul a cunoscut un reviriment sub conducerea lui Milton 
Berber. A devenit mai îndrăzneț în afirmaţii și a căpătat mai 
mult umor. Din când în când reușea să aducă în paginile sale 
câte o știre senzațională, înaintea celorlalte ziare, ba chiar a 
câștigat și câteva premii - nimic nemaipomenit, dar totuși jură 
precedent în istoria lui. i 

S-a schimbat si redacția. In zilele de odinioară, jurnalistii 
erau cunoscuți sub numele generic de „băieţii“. Acum mulți 
dintre băieţi erau de fapt femei. Glumele vulgare nu mai 
provocau prea multe râsete zgomotoase printre colegi si erau 
primite cu mai puțină aprobare. Discreditările pe criterii etnice 
nu se bucurau de nicio trecere. Milton a cerut ca peste tot să 
fie folosite scrumiere și să nu se mai scuture tigările direct pe 
podea. Mocheta murdară a fost înlocuită cu una de un alb 
imaculat, ca la începuturile ziarului. Iar barul de cocktailuri din 
dreptul peretelui de răsărit a fost înlocuit cu un dozator de apă; 
ca urmare, a scăzut incredibil de mult numărul de greseli de 
scriere. 

Mai departe au dispărut masinile de scris, înlocuite prin 
terminale cu ecrane. Peste noapte, păcănitul caracteristic din 
redactie a amuţit. Presele care huruiau în tipografia de la 
subsol au fost și ele reduse la tăcere, iar activitatea care se 
desfășura acolo a fost externalizată prin cooptarea unor 
tipografii moderne de pe mapamond. Duse erau vremurile când 
rulouri imense de hârtie de ziar erau aduse și trântite într-un 
loc din spatele clădirii după-amiaza târziu, iar clădirea se 
zdruncina din temelii, trezind pe câte un reporter care mai 
moțăia fură grijă. Apuse erau și vremurile când camioanele de 
livrare blocau Corso Vittorio în zori în timp ce muncitorii 
încărcau pachetele cu ziarele calde, de-abia ieșite de sub tipar. 

Știrile erau acum mai atractive, mai echilibrate, mai îngrijite. 

Si totuși, cea mai mare schimbare s-a văzut la capitolul 
financiar: ziarul a început să facă bani. Nu grămezi de bani și 
nu în fiecare lună. Dar, după decenii de pierderi, era din nou 
profitabil. 

In timp ce alte publicaţii evitau locurile mult prea 
îndepărtate, ziarul de pe Corso Vittorio le viza tocmai pe 
acestea și și-a făcut o piață de nișă din ținuturile aflate la 


marginea pământului; puteai găsi numere din ziar pe fotoliile 
Clubului Comercianţilor de Diamante din Freetown sau la 
vreun stand de presă dintr-un sat de pe insula Gozo sau pe 
vreun scaun dintr-un bar din Arrowtown, în Noua Zeelandă. Un 
trecător il lua, răsfoia câteva pagini și, de cele mai multe ori, 
ziarul mai câștiga un cititor fidel. La începutul anilor 1980, 
tirajul zilnic ajunsese la aproape douăzeci și cinci de mii de 
exemplare, crescând în fiecare an. 

Cu cititori pe tot globul, era imposibil de conceput un 
cotidian normal - ceea ce se întâmpla cu o zi în urmă în 
Melbourne era complet diferit de ce se întâmpla cu o zi în urmă 
în Guadalajara. Așa că ziarul a pornit pe o direcţie proprie, 
însărcinându-i pe reporteri și pe redactori să ocolească oferta 
obișnuită de știri care se găsea prin mass-media; a fost o 
măsură care s-a bucurat de un oarecare succes. Strategia era 
să angajezi oameni potriviti pentru posturile respective: 
reporteri lacomi ca Lloyd Burko în Paris sau meșteșugari într- 
ale cuvântului, specialiști în arta scrisului și chițibușari din fire, 
precum Herman Cohen. 

Ziarul și-a sporit reputația în cercurile jurnalistice și datorită 
faptului că furniza știri pentru publicații americane de 
prestigiu, ceea ce a atras tineri de succes și foarte ambiţioși la 
Roma. Milton îi instruia, îi punea să scrie articole vreme de 
câțiva ani, iar apoi îi propulsa în funcții foarte bune în alte 
părți. Cei care se mutau iși aduceau aminte de el cu multă 
afecțiune și întotdeauna îl vizitau la birou când erau în trecere 
prin Italia, dându-se mari cu slujbele lor bine plătite si 
lăudându-se cu articolele scrise de ei, dar și cu copiii lor. 

Toate acestea au mărit faima lui Milton, iar diverse ziare 
americane de mărime mijlocie au încercat să-l ademenească să 
lucreze pentru ele. Dar el nu avea de gând să plece din Italia - 
era cea mai bună slujbă pe care o avusese vreodată. 

În alte părti ale Grupului Ott, lucrurile erau mai sumbre. 
Problemele au început când Boyd a fost tangential implicat în 
falimentarea frauduloasă a unei bănci central-americane. El 
împreună cu alte opt persoane au scăpat de urmărire penală, 
dar au fost amendaţi cu 120 de milioane de dolari. Reputația lui 
a mai fost pătată și în urma unui scandal privind falsificarea 
unor date despre pachetele sale de acțiuni, scandal în care au 
fost implicaţi câțiva angajați ai Grupului Ott. Boyd însuși nu a 


avut nimic de-a face cu asta, însă o mulțime de articole s-au 
grăbit să facă asocieri între scandalul bancar în care fusese 
implicat și cazul de fals în date. Cea mai urâtă lovitură a 
survenit la mijlocul anilor 1980, când s-a descoperit că o 
turnătorie de cupru, filială a Grupului Ott, a deșertat reziduuri 
toxice în sursa de apă potabilă a unei zone rurale din Zambia, 
provocând zeci de cazuri de malformații congenitale. Un ziar 
sud-african a publicat o listă macabră folosită de reprezentanții 
Grupului Ott pentru a-i despăgubi pe săteni: 165 de dolari 
pentru cazuri de picioare lipsă, 40 de dolari pentru mâini lipsă 
și tot așa, în ordine descrescătoare a valorii despăgubirilor, 
până la bizara sumă, precis calculată însă, de 3,85 de dolari 
pentru un deget lipsă de la picior. La sediul central al 
concernului Ott s-a pretins că nu se cunoaște acest caz, dar 
totuși li s-au construit sătenilor case noi din banii grupului. 


Războiul Rece s-a sfârșit, 
începe războiul fierbinte 


Cititoare - Ornella de Monterecchi 


I-a fost mereu teamă de ziua de mâine de când s-a întâmplat 
prima oară. 

Ornella stă pe canapeaua din camera de zi, cu ziarul în poală, 
mușcându-și buza de jos. Dinspre bucătărie vine un zgomot 
surd de hârtie sfâșiată; acolo, Marta, femeia care-i face curat în 
casă, rupe fâșii de prosoape din hârtie, pe care trebuie să le 
pună printre oalele și tigăile așezate unele peste altele, astfel 
încât să nu se zgârie suprafeţele. Aceasta este una dintre 
multele reguli pe care fostele femei în casă - și au fost cu zecile 
- nu le-au respectat. Unele au fost concediate pentru 
încetineală. Altele pentru că erau obraznice. Unele au fost 
prinse furând, sau au fost bănuite de furt. Altele nu au reușit să 
înveţe regulile ei, sau nu le-a păsat, sau lăsau praf pe sub 
paturi. Marta lucrează aici de aproape doi ani și, până acum, nu 
i se poate reproșa aproape nimic, afară numai că este poloneză, 
ceea ce pentru Ornella reprezintă un defect. In plus, Marta 
arată necorespunzător de bine pentru o femeie care face curat, 
deși faţa ei este invadată de acnee, ceea ce mai drege lucrurile, 
în viziunea Ornellei. Marta are obiceiul de a cobori privirea 
când este derutată sau mustrată, uitându-se fix la firele aspre 
ale măturii și zâmbind. Nimeni nu a văzut vreodată în acest 
gest un semn de sfidare; dimpotrivă, e un semn de supunere. 
Ceea ce se potrivește de minune cu firea actualei stăpâne, căci 
casa Ornellei este un loc unde nu e posibil să fii vreodată 
îndeajuns de bun. 

Cu o sticlă de soluţie de curăţat ferestre în mână, Marta 
pășește precaut în camera de zi în pantofi ușori, de culoare 
crem, cu tocuri înalte; poartă dresuri, un costum cu o fustă 
strânsă pe corp și un șal din dantelă - un echipament total 
nepotrivit pentru curăţenie, dar a venit direct de la biserică. 
Ornella, care a adoptat dezgustul răposatului ei soţ pentru 
religie, insistă ca Marta să curețe prin casă în fiecare duminică. 

— Ce mai făcea Dumnezeu în dimineaţa asta? a întrebat-o 
Ornella. A avut ceva drăguţ de zis despre mine? 

Marta zâmbește automat, cu faţa la fereastră. Nu e clar dacă 


ea înțelege. Limba în care vorbesc este engleza, dar Ornella o 
stăpânește la un nivel excelent, după ce a folosit-o cu prilejul a 
peste o mie de dineuri diplomatice, în timp ce cunoștințele de 
engleză ale Martei sunt elementare. Are un moment de ezitare, 
așteptând să vadă dacă stăpâna ei are de gând să mai facă și 
alte observaţii. De vreme ce nu mai aude nicio altă remarcă, 
pulverizează soluţia de curăţat care se împrăștie ca o ceață 
albăstruie înainte să aterizeze pe geam sub formă de stropi. 
Stropii rămân puţin pe fereastră, după care lichidul se prelinge 
în jos. Marta lucrează mai repede ca de obicei pentru că soțul 
ei, Wojciech, o așteaptă afară, stând pe o bancă în parc. Ba își 
bâţâie picioarele în sus și în jos, ca un copil nerăbdător, ba 
desenează în praful de pe alee cu pantofii lui eleganţi. Reușește 
chiar să-și murdărească tivul de la costumul lui cenușiu și 
ieftin, călcat de Marta chiar în dimineaţa aceea. 

— În ultimele două săptămâni un trib din Rwanda a ucis sute 
de mii de oameni care aparţineau unui alt trib, spune Ornella 
lovind pagina unde se află articolul cu dosul palmei. Cum e 
posibil să omori atât de mulţi oameni așa de repede? Cum se 
poate, practic vorbind? Şi de ce ziarul nu a spus nimic despre 
asta când se întâmpla efectiv? De ce tocmai când s-a sfârșit? 

li aruncă o privire Martei, care șterge de zor fereastra, de 
sus în jos. Ornella continuă: 

— Lloyd Burko, în articolul lui de pe prima pagină, 
argumentează că nu numai africanii se comportă astfel. 
Iugoslavii sunt la fel de răi, iar ei mai sunt și europeni. Toţi 
oamenii se omoară între ei. Poate că chiar era mai bine în 
timpul Războiului Rece. Probabil că nu ești de acord, Marta - ai 
luat parte la el, nu? Doar ești poloneză. Dar cel puţin războiul 
ăla a fost rece. Ascultă aici: „Pacea este o stare pe care 
umanitatea refuză să o tolereze. Instinctul omului este să 
comită acte de violenţă”. Asta e din articolul lui Lloyd Burko. E 
adevărat? Nu pot să cred. 

Marta adună toate cârpele de șters răspândite prin 
apartament, le spală, le stoarce și le pune sub chiuveta de la 
bucătărie. Pentru ultima sarcină pe care o mai are de îndeplinit 
pe ziua de azi, cară până în hol o scară și urcă până pe treapta 
cea mai de sus ca să ajungă în dreptul unei debarale umplute 
până la refuz de numere ale ziarului. Ediţiile pe care Ornella le- 
a citit sunt puse în stânga; cele necitite sunt în dreapta. Marta 


întinde mâna să ia numărul următor, datat 24 aprilie 1994. 

— Nu! strigă Ornella, apucând scara în mâini și ţinând-o 
strâns. Nu-l vreau încă. O să ţi-l cer când îl vreau. Mai am de 
citit la numărul din 23 aprilie. O să te anunţ când e gata, 
Marta. Nu te mai repezi atât cu presupunerile. 

Marta se dă jos de pe scară și își primește plata - douăzeci 
de euro - cu capul plecat, murmurând ceva. Se grăbește să iasă 
din apartament, răsuflând ușurată numai când a coborât la 
etajul inferior. 

Ornella se uită curioasă peste tot ca să se asigure că nu a 
fost înșelată și că nu a dat de pomană cei douăzeci de euro: 
holul, dormitorul, apoi baia, biroul, sufrageria, bucătăria, 
terasa, camera de oaspeţi cu baia aferentă, camera de zi. Marta 
face, ca de obicei, o treabă impecabilă, dar asta n-o încântă pe 
Ornella în mod deosebit. 

Se așază pe canapea, tușește, clipește de parcă ar vrea să 
vadă mai bine și trece în revistă prima pagină a ediţiei din 23 
aprilie 1994, aceeași pagină la care a rămas blocată de trei 
săptămâni. Este o zi de care nu poate să treacă. A doua zi - 24 
aprilie 1994 - este prea chinuitoare pentru a o retrăi. 

A citit fiecare număr al ziarului din 1976, de când soțul ei, 
Cosimo de Monterecchi, a fost transferat în Jeddah. El, ca 
ambasador italian, putea călători fără restricţii în Arabia 
Saudită. Dar ea, ca femeie, avea efectiv un regim de detenţie 
într-o zonă păzită, special amenajată pentru occidentali, iar cei 
doi fii ai ei mergeau, atunci, la o școală internaţională, unde 
rămâneau toată ziua. De plictiseală, s-a apucat să citească 
ziarul, care, la sfârșitul anilor 1970, era unul dintre puţinele 
periodice străine disponibile în regat. Nu învățase niciodată 
tehnica citirii unui ziar, așa că citea toate articolele în ordine, 
ca pe o carte, de sus în jos, de la stânga la dreapta, pagină cu 
pagină. Nu sărea niciun articol și refuza să meargă mai departe 
până nu termina de citit tot; din această cauză, Ornella avea 
nevoie de câteva zile ca să isprăvească un număr. La început o 
derutau multe lucruri. Seara, îl asalta pe Cosimo cu întrebări, 
iniţial întrebări simple cum ar fi: „Unde este Volta Superioară?” 
Mai târziu, nelămuririle ei au devenit mai complexe, de pildă: 
„Dacă atât chinezii, cât și rușii sunt comuniști, de ce nu se 
înţeleg între ei?” Ajunsese în cele din urmă să pună întrebări 
despre rolul palestinienilor în afacerile interne ale Iordaniei, 


despre conflictele dintre opozanţii sistemului de apartheid sau 
despre economia orientată spre producţie și ofertă. Cosimo 
aducea câteodată în discuţie un eveniment de care ea nu aflase 
încă, stricându-i surpriza, așa că Ornella i-a dat ordine stricte 
să nu mai divulge nimic, nici măcar o aluzie cât de mică, din ce 
se întâmplase mai recent. Așa a început îndepărtarea ei, lentă, 
dar sigură, de prezent. 

La un an de când s-a apucat să citească ziarul, era deja cu 
șase luni în urmă. Când s-au întors la Roma în anii 1980, ea 
rămăsese blocată cu lecturile ei jurnalistice la sfârșitul anilor 
1970. Când în viața reală anii 1990 erau în toi, ea de-abia 
începea să-l cunoască pe președintele Reagan. Când avioanele 
au lovit Turnurile Gemene, ea era martoră la prăbușirea 
Uniunii Sovietice. Astăzi este 18 februarie 2007 în toată lumea. 
La ea în apartament însă data a rămas 23 aprilie 1994. 

Iată titlurile principale ale zilei pentru ea: „Crucea Roșie se 
teme că sunt mii de morţi în Rwanda”, „Mandela, favorit în 
alegerile din Africa de Sud”, „După sinucidere, Cobain, starul 
muzicii grunge, văzut ca un idol”, „Războiul Rece s-a sfârșit, 
începe războiul fierbinte”. Acest ultim articol este o analiză a 
corespondentului de la Paris, Lloyd Burko, cel ce relatase 
despre asediul de la Sarajevo și care compară măcelul din 
Iugoslavia cu recentele masacre din Rwanda. 

Ornella îl sună pe fiul ei mai mare, Dario, ca să se plângă în 
legătură cu Marta. 

— A uitat să-mi dea jos ziarul de mâine, îi spune ea în 
italiană, limba pe care o vorbesc ei în familie. Ce-o să mă fac 
acum? 

— Nu poţi să-l iei tu? 

Ornella își ridică braţele exasperată și le agită în aer, făcând 
să zăngăne toate brăţările pe care le poartă la mână. 

— Nu, spune ea. Nu pot. Ştii că nu pot. 

Dacă, din întâmplare, ar citi un titlu sau ceva din 1996 sau 
din 2002? Nu-i cere lui Dario să vină la ea, dar îl bate la cap cu 
problema ei până când acesta se oferă să o ajute. 

Ornella deschide ușa de la intrare și se dă puţin în spate 
când intră el, ca și cum ar vrea să evite un eventual sărut din 
partea lui, deși Dario nu schițează niciun gest cum că ar dori să 
facă asta. Fiul lui de șase ani, Massimiliano, se strecoară și el 
înăuntru. 


— Ai venit și tu, Massi, spune ea, mângâindu-l ușor pe 
creștetul capului, de parcă ar fi un prepelicar, unul foarte 
drăgălaș, ce-i drept, dar tot un prepelicar. 

Dario instalează scara. Ea privește cum i se încordează 
ligamentele de la încheieturi când apucă scara și o pune în 
dreptul debaralei - ar vrea să-l prindă de braţ și să-l oprească. 
Nu poate să se gândească la data de 24 aprilie 1994. Dar se 
pare că nimeni în afară de ea nu-și amintește de acea zi. Spune 
încet: 

— Stai, așteaptă. 

Dario se întoarce: 

— Ce e? 

— Să fac niște cafea mai întâi? 

— Nu pentru mine. 

— Şi băiatul? întreabă ea, deși Massi stă chiar acolo, lângă 
ei. Poate vrea el ceva. 

— Poţi să-l întrebi. Massi? 

În loc să răspundă, copilul pleacă. 

— Vino cu mine în camera de zi, îi spune Ornella lui Dario ca 
să tragă de timp. Vreau să-ţi arăt ceva. 

Îi dă ediţia din 23 aprilie 1994. 

— E un articol de Lloyd Burko. Chiar merită citit. 

Dario zâmbește: 

— N-o să mă obosesc să-ţi spun că e puţin cam învechit. 

Intoarce pagina. 

— Deci, ce se mai întâmplă astăzi? zice el cu o curiozitate 
prefăcută și citește câteva titluri cu voce tare. 

— Doamne, îmi amintesc de asta. 

Ornella îl privește: își bate cumva joc de ea? Mă consideră 
proastă. Păi chiar sunt, se gândește ea, și ia foc la ideea că este 
insultată. El se uită peste marginea ziarului, gata să spună 
ceva, dar Ornella își mută privirea un pic mai sus, deasupra 
ochilor lui, de parcă ar vrea să-i citească ridurile de pe frunte. 

— Massi! strigă ea. Unde ești? 

Băiatul este peste tot în cameră, în fotografii înrămate. 
Portrete cu el și cu ceilalţi trei nepoți ai Ornellei se găsesc pe 
masă, pe șemineu, în cabinetul de cristal. E ciudat, de vreme ce 
în realitate se ferește de copii - când i se dă un copil mic să-l 
țină în braţe, îl apucă de parcă ar fi o caracatiță ce se 
zvârcolește. Dar nu toate portretele sunt cu copii. În câteva 


apare soțul ei, Cosimo, surprins în diferite locuri din lume unde 
a fost transferat. A murit cu mai bine de un an în urmă, pe 17 
noiembrie 2005. Alte fotografii o înfățișează pe Ornella însăși, 
când era foarte energică și elegantă, mult prea tânără și mult 
prea slabă. (Avea doar șaisprezece ani când s-a măritat cu 
Cosimo.) Azi faţa ei arată altfel, acoperită cu un fond de ten de 
culoarea piersicii, ruj portocaliu, contur în jurul ochilor și un 
strat de rimei verde atât de gros, încât, atunci când clipește, se 
vede ca și cum s-ar lipi degetele unei broaște. Are părul blond, 
de care se îngrijește și îl vopsește cu multă cheltuială și îl ţine 
strâns într-un coc la spate, atât de strâns, încât întreaga ei față 
pare să fie întinsă cu forța și trasă înapoi de cocul de deasupra 
frunţii. 

— Ar trebui să scap de Marta, spune ea. 

— Nu fi nebună - a uitat doar să-ţi dea jos ziarul o singură 
dată. O să ţi-l aduc eu acum. 

— Nu, nu! Stai, mai așteaptă. Nu e nicio grabă. 

— Nu pentru asta am venit? 

— Ba da, dar nu sunt sigură că am nevoie de el acum. 

— Nu poţi s-o concediezi pe Marta. 

li sună mobilul - sunetul de apel reproduce behăitul unei oi. 
Ea se încruntă: tehnologia modernă nu este permisă la ea în 
casă. 

— Scuze, spune Dario și se duce să răspundă afară, lângă lift. 

Massi își face din nou apariţia, ţinând în mână o drăcie de 
aparat alb, dreptunghiular, cu multe butoane și două ecrane 
cenușii stinse. Nu are voie să pornească jocuri video în casa 
bunicii. 

— Hai să mergem în bucătărie, spune ea. Și nu vreau să văd 
chestia aia pe care o ai tu acolo. 

Funcţionează de obicei să le dai mâncare copiilor. Îl așază pe 
băiat pe un scaun. Massi își bâţâie picioarele și aruncă un 
pantof sport Nike cât colo, scoțând la iveală o șosetă iniţial 
albă, dar acum foarte murdară. 

— Ce vrei? întreabă ea. Ti-e foame? 

— Nu foarte. 

De-abia dacă mănâncă - Dario i-a spus parcă ceva în legătură 
cu asta. Cum că se chinuie ca să-l convingă pe Massi să termine 
de mâncat. 

— Ei bine, în casa mea o să mănânci ceva, declară ea și caută 


prin dulapuri. Am mai degrabă mâncare pentru oameni mari. 

Verifică în frigider. 

— O să-ţi pregătesc pastina in brodo. 

— Nu, mulţumesc. 

Ornella se face că nu aude și încălzește supa. Băiatul își 
privește bunica. Parfumul ei se simte în toată bucătăria. Dar, 
pe măsură ce supa începe să fiarbă, mirosul de pui gras 
acoperă parfumul. Se întoarce către Massi ținând în mână o 
lingură de lemn din care ies aburi. li dă bretonul într-o parte. 

— Acum poţi să vezi. Dar cărarea ta nu e dreaptă, adaugă ea. 
Am să ţi-o îndrept eu. 

— Nu, mulţumesc. 

— Mă pricep la asta. 

Ornella se apleacă asupra lui, dar băiatul se dă înapoi. 

Massi se uită lung la consola lui din plastic pentru jocuri 
video, un Nintendo DS Lite, pe care a primit-o cu câteva 
săptămâni în urmă. 

— Pot să-i dau drumul? 

— Mâncarea e aproape gata. 

— Nu vreau să mănânc nimic. 

Ornella tace preţ de câteva momente. Oprește aragazul. 
Zdrobită, se întoarce în camera de zi. Rămâne în picioare, 
nemișcată, privind ușa de la intrare, în spatele căreia se 
găsește fiul ei cel mai mare, care râde întruna la telefon. 

Când Dario se întoarce, încă mai zâmbește, amuzat probabil 
de discuţia avută. 

— Unde e Massi? Ar trebui să plecăm. 

— Am încercat să-l fac să mănânce ceva. Acum înţeleg ce 
voiai să zici - este imposibil. 

Dario e nedumerit. 

— Noi nu putem să-l oprim din mâncat. 

Băiatul iese din bucătărie, mergând împiedicat, încălţat doar 
cu un singur pantof și absorbit de un joc video. 

— Inchide.-l, îi spune taică-său. 

Dar băiatul nu se conformează și iese afară poticnindu-se, 
prea ocupat cu jocul ca să-și mai ia la revedere. 

— La revedere, îi spune totuși Ornella. 

— Ghici cu cine m-am întâlnit? o întrebă Dario repezindu-se 
până în bucătărie să ia pantoful lăsat de izbeliște de fiul său. Cu 
Kathleen Solson. 


Ea e fosta lui prietenă, pe care Dario a cunoscut-o în 1987 
când erau amândoi stagiari la ziar. 

— S-a întors din Washington. 

— Și cum mai este? 

— La fel. Mai în vârstă. 

— Nu vreau să știu mai multe. 

— Nu are nimic de-a face cu evenimentele curente. 

— Are de-a face cu ziarul. Nu vreau să știu. 

— Vrei ediţia de mâine sau nu? 

— Mă îngrijorează ziua de mâine, spune ea cu voce tot mai 
înceată. Nu-ţi amintești, nu-i așa? 

— Ce să-mi amintesc? 

— Marta se întoarce abia marti. 

— Şi nu mai ai răbdare până marţi ca s-o concediezi? 

— Nu înţelegi. 

Ornella stă la baza scării, ţinând-o pentru Dario. Ar vrea să 
nu se mai agite atâta. E doar o dată ca toate celelalte - nu e ca 
și cum ziarul ar relata pe larg propria ei viaţă în acea ediţie. 

Dario urcă pe scară și se uită prin debara. 

— Nu e aici. 

— Sigur este. 

El continuă să cotrobăie. 

— Chiar nu este. Vrei să vii sus să vezi și tu? Lipsește, te 
asigur. 

— Le-am colecţionat pe toate, insistă ea. Nu am pierdut 
niciun număr. 

— Ei bine, mi-e teamă că ai ratat ediţia asta. Vrei să-ţi dau 
numărul din 25 aprilie 1994? E aici. 

— Nu, nu-l vreau. Nu am ajuns încă acolo. 

Dario coboară scara și, sărind jos de pe treapta a treia, se 
năpustește asupra ei și o sărută repede pe obraz. 

Luată pe nepregătite, ea zâmbește rușinoasă, îl împinge la o 
parte, apoi, redevenind stăpână pe sine, se enervează: 

— Puteai să mă dărâmi. Nu e amuzant. 

La sediul ziarului de pe Corso Vittorio se poate ajunge ușor 
cu taxiul din Parioli, unde se află casa Ornellei. Nu l-a vizitat 
niciodată și a avut mereu o anumită rezervă fată de biroul acela 
> 

care cuprinde toată lumea, dar este, în același timp, doar o 
mică parte dintr-o clădire cam dărăpănată. Insă nu are de ales 


- în debaraua ei nu se găsește ediția de mâine și trebuie să facă 
rost de un exemplar. 

— Che piano? întreabă un bărbat cu un accent anglofon 
foarte pronunţat. 

— Nu sunt sigură la ce etaj este, răspunde ea în engleză, 
încerc să dau de sediul ziarului. 

— Urmaţi-mă. 

El închide ușa liftului după ea și apasă butonul pentru etajul 
trei cu degetul îndoit. Liftul urcă. 

— Lucraţi aici? îl întreabă ea. 

— Da. 

— Cum vă numiţi? 

— Arthur Copal. 

— A, da. Vă citesc necrologurile. Aţi scris unul despre Nixon 
acum două zile. 

— Nixon a murit cu mulţi ani în urmă, răspunde el derutat. Și 
oricum, nu mă mai ocup eu de necrologuri acum. Sunt 
redactorul pe teme culturale. 

— Un pic cam limitată viziunea, mi s-a părut mie. Nixon a 
făcut și niște lucruri bune. 

Ea cere s-o vadă pe Kathleen Solson, iar Arthur intră în 
redacţie să o anunţe. Ornella e tentată să-l urmeze înăuntru, să 
vadă cu ochii ei cum merg lucrurile în locul acesta. Dar, nu: 
dacă vrei să-ți mai placă cârnaţii, nu trebuie să mergi în vizită 
la fabrica de mezeluri. 

După câteva minute apare Kathleen: 

— În ultima vreme mă văd cu toată familia Monterecchi. M- 
am întâlnit din întâmplare cu fiul tău acum câteva săptămâni. 

— Da, mi-a spus. 

Șovăielnic, Ornella se apropie să o îmbrăţișeze pe Kathleen, 
regretând gestul chiar în momentul în care îl face. O 
îmbrățișează pe Kathleen rigid și repede. 

Tac amândouă în timp ce liftul coboară. Ornella tot regretă 
că a îmbrăţișat-o pe Kathleen. A fost jenant. A fost cumva un 
semn de trădare faţă de Dario? 

— Încotro? 

— Nu pot să merg prea departe, spune Kathleen. 

Merg pe Corso Vittorio, iar bulevardul e înţesat de autobuze, 
taxiuri și scutere huruitoare. Ornella e nevoită să vorbească 
tare ca să se facă auzită. 


— Cred că o să ce bucuri să afli că încă citesc ziarul cu 
religiozitate. 

— La ce an ai ajuns? 

— 1994. Întâmplarea face că este chiar anul în care ne-am 
văzut ultima dată. 

— Da. Când am plecat. 

— Mi-amintesc chiar și ziua exactă când ne-am întâlnit ultima 
oară. Era atunci când Cosimo se îmbolnăvise și era la spital, 24 
aprilie 1994. 

Mobilul lui Kathleen sună. E Menzies. Ea dă niște ordine și 
închide. 

— Ai fost nepoliticoasă cu acea persoană, observă Ornella. 

— Mi-e teamă că nu e timp de politeţuri în meseria mea. 

— Nu poate fi adevărat. 

După o pauză, Ornella adaugă: 

— Ştii ce, câteodată mă întreb dacă nu cumva mi-ar fi plăcut 
de fapt să lucrez în jurnalism. Rămâne pentru viaţa viitoare, 
nu? 

— Ai încercat vreodată? 

— Nu fi ridicolă. 

— Ai fi putut încerca. 

— Am încercat să-l conving pe Dario să lucreze în jurnalism, 
dar nu s-a simţit atras de ziare. 

— Ştiu - am făcut stagiatul împreună. 

— Unde as fi fost acum, dacă as fi făcut ceva îndrăzneţ, cum 
ai făcut tu? 

Aruncă o privire scurtă către Kathleen, apoi se uită în altă 
parte. 

— Sunt bătrână acum. Am cincizeci și opt de ani. Asta e 
vârsta când cineva e de obicei la apogeul carierei, nu-i așa? 

— Da, poate. 

— Tu și cu mine semănăm, continuă Ornella. Nu fi așa 
îngrozită. Suntem diferite în unele aspecte. Dar în altele... 

Se oprește. În primul rând, ea a venit aici ca să obţină un 
număr mai vechi al ziarului și, în al doilea rând, ca să se 
întâlnească cu o veche cunoștință pe care n-o mai văzuse de 
mult. Dar se trezește că o motivează altceva acum: vrea să 
spună ceva. Să vorbească, chiar să se mărturisească. Să-i 
povestească femeii acesteia despre ziua de mâine, o zi în care a 
avut și Kathleen un mic rol de jucat. 


— Îţi mai amintești câtuși de puţin de soțul meu? 

— Sigur că da. Apropo, îmi pare rău să aud că nu maie 
printre... 

Ornella nu o lasă să termine. 

— Era extraordinar de chipeș, nu-i așa? 

— Da, era. 

— Şi baron pe deasupra, știi? Deși nu făcea uz de titulatura 
asta. Mi-amintesc că, atunci când ne-am cunoscut, Cosimo era 
atât de distins. Eu eram o fătucă tânără și drăguță în zilele 
acelea - poţi să vezi asta în fotografiile de atunci, dacă nu mă 
crezi. 

— TȚi se dusese vestea că erai frumoasă. 

— Eram frumoasă, repetă Ornella de parcă acum ar fi aflat 
asta. 

— Ar trebui să mă întorc, spune Kathleen citind un mesaj pe 
telefonul ei. Nici nu mi-am luat haina cu mine. 

— Numai un minut. 

O apucă pe Kathleen de un colţ al cămășii și o face să 
traverseze intersecția de la Piazza Sunt Andrea della Valle, fără 
să tină cont de semaforul roșu, dându-se la o parte din calea 
mașinilor care claxonează. 

— Ţi-aduci aminte când Cosimo a fost spitalizat în 1994? 

— Sigur. A fost așa un șoc. 

— Nu chiar. Problemele lui au început cu săptămâni bune 
înainte să-l spitalizez. 

— Nu mi-am dat seama de asta. 

— O, da, spune Ornella. Primul indiciu l-am avut, cred, atunci 
când a trebuit să plecăm în vacanţă și el a anulat totul în 
ultimul moment. Am încercat s-o dreg cât am putut mai bine, 
spunând că o să ne bucurăm mai mult să rămânem în oraș și să 
facem aici diverse lucruri. Dar el s-a înfuriat. N-am priceput de 
ce. Ei bine, le cam bea și mă gândesc că și asta a avut un 
cuvânt de zis în comportamentul său. M-a împins efectiv în 
frigider! 

Râde: 

— Ușa frigiderului era deschisă - tocmai scosesem sticla cu 
apă rece - și m-am lovit de rafturi. A fost ciudat - el mă tot 
împingea de parcă ar fi vrut să mă vâre cu totul înăuntru. Am 
răsturnat tot felul de lucruri. Un borcan de capere s-a spart. 
Mi-am zis: cioburi în frigider. Femeia care-mi face curat n-o să 


le găsească în veci. Cineva o să înghită vreun ciob din greșeală. 
Ce gând prostesc. Oricum, el a plecat de-acasă. Eram îngrozită 
la gândul că cineva va afla că lipsește. Dar de vreme ce, 
teoretic, eram în vacanţă, nimeni nu a observat nimic. lar eu 
am rămas în casă. Aveam acum mult timp la dispoziţie să adun 
cioburile din frigider. N 

— Ce poveste înspăimântătoare. Imi pare rău să aud asta, 
spune Kathleen oprindu-se pe trotuar. Şi sunt impresionată că 
poţi să dezvălui lucrurile astea despre Cosimo. Dar - și te rog 
să nu mă înţelegi greșit - e vreun motiv anume pentru care ai 
venit azi la redacţie? Nu că ai avea nevoie de un motiv. Numai 
că acum chiar ar trebui să mă întorc. 

— E o întrebare la obiect. În mod normal, nu discut chestiuni 
personale cu nimeni, în afară de femeia care îmi face curat, 
Marta. 

Kathleen râde. 

— Ce ţi se pare așa de amuzant? 

O ia din nou pe Kathleen de cămașă și o trage înainte, tot 
mai departe de sediul ziarului, prelungind discuţia, chiar dacă 
asta presupune să o târască pe interlocutoarea ei mai tânără 
după ea tocmai până la Piazza Venezia. 

— Cât a fost Cosimo plecat în 1994, continuă ea, am primit 
un telefon de la bancă; mă întrebau despre câteva retrageri de 
bani. Mi-au spus sumele, care erau enorme - nu vrei să știi cât. 
Tot nu înțeleg cum a reușit să cheltuiască atât de mulţi bani 
așa de repede. Apoi m-au sunat de la poliţie: un bărbat în jur de 
șaizeci de ani, arestat pentru deţinere de cocaină. M-am dus să- 
l iau și trăncănea întruna. Tot aducea vorba de o femeie 
australiancă. O agăţase cât timp a lipsit de acasă și acum voia 
să ne învârtim cu mașina prin zonă și s-o găsim. Își spărsese și 
un dinte - se încăierase, dacă-ţi poţi închipui așa ceva. Cum, 
necum, am ajuns acasă. Nu se mai oprea din vorbit. Dorea să 
sărbătorească. „Să sărbătorești ce?” l-am întrebat. A umplut un 
pahar cu coniac și m-a pus să-l beau. Voia să facă dragoste. Eu 
nu doream, dar, până la urmă, am făcut. 

O trage după sine pe Kathleen peste liniile de tramvai de la 
Largo Argentina, până la insula pietonală din jurul ruinelor 
romane. 

— După aceea s-a înfuriat, continuă Ornella. Mi-a spus că-i 
stric perspectivele profesionale. Am încercat să-l înţeleg, să-i 


urmăresc raţionamentul. M-a târât prin apartament, ţipând la 
mine. Avea de gând să deschidă un atelier de pictură și să și-o 
tragă cu multe fete - mi-a spus mie asta, chiar mie, nevasta lui. 
M-a înșfăcat de breteaua de la sutien, m-a îmbrâncit, iar 
breteaua s-a rupt. Tot încercam să-l privesc în ochi. Când am 
reușit, ochii lui erau lipsiţi de orice licăr, cât de mic, de 
luciditate - e unul dintre cele mai îngrozitoare lucruri pe care 
le-am văzut vreodată. Și în după-amiaza aceea m-a sugrumat. 
Era 24 aprilie 1994. Mi-aduc aminte că mă gândeam în acel 
moment că o să mor. A ţinut mâinile strânse în jurul gâtului 
meu atât de mult timp, încât mi-am pierdut cunoștința. Nu era 
acolo când m-am trezit. Îmi simţeam gâtul de parcă fusese 
scobit pe dinăuntru. Mi-am dat cu apă pe faţă și am încercat să 
plâng deasupra chiuvetei de la bucătărie. Dar nu puteam să 
respir adânc. Plângeam cu hohote, dar într-un fel foarte ciudat 
- înghițind și tușind întruna. Apoi l-am văzut pe el acolo, râzând 
de mine. În tot acest timp mă ţinusem de mânerul dulapului de 
bucătărie ca să nu-mi pierd echilibrul. Și-a lipit fața de a mea și 
atunci l-am pocnit în cap cu ușa de la dulap cât de tare am 
putut. Lovitura a făcut să se zgâlţâie ușa din ţâţâni; mâna îmi 
tremura din cauza impactului, iar el a căzut. Mâinile nu au 
reușit mai deloc să-i amortizeze căderea și a picat jos cu fața pe 
dușumea. S-a lovit la obraz și i-a ţâșnit sângele, care a șiroit pe 
podea. Mi-amintesc că și-a vârât un deget în băltoaca de sânge. 

— Isuse, ce poveste de groază! exclamă Kathleen. Nu știam 
nimic din toate astea. Tot ce ţin minte e momentul când Cosimo 
a fost internat în secţia de psihiatrie. Insă Dario mi-a spus că 
este din cauza depresiei. 

— Păi, a fost și depresia la mijloc. Numai că ea a venit mai 
târziu. 

li dă drumul din strânsoare mânecii lui Kathleen; imboldul ei 
de a se mărturisi s-a risipit îndată și a fost înlocuit cu un val de 
vinovăţie care s-a abătut asupra ei. 

— Să nu-i spui nimic din toate astea lui Dario, zice ea. Să nu 
aduci vorba de asta dacă îl vezi. Nu știe nimic din toate astea. 

Se întorc pe drumul spre birou. 

— De fapt, intervine Kathleen, mi-amintesc că era sânge pe 
podeaua din bucătărie în seara aceea. Dario și cu mine am 
ajuns acolo după ce l-ai dus pe Cosimo la spital. Am lăsat-o pe 
femeia care îţi făcea curat să intre. Cum se numea? Rina? Nu 


știa ce să facă. Nu voia să murdărească mopul de sânge - se 
gândea că o să te superi rău de tot - așa că am șters pe jos cu o 
ediţie a ziarului. 

— Știu, spune Ornella, este exact numărul care îmi lipsește. 
Vreau să-mi dai unul nou. 

— Un număr din 1994? Nu știu unde ai putea găsi unul. Noi 
am aruncat toată arhiva noastră de exemplare tipărite cu ani în 
urmă. Acum totul este digitalizat. 

— Glumești! 

Cele două femei își continuă plimbarea în tăcere, ajungând în 
cele din urmă în dreptul clădirii unde se află redacția. 

— Ţi-aduci aminte de discuţia noastră din seara aceea la 
spital? întreabă Kathleen. Când ţi-am spus că aveam de gând să 
plec la Washington, dar că nu eram încă hotărâtă? Mi-ai zis că 
ar trebui să merg. Că ar trebui să plec din Roma, să-l părăsesc 
pe Dario și să accept slujba. 

— N-am spus niciodată asta. 

— Ba da, insistă Kathleen, ai spus-o. 

Marţi dimineaţa, Marta ciocăne de patru ori și așteaptă. Are 
cheile de la ușă, așa că intră. Ornella își face apariţia în cămașă 
de noapte. 

— O, scuze, spune Marta plecând capul. 

— M-ai lăsat într-o situaţie îngrozitoare duminică, fără ziarul 
meu, începe Ornella. Absolut de neiertat! 

Vrea să retracteze ce a zis. În schimb, nu face decât să se 
retragă în baie. 

Se îmbracă și se întoarce în camera de zi, schimbând poziţia 
fotografiilor înrămate, de parcă izbucnirea ei de mai devreme 
nici nu s-ar fi produs. 

— Dacă stau aici, îi explică Martei, pot să-l văd pe Massi 
când îmi ridic privirea de pe ziar. Și, dacă stau dincolo, pot să-l 
văd pe Cosimo. Sau poate ar trebui să-l pun pe Dario aici? Știi 
ce, dacă nu mai schimbi locul fotografiilor din când în când, 
încetezi să le mai bagi în seamă. 

Marta, care între timp strânge gunoiul în făraș, încuviințează 
din cap politicos. 

Fără să mai rostească vreun cuvânt, Ornella se retrage în 
camera ei. 

— Astăzi vreţi ziarul, signora Ornella? 

— Nu, răspunde ea prin ușa închisă a dormitorului. 


Mulţumesc. 

Aude cum se închide ușa de la intrare și iese din cameră. 
Marta a lăsat un bileţel în care cere o anumită marcă de 
detergent de curăţat și mai multe prosoape de hârtie. 

— Cum naiba poate fata asta să consume atâtea prosoape de 
hârtie? se întreabă Ornella. N 

Verifică sub canapea să vadă dacă e praf. In timp ce e 
aplecată, inspectând curioasă, ceva lichid picură pe podeaua de 
lemn. Își atinge fața; e o lacrimă. Inspiră adânc și își recapătă 
controlul de sine. Şterge podeaua cu mâinile goale, își șterge 
ochii și se ridică. 

Dario va veni dacă e nevoie, dar ea n-o să se roage de el. 
Celălalt fiu al ei, Filippo, o evită cu totul - a moştenit disprețul 
intelectual al tatălui său pentru Ornella. Iar nepoţii? Par să se 
teamă de ea. 

Îi e dor de Cosimo. Ultimul lor deceniu petrecut împreună a 
fost marcat de vizite la doctori și medicamente, momente de 
speranţă și luni de deznădejde. (Nu le-a spus niciodată lui Dario 
și lui Filippo cum a murit tatăl lor cu adevărat, că a fost 
descoperit mort cu un bilețel pe care scria „Destul”. Ea a 
informat pe toată lumea că a murit de inimă. Într-un colţ al 
minţii ei, știe că și fiii ei știu adevărul. Este același colț unde a 
ascuns tot felul de informaţii pe care le deţine, dar nu le 
stăpânește prea bine, legate de existenţa telefoanelor mobile, a 
Internetului sau de ceea ce oamenii cred despre ea.) 

Desface scara în dreptul debaralei. Ajunge sus, la cele două 
uși în spatele cărora se află ziarele ei. Nu a urcat niciodată aici. 
Deschide ușile și inspiră - din debara răzbate un miros metalic, 
un miros pe care l-a asociat vag cu propriile-i degete. Spaţiul 
de depozitare este înalt și adânc și umplut aproape la refuz. 
Mai mult de zece mii de ziare. Peste o sută de mii de pagini. 
Jumate de milion de articole. Toate acele nenumărate rânduri 
scrise cu grijă, adunate aici sus, așteptându-și momentul când 
vor fi citite. 

A venit rândul pentru ediția de mâine, dar ocazia de a o citi 
s-a și dus deja. Nicăieri nu va mai găsi un exemplar al ediţiei 
din 24 aprilie 1994. Trebuie să continue cu 25 aprilie. Dar 
faptul că sare o zi provoacă un efect ciudat: aceste grămezi de 
ziare par dintr-odată să nu mai aibă aceeași autoritate - parcă 
nu mai e ziarul pe care îl citește ea cu religiozitate, ci doar un 


maldăr de hârtie goală. Lovește mormanul din stânga, cu 
numerele citite, și smulge câteva exemplare. Le aruncă din 
debara. 

În aer, paginile împăturite se desfac; foile plutesc puţin și 
apoi aterizează domol pe podea. 

Mai scoate și altele, de data asta un vraf gros de ediţii, și le 
aruncă. Acestea lovesc dușumeaua cu o bufnitură și se 
răvășesc. Continuă să scoată și altele. Azvârle ziare întruna 
până o dor braţele și dușumeaua e încărcată cu maldăre de 
ziare, care înconjoară scara. 

Își îndreaptă acum atenţia spre celelalte grămezi rămase în 
debara, cu ziarele necitite. Scoate ediţia din vârful teancului, 
cea din 25 aprilie 1994, și o aruncă jos. Apoi trage afară din 
grămadă încă o mână de ziare, și încă una. 

Își face de lucru cu asta aproape o oră până când, cu mâinile 
negre de tuş și cu genunchii tremurând în timp ce stă cocoţată 
pe ultima treaptă, a isprăvit. Debaraua e goală, iar podeaua 
este un ocean de nuanţe alb-negru. 

Ornella coboară, neștiind unde să calce. Pășește pe ziare și, 
pierzându-și echilibrul, își agită prin aer braţele încărcate cu 
brățări zornăitoare și cade delicat pe vârful unui maldăr. 
Alunecă puţin de pe grămada de ziare, icnește speriată, iar apoi 
se oprește și izbucnește în râs: 

— Fată prostuţă ce ești! 

Un titlu cu caractere aldine îi atrage atenţia: „... capitala 
afgană”. Trage afară din teancul de ziare ediția respectivă, pe 
care o rupe într-o parte. Titlul spune: „Luptătorii talibani 
capturează capitala afgană” (numărul din 28 septembrie 1996). 
Mai sapă prin maldăr și scoate un alt ziar la întâmplare: 
„Pentru prima dată în istorie, indicele Dow depășește 6 000 la 
închiderea burselor” (15 octombrie 1996). Altul anunţă: 
„Clinton îl surclasează pe Dole și câștigă al doilea mandat” (6 
noiembrie 1996). Se pare că stă pe grămada din 1996. 

Le împinge într-o parte și sapă prin maldăr, ajungând la anul 
1998: „Clinton neagă că a făcut sex cu o stagiară” (27 ianuarie 
1998); „Filmul despre celebrul vas scufundat se alege cu o 
încărcătură titanică de 11 premii Oscar, pe care le ia cu sine în 
adâncuri” (24 martie 1998); „Zeci de oameni uciși în atacuri 
identice asupra ambasadelor americane din estul Africii” (8 
august 1998); „Camera Reprezentanţilor îl acuză pe Clinton” 


(20 decembrie 1998). 

Iat-o ajunsă și în noul mileniu: „Indicele Dow atinge 11 000” 
(15 ianuarie 2000); „Milosevic își dă demisia în toiul 
protestelor” (6 octombrie 2000); „Irakul respinge noi inspecții” 
(2 noiembrie 2000). 

Titlurile din 2002 o consternează: „Dărâmăturile de la World 
Trade Center sunt curățate pentru a face loc Punctului Zero” 
(31 mai 2002); „Un atac cu bombă în Bali lasă în urmă zeci de 
morţi” (13 octombrie 2002); „Bush înființează Agenţia de 
Securitate Internă” (26 noiembrie 2002). 

Răscolește prin marea de ziare ajungând la anul 2004: 
„Oamenii de știință donează treizeci de embrioni umani” (14 
februarie 2004); „Puțin câștigă din nou alegerile” (15 martie 
2004); „Statele Unite transferă puterea unor conducători 
irakieni interimari” (29 iunie 2004); „Un extremist islamic 
ucide un regizor olandez” (3 noiembrie 2004). 

Sare apoi la 2006: „Bush folosește pentru prima dată dreptul 
său de veto și blochează cercetările în legătură cu celulele 
stern” (20 iulie 2006); „Coreea de Nord pretinde că a întreprins 
primul său test nuclear” (10 octombrie 2006). 

Urmează 2007:, Apple lansează iPhone cu surle și trâmbiţe” 
(10 ianuarie 2007); „Bush urmează să trimită 21 500 de noi 
militari în Irak” (11 ianuarie 2007); „Un grup de experți 
descoperă că oamenii sunt cauza schimbărilor climatice” (3 
februarie 2007); „Eveniment istoric: un senator afro-american 
va participa la cursa pentru alegerile prezidenţiale” (11 
februarie 2007). 

Și cu asta a isprăvit. Cam așa arată prezentul, în linii mari. 

Stă în picioare, printre ziare, și se gândește la Marta, care va 
veni mâine. Ornella ar putea să facă ceva curăţenie înainte de 
sosirea ei. Dar, pe de altă parte, Marta va fi impresionată - gata 
cu toate prostiile despre cum trebuie să stea ziarele vechi într-o 
parte și ziarele noi în altă parte. Gata și cu interdicțiile legate 
de noile tehnologii - n-o să mai fie o dramă dacă soțul Martei o 
sună în timp ce ea e aici. 

A doua zi, Ornella dă năvală la ușă: 

— Am ceva să-ţi arăt. Vino, vino! 

Încearcă să o apuce pe Marta de mână, dar femeia încă mai 
zăbovește până își scoate haina. Ornella așteaptă neliniștită. 
Marta a adus ziarul de azi, ascuns într-o pungă de plastic, așa 


cum i-o impun instrucţiunile, încă în vigoare, ale stăpânei. 

— Vino! insistă Ornella. 

Însă la jumătatea drumului, pe hol, se oprește. 

— Ce e? întreabă Marta. 

— O să crezi probabil că m-am tâmpit. 

O ia pe femeie de mână. Marta nu se opune și se lasă 
condusă înainte. 

— O, Doamne, zice ea văzând dezordinea de nedescris. S-a 
rupt? 

— Ce să se rupă? 

Marta e deja în genunchi, încercând să facă ordine în această 
catastrofa cu ziare vraiște peste tot. 

— Nu s-a rupt nimic. Am făcut-o intenţionat. N-ai niciun 
motiv de îngrijorare. Eu însămi le-am aruncat cât colo, 
protestează Ornella. Am petrecut toată noaptea citind. Până la 
patru dimineaţa. Dar n-am reușit nici pe departe să parcurg tot 
ce s-a întâmplat. Am tot felul de întrebări. O să trebuiască să 
mă ajuti. 

Marta, interpretând aceasta drept o cerere de a face ordine 
mai repede, răspunde: 

— Da, da, o fac acum, o fac acum. 

— Oprește-te și ascultă-mă un moment. Lasă ziarele în pace. 
Spune-mi, unde ai pus ediţia de astăzi? 

— Care astăzi? 

— Chiar ziua de astăzi. 

Ornella arată în jos cu degetul, dar gestul ăsta nu face decât 
să indice câteva mii de zile de astăzi, care stau sub picioarele 
ei. Adaugă: 

— Ziarul de azi pe care l-ai adus. Cel din punga de plastic. 

Marta ezită dacă să-i înmâneze ediţia, de parcă ar fi un fel de 
test. 

Ornella se așază pe canapeaua din camera de zi, încordată și 
încântată în același timp, cu pulsul mărit. Desface ziarul de azi 
cu zgomot și își sprijină spatele mai bine de perne. Își drege 
vocea, clipește des, de parcă așa ar vedea mai bine, și trece în 
revistă prima pagină. Se întoarce către Marta, care, de vreme 
ce i se ceruse să-i ţină stăpânei companie, instalase masa de 
călcat în camera de zi. Ornella întreabă: 

— Nu vrei să citești împreună cu mine? 

— Nu, nu. 


— Sunt multe lucruri care mă derutează. Mă bazez pe 
ajutorul tău. De pildă, cine este această Britney Spears și de ce 
s-a ras în cap? 

— Nu știu, răspunde Marta, iar răspunsul ei este punctat de 
șuieratul aburilor ce ies din fierul de călcat. 

— lată încă o chestie: prostul de papă a făcut niște 
comentarii urâte la adresa musulmanilor și acum aceștia 
ameninţă să 

» j arunce în aer biserici. 

Ornella ridică privirea: 

— Marta, nu e periculos să mergi la biserică la tine, nu-i așa? 

— Nu, nu. 

Ornella întoarce pagina. 

— Se pare că toţi vor să se arunce în aer. Şi toate 
calculatoarele astea - înţelegi tărășenia asta cu calculatoarele? 

— Ce tărășenie? 

Dar Ornella știe prea puţine chiar și pentru a formula 
întrebarea: 

— Așa, în general. 

— Nu foarte bine. 

Cuprinsă de un val de afecţiune, Ornella lovește pernele de 
lângă ea. 

— De ce nu te oprești un minut ca să stai lângă mine? Hai să- 
ți pregătesc o cafea! Am putea discuta știrile. Nu crezi că ar fi o 
schimbare plăcută de la programul tău? 

Marta, cu fața încordată, se uită prin apartament la toate 
podelele care trebuie măturate, la toate suprafeţele care 
trebuie șterse. Şi cum rămâne cu praful de sub paturi? 

Când Marta a isprăvit treaba, Ornella o conduce la ușă. 

— Ne vedem mâine? 

— Da, în regulă, răspunde Marta cu privirea plecată. Mâine. 


1994. Corso Vittorio, Roma 


Pe la începutul anilor 1990, succesul ziarului sub conducerea 
lui Milton Berber a început să scadă ca urmare a reducerii 
numărului de cititori ce afecta întreaga presă tipărită. De ani 
buni televiziunea confisca din cititorii fideli ai ziarelor, iar 
apariția canalelor de știri care funcționau non-stop a fost o altă 
lovitură puternică. Ziarele de dimineaţă, scrise cu o după- 
amiază în urmă, păreau acum din ce în ce mai învechite. Tirajul 
a coborât din nou sub douăzeci și cinci de mii de exemplare. 

Un motiv și mai serios de îngrijorare era Milton însuși. Deși 
rămăsese robust din punct de vedere intelectual, avea o 
sănătate din ce în ce mai șubredă: diabet, hipertensiune, 
vedere slăbită, auzul tot mai prost. În 1994, a convocat tot 
personalul. 

— De ce există acest ziar? a început el. 

Câţiva reporteri au zâmbit nelinistiti. Cineva a spus o glumă 
răutăcioasă în șoaptă. 

— Serios vorbind, a continuat Milton, m-am întrebat și eu de 
câteva ori. De ce o fi bătut Cyrus Ott atâta drum până aici ca să 
înființeze redacția asta? De ce s-ar sinchisi un tip atât de bogat 
și de puternic? Se zice că Ott avea o pasiune onestă pentru știri 
și credea că lumea are nevoie de o publicație adevărată. Pe 
mine însă nu mă convinge povestea asta. Sunt jurnalist- 
structural vorbind, eu nu am încredere în motive și rațiuni 
nobile. Adevărul e că tipul a venit aici pentru pizza. 

Toată lumea a râs. 

— În ceea ce mă priveşte, a continuat Milton, nu pot pretinde 
că am fost eu însumi însuflețit de rațiuni mai înalte. Îmi place 
pur și simplu să scot un ziar: îmi plac titlurile și termenele- 
limită. Nimic nobil. Dar, oameni buni, a conchis el, am ajuns la 
capătul drumului. E timpul să mă retrag. 

Câţiva redactori au exclamat mirați. 

Milton a zâmbit: 

— Ei, haideţi - nu vă prefaceţi surprinși. Într-o fabrică de 
zvonuri cum este redacția asta, nu puteți pretinde că nu stiati. 
Așa că nu mai faceţi pe bufonii. A 

Milton a rămas fără grai în momentul acela. In redacție s-a 
asternut tăcerea; toată lumea aștepta următorul său cuvânt. El 
a luat un exemplar al ediției de dimineaţă, l-a ridicat grăbit și s- 


a îndreptat spre biroul lui din colț. A fost ultima lui zi la ziar. 
Trei luni mai târziu, a murit la Washington în urma unui atac 
cerebral. 

Înlocuirea lui Milton nu a fost o treabă ușoară. Boyd a livrat o 
serie de directorași, fiecare rezistând câţiva ani înainte să se 
pensioneze, moment în care primeau, drept compensație, un 
pachet din acţiunile Grupului Ott. Dar asta nu a oprit scăderea 
tirajului. Personalul s-a împuținat prin ieșirea la pensie a mulți 
angajați care nu au fost apoi înlocuiţi; paginile despre stilau 
fost desființate; de rubricile de cultură și sport în special nu se 
mai ocupa nimeni cum trebuie. 

Ziarul ieșea încă în formatul de douăsprezece pagini pe zi, 
dar numărul articolelor originale s-a diminuat dramatic în timp 
ce proliferau știrile preluate ca atare de la agenţiile de presă. 
Dacă alte ziare se luptau cu ofensiva stirilor televizate 
adoptând o grafică în culori ce-ţi sărea imediat în ochi, ziarul 
de pe Corso Vittorio a rămas impasibil, păstrând grafica în alb 
Și negru. 

Următoarea provocare s-a dovedit a fi și mai redutabilă: 
Internetul. 

La început, multe publicaţii și-au făcut site-uri ce percepeau 
un tarif pentru a fi accesate. Dar cititorii căutau numai conținut 
gratuit. Așa că trusturile de media au decis să posteze tot mai 
multă informație online, fără să mai perceapă nimic, 
așteptându-se ca publicitatea pe Internet să contracareze în 
cele din urmă daunele hemoragiei financiare înregistrate de 
presa tipărită. 

Ziarul a avut însă o reacție cu totul și cu totul specială la 
toate aceste transformări: nu a făcut nimic. Editorul-corector 
Herman Cohen dezaproba orice discuţie legată de un eventual 
site cu replica lui obișnuită: 

— Internetul este față de presa scrisă ce sunt claxoanele fată 
de muzică. 


Pieţele se prăbușesc pe fundalul temerilor 
legate de încetinirea economică a Chinei 


Director financiar - Abbey Pinnola 


Odată ajunsă la poarta de îmbarcare, Abbey cade într-un fel 
de comă, starea ei obișnuită dinaintea călătoriilor; de fapt este 
o toropeală ce i se infiltrează în creier în timpul deplasărilor 
lungi, la fel precum pătrunde saramura în legumele puse la 
murat. În starea asta ciugulește orice găsește de mâncare prin 
preajmă, devine fascinată de încălţămintea călătorilor, o apucă 
accese de filosofie existenţialistă și, în cele din urmă, 
izbucnește în lacrimi din te miri ce. Se uită lung la șirurile de 
locuri din sala de așteptare; cupluri de tineri cuibărindu-se unii 
într-alţii, soţi în vârstă care citesc cărți despre războaie de 
demult, iubiţi care ascultă muzică la aceeași pereche de căști, 
oameni șușotind despre magazinele duty-free și întârzieri. 

Se urcă în avion rugându-se în gând să nu fie plin. Zborul de 
la Roma la Atlanta durează unsprezece ore și ea ar vrea să se 
întindă comod ca să lucreze și să doarmă, în această ordine. Cu 
colțul ochiului zărește un bărbat care se oprește în dreptul 
rândului ei, verificându-și biletul. Se uită pe fereastră, dorindu- 
și din tot sufletul ca el să plece. (Odată s-a lăsat antrenată într- 
o discuţie cu un alt pasager, iar acela a fost cel mai lung zbor 
din viaţa ei. A făcut-o să joace Scrabble și insista că „ug” este 
un cuvânt. De atunci are o regulă: nu vorbește niciodată în 
avion.) 

Bărbatul spune „Ei, ca să vezi” și se așază lângă ea. Avionul 
nici nu a început să facă virajele pe pistă, înainte de decolare, 
și omul încearcă deja să iniţieze o discuţie. Se întoarce puţin 
către el și îi oferă drept răspuns un „Hmm”, dar nu-și 
dezlipește ochii de fereastră. 

Tipul tace. 

Viteza și înclinarea avionului de la momentul decolării o 
trezesc. Visa. Ce? Nu-și mai amintește. Are nevoie de 
documentele ei, care sunt în spaţiul pentru bagajele de mână 
de deasupra, dar semnul cu Puneţi-vă centurile de siguranță 
este încă aprins. Se lasă cuprinsă din nou de starea ei de 
letargie, uitându-se absentă afară pe fereastră la norii de sub 
ea, care coborau tot mai jos și formau un fel de saltea infinită. 


Își studiază unghiile, făcându-și griji în legătură cu Henry, 
care nu vrea să-și viziteze tatăl la Londra în timpul vacanței 
școlare; în plus, se apropie de vârsta la care nu-l mai poate 
obliga să facă tot ce vrea ea. Oare îl ignoră pe taică-său ca să-și 
demonstreze loialitatea față de ea? Așa speră, dar, în același 
timp, speră că lucrurile nu stau chiar așa. O să-l forțeze pe 
Henry să-l viziteze până împlinește o anumită vârstă. 
Şaisprezece ani, să zicem. 

Pentru numele lui Dumnezeu! Destul! A tot încercat să 
ignore lucrul ăsta, dar, dacă idiotul de lângă ea nu cedează un 
colţișor din mânerul scaunului, o să-l asfixieze cu punga pentru 
vomă. Își încordează cât poate mâna și, încetul cu încetul, își 
înfige cotul ei ascuţit în antebraţul lui. Cât o să mai treacă oare 
până tipul cedează? 

Dar pasagerul nu pare să observe nimic, și Abbey e 
dezgustată numai gândindu-se că l-a atins, așa că renunţă. 
Tipul trage de pieliţele din jurul degetului mare și reușește să 
desprindă un strat de cuticule. Respingător. Ar vrea să vadă 
cum arată omul ăsta, ca să știe concret ce fată are individul de 
care îi e atât de silă, dar nu se poate întoarce către el fără să-i 
atragă atenţia. Așa că și-l imaginează: american, cincizeci și 
ceva de ani, un ratat. Celulită, mătreaţă și cu tiroida în piuneze. 
Lucrează la Office Depot și vinde scări industriale. Sau se 
ocupă de suport tehnic și își umple timpul cu jocuri video după 
orele de serviciu. Sigur are borsetă, șosete lungi până aproape 
de genunchi și teniși. Ce făcea el la Roma, totuși? Auzise cumva 
că e un oraș plin de cultură? Se fotografiase în faţa 
Colosseumului cu vreun individ îmbrăcat în gladiator care se 
pozează cu toţi turiștii? 

Oricum, e ridicol - de ce să nu se simtă ea comod vreme de 
unsprezece ore din cauza acestui idiot? Lansează un alt atac cu 
cotul ei ascuţit asupra mânerului scaunului, crescând presiunea 
pe braţul lui. 

— Poftim, spune el, retrăgându-și braţul. Să-ţi fac loc. 

— O, mulţumesc, răspunde ea în timp ce urechile i se 
înroșesc; lobul îi e deja roșu, iar sângele merge acum mai sus. 

Il urăște și mai mult. 

— Scuze, spune el. Sunt groaznic, știu că am tendinţa să 
ocup cât mai mult spaţiu. O fac însă fără să-mi dau seama pe 
moment. Strigă dacă ţi se pare că nu ai suficient loc. În general 


nu prea știu ce să fac cu mâinile astea lăbărțate și unde să le 
mai pun. 

Işi leagănă braţele ca să ilustreze cele spuse. 

— Cel puţin avem loc lângă ieșirile de urgenţă. Poţi 
întotdeauna să-ţi dai seama care sunt cei mai inteligenţi oameni 
din avion; sunt cei ce comandă locurile de lângă ieșirile de 
urgenţă. Practic, astea sunt locuri de clasa întâi - nu că aș fi 
stat pe vreunul vreodată, dar îmi închipui că este aceeași 
chestie -, și asta pentru un preţ mai mic plătit de cei ca noi, 
care alegem să călătorim ca sardelele. 

— Ascultă, te superi dacă te rog să-mi faci și mie un serviciu 
și să mă trezești când se servește masa de prânz? Asta dacă 
ești treaz atunci, desigur. Mersi. 

Abbey rostește asta cu atenţia concentrată asupra spetezei 
scaunului din faţă, după care se întoarce cu privirea la 
fereastră și trage jaluzeaua. A făcut o prostie, totuși. Nu vrea 
să doarmă. Vrea să lucreze. Acum va fi nevoită să pretindă că 
doarme. Îl disprețuiește. 

Trec șapte minute - mai mult de atât nu poate să se prefacă. 
Se ridică puţin din scaun, forțându-și mușchii feţei să schițeze 
un zâmbet cordial și întinde mâna înspre compartimentul cu 
bagajele de mână. 

— Am nevoie să iau ceva de acolo. 

Tipul sare în sus, își lasă cartea pe scaun și îi face loc. 

Cu destulă dificultate, ea se strecoară printre scaune și 
ajunge pe culoar. 

— Pot să te ajut, să-ți dau ceva jos? 

Se întâmplă în două etape. Mai întâi tipul îi pare familiar. 
Apoi își dă seama că îl cunoaște. Doamne Dumnezeule. Ce 
coșmar. 

— O, Doamne, spune ea. Bună, bună. Pur și simplu nu te-am 
recunoscut. 

Într-adevăr, încă nu știe de unde să-l ia. 

— Nu știai că sunt eu? 

— Îmi pare atât de rău. Eram complet năucă. Eu mă retrag 
într-o lume a mea când călătoresc cu avionul. 

— Nicio problemă. Pot să-ţi dau ceva de sus? 

I se aprinde un beculeţ în minte: e Dave Belling. 

Vrea să moară. E Dave de la biroul de editare. Dave cel 
proaspăt concediat. Dave, care a fost dat afară ca să se mai 


reducă din cheltuielile cu personalul. Dave, pe care ea l-a 
propus să fie disponibilizat. Unsprezece ore cu el. Ba, mai rău 
de atât, tocmai a fost surprinsă în echipamentul de zbor, cu 
pantaloni de trening și părul prins în codițe. (La redacţie vine 
numai în costume și cizme și afișează o privire rece.) Cum ar 
spune Henry: Che figura di merda. 

— Cred că ajung, insistă ea. Mulţumesc oricum. 

Dar nu prea ajunge. Simte că îi ard urechile. 

— E geanta aia albastră. Nu, albastru-închis. Așa. Da. Aia e. 
Grozav. Mersi. Mersi mult de tot. 

Dave se dă deoparte galant ca să-i permită să se întoarcă la 
locul ei. 

Ea se așază cu un zâmbet diafan pe buze, dar simte brusc o 
greutate chinuitoare în stomac. 

— Îmi pare rău dacă am părut nepoliticoasă mai devreme. 
Chiar nu știam că ești tu. 

Ar trebui să nu mai sporovăiască atâta. _ 

— Oricum, ce mai faci? Cum o mai duci? Incotro mergi? 

Încotro merge? E într-un avion cu destinaţia Atlanta. Și cum 
o mai duce? Tocmai a fost concediat. 

— Bine, foarte bine, răspunde el. 

— E grozav atunci. 

— Tu? 

— Și la mine sunt toate bune. Mă duc la Atlanta - evident. 
Am o întâlnire cu consiliul Grupului Ott. Bilanţul anual. 

— Tu trebuie să faci asta? 

— Mi-e teamă că da. Patronul nostru ignorant refuză să 
meargă. 

— Așa că pe tine pică pleașca. 

— Mda. Pe mine pică, într-adevăr. Deși trebuie să recunosc 
că e interesant să te duci la sediul central al grupului, spune 
ea. Noi la Roma credem că suntem buricul lumii și partea cea 
mai importantă din concernul Ott. Dar când merg la Atlanta, mi 
se schimbă total perspectiva și îmi dau seama cât de mici și de 
neînsemnaţi suntem. 

— Nu mai poţi vorbi de „noi”, observă el blând. Eu nu mai 
figurez în ecuaţie. 

— Da, da, așa e. Scuze. 

— Nu prea se mai mișca nimic la ziar, așa că m-am gândit că 
e momentul să plec. 


Cu siguranţă nu-și dă seama că ea de fapt știe adevărul. Mai 
mult chiar, el nu-și dă seama de rolul ei în concedierea lui. 

— Sună înţelept, spune ea ca să rupă tăcerea așternută 
pentru o clipă. Ce citești acolo? 

El recuperează cartea broșată pe care stătea cu fundul și îi 
arată coperta. 

— O, uau! exclamă ea. Sunt o mare admiratoare a lui Jane 
Austen. 

— Serios? 

— Nu am citit Persuasiune, spune ea. Dar Mânarie și 
prejudecată este probabil - nu, sigur - cartea mea preferată. 
Încerc să le conving și pe fetele mele s-o citească, dar cred că 
sunt puţin cam mici încă. 

— Ce vârstă? 

— Zece și unsprezece ani. 

— Nu citisem nimic de ea până acum câteva luni, povestește 
el. Dar acum sunt într-un fel de misiune, trebuie să citesc tot ce 
a scris ea. Nu e prea mult, de fapt. Asta e ultima carte de pe 
lista mea. 

Dave studiază coperta. 

— Dar ăsta nu a fost titlul ales de autoare - a murit înainte de 
publicarea cărții. Editorul a intitulat-o Persuasiune. 

— E un titlu grozav, totuși. 

— Este, nu-i așa? 

— Şi care-i preferata ta? întreabă ea. 

— Poate Mansfield Park, poate Mândrie. Singura care nu m-a 
atras a fost Rațiune și simtire. 

— Eu una nu am citit decât Mândrie și prejudecată. 

— Dar spuneai că e scriitoarea ta preferată. 

— Știu, știu. Sunt o cititoare jalnică. Trei copii. Serviciul. 

— Trei copii? 

Dave face o faţă mirată. 

— Ce înseamnă asta? 

— Nu, nimic. Sunt impresionat. Pari tânără ca să ai trei copii. 

— Probabil. Deși nu sunt așa de tânără. În orice caz. Scuze, i 
y ar trebui să te las să citești. 

— Nicio problemă, pe bune - e bine să mai ocazia să și 
vorbești. Nimeni nu vorbește în redacţia aia. Ai observat? Cel 
mai ciudat lucru pe care l-am constatat când am început 
serviciul acolo; mă gândeam: e vreun fel de gașcă pe aici ori 


miros eu foarte urât sau ceva de genul? Acolo e ca un jurământ 
al tăcerii pe care l-au făcut toti. 

— Exact așa e la redacţie. 

— Te simţi de parcă efectiv te-ar uri toată lumea. 

— Eu mă simt mereu așa acolo. 

Colegii ei nici măcar nu au decenţa să-i spună pe nume și, 
când vorbesc despre ea, îi zic „State de Plată”. Urăște porecla 
asta. Ei nu pot accepta faptul că ea e tânără, și femeie, și 
deasupra lor în lanţul trofic. Dar ea e cea căreia colegii îi 
datorează faptul că ei încă figurează ca angajaţi. Tipii ăia - 
stenografi ridicaţi în slăvi, care vorbesc despre prerogativele 
presei - de parcă ziarul ar fi altceva decât o afacere. Nu e loc 
pentru astfel de oameni când pierdem atât de mulţi bani. Și mai 
ales preţiosul ăla care își dă cu părerea despre toate, tatăl 
tuturor fandosiţilor, insuportabilul Herman Cohen, care îi 
trimite mereu articole sarcastice cum ar fi „De ce e media 
distrusă de cei care nu au altă treabă decât să numere boabe”. 
De parcă ea ar vrea ca de afacerea asta să se aleagă praful. El 
e cel ce s-a împotrivit când a fost vorba ca ziarul să aibă un 
site. În aceste timpuri, noi încă nu suntem prezenţi pe Internet! 
Dar cei care o numesc State de Plată nu se gândesc la astfel de 
lucruri. Nu se gândesc la câţi bani pierde ziarul de fiecare dată 
când ei întârzie cu închiderea ediţiei (patruzeci și trei de mii de 
euro pe anul ăsta, până acum). Sau cât de mult s-a împotrivit ea 
disponibilizărilor. (A reușit să convingă consiliul Ott, care voia 
iniţial şaisprezece concedieri, să aprobe într-un final 
concedierea a nouă persoane, dintre care numai una din rândul 
jurnaliștilor.) Fără ea, angajaţii ar ajunge în stradă într-o lună. 
Şi tot ei o iau Ja misto pe ea. 

— E așa de trist, continuă ea. E nevoie de un zbor 
intercontinental ca să apuci efectiv să schimbi câteva cuvinte 
cu cineva din redacție. 

— Deși noi am mai stat și altădată de vorbă, când am început 
serviciul. 

— Așa e, discuţia de bun venit. Am fost nesuferită rău atunci? 

— Nu chiar. 

— O, nu. Pe bune? 

— Glumesc. Nu, doar că păreai foarte ocupată. 

— Chiar sunt. Foarte, foarte ocupată. Consiliul nu vrea să 
mai plătească încă o persoană care să mă ajute. Şi de ce ar 


face-o, la drept vorbind? Eu fac treabă cât trei angajaţi. E 
greșeala mea. Scuze, n-ar trebui să-mi vărs nervii acum. Şi încă 
o dată scuze, cu întârziere, dacă am fost puţin cam știi tu cum 
la serviciu. Câteodată e o atmosferă atât de ciudată în redacţie, 
după cum ţi-ai dat și tu seama. 

Se întoarce către el: 

— Deci îţi place să citeşti? 

El răsfoiește paginile cărții. 

— Când pot. 

Pune cartea cu faţa în jos pe un picior. 

— N-ar trebui s-o lași deschisă așa. 

— Cum așa? 

— Deschisă cu faţa în jos. O îndoi și o să i se rupă cotorul. 

— Nu mă deranjează. 

— Scuze. Fac pe șefa. Ar trebui să te las să citești. 

— Nu-ţi face griji. 

— Şi eu ar trebui să mai lucrez câte ceva. 

Lasă jos măsuţa de plastic de pe speteaza scaunului din faţă, 
dar ezită. O R ceva prin documentele ei în care este menţionat 
și Dave? Ceva ce el n-ar trebui să vadă? Deschide mapa putin și 
scoate niște pagini lipsite de importanţă, dar îl studiază pe 
furiș. Dave dă o pagină. Pare absorbit de lectura lui și nici pe 
departe curios să tragă cu ochiul la tabelele ei anoste. La ce 
pagină a ajuns? Optzeci și trei. Abbey se face că-și aranjează 
foile, deși în realitate le amestecă în neștire, bifează fără rost 
niște documente ca și cum le-ar fi verificat, chipurile, dar de 
fapt citește Persuasiune peste umărul lui. El mai dă o pagină. 
Citește mai repede ca ea. Asta e cam enervant. Dar e de înţeles 
- el știe deja ce se întâmplă în carte. Abbey se mai preface de 
câteva ori că face ordine în hârtii. El mai dă o pagină și, după 
ce-și ţine vizibil respiraţia timp de câteva momente, desface 
larg cartea ca să vadă amândoi. lar a fost surprinsă. Cu 
urechile înroșite, se întoarce la lucrul ei. 

— Te captivează, nu? observă el binevoitor. 

— E un obicei groaznic de-al meu. Scuze. 

— Nu fi nebună. Poftim. Te rog. 

Deschide cartea între ei și o pune pe mânerul de la scaune. 

— Vrei să-ţi explic ce se întâmplă? 

— Nu, nu - e în regulă, pe bune. Ar trebui să-mi văd de lucru. 

— Vezi, de-aia m-au concediat, glumește el. Toată lumea 


lucrează în timp ce eu nu fac dracului nimic, doar citesc din 
Jane Austen! 

L-au concediat? Mai înainte spusese că a plecat el de 
bunăvoie. 

— Ei bine, chiar nu ţi-ai pierdut simţul umorului când vine 
vorba de serviciu. 

— E mai ușor când ai o slujbă nouă. 

— Da? O, mă bucur să aud asta. 

— Mersi. Mda, a doua zi după ce am fost dat afară, vorbeam 
cu un amic italian de-al meu și mi-a spus de slujba asta. 
Bănuiesc că sunt norocos. 

Abbey se întreabă câţi ani o avea Dave Belling. Cam de-o 
vârstă cu ea? Un pic mai mare? 

— Hei, uite, spune el, prânzul numărul unu vine pe culoar. 

— Prânzul numărul unu? 

— Da, avem două mese de prânz pe zborul ăsta, din cauza 
diferenţei de fus orar. 

— O, ura. 

— Serios. 

Mănâncă puiul de plastic, fără niciun gust, morcovii ce au 
consistenţa cauciucului și o prăjitură roz, după care fac 
comentarii sardonice despre masă, așa cum fac călătorii în 
general când se confruntă cu oribila mâncare ce se servește în 
avion, dar pe care o consumă totuși până la ultima firimitură. 

— Așadar, de ce te duci în Atlanta? întreabă ea. 

— Am zis să-i văd pe-ai mei înainte să încep noul serviciu. 

— Asta înseamnă că ești din zonă? 

— Din Georgia, da. Dintr-un orășel pe nume Ocilla. 

— E un loc frumos? 

— E în regulă. N-aș putea trăi din nou acolo. Am crescut 
acolo și-mi ajunge cât am stat în acel oraș. Și tu? De unde ești? 

— De origine sunt din Rochester, New York. 

— Deci și tu ești din categoria „de origine”. Înseamnă că ai 
mai stat în multe alte locuri după ce ai plecat din locul de 
baștină. 

— Nu chiar așa multe. Am fost la facultate în Binghamton, 
am studiat în străinătate un an la Milano, unde l-am cunoscut 
pe soțul meu. Acum nu mai e soţul meu. E fostul meu soț. Deși 
pe vremea aia nu era încă. Niciodată nu știu cum să spun asta 
cel mai bine. 


— Dă-mi voie să intervin eu aici, cu experiența acumulată la 
biroul de editare: pe vremea aceea, era viitorul tău soț, după 
care a devenit efectiv soţul tău înainte să ajungă la statutul de 
fost soţ. 

Ea râde. 

— Așa ai formula-o în ziar? 

— Acum vezi de ce m-au concediat. 

Abbey zâmbește. 

— Deci, în orice caz, m-am combinat cu tipul ăsta, oricare i- 
ar fi fost statutul atunci, în Milano. E de acolo, de loc. A fost 
prima iubire care a contat într-adevăr pentru mine și eu eram... 

Se oprește. 

— Cum erai? 

— Nu știu. Proastă. Aveam douăzeci și trei de ani. 

— Nu poţi să te plângi - te-ai ales cu trei copii din afacerea 
asta. 

— E adevărat. Asta îmi tot spun și eu. 

— Eu nu am nici u copil, zice el. Am vrut. Dar soţia mea - pe 
atunci soţia mea - nu voia. Orice aș fi spus, ea nu dorea copii și 
pace. Dar, fii atentă, divorțăm noi prin, ce an era, prin '96, ea 
cunoaște un tip, se căsătoresc și au patru copii împreună! Mă 
gândesc că de fapt problema nu era că nu dorea ea copii, ci că 
nu-i voia cu mine 

Abbey nu răspunde. 

— Ce e? întreabă el. 

— Nimic. Nimic. Mă gândeam doar, spune ea. Pari foarte 
stăpân pe tine și liniștit când spui asta. Felul în are o spui arată 
că nu-ţi plângi de milă. Admir asta foarte mult. 

El zâmbește fâstâcit. 

— Glumești? 

— Nu, pe bune. 

Dave mai trage de-o pieliță din jurul unghiei. 

— Sunt convins că și tu ai aceeași atitudine în legătură cu 
divorțul tău. 

— Spui asta doar pentru că nu m-ai auzit văicărindu-mă 
despre fostul meu soţ, sărmanul de el. Nu că ar fi sărman, nici 
pe departe. E un labagiu destul de bogat, de fapt. Scuze pentru 
limbaj. 

— De ce e labagiu? 

Abbey zvâcnește din cap de parcă i-ar fi dat târcoale o albină. 


— Pur și simplu așa este. Nu știu. Am avut o idilă atât de 
pasională - cel puţin așa am crezut eu. Acum îl suspectez că 
dorea doar să-și îmbunătăţească engleza. 

— Nu se poate. 

— N-o lua ca pe o glumă. E un anglofil împătimit. A insistat 
să le dăm copiilor noștri nume britanice tradiţionale sau, mă 
rog, nume pe care le considera el tradiţionale. 

— Cum ar fi? 

— Henry, Edith și Hilda. 

— Parcă ar fi desprinse din Anglia victoriană. 

Ea-și acoperă faţa. 

— Știu, știu. Mă simt așa de jenată în legătură cu asta. M-a 
obligat să le dau numele astea! Jur. Eram tânără și proastă. Ca 
să nu mai spun că numele astea sunt greu de pronunţat pentru 
italieni. Așa încât propriii lor bunici din Milano - oameni cu- 
adevărat cumsecade, trebuie s-o recunosc, nici nu pot rosti 
numele nepoților lor. E ridicol. 

— Şi unde este fostul tău soţ acum? 

— În Londra. Era îndrăgostit de ea, așa că s-a mutat acolo. 
Chipurile, ca să găsească un loc îndeajuns de mare pentru noi 
toți. Iar eu chiar mi-am dat demisia - eram asistent contabil pe 
atunci, înainte să fac masteratul. După care îmi trimite o 
scrisoare în care îmi povestește că are „probleme nervoase”, 
orice o vrea asta să însemne. A fost un sfârșit lent și urât. Nu 
mi-a zis niciodată în faţă despre iubita lui. Acum trăiește acolo. 
În Londra. Cu ea. 

— Vreo englezoaică autentică, bănuiesc. 

— De fapt, spre marele meu amuzament, ea e din Napoli. 

— Ca să vezi, spune Dave râzând. Dacă nici lovitura asta sub 
centură nu te-a lecuit... 

Ea zâmbește la auzul acestor vorbe. 

— Așa am crezut și eu, continuă Abbey. În fine. Câţi ani ai, 
Dave, dacă nu te superi că te întreb? 

— Patruzeci și cinci. Tu? 

— Patruzeci. Tocmai am făcut patruzeci. 

— Pe bune? se miră el. Ești mai tânără decât am crezut. 

— Vai, mulţumesc foarte mult. 

— Nu, nu; altceva am vrut să spun de fapt. Ești tânără pentru 
postul atât de important pe care îl ai la serviciu. Și cei trei copii 
și tot restul. Mă face să mă simt rușinat. 


Discuţia începe să se poticnească. Ea e acum cu faţa spre el 
și nu poate să-și întoarcă discret capul în altă direcţie. 

— Să mai citim un pic? sugerează el deschizând cartea acolo 
unde rămăseseră. 

— E drăguţ din partea ta, dar tu dă-i înainte. Eu o să mai 
lucrez puţin. 

Îi mai aruncă o privire lui Dave din când în când. Își zâmbesc 
și el bâţâie cartea, întrebând-o: 

— Nu te tentează? 

După ce a lucrat câtva timp, Abbey se întoarce către el ca să 
spună o glumă. Dar el a adormit cu cartea pe piept. Jane 
Austen, se gândește ea, ce tip mai citește astăzi Jane Austen? 
Că doar n-o fi homosexual. Nu prea pare. Nu a cunoscut mulţi 
americani din sud. Pronunţia pe nas tipică sudiștilor și 
atitudinea lui modestă și nesofisticată îi par acum destul de 
exotice lui Abbey. Le găsește foarte firești. 

Dacă se trezește și o surprinde că-l examinează atent? Abbey 
se hotărăște să-l studieze cu coada ochiului. Nu e deosebit de 
înalt, deși e greu de spus cu certitudine când stai jos. Hanorac, 
blugi, ghete de drumeţie. O alură relaxată, de om căruia nu-i 
place să stea în casă. Mâna pe care o ţine pe carte e mică, cu 
degete subțiri, dar puternice, unghii roase și pielițele 
neîngrijite. Face mai mulţi bani decât ai da pe el la prima 
vedere. E clar că încă suferă de pe urma divorțului. E rezervat, 
totuși - nu e un tip care să-ţi înșire povestea întregii lui vieţi și 
să se plângă de lucrurile care nu i-au ieșit. 

El se mișcă în somn și braţul lui acaparează tot spaţiul liber 
rămas între ei, atingându-i cotul. Ea rămâne nemișcată, decide 
să nu evite contactul fizic și, după ce stă cu respiraţia 
întretăiată vreme de câteva clipe, respiră iar normal. 

O oră mai târziu, Dave cască și se trezește clipind des din 
ochi. 

— Scuze. 

— Pentru ce? șoptește ea. 

— Cred că am aţipit un minut, răspunde el încet. Hei, de ce 
vorbim în șoaptă? 

— Poate pentru că s-au stins luminile. 

Arată înspre toaletă. 

— Scuze, trebuie să mă duc un minut acolo. 

— O, Doamne, spune el desfăcându-și centura de siguranţă și 


ridicându-se brusc. Te-am ţinut aici blocată atâta vreme? 

— Nu. Deloc. 

Abbey își suge burtica, reușește să se strecoare afară pe 
culoar, își ia poșeta din compartimentul de sus și se îndreaptă 
spre baie. Ajunsă înăuntru, la adăpost de orice privire, se 
studiază în oglindă, dar nu e deloc încântată de ceea ce vede în 
lumina puternică din toaletă. 

— Arăt ca dracu. 

Scoate un deodorant din poșetă și își dă cu el sub braţ. 
Desface un pachet de șerveţele umede, își șterge faţa și 
mâinile, apoi aplică mult fond de ten ca să mascheze petele de 
pe faţă; mai adaugă puţin contur în jurul ochilor și puţin ruj pe 
buze. Sau mai bine nu. Se șterge pe buze cu un șerveţel de 
hârtie, se mai uită o dată atent la reflexia ei din oglinda 
zgâriată și îndepărtează o geană de pe obraz. Își aranjează 
sutienul care o deranja și se uită pe sub cămașă: poartă un 
sutien negru cam ponosit. Aruncă o privire și sub pantaloni: are 
niște chiloți mari și albaștri, teribil de demodațţi. Așadar, o 
combinaţie trăsnet: dantelă neagră, ca la înmormântare, sus și 
material cât o parașută, jos. Nu fi proastă - cui îi pasă? Încă un 
șerveţel umed. Gata. 

Se oprește în dreptul rândului lor. 

— Hei. 

El sare în picioare. 

— Hei. 

Abbey trage aer în piept și se strecoară înapoi la locul ei. 

— Ai făcut duș acolo? 

— De ce întrebi? Pentru că am stat mai mult? 

— Pentru că pari foarte proaspătă, foarte activă, ceva în 
genul. Nu știu cum reușiţi voi, fetele, chestia asta. Eu când 
călătoresc arăt ca o pereche de cizme vechi. 

— Avem și noi femeile secretele noastre, declară ea cu 
mândrie. 

— Păi atunci, răspunde el cu entuziasm, sunt cu totul de 
acord cu secretele voastre. 

Nu e homosexual, se gândește ea. 

— Ascultă, e doar un zbor cu avionul, spune ea, atingându-i 
braţul. Nu se așteaptă nimeni să arăţi în formă maximă. 

— Tu te descurci destul de bine, răspunde el, iar vocea îi 
devine mai domoală dându-și seama ce compliment îndrăzneţ i- 


a făcut. În orice caz, reia el, mă gândesc să mă duc și eu să mă 
răcoresc puţin, chiar dacă nu am atâtea trucuri la îndemână. 

— O, termină. 

Se întoarce, lovindu-se pe obraji cu palmele ude. 

— E mai bine. 

Se aruncă în scaun. 

— Mai bine. 

— Deci, spune ea. În fine. 

Un moment de tăcere. 

— Deci, încearcă ea din nou, îţi place viața la Roma? Ai 
milioane de prieteni acolo și așa mai departe? 

— Ceva în genul. Adică nu chiar milioane. Nu vorbeam 
italiana de la început, așa că am rămas mult timp pe tușă. 

— Totuși, pun pariu că erau zeci de fete care te urmăreau, 
nu? Jurnalist american singur și chestii din astea care le 
impresionează. 

— Lucrurile nu stau chiar așa. O vreme am avut o relaţie cu o 
fată din Noua Zeelandă; lucra la o cârciumă de lângă mine. 

— Unde anume? 

— Unde locuiesc eu? În Monti. Via dei Serpenti. 

— Mișto zonă. 

— Un apartament mic, dar ai dreptate, mda. Ştii, un lucru pe 
care l-am învăţat la Roma este că italienii sunt cu adevărat 
prietenoși și tot tacâmul, dar ei au găștile lor. Înţelegi? Toată 
viaţa ies cu aceiași oameni pe care i-au întâlnit în clasa întâi. Și 
dacă nu ai fost la aceeași școală cu ei, atunci n-o să capeti 
niciodată o invitaţie la cină. Înţelegi ce vreau să zic? 

— Absolut. Tipic italian. 

— E greu de pătruns în cercurile lor. Pentru un american. Mă 
gândesc că e mai ușor pentru fete. Toţi italienii ăia rafinaţi și 
șmecheri... 

— Sper că nu te-ai lăsat păcălit de mitul amantului latin, nu? 
Hai să-ţi spun un secret: italienii - și eu știu asta foarte bine, 
doar m-am măritat cu unul - sunt primadone, nu armăsari. Eu 
una refuz să mă îndrăgostesc de un tip care are o garderobă 
mai bogată ca a mea. Mulţi italieni din ăștia sunt ca niște băieţi 
mici. Fiul meu, Henry, e mult mai matur, și nu are decât treișpe 
ani. Multor tipi italieni încă le spală mămica rufele, le aranjează 
blugii în șifonier, le pregătește sandviciuri cu mortadella la 
prânz. Se pare că nu prea depășesc niciodată nivelul ăsta. 


Abbey strâmbă din nas. 

— Ce, crezi că sunt prea sarcastică? Gata - am terminat cu 
tiradele, jur. i 

— De fapt, chiar mă bucur să aud lucrurile astea. În ultimii 
ani m-am simţit ca un american nătâng, bun de nimic. 

— Ascultă. 

Îi atinge braţul cu încredere. 

— Serios, nu ai niciun motiv să fii îngrijorat. 

— Mai zi. Îmi face bine la ego după aproape doi ani în care 
am tot văzut tipi italieni în pulovere roz și pantaloni portocalii 
care aveau un succes formidabil. Înţelegi ce spun? 

Ea râde. 

— La drept vorbind, continuă el, în ultimele șase luni sau așa 
ceva, am cam renunţat la toate astea. Nu mi-am mai bătut 
capul să cunosc vreo italiancă. Adică mi-am cam pierdut 
răbdarea. 

— Ce vrei să spui? 

— Cred că am obosit să o tot încasez. Știu că sună cinic. 
Dacă ai fi vorbit cu mine când aveam douăzeci sau treizeci de 
ani, eram total diferit. Pe vremea aia eram cel mai romantic tip 
cu putință. Trebuia să mă fi văzut la nunta mea. Eu am fost cel 
care a insistat să facem o ceremonie fastuoasă, cu mulţi 
invitaţi. Fosta mea soţie voia ceva într-un cadru restrâns. Dar e 
o nebunie așa. E mult prea mult. Viaţa ar fi mai ușoară dacă nu 
aș fi un romantic neghiob. Dar ăsta sunt eu. Exact așa. 

— Nu e un lucru rău în sine. 

— Poate. Dar îţi face viaţa mai complicată, totuși. 

— Orice merită în viaţa asta e complicat. Nu crezi? Sau ţi se 
pare o prostie? 

— Nu, nu. Probabil ai dreptate. 

— Problema mea este că stau prea mult la serviciu; sincer, 
mă întreb dacă aș mai avea ceva timp și pentru o relaţie 
serioasă. Şi mi-e mult prea jenă să recunosc câtă vreme a 
trecut de la ultima mea relaţie. 

— Ei, haide. 

— Nu spun. Pe bune. Nu vrei să știi. Henry zice că am 
înlocuit dragostea cu munca. Asta e Henry, de treisprezece ani, 
face în curând treizeci. Cred că o altă problemă a mea - și nu 
vreau să pară ca și cum aș fi îngâmfată - e că mulţi tipi pot fi 
intimidaţi de mine. Cred că dau impresia că aș fi prea pornită, 


prea concentrată pe carieră. Nu știu. Sper că nu par meschină. 
Asta chiar că nu sunt. Dar nu-ţi poţi permite să fii slabă într-o 
slujbă ca a mea. Trebuie să fii dură, că altfel te calcă toată 
lumea în picioare. Așa stau lucrurile. Oamenii cred că vreau să 
fac armată cu ei. Dar, de fapt, îmi lipsește încrederea de sine; 
sunt destul de timidă. Știu că nu asta e impresia pe care o au 
oamenii despre mine. Dar... 

Verifică să vadă care e reacția lui Dave. 

— Ţi-am făcut capul calendar, nu? Scuze, bat câmpii. 

— Deloc. Te înţeleg. Cred că orice om de pe planeta asta are 
nevoie de prezenţa altuia în preajmă ca să rămână întreg la 
minte și să aibă o viaţă normală. E chiar atât de simplu. Și, 
recunosc, nu sunt vreo excepţie. 

Ea însă nu fusese îndeajuns de curajoasă ca s-o spună direct, 
nu a vrut să pozeze în ipostaza de mamă singură și patetică. 

— Poate că ai dreptate, spune ea. Adică, probabil așa e 
normal. 

— E mai mult decât normal. 

Abbey își încrucișează picioarele și le ține strâns în această 
poziţie - trebuie neapărat să facă pipi. Mai devreme a fost prea 
ocupată să se aranjeze ca să-și mai amintească să folosească și 
toaleta. Nu vrea să pară ca și cum ar avea vreo problemă cu 
vezica, dar nu se mai poate abtine mult timp. 

— Mă duc să-mi mai dezmorțesc puţin picioarele, spune ea. 

În loc să folosească toaleta din faţă, de lângă cabina piloților, 
merge în direcția opusă, spre coada avionului. Când se asigură 
că nu o vede, intră în baie. Rămâne acolo mai mult timp, 
reflectând. 

Își miroase antebraţul care l-a atins pe al lui. Are un parfum 
special - destul de plăcut, de fapt. Ce-o fi? E ceva bărbătesc. 
Mirosul pielii lui. Se întreabă cum o arăta locuinţa lui din Via 
dei Serpenti. Sticle de vin goale, lumânări pe jumătate arse, 
pete de ceară pe mochetă. O locuinţă mică, a spus el, ceea ce 
sugerează că trăiește singur. Nu ar putea să-l invite în casa ei, 
la Roma, cu trei copii pe cap. Ori, poate că da, în cele din urmă. 
Pentru următoarele zile are o cameră la un hotel de patru stele 
din Atlanta. Simte cum îi trec furnicături prin tot corpul. Uită 
de asta, ciudato. Dar ar fi plăcut să petreacă puţin timp 
împreună prin oraș. Să vorbească. Tipul e drăguţ, nu? În mod 
cu totul surprinzător. Se comportă foarte firesc. Ar fi frumos să 


aibă parte de companie. Un om cu adevărat matur. Să aibă din 
nou un bărbat prin preajmă. A și uitat cum e. Hotelul ăsta unde 
este ea mereu cazată, nu ar fi mișto dacă... Așteaptă. Stai. 
Acum vorbește prin tine letargia din timpul călătoriilor: ca de 
obicei, devii ciudată și ai chef de flirtat. Întâlnirea cu consiliul 
Ott. La asta trebuie să te gândești. Și totuși, ar trebui să-i ceri 
numărul tipului. Să afli când se întoarce la Roma. Să vă întâlniți 
acolo. 

Filmul pe care îl transmit pe durata zborului începe când ea 
se întoarce la locul ei. Dave i-a pregătit deja căștile. E o 
comedie. Abbey lasă sonorul încet ca să se mai poată auzi - n- 
ar vrea să chicotească prea tare, sau să se surprindă râzând 
prostește când nu e cazul, sau să nu râdă deloc când toţi cei din 
jur se hlizesc. li place cum râde Dave: pe înfundate, onest. La 
un moment dat, după o repriză de râs, se întoarce către ea 
clipind șiret din ochi: 

— Ar merge niște floricele. 

— Că bine zici! 

Stewardesa împinge o măsuţă pe rotile de-a lungul 
culoarului, distribuind a doua masă. 

Abbey își verifică ceasul. 

— Ce masă e asta? Prânzul numărul doi? E mai degrabă ora 
pentru cină. 

— E un fel de cină-prânz, spune Dave. 

— Şi cum ai numi masa asta? Crânz? 

— Sau poate o prină. 

— Asta dacă n-o fi cumva o combinaţie între prânz și supeu. 
Atunci am avea un srânzeu, continuă ea. Sau un surânz. 

— Surânz. Îmi place cum sună. Ar trebui să înregistrăm 
denumirea ca marcă proprie. 

Noi? Hmm. Interesant. 

— Piei, Dave, ascultă, zice ea. Ar trebui să ieşim într-o zi 
împreună la Roma. Ce zici? La o cafea sau să bem ceva. Când 
te întorci. 

— Sigur, absolut. E o idee bună. 

— Ar trebui să-mi dai numărul tău. 

— Numărul meu de la Roma? 

— Da. 

— Nu am un număr de telefon acolo. 

Ea se încruntă. 


— Cum adică? 

— Păi, nu mai locuiesc acolo. 

Fiecare e nedumerit de vorbele celuilalt. 

— Nu mai locuiesc acolo, repetă el. Nu-mi permit să plătesc 
două chirii. 

— Două? Păi unde e cealaltă? 

— In San Jose. 

— Nu pricep nimic. . 

— Noua mea slujbă. In San Jose, California. 

— Aaaa, răspunde ea cu un zâmbet prefăcut. Ce proastă 
sunt! Am crezut că - atunci când ai spus mai devreme că ai o 
slujbă nouă -, am presupus prostește că era tot în Roma. 

— Nu, nu. Nu mai am actele necesare care să-mi permită să 
lucrez în Europa. Şi, oricum, eram pregătit să mă întorc în 
State. 

— Şi care e noul tău serviciu? întreabă ea repede, de parcă 
locul nici nu ar conta. 

— Ceva legat de Internet. Mă ocup de editarea unei reviste 
despre muzică, e de-abia lansată. O revistă online, în principiu. 

— OK, încep să înţeleg, adaugă ea. Dar... 

— Ce? 

— Nu, nimic. 

— Ţi s-au înroșit urechile, observă el. Te simţi bine? 

Lui Abbey nu-i vine să creadă că el tocmai a spus asta. Ce 
observaţie mitocănească. Și ce mojicie să aduci vorba de așa 
ceva. 

— Mda, sunt bine, răspunde ea tăios. 

Sosește mâncarea. El ia puiul. E ultima porţie. Și ea voia 
puiul, dar se mulțumește cu peștele. Cam nepoliticos că nu a 
întrebat-o înainte. 

— Cum e mâncarea ta? întreabă el. 

— E bună. 

După un minut adaugă: 

— Aș fi preferat puiul. Dar, în fine. 

— Vrei să facem schimb? 

— Nu, nu. Nu-i nicio scofală. 

Pune jos tacâmul, deschide un dosar și își reia lucrul. Sau, 
mai bine zis, se uită urât la pagina din faţa ei. Ce idioţenie a 
mai putut și el să zică. Auzi, să atragi atenţia cuiva: Hei, 
apropo, vezi că te-ai înroșit. Are cinci ani sau ce? Şi de unde să 


viseze ea că el se mută în California? O spune de parcă ar fi 
foarte evident, de parcă întreaga lume a stat să-i urmărească 
parcursul vieţii. 

Dave deschide din nou romanul său, Persuasiune, dar 
rămâne la aceeași pagină; în loc să citească, își face de lucru 
trăgând de pielițele din jurul unghiilor. 

Ce dezgustător. Și chiar citește cartea aia pe bune? Sau e 
vreun fel de spectacol? Sincer vorbind, nu e cel mai inteligent 
tip de pe faţa pământului. Un băiat bun venit naiba știe de 
unde. Dintr-un orășel aflat la dracu'-n praznic în Georgia. E un 
tip care n-a făcut față la munca grea de la redacţie, care a fost 
surclasat de cretinii ăia cu creierul sedat de la biroul de 
editare. Când Abbey a vrut să desființeze un post din secţiunea 
jurnalistică, Dave Belling i s-a părut cel mai ușor de sacrificat, 
ceea ce e o realizare dacă el iese în evidenţă prin incompetenţa 
lui din tot grupul ăla de distruși inutili. (Adevărul e că prima 
alegere a lui Abbey fusese Ruby Zaga, dar Kathleen a intervenit 
ca s-o protejeze.) 

— Scuză-mă, spune Abbey ridicându-se fără nicio explicaţie. 

Merge pe culoarul din dreptul lor, apoi pe celălalt, după care 
se întoarce. Trage cu ochiul la creștetul capului lui Dave. 
Chelește. Care e problema cu bărbaţii? Jumătate din ei 
năpârlesc și se veștejesc prea repede, iar jumătate nu se 
maturizează niciodată. E vreo legătură între chelie și 
mitocănie? Şi de ce toţi cei care mai au păr pe cap sunt niște 
tâmpiţi? Nu din întâmplare l-a concediat ea pe Dave. Kathleen 
dorise ca toate cele nouă concedieri să provină din rândul 
personalului tehnic. Dar Abbey a insistat ca măcar o persoană 
din departamentul jurnalistic să fie concediată - era timpul să 
le dea o lecţie celor din redacţie. A verificat ca evaluările 
privind prestaţia lui Dave să fie ireproșabil de mediocre, s-a 
asigurat că nu are niște aliaţi cu greutate peste care nu se 
poate trece - adică Kathleen sau Herman - și apoi s-a apucat să 
înregistreze toată hârțogăria necesară pentru a-l concedia. 
Slavă Domnului. Cum ar fi fost dacă ar fi trebuit să-l vadă pe 
nesimţitul ăsta la serviciu în fiecare zi acum? 

Își parcurge dosarele până ajung în Atlanta. Avionul mai face 
niște viraje până sosește la poarta de debarcare, semnalele cu 
centura de siguranţă se sting, deţinuţii de la clasa economică 
se desfac din legături și-și întind mâinile după bagajele din 


compartimentele de deasupra capului. Dave, dimpotrivă, se 
întinde nonșalant și cască. 

— Vrei să-ţi dau geanta jos? 

— Nu, te rog, las-o în seama mea. Am niște chestii fragile 
înăuntru. 

Ușa din față se deschide și mulțimea de călători se 
deplasează cu pași mărunți într-acolo, debarcând în ritmul 
milităros impus de echipajul din cabină care-i salută pe toţi: 

— La revedere... la revedere... la revedere. 

Dave o așteaptă să-și ia lucrurile. 

— Te rog, ia-o înainte, îl îndeamnă ea. 

— Nu-i nicio problemă. 

Abbey trage de timp cât poate. 

— Nu e nevoie să mă aștepți. Serios. 

— E-n regulă. 

Ajunși la terminal, el o cotește spre banda rulantă pentru 
bagaje. 

— Păi, ai grijă de tine atunci, spune ea. 

— Ai avut numai bagaj de mână? 

— Așa procedez mereu. 

— Unde stai, apropo? 

— Am uitat. Un hotel. 

— Care? 

— Nu-mi amintesc. Intercontinental, probabil. 

— Poate mergem împreună cu taxiul. 

— Nu trebuie să pleci de aici mai departe? Orașul tău natal? 
Oricum, eu îmi decontez drumul cu mașina, așa că merg 
singură. Altfel devine prea complicată treaba cu chitanţele. 

— O, spune el. Atunci, pa. 

— Pa. Ai grijă. 

Se apleacă înspre ea s-o sărute pe obraz. 

Ea se retrage. 

— Nu vreau să-ţi transmit răceala mea. 

Își dau mâna. 

La Intercontinental își întinde toate actele pe masă. A pierdut 
prea mult timp trăncănind cu idiotul ăla. Cască întruna. 
Trebuie să stea trează și să se adapteze la diferenţa de fus orar 
imediat - e singura soluţie. Verifică ceasul. Prea târziu ca să-i 
sune pe copii. Dar cum poţi să nu menţionezi că noul tău 
serviciu este în San Jose? În fine. Când e prima întâlnire mâine- 


dimineață? Parcă la micul dejun. Bine ai revenit în ţinutul 
cafelei proaste și al gogoșilor mari cât colacul de la toaletă. 
Care o fi fost rostul să flirteze cu ea pe tot parcursul zborului 
dacă locuiește într-un alt oraș? Biroul ei din camera de hotel 
are în spate o oglindă. Se zărește în ea. Ar face moarte de om 
să poată vorbi acum cu Henry. Letargia pricinuită de drumul 
lung îi provoacă o dispoziţie lacrimogenă. 

Sună. Deschide ochii derutată. E întuneric. Cât e ora? 
Ecranul de la ceasul deșteptător se aprinde intermitent. A ratat 
ședința? La dracu’! Dar sunetul ăsta... totuși, nu e de la 
deșteptător. Întinde mâna după receptorul telefonului. 

— Alo? 

— În fine, dau de tine! 

— Alo? repetă ea. 

— Dave Belling la telefon. Sunt jos la recepţie. Știu că sunt 
cu-adevărat impertinent la faza asta. Dar îmi forțez norocul. Am 
decis, știi, ai mei pot să mai aștepte câteva ore. Nu am vrut să 
ratez șansa să ne mai vedem o dată. Ajunsesem până la 
autogară, când îmi zic că asta e chiar o mare prostie. Așa că am 
venit aici. Sper că nu dormeai. Și, ascultă, dacă ţi se pare că-ţi 
forțez cumva mâna câtuși de puţin, doar spune-mi și eu o să-mi 
văd de drum, fără nicio supărare. Dar, dacă lucrurile nu stau 
așa, mă gândeam poate îţi fac cinste cu ceva de băut. Sau să 
luăm crânzul împreună. Sau poate un surânz mai ușor. 

Abbey râde frecându-și ochii. Aprinde lampa de la birou, 
clipind des. 

— Cât e ceasul? 

— E ora pentru surânz. 

— Cred că am aţipit. Am avut impresia că e deja mâine. 

— Dacă nu e un moment potrivit pentru tine, pot să plec. 
Nicio problemă. 

— Stai, nu închide. Așteaptă. Poţi să rămâi acolo un minut? O 
să vin imediat. Nu urca. Unde ești? 

N-are timp de duș, așa că se înviorează cum poate mai bine 
în baie, frământând între mâini tubul de cremă hidratantă de 
parcă ar fi aluat. Ar trebui să se pregătească pentru ședința de 
consiliu. Ar trebui să se culce devreme diseară. 

— Hei, spune ea în spatele lui bătându-l pe umăr. 

El stă la biroul portarului, răsfoind o revistă. 

— Hei, ia te uită, răspunde el și faţa i se luminează. Eşti 


sigură că nu te deranjez? 

— Firește că nu mă deranjezi. 

— Ce-ai chef să facem? Bem? Mâncăm ceva? 

— După prăjitura aia suspectă de culoare roz din avion, nu 
mai mănânc până în octombrie. 

— Am înţeles. Atunci să bem ceva. 

Ocupă un separeu în barul hotelului. Un televizor amplasat 
pe perete difuzează canalul CNBC și un titlu mare anunţă: 
„Pieţele se prăbușesc pe fundalul temerilor legate de 
încetinirea economică a Chinei”. 

— O să fie foarte bine mâine, o asigură el. E clar că vei fi cea 
mai inteligentă fată din sala de ședințe, așa că nu-ţi face griji. 

Vorbesc întruna, el despre divorţul lui, ea despre divorțul ei. 
După trei sticle de Bacardi Breezer, ea îi mărturisește: 

— Este exact cum spuneai tu în avion. Sunt prea romantică 
pentru binele meu. Şi, așa e, îţi mai iei câte un șut în fund 
câteodată. Dar, sincer, prefer să am, știi tu, sentimente reale. 
Decât să... înţelegi? Înţelegi ce vreau să spun? 

— Da. 

— Păi, mda, adaugă ea. 

— Mda, zice și el. 

Amândoi râd. 

Dave continuă, mai încet: 

— Vino aici. 

Se întinde peste masă și o sărută. Se așază pe scaun încet, de 
parcă nu s-ar fi așteptat să facă asta. 

— Deci, spune ea. 

— Așa deci, repetă el. 

— Pe bune. 

Urcă amândoi în camera ei. Ea dă fuga în baie și rostește din 
vârful buzelor imaginii ei din oglindă: 

— Eşti nebună. 

Când reapare, el iese în întâmpinarea ei. Ea se cuibărește în 
braţele lui, așteptând un sărut, dar el nu face decât s-o 
îmbrăţișeze, strângând-o la început, apoi dându-i drumul în 
timp ce răsuflă calm. Se dă înapoi și o privește în ochi. 

— Mmm, spune ea. Aveam nevoie de asta. 

— Eu aveam nevoie de asta, adaugă el. 

Ea îl sărută, tandru, apoi cu pasiune. Cu buzele lipite, cei doi 
se îndreaptă greoi înspre pat, împiedicându-se și chicotind. Ea 


se aruncă pe saltea și apasă din greșeală telecomanda care 
pornește televizorul. 

— O, Doamne. Imi pare rău! exclamă ea, brusc serioasă. 
Dave închide televizorul și aruncă telecomanda cât colo. Îi 
deschide nasturii de la cămașă și o scoate de pe ea. Îi desface și 
fermoarul de la pantaloni și îi dă jos. Acum Abbey nu mai 
poartă decât sutienul negru și sobru și chiloţii albaștri, foarte 
demodaţi, își acoperă pieptul cu braţele și-și încrucișează 
picioarele. 

— Putem să stingem lumina? 

— Să o mai lăsăm aprinsă o secundă, spune el. 

— Dar tu nu te dezbraci? 

— Hei, nu te acoperi. 

— E cam multă lumină aici. 

— Vreau să mă uit la tine, insistă el. 

— Dar ești încă îmbrăcat. Și eu n-am pe mine decât... decât 
sutienul și ăștia. 

Râde nesigură. 

— Stai, stai puţin. Nu te înveli, lasă cuvertura. 

— Cum așa? N-am voie? 

— Mai întâi să clarificăm un lucru. 

Tonul vocii lui se schimbă. Devine rece și tăios. 

— Un amănunt. 

Dave îi examinează tot corpul cu atenţie, apoi continuă: 

— Spune-mi, State de Plată... 

Abbey îngheaţă când aude porecla. 

— De ce, întreabă el, de ce dintre toţi oamenii din redacţie, 
State de Plată, de ce m-ai concediat tocmai pe minei 

Stă la piciorul patului, uitându-se fix la ea. 

— Deci? reia el. Ia să-mi explici tu asta. 


2004. Sediul central al Grupului Ott, Atlanta 


Ziarele erau în cădere liberă. 

Formele concurente de divertisment erau în plină înflorire, 
de la telefoanele mobile la jocurile video, de la site-urile cu 
rețele de socializare până la pornografie online. Tehnologia nu 
numai că îi ademenea pe cititori, dar îi și schimba. Paginile 
tipărite de ziar erau mult mai mari decât dimensiunea 
monitorului de calculator, așa că articolele s-au micșorat, iar 
știrile au fost paginate în coloane din ce în ce mai mici. 
Actualizările instant de pe Internet au dat naștere la un val de 
dispreț pentru titlurile tipărite cu tus pe hârtie, vechi de o zi. 
Chiar și obiceiul de a da bani în schimbul informaţiei a pierdut 
mult teren - online, plata era doar o opțiune între atâtea altele. 

Cum numărul de cititori s-a redus drastic, agenții publicitari 
au dat bir cu fugiţii și pierderile au crescut văzând cu ochii. 
Dar, încăpățânate, ziarele care încă se mai distribuiau contra 
cost țineau cu dinții de cititorii lor. Ele formulau în continuare 
în paginile lor judecăți zilnice, își expuneau sumar viziunea lor 
asupra lumii, tipăreau azi și distribuiau mâine, ca să fie 
deschise dimineața, înainte de micul dejun, de cititori cu ochii 
încă cârpiți de somn. Tot mai puțini cu fiecare zi. 

In ciuda acestei stări de fapt, Boyd nu avea de gând să lase 
ziarul tatălui său să intre în colaps. Îl mai salvase o dată, când 
îl angajase pe Milton Berber. Metoda era să găsească un 
conducător potrivit. De data aceasta a ales-o pe Kathleen 
Solson, o fostă protejată a lui Milton. Kathleen avansase mult în 
carieră la Roma, apoi a ajuns la Washington, la ziarul unde 
lucrase Milton înainte, și a progresat rapid. La început a relatat 
despre o încăierare într-o suburbie a orașului, apoi s-a alăturat 
echipei de la Pentagon, a devenit reporter național pentru zona 
de sud-vest și apoi redactor pe teme naţionale, toate astea în 
mai puțin de zece ani. 

Dar la acest nivel în ierarhia de la Washington, competiția s-a 
înăsprit. Pentru a ajunge și mai sus, trebuia să facă politică ani 
de zile. Sau putea risca ajungând până la o funcţie de vârf la un 
ziar mai mic și de acolo să testeze care e piata pozițiilor de top 
la marile publicații. A zburat la Roma să se întâlnească cu 
actuala echipă de editori seniori, o specie destul de putin 
numeroasă în acea perioadă, efectivul lor fiind redus de ani de 


zile, vreme în care mulți s-au pensionat. 

Ca să accepte slujba, i-a spus ea lui Boyd, multe lucruri ar fi 
trebuit să se schimbe. Ziarul trebuia să umple birourile goale 
cu noi angajați, să cumpere calculatoare noi, să crească 
numărul de corespondenți din străinătate: un vorbitor de 
chineză pentru Shanghai, un vorbitor de arabă pentru Orientul 
Mijlociu și așa mai departe. Erau niște vremuri critice pentru 
istorie - războiul împotriva terorismului, avântul economic al 
Asiei, schimbările climatice - acestea erau prioritățile, nu 
straturile de grăsime de pe corpurile celebrităților care făceau 
plajă. 

— Asta putem s-o lăsăm în seama Internetului, a spus ea. 

Boyd a fost de acord, iar Kathleen s-a mutat înapoi la Roma, 
aducându-l cu ea pe adjunctul ei de la departamentul de știri 
interne al ziarului din Washington, Craig Menzies. 

În curând a observat că avea motive de îngrijorare. Grupul 
Ott - în ciuda promisiunilor lui Boyd - s-a dovedit recalcitrant 
în privința acordării de fonduri pentru planurile ei. Și-a văzut 
intențiile zădărnicite de bugete tot mai restrictive și Boyd 
însuși o ignora, lăsând toată treaba în grija unor subalterni - în 
special la cheremul directorului financiar, Abbey Pinnola, cu 
securea amenințătoare a reducerilor și disponibilizărilor pe 
care o rotea pe deasupra capetelor tuturor. La început, Abbey a 
cerut să nu se mai facă angajări; apoi a desființat gradațiile de 
merit. În cele din urmă a impus concedieri. 

Kathleen a solicitat pagini color și un website și a tinut-o una 
și bună pe-a ei cu angajarea mai multor corespondenți străini. 
Consiliul Ott a respins fiecare cerere. Numai atunci când a 
încercat Kathleen să-l contacteze pe Boyd pe căi private a aflat 
cât de bolnav era. 

Era vorba de cancer, același tip care îl băgase și pe Ott în 
mormânt. Când Boyd și-a auzit diagnosticul, a simţit ceva 
asemănător cu mândria: el și cu tatăl lui erau aliaţi în treaba 
asta. Dar, pe măsură ce simptomele bolii se agravau, orice 
astfel de fantezie l-a părăsit. Fierbea de mânie și își revărsa 
nervii pe cei din jurul său, cei care aveau să trăiască încă mult 
timp după ce el va muri, deși n-o meritau - în special pe copiii 
lui, mari deja, care scriau toată ziua mesaje neghioabe pe 
telefoanele lor mobile, niște idioţi care nu înțelegeau nimic. În 
cele din urmă, l-a lăsat până și furia; nu i-au mai rămas decât 


puține zile negre. Își irosise viaţa, care fusese oricum o viaţă la 
mâna a doua în comparaţie cu a tatălui său. Nu mai era timp să 
remedieze nimic. 

Ca președinte al consiliului, Boyd transformase Grupul Ott. 
Dar nu îl făcuse mai bogat. La momentul mortii lui, compania 
mai valora doar o treime din cât valorase când o preluase el cu 
ani în urmă. 

Niciunul dintre cei patru copii ai săi nu se vădea a fi un 
succesor potrivit. Pe băiatul cel mai mare, Vaughn, nu-l plăcea 
mai nimeni; cele două fiice erau inteligente, dar sălbatice; iar 
fiul cel mai mic, Oliver, era atât de moale și de lipsit de voință, 
încât s-a eliminat el singur din consiliul Ott. 

Asta nu înseamnă că Oliver a fost lăsat de unul singur. El e 
cel care a avut grijă de Boyd pe perioada bolii lui, iar frații săi 
se simțeau stingheriţi și îndatoraţi față de el. Tot urmăreau să 
se achite cumva, ca să nu se mai simtă obligați, așa că au 
căutat un rol pentru Oliver în afacerea părintească. Societăţile 
Grupului Ott erau îndeajuns de variate ca să ofere ceva și 
pentru el. Ce-ar zice de ziarul ăsta pe care il aveau la Roma? 
Nimeni din noua generație nu-și putea explica de ce bunicul lor 
fondase o afacere care mânca atâția bani. Poate își iesise din 
mână. Dar acum, cel puţin, ziarul se potrivea de minune cu ce 
voiau ei. Ar fi fost ideal pentru Oliver: afacerea asta nu punea 
nicio presiune pe el, căci oricum lucrurile mergeau atât de 
prost la ziar, încât mai rău de atât nici nu se putea. În plus, 
Europa e un continent artistic, ceea ce i-ar fi plăcut. Și putea 
trăi în vechiul conac gol al bunicului, la Roma. Cine știe, poate 
Chiar avea să-i uimească și să schimbe soarta ziarului. 

Oliver însă nu-și făcea as fel de iluzii. S-a opus numirii sale, 
amintindu-le fratelui și surorilor lui că nu știe nimic despre 
afaceri și că de-abia dacă citise vreun ziar în viața lui, afară 
doar ca să verifice anunţurile legate de evenimente artistice. 
Vaughn a răspuns că o afacere este o afacere. 

— Dar eu nu știu nimic despre nicio afacere, i-a întors vorba 
Oliver. 

— O să înveți. 

La sosirea lui, tot colectivul din redacţie era agitat. Kathleen 
și Abbey au sărit asupra lui Oliver ca niște urși polari asupra 
unei morse. El era un Ott în carne și oase și ei îl aveau în 
mijlocul lor. Cererile lor puteau fi rezumate as fel: bani. L-au 


asaltat și angajații mai vechi, protestând împotriva îngheţării 
salariilor, împotriva amenințării cu disponibilizarea, împotriva 
mochetelor murdare (nu mai fuseseră curățate din 1977, 
pretindeau ei). Oliver s-a repezit la telefon și l-a sunat pe 
Vaughn. 

— Nici gând, a spus Vaughn. Stii câți bani pierde ziarul ăsta? 

— Nu știu exact. 

— Păi, au noroc că încă le mai plătim salariile. 

După aceasta, Oliver a evitat redacția, trecând pe acolo 
numai în afara orelor de program ca să semneze documente și 
să ia corespondența. In rest, se ascundea în conac, iar 
singurele lui deplasări erau plimbările cu câinele lui baset, 
Schopenhauer. 


Un bărbat înarmat deschide focul 
într-un campus universitar și omoară 
32 de oameni 


Director - Oliver Ott 


Telefonul sună în camera de zi. Ştie cine este, așa că își pune 
haina pe el, îl cheamă pe Schopenhauer și scoate câinele la 
plimbare. 

Oliver e un tip sfrijit, n-a împlinit încă treizeci de ani, dar e 
deja cocoșat, iar capul i se bălăbăne înainte de parcă n-ar fi 
proptit pe coloana vertebrală, ci ar atârna de un cârlig, ca o 
haină în cuier. Are părul blond și gras, bretonul îi acoperă 
fruntea plină de coșuri și ochii de un albastru deschis, iar 
nasul, de forma unui nap, se ițește printre șuviţele de păr în 
timp ce merge. Pe buze i se văd urme de mușcături, iar bărbia 
îi tremură când îndrugă tot felul de povești câinelui său. Se uită 
mereu jos, fixând cu privirea firul lesei, luând contact cu lumea 
de la același nivel la care o adulmecă Schopenhauer. O poziţie 
mai avantajoasă de la care să începi o nouă zi nici că se putea. 

Un miros atrage atenţia basetului și câinele se repede înspre 
un smoc de iarbă udat de urină. Trage într-o parte, se smucește 
într-alta și încâlcește firul lesei în combinaţii din ce în ce mai 
complicate, care îi dau bătăi de cap lui Oliver. 

— Încep să cred, își spune Oliver, că rolul lesei este mai 
degrabă ironic. 

Plimbările lor îi poartă prin tot orașul. La grădina botanică 
de pe coastele dealului Janiculum. La Văile dei Câni în Villa 
Borghese. Pe gazonul ars de soare de la Circus Maximus, unde 
turiștii își târâie picioarele pe vechiul circuit al carelor, gâfâind 
de oboseală și bând întruna apă îmbuteliată. In zilele 
caniculare, Oliver şi Schopenhauer traversează  Tibrul, 
îndreptându-se spre aleile umbroase din Trastevere. Sau se 
plimbă agale pe Via Giulia, ale cărei clădiri semeţe se înalţă 
până la soare. Sau hoinăresc prin cimitirul protestant din 
Testaccio, unde este îngropat bunicul lui Oliver. 

Piatra de mormânt nu-l inspiră deloc - „Cyrus Ott. Născut 
1899. Decedat 1960”, așa că Oliver merge la alte morminte mai 
interesante, citind încet numele înscrise: 

— Gertrude Parsons Marcella... Locotenent-colonel Harris 


Arthur McCormack... Wolfgang Rappaport. Mort la vârsta de 
patru ani. 

li spune câinelui: 

— Michael James Lamont Hosgood a murit la cincisprezece 
ani. E cel de acolo, de lângă mama lui. Dar ea a murit douăzeci 
de ani mai târziu în Kent. Cu siguranţă a cerut să fie îngropată 
aici, lângă fiul ei. Nu crezi că așa a fost, Schop? 

Mormântul lui Devereux Plantagenet Cockburn este decorat 
cu o statuie în mărime naturală a defunctului, un filfizon tânăr 
stând ușor întins pe spate, cu un cocker spaniel în poală și cu 
degetul mare vârât într-o carte, de parcă fiecare vizitator la 
mormântul lui ar fi un agreabil prilej să-și întrerupă studiul. 
Oliver citește inscripţia lungă ce se termină astfel: „A fost 
îndrăgit de toţi cei ce-l știau și a fost mai scump ca lumina 
ochilor pentru părinţii și familia lui, care au căutat să-i redea 
sănătatea în ţări străine cu o altă climă. A plecat din această 
viaţă la Roma, pe 3 mai 1850, la vârsta de 21 de ani”. 

Soarele renunţă la întâietatea lui pe cer și țânţarii își intră în 
drepturi, așa că Oliver și Schopenhauer se întorc înspre Colina 
Aventin. Casa lor este un conac din secolul al XVI-lea pe care 
Cyrus Oliver l-a cumpărat sub preţ la începutul anilor 1950. 
Oliver introduce codul digital apăsând cu putere pe butoane, 
iar poarta electrică din oţel se deschide scârţâind. Inăuntru, 
sună telefonul. 

Oliver îi dă drumul lui Schopenhauer, înfășoară lesa și intră 
în camera de zi. Tavanul este și mai înalt ca în holul de la 
intrare, îmbrăcat în panouri cu basoreliefuri rococo, cu 
fascicule de raze și heruvimi de culoarea piersicii zbenguindu- 
se pe la colţuri. Tablourile în ulei de pe pereţi sunt prea prost 
luminate pentru a se putea discerne imediat ce reprezintă - de 
la depărtare, toate par să înfăţișeze păduri pe timp de noapte; 
doar ramele aurite lucesc. Pe jos, carpetele orientale poartă 
urme adânci de pași către bucătărie, către ferestrele cu 
obloane, către biblioteci, către canapeaua unde probabil se 
purtau discuţii intime, către telefonul al cărui clopoțel învechit 
sună chiar acum, iar ţârâitul lui puternic se răsfrânge în tapetul 
de pe perete. Intră în funcţiune robotul. 

— Bună, tot eu sunt, spune Kathleen. Sunt la birou. Te rog, 
dă-mi un telefon. Mulţumesc. 

Oliver ia o ediție broșată a unei cărţi de Agatha Christie 


dintr-un maldăr de pe podea și se instalează împreună cu 
câinele (ademenit cu un biscuit cu ciocolată) pe canapea. La 
ora șapte seara, servitoarea anunţă cina. Este un fel de tocană. 
Prea mult rozmarin și prea puţină sare, dar perfect comestibilă. 
Schopenhauer adulmecă mirosul de carne în aer; are privirea 
aplecată în jos, în ochii lui congestionaţi se citește o expresie 
rugătoare, iar din gură îi curge salivă. Oliver aduce numărul de 
azi al ziarului - departamentul de abonamente insistă să-l 
trimită, deși el nu-l citește niciodată. Il întinde pe masă și pune 
peste el farfuria cu resturi de mâncare pentru câine. Trage mai 
aproape un scaun pentru Schopenhauer, care sare și își plimbă 
botul peste tot pe masă. Apoi își întoarce capul într-o parte ca 
să apuce mai bine o bucată de carne și câţiva morcovi, după 
care își dă brusc capul pe spate, iar mâncarea îi alunecă pe gât. 

— N-ar strica un cuţit și o furculiță, observă Oliver. Dar 
degeaba te-aș învăţa, că tot nu s-ar prinde de tine. 

De îndată ce farfuria e linsă lună, Oliver strânge ziarul pătat 
cu sosul de la carne și presărat cu bucăţi de zgârciuri. Aruncă 
toată grămada la gunoi, în bucătărie, în timp ce Schopenhauer 
bea din bolul său; tot lipăind, i se scufundă și urechile în apă. 

Sună iarăși telefonul din camera de zi. Şi iar preia robotul un 
mesaj. 

— Mă îndrept spre casă acum, spune Kathleen obosită. Poţi 
să mă contactezi pe numărul meu de mobil. Aș aprecia dacă ai 
suna în seara asta. E destul de urgent. Mulţumesc. 

Schopenhauer deschide ușa împingând-o cu botul și pleacă 
haihui, urcând scările. 

— Şi când ești într-o relaţie e bine să petreci timp de un unul 
singur, comentează Oliver ca și cum câinele ar fi încă în cameră 
să-l audă. 

Oliver se întinde pe burtă, direct pe podea, printre grămezi 
de cărţi ce par să crească în jurul lui ca iarba lăsată netunsă: 
Ultimele cazuri ale lui Miss Marple, o monografie Taschen 
despre Turner, un catalog cu toate licitaţiile de artă britanică 
de secol XX organizate de Sotheby, Seria completă Penguin a 
cazurilor părintelui Brown, catalogul expoziţiei Caravaggio: 
Ultimii ani de la Galeria Naţională, Antologia Sherlock Holmes. 

— Unde ai plecat? îl întreabă el pe câinele absent. 

Verifică în bucătărie. 

— Schop? 


Verifică în sufragerie. 

— Unde dracu' ești? 

Urcă pe scara întunecoasă cu o lanternă. (Oliver locuiește 
doar la parter; restul conacului este cufundat în beznă și tot ce 
se găsește la etajele superioare e acoperit cu pânze și prelate.) 
Plimbă lumina lanternei pe palierul de la etajul doi. 

— Schopenhauer, unde ești? 

Oliver este înghițit de pântecele întunecat al casei; un 
candelabru sclipește; telefonul din camera de zi sună din nou. 
Robotul semnalează printr-un ton scurt înregistrarea unui nou 
mesaj, dar pe ecran numărul mesajelor recepționate rămâne 
neschimbat la 99, pentru că ecranul nu poate afișa numere din 
trei cifre. 

— Unde ești, prostule? strigă Oliver în sala de bal, unde e 
aceeași beznă ca peste tot la etaj. 

Plimbă lanterna prin jur și exclamă, văzând o pereche de ochi 
luminoși sub pian. 

— A! Scuze, te orbesc. 

Stinge lanterna și basetul iese din ascunzătoare cu pași mici, 
zgâriind parchetul cu ghearele lui prea lungi. Oliver 
îngenunchează să-și salute prietenul: 

— Ce făceai sub pian? Dormeai? 

Mângâie câinele pe una din urechile lungi și umede. 

— Sper că nu te-am trezit. 

Bâjbâie prin întuneric până în birou, care conţine documente 
de pe vremea când bunicul său locuia la Roma. Oliver aprinde 
lampa și, vârându-și nasul peste tot ca un detectiv din romanele 
polițiste, scotocește prin sertare. Găsește un pachet cu hârtie 
pentru scrisori ce cuprinde însemnări de-ale lui Ott făcute cu 
peste cincizeci de ani în urmă - referiri la rulouri de hârtie de 
ziar, preţul mașinilor de scris Linotype, tarifele pentru 
telegrafie. Dă peste o scrisoare neterminată a lui Ott către soţia 
și fiul său: „Dragă Jeanne, dragă Boyd, trebuie să aflaţi un lucru 
foarte important și vreau să fiu cât mai clar cu putință”. Se 
termină aici. 

Oliver dă paginile și găsește altă scrisoare de-a lui Ott. 
„Vreau să iei tu toate tablourile - le-am cumpărat împreună și 
cred că ar trebui să-ţi aparțină”, începe scrisoarea. „Du asta 
avocaţilor mei și ei vor face cum spun.” Următorul rând e 
ilizibil. Apoi: „Tânjesc să te văd, dar nu o să-ţi dau telefon. 


Boala asta nu e chiar o plăcere. Nu e nevoie să vină nimeni să 
vadă ce-a făcut din mine. Dar ar trebui să știi că regret anumite 
lucruri”, continuă scrisoarea. „Regret că te-am părăsit pe când 
eram în New York. Dar am luat decizia asta atunci și trebuie să 
suport consecințele. M-am căsătorit, apoi te-ai căsătorit și tu. 
Nu aveam de gând să mă amestec în viaţa ta după aceea. Eram 
un om cinstit, sau cel puţin așa credeam, și nu știam cum să mă 
port altfel. Când mă gândesc la asta acum, mi se pare curată 
nebunie. Dar m-am trezit prins într-o legătură prea puternică. 
Mii de noduri mă ţineau strâns, iar nodurile mi le făcusem chiar 
eu. Am construit întruna, și Dumnezeu știe că m-am descurcat 
foarte bine la capitolul ăsta. Toţi acei zgârie-nori plini de 
chiriași, etaj după etaj, și nici măcar o singură cameră în care 
să te afli tu. M-ai întrebat de ce am venit la Roma. Nu mi-a 
păsat niciodată de știri. Am venit ca să fiu în aceeași cameră cu 
tine, chiar dacă trebuia să construiesc acea cameră, să fac din 
ea o redacţie, să o umplu cu angajaţi, cu mașini de scris și tot 
restul. Sper doar că înţelegi că ziarul a fost pentru tine.” 

Urmează o pată de cerneală albastră, de parcă vârful peniţei 
ar fi zăbovit acolo ceva vreme. Rândurile reîncep, dar de data 
asta scrisul este mai mărunt: „Nu pot să trimit asta... Trebuie 
să o trimiţi, ce dracu... Prea târziu acum... Nu fi prost - trimite- 
i-o pur și simplu”. 

Nu a făcut-o niciodată. 

Oliver pune pachetul de scrisori la loc în sertar. 

— Bestie grasă ce ești, îi spune el lui Schopenhauer, în timp 
ce îl cară pe scări până jos. Ești cu mult mai greu decât 
credeam - întotdeauna uit asta. 

Ajunși în camera de zi, pune câinele pe podea de parcă ar 
cobori o masă și ar lăsa-o pe propriile-i picioare. Odată ajunsă 
jos, masa și făcu picioare. 

— Auzi tu, să adormi sub pian! observă el bătând din palme. 
Acum sunt plin de praf din cap până-n picioare. 

Ţârâitul telefonului face tapetul de pe pereţi să tremure. 

— Am să mă prefac că nu-l aud că sună, spune Oliver, iar el o 
să pretindă că nu mă vede că sunt aici. 

Iar se aude tonul de la robot. 

— Oliver, Abbey la telefon. M-ar bucura să vezi rapoartele 
mele despre întâlnirile din Atlanta. Oricum, m-am întors, așa că 
sună-mă. Mersi. 


Oliver îl convinge pe Schopenhauer să urce la loc pe 
canapea. 

— Nu te mai uita fix la mine, îi spune el câinelui. Încerc să 
citesc. 

Schopenhauer râgâie. 

— După ce că mă contrazici tot timpul, mai ești și 
dezgustător, spune Oliver. 

Dar nu-i poate rezista prea mult și până la urmă tor îl 
mângâie pe urechi. Schopenhauer  mârâie mulțumit, 
cuibărindu-se în poala lui Oliver. 

— Dragul meu prieten, continuă Oliver, sunt atât de norocos. 

Adaugă, cuprins brusc de o ușoară jenă: 

— Dacă m-ar auzi cineva că vorbesc cu tine! Dar nu e ca și 
cum aș vorbi cu mine. Tu asculţi pentru că... 

Se oprește aici, să vadă dacă remarca lui atrage după sine un 
răspuns din partea lui Schopenhauer. 

Câinele cască. 

— Vezi? Trebuie să duc propoziţia până la sfârșit. Nu accepţi 
nimic altceva. 

Pleoapele câinelui se închid. 

În următoarele săptămâni, apelurile telefonice se înteţesc. 

— Bani, bani, bani, îi povestește Oliver lui Schopenhauer. Ce 
să fac? Nu conduc eu Grupul Ott. 

Kathleen vorbește la robot: 

— ...şi o să am nevoie de tine la întâlnirea cu angajaţii. Le-am 
spus tuturor că vei fi aici, deci aș aprecia dacă m-ai suna. 

La Valle dei Cani, Oliver dă drumul la lesa extensibilă, ceea 
ce îi permite lui Schopenhauer să se joace cu alţi câini, dar nu 
să fugă. Ceilalţi proprietari de animale îl privesc pe Oliver 
amuzaţi: se retrage la marginea terenului acoperit cu iarbă, în 
spatele unui copac, cu nasul vârât într-un roman poliţist, 
evitând pe cât posibil să întâlnească privirea altora, în timp ce 
se agaţă de o lesă incredibil de lungă și foarte greu de mânuit. 
La fiecare câteva minute trebuie să se repeadă la 
Schopenhauer și să dezlege coarda care s-a înfășurat în jurul 
unui animal sau al unei persoane. Oliver nu vorbește niciodată 
în astfel de împrejurări, chiar dacă alţii încearcă să lege o 
conversaţie. Își dezleagă prietenul, se grăbeşte înapoi la 
copacul lui și își reia cititul - sau, mai degrabă, se preface din 
nou că citește. 


Nu are prieteni la Roma în afară de Schopenhauer. Nu are 
niciun prieten pe nicăieri în afară de Schopenhauer, asta dacă 
nu cumva cunoștința sa din zilele de școală, domnul Deveen, un 
pensionar, n-o fi încă în viaţă. Dar domnul Deveen a murit cu 
siguranţă. Câţi ani ar fi avut dacă ar fi trăit până acum? Dar n- 
avea cum să apuce secolul XXI la cât fuma. Dragul de el. Nu-l 
poate condamna. Probabil se simţea singur. Asta ar fi cea mai 
bună explicaţie. 

In seara aceea, la cină, au bigoli al tartufo nero, și 
Schopenhauer face din nou o mizerie scandaloasă în jurul lui în 
timp ce mănâncă. Pastele lungi nu sunt chiar punctul lui forte. 

— M-au avertizat că latri mult, îi reproșează Oliver, dar nu 
mi-au spus niciodată că nu ai maniere la masă. 

Cei doi prieteni pornesc într-o nouă expediţie către etajele 
superioare cufundate în întuneric. Oliver se furișează prin 
camere, trăgând cu ochiul la tablourile de sub pânzele 
protectoare: portretul unei ţigănci realizat de Modigliani; 
sticlele verzi și meloanele negre ale lui Léger; puii albaștri ai 
lui Chagall ce sar peste lună; peisajul englezesc de la ţară în 
viziunea lui Pissaro. 

Oliver se oprește în fața tabloului lui Turner: un vas ce se 
sfărâmă și valurile uriașe ale mării; îl captivează felul în care 
Turner surprinde apa ce se revarsă nimicitor peste vas. Ar 
putea să contemple tabloul ăsta ore în șir - iar Turner nici 
măcar nu-i specialitatea lui. Dar care este specialitatea lui, 
atunci? La Yale, teza lui (abandonată când Boyd s-a îmbolnăvit) 
se intitula: „Naufragiu la lumina lunii: Caspar David Friedrich 
și peisajul german de secol XIX”. Dar ar fi absurd să vorbești 
despre „specialitatea ta” când vine vorba de artă. 

În timp ce admiră tabloul lui Turner, privirea îi zboară de la 
un amănunt la altul al pânzei; e nerăbdător să simtă plăcerea 
descoperirii unui nou aspect inedit al tabloului, fascinat de 
contemplarea întregii scene. 

— Frumuseţea, îi spune el lui Schopenhauer, e singurul lucru 
de care îmi pasă. 

Numai oamenii care se îneacă în prim-planul tabloului i se 
par o dezamăgire: o discordanţă vizuală în cadrul unei 
panorame care, altminteri, este impecabilă. Turner a dat-o în 
bară, nu doar pentru că siluetele oamenilor înfățișate de el sunt 
total nepotrivite în contextul naufragiului, ci pentru că oamenii 


nu au nimic de-a face cu frumuseţea în artă și nu pot fi 
reprezentaţi într-o manieră care să fie plăcută ochiului. Faţa 
unui om, a cărei expresie oscilează mereu între râs și 
brutalitate, este opusul frumuseţii. 

— Cum pot oamenii să se simtă atrași unii de alţii? se 
întreabă Oliver. 

Telefonul de jos sună fără oprire și simte cum i se contractă 
mușchii urechii, ca de fiecare dată când aude târâitul acela. E 
trecut de miezul nopţii. 

— Nu pot să mă lase și ei în pace? 

La robot se aude vocea joasă și monotonă a fratelui mai 
mare, Vaughn, care sună din Atlanta. Probabil ca să-l întrebe 
pe Oliver dacă și-a găsit vreo prietenă italiancă. Familia se 
teme că ar fi homosexual. Iar lor nu le plac homosexualii. Nici 
comuniștii. Dar istoricii de artă? Pentru ei nu e o mare 
diferenţă între unii și alții. Oricum, el nu e. Nu e ce? Nu e 
istoric de artă. E un amator de artă. Apreciază frumuseţea. Insă 
nu frumuseţea feţei umane. 

— Ţi-ar fi plăcut de domnul Deveen, îi spune el lui 
Schopenhauer. Dar mi-ar fi fost teamă să aranjez o întâlnire 
între voi doi - dacă nu v-aţi fi înțeles? Și totuși, cred că aţi fi 
reușit să vă înţelegeţi în cele din urmă. Ştii, am fost repartizat 
domnului Deveen; nu l-am ales eu. A fost un mare noroc pentru 
mine. Vezi tu, la școala mea era o tradiţie prin care orice elev 
trebuia să adopte într-un fel un pensionar. Toată lumea trebuia 
s-o facă. 

Spre deosebire de fratele și de surorile sale, Oliver a fost 
trimis la o școală cu internat din Anglia, căci tatăl lui nu voia să 
aibă prin preajmă un băieţel atât de enervant care să-i tropăie 
prin casă. 

— Mergeam în fiecare duminică acasă la domnul Deveen, îi 
povestește Oliver lui Schopenhauer. Îi pregăteam ceaiul, îi 
făceam diverse treburi în gospodărie, mergeam la cumpărături, 
ceea ce, pentru el, însemna tot timpul ţigări și whisky irlandez - 
ce marcă era oare? A, și The New Statesman. N-ai de unde să 
știi asta, Schop, e o revistă pentru cititorii de stânga și istoricii 
de artă. Și pentru actori, îmi închipui, pentru că asta fusese el 
la viaţa lui. Când stătea mai bine cu sănătatea, își petrecea 
efectiv tot timpul în galerii. Trăia practic acolo. Avea cele mai 
uimitoare cataloage de artă. Pot spune cu mâna pe inimă, 


Schop, că domnul Deveen m-a familiarizat cu arta. Ce educaţie! 
Putea să vorbească despre orice perioadă și o făcea atât de 
captivant. Deși nu-i plăcea arta contemporană - avea o idee fixă 
în privinţa lui Pollock și a mai tuturor artiștilor care i-au urmat. 
Obișnuiam să-l întreb despre câte un artist, iar el îmi 
răspundea menţionându-mi o anumită expoziţie. Cum ar fi: 
„Domnule Deveen, ce credeţi despre Klee?” La care el: 
„Colecţiile lui sir Edward și lady Hulton de la Tate în 1957 - 
ultimul raft de sus”. Eu dădeam jos catalogul și el îl răsfoia cu 
gesturi scurte, explicându-mi tot ce se găsea înăuntru, în timp 
ce-și sorbea whisky-ul irlandez cu lapte, pe care eu trebuia să-l 
încălzesc întruna pe plită. (încălzitul laptelui e o treabă mult 
mai grea decât crezi, Schop, pentru că laptele se tot lipește de 
nenorocita aia de oală.) Mirosul acela totuși n-o să-l uit 
niciodată. La fel cum n-o să uit cana ciobită din care obișnuia 
să bea. Spunea adesea: „N-o sparge, te rog!” Avea și o voce 
foarte frumoasă de bariton. A jucat în piese de teatru radiofonic 
pentru BBC Manchester în zilele lui bune și, când îl auzeai, 
înţelegeai de ce fusese selectat. Aaa, ce să-i faci, continuă 
Oliver. Whisky-ul a fost de vină, cred. Nu altceva. N-a fost vina 
bietului domn Deveen. Adică, nu-l condamn. Era singur și... Da, 
și whisky-ul. Nu-i port pică. În fine, ce-a fost a fost, n-are rost 
să ne mai batem capul acum. 

Oliver îi cere bucătarului să gătească involtini di vitello la 
cină. Nu se dă în vânt după felul ăsta de mâncare, dar 
camaradul său cu coadă este un avid consumator al acestui 
preparat. Schopenhauer mănâncă aproape tot - prea mult, se 
pare, căci câinele face indigestie. Oliver își asumă rolul 
infirmierei pentru următoarele douăzeci și patru de ore 
curățând de pe jos voma câinelui. 

De îndată ce răul cel mai mare a trecut, se apucă să citească 
cu voce tare din Câinele din Baskerville, în vreme ce Câinele 
din Aventin moţăie pe șoldul lui. Oliver știe cartea atât de bine, 
încât nu se poate spune propriu-zis că o citește - mai degrabă 
parcurge câteva pagini la întâmplare, reînnoadă legături cu 
vechi cunoștințe, observă iarăși cum se deapănă ușor înainte 
firul destul de firav al logicii doctorului Watson și se lasă prins 
în deducţiile lui. În seara asta însă, paginile rămân uscate și 
îngălbenite. Ridică bărbia lui Schopenhauer. 

— Trebuie să te faci bine! spune el. Trebuie să te 


înzdrăvenești cât de curând! 

Îl trage pe Schopenhauer mai aproape. 

— Am petrecut deja prea mult timp făcând pe infirmiera cu 
tine. 

Îl mângâie. 

— Şi nu mă pricep deloc la asta. Când aveam grijă de Boyd, 
aveam mereu impresia că-l sâcâi. Eu încercam să dreg 
lucrurile, dar tot prost ieșeau, nu puteam face nimic în privinţa 
asta. Obișnuia să-mi spună: „Mai mult ca sigur că ești încântat 
să mă vezi bolnav - poţi să mă foloseşti drept pretext ca să-ţi 
abandonezi studiile de la Yale. Acum n-o să mai fi niciodată 
nevoit să absolvi facultatea”. Dar eu credeam că de fapt el 
voise să mă întorc acasă ca să am grijă de el. Cel puţin așa 
credeam atunci. Câteodată mă întreb dacă nu cumva m-a 
chemat înapoi acasă cu scopul de a mă testa - să vadă dacă fac 
față și mă conformez. Și, cum eu sunt așa de moale, evident că 
am făcut ce-a vrut el, iar Boyd nu suporta asta. Obișnuia să 
spună: „Femeile se conformează, bărbaţii sfidează”. Ei, asta e, 
conchide Oliver. Și, adică, să ajung eu în cele din urmă să fiu 
profesor universitar? Să ţin eu cursuri? Nu mă văd făcând asta. 
Sper că i-am fost de folos. Pe tine clar te adora, micul meu 
prieten! Îl mai ţii minte pe tatăl meu? Îi plăcea să arunce 
șoarecele ăla de cauciuc al tău, ăla care chițăia. Iți mai 
amintești cum îl arunca pe pajiște ca să-l prinzi, în Atlanta? Și 
tu stăteai acolo, fără să faci nimic, uitându-te la jucărie cu atâta 
dispreţ. 

Oliver zâmbește. 

— Ei, haide; privirea aia a ta, știi exact despre ce vorbesc. Şi 
taică-meu, care nu era nici pe departe un om care să strângă 
lucruri după alţii - traversa toată grădina cu bastonul, lua de 
jos tâmpenia aia a ta de jucărie și o arunca din nou. lar tu 
stăteai locului și căscai. 

Sună telefonul și Kathleen îi lasă încă un mesaj: a stabilit o 
dată pentru întâlnirea cu angajaţii și Oliver trebuie să le 
vorbească tuturor despre planurile Grupului Ott. 

— Ce planuri? îl întreabă Oliver pe Schopenhauer. 

În aceeași seară sună și Vaughn, iar de data asta Oliver 
răspunde - dacă e vorba de planuri, poate ar trebui să fie și el 
înștiințat. 

— Deci, îl întreabă Vaughn, vindem casa aia? 


— Care casă? 

— Casa în care locuiești. 

— Casa lu bunicu? De ce? 

— Păi, bănuiesc că te întorci. 

— Ce tot vorbești acolo, Vaughn? 

— Ollie, sper că știi că scoatem ziarul din agonie, nu? Abbey 
ne-a recomandat să-l închidem. Cum se poate să nu știi asta, 
Ollie? Ce faci acolo? 

— Dar de ce să-l închideţi? 

— Din cauza banilor, în principiu. Poate dacă am fi făcut mai 
multe concedieri acum câteva luni, am fi putut să-l aducem 
cumva pe linia de plutire. Dar s-au luptat cu noi pe toate 
planurile - singurul lucru asupra căruia au căzut de acord în 
cele din urmă a fost să mai desființeze un post din sectorul 
jurnalistic. Și se așteaptă la infuzii de capital după asta? E 
curată nebunie. Am mai dus-o pe Kathleen cu zăhărelul o 
vreme, tot ademenind-o cu posibilitatea unor noi investiţii. Dar 
care-i rostul? Voi nici măcar n-aveţi un website. Cum vă puteţi 
aștepta la venituri fără prezenţă pe net? Am fi putut să ne 
descotorosim de Kathleen, bănuiesc. Dar să fim sinceri: ziarul e 
praf. E timpul să mergem mai departe. 

— Nu avem suficienţi bani să-l menţinem mai departe? 

— Sigur că avem, răspunde Vaughn. Avem suficienţi bani 
tocmai pentru că nu ne facem un obicei din a păstra toate 
jafurile de afaceri care nu ne aduc nimic și nu le ţinem în 
continuare pe linia de plutire. 

— O! 

— Vreau să participi la întâlnirea cu angajaţii. Kathleen e de 
neclintit la capitolul ăsta. Și trebuie încă să-i facem pe plac 
pentru o vreme - nu vrem publicitate negativă, ai înţeles? 

— Ce treabă au cu mine acolo? 

— Avem nevoie ca un reprezentant al Grupului Ott să fie de 
faţă. N-ai cum să scapi de sarcina asta, Ollie. 

În dimineaţa zilei când e programată ședința, Oliver îl 
întreabă pe Schopenhauer: 

— Dacă se reped la mine ca o gloată dezlănţuită, o să-i 
muști? 

Își gâdilă câinele. 

— N-ai face asta, nu-i așa? Ai fi complet inutil. Haide. 

Merg pe jos tot drumul, pe Via del Teatro di Marcello, prin 


Piazza Campitelli, de-a lungul Corso Vittorio; în timp ce merg, 
Oliver îi tot îndrugă verzi și uscate lui Schopenhauer: 

— Adică, știm cu toţii că eu nu înţeleg genul ăsta de lucruri. 
Tot restul familiei se pricepe la d-astea. Dar mie-mi scapă 
oarecum. Cred că-mi lipsește cromozomul pentru afaceri. Gena 
inteligenţei. Asta e marele meu defect. Așa că iată ce întrebare 
am, Schop: pot eu să fiu învinovăţit pentru defectele mele? 
Adică, e greșeala mea că am defecte? 

Câinele ridică ochii înspre el. 

— Scutește-mă de privirea asta condescendentă, spune 
Oliver. Ce, tu ai făcut ceva prea spectaculos cu viaţa ta? 

Ajung la clădirea cenușie și murdară care a găzduit sediul 
ziarului vreme de jumătate de secol. Angajaţii fumează la greu 
în faţa impunătoarei porţi din lemn de stejar. Oliver trece 
grăbit pe lângă ei, intră prin ușa batantă fixată în cadrul porții 
celei mari, merge pe mocheta roșie, ponosită de atâta vreme, 
până la cabina liftului. La etaj, află că Kathleen și Abbey au 
ieșit. Din fericire, cei mai mulţi jurnaliști sunt ocupati cu un 
articol în legătură cu niște împușcături la Universitatea 
Virginia Tech. Dar câţiva dintre ei încearcă să-l tragă de limbă 
pe Oliver privitor la „marele anunţ” despre care li s-a vorbit. 
Sunt vești bune? Cu inima frântă, își dă seama că ei încă nu știu 
cum stă treaba. Își pune mâinile reci pe hăinuţa lui 
Schopenhauer ca să și le încălzească. Câinele i le linge. 

Kathleen se întoarce, îl însoțește până în biroul ei și îi spune 
că va trebui să conducă ședința de unul singur. Apare și Abbey 
și susţine și ea decizia lui Kathleen: nu va primi niciun ajutor. 

— Dar nu cunosc pe nimeni aici, protestează Oliver. 

— O să te prezint tuturor, răspunde Kathleen. 

— Şi nu știu nimic despre industria media. 

— Poate ar fi trebuit să înveţi ceva, spune ea. Eşti aici de doi 
ani. 

Verifică ceasul: mai sunt câteva minute până la întâlnire. 

— Îmi pare foarte rău de situaţia asta, spune Oliver. 

Kathleen îl ia în râs: 

— Îţi pare rău? Hai să fim serioși - puteai să previi asta. Nu 
ţi-a păsat absolut deloc. 

— Nu, nu, nu-i adevărat. 

— Ei, haide - n-ai făcut nici cel mai mic efort. Ziarul a 
funcţionat în toţi acești ani și se închide cu tine la cârmă. 


Buni> > > 

cui tău a pornit afacerea asta aici. Nu te deranjează ideea? El 
a vrut să înfiinţeze un ziar pentru lumea-ntreagă. Acum tu îl 
închizi. 

— Dar eu nu mă pricep deloc la genul ăsta de lucruri - nu ar 
fi trebuit să îmi dea sarcina asta din capul locului. 

— Mda, dar ţi-au dat-o, Oliver. Ti-au dat-o. Ziarul era 
responsabilitatea ta. 

— Dar eu am... eu am anumite deficienţe, dacă înţelegi ce 
vreau să spun. Nu funcţionez cum trebuie. 

Râde neliniștit, își dă părul la o parte de pe fruntea plină de 
coșuri, uitându-se în continuare jos la Schopenhauer, 
neridicând deloc privirea înspre cele două femei. 

— Cred că îmi lipsește cromozomul care îmi trebuie, sau ceva 
de genul ăsta... 

— Termină. 

— Ar trebui probabil să intrăm, spune Abbey. 

Oliver se îndreaptă spre ușă, dar Kathleen îl oprește cu 
degetul arătător: 

— Nu iei și câinele cu tine. 

— Pentru susţinere morală, mă gândeam. 

— Nici nu se pune problema. Dă și tu dovadă de respect faţă 
de angajaţi. 

Oliver leagă lesa lui Schopenhauer de un picior al biroului lui 
Kathleen și își mângâie puţin prietenul. 

— Urează-mi noroc. 

Închide ușa după el și le urmează pe Kathleen și pe Abbey în 
redacţie. 

Cele două îl conduc într-un loc central și se dau înapoi câţiva 
pași. Angajaţii se adună în faţa lui. Cât de murdară este 
mocheta, observă Oliver. Dinspre mulțimea strânsă se aud tot 
mai multe șușoteli. Oliver își umple un pahar de plastic cu apă 
de la dozator. 

— Ar trebui probabil să începem, spune Kathleen. 

Oliver zâmbește șovăielnic. 

— Îi cunoşti pe toţi de aici? întreabă Kathleen. 

— Cred că unele feţe îmi sunt familiare, spune el, fără să 
privească pe nimeni. 

Se apleacă înainte ca să dea mâna cu participanţii la ședință, 
murmurând: 


— Mulţumesc... mersi... salut... mulțumesc că ai venit... 

Cei mai mulţi dintre angajaţii ziarului lucrează aici de ani de 
zile. S-au căsătorit bazându-se pe perspectivele de câștig pe 
care le oferea slujba de la ziar, și-au luat credite ipotecare 
datorită locurilor de muncă de la redacţie, și-au întemeiat o 
familie știind că ziarul îi va sprijini financiar pe copiii lor. Dacă 
locul ăsta dă faliment, ei sunt ruinaţi. In toţi acești ani, 
angajaţii au criticat ziarul, dar acum, când sunt în prag de 
concediere, s-au îndrăgostit din nou de el cu disperare. 

— E toată lumea prezentă? întreabă Oliver. 

Improvizează un scurt discurs preţ de un minut, apoi își 
pierde curajul și pune mâna pe un exemplar din raportul 
confidenţial al consiliului Ott privind soarta ziarului. Aruncă o 
privire peste câteva pagini, după care se uită rugător înspre 
Kathleen. Aceasta însă își mută privirea în altă parte. Oliver își 
drege vocea și localizează un paragraf din raport care i se pare 
lui relevant. Îl citește cu voce tare, adăugând: 

— Asta a decis consiliul, își drege din nou vocea: 

— Îmi pare foarte rău. 

În cameră se așterne tăcerea. 

— Nu știu ce altceva aș putea spune. 

Tăcerea e curmată de o întrebare care vine din spatele sălii. 
Angajaţii se întorc cu faţa înspre locul de unde se aude vocea, 
iar unii se dau în lături ca vorbitorul să fie văzut de toţi. Cel 
care întreabă este tehnicianul-șef, un american lat în umeri, 
care pare și mai înalt decât este pentru că încă poartă în 
picioare, din întâmplare, rolele cu care venise la serviciu. 

— Ce dracu e asta? întreabă el. Spune-ne ce se întâmplă, mai 
pe înţelesul tuturor. 

Oliver bâiguie câteva cuvinte, dar tipul îl întrerupe: 

— Nu ne mai aburi, omule. 

— Nu vă aburesc. Încerc să fiu clar. Cred că... 

Intervine Ruby Zaga: 

— Deci, Grupul Ott închide afacerea? Asta vrei să spui? 

— Mi-e teamă că exact așa văd și eu că stau lucrurile, 
răspunde Oliver. Îmi pare incredibil de rău. Știu că e deplasat 
ce spun, dar regret nespus situaţia creată, dacă asta vă face să 
vă simţiţi mai bine. 

— Nu, nu ne ajută cu nimic, de fapt, răspunde tehnicianul- 
șef. Şi ce dracu’ vrei să spui prin „Așa văd și eu că stau 


lucrurile”? Așa vezi? Păi voi aţi decis asta. Deci nu mă aburi pe 
mine cu texte dintr-astea. Nu pe mine. 

— Nu eu am decis ce e scris aici. Consiliul a decis. 

— Şi tu nu faci parte din consiliu? 

— Ba da, dar n-am fost prezent la întâlnirea aceea. 

— Păi de ce nu te-ai dus? 

Altcineva bombăne: 

— Cine l-a numit pe tipul ăsta directorul ziarului? 

— Raportul spune, continuă Oliver, că... motivul este mediul 
de afaceri. Nu este numai vina ziarului - este o situaţie cu care 
se confruntă toată media. Bănuiesc, adică. Tot ce știu este ceea 
ce e scris în raportul din care v-am citit. 

— Rahat. 

Oliver se întoarce înspre Kathleen și Abbey. 

— Stai puţin, spune Herman Cohen. Înainte să ne ieșim cu 
toţii din fire, mai poate fi făcut ceva în privinţa asta, mai există 
vreo rezolvare? As vrea să știu dacă decizia este cu adevărat 
finală. 

Tehnicianul-șef ignoră intervenţia lui Herman și se apropie 
de Oliver tropăind pe role. 

— Ești un tâmpit, omule. 

Situaţia e pe punctul de a degenera în violenţă. 

Oliver se dă câţiva pași înapoi: 

— Eu... eu nu știu ce să zic. 

Tehnicianul iese vijelios din sală, luând cu el vreo zece alţi 
angajaţi furioși. 

— Copiii mei sunt la o școală particulară, spune Clint Oakley. 
Cum o să plătesc taxele acum? Ce-o să facă ei de-acum încolo? 

— Grupul Ott oferă pachete de acţiuni din celelalte afaceri 
ale sale? 

— Nu știu, răspunde Oliver. 

— Nu vreau să par prea brutal, se bagă Arthur Gopal, dar 
care e rostul acestei întâlniri dacă nu ne poţi spune nimic? 

— Nu s-ar putea să vorbim mai bine cu cineva care e în 
măsură să ne dea ceva mai multe informaţii? întreabă Craig 
Menzies. Kathleen? Abbey? 

Abbey face un pas înainte: 

— Domnul Ott este singura persoană autorizată să vorbească 
în numele Grupului Ott. 

Apoi se retrage. 


Alţi angajaţi înfuriaţi ies. 

— De cât timp știai că o să se întâmple asta? întreabă cineva. 

— Tocmai am aflat, răspunde Oliver. 

Câţiva angajaţi vociferează neîncrezători. 

— E o pierdere totală de timp, spune cineva. 

Mai pleacă și alţii. 

— Poate că dacă Grupul Ott ar fi încercat să investească în 
ziar la un moment dat, în loc să lase locul ăsta să se ducă de 
râpă, nu am fi ajuns în halul ăsta. 

Oliver se înclină puţin înspre Kathleen. 

— Ce să fac? șoptește el. Cred că situaţia scapă de sub 
control. Ar trebui să încheiem ședința? 

— E la latitudinea ta. 

Oliver se întoarce din nou cu faţa la mulțimea de angajaţi, 
deși practic nu se mai poate vorbi de o mulțime. Nu au mai 
rămas decât câţiva. Prin toate colţurile redacției, angajaţii își 
plâng de milă unii altora, dau telefoane neautorizate în 
străinătate sau își pun hainele pe ei ca să plece. 

— Îmi pare nespus de rău, spune Oliver. Știu că repet asta în 
neștire, dar nu-mi dau seama ce altceva aș putea zice. Am să 
încerc să obţin răspunsuri la toate întrebările voastre. 

— Ai putea să aduci pe cineva care știe efectiv să ne spună 
ceva concludent? 

— Da, răspunde Oliver încuviințând din cap, cu ochii în 
pământ. Da. Am să încerc să aduc persoana potrivită care să 
vorbească cu voi. 

Au plecat până și Kathleen și Abbey. A rămas de unul singur, 
în faţa câtorva angajaţi nedumeriţi, care nu-și revin din șoc. 

— Ăăă, la revedere. 

Oliver e derutat pentru o clipă, apoi se îndreaptă împleticit 
înspre biroul lui Kathleen. Dar la jumătatea drumului se 
oprește, întoarce capul și își dă câteva șuvițe de păr peste 
urechi. 

Dinspre birou se aud zgomote. 

Oliver se grăbeşte într-acolo. Înăuntru, Abbey și Kathleen 
stau în genunchi pe podea. 

Între cele două femei este Schopenhauer, care nu se uită la 
Oliver, ci privește fix peretele; cineva i-a sucit gâtul în direcţia 
aceea. 

Câinele răsuflă greu, iar falca îi atârnă moale; scoate un 


sunet ciudat. Pare că nu poate să tragă aer în piept: plămânii i 
se umflă un pic, câinele se cutremură tot, iar apoi pieptul i se 
dezumflă la loc. E încă legat cu lesa de piciorul biroului, iar 
Kathleen se repede la lesă: 

— La naiba, repetă ea. 

Dă cu palma în piciorul biroului. 

— La naiba. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Oliver. Nu înţeleg ce s-a 
întâmplat. 

— A intrat cineva, cred, spune Kathleen, în timp ce eram la 
ședință. 

Dar altceva a vrut de fapt Oliver să întrebe. El nu pricepea 
de ce Schopenhauer e dintr-odată atât de tăcut și nu mai scoate 
niciun sunet. 

— Asta e  dezgustător, spune Abbey. De-a dreptul 
dezgustător. Și a fost cineva care lucrează aici. Ai observat cine 
a plecat mai devreme de la ședință? 

— Aproape toată lumea a plecat devreme, răspunde 
Kathleen. 

— Îmi pare foarte rău, Oliver, spune Abbey. 

— Regret mult ce s-a întâmplat, adaugă și Kathleen. 

— E rănit grav? întreabă Oliver. 

Nu răspunde niciuna. 

— Trebuie să chemăm poliția, spune Abbey. 

— Te rog, nu face asta, spune Oliver. 

— Dar trebuie să aflăm cine e de vină. 

— O să-l iau acum. Hai să nu dăm vina pe nimeni, continuă 
el. Nu vreau să știu cine a făcut-o. Erau toţi furioși pe mine. 

— Dar asta nu schimbă situaţia. E dezgustător ce s-a 
întâmplat. 

— Nu e vina nimănui, repetă el. 

— Ba da, insistă Kathleen. 

Oliver își strecoară mâinile pe sub corpul moale al lui 
Schopenhauer și, cu un geamăt scurt, ridică animalul de pe jos. 

— Întotdeauna e mai greu decât m-aș fi așteptat. 

Cară câinele prin redacţie, deschide ușa de la lift trăgând de 
ea cu degetul mic și intră, chinuindu-se să apese butonul 
pentru parter. Dar nu-l nimerește așa că e nevoit să-l pună pe 
Schopenhauer jos. 

— Fii băiat cuminte, spune el în timp ce-și lasă prietenul pe 


podeaua din cabina liftului. Fii băiat cuminte. 
Apasă butonul și privește sus, înspre tavan. Liftul huruie un 
moment, apoi coboară. 


2007. Corso Vittorio, Roma 


În ultimele zile ale ziarului a fost o adevărată debandadă la 
redacție. Unii angajați nu au mai apărut la serviciu, alţii au 
jefuit sediul ziarului de calculatoare, însușite în locul salariilor 
viitoare. Câţiva nu s-au sfiit să bea la birou, au ratat termenele- 
limită și chiar s-au încăierat în redacție. După toate acestea a 
sosit și ultima zi, s-a încheiat și ea și s-au trezit toți, dintr- 
odată, liberi. 

Pe unii îi așteptau deja alte slujbe pe care și le găsiseră din 
timp, dar cei mai mulți nu aveau nimic de făcut. Câţiva 
intenționau să facă o pauză. Alţii aveau de gând să se lase de 
jurnalism cu totul. Poate că tot răul e spre bine, își ziceau ei, 
deși era greu de spus cam pe unde vine binele în situația asta. 

La Paris, Lloyd Burko trăia fericit și habar nu avea de toată 
agitația din redacţie. Nu mai citise ziarul, sau vreo altă știre, de 
luni de zile. Locuia împreună cu fiul său, Jérôme; cei doi făceau 
economie la orice și trăiau de pe o zi pe alta. Fiecare era 
convins că are grijă de celălalt. Lloyd gătea cu entuziasm, Chiar 
dacă prost, pentru Jerome și prietenii lui slăbănogi, o 
adunătură de boemi foarte agreabili. Îl invitau mereu pe bătrân 
să li se alăture și să participe la activitățile grupului. Lloyd 
zâmbea plin de recunoștință, dar se retrăgea discret în camera 
lui. 

Spre surprinderea tuturor, Arthur Gopal a fost cel care a 
obținut postul cel mai prestigios, mutându-se la New York ca 
reporter pentru un ziar important. A fost o schimbare radicală 
pentru el: se ducea acasă la victimele unor schimburi de focuri 
ca să le ia interviuri, polițiștii țipau la el ori de câte ori îl 
vedeau, rescria cu mult talent materiale de-ale colegilor, dând 
culoare și consistenţă unor articole terne produse de jurnaliști 
neinspirați care scriau  enunţțuri de tipul: „Știm că 
împușcăturile au avut loc într-o fabrică de supă, dar ce fel de 
supă se producea acolo?” Cu un an în urmă, Arthur avusese o 
nevastă si o fiică. I se părea ciudat când se gândea la asta, asa 
că nu se mai gândea deloc la cum fusese viața lui înainte. 

Hardy Benjamin a găsit de lucru în Londra, ca reporter pe 
teme tehnologice pentru o agenție de știri specializată în 
economie. Prietenul ei irlandez, Rory, nu avea de lucru, așa că 
ea plătea chiria pentru apartamentul lor din Tower Hill. Se 


supăra pe cei care-i sugerau că el trăiește pe spinarea ei - 
numai în privința asta refuza Hardy să privească lucrurile în 
termeni de afaceri. 

Kathleen Solson a fost reangajată la fostul ei ziar din 
Washington, dar pe o funcţie inferioară. La urma urmei, 
episodul de la Roma nu i-a folosit în carieră. Fa și cu soțul ei, 
Nigel, s-au întors la fostul lor apartament de Lângă Dupont 
Circle. A avut câteva zile libere înainte să înceapă treaba la 
noul serviciu, așa că s-a pus la curent cu toate știrile pe 
Internet, și-a scos cărţile din cutii și a agăţat pe perete 
fotografiile ei alb-negru supradimensionate. Mai cu seamă însă, 
își dorea ca aceste zile de libertate să se termine mai repede. 

Herman Cohen s-a pensionat ca să scrie o istorie a ziarului, 
împreună cu soția sa, Miriam, și-a cumpărat o casă lângă 
Philadelphia și a declarat că este ultima oară când se mai mută. 
În cele din urmă, nu s-a mai apucat niciodată de carte - era așa 
de plăcut să fii pur și simplu atât de aproape de nepoți. Când 
cei mici veneau în vizită, el era în al nouălea cerși, oricât de 
mult abuzau limba engleză, niciodată nu le corecta greșelile de 
gramatică. 

După ce a dormit o vreme în subsolul casei părinților săi, 
Winston Cheung și-a găsit de lucru la un adăpost de animale 
exotice din Minnesota. În general, îşi adora serviciul, dar îi 
displăcea să căptușească pardoseala cuștilor maimutelor cu 
ziare - era de-ajuns să vadă titluri, că îl cuprindea panica. 
Totuși, acest detaliu nu avea să-l supere mult timp: ziarul local 
a dat faliment și Winston a inlocuit hârtia cu rumegușul. În 
curând, chiar și maimuțele au uitat de binefacerile ziarului. 

Ruby Zaga putea în fine să se întoarcă acasă în Queens. Și 
era ultimul lucru din lume pe care și-l dorea. Roma o consola. 
Pusese bani deoparte și, teoretic vorbind, putea să stea ani 
întregi fiară să lucreze. Ideea asta a șocat-o în primă instanţă, 
apoi a încântat-o. Familia ei - dragii ei nepoți și nepoate, fratele 
ei —puteau veni să stea cu ea. Le-ar fi putut face turul orașului 
și le-ar fi putut arăta toate monumentele. Își petrecuse 
jumătate din viaţă la Roma. Jumătate din viață la ziar. Acum 
răsufla ușurată: era liberă. 

Craig Menzies s-a lăsat de jurnalism ca să lucreze pentru o 
firmă de lobby din Bruxelles. Acum își permitea să închirieze o 
casă întreagă și să amenajeze un atelier științific în garaj. 


Cocheta chiar cu ideea de a întocmi cum trebuie o aplicație 
pentru un brevet. Adesea se gândea să o caute pe Annika la 
Roma, unde ea locuia încă. Avea ceva să-i spună, încă simțea că 
trebuia să-i demonstreze ceva. 

Lui Abbey Pinnola i s-a oferit o funcţie la sediul central al 
Grupului Ott în Atlanta, dar ea a refuzat-o. Nu dorea să-și mute 
copiii sau să pună oceanul între ei și fostul său soț din Londra, 
oricât de mult il displăcea pe tip. A decis că următoarea ei 
slujbă va fi într-un domeniu care nu o va trăda niciodată. Așa că 
a ales finanţele internaționale și a găsit un post la birourile din 
Milano ale Grupului Lehman Brothers. 

Cât îl privește pe Oliver Ott, el a acceptat o slujbă la sediul 
central, unde nu se aștepta nimeni să facă nimic, așa că el se 
conforma întocmai și nu făcea nimic. Se uita pe fereastră la 
Atlanta învăluită de aburi, dorindu-și ca fiecare zi să se încheie 
mai repede. Frații lui l-au încurajat ca, cel puțin, să-și cumpere 
un alt câine. 

Participa la toate ședințele de consiliu, vota cum cerea toată 
lumea, dându-și chiar consimțământul pentru vânzarea 
conacului din Roma și a tuturor tablourilor dinăuntru. La 
licitație, tabloul lui Modigliani a ajuns la un comerciant cu 
obiecte de artă din New York, pânza lui Leger la un colecționar 
privat din Toronto, tabloul lui Pissarro s-a îndreptat către o 
galerie din Londra, iar cel de Turner la o firmă de armatori din 
Hong Kong, unde a fost pus pe perete, în spatele biroului de la 
recepție. 

În vreme ce fraţii lui Oliver dezbăteau în sala de consiliu, el 
contempla portretul bunicului lor. Nimeni din cameră nu-l 
întâlnise pe răposatul patriarh. Nu știau decât legendele: cum a 
luptat Ott în Primul Război Mondial și a fost împușcat, ceea ce 
l-a scos de pe câmpul de luptă și probabil i-a salvat și viața. 
Cum a transformat o fabrică de zahăr falimentară într-un 
imperiu. Multe alte lucruri însă erau neștiute. De ce, de pildă, a 
plecat Ott în Europa și nu s-a mai întors niciodată de acolo? Se 
povestea de o femeie care lucrase la ziar, Betty, și unii spuneau 
că Ott a avut o relaţie cu ea. Fra adevărat? Femeia murise în 
1979, iar celălalt partener cofondator al ziarului, Leo, decedase 
și el în 1990. Cine mai rămânea în viaţă să confirme ceva? 

Peste noapte, ziarul a dispărut de la chioșcuri, luând cu el 
titlurile mari de pe prima pagină, literele cu caracterul lor 


specific, paginile de sport, știrile, rubrica economică, cea de 
cultură, jocurile și integramele, necrologurile. 

Cea mai fidelă cititoare a ziarului, Ornella de Monterecchi, a 
mers valvârtej la sediu să ceară ca închiderea ziarului să fie 
reanalizată. Dar sosise prea târziu. Portarul a fost amabil și i-a 
descuiat ușa de la redacția părăsită. A aprins neoanele 
fluorescente care pâlpâiau întruna și a lăsat-o să dea o raită 
înăuntru. 

Locul arăta ca de pe altă lume: birouri abandonate, cabluri 
care nu duceau nicăieri, imprimante stricate, scaune rotative 
defecte. A pășit șovăielnic pe mocheta murdară și s-a oprit în 
dreptul biroului de editare, încă acoperit cu șpalturi deteriorate 
și ediții vechi. Odinioară, această sală cuprindea întreaga lume. 
Azi, nu găseai aici decât gunoi. 

Ziarul-această dare de seamă zilnică asupra prostiei și 
geniului speciei umane - nu ratase înainte nicio întâlnire cu 
cititorii. Acum însă dispăruse. 


Mulţumiri 


Pentru început, aș vrea să-i menţionez pe cei care nu pot citi 
aceste rânduri. Minunatul meu bunic bătăios, Robert Philips 
(1912-2007), și draga mea bunică iubitoare de cărți Monica 
Roberts (1911-1996). Alături de ei, Charles Dominic Philips 
(1940-1955), a cărui amintire am de gând să o păstrez în carte. 
Ziua lui era pe 10 februarie. Unchiul și eroul copilăriei mele, 
Bernard Rachman (1931-1987). Și unchiul meu Lionel 
Rachman (1928-2008), unul dintre cei mai interesanţi oameni 
care au pășit vreodată într-o prăvălie cu cărţi sau pe o pistă. 

Apoi vin cei cărora am norocul să le pot mulţumi direct. 
Familia mea: minunaţii mei părinţi, Clare și Jack, care au fost 
atât de generoși, înconjurându-mă mereu cu cărți, idei și 
afecţiune. Sora mea, Emily, susținătoare înfocată, ale cărei 
sfaturi inspirate, entuziasm debordant și sprijin constant m-au 
ajutat de nenumărate ori. Sora mea mai mare, Carla, un aliat 
de nădejde, care mi-a oferit prietenia și istețimea ei 
extraordinară. Fratele meu, Gideon, mereu amuzant și altruist, 
pe care îl consider cel mai bun editorialist, furnizor de vin și 
mijlocaș la Chelsea. Joel Salzmann și nepoatele mele Talia and 
Laura; Olivia Stewart și nepoţii mei Tasha, Joe, Adam și Nat. 
Vărul și prietenul meu Jack Slier și tatăl lui, Lionel Slier, văr și 
prieten la rândul lui. Le mulţumesc de asemenea Paulei, Aliciei 
și lui Hayley. Sandrei Rachman și lui Mike Catsis din Londra. 
Avivei Rachman și lui Omri Dan, din Israel. Lui Alice Philips și 
Greg Oryall, din Vancouver. 

Vine rândul prietenilor mei. lan Martin, ale cărui 
sensibilitate, inteligenţă și upercut m-au scos din belele de 
multe ori. Tatăl lui, Paul Martin (1938-2007), unul dintre 
cititorii mei preferaţi - cât mi-ar fi plăcut să-i pot oferi acum un 
exemplar din carte! Hetty Martin, pentru ceștile de ceai, rața 
gătită cușer și alte specialităţi galeze. In Toronto, Suzanne 
Brandreth și Stephen Yach. În New York, lan Mader, Mareike 
Schomerus și Hien Thu Dao. În Vancouver, Valerie Juniper. În 
Paris, Paul Geitner, Chuck Jackson și Maureen Brown. In 
Ankara, Selcan Hacaoglu. În Roma, Jason Horowitz, Daniele 
Sobrini, Aidan Lewis și extraordinara familie Rizzo: Aldo, 
Margherita și Benedetta. 

Cartea ar fi incompletă fără povestirea mea preferată, 


Alessandra Rizzo, care, cât timp am scris, m-a ţinut pe linia de 
plutire cu răbdarea, ajutorul și afecțiunea ei. 

Mulţumesc de asemenea agentului meu literar, Susan 
Golomb, care mi-a pescuit manuscrisul tocmai de pe celălalt 
mal al Oceanului și a făcut minuni pentru el. Terrei Chaberg și 
lui Casey Panell de la Susan Golomb Agency. Și editorului meu, 
Susan Kamil de la Dial Press și Random House, a cărei 
contribuție competentă a făcut din Imperfecționiștii o carte mai 
puţin imperfectă. Le mulțumesc de asemenea și lui Noah 
Eaker, Carol Anderson și tuturor celor de la Dial și Random 
House care au lucrat la această carte.