Karen McManus — Unul dintre noi minte

HERG BENET 


PASSFO 


NEW YORK TIMES BESTSELLER 


D O TOCILARĂ 
UN ATLET 


UN DELINCVENT 
O PRINTESÀ 
O CRIMA 


y A PE CINE Al CREDE? 


Karen M. McManus 


Karen M. McManus 


UNUL DINTRE NOI 
MINTE 


Original: One of Us Is Lying (2017) 


Traducere din engleză de: 
CRISTINA NEMEROVSCHI 


y 


virtual-project.eu 


ac 


i 
mihe 
HERG BENET 


2017 


VP - 


PARTEA ÎNTÂI 


SIMON SPUNE 


Capitolul unu 


Bronwyn 
Luni, 24 septembrie, 2.55 pm 


O filmare porno. O presupusă sarcină. Două scandaluri legate 
de înșelatul partenerilor. Și astea sunt doar noutăţile din 
săptămâna asta. Dacă tot ce ai fi știut în legătură cu Liceul 
Bayview ar fi fost din aplicaţia de bârfe a lui Simon Kelleher, te- 
ai întreba cum naiba își mai face cineva timp să meargă și la 
ore. 

— Astea-s vechi, Bronwyn, spune o voce peste umărul meu. 
Așteaptă doar să vezi postarea de mâine. 

La dracu'. Nu-mi place să fiu prinsă în timp ce îmi arunc un 
ochi pe Despre Asta, cu atât mai puţin de către însuși creatorul 
ei. Pun deoparte mobilul și îmi închid dulapul. 

— Ce vieți te mai pregătești să distrugi, Simon? 

Simon își potrivește pașii cu ai mei, în timp ce ne pierdem în 
mulțimea de elevi ce se îndreaptă spre ieșire. 

— E un serviciu pe care îl fac societății, spune el, cu o 
fluturare detașată din mână. Tu îl meditezi pe Reggie Crawley, 
nu? N-ai vrea să știi dacă ar avea o cameră video ascunsă în 
dormitor? 

Nu mă obosesc să răspund. Să ajung undeva în apropierea 
dormitorului lui Reggie Crawley, cel mereu trotilat, e la fel de 
probabil să se întâmple pe cât este ca lui Simon să i se 
trezească în viitorul apropiat o conștiință. 

— În orice caz, cu toţii și-o merită. Dacă oamenii n-ar minţi și 
n-ar înșela, aș rămâne fără muncă. 


VP-3 


Ochii reci, albaștri ai lui Simon observă parcă abia acum pașii 
mei grăbiţi. 

— Unde alergi așa? Vrei puţină faimă la orele opţionale? 

Aș vrea eu. Parcă pentru a mă ironiza, mobilul meu primește 
o alertă: Repetitii pentru competiția de mate. 3 p.m., Epoch 
Coffee. Urmează și un mesaj de la o colegă de echipă: Evan e 
aici. 

Sigur că e acolo. Tipul drăguţ, pasionat de competiția de 
matematică (matesport, cum îi spunem pe scurt - mai puțin 
oximoron decât pare la prima vedere) e parcă mereu prezent 
atunci când eu nu pot ajunge. 

— Nu chiar, îi răspund. 

Ca o regulă generală, și mai ales în ultima vreme, încerc să-i 
ofer lui Simon cât mai puţine informaţii cu putinţă. Trecem prin 
ușile de metal vopsite în verde și ne îndreptam spre scările din 
spate, o linie despărțitoare între aripa veche și jegoasă a 
Liceului Bayview și aripa lui nouă, strălucitoare și aerisită. In 
fiecare an, tot mai multe familii bogate pleacă din San Diego și 
ajung cu 15 mile mai la est, în Bayview, așteptându-se ca taxele 
școlare să le ofere copiilor o experiență mai plăcută decât pereţi 
cu zugrăveală demodată, zgrunțuroasă, și linoleum zgâriat. 

Simon e în continuare pe urmele mele când ajung la 
laboratorul domnului Avery, de la etajul al treilea, așa că mă 
întorc spre el, cu braţele încrucișate. 

— N-ai unde să fii în altă parte? 

— Ba da. La detenţie, zice, și se așteaptă ca eu s-o iau din loc. 

Când pun în schimb mâna pe mânerul ușii ca să intru, 
izbucnește în râs. 

— Nu-mi spune, și tu? Ce ai făcut? 

— Sunt pedepsită pe nedrept, mormăi eu și deschid ușa de 
perete. 

Alţi trei elevi sunt deja așezați, și mă opresc să îi observ rapid. 
Nu sunt chiar gașca la care m-aș fi așteptat. Cu excepţia unuia 
singur. 

Nate Macauley se lasă pe spate cu scaunul și se strâmbă la 
mine. 

— Ai greșit culoaru'? Aici e detenţia, nu consiliul elevilor. 

El ar trebui să știe cel mai bine. Nate a tot avut probleme încă 
din clasa a cincea, care e și perioada când ne-am vorbit noi 
ultima dată. Zvonurile spun că a fost de curând eliberat 


VP -4 


condiționat după ce a fost acuzat pentru... ceva serios. Ar putea 
fi pentru că a condus beat; ar putea fi pentru trafic de droguri. 
Toată lumea își cumpără drogurile de la el, dar eu știu asta doar 
din teorie. 

— Terminaţi cu discuţiile. 

Domnul Avery verifică ceva pe clipboard-ul lui, apoi închide 
ușa în urma lui Simon. Ferestrele cu arcade înalte de pe 
peretele din spate trimit triunghiuri de lumină din soarele după- 
amiezii, iar sunete vagi de la antrenamentul de fotbal ajung 
până la noi, de pe terenul de lângă parcarea de dedesubt. 

Mă așez, în timp ce Cooper Clay, care ţine în mână un 
ghemotoc de hârtie strâns sub forma unei mingiute, șoptește 
„Addy, uite aici!” și o aruncă spre fata de vizavi de el. Addy 
Prentiss clipește, zâmbește nehotărât și lasă hârtia să cadă pe 
podea. 

Ceasul de pe peretele clasei se târăște spre 3, și nu mă pot 
abţine să mă uit la mișcarea limbilor cu sentimentul că mi s-a 
făcut o nedreptate. Nici măcar nu ar trebui să fiu aici. Ar trebui 
să fiu la Epoch Coffee, să flirtez stângaci cu Evan Neiman 
pornind de la ecuaţiile diferenţiale. 

Domnul Avery e genul care mai întâi te pedepsește, și abia 
apoi - sau niciodată - îți pune întrebări, dar poate că încă mai 
este timp să-l fac să se răzgândească. Imi dreg vocea și încep să 
țin mana ridicată, până ce văd rânjetul lui Nate devenind și mai 
larg. 

— Domnule Avery, cel pe care l-aţi găsit nu era telefonul meu. 
Nu am idee cum a ajuns în rucsacul meu. Asta e al meu, spun, 
fluturând în aer iPhone-ul, în carcasa lui cu dungi. 

Sincer, ar trebui să fii picat din Luna ca să aduci un telefon la 
orele domnului Avery. Are reguli stricte împotriva telefoanelor 
mobile și își petrece primele zece minute ale orei lui scotocind 
prin genţile noastre de parcă ar fi șeful securităţii de la aeroport 
și noi am fi suspecți trecuţi pe lista neagră. Telefonul meu era în 
dulap, ca întotdeauna. 

— ȘI tu ai păţit la fel? 

Addy se întoarce repede spre mine, iar părul ei blond, 
proaspăt șamponat, îi plutește în jurul umerilor. Probabil că au 
despărţit-o printr-o operaţie chirurgicală de iubitul ei, dacă e 
acum singură aici. 

— Nu era nici al meu telefonul ăla. 


VP-5 


— Trei, cu mine, spune și Cooper. 

Accentul lui sudist îl face să pronunţe tră;, nu trei. El și Addy 
schimbă priviri surprinse, și mă întreb cum de abia acum și-au 
dat seama de asta, din moment ce fac parte din aceeași gașcă. 
Poate copiii megapopulari au lucruri mai interesante de discutat 
decât pedepsele primite pe nedrept. 

— Cineva ne-a pus la cale o farsă! 

Simon se apleacă în faţă, cu coatele sprijinite de pupitru, 
părând incitat și gata să dea de firul unei bârfe proaspete. 
Privirea lui ne inspectează pe toți patru, așa cum stăm în clasa 
aproape goală, înainte de a se opri asupra lui Nate. 

— De ce ar vrea cineva să aducă la detenţie o mână de elevi 
care nu au mai fost pedepsiţi până acum? Pare genul de chestie 
pe care, nu știu, doar un tip care e aici tot timpul ar face-o, de 
distracţie. 

Mă uit și eu la Nate, dar nu mi se pare plauzibil. Să pui așa 
ceva la cale pare laborios, și totul la Nate - de la părul lui șaten 
închis foarte ciufulit, până la geaca gri de piele - zbiară Nu dau 
doi bani pe nimic. De fapt, nu zbiară - mai degrabă scuipă 
cuvintele, înainte să caște zgomotos. Îmi întâlnește privirea, dar 
nu spune nimic, doar se leagănă și mai tare cu scaunul. Încă un 
milimetru, și va cădea cu siguranţă pe spate. 

Cooper își îndreaptă umerii, iar o cută îi brăzdează fața lui de 
Captain America. 

— la staţi așa. Mă gândisem că e pur și simplu o greșeală, 
dar, dacă tuturor ni s-a întâmplat același lucru, clar e o glumă 
proastă pusă la cale de cineva. Și pierd antrenamentul la 
baseball din cauza asta. 

O spune ca și cum ar fi un chirurg care operează pe cord 
deschis și care acum e reţinut de la a salva viaţa cuiva. 

Domnul Avery își dă ochii peste cap. 

— Păstraţi teoria conspirației pentru un alt profesor. Nu m-aţi 
nimerit. Știaţi cu toţii care sunt regulile împotriva telefoanelor 
mobile la ore, și cu toate astea le-aţi încălcat. 

Îi aruncă în special lui Simon o uitătură acră. Profii știu că 
Despre Asta există, dar nu prea au ce face pentru a-i pune 
capăt. Simon folosește doar inițialele elevilor și niciodată nu 
vorbește deschis despre școală. 

— Acum, atenţie la mine. Veţi sta aici până la ora 4. 


VP-6 


Vreau ca fiecare dintre voi să scrie un eseu de 500 de cuvinte 
despre cum tehnologia distruge liceele americane. Cine nu va 
respecta regulile mai primește ca pedeapsă o oră, mâine. 

— Pe ce să scriem?, întreabă Addy. Nu avem computere aici. 

Majoritatea sălilor de clasă au laptopuri, însă domnul Avery, 
care arată ca și cum ar fi trebuit să se pensioneze cu un deceniu 
în urmă, este mai de modă veche. 

Domnul Avery merge până la pupitrul lui Addy și bate cu 
degetele pe marginea unui caiet galben, dictando. Cu toţii avem 
unul pe bancă. 

— Redescoperă magia scrisului de mână. Este o artă cam 
uitată. 

Faţa drăguță, în formă de inimă, a lui Addy devine o expresie 
a confuziei. 

Păi, și cum știm când am ajuns la 500 de cuvinte? 

— Numeri, îi răspunde domnul Avery. 

Ochii îi cad apoi pe telefonul pe care încă îl ţin în mână: 

— Și dă încoace aia, domnișoară Rojas. 

— Faptul că îmi confiscaţi telefonul mobil de două ori nu vă dă 
de gândit? Cine umblă la el cu două telefoane? îl întreb. 

Nate rânjește, dar atât de rapid, că aproape îi ratez 
schimbarea de expresie. 

— Serios, domnule Avery, cineva ne-a jucat o farsă, continui 
eu. 

Mustața cărunta a domnului Avery se zbate, un gest care ne 
arată de obicei că e plictisit. Intinde mâna spre mine, așteptând. 

— Telefonul, acum, domnişoară Rojas. Dacă nu cumva vrei să 
te mai întorci o dată pe aici. 

Il predau, cu un suspin, în timp ce proful îi privește 
dezaprobator pe ceilalți. 

— Telefoanele pe care le-am luat mai devreme de la voi 
ceilalți sunt în biroul meu. Le veţi primi după ce se termină 
detenţia. 

Addy și Cooper schimbă priviri amuzate, probabil fiindcă 
telefoanele lor adevărate sunt puse bine în ghiozdane. 

Domnul Avery aruncă mobilul meu într-un sertar și se așază la 
catedră, deschizând apoi o carte și pregătindu-se să ne ignore 
pe toţi timp de o oră. Scot un pix și lovesc ușor cu el paginile 
caietului galben, gândindu-mă la tema care ne-a fost dată. Chiar 
crede domnul Avery că tehnologia distruge școlile? E o concluzie 


VP -7 


cam deplasată la care să ajungi, doar pe baza unor telefoane 
confiscate. Poate că e doar o capcană și se așteaptă să-l 
contrazicem, în loc să fim de acord cu el. 

li arunc o privire lui Nate, care stă aplecat deasupra caietului 
și scrie cu litere mari, de tipar, Computerele sunt date dracu', 
iar și iar. 

Poate că mă frământ prea tare în legătură cu tot. 


Cooper 
Luni, 24 septembrie, 3.05 pm 


Mâna începe să mă doară după numai câteva minute. E 
cumva penibil, mă gândesc, dar nici nu-mi mai pot aminti când 
a fost ultima dată când am scris ceva de mână. În afară de asta, 
mai folosesc și mâna dreaptă, iar asta nu îmi va veni niciodată 
natural, indiferent câţi ani o să tot încerc. Taică-miu a insistat să 
învăţ să scriu cu dreapta pe când eram în clasa a doua, după ce 
m-a văzut aruncând mingea. Mâna ta stângă e aur pur. N-o irosi 
cu rahaturi care nu contează, îmi zisese. Rahaturile, potrivit lui, 
erau toate lucrurile în afară de aruncări. Și, per total, ce nu avea 
legătură cu baseball-ul. 

Tot cam pe atunci a început să-mi spună și Cooperstown, o 
poreclă împrumutată de la gala premiilor pentru baseball. Era 
important pentru el să pună cât mai multă presiune pe un copil 
de opt ani. Să știu exact ce se așteaptă în viitor de la mine. 

Simon se întinde după rucsacul lui și răscolește prin el, 
desfăcând toate fermoarele. Îl ridică și mai mult în poală și se 
holbează înăuntru. 

— Unde dracu' îmi e sticla cu apă? 

— Liniște, Kelleher, spune domnul Avery, fără să-și ridice 
privirea spre noi. 

— Ok, dar... îmi lipsește sticla cu apă. Și mi-e sete. 

Domnul Avery face un semn spre chiuveta din spatele clasei, 
cu blatul plin de eprubete și pahare de laborator. 

— Du-te și bea de acolo. În liniste. 

Simon se ridică și ia un pahar de pe chiuvetă, după care îl 
umple cu apă de la robinet. Se întoarce la locul lui și pune 
paharul pe marginea pupitrului, însă pe moment pare distras de 
scrisul monoton și metodic al lui Nate. 


VP-8 


— Bă, zice el, lovindu-l ușor cu piciorul pe Nate. Ai pus tu 
telefoanele alea în rucsacurile noastre ca să ne faci o farsă? 

De data asta, domnul Avery ridică privirea și se încruntă. 

— Am zis în liniște, Kelleher. 

Nate se lasă pe spate și își încrucișează brațele pe piept. 

— De ce aș fi făcut asta? 

Simon ridică din umeri. 

— De ce faci tu tot ceea ce faci? Ca să ai companie atunci 
când o să fii pedepsit pentru tâmpenia pe care ai făcut-o în ziua 
respectivă? 

— Dacă mai aud un cuvânt de la vreunul dintre voi, aveţi 
detenție și mâine, spune proful. 

Cu toate astea, Simon deschide gura să dea o replică, dar 
chiar atunci se aude un scârţăit de cauciucuri și apoi o bușitură, 
de parcă două mașini au intrat una într-alta. Addy icnește, iar eu 
mă apuc cu ambele mâini de pupitru, ca și cum eu aș fi fost într- 
una din mașinile care s-au lovit. Nate, aparent fericit pentru 
întrerupere, e primul care se ridică în picioare și merge să se 
uite pe geam. 

— Cine naiba se bușește în parcarea școlii?, zice el. 

Bronwyn se uită la domnul Avery ca și cum i-ar cere 
permisiunea, și apoi, când el se ridică de la catedră, sare și ea 
din bancă și se duce la geam. Addy o urmează, și într-un final 
dau și eu drumul marginilor băncii, de care mă apucasem parcă 
speriat. Vreau să văd ce s-a întâmplat. Mă aplec peste pervaz să 
mă uit afară, iar Simon vine lângă mine și râde straniu în timp 
ce ne holbăm la scena de jos. 

Două mașini, una roșie, veche, și una gri, fără semnalmente 
speciale, sunt într-adevăr bușite una de cealaltă. Ne uităm la ele 
în tăcere, până când domnul Avery, într-un final, suspină 
exasperat. 

— Ar fi bine să merg să văd dacă a fost cineva rănit. 

Ne inspectează rapid pe toţi cu privirea și o identifică pe 
Bronwyn drept cea mai responsabilă din grup. 

— Domnișoară Rojas, ai grijă să fie totul în regulă aici până 
mă întorc. 

— Bine, spune Bronwyn, aruncând o privire îngrijorată către 
Nate. 


VP-9 


Stăm în continuare la geam, urmărind scena de dedesubt, dar 
înainte ca domnul Avery sau alt profesor să iasă din clădire 
ambele mașini își pornesc motorul și părăsesc parcarea. 

— Eh, ce dezamăgitor, spune Simon. 

Se întoarce în bancă și apucă paharul cu apă, însă, în loc să 
se așeze, începe să se plimbe prin clasă și se oprește în faţa 
posterului cu tabelul periodic al elementelor. Scoate un cap pe 
hol, de parcă ar vrea s-o șteargă, dar apoi se întoarce și ridică 
paharul spre noi, ca și cum ar da noroc. 

— Mai vrea și altcineva niște apă? 

— Da, eu, spune Addy, strecurându-se la loc în bancă. 

— la-ţi singură, prinţeso, se strâmbă Simon la ea. 

Addy își dă ochii peste cap și nu se mișcă din bancă, în timp 
ce Simon se sprijină de catedra domnului Avery. 

— Prinţesă la propriu, nu-i așa? Cu ce o să-ți umpli timpul 
acum, după ce balul din primăvară a fost bifat? Mai e mult până 
la balul de absolvire. Un spaţiu gol. 

Addy se uită la mine, fără să-i răspundă. N-o învinovăţesc. 
Gândirea lui Simon nu are niciodată nimic bun de exprimat când 
vine vorba despre prietenii noștri. Se comportă ca și cum nu i-ar 
păsa dacă e popular sau nu, însă a părut destul de mândru de el 
când a fost votat să facă parte din juriul balului, primăvara 
trecută. Încă nu sunt sigur cum a reușit s-o facă, altfel decât să 
fi promis că va păstra secretele elevilor în schimbul voturilor. 

Totuși, săptămâna trecută, când a fost un alt bal, n-am văzut 
nici urmă de el pe acolo. Eu am fost votat regele balului, așa că 
poate sunt următorul pe lista lui, să fiu hărțuit sau ce naiba face 
Simon de obicei. 

— Care-i treaba, Simon?, îl întreb, așezându-mă lângă Addy. 

Nu suntem chiar atât de apropiaţi noi doi, dar uneori simt 
nevoia s-o protejez. A fost cu cel mai bun prieten al meu încă 
din a noua, și e o tipă de treabă. De asemenea, nu e genul de 
persoană care să știe cum să-i facă faţă cuiva ca Simon, care nu 
se dă niciodată bătut. 

— Ea e prinţesa, tu ești sportivul, zice el. 

Ridică apoi bărbia spre Bronwyn, pe urmă spre Nate. 

— Tu ești tipa cu creier. El e delincventul. Sunteţi niște clișee 
umblătoare din filmele pentru adolescenţi. 

— Și tu unde te încadrezi?, întreabă Bronwyn. 


VP - 10 


S-a tot fâţăit pe lângă fereastră, dar acum merge la pupitrul ei 
și se așază pe el. Işi încrucișează picioarele și își trage părul 
brunet, strâns în coadă, pe un umăr. Are ceva mai drăguţ anul 
ăsta. Poate ochelari noi? l-a mai crescut părul? Brusc, te face să 
ai senzaţia că a fi tocilar e o chestie chiar sexy. 

— Eu sunt naratorul atotștiutor, spune Simon. 

Sprâncenele lui Bronwyn se ridică deasupra ochelarilor. 

— Nu există așa ceva în filmele pentru adolescenți. 

— Ah, Bronwyn, zice el, clipind, și dă pe gât toată apa din 
pahar. Dar există așa ceva în viaţă. 

O spune ca pe o ameninţare, și mă întreb dacă o are cu ceva 
la mână pe Bronwyn, dacă o să apară și ceva cu ea în aplicaţia 
aia idioată a lui. Urăsc chestia aia. Aproape toţi prietenii mei au 
fost tocaţi acolo, la un moment dat, și uneori asta le-a cauzat 
probleme serioase. Amicul meu Luis și prietena lui s-au despărţit 
din cauza a ceva scris de Simon. Chiar dacă a fost o poveste 
adevărată, despre cum Luis s-a cuplat cu verișoara iubitei lui. 
Dar chiar și așa stând lucrurile, chestiile astea n-ar trebui 
publicate. Bârfele de pe holuri sunt destul de rele oricum. 

Și, dacă e să fiu sincer, sunt cam panicat la gândul că Simon 
ar putea scrie și despre mine, dacă și-ar pune mintea la treabă. 

Simon ridică paharul și se strâmbă. 

— Are un gust oribil. 

Scapă paharul din mână, și îmi dau ochii peste cap când văd 
încercarea lui de a fi dramatic. Chiar și atunci când cade pe 
podea, tot mă mai gândesc că joacă teatru. Dar apoi începe să 
hârâie din gât, ca și cum nu poate să respire. 

Bronwyn e prima care sare în picioare, apoi se lasă în 
genunchi lângă el. 

— Simon! strigă ea, zgâlţăâindu-l de un umăr. Eşti bine? Ce s-a 
întâmplat? Poţi vorbi? 

Tonul ei trece de la îngrijorare la panică, și asta e suficient ca 
să mă aducă și pe mine în stare de alertă. Dar Nate e mai rapid 
- trece de mine și îngenunchează lângă Bronwyn. 

— Creionul, zice Nate, uitându-se la faţa roșie ca racul a lui 
Simon. Ai un creion? 

Simon dă din cap cu disperare, cu mâna strânsă în jurul 
gâtului. Apuc pixul de pe pupitrul meu și dau să i-l întind lui 
Nate, gândindu-mă că vrea să facă una din traheotomiile alea 


VP -11 


de urgență sau ceva de genul. Nate, în schimb, se holbează la 
mine de parcă aș avea două capete. 

— De ăla cu epinefrină zic, spune, scotocind în rucsacul lui 
Simon. Are o reacţie alergică. 

Addy se ridică și ea și își înconjoară mijlocul cu brațele, fără 
să spună un cuvânt. Bronwyn se întoarce spre mine, cu faţa 
înroșită și transpirată. 

— O să caut un profesor și să sun la Salvare. Stai cu el, ok? 

Işi apucă mobilul din sertarul domnului Avery și iese în fugă 
pe hol. 

Ingenunchez lângă Simon. Ochii par să îi iasă din orbite, 
buzele îi sunt albastre și scoate niște sunete oribile, ca și cum s- 
ar îneca. Nate răstoarnă tot conţinutul rucsacului pe podea și 
scotocește prin haosul de cărţi, hârtii și haine. 

— Simon, unde îl ţii?, întreabă, smulgând fermoarul 
buzunarului din față și scoțând doar două pixuri obișnuite și un 
mănunchi de chei. 

Dar Simon a trecut de punctul când ar mai putea vorbi. Îmi 
pun palma transpirată pe umărul lui, ca și cum asta ar putea să 
ajute cumva. 

— Ești în regulă, o să fii bine. Vor veni ajutoare. 

Imi aud propria vocea devenind tot mai înceată, densă ca 
melasa. Accentul meu devine și mai evident atunci când sunt 
agitat. Sigur că acum sunt agitat. Mă întorc spre Nate: 

— Sigur nu se îneacă de la ceva? 

Poate că are nevoie de manevra Heimlich, nu de un nenorocit 
de creion medical. 

Nate mă ignoră și aruncă deoparte rucsacul golit al lui Simon. 

— Căcat! strigă el, dând cu pumnul în podea. Îl ai mereu la 
tine, Simon? Simon! 

Ochii lui Simon se dau peste cap în timp ce Nate scotocește 
prin buzunarele lui. Dar nu găsește nimic, cu excepţia unui 
șerveţel mototolit. 

In depărtare se aud sirenele unei ambulanţe, iar domnul 
Avery, împreună cu alţi doi profesori și cu Bronwyn, intră 
alergând în clasă. 

— Nu-i putem găsi tubul cu epinefrină, îi informează succint 
Nate, arătând spre grămada unde s-au adunat lucrurile lui 
Simon. 


VP - 12 


Domnul Avery se holbează la Simon, cu maxilarul căzut de 
oroare, apoi se întoarce spre mine: 

— Cooper, în biroul asistentei trebuie să fie creioane cu 
epinefrină. Trebuie să fie la vedere și să aibă o etichetă pe ele. 
Fugi! 

les alergând pe hol, auzind pași în urma mea, care însă par 
tot mai îndepărtați în timp ce fug cât de repede pot pe scara din 
spate. Sar câte trei trepte deodată, ajung la primul etaj și acolo 
dau peste câțiva elevi, în goana mea spre cabinetul medical. 
Ușa este larg deschisă, dar nu este nimeni înăuntru. 

Cabinetul este o cameră înghesuită, cu patul proptit de 
fereastră și un dulap mare, gri, în stânga. Inspectez locul dintr-o 
privire și observ două cutii albe, cu etichete roșii. Pe una scrie 
Defibrilator de urgență, pe cealaltă Epinefrină. Mă reped la cea 
de-a doua și o deschid. 

Nu este nimic înăuntru. 

Deschid și cealaltă cutie, care are un aparat de plastic, cu 
poza unei inimi pe el. Sunt convins că nu e ceea ce caut, așa că 
încep să răscolesc prin cabinet, răsturnând cutii cu bandaje și 
aspirină. Nu găsesc nimic ce ar trebui să arate ca un creion. 

— Cooper, ai găsit-o?, mă întreabă domnișoara Grayson, unul 
dintre profesorii care veniseră în fugă în laborator împreună cu 
domnul Avery și cu Bronwyn, acum intrând în cabinet, pe 
urmele mele. 

Gâfâie ca naiba și stă aplecată într-o parte, ţinându-se de 
mijloc. Fac un gest spre cutia albă, goală. 

— Ar fi trebuit să fie acolo, nu? Dar nu sunt. 

— Caută și prin sertare, spune ea, ignorând bandajele pe care 
le-am împrăștiat pe jos, o dovadă că deja am căutat. 

Încă un profesor ni se alătură, și răscolim tot cabinetul, în 
timp ce sunetul sirenelor se apropie tot mai mult. Când am 
căutat și în ultimul sertar, domnișoara Grayson își șterge 
transpiraţia de pe frunte cu dosul palmei. 

— Cooper, spune-i domnului Avery că nu am găsit nimic, încă. 
Eu și domnul Contos o să mai căutăm. 

Ajung în laboratorul domnului Avery în același timp cu 
paramedicii. Sunt trei și poartă uniforme ca ale celor care 
lucrează în Marină. Doi dintre ei împing o targă lungă și albă, 
celălalt merge în faţa lor ca să împrăștie mulţimea care s-a 
adunat deja în jurul ușii. Aştept până ce intră toţi trei, apoi mă 


VP - 13 


strecor și eu. Domnul Avery aproape că s-a prăbușit peste tablă, 
cu mânecile suflecate la cămașa galbenă. 

— N-am putut găsi epinefrina, îi spun. 

Işi trece o mână tremurată prin părul alb și subțire, în timp ce 
unul dintre paramedici îl înțeapă pe Simon cu o seringă, iar 
ceilalți doi îl ridică pe targă. 

— Dumnezeu să-l ajute pe băiatul ăla, șoptește domnul Avery. 

Cred că o spune mai mult pentru el, decât pentru mine. 

Addy stă deoparte, singură, și pe obraji îi curg lacrimi. Străbat 
clasa până la ea și îmi pun o mână în jurul umerilor ei, în timp ce 
paramedicii duc targa cu Simon de-a lungul holului. 

— Puteţi veni și dumneavoastră?, îl întreabă unul din ei pe 
domnul Avery. 

Dă din cap și îi urmează, lăsând laboratorul gol, cu excepţia 
câtorva profesori în stare de șoc. Plus noi patru, care am fost 
acolo cu Simon de când a început ora de detenţie. Nu cred că au 
trecut mai mult de cincisprezece minute de când a fost asta, dar 
am senzaţia că au fost ore. 

— O să fie bine?, întreabă Addy, cu o voce strangulată. 

Bronwyn își strânge mobilul între palme ca și cum l-ar folosi 
ca să se roage. Nate stă aplecat, cu mâinile sprijinite pe coapse, 
fixând cu privirea ușa, în timp ce mai mulţi profesori și elevi vin 
înăuntru. 

— M-aș hazarda să spun că nu, n-o să fie, zice el. 


Capitolul doi 


Addy 
Luni, 24 septembrie, 3.25 pm 


Bronwyn, Nate și Cooper stau cu toţii de vorbă cu profii, însă 
eu un pot. Am nevoie de Jake. Scot telefonul din geantă ca să-i 
dau un mesaj, dar mâinile îmi tremură prea tare. Așa că prefer 
să-l sun. 

— lubito? 

Răspunde chiar de la al doilea apel, părând surprins. De 
obicei, noi nu ne telefonăm. Niciunul dintre prietenii noștri nu o 
face, vorbim prin mesaje. Uneori, când sunt cu Jake și îi sună 


VP - 14 


mobilul, îl ridică spre mine și glumește: „Oare ce înseamnă apel 
în așteptare?”. De obicei, este maică-sa. 

— Jake. 

E tot ce pot spune înainte să încep să plâng în hohote. Braţul 
lui Cooper este tot în jurul umerilor mei și el este singurul care 
mă mai ţine pe picioare. Plâng prea tare ca să mai pot vorbi, iar 
Cooper îmi ia telefonul din mână. 

— Salut, frate. S't Cooper, zice, iar accentul îi este mai 
puternic decât în alte dăţi. Unde ești? Putem să ne vedem 
afară? A fost o... Ceva s-a-ntâmplat. Addy chiar e supărată. Nu, 
nu, ea e bine, dar... Simon Kelleher a fo' rănit rău când eram la 
detenţie. L-a luat Salvarea și nu știm dacă o să fie b'ne. 

Cuvintele lui Cooper se topesc unele în altele ca înghețata, și 
de abia reușesc să înţeleg ce spune. 

Bronwyn se întoarce spre profa de lângă ea, domnișoara 
Grayson: 

— Să mai rămânem? Mai aveți nevoie de noi? 

Mâinile domnișoarei Grayson îi flutură de-o parte și de alta a 
gâtului. 

— Of, Doamne, nu, cred că nu mai avem... Le-aţi spus 
paramedicilor totul? Simon... a băut apă și pe urmă a căzut și și- 
a pierdut cunoștința? 

Bronwyn și Cooper încuviințează din cap. 

— E atât de ciudat. Are alergie la alune, asta da, însă... sigur 
nu a mâncat nimic? 

Cooper îmi înapoiază telefonul și își trece o mână prin părul 
nisipiu, cu o tunsoare impecabilă. 

— Nu cred. A băut doar un pahar cu apă și p-urmă a c'zut. 

— O fi fost ceva ce a mâncat la prânz, spune domnișoara 
Grayson. E posibil să fi fost o reacţie întârziată. 

Işi aruncă ochii de jur-împrejur și observă pe jos paharul din 
care băuse Simon. 

— Bănuiesc că ar trebui să punem ăla deoparte, zice, trecând 
de Bronwyn ca să-l ridice de jos. Cineva poate ar vrea să-l 
examineze. 

— Vreau să plec de aici, izbucnesc eu, ștergându-mi lacrimile 
de pe obraji. 

Nu mai suport să stau în încăperea asta nici măcar o secundă. 


VP -15 


— E în regulă dacă merg cu ea s-o ajut?, întreabă Cooper, iar 
domnișoara Grayson dă din cap că da. Să mă întorc înapoi pe 
urmă? 

— Nu, e în regulă, Cooper. Sunt convinsă că te va suna 
cineva, dacă vor avea nevoie de tine. Mergeţi acasă și încercați 
să vă comportati normal. Simon e pe mâini bune acum. 

Se apleacă spre noi, și vocea i se îndulcește puţin: 

— Imi pare atât de rău. Probabil că a fost îngrozitor. 

Se uită în special la Cooper. Nu există nicio profa la Bayview 
care să reziste farmecului său tipic american. 

Cooper își ţine braţul în jurul meu și în timp ce ieşim. E o 
chestie drăguță. Nu am fraţi, dar dacă aș avea îmi imaginez că 
așa te-ar îmbărbăta ei când te simţi ca naiba. Jake nu ar fi de 
acord ca altcineva dintre prietenii lui să fie atât de afectuos cu 
mine, însă Cooper este în regulă. Eun tip politicos. Mă sprijin de 
el când trecem pe lângă posterele de la balul de săptămâna 
trecută, care încă nu au fost date jos de pe pereţi. Cooper 
deschide ușa din faţă a liceului și acolo, slavă Domnului, este 
Jake. 

Mă prăbușesc în braţele lui și, pentru o clipă, totul este bine. 
N-o să uit niciodată cum a fost când l-am văzut pe Jake pentru 
prima dată, într-a noua: avea aparat dentar și nu se înălţase 
cine știe ce, nici nu i se lăţiseră umerii, dar m-am uitat la 
gropiţele lui și la ochii de un albastru ca al cerului de vară și am 
știut. El era jumătatea mea. A fost doar un bonus că s-a 
transformat într-un tip frumos. 

Îmi mângâie părul, iar Cooper îi povestește cu o voce gravă 
ce s-a întâmplat. 

— Mama naibii, Ads, spune Jake. E oribil. Hai să te ducem 
acasă. 

Cooper pleacă singur, și dintr-odată îmi pare rău că nu am 
făcut mai multe pentru el. După vocea lui, pot să-mi dau seama 
că e la fel de îngrozit pe cât sunt și eu, doar că o ascunde mai 
bine. Insă Cooper pare atât de invincibil, încât ai senzaţia că 
poate depăși orice situaţie. lubita lui, Keely, este una dintre 
prietenele mele cele mai bune, și e genul de tipă care face totul 
ca la carte. Ea va ști exact cum să-l ajute. Mult mai bine decât 
aș putea-o face eu. 

Mă urc în mașina lui Jake și privesc orașul cum devine blurat, 
în timp ce el conduce puţin prea repede. Stau doar la vreo doi 


VP - 16 


kilometri de școală, așa că drumul e scurt, dar mă pregătesc de 
pe acum pentru reacţia maică-mii, deoarece sunt absolut 
convinsă că a aflat totul deja. Canalele ei de comunicare sunt un 
mister complet pentru mine, însă nu o înșală niciodată, și 
bineînțeles că o văd stând pe peluză când Jake parchează 
mașina în fața casei. li pot citi starea de spirit, deși botox-ul i-a 
împietrit trăsăturile cu mult timp în urmă. 

Aștept până ce Jake îmi deschide ușa ca să cobor din mașină, 
apoi mă agăţ de brațul lui, cum o fac de obicei. Sora mea mai 
mare, Ashton, adoră să spună în glumă că sunt una dintre acele 
lipitori care ar muri fără corpul-gazdă de care se atârnă. De fapt, 
nu e o glumă prea haioasă. 

— Adelaide! 

Îngrijorarea maică-mii are un aer teatral. Își întinde mâna, în 
timp ce noi doi urcăm scările, și îmi atinge braţul liber. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Chiar nu am chef s-o fac. Mai ales nu cu iubitul maică-mii 
stând în cadrul ușii, în spatele ei, prefăcându-se că e îngrijorat, 
nu doar curios. Justin e cu doisprezece ani mai tânăr ca maică- 
mea, ceea ce-l face cu cinci ani mai mic decât cel de-al doilea 
soţ al ei și cu cincisprezece mai tânăr decât taică-miu. In ritmul 
ăsta, maică-mea o să ajungă să se cupleze cu Jake, în curând. 

— E ok, îi răspund, trecând de ei, spre casă. Sunt bine. 

— Bună, doamna Calloway, spune Jake. 

Mama folosește numele celui de-al doilea soț, nu pe al tatălui 
meu. 

— O s-o conduc pe Addy în camera ei. Toată chestia asta a 
fost oribilă. O să vă povestesc imediat ce știu că Addy s-a liniștit 
puţin. 

Întotdeauna mă fascinează cum discută Jake cu maică-mea, 
de parcă ar fi amici de băutură. lar maică-mea e mereu de acord 
cu tot ce spune el. li place tot ce spune el. 

— Sigur, sigur, îi zice ea și zâmbește prostește. _ 

Mama crede că Jake e prea bun pentru mine. Imi tot spune 
asta de când am intrat într-a zecea, anul în care el a devenit 
super sexy, iar eu am rămas aceeași. Obișnuia să ne înscrie pe 
mine și pe Ashton la concursuri de frumuseţe când eram mici, și 
mereu obţineam amândouă același rezultat: locul doi. Prinţesa 
balului, nu regina. Nu era rău, din punctul ei de vedere, dar nici 


VP - 17 


îndeajuns de bine ca să ţii lângă tine genul de bărbat care să te 
îngrijească pentru tot restul vieții. 

Nu sunt sigură dacă acest scop a fost exprimat cândva fără 
ocolișuri, dar e clar că asta se așteaptă de la noi să facem. 
Mama a eșuat. Ashton a eșuat și ea, fiind de doi ani căsătorită 
cu un tip care a renunţat la facultatea de drept și care de abia 
mai petrece timpul alături de ea. Ceva e greșit și alunecos la 
fetele Prentiss. 

— Îmi pare rău, îi spun lui Jake, când urcăm în camera mea. 
Nu am știut ce să fac. Ar fi trebuit să-i vezi pe Bronwyn și 
Cooper. Ei chiar au dat o mână de ajutor. lar Nate - Doamne 
Dumnezeule! Nu mi-am imaginat niciodată că o să-l văd pe Nate 
Macauley atât de responsabil în genul ăsta de situaţii. Doar eu 
am stat acolo degeaba, ca o proastă, neștiind ce să fac. 

— Șșșt, nu spune asta. Nu-i adevărat, îmi șoptește Jake, cu 
buzele lipite de părul meu. 

O zice ca pe o concluzie finală ce nu poate fi combătută, 
pentru că refuză să vadă în mine altceva decât perfecţiune. 
Dacă asta s-ar schimba vreodată, pur și simplu nu știu ce m-aș 
face. 


Nate 
Luni, 24 septembrie, 4.00 pm 


Odată ce eu și Bronwyn ajungem în parcare, locul e aproape 
gol, și ezităm de îndată ce ieșim pe ușă. O știu pe Bronwyn încă 
de la grădiniţă, am fost în aceeași clasă și în școala generală, 
dar nu poţi spune că petrecem timpul împreună. Totuși, nu e 
chiar ciudat s-o am acum lângă mine. E chiar reconfortant, după 
dezastrul care s-a petrecut în laborator. 

Privește în jur nedumerită, de parcă abia s-ar fi trezit. 

— N-am venit cu mașina, murmură ea. Ar fi trebuit să mă 
ducă cineva. Până la Epoch Coffee. 

O spune ca și cum cafeneaua aia ar fi un loc important, ca și 
cum există o poveste pe care nu vrea s-o împărtășească. 

Am ceva afaceri de pus la cale, dar poate că acum chiarnu e 
momentul. 

— Vrei să te duc eu? 

Bronwyn îmi urmărește privirea până la motocicletă. 


VP-18 


— Pe bune? Nu m-aș urca în capcana aia a morții nici dacă m- 
ai plăti. Ştii statisticile privind accidentele mortale? Chiar nu-i de 
glumit. 

Pare gata să scoată o foaie de hârtie cu statisticile 
accidentelor și să-mi arate. 

— Cum zici tu. 

Ar trebui s-o las acolo și să mă duc acasă, dar încă nu sunt 
pregătit pentru asta. Mă sprijin de un perete și scot din 
buzunarul gecii o sticluţă de Jim Beam, îi deșurubez capacul și i- 
o întind lui Bronwyn. 

— Ceva de băut? 

Își încrucișează braţele pe piept. 

— Glumești? Asta e ideea ta genială înainte de-a te sui pe 
aparatul ăla de distrugere în masă? Și, culmea, în curtea școlii? 

— Ești cea mai amuzantă și aventuroasă persoană din lume, 
știi asta? 

De fapt, nu beau prea mult; am luat sticluţa aia de la taică- 
miu, de dimineaţă, și am uitat de ea. Dar s-o enervez pe 
Bronwyn îmi dă o oarecare satisfacție. Sunt pe cale s-o bag la 
loc în buzunar, când Bronwyn ridică o sprânceană și întinde o 
mână spre mine. 

— La naiba, de ce nu? 

Se sprijină și ea de peretele de cărămidă, lângă mine, și se 
lasă să alunece până când ajunge cu fundul pe bordură. Dintr-un 
motiv sau altul, îmi aduc aminte de clasele primare, când 
Bronwyn și cu mine mergeam la aceeași școală catolică. Inainte 
ca viaţa să se ducă dracului de tot. Toate fetele purtau aceleași 
fuste urâte de la uniformă, iar ea poartă acum una 
asemănătoare, care i se ridică pe coapse atunci când își 
încrucișează picioarele. Priveliștea nu e chiar așa rea. 

Bea surprinzător de mult din sticlă. 

— Ce. Dracu'. S-a. Întâmplat? 

Mă așez și eu pe jos, lângă ea. lau sticla și o pun între noi. 

— N-am nicio idee. 

— Arăta ca și cum era pe cale să moară. 

Măna îi tremura așa rău când se întinde după sticlă, încât Jim 
Beam-ul se zdrăngăne de asfalt. 

— Nu crezi?, mă întreabă. 

— Ba da, îi spun, iar ea se schimbă la față. 


VP -19 


— Săracul Cooper, comentează Bronwyn. Avea un accent de 
ziceai că abia ieri a venit la noi în oraș. Intotdeauna vorbește 
așa când este nervos. 

— Habar n-am cum e el de obicei. Dar aia - prințesa-nu-știu- 
cum - a fost complet inutilă. 

— Addy. Mă gândesc că ar fi trebuit să-i știi numele. 

Umărul lui Bronwyn îl atinge ușor pe al meu. 

— De ce? 

Nu mă pot gândi la vreun motiv plauzibil. Fata aia de abia și-a 
intersectat de câteva ori drumul cu al meu până astăzi, și 
probabil că așa va fi și de acum înainte. Sunt convins că e ok 
pentru amândoi ca lucrurile să stea așa. Cunosc genul ei. Niciun 
alt gând în mintea ei în afară de iubitul pe care a pus mâna și 
cine știe ce jocuri stupide pentru putere în gașca ei de fete, din 
săptămâna respectivă. Destul de bunăciune, bănuiesc, dar în 
afară de asta nu are nimic altceva de oferit. 

— Pentru că am trecut cu toţii printr-o uriașă traumă comună, 
îmi explică Bronwyn. 

— Ai o grămadă de reguli, nu-i așa? 

Am uitat cât de agitată și implicată poate fi Bronwyn. Până și 
în școala primară, era atât de implicată în chestii, zilnic, rahaturi 
care l-ar epuiza pe un om normal, întotdeauna încerca să se 
implice în proiecte, să ia tot felul de iniţiative și să atragă 
oameni în ele. Apoi, trebuia să se ocupe de ele, odată pornite. 

Nu e plictisitoare, totuși. Recunosc asta. 

Stăm acolo în tăcere, uitându-ne la ultimele mașini care 
părăsesc parcarea, iar Bronwyn mai ia când și când o dușcă din 
sticlă. Când i-o iau într-un final din mână, sunt surprins de cât de 
ușoară s-a făcut. Mă îndoiesc că Bronwyn e obișnuită cu 
băuturile tari. Pare mai degrabă genul care bea bere cu fructe 
sau cidru. Dacă le bea și pe alea. 

Pun sticla la loc în buzunarul gecii, iar Bronwyn mă trage ușor 
de mânecă. 

— Ştii, am vrut să-ţi spun, chiar înainte să se întâmple toate 
astea - mi-a părut rău să aud despre mama ta, zice, cu pauze 
lungi între cuvinte. Și unchiul meu a murit într-un accident de 
mașină, tot cam pe atunci. Am vrut să-ţi spun ceva, dar... știi, 
noi doi nu prea am... 

Vocea i se întrerupe și își ţine în continuare mâna pe braţul 
meu. 


VP - 20 


— Nu prea am vorbit, completez eu. E ok. Îmi pare rău pentru 
unchiul tău. 

— Probabil că îi simţi lipsa rău. 

Nu vreau să vorbesc despre maică-mea. 

— Salvarea a venit destul de repede azi, nu? 

Obrajii lui Bronwyn se înroșesc puţin și își retrage mâna, dar 
îmi ţine isonul cu schimbarea rapidă a subiectului de discuţie. 

— Cum de ai știut ce trebuit făcut? Pentru Simon? 

Ridic din umeri. 

— Toată lumea știe că are alergie la alune. Asta e ceea ce faci 
în situaţiile de genu’. 

— N-am știut cum e cu creionul medical. Cooper chiar ţi-a dat 
un creion pe bune, râde ea. Ca și cum te pregăteai să scrii un 
bilet sau ceva. Of, Doamne! 

Se dă cu capul de perete, în glumă, dar se lovește destul de 
tare. 

— Ar trebui să merg acasă. Nu mai avem ce să facem aici, 
spune ea. 

— Oferta mea de călătorie rămâne valabilă. 

Nu mă aștept să accepte, dar cu toate astea spune: 

— Sigur, de ce nu?, și îmi întinde o mână. 

Se împleticește puţin pe picioare când încerc să o ridic. Nu mă 
gândeam că e posibil ca alcoolul să-și facă efectul într-un sfert 
de oră, însă probabil că am trecut cu vederea greutatea pe care 
o are Bronwyn. Probabil că ar fi trebuit să-i iau sticla din mână 
mai devreme. 

— Unde stai?, o întreb, în timp ce bag cheia și pornesc 
motorul. 

— Pe strada Thorndike. La câţiva kilometri depărtare. Treci de 
centru, apoi faci la stânga, după Starbucks, pe Stone Valley 
Terrace. 

În partea orașului unde stau bogaţii. Bineînţeles. 

De obicei, nu mai iau pe altcineva pe motorul meu, așa că nu 
am o a doua cască. l-o dau pe a mea. O ia, și trebuie să mă 
stăpânesc ca să nu mă uit la bucata dezgolită din coapsa ei 
atunci când se așază în spatele meu și își îngrămădește fusta 
între picioare. Își pune braţele în jurul taliei mele, poate un pic 
prea strâns, însă nu zic nimic. 

— Mergi încet, ok? 


VP -21 


Mi-ar plăcea să o mai tachinez un pic, dar totuși ies din 
parcarea școlii cu viteza la jumătate față de cum merg eu de 
obicei. Și, deși nu credeam că e posibil, mă strânge și mai tare 
în braţe. Mergem așa o vreme - capul ei pe care stă casca mă 
apasă în spate și aș paria o mie de dolari, dacă i-aș avea, că și-a 
ținut ochii închiși tot drumul până în faţa casei ei. 

Casa arată cam așa cum te-ai aștepta - stil victorian, uriașă, 
cu o peluză mare pe care cresc flori complicate și copaci rar 
întâlniți. Pe aleea din față este parcat un Volvo, iar motorul meu 
- pe care, dacă te simţi generos, l-ai putea numi un clasic - 
arată caraghios lângă el, probabil la fel de ridicol cum arată 
Bronwyn în spatele meu. Cam asta e treaba cu lucrurile și 
oamenii care nu merg alăturate. 

Bronwyn se dă jos și bâjbâie ca să-și scoată casca. l-o desfac 
și o ajut să o scoată, trăgând de o șuviţă de păr care s-a prins în 
banda adezivă. la o gură mare de aer și își netezește fusta. 

— A fost terifiant, spune, apoi sare speriată când aude un 
mobil sunând. Unde mi-e rucsacul? 

— ÎI ai în spate. 

Și-l dă jos și scoate telefonul din buzunarul din faţă. 

— Bună? Da, pot... Da, eu sunt Bronwyn. Aţi... O, Doamne. 
Sunteţi sigur? 

Rucsacul îi cade din mână, pe jos, la picioare. 

— Mulţumesc că m-aţi sunat. 

Işi coboară mâna cu telefonul și se holbează la mine, cu ochii 
larg deschiși și apoși. 

— Nate, el... s-a dus. Simon a murit. 


Capitolul trei 


Bronwyn 
Marţi, 25 septembrie, 8.50 am 


Nu mă pot opri să fac calculele astea în minte. E 8.50 
dimineaţa, marţi, și cu douăzeci și patru de ore în urmă Simon 
intra în clasă pentru ultima dată. Şase ore și cinci minute mai 
târziu, ne îndreptam spre detenţie. O oră după asta, murea. 

Șaptesprezece ani. Duși pe apa sâmbetei, într-o clipită. 


VP - 22 


Mă așez la locul meu din spatele clasei și simt cum douăzeci 
și cinci de capete se întorc să mă privească. Chiar și fără Despre 
Asta, care să împrăștie o știre, vestea morţii lui Simon s-a 
răspândit peste tot până ieri, la ora cinei. Am primit mesaje de 
la absolut toţi cei care au numărul meu de telefon. 

— Ești bine? 

Prietena mea Yumiko se întinde și îmi strânge mâna. Dau din 
cap că da, dar strânsoarea mâinii ei îmi face bubuitul din cap să 
se înteţească. S-a dovedit că jumătate de sticlă de whisky pe 
stomacul gol este o idee groaznică. Din fericire, amândoi părinţii 
mei erau încă la muncă atunci când Nate m-a adus acasă, iar 
soră-mea, Maeve, mi-a turnat suficientă cafea tare pe gât, încât 
am reușit să fiu pe jumătate coerentă când ei au ajuns acasă. 
Simptomele mahmurelii le-au pus apoi pe seama traumei prin 
care am trecut. 

Primul clopoțel pe ziua de azi sună, dar nu e urmat de sunetul 
care anunţă de obicei știrile dimineţii. In loc de asta, profa, 
domnișoara Park, își drege vocea și se ridică de la catedră. 
Despăturește o foaie de hârtie care îi tremură în mână și începe 
să citească de pe ea. 

— Acesta este un anunţ oficial din partea directorilor Liceului 
Bayview. Îmi pare atât de rău că trebuie să vă dau această 
veste. leri după-amiază, unul dintre colegii voştri, Simon 
Kelleher, a suferit o reacţie alergică severă. Ajutorul medical a 
fost chemat imediat și a venit cu promptitudine, dar din 
nefericire a fost prea târziu pentru a mai face ceva pentru 
Simon. A murit la spital, la scurt timp după ce a ajuns acolo. 

Un murmur străbate clasa, iar cineva își înăbușă un suspin. 
Jumătate din colegi deja și-au scos telefoanele. La naiba cu 
regulile astăzi, presupun. Înainte să mă pot opri, îmi scot și eu 
mobilul din rucsac și intru pe Despre Asta. Aproape că mă 
aștept la un nou status cu vestea cea picantă despre care Simon 
vorbea ieri, înainte de detenție, însă bineînţeles că nu e nimic 
nou, cu excepția veștilor de săptămâna trecută. 


Toboșarul nostru preferat și un pic drogat își încearcă 
talentul și în film. RC a pus o cameră video în propriul 
dormitor și oferă premiere tuturor amicilor săi. Consideraţi- 
vă avertizate, fetelor. (E prea târziu pentru KL, totuși.) 

Cu toţii am remarcat flirtul dintre excentrica TC și noul 
băiat bogat GR, dar cine s-ar fi gândit că e mai mult de 


VP - 23 


atât? Cu siguranță nu iubitul ei, care se uita liniștit la meciul 
de sâmbătă seara, în timp ce T & G își făceau de cap nu 
departe de el. Îmi pare rău, JD. Întotdeauna cei ca tine sunt 
ultimii care află. 


Chestia cu Despre Asta era că... oricând puteai fi convins că 
fiecare cuvânt de acolo e adevărat. Simon a pornit pagina 
respectivă în clasa a zecea, după ce a petrecut vacanța de 
primăvară într-o tabără scumpă de informatică în Silicon Valley, 
și nimeni în afara lui nu posta în aplicaţia respectivă. Avea surse 
peste tot prin școală, însă era foarte atent cu ceea ce publica. 
Oamenii de obicei negau informaţiile sau le ignorau, dar Simon 
niciodată nu greșea și nu minţea. 

Despre mine nu a scris niciodată nimic; sunt prea cuminte și 
reţinută ca să fiu acolo. Există un singur lucru pe care Simon ar 
fi putut să-l scrie despre mine, dar ar fi fost aproape imposibil 
pentru el să-l afle. 

Acum bănuiesc că n-o să-l mai afle oricum niciodată. 

Domnișoara Park încă mai vorbește. 

— Veţi putea avea parte de consiliere psihologică pentru a 
face faţă durerii, pe durata întregii zile, în amfiteatru. Puteţi ieși 
de la ore oricând simţiţi nevoia să discutaţi cu cineva despre 
această tragedie. Școala pregătește un memorial pentru Simon 
după meciul de fotbal de sâmbătă, și vă vom da detalii mai 
multe de îndată ce vor fi stabilite. De asemenea, vă vom ţine la 
curent cu aranjamentele făcute de familia lui, imediat ce le vom 
afla. 

Se sună de ieșire și ne ridicăm cu toţii, dar domnișoara Park 
îmi strigă numele înainte să apuc să-mi iau și rucsacul. 

— Bronwyn, mai poţi rămâne un moment? 

Yumiko îmi aruncă o privire de compătimire atunci când se 
ridică, dându-și o șuviţă de păr negru ondulat după ureche. 

— Eu și Kate o să te așteptăm pe hol, ok? 

Încuviinţez din cap și îmi iau rucsacul. Domnișoara Park încă 
își mai face de lucru cu foaia pe care și-a notat anunţul, o 
plimbă dintr-o mână în alta. 

— Bronwyn, directoarea Gupta vrea ca voi toţi care aţi fost în 
aceeași încăpere cu Simon să primiţi consiliere în particular 
astăzi. M-a rugat să te anunţ că ești programată pentru ora 11 
în biroul domnului O'Farrell. 


VP - 24 


Domnul O'Farrell este îndrumătorul meu privind deciziile și 
comportamentul, și sunt foarte familiarizată cu biroul lui. Am 
petrecut o grămadă de timp acolo în ultimele șase luni, făcând 
strategii pentru admiterea la facultate. 

— Domnul O'Farrell face consilierea?, o întreb. 

Mă gândesc că asta n-ar fi ceva atât de rău. 

Fruntea domnișoarei Park se umple de riduri. 

— O, nu. Școala aduce pe cineva care e specialist. 

Minunat. Mi-am petrecut jumătate de noapte încercând să-mi 
conving părinţii că nu am nevoie să merg la un psiholog. Vor fi 
încântați că am fost obligată să o fac, până la urmă. 

— E în regulă, îi spun și aștept să văd dacă mai are ceva de 
adăugat, dar îmi atinge doar braţul, într-un gest de încurajare pe 
care îl găsesc destul de ciudat. 

Așa cum mi-au promis, Kate și Yumiko mă așteaptă în faţa 
ușii. Se așază de o parte și de alta a mea, în timp ce ne 
îndreptăm spre ora de mate, ca și cum m-ar apăra de niște 
paparazzi insistenţi. Yumiko se retrage într-un colţ, cu toate 
astea, atunci când îl vede pe Evan Neiman așteptând în fața 
clasei unde avem ora. 

— Bronwyn, salut. 

Evan poartă unul dintre tricourile lui polo obișnuite, cu o 
monogramă cusută pe piept, deasupra inimii. EWN. Mereu m-am 
întrebat de la ce vine W. De la Walter? Wendell? William. Sper, 
de dragul lui, să fie de la William. 

— Ai primit mesajul meu aseară?, mă întreabă. 

L-am primit. A; nevoie de ceva? Vrei să fii alături de un prieten 
acum? Din moment ce fusese prima dată când Evan Neiman îmi 
scrisese, partea mea cinică ajunsese la concluzia că voia doar 
un loc în față de unde să urmărească cel mai șocant lucru care 
s-a întâmplat până acum la Bayview. 

— L-am primit, mersi. Dar eram foarte obosită. 

— Ei bine, dacă simţi nevoia să vorbești, dă-mi un semn. 

Evan se uită de-a lungul coridorului pustiu. In general, e 
obsedat de punctualitate. 

— Ar trebui să intrăm, zic, nu? 

Yumiko rânjește la mine în timp ce ne așezăm și îmi șoptește: 

— Evan a tot întrebat ieri unde ești, când eram la matesport. 

Mi-ar plăcea să-i pot împărtăși entuziasmul, dar undeva, la un 
punct, între detenţie și ora de azi de mate mi-am pierdut tot 


VP -25 


interesul pe care l-am avut vreodată pentru Evan Neiman. Poate 
că este stresul post-traumatic de la toată întâmplarea cu Simon, 
dar în clipa asta nu-mi pot aminti ce m-a atras de la început la 
el. Nu că aș fi fost vreodată complet moartă după el. Mai mult 
mă gândeam că eu și Evan aveam potenţialul de a deveni un 
cuplu solid până la absolvire, moment în care ne-am fi despărțit 
în termeni civilizaţi și ne-am fi dus fiecare la facultăţile noastre. 
Ceea ce bănuiesc că nu e foarte romantic, dar nici relațiile din 
liceu nu prea sunt, oricum. Cel puţin nu pentru mine. 

Stau calmă la algebră, cu mintea dusă departe, cât mai 
departe posibil de matematică, și apoi dintr-odată ora se 
termină și eu mă mut la cea de engleză, cu Kate și Yumiko. 
Capul îmi este în continuare atât de plin cu ce s-a întâmplat cu o 
zi în urmă, încât atunci când trecem pe lângă Nate pe culoar 
pare perfect logic să îl salut. Mă opresc, surprinzându-mă atât 
pe mine, cât și pe el. 

— Bună, îmi răspunde Nate. 

Părul lui șaten închis e mai ciufulit ca oricând, și sunt aproape 
sigură că poartă același tricou pe care l-a avut și ieri. Însă, 
cumva, lui îi vine bine așa. Poate prea bine. Totul, de la 
constituția lui înaltă și cu oarece mușchi, până la pomeții perfect 
tăiaţi și la ochii cu gene întunecate, totul mă face să-mi pierd 
șirul gândurilor. 

Kate și Yumiko se holbează și ele la Nate, dar într-un fel 
diferit. Mai mult ca și cum ar fi un animal imprevizibil, sălbatic, 
închis într-o cușcă destul de șubredă. Conversaţiile pe hol cu 
Nate Macauley nu sunt exact parte din programul nostru 
obișnuit. 

— Ai fost deja la consiliere psihologică?, îl întreb. 

Fața lui e complet aiurită. 

— La ce? 

— Consiliere. Din cauza lui Simon. Nu te-a anunţat niciun 
prof? 

— Nu, de abia am ajuns, spune el, și ochii mi se lărgesc de 
uimire. 

Nu m-aș fi așteptat ca Nate să câștige vreun premiu pentru 
prezenţa constantă la ore, dar e deja zece. 

— Aha. Ei bine, toţi cei care am fost acolo va trebui să avem 
parte de ședințe cu un psiholog. A mea ela 11. 

— lisuse, murmură Nate, trecându-și o mână prin păr. 


VP - 26 


Gestul îmi face privirea să se oprească pe braţul lui, unde 
rămâne până când Kate își drege ușor vocea. Faţa mi se 
încălzește brusc și mă scutur ca să redevin atentă, dar e prea 
târziu ca să mai aud ce spusese prietena mea. 

— Oricum, ne mai vedem pe aici, mormăi eu. 

După ce ne îndepărtăm puţin, Yumiko se apleacă spre mine și 
îmi zice: 

— Arăta ca și cum de-abia s-ar fi dat jos din pat. Și ca și cum 
nu fusese singur în pat. 

— Sper că te-ai dezinfectat după ce ai mers pe motocicleta 
lui, adaugă și Kate. E un fel de curvă masculină, ceva de speriat. 

Mă holbez la ea. 

— lţi dai seama că e sexist să spui curvă masculină, nu? Dacă 
trebuie neapărat să folosești termenul, ar trebui cel puţin să nu 
precizezi genul. 

— Mă rog, spune Kate, bătând în retragere. Chestia e că sunt 
convinsă că are vreo boală cu transmitere sexuală. 

Nu-i răspund. Sigur, asta e reputaţia lui Nate, dar în realitate 
nu știm prea multe despre el. Aproape că mă pregătesc să-i 
spun cu câtă grijă m-a condus ieri acasă, numai că nu-mi dau 
seama ce aș încerca să demonstrez. 

După engleză, mă îndrept spre biroul domnului O'Farrell, și 
îmi face semn cu mâna să intru, după ce bat la ușa deschisă. 

— la un loc, Bronwyn. Doamna doctor Resnick întârzie puţin, 
dar va ajunge aici în curând. 

Mă așez vizavi de el și trag cu ochiul la un plic pe care este 
scris numele meu, plic așezat în mijlocul biroului său. Mă întind 
să-l ridic, apoi ezit, neștiind dacă e ceva confidențial. Consilierul 
însă îl împinge spre mine. 

— Sunt recomandările tale. Chiar la timp ca să prinzi data 
limită pentru Yale. 

Răsuflu ușurată, cu putere, și chiar scot și un sunet de 
bucurie. 

— O, mulțumesc! 

Ridic plicul. Este cel din urmă pe care îl mai aveam de 
așteptat, ultimul de care mai aveam nevoie. Yale este o tradiţie 
de familie - bunicul meu a fost un profesor străin invitat acolo, 
apoi și-a relocat toată familia, din Columbia la New Haven, când 
a primit catedra la facultate. Copiii lui, inclusiv tatăl meu, au 
mers acolo, și este și locul unde s-au cunoscut părinţii mei. 


VP - 27 


Obișnuiesc mereu să spună că familia noastră nu ar exista fără 
Yale. 

— Cu multă plăcere, spune domnul O'Farrell și se lasă pe 
spate, potrivindu-și mai bine ochelarii. Nu ai sughiţat cumva mai 
devreme? Domnul Camino a trecut pe aici să mă întrebe dacă ai 
fi interesată să dai meditații la chimie semestrul ăsta. Câţiva 
dintr-a noua se luptă să ia note mari, așa cum ai făcut-o și tu. Ar 
aprecia să ia lecţii de la cineva care a sfârșit prin a fi un as la 
materia asta. 

Trebuie să înghit de câteva ori înainte să pot răspunde. 

— Mi-ar plăcea, dar mă tem că nu mai am deloc timp liber. 

Zâmbetul mi se lărgește și-mi dezvelește dinţii. 

— Nu-ţi face griji. Da, așa e, ai oricum prea multe griji. 

Chimia fusese singura materie care mi-a dat bătăi de cap, 
atât de mult, încât m-am pricopsit și cu un calificativ D la 
examenul de la mijlocul semestrului. Cu fiecare test pe care îl 
picam, vedeam Ivy League îndepărtându-se din viitorul meu. 
Până și domnul O'Farrell sugerase timid că poate ar trebui să 
iau în considerare și alte facultăţi. 

Așa că am făcut ce am făcut și mi-am îndreptat notele, până 
acolo încât am avut A la chimie, la finalul anului. Dar sunt 
convinsă că niciun profesor nu ar vrea cu adevărat ca eu să-mi 
împărtășesc strategiile și altor elevi. 


Cooper 
Joi, 27 septembrie, 12.45 pm 


— Ne vedem diseară? 

Keely mă ia de mână când ne îndreptăm spre dulapurile 
noastre, după prânz. Mă privește cu ochii ei uriași, căprui. 
Maică-sa este suedeză și taică-su e filipinez, iar combinaţia asta 
o face pe Keely cea mai frumoasă fată de la noi din liceu, de 
departe. Nu prea am văzut-o săptămâna asta, între 
antrenamentele de baseball și chestiile de familie, și pot să-mi 
dau seama că este puţin neliniștită. Nu e genul care să te 
sufoce, neapărat, dar are nevoie de timp constant cu jumătatea 
ei. 

— Nu sunt sigur, îi răspund. Sunt cam în urmă cu temele. 

Buzele ei perfecte se lasă în jos și îmi dau seama că e pe cale 
să protesteze, când o voce se aude în difuzoare. 


VP - 28 


„Cooper Clay, Nate Macauley, Adelaide Prentiss și Bronwyn 
Rojas să se prezinte în biroul directoarei. Cooper Clay, Nate 
Macauley, Adelaide Prentiss și Bronwyn Rojas să se prezinte în 
biroul directoarei”. 

Keely se uită în jur, ca și cum așteaptă o explicaţie. 

— Ce-a fost asta? Ceva ce are legătură cu Simon? 

— Bănuiesc că da. 

Ridic din umeri. Deja i-am răspuns directoarei Gupta la 
întrebări, cu două zile în urmă. Am spus ce s-a întâmplat la 
detenţie, dar poate că acum urmează runda a doua. Taică-miu 
spune că părinţii lui Simon au multe legături cu persoane 
importante din oraș, iar școala e în pericol să fie dată în 
judecată, dacă se vor descoperi urme de neglijenţă din partea 
personalului. 

— Hai că fug. Vorbim mai târziu, ok? 

O pup repede pe Keely pe obraz, îmi arunc rucsacul pe un 
umăr și o iau în sus de-a lungul coridorului. 

Când ajung la biroul directoarei, secretara îmi arată spre o 
sală de conferinţe care e deja plină de oameni: directoarea 
Gupta, Addy, Bronwyn, Nate și un poliţist. Îmi simt gâtul foarte 
uscat în timp ce mă așez pe singurul scaun rămas gol. 

— Cooper, ce bine. Acum putem începe. 

Directoarea Gupta își încrucișează mâinile în faţă și se uită la 
toţi cei așezați la masă. 

— Aș vrea să vi-l prezint pe Hank Budapest, de la 
Departamentul de Poliţie din Bayview. Are câteva întrebări 
despre evenimentele la care aţi fost martori luni. 

Polițistul dă mâna cu fiecare dintre noi. Este tânăr, dar are 
deja păr alb. Și pistrui. Nu pare genul intimidant, plin de 
autoritate. 

— Mă bucur să vă cunosc. Nu ar trebui să dureze prea mult. 
Atâta că, după o discuţie cu familia Kelleher, am vrea să 
aruncăm o privire mai atentă asupra circumstanțelor morții lui 
Simon. Am primit în dimineaţa asta rezultatele autopsiei și... 

— Deja?, îl întrerupe Bronwyn pe poliţist, iar directoarea îi 
aruncă o privire severă, pe care ea însă nu o remarcă. Nu 
durează mai mult, de obicei? 

— Rezultatele preliminare pot fi disponibile în numai câteva 
zile, spune polițistul. Au fost destul de elocvente, arătând că 
Simon a murit din cauza unei cantităţi mari de unt de arahide pe 


VP - 29 


care a înghiţit-o cu foarte puţin timp înainte de momentul 
decesului. Lucru care părinţilor să-i li s-a părut ciudat, având în 
vedere că Simon era mereu atent cu mâncarea și băuturile. Cu 
toţii i-aţi spus doamnei directoare că Simon a băut un pahar cu 
apă chiar înainte să își piardă cunoștința, așa este? 

Dăm cu toții din cap, iar polițistul continuă: 

— Paharul avea urme de unt de arahide, așa că pare evident 
că acea băutură i-a cauzat moartea. Incercăm acum să ne dăm 
seama în ce fel a ajuns untul de arahide în acel pahar. 

Nimeni nu spune nimic. Privirea lui Addy se intersectează cu a 
mea, apoi își întoarce capul în altă direcţie, nu înainte să observ 
cât de încruntată este. 

— Își amintește cineva de unde a luat Simon paharul?, ne 
întreabă polițistul și deschide un caiet în faţa lui, pregătindu-se 
să noteze informaţiile. 

— Eu nu eram atentă, spune Bronwyn. Îmi scriam tema pe 
care o primisem. 

— Și eu la fel, zice Addy, deși pot jura că nici măcar nu se 
apucase de ea. 

Nate stă relaxat și fixează cu privirea tavanul. 

— Îmi amintesc eu, spun. Și-a luat paharul dintr-o grămadă de 
căni și ustensile de laborator aflate pe chiuvetă. 

— Paharul era cu gura în sus?, întreabă polițistul. 

— Era cu gura în jos. Simon l-a luat pe primul care era într-o 
stivă. 

— Îți amintești să fi văzut vreun lichid în el, când l-a ridicat? L- 
a clătit? 

Încerc să-mi amintesc. 

— Nu l-a clătit. L-a umplut direct cu apă. 

— Apoi a băut-o? 

— Da, spun. 

Dar Bronwyn mă contrazice: 

— Nu, nu chiar imediat. Ne-a vorbit o vreme. Nu mai ţineţi 
minte? 

Se întoarce spre Nate: 

— Te-a întrebat dacă tu ai pus telefoanele în rucsacurile 
noastre. Telefoanele alea care ne-au băgat în belea cu domnul 
Avery. 

— Telefoanele, așa, așa. 


VP - 30 


Polițistul Budapest își notează ceva în caiet. Ultima lui 
remarcă nu fusese o întrebare, totuși Bronwyn începe să-i 
povestească: 

— Cineva ne făcuse o farsă. De aia eram la detenţie. Domnul 
Avery găsise în rucsacurile noastre telefoane mobile care nu ne 
aparțineau. 

Se întoarce apoi spre directoare și îi aruncă o privire jignită: 

— Chiar nu a fost corect. Voiam să vă întreb, dacă tot a venit 
vorba: întâmplarea asta va rămâne trecută în dosarele noastre? 

Nate își dă ochii peste cap. 

— N-am fost eu. Cineva mi-a pus și mie un telefon în rucsac. 

Fruntea directoarei Gupta se încreţește. 

— E prima dată când aud despre asta. 

Ridic din umeri când îi întâlnesc privirea. Telefoanele alea 
erau ultimul lucru la care m-am gândit zilele care au trecut. 

Polițistul nu pare surprins. 

— Domnul Avery a spus ceva despre asta, când m-am întâlnit 
cu el, mai devreme. A zis că niciunul dintre elevi nu și-a cerut 
telefonul înapoi, așa că a ajuns și el la concluzia că trebuie să fi 
fost o farsă, până la urmă. 

Bate ritmic cu pixul în caiet. 

— E cumva genul de glumă pe care ar fi putut-o face Simon? 

— Nu prea văd de ce, spune Addy. Era un telefon strecurat și 
în rucsacul lui. În afară de asta, eu de abia îl cunoșteam. 

— Ai fost printre nominalizaţii la bal de către el, îi spune 
Bronwyn. 

Addy clipește, ca și cum abia atunci și-ar aminti. 

— A avut vreunul dintre voi necazuri cu Simon?, ne întreabă 
polițistul. Am auzit despre aplicaţia făcută de el - Despre Asta se 
cheamă, așa-i? A apărut vreunul dintre voi pe acolo? 

Cu toţii negăm, în afară de Nate. 

— De multe ori, spune el. 

— Cea scris despre tine?, întreabă Budapest. 

Nate se strâmbă, ironic: 

— Tot felul de căcaturi stupide, începe el, dar directoarea îl 
avertizează să aibă grijă la limbaj. Tot felul de chestii stupide, se 
corectează el. În special, despre tipele cu care m-am cuplat. 

— Te-a deranjat asta? Faptul că erai bârfit? 

— Nu prea. 


VP - 31 


Nate arată ca și cum ar vorbi serios. Bănuiesc că a fi bârfit nu 
e chiar așa de mare chestie ca a fi arestat. Dacă o fi adevărat că 
a fost arestat. Simon nu a postat despre asta, așa că nimeni nu 
pare să știe exact care e treaba cu Nate. 

Într-un fel, e penibil cum Simon era sursa noastră de 
informaţii cea mai de încredere. 

Polițistul Budapest își întoarce privirile spre noi trei. 

— Așadar, despre voi n-a scris nimic? 

Dăm încă o dată din cap. Nu, nu scrisese. 

— V-aţi temut vreodată că o va face? Simţeaţi că plutea o 
ameninţare deasupra capetelor voastre, ceva de genul ăsta? 

— Eu nu, îi răspund, dar vocea mea nu este atât de sigură pe 
cât mi-aș fi dorit. 

Îmi mut privirea de la poliţist și le văd pe Addy și Bronwyn 
arătând ca și cum ar fi pe cât de diferite se poate: Addy a 
devenit palidă ca o fantomă, Bronwyn are obrajii de un roșu 
aprins. Nate le privește și el pentru o clipă, apoi își lasă scaunul 
pe spate și îi spune poliţistului: 

— Oricine are secrete. Nu-i așa? 

e 

Antrenamentul meu durează mult în seara aia, dar taică-miu îi 
obligă pe toţi să aștepte până când termin, ca să putem lua cina 
împreună. Fratele meu, Lucas, se ţine cu mâinile de stomac și 
bate cu cuțitul în masă, cu o privire de suferință, când ne 
așezăm în sfârșit să mâncăm, la ora șapte. 

Subiectul de conversaţie e același care a fost toată 
săptămâna: Simon. 

— Era de așteptat să se implice și poliţia la un moment dat, 
spune Bătrânu' meu, luându-și un munte de piure din castron și 
punându-și-l în farfurie. Ceva e în neregulă cu moartea băiatului 
ăstuia. Unt de arahide în sistemul de alimentare cu apă, poate? 
Avocaţii vor fi foarte fericiți să învârtă chestia asta pe toate 
părțile. 

— Îi ieșeau ochii din cap cam așa? face Lucas, și se holbează 
la mine, scoțând și limba. 

Are doișpe ani, și moartea lui Simon pentru el e încă la nivel 
de joc video. 

Bunică-mea se întinde și-l plesnește ușor pe Lucas peste 
mână. Buni e cât o mână de om și are capul înconjurat de bucle 
albe de păr, dar întotdeauna e impunătoare. 


VP - 32 


— Taci din gură, dacă nu poţi vorbi respectuos despre bietul 
băiat. 

Buni locuiește cu noi de când ne-am mutat din Mississippi, cu 
cinci ani în urmă. La început, am fost surprins că a venit cu noi: 
bunicul murise de ani buni, dar ea avea destul prieteni și cluburi 
care s-o ţină ocupată acolo. Acum, după ce am trăit o vreme 
aici, înţeleg. Costurile noastre sunt acum de trei ori mai ridicate 
faţă de cum erau în Mississippi, și sub nicio formă nu ne-am fi 
permis să stăm în orașul ăsta fără banii lui Buni. Dar poţi juca 
baseball tot anul în Bayview, și are unul dintre cele mai bune 
licee din țară. Cândva, în viitor, Bătrânu' se așteaptă ca eu să 
arăt că a meritat să facă împrumutul ăsta uriaș, plus jobul pe 
care și-l urăște. 

Poate chiar o voi face. După ce viteza cu care arunc a ajuns la 
nouăzeci de kilometri pe oră vara trecută, am urcat pe locul 
patru într-un clasament ESPN pentru anul viitor, la MLB. Sunt 
luat în considerare de multe facultăţi, primesc oferte și mi-ar 
plăcea să merg la o facultate bună. Numai că baseball-ul nu e la 
fel ca fotbalul sau baschetul. Dacă poți trece la profesioniști 
imediat după liceu și să te concentrezi pe asta, de obicei o faci. 

Bătrânu' arată spre mine cu cuțitul. 

— Ai meci sâmbătă. Să nu uiţi. 

Ca și cum aș putea să uit. Programul e pus peste tot prin 
casă. 

— Kevin, poate ar fi mai bine să sară peste meci weekend-ul 
ăsta?, întreabă mama în șoaptă, fără aplomb. 

Ştie că e o luptă pierdută. 

— Cel mai bun lucru pe care-l poate face Cooperstown e să-și 
vadă de treabă, ca de obicei, zice Bătrânu'. Dacă se lasă pe 
tânjeală, n-o să-l aducă înapoi pe băiatul ăla. Dumnezeu să-l 
odihnească. 

Ochii mici și strălucitori ai lui Buni se opresc asupra mea. 

— Cooper, sper că îţi dai seama că niciunul dintre voi, copii, 
nu l-ar fi putut ajuta cu ceva pe Simon. Poliţia trebuie să-și facă 
treaba și să ancheteze serios, atâta tot. 

Nu știu ce să zic, de fapt. Polițistul Budapest mă tot întreba 
despre epinefrina care lipsea și despre timpul pe care l-am 
petrecut în cabinetul medical, căutând-o. Aproape ca și cum s-ar 
fi gândit că aș fi putut să fac eu ceva cu ea înainte să ajungă 
domnișoara Grayson acolo. Doar că nu a spus-o așa direct. Dacă 


VP - 33 


e convins că cineva i-a făcut rău în mod conștient lui Simon, nu 
știu de ce nu se concentrează asupra lui Nate. Dacă mă întrebi 
pe mine - și nimeni n-a făcut-o -, eu sunt curios cum de a știut 
un tip ca Nate despre creioanele medicale, în primul rând. 

Tocmai am terminat de strâns masa când auzim soneria, iar 
Lucas fuge la ușă, ţipând: 

— Deschid eu! Deschid eu! 

Câteva secunde mai târziu, zbiară încă o dată: 

— E Keely! 

Buni se ridică greu în picioare, sprijinindu-se în bastonul cu 
craniu în vârf pe care Lucas i l-a ales anul trecut, atunci când a 
fost pusă în faţa faptului că nu mai poate merge fără ajutor. 

— Credeam că ai zis că voi doi nu aveţi planuri pentru seara 
asta, Cooper. 

— Păi, nu aveam, murmur eu, în timp ce Keely intră în 
bucătărie toată numai un zâmbet, punându-și braţele în jurul 
gâtului meu. 

— Cum ești?, îmi șoptește la ureche, buzele ei moi atingându- 
mi obrazul. M-am gândit la tine toată ziua. 

— Sunt bine, îi spun. 

Se dezlipește de mine și bagă mâna în buzunar, de unde 
scoate un pachet învelit în celofan și zâmbește. Bomboane Red 
Vines, care nu fac parte din regimul meu sportiv, dar care sunt 
preferatele mele. Fata asta mă știe. La fel și părinţii mei, care își 
mai amână plecarea cu minute întregi de conversaţie 
politicoasă, înainte să o șteargă la bowling. 

Telefonul îmi vibrează și îl scot din buzunar. 

Salut, frumosule. 

Imi maschez faţa, ca să ascund rânjetul ivit dintr-odată, și 
scriu: 

Salut. 

Ne vedem diseară? 

E un moment nepotrivit. Te sun eu mai încolo? 

Bine, mi-e dor de tine. 

Keely vorbește cu maică-mea, iar ochii îi sunt plini de 
entuziasm. Nu se preface. Keely nu e doar frumoasă. E ceea ce 
Buni numește „o bomboană de fată”. O tipă dulce, care nu face 
eforturi să fie așa. Orice tip de la Bayview și-ar dori să fie în 
locul meu. 

Si mie mi-e dor. 


VP - 34 


Capitolul patru 


Addy 
Joi, 27 septembrie, 7.30 pm 


Ar trebui să-mi fac temele înainte să apară Jake, dar în loc de 
asta stau în faţa oglinzii mele mari din dormitor și îmi apăs 
pielea de pe frunte. Durerea sâcâitoare de pe tâmpla stângă 
ameninţă să se transforme într-un coș din ăla îngrozitor, uriaș, 
care îmi apare o dată la câteva luni. De fiecare dată când am 
unul, știu că este tot ceea ce poate oricine vedea atunci când se 
uită la mine. 

Va trebui să port o vreme părul lăsat, până trece. Oricum, lui 
Jake îi place mai mult cu el neprins. Părul e singura chestie la 
mine care nu-mi creează complexe de inferioritate. Eram la 
restaurantul Glenn săptămâna trecută, cu prietenele, stând 
lângă Keely în faţa oglinzii, și ea s-a întins și mi-a trecut o mână 
prin păr, după care m-a întrebat: „Putem să facem schimb? Doar 
pentru o săptămână?”. 

l-am zâmbit, dar mi-aş fi dorit să stea de partea cealaltă a 
mesei, mai departe de mine. Nu-mi place să o văd atât de 
aproape, pe noi una lângă alta, de fapt. E atât de frumoasă, cu 
pielea ei bronzată și genele lungi, plus buzele ca ale Angelinei 
Jolie. Ea e ca personajul principal al unui film, iar eu sunt 
prietena cea mai bună, clișeică, al cărei nume îl și uiţi până să 
apară genericul filmului. 

Aud soneria, dar știu bine că Jake n-o să urce imediat la mine 
în cameră. Mama o să-l acapareze cel puţin zece minute. Nu se 
mai satură să audă povestea cu Simon, și ar vorbi despre 
întâlnirea cu polițistul Budapest toată noaptea, dacă aș lăsa-o. 

Îmi despart părul în două secţiuni și îmi trec peria pe toată 
lungimea lui. Mintea mi se tot întoarce la Simon. A fost o 
prezență constantă pe lângă grupul nostru încă dintr-a noua, dar 
n-a fost niciodată unul dintre noi. Avea o singură prietenă 
adevărată, o tipă goth pe nume Janae. O vreme am crezut că 
sunt împreună, până când Simon a început să-mi invite toate 
prietenele la întâlnire, una câte una. Evident, niciuna nu a 
acceptat. Deși, anul trecut, înainte să înceapă să iasă cu Cooper, 
Keely s-a îmbătat rău la o petrecere și a intrat într-un dulap cu 


VP - 35 


Simon, unde l-a lăsat să o sărute timp de cinci minute. l-a luat 
secole să scape apoi de amintirea aia și de insistenţele lui. 

Sinceră să fiu, nu știu ce fusese în capul lui Simon. Keely are 
un singur gen de tip cu care să se cupleze - sportivii. El ar fi 
trebuit să se dea la cineva ca Bronwyn. E destul de drăguță, 
într-un mod mai degrabă timid, cu ochi interesanţi care bat în 
gri și cu un păr care probabil ar arăta bine dacă l-ar purta 
desfăcut. In afară de asta, cred că ea și Simon au tot dat unul 
peste altul la orele pentru elevi deștepți și premianţi. 

Atâta doar că azi am avut impresia că lui Bronwyn nu-i prea 
plăcea Simon. Sau mai degrabă că nu-i plăcea deloc. Când 
polițistul a vorbit despre felul în care a murit Simon, Bronwyn a 
părut... nu știu. În niciun caz tristă. 

Aud o bătaie în ușă și o observ în oglindă deschizându-se. 
Continui să-mi pieptăn părul și atunci când Jake intră în cameră. 
Işi desface adidașii și se aruncă în pat, scoțând un sunet 
exagerat de epuizare. Își întinde mâinile în lături, larg. 

— Maică-ta m-a secat de energie, Ads. N-am mai întâlnit pe 
nimeni care să poată pune aceeași întrebare într-o mie de feluri 
diferite. 

— Mie-mi spui, zic, ridicându-mă să mă alătur lui. 

Imi cuprinde mijlocul cu o mână și mă ghemuiesc lângă el, cu 
capul pe umărul lui și cu o mână pe piept. Știm exact cum să ne 
așezăm familiar unul lângă altul, și mă relaxez pentru prima 
dată de când am fost chemată în biroul directoarei. 

Imi trec degetele de-a lungul mușchilor lui. Jake nu are un 
corp chiar atât de lucrat cum are Cooper, care practic arată ca 
un supererou cu tot antrenamentul pe care-l face, dar pentru 
mine Jake este echilibrul perfect între mușchiulos și slab. Și este 
rapid, cel mai bun fundaș pe care l-a avut liceul Bayview de ani 
buni. Nu se face în jurul lui la fel de multă vâlvă ca în cazul lui 
Cooper, dar câteva facultăți sunt interesate și are șanse să 
obţină o bursă. 

— Doamna Kelleher m-a sunat, zice Jake. 

Mâna mea se oprește pe brațul lui și mă uit cu privirea 
pierdută la bumbacul rigid și albastru din care îi e făcut tricoul. 

— Mama lui Simon? De ce? 

— M-a întrebat dacă aș putea fi unul dintre cei care poartă 
sicriul, la înmormântare. Are loc duminică, spune Jake, iar umerii 


VP - 36 


i se ridică într-un gest care mimează nepăsarea. l-am zis că 
desigur. Nu prea aș fi putut s-o refuz, așa-i? 

Uneori uit că Simon și Jake erau prieteni în școala primară și 
în generală, înainte ca Jake să devină un sportiv apreciat, iar 
Simon să devină... ce era el. In clasa a noua, Jake a intrat în 
echipa de fotbal și a început să-și petreacă timpul alături de 
Cooper, care era deja o legendă la Bayview. Până într-a zecea, 
amândoi erau un fel de regi ai clasei noastre, iar Simon 
rămăsese doar un tip ciudat pe care Jake îl cunoscuse cândva. 

Într-un fel, mă gândesc că Simon a pornit Despre Asta ca să-l 
impresioneze pe Jake. Simon aflase că un fotbalist rival al lui 
Jake era în spatele hărțuirii unor puștoaice din școala generală, 
și a postat totul pe o aplicație numită After School. Timp de 
câteva săptămâni, a primit o grămadă de atenţie, și la fel s-a 
întâmplat și cu Simon. Poate că a fost pentru prima dată când 
liceul l-a băgat cu adevărat în seamă. 

Probabil că Jake l-a felicitat și l-a bătut pe spate, după care a 
uitat toată povestea, dar Simon a mers mai departe și și-a făcut 
propria lui aplicaţie prin care să posteze bârfe și dezvăluiri. 
Bârfa inocentă și binevoitoare, în folosul comunităţii, nu te duce 
prea departe, așa că Simon a început să posteze chestii mai 
perverse și mai personale decât demascarea fotbalistului. 
Nimeni nu mai credea că e un erou, dar începuseră deja să se 
teamă de el, ceea ce pentru Simon era destul de mulțumitor. 

Jake, în general, îl apăra pe Simon, atunci când prietenii noștri 
încercau să-l facă praf pentru ce posta. Nu e ca și cum minte. 
Nu mai faceți tâmpenii, iar Simon n-o să mai fie o problemă, 
spunea el. 

Jake are de cele mai multe ori gândirea numai în alb și negru. 
E ușor să fie așa, atâta timp cât el nu greșește niciodată. 

— Încă mai mergem pe plajă mâine seară, dacă e ok pentru 
tine, îmi spune Jake, răsucindu-mi o șuviţă de păr pe deget. 

O spune ca și cum eu aș decide, cu toate că amândoi știm că 
Jake stabilește programul vieţii noastre sociale de cuplu. 

— Sigur, șoptesc eu. Cine mai vine? 

Nu spune TJ. 

— Ar trebui să vină Cooper și Keely, deși ea nu e sigură că va 
fi în stare. Luis și Olivia. Vanessa, Tyler, Noah, Sarah... 

Nu spune TJ. 

— ...Şi TJ. 


VP - 37 


Argh! 

Nu știu dacă e doar imaginaţia mea sau dacă într-adevăr TJ, 
care era privit ca un outsider, din moment ce de abia apăruse în 
peisaj, a început să intre tot mai mult în prim plan, când eu mi- 
aș dori cel mai tare să dispară definitiv. 

— Grozav, spun pe un ton plat, întinzându-mă ca să-i sărut 
gâtul. 

La ora asta, are deja obrazul puţin aspru, o noutate pe care a 
adus-o anul în curs. 

— Adelaide!, se aude maică-mea, urcând pe scări. Noi ieșim. 

Ea și Justin ies undeva aproape în fiecare seară, de obicei la 
un restaurant, dar uneori și în cluburi. Justin de abia a făcut 
treizeci de ani și încă e prins în toate chestiile astea. li plac și 
maică-mii, ce-i drept, în special când oamenii îi dau și ei vârsta 
lui Justin. 

— Bine!, strig eu, și aud ușa trântindu-se în urma lor. 

După un minut, Jake se apleacă să mă sărute, și mâna i se 
strecoară sub tricoul meu. 

Mulţi oameni cred că eu și Jake facem sex încă dintr-a noua, 
dar nu e așa. A vrut să aștepte până la vacanţa dintre a noua și 
a zecea. A fost o chestie memorabilă - Jake a rezervat o cameră 
de hotel și a umplut-o cu flori și lumânări și mi-a cumpărat o 
lenjerie superbă de la Victoria's Secret. Nu m-ar fi deranjat să fie 
ceva mai spontan de atât, bănuiesc, dar știu că sunt peste 
măsură de norocoasă să am așa un iubit care să se ocupe de 
toate detaliile, căruia îi pasă. 

— E ok chestia asta?, mă întreabă, privindu-mi atent faţa. Sau 
ai vrea doar să stăm să povestim? 

Sprâncenele i se ridică ca și cum m-ar întreba pe bune, dar 
mâna lui coboară tot mai jos pe abdomenul meu. 

Nu-l refuz niciodată pe Jake. E așa cum mi-a spus maică-mea 
când m-a dus prima dată la ginecolog, ca să-mi iau măsuri de 
contracepţie - dacă spui nu de prea multe ori, în scurt timp 
altcineva va spune da. Oricum, îmi doresc și eu să fac sex la fel 
de mult cum își dorește el. Trăiesc pentru clipele astea de 
apropiere de Jake; m-aș strecura înăuntrul lui, dacă aș putea. 

— Mai mult decât ok, îi răspund, apoi îl trag deasupra mea. 


Nate 
Joi, 27 septembrie, 8.00 pm 


VP - 38 


Eu locuiesc în casa aceea. 

Casa pe lângă care oamenii trec cu mașina și spun Nu pot să 
cred că cineva chiar trăiește acolo. Uite că noi o facem, deși a 
spune că „trăim” poate fi hazardat. Eu lipsesc de acasă cât pot 
de mult, iar taică-miu e pe jumătate mort. 

Casa noastră e la marginea orașului Bayview, genul ăla de 
șandrama jegoasă pe care bogaţii o cumpără ca s-o dărâme. 
Mică și urâtă, cu o singură fereastră în faţă. Șemineul s-a 
prăbușit pe când aveam eu zece ani. Șapte ani mai târziu, totul 
a luat-o pe urmele lui: vopseaua de pe pereţi se cojește, 
obloanele atârnă, treptele de ciment din faţă sunt crăpate. 
Curtea e și mai praf. larba îţi vine până la genunchi și e galbenă, 
răpusă de seceta verii. Uneori o mai coseam, până ce mi-am dat 
seama că munca în curte e o pierdere de vreme și că nu se 
termină niciodată. 

Taică-miu e beat mort pe canapea când ajung acasă, cu o 
sticlă goală de Seagram în faţă. Pentru el, e un noroc chiorcă a 
căzut de pe o scară în timp ce repara acoperișul cuiva, cu câţiva 
ani în urmă, pe când era cât de cât un alcoolic funcţional. A 
primit un diagnostic și apoi un ajutor social, ceea ce, pentru un 
tip ca el, echivalează cu a câștiga la loterie. Acum, poate bea 
fără să se oprească, în timp ce banii îi vin lună de lună. 

Totuși, ajutorul social nu e suficient. Îmi place să am cablu, 
să-mi pot păstra motocicleta și să mănânc din când în când și 
altceva în afară de macaroane cu brânză. Cam de asta am fost 
nevoit să-mi iau jobul part-time, care constă în a distribui 
analgezice, în fiecare zi după școală, prin San Diego. Evident, nu 
e cel mai bun job, mai ales de când am fost arestat pentru trafic 
de iarbă și acum sunt eliberat condiţionat. Dar nimic altceva nu 
îmi aduce la fel de mulţi bani și îmi răpește la fel de puţin timp 
ca activitatea asta. 

Mă duc în bucătărie, deschid frigiderul și scot niște resturi de 
mâncare chinezească. O poză e prinsă sub un magnet, dar a 
devenit atât de uzată, brăzdată de finii fine ca un geam spart. 
Tata, mama și cu mine, pe când aveam unșpe ani, înainte ca ea 
s-o șteargă. 

Era bipolară și nu își lua pastilele cu strictețe, așa că nu pot 
spune că am avut o copilărie minunată când timp ea a fost pe 
aici. Prima amintire cu mama este una în care ea scapă o 
farfurie pe jos, apoi se așază pe podea în mijlocul cioburilor și 


VP - 39 


plânge până i se face rău. Odată, pe când mă dădeam jos din 
autobuz, am văzut-o cum ne arunca hainele și toate chestiile pe 
geam. De multe ori, se ghemuia într-un colț al patului și nu se 
mișca de acolo cu zilele. 

Perioadele ei de manie erau însă bestiale, totuși. La a opta 
mea aniversare, m-a dus la un supermarket, mi-a întins un 
cărucior și mi-a zis să-l umplu cu tot ce îmi doresc. Când am 
făcut nouă ani și am început să fiu fascinat de reptile, mi-a făcut 
o surpriză punând un terariu în sufragerie, cu o șopârlă din aia 
ca un dragon bărbos. Am numit-o Stan, după Stan Lee, și încă o 
mai am. Chestiile astea trăiesc la infinit. 

Taică-miu nu bea așa mult pe atunci, așa că se organizau cât 
de cât să mă ducă la școală și la sport. Apoi, maică-mea s-a 
lăsat complet de tratament și a început să ia tot soiul de 
droguri. Mda, eu sunt nenorocitul ăla fără inimă care face trafic 
cu droguri, deși ele au distrus-o pe maică-sa. Dar, totuși, să fim 
serioși - nu vând altceva în afară de iarbă și analgezice. Maică- 
mea ar fi fost ok dacă s-ar fi ţinut departe de cocaină. 

O vreme, se întorcea la noi cam la câteva luni. Apoi, o dată pe 
an. Ultima dată am văzut-o când aveam paișpe ani și taică-miu 
începuse să se facă praf. Îmi tot vorbea despre o comunitate de 
fermieri cu care trăia în Oregon și cât de minunati erau, despre 
cum voia să mă ia cu ea și să merg acolo la școală cu toţi copiii 
hipioţilor. Cum își creșteau zmeură eco și ce mama dracu’ mai 
făceau pe acolo. 

Îmi cumpărase o înghețată uriașă la Glenn's Diner, de parcă 
aș mai fi avut opt ani, și mi-a umplut capul cu hipioţii ei. O să-ți; 
placă la nebunie acolo, Nathaniel. Cu toții sunt atât deplini de 
iubire. Nimeni nu-ți pune etichete, ca aici 

Chiar și atunci părea un rahat, dar tot suna mai bine decât 
Bayview. Așa că am împachetat un rucsac, l-am pus pe Stan în 
cutia lui și am așteptat-o pe treptele din față. Cred că am stat 
acolo jumate de noapte, ca un ratat nenorocit, până ce mi-am 
dat seama că nu avea să vină. 

S-a dovedit că excursia aia la Glenn's Diner a fost ultima dată 
când am mai văzut-o. 

În timp ce mâncarea chinezească se încălzește, mă duc să mă 
uit la Stan. Văd că mai are ceva legume stafidite și niște greieri 
vii să mănânce în dimineaţa asta. Ridic capacul terariului și îmi 
zâmbește de pe stânca lui preferată. Stan e liniștit și ușor de 


VP - 40 


întreținut, motivul principal pentru care a și reușit să 
supraviețuiască în casa asta timp de opt ani. 

— Ce faci, Stan? 

Îl pun pe umărul meu și îmi iau mâncarea, după care mă 
arunc într-un fotoliu vizavi de taică-miu, care pare intrat în 
comă. S-a uitat la baseball, la TV, și încă mai continuă meciul, 
dar îl închid, pentru că 1) nu-mi place baseball-ul și 2) îmi 
amintește de Cooper Clay, care la rândul lui îmi amintește de 
Simon Kelleher și de scena aia futută de la detenţie. Nu-mi 
plăcuse niciodată tipul, dar chestia aia a fost brutală. lar Cooper 
se dovedise la fel de inutil ca gagica aia blondă, dacă stai să te 
gândești. Bronwyn a fost singura care a făcut și altceva decât să 
bălmăjească precum un idiot. g 

Maică-mii îi plăcea Bronwyn, pe vremuri. Intotdeauna o 
aprecia când venea vorba de activități cu şcoala. Ca la piesa de 
Crăciun din clasa a patra, când eu am fost păstorul, iar Bronwyn 
a fost Fecioara Maria. Cineva îl furase pe pruncul lisus înainte să 
înceapă piesa, probabil ca să facă mișto de Bronwyn, pentru că 
lua mereu lucrurile prea în serios, chiar și pe atunci. Bronwyn s- 
a dus în public, a împrumutat o sacoșă, a înfășurat o pătură în 
jurul ei și și-a văzut de treabă, ca și cum nimic nu se întâmplase. 
Fata aia nu se lasă intimidată de nimeni și de nimic, spusese 
maică-mea cu admiraţie. 

Okay. Dacă e să fim sinceri până la capăt, eu îl furasem pe 
pruncul lisus, și chiar fusese pentru a-i face o farsă lui Bronwyn. 
Ar fi fost amuzant dacă ea ar fi luat-o razna. 

Geaca scoate un ţârâit și bâjbâi prin buzunare după telefonul 
care sună. Aproape că am râs când eram la detenţie, luni, și 
Bronwyn a spus că nimeni nu folosește două telefoane. Eu am 
trei: unul pentru cunoscuţi, unul pentru furnizori și unul pentru 
clienţi. Plus cartele, ca să pot jongla cu ele. Dar nu aș fi fost 
nebun să iau vreunul din ele la ora lui Avery. 

Telefoanele pe care le folosesc pentru muncă sunt puse să 
vibreze, așa știu că acum e vorba despre un mesaj personal. 
Scot bătrânul meu iPhone și văd un mesaj de la Amber, o tipă pe 
care o cunoscusem la o petrecere, luna trecută. Esti pe acolo? 

Ezit. Amber e sexy și niciodată nu-ţi stă prea mult pe cap, dar 
tocmai a fost aici cu câteva nopţi în urmă. Lucrurile se împut 
când las genul ăsta de întâlniri să devină mai dese de o dată pe 


VP - 41 


lună. Dar sunt cam neliniștit și mi-ar prinde bine puţină 
distracţie. 

Hai încoace, îi scriu. 

Sunt pe cale să pun telefonul la loc, când primesc un alt 
mesaj. E de la Chad Posner, un tip de la Bayview cu care mai 
pierd eu vremea. A; văzut? Dau click pe linkul din mesaj și mi se 
deschide o pagină Tumblr cu titlul Despre asta. 


Mi-a venit ideea să-l omor pe Simon în timp ce mă uitam 
la Dateline. 

Mă gândisem de ceva vreme la asta, evident. Nu e genul 
de chestie care te lovește dintr-odată. Dar gândul că nu voi 
scăpa basma curată după ce o voi face mă oprea de fiecare 
dată. Nu mă păcălesc cu iluzia că aș fi vreun geniu al 
crimei. Și arăt mult prea bine pentru a merge la închisoare. 

In Dateline, un tip își omoară nevasta. Chestii clasice 
pentru show-ul ăsta, nu? Mereu e soțul. Dar se pare că mulţi 
oameni au fost bucuroși s-o vadă moartă. Făcuse în așa fel 
încât un coleg să fie dat afară, își bătuse joc de niște 
oameni la consiliul orășenesc, avusese o aventură cu soțul 
unei prietene. Era un coșmar, practic. 

Tipul din Dateline nu fusese prea deștept. Angajase pe 
cineva să-i omoare nevasta și apelurile telefonice îl 
dăduseră de gol. Dar, înainte să fie dat în vileag, se 
pierduse în marea de alți suspecți. Asta e genul de om pe 
care îl poţi omori și apoi să scapi - cel pe care toată lumea îl 
vrea mort. 

Să nu ne mai ascundem: tot Liceul Bayview îl ura pe 
Simon. Eu doar am avut ceva mai mult curaj și am ales să 
fac ceva în privinţa asta. 

Cu plăcere. 


Telefonul aproape că-mi alunecă din mână. Încă un mesaj de 
la Chad Posner vine în timp ce citesc. 

Oamenii sunt dați dracu’, frate. 

li răspund. 

De unde ai chestia asta? 

Posner îmi scrie că Un oarecare mi-a trimis pe mail linkul, apoi 
îmi dă emoticoane care se tăvălesc pe jos de râs. Crede că eo 
glumă proastă a cuiva. Cam asta ar crede toată lumea, dacă nu 
ar fi petrecut o oră cu un poliţist care i-a întrebat în zece moduri 
diferite cum a ajuns untul de arahide în paharul din care a băut 


VP - 42 


Simon apă. O oră împreună cu alte trei persoane care păreau al 
naibii de vinovate. 

Niciunul dintre ei nu avea la fel de multă experienţă ca mine 
în a păstra o față lipsită de expresie atunci când totul se năruie 
în jur. Sau, cel puţin, niciunul nu era la fel de bun ca mine. 


Capitolul cinci 


Bronwyn 
Vineri, 28 septembrie, 6.45 pm 


Seara de vineri e pentru relaxare, mai mereu. Maeve și cu 
mine stăm în camera ei și ne uităm pe Netflix la un maraton de 
Buffy, spaima vampirilor. E cea mai nouă obsesie a noastră, și 
de abia am așteptat toată săptămâna să vină momentul ăsta, 
numai că acum suntem cu gândurile în altă parte. Maeve e 
ghemuită pe pervaz și tastează ceva pe laptop, în timp ce eu 
sunt trântită pe pat cu Kindle-ul deschis la Ulise de James Joyce. 
E cartea de pe primul loc din topul celor mai bune romane 
moderne, și sunt hotărâtă să o termin până la finalul 
semestrului, numai că înaintez cam încet. Și nici nu mă pot 
concentra. 

La școală astăzi nu s-a vorbit despre nimic altceva în afară de 
acel post de pe Tumblr. Câţiva colegi au primit linkul ăla cu o 
noapte în urmă, de pe o adresă care conţinea numele Despre 
Asta, iar până la prânz toată lumea îl citise. Vinerea, Yumiko e 
voluntară la biroul directoarei, și îi auzise pe profi discutând 
despre cum pot depista IP-ul celui care făcuse asta. 

Mă îndoiesc că vor avea noroc. Niciun om cu jumate de creier 
nu ar fi trimis așa ceva de pe propriul telefon sau computer. 

De când cu detenţia de luni, cu toţii au fost amabili și grijulii 
cu mine, dar azi chiar fusese altceva. Conversaţiile erau 
întrerupte atunci când mă apropiam eu. Yumiko o spusese, într- 
un final: 

— Nu e ca și cum ar crede că tu l-ai trimis. Cred doar că e 
ciudat, după modul în care ați fost voi luaţi la întrebări de poliţie 
ieri, și acum apare nebunia asta. 


VP - 43 


De parcă precizarea ar fi trebuit să mă facă să mă simt mai 
bine. 

— Imaginează-ți. 

Vocea lui Maeve mă sperie și mă aduce înapoi cu picioarele 
pe pământ. Iși lasă laptopul din braţe și își plimbă degetele de-a 
lungul pervazului. 

— Anul viitor pe vremea asta, o să fii la Yale. Ce crezi că vei 
face acolo vineri seara? O petrecere a frăţiilor? 

Imi dau ochii peste cap. 

— Normal, că doar primești și un transplant de personalitate 
împreună cu scrisoarea de acceptare. În orice caz, mai întâi va 
trebui să intru. 

— Vei intra. Cum să nu intri? 

Mă rostogolesc ușor neliniștită în pat. 

Într-o mulţime de feluri. 

— Nu poţi să știi niciodată, îi zic. 

— Dacă o faci acum pe modesta din cauza mea, poţi s-o lași 
baltă. Mă simt foarte bine în rolul de leneșa familiei. 

— Nu ești leneșă, protestez eu. 

Rânjește la mine și flutură dintr-o mână. Maeve e unul dintre 
cei mai deștepţi oameni pe care-i cunosc, dar până într-a noua 
fusese prea bolnavă ca să meargă la școală după un program 
normal. Fusese diagnosticată cu leucemie când avea șapte ani, 
și nu scăpase cu adevărat de boală până în urmă cu doi ani, pe 
când avea paisprezece. 

De vreo două ori, aproape că o pierdusem. Când eu eram într- 
a patra, auzisem un preot la spital întrebându-mi părinţii dacă s- 
au apucat să facă „pregătirile”. Știam ce vrea să spună. Îmi 
lăsasem capul în jos și începusem să mă rog: Te rog, nu o lua. O 
să fiu perfectă, voi face totul bine, dacă o salvezi. Promit. 

După atâţia ani petrecuţi mai mult în spitale, Maeve nu a prea 
avut timp să înveţe să trăiască. Fac eu totul, pentru amândouă: 
mă înscriu în cluburi, câștig premii, iau note mari ca să pot 
merge la Yale, la fel ca părinţii noștri. Pe ei îi face fericiţi, iar pe 
Maeve o menajează cât de cât. Nu mai pune nimeni presiune 
inutilă pe ea. 

Maeve se întoarce la privitul pe fereastră, cu expresia ei 
obișnuită, ușor pierdută. E genul tipic al visătorului - palidă, 
subţire, cu părul brunet ca al meu, dar cu ochii mari, ca de 
chihlimbar. Mă pregătesc s-o întreb la ce se gândește, când ea 


VP - 44 


țâșnește în picioare și-și pune palmele în dreptul tâmplelor, 
pentru a vedea mai bine pe geam. 

— Ala e Nate Macauley? 

Pufnesc pe nas, iar ea mai zice: 

— Vorbesc serios. Vino să vezi. 

Mă duc și eu la geam, lângă ea. Aud zgomotul făcut de o 
motocicletă pe aleea din faţa casei noastre. 

— Ce naiba? 

Schimb o privire cu Maeve, iar ea îmi rânjește cu subiînţeles. 

— Ce?, o întreb. 

— Ce?, mă imită ea. Crezi că nu-mi amintesc că erai leșinată 
după el prin clasa a patra? Eram bolnavă, nu moartă. 

— Nu mai glumi cu așa ceva. Doamne! Și asta a fost cu ani 
lumină în urmă. 

Văd motocicleta lui Nate oprită acolo, nemișcată. 

— Ce crezi că face aici?, zic. 

— E un singur mod în care poţi să afli, îmi spune ea cu o voce 
cântată, și ignoră privirea furioasă pe care i-o arunc. 

Inima îmi bate cu putere în timp ce cobor scările. Eu și Nate 
am vorbit săptămâna asta la școală mai mult decât am făcut-o 
din clasa a cincea și până acum. Ceea ce, totuși, nu e foarte 
mult. De fiecare dată când îl văd, îmi lasă impresia că de abia 
așteaptă să fie în altă parte. Dar continui să tot dau de el. 

Când deschid ușa din faţă, se aprinde becul de la garaj și îl 
face pe Nate să pară ca și cum ar fi sub lumina reflectoarelor. În 
timp ce merg spre el, simt fluturi în stomac și îmi dau brusc 
seama că sunt îmbrăcată cu chestiile pe care le port când stau 
pe acasă cu Maeve: papuci, un hanorac și pantaloni scurți, 
sport. Bine, nu e ca și cum e/și-ar da silinţa să fie la patru ace. 
Am văzut tricoul ăla cu Guinness de cel puţin două ori 
săptămâna asta. 

— Bună, Nate. Ce s-a întâmplat? 

Nate își scoate casca, iar ochii lui albastru închis trec de mine, 
privind ușa din spatele meu. 

— Bună. 

Nu spune nimic altceva o vreme și începe să devină stresant 
totul. Imi încrucișez braţele pe piept după ce închid ușa în 
spatele meu. Intr-un final, îmi zâmbește, ceea ce-mi face fluturii 
din stomac să devină și mai agitaţi. 

— Nu am neapărat un motiv pentru care sunt aici. 


VP - 45 


— Vrei să intri?, îl întreb. 

Ezită. 

— Pariez că părinţilor tăi tare le-ar plăcea s-o fac. 

Nici n-are idee. Clișeul pe care taică-miu îl detestă este cel al 
traficantului Columbian de droguri, și nu ar aprecia nici măcar 
să-mi asociez numele cu cel al lui Nate, cu atât mai puțin 
persoana. Dar mă trezesc că zic: 

— Nu sunt acasă. 

Apoi adaug grăbită: 

— Sunt doar cu soră-mea. 

Nu cumva să creadă că îl invit ca să mă dau la el. 

— Bine, atunci. 

Nate intră după mine ca și cum n-ar fi mare chestie, așa că 
încerc și eu să mă port cât mai nonșalant cu putinţă. Maeve stă 
aplecată deasupra mesei din bucătărie când intrăm, deși cred 
că s-a uitat la noi până în urmă cu câteva secunde de la 
fereastra din dormitor. 

— O știi pe sora mea Maeve? 

Nate scutură din cap. 

— Nu. Salut. 

— Salut, spune Maeve, și se uită la el cu real interes. 

Nu am nicio idee ce să fac mai departe, când el își scoate 
jacheta de piele și o aruncă pe spătarul unui scaun. Cum ar 
trebui să-l... distrez pe Nate Macauley? Nici măcar nu e datoria 
mea, nu? El este cel care a apărut aici din senin. Eu ar trebui să 
fac ceea ce fac de obicei. Atâta că asta presupune să stau în 
camera soră-mii și să mă uit la seriale retro cu vampiri, în timp 
ce cu jumătate de creier citesc Ulise. 

Sunt picată de pe Lună, aici. 

Nate nu-mi observă zbaterea interioară, plimbându-se spre 
ușile care dau în sufrageria noastră. Maeve îmi dă un ghiont în 
timp ce o luăm și noi după el, și-mi spune în spaniolă: Ce buze 
frumoase are. 

— Taci din gură, îi șuier printre dinți. 

Tata ne încurajează să vorbim spaniola când suntem acasă, 
dar sunt convinsă că nu la asta s-a referit. În plus, din ce știu eu, 
și Nate o vorbește destul de bine. 

Se oprește în dreptul pianului și se uită la noi. 

— Care dintre voi cântă? 


VP - 46 


— Bronwyn, zice Maeve, înainte ca eu să apuc să deschid 
gura. 

Stau în dreptul holului, cu braţele încrucișate, în timp ce ea se 
așază în fotoliul preferat al tatei. 

— E chiar talentată. 

— Pe bune?, întreabă Nate. 

— Nu, nu sunt, răspund aproape în același timp cu întrebarea 
lui. 

— Ba ești, insistă Maeve. 

Îmi îngustez ochii, iar ea joacă masca inocenţei, făcând ochii 
mari și zâmbind. 

Nate traversează camera până în dreptul bibliotecii și ia de pe 
raft o poză cu mine și sora mea, în care amândouă avem 
zâmbete știrbe și stăm în fața castelului Cenușăresei de la 
Disneyland. Fusese făcută cu șase luni înainte ca Maeve să fie 
diagnosticată, și o vreme îndelungată asta fusese singura 
fotografie de vacanţă în care apăream amândouă. O studiază 
atent, apoi mă privește cu un zâmbet pe faţă. Maeve avea 
dreptate - chiar are buze sexy. 

— Ar trebui să cânţi ceva. 

Ei bine, e mai simplu decât să vorbesc cu el. Mă așez la pian 
și răsfoiesc partiturile din faţa mea. Este Canon-ul lui Pachelbel, 
și îl tot exersez de câteva luni. lau lecţii de pian de la opt ani și 
sunt destul de competentă, tehnic vorbind. Dar nu am reușit 
până acum să-i fac pe oameni să simtă ceva. Piesa asta este 
prima care m-a făcut să-mi doresc să le stârnesc un sentiment. 
E ceva cu modul în care este compusă, începe blând și dulce, 
apoi câștigă mai mult volum și intensitate, până ce este aproape 
furioasă. Aici e partea cea mai dificilă, pentru că notele devin 
aspre, aproape discordante, și eu nu pot găsi în mine forţa să ţin 
pasul cu ele. 

N-am mai cântat de mai bine de o săptămână. Ultima dată 
când am încercat, am lovit atâtea clape greșite, că până și 
Maeve s-a strâmbat, deranjată. Pare să-și aducă aminte de asta, 
căci îl privește pe Nate și-i spune: 

— E o compoziţie foarte grea. 

Ca și cum, dintr-odată, regretă că m-a împins să mă fac de 
râs. Dar, la naiba! Toată povestea asta e mult prea absurdă ca 
să fie luată în serios. Dacă m-aș trezi mâine și Maeve mi-ar 
spune că am visat totul, mi s-ar părea destul de logic. 


VP - 47 


Așa că încep, și imediat îmi dau seama că e ceva diferit. Sunt 
mai relaxată, iar părţile mai grele nu mă mai înspăimântă. 
Pentru câteva minute, uit că mai sunt și alții în cameră și mă 
bucur de felul în care notele curg firesc. Chiar și crescendo-ul - 
nu atac pe cât de fioros ar trebui, dar sunt mai rapidă și mai 
sigură pe mine decât în mod normal și nu greșesc nicio notă. 
Când termin, îi zâmbesc triumfătoare lui Maeve, și doar atunci 
când ochii ei alunecă spre Nate îmi amintesc că am avut doi 
ascultători în public. 

Se sprijină de biblioteca noastră, cu braţele încrucișate la 
piept, și pentru prima dată nu pare plictisit sau gata să facă 
mișto de mine. 

— E cea mai grozavă chestie pe care am ascultat-o vreodată, 
spune el. 


Addy 
Vineri, 28 septembrie, 7 pm 


Doamne, cum e maică-mea! Practic flirtează cu polițistul 
Budapest, tipul ăla cu faţă roz cu pistrui și cu o chelie incipientă. 

— Sigur că Adelaide va face orice ca să vă ajute, spune ea cu 
vocea răgușită și emoţionată, plimbând un deget de jur- 
împrejurul marginii paharului. 

Justin e la cină cu părinţii lui, care o urăsc pe mama și nu o 
invită niciodată la ei. Acum ea îl pedepsește, chit că el va afla 
sau nu. 

Polițistul a trecut pe aici tocmai când terminam de mâncat 
platoul thailandez vegetarian pe care îl comandă maică-mea de 
fiecare dată când Ashton, sora mea, vine în vizită. Acum, bietul 
om nu știe încotro să se uite, așa că își fixează privirea pe un 
aranjament floral uscat din hol. Odată la șase luni, maică-mea 
redecorează, și cea mai nouă temă abordată este decorul 
aparent neîngrijit, cu o ușoară tentă de vară la mare. Trandafiri 
pe jumătate ofiliți și scoici cât vezi cu ochii. 

— Vreau doar să-ţi mai pun două-trei întrebări suplimentare, 
dacă nu te deranjează, Addy, zice el. 

— Desigur, îi zic. 

Sunt surprinsă că e aici, fiindcă eram convinsă că i-am 
răspuns la toate întrebările. Însă bănuiesc că investigația e în 
plină desfășurare. Azi, laboratorul domnului Avery a fost sigilat 


VP - 48 


cu bandă galbenă, iar polițiștii s-au tot perindat toată ziua prin 
școală. Cooper a zis că liceul nostru sigur a dat de belea, fiindcă 
s-o fi descoperit unt de arahide în sistemul de alimentare cu apă 
sau ceva asemănător. 

Mă uit la maică-mea. Are privirea fixată asupra poliţistului, 
dar cu expresia aia îndepărtată pe care i-o știu atât de bine. 
Deja și-a dat sign out mental, probabil se gândește la ce o să 
poarte în weekend. Ashton vine și ea în sufragerie și se 
trântește într-un fotoliu. 

— Discutaţi cu toţii elevii care au fost în ziua aia la detenţie?, 
întreabă ea. 

Polițistul Budapest își drege vocea. 

— Investigația continuă, dar eu sunt aici pentru că am o 
întrebare anume pentru Addy. Ai fost în cabinetul medical în 
ziua în care Simon a murit, așa este? 

Ezit și arunc o privire spre Ashton, apoi mă uit din nou la 
polițist. 

— Nu. 

— Ba da, ai fost. Numele tău este notat în caietul asistentei, 
spune Budapest. 

Mă uit cu atenție la șemineul din cameră, dar pot simţi 
privirea lui Ashton aţintită pe mine. Îmi învârt o șuviţă de păr pe 
deget și izbucnesc nervoasă: 

— Eu nu-mi amintesc asta. 

— Nu-ţi amintești să fi fost la cabinet luni? 

— Ei bine, mă duc acolo destul de des. Pentru dureri de cap, 
chestii de genul. 

Îmi masez fruntea ca și cum m-aș concentra, apoi mă uit 
direct în ochii polițistului. 

— A, da. Mi-am amintit. Îmi venise ciclul și mă durea tare de 
tot burta, deci da. Am fost să cer un Tylenol. 

Polițistul roșește. Îi zâmbesc politicos și mă opresc din a mă 
juca cu părul. 

— Și ai primit medicamentul pentru care te-ai dus? Doar 
Tylenol? 

— De ce vreţi să știţi?, îl întreabă Ashton. 

Își pune o pernă sub fund, pentru că maică-mea a pus scoici 
până și pe fotoliu, și nu vrea să se înțepe în ele. 

— Păi, unul dintre lucrurile pe care trebuie să le clarificăm 
este absenţa epinefrinei din cabinetul medical în perioada în 


VP - 49 


care Simon a avut reacţia alergică. Asistenta e sigură că avea 
câteva creioane cu epinefrină, le văzuse chiar în dimineaţa aia. 
Însă după-amiază dispăruseră. 

Ashton devine rigidă și spune: 

— Doar nu credeţi că le-a luat Addy! 

Maică-mea se întoarce să se uite la mine cu o privire 
surprinsă, dar nu zice nimic. În cazul în care polițistul își dă 
seama că soră-mea se poartă ca un părinte aici, în locul maică- 
mii, nu o spune. 

— Nimeni nu susţine așa ceva. Însă, din întâmplare, ai 
observat cumva dacă epinefrina era în cabinet când ai fost tu, 
Addy? În caietul asistentei scrie că ai trecut pe la ora unu. 

Inima îmi bate mult prea repede, dar reușesc să păstrez un 
ton relaxat: 

— Nici măcar nu am idee cum arată. 

Mă pune să-i povestesc tot ce-mi mai amintesc de la detenţie, 
din nou, apoi mă întreabă despre postările pe Tumblr. Ashton e 
în alertă, stă aplecată în față, gata să sară la atac, și pune 
întrebări tot timpul, iar maică-mea se duce de câteva ori în 
bucătărie să-și umple paharul cu vin. Eu mă tot uit la ceas, 
pentru că Jake și cu mine ar trebui să mergem pe plajă în 
curând, iar eu nici măcar nu am început să mă machiez. Coșul 
ăsta n-o să se acopere singur. 

Când polițistul se pregătește într-un final să plece, îmi întinde 
protocolar o carte de vizită. 

— Sună-mă dacă îţi amintești orice altceva, Addy. Niciodată 
nu poți ști ce ajunge să fie important în cursul anchetei. 

— Bine, îi zic, strecurând cartea de vizită în buzunarul de la 
spate al blugilor. 

Polițistul își ia la revedere de la mama și de la Ashton, iar eu îi 
deschid ușa. Ashton se sprijină de tocul ușii și ne uităm cum 
polițistul se urcă în mașină și dă încet cu spatele, ieșind de pe 
aleea noastră de acces. 

Văd mașina lui Justin așteptând să parcheze după ce pleacă 
polițistul de acolo, și asta mă pune în mișcare. Nu vreau să fiu 
nevoită să vorbesc cu el și tot nu m-am machiat încă, așa că mă 
refugiez sus, cu Ashton pe urmele mele. Dormitorul meu este 
cel mai mare din casă, cu excepţia celui matrimonial, și fusese 
al lui Ashton. I l-am luat eu când ea s-a măritat. Atâta că încă se 


VP - 50 


mai simte ca la ea acasă acolo, ca și cum n-ar fi plecat 
niciodată. 

— Nu mi-ai zis despre chestia aia de pe Tumblr, spune ea și 
se întinde peste așternutul meu alb, cu găuri mari din plasă. 

Deschide cel mai noi număr din Us Week/y. Ashton e și mai 
blondă decât mine, dar părul ei este tuns în scări care îi 
încadrează fain bărbia. Maică-mea urăște tunsoarea asta, dar 
mie mi se pare drăguță. Așa m-aș tunde și eu, dacă lui Jake nu i- 
ar plăcea așa tare părul meu lung. 

Mă așez la oglindă și îmi îngrop coșul sub o tonă de fond de 
ten. 

— Cineva se poartă ca un psihopat, atâta tot. 

— Și chiar nu-ți aminteai că ai fost la cabinet? Sau pur și 
simplu nu aveai chef să-i spui? 

Îmi fac de lucru cu tubul de fond de ten, dar sunt salvată de la 
a răspunde întrebării soră-mii de melodia On/y Girl de la 
Rihanna, care mă anunţă că am primit un mesaj. Ashton ridică 
mobilul, citește mesajul și-mi dă raportul: 

— Jake aproape a ajuns. 

— La naiba, Ash! îi zic, privind-o în oglindă. N-ar trebui să te 
uiţi toată ziua în telefonul meu. Dacă era ceva personal? 

— Scuze, zice ea, pe un ton care arată clar că nu-i pare rău. E 
totul în regulă cu Jake? 

Mă învârt cu scaunul, ca să mă uit la ea, și o întreb, 
încruntându-mă: 

— De ce n-ar fi? 

Ashton își ridică palmele, ca și cum ar pleda nevinovată. 

— E doar o întrebare, Addy. Nu insinuez nimic. De fapt, nu am 
motive să cred că tu vei ajunge ca mine. Eu și Charlie, până la 
urmă, nu am fost iubiţi din liceu. 

Clipesc des, surprinsă. Adică, știam de ceva timp că lucrurile 
nu merg așa bine între Ashton și Charlie - în primul rând, fiindcă 
ea ne vizitează prea des; în al doilea rând, pentru că el se dădea 
la greu la o domnișoară de onorare de la nunta verișoarei 
noastre, luna trecută -, dar soră-mea nu a recunoscut că are 
probleme, până acum. 

— Chiar e nasoală... situaţia? 

Ridică din umeri, abandonând revista și făcându-și de lucru cu 
unghiile. 


VP -51 


— E complicat. Căsniciile sunt cu mult mai grele decât îţi 
spune oricine înainte să te avânţi în așa ceva. Fii recunoscătoare 
că încă nu trebuie să iei genul ăsta de decizii. 

Colțurile gurii îi coboară. 

— N-o lăsa pe mama să te influențeze. Doar bucură-te că ai 
șaptesprezece ani. 

Nu pot. Sunt prea speriată că totul se va duce dracului. Că s-a 
dus dracului deja. 

Mi-aș dori să-i pot spune lui Ashton asta. Ar fi așa o ușurare să 
mi-o iau de pe inimă. De obicei, Jake este cel căruia îi zic orice, 
numai că nu-i pot spune asta. Și, în afară de el, nu există nicio 
altă persoană pe lume în care să am încredere. Clar niciunul 
dintre prietenii mei, nici mama, și nici sora mea. Pentru că, deși 
mai mult ca sigur are intenţii bune, poate fi al naibii de 
conformistă când vine vorba de Jake. 

Aud soneria, și buzele lui Ashton se lățesc într-un zâmbet. 

— A venit Domn Perfecțiune, zice, cumva sarcastică. 

O ignor și ţopăi pe scări, deschizând ușa cu un zâmbet larg pe 
față, pe care îl am mereu când știu că voi da ochii cu Jake. Și 
iată-l acolo, în hanoracul lui de fotbal, cu părul șaten ciufulit de 
vânt, dându-mi înapoi exact același fel de zâmbet. 

— Bună, iubire. 

Sunt cât pe ce să-l sărut, când observ o altă figură în spatele 
lui și îngheț. 

— Nu te superi dacă-l ducem și pe TJ cu mașina, nu? 

Un râs nervos îmi bolborosește în gât, dar îl opresc acolo și nu 
îi dau voie să iasă. 

— Sigur că nu. 

Mă întind și-l sărut până la urmă, însă momentul nostru este 
distrus. TJ mă privește o secundă, apoi lasă capul în pământ. 

— Îmi pare rău că vă încurc... Am făcut pană și aveam de 
gând să rămân acasă, dar Jake a insistat... 

Jake ridică din umeri. 

— Erai oricum în drumul meu. E păcat să pierzi o ieșire doar 
pentru o problemă cu mașina. 

Ochii lui coboară de la fața mea la tenișii din picioare, și zice: 

— O să porţi chestiile alea, Ads? 

Nu e chiar o critică, dar sunt îmbrăcată într-un pulover al lui 
Ashton, iar Jake nu m-a plăcut niciodată prea tare în haine fără 
formă. 


VP - 52 


— O să fie răcoare pe plajă, spun eu timid, însă el rânjește. 

— Îți ţin eu de cald. Pune-ţi ceva mai drăguţ, bine? 

Îi ofer un zâmbet ofilit și intru înapoi înăuntru, urcând scările 
fără tragere de inimă, pentru că sunt convinsă că soră-mea e tot 
în camera mea. Sigur încă mai răsfoiește revista, trântită în pat. 

Se uită mirată când mă duc la șifonier. 

— Te-ai întors așa de repede? 

Scot o pereche de colanţi și încep să-mi deschei blugii. 

— Am venit să mă schimb. 

Ashton închide revista și mă privește în tăcere cât timp mă 
schimb de puloverul ei și iau pe mine o bluză mulată. 

— O să-ţi fie frig în aia. E răcoare afară. 

Pufnește și mai tare pe nas când mă vede scoțându-mi tenișii 
și punându-mi în loc o pereche de sandale cu toc cui. 

— O să porţi alea pe plajă? Asta cu schimbatul hainelor a fost 
ideea lui Jake? 

Îmi arunc hainele scoase de pe mine în dulap și o ignor. 

— Pa, Ash. 

— Addy, așteaptă. 

lronia a dispărut din vocea lui Ashton, dar nu-mi mai pasă. 
Sunt coborâtă pe scări și ieșită pe ușă înainte ca ea să apuce să 
mă oprească. Briza îmi dă fiori din prima secundă. Insă Jake îmi 
zâmbește, aprobându-mi ţinuta, și își pune un braţ pe umerii 
mei în scurtul drum până la mașină. 

Urăsc tot ce se întâmplă până ajungem acolo. Urăsc să stau în 
mașină și să mă comport normal, când de fapt îmi vine să 
vomit. Să-i ascult pe Jake și TJ vorbind despre meciul de a doua 
zi. Să înceapă cea mai nouă piesă de la Fall Out Boy și TJ să 
spună că o adoră, fiindcă acum nu-mi mai poate plăcea și mie. 
Dar cel mai mult urăsc că numai la o lună după prima mea 
noapte de sex cu Jake, care a fost memorabilă, m-am îmbătat 
muci și m-am culcat cu TJ Forrester. 

Când ajungem pe plajă, Cooper și Luis se chinuie deja să 
aprindă un foc, iar Jake scoate un mârâit de frustrare. 

— Mereu fac greșit treaba asta, zice și iese brusc din mașină, 
îndreptându-se spre ei. Mă băieţi! E prea aproape de apă! 

Eu și TJ coborâm mai încet din mașină, fără să ne uităm unul 
la altul. Deja simt că îngheţ, și-mi strâng braţele în jurul corpului 
ca să mă apăr de vânt. 

— Vrei să-ţi dau gea... începe TJ, dar nu-l las să termine. 


VP-53 


— Nu. 

O iau înainte și merg pe plajă, aproape împiedicându-mă în 
sandalele alea idioate când pășesc pe nisip. TJ e imediat lângă 
mine, cu mâna întinsă ca să mă ajute să nu cad. 

— Addy, hai acum... 

Are vocea joasă, iar pe obraz îi simt respiraţia cu miros de 
mentă. 

— Nu e nevoie să fie totul așa ciudat, știi? N-o să spun nimic 
nimănui. 

Nu ar trebui să fiu furioasă pe el. Nu e vina lui. Eu sunt cea 
care a devenit nesigură după ce am făcut sex cu Jake, și am 
început să mă gândesc că el își pierde interesul de fiecare dată 
când dura mai mult să-mi răspundă la mesaje. Eu sunt cea care 
a flirtat cu TJ când ne-am întâlnit pe exact aceeași plajă de 
acum, vara trecută, când Jake era plecat în vacanţă. Eu sunt cea 
care l-a provocat pe TJ să ia o sticlă de rom, eu sunt cea care a 
băut jumătate din ea și a stins-o cu Cola Zero. 

La un moment dat, în ziua aia, am râs atât de tare, încât sucul 
mi-a ieșit pe nas, chestie care l-ar fi dezgustat pe Jake. TJ doara 
spus, în felul lui sec: „Wow, Addy, asta chiar a fost sexy. Sunt 
foarte atras de tine în clipa asta.” 

Atunci l-am sărutat. Și am propus să mergem acasă la el. 

Așa că, pe bune, nimic din toate astea nu e din vina lui. 

Ajungem la marginea plajei și ne uitam la Jake cum stinge 
focul, ca să-l poată face în altă parte, acolo unde vrea el. Arunc 
pe furiș o privire la TJ și îi remarc gropitele, în timp ce le 
zâmbește băieţilor și le face cu mâna. 

— Pur și simplu, uită că s-a întâmplat, îmi zice în șoaptă. 

Pare sincer, iar speranța îmi încolțește în suflet. Poate chiar 
vom reuși să păstrăm chestia asta doar pentru noi. Bayview 
este un liceu unde se bârfește mult, dar cel puţin Despre Asta 
nu mai atârnă ca o sabie deasupra capetelor noastre. 

Și, dacă e să fiu sută la sută sinceră, chiar e o mare ușurare. 


Capitolul șase 
Cooper 


Sâmbătă, 29 septembrie, 4.15 pm 


VP - 54 


Trag cu ochiul la adversarul meu. Suntem cu toţii încordaţi, iar 
el mi-a dejucat deja două lovituri. Mă face să stau cu emotii 
până în ultimul moment, ceea ce nu e semn bun. Într-un meci ca 
ăsta, față în faţă cu un dreptaci, aș fi măturat cu el pe jos până 
acum. 

Problema e că sunt cu mintea în altă parte. A fost o 
săptămână dată naibii. 

Bătrânu' e în tribună, și pot să-mi imaginez exact ce face. Și-a 
dat șapca jos din cap și o plimbă dintr-o mână în alta, cu ochii 
fixaţi pe teren. De parcă să-mi facă o gaură în cap cu focul lui 
din priviri ar putea să-mi fie de folos. 

Îmi fixez mingea în mănușă și mă uit la Luis, care e 
prinzătorul meu, de obicei. Este și în echipa de fotbal, dar a 
obținut permisiunea de a lipsi azi de acolo pentru a fi cu mine. 
Îmi face semn să arunc rapid, dar eu clatin din cap. Deja am dat 
cinci, iar tipul ăla a intuit-o pe fiecare din ele. Aștept până ce 
Luis îmi dă semnalul. Ușor, se lasă pe vine, și îmi dau seama că 
am jucat împreună de suficiente ori ca să mă prind ce gândește 
acum. Înmormântarea ta, frate. 

Îmi pun degetele în jurul mingii, încordându-mă, gata să 
arunc. Dacă ratez mișcarea, va fi o minge înceată și servită pe 
tavă. 

Mă las pe spate și arunc cu toată puterea de care sunt în 
stare. Mingea se îndreaptă fix spre mijlocul terenului, iar 
jucătorul se învârte pe călcâie ca s-o lovească, însă ea se 
oprește direct în mănușa lui Luis. Întreg stadionul izbucnește în 
urale, iar cel care trebuia s-o lovească scutură din cap, ca și 
cum n-are nicio idee ce naiba tocmai s-a petrecut. 

Îmi dau casca pe spate și încerc să nu par satisfăcut. Am 
lucrat tot anul la aruncarea aia. 

Următoarele aruncări sunt rapide. Ultima ajunge la nouăzeci 
și trei de kilometri pe minut, cea mai rapidă aruncare a mea. 
Statisticile pentru mine, la finalul meciului, sunt foarte bune. 

Sunt la Petco, pentru un eveniment pe bază de invitaţii, la 
care Bătrânu' a insistat să merg, deși slujba religioasă în 
memoria lui Simon este peste o oră. Organizatorii au fost de 
acord să fiu eu primul aruncător, ca să pot pleca mai devreme, 
așa că sar peste rutina mea de după un meci - îmi fac doar un 
duș, apoi ies din vestiar cu Luis ca să-l găsim pe taică-miu. 

Îl observ chiar în clipa în care cineva îmi strigă numele. 


VP -55 


— Cooper Clay? 

Bărbatul care se apropie de mine pare o persoană de succes. 
E singura expresie care îmi vine în minte atunci când mă uit la 
el. Haine elegante, o tunsoare perfectă, doza potrivită de bronz 
și un zâmbet plin de încredere când îmi întinde mâna. 

— Josh Langley de la Padres. Am vorbit cu antrenorul tău de 
câteva ori. 

— Da, domnule. Mă bucur să vă întâlnesc. 

Taică-miu rânjește de bucurie, de parcă cineva tocmai i-ar fi 
dat cheile unui Lamborghini nou-nouţ. Reușește să se prezinte 
lui Josh fără să saliveze, dar de abia se abţine. 

— Genială aruncare acolo, pe teren, îmi spune Josh. A picat la 
fix. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Ai o viteză extraordinară. Ţi-ai îmbunătăţit asta mult din 
primăvară până acum, așa e? 

— M-am antrenat intens. Am încercat să capăt cât mai multă 
forță în braţe. 

— Un progres formidabil, în așa scurt timp, observă Josh, și 
timp de o secundă afirmaţia plutește în aer, între noi, ca o 
întrebare. 

Apoi, își pune o mână pe umărul meu: 

— Ei bine, ţine-o tot așa, fiule. E grozav să avem în atenție pe 
cineva de pe plan local. Îmi ușurează munca. E mai puţin de 
călătorit. 

Ne oferă un zâmbet, își ia /a revedere de la mine, de la Luis și 
de la taică-miu și își vede de drum. 

Un progres formidabil, în așa scurt timp. 

E adevărat. De la optzeci și opt de kilometri pe oră la 
nouăzeci și trei, în câteva luni, e ceva destul de neobișnuit. 

Lui Bătrânu' nu-i mai tace gura pe drumul spre casă, trecând 
de la greșelile pe care le-am făcut eu în timpul jocului la 
exaltarea în ce-l privește pe Josh Langley. Totuși, dispoziţia lui 
predominantă e cea optimistă, mai bucuros pentru că Padres 
mă vor, decât deranjat că puteam juca mai bine. 

— Familia lui Simon o să fie acolo?, mă întreabă, în timp ce 
parchează în faţa liceului. Transmite-le condoleanţe și din 
partea noastră, dacă sunt. 

— Nu știu. Poate fi doar o chestie cu școala. 

— Oricum, să vă scoateţi șepcile, băieţi, zice Bătrânu'. 


VP - 56 


Luis o strecoară pe a lui în buzunarul hanoracului, iar Bătrânu' 
bate nervos cu degetele în volan cât timp eu încă mai ezit. 

— Hai, Cooper, o fi afară, dar e tot o slujbă religioasă. Las-o în 
mașină. 

Fac așa cum îmi zice, pe urmă ies, dar, în timp cerni trec o 
mană prin păr și închid portiera, îmi doresc să mi-o fi lăsat pe 
cap. Mă simt expus așa, și oamenii oricum s-au tot holbat la 
mine întreaga săptămână. Dacă ar fi după mine, m-aș duce 
acum direct acasă și aș petrece o după-amiază liniștită uitându- 
mă la baseball cu frate-miu și Buni, însă nu am cum să lipsesc 
de la slujba în memoria lui Simon, când eu am fost unul dintre 
ultimii oameni care l-au văzut în viaţă. 

Ne îndreptăm spre mulţimea din mijlocul terenului de fotbal și 
îi dau un mesaj lui Keely, ca să aflu unde sunt prietenii noștri. 
Imi spune că sunt cu toţii în faţă, așa că o luăm prin lateral și 
încercăm să-i zărim în marea aia de elevi. Sunt cu ochii prin 
mulțime, și nu o observ pe fata din faţa mea până ce aproape 
dau peste ea. Stă sprijinită de un stâlp, privind și ea oamenii, cu 
ambele mâini băgate în buzunarele jachetei supradimensionate. 

— Scuze, îi zic, apoi îmi dau seama cine este. Bună, Leah. 
Mergi și tu la slujbă? 

Apoi îmi doresc să-mi fi înghiţit cuvintele, pentru că sub nicio 
afurisită de formă Leah Jackson nu s-ar duce să-l plângă pe 
Simon. De fapt, a încercat să se sinucidă anul trecut din cauza 
lui. După ce Simon a scris despre Leah că și-a tras-o cu mai 
mulţi dintr-a noua, a fost hărțuită de toată lumea pe rețelele de 
socializare, luni întregi. Și-a tăiat venele în cadă și a lipsit apoi 
de la școală tot restul anului. 

Leah pufnește pe nas. 

— Maa, cum să nu. Distracţie plăcută. 

Se uită cu o privire fixă la scena din faţa noastră, în timp ce 
râcâie cu vârful ghetei în nisip. 

— Nici dracu’ nu putea să-l sufere, dar uite-i cum ţin toți 
lumânări în mână de parcă ar fi fost un martir, nu un jeg care se 
ținea numai de bârfe. 

Nu greșește, dar acum nu pare momentul potrivit pentru 
atâta sinceritate brutală. Totuși, n-o să mă apuc să-l apăr pe 
Simon în faţa lui Leah. 

— Bănuiesc că oamenii vor doar să-și ia rămas bun, îi zic, cu o 
voce nehotărâtă. 


VP - 57 


— Ipocriţi, mormăie ea și își îndeasă mâinile și mai adânc în 
buzunare. 

Apoi, expresia feţei i se schimbă în timp ce scoate telefonul și- 
mi aruncă o privire vicleană. 

— Ai văzut ultima fază? 

— Ultima ce?, întreb eu, cu un sentiment de apăsare. Uneori, 
cea mai mişto chestie la baseball e că nu-ţi poţi verifica 
telefonul în timp ce ești pe teren. 

— A venit un alt mail cu o știre de pe Tumblr. : 

Leah butonează puţin, apoi îmi întinde mobilul ei. II iau fără 
niciun chef și mă uit pe ecran, în timp ce Luis citește peste 
umărul meu. 


E timpul să clarificăm niște lucruri. 

Simon avea o alergie severă la alune - așa că de ce să 
nu-i bagi o boabă în sandviș și să termini balamucul? 

L-am urmărit pe Simon Kelleher timp de câteva luni. 
Orice mânca era împachetat într-o folie groasă de celofan. 
Lua nenorocita aia de sticlă cu apă peste tot cu el, și era 
singura chestie pe care o bea. 

Nu treceau nici zece minute fără ca să pună botul pe 
sticla aia. Așa că m-am gândit că, dacă sticla va dispărea, 
va trebui să bea apă de la robinet. Așa că, da, am luat-o. 

Am petrecut mult timp gândindu-mă cum aș putea 
strecura unt de arahide într-o băutură de-a lui. Un loc unde 
să existe doar o chiuvetă, nicio altă sursă de apă. 
Laboratorul domnului Avery mi s-a părut în cele din urmă 
locul ideal. 

Mi-a părut rău să mă uit la Simon în timp ce murea. Nu 
sunt un sociopat. In acea clipă, când faţa lui căpătase o 
culoare oribilă și când plămânii lui se luptau pentru aer, aș fi 
oprit totul, dacă aș fi putut. 

Numai că n-am putut. Pentru că, vedeţi voi, îi luasem 
creionul cu epinefrină. Și pe toate cele din cabinetul 
medical. 


Inima îmi bate cu putere și stomacul mi se strânge. Și prima 
postare fusese suficient de groaznică, dar asta... pare scrisă de 
cineva care a fost în cameră cu Simon când el a avut atacul. Ca 
și cum ar fi unul dintre noi. 

Luis se strâmbă: 

— Ce dement sau dementă. 


VP -58 


Leah mă privește atentă, apoi face și ea o strâmbătură când îi 
întind telefonul. 

— Sper să fie prins cel care tot face postările astea. E sărit de 
pe fix. 

Ridică din umeri, mai mult dintr-unul, să fiu exact. 

— Bănuiesc că da. Să aveţi o înmormântare minunată, băieţi. 
Eu m-am cărat de aici. 

— Pa, Leah. 

Îmi înăbuș impulsul de-a o urma și mergem tot mai în faţă. 
Împing cu umărul mulţimea, croindu-mi drum prin ea și într-un 
final o găsesc pe Keely, alături de prietenii noștri. Când ajung 
lângă, îmi întinde o lumânare, pe care o aprinde de la a ei, apoi 
își trece un braţ pe sub al meu. 

Directoarea Gupta se duce la microfon și bate ușor cu degetul 
în el. 

— Ce săptămână îngrozitoare pentru școala noastră, spune. 
Dar cât de emoţionant să vă văd pe toţi adunaţi acum aici. 

Ar trebui să mă gândesc la Simon, însă am mintea plină de 
multe alte treburi. Keely, care îmi strânge braţul un pic prea 
tare. Leah, genul care spune cu voce tare chestiile pe care alţii 
nici nu îndrăznesc să le gândească. Noua postare Tumblr, 
apărută chiar înainte de slujba pentru Simon. Și Josh Langley, cu 
zâmbetul lui strălucitor: Un progres formidabil, în așa scurt timp. 

Asta-i chestia când ești mult mai bun ca rivalii tăi. Uneori, pari 
că ești prea perfect ca să fii adevărat. 


Nate 
Duminică, 30 septembrie, 12.30 pm 


Poliţista care se ocupă de eliberarea mea condiţionată nu e 
cea mai rea variantă. Are cam treizeci de ani, nu e urâtă și 
deține oarecum simţul umorului. Dar e genul care insistă la 
infinit cu școala. 

— Cum a fost lucrarea de la istorie? 

Suntem în bucătărie, este întâlnirea noastră obișnuită de 
duminică. Stan e scos afară din terariu și stă pe masă, dar 
poliţista nu are nimic împotrivă, ba chiar îi place de el. Taică-miu 
e sus, așa cum am grijă să fie de fiecare dată când vine poliţista 
Lopez pe aici. O parte din meseria ei e să se asigure că sunt 
supravegheat cum trebuie. S-a cam prins ce gen de poamă e el, 


VP -59 


însă știe la fel de bine că nu am unde să merg în altă parte, iar 
custodia statului poate fi mult mai rea decât neglijenţa unui 
părinte alcoolic. În plus, e mai ușor să ne prefacem amândoi că 
e un părinte ok atunci când nu e beat mort în sufragerie. 

— A mers, îi răspund. 

Așteaptă cu răbdare să-i zic mai multe. Când n-o fac, mă 
întreabă ea: 

— Ai învăţat pentru examinare? 

— Mai degrabă am avut alte chestii pe cap, îi amintesc. 

A auzit întâmplarea cu Simon de la colegii ei polițiști, și am 
petrecut prima jumătate de oră de când a venit aici vorbind 
despre el. 

— Înţeleg. Dar să-ţi vezi mai departe de școală e important, 
Nate. Este o parte din înţelegere. 

În fiecare săptămână, aduce vorba despre înţelegere. 
Departamentul din San Diego a devenit tot mai aspru când vine 
vorba despre acuzaţiile de trafic de droguri, mai ales în rândul 
adolescenților. Poliţista crede că am fost norocos să fiu eliberat 
condiționat. Dacă ea mi-ar scrie un raport negativ, aș ajunge din 
nou în fața unui judecător sictirit. Dacă aș mai fi prins încă odată 
cu droguri, aș merge direct la școala de corecție. Așa că în 
fiecare duminică, înainte ca ea să apară, adun toate drogurile pe 
care n-am apucat să le vând și toate telefoanele cu cartelă și le 
depozitez în șopronul vecinului nostru senil. Ca să fiu sigur. 

Poliţista Lopez întinde palma spre Stan, care se târăște 
jumătate de drum până la ea, după care își pierde interesul. Il 
ridică și-l pune pe umăr. 

— Altfel, cum a fost săptămâna ta? Spune-mi un lucru bun 
care s-a întâmplat. 

Mereu o dă cu chestia asta, ca și cum viaţa ar fi plină de 
rahaturi roz pe care le pot pune unele peste altele, iar apoi să-i 
dau cu ele raportul duminica. 

— Am ajuns la trei mii în Grand Theft Auto. 

Își dă ochii peste cap. Face asta des, când vine în vizită la 
mine. 

— Altceva. Ce progrese ai mai făcut pentru a-ţi atinge 
obiectivele? 

lisuse. Obiectivele mele. M-a pus să scriu o listă cu astea, la 
prima noastră întâlnire. Nu e mai nimic de care să-mi pese 
acolo, pe lista aia, doar chestii pe care știam că vrea să le 


VP - 60 


citească în legătură cu școala și cu slujbele mele. Și despre 
prieteni. Cred că și-a dat seama până acum că n-am niciunii. Am 
oameni cu care merg la petreceri, cărora le vând, cu care mi-o 
trag, dar nu i-aș numi pe niciunii dintre ei prieteni. 

— A fost o săptămână de stagnare în ce privește obiectivele. 

— Te-ai uitat prin broșura aia pe care ţi-am lăsat-o? 

Nu, nu m-am uitat. Nu am nevoie de o broșură să-mi spună ce 
naşpa e când singurul tău părinte e un beţiv, și categoric nu 
simt nevoia să vorbesc despre asta cu un grup de plângăcioși, în 
subsolul unei biserici, pe undeva. 

— Da, o mint. Chiar mă gândesc serios la asta. 

Sunt sigur că-mi poate citi și minciunile, din moment ce nu e 
proastă. Dar nu forțează nota. 

— Mă bucur să aud. Te-ar ajuta să împarţi experienţele cu alți 
adolescenţi cu aceleași probleme. 

Lopez nu se dă niciodată bătută, asta e sigur. Am putea fi 
înconjurați de zombii, în ziua apocalipsei, și ea tot s-ar uita în jur 
să vadă partea bună a lucrurilor. Creierul tău e încă în cap, nu? 
Ce poate fi mai bine de atât? l-ar plăcea la nebunie să audă 
măcar o dată ceva pozitiv din partea mea. Cum ar fi că am 
petrecut seara de vineri cu strălucita și serioasa Bronwyn Rojas 
și nu m-am făcut de râs. Dar ăsta e un subiect despre care n-am 
de gând să vorbesc cu poliţista. 

N-am idee de ce am aparut acolo. Eram neliniștit, mă holbam 
întruna la pastilele de Vicodin pe care încă nu le dădusem și mă 
întrebam dacă ar trebui să iau câteva, să văd care e treaba cu 
ele. N-am mers niciodată în direcţia aia, pentru că sunt convins 
că aș sfârși în comă, alături de taică-miu, în sufragerie, și am sta 
amândoi așa până când cineva ar veni să ne dea afară că nu am 
plătit chiria. 

Deci, în loc să fac asta, m-am dus la Bronwyn. Nu mă 
așteptam să iasă. Sau să mă invite înăuntru. Să o ascult cântând 
la pian a avut un efect straniu asupra mea. M-a făcut să mă 
simt... împăcat. 

— Cum fac faţă colegii tăi la ce s-a întâmplat cu Simon? A fost 
deja înmormântarea? 

— Astăzi este. Ne-au dat un email de la școală. 

Mă uit la ceasul de deasupra cuptorului cu microunde. 

— Cam în jumătate de oră. 

Sprâncenele lui Lopez se ridică. 


VP-61 


— Nate. Ar trebui să mergi. Uite, asta ar fi ceva pozitiv. Să-ţi 
iei la revedere, să ai parte de încheiere după un eveniment 
traumatic. 

— Nu, mersi. 

Işi drege vocea și îmi aruncă o privire severă. 

— Lasă-mă să-ţi spun altfel, atunci. Du-te la înmormântarea 
aia nenorocită, Nate Macauley, altfel n-o să-ţi mai trec cu 
vederea absenţele de la școală data viitoare când fac un raport 
săptămânal. O să vin cu tine la biserică. 

Și, uite așa, am aterizat la înmormântarea lui Simon cu o 
polițistă după mine. 

e 

Suntem întârziaţi, iar Biserica St. Anthony e plină ochi, așa că 
de-abia găsim loc în ultimul rând. Slujba încă nu a început, dar 
nimeni nu scoate un cuvânt, și atunci când bătrânul din faţa 
noastră tușește zgomotul se aude cu ecou în încăpere. Mirosul 
lumânărilor îmi aduce aminte de școala generală, când maică- 
mea mă ducea la liturghie, în fiecare duminică. Nu am mai fost 
de atunci într-o biserică, dar totul pare neschimbat: covorul 
roșu, lemnăria închisă la culoare, lucioasă, vitralii înalte până în 
tavan. 

Singura chestie diferită e că de data asta locul e împânzit de 
polițiști. 

Nu sunt în uniforme. Dar, chiar și așa, îi pot recunoaște, la fel 
cum o face și Lopez. După o vreme, câţiva dintre ei se uită în 
direcţia mea și devin paranoic, îmi imaginez că polițista mi-a 
întins o capcană. Însă nu am nimic la mine. Așa că de ce 
continuă să mă fixeze insistent? 

Nu mă fixează doar pe mine, totuși. Le urmăresc privirile și 
ajung la Bronwyn, care e chiar în față, alături de părinţii ei, apoi 
ajung la Cooper și la tipa aia blondă, care stau în mijloc, cu 
prietenii. Ceafa mă furnică, și nu într-un fel plăcut. Corpul îmi 
devine tensionat și par gata să sar și să o iau la fugă, până ce 
Lopez își pune o mână pe braţul meu. Nu spune nimic, dar mă 
liniștesc oarecum și rămân la locul meu. 

Câțiva oameni vin în față și încep să vorbească. Nu cunosc pe 
nimeni, cu excepția fetei goth care îl urma pe Simon peste tot. 
Citește un poem ciudat și incoerent și vocea îi tremură de când 
începe și până când termină. 


VP - 62 


Trecutul și prezentul se contopesc - le-am prea umplut și le- 
am golit 
Si-acum preaumplu felia mea de viitor. 


Ascultă aici! Ce secret ai să-mi încredințezi? 

Privește-mi fața în timp ce cuprind în mine o felie de-nserat 

(Să fim sinceri, nimeni altcineva nu te ascultă, iar eu nu mai 
pot sta decât pentru un minut.) 


Mă contrazic? 
Foarte bine, atunci mă contrazic. 
(Sunt uriaș, conțin mulțimi.) 


Vei vorbi-nainte ca eu să plec? Va fi oare prea târziu?... 

Mă îndepărtez ca aerul și-nchid un lacăt l-asfintit, 

Imi revărs carnea în valuri întunecate și o las să se 
odihnească în lucioasele țepușe. 


Mă las ca amintire în prafuri și noroi, să cresc din iarba pe 
care atâta am iubit-o. 

Dacă mă vei mai vrea cândva, caută-mă sub tălpile bocancilor 
tăi. 

Cu greu îti vei da seama cine sunt și ce însemn. 

Dar îţi voi aduce bunăstare, oricum, 

Îi voi transforma sângele. 


Dacă nu mă vei recunoaște deprima dată, mai căută-mă. 
Dacă mă vei rata într-un loc, mă vei găsi într-altul. 
Mă voi opri pe undeva, așteptându-te pe tine. 


— Whitman, Cântecul meu, murmură Lopez când fata 
termină. O alegere interesantă. 

Se cântă, alţii mai citesc gânduri scrise în memoria lui Simon, 
apoi totul se termină. Preotul ne spune că înmormântarea va fi 
în cerc restrâns, doar pentru familie. Din partea mea, e minunat 
așa. Nu mi-am dorit niciodată mai tare să plec dintr-un loc ca 
acum, și sunt cât pe ce să ies din biserică înainte ca procesiunea 
să înainteze pe culoar, dar poliţista îmi pune din nou o mână pe 
brat. 

Un grup de elevi dintr-a doișpea duc sicriul lui Simon pe umeri 
și ies din biserică. Vreo douăzeci de persoane îmbrăcate în 
negru merg pe urmele lor. Ultimii sunt un bărbat și o femeie 
care se țin de mână. Femeia are o față lungă și ascuţită, exact 


VP - 63 


ca a lui Simon. Priveşte la început în podea, dar apoi, când trece 
prin dreptul meu, își ridică ochii și își înăbușă un suspin. 

Mulţi oameni se îngrămădesc pe culoar, iar cineva ajunge 
chiar în rând cu mine și cu Lopez. E unul dintre polițiștii sub 
acoperire, un tip mai în vârstă. Pot să-mi dau imediat seama că 
e mai înalt în rang decât polițistul Budapest. Imi zâmbește, ca și 
cum ne-am cunoaște deja. 

— Nate Macauley? Ai câteva minute, fiule? 


Capitolul șapte 


Addy 
Duminică, 30 septembrie, 2.05 pm 


În faţa bisericii, îmi pun o mână streașină la ochi ca să mă 
apăr de soare și privesc mulțimea, căutându-l pe Jake. El și 
ceilalți care au dus pe umeri coșciugul îl lasă acum pe un fel de 
targă de metal și se dau la o parte, în timp ce oamenii care se 
ocupă cu funeraliile îl duc spre dric. Mă uit în altă parte, fiindcă 
nu vreau să văd trupul lui Simon încărcat în mașină de parcă ar 
fi o valiză prea mare. Cineva mă bate pe umăr. 

— Addy Prentiss? 

O femeie în vârstă, îmbrăcată într-un costum albastru, îmi 
zâmbește politicos și cumva distant. 

— Sunt detectivul Laura Wheeler de la Poliţia din Bayview. Aș 
vrea să discut puţin cu ţine de unde a rămas polițistul Budapest, 
în ce privește moartea lui Simon Kelleher. Ai putea veni cu mine 
la secţie pentru câteva minute? 

Mă holbez la ea și îmi trec limba peste buze, neliniștită. Aș 
vrea să întreb de ce trebuie să merg până acolo, dar femeia 
este atât de calmă, de parcă ar fi cel mai firesc lucru din lume 
să mă tragă deoparte la o înmormântare. Pare nepoliticos să-i 
cer explicaţii. Jake se apropie de mine, arătând superb în 
costum, și îi oferă doamnei detectiv un surâs plin de curiozitate. 
Ochii mei se plimbă de la unul la celălalt, și mă bâlbâi: 

— Dar n-am putea... vreau să zic... de ce n-am vorbi aici? 

Wheeler tresare. 


VP - 64 


— E așa aglomerat aici, nu crezi? Și, în plus, secţia e chiar 
după colț. 

Îi zâmbește și lui Jake, mai reţinut. 

— Detectiv Laura Wheeler de la Poliţia din Bayview. Vreau s-o 
răpesc pe Addy câteva minute și să clarific niște lucruri legate 
de moartea lui Simon Kelleher. 

— Sigur, spune el, ca și cum s-a stabilit deja. Dă-mi un mesaj 
dacă ai nevoie să te duc undeva după asta, Ads. Luis și cu mine 
o să fim prin oraș. Murim de foame și trebuie să punem la punct 
și strategia pentru meciul de sâmbătă. Mergem la Glenn's, cel 
mai probabil. 

Asta e, mă gândesc. O urmez pe detectivă pe poteca pietruită 
din spatele bisericii, care duce în șosea, deși n-am niciun chef. 
Poate la asta se referă Ashton când spune că nu gândesc mereu 
cu capul meu. Sunt doar trei blocuri până la secția de poliţie, și 
trecem în liniște pe lângă un magazin de electronice, apoi de 
poștă și de o tonetă de îngheţată în faţa căreia o fetiță se 
plânge că vrea fulgi de ciocolată, nu bomboane deasupra. Mă 
tot gândesc că ar trebui să-i spun doamnei detectiv Wheeler că 
maică-mea va fi îngrijorată dacă nu mă duc direct acasă, dar nu 
sunt sigură că pot spune asta fără să mă pufnească râsul. 

Trecem pe sub detectoarele de metal din faţa secţiei și 
doamna detectiv mă conduce într-o cameră din spate, mică și 
foarte încălzită. N-am mai fost niciodată în interiorul unei secţii 
de poliţie și mi-am imaginat că va fi mai... nu știu exact. Să aibă 
un aspect mai oficial. Imi amintește de sala de conferinţe în care 
ne adunase directoarea Gupta, doar că aici lumina e mai 
proastă. Neonul care pâlpâie deasupra capului detectivei 
Wheeler îi accentuează fiecare rid și îi dă pielii ei o culoare 
gălbuie, bolnăvicioasă. Mă întreb dacă oare face același lucru și 
cu a mea. 

Mă întreabă dacă vreau ceva de băut, o refuz, dar cu toate 
astea iese din cameră timp de câteva minute, întorcându-se cu 
o geantă de tip poștaș aruncată pe un umăr și cu o femeie 
scundă și brunetă pe urmele ei. Amândouă se așază vizavi de 
mine, la masa metalică, iar Wheeler își lasă geanta pe podea. 

— Addy, dânsa este Lorna Shaloub, care reprezintă Liceul 
Bayview și care e aici ca să-ți apere interesele. Acum, ce facem 
noi acum nu e o punere sub acuzare. Nu ești obligată să 


VP - 65 


răspunzi întrebărilor mele și ești liberă să pleci oricând. Înţelegi 
asta? 

Nu chiar. M-a pierdut când a zis că femeia aia e acolo ca să-mi 
apere interesele. Cu toate astea, spun: 

— Desigur. 

Îmi doresc mai mult ca oricând să mă fi dus direct acasă. Sau 
ca Jake să fi venit cu mine. 

— Perfect. Îmi doresc totuși să stai până la final. 
Presupunerea mea este că, dintre toți copiii implicaţi, tu ai fost 
prinsă în treaba asta fără vreo rea intenţie. 

Clipesc spre ea. 

— Fără o rea ce? 

— Fără rea intenție. Vreau să-ţi arăt ceva. 

Se apleacă spre geanta lăsată pe jos și scoate un laptop. 
Domnișoara Shaloub și cu mine așteptăm până ce se deschide și 
politista apasă câteva taste. Îmi mușc interiorul obraijilor, 
întrebându-mă dacă o să-mi arate postările de pe Tumblr. Poate 
că polițiștii cred că unul dintre noi le-a scris, ca pe un soi de 
glumă oribilă. Dacă m-ar întreba pe care dintre noi suspectez, 
va trebui să spun Bronwyn. Pentru că toată chestia asta sună ca 
și cum ar fi fost scrisă de cineva care se crede de zece ori mai 
deștept decât oricine altcineva. 

Doamna detectiv întoarce laptopul cu fața spre mine. Nu sunt 
prea sigură la ce mă uit, dar pare un fel de blog, cu logo-ul de la 
Despre Asta deasupra. Îi arunc o privire nedumerită, iar ea îmi 
explică: 

— Așa arată admin panel-ul site-ului de unde posta Simon 
conţinutul aplicaţiei Despre Asta. Textul de mai jos este ultimul 
scris de el. 

Mă aplec în faţă, spre laptop, și încep să citesc. 


E prima dată când o avem aici pe fata cea bună BR, 
posesoarea cele mai mari medii din liceu, cu un dosar 
pentru facultate imaculat. Numai că nu a luat A la chimie 
prin muncă asiduă, doar dacă așa se cheamă acum când 
furi testele din Google Drive-ul domnului C. Cineva să-i 
anunţe pe ăia de la Yale... 

La capătul opus al spectrului, delincventul nostru preferat 
NM a revenit la a face ce știe el mai bine: se asigură că 
toată școala e în al nouălea cer, după consumul anumitor 
substanțe. Sunt convins că treaba asta încalcă regulile 
eliberării condiţionate, N. 

VP - 66 


CC și baseball-ul sunt aproape sinonime în ultima vreme. 
Pare inevitabil ca jucătorul de la Bayview să facă un salt 
spre liga întâi... doar dacă nu cumva au reguli stricte 
împotriva dopajului. Pentru că jocul lui CC în mod clar a fost 
îmbunătăţit de diferite substanţe la meciurile importante, 
recent. 

AP și JR sunt cuplul perfect. Prinţesa balului și fotbalistul 
vedetă se iubesc de nu mai puţin de trei ani. Cu excepţia 
unei scurtături pe care a luat-o spre casa de pe plajă alui 
TF. Acum e totul și mai ciudat, de când băieţii sunt prieteni 
la cataramă. Credeţi că-și compară notițele? 


Nu mai pot respira. 

E totul acolo, la vedere, pentru toată lumea care vrea să 
citească. Cum?! Simon e mort; nu avea cum să fi publicat el 
asta. A preluat cineva aplicaţia de la el? Acela care face 
postările Tumblr? Dar nici nu mai contează - cum, de ce, când. 
Ce contează e că-i acolo. Jake va vedea, dacă nu a văzut deja. 
Tot ce am citit până să ajung la inițialele mele, chestii care m-au 
șocat când mi-am dat seama la cine se referă, mi-au și ieșit din 
minte. Nimic nu mai există în afara greșelii mele îngrozitoare, 
care acum e afișată negru pe alb, pentru ca toată lumea s-o 
vadă. 

Jake va ști. Și nu mă va ierta niciodată. 

Mi-am lăsat capul pe masă și la început nu reușesc să 
descifrez cuvintele poliţistei: 

— ... pot înțelege de ce te-ai simţit încolţită... de ce ai vrut să 
împiedici asta să fie publicată... Dacă ne spui ce s-a întâmplat, 
te putem ajuta, Addy. 

O singură propoziţie îmi reține atenția. 

— Nu este deja publicat? 

— Fusese scris în ziua în care a murit Simon, dar n-a mai 
apucat să-l publice, îmi spune defectiva, calmă. 

Sunt salvată. Jake nu a văzut încă. Nimeni n-a văzut. Cu 
excepţia acestei polițiste și poate a mai multor alți polițiști. Eu 
îmi fac griji pentru o treabă, ea pentru cu totul altceva. 

Doamna detectiv Wheeler se apleacă spre mine, cu buzele 
strânse într-un zâmbet care nu i se regăsește și în ochi. 

— Poate că ai recunoscut deja inițialele. Celelalte povești au 
fost despre Bronwyn Rojas, Nate Macauley și Cooper Clay. Voi 
patru care ați fost în cameră cu Simon când a murit. 

— Asta... este o coincidenţă ciudată, reușesc să spun. 

VP - 67 


— Nu-i așa?, mă aprobă Wheeler. Addy, tu știi deja cum a 
murit Simon. Am cercetat laboratorul domnului Avery și nu 
există nicio modalitate prin care untul de arahide să fi ajuns în 
paharul lui Simon decât dacă cineva l-a pus acolo, după ce el l-a 
umplut de la chiuvetă. Au fost doar șase persoane în încăpere, 
dintre care una este moartă. Profesorul vostru a ieșit din 
laborator o perioadă bună de timp. Cei patru care aţi rămas 
alături de Simon aţi avut motive reale pentru a vă dori să-l faceți 
să tacă. 

Vocea ei nu crește în tonalitate, totuși mă simt asurzită, ca și 
cum un întreg stup de albine îmi băzâie în ureche. 

— Inţelegi unde vreau să ajung? Poate că aţi pus asta la cale 
ca un grup, dar nu înseamnă că aveți responsabilităţi egale. E o 
deosebire mare între a avea o idee șia o duce la capăt, a o 
pune în practică. 

Mă uit la domnișoara Shaloub. Pare interesată de subiect, 
recunosc, dar nu arată ca și cum ar fi de partea mea. 

— Nu înțeleg ce vreţi să spuneți. 

— Ai minţit când ai spus că nu ai fost în cabinetul medical, 
Addy. Te-a pus cineva să faci asta? Să iei epinefrina, pentru că 
Simon să nu poată primi ajutor mai târziu? 

Inima îmi pompează cu disperare în timp ce iau o șuviţță de 
păr de pe umăr și o învârt pe deget. 

— Nu am minţit. Am uitat, pur și simplu. 

Doamne, dacă mă va pune la detectorul de minciuni? Nu voi 
trece testul în veci. 

— Adolescenţii ca tine sunt supuși unei presiuni enorme în 
ziua de azi, spune poliţista, cu un ton prietenos. Numai și 
chestia asta cu reţelele de socializare - e ca și cum nu mai poți 
face nicio greșeală, așa e? Ești urmărit peste tot. Tribunalul are 
o mare înţelegere pentru tinerii care acționează din impuls, 
atunci când au multe de pierdut, mai ales dacă ne ajută ulterior 
să descoperim adevărul. Familia lui Simon merită să afle 
adevărul, nu crezi? 

Îmi aplec umerii în faţă și îmi fac de lucru în continuare cu 
părul. Nu am idee cum să reacţionez. Jake ar ști cum să abordez 
situaţia - însă Jake nu e aici. Mă uit la domnișoara Shaloub, care 
își dă părul scurt după urechi, și dintr-odată aud vocea lui 
Ashton în cap: Nu ești obligată să răspunzi la nicio întrebare. 


VP - 68 


Adevărat. Poliţista a spus asta chiar la început, și cuvintele 
respective sunt singurele care-mi mai rămân acum în minte, în 
timp ce încep să mă simt ușurată. 

— O să plec acum. 

O spun cu multă încredere, deși nu sunt sută la sută convinsă 
că am libertatea de a face asta. Mă ridic și mă aștept ca ea să 
mă oprească, dar n-o face. Doar își îngustează ochii și spune: 

— Bineînţeles. Cum am spus, asta nu e o punere sub acuzare. 
Dar te rog să înţelegi că ajutorul pe care ţi-l pot da acum nu va 
mai fi la fel odată ce ieși din camera asta. 

— Nu am nevoie de ajutorul tău, îi spun, apoi ies din cameră, 
pe urmă din secţia de poliţie. 

Nimeni nu mă oprește. Odată ce sunt afară, însă, nu știu 
încotro să merg sau ce să fac. 

Mă așez pe o bancă și îmi scot telefonul. Îmi tremură mâinile. 
Nu-l pot suna pe Jake, nu pentru asta. Cine îmi mai rămâne? 
Mintea îmi este atât de goală, de parcă poliţista a luat o gumă 
de șters și a curățat tot ce era acolo înainte. Mi-am construit 
întreaga lume în jurul lui Jake, și acum, când ea se sparge în 
bucăţi, îmi dau seama mult prea târziu că ar fi trebuit să păstrez 
aproape și alți oameni cărora să le pese că o polițistă cu coafură 
de mamă casnică și cu un costum impecabil tocmai m-a acuzat 
de crimă. Și când spun să le pese nu mă refer la O-Doamne-ai- 
auzit-ce-i-s-a-intâmplat-lui-Addy, nu genul ăsta de interes și 
afectare. 

Maică-mii e posibil să-i pese, dar nu sunt pregătită să fiu 
judecată de ea chiar acum. 

Caut litera A în lista contactelor mele și apăs pe un nume. E 
singura mea opţiune, și îmi spun în gând o rugăciune de 
multumire atunci când ea răspunde. 

— Ash? 

Cumva, reușesc să nu plâng când aud vocea surorii mele. 

— Am nevoie de ajutor. 


Cooper 
Duminică, 30 septembrie, 2.30 pm 


Când detectivul Chang îmi arată pagina din Despre Asta încă 
nepublicată de Simon, citesc mai întâi ce a scris despre toți 
ceilalți. Bârfa cu Bronwyn mă șochează, cea despre Nate mai 


VP - 69 


puţin, nu am nicio idee cine e acel tip despre care se presupune 
că s-a cuplat cu Addy - și sunt aproape sigur că știu ce are 
pregătit despre mine. Inima îmi bate să-mi spargă pieptul când 
îmi caut inițialele. Pentru că jocul lui CC în mod clar a fost 
îmbunătățit de diferite substanțe la meciurile importante, 
recent. 

Ah. Pulsul îmi încetinește și mă las pe spate în scaun. 

Nu e lucrul la care mă așteptam. 

Deși n-ar trebui să fiu prea surprins. Am evoluat prea mult, 
într-un timp prea scurt - până și antrenorul de la Padres a zis 
ceva în sensul ăsta. 

Detectivul se învârte o vreme în jurul cozii, bătând apropouri 
până ce îmi dau seama că el bănuiește că noi patru, care am 
fost în cameră, am pus asta la cale ca să-l împiedicăm pe Simon 
să posteze știrea. Încerc să-mi imaginez - eu, Nate și cele două 
fete, planificând o crimă cu unt de arahide în ora de detenţie. E 
așa de stupid, că nici nu ar ieşi un film bun din asta. 

Știu că sunt tăcut o vreme prea lungă. 

— Eu și Nate nu cred că am schimbat vreodată două cuvinte 
până săptămâna trecută. lar cu fetele nici în vis n-am vorbit 
despre așa ceva, spun într-un final. 

Detectivul se apleacă pană ajunge cu pieptul aproape la 
jumătatea mesei. 

— Eşti un băiat bun, Cooper. Dosarul tău e curat ca lacrima 
până acum, și ai un viitor strălucit în față. Ai făcut o singură 
greșeală și ai fost prins. E înspăimântător. Pricep asta. Dar nu e 
prea târziu să faci ceea ce trebuie. 

Nu sunt sigur la ce greșeală se referă - la presupusul meu 
dopaj, la presupusa crimă sau la altceva, despre care încă nu 
am discutat. Dar, din ce știu eu, nu am fost prins făcând nimic. 
Doar acuzat. Bronwyn și Addy cu siguranță au parte de același 
discurs acum, pe undeva. Bănuiesc că doar Nate o să aibă parte 
de unul diferit. 

— N-am trișat. Și nu l-am omort pe Simon. 

Nu l-am omort pe Simon. Îmi aud accentul ăla stupid și 
enervant revenind. 

Chang încearcă o abordare diferită: 

— A cui idee a fost aia cu telefoanele, ca să vă aducă pe toți 
la detenţie? 


VP - 70 


Mă aplec și eu, cu palmele apăsate de pantalonii mei din lână, 
pantalonii ăia buni. Nu prea îi port, și acum mă fac să-mi fie cald 
și să mă mănânce pielea. Inima îmi bate din nou cu putere. 

— Ascultaţi, nu știu cine a făcut asta, dar... nu e ceva ce ar 
trebui să aflați dumneavoastră? Cum ar fi - erau amprente pe 
telefoanele alea? Pentru că mie îmi lasă senzaţia că ni s-a 
înscenat totul. 

Celălalt tip din cameră, un reprezentant de la Liceul Bayview, 
care nu a scos până acum vreun cuvânt, dă din cap ca și cum 
tocmai am spus ceva important. Dar expresia de pe fața 
detectivului nu se schimbă. 

— Cooper, am examinat acele telefoane de îndată ce am 
început să suspectăm că am putea avea de-a face cu o crimă. 
Nu există dovezi care să arate că a mai fost și altcineva 
implicat. Interesul nostru se limitează la voi patru, și aşa mă 
aștept să rămână. 

Asta mă face într-un final să mă hotărăsc: 

— Vreau să-mi sun părinţii. 

Partea cu „vreau” nu e chiar reală, dar sunt băgat în rahat 
până peste cap. Detectivul suspină, ca și cum l-am dezamăgit, 
însă zice: 

— Sigur că da. Ai telefonul la tine? 

Dau din cap că da, iar el zice: 

— Poţi suna de aici. 

Rămâne în încăpere cât timp eu îl sun pe Bătrânu', care se 
prinde repede cum stă treaba, chiar mai repede decât am făcut- 
o eu. 

— Dă-mi la telefon polițaiul care e acolo cu tine, urlă Bătrânu'. 
Chiar acum! Și - Cooperstown, așteaptă, Cooper! Nu mai spune 
niciun nenorocit de cuvânt nimănui! 

Îi înmânez detectivului telefonul și îl pune la ureche. Nu pot 
auzi tot ce zbiară tata, dar îmi fac cât de cât o idee, pentru că 
urlă destul de răspicat. Detectivul încearcă și el să strecoare 
câteva cuvinte în conversaţie - că este perfect legal să 
anchetezi minori în California, fără ca părinţii lor să fie de faţă -, 
dar în cea mai mare parte îl lasă pe tata să-și strige 
nemulţumirile. Într-un anumit punct al discuţiei spune că „sunt 
liber să plec”, iar urechile îmi sunt ciulite. Nu mă gândisem că 
aș putea pur și simplu să mă car. 


VP -71 


Detectivul Chang îmi dă înapoi telefonul și vocea lui taică-miu 
îmi sparge timpanul. 

— Cooper, ești acolo? Mișcă-ţi fundul chiar acum acasă! N-or 
să te acuze de nimic, și tu n-o să răspunzi la alte întrebări fără 
ca eu și un avocat să fim acolo. 

Un avocat. Chiar am nevoie de unul? Închid telefonul și mă uit 
la detectiv. 

— Tata mi-a spus să plec. 

— Ai tot dreptul, spune detectivul, și îmi doresc să fi știut 
chestia asta de la bun început. 

Poate că îmi spusese. Sincer, nu mai știu. 

— Dar, Cooper, conversații identice se desfășoară acum la 
secţie și cu prietenii tăi. Unul dintre ei va fi de acord să ne ajute, 
iar acea persoană va fi tratată diferit de cum veţi fi trataţi voi, 
restul. Eu mi-aș dori ca tu să fii acela. Mi-ar plăcea să ai șansa 
asta. 

Vreau să-i zic că a înțeles totul greșit, dar taică-miu îmi 
spusese să nu mai scot un cuvânt. Totuși, nu-mi vine să plec 
fără să mai spun nimic. Așa că mă trezesc dând mâna cu 
detectivul și spunând: 

— Mulţumesc pentru timpul acordat, domnule. 

Poate că par pupincuristul secolului. Până la urmă, toţi anii în 
care așa am învăţat să fiu își spun cuvântul. 


Capitolul opt 


Bronwyn 
Duminică. 30 septembrie, 3.07 pm 


Sunt mai mult decât recunoscătoare că părinţii mei erau acolo 
cu mine la biserică când detectivul Mendoza m-a tras deoparte 
și m-a rugat să vin la secţia de poliţie. Mă pregăteam să mi se 
mai pună câteva întrebări inofensive de către Budapest. Nu 
eram pregătită pentru ce a urmat și nu aș fi știut ce să fac. 
Părinţii mei au preluat comanda și au refuzat să mă lase să 
răspund la ce mă întreba detectivul. Au obținut o grămadă de 
informaţii de la detectiv și nu au oferit nimic în schimb. S-au 
descurcat cu măiestrie, aș zice. 


VP- 72 


Numai că... Acum știu și ei ce am făcut. 

Sau, mă rog, nu încă. Știu doar bârfele. Acum, chiar în clipa 
asta, în timp ce mergem spre casă de la secţia de poliţie, sunt 
revoltați de nedreptatea care mi se face. Maică-mea, cel puţin, 
asta crede. Tata își ţine privirea atentă la drum, dar conduce 
destul de brutal, nervos. 

— Adică, începe maică-mea, cu vocea aia care indică faptul că 
de abia își face încălzirea. Este oribil ce s-a întâmplat cu Simon. 
Evident că părinţii lui au nevoie de răspunsuri. Dar să iei o bârfă 
de pe holurile liceului și s-o transformi într-o acuzație serioasă, 
asta e ceva pur și simplu caraghios. Eu nici nu pot concepe cum 
i-a trecut cuiva prin cap că Bronwyn ar fi ucis un băiat, doar 
pentru că el voia să publice o minciună. 

— Nu e o minciună, spun, dar prea încet, astfel că ea nu mă 
aude. 

— Poliţia nu are nicio dovadă. 

Tata folosește tonul ăla cu care vorbește despre câte o 
companie pe care vrea să o cumpere, dar pe care nu o găsește 
satisfăcătoare. 

— Dovezi circumstanţiale, slabe și ele. Categoric, nimic primit 
de la criminaliști, altfel nu ar bâjbâi prostește. Doar plimbă ursu’ 
de colo până colo. 

Mașina din fața noastră oprește brusc când semaforul se face 
portocaliu, iar taică-miu înjură în spaniolă în timp ce calcă frâna. 

— Bronwyn, nu vreau să-ţi baţi capul cu asta. O să ne luăm un 
avocat strălucit, dar e doar o formalitate. Poate chiar o să-i 
târăsc la tribunal pe polițiștii ăștia incompetenţi când se va 
termina totul. Mai ales dacă acuzaţiile vor ajunge publice și îţi 
vor afecta reputaţia. 

Îmi simt gâtul aspru și încordat, de parcă vorbele pe care 
vreau să le împing să iasă ar fi un nămol dens. 

— Am făcut-o. 

De abia mă aud și eu. Îmi pun palmele pe obrajii înfierbântaţi 
mă forțez să vorbesc mai tare. 

— Chiar am copiat. Am trișat. Îmi pare rău. 

Maică-mea se sucește în scaunul din față ca să mă privească. 
— Nu te-am auzit, scumpo. Ce ai spus? 

— Am copiat. 

Cuvintele se rostogolesc apoi afară, fără să le mai pot opri. 
Cum am folosit computerul din laborator chiar după domnul 


Ș 


VP-73 


Camino, și am observat că el nu se delogase de la Google Drive. 
Un document cu toate întrebările de la testul de chimie, pentru 
tot restul anului, era chiar acolo. L-am downloadat pe un stick 
fără ca măcar să mă gândesc ce fac. Și am folosit ce am găsit ca 
să iau note maxime pe toată durata anului școlar. 

Nu am idee cum a aflat Simon. Dar, ca întotdeauna, avusese 
dreptate. 

Următoarele câteva minute în mașină sunt oribile. Mama se 
întoarce să mă vadă și mai bine și mă privește cu aerul că am 
trădat-o cumva. Tata nu poate face la fel, fiindcă el conduce, dar 
mă privește în oglinda retrovizoare, parcă așteptând să se 
schimbe ceva pe faţa mea. Pot vedea că amândoi au o expresie 
rănită, care spune: Nu ești cine credeam noi că ești. 

Părinţii mei ţin mult la realizările obţinute pe merit. Tata a fost 
unul dintre cei mai tineri manageri de finanţe din California, 
înainte ca noi să ne naștem, iar medicina dermatologică pe care 
o practică mama e atât de apreciată, încât nu a mai avut loc 
pentru pacienți noi de ani buni. Mi-au transmis amândoi același 
mesaj, încă de când eram la grădiniţă - Muncește pe brânci, dă 
tot ce ai mai bun, iar restul va urma ca o consecință. Și așa am 
făcut, de fapt. Până a venit vorba de chimie. 

Bănuiesc că n-am știut să mă descurc sau să mă abţin când a 
venit vorba de asta. 

— Bronwyn. 

Mama încă mă privește fix, iar vocea îi este joasă și încordată. 

— Dumnezeule. Nu mi-am imaginat niciodată că ai putea face 
așa ceva. Asta e urât și greșit pe atâtea planuri, dar, mai mult 
decât orice, îți dă un motiv pentru crimă. 

— Nu i-am făcut nimic lui Simon!, izbucnesc. 

Ridurile din jurul gurii i se îmblânzesc, în timp ce clatină din 
cap. 

— Sunt dezamăgită de tine, Bronwyn, dar n-am mers până 
acolo. Doar mă gândesc cum arată faptele. Dacă nu poţi susține 
cu tărie că Simon minţea, totul va deveni foarte confuz și 
complicat. 

Își freacă ochii cu mâna și tace un moment. 

— De unde știa că ai copiat întrebările? Avea vreo dovadă? 

— Nu știu. Simon nu... 

Fac o pauză, gândindu-mă la toate bârfele postate pe Despre 
Asta de-a lungul anilor. 


VP - 74 


Simon niciodată nu demonstra ceva anume. Pur și simplu... cu 
toţii îl credeau pentru că nu se înșela niciodată. Lucrurile se 
dovedeau într-un final că au fost așa cum a spus el. 

Și eu, care eram sigură cumva că n-o să fiu prinsă, tot timpul 
care a trecut de când am furat fișierul domnului Camino, în 
martie trecut. Ceea ce nu înţeleg, totuși, e de ce Simon a 
așteptat atâta ca să mă dea în vileag, dacă tot știa? 

Sigur, eram conștientă că am făcut ceva greșit. Mi-a trecut 
prin minte că am făcut ceva chiar ilegal, deși tehnic nu i-am 
spart contul profului, ci pur și simplu el își lăsase parola acolo, 
fiind logat. Maeve se folosește de abilitățile ei de informatică ca 
să intre în diferite computere și conturi doar pentru a se distra, 
și dacă mi-ar fi trecut asta prin cap aș fi putut s-o rog să ia 
fișierul domnului Camino pentru mine. Sau poate chiar să-mi 
schimbe nota. Numai că lucrul pe care l-am făcut eu nu fusese 
premeditat. Fișierul era în îndemână, în acea clipă, și am profitat 
de ocazie. 

Apoi, am ales să mă folosesc de el luni întregi, spunându-mi 
că e în regulă, pentru că o materie dificilă nu ar trebui să-mi 
distrugă întreg viitorul. Ceea ce, într-un mod oribil, chiar e ironic 
acum, ţinând cont de ce s-a întâmplat la secția de poliţie. 

Mă întreb dacă și ce a zis Simon despre Cooper și Addy e la 
fel de adevărat. Detectivul Mendoza ne-a arătat toate postările, 
sugerând că oricare dintre ceilalți făcea o confesiune și alegea 
să lucreze cu poliţia, chiar în acel moment. Crezusem mereu că 
talentul lui Cooper e ceva dat de Dumnezeu, și că Addy e mult 
prea obsedată de Jake ca să se mai uite la un alt tip, dar mă 
gândesc că nici ei nu s-au gândit la mine ca la o fată care 
copiază la teste. 

În ce-l privește pe Nate, nu mă mir. El nu a pretins niciodată 
că este altcineva decât cine este de fapt. 

Tata parchează în faţa casei, oprește motorul și scoate cheile, 
după care se întoarce spre mine. 

— Mai e și altceva ce nu ne-ai spus? 

Mă gândesc din nou la camera aia micuță, claustrofobică, de 
la secţia de poliție, cu amândoi părinţii de-o parte și de alta a 
mea, în timp ce detectivul arunca în noi cu întrebări ce păreau 
mai degrabă grenade. Erai în competiţie cu Simon? Ai fost 
vreodată la el acasă? Știai că te are cu ceva la mână? Aveai 
vreun motiv să-l urăști pe Simon? 


VP -75 


Părinţii îmi ziseseră că nu trebuie să răspund la nicio 
întrebare, dar răspunsesem la cea din urmă. 

Nu. 

— Nu, spun și acum, întâlnind privirea tatălui meu. 

Dacă s-a prins că mint, nu o arată. 


Nate 
Duminică, 30 septembrie, 5.15 pm 


să spun că drumul spre casă alături de Lopez după 
înmormântarea lui Simon a fost „tensionat” ar fi mult prea puţin. 

In primul și-n primul rând, au trecut ore bune până să fiu lăsat 
să merg acasă. Mai întâi, polițistul ăla chelios m-a dus la secție 
și m-a întrebat în douăzeci de feluri diferite dacă l-am omorât pe 
Simon. Poliţista mea, Lopez, l-a întrebat dacă poate fi și ea 
prezentă la interogatoriu, și cheliosul a fost de acord, iar asta 
mi-a picat destul de bine. Deși lucrurile au început să devină 
nasoale odată ce a scos la înaintare acuzaţia lui Simon, cum că 
aș face în continuare trafic de droguri. 

Acuzaţie care, cu toate că e adevărată, nu poate fi 
demonstrată. Până și eu știu asta. Am rămas calm când 
cheliosul mi-a zis că circumstanţele morţii lui Simon îi dau 
poliției un motiv să îmi percheziționeze casă, în căutare de 
droguri, și că au deja un mandat. Golisem totul în dimineaţa aia, 
așa că știam că nu vor găsi nimic. 

Slavă Domnului că eu și Lopez ne vedem duminica! Altfel, 
acum aș fi la închisoare. li datorez enorm, deși ea habar n-are 
de asta. În plus, mi-a și luat partea în timpul interogatoriului, 
chestie la care nu mă aşteptam. Am minţit-o cu seninatate de 
fiecare dată când ne-am întâlnit, și sunt destul de sigur că știe 
asta. Insă, pe când cheliosul își lua avânt, ea îl mai domolea. Am 
rămas cu senzaţia, în cele din urmă, că nu au decât niște dovezi 
subțiri, circumstanţiale, și o teorie pe care sperau să o confirme 
unul din noi, dacă făceau suficiente presiuni asupra noastră. 

Le-am răspuns la câteva întrebări. La alea la care știam că nu 
mă vor băga în bucluc. La toate celelalte, răspunsurile mele au 
variat între Wu știu și Nu-mi amintesc. Uneori, chiar era 
adevărul. 

Poliţista Lopez nu a scos niciun cuvânt de când am ieșit din 
secție și până am ajuns în fața casei mele. Acum îmi aruncă o 


VP - 76 


privire care vrea să-mi spună că nici măcar ea nu mai poate fi 
optimistă legat de ce s-a întâmplat. 

— Nate. N-o să te întreb dacă ce am văzut acolo pe site este 
adevărat. Aia este o discuţie pe care o vei purta cu avocatul tău, 
dacă se va ajunge acolo. Dar trebuie să înţelegi ceva. Dacă, 
începând de azi, mai ai de-a face cu drogurile, indiferent ce fel 
de droguri - eu nu te voi mai putea ajuta. Nimeni nu va mai 
putea. Nu e de glumit. Ești pasibil să fii trimis în instanţă, și apoi 
la închisoare. Sunt patru adolescenţi implicaţi în asta și toţi, cu 
excepția ta, au sprijinul părinţilor, care îi susțin material și sunt 
prezenţi în vieţile lor. Ba chiar sunt destul de bogați și au 
influenţă. Tu ești, evident, ţapul ispăşitor. Tu vei fi ales dacă vor 
vrea să dea un exemplu de exces de zel. M-am făcut înţeleasă? 

lisuse. Nu se gândește deloc să mă cruțe. 

— Mda. 

La naiba, am priceput. M-am gândit și eu la asta tot drumul 
spre casă. 

— În regulă. Ne vedem duminica viitoare. Sună-mă dacă ai 
nevoie de mine mai devreme. 

Cobor din mașină, fără să-i mulțumesc. Știu că e de rahat, dar 
nu am dezvoltat instinctul de a fi recunoscător cuiva. Intru în 
bucătăria noastră cu tavanul jos și mirosul mă lovește imediat: 
vomă acră, nu tocmai proaspătă. Mă uit înjur, să descopăr sursa, 
și bănuiesc că e ziua mea norocoasă, fiindcă taică-miu a ajuns 
totuși până la chiuvetă. Doar că nu s-a mai obosit s-o și spele 
după. Îmi pun o mână la nas și dau drumul la apă, să curețe 
mizeria, dar nu mă ajută. Chestia aia s-a întărit deja și va trebui 
s-o frec cu un burete. 

Știu că avem un burete pe undeva. Probabil în dulapul de sub 
chiuvetă. În loc să-l deschid ușor, îl lovesc cu piciorul. Chestia 
asta mă mai eliberează, așa că mai lovesc de câteva ori, din ce 
în ce mai tare, până când lemnul ieftin se crapă. Gâfâi, trag pe 
nas aerul ăla cu miros de vomă și mi-e atât de silă de tot, încât 
chiar aș putea ucide pe cineva. 

Unii oameni sunt prea toxici ca să trăiască. Pur și simplu, așa 
sunt. 

Un zgomot familiar, ca un zgăriat, vine din sufragerie - Stan, 
urcând pe peretele terariului, căutând mâncare. Imprăștii cam o 
jumătate de pungă de detergent în chiuvetă, pe urmă dau 
drumul apei, din nou. O să văd mai târziu ce e de făcut. 


VP - 77 


Scot o cutie cu greieri vii din frigider și îi răstorn în cușca lui 
Stan, uitându-mă la ei cum ţopăie încoace și încolo, fără să știe 
ce-i așteaptă. Într-un final, respiraţia mi se mai încetinește și 
mintea mi se limpezește, dar asta nu e neapărat o veste bună. 
Dacă nu mă gândesc la un rahat, sunt obligat să mă gândesc la 
altul. 

Crimă în grup. E o teorie interesantă. Bănuiesc că ar trebui să 
fiu recunoscător că polițiștii nu au încercat să arunce chiar totul 
în capul meu. Să-i roage pe ăilalţi trei să confirme din cap că eu 
sunt vinovatul și apoi ei să fie lăsaţi să se ducă în treaba lor. 
Sunt convins că fata blondă și Cooper ar fi fost mai mult decât 
încântați să mă arunce pe mine în gura lupilor. 

Poate totuși Bronwyn n-ar fi făcut-o, zic. 

Închid ochii și îmi pun mâinile pe tavanul terariului lui Stan, 
gândindu-mă la casa lui Bronwyn. Cât de curată și de 
strălucitoare era, cum ea și sor-sa vorbeau în felul ăla în care știi 
că părţile cele mai importante ale conversaţiei sunt alea pe care 
le înţelegi fără să fie nevoie de cuvinte. Trebuie să fie drăguţ, 
după ce ai fost acuzat de crimă, să ai o astfel de casă unde să te 
duci. 

Când plec de acasă, pe motocicletă, îmi spun că nu știu unde 
merg, și conduc fără vreo direcţie timp de aproape o oră. Când 
ajung într-un final pe aleea de acces a casei lui Bronwyn, e ora 
cinei pentru oamenii normali, și nu mă aștept să iasă cineva pe 
afară. 

Dar greșesc, cu toate astea. Cineva iese. Este un bărbat înalt, 
cu o vestă pufoasă și o cămașă în picăţele, cu păr brunet și 
scurt. Poartă ochelari. Arată ca un tip care e obișnuit să dea 
ordine, și se apropie de mine cu pași bine măsuraţi, calmi. 

— Nate, așa e? 

Își lasă mâinile pe coapse, iar la o încheietură îi lucește un 
ceas. 

— Sunt Javier Rojas, tatăl lui Bronwyn. Mă tem că nu poți fi 
aici. 

Nu pare nervos, doar afirmă ceva de care e sigur. Dar mai 
pare și că nu și-a dorit ceva mai mult în viaţa lui decât ca eu să 
plec. 

Îmi dau jos casca, ca să mă poată privi în ochi. 

— Bronwyn e acasă? 


VP - 78 


Este o întrebare fără sens. Evident că este acasă, și evident 
că n-o să mă lase s-o văd. Nici nu știu exact de ce îmi doresc s-o 
văd. Cred că îmi doresc doar s-o întreb: Ce e adevărat din toate 
astea? Ce ai făcut? Ce n-ai făcut? 

— Nu poţi fi aici, spune din nou Javier Rojas. Sunt convins că 
nu vrei să se implice poliția și mai tare decât a făcut-o deja. 

Face o treabă destul de bună în a se preface că nu aș fi cel 
mai întunecat coșmar al lui, chiar și dacă nu aș fi acum cercetat 
pentru crimă, împreună cu fiică-sa. 

Asta e, presupun. S-au tras liniile de demarcaţie. Eu sunt 
inadaptatul, rebelul, țapul ispăşitor. Nu mai sunt prea multe de 
zis, așa că îi eliberez aleea de acces și mă îndrept din nou spre 
casă. 


Capitolul nouă 


Addy 
Duminică, 30 septembrie, 5.30 pm 


Ashton descuie ușa apartamentului ei din centrul San Diego- 
ului. Este un apartament cu un singur dormitor, pentru că ea și 
Charlie nu își permit unul mai mare. Mai ales acum, cu taxele în 
plus de la facultatea de drept, în timp ce afacerea de design 
grafic a lui Ashton de abia se târâie, iar Charlie a decis să mai 
facă niște documentare în loc să profeseze ca avocat. 

Dar nu despre asta am venit să vorbim. 

Ashton fierbe cafeaua în bucătărie, care e micuță, dar 
simpatică - dulapuri albe, blaturi de granit negru, lucioase, 
aplice de oţel și ceva detalii retro. 

— Unde e Charlie?, o întreb, în timp ce ea o prepară pe a mea 
cu frișcă și zahăr, transformând-o în ceva dulce și albicios, așa 
cum îmi place mie. 

— Se antrenează la cățărat pe stânci, spune Ashton, 
strângându-și buzele într-o linie subţire când îmi întinde cana. 

Charlie are o grămadă de hobby-uri pe care Ashton nu i le 
împărtășește, și toate sunt costisitoare. 

— O să-l sun să-i spun să-ţi găsească un avocat. Poate că unul 
din foștii lui profesori știe pe cineva. 


VP - 79 


Ashton a insistat să mergem să mâncăm ceva după ce am 
plecat de la secţia de poliţie, și i-am spus toată povestea la 
restaurant. Mă rog, aproape totul. Adevărul despre bârfa pe care 
se pregătea s-o lanseze Simon. A încercat s-o sune pe mama pe 
drumul nostru spre apartament, dar a intrat mesageria, iar ea i- 
a lăsat un misterios sună-mă-de-indată-ce-auzi-asta. 

Dar mama l-a ignorat. Sau nu l-a văzut. Poate că ar trebui să-i 
acord prezumția de nevinovăție. 

Ne luăm cafelele cu noi pe balconul lui Ashton și ne așezăm 
pe fotoliile roșii, de o parte și de alta a unei mese micuţe. Inchid 
ochii și înghit o gură mare de lichid fierbinte și dulce, dorindu-mi 
să mă relaxez. Nu funcţionează, dar continui să o beau cu 
înghiţituri mici, până ce cana e goală. Ashton își scoate telefonul 
și îi lasă un mesaj lui Charlie, apoi încearcă din nou s-o sune pe 
mama. 

— Tot mesageria, suspină ea și bea ultima înghiţitură de 
cafea. 

— Nu-i nimeni acasă, în afară de noi, spun, și nu știu exact din 
ce motiv asta mă face să râd. 

Un râs isteric, evident. Poate că îmi pierd minţile. Ashton își 
pune coatele pe masă, apoi își duce mâinile strânse pumn sub 
bărbie. 

— Addy, trebuie să-i zici lui Jake ce s-a întâmplat. 

— Ştirea lui Simon nu a fost încă publicată, spun, pe o voce 
firavă, dar Ashton clatină din cap. 

— Se va afla. Poate printr-o bârfa, poate poliţia va avea o 
discuţie cu el, ca să pună și mai multă presiune pe tine. Dare 
ceva ce trebuie să depășiți împreună ca relaţia voastră să 
meargă. 

Ezită, dându-și părul după urechi. 

— Addy, e vreo parte din tine care își dorește ca Jake să afle? 

Resentimentul aproape că mă sufocă. Ashton nu poate lăsa 
deoparte cruciada ei împotriva lui Jake nici măcar în mijlocul 
unei crize. 

— De ce naiba să-mi doresc așa ceva? 

— El ia toate deciziile, în privinţa a orice, nu-i așa? Poate că 
te-ai săturat de asta. Eu aș fi făcut-o. 

— Da, clar, că doar tu ești expertă în relaţii, izbucnesc eu, fără 
să mă pot opri. Nu v-am mai văzut de o lună pe tine și pe 
Charlie împreună. 


VP - 80 


Ashton își încreţește din nou buzele. 

— Aici nu e vorba despre mine. Trebuie să-i spui lui Jake, și 
asta curând. Nu vrei s-o audă de la altcineva. 

Nu mai pot lupta, pentru că știu că are dreptate. Să aștept nu 
va face decât să agraveze lucrurile. Și, cum maică-mea oricum 
nu ne sună înapoi, mai bine rup acum bandajul de pe rană. 

— Mă poţi duce acasă la el? 

Am o grămadă de mesaje de la Jake, în care mă întreabă cum 
au mers lucrurile la secţie. Cred că ar trebui să mă concentrez 
mai mult asupra chestiilor legale, dar, ca de obicei, mintea mea 
e preocupată doar de Jake. Imi scot telefonul și îi scriu: 

Pot să-ţi povestesc fată în față? 

Jake răspunde imediat. Piesa Only Girl se aude tare din 
telefon, ceea ce pare cumva nepotrivit ţinând cont de 
conversaţia pe care mă pregătesc să o am cu el. 

Logic. 

Clătesc ceștile din care am băut cafea, în timp ce Ashton își ia 
cheile și poșeta. leșim pe hol, și Ashton încuie ușa, apoi încearcă 
clanța, să se asigure că e închisă cum trebuie. O urmez spre lift, 
cu nervii întinși la maxim. Poate că n-ar fi trebuit să beau 
cafeaua aia. Chiar dacă a fost mai mult lapte în ea. 

Suntem aproape de Bayview când Charlie o sună. Încerc să 
mă detașez de conversaţia tensionată, întreruptă, a lui Ashton, 
dar e imposibil într-un spaţiu așa mic. 

— Nu cer favoarea asta pentru mine, spune ea la un moment 
dat. Poţi fi și tu altruist măcar o dată în viață? 

Mă fâțâi pe scaun și îmi scot telefonul, să-mi citesc mesajele. 
Keely mi-a trimis vreo zece despre costumele de Halloween, iar 
Olivia se dă de ceasul mortii neștiind dacă să se împace cu Luis. 
Din nou. Ashton închide mobilul, în sfârșit, și-mi spune cu un 
entuziasm forțat: 

— Charlie va da câteva telefoane și va găsi un avocat. 

— Grozav. Spune-i că-i mulțumesc. 

Simt că ar trebui să zic mai mult, dar nu știu exact ce, așa că 
ne scufundăm amândouă în tăcere. Cu toate astea, mai degrabă 
aș petrece ore în mașina tăcută a soră-mii, decât cinci minute 
acasă la Jake, casă care ne iese acum în față parcă mult prea 
repede. 


VP - 81 


— N-am nicio idee cât o să dureze, îi spun lui Ashton, când ea 
oprește pe alee. Poate că voi avea nevoie să mă duci acasă 
după asta. 

Greaţa îmi cuprinde stomacul. Dacă n-aș fi făcut ce am făcut 
cu TJ, Jake ar fi insistat să mă susțină în toată nebunia asta cu 
poliția și avocaţii. Totul ar fi un coșmar, chiar și așa, dar măcar 
aș avea pe cineva alături. 

— O să fiu la Starbucks-ul de pe Clarendon, spune Ashton 
când cobor din mașină. Dă-mi un mesaj după ce termini. 

Deja mă simt prost că m-am răstit la ea și că i-am ironizat 
relaţia cu Charlie. Dacă nu m-ar fi luat ea de la secţie, nu știu ce 
aș fi făcut. Dar acum dă cu spatele și iese de pe alee, înainte să 
apuc eu să mai spun ceva, așa că încep să merg cu pași târșâiţi 
spre ușa casei lui Jake. 

Mama lui deschide când sun la sonerie și îmi zâmbește ca de 
fiecare dată, în așa fel că aproape mă gândesc că totul va fi 
bine. Dintotdeauna mi-a plăcut doamna Riordan. Fusese 
directoarea unei agenţii de publicitate până ce Jake intrase la 
liceu, moment în care hotărâse să renunțe la carieră și să se 
dedice familiei. Cred că maică-mea își dorește în secret să facă 
schimb de vieţi cu doamna Riordan, care are o carieră strălucită 
în spate, dar nu mai trebuie să muncească acum, și mai are și 
un soț chipeș și bogat. 

Totuși, domnul Riordan e o persoană care te intimidează. E 
genul de om care nu suportă să-l contrazici sau să-l critici. De 
fiecare dată când menţionez asta, Ashton începe să bombăne că 
așchia nu sare niciodată departe de trunchi. 

— Bună, Addy. Eu tocmai plecam, dar Jake te așteaptă jos. 

— Mulţumesc, îi spun, și îmi fac loc în hol. 

O aud încuind ușa în urma mea, apoi trântind portiera mașinii. 
Cobor scările spre subsol, unde e Jake. Familia Riordan i-a 
amenajat minunat subsolul lui Jake, care e practic domeniul lui, 
locul unde își petrece timpul. E uriaș, are o masă de biliard, un 
televizor enorm și o grămadă de fotolii și canapele pentru ca 
prietenii noștri să se simtă confortabil aici. Ca de obicei, Jake e 
trântit pe cea mai mare dintre canapele, cu o telecomandă Xbox 
în mână. 

— Bună, iubito. 

Oprește jocul video și se ridică, când mă vede. 

— Care e treaba? 


VP - 82 


— Nu prea bine, spun eu și încep să tremur din toate 
încheieturile. 

Faţa lui Jake e plină de îngrijorare, pe care nu o merit, 
încearcă să mă îmbrăţișeze, mă trage spre el, dar eu rămân 
nemișcată. Mă așez ţeapănă pe fotoliul de lângă canapeaua pe 
care a fost el. 

— Cred că ar trebui să stăm puţin la distanţă cât timp îţi spun 
ce am venit să-ţi spun. 

O cută brăzdează fruntea lui Jake. Se așază pe marginea 
canapelei, cu coatele sprijinite pe genunchi, și mă privește 
atent. 

— Mă sperii, Ads. 

— Chiar a fost zi înfricoșătoare, spun, răsucindu-mi o șuviţă 
de păr pe deget. Detectiva aia a vrut să vorbească cu mine 
fiindcă ea crede că eu... Crede că noi toţi care am fost la 
detenție în ziua aia l-am omorât pe Simon. Poliţiștii cred că noi 
am pus intenţionat unt de arahide în apă, ca să-l omorâm. 

Îmi simt gâtul de parcă ar fi plin de praf. În timp ce vorbesc, 
îmi trece prin minte că poate nu ar fi trebui să dezvălui partea 
asta. Dar m-am obișnuit să-i spun lui Jake totul. 

Se uită la mine, clipește des, apoi scoate un râs scurt și 
nervos. 

— La naiba, asta nu-i amuzant, Addy. 

Aproape niciodată nu-mi spune pe numele real. 

— Nu glumesc. Crede că noi am făcut-o pentru că el era pe 
cale să publice o chestie pe Despre Asta, o chestie despre noi 
patru. Să facă publice niște lucruri oribile pe care noi le-am dori 
uitate. 

Mă bate gândul să încep cu bârfele care îi privesc pe ceilalţi. 
Uite, vezi, nu doar eu sunt o persoană îngrozitoare! Dar n-o fac. 

— Era și ceva despre mine acolo, ceva adevărat, ceva ce 
trebuie să-ți spun și ţie. Ar fi trebuit să-ţi spun încă de când s-a 
întâmplat, dar mi-a fost frică. 

Privesc în pământ, urmărind țesătura mochetei albastre. Are 
un fir dus. Dacă aș trage de el, poate că tot covorul s-ar 
destrăma. 

— Zi mai departe. 

Nu pot desluși de data asta tonul lui Jake, nu știu la ce se 
gândește. 


VP - 83 


Doamne! Poate inima să-mi bată atât de tare și totuși să mai 
fiu în viaţă? Credeam că o să-mi iasă din piept până acum. 

— Anul trecut, la sfârșitul școlii, când tu erai cu părinţii la 
Cozumel, am dat peste TJ pe plajă. Am luat o sticlă de rom și ne- 
am îmbătat criță. Pe urmă am mers acasă la TJ și, ăăă, ne-am 
cuplat. 

Lacrimile îmi curg pe obraji și se adună în adâncitura 
claviculei. 

— V-aţi cuplat cum?, întreabă Jake, plat. 

Ezit, întrebându-mă dacă există vreun fel în care s-o pot 
spune mai delicat, s-o fac să pară mai puţin oribilă. Dar Jake 
repetă încă o dată întrebarea, așa că nu pot decât să arunc 
cuvintele afară din mine, într-un final. 

— M-am culcat cu el. 

Încep să plâng atât de tare, încât de abia mai pot vorbi. 

— Îmi pare atât de rău, Jake. Am făcut o greșeală îngrozitoare 
și îmi pare atât, atât de rău. 

Jake nu spune nimic timp de un minut, iar atunci când 
vorbește, în sfârșit, vocea îi este ca de gheaţă. 

— Îți pare rău, da? Asta e grozav. E totul în regulă, atunci. 
Atâta timp cât îţi pare rău. 

— Chiar îmi pare, încep eu, dar, înainte să pot continua, sare 
în picioare și se repede cu pumnul în peretele din spatele lui. 

Nu îmi pot opri un strigăt de spaimă, pe lângă lacrimi. 
Peretele se sparge, tencuială albă se împrăștie pe mocheta 
albastră. Jake strânge pumnul și lovește din nou în perete, mai 
tare. 

— La dracu’, Addy! Ţi-ai tras-o cu prietenul meu cu luni în 
urmă și m-ai tot minţit de atunci, iar acum îţi pare rău?! Ce 
căcat e în neregulă cu tine? Te-am tratat ca pe o regină. 

— Știu, suspin eu, uitându-mă la dârele de sânge pe care 
pumnul lui le-a lăsat în peretele spart. 

— M-ai lăsat să-mi petrec vremea cu un tip care probabil face 
mișto de mine, pe la spatele meu, în timp ce tu săreai din patul 
lui în al meu ca și cum n-ar fi mare brânză. Te prefăceai că-ți 
pasă de mine și că nu-ţi bagi pula... 

Jake niciodată nu înjură în prezenţa mea, sau, dacă o face, își 
cere imediat scuze. 

— Chiar îmi pasă! Jake, te iubesc. Te-am iubit mereu, de când 
te-am văzut prima dată. 


VP - 84 


— Atunci, de ce ai făcut-o? De ce? 

Mi-am pus și eu întrebarea asta luni întregi și nu am putut 
găsi decât scuze penibile. Eram beată, eram proastă, eram 
nesigură. Bănuiesc că ultima e cea mai apropiată de adevăr - 
toţi anii în care nu am fost de ajuns și-au spus într-un final 
cuvântul. 

— Am făcut o greșeală. Aș da orice s-o repar. Aș da timpul 
înapoi, dacă aș putea. 

— Dar nu poţi, așa-i? 

Tace un minut, respirând agitat. Nu îndrăznesc să mai spun 
nimic. 

— Uită-te la mine. Uită-te la mine, Addy. Îmi datorezi măcar 
căcatul ăsta. 

Și mă uit, dar mi-aş dori să n-o fi făcut. Fața lui - fața aia 
frumoasă, pe care am iubit-o încă dinainte să arate așa de bine 
ca acum - e desfigurată de furie. 

— Ai distrus totul. Știi asta, nu? 

— Știu. 

O spun și e mai mult un suspin, geamătul unui animal prins 
într-o capcană. Dacă mi-aș putea roade piciorul ca să scap de 
acolo, aș face-o. 

— leși afară. leși dracului afară din casa mea! Nici nu mă pot 
uita la tine. 

Nu-mi dau seama cum am reușit să urc scările, cu atât mai 
puţin cum am nimerit ușa. Odată ce sunt în faţa casei, cotrobăi 
prin geantă ca o bezmetică, încercând să-mi găsesc telefonul. 
Sub nicio formă n-o să rămân aici și să plâng până îmi vine rău, 
în timp ce o aștept pe Ashton. Trebuie să merg pe Strada 
Clarendon, să dau de ea. Apoi, o mașină de vizavi claxonează 
scurt, și printr-o perdea de lacrimi o văd pe soră-mea cum 
coboară geamul mașinii. 

Colțurile buzelor i se lasă când mă vede de aproape. 

— M-am gândit eu că așa se va termina. Hai, urcă. Mama ne 
așteaptă. 


PARTEA A DOUA 


VP - 85 


DE-A V-AŢI ASCUNSELEA 


Capitolul zece 


Bronwyn 
Luni, 1 octombrie, 7.30 am 


Luni, mă pregătesc de școală așa cum o fac întotdeauna. Mă 
trezesc la șase, ca să pot alerga o jumătate de oră. Cereale și 
fructe de pădure, plus suc de portocale, la șase jumate, un duș 
zece minute mai târziu. Îmi usuc părul, îmi aleg hainele, mă dau 
cu cremă de protecţie solară. Frunzăresc site-ul New York Times 
timp de zece minute, îmi verific mailul, îmi împachetez hainele, 
mă asigur că telefonul îmi este complet încărcat. 

Singurul lucru diferit este întâlnirea de la șapte jumate cu 
avocata mea. 

O cheamă Robin Stafford, și potrivit lui taică-miu este o 
avocată a apărării absolut genială, care a salvat de-a lungul 
timpului și infractori. Nu este în schimb foarte mediatizată. Nu e 
genul de avocată asociată automat cu bogătanii care încearcă 
să se scoată basma curată, aruncând cu bani în stânga și în 
dreapta. E punctuală și îmi zâmbește larg, cu căldură, atunci 
când Maeve o conduce în bucătărie. 

N-aș fi putut să-i ghicesc vârsta doar privind-o, dar CV-ul ei, 
pe care tata mi l-a arătat aseară, spune că are patruzeci și unu 
de ani. Poartă un costum de culoarea untului, care îi reliefează 
pielea închisă la culoare, bijuterii finuţe din aur și niște pantofi 
care arată scumpi, dar nu exagerat, gen Jimmy Choo. 

Se așază la masa noastră înaltă de bucătărie, vizavi de mine 
și de părinţii mei. 

— Bronwyn, mă bucur să te cunosc. Hai să vorbim despre ce 
s-ar putea întâmpla azi și despre cum ar trebui să faci faţă 
evenimentelor la școală. 

Bineînţeles. Pentru că asta e viaţa mea acum. Școala e ceva 
căreia trebuie să-i faci față. 

Își împreunează mâinile. 


VP - 86 


— Nu sunt convinsă că poliţia chiar crede că voi patru aţi 
plănuit asta, dar bănuiesc că au vrut să pună presiune și să 
șocheze pe vreunul dintre voi, ca să le dezvăluie informaţii pe 
care le să folosească mai departe. Asta arată că nu prea au 
dovezi. Dacă niciunul dintre voi patru nu arată cu degetul spre 
celălalt și poveștile voastre se susțin reciproc, nu au de unde să 
apuce mai departe investigația, iar convingerea mea e că în 
cele din urmă cercetările vor fi închise, iar concluzia va fi o 
moarte cauzată de un accident. 

Gheara care mi-a strâns pieptul toată dimineața slăbește 
puţin și mă lasă să respir. 

— Chiar dacă Simon se pregătea să posteze chestiile alea 
oribile despre noi? Chiar și cu tâmpenia aia de Tumblr care 
acum pune paie pe foc? 

Robin ridică din umeri cu eleganţă. 

— La urma urmei, nu sunt decât bârfe și troli. Știu că voi, 
copiii, luaţi în serios treburile astea, dar din punct de vedere 
legal nu valorează doi bani, decât dacă este susținut de dovezi. 
Cel mai bun lucru pe care îl poţi face e să nu discuţi despre 
cazul ăsta. Cu poliţia în niciun caz, dar de preferat ar fi nici cu 
administraţia școlii. 

— Dar dacă îmi vor pune întrebări? 

— Spune-le că te-a sfătuit avocatul să nu discuţi cu nimeni 
atunci când el nu este prezent. 

Încerc să-mi imaginez cum ar decurge genul ăsta de 
conversație cu directoarea Gupta. Nu știu exact ce a auzit sau 
ce crede școala despre ce s-a întâmplat, dar dacă aș invoca al 
cincilea amendament, refuzând să comentez, cu siguranţă ar 
stârni multe semne de întrebare. 

— Ești prietenă cu ceilalți elevi care au fost la detenţie în ziua 
aia?, mă întreabă Robin. 

— Nu chiar. Eu și Cooper avem câteva ore împreună, dar... 

— Bronwyn. 

Maică-mea mă întrerupe, cu o răceală apărută brusc în tonul 
ei. 

— Eşti destul de prietenă cu Nate Macauley dacă a apărut aici 
aseară. Pentru a treia oară. 

Robin își îndreaptă poziţia pe scaun, iar eu roșesc. Fusese un 
subiect aprins de discuţie seara trecută, după ce tata l-a gonit 
pur și simplu pe Nate. Taică-miu credea că a venit pe acolo ca 


VP - 87 


să tragă cu ochiul la casa noastră cu cine știe ce intenţii 
criminale, așa că am avut niște explicaţii de dat. 

— De ce a venit Nate aici de trei ori, Bronwyn?, mă întreabă 
Robin cu un aer politicos, dar plin de interes. 

— Nu e mare chestie. M-a condus până acasă cu motocicleta 
după ce Simon a murit. Apoi a trecut vinerea trecută pe aici, să 
pierdem timpul împreună. Nu știu ce făcea noaptea trecută pe 
aici, din moment ce nimeni nu m-a lăsat să vorbesc cu el. 

— Partea cu „să piardă timpul împreună”, când părinţii ei nu-s 
acasă, aia mă deranjează, zice maică-mea, dar Robin o 
întrerupe. 

— Bronwyn, care e natura relaţiei tale cu Nate? 

N-am nici cea mai vagă idee. Poate m-ai putea ajuta tu să o 
analizez? Sau asta nu face parte din serviciile pe care le oferă 
un avocat? 

— Îl cunosc destul de puţin. Nu am mai vorbit cu el de ani 
buni, înainte de săptămâna trecută. Am fost amândoi prinși în 
evenimentele astea aiurea și... e de ajutor să ai în preajmă 
oameni care au trecut prin aceeași chestie. 

— Îți recomand să păstrezi o oarecare distanță faţă de ceilalţi 
copii implicaţi, spune avocata, ignorând privirile scandalizate pe 
care mi le aruncă maică-mea. Nu e nevoie să oferim poliţiei 
subiecte noi pentru teoriile lor. Dacă mobilul și emailul tău vor fi 
verificate, se vor găsi acolo discuţii cu elevii implicaţi în acest 
caz? 

— Nu, spun eu, cu sinceritate. 

— Asta-i o veste foarte bună. 

Aruncă o privire la ceasul pe care-l poartă la mână, un Rolex 
subţire și auriu. 

— Cam asta a fost ce aveam de vorbit, plus că ar trebui să nu 
întârzii la școală, e recomandat. Să menţinem lucrurile în 
ordinea lor firească. 

Îmi oferă același zâmbet larg ca la venire. 

— Vom intra mai adânc în subiect ceva mai încolo. 

Îmi iau la revedere de la părinţi, fără să îndrăznesc să-i 
privesc în ochi, și o strig pe Maeve în timp ce iau cheile Volvo- 
ului. Pe drum, îmi petrec tot timpul imaginându-mi că se va 
întâmpla ceva îngrozitor când vom ajunge la școală, însă totul 
este normal, ciudat de normal. Poliţia nu e aliniată la intrare și 


VP - 88 


nu mă așteaptă. Nimeni nu se uită la mine altfel decât m-au 
privit de când au început postările Tumblr. 

Totuși, ascult doar parţial ce discută Kate și Yumiko înainte să 
intrăm la ore, iar ochii mei cercetează holul. Este o singură 
persoană cu care chiar îmi doresc să vorbesc, deși e exact omul 
de care se presupune că ar trebui să mă feresc. 

— Ne vedem mai târziu, ok?, murmur spre fete, și îi ies în 
întâmpinare lui Nate când îl văd urcând pe scări. 

Dacă e surprins să mă vadă, nu o arată. 

— Bronwyn. Ce mai fac ai tăi? 

Mă sprijin de perete, lângă el, și îi răspund cu o voce aproape 
șoptită: 

— Voiam să-mi cer scuze fiindcă taică-miu te-a alungat 
aseară. E cam panicat de tot ce se întâmplă. 

— Mă întreb de ce. 

Nate coboară și el tonul puţin: 

— Te-au percheziţionat deja? 

Ochii mi se măresc de spaimă, iar el râde sarcastic. 

— Mi-am imaginat. Eu am fost percheziţionat. Probabil că n-ar 
trebui să stai acum de vorbă cu mine, așa e? 

Nu mă pot abţine să nu cuprind dintr-o privire scările pustii. 
Sunt deja un pic paranoică, iar Nate nu mă ajută deloc. Trebuie 
să-mi amintesc constant că, de fapt, noi chiar nu am plănuit o 
crimă împreună. Suntem nevinovaţi. 

— De ce ai trecut pe la mine ieri seară? 

Ochii lui îi cercetează pe ai mei de parcă s-ar pregăti să spună 
ceva profund despre viaţă, moarte și prezumția de nevinovăție. 

— Voiam să-ţi cer iertare că ţi l-am furat pe lisus. 

Mă trag puţin înapoi. N-am nicio idee despre ce vorbește. 
Face vreo alegorie cu tentă religioasă? 

— Ce?! 

— În clasa a patra, la piesa de teatru pentru Crăciun. La St. 
Pius. L-am furat pe lisus, și tu a trebuit să joci ţinând o sacoșă 
înfășurată în pătură. Îmi pare rău. 

Mă uit la el nedumerită preţ de o secundă, apoi toată 
tensiunea îmi părăsește corpul. Simt chiar că ameţesc un pic. Il 
pocnesc în glumă cu pumnul în umăr, dar îl zgâlţăi fără să vreau 
chiar bine. Începe să râdă. 

— Ştiam eu că tu ai fost! De ce ai făcut asta? 

— Ca să te oftic. 


VP - 89 


Rânjește la mine, iar pentru moment uit de toate tâmpeniile și 
nu-mi mai amintesc decât că are un zâmbet adorabil. 

— In plus, voiam să vorbesc cu tine despre... toate astea. Dar 
cred că e deja prea târziu. Ți-au luat ai tăi un avocat până acum, 
nu? 

Zâmbetul îi dispare. 

— Da, însă... voiam și eu să vorbesc cu tine. 

Sună clopoțelul și eu îmi scot telefonul din buzunar. Apoi îmi 
amintesc ce spusese Robin despre evidența comunicării dintre 
noi patru și bag telefonul la loc. Nate îmi vede gestul, se prinde 
și are iarăși o pufnire sarcastică. 

— Mda, să facem schimb de numere e o idee de căcat. Doar 
dacă vrei să folosești asta. 

Caută prin rucsac și îmi întinde un mobil. 

Îl iau cu grijă. 

— Ce-i ăsta? 

— Un telefon de rezervă. Mai am câteva. 

Imi trec degetele peste carcasa lui, făcându-mi o idee în 
legătură cu scopul pentru care îl avea cu el, în timp ce Nate 
adaugă grăbit: 

— E nou. N-o să sune nimeni pe el sau ceva. Dar am eu 
numărul. O să te sun. Poţi răspunde sau nu. Cum ai chef. 

Face o pauză, apoi adaugă: 

— Doar nu-l lăsa nesupravegheat prin preajmă. Vor obţine un 
mandat de percheziţie pentru telefonul și computerul tău, doar 
de astea se pot atinge. Nu au voie să-ţi scotocească prin casă. 

Sunt aproape convinsă că avocata mea care costă o mulţime 
de bani m-ar sfătui să nu accept sfaturi de la Nate Macauley. Și 
probabil ar avea ceva de zis legat de faptul că Nate pare să aibă 
un număr mare de telefoane de rezervă. Aceleași telefoane 
ieftine care ne-au fost băgate în rucsac când am sfârșit la 
detenţie. II urmăresc cum urcă scările, știind că ar trebui să 
arunc mobilul în primul coș de gunoi care-mi iese în cale. Dar, în 
loc să fac asta, îl strecor cu grijă în rucsac. 


Cooper 
Luni, 1 octombrie, 11.00 am 


Aproape că e o ușurare să fiu la școală. Mai bine decât acasă, 
unde tata petrece ore în șir declamând că Simon e un mincinos, 


VP - 90 


iar polițiștii niște incompetenți. Despre cum școala e singura 
răspunzătoare pentru ce s-a întâmplat și cum avocaţii ne vor 
costa o avere pe care nu o avem. 

Nu a întrebat nicio secundă dacă ceva din toate astea e 
adevărat. 

Suntem într-un fel de purgatoriu ciudat, acum. Totul e diferit, 
dar în același timp arată la fel. Cu excepţia lui Jake și Addy, care 
umblă pe aici ca și cum arvrea să ucidă pe cineva (el), respectiv 
să fie ucis cu milă (ea). Bronwyn îmi zâmbește în cel mai puțin 
convingător mod cu putinţă, cu buzele atât de strânse, încât 
parcă au dispărut. Nate nu se vede pe nicăieri. 

Cu toţii așteptăm să se întâmple ceva, cred. 

După ora de sport ceva chiar se întâmplă, doar că nu are 
nimic de-a face cu mine. Eu și prietenii mei ne îndreptăm spre 
vestiare după antrenamentul de fotbal, rămași în urma celorlalţi, 
și Luis nu se mai oprește din vorbit despre o boboacă pe carea 
pus ochii. Proful de sport deschide ușa, ca să-i lase pe unii elevi 
să intre, și chiar atunci Jake se rotește pe loc, îl apucă pe TJ de 
un umăr și îi dă un pumn în față. 

Evident. 

Acel TF din Despre Asta este TJ Forrester. Absența J-ului îmi 
crease confuzie. 

Il apuc pe Jake de un braţ, trăgându-l în spate înainte să mai 
poată lovi încă o dată, dar e atât de furios și hotărât, încât 
aproape îmi scapă din strânsoare. Intervine și Luis, să mă ajute 
să-l ţin. Chiar și așa, noi doi de abia reușim să-l imobilizăm. 

— Căcănarule! îi strigă Jake lui TJ, care se împleticește de la 
lovitură, dar nu se prăbușește. 

Işi duce o mână la nasul plin de sânge, cel mai probabil spart. 
Nu face niciun efort să se repeadă și el la Jake. 

— Jake, termină, frate! îi spun, în timp ce proful de sport 
aleargă spre noi. O să fii suspendat. 

— A meritat, zice el cu amar. 

Așa că, în loc ca știrea zilei să fie despre Simon, este despre 
cum Jake Riordan a fost trimis acasă după ce l-a pocnit pe TJ 
Forrester, după ora de sport. Și, din moment ce Jake a refuzat să 
vorbească cu Addy înainte să fie trimis acasă, iar acum ea 
plânge fără să se poată opri, cu toţii și-au cam dat seama 
despre ce e vorba. 


VP - 91 


— Cum a putut să facă asta?, mormăie Keely, așteptând la 
coadă să mâncăm de prânz, în timp ce Addy bântuie printre noi 
ca o somnambulă. 

— Nu știm toată povestea, îi reamintesc. 

Bănuiesc că e un lucru bun că Jake nu-i aici, fiindcă Addy stă 
cu noi la prânz, ca de obicei. Nu cred că ar fi avut tupeu să se 
așeze aici, dacă ar fi fost și el. Numai că nu vorbește cu nimeni, 
și nimeni n-o bagă în seamă. Cu toţii se poartă teatral și o 
ignoră ostentativ. Vanessa, care a fost dintotdeauna cea mai a 
naibii din gașca noastră, se întoarce cu spatele și face un gest 
de scârbă atunci când Addy se așază la masă. Nici măcar Keely 
nu face vreun efort s-o includă în conversaţia noastră. 

Ce adunătură de ipocriți. Luis a fost de câteva ori în aplicația 
lui Simon pentru fix același lucru, iar Vanessa a încercat să mă 
pipăie prin slip la piscină luna trecută, așa că nu sunt cei mai în 
măsură să judece pe nimeni. 

— Ce mai faci, Addy?, întreb eu, ignorând privirile 
mustrătoare ale celorlalți. 

— Nu fi amabil, Cooper, zice ea, cu capul plecat și cu o voce 
atât de stinsă, că abia o aud. E mai rău dacă ești amabil. 

— Addy. 

Toată teama și frustrarea pe care le-am simțit își fac loc în 
vocea mea, și, când Addy ridică privirea, un fulger de înțelegere 
reciprocă ne electrocutează parcă pe amândoi. Sunt un milion 
de lucruri despre care am putea vorbi, dar nu îl putem spune pe 
niciunul dintre ele. 

— O să fie în regulă, îi zic. 

Keely își pune o mână pe braţul meu și mă întreabă: 

— Tu ce crezi? 

Abia atunci îmi dau seama că am ratat toată conversaţia pe 
care o avuseseră. 

— Despre ce? ` 

— Despre Halloween, cum despre ce? In ce să ne costumăm 
la petrecerea Vanessei? 

Sunt dezorientat, ca și cum tocmai am nimerit în mijlocul unui 
joc video care vrea să imite lumea reală, dar în care totul e prea 
strălucitor, iar eu nu înţeleg regulile după care ar trebui să joc. 

— La naiba, Keely, n-am idee. In ce o fi... Oricum, mai e 
aproape o lună până atunci. 

Olivia scoate un sunet de dezaprobare: 


VP - 92 


— Masculul tipic. Habar n-ai tu cât de greu e să găsești un 
costum care să fie suficient de sexy, dar în care să nu arăţi ca o 
târfă. 

Luis își ridică sprâncenele. 

— Păi, care-i baiul în a arăta ca o târfă? 

Olivia îl pocnește peste braţ. În sala de mese e mult prea cald, 
și îmi șterg cu mâna fruntea transpirată, în timp ce schimb alte 
priviri cu Addy. 

Keely mă înghiontește: 

— Dă-mi mobilul tău. 

— Ce? 

— Vreau să mă uit la poza aia pe care am făcut-o săptămâna 
trecută, la Seaport. Cu femeia aia în rochie retro, cu franjuri. 
Arăta super mișto. Poate m-aș putea costuma așa. 

Pudic din umeri și îmi scot telefonul, îl deblochez și i-l întind. 
Mă strânge de mână în timp ce se uită la poze. 

— Ți-ar sta genial într-un costum din ăla de mafiot. 

Îi întinde telefonul mai departe Vanessei, care scoate un 
„Ahhh” de satisfacţie, exagerat. Addy împinge mâncarea din 
farfurie într-o parte și-n alta, fără a duce furculiţa la gură, și sunt 
cât pe ce s-o întreb dacă ar vrea să-i cumpăr altceva și să-i 
aduc, când îmi sună telefonul. 

E încă în mâinile Vanessei, care se arată revoltată: 

— Cine naiba sună în timpul prânzului? Toţi cei pe care-i 
cunoaștem sunt deja aici! 

Se uită pe ecran, apoi la mine. 

— Aah, Cooper. Cine este Kris? Are motive Keely să fie 
geloasă? 

Câteva secunde nu răspund, un timp care pare prea lung, 
apoi spun grăbit: _ 

— E, ăăă, doar un tip pe care-l știu. De la baseball. Imi simt 
faţa fierbinte și a început să mă mănânce. lau telefonul de la 
Vanessa și apăs pe robot, respingând apelul. Mi-aș dori enorm 
să răspund, dar acum nu e momentul. Vanessa ridică o 
sprânceană: 

— Un băiat care își zice Chris cu K?! 

— Mda. E... neamt. 

La dracu’. Nu mai spune niciun cuvânt. Bag mobilul în 
buzunar și mă întorc spre Keely, ale cărei buze sunt 
întredeschise, ca și cum s-ar pregăti să spună ceva. 


VP - 93 


— Îl sun eu mai târziu. Deci. O rochie retro cu franjuri zici? 
e 

Mă pregătesc să plec acasă după ultimul clopoțel, când 
antrenorul Ruffalo mă oprește pe culoar. 

— N-ai uitat de întâlnirea noastră, nu? 

Respir adânc, încercând să ies din încurcătură, pentru că da, 
am uitat. Bătrânu' pleacă mai devreme de la muncă pentru ca 
să ne vedem cu un avocat, dar antrenorul Ruffalo vrea să 
vorbim despre opţiunile mele pentru facultate. Sunt cam prins la 
mijloc, și sunt convins că taică-miu ar vrea să fac și una, și alta. 
Dar, din moment ce nu e posibil, îl urmez pe antrenor și mă 
gândesc că poate am norocul să terminăm repede. Biroul lui e 
chiar lângă sala de sport și miroase ca și cum douăzeci de 
generaţii de elevi transpiraţi după antrenament au trecut pe 
acolo. Cu alte cuvinte, nu prea bine. 

— M-au înnebunit toți la telefon că te vor, Cooper, îmi spune 
el, când mă așez de partea cealaltă a biroului său, într-un scaun 
subţire de metal care se clatină sub greutatea mea. UCLA, 
Louiseville, Illinois au făcut pentru tine oferte de bursă 
completă. Cu toţii insistă să le dai un răspuns până în noiembrie, 
deși eu le-am zis că mai mult ca sigur nu vei lua o decizie până 
în primăvară. E bine să ai mai multe opţiuni, mereu e bine. In 
plus, cu cât e mai mare interesul unora, cu atât vei primi mai 
multe oferte și din partea altora. 

— Da, domnule. 

Nu-mi fac griji în legătură cu ce aș putea alege dintre ele. 
Sunt îngrijorat doar cum vor reacționa facultăţile astea dacă ce 
a scris Simon în aplicaţia lui va ieși la iveală. Sau dacă toată 
chestia asta se rostogolește ca un bulgăre și voi fi pentru mult 
timp cercetat de poliţie. Voi fi considerat nevinovat până la 
proba contrarie, sau vor fi retrase toate ofertele astea, bursele și 
restul? N-am idee dacă ar trebui să-i dezvălui antrenorului 
Ruffalo ceva din frământările mele. 

— E doar... complicat să ţin evidenţa ofertelor. 

Ridică de pe birou un teanc de foi, prinse cu o clemă. 

— Am făcut eu asta pentru tine. Ai aici o listă cu toate 
facultățile care m-au contactat și oferta lor. Le-am subliniat pe 
cele pe care le consider eu cele mai bune. Mai sunt și cele 
locale, ca Santa Barbara, care îţi oferă deja un tur al facultăţii, 


VP - 94 


să vezi dacă îţi place. Dacă vrei să programezi așa ceva într-un 
weekend, dă-mi de știre. 

— Bine. Am ceva... am niște probleme în familie în perioada 
următoare, așa că e posibil să fiu destul de prins. 

— Sigur, sigur. Nu e nicio grabă, nicio presiune. Totul depinde 
de tine, Cooper. 

Oamenii mereu zic așa, dar sună de fiecare dată ca o 
minciună. Indiferent despre ce e vorba. 

Îi mulțumesc antrenorului Ruffalo și pășesc pe coridorul acum 
gol. Am mobilul într-o mână și lista pe care mi-a dat-o antrenorul 
în cealaltă, și sunt atât de pierdut în gânduri, încât aproape mă 
ciocnesc de cineva. 

Scuze, spun, apoi observ mai atent persoana firavă din fața 
mea, care ţine în braţe o cutie mare. Aăă, domnule Avery, aveţi 
nevoie să vă ajut cu aia? 

— Nu, mulțumesc, Cooper. 

Sunt mult mai înalt ca el, și când privesc în jos nu văd decât 
hârtii și dosare în cutia profului. M-aș descurca cu alea fără 
probleme. Ochii apoși ai lui Avery se îngustează când îmi 
observă mobilul în mână. 

— Nu vreau să te întrerup din a da mesaje, spune. 

— Nu, eu doar... 

Mă întrerup în mijlocul propoziției, fiindcă îmi dau seama că n- 
are niciun sens să-i povestesc cum și de ce am întârziat eu la 
întâlnirea cu avocatul. 

Domnul Avery pufnește pe nas și apucă mai bine cutia pe 
care o ţine în braţe. 

— Jur că nu vă înţeleg, copii. Sunteţi atât de obsedaţi de 
ecranele alea ale voastre și de bârfe/e despre alţii. 

Se strâmbă ca și cum cuvântul bârfe ar avea un gust 
neplăcut, iar eu nu știu ce să-i răspund. Oare se referă la Simon? 
Mă întreb dacă poliţia s-o fi deranjat să-l audieze și pe domnul 
Avery weekend-ul ăsta, sau dacă a fost scutit în virtutea faptului 
că nu avea un motiv pentru crimă. Unul de care să știe ei, cel 
puţin. 

Își scutură umerii, ca și cum nici măcar el n-ar ști despre ce 
vorbește. 

— Oricum. Dacă ești amabil să mă scuzi, Cooper... 

Tot ce ar fi avut nevoie să facă pentru a continua să meargă 
ar fi fost să pună un picior înaintea celuilalt, dar presupun că se 


VP - 95 


așteaptă ca eu să mă trag mai într-un colț și să-i las cale liberă. 
Ceea ce și fac. Mă uit la el cum se îndepărtează cu pași nesiguri 
și mă hotărăsc să nu mai merg până la dulap, să-mi las lucrurile 
acolo și să mă grăbesc spre mașină. Am întârziat oricum prea 
mult. 

Mă opresc la lumina roșie a semaforului, puţin înainte de 
casă, și chiar atunci telefonul meu scoate un bip. Mă uit în jos, 
așteptându-mă să fie un mesaj de la Keely, fiindcă reușise într- 
un final să smulgă de la mine promisiunea că ne vedem diseară 
ca să vorbim despre costumele de Halloween. 

Dar e de la maică-mea. 

Vino la spital. Bunica a făcut infarct. 


Capitolul unsprezece 


Nate 
Luni, 1 octombrie, 11.50 pm 


Dau un șir de telefoane în dimineaţa asta celor cu care fac 
afaceri, să-i anunţ că o să mă dau la fund o vreme. Apoi, arunc 
telefonul de pe care vorbesc cu ei. Mai am încă vreo două sau 
trei. De obicei, îmi cumpăr mai multe deodată la Walmart și le 
rotesc preţ de câteva luni, după care le înlocuiesc. 

Pe urmă, după ce am văzut câte filme horror japoneze am 
putut suporta și e deja miezul nopţii, scot un mobil nou și sun pe 
numărul celui pe care i l-am dat lui Bronwyn. Sună de șase ori 
înainte ca ea să răspundă. Pare agitată ca naiba. 

— Alo? 

Sunt tentat să-mi modific vocea și s-o întreb dacă pot 
cumpăra o pungă de heroină, ca s-o tachinez, dar mai mult ca 
sigur ar arunca telefonul și nu mi-ar mai vorbi niciodată. 

— Bună. 

— E târziu, spune ea pe un ton acuzator. 

— Dormeai? 

— Nu, recunoaște ea. Nu reușesc. 

— Nici eu. 

Niciunul din noi nu mai spune nimic timp de un minut. Stau 
întins pe pat, cu câteva perne subţiri sub spinare, uitându-mă la 


VP - 96 


distribuţia în japoneză a filmului, acum cu sonorul oprit. Închid 
filmul ăla și mă uit dacă mai există și altele interesante pe site. 

— Nate, mai ţii minte petrecerea dată de ziua Oliviei Kendrick, 
în clasa a cincea? 

Culmea, chiar da, o ţin minte. A fost ultima petrecere de ziua 
cuiva la care am fost pe când eram la St. Pius, înainte ca taică- 
miu să mă retragă de acolo, pentru că nu mai putea plăti taxele 
de școlarizare. Olivia își invitase toţi colegii de clasă și 
organizase o vânătoare de comori în curte și în pădurea din 
spatele casei. Bronwyn și cu mine fusesem în aceeași echipă, iar 
ea își bătuse capul cu toate indiciile alea de parcă erau munca 
ei și ar fi obţinut o promovare dacă le ducea la bun sfârșit. 
Echipa noastră câștigase, și toţi cei cinci membri ai ei primisem 
carduri de douăzeci de dolari pentru iTunes. 

— Mda. 

— Cred că atunci a fost ultima dată când am vorbit noi doi... 
înainte de asta. 

— E posibil. 

Îmi amintesc mai bine decât își imaginează ea. Într-a cincea, 
toți prietenii mei au început să dea atenţie fetelor și, la un 
moment dat, fiecare a avut câte o prietenă timp de o 
săptămână. Chestii stupide de puștani, în care invitai fata la o 
întâlnire, ea accepta, apoi, după întâlnire, se ignorau unul pe 
altul. În timp ce ne plimbam prin pădurea din spatele casei 
Oliviei, mă uitam la coada lui Bronwyn, cum se legăna într-o 
parte și-n alta, și mă întrebam oare ce ar spune dacă i-aș cere 
să fie prietena mea. Dar n-am făcut-o. 

— Unde te-ai dus după St. Pi?, mă întreabă ea. 

— La Granger. 

St. Pius avea clase până la a opta, așa că nu am mai fost în 
aceeași școală cu Bronwyn până a început liceul. Pe vremea aia, 
devenise un fel de tocilară obsedată de note și succes la ore. 

Se oprește, ca și cum mă așteaptă pe mine să continui 
discuţia, și râde puţin. 

— Nate, de ce m-ai sunat, dacă nu ești pregătit decât să-mi 
dai răspunsuri dintr-un singur cuvânt? 

— Poate nu pui întrebările potrivite. 

— Ok. 

Face o pauză, apoi întreabă: 

— Ai făcut-o? 


VP - 97 


Nu trebuie să întreb la ce se referă. 

— Da și nu. 

— Trebuie să fii mai explicit de atât. 

— Da, am vândut droguri, în timp ce eram eliberat condiţionat 
tocmai pentru trafic de droguri. Nu, nu am pus unt de arahide în 
paharul lui Simon. Tu? 

— La fel, spune ea, calmă. Da și nu. 

— Deci, ai trișat la teste? 

— Da. 

Îi tremură vocea. Dacă o să înceapă să plângă, n-am idee ce o 
să spun sau să fac. O să mă prefac că s-a întrerupt convorbirea, 
probabil. Dar, din fericire, își revine. 

— Mă simt foarte rușinată. Și mă tem că oamenii vor afla ce 
am făcut. 

Pare chiar îngrijorată, așa că nu ar trebui sub nicio formă să 
râd. Dar nu mă pot abţine. 

— Deci, nu ești perfectă. Şi ce dacă? Bine ai venit în lumea 
reală. 

— Știu câte ceva despre lumea reală. 

Acum are vocea mai rece și oarecum liniștită. 

— Nu trăiesc într-o bulă perfectă. Doar îmi pare rău pentru ce 
am făcut, asta e tot. 

Cred că îi pare rău, însă ăsta nu e tot adevărul. Realitatea e 
mai perversă de atât. A avut luni întregi în care să 
mărturisească, dacă într-adevăr regreta, și nu a făcut-o. Nu știu 
de ce e atât de greu pentru oameni să recunoască faptul că 
uneori sunt niște nenorociţi, care fac tot felul de măgării, 
convinși că nu vor fi prinși niciodată. 

— Pari mai degrabă îngrijorată de ceea ce va crede lumea, îi 
ZIC. 

— Nu e nimic greșit în a-ţi face griji pentru ce crede lumea. Te 
ține departe de închisoare, de pildă. 

Telefonul meu oficial, ăla pe care-l folosesc cel mai mult, 
scoate un bip. E lângă pat, pe masa care se clatină de fiecare 
dată când o ating, fiindcă îi lipsește o tălpică de plastic sub 
picior și mi-e prea lene să o fixez. Mă rostogolesc până la telefon 
și citesc mesajul primit de la Amber: Ești treaz? Sunt cât pe ce 
să-i spun lui Bronwyn că trebuie să închid, când o aud 
suspinând: 


VP - 98 


— Scuze. Asta a fost sub centură. Atâta doar că... e mai 
complicat, pentru mine. Mi-am dezamăgit ambii părinţii, dar cu 
tata e cel mai aiurea. A trebuit mereu să se lupte cu 
stereotipurile, fiindcă nu e de pe aici. Și-a construit o reputație 
solidă, și eu aș putea să o murdăresc doar făcând o singură 
mișcare prostească. 

Mă pregătesc să-i spun că nimeni nu gândește așa. Că familia 
ei pare de neatins de unde o văd eu. Dar apoi mă gândesc că 
oricine are de-a face cu rahaturi care nu se văd din afară, iar eu 
nu-i știu cu adevărat povestea de familie. 

— De unde e tatăl tău?, o întreb în schimb. 

— S-a născut în Columbia, dar s-a mutat aici pe când avea 
zece ani. 

— Și maică-ta? 

— Ah, familia ei a fost aici dintotdeauna. A patra generaţie de 
irlandezi emigraţi sau ceva de genu’. 

— Ai mei la fel, îi spun. Atâta doar că la mine căderea în păcat 
nu a surprins pe nimeni. 

Suspină din nou. 

— E atât de absurd, nu? Că cineva ar putea crede că oricare 
dintre noi am fi putut să-l omorâm pe Simon. 

— Mă crezi pe mine pe cuvânt? Sunt eliberat condiționat, ţii 
minte? 

— Mda, dar am fost acolo când ai încercat să-l ajuţi pe Simon, 
îmi spune. Ar trebui să fii un actor al naibii de bun ca să joci tot 
teatrul ăla. 

— Dacă sunt destul de psihopat încât să-l omor pe Simon, aș 
putea să mă prefac cu orice, nu? 

— Nu ești psihopat. 

— Cum poți să știi? 

O spun ca pe o glumă, dar chiar aș vrea să-i aud răspunsul. 
Eu sunt tipul care a fost percheziţionat. Un paria și un ţap 
ispășitor, cum spusese Lopez. Cineva care minte mereu ca să se 
scoată și care ar face-o fără să clipească, dacă fundul lui ar fi în 
pericol. Nu-mi dau seama cum, având informaţiile astea, ea mai 
poate avea încredere în mine. O fată cu care n-am mai vorbit în 
ultimii șase ani. 

Bronwyn nu-mi răspunde imediat, și mă opresc din a schimba 
canalele cu telecomanda pentru a mă uita la Cartoon Network, 


VP - 99 


unde un copil se împrietenește cu un șarpe. Nu pare deloc 
promiţător. 

— Îmi amintesc cum aveai grijă de mama ta, spune ea într-un 
final. Când venea la școală și se purta ca... știi tu. Ca și cum ar fi 
fost bolnavă. 

Ca și cum ar fi fost bolnavă. Bănuiesc că Bronwyn s-ar putea 
referi la ziua în care maică-mea urlase ca o nebună la o ședință 
cu părinţii și totul culminase cu ea rupând toate desenele 
noastre de pe pereţi. Sau cum a stat pe bordură și a plâns, în 
timp ce mă aștepta să-mi termin antrenamentul de fotbal. Sunt 
multe din care poţi să alegi. 

— Chiar o plăceam pe mama ta, spune Bronwyn amabilă, 
când vede că nu răspund. Imi vorbea ca și cum aș fi fost adultă. 

— Adică înjura de față cu tine, spun, iar Bronwyn râde. 

— Mda, îmi plăcea că nu mă înjura pe mine, ci înjura cu mine. 

Ceva din felul în care o spune chiar mă atinge. Ca și cum 
Bronwyn ar fi putut vedea persoana de sub tot rahatul ăla care o 
acoperea pe maică-mea. 

— Și ea te plăcea, îi zic. 

Mă gândesc la Bronwyn azi, cum stătea în capul scărilor, cu 
părul prins în veșnica ei coadă de cal și cu faţa luminoasă. Dacă 
ar mai fi pe aici, te-ar plăcea și acum. 

— Îmi zicea că... 

Bronwyn se oprește. 

— Îmi zicea că mă tachinezi atât de mult fiindcă te 
îndrăgostiseși de mine. 

Mă uit la mesajul primit de la Amber, la care nu am răspuns 
încă. 

— E posibil să fi fost îndrăgostit. Nu-mi mai amintesc. 

Cum ziceam. Mint întotdeauna ca să mă scot. 

Bronwyn rămâne tăcută pentru un minut. 

— Ar trebui să închid. Să încerc să adorm. 

— Mda, și eu. 

— O să vedem ce se întâmplă mâine, nu? 

— Așa cred, îi zic. 

— Bine, atunci pa. Și, ăăă, Nate? 

Vorbește repede, de parcă dacă nu ar spune totul dintr-o 
suflare n-ar mai putea spune asta niciodată. 


VP - 100 


— Eu chiar eram îndrăgostită de tine pe atunci. Dacă mai 
contează. Deși probabil că nu. Dar așa, ca să știi. Deci, noapte 
bună. 

După ce închide, pun telefonul pe masa șubredă și îl apuc pe 
celălalt. Citesc din nou mesajul lui Amber, apoi îi răspund. Vino 
pe aici. 

Bronwyn e naivă dacă chiar crede că sunt în stare de mai 
mult decât atât. 


Addy 
Miercuri, 3 octombrie, 7.50 am 


Ashton continuă să mă împingă de la spate să merg la școală. 
Maică-mii nici n-ar putea să-i pese mai puţin. Din perspectiva ei, 
am distrus vieţile tuturor, așa că nici nu mai contează ce fac mai 
departe. Nu o spune chiar în cuvintele astea, dar le văd oricum 
gravate pe faţa ei de fiecare dată când se uită la mine. 

— Cinci mii de dolari doar ca să vorbești cu un avocat, 
Adelaide, șuieră ea spre mine, când ne așezăm să mâncăm 
micul dejun miercuri dimineață. Sper că ești conștientă că am 
luat banii ăștia din fondurile tale pentru facultate. 

Mi-aș da ochii peste cap, dacă aș mai avea un pic de energie 
rămasă. Amândouă știm că nu am cu adevărat fonduri puse 
deoparte pentru facultate. Zile întregi a stat la telefon cu taică- 
miu, care e în Chicago, și l-a hărțuit să-i dea bani. Nu are nici el 
mulţi bani puși deoparte, mulțumită noii lui familii, aia mai 
tânără, dar probabil că i-a trimis jumătate din tot ce are numai 
ca s-o facă să tacă și ca să se simtă bine că e și el un părinte 
responsabil. 

Jake încă nu vorbește cu mine, și îmi e atât de dor de el, de 
parcă am fost spulberată de o explozie nucleară și din mine au 
rămas numai cenușă și fragmente de oase. l-am trimis zeci de 
mesaje, la care nu doar că nu mi-a răspuns, dar pe care nici 
măcar nu le-a citit. Mi-a dat unfriend pe Facebook și unfollow pe 
Instagram și Snapchat. Se preface că nu mai exist și încep să 
cred că are dreptate. Dacă nu mai sunt iubita lui Jake, cine sunt 
eu? 

Ar fi trebuit să fie suspendat toată săptămâna pentru că l-a 
lovit pe TJ, dar părinţii lui au făcut scandal, explicând cum 
moartea lui Simon i-a împins pe toţi elevii la limită, așa că Jake a 


VP - 101 


revenit. Gândul că îl voi revedea mă face să-mi fie rău, așa că 
am hotărât să rămân acasă. Ashton a trebuit însă să mă târască 
jos din pat; a rămas să stea cu noi o perioadă nedefinită de 
timp. 

— N-o să te usuci, să te scuturi și să mori din asta, Addy, 
spune Ashton în timp ce mă împinge sub duș. N-o să reușească 
să te șteargă cu buretele din lumea asta, n-o să-i iasă. La naiba, 
ai făcut o greșeală prostească și atât. Nu e ca și cum ai fi 
omorât pe cineva. 

Râde sarcastic, după care zice: 

— Mă rog, se pare că asta rămâne s-o stabilească poliţia, 
până la urmă. 

Ah, da, umorul care mustește de o vreme în casa noastră. 
Cine s-ar fi gândit că fetele Prentiss sunt atât de amuzante? 

Ashton mă duce cu mașina până la liceu și mă lasă în faţă. 

— Capul sus, mă sfătuiește. Nu-i permite misoginului ăla 
obsedat de control să te deprime. 

— Doamne, Ash. Chiar l-am înșelat, știi? Nu se comportă așa 
fiindcă i s-a năzărit lui. 

Își strânge buzele, faţa devenindu-i rigidă. 

— Chiar și așa. 

Mă dau jos din mașină și încerc să-mi pun o armură de metal 
în minte, ca să pot face faţă zilei care urmează. Școala era ceva 
atât de ușor și plăcut înainte. Eram primită cu braţele deschise 
peste tot, fără să mă strofoc. Acum, de abia mai sunt o 
caricatură din fata care am fost, și când îmi surprind imaginea 
într-o oglindă aproape că nu o pot recunoaște pe cea care mă 
privește de acolo. Îmi poartă hainele - topurile mulate și blugii 
strâmţi care îi plac lui Jake -, dar obrajii ei supţi și privirea 
pierdută nu se asortează cu ele. 

Părul îmi arată grozav, totuși. Măcar atât. 

Există o singură persoană care arată mai rău ca mine la 
școală, și aia e Janae. Cred că a slăbit vreo cinci kile de când a 
murit Simon, iar pielea ei arată oribil. Rimelul îi este mereu 
întins pe obraji, ceea ce mă face să cred că plânge în baie, în 
pauze, cam la fel de mult ca mine. Mă și mir că nu ne-am ciocnit 
pe acolo încă. 

Îl văd pe Jake, lângă dulapul lui, imediat cum pășesc pe 
coridor. Tot sângele îmi coboară din cap și devin complet 
ameţită - aproape că mă clatin în timp ce mă îndrept spre el. 


VP - 102 


Pare calm și preocupat, tastându-și codul ca să deschidă 
dulapul. Pentru o secundă, îmi fac speranţe că totul va fi bine, 
că tot timpul ăsta în care a lipsit de la școală l-a ajutat să se 
detașeze puţin și să mă ierte. 

— Bună, Jake, îi zic. 

Faţa lui se schimbă instant, de la o expresie neutră la una de 
furie. Dă de perete dulapul, scoate un teanc de cărți pe care le 
azvârle în rucsac, apoi trântește cu putere ușa. Işi aruncă 
rucsacul pe un umăr și îmi întoarce spatele. 

— O să mai vorbești vreodată cu mine?, îl întreb. 

Vocea îmi sună penibil, ca a unui șoricel speriat, lipsit de 
suflu. 

Se întoarce și îmi aruncă o privire atât de încărcată de ură, 
încât fac un pas înapoi. 

— Nu, dacă am de ales. 

Nu plânge. Nu plânge. Cu toţii se uită la mine, în timp ce Jake 
se îndepărtează. O prind pe Vanessa zâmbind răutăcios, câteva 
dulapuri mai încolo. Adoră pur și simplu ceea ce se întâmplă. 
Cum naiba m-am gândit vreodată că ar fi prietena mea? Se va 
da în curând la Jake, cu siguranţă, dacă n-a făcut-o deja. Mă 
împiedic în fața propriului meu dulap, întinzându-mă să-l 
deschid. Îmi ia câteva secunde să înţeleg cuvântul scris acolo, 
cu litere mari, ascuţite și negre. 

TÂRFO. 

Râsete înăbușite se aud în jurul meu, în timp ce ochii mei 
descoperă ceva familiar în felul în care sunt trasate literele. Se 
suprapun ușor și au colţuri ascuţite, așa cum știu că e mereu 
scrisul Vanessei, de care am râs adeseori, când semnam 
amândouă posterele pentru Bayview Wildcats. Nici măcar n-a 
încercat să o ascundă acum, când a scris cuvântul ăla pe 
dulapul meu. Cred că și-a dorit ca eu să mă prind de la cine 
vine. 

Mă forţez să merg, nu să alerg, până la cea mai apropiată 
baie. Două fete stau în dreptul oglinzii, aranjându-și machiajul, 
și trec pe lângă ele până la cea mai îndepărtată cabină. Mă las 
să cad pe capacul veceului și plâng în tăcere, cu capul îngropat 
în mâini. 

Sună de intrare la prima oră, dar eu rămân tot acolo, cu 
lacrimi rostogolindu-mi-se pe obraji până când simt că nu mai 
pot plânge. Îmi pun brațele în jurul genunchilor și îmi plec capul, 


VP - 103 


și rămân nemișcată până ce se sună de pauză, iar fetele încep 
să bântuie din nou prin toaletă. Frânturi de conversaţie plutesc 
prin încăpere și, mda, unele sunt despre mine. Îmi astup 
urechile și încerc să nu ascult ce se spune. 

E deja mijlocul celei de-a treia pauze a zilei când mă ridic de 
pe capacului budei. Descui ușa și ies în fața oglinzii, unde îmi 
dau părul pe spate și îmi descopăr faţa umflată de plâns. 
Rimelul mi s-a dus de tot, dar măcar am stat destul de mult 
închisă aici și ochii nu îmi mai sunt atât de roșii. Mă uit la 
reflexia mea și încerc să-mi adun gândurile împrăștiate. Nu mă 
pot duce la ore azi, n-aş face față. Mă voi duce la cabinetul 
medical și voi spune că am o durere cruntă de cap. De fapt, nu. 
Nu mă mai simt în largul meu acolo, de când sunt suspectată că 
am furat nenorocita aia de epinefrină. Imi rămâne o singură 
opţiune: să ies de aici și să merg acasă. 

Cobor pe scara din spate și aproape ajung la ușă, când aud 
pași grăbiţi în spatele meu. Mă întorc și îl văd pe TJ Forrester 
alergând. Nasul îi este încă umflat și un ochi îi e vânăt. Se 
oprește când mă vede, cu o mână pe balustradă. 

— Bună, Addy. 

— N-ar trebui să fii la ore? 

— Am programată o consultație la doctor. 

Își duce mâna la nas și se strâmbă. 

— E posibil să mă fi ales cu o deviaţie de sept. 

— Ai meritat-o. 

Cuvintele amare îmi ies din gură înainte să le pot opri. 

Gura lui TJ mai întâi se deschide, apoi se închide, iar mărul lui 
Adam i se mișcă în sus și-n jos. 

— Nu i-am spus nimic lui Jake, Addy. Jur pe ce vrei tu. Nici eu 
nu am vrut să se afle chestia asta. Mi-a dăunat și mie, să știi. 

Își atinge din nou nasul. 

De fapt, nu mă gândeam la Jake, mă gândeam la Simon și la 
cum a aflat el. Dar, sigur, TJ nu are de unde să știe despre 
postarea care încă nu a fost publicată. Totuși, cum aflase 
Simon? 

— Am fost doar noi doi acolo, îl încolțesc eu. Cu siguranţă i-ai 
spus cuiva. 

TJ clatină din cap și se strâmbă, de parcă mișcarea asta l-ar fi 
durut. 


VP - 104 


— Ne-am tot giugiulit pe plajă înainte să mergem la mine 
acasă, mai ţii minte? Oricine ne-ar fi putut vedea. 

— Da, dar n-ar fi avut cum să știe că... 

Mă opresc, dându-mi seama brusc că site-ul lui Simon nu 
spusese niciodată negru pe alb că eu m-am culcat cu TJ. Făcuse 
aluzie la asta, destul de evident, dar atâta tot. Poate că m-am 
confesat prea mult. Gândul ăsta îmi provoacă brusc o greață 
puternică, deși nu sunt sigură că aș fi reușit să-i spun lui Jake 
doar jumătate de adevăr. Ar fi scos totul de la mine, în cele din 
urmă. 

TJ mă privește cu o urmă de regret în ochi. 

— Imi pare rău că a ieșit așa pentru tine. Dacă mă întrebi pe 
mine, Jake se poartă ca un nenorocit. Numai că eu nu am spus 
nimănui. 

Își pune o mână deasupra inimii. | 

— Jur pe mormântul bunicului meu. Imi dau seama că asta nu 
înseamnă mare lucru pentru tine, dar înseamnă pentru mine. 

Dau într-un final din cap a încuviinţare, și el respiră ușurat. 

— Încotro mergi?, mă întreabă. 

— Acasă. Nu mai pot suporta să fiu aici. Toţi prietenii mei mă 
urăsc. 

Nu sunt sigură de ce îi spun asta. Poate pentru că nu am cui 
altcuiva să i-o spun. 

— Cred că nici nu mă vor mai lăsa să mă apropii de ei, acum 
că Jake s-a întors. 

Chiar e adevărat. Cooper lipsește azi, o vizitează pe bunica lui 
bolnavă și probabil are și o întâlnire cu avocatul lui. Cu el 
absent, nimeni nu va îndrăzni să-l înfurie pe Jake. Nimeni nu-și 
va dori, măcar. 

— Dă-i dracu'. Dacă mai fac pe nebunii și mâine, vino să stai 
cu mine. Dacă tot vor să bârfească, măcar să le dăm un subiect 
serios. 

N-ar trebui să mă facă să zâmbesc, dar aproape că reușește. 


Capitolul doisprezece 
Bronwyn 


Joi, 4 octombrie, 12.20 pm 


VP - 105 


Mă las cuprinsă de un fals sentiment de lene și nepăsare. 

Se întâmplă, îmi dau seama, chiar în timpul celei mai oribile 
săptămâni din viaţa mea. Mizerii înfiorătoare, care îţi zguduie 
pământul de sub picioare, se așază una peste alta deasupra 
capului tău, ești pe cale să fii sufocat și apoi - totul se oprește. 
Nimic nu se mai întâmplă, așa că începi să te relaxezi și să 
capeţi un aparent sentiment că ești în siguranţă. 

Dar e o greșeală de începător, una care mă lovește brutal 
peste faţă joi, în timpul prânzului, când zgomotul obișnuit din 
sala de mese devine din ce în ce mai aprins, până ce pare că va 
exploda. La început mă uit în jur, cu un aer interesat, cum ar fi și 
firesc, și mă întreb de ce și-au scos cu toţii în același timp 
telefoanele. Inainte să apuc și eu să mi-l scot pe al meu, observ 
toate capetele întorcându-se spre mine. 

— Of... 

Maeve e mai rapidă decât mine. Oftatul ei blând în timp ce 
verifică telefonul e plin cu atât de mult regret, încât simt cum mi 
se îngreunează inima. Își prinde buzele între dinţi și își 
încreţește fruntea. 

— Bronwyn, e un... ăăă... un alt Tumblr. Despre... Ei bine, 
uite. 

Îi iau telefonul, cu inima bătându-mi nebunește, și citesc 
exact aceleași fraze pe care detectivul Mendoza mi le-a arătat 
duminică, după înmormântarea lui Simon. 


E prima dată când... 


Totul este acolo. 
Postarea nepublicată de Simon despre fiecare din noi, cu o 
notă adițională la final: 


Credeaţi că am glumit când am spus că l-am omorât pe 
Simon? Citiţi și plângeţi, copii. Toţi cei care au fost la 
detenţie săptămâna trecută cu Simon aveau câte un motiv 
special pentru care își doreau ca el să dispară. Dovada 
numărul unu: postarea de mai sus, pe care Simon se 
pregătea s-o publice. 

Acum, iată tema voastră - completaţi spaţiile libere. Au 
făcut ei o conspirație, sau cineva a tras singur sforile? Cine 
e păpușarul și cine e păpușa? 

O să vă dau un indiciu, pentru început: cu toţii mint. 

Pe locuri, fiți gata... Start! 


VP - 106 


Îmi ridic ochii și mă uit la Maeve. Ea știe adevărul, tot 
adevărul, dar nu le-am spus lui Yumiko și lui Kate. Pentru că m- 
am gândit că treaba asta ar putea rămâne un secret 
nedezvăluit, în timp ce poliția își vedea de investigaţie mai 
departe și într-un final închidea cazul din pricina lipsei de dovezi. 

Sunt penibil de naivă. Evident. 

— Bronwyn? 

De abia aud vocea lui Yumiko, încercând să străbată prin 
huruitul din capul meu. 

— Este pe bune? 

— Să mă fut în căcatul ăsta de Tumblr! 

Aș fi oripilată de limbajul lui Maeve, dacă nu aș fi trecut peste 
limita șocurilor pe care le pot suporta cu două minute în urmă. 

— Pun pariu că aș putea intra în admin-ul mizeriei ăsteia și să 
aflu cine e responsabil pentru căcatul ăsta. 

— Maeve, nu! 

Vocea îmi este răstită. O cobor cât pot și îi spun în spaniolă: 

— Nu o face... Nu vrem să... 

Mă forțez să tac, fiindcă le văd pe Kate și Yumiko holbându-se 
la mine. N-o face. Nu vrem. Cuvintele astea ar trebui să fie 
suficiente, deocamdată. 

Dar Maeve nu se resemnează. 

— Nu-mi pasă, spune furioasă. Poate că ție îţi pasă, însă mie... 

Salvate de vocea din difuzoare. Într-un fel. În timp ce o voce 
fără corp și figură plutește prin încăpere, mă încearcă o senzaţie 
puternică de deja vu: 

„Atenție, vă rugăm. Elevii Cooper Clay, Nate Macauley, 
Adelaide Prentiss și Bronwyn Rojas să se prezinte acum în biroul 
doamnei directoare. Elevii Cooper Clay, Nate Macauley, Adelaide 
Prentiss și Bronwyn Rojas să se prezinte acum în biroul doamnei 
directoare”. 

Nu-mi dau seama cum mă ridic în picioare, dar cumva o fac, 
pentru că iată-mă aici, mergând repede. Trec ca un zombie pe 
lângă privirile aţintite asupra mea, printre șoaptele care nu se 
opresc. Găsesc, nu știu exact cum, ușa sălii de mese. De-a 
lungul holului, pe sub afișele cu balul, care deja s-au învechit. 

Când ajung în faţa biroului directoarei, secretara îmi arată 
spre sala de conferinţe, cu gestul obosit al cuiva care crede că 
ar fi trebuit să învăţ procedura până acum. Sunt ultima care 


VP - 107 


ajunge - cel puţin așa bănuiesc, dacă nu cumva urmează să ni 
se alature și cineva de la poliţie sau din consiliul părinţilor. 

— Închide ușa, Bronwyn, spune directoarea Gupta. 

Mă supun și trec pe lângă ea, să mă așez între Nate și Addy, 
vizavi de Cooper. 

Directoarea își încrucișează degetele sub bărbie. 

— Sunt convinsă că nu trebuie să vă mai spun de ce sunteți 
aici. Am ţinut sub observaţie acel site Tumblr respingător și am 
primit știrea de azi la fel de repede pe cât aţi primit-o și voi. În 
același timp, am primit o rugăminte de la poliţia locală să vă 
anunțăm că veţi fi interogaţi din nou începând de mâine. Din ce 
am înțeles, din discuţiile avute cu ei, acel Tumblr este ceva cea 
scris Simon înainte să moară. De asemenea, înțeleg că acum 
cam toți aveţi un reprezentant legal, ceea ce bineînțeles că 
școala respectă. Dar trebuie să știți că aici este un loc în care 
sunteți în siguranţă. Dacă e ceva ce aţi putea să ne spuneţi, 
pentru a ajuta școala să înțeleagă mai bine ce se întâmplă, dacă 
aţi fost supuși la presiuni suplimentare, acum e momentul. 

Mă uit la ea, în timp ce genunchii încep să-mi tremure. Chiar 
vorbește serios? Acum cu siguranță chiar nu e momentul 
potrivit. Totuși, simt parcă această dorinţă irezistibilă de a-i 
răspunde, de a oferi explicaţii, până în momentul în care, pe sub 
masă, o mână o apucă strâns pe a mea. Nate nu mă privește, 
dar degetele lui se împletesc cu ale mele, calde și puternice, iar 
mâinile noastre înlănţuite se odihnesc acum pe piciorul meu 
care încă mai tremură. Poartă același tricou cu Guinness, iar 
materialul subţire se întinde cu blândeţe parcă pe umerii lui. 
Probabil că a fost spălat de o sută de ori. Mă uit la el, iar Nate 
înclină ușor din cap, aproape imperceptibil. 

— lo n-am ma’ multe să vă spun decât ce v-am spus săptămă' 
trecută, se grăbește Cooper, cu accentul lui puternic care s-a 
întors. 

— Nici eu, zice repede și Addy. 

Ochii îi sunt roșii și pare epuizată, trăsăturile ei frumoase îi 
sunt mai ascuţite acum. E atât de palidă, încât, pentru prima 
dată de când o știu, pot vedea că are pistrui pe nas. Sau poate 
din cauză că nu e machiată. Cu o ușoară senzaţie de milă, mă 
gândesc că ea a avut cel mai mult de suferit până acum. 

— Eu cred că... începe directoarea Gupta, dar ușa se deschide 
chiar atunci și secretara bagă capul înăuntru. 


VP - 108 


— E poliţia la telefon, spune. 

Directoarea se ridică imediat în picioare. 

— Vă rog să mă scuzați un minut. 

Inchide ușa în urma ei și toți patru rămânem într-o tăcere 
completă, ascultând doar zumzetul pe care îl face aparatul de 
aer condiţionat. E prima dată când suntem din nou cu toții 
împreună într-o încăpere, de când am fost interogați săptămâna 
trecută de către polițistul Budapest. Aproape că-mi vine să râd 
cât de inocenți eram pe atunci, plângându-ne că am fost 
chemați la detenţie pe nedrept. 

De fapt, să fiu sinceră, poate că numai eu eram cea inocentă. 
De o naivitate prostească. 

Nate îmi dă drumul mâinii și se înclină cu scaunul pe spate, 
inspectând încăperea. 

— Ei bine... Asta devine ciudat. 

— Sunteţi în regulă, fraţilor? 

Cuvintele îmi ies din gură grăbite, surprinzându-mă. Nu sunt 
sigură ce am vrut exact să întreb, dar nu cred că mi-a ieșit ce 
voiam, oricum. 

— Asta e absurd. Că ne... suspectează, adaug. 

— A fost un accident, spune Addy imediat. 

N-o spune totuși cu prea multă siguranță de sine. Mai 
degrabă, parcă ar avansa doar o teorie. 

Cooper își întoarce privirea spre Nate. 

— Un accident cam ciudat. Cum ajunge untul de arahide într- 
un pahar așa de capul lui? 

— Poate că a intrat cineva în laborator într-un anumit moment 
și noi n-am observat, spun eu. 

Nate își dă ochii peste cap. 

— Știu că sună ridicol, dar trebuie să luăm toate posibilităţile 
în calcul, nu? Nu ar fi chiar imposibil. 

— Mulţi îl urau pe Simon, zice Addy. 

Din felul în care își încleștează maxilarul, și ea pare a fi unul 
dintre aceștia. 

— Distrusese o grămadă de vieţi. Îl mai ţineţi minte pe Aiden 
Wu? La noi în clasă, care s-a transferat într-a zecea? 

Dau din cap că da, așa că Addy se întoarce spre mine să zică 
mai departe. 


VP - 109 


— Soră-mea o știe pe sora lui, de la facultate. Aiden nu a 
plecat că așa i s-a năzărit. A intrat în depresie după ce Simon a 
postat despre hobby-ul lui de a se travesti. 

— Pe bune?, întreabă Nate. 

Cooper își tot trece nervos o mână prin păr. 

— Vă mai amintiţi că, la început, când Simon de abia lansase 
aplicaţia, făcea postări mai lungi, ca un blog, și îi luă atent la 
puricat pe cei vizaţi? 

Îmi simt gâtul strângându-mi-se, lăsând tot mai puţin aer să 
treacă. 

— Ţin minte, îi spun. 

— Ei bine, asta a făcut cu Aiden, spune Addy. A fost pur și 
simplu malefic. 

Ceva din vocea ei mă face să mă simt tensionată. Niciodată 
nu m-aș fi gândit să o aud pe frivola Addy Prentiss vorbind cu 
atât venin în glas. Sau să aibă o opinie proprie. 

Cooper intervine repede, ca și cum s-ar teme că ea va spune 
lucruri pe care mai târziu le va regreta. 

— E exact ce mi-a spus și mie Leah Jackson, la slujba de 
înmormântare. A zis că suntem cu toții ipocriţi fiindcă ne purtăm 
de parcă Simon ar fi fost un martir. 

— Păi, vezi, zice Nate. Aveai dreptate, Bronwyn. Probabil că 
toată școala umbla cu borcane de unt de arahide în rucsac, 
așteptând momentul potrivit. 

— Nu orice fel de unt de arahide, spune Addy, și ne întoarcem 
cu toţii să o privim. Trebuia să fie presat la rece, pentru ca o 
persoană cu alergie să aibă o reacție la el. 

Nate ridică o sprânceană și o întreabă: 

— De unde naiba știi asta? 

Addy ridică din umeri. 

— Am văzut odată pe Food Network. 

— Poate asta e o chestie pe care ai vrea să o păstrezi doar 
pentru tine, când se va întoarce Gupta încoace, îi sugerează 
Nate, iar o umbră de rânjet trece o secundă pe fața lui Addy. 

Cooper se uită urât la Nate: 

— Nu e o glumă, să știi. 

Nate cască, imperturbabil. 

— Așa pare, uneori. 

Înghit cu greu, iar mintea mea încă mai rumegă conversaţia 
de dinainte. Eu și Leah am fost cândva prietene - într-a noua, 


VP - 110 


am participat împreună la olimpiadă și am ajuns la faza pe ţară. 
Simon a vrut să meargă și el, dar l-am derutat în legătură cu 
data limită pentru înscriere și a ratat-o. Nu o făcusem cu rea 
voinţă, intenţionat, dar Simon nu ne-a crezut și s-a supărat rău 
atât pe mine, cât și pe ea. Câteva săptămâni mai târziu, a 
început să comenteze viața sexuală a lui Leah pe Despre Asta. 
De obicei, Simon posta despre cineva, apoi trecea la următoarea 
lui victimă, dar în cazul lui Leah a insistat. Era ceva personal. 
Sunt convinsă că ar fi făcut la fel și cu mine, dacă aș fi avut 
secrete care să fie dezvăluite pe atunci. 

Când Leah începuse s-o ia razna, m-a întrebat dacă l-am indus 
în eroare pe Simon intenţionat. N-o făcusem, dar tot mă 
simțeam cumva vinovată, mai ales după ce ea și-a tăiat venele. 
Nimic nu a mai fost la fel pentru ea după ce Simon a început să 
o hărțuiască. 

Nu știu încă ce efect poate avea genul ăsta de chestie asupra 
cuiva. 

Directoarea se întoarce în încăpere și închide ușa. Se așază la 
loc, pe scaunul ei, și zice: 

— Îmi cer scuze, dar era ceva ce nu putea să aștepte. Unde 
rămăsesem? 

Se lasă liniștea pentru câteva secunde, după care Cooper își 
drege vocea. 

— Cu tot respectu', doamnă, tocmai cădeam de acord că nu 
putem purta această discuţie. 

E o duritate nouă în vocea lui, și simt dintr-odată cum energia 
din cameră se schimbă. Nu avem încredere unul în celălalt, asta 
e evident - dar avem și mai puţină în directoarea Gupta și în 
Departamentul de Poliţie din Bayview. Vede și ea asta, așa că își 
împinge scaunul în spate, semn că întâlnirea e pe sfârșite. 

— E important să știți că ușa asta vă este mereu deschisă, 
spune, dar noi ne-am ridicat deja în picioare și am ieșit din 
încăpere fără să mai fim conduși. 

e 

Rămân agitată tot restul zilei, mișcându-mă ca un robot 
printre sarcinile pe care le am de îndeplinit la școală și acasă. 
Dar nu mă pot relaxa, nu cu adevărat, până ce nu trece de 
miezul nopţii și telefonul pe care mi l-a dat Nate sună, ca de 
fiecare dată. 


VP - 111 


M-a sunat în fiecare noapte începând de luni, cam pe la 
aceeași oră. Mi-a povestit lucruri pe care n-aș fi putut să mi le 
imaginez despre boala maică-sii și despre beţiile lui taică-su. l- 
am povestit și eu despre cancerul lui Maeve și despre presiunea 
pe care am simţit-o mereu, de a fi de două ori mai bună la orice. 
Uneori, nu vorbim deloc. Noaptea trecută a propus să vedem un 
film, și ne-am logat împreună pe Netflix, unde am văzut până pe 
la două dimineaţa un horror execrabil, ales de el. Am adormit cu 
căștile în urechi, și poate chiar m-a auzit sforăind la un moment 
dat. 

— E rândul tău să alegi un film, îmi zice, în loc de salut. 

Am observat asta la el - nu prea dă doi bani pe politețe. Trece 
direct la ce are în minte. 

Mintea mea însă e în cu totul altă parte. 

— Caut acum, îi zic, și tăcem amândoi în timp ce mă uit 
printre titlurile de pe Netflix. 

Dar nici măcar nu le văd cu adevărat. Nu mă ajută la nimic - 
nu pot intra direct în dispoziția de văzut filme. 

— Nate, ești în vreun bucluc, legat de ce s-a întâmplat azi în 
biroul directoarei? 

După ce am plecat de acolo, restul după-amiezii a fost pentru 
mine o ceață plină de șoapte, bârfe, priviri acuzatoare, plus 
conversații stresante cu Yumiko și Kate, în care le explicasem 
prin ce trecusem în ultimele câteva zile. 

Nate râde. 

— Am fost într-un bucluc mereu. Nu s-a schimbat nimic. 

— Prietenele mele sunt furioase că nu le-am spus. 

— Că ai trișat? Sau că ești interogată de poliţie? 

— Ambele. Nu le-am zis mai nimic. Am crezut că totul va 
dispărea și ele nu vor trebui să afle niciodată. 

Robin îmi spusese să nu discut cu nimeni despre acuzaţiile 
care mi-au fost aduse, dar nu văd cum s-ar putea aplica asta și 
la prietenele mele cele mai bune. Când toată școala se întoarce 
împotriva ta, ai nevoie măcar de o persoană care să-ți ţină 
partea. 

— AȘ vrea să-mi amintesc cumva mai bine detaliile zilei ăleia. 
La ce oră erai când domnul Avery a găsit mobilul în rucsacul 
tău? 

— La biologie, zice Nate. Știința pe înțelesul proștilor, cum i se 
mai spune. Tu? 


VP - 112 


— La studiu independent, spun, mușcându-mi obrajii pe 
interior. 

În mod ironic, notele mari pe care le-am luat la chimie mi-au 
permis să-mi organizez orele de științe așa cum aveam chef. 

— Bănuiesc că Simon era la fizică. Nu știu ce ore au Addy și 
Cooper cu domnul Avery, dar la detenţie au părut surprinși să se 
întâlnească unul cu celălalt. 

— Păi, și?, întreabă Nate. 

— Ei bine, sunt prieteni, nu? Te-ai fi așteptat să fi discutat 
despre asta. Sau chiar să fie la aceeași oră când s-a întâmplat. 

— Cine știe? Poate că unul era la bibliotecă, sau avea oră 
liberă. Avery e oricum peste tot. Nu se știe unde i-a prins. 

Când vede că nu răspund, adaugă: 

— De ce, crezi că ăia doi au pus la cale totul? 

— Nu, doar îmi urmam o idee. Mi se pare că poliţia nu acordă 
niciun pic de importanţă situaţiei ciudate cu telefoanele, pentru 
că sunt convinși că am complotat împreună. Adică, dacă te 
gândești mai bine, domnul Avery știe exact ce ore are fiecare 
dintre noi cu el. Poate el e cel care a făcut-o. A pus telefoane în 
rucsacul fiecăruia și unt de arahide în toate paharele, înainte să 
ajungem noi acolo. E profesor de chimie și fizică, știa clar cum 
să o facă. 

Chiar în timp ce o spun, îmi dau seama că imaginea profului 
firav, cu faţă de șoarece, ungând ca un maniac unt de arahide 
pe pahare pare atât de nefirească, de greșită. La fel pare și 
imaginea lui Cooper fugind cu epinefrina din cabinet, sau a lui 
Addy plănuind o crimă după ce s-a uitat la Food Network. 

Dar adevărul e că nu-i cunosc prea bine pe niciunul din ei. Nici 
măcar pe Nate. Deși simt altfel. 

— Orice e posibil, spune Nate. Ai ales un film? 

Sunt tentată să aleg ceva cool și foarte artistic ca să-l 
impresionez, doar că mai mult ca sigur și-ar da seama de 
intenţiile mele. În plus, el a ales un horror de rahat, așa că 
așteptările nu sunt chiar mari de la mine. 

— Ai văzut Divergent? 

— Nu. Și nici nu vreau. 

— Maa. Nici eu n-am vrut să mă uit zeci de minute la niște 
oameni omorâţi de o ceaţă creată de lacrima unui extraterestru 
în spaţiu, dar am făcut-o, îi zic. 

— La naiba. 


VP-113 


Nate pare resemnat. Face o pauză, apoi întreabă: 
— L-ai deschis? 

— Da. Dă-i Play. 

O facem în același timp. 


Capitolul treisprezece 


Cooper 
Vineri, 5 octombrie, 3.30 pm 


După ce ies de la școală, îl iau pe Lucas și mergem la spital s- 
o vedem pe Buni înainte ca părinţii noștri să ajungă acolo. A fost 
adormită cam tot timpul când am venit în vizită săptămâna 
trecută, dar azi stă în pat, ridicată pe perne, cu o telecomandă 
de televizor în mână. 

— Asta prinde doar trei posturi!, ni se plânge mie și lui Lucas, 
când ne oprim în ușa rezervei, pe hol. Am putea fi în 1985, ar fi 
același lucru. Și mâncarea e oribilă. Lucas, ai ceva dulce la tine? 

— Nu, bunico, zice Lucas, dându-și la o parte bretonul prea 
lung din ochi. 

Buni se întoarce plină de speranţă spre mine, și sunt șocat de 
cât de bătrână arată dintr-odată. Adică, sigur, e trecută bine de 
optzeci de ani, dar a avut mereu atâta energie, încât nu i-am 
observat vârsta. Mă lovește acum gândul că, deși doctorul 
spune că se recuperează bine, vom fi norocoși dacă vom mai 
prinde câţiva ani înainte ca asta să se întâmple din nou. 

Apoi, într-o zi, ea nu va mai fi deloc prin preajmă. 

— N-am nimic la mine. Îmi pare rău, îi zic și îmi las capul în 
jos, să-mi ascund ochii care mă înțeapă. 

Buni lasă să-i scape un oftat dramatic. 

— Ei, la naiba. Voi, băieţi, sunteţi tare frumușei, dar nu aveţi 
nicio utilitate practică. 

Bâjbâie pe masa de lângă pat și găsește o bancnotă 
mototolită de douăzeci de dolari. 

— Lucas, du-te până la magazinul de suveniruri și ia trei 
batoane Snickers. Câte unul pentru fiecare. Păstrează restul și 
nu te grăbi. 

— Da, bunico. 


VP - 114 


Ochii lui Lucas încep să lucească și își calculează în minte 
profitul. lese pe ușă ca o săgeată, iar Buni își potrivește mai bine 
grămada de perne sub spate. 

— la uite cum fuge să-și umple buzunarele, Domnul să aibă în 
pază inima lui de mic afacerist, spune Buni, mândră de el. 

— Dar ai voie să mănânci dulciuri acum? 

— Nu. Însă vreau să știu ce mai faci tu, scumpule. Nimeni nu- 
mi spune nimic, dar aud o groază de bârfe. 

Mă las pe scaunul de lângă patul ei, cu ochii în podea. Nu 
îndrăznesc s-o privesc, nu încă. 

— Ar trebui să te odihnești, Buni. 

— Cooper, ăsta a fost cel mai puţin periculos infarct din istoria 
cardiologiei. Un mic ţâști pe monitor. Prea multă șuncă, asta e 
tot. Pune-mă la curent cu tot cazul Simon Kelleher. Promit că n-o 
să mai fac un infarct ascultând. 

Clipesc de câteva ori și mă imaginez pregătit să arunc mingea 
- îmi fixez bine încheietura, îmi pun degetele pe partea 
exterioară a mingii, o las să alunece puţin între degetul mare și 
arătător. Funcţionează acum. Lacrimile îmi dispar din ochi și 
respiraţia îmi devine mai calmă, iar într-un final pot ridica 
privirea spre Buni. 

— E un nenorocit de haos. 

Ea suspină și mă bate încurajator pe mână. 

— Of, dragule. Cred și eu că este. 

Îi spun totul. Cum toate zvonurile lui Simon despre noi sunt 
împrăștiate acum peste tot prin școală, cum poliţia a venit din 
nou și i-a luat la întrebări pe toţi cei pe care-i știu eu. În plus, și 
pe ăia pe care nu-i știu. Cum antrenorul Ruffalo încă nu m-a tras 
deoparte să mă întrebe dacă zvonurile despre substanţele pe 
care le iau sunt adevărate, dar sunt convins că o va face curând. 
Cum la ora de astronomie am avut un suplinitor, pentru că 
domnul Avery era reţinut într-o sală de clasă, la întrebări, de doi 
polițiști. Dacă era interogat așa cum am fost noi sau dacă i se 
arătau niște dovezi împotriva noastră, n-aș putea spune. 

Buni clatină din cap atunci când termin. Nu-și poate aranja 
părul aici, la spital, așa cum o face acasă, și acum îi încadrează 
chipul ca o grămadă de vată. 

— Îmi pare atât, atât de rău că te-au băgat și pe tine în asta, 
Cooper. Tocmai pe tine. Nu e corect. 


VP - 115 


O aștept să mă întrebe, dar n-o face. Așa că într-un final zic - 
timid, pentru că după câteva zile petrecute printre avocaţi pare 
greșit să afirmi orice cu convingere: 

— N-am făcut ceea ce zic ei, Buni. N-am luat steroizi și nu l- 
am rănit pe Simon. 

— Of, Doamne ferește, Cooper. Nu e nevoie să-mi spui mie 
asta, zice ea, netezind ușor nervoasă cearșaful de pe patul de 
spital. 

Înghit cu greu. Cumva, faptul că Buni mă crede pe cuvânt, 
fără dubii, mă face să mă simt vinovat. 

— Avocata aia costă o avere și nu e de niciun ajutor. Nimic nu 
merge bine. 

— Lucrurile mai întâi se înrăutățesc, apoi se îndreaptă, spune 
Buni, calmă. Așa merge treaba de când lumea. Și nu-ţi face griji 
cu costurile. Eu plătesc. 

Un nou val de vinovăţie mă lovește. 

— Dar îţi permiţi? 

— Sigur că da. Bunicul tău și cu mine am strâns ceva bani. 
Doar pentru că nu i-am dat tatălui tău să-i investească pe toţi în 
orașul ăsta exagerat de scump nu înseamnă că ei nu există. 
Acum. Spune-mi ceva ce nu știu. 

Nu sunt sigur ce vrea să zică. Aș putea să-i povestesc cum 
Jake o respinge pe Addy și toți prietenii noștri sunt de partea lui, 
dar e prea deprimant. 

— Nu prea mai e nimic de zis, Buni. 

— Cum suportă Keely toate astea? 

— Ca o plantă agăţătoare, îi răspund, înainte să mă pot opri. 

Imediat, mă simt groaznic. Keely a fost de mare ajutor, și nu e 
vina ei că mă simt sufocat. 

— Cooper. 

Buni îmi ia mâna într-ale ei. Sunt mici și ușoare, brăzdate de 
vene albastre, groase. 

— Keely e o fată frumoasă și dulce. Dar dacă ea nu e 
persoana pe care o iubeşti, pur și simplu așa stau lucrurile. Și e 
în regulă. 

Gâtul mi se usucă brusc și mă uit fără rost la ecranul 
televizorului. Cineva e pe cale să câștige o mașină de spălat și e 
în al nouălea cer de bucurie. Buni nu mai spune nimic, doar îmi 
ține mâna în a ei. 

— Nu șt'u ce vrei să spui. 


VP - 116 


Dacă îmi observă accentul revenit, nu menţionează. 

— Ce vreau să spun, Cooper Clay, e că am fost și eu în 
cameră când fata aia te-a sunat sau ţi-a dat mesaj, și mereu 
arăţi de parcă ești pe cale s-o rupi la fugă. Apoi, altcineva sună, 
și fața ţi se luminează ca un brad de Crăciun. Nu știu ce te ţine 
în loc, scumpule, dar mi-aș dori să n-o mai facă. Nu e corect nici 
față de tine, nici faţă de Keely. 

Îmi strânge mâna, apoi îi dă drumul. 

— Nu e musai să vorbim acum despre asta. De fapt, ai putea 
să te duci să-l vânezi pe ăla micu’? Poate că n-a fost cea mai 
bună idee să las un puști de doișpe ani să se plimbe prin spital 
cu bani în buzunar. 

— Mda, sigur. 

Face asta ca să mă simt mai relaxat, și o știm amândoi. Mă 
ridic și ies din cameră, iar pe culoar văd o mulţime de asistente, 
în halate colorate. Fiecare se oprește din ce face și îmi 
zâmbește. 

— Ai nevoie de ajutor, dragule?, mă întreabă cea care este cel 
mai aproape de mine. 

Așa a fost toată viaţa mea. Oamenii mă văd și imediat își fac 
o părere bună despre mine. Odată ce ajung să mă cunoască, mă 
plac și mai mult. 

Dacă vreodată se va afla că i-am făcut ceva lui Simon, mulți 
oameni mă vor urî. Dar vor exista și oameni care îmi vor găsi 
scuze, vor spune că poate e o poveste mai adâncă în legătură 
cu mine, nu doar că am fost acuzat că am luat steroizi. 

Și chestia e că ar avea dreptate. 


Nate 
Vineri, 5 octombrie, 11.30 pm 


Culmea, taică-miu e treaz când ajung acasă vineri seara, de la 
o petrecere la Amber. De abia se încinsese atmosfera când am 
plecat, dar mă plictisisem. Am luat niște tăiței chinezești din 
cuptor și am aruncat ceva legume în cușca lui Stan. Ca de 
obicei, doar a cilipit la ele, ca un nerecunoscător ce este. 

— Ai venit devreme, zice taică-miu. 

Arată la fel ca întotdeauna - ca dracu'. Umflat, ridat, cu o 
nuanţă de gălbui întinsă pe piele. Mâna îi tremură când ridică 
paharul. Cu câteva luni în urmă, am venit într-o seară acasă și el 


VP - 117 


de abia respira, așa că am chemat Salvarea. A stat câteva zile în 
spital, unde medicii i-au spus că ficatul îi este atât de distrus, 
încât ar putea să moară în orice clipă. A dat din cap și s-a purtat 
de parcă ar fi crezut asta, apoi a venit acasă și primul lucru pe 
care l-a făcut a fost să deschidă o sticlă. 

Am ignorat chitanţa primită de la ambulanţă timp de câteva 
săptămâni. Aproape o mie de dolari, mulţumită asigurării 
noastre minunate de sănătate, care aproape nu există. Acum, 
când nu mai am niciun venit, sunt și mai mici șansele s-o putem 
plăti. 

— Am chestii de făcut, îi răspund. 

Răstorn tăiţeii într-un castron și mă îndrept spre camera mea. 

— Mi-ai văzut telefonu'?, strigă taică-miu după mine. A tot 
sunat azi, da nu l-am găsit pe nicăieri. 

— Asta fiindcă nu-i pe canapea, mormăi în barbă, pe urmă 
închid ușa camerei mele. 

Probabil că avea halucinaţii. Telefonul nu i-a mai sunat de 
câteva luni. 

Mănânc rapid tăițeii, apoi mă trântesc pe perne și îmi pun 
căștile, ca s-o sun pe Bronwyn. E rândul meu să aleg un film, 
slavă Domnului, dar de abia trece jumătate de oră din Ringu 
când Bronwyn decide că i-a ajuns. . 

— Nu mă pot uita singură la ăsta. Imi dă fiori, zice. 

— Nu ești singură. Mă uit și eu cu tine. 

— Nu cu mine. Am nevoie să mai fie o altă persoană în 
cameră, dacă e să mă uit la așa ceva. Hai să ne uităm mai bine 
la altceva. E rândul meu să aleg. 

— Nu mă mai uit la vreun alt Divergent blestemat, Bronwyn. 

Aștept o clipă, apoi adaug: 

— Ar trebui să vii încoace și să ne uităm la Ringu. leşi pe 
geam și vino cu mașina până aici. 

O spun ca pe o glumă, și chiar este. Mai puţin dacă într- 
adevăr chiar vrea să vină. 

Bronwyn tace, și pot să-mi dau seama că se gândește că am 
vorbit serios. 

— Fereastra mea e prea sus, zice. 

Glumă. 

— Atunci folosește ușa. Ai vreo zece din astea în casă. 

Glumă. 

— Ai mei m-ar ucide dacă ar afla. 


VP - 118 


Asta nu e glumă. 

Ceea ce înseamnă că se gândește cu adevărat s-o facă. Mi-o 
imaginez stând lângă mine în acei pantaloni scurţi pe care îi 
purta când am aterizat neanunţat la ea acasă, cu picioarele 
sprijinite de ale mele, și respiraţia mi se accelerează. 

— De ce? ziceai că dorm buștean, în general. 

Asta iar nu e glumă. 

— Haide, doar pentru o oră, până terminăm filmul, insist eu. 
Îmi poţi cunoaște șopârla. 

Tăcerea de câteva secunde îmi spune că replica asta putea fi 
interpretată greșit. 

— Nu e o replică de agăţat, chiar am o șopărlă. Un dragon 
bărbos pe nume Stan. 

Bronwyn râde atât de tare, că aproape se îneacă. 

— O, Doamne! Pentru o secundă chiar am crezut că ai vrut să 
spui altceva. 

Nu mă pot opri să nu râd și eu. 

— Hei, gagico, recunoaște că ţi-ar fi plăcut să vorbesc murdar. 

— Mda, bine că nu e o anaconda, glumește ea. 

Râd și eu, amuzat, dar sunt și puţin excitat. O combinaţie 
ciudată. 

— Vino încoace, îi zic. 

Nu e o glumă. 

O ascult respirând o vreme, apoi zice: 

— Nu pot. 

— Bine. 

Nu sunt dezamăgit. N-am crezut cu adevărat că ar veni. 

— Dar trebuie să alegi alt film, zice. 

Cădem de acord asupra ultimului film din seria Bourne și îl 
urmăresc cu ochii pe jumătate închiși, citind din când în când 
numeroasele mesaje pe care mi le trimite Amber. Cred că 
începe să-și imagineze că suntem ceva ce nu suntem de fapt. 
Mă întind după telefon să-l închid, când Bronwyn zice: 

— Nate. Mobilul tău. 

— Ce-i? 

— Cineva îţi tot trimite mesaje. 

— ȘI? 

— Păi, e destul de târziu. 

— Și?, întreb din nou, enervat. 


VP - 119 


Nu mi-o imaginam pe Bronwyn ca pe o tipă posesivă, mai ales 
când tot ce facem e să vorbim la telefon și când mi-a și refuzat 
invitaţia în-glumă-care-nu-era-chiar-glumă. 

— Nu sunt... clienţii tăi, nu? 

Respir ușurat și închid celălalt telefon. 

— Nu. Ți-am spus, nu mai fac asta. Nu sunt idiot. 

— În regulă. 

Pare ușurată, dar și obosită. Vocea îi devine din ce în ce mai 
tărăgănată. 

— Cred că o să adorm. 

— Bine. Vrei să închid? 

— Nu. 

Râde, pe jumătate adormită. 

— Dar rămân fără minute, să știi. Tocmai am primit o 
înştiinţare. Mai am doar jumătate de oră rămasă. 

Telefoanele astea cu cartelă au câteva sute de minute pe ele, 
și ea îl are de mai puţin de o săptămână. Nu mi-am dat seama 
că am vorbit atât de mult. 

— O să-ţi dau un alt telefon mâine, îi spun, după care îmi 
amintesc că mâine e duminică și nu avem școală. Bronwyn, 
așteaptă. Trebuie să închizi. 

Cred că deja a adormit, fiindcă mormăie: 

== Ce? 

— Închide acum, ok? Ca să-ţi mai rămână minute și să te pot 
suna mâine. Să-ţi spun cum facem ca să-ţi dau alt telefon. 

— A, bine. Așa. Noapte bună, Nate. 

— Noapte bună. 

Inchid, apoi așez cele două telefoane unul lângă altul, iau 
telecomanda și opresc televizorul. Mă culc și eu în curând. 


Capitolul paisprezece 
Addy 
Sâmbătă, 6 octombrie, 9.30 am 
Sunt acasă cu Ashton și încercăm să găsim ceva de făcut. Dar 
ne tot ciocnim de faptul că pe mine nu pare să mă intereseze 
nimic. 


VP - 120 


— Hai, măi Addy... 

Stau trântită pe fotoliu, și Ashton mă împinge ușor cu piciorul 
de pe canapea. 

— Ce ai face în mod normal în weekend? Și nu spune că ai 
pierde vremea cu Jake, adaugă ea repede. 

— Dar fix asta e ceea ce făceam, mă plâng eu. 

Știu, e demn de milă, dar așa sunt eu. Toată săptămâna am 
avut senzaţia asta oribilă în stomac, de parcă aș merge pe un 
pod instabil care se surpă sub picioarele mele când pășesc pe 
el. 

— Pe bune, chiar nu poţi găsi măcar o singură chestie care îţi 
place, dar care să nu aibă legătură cu Jake? 

Mă fâțâi în fotoliu și mă gândesc la întrebare. Oare ce făceam 
înainte de Jake? Aveam paișpe ani când am început să ieșim 
împreună, eram aproape un copil. Prietena mea cea mai bună 
era Rowan Flaherty, o fată cu care crescusem, dar care s-a 
mutat în Texas un an mai târziu. Ne îndepărtasem oarecum în 
clasa a noua, când ea nu era deloc interesată de băieți și eu 
eram, însă în vara de dinaintea liceului încă ne mai plimbam 
împreună cu bicicletele peste tot prin oraș. 

— Îmi place să mă dau cu bicicleta, spun, oarecum nesigură, 
pentru că știu că n-am mai mers pe una de ani buni. 

Ashton bate fericită din palme, de parcă aș fi un ţânc apatic 
pe care ea încearcă să-l convingă să se joace. 

— Hai să facem asta! Să mergem cu bicicleta undeva. 

Of, nu! Chiar nu vreau să mă mișc de aici. Nu am energie 
pentru asta. 

— Am dat-o pe a mea cu mult timp în urmă. Stătea pe 
verandă, pe jumătate ruginită. Și tu oricum nu ai una. 

— O să luăm unele de închiriat - cum se cheamă alea? Hub 
Bikes sau așa ceva? Sunt peste tot prin oraș. Hai să mergem! 

Scot un suspin. 

— Ash, nu poţi să fii babysitter-ul meu la infinit. Apreciez că ai 
avut grijă de mine să n-o iau razna săptămâna care a trecut, dar 
ai și tu viaţa ta. Ar trebui să te întorci la Charlie. 

Ashton nu răspunde imediat. Se duce în bucătărie, unde aud 
ușa frigiderului deschizându-se, apoi un clinchet al unor sticle 
care se ciocnesc. Când revine, ţine în mână o Corona și o San 
Pellegrino, pe care mi-o întinde mie. Ignoră sprâncenele mele 
ridicate a mirare - nu e nici zece dimineaţa - și ia o înghiţitură 


VP - 121 


serioasă de bere. Se așază înapoi pe canapea, cu picioarele 
strânse sub fund. 

— Charlie e în culmea fericirii. Sunt convinsă că și-a și instalat 
iubita în casa noastră până acum. 

— Ce?! 

Uit cât sunt de obosită și mă ridic în capul oaselor. 

— l-am prins când m-am dus acasă săptămâna trecută, să iau 
niște haine de schimb. Totul a fost un clișeu îngrozitor. l-am 
aruncat și o vază de flori în cap, imaginează-ţi. 

— L-ai nimerit?, întreb, plină de speranţă. 

Deși, bănuiesc, sunt o ipocrită. Eu sunt echivalentul lui Charlie 
în relaţia mea cu Jake. Ea dă din cap că nu și mai bea din bere. 

— Ash... F 

Mă ridic de pe fotoliu și mă așez lângă ea pe canapea. Incă nu 
plânge, dar ochii îi lucesc ciudat, și când îi pun mâna pe braţ 
înghite cu greu, de parcă ar avea un nod în gât. 

— Îmi pare așa rău. De ce nu ai zis nimic? 

— Aveai și așa destule pe cap. 

— Dar e vorba despre căsnicia ta! 

Nu mă pot opri să nu mă uit la poza de la nunta lui Ashton și 
Charlie, din urmă cu doi ani, care stă pe etajera noastră, chiar 
lângă fotografia mea înrămată de la Balul Bobocilor. Păreau 
cuplul perfect. Oamenii chiar glumeau că le stă așa de bine 
împreună, de parcă fotografia ar fi venit direct din fabrică, 
împreună cu rama. Ashton fusese atât de fericită în ziua nunţii, 
superbă, strălucitoare și amețită. 

Și ușurată. Pe atunci, am alungat ideea, știind că e 
răutăcioasă, dar nu mă puteam abţine să nu mă gândesc că 
Ashton s-a temut că îl va pierde pe Charlie chiar până în ziua în 
care l-a luat de soț. Arăta sublim în teorie - chipeș, dintr-o 
familie bună, cu un viitor strălucit ca avocat -, iar maică-mea 
era în extaz. Abia când erau căsătoriţi de un an am observat că 
Ashton nu mai râdea niciodată atunci când Charlie era prin 
preajmă. 

— S-a terminat de ceva timp, Addy. Ar fi trebuit să-l părăsesc 
în urmă cu vreo șase luni, dar am fost prea lașă. Nu voiam să 
rămân singură, cred. Sau să recunosc că am greșit. O să-mi iau 
un loc al meu la un moment dat, dar o vreme o să mai stau pe 
aici. 

Se uită la mine și se strâmbă. 


VP - 122 


— În regulă. Eu m-am confesat. Acum spune-mi tu ceva. De 
ce ai minţit când Budapest te-a întrebat dacă ai fost în cabinetul 
medical în ziua în care a murit Simon? 

Îmi iau mâna de pe braţul ei. 

— Nu am... 

— Addy. Zău așa! Ai început să te joci cu părul imediat ce a 
adus vorba despre asta. Faci mereu gestul ăla când ești 
nervoasă. 

Tonul ei e unul de constatare, nu mă acuză de nimic. 

— Nu cred sub nicio formă că tu ai luat epinefrina, așa că... 
până la urmă ce ascunzi? 

Lacrimile îmi înţeapă ochii. Sunt atât de obosită, dintr-odată, 
din cauza tuturor jumătăţilor de adevăr pe care le-am pus una 
peste alta în ultimele zile și săptămâni. La naiba, luni. Ani. 

— Sunt așa de proastă, Ash. 

— Spune-mi. 

— Nu m-am dus acolo pentru mine. Am fost să iau Tylenol 
pentru Jake, care avea o migrenă. Și n-am vrut să zic asta de 
față cu tine, pentru că știam că o să te uiţi la mine în felul ăla. 

— În ce fel? 

— Știi tu. Ăla care spune: Addy, nu ai personalitate, ești preșul 
lui Jake. 

— N-am crezut asta niciodată despre tine, spune Ashton încet. 

O lacrimă mare mi se prelinge pe obraz, iar ea se întinde să o 
șteargă. 

— Ar trebui să crezi. Chiar asta sunt. 

— Nu mai ești, spune Ashton, și asta mă face cu adevărat să 
dau frâu liber lacrimilor. 

Mă așez în poziţie de fetus pe canapea, iar sora mea mă 
înlănţuie cu brațele. Nici nu știu exact pentru ce sau pentru cine 
plâng - pentru Jake, pentru Simon, pentru prietenii mei, maică- 
mea, soră-mea, pentru mine. Pentru toate astea, bănuiesc. 

Când lacrimile se opresc într-un sfârșit, mă simt extenuată, 
pleoapele îmi sunt fierbinţi și mă ustură, iar umerii mă dor de la 
atâtea suspine. Dar mă simt mai ușoară și mai curată, ca și cum 
aș fi scos din mine ceva ce mă făcea să-mi fie rău. Ashton îmi dă 
o grămadă de șervețele și mă lasă un minut, să-mi şterg ochii și 
să-mi suflu nasul. Când reușesc să ud toate șervețelele și să le 
arunc în coșul de gunoi, mai ia o înghiţitură din berea ei și își 
încrețește nasul. 


VP - 123 


— Berea asta nu-i așa de bună pe cât îmi aminteam. Hai, să 
mergem cu bicicletele. 

N-o mai pot refuza acum. Așa că mă ţin după ea până la parc, 
cam la un kilometru distanță de casa noastră, unde e cârd 
imens de biciclete de închiriat. Ashton își folosește cârdul și ia 
două din ele. Nu avem cască, dar o să ne plimbăm doar puţin 
prin parc, așa că nu prea contează. 

Nu am mai mers pe bicicletă de ani buni, însă cred că e 
adevărat ce se spune - niciodată nu uiţi cum s-o faci. După o 
pornire cam nesigură, o luăm la vale pe aleea principală a 
parcului și, trebuie să recunosc, chiar e un pic distractiv. Vântul 
îmi ridică părul de pe ceafa, picioarele pedalează și inima începe 
să-mi bată mai repede. E prima dată pe săptămâna asta când 
nu mă simt pe jumătate moartă. Sunt foarte surprinsă când 
Ashton se oprește și spune că ni s-a terminat ora. 

Îmi observă expresia nedumerită și mă întreabă: 

— Mai luăm o oră? 

Rânjesc aproape fericită. 

— Daaa! 

Obosim însă cam după o jumătate de oră, așa că înapoiem 
bicicletele și mergem la o cafenea să ne potolim setea. Ashton 
merge să ia băuturile, iar eu ocup o masă. Imi verific mesajele 
cât timp o aştept. Îmi ia mai puţin decât de obicei - am doar 
câteva de la Cooper, care mă întreabă dacă vin la petrecerea 
Oliviei, în seara asta. 

Eu și Olivia suntem prietene dintr-a noua, dar ea nu mi-a mai 
vorbit toată săptămâna. 

Sunt aproape sigură că nu sunt invitată, îi răspund lui Cooper. 

Melodia Only Girl se aude, aducând mesajul lui. Imi spun că, 
după ce totul se va fi terminat și voi avea un minut pentru mine, 
să schimb soneria pentru mesaje cu o piesă mai puţin 
enervantă. 

Ce porcărie. Sunt și prietenii tăi. 

Oricum, o sar pe asta. Distracţie plăcută. 

În momentul ăsta, nu mai sunt nici măcar tristă că am fost 
exclusă. E doar o chestie în plus care mi se întâmplă. 

Cooper nu înțelege. Bănuiesc că ar trebui să-i mulțumesc - 
dacă m-ar fi respins și el, la fel ca ceilalţi, Vanessa m-ar fi călcat 
în picioare până acum. Dar așa, nu îndrăznește să se pună cu 
regele balului, nici măcar când el e acuzat că ar lua steroizi. 


VP - 124 


Opiniile elevilor sunt împărţite în două tabere în ce privește 
vinovăția lui, iar el nu pare să vrea să ofere explicații. 

Mă întreb dacă aș fi putut face și eu la fel: să adopt o 
atitudine misterioasă și teribilistă în mijlocul coșmarului și să nu- 
i spun lui Jake adevărul. Apoi mă uit la soră-mea, care chicotește 
cu tipul de la bar, într-un fel în care nu a făcut-o niciodată cu 
Charlie, și-mi amintesc cât de reținută trebuia să fiu mereu în 
preajma lui Jake. Dacă, de pildă, m-aș fi dus la petrecerea din 
seara asta, ar fi trebuit să port ceva ales de Jake, să stau cât ar 
fi vrut el și să nu vorbesc cu persoane care l-ar fi enervat. 

Încă mi-e dor de el, chiar îmi e. Dar nu mi-e dor de toate 
astea. 


Bronwyn 
Sâmbătă, 6 octombrie, 10.30 am 


Picioarele îmi zboară de-a lungul drumului atât de familiar, iar 
braţele urmează ritmul muzicii care îmi zbiară în urechi. Inima 
îmi bate tot mai repede, și temerile care mi-au înghesuit creierul 
toată săptămâna dispar, înlocuite de efortul fizic. Când îmi 
termin alergarea, sunt leșinată; dar plină de endorfine, și mă 
simt aproape entuziasmată când mă îndrept spre bibliotecă, să 
o iau pe Maeve. E rutina noastră din fiecare sâmbătă dimineaţa, 
numai că nu o găsesc la locul ei obișnuit și trebuie să-i dau un 
mesaj. 

La etajul patru, îmi scrie ea, așa că mă îndrept spre camera 
cu cărți pentru copii. 

Stă pe un scaun micuţ chiar lângă fereastră și tastează la 
computer. 

— Îţi rememorezi copilăria?, o întreb, lăsându-mă jos, pe 
podea, la picioarele ei. 

— Nu, spune Maeve, cu ochii încă în ecran. 

Își coboară vocea și îmi șoptește: 

— Sunt în admin-ul site-ului Despre Asta. 

Durează o secundă pentru ca mintea mea să proceseze ce mi- 
a spus și, când o face, inima îmi sare din piept. 

— Maeve, ce dracului? Ce faci acolo? 

— Doar arunc o privire. Nu te panica. Nu modific nimic. ȘI, 
chiar dacă aș face-o, nimeni nu ar ști că am fost eu. E un 
computer al școlii. 


VP-125 


— Îți folosești cardul tău de bibliotecă! șuier la ea. 

Nu poţi accesa computerele fără să-ţi foloseşti cardul și 
numărul trecut acolo. 

— Nu. Îl folosesc pe al lui, spune Maeve și îmi arată un puști 
care stă la câteva mese mai încolo, cu o carte cu poze în față. 

Mă uit la ea neîncrezătoare, și ridică din umeri. 

— Nu i-am furat-o, doar că o lăsase pe masă. 

Mama copilului i se alătură imediat și îi zâmbește lui Maeve, 
când o surprinde privindu-l pe puști. Nu i-ar trece nici într-o mie 
de ani prin cap că sora mea, cu faţa ei de înger, tocmai i-a furat 
identitatea fiului ei de șase ani. 

Nu mă pot gândi la altceva s-o întreb: 

— De ce? 

— Vreau să văd și eu ce vede poliţia. Dacă mai erau și alte 
postări sub formă de ciorne, poate alţi oameni care ar fi vrut să-l 
facă pe Simon să tacă. 

— Și sunt? 

— Nu, dar totuși e ceva ciudat. În legătură cu ce a scris 
despre Cooper. Are o dată mai recentă decât ale celorlalţi. Chiar 
în noaptea de dinaintea morţii lui Simon. Mai e și o altă postare 
cu numele lui, dar e încifrată și nu o pot deschide. 

— Păi, și? 

— Nu știu. Dar e o chestie diferită, ceea ce o face interesantă. 
Trebuie să mă întorc cu un stick și să o downloadez. 

Clipesc nedumerită, încercând să stabilesc care a fost 
momentul în care soră-mea s-a transformat într-un hacker și un 
detectiv de calculatoare. 

— Mai e ceva. Simon folosea pseudonimul AnarchiSK. l-am dat 
un search pe Google și am descoperit că îl mai folosea și pe 
niște forumuri cu discuţii sarcastice despre orice, unde posta 
constant. N-am avut timp să citesc ce punea pe acolo, dar ar 
trebui. 

— De ce?, întreb, în timp ce ea își pune rucsacul pe un umăr 
și se ridică în picioare. 

— Pentru că am un sentiment ciudat în legătură cu asta. Nu ți 
se pare și ţie la fel? 

O luăm în jos pe scări. 

— Mda, puţin spus. 

Mă opresc pe scările pustii, și ea face la fel, întorcându-se 
spre mine să vadă ce vreau. 


VP - 126 


— Maeve, cum ai intrat în admin-ul site-ului lui Simon? Cum ai 
știut unde să cauţi? 

Un zâmbet îi înflorește în colțul gurii. 

— Nu ești singura care adună informaţii utile de pe 
calculatoarele pe care le folosesc alţii, îmi zice. 

— Deci, tu... Simon își scria postările la școală? Și și-a lăsat 
parola pe vreun computer? 

— Sigur că nu. Simon era deștept. Da, o făcea aici. Nu știu 
dacă o singură dată sau constant, dar l-am văzut luna trecută, 
într-un weekend, în timp ce tu erai la alergat. El nu m-a 
observat. M-am logat și eu la computerul lui, după ce a plecat, și 
i-am luat parola din istoria browser-ului. N-am folosit-o la nimic, 
doar am memorat-o. Am încercat prima dată să intru pe site 
după ce ai fost chestionată tu de poliţie. Nu-ţi face griji. Nu am 
încercat de acasă. Nimeni nu îmi poate lua urma. ` 

— Bine, dar... de ce erai aşa de interesată de aplicație? Incă 
dinainte de moartea lui Simon? Ce puneai la cale? 

Maeve pare că se gândește adânc la asta. 

— Încă nu-mi dădusem seama. Mă bătea gândul să șterg totul 
imediat ce posta, sau să traduc textul în rusă. Sau să pun 
complet site-ul pe butuci. 

Îmi trec greutatea de pe un picior pe altul, reușind să mă 
dezechilibrez, astfel că trebuie să mă prind de balustradă ca să 
nu cad. 

— Maeve, are legătură cu ce s-a întâmplat într-a noua? 

— Nu. 

Privirea lui Maeve devine mai tăioasă. 

— Bronwyn, tu ești singura care încă se mai gândește la asta. 
Nu eu. Mi-am dorit doar ca felul în care el intimida întreaga 
școală să înceteze. Și, ei bine... 

Râsul ei este fals și se aude cu ecou de-a lungul scărilor. 

— Bănuiesc că până la urmă chiar s-a întâmplat. 

Începe să coboare cu pași grăbiţi și, când ajunge la ușa 
liceului, o împinge cu putere. O urmez în tăcere, gândindu-mă 
că sora mea ţinea față de mine un secret asemănător cu ăla pe 
care îl păstram și eu faţă de ea. Și că ambele aveau de-a face cu 
Simon. 

Când suntem afară, zâmbetul lui Maeve este mai luminos, ca 
și cum conversaţia pe care o avusesem nu ar fi existat. 


VP - 127 


— Bayview Estate e pe drumul spre casă. Vrei să ne oprim și 
să luăm tehnologia ta interzisă? 

— Am putea încerca, îi răspund. 

l-am spus lui Maeve totul despre Nate, care m-a sunat în 
dimineaţa asta să mă anunţe că o să-mi lase un telefon nou în 
cutia poștală cu numărul 5 de pe șoseaua Bayview Estate. E un 
loc pustiu în weekend, cu case doar pe jumătate construite. 

— Deși nu sunt sigură la ce oră se trezește Nate într-o 
dimineaţă de sâmbătă. 

Ajungem acolo în mai puţin de un sfert de oră. Strada e plină 
de case care se află în construcţie. Ajungem la numărul 5, și 
Maeve îmi atinge braţul. 

— Lasă-mă pe mine să mă duc. 

Are un aer dramatic, privește cu grijă în jur, ca și cum poliţia 
din Bayview ar putea să apară în orice secundă de nicăieri, cu 
sirenele urlând. 

— Pentru orice eventualitate. 

— Cum vrei, mormăi eu. 

Oricum, cred că am ajuns prea devreme. Nu e nici măcar ora 
unsprezece. 

Dar Maeve se întoarce fluturând un aparat mic și negru, cu o 
expresie triumfătoare pe faţă, și râde când mă întind să i-l 
smulg din mână. 

— Mori de nerăbdare, tocilaro, glumește ea. 

Când îl deschid, am deja un mesaj. E o poză cu o șopărlă 
maro cu galben, care stă calmă pe un piatră, în mijlocul unei 
cuști mari. 

O șopârlă pe bune, scrie în mesaj, și încep să râd fără să mă 
pot opri. 

— OMG, zice Maeve, trăgând cu ochiul peste umărul meu. 
Aveţi deja glume pe care le înțelegeţi doar voi. Eşti moartă după 
el, nu-i așa? 

Nu trebuie să-i răspund. E o întrebare retorică. 


Cooper 
Sâmbătă, 6 octombrie, 9.20 pm 


Când ajung eu la petrecerea Oliviei, cam toată lumea s-a 
cărat deja. Cineva vomită în curte. Deschid ușa și o văd imediat 
pe Keely ghemuită pe scări cu Olivia, având una dintre acele 


VP - 128 


discuţii intense pe care le au fetele când sunt bete. Câţiva puști 
fumează un cui pe canapea. Vanessa se chinuie să se dea la 
Nate, care nici n-ar putea să fie mai puţin interesat - se uită prin 
cameră, peste capul ei. Dacă Vanessa ar fi fost tip, până acum 
ar fi fost clar acuzată de hărțuire sexuală, la cât de mult 
obișnuiește să te atingă în moduri pe care nu ţi le dorești. Ochii 
mei îi întâlnesc pe ai lui Nate, dar apoi privim fiecare în altă 
parte. 

Într-un final, îl găsesc pe balcon pe Jake, împreună cu Luis, 
care tocmai se duce să mai ia de băut. 

— Ceea să-ți aduc?, întreabă Luis, apucându-mă de un umăr. 

— Ce bei și tu. 

Mă așez lângă Jake, care stă crăcănat pe scaun. 

— Ce faci, totul e crimă?, zice el grăbit, după care începe să 
râdă. Crimă, ca în distracție, belea, pricepi? Te-ai plictisit deja 
de glumele astea? Că eu încă nu. 

Mă mir că Jake e atât de beat. De obicei, în timpul sezonului 
de fotbal, se mai abţine. Însă probabil că și săptămâna lui a fost 
la fel de oribilă ca a mea. De fapt, cam asta e și ce voiam să 
vorbesc cu el, deși acum, în starea în care e, poate că nici n-ar 
mai trebui să mă obosesc. 

Dar, fie ce-o fi, tot o să încerc. 

— Cum o mai duci? Au fost niște zile futute, nu? 

Jake râde din nou, însă de data asta nu ca și cum ar găsi ceva 
amuzant în întrebarea mea. 

— Ești atât de Cooper la faza asta, frate. Nu vorbești despre 
săptămâna ta de căcat, mă întrebi de a mea. Ești un nenorocit 
de sfânt, Coop. Chiar ești. 

Vocea lui, care pare încărcată de sentimente contradictorii, 
mă avertizează să nu mușc momeala, dar o fac. 

— Eşti supărat pe mine de ceva, Jake? 

— Păi, de ce aș fi? Nu-i ca și cum îi iei apărarea curvei ăleia de 
fostă gagică a mea în faţa tuturor prietenilor noștri, nu? A, ba 
stai. Exact asta faci. 

Privirea lui Jake devine răutăcioasă și îmi dau seama că nu pot 
purta discuţia aia pe care am venit să o port. Nu e în starea în 
care să poată să asculte ceva obiectiv legat de Addy. Degeaba i- 
aș spune că ar trebui să nu-i mai facă zile fripte la școală. 

— Jake, știu că Addy a greșit. Toată lumea știe. A făcut o 
greșeală idioată. 


VP - 129 


— Să înșeli pe cineva nu e o greșeală. E o alegere, spune plin 
de furie, și pentru o clipă pare al naibii de treaz. 

Își aruncă pe jos sticla goală de bere și își dă capul pe spate: 

— Unde dracu' e Luis? Hei, stai așa. 

Îi ia berea din mână unui boboc și o desface fără să stea pe 
gânduri, apoi bea din ea. 

— Ce spuneam? A, da. Cu înșelatul. Asta e o alegere, Coop. 
Mama l-a înșelat pe tata când eram în generală. A distrus toată 
familia. A aruncat o bombă în mijloc și... totul a explodat. 

Face un gest cu mâna, imitând o grenadă care mătură totul și 
își varsă pe el jumătate din bere. 

— Nu știam asta. 

L-am întâlnit pe Jake când m-am mutat la Bayview în clasa a 
opta, dar nu am început să pierdem vremea împreună decât 
prin liceu. 

— Îmi pare rău, frate. Asta face lucrurile și mai aiurea, nu? 

Jake dă din cap, iar ochii îi sticlesc: 

— Addy habar n-are ce a făcut. A distrus totu'. 

— Dar tatăl tău... a iertat-o pe maică-ta, nu? Sunt încă 
împreună? 

E o întrebare idioată. Am fost pe la el cu o lună în urmă, 
înainte ca toate astea să se întâmple. Taică-su frigea pe grătar 
hamburgeri, iar maică-sa vorbea cu Addy și Keely despre un 
salon nou de manichiură care se deschisese în centrul Bayview- 
ului. Ca și cum ar fi fost totul în regulă. Ca întotdeauna. 

— Dap, sunt împreună. Dar nimic nu mai e la fel. N-a mai fost 
niciodată de atunci. 

Jake capătă o expresie atât de dezgustată, că nici nu mai știu 
ce să spun. Mă simt ca un dobitoc fiindcă i-am spus și lui Addy 
să vină, și mă bucur că nu m-a ascultat. 

Luis se întoarce și ne dă câte o bere. 

— Vii la Simon mâine?, îl întreabă el pe Jake. 

Mă gândesc că poate am auzit eu prost, dar Jake spune: 

— Cred că da. 

Luis îmi surprinde privirea confuză. 

— Maică-sa ne-a rugat pe câţiva dintre noi să venim pe acolo 
și să cum ar veni, alegem un obiect de-al lui, prin care să-l ţinem 
minte. Înainte să-i strângă și să-i arunce lucrurile. Îmi cam dă 
fiori treaba asta, dar ea părea să creadă că am fost prieteni, așa 
că de ce nu? 


VP - 130 


Bea din bere, apoi mă întreabă: 

— Tu n-ai fost invitat? 

— Nu, zic și simt că mi se face puţin rău. 

Ultimul lucru pe care mi l-aș dori ar fi să răscolesc prin 
obiectele lui Simon, în fața părinţilor îndureraţi. Dacă toţi amicii 
mei au fost invitaţi și eu nu, lucrurile sunt simple. Eu sunt 
suspectul și nu sunt binevenit acolo. 

Jake dă din cap, cu un aer dramatic. 

— Simon, frate. Tipu’ ăsta a fost genial. 

Își ridică berea și pentru o clipă mă gândesc că vrea să i-o 
închine celui dispărut, sau s-o verse pe jos, cum se face la morți, 
dar într-un final se abţine și doar o bea. 

Olivia ni se alătură, înlănţuind cu un braţ mijlocul lui Luis. 
Bănuiesc că acum sunt din nou împreună. Mă atinge cu mâna 
liberă și își ridică telefonul, cu fața scăldată de emoția pe care o 
are de fiecare dată când vrea să ne spună cea mai nouă bârfa. 

— Cooper, știai că ai apărut în ziarul de Bayview? 

După felul în care o spune, pot paria că știrea nu are legătură 
cu baseball-ul. Noaptea devine tot mai tare. 

— N-am avut idee. 

Ediția de duminică, pe care au băgat-o Online în seara asta. E 
dedicată lui Simon. Nu te acuză propriu-zis, dar voi patru sunteţi 
trecuţi acolo ca suspecți. Au menţionat și ceea ce avea de gând 
Simon să posteze despre voi. Aveţi și pozele în articol. Și, ăăă... 
are deja câteva sute de share-uri. 

Olivia îmi întinde telefonul ei. 

— Povestea a ieșit de acum în lume, cum s-ar zice. 


Capitolul cincisprezece 


Nate 
Luni, 8 octombrie, 2.50 pm 


Aud gălăgia înainte să văd dubele televiziunilor, pline de 
reporteri. Trei mașini, parcate în faţa școlii, cu echipamentele de 
filmare deja instalate, așteptând să sune de ieșire. Nu li s-a 
permis accesul pe proprietatea școlii, dar s-au apropiat de ușă 
cât de mult au putut. 


VP - 131 


Liceul Bayview adoră ce se întâmplă acum. Chad Posner vine 
la mine în ultima pauză și-mi spune că elevii practic stau la 
coadă ca să li se ia interviuri, în fața școlii. 

— Întreabă și de tine, tipule, mă avertizează el. Poţi să ieși 
prin spate. Nu au voie să intre în parcare, așa că o poţi lua pe 
drumul spre pădure, cu motorul. 

— Mulţam. 

O iau din loc și mă uit pe coridor după Bronwyn. Nu prea 
vorbim la școală, ca să evitam ceea ce avocata ei numește 
aparența unei conspirații. Sunt convins că ce se întâmplă acum 
a dat-o peste cap. O văd chiar lângă dulapul ei, cu Maeve și o 
prietenă, și arată ca și cum e pe cale să vomite. Când mă 
observă, îmi face cu mâna, într-un fel foarte prietenos, și nici nu 
încearcă să mai păstreze aparențele că nu prea m-ar cunoaște. 

— Ai auzit?, mă întreabă ea, și eu dau din cap că da. Nu știu 
ce să fac. 

Pare speriată ca naiba. 

— Presupun că va trebui să ne urcăm în mașini și s-o luăm la 
sănătoasa, fără să-i băgăm în seamă? 

— Conduc eu, se oferă Maeve. Tu poţi să stai pe bancheta din 
spate și să te lași în jos când trecem pe lângă ei. 

— Sau putem să mai stăm pe aici până se vor hotărî să plece, 
sugerează prietena lui Bronwyn. 

— Urăsc asta, spune Bronwyn. 

Poate că e cel mai nepotrivit moment să observ, dar îmi place 
cum faţa ei capătă mai multă culoare atunci când e nervoasă 
sau entuziasmată. O face să pară de două ori mai vie decât 
majoritatea oamenilor. Și e tulburător, mai ales că poartă și o 
rochie scurtă care îi vine bine, cu bocanci. 

— Hai cu mine, îi spun. O să ies cu motorul din parcare pe 
Strada Boden. Te duc până la mall. Maeve te poate lua de acolo 
mai târziu. 

Bronwyn pare ușurată, în timp ce Maeve spune: 

— O să meargă așa. Vin eu în jumate de oră și te găsesc la 
mall, la restaurante. 

— Sigur e o idee bună?, mormăie cealaltă fată, uitându-se 
urât la mine. Dacă vă vor prinde împreună, va fi de zece ori mai 
rău. 

— Nu ne vor prinde, îi zic răstit. 


VP - 132 


Nu sunt așa sigur că Bronwyn e hotărâtă să facă asta, dar 
totuși dă din cap și îi spune lui Maeve că se vor vedea curând. 
Privirii furioase a prietenei ei îi răspunde cu un zâmbet calm. 
Simt fiorul ăsta idiot, ca și cum aș fi câștigat o dispută, ca și cum 
m-ar fi ales pe mine, deși practic ea a ales doar să nu apară la 
știrile de la ora cinci. Merge foarte aproape de mine când ne 
îndreptăm spre ieșirea din spate a școlii, apoi în parcare, și nu 
dă semne că i-ar păsa de ăia care se holbează la noi. Măcar sunt 
privirile celor cu care ne-am obișnuit deja. Nu au microfoane și 
camere de filmat. 

Îi întind casca mea, apoi o aştept să se urce pe motocicletă și 
să-și pună brațele în jurul meu. Din nou mă apucă prea strâns, 
dar nu mă deranjează. Strânsoarea asta, plus felul în care îi vine 
rochia aia scurtă cu bocanci mi-au dat ideea de a o lua cu mine, 
de la bun început. 

De abia ajungem la pădure, că poteca se lărgește într-un 
drum forestier, care trece pe lângă un rând de case din spatele 
școlii. După vreo doi kilometri suntem deja la mall, și îmi las 
motorul într-un loc de parcare cât mai îndepărtat de intrare. 
Bronwyn își scoate casca și mi-o întinde, apoi îmi strânge mâna. 
Are obrajii îmbujoraţi și părul ciufulit. 

— Mersi, Nate. Ai fost super amabil. 

N-am făcut-o din amabilitate. Întind o mână şi îi apuc mijlocul, 
apoi o trag spre mine. Apoi însă mă opresc, nesigur. N-am idee 
ce să fac. Mi-am pierdut toată îndemânarea când vine vorba de 
a flirta. Dacă m-ai fi întrebat cu câteva minute în urmă, aș fi zis 
că nu fac niciodată ceva planificat, că nu am un fel anume dea 
mă purta cu tipele. Dar acum mă gândesc că poate am, și 
întreaga chestie e să mă prefac că nu îmi pasă. 

Când eu stau pe motor, iar ea stă în picioare, suntem aproape 
de aceeași înălțime. E atât de aproape de mine, încât pot să-mi 
dau seama că părul îi miroase a mere verzi. Nu mă pot opri să 
nu mă uit la buzele ei, în timp ce aștept să se tragă deoparte. 
Însă nu o face, și când ridic ochii să mă uit fix în ochii ei simt că 
plămânii mi s-au golit de aer. 

Două gânduri îmi trec fulgerător prin cap. Primul e că vreau 
să o sărut mai mult decât vreau să respir. Al doilea e că, dacă o 
voi face, voi strica totul, iar ea nu se va mai uita niciodată la 
mine cum se uită acum. 


VP - 133 


O camionetă parchează cu zgomot în locul de lângă noi și 
amândoi sărim speriaţi, așteptându-ne să fie reporterii de la 
Channel 7 News. Dar e doar o mamă casnică, cu o mulţime de 
copii înghesuiți în mașină. Când încep să se rostogolească afară, 
Bronwyn se trage într-o parte și întreabă: 

— Ce facem acum? 

Așteaptă să plece și pe urmă treci înapoi aici. Dar deja a luat- 
o spre intrarea în mall. 

— Faci cinste cu un covrig uriaș pentru că ţi-am salvat fundul, 
îi spun. 

Ea râde, și mă întreb dacă nu cumva e recunoscătoare că am 
fost întrerupţi. 

Trecem de panourile cu reclame de la intrare, apoi țin ușa 
deschisă pentru o mamă care pare foarte stresată, cu doi copii 
mici într-un căruț. Bronwyn îi zâmbește, dar, imediat ce intrăm, 
se încruntă. 

— Toată lumea se uită la mine. Ai fost deștept când nu ai 
venit la poze, atunci când le-am făcut la școală. Poza pe care ți- 
au găsit-o și ţi-au pus-o în ziar nici nu semăna cu tine. 

— Nu se uită nimeni, încerc s-o liniștesc, deși știu că nu-i 
adevărat. 

Tipa care pune pulovere în vitrină la Abercrombie & Fitch face 
ochii mari când trecem pe acolo, apoi își scoate și telefonul. 

— Și chiar dacă ar fi așa, tot ce ai de făcut e să-ţi scoţi 
ochelarii. Te-ai deghizat instant. 

Glumesc, însă ea chiar și-i scoate, apoi îi bagă în tocul 
albastru pe care-l ţine în rucsac. 

— Ideea e bună, doar că sunt cam oarbă fără ei. 

Am mai văzut-o pe Bronwyn fără ochelari o singură dată, în 
clasa a cincea, când un tip care juca volei i-a aruncat din 
greșeală mingea în față. A fost pentru prima dată când am 
observat că ochii ei nu erau albaștri, cum credeam, ci un gri 
luminos. 

— Te ghidez eu. Aici e o fântână. Să nu intri în ea. 

Bronwyn vrea să meargă la magazinul Apple, să se uite la 
iPod-uri pentru sora ei. 

— A început și Maeve să alerge. Mereu îl împrumută pe al 
meu și uită să îl încarce. 

— Ştii că asta e o problemă de gagică bogată și că nimănui 
altcuiva nu-i pasă, nu? 


VP - 134 


Ea rânjește, fără să se simtă ofensată. 

— Trebuie să-i fac un playlist, ca s-o ţin în formă. Ai vreo 
recomandare? 

— Mă îndoiesc că ne place același gen de muzică. 

— Eu și Maeve avem oricum gusturi diferite. Ai fi surprins. Dă- 
mi să văd ce muzică ai tu. 

Ridic din umeri și-mi deblochez telefonul, iar ea caută printre 
piesele mele cu o sprânceană ridicată. 

— Ce naiba sunt astea? De ce nu recunosc chiar nimic? 

Apoi mă privește cu atenţie, dintr-odată. 

— la uite, ai și muzică simfonică... Pentru pian. 

Îi iau telefonul din mână și-l bag în buzunar. Uitasem că am 
downloadat aia. 

— Îmi place mai mult varianta pe care ai cântat-o tu, îi spun, 
iar buzele ei schițează un zâmbet. 

Ne  îndreptăm spre restaurante, făcând conversație 
superficială despre mărunţișuri, ca și cum am fi doi adolescenţi 
obișnuiți. Bronwyn insistă chiar să-mi cumpere un covrig uriaș, 
deși eu trebuie să o ţin de mână și să o conduc, fiindcă nu vede 
nici la doi metri în faţă. Ne așezăm lângă fântână să o așteptăm 
pe Maeve, iar Bronwyn se apleacă peste masă să se uite în ochii 
mei. 

— E ceva ce am tot vrut să discut cu tine. 

Ridic sprâncenele și simt un real interes, care însă dispare 
când ea spune: 

— Sunt îngrijorată că tu nu ai un avocat. 

Înghit o bucată de covrig și o întreb: 

— De ce? 

— Pentru că totul o s-o ia și mai razna de atât. Avocata mea 
crede că știrile cu noi vor deveni virale. M-a pus să-mi setez 
toate conturile de pe rețelele sociale pe privat, asta ieri. Ar 
trebui să faci și tu la fel, apropo. Dacă ai unele. Eu nu le-am 
găsit. Nu că te-aș urmări... Eram doar curioasă. 

Se scutură ușor, ca și cum ar vrea să-și determine gândurile 
să se ordoneze cumva. 

— Oricum. Presiunea e imensă, și tu ești oricum eliberat 
condiţionat, așa că... ai nevoie de cineva competent care să te 
susţină. 


VP-135 


Eşti un paria și un tap ispăşitor. Cam asta vrea să zică și ea. 
Doar că e prea politicoasă s-o spună direct. Imi împing scaunul 
mai departe de masă și mă balansez pe picioarele lui din spate. 

— Asta e o veste bună pentru tine, nu? Dacă se vor fixa 
asupra mea. 

— Ba nu! 

O spune atât de tare, ca un strigăt. Oamenii de la masa de 
alături își ridică privirile. Bronwyn își dă seama și își coboară 
vocea. 

— Nu, e groaznic. Dar mă gândeam... Ai auzit de Până la 
proba contrară? 

— Să aud ce? 

— Până la proba contrară. Este un grup de avocaţi care 
lucrează pro bono. Au apărut în California. Ei s-au ocupat de 
cazul tipului fără adăpost, care fusese condamnat pe nedrept, 
fiindcă probele de ADN s-au încurcat. Și tipul a fost salvat de 
condamnarea la moarte. 

Nu sunt sigur că înţeleg ce-mi spune. 

— Chiar mă compari cu un ins fără casă, care își așteaptă 
pedeapsa cu moartea? 

— E doar un exemplu de caz cu care s-au descurcat foarte 
bine. Fac multe alte chestii. M-am gândit că poate are rost să-ţi 
zic de ei. 

Ea și cu poliţista Lopez s-ar înțelege de minune. Amândouă 
sunt convinse că poţi rezolva orice problemă dacă ai sprijinul 
persoanelor potrivite. 

— Pare o pierdere de timp. 

— Te-ar deranja dacă i-aș suna eu să le vorbesc despre tine? 

Revin cu scaunul pe toate patru picioarele. Sunt nervos, iar 
scaunul scoate un bufnet. 

— Nu te purta de parcă am fi în consiliul elevilor, Bronwyn. 

— lar tu nu sta ca și cum abia aștepți să fii călcat de tren! 

Își fixează palmele pe masă și se apleacă spre mine, cu ochii 
scăpărând. 

lisuse. Fata asta chiar e o bătaie de cap. Nu mai ţin minte de 
ce voiam așa tare s-o sărut cu numai câteva minute în urmă. 
Probabil ar fi transformat și sărutul într-un proiect. 

— Vezi-ţi de treaba ta. 


VP - 136 


lese mai aspru decât aveam de gând, dar chiar vorbesc 
serios. Am supraviețuit până acum fără ca Bronwyn Rojas să se 
bage în viața mea, și nu vreau să se schimbe asta. 

Își încrucișează braţele pe piept și mă privește în tăcere 
câteva secunde. 

— Încerc doar să te ajut. 

Abia atunci observ că Maeve a apărut chiar lângă noi și își 
mută privirea de la unul la altul de parcă s-ar uita la un meci de 
ping-pong. 

— Aăă... e un moment prost? 

— E un moment minunat, zic eu. 

Bronwyn se ridică brusc de la masă, punându-și ochelarii și 
aruncându-și rucsacul pe un umăr. 

— Mulţumesc pentru drum. 

Are vocea la fel de rece ca a mea. 

La naiba. Mă ridic și pornesc spre ieșire fără să-mi iau la 
revedere, simțind o combinaţie periculoasă de enervare și 
entuziasm. Am nevoie să îmi găsesc o ocupaţie, dar niciodată nu 
știu ce să fac în timpul liber, mai ales acum, că am renunţat la 
afacerea cu droguri. 

Aproape că am ieșit din mall, când cineva mă apucă ușor de 
jachetă. Când mă întorc, niște braţe mi se înlănţuie de gât și un 
miros proaspăt de mere verzi mă învăluie, în timp ce Bronwyn 
mă sărută pe obraz. 

— Ai dreptate, îmi șoptește, iar răsuflarea ei caldă îmi atinge 
urechea. Îmi pare rău. Nu e treaba mea. Nu fi supărat, ok? Nu o 
să pot trece prin asta dacă nu vei mai vorbi cu mine. 

— Nu sunt supărat. 

Încerc să ies din amorțeală și surpriză ca să o pot îmbrăţișa și 
eu, în loc să stau acolo nemișcat ca o bucată de lemn, dar ea a 
și luat-o la fugă, în urma soră-sii. 


Addy 
Marţi, 9 octombrie, 8.45 am 


Cumva, Bronwyn și Nate au reușit să fenteze camerele de 
filmat ale reporterilor. Eu și Cooper n-am fost la fel de norocoși. 
Am apărut amândoi la știri, pe toate posturile importante - 
Cooper la volan, în Jeep Wrangler-ul lui, eu urcând în mașina lui 
Ashton, după ce mi-am abandonat bicicleta nou-nouţă la școală 


VP - 137 


și i-am dat soră-mii un mesaj panicat să vină să mă ia. Channel 
7 au încheiat reportajul cu o imagine foarte clară a mea, pusă 
lângă o fotografie de când aveam opt ani și participasem la un 
concurs de frumusețe în San Diego. Little Miss Southeast. Unde, 
evident, ieșisem pe locul doi. 

Cel puţin nu mai sunt alte mașini cu reporteri când Ashton mă 
lasă în faţa școlii, a doua zi. 

— Sună-mă dacă ai nevoie să vin să te iau, îmi zice, iar eu Îi 
dau o îmbrăţișare grăbită. 

Mă gândeam că îmi va veni mai ușor să-mi manifest 
afecțiunea față de ea după festivalului de lacrimi din weekend-ul 
trecut, când parcă ne-am luat la întrecere cine plânge mai tare, 
dar încă mai e un pic ciudat. Reușesc să-mi agăț brăţara în 
puloverul ei. 

— Scuze, mormăi eu, iar ea îmi zâmbește cumva îndurerat. 

— Vom deveni mai bune la asta, la un moment dat. 

M-am obișnuit deja ca oamenii să se uite la mine, iar faptul că 
holbările s-au intensificat de ieri nu mă mai dă peste cap. Când 
ies din clasă în mijlocul orei de istorie este pentru că mi-a venit 
ciclul, și nu pentru că simt nevoia să plâng. 

Dar, când intru în baia fetelor, cineva chiar e acolo ca să 
plângă. Suspine înăbușite se aud din ultima cabină. Îmi văd de 
treburile mele - de fapt, e o alarmă falsă - și mă spăl pe mâini, 
îngrijorată puţin că am ochii atât de obosiţi în oglindă. Măcar 
părul are volum. Nu contează cât de praf îmi e viaţa, părul meu 
reușește întotdeauna să arate bine. 

Sunt cât pe ce să plec, dar ezit o clipă, apoi mă îndrept spre 
capătul celălalt al băii. Mă aplec și, pe sub ușa ultimei cabinei, 
văd o pereche de bocanci negri, militărești, foarte uzaţi. 

— Janae? 

Nu răspunde. Bat ușor în ușă. 

— Sunt Addy. Ai nevoie de ceva? 

— Drace, Addy, spune Janae, cu o voce gâtuită. Nu. Pleacă. 

— Bine, spun, însă n-o fac. Ştii... de obicei aia e cabina în care 
plâng eu. Așa că am multe șerveţele la mine, dacă ai nevoie. Și 
picături Visine, pentru ochi iritaţi. 

Janae nu zice nimic. 

— Imi pare rău pentru Simon. Bănuiesc că nu înseamnă mare 
lucru când spun eu asta, ţinând cont de zvonurile pe care sigur 


VP - 138 


le-ai auzit, dar să știi că și eu am fost șocată. Probabil că ţi-e dor 
de el. 

Janae e în continuare tăcută, și mă întreb dacă nu cumva am 
dat cu bâta-n baltă din nou. Mereu am crezut că Janae era 
îndrăgostită de Simon, dar că lui nu prea îi păsa. Poate că, 
înainte ca el să moară, Janae și-a deschis inima și a fost 
respinsă. Asta ar fi făcut ca lucrurile să devină și mai oribile. 

Sunt din nou cât pe ce să plec, când Janae scoate un suspin 
profund. Ușa cabinei se deschide și lasă la iveală o faţă roșie și 
umflată și un corp acoperit de haine negre, asortate tot cu 
negru. 

— Mi-ar prinde bine picăturile alea Visine, zice ea, ștergându- 
se la ochi și întinzându-și peste tot dermatograful negru. 

— Îți dau și șerveţelele, ţi-ar fi de folos, o sfătuiesc, apoi i le 
întind pe ambele. 

Scoate un sunet ciudat, care probabil se vrea a fi râs. 

— Cum au picat toate, Addy. Tu n-ai vorbit niciodată până 
acum cu mine. 

— Te-a deranjat asta?, întreb, cu o curiozitate sinceră. 

Janae n-a părut niciodată a fi o persoană care să vrea să facă 
parte dintr-un grup. În niciun caz din al nostru, spre deosebire 
de Simon, care încerca mereu să sară gardul spre interior, prin 
orice mijloace. 

Umezește un șervetel la chiuvetă, apoi 
privindu-mă în oglindă în timp ce o face. 

— Să te fut, Addy. Pe bune. Ce fel de întrebare e asta? 

Nu mă simt ofensată, cum poate că aș fi în mod normal. 

— Nu știu. Una prostească, poate? Tocmai mi-am dat seama 
că nu mă pricep așa bine la socializat. 

Janae își toarnă picături în ambii ochi, și dârele de 
dermatograf negru reapar. Îi întind un alt șerveţel și o ia de la 
capăt. 

— Cum vine asta?, mă întreabă. 

— Se pare că Jake era cel popular, nu eu. Eu eram doar un 
accesoriu. 

Janae se îndepărtează puţin de chiuvetă. 

— Nu m-am gândit c-o să te aud vreodată spunând-o. 

— Sunt uriaș, conțin mulțimi, îi spun, iar ochii i se lărgesc. 
Cântec despre mine, nu? Walt Whitman. L-am tot citit de la 


A 


își șterge ochii, 


VP - 139 


înmormântarea lui Simon. Nu pricep mare lucru din poem, dar e 
liniștitor, într-un fel ciudat. 

Janae continuă să se șteargă la ochi, în timp ce-mi răspunde: 

— Asta am crezut și eu. Era poemul preferat al lui Simon. 

Mă gândesc la Ashton, care a reușit să mă facă să rămân cu 
mintea întreagă în ultimele două săptămâni. Și la Cooper, care 
mi-a luat apărarea la școală, deși nu suntem cu adevărat 
prieteni. 

— Ai pe cineva cu care să vorbești? 

— Nu, mormăie Janae, și ochii i se umplu din nou de lacrimi. 

Știu din experienţă că n-o să-mi fie niciodată recunoscătoare 
că am avut conversaţia asta. Oricum, la un moment dat tot va 
trebui s-o întrerupem și să mergem la ore. 

— Ei bine, dacă vrei să vorbeşti cu mine, am destul timp. Și 
spaţiu. Lângă mine, în sala de mese. Așa că invitaţia e deschisă. 
Și chiar îmi pare rău pentru Simon. Ne vedem pe aici. 

Ținând cont de tot ce s-a întâmplat, discuţia a mers destul de 
bine, cred. Chiar s-a oprit din a mă insulta, spre sfârșit. 

Mă întorc la ora de istorie, dar e pe terminate, și după ce sună 
clopoţelul e pauza de masă. Cea mai groaznică parte a zilei. l- 
am spus lui Cooper să nu mai stea cu mine, pentru că nu pot 
suporta să primească înţepături și reproșuri din cauza mea, dar 
adevărul e că urăsc să mănânc singură. Sunt cât pe ce să 
renunţ la prânz și să merg la bibliotecă, când cineva mă apucă 
de mâneca puloverului. 

— Salut. 

E Bronwyn, care arată surprinzător de la modă într-o bluză 
mulată și în balerini cu dungi. Are părul desfăcut, îmbrăcându-i 
umerii în valuri întunecate și dese. Simt chiar un fior de invidie 
când observ ce piele impecabilă are. Pariez că niciodată nu are 
de luptat cu coșuri supradimensionate. Nu-mi amintesc s-o mai 
fi văzut arătând atât de bine, și sunt atât de distrasă, încât 
aproape nu-i pricep cuvintele. 

— Vrei să stai cu noi să mănânci? 

— Ah. 

Am petrecut mai mult timp cu ea în ultimele două săptămâni 
decât am făcut-o în toţi cei trei ani de liceu, dar nu pot spune că 
am avut discuţii personale sau ceva. 


— Pe bune? 


VP - 140 


— Da. De ce nu? Avem niște chestii în comun acuma, așa că... 

Bronwyn se întrerupe, iar ochii ei îi evită dintr-odată pe ai 
mei. Mă gândesc dacă o fi bănuit vreodată că eu aș putea fi în 
spatele chestiei ăsteia. Sigur a făcut-o, pentru că și eu mă 
gândesc la ea în felul ăsta. Chiar vizualizez totul, ca în benzile 
desenate. Deși acum, când stă în faţa mea cu pantofii ăia 
drăgălași și zâmbetul ei dulce, pare evident imposibil. 

— Super, zic, și o urmez pe Bronwyn la o masă unde se află 
sora ei, o fată înaltă pe care nu o știu și Yumiko Mori. 

Tot e mai bine decât să sar peste prânz și să merg la 
bibliotecă. 

e 

Când ies în faţa școlii după ultima oră, nu sunt reporteri, nu 
sunt dube, așa că îi trimit un mesaj lui Ashton spunându-i că nu 
trebuie să vină și să mă ia. Profit de ocazie ca să merg cu 
bicicleta acasă. Mă opresc la semafor pe Strada Hurley, 
odihnindu-mi picioarele pe asfalt, în timp ce inspectez vitrinele 
magazinelor de pe trotuar. Haine ieftine, bijuterii ieftine, 
telefoane ieftine. Și tunsori ieftine. Nu seamănă deloc cu salonul 
din centru pe care-l frecventez eu, care îţi ia șaizeci de dolari 
numai pentru că-ți tunde vârfurile la câteva săptămâni. 

Părul meu se simte îmbâcsit și greu sub cască, de parcă m-ar 
trage în jos. Înainte să se facă verde la semafor, schimb direcţia 
și găsesc pe trotuar un loc unde să-mi las bicicleta. O fixez în 
fața intrării pe care scrie Super-tunsori, îmi scot casca și intru. 

— Bună! 

Fata din spatele ghișeului e doar cu câţiva ani mai mare ca 
mine. Poartă un top decoltat, care îi dezvăluie umerii și braţele 
pline de tatuaje cu flori. 

— Ai venit pentru șuvițe?, mă întreabă. 

— O tunsoare. 

— Bun. Nu suntem așa aglomeratți, deci te pot face acum. 

Mă ghidează spre un scaun ieftin, căruia i-a ieșit deja 
umplutura. Îmi trece mâinile prin păr și ne uităm amândouă la 
reflexia mea din oglindă. 

— E atât de fain părul tău! 

Mă uit la șuvițele impecabile din mâinile ei, atât de moi și de 
strălucitoare. 

— Vreau să-l dau jos. 

— Câţiva centimetri? 


VP - 141 


Clatin din cap. 

— Nu, tot. 

Fata râde nervos. 

— Vrei să zici o tunsoare până la umeri? 

— Nu, tot părul, repet. 

Ochii i se lărgesc, panicată. 

— Nu, sigur nu vrei asta! Părul tău e superb. 

Dispare pentru o secundă și se întoarce cu o colegă. Pare a fi 
șefa ei. Discută în șoaptă câteva minute. Jumătate de salon se 
uită la mine. Mă întreb oare câţi dintre ei s-au uitat la știri seara 
trecută și câţi dintre ei cred că sunt doar o adolescentă cu 
schimbări de temperament dictate de hormoni. 

— Uneori, oamenii cred că vor o schimbare radicală, dar în 
realitate nu sunt pregătiţi, spune șefa fetei, ca și cum m-ar 
preveni că aș putea să fac o greșeală. 

N-o las să-și ţină discursul. Sunt atât de săturată ca oamenii 
să-mi spună ceea ce vreau eu de fapt. 

— Până la urmă, faceți tunsori aici? Sau trebuie să merg în 
altă parte? 

Se joacă cu o șuviţă din părul ei platinat, mult mai deteriorat 
ca al meu. 

— Mi-ar părea tare rău să regreţi asta. Dacă vrei un aspect 
diferit, de ce nu ai încerca mai degrabă... 

Observ o foarfecă chiar în fața mea, și o apuc cu încredere. 
Înainte ca cineva să mă poată opri, apuc un smoc de păr de 
deasupra urechii și îl tai într-o clipită. Sunete de dezaprobare se 
aud din salon, iar în oglindă dau de ochii plini de panică ai fetei 
tatuate. 

— Repară-l, îi spun. 

Și asta face. 


Capitolul șaisprezece 


Bronwyn 
Vineri, 12 octombrie, 7.45 pm 


VP - 142 


Patru zile după ce apărem la știrile locale, povestea devine de 
interes naţional, după ce e discutată în show-ul Mikhail Powers 
Investighează. 

Ştiam că se va întâmpla, din moment ce producătorii 
emisiunii au încercat toată săptămâna să ia legătura cu părinţii 
mei. Nimeni din familia noastră n-a răspuns, pentru că așa ne-a 
spus intuiţia, dar și pentru că așa ne-a sfătuit Robin, avocata. 
Nici Nate n-a răspuns, iar Addy mi-a zis că ea și Cooper au 
refuzat de asemenea să comenteze. Așa că show-ul va fi difuzat 
în cincisprezece minute, fără ca vreunul din personajele 
principale să facă vreun comentariu despre ce se întâmplă. 

Asta dacă nu cumva unul dintre noi minte. Ceea ce e 
întotdeauna o posibilitate. 

Știrile locale despre noi au fost destul de rele și ele. Poate e 
doar în imaginaţia mea, dar mi s-a părut că tata s-a strâmbat de 
fiecare dată când s-au referit la mine ca la „fiica cunoscutului 
afacerist sud-american Javier Rojas”. Și a ieșit din cameră la un 
moment dat, când o televiziune a spus că e de naţionalitate 
chiliană, în loc de Columbiană. Toată chestia asta mă face să îmi 
doresc, pentru a o mia oară de când a murit Simon, să fi luat 
acea notă proastă la chimie pe care o meritam și cu asta basta. 

Maeve și cu mine suntem trântite la mine pe pat și ne uităm 
la ceas, numărând minutele care au mai rămas până să devin o 
rușine pentru întreaga ţară. Sau, mai bine spus, eu număr 
minutele, în timp ce ea cercetează forumurile unde a descoperit 
că mai posta Simon. 

— la uite la asta, spune ea și întoarce laptopul spre mine. 

Este un subiect lung, cu multe postări, despre un băiat care 
și-a împușcat colegii într-o școală din apropiere, primăvara 
trecută. Un băiat de a zecea a ascuns o armă în jachetă și a 
deschis focul pe coridor, după ce s-a sunat de intrare la prima 
oră. Şapte elevi și un profesor au murit, înainte ca băiatul să 
îndrepte arma asupra lui. Citesc unele comentarii de mai multe 
ori înainte să-mi dau seama că oamenii de acolo nu îl 
condamnă, ci îl laudă. Sunt niște psihopaţi care aplaudă ce a 
făcut... 

— Maeve. 

Îmi îngrop capul în mâini și nu vreau să mai citesc. 

— Ce mama naibii e asta? 


VP - 143 


— Un forum pe care Simon era mare și tare în urmă cu câteva 
luni. 

Îmi ridic capul și o privesc. 

— Simon chiar scria acolo? Cum știi asta? 

— Folosea pseudonimul AnarchiSK, pe care îl avea și pe 
Despre Asta, îmi răspunde Maeve. 

Mă uit încă o dată pe discuţia de acolo, dar e mult prea lungă 
ca să identific nickname-ul lui Simon. 

— Dar sigur e el? Poate și alţi oameni folosesc același 
pseudonim. 

— M-am uitat pe ce scrie și sigur e Simon. Face referire la 
locuri din Bayview, vorbește despre cercurile pe care le 
frecventa la școală, ba chiar și despre mașina lui, la un moment 
dat. 

Simon conducea un Volkswagen din 1970, de care era foarte 
mândru. Maeve se sprijină de pilotă și își mușcă încontinuu buza 
de jos. 

— E mult de cercetat, dar o să mă apuc să citesc tot când o să 
am timp. 

Nu mă pot gândi la o ocupaţie mai oribilă cu care să-mi petrec 
timpul. 

— De ce ai face asta?, zic. 

— Forumul ăla e plin de oameni care se urăsc unii pe alţii, 
spune Maeve. Simon sigur și-a făcut câţiva dușmani pe acolo. 
Merită cercetat, oricum. 

Își ia laptopul înapoi în poală și adaugă: 

— Am copiat la bibliotecă pasajul ăla codificat despre Cooper, 
dar nu-l pot deschide. Incă. 

— Fetelor! se aude vocea maică-mii de jos, cu o ușoară 
nervozitate în ea. E timpul. 

Așa e. Toată familia noastră se pregătește să se uite la 
Mikhail Powers Investigates, împreună. Un cerc al infernului la 
care Dante nu s-ar fi gândit niciodată. 

Maeve închide laptopul, iar eu mă ridic în picioare. Se aude un 
băâzâit înfundat din sertarul meu de sub birou, și îmi dau seama 
că vine de la telefonul lui Nate. Îl scot și văd mesajul: Bucură-te 
de show! 

Nu e amuzant, îi răspund. 

— Lasă chestia aia, acum nu e momentul, zice Maeve, cu o 
seriozitate care poate fi ironică sau nu. 


VP - 144 


Coborâm în sufragerie, unde mama s-a instalat deja într-un 
fotoliu, cu un pahar mare plin cu vin. Tata e în faza de director- 
pe-loc-repaus, purtând vesta lui preferată, pufoasă și scumpă, și 
fiind înconjurat de multe aparate de comunicare. La televizor e 
deocamdată o reclamă la prosoape din hârtie - eu și Maeve ne 
trântim pe canapea și așteptăm să înceapă show-ul. 

În general, emisiunea aduce în discuţie cazuri de infracţiuni 
grave, dar în același timp cu un element de senzaţional. Ceea ce 
o face mai credibilă decât alte emisiuni e pregătirea jurnalistică 
pe care o are Mikhail. A lucrat ani buni la unele din cele mai 
bune trusturi de presă, și asta dă o oarecare senzaţie de 
profesionalism întregului show. 

Întotdeauna citește subiectul principal al ediţiei cu vocea lui 
autoritară și sonoră, în timp ce fotografiile victimelor și 
făptașilor se perindă pe ecran. 

O tânără mamă dispărută. O viață dublă descoperită. Un an 
mai târziu, o arestare neașteptată. S-a făcut în sfârșit dreptate? 

Un cuplu înstărit a fost găsit mort. Fiica este suspectă. E 
posibil ca pagina ei de Facebook să ne dezvăluie identitatea 
criminalului? 

Sunt obișnuită cu formula asta, așa că n-ar trebui să mă ia 
prin surprindere când mi-o aplică mie. 

Moartea învăluită în mister a unui elev de liceu. Patru colegi 
de clasă, cu secrete pe care nu le vor dezvăluite. Poliția ajunge 
numai în fundături, aşadar ce se va întâmpla mai departe? 

Teroarea începe să mi se împrăștie prin corp: stomacul mă 
doare, plămânii mi se strâng, iar în gură am un gust oribil. Timp 
de două săptămâni am fost chestionată și testată, bârfită pe la 
colţuri și judecată. A trebuit să mă prefac uneori că nu înțeleg 
întrebările pe care mi le-au pus poliţia și profesorii despre 
moartea lui Simon, și le-am văzut expresiile încruntate când 
încercau să citească printre rânduri. Eram ca omul ăla care nu 
se poate liniști până când vecinul de deasupra lui nu aruncă cu 
zgomot și celălalt pantof din picior. Mă așteptam ca pe Tumblr 
să apară un clip cu mine intrând în fișierele domnului Camino, 
sau ca poliția să primească o plângere împotriva mea. Dar nimic 
nu ar fi fost la fel de real și brutal ca o fotografie cu mine și 
colegii mei, care a apărut brusc peste umărul lui Mikhail Powers 
la televiziunea naţională. 


VP - 145 


E și o filmare cu Mikhail și echipa lui în Bayview, dar partea 
cea mai largă a reportajului e filmată la biroul lui din studioul 
aflat în Los Angeles. Are pielea închisă la culoare și fină, ochii 
aproape negri, foarte expresivi, iar hainele îi vin pe el ca 
turnate. Nu am dubii că dacă m-ar fi prins pe picior greșit și m- 
ar fi luat la întrebări, ar fi scos de la mine toate secretele 
posibile. 

— Dar cine sunt Cei Patru din Bayview? se întreabă Mikhail, 
privind insistent în cameră. 

— Aveţi și nume voi patru, doar zic, șoptește Maeve, însă 
destul de tare încât mama o aude. 

— Maeve, nu e nimic amuzant la asta, spune mama, 
încordată, în timp ce pe ecran apare o imagine cu birourile 
părinţilor mei. 

Oh, la naiba. Încep cu mine. 

Bronwyn Rojas, o elevă eminentă, provine dintr-o familie cu 
realizări impresionante, dar traumatizată de boala copilului lor 
mai mic. Oare asta a reprezentat presiunea care a făcut-o pe 
elevă să trișeze la școală și astfel să-și ia pentru totdeauna 
gândul de la Yale? 

Imediat după asta, pe ecran apare un purtător de cuvânt de la 
Yale, care lămurește că nu m-am înscris încă acolo. 

Ne vine rândul tuturor. Mikhail examinează atent trecutul plin 
de concursuri de frumusețe al lui Addy, discută cu analiști 
sportivi despre folosirea substanțelor interzise în rândul 
jucătorilor de baseball și ce impact ar putea avea asta asupra 
carierei lui Cooper, apoi face săpături în presupusul trafic de 
droguri al lui Nate și eliberarea lui condiţionată. 

— Nu e corect, îmi șoptește Maeve. Nu spun nimic despre 
taică-su, care e un beţiv, și despre maică-sa, care e moartă. 
Totul e scos din context. 

— Lui nu i-ar fi plăcut să se vorbească nici despre astea, îi 
raspund, tot șoptind. 

Urmăresc cu greu, încordată, tot restul show-ului, până apare 
și un interviu cu un avocat de la organizaţia pro bono despre 
care îi spusesem lui Nate. Din moment ce niciunul dintre 
avocaţii noștri nu fusese de acord să vorbească cu producătorii 
emisiunii, Mikhail a luat un avocat de la Până /a proba contrară, 
Eli Kleinfelter, să-l întrebe detalii juridice despre cazul nostru. Eli 


VP - 146 


pare doar cu vreo zece ani mai în vârstă decât mine. Are părul 
creț, barbă și ochi căprui închis. 

— Dacă aș fi avocatul lor, iată cum aș vedea lucrurile. Toată 
atenţia e asupra acestor patru copii. Sunt târâţi în noroi, fără 
nicio dovadă reală care să-i lege de crima asta. După săptămâni 
de investigaţii, să ne înțelegem. Și mai e și al cincilea copil care 
a fost în cameră, nu? Și părea genul care avea mulți dușmani. 
Așa că spuneţi-mi voi: cine altcineva a avut un motiv pentru 
crimă? A cui poveste nu a fost încă spusă? Acolo aș căuta eu 
mai atent. 

— Exact, îl aprobă Maeve. 

— Și nu putem presupune că Simon era singurul care avea 
acces la admin-ul site-ului Despre Asta, continuă Eli. Oricine ar fi 
putut intra acolo, înainte ca Simon să moară, și să fi văzut sau 
să fi modificat postările. 

Mă uit la Maeve, dar de data asta nu zice nimic. Doar se uită 
la ecranul televizorului, cu o jumătate de zâmbet pe faţă. 

Nu-mi pot scoate din minte vorbele avocatului tot restul 
nopţii. Nici măcar atunci când vorbesc la telefon cu Nate, 
uitându-mă cu un ochi la Battle Royale, care e mai bun decât 
multe alte filme care îi plac lui. Dar, cu mintea pe de o parte la 
emisiunea pe care am urmărit-o, pe de alta la excursia noastră 
la mall de luni - la care m-am tot gândit nonstop, în acele 
momente în care nu mă stresez că voi merge la închisoare - nu 
mă pot concentra sub nicio formă. Prea multe gânduri se luptă 
între ele ca să ocupe puţin spaţiu în creierul meu. 

Nate era pe cale să mă sărute, nu? Și eu îmi doream să o 
facă. Deci, de ce nu am făcut-o? 

Eli a spus-o, în sfârșit. De ce nu caută nimeni alți suspecți? 

Mă întreb dacă eu și Nate suntem oficial prieteni acum. 

Mikhail Powers investighează în mai multe episoade un 
subiect care i se pare promițător, deci va fi din ce în ce mai rău. 

Eu și Nate am fi un cuplu imposibil, oricum. Probabil? 

Revista People chiar mi-a dat un email? Pe bune? 

— Ce se petrece în creierul ăla șmecher al tău, Bronwyn?, 
întreabă Nate într-un final. 

Prea multe, și nu sunt chestii pe care ar trebui să le 
împărtășesc. 


VP - 147 


— Vreau să discut cu Eli Kleinfelter, spun. Nu despre tine, îl 
liniștesc pe Nate, când observ că tace. Doar așa, în general. 
Sunt intrigată de felul cum gândește. 

— Dar ai deja o avocată. Crezi că va fi de acord să ceri și o 
altă părere? 

Știu că nu ar fi. Robin e concentrată doar pe bătut în 
retragere și pe o apărare puternică. Nu da nimănui nimic ce ar 
putea folosi împotriva ta. 

— Nu vreau ca el să mă reprezinte sau ceva. Doar vreau să 
avem o discuţie. Poate că voi încerca să-l sun săptămâna 
viitoare. 

— Nu te dai niciodată bătută, nu? 

Nu pare un compliment. 

— Nu, recunosc eu, întrebându-mă dacă am ucis deja orice fel 
de atracţie stranie pe care o simţise Nate faţă de mine. 

Rămâne tăcut în timp ce urmărim cum Shogo înscenează 
morțile lui Shuya și Noriko. 

— Nu e prost filmul, zice într-un final. Dar mi-ai rămas datoare 
să vedem Ringu împreună. 

Un fior electric îmi trece prin corp. Atractia nu a murit, deci? 
Poate e doar în comă, ținută în viată de aparate. 

— Știu. Insă avem o problemă de logistică, după cum știi. Mai 
ales acum, când suntem atât de faimoși, în sens rău. 

— La mine acasă nu sunt reporteri în clipa asta. 

Mă gândisem la variantă. Cred că de vreo sută de ori, de când 
mi-a propus prima dată. Și, deși nu înţeleg mare lucru din ce se 
petrece între Nate și mine acum, știu asta: următoarea mișcare 
nu va fi să conduc până la el acasă în miezul nopţii. Încep să-i 
aduc toate argumentele tehnice, cum motorul zgomotos al 
Volvo-ului meu îi va trezi pe ai mei, când el spune: 

— AȘ putea veni să te iau. 

Las să-mi iasă un oftat și privesc insistent tavanul. Nu sunt 
bună la a mă descurca în genul ăsta de situaţii, poate fiindcă 
până acum s-au petrecut doar în capul meu. 

— Ar fi ciudat să vin acasă la tine la ora unu noaptea, Nate. 
Adică... e altceva decât să vedem un film împreună. Și nu te 
cunosc suficient de bine încât să... știi, să vin și să... nu văd un 
film cu tine. 

O, Doamne. Ăsta e motivul pentru care adolescenţii nu ar 
trebui să aștepte până în ultimul an de liceu ca să meargă la o 


VP - 148 


întâlnire. Faţa parcă mi-a luat foc și, în timp ce aștept să-mi 
răspundă, mă bucur că nu mă poate vedea acum. 

— Bronwyn. 

Vocea lui Nate nu pare ironică, cum mă așteptam să fie. 

— Nu încerc să nu văd un film cu tine. Adică, sigur, dacă tu ai 
vrea, nu aș zice nu. Crede-mă. Dar principalul motiv pentru care 
te-am invitat la mine după miezul nopţii este că acasă e ca 
dracu' în timpul zilei. În primul rând, noaptea n-o poţi vedea. 
Ceea ce recomand. Apoi, ziua e taică-miu peste tot. Aș prefera 
să știi tu, nu calci pe el. 

Inima mea pare că sare niște bătăi. 

— Nu-mi pasă de lucrurile astea. 

— Îmi pasă mie. 

— Bine, spun. 

Nu prea înțeleg regulile din lumea lui Nate, dar măcar de data 
asta o să-mi văd de treaba mea și n-o să-mi spun părerea 
despre alegerile lui. 

— O să ne gândim noi la altceva, îl asigur. 


Cooper 
Sâmbătă, 13 octombrie, 4.35 pm 


Nu există un loc ideal în care să-i dai papucii cuiva, dar cel 
puţin sufrageria persoanei respective este un loc retras și nici 
nu trebuie să plece de acolo, când totul se sfârșește. Așa că 
acolo îi dau lui Keely vestea. 

Nu e din cauza a ceea ce a spus Buni. E ceva ce se cocea de 
mult. Keely e minunată într-o mulțime de feluri diferite, dar nu 
pentru mine, și n-o pot târî prin tot ce mi se întâmplă știind pe 
deasupra că nici nu e sufletul meu pereche. 

Keely vrea acum o explicație, și nu am una suficient de bună. 

— Dacă e din cauza investigaţiei, să știi că mie nu-mi pasă! 
spune ea, plângând. Te sprijin orice ar fi. 

— Nu e asta. 

Nu e numai asta. 

— Nu cred niciun cuvânt din ce am citit pe Tumblr. 

— Știu, Keely. Și apreciez, chiar o fac. 

Fusese o altă postare în dimineața asta, cireașa de pe coliva 
pe care ne-o copsese presa. 


VP - 149 


Site-ul Mikhail Powers  Investighează are mii de 
comentarii despre Cei Patru din Bayview. (Un nume sec, 
între noi fie spus. Te-ai fi așteptat la mai mult de la un show 
cu așa faimă și apreciere.) Unii vor să fie pedepsiţi cu 
închisoarea. Alţii se lansează în speculaţii despre cât de 
răsfăţaţi și aroganţi sunt copiii de azi, și cum ce s-a 
întâmplat e doar un exemplu care vine în susţinerea acestei 
idei. 

Povestea e bună, din punctul lor de vedere: patru elevi 
arătoși, sus-puși, sunt cercetaţi pentru crimă. Și niciunul 
dintre ei nu e ceea ce pare. 

Poliţia are acum o presiune imensă asupra ei. Poate că ar 
trebui să se uite mai atentă ia postările mai vechi ale lui 
Simon. Poate ar găsi acolo niște indicii interesante despre 
Cei Patru din Bayview. 

Doar zic și eu. 


Ultima parte mi-a înghețat sângele. Simon nu a mai scris 
despre mine până acum, dar nu mi-a plăcut deloc aluzia. Sau 
sentimentul ăla oribil, greţos, că mai urmează și altceva. In 
curând. 

— Atunci de ce faci asta? 

Keely își ţine capul în mâini, iar lacrimile îi curg pe obraji. 
Plânge frumos. Nu se înroșește la faţă, nu îi curge nasul. Se uită 
dintr-odată atentă la mine, cu ochii ei căprui închis, umezi: 

— Ţi-a spus Vanessa ceva? 

— Mi-a... ce? Vanessa? Ce să-mi spună Vanessa? 

— A fost o nenorocită din cauza frustrării că eu încă mai 
vorbesc cu Addy, și ca să se răzbune voia să-ţi zică o chestie de 
care nici n-ar trebui să-ţi pese, fiindcă s-a întâmplat înainte ca 
noi doi să fim împreună. 

Se uită la mine așteptând, iar expresia mea indiferentă pare 
s-o înfurie: 

— Sau poate că ar trebui să-ţi pese, pentru ca măcar o dată 
să fii mai implicat în ce mă privește. Ești atât de oripilat de cum 
se comportă Jake, Cooper, dar măcar el are sentimente pe care 
le exprimă. Nu e un robot. E normal să fii gelos când fata pe 
care o iubești e cu altcineva. 

— Știu. 

Keely așteaptă câteva secunde, apoi râde sarcastic. 

— Asta e tot, nu? Nu ești nici măcar un pic curios. Nu ești 
îngrijorat pentru mine, nu ești posesiv, nu nimic. Nu dai doi bani. 


VP - 150 


Am ajuns în punctul în care orice aș zice nu ar fi răspunsul 
corect. 

— Îmi pare rău, Keely. 

— M-am cuplat cu Nate, spune ea brusc, cu ochii ţintă la 
mine. 

Și, trebuie să recunosc, chiar mă ia prin surprindere. 

— La petrecerea dată de Luis, în ultima zi din clasa a noua. 
Simon se tot ţinea după mine și începuse să mi se facă greață 
de el. Nate a apărut și m-am gândit: la naiba, de ce nu? Arăta 
bine. Chiar dacă e un delincvent. 

Keely se strâmbă și îi observ expresia amară. 

— Mai mult ne-am sărutat, în seara aia. Apoi, câteva 
săptămâni mai târziu, tu m-ai invitat la o întâlnire. 

Îmi aruncă din nou privirea aia intensă, și nu pricep de fapt 
unde vrea să ajungă. 

— Deci, ai fost și cu Nate și cu mine în același timp? 

— Te-ar deranja asta? 

Vrea să scoată ceva de la mine cu discuţia asta. Mi-aș dori să 
aflu ce și apoi să-i dau câștig de cauză, pentru că sunt conștient 
că nu m-am purtat corect faţă de ea. Ochii ei mari și căprui stau 
la pândă, obrajii i s-au îmbujorat, buzele îi sunt ușor 
întredeschise. Chiar e atât de frumoasă, și dacă i-aș spune că 
am greșit, m-ar primi imediat înapoi și aș continua să fiu cel mai 
invidiat tip din liceu. 

— Bănuiesc că nu mi-ar plăcea... încep eu, dar mă întrerupe 
cu o reacție care e jumătate râs, jumătate plâns. 

— Oh, Doamne, Cooper... fața ta. Pur și simplu nici nu-ţi pasă. 
Ei bine, ca să știi, m-am oprit din a face orice făceam cu Nate de 
îndată ce tu m-ai invitat la o întâlnire. 

Acum plânge din nou, și mă simt ca ultimul nenorocit. 

— Ştii, Simon ar fi dat orice să-l aleg pe el. Nici n-ai știut 
vreodată că a fost și el o opţiune. Oamenii mereu te-au ales pe 
tine, nu-i așa? Mereu m-au ales și pe mine. Până ai apărut tu și 
m-ai făcut să devin invizibilă. 

— Keely, eu nu mi-am dorit niciodată... 

Nu mă mai ascultă. 

— Nu ţi-a păsat niciodată, așa e? Ai vrut doar un accesoriu 
care să te pună mai bine în valoare. 

— Asta nu e drept. 


VP - 151 


— Totul e o minciună, nu-i așa, Cooper? Eu, lovitura ta 
rapidă... 

— N-am luat niciodată steroizi, o întrerup, nervos dintr-odată. 

Keely râde din nou, ironică. 

— Ei bine, măcar de chestia asta îți pasă. 

— O să plec acum. 

Mă ridic brusc, și în timp ce merg spre ușă îmi simt tot corpul 
invadat de adrenalină. Nu vreau să spun acum ceva ce o să 
regret pe urmă. Am fost supus unor teste după ce acuzaţiile lui 
Simon au ieșit la lumină, și am ieșit curat ca lacrima. Și am mai 
fost testat o dată în timpul verii, ca parte a unor investigaţii 
medicale, înainte să-mi fie prescris un anumit regim alimentar. 
Dar, cum anumite substanțe dispar mai repede din corp, nu pot 
scăpa cu adevărat de pata asta care mi-a murdărit reputaţia. l- 
am spus antrenorului că nu e nimic adevărat în acuzaţiile alea, 
și pe moment mă sprijină în căutarea facultăţilor. Dar am intrat 
în colimatorul presei, iar zarva asta va mai continua o vreme. 

Și Keely, în felul ei, are dreptate. Am fost mult mai preocupat 
de viitorul carierei mele, decât de relaţia noastră. Îi datorez o 
explicaţie mai lungă decât ceea ce tocmai i-am spus. 

Dar nu știu cum s-o ofer. 


Capitolul șaptesprezece 


Addy 
Luni, 15 octombrie, 12.15 pm 


Sexismul e la el acasă când vine vorba despre mediatizarea 
unei crime, din moment ce eu și Bronwyn nu suntem nici pe 
departe la fel de populare ca Nate și Cooper. Mai ales Nate. 
Toate puștoaicele care scriu despre noi pe rețelele sociale îl 
adoră. Nici c-ar putea să le pese mai puţin că e un traficant de 
droguri deja găsit vinovat. Tot ce contează e că are ochi superbi, 
de vis. 

Cam la fel e și la școală. Bronwyn și cu mine suntem 
marginalizate - nimeni în afară de prietenii ei, sora ei și Janae nu 
mai vorbește cu noi. Au rămas doar bârfe pe la spatele nostru. 
Dar Cooper e la fel de pe val ca oricând. lar Nate - ei bine, Nate 


VP - 152 


nu a fost niciodată cu adevărat popular. Nu a părut să-i pese 
niciodată ce cred ceilalţi, și nici acum nu-i pasă. 

— Pe bune, Addy, nu mai citi tâmpeniile alea. Nici nu vreau să 
le văd. 

Bronwyn își dă ochii peste cap, dar nu pare nervoasă. 
Bănuiesc că suntem aproape prietene acum, sau suficient de 
prieten cât poţi fi cu cineva despre care nu ești sigur că nu îţi 
înscenează o crimă. 

Nu e de acord cu nevoia mea obsesivă de a citi tot ce se scrie 
despre noi, asta clar. Și nici nu-i arăt tot ce găsesc, cu atât mai 
puţin comentariile rasiste și violente la adresa familiei ei. Nu are 
nevoie și de așa ceva, suntem oricum la pământ. În loc de asta, 
îi arăt lui Janae unul dintre cele mai optimiste articole pe care le 
găsesc. 

— Uite. Cel mai distribuit articol pe Buzz Feed e unul care are 
o poză cu Cooper, plecând de la sală. 

Janae arată groaznic. A slăbit și mai mult de la prima noastră 
întâlnire în baie, și e tot mai agitată. Nu sunt sigură de ce stă cu 
noi la masă, la prânz, din moment ce nu scoate niciun cuvânt. 
Se uită acum vag amuzată la telefonul meu. 

— E o poză reușită a lui, cred. 

Kate îmi aruncă o privire dezgustată. 

— Poţi să iei chestia aia de aici? 

Așa fac, dar în mintea mea îi arăt tot timpul degetul mijlociu. 
Yumiko e ok, dar Kate aproape că mă face să-mi fie dor de 
Vanessa. 

Nu. Asta chiar e o minciună. O urăsc pe Vanessa. Urăsc cum 
și-a făcut loc, prin ameninţări și bârfe, până în miezul fostei 
mele găști și cum e mereu în preajma lui Jake, de parcă ar fi un 
cuplu. Chiar dacă nu văd ca el să-i acorde vreun interes. Să-mi 
tund părul a fost ca o declaraţie că renunţ la Jake, din moment 
ce el nu m-ar fi remarcat în urmă cu trei ani, dacă l-aș fi avut 
scurt. Dar, numai pentru că am renunţat la orice speranță, nu 
înseamnă că nu pot observa ce se întâmplă. 

După ce mâncăm, mă îndrept spre geografie, așezându-mă în 
bancă lângă un partener de laborator care nici măcar nu mă 
bagă în seamă. 

— Nu vă așezați prea confortabil, ne avertizează domnișoara 
Mara. O să facem niște schimbări astazi. Cu toții aţi făcut o 


VP - 153 


perioadă prea lungă echipă cu actualii parteneri, așa că vom 
face o rotaţie. 

Ne dă niște indicaţii complicate - unii se mută la dreapta, alţii 
la stânga, iar restul rămânem pe loc. Nu acord prea mare 
atenţie procesului până ce nu mă trezesc la dreapta lui TJ. 

Nasul lui arată ceva mai bine, dar mă îndoiesc că va mai fi 
vreodată ca înainte. Imi aruncă un zâmbet cam laş, unul doar pe 
jumătate, apoi trage grămada de roci din fața noastră mai 
aproape. 

— Imi pare rău. Probabil ăsta e un coșmar pentru tine, să 
stăm împreună, nu? 

Nu te flata singur, T}, mă gândesc. El n-are loc în coșmarurile 
mele. Toate lunile alea în care simțeam vină și anxietate pentru 
că mă culcasem cu el în casa lui de pe plajă par acum să fi fost 
dintr-o altă viaţă. 

— E în regulă. 

Clasificăm rocile în tăcere, până ce TJ zice: 

— Imi place părul tău. 

Pufnesc pe nas, neîncrezătoare. 

— Mda, sigur. 

Cu excepţia lui Ashton, care e subiectivă, nimănui nu-i place 
părul meu. Maică-mea e distrusă. Foștii mei prieteni au râs pe 
față când m-au văzut a doua zi după ce m-am tuns. Până și 
Keely a zâmbit arogant. Acum stă mereu lângă Luis. Dacă nu-l 
poate avea pe Cooper, s-a gândit ea, se va mulţumi cu 
coechipierul lui. Luis a părăsit-o pe Olivia pentru ea, dar nimeni 
nu a clipit când a venit vorba de asta. 

— Vorbesc serios. Ţi se vede în sfârșit fața. Semeni cu Emma 
Watson, în varianta blondă. 

Nu e adevărat. Dar e drăguţ din partea lui să spună asta, 
totuși. lau o rocă mică între degetul mare și arătător și o privesc 
cu atenție: 

— Ce crezi? Vulcanică sau sedimentară? 

TJ ridică din umeri. 

— Eu nu le pot deosebi. 

O iau pe ghicite și pun roca alături de cele vulcanice. 

— TJ, dacă eu mă pot forţa să fiu interesată de pietrele astea, 
sunt convinsă că și tu ai putea face un efort. 

Clipește surprins, apoi rânjește. 

— lată, asta îţi lipsea. 


VP - 154 


— Ce anume? 

Cu toţii par absorbiți de sortarea rocilor, dar el își coboară 
vocea oricum. 

— Erai cu adevărat amuzantă când noi am... ăăă... prima dată 
când am stat împreună. Pe plajă. Dar de fiecare dată când te- 
am mai văzut după asta, erai atât de... pasivă. Mereu erai de 
acord cu orice spunea Jake. 

Mă uit în altă parte, evitându-i privirea. 

— Nu e prea politicos să spui așa ceva. 

Vocea lui TJ e blândă: 

— Scuze. Dar niciodată nu am putut să înțeleg de ce refuzai în 
felul ăsta să ieși în evidenţă. Erai foarte mișto. 

Mă vede că mă uit ciudat și adaugă grăbit: 

— Nu, nu la modul ă/a. Adică, și așa, dar și... cum să zic? Ştii 
ceva? Las-o baltă. O să mă opresc din vorbit acum. 

— O idee genială, mormăi eu, luând o altă grămadă de roci și 
punând-o în faţa lui. Triază-le pe astea, vrei? 

Nu e ca și cum m-a durut comentariul lui TJ, cum că mă 
forțam să nu ies în evidenţă și eram pasivă. Știu că e adevărat. 
Dar nu-mi pot imagina de ce a spus restul lucrurilor. Nimeni nu 
mi-a mai zis că aș fi amuzantă. Că e distractiv să stai cu mine. 
Mereu m-am gândit că TJ încă mai vorbea cu mine fiindcă spera 
să mă mai prindă singură la un moment dat. Nu m-am gândit 
niciodată că îi plăcuse să petrecem vremea și în prima parte a 
zilei, aia fără multe atingeri. 

Restul orei trece aproape în tăcere. Vorbim doar din când în 
când despre cum să clasificăm rocile. Când se sună, îmi iau 
rucsacul și ies repede în hol, fără să mai arunc o privire în urmă. 

O voce în spatele meu mă oprește brusc, de parcă m-am lovit 
de un zid invizibil. 

— Addy. 

Umerii îmi sunt încordați când mă întorc. Nu am mai încercat 
să vorbesc cu Jake de când m-a repezit atunci, pe hol, în faţa 
dulapului său, și mi-e teamă de ce o să-mi spună acum. 

— Cum mai ești?, mă întreabă. 

Aproape că izbucnesc în râs. 

— Ştii tu. Nu grozav. 

Nu pot descifra expresia de pe faţa lui Jake. Nu pare furios, 
dar nici nu zâmbește. Pare diferit, într-un fel. Mai matur? Nu 
neapărat, dar... mai puţin un băiat și mai mult un bărbat, într-un 


VP - 155 


fel. S-a purtat timp de două săptămâni ca și cum nu aș exista, și 
nu pricep de ce dintr-odată am redevenit vizibilă pentru el. 

— Lucrurile s-au înrăutățit, din ce am văzut. Cooper e de-a 
dreptul încolţit. Tu ai... 

Ezită, mutându-și rucsacul de pe un umăr pe altul. 

— Vrei să vorbim cândva?, zice. 

Mă ustură gâtul, de parcă aș fi înghiţit un obiect ascuţit. Vreau 
să vorbesc? Jake așteaptă un răspuns, și încerc să mă scutur de 
apatie. Sigur că vreau. E tot ce am vrut de când s-a întâmplat 
asta. 

— Da. 

— Bine. În după-amiaza asta? O să-ţi dau un mesaj. 

Mă privește atent, tot fără să zâmbească, apoi adaugă: 

— La naiba, nu mă pot obişnui cu noua ta tunsoare. Nu arăţi 
ca și cum ai fi tu cu adevărat. 

Sunt pe cale să-i răspund știu, apoi îmi amintesc vorbele lui 
TJ. Erai atât de... pasivă. Mereu erai de acord cu orice spunea 
Jake. 

— Ei bine, chiar sunt eu, spun în schimb, și o iau înainte de-a 
lungul holului, înainte ca el să apuce să-și desprindă privirea. 


Nate 
Luni, 15 octombrie, 3.15 pm 


Bronwyn se așază pe o piatră lângă mine, netezindu-și fusta 
pe genunchi și privind peste vârfurile copacilor din faţa noastră. 

— Nu am mai fost până acum la Vârful Marshall, spune. 

Nu sunt surprins. Vârful Marshall, care nu e chiar un vârf de 
munte, mai mult o stâncă nu chiar impresionantă, pe care o 
vedem când trecem prin pădure în drum spre școală, e un loc 
popular printre cei care beau toată ziua, iau droguri sau fac sex 
aici. Sigur, nu acum, la ora trei într-o după-amiază de luni. Sunt 
sigur că Bronwyn nici n-are idee ce se întâmplă pe aici în 
weekend-uri. 

— Sper că nu te așteptai să fie mai mişto decât e în realitate. 

Zâmbește. 

— Tot e mai mişto decât să fii vânat de echipa lui Mikhail 
Powers. 

Au apărut azi din nou în faţa școlii, și a trebuit să ne fofilăm 
prin spate. Mă mir că nu le-a dat până acum prin cap să 


VP - 156 


spioneze și pădurile. Să mergem iarăși la mall ni s-a părut o idee 
proastă, ţinând cont de cât a crescut notorietatea noastră 
săptămâna trecută, așa că iată-ne aici. 

Bronwyn se uită pe pământ, urmărind un șir de furnici care 
plimbă o frunză de jur-împrejurul pietrei pe care stăm. Işi trece 
limba peste buze de câteva ori, ca și cum ar fi nervoasă, iar eu 
mă mut un pic mai aproape. Cea mai mare parte a timpului pe 
care îl petrec cu ea e la telefon, și nu prea știu la ce se gândește 
când stă lângă mine. 

— L-am sunat pe Eli Kleinfelter, spune ea. De la Până /a proba 
contrară. 

Ah. Deci la asta se gândește. Mă trag un pic mai departe. 
Acum sunt exact acolo unde stăteam la început. 

— Ok. 

— A fost o discuţie interesantă. A fost amabil cu mine, nu a 
părut foarte surprins. A promis că nu va spune nimănui că l-am 
sunat. 

Deși e așa deșteaptă, Bronwyn se comportă ca un copil 
uneori. 

— La ce a ajutat? Nu e avocatul tău. Ar putea să vorbească cu 
Mikhail Powers despre tine, dacă vrea mai multă reclamă în 
emisiune. 

— N-o să o facă, spune Bronwyn calmă, ca și cum ar ști toate 
răspunsurile. Oricum, nu i-am spus mare lucru. N-am vorbit 
despre mine. L-am întrebat doar ce părere are despre cursul 
investigaţiei până în acest moment. 

— Și? 

— Păi, a repetat unele din lucrurile pe care le-a zis și la TV. Că 
e surprins că nu se vorbește mai mult despre Simon. Eli e de 
părere că o persoană care a ţinut aplicaţia pe care o ţinea 
Simon, pentru atât de mult timp, ar avea o mulţime de dușmani 
care ar fi dispuși să ne folosească pe noi ca ţapi ispășitori, să ne 
însceneze ceva. A zis că el ar arunca o privire la postările lui 
care au făcut cel mai mult rău și la elevii care au fost subiectul 
lor. Și că l-ar cerceta mai mult pe Simon. Trecutul lui. Așa cum 
face Maeve, cu forumul ăla oribil. 

— Cea mai bună apărare e atacul?, întreb eu. 

— Exact. A mai zis că avocaţii noștri nu fac suficiente eforturi 
ca să arate că există și alte persoane care l-ar fi putut otrăvi pe 
Simon. Domnul Avery, de exemplu. 


VP - 157 


O notă de mândrie își face loc în vocea ei. 

— Eli a spus exact ce am zis și eu, că domnul Avery a avut 
cea mai bună ocazie de a pune telefoanele acolo și de a mâniji 
paharele. Dar, în afară de a-l fi interogat de vreo două ori, poliția 
îl cam lasă în pace. 

Ridic din umeri: 

— Și de ce ar fi făcut-o Avery? 

— Tehnofobia, spune Bronwyn serioasă, iar eu încep să râd. 
Chiar e o boală. Oricum, asta e doar una dintre idei. Eli de 
asemenea a menţionat accidentul de mașină, ca pe un moment 
în care cu toţii am fost neatenţi. Altcineva ar fi putut intra în 
laborator în momentul ăla. 

Mă încrunt. 

— Hm, n-am stat la geam așa mult. Am fi auzit dacă s-ar fi 
deschis ușa. 

— Eşti sigur? Poate că n-am fi auzit. Ideea e că este posibil. Și 
a mai spus ceva interesant. 

Bronwyn ia în mână o pietricică și o aruncă în sus, meditativă. 

— A zis că ar privi mai atent treaba cu accidentul de mașină. 
Că s-a petrecut într-un moment dubios. 

— Asta ce înseamnă? 

— Păi, se leagă de teoria că altcineva ar fi putut deschide ușa 
în timp ce noi sărisem să vedem accidentul. Cineva care știa că 
mașinile se vor ciocni. 

— Crede că accidentul a fost planificat? 

Mă holbez la ea, și Bronwyn îmi evită privirea, aruncând 
pietricica în copacii de sub noi. 

— Adică, tu sugerezi că un individ a pus la cale o bușitură a 
doua mașini în parcare doar ca să ne distragă, apoi s-a strecurat 
la detenţie și a turnat unt de arahide în paharul lui Simon? Pe 
care ei n-ar fi avut de unde să știe că el îl are în mână, decât 
dacă ar fi fost în cameră cu noi? Și apoi să lase paharul lui 
Simon acolo, doar fiindcă sunt proști? 

— Nu e o prostie, dacă aveau de gând să dea întreaga vină pe 
noi, zice Bronwyn. Dar ar fi fost prostesc ca unul dintre noi să îl 
lase acolo, dacă am fi fost vinovaţi, în loc să găsim o cale de a-l 
ascunde. Erau șanse mari ca nimeni să nu ne percheziţioneze 
imediat după asta. 

— Dar asta tot nu explică cum cineva din afara laboratorului 
ar fi știut că Simon a luat un pahar cu intenţia de a bea din el. 


VP - 158 


— Păi, e așa cum a scris pe Tumblr. Simon mereu bea apă, 
nu? Persoana respectivă putea fi chiar în faţa ușii, să se uite pe 
geam. Asta e ceea ce spune Eli, în orice caz. 

— Ei, da, dacă spune £/i, atunci așa e. 

Nu pricep de ce tipul ăla e un zeu al avocaţilor în ochii ei. 
Sigur nu are mai mult de douăzeci și cinci de ani. 

— Pare că-i plin de teorii de căcat. 

Mă pregătesc să o aud pe Bronwyn contrazicându-mă, dar ea 
nu mușcă momeala. 

— Poate. Dar m-am gândit o grămadă la asta în ultima vreme 
și... nu cred că a fost unul din noi, Nate. Chiar nu cred. Am ajuns 
să o cunosc cât de cât pe Addy, săptămâna asta... 

Ridică o mână ca pentru a-mi alunga scepticismul imprimat 
pe față: 

— Și nu pretind că aș fi dintr-odată o expertă în Addy sau 
ceva, dar efectiv nu mi-o pot imagina făcându-i ceva lui Simon. 

— Dar Cooper? Tipul ăla clar ascunde ceva. 

— Cooper nu e un criminal. 

Bronwyn pare convinsă, și treaba asta mă irită, nu știu de ce. 

— Și o știi de unde? Pentru că sunteţi atât de apropiați? 
Recunoaște, Bronwyn, niciunul dintre noi nu îl știe cu adevărat 
pe celălalt. La naiba, până și tu ai fi putut s-o faci. Ești destul de 
deșteaptă să plănuiești ceva atât de dement și să scapi pe 
urmă. 

Glumesc, dar Bronwyn devine brusc rigidă. 

— Cum poți spune asta? 

Obrajii i se înroșesc și îi dau acel aspect viu care de fiecare 
dată mă neliniștește. Te va surprinde cât de frumoasă va deveni 
într-o zi, spunea maică-mea despre Bronwyn. 

Greșea maică-mea, totuși. Nu a fost nimic surprinzător că a 
devenit frumoasă. 

— Chiar și Eli a spus-o, nu?, zic. Orice e posibil. Poate că m-ai 
adus aici care să mă împingi în prăpastie și să-mi rup gâtul. 

— Tu m-ai adus aici, mă corectează Bronwyn. 

Pare brusc speriată, iar eu încep să râd. 

— Hai, termină. De abia e o pantă ușoară. Să te împing în gol 
nu e chiar un plan diabolic, dacă rezultatul va fi doar că-ți vei 
suci o gleznă. 

— Nu e deloc haios, zice Bronwyn, dar nu se poate opri să 
zâmbească. 


VP - 159 


Soarele după-amiezii o face să strălucească, îi aruncă fâșii 
aurii în părul întunecat, și pentru o clipă aproape că nu mai pot 
respira. 

lisuse. Fata asta. 

Mă ridic în picioare și îi întind mâna. Mă privește cu 
scepticism, dar o ia și mă lasă să o ridic și pe ea în picioare. 
Cealaltă mână o pun la piept și spun: 

— Bronwyn Rojas, jur solemn să nu te ucid astăzi sau în alt 
moment din viitor. Ne-am înțeles? 

— Te porți ridicol, mormăie ea, obrajii devenindu-i și mai roșii. 

— Văd că eviţi să juri și tu că nu mă vei omori. 

Işi dă ochii peste cap. 

— Spui asta tuturor fetelor pe care le aduci aici? 

Ca să vezi, poate că până la urmă cunoaște reputaţia Vârfului 
Marshall. 

Mă apropii de ea, astfel încât nu mai sunt decât câţiva 
centimetri între noi. 

— Tot nu ai jurat. 

Bronwyn își lipește buzele de urechea mea: 

— Promit să nu te ucid. 

— Asta e sexy. 

Vreau să fie o glumă, dar îmi iese mai mult un mărâit, și când 
buzele ei se despart ușor o sărut înainte să apuce să râdă. Un 
impuls electric mă străbate când îi apuc faţa în mâini, degetele 
mele atingându-i maxilarul și gâtul. Trebuie să fie adrenalina 
cea care îmi face inima să bată atât de repede. Legătura asta 
dintre noi, pe care nimeni n-ar putea să o înțeleagă. Sau poate 
sunt doar buzele ei moi și aroma de măr verde a părului ei, sau 
felul în care își înlănțuie mâinile de gâtul meu, ca și cum nu ar 
vrea să-mi dea drumul. Continui să o sărut atât cât mă lasă, și, 
când face un pas înapoi, o trag iarăși spre mine, fiindcă nu a fost 
nici pe departe de ajuns. 

— Nate, telefonul meu, spune, și abia acum aud un bâzâit 
insistent. E soră-mea. 

— Poate să aștepte, îi spun, încurcându-mi degetele în părul 
ei și sărutându-i gâtul. 

Tremură lângă mine și scoate un sunet înfundat, ca un suspin, 
care îmi place la nebunie. 

— Doar că... Nu mi-ar tot da mesaje dacă nu ar fi ceva 
important. 


VP - 160 


Maeve e alibi-ul nostru - ea și Bronwyn ar trebui să fie acum 
acasă la Yumiko -, așa că mă trag înapoi, pentru ca Bronwyn să 
scotocească în rucsac și să își găsească telefonul. Îl privește și 
trage aer în piept. 

— Of, Doamne. Mama încearcă să dea de mine. Robin spune 
că poliţia vrea să vin la secţie. Să mai; răspund la niște întrebări, 
ca s-o citez. 

— Probabil același rahat. 

Reușesc să par calm, deși nu așa mă simt. 

— Te-au sunat și pe tine? 

Pare că își dorește să fi fost și eu chemat la secție, și în 
același timp pare că se urăște că speră asta. 

Nu am auzit să-mi sune telefonul, dar îl scot ca să verific. 

— Nu. 

— Să-i spun lui Maeve să vină să mă ia de aici? 

— Zi-i că ne vedem la mine acasă. E la jumătatea drumului 
spre secție. 

Imediat ce o spun, îmi și pare rău - nu o vreau pe Bronwyn 
acasă la mine pe lumină, să vadă în ce hal trăiesc. Dar e cea 
mai potrivită opţiune. Și, în plus, nu trebuie să intrăm în casă. 

Bronwyn își mușcă buzele: 

— Dar dacă reporterii sunt acolo? 

— Nu vor fi. Și-au dat seama că nu e niciodată nimeni prin 
preajmă. Uite, putem parca în faţa casei vecinilor și să mergem 
pe jos. Dacă e cineva acolo, te las în altă parte. Dar, crede-mă, o 
să fie ok. 

Bronwyn îi dă un mesaj lui Maeve cu adresa mea și pornim 
spre marginea pădurii, unde mi-am lăsat motocicleta. O ajut să- 
și pună casca, apoi se urcă în spatele meu, îmbrăţișându-mă 
strâns când pornesc motorul. 

Conduc încet pe străzile înguste, până ajungem pe a mea. 
Chevroletul ruginit al vecinilor stă în faţa casei lor, acolo unde a 
fost mereu în ultimii cinci ani. Parchez lângă el și o aștept pe 
Bronwyn să coboare, apoi o iau de mână și mergem până în faţa 
curții mele. Pe măsură ce ne apropiem, îmi văd casa prin ochii 
lui Bronwyn, și îmi doresc să fi cosit iarba măcar, cândva anul 
trecut. 

Se oprește deodată și dă cu greu afară aerul din piept, doar 
că nu se uită la iarba înaltă până la genunchi. 

— Nate, e cineva la tine la ușă. 


VP - 161 


Mă opresc și eu și mă uit în josul străzii, după camionetele 
reporterilor. Nu e niciuna, doar o Kia rablagită, parcată în fața 
casei mele. Poate că au reușit să se ascundă mai bine de data 
asta. 

— Stai aici, îi spun lui Bronwyn, dar nu mă ascultă și vine cu 
mine, iar eu mă apropii de ușă ca să văd mai bine cine naiba e 
persoana aia. 

Nu e un reporter. 

Gâtul mi se usucă și capul începe să-mi zvâcnească. Femeia 
care apasă pe sonerie se întoarce cu faţa, și buzele i se 
întredeschid când mă vede. Bronwyn e în continuare lângă 
mine, calmă, iar mâna îi cade dintr-a mea. O iau înainte, fără ea. 

Sunt surprins de cât de firesc sună vocea mea când vorbesc: 

— Ce faci, mama? 


Capitolul optsprezece 


Bronwyn 
Luni, 15 octombrie, 4.10 pm 


Maeve parchează pe aleea de acces la câteva secunde după 
ce doamna Macauley se întoarce cu faţa. Stau împietrită, cu 
mâinile strânse pumn de o parte și de alta a corpului, cu inima 
bătând nebunește, holbându-mă la femeia despre care credeam 
că e moartă. 

— Bronwyn? 

Maeve coboară geamul și își scoate capul din mașină. 

— Ești gata? Mama și Robin sunt deja acolo. Tata încearcă să 
fugă de la birou, dar era în mijlocul unei ședințe. A trebuit să 
inventez ceva când m-au întrebat de ce nu răspunzi la telefon. 
Vezi că te doare stomacul, bine? 

— Chiar e adevărat, mormăi eu. 

Nate e cu spatele la mine. Maică-sa vorbește, îl privește cu 
ochi vorace, dar nu aud nimic din ce își spun. 

— Ce-i?, întreabă sor-mea și îmi urmărește privirea. Cine e 
aia? 

— Îți spun în mașină, zic, luându-mi privirea de la Nate. Hai să 
mergem. 


VP - 162 


Mă urc pe locul de lângă Maeve, în Volvo-ul nostru, unde e 
cald ca naiba, pentru că lui Maeve îi este frig cam tot timpul. Dă 
cu spatele să iasă de pe alee, în felul ei grijuliu, de începătoare 
într-ale condusului, și nu-i tace gura tot timpul ăsta: 

— Mama încearcă să se comporte ca o mamă, știi tu, să se 
prefacă oarecum că nu ar fi îngrozită, deși este. Din ce am 
înțeles, poliția nu le spune nimic. Nici măcar nu știm dacă au 
mai chemat și pe altcineva. Vine și Nate, știi cumva? 

Mă chinui să fiu măcar pe jumătate atentă. 

— Nu. 

Pentru prima dată, mă bucur că Maeve a transformat mașina 
într-un cuptor, pentru că nu mai simt așa tare fiorii de pe spate. 

— Nu vine, zic. 

Maeve oprește la un semafor și se uită la mine. 

— Ce s-a întâmplat? 

Îmi închid ochii și îmi sprijin capul de rezemătoarea scaunului. 

— Aia era mama lui Nate. 

— Era cea lui Nate? 

— Femeia pe care ai văzut-o la ușă. Acasă la Nate. Era maică- 
sa. 

— Dar... 

Maeve trebuie să facă la dreapta, și se concentrează pe 
moment la asta. Odată luată cotitura, zice: 

— Dar e moartă. 

— Se pare că nu e. 

— Nu pricep, asta e ceva... Deci, cum vine treaba? El nu știa 
că mama lui e vie? Sau a mințit? 

— Nu am avut propriu-zis timp să vorbim despre asta, zic. 

Dar e întrebarea de un milion de dolari. Îmi amintesc cum am 
auzit cu trei ani în urmă, din gură în gură, zvonul că mama lui 
Nate a murit într-un accident de mașină. L-am pierdut pe fratele 
maică-mii în același mod, și am empatizat mult cu Nate, dar nu 
i-am pus întrebări pe atunci. | le-am pus totuși în ultimele 
săptămâni. Nu-i plăcea să vorbească despre asta. Tot ce 
spusese era că nu a mai auzit nimic despre maică-sa de când 
renunțase să-l ia cu ea în Oregon, până ce a primit vestea că a 
murit. N-a pomenit nimic de vreo înmormântare. N-a pomenit 
cam despre nimic, de fapt. 

— Ei bine... Poate e un soi de miracol, încearcă Maeve să mă 
încurajeze. O fi fost o mare neînțelegere și toată lumea să fi 


VP - 163 


crezut că a murit, dar în realitate ea doar să fi avut amnezie. 
Sau să fi fost în comă. 

— Da, chiar așa! pufnesc eu. Și poate că Nate are un frate 
geamăn diabolic care a orchestrat totul. Pentru că trăim într-o 
telenovelă. 

Mă gândesc la faţa lui, înainte să se îndepărteze de mine. Nu 
părea șocat. Sau bucuros. Părea... resemnat. Stoic. Imi amintea 
de cum arăta tatăl meu, de fiecare dată când lui Maeve îi 
reveneau simptomele bolii. La fel și Nate. Ca și cum o boală de 
care se temuse mereu se întorsese, și el trebuia acum să-i facă 
faţă. 

— Am ajuns, spune Maeve. 

Îmi deschid ochii. 

— Ai parcat pe locurile pentru handicapaţi, îi spun. 

— Nu rămân, doar te las. Baftă. 

Se întinde și mă apucă strâns de mână. 

— Sunt sigură că o să fie bine. Totul. 

Intru încet și nesigur înăuntru, și îi dau numele meu femeii 
care stă dincolo de geam pe hol, iar ea mă ghidează spre o sală 
de conferinţe. Când intru, îi văd pe maică-mea, Robin și 
detectivul Mendoza așezați la o mică masă rotundă. Inima mi se 
face și mai grea când văd că Addy și Cooper nu sunt acolo, plus 
că mai observ și un laptop deschis în fața lui Mendoza. 

Mama îmi aruncă o privire îngrijorată: 

— Cum îţi mai e stomacul, iubire? 

— Nu grozav, îi spun, și nici măcar nu mint. 

Mă așez pe un scaun lângă ea și îmi las rucsacul pe podea. 

— Bronwyn nu se simte prea bine, spune Robin, aruncând o 
privire rece spre detectiv. 

Avocata poartă un costum albastru închis și mai multe 
șiraguri de bijuterii la gât. 

— Asta ar trebui să fie o discuție doar între mine și tine, Rick. 
Pe urmă era suficient să le informez eu pe Bronwyn și pe mama 
ei ce am discutat. 

Detectivul Mendoza apasă o tastă pe laptop. 

— N-o să vă reținem mult. După părerea mea, e mai bine 
întotdeauna să vorbim faţă în faţă. Bronwyn, știi că Simon avea 
și un alt site, complementar lui Despre Asta, unde scria articole 
mai lungi? 

Robin îl întrerupe înainte ca eu să pot răspunde. 


VP - 164 


— Rick, n-o voi lăsa pe Bronwyn să răspundă la nicio întrebare 
până ce nu-mi vei spune de ce suntem aici. Dacă ai ceva să ne 
arăţi, te rog să începi cu asta. 

— Am, spune Mendoza, și întoarce laptopul cu faţa spre mine. 
Unul dintre colegii tăi ne-a atras atenţia asupra unei postări din 
urmă cu optsprezece luni, Bronwyn. Sună familiar? 

Mama își trage scaunul mai aproape de mine, iar Robin se 
apleacă să citească peste umărul meu. Mă uit concentrată la 
ecran, dar deja știu ce o să citesc acolo. De săptămâni întregi 
mă așteptam să iasă din nou la suprafaţă. 

Poate că ar fi trebuit să spun ceva. Dar e prea târziu acum. 


Uite o noutate: petrecerea de sfârșit de an pe care o dă 
LV nu e un eveniment caritabil. Asta ca să știm despre ce 
vorbim. 

Cititorii mei fideli (dacă nu ești unul dintre ei, ce naiba e 
în neregulă cu tine?) știu că încerc să-i las pe cei mici în 
pace, în general. Copiii sunt viitorul nostru și toată 
poliloghia asta. Dar uite că de data asta o să fac o excepţie 
pentru nou intrata pe scena socială MR, care nu pare să 
priceapă că SC e muuult prea bun pentru ea. 

Nu e în căutarea unui pui de căţel, puștoaico. Nu te mai 
ține atâta după el. E penibil. 

Și, fraţilor, nu-mi veniţi cu scuza aia că biata fată are 
cancer. M-am săturat de asta. M poate să-și îmbrace 
hainele de om mare de acum și să afle câteva reguli de bun 
simţ: 

1. Jucătorii de baschet care au iubite în rândul 
majoretelor NU SUNT LIBERI. Nici n-ar trebui să fie nevoie să 
explic asta, dar uite că este. 

2. Două beri sunt prea multe când ești atât de subțirică, 
pentru că duc la: 

3. Cel mai nereușit dans pe masa din bucătărie pe care l- 
am văzut vreodată. Pe bune, M. Să nu mai faci asta 
niciodată. 

4. Dacă până și o singură bere te face să vomiţi, măcar n- 
o face în mașina de spălat a gazdei. E nepoliticos. 

Propun să-i verificăm pe invitaţi de acum înainte la 
intrare, ok, LV? Mă rog, la început e amuzant, dar pe urmă e 
de-a dreptul tristuţ. 


Rămân liniștită pe scaun și încerc să nu arăt nicio emoție. Îmi 
amintesc articolul ăla atât de bine, de parcă ar fi apărut ieri: 
cum Maeve, care fusese entuziasmată de primul ei crush și 

VP - 165 


prima ei petrecere, deși niciuna nu ieșise cum plănuise ea, se 
închisese în sine după ce citise postarea lui Simon și refuzase să 
mai iasă vreodată în lume. Îmi amintesc furia neputincioasă pe 
care o simţisem, fiindcă Simon fusese crud, doar pentru că 
putea. Pentru că avea un public care înghițea pe nemestecate 
orice bârfa răutăcioasă. 

Și îl urasem pentru asta. 

Nu mă pot uita la maică-mea, care n-avea idee că așa ceva se 
întâmplase, așa că mă uit la Robin. Dacă e surprinsă sau 
îngrijorată, avocata nu o arată. 

— În regulă. Am citit. Spune-mi care crezi că e semnificaţia, 
Rick. 

— Mi-ar plăcea să o aud de la Bronwyn. 

— Nu. 

Vocea lui Robin e blândă, dar categorică. Ca un vapor plin de 
pirați, învelit în mătase. 

— Explică-ne mai întâi de ce suntem aici. 

— Postarea asta pare să fie despre sora lui Bronwyn, Maeve, 
spune detectivul. 

— Ce te face să crezi asta?, întreabă Robin. 

Mama începe să râdă nervos, neîncrezătoare, și reușesc într- 
un final să-i arunc și eu o privire. Faţa îi e roșie, iar ochii îi ard de 
furie. Vocea îi tremură când vorbește: 

— Chestia asta este pe bune? Ne aduceţi aici să citim această 
mizerie scrisă de... trebuie s-o spun, un băiat care avea 
probleme psihice serioase, și pentru ce? Unde vreţi să ajungeţi 
cu asta? 

Detectivul Mendoza se întoarce spre mama. 

— Îmi dau seama că v-a fost dificil să citiţi asta, doamnă 
Rojas. Dar, ţinând cont de iniţiale și despre diagnosticul de 
cancer, este evident că Simon scria despre fiica dumneavoastră 
mai mică. Nu există alt elev, fost sau actual, la Liceul Bayview 
care să se potrivească descrierii. 

Se întoarce spre mine: 

— Probabil a fost umilitor pentru sora ta, Bronwyn. Și, din ce 
ne-au spus alţi elevi de curând, ea nu a mai luat parte la 
activităţi sociale de atunci. Te-a făcut asta să-l urăşti pe Simon? 

Mama își deschide gura să vorbească, însă Robin îi pune o 
mână pe braţ și o oprește. 

— Bronwyn nu are nimic de comentat, spune avocata. 


VP - 166 


Ochii detectivului Mendoza strălucesc, și arată ca și cum de 
abia se abţine să nu rânjească. 

— Oh, ba da, are. Sau a avut, mai bine zis. Simon a închis 
blogul cu mai mult de un an în urmă, dar toate postările și 
comentariile încă mai sunt înregistrate. 

Trage laptopul spre el și apasă câteva taste, apoi îl întoarce 
spre noi, cu o altă fereastră deschisă. 

— Trebuie să-ţi treci emailul ca să poţi comenta. Asta e al tău, 
așa e, Bronwyn? 

— Oricine poate lăsa emailul altei persoane, spune Robin, 
repede. 

Apoi se apleacă din nou peste umărul meu și citește ce am 
scris la finalul clasei a zecea: 

Mori, du-te dracului, Simon. 


Addy 
Luni, 15 octombrie, 4.15 pm 


Drumul de acasă de la mine până la Jake e plăcut, asta până 
intru pe Strada Clarendon. Este o intersecţie mare, și trebuie s-o 
străbat fără ajutorul pistei pentru biciclete. Când am început din 
nou să merg pe bicicletă, stăteam mai mult pe marginea 
trotuarului și așteptam întotdeauna la semafor, dar acum trec 
printre mașini fără să mai aştept să se facă verde. Ca o 
profesionistă. 

Intru ca o furtună pe aleea de acces a lui Jake și fixez 
bicicleta, apoi îmi scot casca și o las să atârne de ghidon, îmi 
trec o mână prin păr când mă apropii de casă, dar e un gest 
lipsit de sens, acum. M-am obișnuit cu tunsoarea mea și chiar 
îmi place, uneori, dar nu aș putea să-i fac nimic care să arate 
mai bine în ochii lui Jake. Poate doar dacă bat din palme și îmi 
crește un metru de păr la loc peste noapte. 

Sun la ușă și mă dau un pas în spate, cu nesiguranța 
străbătându-mi venele. Nu știu de ce sunt aici și la ce mai sper. 

Ușa scoate un click și Jake o dă de perete. Arată la fel ca 
întotdeauna - părul ciufulit și ochii albaștri, cu un tricou mulat 
care arată că antrenamentul lui la fotbal i-a îmbunătăţit forma 
fizică. 

— Bună. Hai înăuntru. 


VP - 167 


Din instinct, pornesc spre subsol, dar se pare că nu într-acolo 
mergem. În loc de asta, Jake mă conduce spre sufrageria lor 
scorţoasă unde n-am petrecut nici măcar o oră, pusă cap la cap, 
cât timp am fost împreună, trei ani. Mă așez pe canapeaua de 
piele a părinţilor lui, iar picioarele mele transpirate de emoție se 
lipesc de ea instant. Cine s-o fi gândit că mobila de piele eo 
idee bună? 

Când se așază față în faţă cu mine, buzele îi sunt strânse, iar 
expresia serioasă, așa că îmi dau seama că nu va fi o discuţie de 
împăcare. Aștept să mă lovească un val de dezamăgire, dar nu 
o face. 

— Și, mergi cu bicicleta acum?, mă întreabă. 

Dintre toate temele de discuţie pe care le-am fi putut avea, 
habar n-am de ce începe cu așa ceva. 

— Păi, n-am mașină. 

Și tu mă duceai cu ata peste tot. 

Se apleacă în față, cu coatele pe genunchi - un gest atât de 
familiar, încât aproape că mă aștept să-l aud povestindu-mi 
despre sezonul de fotbal, ca în urmă cu o lună. 

— Care mai e treaba cu poliţia? Cooper nu vorbește niciodată 
despre asta. Încă mai sunteţi suspecți sau ce? 

Nu vreau să vorbesc despre investigație. Poliţia m-a tot 
chemat să mă interogheze de câteva ori săptămâna trecută, 
căutând mereu modalităţi noi de a mă întreba dacă știu ceva 
despre epinefrina dispărută din cabinetul medical. Avocatul meu 
spune că o interogare repetată dovedește că ancheta nu merge 
într-o direcţie anume, nu avansează. Nu că aș fi suspectul lor 
principal. Însă, oricum, nu e treaba lui Jake, așa că îi inventez o 
poveste stupidă despre cum noi patru l-am văzut pe detectivul 
Wheeler mâncând o farfurie întreagă de gogoși în sala de 
interogatoriu. 

Jake își dă ochii peste cap când termin de vorbit. 

— Deci, practic, n-au ajuns la nicio concluzie. 

— Sora lui Bronwyn e de părere că ar trebui să-i acorde mai 
multă atenţie lui Simon, spun. 

— De ce lui Simon? E mort, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Pentru că așa ar putea să descopere suspecți noi, la care 
poliţia nu s-a gândit până acum. Alţi oameni care aveau motiv 
să-și dorească să iasă Simon din peisaj. 


VP - 168 


Jake scoate un sunet de exasperare și își pune o mână pe 
spătarul fotoliului. 

— Să dea vina pe victimă, vrei să zici? Ce s-a întâmplat cu 
Simon n-a fost vina lui. Dacă oamenii nu ar avea un 
comportament de căcat, Despre Asta nici nu ar fi existat. 

Își îngustează ochii și mă privește. 

— Tu știi asta mai bine ca oricine. 

— Chiar și așa, nu înseamnă că a fost un tip minunat, îi 
răspund, cu o încăpățânare care la început mă miră. Despre 
Asta a rănit mulţi oameni. Nu pricep de ce a ţinut-o atâta vreme. 
li plăcea ca oamenilor să le fie teamă de el? Tu ai fost prieten cu 
el, aţi crescut practic împreună... A fost mereu așa? De asta v- 
aţi răcit la un moment dat? 

— Faci munca de investigaţie a lui Bronwyn, acuma? 

Îmi vorbește cumva dispreţuitor? 

— Sunt și eu la fel de curioasă ca ea. Simon a devenit un 
personaj important în viaţa mea, acum. 

Pufnește a dispreț. 

— Nu te-am chemat aici să ne certăm în legătură cu Simon. 

ÎI privesc, căutând ceva familiar în expresia feţei lui. 

— Nu mă cert. Doar port o conversaţie, îi zic. 

Incerc să-mi amintesc când a fost ultima dată când nu i-am 
dat lui Jake dreptate sută la sută. Nu cred că a existat un astfel 
de moment. Mă apuc să mă joc cu un cercel, până ce îl dau jos, 
apoi îl pun la loc. Este un tic nervos pe care l-am căpătat acum, 
când nu mai am părul destul de lung încât să-l înfășor pe 
degete. 

— De fapt, de ce m-ai invitat aici? 

Privește în altă parte când îmi vorbește: 

— Bănuiesc că din obișnuinţa de a avea grijă de tine. În plus, 
merit să știu ce se întâmplă. Tot primesc telefoane de la 
jurnaliști și m-am săturat. 

Pare că așteaptă scuze din partea mea. Dar deja i le-am dat. 
Suficiente. 

— Și eu. 

Nu spune nimic, și în tăcerea aia îmi dau seama cât de tare se 
aude ticăitul ceasului de deasupra șemineului. Număr șaizeci și 
trei de ticăituri, înainte să întreb: 

— O să poţi să mă ierți într-o zi? 


VP - 169 


Nu sunt sigură că știu ce fel de iertare îmi doresc. E greu să- 
mi imaginez că aș mai putea fi iubita lui. Dar ar fi drăguţ să nu 
mă mai urască, măcar. 

Nările i se umflă și gura i se strânge într-o strâmbătură. 

— Cum aș putea s-o fac? M-ai înșelat și apoi ai minţit, Addy. 
Nu ești cine credeam eu că ai fi. 

Încep să mă gândesc că ăsta e un lucru bun. 

— N-o să inventez scuze, Jake. Am greșit, dar nu din cauză că 
nu mi-a păsat de tine. Bănuiesc că... n-am crezut niciodată cu 
adevărat că te merit. Apoi mi-am demonstrat asta. 

Mă privește rece. 

— Nu face pe victima, Addy. Știai exact ce faci. 

— Bine. 

Dintr-odată, mă simt ca atunci când detectivul m-a interogat 
pentru prima dată: nu sunt obligată să vorbesc cu tine. Jake 
poate găsește satisfacție cotrobăind prin cenușa fostei noastre 
relaţii, însă eu nu. Mă ridic, iar pielea mea face un zgomot 
ciudat când se desprinde de canapea. Sunt convinsă că am lăsat 
două urme umede, acolo unde au fost coapsele mele. E scârbos, 
dar cui îi pasă? 

— Ne mai vedem pe aici, îi zic. 

les singură din casă, nu mă conduce. Mă urc pe bicicletă și îmi 
pun casca. Imediat ce o strâng, încep să pedalez cât de tare pot 
și mă îndepărtez de casa lui Jake. Pe măsură ce inima mea își 
regăsește propriul ritm, îmi amintesc cât de tare îmi bătuse, mai 
să-mi spargă pieptul, atunci când îi mărturisisem că l-am înșelat. 
Niciodată nu mă mai simţisem atât de prinsă în capcană, 
niciodată în viaţa mea. Am crezut că mă voi simţi la fel în 
sufrageria lui, astăzi, așteptând să-mi spună că nu sunt bună de 
nimic. 

Dar nu a fost așa. Nu e așa nici acum. Pentru prima dată, 
după atâta timp, mă simt liberă. 


Cooper 
Luni, 15 octombrie, 4.20 pm 


Viaţa mea nu-mi mai aparţine. A fost acaparată de circul pe 
care-l face presa. Nu mai sunt jurnaliști în faţa casei mele chiar 
în fiecare zi, dar a devenit o obișnuinţă ca stomacul să mă doară 
de fiecare dată când mă apropii de casă. 


VP - 170 


Încerc să nu intru pe net mai mult decât e nevoie. Cândva, 
visam ca numele meu să fie în topul căutărilor pe Google, dar 
pentru realizările mele din campionat. Nu pentru că aș fi suspect 
să-l fi ucis pe un tip cu unt de arahide. 

Toată lumea zice: ţine-ţi capul la cutie și cu asta basta. Am 
încercat s-o fac, dar odată ce ești la microscop nicio mișcare de- 
a ta nu le scapă oamenilor. Vinerea trecută, la școală, am 
coborât din mașină în același timp cu Addy, care a coborât din a 
soră-sii, iar vântul îi răsfirase părul acum scurt. Amândoi purtam 
ochelari de soare, o încercare nereușită de a trece neobservaţi, 
și ne-am zâmbit ca de obicei. Zâmbetul ăla care vrea să spună 
că nu ne vine încă să credem că toate chestiile astea chiar se 
întâmplă. De abia am făcut câţiva pași, că l-am văzut pe Nate 
traversând parcarea spre mașina lui Bronwyn, deschizându-i 
portiera și fiind exagerat de politicos. l-a zâmbit când ea a ieșit 
din mașină, iar Bronwyn i-a aruncat o privire care ne-a făcut pe 
mine și pe Addy să ne punem niște semne de întrebare. Toţi 
patru ne-am trezit brusc unii lângă alţii, îndreptându-ne spre 
intrarea din spate a școlii. 

Am fost împreună nu mai mult de un minut - dar suficient, se 
pare, pentru ca un coleg să ne filmeze, iar filmarea să ajungă la 
TMZ chiar în seara aia. Au difuzat-o în slow motion, cu piesa Kids 
de la MGTM pe fundal, ca și cum am fi fost o gașcă de criminali 
liceeni, fără nicio grijă pe lume. Clipul a devenit viral în mai 
puţin de o zi. 

Poate că ăsta e cel mai ciudat lucru din toată povestea asta. 
O grămadă de oameni ne urăsc și vor să ajungem la închisoare, 
dar sunt la fel de mulţi - dacă nu chiar mai mulţi - care ne 
iubesc. Peste noapte am o pagină de Facebook făcută de fani, 
care a adunat peste 50.000 de like-uri. Sunt mai mult fete, dacă 
e să-i dau crezare lui frate-miu. 

Atenţia de care avem parte mai slăbește uneori, dar nu 
dispare cu adevărat nicio secundă. Am crezut că o voi fenta în 
seara asta, când am ieșit din casă ca să mă întâlnesc cu Luis la 
sală, dar imediat cum am ajuns o femeie brunetă și drăguță, 
machiată profesionist, a venit în fugă spre mine. Inima mi se 
face grea, pentru că știu genul acesta. Am fost din nou urmărit. 

— Cooper, ai câteva minute? Liz Rosen de la Channel Seven 
News. Mi-ar plăcea la nebunie să ne spui părerea ta despre tot 


VP - 171 


ce se întâmplă. O grămadă de oameni vor să te cunoască mai 
bine! 

Nu-i răspund și trec în grabă pe lângă ea, spre sala de sport. 
Aleargă după mine, în pantofii ei cu toc cui, cu un cameraman 
care o urmează conștiincios, dar tipul de la intrare îi oprește pe 
amândoi. Merg aici de câţiva ani și s-au purtat foarte ok de când 
a început treaba asta. Mă îndepărtez pe hol, în vreme ce tipul 
încearcă să-i explice că nu își poate face un card de acces pe 
loc, ca să vină după mine. 

Luis și cu mine ne facem antrenamentul, dar sunt îngrijorat de 
ceea ce mă așteaptă afară când vom ieși. Nu vorbim despre 
asta, dar, la final, în vestiar, Luis spune: 

— Dă-mi tricoul tău și cheile. 

— Ce? 

— O să mă dau drept tine, să ies de aici cu șapca ta pe cap și 
cu ochelarii tăi de soare la ochi. Nu-și vor da seama. la mașina 
mea și șterge-o naibii de aici. Mergi acasă, ieși în oraș, ce vrei 
tu, tipule. Schimbăm mașinile înapoi mâine la școală. 

Sunt cât pe ce să-i spun că n-o să meargă. Are părul mult mai 
închis decât al meu și e mai bronzat. Insă, poate, cu un tricou cu 
mânecă lungă și cu șapca pe cap, ar putea să nu se vadă 
diferențele. Merită încercat, cel puţin. 

Așa că eu mai pierd vremea pe hol, în timp ce Luis iese, 
îmbrăcat cu hainele mele, fix pe poarta din faţă, direct în 
blițurile camerelor de filmat. Are șapca mea lăsată pe frunte și 
își ţine o mână peste faţă când se urcă în Jeep-ul meu. lese din 
parcare, și câteva camionete se iau după el. 

Imi pun pălăria lui Luis și ochelarii lui de soare, apoi mă urc în 
Honda lui și îmi arunc sacul cu echipamentul de sport pe 
scaunul de lângă. Am nevoie de câteva încercări ca să pornesc 
motorul, apoi ies din parcare fără probleme și, după câteva 
străduțe, intru pe autostrada spre San Diego. In centrul orașului 
dau ture fără rost, paranoic că aș putea fi încă urmărit. In cele 
din urmă îmi croiesc drum spre North Park, parcând în faţa unei 
vechi fabrici care a fost renovată anul trecut și transformată 
într-un bloc de locuinţe. 

Cartierul e modern, cu o grămadă de puști bine înțoliţi, cu 
doar câţiva ani mai mari ca mine, plimbându-se fără griji pe 
trotuare. O fată drăguță într-o rochie înflorată se tăvălește de 
râs ascultând ce îi spune tipul de lângă ea. Il strânge de braţ și 


VP - 172 


trec pe lângă mașina lui Luis, fără să-mi arunce vreo privire, și 
mă simt de parcă aș fi pierdut ceva. Un lucru preţios. Eram și eu 
la fel ca ei cu câteva săptămâni în urmă, iar acum... nu mai sunt 
așa. 

N-ar trebui să fiu aici. Dacă mă recunoaște cineva? 

Scot o cheie din rucsacul de sport și aștept să mai treacă 
mulțimea de pe trotuar. les atât de repede din mașina lui Luis și 
ajung atât de repede în faţa ușii, încât nu cred să mă fi văzut 
cineva. lau liftul și merg până la ultimul etaj, răsuflând ușurat 
când nu se oprește pe parcurs să mai ia pe cineva. Holul e 
liniștit - toţi hipsterii care locuiesc aici sunt ieșiţi să petreacă 
după-amiaza în oraș. 

În afară de unul, sper. 

Când bat la ușă, mă aștept doar pe jumătate să primesc un 
răspuns. Nu am sunat și nici nu am dat mesaj că vin. Dar ușa se 
deschide și o pereche de ochi verzi, miraţi, îi întâlnesc pe ai mei. 

— Bună. 

Kris pășește într-o parte ca să mă lase să intru. 

— Ce faci aici? 

— Trebuia să evadez un pic de acasă. 

Închid ușa în urma mea și îmi scot pălăria și ochelarii de 
soare., aruncându-le pe o măsuţă de pe hol. Mă simt stupid, ca 
un copil care a fost prins jucându-se de-a spionul. Atâta doar că 
eu chiar sunt urmărit. Doar că nu tocmai în secunda asta. 

— În plus, cred că ar trebui să vorbim de toată chestia asta cu 
Simon, nu?, întreb eu. 

— Mai târziu. 

Kris ezită o fracțiune de secundă, apoi se apleacă și mă trage 
aproape de el, apăsându-și buzele de ale mele. inchid ochii și 
lumea în jurul meu dispare, așa cum se întâmplă întotdeauna 
când îmi înfig mâinile în părul lui și îl sărut și eu. 


VP - 173 


PARTEA A TREIA 


ADEVĂR SAU PROVOCARE 


Capitolul nouăsprezece 


Nate 
Luni, 15 octombrie, 4.30 pm 


Maică-mea e sus, încercând să aibă o discuţie cu taică-miu. Îi 
urez multă baftă, în gând. Eu sunt pe canapea, cu telefonul 
secund în mână, întrebându-mă ce aș putea să-i scriu lui 
Bronwyn ca s-o conving să nu mă mai urască. Nu sunt sigur că o 
mărturisire ca Scuze că am mintit că mama e moartă ar 
funcţiona. 

Nu-i ca și cum mi-am dorit să fie moartă. Dar mi-am imaginat 
că deja este, sau că va fi în curând. Și era mai ușor așa, decât să 
spun sau să gândesc adevărul. E o dependentă de cocaină care 
s-a refugiat într-o comunitate hippie în Oregon și n-a mai vorbit 
cu mine de atunci. Așa că, atunci când oamenii au început să 
întrebe de maică-mea, am minţit. Când mi-am dat seama că 
asta era o reacţie cam nebunească față de realitate, deja era 
prea târziu. 

Oricum, nimănui nu i-a pasat cu adevărat. Cei mai mulți 
oameni pe care-i cunosc nu sunt atenţi la ce spun sau fac, cât 
timp le livrez drogurile la timp. 

Cu excepţia poliţistei Lopez. 

Şi acum a lui Bronwyn. 

Imi trecuse prin cap să-i spun, de câteva ori, în timpul 
discuțiilor noastre din miez de noapte. Dar nu am reușit să-mi 
dau seama cum să încep. Incă nu-mi dau seama. 

Pun telefonul deoparte. 


VP - 174 


Treptele scârțâie când maică-mea coboară, ștergându-și 
mâinile de partea din faţă a pantalonilor. 

Taică-tu nu e în stare să poarte o conversaţie acum. 

— Șocant, mormăi eu. 

Arată în același timp mai tânără și mai bătrână. Părul ei are 
mai multe fire albe și e mai scurt, dar fața nu îi este plină de 
riduri și nici așa buhăită cum o știam. S-a mai îngrășat, ceea ce 
bănuiesc că e un lucru bun. Înseamnă că mănâncă. Traversează 
camera până la terariul lui Stan și îmi zâmbește, un zâmbet 
timid și nervos. 

— Mă bucur să văd că Stan mai trăiește. 

— Nu s-au schimbat multe de când ne-am văzut, îi spun, 
punându-mi picioarele pe măsuţa de cafea. Aceeași șopârlă 
plictisită, același tată beţiv, aceeași casă care se dărâmă. Doar 
că acum mai sunt și cercetat pentru crimă. Poate că ai auzit 
despre asta. 

— Nathaniel. 

Maică-mea se așază pe fotoliu și își aduce mâinile în faţă, într- 
o poziţie în care parcă se roagă. Unghiile îi sunt roase, așa cum 
le-a avut mereu. 

— Eu... nici nu știu de unde să încep. Am fost complet trează 
în ultimele trei luni și am vrut să iau legătura cu tine în fiecare 
secundă. Dar mi-a fost teamă că încă nu eram destul de 
puternică și te-aș fi dezamăgit încă o dată. Apoi am văzut știrile. 
Am tot trecut pe aici în ultimele zile, dar nu ești niciodată acasă. 

Fac un gest spre pereţii crăpaţi și spre tavanul cojit. 

— Tu ai fi? 

Se încruntă. 

— Îmi pare rău, Nathaniel. Am sperat... am sperat ca tatăl tău 
să fie un bun părinte. 

Ai sperat. Ce plan solid! 

— Măcar el e pe aici. 

E o lovitură sub centură, dar mă simt îndreptăţit să am reacția 
asta. 

Dă din cap repede, în timp ce-și trosnește încheieturile 
degetelor. La naiba, am uitat că are ticul ăsta. E enervant ca 
dracu’. 

— Ştiu. Nu am niciun drept să critic pe nimeni. Nu mă aştept 
să mă ierți. Sau să mă crezi pe cuvânt că îţi pot oferi ceva. Dar, 
în sfârșit, urmez un tratament care funcționează și care nu-mi 


VP - 175 


provoacă anxietate. E singurul motiv pentru care am putut duce 
la capăt dezintoxicarea. Am o echipă întreagă de medici în 
Oregon care mă ajută să stau departe de droguri. 

— Trebuie să fie liniștitor. Să ai o echipă. 

— E mai mult decât merit, știu asta. 

Ochii ei plecaţi și tonul spăsit mă scot din sărite. Dar sunt 
convins că orice ar face m-ar enerva în momentul ăsta. 

Mă ridic în picioare. 

— A fost minunat, dar trebuie să ajung undeva. Ştii pe unde 
să ieși, ok? Doar dacă vrei să mai stai pe aici cu tata. Uneori se 
trezește pe la zece. 

A, la dracu'. Acuma plânge. 

— Îmi pare așa de rău, Nathaniel. Meriţi cu totul altfel de 
părinţi decât noi doi. Doamne, numai uită-te la tine - nu pot să 
cred cât de chipeș ai devenit. Și ești mai inteligent decât ambii 
tăi părinţi la un loc. Mereu ai fost. Ar trebui să locuiești acuma 
într-una din casele alea mari din Bayview Hills, nu să întreţii 
magherniţa asta de unul singur. 

— În fine, mamă. E totul în regulă. Mă bucur că te-am văzut. 
Trimite-mi o vedere din Oregon cândva. 

— Nathaniel, te rog. 

Se ridică și îmi atinge braţul. Mâinile ei par cu douăzeci de ani 
mai în vârstă decât restul corpului ei - moi și ridate, acoperite 
de pete maro și cicatrici. 

— Vreau să fac ceva să te ajut, spune ea. Orice. Stau la 
motelul cu numărul șase din Bay Road. Pot să te scot la cină 
mâine seară? După ce ai avut timp să te gândești la toate 
astea? _ 

Să mă gândesc la toate astea. Căcat. Imi livrează acum un 
discurs de la terapia pentru dezintoxicare? 

— Nu știu. Lasă-mi un număr de telefon. O să te sun. Poate. 

— Bine. 

Dă iarăși din cap ca un pui de căţel și o să-mi pierd în curând 
cumpătul dacă nu mă îndepărtez de ea. 

— Nathaniel, fata pe care am văzut-o mai devreme era 
Bronwyn Rojas? 

— Mda, îi spun, iar ea zâmbește. De ce? 

— Nimic, doar că... Dacă ea e iubita ta, înseamnă că nu te-am 
împins chiar pe drumul greșit. 


VP - 176 


— Nu e iubita mea. Suntem amândoi suspecți de crimă, îţi 
amintești? 

les și trântesc ușa în urma mea. Ceea ce e o prostie, fiindcă îi 
sar iarăși balamalele, și eu sunt cel care va trebui s-o repare. 

Odată ieșit afară, nu știu unde să merg. Mă urc pe motocicletă 
și mă îndrept spre centru, apoi mă răzgândesc și o iau pe 
autostrada l-15, spre nord. Conduc și atât. Mă opresc după o oră 
să fac plinul. Îmi scot telefonul de rezervă, în timp ce aștept să 
se umple rezervorul, și mă uit dacă am mesaje noi. Nimic. Ar 
trebui s-o sun pe Bronwyn, să văd ce s-a întâmplat la secţia de 
poliție. Deși sunt convins că e bine. Are avocata aia fițoasă care 
costă o grămadă de bani, și îi are și pe părinţii ei, care sunt ca 
niște câini de luptă, mereu între ea și cei care vor să-i facă rău. 
Și, oricum, ce aș putea eu să-i spun? 

Pun telefonul la loc. 

Conduc timp de aproape trei ore, până ajung la niște drumuri 
pustii, cu arbuști rari de o parte și de alta. Deși e seară, e foarte 
cald aici, lângă Deșertul Mojave, și mă opresc să-mi scot 
jacheta. Singura vacanţă în care am fost cu ai mei a fost una cu 
cortul, prin locurile ăstea, pe când aveam nouă ani. Imi 
petrecusem tot timpul așteptând să se întâmple ceva rău - ca 
mașina noastră antică să rămână în pană, ca mama să plângă 
din senin sau să înceapă să urle, ca tata să rămână complet 
amuţit, așa cum o făcea de fiecare dată când lucrurile îl 
depășeau. 

Cu toate astea, a fost o vacanță aproape normală. Relaţia lor 
era la fel de tensionată ca întotdeauna, dar se certau ceva mai 
puţin. Mama era în toane bune, poate și fiindcă îi plăceau la 
nebunie arborii ăia scurți și răsuciţi care creșteau pe aici. 

În primii șapte ani, copacul lui Joshua e doar o tulpină goală. 
Nu are ramuri, îmi spusese, în timp ce urcam pe dealuri. 
Durează ani buni până să înflorească pentru prima dată. Si 
fiecare ramură se oprește din crescut după ce pe ea apar flori, 
așa că există o încrengătură complicată de zone moarte și altele 
în creștere. M-am gândit de multe ori la asta, din când în când, 
când m-am întrebat care părți din ea ar mai putea fi în viaţă. 

e 

E trecut de miezul nopţii când mă întorc în Bayview. M-am 
gândit să intru din nou pe autostradă și să conduc toată 
noaptea, să ajung cât de departe pot înainte să leșin de 


VP - 177 


epuizare. Să-i las pe ai mei să aibă singuri parte de reuniunea 
aia futută. Să las poliţia să vină și să mă găsească, dacă mai are 
de vorbit cu mine. Dar asta e ce ar face maică-mea. Așa că, 
până la urmă, mă întorc, îmi verific telefoanele și dau curs 
singurului mesaj primit - o petrecere acasă la Chad Posner. 

Când ajung acolo, Posner nu e de găsit pe nicăieri. Sfârșesc în 
bucătăria lui, să trag de o bere și să ascult două tipe vorbind 
despre un știu ce emisiune TV de care aud pentru prima oară. E 
plictisitor și nu îmi ia gândul de la reîntoarcerea maică-mii sau 
de la faptul că Bronwyn a fost din nou chemată la poliţie. 

Una dintre tipe începe să chicotească. 

— Te știu pe tine, zice și arată spre mine. Ai apărut la 
emisiunea lui Mikhail Powers, nu? Ești unul dintre băieţii care 
probabil l-au ucis pe tipul ăla? 

E pe jumătate beată și se leagănă când se apropie de mine. 
Arată ca multe alte fete pe care le întâlnești mereu la 
petrecerile lui Posner - drăguță, dar greu de ţinut minte. 

— OMG, Mallory! zice prietena ei. E nepoliticos. 

— Nu sunt tipul ăla. Doar semăn cu el, îi răspund. 

— Mincinosule! 

Mallory încearcă să mă atingă, dar mă trag în spate. 

— Uite, eu nu cred că ai făcut-o. Nici Brianna nu crede. Nu, 
Bri? 

Prietena ei încuviințează din cap. 

— Noi credem că a fost fata cu ochelari. Pare genul de cățea 
îngâmfată. 

Pumnul mi se strânge în jurul sticlei de bere. 

— Ti-am zis, nu-s eu ăla, așa că poţi s-o lași baltă. 

— Scuuuze, face Mallory. Nu fi așa ţâfnos. Pariez că te-aș 
putea face să te simţi mișto. 

Bagă mâna în buzunar și scoate un pliculeţ cu praf alb. 

— Vrei să mergi sus cu noi și să ne facem varză? 

Ezit. Aș face aproape orice să-mi pierd pentru o vreme grijile 
și minţile. E stilul familiei Macauley. Și, oricum, e ce așteaptă 
oricine de la mine în momentul ăsta. 

Aproape oricine. 

— Nu pot, îi zic, scoțându-mi telefonul și încercând să-mi 
croiesc drum prin mulţime. 

Începe să vibreze înainte să apuc să ies. Când mă uit la ecran 
și văd că e numărul lui Bronwyn - deși e previzibil, din moment 


VP - 178 


ce doar ea mă sună pe ăsta - simt un sentiment puternic de 
ușurare. Ca și cum aș fi murit până acum de frig, iar cineva 
tocmai mi-a adus o pătură călduroasă. 

— Bună, zice Bronwyn, și vocea ei e calmă, îndepărtată. 
Putem să vorbim? 


Bronwyn 
Marţi, 16 octombrie, 12.30 am 


Sunt agitată fiindcă urmează să-l strecor pe Nate în casă. 

Ai mei sunt deja supăraţi pe mine fiindcă nu le-am spus de 
articolul scris de Simon pe blog. Am ieșit totuși din secția de 
poliţie fără mari probleme. Robin s-a ţinut tare pe poziţie și le-a 
tot spus că „ne pierdeţi vremea cu speculaţiile astea fără sens, 
nu aveți deloc dovezi, și chiar dacă aţi avea nu v-ar folosi”. 

Bănuiesc că a avut dreptate, fiindcă sunt încă aici. Deși sunt 
pedepsită, până ce, cum a zis maică-mea, voi alege să nu-mi 
mai pun în pericol viitorul ţinând tot felul de secrete. 

— Nu puteai să intri și pe blogul vechi al lui Simon și să ștergi 
postarea, dacă tot te jucai pe acolo?, îi reproșez eu lui Maeve, 
înainte să mergem să ne culcăm. 

Pare puternic îndurerată. 

— ÎI închisese de atât de mult timp! Nici nu mai aveam idee 
că mai există undeva articolele. Și n-am știut niciodată că ai 
scris comentariul ăla. Nu fusese postat. 

Dă din cap într-un fel anume, de parcă ar fi mândră de mine. 

— Mereu te-a deranjat pe tine mai mult decât pe mine, 
Bronwyn. 

Poate că are dreptate. Mi-a trecut prin cap, în timp ce stăteam 
în camera mea pe întuneric și aveam o dilemă dacă să-l sun pe 
Nate, că am crezut-o ani în șir pe Maeve mai vulnerabilă decât 
este de fapt. 

Acum sunt la parter, în sufragerie, și când primesc un mesaj 
de la Nate că a ajuns deschid ușa pivniţei și-mi scot capul afară. 

— Hei, aici, îl strig blând, iar o siluetă fantomatică iese din 
întuneric. 

Cobor înapoi în pivniţă, dar las ușa deschisă, pentru ca Nate 
să mă urmeze și să coboare. Intră după mine și observ că poartă 
o jachetă de piele peste un tricou sfâșiat și mototolit, iar părul îi 
cade pe frunte, puţin umed de transpiraţie fiindcă a stat sub 


VP - 179 


cască. Nu-i spun nimic până ce nu-l conduc în camera de la 
subsol și închid ușa în urma noastră. Părinţii mei sunt deasupra 
noastră, dorm adânc, dar e oricum mai bine să discutăm în 
camera asta izolată fonic. 

— Așa deci. 

Mă așez pe un colţ de canapea, cu genunchii strânși la piept 
și cu braţele încrucișate, de parcă aș ridica o barieră între noi. 
Nate își scoate jacheta și o aruncă pe jos, așezându-se în colțul 
opus al canapelei. Când îmi întâlnește privirea, ochii lui sunt 
întunecați de atâta tristeţe, încât aproape uit că ar trebui să fiu 
supărată pe el. 

— Cum a fost la secţia de poliție?, mă întreabă. 

— A fost în regulă. Dar nu despre asta vreau să vorbim. 

Işi lasă ochii în jos: 

— Știu. 

Tăcerea se întinde în spaţiul dintre noi și aș vrea s-o umplu cu 
o mulțime de întrebări, dar nu o fac. 

— Probabil crezi că sunt un nenorocit, spune el într-un final, 
privind mai departe în jos. Și un mincinos. 

— De ce nu mi-ai spus?! 

Nate lasă aerul să-i iasă din plămâni și își clatină capul. 

— Am vrut. M-am gândit la asta. N-am știut cum să încep. 
Chestia e că... a fost minciuna asta pe care am spus-o, fiindcă 
era mai simplă decât adevărul. Și pentru că am crezut-o și eu pe 
jumătate. Nu mi-a trecut prin cap că se va întoarce. Apoi, după 
ce spui o chestie de genul ăsta, cum îl retragi? Arăţi ca un 
psihopat, pe urmă. 

Işi ridică ochii spre mine și mă privește intens. 

— Nu sunt un psihopat, totuși. Nu te-am mai minţit în legătură 
cu nimic altceva. Nu mai fac trafic de droguri, și nu i-am făcut 
nimic lui Simon. Nu te învinovăţesc dacă nu mă crezi, dar jur pe 
Dumnezeu că ăsta e adevărul. 

O altă perioadă lungă de tăcere coboară, cât eu încerc să-mi 
adun gândurile. Ar trebui să fiu mai furioasă, probabil. Ar trebui 
să-i cer dovezi ca să pot avea din nou încredere în el, deși n-am 
idee cum ar trebui ele să arate. Ar trebui să-i pun o sumedenie 
de întrebări care să demaște și alte minciuni pe care poate mi 
le-a servit. 

Dar chestia e că eu chiar îl cred. Nu pot pretinde că-l cunosc 
pe Nate până în adâncul fiinţei după numai câteva săptămâni, 


VP - 180 


dar știu cum e să-ţi spui de atâtea ori o minciună încât să devină 
pentru tine un adevăr. Am făcut și eu asta, și nu am avut nevoie 
să mă zbat singură să-mi fac drum prin viaţă absolut pe cont 
propriu, ca el. 

Și nu m-am gândit niciodată că el l-ar fi putut ucide pe Simon. 
Nu e genul ăla de om. 

— Povestește-mi despre mama ta. Dar pe bune, ok?, îl rog. 

Și el o face. Vorbim mai bine de o oră, dar după primele 
cincisprezece minute deja povestea e veche pentru mine, 
fiindcă mai cunosc unele detalii. Simt că am amortit stând acolo 
pe canapea, așa că îmi ridic braţele deasupra capului ca să mi le 
dezmorțesc. 

— Ești obosită?, mă întreabă Nate și se mută mai aproape de 
mine. 

Mă întreb dacă și-a dat seama că în ultimele zece minute m- 
am uitat numai la buzele lui. 

— Nu chiar, zic. 

Se întinde și îmi pune picioarele în poala lui, trecându-și 
degetele peste unul dintre genunchii mei. Picioarele încep să-mi 
tremure și le strâng unul în altul, încercând să le fac să se 
oprească. Mă privește atent. 

— Mama a crezut că ești iubita mea. 

Poate dacă mi-aș face de lucru cu mâinile, aș reuși să nu mă 
mai fâțâi atât. Mă întind și îmi strecor degetele în părul lui de pe 
ceafă. li simt pielea moale și caldă. 

— Păi, bine... ar fi ceva atât de greu de crezut? 

Of, Doamne. Chiar am spus-o. 

Mâna lui Nate se plimbă de-a lungul piciorului meu, cu un aer 
aproape absent, de parcă el nu ar ști că tot corpul mi se 
transformă în momentul ăla într-un fel de jeleu. 

— Vrei să ai un iubit care e traficant de droguri și care a minţit 
că maică-sa e moartă? 

— Fost traficant de droguri, îl corectez eu. Și nu sunt eu cea 
mai potrivită să judec pe cineva. 

Mă privește cu o jumătate de zâmbet, dar ochii îi rămân triști. 

— Nu știu cum să fiu cu cineva ca tine, Bronwyn. Nu spun că 
nu aș vrea. Spun doar că sunt convins că aș da-o în bară. Până 
acum am fost doar... superficial când a venit vorba de astfel de 
lucruri. De relații. 


VP - 181 


Nu știu ce să spun, îmi retrag mâinile și le împreunez în poală, 
simțind cum pulsul îmi bate nebunește sub încheieturi. 

— Și ești superficial acum cu altcineva? În momentul ăsta? 

— Nu, spune Nate. Am fost. Când eu și cu tine am început să 
vorbim. Dar de atunci nu. 

— Bine, îi spun. 

Tac apoi câteva secunde, cântărind în minte dacă sunt pe 
cale să fac o greșeală uriașă. Poate că fac, dar plonjez cu capul 
înainte oricum. 

— Eu aș vrea să încerc. Dacă vrei și tu. Nu pentru că am fost 
aruncaţi împreună în situaţia asta imposibilă și nici pentru că 
sunt de părere că ești sexy, deși cred asta. Dar mai mult pentru 
că ești inteligent, pentru că ești amuzant și pentru că faci ceea 
ce e corect de mai multe ori decât crezi până și tu. Îmi plac 
până și gusturile tale groaznice în materie de filme și felul în 
care spui direct orice, fără să înfrumuseţezi. Și că ai o șopârlă 
adevărată. Aș fi mândră să fiu prietena ta, chiar și în mod 
neoficial cât timp suntem, știi tu, cercetaţi ca suspecți de crimă. 
In afară de asta, nu pot sta mai mult de câteva minute fără să- 
mi doresc să te sărut, așa că... astea sunt motivele mele. 

Nate nu răspunde din prima, și mă gândesc că m-am făcut de 
râs. Poate că i-am dat prea multe detalii. Dar încă își plimbă 
mâna pe piciorul meu, și în final spune: 

— Tu ești norocoasă. Eu îmi doresc să te sărut tot timpul. 

Îmi scoate ochelarii și îi pune pe masa de lângă canapea. Îmi 
atinge fața cu mâna ușoară ca o pană, și mă trage mai aproape 
de buzele lui. Îmi ţin răsuflarea când buzele noastre se ating, și 
presiunea ușoară îmi trimite un fior prin tot corpul. E dulce și 
tandră, diferită de sărutul disperat de la Vârful Marshall. Dar, 
oricum, ameţesc și de data asta. Tremur și îmi apăs o mână pe 
pieptul lui, încercând să-mi recapăt controlul, dar acolo dau de 
mușchii lui bine conturaţi prin tricoul subţire. Nu mă ajută prea 
mult. 

Buzele mi se despart într-un suspin care apoi se transformă în 
geamăt când Nate își împinge limba printre ele să o întâlnească 
pe a mea. Săruturile noastre sunt din ce în ce mai adânci și mai 
intense, iar trupurile noastre atât de înlănţuite, încât nu pot 
spune unde se termină al meu și începe al lui. Mă simt ca și cum 
mă prăbușesc, plutesc și zbor. Toate deodată. Ne sărutăm până 


VP - 182 


când buzele încep să mă doară, iar pielea îmi este electrizată de 
parcă aș fi băgat degetele în priză. 

Mâinile lui Nate sunt surprinzător de îndemânatice, îmi ating 
părul și faţa tot timpul, iar în cele din urmă își strecoară o mână 
sub tricoul meu și îmi atinge spatele și, la naiba, cred că am 
scos un scheunat. Degetele lui coboară sub elasticul 
pantalonilor mei scurţi și un fior îmi trece pe șira spinării, dar el 
se oprește acolo. Partea mai nesigură a mea se întreabă dacă 
oare și el se simte atras de mine la fel pe cât mă simt eu față de 
el, și dacă nu cumva îi mai plac și multe alte fete. Atâta că... 
Stau de jumătate de oră lipită de el și știu că nu e cazul să nu fie 
atras de mine. 

Se retrage și mă privește printre genele lui dese și negre. 
OMG, ochii ăia. Sunt ridicol de sexy. 

— Mi-l tot imaginez pe tatăl tău intrând în cameră. Mă cam 
sperie, murmură el. 

Suspin fiindcă, să spun adevărul, imaginea asta a fost tot 
timpul și într-un colț al minţii mele. Chiar dacă procentul de 
probabilitate e undeva pe la cinci la sută, tot e prea mult. 

Nate își trece un deget peste buzele mele. 

— Sunt atât de înroșite. Ar trebui să ne oprim, înainte de a 
produce daune permanente. In plus, trebuie să... mă calmez un 
pic. 

Mă pupă pe obraz și se întinde să-și ia jacheta de jos. Inima 
îmi e pe cale să se frângă: 

— Deja pleci? 

Tr Nu. 

Işi scoate telefonul din buzunarul jachetei de piele și îmi 
întinde ochelarii de pe măsuță. 

— Putem în sfârșit să terminăm de văzut Ringu. 

— La naiba. Credeam că ai uitat. 

E o falsă dezamăgire, însă. 

— Hai, e un moment perfect. 

Nate se întinde pe canapea, iar eu mă cuibăresc lângă el și 
îmi pun capul pe umărul lui. 

— O să ne uităm la film pe telefonul meu, nu pe televizorul ăla 
imens de pe peretele tău. Nu poți să te sperii de nimic pe un 
ecran așa mic. 


VP - 183 


să fiu sinceră, nu îmi pasă ce facem. Vreau doar să stau în 
braţele lui cât mai mult timp posibil, să mă lupt cu somnul și să 
uit de restul lumii. 


Capitolul douăzeci 


Cooper 
Marţi, 16 octombrie, 5.45 pm 


— Dă-mi laptele, dacă ești amabil, Cooperstown? 

Bătrânu' face un gest cu bărbia spre mine în timp ce luăm 
cina, iar ochii îi sunt lipiţi de televizorul din sufragerie, dar cu 
sonorul încet, unde în josul ecranului sunt afișate scorurile 
meciurilor de fotbal. 

— Și ce-ai făcut cu seara ta liberă?, mă întreabă. 

Crede că e teribil de amuzant că Luis s-a deghizat în mine 
după ce am plecat ieri de la sală. li întind cutia cu lapte și mă 
imaginez răspunzându-i sincer la întrebare. Am petrecut vremea 
cu Kris, tipul de care sunt îndrăgostit. Dap, tată, am zis tipul. Nu, 
Chiar nu glumesc. Este boboc la Facultatea de Medicină și în 
timpul liber e model. O partidă pe cinste. Ti-ar plăcea de el. 

Apoi, capul Bătrânului explodează. Așa se sfârșește mereu în 
imaginaţia mea. 

— Am condus fără o ţintă anume, îi răspund în schimb. 

Nu îmi e rușine că sunt cu Kris. Chiar deloc. Dar e complicat. 

Chestia e că nu mi-am dat seama că aș putea să am 
sentimentele astea față de un bărbat până când l-am întâlnit. 
Adică, da, am avut bănuielile mele. De pe la unsprezece ani. Dar 
am îngropat gândurile alea cât de adânc am putut, pentru că 
sunt doar un sportiv de prin sud care vrea o carieră în Liga 
Majoră și nu așa artrebui să mă comport și să simt. 

Și am încercat să nu cred despre mine că aș fi altfel decât 
ceilalți. Am avut mereu o iubită. Nu mi-era greu să aștept până 
după căsătorie, așa cum fusesem învăţat de mic. Abia de curând 
am aflat însă că era mai mult o scuză, decât un sentiment înalt 
de moralitate. 

Am minţit-o pe Keely luni întregi, dar i-am spus adevărul 
despre Kris. L-am întâlnit datorită baseball-ului, deși el nu joacă. 


VP - 184 


E prieten cu alt tip cu care am jucat în meciul demonstrativ, 
care ne-a invitat pe amândoi la petrecerea de ziua lui. Și chiar e 
german. 

Am lăsat deoparte numai partea în care ar fi trebuit să-i spun 
că sunt îndrăgostit de el. 

Nu pot recunoaște asta faţă de nimeni, deocamdată. Că nu e 
doar o fază, sau experimentare, sau distracţie ca să uit de 
presiunea celorlalţi. Buni a avut dreptate. Am fluturi în stomac 
de fiecare dată când Kris mă sună sau îmi dă un mesaj. Absolut 
de fiecare dată. Și când sunt cu el mă simt ca o persoană 
adevărată, nu ca un robot, așa cum mă descrisese Keely - 
programat să se comporte așa cum se așteaptă oamenii de la 
el. 

Dar Cooper-și-Kris există ca un cuplu numai în apartamentul 
lui, rupt de restul lumii. Să ieșim de acolo mă sperie îngrozitor. 
Ca o primă chestie, e suficient de dificil să faci performanţă în 
baseball și ca heterosexual. Numărul jucătorilor declaraţi gay 
care joacă în Liga Majoră se reduce la exact unul. Și e peste 
măsură de controversat. 

A doua chestie - Bătrânu' meu. Creierul îmi îngheață de 
fiecare dată când încerc să-i intuiesc reacţia. E genul de 
homofob demodat care îi numești pe homosexuali „Poponari” și 
care crede că ne petrecem tot timpul dându-ne la bărbaţi cărora 
le plac femeile. Odată, pe când ne uitam la un documentar 
despre jucătorul gay de baseball, a pufnit pe nas plin de dezgust 
și a spus că bărbații normali nu ar trebui să aibă de-a face cu el 
în vestiarele lor. 

Dacă i-aș spune despre mine și Kris, șaptesprezece ani în care 
am fost fiul perfect vor fi șterși cu buretele într-o secundă. Nu 
m-ar mai privi niciodată la fel. Așa cum se uită la mine acum, 
deși sunt suspect de crimă și acuzat că iau steroizi. Cu astea se 
poate descurca. 

— Ai testul ăla mâine, îmi amintește. 

La naiba, acum trebuie să fac testul de depistare a steroizilor 
în fiecare săptămână. In tot timpul ăsta continui să mă antrenez 
la aruncări, și ritmul meu nu a scăzut deloc. Pentru că nu am 
mințit. Nu am trișat. Chiar mi-am îmbunătăţit jocul prin 
antrenament. 

A fost ideea Bătrânului. Îmi sugerase să nu arăt tot ce pot din 
clasa a noua, pentru ca să crească entuziasmul în jurul meu 


VP-185 


când va veni vremea partidelor demonstrative. Și chiar a fost. 
Oameni ca Josh Langley m-au remarcat. Dar acum, evident, 
arată dubios. Mersi, tata. 

Măcar se simte și el puţin vinovat pentru asta. 

Am fost convins, atunci când poliţia era pregătită să-mi arate 
un articol nepublicat de pe Despre Asta, că voi citi ceva despre 
mine și Kris. Nu-l știam prea bine pe Simon, de abia 
schimbasem câteva cuvinte cu el de-a lungul timpului. Dar, de 
fiecare dată când ajungeam în apropierea lui, mă temeam că ar 
putea să-mi afle secretul. Primăvara trecută, la Balul Bobocilor, 
era beat muci și, când am dat peste el în baie, m-a apucat de 
mijloc și m-a tras înspre el. Pur și simplu am avut un atac de 
panică. Am fost convins că Simon - care n-a avut niciodată o 
iubită, din ce știu eu - și-a dat seama că sunt pe invers și 
încerca să se dea la mine. 

M-am panicat atât de rău, încât am pus-o pe Vanessa să-i 
anuleze invitaţia la petrecerea ei de după bal. Și Vanessa, care 
niciodată nu ratează șansa de a exclude pe cineva, a fost 
bucuroasă să o facă. Nu am renunţat la excluderea lui Simon 
nici după ce l-am văzut dându-se la Keely, cu genul ăla de 
intensitate pe care nu o poţi mima. 

Nu mi-am dat voie să mă gândesc la asta de când a murit 
Simon: cum ultima dată când am vorbit cu el m-am purtat ca un 
nenorocit fiindcă nu puteam accepta ceea ce sunt. 

Și partea cea mai rea e că, după toate astea, încă n-o pot 
face. 


Nate 
Marţi, 16 octombrie, 6 pm 


Când ajung la Glenn's Diner cu o jumătate de oră mai târziu 
faţă de ora la care trebuia să mă văd cu maică-mea, Kia ei este 
parcată chiar în față. Un punct în plus pentru noua versiune - 
îmbunătăţită - a maică-mii, bănuiesc. Nu aș fi fost deloc surprins 
dacă nu ar fi apărut. 

M-am gândit să fac și eu așa. S-o ignor complet. M-am gândit 
pe bune. Dar am observat că nu duce la nimic bun să mă prefac 
că maică-mea nu există. 

Imi parchez motocicleta la câteva locuri mai departe de 
mașina ei și simt primii stropi de ploaie cum îmi ating umerii 


VP - 186 


chiar înainte să intru în restaurant. Chelneriţa se uită la mine cu 
o expresie întrebătoare, dar politicoasă. 

— Mă întâlnesc cu cineva. Macauley, îi spun. 

Ea dă din cap și îmi arată un separeu dintr-un colţ. 

— Chiar acolo, te rog. 

Îmi dau seama că maică-mea e deja de ceva vreme aici. Sucul 
îi e aproape terminat și a sfâșiat în bucățele mici hârtia în care a 
fost învelit paiul. Când mă așez pe bancheta din faţa ei, ridic 
meniul ca să-i evit privirea. 

— Ai comandat de mâncare?, o întreb. 

— Ah, nu. Te așteptam pe tine. 

Din vocea ei pot simţi rugămintea de a-mi ridica privirea și a 
mă uita la ea. Mi-aș dori să fiu în altă parte. 

— Vrei un hamburger, Nathaniel? Îți plăceau la nebunie 
hamburgerii de la Glenn. 

Îmi plăceau și încă îmi plac, dar acum aș vrea să comand 
altceva. 

— E Nate, ok? Nimeni nu-mi mai spune Nathaniel de mult 
timp. 

— Nate, repetă ea, dar numele sună ciudat în gura ei. 

Unul dintre cuvintele alea pe care le tot repeţi până își pierd 
sensul. O altă chelneriță se apropie și comand o cola și un 
sandviș pe care nu-l vreau, de fapt. Telefonul meu secret bâzâie 
în buzunar și, când îl scot, am un mesaj de la Bronwyn. Sper că 
merge ok. Simt un val de căldură în tot corpul, dar pun telefonul 
la loc fără să răspund. Nu am cuvinte ca să-i descriu lui Bronwyn 
cum este să iei masa cu o fantomă. 

— Nate. 

Maică-mea își drege vocea înainte să-mi spună numele, dar 
tot sună greșit. _ 

— Cum e... Cum merge școala? Incă îți mai place fizica? 

Dumnezeule. Încă îți mai place fizica? Tot rămân corijent 
dintr-a noua la diferite materii, dar de unde să știe ea? 
Înștiinţările profesorilor vin acasă, falsific semnătura lui taică- 
miu și se întorc înapoi la școală semnate. Nimeni nu le pune 
vreodată la îndoială autenticitatea. 

— Ai bani să plătești nota?, o întreb brusc, transformându-mă 
într-un idiot agresiv. Pentru că eu n-am. Așa că, dacă aștepți s-o 
plătesc eu, ar trebui să-mi spui acum, înainte să vină mâncarea. 

Fața parcă i se prăbușește, și simt un imbold de triumf. 


VP - 187 


— Nath... Nate. Nu, niciodată nu m-aș fi gândit... Ei, bine. De 
ce să mă crezi, la urma urmei? 

Deschide portofelul și scoate câteva bancnote de douăzeci de 
dolari, pe care le lasă pe masă. Mă simt ca naiba, dar asta 
numai până îmi amintesc de facturile pe care le tot primim și pe 
care eu le îndes în coșul de gunoi în loc să le plătesc. Acum, 
când nu mai fac bani din droguri, pensia de handicapat a lui 
taică-miu de abia ne acoperă ipoteca, utilităţile și sticlele lui de 
alcool. 

— De unde ai bani dacă ai fost la dezintoxicare timp de 
câteva luni? 

Chelnerița se întoarce cu sticla de cola pentru mine, și maică- 
mea așteaptă până ce ea pleacă, ca să-mi răspundă. 

— Unul din medicii de la Pine Valley - asta e clinica unde am 
fost internată - m-a pus în legătură cu o companie medicală 
pentru care fac transcrieri ale reţetelor. Pot lucra de oriunde și e 
ceva stabil, de lungă durată. 

Îmi atinge mâna, dar eu mi-o retrag. 

— Vă pot ajuta pe tine și pe tatăl tău, Nate. O voi face. Am 
vrut să te întreb dacă ai un avocat, știi, pentru investigaţie. Ne- 
am putea ocupa de asta. 

Cumva, reușesc să nu pufnesc în râs. Indiferent cât câștigă, 
nu e de ajuns să plătim un avocat. 

— Sunt ok. 

Işi dă mai departe silința să se conecteze cu mine, întreabă 
de școală, despre Simon, despre eliberarea condiţionată și 
despre taică-miu. Aproape că mă atinge, pentru că e atât de 
diferită faţă de cum mi-o aminteam. Mult mai calmă. Dar apoi 
întreabă: 

— Cum face Bronwyn faţă la toate astea? 

A, pană aici. De fiecare dată când mă gândesc la Bronwyn, 
corpul meu reacţionează de parcă am fi înapoi pe canapea, la 
ea acasă - inima îmi bate cu putere, sângele îmi pulsează, 
pielea mi se electrizează. Nu vreau să transform singurul lucru 
bun din viaţa mea acum într-o conversaţie stupidă și ciudată cu 
maică-mea. Ceea ce înseamnă că nu prea mai avem subiecte de 
discuţie. Slavă Domnului că vine mâncarea și putem să încetăm 
să ne mai prefacem că ultimii trei ani nu s-au întâmplat. Chiar 
dacă sandvișul meu n-are niciun gust, de parcă aș mânca praf, 
tot e mai bine decât discuţia aia scremută. 


VP - 188 


Dar maică-mea nu se prinde. Vorbește nonstop despre 
Oregon, despre doctorii ei, despre emisiunea aia de căcat a lui 
Mikhail Powers, până ce simt că sunt pe cale să mă sufoc. Trag 
de gulerul tricoului meu de parcă gestul ăsta m-ar putea ajuta 
să respir mai bine, dar nu se întâmplă așa. Nu mai pot sta aici 
să-i ascult promisiunile și să sper că totul va fi bine. Că va 
rămâne trează, angajată, sănătoasă mintal. Că va rămâne. 

— Trebuie să plec, spun din senin, și îmi las jumătate de 
sandviș neatinsă pe farfurie. 

Mă ridic, mă lovesc tare cu genunchiul de colțul mesei și ies 
din restaurant fără să mă uit la ea. Știu că nu o să vină după 
mine. Nu e genul ei. 

Afară, sunt puţin confuz, pentru că nu-mi mai văd 
motocicleta. Când o reperez, e flancată de două Range Rover-uri 
care nu erau acolo când am venit. Îmi croiesc drum spre ea, 
când un tip bine îmbrăcat îmi taie calea și îmi zâmbește. ÎI 
recunosc imediat, dar mă prefac că habar nu am cine e. 

— Nate Macauley? Sunt Mikhail Powers. Eşti un tip greu de 
găsit, știi asta? Sunt încântat să te întâlnesc, în sfârșit. Lucrăm 
la o continuare a emisiunii despre cazul lui Simon Kelleher și ne- 
ar plăcea grozav să auzim perspectiva ta. Ce-ar fi să-ţi fac cinste 
cu o cafea și să discutăm câteva minute? 

Mă urc pe motorul meu și îmi leg casca, ignorându-l complet, 
ca și cum nu l-aș fi auzit. Mă pregătesc să ies din parcare cu 
spatele, dar întreaga echipă de producători îmi blochează calea. 

— Ce-ar fi să le spui băieţilor tăi să se dea la o parte? 

Zâmbetul lui e mai larg ca oricând. 

— Nu sunt dușmanul tău, Nate. Opinia publicului larg 
contează într-un caz ca acesta. Ce-ai spune dacă i-am atrage de 
partea ta? 

Maică-mea apare și ea în parcare și îi pică faţa când vede cine 
stă de vorbă cu mine. Intorc motocicleta și pornesc încet, să le 
dau timp oamenilor să se dea la o parte. Acum am, în sfârșit, 
drumul liber. 

Dacă maică-mea într-adevăr vrea să mă ajute, poate vorbi ea 
cu jurnalistul. 


VP - 189 


Capitolul douăzeci și unu 


Bronwyn 
Miercuri, 17 octombrie, 12.25 pm 


Miercuri, la prânz, eu și Addy vorbim despre oje. E tobă de 
informaţii pe tema asta. 

— Pe unghiile tale scurte ar merge la fix ceva pal, aproape 
nude, zice ea, examinându-mi mâinile cu un aer de 
profesionistă. Dar să fie strălucitor și îngrijit. 

— Nu prea mă dau cu ojă, îi spun. 

— Ei bine, poate e momentul să devii mai elegantă. Indiferent 
pentru ce motiv. 

Ridică o sprânceană, iar mie mi se înfierbântă obrajii. Maeve 
râde. 

— De ce să nu încerci?, mă sfătuiește și Maeve. 

E o conversaţie prozaică și inocentă în comparaţie cu discuţia 
de ieri de la prânz, când le-am povestit despre vizita la poliţie, 
despre mama lui Nate, iar Addy mi-a zis că a fost și ea chemată 
la poliție, separat, ca să fie din nou luată la întrebări în legătură 
cu epinefrina dispărută din cabinet. leri eram suspecte de crimă, 
cu vieți personale complicate, astăzi suntem doar niște fete. 

Asta până ce o voce ascuţită de la câteva mese distanţă 
ajunge până la noi: 

— E așa cum am spus, declară sigură pe ea Vanessa 
Merriman. Care bârfa e cu siguranţă adevărată? Despre care 
dintre ei? Și ce persoană s-a dezintegrat total de la moartea lui 
Simon? Poftim criminalul! 

— Ce tot aberează acolo?, mormăie Addy, ronţăind ca o 
veveriţă un cruton exagerat de mare. 

Janae, care nu prea vorbește atunci când stă cu noi, aruncă o 
privire spre Addy și spune: 

— N-aţi auzit? Echipa lui Mikhail Powers e acum afară. O 
grămadă de colegi dau interviuri. 

Stomacul mi se transformă într-un pietroi greu, iar Addy își 
împinge tava într-o parte, de parcă i-ar face greață. 

— Ah, minunat. E tot ce lipsea - Vanessa la TV, perorând 
despre cât de vinovată sunt eu. 


VP - 190 


— Nimeni nu crede că ai fost tu, spune Janae, spoi arată spre 
mine. Sau tu. Sau... 

ÎI urmărește pe Cooper, care se îndreaptă cu tava în mână 
spre masa Vanessei, apoi ne zărește și se întoarce din drum. Se 
așază lângă noi. Mai face asta uneori - stă cu Addy câteva 
minute în pauza de prânz, ca să dea un semnal că nu a 
abandonat-o, ca restul foștilor prieteni, dar nu rămâne la masa 
noastră, pentru ca Jake să nu se enerveze. Nu mă pot decide 
dacă e ceva drăguţ sau laș. 

— Ce faceți?, întreabă el, începând să cojească o portocală. 

E îmbrăcat într-un trening gri deschis, care îi scoate în 
evidenţă ochii, și e ușor bronzat, de la antrenamentul de pe 
teren. Bronzul e mai vizibil pe pomeţi, acolo unde șapca nu 
reușește să-l protejeze de soare. Intr-un fel ciudat, face parte 
din strălucirea specifică a lui Cooper Clay. 

Credeam într-o vreme că e cel mai frumos tip din liceu. Poate 
că așa și este, doar că în ultimul timp are ceva de păpușă Ken, o 
frumusețe prea convenţională, parcă din plastic. Sau poate doar 
gusturile mele s-au schimbat. 

— Ai dat deja interviul pentru Mikhail Powers?, îl întreb în 
glumă. 

Înainte să apuce să-mi răspundă, o voce vorbeşte peste 
umărul meu: 

— Ar trebui să le daţi cu toţii. Să mergeţi tot înainte cu 
fruntea sus și să fiți gaşca de criminali care toată lumea crede 
că sunteţi. Să fiţi regii și reginele Liceului Bayview. 

Leah Jackson se așază la masa noastră, lângă Cooper. Nici n-o 
observă pe Janae, care se înroșește ca o cărămidă și devine 
rigidă în scaunul ei. 

— Bună, Leah, spune Cooper, răbdător. 

Ca și cum e deja obișnuit cu astea. Ceea ce probabil chiar a 
făcut, la slujba pentru Simon. Leah ne privește repede pe 
fiecare, apoi ochii ei se opresc asupra mea. 

— O să recunoști vreodată că ai copiat la test? 

Tonul ei este relaxat, iar expresia feţei aproape prietenoasă, 
dar tot îngheţ. 

— Ce ipocrizie, Leah, spune Maeve cu o voce puternică, 
surprinzându-mă. Nu te poţi plânge de Simon într-o propoziție și 
apoi în a doua să repeţi bârfa aruncată de el. 

Leah îi adresează lui Maeve un mic salut, cu mâna la tâmplă: 


VP-191 


— Corect, Rojas cea mică. 

Dar Maeve de abia s-a încălzit. 

— Mi-e greață că vorbim numai despre prostiile astea 
superficiale. De ce nu spune nimeni ce loc oribil a făcut Despre 
Asta să fie liceul nostru? 

Se uită direct la Leah și pare că o provoacă. 

— De ce n-o faci tu? Aia sunt chiar acolo, afară, știi. Mor să 
aibă o perspectivă nouă. Ai putea să le-o dai tu. 

Leah se scutură, parcă în silă. 

— N-am de gând să vorbesc cu presa despre asta. 

— De ce nu?, întreabă Maeve. 

N-am mai văzut-o până acum așa; e aproape fioroasă când o 
atacă pe Leah. 

— Tu n-ai făcut nimic greșit. Simon a făcut. A continuat s-o 
facă vreme de ani buni, iar oamenii acum vorbesc despre el de 
parcă ar fi fost un sfânt. N-ai o problemă cu asta? 

Leah o privește pe Maeve, și nu pot descrie exact expresia de 
pe faţa ei. Un fel de... triumf? 

— Sigur că am. 

— Atunci fă ceva, zice Maeve. 

Leah se ridică brusc, dându-și părul peste umeri. Mișcarea îi 
face mâneca să i se ridice și îi expune o cicatrice lungă pe 
încheietură. 

— Poate o să fac. 

lese pe ușă, cu pași grăbiţi. 

Cooper clipește de parcă abia s-a trezit din somn. 

— La naiba, Maeve. Amintește-mi să nu ajung vreodată în 
tabăra inamicilor tăi. 

Maeve își încreţește nasul și rememorez fișierul cu numele lui 
Cooper pe care ea încă nu a reușit să-l decripteze. 

— Leah nu e printre inamicii mei, mormăie ea, tastând repede 
ceva pe telefon. 

Mi-e și frică să întreb. 

— Ce faci acolo? 

— Trimit link-urile forumurilor pe care stătea Simon echipei lui 
Mikhail Powers. Sunt jurnaliști, nu? Ar trebui să arunce o privire. 

— Ce?! izbucnește Janae. Despre ce vorbești? 

— Simon era peste tot în niște discuţii de psihopati în care 
oamenii încurajau atentatele din școli și alte chestii de genu'. Le 
citesc de zile bune. Au fost deschise de alte persoane, dar el era 


VP - 192 


mereu acolo, implicat, scriind tot felul de mizerii. Nici nu i-a 
păsat când băiatul ăla a omorât atâţia oameni în Orange 
County. 

Încă mai tastează, când mâna lui Janae zvâcneșşte și o prinde 
de încheietură pe Maeve, făcând-o aproape să scape telefonul 
pe jos. 

— De unde știi asta?, șuieră ea, și Maeve iese într-un final din 
transă și își dă seama că poate a spus prea mult. 

— Dă-i drumul, îi spun lui Janae. 

Când Janae nu mă ascultă, mă întind și îi desprind degetele de 
pe încheietura surorii mele. Sunt reci ca gheaţa. Janae își dă 
scaunul în spate cu un scârțâit zgomotos pe podea, și când se 
ridică în picioare pot vedea că îi tremură tot corpul. 

— Niciunul dintre voi nu știe nimic despre el, spune cu o voce 
sugrumată, și pleacă cu aceiași pași grăbiţi cu care o ștersese și 
Leah. 

Doar că ea, probabil, nu-i va da lui Mikhail Powers ceva de 
rumegat. Maeve și cu mine schimbăm priviri nedumerite, iar eu 
bat toba cu degetele pe masă. Nu-mi pot da seama ce e cu 
Janae. În cele mai multe zile, n-am idee de ce stă cu noi, cânde 
clar că noi îi amintim constant de Simon. 

Doar dacă nu cumva stă ca să asculte conversații cum e cea 
care tocmai a avut loc. 

— Tre’ să plec, zice Cooper brusc, ca și cum i s-a terminat 
timpul pe care-l poate petrece la masa noastră, cât să nu-l 
supere pe Jake. 

Își ridică tava, pe care mâncarea i-a rămas neatinsă, și se 
duce la masa lui obișnuită. 

Așa că rămânem din nou doar noi, fetele, până la sfârșitul 
pauzei de prânz. Singurul alt tip care ar putea sta cu noi de 
obicei nu se obosește să treacă pe la sala de mese. Insă, după, 
trec pe lângă el, pe lângă Nate, pe culoarul școlii, și toate 
întrebările care îmi înfierbântă mintea despre Simon, Leah și 
Janae dispar când el îmi zâmbește. 

Pentru că, Doamne Dumnezeule, băiatul ăsta zâmbește atât 
de frumos. 


Addy 
Vineri, 19 octombrie, 11.12 am 


VP - 193 


E destul de cald, și nu ar trebui să-mi dau sufletul alergând. E 
doar ora de sport, la urma urmei. Dar braţele și picioarele îmi 
sunt pline de energie neașteptată, iar plămânii se dilată și apoi 
se micșorează de parcă să merg cu bicicleta mi-a adus rezerve 
pe care acum trebuie să le consum. Transpiraţia îmi tot apare 
pe frunte și mi se scurge pe spate, pe sub tricou. 

Simt un imbold de mândrie când îl depășesc pe Luis - atât de 
sigur pe el, încât nu-și dă deloc silinţa - și pe Olivia, care e în 
echipa de atletism. Jake e în faţa mea și ideea de a-l ajunge din 
urmă e ridicolă, fiindcă e evident mai rapid decât mine, mai 
mare și mai puternic. Sub nicio formă nu am cum să câștig în 
fața lui, doar că... sunt pe cale să o fac. E atât de aproape, lao 
distanţă mică în faţa mea, și, dacă schimb culoarul și menţin 
viteza, practic aș putea să... 

Picioarele zboară de sub mine. Gustul metalic al sângelui îmi 
umple gura când îmi mușc din greșeală buza și palmele iau 
contact cu pământul. Pietricele mici îmi perforează pielea, 
lăsându-mi tăieturi peste tot. Genunchii mă dor îngrozitor și știu 
că m-am rănit nasol chiar înainte să văd pete roșii pe asfalt. 

— O, nu! se aude vocea Vanessei, plină de o falsă îngrijorare. 
Sărăcuţa! Au lăsat-o picioarele. 

Nu a fost așa. In timp ce ochii mei erau fixaţi asupra lui Jake, 
piciorul cuiva mi-a agăţat glezna și m-a pus la pământ. Am o 
idee destul de clară cine a fost, dar nu spun nimic, pentru că 
sunt prea ocupată să încerc să trag aer în piept. 

— Addy, ești bine? 

Vanessa își păstrează îngrijorarea ipocrită în voce până ce se 
așază cu un genunchi pe jos, lângă mine, iar atunci se apropie 
de urechea mea și îmi spune: 

— Ai meritat-o, târfo. 

Mi-ar plăcea să-i răspund, dar încă nu pot respira. 

Când profa de sport ajunge lângă mine, Vanessa dă înapoi și, 
când mi-am reglat respiraţia ca să pot vorbi, deja a dispărut. 
Profa se uită la genunchii mei, îmi întoarce palmele în sus, se 
agită când îmi vede rănile. 

— Trebuie să mergi la cabinet. Să-ţi curețe rănile și să îţi dea 
un antibiotic. 

Se uită la mulţimea adunată înjur și strigă: 

— Domnișoară Vargas! Ajut-o, te rog. 


VP - 194 


Bănuiesc că ar trebui să mă simt recunoscătoare că nu i-a 
strigat pe Vanessa sau pe Jake. Dar n-am mai văzut-o pe Janae 
de când sora lui Bronwyn a spus cuvintele alea dure la adresa 
lui Simon, cu câteva zile în urmă. În timp ce șchiopătez spre 
școală, Janae nu-mi aruncă nicio privire. Abia când suntem la 
intrare și îmi ţine ușa, mă întreabă: 

— Ce s-a întâmplat? 

Acum mi-am tras destul sufletul cât să pot și râde. 

— Versiunea Vanessei de a mă înjosi pentru că aș fi o 
ușuratică. 

O iau la stânga, în loc de dreapta, și mă îndrept spre dulapul 
meu. 

— Ar trebui să mergi la cabinet, spune Janae, dar dau din 
mână, un gest care vrea să-i transmită să nu-și facă griji. 

N-am mai fost în cabinetul ăla buclucaș de săptămâni întregi, 
și oricum rănile mele sunt dureroase, dar superficiale. Un duș e 
tot ce am nevoie acum. Șchiopătez până la vestiare, unde mă 
dezbrac și intru sub duș. Las apa caldă să mă învăluie și mă uit 
cum sângele mi se scurge de pe trup. Rămân în cabina de duș 
până ce apa devine limpede. Când ies, înfășurată într-un prosop, 
Janae e tot acolo și îmi întinde o cutie cu bandaje. 

— i-am luat astea. Genunchii tăi au nevoie de ele. 

— Mersi. 

Mă așez pe o bancă și mă apuc să-mi bandajez genunchi, din 
care iese din nou sânge. Palmele mă înțeapă și sunt o carne vie, 
dar n-are rost să-mi lipesc și acolo bandaje. Sunt tăiată în prea 
multe locuri. _ 

Janae stă cât mai departe de mine pe bancă. Imi pun trei 
bandaje pe un genunchi și două pe celălalt. 

— Vanessa e o dobitoacă, spune ea încet. 

— Mda, sunt eu de acord, ridicându-mă de pe bancă. 

Picioarele par să-mi fie în regulă, așa că mă duc la dulap și îmi 
iau hainele. 

— Dar primesc ceea ce merit, nu? Asta e ceea ce gândește 
toată lumea. Cred că este și ce și-ar fi dorit Simon. Toate 
secretele expuse, pentru ca oamenii să te judece. 

— Ei bine, Simon... 

Vocea lui Janae e din nou gâtuită. 

— Simon nu e... Simon nu era așa cum spun ele. Adică, da, a 
exagerat cu Despre Asta și a scris niște chestii oribile. Dar 


VP - 195 


ultimii ani au fost dificili pentru el. A încercat mereu să se 
integreze și niciodată nu a reușit. Nu cred că... 

Se împiedică în propriile cuvinte. 

— Când Simon era el însuși, nu ar fi vrut asta pentru tine. 

Pare cu adevărat tristă. Dar nu-mi pot da voie să-mi pese de 
Simon acum. Termin de îmbrăcat și mă uit la ceas. Mai sunt 
douăzeci de minute rămase din ora de sport, și nu vreau să fiu 
aici când Vanessa și haita ei vin să se schimbe. 

— Mulţumesc pentru bandaje. Spune-le că sunt tot la cabinet, 
bine? Mă duc la bibliotecă până la pauză. 

— Bine, spune ea. 

S-a căţărat pe bancă și pare epuizată, golită. Când aproape 
am ajuns la ușă, mă strigă: 

— Vrei să facem ceva în după-amiaza asta? 

Mă întorc, surprinsă. Nu m-am gândit că am ajuns până acolo 
în... relaţia noastră de persoane care se cunosc. Prietenie încă 
sună mult prea puternic. 

— Aăă, da. Sigur. 

— Maică-mea ţine clubul ei de lectură, așa că poate aș putea 
trece pe la tine? 

— Bine, spun eu, imaginându-mi reacția maică-mii la vederea 
lui Janae, după ce s-a obișnuit cu o casă plină de păpuși 
drăgălașe ca Olivia și Keely. 

Gândul ăsta mă animă, așa că plănuim ca Janae să treacă 
după ore. Îi trimit o invitaţie și lui Bronwyn, dar pe urmă îmi 
amintesc că e pedepsită. În plus, are și lecţiile de pian. leșirile 
spontane nu sunt genul ei. 

e 

De abia apuc să-mi fixez bicicleta când ajung acasă, că o și 
văd pe Janae apropiindu-se, târându-și geanta ei uriașă de parcă 
ar fi venit să învăţăm împreună. Facem conversație obositoare 
și politicoasă cu maică-mea, ai cărei ochi se plimbă de la 
piercingurile lui Janae la bocancii ei scofâlciţi, de armată, până 
ce hotărăsc să o duc sus să ne uităm la TV. 

— Ştii serialul nou de pe Netflix? Ala cu supereroi?, întreb, 
îndreptând telecomanda spre televizor și trântindu-mă pe pat, 
pentru ca Janae să se așeze pe fotoliu. 

Se așază cu grijă, parcă fiindu-i teamă că tapiseria roz o va 
înghiţi cu totul. 


VP - 196 


— Da, e ok, zice ea, lăsându-și geanta pe jos și uitându-se la 
fotografiile de pe pereți. Chiar îţi plac florile, ăăă? 

— Nu chiar. Soră-mea are un aparat nou și m-am jucat eu 
puţin cu el de curând, plus că... am dat jos multe fotografii mai 
vechi și a rămas loc gol. 

Toate fotografiile din ultimii trei ani, cu mine și Jake, sunt 
acum îngrămădite într-o cutie care a fost de pantofi. Tot acolo 
le-am pus și pe cele cu fostele mele prietene. Am ezitat când a 
venit vorba de una - eu, Keely, Olivia și Vanessa pe plajă, vara 
trecută. Purtăm pălării uriașe de soare și zâmbim fericite, iar 
cerul e extrem de albastru în spatele nostru. Fusese una din 
zilele alea perfecte, numai între fete, dar după ziua de azi sunt 
fericită că am surghiunit rânjetul Vanessei în fundul dulapului 
meu. 

Janae se joacă cu fermoarul genţii. 

— Probabil că ţi-e dor de cum erau lucrurile înainte, spune 
încet. 

Îmi ţin ochii lipiţi de ecran și mă gândesc la întrebarea ei. 

— Da și nu. Mi-e dor de cât de simplă era școala. Dar 
bănuiesc că nimănui din gașca mea nu-i păsa cu adevărat de 
mine, nu? Altfel, nu am fi în situaţia asta acum. 

Mă întorc pe cealaltă parte ca să o privesc mai bine. 

— Dar nu o să spun că e asemănător cu situaţia prin care 
treci tu. Să-l pierzi pe Simon așa. 

Janae se înroșește și nu răspunde, și îmi doresc să nu fi adus 
vorba despre asta. Dar nu prea știu ce să vorbesc cu ea. Suntem 
prietene, sau doar niște fete care nu au alternative mai bune de 
petrecut timpul? Ne uităm în tăcere la televizor până când ea își 
drege vocea și mă întreabă dacă poate să bea ceva. 

— Sigur. 

E aproape o ușurare să scap de tăcerea care s-a așternut 
între noi, dar asta numai până când mă ciocnesc de maică-mea 
în bucătărie și avem o discuţie tensionată de zece minute 
despre genul de prietene pe care le am acum. Când în sfârșit 
mă întorc sus, cu două pahare cu limonadă în mână, Janae și-a 
pus geanta pe umăr și e aproape ieșită pe ușă. 

— Nu mă simt prea bine, mormăie ea. 

Minunat. Nici măcar prietenii mei nepotriviţi nu mai vor să-și 
petreacă vremea cu mine. 


VP - 197 


Frustrată, îi dau un mesaj lui Bronwyn, fără să mă aştept la un 
răspuns imediat, din moment ce probabil este în miezul lui 
Chopin sau ceva. Dar sunt surprinsă când îmi răspunde în 
câteva secunde, și chiar și mai surprinsă când văd ce îmi scrie. 

Ai grijă. N-am încredere în ea. 


Capitolul douăzeci și doi 


Cooper 
Duminică. 21 octombrie, 5.25 pm 


Aproape am terminat cina când telefonul Bătrânului meu 
sună. Se uită la numărul de pe ecran și răspunde imediat, iar 
ridurile din jurul gurii i se accentuează. 

— Kevin sunt. Da. Cum, în seara asta? Chiar e necesar? 

Așteaptă câteva secunde. 

— In regulă. Ne vedem acolo. 

Inchide și scoate un suspin de iritare. 

— Trebuie să ne vedem cu avocata ta la secţia de poliţie în 
juma de oră. Detectivul Chang vrea din nou să vorbească cu 
tine. Nu știu despre ce, completează când vede că deschid gura 
să întreb ceva. 

Inghit cu greu. N-am mai fost interogat de o vreme, și chiar 
începusem să sper că toată treaba asta se răcise. Aș vrea să-i 
dau un mesaj lui Addy să o întreb dacă au chemat-o și pe ea, 
dar am primit ordin strict să nu fac nicio referire la investigaţie 
în scris. Nici să o sun pe Addy nu e o idee grozavă. Așa că îmi 
termin cina în tăcere și plec spre secție cu taică-miu. 

Avocata mea, Mary, deja vorbește cu detectivul Chang când 
ajungem noi. Ne conduce spre camera de interogatoriu, care nu 
seamănă deloc cu alea pe care le vezi prin filme. Nu există un 
panou de sticlă prin care cei de afară să ne vadă înăuntru. Doar 
o cameră micuță și obosită, cu o masă ca din sălile de conferinţă 
și cu scaune pliante. 

— Salutare, Cooper. Bună seara, domnule Clay. Mulţumesc că 
ați venit. 

Sunt pe cale să trec de detectiv și să intru în sală, când el îmi 
pune o mână pe braţ și zice: 


VP - 198 


— Sigur vrei ca tatăl tău să fie aici? 

Mă pregătesc să întreb de ce nu aș vrea să fie și el prezent, 
dar înainte să apuc, Bătrânu' începe deja să facă scandal cum 
că e dreptul lui dat de Dumnezeu să fie prezent la interogatoriu. 
Și-a învățat discursul de dinainte și, odată ce începe, nu se lasă 
până nu termină. 

— Sigur, sigur, spune politicos detectivul. Mă gândeam doar 
că este o chestiune de discreţie pentru Cooper. 

Felul în care o spune mă face să devin agitat, și mă uit la 
Mary, cerându-i ajutorul. 

— Kevin, e în regulă dacă voi fi doar eu prezentă la început. 
Te vom chema dacă apare ceva, îi zice ea Bătrânului meu. 

Mary e o tipă ok. Are vreo cincizeci de ani, pare trecută prin 
viață și știe cum să se comporte atât cu poliţia, cât și cu tatăl 
meu. Așa că, până la urmă, suntem doar eu, ea și detectivul cei 
care ne așezăm în jurul mesei. 

Inima deja îmi bate cu putere când detectivul Chang scoate 
un laptop. 

— Ai susținut cu tărie că acuzaţiile lui Simon nu sunt 
adevărate, Cooper. lar performanţa ta sportivă a fost la fel de 
bună în ultima vreme, deși ai fost supus testelor și este clar că 
nu foloseai steroizi. Ceea ce e inconsistent cu reputaţia 
aplicaţiei lui Simon. Nu era cunoscută că ar împrăștia minciuni. 

Încerc să-mi păstrez expresia neutră, deși la asta mă 
gândisem și eu. Prima dată când detectivul mi-a arătat postarea 
despre mine, am fost mai degrabă ușurat decât furios. O 
minciună era mai bine decât adevărul. Dar de ce ar fi postat 
Simon o minciună despre mine? 

— Așa că am cercetat mai atent. Se pare că ratasem ceva la 
prima analiză a site-ului lui Simon. Fusese o altă postare despre 
tine, dar care era criptată și care ulterior fusese înlocuită cu aia 
în care erai acuzat că iei steroizi. Ne-a luat ceva timp să 
descifrăm, dar postarea e asta. 

Întoarce laptopul ca să fie cu faţa la Mary și la mine. Ne 
aplecăm ca să putem citi. 

Toată lumea vrea o bucăţică din jucătorul echipei Bayview, 
CC, și iată că în final s-a hotărât și el să ofere cuiva una. A 
înșelat-o pe frumusețea de KS cu un model german care 
pozează pentru lenjerie intimă. Ce tip n-ar face-o, nu? Atâta 
doar că noua iubire a lui CC pozează în boxeri și cu o servietă în 


VP - 199 


mână, nu în sutien și bikini. Ne pare rău, K, dar nu poți câștiga 
cât timp joci în echipa greșită. 

Tot corpul îmi împietrește, cu excepţia ochilor, care nu se pot 
opri din clipit. Asta e ce mă temeam să văd încă de acum câteva 
săptămâni. 

— Cooper, îmi spune Mary cu o voce calmă. Nu e niciun motiv 
pentru care să ai o reacţie față de așa ceva. Aveţi vreo întrebare 
anume, domnule detectiv? 

— Da. E adevărată această bârfa pe care Simon voia s-o 
publice, Cooper? 

Mary mi-o ia înainte: 

— Nu e nimic în această acuzaţie care să aibă legătură cu 
crima. Cooper nu are de ce să dea explicaţii. 

— Mary, știi că nu e așa. Avem un caz interesant aici. Patru 
elevi, cu patru zvonuri pe care ei și-ar dori să nu fie făcute 
publice. Unul dintre zvonuri e șters și înlocuit cu o minciună. Ai 
idee cum arată asta? 

Ca niște vorbe goale aruncate în vânt?, întreabă Mary. 

— Ca și cum cineva a intrat pe site-ul lui Simon și a făcut 
dispărut acest articol. Și s-a asigurat că Simon n-o să mai fie 
prin preajmă ca să îndrepte lucrul ăsta. 

— Am nevoie de câteva minute alături de clientul meu, spune 
Mary. 

Mă simt rău. Mi-am imaginat dându-le vestea despre Kris 
părinţilor mei într-un milion de feluri, dar niciunul atât de oribil și 
direct ca ăsta. 

— Desigur. Trebuie să știi că am cerut deja un mandat pentru 
a percheziționa reședința familiei Clay, în afară de computerul 
lui Cooper și înregistrările telefonice. Având aceste noi 
informaţii, a devenit un suspect mai important faţă de cât era 
înainte. 

Mary are o mână pe brațul meu. Nu vrea să vorbesc. Dar nu 
trebuie să-și facă griji. N-aș putea oricum, nici dacă aș vrea. 

Dezvăluirea informațiilor despre orientarea sexuală a cuiva 
violează drepturile constituționale privind viața privată. Asta e 
ceea ce spune Mary, și a ameninţat să ceară ajutorul Uniunii 
Americane pentru Libertatea Civilă dacă poliţia va face publică 
postarea lui Simon. 

Detectivul Chang dă să o întoarcă. Nu au nicio intenţie să-mi 
invadeze intimitatea. Dar trebuie să continue investigația. Ar fi 


VP - 200 


de ajutor dacă le-aș spune totul. Definiţiile noastre pentru ce 
înseamnă totul sunt diferite. A lui include ca eu să mărturisesc 
că l-am omorât pe Simon, că am șters postarea de pe blogul lui 
și că am înlocuit-o cu o minciună despre steroizi. 

Ceea ce nu are deloc sens. Dacă aș fi intrat în admin-ul site- 
ului, nu m-aș fi scos complet din ecuaţie? Sau nu aș fi pus altă 
minciună, care să nu-mi amenințe cariera? Cum ar fi să spun că 
am înșelat-o pe Keely cu o altă fată. Asta ar fi ucis doi iepuri 
dintr-o lovitură. 

— Asta nu schimbă nimic, spune Mary. Nu aveţi nicio dovadă 
că s-ar fi atins Cooper de site-ul lui Simon. Să nu îndrăzniţi să 
dezvăluiţi informaţii atât de sensibile în numele investigaţiei 
voastre. 

Chestia e că, oricum, nu prea mai contează. O să iasă într-un 
final. Cazul ăsta a fost plin de scurgeri de informaţii încă de la 
început. Și nu pot ieși în pași de dans de aici, după ce am fost 
interogat timp de o oră, și să-i spun lui taică-miu că nu s-a 
întâmplat nimic. 

Când detectivul Chang ne lasă singuri, ne spune răspicat că 
vor mai face investigaţii în privinţa mea în următoarele zile. Vor 
numărul de telefon al lui Kris. Mary îmi spune că nu sunt obligat 
să-l dau, dar detectivul îi amintește că vor obţine mandat pentru 
telefonul meu și îl vor afla oricum. Vor să discute și cu Keely. 
Mary continuă să-l amenințe cu Uniunea Americană pentru 
Libertatea Civilă, iar detectivul continuă să-i explice că au 
nevoie să îmi înțeleagă acțiunile din săptămânile de dinaintea 
morții lui Simon. 

Dar cu toții știm ce urmează să se întâmple. Mă vor strânge 
cu ușa tot mai mult, sperând să cedez presiunii și să fac o 
confesiune. 

Rămân cu Mary în camera de interogatoriu după ce detectivul 
pleacă, bucuros că nu există geam din ăla ca-n filme, de unde 
să fiu privit. Îmi las capul în mâini. Viaţa așa cum o știam până 
acum s-a terminat, și în scurt timp nimeni nu mă va mai privi la 
fel. Aveam de gând să le spun adevărul despre mine, în cele din 
urmă - dar în vreo câţiva ani, poate? Când aș fi fost deja un 
sportiv cu o carieră, greu de dat jos de pe piedestal. Nu acum. 
Nu așa. 


VP - 201 


— Cooper, mă trezește Mary, punându-mi o mână pe umăr. 
Tatăl tău probabil se întreabă de ce mai suntem încă aici. 
Trebuie să vorbești cu el. 

— Nu po', spun, ca un robot. 

Po’. 

— Tatăl tău te iubeşte, spune ea. 

Aproape că îmi vine să râd. Bătrânu’ îl iubește pe 
Cooperstown, nu pe mine. Mă iubeşte când am o aruncare bună 
și sunt luat în vizor de antrenorii echipelor mari. Dar pe mine, 
cel care sunt dincolo de astea? 

Nici măcar nu mă cunoaşte. 

Se aude o bătaie în ușă, înainte să pot răspunde. Bătrânu' își 
bagă capul înăuntru și pocnește din degete. 

— Mai aveți? Vreau să merg acasă. 

— Suntem gata, îi spun. 

— Despre ce naiba a fost vorba?, o întreabă pe Mary. 

— Tu și Cooper trebuie să aveţi o discuţie. 

Maxilarul lui taică-miu se încordează. Pentru ce naiba te 
plătim pe tine? stă scris pe faţa lui. 

— Apoi, putem discuta care sunt pașii, spune ea. 

— Minunat, mormăie Bătrânu'. 

Mă ridic și mă strecor prin spaţiul îngust dintre masă și 
perete, trecând de Mary și ieșind pe culoar. Mergem în tăcere, 
unul în faţa celuilalt, până ce ieșim din secţie și Mary ne spune 
la revedere. 

— 'oapte bună, spune Bătrânu', mergând agitat spre mașina 
lăsată în locul cel mai îndepărtat din parcare. 

Totul din mine se încordează și se răsucește când îmi pun 
centura, pe locul de lângă el, în Jeep. Cum să încep? Ce să 
spun? Să-i spun acum, sau să aștept până ajungem acasă, ca să 
le pot spune și maică-mii, și lui Buni, și... O, Doamne. Lucas? 

— Despre ce-a fost vorba? Ce te-a ţinut atât? 

— Au apărut probe noi, spun. 

— Da? Ce anume? 

Nu pot. Nu pot. Nu cât suntem doar noi doi în mașină. 

— Hai să așteptăm până ajungem acasă. 

— E ceva serios, Coop? Ai dat de belea?, mă întreabă 
Bătrânu', depășind un Volkswagen care abia se târâie. 

Palmele încep să-mi transpire. 

— Să așteptăm până acasă, repet eu. 


VP - 202 


Ar trebui să-i spun lui Kris ce se întâmplă, dar nu îndrăznesc 
să-i dau un mesaj. Ar trebui să merg în apartamentul lui și să-i 
explic față în față. O altă discuţie care va omori o parte din 
mine. Kris și-a asumat identitatea sexuală încă de prin liceu. 
Părinţii lui sunt artiști și nu au făcut niciodată un caz mare din 
asta. Reacţia lor a fost ceva de genul: Ah, știm. Ce ti-a luat așa 
mult până să ne spui? Asupra mea n-a făcut niciodată presiuni 
să spun ce sunt, dar sigur nu vrea să trăiască ascunzându-se. 

Mă uit pe geamul mașinii și bat cu degetele pe mânerul 
portierei tot restul drumului. Bătrânu' trage mașina pe aleea de 
acces, iar casa strălucește dintr-odată în fața mea: bine 
conturată, familiară și ultimul loc din lume unde aș vrea să fiu 
acum. 

Intrăm înăuntru, Bătrânu' își aruncă cheile pe măsuţa din hol 
și o văd pe maică-mea în sufragerie. Ea și Buni stau una lângă 
alta pe canapea, de parcă ne-ar fi așteptat tot timpul ăsta. 

— Unde e Lucas?, întreb, și intru după taică-miu în sufragerie. 

— Jos, se joacă pe calculator, spune maică-mea, dând 
televizorul mai încet. E totul în regulă? 

— Cooper o face pe misteriosul, zice Bătrânu', privindu-mă cu 
un aer de glumă. 

Pare că nu vrea să ia în serios panica mea vizibilă. 

— la spune-ne, Cooperstown. Care e treaba? Au ceva dovezi 
de data asta? 

— Ei cred că da. Adică, da, chiar au. Informaţii noi. 

Îmi dreg vocea și îmi bag mâinile în buzunare. Toate lumea e 
tăcută și pare să rumege ce am spus, până când observă că nu 
mai am de gând să continui. 

— Ce fel de informaţii noi?, întreabă mama. 

— A fost o postare ascunsă pe site-ul lui Simon, înainte ca 
poliţia să verifice prima dată. Era ceva ce a vrut iniţial să 
posteze despre mine. O chestie care nu avea ni'c de-a face cu 
steroizii. 

lată-mi iar vorbirea aia specifică, defectă. Bătrânu' nu găsește 
nimic în neregulă la accentul meu, poate și pentru că el mereu 
și l-a păstrat pe al lui. 

— Ştiam eu! izbucnește. Te-ai scos, nu? 

Sunt amuţit, cu mintea goală de gânduri. Buni se apleacă și 
apucă mânerul bastonului, în formă de craniu. 


VP - 203 


— Cooper, ce avea de gând Simon să publice despre tine?, 
întreabă ea. 

— Ei, bine... 

Doar câteva cuvinte sunt de ajuns să-mi împartă viaţa în două 
perioade distincte - Înainte și După. Aerul îmi iese complet din 
plămâni. Nu o pot privi pe maică-mea, și al naibii să fiu dacă mă 
pot uita la Bătrânu'. Așa că mă fixez cu privirea pe Buni. 

— Simon... cumva... a aflat că eu... 

La naiba. Nu mai pot lega cuvintele. Buni bate cu bastonul în 
podea, de parcă ar vrea să-mi vină în ajutor. 

— Eu sunt gay. 

Bătrânu' râde. Râde pe bune, un râs de ușurare, și îmi trage o 
palmă peste umăr. 

— La naiba, Coop. Să mă păcălești, nu alta! Pe bune, acum, 
care-i treaba? 

— Kevin. 

Buni vorbește scrâșnindu-și dinţii. 

— Cooper nu glumește. 

— Sigur că glumește, spune Bătrânu', încă râzând. 

Îi privesc cu atenţie faţa, pentru că sunt atât de sigur că asta 
e ultima dată când mă va mai vedea așa. 

— Am dreptate? 

Ochii lui îi întâlnesc pe ai mei, ai lui plini de încredere, dar 
când îmi vede fața zâmbetul îi păleşte. 

— Am dreptate, Coop? 

— Nu ai, îi spun. 


Capitolul douăzeci și trei 


Addy 
Luni, 22 octombrie, 8.45 am 


Mașini de poliție sunt din nou așezate în faţa intrării liceului. 
lar Cooper se împleticește pe coridor de parcă n-a mai dormit de 
zile bune. Nu-mi trece prin minte că astea două ar putea avea o 
legătură până ce nu mă trage deoparte, înainte să se sune de 
prima oră. 

— Putem să vorbim? 


VP - 204 


Mă uit mai bine, de aproape, la el și teama îmi prinde ca într-o 
gheară stomacul. Nu am mai văzut până acum ochii lui Cooper 
atât de injectaţi de firișoare de sânge. 

— Dap, sigur. 

La început mă gândesc că vrea să vorbim pe coridor, dar, 
spre surpriza mea, mă conduce pe scările din spate până în 
parcare, unde ne sprijinim de ușă. Înseamnă că voi întârzia la 
prima oră, dar oricum stau atât de prost cu prezența, încât o 
absenţă în plus nici nu mai contează. 

— Ce s-a întâmplat?, îi zic. 

Cooper își trece o mână prin părul lui nisipiu până ce-l face să 
stea drept în sus, chestie pe care nu mi-am imaginat-o niciodată 
că ar putea-o face părul lui. 

— Cred că poliţia e aici pentru mine. Să pună întrebări despre 
mine. Am vrut doar... am vrut să spun cuiva înainte ca totul să 
explodeze. 

— Bine. 

Îmi pun o mână pe antebraţul lui și sunt surprinsă să constat 
că tremură. 

— Cooper, ce s-a întâmplat? 

— Păi, chestia e... 

Face o pauză și simt că i se pune un nod în gât. Pare pe cale 
de a mărturisi ceva. Pentru o secundă, Simon și tot ce înseamnă 
el îmi trece prin minte - cum a căzut la pământ când eram la 
detenţie și cum i s-a înroșit fața, luptându-se să respire. Fără să 
vreau, mă înfiorez. Apoi însă întâlnesc ochii lui Cooper. Plini de 
lacrimi, dar plini și de bunătate, ca întotdeauna, și îmi dau 
seama că nu poate fi asta. A 

— Care-i chestia, Cooper? E în regulă. Imi poţi spune. 

Cooper se holbează la mine. Parcă trece în revistă tot ce vede 
- părul ciufulit, pentru că n-am avut timp să-mi dau cu placa 
prin el, pielea nu tocmai perfectă, din cauza stresului, un tricou 
jerpelit cu o trupă care îi plăcuse cândva lui Ashton, pentru că 
suntem mult în urmă cu spălatul hainelor. Abia apoi spune: 

— Sunt gay. 

— Aaa. 

La început, ideea nu-mi pătrunde prea bine în cap. 

— Aaa, zic din nou. 


VP - 205 


Dintr-odată, multe lucruri încep să aibă sens. Faptul că nu era 
chiar atât de înnebunit după Keely. Simt că ar trebui să spun 
mai mult, așa că adaug: 

— Tare! 

Un răspuns nepotrivit, dar sincer. Fiindcă mereu Cooper a fost 
un tip super, dar cumva singuratic. lar asta, acum, explică totul. 

— Simon aflase că mă văd cu cineva. Cu un tip. Voia să 
posteze despre relaţia mea pe Despre Asta, odată cu articolele 
despre voi, dar a fost înlocuit cu un altul, fals, despre faptul că 
aș lua steroizi. Nu eu l-am șters pe cel iniţial, adaugă Cooper 
repede. Dar ei cred că am făcut-o. Așa că mă investighează ca 
lumea, deci toată școala va afla în curând. Cred că am vrut 
doar... să spun cuiva eu însumi. 

— Cooper, nimănui n-o să-i pese, încep eu, dar Cooper clatină 
din cap. 

— O să le pese. Ştii că așa va fi. M-am ascuns în gaură de 
șarpe până acum. Sperând ca investigația să dovedească până 
la urmă că a fost un accident, în lipsă de dovezi. Acum mă tot 
gândesc la ce a spus Maeve despre Simon - câte chestii aiurea 
se petreceau în jurul lui. Crezi că e adevărat? 

— Bronwyn crede că sora ei are dreptate, spun. Vrea ca noi 
patru să ne întâlnim și să punem cap la cap ce știm până acum. 
Zice că Nate a fost de acord. 

Cooper dă din cap într-un fel distant, și mă gândesc că, din 
moment ce petrece așa mult timp cu Jake, nu e la curent cu tot 
ce se întâmplă. 

— Apropo, ai auzit de mama lui Nate? Că până la urmă nu e 
moartă? 

Nu mă așteptam să se facă și mai palid, dar uite că reușește. 

— Ce? 

— O poveste lungă, dar... da. Se pare că a fost dependentă de 
droguri și trăia într-un fel de comunitate, dar s-a întors acum. Și 
nu mai consumă nimic, aparent. Ah, și Bronwyn a fost și ea 
chemată la secţie din cauza unei postări aiurea pe care Simon a 
scris-o despre sora ei într-a zecea. Bronwyn, în secțiunea de 
comentarii, i-a urat să moară, așa că... știi și tu. Asta nu dă prea 
bine acum. 

— Ce mama naibii? 


VP - 206 


După privirea şocată de pe faţa lui, pot spune că i-am distras 
lui Cooper atenţia de la propriile probleme. Apoi clopoțelul sună, 
și umerii lui coboară resemnați. 

— Mai bine mergem. Și, da. Dacă vă adunaţi să discutaţi, vin 
și eu. 

e 

Poliţia din Bayview s-a instalat în sala de conferințe, cu un 
reprezentant al școlii care să apere drepturile elevilor, și au 
început să intervieveze pe toată lumea. La început, totul se face 
în tăcere, și, când până la finalul zilei nu apar zvonuri de nicio 
culoare, încep să cred că secretul lui Cooper nu va ieși la iveală. 
Dar în dimineaţa de marti încep șoaptele pe la colţuri. Nu știu 
dacă din pricina întrebărilor pe care le pune poliţia, sau de vină 
să fie cei cu care au discutat, sau pur și simplu o scurgere 
clasică de informaţii, dar chiar înainte de prânz fosta mea 
prietenă Olivia - care n-a mai vorbit cu mine de când Jake l-a 
pocnit pe TJ - vine în fugă la dulapul meu și îmi apucă mâna, cu 
o strălucire diabolică în ochi. 

— O, Doamneee. Ai auzit de Cooper? 

Ochii îi ies din cap de atâta entuziasm, iar vocea îi coboară și 
se transformă într-o șoaptă. 

— Toată lumea spune că e gay. 

Mă trag într-o parte. Dacă Olivia crede că ar trebui să-i fiu 
recunoscătoare că mă include în telefonul fără fir, greșește. 

— Cui îi pasă?, spun, plat. 

— Păi, lui Keely îi pasă! râde Olivia, dându-și părul după 
ureche. Nu mă miră că n-a vrut să facă sex cu ea! Mergi la masă 
acum? 

— Da. Cu Bronwyn. Ne mai vedem pe aici. 

Trântesc ușa dulapului și mă rotesc pe tocuri înainte să mai 
apuce să spună ceva. 

In sala de mese, îmi iau mâncarea și mă îndrept spre locul 
unde stau de obicei. Bronwyn arată drăguţ într-o rochie-pulover 
și bocanci, cu părul desfăcut pe umeri. Obrajii îi sunt roz, și mă 
întreb dacă nu cumva s-a machiat. Oricum, un machiaj care 
arată natural. Se uită tot timpul spre ușă. 

— Aștepți pe cineva?, o întreb. 

Se face din roz, roșie. 

— Poate. 


VP - 207 


Am o idee destul de clară pe cine ar putea să aștepte. 
Probabil nu pe Cooper, pe care-l așteaptă toată sala de mese, ca 
să-l examineze. Când intră în sfârșit, toată lumea amuțește, apoi 
începe să șoptească cu voci joase. 

— Cooper Clay e Cooper GAY! strigă cineva cu o voce forțată, 
și Cooper se oprește în mijlocul sălii în timp ce un obiect zboară 
prin aer și îl lovește în piept. 

Recunosc imediat obiectul - un prezervativ Trojan, din cele de 
care folosește Jake. Bine, poate și jumătate din școală împreună 
cu el, dar acum a venit din direcţia unde e fosta mea masă. 

— Arată-ne fundul, frumușelule, cântă altcineva, și un râs 
răsună în toată încăperea. 

Unii sunt răi, dar cei mai mulţi sunt șocați și nervoși. Mulți 
arată de parcă nu știu ce să creadă. Sunt redusă la tăcere, 
pentru că faţa lui Cooper arată groaznic, și îmi doresc atât de 
mult să nu se întâmple ceea ce tocmai se întâmplă. 

— Ei, ce mama dracului. 

E Nate. Stă lângă Cooper, ceea ce mă surprinde, pentru că 
Nate nu vine în sala de mese niciodată. Cu toţii sunt luaţi prin 
surprindere când sesizează disprețul din vocea lui, și șoaptele 
aproape încetează. 

— Chiar vă interesează bârfele astea, fraierilor? Vedeţi-vă de 
ale voastre. J 

Vocea unei fete se aude strigând timid: „Asta e gagiul lui!”, 
dar cam atât. Vanessa rânjește, iar cei din jurul ei râd sarcastic. 
Genul de râs care până acum fusese direcționat către mine. 
Singura care nu râde e Keely. Își mușcă buza de jos și privește 
în pământ. Nici Luis nu râde, ci stă pe jumătate ridicat, cu o 
mână sprijinită de masă. Una dintre bucătărese e încremenită 
pe hol, ezitând între a lăsa lucrurile să-și urmeze propriul curs și 
a merge să cheme un profesor. 

Nate își fixează privirea pe faţa îngâmfată a Vanessei. 

— Pe bune? Tocmai tu te-ai găsit să comentezi? Nici nu știu 
cum te cheamă și totuși ai încercat să-mi bagi mâna în pantaloni 
ultima dată când ne-am nimerit la aceeași petrecere. 

Și mai multe râsete, dar de data asta nu sunt pe seama lui 
Cooper. 

— De fapt, dacă e vreun tip în liceul ăsta pe care încă nu l-ai 
pipăit, mi-ar plăcea să-l cunosc. 


VP - 208 


Vanessa rămâne cu gura căscată, în timp ce un puști de la 
masa tocilarilor ridică timid mâna: 

— Eu! spune, speriat parcă de atenţia care se îndreaptă spre 
el. 

Atenţia colegilor e aproape ceva material, ca un val care trece 
de la o ţintă la alta. Nate îl încurajează pe tocilar arătându-i 
degetul mare, apoi o ia din nou în primire pe Vanessa. 

— Uite. Mai ai de lucrat la ăsta. Taci din gură și vezi-ţi de 
treabă cu el. 

Traversează apoi încăperea până la masa noastră. Își lasă 
rucsacul pe jos, lângă Bronwyn. Ea se ridică, își încolăcește 
mâinile în jurul gâtului său și îl sărută ca și cum ar fi singuri în 
sală. Mă holbez la ei, la fel cum o fac toţi ceilalți. Adică, ok, 
aveam o bănuială, dar acum chiar e oficial. Și public. Nu-mi dau 
seama dacă Bronwyn vrea să deturneze atenţia de la Cooper 
sau pur și simplu nu s-a putut abține. Poate că ambele. 

In orice caz, Cooper chiar a fost uitat. Stă lipsit de orice 
mișcare în mijlocul sălii, până când îl apuc de braţ. 

— Hai, stai jos. Clubul criminalilor reunit la aceeași masă. Se 
pot uita la noi patru fără să-și mai sucească în toate părțile 
capetele. 

Cooper mă urmează, fără a se obosi să-și mai ia și mâncare. 
Stăm în tăcere, până când altcineva se apropie - Luis, cu tava în 
mână, se lasă și el pe scaunul liber de la masa noastră. 

— Ce porcărie, zice, și se uită la locul liber din faţa lui Cooper, 
unde ar fi trebuit să fie mâncarea. Nu ai de gând să mănânci? 

— Nu mi-e foame. 

— Ar trebui totuși să mănânci ceva, e de părere Luis. 

Apoi apucă singurul fel de mâncare rămas neatins pe tava lui 
și îl ridică în aer. 

— Uite, ia măcar o banană. 

Cu toţii îngheţăm pentru o secundă. Pe urmă izbucnim în râs 
în același timp. Inclusiv Cooper, care își sprijină bărbia în pumn 
și își masează tâmplele cu cealaltă. 

— O să te refuz, spune el. 

Nu l-am mai văzut niciodată pe Luis atât de roșu la faţă. 

— Nu putea să fie ziua în care ne dau mere, mormăie el, iar 
Cooper se chinuie să-i zâmbească, deși pare atât de obosit. 


VP - 209 


Afli care îţi sunt prietenii abia când se întâmplă chestii de 
genul ăsta. S-a dovedit că eu nu aveam niciunii, dar mă bucur 
că are Cooper. 


Capitolul douăzeci și patru 


Nate 
Joi, 25 octombrie, 12.20 am 


Duc motocicleta până în fundătura de la Bayview Estates și 
opresc motorul, apoi rămân tăcut pentru un minut, să mă asigur 
că nu mai e și altcineva prin preajmă. E tăcere deplină, așa că 
mă dau jos și îi întind o mână lui Bronwyn, să coboare și ea de 
pe motocicletă. 

E o zonă cu case doar pe jumătate terminate, fără iluminare, 
așa că eu și Bronwyn mergem pe întuneric până la casa cu 
numărul 5. Când ajungem, încerc ușa din faţă, dar e încuiată. 
Dăm roată până ajungem în spate. Incerc fiecare geam, până 
când dau de unul care se deschide. E destul de apropiat de 
pământ, așa că sar înăuntru fără mari probleme. 

— Mergi la ușă, mă duc să-ţi deschid, îi spun în șoaptă. 

— Cred că pot intra și eu pe geam, spune Bronwyn, 
pregătindu-se să sară. 

Dar nu are forță suficientă să se ridice în mâini, așa că mă 
aplec să o trag. Când mă dau înapoi ca să-i ofer spaţiu, se 
târăște pe burtă și apoi se proiectează în mijlocul camerei, cu o 
bufnitură. 

— Elegant, îi spun. 

Se ridică în picioare și își scutură praful de pe blugi. 

— Taci din gură, îmi zice. Să descuiem ușa pentru Addy și 
Cooper? 

Suntem într-o casă pustie, pe jumătate construită, după 
miezul nopţii, pentru o întâlnire a Ce/or Patru din Bayview. E ca 
un film poliţist prost, dar nu am fi avut cum să ne întâlnim cu 
toții în altă parte fără să atragem atenţie nedorită. Pană și 
vecinii mei care de obicei nu dau doi bani pe nimic sunt acum 
foarte atenți la tot ce mișcă, de când echipa lui Mikhail Powers 
și-a făcut drum pe acolo. 


VP - 210 


În plus, Bronwyn e în continuare pedepsită. 

— Mda, zic eu și pornim prin casa pustie, până ajungem în 
bucătăria doar pe jumătate ridicată și de acolo în sufrageria 
care are o fereastră uriașă, panoramică. 

Lumina lunii se revarsă prin ușă când o descui și apoi o 
deschid. 

— La ce oră le-ai spus să vină?, o întreb. 

— La doișpe și jumătate, zice Bronwyn, uitându-se la ceas. 

— Și cât e acum? 

— Doișpe și douășcinci. 

— Perfect. Avem cinci minute. 

Îmi strecor mâna pe sub părul ei, pe ceafa, și o lipesc cu 
spatele de perete, atingându-i buzele cu ale mele. Vine spre 
mine și își pune mâinile pe gâtul meu, deschizându-și gura cu un 
suspin ușor. Mâna mea îi mângâie talia și întâlnește o fâșie 
dezgolită de piele acolo unde i se termină cămașa. Sub toate 
hainele alea conformiste, Bronwyn are un trup minunat. Mai 
mult intuiesc asta, pentru că nu am apucat încă să văd prea 
mult din el. 

— Nate, îmi spune ea cu vocea aia gâtuită care mă 
înnebunește. Nu mi-ai spus cum a fost întâlnirea cu mama ta. 

Mda. Nu i-am spus. M-am întâlnit și în după-amiaza asta cu 
maică-mea și a fost... destul de ok. A venit la timp și a fost 
trează. Nu a mai insistat atât cu întrebările și mi-a dat bani ca să 
plătesc facturile. Dar tot timpul îmi venea să fac pariuri cu mine 
însumi legat de cât timp o va ţine starea asta. Aș fi zis cel mai 
probabil două săptămâni. 

Înainte să pot răspunde, însă, ușa scârţâie și dintr-odată nu 
mai suntem singuri. O mică siluetă pătrunde în casă și trage ușa 
în urma ei. Lumina lunii e destul de puternică încât să vădcă e 
Addy, inclusiv șuvițele închise la culoare, nou-apărute în părul 
ei. 

— A, ce bine, nu sunt prima, șoptește ea, apoi își pune mâinile 
pe coapse și se uită la noi doi. Vă făceaţi de cap pe aici? Pe 
bune? 

— Ţi-ai vopsit părul?, schimbă Bronwyn vorba, trăgându-se 
mai departe de mine. Ce culoare e asta? Mov închis? Imi place. 
De unde schimbarea asta? 


VP - 211 


— Nu pot ţine pasul cu nevoile părului scurt, trebuie să 
vopsesc mereu rădăcinile, se plânge Addy, lăsându-și pe jos 
casca de biciclistă. Arată mai bine cu mai multe culori în el. 

Mă privește atentă și adaugă: 

— N-am nevoie să comentezi, dacă urmează să mă critici, 
spune. 

— N-aveam de gând să spun o vorbă, Addy. 

— Wow, mi-ai reţinut numele. 

Rânjesc la ea. 

— Ai devenit cam ţâfnoasă de când ai renunţat la păr. Și la 
iubit. 

Își dă ochii peste cap: 

— Unde facem chestia asta? În sufragerie? 

— Da, dar în colţul ăla din fund. Cât mai departe de fereastră, 
spune Bronwyn, croindu-și drum pe lângă sacii de ciment și alte 
materiale de construcție, până în faţa unui șemineu din piatră. 

Mă așez și eu tot acolo, lângă ea, și o așteptăm pe Addy să ni 
se alăture. Ea a rămas tot lângă ușă, de când a intrat. 

— Cred că am auzit un zgomot, spune ea. 

Crapă puţin ușa, apoi îi face loc și lui Cooper să intre. Addy îl 
conduce și pe el spre șemineu, dar scoate un strigăt de spaimă 
când calcă pe un cablu care străbate încăperea. 

— Scuze. A fost cam tare, zice. 

Se așază pe jos, lângă Bronwyn, iar Cooper se așază lângă 
Addy. 

— Cum mai merge?, îl întreabă Bronwyn pe Cooper. 

El își freacă faţa cu o mână. Arată obosit și chinuit. 

— Eh, cum să meargă... Imi trăiesc propriul coșmar. Taică-miu 
nu vorbește cu mine, sunt sfâșiat de toată lumea pe internet, și 
niciuna dintre echipele care mă voiau înainte nu mai răspunde 
la apelurile antrenorului Ruffalo. În afară de astea, sunt bine. 

— Imi pare așa rău, zice Bronwyn, iar Addy îl apucă de mână. 

Cooper scoate un suspin, dar nu-și trage mâna din cea a lui 
Addy. 

— Se întâmplă ceea ce trebuie, bănuiesc. Hai să trecem la 
chestiile pentru care ne-am întâlnit, nu? 

Bronwyn își drege vocea: 

— Păi, bine... mai mult să comparăm ceea ce știe fiecare. Eli 
tot spunea să căutăm conexiuni care sar în ochi, ceea ce are 


VP - 212 


sens. M-am gândit că am putea să recapitulăm ce știm deja. Și 
ce nu știm. 

Se încruntă și începe să numere chestiile pe degete. 

— Simon era pe cale să posteze niște lucruri șocante despre 
fiecare dintre noi. Cineva ne-a băgat la detenţie punându-ne 
telefoane străine în rucsac. Simon a fost otrăvit cât eram cu toții 
acolo. Multe alte persoane, în afară de noi, au motive să-l urască 
pe Simon. Era amestecat în chestii dubioase și stranii pe diferite 
forumuri. Cine știe ce alţi oameni mai supărase. 

— Janae a spus că ura să fie lăsat pe dinafară și că era foarte 
afectat că nu s-a întâmplat nimic între el și Keely, spune Addy, 
privindu-l pe Cooper. Îţi amintești? Începuse să se dea la ea la 
Balul Bobocilor, iar câteva săptămâni mai târziu ea s-a cuplat cu 
el, dar pentru... vreo cinci minute. Chiar crezuse că o să fie ceva 
serios între ei. 

Cooper are expresia cuiva care își amintește ceva ce nu ar 
vrea să-și amintească. 

— Corect. Da. Cred că asta e genul de chestie de care vorbea 
avocatul ăla, Eli. O conexiune. Cu mine și Nate, adică. 

Nu pricep ce vrea să spună. 

— Ce? 

Îmi întâlnește privirea. 

— Când m-am despărțit de Keely, mi-a spus că s-a cuplat cu 
tine la o petrecere ca să scape de Simon. lar eu m-am combinat 
cu ea câteva săptămâni mai târziu. 

— Tu și Keely? Nu mi-a zis niciodată! se miră Addy. 

— Maa, a fost ceva trecător, zic eu. 

Să fiu sincer, și uitasem de faza aia. 

— lar tu ești prietenă bună a lui Keely. Sau ai fost, spune 
Bronwyn către Addy. 

Nu pare surprinsă de ideea că eu am fost cu Keely, și mă 
bucur că nu insistă pe rahatul ăla. Apoi continuă: 

— Dar nu am nimic de-a face cu Keely. Așa că... nu știu. Duc 
astea undeva, e o pistă? 

— Nu știu unde ar putea duce, zice Cooper. Nimănui în afară 
de Simon nu-i păsa de ce s-a întâmplat între el și Keely. 

— Se poate să-i fi păsat lui Keely, sugerează Bronwyn. 

Cooper pufnește pe nas: 


— Doar nu credeţi că are Keely ceva de-a face cu asta! 


VP - 213 


— Luăm în calcul toate posibilităţile. 

— Bine, Bronwyn, dar Keely avea zero motive. Nu mai bine ne 
concentrăm pe oamenii care îl urau pe Simon? Mă rog, în afară 
de tine, adaugă Cooper, iar Bronwyn se crispează. Adică, pentru 
ce a scris despre sora ta. Addy mi-a povestit. Chiar a fost josnic. 

— Ei bine, nu l-am omorât pentru asta, spune Bronwyn, 
încordată. 

— Nu, nu spun că... 

— Hai să nu divagăm, îi calmează Addy. Ce credeţi despre 
Leah, sau chiar despre Aiden Wu? Nu puteţi spune că nu și-ar fi 
dorit să se răzbune. 

Bronwyn își coboară privirea. 

— Și eu mă gândesc la Leah. A fost... Ei bine, eu amo 
legătură cu ea și cu Simon despre care nu v-am spus. Noi două 
am fost partenere la un proiect și din greșeală i-am dat o dată 
limită falsă lui Simon, care voia și el să se înscrie. Imediat după 
asta, a început s-o tortureze pe Leah cu aplicaţia aia a lui. 

Mie îmi spusese Bronwyn, de fapt. O obseda de ceva vreme. 
Dar e o noutate pentru Addy și Cooper. 

— Deci Leah are un motiv întemeiat să îl urască pe Simon și 
să fie furioasă pe tine, rezumă Addy. Dar care-i treaba cu noi, 
restul? De ce ne-ar implica și pe noi? 

Ridic din umeri. 

— Poate că am fost victime colaterale. l-am fost la îndemână. 

Bronwyn scoate un suspin. 

— Nu știu. Leah e impulsivă, dar nu foarte vicleană. Sunt mai 
confuză în legătură cu Janae. 

Se întoarce spre Addy. 

— Una dintre cele mai mari ciudățenii ale Tumblr-ului este că 
persoana care a postat acolo știa așa multe detalii despre noi. 
Aș zice că trebuia să fie cineva apropiat ca să cunoască lucrurile 
alea. Cineva care a petrecut timp cu noi. Nu vi se pare ciudat că 
Janae stă cu noi, deși suntem acuzaţi că i-am ucis prietenul cel 
mai bun? 

— Acuma, ca să fim corecţi, eu am invitat-o, spune Addy. Dar 
a fost îngrozitor de nervoasă în ultimul timp. Și, nu știu dacă aţi 
observat, dar ea și Simon nu prea mai stăteau împreună în 
săptămânile de dinainte ca el să moară. Mă tot întreb dacă s-o fi 
întâmplat ceva între ei. 

Se lasă pe spate și își mușcă buza de jos. 


VP - 214 


— Mă gândesc că dacă era cineva care să știe toate secretele 
lui Simon și cum avea el de gând să le folosească, atunci Janae 
e persoana aia. Doar că... nu știu, frate. Nu sunt sigură că Janae 
ar fi în stare de așa ceva. 

— Poate Simon a respins-o și ea l-a omorât?, întreabă Cooper, 
dar cu dubiu în glas. Deși nu văd cum. Ea nu a fost acolo. 

Bronwyn ridică din umeri. 

— Nu știm asta cu siguranţă. Când am vorbit cu Eli, el insista 
pe ideea că accidentul de mașină ar fi putut să fie planificat, în 
așa fel încât să ne fie distrasă atenţia și o altă persoană să se 
strecoare în încăpere. Dacă luăm în calcul posibilitatea asta, 
oricine ar fi putut-o face. 

Prima dată când Bronwyn a adus asta în discuţie, am râs de 
ea, dar acum - nu mai știu. Mi-aș dori să-mi pot aminti mai 
multe despre ziua aia, să pot spune cu convingere dacă așa 
ceva ar fi fost posibil sau nu. Dar totul a devenit înconjurat de 
ceaţă. 

— Una dintre mașini era un Camaro roșu, își amintește 
Cooper. Părea veche. Nu ţin minte s-o mai fi văzut până atunci 
în parcarea școlii. Și n-am mai văzut-o nici de atunci. Ceea ce e 
ciudat, dacă stai să te gândești. 

— Ei, pe naiba, zice Addy. E prea tras de păr. Parcă ar fi un 
avocat cu un client vinovat care se agaţă de toate posibilităţile, 
chiar și cele mai absurde. Cineva nou probabil aștepta vreun 
elev să-l ducă acasă cu mașina. 

— Poate, zice Cooper. Nu știu. Fratele lui Luis lucrează la un 
service auto. Poate o să-l întreb dacă știe o astfel de mașină pe 
aici. 

Ridică apoi o mână ca să o oprească pe Addy, care are de 
gând să protesteze. 

— Hei, tu nu ești suspectul principal al poliţiei acum, știi? Eu 
sunt chiar disperat. 

Nu ajungem nicăieri cu discuţia asta. Dar sunt uimit de câteva 
lucruri în timp ce mă uit la ei cum stau de vorbă. Unu: îmi plac 
oamenii ăștia mai mult decât aș fi crezut. Bronwyn cu siguranţă 
e cea mai mare surpriză, iar pe ea nu doar o plac, e mai mult 
decât atât. Dar Addy s-a transformat și ea într-o ţipă cool, iar 
Cooper nu e așa de superficial și plictisitor pe cât credeam. 

Și doi: nu cred că vreunul dintre ei a făcut-o. 


VP - 215 


Bronwyn 
Vineri, 26 octombrie, 8.00 pm 


Vineri seara, toată familia mea se adună să se uite la Mikhail 
Powers Investighează. Simt mai multă groază ca de obicei, 
pentru că postarea lui Simon despre Maeve ar putea să-și facă 
loc pe ecran, unde mai pui că ar putea avea ceva și despre mine 
și Nate, că ieșim împreună. N-ar fi trebuit să-l sărut la școală. 
Deși, în apărarea mea, trebuie să spun că era extraordinar de 
sexy în momentul ăla. 

În orice caz, cu toţii suntem nervoși. Maeve se ghemuiește 
lângă mine, în timp ce muzica de pe genericul emisiunii curge și 
fotografii cu liceul nostru se perindă pe ecran. 

Cercetările asupra unei crime s-au transformat într-o 
vânătoare de vrăjitoare. Când metodele politiei implică 
dezvăluirea unor informații personale sensibile, putem spune că 
au mers prea departe? 

Stai. Ce? _ 

Camera îl aduce în prim plan pe Mikhail, care pare furios. Imi 
îndrept spatele și mă uit la el cum spune: 

— Lucrurile în Bayview, California, au luat o întorsătură urâtă 
săptămâna asta, când un elev implicat în investigaţie a fost 
supus unor presiuni legate de orientarea sa sexuală, după ce 
informaţiile din interogatoriul poliţiei au ieșit la iveală. Băiatul a 
devenit ţinta unor atacuri pe internet și ale presei, după ce s-a 
aflat că este gay. Treaba asta ar trebui să revolte orice 
american căruia îi pasă de drepturile civile. 

Apoi îmi amintesc. Mikhail Powers e homosexual. A făcut 
dezvăluirea asta pe când eram eu într-a noua, și a fost ceva 
scandal, pentru că dezvăluirea a venit după ce în presă au 
apărut fotografii cu el sărutându-se cu un bărbat. Nu fusese 
alegerea lui să se dezvăluie așa. După felul în care povestește 
acum, pare că încă mai poartă ranchiună celor care l-au obligat 
să vorbească despre asta. 

Pentru că, dintr-odată, poliţia capătă rolul negativ în 
emisiune. Nu au dovezi, ne-au dat viețile peste cap și au violat 
drepturile constituţionale ale lui Cooper. Au trecut deja în 
defensivă - un reprezentant al poliţiei spune că informaţiile nu 
au fost dezvăluite presei de către departamentul lor. Dar 
organizaţiile cu drepturile omului au venit deja pe capul lor. Și 


VP - 216 


mai este și Eli Kleinfelter, de la Până /a Proba Contrară, care se 
plânge de lipsa de profesionalism a celor care s-au ocupat de 
acest caz, încă de la început. Cum noi patru am fost trași la 
răspundere fără dovezi, în timp ce poliţia nu s-a preocupat să 
afle cine altcineva i-ar mai fi putut dori moartea lui Simon 
Kelleher. 

— A uitat toată lumea de profesor?, întreabă Eli, aplecându-se 
spre cameră, din spatele unui birou încărcat cu dosare. E 
singura persoană din acea încăpere care e considerată martor, 
nu suspect de crimă, deși el ar fi avut mai multe ocazii decât 
oricine. Nu ar trebui neglijată acea persoană. 

Maeve se apleacă spre mine și îmi șoptește: 

— Ar trebui să lucreze la Până la Proba Contrară ăştia, 
Bronwyn. 

Mikhail trece la capitolul următor: Cine a fost cu adevărat 
Simon Kelleher? Fotografia lui plutește pe ecran, în timp ce 
oamenii vorbesc despre notele lui bune la școală și despre 
familia amabilă pe care o avea, despre cluburile din care făcea 
parte. Apoi, brusc, Leah Jackson apare pe ecran, stând pe peluza 
din fața liceului. Mă întorc spre Maeve, cu ochii măriţi de uimire, 
și sora mea pare și ea șocată. 

— A făcut-o, murmură Maeve. A făcut-o până la urmă. 

Interviul pe care îl dă Leah e urmat de al altor elevi care au 
fost răniţi de bârfele împrăștiate de Simon, inclusiv Aiden Wu și 
o fată ai cărei părinţi au dat-o afară din casă după ce Simon a 
spus tuturor că este însărcinată. Mâna lui Maeve o apucă pe a 
mea când Mikhail aruncă ultima bombă - un print screen cu cele 
mai rele replici ale lui Simon de pe forumurile de așa-zisă satiră, 
unde vorbește despre atentatul de la Orange County: 


Uite, sunt de acord cu violența în școli, în teorie, dar 
puștiul ăsta a dovedit o lipsă tristă de imaginaţie. Adică, a 
fost ok, cred. A făcut treaba, până la urmă. Dar a fost atât 
de banal totul. Am mai văzut chestia asta de o sută de ori. 
Un elev își împușcă colegii, apoi se omoară. Punct și 
mergem să vedem o comedie mai departe. Să creștem 
miza, la dracu'. Să facem ceva original. 

O bombă, poate. Săbii de samurai. Surprinde-mă când 
omori niște oi proaste. E tot ce-ţi cer. 


Îmi amintesc de Maeve, cum trimitea ea un mesaj în ziua 
când Janae s-a supărat așa rău la prânz. 


VP - 217 


— Deci chiar ai trimis prinţ screen-urile alea la emisiune?, 
șoptesc. 

— Chiar am făcut-o, îmi șoptește ea. E drept că nu mă 
așteptam să le folosească. Nu mi-a răspuns nimeni după ce am 
dat mailul. 

La finalul emisiunii, poliţia din Bayview e personajul negativ, 
urmată îndeaproape de Simon. Addy, Nate și cu mine suntem 
doar niște copilași inocenți care au fost târâţi mișelește în asta. 
Cooper e un sfânt. Toată povestea e o răsturnare impresionantă 
de situaţie. 

e 

Nu știu dacă în asta constă cu adevărat jurnalismul, dar 
Mikhail Powers Investighează cu siguranţă are un impact asupra 
tuturor în următoarele zile. Cineva pornește o petiție online care 
cere să se renunțe la investigaţie, petiție care adună rapid 
douăzeci de mii de semnături. Facultăţile au dezbateri aprinse în 
legătură cu subiectul discriminării jucătorilor de baseball care 
sunt gay. Tonul dezbaterilor media se schimbă, iar interesul e 
mai mult asupra felului în care operează poliția decât asupra 
noastră. Și, când mă întorc la școală luni, oamenii chiar vorbesc 
cu mine. Chiar și Evan Neiman, care se comporta ca și cum nu 
mă mai știa, vine la mine în pauză și mă întreabă dacă mai vin 
la competiţia de mate. 

Poate că viaţa mea nu va redeveni complet normală peste 
noapte, dar până la finalul săptămânii încep să sper că lumea nu 
mă va mai trata ca și cum aș fi o criminală. 

Vineri seara sunt la telefon cu Nate, ca de obicei, și îi citesc 
ultima postare Tumblr. Până și aia sună ca și cum totul ar fi pe 
terminate: 


Să fii acuzat de crimă a devenit așa o plictiseală. Adică, 
sigur, atenţia din partea presei e interesantă. Și mă face să 
mă simt bine că am creat atâta confuzie - oamenii încă n-au 
idee cine e vinovat pentru moartea lui Simon. 


Nate mă întrerupe după primul paragraf. 

— Scuze, dar avem chestii mai importante de vorbit. la 
răspunde-mi sincer: dacă nu mai sunt suspect de crimă, osă mă 
mai găsești atrăgător? 

— Vei fi în continuare eliberat condiţionat pentru trafic de 
droguri, îi amintesc. Și asta e destul de sexy. 


VP - 218 


— Mda, dar expiră în decembrie. După Anul Nou, aș putea fi 
un cetățean respectabil. Părinţii tăi chiar ar putea să-ţi dea voie 
să ieși cu mine. Dacă o să vrei și tu. 

Dacă o să vreau și eu. 

— Nate, vreau să ies cu tine încă de când eram într-a cincea. 

Îmi place că se întreabă cum ar fi lucrurile dacă am ieși din 
coșmarul ăsta ciudat. Poate că, dacă amândoi ne gândim la 
asta, chiar se va întâmpla. 

Îmi povestește despre ultima întâlnire cu maică-sa, care chiar 
pare că se străduiește. Ne uităm împreună la un film - alegerea 
lui, din nefericire - și adorm în timp ce el îmi explică de ce regia 
a fost proastă. Când mă trezesc sâmbătă dimineaţa, văd că mai 
am doar câteva minute pe telefon. Va trebui să-i cer unul nou. 
Înseamnă că va fi telefonul cu numărul patru, deja. 

Poate că, într-una din zilele astea, ne-am putea folosi 
telefoanele obișnuite. 

Stau în pat ceva mai mult ca de obicei, până vine momentul 
când chiar trebuie să mă mișc, dacă vreau să mai apuc rutina 
mea cu Maeve, de a ieși la alergat, apoi la bibliotecă. De abia 
am reușit să-mi înșir tenișii și cotrobăi prin dulap după telefonul 
meu, când aud o bătaie în ușa dormitorului. 

— Intră, spun, descoperind telefonul sub niște bentițe de păr. 
Maeve, tu ești de vină că ăsta e încărcat doar zece la sută? 

Mă întorc și o văd pe soră-mea atât de albă la faţă, și 
tremurând pe deasupra, încât aproape că-mi scap telefonul pe 
jos. De fiecare dată când Maeve se simte rău, sunt cuprinsă de o 
teamă oribilă că boala ei a recidivat. 

— Te simţi bine? 

— Eu sunt bine. Dar trebuie să vezi ceva. Vino jos, ok? 

— Ce se întâmplă? 

— Doar... vino. 

Vocea lui Maeve e sufocată și simt deja o durere de inimă. 
Sunt pe cale să o întreb dacă mama sau tata au păţit ceva, când 
ea mă conduce în sufragerie și îmi arată televizorul. 

Unde îl văd pe Nate cu cătușe la mâini, înconjurat de polițiști 
și luat de acasă, iar în josul ecranului citesc cuvintele S-a 
efectuat o arestare în cazul morţii lui Simon Kelleher. 


VP - 219 


Capitolul douăzeci și cinci 


Bronwyn 
Sâmbătă, 3 noiembrie, 10.17 am 


De data asta, chiar îmi scap telefonul din mână. 

Îmi alunecă din mână și aterizează ușor pe covor, în timp ce 
eu urmăresc cu gura căscată cum polițiștii îl escortează pe Nate 
până la mașina lor și îl împing ușor pe bancheta din spate. 
Scena se mută la o reporteriță care stă în faţa casei lui. Vântul îi 
dă părul negru peste faţă. 

— Poliţia din Bayview a refuzat să comenteze altceva în afară 
de faptul că au fost găsite noi dovezi, în virtutea cărora poate fi 
inculpat Nate Macauley, singurul dintre cei patru elevi care deja 
are cazier, pentru moartea lui Simon Kelleher. Vă vom oferi noi 
amănunte pe măsură ce ancheta progresează. Sunt Liz Rosen, 
am transmis pentru Channel Seven News. 

Maeve stă lângă mine, cu telecomanda în mână. O trag de 
mânecă: 

— Poţi să dai înapoi să văd tot reportajul, te rog? 

Face asta, iar eu mă uit numai la faţa lui Nate. Expresia lui 
pare golită de emoție, aproape plictisită, ca și cum ar fi luat pe 
sus și dus la o petrecere la care nu are chef să meargă. 

Cunosc expresia aia. E aceeași pe care a avut-o când am 
menţionat asociația Până /a Proba Contrară, când eram la mall. 
Refuză să se exprime și își activează un mecanism de apărare. 
Nu mai e nicio urmă din băiatul pe care am ajuns să-l cunosc 
vorbind la telefon cu el, sau din călătoriile noastre cu 
motocicleta, sau din camera unde ne-am sărutat. Nici din cel pe 
care mi-l amintesc din grădiniţă, cu uniforma de la St. Pius 
desfăcută rebel, conducându-și mama plânsă de-a lungul holului 
și privindu-ne fioros, provocându-ne să râdem, dacă avem curaj. 

Încă mai cred că acel Nate e cel adevărat. Orice ar crede 
polițiștii sau orice ar fi descoperit, nu are cum să schimbe asta. 

Părinţii mei nu sunt acasă. Apuc telefonul și o sun pe avocata 
mea, Robin, care nu răspunde. Îi las un mesaj lung și bâlbâit, 
pană când robotul mă întrerupe și închid simţindu-mă 
neajutorată. Robin e singura mea sursă de la care aș putea 
obţine informaţii, dar nu va considera situaţia lui Nate o 


VP - 220 


urgență. E o problemă pentru viitorul avocat al lui Nate, nu 
pentru ea. 

Gândul ăsta mă face să intru și mai rău în panică. Ce va putea 
face un avocat din oficiu, unul plictisit, care nu l-a întâlnit 
niciodată pe Nate? Ochii mei se plimbă prin cameră și dau de 
privirea tulburată a lui Maeve, care zice: 

— Crezi că ar fi putut să...? 

— Nu, o întrerup eu, hotărâtă. La naiba, Maeve, ai văzut și tu 
ce tâmpită e investigația asta. Au crezut o perioadă că eu am 
făcut-o. Greșesc tot timpul. Sunt convinsă că greșesc. 

— Mă întreb totuși ce or fi găsit, spune Maeve. Te-ai gândi că 
ar fi mai atenţi, după publicitatea negativă de care au avut 
parte săptămâna asta. 

Nu răspund. Pentru prima dată în viaţa mea, nu știu ce să fac. 
Creierul meu e gol, cu excepţia unei anxietăţi care-mi provoacă 
greață. Channel 7 a recunoscut că nu mai are informaţii noi și s- 
a întors la a recapitula investigația. Apar filmări din emisiunea 
lui Mikhail Powers. Addy, cu noua ei tunsoare, arătând celui care 
o filmează degetul mijlociu. Un purtător de cuvânt al poliţiei din 
Bayview. Eli Kleinfelter. 

Bineinţeles. 

Apuc telefonul și caut numărul lui Eli. Mi-a dat numărul lui de 
mobil ultima dată când am vorbit și mi-a spus că pot suna 
oricând. Sper că a vorbit serios. 

Răspunde de la primul apel. 

— Eli Kleinfelter. 

— Eli? Sunt Bronwyn Rojas. De la... 

— Sigur, sigur. Salut, Bronwyn. Înţeleg că ai urmărit știrile. Ce 
crezi despre asta? 

— Poliţia greșește. 

Mă holbez la ecranul televizorului, în timp ce Maeve se 
holbează la mine. Teroarea mă acaparează ca o viță de vie care 
se întinde cu repeziciune, îmi strânge inima și plămânii până ce 
îmi e aproape imposibil să respir. 

— Eli, Nate are nevoie de un avocat mai bun decât cel din 
oficiu pe care i-l vor desemna. Are nevoie de cineva căruia să-i 
pese și care să știe ce face. Cred că... ei bine, eu cred că are 
nevoie de tine. Ai lua în considerare să te ocupi de cazul lui? 

Eh nu răspunde imediat, iar când o face, vocea îi e reţinută. 


VP - 221 


— Bronwyn, știi că sunt interesat de cazul ăsta, și empatizez 
cu voi patru. Aţi fost târâți degeaba în buclucul ăsta și sunt 
convins că și arestarea de azi e nedreaptă. Dar am o mulţime de 
alte procese pe cap, și... 

— Te rog! îl întrerup eu, și cuvintele mi se rostogolesc de pe 
limbă. 

Îi povestesc despre părinţii lui Nate și despre cum practic a 
avut singur grijă de el încă din clasa a cincea. li spun fiecare 
poveste dramatică pe care Nate mi-a povestit-o sau la care am 
fost martoră. Nate ar detesta asta, dar n-am crezut niciodată 
ceva cu atâta tărie cum cred acum că are nevoie de Eli ca să-l 
ferească de închisoare. 

— Bine, bine, în regulă, spune Eli într-un final, înţeleg. Chiar o 
fac. E vreunul din cei doi părinţi în stare să purtăm o discuţie? O 
să-mi fac timp pentru o consultație și să le dau ceva sfaturi. E 
tot ce pot să fac. 

Nu e suficient, dar tot e ceva. 

— Minunat! spun, mimând un entuziasm real. 

Nate vorbise cu două zile în urmă cu maică-sa, și ea părea 
lucidă, dar nu am idee ce efect au avut noutăţile de azi asupra 
ei. 

— O să vorbesc cu mama lui Nate. Când ne putem vedea? 

— La zece mâine dimineaţă, la noi la birou. 

Maeve încă se uită la mine cu ochii mari când închid telefonul. 

— Bronwyn, ce faci? 

Apuc cheile Volvo-ului de pe masa-insulă din bucătărie. 

— Trebuie s-o găsesc pe doamna Macauley. 

Maeve își mușcă buza de jos. 

— Bronwyn, nu poți să... 

Să încerc să dau de capăt situaţiei ca ti cum ar fi o problemă 
de la consiliul elevilor? Are dreptate. Am nevoie de ajutor. 

— Vii și tu cu mine? Te rog? 

Stă să cugete vreo jumătate de minut, cu ochii aţintiţi la 
mine, apoi zice: 

— Bine. 

Telefonul aproape că-mi scapă din nou din palma transpirată 
în timp ce alergăm spre mașină. Am primit vreo douăzeci de 
apeluri și mesaje în timp ce vorbeam cu Eli. Părinţii mei, 
prietenii și niște numere necunoscute care probabil sunt ale 


VP - 222 


jurnaliștilor. Am patru mesaje de la Addy, toate variaţii pe 
aceeași temă: „WTF? Ai văzut?” 

— Le spunem alor noștri despre asta?, întreabă Maeve, când 
eu pornesc mașina. 

— Care „asta”? Arestarea lui Nate? 

— Sunt sigură că sunt și ei la curent cu arestarea. Nu, 
despre... chestia cu avocaţii pe care o faci. 

— Nu ești de acord? 

— Nu că nu sunt de acord... Dar pui căruţa înaintea cailor, nici 
nu știi ce a descoperit poliţia. Știu că îţi place de el, dar nu ar fi 
posibil să fie vinovat? 

— Nu, spun, categoric. Și da. O să le spun alor noștri. Nu fac 
nimic greșit. Doar încerc să ajut un prieten. 

Vocea mea pune accentul pe ultimul cuvânt, apoi conduc în 
tăcere până la Motelul 6. 

Sunt ușurată când recepţionerul spune că doamna Macauley 
încă mai este cazată acolo. Numai că nu răspunde la telefon, 
când o sună în cameră. Ceea ce poate fi un semn bun - o fi cu 
Nate. Las un bilet cu numărul meu de telefon și încerc să nu 
exagerez cu sublinierile și cu literele mari. Maeve trece la volan 
pe drumul spre casă, în timp ce eu o sun pe Addy. 

— Ce mama naibii?, zice ea când răspunde, și gheara din 
piept parcă mai slăbește strânsoarea când înţeleg că nici ea nu 
crede că Nate e vinovat. Mai întâi, spun că toți suntem vinovați. 
Apoi o iau la nimereală și aruncă vina pe Nate? 

— Ceva nou?, o întreb. Nu m-am mai uitat la TV de jumate de 
oră. 

Dar nu a mai apărut nimic. Poliţia e tăcută în legătură cu 
dovezile pe care le-a descoperit. Avocatul lui Addy nu are nicio 
idee. 

— Vrei să ne vedem în seara asta?, mă întreabă ea. Probabil 
că o iei razna singură. Maică-mea și iubitul ei au planuri, așa că 
eu și Ashton facem pizza. Adu-o și pe Maeve. Facem o seară 
împreună cu surorile. 

— Poate. Dacă lucrurile nu scapă de sub control până atunci, 
zic eu. 

Maeve intră pe strada noastră, și inima mi se strânge când 
văd șirul dubelor albe de la televiziuni în fața casei. Observ că și 
Telemundo și Univision au îngroșat rândurile, ceea ce îl va 
înfuria teribil pe taică-miu. De fiecare dată când încerca să-și 


VP - 223 


promoveze la ei o realizare profesională a companiei nu era luat 
în seamă, dar pentru așa ceva s-au deplasat până aici. 

Parcăm în spatele mașinii părinţilor noștri și imediat cum 
deschid portiera vreo zece microfoane mi se agită în faţă. Trec 
pe lângă ele și ajung la Maeve, în fața mașinii, o iau de mână și 
ne facem drum prin șuvoiul de reporteri. Cei mai mulți mă 
întreabă dacă sunt de părere că Nate l-a omorât pe Simon, dar 
unul dintre ei zbiară peste ceilalţi: 

— Bronwyn, e adevărat că tu și Nate sunteți împreună? 

Chiar sper că și părinţii mei nu au fost întrebaţi același lucru. 

Intru în casă cu Maeve și trântesc ușa, apoi mă îndrept spre 
bucătărie. Mama stă la masă cu o cană de cafea în mână, iar 
faţa ei are un aer preocupat. Vocea lui taică-miu se aude, 
nervoasă, de după ușa biroului său. 

— Bronwyn, trebuie să vorbim, spune mama, iar Maeve urcă 
scările spre camera ei. 

Mă așez la masă, vizavi de mama, și îi observ ochii obosiţi. 
Simt un junghi de tristeţe. E vina mea. 

— Evident, ai văzut știrile, zice. Tatăl tău vorbește cu Robin 
despre felul în care poate afecta ceea ce se întâmplă situaţia ta. 
Dincolo de asta, menajeria de afară ne-a pus o grămadă de 
întrebări. Despre tine și Nate. 

Îmi dau seama că încearcă să-și păstreze tonul calm. 

— Poate că e vina noastră că ţi-a fost greu să vorbeşti cu noi 
despre... relaţiile pe care le ai cu colegii tăi. Pentru că, din 
perspectiva noastră, să te protejăm a însemnat să te ţinem 
deoparte. Așa că probabil nu ai avut încredere să ne faci 
confesiuni, dar am nevoie să fii sinceră cu mine acum, când 
Nate a fost arestat. E ceva ce ar trebui să știu? 

Singura chestie la care mă pot gândi la început e: cât de 
puțină informație îți pot da ca să fie suficientă ca tu să întelegi 
că eu chiar trebuie să-l ajut? Dar apoi se întinde și îmi strânge 
mana, și mă simt vinovată, pentru că nu obișnuiam să-i ascund 
nimic înainte să copiez la testul de la chimie. Și uite unde am 
ajuns. 

Așa că îi spun aproape totul. Nu despre cum l-am adus pe 
Nate acasă sau cum m-am întâlnit cu el la Bayview Estates, 
pentru că sigur asta nu va duce într-un loc plăcut. Dar îi explic 
telefoanele nocturne, felul cum am fugit de la școală cu 
motocicleta lui, și da, ei bine, și săruturile. 


VP - 224 


Mama încearcă atât de tare să nu se crizeze. Chiar o admir. 

— Deci... e ceva serios între, voi? 

Aproape că se îneacă cu cuvintele. 

Nu vrea să afle răspunsul adevărat la întrebarea ei. Strategia 
pe care am învăţat-o de la Robin, de a răspunde la o altă 
întrebare, nu la cea pentru care nu ești pregătită, ar putea 
funcționa acum. 

— Mamă, înțeleg că acum este o situație ciudată și că nu îl 
știu nici eu prea bine pe Nate. Dar sunt convinsă că nu i-a făcut 
rău lui Simon. Și nu are pe nimeni care să-i ia apărarea. Are 
nevoie de un avocat bun, și cu asta încerc să-l ajut acum. 

Telefonul îmi vibrează. E un număr necunoscut, și mă strâmb 
când îmi dau seama că ar trebui să răspund, în caz că e mama 
lui Nate. 

— Bronwyn, așa mă bucur că ai răspuns! Sunt Lisa Jacoby de 
la Los Angeles Ti... 

Închid și mă întorc din nou spre maică-mea. 

— Îmi pare rău că nu am fost sinceră cu voi, după tot ce aţi 
făcut pentru mine. Dar, te rog, lasă-mă să le fac legătura 
doamnei Macauley și lui Eli, ok? 

Mama își masează tâmplele. 

— Bronwyn, nu sunt sigură că înţelegi cât de nesăbuită ai 
fost. Ai ignorat sfaturile lui Robin și ești norocoasă că nu te-ai 
afundat în cine știe ce belea. Deși încă nu e timpul pierdut... Dar 
nu, nu te voi opri să vorbești cu mama lui Nate. Cazul ăsta e 
complicat, și oricine este implicat în el are nevoie de un avocat 
bun. 

Îmi arunc mâinile în jurul ei și, Doamne, chiar e plăcut să o 
îmbrățișez pe mama pentru un minut. 

Suspină atunci când îi dau drumul. 

— Lasă-mă să vorbesc și cu tatăl tău. Nu sunt de părere că o 
discuţie între voi doi ar fi prea productivă acum. 

Sunt total de acord. Sunt pe scări, în drum spre camera mea, 
și inima îmi sare când văd prefixul 503. Nu pot lăsa deoparte 
entuziasmul atunci când răspund. 

— Bună, eu sunt Bronwyn. 

— Bronwyn, bună. 

Vocea e înceată, dar clară. 

— Aici e Ellen Macauley. Mama lui Nate. Mi-ai lăsat un bilet. 


VP - 225 


O, Doamne, mulțumesc. O, Doamne, mulțumesc. N-a tăiat-o 
spre Oregon și nici nu s-a reapucat de droguri. 
— Da, da, v-am lăsat. 


Cooper 
Sâmbătă, 3 noiembrie, 3.15 pm 


Cu tot ce s-a întâmplat în ultima vreme, mi-e din ce în ce mai 
greu să evaluez prestaţia mea pe teren, dar per total aceasta 
pare să fi mers bine. Viteza cu care am aruncat a fost aceeași, 
nouăzeci și patru, iar numai câţiva indivizi au făcut mișto de 
mine din tribune. Unii au încercat să intre pe teren, purtând 
fuste tutu, o ironie la adresa homosexualilor, dar bodyguarzii i- 
au scos afară. 

Câteva persoane de la echipele facultăţilor au apărut să mă 
vadă, iar tipul de la Cal State chiar a stat de vorbă cu mine după 
meci. Antrenorul Ruffalo a început să primească oferte din nou, 
în ce mă privește, dar într-un fel mi se pare mai degrabă o 
mișcare de PR, nu interes autentic. Doar Cal State îmi propune o 
bursă completă, deși, culmea, acum joc mai bine ca niciodată. 
Dar așa se întâmplă când ești suspect de crimă, bănuiesc. 
Bătrânu' meu nu mă mai așteaptă în vestiar, ca altă dată. Merge 
direct spre mașină și pornește motorul, ca s-o putem șterge cât 
mai repede. 

Reporterii sunt o cu totul altă poveste. Mor de disperare să 
discute cu mine. Mă înarmez cu răbdare când o cameră de 
filmat îmi apare în faţă la ieșirea din vestiar și mă aştept ca 
femeia cu microfonul să îmi pună același set de întrebări. Dar ea 
mă ia prin surprindere: 

— Cooper, ce părere ai de arestarea lui Nate Macauley? 

— Ce? 

Mă opresc din scurt, iar Luis aproape că dă peste mine. 

— Nu ai aflat?, rânjește reporteriţa, parcă fericită că îmi dă ea 
vestea. Nate Macauley a fost arestat pentru uciderea lui Simon 
Kelleher, iar poliţia spune că tu nu mai ești suspect. Poţi să-mi 
spui cum te simţi când auzi asta? 

— Aăăă... 

Nu. Nu pot. Sau nu vreau. E cam același lucru. 

— Mă scuzaţi. 

— Ce dracu'?, mormăie Luis după ce trecem de reporteriţă. 


VP - 226 


Își scoate telefonul și caută pe site-urile de știri, în timp ce eu 
încerc să reperez mașina lui taică-miu. 

— La naiba, chiar nu minţea. Frate. Nu mai ești suspect, mă 
anunţă el, cu ochii măriți de uimire. 

Ciudat, dar nici nu-mi dădusem seama de asta până să-l aud 
pe el spunând-o. 

ÎI ducem pe Luis acasă, ceea ce e bine, fiindcă scurtează 
timpul în care eu și tata trebuie să stăm singuri. Eu și Luis ne 
aruncăm rucsacurile pe bancheta din spate. Mă așez lângă 
taică-miu, iar Luis se urcă în spate. Bătrânu' caută un post de 
radio, vrând să asculte știrile. 

— L-au arestat pe puştiul ăla, Macauley, zice el, fericit. Să-ţi 
spun ceva, or să primească o grămadă de citaţii după ce totul se 
va termina. Inclusiv de la mine. 

Își aruncă ochii în stânga locului în care stau, ca și cum ar 
vorbi cu mine. Asta e chestia lui nouă - când îmi vorbește, se 
uită /ângă mine. Nu mi-a mai întâlnit privirea de când le-am 
spus despre Kris. 

— Păi, era logic să fi fost Nate, spune Luis, calm. 

Așa, aruncă totul pe Nate, ca și cum n-ai fi stat cu el la prânz 
toată săptămâna. 

Nu știu ce să mai cred. Dacă ar fi trebuit să arăt cu degetul pe 
cineva când a început tot balamucul, Nate ar fi fost acela, cu 
siguranţă. Chiar dacă grija lui fusese autentică atunci când 
încercase să-l ajute pe Simon. Dar era persoana pe care o 
cunoșteam cel mai puţin, avea deja un trecut de delincvent, așa 
că... era cumva explicabil. 

Dar când toată sala de mese a Liceului Bayview sărise asupra 
mea ca o haită de hiene, Nate a fost singurul care a spus ceva în 
apărarea mea. Nu am apucat să-i mulțumesc niciodată, dar m- 
am gândit mult la cât de oribilă ar fi devenit școala pentru mine 
dacă el nu ar fi zis nimic atunci și ar fi trecut mai departe, iar 
totul ar fi căpătat proporții. 

Telefonul îmi e plin de mesaje noi, dar singurele de care îmi 
pasă sunt cele de la Kris. În afară de o scurtă vizită în care l-am 
avertizat pe Kris despre poliţie și despre atenţia pe care o s-o 
primesc din partea presei, de abia am apucat să-l mai văd în 
ultimele două săptămâni. Chiar dacă acum oamenii știu de 
relația noastră, nu am mai avut nicio șansă să ne comportăm ca 
un cuplu. 


VP - 227 


Încă nici nu știu prea bine ce înseamnă a fi un cuplu. Mi-aș 
dori să am timp să aflu. 

Omg, am văzut știrile. 

E o veste bună, nu?? 

Sună-mă când poti. 

Îi trimit un mesaj, ascultând cu o ureche ce discută Luis și 
taică-miu. După ce-l lăsăm pe Luis, liniștea se instalează între 
mine și Bătrânu', densă ca o ceaţă. Sunt primul care o sparg. 

— Deci, cum m-am descurcat pe teren? 

— Bine. A arătat bine. 

Un răspuns laconic, ca toate pe care le primesc în ultima 
vreme. Mai încerc o dată. 

— Am vorbit cu unu de la Cal State. 

— Cal State, pufnește el, sarcastic. Nu e nici măcar în top 
zece. 

— Asta așa e, recunosc eu. 

Nici nu intrăm bine pe strada noastră, că și vedem dubele 
reporterilor. 

— Mama dracului. lată-ne din nou acolo. Sper doar că a 
meritat. 

— Ce să merite?, îl întreb. 

Depășește un camion cu echipament de filmat și oprește 
motorul. 

— Alegerea asta a ta. 

Furia se împrăștie ca o flacără în interiorul meu. Mă dor atât 
cuvintele lui, cât și felul în care le-a aruncat, fără ca măcar să 
mă privească. 

— Nimic din ce s-a întâmplat nu a fost o alegere, spun, dara 
deschis deja portiera și zgomotul de afară îmi înghite cuvintele. 

Mi se pare totuși că sunt mai puțini jurnaliști ca de obicei, așa 
că îmi imaginez că grosul lor este la Bronwyn. Il urmez pe 
Bătrânu' în casă, unde el se repede în sufragerie și dă drumul 
televizorului. Ar trebui să fac antrenamentul de după meci 
acum, dar taică-miu nu s-a mai obosit să-mi amintească de 
rutina mea de o vreme încoace. 

Buni e în bucătărie, face pâine prăjită cu unt, cu zahăr brun 
deasupra. 

— Cum a fost meciul, dragule? 

— Fantastic, spun, trântindu-mă pe un scaun. Am avut o 
aruncare perfectă, dar nimănui nu-i mai pasă. 


VP - 228 


— Ei, ei, spune ea și se așază în faţa mea, întinzându-mi o 
felie de pâine pe care o refuz. Lasă să treacă puţin timp. Iți 
amintești ce ţi-am spus la spital? 

Dau din cap că nu. 

— Lucrurile se vor înrăutăţi înainte să se îmbunătăţească. Cu 
siguranţă s-au înrăutățit, așa că acum nu mai au unde să 
coboare. Deci va fi bine. 

Face o pauză, apoi spune: 

— Ar trebui să-l aduci pe băiatul ăla al tău într-o zi la cină, 
Cooper. E vremea să-l cunoaștem. 

Încerc să mi-l imaginez pe tata făcând conversaţie cu Kris pe 
deasupra caserolei cu pui. 

— Lui tata nu i-ar plăcea să fac asta. 

— Eh, va trebui să se obișnuiască, nu? 

Înainte să pot răspunde, mobilul îmi bâzâie, și primesc un 
mesaj de la un număr necunoscut. 

Sunt Bronwyn. Am numărul tău de la Addy. Pot să te sun? 

Desigur. 

Mă sună peste câteva secunde. 

— Bună, Cooper. Ai auzit de Nate? 

— Mda. 

— Încerc să stabilesc o întâlnire între mama lui Nate și Eli 
Kleinfelter de la Până /a Proba Contrară. Sper că va prelua cazul 
lui Nate. Mă întrebam, ai avut ocazia să-l întrebi pe fratele lui 
Luis de acel Camaro roșu, care a făcut accidentul în parcare? 

— Luis l-a sunat săptămâna trecută să-l întrebe. Urma să se 
intereseze, dar n-am mai primit vești de la el. 

— Te superi dacă mai încerci o dată?, mă roagă Bronwyn. 

Ezit înainte să-i răspund. Chiar dacă încă nu am procesat 
totul, simt în interiorul meu un mic sentiment de ușurare. Pentru 
că, în urmă cu o zi, eu eram suspectul principal al poliţiei. Și azi 
nu mai sunt. Aș minţi dacă aș spune că nu mă simt mai bine. 

Dar e vorba de Nate. Care nu e chiar un prieten. Darnue 
niciun străin. 

— Da, sigur, o s-o fac, îi spun lui Bronwyn. 


VP - 229 


Capitolul douăzeci și şase 


Bronwyn 
Duminică, 4 noiembrie, 10.00 am 


Suntem o adevărată gașcă când ajungem duminică dimineaţa 
la birourile asociaţiei Până la Proba Contrară. Eu, doamna 
Macauley și mama mea. Care a fost de acord să mă lase să 
merg, dar nu nesupravegheată. 

Locul e mic și mobilat modest, iar acum geme de lume. La 
fiecare birou sunt câte două persoane, la unele dintre ele chiar 
mai multe. Unii vorbesc la telefoane, alţii scriu ceva pe 
calculator. Uneori, ambele, în același timp. 

— Ce ocupați sunteţi și duminica, comentez, în timp ce Eli ne 
conduce într-o cameră înghesuită, cu o masă mică în mijloc și 
scaune de jur-împrejur. 

Părul lui Eli pare să mai fi crescut câţiva centimetri de când a 
fost la emisiunea lui Mikhail Powers, și îi stă ridicat cu totul în 
sus. Işi trece o mână prin el și îl face să arate și mai răvășit. Are 
un aer de om de știință atins de schizofrenie. 

— E duminică deja?, întreabă absent. 

Nu sunt destule scaune, așa că eu mă așez pe podea. 

— Scuze, spune Eli, când mă vede așezată pe jos. O să o 
scurtez cât de mult pot. În primul rând, doamnă Macauley, îmi 
pare rău pentru că fiul dumneavoastră a fost arestat. Ințeleg că 
a fost plasat pentru moment într-o instituţie pentru minori și nu 
într-un centru de detenţie, ceea ce e o veste bună. Așa cum i- 
am spus lui Bronwyn, nu vă pot ajuta prea mult, ţinând cont de 
câte cazuri am deja. Dar dacă doriți să-mi împărtășiţi toate 
informaţiile pe care le aveţi, vă pot face câteva sugestii și chiar 
să vă trimit la un avocat cunoscut. 

Doamna Macauley arată epuizată, dar pare și că a făcut un 
efort să arate cât de cât prezentabil, în pantalonii ei bleumarin 
și în puloverul gri, larg, pe care-l poartă. Mama mea arată bine 
îmbrăcată lejer, aparent fără efort, în colanţi, cizme înalte, 
pulover de cașmir și o eșarfă discretă cu model. Cele două n-ar 
putea fi mai diferite de atât, iar doamna Macauley pare 
conștientă de asta, în timp ce se joacă nervoasă cu marginea 
puloverului. 


VP - 230 


— Ei bine. lată ce mi s-a spus, începe ea. Școala a primit un 
telefon prin care a fost informată că în dulapul lui Nate erau 
droguri... 

— Cine a dat telefonul?, întreabă Eli, notând ceva într-un 
carnet galben. 

— Nu au vrut să-mi spună. Au zis că a fost anonim. Dar au 
luat în serios reclamaţia și i-au deschis dulapul vineri, după ore, 
ca să verifice. Nu au găsit droguri. Dar au găsit în schimb o 
pungă în care era sticla de apă a lui Simon și epinefrina 
dispărută. Toate acele creioane medicinale care dispăruseră din 
cabinetul medical în ziua în care a murit Simon. 

Îmi trec degetele pe suprafaţa aspră a mochetei și mă 
gândesc la dările în care Addy fusese chestionată pentru 
epinefrina aia. Cooper, la fel. Timp de săptămâni întregi, 
fusesem cu toţi suspecți că le-am fi luat. Sub nicio formă, chiar 
dacă Nate ar fi fost prin absurd vinovat, nu le-ar fi lăsat acolo 
prostește, în dulapul lui. 

— Ah, spune Eli, cu ochii ţintă la caietul cu notițe. 

— Așa că poliţia a obţinut un mandat și au venit să facă o 
percheziție acasă sâmbătă dimineaţa, continuă doamna 
Macauley. Și au găsit un laptop în dulapul lui Nate cu acest... 
jurnal, așa i-au spus, toate acele postări de Tumblr care au 
apărut de când Simon a murit. 

Ridic ochii și observ că maica-mea se uită la mine, cu un 
sentiment vag de milă întipărit pe față. Îi întâlnesc privirea și 
clatin hotărâtă din cap. Nu cred nimic din toate astea. 

— Ah, spune Eli din nou. 

De data asta ridică privirea spre noi, dar pare la fel de calm ca 
și până acum: 

— S-au găsit amprente străine? 

— Nu, spune doamna Macauley, iar eu expir în tăcere. 

— Ce are de spus Nate despre asta?, întreabă Eh. 

— Că nu are nicio idee cum au ajuns lucrurile alea în dulapul 
și în casa lui, spune doamna Macauley. 

— Ok, zice Eh. Și dulapul lui Nate nu mai fusese 
percheziționat înainte de asta? 

— Nu știu, răspunde mama lui Nate și se uită la mine. 

— Mai fusese, îmi amintesc eu. Nate mi-a spus că a fost 
percheziționat dulapul lui în prima zi în care ne-au luat la 
întrebări. Atât dulapul, cât și casa. Poliţia a venit cu câinii și au 


VP - 231 


căutat droguri. Nu au găsit nimic, adaug repede și mă uit la 
maică-mea, înainte să-mi întorc privirea spre Eli. Nimeni n-a 
găsit atunci lucrurile lui Simon sau un laptop. 

— De obicei, încuiați ușa casei?, o întreabă Eh pe doamna 
Macauley. 

— Nu, niciodată. De fapt, nici nu cred că mai există o yală. 

— Aha, mormăie Eh, notându-și din nou ceva în caietul lui. 

— Mai e ceva, spune doamna Macauley și vocea îi tremură. 
Avocatul acuzării dorește ca Nate să fie mutat într-o închisoare 
de maximă securitate. E de părere că Nate e mult prea periculos 
pentru a fi închis alături de alţi adolescenți. 

Simt cum ceva mi se rupe în piept când Eli se ridică brusc de 
pe scaun. Pentru prima dată a lăsat deoparte masca lui de un 
calm imperturbabil. Pe faţa lui observ groază, și asta mă 
înspăimântă. 

— Of, nu! Nu, nu. Ăsta ar fi un dezastru împuţit. Scuzaţi-mi 
limbajul. Ce face avocatul lui ca să împiedice acest lucru? 

— Nu l-am întâlnit încă, spune mama lui Nate, aproape să 
izbucnească în lacrimi. A fost desemnat cineva, dar nu am luat 
legătura cu el. 

Eli aruncă pixul din mână și scoate un sunet de dezamăgire. 

— Că au fost găsite lucrurile lui Simon în posesia lui nu este 
minunat. Chiar deloc. Oamenii au fost condamnaţi și pentru mai 
puţin de atât. Dar felul în care au obţinut aceste dovezi... Nu-mi 
place deloc. Ponturi aruncate sub protecţia anonimatului, 
obiecte care nu au fost acolo înainte apar acum din senin, la 
îndemână... În locuri ușor accesibile. lar dacă statul se gândește 
să-l trimită pe Nate într-o închisoare federală la vârsta de 
șaptesprezece ani... orice avocat care se respectă ar trebui să 
facă tot ce poate ca să împiedice asta. 

Își freacă fruntea cu degetele, apoi se uită la mine. 

— La naiba, Bronwyn. Tu ești de vină. 

Tot ce a spus Eh până acum m-a făcut să-mi fie tot mai rău, 
cu excepţia acestui lucru. Acum sunt doar confuză. 

— Dar ce am făcut?, protestez. 

— Mi-ai supus atenţiei acest caz și acum va trebui să-l preiau. 
Și chiar nu am timp. Dar fie ce-o fi. Asta presupunând că sunteţi 
dispusă să schimbaţi avocatul, doamnă Macauley? 


VP - 232 


O, ce bine! Ușurarea care mă cuprinde mă face să ameţesc. 
Doamna Macauley dă din cap că își dorește ca Eli să fie avocatul 
fiului ei, iar Eli suspină. 

— Pot ajuta și eu, mă ofer. Am cercetat pe cont propriu... 

Sunt pe cale să-i spun despre acel Camaro roșu, dar întinde 
mâna ca și cum arvrea să îmi reteze avântul. 

— Oprește-te acum, te rog, Bronwyn. Dacă îl voi reprezenta 
pe Nate, nu am cum să discut cu alte persoane implicate în 
această anchetă. Aș putea fi exclus din barou pentru așa ceva. 
De fapt, chiar o să vă rog pe tine și pe mama ta să ne lăsaţi 
singuri pe mine și pe doamna Macauley. 

— Bine, dar... 

Mă uit neajutorată la maică-mea, care deja s-a ridicat în 
picioare. Își pune geanta pe umăr, cu un gest care îmi dă de 
înţeles că trebuie să ne conformăm. 

— Are dreptate, Bronwyn, spune ea. Trebuie să lăsăm de 
acum totul în seama domnului Kleinfelter și a doamnei 
Macauley. 

Expresia i se înmoaie când întâlnește privirea mamei lui Nate. 

— Vă doresc multă baftă. 

— Mulţumesc, spune doamna Macauley. Și îti mulțumesc ţie, 
Bronwyn. 

Ar trebui să mă simt bine. Mi-am îndeplinit misiunea. Dar nu 
mă simt așa. Eli nu știe nici jumătate din ce știu eu, și cum aș 
putea să-i spun tot ce știu? 


Addy 
Luni, 5 noiembrie, 6.30 pm 


Până luni, lucrurile revin în mod straniu la normal. Mă rog, la 
noua lor normalitate. Noumalitate, să-i zic? Oricum, ce vreau să 
spun e că, atunci când mă așez cu Ashton și maică-mea să luăm 
cina, aleea noastră de acces nu mai e plină de dubele 
reporterilor și avocatul meu nu mă sună nici măcar o dată. 

Mama pune două meniuri Trader Joe încălzite în faţa mea și a 
lui Ashley, apoi se așază între noi cu un pahar plin cu o băutură 
de culoare maro gălbui. 

— Nu mănânc, ne anunţă ea, deși nu o întrebasem. Ţin o cură 
de detoxifiere. 

Ashton își încrețește nasul. 


VP - 233 


— Uf, mama. Spune-mi că aia nu e limonada cu sirop de arțar 
și ardei iute. E așa de scârboasă. 

— Dar nu-i poţi contesta rezultatele, spune mama, luând o 
înghiţitură. 

Își apasă un șervetel pe buzele ei proaspăt retușate, și îi 
privesc părul blond proaspăt coafat, unghiile date cu lac roșu și 
rochia mulată pe care o îmbracă într-o seară obișnuită de luni. 
Așa voi fi și eu peste douăzeci și cinci de ani? Gândul mă face 
să-mi fie și mai puţină foame decât atunci când m-am așezat la 
masă. 

Ashton dă drumul televizorului pe un post de știri și vedem un 
reportaj cu arestarea lui Nate, inclusiv un interviu cu Eli 
Kleinfelter. 

— Drăguţ băiatul ăla, spune mama, când pe ecran apare 
fotografia lui Nate din arest. Păcat că s-a dovedit a fi un 
criminal. 

Împing farfuria cu mâncarea rămasă. N-are rost să sugerez că 
poliţia s-ar putea înșela. Mama e bucuroasă doar că nu va mai 
trebui să-mi plătească mie avocatul. 

Se aude soneria de la intrare, iar Ashton își pune șervețelul 
împăturit în farfurie. 

— Mă duc să văd cine e. 

Câteva secunde mai târziu mă strigă, iar mama îmi aruncă o 
privire surprinsă. Nimeni n-a mai venit la noi de săptămâni 
întregi, cu excepţia celor care voiau să-mi ia o declaraţie, iar 
soră-mea avea grijă să-i alunge repede pe ăia. Mama mă 
urmează în hol, în timp ce Ashton deschide larg ușa ca să-i dea 
voie lui TJ să intre. 

— Bună, clipesc la el surprinsă. Ce faci aici? 

— Manualul tău de istorie a nimerit în ghiozdanul meu după 
ora de geografie. E al tău, nu? 

TJ îmi întinde o carte groasă. Am fost parteneri de laborator 
din ziua în care am fost puși să clasificăm rocile, și de obicei e 
un moment plăcut al zilei. 

— Ah, da. Mulţumesc. Dar ai fi putut să mi-l dai mâine. 

— Avem testul ăla și m-am gândit că o să ai nevoie. 

— Corect. 

N-are rost să-i mai spun că aproape am renunţat să mă mai 
preocup de școală semestrul ăsta. 


VP - 234 


Mama se holbează la TJ ca și cum ar fi un desert apetisant, iar 
el îi zâmbește politicos. 

— Bună ziua, sunt TJ Forrester. Sunt coleg cu Addy. 

Ea îi întinde mâna, în timp ce-i admiră gropiţele și jacheta cu 
însemnele echipei de fotbal. E aproape o versiune brunetă a lui 
Jake. Mă rog, cu nasul puţin strâmb, acum. Maică-mii nu-i spune 
nimic numele lui, dar o simt pe Ashley expirând surprinsă în 
spatele meu. 

Trebuie să-l gonesc pe TJ de aici înainte ca maică-mea să facă 
legătura. 

— Bine, mersi mult încă o dată. Mă duc să învăţ. Ne vedem 
mâine. 

— Nu vrei să învăţăm împreună?, întreabă TJ. 

Ezit. Îmi place de TJ, chiar îmi place. Dar să petrecem timp 
împreună în afara școlii nu e un pas pe care să fiu pregătită să-l 
fac. 

— Nu pot, pentru că am... și alte treburi. 

Practic îl împing afară pe ușă și, când mă întorc înăuntru, faţa 
maică-mii e un amestec de milă și iritare. 

— Ce e în neregulă cu tine?, șuieră ea. Să fii atât de 
nepoliticoasă cu un băiat așa frumos! Nu-i ca și cum mai fac 
coadă la ușa ta. 

Se uită la părul meu scurt, vopsit mov. 

— La cum arăţi în ultima vreme, ar trebui să te consideri 
norocoasă că a vrut să petreacă timpul cu tine. 

— Doamne, mamă, spune Ashton, dar o întrerup. 

— Nu caut să am alt iubit, mamă. 

Se holbează la mine de parcă mi-ar fi crescut brusc aripi și aș 
fi început să vorbesc în chineză. 

— De ce naiba nu? Au trecut secole de când te-ai despărțit de 
Jake. 

— Am petrecut mai mult de trei ani cu Jake. Aș vrea să am 
ceva timp pentru mine. 

O spun mai mult de dragul discuţiei, dar imediat cum îmi ies 
din gură cuvintele îmi dau seama că sunt adevărate. Mama a 
început să aibă un iubit de la paisprezece ani, ca mine, și nu s-a 
oprit niciodată. Chiar dacă asta înseamnă ca acum să iasă cu un 
tip imatur care e prea laș să o ducă în vizită la părinţii lui. 

Nu-mi doresc să fiu atât de speriată să rămân singură. 


VP - 235 


— Nu fi caraghioasă. E ultimul lucru de care ai nevoie. leși de 
câteva ori cu un băiat ca TJ, chiar dacă să zicem că nu-ţi place 
de el, și ceilalţi băieţi de la școală te vor vedea din nou ca pe o 
partidă bună. Nu vrei să rămâi singură, Adelaide. O fată singură, 
tristă, care-și petrece vremea cu prietenii ăia ciudați pe care-i ai 
acuma. Dacă îţi scoţi mizeria aia de culoare din păr, îl mai lași 
să crească și începi să te machiezi din nou, vei putea mai mult 
de atât. 

— N-am nevoie de un tip ca să fiu fericită, mama. 

— Ba sigur că ai, spune iritată. Ai fost tristă toată luna care a 
trecut. 

— Pentru că am fost cercetată pentru crimă, îi reamintesc. Nu 
pentru că sunt singură. 

Nu e chiar sută la sută adevărat, din moment ce sursa 
principală a nefericirii mele era Jake. Dar asta fiindcă îmi 
doream să fiu cu el. Nu cu oricine. 

Mama clatină din cap. 

— Îți tot spui asta, Adelaide, dar tu nu ești făcută pentru 
facultate. Acum e momentul să-ţi găsești un băiat cumsecade, 
cu un viitor strălucit, care să vrea să aibă grijă de ti... 

— Mamă, are șaptesprezece ani, o întrerupe Ashton. Poţi să 
amâni scenariul ăsta vreo zece ani. Sau la infinit. Nu e ca și cum 
vreuna din noi ar avea mână bună când vine vorba de relații. 

— Vorbește pentru tine, Ashton. Eu și Justin suntem extrem 
de fericiți. 

Soră-mea deschide gura să mai spună ceva, dar îmi sună 
telefonul și ridic un deget ca să fac liniște. E Bronwyn. 

— Hei. Ce s-a întâmplat?, o întreb. 

— Bună. 

Vocea îi sună ciudat, de parcă a plâns. 

— Păi, mă gândeam la cazul lui Nate, și aș avea nevoie de 
ceva ajutor de la tine. Ai putea trece puţin pe la mine diseară? O 
să-l rog și pe Cooper. 

E mai tare planul ăsta decât să stau aici și să fiu insultată de 
maică-mea. 

— Sigur. Dă-mi adresa ta într-un mesaj. 

Îmi arunc în coșul de gunoi cina doar pe jumătate mâncată, 
apoi îmi apuc casca pentru bicicletă, îi spun la revedere lui 
Ashton și ies pe ușă. E o seară perfectă de sfârșit de toamnă, iar 
copacii de pe strada noastră se lasă bătuţi de vânt atunci când 


VP - 236 


trec repede pe lângă ei, pedalând. Casa lui Bronwyn nu este 
foarte departe de a mea, dar e un cartier total diferit. Casele 
acolo nu mai arată ca niște prăjituri. Opresc bicicleta în faţa unei 
faţade victoriene uriașe, privind florile în culori vibrante și prispa 
largă cu o ușoară invidie. E superbă, dar nu-i numai asta. Arată 
și ca un loc pe care să-l poţi numi acasă. 

Când sun la ușă, Bronwyn îmi deschide imediat. Ochii par că 
mai au puţin și-i pică în gură de oboseală, iar părul i s-a desprins 
pe jumătate din coada de cal. Îmi dau seama că am fost cu toţii 
distruși pe rând de ce s-a întâmplat cu Simon. Eu, atunci când 
Jake m-a părăsit și toți prietenii s-au întors împotriva mea. 
Cooper, când a fost dat în vileag că e gay, umilit și batjocorit. Și 
acum Bronwyn, când tipul de care este îndrăgostită a ajuns la 
închisoare pentru crimă. 

Nu că a spus vreodată că îl iubește pe Nate. Dar e destul de 
evident. 

— Intră, spune Bronwyn, deschizând larg ușa. A venit și 
Cooper. Suntem jos. 

Mă conduce într-o cameră spațioasă, cu multe canapele și cu 
un televizor plat și uriaș pe un perete. Cooper e răsturnat pe un 
fotoliu, iar Maeve stă cu picioarele încrucișate sub ea pe un 
altul, cu un laptop sprijinit pe brațul fotoliului. 

Eu și Bronwyn ne așezam pe canapeaua confortabilă și eu 
întreb: 

— Ce face Nate? L-ai văzut? 

O întrebare greșită, îmi dau seama. Bronwyn înghite cu greu, 
chinuindu-se să nu izbucnească în plâns. 

— Nu vrea să mă vadă. Mama lui zice că e în regulă, ţinând 
cont de chestiile prin care trece. Să fie deţinut în școala aia de 
corecție e oribil, dar cel puţin nu e la închisoare. 

Încă. Știm cu toţii că Eli încearcă să-l ţină acolo unde este 
acum și duce o adevărată bătălie să nu fie transferat. 

— Oricum, mulțumesc că aţi venit. Cred că am vrut doar... 

Ochii lui Bronwyn se umplu de lacrimi, iar eu și Cooper 
schimbăm priviri îngrijorate. 

— Ştiţi, m-am bucurat mult când ne-am adunat cu toții și am 
vorbit despre ce s-a întâmplat. M-am simţit mai puţin singură. Și 
acum, de fapt, vă cer ajutorul. Vreau să terminăm ce am 
început. Să ne punem minţile la bătaie să-i dăm de capăt. 


VP - 237 


— Încă n-am auzit nimic de la Luis în legătură cu mașina aia, 
spune Cooper. 

— Nu mă gândisem neapărat la asta, dar te rog oricum să mai 
încerci, ok? Speram mai degrabă să ne mai uităm o dată la 
postările alea de pe Tumblr. Trebuie să recunosc că eu nu m-am 
mai gândit la ele, fiindcă mă înfricoșau. Dar acum poliţia spune 
că Nate le-a scris, și mă gândeam să le mai citim o dată și să 
vedem ce nu se potrivește, ce e în contradicție cu ce știm noi, 
sau ce e pur și simplu aiurea. 

— Acum?, întreabă Cooper. 

Maeve își îndreaptă laptopul spre Cooper, iar Bronwyn 
deschide și laptopul ei, ca să se uite împreună cu mine. 

— Niciun moment nu e mai bun decât prezentul, spune 
Maeve. 

Începem așadar să citim de la prima postare. 


Mi-a venit ideea să-l omor pe Simon în timp ce mă uitam 
la Dateline. 


Nate nu părea sub nicio formă genul care să se uite la o așa 
emisiune, dar nu știu dacă ciudăţenii ca asta sunt ceea ce caută 
Bronwyn. Stam tăcuți o vreme, citind. Se instalează puţin 
plictiseala, și îmi dau seama că am sărit niște rânduri, așa că mă 
întorc și încerc să urmăresc cu atenţie. Tipul sau tipa se laudă 
că poliţia n-are idee cine este. 

— la staţi așa. Asta nu s-a întâmplat, zice Cooper, care se 
pare că citește cu mai multă atenţie decât mine. Aţi ajuns la 
postarea din 20 octombrie, despre detectivul Wheeler și gogoși? 

Îmi ridic capul ca o pisică care își ciulește urechile ca să 
prindă un sunet îndepărtat. 

— A, da, spune Bronwyn. E un detaliu ciudat. Noi n-am fost 
niciodată toţi patru în același timp la secţie. Bine, poate imediat 
după înmormântare, dar nu am discutat între noi acolo, nici nu 
ne-am văzut. De obicei, cine povestea ce s-a întâmplat avea 
dreptate. 

— La ce vă uitaţi, frate?, îi întreb. 

Bronwyn face fontul mai mare și îmi arată. 

— Acolo. De la rândul al doilea până la final. 


Investigația s-a transformat într-un mare clișeu, noi patru 
l-am surprins până și pe detectivul Wheeler mâncând o 
mulțime de gogoși în camera de interogatorii. 


VP - 238 


Un val rece trece peste mine în timp ce cuvintele îmi pătrund 
în creier și se cuibăresc acolo, alungând orice altceva. Cooper și 
Bronwyn au dreptate. Asta nu s-a întâmplat. 

Dar i-am spus eului Jake că s-a întâmplat. 


Capitolul douăzeci și șapte 


Bronwyn 
Marţi, 6 noiembrie, 7.30 pm 


Nu am voie să vorbesc cu Eli. Așa că seara trecută i-am dat 
un mesaj doamnei Macauley, cu un link către acea postare și i- 
am spus ce am descoperit eu, Addy și Cooper ca fiind ciudat. 
Apoi am așteptat. Un timp frustrant de lung, până ce am primit 
un mesaj de la ea, când m-am întors de la școală. 

Multumesc. L-am informat pe Eli, dar te roagă să nu te mai 
implici. 

Asta a fost tot. Am vrut să-mi arunc telefonul de perete. 
Recunosc, petrecusem toată noaptea făcându-mi speranţe că 
descoperirea lui Addy avea să-l scoată pe Nate imediat din 
închisoare. Am înţeles acum că fusesem naivă, dar tot cred că 
ar fi meritat mai multă atenţie descoperirea. 

Deși nici eu nu-mi prea pot da bine seama ce înseamnă. 
Pentru că, la naiba, Jake Riordan? Dacă ar fi trebuit să aleg o 
persoană la întâmplare care chiar să nu aibă legătură cu asta, 
aproape sigur ar fi fost el. Și mai exact cum o fi implicat? O fi 
scris toate postările pe Tumblr, sau doar pe aia? l-a înscenat 
totul lui Nate? L-a ucis pe Simon? 

Cooper neagă ipoteza asta. 

— N-ar fi avut cum, spusese el luni seara. Jake era la 
antrenamentul de fotbal când Addy l-a sunat. 

— Poate a plecat, am insistat eu. 

Așa că l-am făcut pe Cooper să-l sune pe Luis. 

— Luis spune că Jake n-a plecat. A condus toate fazele de atac 
cât a ținut meciul. 

Dar nu sunt sigură că putem renunţa la teorie doar bazându- 
ne pe memoria lui Luis. Tipul ăla și-a omorât mulţi neuroni de-a 


VP - 239 


lungul timpului. Nici măcar nu l-a întrebat pe Cooper de ce vrea 
să știe amănuntele astea. 

Acum sunt în camera mea cu Maeve și Addy. Lipim etichete 
pe perete care să rezume tot ceea ce știm. Arată ca în Lege & 
Ordine, deși nimic din ce avem un are prea mult sens. 


Cineva ne-a pus telefoanele în rucsacuri. 

Simon a fost otrăvit la detenție. 

Bronwyn, Nate, Cooper, Addy & dl. Avery erau în cameră. 
Accidentul de mașină ne-a distras atenția. 

Jake a scris cel putin o postare pe Tumblr. 

Jake și Simon au fost prieteni cândva. 

Leah îl urăște pe Simon. 

Aiden Wu îl urăște pe Simon. 

Simon era atras de Keely. 

Simon avea un alter ego online însetat de violență. 
Simon suferea de depresie. 

Janae pare și ea deprimată. 

Janae și Simon nu mai erau prieteni spre sfârșit? 


Vocea maică-mii se aude de jos: 

— Bronwyn, Cooper e aici. 

Maică-mea îl iubește deja pe Cooper. Atât de mult, încât nu 
protestează că ne adunăm din nou, deși sfatul lui Robin a fost să 
păstrăm distanţa dintre noi până la terminarea anchetei. 

— Salut, spune Cooper, și nu pare că și-a pierdut deloc suflul 
urcând în goană scările. Nu pot sta mult, dar am niște vești 
bune. Luis crede că a găsit mașina. Fratele lui a sunat un amic 
cu un service auto și ăla știa că venise un Camaro roșu, la 
câteva zile după moartea lui Simon. Făcuse un accident. V-am 
făcut rost de numărul de înmatriculare și un număr de telefon. 

Caută în rucsac și îmi întinde un plic sfâșiat, pe spatele căruia 
a notat niște numere. 

— Mă gândesc să îi dai asta lui Eli. Poate descoperă ceva, 
spune el. 

— Mulţumesc, îi zic eu, recunoscătoare. 

Cooper privește peretele plin de etichete. 

— Ajută la ceva? 

Addy se lasă pe spate și scoate un suspin de exasperare. 


VP - 240 


— Nu chiar. E doar o colecţie de adevăruri separate. Simon a 
făcut asta, Janae a zis, Leah s-a gândit... 

Cooper se încruntă și se duce să privească mai de aproape 
peretele. 

— Chiar nu pricep care-i treaba cu Jake. Nu mi-l imaginez sub 
nicio formă scriind pe Tumblr. Poate că doar... a clevetit cu 
persoana nepotrivită. 

Işi pune un deget pe eticheta unde sunt trecute toate numele 
noastre. 

— În schimb mă tot întreb - de ce noi? De ce tocmai noi am 
fost târâţi în asta? Suntem doar victime colaterale, cum a zis 
Nate? Sau chiar e un motiv pentru care suntem în asta? 

Îmi înclin capul și mă uit la el. 

— Ca de exemplu? 

Cooper ridică din umeri. 

— Nu știu. Uite, de pildă tu și Leah. E o chestie măruntă, dar 
dacă așa ceva a provocat un efect ca de domino? Sau eu și... 

Se uită din nou la etichete. 

— Eu și Aiden Wu, să zicem. El a fost dat în gât că purta haine 
de fete, iar eu că sunt gay. 

— Dar postarea aia a fost schimbată, îi amintesc. 

— Știu. Și până și aia a fost ciudat, nu? De ce să pierzi o bârfă 
bună care e adevărată și să o înlocuiești cu una care nu e? Nu 
pot scăpa de sentimentul că e ceva personal, știți? Felul în care 
postările de pe Tumblr înteţeau interesul oamenilor, îi întărâtau 
împotriva noastră. Mi-aș dori să pricep de ce. 

Addy trage de unul dintre cercei. Mâna îi tremură și la fel și 
vocea, când decide să vorbească într-un final: 

— Bănuiesc că totul a fost personal între mine și Jake, nu pot 
să neg. Și poate că era invidios pe tine, Cooper. Dar pe Bronwyn 
și Nate nu înțeleg de ce i-ar fi implicat. 

Victime colaterale. Am fost cu toţii afectaţi, dar Nate cel mai 
rău până acum. Dacă Jake e vinovat, nu are sens. Dar am 
senzația că nimic nu are sens, până la urmă. 

— Ar trebui s-o iau din loc, spune Cooper. Mă văd cu Luis. 

Reușesc să zâmbesc. 

— Nu cu Kris? 

Cooper îmi zâmbește și el, dar reținut. 


VP - 241 


— Încă încercăm să ne dăm seama cum să facem lucrurile să 
meargă între noi. Oricum, daţi-mi de știre dacă v-a ajutat 
chestia cu mașina. 

Cooper pleacă, iar Maeve se ridică și vine să se așeze pe pat, 
acolo unde stătuse el. Plimbă etichetele pe perete, schimbându- 
le ordinea. 


Jake a scris cel puțin o postare pe Tumblr. 
Leah îl urăște pe Simon. 

Aiden Wu îl urăște pe Simon. 

Janae pare și ea deprimată. 


— Ăştia sunt principalii suspecți. Fie au motive să-l urască pe 
Simon, fie știm deja că sunt implicaţi cumva. Unii ar fi cam greu 
de suspectat, spune ea și arată la Aiden, iar alţii au steaguri roșii 
lipite pe frunte. 

Arată la Jake și Janae. 

— Dar nimic nu e sigur deocamdată. Ce ne scapă? 

Ne uităm toate la etichete, în tăcere. 

e 

Poţi afla multe despre o persoană dacă îi știi numărul de 
înmatriculare al mașinii și numărul de telefon. Poţi afla și adresa 
lui, de exemplu. Și numele, și la ce școală merge. Așa că, dacă 
vrei, poţi pierde vremea prin parcarea școlii lui înainte de ore și 
poţi aștepta să apară acel Camaro roșu. 

În teorie. 

Sau și în practică. 

Aveam de gând să predau acele numere primite de la Cooper 
doamnei Macauley, pentru ca ea să le dea mai departe lui Eli. 
Dar mi-am amintit mesajul de la ea. Eli mă ruga să nu mă mai 
implic. Oare m-ar lua în serios? El fusese primul care a avut 
suspiciuni faţă de accidentul de mașină, dar acum tot ce face e 
să încerce să-l țină pe Nate în acea instituţie, să nu fie transferat 
la închisoare. Poate că nu ar lua în serios cercetările noastre. 

Oricum, doar trag și eu cu ochiul pe aici. Asta e ce îmi spun 
atunci când intru în parcarea de la Liceul Eastland. Orele lor 
încep cu patruzeci de minute înainte de ale noastre, așa că mă 
pot întoarce la Bayview la timp pentru primul clopoțel al zilei. E 
zăpușeală în mașină, așa că deschid ambele geamuri din faţă, 
apoi parchez pe un loc gol și opresc motorul. 


VP - 242 


Chestia e că am nevoie să fiu ocupată. Dacă am timp liber, 
mă gândesc la Nate prea mult. La unde este, ce i se întâmplă și 
la faptul că nu vrea să vorbească cu mine. Adică, îmi dau seama 
că nu are multe modalităţi de a comunica, evident. Dar nu sunt 
chiar nonexistente. Am întrebat-o pe doamna Macauley dacă îl 
pot vizita, iar ea mi-a spus că Nate nu mă vrea acolo. 

Ceea ce mă doare. Ea crede că Nate vrea să mă protejeze, 
dar eu nu sunt așa de sigură. E obișnuit ca oamenii să-l lase 
baltă, așa că a luat el de data asta iniţiativa în cazul meu. Ca să 
nu mai apuc și eu să o fac. 

Ceva roșu îmi trece prin faţa ochilor, și un Camaro vechi, cu o 
urmă de bușitură, parchează la câteva locuri de mine. Un tip cu 
părul scurt, brunet, coboară din mașină, își ia rucsacul de pe 
locul de alături și îl aruncă neglijent pe un umăr. 

Nu am de gând să spun nimic. Dar se uită la mine când trece 
prin dreptul geamului coborât al mașinii și, înainte să mă pot 
abţine, îi zic: 

— Salut. 

Se oprește, iar ochii lui curioși, căprui, îi întâlnesc pe ai mei. 

— Salut. Te știu. Eşti tipa aia din ancheta de la Bayview. 
Bronte, nu? 

— Bronwyn. 

Dacă tot mi-am stricat acoperirea, măcar să fiu sinceră până 
la capăt. 

— Ce faci aici?, mă întreabă. 

E îmbrăcat ca și cum ar aștepta o revenire spectaculoasă a 
grunge-ului anilor '90. Un tricou cu Pearl Jam și o cămașă în 
carouri pe deasupra. 

— Păi... 

Ochii mei se îndreaptă spre mașina roșie. Aș putea să întreb 
direct, nu? Doar pentru asta am venit. Dar acum, că stau de 
vorbă cu el, totul pare ridicol. Ce ar trebui să spun? Auzi, care-i 
treaba cu accidentul tău de mașină dintr-un moment nepotrivit, 
care s-a petrecut la o școală la care nu mergi? 

— Aştept pe cineva. 

— Cunoști oameni aici? 

— Mda. 

Într-un fel. Știu că ai vrut să-ți repari de curând mașina. 

— Toată lumea vorbește despre voi. Un caz aiurea, nu? Tipul 
care a murit... chiar era un ciudat, este? Adică, cine naiba are o 


VP - 243 


aplicaţie ca aia? Și toate chestiile pe care le-au spus la Mikhail 
Powers. Ca dracu’. g 

Pare... nervos. Creierul meu zbiară /ntreabă-l Întreabă-l 
Întreabă-l Întreabă-l, dar gura nu se supune. 

— Bine, ne mai vedem, zice el și vrea să treacă de mașina 
mea. 

— Stai așa! Pot să vorbesc cu tine o secundă? 

— Păi, tocmai am vorbit. 

— Știu, dar... Chiar am o întrebare pentru tine. Chestia e că, 
atunci când am zis că aștept pe cineva, te așteptam pe tine. 

Acum în mod cert e nervos. 

— De ce m-ai aștepta pe mine? Nu mă cunoști. 

— Din cauza mașinii tale. Te-am văzut când ai avut accidentul 
în parcarea noastră. În ziua aia. Ziua în care Simon a murit. 

Devine palid tare și clipește repede. 

— Cum știi... de ce crezi că eu am fost? 

— Ti-am văzut numărul de înmatriculare atunci, mint eu. 

Nu are rost să-l implic și pe fratele lui Luis. 

— Faza e că... sincronizarea a fost dubioasă rău, știi? lar acum 
cineva e arestat pentru ceva ce sunt sigură că nu a făcut, așa că 
mă întrebam dacă... tu ai văzut ceva sau pe cineva ciudat în 
ziua aia? Ar ajuta mult. Orice ai putea să-mi spui m-ar ajuta... 

Încerc să-mi stăpânesc lacrimile. 

Ezită și se dă un pas înapoi, uitându-se la colegii lui care se 
grăbesc să intre în liceu. Mă aştept să li se alăture lor, dar în loc 
de asta merge până în partea cealaltă a mașinii, deschide 
portiera și intră înăuntru. Apăs un buton să închid geamurile și 
mă întorc cu faţa spre el. 

— Așa deci, spune el și își trece o mână prin păr. Asta-i ciudat. 
Sunt Sam, apropo. Sam Barron. 

— Bronwyn Rojas. Dar bănuiesc că știi asta deja. 

— Dap. M-am tot uitat la știri și m-am întrebat dacă ar trebui 
să zic ceva. Dar n-aveam idee dacă însemna pe bune o chestie 
sau nu. Incă nu știu. 

Se uită la mine, ușor alarmat. 

— Noi nu am făcut nimic greșit, știi? Adică ilegal. Din câte 
cred. 

Simt fiori pe șira spinării. Îmi îndrept spatele. 

— Cine sunteți „voi”? 


VP - 244 


— Eu și amicul meu. Am avut accidentul ăla planificat. Un tip 
ne-a dat fiecăruia o mie de dolari ca s-o facem. Aziscă eo 
farsă. Adică, tu n-ai fi făcut-o? Reparaţiile nu costă mai mult de 
cinci sute. Restul e doar profit. 

— Cineva v-a plătit... 

E cald în mașină cu geamurile închise, iar mâinile cu care ţin 
volanul îmi sunt transpirate. Ar trebui să dau drumul aerului 
condiționat, dar nu mă pot mișca. 

— Cine? Îi știi numele? 

— Păi, să vezi... 

— Avea părul șaten și ochii albaștri?, izbucnesc eu. 

— Dap. 

Jake. 

Probabil că a plecat de la meci și nu l-a observat Luis. 

— A fost... Stai, am o poză cu el pe aici, spun, căutându-mi 
mobilul în rucsac. 

Sunt convinsă că am o poză cu juriul de la balul din 
septembrie. 

— N-am nevoie de poză, spune Sam. Știu cine e. 

— Pe bune? Ţi-a spus numele lui real? 

Inima îmi bate atât de tare, că îmi simt pieptul cum se mișcă. 

— Nu mi-a spus niciun nume. Mi-am dat seama mai târziu, 
când am văzut știrile. 

Îmi amintesc primele reportaje, când poza lui Jake apăruse 
alături de cea a lui Addy. Mulţi oameni spuseseră că nu e corect 
să intre și el în gura presei, dar acum mă bucur că s-a întâmplat 
așa. Am găsit între timp poza de la bal. l-o arăt lui Sam. 

— El a fost, așa e? Jake Riordan? 

Se uită la ecranul mobilului, clatină din cap, apoi mi-l dă 
înapoi. 

— Nu. N-a fost el. A fost cineva... mult mai implicat în toată 
faza asta. 

Inima îmi e pe cale să explodeze. Dacă nu a fost Jake, mai e 
un singur tip cu părul șaten și ochi albaștri care să fie implicat în 
anchetă. Mai implicat în anchetă. Și acela e Nate. 

Nu. Nu. Doamne, te rog, nu. 

— Cine, atunci? 

Vocea îmi e mai puţin de o șoaptă. 

Sam suspină și își reazemă capul de spătar. Tace preţ de cele 
mai lungi secunde din viaţa mea, apoi spune: 


VP - 245 


— A fost Simon Kelleher. 
Capitolul douăzeci și opt 


Cooper 
Miercuri, 7 noiembrie, 7.40 pm 


Întâlnirile clubului criminalilor devin deja o obișnuinţă. Avem 
totuși nevoie de o denumire nouă. 

De data asta suntem la o cafenea din centrul San Diego-ului, 
înghesuiți la o masă din spate fiindcă numărul nostru e în 
continuă creștere. Kris a venit cu mine, iar Ashton cu Addy. 
Bronwyn și-a adus toate etichetele, lipite de data asta pe un 
dosar, inclusiv cea mai nouă dintre ele: Simon a plătit doi tipi să 
facă un accident. Ea spune că Sam Barron i-a promis că îl va 
suna pe Eli și îi va povesti toată faza. Dacă asta îl va ajuta sau 
nu pe Nate, nu am idee. 

— De ce ai ales locul ăsta, Bronwyn?, întreabă Addy. E cam 
peste mână. 

Bronwyn își drege vocea și așază încă o dată etichetele. 

— Fără vreun motiv anume. Dar mulţumesc că aţi venit. 
Maeve și cu mine am întors lucrurile pe toate părțile și încă nu 
au vreo noimă. M-am gândit că o întâlnire ne-ar putea ajuta să 
ne mai deschidem minţile. 

Maeve și Ashton se întorc cu băuturile pe care le-am 
comandat. Ni le împart și mă uit la Kris cum desface metodic 
cinci pacheţele de zahăr și le presară în latte-ul lui. 

— Ce-i?, întreabă el, când îmi surprinde privirea. 

Poartă un tricou verde care îi scoate în evidenţă culoarea 
ochilor și arată, atât, atât de bine. 

— Îți place zahărul, hă? 

E o întrebare retardată. Ceea ce vreau să spun de fapt e - 
chiar n-aveam idee cum iţi bei cafeaua din moment ce e prima 
dată când ieşim în public împreună. Kris îşi apasă buzele una de 
cealaltă, un gest care nu ar trebui neapărat să fie atractiv, dar 
totuși este. Mă simt ciudat, surescitat, nervos, și din greșeală îl 
lovesc cu piciorul pe sub masă. 


VP - 246 


— Nu-i nimic aiurea să o bei cu mult zahăr, spune Addy, 
ciocnindu-și cana de cea a lui Kris. 

Lichidul din a ei e atât de palid, că nici nu mai seamănă a 
cafea. 

Eu și Kris am început să petrecem mai mult timp unul cu 
celălalt, dar încă nu ne vine atât de natural să fim împreună. 
Poate că m-am obișnuit prea tare să mă furișez ca să mă văd cu 
el, sau poate încă nu am acceptat pe deplin ideea că sunt cu un 
tip. Mă trezesc că pun ceva distanţă între noi când merg cu el 
de la mașină la cafenea, pentru că nu-mi doresc ca oamenii să- 
și dea seama ce suntem unul pentru celălalt. 

Urăsc partea asta din mine. Dar e acolo. 

Bronwyn și-a luat un ceai din care ies aburi și care pare prea 
fierbinte pentru a fi băut. Il împinge la o parte și proptește unul 
dintre dosare de perete. 

— Uite tot ce știm despre Simon: avea de gând să posteze 
bârfe despre noi. A plătit doi puști să însceneze un accident de 
mașină. Suferea de depresie. Avea un alter ego psihopat online. 
El și Janae păreau certaţi. Fusese îndrăgostit de Keely. O 
perioadă a fost prieten cu Jake. Imi scapă ceva? 

— A șters postarea cu mine de pe Despre Asta, spun eu. 

— Nu neapărat, mă corectează Bronwyn. Postarea a fost 
ștearsă, da, dar încă nu știm de către cine. 

Are dreptate, mă gândesc. 

— Și iată acum ce știm despre Jake, continuă Bronwyn. A scris 
cel puţin o postare pe Tumblr, sau a ajutat pe cineva s-o scrie. 
Nu a fost în clădirea liceului când a murit Simon, potrivit lui Luis. 
El e... 

— ... Un obsedat de control, o întrerupe Ashton. 

Addy vrea să protesteze, dar Ashton nu îi dă voie. 

— Chiar este, Addy. Timp de trei ani, a făcut numai ce a vrut 
el cu viața ta. Apoi, imediat ce ai făcut ceva ce nu i-a convenit, 
te-a lăsat baltă. 

Bronwyn își notează pe o etichetă că Jake e un obsedat de 
control și îi aruncă apoi o privire lui Addy prin care vrea să-și 
ceară scuze. 

Ușa cafenelei se deschide, iar obrajii lui Bronwyn se înroșesc. 

— Ce coincidență, spune ea. 

li urmăresc privirea și observ un bărbat tânăr cu părul ciufulit 
și o barbă cam neîngrijită, care mi se pare familiar, dar nu știu 


VP - 247 


exact de unde să-l iau. O reperează pe Bronwyn și devine 
alarmat când ne vede și pe mine și Addy. Işi duce o mână la 
faţă. 

— Nu v-am văzut. Nu vă văd pe niciunul din voi. 

Apoi o vede pe Ashton și pare că se fâstâcește, aproape se 
împiedică în propriile picioare. 

— Ah, bună. Tu trebuie să fii sora lui Addy. 

Ashton clipește confuză, mutându-și privirea de la el la 
Bronwyn. 

— Te cunosc de undeva? 

— El este Eli Kleinfelter, spune Bronwyn. E de la organizaţia 
Până la Proba Contrară. Birourile lor sunt deasupra. E, ăăă, 
avocatul lui Nate. 

— Care nu are voie să stea de vorbă cu voi, precizează Eli, de 
parcă atunci și-ar fi reamintit. 

Îi aruncă lui Ashton o privire galeșă, dar se întoarce cu spatele 
și merge la bar să comande. Ashton ridică din umeri și suflă în 
cafea. Sunt convins că e obișnuită să aibă efectul ăsta asupra 
bărbaților. 

Addy face ochii mari și îl urmărește pe Eli. 

— Doamne, Bronwyn. Nu pot să cred că l-ai urmărit și acostat 
pe avocatul lui Nate. 

Bronwyn arată pe cât de jenată ar trebui să fie când scoate 
din rucsac plicul pe care i l-am dat eu. 

— Am vrut să aflu dacă Sam Barron a luat legătura cu el și să- 
i ofer informaţia asta, dacă nu a făcut-o. M-am gândit că dacă 
dau peste el accidental, o să vorbească cu mine. Se pare că nu. 

O privește plină de speranţă pe Ashton. 

— Dar pariez că ar vorbi cu tine. 

Addy pare revoltată. 

— N-o poţi scoate pe soră-mea la produs! 

Ashton zâmbește și întinde mâna să ia plicul de la Bronwyn. 

— Atâta timp care pentru o cauză nobilă... Ce trebuie să-i 
spun? 

— Spune-i că a avut dreptate - că accidentul de la Bayview, 
din ziua în care a murit Simon, a fost înscenat. Pe plic sunt 
trecute datele de contact ale băiatului pe care Simon l-a plătit 
ca să facă accidentul. 

Ashton pornește spre bar, iar noi ne bem băuturile în tăcere. 
Când revine, un minut mai târziu, încă mai are plicul în mână. 


VP - 248 


— Sam l-a sunat. Eli spune că va cerceta, că apreciază 
informaţiile și că ar trebui să-ţi vezi dracului de treabă. Asta a 
fost un citat. 

Bronwyn pare ușurată, nu insultată. 

— Mulţumesc! Astea sunt vești bune. Deci, unde eram? 

La Simon și la Jake, spune Maeve, uitându-se la cele două 
dosare cu etichete pe ele. Sunt legați unul de altul cumva. Dar 
cum? 

— Scuzaţi-mă, spune Kris cu blândete, și toată lumea se uită 
spre el de parcă abia atunci și-ar fi amintit că e la masă. 

Ceea ce e firesc, fusese tăcut tot timpul. Maeve îl încurajează, 
zâmbindu-i. 

— Da? 

— Mă întreb... 

Engleza lui e lipsită de accent și aproape perfectă, doar un pic 
poate prea formală, chestie care sugerează că nu e nativ. 

— Cu toții v-aţi concentrat pe cine a fost în cameră. De asta 
poliţia iniţial v-a luat în vizor pe voi patru. Pentru că ar fi fost 
aproape imposibil pentru cineva care nu era în încăpere să-l 
omoare pe Simon. Corect? 

— Corect, spun eu. 

— Deci. 

Kris dezlipește două etichete de pe dosar. 

— În cazul în care criminalul nu este Cooper, Bronwyn, Addy 
sau Nate - și nimeni nu-l suspectează cu adevărat pe profesorul 
care a fost acolo - cine mai rămâne? 

Lipește cele două etichete una sub alta pe peretele din 
dreptul separeului nostru, apoi se dă pe spate și le privește cu 
atenție. 

Simon a fost otrăvit la detenție. 

Simon suferea de depresie. 

Pentru un minut lung tăcem cu toţii, apoi Bronwyn expiră cu 
zgomot. 

— Eu sunt naratorul atotștiutor, spune ea. 

— Ce?, întreabă Addy. 

— Asta a spus Simon înainte să moară. l-am zis că nu există 
așa ceva în filmele pentru adolescenţi, iar el a spus că există în 
viață. Apoi și-a băut apa dintr-o singură înghiţitură. 

Bronwyn se întoarce și strigă cu toată puterea după avocatul 
lui Nate, dar ușa s-a și închis în urma lui Eli. 


VP - 249 


— Deci, tu vrei să spui că... 

Ochii lui Ashton îi întâlnesc pe ai lui Kris. 

— Crezi că Simon s-a sinucis? Dar de ce? De ce așa? 

— Haideţi să ne întoarcem la ceea ce știm, propune Bronwyn. 
Simon era unul din acei oameni care credeau că universul ar 
trebui să se învârtă în jurul lor, atâta doar că universul n-o 
făcea. Și era obsedat de ideea de a tulbura apele la școală în stil 
memorabil. Avea fantezii violente pe forumurile unde era logat. 
Dacă asta a fost cumva varianta lui pentru un atac cu arme în 
școală? Să se omoare și să tragă niște elevi după el, într-un mod 
neașteptat. Cum ar fi să le însceneze o crimă. 

Se întoarce spre sora ei. 

— Ce a scris Simon pe un forum din ăla, Maeve? Să facem 
ceva original. Surprinde-mă când omori niște oi proaste. 

Maeve dă din cap. 

— E citatul exact, cred. 

Mă gândesc la cum murise Simon - sufocându-se panicat, 
încercând să lupte pentru încă o gură de aer. Dacă într-adevăr 
își făcuse singur asta, îmi doresc mai mult ca oricând să fi găsit 
epinefrina aia blestemată. 

— Cred că a regretat la final, spun, iar cuvintele plutesc grele 
în încăpere. Arăta ca și cum voia să fie ajutat. Poate dacă am fi 
găsit medicamentul la timp, o astfel de experienţă pe muchie de 
cuţit l-ar fi ajutat pe Simon să fie un alt om pe urmă. Poate l-ar fi 
schimbat. 

Mâna lui Kris o strânge pe a mea pe sub masă. Bronwyn și 
Addy arată amândouă ca și cum ar fi din nou în cameră cu 
Simon, când murea, șocate și oripilate. Știu și ele că am 
dreptate. Tăcerea se lasă peste noi și ne gândim că asta a fost 
tot, până când Maeve se uită la etichete și scoate un șuierat. 

— Și Jake ce treabă a avut în toată asta? 

Kris ezită și își drege vocea, ca și cum ne-ar cere voie să 
vorbească. Când nimeni nu protestează, zice: 

— Dacă Jake nu este cel care l-a omorât pe Simon, trebuie să 
fie complicele lui. Cineva trebuie să fi preluat frâiele după ce 
Simon a murit. 

Întâlnește privirea lui Bronwyn și un fel de înțelegere se 
formează între ei. Ei sunt creierele operaţiunii. Noi, restul, 
încercăm doar să ţinem pasul. Mâna lui Kris s-a retras din a mea 
cât timp a vorbit, iar acum o apuc din nou. 


VP - 250 


— Simon a aflat despre Addy și TJ, spune Bronwyn. Poate cu 
asta l-a atras pe Jake de la început. Jake cu siguranţă a vrut să 
se răzbune, pentru că este... 

Un scaun scârţâie cu zgomot lângă mine, iar Addy se trage 
cât mai departe de masă. 

— Opriţi-vă, spune ea, și părul ei mov îi cade peste ochi. Jake 
nu ar fi... Nu ar fi putut... 

— Cred că a fost suficient pentru seara asta, zice Ashton cu 
hotărâre și se ridică în picioare. Voi puteţi să continuaţi, dar noi 
trebuie să mergem acasă. 

— lmi pare rău, Addy, spune Bronwyn, cu o expresie 
îndurerată. M-a luat valul. 

Addy scutură din mână. 

— E ok. Doar că... nu pot chiar acum. 

Ashton o apucă de braţ și cele două merg așa până la ușa 
cafenelei. Apoi, Ashton deschide ușa și o lasă pe sora ei să iasă 
prima. 

Maeve le urmărește, cu bărbia sprijinită în mâini. 

— Are și ea dreptate. Pare totul improbabil, nu-i așa? Și, chiar 
dacă avem dreptate, nu putem dovedi nimic. 

Se uită plină de speranţă la Kris, ca și cum el ar putea face un 
număr de magie cu etichetele alea. Kris ridică din umeri și trage 
unul dintre dosare mai aproape. 

— Poate că a mai rămas o persoană care știe ceva folositor. 

Janae pare deprimată. 

e 

Bronwyn și Maeve pleacă în jur de nouă, iar eu și Kris nu mai 
stăm mult după asta. Adunăm paharele goale de pe masă și le 
depozităm la gunoi, în drum spre ieșire. Amândoi suntem tăcuți. 
Probabil a fost cea mai ciudată primă întâlnire romantică din 
istorie. 

— Ei bine, spune Kris, ieșind pe ușă și așteptând să-l ajung din 
urmă. A fost interesant. 

Inainte să mai poată spune ceva, îl iau în braţe și îl împing în 
peretele cafenelei, cu degetele înfipte în părul lui și cu limba 
strecurată printre buzele lui, într-un sărut adânc și plin de 
dorinţă. Scoate un sunet ca un suspin de surpriză și mă trage 
mai aproape. Când un alt cuplu iese din cafenea și noi ne 
depărtăm puţin unul de celălalt, pare ameţit. 

Işi netezește cămașa și își trece o mână prin păr. 


VP - 251 


— Credeam că ai uitat cum să mai faci asta. 

— Îmi pare rău. Nu e vorba că nu am vrut. Doar că... 

— Știu. 

Kris își înlănţuie degetele de ale mele și ridică în aer mâinile 
noastre împreunate. 

— Facem asta?, mă întreabă. 

— O facem! îi răspund, și pornim unul lângă altul pe trotuar, 
ținându-ne de mână. 


Nate 
Miercuri, 7 noiembrie, 11.30 pm 


Deci, uite cum faci faţă închisorii, chiar dacă e una pentru 
minori. 

Îţi ţii gura. Nu vorbești despre viaţa ta sau despre motivul 
pentru care ești aici. Nimănui nu-i pasă, cu excepţia cazurilor în 
care vor să folosească astea împotriva ta. 

Nu lași pe nimeni să-ţi facă rahaturi. Niciodată, închisoarea 
pentru minori nu e ca Oz, dar oamenii tot își vor bate joc de tine 
dacă vor crede că ești slab. 

Îți faci prieteni. Mă rog, folosesc cuvântul în sensul lui larg. 
Identifici oamenii cel mai puţin îngrozitori și te asociezi cu ei. Să 
te mişti încolo și încoace în haită îți poate fi de ajutor. 

Nu încâlci regulile, dar te faci că nu vezi când altcineva o face. 

Faci sport și te uiţi la televizor. O grămadă. 

Pe cât posibil, ai grijă să nu fii luat la ochi de către gardieni. 
Nu te lași dus de nas nici de femeia care pare excesiv de 
prietenoasă și te invită să dai telefoane din biroul ei. 

Nu te plângi de cât de încet trece timpul. Când ai fost arestat 
pentru crimă și ești la numai patru luni distanţă de cea de-a 
optsprezecea aniversare a ta, zilele care se scurg încet sunt 
prietenii tăi cei mai buni. 

Găsești modalități noi de a răspunde la întrebările fără sfârșit 
ale avocatului. Da, îmi las dulapul deschis uneori. Nu, Simon nu 
a fost niciodată la mine acasă. Da, uneori ne-am văzut și în 
afara școlii. Ultima dată? Probabil când i-am vândut iarbă. A, 
scuze, n-ar trebui să vorbesc despre asta, nu? 

Nu te gândești la ce a rămas afară, dincolo de zidul închisorii. 
Nici la cine. Mai ales dacă ei îi este mai bine să uite că tu exiști. 


VP - 252 


Capitolul douăzeci și nouă 


Addy 
Joi, 8 noiembrie, 7.00 pm 


Tot citesc postările de pe Tumblr-ul Despre Asta ca și cum 
dintr-un moment într-altul ele ar putea să se schimbe. Dar n-o 
fac niciodată. Cuvintele lui Ashton mi-au rămas imprimate în 
minte. Jake e un obsedat de control. Nu greșește. Dar asta 
înseamnă că și restul e adevărat? Poate Jake a spus altcuiva ce 
am zis eu, iar persoana aia a scris. Sau poate e doar o 
coincidenţă. 

Atâta doar că... O amintire iese la suprafaţă. Din dimineaţa în 
care a murit Simon, atât de insignifiantă la prima vedere, încât o 
uitasem complet - Jake îmi dăduse jos rucsacul de pe umăr, cu 
un rânjet, în timp ce mergeam împreună pe coridor. E prea greu 
pentru tine, iubito. Lasă că-l țin eu. Nu mai făcuse asta până 
atunci, dar nu mi-a ridicat pe moment niciun semn de întrebare. 

Și, câteva ore mai târziu, în rucsac mi-a fost găsit un telefon 
care nu-mi aparținea. 

Nu știu ce variantă e mai rea: că eu l-am împins pe Jake să 
facă un lucru oribil, din cauza furiei, sau că săptămâni întregi s-a 
prefăcut și a planificat totul în cele mai mici detalii. 

— Oricum ar fi, a fost alegerea lui, Addy, îmi reamintește 
Ashton. O grămadă de oameni sunt înșelaţi de iubite sau iubiţi și 
nu o iau razna. Uite-te la mine, de pildă. Am aruncat cu o vază 
în capul lui Charlie și am trecut mai departe. Asta e o reacție 
normală. Ce se întâmplă aici nu e vina ta. 

Poate că așa e. Dar eu nu simtcă ea are dreptate. 

Așa că ar trebui să am o discuţie cu Janae, care nu a venit la 
școală toată săptămâna. l-am trimis câteva mesaje după ore, 
altele după cină, dar nu a răspuns. Intr-un final, am decis să 
caut în registrul școlii adresa ei și să-i apar la ușă, pur și simplu. 
Când i-am spus asta lui Bronwyn, s-a oferit să vină cu mine, dar 
m-am gândit că ar fi mai bine să mă duc doar eu. Janae nu ar fi 
prea sinceră dacă ar fi și Bronwyn de faţă. 

Cooper insistă să mă ducă cu mașina, deși i-am spus că va 
trebui să mă aștepte afară. Sub nicio formă Janae nu-mi va face 
confesiuni cu el prin preajmă. 


VP - 253 


— E în regulă, spune el și mă lasă vizavi de casa în fals stil 
Tudor, în care locuiește Janae. Dă-mi un mesaj dacă devine 
ciudat. 

— Așa o să fac. 

II salut și traversez. Nu sunt mașini parcate în faţa casei, dar 
văd că luminile sunt aprinse în toate camerele. Sun de patru ori 
la sonerie și nu răspunde nimeni. Mă uit înspre Cooper, ridic din 
umeri și sunt pe cale să renunţ chiar când ușa se crapă puţin și 
unul dintre ochii machiaţi cu negru ai lui Janae se uită mirat la 
mine. 

— Ce faci aici?, mă întreabă. 

— Am venit să văd dacă ești bine. N-ai mai trecut pe la școală 
și nu mi-ai răspuns la mesaje. 

— Sunt bine. 

Încearcă să-mi închidă ușa în nas, dar bag un picior înăuntru 
ca s-o opresc. 

— Pot să intru? 

Ezită câteva secunde, apoi dă drumul ușii și face un pas în 
spate, lăsându-mă să mă strecor înăuntru. Când mă uit mai bine 
la ea, aproape că mă sperii. E mai slabă ca niciodată, iar pe față 
și pe gât e plină de bubiţe mici, roșii, pe care le scarpină tot 
timpul. 

— Ce-i? Nu mă simt prea bine. Nu e evident? 

Trag cu ochiul din hol. 

— Mai e cineva acasă? 

— Nu. Ai mei iau cina în oraș. Uite, nu te supăra, dar ai vreun 
motiv să fii aici? 

Bronwyn mă instruise ce să spun. Să încep cu întrebări timide, 
subtile, despre cum au fost ultimele zile pentru Janae și cum se 
mai simte. Să trec apoi ușor la depresia lui Simon și s-o 
încurajez să-mi spună cât mai multe. În ultimă instanţă, să-i 
vorbesc despre cum Nate urmează a fi trimis la o închisoare 
adevărată și că este nevinovat. 

Dar nu fac nimic din toate astea. În schimb, înaintez și o 
îmbrăţișez, ca și cum ar fi un copil care are nevoie să fie alinat. 
Chiar pare un copil în brațele mele, cu încheieturile ei fragile și 
oasele atât de subțiri. Intâi devine foarte încordată, apoi se 
sprijină de mine și începe să plângă. 

— Of, Doamneee, zice ea cu vocea îngroșată, totul e greșit, 
totul e atât de al dracu' de greșit! 


VP - 254 


— Vino încoace, îi spun, și o conduc în propria ei sufragerie, 
pe canapea, unde mai plânge o vreme. 

Capul îi stă pe umărul meu, și eu îi mângâi părul. E întărit de 
fixativ, iar rădăcinile ei șatene sunt vizibile de sub vopseaua 
negru albăstrui. 

— Simon și-a făcut asta singur, așa e?, o întreb cu grijă. 

Se trage de lângă mine și-și îngroapă capul în mâini, 
legănându-se în același timp în faţă și în spate. 

— Cum ţi-ai dat seama?, mă întreabă cu vocea sugrumată. 

Dumnezeule. Chiar e adevărat. Nu am crezut-o complet până 
acum. 

Nu ar trebui să-i spun totul. De fapt, nu ar trebui să-i spun 
nimic, dar totuși o fac. Nu-mi pot imagina un alt fel în care să 
purtăm discuţia aceasta. Când termin, se ridică și fuge în sus pe 
scări fără să-mi spună un cuvânt. Aștept câteva minute, cu o 
mână în poală și cu cealaltă trăgând de un cercel. Oare sună pe 
cineva? Caută un pistol ca să mă împuște? Işi taie venele ca să i 
se alăture lui Simon? 

Chiar când mă gândesc să merg după ea, Janae vine jos pe 
scări, agitând în mână câteva foi de hârtie pe care le împinge 
spre mine. 

— Manifestul lui Simon, îmi spune, strâmbându-se. Ar fi 
trebuit trimis poliţiei peste fix un an, după ce viețile voastre vor 
fi fost complet și iremediabil distruse. Pentru ca toată lumea să 
știe că a fost opera lui. 

Hârtiile îmi tremură în mână în timp ce citesc: 


Asta e primul lucru pe care trebuie să-l știți: îmi urăsc 
viața și tot ce are legătură cu ea. 

Așa că am decis să mă duc la naiba. Dar n-o voi face 
discret. 

M-am gândit mult la cum să o fac. Aș putea să cumpăr un 
pistol, ca orice idiot din America. Să baricadez ușile într-o 
dimineață și să elimin atâţia dobitoci de la Liceul Bayview 
câte gloanțe am, iar ultimul să-l păstrez pentru mine. 

Si aș avea o grămadă de gloanțe. 

Dar asta a mai fost făcut de atâtea ori. Nu mai are același 
impact. 

Vreau să fiu mai creativ. Unic. Vreau ca despre 
sinuciderea mea să se vorbească ani la rând. Vreau ca 
impostorii să încerce să mă imite. Și să eșueze, pentru că să 


VP - 255 


planifici asta ai nevoie de mai mult decât un adolescent 
mediocru și deprimat care vrea să moară. 

Ai urmărit-o întâmplându-se timp de un an. Dacă a mers 
așa cum sper eu, încă nu ai nicio idee ce s-a petrecut de 
fapt. 


Ridic privirea din foi. 

— De ce?, întreb și simt un gust acru în gură. Cum a ajuns 
Simon până în punctul ăsta? 

— A fost deprimat o vreme lungă, spune Janae, și începe să se 
joace cu tricoul negru pe care îl poartă și cu multele brățări de 
pe mâini. Simon întotdeauna a simţit că ar trebui să aibă parte 
de mai mult respect și atenţie decât avea în realitate. Dar anul 
ăsta chiar s-a agravat felul în care vedea lucrurile. A început să 
petreacă mai mult timp pe internet cu o grămadă de ciudati, 
visând la cum ar fi să se răzbune pe toţi care l-au făcut să se 
simtă de căcat. Ajunsese în punctul în care nu știu dacă își mai 
dădea seama ce e real și ce nu. De fiecare dată când se 
întâmpla ceva rău, pentru el căpăta proporţii uriașe. 

Cuvintele au început să curgă de la sine și Janae parcă nu le 
mai poate opri. 

— A început să vorbească despre sinucidere și despre a-i lua 
și pe alţii cu el, dar într-un mod creativ. A devenit obsedat de 
ideea că ar putea folosi aplicaţia pentru a le înscena ceva ălora 
pe care-i ura. Știa că Bronwyn trișase la test și îl enerva maxim. 
Avea cele mai bune note și el încerca să ţină pasul cu ea, dar nu 
reușea. În plus, credea că l-a minţit intenţionat când i-a dat un 
deadline greșit pentru proiectul cu care să meargă la olimpiadă. 
Pe Nate nu-l putea suferi din cauza a ce s-a întâmplat cu Keely. 
Simon a crezut că are o șansă pe bune cu ea, dar Nate i-a răpit- 
O, și nici măcar nu s-a strofocat când a făcut asta. 

Inima mi se strânge. Doamne, săracul Nate. Ce motiv stupid și 
lipsit de sens ca să ajungi la închisoare. 

— Și Cooper? Simon îl ura tot din cauza lui Keely? 

Janae pufnește disprețuitor. 

Domnul Băiat Bun? Cooper l-a pus pe lista neagră a 
persoanelor care nu mai aveau voie să vină la petrecerile 
Vanessei. Simon s-a simţit atât de umilit. Deși făcea parte din 
juriu, a fost singurul care nu a fost invitat la petrecerea de după 
bal. 

— Cooper a făcut asta? 


VP - 256 


E ceva nou pentru mine. Cooper nu a zis nimic, iar eu nici nu 
am observat că Simon nu fusese acolo. 

Dar poate că până și asta e o parte a problemei. 

— Mda. Nu știu de ce, dar a făcut-o. Așa că ăștia trei au fost 
țintele lui Simon, și avea toate secretele lor gata de a fi arătate 
tuturor. Credeam însă că sunt doar vorbe goale. Un mod de a-și 
mai calma frustrările. Poate chiar așa ar fi rămas, dacă aș fi 
reușit să-l conving să nu mai stea atâta timp pe internet și să 
capete obsesii. Dar apoi Jake a aflat ceva ce Simon nu voia să se 
știe și... ei bine, a fost picătura care a umplut paharul. 

Of, nu. Fiecare secundă care a trecut în care Jake nu a fost 
menţionat mă făcuse să sper că poate totuși, până la urmă, nu 
era și el implicat. 

— Ce vrei să spui? 

Mă trag așa tare de un cercel, încât lobul urechii e în pericol 
să se rupă. 

— Simon a măsluit voturile ca să fie în juriul balului, spune 
Janae și își râcâie oja neagră de pe unghii. 

Ochii mi se măresc, iar ea scoate un râs forțat. 

— Știu, știu. Stupid, nu? Simon era ciudat. Râdea de oameni 
că sunt oi, dar voia și el aceleași chestii pe care le voiau ei. Și 
mai voia și ca ei să-l admire. Așa că a măsluit voturile, iar apoi a 
vorbit în gura mare despre asta, vara trecută, la piscină. Jake l-a 
auzit. 

Imi pot imagina cu ușurință reacţia lui Jake, așa că povestea 
lui Janae nu mă surprinde în continuare: 

— Jake a râs de s-a căcat pe el. Simon s-a panicat. Nu suporta 
ideea că Jake le va spune tuturor, iar toată școala va ști că a 
făcut ceva atât de penibil. Cum ar veni, și-a petrecut ani întregi 
dezvăluind secretele celorlalţi, și acum avea să fie umilit de un 
secret al lui, cu propriile arme. 

Janae se strâmbă. 

— Îți imaginezi? Creatorul temut al aplicaţiei Despre Asta 
avea să fie expus ca un începător, ca un fraier? L-a dat complet 
peste cap. 

— Peste cap? 

— Mda. Simon a decis să nu mai vorbească despre planurile 
lui și mai degrabă să le pună în aplicare. Ştia deja despre tine și 
TJ, dar voia să amâne dezvăluirea până avea să înceapă școala. 
Ca să folosească secretul ăsta pentru a-i închide gura lui Jake și 


VP - 257 


a-l atrage în planul lui. Pentru că Simon avea nevoie de cineva 
care să-i continue munca după moarte, iar eu nu voiam să o fac. 

N-am idee dacă să o cred sau nu. 

— N-ai fi făcut-o? 

— Nu. Și asta nu de dragul tău. Nu-mi păsa de niciunul dintre 
voi. De dragul lui Simon. Doar că el nu voia să mă asculte și, 
brusc, și-a dat seama că nu mai are nevoie de mine. Știa cum 
este Jake, știa că-și va pierde cumpătul când va afla de aventura 
ta cu TJ. Simon i-a spus lui Jake că îţi putea înscena ţie totul, ca 
să fii acuzată de crimă și să ajungi la închisoare. lar Jake a fost 
complet de acord. Chiar a venit cu ideea să te trimită în ziua aia 
la cabinetul medical ca să ceri pentru el un Tylenol. Știi, ca să 
pari și mai vinovată. 

Un zumzet îmi tot vibrează prin creier. 

— Răzbunarea perfectă pentru că am înșelat iubitul perfect. 

Nu sunt sigură că am spus-o cu voce tare, până când Janae nu 
încuviințează din cap. 

— Exact, și nimeni nu s-ar fi prins, din moment ce Simon și 
Jake nu erau prieteni. Pentru Simon, bonusul era că nu-i păsa 
dacă Jake avea să greșească și să fie prins. Aproape că spera să 
se întâmple asta. Îl ura pe Jake de mult. 

Vocea lui Janae devine mai puternică, și încerc să-mi imaginez 
cum vorbea cu Simon când ne bârfea pe toți. 

— Felul în care Jake l-a lăsat baltă pe Simon într-a noua. Cum 
a început să iasă cu Cooper de parcă ar fi fost cei mai buni 
prieteni, ca și cum Simon n-ar mai fi existat. Ca și cum el n-ar 
mai fi contat. 

Am senzaţia că o să vomit. Sau, mai degrabă, să leșin. Poate 
amândouă. Dar tot ar fi mai bine decât să stau aici, să ascult ce 
spune Janae. În tot acel timp după moartea lui Simon, când Jake 
a fost alături de mine și m-a consolat, când m-a obligat să merg 
la o petrecere unde venea și TJ, când s-a culcat cu mine - în tot 
timpul ăsta a știut. Știa că l-am înșelat și savura momentul când 
urma să mă pedepsească. 

Cred că aceasta e partea cea mai rea. Cât de firesc s-a 
comportat tot timpul. 

Cumva, îmi regăsesc vocea. 

— Dar el... Dar până la urmă i-a înscenat totul lui Nate. S-a 
răzgândit Jake? 


VP - 258 


Mă doare când îmi dau seama ce mult îmi doresc să fie 
adevărat. 

— Nu, spune Janae, într-un final. Chestia e că... totul s-a 
desfășurat aproape exact cum plănuise Simon. El și Jake v-au 
pus telefoanele în ghiozdane în dimineaţa aia, domnul Avery le- 
a găsit și v-a trimis la detenţie, așa cum prevăzuse Simon. A 
ușurat munca poliţiei, lăsând parola la îndemână pentru ca ei să 
se uite în admin-ul site-ului. L-a învăţat pe Jake ce să posteze pe 
Tumblr, în funcţie de cum avea să evolueze ancheta. A fost ca și 
cum te-ai uita la un reality show și ai aștepta ca producătorii să 
intervină în orice moment și să oprească emisiunea. Dar nimeni 
n-a intervenit. Mi se făcea rău să urmăresc totul. l-am tot spus 
lui Jake că ar trebui să se oprească înainte să se ajungă mult 
prea departe. 

— Și Jake nu a vrut? 

Janae pufnește. 

— Nu. A fost absorbit cu totul în poveste, după ce Simon a 
murit. S-a îmbătat cu puterea pe care o avea, v-a urmărit cu 
plăcere cum sunteţi duși la secţie și interogați. l-a plăcut să 
vadă cum toată școala turba neștiind ce se întâmplă cu acele 
postări pe Tumblr. A adorat să deţină controlul. 

Se oprește și se uită atentă la mine. 

— Cred că ar trebui să știi chestiile astea. 

Dap, cred că ar fi trebuit. Dar ar fi fost minunat să nu mi se 
reamintească acum. 

— Tu ai fi putut să oprești asta, Janae, îi spun, iar vocea mea 
crește în intensitate pe măsură ce furia ia locul șocului. Puteai 
spune cuiva ce se întâmplă. 

— N-aș fi putut, zice Janae, ridicând din umeri. O dată, când 
ne-am întâlnit cu Simon, Jake ne-a înregistrat pe ascuns. 
Încercam să-i bag minţile în cap lui Simon, dar din felul în care a 
editat Jake înregistrarea pare că a fost ideea mea de la bun 
început. M-a ameninţat că va trimite înregistrarea poliţiei și va 
arunca totul în capul meu dacă nu-l ajut. 

Respiră adânc, apoi continuă: 

— Ne înțelesesem să-ți înscenez ţie totul. Mai știi ziua aia în 
care am venit acasă la tine? Aveam laptopul cu mine. Dar n-am 
putut s-o fac. După asta, Jake a început să mă hărţuiască și m- 
am panicat. Am aruncat totul în cârca lui Nate. 

Suspină. 


VP - 259 


— A fost simplu. Nate nu încuie nimic. Și am sunat la poliţie să 
arunc o vorbă ca să-i fac să-l suspecteze pe el, în loc de tine. 

— De ce? 

Vocea îmi e slabă, iar mâinile îmi tremură așa tare, încât 
manifestul lui Simon îmi foșnește în poală. 

— De ce nu te-ai ţinut de plan? 

Janae începe din nou să se legene în faţă și în spate. 

— Tu ai fost bună cu mine. Sunt sute de oameni în școala aia 
imbecilă și nici măcar unul, în afară de tine, nu m-a întrebat 
dacă îmi lipsește Simon. Îmi lipsea. Îmi lipsește. Înţeleg ce minte 
defectă avea, dar... era singurul meu prieten. 

Incepe să plângă tare, cu suspine. 

— Până la tine. Știu că nu suntem cu adevărat prietene și 
poate mă urăști acum, dar... n-am putut să-ţi fac ție asta. 

Nu știu ce să-i răspund. Și, dacă mă mai gândesc la Jake, o să- 
mi pierd complet cumpătul. Mintea mea se agaţă de o mică 
piesă din puzzle care încă nu are sens. 

— Dar ce a fost cu postarea despre Cooper? De ce ar fi scris 
Simon adevărul, pentru ca apoi să-l înlocuiască cu o minciună? 

— A fost Jake, spune ea. L-a făcut pe Simon să schimbe 
postarea. A zis că-i face o favoare lui Cooper, dar... nu știu. Cred 
că mai degrabă nu a vrut ca lumea să afle că prietenul lui cel 
mai bun era homosexual. In plus, părea și foarte invidios pentru 
atenţia pe care o primeau realizările lui Cooper la baseball. 

Capul mi se învârte. Ar trebui să pun mai multe întrebări, dar 
nu mă pot gândi decât la una singură. 

— Și acum? Adică, vreau să zic, chiar nu-l poţi lăsa pe Nate să 
fie condamnat, Janae. O să spui adevărul, nu? Trebuie să-l spui. 

Janae își acoperă faţa cu o mână. 

— Știu. Mă tot gândesc la asta de o săptămână și îmi e rău de 
nu mai pot. Dar faza e că nu am nicio dovadă, în afara foilor 
astora. Jake are hard drive-ul lui Simon, pe care sunt fișierele 
care arată că plănuia asta de luni întregi. 

Ridic manifestul lui Simon la piept, ca pe un scut. 

— Asta e suficient. Asta, plus cuvântul tău ar trebui să fie de 
ajuns. 

— Dar cu mine ce se va întâmpla? Vor spune că sunt 
complice, nu? Sau că am obstrucţionat justiția? Aș putea sfârși 
în închisoare. Jake are înregistrarea aia cu mine... Deja e foarte 


VP - 260 


supărat. Mi-a fost frică de el, de asta nu am mai venit la școală. 
Tot trece pe aici, și... 

Fix în mijlocul frazei se aude soneria, iar telefonul meu scoate 
un bip care mă anunţă că am primit un mesaj. 

— Doamne, Addy, el trebuie să fie! Trece mereu când mașina 
alor mei nu e în fața casei. 

Mă uit la mesajul primit de la Cooper. Jake e aici. Ce se 
petrece? O apuc pe Janae de mână. 

— Ascultă. Hai să-i facem exact ce ţi-a făcut el ţie. Vorbește 
cu el despre asta și îl înregistrăm. Ai mobilul la tine? 

Janae îl scoate din buzunar, iar soneria se aude din nou. 

— N-o să ne fie de folos. Mereu mă pune să i-l dau înainte să 
vorbim. 

— Bine. Atunci o să-l folosim pe al meu. 

Mă uit la bucătăria aflată în întuneric complet. 

— O să mă ascund acolo, iar tu vorbește cu el. 

— Nu cred că pot, îmi șoptește Janae, dar o smucesc de 
mână. 

— Trebuie s-o faci. Trebuie să îndrepţi lucrurile, Janae. S-a 
ajuns prea departe. 

Îmi tremură mâinile, dar reușesc să-i dau un mesaj lui Cooper. 
E ok, doar așteaptă-mă. Mă ridic în picioare și o împing pe Janae 
spre ușă. 

— Deschide-i! 

Mă împiedic apoi când alerg spre bucătărie și, odată acolo, 
mă las în genunchi. Îmi deschid aplicaţia de înregistrare pe 
mobil și îi dau play. Împing telefonul cât de departe îndrăznesc 
spre ușa bucătăriei, spre sufragerie, și mă lipesc de un dulap de 
perete. 

La început, sângele care îmi bubuie în urechi acoperă orice alt 
sunet, dar când reușesc să mă mai calmez puţin îl aud pe Jake: 

— ... n-ai venit la școală? 

— Nu mă simt bine, spune Janae. 

— Ca să vezi, răspunde Jake, plin de dispreţ. Nici eu, dar tot 
îmi fac apariţia. Ceea ce trebuie să faci și tu. Să ne purtăm ca și 
cum totul ar fi normal, pricepi? 

Trebuie să îmi întind gâtul ca să aud și vocea lui Janae. 

— Nu crezi că am făcut-o prea mult timp, Jake? Că am ajuns 
prea departe? Nate e în închisoare. Îmi dau seama că ăsta a fost 
planul, dar acum când se întâmplă pare greșit. 


VP - 261 


Nu sunt sigură că vocea ei o să se audă pe înregistrare, dar 
nu am ce să fac. Nu prea îi pot da indicaţii de scenă tocmai din 
bucătărie, unde stau ascunsă pe întuneric. 

— Eram sigur că o să faci pe tine de frică. Nu, chiar nu putem 
da înapoi, Janae. Ar fi prea riscant pentru amândoi. Și, oricum, 
să-l trimiţi pe Nate la închisoare a fost ideea ta, nu? Ar fi trebuit 
să fie Addy în locul lui. Asta e și motivul pentru care sunt aici, 
apropo. Am o idee. 

Vocea lui Janae e un pic mai puternică acum, când îi 
răspunde: 

— Simon era bolnav, Jake. Să te sinucizi și să le înscenezi 
altora crima arată că ești nebun. Eu vreau să ies din poveste. Nu 
o să spun nimănui că ești implicat, dar vreau să... punem 
undeva o înştiinţare anonimă că a fost o farsă sau ceva. Trebuie 
s-o oprim. 

Jake pufnește pe nas. 

— Nu e alegerea ta, Janae. Nu uita că te am la mână. Aș 
putea să las toate dovezile la ușa ta și să dispar din peisaj. Nu 
există nimic care să mă lege pe mine de ceea ce se întâmplă. 

Greșit, dobitocule, îmi spun. Apoi, timpul parcă se oprește în 
timp ce telefonul meu sparge tăcerea cu piesa Only Girl de la 
Rihanna, care anunţă că am un mesaj de la Cooper. Esti bine? 

Am uitat pasul important de a închide sonorul telefonului când 
îl folosești ca unealtă de spionat. 

— Ce mama dracului? Addy?, zbiară Jake. 

Nici nu mai stau pe gânduri, doar o rup la fugă prin bucătărie 
și mulțumesc cerului că Janae are și o ușă în spate. Pași grei și 
repezi se aud în urma mea, așa că, speriată, în loc să fug spre 
mașina lui Cooper, o iau spre pădurea care se întinde în spatele 
casei. Sar peste rădăcini de copaci, trec de tufișuri, până când 
piciorul mi se prinde în ceva și plonjez pe pământ. E iarăși ca pe 
pista de atletism - genunchi sfâșiaţi, respiraţia oprită, palmele 
julite. Singura diferenţă e că de data asta îmi sucesc și glezna. 

Aud pași care rup ramuri de copac căzute pe jos, mai departe 
decât aș fi crezut, dar îndreptându-se negreșit spre mine. Mă 
ridic în picioare, ameţită, și îmi cântăresc opţiunile. Un lucru e 
sigur, după ce am ascultat discuţia lor - Jake nu va pleca din 
pădure până ce nu mă va găsi. Nu știu dacă mă pot ascunde 
undeva, dar știu sigur că nu pot fugi. Inspir adânc, apoi strig 
Ajutor! cât pot de tare. Incerc să mă îndepărtez de locul în care 


VP - 262 


cred că e Jake, dar în același timp să nu mă îndepărtez prea tare 
de casa lui Janae. 

Dar, la naiba, glezna mă doare atât de rău! De abia mă 
târăsc, iar zgomotele în urma mea se înteţesc până când o 
mană puternică mă prinde de braţ și mă trage înapoi. Apuc să 
mai strig o dată, înainte ca Jake să-mi astupe gura cu cealaltă 
mână. 

— Curvă mică, spune răgușit. Ti-ai făcut-o cu mâna ta, știi? 

Îmi înfig dinţii în palma lui Jake și el scoate un sunet animalic 
de durere, ridicând mâna și lovindu-mă tare peste faţă. 

Mă clatin, obrazul îmi arde, dar reușesc să rămân pe picioare 
și să-l lovesc cu un genunchi între picioare, în timp ce-mi înfig 
unghiile în ochii lui. Jake urlă, iar eu reușesc să scap din 
strânsoarea lui. Dar glezna nu mai poate să mă susţină, așa că 
mă prăbușesc, iar Jake mă apucă strâns în braţe. Pentru o 
secundă ciudată, am senzaţia că o să mă sărute. In loc de asta, 
mă trântește la pământ și mă lovește cu capul de o piatră. 
Craniul îmi explodează de o durere uriașă, iar ochii îmi văd roșu, 
apoi negru. Ceva mă apasă pe gât și simt că mă sufoc. Nu pot 
vedea nimic, dar aud. 

— Tu ar trebui să fii la închisoare în locul lui Nate, Addy. Dar 
lasă că e bine și așa. 

O voce feminină plină de panică străbate durerea din capul 
meu. 

— Jake, oprește-te! Dă-i drumul! 

Presiunea oribilă încetează și pot respira din nou. Aud vocea 
lui Jake, plină de furie, apoi o lovitură. Ar trebui să mă ridic, să 
mă ridic chiar acum. Întind mâinile, simt pământ în faţa mea și 
caut ceva de care să mă sprijin. Trebuie să mă ridic de jos. Și să- 
mi înlătur cumva stelele astea din ochi. Fiecare lucru la timpul 
lui. 

Niște mâini îmi cuprind gâtul din nou și strâng. Dau din 
picioare, dar îmi sunt atât de moi și neputincioase, ca niște 
spaghete. Clipesc, clipesc, și într-un final pot vedea. Deși acum 
mi-aş dori să nu mai văd. Ochii lui Jake sunt plini de furie și 
sclipesc în lumina lunii. La naiba, cum de nu m-am așteptat la 
asta? 

Nu-i pot clinti mâinile de pe gâtul meu, oricât aș încerca. 

Apoi, brusc, aerul îmi intră din nou în plămâni, iar Jake zboară 
în spate, și mă întreb cum și de ce a făcut asta. Mă rostogolesc 


VP - 263 


pe o parte și încerc să inspir cât mai mult aer. Secunde sau 
minute trec, e greu de spus, până când o mână îmi atinge 
umărul și alți ochi mă privesc. Blânzi, îngrijoraţi. Și speriaţi de 
moarte, așa cum sunt și eu. 

— Cooper, suspin eu. 

Mă așază pe jos, iar capul îmi cade pe pieptul lui, auzindu-i 
bătăile puternice ale inimii, în timp ce în depărtare se aud 
sirene, venind înspre noi. 


Capitolul treizeci 


Nate 
Vineri, 9 noiembrie, 3.40 pm 


Știu că e ceva diferit azi, din felul în care gardianul se uită la 
mine când îmi strigă numele. Nu mă mai privește ca pe o scamă 
peste care ar putea oricând să calce cu pantoful. 

— la-ţi lucrurile, spune. 

Nu am mare lucru, dar nu mă grăbesc când îndes totul într-o 
pungă de plastic, apoi îl urmez de-a lungul coridorului gri. 

Eli mă așteaptă în pragul ușii, cu mâinile în buzunare, 
privindu-mă intens, așa cum m-a mai privit de zeci de ori. 

— Bine ai venit la restul vieţii tale, Nate. 

Când nu reacţionez, adaugă: 

— Ești liber. Poţi să ieși. Totul a fost o înscenare și s-a 
demascat complet. Așa că ieși din costumul ăla și punecti 
hainele normale și hai să te scoatem naibii de aici. 

M-am obișnuit deja să fac ce mi se spune, așa că îl ascult. 
Parcă nimic nu mi se întipărește în creier, nici măcar când Eli îmi 
arată știri despre arestarea lui Jake, nici când îmi spune că Addy 
e în spital, cu o fractură de craniu. 

— Partea bună este că nu i-a fost afectat creierul. Se va 
reface complet. 

Addy, acea prinţesă a balului, cu capul în nori, care s-a 
transformat într-o ninja detectiv. În spital, cu craniul spart, 
pentru că a încercat să mă ajute pe mine. Probabil e în viaţă 
doar datorită lui Janae, care are și ea maxilarul dislocat pentru 
că a ajutat-o. Și datorită lui Cooper, care dintr-odată e 


VP - 264 


supereroul răsfăţat de presă. M-aș bucura pentru el, dacă toate 
astea nu m-ar face sa-mi fie greață. 

E o grămadă de hârţogărie atunci când ieși din închisoare 
pentru o crimă pe care n-ai comis-o. In Lege & Ordine nu-ţi arată 
niciodată câte formulare trebuie să completezi înainte să te 
alături din nou lumii. Primul lucru pe care-l văd, când ies clipind 
des în lumina năucitoare, sunt camerele de filmat îndreptate 
spre mine. Bineînţeles. E ca un film fără sfârșit, iar eu m-am 
transformat din răufăcător în erou de-a lungul a doar câteva ore, 
deși n-am mișcat niciun deget de când am ajuns aici. 

Maică-mea e afară, ceea ce mă gândesc că e o surpriză 
plăcută. Nu sunt niciodată nepregătit ca ea să se facă complet 
nevăzută. E și Bronwyn acolo, deși am spus de multe ori că nu o 
vreau în apropierea acestui loc. Probabil nimeni n-a crezut că 
vorbesc serios. Inainte să apuc să am o reacţie, mă ia în brațe și 
mă trezesc că am faţa îngropată în părul ei cu miros de măr 
verde. 

lisuse. Fata asta. Pentru câteva secunde, îi respir parfumul și 
totul este minunat. 

Atâta doar că... nu e chiar așa. 

— Nate, cum te simţi acum că ești liber? Ai ceva de comentat 
la adresa lui Jake? Care e următorul pas pe care-l vei face? 

Eli le dă de înţeles că nici eu, nici el nu vom comenta. Ele pe 
val acum, deși n-am idee ce a făcut să merite asta. S-a renunţat 
la acuzaţii pentru că Bronwyn a tot cercetat și în final a găsit un 
martor. Pentru că iubitul lui Cooper a observat niște conexiuni 
pe care nimeni înainte nu le observase. Pentru că Addy s-a 
aruncat în mijlocul pericolului. Și pentru că a salvat-o Cooper, 
înainte ca Jake s-o amuţească definitiv. 

Eu sunt singurul din clubul criminalilor care nu a contribuit cu 
nimic. Tot ce am făcut a fost să fiu tipul căruia e ușor să-i 
înscenezi o crimă. 

Mașina lui Eli depășește dubele reporterilor până ce ieșim pe 
autostradă, iar centrul de detenţie pentru minori rămâne ca un 
punct în zare. Vorbește despre prea multe chestii ca să ţin pasul 
- cum lucrează împreună cu Lopez ca să fiu eliberat de sub 
acuzaţiile de trafic de droguri; cum, dacă aș vrea să fac o 
declaraţie la televizor, îmi recomandă emisiunea lui Mikhail 
Powers; cum am nevoie de o strategie ca să mă reintegrez la 
școală. Privesc fără ţintă pe geam, iar mâna îmi stă moartă în 


VP - 265 


cea a lui Bronwyn. Când într-un final îl aud pe Eli spunând dacă 
am ceva întrebări, pot să-mi dau seama că a repetat asta de 
câteva ori deja. 

— L-a hrănit cineva pe Stan?, întreb. 

Taică-miu sigur n-a făcut-o. 

— L-am hrănit eu, spune Bronwyn. 

Când vede că nu răspund, îmi strânge mâna și mă întreabă: 

— Nate, ești bine? 

Încearcă să-mi prindă privirea, dar nu pot face asta. Vrea să 
fiu fericit, și nici asta nu pot face. Imposibilitatea de a fi cu 
Bronwyn mă lovește ca un pumn în stomac. Tot ceea ce-și 
dorește ea e bun, și corect, și logic, iar eu nu pot oferi nimic din 
toate astea. Ea întotdeauna va fi fata din faţa mea, în goana 
după comori, cu părul ei lucios hipnotizându-mă atât de tare, 
încât uit cât de inutil sunt, în spatele ei, încercând să ţin pasul. 

— Vreau doar să merg acasă și să dorm. 

Tot nu mă uit la Bronwyn, dar cu colțul ochiului pot vedea 
toată bucuria de pe fața ei dispărând și, într-un mod pervers, 
asta mă satisface. O dezamăgesc, așa cum mi-am planificat. In 
sfârșit, sunt și eu bun la ceva. 


Cooper 
Sâmbătă, 17 noiembrie, 9.30 am 


E un tablou suprarealist când cobor sâmbătă dimineaţa la 
micul dejun și o găsesc pe bunică-mea citind revista People, cu 
mine pe copertă. 

Nu am pozat pentru ea. Este o fotografie cu mine și cu Kris, 
după ce am ieșit de la secția de poliţie. După ce am dat 
declaraţiile. Kris arată fantastic, iar eu arăt ca și cum abia m-am 
trezit după o noapte în care am băut la greu. E evident care 
dintre noi e model profesionist. 

E ciudat cum stau lucrurile cu faima asta accidentală. La 
început, oamenii m-au sprijinit chiar dacă am fost acuzat că am 
luat steroizi sau că am comis o crimă. Apoi, m-au urât pentru 
cine m-am dovedit a fi. Acum, mă iubesc din nou pentru că am 
fost la locul potrivit, la timpul potrivit și am reușit să-l dobor pe 
Jake cu un pumn bine plasat. 

Mă gândesc că mă iubesc acum și pentru cum arăt când sunt 
cu Kris. Eli îi acordă lui toate meritele pentru că și-a dat seama 


VP - 266 


cine este vinovatul, așa că iubitul meu este eroul acestei 
nebunii. Faptul că încearcă să evite atenţia presei îi face să și-l 
dorească și mai mult. 

Lucas stă vizavi de Buni și își aruncă fulgi de ciocolată în gură, 
în timp ce scrolează pe iPad. 

— Pagina ta de Facebook are acum o sută de mii de like-uri, 
îmi dă el raportul. 

Asta e o veste bună pentru Lucas, care a luat-o ca pe o jignire 
personală atunci când așa-zișii fani au dat unlike paginii, când 
poliţia a lăsat să scape știrea că sunt gay. 

Buni pufăie pe nas și azvârle revista din mână. 

— Oribil. Un băiat e mort, altul are viaţa distrusă și aproape 
că ţi-a nenorocit-o și pe ata, iar oamenii se poartă de parcă ar fi 
o emisiune TV. Slavă Domnului că măcar atenţia va fi doar 
pentru scurt timp îndreptată asupra voastră. Altceva va apărea 
la orizont și vă veți putea întoarce la normal. 

Oricare ar fi această normalitate. 

A trecut o săptămână de când Jake a fost arestat. Până acum, 
a fost acuzat de vătămare corporală, obstrucţionarea justiţiei, 
fabricarea de dovezi false și multe alte chestii pe care nu le mai 
țin minte. Are propriul lui avocat și este reținut în același centru 
pentru minori unde a fost închis Nate. Ceea ce bănuiesc că e un 
fel de justiţie filosofică, dar tot nu mă bucură prea tare. Nu pot 
suprapune imaginea tipului care încerca s-o ucidă pe Addy cu 
puștiul care a fost prietenul meu încă din clasa a noua. Avocatul 
lui dă vina pe anturajul în care s-a învârtit, în special pe Simon, 
și poate că asta este o explicaţie. Sau poate Ashton avea 
dreptate și Jake a fost mereu un obsedat să deţină controlul. 

Janae cooperează cu poliţia și se pare că nu va mai fi acuzată, 
în schimbul depoziţiei pe care o va face. Ea și Addy sunt 
prietene la cataramă, acum. Eu am sentimente contradictorii 
când mă gândesc la Janae și la felul în care a lăsat totul să 
ajungă atât de departe. Dar nici eu nu sunt așa de nevinovat, 
până la urmă. In timp ce Addy era amețţită de analgezice, la 
spital, mi-a povestit totul. Am aflat cum decizia mea panicată de 
a-i interzice să vină la petrecerea de după bal l-a făcut pe Simon 
să mă urască atât de tare încât să ajungă să-mi însceneze o 
crimă. 


VP - 267 


Trebuie să găsesc o cale de a trăi cu asta pe conștiință. Calea 
asta presupune și să iert greșelile altora, cred. Să fiu mai 
indulgent cu toți. 

— Te vezi cu Kris mai târziu?, mă întreabă Buni. 

— Dap. 

Lucas continuă să-și înfulece fulgii de ciocolată fără să 
clipească. S-a dovedit că nu-i pasă cine știe ce dacă fratele lui 
mai mare are un iubit sau o iubită. Atâta doar că uneori pare să- 
i fie dor de Keely. 

Pe care chiar o să o întâlnesc azi, înainte să mă văd cu Kris. 
Parțial pentru că îi datorez niște scuze, dar și pentru că a fost și 
ea implicată fără să vrea în ancheta asta. Deși poliţia a încercat, 
în declarațiile publice, să n-o menţioneze ca parte din 
confesiunea lui Simon, colegii știau deja destul cât să umple 
spaţiile goale. l-am dat un mesaj săptămâna asta ca s-o întreb 
ce mai face, iar ea mi-a răspuns scuzându-se că nu a fost acolo 
pentru mine când a ieșit la iveală relaţia dintre mine și Kris. 
Ceea ce e mare lucru din partea ei, dacă ținem cont că am 
minţit-o și am rânit-o. 

După asta, am mai schimbat impresii. Era dezolată pentru 
rolul pe care l-a avut în tot rahatul ăsta, deși nu avusese idee ce 
se întâmplă. Sunt unul dintre puţinii oameni din oraș care poate 
înțelege ce aiurea e asta. 

Poate că vom reuși să fim prieteni până la urmă. M-aș bucura 
să fie așa. 

Bătrânu' vine în bucătărie cu laptopul și-l agită fericit, de 
parcă ar avea un cadou înăuntru. 

— Ţi-ai verificat mailul? 

— În dimineaţa asta nu, Îi zic. 

— Josh Langley a dat un semn, vrea să știe ce crezi despre 
oferta de bursă de la ei. Și oferta celor de la UCLA a venit tot 
azi. Încă nimic de la LSU. 

Bătrânu' n-o să fie fericit până când toate cele cinci facultăţi 
de top n-or să-mi ofere brusc complete. Louisiana State sunt 
singurii care încă n-au făcut-o, ceea ce-l enervează teribil, din 
momentul ce ei sunt pe primul loc în clasament. 

— In orice caz, Josh vrea să vorbiţi săptămâna viitoare. Eşti de 
acord? 

Sigur, îi spun, deși deja am decis că nu voi merge lao 
facultate doar pentru baseball. 


VP - 268 


Cu cât mă gândesc mai mult la viitor, cu atât îmi dau seama 
că vreau ca baseball-ul să fie pe locul doi. Am toată viaţa înainte 
ca să joc, dar numai câţiva ani în care pot merge la facultate. 

Și prima mea alegere e Cal State. Pentru că sunt singura 
facultate care nu m-a lăsat baltă când am fost la pământ. 

Dar l-aș face fericit pe Bătrânu' dacă m-aș duce să vorbesc cu 
Josh Langley. Am început să mă înţeleg mai bine cu taică-miu de 
când ofertele de bursă au revenit în peisaj. Incă nu vorbește cu 
mine despre Kris și se închide în el când altcineva aduce vorba 
despre asta. Totuși, nu mai iese în fugă, furios, din cameră. 

Și a reînceput să mă privească în ochi atunci când vorbim. 

E și ăsta un punct de pornire. 


Addy 
Sâmbătă, 17 noiembrie, 2.15 pm 


Nu pot merge pe bicicletă din cauza fracturii craniului și a 
gleznei  sucite, așa că Ashton mă duce cu mașina la 
programările medicale. Totul se vindecă așa cum trebuie, deși 
încă mai am dureri de cap dacă mă mișc prea brusc. 

Vindecarea emoţională îmi va lua însă ceva mai mult. 
Jumătate din timp mă simt ca și cum Jake ar fi murit, cealaltă 
jumătate ca și cum aș vrea să-l omor eu. Pot să recunosc, în 
sfârșit, că Ashton și TJ aveau dreptate în legătură cu relaţia 
dintre mine și Jake. El conducea totul, iar eu îi dădeam voie. Insă 
niciodată nu aș fi crezut că ar fi capabil de ceea ce mi-a făcut în 
pădure. Inima mea se simte ca și cum ar fi în locul craniului - 
ruptă în două cu un topor tocit. 

Nu știu nici ce simt în legătură cu Simon. Uneori, mă întristez 
când mă gândesc cum a planificat el să distrugă patru oameni 
care i-au răpit ceea ce își dorește toată lumea - să aibă succes, 
prieteni, să fie iubit. Să fie văzut. 

Dar în cea mai mare parte a timpului îmi doresc să nu-l fi 
cunoscut niciodată. 

Nate m-a vizitat la spital și l-am văzut de câteva ori și de când 
am ieșit. Mă îngrijorează. Nu e genul care să se deschidă în faţa 
ta, dar a spus destule ca să-mi dau seama că se simte la 
pământ. Toată treaba cu arestarea l-a făcut să se simtă o 
persoană lipsită de valoare. Am încercat să-l conving că nu e 
așa, dar nu știu cât m-a luat în serios. Mi-aș dori să mă asculte, 


VP - 269 


pentru că dacă există cineva care știe cât rău îţi poate face lipsa 
încrederii în sine, atunci eu sunt acea persoană. 

TJ mi-a dat câteva mesaje de când am ieșit din spital. A bătut 
apropouri cum că ar vrea să fim împreună, așa că într-un final a 
trebuit să-i spun că n-o să se întâmple. Sub nicio formă n-o să 
mă cuplez cu acel om împreună cu care, fără să vreau, am 
pornit acest șir de evenimente nefericite. Regret asta, pentru că 
am fi putut fi fericiţi, dacă lucrurile ar fi stat altfel. Dar încep să- 
mi dau seama că există chestii pe care nu le mai poți îndrepta, 
indiferent cât de bune sunt intenţiile tale. 

Este în regulă, totuși. Nu sunt de acord cu maică-mea, care 
spune că T] a fost ultima mea șansă de a nu sfârși ca o bătrână 
singură și acră. Nu e experta în relaţii care se crede, nici pe 
departe. 

Mai degrabă aș accepta sfaturi de la Ashton, care l-a făcut pe 
Eli să se îndrăgostească până peste cap de ea. A căutat-o, după 
ce lucrurile s-au liniștit cu Nate, și a invitat-o la o întâlnire. l-a 
răspuns că încă nu e pregătită să aibă o relaţie, așa că el își 
întrerupe programul lui încărcat ca naiba numai pentru a o duce 
la întâlniri nonconformiste, care să nu treacă drept ieșiri clasice. 
lar ea trebuie să recunoască până la urmă că îi place să iasă cu 
el. 

— Nu știu însă dacă îl pot lua în serios, îmi spune, când mă 
urc în mașină și îmi las cârjele deoparte, după ce am fost la 
medic pentru control. Adică, uită-te numai la cum arată părul 
lui! 

— Mie îmi place părul lui. Are personalitate. În afară de asta, 
arată moale, ca un norișor. 

Ashton rânjește și îmi dă la o parte o șuviță de pe frunte. 

— Mie îmi place a/ tău. Mai lasă-l să crească puţin și vom 
arăta ca și cum am fi gemene. 

Ăsta e și planul meu secret. În tot timpul ăsta, am invidiat 
părul lui Ashton. 

— Am ceva să-ţi arăt, îmi spune în timp ce ne îndepărtăm de 
spital. O veste bună. 

— Serios? Ce anume? 

Uneori îmi e și greu să-mi amintesc cum sună o veste bună. 

Ashton clatină din cap și zâmbește. 

— E ceva ce trebuie arătat, nu povestit. 


VP - 270 


Oprește mașina în faţa unei clădiri de apartamente din 
vecinătatea Bayview-ului, un loc modern și plăcut. Ashton își 
potrivește pașii cu ai mei și intrăm într-un hol mare și luminos, 
apoi mă îndrumă spre o bancă. 

— Așteaptă-mă aici, îmi spune și îmi proptește cârjele de 
bancă. 

Dispare apoi după colț, iar când se întoarce zece minute mai 
târziu mă conduce spre lift. Urcăm până la etajul al treilea. 

Bagă cheia ca să descuie ușa pe care scrie 302, apoi intrăm 
într-un apartament mare, cu tavan înălţat, asemănător cu al 
unei mansarde. Are multe ferestre, cărămidă pe pereţi și podele 
de lemn lăcuit. Mă îndrăgostesc pe loc de el. 

— Cum ţi se pare?, mă întreabă. 

Îmi sprijin cârjele de perete și intru în bucătăria deschisă, 
admirând faianţa cu mozaic. Cine știa că în Bayview poate 
exista așa o minunăţie? 

— E superb. Te gândești să-l închiriezi? 

Încerc să par entuziasmată, nu speriată fiindcă urmează să 
mă lase singură cu maică-mea. Ashton nu e acasă de foarte 
multă vreme, dar deja m-am obișnuit s-o am acolo. 

— Deja am făcut-o, spune ea zâmbitoare, făcând piruete pe 
podeaua din lemn. Charlie și cu mine am primit o ofertă să 
vindem apartamentul nostru în timp ce tu erai în spital. 
Urmează să semnăm contractul și îmi vor reveni ceva bani. Ela 
acceptat să-și plătească singur taxele de facultate de acum 
înainte, ca parte a înțelegerii de divorț. Munca mea încă merge 
încet, dar voi avea suficienți bani cât să nu-mi fac probleme o 
vreme. lar Bayview este mai ieftin ca San Diego. Apartamentul 
ăsta ar costa acolo de trei ori mai mult. 

— Asta e grozav! 

Chiar sper că mă descurc destul de bine să mimez 
entuziasmul. Chiar mă bucur pentru ea, serios. Atâta doar că îi 
voi simți lipsa. 

— Ar fi bine să-mi păstrezi și mie o cameră, fiindcă voi veni în 
vizită, îi zic. 

— Am o cameră liberă. Dar nu vreau să mă vizitezi. 

Mă holbez la ea. Poate că nu am auzit-o bine. Credeam că am 
început să ne înţelegem cât de cât în ultimele două luni. 

Râde când îmi vede expresia. 


VP - 271 


— Vreau să /ocuiești aici, prostuţo. Ai și tu nevoie să ieși din 
casa aia, la fel de multă pe câtă am și eu. Mama a fost de acord. 
E în faza aia terminală cu Justin în care speră că să petreacă 
timp împreună le va salva relaţia. În plus, în câteva luni faci 
optsprezece ani și vei putea locui unde vrei tu. 

Înainte să apuce să termine, o îmbrăţișez strâns. Rămâne în 
îmbrățișarea asta câteva secunde, chiar dacă nu poate respira. 
Încă nu am deprins arta manifestării afecțiunii între surori. 

— Haide, vino să-ţi vezi camera. 

Șchiopătez până ajung într-o cameră scăldată de soare, cu o 
fereastră uriașă, de la care se vede o pistă pentru biciclete și un 
parc, în depărtare. Rafturi de bibliotecă sunt aliniate pe perete, 
iar pe tavan sunt becuri în toate culorile. Îmi place totul la 
camera asta. Ashton se sprijină de ușă și îmi zâmbește. 

— Un început nou pentru amândouă, ce zici? 

În sfârșit, simt că asta ar putea să fie adevărat. 


Bronwyn 
Duminică, 18 noiembrie, 10.45 am 


A doua zi după ce Nate a fost eliberat, am dat singurul meu 
interviu în presă. Nici măcar n-am vrut s-o fac. Dar Mikhail 
Powers în persoană m-a prins în faţa casei și așa cum mă 
așteptam de când am văzut cum charisma lui personală s-a 
aplecat și asupra cazului nostru, nu am putut rezista să nu 
vorbesc cu el. 

— Bronwyn Rojas. Celebritatea momentului, mi-a zis. 

Era îmbrăcat într-un costum bleumarin, cu o cravată cu model 
fin, iar o brățară i-a scânteiat la încheietură când mi-a întins 
mâna. Era atât de captivant, că aproape nici n-am observat 
camera de filmat din spatele lui. 

— De săptămâni bune îmi doresc să vorbesc cu tine. N-ai 
abandonat niciodată lupta pentru a-ţi salva prietenul, așa e? 
Admir asta. Te-am admirat pe parcursul întregii anchete. 

— Mulţumesc, spun, cu o voce timidă. 

A fost o încercare transparentă de a mă flata și a funcționat. 

— Mi-ar plăcea enorm să-ţi aud părerea despre tot ce s-a 
întâmplat. Ne poţi acorda câteva minute, în care să ne 
povestești cum a fost tot chinul ăsta pentru tine și cum te simți 
acum, că s-a terminat? 


VP - 272 


N-ar fi trebuit s-o fac. Robin și familia mea avusesem ultima 
noastră întâlnire în dimineaţa aceea, iar sfatul ei înainte de 
despărțire fusese să stau mai mult în umbră până ce totul va fi 
uitat. Avusese dreptate, ca întotdeauna. Dar mai era ceva ce aș 
fi vrut să-mi iau de pe suflet și nu avusesem ocazia până atunci. 

— Un singur lucru. 

Am privit în cameră, în timp ce Mikhail mă încuraja cu 
zâmbetul lui irezistibil. 

— Am trișat la ora de chimie și îmi pare rău pentru asta. Nu 
doar pentru că m-a aruncat în haosul care a urmat, ci mai ales 
pentru că e un lucru îngrozitor. Părinţii mei m-au învățat să fiu 
onestă și muncitoare, așa cum sunt și ei, și i-am dezamăgit. Nu 
a fost corect faţă de ei, faţă de profesorii mei, sau față de 
facultăţile unde îmi doream să merg și nu a fost corect faţă de 
Simon. 

Vocea începuse să-mi tremure și nu mai reușisem să-mi rețin 
lacrimile. 

— Dacă aș fi știut... Dacă m-aș fi gândit că... Niciodată nu voi 
înceta să-mi pară rău pentru ce am făcut. Nu voi mai face așa 
ceva niciodată. Asta e tot ce am vrut să spun. 

Mă îndoiesc că era ceea ce Mikhail își dorise să audă, dar 
folosise oricum materialul în ultima ediţie despre cazul Bayview. 
Umblă vorba că va înscrie emisiunile cu tema aceasta la 
premiile Emmy. 

Părinţii mei continuă să-mi spună că nu mă pot învinovăţi 
singură pentru ce a făcut Simon. Așa cum și eu le spun lui 
Cooper și Addy același lucru. Și i-aș spune și lui Nate, dacă m-ar 
lăsa, dar n-am mai auzit nimic de el de când a fost eliberat. 
Vorbește mai mult cu Addy decât cu mine, acum. Adică, bine, e 
normal să vorbească cu Addy, care e un rock star, dar chiar și 
așa. 

Intr-un final, a fost de acord să mă lase să trec pe la el ca să 
stăm de vorbă, dar nu mai simt entuziasmul meu obișnuit atunci 
când sun la ușă. Ceva s-a schimbat de când a fost arestat. 
Aproape că nu mă aștept să fie acasă, dar îmi deschide ușa care 
scârțâie și îmi face loc să intru. 

Casa lui Nate arată mai bine decât în perioada în care am 
mers acolo ca să-l hrănesc pe Stan. Mama lui s-a mutat aici și a 
adăugat diferite detalii, cum ar fi draperiile, pernele decorative 
și tablouri pe pereţi. Singura dată când Nate a vorbit cu mine 


VP - 273 


după ce a ieșit mi-a spus că mama lui l-a convins pe taică-su să 
meargă la dezalcoolizare. Nate nu-și făcea mari speranțe, dar 
sunt convinsă că să nu-l mai aibă pe tatăl lui prin preajmă o 
vreme chiar e o ușurare. 

Nate se aruncă pe un fotoliu din sufragerie, iar eu mă îndrept 
spre Stan și mă uit în cușca lui, bucuroasă că am cu ce să-mi 
ocup timpul până mă obișnuiesc din nou cu prezența lui Nate. Își 
ridică una din labele din față spre mine și eu încep să râd. 

— Cumva Stan tocmai mi-a făcut cu mâna? 

— Dap. Face asta cam o dată pe an. E singura lui mișcare. 

Nate zâmbește, și pentru o secundă lucrurile revin la normal 
între noi. Apoi zâmbetul i se stinge și el se uită în jos. 

— Așa, deci. De fapt, nu am prea mult timp liber. Lopez, 
poliţista, a insistat să-mi iau un job de weekend la o firmă de 
construcţii în Eastland. Trebuie să fiu acolo în douăzeci de 
minute. 

— Asta e super. 

Inghit cu greu, am un nod în gât. De ce îmi e așa dificil să 
vorbesc cu el acum? Cu câteva săptămâni în urmă, era cel mai 
ușor lucru din lume. 

— Eu doar... cred că am vrut să spun că știu prin ce ai trecut, 
că a fost oribil, și înţeleg dacă nu vrei să vorbești despre asta. 
Dar sunt aici dacă vrei s-o faci. Și mie încă... îmi pasă de tine. La 
fel de mult ca întotdeauna. Așa că... asta e tot, zic. 

E un început prost, mai ales că nici nu se uită la mine în 
timpul micului meu discurs trist. Când o face, într-un final, ochii 
lui nu au nicio expresie. _ 

— Voiam să vorbesc cu tine despre asta. In primul rând, 
multumesc pentru tot ce ai făcut. Pe bune, îţi sunt recunoscător. 
Probabil că niciodată nu voi putea să te răsplătesc. Dar e timpul 
să revenim la normal, nu? Și nu suntem normali unul pentru 
celălalt. 

Își ferește din nou ochii și asta mă ucide. Dacă s-ar uita la 
mine mai mult de zece secunde, cu siguranţă nu mi-ar spune 
asta. 

— Da, nu suntem. 

Sunt surprinsă că vocea îmi pare calmă și sigură. 

— Dar asta n-a contat niciodată pentru mine și n-am crezut să 
conteze nici pentru tine. Sentimentele mele nu s-au schimbat, 
Nate. Incă mai vreau să fiu cu tine. 


VP - 274 


N-am mai spus niciodată atât de direct ceva care înseamnă 
așa mult pentru mine, și sunt într-un fel mândră că am curaj. 
Dar lui Nate pare să nu-i pese. Și, dacă nu mă las descurajată de 
obstacolele ivite din exterior în calea noastră - Părinţi care nu 
sunt de acord? Nicio problemă! Inchisoare? Te scot eu cumva de 
acolo! - indiferența lui mă face să mă clatin. 

— Nu văd care ar fi rostul. Avem vieți diferite și nimic în 
comun, acum că ancheta a luat sfârșit. Tu trebuie să te 
pregătești să fii cea mai tare în facultate, iar eu... 

Pufnește pe nas, cu tristeţe. 

— Eu voi face exact opusul, care o fi ăla. 

Vreau să-mi arunc brațele în jurul lui și să-l sărut până ce 
încetează să mai vorbească așa. Dar faţa lui arată ca și cum 
mintea îi e la kilometri distanţă, unde s-a oprit să aștepte și 
trupul s-o prindă din urmă. Ca și cum m-ar fi lăsat să vin aici 
doar din politețe. Și nu pot suporta asta. 

— Dacă așa simţi... 

Dă din cap atât de rapid, că până și ultima mea fărâmă de 
speranţă se spulberă. 

— Dap. Baftă cu toate, Bronwyn. Mulţumesc încă o dată. 

Se ridică de parcă ar vrea să mă conducă până la ușă, dar nu 
pot suporta acum amabilitatea lui ipocrită. 

— Nu te deranja, îi spun, și trec de el, ţinându-mi ochii în 
pământ. 

les din casă și merg drept la mașina mea, obligându-mi 
picioarele să nu alerge și cotrobăind în geantă cu mâini care îmi 
tremură rău până îmi găsesc cheia. 

Conduc până acasă fără să plâng, fără să clipesc, și reușesc 
să ajung până în camera mea înainte să-mi pierd cumpătul. 
Maeve bate încet la ușă, apoi intră fără să aștepte invitaţie. Se 
ghemuiește lângă mine și îmi mângâie părul, iar eu suspin în 
pernă, ca și cum inima tocmai mi s-a sfărâmat în milioane de 
bucăţi. Ceea ce chiar s-a întâmplat. 

— |lmi pare rău, spune ea. 

Știa unde mă duc, și nu e nevoie să-i povestesc cum a mers. 

— E un nesimtit. 

Nu mai spune nimic altceva până ce nu mă ridic în fund și îmi 
frec ochii care mă dor și mă mănâncă. Am uitat cât de obositor 
poate fi plânsul. 


VP - 275 


— Îmi pare rău că nu te pot face să te simţi mai bine, spune 
Maeve. Dar am ceva care totuși s-ar putea să te înveselească. 

Își scoate telefonul din buzunar. 

— Multe comentarii pe Twitter despre declaraţia pe care i-ai 
dat-o lui Mikhail Powers. Toate pozitive, apropo. 

— Meave, nu-mi prea pasă de Twitter, îi spun cu o voce 
obosită. 

N-am mai intrat pe internet de când a început totul. Deși 
profilul meu era privat, tot se crease un balamuc, care mai de 
care avea o opinie pe care voia să și-o exprime acolo. 

— Știu. Dar ar trebui să vezi asta. 

Îmi întinde telefonul ei și îmi arată o postare de pe timeline-ul 
meu. Este de la Universitatea Yale. 


Să greșești e omenește @BronwynRojas. Aşteptăm cu 
nerăbdare să te înscrii la noi. 


VP - 276 


EPILOG 


Trei luni mai târziu 


Bronwyn 
Vineri, 16 februarie, 6.50 pm 


Cam sunt cu Evan Neiman, acum. A început totul ușor, ușor. 
La început, ne nimeream împreună în grupuri mari, apoi în 
grupuri ceva mai mici, și cu câteva săptămâni în urmă m-a 
condus acasă după ce o parte dintre noi am fost la Yumiko, să 
ne uităm la Burlacul. La mişto, ca să avem ce critica pe urmă. 
Când am ajuns în faţa casei mele, s-a aplecat spre mine și m-a 
sărutat. 

A fost... plăcut. Sărută destul de bine. Mi-am dat seama că 
analizam sărutul în toate detaliile lui chiar în clipa în care se 
petrecea, felicitându-l în minte că se descurcă bine și remarcând 
în același timp absenţa oricărei chimii între noi. Inima nu mi-a 
bătut mai repede, picioarele nu mi-au tremurat. A fost un sărut 
ok cu un băiat drăguţ. Genul de băiat pe care mi l-am dorit 
întotdeauna. 

Acum, lucrurile stau aproape identic cum mi le-am imaginat 
eu pe vremea când mă gândeam că aș putea fi cu Evan. Suntem 
un cuplu solid. Am din oficiu un partener pentru balul din 
primăvară, ceea ce e bine. Dar îmi planific viaţa post-Bayview 
într-un mod care nu are nimic de-a face cu el. Suntem, în cel 
mai bun caz, un cuplu cu durată limitată, până la absolvire. 

Am trimis înscrierea mea la Yale și voi afla luna viitoare dacă 
am intrat sau nu, împreună cu toţi ceilalți care vor să studieze 
acolo. Dar nu mai am senzaţia aia de panică, nu mai simt că 
viitorul meu depinde numai de asta. În weekend-uri, am făcut 
practică în firma lui Eli, și începe să mi se pară atractivă și 
varianta de a rămâne prin zonă și a lucra pentru Până /a Proba 
Contrară. 

Lucrurile sunt în continuă schimbare și încerc să mă împac cu 
asta. Mă gândesc mult la Simon și la ceea ce presa a numit 


VP - 277 


„furia faţă de ceea ce credea că merită” - convingerea lui că i se 
datora ceva ce nu îi era oferit. Și că ar trebui să plătim cu toții 
din cauza asta. E aproape imposibil de înțeles, atâta doar că 
există acel colț al minţii mele care m-a împins să copiez la test, 
pentru a primi apreciere. O apreciere pe care nu o meritam. Nu 
mai vreau să fiu niciodată acea persoană. 

Singurul loc în care îl mai văd pe Nate e la școală. Vine acum 
mai des față de cum obișnuia, și bănuiesc că se simte ok. Nu pot 
ști sigur, pentru că nu mai vorbim. Chiar deloc. Nu a glumit când 
a spus să ne întoarcem la vieţile noastre separate. 

Uneori, aproape că îl surprind uitându-se la mine, dar poate e 
doar ceea ce sper eu să se întâmple. 

Sunt mereu cu gândul la el, și asta e tare nasol. Am sperat că 
să fiu cu Evan mi-l va scoate cât de cât din minte, dar se pare că 
a făcut mai mult rău. Încerc să nu mă gândesc la Evan când nu 
sunt cu el, ceea ce înseamnă că uneori sunt o iubită neglijentă și 
nepăsătoare. Cum ar fi în seara asta. 

Am un concert de pian alături de orchestra din San Diego. 
Face parte dintr-o serie de concerte ale lor pentru liceeni, un 
eveniment la care m-am înscris încă dintr-a noua, și nu 
primisem până atunci o invitaţie. Am primit-o într-un final luna 
trecută. Probabil din cauza celebrităţii pe care am câștigat-o în 
mod nedorit, deși îmi place să cred că filmarea pe care am 
trimis-o, cu mine cântând, a avut și ea o contribuţie. 

— Ai emoţii?, mă întreabă Maeve când coborâm în sufragerie. 

S-a îmbrăcat pentru concert într-o rochie de catifea vișinie 
care are un aer medieval, iar părul și l-a împletit într-o coadă 
largă, în care a prins agrafe cu pietricele. De curând, a obţinut 
rolul lui Lady Guinevere în piesa King Arthur, la școală, și cred 
că a intrat cam prea mult în pielea personajului. Îi stă bine, 
totuși. Eu sunt îmbrăcată mai conformist, într-o rochie evazată 
până la genunchi, cu buline discrete, gri pe negru, și cu un 
decolteu cuminte. 

— Puțin, îi răspund, dar deja nu mă mai ascultă. 

Degetele îi tastează de zor pe telefon, probabil programează 
o altă repetiție de weekend cu băiatul care îl joacă pe Lancelot 
în King Arthur. Băiat care li este doar amic, după cum spune ea. 
Cum să nu. 

Mi-am scos și eu telefonul, ca să dau mesaje cu ultimele 
indicaţii lui Kate, Yumiko și Addy. Cooper îl aduce pe Kris, dar 


VP - 278 


mai întâi vor lua cina cu părinţii lui, așa că probabil vor întârzia. 
Cu părinţii lui Kris, adică. Tatăl lui Cooper se dă mult mai încet 
pe brazdă, nu a ajuns încă în acel punct. Yumiko mă întreabă 
dacă Evan va fi deja acolo, și abia în acel moment îmi dau 
seama că am uitat să-l invit. 

Dar e în regulă. Nu e cine știe ce eveniment. A apărut și în 
ziar știrea cu concertul, și sunt sigură că l-ar fi menţionat el 
dacă ar fi vrut să vină. 


Suntem la Opera Copley, în faţa unei mulţimi imense. Când 
îmi vine rândul să cânt, mă urc pe scenă, atât de uriașă, încât 
face pianul din centrul ei să pară o miniatură. Publicul e tăcut, 
cu excepţia celor câţiva care tușesc sec, iar tocurile mele se aud 
tare pe podeaua lustruită, îmi îndrept rochia sub mine înainte să 
mă așez pe scaunul negru, tapisat. Nu am mai cântat niciodată 
în faţa atât de multor oameni, dar nu sunt pe cât de emoţionată 
îmi imaginam că voi fi. 

Îmi mișc degetele ca să le dezmorţesc și aştept un semn din 
culise. Când încep să cant, îmi dau seama că va fi cel mai bun 
concert al meu. Fiecare notă curge firesc, dar nu e numai asta. 
Când ating punctul culminant și notele blânde care urmează, las 
să se scurgă în muzică toate emoţiile pe care le-am trăit în 
ultimele luni. Simt fiecare acord ca și cum ar fi o bătaie a inimii 
mele. Și publicul o face și el. 

Aplauze puternice și lungi se aud în sală după ce termin. Mă 
ridic în picioare și mă înclin, absorb energia mulțimii până când 
directorul programului îmi face semn să mă retrag în culise. În 
spate, primesc florile pe care părinţii mi le-au adus acolo. Le ţin 
strâns în braţe în timp ce îi ascult și pe ceilalți artiști. 

După ce se termină, mă întâlnesc cu fetele în foaier. Kate și 
Yumiko îmi dau un buchet mic de flori, pe care îl pun peste cele 
pe care le am deja în braţe. Addy are obrajii îmbujoraţi și 
zâmbește. Poartă jacheta noii ei echipe de atletism peste o 
rochie neagră de seară, ca și cum ar fi cea mai fancy 
combinaţie. Părul îi vine până la umeri și este aproape identic cu 
al surorii ei, în afară de culoarea mov, la care nu a vrut să 
renunţe. 

— Ai cântat super! spune plină de entuziasm, și mă cuprinde 
într-o îmbrățișare. Ar fi trebuit să te lase pe tine să ţii tot 
concertul. 


VP - 279 


Spre surpriza mea, din spatele ei apar Ashton și Eli. Ashton 
spusese că o să ajungă, dar nu mi-am imaginat că Eli ar putea 
pleca atât de devreme de la birou. Uite că m-am înșelat. Ei doi 
sunt un cuplu oficial acum, iar Eli reușește ca prin miracol să-și 
facă timp pentru orice vrea Ashton să facă. Are acea privire 
fericită și pierdută de care nu scapă niciodată când e în preajma 
ei și mă îndoiesc că a ascultat ceva din ce am cântat eu. 

— N-a fost rău deloc, Bronwyn, îmi spune. 

— Te-am filmat, mă anunţă Cooper. Îți trimit link-ul imediat 
cum fac niște mici editări. 

Kris, care arată fermecător într-un hanorac și blugi negri, își 
dă ochii peste cap. 

— Cooper a învăţat într-un final să folosească iMovie, și acum 
nu mai ai cum să-l oprești. Crede-mă pe cuvânt, am încercat. 

Cooper rânjește, apoi își bagă telefonul în buzunar și îl ia pe 
Kris de mână. 

Addy își tot sucește gâtul ca să se uite prin foaierul plin de 
lume, așa că mă gândesc că o fi adus vreun tip de care nu știu 
eu. 

— Aștepţi pe cineva?, o întreb. 

— Ce? Nu, spune ea grăbit. Doar inspectam clădirea, e foarte 
frumoasă. 

Addy minte cel mai prost din tot universul. Îi urmăresc 
privirea, dar nu observ niciun tip misterios. Totuși, ea nu pare 
dezamăgită. 

Oamenii se opresc să ne vorbească, să ne felicite, așa că ne 
ia jumătate de oră mie și lui Maeve să ajungem afară, unde sunt 
părinţii noștri. 

— A trebuit să parchez departe. Voi trei nu vreţi să mergeţi 
până acolo cu tocurile astea. Staţi aici, și eu aduc mașina, spune 
tata. 

— Perfect, zice mama și îl sărută pe obraz. 

Îmi strâng florile în braţe și mă uit la oamenii frumos 
îmbrăcaţi din jurul nostru, care se împrăștie în toate direcţiile, o 
gașcă bine dispusă, veselă. Un rând de mașini trec încet prin 
faţa Operei, dar a tatei nu e printre ele, e prea devreme să se fi 
întors deja. Văd un Lexus. Un Range Rover. Un Jaguar. 

O motocicletă. 


VP - 280 


Inima îmi bate cu putere când farurile motocicletei se sting și 
posesorul își scoate casca. Nate se dă jos, trece de un cuplu de 
bătrâni și înaintează spre mine, cu ochii privind fix în ai mei. 

Nu mai pot respira. 

Maeve o atinge pe mama pe braț. 

— Ar trebui să mergem mai aproape de parcare, ca tata să ne 
vadă, zice ea. 

Ochii mei s-au pierdut în ai lui Nate, așa că mai mult aud 
decât văd nemulțumirea maică-mii. Dar, totuși, se îndepărtează 
alături de Maeve, așa că sunt singură pe trotuar când Nate 
ajunge la mine. 

— Bună, îmi spune. 

Se uită la mine cu ochii ăia de vis, mărginiţi de gene 
întunecate, și o grămadă de resentimente îmi agită sângele. Nu 
vreau să-i văd ochii ăia idioţi, buzele alea idioate și nicio altă 
parte din fața lui idioată care m-a făcut să mă simt oribil în 
ultimele trei luni. Am avut și eu într-un final o seară numai a 
mea, în care să mă pierd și în altceva decât în viaţa mea 
sentimentală patetică. Acum a distrus-o și pe asta. 

Dar nu-l voi lăsa să o vadă, nu-i voi da satisfacție. 

— Bună, Nate. 

Mă surprinde din nou vocea mea calmă, reținută. Nu ţi-ai da 
seama ascultând-o cât de tare îmi bate inima. 

— Ce mai faci? 

— Bine, spune el și își îndeasă mâinile în buzunare. 

Arată... ciudat? La fel ca întotdeauna. 

— Tata e din nou la dezalcoolizare. Dar e un lucru bun. 
Încearcă încă o dată. 

— Asta e minunat. Sper să meargă de data asta. 

Nu par prea convinsă, deși sunt. Cu cât Nate stă mai mult aici, 
cu atât mai greu îmi este să mă port firesc. 

— Cum e mama ta? 

— E bine. Muncește. Și-a adus totul aici din Oregon, așa că 
mă gândesc că o să mai stea o vreme. Asta e planul, cel puţin. 

Își trece o mână prin păr și mă priveşte cu pleoapele pe 
jumătate lăsate. Cam așa cum mă privea înainte să mă sărute. 

— Am văzut concertul. Am greșit în seara aia, acasă la tine, 
când te-am ascultat. Asta, azi, a fost cea mai grozavă chestie pe 
care am ascultat-o vreodată. 


VP - 281 


Îmi strâng florile în braţe atât de tare, încât spinii trandafirilor 
îmi înţeapă pielea. 

— De ce? 

— De ce ce? 

— De ce ai venit? Adică... 

Îmi ridic privirea ca să cuprind mulţimea care se împrăștie. 

— Nu prea e genul tău de concert, nu? 

— Nu, recunoaște Nate. Dar e o chestie importantă pentru 
tine, nu? Am vrut să fiu aici. 

— De ce?, repet eu. 

Vreau să întreb mai multe, dar nu pot. Gâtul mi se strânge, iar 
ochii mi se umplu de lacrimi. Mă concentrez pe respiraţie și îmi 
apăs degetele pe spinii trandafirilor, sperând ca durerea să-mi 
mute gândurile într-acolo. Ok. Așa, bine. Lacrimile nu au mai 
curs. Dezastrul a fost evitat. 

În secundele care au trecut, Nate a venit și mai aproape de 
mine. Nu mai știu unde să mă uit, pentru că din orice parte l-aș 
privi simt că voi începe să plâng. 

— Bronwyn. 

Își freacă ceafa, înghite cu greutate și îmi dau seama că e la 
fel de emoţionat ca și mine. 

— Am fost un idiot. Arestarea m-a dat complet peste cap. M- 
am gândit că îţi va fi mult mai bine fără mine în viaţa ta, deci... 
am făcut să se întâmple lucrul ăsta. Îmi pare rău. 

Îmi cobor ochii spre tenișii lui. Par punctul cel mai sigur acum. 
Nu am încredere în vocea mea, ca să vorbesc. 

— Chestia e că... niciodată n-am fost cu nimeni cu adevărat, 
știi? Nu o spun ca să-mi plângi de milă. Doar ca să încerc să-ți 
explic. Nu am știut ce să fac în astfel de situaţii. Nu știu cum 
merg lucrurile într-o relaţie. Nu am știut că nu te poți preface și 
în adâncul sufletului. Am tot vorbit cu Addy despre asta, pentru 
că ea nu vrea s-o lase baltă. 

Râde puţin și își mută greutatea de pe un picior pe altul, lucru 
pe care îl observ fiindcă mă uit în continuare la tenișii lui. 

— Am întrebat-o dacă crede că vei fi furioasă dacă voi încerca 
să vorbesc cu tine, și ea a zis că nu contează chiar dacă vei fi. 
Că îţi datorez oricum o explicaţie. Are dreptate. Ca întotdeauna. 

Addy. Băgăcioasa aia mică. Nu e de mirare că își tot sucea 
gâtul în foaier. 


VP - 282 


Îmi dreg vocea și încerc să vorbesc, deși nodul din gât îmi 
rămâne. 

— Nu ai fost doar iubitul meu, Nate. Ai fost și prietenul meu. 
Adică, am crezut că ai fost. Pe urmă, brusc, n-ai mai vorbit cu 
mine, ca și cum între noi n-ar fi fost niciodată nimic. 

Îmi mușc interiorul obrazului ca să nu izbucnesc în lacrimi. 

— Știu. A fost... la naiba, nici nu știu cum să explic, Bronwyn. 
Tu ai fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată și 
asta m-a panicat. Am crezut că o să-ţi distrug viaţa. Sau că tu o 
vei distruge pe a mea. Așa merg lucrurile în familia Macauley. 
Dar tu nu ești așa. 

Expiră adânc și vocea îi devine mai gravă. 

— Nu ești ca nimeni altcineva. Am știut asta încă de când 
eram copii și... pur și simplu am dat-o în bară. Am avut o șansă, 
în sfârșit, și am dat-o în bară. 

Așteaptă să spun și eu ceva, dar nu pot încă. 

— Imi pare rău. N-ar fi trebuit să vin. Ti-am pus greutatea asta 
pe umeri, din senin. Nu am vrut să-ţi stric seara cea mare. 

Mulțimea s-a mai rărit, iar aerul e mai răcoros. Taică-miu o să 
se întoarcă în curând. Ridic în sfârșit privirea, și e pe cât de 
tulburător mă așteptam să fie. 

— M-ai rănit foarte tare, Nate. Nu poţi veni aici în fugă pe 
motocicletă, cu faţa asta, și să aștepți ca totul să fie bine dintr- 
odată. Nu e. 

— Știu. 

Ochii lui îi caută pe ai mei. 

— Dar speram ca... Adică, ceea ce ai spus și tu mai devreme. 
Cum am fost și prieteni. Voiam să te invit... știu, poate e stupid, 
după toate astea, dar știi cinematograful Porter, din Clarendon? 
Unde rulează și filme mai vechi? Au continuarea la Divergent 
acolo. Mă întrebam dacă, ăăă, ai vrea să mergi cândva. 

Facem o pauză lungă. Gândurile mele sunt amestecate într-un 
haos complet, dar sunt convinsă de un lucru - dacă îi voi spune 
nu, va fi din orgoliu și din teama de a nu fi rănită. Nu fiindcă e 
ceea ce-mi doresc. 

— Să mergem ca prieteni?, zic. 

— Ca orice vrei tu. Adică, mda. Ar fi perfect și ca prieteni. 

— Tu urăști filmul ăla. 

— Chiar da. 

Pare resemnat, și aproape că îmi vine să zâmbesc. 


VP - 283 


— Dar tu îmi placi la nebunie. Te plac pe tine mai mult decât 
urăsc filmul. Mi-e dor de tine. 

Ridic o sprânceană, și el adaugă repede: 

— Ca pe o prietenă. 

Ne uităm unul la altul câteva secunde, apoi el clatină din cap. 

— Ok, dacă e să fiu sincer până la capăt, mai mult decât o 
prietenă. Dar înțeleg că nu te poţi gândi acuma la asta. Chiar și 
așa, tot îmi doresc să te duc la un film de rahat, care ţie îţi place 
și să petrecem câteva ore împreună. Dacă îmi dai voie. 

Obrajii îmi ard, iar colțurile buzelor se zbat să se ridice într-un 
zâmbet. Faţa mea este o mare trădătoare. Nate vede asta și 
privirea i se luminează, dar, cum tot nu zic nimic, începe să se 
tragă de gulerul tricoului și își lasă capul în jos, ca și cum l-aș fi 
refuzat deja. 

— Bine. Măcar gândește-te la asta, e ok? 

Trag aer în piept. Când Nate mi-a dat papucii, mi-a frânt 
inima, și gândul că m-aș putea pune din nou și de bunăvoie în 
calea aceleiași dureri e înspăimântător. Însă am riscat oricum 
totul atunci când i-am spus ce simt pentru el. Și, din nou, când l- 
am ajutat să iasă din închisoare. 

Poate că merită să risc și a treia oară. 

— Dacă recunoști că /nsurgent este un tur de forţă 
cinematografic și că mori de nerăbdare să-l vezi, o să iau în 
considerare invitaţia ta. 

Nate își dă capul pe spate și îmi zâmbește larg, ca și cum ar fi 
chiar soarele care răsare pe negândite. 

— Insurgent este un tur de forță cinematografic și mor de 
nerăbdare să-l văd. 

Fericirea începe să-mi clocotească prin vene, făcând să-mi fie 
din ce în ce mai greu să păstrez o expresie serioasă. Reușesc, 
cu toate astea, pentru că nu vreau să-i ușurez sarcina atât de 
mult. Nate vă trebuie să aștepte până la finalul seriei Divergent 
ca să fim mai mult decât prieteni. 

— Ai fost rapid. Speram să opui mai multă rezistenţă. 

— Deja am irosit prea mult timp, îmi spune. 

— Bine, atunci, O să te sun. 

Zâmbetul lui Nate devine mai reţinut. 

— Până la urmă, n-am făcut schimb de numere niciodată, nu?, 
zice. 

— Mai ai telefonul ăla de pe care mă sunai? 


VP - 284 


Al meu stă în dulap, încărcat, pentru orice eventualitate. Așa 
a fost în tot timpul care a trecut. 

— Dap, îl mai am. 

Zgomotul unui claxon îmi trece prin creier. BMW-ul lui taică- 
miu se îndreaptă încet spre noi, iar mama lasă geamul în jos ca 
să se uite la mine. Dacă ar trebui să folosesc un singur cuvânt 
ca să-i descriu expresia, acesta ar fi resemnată. 

— Mi-a venit mașina, îi spun lui Nate. 

Se întinde şi-mi apucă mâna, o strânge ușor, apoi îmi dă 
drumul. Jur pe ce am mai sfânt, scântei adevărate îmi trec prin 
piele. 

— Mulţumesc că nu mi-ai spus direct să mă duc naibii. Aștept 
un semn, ok? Oricând ești pregătită. 

— Bine. 

Trec de el, mă îndrept spre mașina alor mei și îl simt că se 
întoarce să mă urmărească cu privirea. Îmi dau în sfârșit voie să 
zâmbesc și, acum că am început, nu mă mai pot opri. Dare bine 
așa, până la urmă. 

Îi surprind reflexia în oglinda mașinii și văd că nici el nu poate 
să nu zâmbească. 


VP - 285 


MULȚUNMIRI 


Atât de mulţi oameni m-au ajutat de-a lungul călătoriei de la 
ideea cărţii până la publicarea în sine, și le voi fi mereu 
recunoscătoare. În primul rând, un mulțumesc profund lui 
Rosemary Stimola și Allison Remcheck, fără de care acest 
roman nu ar fi existat. Vă mulțumesc că ați riscat cu mine, dar și 
pentru sfaturile voastre geniale și sprijinul neîncetat. 

Krista Marino, îți mulțumesc că ești un editor incredibil, care 
înţelege cu adevărat povestea și personajele. Aportul tău și 
imboldurile date au făcut mai puternică această carte, în feluri 
la care nici nu m-aș fi gândit. Îi mulţumesc echipei Random 
House/Delacorte Press, sunt onorată să mă număr printre autorii 
voştri. 

Scriitorii sunt mai buni atunci când fac parte dintr-o 
comunitate. Erin Hahn, primul meu critic, îți multumesc că ai 
fost atât de sinceră, de neobosită în încurajările tale și o 
prietenă bună. Vă mulțumesc, Jen Fulmer, Meredith Ireland, 
Lana Kondryuk, Kathrine Zahm, Amelinda Berube și Ann Marjory 
K pentru cuvintele înțelepte și pentru că ați citit cu atenţie. 
Fiecare dintre voi a îmbunătăţit această carte. 

Vă mulțumesc, Amy Capelin, Alex Webb, Bastian Schlueck și 
Kathrin Nehm pentru că ați dus Unul dintre noi minte la publicul 
de peste tot. 

Îți mulțumesc, draga mea soră Lynne, pentru că la masa ta 
din bucătărie m-am așezat prima dată și am spus „Voi scrie în 
sfârșit o carte.” Tu ai citit fiecare cuvânt scris de mine de atunci, 
și ai crezut în mine când totul părea doar un vis îndepărtat. Vă 
mulţumesc, Luis Fernando, Gabriela, Carolina și Erik, pentru 
iubire și sprijin, pentru că m-aţi tolerat cu laptopul meu în brațe 
la întâlnirile de familie. Vă mulțumesc, Jay și April, voi faceţi 
parte din orice poveste pe care o scriu, și lui Julie, pentru că s-a 
interesat de progresul cărții. 

Le port o recunoștință adâncă mamei și tatălui meu, pentru 
că mi-au transmis pasiunea cititului și m-au învățat disciplina 
necesară scrisului. Și profesoarei mele din clasa a doua, 
regretata Karen Hermann Pugh, care a fost primul om ce m-a 


VP - 286 


numit o povestitoare. Îmi doresc să fi putut să-i mulţumesc chiar 
în persoană. 

Toată iubirea din lume merge către fiul meu inteligent, 
amuzant și altruist, Jack. Sunt mândră în fiecare zi de tine. 

Și, în final, tuturor cititorilor mei - vă mulţumesc din 
străfundul inimii pentru că aţi ales să vă petreceri timpul liber cu 
această carte. Sunt atât de fericită că o împart cu voi. 


VP - 287 


Despre autoare 


Karen M. McManus este licenţiată în engleză la College Holy 
Cross și are un master în jurnalism la Northeastern University. 
Când nu scrie sau nu lucrează în Cambridge, Massachusetts, 
McManus adoră să călătorească împreună cu fiul ei. Unul dintre 
noi minte este romanul ei de debut. Mai multe despre autoare 
puteţi afla pe site-ul său oficial, karenmemanus.com. 


VP - 288 


HERO BENET 


O TOCILARĂ 
UN ATLET 
UN DELINCVENT 

O PRINTESĂ 


TU PE CINE At CREDE? 


virtual-project.eu 


VP - 289