Sophie Hannah — Greseala fatala

Un nou roman palpitant 
A loa thrillerului psihologic 


Crezi că vrei să ştii secretul? 
Mai gândește-te... 


SOPHIE HANNAH 


GREŞEALA FATALĂ 


Original: The Telling Error 
| Woman with a Secret] (2014) 


Traducere din limba engleză 
IOANA VACARESCU 


y 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
2017 


VP - 


Sophie Hannah s-a născut în 1971 la Manchester. Între 1997 
și 1999 a studiat la Trinity College, Cambridge, iar în perioada 
1999-2000, la Wolfson College, Oxford. Este autoarea mai 
multor thrillere psihologice - Litt/e Face (O păpușă sau alta), 
Hurting Distance, The Point of Rescue, The Other Half Lives şi A 
Room Swept White - devenite aproape imediat după publicare 
bestselleruri internaţionale. Litt/e Face și Hurting Distance au 
fost nominalizate pentru Theakston's Old Peculier Crime Novel 
of the Year Award. O păpușă sau alta (Nemira, 2011) a fost, de 
asemenea, nominalizat pentru IMPAC Award. În anul 2004, i-a 
fost decernat marele premiu în cadrul festivalului de proză 
scurtă Daphne du Maurier, pentru povestirea „The Octopus 
Nest”. Sophie Hannah a publicat și cinci volume de poezie, 
studiate în prezent în învăţământul superior din Marea Britanie. 
În 1997, volumul de poeme Pessimism for Beginners a fost 
nominalizat pe lista scurtă a prestigiosului T.S. Eliot Award. In 
2016 i-a apărut romanul The Narrow Bed. 


VP-3 


BĂRBAȚI ÎN CĂUTARE DE FEMEI 


IntimateLinks>uk>toate anunţurile 
Răspuns: 22547652Qindiv.legăturiintimeUK.org 
Postat: 2013-07-04, 16:17 PM GMT 


Caut o femeie care are un secret 
LOC: ORIUNDE TE-AI AFLA 
Salut, fetelor! 


Aţi ajuns aici pentru că speraţi să găsiţi ceva care să iasă 
din șablonul plictisitor Vreau-să-mi-o-sugi-în-camera-mea- 
de-hotel al anunţurilor? Aţi ajuns unde trebuie, căutarea 
voastră a luat sfârșit. Eu sunt altfel, anunţul meu e altfel. 

Nu vreau sex de ocazie și nicio relaţie serioasă. Am avut 
destule aventuri la viaţa mea, iar o relaţie serioasă am deja 
și sunt chiar fericit. De fapt, nu caut nimic sexual sau 
romantic. Ce caut, în cazul ăsta, pe Intimate Links? Ei bine, 
după cum sunt sigur că știți, dacă sunteţi inteligente (și 
adevărul e că femeia pe care o caut este deosebit de 
inteligentă), există trei feluri de intimitate. Atunci când vă 
dezbrăcaţi și faceți tot felul de nebunii cu un străin agăţat în 
mod clandestin, când faceţi dragoste cu sufletul-pereche, 
un gest profund și semnificativ... și atunci când împărtășiți 
un secret cu cineva. Un secret important, de o însemnătate 
aparte pentru amândoi. 

Poate că acești doi oameni nu s-au întâlnit niciodată faţă 
în față sau poate că se cunosc, însă nu foarte bine. In orice 
caz, pot stabili o legătură solidă doar după ce acela dintre ei 
care deţine informaţia i-o comunică celui care are nevoie de 
ea. Gândiţi-vă ce sentiment minunat de ușurare aţi avea 
dacă aţi împărţi povara cu cineva, după chinul oribil al unei 
lungi tăceri, în timp ce secretul vă macină... Dacă ești 
persoana pe care o caut înseamnă că îţi dorești cu 
disperare să te poţi destăinui cuiva. 

Aici intru eu în scenă. Eu sunt confidentul tău, dispus și 
chiar nerăbdător să te ascult. Ești tu, oare, deținătoarea 
secretului pe care aștept să-l aflu? 


VP -4 


Hai să vedem: am să pun o întrebare al cărei răspuns îl 
cunoaște doar persoana pe care o caut. Oricui altcuiva îi va 
părea fără sens. Insă trebuie să ai un pic de răbdare. Inainte 
să ajung la întrebare, trebuie să creez atmosfera potrivită. 

Imaginează-ţi o încăpere dintr-o casă uriașă, în stil 
victorian - un dormitor cu tavanul înalt, aflat la primul etaj, 
folosit ca birou. De-a lungul pereţilor sunt rafturi care dau 
pe dinafară de cărţi, un tonomat muzical bleu-maroniu, cu 
colţurile rotunjite și cu un aer retro - e mult mai frumos 
decât tonomatele de prin baruri -, un fotoliu, un fișet pentru 
dosare, un birou lung, cu picioare pătrăţoase, din lemn, și 
un blat de sticlă, în mijlocul căruia se află un laptop. Acesta 
nu este nici deschis, nici închis. Capacul lui stă înclinat la 
patruzeci și cinci de grade, ca și cum cineva ar fi încercat 
să-l închidă, însă fără prea mare tragere de inimă, și nu l-a 
coborât de tot. În jurul laptopului sunt nenumărate pixuri ce 
par de duzină, căni de cafea goale sau pe jumătate goale și 
hârtii împrăștiate: bileţele scrise de mână, tot felul de idei 
mâzgălite pe câte o bucată de hârtie. 

Un pic mai departe de birou, împins la o parte, se află un 
scaun pivotant negru, clasic pentru birouri, iar pe scaun, cu 
capul atârnându-i în partea stângă, stă un bărbat mort. A 
fost faimos în timpul vieţii și - deși e posibil ca asta să nu fie 
deloc relevant - deosebit de atrăgător și viril, un fel de 
cowboy căruia nu-i lipsea decât calul. Dacă i-aș pomeni aici 
numele, sunt sigur că multă lume ar ști despre cine este 
vorba. Ba chiar s-ar cutremura, exclamând: „Ah, nu bigotul 
ăla nenorocit!” sau „mai puţin aspru, „Nu caraghiosul ăla 
disperat după atenţie!” Alţii ar spune: „Vai, mi-a plăcut mult 
de el - dădea glas lucrurilor pe care mie mi-e teamă să le 
spun”. Vezi tu, cadavrul nostru este (în fine, a fost) un 
individ care a trezit sentimente puternice. Atât de 
puternice, încât până la urmă a reușit să fie ucis. 

Cum a fost ucis? Ei bine, asta e partea interesantă. Au 
fost mai multe etape. In primul rând, a fost imobilizat. 
Brațele i-au fost trase în spatele scaunului, iar încheieturile 
i-au fost legate cu bandă adezivă. Același lucru s-a 
întâmplat și cu gleznele, care au fost prinse cu bandă 
adezivă de piciorul scaunului. Apoi criminalul, stând în 
spatele lui, l-a lovit în cap cu un obiect greu, făcându-l să-și 
piardă conștienţa. Poliţia a găsit obiectul respectiv pe 
podea, lângă birou: era o pilă din metal, pentru ascuțirea 
cuţitelor de bucătărie. Nu aceasta l-a ucis pe bărbatul cel 
faimos (conform verdictului comunicat poliţiei de către 


VP-5 


medicul legist), cu toate că ar fi putut fi o armă a crimei 
excelentă, la cât era de grea. Cu toate acestea, se pare că, 
deși criminalul a folosit-o pentru a-și adormi victima, nu a 
vrut să o și omoare cu ea. 

In încăpere este și un cuţit, însă bărbatul nu a fost 
înjunghiat cu el. l-a fost lipit de faţă, cu scotch. Mai precis, i- 
a fost lipit în dreptul gurii închise, acoperind-o complet. 
Scotch-ul, folosit cu mare generozitate, îi acoperă cu totul și 
partea din jos a feței, inclusiv nasul. L-a sufocat. Lama 
cuțitului, lipită de buzele cadavrului, era ascuţită. Medicul 
legist a găsit dovezi care susţin ipoteza că a fost ascuţită 
chiar în camera aceea, iar detectivii presupun că acest lucru 
s-a întâmplat după ce victima a fost legată de scaun și a 
leșinat în urma loviturii. 

Deasupra șemineului, pe peretele dintre două alcovuri 
pline cu rafturi cu cărţi, cineva a scris cu litere mari, roșii: 
„Nu este mai puţin mort”. Presupun că primii polițiști care 
au ajuns la faţa locului au citit acele cuvinte și s-au grăbit să 
tragă o concluzie greșită: că fuseseră scrise cu sângele 
victimei. Câteva clipe mai târziu, vor fi observat pe jos o 
cutie cu vopsea și o pensulă cu vârful înroșit, deducând - și 
având dreptate, de data aceasta - că pe perete fusese scris 
cu vopsea. Ruby Fountain 2 de la Dulux, pentru cine e 
interesat de detalii și nu le cunoaște încă. 

Bănuiesc că detectivii au analizat laptopul mortului. 
Trebuie să fi fost cât se poate de ușor, fiindcă ucigașul a 
scris, tot cu vopsea roșie, „Riddy111111” pe o foaie A4, pe 
care a lăsat-o pe birou. Aceasta era parola și i-a condus pe 
polițiști direct la inbox-ul căsuţei de e-mail a victimei 
noastre faimoase. Au găsit un e-mail necitit, trimis de o 
persoană cu numele (și adresa de e-mail aferentă) Nu Mai 
Puțin Mort. În mesaj nu era scris nimic, însă era atașată o 
fotografie. Infăţișa o persoană stând în picioare chiar în 
încăperea aceea, lângă victima leșinată și încă ne-ucisă; 
persoana respectivă purta un costum de protecţie 
asemănător celor din filmele în care are loc o epidemie, 
care acoperă corpul din cap până în picioare. Ochii 
ucigașului nu se vedeau, întrucât nu avea privirea 
îndreptată spre cameră; astfel, în fotografie apărea o 
persoană imposibil de identificat, ce ţinea un braţ întins 
(pentru a face poza), iar în celălalt ţinea un cuțit ridicat 
deasupra pieptului bărbatului leșinat, într-o poziţie ce 
sugera că acesta avea să fie înjunghiat dintr-o clipă în alta. 
Cuţitul din fotografie era același (sau identic cu cel) care 


VP-6 


fusese, în cele din urmă, lipit peste gura bărbatului, 
sufocându-l, în loc de a-i vărsa sângele. 

Acum urmează întrebarea, așa că fiți atente, doamnelor! 
(Urmează întrebările, de fapt.) 

Crima a fost plănuită din timp, deci a fost cât se poate de 
premeditată. A presupus ca ucigașul să aducă la fața locului 
un cuţit, o pilă pentru ascuțit, bandă adezivă, vopsea roșie, 
o pensulă și un costum de protecţie. Nu încape îndoială că 
știa parola de la calculatorul victimei. Cum? Nu există niciun 
semn că ar fi intrat în casă prin efracţie. Oare mortul a 
lăsat-o de bunăvoie să intre? (Folosesc femininul pentru că 
asta e bănuiala mea: că ucigașul a fost o femeie. Poate ai 
fost chiar tu?) Oare bărbatul faimos i-a spus „Hai, leagă-mă 
de scaun, lasă-mă inconștient și ucide-mă”? Pare puţin 
probabil. Poate ucigașa s-a prefăcut că e vreun joc erotic 
sau poate lansez ipoteza asta doar pentru că Intimate Links 
e cadrul perfect pentru așa ceva - locul preferat de întâlnire 
al adepților jocurilor sexuale de orice fel. 

Cea mai stranie întrebare e aceasta: de ce ai venit acasă 
la victimă cu un cuţit și cu o pilă pentru ascuţit, dacă nu 
aveai de gând să-l înjunghii? De ce ai ascuţit cuțitul chiar la 
locul crimei, dacă tot ce voiai să faci era să i-l lipești de 
față? Pentru așa ceva ar fi fost la fel de eficientă și o lamă 
boantă. 

Sau, dacă ar fi să privim lucrurile din alt punct de 
vedere... Dacă ai un cuţit proaspăt ascuțit și te-ai îmbrăcat 
cu un costum de protecţie, pentru ca hainele să nu-ți fie 
stropite cu sânge și, în același timp, vrei să scrii un mesaj 
ciudat cu litere mari, pe perete, de ce nu-l înjunghii pe om, 
ca să poţi scrie cu sângele lui? Pentru că ţii neapărat să-l 
sufoci? Atunci, de ce nu o faci mai direct - știu eu, poate 
punându-i o pungă de plastic pe cap și legându-i-o în jurul 
gâtului, ca să nu intre aer? De ce ai folosit cuțitul? 

Dintr-un motiv sau altul, ai vrut să-l ucizi cu un cuţit, dar 
nu ai vrut să-l înjunghii. De ce nu? lar fotografia pe care ai 
trimis-o - ce rost a avut? Ce încerci să transmiţi? E un mesaj 
de genul „Aș fi putut să-l înjunghii, dar n-am făcut-o”? 

Imi dau seama că am început să folosesc „tu” când 
vorbesc despre criminal, în loc să spun „ea” ori „el sau ea”. 
Imi pare rău. Nu te acuz că ai omorât pe cineva. Poate că 
nu ești tu ucigașa bărbatului faimos. Poţi fi cineva care își 
dorește ca el să mai fie în viață, cineva care îl iubește sau 
care l-a iubit odinioară - o iubită, un prieten bun. Nu știu, nu 
sunt sigur. Tot ce știu este că citeşti anunțul ăsta și cunoști 


VP -7 


răspunsurile la întrebările mele. Îţi dorești cu disperare să 
spui cuiva ceea ce știi. 

Eu sunt persoana în care te poţi încrede. Mi-am asumat 
un risc enorm, împărtășind atâtea secrete, în speranţa că te 
voi convinge să-mi răspunzi. 

Așa că te rog să mă contactezi. Aștept și promit că nu te 
voi judeca. Orice ai făcut, sunt sigur că ai avut motivele 
tale. Sunt gata să te ascult și să te înțeleg. 

Aștept cu nerăbdare și cu mare interes răspunsul tău, 


C (de la Confident) x 

Loc: Oriunde te-ai afla 

Acest utilizator NU dorește să fie contactat pentru 
oferirea de servicii sau în alte scopuri comerciale. 


Postat: 2013-07-04, 16:17 PM GMT 


VP-8 


Capitolul 1 


LUNI, 1 IULIE 2013 


N-are cum să fie el. În ziua de azi toţi polițiștii poartă veste 
reflectorizante. Mulţi dintre ei pot avea părul de culoarea 
nisipului, un pic ondulat. Într-o clipă am să mă întorc, am să-i 
văd fața și o să râd de mine însămi că am intrat în panică așa 
repede. 

Nu te întoarce, dacă nu ești altcineva. Fii altcineva! Te rog. 

Stau complet nemișcată, încerc să nu observ cum bătăile 
inimii îmi reverberează în tot corpul. E o distanță prea mare 
între mine și mine, prea mult spaţiu închis în ființa mea. 
Kilometri întregi. Nu pot să ajung la mine însămi. Mă frământă o 
iluzie stranie: că eu sunt, de fapt, inima mea și mașina este 
pieptul meu, iar eu tremur înăuntru. 

Probabil că secundele trec, însă prea încet. Timpul a stat în 
loc. Mă tot uit la ceasul de pe bord și aștept să se schimbe 
minutul. În sfârșit, 10:52 devine 10:53 și mă simt ușurată, ca și 
cum timpul ar fi putut la fel de bine să o ia înapoi, spre 10:51. 

Nebună. 

Stă tot cu spatele la mine. Atâtea detalii îl fac să semene 
perfect: părul, înălțimea, constituţia, jacheta galbenă pe care 
scrie „POLIȚIA”... 

Dacă este, într-adevăr, el înseamnă că fac ceva greșit. Sau 
nu. Cu siguranţă, nu. Chiar nu există niciun motiv ca el să apară 
din nou în viața mea; nu ar fi corect, când mă străduiesc atât de 
tare. Dintre toţi oamenii care stau acum blocaţi în trafic, cred că 
eu mă număr printre cei mai nevinovaţi, dacă ar fi să ne luăm 
numai după ceea ce am făcut azi: sunt o mamă care se 
îndreaptă spre școala fiului ei, pentru a-i duce acestuia 
echipamentul de sport uitat acasă. Aș fi putut spune: „Asta e, nu 
mai face ora de sport, sau stă îmbrăcat cu uniforma și gata”, 
însă nu am făcut-o. Știam că lui Ethan nu i-ar conveni nicio 
variantă, așa că mi-am anulat programarea la coafor și am 
pornit din nou spre școală, la nicio oră după ce am dus copiii 


VP-9 


acolo. De bunăvoie, pentru că îmi doresc ca băiatul meu să fie 
fericit. 

Ceea ce înseamnă că acesta trebuie să fie alt polițist. Nu 
poate să fie el. Ultima oară l-am atras eu singură, cu 
sentimentul meu de vinovăţie. Astăzi sunt complet nevinovată. 
Sunt nevinovată de mai bine de trei săptămâni. 

L-ai atras tu? 

Bine, bine, mă fac vinovată de faptul că sunt o idioată 
superstițioasă, însă atât! Dacă e el, se află aici, pe Elmhirst 
Road, din întâmplare. E o pură coincidenţă, ca și data trecută 
când ne-am întâlnit. Lucrează ca poliţist în Spilling; Elmhirst 
Road se află în Spilling; este perfect normal și plauzibil să fie 
aici, din motive care nu au legătură cu mine. 

Raţional vorbind, argumentul ăsta e logic, însă nu sunt 
convinsă. 

Asta pentru că ești o caraghioasă superstițioasă. 

Dacă este el înseamnă că încă sunt vinovată, în adâncul 
sufletului. Și dacă mă vede... 

Nu pot lăsa să se întâmple așa ceva. Dacă privirea lui ar 
poposi asupra mea chiar și pentru o clipă, ar fi un fel de magnet, 
scoțând la suprafaţă tot răul care zace în mine, făcându-l să se 
reverse în jur. M-ar arunca înapoi unde mă aflam atunci când m- 
a găsit: pe tărâmul sufletelor aflate în pericol. 

Nu merit una ca asta. Am fost cuminte timp de trei săptămâni 
și patru zile. Nici măcar în sinea mea, unde nu poate fi dovedit 
dacă se întâmplă să calc strâmb, nu am cedat tentaţiei. Poate 
că o dată sau de două ori aproape că mi-au scăpat gândurile de 
sub control, dar am fost disciplinată și am ridicat barierele 
necesare. 

Intoarce-te! Repede, până nu se întoarce el și te vede. 

Să risc? Adineaori erau cel puţin cincisprezece mașini între 
mine și locul de pe trotuar unde se află el, câteva sute de metri 
mai în față. Acum mai sunt vreo zece mașini, cam așa. Dacă 
vreunul dintre șoferii din faţa mea ar întoarce și ar lua-o pe unde 
a venit, aș putea face și eu la fel, însă dacă sunt prima care 
pornește, sunt mai multe șanse să mă observe. Imi poate 
recunoaște mașina, marca și modelul, poate chiar și numărul. 
Incă nu s-a întors spre mine, dar poate s-o facă oricând. Din 
clipă în clipă... 


VP - 10 


O să se întrebe de ce mă întorc din drum, când traficul nu e 
cu totul blocat. E adevărat că de abia ne mișcăm, dar nu are 
cum să-mi ia mai mult de zece minute să trec de segmentul de 
drum aglomerat. Acum nu văd decât poliţista care stă în mijlocul 
drumului, dreaptă, iar din când în când se apleacă; iar se 
îndreaptă, iar se apleacă. Cred că spune câte ceva fiecărui șofer 
care trece prin dreptul ei. Mai este un alt poliţist, pe trotuar, 
care stă de vorbă cu... 

Nu cu el. Stă de vorbă cu un bărbat care... Te rog, Doamne, 
să nu fie el! 

Trage aer în piept. Adânc, încet. 

Nu pot. Faptul că am găsit cuvintele potrivite pentru a mă 
îmbărbăta nu e suficient pentru a izgoni panica, mai ales când 
respir atât de sacadat. 

Tare aș vrea să îmi dau seama exact ce se întâmplă acolo. 
Probabil ceva plictisitor, vreo aiureală birocratică. Am mai fost 
oprită odată de un echipaj de poliţie în veste reflectorizante - 
erau tot trei polițiști, ca și astăzi -, care îngreuna traficul pe 
Rawndesley Road, pentru că se făcea un sondaj privitor la 
comportamentul șoferilor. Nu mai știu ce m-au întrebat. Cert e 
că au fost plictisitori și ţin minte că mi s-a părut o chestie inutilă. 
M-am gândit că răspunsurile mele nu au să fie de folos nimănui, 
dar tot am răspuns politicos. 

Mașina din fața mea se pune în mișcare exact în clipa în care 
întoarce capul polițistul care stătea cu spatele spre mine. li 
zăresc, pentru o clipă, profilul. E suficient. Simt că mă sufoc și 
scot un sunet ciudat, pe care îl aud doar eu, însă tot mă simt 
jenată. 

EIl este. 

Atunci, există o singură variantă. E clar că nu pot trece pe 
lângă el - e imposibil să nu mă vadă, atunci când colegul lui mă 
va opri și îmi va vorbi -, așa că trebuie să mă întorc. Mă 
desprind încet din coloana de mașini și cârmesc ușor spre 
dreapta, așteptând să apară un spaţiu în traficul de pe partea 
cealaltă a drumului, ca să pot evada. Te rog! O să fiu în regulă 
când o să mă îndepărtez de el. 

les și mai mult din coloana de mașini. Prea mult - am depășit 
marcajul alb, nu am destul loc. Mă claxonează o Toyota 
albastră, trecând pe lângă mine fulgerător, și apuc să văd gura 
deschisă a șoferului furios. Sunetul claxonului pare să dureze la 


VP -11 


infinit, ca o declaraţie de ranchiună statornică, nu de enervare 
trecătoare. Nu îmi dau seama dacă încă îl aud sau răsună doar 
în amintire. Panica face să îmi reverbereze prin trup niște unde 
de șoc: se ridică dinspre piept către gât și ceafă, coboară spre 
stomac. Imi bubuie în urechi, le simt în obraji, le simt chiar și în 
păr. 

E imposibil ca un asemenea zgomot mânios de claxon să nu 
atragă atenţia unui poliţist; acum sigur o să se întoarcă spre 
mine, să vadă ce se întâmplă. 

E OK. E bine. N-am de ce să-mi fac griji. Ce șanse sunt să-și 
mai aducă aminte numărul mașinii mele? O să vadă un Audi 
argintiu și cu asta, basta. Mașini ca a mea sunt pe toate 
drumurile. 

Stau cu faţa întoarsă de la el, cu ochii aţintiţi pe partea 
cealaltă a drumului, dorindu-mi din tot sufletul să apară o 
prăpastie care să mă înghită. O secundă, două secunde, trei... 

Nu te uita. Probabil că acum se uită spre tine. Nu îl privi în 
ochi, asta e important. Câtă vreme nu vezi că te vede... 

Măcar acum am suficient loc, pot să plec. Întorc mașina și 
pornesc înapoi pe Elmhirst Road spre centrul Spillingului, 
trecând pe lângă aceleași lucruri pe care le-am văzut acum 
câteva minute, însă în ordine inversă: centrul pentru grădinărit, 
magazinul cu ustensile pentru artă, casa cu o rulotă verde- 
mentă parcată în faţă, care seamănă cu un frigider răsturnat pe 
o parte și cu roți lipite. Toate locurile și clădirile astea familiare 
mi-au părut obișnuite și deloc amenințătoare cu doar câteva 
minute mai devreme. Acum au un aer ireal. Am impresia că sunt 
așezate ca un decor de teatru. Parcă ar ascunde ceva, parcă mi- 
ar pregăti o festă sinistră, parcă am juca un joc pe care știu că 
am să-l pierd. 

Mă simt transpirată și ameţită, așa că fac stânga, intru în 
parcarea bibliotecii și mă duc pe primul loc liber pe care îl văd: 
cel pe care eu și Adam l-am numit întotdeauna „loc rezervat 
jucătorilor de golf”, fiindcă simbolul desenat cu alb pe beton 
seamănă mai curând cu un set de crose de golf decât cu un 
cărucior pentru copii. 

Deschid portiera cu degetele amorţite, care parcă sunt doar 
pe jumătate atașate corpului meu, și mă chinui să trag aer în 
piept. Sunt fierbinte de parcă am febră și-s leoarcă de sudoare, 
dar nu are nimic de-a face cu vremea. 


VP - 12 


De ce mă simt încă atât de oribil? Ar fi trebuit să pot lăsa în 
urmă panica, pe Elmhirst Road, când l-am lăsat și pe el în urmă. 

Vino-ți în fire. Nu s-a întâmplat nimic rău, de fapt. Nu s-a 
întâmplat absolut nimic. 

— Nu parchezi aici, nu? Sper că muţi mașina. 

Ridic privirea. O tipă cu părul roșcat-castaniu și cu cel mai 
scurt breton pe care l-am văzut în viața mea se holbează la 
mine. Presupun că ea mi-a adresat întrebarea, având în vedere 
că nu mai e nimeni prin preajmă. Nu mă simt în stare să-i explic 
de ce am parcat acolo. Aș putea să alcătuiesc propoziţiile în 
minte, dar nu le-aș putea rosti. N-am parcat propriu-zis. Am doar 
nevoie să stau un pic aici, până reușesc să mă urc înapoi la 
volan. Pe urmă plec. 

Sunt atât de prinsă de nimicul traumatizant care nu mi s-a 
întâmplat pe Elmhirst Road, încât îmi dau seama că femeia e 
încă aici abia atunci când își continuă admonestarea: 

— Locul ăsta e rezervat pentru mămici cu bebeluși. Nu văd să 
ai un bebeluș cu tine. Parchează în altă parte! 

— Îmi pare rău. O să... Așa o să fac. Într-un minut mut 
mașina. Mulţumesc. 

Îi zâmbesc, recunoscătoare că mi-a distras atenţia, 
recunoscătoare că mi-a adus aminte că asta e lumea mea și că 
încă trăiesc în ea: lumea problemelor reale, sâcâitoare, pe care 
trebuie să le rezolv în clipa de față. 

— De ce nu o muţi chiar acum? 

— Mă simt... Nu mă simt prea bine... 

— Ai parcat pe un loc pentru mame cu bebeluși! Ce, ești prea 
proastă ca să vezi semnul? 

Este foarte agresivă, chiar ciudat de agresivă. 

— Mută-te! mai sunt cel puţin 50 de locuri libere. 

— Și dintre alea, măcar 25 sunt rezervate pentru mame cu 
copii, îi răspund eu, privind la multitudinea de linii galbene, 
drepte, desenate pe beton, în paralel cu mașina mea; toate 
locurile sunt goale. Nu văduvesc pe nimeni de un loc de parcare, 
dacă mai stau aici trei minute. Îmi pare rău, dar nu mă simt 
deloc bine. 

— N-ai de unde să știi cine apare într-un minut, continuă 
persecutoarea mea. E posibil să se umple toate locurile. 

Își împinge în sus bretonul scurt ca firele unei periuţe de dinţi. 
Pare să vrea să-l dea la o parte, fără să realizeze că e prea scurt 


VP - 13 


ca să poată fi modelat; tot ce poate face este să stea zburlit pe 
fruntea ei. 

— Lucrezi la bibliotecă? o întreb. 

N-am mai văzut niciodată o bibliotecară din Spilling care să 
poarte botine din piele de crocodil, cu tocuri cui, dar presupun 
că e posibil. 

— Nu, dar dacă nu muţi mașina o să chem pe cineva care 
lucrează aici. 

In cazul ăsta, ce este? O tipă care face pe protestatara în 
timpul liber și a ales cauza apărării locurilor de parcare pentru 
mame și bebeluși? N-are vreun copil cu ea, așa cum n-are nici 
cărţi sau o geantă suficient de mare încât să încapă în ea cărți. 
Ce caută aici, în parcarea unei biblioteci? 

la atac-o pe nenorocită! șoptește o voce din capul meu, pe 
care nu trebuie cu niciun chip să o ascult. Fă-o praf. 

— Am două întrebări pentru tine, rostesc eu calmă. Cine 
dracu' crezi că ești și... cine dracu' ești? 

— Nu contează! Ce contează este că n-ai voie să parchezi 
aici! 

— la citește ca lumea semnul, îi spun eu. 

Ca să o scutesc de efortul de a se întoarce să citească, citesc 
eu cu voce tare: 

— „Spațiile acestea de parcare sunt rezervate pentru 
persoane care au copii”. Asta mă include și pe mine. Am doi 
copii. Pot să-ți arăt poze. Sau preferi să vezi cicatricea de la 
cezariană? 

— Se referă la oameni care au copiii cu ei în mașină, după 
cum sigur știi foarte bine! Vrei să mă duc să aduc directorul 
bibliotecii? 

— N-ai decât. 

Incep să mă simt mai bine, mulțumită acestei femei. Mă 
distrez. 

— Ne poate spune chiar directoarea ce crede că înseamnă 
semnul ăsta, o să-i spun și eu ce cred că înseamnă și o să-i 
explic diferenţa. „Persoane care au copii” înseamnă „părinţi”. 
Cei care au urmași, progenituri, descendenți: cei care nu sunt 
fără copii. Nimic din exprimarea pe de semnul ăsta nu 
menţionează unde anume trebuie să fie copiii, din punct de 
vedere geografic, în momentul acesta. Dacă ar fi scris „Locul 
ăsta este rezervat persoanelor care au copiii cu ele chiar în clipa 


VP - 14 


asta, în parcarea asta”, aș găsi că se justifică mutarea mașinii 
mele. Însă din moment ce nu asta scrie pe semn... 

— Foarte bine, se răstește Bretonaș. la așteaptă tu aici! 

— Cum adică, în locul de parcare de pe care m-ai tot gonit? 
strig după ea în timp ce se îndreaptă spre intrarea în bibliotecă. 
Acuma vrei să rămân aici? 

Îmi face peste umăr, din mers, un semn obscen cu degetul din 
mijloc. 

Mi-ar plăcea să aştept să mă iau la harţă cu bibliotecara - cu 
toate bibliotecarele, dacă se poate -, dar întoarcerea la 
normalitate mi-a reamintit motivul pentru care am plecat de 
acasă: să-i duc lui Ethan echipamentul de sport. Ar trebui să-mi 
văd de drum; știu c-o să-și facă griji până în clipa în care o să-l 
aibă. 

Fără prea mare tragere de inimă, trântesc portiera după 
mine, ies din parcarea bibliotecii și mă îndrept spre Silsford 
Road. Pot să ajung la școală dacă o iau spre Upper Heckencott, 
cred. E un ocoliș ridicol de lung, care presupune să o iau pe 
străzi înguste, șerpuite, pe unde trebuie să merg în marșarier 
aproape un kilometru, dacă mă întâlnesc cu o mașină care vine 
din direcţia opusă. Însă de cele mai multe ori nu te prea 
întâlnești cu nimeni pe-acolo. Și este singurul drum la care mă 
pot gândi și care nu presupune s-o iau pe Elmhirst Road. 

Mă uit la ceas - 11:10 a.m. Scot telefonul din geantă și sun la 
școală, rugându-i să-i transmită lui Ethan să nu-și facă griji, că 
sunt pe drum. Toate astea le fac în timp ce conduc, știind că nu 
e bine și sperând să scap neprinsă. Mă întreb dacă e posibil să 
fiu în același timp o mamă bună și un om rău - un om căruia îi 
face plăcere să se ia la ceartă cu străini în parcări, care minte, 
care dă de necazuri cu poliţia și care aproape că-și distruge 
viața, dar și viața familiei sale, un om care gândește „ia mai du- 
te dracului” de câte ori cineva îi spune care sunt regulile și că a 
început să le încalce. 

Pufăi un oftat lung spre geamul lăsat în jos, ca și cum aș sufla 
un vălătuc de fum. Ethan merită o mamă fără secrete, o mamă 
care poate merge până la școală fără să trebuiască să se 
ascundă de cineva. Însă mă are pe mine. În curând o să-și aibă 
și echipamentul de sport. 

Până la urmă, se putea și mai rău. Sunt hotărâtă să mă 
străduiesc mai mult, să devin o persoană mai bună. 


VP -15 


Trei săptămâni și patru zile. O altercaţie verbală cu o idioată 
atotștiutoare nu se pune la socoteală ca încălcare a hotărârii 
mele - stabilesc eu pe loc, în timp ce-mi spun că nu trebuie să 
mai las să se întâmple așa ceva, că trebuie să fiu mai umilă pe 
viitor, chiar dacă sunt provocată. Mai puţin belicoasă, mai... 
normală. Ca celelalte mame de la școală. Însă mai puţin 
plictisitoare decât ele, sper. Nu vreau să ajung niciodată genul 
de persoană care să spună chestii precum „o casă nu e acasă 
până n-ai un câine” sau „nici nu știu de ce mă mai chinui să 
merg la sală - 40 de minute pe banda de alergat și ce fac în 
clipa în care ajung acasă? Dau iama în punga cu biscuiţi!” 

Aș vrea să fiu la fel de cuminte și de onorabilă ca femeile 
alea, dar să fiu mai interesantă și să duc o viață mai palpitantă. 
Oare se poate? 

Vreau și așa, și așa. De fapt, asta rezumă perfect problema pe 
care am avut-o toată viaţa. 

e 

Imediat ce ajung la şcoală, am ocazia de a-mi testa noul 
comportament, de evitare a conflictelor. 

— Nu încurajăm părintii să intre în sălile de clasă, îmi spune o 
administratoare pe care n-o mai văzusem niciodată, așezându- 
se în fața mea în așa fel încât să nu mă lase să trec. 

De când? Am intrat de atâtea ori la Ethan și la Sophie în clasă. 
Nu s-a plâns nimeni niciodată. 

— Îi perturbă pe copii, din punct de vedere emoţional, ca un 
părinte să apară brusc în timpul lecției, îmi explică ea. Unii 
dintre ei își spun „Ah, uite, a venit mama sau tata - pot să mă 
duc acasă cu ei” și se supără când părintele dispare din nou, 
lăsându-i la școală. 

— Vă promit că Ethan n-o să se supere, îi răspund zâmbindu-i 
plină de speranţă. O să fie mulțumit și ușurat că-și primește 
echipamentul de sport. 

Și, evident, din moment ce îl vrea ca să poată participa la 
meciul din după-amiaza asta, după ce i-l dau n-o să aibă chef să 
plece de la școală și să piardă ora de sport, pentru care îi 
trebuie echipamentul, vacă proastă ce ești! 

— Zău că nu se-ntâmplă nimic dacă mă lăsaţi să i-l duc, 
sincer, adaug eu, pe un ton care sper că este deosebit de 
prietenos. Vă scutesc și pe dumneavoastră de un drum. 


VP - 16 


— Nicki! exclamă o voce feminină ascuţită, potrivită mai 
curând unei majorete decât unei administratoare - pardon, unei 
directoare de școală. 

Mă relaxez, ușurată, știind că acum totul o să fie în regulă. 
Este Kate Zilber: înaltă de un metru și jumătate, firavă ca un 
puști de zece ani, cea mai indiscretă persoană aflată într-o 
funcţie publică pe care am cunoscut-o vreodată. Kate refuză să i 
se spună „directa” sau „administratoare”; „Director” este titlul 
ei, gravat adânc în semnul de pe ușa biroului, iar ea insistă ca 
oamenii să-l folosească. Mi-a spus la un moment dat despre ea 
însăși că este megalomană; am ajuns să descopăr că nu a 
exagerat. 

— Ăla e echipamentul lui Ethan? întreabă ea. E OK, Izzie, 
putem să încălcăm regula de data asta. De fapt, eu pot să încalc 
regulile oricând am chef, din moment ce sunt șefa - e unul 
dintre avantaje. Nu am vrea ca Nicki să-și facă griji dacă 
echipamentul a ajuns cu bine, nu? 

Izzie ridică din umeri nemulțumită și se întoarce la biroul ei. 

Kate mă scoate din birou, ieșind amândouă pe coridor. Odată 
ce rămânem singure, îmi spune: 

— lar șansele ca el să ajungă în siguranţă, dacă este dus de 
Izzie, sunt aproape nule. E o lobotomie ambulantă. 

— Serios? 

Trebuie să încetez să mai pun la îndoială tot ce spune. Eu 
presupun întruna că glumește, însă nu e așa. Nu sunt obișnuită 
ca oamenii care lucrează în școlile generale să se exprime atât 
de sincer și cu limbajul pe care îl folosește Kate Zilber. Insă 
Freeth Lane este cunoscută drept cea mai bună școală 
particulară din Culver Valley, iar meritul îi aparține lui Kate. Cred 
că ar putea să arunce în părinţi și în membrii consiliului școlii cu 
ouă stricate și n-ar îndrăzni nimeni să-i reproșeze nimic. 

— Numai o vorbă am să-ți spun, rostește ea, cu o privire 
aspră. Dacă vrei să îi duci chiar tu echipamentul lui Ethan, 
fiindcă n-ai încredere în nimeni altcineva că o poate face la fel 
de bine, OK. Însă, dacă vrei să poţi arunca o privire, ca să te 
asiguri că e în regulă... nu mai e OK. 

— De ce nu? 

— Dacă te lași pradă propriei anxietăţi, o agravezi pe a lui 
Ethan. Are nevoie de echipamentul de sport, tu i l-ai adus - s-a 
rezolvat problema. 


VP - 17 


Mă strânge ușor de braț. 

— Nu ai de ce să îl vezi, Nicki. Nu ai face decât să-i citești 
nefericirea din privire, chit că ea e acolo sau doar ţi se pare ție, 
și să-ți induci o stare proastă. Dacă îţi zâmbește, ai să-ţi faci griji 
că se străduiește să pară curajos în faţa noilor colegi. Dacă nu 
zâmbește, ai să-ți imaginezi că suferă cine știe ce tulburare 
sufletească în clipa asta. Am dreptate? 

Oftez. 

— Probabil. 

— Ce-ar fi să-i duc eu echipamentul? propune ea. Sunt cel mai 
de încredere om de pe planeta asta. Ești de acord, da? Sunt mai 
eficientă și decât tine! 

— Bine. 

Zâmbesc și îi întind geanta. Cumva, femeia aceasta micuță și 
vicleană, cu voce de fetiță, pe care de-abia o cunosc, are un 
talent deosebit de a mă face imediat să mă simt de zece ori mai 
bine. Și ori de câte ori o face, nu pot să nu mă gândesc la 
Melissa, care îmi este cea mai bună prietenă și are asupra mea 
efectul opus. 

— Mulţumesc, îmi spune Kate întorcându-se să plece, însă 
apoi se întoarce. Ethan chiar o să fie în regulă, să știi. O să fie la 
fel de fericit aici cum este Sophie, ai să vezi. Unora dintre copii 
le ia mai mult timp decât altora să se atașeze din punct de 
vedere emoţional și să se adapteze la un mediu nou, asta e tot. 
Ceilalţi copii s-au mobilizat, chiar au grijă de el - în semestrul 
acesta și mai mult decât în cel trecut. E tare dulce. Și-a făcut 
mulţi prieteni. 

— Ethan a fost întotdeauna mai sensibil decât Sophie. Nu se 
descurcă foarte bine când vine vorba de schimbări. 

Si, știind asta, mama lui l-a luat din școala unde era fericit. 
Două. semestre mai târziu, încă îmi spune cel puțin o dată pe 
săptămână că aici n-o să-i placă niciodată la fel de mult ca în 
fosta școală - că, oricât de mulți prieteni și-ar face, Oliver-pe- 
care-l-a-lăsat-în-urmă-in-Lonara îi va fi întotdeauna cel mai bun 
prieten din lume, chiar dacă n-o să-l mai vadă niciodată. 

— Nicki, îmi spune ea, cu aceeași privire neclintită, Ethan e 
chiar în regulă. Din când în când își face griji în legătură cu câte 
ceva. Mulţi copii o fac. Nu e nimic grav. Anxietatea ta, pe de altă 
parte... Ar trebui să mergi la un doctor de cap, doamnă! încheie 
ea afectuoasă. 


VP-18 


— Kate, eu... 

Mă opresc. Ce-o fi în capul meu? Nu pot să-i spun nimic. Nu 
pot să spun nimănui, niciodată. 

— Ce e? 

— Nimic. 

— „Nimic” pe naiba! Nu poţi să începi să-mi spui și pe urmă 
să te oprești așa. Dacă nu-mi zici, îți exmatriculez copiii. 

— Am... am trăit sub presiune în ultima vreme, asta e tot. În 
mod normal nu sunt atât de nevricoasă. 

Kate a ridicat ușor dintr-o sprânceană perfect pensată. 

— Nu mă lua pe mine cu vrăjeli din astea, Nicki! Nu asta voiai 
să zici. 

Dorinţa de a-i spune - ceva, orice - este copleșitoare. 

— Te-am minţit. 

— Oho, sună promiţător. 

Se trage mai aproape de mine, frecându-și palmele încântată. 
Niciun alt om pe care îl cunosc nu ar reacţiona cu atâta 
entuziasm la aflarea faptului că a fost înșelat. Tare bine ar fi 
dacă s-ar bucura toți că sunt mintiti. 

— În legătură cu ce m-ai minţit? 

— Prima oară când am venit, ca să văd cum e școala, m-ai 
întrebat de ce voiam să plecăm din Londra și să ne mutăm în 
Spilling. 

— Și tu mi-ai spus ceea ce aud de la toți oamenii care se mută 
din Londra: școli mai bune, grădină mai mare, aer mai curat, 
copilăria rurală perfectă, bla bla bla. De câte ori îmi spune asta 
vreun părinte, eu mă gândesc: „Ha, așteaptă numai până când 
puştiul tău de paișpe ani începe să cutreiere pe dealurile alea 
înverzite pe care le preţuiești atât de tare, scos din minţi de 
substanțele ilegale pe care le folosește zilnic, fiindcă aici nu e 
metrou, care să-l ducă în vreun loc interesant și fiindcă în locul 
ăsta idilic nu este absolut nimic de făcut”. 

Izbucnesc în râs. 

— Eşti la fel de sinceră cu toți părinţii? 

— Pentru ăia mai delicaţi temperez un pic tonul. Acum haide, 
spune-mi - care a fost minciuna? 

— Adevăratul motiv pentru a mă muta aici a fost cu totul 
egoist, n-a avut nimic de-a face cu aerul mai proaspăt și cu 
grădinile mai mari. Nu m-am gândit la copiii mei și nici la soțul 
meu. M-am gândit doar la mine însămi. 


VP-19 


— Păi... foarte bine, îmi răspunde Kate. 

— Foarte bine? 

— Absolut. Cele mai mari greșeli le facem tocmai atunci când 
ne imaginăm că știm ce simt alţii și când presupunem că facem 
ce-i mai bine pentru ei. În vreme ce nimeni nu ne cunoaște 
propriile nevoi mai bine decât noi înșine. 

Se uită la ceas. 

— Să ai grijă de tine însăţi nu este un lucru atât de rău pe cât 
sună: în felul ăsta faci fericită singura persoană pe care chiar o 
poți face fericită, iar pe ceilalţi îi lași să facă același lucru, să 
aibă grijă de ei înșiși. Deci de ce ai vrut tu să vă mutaţi în 
Spilling? 

Clatin din cap și îmi îndepărtez privirea. 

— Nu contează. Nu a mai contat încă de la scurtă vreme după 
ce ne-am mutat aici: Deh, legile lui Murphy - ne-am mutat și nu 
a mai fost nevoie de mutare. Voiam doar să știi că ăsta e 
motivul pentru care sunt atât de îngrijorată în legătură cu Ethan. 

— Înţeleg. Suferinţa lui este pedeapsa ta. Nu crezi că poţi să 
eludezi „răsplata” pentru că ai fost atât de egoistă, prin urmare 
înseamnă că Ethan suferă înfiorător? 

— Ceva de genul ăsta, mormăi eu. 

— Dacă aș fi în locul tău, nu aș gândi așa. Femeile trebuie să 
fie cât de egoiste pot. Știi de ce? Pentru că așa sunt bărbaţii, la 
fel sunt și copiii. Și te vor transforma în servitoarea lor dacă nu 
le ţii piept cum trebuie pe câmpul de luptă al egoismului. 

Mă trezesc uitându-mă la mâna ei stângă, ca să văd dacă are 
verighetă; n-am remarcat niciodată, iar din apelativul preferat 
nu îţi poţi da seama: este dr. Zilber, nu doamna sau 
domnișoara. 

Are verighetă la mână. Una subţire - din aur alb sau platină. 
Pielea din jur este rozalie, uscată și iritata, ca și cum ar fi 
alergică la ea. 

— Uite ce e, Nicki, oricât mi-ar plăcea să-mi mai bag nasul în 
motivul secret al mutării tale aici, trebuie să-mi văd de treabă. 
Încă am oameni pe statul de plată care ar trebui să fie șomeri și 
trebuie să mă ocup de asta. 

Face un semn din cap spre Izzie. 

— Nu-mi pot găsi liniștea până nu mă ocup de asta. Dar mai 
întâi echipamentul de sport al lui Ethan. 


VP - 20 


Îi mulţumesc și mă întorc la mașină, simţindu-mă mai 
optimistă decât am fost de foarte mult timp. 

Poate că de fapt nu mi s-a întâmplat nimic atât de oribil. 
Poate că nu sunt cea mai vinovată femeie din lume. Dacă îi 
povestesc lui Kate, e posibil ca ea să râdă și să exclame: 
„Doamne, ce poveste!” pe un ton admirativ. Sunt atât de 
obișnuită cu privirea dojenitoare a Melissei, cu buzele ţuguiate 
și, mai recent, cu refuzul ei de a mă asculta - însă ea e o singură 
persoană. O persoană nepotrivită, căreia încerc să-i împărtășesc 
un secret, dacă acest secret este mai controversat decât „asta 
am luat nu-știu-cui pentru ziua lui de naștere, să nu cumva să-i 
spui”. 

Concluzia la care am evitat cu atâta efort să ajung strălucește 
acum în mintea mea de parcă ar fi scrisă în lumini de neon: 
trebuie să renunţ la Melissa și să-mi găsesc o altă cea mai bună 
prietenă. Nu pot scăpa de ea cu totul - a reușit să ne lege 
pentru totdeauna, chiar dacă nu asta a fost intenţia ei -, însă o 
pot retrograda până la gradul de „cunoștință”; nu are să știe că 
am făcut lucrul ăsta, câtă vreme sunt încă prietenoasă la 
suprafață. 

Mă întreb dacă există un site de anunţuri, ceva de genul 
unnoucelmaibunprieten.com? Dacă există, este probabil plin de 
oameni care încearcă să îl transforme în ceva non-platonic, 
căutând „parteneri de futai” sau „prieteni cu beneficii”. 

Kate Zilber nu ar fi lăsat întâlnirea cu un poliţist să o oprească 
din a face ceea ce avea de făcut. Ea nu ar fi făcut greșeala cea 
mare de la bun început, dacă n-ar fi decis întâi că era în regulă, 
apoi nu ar fi fost înspăimântată și stânjenită dacă era prinsă 
asupra faptului. Mă îndoiesc că ea ar fi dispărut din viaţa lui 
Gavin fără un cuvânt sau o explicaţie, așa cum am făcut eu. 

A fost gestul cel mai corect, pentru binele lui și al familiei 
mele - asta mi-am spus atunci. 

Mincinoasă. Lașă. 

Îi datorez o explicaţie. Dintr-un motiv sau altul, oricât de 
prostească și de nebunească a fost situaţia, bărbatul acela a 
fost important pentru mine. A contat. Cred că și eu am fost 
importantă pentru el. 

Conduc de-a lungul Silsford Road cu geamul coborât, 
gândindu-mă la posibilitatea de a intra din nou în legătură cu el. 
Mi-aș putea extinde definiția cuminţeniei în așa fel încât să 


VP -21 


includă și gestul de a-i mai scrie o dată, doar o dată, pentru a-i 
spune că n-am dispărut din cauza lui, că el nu a făcut nimic 
greșit? 

Nu. Nu ar fi o singură dată. Te-ar atrage iarăși. 

A fost nevoie de toată puterea voinţei mele pentru a rupe 
legătura cu Gavin; e posibil să nu mai am puterea de a o face și 
a doua oară. 

Hotărăsc să-mi permit luxul de a nu lua această decizie 
imediat. Vreau să mă mai agăţ de posibilitatea asta o vreme - 
de ideea că nu am să mă întorc la felul în care stăteau lucrurile, 
dar am să comunic cu el pentru ultima oară, ca să închei 
lucrurile așa cum se cuvine. Știu mai bine decât oricine că 
uneori o simplă posibilitate este suficientă pentru a menţine un 
om pe linia de plutire, chiar dacă acea posibilitate nu se 
transformă niciodată în realitate. 

Oare Gavin își va mai verifica e-mailul, la trei săptămâni și 
patru zile de la ultimul meu mesaj, sau a renunţat deja? Dacă 
situaţia ar fi fost inversă și el s-ar fi oprit brusc din a-mi scrie, la 
câtă vreme m-aș fi oprit din a verifica dacă mi-a mai răspuns? 

In timp ce parchez în faţa casei, aud telefonul sunând 
înăuntru, îmi înșfac geanta, încui portiera și bâjbâi cu cheia de la 
intrare, dându-mi seama că telefonul trebuie să aibă legătură cu 
Ethan. S-a întâmplat ceva: plânge în hohote, închis într-o cabină 
de toaletă. Sau e o problemă cu echipamentul lui de sport - 
lipsește vreo bucată din el. Cât de sigură sunt că am pus în 
geantă absolut tot ce-i trebuia? 

Dă, Doamne, să fie bine și jur că nu am să-i mai Scriu lui 
Gavin, că nici n-o să mă mai gândesc la el. 

Intru în salon și apuc repede telefonul, întrebându-mă de ce 
mă încăpăţânez să îi ofer lui Dumnezeu toate „înțelegerile” 
astea false. Dacă există, probabil că este destul de inteligent - 
poate nu chiar ca un profesor universitar de fizică nucleară, însă 
cu o puternică inteligenţă intuitivă, cu o profundă înțelegere a 
oamenilor. Trebuie să fi depistat deja șablonul: nu respect 
niciodată partea mea din înțelegerile pe care le fac cu El. De 
atâtea și atâtea ori e indulgent cu mine, eu sunt ușurată și apoi 
uit ce promisesem să fac la schimb, ori inventez vreo chichiță 
care să-mi permită să nu mă ţin de cuvânt. 

Răspund. 

— Alo? 


VP - 22 


— Doamna Clements? 

— Da, la telefon. 

— Sunt Izzie, de la Freeth Lane. Tocmai ne-am cunoscut, când 
ați venit un pic mai devreme. 

— Ethan e în regulă? 

Urăsc cât timp durează să întreb: secunde întinse la nesfârșit, 
în care nu știu ce face băiatul. 

— Ah, îmi răspunde Izzie surprinsă. Nu știu. 

— Cum adică nu știți? mă răstesc eu. 

— Presupun că e în regulă. N-am auzit cum că n-ar fi. 

— Deci n-aţi telefonat în legătură cu Ethan? 

— Nu. 

Răsuflu încet, prăbușindu-mă pe un scaun. 

— Bine. Atunci, cu ce vă pot ajuta? 

— E vorba de Sophie. 

Sophie, care nu reprezintă niciodată o problemă, în legătură 
cu care nu trebuie să-mi fac griji. Bunăstarea ei o consider de la 
sine înțeleasă. Mă simt ca și cum inima mi-a fost lovită de 
peretele stomacului, o simt alunecând ușor în jos, storcită de 
spaimă. 

Copiii mamelor vinovate, ostatici ai karmei, aflați întotdeauna 
într-un pericol imaginar care pare atât de real, atât de 
justificat... 

— S-a simţit rău, îmi spune Izzie. Acum pare să fie mai bine și 
zice că vrea să rămână la ore, dar politica școlii este să anunțăm 
părinţii. 

— Vin acum să o văd. Spuneţi-i că sunt pe drum. 

N-o s-o cred pe cuvânt pe Izzie Lobotomie în ceea ce privește 
sănătatea fiicei mele; vreau să verific chiar eu dacă Sophie se 
simte suficient de bine încât să rămână la școală. Ceea ce 
înseamnă că trebuie să conduc iarăși tot drumul înapoi. Și apoi 
încă o dată la sfârșitul orelor, fie ca să-i iau pe amândoi copiii, 
fie, dacă pe Sophie o aduc acasă mai devreme, ca să-l iau pe 
Ethan. O clipă, mă gândesc la posibilitatea de a-i lua acum pe 
amândoi, ca să mă scutesc de a mai face drumul acela pentru a 
patra oară într-o zi, însă apoi îmi dau seama că nu pot să-l iau 
pe Ethan înainte de meci, după ce tocmai i-am dus 
echipamentul; probabil că de-abia așteaptă să joace fotbal sau 
crichet sau ce o fi, așteptându-se ca restul zilei lui să se 


VP - 23 


desfășoare în mod previzibil și fără niciun incident ieșit din 
comun. 

Decid că am să fiu curajoasă și am să încerc să o iau pe 
Elmhirst Road din nou. Să ajung la Sophie cât mai repede e un 
lucru mult mai important decât teama mea. Dacă polițistul cu 
părul nisipiu e încă acolo, am să-mi păstrez calmul și am să mă 
prefac că nu-l recunosc. Sau poate că o să-i fac cu ochiul. Mi-o 
imaginez pe Kate Zilber făcând asta. Făcutul cu ochiul nu e 
ilegal. Nu-mi poate da vreun avertisment, nu mă poate 
ameninţa cu nimic. Faptul că i-aș face cu ochiul nu ar demonstra 
nimic și, în orice caz, nu ar fi nimic de demonstrat, având în 
vedere că acum sunt cuminte. 

Rutina pe care o avem atunci când se întorc de la școală 
Sophie și Ethan este întotdeauna aceeași. Gâfâind și mormăind, 
se viermuiesc și se scutură până reușesc să se dezbrace, 
lăsându-și gecile și pantofii pe hol, ca și cum s-ar elibera din 
lanţurile care i-au ţinut prizonieri decenii întregi, înainte de a se 
repezi în salon și de a trânti ușa. Au o întâlnire urgentă cu 
televizorul și nimic nu i-ar putea convinge să o rateze. 

Eu rămân în urmă, strângând ce au aruncat ei pe jos și 
aruncând în garderobă toate lucrurile, lipite unele de altele din 
cauza noroiului ud de pe tălpile adidașilor de fotbal, într-un 
morman uriaș și dezordonat. E mai curând o mutare a haosului 
decât o soluţionare a lui. Adam e răbdător și așteaptă 
întotdeauna ca interiorul garderobei să semene cu un morman 
de gunoi înainte de a se plânge. Atunci când o face, în cele din 
urmă, eu răspund fie „Știu. Îmi pare rău... O să fac ordine 
mâine”, fie mă răstesc „Dacă nu-ţi convine, n-ai decât să strângi 
tu”, în funcţie de dispoziția în care mă aflu. 

Televizorul pornește pe CBBC direct în mijlocul unei propoziţii. 
Acesta e semnalul că trebuie să le torn sucul și să pregătesc 
pâinea prăjită. Odată ce acestea sunt pe masa din bucătărie, îi 
strig: 

— Gustarea-i gata! 

— Adu-o aici! strigă Sophie. 

Este mult mai vocală decât fratele ei, care e bucuros să fie 
reprezentat de sora lui în toate disputele părinte-copil. 

— Nu! Îi răspund eu. 

— Ba da! Ai uitat că mi-a fost rău? Mă simt un pic slăbită! 

— Ti-a fost rău - acum nu-ți mai este! 


VP - 24 


Nu-i mai era rău nici când am ajuns eu la școală, ca să văd 
cum se simte; m-a privit de parcă eram nebună, mi-a spus că n- 
are de gând să vină acasă cu mine și s-a întors la prietenele ei. 
Am plecat cu mâna goală: o persoană care are copii, aflată 
temporar fără aceștia, exact cum fusesem și dimineaţa, în 
parcarea bibliotecii. Abia în cel de-al patrulea și ultimul drum 
până la școală am reușit să obţin ce voiam: Sophie și Ethan 
ședeau pe bancheta din spate, iar eu eram copleșită de un 
sentiment de ușurare. Nu mă pot relaxa întru totul până când ei 
nu se află sub același acoperiș cu mine. Așa mă simt încă de 
când ne-am mutat din Londra. 

Kate Zilber are dreptate: probabil că ar trebui să merg la ceva 
terapie. Sunt prea anxioasă, prea îngrijorată. Odată, când 
aşteptam să iau copiii de la școală, am început să am palpitaţii 
fiindcă un tip s-a uitat la mine într-un fel care m-a făcut să mă 
simt stânjenită: o privire lungă, însoţită de un zâmbet superior. 
Este unul dintre cei mai îngâmfaţi Părinţi-Vedetă din școală. Il 
văd adesea, sprijinit de BMW-ul lui albastru, ce pare teribil de 
scump și este mereu parcat în zona în care așteaptă părinţii 
bogaţi. Are câteva șuvițe de păr decolorate, aspect care pare 
intenţionat și pe care știu că nu ar trebui să-l privesc 
dezaprobator, dar tot o fac. Sunt unele lucruri pe care bărbații n- 
ar trebui să le facă, pur și simplu, iar șuvițele vopsite se află pe 
această listă, alături de epilarea părului din zona inghinală. Cu 
toate că nu i-am văzut niciodată copiii sau copilul, îmi place să- 
mi imaginez că sunt niște adolescenţi puși pe rele, rebeli, 
acoperiţi cu tatuaje și piercinguri care conturează literele „Tata 
e un lăbar idiot”. 

— Te rog, mamă! strigă Sophie din salon. 

Aș putea să o refuz din nou, dar la ce bun? În cele din urmă 
tot o să cedez; întotdeauna cedez. Nici nu știu de ce-i mai dau 
înainte cu ritualul zilnic al așezării farfuriilor și al paharelor pe 
masă, în faţa celor două scaune ale copiilor. Cred că este pentru 
că îmi place ideea ca ei să vină în bucătărie și să stea de vorbă 
cu mine, așa că mă apuc să creez condiţiile necesare. Când văd 
pâinea prăjită și paharele cu suc așezate ordonat pe masă mă 
simt ca o mamă bună. 

Nu avem prea multe reguli în casă. lar pe cele pe care le 
avem - cum ar fi că nu se mănâncă în salon - le încălcăm în 
fiecare zi. Adam crede că e stupid și inconsecvent să interzicem 


VP -25 


lucruri cu care nu suntem de acord, pentru ca apoi să permitem 
ca ele să se întâmple oricum. Eu sunt nehotărâtă. Admir oamenii 
care nu se lasă constrânși de reguli și mă bucur în sinea mea ori 
de câte ori copiii îmi demonstrează că nu au de gând să mă 
asculte. 

Dacă m-aș fi considerat un stâlp trainic, solid al comunităţii, 
cu niște principii morale de nezdruncinat, poate că aș vedea 
altfel lucrurile. Dar cine sunt eu ca să le spun altora cum să 
trăiască? 

Duc pâinea prăjită și sucul în salon. Sophie îmi spune „Șșșștt” 
înainte de a apuca să scot o vorbă. Ca și Ethan, are ochii lipiţi de 
ecranul televizorului. Inainte de a ieși din încăpere, trântesc cu 
voce tare, ostentativ: 

— Mulţumim, mamă dragă! 

— Da, mersi, mama, spune Ethan. 

Trei cuvinte întregi. Fenomenal. El și Sophie par să piardă 
darul vorbirii vreo oră și jumătate după ce vin de la școală. și 
regăsesc vocile la ora cinei, după care de cele mai multe ori nu-i 
mai putem face să tacă până la culcare. 

După ce livrez gustarea, închid ușa salonului în urma mea și 
rămân o clipă în hol, neștiind ce să fac în continuare. Am o 
bănuială, dar nu e același lucru cu a ști cu certitudine. 

Ar trebui să mă pun pe treabă în bucătărie. Trebuie 
descărcată mașina de spălat vasele și trebuie reumplută înainte 
să mă apuc de pregătit cina. 

Și nu ar trebui, chiar nu ar trebui, să-i scriu lui Gavin. 

Dar ai s-o faci. Tocmai te pregătești să-i scrii. 

Poate că încălcarea regulilor impuse de alți oameni este 
considerată o dovadă a unei gândiri independente, dar cum să 
îți încâlci propriile reguli, pe care le-ai instituit de bunăvoie, 
pentru a te proteja pe tine și familia ta? Ce fel de idioată ar face 
așa ceva? 

Mi-ar plăcea să pot continua să cred în fantezia că am de ales, 
însă nu pare deloc adevărat. Decizia a fost deja luată, în acel 
cotlon al minţii mele în care logica nu pătrunde niciodată, unde 
se află la putere o forță mult mai mare decât cea a voinţei. 

Mă uit la ceas. Adam o să ajungă acasă cam într-o jumătate 
de oră. Dacă n-o fac acum, n-o să mai am altă ocazie până 
mâine. 

Asta ar însemna să aștept prea mult. 


VP - 26 


În timp ce fug sus, în debara, unde e instalat calculatorul 
nostru, mă întreb cum am reușit să mă abţin atât de multă 
vreme. Trei săptămâni și patru zile. Până când l-am văzut astăzi 
pe polițistul ăla, mi s-a părut chiar ușor să fiu cuminte. Șocul 
primei mele întâlniri cu el a fost toată motivaţia de care am avut 
nevoie. Nu înțeleg de ce o a doua aproape-întâlnire cu el m-a 
împins în direcția opusă. 

Încă poti face lucrul corect. Să trimiti un singur e-mail 
explicativ, de dragul politeții, nu-i același lucru cu a o lua de la 
capăt cu toată tărășenia. 

Asta ar fi trebuit să fac de la bun început, în loc să dispar în 
ceaţă ca o lașă. 

Trag după mine ușa debaralei, asigurându-mă că am închis-o 
bine în clanţă și că nu am împins-o doar, iar apoi mă așez la 
birou. Asta va fi prima oară când intru în căsuţa secretă de e- 
mail de la Hushmail de la prima întâlnire cu polițistul. Mi-a fost 
teamă c-am să descopăr că mi-a scris Gavin, teamă că nu aș 
avea puterea de a șterge mesajul de la el fără să-l citesc. 

Tastez parola auzind în urechi și în gât bătăile inimii ce se 
zbate ca aripile unei păsări prinse într-o colivie. Mă pregătesc 
să-mi înfrunt cea mai mare temere: un inbox gol. Dacă nici el nu 
mi-a scris în aceste trei săptămâni și patru zile în care nu i-am 
scris eu? Asta ar însemna că nu i-am plăcut niciodată atât de 
mult pe cât am crezut. 

Bine. E bine dacă nu mă place. E bine fiindcă oricum am 
încheiat totul. 

Cu toate că nu am stabilit nimic în termeni concreţi, de-a 
lungul corespondenței am urmat cu destulă stricteţe un sistem 
al „scrisului pe rând”, fiecare așteptând răspunsul celuilalt 
înainte de a-i scrie din nou. Fără excepţie. Oare Gavin a 
respectat sistemul, luându-mi tăcerea drept un semn că nu mai 
sunt interesată? Ar renunţa atât de ușor la mine? Fără îndoială 
că trebuie să se fi întrebat, după ce nu i-am răspuns deloc o zi 
întreagă - apoi încă una și încă una - dacă ultimul lui e-mail a 
ajuns la mine. Eu m-aș fi întrebat, dacă aș fi fost în locul lui. 

Degetele îmi zăbovesc deasupra tastei „Enter”. Dacă apăs, 
am să aflu în doar câteva secunde. 

Nu pot s-o fac. 

Îndepărtez scaunul de birou, temându-mă că aș putea apăsa 
din greșeală pe tastă, înainte de a fi sigură că vreau să o fac. 


VP - 27 


Nu trebuie să te uiţi. Niciodată. Închide calculatorul, du-te jos. 

Uită-l. 

Nu. Nu am să aleg scăparea lașităţii, nu și de data aceasta. 
Am mai făcut-o o dată azi, ba chiar de mai multe ori. Cu toate că 
mi-am jurat că nu aveam s-o fac, am ocolit Elmhirst Road când 
m-am întors la școală ca să văd cum se simte Sophie. Am luat-o 
iar prin Upper Heckencott, și la dus și la întors. Tot pe acolo am 
luat-o și când am fost după Ethan și Sophie la sfârșitul orelor, cu 
toate că la fiecare dintre cele patru drumuri m-am minţit singură 
în legătură cu traseul pe care aveam să-l urmez chiar până în 
ultima clipă înainte de a alege varianta lașă. 

Trag roţile scaunului de birou mai aproape de computer. Cele 
opt steluțe care ascund literele parolei mele sunt tot acolo, 
așteaptă liniștite în chenarul lor. Parola mea este „8 steluțe”. 
Încă sunt foarte mândră de mine că m-am gândit la asta: o 
parolă care, în încercarea de a se ascunde, nu face decât opusul 
- se dezvăluie cu atâta sfidare, încât nimeni nu ar bănui 
vreodată. 

Tresărind, apăs tasta „Enter” înainte de a apuca să mă 
răzgândesc. 

Mi se taie răsuflarea când văd inbox-ul. Sunt șapte mesaje 
necitite de la Gavin. Șapte. 

Multumesc, multumesc! 

Nu are niciun rost să mă prefac că valul ăsta de entuziasm e 
altceva decât ceea ce e. Nici măcar o persoană cu experienţa 
mea într-ale minciunii de sine nu ar înghiţi o asemenea gogoașă. 

Eu aș fi renunțat înainte de a scrie cel de-al șaptea e-mail, 
oricât de supărată aș fi fost. Gavin nu a renunţat. 

De-asta o fac: de asta mint, ţin secrete și îmi asum tot felul de 
riscuri nebunești - pentru sentimentul ăsta. Nicio substanţă 
chimică de pe lumea asta nu mi-ar putea oferi o asemenea 
senzaţie: fiorul, euforia de a fi atât de dorită, atât de căutată. 

Încep să deschid mesajele, unul câte unul. Toate au fost 
trimise în primele patru zile de la decizia mea de a rupe orice 
legătură cu Gavin: patru au sosit în prima zi de tăcere, iar 
următoarele au fost trimise câte unul pe zi. 


Bună, Nicki, îți scriu ca să mă asigur că ultimul meu e- 
mail n-a rămas blocat prin eter. Dă-mi de știre. G. 


VP - 28 


E jalnic, nu, că-mi fac griji fiindcă nu mi-ai mai scris de 
câteva ore? Nu vreau să crezi că nu rezist o zi sau chiar mai 
multe fără să am vești de la tine, dar știi și tu cum e: odată 
ce s-a creat o obișnuinţă, orice întrerupere a ritmului stabilit 
poate stârni îngrijorări. Și îţi dai seama că, de când am 
început, ne-am trimis câte **cel puţin** douăzeci de e- 
mailuri pe zi? G. 


P.S. în caz că ai uitat când a început conversaţia noastră, 
a fost pe 24 februarie. Ai pomenit la un moment dat ceva 
despre a șterge toate e-mailurile de la mine, de dragul 
prudenței. Eu le-am păstrat intenţionat (n-am vrut să crezi 
că nu sunt prudent, fiindcă sunt) și nu știu dacă tu ai 
presupus că și eu șterg e-mailurile de la tine după ce le 
citesc, dar să știi că n-o fac. Le păstrez. Le recitesc. 
Inseamnă mult pentru mine. Sper că e OK din partea ta. De 
asta nu m-a deranjat ideea că tu aveai să ștergi partea ta 
din conversație, pentru că o păstrez eu în siguranţă, pe 
partea mea. Nu-ţi face griji. iți promit că n-o va vedea 
niciodată nimeni în afară de mine. G. 


P.P.S. Ce ţi-e și cu sentimentele astea?! Complică mult 
lucrurile, nu? Sper că nu te-am panicat scriindu-ți despre 
lucrurile astea, care nu ţin de partea carnală. N-o să fac un 
obicei din asta, îţi promit. Dă-mi de știre că ești OK și că nu 
te-ai săturat deja de mine, apoi am să mă întorc la a vorbi 
aproape numai despre sfârcurile tale, promit. (In fine, aș 
putea aborda și câteva alte părţi ale corpului tău, ca să fiu 
sincer. In e-mailuri și, la momentul potrivit, cu trupul meu - 
sper.) G. 


Nu, nu, nu. Nu e bine deloc. 

Mă simt ameţită, dezorientată. Vreau, am nevoie de cuvinte 
de la Gavin, dar nu de cuvintele astea. Nu sună a ceva ce-ar 
spune el. Sună mai curând ca o persoană reală, ca un om pe 
care l-aș putea cunoaște în viaţa de zi cu zi, cu care aș putea fi 
prietenă. Gavin a sunat întotdeauna ca... 

Ca ce? 

Ca ceva automat. Propoziţii scurte și lipsite de ton, paragrafe 
scurte. Ca un robot care dă instrucţiuni erotice. Ca o voce scrisă, 
care dematerializează cuvintele de pe un ecran - dacă ar fi avut 
voce. 


VP - 29 


Si asta a fost exact ce ti-ai dorit, nu? Ce spune asta despre 
tine? 

La momentul potrivit cu trupul lui? Vorbește serios? Îmi 
doresc să vorbească serios? 

Eu și Gavin am aranjat la un moment dat să ne întâlnim, în 
mai, după ce am căzut de acord că eram gata să trecem la 
pasul următor. Apoi el a fost nevoit să contramandeze; nu mi-a 
spus de ce. lar după aceea, niciunul dintre noi nu a pomenit 
ideea de a reprograma întâlnirea. Nu m-a deranjat. În secret, 
chiar m-am simţit ușurată. Dacă nu ne întâlneam însemna că ce 
făceam eu nu era chiar așa de rău. Dacă mă gândeam la el ca la 
ceva ireal, unidimensional, ca la un program de calculator care 
genera cuvinte menite să stârnească o anume reacţie fizică, 
atunci aproape că m-aș fi putut convinge singură că nu exista 
un alt bărbat în viața mea, un bărbat care nu era soțul meu. 

Tot era un lucru rău. 

Nu la fel de teribil de rău ca o aventură fizică, însă, iar e- 
mailurile erau suficiente. Doamne, erau mai mult decât 
suficiente: ordine detaliate la nesfârșit, cât se poate de 
concrete, ce veneau din partea unui bărbat pe care nu-l 
cunoșteam, a cărui figură nu o văzusem nici măcar în vreo 
fotografie. Niciunul dintre iubiții mei din viaţa reală nu fusese 
atât de lipsit de inhibiţii în ceea ce privește cuvintele pe care le 
folosise sau lucrurile pe care îmi ceruse să le fac. lar eu nu am 
fost niciodată atât de... pornografică, în lipsa unui cuvânt mai 
potrivit, cu niciunul dintre ei. Gavin mi-a înlăturat toate 
inhibiţiile, ignorându-le cu totul, refuzând să le recunoască 
existența și repetând, pur și simplu, poruncile. În cele din urmă, 
am încetat să mă mai obosesc, spunându-i că sunt prea timidă 
și am făcut ce mi-a cerut. 

Si ti-a plăcut. Ai jinduit să primesti tot mai mult. 

Tot ce știu despre Gavin este că e englez, are în jur de 45 de 
ani, e căsătorit, nu are copii și lucrează de-acasă. Asta mi-a spus 
el, cel puţin. Presupun că e posibil ca absolut nimic să nu fie 
adevărat. Nu mi-a păsat și încă nu-mi pasă. Tot ce m-a interesat 
a fost felul în care mă făcea să mă simt. De două ori, doar 
cuvintele lui insistente și explicite au reușit să mă ducă până la 
final - doar cuvintele lui și imaginaţia mea, nu a fost nevoie nici 
măcar de o atingere. Niciun alt bărbat nu a mai avut efectul 
acesta asupra mea. 


VP - 30 


Nici măcar Regele Eduard. 

La care mi-am jurat că nu am să mă mai gândesc. De asta l- 
am ales pe Gavin: ca să nu-i mai permit Regelui Eduard să se 
strecoare în gândurile mele. E chiar uluitor cât de bine a 
funcţionat. 

Până acum. 

Mă chinui să trag aer în piept, răsuflu foarte greu, de parcă 
am făcut un efort fizic imens. Apuc marginea biroului, ca să-mi 
vin în fire. Gândește-te la Gavin. Nu la... Nu... la altcineva. La 
Gavin. 

Lipsa de ton, asprimea cuvintelor lui erau parte din ceea ce 
mă atrăgea. Erau atât de diferite. Însă aceste mesaje noi din 
partea lui, pe care tocmai le-am citit - cu excepţia primului -, nu 
sună ca și cum ar fi fost scrise de el. Oare faptul că am dispărut 
l-a făcut să intre într-o asemenea panică, încât a renunțat la 
acoperirea personajului creat? 

„Îţi promit că nu o să le vadă niciodată nimeni în afară de 
mine...” 

„Nu am să fac un obicei din asta, îţi promit...” 

„Am să mă întorc la a vorbi aproape numai despre sfârcurile 
tale, promit...” 

„Ce ţi-e și cu sentimentele astea?!” 

Mă zguduie un fior. Nu vreau sentimentele lui Gavin sau 
promisiunile lui. Regele Eduard mi-a oferit sentimente și 
promisiuni, iar în cele din urmă s-au dovedit a fi egale cu zero. 
lar din partea lui Gavin nu vreau nici glumiţe simpatice și nici 
jocuri de cuvinte. Adam face destule glume. La fel făcea și 
regele Eduard. În mod normal îmi plac bărbaţii spirituali. Mi-au 
plăcut, vreau să spun. Încă îl mai iubești pe Adam. Să nu uiţi 
asta niciodată. 

Gavin nu a mai fost niciodată amuzant, cald sau afectuos. De 
asta mă simt în siguranţă în ceea ce privește conversațiile cu el. 
Am vrut, am avut nevoie ca el să fie lacom, însă nu grijuliu, 
niciodată sentimental. Nu suport să mă gândesc la el ca la un 
bărbat vulnerabil, a cărui inimă e posibil să o fi frânt. 

Nu mai vreau să mă gândesc la el astăzi. E deja prea mult - 
dar nu pot ieși din căsuţa de e-mail, nu fără a citi tot. Deschid al 
cincilea mesaj: 


VP - 31 


Nicki, serios acum, ești OK? încep să dau frâu liber 
scenariilor paranoice despre tot felul de nenorociri. A aflat 
soțul tău despre noi? Ai aflat tu ceva despre mine? Eşti în 
spital, fără să ai acces la e-mail? G. 


Nicki? Unde ești? G. 


Vrei să știi cea mai recentă teorie a mea? Tu îţi semnezi 
întotdeauna e-mailurile „Nx”. Eu le semnez mereu pe ale 
mele „G”. Așa că ai ajuns la concluzia că sunt o cochilie 
goală, că sunt lipsit de sentimente pentru că nu închei cu un 
sărut. De asta ai dispărut din viaţa mea virtuală. Așa e? Ca 
să știi, nu am semnat niciodată e-mailurile cu „x” și nici nu 
cred că am s-o fac vreodată, indiferent de sentimentele pe 
care le-aș avea faţă de persoana căreia îi scriu. E în regulă 
când semnează așa femeile, însă mi se pare cumva 
efeminat să o fac eu, bărbat fiind. Totodată, nu-mi vine să 
cred că treaba asta te-ar deranja brusc, dacă nu a făcut-o 
până acum. Sau poate că te-a deranjat, dar nu ai spus 
nimic, ai așteptat și ai sperat. Uite ce e, sunt băiat mare. 
Pot să fac față sincerităţii. Nu vrei să-mi spui cu ce-am 
greșit? G x (doar de data asta, pentru un efect strategic, 
fiindcă... Ei bine, fiindcă ţin la tine, Nicki. Poate că ar fi 
trebuit să o spun mai devreme.) 


Nu. Nu. E insuportabil. 

Cuvinte blânde, sincere, afectuoase. Tocmai față de astea să 
dezvolt o fobie! /a mai du-te dracului, Rege Eduard! Tu ești de 
vină. 

Mă bucur că în încăpere nu sunt oglinzi. N-aș vrea să văd cum 
arăt în clipa asta. 

O zonă calamitată. Nu există persoană pe planeta asta căreia 
să nu-i fi mers mai bine dacă n-ai fi tu prin preajmă. Nici măcar 
copiii tăi. 

În loc să închid calculatorul și să fug unde văd cu ochii, mă 
forţez să recitesc toate cele șapte e-mailuri de la Gavin - nu o 
dată, ci de mai multe ori. Când termin, cuvintele îmi par deja 
mai puţin amenințătoare și nu-mi mai tremură mâinile. 

Cum poate să ţină atât de mult la mine? Mă cunoaște atât de 
puţin. Ba nu: nu mă cunoaște deloc. 

Și totuși, tot fără să-l cunosc, și eu ţin la el. Felul în care m-a 
salvat de pe marginea prăpastiei... 


VP - 32 


Nici gând să mă indigneze, îmi place punctul pe care îl pune 
întotdeauna după iniţială lui. Îmi place adresa lui de e-mail 
vulgară, dl balcoaneQhushmail.com, și obiceiul lui de a pune 
câte două steluțe de o parte și de alta a fiecărui cuvânt sau grup 
de cuvinte pe care vrea să îl evidenţieze. 

„Ai aflat ceva despre mine?” Ce vrea să spună cu asta? 

Ce să fac acum? 

N-am pe cine să întreb, n-are cine să-mi răspundă, în afară de 
mine însămi. A fost o vreme în care i-aș fi spus Melissei. Ei îi 
spuneam totul, înainte de a demisiona din funcţia de confidentă 
a mea. 

Nu mă pot gândi la nimeni - absolut nimeni din viața mea 
care să fie interesat să dezbată schimbarea stilului de a scrie al 
unui bărbat care are pseudonimul „DI. Balcoane” cu scopul de a 
obține satisfacţii fizice anonime online. 

Dacă aș reuși vreodată să găsesc curajul de a povesti cuiva, 
nu aș primi niciun fel de analiză pertinentă, ci valuri de 
condamnări ce mi-ar distruge sufletul: de la prietenele mele, de 
la fratele meu, de la părinţi; de la Adam, presupunând că mi-ar 
mai vorbi vreodată dacă ar ști adevărul, că nu m-ar arunca 
direct în stradă, oripilat. Și - cu toate că nu suport să mă 
gândesc la asta - tot o reacţie de șoc și dezgust aș primi și din 
partea lui Sophie și a lui Ethan. Poate că au ei doar zece și opt 
ani, însă înțeleg foarte bine ce este trădarea, chiar dacă nu 
folosesc cuvântul ăsta. 

Copiii mei. Care sunt jos. Care cred că în clipa asta am grijă 
de ei, pentru că ne aflăm toți trei în casă și pentru că eu sunt 
adultul. 

Mi se umplu ochii de lacrimi, în vreme ce un val de groază 
violentă îmi taie răsuflarea. Aveam des senzaţia asta când încă 
îi mai scriam lui Gavin, adesea chiar stând aici, în fata 
monitorului: conștientizarea bruscă a faptului că se întâmplă 
ceva oribil - că un lucru preţios este distrus în mod irevocabil - 
și că, deși este din vina mea, nu pot face nimic pentru a-l opri. 
Nu am niciun fel de control. 

Câteva secunde mai târziu, ochii mi s-au uscat și respir mai 
bine. Nu aș putea recrea sentimentul acela de tragedie 
inevitabilă nici dacă aș încerca; e ca și cum n-ar fi existat 
niciodată. 


VP - 33 


Închid ochii și mi-i acopăr cu palmele, ca să nu văd 
calculatorul din faţa mea, și îmi doresc ca internetul să nu fi fost 
niciodată inventat. Îmi spun că nu trebuie sub nicio formă să-i 
scriu lui Gavin, pentru binele familiei mele; însă în loc de a-mi 
auzi propria voce, o aud pe a Melissei, care se combină cu cea a 
poliţistului cu părul nisipiu, cu toate că niciunul dintre ei nu mi-a 
spus vreodată acele cuvinte. 

Judecata lor, deși am invocat-o din neant, este o povară prea 
grea. Pot scăpa de ea doar dacă o sfidez cu totul. 

Ar trebui să recitesc încă o dată mesajele lui Gavin înainte de 
a-i scrie - ca să pătrund complet semnificaţia lor. Poate că mi-a 
scăpat ceva... 

Nu. Nu e timp. Adam o să ajungă acasă din clipă în clipă. lar 
Gavin a așteptat destul un răspuns de la mine. Poate că acum 
încă mai contez pentru el la fel de mult ca în clipa în care a scris 
e-mailurile; pană mâine însă e posibil să nu-i mai pese. Nu vreau 
să amân până când e prea târziu. 

Deschid cel mai recent mesaj și apăs pe „Reply”. Am degetele 
amorțite, ezitante. Abia după trei încercări reușesc să scriu 
„Bună, Gavin” fără greșeli. Apoi șterg și scriu „Dragă Gavin”. 
„Bună” e prea familiar. 


Îmi pare tare rău că nu ţi-am răspuns până acum. Nu mi- 
am mai deschis căsuţa de Hushmail! de mai bine de trei 
săptămâni. Am hotărât că nu mai pot face ce-am făcut până 
acum. Nu mă refer la vreo greșeală de-a ta, așa că te rog să 
nu-ți faci griji în legătură cu asta. Nu vreau să intru în 
detalii, dar am avut o mică altercaţie cu poliţia, care a fost, 
cumva, legată de relaţia cu tine. M-a tulburat și am pierdut 
și bruma de curaj pe care o aveam. Am hotărât că trebuie 
să ne oprim înainte să se întâmple ceva ireversibil. Intr-o 
lume ideală, mi-ar plăcea să putem sta din nou de vorbă. 
Mi-ai salvat sănătatea mentală și mi-ai adus o neașteptată 
plăcere în perioada cea mai sumbră din viaţa mea. Dar nu 
se mai poate. Din nou, îmi pare tare rău. Iți doresc tot 
binele din lume. Nx 


Apăs pe „Trimite”, ștergându-mi cu cealaltă mână lacrimile. 
Gata. Măcar de data asta am făcut ce trebuia. Mă bucur că nu 
simt prea des nevoia de-a mă purta onorabil, dacă acesta e 


1 Serviciu de webmail criptat (n.tr.). 
VP - 34 


sentimentul căruia îi dă naștere: că inima îmi e golită de orice 
plăcere și umplută cu plumb. 

„Cea mai sumbră perioadă din viaţa mea”. Oare m-am 
exprimat prea dramatic? 

În februarie, mulţumită Regelui Eduard - Regele Eduard al VII- 
lea, ca să-i spunem pe numele complet m-am gândit la 
sinucidere. Vreme de câteva zile, nu am fost sigură nici că 
gândul la Sophie și la Ethan, rămași fără mamă, avea să mă 
poată convinge să rămân în lumea aceasta. 

Mă pregăteam să ies din contul de Hushmail când în inbox îmi 
apare un mesaj nou. 

Gavin. Oh, Doamne! Doamne Dumnezeule! Normal că e el: 
nimeni altcineva nu-mi știe adresa asta de e-mail. Regelui 
Eduard îi scriam dintr-un cont de Gmail. Nici nu știam că 
Hushmail există până nu am răspuns anunţului lui Gavin, iar el 
mi-a scris dintr-un asemenea cont. 

Cum de a reușit să răspundă atât de repede? O fi stat în faţa 
calculatorului vreme de trei săptămâni și patru zile, așteptând? 
Sper că nu. Aproape la fel de mult cum sper că da. Incerc să 
apuc mouse-ul, fac un gest greșit și-l dărâm de pe masă. După 
ce-l așez la loc și trag adânc aer în piept, deschid mesajul. Este 
doar un rând: 


Mai multe detalii despre întâlnirea cu poliţia, te rog. G. 
Îi trimit un răspuns la fel de scurt: 
Nu. A fost oribil. Vreau să uit. 


Nu semnez cu obișnuitul „Nx”. Sper că asta e o modalitate 
plină de tact de a-i arăta că nu mai suntem într-o relaţie, în 
măsura în care am fost până acum. Faptul că îi răspund nu 
înseamnă că am reînceput corespondenţa cu el, iar răspunsurile 
astea nu au nimic de-a face cu sexul. Acum e băgăcios, dar 
imediat ce o să-și dea seama că nu merge, o să renunțe. 

Apare un alt e-mail în inbox. Îl deschid. 


Bine, deci ai avut o mică problemă cu poliţia și ai hotărât 


că nu-mi mai poţi scrie - corect (sau cel puţin sunt sigur că 
mi-aș da seama că e corect, dacă aș înţelege de ce). Deci 


VP - 35 


ce s-a schimbat astăzi? De-abia ţi-au dat drumul din 
închisoare sau cum? G. 


lată că Gavin are simţul umorului. Să fie un lucru rău? Nu toți 
bărbaţii fermecători și amuzanţi sunt malefici. Adam, de 
exemplu, nu este. 

Degetele îmi ezită deasupra tastelor. Vreau să răspund, dar 
cum aș putea justifica încă un e-mail, dacă vreau să rup relaţia? 

Oare Gavin crede că, dacă nu include nimic sexual în 
mesajele lui, am să decid că e OK să îi scriu? 

Dacă nu o să facem chestia cu sexul virtual, ce are de 
câștigat? Și ce am eu de câștigat? 

Nu îl vreau ca prieten platonic. Ar fi groaznic. Dacă trebuie să 
aleg între mai multe feluri de pierdere - și se pare că trebuie - 
prefer să fie o despărţire rapidă și ameţitoare decât o 
tărăgănare prelungită, istovitoare. 

Îi scriu: 


N-am fost în închisoare. Astăzi l-am văzut din nou pe 
polițistul de atunci și mi-am amintit că el a fost motivul 
pentru care nu ţi-am mai scris. Am hotărât că-ţi datorez o 
explicaţie. Atâta tot. Te rog să nu-mi mai scrii. Nu vreau să- 
ţi fiu corespondentă. Pentru mine e întotdeauna „totul sau 
nimic”, iar de data asta trebuie să fie nimic. Din nou, îmi 
pare tare rău. Nx 


Apăs pe „Send”. 

Gata. 

leşi din cont, Nicki. De ce stai tot aici, de ce te holbezi aiurea 
la inbox? Cât ai să suferi dacă nu-ți răspunde imediat? 

Si atunci, de ce i-ai cerut să nu-ti mai scrie? 

Răspunsul lui sosește în câteva secunde. 


Sunt de acord: îmi datorezi o explicaţie. Ce s-a întâmplat 
cu polițistul? Și prima, și a doua oară. „Totul sau nimic” e un 
principiu înţelept - și pentru că mi-ai oferit deja o frântură 
din poveste, acum trebuie să-mi spui și restul. G. 


Asta sună mai curând a acel Gavin cu care sunt obișnuită: 
concis. Imi dă ordine. Simt că răscolește dorința în mine. Mă 
foiesc pe scaun. 


VP - 36 


Să-i povestesc? Dacă nu-i spun, n-o să înțeleagă niciodată, nu 
are cum. Oare am să reușesc să scriu într-un e-mail ce mi s-a 
întâmplat? Numai gândul la asta îmi face pielea de găină. 

Apăs pe „Reply”. Se aude de jos o ușă trântită, făcându-mă să 
tresar. 

— Copii! Nu trântiţi ușa! 

— Nu sunt copiii. Sunt eu. Scuze. 

Adam. Căcat! 

Trupul îmi e străbătut de fiori de spaimă. Rămân împietrită. 
Trec câteva secunde bune până reușesc să mă mișc din nou. 
Inșfac mouse-ul. 

— Cobor într-o clipă, strig eu. 

Te rog, nu urca tu aici. 

Ce va face acum Adam? Ascult, încercând să-mi dau seama 
ce se întâmplă, în vreme ce cursorul plutește deasupra 
butonului „leși din cont” din colţul din dreapta sus al ecranului. 
Te rog, Adam, mergi în bucătărie. Mai am nevoie doar de câteva 
secunde... 

Aud scârţâitul unei uși - cea de la salon, cred -, apoi Adam 
încearcă fără mare succes să stea de vorbă cu copiii. Renunţă 
după un minut sau două. Imi ţin respiraţia, încercând să-mi dau 
seama dacă se aud pași pe scară. 

Nimic. Probabil a intrat în bucătărie sau s-a dus la baie. 

N-ai de unde să știi. leși din cont. Nu risca. 

Scriu: 


Acum trebuie să plec. Poate îţi explic mai târziu. Dar nu promit. 
Pa. Nx 


Apăs pe „Send” și ies din cont. Apoi merg în „History”, apăs 
pe „Show all history” și șterg toată activitatea de pe Hushmail. 
Sunt tare recunoscătoare că pot să fac asta. Este echivalentul 
Online al gestului de a spune câteva rugăciuni și de a-mi fi 
iertate păcatele. /ti mulțumesc, tehnologie. 

Acum ce să mai fac? Nici nu sunt în stare să gândesc. Ah, da, 
știu: Yahoo Mail, adresa mea de e-mail respectabilă. 

Adam deschide ușa chiar în clipa în care apăs pe un mesaj 
primit de la mama. 

— Bună, iubito. Ai avut o zi bună? 

— Super bună, mersi. Tu? 

— De ce super bună? 


VP - 37 


— Ei, de fapt, n-a fost chiar așa de super. 

Haide, creier, începe naibii să funcționezi! Nu am niciun motiv 
să fiu entuziasmată, nu ceva evident. Trebuie să ţin minte asta - 
eventual pentru tot restul vieţii. 

E un semn bun că, după doar trei săptămâni și patru zile de 
cuminţenie, deja nu mă mai pricep la fel de bine să mint. 

N-am să încep să-l mint iar pe Adam. Nu pot. 

— A trebuit să merg până la școală și înapoi de patru ori, 
continui eu. 

E-mailul de la mama, despre următoarea reuniune de familie, 
e încă pe ecran. Nu e un secret față de soţul meu, și cu toate 
astea... Ar trebui să mă simt mai vinovată în legătură cu această 
corespondenţă decât în legătură cu cea purtată de Gavin. 

Dacă ar fi să fac o listă a oamenilor cu care vreau să rup 
legătura, părinţii mei și-au câștigat cu siguranţă locul din 
fruntea listei. 

Dar, de fapt, nu rupi legătura cu nimeni, nu? N-ai s-o faci 
niciodată. 

Cum de nu l-am auzit pe Adam urcând scările? M-ar fi putut 
prinde cu mare ușurință. 

Dar nu m-a prins. 

Să fiu rea și să scap nepedepsită: nimic nu se compară cu 
sentimentul ăsta. 


VP - 38 


Cine e un tip naşpa, Keiran? 


Damon Blundy, 6 septembrie 2011, Daily Herald Online 


În The Times de ieri, Keiran Holland a explicat de ce este 
de părere că atletul Bryn Gilligan, căzut în dizgrație, nu 
merită o a doua șansă - nici acum, nici altă dată. După ce 
am citit predica lui Holland și am găsit-o imposibil de 
digerat, atât din punct de vedere conceptual, cât și digestiv, 
aș vrea să-i ofer lui Holland unul dintre cele mai importante 
daruri pe care un om i-l poate da unei alte ființe umane. 
Printr-o coincidenţă, este chiar lucrul pe care el încearcă să 
i-l refuze lui Gilligan: darul celei de-a doua șanse. Keiran, 
trebuie să fii tare jenat în legătură cu ceea ce-ai scris, așa 
că eu o să-mi iau o săptămână liberă, să recitesc Jeeves și 
Woosters?, iar tu îmi poţi lua următorul editorial, având 
binecuvântarea mea. Folosește-l cu înțelepciune. Prin asta 
vreau să spun: folosește-l pentru a deplânge ditamai 
cataracta etică ce ţi s-a așternut pe ochi și te-a împiedicat 
să vezi cu claritate cum stăteau lucrurile în vremurile grele 
de demult (ieri, azi-dimineaţă), când erai un amărât care 
regurgita opiniile altora. 

Cititorii mei fideli știu foarte bine ce este cu Bryn Gilligan, 
întrucât am scris despre el de mai multe ori. Gilligan a fost 
găsit vinovat de dopaj și, după ce iniţial și-a susţinut 
nevinovăția, în cele din urmă a făcut o mărturisire completă 
și și-a prezentat scuzele. Ulterior, a prezentat niște scuze și 
mai emoţionate, însă fără mare folos. leri, apelul făcut de el 
în scopul de a anula interdicţia pe viaţă de a mai participa 
la Jocurile Olimpice a fost respinsă de Curtea pentru Arbitraj 
Sportiv. Keiran Holland este de părere că sentinţa pe viaţă a 
lui Gilligan trebuie să rămână valabilă, întrucât „căinţa lui 
nu este sinceră, pur și simplu”. „lar dacă asta vi se pare că 
sună aspru, vă înșelațţi, ne asigură Holland. Bryn Gilligan 
este un mincinos și un trișor, iar lucrul ăsta l-a recunoscut și 
el”. 

În argumentarea asta există o problemă pe care sper că 
cei care deţin mai mult de jumătate de neuron vor reuși să 


2 Serie de povestiri semnate de P.G. Wodehouse, avându-i ca personaje centrale pe 
Bertie Wooster, un tânăr londonez leneș și bogat, și pe Reginald Jeeves, valetul 
acestuia (n.tr.). 


VP - 39 


o identifice imediat. Faptul că a minţit și a trișat este ceea 
ce l-a determinat apoi pe Gilligan să își prezinte scuzele. 
Oamenii care își cer scuze sunt, în general, cei care au făcut 
greșeli, adeseori grave. Dacă faptul că au făcut ceva greșit 
presupune ca noi să nu le acceptăm scuzele, atunci nu 
înseamnă că nu are rost ca nimeni să mai ceară vreodată 
scuze pentru ceva? In cazul ăsta, nu ar trebui desființată cu 
totul căința? 

Keiran Holland nu e de acord cu acest raţionament. Dacă 
ar fi fost, l-aș fi respectat mai mult. Personal, sunt fanul 
tradiţiei vechi de secole de a recunoaște când faci o 
greșeală și de a promite că pe viitor ai să te porți mai bine. 
Insă pot respecta fără nicio problemă un om care are o 
viziune consecventă în legătură cu ceva anume, oricât de 
bizară ar fi aceasta. Keiran Holland, însă, nu este un 
asemenea om. Ca de obicei, el pur și simplu nu a gândit 
treaba asta până la capăt. Ceea ce susţine că ar fi dorit de 
la Gilligan este o părere de rău mai cu sentiment, una care 
să pară mai puţin „prefăcută”. Holland voia marfă de 
calitate, cea mai pură: căinţă de cea mai înaltă sinceritate. 

Oare l-ar fi iertat pe Gilligan și ar fi susținut ridicarea 
interdicţiei dacă ar fi primit acea scuză de o umilință 
abjectă, pe care și-o dorea atât de mult? Nu - după cum a 
dovedit-o răspunsul său la următoarea scuză, mai pe larg, a 
lui Gilligan, care poate fi rezumat ca „acum se umilește 
doar pentru că și-a dat seama că prima lui scuză, de tot 
rahatul, n-a avut niciun rezultat, așa că trebuie să-l 
bălăcărim și să-l pedepsim la infinit”. Uitând că Inspectorul 
Javert din Les Miserables nu e personajul preferat al 
nimănui, Holland omite să explice de ce este inacceptabilă 
o scuză perfect formulată, care vine după o situaţie în care 
vinovatul a trișat în lumea sportivă și după o scuză mai 
puţin potrivită; în același timp, este de părere că aceeași 
scuză perfectă ar fi funcţionat de minune dacă ar fi fost 
prezentată imediat după situaţia în care s-a trișat. Din punct 
de vedere logic, lucrurile nu se leagă. 

Cu toate că sunt de acord că folosirea expresiei „a fost 
doar o scăpare” în declaraţia sa iniţială și în legătură cu 
faptul că s-a umflat de substanţe interzise înaintea fiecărei 
curse a fost o eschivare, în cel mai bun caz - mai mult, am 
și scris lucrul ăsta, aici -, ceea ce găsesc cu adevărat 
remarcabil este faptul că Holland pare să nu aibă idee de ce 
prima reacţie a lui Gilligan după ce a fost depistat a fost 
atât de inadecvată. Scuzele prezentate de vedetele căzute 


VP - 40 


în dizgrație tind să fie așa, nu? „Îmi pare rău, dar...”, acolo 
unde este imposibil să existe un „dar”. „Imi pare rău pentru 
rolul pe care l-am jucat eu”, când nimeni altcineva nu a mai 
jucat vreun rol. „Imi pare rău dacă unele persoane s-au 
simţit jignite”, când gestul făcut era atât de abject, încât 
numai un om aflat în comă ar fi putut să nu se simtă jignit. 
Sper că nu sunt singurul care a observat că scuzele cu 
jumătate de gură par să fie îngrijorător de în vogă. Există un 
motiv evident - atât de evident, încât nu am de gând să-mi 
pierd timpul explicându-l. 

Aș vrea să știu cum se face că Holland este atât de lipsit 
de compasiune în ceea ce-l privește pe Bryn Gilligan. Ce 
anume din combinaţia de droguri și minciună îl indignează 
atât de tare, în condiţiile în care nu are nicio problemă cu 
ele două, luate separat. Și-a înșelat soţia vreme de cel puţin 
șase luni cu Paula Riddiough, fostă parlamentară și 
sabotoare a educaţiei unicului ei fiu (deși, ca să fim sinceri, 
orice bărbat cu sânge în vene ar fi tentat de apetisanta 
Paula), deci nu poate fi îndelunga lipsă de onestitate a lui 
Gilligan cea care îl supără pe Holland. El însuși un mincinos 
și un trișor, ar fi putut da dovadă de oarecare îngăduinţă 
față de tovarășii săi într-ale înșelătoriei. Am avut ghinionul 
de a fi căsătorit de două ori - cu Prinţesa Preș și cu Dr. 
Despot - și le-am înșelat pe amândouă cu mare aplomb și 
plăcere. Este trist, dar adevărat că, oricât de frumoasă este 
femeia cu care te căsătorești, ai să întâlnești întotdeauna 
una care este la fel de frumoasă sau chiar și mai și dornică 
să te prindă în îmbrăţișarea ei și care are și esenţială 
calitate de a nu-ţi fi consoartă. Așadar... ţinând cont de 
toate astea, sunt profund șocat că Bryn Gilligan a încălcat 
regulile pentru a câștiga niște curse? Nu. Cum ar putea să 
mă surprindă lucrul ăsta, când eu însumi am încălcat și încă 
încalc atâtea și atâtea reguli? Ca să parafrazez faimosul 
proverb, citesc povești despre comportamentul respingător 
al atâtor vedete, doar ca să mi se confirme faptul că nu 
sunt singurul imoral. 

să fie consumul de droguri, deci, ceea ce nu poate ierta 
Keiran Holland? Nu, și pot demonstra asta. Holland a fost 
unul dintre juraţii de la categoria supranatural-horror a 
ediției din anul acesta a Premiului Cărţile Imbogăţesc Viaţa. 
Câștigătorul ales în unanimitate la acea categorie a fost 
Reuben Tasker, pentru romanul Dorinţă și repulsie, care 
începe cu fraza: „Orice iubire translucidă conţine particule 


VP - 41 


de ură, verzi ca o putreziciune”. Mă tem că treaba asta nu 
merge decât dacă ești drogat zdravăn, Reuben. 

Devotamentul lui Tasker faţă de uzul canabisului este un 
secret bine-cunoscut în lumea literară, ca și vechea lui 
convingere că drogul are darul de a-i potenţa imaginaţia. A 
declarat chiar că fără canabis nu crede că ar fi în stare să 
scrie o carte demnă de atenţia cititorului. Presupunând că 
unii sau toți competitorii săi de anul acesta din categoria 
supranatural-horror sunt plictisitor de abstinenţi pe frontul 
narcoticelor, asta nu înseamnă că obiceiul lui Tasker de a 
consuma droguri a constituit un avantaj incorect în 
competiţie? Nu ar fi trebuit ca el să returneze banii primiţi 
ca premiu, să aranjeze o ședință foto în care să stea cu 
capul plecat umil și să plângă în hohote, la o distanţă numai 
bună pentru ca lacrimile sale să-l umezească zdravăn pe 
Piers Morgan’? 

Oare întrebările astea au trecut măcar vreo clipă prin 
mintea lui Keiran Holland? l-ar fi dat prin gând, retrospectiv, 
în timp ce acuzațiile și condamnările la adresa lui Bryn 
Gilligan curgeau în valuri din tastatura sa, că a făcut parte 
dintr-un juriu care a oferit un premiu prestigios unui drogat 
care încalcă legea în mod consecvent, prin consumul de 
substanţe interzise? 

Inainte să-mi sară toată lumea în cap: da, bineînțeles că 
îmi dau seama cât de diferite sunt cele două situații, 
canabisul nu este un stimulent de performanță, așa cum 
este ceea ce o fi luat Gilligan. Scriitura unui prozator poate 
fi îmbunătăţită de droguri ilegale, în vreme ce a altuia poate 
fi influenţată pozitiv de ness sau de valul de glucide dintr-o 
cutie cu bomboane. Propria-mi reacţie la canabis este să 
adorm la cel mult zece secunde după ce îl consum, așa că 
nu m-ar putea ajuta cu nimic în ceea ce privește stilul 
literar, în vreme ce o cană zdravănă de ceai de culoarea 
cărămizii este tot ce-mi trebuie pentru a produce mostra de 
geniu pe care o citiți în clipa aceasta. 

Deci da, e cu totul altceva. Dar diferenţa asta contează 
cu adevărat, presupunând că nu considerăm că regulile 
trebuie respectate pentru simplul fapt că există? Eu nu 
cred. Cred că este o nebunie că sportivii sunt supuși atâtor 
restricții și presiuni, diferite față de cele impuse scriitorilor 
și artiștilor când vine vorba de competiţii profesioniste. Cum 


3 Piers Morgan, jurnalist britanic faimos în special ca moderator al emisiunii Good 
morning, Britain! dar și ca editor-corespondent în SUA al publicaţiei Mail Online (n.tr.). 


VP - 42 


poate fi justificată discrepanţa? Și mai interesant, cum 
poate fi justificată ipocrizia lui Keiran Holland? 

„E un mincinos și un trișor”. Da, Keiran, chiar ești un 
mincinos și un trișor. 


VP - 43 


Capitolul 2 


LUNI, 1 IULIE 2013 


— Decât, a spus detectivul Simon Waterhouse. 

S-a întors cu spatele spre literele roșii de pe peretele biroului 
lui Damon Blundy. Nu mai suporta să le privească, probabil 
citise acele cuvinte de cel puţin o sută de ori de când sosise la 
numărul 27 pe Elmhirst Road: „NU ESTE MAI PUȚIN MORT”. 

— Decât? a repetat Sam Kombothekra. 

— Da. Asta e cel mai important cuvânt. Un „decât” absent. 
Nu-l vezi. 

— Adică... a rostit Sam, apropiindu-se de perete, ca să-l 
inspecteze mai bine. Tu îl vezi? 

— Nu, a zâmbit Simon observându-i nedumerirea. Pentru că 
nu-i acolo. 

Nici cadavrul lui Damon Blundy nu mai era în încăpere, fusese 
luat. Fusese fotografiat, examinat și mutat. Cu toate acestea, 
scaunul de la birou nu părea gol; încă mai persista acolo ideea 
aproape concretă a unui om mort. Era ilustrarea perfectă a 
crimei, și-a spus Simon: cineva odată prezent, care acum este 
absent. Un spațiu în care ar fi trebuit să fie o persoană, o lipsă 
perceptibilă. Simon îl vedea pe decedatul Blundy la fel de clar în 
mintea sa, ca și cum s-ar fi aflat încă acolo, întins șleampăt pe 
scaun. Cu banda adezivă pe faţă, cu un cuţit lipit de gură... 
Imaginea era la fel de grăitoare pentru Simon cum era și acel 
„decât” care lipsea de pe perete. 

Ca întotdeauna, era mai interesat de ceea ce își imagina, 
decât de ceea ce vedea. Obiectele rămase în încăpere - pila 
pentru cuțite, cutia de vopsea roșie, pensula - nu îl mai 
interesau. Nici măcar fotografia pe care i-o trimisese criminalul 
lui Damon Blundy, parola desenată pe o foaie de hârtie A4 și 
lăsată lângă laptopul lui Blundy, pentru a se asigura că poliția 
avea să găsească e-mailul cu fotografia... Simon ar fi fost 
încântat să poată petrece zile întregi cumpănind înțelesul 
acestor două elemente combinate, însă nu simţea nevoia de a le 
mai privi. De ce să-și piardă timpul? Sam și restul echipei 


VP - 44 


puteau să analizeze tot ce se vedea, în timp ce el privea în 
spatele și dincolo de lucrurile văzute, încercând să desprindă din 
umbre motivele ascunse, înverșunarea și ura. 

— Inţeleg ce vrei să spui. Un „mai puţin” presupune un 
termen de comparație. 

Sam părea ușurat că-i dăduse, în sfârșit, de capăt. 

— Insă nu e mai puţin mort decât... ce? a rostit Simon. 
Persoana care a scris cuvintele astea știe răspunsul și a preferat 
să se exprime criptic, în loc să ne spună și nouă secretul. Ceea 
ce înseamnă fie că vrea ca noi să ne dăm seama singuri, fie că 
vrea să dăm greș. lar dacă dăm greș, el scapă nepedepsit și 
demonstrează că e mai inteligent decât noi. 

— Și dacă reușim? 

— Atunci o să intre la închisoare pentru crimă. 

— Poate, a răspuns Sam. Toate... elementele astea stranii pot 
fi indicii legate de ceva - de motivul crimei, eventual, sau poate 
de Damon Blundy -, însă nu neapărat de identitatea 
criminalului. 

— Glumești, nu? Cu o scenă a crimei ca asta - Simon a făcut 
un gest prin care a cuprins toată încăperea -, motivul crimei are 
să fie la fel de unic precum o amprentă. Imediat ce o să ne dăm 
seama de ce, o să știm și cine. 

Dar când? Simon simţea cum începea să-l înfierbânte 
nerăbdarea și era de-abia prima zi a investigaţiei. 

Faptul că nu știa rezolvarea îi dădea întotdeauna o stare și o 
dispoziție groaznice, în special imediat după comiterea crimei. 
Dezamăgirea din momentul în care ajungea la locul faptei și nu 
reușea să rezolve pe loc enigma, sentimentul de eșec, teama că 
nu avea să descopere niciodată adevărul dacă nu-l găsea în 
următoarele cinci minute... Se agăța de speranţa că într-o bună 
zi avea să i se întâmple, că avea să se transforme în realitate 
acel scenariu la care visase dintotdeauna: că avea să aibă o 
revelaţie în acele câteva minute prețioase de dinainte ca actorii, 
mai mici sau mai mari, implicaţi în situaţie, să înceapă să-și 
croncănească minciunile. 

S-a dus lângă una dintre bibliotecile supraaglomerate ale lui 
Damon Blundy, a scos pe jumătate o carte necartonată, cu 
cotorul albastru - P.G. Wodehouse - și apoi a împins-o la loc. 
Vederea atâtor cărți îl făcea pe Simon să se gândească la ceea 
ce însemna statutul de autor. 


VP - 45 


— Criminalul ăsta a investit o groază de timp și de efort în 
planificarea și punerea în practică a planului său. E mândru de 
ce a făcut. Nu arvrea ca noi să ne dăm seama de ce, fără a afla 
și cine - ar simţi că altcineva, un necunoscut fără niciun merit, 
și-ar asuma opera lui. 

— Deci vrea să fie prins? 

— Nu aș spune chiar asta. 

II deranja că Sam îi trata toate teoriile aiuristice ca pe niște 
fapte cât se poate de reale. Era prea orgolios ca să spună 
„habar n-am dacă am dreptate, toate astea sunt simple 
presupuneri”, așa că i-a răspuns: 

— Nu vrea să fie prins, nu, dar e pregătit în caz că îl prindem. 
Nu s-ar mai obosi cu toate detaliile criptice dacă nu ar vrea să 
ne dea ocazia de a rezolva enigma, oricât de slabe șanse crede 
că avem. Nu e deloc distractiv pentru el să fie mai deștept decât 
noi, dacă nu există o competiţie reală. 

— Nu ne-ar fi putut dovedi și mai repede că e mai deștept 
decât noi, dacă nu ne-ar fi lăsat niciun indiciu? a întrebat Sam. 

Simon a încuviinţat din cap. Avea dreptate. 

— Dar își dorește și recunoaștere - atât a nemulțumirilor, cât 
și a inteligenţei lui. Deci poate că vrea, de fapt, să fie prins, 
poate că m-am gândit eu greșit și scăparea fără pedeapsă ar fi 
pentru el doar premiul de consolare. Sau poate că ar fi la fel de 
multumit cu oricare deznodământ: are de câștigat în ambele 
situaţii. Fie suntem prea proști ca să-i putem interpreta indiciile 
și scapă neprins - ceea ce i-ar gâdila teribil orgoliul -, fie are 
consolarea că poliția și mass-media își concentrează toată 
atenția asupra cauzei sale, oricare ar fi ea - politică sau 
personală. 

— Politică? a întreba Sam cu surprindere. 

— Da, motivaţia poate foarte bine să fie una politică, i-a 
răspuns Simon. Am tot citit editorialele lui Damon Blundy din 
Herald. Părerile lui au enervat un număr imens de oameni: 
femei, evrei, musulmani, atei, cei din tabăra pro-viaţă, pe cei de 
stânga, pe cei de dreapta, jurnaliști, proprietari de câini - ce 
mai, chiar pe toată lumea. Cineva o să trebuiască să citească 
fiecare cuvânt publicat vreodată de tipul ăsta și toate 
comentariile postate de cititori. Probabil o să găsim cel puţin 
500 de oameni care au ameninţat c-or să-l omoare. 


VP - 46 


— Eu am presupus că e ceva personal. Toate chestiile astea 
ciudate de la scena crimei... 

Și-a trecut ușor mâna înmănușată pe deasupra tonomatului 
muzical din faţa lui. Era impresionant. Simon nu mai văzuse 
niciodată un tonomat de aproape. Dacă ar fi fost Sellers de faţă, 
ar fi propus să aleagă pe rând niște cântece. 

— Și dacă toate chestiile criptice nu sunt decât o perdea de 
fum? a continuat Sam. Ca să pară că fiecare indiciu înseamnă 
ceva, de fapt neînsemnând nimic? 

Ideea asta i-a întors lui Simon stomacul pe dos: o semnificaţie 
falsă, special pusă în scenă. Era o posibilitate pe care nu se 
îndura să o ia în considerare, cu atât mai puţin să o discute, însă 
acum, fiindcă Sam o adusese în discuţie, trebuia să-și învingă 
fobia și să-i răspundă. 

— Nu. Dacă ucigașul ar fi vrut să ne trimită după cai verzi pe 
pereţi, ne-ar fi lăsat un indiciu menit să ne deruteze: cuvintele 
de pe zid sau fotografia... Unul, nu atât de multe. Vopseaua, 
pensula, pila pentru ascuţit... Sunt prea multe ca să fie false. Și 
știm sigur că unul dintre lucrurile pe care ni le-a lăsat e veritabil: 
parola pentru laptop. Ne-a ajutat să intrăm în căsuţa de e-mail a 
lui Blundy. Vrea ca noi să știm că l-a cunoscut pe Blundy 
suficient de bine încât să-i știe parola. 

— Sau l-a forțat sub amenințarea cuţitului să i-o spună, după 
ce l-a imobilizat pe scaun, a răspuns Sam. 

— E posibil. Dar nu foarte probabil. Criminalul ne 
demonstrează că este expert: în ceea ce-l privește pe Blundy, în 
ceea ce privește parola computerului său, motivul pentru care a 
meritat să moară. Se dă mare. Uită-te un pic în jur: toată 
camera asta e o mare laudă de sine, sub forma scenei unei 
crime. El știe totul, noi nu știm nimic. Sau ea știe totul. 

— Crezi că e o femeie? 

— Am spus eu asta? Adevărul e că persoana care e cel mai 
probabil să-i știe parola este soția lui, nu? 

— Da? Dacă pui o parolă pe laptopul pe care îl folosești acasă 
nu înseamnă că-ţi protejezi intimitatea în primul rând faţă de cei 
care stau cu tine în casă? 

— Cât mai durează până o să pot vorbi cu ea? a întrebat 
Simon. 

Sam s-a uitat spre ușa deschisă a biroului. 


VP - 47 


— N-are niciun rost ca vreunul dintre noi să încerce să stea de 
vorbă cu ea până nu e în stare să lege două cuvinte. 

Hannah Blundy era cu două etaje mai jos, în subsolul 
transformat în bucătărie și sală de mese, cu poliţista care se 
ocupa de familiile celor decedați. Descoperise trupul neînsuflețit 
al soțului ei la ora 10:30 în dimineaţa aceea, când îi adusese o 
cană cu ceai care nu mai ajunsese întreagă în încăpere. Hannah 
nu se calmase încă suficient pentru a le putea spune ceva util, 
dar, judecând după haosul de pe palier, se părea că ajunsese în 
capul scărilor, îl văzuse pe Damon așezat în dreptul cadrului 
ușii, ucis și lipit cu bandă adezivă de scaun; scăpase cana cu 
ceai pe loc. 

Era în stare de șoc. Sau totul fusese aranjat pentru a părea că 
este în stare de șoc, de către persoana care aranjase cu atâta 
grijă și restul scenei crimei. Simon voia să știe care dintre 
variante era cea adevărată. 

— Dacă Hannah Blundy și-a ucis soțul cu calm, metodic și 
apoi a pus în scenă căderea nervoasă la care am fost martori 
când am sosit... s-a întrerupt Sam, clătinând din cap. Aproape 
că ar merita să scape nepedepsită, dacă a reușit să joace totul 
atât de bine. Nu vorbesc serios, a adăugat el în grabă. 

— Oricine poate să plângă și să se prăbușească pe podea, a 
spus Simon, cu toate că de fapt nu s-ar fi putut imagina pe el 
însuși reușind vreodată să se manifeste atât de deschis în 
public, oricât de nefericit ar fi fost. In special o ucigașă 
înconjurată de polițiști, înspăimântată că aceștia ar putea să-i 
ghicească jocul. 

— Nu cred. Nu o văd de Hannah Blundy ca pe o criminală. 

— Eu o văd. Dacă ar trebui să pun în clipa asta un pariu legat 
de identitatea criminalului, aș paria pe ea. 

— Ai vreun alt motiv în afara faptului că îi e soție? 

— Păi, nu avem până acum alt suspect, nu? 

Sam s-a înroșit la față. 

Lui Simon i s-a făcut milă de el. Era prea ușor de atras în 
capcană. 

— De fapt, nu de asta o bânuiesc. Și nici fiindcă e soţia lui. 

— Atunci, de ce? 

— E psihoterapeută. Pe site-ul ei scrie că are specializarea în 
relații și probleme de familie. 

Văzând că Sam se pregătea să obiecteze, a adăugat: 


VP - 48 


— Știu, asta nu înseamnă nimic. Însă... a ales să-și dedice 
viața ajutorării oamenilor care îi urăsc pe cei pe care ar trebui 
să-i iubească. Poate că și ea trăia în aceeași situaţie - își ura 
soțul și voia să-l vadă mort. 

— Cred că e... un pic cam departe dusă deducţia, pornind 
doar de la profesia ei, a spus Sam după câteva clipe. 

— Ei bine, în legătură cu ceea ce lipsește de pe perete nu mă 
înșel, i-a răspuns Simon, dorindu-și să ajungă pe un teren mai 
sigur. Ce ar putea urma după „decât”? 

Sam a ridicat neputincios din umeri. 

— Pot fi nenumărate posibilități. Cum facem să restrângem 
numărul variantelor? 

— Numele unui om. „Nu este mai puţin mort decât... Fred”. 
Hai să presupunem că așa este. Ce-ar însemna asta? Că este 
mai mort decât Fred? Sau că sunt morți în aceeași măsură? Nu 
există „mai mort” - și-a răspuns singur. 

— Dacă e un nume - Fred, Mary sau care o fi -, poate însemna 
că există și alte victime, a spus Sam. Fiecare nu mai puţin 
moartă decât celelalte. 

— Mda, a încuviinţat încet din cap Simon. Îmi place varianta 
asta. 

Un pic. Nu prea mult, nu suficient încât să se oprească asupra 
ei. 

— Și ce zici de alt înțeles: „Nu este mai puţin mort decât 
atunci când trăia”? Nu, asta ar avea mai mult sens dacă ar fi „nu 
este mai mort”. 

— Simon, ar putea însemna orice. 

— Știu asta, așa cum îţi știu și ţie vocea de mai bine- 
renunțăm-și-gata. 

— Nu, nu am vrut să... 

— Trebuie să ne gândim absolut la toate posibilele 
semnificaţii, la orice ar putea urma după „decât”. 

Simon a mers spre birou, aproape împiedicându-se de pila 
pentru cuțite. Era neagră, grea și putea fără nicio problemă să 
joace rolul de opritor pentru ușă. 

— E prea mult, sunt prea multe pentru a nu însemna nimic, a 
mormăit el, dar poate că toate au o singură semnificaţie... da. 
Una. 

— Adică? 


VP - 49 


— Toate indiciile pe care ni le-a lăsat criminalul sunt drumuri 
ce duc la aceeași informaţie, sunt diferite căi. Orice înseamnă 
aiureala de pe perete, orice înseamnă faptul că l-ar fi putut 
înjunghia pe Blundy cu cuțitul din fotografie, însă a ales să-l 
sufoce cu un cuţit și niște bandă adezivă... Ne-a lăsat multe 
indicii, dar nu e ca la un rebus, unde fiecare indiciu te conduce 
la un răspuns diferit. Imaginează-ţi un rebus care are scris 
același cuvânt în toate direcţiile, pe verticală și pe orizontală. 
Același cuvânt din nouă litere pe care ne chinuim să-l ghicim. 

— De ce nouă litere? a întrebat Sam. 

— Am zis la plesneală, i-a răspuns Simon, începând să-și 
piardă răbdarea. Poţi să le consideri opt sau zece, dacă îţi 
convine mai mult. Ideea este că cel care a creat rebusul își 
dorește cu ardoare ca noi să ghicim răspunsul, acest cuvânt de 
zece, nouă sau opt litere care este atât de important pentru el. 
Crede că trebuie să-l știm, dar în același timp crede că suntem 
proști, că n-avem șanse să ne descurcăm, dacă nu ne oferă el o 
mulțime de indicii. 

— Așadar... 

— Așadar așa trebuie să abordăm „decât”-ul, i-a răspuns 
Simon, simțindu-se sigur pe ceea ce spunea, pentru prima oară 
de când sosise la numărul 27 de pe Elmhirst Road. „Nu este mai 
puțin mort decât...” Orice ar urma după asta, semnificaţia 
trebuie să fie aceeași cu a vopselei, a pensulei, a fotografiei, a 
cuțitului... Toate sunt probleme cu aceeași rezolvare. 

— Și parola de la laptop? a rostit Sam, apropiindu-se de birou, 
ridicând hârtia cu scrisul roșu și ţinând-o în aer. Riddy111111. Și 
asta înseamnă același lucru? 

— Dacă e o parolă nouă, pusă de ucigaș, atunci da. Dacă e 
parola aleasă de Blundy și nu are nicio legătură cu ucigașul, 
atunci nu. Chiar și așa, trebuie să însemne ceva. Riddy unu- 
unsprezece unu-unsprezece. Riddy trei de unu trei de unu. 

— Damon a susţinut întotdeauna că nu înseamnă nimic, s-a 
auzit o voce de femeie de pe palier. E parola lui de multă vreme, 
de cel puţin un an. 

Simon s-a întors. Hannah Blundy stătea în capul scărilor, 
ţinându-se cu o mână de balustradă. Încă plângea, dar un pic 
mai liniștit; lacrimile păreau să-i curgă fără să-și dea seama. 

Avea o înfățișare stranie: umeri laţi, o formă pătrăţoasă și 
îndesată de la talie în sus, însă picioare lungi și subțiri. Dacă i-ai 


VP - 50 


fi văzut doar faţa rotundă, ai fi fost îndreptățit să crezi că era 
grasă, însă nu era. Privind-o, Simon și-a dat seama cât de bine 
proporţionate și potrivite erau figurile și corpurile celor mai mulţi 
oameni. Nu credea că mai văzuse vreodată o persoană a cărei 
jumătate de sus a corpului să fie atât de diferită și de 
nepotrivită cu partea de jos, iar ambele părți, cu figura. 

Acestea fiind spuse, Hannah Blundy nu era urâtă. Avea 
trăsături blânde, iar părul strălucitor, de un castaniu-închis, ce îi 
ajungea până la umeri, era deosebit de atrăgător. Lui Simon i se 
părea că semăna mai curând cu părul oamenilor din reclamele 
de la televizor decât cu cel al persoanelor pe care le întâlnise în 
viaţa de zi cu zi. 

— Nu l-am crezut niciodată, a continuat femeia. Orice ar 
însemna  „Riddy  unu-unsprezece  unu-unsprezece”, dacă 
înseamnă ceva, trebuie să se fi inspirat de undeva, altfel de ce 
ar fi ales literele astea? De ce ar fi ales cifrele astea? 

— Deci ați știut că asta era parola lui? a întrebat-o Sam. 

Hannah a încuviinţat din cap. 

— l-am cerut să-mi spună parola. l-am dat-o și eu pe a mea. 
Dacă nu avea secrete faţă de mine, de ce l-ar fi deranjat să mă 
uit în laptopul lui? Mi-a zis că e o chestie aleatoare, 
Riddy111111. Era o minciună, dar nu am cum să demonstrez 
asta. Aș... vă rog, dacă aflați... 

Și-a mușcat buza și a coborât privirea spre pământ, ca și cum 
nu ar mai fi fost sigură de continuare. 

Simon a făcut un pas spre ea. 

— Ce să aflăm? 

— Parola. Dacă aflaţi ce înseamnă. Aș vrea să știu și eu. 

— Mai mult decât aţi vrea să știți cine v-a ucis soțul? 

— Simon... a murmurat Sam. 

— Nu, vreau să aflu și asta, i-a răspuns Hannah surprinsă. 
Sigur că vreau să aflu cine l-a ucis pe Damon. Și sunt sigură că 
parola are legătură cu asta. Nu mi-am imaginat niciodată că 
într-o bună zi are să mă ajute poliţia să rezolv misterul. Asta-i 
șansa mea. 

Și-a tras nasul, ștergându-și obrazul cu mâna dreaptă. 

Pentru că nu părea deloc proastă, Simon a presupus că, încă 
din clipa în care descoperise trupul neînsuflețit al soțului ei, 
femeia bănuise că uciderea acestuia avea să atragă un ajutor 
considerabil și prompt din partea detectivilor. lar exprimarea 


VP -51 


„într-o bună zi” sugera ceva care o supărase vreme îndelungată, 
nu o crimă care avusese loc între 8:30 și 10:30 în dimineaţa 
aceea. Prin urmare, misterul la care se referea Hannah Blundy 
nu putea fi uciderea lui Damon. Din punctul ei de vedere, 
moartea lui constituia ocazia de a rezolva misterul parolei, nu 
crima în sine era misterul. Interesant. 

— Ce vrei să spui, Hannah? a întrebat-o Sam. Asta e șansa ta 
să... ce? 

— Să aflu adevărul pe care soțul meu era atât de hotărât să 
mi-l ascundă, a răspuns ea, privindu-și fix picioarele. Orice ar fi 
fost, sper că a fost motivul pentru care a fost ucis. Dacă nu a 
fost - dacă motivul crimei este unul complet diferit și fără nicio 
legătură cu asta -, atunci orice aţi afla în legătură cu crima n-are 
să mă ajute. Renunţasem la speranţa că aș putea afla, dar 
acum... 

S-a oprit, cu un oftat răgușit, cu ochii mari. 

— Promiteţi-mi că dacă aflaţi, îmi veţi spune adevărul. 

— Adevărul în legătură cu ce? a întrebat-o Simon. 

— De ce se prefăcea Damon că mă iubește. 

e 

— Charlie, ai un minut? 

Sergentul Charlie Zailer era pe drum spre bufet, sperând să 
găsească o ceașcă de ceai și o bucată de prăjitură, dacă mai era 
vreuna cu glazură care să nu se fi uscat și râncezit. S-a întors și 
l-a văzut pe detectivul Chris Gibbs în spatele ei. Avea zâmbetul 
unui om numai lapte și miere: politicos și nevinovat. Charlie nu 
mai văzuse niciodată o asemenea expresie pe figura lui. S-a pus 
imediat în gardă. Bărbatul voia ceva și, chiar fără să știe ce era, 
Charlie nu era dispusă să i-l dea. 

— Nu prea, i-a răspuns ea. Am o ședință în seara asta. 

Ceea ce ar fi fost grozav, dacă la ședință s-ar fi servit vin, însă 
nu era așa. Oferta de băuturi nu era punctul forte al Grupului de 
Acţiune pentru Promovarea Culturii din Culver Valley. 

— De ce? a continuat ea. 

— E vorba de uciderea lui Damon Blundy. Am surprins ceva 
pe camerele de supraveghere. Simon și Sam sunt încă la locul 
faptei, i-a spus Gibbs, ridicând din umeri și aproape reușind să 
pară timid. Aș vrea să știu ce părere ai. 

— De ce? Nu mai lucrez pentru Departamentul pentru 
Investigarea Crimelor. 


VP - 52 


Charlie spunea lucrul ăsta ori câte ori putea, oricui o asculta, 
în speranţa că într-o bună zi avea să-l poată rosti fără să o mai 
doară. 

Gibbs a rânjit. 

— Mai puţin atunci când lucrezi, neoficial. 

Acum Charlie chiar era bănuitoare. 

— Atunci când o fac, neoficial, este pentru că mă târăște 
Simon în vreuna dintre anchetele lui - lucru pe care tu nu l-ai 
făcut niciodată și nici n-ai încercat să-l faci. Deci de ce încerci 
acum? 

— Dintr-un impuls de moment? Poate că mi-e dor de fosta 
mea comandantă. 

— Gibbs, care-i faza? De ce te porţi frumos cu mine? Dacă ţi-a 
dat Liv papucii și cauţi o nouă mică aventură, cu cineva care are 
un ADN similar, poţi s-o lași baltă. Sunt femeie căsătorită - dar 
nu ca Liv. Genul plictisitor, care nu se culcă decât cu soţul. 

Doamne, cât de îngâmfat sunase! Lui Charlie aproape că i-a 
fost rușine, amintindu-și ce viaţă promiscuă și riscantă trăise pe 
vremuri. Nu avea încredere din principiu în moravurile impuse 
de majoritatea societăţii, iar lui Simon îi era credincioasă doar 
pentru că îl iubea și gândul de a fi cu alt bărbat îi întorcea 
stomacul pe dos. La modul abstract, nu avea nicio problemă cu 
infidelitatea sexuală, câtă vreme persoanele implicate nu erau 
sora ei mai mică, exasperantă, și fostul ei subordonat, un 
detectiv morocănos. 

Își dorea adesea să-l fi iubit mai puţin pe Simon, astfel încât 
să se fi bucurat de o viaţă sexuală secretă, despre care el să nu 
fi avut habar. Cu cineva cu care să fi lucrat Olivia, în mod ideal, 
ca să vadă și ea cum era, să vadă cum i se părea ca sora ei să-i 
invadeze teritoriul. _ 

Gibbs și Liv aveau o aventură de șapte ani. Incepuse în seara 
în care se căsătoriseră Charlie și Simon și, în ciuda speranţei lui 
Charlie că avea să se încheie în mod dezastruos și rapid, se 
dovedise enervant de durabilă. Erau încă împreună, cu toate că 
Gibbs devenise între timp tată de gemene și Liv se căsătorise cu 
alt bărbat - nuntă la care a participat și Gibbs. El și Liv se 
priviseră cu ardoare peste capetele și printre trupurile 
invitaţilor, neavând ochi decât unul pentru celălalt, în timp ce 
Dominic Lund, soţul lui Liv, se străduise să stea de vorbă cu toți 
cei prezenţi, pe care Liv îi ignora de zor. Fără îndoială că își 


VP-53 


imaginase - în mod greșit - că el era eroul romantic al propriei 
nunți. Fusese una dintre cele mai stranii ocazii sociale la care 
participase vreodată Charlie. 

— O mică aventură? s-a încruntat Gibbs. Asta crezi că este Liv 
pentru mine? 

— Preferi „amantă”? 

— Tu cum te-ai simți dacă aş batjocori relația ta cu Simon? 

— Vrei să spui cum m-am simțit, în numeroasele situații în 
care ai râs de noi? 

Imediat ce a rostit-o, i-a părut rău. Charlie nu suferea să se 
gândească la partea aceea din trecutul ei: se logodise cu Simon 
când toată lumea știa că încă nu se culcaseră împreună, 
fuseseră nevoiţi să suporte o grămadă de glume nesărate, 
presupuneri legate de motivul abstinenței lui Simon, care 
înclinau în mod semnificativ spre o explicaţie care arunca vina 
pe Charlie... 

— Nu am mai râs de tine și de Simon, împreună sau separat, 
de foarte multă vreme, i-a răspuns Gibbs. 

Era adevărat. Ca întotdeauna, realitatea de a fi rea cu cineva 
se dovedea mult mai puţin plăcută decât ceea ce-și imaginase 
ea. 

— Asta așa e, a spus Charlie. Bine, deci despre ce e vorba? De 
ce tot dai târcoale? Spune-mi direct. O părăsești pe Debbie? îl 
părăsește Liv pe Dom? 

Sunt la muncă, ce naiba! Nu vreau să stau de vorbă despre 
soră-mea. 

Charlie se îndoia că avea să se împace vreodată cu gândul 
supărător că familia i se insinuase fără voia ei în viaţa 
profesională și viceversa. 

— Nu e nimic de genul ăsta. 

Gibbs zâmbea iarăși într-un mod straniu, cu o expresie 
rușinoasă de parcă era pe cale s-o cunoască pe regină. 

— Atunci, ce e? Zi-mi! 

— Nimic. Doar că m-am gândit că te-ar putea interesa ce mai 
e nou în cazul Blundy. Dar ești ocupată, așa că... las-o baltă. 

Gibbs s-a întors cu spatele și a început să se îndepărteze. 

— Am cam un sfert de oră, a spus Charlie, uitându-se la ceas 
ca să verifice dacă așa era. 

Oarecum. Nu chiar. N-ar fi contat dacă ar fi pierdut primele 
zece minute de promovare a culturii - nu pentru ea, în orice caz. 


VP - 54 


— Hai, arată-mi o filmare alb-negru puricoasă, a spus ea. O să 
mă prefac că mă uit la vreun film plictisitor de artă, fără intrigă 
și fără priză la public - genul care îi plăcea lui Liv înainte de a se 
îndrăgosti de tine și de a hotărî că îi place mai mult Misiune 
imposibilă 2 decât Eric Rohmer?. 

— Eşti sigură? 

— Sunt sigură, politicosule. 

L-a urmat pe Gibbs până în camera tehnică de la primul etaj. 
Detectivul Colin Sellers era deja acolo - de ceva vreme, după 
câte se pare. Avea cravata așezată pe spătarul scaunului, iar cei 
doi nasturi de sus ai cămășii îi desfăcuse. Cei de jos păreau și ei 
gata să cedeze sub presiunea impresionantei burți a lui Sellers, 
datorată pasiunii pentru bere și kebab. 

— Ce cauţi aici? a întrebat-o el pe Charlie. 

— Eşti fermecător. Și eu mă bucur să te văd, Colin. 

Sellers a ridicat din umeri, și-a scărpinat unul dintre perciuni 
și s-a întors din nou spre monitorul din faţa lui. În mod normal, 
era mai bine dispus decât Gibbs. Charlie îl văzuse rareori atât de 
mohorât ca în ziua aceea. Nu-și dădea seama ce ar fi putut face 
pentru a-l supăra atât de rău, așa că a ajuns la concluzia că era, 
probabil, vorba despre încă o dezamăgire amoroasă. Pentru 
Sellers, faptul că existau femei între 20 și 60 de ani care nu 
voiau să facă sex cu el era o sursă de nesfârșită suferință. Avea 
parte de mai multe respingeri într-o singură săptămână decât 
alți bărbaţi într-o viaţă întreagă. Explicaţia consta în 
consecvenţa cu care aborda orice femeie care îi ieșea în cale, 
oricând nu era cu soția lui, Stacey: în pub-uri, în restaurante, în 
magazine, pe stradă. Practica infidelitatea ca pe un sport, cu o 
pasiune și o hotărâre care făceau ca aventura lui Gibbs și a lui 
Liv să pară o treabă castă și pură ca ritualul de curtare din 
perioada victoriană. Din fericire pentru el, politica lui Sellers de 
a nu discrimina pe nimeni îi aducea la fel de multe da-uri 
precum nu-uri. Era ușor, îi dezvăluise el lui Charlie cu câteva luni 
înainte, odată ce îți dădeai seama cum să identifici disperarea în 
comportamentul străinilor. 

Elegant. 

— Arată-i, a spus Gibbs. 


4 Eric Rohmer, regizor, critic de film, jurnalist și scriitor francez; unul dintre primii 
reprezentanți ai Noului Val în cinematografia din Franţa (n.tr.). 


VP- 55 


Sellers a luat telecomanda. Charlie s-a sprijinit de peretele din 
spatele încăperii. 

— La ce mă uit aici? Adică, evident, e o filmare din trafic, 
dar... 

— Vezi Audi-ul acela argintiu? a întrebat-o Gibbs. Filmarea 
asta e de la intersecția lui Elmhirst Road cu Lupton Road. Uite 
Audi-ul nostru argintiu mergând spre nord pe Lupton... și intrând 
pe Elmhirst la ora 10:55 azi-dimineaţă. 

— Și aici... a apăsat Sellers pe butonul de „repede înainte”, 
câteva momente. Același Audi argintiu se întoarce, nici cinci 
minute mai târziu. Pare să fie o femeie la volan - de ce s-a 
răzgândit și a făcut cale-întoarsă? 

— Poate nu s-a răzgândit, a spus Charlie. Poate că a puso 
felicitare sau o invitaţie într-o cutie poștală de la capătul 
Elmhirst Road dinspre Lupton, apoi s-a întors și s-a dus acasă. 
Sau, dacă avea de gând să parcurgă tot Elmhirst Road și pe 
urmă s-a răzgândit... Ei bine, putea avea o mulţime de motive. 

— Corect, dacă s-ar fi întâmplat o singură dată, i-a răspuns 
Sellers. 

S-a ridicat în picioare, a scos caseta și a băgat alta în locul ei. 

Intre timp, Gibbs a pus-o pe Charlie la curent cu mersul 
anchetei. 

— Locuinţa lui Damon Blundy este pe Elmhirst Road. A fost 
găsit mort, de către soţia sa, azi-dimineaţă la ora 10. Femeia a 
sunat la poliţie la ora 10: 35, iar ofițerii au ajuns acolo în câteva 
minute, oprind șoferii care treceau prin faţa casei, pentru a le 
pune câteva întrebări. 

— Foarte rapid v-aţi mișcat, i-a spus Charlie. 

— A fost ideea lui Simon, i-a răspuns Gibbs. Presupun că ai 
auzit despre, ăăă... scena neobișnuită a crimei. 

— Mda, am vorbit cu Simon la prânz. Pare... mai ciudat decât 
de obicei. Chiar și decât sunteţi voi obișnuiți. 

— Simon s-a gândit că e posibil ca ucigașul să încerce să 
observe îndeaproape reacţia poliției, având în vedere că a 
depus atâta efort pentru a aranja locul faptei. De dragul 
publicului, probabil - așa că nu i-ar fi convenit să nu vadă 
reacţia celor din public. 

— Are sens, a spus Charlie. 

— In orice caz, la 10: 55, tipa care conducea Audi-ul ar fi 
înaintat cu greu prin traficul restricţionat, încetinit de echipajele 


VP - 56 


de poliţie aflate un pic mai sus pe stradă. Ar fi putut vedea 
polițiștii care opreau și stăteau de vorbă cu ceilalți șoferi, dar își 
putea da seama ușor că întârzierea n-avea să fie mare. Oriunde 
ar fi vrut să ajungă dincolo de Elmhirst Road, ar fi ajuns mai 
repede dacă ar fi așteptat acolo decât dacă s-ar fi întors și ar fi 
luat-o înapoi pe unde venise. Nimeni altcineva dintre cei aflaţi la 
coada aceea nu s-a mai întors din drum. Niciun alt șofer nu s-a 
mai răzgândit. 

— Îţi mai aduc o dată aminte de scenariul cu livrarea felicitării 
sau a invitaţiei, a insistat Charlie. 

— Da, însă uită-te la asta, i-a răspuns Sellers. Pe aceeași 
cameră de luat vederi, 50 de minute mai târziu. Același Audi 
argintiu trece pe Lupton Road, venind din direcţia Silsford, de 
data asta mergând spre sud. Nu intră pe Elmhirst, dar uite... 
Vezi cum încetinește din ce în ce mai mult, trecând prin 
intersecţie? 

Nu încăpea îndoială. 

— Șoferiţa a vrut să vadă dacă poliţia era încă acolo, a spus 
Gibbs. Din ce alt motiv ar fi putut încetini când s-a apropiat de 
intersecție? Și de ce îi pasă dacă poliţia era acolo sau nu? 

— Fiindcă e băgăcioasă? a sugerat Charlie. Cei mai mulţi 
oameni adoră să-și bage un pic nasul, dacă au impresia că se 
întâmplă ceva palpitant și înspăimântător. Toţi avem ceva 
trăsături de profanatori de morminte. 

— Dar o fi multă lume atât de băgăcioasă și cu atâta timp 
liber încât să vină pentru a doua oară în aceeași zi în locul ăla, 
doar ca să-și satisfacă o curiozitate? a întrebat Gibbs. De 
asemenea, dacă voia să știe ce se întâmplă, de ce n-a rămas în 
traficul încetinit, permițându-le polițiștilor să o oprească când îi 
venea rândul și astfel putând să-i întrebe ce se întâmplă? 

— İn regulă, mai derulăm un pic... a spus Sellers. Până... aici. 

A îndreptat telecomanda spre monitor și a apăsat pe „Play”. 

— După 40 de minute s-a întors, pe cealaltă parte a drumului, 
mergând din nou spre nord. De data asta, se oprește de-a 
binelea pe Lupton Road, exact în punctul din care se vede cel 
mai bine Elmhirst Road, oprind și mașinile din spatele ei. 

— OK... a spus Charlie. Deci e foarte, dar foarte băgăcioasă. 

— Mai derulăm un pic și... 

— Se întoarce iar? 

— Peste o oră și cinci minute, da, i-a răspuns Gibbs. 


VP - 57 


EI, Charlie și Sellers au privit în tăcere cum Audi-ul de pe 
ecran s-a deplasat spre nord de-a lungul Lupton Road și a 
început să frâneze în timp ce se apropia de intersecţia cu 
Elmhirst. 

— Din nou, se oprește și staționează la capătul străzii Lupton, 
blocând traficul, a spus Sellers. De data asta stă chiar mai mult. 
Uită-te la coada formată în spatele ei - parcă se și aud 
claxoanele furioase. Cu toate astea, stă pe loc un minut. 

— Deci sunt mari șanse să fie ceva necurat la mijloc, i-a 
răspuns Charlie. Presupun că știți al cui este Audi-ul, din 
moment ce aţi spus că e argintiu, iar filmul nostru aici de față 
este alb-negru, a adăugat ea, făcând semn spre monitor. 

— Mașina aparţine doamnei Nichola Clements, i-a răspuns 
Sellers, cu adresa la numărul 19, Bartholomew Gardens, în 
Spilling. 

— Și cum de nu sunteţi acolo în clipa asta, ca să staţi de 
vorbă cu ea? a întrebat Charlie. 

— Ar merita să vedem ce are de zis, nu? a întrebat-o Gibbs. 

Charlie a izbucnit în râs. 

— Glumești?! Aveţi așa de multe piste promițătoare, încât vă 
permiteţi s-o ignoraţi pe asta? 

— Nu, voiam să spun... eu cred că merită, dar voiam să văd și 
ce părere ai tu. Ar putea fi o chestie cu totul nevinovată, să fie 
vreo băgăreaţă, cum spui și tu. 

— Sigur că trebuie să stăm de vorbă cu ea, a intervenit și 
Sellers. 

Charlie a răsuflat ușor. 

— Care-i treaba, Gibbs? încerci să mă flatezi, dându-mi de 
înţeles că părerea mea e importantă pentru tine - am înțeles 
asta, însă n-am idee care e explicaţia -, dar n-ai putut găsi ceva 
mai interesant să mă întrebi, ceva un pic mai puţin evident? 
Orice om cu minţile acasă, văzând ce tocmai mi-ai arătat mie, ți- 
ar spune să mergi să stai de vorbă cu Nichola Clements cât mai 
repede cu putinţă. 

— Asta i-am zis și eu, a intervenit din nou Sellers. 

— Prin urmare orice om cu minţile acasă, plus Sellers, ţi-ar fi 
spus să stai de vorbă cu Nichola Clements, l-a tachinat Charlie. 

Sellers s-a chinuit să zâmbească, dar nu i-a prea ieșit. 

— Care dracu' e problema ta? l-a apostrofat Gibbs. 


VP -58 


Era momentul potrivit să-i părăsească, a hotărât Charlie. Până 
și promovarea culturii, plictisitoare de moarte, era mai 
distractivă decât ăștia doi. 

(J 

— Nu pot să demonstrez că Damon nu m-a iubit niciodată, 
așa că, dacă ceea ce vreți sunt dovezi, veţi fi dezamăgiți. Așa 
cum am fost și eu. 

Hannah Blundy stătea în faţa lui Simon și a lui Sam, dincolo 
de masa ovală, mare, din lemn, aflată în bucătăria ei. Poliţista 
care se ocupa de familiile decedaţilor, o tânără pe nume Uzma, 
care părea incapabilă de a face orice fără a stârni un tărăboi 
înfiorător, le făcea un ceai - dacă era să se ia doar după 
dovezile vizuale. Dacă ascultai doar sunetele, ai fi putut trage 
concluzia că undeva prin apropiere avea loc un accident 
feroviar. Însă oricât de enervant ar fi fost, Simon era 
recunoscător pentru zgomotul de fundal; acesta dădea o notă 
de normalitate uneia dintre cele mai stranii conversații pe care 
le purtase vreodată. Și purtase o mulţime de conversatii 
ciudate. 

— Înţeleg, i-a răspuns Sam. Vrei să spui că nu era nimic 
concret, ci doar... un sentiment pe care îl aveai? 

— Nu, dacă m-aș fi lăsat ghidată doar de sentimente, aș fi 
putut fi nespus de fericită în căsnicie. Damon îmi spunea tot 
timpul că mă iubește. Se purta ca și cum mă iubea. Relaţia 
noastră fizică era minunată - cât se poate de pasională. 

În timp ce vorbea, părea să își ţină un fel de interogatoriu 
interior: E adevărată afirmația asta? Da. Și afirmația asta e și ea 
adevărată? Da. Sunt sigură? Da. 

— Dar... nu te-ai simţit iubită? a mai făcut Sam o încercare. 

— Ei bine, adevărul e că m-am simţit iubită, a spus Hannah. 
Era greu să nu mă simt așa. Damon mă copleșea cu atenţia sa, 
și din punct de vedere fizic, și emoțional. In absolut toate 
sensurile. Nu cunosc pe nimeni care să ofere unei alte persoane 
atâta atenţie și afecţiune. Ai fi putut transpune felul în care se 
purta Damon cu mine într-un film de dragoste de la Hollywood și 
nu ar fi părut deplasat. 

Simon și Sam și-au aruncat o privire: încotro să o luăm? 

— Îmi făcea complimente întruna. Mă respecta din punct de 
vedere intelectual. Îmi lua cât se poate de în serios toate 


VP -59 


dorinţele și nevoile. Nu exista ceva ce nu ar fi făcut pentru mine, 
asta mi-a demonstrat-o de nenumărate ori. 

Hannah a întins mâinile, privindu-și lung palmele. Simon nu s- 
a putut abţine, s-a uitat și el la mâinile ei: erau albe și uscate ca 
niște mănuși din hârtie creponată. 

— Uneori îi ceream imposibilul, doar ca să-l supun unui test. 
De cele mai multe ori, reușea să facă imposibilul posibil. Nu a 
făcut niciun pas greșit, nu a lăsat niciodată să-i cadă masca. 
Asta era problema: înșelătoria lui era atât de perfectă, încât 
chiar mă simţeam iubită, a rostit Hannah oftând. În același timp, 
știam că sentimentul acela euforic pe care mi-l trezea se baza 
pe o minciună, așa că am încercat să nu mă încred în el. 

A râs ironic. 

— Ușor de zis, greu de făcut. Sentimentele mele 
răspundeau... programului neîncetat de stimuli falși ce veneau 
dinspre Damon. Eram manipulată. În mod genial, trebuie să-i 
recunosc arta, dar... nu voiam să mă simt iubită dacă nu era 
adevărat. Voiam să știu adevărul. lar din ziua în care ne-am 
cunoscut și până când a murit, în dimineaţa asta, a refuzat să 
mi-l spună. A negat că ascundea ceva. 

— Când anume v-aţi cunoscut? a întrebat-o Simon. 

incepea ușurel, cu întrebări ale căror răspunsuri avea să le 
înţeleagă. Ancorarea în niște date și ore concrete era mult mai 
simplă decât a încerca să înţeleagă povestirea stranie a lui 
Hannah despre păcăleala ireproșabilă a iubirii soţului ei. 

— Cât timp aţi fost împreună, tu și Damon? De cât timp 
sunteţi căsătoriţi? a continuat el. 

— Ne-am cunoscut pe 29 noiembrie 2011 și ne-am căsătorit 
în martie 2012. Pe 18 martie. 

— ȘI... copii nu aveţi? 

— Nu. Nu am trecut de vârsta la care pot avea copii - am doar 
39 de ani -, însă Damon nu voia. Zicea că mă iubește prea mult 
pentru a fi dispus să mă împartă cu cineva. Altă minciună. 
Adevărul era că nu-i plăceau copiii deloc. Spunea că sunt 
plictisitori și inutili. Însă probabil că l-aș fi putut convinge, dacă 
aș fi vrut. Ar fi cedat, dacă aș fi pus problema într-un anumit fel 
- „demonstrează-mi că mă iubești, făcându-mi un copil” -, dar 
nici eu nu am vrut copii. Nu cu el. Nu înainte de a afla ce voia de 
la mine. 


VP - 60 


— La cât timp după ce te-ai căsătorit cu Damon ai... ai 
început să bănuiești că dragostea lui pentru tine nu era sinceră? 
a întrebat Sam. 

— Nu am bănuit, am știut. 

Hannah era o adeptă a clarificărilor, a observat Simon: era 
pedant de obsedată de corectitudinea propriilor cuvinte, ca și de 
a celor rostite de alţii. Era un gen de personalitate pe care nu-l 
întâlnise des, dar îl putea recunoaște atunci când îi ieșea în cale. 
Clarificatorii constituiau martori excelenți, de cele mai multe ori. 
Cu excepția situaţiilor în care îţi turnau povești care nu aveau 
niciun sens. 

— Am știut cu mult înainte de a mă căsători cu Damon, a 
continuat Hannah. Prima oară când mi-a spus că mă iubește, 
gândul meu a fost: „Ba nu mă iubești. Nu ai cum. E imposibil”. 
Dacă vă întrebaţi de ce am rămas cu el... 

— Continuă, te rog, i-a spus Sam. 

— La început am avut diferite motive: fusesem singură multă 
vreme și mă temeam că nu aveam să mai cunosc pe nimeni 
niciodată. Apoi l-am întâlnit pe Damon, sau mai curând el m-a 
întâlnit pe mine. Imi vedeam de treaba mea, mă uitam la niște 
pături ieftine din lână, în magazinul National Trust de pe 
Blantyre Walk - le împătuream și despătuream, mă încruntam și 
mormâiam nemulțumită, niciuna nu era ce-mi trebuia. Cred că 
nici dacă aș fi încercat, n-aș fi putut arăta într-o mai mare 
măsură ca o fată bătrână fără gusturi, mai puţin atrăgătoare din 
punct de vedere sexual. Damon... 

— Ești în regulă, Hannah? a întrebat-o Sam, când s-a oprit. 
Putem să luăm o pauză dacă... 

— Nu. Mulţumesc. Lăsaţi-mă să continui. 

Spunând asta, și-a lipit buzele strâns, ca și cum n-ar fi avut de 
gând să mai scoată o vorbă în viaţa ei. 

Simon și Sam au așteptat. 

În cele din urmă, ea a rostit: 

— Nu l-am remarcat pe Damon până în clipa în care a venit la 
mine și a început să îmi vorbească de parcă am fi fost prieteni 
de când lumea. Eram flatată că un bărbat atât de chipeș se uita 
măcar la mine. Imi făcea plăcere să-l ascult vorbind și, mai 
târziu, să stăm de vorbă. Conversaţiile cu Damon erau 
asemenea unor jocuri de artificii verbale. lar eu eram intrigată. 
Imi stârnise curiozitatea din punct de vedere intelectual. Voiam 


VP -61 


să-mi dau seama ce punea la cale. Ăsta mi-a fost planul la 
început: să rămân cu el doar până aveam să-mi dau seama ce-și 
dorea cu atâta ardoare de la mine, încât era dispus să mintă așa 
de lipsit de scrupule și de convingător. Mulţumesc, Uzma. 

Trei cești cu ceai au fost trântite pe masă, ca niște ciocane 
imense ale unei licitaţii nevăzute. Uzma s-a retras și a început 
să încarce mașina de spălat vasele. Dacă închidea ochii, Simon 
putea crede că ceea ce se auzea era o bătaie cu sticle între 
bețivi, complet scăpată de sub control. 

Hannah a scos un șervetțel din buzunarul jeanșilor și s-a șters 
la ochi. 

— Îmi pare rău, a spus ea. Ai fi crezut că nu am să fiu afectată 
de moartea lui, având în vedere situaţia. 

Mda. Păi, nu-i ești decât soție. Faptul că şedea atât de 
aproape de Văduva Dubioasă îl făcea să-l mănânce pielea. Știa 
că era nedrept, dar faptul că Hannah era atât de bănuitoare în 
ceea ce-l privea pe soţul ei defunct îl făcea pe el bănuitor față 
de ea. 

— Bineînţeles că te-a tulburat moartea lui Damon, a spus Sam 
cu blândețe. L-ai... iubit? 

— Da, l-am iubit. Chiar foarte mult. Am devenit dependentă 
de sentimentele lui false, asta a fost problema. Eu i-am răspuns 
cu sentimente adevărate. 

— Adică avea... o dragoste falsă? a întrebat-o Sam. 

Hannah a încuviinţat din cap. 

— Niciun bărbat nu mai manifestase interes faţă de mine de 
ceva timp, așa că am cedat în fața atracției sentimentelor false. 
Dragostea mea pentru Damon era la fel de reală pe cât era 
dragostea lui pentru mine o păcăleală, însă păcăleala aceea îmi 
aducea mai multă plăcere decât lipsa completă a unei iubiri 
autentice. Uneori am fost fericită pentru perioade lungi de timp. 
Apoi mă izbea din nou adevărul: juca teatru. Am încercat să-mi 
conving inima că era păcălită și că nu trebuia să cadă în 
capcană, dar nu m-a ascultat. Inimile nu ascultă niciodată de 
sfaturile înțelepte. 

Brusc, pe figură i s-a zugrăvit o expresie plină de îndoială. 

— Nu știu, poate că n-a fost un lucru înțelept. Poate că o 
iubire falsă este mai bună decât niciun fel de iubire. Trebuie să 
fie mai bună. Altfel de ce rămân cei mai mulţi dintre pacienții 
mei în niște relaţii romantice care nu le fac deloc bine? 


VP - 62 


— În activitatea ta de terapeută, ai întâlnit vreodată o situaţie 
ca a ta și a lui Damon? a întrebat-o Sam. Ti-a spus cineva că 
partenerul nu-l iubește, ci doar... se preface foarte convingător? 

— Nu, niciodată. Staţi liniștiți, îmi dau seama perfect de ironia 
situaţiei. Sunt foarte bună la ce fac - vă rog să mă iertați, nu 
sunt adepta falsei modestii. Nu mi s-a întâmplat niciodată să nu 
pot rezolva o problemă relaţională a pacienţilor mei. Niciodată. 
Uneori poate dura mai mult, dar întotdeauna vine acel moment 
în care lucrurile își găsesc locul firesc și îmi spun „Așa deci, asta 
era problema aici”. Cu Damon, n-am reușit să ajung niciodată în 
acel punct, nu am găsit niciodată răspunsul. Poate că eram prea 
aproape pentru a-l vedea. 

Pe Simon începuse să-l frământe nerăbdarea. Era momentul 
să o abordeze mai direct. 

— Hannah, iartă-mă dacă sunt greu de cap, dar... dacă 
prefăcătoria lui Damon era fără cusur, cum poți fi sigură că nu 
te iubea cu adevărat, de fapt? 

— Pentru că a spus-o prea repede. La a doua întâlnire. A fost - 
s-a prefăcut a fi - prea îndrăgostit și prea curând. Presupun că 
ce-am spus mai devreme nu e adevărat în sensul cel mai strict 
al cuvântului: la început, prefăcătoria lui a avut un punct 
vulnerabil. Dacă ar fi părut să mă placă doar un pic la început, 
dacă m-ar fi găsit suficient de interesantă, încât să-și dorească 
să mă vadă din nou... Dacă ar fi construit totul treptat și m-ar fi 
lăsat să văd cum îi sporește entuziasmul pe măsură ce mă 
cunoștea tot mai bine, atunci poate că l-aș fi crezut. Dacă ar fi 
așteptat câteva luni înainte de a-mi spune pentru prima oară că 
mă iubește... 

— Deci graba cu care s-a îndrăgostit de tine a fost cea în care 
n-ai avut încredere? a întrerupt-o Simon. 

Hannah i-a aruncat o privire tăioasă, ca să-i arate că a băgat 
de seamă. 

— În acel moment, da. Mai târziu, au fost alte lucruri. Nu se 
supăra sau enerva niciodată pe mine, nu pierdea nicio ocazie de 
a se purta frumos, nu se prefăcea niciodată că mă ascultă fără a 
fi atent, așa cum fac toti soţii. În cazul lui Damon, era ca și cum 
ar fi fost... nu știu, ca și cum s-ar fi străduit să ţină minte fiecare 
cuvânt pe care îl rosteam. Așa cum sunt oamenii la începutul 
relaţiei, când vor să soarbă cât mai multe informații și detalii 
despre noul partener. Damon a fost așa în permanenţă, încă din 


VP - 63 


clipa în care l-am cunoscut. Este tare greu să explic lucrul 
acesta cuiva care n-a trăit ce am trăit eu. Era ca și cum mă 
lingușea tot timpul, însă nu într-un mod jalnic, nici respingător. 

— Aş face moarte de om pentru un bărbat ca ăsta, a 
intervenit, complet lipsită de diplomaţie, Uzma, care se afla în 
partea cealaltă a încăperii; Hannah nu a părut să observe. 

— Hannah, am să joc rolul avocatului diavolului pentru o clipă, 
a început Sam ezitant. E posibil să... ei bine, e posibil să fi fost 
într-adevăr dragoste la prima vedere în ceea ce-l privea pe 
Damon? 

Nu. Nu cu femeia asta. Simon s-a simţit vinovat că a gândit 
asta și ușurat că nimeni nu știa ce îi trecuse prin gând. 

Sam insista cu fantezia lui romantică. 

— Îmi imaginez că dacă te îndrăgostești până peste cap și 
dacă sentimentul ăsta durează... vreau să spun, poate de asta 
credea Damon că tot ce făceai tu era perfect, poate de asta te 
asculta cu atâta atenţie întotdeauna. Tot ce ai descris tu îmi 
sună a fi... dragoste. Nu un fals. 

Hannah i-a zâmbit. 

— Asta e tare dulce, chiar dacă un pic naiv. Ascultaţi absolut 
fiecare cuvânt pe care îl rostește soția dumneavoastră? 

— Poate nu chiar fiecare cuvânt, dar... 

— Credeţi în dragoste la prima vedere? 

— Da, cred. 

— Și dumneavoastră? s-a întors Hannah spre Simon. 

Acesta a clătinat din cap. 

— Poate în ceva care pare a fi dragoste la prima vedere, atât 
a reușit el să răspundă. 

O iluzie hrănită de dorință, un soi de nebunie. Trăise așa ceva 
o singură dată și spera că nu avea să i se mai întâmple 
niciodată; prefera genul de iubire pe care îl avea faţă de Charlie, 
iubirea care se năștea treptat, la care adăugai câte puţin, care 
în cele din urmă era cu mult mai valoroasă. O dragoste care 
semăna mai curând cu un cont de economii decât cu o tură de 
cumpărături scăpată de sub control. g 

Alice Fancourt. Simon nu avea să uite vreodată acel nume. li 
trecea prin gând cel puțin o dată pe zi. 

— Vă referiți la atracția obsesivă, nestăpânită, care 
devastează pe oameni ca un foc într-o pădure de uscături? a 
întrebat Hannah. Acea pornire trebuie-să-te-devorez pe care o 


VP - 64 


numim dragoste pentru că nu avem niciun cuvânt mai puternic 
de atât? 

Simon a scos un sunet neutru. 

— Nu, nu la asta m-am referit când am spus că Damon a 
minţit, declarându-mi că mă iubește la cea de-a doua întâlnire. 
Nu spun că era orbit de îndrăgosteală sau într-o stare de 
dinaintea iubirii, pe care a confundat-o cu dragostea. Spun că nu 
a simţit nimic pentru mine în afara dorinței de a mă folosi în 
scopuri proprii, oricare ar fi fost ele. 

— Cum poți să știi asta cu certitudine? a întrebat-o Sam. 

Hannah l-a privit lung. 

— Ar trebui să vă fie clar, i-a răspuns ea. Există oameni care 
inspiră pasiuni și iubiri la prima vedere, așa cum există oameni 
care n-au să o facă niciodată - oameni ca mine. 

— Ce vrei să spui? a insistat Sam. 

Simon știa exact ce voia să spună. 

— Uitaţi-vă la mine, sergent Kombothekra, i-a răspuns 
Hannah împingând scaunul și ridicându-se în picioare pentru ca 
el să o vadă mai bine. Ce bărbat ar arunca o singură privire la 
figura asta și la corpul ăsta - sau două ori chiar trei priviri -, 
decizând apoi că trebuie să fiu a lui, că altfel înnebunește? Nu 
mă compătimesc singură. Nu sper în secret că mă veți consola, 
spunându-mi că arăt minunat. Știu că nu sunt atrăgătoare din 
punct de vedere fizic. Nu sunt nici hidoasă, desigur, dar nici 
frumoasă, nici măcar banală. Arăt ciudat. Am fața asimetrică, 
corpul disproporționat... 

— Hannah, te judeci mult prea aspru, a întrerupt-o Sam 
galant. 

Simon nu a spus nimic. După ce i-a ascultat evaluarea lucidă 
a propriei înfățișări, începea să dea mai multă crezare teoriei ei 
despre dragostea falsă a lui Damon Blundy. 

— Sunt pur și simplu sin-ce-ră. 

A prelungit ultimul cuvânt, ca și cum ar fi avut impresia că 
Sam nu-l mai auzise până atunci. 

— Realistă. Știu că mulţi bărbaţi iubesc femei care nu sunt 
frumoase, însă la prima vedere? Când eu arăt așa, iar bărbatul e 
la fel de chipeș ca Damon, care ar fi putut avea orice femeie ar 
fi vrut, presupunând că nu l-ar fi urât deja din cauza 
editorialelor? Nu. Nu pot fi convinsă de așa ceva. 


VP - 65 


S-a lăsat să cadă înapoi în scaun, ca și cum efortul de a sta în 
picioare o epuizase. 

— Nu spun că sunt imposibil de iubit. Cred că mulți bărbaţi s- 
ar îndrăgosti de mine, dacă ar avea ocazia de a mă cunoaște - 
bărbaţi inteligenţi, care nu pun accentul doar pe exterior -, însă 
genul acesta de iubire apărută brusc, la prima vedere, nu. 
Aceasta își are rădăcinile în superficialitate. Vedem un obiect 
care, din punct de vedere fizic, se potrivește unei fantezii 
arhetipale pe care o avem deja și începem să proiectăm asupra 
lui sentimente puternice, care nu-și au locul acolo și care nu au 
nimic de-a face cu persoana respectivă. 

— Și crezi că, fizic vorbind, nu ai fi putut fi întruchiparea 
fanteziei lui Damon? a întrebat-o Simon. 

— Exact, i-a răspuns ea satisfăcută. 

— De ce nu? Ai spus-o chiar tu: ai o înfățișare stranie. 

— Simon... a mormăit Sam. 

— E în regulă, a spus Hannah. Lăsaţi-l să vorbească. 

— Înfăţișarea ta e neobișnuită, a continuat Simon. Mulţi 
bărbaţi, poate chiar cei mai mulţi, ar prefera o femeie gen 
fotomodel, dar nu e toată lumea la fel. Trebuie să știi asta, 
având în vedere că lucrezi cu atâţia pacienţi - nu sunt unele 
dintre problemele lor cu totul unice? lar Damon... după ce am 
aruncat o privire rapidă asupra scriiturii sale, nu-mi lasă 
impresia că a fost un bărbat banal, ca toți ceilalţi. 

— Nici nu a fost, i-a răspuns Hannah. Și vă mulţumesc că nu 
mi-aţi spus ceea ce mi-au spus toţi ceilalți cu care am discutat 
vreodată lucrul acesta: că sunt frumoasă în felul meu, că sunt la 
fel de multe șanse ca bărbaţii să se îndrăgostească de mine ca 
și de fotomodele. Evident că nu-i așa! 

— Fotomodelele par de multe ori a nu fi teribil de interesante 
odată ce ajungi să le cunoști, a spus Sam. 

Hannah l-a ignorat, adresându-i-se în schimb lui Simon. 

— Aţi vorbit despre pacienţii mei. Aveţi dreptate. Majoritatea 
problemelor psihologice și a problemelor din relaţie constau de 
multe ori în chestiuni teribil de simple, precum atracția fizică 
față de figuri drăgălașe și siluete de clepsidră, însă din când în 
când apare câte cineva cu o problemă complet nouă și eu îmi 
spun „Uau, chiar ar trebui să scriu o lucrare despre cazul ăsta și 
să o public într-un jurnal de specialitate”. Am avut de curând o 
pacientă care avea o spaimă patologică de conductorii de tren, 


VP - 66 


de șoferii de autobuze și de taxi, de piloţi. Era convinsă că toți 
oamenii care ar fi putut să o ducă dintr-un loc în altul făceau 
parte dintr-un imens complot împotriva ei, conspirând să o ducă 
într-un loc indescriptibil de terifiant, oribil, la care nici nu 
îndrăznea să se gândească. Chiar credea că, dacă ar fi reușit să 
o ducă acolo, avea să fie distrusă. Sigur, știa că din punct de 
vedere logic lucrul ăsta nu putea fi adevărat, însă tot nu își 
putea depăși fobia. 

— Eu mă simt așa ori de câte ori iau autobuzul 45 din 
Rawndesley spre Spilling dimineaţa, a strigat Uzma din partea 
cealaltă a încăperii. Cu ce viteză conduc unii dintre șoferi, când 
iau colţurile alea...! 

Hannah a aruncat o privire aspră spre Sam, ca și cum ar fi 
spus: „Nu e destul de grav faptul că soţul meu a fost ucis? Chiar 
a fost nevoie să mi-o și trimiteţi pe idioata asta?” 

— Poate că Damon avea gusturi neobișnuite în ceea ce 
privește femeile, a spus Simon, bucurându-se de stânjeneala pe 
care i-o stârnea lui Sam sinceritatea lui brutală. Poate că-l 
atrăgeau femeile cu înfățișarea stranie. 

— Nu, a răspuns Hannah. E posibil să existe undeva pe lumea 
asta un bărbat rar, în ale cărui fantezii femeia perfectă arată ca 
și cum a fost asamblată din piese de schimb găsite la un târg de 
vechituri, însă Damon nu era acela. Aţi ști asta dacă i-aţi fi citit 
editorialele. A scris la un moment dat că nu ar putea niciodată 
să iubească o femeie urâtă. Când l-am întrebat despre asta, mi- 
a răspuns: „Tu nu ești urâtă, iubito”, așa cum bănuiam că avea 
să faca. Frumoase au fost și fostele lui neveste: Prinţesa Preș și 
Dr. Despot. 

— Poftim? a rostit Sam. 

— Așa le spunea Damon în editorialele lui. 

— O să trebuiască să stăm de vorbă cu ele. Care sunt numele 
lor adevărate? 

— Verity Hewson e preșul, iar Abigail Meredith e despotul. 

— De ce „Prinţesa Preș”? a întrebat-o Simon. 

— Lui Damon i se părea că fusese exagerat de răsfăţată de 
tatăl ei - în fața acestuia era preș, nu în faţa lui Damon. Încerca 
întotdeauna să îl convingă ce considera tatăl ei de cuviință că 
era mai bine: să cumpere casa recomandată de tatăl ei, să-și 
tempereze editorialele, ca să nu-l stânjenească pe Tati la clubul 
de golf. Asta dacă e să-l crezi pe Damon. Și adevărul este că eu 


VP - 67 


chiar l-am crezut în legătură cu asta. Nu cred că m-a minţit cu 
prea multe lucruri - doar în legătură cu faptul că m-ar fi iubit. 

— Verity și Abigail au păstrat o relaţie cordială cu Damon? 

— Nu, în ambele cazuri relaţia s-a încheiat cu o ură reciprocă. 
S-a purtat odios cu amândouă, și în timpul căsătoriei, dar și 
după aceea. lată dovada concretă că nu era un bărbat care se 
purta frumos cu soțiile lui - și atunci de ce s-a purtat frumos cu 
mine? Ce spera să obţină? 

Simon nu știa, dar ar fi vrut să afle. Și-a amintit singur că 
Hannah putea minţi. Asta i se părea mai probabil decât ca ea să 
spună adevărul, dar să se înșele. 

De ce ar fi zămislit o minciună atât de stranie? 

— Crezi că Verity sau Abigail l-ar fi putut uri atât de tare încât 
să-l ucidă? a întrebat Sam. 

— Da, oricare dintre ele, cu ușurință, i-a răspuns Hannah, dar 
asta se aplică și altor zeci de oameni. De fiecare dată când 
Damon publica un editorial, își făcea între trei și zece dușmani 
noi. 

— Ne-ar fi de mare folos o listă cu numele acestora, i-a spus 
Simon. Cele pe care le cunoaștetți. 

— Ar fi mai logic să vă dau o listă cu numele celor care nu îl 
urăsc, i-a răspuns Hannah. Eu. Gata, am terminat repede. Ar fi 
trebuit să se prefacă a fi bun și afectuos cu mai mulţi oameni. 
Poate că ar fi încă în viaţă. 

— Revenind la dimineaţa aceasta... Ai spus că l-ai văzut pe 
Damon urcând în birou la 8:30? 

— Da, după micul dejun. Nu l-am văzut și nici n-am auzit 
nimic din birou până la 10:30, când am vrut să-i duc o ceașcă cu 
ceai și l-am găsit, a răspuns ea, înfiorându-se la amintirea acelei 
dimineţi. Ce înseamnă „Nu este mai puţin mort”? a întrebat ea 
brusc, ca și cum tocmai ar fi realizat cât de stranii erau cuvintele 
acelea. De ce ar scrie cineva așa ceva pe perete? 

— Nu știm, i-a raspuns Sam. Tu nu bănuiești oare ce ar putea 
însemna? 

— Nu. Pentru mine nu înseamnă nimic. 

— Ai auzit soneria între 8:30 și 10:30? a întrebat-o Simon. 

— Nu. Și aș fi auzit-o, răsună foarte puternic jos. Nu a sunat 
nimeni la sonerie. 

— Mă întreb, în cazul ăsta, cum a pătruns criminalul în casă 
fără a intra prin efracție. 


VP - 68 


— Nu știu, i-a răspuns Hannah. 

— Și nu l-ai auzit pe Damon vorbind cu nimeni, poate sunetul 
unor pași, râsete? 

— Nu, nimic. Dar a mers radioul, așa că orice sunet care nu 
era foarte puternic ar fi fost acoperit. Aș fi putut auzi doar 
soneria. 

— Telefonul? a întrebat-o Sam. Fixul, vreau să spun. 

Hannah a scuturat din cap. 

Simon a vrut s-o întrebe ce post de radio ascultase și ce 
emisiuni fuseseră la ora aceea, însă nu era momentul potrivit. 

Și-a iubit soțul, însă nu a avut încredere în el. Ceea ce 
înseamnă că în același timp l-a și urât. 

L-a ucis fiindcă nu a reușit să descopere singură secretul lui. 
Dacă voia ajutor din partea poliției, crima putea fi o solutie 
bună. 

Nu. Era tras de păr. 

— Ai avut vreun fel de contact cu Damon între ora 8:30 
dimineaţa și momentul în care i-ai descoperit trupul neînsufleţit, 
la 10:30? 

— Nu, niciunul. A urcat imediat după micul dejun. Eu am 
pornit radioul și... asta a fost tot. 

— Înainte de a-i descoperi cadavrul, când ai fost ultima oară 
în biroul lui? a întrebat-o Simon. 

— leri-seară - am intrat să așez câteva cărţi înapoi în 
bibliotecă. De obicei le lasă împrăștiate prin toată casa. 

— Și când ai intrat acolo ieri, încăperea arăta normal? N-ai 
văzut nimic ce n-ar fi trebuit să fie acolo, nimic nelalocul lui? 

Hannah a clătinat din cap. 

— Nimic. Doar biroul lui Damon, așa cum a arătat el 
întotdeauna până... azi. 

— Hannah, ai putea clarifica un aspect pentru noi? a 
intervenit Sam. Intre 8:30 și 10:30 în dimineaţa aceasta, nu ai 
urcat deloc la etaj? Nu l-ai zărit pe Damon, nu ai primit niciun 
mesaj sau e-mail de la el? 

— Nu, nimic. Damon se cufundă în scris în fiecare dimineaţă și 
reiese la suprafaţă cândva în jurul prânzului. De obicei mă ţin 
departe, ca să nu-i întrerup valul de venin. Așa îi place să îi 
spună. 

— Dar în dimineaţa asta nu te-ai ţinut departe, a subliniat 
Simon. Ai urcat să îi duci o ceașcă cu ceai, la 10:30, așa ai spus. 


VP - 69 


— Da, a răspuns Hannah cu un zvăcnet al gurii. Uneori, în 
momente de slăbiciune, mai fac asta: încerc să-l prind asupra 
faptului. 

A rostit lucrul acesta ca și cum ar fi fost o treabă perfect 
normală. 

— Să-l prinzi făcând ce? 

— Cum aș putea răspunde la această întrebare, dacă nu știu 
de ce se prefăcea că mă iubește? Nu era o strategie bine pusă 
la punct; era pur și simplu un lucru pe care îl făceam din când în 
când. Dacă cineva îţi ascunde ceva și tu vrei să afli ce este, 
merită să intri din când în când peste el, atunci când nu se 
așteaptă. Nu știi niciodată ce poţi găsi. 

— Și? a întrebat Sam. 

Hannah a clătinat din cap. 

— Nimic. Ori de câte ori l-am luat prin surprindere, l-am găsit 
scriindu-și rubrica. Acum că mă gândesc la asta, poate că a 
anticipat că aveam să apar la el în birou, din când în când, 
neanunţată. Poate că era deosebit de vigilent în preajma 
acestor situaţii. Ah, cine știe, cui îi pasă! Vreau să nu-mi mai 
pese! 

S-a apucat cu mâinile de păr. 

— Dar nu pot, chiar dacă a murit, fiindcă n-a făcut un infarct 
sau un accident de mașină - a fost ucis. Asta înseamnă că 
oameni mai puternici și mai eficienți decât mine vor acum să-i 
afle secretele. Asta îmi aduce un suflu nou de speranţă, dar și 
de spaimă, fiindcă e posibil să aflu adevărul. E oribil. Faptul că 
sunteți aici înseamnă că nu mă pot da bătută. Prelungește 
teroarea. Înţelegeţi sentimentul ăsta? 

— Crezi că uciderea lui Damon e direct legată de... de faptul 
că s-a prefăcut că te iubește sau de orice motiv l-ar fi 
determinat să se prefacă? a întrebat-o Sam. 

— Nu știu. Poate că-mi imaginez un șablon acolo unde acesta 
nu există, dar când cineva trăiește o minciună, când își 
transformă întreaga viaţă într-o minciună, așa cum a făcut-o 
Damon, nu înseamnă oare că provoacă mânia sorții? 

— Cum adică? a întrebat-o Simon. 

— Lansează o provocare, către moarte și către adevăr: „la să 
văd dacă aveţi curaj să veniţi după mine”. Ei bine, unul dintre 
ele a sosit în dimineaţa asta, a rostit Hannah liniștită, ca și cum 
ar fi vorbit de un musafir propriu-zis, nu despre niște concepte 


VP - 70 


abstracte. Cred că, de fapt, au venit amândouă, a adăugat ea 
încet, după câteva clipe. Cred că au sosit împreună. 


De la: Nicki <nickinerusinataQhushmail.com> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 09:19:13 
Către: <dl_balcoaneQhushmail.com> 
Subiect: Semnal de alarmă 


Bună, Gavin. 


S-a întâmplat ceva ciudat și tare supărător. De ce îţi spun 
asta, când n-ar mai trebui să-ţi scriu deloc? Nu știu. Nu 
pot/nu vreau să spun altcuiva. Ai auzit de jurnalistul- 
editorialist Damon Blundy? 

Nx 


De la: DI Balcoane <[email protected]> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 09:23:08 
Către: <[email protected]> 
Subiect: RE: Semnai de alarmă 


Toată lumea a auzit de el, nu? Nu-i chiar un tip de treabă. 
G. 


De la: Nicki <[email protected]> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 09:30:26 
Către: <dl_balcoaneQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


De ce spui asta? 
Nx 


De la: DI Balcoane <[email protected]> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 09:32:10 
Către: <[email protected]> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Glumești?? ÎI știu doar din editorialele alea de băiețel- 
care-vrea-să-fie-în-centrul-atenţiei, dar mi s-a părut 
întotdeauna jalnic - un tip care se simte bine doar dacă le 
face rău altora. De ce? Care e lucrul ciudat și supărător? Și 


VP -71 


de ce nu îmi povestești despre niciunul dintre incidentele cu 
polițistul de care zici? Tot vreau să știu ce s-a întâmplat. 


G. 


De la: Nicki <nickinerusinataQhushmail.com> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 09: 40: 21 
Către: <dl_balcoaneQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Mă șochează schimbarea asta din „vocea” ta. Vorbești ca 
o persoană normală, reală. Sigur ești același om? 


Tocmai am aflat că Damon Blundy a fost găsit mort ieri, 
acasă. Au spus la radio acum câteva minute. Locuia pe 
Elmhirst Road, în Spilling, la zece minute de casa mea. 


Al doilea incident cu polițistul, cel care m-a făcut să-ţi 
scriu din nou, s-a petrecut ieri pe Elmhirst Road. Mergeam 
cu mașina spre școala copiilor mei și traficul era incredibil 
de aglomerat, se înainta foarte încet. Am văzut în faţă niște 
polițiști, printre care se număra și cel cu care avusesem 
primul incident. Opreau șoferii și îi întrebau ceva. Acum mă 
gândesc că trebuie s-o fi făcut din cauza morţii lui Damon 
Blundy. Se pare că iau în considerare o posibilă crimă. 


Sunt foarte tulburată. Nu mă întreba de ce, te rog. 
Nx 


De la: DI Balcoane <[email protected]> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 09: 45: 05 
Către: <nickinerusinataQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


De ce ești așa tulburată că a murit un editorialist, un fel 
de Gică-contra, care se întâmpla să locuiască pe aproape de 
tine? 


Da, sunt același om. Te-ai convinge dacă ţi-aș porunci să 
te așezi pe burtă, jos, pe covor și să îţi scoţi **foarte** încet 
chiloţii? Mi-ar fi putut sparge cineva contul de e-mail, 
presupun, dar... nu s-a întâmplat. Sunt eu. 


VP- 72 


Deci cineva l-a omorât pe Damon Blundy? Serios?? De ce- 
or fi așteptat atâta?: - (Nu-mi stă în fire să folosesc 
emoticoane, știu. Dar sunt **tot** eu.) 


Serios acum, dacă vrei să-ţi faci griji în legătură cu 
suferinţa unor necunoscuți, mai bine ai alege pe cineva care 
s-o merite, nu pe Damon Blundy. 


G. 

De la: Nicki <nickinerusinataQhushmail.com> 
Data: Marți, 2 lulie 2013 09: 49: 34 

Către: <dl_balcoaneQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Serios (ca să te citez)? Mi-ar părea rău să aud despre 
uciderea oricui, în afara cazului în care ar fi vorba de un om 
pur și simplu malefic. Damon Blundy nu era malefic. 

Scuze, tre’ să închei - e cineva la ușă! 


Nx 


De la: DI Balcoane <[email protected]> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 10:15:22 
Către: <[email protected]> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Și de unde știi că Damon Blundy nu era malefic? Poate că 
era. Așa sunt unii oameni. 


G. 


De la: Nicki <nickinerusinataQhushmail.com> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 10:34:02 
Către: <dl_balcoaneQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Gavin, a venit un detectiv la mine acasă. Vrea să mă duc 
la secție. E în legătură cu Damon Blundy. 


La dracu'! Mi-e frică. 
Nx 


Trimis de pe BlackBerry 10 
VP - 73 


Capitolul 3 


MARTI, 2 IULIE 2013 


— Nu înseamnă nimic, izbucnesc eu, rupând tăcerea care 
parcă mă încolţește. Ce e, vreun fel de ghicitoare? 

N-am primit niciun răspuns, doar un zâmbet cu jumătate de 
gură de la detectivul de pe partea cealaltă a mesei, Sam nu- 
știu-cum. Are un nume de familie lung și ciudat. L-am uitat 
imediat ce mi l-a zis. Încerc să mă uit doar la el, nu la colegul lui 
zdrahon, cu maxilarul proeminent, masiv, care stă lângă 
fereastra cu gratii și nu a zâmbit nici măcar o dată. 

— E o aiureală, continui eu. Nu există așa ceva, nu există mai 
puţin mort sau mai mort. Nu există... niveluri de moarte! Ori ești 
mort, ori nu ești. 

Nu se poate întâmpla așa ceva. Nu pot să fiu în sala asta de 
interogatoriu, mică și sufocantă, dintr-o secţie de poliţie, 
răspunzând la întrebări în ancheta despre uciderea lui Damon 
Blundy. 

Îmi încleștez mâna pe șerveţelul pe care mi l-a dat detectiv- 
sergentul Sam. E deja umezit și făcut harcea-parcea, mai are 
puțin și se destramă complet. Luată de acasă, înghesuită într-o 
mașină a poliției fără să mi se spună ce se întâmplă, dusă la 
secție ca să fiu interogată... Asta e cel mai înfiorător coșmar al 
meu. 

Nu îndrăznesc să mai cer un șerveţel, ceea ce înseamnă că 
trebuie să mă opresc din plâns. Și din tremurat. Mă îngrozesc 
gândindu-mă cât de vinovată trebuie să par, cu toate că n-am 
ucis pe nimeni și că nu știu absolut nimic despre nicio crimă. 

Poliţiștii sunt învăţaţi să miroasă minciunile și vinovăția, însă 
nu și să facă distincţia dintre motivele pentru care cineva se 
simte vinovat. 

— Cuvintele acestea înseamnă ceva pentru persoana care l-a 
ucis pe Damon Blundy, spune detectivul Simon Waterhouse, 
polițistul neprietenos. Dar spui că nu ești tu acea persoană, nu? 

E a treia oară când mă întreabă chestia asta. 

— Uitaţi-vă la mine! 


VP - 74 


Plâng în hohote, văzându-mă așa cum probabil că mă văd ei: 
epava unei femei înspăimântate, într-o rochie  înflorată, 
minusculă în comparaţie cu cei doi detectivi. 

Și în comparație cu Damon Blundy. L-am văzut o dată la 
televizor. Părea înalt și bine făcut. Ideea că m-aș putea lua la 
trântă și aș putea înfrânge un bărbat de statura lui e ridicolă. 

— Arăt eu ca și cum aș avea puterea mentală și fizică 
necesare pentru a ucide pe cineva? întreb eu cu ochii în lacrimi, 
rugându-mă ca Waterhouse să fie om de înţeles. Nu l-am 
cunoscut pe Damon Blundy! Nu l-am întâlnit niciodată! Știu cum 
arăta doar pentru că l-am văzut la televizor și în ziare. Nici dacă 
mi-aş fi propus nu l-aș fi putut cunoaște mai puţin. 

Cuvintele „mai puţin” îmi reverberează în minte. 

Nu este mai puțin mort. 

Ce-i asta? Îmi aduce aminte de ceva, dar nu-mi dau seama de 
ce anume; are o familiaritate aparte, mintea mea asociază 
propoziţia asta cu ceva: cu o imagine vagă, îndepărtată a unei 
amintiri. 

Dispare înainte să apuc să-mi dau seama ce este. Dacă am 
mai auzit cuvintele astea până acum - și sunt destul de sigură 
că nu le-am mai auzit -, nu am nicio idee unde sau când. 

Ce legătură au ele cu moartea lui Damon Blundy? 

Nu trebuie să întreb. Nu e treaba mea. Eu nu sunt nici 
detectiv, nici ucigașă; sunt neimplicată și neinformată și trebuie 
să mă asigur că așa am să și rămân. lar asta înseamnă că 
trebuie să-mi înving curiozitatea, să nu pun nicio întrebare. 

— Există moduri de a ucide pe cineva care implică într-o mai 
mică măsură puterea fizică și într-o mai mare măsură 
manipularea psihologică, răspunde Waterhouse inexpresiv. La 
asta cât de bine te pricepi? 

— Nu la fel de bine ca voi! Încercaţi să mă intimidaţi ca să 
mărturisesc ceva ce nu am făcut. 

Oare ei știu despre întâlnirea mea cu polițistul cu părul 
nisipiu? Le-o fi povestit? Asta trebuie să fie motivul pentru care 
sunt aici; probabil m-a văzut întorcându-mă pe Elmhirst Road, 
mi-a recunoscut mașina... 

— Dacă n-ai avut nimic de-a face cu moartea lui Blundy... 
începe din nou Waterhouse. 

— N-am avut! 


VP -75 


— Atunci, de ce ești atât de afectată? De ce refuzi să îţi 
chemăm un avocat? 

— Pentru că... nimeni nu poate să afle că sunt aici. Niciun 
avocat, nici soțul meu, nici copiii mei - nimeni! E destul de rău 
că știu eu că sunt aici! 

Nu vreau ca toate astea să fie reale. Prezenţa unui avocat ar 
însemna că situaţia e gravă. Și chiar nu e. E o neînțelegere. În 
curând îmi vor spune că pot să plec. Inainte să trebuiască să 
merg să-i iau de la școală pe Sophie și pe Ethan, cu siguranţă. 
Cu mult înainte. _ 

— Soţul meu nu trebuie să afle despre asta. Imi puteţi da o 
garanţie că nu va afla? 

Ideea că Adam ar putea fi implicat în toată treaba asta mă 
face să încep iar să tremur. Toată nebunia asta nu se poate 
extinde, nu-i poate atinge pe el și pe copii. Cum aș putea să le 
explic că eu nu sunt, de fapt, o persoană întreagă, cu toate că 
așa par? Eu sunt împărţită în două, despicată pe mijloc: există 
două Nicki, două vieţi care nu trebuie să se întâlnească 
niciodată. Nicki cea măritată cu Adam nu s-ar lăsa niciodată 
pusă în situaţia de a fi luată în vizor de polițiști. 

— De ce ești atât de îngrijorată? mă întreabă Waterhouse. 
Dacă ești nevinovată și nu știi nimic despre uciderea lui Damon 
Blundy înseamnă că te-am adus la secție degeaba. Noi suntem 
cei care am greșit, nu tu. Toată treaba asta ar putea fi o poveste 
amuzantă pe care să i-o spui la cină soţului tău - cum ai fost 
implicată în ancheta unei crime, deși nu erai vinovată cu nimic. 

— Nu! 

Simt în gură gust de fiere. Îmi acopăr buzele cu mâna. 

— O să facem tot ce ne stă în putere pentru a-ţi respecta 
intimitatea, Nicki, îmi zice sergentul Sam. Dacă ne spui absolut 
tot adevărul, o să meargă mult mai ușor - și pentru noi, și 
pentru tine. 

Pare încurcat. Ca și cum nu ar înțelege de ce sunt atât de 
tulburată. Oare asta înseamnă că polițistul de pe Elmhirst Road 
nu i-a povestit despre când m-a văzut prima dată? Dacă Sam și 
Waterhouse ar ști, mi-ar înţelege teama, disperarea de a scăpa 
naibii de aici. Oare m-ar pune în fața adevărului sau mi-ar testa 
sinceritatea, așteptând să vadă dacă le mărturisesc de bunăvoie 
micul meu secret sordid? 


VP - 76 


Acum nu mi se mai pare chiar așa de mic. Am senzaţia că 
începe să acapareze și partea sigură, respectabilă din viaţa 
mea. Asta n-ar fi trebuit să se întâmple. Ţin minte că la un 
moment dat eram sigură că așa ceva nu s-ar fi putut întâmpla. 

Proastă. lresponsabil, impardonabil de proastă. 

— Nu cred că vrea să ne spună absolut tot adevărul, îi zice 
Waterhouse lui Sam. 

Are perfectă dreptate. Nu am niciun fel de înclinaţie pentru a 
spune adevărul. Mă interesează un singur lucru: să-mi fac viața 
cât mai fericită și mai satisfăcătoare cu putinţă și să-i protejez 
pe cei la care ţin, făcându-i și pe ei fericiţi: pe Adam, pe copii, pe 
Gavin, până de curând; pe Regele Eduard înaintea lui... 

Pot să le fac pe amândouă. În momentele în care mă simt 
puternică nu mi se pare c-ar fi prea complicat; sunt sigură că mă 
pot descurca cu absolut tot și că îi pot păstra pe fiecare în 
compartimentele lor. Acum trebuie doar să scap de poliţie, pe 
urmă o să fie în regulă. Am să reușesc să mă conving singură că 
sunt o optimistă neînfricată, nu o idioată neglijentă. 

— Nu vrei să te încrezi în noi, nu-i așa, Nicki? mă întreabă 
Waterhouse, luând un scaun și așezându-se la masă, lângă 
sergentul Sam. Ascunzi ceva și, fiindcă nu are legătură cu 
Damon Blundy sau cu moartea lui, ai impresia că nu ne privește. 
Dacă e ceva atât de grav, încât nu suporţi gândul de a-i spune 
soţului tău, de ce ai fi mai dispusă să le mărturisești totul unor 
străini? Înţeleg... așa că am să-ţi ofer o motivaţie. Mie și 
sergentului Kombothekra nu ne pasă ce ai făcut, câtă vreme nu 
are legătură cu ancheta noastră. Probabil chiar nu e treaba 
noastră, însă trebuie să știm ce anume este, ca să fim siguri că 
nu e ceva relevant. Așadar... care e povestea? Ce ne ascunzi? 

Simt cum panica mă gâtuie. Aud un scheunat zgomotos și 
dizgrațios, apoi îmi dau seama că eu l-am scos. Cât o să-mi mai 
pierd autocontrolul până când am să pot pleca de aici? Gândul 
că nu mă pot controla mă înspăimântă mai tare decât faptul că 
sunt suspectată de o crimă. Oare am să le spun tot, indiferent 
că vreau sau nu? Are să ţâșnească adevărul din mine 
necontrolat, asemenea lacrimilor nesfârșite? Waterhouse pare 
sigur pe el. Ca și cum ar ști cu certitudine că mă poate face să 
vorbesc. Nu sunt sigură că mă pot abţine, când pare că el știe 
deja, dar trebuie să încerc. 


VP - 77 


Cum ar putea să știe? E imposibil; dacă Polițistul Păr Nisipiu i- 
ar fi povestit, ar fi pomenit lucrul ăsta până acum. 

— Încearcă să-ţi păstrezi calmul, Nicki, îmi spune sergentul 
Sam. Haide să-ți pun câteva întrebări simple, să-ți dau ocazia de 
a-ţi veni un pic în fire. Avem nevoie de câteva informaţii de 
bază. 

De ce? îmi vine să urlu. N-o să păstrăm legătura, o să plec de 
aici foarte curâna, am să mă prefac că toată treaba asta nu s-a 
întâmplat niciodată, iar voi o să uitati cum mă cheamă şi chiar 
că m-ati cunoscut vreodată. 

— Câţi ani ai? 

Dacă aș fi avut un avocat acum, el ar fi știut dacă am voie să 
refuz să răspund la această întrebare. 

— Patruzeci și patru. 

— Numele complet? 

— Nicki Clements. 

— Niciun alt prenume? 

— Ba da, mai am unul pe care îl urăsc și de asta nu l-am 
pomenit. Chiar trebuie să-mi știți și al doilea prenume? 

— Întotdeauna folosim numele complete, îmi răspunde Sam. 
Îmi pare rău. 

— Jasmine”. 

Numele ăsta spune multe despre ce fel de fiică și-au dorit 
părinţii mei: simplă, dulce, cuminte. Urăsc numele de flori. Aș da 
numele „Poppy” sau „Daisy” unui săculeţ de potpuriuri, însă 
niciodată unei persoane. 

— Pur și simplu Nicki? mă întreabă Waterhouse. Nu e o 
prescurtare? 

Nesimțitul. 

— Nichola. 

Ceea ce ar fi în regulă, dacă pe tata nu l-ar fi chemat 
Nicholas. 

— Eşti angajată? mă întreabă Sam. 

— Nu. Nu m-am mai angajat după ce am născut. 

Damon Blundy a fost ucis. Nu-mi vine să cred. A dispărut. E 
de neînlocuit. Nu l-am cunoscut niciodată personal, dar știu că 
era unic - un om pe care lumea nu ar fi trebuit să-l piardă. 
Nimeni altcineva nu va mai gândi așa cum a făcut-o el și nici nu 


5 lasomie (n.tr.). 
€ Nume de flori: poppy - mac, daisy - margaretă (n.tr.). 


VP -78 


va scrie ca el. De ce n-a putut să moară vreun om plictisitor, 
obișnuit, cineva ca mine? 

— Numele și vârsta? 

— Aăă... Poftim? 

Vino-ți în fire, Nicki. 

— Ale copiilor. 

— Sophie și Ethan. Zece și opt ani. 

— Și înainte de a avea copii cu ce te ocupai? 

— Eram manager în cadrul N.H.S”. Supervizam o echipă de 
moașe și de asistenţi sociali din nordul Londrei. Ne-am mutat 
recent în Spilling. 

— Când, mai exact? mă întreabă Sam. Și de unde anume? 

— Acum șase luni, din Londra. Highgate. Pe 20 decembrie, 
anul trecut. 

Constat cu surprindere că m-am liniștit un pic, răspunzând 
acestor întrebări. Făcând această listă de câteva lucruri despre 
mine însămi, mă simt ca și cum am o prezenţă solidă în lumea 
asta, o prezenţă care nu poate fi ștearsă cu ușurință. 

— Și soțul tău? Cum îl cheamă și cu ce se ocupă? 

EI nu mă șterge de pe fața pământului. Nimic din toate astea 
nu se întâmplă din vina lui. Îl iubesc. 

Singura persoană care reprezintă o ameninţare pentru Nicki 
Clements pe care o privesc acum Sam și Waterhouse, singura 
persoană care ar putea să vrea sau să aibă nevoie să o șteargă 
de pe fața pământului, este cealaltă Nicki, cea secretă. 

Dacă singurul pericol cu care mă confrunt vine din interiorul 
meu, trebuie să fie ceva ce pot face pentru a-l opri. Și atunci, de 
ce mă simt ca și cum nu am niciun fel de control? 

— Nicki? Soţul tău? insistă Sam. 

— Adam. Clements - același nume de familie ca mine. 
Lucrează în IT. Pentru armată. 

— Armata l-a transferat din Londra în Culver Valley? 

— A primit un transfer către cadrele armate din Rawndesley 
când ne-am mutat, da. 

— Mulţumesc. 

Sergentul Sam îmi zâmbește ca recompensă că am fost 
cuminte. 

— Și adresa? 


7 National Health Service - programul britanic de stat pentru oferirea de servicii în 
domeniul sănătății (n.tr.). 
VP - 79 


— Numărul 19, Bartholomew Gardens, în Spilling. 

Dorinţa de a-mi scoate telefonul din geantă și de a-mi verifica 
contul de Hushmail e copleșitoare. Oare mi-a scris Gavin de 
când nu mă mai uitasem? 

Cui îi pasă? Cum a îndrăznit să-l numească pe Damon Blundy 
malefic? Dacă asta e părerea lui înseamnă că nu înţelege 
semnificaţia cuvântului. 

Poate că a scris ca să-mi ceară iertare. A 

Aș putea să-mi scot discret telefonul și... nu, e o nebunie. Imi 
încleștez pumnii în poală. 

Waterhouse spune: 

— În caz că te întrebi de ce ești aici, să știi că maşina e cea 
care te-a dat de gol. Am verificat înregistrările camerelor de 
supraveghere, în căutarea oricăror elemente neobișnuite prin 
preajma Elmhirst Road. Vrei să încerci să ne explici ce-am 
văzut? 

În regulă, Nicki. Asta e partea pe care ai pregătit-o, ocazia de 
a părea sinceră. Ar trebui să fie destul de simplu. 

— Nu știu unde sunt amplasate camerele voastre de 
supraveghere, așa că nu știu ce-aţi văzut, dar pot să vă spun ce- 
am făcut. Am plecat spre școala copiilor. Fiul meu își uitase 
acasă echipamentul de sport și avea nevoie de el după-amiază. 
În mod normal, drumul meu spre școală trece pe Elmhirst Road, 
dar era un obstacol pe banda mea. Traficul înainta încet și am 
văzut că un pic mai departe polițiștii opreau șoferii. Mi-am dat 
seama că, dacă aș fi continuat pe Elmhirst, mi-ar fi văzut mașina 
și nu voiam. 

Înghit în sec. Până acum totul a fost adevărat. 

— Pentru că? întreabă Waterhouse, trăgându-și scaunul mai 
aproape de masă. 

Stai calmă. Concentrează-te. Poţi s-o faci. 

— De vreo săptămână, mașinii mele îi lipsește oglinda 
retrovizoare de pe partea pasagerului. Dacă aș fi continuat să 
merg pe Elmhirst Road și polițiștii m-ar fi oprit, era imposibil să 
nu vadă - să vadă că nu o mai aveam, vreau să spun. 

Oftez. 

— Știu c-ar fi trebuit să mă duc cu ea direct la service. Știu că 
n-ar fi trebuit să conduc fără oglindă, dar sunt așa de ocupată 
tot timpul... M-am gândit că merge așa o vreme, doar câteva 


VP - 80 


zile. Evident că aș fi reparat mașina în cele din urmă. Adică în 
curând. Aș fi făcut-o mai spre sfârșitul săptămânii, probabil. 

Nu e chiar o minciună; e o poveste mai veche, adusă în 
prezent și având în rolul principal mașina mea de acum în locul 
vechiului meu Renault Laguna. Chiar am fost prea ocupată 
pentru a merge la service imediat, chiar dacă la vremea 
respectivă nu aveam copii. Și am condus mult mai prudent în 
acele șase săptămâni, ca să compensez defectul mașinii mele. 

Cu o izbucnire de sfidare, adaug: 

— De fapt, e cât se poate de sigur să conduci fără una dintre 
oglinzile laterale. 

— Scutește-ne de teoriile tale despre siguranţa în trafic, mi-o 
taie Waterhouse. Nu ai vrut să te apropii prea mult de poliţie cu 
mașina ta care n-ar fi trebuit să fie în circulaţie, așadar ce ai 
făcut? 

— Am întors și am luat-o pe drumul pe care venisem. M-am 
dus la școală prin Heckencott... 

— Ce școală? mă întreabă Sam. Scuze că te întrerup. 

— Freeth Lane. 

— Mulţumesc. Continuă. 

— Am lăsat la şcoală echipamentul băiatului, m-am întors 
acasă pe acelaşi drum ocolit. Am trecut pe Elmhirst Road, aşa c- 
am profitat de ocazie ca să arunc o privire - eram curioasă dacă 
poliția era încă acolo. Și era. Pe urmă n-am apucat să stau acasă 
nici cinci minute, că am primit un telefon: fiicei mele i se făcuse 
rău. Am vrut să ajung repede la școală, ca să văd dacă era în 
regulă, așa că m-am oprit iar la intersecţia dintre Elmhirst Road 
și Lupton Road, ca să văd ce și cum. M-am gândit că poate 
polițiștii erau încă acolo, dar nu mai opreau mașinile. Aș fi riscat 
să o iau pe acolo dacă aș fi văzut șoferii continuându-și drumul, 
dar n-am avut noroc. Încă opreau mașinile și vorbeau cu șoferii. 
M-am gândit că n-aveau cum să nu observe că-mi lipsea o 
oglindă, așa că am luat-o iarăși pe drumul lung, ocolit. La fel am 
făcut și la întoarcere, ca atunci când m-am dus să-i iau pe copii, 
ca atunci când m-am întors cu ei acasă la sfârșitul zilei. Am 
mers la școală de patru ori - opt drumuri în total. Dacă vă 
gândiţi că e ridicol ca o femeie inteligentă să-și petreacă o zi 
întreagă făcând drumuri cu mașina, sunt de acord. 


VP - 81 


Imediat ce rostesc cuvintele astea, mă simt teribil de 
vinovată; aș conduce și până la capătul lumii, aș reface orice 
drum de o mie de ori, dacă de asta ar avea nevoie copiii mei. 

Si pe urmă ţi-ai satisface propriile nevoi, scriindu-i unui bărbat 
despre care familia ta nu știe absolut nimic. 

Câteva cuvinte pe un ecran, cuvinte lacome pentru ființa 
mea, care mă flatează, de la un străin care mă dorește fără să 
mă fi întâlnit vreodată - de ce am nevoie de ele atât de tare? De 
ce nu pot să renunţ la ele? 

— Povestea ta se potrivește cu înregistrarea noastră, spune 
Sam. 

Pare mulțumit: ca și cum ar fi sperat să nu mă dovedesc a fi o 
mincinoasă. 

Îmi pare rău, sergent! Mersi că te-ai lăsat păcălit şi stai liniștit 
- am să mă urăsc eu și din partea ta. g 

De ce pune toată lumea atâta preț pe sinceritate? Işi pune 
vreodată cineva întrebarea: de ce e greșit să minți sau pur și 
simplu presupun cu toţii că așa este? Ce-ar trebui să facem când 
lumea în care trăim se așteaptă ca noi să fim într-un fel anume, 
însă chiar nu putem? 

Cineva ar trebui să inventeze un cuvânt nou, care să însemne 
același lucru ca „minciună”, dar să aibă conotaţii pozitive. 
Minciuna are nevoie de o imagine nouă, mai proaspătă și mai 
jovială. ` 

Waterhouse și Sam se holbează la mine. Imi dau seama că 
am neglijat un aspect esențial al minciunii mele. Trebuie să 
demonstrez că sunt îngrijorată în legătură cu repercusiunile 
lipsei oglinzii laterale, așa cum aș fi, fără îndoială, dacă asta ar fi 
singura mea problemă. 

— Uitaţi, ultimul lucru de care am nevoie acum este să fiu 
penalizată pentru problema cu oglinda, rostesc eu solemnă. M- 
ați putea ierta, dacă promit că nu mai conduc până nu-mi repar 
mașina? 

— Cum ţi s-a rupt oglinda? mă întreabă Waterhouse. 

— Un puștan pe motocicletă a trecut prea aproape de mine și 
mi-a smuls-o. Era atât de disperat să treacă primul, încât m-a 
depășit prin stânga. 

— Ai depus plângere la Poliţie? 


VP - 82 


— Nu. N-a oprit și nici n-am apucat să-i iau numărul de 
înmatriculare - a dispărut foarte repede, pur și simplu... s-a 
făcut nevăzut. 

— Și când s-a întâmplat asta, mai exact? 

— Ce contează? N-are nimic de-a face cu... 

— Când a avut loc accidentul? 

— Nu miercurea trecută, ci cea dinainte. 

— Există cineva care să poată confirma că începând cu 
miercurea aceea n-ai mai avut oglinda de pe partea 
pasagerului? mă întreabă Waterhouse. Poate soțul tău? 

— Nu. Vă rog, nu-l implicaţi în toată tărășenia asta. 

— Altcineva, atunci? 

— Nu! izbucnesc eu, frământând în mână șerveţelul aproape 
complet destrămat. Uite ce e, soțul meu nu știe, bine? Eu îmi 
parchez mașina în garaj. El o lasă pe a lui pe alee, iar dimineața 
pornește întotdeauna înaintea mea și seara se întoarce după 
mine. Așa că nici nu mi-a văzut mașina de când mi-a fost ruptă 
oglinda. 

— Și nu i-ai povestit nimic? intervine sergentul Sam. 

— Nu, nu i-am povestit! Și știți de ce? Fiindcă mi-ar fi ţinut o 
ditamai predica pe tema asta - ar fi insistat să o repar înainte de 
a mai conduce mașina, iar asta ar fi fost pur și simplu... 
ineficient! N-am vrut să ne certăm, așa că nu i-am spus nimic. 

Îmi pare rău, Adam. Dar într-un fel e adevărat. 

— Copiii n-au observat că-ţi lipsește o oglindă? mă întreabă 
Waterhouse. 

Clatin din cap. 

— Nu e genul de lucru la care să fie atenți. 

— Deci nu ai cum să ne demonstrezi că ceea ce spui e 
adevărat? 

— Ba da, am cum! 

ÎI urăsc pe omul ăsta. Îl urăsc mai tare decât aș fi făcut-o dacă 
nu aș fi avut nimic de ascuns. Urăsc faptul că m-a citit din 
prima. Singura persoană care are voie să știe câte defecte am și 
cât de disperată sunt... sunt chiar eu. 

— Puteţi să veniţi la mine acasă oricând, chiar și acum, dacă 
vreţi, și vă arăt mașina! 

Ce dracului faci, Nicki? Dacă o să spună „Bine, hai să 
mergem”? Atunci ce te faci? 


VP - 83 


— Deci nu ai mai mers nicăieri cu mașina, însoţită de cineva, 
de o săptămână și jumătate? Nu a stat nimeni pe locul 
pasagerului, ca să observe că ai o gaură în loc de oglindă? O 
prietenă, poate? O rudă? 

Inima începe să-mi galopeze ca un bidiviu înspăimântat. 

O prietenă și în același timp o rudă. Melissa, duminica trecută. 

Cum poate să știe? E clar că știe, nu încape îndoială. La ce 
înregistrări ale camerelor de luat vederi s-o mai fi uitat, în afara 
celor de azi? Privirea lui parcă sapă în mine, parcă mă provoacă. 

Va trebui să-i spun adevărul și să văd mai târziu ce fac cu Mel. 

Îmi dreg vocea. 

— Cumnata mea, Melissa. Duminica trecută, nu aceasta. A... 

Nu pot să termin propoziţia. 

— A fost în mașina ta? mă ajută sergentul Sam. A observat că 
lipsea oglinda? 

Căcat. Căcat. Ce să spun? 

— Da. Am fost să o iau, ca să mergem împreună la o licitaţie. 
Îi plac mult licitaţiile, adaug eu inutil. 

lar mie nu-mi plac. Mă duc doar ca să fie ea mulțumită și nu 
cumpăr niciodată nimic, fiindcă urăsc principiul în sine: vezi 
ceva, îţi place, licitezi și tot există posibilitatea să pleci acasă cu 
mâna goală. Nu, mulțumesc. 

— Pe urmă am dus-o acasă. 

— Unde locuiește Melissa? mă întreabă Waterhouse. 

— Ce legătură are asta, pentru numele lui Dumnezeu? îmi ies 
din fire. 

— Dacă îţi verificăm povestea și se confirmă, asta îţi dă 
credibilitate, îmi explică sergentul Sam. 

— Stă în Highgate, îi răspund mai curând lui decât lui 
Waterhouse, scotocind prin geantă, de unde scot un fluturaș 
ghemotocit și i-l întind. Poftim! Dovada că acum două duminici a 
avut loc o licitaţie în Grantham. Sunteţi mulțumiți? 

— Grantham, rostește Waterhouse pe un ton de parcă ar fi un 
cuvânt urât. Asta cam unde vine, cam la o oră distanţă de 
Spilling? 

— Da. De ce nu le daţi un e-mail celor care au organizat 
licitaţia? Sunt sigură că v-ar adăuga bucuroși pe lista abonaților. 
Odată am cumpărat de la ei un ceas cu lanţ extraordinar. Un 
chilipir. 


VP - 84 


— Numele cumnatei și numărul de telefon? mă întreabă 
Waterhouse, deja pregătit să le noteze. 

— Melissa Redgate. 

Recit un număr de telefon care este aproape ca al ei, însă 6 și 
4 sunt inversate. Asta ar trebui să-mi lase suficient timp ca să 
ajung la Melissa înaintea poliţiei. Voi fi la mila ei îndoielnică. 

Waterhouse nici nu catadicsește să-mi mulțumească. Asta e 
unul dintre avantajele obiceiului de a-i minţi pe oameni: când se 
dovedesc a fi nepoliticoși și nerecunoscători, ai bucuria de a nu 
fi făcut greșeala de a te fi purtat frumos cu ei. Un fel de 
răzbunare... în avans. 

— Unde ai fost ieri, între 8:30 a.m. și 10:30 a.m.? mă întreabă 
sergentul Sam. 

— Acasă. Cred c-am pornit pe la 10:30 să îi duc lui Ethan 
echipamentul de sport. Înainte de asta, am fost în bucătărie, 
dând eu telefon sau fiind sunată de secretara școlii, de vreo 
cinci sute de ori. 

— De ce de atâtea ori? 

— Păi, întâi Ethan a crezut că o să se descurce și fără 
echipament; pe urmă s-a necăjit; apoi i-au găsit profesorii un 
echipament de rezervă, care însă nu i-a venit bine; pe urmă iar 
a crezut că se descurcă, ca după aia să se răzgândească din 
nou... 

— Apelurile astea au fost pe fix sau pe mobil? întreabă 
Waterhouse. 

— Pe fix. 

— Și la 11:08? Unde erai? 

— La 11:08? Foarte precisă întrebarea. 

La ora aia a fost ucis Damon Blundy? Numai ideea asta mă 
face să mă înfior. Nu, nu se poate: nicio estimare privitoare la 
momentul morţii nu poate fi atât de precisă. 

— Păi, cred că eram... ah, știu! 

E fantastic, știu exact unde eram la 11:08. 

— Eram în parcarea Bibliotecii din Spilling, certându-mă cu o 
femeie care a apărut din senin și s-a luat de mine fiindcă am 
parcat pe un loc destinat mamelor cu copii. 

Sam și Waterhouse își aruncă o privire pe care nu o pot deloc 
interpreta. 

— Și cum arăta femeia asta? mă întreabă Waterhouse în cele 
din urmă. 


VP - 85 


Ah, căcat! Căcat, căcat, căcat! Vor încerca să dea de ea, s-o 
întrebe dacă a observat că-mi lipsea oglinda? 

Nu cred că ar depune atâta efort pentru aiureala asta, dar nu 
pot să risc. 

— Avea cam 60 de ani, îi mint. Grăsună, îmbrăcată cam 
ponosit. Păr grizonant, cârlionţat. Genul ăla de... de bunică 
severă. 

— Dar ce căutai în parcarea bibliotecii? Nu erai pe drum spre 
școala fiului tău? 

— M-am oprit în parcarea bibliotecii ca să mă uit pe hartă, să 
găsesc un drum alternativ. 

Waterhouse se ridică în picioare. 

— Te duc eu acasă, rostește el. Cu ocazia asta mă uit și la 
mașină. 

Nu. Nu, nu, futu-i, nu! 

— Nu mă duc direct acasă, îi răspund cât de calmă pot. Dacă 
tot m-aţi târât până în oraș, o să fac și niște cumpărături. V-aș 
invita să mergeţi să vă uitaţi singur, dar mașina e în garaj, iar 
garajul e încuiat. Puteţi veni mai târziu? 

— Nu. Fă-ţi cumpărăturile, întoarce-te aici și te conduc acasă 
după aia. Pot să aștept. 

Cumva, reușesc să pun piciorul în prag. 

— Uitaţi ce e, n-am făcut nimic rău. N-am omorât pe nimeni. 
N-o să mă mai las vârâtă într-o mașină a poliţiei, ca o 
infractoare. O dată mi-a ajuns. Dacă vă interesează așa tare, 
mergeţi acum până la mine acasă și așteptaţi-mă acolo. Ajung și 
eu în vreo oră. Varianta asta ar trebui să vă convină. 

— E în regulă, spune Sam. Trecem mai târziu. Când ti-ar 
conveni? 

Nu știu. Parcă nici nu mai sunt în stare să gândesc. 

— Între 14 și 15, răspund în cele din urmă. 

— Nu e vorba că nu te credem, Nicki. Trebuie să verificăm, 
asta e tot, îmi mai spune el zâmbind. 

Waterhouse se întoarce cu spatele. El nu mă crede. E cel mai 
deștept din echipa asta. 

e 

Să ajung acasă îmi ia 40 de minute dacă alerg cea mai mare 
parte a drumului. Până ajung, gâfâind și udă leoarcă de 
transpirație, se face ora 13. Pentru prima oară de când ne-am 
mutat aici, sunt recunoscătoare pentru băncuța de lemn pe care 


VP - 86 


a cumpărat-o Adam pentru micuța grădină din faţa casei. Când 
l-am întrebat ce rost are așa ceva, mi-a răspuns că va 
transforma grădina în ceva mai mult decât un petic de iarbă 
aflat între casă și drum. Nu vedeam de ce-aș fi vrut vreodată să 
petrec timp stând în faţa casei, când aveam în spate o grădină 
minunată, cât se poate de intimă. 

Și acum mi-ar prinde bine să am puţină intimitate, dar nu la 
fel de mult cum îmi doresc să pun capăt durerii de picioare. Mă 
împleticesc spre bancă, nereușind să mă mai ţin pe picioare pe 
ultimii 3 - 4 metri, cât mai am până la ușă. 

Cât de idioată să fiu, dacă am crezut că pot să-i mint pe 
polițiștii și să scap basma curată? Pot apărea în orice clipă, iar 
mașina mea are două oglinzi. 

Aterizez pe băncuţă într-o poziţie ciudată, însă nu am energie 
să mă mai mișc. Sunt sigură că vecinii mă urmăresc, la 
adăpostul perdelelor. Se vor întreba de ce m-am îmbrăcat într-o 
rochie elegantă de vară, cu săndăluțe cu toc, dacă aveam de 
gând să alerg. Și de ce am luato ditamai poșeta cu mine. 

Din fericire, nu va trebui niciodată să explic, pentru că nu mă 
va întreba nimeni. Genul ăsta de loc este Bartholomew Gardens. 
Locuitorii săi văd totul, dar se prefac că nu văd nimic. 

Mă uit în jur, la fundătura liniștită, tăcută, ce are forma 
perfectă a unui semn de întrebare: 16 case pătrăţoase, din 
cărămidă bej, toate cu uși negre, strălucitoare și garaje duble. 
Tot nu-mi dau sentimentul de acasă: strada, casa, Spilling, 
Culver Valley. Încep să cred că nu mă pot simţi ca acasă și că 
așa va fi mereu. Că face parte din pedeapsa mea. 

Tare-mi doresc să nu fi venit aici. Aș vrea să ne mutăm înapoi 
în Londra, dar nu îndrăznesc nici să-i sugerez lui Adam. Ce motiv 
aș putea avea? Ar trebui să ceară alt transfer, ca să se poată 
întoarce acolo, sau să caute alt loc de muncă... 

Nu. 

Alţi oameni, când își dau seama că lucrurile pe care și le 
doresc sunt imposibil de obţinut, încetează să mai jinduiască 
după ele. De ce nu pot să fiu și eu așa? De ce nu pot să renunţ 
niciodată la nimic? 

Aud o mașină și înmărmuresc, dar zgomotul dispare curând. 
Oricine ar fi la volan, nu se îndreaptă spre casa mea; misiunea 
lor nu este să mă prindă pe mine cu minciuna. 


VP - 87 


OK. Poliţia n-a sosit încă. Asta înseamnă că am ocazia să-mi 
transform minciuna în adevăr. Trebuie să rezolv asta înainte de 
a intra în contul de Hushmail. Există o ordine clară a priorităţilor, 
pe care nici măcar eu nu sunt atât de proastă, încât să n-o 
respect. 

Îmi deschid geanta și-mi caut telefonul. Uite, este aici - ba 
chiar îl pot atinge - și tot reușesc să-l las la o parte. O să am 
voinţă atunci când va fi cel mai important. 

Mi se umplu ochii de lacrimi. Tare mi-aș dori să-mi verific 
căsuţa secretă de e-mail. 

Nu. Nu ai suficient timp. 

Gavin mi-a cerut deja iertare, fără îndoială. Trebuie să-și fi dat 
seama că ce-a spus despre Damon Blundy a fost cu totul 
deplasat. 

Și ce-ti pasă dacă îl urăște pe Damon Blundy? Nici măcar nu l- 
ai cunoscut. Nu înseamnă nimic pentru tine. 

l-am spus sergentului Sam să vină între 14 și 15. Asta 
înseamnă că amo oră la dispoziție. 

Mă ridic cu greu de pe bancă, mă împleticesc spre ușa din 
față și intru. Trântesc geanta pe hol, dau fuga în bucătărie și 
beau cât de multă apă pot, reumplându-mi paharul de trei ori. 
Apoi iau cheile de la mașină din cuierul din debara și pornesc 
spre garaj. 

N-am idee dacă sunt o șoferiță suficient de bună, încât să-mi 
lovesc mașina cu atâta precizie. Va trebui să-mi lovesc oglinda 
de ceva cât mai dur, astfel încât să o rupă - un perete, colţul 
unei case -, însă trebuie să am grijă să nu provoc niciun fel de 
altă stricăciune. Nu pot să exagerez și să lovesc portiera sau să 
zgârii vopseaua. Am declarat polițiștilor că singura pagubă 
suferită de mașina mea este oglinda ruptă. 

O suprafaţă dură, verticală, într-un loc pustiu: de asta am 
nevoie. Colţul unei clădiri, un stâlp... În timp ce pornesc motorul 
și apăs butonul de deschidere a garajului, mă întreb dacă nu 
există o cale mai ușoară: în loc să pornesc la drum, căutând 
ceva de care să mă izbesc, aș putea rămâne acasă, încercând 
să fac rost de un obiect greu, pe care să-l las să cadă pe 
oglindă. 

Nu. Poliţiștii pot avea vreo modalitate de a-și da seama. Dacă 
îmi trimit mașina la expertiză sau care o fi echivalentul unei 
autopsii pentru mașini... 


VP - 88 


Nu vor face asta. Fii serioasă. 

Nu pot să-mi asum riscul. Atât cât pot, trebuie să încerc să 
respect cu fidelitate ceea ce le-am descris lui Waterhouse și 
sergentului Sam: un impact lateral, la viteză mare. 

Fac stânga, ieșind din Bartholomew Gardens, pe Neather 
Street, fiindcă dacă aș lua-o la dreapta, aș porni în direcţia 
Lupton Road, care duce spre Elmhirst Road și spre casa lui 
Damon Blundy. Dacă voiam să evit locul acela ieri-dimineaţă, 
când nici nu știam că era scena unei crime, cu atât mai mult 
vreau să-l evit acum. Gândul c-aș putea fi acolo, aproape de 
casa lui, face să mi se strângă stomacul. 

Nu este mai puțin mort. 

Tot nu-mi dau seama spre ce încearcă aceste cuvinte să-mi 
îndrepte atenţia. Ar trebui să nu mă mai gândesc atâta la asta, 
poate că atunci răspunsul ar sosi mai repede. 

E o adevărată ușurare să ies din garajul întunecat și să mă 
îndepărtez de Bartholomew Gardens. Conduc în direcţia 
Rawndesley fără să știu exact ce caut, dar sperând că am să-mi 
dau seama atunci când îmi iese în cale. Trec pe lângă ziduri, 
garduri, cutii poștale: toate suficient de dure încât să-mi smulgă 
oglinda. Ori nu îmi par potrivite, ori sunt prea mulţi pietoni prin 
preajmă. Și în spatele meu e o mașină albastră, care merge 
mult prea aproape de mine. 

Te rog. Te rog, fii după următoarea curbă. Ora dintre 13 și 14, 
care îmi păruse atât de lungă cu doar zece minute înainte, 
începe să se micșoreze vertiginos. 

In cele din urmă, când simt că începe să mă cuprindă 
disperarea, dau colţul și văd în fața mea un loc de joacă pentru 
copii, despărţit de trotuar prin niște balustrade înalte, 
butucănoase, din metal, cu vârfurile ascuţite. În jur nu e decât o 
mamă care își dă fetiţa în leagăn. O femeie care dă o fetiță în 
leagăn, mă corectez singură. Eu, din toţi oamenii, ar trebui să 
știu că e imposibil să identifici o relaţie privind-o doar din 
exterior. 

Uneori e la fel de greu și din interior. 

Femeia și fetița sunt amândouă cu spatele către mine. Ar 
trebui să fie în regulă. 

Bordura e înaltă pe toată lungimea străzii, iar eu trebuie să 
mă urc pe trotuar ca să ajung la balustrade. Încerc să-mi dau 


VP - 89 


seama dacă ar fi mai bine să mă apropii cu viteză sau încetișor. 
Nu sunt cel mai bun șofer din lume. 

Aș putea găsi un loc mai potrivit. 

Sau nu. 

După câteva încercări, reușesc în cele din urmă să-mi urc 
mașina pe bordură. Teava de eșapament scoate un scrâșnet 
metalic, târându-se pe ciment. Femeia și fetița se întorc spre 
mine, privindu-mă lung. Mă opresc și aștept, nevoind să mai fac 
altceva sub privirile lor atente. Câteva clipe mai târziu, se 
plictisesc să se holbeze și se întorc. 

Bag în marșarier, așezând mașina în paralel cu balustrada. 
Apoi pornesc motorul, accelerând puternic și smucind de volan 
spre stânga până ce oglinda de pe partea pasagerului se lovește 
de mai multe balustrade, una după alta. Zgomotul este 
asurzitor. Strâng din dinţi și tresar. Nu suport să mă uit la 
paguba pe care o fac. E destul de rău și faptul că știu ce se 
întâmplă. 

Trebuie să fi căzut. 

Continui să accelerez până la capătul șirului de balustrade, 
apoi pun frână și mă uit. 

Mașina mea nu mai are oglinda de lângă portiera pasagerului. 
Slavă Domnului! 

Dar sentimentul meu de ușurare nu durează mult. Femeia de 
la locul de joacă a lăsat fetița în leagăn și vine în fugă spre 
mine, cu o figură îngrijorată și cu o expresie de „trebuie să 
avem o discuţie serioasă”. De ce mama naibii? Balustradele n- 
au pățit nimic. Nu am făcut rău nimănui, doar unui obiect - unui 
obiect care-mi aparţine și care nu o privește pe ea. 

Apăsând acceleraţia până la podea, dau colţul cu un scrâșnet 
al roţilor și dispar, înainte ca ea să ajungă lângă mașină, mânată 
de disperarea de a scăpa în aceeași măsură ca și de puterea 
motorului. Am mai avut senzaţia asta o dată, în februarie - o 
lună pe care mă străduiesc să nu mi-o amintesc -, când am 
condus până la Hotelul Chancery și înapoi, în fiecare zi, timp de 
o săptămână: spaima este un puternic combustibil psihic care, 
în cazuri excepţionale, se poate transmite prin eter de la om la 
mașină, sporindu-i viteza. Ar trebui să-i scriu lui Jeremy 
Clarkson, sugerându-i tema asta pentru un episod din 7op Gear. 

N-avea cum să-mi vadă numărul de înmatriculare. Am plecat 
prea repede. Sigur e în regulă. 


VP - 90 


O să-mi fie mai simplu să mă prefac că nu am făcut ceea ce 
tocmai am făcut, după ce mă îndepărtez un pic mai mult de 
scena faptei. Peste un sfert de oră am să fiu acasă, cu mașina 
fără o oglindă; povestea pe care le-am spus-o polițiștilor va fi 
mai adevărată decât până acum. 

Nu înțeleg cum reușesc să fac asta: să mă mint singură și să 
mă cred, chiar în timp ce știu că mint. 

Cuvântul „mint” mă face să tresar. Mă uit în oglinda 
retrovizoare. E o mașină chiar în spatele meu - tot albastră, tot 
prea aproape de mine. Este... ar putea să fie aceeași de mai 
devreme? Nu, asta e deja paranoia. Accelerez, ca să-i văd botul 
și marca: BMW. Ca a Tatălui-Vedetă de la școală. Resping 
imediat ideea stupidă că Tatăl-Vedetă m-ar putea urmări cu 
mașina și oftez ușurată când mașina face la stânga și dispare. 

Îmi petrec restul drumului spre casă privind oglinda 
retrovizoare din două în două secunde. Nimic. 

Întoarsă acasă, cu mașina proaspăt avariată așezată în 
siguranţă în garaj, evit să mă uit la BlackBerry în timp ce îmi 
pregătesc o ceașcă de cafea - fără ea nu aș mai rezista nici zece 
secunde. Apoi îi telefonez lui Adam la muncă și îi spun că am 
nevoie să se întoarcă acasă imediat. 

— M-a convocat Melissa, îi spun. Trebuie să merg la Londra. 

Pe vremuri îi spuneam Mel, pe când era doar cea mai bună 
prietenă a mea, înainte de a-l cunoaște pe fratele meu, Lee, și 
de a decide să-mi facă favoarea de a-mi fi și cumnată. Mel i-am 
spus și când s-au mutat împreună, și când s-au căsătorit. Am 
trecut la Melissa la câteva luni după nunta lor, când mi-a 
explicat noua politică a relaţiei cu mine: totul avea să se 
schimbe între noi din acel moment. Mi s-a părut cumva firesc să 
includ și numele ei în acel „totul” - era o modalitate eficientă de 
a-i arăta cum se schimbaseră sentimentele mele faţă de ea. 
Sunt sigură că a observat, cu toate că nu a comentat niciodată 
nimic. 

— Poftim? Nu-mi este prea la îndemână, mi-a răspuns Adam 
bine dispus. Însă nu imposibil, presupun. Ce-a păţit Melissa? 

— Nu știu. 

— Dar... nu e bolnavă sau... 

— Nu, nu a zis nimic de genul ăsta. Poate să fie vreo ceartă 
între ea și Lee. N-a vrut să-mi spună la telefon. Cred că-i ceva 


VP - 91 


intim. M-a pus să-i promit că n-am să-i spun nimănui nimic, nici 
măcar ție. 

De câte ori îl mint pe Adam, simt un val de spaimă pe care 
mă zbat să-l depășesc. Mă îngrozește gândul la răul pe care îl 
fac relaţiei noastre: o întinez cu minciuni, îl îndepărtez tot mai 
mult de mine cu fiecare manipulare. Am trăit o vreme prea 
îndelungată cu spaima asta, poate că într-o bună zi am să-l 
împing atât de departe, încât n-am să-l mai pot aduce înapoi 
atunci când voi fi pregătită. 

Nu pot lăsa să se întâmple ata ceva. Trebuie să ne salvez. 

Abia când mă năpădește spaima aceasta, îmi dau seama că 
n-aș suporta să-l pierd pe Adam și simt fiorii de groază care ar 
trebui să mă oprească din a ne pune relaţia în pericol. Dacă aș 
putea să mă simt așa tot timpul... Dar el este prea adânc 
înrădăcinat în viața mea pentru ca asta să fie posibil. Uneori de- 
abia dacă reușesc să mai fac distincţia dintre el, copii și mine 
însămi; în alte situaţii, prezenţa lui în viaţa mea îmi pare absurd 
de discordantă, ca și cum m-aș fi trezit locuind cu un om pe care 
l-am întâlnit o dată într-o staţie de autobuz și cu care am 
schimbat doar câteva cuvinte politicoase. 

Ca atunci când îi scrii lui Gavin, vrei să spui? Asta simti fată 
de soțul tău - că e un intrus - în timp ce-i scrii în secret unui 
bărbat a cărui prezență în viața ta ia uneori forma unui 
BlackBerry și alteori pe cea a unui laptop? Un om pe care nu-l 
cunosti, cu atât mai puțin nu-l iubesti, și de care n-ar trebui să ai 
nevoie? 

Nu vreau să am genul ăsta de căsnicie. Nu vreau să trăiesc cu 
senzaţia permanentă a unei ameninţări. 

Și cu toate astea, tu ai creat amenințarea și tot tu ai 
prelungit-o. De dragul a ce? Pentru freamătul palpitant? De 
dragul aventurii? 

Cu fiecare zi ce trece îmi este tot mai greu să-mi dau seama 
unde se oprește suspansul plăcut și unde începe teama. 

— Deci vrei să plec mai devreme de la muncă și să mă duc să 
iau copiii? mă întreabă Adam. 

— Da, dar aș avea nevoie să vii întâi acasă - chiar acum, 
adică - și să mă duci cu mașina până la Gara Rawndesley. 

— Dar mașina ta ce-a pățit? 


VP - 92 


— Îi lipsește o oglindă. E o poveste lungă, adaug eu în grabă. 
O s-o las în garaj, cu portiera descuiată și un pic întredeschisă - 
vor veni niște polițiști un pic mai târziu, să se uite la ea. 

— Nicki, ce se întâmplă? începe Adam să se îngrijoreze. Ai 
avut un accident? 

Ar fi bine să-i spun adevărul atât cât pot, dar nu mă simt în 
stare să pomenesc numele lui Damon Blundy, să-i povestesc 
despre înregistrarea camerelor de luat vederi, să-i explic c-am 
fost dusă la secție de doi detectivi. Va trebui să găsesc altă 
poveste, dar nu acum. Trebuie să ajung la Melissa înainte ca 
polițiștii să-și dea seama că le-am dat un număr greșit de 
telefon și să-l afle pe cel corect. 

— Îți spun pe drum spre gară, dar... te rog, poţi să pornești 
acum? 

A acceptat, așa cum știam că avea s-o facă. 

Are să-i ia cel puţin o jumătate de oră să ajungă acasă. 

BlackBerry sau computer? Parcă-mi place mai mult să stau la 
birou când îi scriu lui Gavin. Mă ajută să gândesc mai clar și să 
mă concentrez. Debaraua noastră s-a transformat în biroul meu 
pentru cyber-adulter. 

Dau fuga la computerul de la etaj. 


De la: DI Balcoane <dl balcoaneQhushmail.com> 


Data: Marţi, 2 lulie 2013 10:39:24 
Către: <nickinerusinataQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Poliţia? La tine acasă? Vorbești serios? De ce să vină 
poliţia la tine acasă? 


G 


De la: DI Balcoane <dl balcoaneQhushmail.com> 
Data: Marți, 2 lulie 2013 10: 50: 02 


Către: <nickinerusinataQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Nicki, ești acolo? Ești OK? Mă îngrijorezi. Nu vreau să fiu 
nevoit să dau telefon la secţia de poliţie din zonă, ca să 
întreb dacă te-au arestat! G. 


VP - 93 


De la: Nicki <nickinerusinataQhushmail.com> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 13:43:15 
Către: <dl_balcoaneQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Da, chiar au venit niște polițiști la mine acasă și m-au dus 
la secţie. In legătură cu Damon Blundy - mașina mea a fost 
văzută în apropierea casei lui, așa că au vrut să stea de 
vorbă cu mine. Acum m-am întors acasă, sunt bine. 


Nu vreau să provoc dispute aiurea, dar... ce ai zis mai 
devreme despre Damon Blundy e ridicol. Da, unii oameni 
sunt malefici, dar asta nu demonstrează sub nicio formă că 
și Blundy era, așa că n-o spune ca și cum ar fi o dovadă. E 
la fel de caraghios ca și cum aș zice eu că nu am de unde 
să știu că Barack Obama nu e vegan, fiindcă, în definitiv, 
există pe lumea asta oameni care sunt vegani. E cel mai 
slab argument pe care l-am auzit în viaţa mea. 


Nx 


De la: DI Balcoane <[email protected]> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 13:46:05 
Către: <nickinerusinataQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


De ce sari așa să-i iei apărarea lui Damon Blundy? E 
obligatoriu să-l plac? 


G. 


De la: Nicki <nickinerusinataQhushmail.com> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 13: 50: 33 
Către: <dl_balcoaneQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Am zis eu că e obligatoriu să-l placi? Nu, am zis că, dacă 
spui că unii oameni sunt malefici, crezând că asta 
demonstrează ceva în legătură cu DB, aduci un argument 
necinstit și absurd. Și așa e. Tot absurd e și să mă acuzi de 
a fi spus ceva ce n-am spus niciodată. 


VP - 94 


Ai probleme când vine vorba de citit și interpretat cuvinte 
scrise? Dacă nu, te sfătuiesc să recitești editorialele lui 
Damon Blundy. Aproape întotdeauna a susținut cauza 
binelui și a adevărului, sub o formă sau alta. Părerea mea 
(pe care presupun că ai să te străduiești s-o înţelegi greșit) 
este că era jenat de dorinţa de a face lumea asta un loc mai 
bun, așa că făcea tot ce putea ca s-o ascundă sub masca 
imoralitățţii. 

Îmi pare rău dacă par aspră. E posibil să fiu nedreaptă cu 


tine și, dacă sunt, îţi cer scuze. Treaba cu secţia de poliţie 
n-a fost deloc distractivă. Nu sunt chiar calmă în clipa asta. 


Nx 


De la: DI Balcoane <[email protected]> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 13:56:07 
Către: <[email protected]> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Ce s-a întâmplat, mai exact, la secție? 


Nu eşti aspră. Sau, dacă eşti, presupun că o merit. Și 
ador analogiile tale ciudate. 

iti admir înverșunarea. Dacă începe vreun război, pot să 
fiu în plutonul tău? 

G. 


De la: Nicki <nickinerusinataQhushmail.com> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 13:59:04 
Către: <dl_balcoaneQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Analogii ciudate? Cum adică? Explică-mi exact de ce ai 
spus asta, te rog. 


N 

De la: DI Balcoane <dl balcoaneQhushmail.com> 
Data: Marți, 2 lulie 2013 14:02:35 

Către: <nickinerusinataQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Doar „N”, fără „x"? Acum ce-am mai făcut? 


VP - 95 


Care-s analogiile ciudate? Păi treaba cu Barack Obama 
cel vegan! 

G. 

De la: Nicki <nickinerusinataQhushmail.com> 


Data: Marţi, 2 lulie 2013 14:07:23 
Către: <dl_balcoaneQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Treaba cu Barack Obama cel vegan este o singură 
analogie. Ai zis „Și ador analogiile tale ciudate”, plural, ca și 
cum aș fi făcut o mulţime de analogii, iar ţie îţi place și te 
amuză obiceiul ăsta al meu de ceva vreme. Ce analogii am 
mai făcut vreodată în e-mailurile către tine? 


N 


De la: DI Balcoane <dl balcoaneQhushmail.com> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 14:09:07 
Către: <nickinerusinataQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Nicki, de ce te ambalezi așa? Nu înţeleg. 
G. 


De la: Nicki <nickinerusinataQhushmail.com> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 14:10:04 
Către: <dl_balcoaneQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


S-a întors soțul-trebuie să plec în Londra. 
N 


De la: DI Balcoane <dl balcoaneQhushmail.com> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 14:23:19 
Către: <nickinerusinataQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Ești în tren? Scrie-mi, te rog. 
G. 


VP - 96 


De la: Nicki <nickinerusinataQhushmail.com> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 14:56:04 
Către: <dl_balcoanehushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Nu, sunt în biroul Avis Rent-a-Car din Rawndesley. 
Trenurile nu merg bine azi, închiriez o mașină. 


Nu știu de ce îți mai răspund. 
N 


De la: DI Balcoane <dl balcoaneQhushmail.com> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 15:02:08 
Către: <nickinerusinataQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Cu ce te-am enervat așa de tare? Spune-mi, te rog. 
G. 


De la: Nicki <nickinerusinataQhushmail.com> 
Data: Marţi, 2 lulie 2013 15:15:31 

Către: <dl_balcoaneQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


„Când începe războiul cel mare, pot să fiu în plutonul 
tău?” |ţi spune ceva? 


N 
Trimis de pe BlackBerry 10 


— Nicki. Tu erai. 

Vocea Melissei este înghițită de vuietul traficului din spatele 
meu. Ea și Lee locuiesc pe una dintre străzile principale din 
Highgate, într-o căsuță modernă cu trei dormitoare, din 
cărămidă maronie, care arată ca un baton de ciocolată cu 
geamuri. Eu, Adam și copiii locuiam la cinci minute de aici, într-o 
casă în stil victorian, fără grădină, pe care nu ne permiteam s-o 
renovăm. 

Numărul 81, Enfys Road. Acasă. 

Stând în pragul casei Melissei, mă simt de parcă m-am întors 
din morţi. Mi-a fost dor de zgomotul orașului. Trebuie să mă mut 


VP - 97 


înapoi în Londra cât mai repede cu putință. Asta ar anula ultima 
perioadă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. M-ar aduce din 
nou la viaţă, dacă așa ceva e posibil. 

Incerc să nu mă gândesc la ce s-a întâmplat în ultima vreme, 
la ceea ce am impresia că mi-am dovedit dincolo de orice 
îndoială. Gavin... 

Oprește-te! Nu poți s-o iei razna acum. Nu te gândi la Gavin, 
la Regele Eduard, la nimic. 

Nu funcţionează. Am încercat tot drumul, în mașina închiriată. 
Oricât aș goni gândurile, groaza aceea paralizantă e tot acolo. 
Probabil că-mi face mai bine să mă îngrijorez și să analizez totul: 
să-mi pun întrebări, să încerc să-mi amintesc cât mai multe 
detalii cu putinţă. Cel puţin așa am senzaţia că fac ceva. Dar nu 
acum, nu aici. Trebuie să mă forţez să mă opresc. 

Concentrează-te! Ai venit să rezolvi problema cu oglinda. 

— Eu sunt, am venit în stilul Adele, îi spun Melissei, clipind 
des ca să gonesc niște lacrimi. Știu c-am apărut din senin, 
neinvitată, dar... trebuie să vorbesc cu tine. Pot să intru? 

— Ce este stilul Adele? 

— „Știu c-am apărut din senin, neinvitată” - versul cel mai 
cunoscut al lui Adele. O știi pe Adele, nu? Cântăreaţa. 

Probabil că Melissa nu mai ascultă muzică pop. Lui Lee nu-i 
place niciun fel de muzică, niciodată nu i-a plăcut. Gălăgia de 
orice fel îl agită. 

Când eram adolescente și locuiam pe aceeași stradă din 
Wimbledon, eu și Melissa apăream întruna neinvitate una la ușa 
celeilalte. De când locuiește cu fratele meu, preferă ca întâlnirile 
noastre să fie întotdeauna prestabilite. Am devenit un fenomen 
în legătură cu care preferă să fie avertizată. 

Când se dă la o parte și mă lasă să intru, în privirea ei se 
citește ceva mai complicat decât „Bună, bine ai venit”. Este 
același amestec de sentimente pe care îl văd în ochii lui Lee și în 
ai părinţilor mei atunci când mă întâmpină: vigilenţă, îngrijorare 
și, ca notă dominantă, speranţă - speranţa că totul va fi în 
regulă, chiar dacă a venit Nicki, iar Nicki face întotdeauna 
probleme. 

Melissa are dreptul mai mult decât mine să se numească 
membră a familiei Redgate; este fiica anxioasă și supusă pe 
care ar fi trebuit să o aibă părinţii mei. 

— S-a întors Lee? o întreb eu direct. 


VP - 98 


— Nu. 

— Bun. Vreau să stau de vorbă cu tine între patru ochi. 

Melissa își dă ochii peste cap. 

— Ah, nu începe iar cu asta, Nicki. Dacă ai să mă implori iarăși 
să nu-i spun nimic lui Lee... 

— Lee e ultima mea grijă în momentul ăsta. 

Să o implor? Oare așa mă vede: întotdeauna așezată în 
genunchi în faţa prezenţei ei de sfântă preacuvioasă? 

— Poliţiei nu trebuie să-i spui nimic. În mod normal nu te-aș 
ruga așa ceva, dar e o urgenţă. 

Înmărmurește. Nu ar fi prima oară când regretă că m-a lăsat 
să ajung până în bucătărie. Ridică mâinile în aer, cu degetele 
întinse și rigide. Ca și cum încearcă să împingă ceva. 

— Poliţia? lar? 

Tresar. 

— Nu e ca data trecută. Tot ce-am sperat să faci atunci a fost 
să mă asculţi. Simţeam nevoia să stau de vorbă cu cineva și nu 
m-ai lăsat să-ţi spun... 

— Ah, deci chiar ai de gând să începi iar cu asta? rostește 
Melissa furioasă. De ce nu poți s-o lași baltă? E decizia mea. Ar 
trebui s-o respecţi. 

Mi-ar fi plăcut să-mi ofere măcar un scaun confortabil înainte 
să înceapă polologhia despre ce ar trebui și ce nu ar trebui să 
fac. Suntem tot pe hol, care este un dreptunghi perfect, ca orice 
alt spaţiu din casa Melissei și a lui Lee. Nu există nicăieri o linie 
curbă - nicio cornișă sau vreun alcov pe undeva, care să strice 
liniile drepte. Fiecare etaj este un dreptunghi alcătuit din 
dreptunghiuri mai mici, ca și clădirea în sine. La fel și cele patru 
case identice de lângă ea; împreună, cele cinci clădiri formează 
un mega-dreptunghi care pare pus pe treabă: e gata să subjuge, 
dacă nu chiar să anihileze cu totul, toate cercurile, pătratele, 
ovalele și triunghiurile din zona urbană londoneză. 

Adam mi-a spus odată: „Nicki, toate casele sunt construite în 
linii drepte. Nu crezi că e posibil să... să proiectezi asupra lor 
niște sentimente ale tale?” 

— Nu vreau să începem iar cu cearta noastră obișnuită, îi 
spun Melissei. Am să te rog să-mi faci o favoare. Poţi să mă 
refuzi, dacă vrei, dar cel puţin fă-mi o ceașcă de ceai și ascultă- 
mi rugămintea, îi mai spun, făcând semn spre bucătărie. 

Melissa rămâne nemișcată. 


VP - 99 


— Și pot să-i spun lui Lee? 

Întrebarea ei mă lasă cu gura căscată. Probabil că mi se 
citește pe faţă situaţia în care mă aflu: viaţa mi-a fost din nou 
dinamitată după un schimb de e-mailuri cu un bărbat pe care 
nu-l cunosc, iar Melissei nu-i pasă decât să afle dacă îi poate da 
raportul fratelui meu. 

— Poţi să-i spui lui Lee și de o mie de ori, dacă vrei. Ai un 
reportofon? Înregistrează-mi rugămintea și refuzul tău, ca să îi 
poți pune mai târziu înregistrarea, să audă exact ce și cum. 

Melissa încuviinţează din cap. Am dat răspunsul corect, chiar 
dacă l-am formulat sarcastic, iar acum am voie să intru în a 
doua etapă a acestei vizite condiţionate: ceva de băut - cel 
puțin teoretic, n-o să iau nimic de-a bună până nu mă văd cu o 
cană de ceai în faţă. Mi s-a mai întâmplat de câteva ori să ajung 
până la nivelul de a pătrunde în bucătărie, ca apoi să fiu dată 
afară înainte ca apa din ceainic să dea în clocot. 

O urmez pe Melissa de-a lungul holului, strângându-mi brațele 
pe lângă trup când trec prin dreptul raftului cu obiecte 
decorative, aliniate meticulos: un prespapier din sticlă 
transparentă, sub formă de inimă, un înger alb din ceramică și o 
barcă din lemn. Sunt așezate cu atâta precizie, încât bibeloul din 
mijloc este așezat la distanțe perfect egale față de celelalte 
două. Ori de câte ori trec pe lângă ele, îmi imaginez cum ar fi să 
le împing de pe raft cu cotul, făcându-le să cadă pe jos. Intr-o 
bună zi fantezia nu-mi va mai fi suficientă. 

Încă nu am garanţia că pot rămâne. Chiar lângă ușa de la 
bucătărie este o poză înrămată, care îi înfățișează pe Lee și pe 
Melissa zâmbind voioși, ca doi oameni care nu i-au cunoscut pe 
Lee și pe Melissa cei adevăraţi. Au capetele lipite unul de altul, 
ca și cum și-ar dori să fie siamezi. 

Asta este genul de gând oribil pe care-l am când mă aflu în 
altarul dreptunghiurilor. Margini dure, linii drepte și colţuri 
ascuţite - în casa asta, așa te integrezi în peisaj, așa 
supraviețuiești. Chiar și când te holbezi la dușumeaua lăcuită 
pentru că nu suporţi să te uiţi la nimic altceva, scândurile din 
podea îţi reamintesc: /inii drepte, colțuri ascuțite... 

Reușesc să trec pe lângă poza cu siamezii fără să o smulg de 
pe perete și să o calc în picioare, dar nu mă pot abţine, mă 
torturez singură privind-o mai lung decât ar fi nevoie. 

Strălucirea dinților din zâmbetele asortate... 


VP - 100 


Înainte nu credeam povestea că oamenii încep să semene unii 
cu alții după ce se căsătoresc, însă de când este cu Lee, Melissa 
a preluat multe de la el. Are tot tenul măsliniu și părul închis la 
culoare, în vreme ce el este blond și palid, dar părul ei odinioară 
lung și ciufulit este acum scurt și lins, iar ea poartă doar haine 
simple, uni; a renunţat cu totul la imprimeuri. 

Tin minte că Lee a luat-o razna când avea cinci ani și mama a 
încercat să-l îmbrace cu un pulover în dungi. „E dezordonat!” a 
început el să urle. „Are chestii pe el! Dezbracă-mă, dezbracă- 
mă!” Și mama l-a dezbrăcat. Tot ce îl înspăimânta pe Lee în 
copilărie era îndată îndepărtat de părinţii noștri: hainele cu 
imprimeuri, bananele, cărțile cu ilustraţii înspăimântătoare, 
pinguinul din pluș pe care îl avea în dormitor și care se pare că 
noaptea ţipa la el, în timp ce toată lumea dormea, bicicleta de 
pe care a căzut și pe care nu a putut-o ierta niciodată. 

Mama și tata mi-ar fi făcut și mie același serviciu de 
îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă, dacă ar fi putut, însă în cazul 
meu era mai complicat. Pe mine nu mă interesa cu ce mă 
îmbrac sau ce mănânc, nu-mi era frică de nicio jucărie ori de 
vreo carte. Nu eram un copil complicat și nemulţumit ca Lee. 
Singurul lucru care mă făcea nefericită erau chiar membrii 
familiei mele, iar mama și tata nu aveau cum să se îndepărteze 
pe ei înșiși din preajma mea. Nici nu le-a dat prin cap că de asta 
aveam nevoie; au crezut că eu eram problema. 

Poate că aveau dreptate. 

Mă așez la masa cu blatul de sticlă din bucătăria Melissei, 
încăperea care-mi place cel mai puţin din casă. Arată așa cum 
îmi imaginez că ar arăta o morgă, dacă la morgă s-ar afla pe 
pervaz borcane gălbui cu etichetele „Ceai”, „Cafea” și „Zahăr”. 
Pe jos și pe pereţi este faianţă albă; chiuveta și aparatele 
electrocasnice sunt toate argintii, din inox; scaunele au picioare 
subțiri, din metal, care mă duc cu gândul la niște insecte din 
filmele horror și care scrâșnesc înfiorător pe gresie, dacă te 
miști câtuși de puţin cu scaunul. Pe perete se află un ceas foarte 
vechi; ticăie tot mai asurzitor cu fiecare vizită pe care le-o fac, 
ca un instrument muzical a cărui coardă este trasă cu putere, ca 
apoi să fie lăsată să revină la poziţia inițială. 

Mă așez întotdeauna cu spatele la ceas, ca să mă uit pe 
fereastră. Însă tot nu pot scăpa de ticăitul bătrânului și aproape 


VP - 101 


că mă aştept ca Melissa să-mi pună în faţă o foaie de examen. 
Examen pe care am să-l pic, bineînţeles. 

Faptul că mă aflu aici mă face să-mi fie dor de bucătăria mea. 
De ambele mele bucătării: de cea pe care am părăsit-o, în Enfys 
Road, dar și de cea din Bartholomew Gardens, unde se află în 
clipa asta Adam, pregătind cina pentru el și pentru copii. Îl văd 
clar, chiar dacă nu sunt acolo. Și-a scos sacoul și cămașa, 
punându-și un tricou, probabil pe cel cu Rolling Stones. A pornit 
radioul și bombăne întruna despre cât de plictisitor e programul 
tuturor posturilor, schimbându-le în timp ce ţine în mână o 
chiftea crudă, pe care o s-o turtească din greșeală, dând apoi 
vina pe vreun DJ pompos sau fără haz care l-a enervat. Asta o să 
ducă la niște mormăieli doar pe jumătate serioase, că BBC-ul 
nu-și justifică folosirea fondurilor guvernamentale, fiind un post 
atât de slab. 

Dacă aș fi acum lângă Adam - și tare aș vrea să fiu -, mi-aș 
îngropa faţa în părul lui negru, ondulat, el m-ar îmbrăţișa din 
reflex, încă bombănind în legătură cu radioul, iar eu aș ști că nu 
am nevoie de niciun alt bărbat în afară de el. Și chiar nu am. Nu 
după șocurile prin care am trecut azi. Vreau doar să mă simt în 
siguranţă, indiferent dacă o merit sau nu. 

Stii foarte bine ce meriti. Și exact asta primești, nu? De la 
Regele Eduard, de la Gavin... 

Nu este mai puţin mort... 

Mi se taie răsuflarea. Înmărmuresc. Ce-a fost asta, gândul 
ăsta care mi-a străfulgerat prin minte preţ de o clipă și apoi a 
dispărut? Părea teribil de important, dar a dispărut imediat. 
Pentru o fracțiune de secundă, am știut ceva... apoi n-am mai 
știut. Ceva în legătură cu Gavin și cuvintele „Nu este mai puţin 
mort”? Oare chiar am găsit un răspuns și apoi l-am pierdut sau 
am luat-o eu razna? 

A fost aici. Apoi a dispărut. 

Melissa umple ceainicul. 

— Ei bine? Care e rugămintea pe care crezi c-am s-o refuz? 

Vocea ei e tăioasă ca un brici. O clipă, văd totul cât se poate 
de clar. Îmi spun: „Tu ești de vină. Tu ești pericolul din familia 
mea, tu și Lee sunteți de vină pentru situaţia asta. N-aș fi în 
ditamai buclucul dacă n-aţi fi voi doi”. Un moment mai târziu, cu 
toate că vorbele acelea zăbovesc în mintea mea la fel de 
pregnante precum literele scrise de un foc bengal aprins într-o 


VP - 102 


noapte fără stele, nu am idee ce însemnau ele pentru mine în 
clipa în care eram atât de convinsă de adevărul lor. 

Fac un efort ca să-mi revin. 

— E în legătură cu duminica în care am mers la licitaţie. S-ar 
putea să te caute un detectiv de la Poliţia din Spilling și să te 
întrebe dacă în ziua aceea îmi lipsea o oglindă de la mașină. 
Oglinda din dreptul pasagerului. 

Ascultând introducerea pe care o pregătisem cu atâta grijă, 
mi-a venit o idee și mai bună. Aveam de gând s-o rog pe Melissa 
să mintă pentru mine și să le spună polițiștilor că îmi lipsea 
oglinda, când de fapt o avusesem. Ce prostovană! Ar trebui să 
știu din propria experienţă tristă că îi pasă mai mult de 
principiile ei decât de mine. De ce să faci o faptă bună, când 
poți să faci una corectă? - ăsta e motto-ul ei. Ceea ce înseamnă 
că trebuie să fiu și mai vicleană. 

— Dacă te întreabă, te rog mult, mult de tot, poţi să le spui 
polițiștilor că mașina mea avea ambele oglinzi atunci când te- 
am dus la licitaţie? 

Acum chiar o implor: un mic imbold pentru mândria Melissei. 
Sper că-l savurează, pentru că nu are să se repete prea curând. 

— Știu c-am fost iresponsabilă să conduc până la Londra, apoi 
la Grantham și înapoi în Londra fără o oglindă. N-o să fac un 
obicei din asta și, sincer, n-o să mai fac niciodată așa ceva dacă 
mă ajuţi să scap de polițiști de data asta. 

Afișez cea mai reușită figură de păcătoasă care imploră cu 
disperare milă. Probabil că nu e mare diferenţă faţă de expresia 
mea obișnuită, dacă mă gândesc mai bine. 

— Nu. Nu. 

Melissa clatină din cap în timp ce toarnă lapte în ceașca mea. 
Pare speriată, ca și cum m-ar crede în stare să o forțez să 
accepte. 

— Nu am să mint poliţia pentru tine, Nicki. În niciun caz. O fi 
doar o contravenţie minoră, dar... 

— De fapt, e un pic mai complicat de atât. Ai auzit ce s-a 
întâmplat cu Damon Blundy? 

Nu i-am mai rostit de mult numele în prezenţa Melissei... 

Îi cade linguriţa din mână. Aterizează cu zgomot pe blatul din 
granit al dulapului. 

— Ce e cu el? 


VP - 103 


— A murit. Locuia pe Elmhirst Road, în Spilling. Aproape de 
mine. 

— Da, știam asta. 

— Serios? 

Mi se pare puţin probabil, însă nu văd de ce ar minţi. 

— Nu neapărat numele străzii, dar știam că locuiește în 
Spilling. l-am citit articolul în care povestea că trebuie să plece 
din Londra pentru că aici se află prea mulţi oameni urâţi. Și că, 
din toate locurile pe care le-a vizitat, în Culver Valley se află cele 
mai multe femei atrăgătoare, așa că se mută acolo. 

Se întoarce brusc spre mine. 

— De asta te-ai mutat și tu acolo, nu? mă întreabă cu un 
tremur în voce. 

— Ca să cunosc femei atrăgătoare? Nu. 

Încep să râd, ca să-mi ascund stinghereala. 

— Ce legătură are Damon Blundy cu oglinda ta? mă întreabă 
Melissa în timp ce îmi așază cana cu ceai pe colțul de masă cel 
mai îndepărtat de mine: trebuie să mă ridic în picioare ca să 
ajung la ea. 

— A fost ucis. Elmhirst Road, unde locuia el, este pe drumul 
meu spre școala copiilor. leri mișunau polițiști pe acolo. Mi-au 
văzut mașina și m-au întrebat de cât timp merg fără oglindă. Le- 
am spus că s-a rupt chiar în dimineaţa aceea. 

Cine ar fi crezut că e posibil să găsesc atâtea variaţiuni ale 
unei singure minciuni? 

— Am crezut că asta o să fie tot, dar s-au apucat să-mi pună 
tot felul de întrebări, vor să știe cine îmi poate confirma 
povestea, m-au întrebat cine a mers cu mine în mașină și cât de 
recent... 

— Și tu m-ai menţionat pe mine? Multumesc frumos! 

— Eu n-am vrut să pomenesc pe nimeni, dar m-am panicat! 
N-am mai vrut să mint odată ce mi-am dat seama c-aș fi putut fi 
implicată în investigarea unei crime. Nu... 

Am ridicat mâna, ca să o opresc pe Melissa din a rosti ce era 
deja evident. 

— Știu că minţisem deja în legătură cu oglinda. De asta n-am 
vrut să înrăutăţesc situaţia. Tare aș fi vrut să le fi spus adevărul 
de la bun început. 

— Și de ce n-o faci acum? Încă poţi să spui adevărul. 


VP - 104 


— Sau pot să rămân la povestea asta, iar tu o poţi confirma, îi 
zâmbesc eu cuceritor și, sper, cu sclipirile unei modestii 
adecvate. Dacă polițiștii vor crede că mi-am pierdut oglinda 
chiar înainte de a-mi vedea ei mașina pe Elmhirst Road, sunt 
sigură că mă vor lăsa în pace. Le-am spus c-am să duc mașina 
la service imediat ce las la școală echipamentul de sport al lui 
Ethan. Și uite, îi demonstrez eu, scoțând din geantă cheile 
mașinii închiriate și fluturându-le victorioasă. Am închiriat o 
mașină cu care am venit până aici, ca un cetățean responsabil 
ce sunt. 

— Cum poţi să trăieşti așa, Nicki? mă întreabă Melissa, 
privindu-mă printre pleoapele pe jumătate închise, ca și cum aș 
forța-o să privească un lucru înfiorător, căruia ar prefera să-i 
întoarcă spatele. 

Eu. Eu sunt lucrul acela. 

la mai du-te dracului, cea mai bună prietenă a mea! N-am 
omorât pe nimeni. Nici măcar nu am condus cu o oglindă lipsă - 
nu în ultima vreme, în orice caz. lar nimeni și nimic nu a păţit 
ceva rău - niciun om, nicio plantă și niciun animal n-a avut de 
suferit cât am mers fără oglindă. N-am de gând să mă simt 
vinovată în legătură cu un așa-zis păcat pe care l-aș fi comis, 
însă care nu a făcut rău nimănui. 

— Ai tot timpul câte un plan, câte o minciună, totul e așa de 
calculat... Cum suporţi să trăieşti astfel? 

— Se numește viaţă, mă răstesc eu. Așa trăim noi, ăștia care 
nu suntem perfecţi. 

N-ar trebui să o las să mă scoată din fire. Ar trebui să-mi 
savurez succesul. Cel de-al doilea plan a funcţionat. Nu a spus: 
„Dar, Nicki, chiar nu-ţi lipsea oglinda când am mers la licitaţia 
din Grantham. Ce tot vorbești acolo?” 

Ceea ce nu spune Melissa este perfect. Nici că se putea mai 
bine. Ceea ce spune e dificil de suportat. 

— Îmi fac griji pentru tine, Nicki. În curând o să ai probleme 
grave de tot. 

— Ai vrea tu. Dacă eu scap nepedepsită pentru oribila crimă 
de a fi eu însămi înseamnă că tu vei fi fost chinuitor de cuminte 
toți anii ăştia complet inutil. 

A luat o cană din dulapul aflat la stânga ferestrei și acum 
toarnă granule de cafea instant fără cafeină direct din borcan. 


VP - 105 


— Răspunsul meu este nu, rostește ea calm. Nu sunt 
pregătită să mint polițiștii pentru tine. Se poate ajunge și la 
închisoare pentru lucruri de genul ăsta. 

Se apropie de masă cu cana de cafea în mână și se așază în 
faţa mea. 

— lar când am să-i povestesc lui Lee despre conversaţia asta, 
probabil că o să sune la poliţie, continuă ea oftând. 

Ce drăgut din partea lui! 

— Ştii cât de mult ţine la sinceritate. 

Încuviinţez din cap. 

— Atunci... n-ai să-i spui? 

— Nu știu, îmi răspunde Melissa cu o grimasă. Aș prefera să 
nu fiu pusă în situaţia de a trebui să iau asemenea decizii 
oribile! 

— Repet... așa e viaţa pentru oamenii normali. Îmi pare rău. 

Nu par sinceră pentru că nici nu sunt: nu-mi pare rău. 

— Nu-ţi place ideea ca Lee să mă toarne la Poliţie, dar nici nu 
ești gata să minţi pentru mine dacă te caută polițiștii? 
Interesantă distincţie etică. Nu crezi că ești puţin lașă și 
ipocrită? 

— Nicki, oprește-te! _ 

Pe obrazul Melissei se rostogolește o lacrimă. Inlemnesc când 
o văd. Ultima oară când am plâns în fața ei - cu trei săptămâni 
și cinci zile în urmă, după prima întâlnire cu polițistul cu părul 
nisipiu - mi-a spus că, indiferent ce mă supăra, era mai mult ca 
sigur vina mea și că nu e dispusă să asculte niciun detaliu. 

Nici eu nu o pot consola acum. Îmi place să cred că sunt 
deschisă la minte, dar îmi este greu să empatizez cu ea, având 
în vedere că problema ei este însuși faptul că mă are pe mine ca 
prietenă. Nici măcar eu nu mă pot privi cu atâta asprime. 

— Vrei să faci în așa fel încât să nu mai pot vorbi cu tine 
deloc, Nicki? izbucnește Melissa. Asta vrei? Poate că vrei să 
ajung atât de speriată de ceea ce ai putea spune, încât nici să 
nu-ţi mai deschid ușa, nici să nu-ţi mai răspund la telefon. 

— Să fii speriată? Care e cel mai rău lucru pe care îl pot face, 
Melissa? Ah, stai, doar n-o să - îi imit vocea afectată - te pun 
într-o situație dificilă, nu? Din întâmplare, chiar n-am s-o fac. Te- 
ai pus singură într-o situaţie dificilă când ai hotărât să te 
combini cu fratele meu! 


VP - 106 


Chiar dacă aș trăi o sută de ani, nu cred c-am să uit vreodată 
felul în care mi-a dat vestea. Ţin minte și data: 24 mai 2010. M-a 
sunat și, fără să mă salute măcar, m-a întrebat „Ce părere ai 
avea dacă Lee și cu mine... știi tu, am fi împreună?” 

„Lee? Fratele meu, Lee?” El și Mel se reîntâlniseră de curând 
pentru prima oară după mulţi ani, la petrecerea de ziua mea, cu 
câteva luni înainte. Din câte știam eu, nu se mai văzuseră din 
seara aceea. Mi-am dat seama că probabil între timp se 
întâlniseră în secret, dar asta nu prea m-a deranjat; spre 
deosebire de restul familiei mele, eu nu trăiesc cu impresia că 
am în mod automat dreptul de a ști totul despre oamenii 
apropiaţi. Nu sunt împotriva secretelor. Ipocrizia e cea cu care 
am o problemă - oamenii care vorbesc despre sinceritate și 
cinste, apoi îţi ascund adevărul dacă așa le convine lor. 

Oamenii ca Lee și Melissa. Ş 

„Da, fratele tău”, mi-a răspuns Mel tulburată. „Imi pare rău 
dacă vestea asta e un șoc”. 

Ştiam că avusese nevoie de tot curajul ei ca sa-mi ceară 
părerea, ceea ce însemna că sentimentele ei pentru Lee erau 
serioase. În mod normal, Mel ar fi preferat să dispară de pe faţa 
Pământului, decât să dea naștere unei certe. 

Oprește-te. Tine-te departe de el. Nu e normal. O să te 
distrugă. Astea au fost primele gânduri care mi-au trecut prin 
minte, dar nu am spus nimic. Am hotărât că eram inutil de 
melodramatică; îmi iubeam fratele, încă îl iubesc, în ciuda a tot 
ce s-a întâmplat. Nu am vrut să-i spun lui Mel povestea de 
groază pe care aș fi putut să i-o spun. Nu ar fi fost corect față de 
Lee. Cu toţii facem greșeli, mi-am spus atunci. Cu toţii merităm 
o a doua șansă. Lee era doar un copil când s-au întâmplat toate 
lucrurile acelea oribile. Nu poate fi învinuit, nu? 

Mi-am dat seama că Mel aștepta un răspuns. Aproape că 
simțeam prin telefon cum neliniștea ei devenea tot mai mare. 
„Nu prea am ce face, nu?” i-am răspuns eu cu diplomaţie. 
„Adică, dacă tu și Lee vreţi să vă vedeți, nu e treaba mea. Ar fi 
aiurea să încerc să vă opresc”. 

„Da, dar tot aș vrea să știu ce părere ai, a insistat Mel. Nu aș 
vrea să fac nimic care să te supere sau care să schimbe relaţia 
dintre noi două”. „N-aș fi încântată, asta e clar”, am recunoscut 
eu. „Eşti cea mai bună prietenă a mea. El e fratele meu. Dacă 
voi doi vă combinaţi și rămâneţi împreună, loialitatea are să-și 


VP - 107 


schimbe destinaţia. Tu știi despre mine lucruri pe care nu aș 
vrea ca el să le afle vreodată”. 

„Nicki, nu i-aș spune niciodată lui Lee vreo confidenţă pe care 
mi-ai făcut-o”, a zis Mel solemnă. 

M-am simţit mai bine când am auzit-a rostind cuvintele 
acelea. Bun. Sunt asigurată. Nu avea cum să-mi dea prin cap 
atunci că, șase luni mai târziu, Mel urma să mă convoace la o 
discuţie importantă, anunţându-mă că, din acel moment, nu mai 
aveam voie să-i spun nimic ce nu ar fi putut împărtăși cu Lee. 
Mi-a promis să-mi respecte secretele pe care i le mărturisisem 
până atunci, însă trebuia să pună punct: îmi era interzis să-i mai 
fac confidenţe, dacă nu era vorba de lucruri pe care să le poată 
afla și Lee. 

„Chestia e că... deja cam suntem împreună”, a continuat ea 
grăbită, vrând să scape cât mai repede, odată ce-și începuse 
confesiunea. „Lee m-a rugat să mă mut cu el și... am acceptat”. 

„Ah! Atunci... felicitări!” „Ești sigură că nu te deranjează?” a 
insistat Mel. 

Nu-i spusesem că nu mă deranjează. Dimpotrivă, îi zisesem, 
cu cât tact fusesem în stare, că mă deranja. Sau cel puţin așa 
avusesem impresia. Ceea ce mă deranja era manipularea: faptul 
că se prefăceau că le pasă de părerea mea, ca și cum în 
momentul acela relaţia lor ar fi fost doar o idee vagă, aflată în 
așteptarea aprobării mele. Mai târziu am aflat că, înainte de a- 
mi da telefon, Melissa confirmase închirierea dubiţei care, în 
vinerea următoare, avea să-i transporte toate lucrurile acasă la 
Lee. 

„Fă ce vrei să faci, oricum ai început deja, iar dacă vreau să-ţi 
spun ce părere am, asta e decizia mea” - asta ar fi trebuit să-i 
spun. 

„E în regulă, am asigurat-o pe Mel. Sper să fiți fericiţi 
împreună”. 

Unii oameni uită aspectul ăsta al minciunilor: că cei care mint 
nu o fac doar de dragul lor. De multe ori mint ca să-i facă pe alţii 
fericiţi. Face parte din programul de pregătire prin care trecem 
noi, mincinoșii: vedem că atunci când spunem adevărul, 
profesorii noștri se strâmbă, ridică vocile, se înroșesc de mânie. 
Oricine crede că a fi pe placul altora e mai important decât 
propria fericire - oricine crede, în adâncul sufletului, că tot restul 


VP - 108 


lumii contează mai mult decât propria persoană - învaţă să 
mintă fluent încă din copilărie. 

Înghit ultima gură de ceai din cană. Ceva din mine parcă se 
frânge. Nu mai pot menţine aparenţa aspră. 

— Ce s-a întâmplat cu noi, Mel? 

Face ochii mari când mă aude spunându-i astfel. 

— Chiar trebuie să fie așa? o întreb, poruncindu-mi să nu 
izbucnesc în plâns. Uite, e clar că nu putem schimba ceea ce 
suntem - eu sunt o curvă reprobabilă, iar tu ești o mironosiţă 
pedantă, care are impresia că trebuie să-i povestească totul 
soțului ei, chiar și lucruri despre sora lui, lucruri care nu Îi 
privesc. Dar nu putem să ne acceptăm una alteia defectele și să 
trecem peste ele? Îmi pare rău că ţi-am cerut să-i minţi pe 
polițiști. Nu o face, dacă nu vrei. 

— Dar este treaba lui dacă soţia și sora lui pun la cale să-i 
ascundă ceva, insistă ea. S-ar supăra rău dacă ar afla. Știi că s- 
ar supăra. 

— Și n-ar avea niciun drept să o facă, îi răspund eu scurt. 

Te rog să întelegi, Mel. Fii rezonabilă. Te rog, spune-mi că-ți 
pot povesti orice și că ai să-mi păstrezi secretele. Inainte nu te 
deranja. Știai că mint - râdeam amândouă de toate buclucurile 
în care intram. Am mare nevoie să-ţi povestesc despre Gavin. 

Numele lui e asemenea unei mâini de gheaţă ce-mi strânge 
inima ca într-o menghină. Mă cutremur. 

— Ce ţi-a povestit Lee despre copilăria noastră? 

Melissa pare stânjenită. După un minut sau două de tăcere, 
mormăie un răspuns: 

— Știu despre... spitalul de nebuni. 

Mă forțez să râd, în timp ce inima îmi îngheață cu totul. 

Oare i-a povestit că s-a dovedit a fi un azil? Că totul a fost din 
vina mea, c-am meritat ce mi s-a întâmplat? Aș întreba-o, dar 
dintr-odată mă simt leoarcă de sudoare și vreau cu disperare să 
schimb subiectul. Bardolph House: un nume pe care aș vrea să îl 
uit, dar știu că n-am s-o pot face niciodată. 

Povestește-i despre Lee. Spune-i toată povestea. O merită. 
Amândoi o merită. 

Nu pot. Dacă asta ar întoarce-o împotriva lui, atunci nu pot. Și 
dacă nu ar întoarce-o împotriva lui, atunci mi-aș dori și mai mult 
decât acum să intru în pământ. 


VP - 109 


Am analizat dilema asta de multe ori și de fiecare dată am 
ajuns la aceeași concluzie: nu ar fi corect față de ea. Îl iubește 
pe Lee; și eu îl iubesc. Pentru mine va fi întotdeauna frăţiorul 
mai mic, care băzâie din cauza unui pulover în dungi și a unui 
pinguin din pluș. Incă mi-aş dori să pot proteja acel băiețel 
micut, fragil, care nu mai există de mulţi ani. Încerc să nu mă 
gândesc la asta; de câte ori o fac, îmi vine să plâng. 

— Nicki? Ești bine? 

— Nu. Nu, nu sunt bine. 

Poate că ar trebui să mă arunc în faţa unui tren - să scutesc 
pe toată lumea de atâtea complicaţii. Așa aș proceda. Am 
hotărât în februarie, cu toate că nu sunt sigură dacă „hotărât” e 
cuvântul potrivit. Cumva, am știut întotdeauna. Dacă am să mă 
sinucid vreodată, o s-o fac sărind în faţa unui tren de mare 
viteză. 

— Nu pot... să complotez cu tine, nu mai pot, acum că m-am 
căsătorit cu Lee. Te rog, încearcă să înţelegi. Dacă vrei să faci 
lucruri pe care nu ar trebui să le faci, n-ai decât, nu te pot opri, 
dar nu poți veni pe-aici, ca să bârfim liniștite despre ce-ai mai 
făcut, iar eu să mă port ca și cum nu ar fi greșit! 

— Să complotezi? Cine te-ar auzi ar crede că sunt o... 

— O ucigașă? mă întreabă Melissa tăios. 

O privesc lung și-mi dau seama că tremură. Oare chiar crede 
că l-am omorât pe Damon Blundy? 

Când i-am spus că a fost ucis, în expresia ei nu s-au citit nici 
șoc și nici regret. Nici măcar surprindere. 

Aștept să se uite în altă parte, dar continuă să mă fixeze cu 
privirea. Simt un fior rece care îmi urcă prin trup, dinspre 
stomac. Nu mai pot să respir. Trebuie să scap de aici. 

Imi iau geanta și pornesc spre ușă - mergând, nu alergând, cu 
toate că mi-ar plăcea să o iau la fugă. Nu mi-a spus nimeni, 
niciodată, dar presupun că în casa fratelui meu alergatul e 
interzis. 

Aștept ca Melissa să mă cheme înapoi. 

Nimic. 

Când deschid ușa de la intrare și trag în piept aerul plin de 
fum de eșapament, am senzaţia că sunt izbăvită. E un 
sentiment plăcut. 

Nu vreau să mor. 


VP - 110 


Sunt la jumătatea drumului spre mașină când îmi sare în ochi 
o figură familiară: bărbatul de lângă curtea școlii, cu șuvițe 
vopsite și cu BMW-ul albastru. Fumează o ţigară, sprijinit de 
mașină. A parcat vizavi de mașina mea, peste drum de casa 
Melissei. 

Tatăl-Vedetă de la Școala Freeth Lane, din Spilling, este acum 
în Highgate, în nordul Londrei. Ce naiba caută aici? M-a...? Nu se 
poate să mă fi urmărit. De ce să mă urmărească? 

Dar nu găsesc niciun alt mod de a-mi explica prezenţa lui aici. 
Acum îi văd numărul de înmatriculare... E același BMW pe care l- 
am avut în spate, prea aproape de mine, când mergeam spre 
casă, după ce mi-am smuls oglinda laterală. El e. 

Se urcă în mașină. Grăbit, aruncă pe jos ţigara doar pe 
jumătate fumată. 

Nu cred că se aștepta să ies din casă atât de repede. Când îl 
văd mișcându-se în grabă, îmi revin din șoc și nemișcare. O iau 
la fugă spre el. Poate că nu m-aș arunca în faţa unui tren, dar aș 
risca să fiu călcată de mașină, dacă în felul acesta aș reuși să-l 
întreb ce naiba face. 

Nu mă mișc suficient de repede. Dispare în trombă, înainte ca 
eu să ajung la mijlocul străzii. 


De la: DI Balcoane <dl _balcoaneQhushmail.com> 


Data: Marți, 2 lulie 2013 15: 47: 08 
Către: <nickinerusinataQhushmail.com> 
Subiect: RE: Semnal de alarmă 


Nicki, 


lartă-mă. Nu știu dacă înţelegi, corect sau greșit, nu știu 
dacă înţelegi pe deplin pentru ce anume te rog să mă ierti, 
dar... iartă-mă. 


Eu ţi-aș ierta orice. 


Am să-l iert chiar și pe Damon Blundy pentru faptul că a 
fost un om rău, dacă tu îmi ceri să-l iert. „Malefic” e un 
cuvânt dur, însă chiar cred că prezenţa și scrierile lui erau 
toxice. Presupun că e OK să nu fim de acord în legătură cu 
subiectul ăsta, nu? 


VP - 111 


Singura persoană pe care nu aș putea niciodată s-o iert 
este soția mea. Nu am spus asta nimănui, niciodată, însă la 
scurtă vreme după ce ne-am căsătorit am aflat ceva despre 
ea, un lucru peste care nu pot să trec. (Nu, nu era vorba că 
m-ar fi înșelat. Nu a făcut niciodată așa ceva.) M-am 
prefăcut c-o iert, dar nu am reușit niciodată, iar în adâncul 
sufletului am știut că din momentul acela ruptura dintre noi 
a devenit ireparabilă. 

Dacă ar fi îndreptat lucrurile din proprie iniţiativă, fără să 
fie nevoie să îi sugerez, atunci poate... Insă știu sigur că n-o 
s-o facă niciodată. 

In ciuda acestui fapt, nu am putut - și încă nu pot - să o 
părăsesc, pentru că știu cât de mult mă iubește și câtă 
nevoie are de mine. Nu am putut să-i fac așa ceva. Vezi tu, 
nu a făcut nimic rău. Absolut nimic. Ceea ce pentru mine 
este o greșeală oribilă, pentru ea nu este... și nici pentru 
restul lumii. 

Tocmai faptul că n-am putut s-o iert m-a făcut să intru pe 
Intimate Links. 

G. 


VP - 112 


„Nu-s vreun trișor”, susține omul care a 
recunoscut deja că trișează - un puzzle de 
gândire alternativă 


Damon Blundy, 20 septembrie 2011, Daily Herald Online 


Când i-am luat apărarea atletului căzut în dizgrație, Bryn 
Gilligan, în editorialul meu din urmă cu două săptămâni, m- 


am așteptat să fiu luat în colimator în The Times de Keiran 
Holland, acest Inspector Javert al Jean Valjean-ului lui 
Gilligan, și apoi de toate Haznalele Obișnuite. M-am înșelat 
cumplit. Atacul, atunci când a sosit - nici mai mult, nici mai 
puţin decât însoţit de ameninţări cu dare în judecată -, a 
fost dintr-o direcţie neașteptată: Bryn Gilligan. Da, exact: 
același Bryn Gilligan căruia i-am luat apărarea, riscând să 
fiu criticat de oamenii cumsecade ca dumneavoastră. Bryn 
Gilligan m-a blamat pentru sprijinul oferit lui Bryn Gilligan. 
(Avertizare: continuarea acestui articol este echivalentul 
logic al unui tablou de Escher. Sper ca măcar unii dintre voi 
să reușească să priceapă ceva, pentru că eu, în mod clar, 
nu pricep nimic.) 

De ce este Gilligan atât de furios pe singurul om care i-a 
luat apărarea? Ei bine, probabil pentru că l-am făcut trișor și 
i-am mânjit bunul renume, cu toate că nu mai are așa ceva. 
Intr-o scrisoare adresată ziarului, pe care trebuie s-o citiţi ca 
să vă vină să credeţi, mă acuză că i-am bălăcărit 
personalitatea și susține că nu este și nu a fost niciodată un 
trișor - nici măcar atunci când a trișat, se pare. Dimpotrivă, 
spune el, este un om cu principii solide, pentru care un 
comportament profesionist a fost, este și va fi pe vecie de 
cea mai mare importanţă. In ceea ce privește situaţia la 
care se referă drept „greșeala” lui (și, ca să ne înțelegem, 
se referă la faptul că a ingerat substanţe interzise, din soiul 
steroizilor, pe o perioadă de peste cinci ani), ne roagă să 
credem că s-a aflat într-un fel de stare de șoc, disociindu-se 
de el însuși, de fiecare dată când a băgat pe gât steroizii și 
a câștigat în mod ilegal câte o cursă. După cum s-a 
exprimat chiar el: „Parcă mă îndepărtasem de mine însumi. 


8 Maurits Cornelis Escher, artist grafic de origine olandeză. Lucrările sale sunt 
cunoscute pentru caracterul abstract, complicat, fiind asemănate cu ecuații 
matematice imposibil de rezolvat (n.tr.). 


VP - 113 


Gesturile mele nu mai aveau nicio legătură cu omul onorabil 
care știu că sunt”. 

Aţi văzut cum funcţionează treaba? Gilligan a trișat, însă 
fără să fie trișor. El este un non-trișor din care a emanat un 
comportament nepotrivit și cu totul necaracteristic. Omul 
avea un respect nemăsurat pentru reguli, chiar și în clipa în 
care acea parte din el care se detașase, lipsită de scrupule, 
tocmai le încălca. 

Dacă zici tu, Bryn. De fapt, nu eu, ci Keiran Holland a fost 
cel care l-a descris pe Gilligan ca fiind un trișor și un 
mincinos, după cum sunt sigur că s-a înțeles clar din 
editorialul meu. Nu am de gând să îmi retrag sprijinul doar 
pentru că Gilligan nu îmi este fan. Ca să-l parafrazez pe 
Groucho Marx, n-aș vrea să susțin o cauză care m-ar 
accepta pe mine drept avocat. Sunt în continuare de părere 
că Gilligan și-a învăţat lecţia și că interdicţia ar trebui să fie 
ridicată, oricât de neconvențional și-ar exprima regretul. 
Cum ar putea cineva să nu învețe, și încă zdravăn, de pe 
urma lecţiei de a fi hulit de presă atâta timp? 

Keiran Holland a profitat, bineînţeles, de cea mai recentă 
declaraţie publică a lui Gilligan, caracterizând-o drept încă o 
dovadă a lipsei de onestitate a sportivului, precum și drept 
dovadă a ceea ce Holland a știut de la bun început: că 
niciuna dintre scuzele prezentate de Gilligan nu a fost 
sinceră. Mă tem că Holland a ratat din nou semnificaţia 
evenimentelor, cu disperarea cu care un navetist ratează 
seara trenul spre casă. 

Gilligan a trișat și o știe foarte bine. Presupun că nu-și 
dorește să fie și ridicol, după ce că este condamnat pentru 
ceea ce a făcut. De ce obiectează față de folosirea 
termenului în cauză? Să fie oare din cauză că idioţii ca 
Holland uită diferenţa dintre păcat și păcătos, încercând să 
convingă pe toată lumea că Gilligan nu e un simplu om care 
a trișat, ci „un trișor” - congenital și ireversibil, ca și cum 
asta ar fi în ADN-ul lui și nu s-ar putea schimba niciodată? 
Dacă noi creăm un climat în care orice om care face ceva 
greșit este etichetat pentru totdeauna drept un nenorocit, 
cum îi mai putem învinui pe cei care mint și trișează - 
lucruri pe care, apropo, le facem cu toţii din când în când - 
atunci când neagă că au făcut-o, chiar și după ce au 
recunoscut deja? 

Gândiţi-vă cât de dificil, ca să nu mai zic și ineficient, ar fi 
ca cineva să apară în public și să spună: „Am făcut ceva de 
neiertat, ceva ce numai un ticălos ar face, dar eu nu sunt un 


VP - 114 


ticălos, așa că trebuie să mă iertaţi”. Sună a paradox, nu-i 
așa? Ei bine, este un paradox pe care trebuie să ni-l 
asumăm dacă vrem să mai progresăm ca specie, deoarece 
cu toţii comitem fapte rele, pe care doar niște oameni răi le- 
ar face, precum și fapte bune, așa cum numai oamenii buni 
ar face. De asta nu trebuie să ne aplicăm eticheta vinovăţiei 
unii altora. Dacă vrem ca oamenii să ceară iertare cu mai 
multă sinceritate, trebuie ca și noi să-i iertăm mai sincer. 
Este foarte simplu. 

Dacă Keiran Holland vrea să-l audă pe Bryn Gilligan 
spunând „Da, am trișat și îmi pare nespus de rău”, ar trebui 
să se gândească la ce-ar trebui să spună el însuși mai întâi. 
Eu i-aș sugera ceva de genul: „Nu am să te condamn, Bryn. 
Da, ai comis o înșelăciune, dar până la urmă cu toţii înșelăm 
- mai ales eu, îmi înșel soţia cu fosta parlamentară laburistă 
Paula Riddiough -, așa că nu am să te etichetez drept «un 
vierme fără urmă de integritate», pentru că e posibil să fii 
un tip de treabă sau să poţi deveni unul, iar eu cred în tine. 
Ești un sportiv talentat și trebuie să fi fost supus unor 
presiuni uriașe atunci când ai comis greșelile în cauză. Eu 
cred că meriţi o a doua șansă”. 

Și dacă tot a venit vorba de a doua șansă, mă întreb dacă 
încântătoarea Paula Privilegiu este pe cale să îi acorde una 
lui Holland. Oare stimabila regretă c-a pus capăt aventurii 
lor și speră că, atacându-mă pe mine, l-ar putea aduce 
înapoi? Intr-o postare pe blog de acum două zile, ea m-a 
descris ca fiind un „șarlatan abject și nerușinat”. Care să fie 
oribila faptă pe care am comis-o? Că am făcut „o serie de 
comentarii personale inutile și dureroase despre jurnalistul 
Keiran Holland”? Observaţi, vă rog, exprimarea distantă, îl 
numește „jurnalistul”, nicidecum „fostul meu amant, care 
și-a părăsit soţia pentru mine, ca apoi să rămână cu ochii în 
soare”. Poate că ar dori să ne explice de ce este 
„impardonabil” ca eu să mă iau de Holland în articolele 
mele, dar e perfect în regulă ca ea să îl arunce ca pe un 
bandaj murdar de puroi când apare varianta mai 
atrăgătoare de a avea o aventură cu un regizor american de 
film. 

Paula, vrei să-l întrebăm pe Keiran Holland care dintre noi 
doi l-a făcut să sufere mai tare? Văd un mic șablon aici, 
drăguţo. Ai uitat când te-ai repezit la mine pentru că „am 
vorbit de rău” experienţa școlară a fiului tău, obligându-mă 
să subliniez faptul că în vreme ce eu, un străin, e posibil să 


VP - 115 


o fi vorbit de rău, tu, chiar mama lui, ai sabotat-o în mod 
activ vreme de mai mulţi ani? 

Nu-mi place să-i rănesc fără rost pe cei din jur, însă îmi 
place adevărul, cu excepţia situaţiilor în care mă poate 
băga în belele. Și urăsc ipocrizia - absolut întotdeauna. 
Uneori adevărul doare. Scriitorul de povești horror Reuben 
Tasker a scris săptămâna trecută pe site-ul său, 


exprimându-și mânia și tristeţea stârnite de faptul că i-am 
criticat dispreţuitor romanul Dorinţă și repulsie, câștigător al 


Premiului Cărţile îmbogățesc Viaţa. Tasker a exprimat un 
punct de vedere corect: nu ar trebui să afirm că volumul 
său este o porcărie fără să-l citesc. Am postat un 
comentariu pe site-ul lui, cerându-i scuze și promițându-i că 
nu am să mai fiu atât de delăsător. Intre timp, am cumpărat 
un exemplar și l-am citit. E o porcărie: naraţiunea e prost 
structurată, textul e pretenţios și violent în felul acela 
aparte în care sunt întotdeauna stranii fanteziile unui autor 
pervers. De exemplu, înainte de finalul primului capitol, 
unei femei, chiar personaj principal, i se taie părul „ce-i 
cădea în funii lungi, ca de in care-i îmbrățișau talia”. „Care îi 
îmbrăţișau talia”? Adică părul femeii în cauză creștea în jos, 
coborând de pe scalp, ca orice păr de modă veche, sau se 
ridica de pe burtă în sus, orizontal? Pare cu totul ilogic 
faptul că volumul ăsta a câștigat un premiu, asta până când 
aflăm că unul dintre membrii juriului a fost chiar Keiran 
Holland. Ce tragic este că un om care emite judecăţi cu 
atâta ușurință e atât de lipsit de judecată! 


VP - 116 


Capitolul 4 


MIERCURI, 3 IULIE 2013 


Cum se face că cei mai mulți bărbaţi au femei pe post de 
paznici? se întreba Simon. In dimineaţa aceea intervievase deja 
în cazul Damon Blundy un rabin și un chirurg plastician, ambii 
protejaţi de câte o barieră feminină, fiindu-i permis să treacă 
abia după un interogatoriu riguros: soţia, în cazul rabinului, și 
asistenta personală, în cazul chirurgului. 

Paznica lui Bryn Gilligan era mama lui, Jennifer: o femeie cu o 
înfățișare aspră, braţe musculoase și câte trei cercei cu 
diamante în fiecare ureche. Locuia într-un soi ciudat de casă tip 
bungalou: avea un singur etaj, însă acoperea o întindere demnă 
de un întreg spital. 

Simon a fost izbit de diferenţele faţă de propria mamă, faţă 
de casa ei, de comportamentul ei. Kathleen Waterhouse, pe tot 
parcursul copilăriei lui Simon, refuzase cu totul să deschidă ușa 
de la intrare a casei lor cu trei dormitoare, nici nu încăpea vorba 
de a o bloca cu trupul ei, pentru a-și proteja fiul. Nu că ar fi venit 
vreodată cineva care să reprezinte o ameninţare pentru Simon; 
în afara preotului, nu-i vizita nimeni. 

Scopul lui Jennifer Gilligan atunci când bloca intrarea în super- 
moderna ei casă din oţel și sticlă nu era unul strict protector. A 
vrut și să-l pună pe Simon la curent cu ce se întâmpla, înainte ca 
acesta să stea de vorbă cu Bryn. 

— Nu cred că ar trebui să vorbească toată ziua cu oamenii 
ăia, i-a șoptit ea îngrijorată. Işi petrece cea mai mare parte a 
timpului în faţa calculatorului, iar când trebuie să îl părăsească, 
are la el iPhone-ul. Și ar fi în regulă dacă le-ar folosi ca să stea 
de vorbă cu prietenii lui, dar nu asta face! Vorbește întruna cu 
oameni care îl înjură în toate felurile și îi urează să moară mai 
repede. Nu-i face deloc bine. 

— Nu, a fost Simon de acord. Sună... deloc de ajutor. 

— Și nu e vorba doar că citește ce scriu ăștia, ceea ce ar fi și 
așa destul de rău - ţine morțiș să răspundă fiecăruia în parte! 
Crede că dacă vorbește cu ei, oamenii ăștia își vor da seama că 


VP - 117 


are un suflet bun, însă cei mai răi dintre ei nu au cum să-și dea 
seama de așa ceva, fiindcă ei înșiși nu au suflet deloc! Vor să îl 
urască în continuare, pentru ei este ca un fel de hobby. Ar trebui 
să-i evite, să-i ignore, să nu mai citească deloc. l-am tot spus 
lucrurile astea până am răgușit, el dă din cap și zice că am 
dreptate, dar nu se schimbă nimic. 

Simon spera că femeia simţea doar nevoia să se descarce, 
însă se temea că era mai mult de-atât. Când s-a încruntat ușor 
și a deschis gura să vorbească, polițistul a bănuit ce avea de 
gând să spună. 

— N-aţi putea dumneavoastră...? Adică știu că trebuie să-l 
întrebaţi despre Damon Blundy... de care nici nu s-a atins, 
apropo. Îmi cunosc bine băiatul. N-ar putea să facă rău niciunei 
ființe, credeți-mă. L-am văzut alergând pe coridor cu un 
păianjen prins într-un șerveţel, ca să-l arunce afară fără să-l 
omoare. Dar... dacă aţi putea sta de vorbă cu el despre obsesia 
asta groaznică pentru internet, v-aș fi tare recunoscătoare. 
Poate pe dumneavoastră vă ascultă. 

Dacă ar fi fost în locul lui Simon, Sam Kombothekra ar fi căzut 
de acord fără să stea pe gânduri. După cum recunoscuse Sam 
însuși, el era potrivit mai curând pentru partea de consolare și 
empatie, decât pentru cea de detectivistică. lar Charlie ar fi 
spus: „Dacă îl văd intrând pe net în timp ce stau de vorbă cu el, 
îi spun, bine?” 

Simon nu se simţea în stare să răspundă direct rugăminţii 
femeii. Nu era treaba lui să aibă grijă ca oamenii să ducă vieţi 
mai fericite; treaba lui era să rezolve crime. Ar fi vrut să-i 
răspundă „nu”, dar ar fi sunat prea aspru. 

— Pot să intru? a întrebat el, în schimb. 

Jennifer a încuviinţat din cap și s-a dat la o parte, ca el să 
poată trece. l-a făcut semn de-a lungul coridorului. Simon s-a 
uitat în direcţia aceea și a văzut că erau amândoi reflectați în 
cea mai mare oglindă pe care o văzuse vreodată. Era cât tot 
peretele. 

— Bryn este în bucătărie. Drept în față până la capătul holului, 
apoi dreapta, pe urmă stânga, din nou drept înainte - este în 
capătul cel mai îndepărtat al casei. Vreţi să fiu și eu de față? 

— Aș prefera să stau de vorbă cu el între patru ochi, dacă nu 
vă supăraţi, i-a răspuns Simon. 


VP - 118 


— Bine. Dacă uită să vă ofere o ceașcă cu ceai, cereţi-o. 
Probabil o să uite. Ah, și încă un lucru. 

— Ce anume? 

— Dacă vă întreabă ce părere aveţi despre ce a făcut, despre 
ce i s-a întâmplat, dacă ar trebui să i se interzică definitiv să mai 
participe la curse, ce aveţi să-i răspundeți? 

— Am să-i spun că n-am venit până aici ca să discut despre 
asta, a răspuns Simon, dar și-a dat seama că nu era suficient 
pentru ea. Sau am să-i spun adevărul - că nu știu nimic despre 
competiţiile sportive și despre ce reguli ar trebui sau n-ar trebui 
să existe. Nu am o părere. Pur și simplu nu m-am gândit 
niciodată la asta. 

— Dacă vă spune că s-a schimbat și că n-o să mai facă 
niciodată ce-a făcut, ce-i răspundeți? 

— O să spun... că e bine - că mă bucur s-o aud? 

Jennifer a părut să se relaxeze. 

— Mulţumesc, i-a răspuns ea. Poate că o reacţie pozitivă din 
lumea reală o să conteze mai mult decât criticile pline de ură pe 
care le citește online. Așa sper, cel puţin. 

Oglinda uriașă s-a dovedit a face parte dintr-o colecție. Simon 
a trecut pe lângă vreo douăzeci pe drumul său spre bucătărie. 
Era Sala Oglinzilor, însă nu la Versailles, ci în Norwich. 

Bryn Gilligan nu a ridicat privirea în clipa în care polițistul a 
intrat în încăpere. Stătea cocoșat asupra unui laptop, tastând de 
zor. Părul de un roșcat palid îi era ud, bărbatul fiind îmbrăcat cu 
un halat de baie cenușiu. 

— Scuze, a rostit el, ridicând privirea. Am vrut să mă îmbrac 
înainte să sosiți, dar... 

A făcut semn din cap către monitorul aflat în faţa lui și a 
continuat: 

— Sunteţi pe Twitter? 

— Nu, i-a răspuns Simon, gândindu-se că Gilligan se număra 
printre puţinii oameni care par mai tineri decât sunt; probabil că 
avea să aibă toată viaţa o figură de adolescent. 

— Foarte înțelept. Dacă aș fi în locul dumneavoastră, m-aș 
ţine departe de el. 

Nu prea mai avea rost să-i întoarcă sfatul pe care tocmai i-l 
dăduse el. Era clar că Bryn era conștient că mama lui avea 
dreptate, dar nu reușea să transforme teoria în practică. 


VP - 119 


— Așadar aţi venit să mă întrebaţi dacă eu l-am ucis pe 
Damon Blundy. Da, probabil că l-am ucis, a continuat el, pe un 
ton brusc aspru. 

— Poftim? 

Fără a mai cere voie, Simon a tras unul din scaunele de sub 
masa din bucătărie și s-a așezat. 

— Probabil că l-am ucis. Să vedem: sunt un trișor malefic și un 
mincinos lipsit de integritate; nu-mi pasă de reguli, nu-mi pasă 
de nimeni în afară de mine însumi. L-am tras pe Blundy la 
răspundere pentru faptul că a scris calomnii despre mine o dată, 
cu toate că încerca să-mi ia apărarea - în septembrie 2011. 
Intrasem într-o defensivă nebună, atacând pe oricine îmi 
menţiona numele. Unul dintre oamenii aceia a fost Blundy, pe 
care l-am atacat fiindcă m-a apărat. A fost o prostie, o prostie 
aproape la fel de mare ca faptul că m-am dopat ani de-a rândul, 
crezând că n-o să fiu prins. Oricine l-a ucis pe Blundy a făcut tot 
o prostie - probabil că și asasinul va fi prins. 

Bryn a zâmbit amar. 

— Parcă sună a ceva ce aș face eu, nu? Criminalul are același 
profil psihologic ca mine. Și luni dimineaţă am fost aici, în casă, 
singur, așa că nu am alibi. Prin urmare, da, probabil că l-am 
omorât pe Damon Blundy. 

— Aţi trimis vreun tweet sau vreun e-mail cuiva de pe 
computerul acesta luni dimineaţă, între 8:30 și 10:30? Dacă aţi 
făcut-o, putem demonstra de unde au pornit acele mesaje. Dacă 
este un server din Norwich, aflat la două ore distanță de Spilling, 
atunci aţi scăpat de bănuială. 

Oare despre un server era vorba sau despre un router? Nu, 
sigur nu era un router. 

Cunoștinţele de IT ale lui Simon erau limitate. Cu doar o zi 
înainte, Charlie râsese de el fiindcă nu înţelegea ce este „cloud”- 
ul. Și-a privit ceasul. Era ora 11. Se întâlnea cu Charlie la masa 
de prânz, la ora 13, așa că trebuia să pornească chiar atunci. Se 
trezise la 4 dimineaţa, ca să aibă timp să stea de vorbă și cu 
rabinul, și cu chirurgul. Depășise stadiul de oboseală cu câteva 
ore înainte, acum era aproape epuizat. 

Bryn clătina din cap. 

— Nu am scăpat de bănuială. Puteţi demonstra că cineva 
care-mi folosea ID-ul de Twitter a trimis mesaje toată dimineaţa 
de la computerul ăsta, din bucătăria asta, din casa asta, dar 


VP - 120 


cum puteţi dovedi că acea persoană am fost eu? Ar fi putut fi 
oricine îmi știe parola și este dispus să mă acopere câteva ore. 
Parola mea este „trișori”, în caz că vă întrebaţi. 

— L-aţi ucis pe Damon Blundy? 

Era un pic dat peste cap. Intensitatea cu care Bryn se ura pe 
sine era aproape sufocantă. Simon și-ar fi dorit să-l aibă pe Sam 
lângă el. 

— Nu, nu l-am omorât eu. Dar, așa cum vă spune Twitter-ul 
din zori până în seară, 365 de zile pe an, cuvântul meu nu 
valorează nimic. Așadar... dacă nu găsiţi imediat criminalul, o să 
vă gândiţi la mine, la faptul că am fost aici singur în ziua în care 
a fost ucis Blundy. O să vă întoarceţi și o să mă arestaţi, așa că 
de ce nu o faceţi mai bine acum? Prefer să scap de-o grijă. 

— Nu cred c-ai ucis pe nimeni, de asta nu te arestez. 

— Nu mă arestați încă, i-a răspuns Bryn cu subiînţeles. Și cu 
toate astea, sunt numai bun de arestat - nici nu știu cum de mă 
puteți refuza. O să vă întoarceţi, sunt sigur. 

— Nu este mai puţin mort, a rostit Simon, asigurându-se că 
vorbește clar și răspicat. 

Bryn s-a încruntat. 

— Nu mai puţin mort decât ce? Ce vreţi să spuneţi? 

Ei bine, măcar un test îl trecuse fără probleme. Deși era 
adevărat că se întâmplase să mintă convingător, în mod 
repetat, în legătură cu consumul de substanţe interzise. 

— Cine crezi că l-ar fi putut ucide pe Damon Blundy? 

— Keiran Holland, a răspuns Bryn fără nicio ezitare. 

A luat o înghiţitură din paharul de lângă laptop - părea să fie 
un fel de suc de mere tulbure. 

— Pari sigur de asta. 

— Nu. Nu am nicio idee. M-aţi întrebat cine cred c-ar fi putut 
să o facă. Keiran Holland este un om fără niciun strop de 
compasiune. E posibil să aibă un alibi de neclintit, însă dacă nu 
are... lipsa compasiunii plus faptul deja cunoscut că îl ura pe 
Blundy... a ridicat Bryn din umeri. Dacă aș fi în locul 
dumneavoastră, l-aș pune pe Holland undeva în fruntea listei de 
suspecți. 


— Waterhouse nu e? 
Inspectorul Giles Proust părea dezamăgit. A trecut printre 
Gibbs și Sellers în drum spre biroul său, ca și cum aceștia ar fi 


VP - 121 


fost niște mobilă prost așezată. Lui Gibbs îi era familiară 
manevra. Și Debbie trecea adeseori pe lângă el așa, fără să îl 
privească măcar. 

— Simon e încă la întâlnirea cu Bryn Gilligan, a spus Sam 
Kombothekra. Ar vrea să știe dacă s-a găsit vreun fel de agendă 
sau calendar cu întâlnirile avute de Blundy în anul 2011. 

— Nu în casă, a răspuns Sellers. E posibil să fie ceva în 
computer, care e la tipii de la Tehnic. Acolo mă duc acum, așa 
că o să-i întreb. Dar de ce? De ce 2011? 

— Nu știu. Simon n-a explicat, a zis doar că vrea să vadă 
agenda lui Blundy din anul ăla, dacă o găsim. 

— Sigur are el un motiv, a spus Gibbs. 

— Unul pe care nu o să reușim să-l ghicim, oricât am încerca, 
i-a răspuns Sam zâmbind. 

— Am întrerupt cumva lecturarea unei antologii de laude 
aduse lui Simon Waterhouse? a rostit Proust cu răceală, 
confirmându-și porecla de „Omul de Gheaţă”, așa cum o făcea 
cel puțin o dată pe zi. Ce-ar fi să vorbiţi un pic și despre 
investigaţii? Ce-am obţinut de la locul faptei? Criminalul a luat, 
probabil, telefonul lui Blundy, dar ce a lăsat în urmă? Vreo 
bucată zdravănă de ADN? 

Sam a clătinat din cap. 

— Situaţia nu e deloc promițătoare, domnule. Costumul de 
protecţie pe care l-a purtat nu ne-a dus nicăieri. Însă vestea 
bună e că stăm mai bine când vine vorba de posibili suspecți. 

— O mulţime de oameni l-au urât pe Damon Blundy, a 
completat Gibbs. Mulţi dintre ei sunt cunoscuți: Bryn Gilligan, 
Jacob Fedder... E 

— Rabinul-minune, Jacob Fedder? a întrebat Proust. Asta n-a 
avut altceva mai bun de făcut? 

— Unul dintre zecile de lucruri care îl enervau pe Blundy erau 
circumciziile făcute  băieţeilor, i-a răspuns Gibbs. Cum 
procedează evreii și musulmanii. Blundy era de părere că e un 
soi de abuz asupra copiilor și că circumcizia la copii ar trebui 
trecută în ilegalitate. A spus în mai multe articole că este la fel 
de rea ca mutilarea genitală a femeilor. Și n-a spus-o într-un 
mod diplomat. 

Proust a pufnit. 


VP - 122 


— Am impresia că unora le place la nebunie să-și complice 
viața. Dacă aș fi fost în locul lui, aș fi făcut orice ca să nu mă 
implic într-o asemenea dezbatere. Deci rabinul s-a înfuriat, nu? 

— Mada. S-au înfuriat mulţi lideri evrei și musulmani - Fedder a 
fost cel mai vocal, însă foarte mulți au fost deranjaţi de 
articolele lui Blundy. Au trimis o petiție la Daily Herald, cerând 
ca Blundy să fie concediat. Asta a fost după ce a scris despre 
„niște maniaci nevrotici care mânuiesc bisturie și suferă de o 
tulburare  obsesiv-compulsivă colectivă, care încearcă să 
îmbuneze un tiran imaginar aflat în ceruri, prin gestul de a tăia 
câte o bucăţică din corpul oamenilor pe care susţin că îi iubesc”. 

— Am vorbit la „Herald” în dimineaţa asta, a spus Sam. 
Neoficial, mi s-a spus că era cât pe-aci să-l concedieze pe 
Blundy când niște entuziaști ai dreptului la liberă opinie, la fel de 
vehemenţi ca ăștialalţi, au lansat o petiție pentru ca el să-și 
păstreze editorialul, cu toate că mulţi dintre ei îl dispreţuiau la 
fel de tare ca și ceilalţi. În cele din urmă, tabăra liberei opinii a 
câștigat, a ridicat Sam din umeri. În ciuda faptului că era 
neplăcut și că ofensa pe toată lumea, Blundy era una dintre 
principalele atracţii ale ziarului. El a hotărât să plece la alt ziar. 
Dumnezeu știe de ce. 

— Nu, sergent, Dumnezeu - așa cum îl vezi tu - nu are idee 
de ce. Dumnezeul lipsit de creativitate, așa cum îl văd cei mai 
mulți dintre oameni, nici nu înțelege rostul pe pământ al unui 
om precum Damon Blundy. 

— Dumneavoastră vă plăceau articolele lui, domnule? 

— Nu erau scrise ca să fie plăcute, sergent. Hai să ne 
întoarcem la musulmani și la evrei. Îi intervievăm, da? Pe... pe 
cei mai importanţi? 

— Încă nu. Imediat ce primim personalul suplimentar de la 
Silsford, ceea ce-ar trebui să se întâmple în aproximativ o oră, o 
să-i intervievăm pe toţi cei ce și-au exprimat vreodată în mod 
public antipatia faţă de Damon Blundy. O să dureze o vreme. 
Articolul despre circumcizie pe care l-a citat Gibbs se încheia cu 
o întrebare din partea lui Blundy adresată cititorilor: voia să știe 
cum li s-ar fi părut dacă el ar fi tăiat lobul urechii fetiţei care 
locuia lângă el, oferind justificarea că era un sacrificiu adus 
pentru un spiriduș ce locuia pe un nor și pe care doar Blundy îl 
vedea. Mama fetiţei s-a ofensat și a oferit un interviu răzbunător 
pentru „Mail”, acuzându-l pe Blundy că ducea o viaţă promiscuă 


VP - 123 


și depravată, lucru pe care el l-a recunoscut cu plăcere. Asta se 
întâmpla după fosta soţie nr. 2 și înainte de a se fi căsătorit cu 
Hannah. 

— Atunci, pune-o și pe mama fetiţei pe listă, a răspuns Proust. 
Și mai cine? Ceva rude? Nu-mi pun mari speranţe în rabinul 
Fedder sau în Bryn Gilligan. Amândoi îmi par insipizi și cu totul 
incapabili de acțiune, din câte am văzut la televizor. Poate că 
asasinul lui Damon Blundy e sărit de pe fix, dar cu siguranță nu 
e insipid. 

— Părinţii lui Blundy și cele trei surori ale lui locuiesc cu toţii 
în Africa de Sud, erau în Johannesburg când a fost ucis Blundy. 
Își vedeau de treburi ca într-o zi obișnuită, a răspuns Sellers la 
întrebarea pe care Proust și uitase că o pusese. Relaţiile nu erau 
prea călduroase. Părinţii lui Blundy numai ce nu l-au 
dezmoștenit, din câte se pare. 

— De ce? a întrebat Gibbs. 

— Nu există niciun motiv dramatic. Pur și simplu nu îl plăceau, 
iar sentimentul era reciproc. 

— Simon a zis ceva interesant despre personalitatea 
ucigașului, a intervenit Sam. 

— S-a terminat pauza publicitară, sergent? Urmează partea a 
doua din programul de laude? 

— Domnule, cred că e o teorie ce merită repetată. Nu-mi 
amintesc exact cuvintele folosite de Simon, dar... 

— Și ești dispus să riști o parafrazare? Nu o să se piardă pe 
drum toată magia? 

— Cele mai multe scene ale crimei dezvăluie fie o detașare 
rece, gesturi planificate din timp, fie o pasiune haotică și 
spontană, a continuat Sam netulburat. In cazul ăsta e un 
amestec între cele două: a fost necesară multă planificare 
atentă, suficientă detașare pentru a aranja fiecare detaliu și... 
imaginea, dacă pot să spun așa, dar nu încape îndoială că sunt 
la mijloc și sentimente puternice. Persoana care l-a omorât pe 
Blundy nutrea față de el niște sentimente cât se poate de 
intense. 

— Potrivit lui Waterhouse, a adăugat Proust detaliul pe care 
Sam îl omisese. 

— Și potrivit mie, i-a răspuns Sam cu o fermitate ce nu-i 
stătea în fire. Totul se leagă. Simon crede că persoana care l-a 
ucis nu ar fi reușit să-și exprime în mod direct sentimentele. Prin 


VP - 124 


urmare, este un om care simte totul intens, dar este și obsedat 
de control, având ani întregi de experienţă în ceea ce privește 
ascunderea sentimentelor ce ameninţă să răbufnească. O 
persoană închistată. Cineva care nu ar manifesta o pasiune 
tumultuoasă, ci ar transforma-o în ceva precaut, bine structurat 
și anonim. Vrea să știm cum se simte și în același timp nu vrea, 
așa că ne trimite mesajul ăsta codificat, pe de o parte sperând 
că o să ghicim, pe de alta sperând că nu o să ne dăm seama. 

— Mda, descrierea e potrivită scenei din casa Blundy, a rostit 
Gibbs. 

— Descrierea asta e potrivită detectivului Waterhouse, a 
răspuns enervat Proust. Chiar sunt singurul care observă că 
toate profilurile astea fistichii pe care le alcătuiește sunt de fapt 
descrieri ale lui, ușor voalate? Are cumva ambiția secretă de a fi 
arestat pentru fiecare crimă pe care o investigăm? 

— Simon crede că încăperea aceea, că acea... etalare, cuțitul 
lipit de faţa lui și toate celelalte, constituie o invitaţie de a 
înţelege totul greșit, i-a răspuns Sam. Ucigașul spune: „Haide, 
demonstrează-mi că mă poţi înţelege - până acum nu a reușit 
nimeni să o facă”. Când noi eșuăm, el câștigă pentru că a fost 
mai inteligent decât noi, dar în același timp pierde pentru că i-a 
fost confirmată temerea cea mai groaznică: nimeni nu-l 
înţelege, nimănui nu-i pasă suficient de mult, încât să facă 
efortul de a-l înțelege. Scena crimei e posibil să fie prima 
exprimare publică a sentimentelor lui după foarte multă 
vreme... sau poate prima din viaţa lui. 

— „Când noi eșuăm”, sergent? Ce-ar fi să cauţi altă dată titluri 
pentru autobiografia ta? Mi-ar plăcea să te prefaci că motto-ul 
tău este „Când reușim”, cel puţin până ieși la pensie. 

— Domnule, voiam să spun că din punctul de vedere al 
criminalului... 

— Ce-ar fi să nu ne mai jucăm De-a Părerea lui Simon și să ne 
întoarcem la treabă? l-a întrerupt Omul de Gheaţă. Cine îl mai 
ura pe Damon Blundy, în afară de Bryn Gilligan, rabinul Jacob 
Fedder, de alţi evrei, de câţiva musulmani și de o vecină care 
vrea să protejeze urechea ăleia mici? 

— Paula Riddiough, parlamentară laburistă pentru Culver 
Valley East, i-a răspuns Sam. 


VP-125 


Pentru care Sellers votase din motive ce nu aveau nimic de-a 
face cu politica și totul de-a face cu fanteziile lui pornografice 
legate de ea, și-a amintit Gibbs rânjind. 

— Blundy s-a luat de ea într-un articol pentru că și-a trimis fiul 
la o școală de stat și au devenit repede inamici. 

Gibbs a așteptat ca Sellers să facă o glumă despre cât de bine 
trebuie să fi fost să te iei de Paula Riddiough, care era, fără 
îndoială, atrăgătoare, și nu doar pentru o parlamentară. 

Dar nimic. Sellers nu era în apele lui de ceva vreme și părea 
că nici nu vrea să vorbească despre asta. „Păi, insistă și tu să-ţi 
spună”, îl sfătuise Liv la telefon cu o seară înainte. 

— Vrei să spui la o școală particulară? l-a întrebat Proust pe 
Sam. Blundy s-a luat de Riddiough pentru că și-a trimis fiul la o 
școală particulară? 

— Nu, l-a trimis la o școală de stat, a insistat Sam. 

— Păi, nu asta ar trebui să facă parlamentarii laburiști 
cuminţi, care au încredere în sistemul de învățământ de stat? 

— Puteţi să citiţi articolul dacă doriţi, domnule, avem operele 
complete ale lui Damon Blundy chiar în camera alăturată. 
Riddiough are o tonă de bani și a mers la Cheltenham Ladies' 
College. Blundy a acuzat-o de neglijenţă în ceea ce privește 
viitorul copilului ei, a afirmat că este una dintre cele mai proaste 
mame din Marea Britanie. A îndemnat serviciile sociale să preia 
custodia fiului ei. 

— In ce bază? a întrebat Proust, părând mai curând curios 
decât șocat. 

— În baza faptului că toţi părinţii, chiar și cei mai puţin 
străluciți, vor ca odraslele lor să aibă o viaţă mai bună decât cea 
pe care au avut-o ei. Blundy a argumentat că Riddiough și-ar fi 
permis să trimită băiatul la cele mai bune școli, dar ea a încercat 
în mod intenţionat să-i ofere o educaţie inferioară celei de care 
se bucurase ea, într-o clădire mai urâtă, cu resurse mai puţine, 
afectat de stresul și lipsa de speranţă pe care le au în comun 
toţi profesorii din ceea ce Blundy a numit „instituţii moarte”, 
crescând înconjurat mai curând de gangsteri în pregătire decât 
de copiii plini de curiozităţi intelectuale ai oamenilor de știință și 
ai diplomaților din străinătate - sau ceva de genul ăsta. A 
acuzat-o pe Riddiough că o face doar ca să-și enerveze părinţii 
bogaţi, conservatori, în timp ce susţine cu ipocrizie că 
acţionează mânată de un principiu moral de stânga. 


VP - 126 


— Sunt chiar aristocrați... familia Riddiough, a intervenit și 
Gibbs. Au avut până de curând un loc în Camera Lorzilor. 

— Până ce toţi reprezentanţii pe linie ereditară au fost 
înlocuiți cu șmecherași analfabeți de prin reality-show-uri, vrei 
să spui? s-a enervat brusc Proust. Nu Paula Riddiough l-a omorât 
pe Damon Blundy. Și dacă e să ne luăm după teoria aiurită a lui 
Waterhouse despre incapacitatea asasinului de a-și exprima 
public sentimentele - Paula Riddiough se exprimă în toate 
fițuicile de pe piaţă, chiar și acum, când nu mai face parte din 
Parlament. Nu a fost chiar excesul de informaţii din partea ei 
motivul pentru care a trebuit să demisioneze? 

— Ba da, domnule, a răspuns Sam. Și se pare că, cu cât o 
ataca mai virulent Blundy, cu atât mai multe detalii personale 
scotea și ea la înaintare. 

— Ea și Blundy au fost niște figuri! a intervenit Gibbs. 
Dependenţi de scandal. Așa este, e puţin probabil ca ea să-l fi 
omorât, dar mă întreb... 

— Bine, mergi să vorbești cu ea, l-a întrerupt Proust. Trebuie 
să vorbești, nu? Ar fi fost frumos din partea lui Blundy să se 
gândească ce probleme ne face în caz că e omorât. O să ne ia 
un an întreg să stăm de vorbă cu toți cei care ar fi vrut să-l vadă 
mort, din câte se pare. Cine ar mai fi? 

— Cele două foste soţii, Verity Hewson și Abigail Meredith, a 
răspuns Sam. La care Blundy se referă în articole drept Prinţesa 
Preș şi Dr. Despot. 

— Intorcându-ne la Paula Riddiough... a hotărât Gibbs să-și 
exprime bănuielile, cum rămâne cu parola calculatorului lui 
Blundy, Riddy111111? „Riddy” poate fi o prescurtare de la 
Riddiough. A fost primul lucru la care m-am gândit când i-am 
auzit numele. 

— Când staţi de vorbă cu ea, întrebaţi-o dacă îi spune cineva 
Riddy, i-a răspuns Proust. Continuă cu lista de inamici, sergent. 

— Un scriitor de romane horror, Reuben Tasker, și jurnalistul 
Keiran Holland. Amândoi îl urau pe Blundy. 

— Keiran Holland? a întrebat Proust, părând surprins. Tipul 
care susţinea sus și tare că Marea Britanie trebuie să intre în 
zona euro? 

— Nu cred că în ziua de azi mai face jurnalism economic, 
dar... 


VP - 127 


— Vorbiți cu amândoi, l-a întrerupt Omul de Gheaţă. Cum 
rămâne cu Hannah, văduva îndurerată? Ce credem despre 
teoria ei cum că e imposibil ca Blundy să o fi iubit? 

— Simon și cu mine am fost amândoi de părere că ea crede 
cu adevărat ceea ce spune, dar că, cel mai probabil, e doar 
paranoică. Are o părere foarte proastă despre sine. 

— Adică, nu e atât de urâtă pe cât crede? a întrebat Sellers. 

— Nu e ceea ce-ar numi cei mai mulți oameni atrăgătoare și, 
după cum a subliniat chiar ea, Blundy scria întruna despre cât 
de mult îi plăceau femeile superbe și cât le ura pe cele banale, 
dar... nu știu, a clătinat Sam din cap. Ca să fiu sincer, suna... ei 
bine, suna un pic ţăcănită. Nu avea nicio dovadă - niciun semn 
că el ar fi înșelat-o vreodată, nu a văzut și nu a auzit niciodată 
ceva care să-i întărească bănuiala. lar Blundy i-a fost un soț 
iubitor și devotat pe toată durata căsniciei. Oare chiar ar fi putut 
să se prefacă atâta timp? Şi de ce ar fi făcut-o? 

— Nu mă întreba pe mine, i-a răspuns Proust. Cei mai mulţi 
bărbaţi au o problemă diametral opusă: își iubesc soțiile, dar le 
e greu să nu se poarte ca și cum nu le-ar suferi. Sergent, te rog, 
nu te mai uita la mine cu ochii ăștia de iepure care moare de 
mixomatoză, în timp ce Garfunkel cântă „Bright Eyes” pe 
fundal! Nu e misoginism, e adevărul. Gibbs și Sellers înţeleg 
exact ce vreau să spun. 

— Dacă tot îi plăcea atât de mult să șocheze, Blundy ar fi 
putut foarte bine să fi scris articolul despre faptul că îi era 
imposibil să iubească o femeie urâtă doar ca să fie provocator, i- 
a răspuns Sam, roșu la față din cauza comparaţiei cu un iepure. 

— Sau și-ar fi putut folosi viaţa amoroasă ca pe o oportunitate 
în plus de rebeliune, pe lângă rubrica sa din „Herald”, a 
intervenit Gibbs. Era faimos, bogat, ar fi putut cuceri pe oricine. 
În fine, nu pe oricine, dar... 

— Pe oricine nu avea o problemă cu cruzimea lui, a mormăit 
Sam. 

— Poate s-a gândit că va șoca publicul dacă apare cu o soţie 
neatrăgătoare, a continuat Gibbs. Dacă ai de gând să șochezi în 
permanenţă, nu poţi fi previzibil. Așa că, dacă ai scris cât de 
mult îţi plac femeile care arată bine... 

— inseamnă că Hannah are dreptate, intervine Sellers. Chiar 
nu a iubit-o. S-a însurat cu ea ca s-o folosească drept un număr 
de circ. 


VP - 128 


— Hannah nu este un număr de circ! l-a oprit Sam. Poate că 
mă înșel, dar nu mi se pare plauzibil ca, oricât de mult i-ar 
plăcea să șocheze și să se răzvrătească, cineva să-și aleagă în 
mod intenţionat un partener de viaţă faţă de care să nu simtă 
niciun fel de atracţie, doar pentru a putea obţine o anumită 
reacţie din partea publicului. Doar pentru că ești banal, ca 
Hannah, sau de-a dreptul urât, nu înseamnă că nimeni nu s-ar 
putea îndrăgosti de tine la prima vedere. 

— Eşti sigur de asta, sergent? Eu nu sunt. Cred că este posibil 
ca Hannah Blundy să aibă dreptate. 

— Domnule, într-un asemenea subiect părerile sunt 
întotdeauna împărţite. Poate că Damon Blundy o găsea pe 
Hannah frumoasă. 

— Tu ai văzut-o, eu nu, a spus Proust. Ar putea vreun bărbat 
să creadă că e frumoasă? Crezi că există posibilitatea asta? 

Sam părea pus în dificultate. 

— Trebuie să fie, a rostit el în cele din urmă. Lucrurile astea 
sunt teribil de subiective. Oricine poate părea atrăgător pentru 
cel puţin o persoană. Nu-i așa? 

— Nu, sergent. Gândește-te la superintendentul Barrow. Capul 
lui arată ca o gușă uriașă așezată pe un gât disproporționat, la o 
înălțime neobișnuit de mare. 

— Ar trebui să trimiteţi un CV la Daily Herald, domnule, i-a 
sugerat Gibbs. Acum că Bundy a murit, vor încerca să găsească 
pe altcineva pentru postul de editorialist jignitor. 

La început, Proust a părut iritat, însă după câteva clipe a rânjit 
încântat. 

— Nu e deloc o idee rea. Mă întreb dacă aș putea aduna la fel 
de mulţi inamici ca Blundy. 

— Chiar mai mulţi, cred, i-a răspuns Gibbs. 

Zâmbetul Omului de Gheaţă a rămas neclintit. S-a întors către 
Sam. 

— Presupun că o să analizaţi comentariile postate de cititori 
sub articolele lui Blundy, în versiunile digitale? 

— Am început deja, domnule. Notăm toate numele care apar 
în mod regulat, pe oricine pare suspect de vehement, pe oricine 
pare să fie obsedat de el - indiferent dacă sunt pro sau anti 
Blundy. De-abia prididim. Și o să mergem și din ușă în ușă, 
imediat ce... 


VP - 129 


— Puneţi echipa din Silsford să se ocupe de asta, a lătrat 
Proust. E o pierdere de timp! Nimeni n-a văzut nimic, și cu asta 
basta. Nimeni nu se mai uită la lumea de dincolo de propria ușă. 
Suntem cu toţii lipiţi de monitoare. Aţi vorbit cu Karen 
Sanderson? 

In încăpere a răsunat, parcă, fiorul ce i-a străbătut pe toţi cei 
prezenţi. Toţi polițiștii din Spilling știau numele acela. O expertă 
topografă de 35 de ani, al cărei soț era agent la bursă și care nu 
avea copii, Sanderson era un bun cetățean până la obsesie. 
Dintr-un motiv pe care nu-l pricepea nimeni, își asumase cu 
câţiva ani în urmă sarcina de a-i pedepsi personal pe șoferii 
care, lipsiți de orice etică sau morală, parcau în locurile 
rezervate persoanelor cu handicap sau mamelor cu copii. De 
atunci se ocupa temeinic de treaba asta și apărea în mod 
regulat la secţie, dojenindu-i pe polițiști pentru faptul că lăsau 
toată munca pe seama ei. 

— Sanderson confirmă povestea lui Nicki Clements, a răspuns 
Gibbs, care avusese ghinionul de a o intervieva în dimineaţa 
aceea. La 11:08, când a fost trimis e-mailul cu fotografia 
asasinului, Sanderson zbiera la Nicki în parcarea bibliotecii, 
pentru că își lăsase mașina unde nu trebuia. E sigură în legătură 
cu ora, și-a notat totul în micul ei carneţel negru al parcărilor 
păcătoase. Pe tot parcursul discuţiei, Nicki nu și-a atins telefonul 
- Sanderson e sigură de asta. 

— Deci persoana care i-a trimis lui Damon Blundy o fotografie 
cu ucigașul lui, îmbrăcat într-un costum protector și fluturând un 
cuțit, ca și cum s-ar fi pregătit să-l înjunghie din clipă în clipă... 
nu a fost Nicki Clements. 

— Nu. 

— Și, cu toate astea, Clements o descrie pe femeia cu care s- 
a certat în parcarea bibliotecii ca pe o bătrânică. Ai întrebat-o pe 
Sanderson dacă avea cumva la ea costumaţia de bunicuţă? 

— Mi-a spus că arăta la fel ca întotdeauna, i-a răspuns Gibbs. 
Tunsoare la modă, cizme împopoţonate, din piele de crocodil. Și 
nici n-a fost ajutată în cruciada ei de vreo bunicuţă aflată în 
trecere prin zonă. S-au aflat acolo doar ea și Nicki Clements. 

— Cred că asta este ceea ce se numește „greșeală fatală”, 
detective. Nicki Clements a descris corect fiecare detaliu al 
altercaţiei care a avut loc în parcare, cu excepţia înfățișării 
adversarei sale. De ce? 


VP - 130 


— Minte, a spus Gibbs. 

— Cel mai probabil este că a început să ne spună adevărul, a 
făcut-o o vreme, apoi a intrat în panică, a intervenit Sam. S-a 
temut că am putea încerca să-i dăm de urmă ciudatei care s-a 
răstit la ea în parcare. Nu avea de unde să știe că noi o vom 
recunoaște imediat pe Karen Sanderson, doar din descrierea 
dialogului purtat. Exista riscul ca Sanderson să ne spună că 
mașina lui Nicki avea ambele oglinzi, atunci când a văzut-o ea, 
iar Nicki tocmai ne minţise că-și pierduse o oglindă cu o 
săptămână înainte. Cred că ne-a descris-o pe Sanderson ca pe o 
bunicuţă pentru a scădea șansele ca noi să o găsim. 

— Minciuna despre oglindă nu a fost deloc bine gândită, a fost 
de acord Gibbs. În filmarea camerelor de luat vederi, despre 
care Nicki știa c-a fost cea care ne-a condus la ea, pentru că 
Simon și Sam i-au spus-o, se vede clar ceva ițindu-se pe partea 
pasagerului, acolo unde ar fi trebuit să se afle oglinda laterală. 
Dintre toate poveștile pe care ni le-ar fi putut spune, a ales-o pe 
cea care este ridicol de ușor de demontat. 

— Se pierduse cu firea, a spus Sam. Mă mir că a reușit să ne 
spună orice fel de poveste - deși e adevărat că s-a calmat odată 
ce a început să ne povestească despre oglindă. A fost tare 
ciudat, de parcă minciuna... ar fi liniștit-o. 

S-a întors către Gibbs și a continuat: 

— Deși presupun că e la fel de posibil ca treaba cu oglinda să 
nu fi fost o minciună. Dacă puștiul pe care l-a descris i-a izbit 
oglinda, scoţând-o din cadru, din suport sau cum s-o chema... 
chestia aia care iese în afară și se vede pe filmare? Ba nu. 

Sam s-a contrazis singur înainte să apuce altcineva s-o facă. 

— Când Simon și cu mine am ajuns la ea acasă, marţi după- 
amiază, tot suportul oglinzii laterale de pe partea stângă lipsea. 
A lăsat ușa de la garaj larg deschisă, ca s-o putem vedea. E clar 
că a reușit să și-o rupă cumva, între momentul în care a fost 
înregistrată de camerele de luat vederi și momentul în care i-am 
văzut noi mașina. Și cred că... atunci când am ajuns la ea acasă, 
am dat peste soțul ei, Adam, care tocmai mergea să ia copiii de 
la școală. Mi-a spus că Nicki a plecat la Londra - închiriase o 
mașină. Adam se grăbea teribil să ajungă la școală, era în 
întârziere fiindcă trebuise să o ducă cu mașina până la firma de 
închirieri, după ce aflaseră că era nu știu ce problemă cu căile 
ferate... În momentul ăla s-au declanșat o mulţime de semnale 


VP - 131 


de alarmă. Aș vrea să știu ce-a fost atât de important pentru 
Nicki, imediat după ce am interogat-o noi, de a necesitat o 
mașină închiriată și un drum până la Londra, dar și să-și târască 
soțul de la muncă în miezul zilei. 

— Minciunile sunt foarte importante pentru ea, a spus Proust. 
Este o mincinoasă compulsivă. 

— Cred că asta e o concluzie imposibil de evitat, a încuviințat 
Sam. A refuzat să o ducem noi acasă, pe motiv că avea treburi 
în oraș. Simon a urmărit-o când a ieșit din clădire: n-a luat-o 
spre oraș. A zbughit-o - a luat-o la fugă, efectiv - în direcţia 
opusă, spre Bartholomew Gardens, unde locuiește. Nu putea 
risca să ajungem acolo în același timp cu ea. In felul ăsta ar fi 
avut ocazia să-și rupă oglinda înainte de a veni noi să verificăm. 

— Poţi să te oprești, i-a spus Proust. M-ai convins când ai 
rostit cuvintele „mincinoasă compulsivă”. Chemaţi-o din nou pe 
Nicki Clements. Băgaţi un pic frica în ea. Găsiţi legătura dintre 
ea și Blundy și aflaţi de ce a interesat-o așa de tare Elmhirst 
Road în ziua în care a fost el ucis. 

— Dar dumneavoastră aţi rostit cuvintele „mincinoasă 
compulsivă”, domnule, a subliniat Gibbs. 

— Trebuia să-l laud și pe sergentul Kombothekra pentru ceva, 
Gibbs. Nimeni nu lucrează eficient dacă îi lipsesc cu desăvârșire 
încurajările. Sau cel puţin așa am auzit și eu. 

(J 

Charlie îl urmărea pe Simon, care își urmărea telefonul. Se 
afla pe fața de masă, între ei, lângă coșuleţul cu pâine, și încă 
nu solicitase prin nimic atenţia de care se bucurase încă de la 
începutul prânzului. Erau în Little Lamp, o cafenea-anticariat 
semiobscură, recent deschisă în centrul Spilling-ului, pe care 
Charlie își dorea de ceva vreme s-o încerce. În mod normal 
Simon insista să meargă la Pocket & Pound, un pub dezolant 
care îi plăcea fără niciun motiv sau pe care se făcea că-l 
apreciază pentru că-i plăcea să fie Gică-contra și nimănui 
altcuiva nu-i mai plăcea. |n ziua aceea însă, fusese prea 
preocupat de cazul Blundy ca să mai discute subiectul ăsta, iar 
Charlie câștigase. 

Acum, cu ecoul frânturilor de conversaţie din jurul ei 
răsunându-i în minte, femeia își dorea să fi ales un loc mai puţin 
excentric și mai intim. Little Lamp era un loc straniu. Pentru un 
anticariat, nu avea destule cărţi. Charlie estima că erau mai 


VP - 132 


puţin de 50 de bucăţi. Văzuse deja două pe care ar fi vrut să le 
cumpere - una dintre ele fiind o carte de psihologie pe care ar fi 
trebuit s-o ascundă de Simon -, dar, chiar și așa, 46 de cărți 
abia ajungeau pentru două persoane aflate într-un concediu 
prelungit, nicidecum pentru o presupusă afacere în domeniul 
cărților. 

Tema insuficienţei nu se limita la cărţi. Erau doar șase mese, 
așezate într-un spaţiu în care ar fi încăput douăsprezece, iar în 
meniu erau trecute doar trei feluri principale: ceea ce-ar fi fost 
în regulă dacă ar fi fost meniul zilei, însă hârtia avea un aer 
permanent, fiind zdravăn laminată. Pe podea, lângă masa lui 
Charlie și a lui Simon, se afla o lămpiţă cu baza pătrăţoasă, din 
lut, cu un abajur dintr-un material textil verde, simplu și un fir 
alb, lung, care era gri de praf pe alocuri. Pentru iluminat, nu era 
nevoie de lampa aceea; nici nu era aprinsă. Charlie bănuia că 
era pusă acolo în așa fel încât clienţii să o vadă și să-și spună 
„Aha! M-am prins, o lampă mică!” Totul în legătură cu locul 
acela sugera că proprietarii își satisfăcuseră fantezia de a avea 
un local, mai curând decât a fi niște adevăraţi oameni de 
afaceri. Charlie bănuia că aveau să dea faliment în maximum 
șase luni. 

Simon nu luase decât o gură din lasagna, iar apetitul pentru 
conversaţie părea să fie la fel de absent. Charlie îl întrebase de 
mai multe ori de la cine era apelul pe care spera să-l obţină prin 
forța privirii intense, și de tot atâtea ori fusese ignorată ca și 
cum nici nu vorbise. Probabil că nu avea niciun sens să mai 
deschidă subiectul. Pe de altă parte, dacă ar fi ales mereu 
atitudinea asta, în toate aspectele vieţii ei alături de Simon, 
între ei nu ar mai fi existat decât o tăcere și o nemișcare 
nesfârșite. Când se cufunda într-o asemenea dispoziţie - etapele 
de izolare, cum le numea în sinea ei -, lui Charlie nici nu-i mai 
venea să creadă că fusese vreodată altfel. Amintirea 
conversaţiilor plăcute pe care le purtaseră, a momentelor în 
care își împărtășise cu ea gândurile, toate păreau mult prea 
îndepărtate pentru a se putea încrede în ele. 

— Simon? 

— Mhm? 

— Cine speri să te sune? 

— Asistenta personală a Paulei Riddiough. 

— Paula Riddiough, parlamentara de la noi? 


VP - 133 


Deci nu încerca să-i ascundă; probabil că înainte pur și simplu 
nu o auzise când l-a întrebat. 

— Fosta parlamentară. A demisionat anul trecut, în ianuarie. 
Și, oricum, nu era în circumscripţia noastră. Era din Culver 
Valley East. 

— Da, am bănuit de la început că și-a dat demisia, în primul 
rând pentru că nu mai putea sta cot la cot cu amărâţii de 
proletari din Combingham. Fără supărare, dar de ce te-ar suna 
pe tine cineva din anturajul Paulei Privilegiu, cea mai sclipitoare 
socialistă de fiţe din Marea Britanie? 

Simon și-a desprins ochii de la telefon, ridicând privirea spre 
ea. 

— O cunoști drept Paula Privilegiu? 

— Nu o cunosc deloc, dar asta e porecla ei, sau cel puţin asta 
era. Mulţi politicieni au porecle, de cele mai multe ori 
batjocoritoare: Red Ed, Tony Bliar?... 

— Ştii de unde i-a venit porecla de Paula Privilegiu? 

— Bănuiesc. l-am auzit destul de des vocea afectată. 

— Damon Blundy i-a pus porecla asta. 

Simon părea satisfăcut. li plăcea la nebunie să știe lucruri pe 
care alţii nu le știau. 

— Paula Privilegiu este, de fapt, varianta prescurtată. În 
primul articol pe care l-a scris despre ea, a numit-o „Sfânta 
Paula a Privilegiului”. Mai târziu l-a scurtat, l-a făcut mai ușor de 
ținut minte. Și așa a rămas. 

— În regulă. 

Charlie încerca să nu sune prea recunoscătoare că-i fuseseră, 
în sfârșit, aruncate niște rămășițe de informaţii. 

— Deci aștepți un telefon de la Paula Priv în legătură cu cazul 
Blundy? Asta e varianta mea și mai prescurtată. 

— S-a oprit din, i-a răspuns Simon. 

— Cum adică? 

— Hmh? 

— Ai zis „s-a oprit din”. 

— Ba n-am zis. 

Stai calmă, Charlie. Inspiră, expiră. Inspiră, expiră. 

— Ai zis... 

— Am zis „sau Riddy”. Cineva cu numele de familie Riddiough 
ar putea avea porecla Riddy, nu? 


? jocuri de cuvinte: Ed Cel Roșu, Tony Mincinosul (n.tr.). 
VP - 134 


— Ar putea, i-a răspuns Charlie cu îndoială. De ce? 

Simon a făcut un semn din mână, de parcă ar fi dat la o parte 
întrebarea ei, ca să facă loc unei alte întrebări a lui. 

— Tu te-ai putea îndrăgosti de un om pe care l-ai văzut o dată 
sau de două ori? Dacă nu ar fi deloc atrăgător? 

Charlie s-a gândit serios. Simţise o atracţie puternică faţă de 
Simon încă din clipa în care îi fusese prezentat. Bărbatul o 
privise lung, iar în ochii lui parcă se citea o avertizare: „Pentru 
binele tău, nu prelungi conversaţia cu mine mai mult decât e 
nevoie”. Nu era chipeș în sensul clasic al cuvântului, cu toate că 
era înalt, cu umerii largi și maxilare puternice; dar pentru 
Charlie, înfățișarea nu fusese niciodată pe primul loc. Simon 
emana o forță pe care ea o găsea irezistibilă. Insă... dragoste? 
Nu atât de repede. Dar cu siguranţă fusese începutul ușor de 
recunoscut al unei trăiri care s-ar fi putut transforma - și chiar s- 
a transformat - în iubire, precum și sentimentul că-l cunoștea 
deja și că-l cunoscuse dintotdeauna. 

În clipa de faţă nu se simţea nici mai apropiată și nici mai 
îndepărtată de el decât în momentul în care îl cunoscuse. 

— Probabil că aș putea, i-a răspuns câteva clipe mai târziu. 
Dacă persoana respectivă ar emana o energie aparte, dacă ar 
avea un farmec special... De ce? 

— Damon Blundy, a mormăit Simon. 

Charlie a oftat. 

— Vrei să zici „are ceva de-a face cu cazul Blundy, dar nu 
vreau să-ți spun în momentul ăsta”? 

Telefonul lui Simon a băzâit. El l-a înșfăcat repede, însă s-a 
strâmbat după ce a privit ecranul. 

— E un mesaj de la Liv pentru tine. Unde ţi-e telefonul? 

— În geantă. M-am gândit să iau prânzul cu soţul meu, nu cu 
telefonul. 

— Îţi zice să-ţi citeşti mesajele. 

Ordinele pe care avea obiceiul să i le transmită sora ei mai 
mică în felul ăsta o scoteau din sărite. l-ar fi plăcut să îi poată 
ignora cererea, dar nu-și permitea să o facă. Un mesaj de la Liv 
putea fi orice, de la „trebuie neapărat să citești cartea X, de 
autorul Y - este atât de bună, o să-mi fii recunoscătoare pentru 
totdeauna” până la „mâine, Gibbs și cu mine fugim în lume 
împreună și vrem să ne angajăm la un circ”. 


VP-135 


Era foarte bună metafora cu circul, s-a gândit Charlie în timp 
ce se întindea după telefon în geantă; Liv și Gibbs mergeau pe 
sfoara suspendată a infidelităţii secrete de ani buni. Cât timp 
avea să mai treacă până ce aveau să fie descoperiți de soții lor? 
Chiar acesta putea fi mesajul „Doamne, am fost prinși” de care 
Charlie se temea întotdeauna. 

Din fericire, nu era. În mesaj scria: „Nu ne mai putem întâlni 
diseară la un pahar, scuze! Reprogramăm? O să propun eu altă 
zi! XXX!” 

Bine. Foarte bine, de fapt. Cu toate că era destul de ciudat - 
Liv aproape că insistase să se întâlnească în seara aceea, așa că 
nu avea niciun sens ca tot ea să anuleze. Charlie nu s-a simţit în 
stare să-i trimită vreun răspuns. Situaţia de criză în care Liv 
avea să o arunce într-o bună zi fusese amânată deocamdată, 
însă parcă era și mai obositor să se aștepte întruna la o 
nenorocire ce se amâna pe termen nedefinit. Charlie ura până și 
sentimentul de ușurare pe care îl avea de câte ori primea un 
mesaj de la sora ei care nu o anunţa de instaurarea stării de 
urgență; ura ideea că sora ei se putea transforma oricând într-o 
zonă calamitată și că ea avea să fie nevoită să lase totul baltă 
ca să o salveze și să dreagă situaţia. 

Ca atunci când avusese cancer. Numai că atunci nu fusese 
vina lui Liv. Insă pentru faptul că se îndrăgostise de Chris Gibbs 
chiar era vinovată. 

— Gibbs s-a purtat altfel cu tine în ultima vreme? l-a întrebat 
pe Simon. Mai îndatoritor decât de obicei? 

Asta a reușit să-i atragă atenţia lui Simon. 

— Acum că mă întrebi... da. S-a dat peste cap să mă ajute în 
câteva situaţii de curând... când chiar nu era nevoie. 

— Și pe mine m-a cam lingușit. leri m-a sunat Liv și mi-a zis 
că vrea să mă scoată la un ceai, că face ea cinste - și cu 
mesajul ăsta tocmai a contramandat. Aștia pun ceva la cale. Și 
orice ar fi, vor ca noi să fim binevoitori. Au nevoie de ceva de la 
noi. 

— Dar dacă Liv a anulat... a ridicat Simon din umeri. Poate au 
hotărât că nu mai vor lucrul ăla, orice ar fi fost. 

— Liv nu decide niciodată că nu mai vrea ceva. Nu. Ea decide 
întotdeauna că vrea și mai mult. 

— Șase de unu. 

— Poftim? 


VP - 136 


— Șase de unu, la rând, a spus Simon. Ce înseamnă asta 
pentru tine? 

— Nimic. 

— Dă-mi o idee. 

— O sută unsprezece mii o sută unsprezece? a sugerat 
Charlie. 

Fără îndoială că avea să fie un răspuns greșit. Era cel mai 
evident. 

— Riddy o sută unsprezece mii o sută unsprezece. 

— Ce înseamnă... 

— Uite care e întrebarea de bază, a întrerupt-o Simon. Oare 
criminalul a mers la Blundy acasă cu intenţia de a-l înjunghia, a 
ascuţit cuțitul și apoi s-a răzgândit, dintr-un motiv sau altul, sau 
nu a avut niciodată de gând să-l înjunghie? Oare înjunghierea n- 
a făcut niciodată parte din plan? 

In sfârșit, o întrebare pe care Charlie o putea înţelege. Simon 
îi descrisese scena crimei la câteva momente după ce o văzuse 
și el pentru prima oară, ceea ce făcea cu atât mai frustram 
faptul că acum îi ascundea lucruri. 

— Dacă s-a răzgândit, de ce a făcut-o? l-a întrebat ea. Și dacă 
nu s-a răzgândit, dacă nu a avut niciodată de gând să-l înjunghie 
pe Blundy... 

— Continuă, a îndemnat-o Simon. Ceea ce ești pe cale să spui 
poate fi foarte important. Și eu mă gândesc la același lucru, dar 
am nevoie să aud pe altcineva spunându-l. 

— Asta mi-e greu să fac, pentru că este atât de... straniu. 
Dacă nu a avut de gând să-l înjunghie pe Blundy, atunci probabil 
că a adus cuțitul și instrumentul pentru ascuţit dintr-un alt 
motiv. Dar ce alt motiv ar fi putut avea? 

— Continuă. 

Charlie se îndoia c-ar fi avut parte de o reacţie pozitivă dacă 
ar fi spus „ăăă... atât am avut de zis”. 

— Și mai e ceva, ar fi putut să-l omoare pe Blundy într-o 
mulțime de feluri, odată ce a renunţat să-l înjunghie, a continuat 
ea. După ce l-a legat de scaun, ar fi putut să-l stranguleze, ar fi 
putut să-l lovească cu instrumentul de ascuţit cuțite. Dacă ar fi 
vrut să-l sufoce, ar fi putut să-i lipească doar bandă adezivă 
peste nas și peste gură. De ce i-a lipit un cuţit de-a curmezișul 
gurii, sufocându-l în felul ăsta inutil de complicat? N-am mai 
auzit ceva atât de ciudat. 


VP - 137 


— Ca o aproximare, ar fi fost cam de cinci ori mai rapid să îi 
zdrobească capul cu pila de ascuţit cuțite. Hannah, soția lui 
Blundy, se afla cu două etaje mai jos, în bucătăria de la subsol. 
Ar fi putut urca oricând. Omorându-l pe Blundy cât mai repede și 
mai eficient cu putinţă, ucigașul și-ar fi sporit șansele de a pleca 
fără a fi văzut. Însă el a făcut exact opusul. 

— Pornești de la presupunerea că nu l-a omorât soţia lui? 

Simon a părut prins asupra faptei. 

— Ai dreptate, i-a răspuns el oftând din rărunchi. N-ar trebui 
să presupun asta. 

— Eu, una, nu aș presupune. Dacă nu l-a omorât ea înseamnă 
că altcineva a reușit să pătrundă în casă fără să intre prin 
efracţie și fără să sune la ușă, a reușit să aranjeze pe îndelete 
ditamai scena faptei, exact ca la teatru, să-l omoare pe Blundy 
și apoi să se facă nevăzut. Care sunt șansele ca lucrurile să se fi 
petrecut așa? Deși presupun că dacă aplicăm Barba lui Occam... 

Aceste ultime două cuvinte îl făceau pe Simon să tresară de 
câte ori le auzea, inclusiv acum. Barba lui Occam era numele 
amuzant pe care îl găsise Charlie pentru regula ce părea să se 
aplice tuturor cazurilor lui: cea mai simplă explicaţie nu este 
niciodată cea corectă. Era opusul Lamei lui Occam. Charlie 
considera că era una dintre cele mai reușite găselniţe ale ei, și 
se simţea, în secret, rănită de faptul că Simon refuza să-i 
recunoască existenţa sau să folosească numele pe care i-l 
dăduse. 

— Nu cred că l-a omorât Hannah Blundy, a spus el. Dar lăsând 
asta la o parte, presupun că sunt foarte mari șanse să mă înșel. 
E o persoană... foarte intensă. 

Charlie a zâmbit. 

— Și tu ești la fel. De asta ești acum neliniștit. Tu preferi 
oamenii care nu-ţi seamănă și ai mai multă încredere în ei. 

— Chiar dacă Hannah e ucigașa, asta tot nu răspunde celei 
mai importante întrebări: de ce a procedat într-un mod atât de 
elaborat și de neeficient? Toată lumea știe că foloseşti cuțitele 
ca să înjunghii, nu ca să sufoci pe cineva. 

— Șșșt, l-a domolit Charlie, temându-se că ceilalţi clienţi ai 
cafenelei abandonaseră propriile conversații ca să o asculte pe a 
lor, mult mai interesantă. Nu știu. Nu reușesc să înţeleg logica 
din spatele metodei. 

— Doar dacă? a îndemnat-o Simon. 


VP - 138 


— Doar dacă era un gest simbolic. Poate că voia să 
demonstreze ceva. 

Charlie a mai tăiat o bucată mică din tarta ei cu spanac și 
brânză de capră. Se simţea deja foarte plină, nu mai putea 
mânca, dar o avea în faţă. Ce-ar fi vrut de fapt să facă era s-o 
strivească cu furculiţa, ca să vadă cum se scurge zeama verzuie 
și albă prin grilajul de aluat. Însă și-a amintit că nu este copil și 
s-a abținut. 

— Deci criminalul tău nu a vrut să îl înjunghie pe Damon 
Blundy, dar a vrut să-l ucidă cu un cuţit, a continuat ea. De 
asemenea, a vrut să scrie niște litere mari, roșii, pe perete - și 
fiindcă nu l-a înjunghiat pe Blundy, n-a putut nici să-i folosească 
sângele, așa că a trebuit să se deranjeze să care după el vopsea 
și o pensulă. Toată scena crimei parcă strigă: „Aș fi putut foarte 
ușor să-l înjunghii, m-am pregătit pentru o înjunghiere care ar fi 
creat toate condiţiile pe care mi le doream, însă nu l-am 
înjunghiat. L-am omorât cu un cuţit, dar nu într-un mod facil”. 
Au! 

I-a scăpat un mic strigăt când Simon a înșfăcat-o de mână cu 
amândouă mâinile. 

— Asta e, a rostit el, cu ochii atât de strălucitori, de parcă 
cineva ar fi aprins lumina în capul lui. Nu l-a înjunghiat, dar 
Blundy nu e mai puţin mort decât dacă ar fi făcut-o. 

— Da, dar e mai mult de-atât, i-a răspuns Charlie, vrând să se 
asigure că Simon a înţeles exact ceea ce considera ea a fi 
partea cea mai bună din teoria ei. Nu e doar „nu l-am înjunghiat, 
dar nu e mai puţin mort decât dacă aș fi făcut-o”. Este „nu am 
folosit cuțitul așa cum ar trebui să fie folosite cuţitele, dar 
rezultatul final e același”. E vorba despre felul în care a folosit 
cuțitul - în alt mod decât este folosit în mod normal. Aș spune că 
ucigașul vrea să te concentrezi asupra a două întrebări: de ce a 
ținut neapărat să folosească un cuţit ca să-l ucidă pe Blundy și 
de ce a fost atât de hotărât să-l folosească în felul ăsta... 
neconvențional? 

Telefonul lui Simon a început să vibreze pe masă, însă el era 
prea ocupat să mormăie ceva, ca pentru el însuși, și nu a 
observat. Charlie l-a apucat cu mâna liberă și a răspuns: 

— Alo? 

— Ah, a răsunat o voce surprinsă de femeie. Speram să dau 
de detectivul Simon Waterhouse. 


VP - 139 


— Imediat vi-l dau la telefon. Cine îl caută? 

— Gemma Dobson. Sunt asistenta personală a Paulei 
Riddiough. 

— Numai o clipă. 

Charlie a fluturat telefonul în fața lui Simon. El a dat cu mâna 
după el, ca și cum ar fi vrut să gonească o insectă, apoi s-a 
răzgândit și l-a înșfăcat repede. 

— Alo? Alo?... Da. Mulţumesc că m-aţi sunat înapoi. 

Vocea lui Gemma Dobson se auzea suficient de tare încât 
răsuna și de-a curmezișul mesei, însă doar ca un zgomot, fără a 
se distinge cuvintele, ceea ce era tare frustrant. 

— Pix, i-a făcut Simon semn din buze. 

Charlie a scotocit prin poșetă, de unde a scos un pix și i l-a 
întins, începând apoi să scotocească și după o bucăţică de 
hârtie. Știa că avea multe în geantă, însă parcă se ascundeau de 
ea; tot ce atingeau degetele lui Charlie era compact și 
tridimensional. Nu reușea să-și dea seama ce erau toate 
obiectele acelea pe care le căra după ea în fiecare zi și, când s-a 
uitat înăuntru, nu a distins mare lucru. Era cea mai proastă 
geantă pe care o avusese vreodată. Era mult prea mare - ca o 
rețea de peșteri subterane în care domnea întunericul, cu un 
exterior elegant, din piele și o curea de pus pe umăr. Până a 
găsit o chitanţă pe care să poată scrie Simon, era prea târziu: 
începuse deja să ia notițe pe șervetul de masă din pânză. 

Scrisese: „26 octombrie 2011, 10:30 a.m. Rose Lounge, 
Hotelul Sofitel St. James, Londra”. Apoi, imediat sub asta, a 
adăugat: „11 noiembrie 2011”. Charlie l-a urmărit cu atenţie, 
așteptând să scrie și în dreptul acestei date o oră, însă pixul a 
zăbovit deasupra șervetului. 

— Serios? a întrebat-o el pe Gemma Dobson. Sunteţi sigură? 
Nu 11 fix sau 11:30?... Aha... Nu, sigur că nu mă îndoiesc de 
spusele dumneavoastră. Vă mulţumesc. Mi-aţi fost de mare 
ajutor. 

Simon a încercat să-și îndese telefonul în buzunarul interior al 
sacoului, dar nu a nimerit. Telefonul a căzut pe jos. Aplecându- 
se să-l ridice, i-a spus lui Charlie: 

— Eram sigur. Șase de unu. Nu înseamnă o sută unsprezece 
mii o sută unsprezece, ci 11 noiembrie 2011. Paula Riddiough și 
Damon Blundy s-au întâlnit de două ori, din câte știe asistenta 


VP - 140 


ei. Cea de-a doua întâlnire a avut loc în data de 11.11.11. Deci 
asta explică parola computerului lui Blundy: Riddy111111. 

— Am înțeles, i-a răspuns Charlie. Și te gândești că întâlnirea 
asta a fost importantă pentru el, dacă a folosit-o pentru parolă? 

— Mda, iar Blundy a știut că va fi importantă. 

— Vrei să spui că și-a pus parola asta înainte de 11 noiembrie 
2011 - când stabiliseră întâlnirea, care încă nu avusese loc? 

Simon a zâmbit. 

— Nu. Nu știu de cât timp o are. 

— Atunci... 

— De unde știu că Blundy a știut că întâlnirea celor trei 11 cu 
Riddiough avea să fie importantă pentru el, înainte ca ea să fi 
avut loc? 

Charlie a așteptat. Încerca să nu se simtă deranjată de faptul 
că se juca cu răbdarea ei. 

— Ghici la ce oră au stabilit să se întâlnească? a continuat 
Simon. 

„Nu la 11 sau la 11.30?” o întrebase el pe Gemma Dobson. 

Exista o singură situație în care ora întâlnirii putea fi cu 
adevărat semnificativă. 

— Dacă vrei să dau cu presupusul, riscând să mă înșel... aș 
zice că s-au întâlnit la 11 și 11 minute. 

— Exact. Și ce-ţi spune lucrul ăsta? 

— E evident, nu? Probabil că unuia dintre ei sau poate 
amândurora li s-a aprins un beculeţ că se întâlneau în a 
unsprezecea zi din a unsprezecea lună a anului 2011. Ce putea 
fi mai potrivit decât să se întâlnească la ora 11:11? Probabil li s- 
a părut amuzant: cinci de 11, nu doar trei. Numai că... 

Era rândul lui Simon să aștepte. lar el nu excela la capitolul 
răbdare. 

— Zi în continuare! a îndemnat-o el. 

— Păi... de ce stabilesc să se întâlnească folosind glumiţe din 
astea intime, când se presupune că sunt inamici? El e un ziarist 
nesuferit care i-a pus o poreclă îngrozitoare... 

— Și a numit-o de mai multe ori cea mai proastă mamă din 
Marea Britanie. 

Charlie a clătinat din cap. 

— N-are sens, a continuat ea. Dacă te-ai întâlni în data de 11 
noiembrie 2011 cu un om pe care îl dușmănești, ţi-ai da întâlnire 


VP - 141 


la 10:30 sau la 11 fix. N-ai de ce să spui „Hihi, hai să ne vedem 
la 11 și 11”. E prea... intim. 

— Dar dacă te-ai întâlni, să zicem, cu Liv? i-a sugerat Simon. 

— Nu, nu, te rog, să nu zicem așa. 

— Bine, atunci cu Stacey Sellers sau cu Debbie Gibbs. 

— Vai, îţi mulţumesc că în fantezia asta îmi dai o asemenea 
viaţă socială strălucitoare, l-a apostrofat Charlie sarcastic. 

— Dacă aţi fi avut de gând să vă întâlniți pe 11 noiembrie 
2011, ai fi sugerat ora 11:11? a întrebat-o Simon. 

— Nu. 

— Și dacă ar fi sugerat-o ele? 

— Mi s-ar fi părut ciudat. Dacă nu... s-a întrerupt ea. E o 
chestie cochetă, nu? Ca un flirt. Într-o relaţie pur platonică, nu ai 
veni cu asemenea idee. Tu ce zici? 

— Cred că nu. Sunt de acord, i-a răspuns Simon cu o expresie 
satisfăcută. Și mai mult, nu cred că ai alege data la care te-ai 
întâlnit în mod platonic cu un amic drept parolă pentru 
calculator. 

— Deci își înșela soţia, avea o aventură cu o parlamentară 
atrăgătoare, a concluzionat Charlie. Presupun că asta explică de 
ce s-a mutat în Spilling. Înainte parcă stătea în Londra, nu? Tin 
minte că am citit la un moment dat un articol al lui în care 
explica mutarea - zicea că a visat să se mute în Culver Valley și 
să fie copleșit de femei sexy și că trebuia să încerce să-l 
transforme în realitate. Am impresia că soţia lui avea ditamai 
motivul să-l omoare. 

— Încă nu era căsătorit cu ea când a scris asta, i-a răspuns 
Simon. El și Hannah s-au cunoscut la 29 noiembrie 2011 și s-au 
căsătorit în martie 2012. 

— Deci... la 18 zile după cea de-a doua întâlnire cu Paula Priv, 
cea care a fost atât de importantă pentru el încât a trecut-o și în 
parolă, a întâlnit-o pe femeia cu care s-a căsătorit? a întrebat 
Charlie încruntându-se. Totul s-a întâmplat foarte... rapid. Poate 
că aventura lui cu Paula a durat doar două săptămâni. Lucrurile 
se pot schimba repede în relaţii, presupun. Nu în a noastră, 
evident, dar am auzit de situaţii romantice în care s-au aflat alţi 
oameni și care au avansat rapid. 

— Trebuie să stau de vorbă cu Paula Riddiough, i-a răspuns 
Simon ridicându-se în picioare. M-a minţit. Am vorbit mai 
devreme la telefon cu ea și mi-a spus că s-a întâlnit cu Blundy 


VP - 142 


de două ori, dar că nu mai ţine minte datele exacte. Însă nu 
prea ai cum să uiţi o întâlnire care a avut loc la 11 noiembrie 
2011, la ora 11: 11, nu? 

— Nu prea cred, nu. 

— Când mi-a spus să iau legătura cu asistenta ei, știa foarte 
bine ce aveam să aflu. Am impresia că mi-a dat intenţionat 
indiciul ăsta. Se joacă cu mine. Vrea să mă duc după ea în 
căutarea adevăratei povești. Asta trebuie să fie. 

— Normal că asta vrea, i-a răspuns Charlie izbucnind în râs. 
Dacă știm un lucru despre Paula Privilegiu dincolo de orice 
îndoială, acela este că îi place să fie căutată de bărbaţi. Trebuie 
să fii pregătit să o bănuiești altfel decât o faci de obicei. 

— Cum adică? 

— E posibil să se poarte ca și cum ar avea un secret vinovat 
doar ca să te atragă și să te menţină concentrat asupra ei. 
Sigur, nu o cunosc personal, dar... 

— Chiar crezi că s-ar purta ca o posibilă ucigașă doar ca să se 
bucure de un strop de atenţie în plus? Cei mai mulţi oameni... 

— Paula Privilegiu trăiește într-o lume cu totul diferită de cea 
în care trăiesc cei mai mulţi oameni. Și dacă lucrul ăsta nu e 
evident încă din prima clipă în care o cunoști înseamnă că nu ai 
cunoscut-o pe adevărata Paula Riddiough. 

— Persoana pe care o descrii sună ca un posibil ucigaș, i-a 
spus Simon. 

Charlie a căzut pe gânduri preț de câteva clipe. 

— Da, a răspuns ea în cele din urmă. Nu aș exclude nici 
posibilitatea asta. 

e 

— M-a întrebat dacă vreau să mergem la ea, a spus Sellers. 
Atât mi-a zis: la ea. Eram într-un bar și am presupus că prin „la 
ea” se referea la o casă, la un apartament... la un loc normal. 

A oftat și a clătinat din cap. 

— Nu trebuie să-mi povestești dacă nu vrei, i-a spus Gibbs, 
nerăbdător totuși să afle restul povestirii. De când era cu Liv 
devenise mai curios în legătură cu viaţa altor oameni. 

El și Sellers erau în pub-ul Brown Cow, care era mai aglomerat 
decât de obicei. Gibbs remarcase că barul era întotdeauna mai 
plin și mai gălăgios atunci când el trebuia să se concentreze 
asupra unei conversații importante, iar când voia să evite o 


VP - 143 


conversație, barul era gol și domnea liniștea. Ar fi putut la fel de 
bine să se cheme Legile lui Murphy. 

— Eu o să-ţi spun ţie, iar tu să-i spui lui Liv și poate în felul 
ăsta mă lasă în pace, i-a răspuns Sellers. Mi-a trimis două e- 
mailuri pe adresa de la muncă, întrebându-mă cum mă simt și 
dacă am vreo noutate. De-abia o cunosc pe femeia asta! 

Gibbs a zâmbit. Îi era greu să se înfurie pe Liv, chiar și atunci 
când ar fi avut motive să o facă. 

— Crede că ar trebui să stai de vorbă cu cineva despre ce s-a 
întâmplat, orice ar fi. Și mulțumită ei, asta și faci. 

— Doar spune-i să mă lase în pace, bine? 

Gibbs a încuviinţat din cap. 

— Deci... tipa asta te-a invitat la ea și pe urmă...? 

Sellers a luat o gură mare de bere din halbă și apoi a mormăit 
ceva imposibil de auzit. 

— Ce? 

— Era un refugiu, bine? „La ea” s-a dovedit a fi un nenorocit 
de... refugiu pentru femei abuzate. 

— „Bine, iubire, acuma șterge-te frumos”. 

— Taci dracu’ din gură! Nu-i amuzant. Nu m-am amuzat 
atunci și nu mă amuz nici acuma. 

— Şi... ce s-a întâmplat? a întrebat Gibbs. 

Sellers și-a îndepărtat privirea. 

— Nu-mi spune că ai intrat acolo și te-ai culcat oricum cu ea?! 

Bineînțeles că asta făcuse. Pentru promisiunea unui futai, 
Sellers nu s-ar fi dat înapoi de la nimic. 

— Sper că avea măcar camera ei, a continuat Gibbs. 

— Mda, avea camera ei, a oftat Sellers. Am crezut că e OK, 
știi? Părea să mă placă și, până la urmă, ea mă invitase acolo, 
eu nu insistasem absolut deloc. Și la început chiar a fost în 
regulă. Sexul a fost bunicel. Era un pic cam ciudat că eram într- 
un refugiu, dar un loc e doar un loc, nu? 

— Ceva a mers prost? a presupus Gibbs. 

— Poţi să spui și așa. După aia, când am încercat să plec... a 
făcut o ditamai criza. Brusc, eram un nenorocit care se folosise 
de ea, ca toţi ceilalţi. Nu știu la ce se aștepta, cât ar fi vrut să 
mai stau, dar trebuia să ajung acasă. li spusesem că sunt 
căsătorit, nu-i făcusem niciun fel de promisiune. Credeam c-o să 
ne distrăm un pic și atât. A început să dea în mine, să-mi care 


VP - 144 


pumni în faţă și în stomac. A trebuit s-o apuc de mâini și s-o ţin 
strâns de încheieturi ca s-o opresc. A fost un coșmar. 

— Erai într-un refugiu pentru femei abuzate, frate. La ce te 
așteptai? 

— Păi, tocmai, un refugiu pentru femei abuzate! a izbucnit 
Sellers indignat. Nu mă aşteptam să fiu abuzat acolo... de o 
femeie! 

— Nu i-ai spus cum te cheamă, nu? Sau ce slujbă ai? 

— Nu sunt nici eu chiar așa idiot. l-am zis doar că mă cheamă 
Colin, fără nume de familie, și că sunt electrician. 

— Deci, de fapt, i-ai zis cum te cheamă. 

Sellers era foarte generos din fire; asta era problema lui: era 
prea mărinimos și prea vorbăreț. 

— Și ce s-a întâmplat? Ai reușit să o calmezi? 

— Mda. N-a fost încântată că plec, dar până la urmă m-a lăsat 
s-o fac fără să mă ucidă. Insă nu am reușit s-o conving că nu 
sunt un porc misogin. 

Intorcându-se către Gibbs, a continuat: 

— Nu sunt un porc nenorocit, nu? 

— Nu. 

Și-au băut halbele în tăcere. 

— Asta n-a fost tot, a mai rostit Sellers, după ce și-a terminat 
băutura. 

Gibbs a oftat. 

— Nu-mi spune că te-ai mai întors pentru o tură! 

— Nu. N-aș mai fi încercat cu ea nici plătit. Dar... a fost oribil. 
Să știi, când ţi se întâmplă așa ceva, îţi lasă un gust tare amar. 
Eu n-am mai păţit una ca asta. Și n-am vrut să merg acasă când 
mă simțeam de tot căcatul, așa că am... Ce să mai, am mai 
încercat o dată. Dar nu cu aceeași ţipă. 

Gibbs a clătinat din cap a exasperare. 

— Stai să ghicesc: te-ai întors la bar, ai agăţat altă femeie, 
care s-a dovedit a fi și mai psihopată decât asta? 

— Nu m-am întors la bar, l-a contrazis Sellers. Ar fi fost mai 
bine dacă m-aș fi întors. Când mă pregăteam să plec din 
refugiu, am dat peste cineva. O tipă tânără, super frumușică. 
Una dintre celelalte locatare. Ea era în bucătărie, eu am trecut 
pe-acolo. Ne-am dat la vorbă. 

— Tu chiar nu te înveţi minte, nu? l-a întrebat Gibbs, însă în 
clipa următoare și-a dat seama că nici situaţia lui nu era chiar 


VP - 145 


pe roze. Presupun că până la urmă niciunul dintre noi nu ne 
învăţăm vreodată minte. 

— Am crezut că mă place și... nu voiam decât să închei seara 
într-o atmosferă mai bună. Așa că am început să flirtez cu ea. 
Nimic care să bată la ochi - nu i-am propus să facem sex sau 
ceva, pur și simplu voiam să văd până unde era dispusă să 
mergem cu glumele și cu flirtul, dar... dintr-odată a devenit 
super rece. Mi-a zis că dacă nu plec dracului imediat, „apasă 
butonul de alarmă”. Am încercat să-i explic că n-avusesem nicio 
intenţie rea, dar a început să urle la mine. Mi-a zis să mă duc să 
mi-o înfig într-un cuib de viespi și să mor. 

— Asta e destul de... drastic. 

Gibbs și-a propus să ţină minte insulta, în caz că avea nevoie 
de ea pe viitor. Era bună de tot. 

— Una peste alta, a fost una dintre cele mai proaste nopți din 
viaţa mea. 

— Și când a fost asta? 

— Acum două weekenduri. Știu c-ar trebui să uit, să dau naibii 
toată tărășenia, dar m-a cam zguduit. Nu mă mai simt ca 
înainte. Acum vreo două seri, eram într-un supermarket și am 
văzut o tipă super bună, singură. Și eu eram singur... Nici nu m- 
am apropiat de ea. N-am putut. În fine... prea am trăncănit 
numai despre mine și despre viaţa mea penibilă. Tu ai făcut 
pasul cel mare? 

Gibbs a ridicat din sprâncene, simțind că inima începe să-i 
bată mai repede. 

— Adică... ; 

— Nu pasul-pasul. Intrebam doar dacă le-ai spus lui Simon și 
lui Charlie. 

— Încă nu. Liv voia să se întâlnească cu Charlie în seara asta, 
dar am primit adineauri un mesaj în care mi-a zis că s-a 
răzgândit. Aşa că acum o să folosim planul de rezervă. 

— Adică? 

— Adică schimbăm macazul. Adevărul e că lui Charlie și lui 
Simon nu le-ar fi convenit prea tare planul principal, nu? De la 
bun început mi s-a părut o idee foarte proastă să le spunem. 

— Bine, și planul de rezervă care e? 

Gibbs n-a mai apucat să răspundă, fiindcă a apărut ofiţerul 
Robbie Meakin, care, ca de obicei, arăta enervant de bine 
dispus. 


VP - 146 


— Salutare, Robbie, l-a abordat Sellers. Cum merge treaba? la 
Zi, faci cinste cu o bere? 

— Păi da, sigur. Ce beți? 

— O halbă de Landlord. 

— Și eu la fel, a adăugat Gibbs. 

În loc să pornească spre bar, Meakin a răspuns la prima 
întrebare pe care i-o adresase Sellers. 

— Cum să meargă, sunt frânt, dar cred că asta e starea 
obișnuită odată ce ai copii, nu? Voi ce mai faceți cu cazul 
Blundy? Omul pe care toţi cetăţenii Marii Britanii și-au exprimat 
dorinţa să-l omoare, la un moment dat. 

— O să ne descurcăm noi, i-a răspuns Sellers, privind spre 
bar. 

Meakin părea să aștepte ceva. O fi vrut bani pentru băuturi? 
se întreba Gibbs. Zgârcit afurisitul! 

— Audi-ul ăla argintiu despre care ne-ai spus - știi tu, cel care 
a făcut cale întoarsă și pe urmă a pornit cu viteză în direcţia 
opusă? a continuat Sellers. Până la urmă am aflat că șoferița a 
fost dubios de interesată de ce s-a întâmplat pe Elmhirst Road, 
și nu o dată, ci de mai multe ori în ziua aia. Avem totul 
înregistrat pe camerele CCTV, incidentul pe care ni l-ai descris 
tu, dar și altele: a trecut prin apropiere de Elmhirst Road de mai 
multe ori, încetinind ca să vadă ce se întâmplă. Acum neagă c- 
ar fi avut vreun interes deosebit pentru Damon Blundy, dar nu o 
credem, așa că o să mai săpăm un pic. 

— Aha. E... e foarte bine, atunci. 

Gibbs era uimit de neliniștea ce răzbătea din vocea lui 
Meakin. 

— Eşti OK, Rob? 

— Da, normal. Ai zis c-a trecut de mai multe ori... Eu am văzut 
mașina aia o singură dată. Sunt sigur c-am văzut-o o singură 
dată. 

— Șoferița are doi copii și în ziua aia a trebuit să meargă de 
câteva ori până la școală, i-a explicat Sellers. Elmhirst Road este 
în drumul ei direct spre școală. După ce a întors, când ai văzut-o 
tu, nu a mai riscat să se apropie la fel de mult, dara trebuit să 
treacă prin capul străzii chiar și pe drumul ocolit către școală. 
De fiecare dată a încetinit și a tras cu ochiul spre casa familiei 
Blundy. 

— E posibil să nu fi fost vorba despre casă, să fi fost... 


VP - 147 


Meakin s-a oprit și a clătinat din cap. Pielea lui pistruiată se 
înroșise ca focul. 

— Nu contează. Două halbe de Landlord aţi zis, da? 

— Stai așa, l-a oprit Gibbs. Dacă e ceva ce nu ne-ai spus, 
scuipă tot. E o crimă. Tu ai fost primul care ai ajuns la locul 
faptei. Ai văzut ce i-a făcut descreieratul ăla lui Blundy. Doar 
fiindcă victima a fost Damon Blundy nu înseamnă... 

— Normal că nu, i-a răspuns Meakin, făcând ochii mari. Asta 
am tot spus și eu de când s-a întâmplat. M-am și luat la ceartă 
cu niște deștepţi în dimineaţa asta, la cantină. Ziceau că Blundy 
o căuta cu lumânarea de ani întregi. A fost prima oară când am 
auzit chestia asta spusă în legătură cu o victimă caucaziană, din 
clasa de mijloc, faimoasă și de sex masculin. Sunt și eu 
susținător al egalităţii, dar... hai să respectăm egalitatea 
condamnând criminalii, nu victimele. 

— Corect, i-a răspuns Gibbs. 

Meakin s-a așezat lângă ei. 

— Adevărul este că mie îmi plăceau articolele lui Blundy. Să 
nu mai spuneţi nimănui, și în niciun caz soţiei mele. Ea crede că 
era un nenorocit care ura femeile, dar... ei bine, el a spus niște 
lucruri pe care eu n-aș îndrăzni să le spun. Asta i-ar plăcea 
oricui, nu? Nu-i era frică de nimeni și de nimic. 

— Dar n-a ieșit prea bine pentru el, nu? a spus Sellers. 

— Care-i treaba cu Audi-ul argintiu? l-a întrebat Gibbs pe 
Meakin. 

— Bine, uite, sunt sută la sută sigur că treaba asta nu are 
nimic de-a face cu uciderea lui Blundy, a răspuns Meakin, încă 
roșu la față. O să mă simt oribil fiindcă vă povestesc și tot sunt 
de părere c-ar fi mai bine să nu vă spun, dar... cum ați zis și voi, 
e o crimă. Șoferiţa din Audi-ul care s-a întors din drum, Nicki 
Clements... 

— De unde știi cum o cheamă? l-a întrerupt Sellers. 

— Am mai întâlnit-o o dată. 

— l-ai tras-o? 

— Nu. Normal că nu! i-a răspuns Meakin panicat. 

— Într-un refugiu pentru femei abuzate, a șoptit Gibbs, atât 
de încet, încât doar Sellers putea să-l audă. 

— Aţi interogat-o? l-a întrebat Meakin. Ce motiv v-a zis că a 
avut ca să se întoarcă din drum? 

Sellers i-a spus povestea despre oglinda laterală care lipsea. 


VP - 148 


— Credem că e o minciună. E adevărat c-a trebuit să meargă 
de mai multe ori până la școala copiilor - am verificat-o și asta 
este singura parte adevărată din povestea ei. Elmhirst Road 
este singurul drum rapid către școală. Ocolind strada asta, și-a 
prelungit fiecare drum cu câte jumătate de oră. Și n-avem cum 
să credem că n-a vrut să treacă pe lângă casa lui Damon Blundy 
doar fiindcă îi lipsea o oglindă. 

— Nu, nu d-asta a ocolit. Dar nici din cauza crimei n-a ocolit 
strada. Ocolurile ei n-au avut nimic de-a face cu Blundy, a 
adăugat el oftând. Presupun că în momentul în care o să știți, o 
veţi putea exclude de pe lista suspecţilor de crimă. E și asta o 
consolare. 

— Robbie, ce tot spui acolo? l-a întrebat Sellers. Ai vreun 
motiv să-ţi pese de ce se întâmplă cu Nicki Clements? 

— l-am dat cuvântul că nu o să afle nimeni. Nu vreau s-o 
dezamăgesc, asta e tot. La final, chiar mi-a fost milă de ea. 

— Robbie, n-are niciun sens ce bălmăjești acolo. La finalul a 
ce? 

— Ce ocolea, dacă nu scena faptei? l-a întrebat și Gibbs. 

— Pe mine, a răspuns Meakin. Pe mine voia să mă evite luni, 
pe Elmhirst Road. Aproape la fel de mult pe cât voiam și eu să o 
evit. 


VP - 149 


FEMEI ÎN CĂUTARE DE BĂRBAȚI 


IntimateLinks>uk>toate anunţurile 
Răspuns: 21398733Qindiv.intimatelinksUK.org 
Postat: 2010-06-03, 23:10 PM GMT 


Vreau un secret 
LOC: LONDRA 


Nu știu de ce fac asta sau dacă o să-mi citească cineva 
anunțul. Nu știu nici ce-mi doresc exact. Sunt de mare 
ajutor, nu? 


Hai să încerc altfel. 


Sunt nouă pe site-ul ăsta. Primul lucru pe care l-am făcut 
a fost să mă uit în secţiunea „Bărbaţi în căutare de femei”. 
Am văzut „Fan al postului BBC 4” în subiectul unui anunț și, 
naivă fiind, mi-am spus „Ce bine, uite un tip cult. Treaba 
asta n-o să fie așa sordidă cum mi-am imaginat eu”. Pe 
urmă am deschis anunțul și am fost jenată și - da, recunosc 
- un pic şocată să descopăr că „BBC 4” se referea la un 
anumit organ de origine afro-caraibeană, care era oferit cu 
generozitate tuturor celor interesaţi, NU postul de 
televiziune care îmi place mie atât de mult. Așadar, toată 
povestea asta ar trebui să-ţi spună destule despre genul de 
persoană care sunt, sper! 


Sunt căsătorită, am copii și în curând o să împlinesc 40 
de ani. Vreau să am în viața mea ceva palpitant, un lucru 
despre care să nu mai știe nimeni. Nu neapărat ceva 
sexual, nu neapărat o aventură, dar cu siguranță ceva ce va 
trebui să ţin secret faţă de toată lumea. Poate chiar ceva un 
pic periculos. Mi-ar plăcea să primesc răspunsuri de la cei 
care cred că pot fi acest secret. Aș vrea să găsesc un bărbat 
care, odată ce devine secretul meu, nu mă va lăsa să ţin 
secrete față de el. Vreau pe cineva care nu se va da înapoi 


10 joc de cuvinte în limba englezi „BBC 4 lovers” poate fi citit ca „fani ai postului 
BBC4”, dar are și sensul argotic de „organ sexual mare și negru, pentru fani” (n.tr.). 


VP - 150 


de la nimic pentru a afla până și cel mai mic secret al meu. 
Promit c-am să-i întorc favoarea. 


Dacă tu ești bărbatul pe care îl caut, aștept să-mi scrii. 
Și... dacă se întâmplă cumva să-ţi placă BBC 4, televiziunea, 
ar fi grozav! Poate că într-o bună zi ne putem uita împreună 
- în secret, bineînţeles! 


Loc: Londra 
Acest utilizator NU dorește să fie contactat pentru 
oferirea de servicii sau în alte scopuri comerciale. 


Postat: 2010-06-03, 23:10 PM GMT 


VP - 151 


Capitolul 5 


MIERCURI, 3 IULIE 2013 


— N-am primit nimic, îmi spune Ethan cu amărăciune. Nici 
măcar un punct. Deși am răspuns bine la patru din cinci 
întrebări, sunt sigur! Ar fi trebuit să primesc 8 puncte din 10. 
Ultima întrebare nici măcar nu era întrebare! 

— Da, da, e o mare tragedie, îl îngână Sophie. Acu mai taci 
naibii cu notele astea! N-aud televizorul din cauza ta. 

— Mama, Sophie a zis... 

— Da, Ethan, am auzit-o. Sunt chiar lângă ea. Sophie, să nu 
mai zici „naibii”. E o înjurătură. 

Reușesc să-mi recit replica de părinte responsabil fără să dau 
greș și fără să mă prăbușesc pe podea, plângând în hohote. Am 
nevoie ca Ethan și Sophie să fie cât mai cuminţi și cât mai puțin 
solicitanți cu putinţă, atâta vreme cât am pe urmele mele un 
bărbat ciudat care mă urmărește și poliţia, care mă bănuiește 
de o crimă. Din păcate, nu pot să le explic asta. Nici nu vreau să 
o fac; vreau să am suficientă energie pentru micile lor drame și 
certuri, nu vreau să mă las consumată de criza prin care trec 
într-o asemenea măsură încât să nu mai rămână nimic din mine 
pentru ei. 

Și în cazul ăsta... ce ai să faci? Ai să te urăști pe tine însăti, ca 
de obicei, continuând să te comporti ca o  idioată 
autodistructivă? 

— Te înșeli, mama, îi răspunde Sophie. „Naibii” nu e o 
înjurătură. Nici „Oh, Doamne” nu e înjurătură. Pe Alexis, de la 
mine din clasă, nu o lasă mama ei să spună „Oh, Doamne”. 
Dacă spune asta și o aude mama ei, nu mai are voie să 
folosească laptopul o săptămână. 

— Nu mă deranjează „Oh, Doamne”, dar „naibii” chiar e o 
înjurătură. 

— Şi „fir-ar”? întreabă Ethan. 

Oh, Doamne! 

— Ce-ar fi să nu dezbatem acum lista cuvintelor vulgare? 
Ethan, testul ăsta - dacă răspunzi la patru din cinci întrebări... 


VP - 152 


trebuie să primești puncte. Dacă n-ai primit niciun punct 
înseamnă că n-ai răspuns corect. 

— Ba da, mă contrazice el indignat. Una dintre întrebări a fost 
„Cum te cheamă?” Am răspuns „Ethan Daniel Clements”. 

— Adevărul e că așa îl cheamă, intervine Sophie căscând. 

— Bine, înseamnă că a intervenit vreo greșeală sau vreo 
neînțelegere, le răspund eu ușurată. Te rog să-mi arăţi testul 
după cină și rezolvăm noi problema. In regulă? 

Ethan încuviinţează din cap. Cu ochii minţii bifez o căsuţă 
mică: fiu nefericit - acum e mai fericit. Am bifat deja livrarea în 
salon a pâinii prăjite cu suc; s-a mâncat, s-a băut, paharele și 
farfuriile din plastic lipicios zac pe podea, printre firimituri. 

Ești aproape liberă. 

Dacă mai trebuie să aștept mult până la întâlnirea cu Kate 
Zilber, explodez. leri și azi a lipsit, a fost plecată la un soi de 
curs de perfecționare pentru directorii de școală. Am reușit să o 
conving pe Izzie să-i transmită un mesaj și mi-a răspuns, tare 
nemulțumită, că o pot suna pe Kate pe mobil, oricând după ora 
16:45. 

Mă uit la ceas. E chiar 16:45. Nu-mi pasă dacă par disperată: 
vreau să aflu numele bărbatului care m-a urmărit. De luni nu l- 
am mai văzut la locul de joacă de la școală, ceea ce nu e chiar 
surprinzător. Până nu vorbesc cu Kate și nu aflu ce-mi poate 
spune despre el, nu am să știu dacă e cazul să le spun 
polițiștilor sau lui Adam. 

Trag ușa după mine când ies din salon și pornesc spre 
telefonul aflat cel mai departe de Sophie și Ethan, cel din 
debara. Mâna începe să-mi transpire în clipa în care scot din 
buzunarul pantalonilor bucata de hârtie pe care am notat 
numărul de telefon al lui Kate. 

În clipa asta între mine și copii se află două uși: una împinsă și 
una închisă bine. În mod normal, în termenii ăștia își măsoară 
toți mincinoșii siguranța: prin numărul de uși închise aflate între 
ei și cei dragi lor. „Răspunde, răspunde!” șuier eu în timp ce 
ascult cum sună telefonul, simţindu-mă neputincioasă. Nu mi-o 
pot imagina pe Kate Zilber atât de disperată ca cineva să-i 
răspundă la telefon, cum sunt eu acum în ceea ce o privește. 

— Alo? 

— Bună, Kate. Sunt Nicki Clements. 


VP - 153 


— Bună, Nicki... Mi-a spus Izzie că e posibil să mă suni. Ce s-a 
întâmplat? 

— Nu știu sigur. Ba, de fapt, știu, îi răspund eu râzând 
stingherită. Nu-ţi face prea multe griji - adică încă nu s-a 
întâmplat nimic, dar unul dintre taţii de la școală m-a urmărit. 
Marţi, m-a urmărit tot drumul până la Londra, unde am locuit pe 
vremuri. Ceea ce înseamnă că trebuie să mă fi urmărit de acasă 
până la gară și după aia până la firma de unde am închiriat o 
mașină... 

— Stai, stai, mă oprește Kate. Care tată? Cei mai mulţi dintre 
ei n-ar avea nici tupeul și nici energia să urmărească mama unui 
alt copil de la școală. Aproape că sunt impresionată. Povestește- 
mi totul, de la început. 

Îi povestesc cât de bine mă pricep, dându-mi seama cât de 
ciudat trebuie să sune povestea mea. Până cu două zile înainte, 
nu-l observasem decât în parcarea școlii. E posibil să mă fi 
urmărit de luni întregi, așa cum e posibil și să fi început abia 
marți. 

A doua zi după ce a fost ucis Damon Blunay. 

Îl descriu cât de bine pot: ce fel de haine poartă, îi descriu 
mașina, Șuviţele din păr. 

— Întotdeauna m-am gândit la el numindu-l Tatăl-Vedetă. 

— Poţi să-mi descrii și copilul sau copiii lui? mă întreabă ea 
calmă, după o pauză scurtă. Permite-mi să răspund eu la 
întrebarea asta în locul tău: nu poţi, nu? Nu l-ai văzut niciodată 
cu copiii lui. 

— Nu. Parcă nu. De unde ai știut? 

S-a lăsat o pauză și mai lungă. 

— Și zici că l-ai observat pe tipul ăsta în parcare, dimineaţa, 
când vin copiii la școală și după-amiaza, când sunt luaţi acasă - 
și l-ai remarcat acum câteva luni? 

— Da. Nu-mi aduc aminte exact când l-am observat prima 
oară, dar... da, cu siguranţă acum vreo lună sau două. 

— L-ai văzut vreodată stând de vorbă cu alţi părinţi? 

— Nu, dar asta nu e neobișnuit pentru un tată care-și aduce 
copilul, îi răspund. Mamele sunt cele care vor să stea de vorbă, 
de obicei. Mulţi dintre taţi merg cu capul în jos și speră ca 
nimeni să nu-i bage în seamă. Haide, spune-mi cine e, izbucnesc 
în cele din urmă. 

— Habar nu am cine e. 


VP - 154 


— Atunci, de unde ai știut că nu i-am văzut niciodată copiii? Și 
de ce pari atât de îngrijorată, ca și cum ţi-ai fi dat seama de 
ceva și acum te întrebi dacă ar trebui să-mi spui sau nu? Trebuie 
să-mi spui. Tipul ăsta m-a urmărit până în Londra, până acasă la 
fratele meu! 

— Bine, nu te panica. Știu că asta vei face, dar liniștește-te. 
Tipul pe care l-ai descris tu nu e părintele niciunui copil de la 
Freeth Lane. Cunosc toţi părinţii - din păcate - și nu există 
niciun tată cu părul în șuviţe și cu un BMW albastru. Și știu ce ai 
de gând să mai întrebi, dar nu, nu avem nici iubiţi ai vreunei 
mame, nici bărbaţi-dădacă... Nu știu pe nimeni care să arate așa 
cum l-ai descris tu, Nicki. Nimeni care să aibă vreo legătură cu 
Freeth Lane. 

O aud pe Kate oftând. 

— Ceea ce înseamnă... Ei, sunt sigură că nu trebuie să-ți 
explic ce înseamnă. 

Aș vrea să protestez - să-i spun că e imposibil, trebuie să fie 
părintele unui copil -, dar sunt întreruptă de faptul că se 
deschide ușa debaralei. Intră peste mine Ethan, ținând în mână 
o hârtie. 

— Uite testul, spune el. 

Îmi lipesc degetul de buzele lui, ca să-l reduc la tăcere. Așa că 
mimează din vârful buzelor „Zero puncte din 10”, în caz că 
uitasem. Încuviinţez din cap cu mare solemnitate, apoi îl împing 
ușor pe palier și închid ușa în spatele lui. Sophie nu m-ar lăsa 
niciodată s-o dau afară din cameră așa, n-aș scăpa deloc ieftin. 
Dacă era în locul lui, ea mijea ochii și-mi zicea: „OK, ce se 
întâmplă? Și să nu mă minţi!” 

— Nicki? Mai ești acolo? 

Toate zilele, toate săptămânile alea în care stătuse sprijinit de 
mașina lui albastră, strălucitoare, cu expresia unui tată plictisit, 
care așteaptă să-i iasă copilul de la ore... 

— A găsit modalitatea perfectă de a mă urmări, nu? Să joace 
rolul de părinte, să se confunde cu toţi ceilalţi care-și așteptau 
copiii. Și-a făcut veacul pe lângă școală, în văzul tuturor, așa 
cum n-ar face-o nimeni dacă n-ar avea un copil care învaţă aici 
sau dacă n-ar fi vreun... psihopat, cu atâta experienţă în a 
urmări oamenii, încât știe foarte bine cum s-o facă fără să 
trezească suspiciuni. 


VP - 155 


— Eu aș spune mai curând profesionist decât psihopat, dar... 
mda, cam asta ar fi și concluzia mea. 

— Profesionist? 

— Vreun soi de detectiv particular, mi-a răspuns Kate. Ce se 
întâmplă cu tine, Nicki? Mi s-a părut întotdeauna că ești mult 
mai interesantă decât orice alt părinte cu care am avut vreodată 
de-a face. Trebuie să ai o viaţă tare palpitantă, dacă cineva 
plătește bani buni ca să te urmărească! Dacă te invit pe la mine 
și te mituiesc cu niște cocteiluri, îmi spui toată povestea? 

E o invitaţie tare tentantă. Dar... toată povestea? Poate nu i- 
aș povesti-o chiar pe toată. Însă Kate nu are de unde să știe 
asta. Dacă stau să mă gândesc, nici eu nu știu chiar întreaga 
poveste. Presupunând că hotărăsc să am încredere în ea și să-i 
spun totul, oare ar trebui să-i povestesc doar ceea ce știu sigur 
sau și ceea ce bănuiesc? Până la urmă, ce știu cu certitudine? 
Nu reușesc să-mi adun gândurile cum trebuie - n-am mai reușit 
să gândesc ca lumea de când le-am deschis ușa polițiștilor, 
marți. 

Analogii. Gavin a spus că îi plac analogiile mele bizare, la 
plural, însă în toată corespondența purtată cu el am folosit una 
singură: despre Barack Obama cel vegan. Am recitit aseară 
toate e-mailurile trimise lui Gavin, ca să fiu sigură. 

Regele Eduard, cu care am corespondat mai mult de doi ani, a 
avut parte de multe dintre analogiile mele. Cea care îi plăcuse 
cel mai mult era despre profesorii particulari și biciclete. l-am 
pomenit că un părinte de la vechea școală a lui Sophie și a lui 
Ethan angajase un meditator, iar el mi-a spus: „Ce sens are să 
plătești ca să-ți trimiţi copilul la o școală particulară, dacă pe 
urmă trebuie să dai bani și pe un profesor particular?” L-am 
întrebat dacă i se părea în regulă ca elevii de la școlile de stat 
să aibă profesori particulari și mi-a zis că da, că așa avea mai 
mult sens: dacă ar fi avut copii la o școală de stat, le-ar fi pus 
meditații, în cazul în care ar fi avut nevoie, însă nu și dacă ar fi 
mers la o școală particulară. „E ridicol” i-am răspuns eu. „E ca și 
cum ai spune că, dacă ai o mașină pe care ai primit-o cadou, e 
în regulă să cumperi o bicicletă, dar dacă ţi-ai plătit propria 
mașină, atunci nu mai ai voie să-ți cumperi o bicicletă”. 

Regele Eduard mi-a spus că am făcut o analogie bizară. A 
folosit exact aceleași cuvinte. „E foarte amuzant și nu te critic”, 
mi-a spus el, „dar de ce te îndepărtezi de subiectul concret?” l- 


VP - 156 


am explicat că uneori îmi este greu să mă gândesc cu claritate 
la anumite lucruri, dacă nu le compar cu altele, similare. 
Analogiile mă ajută să-mi aleg niște repere. l-am explicat așa: 
„Dacă m-ar lovi cineva în cap cu un ciocan, probabil că l-aș 
întreba: «Cum ţi s-ar părea dacă ţi-aș arde o cărămidă în burtă? 
Pentru că ar fi la fel de rău și, de fapt, ar fi chiar echivalentul 
perfect a ceea ce mi-ai făcut tu!»”. 

La fel de rău... Ce? Ce semnal de alarmă au tras cuvintele 
astea în mintea mea? E un lucru pe care îl știu atât de bine, 
încât nu e nevoie să-și trâmbiţeze prezenţa în gândurile mele. 
Dar știu că este acolo, că așteaptă să fie descoperit. 

Nu e mai puțin mort... Ca un șoc electric, o tresărire de 
spaimă mă zguduie. Pe urmă rămân moale, ca și cum fiorul 
respectiv a trecut peste mine. Pentru o fracțiune de secundă, 
mi-am dat seama ce însemnau cuvintele acelea. 

Dar n-am vrut să știu. Le-am împins cât mai departe de mine. 
Ăsta a fost șocul care m-a zguduit. Memoria mea încerca să 
scape de dovezi, ca și cum... 

Mă opresc înainte de a mai face o analogie inutilă. Le folosesc 
prea des. Gavin - bărbatul care își spune Gavin - avea dreptate 
să folosească pluralul. 

Când în cele din urmă Regele Eduard a cedat și, recunoscând 
că eu aveam dreptate în chestiunea cu meditaţiile, mi-a spus: 
„Mă predau. Ai câștigat. Dacă începe vreun război, pot să lupt în 
plutonul tău?” Gavin mi-a scris același lucru în ultimul schimb de 
e-mailuri. Groaza începe să mă cuprindă acum, cu toate că am 
știut, probabil, încă de marţi: Gavin este Regele Eduard. Nu 
încape îndoială. Nu am avut două aventuri virtuale cu doi 
bărbaţi diferiţi; Regele Eduard și Gavin sunt unul și același 
bărbat. Regele Eduard știa exact ce aveam să caut, după ce m-a 
supus acelor încercări groaznice - am fost suficient de idioată 
încât să-i explic pe șleau. A creat identitatea lui Gavin ca să mă 
atragă, iar eu am căzut în capcană. Până martea asta nici nu mi- 
a trecut prin cap că, prin Gavin, îl găsisem pe Regele Eduard sub 
un alt alias. 

Cum a putut să-mi facă una ca asta? După ce că aproape m-a 
distrus o dată... 

Cuvintele acelea oribile - Nu e mai putin mort - au o legătură 
cu Regele Eduard, cumva, sunt sigură. Fiorul brusc de spaimă 
care a dispărut atât de repede a adus cu sine și numele lui... În 


VP - 157 


fine, falsul lui nume. Semnificaţia cuvintelor există undeva în 
mine, ca o rană întunecată. Parcă simt că răspunsul bate la ușa 
creierului meu, încercând să intre. 

Oare Regele Eduard l-a ucis pe Damon Blundy? Știu sigur că îl 
interesa, poate chiar îl obseda... 

— Nicki? 

Vocea insistentă a lui Kate Zilber mă smulge din gândurile 
mele morbide. 

— Oare ai intrat într-un tunel? Oare am intrat eu într-un tunel, 
fără să-mi dau seama? 

— Scuze, îi răspund, încercând să mă adun. Da, mi-ar... mi-ar 
prinde bine să stau de vorbă cu cineva. Tu când ai putea? 

— Ce părere ai de mâine-seară? 

— Cred că e OK... Kate, trebuie să închid. Bipăitul ăsta care se 
aude înseamnă că mai am un apel pe linie. 

— Bine, mai confirmăm mâine, la școală. Între timp, dacă îl 
văd pe Tipul cu șuviţe, îl plachez imediat, ca la rugby. 

Aproape că zâmbesc în timp ce apăs pentru a răspunde 
apelului de pe linia 2. Kate nu mai e îngrijorată. Deși la început 
era foarte alarmată. 

Pentru că atunci încă mai credea că Tatăl-vedetă era 
părintele unui copil de la Freeth Lane și, prin urmare, problema 
ei? Nu, sunt nedreaptă. Probabil că voia doar să mă facă să mă 
simt mai bine tratând întreaga situaţie ca pe o chestie 
distractivă, nu înspăimântătoare. A reușit. Astăzi nu l-am mai 
văzut pe Tatăl-Vedetă. Poate că l-am speriat și acum se ţine 
departe. 

— Alo? răspund eu apelului de pe linia 2. 

Niciun răspuns. Tăcere. Apoi se aude o răsuflare. 

— Regele Eduard? șoptesc eu. 

e 

Dacă Melissa și Lee n-ar fi hotărât să se îndrăgostească unul 
de altul, dacă Melissa nu mi-ar fi spus că nu voia să-i mai zic 
secretele mele, n-aș fi intrat niciodată pe site-ul Intimate Links. 
Așa însă, am intrat - acolo, pe Craigslist, pe Forbidden Fruit și pe 
alte câteva site-uri asemănătoare -, pentru că aveam senzaţia 
că viaţa îmi fusese văduvită de ceva foarte important. Voiam să 
găsesc un surogat pentru persoana care-mi fusese cea mai bună 
prietenă începând cu prima zi a gimnaziului - o persoană căreia 
să-i pot povesti orice, indiferent cât de mari erau prostiile pe 


VP - 158 


care le făceam. N-am auzit niciodată de vreun site cu anunţuri 
pentru găsirea unui nou bun prieten, dar știam că există multe 
site-uri pentru cei care caută relaţii amoroase, iar de curând am 
găsit o mulţime. Am ales Intimate Links pentru că, din punct de 
vedere estetic, era preferatul meu. Arăta mai bine decât 
celelalte site-uri. 

Mi-am intitulat anunţul „Vreau un secret”. L-am scris repede, 
spontan, și l-am postat fără să mă aștept la cine știe ce 
răspunsuri inteligente. Au urmat o grămadă de mesaje 
indecente, de la tot felul de oameni care n-aveau nicio treabă cu 
ortografia sau gramatica și care păreau incapabili să scrie mai 
mult de un rând sau două. Le-am șters pe toate. Apoi, după vreo 
patru zile, am primit un răspuns care mi-a stârnit interesul, de la 
un bărbat care își spunea Regele Eduard al VII-lea. Am început 
să  corespondăm și după nicio săptămână  devenisem 
dependentă de el. Am discutat prin e-mailuri o mulţime de 
lucruri, mai ales despre faptul că amândoi iubeam secretele, dar 
și despre posibile motive pentru secretomania asta a noastră. 
Ne-am trimis liste cu tot felul de preferinţe: cărţi, filme, cântece, 
animale, orașe, ţări, vinuri, culori, cuvinte, mâncăruri. Pe urmă 
ne-am povestit și care ne erau cele mai puţin plăcute din fiecare 
categorie. 

La un moment dat am dezbătut zile în șir subiectul Clark Kent 
și Superman. Regele Eduard m-a întrebat din senin dacă 
Superman rămânea întotdeauna Clark Kent într-o anumită 
măsură, chiar și atunci când devenea supererou, sau dacă 
înceta cu totul să mai fie Clark Kent atunci când se transforma 
în Superman. Eu eram ferm convinsă că nu-și pierdea niciodată 
identitatea de Clark Kent, nici atunci când purta capa de erou, 
iar Regele Eduard a tras tot felul de concluzii eronate despre 
personalitatea mea pornind de la această părere. 

Indiferent de subiect, conversațiile cu el erau sclipitoare și 
delicios de imprevizibile. Îl interesa ce gândesc într-o măsură în 
care nu mai interesase pe nimeni niciodată - era cu totul 
absorbit de mine. Voia să știe fiecare detaliu despre oricine sau 
orice îi pomeneam. Avea păreri fascinante, neașteptate, în 
legătură cu orice subiect abordam și scria foarte bine: e-mailuri 
lungi, atent gândite. Aveam impresia că-și concentra toată 
atenţia asupra mea, ajungând până în punctul în care își neglija 
restul vieţii. După o vreme, mi-a spus că era curios să știe mai 


VP - 159 


multe despre mine, să știe cum arăt, așa că i-am spus cât de 
multe am putut fără a-mi dezvălui identitatea. Mi-a zis că se 
îndrăgostea de mine mai intens decât se îndrăgostise vreodată 
de cineva. l-am trimis o fotografie (aproape tip buletin, mi se 
vedeau doar capul și umerii). Mi-a răspuns spunând c-aș fi putut 
arăta oricum, că nu ar fi contat pentru el, dar că se bucura că 
sunt la fel de frumoasă precum e-mailurile mele. Mi-a plăcut 
asta - ideea că mesajele mele erau atrăgătoare. 

În momentul acela, corespondenţa noastră a devenit 
romantică. Am început să ne scriem într-un stil din ce în ce mai 
erotic - nimic obscen, dar vorbeam tot mai mult despre 
dragoste. Și chiar când încercam să vorbim despre alte lucruri, 
până la urmă tot la iubire ne întorceam. El a devenit adevăratul 
meu partener de cuplu: singura persoană din lume cu care 
voiam să împărtășesc totul. Nu mai trăisem niciodată o legătură 
atât de puternică. Locuiam împreună cu Adam, Sophie și Ethan, 
dar nu aveam nicio îndoială că Regele Eduard preluase rolul de 
„partener de cuplu”. De-abia așteptam să scap de familia mea, 
cu orice ocazie, ca să pot citi ultimul e-mail de la el și să-i 
răspund. 

Am discutat despre posibilitatea de a ne întâlni, însă până am 
ajuns să vorbim deschis despre ea, eram deja înspăimântată de 
o întâlnire concretă. A recunoscut că și el avea emoţii. Ceea ce 
aveam împreună părea perfect; ne temeam amândoi c-am fi pus 
totul în pericol dacă ne-am fi supus relaţia testului realităţii. Așa 
că am continuat cu e-mailurile - care erau pasionante, grozave 
și chiar nu lăsau sentimentul că lipsea ceva - alte câteva luni. 

Eu m-am simţit nemulțumită înaintea Regelui Eduard. In iulie 
2012, când îl cunoșteam de un pic mai mult de un an și era 
prezent în viaţa mea doar prin intermediul e-mailurilor și al 
fanteziilor, am început să jinduiesc la un contact real cu el, fizic; 
i-am și spus-o. Mă temeam că lucrurile aveau să devină mai 
puțin interesante și mai puţin pasionante între noi dacă nu 
duceam relaţia la nivelul următor. Regele Eduard mi-a spus că și 
el simţea la fel, dar că, pentru că văzuse fotografia mea și știa 
cât de frumoasă sunt, se temea prea tare de o respingere 
pentru a ne întâlni faţă în față. Mi-a spus că el nu era nici pe 
departe la fel de atrăgător ca bărbat cum eram eu ca femeie. l- 
am mărturisit, cu sinceritate, că nu mă interesa sub nicio formă 
cum arăta. Nu m-au atras niciodată bărbaţii prin înfățișarea lor, 


VP - 160 


ci prin atitudinea și personalitatea lor; și știam deja că îmi 
plăcea enorm personalitatea Regelui Eduard. Pentru mine, ideea 
de a respinge o întâlnire era de neconceput, într-o asemenea 
măsură încât nu reușeam să înțeleg de ce îl îngrijora atât de 
tare o asemenea perspectivă. 

L-am întrebat dacă puteam vorbi la telefon. Mi-a spus că nu, 
nu voia să-i aud vocea. Nu îi plăcea propria voce. 

Intr-o bună zi, am primit acasă un pachet. Era un exemplar 
din cartea lui preferată - Prânzul dezgolit de William S. 
Burroughs. Pe prima pagină era o dedicație: „Pentru Nicki - 
trebuie să luăm prânzul dezgolit împreună, într-o bună zi. RE7 
x”. M-a impresionat, dar m-a și speriat. l-am spus să nu-mi mai 
trimită niciodată ceva acasă. N-a mai făcut-o. 

Lipsa de contact fizic real nu era singurul lucru care mă 
deranja; începeam să simt că un soi de inegalitate stranie ne 
submina apropierea. Regele Eduard știa aproape totul despre 
mine, despre trecutul și despre prezentul meu, dar nu părea 
dispus să discute despre el însuși, despre viaţa lui sau despre 
trecutul lui. Putea să scrie la nesfârșit despre sentimentele și 
despre ideile lui - deci nu era ca și cum refuza cu îndârjire să 
comunice cu mine -, dar începeam să am sentimentul că era 
genul de om cu totul rupt de realitate. Dezvăluia doar detaliile 
absolut necesare despre viaţa lui, în timp ce el știa totul despre 
viața mea. Am încercat să-i explic că simţeam un dezechilibru în 
relaţia dintre noi. A fost îngrozit de ideea că făcuse ceva care m- 
a jignit, așa că i-am explicat cât de bine am putut că nu mă 
simţeam jignită, dar că aveam senzaţia că mai curând ascundea 
secrete față de mine, decât împreună cu mine. L-am întrebat 
dacă era de acord să-mi trimită o fotografie sau să-mi spună 
măcar prenumele, mai ales că-mi știa de ceva vreme numele 
întreg, precum și pe cel al soțului meu și pe ale copiilor. Mi-a 
spus că eram cu totul îndreptăţită să-l întreb și mi-a cerut 
iertare pentru temerile lui și pentru că era așa secretos. Zicea 
întruna: „Mai lasă-mă un pic să mă obișnuiesc cu ideea. Mai am 
nevoie de câteva zile. E un pas foarte mare”. 

Am încercat să fiu răbdătoare. N-aveam nicio îndoială că mă 
iubea, iar asta conta mult. Și Adam mă iubea, dar el nu era 
obsedat de mine în felul în care era obsedat Regele Eduard. 
Adam nu fusese niciodată obsedat de mine. Era un tip mai 
degrabă stabil, potolit, nu era teribil de sentimental în legătură 


VP - 161 


cu nimic. Regele Eduard era diametral opus. Mi-a scris de mai 
multe ori că era gata să și moară pentru mine, fără să stea 
măcar pe gânduri. Știu c-ar fi trebuit să fiu mai fermă cu el, să 
insist să-mi trimită o poză și să-mi spună cum îl cheamă, însă 
eram atât de cucerită de el, încât nu am făcut-o. Pasiunea pe 
care o nutrea faţă de mine - chiar și limitată la lumea virtuală - 
mă făcuse să las garda jos. 

Mi-ar fi putut trimite orice poză, nu? Mi-ar fi putut spune orice 
nume. Și în cele din urmă chiar a făcut-o. 

Am fost încântată și ușurată când, în octombrie 2011, mi-a 
spus, în sfârșit, că hotărâse să fie mai deschis față de mine. Işi 
ascunsese identitatea, mi-a explicat el, pentru că era faimos. 
Era cineva de care auzisem cu siguranță, un om pe care era 
foarte posibil să nu-l plac deloc. Mi-a mărturisit că mai curând 
ăsta era motivul pentru care nu voise să-mi spună cine era, nu 
îngrijorarea în legătură cu înfățișarea lui. L-am tachinat, 
punându-i întrebări de genul „Eşti un ucigaș în serie faimos?” și 
„Eşti George Osborne?” Nu, mi-a răspuns el, nu era niciunul 
dintre oamenii aceștia, dar în unele grupuri era la fel de 
antipatizat „ca George Osborne la un miting politic al Partidului 
Socialist Muncitoresc”. După încă un pic de joacă de-a șoarecele 
și pisica, în cele din urmă mi-a spus: era Damon Blundy, 
editorialist la Daily Herald - un tip cu gura mare, nesuferit, 
scandalagiu. 

Citisem un articol-două de-ale lui Damon Blundy și cu 
siguranţă nu îl uram. Nu aveam nicio părere despre el. Pornisem 
întotdeauna de la premisa că editorialiștii ar spune orice le trece 
prin cap pentru a provoca controverse, indiferent dacă ei 
credeau sau nu lucrurile acelea. 

Imediat ce Regele Eduard mi-a dezvăluit că era Damon 
Blundy, m-am documentat ca lumea și în scurtă vreme Damon 
Blundy era bărbatul pe care îl iubeam. Sau, mai curând, erau 
Damon Blundy și Regele Eduard, pe care în mintea mea îi 
unisem într-o singură persoană: un bărbat despre care știam 
acum că era absolut splendid, pe lângă toate celelalte. Lucrul 
ăsta a conferit un suflu nou corespondenței mele cu Regele 
Eduard. Întrucât îmi spusese cine era, nu vedeam de ce nu ne- 
am fi întâlnit. Așa că i-am propus. Dar el a refuzat. 


11 George Osborne, politician britanic, membru al Partidului Conservator (n.tr.). 
VP - 162 


Privind retrospectiv, e evident de ce a trebuit să refuze. 
Regele Eduard nu era Damon Blundy și dacă ne-am fi întâlnit, aș 
cam fi observat că era altcineva. Sigur, el nu putea recunoaște 
că ăsta era motivul, faptul că minţise în legătură cu identitatea 
lui, așa că mi-a trântit niște aiureli în legătură cu faptul că l-ar fi 
mustrat conștiința dacă și-ar fi înșelat partenera. L-am căutat pe 
Google și n-am găsit nicăieri nimic despre vreo parteneră. Mi-a 
zis că încă nu-și făcuse publică relaţia. In tot timpul ăsta ne 
trimiteam e-mailuri cu asiduitate, iar el îmi explica cu lux de 
amănunte cât de mult însemnam pentru el și cât de mult mă 
iubea. Se transformase în întreg universul meu - de-abia dacă îi 
observam pe Adam și pe copii când treceau pe lângă mine prin 
casă. Viața mea adevărată, cea concretă, era ca o umbră în 
jurul meu, nu o vedeam prea bine. In adâncul sufletului, știam c- 
ar fi trebuit să mă îngrijoreze lucrul ăsta, dar eram prea 
îndrăgostită de Regele Eduard ca să-mi mai pese. 

Apoi, la începutul lui decembrie 2011, Damon Blundy a scris 
un editorial în care pomenea că tocmai se logodise cu o 
psihoterapeută, Hannah. Nu-mi spusese niciodată în mod 
explicit, dar presupusesem că era deja căsătorit, ca și mine, și 
că era galant, că nu-și pomenea soţia din același motiv din care 
încercam și eu să nu-mi pomenesc prea des soţul, cu toate că 
știa că sunt căsătorită. Credeam că era un gest de curtoazie, o 
înţelegere nerostită între noi doi. M-a șocat și mi-a făcut rău, 
aproape fizic, să aflu că era necăsătorit și chiar la începutul unei 
minunate noi relaţii. l-am scris - Regelui Eduard - cerându-i să- 
mi spună cum putuse să omită faptul că urma să se 
căsătorească. Mi-a răspuns că nu-mi spusese fiindcă nu voise să 
mă supere. Eram deja căsătorită cu Adam, mi-a explicat el, așa 
că ce mai conta? L-am întrebat dacă era atât de naiv încât să-și 
imagineze că nu-i citeam articolele cu religiozitate. Incepusem 
chiar să scriu și eu, postam comentarii în subsolul articolelor 
sale. A susţinut că nu citea niciodată comentariile, așa că nu 
văzuse. 

În mod uluitor, am reușit să trecem și peste momentul acela; 
i-aș fi iertat orice, cred, pentru că era atât de minunat în atâtea 
sensuri. Părea să înțeleagă tot ce îi spuneam și să trăiască 
sentimente pe care nu le mai trăise nimeni. Cu siguranță era 
mult mai interesat de mine decât fusese altcineva vreodată. 
Voia să știe ce părere aveam despre orice, indiferent de subiect, 


VP - 163 


și voia toate detaliile posibile. Dar tot nu era de acord să ne 
întâlnim. 

Apoi, într-o bună zi mi-a mărturisit că, deși știa că n-avea 
noimă, simțea că a înșela pe cineva în sensul carnal al 
cuvântului era mult mai grav decât a înșela virtual. Spunea că 
propriul cod moral nu îl lăsa să treacă la nivelul următor. 

La început am izbucnit în râs, însă apoi m-a cuprins furia: nu 
înţelegeam. Petreceam împreună mare parte din zi și din seară, 
scriindu-ne obsesiv. Mare minune că Adam nu a observat nimic. 
Un soț mai puţin sigur pe el și mai puţin echilibrat ar fi intrat la 
bănuieli, însă Adam era bucuros să-și petreacă aproape toate 
serile uitându-se la televizor în salon, în timp ce eu îi scriam 
Regelui Eduard de la calculatorul de sus, prefăcându-mă că stau 
pe Facebook. 

Regele Eduard - Damon, după cum credeam eu la momentul 
respectiv - a recunoscut că „limita sa”, după cum îi spunea, era 
ilogică și ipocrită, dar că nu avea ce face, asta simţea. Corect 
sau greșit, ăsta era „codul” lui. Nu puteam împăca imaginea lui 
Damon pe care o aveam din e-mailuri cu imaginea lui Damon 
Blundy, cel pe care îl întâlneam în Daily Herald. Editorialistul 
spunea tot felul de lucruri șocante la emisiunea Question Time, 
precum „O linie ferată de mare viteză între Manchester și 
Londra ar distruge cu totul diviziunea dintre Nord și Sud” și le 
râdea în față celor care îl huiduiau. Damon Blundy, ziaristul 
celebru, nu părea să aibă nicio problemă cu adulterul, însă era 
teribil de indignat de ipocrizia morală. Nu îl speria nimic, în 
vreme ce pe Damon cu care corespondam eu îl înspăimânta 
orice aluzie făceam la transformarea aventurii noastre virtuale 
într-una reală. 

Am încercat să-l trag la răspundere pe Regele Eduard în 
legătură cu această dublă personalitate a lui. Mi-a răspuns că 
Damon-editorialistul nu era adevărata lui personalitate, cu toate 
că avea și aspecte ale adevăratului lui caracter. Însă Damon Cel 
Faimos era, în cea mai mare parte, un personaj fictiv, menit să 
provoace și să distreze publicul. L-am crezut. Îmi confirma 
propriile presupuneri în legătură cu editorialiștii. 

Regele Eduard a continuat să refuze să ne întâlnim. Am trecut 
prin mai multe etape. M-am gândit să pun capăt întregii 
tărășenii, să nu-i mai răspund la e-mailuri. M-am gândit să apar 
brusc la ușa casei lui, ca să văd cum reacţionează. Diverși 


VP - 164 


descreieraţi pe care îi jignise în articole îi postaseră adresa pe 
Twitter, încurajând și alți nemulţumiţi să li se alăture într-un 
flash-mob în faţa casei lui, așa că știam exact unde locuia. M-am 
gândit să-l pun într-o situaţie dificilă - un flash-mob îndrăgostit, 
alcătuit din... mine. 

Însă în cele din urmă, nici încheierea relaţiei, nicio ambuscadă 
asupra vieţii lui Damon Blundy nu păreau posibilităţi reale. Nu 
suportam gândul că l-aș fi putut pierde. In e-mailuri era în 
continuare foarte iubitor și atent și, oricât de vulgar ar suna, 
cuvintele lui continuau să-mi ofere mai multă satisfacţie sexuală 
decât o făcuseră toate atingerile altor bărbaţi. El era persoana 
cu care voiam să împărtășesc totul - lucrurile caraghioase și 
stupide care se întâmplau, lucrurile enervante. 

In cele din urmă, m-am resemnat cu ideea de a nu avea 
niciodată o relație fizică reală cu el. Mi-am spus că trebuie să 
mă gândesc la situaţia asta ca și cum aș fi fost paralizată de la 
gât în jos sau într-o închisoare de înaltă securitate. Știam că nu 
lipsa de entuziasm faţă de mine era cea care îl împiedica să ne 
întâlnim, așa că încercam să fiu înţelegătoare. 

Apoi, în august 2012, mi-a scris să-mi spună că soţia lui avea 
să lipsească de-acasă o săptămână, în februarie 2013, întrucât 
pleca în străinătate. Abia în perioada aceea, când ea avea să fie 
plecată, s-ar fi simţit în siguranţă să ne întâlnim. Ar fi trebuit să 
fie pe undeva pe aproape de casa lui, mi-a zis. Întregul e-mail 
avea un caracter imperios, însă politicos, care m-a făcut să-l 
iubesc și mai mult. A venit cu o propunere pentru hotel: Hotelul 
Chancery din Bloomsbury. Voiam să petrec săptămâna aceea cu 
el, acolo, în februarie anul viitor? 

O săptămână întreagă împreună... 

Am trăit o fericire aproape supraomenească. lar bucuria 
aceasta neașteptată m-a inspirat să fac un gest nebunesc: mi- 
am mutat familia din Londra în Spilling. Chiar dacă Regele 
Eduard și cu mine ne puteam întâlni în persoană doar cam o 
dată la doi ani, voiam să fiu mai aproape de el tot timpul. L-am 
întrebat ce părere avea înainte de a vorbi cu Adam, iar Regele 
Eduard a găsit că este o idee grozavă: și el s-ar fi simţit mult 
mai fericit să mă știe aproape. 

Mi-a spus toate astea în timp ce se prefăcea că era Damon 
Blundy. 


VP - 165 


M-am mutat în Spilling anul trecut, în decembrie, plutind pe 
un nor de euforie și gândindu-mă că în februarie Regele Eduard 
și cu mine - Damon și cu mine - aveam să ne consumăm în 
sfârșit relaţia. N-am să uit niciodată e-mailul cu care mi-a 
răspuns după ce i-am scris. „Uraaa - am reușit! Acum locuiesc la 
câteva minute de mers cu mașina de tine!” Mi-a răspuns 
imediat, spunând că-mi simte prezența și că viaţa lui o să fie cu 
mult mai bogată, acum că știe că sunt prin apropiere, și că 
orașul are un ingredient magic, acum că eu locuiam acolo. 

Toate erau minciuni. Nu Damon Blundy mi-a scris cuvintele 
acelea. Nu știu unde locuiește Regele Eduard, pentru că nu știu 
cine este, dar e puţin probabil să locuiască în Spilling. 

Corespondenţa noastră a fost parcă și mai efervescentă, plină 
de pasiune și energie, în luna decembrie și în prima jumătate a 
lui ianuarie, în așteptarea întâlnirii aranjate pentru februarie. 
Apoi, spre finalul lui ianuarie, am primit de la el un e-mail de 
două rânduri - cel mai scurt e-mail pe care mi l-a trimis 
vreodată - în care spunea: „Nicki, trebuie să te întreb ceva. 
Dacă ne întâlnim la Hotelul Chancery în februarie, ai să fii tare 
dezamăgită dacă nu pot face dragoste cu tine?” M-a luat 
amețeala de groază când am citit cuvintele acelea. De ce zicea 
„dacă”, din moment ce săptămâna noastră împreună era un 
angajament pe care ni-l luaserăm amândoi, unul pe care ni-l 
trecuserăm în program de luni întregi? l-am răspuns întrebându- 
| ce naiba voia să zică. Mi-a răspuns că era posibil să nu poată 
merge prea departe cu mine. Prea departe? m-am indignat eu. 
Era bărbat în toată firea, pentru numele lui Dumnezeu! Care era 
problema lui? 

Ar fi trebuit să-i spun să-și vadă de treabă și să nu-și mai bată 
joc de mine. Ar fi trebuit să-mi dau seama că ceva era foarte în 
neregulă. Nimic din ceea ce citisem în e-mailurile Regelui 
Eduard nu suna a Damon Blundy cel încrezător și promiscuu, ale 
cărui articole le citeam în fiecare săptămână în Daily Herald. Mi- 
am spus, însă, că tonul de afemeiat sigur pe sine era doar o 
faţadă, necesară tocmai pentru că adevăratul Damon era timid 
și nesigur din punct de vedere sexual. 

Așa că am hotărât că aveam să-l vindec eu de timiditate și de 
îndoieli. 

Cu o zi înainte de întâlnirea planificată la Chancery, mi-a scris: 
„Nicki, îmi pare tare rău. Nu cred că pot s-o fac”. M-am gândit 


VP - 166 


că anulează întâlnirea și mi-am ieșit din fire. Nu că sunt teribil 
de calmă, în general; sângele rece nu e punctul meu forte. Așa 
că i-am trimis Regelui Eduard un potop de indignare isterică, 
prin e-mail. Mi-a răspuns așa: „Du-te la Chancery, conform 
planului. la cu tine telefonul sau un laptop, ca să putem păstra 
legătura. Am să fac tot ce-mi stă în putință ca să reușesc să 
vin”. 

l-am spus lui Adam că merg în vacanţă cu câţiva foști colegi 
de școală - ca un fel de reuniune - și m-am dus în Londra. Adam 
a trebuit să-și ia liber de la muncă. Nu l-a deranjat, dar mă 
simțeam teribil de vinovată de câte ori mă gândeam că el și 
copiii erau acasă, ţinându-și unii altora companie și purtându-se 
ca o familie normală, în timp ce lucrul pe care îl făceam eu era 
exact opusul normalităţii. 

Am stat într-o cameră de hotel lipsită de personalitate, în 
Bloomsbury, în care se aflau doar un pat, un scaun, un birou și 
un șifonier încastrat în perete. Și am așteptat. 

În prima zi și în prima noapte, în a doua zi și în a doua noapte, 
Regele Eduard nu a venit. Am vorbit întruna prin e-mailuri: el îmi 
povestea cât de vinovat se simțea că mă dezamăgea, ce laș 
neputincios era; eu îi spuneam să nu mai fie așa de aspru cu el 
însuși, că dacă nu voia să-i fie necredincios soţiei lui, puteam să 
stăm doar de vorbă. N-a vrut, mi-a zis că n-ar fi suportat să se 
afle în aceeași cameră cu mine și să nu mă atingă. Ca o idioată, 
i-am sugerat să ia camera de lângă camera mea, astfel nefiind 
nevoie să ne vedem. Am fi putut, în schimb, să vorbim la 
telefon. Aș fi acceptat orice, m-aș fi mulțumit cu orice firimitură 
care mi-ar fi dat sentimentul că ceea ce e între noi evoluează. 
Aș fi acceptat și să știu că bărbatul de care eram îndrăgostită se 
afla de partea cealaltă a peretelui. 

Da, știu. Și mă urăsc singură pentru asta, nicio grijă! 

Cam pe la mijlocul celei de-a treia zi petrecută singură într-o 
cameră de hotel plictisitoare, zugrăvită în roșu și cenușiu, după 
ce am plâns de n-am mai știut de mine, însă fără a reuși să 
adun suficientă demnitate încât să pun capăt acelei experienţe 
înfiorătoare și să merg acasă mai devreme, am primit un e-mail 
de la Regele Eduard, cu titlul „Un posibil plan”. Am simţit că 
inima îmi prinde aripi. Poate că totul va fi OK, mi-am spus; poate 
că totul încă putea fi salvat. 


VP - 167 


Planul Regelui Eduard era unul straniu - unul pe care nicio 
femeie normală la cap nu l-ar fi acceptat, fără îndoială. Spre 
norocul lui, i l-a propus singurei proaste de pe planetă care era 
suficient de ţăcănită încât să-l accepte. Ceea ce am și făcut. 

Mi-a spus că găsise o modalitate prin care ar fi putut veni să 
ne întâlnim. Aveam să convenim asupra unei ore, pentru a doua 
zi. Intre timp, urma ca eu să fac rost de ceva cu care să mă leg 
la ochi. Aveam să las pentru el o cheie la recepţie, urmând ca 
recepționerul să i-o dea când sosea. La ora stabilită, eu aveam 
să fiu în pat, goală pușcă, legată la ochi. Avea să intre singur în 
cameră. Niciunul dintre noi n-avea să rostească vreun cuvânt: 
era foarte important pentru el să nu ne auzim vocile. Apoi avea 
să facă tot ce voia cu trupul meu. (Asta m-a surprins mai mult 
decât orice altceva, pentru că până atunci fusese întotdeauna 
atât de grijuliu și de atent la ceea ce voiam eu.) Fără să 
rostească vreun cuvânt, avea să-mi poruncească ce să fac, 
folosindu-se doar de atingere și de mișcare. Eu aveam să Îi 
ascult poruncile. Nu aveam voie să-mi descopăr ochii sub nicio 
formă. Aveam să facem dragoste, apoi el avea să plece, fără ca 
eu să-l fi văzut vreo clipă. 

Am acceptat absolut toate condiţiile. Da, era ciudat, dar mi- 
am spus că ar fi putut fi și distractiv. Erotic. Am încercat să mă 
gândesc la toată treaba asta ca la o chestie distractivă, 
perversă, nu ca la o ţăcăneală îngrijorătoare. 

Am făcut toate pregătirile. 

Nu aveam idee de unde să iau ceva cu care să mă leg la ochi, 
așa că am mers la Accesorize, pe King's Cross și am cumpărat o 
eșarfă lungă, din mătase, pe care mi-o puteam petrece de două 
ori în jurul capului. 

A doua zi urma să ne întâlnim. Nu m-a dezamăgit - nu atunci, 
în orice caz. A sosit la momentul stabilit. Nu vedeam nimic din 
cauza eșarfei și îmi doream cu disperare să-l pot vedea, dar 
faptul că nu aveam cum era, într-un fel, excitant. Toate celelalte 
simţuri îmi erau ascuţite la maxim. Am inspirat profund mirosul 
lui când s-a întins lângă mine. Să îl ating, să îl gust, să îi simt 
pielea lipită de a mea - nu am mai simţit niciodată așa ceva, nici 
înainte și nici după aceea. Ceea ce face totul și mai oribil, având 
în vedere ce s-a întâmplat: a fost bărbatul care m-a făcut să mă 
simt cel mai bine din toată viața mea. 


VP - 168 


Nu pot să mă gândesc prea mult la asta, că înnebunesc și 
cred că sunt deja destul de nebună. 

Și-a folosit gura și degetele ca să-mi ofere o plăcere imensă, 
însă jinduiam să-l simt în mine și, după mai multe ore, am 
început să mă întreb când avea să se întâmple asta. Am 
presupus că se pregătea, că voia să creeze suspans, să mă lase 
să aștept ceea ce știa că îmi doream... 

Și apoi, fără niciun fel de avertizare, totul s-a terminat. Pielea 
lui nu o mai atingea pe a mea. Deloc - nu îl mai simţeam nicăieri 
pe trupul meu. Am auzit foșnetul unor haine, clinchetul metalic 
al cataramei unei curele. Am deschis gura să vorbesc și el mi-a 
astupat-o cu mâna lui, aducându-mi aminte de regula asupra 
căreia insistase. Apoi a plecat, trântind ușa în urma lui. 

Am așteptat cam cincisprezece minute și apoi am trimis un e- 
mail: „Ce naiba s-a întâmplat la sfârșit? De ce ai fugit așa?” 

Niciun răspuns. 

l-am trimis mai multe mesaje, toată seara, toată noaptea. 
Nimic. 

În dimineața următoare i-am mai scris de câteva ori, din ce în 
ce mai isterică. In Daily Herald din ziua aceea, Damon Blundy a 
tunat și a fulgerat la adresa susținătorilor dreptului la avort 
pentru femei, care erau împotriva pedepsei cu moartea, dar și la 
adresa susținătorilor pedepsei cu moartea care erau împotriva 
avortului - „Ori este acceptabil să pui capăt unei vieți omenești 
dintr-un motiv întemeiat, ori nu este” -, dar Regele Eduard a 
păstrat tăcerea. In disperarea mea, aproape că am postat un 
comentariu la articolul lui Damon despre avort, în care aș fi 
spus: „De ce dracului nu-mi răspunzi?” Slavă Domnului că nu l- 
am postat, ţinând cont că el habar nu avea cine sunt și n-ar fi 
înțeles ce voiam de la el. Am rămas la Hotelul Chancery toată 
săptămâna, verificându-mi căsuţa de Hushmail o dată la trei 
secunde. Regele Eduard nu mi-a scris. Am plâns mult. Apoi, la 
sfârșitul săptămânii m-am dus acasă și am încercat să mă 
prefac că totul e în regulă, deși eram oricum, dar nu bine. De 
multe ori aproape că m-am prăbușit la podea, plângând în 
hohote. l-am spus lui Adam că mă simţeam rău și că probabil 
era vreo infecție, ceva. M-a crezut și i-a părut tare rău pentru 
mine. Mă simţeam ca un strigoi respingător, care reușise cumva 
să se infiltreze într-o familie respectabilă din clasa de mijloc. 


VP - 169 


La trei zile după ce m-am întors acasă, am primit un e-mail de 
la Regele Eduard - care încă mai credeam că era Damon, nu de 
alta, dar de peste șase luni își semna e-mailurile „Damon”. Mi-a 
cerut iertare pentru tăcerea sa lungă. Era de neiertat, o știa 
foarte bine. A tăcut pentru că s-a simţit prea vinovat. l-am 
răspuns cu un e-mail lung, în care îi explicam că nu are de ce să 
se simtă vinovat - dragostea adevărată e dragoste adevărată: 
nu trebuie niciodată negată. Prostii de genul ăsta. 

Răspunsul lui a venit imediat. 

„Nu înţelegi”, mi-a scris el. „Bărbatul cu care ai fost la Hotelul 
Chancery, cel care te-a scos din minţi de plăcere ore în șir și 
apoi a dispărut brusc - n-am fost eu, n-a fost nimeni cunoscut. A 
fost un străin”. 

e 

— Nicki, sunt mama. Cine e Regele Eduard? 

Fără să vreau, simt că mi se încleștează mâinile. Chiar am 
ridicat receptorul și i-am rostit numele cu voce tare? 
Stăpânește-te, Nicki! 

— Ah, nu, mă uitam pe tema de la istorie a lui Ethan, i-am 
răspuns eu, privind testul picat care se afla pe masă, în fața 
mea. (Chiar ar trebui să-mi fac timp și să-l citesc, să tratez 
situaţia cu seriozitate. Curând.) Mama, te sun eu mai târziu. 
Acum plesnesc, trebuie să merg la baie neapărat. 

— Să mă suni imediat, te rog. E important. 

— S-a întâmplat ceva? Pari... 

Părea la fel de îngrijorată cum fusese și Kate Zilber atunci 
când îi zisesem că mă urmărea cineva, așa cum nu vreau să mai 
pară nimeni vreodată într-o conversație cu mine. Nimic nu-mi 
sună mai oribil decât acel ton de „mai bine te-ai așeza, am niște 
vești proaste să-ți dau”. Sau „te rog să mă urmezi în încăperea 
asta, unde o să se întâmple ceva îngrozitor de neplăcut”. Nu 
mai e atât de groaznic odată ce afli care e lucrul acela. Prefer de 
departe ca cineva să urle la mine: „a început războiul nuclear”. 
De ce să adaugi suferinţei și un strat de pre-suferinţă? 

— Vrei să purtăm discuţia asta acum sau vrei să mă suni tu 
înapoi? mă întreabă mama. 

— Te sun eu în cinci minute, îi spun. 

Imediat ce scap de telefon, dau fuga în dormitorul meu și al 
lui Adam şi-mi scot cei trei îngerași din sticlă din sertar. E o 
superstiție jenantă, de care nu reușesc să scap: dacă urmează 


VP - 170 


să stau de vorbă sau să-mi văd unul dintre părinţi, trebuie să am 
îngerii cu mine - într-un buzunar, într-o șosetă, undeva. Îmi 
poartă noroc. Nimeni nu știe despre ei, nici măcar Adam sau 
Melissa. 

Odată ce i-am pus în buzunarul pantalonilor, mă întorc în 
debara și o sun pe mama, acum că sunt înarmată cum trebuie. 
Sigur, asta nu înseamnă că nu mă poate răni, dar măcar rana nu 
va fi fatală. 

— Ce e așa de urgent? o întreb eu. 

— Tu l-ai omorât pe omul ăsta, Damon Blundy? mă întreabă 
ea fără nicio introducere. Aveai o aventură cu el? 

Mă simt ca un pescar care, după o așteptare lungă și 
epuizantă, reușește să prindă un pește rar. E ceva tare 
satisfăcător în confirmarea faptului - încă o confirmare a faptului 
- că sunt îndreptăţită să nu am încredere în mama, îndreptăţită 
să cred că nu se gândește și că nu s-a gândit niciodată în primul 
rând la ce e mai bine pentru mine. Ideal ar fi să-mi dea de 
înțeles de câte ori vorbesc cu ea că mă crede în stare să ucid pe 
cineva; în felul ăsta nu ar mai fi nevoie să mă întreb, din când în 
când, dacă e posibil să nu fie la fel de monstruoasă cum e tata. 

— Cu siguranţă nu l-am omorât pe Damon Blundy, dar îţi 
multumesc că te-ai gândit la mine. In ceea ce privește aventura, 
nu e treaba ta. 

— Dar e treaba Poliţiei, din moment ce-a fost omorât, îmi 
răspunde mama. ȘI... tata și Lee spun, și au dreptate, că ar 
trebui să fie și treaba lui Adam. Ești mama copiilor lui, stai în 
fiecare zi cu ei, ai grijă de ei. Adam trebuie să știe adevărul 
despre tine. Nu suntem deloc încântați, dar nu ne dai de ales. 
De data asta ai mers prea departe, Nicki. 

Crede că l-am omorât. Chiar crede c-am omorât pe cineva. N- 
am făcut-o și, cu toate astea, simt un fel de mândrie rece, 
aspră. 

— Nu, voi aţi mers prea departe, o corectez eu fără urmă de 
sentiment. 

Nu mă prefac. În prezenţa părinţilor mei și a lui Lee, 
sentimentele mă părăsesc complet. În clipa asta n-aș putea să 
plâng sau să mă enervez nici dacă aș încerca. Sunt ca un 
android specializat în replici sarcastice. 


VP - 171 


— Apropo, replica asta cu „De data asta ai mers prea 
departe” ar avea un efect mult mai dramatic dacă nu mi-ai fi 
spus-o întruna de când eram copil. 

— Dă-mi-l pe Adam la telefon. Sau vrei să mă urc în mașină și 
să vin până acolo? 

Reușesc să scot un hohot de râs forțat. 

— Stai, stai! Stai să văd dacă am înțeles bine: tata și Lee au 
hotărât să mă aducă în faţa justiţiei, te-au numit pe tine 
mesager, iar mesajul este că m-aţi turnat toţi la Poliţie? Și acum 
o să vă împărtășiţi teoria creativă și cu Adam? 

— N-are rost să mai minţi, Nicki. Melissa ne-a spus totul. 

— Totul și încă ceva pe deasupra, după câte se pare, având în 
vedere că uciderea lui Damon Blundy nu face parte din „totul”. 
Așa cum nici n-am avut o aventură cu el. lar lui Adam n-aveţi 
decât să-i spuneţi ce vreţi, de ieri el știe totul despre mine. 
După discuţia cu polițiștii... presupun că Melissa v-a povestit 
despre asta, nu? 

— Ne-a povestit, da. E îngrijorată în legătură cu tine. Cu toții 
suntem îngrijoraţi. 

— Mersi. M-am emoţionat toată. 

— Melissa, care îţi este cea mai bună prietenă... 

— Cea mai bună prietenă? izbucnesc eu în râs. Da, o cea mai 
bună prietenă sub forma unui cal troian în care se află cel mai 
înverșunat inamic - genul ăla de cea mai bună prietenă! 
Conversaţia pe care am avut-o ieri cu ea m-a făcut să mă 
hotărăsc să-i spun totul lui Adam. M-am gândit eu că o să apară 
niște bănuieli nebunești și o trădare urâtă. N-am vrut să mă 
poată șantaja nimeni, așa că i-am spus singură toate secretele. 
Ceea ce mă tem că înseamnă că v-am stricat toată distracţia. 
Dar dacă vrei, poţi să-i mai spui o dată. Am să-l rog să se poarte 
ca și cum n-ar ști deja. 

Va trebui să-i spun lui Adam, acum că am acuzat-o pe mama 
că blufează. O să trebuiască să-mi mărturisesc toate păcatele. 
Dar o să-mi fac griji pentru asta după ce închid telefonul cu 
mama. 

Unele dintre păcate. Nu trebuie să-i spun lui Adam chiar totul. 

Din fericire, Melissa nu știe nimic despre Hotelul Chancery. 

— Ba chiar i-am spus lui Adam și dacă l-am omorât sau nu pe 
Damon Blundy, adaug copilărește. 


VP - 172 


— Tocmai mi-ai spus că nu l-ai omorât. Acum recunoști că ai 
făcut-o? 

— Nu. Spun doar că i-am spus lui Adam adevărul, dacă am 
făcut-o sau nu. 

— Adică mie mi-ai spus o minciună? 

— Nu. Și ție ţi-am spus adevărul. 

— Asta nu e un joc, Nicki. 

Dar totul trebuie să fie un joc, nu? Altfel ar fi prea greu de 
îndurat. Totul e un joc și eu trebuie să câștig. 

— Tu și tata aţi angajat un bărbat cu părul în șuviţe care să 
mă urmărească? Sau l-a angajat Lee? 

— Ce bărbat cu părul în șuvițe? 

— N-am idee. De asta te întreb pe tine. M-a tot urmărit un 
bărbat. 

— Probabil că până la urmă o să te culci cu el, îmi răspunde 
mama. 

E prima răbufnire de furie pe care o simt în vocea ei de când 
am început conversaţia. 

— Nu cred, o ia la fugă de câte ori mă întorc spre el. O fi 
vreun joc dubios, cu tentă sexuală, genul v-aţi ascunselea cu 
perversiuni? 

— Ce-a zis Adam când i-ai povestit de nenumăratele tale 
aventuri de-o noapte și că l-ai înșelat atâta timp cu Damon 
Blundy? 

— A zis: „O să-ţi iert toate păcatele, dar numai dacă mă duci 
într-o vacanţă luxoasă la snowboarding în Alpii francezi”. Nu, nu 
asta a zis, glumesc. Și n-am avut nicio aventură, nici scurtă, nici 
lungă, cu Damon Blundy. Parcă tu credeai în sinceritate de nu 
mai puteai - nu te deranjează să inventezi atâtea minciuni 
sfruntate despre mine și să-i tot dai înainte cu ele de parcă ar fi 
adevărul? 

— Ce-a zis Adam, Nicki? Ce-a zis când i-ai povestit că l-ai 
înșelat de nenumărate ori? 

Nenumărate? Melissa știe doar de două aventuri de-o noapte 
pe care le-am avut de când sunt cu Adam. Dacă pui la socoteală 
și aventura fictivă cu Damon Blundy, ar fi trei. Nu sunt chiar 
„nenumărate”. Mama ar trebui să mai iasă și ea prin lume. De 
fapt, având în vedere că trăiește cu tata, ar fi trebui să p/ece în 
lumea largă. Dacă în tinerețe ar fi fost mai curajoasă, dacă și-ar 


VP - 173 


fi permis să vadă ce e tata de fapt și ar fi acţionat în consecinţă, 
poate că ar mai fi existat o speranţă pentru ea. ; 

— A dracului să fiu dacă e treaba voastră ce-a zis Adam. In 
general, tind să nu discut despre viața mea intimă cu oamenii 
care mă toarnă la poliţie, cu toate că sunt nevinovată. 

Închid și rămân nemișcată pe scaun, așteptând ca 
sentimentele să mă ajungă din urmă. E posibil să mai dureze un 
pic. Trebuie să profit cât mai mult de senzaţia asta de amorțire. 
Trebuie să mă pregătesc. 

Oare Adam o să bage divorț? Să fie ăsta începutul prăbușirii 
întregii mele vieţi? 

Trebuie să fac tot ce-mi stă în putere ca să scap de bănuielile 
astea de crimă. Dacă asta presupune să le spun polițiștilor 
adevăratul motiv pentru care am ocolit Elmhirst Road luni, am 
să o fac. Eu nu sunt o lașă, ca mama. O să fac ce trebuie făcut. 

lau telefonul și-l sun pe Adam la serviciu. Când răspunde, îi 
spun: 

— Trebuie să vii acasă. 

e 

O oră mai târziu, eu și Adam suntem în dormitorul nostru, cu 
ușa închisă. La parter, televizorul le oferă copiilor noștri alinarea 
de fiecare seară, cu ajutorul unei bolboroseli de voci. Sophie și 
Ethan nu bănuiesc că e posibil ca în curând să aibă nevoie de 
mai multă alinare decât de obicei. Să sperăm că, dacă abordez 
situaţia cum trebuie, nu vor afla niciodată cât de aproape s-au 
aflat de a le fi distrusă lumea. 

— Deci... ce se întâmplă? Nu spune că m-ai târât acasă de la 
muncă doar ca să-mi arăţi trei îngeri din sticlă colorată! 

l-am aliniat frumos pe pat. Pledul e alb, așa că este un 
contrast frumos. 

— Trebuie să-ţi spun ceva ce nu o să-ţi placă deloc, dar la 
început trebuie să-ţi povestesc ceva despre copilăria mea și 
vreau să-mi spui ce părere ai. 

Fără să aştept să încuviinţeze, încep să-i povestesc. 

Am furat cei trei îngeri de la locul de joacă la care mergeam 
când aveam patru ani. Unul e roz, unul e verde, iar al treilea e 
galben. Aveam doar patru ani, nici nu știam că se cheamă furt. 
Pur și simplu i-am văzut într-o cutie cu jucării de-acolo, mi-au 
plăcut la nebunie și am hotărât să-i iau la mine acasă. Când i- 
am arătat mamei, încântată nevoie mare în legătură cu prada 


VP - 174 


mea, nu a spus nimic, dar privea micile jucării de parcă ar fi fost 
capsule care conţineau ricină. L-a chemat pe tata, care a urlat la 
mine până mult după lăsarea întunericului - despre crime grave, 
despre pedepse și despre faptul că oamenilor răi le sunt tăiate 
mâinile. 

În ziua următoare, mama a stat lângă mine, în faţa locului de 
joacă, în timp ce recitam scuzele pe care ea și tata mă puseseră 
să le învăţ pe dinafară și să le repet de mai multe ori în faţa lor, 
la micul dejun. Niciunul dintre cuvintele acelea nu-mi aparținea. 
Nici mama și nici tata nu-mi mai zâmbiseră de cu o zi înainte, 
dinaintea mărturisirii semiaccidentale; erau în continuare la fel 
de supăraţi ca în clipa în care descoperiseră oribila infracțiune. 

Am pus îngerii înapoi în cutie și m-am prefăcut de minune că 
nu îmi păsa. În sinea mea, urlam din rărunchi: „Dar am nevoie 
de ei!” Hotărâsem deja că îngerii aceia erau mai buni cu mine 
decât părinţii mei. Femeia care administra locul de joacă îi tot 
spunea mamei că nu era nimic grav, iar mama îi tot spunea că 
era ceva înfiorător de grav. După plecarea mamei, femeia cea 
cumsecade mi-a spus că puteam să iau îngerii, că mi-i făcea 
cadou pentru că-mi plăceau atât de mult. Tin minte că, în timp 
ce i-am mulțumit, mă gândeam: „Habar nu ai, nu-i așa? Nu am 
cum să merg vreodată acasă cu îngerii ăștia și să îi arăt 
părinţilor mei, indiferent ce poveste le spun - nici dacă îngerii ar 
veni însoţiţi de o scrisoare semnată de tine, în care insiști că 
vrei să mi-i dai și că totul a fost din iniţiativa ta, nu din a mea”. 

Aveam patru ani, sigur că nu așa am formulat chestiunea nici 
în gândurile mele, dar înțelegeam că era imposibil să duc acei 
trei minunaţi îngeri acasă. Pricepeam și faptul că femeia aceea 
generoasă nu ar fi înțeles, ceea ce mă făcea și mai nefericită. 

Pe de altă parte, trebuia să am îngerii. Trebuia să risc, chiar 
dacă avea să mi se întâmple ceva îngrozitor. Faptul că-mi 
plăceau se transformase între timp într-un atașament afectuos. 
Aș fi riscat orice. Așa că i-am mulţumit frumos și i-am băgat în 
pantofi. De atunci și până când m-am mutat de-acasă, am avut 
grijă să-i ţin ascunși. Mama și tata n-au aflat niciodată că i-am 
avut în tot timpul ăsta. Nici măcar astăzi nu știu. Uneori mă 
întreb: dacă într-o bună zi i-aș scoate din buzunar și aș spune 
„la uitaţi”, oare i-ar recunoaște? 

Îi explic lui Adam că nu pot să mă văd sau să vorbesc cu ai 
mei fără să am îngerii ascunși pe undeva prin haine. 


VP - 175 


— Nu ţi-am mai spus asta până acum, pentru că mi-a fost 
teamă că o să crezi că sunt nebună. 

Adam se încruntă. 

— E un pic ciudat, Nicki, trebuie să recunoști. Pun pariu că nu 
mai e nimeni - chiar nimeni pe lumea asta - care să poată vorbi 
cu părinţii doar dacă are ascunși asupra persoanei sale trei 
îngeri secreți. 

— Sunt sigură că ai dreptate. Alte păreri despre poveste mai 
ai? 

— Păi... 

Pare luat pe nepregătite. 

— Poate că ar trebui să încerci să găsești o modalitate de a nu 
mai avea nevoie de îngeri când te vezi cu ai tăi? De ce să menţii 
o superstiție din asta caraghioasă? De ce să nu te porți raţional? 

Văzându-mi figura, schimbă tonul și continuă: 

— Deși presupun că e o chestie destul de inofensivă și, dacă 
te face să te simţi mai bine... nu sunt sigur ce ai vrea să spun, 
se încruntă el. Foarte frumos din partea tipei de la grădiniţă, 
oricum, că te-a lăsat să-i păstrezi - a fost foarte abilă. 

— De ce abilă? 

— Păi, e clar că și-a dat seama că mama ta te făcea să te 
simţi foarte vinovată, mult mai vinovată decât ar fi fost cazul. l-a 
părut rău de tine și probabil s-a gândit că, dacă îţi dă îngerii, te 
mai înveselește un pic. 

Nu mai rezist să-i pun alte întrebări. 

— Te-am înșelat, încep eu repede, ca să scap de ce e mai 
greu. Trebuie să-ţi spun totul pentru că acum are legătură cu 
investigația unei crime. Altfel nu ţi-aș fi spus. Am făcut-o pentru 
că în mine e ceva care... Vreau să-ţi spun că nu are nimic de-a 
face cu tine sau cu relaţia noastră. l-aș fi fost infidela soţului 
meu, indiferent cu cine m-aș fi căsătorit. Te iubesc la fel de mult 
cum te-am... 

Mă opresc uluită. 

La fel de mult cum... 

Nu e mai puțin mort. La fel de mort. Sensurile sunt 
interșanjabile. 

Știu ce înseamnă. Știu exact ce înseamnă cuvintele astea. Și, 
cu toate că nu știu încă cine l-a ucis, știu că Damon Blundy a 
murit din cauza mea. 

A mea și a Regelui Eduard. 


VP - 176 


Combustie spontană în media 


Damon Blundy, 1 noiembrie 2011, Daily Herald Online 


Ce pot să spun? Am greșit. Se întâmplă uneori și, atunci 
când se întâmplă, recunosc. Intr-un interviu exclusiv 
acordat Sunday Times Sfânta Paula a Privilegiului a 
dezvăluit în sfârșit adevăratul motiv pentru care și-a trimis 
fiul, pe Toby, la o școală amărâtă de stat, când și-ar fi 
permis fără probleme să-l trimită la o excelentă școală 
particulară. (Se întâmplă ca în articolul cu pricina să fie 
pomenit numele lui Toby, la fel cum îi apare și fotografia; să 
sperăm că puștiul nu ţine cine știe ce la intimitatea lui.) 

Se pare că Paula nu a fost, așa cum am sugerat eu la un 
moment dat, motivată de dorinţa de a face o bună impresie 
în lumea politică, graţie unei cauze mizerabile, pe socoteala 
bunăstării și a viitorului singurului său copil. Decizia ei nu a 
fost, așa cum am presupus jucăuș, mai târziu, o răzbunare 
pasiv-agresivă față de părinţii ei conservatori, care au 
trimis-o pe ea, draga noastră Paula a Proletarilor, la o școală 
internat pentru fete, unde a suferit nedreptatea oribilă de a 
primi o educaţie de talie mondială. Nu, dragă cititorule, nu a 
fost niciunul dintre motivele de mai sus. Paula noastră l-a 
trimis pe tânărul Toby la Gorse Edge School pentru că avea 
o aventură ilicită cu directorul adjunct al școlii, Harry 
Bowers. 

Pun pariu că Bowers și soţia lui, Julie, ar prefera ca noi să 
nu știm asta, dar, graţie dorinţei obsesive a sfintei Paula de 
a demonstra că eu mă înșel, am aflat. Noi, alături de toți 
ceilalți cititori ai Sunday Times și de familiile și prietenii lor, 
știm toată povestea, relatată chiar de Paula Privilegiu. 
Personal, îmi plac foarte mult părțile în care mă pomenește 
pe mine. Mă bucur de nu mai puţin de patru menționări, 
ceea ce demonstrează că în momentul de faţă ocup primul 
loc în gândurile Sfintei Paula. Mi-e milă de săracul domn 
Privilegiu. Oare cum s-o fi descurcând cu toată atenţia asta 
pe care o primește de la media? Și prin „săracul” vreau să 
spun „ghinionistul”, bineînţeles; ultima oară când am 
verificat, Richard Crumlish se descurca destul de bine cu 
venitul lui de moștenitor al unei averi colosale în domeniul 
afacerilor cu diamante. 


VP - 177 


însă o ditamai averea nu poate înlocui o soţie 
credincioasă, ar susţine unii, și nu e prima oară când 
aventurile adultere ale Sfintei Paula s-au revărsat în sfera 
publică. Il mai ţineţi minte pe Keiran Holland? Eu mă 
străduiesc să-l uit, dar uneori e imposibil. II mai ţineţi minte 
pe regizorul american mediocru... al cărui nume l-am uitat? 
Atât Crumlish, cât și Partidul Laburist au trecut cu vederea 
aceste două aventuri, fără îndoială din același motiv: 
bunăciuni ca Paula nu se găsesc pe toate drumurile. Oare 
Crumlish are să-și susţină din nou soţia, acum că l-a înșelat 
pentru a treia oară și că a povestit toate detaliile trădării 
într-un interviu acordat unui ziar cu distribuţie naţională? 
Scandalul e de-abia la început și, în vreme ce rămânem 
fascinaţi de fiecare fațetă a nefericirii lor maritale, putem 
doar să ne întrebăm: oare Sfânta Paula va primi papucii sau 
diamantele? 

Indiferent ce s-ar întâmpla cu căsnicia ei, cariera politică 
a luat sfârșit sau va lua sfârșit foarte curând. Oricât de 
îngăduitor ar fi, permițându-le unor indivizi precum cei doi 
Ed, Miliband și Ball, să se numere printre fruntași, Partidul 
Laburist nu-și poate duce bunăvoința până la a menţine în 
funcţie o membră a Parlamentului care a recunoscut în fața 
țării întregi, fără vreo urmă de regret, că și-a dat fiul la o 
anume școală, cu intenţia de a se strecura în debaraua cu 
articole de papetărie a respectivei școli împreună cu cel mai 
apetisant alegător al ei, imediat ce îl lasă pe micul Toby la 
ușa clasei. 

In caz că laburiștii se simt teribil de iertători în ceea ce 
privește infidelitatea și exhibiţionismul (mai știi? Poate că 
au auzit că cei de la conservatori iau măsuri în direcţia asta 
și vor să le urmeze exemplul), Sfânta Paula a avut grijă să 
mai adauge o dezvăluire în mica ei combustie spontană din 
media: 


„Dacă Damon Blundy vrea să adauge un pic de strălucire 
vieţii lui triste și amărâte, atacându-mă pe mine săptămână 
de săptămână în rubrica lui, i-aș sugera să mă judece 
pentru problema cu furtul din magazine, pe care am avut-o 
în adolescenţă și a durat până după ce am împlinit 20 de 
ani. Ah, pardon, Blundy nu știe despre asta, fiindcă nu am 
fost niciodată prinsă. Poate că ar fi cazul să recunoască că 
habar nu are ce fel de persoană sunt - bună, rea sau 
plictisitoare -, așa cum nici eu nu am idee ce fel de om e el, 
deși știu, așa cum știm cu toţii, că de cele mai multe ori 


VP - 178 


alege să se comporte ca un bigot înfiorător. Dar nu trebuie 
să lăsăm bigotismul lui, oricât de dezgustător ar fi el, să ne 
orbească în ceea ce privește prostia lui. Este tentant să 
presupunem că cei care ne jignesc și care ne supără rostesc 
adevăruri aspre, pe care noi nu suportăm să le auzim, dar 
uneori, ca și în cazul lui Blundy, ei se înșală în aceeași 
măsură în care sunt dezagreabili. Doar un neghiob și-ar 
imagina că decizia mea de a-mi trimite fiul la o școală de 
stat a fost în vreun fel controversată sau o chestiune de 
interes public. Datorită relaţiei cu Harry, am avut norocul de 
a ști suficiente lucruri despre școala Gorse Edge și despre 
personalul ei pentru a avea încredere în această instituţie. 
Insă și dacă n-ar fi fost așa, tot l-aș fi trimis pe Toby lao 
școală de stat, pentru că eu cred cu tărie în sistemul nostru 
educațional”. 


Aleg să mă port ca un bigot înfiorător? Vai, Paula, ești 
tare nedreaptă. Nimeni nu alege cum să se poarte - nici eu 
și nici tu. Liberul arbitru este cea mai mare minciună pe 
care am înghiţit-o vreodată, ca specie. Dacă oamenii ar 
avea libertatea voinţei, de ce ar alege Bryn Gilligan să-și 
petreacă zile și nopţi întregi pe Twitter. angajându-se în 
discuții nesfârșite cu toți idioții din lumea asta, dezbătând 
dacă ar trebui sau nu să-și ia viața? De ce și-ar imagina 
Reuben Tasker că are vreun rost să-mi interzică să mai 
citesc cărțile lui, din moment ce e clar că acestea nu-mi 
plac? De ce m-ar ataca Keiran Holland pentru că am făcut 
lobby pentru retragerea Premiului Cărţile îmbogăţesc Viaţa, 
primit de Tasker? Având în vedere că n-am făcut niciun fel 
de lobby în sensul ăsta, sunt uluit. Eu aveam impresia c-am 
adus argumente pentru a-i fi înapoiate lui Bryn Gilligan 
medaliile olimpice, folosindu-l pe Reuben Tasker drept o 
analogie convenabilă. La fel de șocat de faptul că Holland a 
simţit nevoia să-mi explice cu atâtea detalii diferenţa dintre 
atletismul olimpic și un roman horror. In caz că se află 
printre voi persoane care așteaptă cu sufletul la gură o 
clarificare în sensul ăsta, iată un scurt fragment din vastul 
său tratat pe acest subiect: 


„Romanul este produsul unui proces de muncă; nu este 
însuși procesul. Creaţia artistică a lui Reuben Tasker este 
romanul lui, nu capacitatea de a scrie un roman, în vreme 
ce produsul lui Bryn Gilligan este capacitatea sa de a alerga 
repede și nimic mai mult de-atâta. In domeniul său, 


VP - 179 


produsul - alergarea rapidă - și procesul sunt unul și 
același. O cursă nu durează decenii sau secole, fiind 
imposibil de separat de capacitatea de a alerga, motiv 
pentru care această capacitate nu ar trebui modificată pe 
căi chimice. In cazul unui roman, nu ne pasă și nici nu ar 
trebui să ne pese cum a apărut, ci doar cum este el”. 


Există și alte diferențe, pe care Holland le-a omis. Ca să 
alergi îţi trebuie o pereche de adidași și o doză de Gatorade. 
Pentru un roman horror, n-ai nevoie de niciunul dintre 
lucrurile astea. Alergarea presupune o mișcare rapidă. Intr-o 
carte, nu-i obligatoriu ca acţiunea să se desfășoare rapid 
(citiţi volumul lui Tasker, dacă vreţi o dovadă). Pe de altă 
parte, romanele horror și alergatul olimpic au câteva 
trăsături comune: ambele te pot face să transpiri, fie de 
oboseală, fie de spaimă. Ambele au un aspect competitiv - 
există premii și în sport, și în literatură. Dacă folosirea 
drogurilor te împiedică să câștigi una dintre categoriile 
acestea de premii, de ce nu te-ar opri și din a câștiga 
cealaltă categorie de premii? Până la urmă, premiul în bani 
ajunge la scriitorul drogat, care a încălcat legea, nu la 
cartea în sine. Cărţile nu au conturi bancare. Keiran Holland 
nu a reușit încă să ofere un argument convingător pentru 
care Bryn Gilligan ar trebui să fie văduvit de medaliile sale, 
în vreme ce super-natural de drogatul Reuben Tasker ar 
trebui să-și păstreze premiul. 


VP - 180 


Capitolul 6 


JOI, 4 IULIE 2013 


— Nicki Clements este o mincinoasă, i-a spus Melissa 
Redgate lui Gibbs. Așa a fost dintotdeauna. 

„Spre deosebire de mine, de tine și de toţi oamenii 
cumsecade”, părea să adauge fără cuvinte. 

Vorbește doar în numele tău, și-a spus Gibbs. Deși, 
bineînţeles, Melissa nu rostise cuvintele acelea cu voce tare. 
Gibbs nu ar fi putut să o dovedească - încă -, dar avea impresia 
că era genul de om multumit de sine pentru că respecta 
normele morale ale majorităţii. Nu-i făcea nicio plăcere să se 
afle într-o cameră mică de interviu, singur cu ea. Ce fel de 
persoană contactează de bunăvoie polițiștii și le spune: „Cred c- 
ar fi bine să o luaţi în considerare ca suspectă de crimă pe cea 
mai bună prietenă a mea, cu toate că nu am nicio dovadă”? 

Nicki Clements nu îl omorâse pe Damon Blundy, în afara 
cazului în care era mult mai deșteaptă decât părea. Secretara 
de la școala Freeth Lane îi confirmase alibiul: Nicki vorbise la 
telefon cu școala, pe fix, aproape toată dimineaţa, cu 
intermitențe. Nu ar fi avut timp să meargă cu mașina până pe 
Elmhirst Road, să ucidă un om și să se întoarcă acasă între 
apelurile telefonice. 

După ce auzise povestirea lui Robbie Meakin despre întâlnirea 
cu Nicki, lui Gibbs începuse chiar să-i pară rău pentru ea. Părea 
mai curând o prostovană disperată decât un geniu malefic. 

Melissa i-a întins lui Gibbs dosarul albastru pe care îl adusese 
cu ea. 

— Ăsta este anunţul pe care l-a postat Nicki pe un site de 
întâlniri pentru sex ocazional, numit Intimate Links. Sunt destul 
de sigură că Damon Blundy a răspuns la anunţ și că au început 
o aventură. 

Gibbs a frunzărit hârtiile din dosar. 

— Aici e mult mai mult decât un anunţ. Sunt... 

— Sunt unele dintre editorialele lui Damon Blundy, plus 
secțiunile de comentarii. Le-am printat eu, ca să nu mai 


VP - 181 


trebuiască să le căutaţi pe internet. Și mai sunt multe, dacă vă 
interesează. Astea sunt doar o mostră aleatorie. Intre octombrie 
2011 și februarie anul acesta, Nicki a comentat la aproape toate 
articolele lui Blundy - apărându-i întotdeauna punctul de 
vedere, oricât de deplasat ar fi fost, și atacându-i pe ceilalţi 
comentatori atunci când aceștia se luau de el. De ce ar fi făcut 
asta dacă nu aveau o aventură? Din câte știu, ea nu a mai 
comentat niciodată nimic pe internet, nici înainte și nici după 
aceea. 

Gibbs a recitit anunțul de pe Intimate Links. L-a ridicat în fața 
ochilor. 

— Data de pe ăsta e iunie 2010. Aţi spus că Blundy i-a 
răspuns și au început o aventură - atunci, de ce n-a început 
Nicki să-i comenteze editorialele imediat? De ce a așteptat până 
în octombrie anul următor? 

— Din nou, nu sunt sigură, dar... bănuiesc că, pentru o 
perioadă destul de lungă de timp, nu a știut cine era. Cred c-au 
vorbit prin mesaje și la început nu au știut foarte multe unul 
despre celălalt. Trebuie întâi să dobândești încrederea celeilalte 
persoane, nu? Mai ales în cazul unei persoane faimoase, ca 
Damon Blundy. 

Era logic. 

— Și a încetat să-i mai comenteze editorialele în februarie 
anul acesta? a întrebat Gibbs. 

Melissa a încuviinţat din cap. 

— Băânuiesc că atunci s-au despărțit. Ea nici nu l-a mai 
pomenit - până martea asta, când a venit să-mi spună că a fost 
ucis și să mă roage să mint pentru ea. 

— Staţi un pic, numai o clipă, a intervenit Gibbs. Spuneţi că îl 
menţiona... asta înseamnă că v-a zis că avea o aventură? 

— Nu, niciodată. Așa cum nu mi-a spus nici că pusese un 
anunț pe Intimate Links. 

Melissa părea încurcată. Vinovată chiar. 

— Nicki și cu mine am fost cele mai bune prietene din școală, 
îmi povestea totul - toate secretele ei, toate minciunile. Apoi, 
acum câţiva ani, am început să ies cu fratele ei. Între timp ne- 
am căsătorit. Până atunci nu-mi dădusem seama ce efect 
groaznic avuseseră minciunile lui Nicki asupra lui, asupra 
copilăriei lui, asupra vieţii lor de familie... așa că i-am cerut lui 
Nicki să nu-mi mai spună nimic din ce-ar fi trebuit să-i ascund lui 


VP - 182 


Lee. El urăște minciunile - pur și simplu le urăște. Sinceritatea e 
mai importantă pentru el decât orice altceva. 

Părea să aștepte ca Gibbs să-i spună: „Și pe bună dreptate!” 

— Prin urmare... Nicki nu v-a mărturisit că avea o aventură cu 
Blundy, pentru că nu ar fi vrut ca fratele ei să afle? 

— Exact. Și eu aș fi refuzat să-i ascund lucrul ăsta. O știa 
foarte bine. Dar... Nicki poate să fie uneori o mare scorpie. Ura 
faptul că eram cu fratele ei, cred că o considera un fel de 
trădare a prieteniei noastre. Și ura faptul că nu îmi mai putea 
povesti nimic, așa că a găsit o cale ocolitoare: îmi spunea fără 
să-mi spună. Într-o bună zi mi-a povestit din senin despre site-ul 
ăsta, Intimate Links. Nu mai auzisem de el până atunci. Am 
întrebat-o de ce-mi povestește brusc despre el. Mi-a răspuns: 
„Ah, fără motiv” cu un ton exagerat de nevinovat, din care am 
înţeles tot ce trebuia să știu. „Lumea pune anunţuri acolo, în 
căutare de amanți. Cele mai multe dintre anunțuri sunt 
înfiorător de prost scrise. Dar ar trebui să arunci o privire - unul 
sau două sunt chiar interesante”. Mi-am dat seama exact ce 
voia să spună, iar ea știa foarte bine că aveam să mă uit și să-i 
găsesc anunţul - era clar că era al ei, ea spunea întruna că 
BBC4 este singurul canal de televiziune care merită urmărit -, la 
fel cum știa că nu am să-i pot spune nimic lui Lee, fiindcă de 
fapt nu-mi zisese nimic. Ar fi putut nega totul, dacă o întreba 
cineva, și sunt sigură c-ar fi negat până în pânzele albe! 

Mânia din vocea Melissei era inconfundabilă. 

— Apoi, câteva luni mai târziu, a început să-l pomenească pe 
Damon Blundy, cât de interesant și de inteligent scria el. larăși 
pe tonul inocent-batjocoritor: „Sper că nu te deranjează că-l 
pomenesc pe Damon Blundy atât de des”, îmi zicea cu ochi 
mari, de căprioară. „Doar că, mai nou, este editorialistul meu 
preferat. E foarte important să avem fiecare câte un editorialist 
preferat, nu?” Așa că i-am citit editorialele și am găsit-o pe Nicki 
în paginile de comentarii, luându-i partea de fiecare dată. O 
rugasem să nu-mi spună ce prostii mai făcea, iar ăsta a fost 
modul ei de a-mi spune: „Du-te naibii, eu o să fac ce vreau, ca 
de fiecare dată”. Într-o bună zi am cedat și m-am răstit la ea: 
„Am înţeles, Nicki - te culci cu Damon Blundy. Bravo ţie!”. S-a 
prefăcut șocată: „Ce? De unde ţi-a venit o asemenea idee? Nu 
mă culc cu el și, chiar dacă aș face-o, nu ţi-aș spune ţie, nu? Mi- 
ai cerut să nu-ţi mai spun”. Credeţi-mă, avea o aventură cu el. 


VP - 183 


Altfel de ce ar fi plecat brusc din Londra, mutându-se în Spilling? 
Nu e genul care să-și dorească să evadeze într-un orășel tăcut 
de provincie. Adoră Londra. Dar Damon Blundy s-a mutat din 
Londra în Spilling, așa că ea a trebuit să-l urmeze. L-a pus pe 
Adam să ceară un transfer de la muncă, ca ea să poată fi mai 
aproape de Blundy. 

— l-aţi spus lui Lee ce bănuiaţi? a întrebat-o Gibbs. 

— Nu. Nu până marţi, când Nicki mi-a cerut să-i mint pe 
polițiști. Asta m-a făcut să realizez cât de gravă era situaţia. 
Inainte de asta... nu. Lee le-ar fi spus părinţilor lor, iar aceștia i- 
ar fi spus lui Adam, soţul lui Nicki. Tot ce s-a întâmplat după ce 
i-am spus, luni, s-ar fi întâmplat mult mai devreme. Și n-am vrut, 
de fapt, să le distrug viaţa lui Nicki și lui Adam. Mai ales că nu 
știam cu certitudine... 

— Staţi numai o clipă, a oprit-o Gibbs. Marţi, i-aţi spus soțului 
dumneavoastră că aveaţi bănuiala că sora lui a avut o aventură 
cu Damon Blundy și... el le-a povestit părinţilor lor? 

De ce ar fi făcut una ca asta? Orice om cu scaun la cap ar fi 
încercat să ţină părinţii cât mai departe de treaba asta, fără 
îndoială. 

— lar aceștia i-au spus soțului lui Nicki? a continuat el. 

Ce familie are biata femeie! 

— l-au zis lui Nicki că aveau de gând să-i spună. Ea le-a 
răspuns că n-avea niciun rost, că-i povestise deja tot. Nu știu 
dacă-i adevărat sau nu. La cum o cunosc eu... cred că e posibil 
să-i fi spus ceva lui Adam, știind că altfel i-ar fi spus părinții ei, 
dar cu siguranţă nu i-a povestit tot adevărul. In niciun caz. 

Gibbs s-a lăsat pe spate în scaun și și-a încrucișat braţele. 

— Bine, atunci să presupunem că Nicki avea, într-adevăr, o 
aventură cu Damon Blundy. Asta înseamnă că ea l-a ucis? 

Melissa părea luată prin surprindere. 

— Nu, sigur că nu. Dar... înseamnă că e posibil s-o fi făcut, 
nu? Lee așa crede, iar el e fratele ei. Dacă nu are nimic de 
ascuns, de ce mi-a cerut să-i mint pe polițiști pentru ea? 

— Unde e Lee astăzi? De ce nu aţi venit împreună aici? 

— E la muncă. M-a întrebat dacă mă simt în stare să vin 
singură și i-am spus că da. 

— Cu ce se ocupă? a întrebat-o Gibbs. 

— Scrie discursuri. Pentru Home Office. 


VP - 184 


Și pentru soția lui: un discurs cu titlul „De ce ar trebui să o 
condamnați pe sora soțului meu pentru crimă”. 

— Și dumneavoastră? Ce slujbă aveți? 

— Eu lucrez de-acasă. Administrez o companie care vinde prin 
corespondenţă remedii naturiste și suplimente alimentare. Și îmi 
pregătesc și licenţa în drept, la seral. De ce trebuie să știți toate 
astea? 

— Pur și simplu vreau să știu, i-a răspuns Gibbs pe un ton mai 
agresiv decât intenţionase. 

— Uitaţi, chiar sper sincer că Nicki nu l-a omorât pe Damon 
Blundy, a continuat Melissa, simțind, fără îndoială, că bărbatul o 
antipatiza. Nu spun că ea l-a omorât, dar ar fi iresponsabil din 
partea mea să nu vin la dumneavoastră cu bănuielile mele, mai 
ales când știu că este... ce să mai, este o mincinoasă 
patologică! 

Gibbs nu a spus nimic. Simţea că Melissa nu terminase încă. 

— Nu minte doar ca să scape din vreo încurcătură, cum fac 
cei mai mulţi. | se pare distractiv să mintă. E hobby-ul ei. Comite 
și infracțiuni, tot pentru că i se par distractive. Odată, a furat o 
pereche de pantofi de copil de la un loc de joacă. Erau ai unui 
băiețel care fusese răutăcios cu Ethan. Nicki i-a furat pantofii 
drept răzbunare și i-a aruncat într-un coș de gunoi, în drum spre 
casă. Altă dată a contactat un ziar local - asta se întâmpla când 
încă locuia în Londra - și a criticat școala lui Sophie și a lui 
Ethan. Când a apărut un articol critic, în loc să-i spună 
directorului „Da, am fost nemulțumită în legătură cu școala, așa 
că m-am plâns la ziar”, a pretins că... 

S-a oprit. Părea jenată. 

— Este atât de flagrant de neplauzibil, încât e aproape 
amuzant. A negat pur și simplu că vorbise cu presa. l-a spus 
directorului că stătuse de vorbă cu o prietenă, în particular și în 
mod responsabil, iar redactorul-șef al ziarului local se 
întâmplase să fie în spatele lor chiar atunci - într-un 
supermarket, i-a zis ea - și pe urmă a folosit povestea în articol, 
fără ca ea să fi știut sau să-i fi dat permisiunea, nenorocitul! 

Melissa a clătinat din cap. 

— Am auzit-o când a vorbit la telefon cu directorul școlii. Chiar 
l-a făcut nenorocit pe omul ăla, iar după ce a închis telefonul, a 
izbucnit în râs. „Ce zici, a sunat în regulă, în genul ăla de 


VP - 185 


poveste care e atât de neplauzibilă încât trebuie să fie 
adevărată?”, m-a întrebat. 

Și pun pariu că ai râs fi tu cu ea atunci, nu-i așa? Pun pariu că 
erai mult mai simpatică înainte să te combini cu Lee. 

— Probabil că cei mai mulţi oameni au povești de genul 
acesta, i-a răspuns Gibbs. 

— Eu nu. N-am furat niciodată nimic. Nici nu mint de plăcere, 
cum face Nicki. Pun pariu că nici dumneavoastră. 

Încrederea lui Gibbs în priceperea ei de a intui caracterul 
oamenilor a scăzut sub nivelul zero. 

— Povestiţi-mi despre ziua de marii, i-a cerut el. Nicki v-a 
rugat să minţiţi poliția? 

— Nu avea mașina cu ea. Mi-a apărut la ușă, musafiră 
nepoftită, și primul lucru pe care l-am observat a fost că avea în 
mână niște chei de mașină care nu erau ale ei. Mi-a zis că 
mașinii ei îi lipsea o oglindă și că era o problemă cu trenurile, 
așa că închiriase o mașină. Apoi mi-a spus că Damon Blundy 
fusese ucis, fără să pară cine știe ce șocată sau tulburată. Părea 
a fi fost un detaliu minor, nu principalul lucru despre care venise 
să vorbim. Apoi m-a rugat să mint. 

— În legătură cu ce? 

— Cu două duminici înainte am mers amândouă la o licitaţie 
în Grantham. Mi-a spus că detectivii care investighează 
asasinarea lui Damon Blundy m-ar putea contacta și mi-a cerut 
să nu le spun că oglinda laterală de pe partea pasagerului îi 
lipsea în ziua aceea. 

— V-a cerut să nu le spuneţi polițiștilor că îi lipsea oglinda? a 
întrerupt-o Gibbs, îndreptându-se în scaun. 

Nicki le spusese lui Sam și lui Simon că oglinda îi lipsise atunci 
când mersese cu Melissa în Grantham, precum și că Melissa 
avea să confirme lucrul acesta. 

— Avea impresia că e foarte vicleană. Voia exact opusul a 
ceea ce mi-a cerut. Eu ar fi trebuit să resping rugămintea de a 
minţi și să insist ca, daca m-ar fi chestionat polițiștii, să spun 
adevărul. Numai că era o singură problemă: nu ăsta era 
adevărul. Oglinda laterală nu-i lipsea în ziua aia. Era acolo, n-am 
nicio îndoială. A fost o zi caldă și am ţinut geamul coborât cea 
mai mare parte a drumului până în Grantham. Mi-am privit 
reflecția din oglinda laterală de mai multe ori. 

— Sunteţi sigură? 


VP - 186 


— Absolut. Mașina era vraiște, ca de obicei, și așa de plină de 
firimituri încât ai fi putut să umpli o pernă cu ele, dar toate 
oglinzile erau la locul lor. 

În timp ce Gibbs își nota informaţiile, Melissa a adăugat cu o 
voce ofensată: 

— Aventura cu Damon Blundy nu a fost singurul derapaj al lui 
Nicki, iar marți n-a avut loc prima ei întâlnire cu poliția. 

— Ce vreţi să spuneţi? În legătură cu poliţia, a continuat el, ca 
să fie clar. Nu mă interesează dacă Nicki s-a culcat cu 4 bărbați 
sau cu 40. 

Încă era enervat fiindcă Melissa îl categorisise rapid ca fiind 
un om care nu ar fi minţit în mod obișnuit, când el își mințea 
soția, pe Debbie, zilnic. 

— Acum câteva săptămâni, Nicki mi-a apărut la ușă - tot pe 
nepusă masă - și mi-a spus că se întâmplase ceva teribil; era 
cea mai oribilă zi din viaţa ei. Avea ceva de-a face cu poliţia... 

— Când? a întrerupt-o Gibbs. Știți cumva data? 

— Da. Am căutat ieri în agendă și am făcut calculele. Era 
miercuri, 5 iunie, cam pe la ora 14. A sunat soneria și i-am 
răspuns. Era Nicki, care a dat buzna înăuntru și mi-a spus că 
trebuie să vorbească cu mine, că e o urgenţă și că nu am voie 
să spun nimănui, nici măcar lui Lee. Își ieșise cu totul din fire. 
Cred c-a avut impresia că era o problemă suficient de 
importantă și de gravă încât să las la o parte obiecțiile legate de 
faptul că trebuia să-i ascund anumite lucruri soțului meu. 

— Și le-aţi lăsat la o parte? 

— Nu. Chiar dimpotrivă. Dacă era ceva important, eram cu 
atât mai hotărâtă că nu trebuia să-l mint pe Lee în legătură cu 
asta. l-am explicat lui Nicki că trebuia să găsească altă persoană 
căreia să-i facă aceste confidențe și cu care să-și discute... 
problema. Am încercat să fiu cât mai grijulie, dar... n-a primit 
vestea prea bine. Lucrurile au luat-o un pic razna. 

— A devenit violentă? a întrebat Gibbs. 

— Nu, nimic de genul ăsta. A devenit doar... răutăcioasă. 

— În ce sens? 

Melissa a oftat. 

— Mi-a zis că atunci când mi-am dăruit inima lui Lee, chiar mi- 
am pierdut inima. N-am inimă, se pare, fiindcă nu sunt dispusă 
să mă las atrasă în minciunile ei. Apoi... nu știu, o groază de 
aiureli care ar fi trebuit să mă dea peste cap, să mă manipuleze. 


VP - 187 


Mi-a zis că nu mai știa cine era, sau că nu credea că mai poate 
suporta să fie persoana care era, dar că cel puţin, slavă 
Domnului, nu exista pericolul să ajungă vreodată ca mine, iar 
pentru lucrul acesta era teribil de recunoscătoare... Genul ăsta 
de lucruri. Am rugat-o să plece. A mai făcut o încercare să mă 
convingă: eu eram singura persoană care o cunoștea cu 
adevărat, o cunoșteam de atâţia ani, doar eu o puteam ajuta... 

Melissa s-a înfiorat. 

— Nu voiam decât să iasă mai repede din casa mea. Nu i-am 
pomenit nimic lui Lee despre asta, pentru că nici nu suportam 
să mă gândesc la conversaţia aceea, după ce s-a încheiat. 

Asta fiindcă te simteai vinovată. Și pe bună dreptate. 

Melissa s-a încruntat. 

— Lee are dreptate: ar fi trebuit să-i spun imediat. Acum știe 
totul, i-am spus tot ce știu. 

— Sună ca și cum Nicki avea nevoie de ajutorul 
dumneavoastră ca să rezolve o problemă destul de gravă, a zis 
Gibbs pe un ton neutru. 

— Sunt sigură că avea nevoie de ajutor, a rostit Melissa ritos, 
înroșindu-se la faţă. Sunt la fel de sigură că era o problemă în 
care se băgase de una singură. 

— Și credeţi că este posibil ca luni să se mai fi băgat într-o 
problemă, omorându-l pe Damon Blundy? 

— Lee așa crede. lar eu... Ei bine, să zicem doar că atunci 
când e vorba de Nicki, orice e posibil. 

— Unde vă aflaţi dumneavoastră și Lee luni dimineaţă, între 
8:30 și 10:30? a întrebat-o Gibbs. 

a 

— Sper că vă plac lecturile horror. 

Prima soție a lui Damon Blundy i-a întins lui Sam 
Kombothekra un exemplar din memoriile ei, O gaură în piatră. 
Sam de-abia dacă a observat titlul sau subtitlul: Cum am 
supravietuit unei căsnicii din lad. În schimb, se holba la numele 
de pe supracopertă: Verity Hewson. 

Verity Hewson, Abigail Meredith, recita întruna în minte. 
Verity Hewson, Abigail Meredith. Nu Preș și Despot, așa cum 
ajunseseră rapid cunoscute în secția de poliție. Dacă reușea să 
treacă de interviul acesta fără să-i scape vreo poreclă, Sam 
avea să fie un om fericit. 


VP - 188 


Inconvenientul că Verity locuia în Lothersdale, un sătuc din 
nordul Yorkshire-ului, era atenuat de faptul că o avea pe Abigail 
Meredith ca musafiră. Sigur, Sam ar fi preferat dacă ar fi aranjat 
invers, întrucât Abigail locuia în Oakham, care era mult mai 
aproape de Culver Valley, dar nu putea avea totul. Și cu toate că 
fusese un drum cu mașina de patru ore și jumătate, din Spilling 
până în Lothersdale, Sam se bucura să se afle din nou în 
Yorkshire, unde locuise și lucrase vreme de unsprezece ani. În 
timp ce trecea cu mașina prin peisajul de un verde neatins, pe 
drum spre hambarul transformat în casă al lui Verity Hewson, i 
s-a întărit sentimentul pe care îl avea de multă vreme în 
legătură cu Yorkshire-ul: unele dintre peisajele lui, într-adevăr, 
erau uluitoare, însă ținutului îi lipsea o inimă caldă, cum avea, 
de exemplu, Devon-ul. Câmpiile și copacii din Yorkshire nu-l 
primeau pe Sam cu brațele deschise, așa cum nici cu mulţi ani 
înainte nu-l întâmpinaseră primitoare când se mutase din 
Londra în Bingley, în apropiere de Bradford. Dacă Lothersdale ar 
fi fost o persoană, i-ar fi spus ceva de genul: „Ei bine, ia să 
auzim ce ai de spus în apărarea ta. Mă îndoiesc c-o să mă 
impresioneze, orice-ar fi”. 

— Să știți că vă pierdeţi timpul interogându-ne pe noi, în afara 
cazului în care aţi venit doar ca să aflați niște informații 
suplimentare, de context, i-a spus Abigail Meredith. 

Se așezase invers pe un scaun cu spătarul jos, atârnându-și 
picioarele peste braţul lui. 

— Vet era ocupată, a fost parteneră de naștere pentru o 
prietenă a ei luni dimineaţa - a avut chiar onoarea de a tăia 
cordonul ombilical. Eu, mult mai plictisitoare, am fost toată ziua 
la muncă, înconjurată de colegi. Aș fi preferat să îl omor pe 
Damon. 

— Abby! a apostrofat-o Verity autoritară. 

— Scuze. Dar e atât de groaznic! 

Abigail și-a învârtit picioarele în așa fel încât să stea normal 
pe scaun. 

— Nu suport mâhnirea asta nesfârșită a morţii. Adică... chiar 
și după ce moartea a avut loc, mâhnirea dăinuie la infinit! Ştii 
cine ar fi de acord cu mine? Damon! El ar râde dacă m-ar auzi 
făcând glume cum că l-aș fi ucis. 


VP - 189 


— Dacă aș fi știut c-o să fie ucis... a rostit Verity cu buza de 
jos tremurătoare. Acum mă simt ca și cum aș fi vorbit de rău 
morţii, cu toate că nu murise când am scris eu cartea. 

Asta e un motiv bun ca nimeni să nu vorbească și nici să nu 
publice nimic rău despre nimeni, și-a spus Sam. 

— De ce? Totul e perfect adevărat, a intervenit Abigail. A fost 
adevărat când ai scris cartea și încă e adevărat. Damon spunea 
exact ceea ce voia și când voia și îi susținea și pe ceilalţi care 
procedau la fel. Ar trebui să mai scrii un volum de memorii, de 
data asta despre cum a fost să-l pierzi. Dacă vrei, îl scriem 
împreună. 

să-l piardă? Oare Abigail se referea la moartea lui Damon? 
Dar nu-l pierduseră amândouă atunci când luaseră sfârșit cele 
două căsnicii? 

— Deci... sunteți prietene bune, asta e evident, a zis Sam. 

— Da, i-a răspuns Verity. N-aș fi putut să trec peste ultimele 
câteva zile dacă n-ar fi fost Abby. Doar datorită ei n-am luat-o 
razna. 

— Suntem prietene, dar asta este ceva secundar, a adăugat 
Abigail. Am început ca un foarte restrâns grup de sprijin pentru 
victime. Suntem singurele victime ale căsniciei cu și divorțului 
de Damon Blundy - singurele din lume. Am sperat întotdeauna 
că Hannah are să ni se alăture și să ne îngroașe rândurile, dar 
acum nu mai poate. A devenit Catherine Parr, așa cum noi 
suntem Anne Boleyn și Anne de Cleves. 

Abigail a făcut un gest de tăiere a gâtului cu degetul mare și a 
izbucnit într-un hohot isteric de râs. 

Cele două femei păreau victime mai puţin decât orice om pe 
care îl cunoscuse vreodată Sam. Aveau vocile puternice, 
dezinvolte, ale persoanelor sigure că lumea din jur le ascultă; 
erau îmbrăcate elegant și erau, fiecare în felul ei, senzaţional de 
atrăgătoare. Abigail avea părul blond și bogat, în bucle mari, 
trăsături blânde, buze cărnoase și un ten fără cusur. Când nu 
râdea în legătură cu niște decapitări și nu-și trecea picioarele 
peste braţul scaunului, expunându-și o bună bucată de picior 
gol, arăta ca un înger. Verity era înaltă și subţire, cu părul 
brunet și strălucitor tuns scurt, cu ochi mari, verzi, și ceea ce 
soția lui Sam, Kate, ar fi numit „pomeţi de actriţă”. Și era clar că 
cineva îi decorase casa imaculată cu multă pricepere. În salonul- 
sufragerie erau așezate din loc în loc sculpturi din lemn de 


VP - 190 


înălţimea unui om, sub formă de dreptunghiuri vălurite, ca niște 
foi de hârtie unduite de vânt. 

Aparenţele pot fi înșelătoare, Sam o știa foarte bine. Era 
posibil ca sub exteriorul sclipitor al acestor două femei să zacă 
spiritele zdrobite de Damon Blundy, însă se îndoia. 

Pres. Despot. 

— De cât timp stai aici, Abigail? 

— De marţi seara. Amândouă am avut aceeași reacție când 
am aflat vestea - am vrut să fim împreună. Nimeni nu poate 
înțelege ce simţim acum la fel de bine cum ne înțelegem una pe 
alta. 

— Nu vreau să fiu indiscret și sper că nu-i o întrebare prea 
intimă, dar... cum vă simţiţi? Adică... niciuna dintre voi nu mai 
era căsătorită cu Damon Blundy... 

Nu știa cum să încheie, așa că a lăsat întrebarea în aer. 

— Suntem devastate de suferinţă, i-a răspuns Abigail. Nu este 
suferinţa aia în mod tranșant tristă - într-un fel, poate că așa ne- 
ar fi fost mult mai ușor. E tare greu să descrii asta unui om care 
n-a trecut prin așa ceva. Presupun că nu aveți un fost soț care 
să fi fost ucis? 

— Nu am, a confirmat Sam. 

— Nu poţi să simţi durerea într-un fel normal, sănătos, dacă e 
vorba de un om pe care l-ai iubit și pe care apoi l-ai urât. 
Dragostea pe care ai simţit-o odinioară renaşte atunci când el 
moare, i-a răspuns Abigail încruntându-se. E ca și cum moartea 
l-ar fi șters cu totul pe adevăratul Damon Blundy, cel pe care l- 
am disprețuit și de care aș fi făcut orice ca să scap. Și cine 
rămâne în locul lui? Damon din amintiri, cel de care m-am 
îndrăgostit la început - fermecător, chipeș, spiritual, distractiv, 
carismatic, inteligent... Bărbatul ideal. Acum că Damon cel 
adevărat a dispărut, versiunea asta superioară, care a lăsat o 
impresie atât de puternică asupra imaginaţiei mele cu mulţi ani 
în urmă, e cumva... readusă la viață. 

— Exact așa simt și eu, a adăugat Verity. 

— Știu ce se întâmplă! a anunțat Abigail triumfătoare. Când 
moare cineva - mai ales dacă moare în mod violent sau tragic - 
e imposibil să nu-ţi pară rău. Ceea ce i s-a întâmplat acelui om 
este... ei bine, e cel mai oribil lucru cu putinţă, mult mai oribil 
decât orice ar fi făcut el în timpul vieţii. Așa că ţi-e milă de el, iar 
odată ce ţi-e milă trebuie să-l și ierți - așa ne păcălește 


VP-191 


moartea. Sunt sigură că știți povestea lui Thomas Hardy și a 
primei lui soții. 

Sam a încercat să abordeze o expresie prin care să le dea de 
înțeles că și el este la fel de sigur. 

— Ajunsese să o urască, dar când ea a murit, s-a îndrăgostit 
din nou: „Cât îţi duc dorul, femeie dragă, cum mă chemi tu, cum 
mă chemi/ Spunându-mi că acum nu mai ești ca odinioară, / Ca 
atunci când te schimbaseși și nu-mi mai erai viaţa întreagă...” 

— „Ci acum ești ca la începuturi, când zilele toate ne erau 
senine”, a completat Verity poezia. 

— Deci... Damon nu era așa rău, până la urmă? le-a întrebat 
Sam. 

Fir-ar să fie, a ieșit mai din topor decât voia. Dar tot era mai 
bine decât „Vă rog să nu mai citați poezii și să încetaţi cu 
trăncăneala despre prima căsătorie a lui Thomas Hardy”. 

— Damon a fost un bărbat fantastic, i-a răspuns Verity. Asta a 
și fost problema. Când își concentra tot farmecul asupra ta, 
asupra efortului de a te face să te simţi bine... uau. Ai fi făcut 
orice ca să trăiești din nou sentimentul acela. Dar când ajungea 
în extrema cealaltă, când te trezeai că nu-i mai ești în grații... 
Mă uimește că Hannah a reușit să suporte asta atât de mult. 

— Damon și Hannah erau căsătoriți de nici doi ani, i-a răspuns 
Sam nedumerit. 

Verity a zâmbit cu jumătate de gură. Abigail a izbucnit în râs. 
Era o glumă între ele, iar Sam aștepta să-l includă și pe el. 

— Doi ani n-ar însemna mare lucru într-o situaţie obișnuită, i-a 
răspuns în cele din urmă Abigail. În ceea ce privește căsnicia cu 
Damon, ghici cât am reușit eu să strâng din dinţi? Patru luni. Vet 
a rezistat un pic mai mult - șapte luni. Nu ne-a venit să credem 
că Hannah a stat mai mult de un an. 

Hannah Blundy cea cu forma ciudată a corpului, cea cu totul 
neatrăgătoare. Și cu toate astea, din câte povestea chiar ea, 
Damon nu-și concentrase niciodată superputerile farmecului 
pentru a o face să se simtă prost. Niciodată. Ea îi rămăsese 
întotdeauna în graţii. De ce? Cum? 

— Pot să vă pun o întrebare mai curând ciudată? Vi l-aţi fi 
putut imagina pe Damon purtându-se cu blândeţe în mod 
consecvent, fiind un soț bun și iubitor? Credeţi că s-ar fi putut 
căsători cu cineva - cu acea persoană potrivită pentru el -, ca 
apoi să se poarte în permanenţă frumos? 


VP - 192 


— Pe dracu'! i-a răspuns Abigail. Mai presus de orice, Damon 
era teribil de schimbător. Îi plăcea să fie dramatic. Așa că acum 
totul putea fi minunat, pentru ca un minut mai târziu să se 
lanseze într-o tiradă furioasă. N-avea cum să trăiască cu nimeni 
mai mult de o săptămână fără a-i ieși la iveală latura asta 
abjectă. 

— E foarte greu să explicăm puterea personalităţii lui unui om 
care nu l-a cunoscut, a intervenit Verity. Ostilitatea lui te 
îndepărta atât de tare... a spus ea cutremurându-se. Nu a fost 
niciodată violent fizic, dar nici nu era nevoie să fie. De ce credeţi 
c-am ajuns să locuiesc aici, iar Abby s-a mutat în Oakham? 
Locuiam amândouă în Londra. 

— V-aţi mutat din cauza lui Damon? 

— Doar pentru că am divorţat de el și ne-am mutat într-o altă 
zonă a Londrei nu însemna că ne simţeam în siguranţă, i-a 
răspuns Verity. Niciuna dintre noi. Amândouă eram atât de... 
distruse, încât am simţit nevoia să plecăm și mai departe. 
Aveam sentimentul că Londra îi aparţinea lui. 

— Și pe urmă s-a mutat în Culver Valley! a adăugat Abigail cu 
înverșunare. În momentul ăla aproape că m-am mutat din nou - 
aș fi plecat în Inverness, sau Aberdeen sau oriunde. Dar pe urmă 
mi-am spus: „Nu, de ce să plec eu?” Așa că m-am forțat să 
rămân pe loc. N-am vrut să-l las pe el să câștige. 

— Nu e vorba că l-am urât, a început Verity să-i explice. Bine, 
într-un fel l-am urât, sau cel puţin asta ne-am spus nouă însene, 
dar... în același timp, ne temeam amândouă c-ar fi putut hotărî 
că ne vrea înapoi, că ne-ar fi putut târî înapoi în viaţa lui. Damon 
nu putea să stea fără o femeie. 

Și-a îndreptat privirea spre Abigail. 

— Eu n-aș fi putut rezista. Dacă s-ar fi străduit suficient de 
tare, m-aș fi întors la el. L-aș fi lăsat să mă distrugă din nou. 

— Ah, da, și eu! a intervenit Abigail, de parcă Verity ar fi spus 
„aș bea o ceașcă de ceai”. Ne-a salvat faptul că el nu ne mai 
voia pe noi. Și asta nu fiindcă am fi avut noi vreun defect, ci 
pentru că Damon era pur și simplu un fanatic - un perfecţionist 
aproape nebun. Nicio femeie n-ar fi putut fi vreodată suficient 
de bună pentru el. 

— Când eram căsătoriţi de un pic mai mult de o lună, am aflat 
că se culcase cu altă femeie, a spus Verity. Mi-a luat trei 
săptămâni să-mi fac curaj să-l trag la răspundere în legătură cu 


VP - 193 


asta. Era într-una dintre fazele lui foarte amabile și nu am vrut 
să stric atmosfera, dar ceea ce știam mă consuma. Tati m-a 
convins că trebuia să-i spun ceva și foarte bine a făcut. Dacă nu 
m-ar fi convins el, aș fi păstrat tăcerea. Poate că nu aș fi aflat 
niciodată adevărul despre propria căsnicie. Damon... 

S-a întrerupt, ciupindu-și buza de jos. 

Sam s-a pregătit psihic. Una dintre cele mai neplăcute părți 
ale slujbei lui era faptul că trebuia să asculte cu calm tot felul de 
detalii ale unor comportamente inumane. De fiecare dată când i 
se spunea o nouă poveste de groază, trebuia să reziste pornirii 
de a exclamă: „Nu creeed!!!” Sau „Glumești, nu?” După tot ce 
trăise și auzise în anii de când era detectiv, tot nu-i venea să 
creadă că niște fiinţe umane, oameni exact ca el, erau capabile 
de o asemenea cruzime și depravare. 

— La început Damon n-a spus nimic, a continuat Verity. M-am 
gândit că poate se pregătea să nege totul. Însă eu aveam 
dovezi și mă pregătisem psihic să le scot la înaintare, dacă era 
nevoie. Însă după o tăcere lungă, a ridicat din umeri și a zis: 
„Normal că mi-o trag cu alte femei. La ce te așteptai? Nu mă 
poţi dezamăgi așa cum ai făcut-o și pe urmă să crezi că nu am 
să ripostez. Ai noroc că n-am dat bir cu fugiţii încă de la nuntă”. 

Verity a repetat cuvintele fostului ei soț fără vreun ton aparte 
și fără emoție. Sam bănuia că fuseseră rostite cu mai mult 
patos. 

— Habar nu aveam despre ce vorbea - nicio idee. Din câte 
știam eu, nu făcusem nimic greșit. Damon cu siguranţă nu se 
plânsese de nimic... 

Sam a așteptat. 

— Până la urmă s-a dovedit că încercase să mă protejeze de 
adevărul crunt, dar fiindcă eu forțasem situaţia și deschisesem 
subiectul, a hotărât că meritam să sufăr. Nu eram perfectă. Asta 
era marea mea greșeală fatală: aveam imperfecţiuni. Cu sutele! 
A început să-mi alcătuiască o listă, numărându-le pe degete: nu 
mă depilam întotdeauna pe picioare cu conștiinciozitate și nici 
nu mă pensam atât de des cât ar fi trebuit; păstram haine care 
trecuseră de prima tinerețe și-ar fi trebuit aruncate la gunoi de 
mult; îndoiam colțurile paginilor de carte în loc să folosesc un 
semn de carte; storceam tubul cu pastă de dinţi în locul în care 
nu trebuia stors; vorbisem prea mult într-o anumită ocazie, dar 
prea puţin la o anumită petrecere. Și astea erau cel mai puţin 


VP - 194 


grave. A ajuns și la greșelile oribile: uneori îmi curgeau bale 
când dormeam și lăsam o urmă pe pernă; veceul mirosea oribil 
după ce-l foloseam eu - nu așa cum mirosea după orice om care 
l-ar fi folosit, ci... mult mai rău. 

Verity a mers la fereastră, întorcându-se cu spatele spre 
încăpere. 

— Mi-a mai zis și că atunci când făceam sex emanam un 
miros ciudat care îl dezgusta. Lucruri oribile, pur și simplu 
oribile, întrețesute cu tot felul de chestii prostești, ca și cum n-ar 
fi văzut diferenţa dintre ele: la un moment dat aruncasem 
punga cu gunoi de reciclat în pubela greșită, după ce el clătise 
cu grijă borcanele și sticlele. l-a luat aproape două ore să mă 
pună la curent cu tot ce era în neregulă în legătură cu mine, cu 
toate felurile în care nu mă ridicam la înălțimea standardelor lui. 
Și chestia cea mai înspăimântătoare era că nu-și notase nimic. 
Sigur, și asta ar fi fost înspăimântător, în alt sens, dar... le ţinuse 
pe toate minte, le știa pe dinafară. Mi-a prezentat lista asta fără 
să depună niciun efort. 

— Toate astea sunt povestite în memoriile lui Vet, i-a explicat 
Abigail lui Sam. Care, tocmai datorită lui Damon, au devenit un 
bestseller. A lăudat cartea aia neîncetat - le-a spus întruna 
cititorilor lui că este cea mai bună carte a anului, fără îndoială, 
pentru că este singura care-l are drept subiect pe el. Cu toate că 
în carte este descris ca un nenorocit fără limite. Putea să fie... 
putea să fie un tip foarte surprinzător. 

— Dar bărbatul pe care îl descrieţi pare un monstru, a 
intervenit Sam, simțind că i se face un pic greață. Mai devreme 
ați spus că v-aţi fi întors la el. Amândouă aţi spus-o - pe bune? 

— Sper că nu, dar mă tem că da. 

Abigail i-a aruncat lui Sam o privire de c'est la vie. Verity a 
încuviințat din cap. 

— Pentru că, dacă ne-ar fi vrut înapoi - pe oricare dintre noi -, 
ar fi scos la iveală un asemenea farmec sclipitor al unui nou 
început, o asemenea dragoste neţărmurită și renăscută, încât în 
cele din urmă am fi ajuns să credem c-ar fi fost imposibil să se 
mai poarte vreodată cu asemenea cruzime, i-a răspuns Abigail. 
În momentele lui bune, Damon era irezistibil. 

— Ţi-a făcut și ţie același lucru? a întrebat-o Sam. A alcătuit 
vreo listă cu toate lucrurile pe care le făceai și pe care el le 
dezaproba? 


VP - 195 


— Sunt sigură că a făcut-o, dar nu mi-a spus-o niciodată. Da, 
pun pariu că a făcut-o măcar în gând. Nu cred că se putea 
abţine. Cu o zi înainte de nunta noastră, mi-a spus că sunt 
„aproape voinică” - exact astea au fost cuvintele lui -, cu toate 
că nu sunt și nici n-am fost vreodată supraponderală. Și își ieșea 
din fire dacă îmi sărea vreo fărâmă din oja de pe unghii. 

A făcut un gest larg cu mâinile. Sam n-a văzut niciun colțișor 
de ojă sărit. 

— Într-una dintre dimineţile din luna noastră de miere, când 
m-am trezit, l-am găsit lângă mine în pat, plângând. După cum 
vă puteți imagina, mi-am ieșit din minţi de spaimă. Nu voia să 
vorbească, nu voia să-mi explice ce se întâmplase, oricât de 
mult l-am implorat. A plecat din cameră fără un cuvânt și a 
dispărut pentru cea mai mare parte a zilei. M-am gândit că 
poate vorbisem în somn, îmi declarasem dragostea nesfârșită 
pentru vreunii dintre foștii mei iubiţi sau ceva. Când Damon s-a 
întors, în cele din urmă, mi-a spus că dacă mai sforăiam 
vreodată în halul în care sforăisem în noaptea aceea, avea să 
mă părăsească și să nu se mai întoarcă nicicând. 

— Adică sforăiseși? a întrebat Sam, nevenindu-i să creadă ce 
aude. 

Abigail a încuviinţat din cap. 

— Sforăitul - dușmanul de moarte al feminităţii, în viziunea lui 
Damon. Eu învăţ repede. N-am mai sforăit niciodată după aceea, 
dar nici n-am mai dormit ca lumea. Jumătate din creierul meu 
trebuia să rămână treaz, în gardă. Și am avut grijă ca unghiile 
date cu ojă să-mi fie întotdeauna desăvârșite, dar... după ce Vet 
și cu mine ne-am împrietenit și ea mi-a povestit despre lista de 
defecte pe care i-o alcătuise, mi-am dat seama că toate 
eforturile mele fuseseră inutile. Pentru fiecare defect în legătură 
cu care mă certa și pe care îl puteam îndrepta, mai erau cel 
puţin vreo 40 pe care Damon le ura în tăcere. 

— Aţi descris amândouă un bărbat care nu tolera nicio 
deviaţie de la o perfecțiune cu totul nerealistă. 

— Așa este, dar pretenţia asta o avea doar de la femeile de 
care se îndrăgostea și pe care le urca pe un piedestal, i-a 
explicat Abigail. Îi plăcea ca prietenii săi bărbaţi să aibă cât mai 
multe defecte - și cu cât mai strigătoare la cer, cu atât mai bine. 
Lista de invitaţi pentru o cină de vis pentru Damon ar fi constat 


VP - 196 


într-un grup de bărbaţi nemernici și sociopaţi și o adunătură de 
femei perfecte. Uluitor de frumoase. 

— Și atunci, ce avea de gând cu cea de-a treia soție? a 
intervenit Verity cu amărăciune. Aţi întâlnit-o pe cea mai 
recentă doamnă Blundy, nu-i așa? s-a întors ea spre Sam. 

Detectivul a încuviinţat din cap. 

— Nu intră în discuţie ca Damon să fi putut iubi o femeie ca 
aceea, a rostit Abigail. Ce voia cu ea? De ce a păstrat-o lângă el 
atât de mult timp? 

— Aţi întrebat mai devreme dacă ni l-am putea imagina pe 
Damon ca pe un soț bun, iubitor, consecvent, a continuat Verity. 
Așa l-a descris Hannah? 

Sam nu vedea niciun motiv pentru care să nu răspundă 
sincer. 

— Da, așa l-a descris. 

— Ei bine, atunci fie minte, fie... s-a întrerupt Verity. 

— Fie ce? 

— Fie Damon punea ceva la cale, i-a răspuns Abigail. Dacă aș 
fi în locul dumneavoastră, m-aș întreba ce era acel ceva, 
precum și cine a aflat despre planul lui și a decis să-i pună 
capăt. 

e 

— Par plângăcios dacă întreb „de ce eu?”, dar mi-am pus 
întrebarea asta de multe ori, i-a spus Keiran Holland lui Sellers. 
Nu am scris niciodată un cuvânt împotriva lui Damon, nici măcar 
nu l-am menționat pe undeva. Da, am exprimat multe păreri cu 
care el nu era de acord și știu că „bătăușii” ca ei au nevoie de 
ținte și că toată lumea poate deveni o ţintă, dar nu părea să 
aibă vreo antipatie specială faţă de mine, în mod deosebit. 

Se aflau într-o încăpere pe care Holland a descris-o cât se 
poate de serios drept „salon”, în casa jurnalistului, din 
Wandsworth. Soţia lui Holland, lona Dennis, stătea într-un fotoliu 
din colț, mulțumindu-se să-și lase soţul să poarte conversaţia. 
Ea încă nu spusese nimic și-l întâmpinase pe Sellers, atunci 
când i-l prezentase Holland, cu un zâmbet tăcut. Avea pe 
genunchi o carte care purta pe cotor chiar numele ei. Sellers a 
presupus că fie era despre ea, fie era scrisă de ea. A doua 
variantă părea mai probabilă. 

— Mai era și Paula Riddiough, a intervenit Sellers. Damon 
Blundy o ataca la fel de des cum vă ataca pe dumneavoastră. 


VP - 197 


La doar câteva clipe după ce menţionase numele lui 
Riddiough, a regretat-o. Holland părea șocat, iar lona a întors 
capul, ca și cum numele fostei parlamentare ar fi fost o piatră 
aruncată de Sellers în direcţia ei. 

Așa îi afectează inșelatul pe oameni. Asta e realitatea. E 
suficient să rostești numele greșit în casa greșită, iar casa 
întreagă ți se va prăbuși în spinare. 

Sellers a izgonit gândul acesta tulburător din minte. 

— Ba nu, a rostit Holland după ce și-a revenit din uluire. De ea 
nu se lua la fel de des - am făcut o statistică, pot să v-o 
demonstrez. Și chiar și atunci când o ataca pe Paula, nu o făcea 
cu aceeași ură pe care o păstra pentru mine. În spatele celor 
mai multe dintre atacurile lui Damon asupra oamenilor se putea 
simţi un soi de afecțiune combinată cu ostilitate, dar la mine nu 
a fost cazul. Pe mine mă ura fără echivoc. Și, după cum 
spuneam, nu am idee de ce. Adică, vreau să spun, nu putea fi 
vorba despre snobism - da, am crescut într-o casă socială din 
nord, iar părinţii mei au primit ajutoare de la stat, dar... 

Sellers se aștepta ca el să continue „dar acum am o casă 
elegantă, cu salon”. Holland nu suna ca și cum ar fi crescut într- 
o casă socială din nord. Sellers însuși provenea din acel mediu și 
avea și accentul cu care s-o dovedească, chiar și după 20 de ani 
trăiţi în Culver Valley. 

— Nu, nu cred că ăsta era motivul, a continuat Holland. Era 
Damon de extremă dreapta, dar nu era un snob, nu-l interesa de 
unde vin oamenii și, sigur, eu am un editorial în The Times, în 
vreme ce el a rămas blocat la Herald, dar cu siguranţă ar fi privit 
asta ca pe o victorie a lui, nu a mea. Ar fi invocat publicul mult 
mai numeros al lui Herald, în comparaţie cu cel al lui The Times, 
ca și cum asta ar fi contat. 

Sellers n-a zis nimic, a sorbit din ceai și s-a întrebat ce anume 
conta la un ziar, dacă nu numărul cititorilor. Poate conta mai 
mult să fie citit de oamenii care trebuie - asta voia Holland să 
spună? 

Ascultându-l pe Holland cum elimina motiv după motiv pentru 
care Damon Blundy îl persecutase, Sellers a început să se 
enerveze. Direcţia de până atunci a conversației fusese cu totul 
greșită. Dacă în clipa aceea ar fi apărut un străin în mijlocul lor 
și i s-ar fi spus că polițistul venise ca să investigheze o crimă 


VP - 198 


înfiorătoare, ar fi putut crede că victima fusese Keiran Holland, 
iar Damon Blundy, criminalul. 

Oare în realitate se întâmplase chiar invers? 

— Domnule Holland, a intervenit Sellers în monolog, trebuie 
să vă pun câteva întrebări despre dimineaţa zilei de luni. Atunci 
a fost ucis Damon. Dumneavoastră nu vă numărați printre 
suspecți, e doar o întrebare de rutină, dar... 

— Unde mă aflam? Mă plimbam. Mă gândeam. Merg adeseori 
la plimbări lungi atunci când am de scris un articol. Asta îmi 
limpezește mintea. 

— Dumneavoastră unde vă aflaţi, doamnă Holland? 

— Domnișoara Dennis, l-a corectat lona. Eram la biroul 
editorului meu. Vă pot da adresa lui de e-mail, dacă doriţi. 

— Mi-ar fi de ajutor. 

— Sunt sigură că există soţii care ar ucide pe oricine spune un 
cuvânt împotriva soţilor lor, dar eu nu sunt una dintre ele, a 
adăugat ea zâmbind. 

— Cu toate că m-ai sprijinit foarte mult ori de câte ori m-a 
atacat Damon, a rostit Holland, adresându-i-se soției sale, dar 
uitându-se la Sellers ca să se asigure că a înțeles. Nu, după cum 
spuneam, n-am nicio idee de ce m-a ales pe mine șia hotărât să 
demonstreze că sunt cea mai oribilă ființă umană de pe fața 
Pământului. Prima oară când m-a desființat într-un editorial a 
fost la finalul lui aprilie 2011, în timpul dezbaterii despre 
sistemul alternativ de votare. Mai ţineţi minte? 

Sellers a încuviinţat și a încercat să nu ofteze de exasperare. 
lar se întorseseră aici? Sperase că reușise să schimbe subiectul. 

— Damon era împotriva lui - spunea că este cel mai ilogic 
sistem de votare creat vreodată -, iar eu îl susțineam cu mare 
pasiune. Atunci ne-am contrat pentru prima oară, însă după 
aceea el a dezgropat un alt editorial al meu, de acum câţiva ani. 
M-a atacat retroactiv pentru poziția avută față de moneda unică 
europeană, pentru că am susținut războiul din Irak - încă mai 
sunt de părere că înlăturarea lui Saddam putea fi... 

— Domnule Holland, haideţi să ne întoarcem la dimineaţa de 
luni, a vorbit Sellers peste el. În timp ce eraţi afară, la plimbare, 
v-aţi întâlnit cu cineva cunoscut? 

Holland a izbucnit în râs. 

— Vorbiţi serios? Am nevoie de un alibi? Chiar credeţi că l-am 
omorât pe Damon Blundy? 


VP - 199 


— Nu, deloc. Dar sunt sigur că înţelegeţi, având în vedere 
cine era el, că trebuie să întrebăm foarte mulţi oameni unde s- 
au aflat luni dimineaţă. 

— Nu, nu m-am întâlnit cu nimeni cunoscut, i-a răspuns 
Holland, pierzându-și răbdarea. Uneori mă întâlnesc, alteori nu. 
Poate că ar trebui să puneţi un afiș pe Wandsworth Common cu 
figura mea: „L-a văzut cineva pe omul ăsta aici luni dimineaţă, e 
asta figura unui ucigaș?” E ridicol! 

— Detectivul Sellers e obligat să întrebe, i-a spus lona. Chiar 
dacă e vorba despre tine. 

— Asta ce dracu' vrea să însemne? s-a răstit Holland la ea. 

Femeia părea să-i găsească mânia amuzantă. 

— Inseamnă, dragule, că deși noi doi știm că nu tu l-ai omorât 
pe Damon Blundy, detectivul Sellers nu știe. Presupun că nu vrei 
să avem o poliţie care să creadă pe toată lumea pe cuvânt în 
legătură cu orice, nu? 

— Ai dreptate, a răspuns Holland după câteva clipe. Vă cer 
scuze, detectiv Sellers. Dar mă tem că nu vă pot ajuta. Am ieșit 
la o plimbare. Nu m-am dus... unde o fi fost scena crimei și nici 
nu l-am înjunghiat pe Damon Blundy. 

— Ce vă face să credeți c-a fost înjunghiat? 

Holland s-a încruntat. 

— Nimic anume. Adică... a fost omorât la el în casă, nu? Am 
presupus... 

S-a întrerupt și a izbucnit în râs. 

— In regulă, o să par idiot după ce recunosc asta, dar cred că 
o cam merit: după mine, toate crimele prin împușcătură au loc 
afară, iar toate înjunghierile au loc înăuntru, în casă. E 
caraghios, e ilogic, dar așa am gândit eu. 

— Atunci, cum rămâne cu strangulările, cu otrăvirile? l-a 
întrebat Sellers. Nu pot avea și acestea loc înăuntru? 

— Sigur că da... dar acestea nu sunt mai rare? 

Holland și-a pierdut interesul faţă de propria întrebare înainte 
de a primi vreun răspuns. A continuat: 

— Uitaţi, dacă încercaţi să sugeraţi c-am știut că Damon a 
fost înjunghiat pentru că eu l-am înjunghiat, vă înșelaţi amarnic. 
Am spus-o fără să mă gândesc. 

— Damon Blundy nu a fost înjunghiat. 

— Ce? l-a întrebat Holland cu o expresie nedumerită. Dar 
atunci de ce... 


VP - 200 


— De ce... ce? 

— Dacă n-a fost înjunghiat, de ce Dumnezeu contează că eu 
asta am presupus? Nu e relevant deloc. 

— Poate că nu, a rostit Sellers gânditor. O să vedem. 

Copiii lui urau atunci când el zicea „Vedem”, ca răspuns la 
diversele lor cereri. „Spune nu, dacă ai de gând să spui nu!” se 
răsteau de multe ori la el. 

— Se spune că oamenii îi urăsc pe cei care le seamănă prea 
mult, nu-i așa? a început Holland să filosofeze. Din fericire, eu 
nu semăn nici cât negru sub unghie cu Damon Blundy. Mă întreb 
dacă nu cumva era un sindrom complet opus, însă. Damon era 
obsedat de părerea mea în legătură cu orice subiect, îmi ataca 
opiniile neîncetat. Poate că nu suporta ideea că gândurile mele 
erau diametral opuse față de ale lui aproape întotdeauna. Vreau 
să zic, trebuie să fi fost o chestie destul de deconcertantă să dai 
de cineva care este, indiscutabil, inteligent, dar îţi demontează 
fiecare punct de vedere în condiţiile în care și tu te consideri 
inteligent. E ca și cum ţi-ai vedea mintea reflectată într-o 
oglindă - te-ar face să te întrebi cum arată, de fapt, mintea ta, 
nu? 

— Cred că detectivul Sellers ar mai vrea o ceașcă cu ceai, a 
intervenit lona, înghiţindu-și un căscat. Eu aș vrea, în orice caz. 

— Ar fi grozav, mulțumesc, a răspuns Sellers. 

lona nu s-a clintit. Holland, însă, s-a ridicat în picioare. 

— Sigur, mă duc să pun ceainicul pe foc. 

Când el a părăsit încăperea, lona a rostit: 

— O fi soţul meu multe, dar criminal nu este. Și nu spun asta 
doar pentru că sunt soţia lui. 

— Dacă l-aţi putea încuraja să încerce să-și amintească dacă 
s-a întâlnit cu cineva cunoscut, cu oricine... g 

— Nu, a răspuns lona. Îmi pare rău.  Încurajaţi-l 
dumneavoastră dacă doriți, a adăugat ea zâmbind. 

Ciudată femeie. „O fi soțul meu multe...” 

— De ani de zile îl încurajez să vadă motivul evident pentru 
care Damon Blundy îl ataca la infinit, îl lua în vizor așa cum nu 
făcea cu nimeni altcineva. Keiran are dreptate în legătură cu 
asta, Blundy chiar îl ataca cu o virulență neobişnuită. Am 
încercat să-i explic de ce, dar nu vrea să mă asculte. Cuvintele 
parcă îi intră pe o ureche și îi ies pe cealaltă. Face presupuneri 


VP - 201 


la nesfârșit: că se anulează unul pe altul, că-și văd mintea în 
oglindă... niște aiureli! Aiureli exagerate. 

— Și atunci, care este explicaţia? a întrebat-o Sellers. 

Gelozia, fiindcă Holland se culcase cu Paula Riddiough și 
Damon ar fi vrut să se culce cu ea? 

— Lui Damon îi plăcea la nebunie să dezbată și să se 
ciondănească. Există mulţi oameni cu care să te poţi contrazice 
pe câte un subiect, dar... 

S-a oprit din vorbit, pentru că a apărut din nou Keiran. 

— Scuze că vă întrerup, a rostit acesta. Doriţi lapte și zahăr? 

Sellers a deschis gura să-i răspundă, însă lona a apucat să 
vorbească înaintea lui. 

— ... dar sunt foarte puţini oamenii care se înșală în legătură 
cu tot, i-a spus ea lui Sellers, ca și cum soțul ei nu ar fi fost de 
faţă. Acesta era singurul lucru care îl făcea atrăgător pe Keiran 
în ochii lui Damon Blundy: se înșela în legătură cu absolut tot. 

e 

— E vina ei, că e o ignorantă, și oricât ar nega, asta n-o să se 
schimbe, a strigat fata cu codițe blonde, scurte, la prietenele ei, 
iar celelalte două păreau gata să se declare de acord cu ea, 
indiferent ce-ar fi spus. 

Gibbs bănuia că aveau vreo 16 ani - deci erau cam prin clasa 
a X-a. Copiii de clasa a X-a purtau uniforme? La școala lui Gibbs 
nu purtaseră, dar poate că erau alte reguli în King's Lynn, oraș 
în care Gibbs nu mai fusese până atunci. 

Fata care vorbise plânsese până atunci, se vedea pe figura ei. 
De asemenea, Își scosese cravata de la uniformă și și-o legase 
în jurul piciorului, ca pe o jartieră. Câţiva nasturi ai cămășii erau 
descheiaţi, lăsând să se întrevadă un sutien din dantelă roșie. 

— N-o fi vrut să se întâmple așa, dar chiar nu mă interesează! 
Tot e vina ei, treaba asta o să îi atârne de gât ca o... ca 0... ca O 
ditamai cravata! Mă jur! 

Toate cele trei fete au început să chicotească după concluzia 
aceasta. 

Au trecut pe lângă Gibbs exact așa cum, cu câteva momente 
înainte, trecuseră pe lângă pubela pătrăţoasă, neagră, bine 
ancorată în caldarâm. Orice nu făcea parte din drama care le 
consuma cu atâta intensitate era invizibil pentru ele. Nici măcar 
nu s-au uitat în direcţia lui. S-a trezit că își dorește să o fi 
cunoscut pe Liv când era încă adolescent, că își dorește ca ea 


VP - 202 


să-i fi fost colegă de clasă. Caraghios. Ce sens avea să-și 
dorească așa ceva? 

În urma celor trei fete au mai sosit câteva grupuri de puștani 
în uniforme, toţi târându-se fără nicio urmă de entuziasm spre 
porţile deschise ce se aflau în stânga lui Gibbs; li se terminase 
pauza de prânz și nu aveau de ales: trebuiau să se întoarcă la 
închisoarea lor. 

Nerăbdător să scape de procesiunea de elevi, Gibbs a 
traversat din nou bulevardul și a sunat pentru a patra oară la 
soneria lui Reuben Tasker. Tot nu a răspuns nimeni. La început, 
Gibbs fusese sigur că era cineva acasă - ar fi putut să jure că 
auzise mișcare înăuntru după ce sunase prima oară la ușă -, dar 
acum începea să se întrebe dacă nu cumva i se păruse. Părea 
plauzibil ca un om care nu avea telefon fix și nici mobil, care era 
dependent de canabis și nu răspunsese la niciunul dintre cele 
șase e-mailuri ce purtau în titlu „urgent”, să ignore propria 
sonerie, dar nu era imposibil nici ca Tasker să nu fi fost acasă. 
Dependenţii de iarbă care lucrau de-acasă aveau și ei nevoie să- 
și viziteze furnizorii, în definitiv. 

Gibbs a ridicat privirea spre clădirea din cărămidă de trei 
etaje. Era prea aproape ca să vadă prin ferestrele de la ultimele 
două etaje. O plăcuţă din ceramică albă, prinsă cu şuruburi în 
peretele din cărămidă, îi spunea că acea casă era numărul 76 
pe Gaywood Road. Cifrele și literele erau scrise într-un stil 
sofisticat, de modă veche. Plăcuța fusese aleasă de o femeie, a 
dedus Gibbs. 

În conversaţia pe care o purtaseră la telefon în dimineaţa 
aceea, agentul literar al lui Tasker o descrisese pe soţia 
acestuia, Jane Tasker, folosind cuvinte precum „dedicată” și 
„conștiincioasă”. În felul ăsta îl făcuse pe Reuben Tasker să 
sune mai curând ca o cauză nobilă decât ca un bărbat. 

Gibbs s-a întors să vadă ce se întâmpla pe partea cealaltă a 
străzii. Era mult mai puţin aglomerată. Acolo trebuia să stea, ca 
să vadă mai bine partea de sus a casei. A hotărât să mai aștepte 
câteva minute, urmând ca după aceea să traverseze iarăși, 
după ce ultimii hoinari în uniformă se vor fi târât prin porţile 
școlii, în închisoarea acelei după-amiezi. Dacă Tasker era acasă 
și nu deschidea ușa, cu siguranță nu s-ar fi putut abţine să se 
uite pe geam, ca să vadă dacă polițistul plecase. Și erau mai 
multe șanse să aleagă o fereastră de la etajele superioare, de 


VP - 203 


unde să poată vedea mai bine și să nu riște o întâlnire faţă în 
faţă. 

Gibbs și-a ocolit mașina, parcată pe zona cu pavele unde 
odinioară trebuie să se fi aflat grădina casei cu numărul 76 și a 
așteptat o pauză în trafic. Insă mașinile curgeau fără 
întrerupere, așa că bărbatul a traversat oricum, arătându-i 
degetul mijlociu unui șofer care l-a claxonat. Câteva clipe mai 
târziu i-a părut rău că reacţionase așa. Trebuia să cumpere un 
sac de box și să-l instaleze în camera pe care nu o foloseau. 
Poate că i-ar mai fi venit mintea la cap, dacă ar fi putut petrece 
o oră pe zi bătând mărun obiect căruia să nu-i poată face rău. 

Ajuns pe trotuarul de vizavi de casa lui Reuben Tasker, a 
ridicat privirea și a scos un sunet involuntar când a zărit o figură 
în cadrul ferestrei de la ultimul etaj. Era Tasker: slab, cu părul 
negru și pieptul dezgolit. Gibbs l-a recunoscut din fotografia de 
pe site-ul lui. A așteptat să se retragă de la fereastră, temându- 
se că avea să fie văzut. Insă Tasker nu s-a mișcat. A rămas 
acolo, holbându-se la el. 

Deci fusese înăuntru în tot timpul ăsta. Și voia ca detectivul 
să știe că ar fi putut veni să deschidă, dar hotărâse să nu o facă. 

Privirea lui Tasker era mai curând ternă decât sfidătoare, dar 
Gibbs tot s-a simţit sfidat. Faptul că se uita la el lipsit de 
expresie, ca și cum nimic din ce-ar fi făcut sau spus nu l-ar fi 
putut influenţa, avea ceva înspăimântător de arogant - de fapt, 
ceva mai curând înspăimântător decât arogant. Tasker privea 
lumea din jur așa cum ar fi privit-o o fantomă care nu mai trăia 
pe această lume. 

El a făcut-o. El l-a omorât pe Damon Blundy. Și crede că poate 
să scape nepedepsit. 

Gibbs a clătinat din cap și a înjurat în barbă. Cine se credea, 
Simon Waterhouse? Intuiţia celor mai mulţi oameni era lipsită de 
valoare, iar Gibbs era suficient de realist încât să se includă și 
pe sine în categoria acestora. Tasker era ciudat, dar asta nu 
însemna că era criminal. „Nu e chiar ușor să te înţelegi cu el”, 
spusese agentul literar. Nici cu Gibbs nu era ușor să te înţelegi, 
așa că se potriveau de minune. 

Detectivul a făcut semn spre ușa casei și a mimat din vârful 
buzelor cuvintele: „Coborâţi și deschideţi-mi ușa”. Și-a scos 
legitimaţia din buzunar și a ridicat-o cât de sus a putut. 


VP - 204 


Tasker a dispărut de la fereastră. Gibbs și-a croit din nou 
drum prin traficul intens de pe Gaywood Road. „De ce a 
traversat detectivul strada? Ca să stea de vorbă cu scriitorul 
dependent de iarbă”. Nu era cine știe ce poantă. 

N-avea rost să mai sune la sonerie, așa că a așteptat să audă 
zgomotul pașilor pe scări. 

Nimic. După ce a așteptat mai mult decât suficient, a bătut 
tare în ușă, apoi a deschis fanta cutiei poștale și a strigat 
înăuntru: 

— Domnule Tasker! Sunt detectivul Chris Gibbs, de la poliţia 
din Culver Valley. V-am trimis mai multe e-mailuri. Puteți 
deschide ușa? Trebuie să stăm de vorbă. 

Era clar, nenorocitul n-avea de gând să-i deschidă ușa. Gibbs 
și-a înfipt degetul în butonul soneriei și l-a lăsat acolo vreun 
minut și jumătate. Apoi, prea furios ca să rămână pe loc, a ieșit 
iar în trafic, făcând mulţi șoferi să-l claxoneze. De data aceasta 
a reușit să se abţină de la vreun gest obscen. 

O să-/ găsesc iar la geam, uitându-se în gol cu privirea aia de 
parcă nu s-a întâmplat nimic. 

Ajuns pe trotuarul de vizavi, Gibbs a ridicat privirea și-a rămas 
înmărmurit. Tasker reapăruse, într-adevăr, însă doar parţial. | se 
vedeau pieptul gol, fără păr, și partea de jos a gâtului, însă nu și 
fața. Lipise de geam un pătrat mare de hârtie neagră - cu chit 
de lipit, din câte se vedea. Gibbs distingea patru buline palide, 
câte una în fiecare colț al hârtiei în spatele căreia se afla Tasker. 

— Ce căcat...? a murmurat Gibbs. 

L-a urmărit cu privirea în timp ce Tasker a procedat la fel și cu 
un al doilea pătrat de hârtie neagră, fixându-l chiar sub primul, 
în așa fel încât marginile lor să se alinieze perfect. Acum nu se 
mai vedea mare lucru din el - i se zărea doar braţul drept. 

— Domnul poliţist Gibbs? 

Lângă el apăruse o femeie de vreo 30 - 40 de ani. 

— Detectiv. Detectiv Gibbs. 

— Eu sunt Jane Tasker, soția lui Reuben. 

Ținea mânerul unui căruţ de cumpărături cu rotile, negru, 
înalt până la talia ei. Din partea de sus se ițeau o pâine și un 
pachet de îngheţate pe băț cu aromă de zmeură. Femeia asta 
nu conducea? Nu folosea internetul? Părea să fi mers la 
supermarket pe jos, cu o chestie care arăta ca un troller cu 


VP - 205 


partea de sus decupată, pe-acolo fiind îndesate înăuntru 
cumpărăturile. 

Ciudată. 

Faţa ei, complet nemachiată, era de un roz puternic, crud, ca 
și cum fusese frecată viguros, la infinit. Purta niște blugi care 
făceau un fald în partea de jos, deasupra botinelor negre 
scâlciate, și un hanorac flaușat roșu, pufos, în ciuda vremii 
călduţe. 

— Soțul dumneavoastră nu pare să vrea să stea de vorbă cu 
mine. 

— Ba da, vrea. Mi-a dat telefon imediat ce-aţi apărut. De asta 
m-am întors în grabă, ca să vă deschid ușa. Nu-i place să fie 
oameni străini în casă dacă nu sunt și eu acolo și urăște să se 
întrerupă din scris ca să vină jos. Mergem...? 

A făcut un gest care sugera traversarea străzii. 

Gibbs a clătinat din cap uluit. Tocmai se pregătea s-o urmeze, 
când și-a dat seama că soțul ei le urmărise întâlnirea, probabil. 
A ridicat privirea. 

Era imposibil să-și dea seama dacă Reuben Tasker mai era 
acolo sau nu. Dacă era, nu mai putea privi ce se întâmpla pe 
stradă, așa cum o făcuse cu câteva minute înainte. In timp ce 
Gibbs stătuse de vorbă cu soţia lui, Tasker acoperise toată 
fereastra - de sus până jos și de la stânga la dreapta - cu hârtie 
neagră. 

e 

Geanta lui Charlie a început să-i vibreze pe șold, în timp ce ea 
mergea grăbită pe coridor. Ar fi vrut să ignore telefonul, însă 
putea fi Simon, putea fi ceva important. Și chiar dacă nu era, 
Simon tot ar fi considerat că era important. Ar fi putut aștepta, 
bineînţeles, dar bărbatul considera că era imposibil să aștepte. 
Charlie a oftat, și-a îndesat la subsuoară dosarele pe care le 
ținea în mână și a scotocit în geantă după telefon. L-a scos și s-a 
uitat pe ecran. 

Era Simon. Aștepta să-i răspundă. Era singura persoană din 
viața ei care își putea transmite telepatic nerăbdarea. Nu și alte 
sentimente, doar nerăbdarea. 

— Zi repede, a rostit ea în loc de salut. 

— De ce repede? 

— Mă duc să o interoghez pe Nicki Clements. A venit la secţie 
cu soțul ei, deci... o să fie interesant. Să vedem dacă o să ne 


VP - 206 


spună aceeași poveste ca cea pe care o știm de la Robbie 
Meakin despre... întâlnirea lor. A zis că vrea să stea de vorbă 
doar cu o femeie, deci e promiţător. 

— Și de ce mergi tu? a întrebat-o Simon. 

— Păi, crezi că Gaynor de la bufet s-ar descurca mai bine? 
Omul de Gheaţă m-a rugat super amabil. Expresia exactă a fost 
„Tu ești cromozomul X al lui Waterhouse - tu s-o interoghezi”. 
Pe unde ești, apropo? 

— Mă plimb, i-a răspuns Simon. Mă gândesc. Vreau să afli 
ceva pentru mine, dar fără să mai spui altcuiva. 

— Imi pare rău, faptul că stau de vorbă cu Nicki Clements 
este singura favoare pe care ţi-o fac azi. N-am timp să... 

— Melissa Redgate. Află dacă ea conduce. Află dacă are 
carnet, dar și dacă îl folosește, dacă e în stare să conducă, dacă 
are vreo problemă cu asta? E ca femeile alea care nu conduc pe 
autostradă, care nu conduc noaptea, când e zăpadă sau pe un 
drum pe care nu-l cunosc? 

— Nu, i-a răspuns Charlie. Tu să afli toate lucrurile astea. 

A încercat să-i zâmbească sergentului Jack Zlosnik, care a 
trecut pe lângă ea, mergând în direcția opusă. Era greu să se 
răstească la cineva, iar în același timp să îi zâmbească altcuiva. 

— Conduce doar dacă e și soţul ei în mașină, lângă ea, poate? 
a continuat Simon ca și cum nici nu o auzise. De asemenea, află 
dacă are o mașină - nu una la comun cu soțul ei, la care să nu 
aibă acces tot timpul, ci o mașină doar a ei, cu care să poată 
porni la drum oricând are chef. A avut vreodată un accident? l-a 
murit vreo rudă în vreun accident? 

— De ce vrei să știi? 

— iți spun când îmi dai răspunsurile pentru întrebările astea, 
dar și pentru altele la care te mai poţi gândi, dar care mie nu mi- 
au trecut prin cap. Orice are de-a face cu Melissa Redgate, cu 
mașinile și cu condusul - vreau să știu tot. 

— Gen... dacă în mașina ei e curat sau e mizerie? 

— Nu, asta e irelevant. 

— A, bine. Dar având în vedere că eu o să pun întrebările 
astea, nu crezi că am mai multe șanse să aflu ce e relevant 
dacă tu... Simon? Alo? 

Incredibil. Îi închisese telefonul în nas. 


VP - 207 


Capitolul 7 


JOI, 4 IULIE 2013 


Adam e la volan. Tare mi-ar plăcea să fim pe drum spre Poliţie 
fiindcă sunt suspectă într-un caz de crimă, însă fără a avea și tot 
felul de alte probleme. Fără a fi mărturisit adineauri că l-am 
înșelat virtual, fără ca el să-mi fi spus că m-a iertat, lucru pe 
care n-am cum să-l cred. 

— E imposibil să mă ierți. Nu cred că m-ai iertat. A trecut prea 
puţin timp. 

Adam oftează. 

— Ei bine, am făcut-o. Nu-mi dau seama cum ai vrea să te 
conving că te-am iertat. N-am ţipat la tine, n-am refuzat să 
vorbesc despre ce s-a întâmplat, nu mă port ca și cum aș fi 
supărat, nu? 

Pare neliniștit, de parcă s-ar strădui să-mi facă pe plac. Am 
impresia că s-a întors să se uite la mine. Ar trebui să fie mai 
atent la drum. Eu rămân cu privirea aţintită în faţă și îi spun: 

— Te porți exact ca de obicei. Cum e posibil? Nu-ţi pasă? 

Vreau să-i pese. După două zile de corespondenţă, Regele 
Eduard m-a întrebat ce părere aș avea dacă ne-am angaja să 
avem o relaţie exclusivă, explicând, însă, că de la angajamentul 
ăsta ar fi făcut excepţie partenerii noștri. Am acceptat. Și m-am 
și ținut de cuvânt. A fost singura dată în care am fost cât de cât 
fidelă într-o relaţie. 

Vreau ca Adam să mă dorească doar pentru el, așa cum mă 
dorea Regele Eduard. 

Oricine ar fi el. 

— Nicki, chiar îmi pasă. Bine? Dacă mă întrebi dacă sunt 
supărat... ce rost ar avea? îmi zice Adam, semnalizând stânga. A 
fost un șoc, n-am cum să neg asta, dar... 

Oftează. 

— Suntem împreună de 20 de ani. Aș fi exagerat să mă aștept 
ca tu să nu fi fost niciodată tentată de altcineva. 

După câteva clipe, adaugă încet: 

— Și eu am fost. 


VP - 208 


— Serios? 

Sper că nu am părut prea entuziasmată. 

— Spune-mi. Cine a fost? S-a întâmplat ceva? 

Aș da orice ca până la urmă să se dovedească faptul că Adam 
e la fel de rău ca mine. l-aș ierta orice păcat. 

— Nu, nu s-a întâmplat nimic, îmi răspunde el hotărât. 

Atât de hotărât, încât mă pune pe gânduri. Nu cred că m-ar 
minţi, dar... cât de mare a fost tentaţia? Și de câte ori a fost 
tentat? 

Te-aș ierta. Aș ierta orice ai făcut. Astea sunt niște cuvinte pe 
care le spun foarte des lui Sophie și Ethan. Cuvinte pe care mie 
nu mi le-a spus nimeni niciodată. 

Asta trebuie să fie dragostea adevărată, nu? Să știi că vrei să- 
ți împarţi tot restul vieții cu un om, indiferent ce a făcut. Să știi 
că persoana aceea e perfectă pentru tine, indiferent ce greșeli a 
comis. Sper că așa simte și Adam pentru mine. 

— Și nici între tine și tipul ăsta, Gavin, nu s-a întâmplat nimic, 
nu? 

— Dacă nu s-ar fi întâmplat nimic, n-aș fi fost acum pe drum 
spre secţia de poliţie, ca să mă fac de râs acolo, îi răspund, 
făcându-mi-se greață la gândul chinului ce avea să urmeze. 

— Mă refeream la ceva fizic. 

— Nu. Nimic fizic. 

— Bun. Dacă te-ai fi culcat cu el de două ori pe săptămână 
timp de șase luni, asta mi-ar fi fost mai greu să iert, dar ai spus 
și tu - când te gândești acum la asta, ai senzaţia că te-a cuprins 
un soi de nebunie. 

— Da. 

— Înţeleg. Nu zic că sunt încântat că s-a întâmplat, dar... nu 
știu, cred că e nerealist să te aștepți ca o căsnicie să decurgă 
fără niciun fel de obstacole. 

— Poate. 

Mă întreb ce anume i-o fi spus Melissa lui Lee. Ea nu știe 
despre Gavin sau despre Regele Eduard, slavă Domnului, dar 
știe despre două aventuri de-o noapte pe care le-am avut când 
eu și Adam eram proaspăt căsătoriţi, două incidente care acum 
îmi par atât de triviale și de îndepărtate de parcă i s-au 
întâmplat altcuiva - sau poate că nu s-au întâmplat deloc. 
Aventurile acelea nu sunt mai reale pentru mine decât vreun 


VP - 209 


episod dintr-o telenovelă veche, la care m-am uitat acum două 
decenii. 

Nu-mi rămâne decât să sper că Melissa și toţi ceilalți membri 
ai familiei Redgate îi vor vorbi lui Adam în termeni vagi, dacă au 
să-i vorbească. 

„ȘI... Ţi-a spus Nicki, da?” „Da, mi-a zis”. 

Mama ar vorbi despre cele două aventuri de-o noapte, iar 
Adam s-ar referi la treaba cu Gavin. Sper că niciunul nu ar fi atât 
de lipsit de delicateţe încât să intre în detalii neplăcute. 

— Am citit odată ceva, îi spun lui Adam, dar îmi pare rău încă 
din clipa în care rostesc cuvintele. 

— Ce? 

— Ai să crezi că încerc să caut scuze. 

— Nu, n-am să cred asta. Și chiar dacă am să cred, o să fie o 
ușurare. Nu cred că mai rezist multă vreme să îţi tot pui cenușă 
în cap, îmi răspunde el rânjind. 

Când mă uit la el, îmi dau seama că e supărat - mult mai 
supărat decât vrea să recunoască. Incearcă să mă protejeze de 
durerea lui, pentru că vede cum tot crește durerea mea și asta îl 
sperie. 

— Am citit că oamenii care au părinţi care îi judecă și î 
controlează... că încep să... 

Ce bine era dacă-mi țineam gura! E o teorie idioată. Adam o 
să râdă de mine. 

— În mintea lor, oamenii ăștia sexualizează comportamentele 
rele. Cresc fiind criticaţi de părinţi la fiecare pas, fiindcă nu fac 
întotdeauna exact ceea ce ar fi vrut părinţii lor și... e greu să 
trăiești sub atacul permanent al unui părinte hotărât să te 
îmbunătăţească ca om. E greu ca un copil - chiar și un 
adolescent - să facă faţă acestui gen de atacuri neîncetate, 
când singura greșeală făcută era că se străduia să fie el însuși. 

Chiar și pentru un om în toată firea ar fi greu. 

— Așa că minţile lor sunt cumva deformate, învățând să se 
protejeze de atât de multă durere. Işi modifică perceptiile în așa 
fel încât să simtă plăcere la gândul că fac ceva rău și că ceilalţi 
oameni le-ar dezaproba comportamentul. Conferă o latură 
sexuală faptelor rele. Ajung să se simtă bine aproape doar 
atunci când fac ceva interzis. Dar... asta-i doar o teorie. Una 
care este, evident, teribil de convenabilă pentru păcătoșii ca 
mine. 


VP - 210 


— Sună plauzibil, presupun. Uite, în legătură cu părinţii 
dificili... Știu că ai tăi sunt uneori foarte enervanți, dar nu 
vorbeai serios, nu? Când ai zis că nu vrei să-i mai vezi niciodată. 
Sper că n-ai vorbit serios. 

— Nu. 

Ba da. Dar fără sprijinul lui Adam nu o să am curajul necesar. 
Deci... nu. 

— Bun. Pentru că sunt bunicii lui Sophie și ai lui Ethan. 

Râd forțat, neconvingător. 

— Mda. Ce noroc pe Sophie și Ethan! Crezi că au simţit că e 
ceva în neregulă? Între noi doi, vreau să zic. 

— Nu. Clar nu. 

l-am lăsat cu o bonă - fiica adolescentă a unui vecin. De-abia 
m-am abținut să nu-i spun: „Dacă se întâmplă să sune cineva la 
telefon sau la sonerie, spunând că sunt rude de-ale mele, nu-i 
lăsa să stea de vorbă cu copiii mei. Nu-i lăsa să intre în casă”. 

— Probabil că mama o să le spună cu prima ocazie: „Bună, 
copii. Cum mai merge la școală? Apropo, mama voastră eo 
curvă pe net. Are mare noroc că tatăl vostru n-a aruncat-o în 
stradă când a aflat, altfel ar trăi din gunoaie”. 

Adam tresare. 

— Ei, haide! Noreen nu le-ar face niciodată așa ceva copiilor. 
Și familia ta nu crede cu adevărat că l-ai omorât pe Damon 
Blundy. Și nu cred că Noreen mi-ar fi spus vreodată despre 
Gavin, dacă s-ar fi ajuns până acolo. 

Chiar n-a fost atent? 

— Adam, Melissa s-a dus la polițiști și i-a încurajat să mă 
bănuiască de asasinarea lui Damon Blundy. Părinţii mei și Lee 
sigur au susținut-o când a făcut asta. N-a fost de capul ei. 

— Ințeleg că au crezut că ţi-ar prinde bine un șoc, ca să-ți 
bagi minţile în cap, dar e imposibil să creadă că tu ai fi în stare 
să omori pe cineva. 

— Dar sunt în stare să omor pe cineva. Numai că n-am făcut-o 
încă. 

e 

Poliţiștii au trimis o femeie să stea de vorbă cu mine: 
sergentul Charlotte Zailer. Înaltă, slabă, cu părul închis la 
culoare și rujul de un roșu-aprins. Are niște ochi inteligenți, 
negri, care mă fac să mă întreb ce părere are despre mine, încă 


VP -211 


înainte ca eu să fi rostit o vorbă. Îmi lasă impresia că se 
gândește deja la multe. 

Are sânii mari pentru o tipă slabă. A fost primul lucru pe care 
l-am observat la ea, când a intrat în celula în care am fost 
conduși eu și Adam când am sosit. Deși, probabil, nu se 
numește celulă. Tipul care ne-a adus aici a numit-o sală de 
întâlniri. Dar, sincer, nu-i o încăpere în care aș vrea să petrec 
prea mult timp. 

În mod normal nu acord mare atenţie sânilor altor femei, dar 
pe ai sergentului Zailer e imposibil să nu-i observi. Având în 
vedere povestea pe care am venit să le-o spun, apariţia acestor 
sâni, chiar și acoperiţi de haine, mă face ușor paranoică. Sunt 
sigură că și Adam se gândește la același lucru. Poate c-o să 
râdem mai târziu pe chestia asta. 

— Domnule Clements, aţi putea să vă încurajați soția să-mi 
spună ceea ce a venit să-mi spună? rostește sergentul Zailer. 
Nu pot să aştept la infinit. 

— Nicki... îmi șoptește Adam. 

— Nu am nevoie de încurajare. 

Am avut nevoie de un răgaz ca să mă pregătesc, atâta tot. lar 
acum sunt pregătită. 

— Acum că Adam știe adevărul, nu văd de ce nu vi l-aș spune 
și dumneavoastră. Nu o să mă priviţi cu ochi buni, dar nu mă 
deranjează. Sunt obișnuită ca oamenii să mă privească așa. 

— Deja nu vă privesc cu ochi buni, îmi spune femeia, ca și 
cum ar fi o chestie norocoasă. l-aţi minţit pe colegii mei, nu? Aţi 
spus că mașinii dumneavoastră îi lipsea o oglindă laterală în 
dimineaţa în care a fost ucis Damon Blundy. Dar știm deja că nu 
e adevărat. Avem înregistrări în care apare mașina 
dumneavoastră și se vede clar că există ambele oglinzi laterale. 

— Da, abia după câteva zile mi-am dat seama că există 
înregistrări. Știu că e jalnic, dar minciuna cu oglinda a fost 
singura care mi-a trecut prin cap în momentul ăla. Dumnezeu 
știe de ce am făcut o greșeală așa de idioată. Aș fi putut spune 
absolut orice altceva și aș fi fost mai convingătoare: că mi-am 
uitat telefonul acasă, că am lăsat mașina de călcat în priză... 
Orice! Când mi-am dat seama că am greșit, am sperat că 
înregistrarea are să fie atât de pixelată, încât să nu mi se vadă 
oglinzile, dar... 

Ridic din umeri. 


VP - 212 


— Ei bine, îmi pare rău că nu a mers minciuna asta. 

Îmi zâmbește. Parcă i-ar părea, într-adevăr, rău. Asta dacă nu 
cumva e o tactică. Trebuie să fie o tactică. 

— De asta aţi dat telefon și aţi anunţat că veniţi? V-aţi dat 
seama că povestea are să fie dezminţită și aţi hotărât să spuneţi 
adevărul? 

— Nu, tocmai v-am spus: îmi bazam toate speranţele pe 
faptul că imaginea are să fie pixelată, îi zâmbesc și eu. Am 
hotărât să mărturisesc adevărul pentru că m-a amenințat 
mama. 

— Nicki! a intervenit Adam. 

Nu știu ce crede că se mai poate face. Cuvintele mi-au ieșit 
pe gură, nu mai pot fi retrase. Și nici nu vreau. 

— Nu te-a ameninţat. 

— Ba da, exact asta a făcut. Soțul meu refuză să creadă că 
mama s-ar cobori până la nivelul ăsta, însă chiar m-a amenințat, 
îi explic eu sergentului Zailer. Mi-a zis că dacă nu-i spun lui 
Adam adevărul, i-l spune ea. Așa că i-am spus - și odată ce el 
știe, n-am niciun motiv să nu vă spun și dumneavoastră, mai 
ales că primesc ca bonus faptul că demonstrez că nu sunt o 
criminală. 

— Spuneţi, continuă sergentul Zailer. 

Oftez. Oricât de pregătită aș fi, nu va fi deloc plăcut. 

— M-am purtat dubios luni dimineaţă, pe Elmhirst Road - nu 
neg asta. Am preferat să mă întorc din drum decât să trec pe 
lângă un poliţist anume, dar... motivul meu n-a avut nimic de-a 
face cu Damon Blundy, fie el mort sau viu. Pe polițist mă 
străduiam să-l evit. 

— De ce? 

— Pentru că eram foarte jenată și rușinată în legătură cu ceva 
de care încă mă jenez și încă mi-e rușine - deși acum pot face 
față acestui gând, în timp ce luni dimineață am simţit că nu pot. 
Pur și simplu am... am văzut polițistul, am intrat în panică și am 
simţit nevoia să fug imediat cât mai departe de el. Presupun că 
diferența e că acum nu am ce face, nu mai am varianta de a 
fugi. Așa. Am avut o aventură virtuală cu un bărbat pe nume 
Gavin. În fine, un bărbat care mi-a spus că-l cheamă Gavin. Mă 
îndoiesc că ăsta e numele lui adevărat. Unul dintre lucrurile pe 
care le făceam în această... relaţie, dacă o putem numi așa, era 
să-i trimit fotografii cu mine. Unele mai explicite decât altele. 


VP - 213 


— Continuă. 

Mă uit spre Adam. Cum s-o fi simțind, să audă toată tărășenia 
încă o dată, de faţă cu o străină? 

— Sunt OK, îmi spune el. Poţi să-i povestești, nu-ţi face griji în 
legătură cu mine, adaugă și apoi se răsucește spre sergentul 
Zailer: îmi iubesc soția și nu am să las o scurtă scăpare 
prostească să mă întoarcă împotriva ei. 

Pe bune? Dar o scurtă scăpare prostească de aproape 
jumătate de secol - cam toată viața mea? 

— Relaţia dumneavoastră nu mă privește, domnule Clements. 
Continuă, Nicki. 

Nu pot. Nu pot să rostesc partea cea mai dificilă. Poate că 
dacă încep povestea de mai devreme o să fie mai ușor. 

— Gavin a pus un anunţ pe site-ul Intimate Links. ÎI știți? 

— Am auzit de el. 

— Dacă n-aţi intrat niciodată pe site, ce am să vă povestesc o 
să sune cam ciudat. Dar acolo oamenii pun anunţuri în căutarea 
unor chestii foarte concrete. Despre anumite fetișuri, de 
exemplu. Sunt o grămadă de chestii legate de dominație: 
fetișuri pentru picioare, tipi care vor să se joace de-a mama și 
bebelușul, de-a doctorul și pacienta... Când mă uitam pe el în 
mod regulat, vedeam întruna un tip care posta același anunț în 
fiecare zi: căuta o femeie care să rostească niște insulte oribile 
la adresa soţiei lui, în timp ce făcea sex cu el. M-a intrigat 
întotdeauna treaba asta - adică... de ce tocmai asta. În fine, 
scuze, e irelevant. Anunţurile astea conţin adesea anumite 
cerinţe de ordin fizic: diverse tipuri de siluetă, de exemplu - 
oamenii caută un corp slab ori gras, depilat, nedepilat. Multe 
dintre anunţuri sunt foarte directe. Așa era și al lui Gavin. 
Menţiona anumite... trăsături fizice foarte concrete, pe care eu 
le am. Căuta o tipă blondă, minionă și... în fine, niște chestii 
intime. Anunţul lui era scris de parcă mă descria pe mine. 

Asta fiindcă te descria, într-adevăr. Era Regele Eduard, 
folosindu-se de alt nume ca să te atragă. 

Adam se întinde să mă ia de mână. În clipa asta îl înțeleg mai 
puţin decât oricând. 

— Știu că sună sordid, și poate chiar este, dar trăiești un 
sentiment de eliberare când reușești să renunţi la toate 
constrângerile și normele sociale și să citești ceea ce vor 
oamenii cu adevărat. Și să citești un anunţ scris de un bărbat 


VP - 214 


care-ţi spune de la bun început că va fi cu totul fascinat de 
trupul tău, asta înainte de a-l fi văzut măcar... Să îi scrii 
spunând: „Fix pe mine m-ai descris” și după aia, în zece 
secunde, să primești un răspuns în care îţi zice: „Atunci, te 
vreau”... Nu știu dacă mă credeți, dar în toată treaba asta e un 
sentiment foarte reconfortant. 

— Te cred, îmi răspunde sergentul Zailer. Nicki, nu ai de ce să 
intri în defensivă. Nu judec vieţile sexuale ale altor oameni. 
Serios. Cred că viața mea sexuală te-ar șoca pe tine mai rău 
decât m-a șocat a ta pe mine. Sincer, dacă este să fiu uluită de 
ceva, e de faptul că mariajul vostru a rezistat. Mi se pare 
minunat că tu și Adam vă aflaţi amândoi aici, ţinându-vă de 
mână, în timp ce-mi povestești asta. 

— Știu că Nicki mă iubește, îi spune Adam. Nu l-a iubit pe tipul 
ăsta, Gavin. De asta pot să trec peste toate. 

Da, e adevărat. Îl iubesc pe Adam. Pe Gavin nu l-am iubit. Am 
avut impresia că l-am iubit pe Regele Eduard, dar m-am înșelat. 

— În scurt timp, e-mailurile noastre au devenit pornografice. 
Era... Nu vreau să-mi găsesc scuze, dar era ca și cum pe creierul 
meu pusese stăpânire un soi de febră. g 

Asa se întâmplă întotdeauna. De fiecare dată. Iti place febra 
asta, nu? Ai nevoie de ea. 

— Nu eram eu; era o... o obsedată de dorințe carnale. Habar 
nu aveam cum arăta bărbatul ăsta, dar nu avea nicio 
importanță. Devenisem dependentă de lucrurile pe care le 
spunea despre trupul meu și despre ceea ce mi-ar fi făcut el. 

— Deci el nu ti-a trimis fotografii? 

— Nu. Nu i-am cerut niciodată să o facă, iar el nu s-a oferit. 
Îmi convenea, pentru că nu erau decât niște cuvinte pe un 
ecran. Nu avea personalitate, nu avea un trecut, avea doar... 
cuvinte și cerinţe sexuale. Asta îmi convenea. Mă făcea să mă 
simt mai puţin vinovată - să nu mai am senzaţia că aveam un 
amant. Ar fi putut la fel de bine să fi fost un program de 
calculator. Fotografiile - cele pe care i le trimiteam eu lui - au 
devenit o tradiţie. Încercam să le fac cât mai variate, ceea ce 
era dificil, pentru că subiectul era întotdeauna același: sânii mei. 
Uneori îi fotografiam în oglinda din dormitor, uneori de sus, 
alteori din cabina de toaletă a unui restaurant. 

Trag adânc aer în piept, iar Adam mă strânge de mână. 


VP-215 


— Și o dată, o singură dată, pe 5 iunie, în parcarea unui 
supermarket, ziua în amiaza mare, când erau oameni în jur. Mi 
s-a părut că nu era nimeni suficient de aproape încât să vadă ce 
fac. Mi-am scos bluza și sutienul și am făcut o poză. Cu 
telefonul. N-a ieșit foarte bine, așa că am mai făcut una și apoi 
încă una. Așa procedam întotdeauna, până obţineam o poză pe 
care o consideram suficient de reușită ca să i-o trimit lui Gavin. 
Nu știu cum am fost în stare să uit unde eram sau că exista 
pericolul de a fi văzută, dar asta s-a întâmplat. Am fost complet 
absorbită, mental și fizic, de ceea ce făceam. Presupun că e ca 
sexul în public - oamenii fac și așa ceva, nu? 

Sergentul Zailer încuviinţează din cap. 

— Când făceam fotografiile acelea... cam așa mă simțeam, ca 
și cum aș fi făcut sex. M-a luat valul. Riscul de a fi văzută de 
cineva sporea plăcerea, dar în același timp nu credeam că 
există un risc real. Pe urmă am auzit cum îmi bătea cineva în 
geamul de la portieră și când am ridicat privirea am văzut un 
poliţist în uniformă, care stătea lângă mașina mea și mă privea 
îngrozit. 

Mă zguduie faptul că rostesc cuvintele astea cu voce tare. 

— Am intrat în panică. Știu că sună melodramatic, dar am 
crezut că viaţa mea lua sfârșit: aveam să fiu arestată și 
condamnată pentru expunere indecentă; aveam să ajung pe 
prima pagină a ziarului local; copiii mei aveau să fie ridiculizaţi 
la școală; Adam avea să mă părăsească; aveam să ajung în fața 
unui tribunal și să capăt cazier pentru expunere indecentă în 
public. M-am pierdut cu firea, am luat-o razna. 

— Cu siguranţă nu a fost o experienţă plăcută, îmi răspunde 
sergentul Zailer înțelegătoare. 

E nebună? De ce nu mă arată cu degetul, izbucnind în râs? 

— Aţi avut ghinion. Aţi fost caraghioasă, dar aţi avut și 
ghinion. 

— Nu, am avut mare noroc. Polițistul mi-a dat doar un 
avertisment și chiar mi-a promis că nu va spune nimănui ce s-a 
întâmplat. Bietul om, părea mai stingherit decât mine. S-a 
purtat tare cumsecade când a văzut cât de speriată eram. 

Așa cum se poartă și sergentul Zailer, cumsecade, chiar 
acum. Și Adam. Există câţiva oameni cumsecade pe lumea asta. 
Trebuie să găsesc un mod de a trăi în care să includ și gândul 


VP - 216 


ăsta. Nu pot, nu trebuie să-mi duc întreaga viaţă ascunzându- 
mă și apărându-mă. 

— Ar fi putut fi mult mai rău, continui eu. În orice caz, situaţia 
aceea cu polițistul m-a făcut să-mi vin în fire. Nu am mai vorbit 
cu Gavin și am hotărât să nu mă mai pun pe mine și să nu mai 
pun nici familia vreodată într-o asemenea situaţie. Apoi, luni 
dimineaţă treceam pe Elmhirst Road, îndreptându-mă spre 
școala copiilor, și l-am văzut pe acel poliţist și... nu m-am putut 
abtine. Am avut impresia că e o catastrofă, ca scoasă dintr-un 
film horror - că polițistul acela o să mă pândească după fiecare 
colţ, c-o să mă aștepte întotdeauna, pentru tot restul vieții mele. 
Nu puteam să trec pe lângă el cu mașina, nu suportam gândul 
că avea să mă vadă. Mi-am amintit totul dureros de clar: 
umilința din momentul acela, teama. Pur și simplu n-am putut. 
Am întors pe loc și ăsta e singurul motiv pentru care 
dumneavoastră aţi aflat de existenţa mea. Nu fiindcă aș avea 
ceva de-a face cu asasinarea lui Damon Blundy, ci fiindcă am 
stat odată cu ţâţele pe-afară într-o parcare și am fost prinsă. 

— Cu toţii facem greșeli prostești, Nicki. Ar fi trebuit să le spui 
detectivilor Kombothekra și Waterhouse adevărul, atunci când 
te-au întrebat. Te-ar fi scutit de o grămadă de stres. 

— Păi, nu, n-ar fi trebuit să le spun, pentru că nu voiam să știe 
adevărul, mă răstesc eu. Nu voiam ca nimeni să știe adevărul, 
iar acum mă enervează gândul că toată lumea a aflat, 
mulțumită părinţilor mei, fratelui meu și așa-zisei celei mai bune 
prietene. 

— Nicki... nu-i nevoie să-ţi ieși din fire... 

— Cum adică? mă întreabă sergentul Zailer, pe deasupra 
protestelor lui Adam; se pare că ea e de acord că este nevoie 
să-mi ies din fire. 

— Melissa Redgate, care pe vremuri mi-a fost cea mai bună 
prietenă, s-a căsătorit cu fratele meu, Lee. M-am văzut cu ea 
marţi după-amiaza. Am vorbit despre asasinarea lui Damon 
Blundy. Am impresia că ea credea că eu l-am ucis - pentru 
simplul fapt că i-am vorbit despre moartea lui și fiindcă mă 
crede genul de persoană în stare să facă orice rău. 

— Eu nu cred nicio clipă că Melissa ar bănui că tu l-ai ucis pe 
Blundy, mormăie Adam. 

Asta mă face să mă întreb dacă, fiind pusă în situaţia de a 
alege, aș sacrifica hotărârea cu care crede el că sunt un om 


VP - 217 


bun, în detrimentul conștientizării faptului că trebuie să 
gândească tot ce e mai rău despre dușmanii mei. 

Da, ar merita făcut sacrificiul acesta. 

Îl ignor, fixându-mi privirea asupra sergentului Zailer. 

— Melissa crede că e posibil ca eu să-l fi ucis pe Damon 
Blundy. Probabil a hotărât să-i spună lui Lee toate secretele 
mele, iar acesta le-a dat telefon părinţilor noștri. Așa a ajuns 
mama să-mi dea telefon, amenințând c-o să-i spună lui Adam 
despre aventura mea dezgustătoare. Ah, și tot mama m-a 
întrebat dacă l-am omorât pe Damon Blundy, pe un ton din care 
se cam înţelegea că ea credea că l-am omorât. 

Sergentul Zailer scoate un teanc de hârtii din dosarul pe care 
îl ţinea în poală. 

— Am să-ţi arăt niște hârtii, Nicki. Una dintre ele este un 
anunț postat pe Intimate Links în 2010. Celelalte sunt 
comentariile tale asupra articolelor lui Damon Blundy. 

Apuc hârtiile și încep să le răsfoiesc, sperând că nu se vede 
că-mi tremură mâinile. Sigur că polițiștii au citit comentariile de 
sub articolele lui Damon Blundy, în căutare de țăcăniţi care ar fi 
fost în stare să-l omoare fiindcă i-a jignit, dar cum naiba au făcut 
rost de un anunţ pe care l-am postat eu pe Intimate Links acum 
trei ani? 

Asta dacă nu cumva l-au găsit în casa lui Damon Blunay. Ceea 
ce ar însemna... 

Inima începe să-mi bată nebunește, o simt până în gât. Nu 
mai pot nici să respir, nici să înghit. Mintea îmi e cuprinsă de un 
fel de ceaţă. 

— Nicki? Ești bine? mă întreabă sergentul Zailer. 

— Puteţi să-i daţi un pic de apă? rostește Adam. 

la hârtiile și începe să citească anunţul. Doamne Dumnezeule! 
Nici cuvântul „coșmar” nu pare suficient de puternic, nu 
reușește să descrie cât de oribilă e situaţia. 

Trebuie să neg c-am scris și că am postat anunţul ăla. Nu am 
altă variantă. Dacă Adam află că l-am minţit chiar și în timp ce 
făceam marea mărturisire, mă părăsește. 

— Nu am nevoie de apă, sunt bine. Recunosc editorialele lui 
Damon Blundy din Herald, dar ce e cu anunțul ăsta? 

— Nu l-ai postat tu pe Intimate Links în 2010? 

— Nu. Cine a zis așa ceva? Normal că nu l-am postat eu. 

— Ești fană a postului BBC4? mă întreabă sergentul Zailer. 


VP - 218 


— Da. Și cei apropiați știu lucrul ăsta despre mine. 

Văd o schimbare în privirea sergentului Zailer și-mi dau 
seama că am ghicit corect. Poliția nu mi-a găsit anunţul în casa 
lui Damon Blundy. 

— Melissa a fost cea care v-a atras atenţia asupra anunţului, 
nu? V-a spus că sigur sunt eu cea care l-a postat? Sau v-a spus 
fratele meu, Lee? Unul dintre ei, în orice caz. 

Prefăcându-mă că încerc să raţionez, în ciuda șocului pe care 
îl trăisem, continui: 

— Ceea ce înseamnă... Dar Lee nu ar fi scris anunţul ăla, în 
niciun caz. Melissa trebuie să-l fi scris. Trebuie să-l fi scris ca și 
cum îmi aparținea mie. 

— Nu cred c-ar face așa ceva, Nicki, intervine Adam. 

— Ar face orice, mă răstesc la Adam și apoi mă întorc spre 
sergentul Zailer: Sunteţi sigură că anunţul a fost postat în 20107? 
Nu l-ar fi putut posta după moartea lui Damon Blundy, 
antedatându-l? 

Știu că Melissa n-a făcut așa ceva. Faptul că a adus anunțul 
meu de pe Intimate Links la poliţie ar putea însemna mult mai 
mult decât că mă bănuiește de asasinarea lui Damon Blundy... 

Sergentul Zailer mă face să-mi pierd firul gândurilor: 

— Ai comentat foarte des articolele lui Blundy. l-ai sprijinit 
punctul de vedere cu extrem de mult entuziasm de fiecare dată. 
Nu am găsit nici măcar o situaţie în care să argumentezi 
împotriva lui. 

— De cele mai multe ori eram de acord cu el. 

— E mai mult decât „de cele mai multe ori”. Intre octombrie 
2011 și februarie anul acesta, ţi-ai exprimat solidaritatea cu 
opiniile lui în ceea ce privește aproape fiecare articol publicat de 
el. Ai ratat doar vreo două sau trei. Îl cunoșteai personal? 

— Nu. Nu l-am văzut niciodată în persoană, n-am stat 
niciodată de vorbă cu el. Pur și simplu mi s-a părut un tip foarte 
deștept și am considerat că are dreptate în cele mai multe 
privinţe. 

— Cum se face c-ai început să comentezi abia în 2011? 
Damon Blundy scria editoriale în Daily Herald din 2009. 

— Cred că Nicki are voie să... 

— Am început să comentez când am început să-i citesc 
rubrica. Nu ţin minte data exactă. Și nici nu știu de cât timp 


VP - 219 


scria acolo. Pur și simplu l-am descoperit într-o zi, când 
pierdeam timpul pe net. 

— De ce te-ai oprit din a comenta în februarie, anul acesta? 
Parcă spuneai că atunci ai răspuns anunţului postat de Gavin? 

— Da, așa e, îi răspund cât de calm pot. Și da, cele două au 
legătură. N-am mai comentat la articolele lui Damon Blundy 
fiindcă m-am săturat să fiu atacată de nenumărații lui dușmani 
ori de câte ori mă declaram de acord cu el. In felul ăsta a apărut 
o gaură în timpul pe care îl petreceam online, așa că am început 
să mă uit pe Intimate Links și... am fost absorbită. 

— Mai ai e-mailurile de la și pentru Gavin? 

— Nu. Când am hotărât să-i spun lui Adam adevărul, am șters 
toate e-mailurile, iar după aia mi-am șters și contul ăla de e- 
mail. Eu hotărâsem să-i mărturisesc totul soțului meu, dar din 
câte știu, Gavin nu hotărâse să-și mărturisească și el păcatele. 
M-am gândit că ar fi corect să-i protejez identitatea. 

— Ce adresă de e-mail are? 

— N-o știu pe dinafară. Și chiar dacă aș ști-o, m-aș preface că 
nu o știu. Îmi pare rău, dar Gavin e însurat și vrea să rămână 
însurat. Nu toată lumea e la fel de înțelegătoare ca Adam. 

— Nu, cu siguranţă nu, e de acord sergentul Zailer. 

— De ce v-a arătat Melissa anunțul ăsta de pe Intimate Links? 
o întreb eu. E... e prea mult. E mai mult decât a-și face datoria 
de bună cetăţeană. De ce nu v-a spus doar că i-am cerut să 
mintă în legătură cu oglinda laterală și atât? 

— Nu știu. Tu de ce crezi? 

— Probabil că a vrut să se asigure că o să credeţi că eu am 
postat anunţul acela, că Damon Blundy a răspuns, c-am avut o 
aventură și că, în cele din urmă, l-am omorât. Dar nu-mi dau 
seama de ce și-ar dori atât de tare să credeţi asta, doar dacă... 

Mă întrerup. Mai bine nici nu începeam fraza asta. Nici eu nu 
cred ce sunt pe cale să rostesc. 

Ah, da? Nu crezi? Atunci de ce ai început să tremuri? 

— Dacă nu, ce, Nicki? mă întrebă sergentul Zailer. 

— Dacă nu cumva l-a omorât chiar ea, șoptesc. 

(J 

— O să te rog să mă lași undeva, îi spun lui Adam. 

N-am vorbit aproape deloc de când am plecat de la Poliţie. E 
șocat c-am acuzat-o pe Melissa de crimă. 


VP - 220 


Numai că nu am acuzat-o. N-am făcut decât să gândesc cu 
voce tare. Mi-a trecut prin minte un gând și l-am rostit imediat. 
Cu toate că mi l-am scos din cap, tot mă bântuie. Dacă Melissa 
credea că am o aventură cu Damon Blundy și l-a convins pe Lee 
să creadă și el, dacă au făcut efortul de a atrage atenția 
polițiștilor asupra anunţului meu de pe Intimate Links... 

Nu. E imposibil, nu l-au omorât ei pe Damon Blunay. De ce l- 
ar fi omorât? Eu sunt cea cu care au ceva. Dacă voiau să 
omoare pe cineva, m-ar fi omorât pe mine. Părinţii mei și-au 
dorit oricum toată viaţa ca eu să nu fi existat. Adam ar protesta 
dacă m-ar auzi spunând așa ceva, dar e adevărat. Dacă îţi 
dorești neîncetat să schimbi atitudinea, comportamentul și 
personalitatea unui om înseamnă că-ţi dorești ca omul acela, 
așa cum este el, să nu mai existe. 

— Nu vii acasă? 

— Trebuie să merg până la Kate Zilber. Trebuie s-o întreb 
ceva. 

— Despre copii? 

— Nu. 

Mi-e prea jenă să-i spun că am nevoie de o nouă cea mai 
bună prietenă și că sper că aceea va fi Kate, dar îi pot spune o 
parte din adevăr. 

— Mă urmărește cineva. Un tip cu șuvițe și cu un BMW 
albastru. Așteaptă la poarta școlii în fiecare după-amiază. Mă 
rog, asta făcea înainte să-l iau la ochi. 

— Poftim?! 

Adam face o oprire de urgență pe Main Street. Mașina din 
spatele nostru ne claxonează. 

— Te urmărește un bărbat și mie de-abia acum îmi spui? 

— Păi, mi-am dat seama abia marţi. Cred că ne-a urmărit 
până la gară și pe urmă când am închiriat mașina. M-a urmărit 
până la Melissa. Când am ieșit din casă, l-am găsit acolo, stătea 
peste drum. Fuma. Nu l-am mai văzut de atunci. 

— De ce nu le-ai spus polițiștilor? Și ce are Kate Zilber de-a 
face cu asta? 

— Ti-am spus, își făcea veacul pe la școală. Am presupus că 
era unul dintre taţii copiilor, dar Kate mi-a zis că nu există niciun 
părinte căruia să i se potrivească descrierea asta. Și o cred. Ar 
ști dacă ar fi vreun tată care să arate așa. Am rugat-o să întrebe 
câţiva dintre ceilalți părinţi dacă l-au observat și ei sau dacă 


VP - 221 


putem afla numărul de înmatriculare al mașinii. Când l-am văzut 
marți în fața casei Melissei, am fost atât de surprinsă, încât nu 
m-am gândit să mă uit la număr. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, mă întrerupe Adam nervos. 
De ce nu i-ai spus nimic despre toate astea sergentului Zailer? 

— Pentru că... încep eu, răsuflând adânc. Oricât de îngrozitori 
ar fi ei, nu vreau să-mi bag familia în cine știe ce încurcătură. Nu 
că asta s-ar întâmpla în mod obligatoriu. Nu e ilegal să angajezi 
pe cineva care să-ţi urmărească sora sau fiica, nu? 

Adam dă ochii peste cap. 

— Nicki, doar nu te gândești serios că... 

— Cine altcineva? îl întreb eu, întorcându-mă spre el. Cine 
altcineva s-ar deranja să angajeze un măscărici care să mă 
urmărească de colo-colo - pe mine, o casnică insignifiantă, de 
care nu a auzit nimeni? Doar părinţii și fratele meu au 
manifestat vreodată un interes  nesănătos față de 
comportamentul meu de zi cu zi. Evident că ai mei sunt în 
spatele omului care mă urmărește. 

— Nicki, am impresia că treaba asta se transformă într-o 
paranoia periculoasă. 

— Știu. Crezi asta fiindcă n-ai cum să înţelegi cum m-am 
simţit toată copilaria. 

Mă ascund în spatele unui zâmbet larg, luminos și fals. 

— Dar e OK. Treaba asta mi-a întărit caracterul. N-aș fi ajuns 
unde sunt astăzi, dacă m-ar fi înţeles toată lumea. 

Ei n-au reușit să mă cunoască cu adevărat. Nici tu n-ai să 
reușești. 

Învins, Adam clatină din cap. 

— În regulă, rostește încet. Deci mergem la Kate Zilber. Care-i 
adresa? 

— Gunstool Road. Numărul 31. 

— Și care e planul? De ce vrei să încerci să afli mai multe 
despre tipul ăsta, să-i afli numărul de la mașină? Parcă ziceai că 
nu l-ai mai văzut de marți. 

Mă pricep să dau răspunsuri neutre, fără să-mi dezvălui 
sentimentele faţă de subiect. 

— Nu l-am mai văzut. Așa că fie este mai discret acum, 
fiindcă are impresia că l-am reperat, fie nu mă mai urmărește. In 
orice caz, aș vrea să știu cine este și cine l-a angajat. Vreau eu 
să aflu. 


VP - 222 


— Are vreun sens să încerc să te conving că... 

— Nu. 

Adam conduce în tăcere până acasă la Kate. Tot drumul până 
acolo, îmi imaginez cum ar fi să-i spun adevărata poveste a 
copilăriei mele. Este vina mea că nu înţelege, e vina mea că nu 
știe. l-aș fi putut spune când l-am cunoscut. Însă n-am făcut-o. 
Nici Melissa nu știe părțile cele mai rele. Am lăsat-o să creadă că 
familia mea era normală; că aveau loc doar clasicele ciocniri 
între o adolescentă rebelă și părinţii ei. Încă sunt de părere că 
am făcut alegerea cea bună. Mulțumită acestui zid de tăcere pe 
care l-am ridicat, nimeni nu a trebuit să mă asculte vreodată 
povestind cât de rău a fost totul, apoi să-mi spună: „Nu-i chiar 
așa de grav. Am auzit și povești mai rele de-atât”. 

Îi spun lui Adam c-am să mă întorc până în ora 10, apoi îl 
urmăresc cu privirea până se îndepărtează și aștept să dispară 
cu totul mașina înainte de a suna la ușa lui Kate Zilber. Clădirea 
are două aripi și o ușă mare, cu câte un bovindou de fiecare 
parte. În faţa fiecărei ferestre se află câte o fâșie de grădină 
amenajată identic, ca o continuare a simetriei perfecte a casei. 

Kate deschide ușa îmbrăcată în pantaloni gri de trening și un 
maiou alb; e desculță. Mi se șterge zâmbetul de pe faţă când îi 
văd figura aspră. Nu am mai văzut-o niciodată arătând așa, e 
complet diferită faţă de femeia pe care o știu. 

— Îmi pare rău, Nicki. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

— Nu te pot primi în vizită. Nu putem socializa. Copiii tăi merg 
la școala mea. Tu ești părinte, eu sunt directoarea școlii. Hai să 
păstrăm o relaţie profesională, bine? Crede-mă, îmi pare rău. Nu 
ar fi trebuit să te invit de la bun început. A fost o idee proastă. 

— Kate, ce naiba se întâmplă? Eram părinte și ieri, când m-ai 
invitat pe la tine. Și de când te interesează pe tine să menţinem 
o relaţie profesională? Îmi tot povestești pe care dintre angajaţii 
tăi ai chef să îi dai afară! 

— Nicki, îmi răspunde pe un ton blând, ar fi mai bine să pleci. 

— O să plec imediat ce-mi explici cum de te-ai răzgândit așa 
de brusc. Spre norocul tău, nici eu nu mai am chef să socializez 
cu tine - tind să prefer socializarea cu oameni care nu mă 
reneagă brusc dar nu sunt o idioată, nu plec de-aici fără o 
explicație. 

— Au sunat polițiștii la școală, întrebându-ne despre tine. 


VP - 223 


În spatele ei, în casă, văd pe jos un mozaic, un covor bleu-pal, 
care seamănă cu algele marine sau cu ceva asemănător. Se 
simte un miros picant - curry sau mâncare mexicană. 

— În legătură cu luni dimineaţa? Da, știu - le-a spus Izzie că 
am vorbit la telefon cu ea cea mai mare parte a dimineții. 

— Treaba asta are legătură cu asasinarea jurnalistului ăla, nu- 
i așa? A lui Damon Blundy? 

— Da. Asasinare pentru care, după cum le-a explicat chiar 
Izzie, e imposibil să fiu vinovată. 

— Nu te acuz de crimă. Dar... e clar că ești implicată în vreun 
fel sau altul în treaba asta, iar la telefon mi-ai spus că te 
urmărește un bărbat străin... 

— Stai, stai! exclam eu și ridic o mână ca să o opresc. Sunt 
implicată în uciderea lui Damon Blundy doar fiindcă am trecut 
pe strada lui în drum spre școală... 

— Nicki! 

Își folosește tonul autoritar, de directoare de școală, ca să mă 
reducă la tăcere. 

— Uite ce e. Scutește-mă de discursul tău despre cum ești tu 
nevinovată până la proba contrarie. Nu are legătură cu ceea ce 
ai făcut sau cu ce nu ai făcut tu. Sincer, chiar nu mă 
interesează. Pur și simplu nu vreau ca în clipa asta să mă 
apropii de cineva care poate aduce genul ăsta de stres și de 
probleme în viața mea. Am probleme să-mi pun și în cap! 
Trebuie să mă protejez. Imi pare rău dacă asta sună egoist. Și 
îmi pare rău dacă te afli într-o situaţie dificilă, dar - din nou, 
iartă-mă pentru sinceritatea asta - nu ești genul de prietenă de 
care am nevoie. Am crezut că ești. Am crezut c-ai să fii 
distractivă... 

— A, chiar sunt, crede-mă! exclam eu, aproape sufocându-mă 
de indignare, pe care o simt ca pe o bilă fierbinte, cu ţepi, în 
spatele gâtului. Sunt super distractivă când nu sunt acuzată pe 
nedrept de crimă și când nu încerc să scap de tipi dubioși care 
mă urmăresc. 

— Înţeleg că ești furioasă, dar încerc să fiu sinceră cu tine. Am 
nevoie de prieteni care să mă ajute să mă ridic, nu care să mă 
tragă în jos după ei. Chiar îmi pare rău. Și, ca să ne înţelegem, 
asta nu o să-i afecteze în niciun fel pe Sophie și pe Ethan, da? 
Dacă încerci să-i retragi de la școala mea, dau imediat telefon la 
poliţie și-ţi retrag imediat alibiul! 


VP - 224 


Incredibil! Încearcă să salveze situaţia cu o glumă. Da, hai să 
râdem și să ne distrăm pe seama faptului că am probleme și că 
ar fi mai bine să fiu evitată. _ 

Nu reușesc să-i răspund nimic. li întorc spatele și mă 
îndepărtez de casa ei cât de repede pot. 

e 

O oră mai târziu, stau la o masă din faţa unui pub - primul 
pub care mi-a ieșit în cale după ce am ieșit de pe strada lui Kate 
-, iar în faţa mea se află un gin tonic dublu și telefonul. Nu sunt 
în stare să gândesc, nu sunt în stare să fac nimic, nu pot să mă 
opresc din plâns. Singurul avantaj al stării în care mă aflu acum 
este că nimeni n-ar vrea să împartă masa cu mine, așa că amo 
grămadă de spaţiu. 

Kate ar fi trebuit să-mi asculte povestea lungă și ciudată, apoi 
să-mi spună ce să fac. Mă bazam pe ea. Asta e pericolul cu care 
te confrunţi când nu te poţi baza pe niciunul dintre cei apropiaţi: 
devii disperat și ajungi să alegi străini la întâmplare, să-i urci pe 
un piedestal pe care nu îl merită și să te bazezi pe ei. 

Să știi că cei mai mulți oameni nu fac asta. Doar idiotii ca tine. 

Așa, gândește-te, Nicki. Nu ai la cine să apelezi, în afară de 
tâmpita de tine însăți. Ce vei face? 

Din câte îmi dau seama, unul din doi oameni ar fi putut să-l 
omoare pe Damon Blundy: soţia lui, Hannah sau Regele Eduard. 
Însă asta nu limitează bănuielile la doar două persoane, din 
păcate, pentru că Regele Eduard ar putea fi oricine. 

Dacă regele Eduard e Adam? 

Nu, e absurd. Adam era la muncă când a fost omorât Damon 
Blundy, nu? Nu înseamnă că e criminal doar fiindcă este un 
geniu al calculatoarelor și fiindcă le ia apărarea părinţilor mei. E 
un om bun, care nu ar simula o aventură online cu propria soție 
vreme de doi ani. Pentru ca el să-mi fi răspuns la anunţul de pe 
Intimate Links din 2010, ar fi trebuit ca Melissa să-i fi spus că eu 
i-am menţionat site-ul, să-i fi comunicat bănuielile ei. Nu, n-ar fi 
făcut asta. Nu în 2010. Încă se simţea prea vinovată pentru că 
se mutase cu Lee. 

Adam ar fi putut intra la bănuieli de unul singur, presupun. 
Petreceam atâta timp la calculator și cu telefonul în brațe... 

Unde era Lee când a fost ucis Damon? Era la muncă, ca 
Adam? 


VP - 225 


Resping violent gândul ăsta. Fratele meu nu este Regele 
Eduard. Așa ceva e de neconceput. 

Melissa iese din discuţie, întrucât Regele Eduard pe care îl 
cunosc eu - pe care îl cunoșteam eu - este bărbat, fără îndoială. 

Si dacă era un bărbat angajat și instruit de o femeie? De 
Melissa. Un bărbat cu un BMW albastru și cu șuvițe blonde în 
păr, care poate că nu urmărise o mașină închiriată din Spilling 
până în Highgate, ci știuse direct adresa Melissei... 

Stomacul mi se zbate ca un vapor pe o mare furtunoasă, 
amenințând să dea pe dinafară dintr-o clipă în alta. 

Nu trebuie să mai fac presupuneri absurde. O să înnebunesc. 

Adică o să înnebunesc și mai rău decât am făcut-o până 
acum. 

Ce ar spune despre mine gestul de a telefona la Adam la 
serviciu, ca să aflu dacă a fost acolo luni dimineaţă? 

Esarfa de la ochi. Am pornit de la ideea că a vrut să mă leg la 
ochi cu ea ca să nu-i văd faţa și să nu exclam: „Dar nu ești 
Damon Blundy”. Nu mi-a dat prin cap că mă oprea din a-l vedea 
și de a spune mai mult decât atât: „Nu ești Damon Blundy. 
Eşti...” 

Cine? A 

lau telefonul și încep să scriu un e-mail. În mintea mea răsună 
o voce care îmi spune să nu o fac, că e cel mai grav lucru pe 
care l-aș putea face, însă nu e foarte convingătoare. E o voce 
alarmată, nesigură, care acum recită niște cuvinte învăţate de 
mult pe de rost, care între timp și-au pierdut semnificaţia. 

Am o relaţie apropiată cu cineva care știe adevărul - un om al 
cărui nume adevărat nu-l știu, așa e, dar cu care mi-am 
împărtășit cele mai sincere gânduri și sentimente timp de doi 
ani. Și chiar era un bărbat; nu era Melissa, cum am putut să mă 
gândesc la asta, chiar și pentru o secundă? Și el și-a împărtășit 
cu mine gândurile și sentimentele, niciunul dintre noi nu am mai 
avut așa ceva cu vreun alt om. 

Ține la tine. E un ucigaș, dar te iubește. E obsedat, iar atunci 
când ești obsedat ești în stare să faci orice. 

Ești în stare să faci orice și atunci când pentru tine nu mai 
contează nimic în afară de aflarea adevărului. 

Ating literele de pe ecranul telefonului cu vârful degetului 
arătător: „Dragă Gavin/ Rege Eduard, trebuie să stăm de vorbă. 
Am putea să ne întâlnim, cât mai repede cu putinţă? N x”. 


VP - 226 


Apăs „send”. 

e 

Bărbatul cu care ai fost la Hotelul Chancery... nu am fost eu, 
nu a fost nimeni cunoscut. A fost un străin. 

Cuvintele acelea mă vor durea pentru tot restul vieţii. Un gen 
de durere pe care cei mai mulţi oameni nu o simt niciodată. 

Am reușit să îmi păstrez coerenţa ca să aflu cât mai multe. l- 
am scris imediat. „Cum adică era un străin? Dacă ţi-ai trimis 
vreo cunoștință să facă sex cu mine - lucrul pe care nu l-a dus la 
bun sfârșit, apropo -, atunci trebuie să știi cum îl cheamă. Aș 
vrea să știu și eu”. 

In timp ce apăsam „send”, mă gândeam: „Aș putea să sun la 
poliție. Am fost violată. Asta e viol, ce mi s-a întâmplat mie. Cu 
toate că...” 

Apoi mi-am amintit cum stătusem întinsă pe patul acela, cum 
mă simţisem. Mi-am dat seama cât de inutil ar fi fost să mă 
gândesc la poliţie. Probabil că nu l-ar găsi niciodată pe bărbatul 
ăla - Regele Eduard l-ar proteja - și chiar dacă l-ar găsi, fără 
îndoială că el ar povesti la proces cât de bine m-am simţit cu el. 
Ar fi aflat Adam, ar fi aflat copiii... nu, așa ceva e de 
neconceput. 

După nici cinci minute am primit răspunsul Regelui Eduard. 
„Nicki, ai înnebunit?” îmi scria el. „Chiar crezi c-aș fi trimis la 
tine un străin - chiar un străin? Crezi că ţi-aș face așa ceva? 
Uau, chiar m-a rănit chestia asta. RE7”. 

„Tu mi-ai spus c-a fost un străin”, atât am reușit să-i răspund. 

„Așa e, așa ţi-am spus”, mi-a răspuns el. „Te rog să mă ierți, 
nu gândesc limpede în clipa asta. Sincer să fiu, am cam luat-o 
razna. Nicki, eu eram. Sigur că eu eram. Bărbatul căruia îi scrii 
din 2010 încoace și bărbatul din încăperea aceea de hotel sunt 
unul și același. RE7”. 

„Atunci, ce-ai vrut să spui când mi-ai zis că era un străin?”, i- 
am răspuns eu. Deja reușisem să mă detașez emoţional într-o 
oarecare măsură. Știam de fiecare dată care avea să fie 
următoarea mea mișcare logică, dar încercam să nu mă mai 
implic emoţional. Știam, însă, că atunci când aveam să le permit 
din nou sentimentelor să iasă la suprafaţă, nimic din ce-ar fi 
putut spune Regele Eduard nu m-ar fi făcut să mă simt mai bine. 

Următorul lui mesaj mi-a făcut inima să stea în loc. „Nu sunt 
și nici nu am fost vreodată Damon Blundy. Asta am vrut să spun 


VP - 227 


prin chestia cu străinul. Ai crezut că ai o aventură amoroasă cu 
Damon Blundy. Dar nu e așa. Bărbatul din încăperea aceea 
eram eu - un bărbat al cărui nume încă nu-l știi, un bărbat care 
încă se ascunde de tine. Un străin. Am fost melodramatic. Sigur 
că nu sunt, de fapt, un străin”. 

N-am crezut nicio iotă și mi-am dat seama că nu am să mai 
pot crede niciodată nimic din ce-mi spune el. Tin minte c-am 
început să trec în revistă posibilităţile: 


Regele Eduard era Damon Blundy, dar bărbatul de la Hotel 
Chancery nu era Damon Blundy. 


Regele Eduard era bărbatul de la Chancery, dar nu era Damon 
Blundy. 

Regele Eduard nu era nici Blundy, nici bărbatul de la 
Chancery. 

Regele Eduard era Blundy și bărbatul de la Chancery. 


Probabil că mai erau variante, dar am hotărât că aș fi preferat 
să umplu cada cu apă și să mă înec decât să analizez și alte 
posibilităţi. 

A mai sosit un e-mail după ce nu am răspuns la cel anterior. 

„Te-am minţit, Nicki. Îmi pare tare, tare rău. Știu că nu ai să 
mă ierţi. De asta n-am putut să-ţi scriu zile întregi după aceea. 
Dacă vrei să știi adevărul, află că m-am simţit prea vinovat. Mă 
urăsc pe mine însumi la fel de mult cum trebuie să mă urăști tu. 
Te rog să mă crezi. Nu știu cum a putut să-mi treacă prin cap că 
e o idee bună să mă prefac a fi altcineva. Trebuie să mă crezi. 
Toate celelalte lucruri pe care ţi le-am scris au fost sincere, 
venite din inimă. Cât despre timpul pe care l-am petrecut 
împreună în hotel, îmi pare rău că nu am dus lucrurile la bun 
sfârșit. Tu-mi știi principiile, am încercat să ţi le explic. Oricât de 
demodat ar suna, nu vreau să încalc limita pe care mi-am 
impus-o singur și să-i fiu cu totul necredincios soţiei mele în 
ceea ce privește apropierea fizică. Trebuie să pot trăi cu propria 
conștiință. Sper că înţelegi. Nu-mi stăpânesc prea bine reacțiile 
impulsive, iar dacă sunt prea indulgent cu mine însumi, mi-e 
teamă de ce s-ar putea întâmpla. RE7” 

„Cu totul necredincios” - asta a fost exprimarea care m-a 
făcut să-mi doresc să-l înjunghii în ochi și ăsta a fost momentul 


VP - 228 


în care i-am răspuns, scriindu-i lucrul acela prostesc, ridicol, 
necugetat, care a dus la moartea lui Damon Blundy. 

Nu este mai puțin mort... 

Tot e-mailul ăsta furios a fost cel în care i-am spus Regelui 
Eduard să nu mă mai caute niciodată. Dacă ceea ce-mi făcuse el 
mie se născuse din dragoste, atunci voiam să găsesc opusul 
dragostei, i-am spus eu. Aveam să mă întorc la Intimate Links și 
să răspund unui anunţ în care nu se cerea decât sex, nimic mai 
mult decât un trup care să se lase folosit; poate în felul ăsta nu 
mi-aș mai fi distrus sufletul. 

Și astfel Regele Eduard l-a creat pe Gavin. 

Dacă aș fi ignorat acel ultim e-mail al lui, n-ar mai fi existat 
Gavin, n-aș mai fi avut o întâlnire umilitoare cu un poliţist în 
parcarea unui supermarket, n-aș mai fi fost implicată într-o 
crimă. 

Poate că nici crima n-ar mai fi avut loc? 

E foarte posibil. 

Asta și merit. Să fiu târâtă în investigația polițiștilor. Dacă n-ar 
fi fost ultimul e-mail pe care i l-am trimis Regelui Eduard în 
februarie, Damon Blundy ar mai fi trăit acum. 

e 

Îmi vibrează telefonul pe masă. Îl apuc repede. 

E un e-mail nou. 

Mi se taie răsuflarea când văd adresa de e-mail. Eu am scris 
pe adresa lui Gavin - dl balcoaneQhushmail.com însă acum mi- 
a răspuns Regele Eduard, de la adresa pe care o am întipărită în 
memorie încă din 2010:  regeleeduard7/Qhushmail.com. 
Subiectul e același cu cel pe care l-am trecut eu în mesajul către 
Gavin: „Întâlnire?” 

Oare ar fi trebuit să devin bănuitoare pentru că aveau 
amândoi conturi de Hushmail? Am presupus că cei mai mulţi 
dintre păcătoșii online folosesc Hushmail, îmi părea de la sine 
înţeles. Până și numele îi părea predestinat pentru așa ceva”. 

Inima îmi bate nebunește. Scap telefonul din mână, îl ridic iar. 

Ai știut că Gavin era, de fapt, Regele Eduard. 

Bineînţeles că am știut, dar acum a dispărut și ultima fărâmă 
de îndoială. 

Deschid mesajul. 


12 „Hushmail” poate fi tradus „corespondenţă secretă” (n.tr.). 
VP - 229 


Bună, Nicki. 


Ar fi cu totul nerezonabil din partea mea să-ţi refuz 
propunerea, nu-i așa? După tot ce ai îndurat din cauza mea. 
Sunt nerezonabil? Nu chiar în halul ăsta. Da, ne putem 
întâlni cât mai curând cu putinţă. Tot la Hotelul Chancery. 
Fă tu pregătirile necesare și spune-mi când să vin. Ca și 
data trecută, voi sosi la ora stabilită. Tu ai să mă aștepți 
exact ca data trecută. In toate privinţele, exact ca data 
trecută. Da, inclusiv cu eșarfa legată la ochi. Trebuie să 
promiţi că nici de data asta nu ai să ţi-o scoţi de la ochi. Și, 
din nou, trebuie să mai promiţi și că nu ai să scoţi niciun 
sunet. 

Mi-ai scris în mesajul tău „Trebuie să ne întâlnim și să 
stăm de vorbă”. Eu am să vorbesc, iar tu ai să asculți. Sunt 
sigur că, după ce auzi tot ce am de spus, vei ști ceea ce-ţi 
dorești și ceea ce trebuie să știi. Vei afla cine l-a ucis pe 
Damon Blundy. (Știu că tu crezi că eu l-am omorât. Te 
înșeli.) 


Sunt nerezonabil? Presupun că sunt. Dar astea sunt 
condiţiile mele. Sper că ai să le accepți. 


Ai încredere în mine, Nicki. Nu am să-ţi fac niciun rău. Te 
iubesc. 


RE7 


VP - 230 


Ding-dong, ipocrizia încă trăiește și e bine mersi! 


Damon Blundy, 16 aprilie 2013, Daily Herald Online 


leri, fosta parlamentară laburistă Paula Privilegiu, într-un 
stil nepartizan admirabil, a scris pe blog despre misoginism, 
după moartea lui Margaret Thatcher. Sigur, a scris Sfânta 
Paula, n-aveţi decât să criticați proastele tratamente 
în Falklands (sic), dar nu o numiţi vrăjitoare, pentru că un 
asemenea limbaj este misogin și umilește femeile. M-am 
amuzat să aflu că asta e opinia Sfintei Paula, având în 
vedere ceva ce a postat, pentru toţi cei 68.000 de 
urmăritori pe Twitter, la 8 aprilie - în ziua în care a murit 
Baroneasa Maggie. Am citit această postare recentă de pe 
blog, în care se indigna toată împotriva folosirii imaginii 
unei vrăjitoare în ceea ce privește descrierea sexului nu 
chiar-atât-de-slab, chiar și în ceea ce privește oponentele 
sale politice. După aceea m-am întors un pic în timp prin 
tweet-urile Sfintei Paula, ca să descopăr adevăratele ei 
sentimente față de subiectul ăsta. lar sentimentele astea 
pot fi rezumate foarte simplu cam așa: „Nu e în regulă să 
compari femeile cu vrăjitoare. Dacă o fac eu, însă, e OK”. 


Paula Riddiough Opolitixpaula 


În sfârșit, s-a făcut loc pe mătură! Pentru a pătrunde în 
politică femei puternice, dar pline de compasiune. Nu 
sărbătoriți niciodată moartea.  Sărbătoriţi întotdeauna 
speranța pentru viitor. 


Nu ștersese acel tweet pentru că fie uitase de el când a 
scris pe blog, o săptămână mai târziu, fie a presupus că n- 
avea să observe nimeni nepotrivirea. Pentru aceia dintre voi 
care nu sunt cine știe ce culți, Un loc pe mătură este o carte 
ilustrată, bestseller, a Juliei Donaldson, care a mai scris și 
alte volume clasice pentru copii, cum ar fi Gruffalo și 
Tiddler. Mătura în cauză aparține unei vrăjitoare. Și pentru 
aceia dintre voi care sunt de părere că un om de stânga nu 
are cum să greșească, am să vă explic mură-n gură: tweet- 
ul Sfintei Paula face aluzie, fără urmă de îndoială, la faptul 
că Margaret Thatcher era o vrăjitoare și că, murind, aceasta 


VP - 231 


le-a lăsat loc în sfera politicii unor femei mult mai bune, 
precum Paula însăși. Dar sensul este mai profund de-atât: 
Paula face aluzie la faptul că femeile pline de compasiune 
care i-ar putea lua locul lui Thatcher stau și ele pe mătură. 
Așa, deci, Paula, toate femeile din politică sunt vrăjitoare? 
Cum, până și cele care empatizează cu dictatorii 
argentinieni care decid să șterpelească insule care nu le 
aparţin? 

Nu am putut să mă abţin, am atras-o pe Sfinţia Sa într-o 
dezbatere pe Twitter pe acest subiect: 


Damon Blundy Qblunderfulme 


Opolitixpaula Ti-am văzut tweet-ul despre locul pe 
mătură. Ți-am citit și blogul azi. Deci cum rămâne - e OK. 
sau nu e OK. să compari femeile cu niște vrăjitoare? 


Paula Riddiough Qpolitixpaula 


Oblunderfulme Nu e OK. Ai dreptate, nu mi-am dat 
seama. Imi pare rău, am să şterg tweet-ul. 


Damon Blundy Qblunderfulme 


Qpolitixpaula Când ai auzit despre moartea uneia dintre 
cele mai măreţe femei din Marea Britanie, primul tău 
instinct a fost să faci o afirmaţie misogină, pe care tottu o 
consideri inacceptabilă. Ce ipocrită! 


Paula Riddiough Qpolitixpaula 


Qblunderfulme Aș fi ipocrită dacă aș încerca să-mi apăr 
primul tweet. Eu mi-am exprimat regretul și l-am șters. 


Damon Blundy Qblunderfulme 


Opolitixpaula Tot ipocrită ești. Cum afli că a murit o 
persoană care nu-ţi plăcea, îţi dai misoginismul pe față. Să 
nu mai îndrăznești să spui vreodată că ești feministă. 


Wasim Khalid Gwaswashere 


Qpolitixpaula Qblunderfulme Paula, nu-l băga în seamă. 
Totul îl nemulțumește, zici că-i o muiere. 


Damon Blundy Qblunderfulme 


VP - 232 


Opolitixpaula Qwaswashere Frate, nivelul misoginismului 
de pe-aici e groaznic! Credeam că eu sunt un misogin 
nesimţit, dar în comparaţie cu voi sunt un militant pentru 
feminism! 


Paula Riddiough Qpolitixpaula 


(Qwaswashere O să-ţi ascult sfatul și o să-l ignor. 


Wasim Khalid Gwaswashere 


Qpolitixpaula Haha, da, zici că e o fufă înverșunată! Tu 
ești o doamnă foarte tare, apropo! 


Damon Blundy Qblunderfulme 


Opolitixpaula (Qwaswashere Și mai multe invective 
misogine! Paula, ai ceva să ne spui? 


Paula Riddiough Qpolitixpaula 


Qblunderfulme Nu sunt de acord cu exprimările astea 
misogine, dar are dreptate în legătură cu un lucru: ești 
foarte înverșunat. Și aici mă opresc. 


Damon Blundy Qblunderfulme 


Qpolitixpaula O ceartă Twitterată cu o fufă înverșunată? 
Nu te lași angrenată. Ba da, ești supărată. (Ca să o citez 
aproximativ pe Julia Donaldson.) 


Paula Riddiough Qpolitixpaula 


Qblunderfulme Bravo. Sunt din  cale-afară de 
impresionată, ești tare deștept. 


Damon Blundy Qblunderfulme 


Opolitixpaula Observ că nu l-ai criticat direct pe 
(Qwaswashere pentru limbajul misogin. Nu suporţi să critici 
un fan? Ce ipocrită! 


Paula Riddiough Qpolitixpaula 


Qblunderfulme la mai du-te dracului, Damon! 
Damon Blundy Qblunderfulme 


VP - 233 


Opolitixpaula A fost odată o tipesă pe nume Riddiough. / 
Gândea ca o prostovană de stânga / Dar tare bună era 
Riddy... 


Damon Blundy Qblunderfulme 


Opolitixpaula... și toţi jinduiau fără a prididi. / Vorbea 
prostii, dar avea un posterior ca stânca. 


Paula Riddiough Qpolitixpaula 


Oblunderfulme Repet: ia mai du-te dracului, micuţule 
conservator cuminte! 


Wasim Khalid Gwaswashere 


Opolitixpaula Qblunderfulme Așa, arată-i tu, păpușă! 


Damon Blundy Qblunderfulme 


Opolitixpaula  Owaswashere Acuma văd că-ţi zice 
„păpușă”, Paula. Ce ai de spus? E niţel cam misogin, nu? 


Paula Riddiough Qpolitixpaula 


Oblunderfulme O fostă parlamentară s-a uitat pe net. / 
Un porc de dreapta se ofuscase recent. / De ce mă tot 
stresezi, președinte onorific al boilor?... 


Paula Riddiough Qpolitixpaula 


Qblunderfulme... du-te și varsă-ţi fierea în Ținutul 
Țărănoilor. 


Damon Blundy Qblunderfulme 


Qpolitixpaula Sunteţi tare amabilă, dar nu pot în astă 
clipită. / Am treabă, dau în vileag o ipocrită. 


Damon Blundy Qblunderfulme 

Opolitixpaula (O ipocrită? Ce e o ipocrită?) / O ipocrită? 
Păi, asta-i Riddiough cea cumplită. 

Coffee & Biscuits Gcoffeebiscuits 


Qpolitixpaula Ținutul Țărănoilor? Fermecător! Foarte 
frumos vorbești despre oamenii din fosta ta circumscripție. 


VP - 234 


Damon Blundy Qblunderfulme 


Opolitixpaula Are prieteni oribili, cu vederi penibile/ Și 


ditamai decolteul când ia TV aruncă pile... 


Damon Blundy Qblunderfulme 


Qpolitixpaula... de ce o tot vânez? Păi, a strigat 


„Vrăjitoarea!” / Și apoi, ipocrită, ne cere iertarea. 


Alleviate Suffering Qthealleviator 


@politixpaula @blunderfulme Doamne, ce bine v-aţi găsit 
- doi narcisiști exhibiționiști! la duceţi-vă dracului amândoi. 


(Îmi place la nebunie intervenţia tipului cu alinarea 


suferinței”, de la final. M-a bine dispus total.) 


Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva Sfânta Paula este 
una dintre înfiorătoarele persoane de stânga care au 
sărbătorit moartea politicienei, descărcând de pe net „Ding 
Dong, a murit vrăjitoarea”, după ce Margaret Thatcher a 
urcat, săptămâna trecută, la marele cabinet din ceruri. Pun 
pariu pe casa mea din Ținutul Ţărănoilor (nu e ipotecată, fiți 


atenţi!) că asta a făcut și o provoc să nege, dacă poate. 


13 „Alleviate suffering” - alinarea suferinței (Ib. engleză în original) (n.tr.). 


VP - 235 


Capitolul 8 


JOI, 4 IULIE 2013 


— Asta îmi place mult. E cam singura din vreo sută care ne 
arată așa cum suntem. Celelalte au ieșit ridicol de pretenţioase, 
iar treaba asta nu ne caracterizează deloc. 

Paula Riddiough a luat fotografia de nuntă înrămată de pe 
polita șemineului și i-a întins-o lui Simon, care nu era deloc 
pregătit să o primească. De ce trebuia să o ţină el, când o vedea 
perfect și de la distanță? incerca să nu se gândească la 
posibilitatea de a o scăpa, fiindcă atunci sigur ar fi făcut-o. 

— Fergus arată așa de uluit, a spus Paula pe un ton afectuos. 
Ca și cum se întreabă: „Ce se întâmplă? Cine ești și de ce 
îndrepţi aparatul foto spre mine?” 

A izbucnit în râs. 

— Ceea ce-mi spuneam, de fapt, după cea de-a patru suta 
fotografie, era „Din clipă în clipă, zâmbetul ăsta larg de pe faţa 
mea o să înceapă să se osifice și-o să am nevoie de o daltă ca 
să scap de el”, a spus Fergus Preece, care se afla chiar în 
spatele Paulei și al lui Simon. 

Până atunci stătuse jos, dar sărise în picioare când auzise 
cuvintele „fotografie de la nuntă”, entuziasmat să ia parte la 
vizionarea unui obiect care se afla mereu în casa lui și la care s- 
ar fi putut uita zilnic, dacă ar fi vrut. 

Straniu. Cu toate că Simon trebuia să recunoască, și 
atitudinea lui faţă de fotografiile de la nunţi era considerată 
stranie de cei mai mulţi oameni. El și Charlie aveau doar câteva 
fotografii de la nunta lor, pe care le făcuse Chris Gibbs. Niciuna 
nu era înrămată. lar într-una dintre ele, Charlie căsca și râdea în 
același timp. Simon habar nu avea unde se aflau fotografiile în 
momentul de față. Cel mai probabil era să fie în sertarul din 
bucătărie, unde ţineau  încărcătoarele telefoanelor și 
aluminiumul pentru împachetat, mototolit, care se afla acolo de 
ani întregi și nu mai putea fi de mult utilizat. De fiecare dată 
când Charlie încerca să-l arunce, Simon îl pescuia din coșul de 
gunoi, îl clătea la chiuvetă și-l punea la loc în sertar, hotărât ca 


VP - 236 


într-o bună zi să găsească o margine dreaptă, de la care să 
poată porni pentru a scoate o bucată zdravănă de aluminium de 
pe rolă. Nu că el și Charlie ar fi produs resturi care să aibă 
nevoie să fie împachetate sau acoperite; amândoi respingeau 
ideea de a găti orice ar fi presupus mai mult efort decât acela 
de a pune ceva în cuptorul cu microunde. 

— Tare ciudaţi mai sunt și fotografii! a spus Fergus Preece. 

Era un tip scund, cu faţa bronzată, cu părul alb și cu o burtă 
mare, care făcea ca între nasturii cămășii lui să se creeze mici 
prăpăstii. Simon știa că Paula avea 39 de ani, iar vârsta lui 
Fergus o aprecia a fi cu cincisprezece ani mai mare. Poate chiar 
cu mai mult. 

Ca și în căsnicia lor, în sufrageria casei în care locuiau se 
amestecau istoria și contemporanul. Pe pereţi se aflau mai 
multe portrete cu rame împopoţonate, care arătau toate a 
antichităţi, făcându-l pe Simon să se gândească la cuvinte 
precum „descendenţă” și „străbuni”. Insă covorul mare, cu roșu, 
verde și alb, care acoperea podeaua din piatră avea un model 
modern, în zigzag. Acesta era la fel de urât pe cât era de 
ingenios: arăta ca și cum cineva ar fi spart niște sticle roșii și 
verzi pe o bucată de gheață, aruncându-le de la mare înălţime. 
Simon nu ar fi crezut că putea exista un asemenea efect de 
culoare redat pe lână, dacă nu l-ar fi văzut cu ochii lui. 

Se întreba în cât timp avea să pună la loc fotografia de la 
nuntă, așezând-o printre cele cinci-șase fotografii care îl 
înfățișau pe fiul Paulei, Toby. Polita șemineului avea un sistem 
de expunere pe două rânduri. De fapt, întreaga încăpere părea 
să sugereze faptul că Paulei și lui Fergus le plăcea foarte mult să 
acopere parțial lucrurile cu alte lucruri. Toate cele trei canapele 
și două fotolii erau acoperite cu pleduri, iar pe unul dintre ele se 
afla un câine mare, cu blana aurie, care dormea peste un câine 
mai mic, cu negru și cu alb. Simon își dădea seama că erau din 
rase diferite, dar nu știa numele nici uneia dintre ele. Nu 
avusese niciodată un animal de companie și nu știa nimic 
despre câini, cu excepţia faptului că dalmaţienii aveau pete. 

La ferestre aveau jaluzele, din care se vedea doar partea din 
mijloc, printre straturile și faldurile draperiilor. Oriunde se afla o 
pernă, imediat lângă ea, sprijinit de aceasta, se afla și un pui de 
pernă - ba în câteva locuri chiar doi. În apropiere de ușă era un 
cuib alcătuit din trei măsuţe de cafea dreptunghiulare, cu 


VP - 237 


sculpturi complicate pe picioare; măsuţele erau băgate unele în 
altele. Păreau prea vechi și prea valoroase pentru a trânti pe ele 
câni cu Nescafe instant. Pe masa de deasupra se afla o mulţime 
de reviste, așezate sub formă de evantai, acoperind alte reviste. 
Simon distingea începuturile multora dintre titluri: „Country Li”, 
„Vog”, „Bucki”, „Horse & Psycholo”. Un singur titlu era cu totul 
expus privirilor: „Private Eye”. 

Culorile folosite erau oribile, Simon n-ar fi putut trăi cu ele în 
casă mai mult de vreo două zile fără să fi dorit să dea foc 
întregii încăperi: cât mai multe culori, în cât mai multe nuante, 
cât mai deschise cu putinţă și cât mai amestecate. Unul dintre 
pleduri era de un portocaliu stil mandarină aproape 
incandescent. Pernele erau roşii, turcoaz, verde-lămâie. 
Draperiile erau roz-aprins, iar obloanele erau galbene. Pus în 
faţa unei asemenea aglomerări de culori, nimeni n-ar fi putut 
învinui strămoșii de pe pereţi pentru expresiile lor îngâmfate și 
dezaprobatoare; cu pielea palidă, de o paloare aproape 
pământie, era clar că nu aveau ce să caute în acea încăpere, iar 
Simon se simţea mai apropiat de ei decât de oamenii aflaţi 
lângă el în carne și oase. 

A pus fotografia de la nuntă înapoi pe șemineu. Paula nu a 
părut să observe, era ocupată să-și privească admirativ soţul. 

— Ar trebui să-l auziţi pe Fergus când se apucă să vorbească 
despre fotografi, a zis ea. Nu îi poate suporta, așa că accesul lor 
în casa asta este cu totul interzis. Noua mea slujbă cu normă 
întreagă este să-mi fac soțul cât mai fericit. Și îmi iau treaba cât 
se poate de în serios - la fel de în serios pe cât îmi luam și 
cariera politică. 

— Așa este, a confirmat imediat Fergus, plin de entuziasm. E 
foarte conștiincioasă. 

Paula a chicotit cu câteva secunde mai mult decât ar fi fost 
cazul. 

În gând, Simon a întors spatele acelor aluzii și râsetelor 
insinuante. Nu înţelegea de ce oamenii nu se puteau purta ca 
niște adulți, mai ales atunci când erau vizitaţi de poliție. Dacă 
Simon ar fi deținut o casă cu opt dormitoare și 120 de acri de 
fermă în Buckinghamshire, s-ar fi purtat cu totul altfel. Spera că 
figura lui impasibilă și lipsa oricărui răspuns le dăduseră clar de 
înțeles lui Preece și Paulei că venise pentru o treabă serioasă, 
nu pentru glume de prost gust și chicoteli. Însă era evident, 


VP - 238 


judecând după comportamentul lor direct și dezinvolt, că erau 
obișnuiți să dea ei tonul și să stabilească ei atmosfera, nu să le 
dicteze un om a cărui singură proprietate însemnată era 
jumătate dintr-o casă ipotecată. 

— Să fiu o soţie dedicată e mult mai puţin stresant decât 
politica, a exclamat Paula atât de tare, încât Simon a tresărit. 
Doamne, cât mă bucur c-am scăpat de politică! Și am scăpat 
exact la ţanc. Pentru parlamentari, viaţa o să devină din ce în ce 
mai grea. În ziua de azi, oamenii își doresc, pur și simplu, să 
urască politicienii. M-am săturat să aud despre lipsa de 
încredere, despre dezamăgiri, despre îngrijorare, ce se poate 
face în legătură cu asta, bla bla bla. Electoratul nu mai vrea 
politicieni în care să poată crede - Doamne ferește ca oamenii 
să trebuiască să renunţe la cinism! Ce vrea toată lumea e un 
grup de marionete ascultătoare, de care să fie toţi nemulțumiți 
și pe care să arunce vina. Ar găsi o modalitate de a uri pentru 
oricine se află la putere, la cel mai mic semn că politica 
abordată nu corespunde la literă cu ceea ce-și doresc și cu ceea 
ce le trebuie lor. 

— Cam asta înțelege soția mea prin a lăsa în urmă toată 
mizeria din politică, a chicotit Fergus. Vedeţi cât de detașată e, 
nu, detectiv Waterhouse? Ah, nici că-i pasă! De asta e toată ziua 
pe Twitter: Cameron încolo, Clegg încoace. 

Paula a zâmbit. 

— Mă tem că sufăr de o dependență gravă de Twitter. Și, 
bineînţeles, sunt în continuare interesată de politică. 
Intotdeauna am să fiu. 

Și-a ridicat cu ambele mâini părul des, castaniu-închis, apoi l- 
a lăsat să cadă din nou, dând capul pe spate. Simon avea 
impresia că o făcuse doar pentru a-i da ocazia să observe cât 
este de frumoasă. Charlie îl întreba de fiecare dată când avea 
de-a face cu o femeie „Și cât de atrăgătoare este?” De data 
asta, Simon îi putea răspunde fără echivoc: Paula Riddiough era 
cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată în 
persoană. Era aproape nefiresc de atrăgătoare, chiar și 
îmbrăcată în blugi uzaţi și un tricou ce părea vechi de cel puțin 
șapte ani. Era aproape ca și cum s-ar fi aflat în aceeași încăpere 
cu un extraterestru; Simon nu simțea că făceau parte din 
aceeași specie și voia să scape de sentimentul acela de 
inadecvare cât mai repede cu putinţă. Dar mai întâi trebuia să-i 


VP - 239 


pună câteva întrebări. Fusese o greșeală să înceapă conversaţia 
despre fostele și despre actuala căsnicie a Paulei. Simon nu-și 
dăduse seama că asta avea să ducă la depănarea atâtor 
amintiri sentimentale și la răsfoirea unor fotografii. Voia să 
recupereze timpul pierdut. 

— Să ne așezăm. Aș mai avea destule să vă întreb. 

Paula a ridicat din umeri. A mers la canapeaua pe care 
dormeau câinii și s-a așezat turcește pe braţul ei pătrăţos, gros. 
Arăta ca și cum era pe cale să înceapă să leviteze. Fergus a 
urmat-o. S-a așezat, mai convenţional, pe una dintre pernele 
mari ale canapelei, între soţia sa și câini. 

— Întrebaţi liniștit, a spus Paula. 

Lui Simon îi fusese distrasă atenția de unghiile de la picioarele 
ei: roșu, roz, verde, albastru, argintiu - însă ordinea lor era 
diferită la un picior față de celălalt. 

— Unde vă aflaţi luni dimineaţa, între 8:30 și 10:30? 

— Scosesem câinii la plimbare, pe Hankley Common, în 
Surrey. Am stat la niște prieteni de-acolo în noaptea aceea. 
Doriţi datele lor de contact? 

— Da, mi-ar fi de folos. 

— Stephanie Coates și Eva Patterson, i-a răspuns Fergus. Au 
proprietatea Old Butchery, din Elstead. Le găsiţi în cartea de 
telefon. 

Simon și-a notat. 

— Mulţumesc. Doamnă Riddiough, o să trebuiască... 

— Doamna Preece, l-a corectat Paula zâmbind. 

— O să trebuiască să vă pun niște întrebări foarte personale. 
Sunteţi sigură că nu aţi prefera să stăm de vorbă în intimitate? 

— Păi, în intimitate vorbim chiar acum. Și vă rog să-mi spuneţi 
Paula. Fergus e soțul meu și acesta e căminul nostru. Vreau să 
audă tot ce vorbim. Presupun că prima dumneavoastră 
întrebare va fi dacă aveam o aventură cu Damon Blundy. 

— De ce credeţi că aș vrea să vă întreb asta? a întrebat 
Simon. 

Paula a rânjit. 

— Toţi cei cu care m-am întâlnit de când am început acest 
război cât se poate de public cu Damon m-au întrebat asta. 
Multă lumea a crezut c-am fi perechea perfectă: amândoi 
frumoși, amândoi gata să ne facem publicitate fără nicio urmă 
de rușine. A fost de-a dreptul hilar. Era evident că ne uram de 


VP - 240 


moarte, dar asta n-a oprit zvonurile. Toţi au insistat să vadă o 
tensiune sexuală acolo unde ea nu exista. 

— Îmi răspundeţi la întrebare? 

— Credeam că tocmai am făcut-o, dar dacă vreţi să mă 
exprim mai explicit: nu, nu m-am culcat cu Damon Blundy. 
Niciodată. Nu am avut o aventură. 

— Și cu toate acestea v-aţi întâlnit de cel puţin două ori, i-a 
spus Simon. În 2011, pe 26 octombrie și pe 11 noiembrie. 

— M-am întâlnit cu el doar de acele două ori. 

— În datele respective, nu-i așa? 

— Nu-mi amintesc. Nu ați vorbit cu asistenta mea, Gemma? 

— Ba da. Ea mi-a spus datele acelea. 

— Atunci, alea au fost. 

Simon a simţit o nuanţă mai aspră, ca de oțel, în vocea ei, pe 
care înainte nu o simţise. Între timp, Fergus Preece se uita la ei 
ca la un meci de tenis, întorcând întruna capul ba spre soţia lui, 
ba spre Simon, de fiecare dată când vorbea unul dintre ei. Dacă 
n-avea grijă, putea să păţească ceva la gât. 

— Nu cred c-aţi fost cu totul sinceră cu mine, i-a răspuns 
Simon. Mi-aţi spus că nu vă aminteați exact când v-aţi întâlnit cu 
Damon Blundy, dar cred că e imposibil să fi uitat c-aţi stabilit să 
vă întâlniți pe 11 noiembrie 2011. Mai ales că ora întâlnirii a fost 
11:11 dimineaţa. 

— Ah, da! a izbucnit Paula în râs. Așa este. Ei bine, v-aţi 
înșelat, pentru că, după cum vedeți, am putut să uit. Uitasem cu 
totul, până în clipa aceasta. 

Simon a rămas tăcut câteva clipe, întrebându-se în ce direcţie 
să-și îndrepte următoarele întrebări. Negarea categorică, plină 
de încredere în sine, era genul se minciună cu care îi era cel mai 
dificil să aibă de-a face. 

— Încerc să-mi imaginez conversaţia pe care trebuie să o fi 
purtat cu Blundy, a rostit el. Unul dintre voi trebuie să fi propus 
să continuaţi tema cu mulțimea de 11, trecând-o și asupra orei, 
dacă tot era 11 noiembrie. Îmi pare o conversaţie memorabilă - 
o întâlnire memorabilă, pe care v-aţi trecut-o în agendă. Cât de 
des apare ocazia de a face o asemenea programare? Eventual o 
dată pe an, maximum? Anul acesta, de exemplu, nu se poate, 
nu-i așa? Pentru că nu există o a treisprezecea lună. 


VP - 241 


— Asta așa e, a rostit Fergus. la să vedem, să aranjezi așa 
ceva nu se mai poate până... s-a întrerupt, scărpinându-se în 
cap; apoi a concluzionat: hmhm. 

— 1 ianuarie 2101, a spus Paula. Până atunci îi vom fi călcat 
cu toţii pe urme lui Damon Blundy, trecând în uitarea veșnică. 
Asta e un gând destul de descurajant. 

Simon era hotărât să nu se lase abătut de la subiect. 

— Spuneţi că nu v-aţi întâlnit cu Damon Blundy decât de două 
ori. O dată s-a întâmplat la 11:11, în a unsprezecea zi din a 
unsprezecea lună din al unsprezecelea an al acestui secol și vă 
așteptați ca eu să cred că v-a scăpat acest mic detaliu? 

Paula a lăsat capul în jos, ridicând din sprâncene și 
aruncându-i lui Simon o privire net superioară oricărei priviri a 
Omului de Gheaţă. 

— Detectiv Waterhouse, în perioada în care am fost 
parlamentar, erau mai multe detaliile care îmi scăpau decât cele 
care nu îmi scăpau, dacă nu erau legate de muncă. Ceea ce 
avea legătură cu slujba îmi ţinea mintea cu totul ocupată, 
lăsând tot restul pe dinafară. Bietul meu băiat n-a avut nimic din 
ce i-a trebuit la școală; eu am stat cu toate șosetele 
desperecheate și nu mi-am plătit facturile la timp; n-am făcut 
nimic prin casă, mi-am neglijat soţul... 

A ridicat din umeri, vrând parcă să spună: „Atât am avut de 
demonstrat”. 

— Dar n-aţi neglijat soţii câtorva altor femei, nu s-a putut 
abţine Simon. 

— Da! a chicotit Paula. Așa e. Aventurile au fost unul dintre 
efectele stresului de la muncă și da, i-am neglijat și pe acei 
bărbaţi cu totul. Nu mai rămânea nicio părticică din mine 
disponibilă pentru o relaţie în toată puterea cuvântului, 
darămite pentru mai multe relaţii concomitente. Eram în pericol 
de a ajunge la epuizare totală și nu-mi dădeam seama. Am fost 
inconștientă, detectiv Waterhouse, până în clipa în care m-a 
salvat Fergus. Eram o prostovană deșteaptă, cu un doctorat în 
buzunar, dar tot o prostovană. Nici nu pot să vă descriu cât sunt 
de fericită acum. 

Fergus s-a întins să-i strângă ușor pulpa cu degetele lui 
butucănoase. Paula i-a mângâiat mâna, zâmbind ca și cum ar fi 
avut un animăluţ preferat, care îi sărise în poală. Între timp, cele 


VP - 242 


două adevărate animale de casă, aflate lângă ei, începuseră să 
sforăie. 

Simon și-a dat seama că nimic din ce-ar fi putut spune nu ar fi 
reușit s-o tulbure sau s-o enerveze. Avea replicile pregătite până 
la ultima virgulă. Insă el tot nu o credea. 

— În regulă, atunci spuneţi-mi ce s-a întâmplat între 
dumneavoastră și Damon Blundy? Știu că își folosea editorialul 
și blogul ca să vă atace, iar uneori ripostaţi. Dar de ce v-aţi 
întâlnit de două ori? 

— Ambele întâlniri au fost la propunerea mea. Articolele pe 
care le scrisese despre mine mă deranjaseră foarte tare, îl 
supăraseră și pe Toby, fiul meu, chiar mai tare - asta a fost ceea 
ce nu mi-a dat pace. Colegii de la școală ori îl luau peste picior, 
ori îl compătimeau pentru că avea cea mai proastă mamă din 
țară. l-am trimis un e-mail lui Damon, rugându-l foarte frumos și 
politicos să se oprească, iar el mi-a răspuns că nu avea de gând 
să discute așa ceva prin e-mailuri. Mi-a zis că, dacă voiam să 
stau de vorbă cu el, trebuia să mă întâlnesc cu el. Mi-a zis când 
și unde. Nu a existat nicio discuţie sau negociere; mi-a dat un 
ordin. Așa că m-am dus, încercând să fiu cât de diplomată și de 
rezonabilă puteam. S-a dovedit că ne-am înţeles mai bine decât 
mă așteptasem eu, iar când am plecat de la întâlnire, am făcut- 
o cu sentimentul că tocmai căzusem de acord că se va opri. A 
fost o singură problemă. 

— Nu s-a oprit? a ghicit Simon. 

— Aţi ghicit-o din prima. Dimpotrivă, atacurile asupra mea au 
devenit și mai virulente - pe blog, pe Twitter. Așa că am repetat 
întregul proces: i-am trimis din nou un e-mail rugându-l să se 
oprească, încă o dată. S-a prefăcut că nici nu remarcase că nu s- 
a oprit. Mi-a cerut să-i demonstrez cum anume mă atacase. Apoi 
m-a convocat la încă o întâlnire. De data aceasta, a decretat că 
trebuia să fie pe 11 noiembrie, la ora 11:11 dimineaţa. Totul 
făcea parte dintr-o încercare foarte ciudată de a mă umili. 
Probabil că toate astea nu au niciun sens pentru 
dumneavoastră, dar... asta încerca să facă. 

Simon înţelegea la ce se referea. Suna plauzibil, prin urmare 
detectivului nu-i plăcea varianta aceasta; îi dădea peste cap 
teoria că doar niște îndrăgostiți sau posibili viitori îndrăgostiţi ar 
fi stabilit o întâlnire în felul acela. 


VP - 243 


— Lui Damon i se părea distractiv să mă facă să mă port 
ridicol. Nu ar fi trebuit să mă duc - ar fi trebuit să-i spun să se 
ducă naibii și să scrie ce voia el. Asta e una dintre definițiile 
nebuniei, nu-i așa? Să faci același lucru de mai multe ori și să te 
aștepți să aibă un rezultat diferit. Mi-a spus că, dacă ajung la 
11:10 sau la 11:12, se ridică și pleacă. Că dacă vreau să stau de 
vorbă cu el trebuie să ajung fix la ora aceea. Absurd! 

Paula i-a ciufulit ușor părul lui Fergus, apoi a continuat: 

— N-am mai cunoscut niciun bărbat care să se poarte în felul 
acela. N-am idee ce-și imagina că face. 

Dacă Paula și Blundy avuseseră o legătură romantică sau 
sexuală, nu ar fi trebuit ca acum ea să fie mai afectată, vizibil 
îndurerată? Dacă fuseseră dușmani, așa cum susținea ea, nu ar 
fi trebuit să pară mai furioasă și să descrie cu patimă felul în 
care o umilise? Nu ar fi avut o atitudine mai curând victorioasă 
faţă de moartea lui? Simon găsea buna ei dispoziţie de-a dreptul 
tulburătoare. 

— Deci ce s-a întâmplat la cea de-a doua întâlnire? a întrebat- 
o el. 

— Același lucru ca și la prima întâlnire. Damon a fost 
fermecător. Mi-a cerut iertare fiindcă și-a încălcat promisiunea 
de data trecută, a jurat din nou că nu avea să mă mai spintece 
în fiecare articol - și au fost niște minciuni sfruntate. A făcut-o 
din nou și din nou - până când a murit. 

Și-a coborât privirea spre mână, unde avea inelul de logodnă 
și verigheta. Le-a aranjat, învârtindu-le în jurul degetului. 

— Cel puţin m-am deșteptat după a doua întâlnire. Nu m-am 
mai deranjat să apelez la bunătatea lui după aceea - avusesem 
revelaţia că era lipsit de orice fărâmă de bunătate. 

— Era o brută, a adăugat și Fergus. Nu-i așa, Subterfugiu? 

Simon nu și-a dat seama imediat că Fergus i se adresase 
câinelui mai mare, care se trezise și a cărui ureche o mângâia 
drăgăstos. Subterfugiu? Ciudat nume pentru un animal. Dar tot 
era bine că nu era numele de alint al lui Fergus pentru Paula, 
așa cum avusese impresia Simon în prima clipă. 

— Vă spune cineva Riddy? a întrebat-o el. 

— Nu mi se mai spune așa, dar asta e porecla pe care am 
avut-o în școală. De ce? 

— Parola laptopului lui Damon Blundy era Riddy111111. 


VP - 244 


— Da? Nu pot să spun că mă surprinde. Omul ăla era obsedat 
de mine. 

— Chestia amuzantă este că acum Toby are aceeași poreclă 
la școală, a spus Fergus. Riddy! Și este o pură coincidenţă - 
nimeni de la Ashfold nu știe că Paula a avut vreodată porecla 
asta. 

— Ashfold? 

— Ah, iar începem! în ochii Paulei a sclipit furia. Da, Ashfold - 
școala particulară la care plătesc taxă. De ce mi-am mutat fiul 
acolo, de la o școală de stat? Asta e treaba mea, nu are legătură 
cu nimeni. Toby nu a putut să rămână la vechea școală, după ce 
ne-am mutat cu Fergus. Și dacă e musai să știți, am hotărât că 
Damon avea dreptate în legătură cu un lucru - cu unul singur. 
Da... dacă îmi pot permite cea mai bună educaţie pentru fiul 
meu, atunci este datoria mea să i-o ofer, nu-i așa? 

— Numele de familie al fiului dumneavoastră este Riddiough, 
în cazul acesta? a întrebat-o Simon. Nu poartă numele Crumlish, 
al tatălui său? 

— V-aţi documentat. Mă simt flatată, a zâmbit Paula. Numele 
fiului meu este Toby Crumlish-Riddiough. 

Si așa l-ai trimis la o școală de stat din Combingham și-ai 
crezut că rezistă mai mult de-o zi? 

Riddy111111. 

Era posibil oare ca „Riddy”-ul din parola lui Damon Blundy să 
fi fost Toby? 

— De unde știa Damon Blundy porecla dumneavoastră din 
timpul școlii? 

— Bună întrebare, i-a răspuns Paula. Una dintre activităţile lui 
preferate era să scurme după orice mizerie ar fi putut găsi. 
Probabil că a dat de vreo fostă colegă de-ale mele și a aflat-o de 
la ea. 

— Sau s-a gândit la fiul dumneavoastră. L-aţi luat pe Toby cu 
dumneavoastră atunci când v-aţi întâlnit cu Damon, pe 11 
noiembrie 2011? 

— Nu. Bineînţeles că nu. De ce mi-aș fi luat fiul la o întâlnire 
care avea să fie teribil de neplăcută? 

— V-aţi referit vreodată la Toby drept „Riddy” în prezenţa lui 
Blundy? 

— Nu. Și... Damon nu ar fi putut fi suficient de interesat de 
Toby încât să-i folosească porecla drept parolă pentru 


VP - 245 


calculator. Damon se număra printre bărbaţii aceia fără copii 
pentru care, de fapt, copiii nici nu există. Când am încercat să îi 
explic cât de mult îl răneau pe Toby atacurile asupra mea, a râs 
și a zis: „Cumpără-i o pungă de M&M-uri și-i trece”. Și a mai 
avut tupeul să mă facă o mamă proastă și să spună că nu-mi 
pasă decât de carieră și de viaţa mea sexuală! Dacă aţi număra 
de câte ori am făcut sex după nașterea lui Toby și de câte ori 
am citit 7idd/er, Gruffalo și Puiul de Gruffalo - cărţile mele 
preferate - vă garantez că sexul ar fi perdantul! 

— Paula e o mamă minunată! a declarat Fergus aproape 
strigând. 

— Mulţumesc, dragule, i-a răspuns Paula, ciufulindu-i din nou 
părul. 

Pentru cine era o mamă minunată, se întreba Simon, pentru 
Toby sau pentru Fergus? Felul în care își privea cu duioșie soțul 
avea ceva matern. 

— Vă mulțumesc amândurora pentru răbdare, a rostit Simon 
ridicându-se în picioare. Am să mă retrag acum, dar probabil mă 
voi întoarce. 

— Oricând, i-a răspuns Paula. Am să vă conduc până la ușă. 
Să nu vă rătăciţi pe drum - avem aici un mic labirint. Vii și tu, 
Subterfugiu? Ce fetiță cuminte! Dragule, n-ai vrea să puli 
ceainicul pe foc? Cred că merităm o ceașcă cu ceai după ce am 
trecut cu bine de primul nostru interviu cu poliţia! 

Și lui Simon i-ar fi plăcut o ceașcă cu ceai, însă nu-i fusese 
oferită. 

El, Paula și câinele au pornit spre ușa de la intrare în șir 
indian. Pe lângă pereţi erau îngrămădite mormane de lucruri: 
biciclete, cizme înalte, o stropitoare, două cutii de vopsea - însă 
nu Ruby Fountain 2 de la Dulux, a observat Simon. Mai erau 
două butoiașe cu bere, o roabă, mai multe cutii din plastic 
transparent cu capacul albastru-regal. Toate obiectele acestea 
reduceau la jumătate spaţiul utilizabil. Era echivalentul domestic 
al unei artere înfundate. 

Când au ajuns la ușă, Paula i-a spus: 

— Trebuie să vin să stau de vorbă cu dumneavoastră. În 
Spilling. 

Era o mărturisire. Nu încăpea nicio îndoială. 

— Ca să-mi spuneţi ceea ce nu mi-ați putut spune în fața 
soțului dumneavoastră? 


VP - 246 


— Ce ziceţi de ziua de luni, la 10 dimineaţa? Sau marți după- 
amiaza - mai am o întâlnire în Culver Valley marţi dimineață, 
așa c-o să fiu oricum în zonă. Nu, mai bine facem așa: haideţi să 
ne întâlnim luni, la 10:10. Cred că e potrivit, nu? Și eventual 
rămân undeva acolo peste noapte, pentru întâlnirea de marți. 

— Aș prefera ora 10 fix, i-a răspuns Simon stingher. 

— lar eu aș prefera 10:10, a ridicat provocator o sprânceană. 
Fie și numai ca să vă demonstrez că doi oameni se pot întâlni la 
o oră ţăcănită fără să aibă o aventură amoroasă. 

(J 

Charlie a zâmbit când a auzit vocea lui Simon, răspunzând cu 
„Ce e?” Părea iritat. În mod normal nu i-ar fi răspuns când îi 
telefona; prefera să aștepte ca ea să renunțe și abia apoi să o 
sune. 

— Ghici ce mă aștepta pe birou? l-a întrebat ea. 

— Ce? 

— Raportul legistului, raportul de la fața locului... 

— Cazul Blundy? a vorbit el peste Charlie. 

— ... confirmarea mai multor alibiuri: al rabinului Fedder, ale 
lui Verity Hewson și Abigail Meredith, al lui Richard Crumlish, al 
lui Lee Redgate, al lui Nicki Clements, al vecinei a cărei fiică era 
să rămână fără ureche din cauza lui Blundy. Deci da, cazul 
Damon Blundy. E drăguţ că s-a gândit cineva să mă ţină la 
curent, nu? Și oricine ar fi fost atât de amabil a făcut gestul 
grozav de a-mi da lucrurile la o parte de pe birou. Unele dintre 
dosare au căzut pe jos. 

— Proust, a spus Simon. 

— Sau Sellers, dacă era într-o dispoziţie proastă. Tu ai idee ce 
se întâmplă cu el? 

— Da, și tare bine ar fi să nu știu. Își merită proasta dispoziţie 
și chiar ceva mai rău de-atât. 

— Zi-mi și mie, i-a cerut Charlie curioasă. 

— Mai târziu. Zi-mi despre raportul medicului legist. 

— Nu e nimic ce să nu știi deja. Căile respiratorii au fost 
blocate printr-o combinaţie de cuțit și bandă adezivă. S-a 
sufocat, după ce mai întâi și-a pierdut conștiența când a fost 
lovit cu ascuţitorul de cuțite. Cuţitul a fost ascuţit chiar la fața 
locului. În încăpere nu s-au găsit amprente identificabile, cu 
excepţia celor ale lui Blundy și ale soţiei lui. Sunt și niște 
amprente necunoscute, dar asta era de așteptat. 


VP - 247 


— Deci mai zi-mi o dată cine are alibi de nezdruncinat: rabinul 
Feder, Nicki Clements...? 

— Preș și Despot, a completat Charlie. 

— Deci mai rămân Keiran Holland, Bryn Gilligan și Melissa 
Redgate fără un alibi bun. 

— Și Hannah Blundy. 

— Poate și Reuben Tasker, în funcție de ce-i spune acum lui 
Gibbs. 

— Cum rămâne cu Paula Riddiough? a întrebat Charlie. 

— Era cu niște prieteni. N-am nicio îndoială că alibiul ei va fi 
desăvârșit, indiferent dacă l-a omorât sau nu pe Damon Blundy. 

Charlie și-a zâmbit sieși. 

— Să înțeleg c-ai cunoscut-o, deci? 

— Chiar acum sunt în faţa casei ei, în Buffler's Holt. 

— Asta sună ca un ritual sexual mistic. 

— Paula Riddiough neagă că a avut o aventură cu Damon 
Blundy, îi spune Simon. Dar minte. 

— De unde știi? 

— Treaba cu acei 11. Faptul că el și-a ales porecla ei drept 
parolă. 

— Nu sunt sigură că doar asta... 

— Eu sunt sigur, a întrerupt-o el. 

Charlie nu era în dispoziţia necesară pentru a se lăsa călcată 
în picioare. 

— Și eu sunt sigură că te înșeli, în afara cazului în care Blundy 
avea două bucățele puse de-o parte, a răspuns ea. Eu cred că 
Nicki Clements era cea care avea o aventură cu el și am motive 
foarte întemeiate. Tot ce ai tu este o întâlnire programată 
pentru o oră interesantă. 

— Atunci, ia să auzim și motivele tale. 

— Poza pe care și-o făcea Nicki Clements când a prins-o 
Meakin, cea cu sânii, urma să fie trimisă unui bărbat pe care îl 
cunoscuse pe internet, pe Intimate Links, un bărbat pe nume 
Gavin. Mi-a povestit că a răspuns unui anunţ pus de el în 
februarie. Tot în februarie, ea a încetat cu totul să mai 
comenteze la articolele lui Damon Blundy. Cred că atunci s-au 
despărțit. Ea și-a căutat online un iubit nou și l-a găsit pe tipul 
ăsta, Gavin. Și înainte să zici că asta e pură speculație - știu că 
asta e, de asta am făcut și niște săpături, ca să-mi testez teoria. 
Am aflat niște chestii interesante. Nicki și familia ei s-au mutat 


VP - 248 


din Londra în Spilling anul trecut, în decembrie. Damon Blundy a 
făcut aceeași mutare la 5 noiembrie 2011... 

— Adică cu doar șase zile înainte de 11 noiembrie 2011, a 
întrerupt-o Simon. Deci Blundy s-a întors din Spilling în Londra 
pentru întâlnirea cu Paula Riddiough, la șase zile după ce se 
mutase în direcţia opusă. Ar fi făcut așa ceva dacă nu ar fi avut 
o aventură? 

— Simon, a rostit Charlie râzând. Din Spilling în Londra ajungi 
cu trenul într-o oră și jumătate. Normal c-ar fi dat o fugă dacă 
trebuia să se întâlnească acolo cu cineva, indiferent dacă și-o 
trăgea cu persoana aia sau nu. 

— Serios? a întrebat-o Simon cu îndoială în glas. Eu nu aș vrea 
să vizitez locul din care tocmai m-am mutat. Nu imediat. 

— Maa, păi... tu ești un ciudat și un pustnic. Ce-ar fi să ne 
concentrăm asupra lui Nicki Clements? De ce-a hotărât să se 
mute în Spilling? Nu era din cauza slujbei - nu lucra atunci, nu 
lucrează nici acum. 

— Poate pentru slujba soțului? 

— Aha! Am bănuit c-o să zici asta. Nu. Soţul ei, Adam, avea 
un job în IT în cadrul armatei, în Londra, iar ei l-au transferat în 
Culver Valley, dar la cererea lui. Am vorbit cu angajatorii, 
confidenţial. Adam le-a spus că-și dorește transferul fiindcă soţia 
lui ţine neapărat să se mute undeva în zonă. 

— Asta nu dovedește nimic, a spus Simon. Culver Valley este 
un loc superb. Cine nu și-ar dori să locuiască aici? 

Charlie era surprinsă. Nu-l mai auzise niciodată spunând ceva 
de genul ăsta. Habar nu avea dacă îi plăcea sau nu zona în care 
locuiau; în mod normal, în afara faptului că voia ca în jurul lui să 
fie ordine și curățenie, bărbatul părea să ignore cu totul 
împrejurimile. 

— Dovedește la fel de multe ca stabilirea orei 11:11 pentru 
întâlnire. Dar, dacă vrei mai multe dovezi... Am dat câteva 
telefoane unor agenţi imobiliari din zonă, să văd dacă vreunul 
dintre ei și-o amintește pe Nicki Clements. Dacă ai de gând să te 
muţi în altă zonă a ţării, cel mai probabil e să cauţi un agent 
imobiliar în zona respectivă și să-i spui ce ţi-ai dori, nu? Și s-a 
mutat suficient de recent încât oamenii să și-o amintească, m- 
am gândit eu. Din nefericire, nimeni n-a ţinut-o minte, dar nici n- 
a mai contat. Două agenţii imobiliare încă aveau în sistem 


VP - 249 


criteriile introduse de Nicki Clements la căutarea unei case. 
Ghici ce anume căuta? 

— lazi! 

— O casă cu patru dormitoare, în Spilling, la 10-15 minute de 
mers cu mașina de Elmhirst Road, dar nu chiar pe Elmhirst Road 
și nici prea aproape. 

— Serios?! Nu cred! 

Nu se întâmpla foarte des ca Charlie să reușească să-l 
impresioneze pe Simon. Când o făcea, zile întregi după aceea se 
simțea de parcă ar fi emanat o strălucire deosebită. Era jalnic, 
Charlie o știa foarte bine. 

— Serios. Acum, ce posibilă explicaţie ar putea exista, în afara 
faptului că Nicki avea o aventură cu Blundy și voia să fie 
suficient de aproape, dar nu prea aproape - nu periculos de 
aproape de casa în care acesta locuia împreună cu soţia lui? 

— Dacă n-aş fi atât de sigur că Blundy avea o aventură cu 
Paula Riddiough... 

Vocea lui Simon de-abia se mai auzea. Era ca și cum ar fi 
ascultat gânduri, nu cuvinte - idei atât de puternice, încât se 
puteau face auzite singure, dar foarte slab. 

— Era obsedat de ea. Citește-i articolele. Scria despre ea 
încontinuu. Ca și el, e faimoasă, spectaculos de atrăgătoare, 
egoistă și narcisistă, adora să se bucure de atenţia publicului - 
perechea perfectă pentru el. Uite, și tu ai zis-o mai devreme, 
poate n-ar trebui să scoatem din discuţie posibilitatea că avea 
două aventuri. Paula Riddiough și Nicki Clements. Asta ar fi 
motivat trei femei să-l ucidă: pe ele două și pe soţia lui, Hannah. 

— E posibil. Cred că aș putea crede orice despre Damon 
Blundy, atât de scandalos a fost. Trebuie să te uiţi în toate 
computerele și telefoanele oamenilor ăștia: Paula Privilegiu, 
Nicki Clements, Damon însuși... 

— Ale lui Blundy sunt prelucrate chiar în clipa asta, sper. 

— Și ale lui Melissa Redgate, Keiran Holland, Reuben Tasker, 
dacă ești de părere că e un candidat bun - s-o fi culcat și el cu 
Damon Blundy. 

S-a lăsat tăcerea. Apoi Simon a rostit: 

— Asta e o idee interesantă. Paula Riddiough și Reuben 
Tasker... Paula, Reuben... 

— Ce? Crezi că e posibil ca Blundy să fi fost bisexual și să fi 
avut câte o aventură cu ei doi? 


VP - 250 


— Nu. Nu, deloc. 

Nu avea rost să aștepte vreo explicaţie, în cazul acesta fiind 
vorba despre motivul pentru care i se păruse interesantă ideea. 
N-avea chef să aștepte o săptămână întreagă cu telefonul lipit 
de ureche. Simon nu explica niciodată nimic dacă nu se simţea 
cu totul pregătit. 

— Știi ce mă deranjează cel mai tare la toată treaba asta? 
Sincronizarea. Toate evenimentele se petrec la intervale atât de 
scurte unul faţă de celălalt. Blundy scrie pentru prima oară un 
articol despre Paula Riddiough în octombrie 2011. Se întâlnește 
cu ea de două ori: o dată în octombrie și o dată în prima 
jumătate a lui noiembrie. În același timp, tot în prima jumătate a 
lui noiembrie se mută din Londra în Spilling și își cunoaște 
viitoarea soţie, pe Hannah, la sfârșitul lui noiembrie. Cam în 
același timp, în septembrie, octombrie și noiembrie 2011, și-i 
face dușmani pe Reuben Tasker, Keiran Holland și Bryn Gilligan, 
iar Nicki Clements hotărăște să comenteze în mod regulat 
articolele lui Blundy. Sunt foarte multe evenimente care au loc 
în același timp și la care participă atât de mulţi dintre jucătorii 
noștri principali. Trebuie să aflăm care este lucrul care-i leagă 
pe toţi oamenii ăștia și despre care noi nu știm încă. 

Charlie a zâmbit prin telefon. 

— Așa e viaţa - se întâmplă câte ceva întruna. Nu-mi dau 
seama ce anume bănuiești tu c-ar fi fost în neregulă. 

Simon a scos un sunet indiferent. Frustrările de la muncă îl 
făceau întotdeauna mult mai dificil; se aștepta ca Charlie să știe 
ce-i trecea lui prin cap, fără ca el să-i fi spus. 

— Paula Riddiough s-a căsătorit cu Fergus Preece în ianuarie, 
anul ăsta, a rostit Simon. L-a cunoscut în august 2012. Deci la 
11 noiembrie 2011 era încă într-o căsnicie nefericită cu Richard 
Crumlish. In noiembrie 2011, Damon Blundy era singur și 
disponibil. Dacă el și Paula s-au îndrăgostit, de ce nu s-au 
căsătorit? 

— Pentru că nu s-au îndrăgostit, iar tu ai inventat acum toate 
astea? a spus Charlie. Se urau reciproc. Dacă ai iubi pe cineva, 
ai demola în mod constant persoana aceea în articolele tale? 

— Exact asta au în comun Paula Riddiough și Reuben Tasker. 
Știam eu că e ceva. Amândoi l-au atacat în mod public pe 
Damon Blundy. Pentru că el îi atacase pe ei. 


VP - 251 


Simon vorbea din ce în ce mai tare. Lui Charlie i-ar fi plăcut 
să-și dea seama ce anume îl entuziasma atât de tare. 

— Pot să te întreb ceva personal? a spus el. 

— Așa aș zice, da. Suntem căsătoriţi, deci... dă-i bătaie. 

Și eu o să încerc să uit întrebarea extrem de impersonală pe 
care tocmai mi-ai pus-o. Uneori era foarte greu să nu-și piardă 
speranța. 

— De ce rămâi lângă mine, dacă eu îţi fac rău? 

— Ce? a întrebat Charlie, împingându-se cu tot cu scaun din 
spatele biroului. Dar nu-mi faci rău. Nu în mod intenţionat. Cum 
adică? 

— „Îţi fac rău” nu e expresia potrivită. Dar... de exemplu 
înainte, când te-am sunat și ţi-am cerut să afli despre Melissa 
Redgate și despre șofat... Ştiam că n-am niciun drept să-ţi cer 
lucrul ăsta. Voiam doar să ne luăm la ceartă, ca să se poată 
termina. 

— Ca să se poată termina ce? Căsnicia noastră? 

Intr-o bună zi, e posibil să zică și asta. Dacă am noroc, e 
posibil ca astăzi să fi vrut să spună altceva. 

— Nu, cearta. 

— Ai vrut să ne luăm la ceartă pentru ca cearta - aceeași 
ceartă - să poată lua sfârșit? 

Să nu presupui niciodată că știi ce vrea să-ți spună Simon 
Waterhouse. Nici măcar atunci când pare evident. 

— Așa cred, a rostit el, dar părea nesigur. Asta fac, nu? Te 
provoc, știind că am să te enervez, pentru că vreau să fiu iertat. 
Mă atrage ideea asta. Nu să încep o ceartă propriu-zisă - asta 
nu mi se pare la fel de satisfăcător. 

— Hmm. 

Charlie se întreba dacă n-ar fi fost o idee bună să înregistreze 
toate conversațiile ei cu Simon, pentru ca la un moment dat să 
le poată asculta un psiholog. 

— Dar nu m-am enervat, nu? 

— Să se certe și să se ierte reciproc după aceea este exact 
ceea ce fac toate cuplurile normale, a spus Simon. Cred că-mi 
place pentru că mă face să simt că suntem cumva normali. 

— Serios? Eu nu sunt sigură că o să fim vreodată normali, dar 
cui îi pasă? Prefer să fiu căsătorită cu tine și să fim ciudați, decât 
să fiu căsătorită cu altcineva și să am o căsnicie normală. 


VP - 252 


— Pierzi din vedere esenţialul. Dacă Paula Riddiough și 
Damon Blundy se iubeau și voiau să fie împreună, dar, dintr-un 
motiv sau altul, nu puteau să fie? N-au putut avea o relaţie în 
adevăratul sens al cuvântului, așa că s-au atacat unul pe celălalt 
prin ziare și pe internet, ca să poată avea măcar un lucru 
concret pe care îl au toate cuplurile obișnuite: puterea de a se 
răni și de a se ierta unul pe altul, la infinit. Nu este o apropiere 
adevărată, dar îi face să se simtă un pic mai apropiaţi. 

— Bun, acum chiar ai reușit să mă rănești, i-a răspuns Charlie 
cu o voce joasă. 

— Nu, n-am vrut... N-o lua și tu în sensul ăsta. 

— Atunci, n-o da în sensul ăsta! Practic tocmai mi-ai zis că-ţi 
place să mă rănești ca apoi să fii iertat de mine, pentru că nu 
suntem cu adevărat apropiaţi și așa reușești să te apropii, cât 
de cât, de mine. 

— Vorbeam despre Paula Privilegiu și Damon Blundy. 

— Dar nu numai despre ei. Mai devreme ai zis... 

— N-am de gând să mă cert cu tine acum, Charlie. Nu voiam 
să zic decât... toate suișurile și coborâșurile astea emoţionale - 
atac, iertare, atac, iertare - sunt un soi de pasiune, nu? 

Charlie nu a spus nimic. 

— Am nevoie să afli niște lucruri pentru mine, a revenit 
Simon. 

— Nu. 

— Află dacă Adam Clements, soţul lui Nicki, are vreun alibi 
pentru luni dimineaţă. Pe urmă, mai știi că ţi-am zis să afli cum 
stă Melissa Redgate cu condusul și dacă are mașină? Nu o 
întreba chiar pe Melissa, întreab-o pe Nicki Clements. Vezi cum 
reacționează. Și pe urmă... 

Charlie n-a auzit sfârșitul propoziției lui. Așa se întâmplă când 
închizi telefonul, și-a spus ea. Asta e. 

A deschis programul Safari și a scris „Intimate Links” în 
căsuţa de căutare. Îi venise o idee. În fine, de fapt două idei. 
Putea să dea un anunţ, căutând un soț nou: trebuia să fie un 
detectiv de geniu, șocant de insensibil, prost îmbrăcat dar, cel 
mai important, neinhibat din punct de vedere sexual. 

Şi... Sau... 

Ar fi putut scrie și posta un anunţ care să nu aibă sens decât 
pentru ucigașul lui Damon Blundy sau pentru cineva care știa 
ceva despre crimă. Oare Proust sau altcineva de la secție ar fi 


VP - 253 


putut afla că ea o făcuse? Greu de zis. Era puţin probabil să 
atragă informații folositoare, dar merita să încerce. Și să o facă 
fără permisiunea lui Simon... Asta ar fi fost aproape la fel de 
distractiv ca un anunţ pentru găsirea unui soț mai interesat din 
punct de vedere sexual, însă i-ar fi pus într-un mai mic pericol 
căsnicia. 

Secțiunea „Bărbaţi în căutare de femei” a site-ului era locul 
potrivit în care să-și posteze anunțul, a hotărât ea. Hannah 
Blundy, Melissa Redgate, Nicki Clements și Paula Riddiough erau 
toate femei. Dacă s-ar fi uitat pe Intimate Links, cu siguranță la 
rubrica aceea ar fi căutat. 

Dar aveau să caute? Era imposibil de știut. Nicki și Melissa 
mai căutaseră și în trecut anunţuri pe site... 

Era o încercare fără cine știe ce șanse de reușită, dar Charlie 
avea chef să riște. Avea chef să încerce ceva diferit. Și, da, ceva 
ce știa că n-ar fi trebuit să facă: ceva riscant și interzis de-a 
binelea. 

la să se mai ducă dracului Simon. 

A apăsat pe butonul „compune un anunţ” și a apărut o casetă 
nouă. În rubrica destinată titlului, Charlie a scris „Caut o femeie 
care are un secret” și s-a trezit că zâmbește larg. Treaba asta 
avea să fie distractivă. 

(J 

— E adevărat că tatăl dumneavoastră a jucat jocuri de noroc 
la nivel profesionist? l-a întrebat Gibbs pe Reuben Tasker, 
trecându-și privirea peste paragraful „Despre Autor” de pe clapa 
copertei Dorinţă și repulsie. Adică... asta era slujba lui de zi cu 
zi? 

Erau în mansarda casei, locul în care Tasker își scria cărțile. 
Era o zi caldă, dar acolo, sus, căldura era de-a dreptul 
sufocantă. Cu toate acestea, Gibbs și-ar fi dorit ca Tasker să 
pună o cămașă pe el. Nu-i făcea prea mare plăcere să-i vadă 
pieptul gol. Însă era curat, nu părea să fie drogat și, până atunci, 
dacă nu lua în considerare refuzul său iniţial de a deschide ușa, 
fusese curtenitor și se exprimase coerent. 

În studioul acesta de lucru nu se aflau decât cărţi și, imediat 
sub fereastra mansardei, un birou și un scaun din lemn, așezat 
în fața lui. N-avea pernă. În restul spaţiului domnea un gol pe 
care ce-i mai mulţi oameni l-ar fi umplut cu niște scaune sau cu 
un televizor mare, la care ar fi putut lega și un Play Station. Pe 


VP - 254 


birou stăteau aliniate un calculator și o imprimantă. Nu erau 
lămpi, nici fotografii, nici covoare, nici plante. Doar dale din 
plută pe jos, ziduri albe cu pete maronii ici și colo, de la 
infiltrarea apei, și staţia de lucru a lui Tasker. Gibbs văzuse și 
celule de pușcărie mai primitoare. 

Un neon puternic, ce atârna din tavan, era pornit. Fereastra 
era încă acoperită cu colile de hârtie neagră. 

— Jocurile de noroc nu au fost pentru tata o slujbă de zi cu zi, 
ci mai curând una de noapte cu noapte, i-a răspuns Tasker, 
stând în faţa unui perete pe care erau etalate cărţile sale, 
traduse în cel puţin șaptesprezece limbi. Ţin minte că pleca la 
muncă atunci când mama mă băga pe mine în pat și că se 
întorcea când eram la micul dejun. Asta se întâmpla înainte să 
ne părăsească, pe când aveam 11 ani. 

Gibbs a coborât din nou privirea spre biografia autorului. 

— V-a părăsit pentru... „O cântăreaţă afro-americană de jazz 
care a fost arestată în 1983 pentru răpirea și uciderea unui 
copil, fiind apoi eliberată fără să fie pusă sub acuzare, o 
săptămână mai târziu”? Serios? 

— Foarte serios. Tasker și-a încrucișat braţele pe piept, ca și 
cum s-ar fi așteptat ca spusele să-i fie contrazise. Femeia n-a 
avut nimic de-a face cu moartea băiatului, cu toate că eu și 
mama ne-am dorit să fi avut. Tot ce scriu în romanele mele e 
adevărat. Până și ficțiunea e adevărată - uneori e mai adevărată 
decât adevărul. 

— Nu mă îndoiesc. Doar că... n-am... n-am mai citit niciodată 
un „Despre Autor” ca acesta. 

Inainte de Olivia, Gibbs nu citise niciodată un „Despre Autor” 
- punct. De curând, alături de ea, începuse să citească destul de 
multe texte, deși nu foarte multe cărţi propriu-zise. Liv încercase 
de câteva ori să-l forțeze să citească romane, dar titlurile erau 
de obicei suficiente pentru a hotărî că nu avea de gând să le 
citească: Leoparzi cu umbrele roz, Biograful cartografului... 
Gibbs nu reușea să înțeleagă ce era în capul autorilor care 
alegeau un titlu ce avea să plictisească oamenii înainte chiar de 
a deschide cartea. Era o prostie. 

— Aţi fost arestat pentru furt în magazin la vârsta de 13 ani, 
ați dat un nume fals și apoi aţi fugit din secția de poliţie? l-a 
întrebat el pe Tasker. Aţi locuit vreme de trei săptămâni pe 


VP - 255 


barca șefului mamei dumneavoastră, fără ca acesta să știe 
vreodată? 

Tasker a încuviinţat din cap. 

— M-am întrebat de multe ori de ce sunt atât de monotone 
biografiile altor autori. Tuturor li se întâmplă lucruri interesante, 
de ce nu ai vrea să le menţionezi atunci când scrii despre tine 
un text care va fi citit în toată lumea? Cel mai puţin interesant 
lucru în legătură cu mine este că am 47 de ani și locuiesc în 
King's Lynn, împreună cu soția mea, așa că asta nu povestesc 
niciodată. 

— V-aţi putea condimenta un pic biografia pentru următoarea 
carte adăugând și că l-aţi ucis pe Damon Blundy, a sugerat 
Gibbs. 

Total neprofesionist. Futu-i! 

— Numai că n-ar fi adevărat. Blundy a fost ucis luni 
dimineață, nu? Eu am fost aici, acasă, cu Jane. 

— Jane nu are o slujbă? 

— Lucrează pentru mine. 

— Și ce anume face? 

— Chestii administrative. În principal, gonește oamenii. 
Răspunde la e-mailuri nesfârșite, fiindcă dacă aș face-o eu, nu 
aș mai apuca să scriu o vorbă. Nu e-mailuri de la cititori, a simţit 
el nevoia să clarifice. Dacă e vorba de cineva care a citit unul 
dintre romanele mele, răspund întotdeauna chiar eu - chiar 
dacă mi-au scris ca să-mi spună că e cea mai proastă carte pe 
care au citit-o vreodată. Și uneori chiar asta îmi scriu. Jane are 
de-a face cu agentul meu, cu festivalurile, cu media, cu 
contabilii, se ocupă de pregătirile pentru călătorii, dacă urmează 
să particip la un eveniment - toate chestiile practice. 

Toate chestiile plictisitoare. Soţia lui îi era ca o sclavă, 
muncind de zor ca să-i promoveze produsul. In loc de a-și urmări 
și dezvolta orice interes sau pasiune proprie, personal sau 
profesional, ea hotărâse să-și dedice viața efortului de a-i face 
lui Tasker viaţa mai ușoară. Care erau șansele ca acum să 
spună: „Nu, Reuben, nu am să mint poliţia, n-am să le spun 
detectivilor că am fost cu tine luni dimineaţă”? Foarte slabe, a 
concluzionat Gibbs. 

— Poftim, i-a spus Tasker întinzându-i un exemplar din 
Dorinţă și repulsie. Ăsta este romanul care a câștigat premiul. 
Damon Blundy era de părere că este un rahat plin de aiureli 


VP - 256 


pretentioase. Poate că o să vi se pară la fel, poate că nu. În orice 
caz, m-aș bucura să aflu ce părere aveți. 

Gibbs a mormăit un „mulţumesc” stânjenit. Liv o citise deja, 
după ce câștigase Premiul Cărţile Îmbogăţesc Viaţa. După 
părerea ei, era „genial” și Gibbs trebuia să-l ignore pe Damon 
Blundy, care era un filistin. Gibbs îi spusese că nu disprețul lui 
Blundy îl punea pe gânduri, ci posibilitatea ca Tasker să fi fost 
un ucigaș sadic. Liv dăduse ochii peste cap. „E doar suspect, 
Chris”, îi spusese ea. „Unul dintre mai mulţi suspecți. Și oricum, 
trebuie să poţi face o distincție între artă și artist. Dar știi, acum 
că mă gândesc, mi se pare... mi se pare cu totul improbabil ca 
autorul cărţii Dorinţă și repulsie să fie ucigaș. Pe bune, chiar ar 
trebui să încerci să citești cartea. Haide, nu te mai uita așa! Nu 
e ca și cum îţi cer să te căsătorești cu el”. 

Căsătorie. De ce era atât de importantă? Pentru Gibbs, pentru 
Liv, pentru soţia lui, pentru soţul ei nu era decât un cuvânt, 
însoţit de un certificat. 

Ar trebui să nu însemne nimic, iar de multe ori chiar nu 
înseamnă. Și cu toate acestea, căsătoria e totul. 

— Unde și când aţi cunoscut-o pe Jane? întrebă Gibbs. 

— Ce contează? Undeva, la un moment dat. 

Tasker părea plictisit. Dezamăgit, ca și cum sperase să aibă 
parte de niște întrebări mai interesante. 

— Probabil că eram drogat de nu mai știam de mine. Nu, sigur 
eram drogat, s-a corectat el. Dar asta e o chestie de care am 
scăpat între timp. 

— Ce anume, canabisul? l-a întrebat Gibbs surprins. Nu-l mai 
folosiţi? 

— Nu știați? i-a replicat Tasker cu o expresie iritată. Vedeţi, 
asta demonstrează cum se lipesc etichetele astea mizerabile. 
Am scris pe blog despre asta, am dat interviuri, dar odată ce 
publicul a stabilit că faci un lucru sau că ești într-un fel anume - 
indiferent ce, că e vorba de a fuma iarbă sau că ești un pedofil 
-, nu mai ai nicio șansă să-ţi transformi imaginea. Ai fost 
stigmatizat pentru totdeauna. Mulțumită lui Damon Blundy, o să 
fiu cunoscut tot restul vieţii drept „drogatul Reuben Tasker”. 

— Ce sentimente v-a trezit moartea lui Blundy? 

Pe figura lui Tasker și-a făcut în sfârșit apariţia un zâmbet 
vag. 


VP - 257 


— Sentimentul - și nici nu pot să vă descriu cât de sincer este 
acest sentiment - că nu am să-mi fac griji în legătură cu treaba 
asta. Mulţi oameni suferă înfiorător, și nu merită greutăţile prin 
care trec. Am să-mi păstrez compasiunea și părerile de rău 
pentru aceștia. 

Gibbs mai auzise de multe ori descrierea acestei trăiri. O 
înțelegea bine și-și imagina c-ar fi putut să o aibă și el, însă când 
auzea pe altcineva spunând-o cu voce tare, i se părea cumva 
greșit. Oare chiar era atât de greu ca oamenii să simtă regret 
pentru moartea violentă a unei persoane pe care o 
antipatizaseră din tot sufletul? 

— Presupun c-ar trebui să-i fiu recunoscător lui Damon Blundy 
pentru un lucru, a spus Tasker. Dacă nu ar fi început să scrie 
despre dependenţa mea, nu cred c-aș fi avut motivaţia necesară 
pentru a renunța la iarbă. Toată atenţia de care m-am bucurat 
m-a făcut paranoic. Dintr-odată, toată nenorocita asta de presă, 
toți oamenii au început să vorbească dacă meritam sau nu să 
păstrez premiul, având în vedere că scrisesem cartea sub 
influența unor narcotice ilegale. A fost o nebunie. Primeam 
mesaje pline de ură pe Facebook, le primeam și acasă - o 
femeie al cărei fiu murise din cauza unei supradoze de heroină 
mi-a scris ca să-mi spună că mi-a ars toate cărțile în curte. O 
isterie! 

Gibbs a așteptat. În cele din urmă, Tasker a continuat: 

— Dar... în fine, când citești atâtea tweet-uri, comentarii 
online și scrisori despre faptul că ești dependent de droguri, e 
cam greu să nu ajungi la concluzia că ești dependent de droguri 
și că e posibil ca lucrul ăsta să nu fie grozav. De ceva vreme, 
Jane își făcea griji în legătură cu sănătatea mea și cu puterea 
mea de concentrare. Inainte îi răspundeam mereu că sunt bine 
mersi și să nu fie proastă, să nu-și mai facă griji aiurea. Evident 
că știam că fumam zilnic iarbă, îmi spuneam întruna că iarba îmi 
face cărţile mai reușite, ceea ce era o prostie. Adică... scriu 
chiar acum o carte și lipsa drogului nu o face cu nimic mai slabă, 
a spus Tasker zâmbind. Ba chiar e posibil să fie mai bună. 
Gândesc mult mai clar. Adevărul este că eram un dependent 
care voia să stea drogat cât era ziua de lungă și care găsise o 
justificare perfectă pentru asta. Aveam nevoie de iarbă pentru 
ca vorbele să curgă bine - pentru că se întâmpla să fiu și 
scriitor, nu numai drogat. Era o prostie. 


VP - 258 


— Și acum, graţie lui Damon Blundy, aţi scăpat de droguri. 

Zâmbetul lui Tasker s-a transformat într-o grimasă. 

— Mda, în fine... Să nu-i acordăm prea multe merite. Nu i-ar fi 
păsat nici dacă aș fi murit într-un șanț, cu o seringă ieșindu-mi 
din venă. Tot ce îl interesa era să câștige disputa cu Keiran 
Holland. 

Gibbs ar fi vrut să întoarcă firul conversaţiei înapoi la relația 
lui Tasker cu Jane, cu toate că nu-și dădea seama exact de ce 
simţea nevoia să facă asta. Spera din toată inima că nu 
devenise obsedat de căsniciile stranii. 

— Deci atunci când aţi renunțat la droguri, soția 
dumneavoastră v-a sprijinit decizia. 

O clipă, Tasker a părut descumpănit. 

— Da, presupun că da. 

— Nu păreți sigur. 

— Jane mă susţine indiferent ce fac. La fel de mult mă 
sprijinea și când eram drogat paisprezece ore pe zi. E genul de 
femeie care își sprijină bărbatul orice ar fi. 

— Și ăsta e un lucru rău? Aţi spus-o ca și cum ar fi o critică. 

— Nu, i-a răspuns Tasker cu o voce apatică; era clar că nu 
voia să vorbească despre soția lui, iar Gibbs știa foarte bine 
sentimentul. 

— De ce n-aţi deschis ușa când am sunat la sonerie? Și de ce 
ați pus hârtie neagră în fereastră? 

— A, da, a rostit Tasker clătinând din cap, ca și cum tocmai și- 
ar fi amintit un detaliu enervant. E afurisita asta de școală de 
vizavi. Când scriu, mă uit des pe geam. Sau mi-ar plăcea să o 
fac, într-o lume ideală. Dar nu-mi place deloc să mă uit la școala 
aia. 

— De ce? 

— Copii gălăgioși și obraznici pretutindeni - dumneavoastră v- 
ar plăcea să vă uitaţi la așa ceva întruna? _ 

Nu. Gibbs nu ar fi cumpărat o casă vizavi de o școală. Insă 
Tasker o făcuse. 

— Antipatizaţi copiii? 

De asta nici nu aveți copii? 

— Nu, i-a răspuns Tasker. Și nu urăsc nici școlile. Doar pe cea 
de peste drum. Jane și cu mine ne gândim să ne mutăm ca să 
nu mai trebuiască s-o văd în fiecare zi. 


VP - 259 


— Nu știu dacă am înțeles exact ceea ce vreţi să spuneți, a 
adăugat Gibbs diplomat. 

— Eu sunt sigur că nu înţelegeţi, a spus Tasker pe un ton 
acuzator, privind pe fereastră peste umărul lui Gibbs. Hârtia 
neagră nu schimbă nimic. Nu mai văd afară, dar știu exact ce 
este acolo. 

— De ce n-aţi vrut să mă lăsați să intru la început? 

— Ba am vrut. Am sunat-o pe Jane. Ea a venit și v-a adus 
înăuntru. 

— Ştiţi foarte bine care este întrebarea mea. Aveţi de gând să 
răspundetți sau nu? 

Tasker a făcut un gest de neputinţă cu mâinile. 

— Am fost judecat de toate ziarele din ţară, mulţumită lui 
Damon Blundy. Am primit o grămadă de mesaje pline de ură. 
Am primit o ameninţare cu moartea. Sunt pe lumea asta o 
mulțime de nebun, care caută o ţintă convenabilă. De unde știu 
că cel care-mi sună la ușă n-o să-mi arunce acid în față? 

— Preferaţi, prin urmare, să riscaţi să i se întâmple asta soției 
dumneavoastră? 

A răsunat un ciocănit la ușa mansardei. Ca într-o scenă de 
teatru absurd, Tasker a înclinat ușor din cap către Gibbs, ca și 
cum i-ar fi spus „Puteţi să-i deschideţi”. 

Era mai ușor să-i deschidă decât să protesteze, așa că 
detectivul s-a dus la ușă. l-a deschis ușa lui Jane Tasker, 
rugându-se ca aceasta să nu fi auzit ultima parte a conversaţiei. 

— Pot să intru? a întrebat ea. 

— E casa dumneavoastră, i-a răspuns Gibbs. 

Femeia a rămas pe loc, pe ultima treaptă, în afara încăperii. 
Aștepta. 

— Poţi să intri, a strigat Tasker dinăuntru. 

Ea a început să se miște în clipa în care i-a auzit vocea, ca un 
aparat teleghidat atunci când se apasă pe un buton. 

— Ce vrei? a întrebat-o el. 

Părea nedumerit, ca și cum prezenţa ei acolo l-ar fi pus în 
încurcătură. Ca și cum ar fi preferat să nu fi trebuit să aibă de-a 
face cu ea, dar își dădea seama că nu avea de ales. 

— Mă întrebam doar dacă nu aţi dori o ceașcă de ceai. 

S-a îmbujorat când a pus întrebarea și și-a trecut ușor palma 
dreaptă peste cea stângă, ca și cum ar fi încercat să șteargă de 
pe ea ceva nevăzut. 


VP - 260 


— Detectiv Gibbs? 

— Nu, mulțumesc. 

Jane îi oferise o ceașcă de ceai și când sosise, înainte ca el și 
Tasker să fi urcat la mansardă. 

— Nici eu nu vreau, a spus Tasker. 

— OK, dar... 

Nu s-a mișcat din loc, însă acum părea de-a dreptul jenată, în 
vreme ce Tasker se purta ca și cum ea ar fi ieșit deja din 
încăpere. Gibbs observase cum privirea lui se îndepărtase de ea, 
oprindu-se asupra pătratelor negre de la fereastră. Jane îl privea 
lung, ca și cum încerca să-și dea seama ce-ar fi vrut bărbatul ca 
ea să spună. În cele din urmă, a continuat cu greu: 

— Dar... dar altceva? Pot să vă aduc altceva? Apă, poate? 

— Nu, mulțumesc, a spus din nou Gibbs. Nu-mi trebuie nimic. 

— Nu, a răspuns și Tasker distrat. Poate mai târziu. Mersi. 

— Ah! Foarte bine, atunci mai târziu! 

În vocea ei se ghicea cumva entuziasm faţă de posibilitatea 
ca în viitorul apropiat să ne poată aduce ceva de băut? 
Imposibil. Sau...? 

— Păi... atunci... să plec? a întrebat Jane. Mă chemaţi voi când 
sunteți gata pentru ceva de băut? 

Tasker nu i-a răspuns nimic. Gibbs se simţea tare stingher. Nu 
el era cel care trebuia să-i răspundă. Tăcerea din încăpere părea 
și mai apăsătoare. 

— Reuben? a rostit Jane plină de speranţă. 

Tot niciun răspuns. 

— Domnule Tasker, i-a atras Gibbs atenţia. 

— Poftim? Scuze, mă... 

Da, știu. Te holbai la niște coli de hârtie neagră pe care le-ai 
lipit chiar tu pe geam mai devreme. 

— Ai nevoie de ceva, Jane? 

— Să merg jos și să mă chemaţi voi când vreţi ceva cald de 
băut? a întrebat soţia lui. Sau să aştept aici? 

Tasker părea incomodat. 

— Nu știu. Tu hotărăști, a răspuns el și apoi a oftat. Adică... 
du-te jos. Dacă vrem ceva de băut, coborâm și ne luăm noi. 

Jane avea o figură nefericită. 

Gibbs îi urmărea cu o uluire îngrozită, încercând să-și dea 
seama cum avea să-i explice mai târziu scena asta lui Simon. 


VP - 261 


Femeia asta se poartă ca servitoarea credincioasă a unui 
bărbat care nu-și dă seama că are o servitoare și care nici nu-și 
dorește una. 

— Ştiţi, mai bine facem așa, a spus Gibbs. Cred că mi-ar 
prinde bine o ceașcă cu ceai. Vin cu dumneavoastră să o 
pregătim. 

A făcut un pas în față, așa încât a ajuns între Jane și soţul ei, 
iar ea n-a avut de ales, s-a întors și a pornit în josul scărilor. 

— Mă întorc imediat, i-a spus Gibbs lui Tasker. 

— Chiar aveţi poftă de ceai sau vreţi să rămâneţi singur cu 
soția mea ca să o puteți întreba dacă sunt un criminal? 

— Ambele. 

— Reuben n-a omorât pe nimeni, a intervenit Jane cu mare 
vehemenţă. Era aici, cu mine, în ziua în care a murit Damon 
Blundy. Am fost împreună tot timpul. De ce l-ar omori Reuben 
pe omul datorită căruia s-au triplat vânzările cărţii lui? E 
imposibil de cumpărat o publicitate de genul celei pe care a 
creat-o Blundy pentru Reuben. Aţi citit cărţile lui Reuben? 

— Jane, oprește-te! 

— „Scotsman” i-a numit ultimul roman „de neuitat”. 

— De ce l-aș omori pe omul responsabil pentru triplarea 
vânzărilor mele? a rostit Tasker furios. Păi, să vedem - pentru că 
a tot spus că munca mea e o prostie? Nu l-am omorât eu, dar 
asta nu înseamnă că nu aș fi avut un motiv să o fac. 

— Bineînţeles, s-a declarat Jane de acord imediat, ca și cum 
nu sugerase, cu doar câteva clipe înainte, că soțul ei ar fi trebuit 
să-i fie recunoscător lui Damon Blundy. Bun, a pocnit ea din 
palme, făcându-l pe Gibbs să tresară. Ceai, deci! 

A urmat-o pe scări. În bucătărie se afla o bibliotecă albastră 
strâmbă, lângă un cuptor roșu cam ponosit. Gibbs a zărit un 
exemplar din memoriile lui Verity Hewson, O gaură în piatră, 
alături de biografiile altor oameni faimoși: Julie Andrews, 
Margaret Thatcher, Stephen Fry. 

— Văd că aţi citit cartea fostei soţii a lui Damon Blundy, a 
început el. În fine, poate că n-aţi citit-o încă, dar o aveti. 

— Hmm? 

Jane umplea ceainicul cu apă. Acum părea mult mai relaxată 
decât fusese în mansardă. 


VP - 262 


— Asta, i-a răspuns Gibbs luând cartea de pe raft. Verity 
Hewson a fost prima soţie a lui Blundy. Cartea asta este despre 
căsnicia lor. 

Efectul pe care l-au avut cuvintele lui asupra lui Jane a fost 
uluitor. A scos o exclamaţie surdă, și-a băgat mâna dreaptă în 
gură și s-a mușcat de degetul arătător. Gibbs a privit cum i se 
albește carnea în jurul locului în care se înfipseseră dinţii. Chiar 
și când a vorbit, și-a ţinut mâna aproape de faţă, ca și cum s-ar 
fi protejat. 

— Autoarea cărții ăsteia e... O, Doamne! Am cartea aia de ani 
întregi. Cu mult înainte ca Damon Blundy să fi scris pentru 
prima oară despre Reuben. Nu am citit-o. În mod normal citesc 
cu aviditate orice biografie, dar asta a fost prea... 
dezgustătoare, a clătinat ea din cap. Fir-ar să fie! N-am făcut 
legătura. Ar trebui să... 

S-a întins să ia cartea de la Gibbs, dar apoi a făcut un pas în 
spate. Ochii i s-au umplut de lacrimi. 

— Nu știu ce să fac. 

Ce să facă? Gibbs nu înțelegea. 

— De ce este un șoc atât de puternic? Ce contează că aveţi o 
carte scrisă de fosta soție a lui Damon Blundy, pe care nu aţi 
citit-o? 

— O să se înfurie Reuben. 

— Nu fiţi caraghioasă. De ce să se înfurie? 

— N-ar suporta ideea că am avut în casă o carte despre 
Damon Blundy, chiar dacă am avut-o doar, nu am și citit-o. ȘI 
așa urăște cărțile pe care le citesc eu. Cel mai jos numitor 
comun - așa le numește. O spune cu duioșie, dar știu că 
vorbește serios. Am încercat o dată să citesc Middlemarch, ca să 
nu mai creadă că sunt proastă, și el mi-a zis să nu mă obosesc, 
că nu mi-ar placea. Că nu era „genul meu” de carte. Știţi ce, ați 
putea... 

Jane a înlemnit de jenă, cu o expresie frământată de neliniște. 

— Ce anume? 

Gibbs de-abia aștepta să scape din casa aceea și de cei doi 
Taskeri. Avea senzaţia că sufletul îi fusese străpuns de un sloi 
de gheaţă. Oare așa se simțeau și oaspeții lui și ai lui Debbie 
când treceau pe la ei? 

— Aţi vrea să luaţi dumneavoastră cartea și s-o aruncaţi 
undeva? Eu nu o vreau. Dacă rămâne în casă, o să trebuiască 


VP - 263 


să-i spun lui Reuben despre ea - nu pot să-l mint - și după aiao 
să fie și mai dezamăgit de mine decât este de obicei. 

— De obicei e dezamăgit de dumneavoastră? De ce? 

Jane a ridicat privirea spre tavan. 

— N-ar trebui să vorbesc despre asta. Mă simt ca o 
trădătoare. 

Gibbs se întreba cum ar fi putut s-o încurajeze să-i 
povestească un pic mai mult, însă femeia a continuat de 
bunăvoie: 

— Nu știu de ce. Fac tot ce pot ca să fie fericit. Nu știu ce-aș 
putea să fac mai mult de atât! Nimic nu funcţionează. 

— Chiar aţi fost amândoi aici luni dimineaţă? 

— Da. Asta-i adevărul. 

— De ce urăște Reuben atât de tare școala de vizavi? 

Jane a făcut ochii mari. 

— Ştiţi despre asta? V-a povestit? Nu știu de ce, a oftat ea. Nu 
reușesc să-mi dau seama. Inainte n-o ura. E ceva recent. 

— Cât de recent? 

— De anul ăsta. Din ianuarie, februarie... De la începutul 
anului ăsta - cam atunci a început să se plângă de școală, dar 
ura asta bruscă n-are niciun sens - asta e și mai recentă. 

— Când a început? a întrebat-o Gibbs. 

— Prima oară când a zis că nu o mai suportă și că trebuie să 
ne mutăm a fost... 

Jane s-a oprit. Figura ei deja îmbujorată s-a făcut stacojie. 

— Vai, abia acum mi-am dat seama. 

— De ce anume? 

— Luni pe la prânz a vorbit prima oară despre mutare. 
Imediat ce-am văzut la știri că a fost ucis Damon Blundy. 


VP - 264 


Capitolul 9 


DUMINICĂ, 7 IULIE 2013 


Închid ușa de la debara în spatele meu, mă sprijin de ea și 
răsuflu încet, până mă liniștesc. Chiar și atunci continuu să suflu 
până mă simt un pic ameţită. Abia apoi îmi dau voie să trag aer 
în piept. 

In sfârșit, singură. Le-am spus lui Adam și copiilor să nu mă 
deranjeze, că dacă vin pe capul meu nu am să mă pot concentra 
asupra e-mailului pe care vreau să-l scriu profesoarei lui Ethan. 
Mi-a fost greață când am rostit cuvintele acelea. E mult mai 
greu să minţi atunci când cei din jur știu că i-ai minţit deja, altă 
dată. Cel puţin când e vorba despre oameni pe care îi iubești. Te 
simţi de parcă vorbele false pe care le rostești zăbovesc în jurul 
tău, sclipind ca niște neoane. 

Pe ai mei nu mi-a fost niciodată greu să îi mint. Dimpotrivă, 
m-am simţit bine, ca și cum minţindu-i pe ei aș fi reușit să ucid 
un monstru. 

Și acum a apărut un altfel de monstru, care încearcă să-mi 
răpească familia cea nouă, familia pe care o iubesc fără nicio 
rezervă, cea pe care Adam și cu mine ne-am creat-o împreună. 
Și mi-e prea frică de monstrul ăsta, ca să-l pot ucide. Nu pot să-l 
distrug fără să mă distrug pe mine însămi, fiindcă este în mine. 
Face parte din mine, e partea aceea care-mi șoptește: Scrie-i 
Regelui Eduard. Spune-i că accepti. Acceptă esarfa la ochi și 
tăcerea și tot restul - acceptă-i toate conditiile! Trebuie să afli 
cine l-a omorât pe Damon Blundy, nu? Și cum altfel ai putea să 
afli? Poliția n-o să găsească niciodată ucigașul, e imposibil să 
facă toate legăturile astea. Politistii nu știu ce știi tu, iar tu n-ai 
să le spui niciodată. A fost destul de greu și să le spui putinul pe 
care l-ai dezvăluit deja. 

Dacă aș putea să mă împac cu ideea de a nu afla... Aș putea 
să fac legământ că nu am să-i mai scriu niciodată Regelui 
Eduard, că nu am să mai fiu niciodată necredincioasă. Mi-aș 
salva familia. Și asta vreau să fac. Asta e ceea ce trebuie să fac. 


VP - 265 


Tin mâna dreaptă încleștată pe bucata de hârtie care este 
motivul oficial pentru care mă aflu aici: testul pe care l-a picat 
Ethan la școală, pentru care a luat 0 din 10 puncte. Ar trebui să 
compun un e-mail către profesoara lui, în care să-i cer să-i 
explice fiului meu unde a greșit și să-l încurajeze, spunându-i că 
nu are de ce să-și facă griji dacă nu a înțeles cerința. 

Fă asta mai întâi. Ceva normal, casnic. O să te facă să te simti 
mai bine. 

Adam nu a bănuit nimic când l-am anunţat că trebuie să mă 
închid în debara ca să schiţez un mesaj către domnișoara 
Stefanowicz. Pare să mă fi iertat cu adevărat - lucru incredibil în 
sine - și să aibă și încredere în mine, ceea ce este și mai 
surprinzător. Eu n-aș avea încredere în mine. Eu chiar nu am 
încredere în mine. N-am avut niciodată; problema este că în alţi 
oameni am și mai puţină încredere. 

Am așteptat tot weekendul ca Adam să se enerveze sau să 
devină tăcut și morocănos. Nu s-a întâmplat. 

E, oare, posibil să fie atât de simplu? 

„Nu a fost ceva real, Nicki”, mi-a spus el aseară, când l-am 
întrebat pentru a doua suta oară cum poate să fie atât de calm 
faţă de trădarea mea. „A fost o fantezie - e adevărat c-a 
implicat un străin, dar tot fantezie a fost”. 

Nu a fost real. 

Adam nu crede că Gavin - Regele Eduard - contează, însă 
pentru mine a contat, a fost important. Și mărturisirea din suflet 
pe care i-am făcut-o lui Adam a fost o bucăţică atât de 
insignifiantă de adevăr, încât n-a fost cu nimic mai bună decât 
minciunile. 

Ce se întâmplă dacă Adam află toată povestea? M-ar ierta din 
nou? Sau ar fi suficient ca să-i distrugă încrederea în mine? 
Poate că nu-i pasă dacă-i sunt credincioasă sau nu. Mă iubește, 
asta știu sigur, dar poate că nu mă mai iubește cu suficientă 
pasiune, încât să fie sfâșiat de ideea că-i trimit unui alt bărbat 
fotografii cu corpul meu. 

Cum poate îndura gândul c-am făcut asta? Cum pot eu îndura 
faptul că el îndură gândul ăsta? 

Poate că Regele Eduard te iubește mai mult. 

Un ucigaș. 

Nu. Zice că nu l-a omorât el pe Damon Blundy. Ştie cine a fost 
ucigașul, dar n-a fost el. 


VP - 266 


Și tu îl crezi? 

Mă așez, pornesc calculatorul, pun testul lui Ethan lângă 
mouse. Intru direct în Yahoo Mail - contul meu de e-mail de 
soție și mamă cuminte. 

Mă pregătesc să deschid o fereastră nouă pentru mesajul 
către profesoară, când telefonul de lângă calculator începe să 
sune. Răspund repede, înainte ca Adam să ajungă la aparatul de 
jos. Când minţi mult, capeţi deprinderea de a ajunge 
întotdeauna primul la telefon și la cutia poștală, în caz de ceva. 

— Alo? 

— Nicki, eu sunt. 

Melissa. Mâna cu care ţin telefonul începe să tremure. Aș vrea 
să închid. 

— Nicki? Mai ești acolo? 

— Ce vrei? 

Da, încă sunt aici. Încă sunt aici, nemișcată, ascultând vocea 
trădării. Spre neliniștea mea, sună exact ca vocea femeii care 
mi-a fost pe vremuri cea mai bună prietenă. 

— Îmi pare rău c-a trebuit să vorbesc cu poliţia. Sper că 
înţelegi de ce am fost nevoită să o fac. 

Întâi Kate Zilber, acum Melissa... Care o să fie următorul 
trădător care o să mă implore să înţeleg cât de greu i-a fost să 
comită trădarea? 

Regele Eduard, dacă îi dai ocazia. 

— Suni cu treabă? 

Nu spune nimic. O cunosc destul de bine ca să-mi dau seama 
că încearcă să hotărască dacă ar trebui să se întoarcă la 
subiectul măsurii în care o înţeleg și o iert. In cele din urmă, 
decide că ar putea obţine rezultate mai bune dacă își continuă 
ideea. 

— Lee și cu mine am petrecut weekendul ăsta la părinţii tăi. 

— Condoleanţele mele. 

Nu vreau să stau de vorbă cu Melissa, așa că nu o mai ascult, 
mă uit pe testul picat de Ethan. Pe foaia de hârtie sunt cinci 
întrebări. Primele patru sunt simple, fiind aproape imposibil să 
greșească răspunsul: Cum te cheamă? câţi ani ai? Unde 
locuiești? Când e ziua ta de naștere? Cea de-a cincea nu e chiar 
o întrebare, este un ordin urmat de o ameninţare. „Nu răspunde 
la niciuna dintre întrebările de mai sus. Dacă respecţi cerința 
asta, o să primeşti zece puncte. Dacă nu respecţi cerința asta, o 


VP - 267 


să primești zero puncte”. Mai este un ordin, scris în partea de 
sus a hârtiei: „Citește cu atenţie toate întrebările înainte de a 
începe să răspunzi”. 

— Nicki? Mă asculţi? 

— Mda. 

Nu cu atenție, nu prea. Ceva despre un baraj și niște peisaje 
superbe. Nu mă interesează dacă ai ieșit la plimbare cu părinții 
și cu fratele meu. Chiar nu-mi pasă că te-ai distrat de minune. 

Ceea ce mă interesează, însă, este testul lui Ethan. Fiindcă nu 
e corect că n-a primit niciun punct. Chiar dacă a făcut cum i s-a 
cerut și a citit toate cele cinci întrebări înainte de a răspunde, nu 
e nimic pe foaia asta care să indice că întrebarea a cincea are 
mai multă greutate decât celelalte patru. Nu scrie nicăieri 
„întrebarea a cincea e cea căreia trebuie să-i dai ascultare”. Pus 
în faţa celor patru întrebări care cereau câte un răspuns și a 
uneia care nici măcar nu e o întrebare și-ţi cere să le ignori pe 
celelalte, de unde ar fi trebuit să știe un copil că cea de-a cincea 
e mai presus de celelalte? Nu e niciun indiciu cum c-ar fi așa. 
Dimpotrivă, rezolvarea evidentă pare să fie a răspunde primelor 
patru întrebări, ele fiind mai multe. 

Ce profesoară idioată, cretina! 

— Am... am găsit ceva. 

După voce, Melissa pare să aibă emoţii. Am pierdut o parte 
din ce-a zis. 

Foarte bine. 

— Hmm? mormăi eu încet. 

Deschid fereastra pentru e-mail nou, ca să-i trimit o scrisoare 
de protest domnișoarei Stefanowicz. Ethan ar trebui să 
primească opt puncte din zece - câte două pentru fiecare dintre 
răspunsurile la primele patru întrebări și niciun punct pentru 
întrebarea a cincea - și am să mă asigur că le primește! 
împreună cu scuzele profesoarei. Incep să tastez cu o mână: 
„Stimată domnişoară Stef...” 

— Acasă la părinţii voștri, insistă Melissa la telefon. Am găsit 
două cărți. E 

— Da, mama și tata știu să citească. Asta este unul dintre 
lucrurile bune care pot fi spuse despre ei. Le plac cărțile. 

Pe monitor apare un anunţ ca o străfulgerare, dispărând 
înainte să apuc să-l citesc. „Cerere către server”, mi s-a părut că 
scrie, sau ceva de genul ăsta. 


VP - 268 


Mă uit peste umăr, în timp ce inima îmi bate nebunește, 
aproape așteptându-mă să apară de undeva bărbatul cu șuviţe. 
Din fericire, nu e nici urmă de el aici. Nu mă urmărește nimeni. 

Nu te urmărește nimeni din camera asta. Dar dacă se 
folosește cineva de calculator ca să te urmărească? 

„Cerere către server” - ce-ar putea să însemne? Nu s-a mai 
întâmplat așa niciodată. Oare Adam mi-a spart contul de Yahoo? 
Sau mi l-a spart altcineva? 

— Nu, nu cărți publicate, erau două caiete cu coperţi 
cartonate, ca niște cărți. Cu scrisul de mână al lui Lee. Erau 
puse împreună cu lucrurile tale, în... 

— Nu. Taci din gură! 

Cuvintele Melissei m-au smuls din starea mea de vis paranoic 
și m-au aruncat într-o realitate și mai oribilă. 

— Nu vreau să vorbesc despre caietele alea. 

Nu mă simt în stare să-mi aduc aminte. Nu m-am mai gândit 
la caietele alea de ani întregi. 

Am senzaţia că voi vomita din clipă în clipă. 

— Nicki, sunt îngrijorată. De ce... 

— N-am de gând să discut despre... chestiile astea. Dacă mai 
spui un cuvânt despre ele, închid. 

— Bine! 

După voce, Melissa sună la fel de panicată ca mine. Oare 
plânge? 

— Nicki, de ce nu mi-ai povestit niciodată despre spitalul de 
nebuni? De ce a trebuit să aflu despre el de la Lee? Eram cele 
mai bune prietene și mi te plângeai întruna de părinţii tăi. 

— Am avut o premoniţie ciudată cum că la un moment dat nu 
o să mai vrei să îmi știi secretele, îi răspund cu o voce iritată. 

— Lee mi-a povestit că a fost groaznic pentru el, dar... ei bine, 
trebuie să fi fost destul de groaznic și pentru tine. Inţeleg de ce 
nu te-ai simţit în stare să vorbești despre asta. 

Interesant. Pentru prima oară de când s-a combinat cu fratele 
meu, pe Melissa o interesează cum mă simt eu. 

Pentru că a văzut caietele. Și acum se întreabă... 

E prea târziu. Am vrut să vorbesc cu ea despre absolut tot, 
mi-am dorit asta atâta timp, dar acum nu mai vreau. Nu mai 
pot. 

— Îmi pare rău, trebuie să închid, îi spun repede și închid 
înainte să apuce să mai spună ceva. 


VP - 269 


Deschid o fereastră nouă și intru în căsuţa de Hushmail. Încă 
am toate mesajele pe care i le-am trimis Regelui Eduard, ca și 
mesajele pe care mi le-a trimis el. E singurul om care știe 
povestea despre spitalul de nebuni, singurul om căruia m-am 
simţit în stare să i-o spun - datorită distanţei dintre noi, probabil 
și unui anumit grad de anonimitate. Chiar și așa, i-am trimis-o 
sub forma unei mici nuvele, istorisind totul ca prin ochii lui Lee 
și asigurându-mă că nu sentimentele mele erau așezate în prim 
plan. 

E prea greu să simt. Aș prefera să fiu un trup fără senzații, 
fără conștiință. Viu, mort, ce mai contează? 

Potolește-te, Nicki! Fii puternică. Ai un sot și doi copii care au 
nevoie de tine. Și... 

Incerc să întrerup gândul din mintea mea, dar apare iarăși. Nu 
doar familia mea are nevoie de mine. Și Damon Blundy are 
nevoie de mine. O vreme chiar am crezut că-l iubesc. Am crezul 
că bărbatul pe care îl iubeam era el. Oare ăsta e un motiv 
suficient de bun ca să fiu hotărâtă să fac orice e nevoie pentru 
a-i aduce ucigașul în faţa justiţiei? 

Nu-mi pasă. Sunt hotărâtă, indiferent dacă ar trebui sau nu să 
fiu. Cel care l-a omorât pe Damon va plăti - am să mă asigur eu 
că e tras la răspundere. 

Găsesc e-mailul de demult în care i-am trimis Regelui Eduard 
povestirea și deschid atașarea: nuvela mea, cea pe care am 
scris-o special pentru el, pe vremea în care nu știam că mă 
minţea în legătură cu identitatea lui. Am scris-o, dar nu am citit- 
o niciodată - nici măcar înainte de a o trimite. Mi-era destul că o 
scrisesem. 

Dacă reușesc s-o citesc acum pe toată înseamnă că pot să fac 
orice. 

Incep să citesc. 

e 

A fost odată ca niciodată un băieţel de doisprezece ani care 
avea o soră de șaptesprezece. Sora lui îi minţea întruna pe 
părinţi, în legătură cu aproape orice. Dacă nu ar fi minţit atât, nu 
ar fi avut nicio fărâmă de intimitate. Ei s-ar fi vârât cu forța în 
sufletul ei și, orice ar fi descoperit acolo, ar fi sfâșiat cu totul, 
hotărâți fiind să-i îmbunătăţească fetei caracterul. 

In ciuda tuturor eforturilor de a-și păcăli părinţii, sora băiatului 
sfârșea de cele mai multe ori prin a fi prinsă cu minciuna. Astfel 


VP - 270 


se ajungea la certuri zilnice, pe care băiatul trebuia să le 
asculte, vrând-nevrând. Chiar dacă mergea în dormitorul lui și 
închidea ușa, tot auzea ţipetele tatălui său, care uneori durau 
ore întregi, și hohotele de plâns ale surorii lui. Gălăgia venea 
întotdeauna din același loc: din camera de jocuri a tatălui său, în 
care acesta juca snooker, fotbal de masă și darts. Camera de 
jocuri era vizavi de dormitorul băiatului, la doar câţiva metri 
distanță. Tatăl avea mereu grijă să închidă ușa, dar, la distanţa 
aceea atât de mică, nici douăzeci de uși închise nu l-ar fi putut 
proteja pe băiat de zgomotul certurilor. 

Sora lui plângea de fiecare dată și îi cerea iertare tatălui ei 
pentru că minţise, însă nu era sinceră, pentru că a doua zi 
minţea din nou, era iarăși prinsă, apoi urmau alte certuri, alte 
țipete și alte hohote de plâns. După câţiva ani în care a ascultat 
asemenea episoade, băiatul a hotărât că nefericirea surorii lui 
era cât se poate de reală, însă nu avea nimic de-a face cu 
remușcările. Mai curând era vorba de faptul că fetei i se părea 
neplăcut să se ţipe la ea ore întregi despre cum își dezamăgise 
familia. lar tatăl ei nu ţipa doar când venea vorba despre 
minciuni; mai ţipa la ea și fiindcă se machia prea mult, fiindcă 
nu dedica suficient de mult timp temelor, fiindcă dădea prea 
multe telefoane, se trezea prea târziu în weekenduri, îi plăcea o 
muzică nepotrivită, avea opinii greșite în legătură cu absolut 
orice subiect, purta bijuterii nepotrivite, își alegea iubiţi 
nepotriviţi, haine nepotrivite, prietene nepotrivite, fiindcă punea 
pe pereţi afișe greșite și multe alte asemenea lucruri. Orice 
alegere făcută de fată era proastă, iar orice opinie exprimată de 
ea era greșită. 

Băiatul găsea tiradele tatălui său chinuitoare. Scandalurile îl 
făceau să tremure din toate încheieturile. Uneori se lipea de 
peretele cel mai îndepărtat al dormitorului, sub fereastră. 
Alteori, cu toate că-l înspăimânta groaznic ideea de a deschide 
ușa de la dormitor în timp ce aveau loc certurile, se forța să o 
facă pentru a putea evada la parter. De acolo încă se mai 
auzeau clar ţipetele tatălui său și hohotele de plâns ale surorii 
lui, dar nu mai erau la fel de asurzitoare. Însă jos trebuia să facă 
față altor hohote: ale mamei lui, care de obicei plângea în 
bucătărie. 

Băiatul nu înțelegea de ce mama lui se ţinea întotdeauna cât 
mai departe cu putinţă de scandal. Cu siguranţă că un adult ca 


VP - 271 


ea ar fi putut face ceva pentru a opri ţipetele. Însă n-a făcut-o 
niciodată. Imediat ce începeau urletele, ea se purta ca și cum 
soțul și fiica ei făceau parte dintr-o cu totul altă familie. Nu urca 
la etaj nici măcar dacă avea nevoie de ceva din dormitorul ei; 
urca abia după ce ţipetele încetau, fiindcă tatăl acceptase cea 
de-a nouăzeci și șaptea scuză a fetei. Abia atunci mama se 
spăla pe faţă la chiuveta din bucătărie, se ștergea cu un şervet, 
afișa un zâmbet senin și relua viața de familie ca și cum nu s-ar 
fi întâmplat nimic. 

Băiatul a încercat să nu o învinuiască pe mama lui, fiindcă își 
dădea seama că ea era slabă, ca și el, și la fel de speriată. Nu-l 
învinuia nici pe tatăl lui, pentru că acesta, după cum spunea 
chiar el întregii familii, era un bărbat cu înalte principii, care nu 
avea ce să facă dacă minciuna îl înfuria atât de tare. Astfel, 
băiatul a învățat că minciuna este cel mai rău lucru din lume. 
Era logic să dea vina pe sora lui, care trebuia să fi observat că 
nu reușea aproape niciodată să scape basma curată. De ce mai 
încerca să-l păcălească? De ce nu se recunoștea învinsă, 
începând să spună adevărul? 

Intr-o bună zi, băiatul și-a luat inima în dinţi și a încercat să 
afle. Începuse să se întrebe dacă nu cumva fetei îi plăcea, în 
secret, să se certe cu tatăl ei. Sora lui a zâmbit și i-a răspuns: 

— Sigur că nu-mi place. Tie ţi-ar plăcea să ţipe cineva la tine 
trei ore pe zi, explicându-ţi ce om groaznic ești? 

Băiatul a răspuns că nu i-ar fi plăcut și că tocmai de asta el ar 
fi hotărât să nu mai mintă niciodată. 

— Tu minţi de multe ori când nici nu e nevoie, i-a spus el 
surorii lui. Mama și tata te-ar fi lăsat să mergi la concertul ăla, 
dacă i-ai fi întrebat. Nu era nevoie să te prefaci că era vorba 
despre o excursie cu școala. 

Sora lui a izbucnit în râs. 

— Să mă „lase”? Poate că m-ar fi lăsat. Însă eu îi mint pentru 
că merită să fie minţiţi. Nu merită să aibă putere asupra mea. M- 
au persecutat încă din prima zi în care m-am născut. 

— Nu, nu e adevărat, a ripostat băiatul fiindcă, asemenea 
celor mai mulți oameni, nu recunoștea persecutarea atunci când 
aceasta purta masca unei iubitoare îngrijorări părintești. 

Certurile au continuat. Băiatul a devenit tot mai anxios și mai 
retras. Sora lui a încetat să mai plângă în timpul tiradelor tatălui 
său, transformându-se într-un fel de stană de piatră. L-a învăţat 


VP - 272 


pe băiețel cum să-și facă dopuri de urechi din bucăţi de șervetţel, 
ca să nu fie nevoie să asculte urletele când acestea începeau. 

Uneori apărea o licărire de speranţă, atunci când erau vizitaţi 
de o rudă care locuia în altă parte a ţării. Ori de câte ori se 
întâmpla asta, băieţelul se ruga să aibă loc un scandal imens în 
timp ce ruda aceea se afla în casă, și ca aceasta să sară și să 
spună „Așa ceva e intolerabil! Trebuie făcut ceva! Nimeni nu 
poate trăi așa!”, însă ceea ce se întâmpla mereu era că toate 
rudele se transformau în niște dubluri ale mamei băiatului, 
stând încordate pe marginea scaunelor și așteptând în tăcere ca 
scandalul să ia sfârșit. Uneori erau purtate niște conversații 
vesele și false, ca și cum mama băiatului și rudele aflate în 
vizită ar fi conspirat să acopere zgomotul. 

Ceea ce făcea viața băiatului și mai derutantă era faptul că 
mama și tatăl lui erau mereu buni și corecți cu el, pentru că el 
fusese întotdeauna sincer și ascultător. După lucrul ăsta își 
dădea seama că erau părinţi buni. Se întreba de ce nu 
recunoșteau ei niciodată că îi era și lui greu, că era ca și cum ar 
fi copilărit într-o zonă de război. Cum de nu i-a dat tatălui lui prin 
cap, ori mamei sale, că toate urletele erau mai 
înspăimântătoare pentru el, copilul lipsit de vină, decât pentru 
sora lui? 

Într-o dimineaţă dintr-un weekend a fost trezit de mama lui, 
pe când afară era încă întuneric. Era gata îmbrăcată și plângea. 

— Trezește-te! i-a spus ea. Trebuie să plecăm. Nu poţi să 
rămâi acasă singur. 

Băiatul a întrebat unde merg, însă mama lui nu i-a răspuns. 

— Imbracă-te și gata! i-a mai spus ea. Nu contează cu ce te 
îmbraci, n-o să te vadă nimeni. Du-te în mașină cât de repede 
poţi. 

Băieţelul a înțeles că nu avea să mai primească niciun mic 
dejun și că ar fi fost o greșeală să întrebe de el. Mamei lui nu-i 
mai păsa să-i dea de mâncare în dimineaţa aceea sau să se 
asigure că se spăla pe dinţi. Era pe cale să se întâmple ceva 
oribil, dacă nu cumva se întâmpla deja - ceva mult mai rău 
decât văzuse până atunci băiatul. 

S-a îmbrăcat și a coborât la parter. Mama îl aștepta la ușa de 
la intrare. A deschis-o când l-a văzut venind și i-a făcut semn să 
iasă. Băiatul a pășit pe aleea din faţa casei și a văzut că tatăl și 
sora lui erau deja în mașină: tatăl se afla la volan, iar fata era în 


VP - 273 


spatele scaunului șoferului. Băiețelul s-a urcat și s-a așezat 
lângă sora lui. După ce s-a urcat și mama lui, tatăl a pornit 
motorul. Au plecat. Nimeni nu vorbea, iar sora băiatului nu l-a 
privit deloc, nici măcar când băiatul a început să plângă. Ea se 
uita în continuare fix la partea din spate a locului șoferului. Asta 
l-a speriat pe băieţel mai rău ca orice altceva. Sora lui fusese 
întotdeauna bună cu el. Cei mai mulţi oameni aflaţi în situaţia ei 
ar fi detestat un frate ca el - copilul cuminte, favoritul, care din 
punctul de vedere al părinţilor nu putea da greș cu nimic - însă 
nu și sora lui. Ea nu se lăsase niciodată să cadă în capcana 
aceasta. Așadar... De ce nu-l consola acum, în timp ce mergeau 
cu mașina în tăcere, în lumina difuză a răsăritului, când el 
plângea până la sufocare? De ce se uita fix înainte, ca și cum s- 
ar fi aflat în comă? 

În cele din urmă băiatul a întrebat unde mergeau, pentru că 
teama care tot creștea în el devenise prea puternică și trebuia 
să iasă pe undeva. Tatăl i-a răspuns: 

— Mergem la un spital de nebuni, unde o să stea o vreme 
sora ta. 

Sora băiatului nici nu a tresărit; pentru ea, vestea nu era un 
șoc la fel de mare ca pentru băiat. Era clar că i se spusese unde 
mergeau, înainte de a fi pornit la drum. 

— Cineva care minte întruna, așa cum minte sora ta, trebuie 
să fie bolnav la cap, i-a spus tatăl băiatului. Mama și cu mine am 
încercat tot ce-am putut ca s-o facem să vadă că greșește, dar 
nu suntem experți în boli mentale. Și asta este nevoia de a minţi 
mereu - o boală mentală. Așa că am hotărât să lăsăm doctorii 
de la spitalul de nebuni să se ocupe de ea. Acolo au tot felul de 
tehnici și de metode speciale, care ar trebui să fie foarte 
eficiente. Cum e tratamentul cu șocuri electrice - te leagă deo 
masă, te ţintuiesc bine și-ţi aplică niște șocuri electrice care-ţi 
trec prin tot corpul. E foarte dureros, dar se pare că 
funcţionează, când vine vorba de a vindeca minţi bolnave. Asta 
dacă pacientul legat de masă nu ia foc - se întâmplă uneori, 
atunci când curentul electric nu e monitorizat cu grijă. Dar am 
fost asigurat că așa ceva nu s-a întâmplat niciodată la spitalul 
asta, deci nu avem de ce să ne facem griji. 

In momentul acela, băiatul deja plângea în hohote isterice. 

— Vezi ce-i faci fratelui tău? a întrebat-o tatăl pe fată. 

— Nu, văd ce îi faci tu, i-a răspuns ea. 


VP - 274 


— Nu înţelegi că distrugi viaţa băiatului? Pentru asta trebuie 
să te internăm. 

Fata a dat ochii peste cap și a răspuns: 

— O să evadez. O să mi-o trag cu cineva de pe-acolo și o să-i 
conving să mă lase să plec. 

Avea șaptesprezece ani și-și începuse viaţa sexuală cu un an 
înainte. Fratele ei știa asta pentru că fusese subiectul multor 
certuri în camera de jocuri a tatălui său. Sora lui fusese prinsă 
cu iubiți - uneori în dormitorul ei, unde îi strecurase după ce 
adormiseră părinţii, iar o dată acasă la o prietenă. 

— Poţi să faci câte glume proaste vrei, i-a spus tatăl ei, ai să 
vezi în curând. Nimeni nu evadează din spitalul în care te ducem 
pe tine. Ai să fii legată cu cătușe în cea mai mare parte a 
timpului. Picioarele îţi vor fi prinse cu lanţuri unul de altul, ca să 
nu poți să mergi. 

Băiatul a început să scâncească la gândul că toate lucrurile 
astea aveau să i se întâmple surorii lui. 

Ea s-a întors spre el și l-a atins ușor cu mâna pe braț. 
Băieţelul a privit-o și ea a clătinat din cap, rostind doar din 
vârful buzelor: 

— Nu e adevărat, nu se întâmplă așa. Să nu-ţi faci griji pentru 
mine. 

Mama, care o privea în oglinda retrovizoare, a zis: 

— Îi spune că nu-i adevărat, minte iarăși. 

Părea înspăimântată. Băiatul înțelegea de ce se simţise 
obligată să-și pârască fiica atât de repede și cu atâta 
conștiinciozitate; știa că și el ar fi făcut la fel. 

— Ah, crede-mă, îţi jur că e adevărat, a intervenit tatăl, 
părând voios la gândul că avea să-și închidă singura fiică într-un 
spital de nebuni. 

După o bucată de timp pe care băiatul nu o putea aprecia, 
mașina a ieșit de pe drumul principal și a intrat pe un drumeag 
care la început era drept și lat, dar apoi s-a îngustat și a început 
să se unduiască. De o parte și de alta erau tufișuri dese. Din 
acel moment, băiatul nu a mai văzut pe drum nicio mașină, cu 
excepţia celei în care se afla nefericita lui familie. Drumul s-a 
îndreptat din nou. A început să se cearnă lumina răsăritului, iar 
băiatul a văzut că se apropiau de o casă mare, cu obloane la 
ferestre, care se afla pe partea stângă, în spatele unui zid de 


VP - 275 


piatră. Obloanele erau colorate într-o nuanţă bolnăvicioasă de 
verde. 

— Am ajuns, a spus tatăl, oprind mașina în faţa celor doi 
stâlpi mari de piatră ai porţii. Pe unul dintre ei era gravat 
numele „Bardolph House”. 

Băiatului i s-a făcut rău. Nu îndura ideea că aveau s-o lase pe 
sora lui în locul acela. 

Tatăl a coborât din mașină. Tot atunci au apărut doi bărbați 
printre stâlpi. Unul era chel și mai în vârstă, celălalt era tânăr și 
avea tenul măsliniu, o frunte îngustă și ochelari cu rama din 
sârmă. Amândoi purtau salopete albe. Unul avea un dosar. 
Băiatul a auzit un zgomot ciudat dinspre sora lui. Când a privit- 
o, a văzut că era galbenă ca ceara. Nu crezuse ce-i spusese 
tatăl ei până nu-i văzuse pe cei doi bărbaţi, însă acum îl credea. 

Tatăl a deschis portiera din spate și i-a poruncit fetei să 
coboare. Avea în mână un geamantan pe care îl scosese din 
portbagaj. 

— Haide, a spus el. N-are rost să mai amânăm. Trebuie făcută 
și asta. Dacă tratamentul funcţionează, poţi să te întorci acasă - 
în câteva săptămâni, dacă ai noroc. Din câte am înțeles, de 
obicei e nevoie de șase luni pentru o vindecare completă. 

— Nu, te rog! a spus sora băiatului. N-o să mai mint niciodată. 
Jur! 

— Întotdeauna spui asta, dar de fiecare dată mă dezamăgești. 

Bărbaţii în salopete stăteau de o parte și de alta a fetei, 
ținând-o de câte un braţ, în timp ce ea se zbătea și implora să 
fie lăsată în pace. Tatăl luase dosarul și părea să completeze un 
formular aflat deasupra acestuia. Mama stătea tăcută pe 
scaunul din stânga șoferului, fără să spună sau să facă nimic. 
Băiatul știa, chiar dacă nu o vedea, că mama lui plângea. 

Cei doi bărbaţi în salopete albe au început să o tragă pe sora 
băiatului spre casă. Ea a continuat să urle o vreme. Apoi s-a 
lăsat moale și a tăcut, ca și cum ar fi murit; i-a lăsat să o târască 
după ei. Poate că leșinase. Băiatul spera că fata mai era în viaţă. 
A deschis gura ca să-i spună ceva mamei - nu era sigur ce 
anume însă în loc de cuvinte a ieșit fiere, groasă și amară. Insă 
mama lui tot nu s-a mișcat și n-a spus nimic. Băiatul și-a 
imaginat cum ar fi fost să se caţăre pe scaunul șoferului și să 
pornească. Era prea târziu pentru a-și mai salva sora, dar ar fi 
putut să-și salveze mama. 


VP - 276 


Numai că nu putea. Era un băieţel de doisprezece ani care nu 
putea, de fapt, să facă absolut nimic. 

După câteva minute de tăcere oribilă, a văzut ceva ce nu 
înţelegea. Bărbaţii în salopete se întorceau spre mașină, trăgând 
după ei fata care plângea în hohote. Tatăl lor mergea pe lângă 
ei, ţinând dosarul într-o mână și geamantanul în cealaltă. Când 
s-au apropiat, tatăl băiatului a luat-o în faţă. Băieţelul a auzit 
ușa portbagajului deschizându-se, iar apoi a fost aruncat 
înăuntru ceva greu. Pe urmă a auzit un bufnet, ca și cum s-ar fi 
trântit ușa portbagajului, tatăl lui a apărut lângă portiera 
deschisă din spate, fără să mai aibă geamantanul sau dosarul. 
Băiatul nu mai înțelegea nimic: dosarul era al spitalului, cum 
putea tatăl lui să se poarte ca și cum era al său? Furtul era la fel 
de rău ca minciuna, asta fuseseră întotdeauna învăţaţi cei doi 
copii. Oare tatăl lui se răzgândise în legătură cu asta? 

Ceilalţi doi bărbaţi au împins-o pe fată înapoi în mașină. 
Tremura de parcă tot trupul îi era chiar atunci străbătut de 
curent electric și își ștergea întruna lacrimile de pe față. Tatăl ei 
a scos două plicuri din buzunarul de la haină și le-a dat celor doi 
bărbaţi. Apoi s-a urcat în mașină. Toată familia a pornit spre 
casă. 

— Așadar, a început tatăl, ai implorat să mai primești o șansă 
și uite că ai primit-o. Ai să mă mai minţi? 

— Nu. 

— Îmi promiţi solemn? 

— Da. 

— Bun. Pentru că dacă nu te ţii de cuvânt, data viitoare n-o să 
mai fie doar de ameninţare. Data viitoare o să fie pe bune. 
Bardolph House este un azil, nu un spital de nebuni, dar există și 
spitale de nebuni - și încă din belșug. Să nu crezi că altă dată n- 
am merge până la capăt, doar fiindcă n-am făcut-o azi. 

Băiatul nu înţelegea nimic. Cumva, și-a luat inima în dinţi și a 
întrebat despre cei doi bărbaţi: cine erau, dacă nu lucrau de- 
adevăratelea într-un spital de nebuni? Tatăl i-a răspuns că erau 
niște prieteni care fuseseră de acord să-l ajute. 

Băiatul a sperat că sora lui avea să înceteze să mai mintă 
după aceea, însă n-a făcut-o. Minţea la fel de mult ca înainte. 
Din fericire, însă, nu au mai făcut drumuri spre niciun spital de 
nebuni. Cumva, după ziua aceea înfiorătoare, tiradele din 
camera de jocuri nu mai păreau atât de înspăimântătoare. 


VP - 277 


Păreau aproape normale. Mama băiatului nu mai plângea când 
din spatele ușilor închise răsunau urlete. Asculta radio în 
bucătărie și-și vedea de treabă, pregătind micul dejun sau cina. 
Băiatul a început să asculte muzică la căști și a descoperit că 
putea să se gândească la alte lucruri, chiar dacă știa ce se 
întâmpla în camera alăturată. 

Băiatul, acum om în toată firea, se întâlnește în mod regulat 
cu sora lui. Amândoi își vizitează constant părinţii. Din 
momentul în care fata s-a mutat din casa părinţilor, la 
optsprezece ani, nu s-au mai auzit ţipete. Fratele nu știe că ea 
păstrează legătura cu părinţii doar de dragul lui. Dacă l-ar 
întreba cineva, probabil că ar spune: „Cât a fost adolescentă, se 
certau ca șoarecele cu pisica, dar acum e totul în regulă”. Sora 
lui, expertă în minciuni, ar spune și ea, probabil, același lucru. 

(J 

Când termin de citit povestea sunt mai calmă decât la 
început. Suficient de calmă încât să mă întorc la căsuţa de e- 
mail Yahoo. Ca titlu al schiţei de e-mail către domnișoara 
Stefanowicz scriu: „Testul dumneavoastră a eșuat, nu fiul meu”. 
Apoi stau și mă holbez la ecran, permițându-mi să mă gândesc, 
să mă gândesc cu adevărat, la familia mea - nu la Adam, Sophie 
și Ethan, ci la cea din care nu am hotărât eu să fac parte, la 
mama, la tata și la Lee - pentru prima oară în viaţa mea de 
adult. Cumva, nu-mi mai e teamă de gândurile acestea. 

Îmi pun întrebarea pe care am evitat-o atâta timp: de ce nu 
m-a apărat mama? De ce nu l-a implorat, nu i-a cerut să fie calm 
sau nu a urlat la tata să mă lase în pace? Cum a suportat să-l 
vadă purtându-se așa nedrept, persecutându-mă în fiecare zi, 
când mie îmi vine s-o dau pe domnișoara Stefanowicz cu capul 
de toţi pereţii pentru că l-a picat pe Ethan la un test? Oare eu îi 
iubesc pe Ethan și pe Sophie mai mult decât m-a iubit mama 
când eram copil? Îmi pasă mai mult de suferinţele lor decât i-a 
păsat ei de ale mele? Sau era atât de speriată de tata, încât îi 
era prea teamă să-i pună la îndoială comportamentul față de 
mine? 

El cu siguranţă nu ar fi recunoscut că ceea ce făcea se numea 
persecuție. Pentru el, se chema că este un tată bun: „Ori te porți 
exact așa cum vreau eu, ori o să te fac să-ţi pară rău”. 


VP - 278 


Și cum rămâne cu Lee? Cum de n-a dat niciodată buzna din 
dormitorul lui, ţipând: „Să-mi lași sora în pace”? Sunt sigură că 
mă iubea mult. 

Ești sigură? Cum rămâne cu ceea ce-a făcut pe la spatele tău? 

Pe etajera de lângă calculator sunt vreo zece poze de familie 
înrămate frumos. Cele mai multe sunt cu mine, Adam, Sophie și 
Ethan, însă două îl înfățișează pe Lee - în ambele fiind copil. E 
ciudat, având în vedere că păstrăm legătura, însă am blocat cu 
totul gândul la Lee-cel-matur. Așa am făcut în toată viaţa mea 
de adult. Când ne întâlnim - când nu pot să evit o întâlnire - fac 
în așa fel încât să nu-l văd, de fapt. Nu-l privesc în ochi, nu mă 
uit în direcţia lui. El trebuie să observe că fac asta, dar nu cred 
că altcineva și-ar da seama. Ori de câte ori pot, încerc să mă 
întâlnesc cu Melissa când e singură, să mă văd cu ea când Lee 
nu e acolo. Mă port în felul ăsta ca să pot păstra vie în 
imaginaţia mea figura frăţiorului meu nevinovat: cel din 
fotografiile de pe etajeră, cu tricicleta roșie și cu hanoracul 
albastru. 

Cel care încă nu-și trădase sora. 

Salvez schița de e-mail pentru ldioata Stefanowicz și ies din 
contul de Yahoo. Am să le spun lui Adam și copiilor că am scris 
e-mailul și că l-am trimis, și chiar am s-o fac - mâine-dimineaţă 
la prima oră. 

Acum trebuie să mă ocup de Regele Eduard. 

Intru în contul de Hushmail, deschid ultimul mesaj de la el și îl 
recitesc. Apoi apăs pe butonul „reply” și încep să scriu: 


Bună, Rege Eduard, 


Sunt de acord cu condiţiile tale. Însă dacă mă dezamăgești 
iarăși... ei bine, să spunem că ar fi o prostie din partea ta să-ţi 
asumi riscul ăsta. 

Nicki 


Sterge ultima parte. Șterge-o. Tare idioată trebuie să fii să 
ameninți un ucigaș periculos. 

Apăs pe „send”. 

Acum e prea târziu. Bun. Trebuie să fac ceva. Poliţia nu are să 
rezolve cazul. Dacă profesorii de la cea mai bună școală 
particulară din Culver Valley concep teste care n-au niciun sens, 
dacă părinţii își duc copiii la aziluri, prefăcându-se că sunt 

VP - 279 


spitale de nebuni... Nu, nu pot avea încredere că poliția va 
prinde ucigașul lui Damon Blundy. Nu mă pot încrede în nimeni 
în afară de mine însămi. 

Îmi imaginez că stau în întuneric, întinsă pe un pat în hotelul 
Chancery, goală și legată la ochi. Oare are să mă atingă? Se mai 
pune la socoteală ca infidelitate, dacă o fac doar ca să prind un 
ucigaș? 

Dacă aș lua un cuţit cu mine - unul ascuţit ca lumea? Aș 
putea să mă așez pe el, ca să-l ascund. 

Toate astea sunt întrebări ipotetice. Dacă și cu parcă. 

Ce fac dacă, după ce aflu de la Regele Eduard adevărul 
despre Damon Blundy, mă trezesc că vreau să-l omor, să-l 
înjunghii în inimă? Ce fac dacă nu am puterea de a mă abţine? 


VP - 280 


Cu Paula Privilegiu pe canapea 


Damon Blundy, 30 aprilie 2013, Daily Herald Online 


Ce poate să facă o săracă femeie (sau chiar și o bogată 
femeie) când, săptămână după săptămână, ziarele nu 
publică niciun fel de referire la ea sau la viaţa ei sexuală? 
Spre amărăciunea Sfintei Paula a Privilegiului, ea nu are 
cum să dea în judecată Sun sau Mail fiindcă nu publică 
articole fără perdea despre ea, în absenţa unor evenimente 
noi, și chiar și eu, cel mai vehement critic al ei, am neglijat- 
o în ultima vreme, favorizându-i pe vechii mei prieteni, 
Keiran Holland, Reuben Tasker și Bryn Gilligan, a căror lipsă 
de raționalitate continuă să crească cu fiecare zi: separat, 
dar cumva legându-i prin intermediul aceluiași subiect. 

Uitaţi care-i treaba, pentru aceia dintre voi care n-aţi fost 
atenţi: Tasker a publicat luna trecută un roman nou, mult 
mai puţin pretenţios și destul de captivant; se cheamă 
Spintecat și s-a bucurat de câteva recenzii favorabile. Dacă 
i-aș fi eu editor, l-aș sfătui să renunțe la elementul 
supranatural din scrierile lui, având în vedere că cel mai 
mare talent îl demonstrează când vine vorba să descrie 
suferinţele înfiorătoare pe care și le provoacă oamenii unii 
altora. Intre timp, reprezentanţii lumii fantomelor sorb cafea 
cu gust fantomatic din cești de carton și mormăie: „Suntem 
cam depășiți, băieţi, nu?” 

Dacă Bryn Gilligan citește articolul acesta, nu o să fie de 
acord cu paragraful de mai sus. Tânărul Bryn a explicat de 
curând pe Twitter că pentru romanul lui Tasker n-ar trebui 
să se irosească coloane întregi de editoriale, că cititorii n-ar 
trebui să-și piardă vremea cu ele, în timp ce el, Bryn 
Gilligan, nu mai are voie să participe la competiţii sportive. 
Da, aţi citit corect. Gilligan pare să creadă, cu o tărie ce mă 
face să mă tem că și-a pierdut minţile, că dacă el suferă, ar 
merita și Tasker să sufere. (Oare să fie vina mea, pentru că 
am făcut o paralelă între ei? Probabil.) Gilligan încă se ia la 
ceartă cu criticii săi de pe Twitter fără încetare, încercând 
să-i convingă că, dacă ar fi fost în locul lui, și ei ar fi luat 
droguri care să le îmbunătăţească performanţele. Când ei 
se declară sceptici, el le răspunde „TE-AM BLOCAT” și apoi, 
din câte îmi dau seama, nu îi blochează propriu-zis și 
continuă să încerce să-i atragă de partea lui. 


VP - 281 


M-am apuc să-i explic lui Gilligan că ceea ce ar trebui să- 
și dorească, în locul unui statut egal de paria pentru el și 
Tasker, este chiar opusul, pentru amândoi: acceptare și o 
fărâmă de compasiune. Gilligan nu mi-a răspuns, însă a 
făcut-o Keiran Holland - Doamne ferește! 

Holland a ripostat cu două liste, pe care mi le-a trimis 
prin Twitter, câte un element odată, ca într-un atac cu 
drone online. Prima conţinea titlurile unor capodopere 
literare scrise de autori care erau fani ai drogurilor. A doua 
consta în titluri ce eșuaseră lamentabil în ceea ce privește 
criticile și vânzările, și fuseseră scrise de autori care nu pun 
gura pe droguri. Listele astea ar fi avut un efect devastator 
asupra argumentelor mele, dacă eu aș fi spus măcar o dată 
că dependenţii de opium nu pot scrie bine și/sau că toate 
cărțile scrise fără un imbold narcotic sunt, fără excepţii, 
fantastice. Poate că următorul editorial am să-l dedic unor 
liste făcute chiar de mine: una de competiţii care au fost 
câștigate de sportivi dopaţi, iar cealaltă cu oameni care nu 
au luat niciodată droguri și care nu sunt în stare să fugă nici 
după autobuz. 

Dar staţi! lar o iau pe arătură, scriind despre oameni care 
n-au decolteuri atrăgătoare, când Sfânta Paula a făcut tot 
ce i-a stat în putinţă pentru a fi demnă de a apărea la știri, 
respectiv de a-mi atrage atenţia. Intr-un interviu din revista 
J'aime, Doamna Noastră a Auto-Promovării a dezvăluit că, în 
timp ce era căsătorită cu magnatul diamantelor, Richard 
Crumlish, a avut câteva aventuri extraconjugale, pe lângă 
cele trei despre care știm deja și pe care le-am comentat 
spunând „și ce dacă?”. Altele două, ca să fim mai exacti. 
Aflând această veste, nu pot să spun decât „Și ce dacă?” de 
încă două ori. Insă mă întreb ce părere are despre treaba 
asta noul soț prins în mreje de Paula, mare fermier și 
latifundiar. Oare Fergus Preece e genul de bărbat care, 
voios și plin de speranţă, își împarte timpul liber 
împachetând sticle de Clearasil, ca să le trimită leoparzilor? 
Un lucru e sigur: va trebui fie să se dovedească foarte 
deschis la minte, fie să fie teribil de credul, dacă va rămâne 
pe termen lung cu Păsărică Poporului. 

Despre cele cinci aventuri extraconjugale, Paula a 
declarat veselă: „Imi pare rău că nu am putut să fiu fericită 
cu Richard sau să-l fac pe el fericit, dar îmi regret 
aventurile? Absolut deloc. Sunt mulțumită și mândră că am 
avut ocazia de a împărtăși niște momente fericite și pline 
de satisfacție cu unii dintre cei mai grozavi bărbaţi de pe 


VP - 282 


planeta asta. Chestia este că eu găsesc fiinţele umane 
fascinante, irezistibile. Eu, pur și simplu, iubesc oamenii, îmi 
pasă de ei. Nu încape îndoială că am și eu defectele mele, 
însă am un suflet cald, generos, și orice relație am avut 
vreodată cu un bărbat a însemnat enorm pentru mine. 
Fiecare dintre experienţele mele romantice și sexuale mi-a 
îmbogățit viața și m-a făcut o persoană mai bună”. 

Nu pot să nu mă întreb dacă în categoria de „oameni” pe 
care pretinde Sfânta Paula că-i iubește sunt incluse și femei 
- mai precis, soțiile trădate ale celor cinci bărbaţi cu care a 
împărtășit ea experienţe - și cum se face că sufletul ei 
generos nu a fost tentat de perspectiva de a dărui toţi acei 
soți înapoi proprietarelor lor de drept, cu prima ocazie. Să 
fie vorba despre faptul că în același timp cu tot ce dăruia 
ea, cu mare generozitate, mărețul ei suflet era ocupat și să 
ia cu amândouă mâinile? Sigur, acum nu fac decât să 
despic firul în patru, fiindcă tot ce contează este că Sfânta 
Paula și-a tras-o până a ajuns o persoană mai bună. 
Presupun că e mai ieftin așa decât să faci psihanaliză. Și 
apropo de asta... 

„Mi-ar plăcea s-o am pe canapea, la mine în birou”, mi-a 
spus Doamna Eu, care, după cum își vor aminti aceia dintre 
voi care au fost atenţi până acum este psihoterapeută. „Nu 
sunt sigură că este chiar atât de ipocrită pe cât crezi tu. Nu 
în mod intenţionat, în orice caz. Cei mai mulţi oameni n-au 
idee ce îi motivează, de fapt. E foarte posibil ca Riddiough 
să creadă că dependenţa ei faţă de infidelitate este un fel 
de consecință a unei joie de vivre generale și a unei 
afecțiuni calde față de oameni, în general”. 

„Dar e evident că toate astea-s vorbe goale”, i-am 
răspuns eu (pentru că asta este specializarea mea clinică: 
afirmaţiile care sunt în mod evident vorbe goale). 

Doamna Eu a fost de acord. „Tocmai de asta mi-ar plăcea 
s-o prind la mine pe canapea”, mi-a mai spus ea. „Ca să 
aflu ce se întâmplă, de fapt, în mintea ei”. 

Mie-mi pare destul de clar, nu? Știm cu toţii că ranchiuna 
pe care Sfânta Paula le-o poartă părinţilor ei aristocrați și 
bogaţi a făcut-o să prefere politica de stânga și o educaţie 
inferioară pentru fiul ei. Cum nu putea exista o explicaţie 
raţională pentru deciziile ei, putem presupune că singurul ei 
țel a fost să își exprime în mod cât se poate de public 
neîncrederea în propria educație privilegiată. Privilegiul e o 
chestie care dă o dependenţă teribilă: prețuit și căutat de 
cei care nu l-au avut niciodată, și aproape imposibil de 


VP - 283 


criticat atunci când îl ai din plin, cu excepţia cazului în care 
antipatia față de cei care ţi-l asigură este atât de 
accentuată, încât umbrește propriile interese egoiste. (Nici 
să nu vă treacă prin cap să enumeraţi altruismul sau binele 
populaţiei ca posibile motivații, dragi cititori. Aţi uitat trista 
poveste a celor cinci soţii trădate? Sfintei Paula nu-i pasă de 
nimic altceva în afară de a-și satisface orgoliul. Din punctul 
ăsta de vedere, ea este aproape ca noi toţi.) 

Intrebarea pe care trebuie să ne-o punem este 
următoarea: în ce situaţii ar putea adulterul, care 
subminează și în cele din urmă distruge căsnicii, să gâdile și 
mai mult orgoliul decât reușita de a-și preţui și proteja 
familia? Ce fel de psihic trebuie să aibă o femeie care le 
fură altora soții, fără nicio remușcare, care gonește un soţ 
pe vremuri devotat, care se mai întâmplă să fie și 
moștenitorul unui imperiu în domeniul diamantelor, care 
creează un cămin tulburat pentru singurul ei copil (destul 
de oropsit deja, având în vedere la ce școală merge), ca la 
final să tragă concluzia că e fericită, mândră, și că nu ar 
schimba nimic? 

Oare Sfânta Paula se simte mai puternică atunci când 
reușește să facă harcea-parcea sfânta instituţie a 
căsătoriei? Fiecare bărbat pe care îl seduce și-l convinge să- 
și trădeze soţia reprezintă pentru ea o victorie împotriva 
tatălui ei, care a făcut-o să se simtă neputincioasă. Și toate 
acele soţii caraghioase, credule, care își continuă viața în 
ignoranță, îi dovedesc Paulei că e mai deşteaptă și mai 
bună decât ele; că ele sunt prea proaste ca să-și dea seama 
că s-au căsătorit cu niște nenorociți și că, prin urmare, își 
merită soarta. 

Dacă am dreptate, asta ar explica de ce, cu toate că a 
reușit să-și păstreze cu ceva succes multe dintre secrete, 
vreme de ani întregi, sfânta noastră a hotărât brusc să se 
laude în presă cu faptele astea condamnabile. Oare ar fi 
fost la fel de distractiv dacă n-ar fi avut ocazia să își 
umilească în public toate victimele, bărbaţi și femei? Luaţi 
de-aci, Tăticule Baron și Mămico Baroneasă! 

Adevărul e că trișez un pic - suprapun balivernele de 
terapeută pe care le-am prins de la Doamna Eu cu situaţia 
vieții personale a Sfintei Paula; dar treaba asta e perfect 
justificată, dacă stai să te gândești. E ca și cum un doctor 
poate să pună un diagnostic de pojar pentru c-a mai văzut 
multe cazuri de pojar și îi sunt cunoscute simptomele. (Un 
basorelief de un stacojiu palid, sub forma doctorului Andrew 


VP - 284 


Wakefield care acoperă tot corpul unui copil galez, pentru 
aceia dintre voi care nu lucraţi în domeniul medical.) Da, 
știu că Andrew Wakefield nu mai este în mod oficial doctor - 
așa cum Bryn Gilligan nu mai este în mod oficial un 
câștigător. 


VP - 285 


Capitolul 10 


LUNI, 8 IULIE 2013 


— Culver Valley East era circumscripţia ta, i-a spus Simon 
Paulei Riddiough. Ținutul Țărănoilor, cum îi spui acum. 

Sosise la Secţia de Poliţie din Spilling la exact 10.10 
dimineaţa, așa cum promisese, îmbrăcată într-un costum 
cenușiu costisitor, cu părul prins într-un coc cuminte la spate. 
Arăta ca și cum se pregătea să primească cheile casei de la Nr. 
10 pe Downing Street, în faţa a sute de aparate de fotografiat; a 
tresărit de neplăcere la vederea camerei de interviu, cu totul 
lipsită de strălucire, atunci când Simon a deschis ușa și a 
condus-o înăuntru. 

— M-am referit la Spilling drept Ținutul Țărănoilor demult, iar 
de atunci le cer iertare întruna foștilor alegători indignați. A fost 
o prostie să spun așa ceva, mai ales pe Twitter, și am spus-o 
doar pentru că știam că avea să-l enerveze pe Damon Blundy. El 
locuiește aici, dar... s-a oprit și s-a corectat. Locuia aici. Însă 
Londra era marea lui iubire. In Londra era, de fapt, casa lui. 

— De unde știi? a întrebat-o Simon. A scris în editoriale 
despre treaba asta? Dacă a făcut-o, eu n-am văzut. 

Paula a ridicat din umeri nepăsătoare. 

— Trebuie să fi scris. N-aveam de unde altundeva să știu. 

— De ce s-a mutat în Spilling în noiembrie 2011, dacă iubea 
Londra atât de mult? 

— De ce aveţi impresia că eu aș putea să știu răspunsul la 
întrebarea asta, detectiv Waterhouse? l-a întrebat ea, zâmbind 
fără urmă de căldură. Credeţi că Damon și-ar fi discutat 
planurile pentru cumpărarea unei case cu mine, între două 
editoriale scrise despre mine, în care explica ce mamă rea și ce 
ușuratică distrugătoare de căsnicii sunt? 

— Cred că s-a mutat în Culver Valley pentru că tu reprezentai 
regiunea aceasta în Parlament, i-a răspuns Simon. Pentru că îţi 
petreceai aici o bună parte din timp, nu? A vrut să se afle în 
partea ta de ţară. Te iubea. 

Paula a izbucnit în râs. 


VP - 286 


— Dacă mă iubea, avea un mod foarte ciudat de a mi-o arăta. 
Și cu siguranţă că, dacă voia să se afle în partea mea de ţară, ar 
fi trebuit să se mute în Rawndesley-ul de nord sau de est, ori în 
Combingham, unde locuiam, și fără de care niciun parlamentar 
laburist nu avea vreo șansă să fie ales vreodată în Culver Valley. 

— Spilling-ul era, totuși, mai aproape decât Londra - și, 
oricum, îţi petreceai cele mai multe weekenduri în Culver Valley, 
nu în apartamentul din Londra, nu? 

— Ba da. E important ca membrii Parlamentului să trăiască în 
circumscripţia lor, nu doar să se prefacă, a rostit Paula pe un ton 
plictisit. Poate că aveţi dreptate. Poate că Damon era atât de 
posedat de ura pentru mine, încât a vrut să se mute mai 
aproape, în așa fel încât să mă poată uri de la mai mică 
distanță. Mă tem că n-am de unde să știu exact ce era în capul 
lui. 

— V-aţi întâlnit pentru prima oară la 26 octombrie 2011. 
Damon s-a îndrăgostit de tine. Poate că sentimentul a fost 
reciproc? 

— Chiar n-a fost. 

— Mai întâi a închiriat o casă în Spilling, în timp ce căuta să-și 
cumpere una, i-a spus Simon ceea ce bănuia că femeia știa 
deja. De ce se grăbea atât de tare să ajungă în Culver Valley, 
dacă nu ca să fie mai aproape de tine? 

— Tocmai am răspuns la această întrebare, detectiv 
Waterhouse. Dacă există un om suficient de bolnav încât să-și 
dorească cu atâta ardoare să se mute mai aproape de obiectul 
urii sale, probabil că Damon era acela. Așa că... e posibil să 
aveţi dreptate. Dar nu aveam o aventură. Dacă eram amanți, de 
ce mă distrugea neîncetat în editorialele lui? Și eu de ce am 
ripostat? 

— Ca să disimulați, i-a răspuns Simon. Dacă vă atacați unul 
pe altul în presă săptămânal, nimeni n-avea să bănuiască că 
aveaţi o aventură. 

Paula a dat ochii peste cap. 

— Uitaţi, când l-am cunoscut pe Damon, în octombrie 2011, 
căsnicia mea cu Richard era pe butuci. Damon era singur. Nu 
exista nimic care să ne fi împiedicat să ne îndrăgostim unul de 
altul, dacă am fi vrut. De ce ne-am fi iubit cu pasiune, ca apoi să 
decidem să ne facem albie de porci în public, având o aventură 
secretă? De ce ne-am fi căsătorit amândoi cu altcineva? Trebuie 


VP - 287 


să recunosc, discuţia asta nu-mi dă cine știe ce speranţe în 
legătură cu talentul dumneavoastră de detectiv. 

— Cine a zis că v-aţi fi iubit cu pasiune? 

Spre enervarea lui Simon, Paula nu s-a lăsat tulburată. 

— Scuze, am considerat de la sine înțeleasă partea despre 
pasiune, în scenariul aventurii noastre. N-aș putea avea o relație 
de niciun fel cu un bărbat dacă nu l-aș iubi cu pasiune. Și ca să 
răspund următoarei dumneavoastră întrebări - am fost 
îndrăgostită cu pasiune de mulţi bărbaţi, în cazul ăsta? Nu, nu 
cred c-am fost, privind în retrospectivă. Dar dacă m-aţi fi 
întrebat la momentul respectiv, în timp ce încă eram în relaţiile 
acelea... oho, și încă cum! Întotdeauna cred că este iubirea cea 
mare. Sunt o romantică. Așa am fost mereu. 

Ba ești o mincinoasă deșteaptă, cu răspuns pentru orice. 

e 

Dacă îl iubise pe Blundy, de ce nu era înnebunită de 
suferință? Din câte își dădea Simon seama, ăsta era principalul 
defect al teoriei lui. Însă chiar dacă avea dreptate în legătură cu 
aventura, asta nu o făcea pe Paula ucigașă. 

A rezistat pornirii de a trage un șut în piciorul mesei. 
Indiferent câte succese aduna, întotdeauna se temea că actualul 
caz avea să fie primul său eșec. Probabil așa avea să simtă 
întotdeauna. Charlie îl asigura mereu că avea să găsească 
întotdeauna soluţia, însă efectul nu era cel la care spera ea; 
încrederea ei nu făcea decât să sporească presiunea. 

— Am putea să depășim subiectul vieţii sexuale imaginare a 
mea și a lui Damon și să ne îndreptăm atenţia spre crimă, care e 
mult mai importantă? Credeţi c-o să găsiţi asasinul? 

— Sunt sigur c-am să-l găsesc. 

— Bun. Fiindcă... Să nu vi se urce la cap, dar am auzit că 
sunteţi un detectiv excelent. Cel mai bun din Ținutul Ţărănoilor. 

Unde ai auzit asta? 

— Asta înseamnă că vrei să fie prins ucigașul lui Damon 
Blundy? 

Paula i-a zâmbit ștrengărește. 

— În măsura în care aș vrea să fie prins orice ucigaș. 

— Spuneaţi că mai aveţi o întâlnire în Spilling mâine? 

— Da. E un test numai bun pentru priceperea dumneavoastră 
de detectiv. Întâlnirea pe care o am mâine este opusă 
cronologic întâlnirii noastre de azi. Ba nu, staţi. Este opusă 


VP - 288 


orologic întâlnirii noastre. Dacă sunteţi atât de bun pe cât am 
auzit că sunteți, o să vă daţi seama ce înseamnă asta înainte ca 
eu să plec de aici. 

Simon nu i-a luat în seamă provocarea. 

— Ai un alibi impresionant, a spus el. Prietenele tale confirmă 
că ai fost acolo, împreună cu soțul tău, lunea trecută. Ştiam că o 
vor face. 

— Bineînţeles, și eu am știut. Pentru că este adevărul. 

Paula a ridicat privirea spre ceasul din perete. 

— Orologic, a subliniat ea. Adică are de-a face cu ceasul. V-a 
venit vreo idee? Nu sunteţi prea iute, pentru un super detectiv. 
Poate că până la urmă nu sunteţi chiar așa de super. 

— Sunt suficient de bun. 

— Bun nu e totuna cu excelent, nu? Trebuie să știți vorba 
aceea „Tot ce trebuie să se întâmple pentru ca răul să învingă 
este ca oamenii buni să nu facă nimic”. Damon era de altă 
părere: „Dacă e s-o iei teoretic, așa e, dar 99 la sută dintre 
oamenii care scot replica asta la înaintare nu susţin că oamenii 
buni ar trebui să facă fapte bune. Dimpotrivă, ar vrea ca 
oamenii buni să facă genul de fapte rele care le stau în fire 
oamenilor răi; asta îi face egali cu oamenii răi”. 

— Când a spus Damon asta? 

— Ah, nu mai știu, a răspuns Paula cu un aer distrat. 

Se joacă cu tine... 

— Te rog să încetezi cu jocurile astea, s-a răstit Simon, 
ridicându-se în picioare, ca să n-o mai aibă în față. 

A mers până într-un colț al încăperii și s-a sprijinit de zid. 

— Damon Blundy a murit, iar soțul tău e departe. Spune-mi 
adevărul. Până la urmă, de asta ai venit, nu? Întâlnirea asta a 
fost ideea ta, nu a mea. 

— Sunt niște lucruri pe care vi le-aș putea spune... care v-ar 
putea ajuta. Dar îmi puteţi garanta că, dacă vă comunic 
informaţiile astea importante, Hannah Blundy nu va afla 
niciodată? 

— Adică despre aventura ta cu Damon Blundy? 

Paula a ridicat o sprânceană. i 

— Întrebarea asta nu e corectă, detectiv Waterhouse. Încă 
stabilim termenii și condițiile pentru dezvăluirea informațiilor. 
Nu vă grăbiţi. Vă mai întreb o dată: îmi puteți promite că 
Hannah Blundy nu va afla ce vă spun? 


VP - 289 


— Nu. Hannah este soţia lui Damon. Cred că are dreptul să 
înțeleagă de ce i-a fost omorât soțul. 

— Foarte nobil din partea dumneavoastră, i-a răspuns Paula. 
E o singură problemă: ceea ce știu eu o va distruge pe Hannah, 
o va afecta într-un hal pe care nici nu-l pot descrie, înainte de a 
vă spune ce am de spus. Există lovituri - lovituri de ordin 
emoţional - cărora e imposibil să le supravieţuiești. Credeţi-mă 
că aceasta ar fi una dintre ele. Nu vă pasă de Hannah, însă mie 
da. lar ceea ce știu ar nimici-o. Nu și-ar mai reveni niciodată. 

— Îţi pasă de Hannah Blundy? Nu știam că o cunoști personal. 

— l-a fost o soţie bună lui Damon - credincioasă și iubitoare. 
El o iubea. Așadar, de dragul lui, dar și de dragul ei, nu vreau să- 
i fac una ca asta, nici măcar pentru a vă ajuta să rezolvaţi cazul. 
Damon ar prefera ca ucigașul lui să scape nepedepsit, decât să 
aibă Hannah de suferit. 

Nu mai părea aceeași Paula Riddiough care, cu câteva clipe 
înainte, îl descrisese pe Damon Blundy ca pe un dușman. Lui 
Simon nu-i plăcea deloc sentimentul că gândurile i se întorceau 
cu 360 de grade. Avea impresia că nu deţine el controlul, iar 
asta ura mai mult decât orice. 

— ÎI cunoşti pe Damon Blundy suficient de bine încât să spui 
lucrurile astea, și cu toate acestea nu aveai o aventură cu el? 

Paula a dat ochii peste cap. 

— Haideţi, sigur vă puteţi descurca mai bine de-atât. Asta 
sper, cel puţin. Adică doi oameni nu se pot cunoaște bine fără a 
avea și o aventură? În cazul ăsta, cum rămâne cu mamele 
noastre, cu colegii, cu cei mai buni prieteni? 

— Te-ai gândit că e posibil ca Hannah să vrea să știe 
adevărul, oricât de dureros ar fi el? 

— Dacă asta vrea, e o proastă. 

— Trebuie să-mi spui tot ce știi, i-a răspuns Simon aspru. 
Poate că ţie îți pasă doar de ce și-ar fi dorit Damon, însă eu 
trebuie să prind asasinul. 

— Înţeleg și tocmai de asta v-am făcut oferta de mai 
devreme. Daţi-mi cuvântul dumneavoastră că nu-i veţi spune lui 
Hannah și vă spun ce știu. 

Până la urmă, nu exista un motiv mai bun de a nu fi cinstit, și- 
a zis Simon. 

— În regulă, a minţit el. 

Paula a pufnit. 


VP - 290 


— Nu m-aţi convins nici cât negru sub unghie. Se pare că am 
ajuns într-un punct mort sau, dacă doriţi, c-am făcut șah mat. 
Cum vreţi să-i spuneţi. Eu văd o singură ieșire din situaţia asta. 

Simon a așteptat. Paula și-a lipit degetul arătător de buza de 
sus. Se gândește. Apoi a rostit: 

— Dacă se dovedește că Hannah l-a ucis pe Damon, nimic din 
ce-am spus, cum că nu vreau să o rănesc, nu mai e valabil. 

— Asta nu e o ușoară ipocrizie? Având în vedere ce-ai spus 
mai devreme despre oamenii buni care fac lucruri rele 
oamenilor răi și astfel devin ei înșiși răi? 

— Nu, a răspuns Paula sigură pe ea. Ceea ce voiam să zic, sau 
mai curând ceea ce voia Damon să zică, era că nu există 
oameni buni. Există doar fapte bune și fapte rele. Ar fi un gest 
de răutate din partea mea să nu-mi mai pese de sentimentele 
lui Hannah dacă iese la iveală faptul că ea l-a omorât pe 
Damon? Nu bag mâna în foc. Cred c-ar fi de înțeles. Asta dacă 
nu cumva mă încurajați să ajut o criminală să scape de justiție? 
Credeţi că Hannah l-a omorât? 

— Nu pot să discut detaliile anchetei. 

— Dar credeţi că ar fi putut s-o facă? Dacă are un alibi de 
neclintit, n-are ce rău să facă dacă-mi spuneţi, nu? 

— Tot ce ţine de anchetă este confidenţial. 

— Sunteţi flexibil ca o bară de metal, văd. Cu toate astea... 
dacă ar fi să ghicesc, aș spune că o bănuiţi pe Hannah. Și eu o 
bănuiesc. 

Paula a privit lung pe fereastră. 

Șezuse și Simon pe scaunul acela. Ştia că în momentul acela 
nu vedea decât peretele din cărămidă roșie al clădirii în care își 
avea sediul biroul pentru ocuparea forței de muncă. 

— Am câteva variante de infracţiuni de care te pot acuza, 
dacă nu-mi spui, i-a zis el. 

Femeia a izbucnit în râs. 

— Credeţi că mă interesează dacă mă căptușesc cu un cazier? 
Părinţii mei ar înnebuni, dar eu? Eu aș apărea din nou în toate 
ziarele. Și nu uitaţi că singurul editorialist care m-a găsit 
suficient de interesantă încât să scrie despre mine și după ce- 
am ieșit din politică a murit. Și adevărul este că eu iubesc 
lumina reflectoarelor. 


VP - 291 


— Eu cred că l-ai iubit pe Damon Blundy, i-a replicat Simon 
impulsiv. Cred că ai suferit groaznic când a murit și că te chinui 
din răsputeri să ascunzi lucrul ăsta. 

Paula părea că aproape îl compătimește. 

— Atunci, vă înșelaţi amarnic. V-a venit între timp vreo idee 
despre întâlnirea mea de mâine, opusă din punct de vedere 
orologic? l-a întrebat ea, uitându-se din nou la ceas. Tic-tac. Tic- 
tac... Dar să nu vă simţiţi presat. 

— Oare Damon ar fi făcut același lucru pentru tine, dacă 
rolurile ar fi fost inversate? a întrebat Simon. Dacă ai fi fost 
ucisă, iar el ar fi știut niște informaţii care l-ar fi distrus pe 
Fergus, crezi că s-ar fi abținut? 

— Excelentă întrebare. Da, s-ar fi abținut. 

Simon a văzut parcă o umbră undeva departe, ascunsă după 
gândurile lui, șoptindu-i ceva din vârful buzelor. Încerca să-i 
spună ceva, dar nu putea să audă sau să vadă exact ce... Apoi a 
dispărut. Ca de atâtea ori, intuia mai multe fragmente ale unei 
idei bune, dar nu le putea pune laolaltă. 

— Ce v-a făcut să mă întrebaţi asta? 

— Nu sunt sigur. 

— Subconștientul dumneavoastră a ghicit cu multă 
inteligenţă, a zâmbit Paula. 

— E greu să-ți dai seama ce întrebări să pui, atunci când ţi se 
prezintă o combinaţie de adevăruri și minciuni. Cred că ești 
inconsecventă în mod intenţionat. Vrei să prind persoana care l- 
a ucis pe Damon. Asta înseamnă că vrei să mă ajuţi. Dar nu 
prea mult, fiindcă nu vrei, totuși, să îţi dezvălui secretul. Nu e 
vorba doar despre aventura cu Damon Blundy, nu? Nu asta ar 
distruge-o pe Hannah. E mai mult de-atât. 

Paula s-a aplecat în faţă pe scaun. 

— Bine, haideţi să vă spun ceva care o să vă ajute. Dacă 
Hannah nu l-a omorât, atunci știu cine a făcut-o. 

— Cine? 

— O femeie pe nume Nicki Clements. Era obsedată de Damon 
- până peste cap, cu toate că nu-l întâlnise niciodată. Ori de 
câte ori scria un articol sau posta ceva pe blog, ea comenta. Și 
fiecare dintre comentarii era un imn lung și plin de pasiune, în 
cinstea minunatului Damon Blundy. 

— ÎI lăuda și când scria lucruri neplăcute despre tine? 


VP - 292 


— O, da, tot timpul. Orice scria el, printr-o coincidenţă 
incredibilă, Nicki Clements îi împărtășea opinia și se lansa într-o 
tiradă furioasă împotriva celor care-l contraziceau. De obicei o 
făcea cu succes, trebuie să recunosc. Nu încape îndoială că eo 
femeie inteligentă. Nu-mi prea convenea când persoana aflată 
în tabăra opusă eram eu. De cele mai multe ori - când ţinta 
aleasă de Damon era circumcizia la copii, Barack Obama sau 
burka - eram de acord cu fiecare cuvințel pe care-l scria Nicki 
Clements. 

— Și, prin urmare, cu fiecare cuvințel pe care-l scria Damon 
Blundy? 

— Păi... da, presupun că da, a recunoscut Paula nemulțumită. 
Câtă vreme nu era împotriva mea sau nu avea vreun subiect 
politic. Damon avea opinii destul de raţionale, în ciuda faptului 
că era hotărât să reacționeze ridicol cât mai des cu putință. 

— Și Barack Obama? Asta pare un subiect destul de politic. 

— Mă refeream la chestiunile de politică internă, discuţii de 
genul luptei dintre conservatori și laburiști. Nu sunt o 
admiratoare a tacticilor folosite în nesfârșitul război al Americii 
împotriva terorismului. Damon era de părere că Obama e un 
ipocrit: că încerca să pară un tip de treabă, în timp ce acţiona ca 
un om rău. lar pentru Damon, treaba asta duplicitară era un 
păcat de moarte. 

— Ai folosit expresia „până peste cap” când ai descris-o pe 
Nicki Clements. Sintagma asta e folosită de obicei când se 
vorbește despre o dragoste romantică. 

Paula a izbucnit în râs. 

— Păi... da, evident. Cred că e o expresie destul de 
cunoscută. 

— Și de unde știi că Nicki Clements avea asemenea 
sentimente față de Damon? Nu ar fi putut fi o susținătoare 
înflăcărată a articolelor și a părerilor lui, și atâta tot? 

— Credeţi-mă pe cuvânt, era îndrăgostită de el. 

Gândindu-se la repezeală, Simon n-ar fi știut să dea exemplul 
unei persoane care să fi fost mai puţin dispus să o creadă decât 
pe ea. 

— De unde știi? Există vreo dovadă în sensul ăsta? 

— Păi, citiţi-i comentariile! 


VP - 293 


— Le-am citit. Nu încape îndoială că era o admiratoare a lui 
Blundy, dar nu am văzut nimic care să sugereze ceva 
sentimente romantice. 

— Ei, haideţi! Tonul protector, cum se simțea rănită atunci 
când oamenii îl judecau nedrept... 

— Nevoia aceasta de a proteja pe cineva poate lua și o formă 
platonică, a continuat imperturbabil Simon. Oamenii simt nevoia 
să-și protejeze și prietenii, nu? 

— Era îndrăgostită de el, a concluzionat Paula posomorâtă. 
Nu-mi vine să cred că nu o vedeți cu ochiul liber. 

— Nu o văd, nu, i-a replicat Simon, simțind în sfârșit că a 
intrat pe teritoriul lui. Dar cred că tu o vezi. 

— Cum adică? 

Simon a privit ostentativ ceasul de pe perete. Tic-tac, tic-tac. 

Era momentul perfect pentru a pune capăt întrevederii. 

e 

— Apoi am apăsat pe „Publică anunţul” și cu asta basta, le-a 
povestit Charlie lui Simon, Liv și Gibbs. 

A hotărât să nu le spună și faptul că până în momentul acela 
nu primise decât răspunsuri aiurea sau spam-uri. 

Simon, care auzise deja povestea, era furios la culme. 

— Le mai povestești și altora? Chiar vrei să fii dată afară? 

— Liv și Gibbs n-au să spună nimănui, nu? Ei sunt oricum 
compromiși din punct de vedere moral. Cu toții suntem. 

Luau cina toţi patru la Passaparola. În ultima vreme, Charlie și 
Simon luau mai des cina cu Liv și cu Gibbs decât cu Liv și cu 
Dom. Charlie nu se dăduse niciodată în vânt după cumnatul ei 
oficial și Dom, un avocat cu obrazul gros și cu o părere foarte 
bună despre el însuși, părea să aibă nevoie din ce în ce mai tare 
de a se afla în centrul atenţiei. Luase obiceiul de a-și începe 
aproape toate frazele, întotdeauna atotștiutoare, cu vorbele 
„Uite care-i chestia”, urmate de două puncte pe care aproape că 
le auzeai. 

— În cazul ăsta nu s-a scurs nicio informaţie spre presă, a 
spus Simon. Absolut nimic, pentru prima oară. Și tocmai acum 
ţi-ai găsit să pui un anunţ pe net. 

— Și în continuare poţi spune că n-a ajuns nicio informaţie la 
presă, i-a întors-o Charlie. Așa că relaxează-te. 

Liv a lovit ușor cu furculița în pahar. 


VP - 294 


— Chris și cu mine avem să vă spunem ceva foarte important, 
a zis. 

Charlie și-a ţinut răsuflarea. 

— În primul rând, vă rugăm mult nu vă întristaţi pentru noi, 
suntem cât se poate de bine. Da? Am decis ca de acum înainte 
să continuăm în alt fel: doar ca prieteni buni. Cei mai buni! a 
continuat ea zâmbind larg. În ceea ce vă privește pe voi, nu s-a 
schimbat nimic. Putem în continuare să ieșim împreună. Dar... 
am hotărât să nu continuăm pe latura romantică a relaţiei 
noastre. 

— Vă despărțiți? 

Charlie visase la ziua aceasta ani întregi. Acum că, în sfârșit, 
sosise, se dezumflase total. Dar... Gibbs o lingușise întruna, iar 
Simon îi spusese că făcuse același lucru și cu el. Charlie fusese 
sigură că urma să le ceară o favoare importantă. De ce ai linguși 
niște oameni doar ca să le dai vestea că te vei despărți de 
cineva? Nu avea niciun sens. 

— Nu mai suntem împreună în sensul ăsta romantic, dar o să 
ne întâlnim la fel de des, nu-i așa, Chris? 

Gibbs a oftat. 

— Dacă zici tu, a mormăit el. 

Charlie și-a îndreptat atenţia asupra lui. Părea jenat și un pic 
nerăbdător. Nu suferea, nu era în stare de șoc... Charlie a 
aruncat o privire furișă spre Simon, care a încuviinţat 
imperceptibil din cap, dându-i de înțeles că era de acord cu ea: 
ceva nu se lega. 

Oricare ar fi fost jocul pe care îl făceau, era clar că fusese 
ideea lui Liv, planul ei ţăcănit, și că Gibbs doar îi ţinea isonul. 

— Dar atunci de ce o să vă vedeţi la fel de des? a întrebat-o 
Charlie. Nu este ăsta cel mai mare avantaj al unei despărțiri: că 
poți, în sfârșit, să scapi de persoana respectivă? 

— Eu și Chris ne iubim unul pe altul. O să facem totdeauna 
parte unul din viaţa celuilalt. Doar că în alt fel, a continuat ea, 
întinzându-se peste masă și strângându-l ușor de mână pe 
Gibbs. ă 

— Nu te cred, i-a răspuns Charlie. Minţi. Insă nu reușesc să-mi 
dau seama de ce. Ce au de câștigat dacă se prefac că nu și-o 
mai trag? l-a întrebat ea pe Simon, întorcându-se spre el. 

— Nu știu, i-a răspuns acesta, ridicând din umeri. Presupun că 
au să ne spună dacă vor să știm. Între timp, putem să vorbim 


VP - 295 


despre altceva. Charlie a discutat cu un alt agent imobiliar 
astăzi, i-a spus el lui Gibbs. De la Bateman Yoke. 

Gibbs a fixat cu privirea fața de masă. 

— Nu minţim! a insistat iarăși Liv. 

— Nu cred că pe Simon îl interesează chiar așa de tare, i-a 
răspuns Charlie. 

Era o tactică bună. Văduvită de atenţia pe care se baza că 
avea s-o primească, Liv ar fi putut fi nevoită să dezvăluie 
adevărul. 

— Cred că ceea ce-l interesează este să afle ce se întâmplă cu 
adevărat între tine și Gibbs, și mă interesează și pe mine. 

— V-am spus deja ce se întâmplă: ne-am despărţit, dar 
suntem în continuare cei mai buni prieteni. 

— Liv, nu ai ce să faci dacă vor să schimbe subiectul, a 
intervenit Gibbs. Noi am făcut ce ne propuseserăm, nu? 

Liv și-a strâns buzele pungă. 

— Păi, am crezut că... nu, ai dreptate. Le-am spus. E... e în 
regulă! 

Charlie a urmarit cu atenţie șirul de semne din privire pe care 
și le-au făcut unul altuia. În momentul acela, și-ar fi dat și mâna 
dreaptă, dar și câteva degete de la picior, ca să afle ce naiba se 
întâmpla. 

— Spune-mi despre agentul ăsta imobiliar de la Bateman 
Yoke, a spus Gibbs. 

Charlie a deschis gura, însă Simon i-a luat-o înainte. 

— Nu era unul dintre cei cărora Nicki Clements le ceruse anul 
trecut să-i găsească o casă în apropiere de Elmhirst Road - 
probabil că ăsta e motivul pentru care, la 5 martie anul ăsta, l-a 
contactat și l-a întrebat ce preț ar fi putut cere pentru casa ei 
din Bartholomew Gardens, dacă ar fi vrut să o vândă cât mai 
repede cu putinţă. Agentului i s-a părut că era supărată, că nu-i 
păsa dacă ieșea în pierdere - că părea pur și simplu disperată să 
plece cât mai repede din Spilling. Tipul s-a oferit să treacă să 
vadă casa și să-i facă o evaluare, dar înainte să apuce, Nicki l-a 
sunat înapoi și i-a spus că s-a răzgândit, că nu mai voia să se 
mute. A anulat totul. 

— Și te gândești că a dat primul telefon imediat ce s-a 
despărțit de Damon Blundy? l-a întrebat Gibbs. 

— Așa bănuiesc, i-a răspuns Charlie. Au avut o aventură și s-a 
terminat prost; a vrut să se îndepărteze de el, având în vedere 


VP - 296 


că se mutase în Culver Valley doar ca să-i fie mai aproape. Apoi, 
o zi sau două mai târziu, dispoziţia i s-a schimbat cu totul - a 
început să se simtă mai puternică, dându-și seama că era destul 
de rău că se mutase și prima oară. A doua oară ar fi fost deja 
jalnic. 

— Deci Damon Blundy și tipa asta, Nicki, aveau o aventură și 
s-au despărțit la 7 martie? a întrebat Liv. Pare logic. 

— Ce? Ce știi tu despre asta? a întrebat-o Charlie. 

Mincinoasă manipulatoare ce ești. 

— Păi, știu că în aprilie anul ăsta, Damon Blundy avea o 
aventură cu Paula Riddiough. 

Abia după câteva clipe a observat Liv efectul pe care î 
avuseseră cuvintele ei. 

— Ce? De ce vă holbați toţi la mine așa? Ei, haideţi, toată 
lumea știe despre Damon Blundy și Paula Privilegiu! 

— Dacă știi ceva, orice, de ce dracu’ nu mi-ai spus și mie? a 
întrebat-o Gibbs, înroșindu-se de furie. 

— Am fost preocupată, amândoi am fost, cu... a mai rostit Liv, 
oprindu-se brusc și mușcându-și buzele. 

— Cu falsa voastră despărţire? i-a sugerat Charlie săritoare. 

— Să nu deviem de la subiect, a intervenit Simon. Liv, spune- 
ne. 

— Imi pare rău, am crezut că știe toată lumea, a rostit ea cu o 
voce tremurătoare. Toţi prietenii mei de pe Twitter știu. Blundy 
și Paula au făcut un ditamai scandalul pe Twitter după ce a 
murit Margaret Thatcher. S-au insultat și s-au bălăcărit în versuri 
cu rimă, copiind cu exactitate structura versificaţiei din Gruffalo, 
de Julia Donaldson. 

— Și din Tíddler, a adăugat Simon. 

Liv a părut întâi surprinsă, după care a început să chicotească 
amuzată. 

— De unde știi tu despre Tiddler? 

— Nu am știut până de curând. Am aflat când am citit discuția 
pe Twitter dintre Paula Riddiough și Damon Blundy. 

— li place să fie conştiincios când se documentează, a spus 
Charlie. Și îi mai plac și cărțile despre pești. 

Simon s-a crispat, așa cum ea bănuia că va face. 

— Moby Dick nu e despre un pește, a spus el. O balenă nu e 
pește. 


VP - 297 


— Tiddler e de vis, s-a entuziasmat Liv; era într-o dispoziţie 
straniu de bună pentru un om care tocmai încheiase o poveste 
pasională de dragoste. Moral vorbind, este opusul poveștii 
despre băiatul care striga „lupul”. Nu e un lucru rău să inventezi 
povești, este singurul lucru care te poate salva. Asta e mesajul 
cărții. 

— E interesant că pentru tine o carte „de vis” e cea care 
explică pe larg de ce e bine să minţi, a mormăit Charlie. 

— Putem să ne întoarcem la Blundy și la Riddiough? s-a rățoit 
Gibbs. 

— Dacă le-ai urmărit cearta despre Thatcher, e imposibil să 
nu fi văzut cum s-a încheiat. Nu mai știi? l-a întrebat Liv pe 
Simon. 

— Nu cuvânt cu cuvânt. 

— Nu ne petrecem chiar tot timpul pe Twitter, a adăugat 
Charlie. 

— Este în Tidd/er un pasaj, spre sfârșit, când Tiddler zice: „Mă 
rătăcisem, eram speriat, dar o poveste m-a adus acasă”. Toţi 
ceilalți pești îi răspund „Ba nu te-a adus” și Tiddler le răspunde 
„Ba da, m-a adus”. Imediat după cearta de pe Twitter - poate 
zece minute mai târziu -, Paula Riddiough a scris un tweet 
adresat lui Damon Blundy, în care spunea „Mă rătăcisem, eram 
speriată, dar un conservator m-a adus acasă”. Blundy i-a 
răspuns cu un tweet: „Ba nu, nu te-a adus”, iar ea a replicat „Ba 
da, m-a adus!” 

Liv l-a privit pe Gibbs, care se uita la ea cu gura căscată. 

— In clipa în care am citit mesajele astea, mi-am dat seama 
că aveau o aventură. 

— Nu mai sunt pe Twitter, i-a spus Simon lui Gibbs cu vocea 
aceea de care se temea Charlie, fiindcă atunci când el vorbea 
așa nici nu mai știa că ea există. Tweet-urile astea nu mai sunt 
pe net. Sau sunt și mă ramolesc eu. 

— Normal că acum nu mai sunt, i-a răspuns Liv. Tweet-urile 
cu pricina au dispărut la câteva zeci de secunde după ce au 
apărut. 

— Eşti sigură, Liv? a întrebat-o Gibbs. Nu ţi-ai imaginat tu 
toată treaba sau... ţi-ai adus aminte greșit? 

— Sunt 150 la sută sigură. li urmăresc pe amândoi pe Twitter. 
Eram cu ochii pe monitor în clipa în care tweet-urile alea au 
dispărut. Cred că încă mai am DM-uri din ziua aceea - prieteni 


VP - 298 


de-ai mei care le-au văzut și ei. Toată treaba bătuse la ochi 
chiar și înainte de citatele super drăgălașe de la sfârșit. Damon 
Blundy nu avea copii și scria întruna cum nu îi putea suferi și 
cum ura tot ce-avea de-a face cu copiii - în cazul ăsta, cum de 
știa Gruffalo și Tiddler, suficient de bine încât să le poată 
parodia cu atâta promptitudine, dacă nu avea o relaţie cu Paula 
Riddiough? Toată lumea știe că astea sunt cărţile ei preferate - 
în fine, toată lumea care îi urmărește tweet-urile, ca mine. Și, pe 
urmă, când cearta a fost urmată de replicile alea siropoase, a 
fost clar. Am tot așteptat să explodeze subiectul - printscreen- 
uri, tot ce trebuie -, însă nimeni n-a spus nimic, cel puţin nu în 
conversațiile generale de pe Twitter. Cred că mulţi s-ar fi temut 
să-l enerveze pe Damon Blundy, știind cum îi atacă pe cei cu 
care are ceva. 

Se apropia de ei un chelner. 

— Nu! a lătrat Simon la el fără să se uite în direcția aceea. Nu 
acum! 

Chelnerul s-a retras, părând recunoscător că de-acum înainte 
știa să se ferească de partea aceea a restaurantului. 

— Ah, și era și o față zâmbitoare, a adăugat Liv. 

— Ce? s-au repezit Simon și Gibbs în același timp. 

— Da, după cele pe care vi le-am povestit deja - „ba nu, nu 
te-a adus”, „ba da, m-a adus” etc. -, Blundy i-a trimis un tweet 
care consta doar într-o faţă zâmbitoare. Fără cuvinte. 

__A făcut o pauză, ca să obţină un efect dramatic maxim. 
Incepea să-i facă plăcere rolul de martoră-expertă. 

— Și... nu bag mâna în foc, dar cred că e posibil ca fața 

zâmbitoare să fi făcut cu ochiul. 


VP - 299 


Capitolul 11 


MARTI, 9 IULIE 2013 


Hotelul Chancery nu s-a schimbat de când am fost aici ultima 
oară, în februarie. Mă așteptam să fie altfel. Aș fi vrut să fie 
altfel. Sau poate că-mi doresc să fiu eu altfel - să nu mai fiu 
fraiera care a sosit aici plină de speranță și de entuziasm cu 
cinci luni în urmă, gândindu-se că este pe cale să-și consume 
povestea clandestină de dragoste cu unul dintre cei mai faimoși 
editorialiști din Marea Britanie. 

Totul e la fel. Decorul gri-roșu din hol, fotografiile cu flori pe 
pereţi... Separat de recepţie, printr-un paravan de sticlă, găsesc 
același bar sub forma unui dreptunghi îngust, unde ar fi 
imprudent să te așezi și să bei un pahar dacă nu îţi dorești ca 
personalul barului să-ţi audă toată conversaţia, plus orice 
bolboroseală ţi-ar scoate stomacul. Camera nu poate fi mai 
mare de trei picioare în lăţime. Astăzi nu e nimeni aici; nu-mi 
pot imagina că oamenii stau vreodată la bar, pe unul din cele 
douăsprezece scaune înalte, cu perne roșii, aranjate într-o linie 
perfectă. Cine ar vrea să stea acolo și să fie studiat de toată 
lumea care e la recepţie și așteaptă să se cazeze - cum sunt eu 
acum? 

Este o singură recepţioneră de serviciu și în faţa mea, la 
coadă, se află cel mai plictisitor bărbat din lume. E hotărât să 
pună absolut toate întrebările pe care le-ar putea pune un 
oaspete de hotel: despre internet, despre ora la care se ia micul 
dejun, despre programul sălii de fitness, despre sălile de 
conferință, despre ziare, despre apelul de trezire, dacă are în 
cameră minibar. Îmi reprim pornirea de a ţipa la el: „Cum e 
posibil să vrei și să ai nevoie de atâtea lucruri?” Are chiar și un 
nume enervant, pe care a trebuit să i-l spună recepţionerei pe 
litere, pentru că este atât de neobișnuit. U-s-k-a-l-i-s. S-a băgat 
în faţa mea pe treptele hotelului și chiar a alergat până la 
recepţie doar ca să ajungă înaintea mea, nesimţitul. În timp ce 
aștept, mă întorc să văd dacă intră cineva pe ușa principală a 
hotelului. Tot drumul de la King's Cross - o plimbare de 


VP - 300 


cincisprezece minute - am simţit că mă urmăreşte cineva, dar n- 
am văzut pe nimeni. Nici urmă de bărbatul cu șuvițe, niciun 
BMW albastru, nimeni care să se fi oprit din mers când mă 
opream eu și să fi lăsat privirea în jos. 

Îmi spun singură că sunt paranoică. Nu m-a urmărit nimeni 
până aici. Nimeni nu știe unde sunt și ce fac, în afară de Regele 
Eduard. 

L-am anunțat pe Adam că vin în Londra ca să încerc să dreg 
situaţia cu Melissa. Ba chiar i-am spus la ce hotel am să stau și 
că nu știu exact când mă întorc; poate că va fi nevoie să rămân 
peste noapte. „Nu mă duc la ea, vreau să fiu absolut sigură că 
nu mă întâlnesc cu Lee. Am s-o invit pe Melissa să stăm de 
vorbă pe teritoriul meu, în loc să mă aflu eu pe al ei, ca de 
obicei - în mod normal, ea mă poate da afară oricând vrea ea. 
De data asta, eu stabilesc regulile și am s-o dau afară, dacă se 
ajunge până acolo”, i-am spus. 

Adam m-a crezut. Până și eu m-am crezut. Suna plauzibil, 
fiindcă era adevărul. Am să-l transform în adevăr. Când ajung în 
cameră - dacă reușesc să ajung, dacă domnul Uskalis termină 
odată cu pălăvrăgeala -, primul lucru pe care am de gând să-l 
fac este să-i dau telefon Melissei și s-o invit să stăm de vorbă, 
însă numai dacă este dispusă ca în același timp să-și facă 
bagajul și să-l părăsească pe Lee, spunându-i că vrea să 
divorțeze. Evident că ea o să refuze. Pe urmă pot să-i dau mesaj 
lui Adam și să-i spun că Melissa a refuzat să ne întâlnim, dar că 
am să rămân la hotel și-o să încerc să-l sun un pic mai târziu. 

Sunt o mincinoasă excelentă. Chiar legendară, aș putea 
spune. 

În cele din urmă, tipul plictisitor o lasă în pace pe 
recepţioneră. 

— Am rezervat o cameră, îi spun eu. 

— Vă mulţumesc pentru răbdare. Îmi pare rău că v-am lăsat 
să așteptați. Numele? 

— Kate Zilber. Z-i-l-b-e-r. 

Mă gândesc la disprețul lui Gavin - adică al Regelui Eduard - 
față de Damon Blundy, la faptul că îl consideră malefic. Oare de 
asta a ales să se ascundă în spatele numelui lui, când s-a purtat 
urât, din același motiv pentru care l-am ales eu acum pe al lui 
Kate? Ca dintr-un fel de răzbunare? Am dat hotelului Chancery o 
mulţime de informații despre Kate, niciuna despre mine. 


VP - 301 


— Da, văd aici rezervarea. Cameră dublă superioară, pentru o 
noapte? 

— Exact. 

Când îi întind cardul, ca avans pentru cheltuielile cu 
minibarul, nu se uită la numele de pe el, ci îmi întinde direct 
aparatul să introduc pinul. 

Semnez acolo unde îmi spune ea, cu numele lui Kate, și 
primesc cheia camerei 419. Liftul e aproape la fel de îngust ca 
barul. Nu încap mai mult de două persoane. Pereţii acoperiţi cu 
oglinzi nu-l fac să pară mai spaţios, ci doar mai ciudat: văd zeci 
de clone ale unei femei cu ochii goi, o tipă paranoică, cu părul 
nepieptănat. 

Nu mi-am adus nicio perie de păr, machiaj sau parfum. Nici 
măcar n-am făcut duș în dimineața asta. Nu mă interesează 
cum arăt și cum miros. De data asta nu mă aflu aici mânată de 
gânduri romantice sau de dorințe sexuale. 

După ce-i dau telefon Melissei și-i scriu un mesaj lui Adam, am 
să îi trimit un e-mail Regelui Eduard, comunicându-i numărul 
camerei și o oră, după cum am stabilit. Mă uit la ceas: 12:50 
după-amiază. leri mi-a spus că poate veni oricând după ora 
14:00. Am să-i zic să vină la 15:00, în felul ăsta îmi rămâne 
destul timp. 

Destul timp ca să las ușa un pic întredeschisă, cu semnul de 
„Nu deranjati” atârnat. Să mă dezbrac, să mă urc în pat, să mă 
leg bine la ochi și pe urmă să astept. 

N-o să mă omoare. N-ar face una ca asta. Mi-a făcut niște 
lucruri oribile, poate că l-a omorât pe Damon Blundy, însă pe 
mine nu m-ar ucide. 

Mâine-seară am să fiu din nou acasă, cu Sophie și cu Ethan, 
cu Adam. Dacă o să reușesc să ajung acasă cu bine, n-o să-l mai 
înșel niciodată. Niciodată. N-am să mai flirtez, n-o să mă mai uit 
pe Intimate Links, n-am să mai fac niciun lucru în legătură cu 
care ar trebui să mint. 

Ușile liftului se deschid la etajul 4. Îmi scot telefonul din 
geantă în timp ce mă îndrept spre camera 419, simțind dintr- 
odată o nevoie bruscă de a-mi șterge orice urmă de pe site-ul 
Intimate Links. Dacă şterg anunţul „Vreau un secret” nu 
înseamnă că șterg cu buretele ceea ce s-a întâmplat, dar mă va 
ajuta măcar la nivel simbolic, am să simt că rup orice legătură 
cu ceva oribil. 


VP - 302 


Oare anunţul meu are să mai fie acolo, îngropat sub o 
grămadă de anunţuri noi? Poate că după un an sau doi sunt 
șterse automat. 

Ajunsă în cameră - și ea decorată tot cu cenușiu și roșu - îmi 
arunc rucsacul pe pat, încercând să nu mă gândesc la patul 
însuși. Mi-am adus cu mine doar telefonul, eșarfa cu care să mă 
leg la ochi, lenjerie intimă de rezervă, o periuţă și pastă de dinți. 

Nu am de gând să fac sex cu el. lar el n-o să insiste. Ar putea 
fără nicio problemă să îmi ceară sex în schimbul adevărului 
despre uciderea lui Damon Blundy, dar nu o s-o facă. Nu-mi 
pasă dacă nu vrea să scot niciun cuvânt, ca data trecută. O să 
afle în curând că intenţionez să vorbesc exact cât am de gând. 

li pasă de mine, îi pasă de ceea ce-mi doresc. 

Atunci, de ce te-a mințit de două ori, de ce te-a păcălit într-un 
fel atât de dureros? 

In regulă: nu am idee dacă îi pasă sau nu, nici măcar nu știu 
ce înseamnă „a păsa” sau „a ţine la cineva” pentru un om 
precum Regele Eduard. Am încredere în el? Nu. Dar mă încred în 
el în legătură cu un lucru: informații. 

Dacă trebuie să mă culc cu el ca să aflu cine l-a ucis pe 
Damon Blundy, am s-o fac. Am făcut sex când nu voiam, de 
fapt, de o mulţime de ori - niciodată împotriva voinţei mele, ci 
de bunăvoie, ca să fac pe placul persoanei de lângă mine. De 
data aceasta, ar fi pentru propria satisfacţie, pentru că vreau să 
înţeleg exact cum s-a amestecat viaţa mea cu chichiţele unei 
anchete de crimă. 

Pe ecranul telefonului, mă uit pe site-ul Intimate Links și intru 
la „Anunţuri personale”. In căsuţa pentru căutare scriu „Secret”. 
E imposibil să mai fie aici anunţul după atâţia ani. 

Îmi apar mai multe rezultate. Niciunul nu este anunţul meu. 
Sunt prea recente. Apăs pe cel mai recent, postat pe 4 iulie, joia 
trecută. Are titlul „Caut o femeie care are un secret”. Incep să-l 
citesc, la început pentru că mi se pare misterios. Autorul spune 
că nu vrea nicio relaţie de lungă durată și nici sex. 

Mi se taie răsuflarea când văd cuvintele „Tonomat muzical de 
un albastru palid cu maro”. Damon Blundy avea un tonomat 
albastru cu maro. A scris un editorial întreg despre el și l-a și 
pomenit în câteva alte articole. Ce se...? 

Ah, futu-i! 


VP - 303 


Ăsta nu-i un anunţ. E o descriere a uciderii lui Damon Blundy. 
Un cuţit - ascuţit chiar la locul faptei, însă el n-a fost 
înjunghiat... 

Oh, Doamne Dumnezeule! 

e 

Mi-aș dori să nu fi citit, să nu știu exact cum a fost omorât 
Damon Blundy. Acum că știu cum, știu și de ce a fost ucis. 

Stiai deja. Nu te mai minți singură. Minte-i pe alții, dacă e 
nevoie, dar nu pe tine. 

Ai știut încă din clipa în care ţi-ai dat seama ce înseamnă „Nu 
e mai puțin mort”... 

Un om a fost omorât din cauza a ceva ce-am spus eu. 

Aproape că știu cine l-a omorât pe Damon. Aproape. 
Problema este c-ar putea fi oricare dintre mai multe persoane. 
Șansele ca poliţia să-și dea seama, să facă legătura între tot ce 
se întâmplă, sunt nule, dacă nu le spun și eu ce știu. 

Nu pot. Sau, mai curând, pot, dar știu că n-am s-o fac 
niciodată. Dacă ar avea loc un proces pentru crimă, totul s-ar 
afla, totul ar fi făcut public. Ar apărea în toate ziarele. Nu, nu pot 
lăsa să se întâmple asta, orice ar fi. 

Recitesc anunţul „Caut o femeie care are un secret” de cinci 
ori, ca să mă asigur că nu-mi scapă nimic. Pe buza de sus mi se 
strâng câteva picături de sudoare rece. Cred c-o să leșin. 

E pentru mine. Anunţul ăsta îmi e adresat mie. Trebuie să fie 
- nu există nimeni altcineva care să-l poată înțelege. Și autorul 
lui așteaptă un răspuns de cinci zile. 

Apăs pe „răspunde”. 


Keiran Holland GKeiranBHolland 


Astăzi, soția mea își publică volumul - felicitări 
QlonaDennis73! 

#sotmândru 

07:50 am - 27 iunie 2013 


Damon Blundy Qblunderfulme 


(QKeiranBHolland Dacă i se vinde cartea în mai mult de 
500 de exemplare, vă fac cinste cu un prânz la Ivy. 
07:58 am - 27 iunie 2013 


VP - 304 


Keiran Holland GKeiranBHolland 


Oblunderfulme Chiar ești cel mai josnic dintre mișei, 
Damon! Acum îţi verși veninul și asupra soţiei mele? 
08:02 am - 27 iunie 2013 


Damon Blundy Qblunderfulme 


(QKeiranBHolland Nu e venin, e părerea mea. Dar ca să 
ne înțelegem - mă acuzi că mă port urât cu soţia ta? 

zepidemiedeipocrizie 

08:04 am - 27 iunie 2013 


Anne McSorley Qlilorphanannie 


Qblunderfulme Eşti un om incredibil de mârșav și de 
obraznic, Damon Blundy! QKeiranBHolland 
08:10 am - 27 iunie 2013 


Damon Blundy Qblunderfulme 


(QKeiranBHolland Cine s-a purtat mai urât cu soţia ta, tu 
sau eu? Hai să recapitulăm... 
08:15 am - 27 iunie 2013 


Damon Blundy Qblunderfulme 


(QKeiranBHolland Tu: ai făcut niște jurăminte față de ea, 
s-o iubești și s-o preţuiești toată viața. Tot tu: ţi-ai tras-o cu 
Paula R pe ascuns câteva luni bune, ţi-ai părăsit soția 
pentru ea, întorcându-te la ea doar... 

08:19 am - 27 iunie 2013 


Damon Blundy Qblunderfulme 


(QKeiranBHolland ... când ţi-a dat PR papucii, îți minţi 
soția și lumea întreagă că doar pe ea ai iubit-o de la bun 
început și că nu te împaci cu ea doar fiindcă n-ai altă 
variantă. 

08:21 am - 27 iunie 2013 


Damon Blundy Qblunderfulme 


(QKeiranBHolland Eu: nici n-o cunosc pe soţia ta, nu am 
făcut niciun fel de promisiune, nu îi datorez nimic. Am 
sugerat pe Twitter că noua ei carte nu o să se vândă bine. 

08:24 am - 27 iunie 2013 


VP - 305 


Damon Blundy Qblunderfulme 


(QKeiranBHolland Care dintre noi doi s-a purtat mai urât 
cu Qlona Dennis73, Keiran - tu sau eu? 
08:25 am - 27 iunie 2013 


Damon Blundy Qblunderfulme 


QlonaDennis72 Cine te-a făcut să suferi mai mult, eu sau 
QKeiranBHolland? 
08:26 am - 27 iunie 2013 


Bryn Gilligan Qsprinterbryng 


Nu sunt un fan al lui Damon Blundy, dar are dreptate 
când spune că Keiran Holland e un ipocrit. 
08:42 am - 27 iunie 2013 


Bicester Mister @bicestermister 


@sprinterbryng Du-te dracului de trişor mincinos, 
nenorocitule! Nu-i pasă nimănui ce crezi tu. 
08:44 am - 27 iunie 2013 


VP - 306 


Capitolul 12 


MARTI, 9 IULIE 2013 


— E scriitor, a strigat Simon în telefon, sperând c-o să poată fi 
auzit în ciuda vântului și a vâltorii râului. Scrie cărți horror, cu 
chestii supranaturale. Locuiește vizavi de școala 
dumneavoastră, pe Gaywood Road. Mă întrebam dacă aţi avut 
vreodată de-a face cu el. 

— Absolut deloc, i-a răspuns directoarea de școală cu nume 
complicat, a cărei voce de-abia o auzea. 

Era clar că Nastia Grekov era de origine rusă ori ceva similar, 
cu toate că avea un accent cât se poate de britanic. Simon s-a 
gândit că probabil nu-i era prea ușor să lucreze într-o școală, 
când numele ei suna identic cu „mai nașpa”". 

— N-am auzit niciodată de el până am primit mesajul 
dumneavoastră, i-a spus ea. Mi-aţi putea spune despre ce e 
vorba? Ar trebui să-mi fac griji în legătură cu bărbatul acesta? 

— Nu, deloc. 

Acum că își primise răspunsul, era nerăbdător să închidă mai 
repede. Ar fi trebuit să se întâlnească cu Hannah Blundy, la ea la 
cabinet, cu cinci minute înainte. Se afla în faţa clădirii, gata să 
apese pe butonul interfonului, când începuse să-i sune telefonul. 

— Spuneţi „deloc” și cu toate acestea sunteţi poliţist, chiar 
detectiv, iar el scrie cărţi horror, așa că... sunt un pic îngrijorată, 
i-a răspuns doamna Grekov. Ce-mi puteţi spune ca să nu-mi mai 
fac griji? A comis vreo infracţiune domnul Tasker? E suspectat 
de ceva? Sunt responsabilă pentru bunăstarea și siguranța a 
sute de... 

— Elevii dumneavoastră nu sunt în niciun fel de pericol, i-a 
spus Simon sperând din toată inima că așa era; după încă două- 
trei asigurări abstracte, a reușit să scape de conversaţia cu ea. 

De ce ura Reuben Tasker atât de tare școala de vizavi de el? 
Și o ura doar de la moartea lui Damon Blundy, după spusele lui 
Gibbs, care vorbise cu Jane, soţia lui Tasker. Cu siguranță, 


14 Nastier (Ib. engleză în original) (n.tr.). 
VP - 307 


trebuia să aibă ceva de-a face cu crima, dar ce legătură putea 
exista? 

Simon a apăsat pe butonul interfonului. Cifra 21 de lângă ușă 
era atât de discret scrisă încât, chiar și cu razele soarelui ce 
cădeau direct pe ea, Simon aproape că n-a văzut-o. Era clar că 
lui Hannah Blundy îi mergea bine cabinetul de psihoterapie, 
dacă își permitea să închirieze spaţiul în această casă mare, cu 
frontispiciul din stuc alb, în mijlocul unei străzi elegante aflate 
pe faleza din Silsford. 

— Da? s-a auzit pârâitul unei voci prin interfon - să fi fost 
vocea lui Hannah? 

— Sunt detectivul Simon Waterhouse, am o întâlnire cu 
Hannah Blun... cu Hannah Yeatman. 

La muncă își folosea numele de fată. Simon nu înţelegea cum 
putea ajunge cineva în situația de a avea două nume, și cu unul 
singur era destul de rău. Lui îi era greu de fiecare dată când 
trebuia să-și spună numele cu voce tare. 

Vocea pârâită a mai spus ceva, dar el n-a înţeles ce. Pe urmă 
s-a auzit un bâzâit puternic, din care Simon a înțeles că trebuia 
să împingă ușa și să intre în clădire. A trebuit să se lase cu toată 
puterea ca să pună în mișcare ușa masivă, de un negru lucios. 

Se aștepta ca înăuntru să găsească o persoană sau indiciile 
prezenţei unei persoane prin apropiere, dar nu era nimic - nicio 
zonă de primire, nici sunetul unor voci sau al unor mișcări. 
Simon stătea în mijlocul unui hol larg, elegant, cu pereţi de 
culoarea muștarului și cu parchetul în zigzag, întunecat la 
culoare și lucios. În faţa lui se aflau două uși, una de fiecare 
parte: una era întredeschisă, alta închisă. 

A înaintat și s-a uitat în încăperea a cărei ușă era 
întredeschisă. Arăta ca o sală de așteptare, aflată ea însăși în 
așteptarea unor oameni. Înăuntru erau o masă dreptunghiulară, 
cu picioare din lemn și tăblia din marmură groasă, pe care erau 
câteva reviste ilustrate, trei fotolii care păreau create pentru 
curtea unui rege, o sofa roz fără spătar care îi sugera lui Simon 
o limbă scoasă, și două plante înalte, cu frunze ca de cauciuc, în 
niște vase mari, din teracotă. 

Decorurile atât de ostentativ desăvârșite îl făceau pe Simon 
să intre la bănuieli. Interiorul clădirii mirosea a vopsea 
proaspătă și a covoare noi. Și-a imaginat valuri de sânge 


VP - 308 


stacojiu curgând pe scara în spirală din faţa lui, revărsându-se 
spre el ca o panglică roșie ce se unduia. 

A scuturat din cap, ca să scape de imaginea aceea. 

— Bună ziua! a strigat el. E cineva? Hannah? 

În capul scărilor din faţa lui au apărut două picioare. 

— Scuze! 

Era vocea lui Hannah. _ 

Simon se jena de cât de ușurat se simţea auzindu-i vocea. În 
clădire domnea o atmosferă stranie. Nu i-ar fi plăcut să se fi 
aflat singur înăuntru. 

— Scuze, a repetat Hannah. Vorbeam cu un pacient la telefon 
și n-a fost ușor să-i închid. Urcaţi. 

Simon a urmat-o în cabinetul ei, aflat la primul etaj, ezitând 
când a intrat în încăpere. 

Incredibil. Cineva acoperise întreaga podea cu pictura unui 
peisaj chinezesc. Predominau albastrul și albul, din loc în loc 
fiind prezente și tușe de verde și roz-palid. Arăta ca modelul 
complicat de pe o ceașcă de ceai chinezească, numai că era o 
podea întreagă. 

— Uluitor, nu-i așa? l-a întrebat Hannah, care zâmbea, dar 
avea ochii umflaţi și roșii, obrajii palizi. L-a pictat o prietenă de- 
ale mele. E un geniu. 

Pe peretele cel mai îndepărtat, deasupra unui fișet cu dosare, 
era un citat înrămat, care probabil fusese ales pentru relevanţa 
lui psihologică: 


„Temerile adânc înrădăcinate - 


De ce să nu aibă și temerile rădăcini adânci? - 

Și iubirea înspăimântătoare își trimite mlădiţele palide la 
suprafață 

Acolo unde nu crește nimic altceva”. 


— Luaţi un loc aici, lângă apă, i-a spus Hannah. 

La început, Simon a crezut că se referea la râul pictat pe 
parchet. Abia apoi a văzut carafa cu apă, aflată pe măsuta 
dintre canapea și fereastră; un pahar așezat cu fundul în sus se 
odihnea pe gura sticlei, pe post de capac. S-a așezat pe 
canapea, străduindu-se să nu fie deranjat de faptul că acolo 
stăteau pacienţii lui Hannah. Sau - și mai rău - că acela era locul 
în care se întindeau ei. 


VP - 309 


— Sper că nu v-a fost prea peste mână să ne întâlnim aici, i-a 
spus ea. 

— E în regulă. Te-ai întors la muncă? 

— Nu. Doar... doar că prefer să stau aici decât să fiu singură 
acasă. Damon nu venea niciodată aici, așa că... E pur și simplu 
mai ușor. 

— Deci nu aștepți pe nimeni? În afară de mine, vreau să spun. 

Hannah a clătinat din cap. 

— Ești sigură? a insistat Simon, încercând să pară cât mai 
relaxat. Nu a venit nimeni la tine în dimineața asta? Nu mă refer 
neapărat la un pacient. 

Hannah a strâns buzele cu un gest crispat. 

— Dacă știți - și se pare că știți -, de ce mă mai întrebaţi? 

— Ai putea să-mi răspunzi, totuși? 

— A trecut pe-aici Paula Riddiough, a rostit Hannah încet. Îmi 
este clar că v-a povestit totul. 

Lui Simon i-a trecut prin minte să nege, însă și-a dat seama 
că dacă nega, ar fi trebuit să-i explice. Își dăduse seama, cu 
zece minute după ce Paula Riddiough plecase din biroul lui cu o 
zi înainte, că opusul orologic al unei întâlniri care începe la ora 
10.10, la zece minute după fix, era o întâlnire care se încheia la 
zece minute înainte de fix. Întâlnirile cu psihoterapeuţii erau 
faimoase pentru faptul că se încheiau cu zece minute înainte de 
fix. Nu că Simon ar fi știut din proprie experienţă, dar auzise 
referiri la ora de 50 de minute. 

— Tu ai contactat-o pe Paula ca să stabiliţi întâlnirea asta sau 
ea te-a căutat pe tine? 

— Ea m-a căutat pe mine. 

— Și ai acceptat să vă întâlniți? 

— Eram curioasă. 

— Și? Ce voia? 

Hannah a tresărit. Nu exista un gest mai clar că nu voia să 
vorbească despre asta. De ce? 

— A vrut să-mi spună că nu l-a omorât ea pe Damon. l-am zis 
că nici nu m-am gândit că l-ar fi ucis ea. Fără să ezite o clipă, m- 
a întrebat imediat dacă l-am omorât eu. 

Simon s-a încruntat. 

— E imposibil să fi crezut că, dacă l-ai fi omorât, într-adevăr, i- 
ai fi mărturisit-o ei, a rostit el, vorbindu-și mai curând sieși decât 
lui Hannah. 


VP - 310 


— Știţi ceva? Am impresia că exact asta a crezut, i-a răspuns 
Hannah, părând furioasă. Mi-a vorbit pe un ton oribil. Ca și cum 
am fi fost prietene bune și ne-am fi făcut confidente, ca și cum 
mi-ar fi zis: „Haide, poţi să recunoști că ţi-ai omorât soțul, o să 
fie micul nostru secret”. Cred că îl ura atât de mult, încât i-ar fi 
plăcut să se împrietenească acum cu persoana care l-a omorât. 

— Damon ţi-a vorbit vreodată despre Paula? 

— De multe ori ne distram copios, făcând mişto de ea. | se 
părea o tipă îngrozitoare. 

— Culver Valley era circumscripţia ei, atunci când Damon s-a 
mutat din Londra în Spilling, în noiembrie 2011. 

Hannah a tresărit. 

Stingher și simțindu-se un pic vinovat, fără să știe exact de 
ce, Simon a continuat: 

— Ştii de ce a decis Damon să se mute în Culver Valley? 

— Se săturase de Londra, presupun, a răspuns Hannah tăios. 
Nu sunt sigură. De asta aţi venit? Ca să mă întrebaţi despre 
Paula Riddiough? 

— Nu doar de asta. De ce nu vrei să vorbeşti despre Paula? 

Hannah nu a răspuns nimic. L-a privit lung pe Simon, ca și 
cum ar fi fost rândul lui să vorbească și al ei să asculte. 

— De ce ai minţit când te-am întrebat prima oară dacă ai avut 
programată vreo întâlnire? 

— N-am minţit. Am... Uitaţi ce e, Paula l-a urât pe Damon și 
Damon a urât-o pe ea. Aș prefera să nu mă gândesc la ea, sănu 
vorbesc despre ea, să nu fie prezentă în încăperea asta. Putem 
schimba subiectul, vă rog? 

— Nu vrei să vorbești despre ea cu mine, dar erai încântată să 
râzi de ea împreună cu Damon? Cum așa? 

Hannah s-a uitat în altă parte. 

— Ceva s-a schimbat, nu-i așa? Astăzi, când a venit... 

— Uitaţi, nu vreau să vorbesc despre Paula Riddiough, a rostit 
Hannah cu hotărâre. Bine? Dacă ăsta e singurul subiect pe care 
aveţi de gând să-l abordaţi, puteți să plecaţi încă de pe acum. N- 
a fost plăcut să fiu întrebată dacă l-am omorât pe Damon, și 
asta pe un ton care lăsa de înțeles că m-ar fi înţeles perfect 
dacă l-aș fi ucis. 

— Ințeleg asta, dar... 

— Nu-mi dau seama de ce i-ar păsa suficient încât să insiste 
să ne întâlnim în persoană, dar asta a făcut. Nu-mi dau seama 


VP - 311 


de ce Damon a folosit o parte din numele ei în parola de la 
calculator, dar asta a făcut. Acum - aveţi pentru mine vreo 
întrebare care să nu fie despre Paula Riddiough? 

l-a păsat suficient de mult încât să vrea să te întâlnească în 
persoană pentru că era îndrăgostită de soțul tău. La rândul lui, 
și el era îndrăgostit de ea, de unde și parola cu numele ei. lar tu 
știi astea foarte bine, nu-i așa? Faci tot ce-ti stă în putință ca să 
eviti să recunosti adevărul, dar știi foarte bine. 

După ce i-a lăsat câteva clipe la dispoziţie pentru a se calma, 
Simon a întrebat-o: 

— Îţi spune ceva numele Nicki Clements? 

— Nu. Cine e? 

— O femeie care comenta în mod regulat articolele online ale 
lui Damon. Ne-a fost sugerată ideea c-ar fi fost obsedată de el. l- 
a pomenit vreodată numele faţă de tine? 

— Nu. 

— Trebuie să te rog ceva, a continuat Simon. Ai să vrei să spui 
nu, dar... cred că e important. Și-ţi promit că orice aș vedea și 
nu este relevant pentru investigaţie nu va mai fi aflat de nimeni 
în afară de mine. 

— Staţi puţin, l-a întrerupt Hannah. Despre ce vorbim aici? 

Nu avea rost să mai amâne, cu toate că era tentat să o facă. 
Ura să pună întrebări când știa dinainte că răspunsul avea să fie 
nu. 

— Aș vrea să mă uit prin dosarele pacienţilor tăi. Ai obiceiul să 
îți notezi despre ce vorbiţi? 

Hannah a încuviinţat din cap. 

— Da. Şi-mi pare rău, dar nici bătută nu am să vă las să le 
citiți. 

— E posibil ca persoana care l-a ucis pe Damon să-și fi făcut 
la un moment dat o programare la tine. E posibil ca el sau ea să 
fi venit chiar în mod regulat. 

Hannah s-a încruntat. 

— E o presupunere cam ciudată, nu? Ce vă face să credeţi 
asta? 

Simon nu era pregătit să-i spună adevărul, așa că nu a spus 
nimic. Era sigur că avea dreptate. 

— Îmi pare rău, a continuat Hannah. Sunt confidenţiale. 
Munca e cam tot ce mi-a rămas acum, așa că integritatea 
profesională nu este negociabilă. 


VP - 312 


Simon se lupta din răsputeri să-și înăbușe frustrarea tot mai 
accentuată. Undeva în încăperea aceea se afla informaţia de 
care avea nevoie... Cel mai probabil, în fișetul acela. 

— Ai vreo clientă cu numele de Nicki? 

— Nu. 

Oare și-ar fi folosit propriul nume? 

— Dar Melissa Redgate? 

Hannah a tresărit. Și-a dus repede mâna la gât, ca și cum ar fi 
tras de niște mărgele invizibile. 

— Melissa, a șoptit ea. Ea l-a omorât pe Damon? Oh, 
Dumnezeule! Oh, Dumnezeule! a exclamat ea, cu ochii măriţi de 
spaimă. Cuvintele alea, „Nu este mai puţin mort”... 

— Ce? Ce, Hannah? Tocmai ţi-ai dat seama de ceva - ce este? 

Femeia și-a încordat buzele și a clătinat din cap. 

— Hannah? Trebuie să-mi spui ce... 

— Fișetul cu dosare, i-a răspuns ea, sărind în picioare; avea 
fața plină de pete roșii. Al treilea sertar de jos. Trebuie să... îmi 
pare rău, trebuie să iau un pic de aer. 

Simon n-a urmat-o. l-a ascultat pașii pe trepte și a auzit cum 
s-a trântit ușa la parter. Oare acum era singur în clădire? 

— Fișetul cu dosare, al treilea sertar de jos, și-a repetat el cu 
voce tare. 

Nu este mai puțin mort. Decât ce? „Mai puţin” presupune un 
„decât”. Oare Simon era pe cale să afle răspunsul din dosarul 
unuia dintre pacienţii lui Hannah? A deschis sertarul, văzând că 
în el se aflau dosarele cu numele începând cu literele „P-S”. A 
găsit dosarul ce purta numele „Melissa Redgate” și l-a scos. Cu 
inima bătându-i nebunește, a început să-l răsfoiască. Când a 
ajuns la a patra pagină, s-a oprit și a citit cu mai multă atenţie. 

A înjurat în șoaptă. Asta era. Soluţia era acolo, scrisă negru pe 
alb. g 

Avea sens. Insă reacția şocată a lui Hannah... Nu știuse, nu 
făcuse legătura până în clipa în care o îndemnase Simon să se 
gândească la pacienta „Melissa Redgate” ca la o posibilă 
criminală. 

Simon a citit și a recitit cuvintele acelea. Tot nu știa cine îl 
omorâse pe Damon Blundy, dar începuse să se apropie. O parte 
importantă din puzzle își găsise locul. Simon știa acum tot ce 
știa și Hannah Blundy, precum și ceea ce știa femeia al cărei 


VP - 313 


dosar îl ţinea în mână. Ştia de ce fusese ucis Damon Blundy în 
felul acela. 
(J 

Charlie a simțit că îi vibra telefonul în buzunar. A oftat. Avea 
să fie interesant. N-avea niciun rost s-o roage pe Fortunata să 
facă mai puţină gălăgie. Mai încercase și înainte și nu avusese 
succes. 

— Alo? a răspuns ea strigând. 

— Eşti la Mario's, i-a spus imediat Simon. 

— Mai știi și alte cafenele în care proprietarii cântă cât e 
ziulica de lungă arii italienești în gura mare, făcându-și toți 
clienţii să-și dorească să-i strângă de gât? 

— Ce cauţi acolo? 

— O aștept pe Melissa Redgate. Nu știu de ce, dar a refuzat 
să vină la secție. 

— Vreau să te întreb ceva. Despre Liv și Gibbs. 

— Incerc să nu mă gândesc la ei. Cum de au tupeul să ne 
mintă în faţă în legătură cu prostia lor de aventură, după ce ne- 
am petrecut ani întregi ajutându-i să scape neprinși? Pun pariu 
că Sellers știe adevărul. El și Gibbs sunt fraţi de cruce, nu? Sau, 
mai bine zis, fraţi de nesimţire. 

— E clar că mint, dar Gibbs nu e de acord. Urăște situația 
asta. Liv, în schimb, e încântată - în seara trecută, la restaurant, 
ar fi fost în stare să vorbească toată noaptea despre așa-zisa lor 
despărțire, dacă am fi fost dispuși s-o ascultăm. 

— Dar suntem amândoi de acord că, de fapt, nu s-au 
despărțit, nu? Adică e imposibil să se fi despărțit. Și-atunci, cum 
se face că, brusc, Liv vrea să credem că nu mai sunt împreună? 

— O fi o nouă fantezie a mea? a sugerat Simon. Aici și voiam 
să ajung. Lui Liv îi place să inventeze lucruri. Îi plac fanteziile. 
Gibbs preferă realitatea, motiv pentru care ar prefera să ne 
spună adevărul, oricare ar fi acela. 

— Lucrurile au rămas la fel. E imposibil să se fi schimbat: și-o 
trag și-și mint soţii cu nerușinare. 

— Nu, tocmai, ceva trebuie să se fi schimbat, ceva care a 
declanșat apariţia poveștii ăsteia despre despărțire. 

— De-abia te mai aud, a ţipat Charlie, sperând că Fortunata 
avea să înțeleagă aluzia. Bine, și-atunci care e schimbarea? Nu îi 
părăsesc pe Dom și pe Debbie? Ce alte posibilităţi mai sunt? 


VP - 314 


— Cui îi pasă? La altceva voiam eu să ajung: la diferența 
dintre personalităţile lor, una fantezistă, una realistă. Gibbs ar 
părăsi-o pe Debbie și s-ar muta cu Liv într-o clipită, n-așteaptă 
decât un semn. 

— Așa e. 

— Işi dorește o viață adevărată, alături de ea, însă ea nu vrea. 
Ea vrea să-și păstreze viaţa adevărată cu Dom și să aibă și o 
viaţă secretă, o fantezie cu Gibbs. Și să mintă în legătură cu ea. 

— Așa... și ce înseamnă asta? l-a întrebat Charlie. 

— Inseamnă că încep să înțeleg ceva ce înainte nu 
înțelegeam. 

— Despre Liv și Gibbs? 

— Nu. Mă rog, și despre ei, dar nu. Apropo, știu de ce nu a 
fost înjunghiat Damon Blundy. 

Apelul s-a întrerupt. În spatele tejghelei, Fortunata a trecut de 
la „Madame Butterfly” la „Tosca”. Charlie își ţinea telefonul 
deasupra cănii cu ceai și se gândea dacă n-ar fi fost o idee mai 
bună să-i dea drumul înăuntru. 

— Sergent Zailer? 

Charlie a ridicat privirea. 

— Ești Melissa? 

Femeia a încuviințat din cap. Era micuță de înălțime și 
dolofană, cu părul negru, lung până la umeri, cu ochi mari 
căprui și cu o gropiță pronunţată în mijlocul bărbiei. Avea o 
geantă pe umăr și ținea mâinile încleștate pe o pungă portocalie 
din plastic. Judecând după cum o ţinea, Charlie a dedus că 
înăuntru se afla ceva important. Prin punga semitransparentă se 
vedea ceva ce semăna cu niște cărți. 

— la loc! O să vină imediat să-ţi ia comanda, între strofa asta 
și refren. 

Melissa nu s-a așezat. A privit-o neliniștită pe Fortunata, 
tresărind puternic când aceasta a atins o notă de sus. 

— N-ar trebui să mergem undeva unde este mai liniște? 

— Ce zici de secție? 

Melissa a părut indignată, de parcă Charlie i-ar fi propus să 
meargă la un bordel. 

— V-am spus, nu vreau să merg acolo. O dată mi-a fost 
suficient. Am fost de acord să particip la o conversaţie normală, 
nu la un interviu oficial. 


VP - 315 


Charlie a încuviinţat din cap. Nu știa care își imagina Melissa 
că era diferenţa dintre o conversaţie obișnuită și un interviu, dar 
nu avea de gând s-o lumineze - nu înainte de a afla ce avea în 
punga portocalie. 

— Atunci, e și ăsta un loc suficient de bun. Și au niște prăjituri 
delicioase, a spus ea, făcând semn spre firimiturile din farfuria 
pe care o avea în faţă. 

Melissa s-a așezat vizavi de ea cu o expresie resemnată. Lui 
Charlie i s-a părut că-și dă seama ce gen de personalitate avea: 
supusă, temătoare față de orice reprezentant al autorităţii, cu o 
tendinţă spre a-și reprima orice resentiment - iar resentimentele 
deveneau cu atât mai puternice, cu cât le reprima mai mult. 

— Așadar putem să stăm de vorbă chiar acum. Din câte 
înţeleg, nu ai un alibi pentru luni dimineaţă. 

— Ba am, a spus Melissa. Lucram. Acasă. Nu e vina mea că 
lucrez acasă. Mulţi oameni o fac și nu sunt toţi criminali. 

— Intre orele 8:30 și 10:30 n-ai vorbit la telefon, n-ai trimis 
niciun e-mail, niciun mesaj scris? 

— Nu. M-am ocupat de hârțogăraie. Adică pe hârtie. Nu 
online. De unde știți toate astea? 

— Am stat de vorbă cu colegii mei, i-a răspuns Charlie. Îmi 
pare rău, nu genul ăsta de conversaţie ai fi vrut să purtăm? 
Despre ce voiai să vorbim? 

— Despre nimic. Dumneavoastră ați vrut să ne întâlnim, nu 
mai știți? 

Melissa a strecurat punga de plastic din poală pe podea, 
împingând-o apoi sub masă. Cu cât mai aspră era Charlie, cu 
atât se îndepărta de conţinutul pungii. E momentul și fiu 
diplomată. 

— Asta așa e. Ştii, suntem obligaţi să punem întrebările astea. 
Am impresia c-ai adus ceva să-mi arăţi? a întrebat-o Charlie 
zâmbind. 

— Nu, i-a răspuns Melissa tăios. 

Mincinoaso! 

In gând, Charlie era tare furioasă pe ea însăși fiindcă devenise 
prea agresivă, prea curând. De ce făcuse o greșeală atât de 
prostească? Era prea ușor să dea vina pe Melissa, dar... ceva în 
legătură cu femeia care ședea înaintea ei o făcea să se 
cutremure, i se făcea pielea de găină. Nu o plăcea. 


VP - 316 


Pentru că a încălcat o limită, ca și Liv. S-a căsătorit cu fratele 
celei mai bune prietene ale ei. Psihologie la mintea cocoșului. 

— Sper că nu te deranjează, așa că am să-ţi pun câteva 
întrebări care nu au legătură cu alibiul, i-a spus Charlie. 

— De asta am venit. Mă bucur să fiu de ajutor, dacă am cu ce. 
Întrebaţi-mă. 

— Ai cumva mașină? 

— Maşină? 

— Da, i-a răspuns Charlie, mimând mişcările din timpul 
condusului. Știi tu, patru roți, schimbător de viteză, bord... 

— Ce legătură are asta? a întrebat Melissa. 

— Sincer, nu știu. Ti-am spus și la telefon, eu nu sunt detectiv, 
sunt un mic executant, pun și eu întrebările pe care mi le-a dat 
altcineva. 

Fortunata a ales momentul acela pentru a veni lângă ele, 
având în mână un carnet cu paginile ondulate de umezeală și un 
creion. 

— Aţi dori ceva? a întrebat ea, tare de tot. 

Melissa s-a tras înapoi. 

— Încă un latte pentru Charlie? 

— Da, mai adu-mi unul. Mersi. 

— Și pentru prietena Charlie? 

— O cola fără zahăr, vă rog, i-a răspuns Melissa. 

Odată ce au rămas din nou singure, i-a răspuns: 

— Da. Am mașină. Ce întrebare ciudată! 

— Și o împărți cu Lee sau e doara ta? 

— Avem fiecare câte o mașină. Lee are un Vauxhall Insignia, 
iar eu am o Mazda RX-8. 

— Ce fel de șoferiță ești? Ai circula fără probleme noaptea, 
singură în mașină, pe o autostradă? Faci doar drumuri scurte, 
locale, dacă nu e Lee cu tine? 

— Nu. 

Melissa părea să bănuiască că i se pregătea un fel de farsă. 

— Conduc des noaptea pe autostradă, singură. Când mama și 
tata au divorțat, el s-a mutat în Truro. Mă duc adesea cu mașina 
să-l vizitez, singură, și de multe ori mă întorc la 2-3 dimineața. 
Conduc pe orice vreme, trec cu mașina și prin centrul Londrei la 
o oră de vârf, dacă e nevoie. Aș conduce și când e un strat 
subţire de zăpadă, dacă m-ar lăsa Lee - dintre noi doi, el e de 


VP - 317 


departe ce mai precaut. Am fost suficient de exactă pentru 
dumneavoastră? 

— Cred că da. 

— Chiar nu știți de ce vi s-a cerut să mă întrebaţi asta? 

— N-am nicio idee. Ce e în punga portocalie de sub masă? 

Melissa și-a îndepărtat repede privirea, ca și cum, dacă evita 
ochii lui Charlie, ar fi putut evita și să-i răspundă. 

— Melissa? Ai adus ceva. Înseamnă c-ai vrut să-mi arăţi lucrul 
acela. 

— M-am răzgândit. Nu cred că are ceva de-a face cu moartea 
lui Damon Blundy. 

— Dar la început așa ai crezut? Te rog, arată-mi. Dacă există 
chiar și cea mai vagă șansă să arunce o rază de lumină asupra 
cazului, trebuie să-l văd. 

Melissei i s-au umplut ochii de lacrimi. 

— Păi, știți unde este, dacă vreţi să vă uitaţi, i-a răspuns ea. 

Charlie s-a ridicat, a trecut pe partea cealaltă a mesei și a luat 
punga. Doar pentru ca Melissa să se poată consola spunându-și: 
„Nu i-am dat-o eu, a luat-o ea”. Ce nebunie! 

Golind punga pe masă, Charlie și-a dat seama că ghicise 
aproape corect. Nu erau cărți, ci două caiete albe, cu cotoare 
subţiri. Hârtie dictando. Pe coperta unuia dintre ele, cu un pix 
albastru care lăsase urme adânci, fusese scris „Minciunile”, cu 
un scris simplu, copilăros. Pe celălalt cineva scrisese doar 
„MINCIUNI”. Cu litere mari. 

Charlie a deschis primul caiet și a început să-l frunzărească. 

— „S-a prefăcut că participă la un maraton pentru caritate, i-a 
convins pe Mama și Tata să contribuie pentru cauză”, a citit ea 
cu voce tare. „A promis să nu se mai apropie de motocicleta lui 
Danny McKillop, astăzi s-a urcat pe ea fără cască”. Ce sunt 
astea? 

— Pagini întregi de minciuni, i-a răspuns Melissa. Două caiete 
pline cu minciuni. Le-am găsit în casa părinţilor lui Nicki, când 
eu și Lee am fost acolo în weekendul ăsta. Am... o să sune 
groaznic, dar am cotrobăit prin vechiul dormitor al lui Nicki. Lee, 
împreună cu mama și cu tatăl lui au mers la plimbare, iar eu... 
în fine, am fost atât de îngrijorată de chestia asta cu Damon 
Blundy - de gândul că Nicki chiar ar fi putut să... S-a oprit o 
clipă, închizând ochii. Știam că Quentin și Nora păstrează în pod 
multe dintre lucrurile ei vechi, așa că m-am gândit să arunc o 


VP - 318 


privire. Nu ca să găsesc ceva legat în mod direct de moartea lui 
Damon Blundy - evident -, nu-l cunoștea pe Blundy în 
copilărie... 

— Atunci de ce? a întrebat-o Charlie. Ce sperai să găsești? 

— Nu știu, a șoptit Melissa înlăcrimată. Poate ceva care să mă 
ajute s-o înțeleg mai bine pe Nicki. Psihologia ei, de ce minte. 
Când era adolescentă, părinţii aproape c-au internat-o la nebuni. 
Lee nu vorbește despre asta, dar se pare c-au ajuns chiar să o 
ducă până la poartă, până la spitalul de nebuni, însă în cele din 
urmă nu au putut să o lase acolo. 

— S-o interneze la nebuni? 

Pentru că-și mințea părinţii când era adolescentă? Toată 
lumea face asta. E absurd. 

Melissa a încuviinţat din cap. 

— Și așa... ai găsit caietele astea? 

A început iarăși să le frunzărească. Era un catastif al tuturor 
minciunilor rostite - o arhivă de minciuni, fiecare fiind trecută 
într-o căsuţă separată, cu câte o linie trasă cu cerneală albastră 
deasupra și sub ea, fiecare însoţită de câte o dată și de câte un 
număr care n-avea legătură cu data. 

— ... ai găsit caietele astea, în care Nicki a trecut în revistă 
toate minciunile pe care le-a spus vreodată părinţilor ei. Ce 
ciudat! De ce ar face cineva așa ceva? Și ce sunt numerele 
astea de după minciuni - 150, 250, 300 -, ce înseamnă? 

Melissa n-a spus nimic. Părea nesigură. 

— Te rog, Melissa, dacă știi ce înseamnă lucrurile astea sau 
de ce a făcut Nicki așa ceva, trebuie să-mi spui. E posibil ca 
ceea ce gândești acum să fie adevărat: dacă e destul de nebună 
încât să facă o listă a minciunilor spuse și s-o păstreze așa, 
atunci poate fi suficient de nebună pentru a fi capabilă să... 

— Nu. Nu asta... s-a bâlbâit Melissa disperată. Nu e scrisul lui 
Nicki. E al lui Lee. 

— Lee? Adică fratele ei? 

— Și soțul meu, da. 

— Ești sigură? Lee a ţinut un catastif cu toate minciunile 
surorii lui? De ce-ar fi făcut așa ceva? 

— Nu știu. lar caietele le-am găsit printre lucrurile lui Nicki, nu 
printre ale lui, dar e clar că e scrisul lui. 

Două lacrimi s-au prelins, pe un drum sinuos, pe obrajii 
Melissei. 


VP - 319 


— Mi-e prea frică să-l întreb despre asta. Am încercat să-i 
spun lui Nicki despre caiete și mi-a închis telefonul. Mi-e teamă 
că am renunţat la cea mai bună prietenă a mea pentru... 

Melissa și-a mușcat tare buza de jos. Părea să fi luat decizia 
de a nu mai da glas acelui ultim gând. 

— Pot să păstrez eu caietele? a întrebat-o Charlie. Sunt sigură 
că nu au nicio influență asupra anchetei pentru crima lui Damon 
Blundy, dar... aș vrea să le arăt unor oameni care știu mai multe 
despre cazul ăsta. 

— Păstraţi-le. Tare mi-aş dori să nu le fi găsit niciodată. 

Oare era îngrijorată că soțul ei, nu sora acestuia, ar fi trebuit 
să ajungă la spitalul de nebuni? Charlie și-ar fi făcut griji, dacă ar 
fi fost în locul ei. Cine face liste de minciuni? 

A început să vibreze masa. 

— Vă sună telefonul, i-a spus Melissa. 

Cel mai probabil era Simon, care îi telefona ca s-o mai 
tachineze cu vreun alt indiciu ambiguu. 

— Îmi pare rău, i-a spus ea. Îl închid imediat. Îl pun... ah! 

Nu era un apel. Era un e-mail, primit în contul „Confident”, cel 
pe care îl crease ca să poată pune anunţul „Caut o femeie care 
are un secret” pe Intimate Links. 

— Mă scuzi o clipă, te rog? 

A plecat fără să remarce dacă Melisa i-a răspuns ceva sau nu. 

In toaleta de la Mario's, în care, din fericire, nu pătrundeau 
trilurile Fortunatei, Charlie a deschis e-mailul trimis de „Nicki”, 
de la adresa „nickinerusinataQhushmail.com”. A început să 
citească. 

Interesant și... ah, căcat! E prea interesant. Posibil fatal. 

l-a dat mesaj lui Simon: „Tocmai am primit un răspuns la 
mesajul meu de pe Intimate Links, de la Nicki. Hai să ne întâlnim 
repede la secţie, cu toată echipa. C”. 

S-a întors în grabă la masă. 

— lmi pare rău, trebuie să plec, i-a spus ea Melissei. A apărut 
ceva urgent. Știţi pe cineva care folosește numele de Regele 
Eduard? 

— Dacă îl cunosc personal? Nu. Adică, evident c-am auzit de 
Regele Eduard, cel al doamnei Simpson”. La el vă referiţi? 


15 Referire la regele Eduard al VIII-lea, care a domnit mai puţin de un an, abdicând în 
1936, pentru a se putea căsători cu o americancă divorțată, Wallis Simpson (n.tr.). 


VP - 320 


Ori era serioasă, ori era cea mai subtilă ţipă sarcastică din 
lume. 

— Nu, mă refer la un bărbat în carne și oase, care folosește 
numele de Regele Eduard. Posibil o cunoștință a lui Nicki. 

Melissa a clătinat din cap. 

— N-am auzit niciodată de el, a spus ea. 


De la: Nicki <nickinerusinataQhushmail.com> 


Data: Marţi, 9 iulie 2013 14:10:21 
Către: < Confident201309mail.com > 
Subiect: RE: Caut o femeie care are un secret 


Întâi Regele Eduard, apoi Damon Blundy, pe urmă Gavin 
și acum Confidentul - a patra identitate pe care ţi-o asumi. 
Chiar ai crezut c-o să mă mai păcălești o dată? 


Presupun că tu ești persoana căreia îi scriu - bărbatul pe 
care îl știu drept Regele Eduard al VIl-lea. Mă îndoiesc că 
polițiștii ar fi atât de idioţi încât să publice pe un site de 
matrimoniale detaliile de la locul unei crime. Și singura altă 
persoană care ai putea fi este soția lui Damon, Hannah. 


Nu înţelegi cum ar putea fi ea, nu? Te gândești la cuțitul 
ăla și la felul în care l-ai folosit ca să-l ucizi pe Damon, la ce 
înseamnă - cred că este un secret pe care doar noi doi îl 
știm. Ei bine, te înșeli. 


Cu toate astea, nu cred că l-a omorât Hannah. Ea nu 
avea motiv - sau mai curând, ea nu știa că are un motiv. 
Am avut grijă ca ea să nu afle despre mine și despre Damon 
(nu c-ar fi existat vreodată un „eu și Damon”, evident). 


Cred că tu l-ai ucis, Rege Eduard. Chiar dacă spui în 
anunţ că bănuiești că ucigașa este o femeie. Cine, adică eu? 
încerci să mă sperii, să mă faci să cred c-ai putea să-mi 
înscenezi vina pentru moartea lui Damon? Dar eu n-am avut 
niciun motiv să-l omor, nu? 


Tu, pe de altă parte, aveai un ditamai motivul: erai gelos. 
Prefăcându-te atâta timp că ești Damon, m-ai lăsat - m-ai 
încurajat - să mă îndrăgostesc de un om care nu erai pe de- 


VP - 321 


a întregul tu, dar nu era pe de-a întregul nici Damon. M-am 
îndrăgostit de e-mailurile tale și de editorialele lui: de 
„Damon” cel sensibil din viaţa particulară și de cel public, 
aspru. Acela era bărbatul de care am devenit obsedată - 
combinaţia aceea fascinantă, contradictorie, complicată, de 
care mă îndrăgostisem. Era o singură problemă: el nu exista 
decât în capul meu. 


Nu ai bănuit că odată ce ai să mă faci să mă îndrăgostesc 
de Damon, ai să devii gelos pe el? 


De ce n-ai inventat un nume - unul care să nu fi aparținut 
unui om adevărat, de care să mă pot agăța? 


Și ai mai avut un motiv ca să-l ucizi pe Damon: să 
demonstrezi că nu ești el. După ce m-ai păcălit în halul ăla, 
știai că n-aş mai fi crezut nicio vorbă din ce-mi spui. Imi 
spuseseși că nu ești Damon Blundy, dar de ce te-aș fi 
crezut? Te-am crezut, în cele din urmă, dar a durat o vreme. 
Timp de câteva luni, am bănuit că erai, de fapt, Damon, 
prefăcându-te că nu ești tu. Odată ce mi-am dat seama că 
mă poţi minţi cu atâta nerușinare, orice ar fi putut fi 
adevărat. Puteai să minţi chiar și atunci când mi-ai spus că 
erai el, sau puteai minţi atunci când mi-ai spus că nu erai el 
- de unde să știu? 


De asta l-ai omorât așa. Doar Regele Eduard, ai crezut tu, 
ar fi ales felul acela anume de a omori. Așa îmi demonstrai 
că tu, Regele Eduard, existai independent de Damon 
Blundy. l-ai sacrificat viața ca să-mi demonstrezi cât însemn 
pentru tine. Ințeleg asta. Dar nu-l pot iubi sau ierta pe 
ucigașul lui Damon Blundy. L-am iubit, cu toate că nu l-am 
cunoscut, și o parte din ceea ce-am iubit chiar era el. Nu 
uita că am citit aproape la fel de multe cuvinte scrise de el, 
precum am citit cuvintele tale. 


Nu era un om rău. Te-ai înșelat când ai vorbit despre el 
sub identitatea lui Gavin. Damon era din soiul cel mai bun 
de om bun: era genul de om care-i gata să sacrifice 
imaginea propriei bunătăţi în ochii lumii, precum și întărirea 
stimei de sine pe care o aducea aceasta, pentru a influența 
soarta lumii. Damon Blundy nu era un om bun - era un om 
măreț. El le-a luat apărarea oamenilor obișnuiți. l-a forţat pe 
ipocriți și pe mediocri să privească în față adevărurile 


VP - 322 


neplăcute, pentru a avea ocazia de a deveni cele mai bune 
variante ale lor. Aproape nimeni nu a înţeles asta despre el. 


Probabil te-ai așteptat ca detaliile felului în care l-ai ucis 
să apară în ziare, iar când nu au făcut-o, ai scris anunţul 
„Caut o femeie care are un secret”, ca să te asiguri că aflu 
cum anume a fost ucis. Ce sperai că avea să se întâmple? 
Te așteptai să consider o crimă brutală drept dovada de 
netăgăduit că mă iubeşti, ca apoi să-ţi mai dau o șansă? 
Sau pur și simplu ai vrut să știu că tu, Regele Eduard, ești o 
persoană de sine stătătoare? 


Care persoană, însă? Cine ești, Rege Eduard? Te aștept 
aici, în hotelul „nostru”, doar pentru că trebuie să aflu 
răspunsul la această întrebare. Dar unde ești? Mă așteptam 
să fi sosit până acum. 


Te rog, nu mă dezamăgi încă o dată. Ti-am trimis e-mail 
pe adresa ta de Rege Eduard și pe cea de Gavin, scriindu-ți 
că sunt în camera 419 de la hotelul Chancery din 
Bloomsbury - exact ca data trecută. Am să aştept atât cât e 
nevoie. Te rog să vii. 

Nicki 


Trimis de pe BlackBerry10 


VP - 323 


Capitolul 13 


MARTI, 9 IULIE 2013 


Regele Eduard întârzie. Până acum a întârziat aproape o oră. 
În ultima oră n-am mai primit nimic de la el, cu excepţia unui 
SMS în care îmi spunea: „Așteaptă. Nu te mișca. Vin imediat ce 
pot. Închide telefonul, pregătește camera și așteaptă”. 

Sunt pregătită. În pat, legată la ochi. Draperiile sunt trase; 
ușa e întredeschisă; semnul „Nu deranjaţi” e așezat la locul lui. 

Inima îmi ticăie în piept. E singurul sunet pe care-l aud, de 
când am oprit aerul condiţionat prea zgomotos. Mă duce cu 
gândul la ceasul vechi din bucătăria lui Lee și a Melissei. Tic-tac- 
tic... 

Ultima dată când am stat legată la ochi pe un pat din hotelul 
Chancery, așteptând să sosească Regele Eduard, mi-am spus că 
dacă mă strangula sau mă răpea, măcar exista și o parte 
pozitivă: când Melissa ar fi fost întrebată de toată lumea „Dar 
erați cele mai bune prietene, trebuie să știi ceva despre ce 
făcea Nicki?!”, avea să fie forțată să le spună că-mi interzisese 
să-i mai spun secretele mele. Avea să fie forţată să recunoască 
- în faţa poliţiei, în fața propriei conștiințe - că era posibil ca 
stricteţea ei morală să mă fi condamnat la moarte. 

Așa cum neghiobia ta l-a condamnat la moarte pe Damon 
Blundy? 

Mă întreb ce fac acum Adam, Sophie și Ethan. Probabil că 
Adam pregătește cina. Sophie probabil e pe internet, caută pe 
Google competiţii medicale sau de talente, își plănuiește cea 
mai rapidă cale spre a deveni o cântăreaţă de succes, ca Una 
Healey, din The Saturdays. Ethan îi explică răbdător lui Adam de 
ce trebuie să se mute din bancă la școală, fiindcă Nikhil 
vorbește întruna despre cât de tare o iubește pe Jessica și e 
groaznic de plictisitor. Sau joacă Minecraft. Nu știu exact ce e 
asta, dar fiul meu e obsedat. leri mi-a spus pe un ton teribil de 
entuziasmat: „Mami, am peste 300 de găini care îmi păzesc 
lumea!” 


VP - 324 


Tare aș vrea să fiu acasă cu familia mea. M-am înșelat când 
am crezut că Bartholomew Gardens și Spillingul nu ar putea să 
devină „acasă”. Camera asta, hotelul ăsta, este cel mai 
„neacasă” loc din toată lumea. Dacă scap de aici cu viaţă, n-am 
să mai vin niciodată. 

Aud de undeva din apropiere un scrâșnet. Înţepenesc. El să 
fie? 

Rămân nemișcată. Una câte una, secundele se dilată și apoi 
se contractă, imaginaţia mea dă fuga până la capătul fiecărei 
clipe și înapoi. 

— Nu te mișca, spune o voce de bărbat. Nu spune nimic. Nu 
atinge eșarfa. Lasă-ţi mâinile unde sunt, pe lângă corp. 

Se aude un pocnet când se închide ușa. 

N-am mai auzit niciodată vocea aceea. Nu e cineva din viata 
mea reală. Slavă Domnului! Cu toate că nu mi-am permis să mă 
tem de ce e mai rău, sunt ușurată. 

Mă bucur c-am auzit, în sfârșit, vocea Regelui Eduard. Când 
ne-am întâlnit, în februarie, făcusem un pact de tăcere. Atunci 
nu a scos o vorbă. 

Rămân cu totul nemișcată. Sunt dispusă să nu vorbesc 
deocamdată, pentru că vreau să ascult. Ce face? Aud niște 
mișcări. O bandă adezivă dezlipită, un sunet ca de foarfecă, 
scâncete... 

O femeie? A adus cu el o femeie? 

Banda adezivă. Damon Blundy avea un cuţit lipit de faţă cu 
bandă adezivă. Incheieturile și gleznele îi erau prinse laolaltă, 
legate de scaun cu bandă adezivă... 

Ce-are de gând Regele Eduard să facă? Acum că a sosit, sunt 
mai convinsă ca niciodată că nu are să-mi facă rău. Insă mi-a 
sporit și teama, transformându-se într-o groază de nedescris. 
Acum cred că nu m-aș putea mișca din nou nici dacă aș vrea. 

Scâncetele se opresc - nu de bunăvoie, ci par mai curând 
înăbușite. Se aude iar zgomotul unei bande adezive desfășurate 
și sunetul de foarfecă. 

E clar, mai e cineva în cameră cu noi. Regele Eduard i-a închis 
gura cu bandă adezivă. Răsuflu adânc, umplându-mi plămânii cu 
cât mai mult aer cu putinţă. _ 

— Nu-ţi face griji, Nicki, spune Regele Eduard. Iți e teamă că 
am să-i fac rău, dar n-am s-o fac. N-am de gând să fac rău 


VP - 325 


nimănui. Dacă asta vrei, ea o să iasă din încăperea asta vie și 
nevătămată după ce terminăm. 

— Ce să terminăm? îl întreb cu vocea atât de răgușită încât 
nu mi-o recunosc nici eu. Spune-mi ce vreau să știu - spune-mi 
totul. 

Îmi smulg eșarfa de la ochi și-l văd, e o umbră care se mișcă 
în semiîntuneric. Văd și un scaun pe care se află cineva... 

— Puneţi-o la loc! se răstește Regele Eduard. Ai fost de acord 
cu condiţiile mele. 

— lar tu mi-ai spus că ești Damon Blundy, nenorocit 
mizerabil! Dă-mi un singur motiv pentru care ar trebui să 
respect orice promisiune ţi-am făcut vreodată. 

M-aș fi ţinut de cuvânt, dacă nu ar fi adus cu el o femeie. 
Prezenţa ei și pericolul în care se poate afla i-au răpit puterea pe 
care o avea asupra mea. 

Mă întind spre lanțul de metal care atârnă de sub abajurul 
veiozei de lângă pat și trag. 

La început, figura lui e asemenea bucăţilor unui puzzle 
așezate în ordine greșită. Străfulgerări ale unor imagini 
familiare, care însă nu reușesc să alcătuiască o figură pe care să 
o recunosc. Apoi creierul meu mă prinde din urmă și pune totul 
cap la cap. Știu cine e bărbatul ăsta. Știu de ce e capabil. 

Durere. O suferință inimaginabilă. 

Știu c-aș fi mai în siguranţă dacă ar fi altcineva, oricine 
altcineva... 

Se îndreaptă spre mine cu banda adezivă în mână. 

Deschid gura ca să urlu. 


VP - 326 


Bryn Gilligan se sinucide și mărturisește că a 
comis o crimă 


Marţi, 9 iulie 2013, Daily Herald Online 


Alergătorul căzut în dizgrație Bryn Gilligan, în vârstă de 
28 de ani, și-a luat astăzi viaţa. Trupul lui neînsufleţit a fost 
găsit de mama sa, Jennifer, în vârstă de 56 de ani, când s-a 
întors de la clubul de sănătate în casa în care locuia 
împreună cu fiul ei, în Norwich. Un asistent de ambulanţă 
prezent la fața locului susține că a văzut un bilet de 
sinucigaș în care Gilligan mărturisea că l-a ucis pe Damon 
Blundy, editorialistul de la Daily Herald. 

Blundy, unul dintre susţinătorii cei mai vocali ai dreptului 
lui Gilligan de a participa din nou la competiţii sportive, a 
fost găsit mort în casa lui din Spilling, luni, 1 iulie. Poliţia îi 
investighează moartea. Detectivul Sam Kombothekra de la 
Poliția din Culver Valley a declarat: „Un comentariu în etapa 
aceasta a anchetei ar fi prematur”. Kombothekra nu a dorit 
să confirme sau să infirme faptul că Gilligan a lăsat un bilet 
ce conţine o mărturisire. 

Sinuciderea lui Gilligan a avut loc după un schimb 
împătimit de replici pe Twitter, în timpul căruia tânărului 
sportiv i s-a spus că este „mizerabil”, „un nenorocit” și „o 
risipă de piele”. Poliţia din Norfolk a anunţat că Gilligan 
înghiţise mai multe tablete dintr-un analgezic foarte 
puternic înainte de a se întinde pe podeaua din bucătărie, 
unde a și fost găsit. 

Când mama sa a încercat să îl trezească și nu a reușit, a 
telefonat serviciului de ambulanță. „Laptopul lui Bryn era pe 
masa din bucătărie”, a declarat ea. „Pe monitor se afla un 
tweet de la un străin, care îl acuza că nu are «nicio fărâmă 
de integritate». Cred că tweet-ul acela a fost picătura care a 
umplut paharul. Așa că omul care i-a scris asta are mâinile 
mânjite de sânge”. g 

Doamna Gilligan a mai spus: „li consider vinovați pe toți 
agresorii de pe internet pentru moartea fiului meu iubit. 
Bryn știa c-a făcut greșeli grave, dar merita o a doua șansă. 
Nu o merită toată lumea?” 

În anul 2010 lui Gilligan i se interzisese pe viață să mai 
participe la competiții sportive, după ce a ieşit la iveală 


VP - 327 


faptul că luase vreme de mai mulți ani substanţe ilegale 
menite să-i îmbunătățească performanţele. În septembrie 
2011 apelul său, prin care cerea să fie ridicată interdicţia, a 
fost respins de Curtea pentru Arbitrare Sportivă. 

„Acesta a fost începutul sfârșitului pentru el”, a spus 
mama lui. „Simţea că nu mai avea niciun viitor, așa că trăia 
prin intermediul internetului. lar internetul era plin de 
oameni care îi spuneau întruna că-l urăsc. Cum puteau să-l 
urască? Nici măcar nu-l cunoșteau. Și acum, din cauza lor și 
a unuia cum e Keiran Holland, care a avut o voce puternică 
în presă și l-a condamnat întruna pe Bryn, eu mi-am pierdut 
singurul fiu”. 

Gilligan nu este prima victimă a agresivităţii online care 
s-a sinucis. Mama lui a mai declarat: „Twitter-ul și 
Facebook-ul trebuie să facă ceva ca asemenea lucruri să nu 
se mai întâmple. De data asta e fiul meu, dar data viitoare 
ar putea fi băiatul sau fiica altcuiva”. 

Deocamdată nu a apărut nicio reacţie oficială de la 
Twitter sau de la Facebook în privința morții lui Gilligan. 


VP - 328 


Capitolul 14 


MARTI, 9 IULIE 2013 


— În sfârșit, i-a spus Charlie lui Simon când acesta a intrat 
intempestiv în Departamentul pentru Investigarea Crimelor, ca 
și cum ar fi fost un obiect periculos, aruncat de la distanţă; 
lipsise o vreme. 

— Scuze, a mormăit el. Căcatul ăsta cu Bryn Gilligan face 
numai probleme peste probleme. 

Sam, Gibbs, Sellers și Proust s-au dat la o parte din calea lui, 
în timp ce se îndrepta ţintă spre Charlie. 

— Trimite imediat pe cineva cu cap de la Poliţia din Londra la 
camera 419 din hotelul Chancery. Regele Eduard are s-o omoare 
pe Nicki în camera aia dacă nu ajungem noi primii. După ce 
aranjezi să se ducă cineva, mergi și tu acolo. Vin și eu cât pot de 
repede. 

— Dar nu poţi să... a început Charlie să protesteze. 

— Trebuie. Trebuie să le explic celorlalți și, acum că a apărut 
și nebunia asta cu Gilligan, e nevoie de mine aici. Uite, ești 
singura dintre noi care n-ar trebui să fie deloc implicată în 
ancheta lui Blundy - n-ai de ce să nu mergi în Londra. 

— „N-ar trebui să fie deloc implicată în anchetă”, a repetat 
Proust. Mă întreb dacă ăsta e un eufemism pentru „n-ar fi 
trebuit să posteze detalii despre crimă pe un site de 
matrimoniale fără permisiune”. 

— Dar a funcţionat, nu? s-a răstit Charlie la el. Apoi a adăugat 
către Simon: 

— Mda, faptul că eu nu fac parte din Departamentul pentru 
Investigarea Crimelor înseamnă că n-ar trebui să-mi ceri să fac 
nimic. Nu înseamnă că poţi să mă trimiţi în Londra de câte ori ai 
tu chef. Cine e Regele Eduard? 

— El l-a omorât pe Damon Blundy? a întrebat Gibbs părând la 
fel de disperat pe cât se simţea Charlie. 

— Du-te, a insistat Simon. N-o să pierzi nimic. Îţi spun eu totul 
mai târziu. Nu am timp să-ţi explic acum. 

— Of, ce dracu’... Bine, mă duc. 


VP - 329 


— Mai repede! a strigat Simon după ea. 

Charlie a înjurat în barbă tot drumul până la biroul ei. 
Nenorocit, dictator și enervant! Oare avea idee cât de arogant 
era să nu fie dispus să împărtășească niciun fel de informaţie, 
doar pentru că nu avea suficient timp la dispoziţie pentru a-și 
alcătui obișnuitele povești pe larg, prezentând faptele în ordinea 
preferată? Lui Simon nici nu i-ar fi dat prin cap c-ar fi putut 
dezvălui cine era criminalul fără a explica și de ce, cum a ucis și 
cum și-a dat el seama de toate acestea. Și, după cum subliniase 
cu atâta amabilitate, Charlie nu făcea parte din echipa lui. Ori 
de câte ori avea chef să o excludă, ea nu avea niciun drept 
oficial de a obiecta. 

Cum ar fi putut fi compromis cazul dacă i-ar fi răspuns la 
întrebări înainte de a o expedia în Londra? Cât ar fi durat? Avea 
să-i spună un nume și un prenume: dura maxim trei secunde. 

Nenorocitul. Ar fi putut să-i spună numele. Asta dacă nu 
cumva nu era sigur încă. Poate că voia să stea mai întâi de 
vorbă cu... 

l-a vibrat telefonul în buzunar, întrerupându-i presupunerile. 
Era un mesaj de la Simon. Un nume. Urmat de cuvintele 
„Explicaţiile mai târziu”. 

— Uau! a șoptit Charlie. Deci el e Regele Eduard. 

Dacă Damon Blundy ar mai fi în viață, ar putea scrie un 
editorial genial despre propria crimă. Nu prea avea sens, dar ea 
știa exact ce voia să spună. 

A înţeles de ce Simon i-a trimis numele după ce refuzase să-i 
spună. Nu voise să rostească numele criminalului de față cu 
ceilalți; ei aveau să primească întâi explicaţia și după aceea 
numele. Atunci când se putea, lui Simon îi plăcea să facă 
lucrurile în ordinea corectă. 

e 

— Bun, a spus Simon băgând telefonul în buzunar. Deci 
suntem cu toții de acord, Bryn Gilligan n-a omorât pe nimeni? 

— Eu sunt de acord, a răspuns Sam. 

— Și eu, a rostit Sellers, aruncând o privire neliniștită spre 
Proust. E clar în ce stare de spirit era Gilligan când a scris 
rândurile alea. Sinucigaș, hotărât să facă pe martirul. A hălăduit 
pe internet în căutare de crime nerezolvate, a ales câteva la 
întâmplare și a mărturisit că el le-a comis, fiindcă tot urma să 
mărturisească faptul că l-a omorât pe Blundy. 


VP - 330 


— De ce-ar fi făcut asta? a întrebat Gibbs. De ce ar mărturisi 
careva patru crime pe care nu le-a comis? 

— Din trei motive, i-a răspuns Simon. Primul este că 
demonstrezi ceva: „Credeţi cu toţii că sunt un om rău? Bine, 
atunci, fie cum vreți voi. Trebuie să-l fi omorât eu pe Damon 
Blundy, nu-i așa?, dacă sunt un monstru, așa cum credeţi toți. Și 
chiar dacă nu l-am omorât, aș putea la fel de bine să spun că 
am făcut-o, oricum nu puteţi avea o părere și mai proastă 
despre mine”. Un motiv de genul „Nenorociţilor, voi m-aţi împins 
s-o fac”. Și poate un pic din „Văd că sunteţi toţi hotărâți să 
credeţi că sunt un mincinos patologic? Bine, atunci o să 
mărturisesc o crimă - ia să vedem dacă aţi prefera să fiu 
criminal sau mincinos”. 

— Am deja nevoie de o aspirină și de-abia a început 
explicaţia, a mormăit Proust către Gibbs, care stătea lângă el. 

— Asta explică moartea lui Blundy, dar cum rămâne cu 
celelalte trei crime pe care le-a mărturisit? a întrebat Sellers. 

— Ajungem la motivul numărul doi, a spus Simon. Contrar 
impresiei nenorociţilor răzbunători de pe Twitter și Facebook, 
Bryn Gilligan își dorea cu adevărat să devină un om mai bun. 
Voia să demonstreze că era un tip de treabă. Trebuie să fi știut 
că era foarte probabil ca mărturisirea lui să ajungă la presă și 
voia să stabilească din prima că nu era adevărată. Cred c-a dorit 
ca toată lumea să afle că ar fi vrut să-și asume vina pentru 
patru crime pe care nu le-a comis. Cu cât mărturisea mai multe, 
cu atât mai mult părea un erou. Voia ca lumea să știe că era 
pregătit să facă cel mai mare sacrificiu cu putință - să își 
ispășească păcatele. 

— Ah, să-și ispășească păcatele? a rostit Proust cu vocea pe 
care o avea când trăgea un semnal de alarmă. Spectacolul ăsta 
de detectiv e foarte la îndemână, nu?, când nu trebuie să-ţi faci 
griji pentru logică, motiv sau dovezi. E la fel de ușor ca atunci 
când alcătuiești o compunere. 

— Dar asta nu ar fi făcut pe nimeni să aibă o părere mai bună 
despre el, nu? l-a întrebat Gibbs pe Simon. Faptul că a perturbat 
procesul de aplicare a justiţiei în patru infracţiuni grave, pe 
lângă treaba cu dopajul, îl face să pară și mai prostănac. Din 
punctul meu de vedere, cel puţin. 

— El n-ar fi văzut așa lucrurile, i-a explicat Simon. Pentru el, 
să-și mărturisească vinovăția pentru patru crime pe care nu le-a 


VP - 331 


comis însemna să ajungă mai jos decât l-ar fi putut trage oricare 
dintre dușmanii lui. S-a urcat singur pe rug. Și-a concentrat 
ambiția, care pe vremuri îl făcea să-și dorească să atingă 
performanțe nemaiîntâlnite, în direcţia opusă: spre o dorinţă 
sumbră de a se cufunda cât mai mult... 

— Asta-i o poezie cu vers alb, Waterhouse? Crezi c-o termini 
în curând, sau... 

Simon a simţit că îi iau foc obrajii. A hotărât să se limiteze la 
un vocabular cât mai simplu. 

— Mai am un singur lucru de adăugat. Poate că a... 

— Mai ai un singur lucru de adăugat la motivul numărul 2? l-a 
întrerupt iarăși Proust. Măcar dacă am fi avut programul artistic 
printat... 

— Nu, ăsta e un al patrulea posibil motiv, tocmai mi-a venit 
ideea: îi plăcea ideea ca titlurile din ziare să fie: „Bryn Gilligan 
nu este vinovat pentru crime, în ciuda mărturisirii”. Dacă 
anchetăm și descoperim că nu a comis niciuna dintre crime, are 
să fie găsit nevinovat de patru ori. Asta ar fi o schimbare plăcută 
după ce a fost găsit vinovat pentru treaba cu drogurile; insistase 
la început că era nevinovat și în legătură cu drogurile. Acum 
situaţia s-ar inversa. Publicul ar putea avea o senzaţie vagă de 
„Ah, până la urmă tipul ăla nu era vinovat”. 

— Și care este cel de-al treilea motiv, pe care îl neglijezi cu 
atâta cruzime? l-a întrebat Proust epuizat. Voia să-și exerseze 
scrisul de mână și durează mai mult să scrii patru nume în loc 
de unul? 

— Al treilea motiv este că știa cum e să faci o prostie și să fii 
transformat în inamicul public numărul unu. Știa exact cât de 
groaznic e sentimentul. Încercând să-și asume răspunderea 
pentru aceste patru crime, gândindu-se că ar putea să-i fie 
atribuite lui, îi proteja pe cei patru criminali de a trece prin 
încercările groaznice prin care trecuse el. El se va sinucide 
oricum, așa că nu are nimic de pierdut, ci totul de câștigat. E 
nobil - sfântul protector al păcătoșilor. 

— Exact ce ziceam eu mai devreme - un prostovan, a spus 
Gibbs. 

— Nu, nu înţelegi. Nu vrea să-i ajute să scape de justiţie, ca să 
mai poată omori și alți oameni. Vrea să-i ajute pentru ca ei să-și 
spună apoi „Am o șansă reală - o șansă de a trăi o viaţă mai 
bună, de a mă ține departe de necazuri”. 


VP - 332 


— Aţi înţeles, toată lumea? a rostit Proust, privindu-l doar pe 
Simon. Bryn Gilligan are mai multe motive decât are Starbucks 
restaurante pe străzile mari. Și, exact ca locaţiile Starbucks, 
unele dintre ele n-au nicio șansă. 

— N-ai întâlnit niciodată pe cineva care are mai multe 
impulsuri contradictorii în același timp? a rostit Simon. Nu zic că 
gândurile astea au fost coerente și nici că era plin de idei bune. 
Până la urmă a hotărât că soluţia era sinuciderea. 

— În loc să creezi fantezii morbide în numele unui șarlatan 
mort, hai să analizăm faptele, a spus Proust. Pe de o parte, 
avem o scrisoare în care Gilligan, care avea motivul și ocazia de 
a-l omori, mărturisește direct că l-a omorât pe Damon Blundy și 
alte câteva persoane. Pe de altă parte, îl avem pe Waterhouse, 
care ne spune că nu alergătorul e criminalul, din cauza ispășirii 
păcatelor, a sacrificiului, a sfințeniei și a rugurilor de sacrificiu. 
Mie mi-e clar care teorie este mai convingătoare. 

— Regele Eduard al VIl-lea l-a omorât pe Damon Blundy, a 
rostit Simon. O știu și am s-o și demonstrez. Daţi-mi o șansă. 

Nu-i întinde o momeală, rămâi modest. 

— Poţi să-mi explici de ce l-a omorât Bryn Gilligan pe Damon 
Blundy așa cum a făcut-o - cu un cuţit lipit de faţă, ascuţit pe 
loc, trimițându-i pe e-mail o fotografie cu el, îmbrăcat într-un 
costum de protecţie? De ce ne-a dat parola calculatorului, ca să 
vedem fotografia? De ce crezi c-a făcut Bryn Gilligan toate 
lucrurile astea? 

— Păi, să vedem. Pentru c-a avut niște impulsuri 
contradictorii? A vrut să-l înjunghie pe Blundy, dar, având o 
gândire complexă și plină de nuanţe aparte, în același timp nici 
nu a vrut să-l înjunghie. Așa că a găsit compromisul de a-l 
sufoca folosind un cuţit și niște bandă adezivă. 

— Nu poţi să crezi așa ceva. 

— Bine, nu știu de ce a procedat așa! s-a răstit Omul de 
Gheaţă. Tot ce știu este că am aici o scrisoare în care cineva 
mărturisește o crimă și trebuie să o iau în serios. E rândul tău 
acum: cine este Regele Eduard al VII-lea și de ce l-a omorât așa 
pe Damon Blundy? 

— Regele Eduard al VIl-lea, a murmurat Gibbs. Am auzit de 
curând numele ăsta. Adică nu numai aici. 

— Nu cred că l-ai auzit, l-a contrazis Simon. Dacă l-ai fi auzit, 
ţi-ai fi amintit și cine l-a rostit. 


VP - 333 


— Ce? Cum așa, oamenii își amintesc întotdeauna totul 
imediat, crezi tu? a ripostat Gibbs, clătinând din cap și aruncând 
o privire spre Sellers. 

— Domnule, aţi spus mai devreme că Gilligan ar fi avut motiv 
să-l ucidă, a reușit în sfârșit și Sam să intervină. Nu sunt sigur 
că-i adevărat. Damon Blundy era principalul său apărător. 

— Insă Gilligan l-a ameninţat pe Blundy că-l dă în judecată 
fiindcă l-a numit mincinos și trișor, a spus Gibbs. 

— Și pe urmă a regretat-o, i-a răspuns Simon. 

— Sau cel puţin așa a susținut el, a intervenit Omul de 
Gheaţă. l-a cerut vreodată scuze în mod public lui Blundy pentru 
amenințările lansate la adresa lui? 

Simon a clătinat din cap. 

— Mi-a spus c-ar fi vrut s-o facă, dar că n-a vrut să fie văzut 
împăcându-se cu Blundy, din cauza personalităţii și a atitudinii 
generale a lui Blundy. Gilligan îl considera depravat, considera 
că-i făcea prea multă plăcere să distrugă imaginea și viaţa 
oamenilor. Nu voia să mai comunice cu el deloc. Cred că, într-o 
lume ideală, și-ar fi ales un apărător mai blând și mai puţin 
jignitor. 

— Cu siguranţă unul mai puţin înfofolit în bandă adezivă, a 
spus Proust. Nu asta ne-am dori cu toţii? Nu cred sub nicio 
formă că Bryn Gilligan i-a omorât pe ăia trei oameni din - a citit 
de pe o hârtie aflată pe biroul său - Nottingham, Glasgow și 
Taunton, dar cred că l-a omorât pe Damon Blundy, așa cum 
zice. Când aflăm că are alibiuri pentru celelalte trei, ce ne 
spunem? „Bietul nebun, a mărturisit niște crime pe care nu le-a 
comis...” Pe urmă presupunem că nu l-a omorât pe Blundy, 
pentru că știm că nu i-a omorât nici pe ceilalţi. Asta și spera - 
pot să bag mâna în foc! 

— E pe cale să se sinucidă, i-a răspuns Simon. De ce s-ar 
deda la asemenea calcule machiavelice? 

— Se teme că, în absenţa lui, îi putem pune crima în cârcă 
fiindcă ne e mai simplu așa, iar el nu va fi aici ca să se apere; 
vrea ca după moarte să-i fie reabilitată onoarea. Din câte ţin 
minte, ăsta era un element al uneia dintre teoriile tale. Vrei să-l 
folosești doar tu? 

— Uite ce e, n-o să ajungem nicăieri certându-ne întruna, a 
intervenit Sam. Simon, ai zis că poţi să demonstrezi că Eduard al 
VII-lea l-a omorât pe Blundy. Cum? 


VP - 334 


— Ce-ar fi să ne spui imediat numele omului, ca să nu mai 
vorbim despre el ca despre Regele Eduard al VII-lea? 

— Staţi să vă explic, i-a răspuns Simon. Vreau, oricum, să-mi 
clarific totul în minte. 

— Nu am nevoie să-mi fie explicat un nume, Waterhouse! Are 
un nume, nu? Adică e un om? Nu e vreo șopârlă în papuci 
fosforescenţi? 

— E un om, da. 

— Atunci scuipă tot, a mârâit Proust. După aia, sigur, dă-i 
înainte cu ce povești îți mai trec prin minte. 

— Chris, a rostit Simon, uitându-se spre Gibbs. Nu ai auzit 
numele Regelui Eduard al VII-lea. L-ai văzut. 

Gibbs s-a încruntat. 

— Adică l-am văzut scris de cineva? 

— Tipărit. Pe un panou. Un panou pe care niciunul dintre noi 
nu l-a mai văzut, doar tu. Mă rog, eu l-am văzut pe un site. 

— Ce panou? 

— Imaginează-ţi că încerci să te uiţi printre niște foi de hârtie 
neagră, lipite de un geam. 

— Fereastra mansardei lui Reuben Tasker, a spus Gibbs. Dar 
nu era niciun pa... 

S-a oprit. A căscat ochii de uluire. 

— Școala. 

Simon a încuviinţat din cap. S-a întors apoi către Sam, Sellers 
și Proust: 

— Școala de vizavi de casa lui Reuben Tasker, cea pe care nu 
mai suportă nici să o vadă, se numește Regele Eduard al VII-lea. 

— Deci... de asta... 

Gibbs s-a întrerupt, frecându-se pe faţă cu mâinile. Nereușind 
să ajungă la o concluzie atât de repede pe cât ar fi vrut, a apelat 
la o întrebare: 

— Deci asta ce înseamnă? Tasker l-a omorât pe Blundy... nu? 

— Răspunsul pe care l-a trimis Nicki anunţului postat de 
Charlie ne spune multe, a început Simon explicaţia. Având în 
vedere tot ce știm în momentul ăsta, cred că putem face niște 
presupuneri: Nicki a postat un anunţ pe Intimate Links în 2010 - 
„Vreau un secret”. l-a răspuns un bărbat care a folosit numele 
de Regele Eduard al VIl-lea. La început și-a păstrat anonimatul, 
așa cum faci când ai o aventură pe net cu un străin. Nu ai 
încredere să-ţi dezvălui numele adevărat. Pe urmă, bănuiesc, s- 


VP - 335 


au apropiat, au început să aibă încredere unul în altul și probabil 
că Nicki i-a spus cine era, numele întreg, unde locuia, detalii 
despre viaţa ei. Probabil că s-a așteptat ca el să-i răspundă la fel 
- un semn că încrederea era reciprocă. Nu asta ar fi evoluţia 
firească a unei relaţii adulterine pe internet? 

— Ba da, a răspuns Sellers. 

— Bun. Dar Regele Eduard n-a vrut să-i spună lui Nicki cine 
este. De ce? O să revin mai târziu la chestiunea asta. Nu voia 
nici să refuze să-i răspundă, așa că i-a spus că e Damon Blundy. 
Asta se întâmpla cam prin octombrie 2011. De asta a început să 
comenteze articolele lui Blundy ca și cum ar fi fost îndrăgostită 
până peste cap de el, după cum a observat și Paula Riddiough: 
chiar era îndrăgostită de el. Sau, mai curând, credea că e 
îndrăgostită de el. În momentul acela, bărbatul de care se 
îndrăgostise ea prin intermediul e-mailurilor era Regele Eduard. 
Probabil că nu se întâlniseră în tot timpul acela. Odată ce el i-a 
spus că e Damon Blundy, Nicki a început să-i citească articolele. 
S-a documentat în legătură cu el, a citit tot ce scrisese acesta în 
ziare sau pe blog, fără îndoială. Blundy era un mascul alfa 
atrăgător, cu o personalitate puternică. 

Simon a făcut o pauză suficient de lungă, încât să-și dea 
seama că nimeni nu mai voia să-l întrerupă. Bun. 

— În scurtă vreme, cu toate că Regele Eduard era bărbatul cu 
care coresponda Nicki, el nu mai era întru totul și exclusiv 
bărbatul pe care îl iubea ea. Acum îl iubea și pe Blundy, deși ea 
nu-și dădea seama că exista „și pe”. E interesant, dacă stai să 
te gândești: Nicki s-a îndrăgostit de un bărbat în carne și oase, 
fiind îmboldită de un altul și... cu toate acestea a reușit să 
iubească un bărbat care de fapt nu exista. Cel de care s-a 
îndrăgostit ea era o combinaţie fantastică între e-mailurile pe 
care i le trimitea Regele Eduard și ceea ce scria în mod public 
Damon Blundy. Între octombrie 2011 și februarie anul acesta, 
Nicki a fost convinsă că omul căruia îi scria - Regele Eduard - 
era Damon Blundy. A continuat să-i comenteze articolele. In 
februarie s-au despărțit. N-a mai postat comentarii și a răspuns 
unui alt anunţ de pe Intimate Links: al lui Gavin. 

— Dar în e-mailul către Charlie - către Confident - lasă de 
înțeles că Regele Eduard ar fi și Gavin, a spus Sellers. 

— Chiar este, i-a răspuns Simon. Eu nu știu de ce s-au 
despărţit Nicki și Regele Eduard, dar el a știut, nu? Regele 


VP - 336 


Eduard a știut - nu numai cele mai intime sentimente și gânduri 
ale lui Nicki, după ani de corespondență, ci și ce și-ar fi dorit ea 
după ce s-a despărțit de el. Astfel a creat personajul Gavin. 

— Internetul a adus cu sine un potop de bărbaţi invizibili, a 
exclamat Proust, lovind monitorul cu palma. Mi-e și frică să mă 
gândesc câte identități online false ai creat tu, detectiv Sellers, 
și cum le-ai scos la înaintare. 

— Dongcaster e cea care l-a făcut faimos, domnule, a spus 
Gibbs. 

— Ce dracu’? Hai să ne concentrăm un pic! a intervenit 
Simon. Dacă eu și Charlie ne-am despărți, rămânând cu 
resentimente, iar eu aș ști că e foarte probabil ca ea să intre pe 
un anume site, în căutarea unui nou bărbat, aș ști exact ce fel 
de anunţ să scriu pentru a o atrage - unul care sună ca și cum a 
fost scris de un bărbat care-mi este diametral opus mie. 

— Dacă se întâmplă să găsească un asemenea anunţ, roag-o 
să mi-l forwardeze și mie, l-a întrerupt Proust. Sunt sigur că ne- 
am bucura cu toţii să lucrăm cu un tip diametral opus ţie. 

— Regele Eduard a prins-o din nou în mreje pe Nicki, drept 
Gavin - prefăcându-se din nou a fi altcineva decât era de fapt, a 
continuat Simon. OK, în momentul ăsta ea încă mai crede că 
Damon Blundy e bărbatul de care s-a despărţit. De asta 
contactează un agent imobiliar și-i cere să-i vândă casă, chiar și 
în pierdere, cât mai repede cu putinţă. S-a mutat în Spilling doar 
pentru că Blundy locuia aici și, crezând că el era iubitul ei 
secret, voise să fie mai aproape de el. Odată ce s-au despărțit, 
Nicki vrea să plece din Spilling și să se îndepărteze de Blundy 
cât mai repede cu putință, numai că imediat după aceea se 
răzgândește, nu-i așa? Își sună agentul imobiliar și-i spune: „Uită 
ce ţi-am zis, până la urmă nu mai vreau să vând casa”. De ce? 

— A hotărât că nu vrea să-l lase pe Blundy s-o gonească din 
oraș, fiindcă ar fi un semn de slăbiciune? sugerează Sam. 
Spilling e și casa ei, nu doar a lui. De ce să fie ea cea care 
pleacă? 

— Sau a aflat, la scurtă vreme după ce a hotărât să vândă 
casa, că Regele Eduard nu era Damon Blundy, spune Gibbs. 
Dacă nu e Blundy, atunci tipul care i-a frânt inima, presupunând 
că asta s-a întâmplat, nu locuiește în apropiere de ea. Nu are 
idee cine este el și unde locuiește, așa că nu mai are de ce să se 
mute. 


VP - 337 


— Asta cred și eu că s-a întâmplat, îi răspunde Simon. Sam, 
când am intervievat-o pe Nicki, în ziua crimei, ne-a spus că nu-l 
cunoaște pe Blundy. Dacă l-ar fi cunoscut și nu ar fi vrut să 
recunoască, ar fi minţit, bineînţeles. Dar ea ne-a spus mai mult 
de-atât. A adăugat: „Nu l-aș fi putut cunoaște mai puţin nici 
dacă mi-aș fi propus”. De ce a adăugat asta? Cei mai mulţi 
oameni nu ar fi făcut-o. A părut înverșunată când a rostit 
cuvintele astea. 

Sam a încuviinţat încet din cap. 

— Pentru noi a sunat ca și cum încerca să sublinieze faptul că 
nu-l cunoaște, dar pentru ea a însemnat: „Ce idioată am fost - 
am crezut că am o aventură romantică cu un bărbat care nici nu 
a auzit de mine”. 

— Exact, a zis Simon. 

— Ai spus că revii la motivul pentru care Regele Eduard n-a 
vrut să-i spună lui Nicki cine era el de fapt, și nu ai făcut-o, a 
intervenit Proust. Cine e, apropo? a adăugat el cu o blazare 
exagerată. 

Simon a decis că i-a lăsat suficient să aștepte. 

— Este un bărbat care, stând într-o bună zi la birou și uitându- 
se prin secțiunea „Femei în căutare de bărbaţi” a site-ului 
Intimate Links, a găsit un anunţ interesant, la care a vrut să 
răspundă. Nu-și putea folosi propriul nume, așa că a ales un 
pseudonim. Probabil în momentul acela s-a ridicat de la birou, s- 
a plimbat un pic prin încăpere, cum fac eu acum, pentru că mă 
ajută să gândesc mai limpede. S-a uitat pe fereastră și a văzut 
școala de peste drum. Atunci s-a gândit că Regele Eduard al VII- 
lea avea să fie un pseudonim numai bun. 

— Reuben Tasker, a spus Gibbs. Al dracului să fiu, dacă nu mi 
s-a părut de la bun început că tipul ăla e dubios! 

— Ei bine? Waterhouse? 

— Da. 

În sfârșit, Simon i-a dat lui Proust numele pe care îl aștepta. 

— Reuben Tasker. De asta a început să urască școala și să-și 
dorească să blocheze orice vedere spre ea; după ce lunga sa 
relaţie cu Nicki a luat sfârșit, nu voia să i se mai aducă aminte 
de ea. Il durea de fiecare dată când vedea numele acela. 

— lar după ce-a murit Blundy, a urât-o și mai mult, a rostit 
Sam ridicând tonul de entuziasm. Asta trebuie să însemne ceva. 


VP - 338 


— Înseamnă, i-a răspuns Simon. Până lunea trecută, numele 
Regelui Eduard al VIl-lea era o amintire dureroasă a unei povești 
de iubire cu un final îngrozitor. După crimă, numele acela îi 
amintea lui Tasker de un lucru la care se străduia și mai tare să 
nu se gândească: la faptul că-l omorâse pe Damon Blundy. 

e 

— Nu. Te înșeli, dragă, i-a spus poliţista Claire Whelan 
recepţionerei de la Hotelul Chancery, Yolanda Shaw. Sigur ai în 
camera 419 o clientă cu numele de Nicki Clements. Verifică, te 
rog. 

— Puteţi s-o spuneţi de câte ori vreţi, nu înseamnă că așa e, i- 
a răspuns Yolanda. M-am uitat de o mie de ori, ați văzut și 
dumneavoastră. In camera 419 e o persoană al cărei nume nu 
seamănă niciun pic cu cel pe care mi-l spuneţi. 

— Ei bine, eu nu asta am auzit, i-a răspuns Whelan, scoțând 
telefonul din buzunar. Bine, care-i numele persoanei, atunci? 

— De unde știu că sunteţi cu adevărat polițistă? a întrebat-o 
Yolanda, deranjată de atitudinea ei. 

Whelan i-a întins legitimatia peste birou. 

— Mulțumită? 

Vorbise de parcă Yolanda era o aiurită încăpăţânată, și nu o 
angajată responsabilă, a unui hotel căruia îi păsa de intimitatea 
oaspeților săi. 

Legitimaţia părea adevărată. Fir-ar! Acum trebuia să-i spună. 

— In 419 e o femeie pe nume Kate Zilber. 

— Imi trebuie cheia de la camera aia, a spus poliţista 
întinzând mâna atât de brusc, încât aproape c-a lovit-o peste 
faţă și făcând un gest nerăbdător cu degetele, fluturându-le în 
aer, ca și cum ar fi spus „Haide, mai repede!” 

— Nu, i-a răspuns Yolanda. Îmi pare rău. La ce vă trebuie 
cheia? 

— Cu tot respectul, nu trebuie să mă explic în fața ta. 

Un bărbat care stătea în sala de așteptare, la niciun metru și 
jumătate de recepție, și-a lăsat în jos ziarul Daily Telegrapb și a 
spus: 

— Insă dacă i-ai explica, ai avea mai multe șanse să primești 
cheia, așa că... 

Yolanda l-a recunoscut pe bărbatul a cărui cazare de mai 
devreme durase o mie de ani. Îi pusese atâtea întrebări, încât 
aproape că-i venise să plângă. Domnul... un nume ciudat, ceva 


VP - 339 


care începea cu „U”. Undalis, sau ceva. Nu, Uskalis. U-s-k-a-l-i-s. 
Drăguţ din partea lui că i-a luat apărarea, dar de ce își citea 
ziarul la recepţie, când îl aștepta sus o cameră confortabilă? 
Acum că-l remarcase, Yolanda și-a dat seama că bărbatul era 
acolo de ceva vreme. 

— Vă mulţumesc, domnule, i-a răspuns Whelan. Cred că știu 
cum să-mi fac treaba. 

— Nu cred că știți cum s-o faceți bine, i-a întors-o Uskalis; 
vocea lui suna altfel acum, toată atitudinea i se schimbase. 
Dacă eram în locul dumneavoastră, făceam rost de cheie în 
câteva secunde. Văd că dumneavoastră încă n-o aveţi. 

Îmbărbătată de sprijinul lui, Yolanda a hotărât să-i ţină piept 
poliţistei cât se putea. Bărbatul avea dreptate. Tipa asta habar 
n-avea cum să vorbească cu lumea. Când se făceau atâtea 
cursuri și traininguri pentru toţi funcţionarii publici care aveau 
de-a face cu oamenii, cum putea fi atât de repezită și de 
nepoliticoasă? 

— Cu cine aș putea să vorbesc ca să verific dacă sunteți într- 
adevăr cine spuneţi că sunteţi? a întrebat-o pe Whelan. 

— Mi-ai văzut legitimaţia. 

— De ce vreţi să intraţi în camera lui Nicki Clements? a 
întrebat-o domnul Uskalis. 

Treaba devenea din ce în ce mai ciudată. 

— Nu avem în hotel nicio Nicki Clements, i-a spus Yolanda. O 
cheamă Kate Zilber. 

— Nu, o cheamă Nicki Clements, i-a răspuns Uskalis. A intrat 
în vreun bucluc? 

— Mie așa mi s-a spus, i-a răspuns poliţista. 

— Ce fel de bucluc? 

— N-am idee. Mesajul care mi-a fost transmis nu era prea 
clar. 

— Dar e suficient că are probleme, nu? s-a întors Uskalis spre 
Yolanda. Unul dintre oaspeții tăi este în pericol. Ne lași să intrăm 
în cameră? 

— Domnule, chiar dacă o las pe polițistă să intre, pe 
dumneavoastră nu vă pot lăsa. Nu pot permite unui client să 
intre în camera altui client și nu vă pot crede pe cuvânt că 
numele acestei femei este Nicki Clements, când ea mi-a spus că 
se numește Kate Zilber. 

Uskalis i-a aruncat o privire ca de gheață. 


VP - 340 


— lar eu îţi spun că nu este Kate Zilber. Știu cine e Kate 
Zilber. Este o directoare de școală din Culver Valley, care înainte 
de începutul zilei trage pe nas cocaină în mașină, când crede că 
n-o vede nimeni. 

— Domnule, cu tot respectul... 

— Gata, m-am săturat, a spus Whelan și s-a îndreptat spre 
ușă. 

Inainte ca Yolanda să mai apuce să-i spună ceva, Uskalis a 
fugit după ea. 

e 

— Regele Eduard... Reuben Tasker nu a vrut să-i spună lui 
Nicki cine era pentru că lui însuși nu îi place cine este, le-a 
explicat Simon. l-a spus lui Gibbs că s-a lăsat de droguri pentru 
că Damon Blundy l-a descris ca pe un dependent penibil, iar 
asta l-a afectat. Dar am verificat - i-am dat telefon agentului său 
literar. Tasker s-a lăsat de droguri abia vara trecută, în august 
2012, ceea ce înseamnă că încă mai lua droguri în octombrie 
2011, când i-a spus lui Nicki că e Damon Blundy. Și probabil s-a 
urât pe sine fiindcă i-a spus asta, iar în același timp ar fi vrut ca 
Blundy să nu mai atragă atenţia lumii întregi asupra 
dependenței lui prin intermediul editorialelor din Daily Herald. 
Aventura online cu Nicki era șansa lui de a se preface că era un 
om mai bun. Un om pe care îl admira, căruia i-ar fi plăcut să-i 
semene. 

— Damon Blundy? a întrebat Gibbs sceptic. 

— Stai, stai, l-a întrerupt și Sellers. Nu exagerezi un pic? 

— Exagerează de nu mai știe de el, a căscat Proust. Nici 
măcar nu mai știe care e sâmburele de adevăr de la care a 
pornit cu teoria asta. Pregătiţi-vă să auziţi un SF, băieţi. 

— Tasker îl ura pe Blundy, a spus și Gibbs. Îl bălăcărea de 
câte ori avea ocazia, afirmând că îi critica romanele în mod 
nedrept. 

— Da, dar pierzi din vedere lucrul cel mai important, i-a 
răspuns Simon. Pe cine admirăm cu toţii cel mai mult, în secret? 
Cu cine ne dorim să putem semăna, în adâncul sufletului, cu 
toate că nu am recunoaște-o niciodată? Cu oamenii care ne 
disprețuiesc și ne critică! Acei oameni care sunt atât de convinși 
că ne sunt superiori, încât o spun în gura mare, în public, dându- 
ne peste nas. De asemenea, oamenii care ne au la mână cu 
ceva - care au puterea să ne distrugă. Cu câtă disperare am 


VP - 341 


prefera să fim în locul lor, puși pe un piedestal demn, decât să 
fim noi. Gândiţi-vă la invidie. Știţi că Tasker a publicat anul ăsta 
o carte, iar Blundy a spus că este mult mai reușită decât 
anterioara? Dacă a scris cartea asta mai bună încercând în mod 
conștient să elimine tonul pretenţios de care îl acuzase Blundy? 
Aș spune că sunt arhisuficiente dovezile că îl admira pe Blundy, 
că este foarte posibil să-și fi dorit să fie ca el. Există o dinamică 
similară între Blundy și amanta lui, Paula Riddiough - dar să 
lăsăm asta de o parte acum. 

— Acum și pentru totdeauna, a adăugat Proust. Dacă 
Riddiough nu l-a omorât pe Blundy, nu mă interesează să aud 
despre viaţa lor sexuală. Și nici nu mă interesează de ce s-a 
prefăcut Tasker că era Damon Blundy. Mă interesează doar că l- 
a omorât și că sergentul Zailer e acum pe drum spre el, să-l 
aresteze. 

— Dar știm cu certitudine că el l-a omorât? a întrebat Sellers. 
În răspunsul lui Nicki Clements la anunţul „Confident”, când 
crede că îi scrie Regelui Eduard, lasă de înțeles că Hannah 
Blundy ar putea fi ucigașa. 

— Asta se explică foarte ușor. Hannah este terapeută, iar 
Nicki i-a fost pacientă până în februarie anul acesta, când s-a 
despărţit de omul despre care ea credea că e Damon Blundy. A 
folosit numele Melissa Redgate, dar nu era Melissa. Aceasta 
locuiește în Londra, de ce ar fi venit până în Culver Valley la 
terapie? Nicki, pe de altă parte, era prea curioasă ca să stea 
departe de femeia pe care o percepea ca fiind rivala ei. Din nou, 
ca și în cazul lui Reuben Tasker și al lui Damon Blundy, e vorba 
despre sindromul atracției faţă de adversar. Eşti atras de 
persoana care îţi este diametral opusă - persoana care, în 
diferite feluri, ţi-ar putea provoca distrugerea. 

— În cazul tău, Waterhouse, persoana asta aș fi eu? 

— Imaginaţi-vă ce senzaţie fantastică de putere îi dădea: 
Nicki îi spunea soţiei lui Blundy totul despre aventură, fiecare 
detaliu - fără să dea vreun nume, bineînţeles -, iar Hannah era 
forțată să asculte, să dea din cap înţelegătoare și să încerce să 
o ajute pe Nicki. Din punctul de vedere al lui Nicki, aceasta era 
răzbunarea perfectă pe femeia care-l avea pe Damon Blundy în 
patul ei în fiecare seară. 

— Dar Hannah a râs la urmă și a râs mai bine, fiindcă Regele 
Eduard s-a dovedit a nu fi fost Damon Blundy, a adăugat Gibbs. 


VP - 342 


— Am știut, sau cel puţin am bănuit, că Nicki a fost ceva 
vreme pacienta lui Hannah, a continuat Simon. Când am 
intervievat-o pe Hannah, Sam, ne-a povestit despre o fostă 
pacientă pe care paranoia o împiedica să-i lase pe oameni s-o 
ducă... oriunde, mai ţii minte? Conductorii de tren, șoferii de 
taxiuri, piloţii de avioane. Pacienta asta era înspăimântată de 
gândul că străinii ăștia ar fi dus-o la cine știe ce destinaţie 
înfiorătoare. Am început să mă întreb dacă nu ar fi putut fi Nicki 
Clements atunci când ne-a povestit prima oară despre licitaţie. 

Gibbs și Sam s-au privit nedumeriţi. 

— Despre licitaţie? a întrebat Sellers. 

— Cea din Grantham, la care Nicki a mers cu Melissa - în 
mașina lui Nicki, cu tot cu oglinda laterală. Dar de ce au pornit 
de la bun început cu mașina lui Nicki? Și Melissa avea mașină. 
Am rugat-o pe Charlie să afle dacă aceasta are vreo problemă în 
ceea ce privește condusul. Mulţi oameni au, mai ales femeile: nu 
conduc pe autostrăzi, nu conduc fără să-și aibă soţul în stânga, 
genul ăsta de lucru. Dar nu, Melissa e obișnuită să conducă în 
orice fel de condiţii - așa că de ce nu au mers cu mașina ei la 
licitație? 

Proust și-a acoperit ochii cu mâinile și a gemut. 

— Hai să ne imaginăm cum ar fi fost dacă s-ar fi dus cu 
mașina Melissei. Melissa conduce de la ea de-acasă, din 
Highgate, până la Nicki, în Spilling, ca să o ia. Un drum de cel 
puţin două ore. Pe urmă merg împreună până în Grantham, care 
e la o jumătate de oră de Spilling. Apoi se întoarce în Spilling 
după licitație, ca s-o lase pe Nicki acasă, și se întoarce în 
Highgate - două drumuri scurte și două drumuri lungi. Însă ele 
au făcut așa: Nicki a condus până în Highgate ca s-o ia pe 
Melissa, apoi până în Granham, după aceea înapoi în Highgate 
ca s-o lase pe Melissa acasă, iar înapoi în Spilling. Patru drumuri 
lungi, în loc de două lungi și două scurte. Opt ore de condus - 
opt ore! -, când ar fi putut fi doar cinci. Traseul ăsta nu are 
niciun sens, doar dacă n-are Nicki o fobie de a merge într-o 
mașină condusă de altcineva în afară de ea și, cred, de soţul ei. 
Am impresia că el e singurul pe care îl acceptă la volan. Ela 
condus-o marți la gară, când a vrut să meargă în Londra, la 
Melissa, și nu-și putea lua propria mașină fiindcă trebuia să-i 
inspectăm noi oglinda - sau lipsa oglinzii. 


VP - 343 


— Te-ai oferit și tu s-o conduci acasă după ce am intervievat- 
o, a spus Sam. A refuzat. 

— Nu a vrut să conducem noi, i-a explicat Simon. Când i-am 
apărut brusc la ușă, insistând să vină cu noi la secţie, nu a avut 
ce să facă, motiv pentru care a și fost așa isterică la început. 
Sau cel puţin ăsta a fost o parte din motiv. Așa că a refuzat să 
fie condusă acasă și a preferat s-o ia pe jos, să alerge. Ne-a spus 
că mai are de rezolvat treburi prin oraș, dar am urmărit-o. În loc 
să pornească spre magazine sau spre stația de taxiuri de la Corn 
Exchange, ea a luat-o la fugă în direcţia casei. Nu putea fi vorba 
că nu avea bani de taxi - e un bancomat chiar vizavi de Corn 
Exchange. 

— Trenul spre Londra, a rostit Sam. 

Părea prea surprins de ceea ce realizase în clipa aceea pentru 
a mai spune altceva. Însă Simon știa exact la ce se referea. 

— Da, trenurile care cică nu ar fi circulat marți după-amiază, 
forțând-o pe Nicki să închirieze o mașină. Am verificat: trenurile 
au circulat marţi conform programului - nu a existat nicio 
problemă. Insă Nicki nu a vrut să meargă cu trenul din cauza 
fobiei ei, așa că și-a rugat soţul s-o lase la gară și pe urmă a 
mers pe jos până la firma de închiriat mașini. 

— Adică soţul ei nu știe despre fobia asta? a întrebat Gibbs. 

— Conform notițelor din cabinetul lui Hannah, știe că nu-i 
place să călătorească cu trenul și că evită avioanele atunci când 
poate, dar nu și adevăratul motiv. Se pare că dacă el îi este 
alături în tren, avion, ea nu se sperie la fel de tare. Marţi ar fi 
trebuit să meargă cu trenul până în Londra singură. Și am să vă 
mai spun ceva despre Nicki Clements. Un lucru pe care chiar nu- 
| pot dovedi, dar sunt sigur că am dreptate, a adăugat Simon. La 
nivelul subconștientului, își dorește să intre în necazuri care au 
legătură cu mașina ei. Işi lovește oglinda laterală, nouă ne 
spune că a mers fără oglindă, când de fapt o avusese și noi o 
putem demonstra simplu, cu filmări - cum de nu-și dă seama? 
Işi face niște fotografii topless în mașină și e prinsă. De ce își 
asumă un asemenea risc? E posibil să aibă o fobie când vine 
vorba de a fi condusă cu mașina de alţii, dar nici în ea nu are 
încredere, de fapt. Are o stimă de sine bolnăvicios de scăzută. 
Se teme că nu e în stare să ia decizii... 

Proust și-a trântit capul pe birou cu un zgomot puternic. 


VP - 344 


— Se teme că va fi pedepsită pentru tot felul de lucruri greșite 
pe care le-a făcut în legătură cu mașina, dar prin 
comportamentul ei parcă ne invită s-o pedepsim, a continuat 
Simon. Ca un paratrăsnet, atrage tocmai necazurile de care se 
teme cel mai tare. Sună contradictoriu, dar nu este. Nu e prea 
mare diferență între temerile și fanteziile noastre. 

— Bine, deci Hannah Blundy era terapeuta lui Nicki Clements, 
iar Nicki are o stimă de sine scăzută, a spus Sellers. Și ce dacă? 

Simon a încuviinţat din cap. Şi el era nerăbdător să ajungă la 
punctul culminant. 

— Regele Eduard - Reuben Tasker - l-a omorât pe Damon 
Blundy așa cum a făcut-o, din cauza unui lucru pe care i i-a spus 
Nicki. Singurii oamenii care știu lucrul acesta sunt Nicki, Tasker 
și Hannah Blundy - pentru că, fiindu-i pacientă, Nicki i-a povestit 
tot. Din punctul de vedere al lui Nicki, pentru că Hannah locuia 
cu Blundy și avea ușor acces la el, iar teoretic putea afla că 
pacienta ei „Melissa” și-o trăgea cu soțul ei (deși nu o făcea), 
Hannah ar putea fi suspectă. Cu toate că Nicki a fost deșteaptă 
alegându-l pe Regele Eduard drept prim suspect. 

— Deci... Ce era lucrul ăsta pe care i i-a spus Nicki și care a 
inspirat crima? a întrebat Gibbs. 

— Nu, ceea ce-a spus Nicki nu a inspirat crima în sine. 
Regele... scuze, Reuben Tasker l-a omorât pe Damon Blundy din 
motivele pe care le-a prezentat chiar Nicki în răspunsul la 
anunțul lui Charlie - invidia fiind motivul principal. După ce i s-a 
înfățișat lui Nicki drept Damon Blundy cel-demn-de-a-fi-iubit, 
Tasker nu l-a mai putut ierta pe adevăratul Damon Blundy 
pentru faptul că era beneficiarul nelegitim al afecțiunii lui Nicki. 

— Dar ai spus... 

— Ceea ce-a inspirat Nicki este doar felul în care a procedat 
Tasker: cuțitul, esenţial pentru crimă, dar nefolosit în modul în 
care ar fi fost folosit un cuţit obișnuit. Cuvintele de pe perete, 
„Nu e mai puţin mort”. Când i-am zis lui Hannah Blundy că 
ucigașul lui Damon ar fi putut fi unul dintre pacienţii ei obișnuiți, 
a avut loc un decilic: și-a amintit o poveste pe care o auzise de la 
pacienta care își spunea Melissa Redgate, poveste pe care o 
notase într-un dosar și apoi nu se mai gândise la ea. Nu era 
chiar același lucru, iar în mintea ei, povestea aceea era legată 
de muncă, nu de viaţa personală, așa că la început nu a făcut 
legătura. 


VP - 345 


— Destul, Waterhouse, a rostit Proust, ridicând capul de pe 
birou. Ce i-a spus Nicki Clements, chiar și sub alt nume, lui 
Reuben Tasker/Regelui Eduard, repetând apoi același lucru și în 
prezenţa terapeutei Hannah? Fie-ţi milă de noi. Ce e lucrul 
acesta atât de important, încât a inspirat un ucigaș? 

— L-a luat peste picior. A făcut un fel de... ei bine, un fel de 
analogie, presupun. Între sex și crimă. 


VP - 346 


Capitolul 15 


MARTI, 9 IULIE 2013 


Îl recunosc de pe internet: Reuben Tasker, romancierul. Scrie 
cărți horror. Am citit cam jumătate dintr-una. Câștigase un 
premiu. 

— Uită-te la mine, îmi spune. 

Nu pot să-i spun c-aș prefera să mă uit oriunde, dar nu la el. 
Mi-a pus bandă adezivă pe gură. Mi-e frică să mă mișc. 
Îngenunchează deasupra mea, ca și cum ar sta călare, și ţine 
într-o mână o foarfecă. Dacă îl enervez, poate să mă înjunghie. 

În spatele lui, într-un colţ, e o femeie așezată pe un scaun; 
plânge. Şi ea are bandă adezivă la gură. Ar putea să fugă la ușă 
cât e Tasker ocupat cu mine, dar nu se clintește. 

De ce? 

— Uită-te la mine, Nicki. Nu mai întoarce capul. Vreau să-ți 
văd chipul - nu l-am mai văzut de mult timp. 

Ar fi trebuit s-o iau la fugă cât mai puteam. Acum s-a așezat 
pe mine. Ca să scap, ar trebui să-l împing. lar nu pot. E prea 
greu. Ar fi avut o figură frumoasă dacă n-ar fi fost ochii ăștia: 
două insecte rotunde, întunecate, care parcă încearcă să sape în 
mine. Încerc să-mi înceţoșez privirea, ca să nu-l mai văd, ca să 
nu mă las cuprinsă cu totul de spaimă și să nu mă pierd complet 
cu firea. 

De ce Tasker? Rege Eduard, de ce a trebuit să fii omul ăsta - 
un om din a cărui imaginație se nasc torturi ti pedepse atât de 
complicate și de înfiorătoare, încât unui om obișnuit nu i-ar 
putea trece prin cap nici dacă s-ar chinui o mie de ani? 

Dacă poate inventa orori precum cele pe care le-am citit în 
cartea lui, e în stare să-mi facă rău. E chiar probabil să-mi facă 
rău. Cum o fi să fii înjunghiat cu o foarfecă? 

În ochi. În gât... 

— Deschide ochii. 

Îmi revin. Cred că mi-am pierdut cunoștința o clipă. 

Dacă tot e să mor, nu vreau să pierd ultima bucăţică din viaţa 
mea. Prefer să mor cu mintea trează. 


VP - 347 


Gândește-te! Nu la Sophie sau la Ethan. E prea greu, prea 
dureros. Gândește-te la altceva! 

Dorinţă și repulsie - asta era cartea lui Tasker. Am renunţat s- 
o mai citesc. Era prea înspăimântătoare. Damon nu putea s-o 
sufere. S-a luat la ceartă pe tema ei cu Keiran Holland și atunci 
am hotărât s-o citesc. Eram de partea lui Damon - eram de 
partea lui indiferent cu cine se certa, dar mai ales când era 
vorba de lăudărosul ăla cretin de Holland însă voiam să am și 
niște argumente inteligente cu care să-l sprijin pe Damon. Am 
renunţat. N-am putut să scriu nimic despre cartea aia. 

Scot un sunet care înseamnă „scoate-mi banda de la gură”, 
făcând o mișcare din cap ca să înțeleagă. 

— Nu, nu până nu sunt eu pregătit. Nu te mai mișca. 

Pare trist, nu furios. Trist, cu o foarfecă în mână. 

Ce pot să fac? Trebuie să existe o cale de ieșire. Nicki 
Clements supermincinoasa poate să bage niște vrăjeală și să 
scape din orice situaţie. Încerc să-mi aduc aminte ce altceva mai 
știu despre Tasker, în caz că e vreo informaţie pe care s-o pot 
folosi. Tot ce reușesc să-mi amintesc, din ce am citit pe internet, 
e că tatăl lui juca jocuri de noroc la nivel profesionist și că a 
fugit cu o cântăreaţă. Asta nu mi-e de prea mare ajutor. 

Făcusem tot ce-mi stătuse în putință să ţin pasul cu diferite 
obsesii ale lui Damon, căutasem pe Google toţi oamenii pe care 
îi ataca în tiradele lui, era epuizant: circumcizia la copii, atleți 
prinși dopaţi, scriitori pretenţioși, parlamentari ipocriţi. Lui 
Tasker nu i-am acordat prea multă atenţie. Damon nu-l adusese 
în discuţie de dragul lui. Scrisese despre el doar ca să 
argumenteze o chestie pe care o zisese despre Bryn Gilligan. A, 
dar stai puţin... 

— Nu te mai mișca, Nicki. 

Nu pot. Nu mă pot opri din tremurat. 

Mi-am mai amintit ceva. Femeia, cântăreața cu care fugise 
tatăl lui - fusese acuzată că omorâse un băiețel, înainte ca 
poliţia să prindă adevăratul... 

Doamne Dumnezeule! Băiatul, băieţelul ucis. 

Îl chema Gavin. De asta alesese Regele Eduard numele ăsta? 
N-am făcut legătura. 

Evident că n-ai făcut-o. N-aveai niciun motiv să crezi că există 
vreo legătură între Gavin și scriitorul Reuben Tasker. 

— Ce e? 


VP - 348 


Și-a dat seama că m-am gândit la ceva. Vrea să știe la ce 
anume. 

Îmi mișc din nou capul dintr-o parte în alta, cu bărbia în sus. 
Lasă-mă să vorbesc, nenorocitule. 

Pune foarfecă la o parte, pe pat, și trage de banda adezivă de 
pe gura mea. Țip de durere. 

— lartă-mă, Nicki, ultimul lucru pe care îl vreau este să-ţi fac 
rău. Nu de asta am venit. 

— Cine-i femeia? 

— Soţia mea, Jane. Ai zis că vrei să știi cine l-a omorât pe 
Damon Blundy. Ea l-a omorât. 

Soţia lui. Soţia lui l-a omorât pe Damon Blundy? Imposibil. 

Deschid gura, vrând să vorbesc, dar nimic nu are sens - nimic 
din ce-am auzit, nimic din ce-aș putea spune eu. 

— Nu. Tu l-ai omorât. 

— Nu-i adevărat, Nicki. Pot să te sărut? 

— Nu. 

Mi se întoarce stomacul pe dos. 

— Bine, nu te sărut dacă nu vrei. Nu vreau să fac nimic din ce 
nu-ti dorești și tu. 

În timp ce vorbește, se uită la mine, la corpul meu gol. 
Zăbovește cu privirea. Se uită pe îndelete. 

Încerc să-mi imaginez că am pe mine haine: multe haine, 
lenjerie intimă, colanţi negri din lână, o fustă, o bluză, un 
pulover gros... 

— Vreau să plec din camera asta, îi spun. 

— Păi, poţi să pleci, dar ai zis că vrei să-ţi explic ce a fost cu 
Damon Blundy. 

— N-am nevoie de explicaţia ta. Știu că tu l-ai omorât și știu și 
de ce. 

Dacă Hannah Blundy nu l-a omorât pe Damon, înseamnă că 
Tasker a făcut-o. Soţia lui n-ar fi făcut chestia cu cuțitul. De ce s- 
o fi făcut? Nu ar însemna nimic pentru nimeni în afară de Regele 
Eduard și de mine. 

— Știu ce înseamnă „nu este mai puţin mort”, îi spun. 

— Da? mă întreabă el zâmbind. 

N-am de gând să-i ofer recompensa după care umblă: 
satisfacția de a auzi soluţia puzzle-ului care înseamnă atât de 
mult pentru el. S-a străduit din greu: a organizat scena crimei 


VP - 349 


atât de criptic, pe urmă a descris totul în detaliu în anunţul 
„Caut o femeie care are un secret”, tot pentru mine. 

Da, Rege Eduard. Știu ce înseamnă „Nu e mai puțin mort”. 
După ce mi-ai trimis e-mailul în care mi-ai explicat viziunea ta 
stranie asupra adulterului - că nu se pune și nu e greșit dacă 
doar săruți, mângăi, freci, sugi și musti, iar apoi dai bir cu fugiţii, 
la timp pentru a-ți salva conștiința -, ti-am spus pe șleau ce 
părere am despre ipocrizia ta. M-am folosit de una dintre 
analogiile mele bizare care îti plac atât de mult. Ti-am răspuns 
așa! „Esti liber să te porți cum vrei, evident, dar dacă vrei să știi 
ce părere am eu despre poziția ta etică față de infidelitate, cred 
că este cea mai cretină, mai egoistă și mai convenabilă idioțenie 
pe care am auzit-o vreodată. Dacă un bărbat căsătorit îi scrie în 
secret unei femei căsătorite ani întregi, spunându-i că e iubirea 
vieții lui, asta este înșelare. Dacă se întâlnește cu ea la un hotel, 
se dezbracă amândoi și se ating în toate felurile sexuale 
posibile, cu excepția unuia, e înșelare. Să te prefaci că nu ai 
înșelat e atât de nesincer, încât devine jalnic. La fel de jalnic 
cum ar fi să fortezi un om să lingă otravă fatală de pe un cutit și 
după ce el moare, să spui: «Dar nu l-am înjunghiat, domnule 
polițist. Cutitul nici nu i-a străpuns pielea.» Și ce dacă nu l-ai 
înjunghiat? Nu e mai puțin mort, nu? Ești tot un nenorocit de 
criminal”. 

— Eşti un criminal, mă aud spunând. 

— Nu, Nicki, nu l-am ucis eu. Recunosc că felul în care a fost 
omorât a fost ideea mea, dar eu n-am fost acolo când s-a 
întâmplat. Eram acasă, scriam. Jane a fost cea care l-a omorât. 

Imi mut privirea spre femeia aflată în colț. Încuviințează din 
cap. Incuviințează și plânge. Dacă nu se oprește din plâns, în 
curând n-o să mai poată respira pe nas. Futu-i. Nu vreau să fiu 
de faţă când moare o femeie sufocându-se de plâns. Numai 
când mă gândesc la asta, și mă cutremur de teamă. 

— Tu ai forţat-o, Reuben, spun eu cu blândetțe. Nu e vina ei. 
Scoate-i banda de la gură - las-o să-mi povestească. 

Dacă se dă la o parte de pe mine, pot să încerc să fug. Eu încă 
mai am o viaţă. Un soț, doi copii frumoși... 

Nu poți să fugi și s-o lași aici cu el. E clar că nu-i pasă dacă 
femeia asta trăiește sau moare. 

Mă gândesc la ce mi-a scris Gavin într-un e-mail: „Singura 
persoană pe care o cunosc și pe care n-aș putea niciodată s-o 


VP - 350 


iert este soţia mea... Tocmai faptul că nu o pot ierta e ceea ce 
m-a făcut să intru pe Intimate Links”. 

Tasker clatină din cap. Nu-mi aduc aminte ultimul lucru pe 
care i l-am spus. Nu trebuie să-mi mai las gândurile s-o ia razna. 

— Jane are voinţă proprie, spune el. 

Ah, da: i-am cerut să-i scoată banda de la gură. 

— Da, eu i-am zis „Fă asta, fă ailaltă”, dar nu era obligată să o 
facă. Eram supărat, nu vorbeam serios. Voiam doar să văd dacă 
m-ar asculta. Ea face orice îi spun, nu-i așa, dragă? 

Cuvintele curg tot mai repede, iar ochii încep să-i alerge 
panicaţi prin încăpere. Ca și cum m-ar fi pierdut, iar acum mă 
caută cu disperare, cu toate că nu m-am mișcat. Brusc se 
apleacă înainte, pierzându-și aproape complet echilibrul înainte 
de a se așeza la loc. Răsuflarea lui îmi atinge pielea, ca un gaz 
otrăvitor căâlduţ. 

— Prea a luat totul ad literam. Eram supărat. O întâlnire 
întâmplătoare între un poliţist și un prieten de-al meu distrusese 
o relaţie promițătoare. 

— Adică relaţia mea cu Gavin? 

— Te-ai întâlnit cu un poliţist și l-ai părăsit pe Gavin. Nici nu i- 
ai explicat de ce. 

— Vreau să o aud pe Jane povestindu-mi ce a făcut. Te rog, 
Reuben. Las-o să vorbească. 

— Nu. Vreau să vorbim noí, nu ea. Eu și cu tine, Nicki. Și 
trebuie să hotărâm ce trebuie să facem în legătură cu ea. L-a 
omorât pe Damon Blundy - pun pariu că ești de părere că 
persoana care l-a omorât pe Damon Blundy trebuie să plătească 
pentru crima comisă, nu? El nu era malefic - așa ai zis -, prin 
urmare persoana care l-a omorât trebuie să fi fost malefică. Jane 
e gata să accepte orice pedeapsă am hotărî noi. A venit aici de 
bunăvoie. l-am explicat totul. E de acord. Uite, nu e legată în 
niciun fel; doar stă acolo, pe scaun. Dacă vrea, poate să se 
ridice și să plece. 

— Dacă vrei să fie pedepsit ucigașul lui Damon, sună la 
poliţie, îi spun eu. 

Tasker se repede spre foarfecă, ridicând-o sus, în aer. 

— Fără poliţie, spune el. 

— Bine. OK, fără poliţie, îi răspund în timp ce inima îmi bate 
atât de tare, încât pare că vrea să-mi iasă din corp direct prin 
gură. Tu decizi. 


VP - 351 


Văd că răsuflarea îi revine la normal. Lasă din nou foarfecă la 
o parte. 

— lartă-mă, mormăie el. Uite, vrei să auzi povestea lui Jane? 
Chiar te rog. 

Se dă la o parte de pe mine și merge lângă scaunul din colț. 
Smulge banda adezivă de pe gura soţiei lui, iar figura ei se 
schimonosește de durere. Un chip banal. 

— Povestește-i lui Nicki ce s-a întâmplat. 

— Eu l-am omorât. Reuben spune adevărul. Am... am crezut 
că asta vrea. A fost atât de... clar în legătură cu ceea ce ar fi 
trebuit să se întâmple. Până la ultimul detaliu. 

— Povestește-mi. 

Incet, în timp ce ea începe să vorbească, mă ridic în fund, trag 
de cuvertura patului și mă înfășor în ea. 

— A... a trebuit să-i trimit un e-mail lui Damon Blundy, ca și 
cum ar fi fost din partea lui. Din partea lui Reuben. A trebuit să-i 
spun că voiam să aranjez o scenă a crimei ca parte din 
documentarea pentru următoarea mea carte și să-l întreb dacă 
nu ar fi vrut să joace rolul victimei. „Ai avea de-a face cu soția 
mea, Jane, nu cu mine” - așa am scris. Reuben mi-a zis să scriu 
asta. „Jane e asistenta mea de cercetare. Reuben a zis că lui 
Damon Blundy i-ar fi plăcut ideea asta. Mi-a zis să-i scriu c-ar fi 
ieșit un editorial ca lumea despre povestea asta. 

— Știam că Blundy n-ar fi putut să se abţină, intervine și 
Tasker. Cât de geniu autoproclamat și de deștept se dădea, a 
lăsat-o pe Jane să-l lege de mâini și de picioare, să-l prindă cu 
bandă adezivă de scaun. Și pe urmă a fost prea târziu. Nu-i așa, 
Jane? 

Încuviinţările ei din cap mă duc cu gândul la vibraţiile 
mecanice ale unui obiect neînsufleţit. 

— M-am simţit groaznic. A fost foarte amabil cu mine. Cred că 
se uita pe geam când am sosit. A ieșit să mă întâmpine, m-a 
ajutat să-mi car instrumentele în casă. 

— Tipul era un cretin, Nicki! 

Nu-l interesează de Jane. Se uită la mine tot timpul, îmi 
urmărește fiecare reacție. 

— Ah, nu avea cum să bănuiască ce voiam să fac, spune Jane, 
cu o expresie chinuită. Până când... a ţipat când a văzut... dar n- 
a venit nimeni. Am crezut c-o să apară cineva, dar probabil soţia 
lui era la subsol, cu două niveluri mai jos. Când am plecat, am 


VP - 352 


auzit un radio, dat destul de tare. Vezi, n-a încercat nimeni să 
mă oprească. Și chestia e că Damon m-a plăcut, înainte să mă 
pun pe treabă. Și eu l-am plăcut. Era drăguţ. Am avut o 
conversaţie plăcută despre cartea cea nouă a lui Reuben și 
despre munca de documentare. Damon părea încântat să fie de 
ajutor - chiar sincer, mi s-a părut mie. El mi-a încheiat costumul 
- costumul de protecţie. 

Costumul. Cuvântul ăsta mă duce cu gândul la e-mailul 
„Confidentului”. 

— Și parola de la calculator? Cum de ţi-a dat-o? 

— Am amenințat că altfel îl înjunghii, a răspuns Jane, cu o 
expresie neliniștită. 

Parcă mărturisește că a pus niște rufe colorate la spălat 
împreună cu cele albe și a stricat cămașa preferată a soţului ei. 

— Odată ce l-am legat de scaun cum trebuie, am putut să-i 
fac orice. A ţipat, dar nu l-a auzit nimeni. Pe urmă l-am lovit cu 
ascutitorul de cuțite, am scris cu vopsea cuvintele pe care mi le 
zisese Reuben... 

— In ordinea greșită, se răstește Reuben. 

Jane tresare, de parcă ar fi dat în ea. Bărbatul se întoarce spre 
mine. 

— A trebuit să-i dau o listă numerotată de instrucţiuni, până la 
faptul că trebuia să șteargă e-mailurile trimise în numele meu și 
pe cele trimise de Damon, și din „trimise” și din „șterse”. 

Se întoarce spre Jane și-i spune: 

— După ce l-ai scos din circulaţie, ai ascuțit cuțitul și i l-ai lipit 
peste gură, spune el chicotind. Asta-i partea cea mai 
importantă. Mă mir că tocmai pe asta ai omis-o. 

Îmi vine să vomit. 

— Ba, de fapt, nu mă mir, se contrazice Tasker singur. E 
absolut tipic pentru tine, soţioară dragă. 

Jane nu spune și nu face nimic. Continuă să plângă. 

— De ce ești atât de aspru cu ea? îl întreb. 

— De ce sunt atât de aspru cu ea, când ea e atât de amabilă 
încât să omoare un bărbat doar ca să mă facă fericit, vrei să 
zici? Așa e. 

Tasker merge la fereastră și dă la o parte draperiile. Afară 
strălucește soarele. Imi pare insuportabil gândul că oamenii sunt 
liberi, se mișcă prin lumina sclipitoare, își văd de treburi. 


VP - 353 


— Chiar am crezut că asta o să schimbe lucrurile, dar nu a 
contat absolut deloc. Știi vorba aia: odată ce apare 
putreziciunea... 

— Ce-a făcut Jane de nu o poţi ierta? 

Acum vine spre mine. Prea repede. Inșfacă foarfecă și o ţine 
ca pe un cuţit, ameninţându-mă să stau departe, ca și cum eu 
m-aș duce să-l atac. 

— De unde știi despre asta? N-a făcut nimic! 

L-am enervat. 

— Gavin mi-a spus, mai ţii minte? În e-mailul în care mi-a scris 
și că mie ar putea să-mi ierte orice, îi răspund, forțându-mă să 
zâmbesc. Sper că asta e încă adevărat. 

Furia nu-i dispare din ochi, dar buzele i se mișcă, imitându-mi 
zâmbetul. 

— Jane nu a făcut niciodată nimic din ce să nu pot ierta. 
Problema e chiar ceea ce nu a făcut. 

— Ce? hohotește ea. Ce nu am făcut? N-a fost nimic ce să nu 
fac pentru tine! Zi-mi tu un lucru! 

Recunosc sunetul ăsta. L-am mai auzit în propria fiinţă: este o 
furie clocotindă, redusă la tăcere ani întregi. 

Tasker nu o privește. Tot la mine se uită. 

— Nu a citit niciuna dintre cărțile mele. Nu suportă violenţa. 
Până și în mizeriile de memorii pe care le citește sare peste 
fragmentele dezgustătoare - nu-i așa, soţioară? Cam inutilă 
treaba, având în vedere că părţile dezgustătoare sunt cele mai 
savuroase în genul ăla de cărți. 

Mă uit la Jane. A împietrit. Are fața cenușie. Ca o femeie din 
Pompei, făcută din cenușă vulcanică. 

Eu și Adam am fost în Sorrento în luna de miere. Am făcut și o 
excursie de o zi în Pompei. În autocar era prea cald, nu luasem 
la noi destulă apă și toate magazinele își epuizaseră stocul - 
erau prea mulţi turiști. Ne-a părut rău. Mai bine am fi rămas în 
Sorrento, tolăniţi lângă piscină. 

Am să-l mai văd pe Adam. Dacă Tasker avea de gând să mă 
omoare, ar fi făcut-o până acum. Nu vrea să-mi facă rău, vrea să 
stăm de vorbă. O să vorbesc cu el oricât de mult ar trebui, până 
găsesc o modalitate de a scăpa din camera asta. 

— Nu am crezut că aș fi în stare să omor un om, din cauza 
violenţei pe care o presupune lucrul ăsta, a spus Jane încet. 
Reuben are dreptate: chiar nu pot să citesc cărți de genul ăsta. 


VP - 354 


Dar în cărţi totul e prezentat în așa fel încât să-ţi pese, nu? 
Cărţile te fac să îţi pară rău când se întâmplă ceva violent. În 
realitate, nu e nimeni în spatele scenei, ca să-ţi îndrume 
sentimentele într-o direcţie sau alta. O faci pur și simplu și... și 
nu e chiar așa rău. 

— Mai știi anunţul tău, Nicki, mă întreabă Reuben. „Vreau un 
secret”? Ai spus că voiai pe cineva care să nu se dea înapoi de 
la nimic pentru a afla și cel mai mic secret al tău. Ai promis să 
faci același lucru. 

— Da, îmi aduc aminte. 

— Așa mi-am dat seama că tu ești femeia potrivită pentru 
mine. Tu mi-ai fi citit romanele - pe toate, din scoarţă-n scoarță. 
Cum poţi să pretinzi că iubeşti pe cineva care-și pune tot 
sufletul în munca lui, dar să ignori complet munca aceea? Cum 
poţi să crezi că o groază de treabă administrativă, de mâncare 
gătită și de futut pot compensa o lipsă de interes strigătoare la 
cer față de persoana cu care ești căsătorită? 

A început iar să se enerveze. 

— De ce n-ai zis nimic? întreabă Jane. 

E ciudat, parcă nu se mai teme de el. 

— Dacă aș fi știut că asta contează atât de mult pentru tine... 

— Dar n-ai știut, nu, soţioară dragă? Nu am zis nimic tocmai 
pentru că dacă nu o faci din iniţiativă proprie, nu are niciun rost. 
Ce sens ar avea? Nicki a citit ce scria Damon Blundy, nu-i așa, 
Nicki? A și comentat la articolele lui, pe site-ul Daily Herald. Cu 
religiozitate a comentat. Asta e iubirea adevărată, Jane. Nicki 
știe cum să iubească cu adevărat. 

Se întoarce în sfârșit către ea, cu foarfecă încă în mână, 
îndreptând-o în direcţia lui Jane. 

— Ar trebui să te ucid chiar acum, să te scutesc de 
închisoarea pe viață. 

— Omoară-mă, dacă vrei, îi răspunde Jane încet. Nu-mi pasă. 

Face un pas spre ea. Ridică mâna deasupra capului. 

— Nu! Ucigaș neno... 

Fac un salt și mă arunc pe el din partea cealaltă a încăperii. 
Cădem grămadă pe podea, la picioarele lui Jane. 

Are pantofi maro. Mă lupt să-l dau pe Tasker jos de pe mine, 
dar e prea puternic. E iarăși el deasupra, mă strivește. Are ochii 
sticloși, iar apoi capătă o expresie de descreierat. 

— Vrei un secret, spune el. la zi-mi un secret, Nicki. 


VP - 355 


— Nu mai am niciunul pe care să nu-l știi deja. 

— Nu-i adevărat. Zi-mi un secret. 

— Tu ești nenorocitul meu de secret! Nu mai am altceva. 

— Spune-mi un secret. N-ai de ce să mai ascunzi ceva. O să 
trebuiască să ne omor pe toţi - pe mine, pe tine, pe Jane. De ce 
nu? Ce să mai aştept de la viaţă? 

— Bine, o să-ţi spun un secret, îi răspund repede, cu gura 
uscată. Uscată ca o zi în Pompei. Dar dacă-ţi spun, nu omori pe 
nimeni. Promite-mi. 

Izbucnește în râs. De-abia pot respira, mă apasă groaznic pe 
piept. 

— Jur pe viaţa mea, îmi șoptește el la ureche. Acum spune-mi 
secretul, Nicki. 

— Fratele meu. M-a spionat toată copilăria. De când avea el 
nouă ani până când am plecat de-acasă. 

Spune-i partea cea mai gravă. Toţi copiii pârăsc. Nu-i nimic 
deosebit. Spune-i partea la care nu te gândești niciodată, fiindcă 
e singurul mod de a opri rana aceasta nesfârșită din a sângera. 

— A făcut-o pentru bani, continui eu. Pentru el a fost o 
afacere. Ai noștri îl plăteau. De câte ori afla că făcusem ceva 
greșit, le spunea și ei îl plăteau mai mult sau mai puţin, în 
funcţie de cât de gravă era fapta mea. | 

Simt că mi se ridică fierea până în gât. Inghit în sec. 

— Își nota totul în niște caiete, trecând data lângă fiecare 
faptă rea, precum și suma pe care o câștigase, întotdeauna 
exprimată în penny. Lângă sumele mari lipea câte un abţibild cu 
steluțe aurii și desena câte o faţă zâmbitoare. N-am bănuit 
nimic. Mă întrebam cum de reușeau părinţii mei să mă prindă 
mereu. Aveam obiceiul să vorbesc la telefon nestingherită de 
față cu Lee, când ai noștri erau la muncă, iar acasă eram doar 
eu, Lee și bona. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că el mă păra. 
Era frăţiorul meu, un băieţel tare dulce. Il iubeam mult și știu că 
mă iubea și el. Nu se prefăcea. Într-o bună zi am găsit niște 
caiete ciudate în dormitorul lui - le lăsase afară din greșeală. L- 
am întrebat și el... 

Mă opresc. Am spus destul. Tasker a vrut un secret, așa că i- 
am dat unul. Cel mai dureros secret dintre toate. 

— El ce? mă întreabă Tasker ţinând foarfecă sub bărbia mea; 
simt metalul rece pe piele. El ce, Nicki? 


VP - 356 


— Mi-a povestit tot. Că era informator pentru părinţii noștri. Și 
a plâns. A plâns, și a plâns, și a plâns. Până la urmă a trebuit să- 
| consolez eu pe el. Când eram la facultate, mi-a trimis un cec, 
simplu, fără niciun fel de scrisoare. Nici nu trebuia să-mi explice. 
Ştiam exact ce era. Toţi banii pe care îi câștigase pârându-mă. 
Voia să-și achite datoria. 

— E o poveste exce... începe Tasker, dar se oprește brusc. 
Simt că se încordează, devine rigid. Ce-i asta? S-a auzit ceva. 

Mă pregătesc să-i spun că eu nu am auzit nimic, când ușa se 
deschide cu un clinchet metalic. În prag sunt două femei, iar în 
spatele lor se vede un bărbat. Asta... ăsta e Tatăl-Vedetă, dar 
fără șuviţe, are părul negru și tuns scurt, ca... Doamne, ca 
domnul Uskalis, tipul plictisitor care era mai devreme la 
recepție! Sunt una și aceeași persoană. Eu eram atentă nevoie 
mare să nu se ţină cineva după mine, iar pe Uskalis nu l-am 
observat, fiindcă s-a băgat înaintea mea, obraznic. Deștept. 

Recunosc și una dintre femei: e sergentul Zailer, de la Poliţia 
din Spilling. Are în mână niște cătușe. | le pune lui Tasker. Și 
rostește cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit 
vreodată: 

— Reuben Tasker, te arestez pentru uciderea lui Damon 
Blundy... 

Nu o să-i spună lui Adam. Și nici oribilului detectiv 
Waterhouse. Pot să-i explic totul, să o conving. E înţelegătoare. 
O să mă asculte. O să-i promit că n-o să-l mai înșel niciodată pe 
Adam. Niciodată. Nici fizic, nici online, în niciun fel. De data asta 
chiar mi-am învăţat lecţia - cum aș fi putut să n-o învăţ? 

O să fiu cuminte. Am fost deja cuminte mai bine de trei 
săptămâni, așa că știu că pot s-o fac, însă doar dacă Adam nu 
află mai mult decât știe deja. 

Am nevoie de o mână de ajutor, de... o excepţie, să fiu scutită 
de aplicarea regulilor măcar o dată. De obicei, când cineva vrea 
asta e ca să poată comite cine știe ce păcat. Eu nu vreau. Nu 
vreau să-i ascund lui Adam adevărul ca să-l pot înșela în 
continuare. De acum înainte am să fiu mult mai cuminte - o să 
fiu o soţie și o mamă bună. Cum aș putea face asta dacă aş trăi 
cu un bărbat care de câte ori se uită la mine își amintește de 
Nicki cea Rea și de toate grozăviile pe care le-a făcut ea? Ca de 
obicei, vreau și-așa, și-așa. 


VP - 357 


Am nevoie de o scutire. Vă rog. Am motive întemeiate, 
altruiste. Sergentul Zailer o să mă înţeleagă. O s-o fac să mă- 
nțeleagă. 


VP - 358 


Capitolul 16 


JOI, 11 IULIE 2013 


— De ce nu mi-ai spus că ai angajat pe cineva care să o 
urmărească pe Nicki Clements? a întrebat-o Simon pe Paula 
Riddiough. 

— Vă referiţi la Jared Uskalis, detectivul meu particular, 
credincios ca un sclav? 

A zâmbit. 

Se aflau în Rose Lounge, la hotelul Sofitel St. James din 
Londra. Era singurul loc în care acceptase Paula să stea de 
vorbă cu el, fiind și locul în care ea și Damon Blundy se 
întâlniseră prima oară. Totodată, insistase, aproape flirtând, să 
se întâlnească la ora 12.12, nu la 12 fix. Simon nu fusese 
încântat de încercarea ei de a-l stânjeni recreând condiţiile în 
care a început aventura ei cu Blundy, însă nu a avut de ales. 
Trebuia să stea de vorbă cu ea, să o audă spunând cu gura ei că 
teoria lui despre relația extraconjugală era corectă. Orgoliul lui 
avea nevoie de asta, după ce se înșelase în legătură cu Reuben 
Tasker. Nu conta de câte ori spunea Charlie: „Dar a fost Tasker! 
A fost ideea lui. El a plănuit totul și i-a poruncit soţiei-sclave să 
îndeplinească  planul!”, nemulţumirea lui Simon era 
neschimbată. Pentru prima dată în viața lui profesională spusese 
echipei lui numele criminalului, ca apoi să se dovedească faptul 
că persoana aceea nu ucisese. Toate indiciile păreau să arate 
spre Tasker, iar Simon și-a permis să se lase sedus de 
simplitatea răspunsului. Uitase de lucrurile care nu se potriveau: 
de faptul că Gibbs fusese lăsat să aștepte afară, fiindcă Tasker, 
dintr-un motiv sau altul, nu putuse sau nu voise să coboare și 
să-i deschidă. Nu, soţia lui, Jane, fusese cea care îi deschisese 
ușa... 

Jane Tasker: soția pe care Gibbs o descrisese ca fiind o 
servitoare care slujea un bărbat ce nu-și dorea să aibă 
servitoare. Așteptând porunci de la Reuben Tasker, ca și cum 
acesta ar fi fost singurul ei scop în viaţă. Inspăimântată când și- 
a dat seama că are în casă memoriile fostei soţii a lui Damon 


VP - 359 


Blundy, de-a dreptul terifiată la gândul că Tasker s-ar fi înfuriat, 
oferindu-i lui un alibi, sau cel puţin părând că o face. Simon 
chiar se gândise „Oh, e clar că minte în legătură cu asta”, fără 
a-i trece prin cap că și Jane ar fi putut fi implicată în crimă, cu 
atât mai puţin că ea o comisese, în timp ce Reuben stătuse 
acasă scriind capitolul 14 din cel mai recent roman al lui. 

Detaliile cele mai mărunte erau cele care acum îl dureau cel 
mai mult. 

Se mai înșelase în legătură cu ceva: presupusese că locul 
faptei, criptic și așezat teatral, fusese o modalitate prin care 
criminalul comunica cu poliţia. Cu el chiar, cu marele Simon 
Waterhouse. Însă toate indiciile fuseseră lăsate pentru Nicki 
Clements. Reuben Tasker considerase de la sine înţeles că 
detaliile crimei aveau să apară în presă și că Nicki avea să-și 
dea seama cine îl omorâse. 

Simon fusese atât de sigur că mesajul îi era adresat lui! Oricât 
de umilitor era să o recunoască chiar și față de el însuși, se 
simţea ignorat și lipsit de relevanță. 

— Nu v-am spus că l-am angajat pe Uskalis ca s-o urmărească 
pe Nicki, fiindcă nu am putut, i-a răspuns Paula. Nu fără a scoate 
la iveală un interes dubios de mare faţă de o femeie pe care nu 
o cunosc. 

— Cu toate astea, acum ești dispusă să îţi dezvălui acest 
interes neobișnuit faţă de Nicki Clements. 

— Da, sunt, i-a răspuns ea, aruncându-i un zâmbet de genul 
„Norocul tău!” După cum v-am spus, din comentariile lui Nicki la 
articolele lui Damon, mi-a fost clar că era îndrăgostită de el. Mă 
întrebam dacă aveau o aventură. Și fiind bogată, mi-am permis 
să încerc să aflu. 

— Te-ai întrebat asta fiindcă erai geloasă. Tu erai amanta lui 
Damon și nu sufereai gândul că mai exista cineva în afară de 
tine. 

— Nu, a răspuns Paula, sorbind din ceai; spre deosebire de 
Simon, ea nu vărsase nici măcar o picătură în farfuriuță. Am vrut 
să aflu ceva mizerii despre Damon, ca să-l pot face de râs în 
fața publicului. Nu cu o aventură - în sine, aceasta n-ar fi contat 
deloc -, dar... ei bine, din câte mi-am dat seama, Nicki Clements 
era o neica-nimeni, o casnică plictisitoare. Departe de statutul 
de celebritate. Damon n-ar fi vrut să fie prins trăgându-și-o cu o 
tipă banală. 


VP - 360 


Simon a mijit ochii. 

— Foarte bine, a răspuns el. Și aici ar trebui să răspund eu: 
„Dar tu n-ai sperat la un moment dat să ajungi prima femeie 
premier laburist?” și să mă las distras de ipocrizia socialismului 
ăstuia elitist, de faptul că vorbești despre egalitate în vreme ce 
în secret dispreţuiești oamenii de rând. Sunt sigur că ești, într- 
adevăr, snoabă, dar acum joci cartea asta doar ca să-mi distragi 
atenţia de la minciuni. 

Paula a continuat să zâmbească. 

— Când ai venit la secţie, mi-ai promis un târg: dacă eu 
acceptam să nu-i spun nimic lui Hannah Blundy, tu aveai să-mi 
spui totul. Acum sunt pregătit să accept propunerea ta. 

Zâmbetul îngheţat al femeii s-a transformat într-un rânjet 
amuzat. 

— Serios? E o decizie tare înţeleaptă. Bine, atunci, nu luați în 
seamă ce v-am spus adineaori. Aveţi dreptate. Am minţit. 

Părea cumva prea ușor. 

— Recunoști c-ai avut o aventură cu Blundy? 

— Da. 

— Și ai încredere pur și simplu că voi respecta înțelegerea și 
că nu îi voi spune lui Hannah? 

— Da. Nu-i veți spune. Nu vreţi să o distrugeti și, din câte mi- 
aţi spus, e clar că aventura mea cu Damon n-a avut nicio 
legătură cu moartea lui. 

Simon a sorbit dintr-o înghiţitură restul de ceai. Câteva 
picături de pe fundul ceștii au aterizat pe cămașa și pe cravata 
lui, fiind parte din motivul pentru care voia să-și termine ceaiul. 
De fiecare dată când se stropea, neîndemânatic, Paula făcea 
eforturi vizibile să nu izbucnească în râs. 

— Ai pus pe cineva s-o urmărească pe Nicki pentru că bănuiai 
că era îndrăgostită de Damon. Și bănuiai asta pentru că erai tu 
însăţi îndrăgostită de el. Comentariile ei la articolele lui erau 
exact ce-ai fi scris și tu. Coincideau straniu de mult cu ceea ce 
gândeai tu. Ţi-ai dat seama că Nicki nu îl apăra pur și simplu, ci 
că îi luă apărarea pentru că-l iubea. 

— Da, a răspuns Paula. Așa e. Aveam încredere în Damon că 
nu m-ar fi înșelat, aveam încredere totală în el, dar... uneori, 
când citeam comentariile lui Nicki, parcă citeam în propria 
inimă. Era tare ciudat. Așa că da, o fărâmă minusculă de 
îndoială s-a strecurat în sufletul meu. Plus că în decembrie anul 


VP - 361 


trecut, s-a mutat în Spilling, ceea ce m-a speriat. Am știut 
pentru că și-a schimbat locaţia din profilul de utilizator al rubricii 
de comentarii. Și, după cum am spus, am o grămadă de bani, 
așa că nu exista niciun motiv pentru care să nu-mi înlătur 
îndoielile punând pe cineva s-o urmărească o vreme. Și chiar m- 
am liniștit: era clar că Nicki și Damon nici nu se apropiau unul de 
altul. Am ajuns la concluzia că era o fană obsedată. lar apoi nu a 
mai comentat. 

— Dar ai continuat s-o supraveghezi. 

l-a mai aruncat un zâmbet larg, luminos. 

Nu o deranjează să se simtă jenată atâta timp cât nu arată 
jenată. Nu o deranjează să fie sfâșiată de durere, câtă vreme 
nu-i vede nimeni durerea. 

— Practic, îmi cumpăram propria linişte sufletească, a 
continuat ea. Nu am vrut să fiu nevoită să încep iarăși să îmi fac 
griji. Sigur că în cele din urmă aș fi renunţat la detectiv. In 
apărarea mea... După ce s-a mutat în Spilling, drumul pe care își 
ducea copiii spre școală o făcea pe Nicki să treacă de două ori 
pe zi prin fața casei lui Damon. Nu mă temeam doar că și-o 
trăgeau pe la spatele meu. În același timp mă temeam că 
femeia asta ar fi putut să-i dea foc la casă sau ceva. La un 
asemenea nivel de obsesie... 

A făcut o figură exagerată de „Vai, Doamne!” 

— S-ar fi putut întâmpla orice, nu? 

— Prin urmare tu și Damon eraţi dușmani în public și iubiți în 
particular? 

— Da. Înainte să ne întâlnim în persoană eram cu adevărat 
dușmani, dar odată ce ne-am văzut... a chicotit. Ei bine, asta a 
cam pus capăt dușmăniei. Pe urmă am făcut dragoste, nu 
război. 

— Și ăsta-i adevărul care ar fi distrus-o pe Hannah Blundy? a 
întrebat-o Simon, fără a încerca să-și ascundă scepticismul. 

— Da. 

— Nu mai e nimic altceva? 

— Ce-ar mai putea fi? 

— Tu și Damon aţi continuat să vă atacați unul pe altul în 
public. De ce? Era o perdea de fum? 

— Da, una genială, cu care am păcălit lumea întreagă, a 
izbucnit Paula în râs. M-am dat de gol o singură dată - i-am 
trimis un tweet crezând că era un mesaj privat, dar era public. 


VP - 362 


— „Mă rătăcisem, eram speriată, dar un conservator m-a adus 
acasă”? 

Pentru o clipă, zâmbetul i s-a şters de pe față. Ochii i-au sclipit 
a surprindere, iar Paula a clipit de câteva ori. Apoi și-a arborat 
obișnuita expresie nonșalantă. 

— Exact. E un citat din... 

— Știu ce este. Și Damon ţi-a răspuns, nu? A crezut și el că 
era un mesaj privat? Sau lui nu i-a păsat? Cred că tu ai fost cea 
care a insistat să păstraţi secretul, cea care a creat planul care 
ar devasta-o pe Hannah, dacă i l-aș explica. 

Paula n-a spus nimic. 

— Când tu ai șters tweet-ul cu pricina, Damon ţi-a urmat 
exemplul, însă el n-ar fi șters nimic dacă nu ai fi făcut-o tu. Voia 
să te ia de soție, nu-i așa? Când v-aţi întâlnit prima oară, în 
octombrie 2011 - chiar aici, în încăperea aceasta -, tu și Richard 
Crumlish erați pe cale să vă despărțiți oficial. Damon era singur. 
Nu v-ar fi oprit nimic din a fi împreună - în mod deschis, nu pe 
ascuns. Damon asta voia. Însă tu nu. 

— Continuaţi, a spus Paula. Incepe să-mi placă povestea asta 
de adormit copiii. 

— Cunosc un cuplu care are o aventură, într-o situaţie 
similară. El și-ar părăsi într-o clipă soţia pentru ea, dar ea nu 
vrea să-și părăsească soțul. A susținut întotdeauna că asta este 
pentru că nu vrea să rănească pe nimeni, dar nu-i adevărat. Pur 
și simplu preferă fantezia în locul realităţii. El, bărbatul, vrea o 
realitate mai fericită. Gândește pragmatic, e un realist. Ea are 
suflet de copil, e cu capul în nori și acolo dorește să și rămână. 
Indiferent dacă își dă seama de asta sau nu, ea trăiește cu 
impresia că dacă îi permite bărbatului ideal, celui din fantezie, 
să treacă în realitatea de zi cu zi, strică fantezia. Singura 
modalitate de a menţine fantezia pentru totdeauna este să te 
ancorezi într-o realitate mai puţin pasionantă, din care să-ţi 
dorești întruna să evadezi. 

Și pe urmă să te prefaci că te desparti, să-ți anunti 
despărțirea... De ce? Simon nu reușise încă să formuleze o 
teorie ca lumea în legătură cu falsa despărțire dintre Liv și 
Gibbs. Poate că era o greșeală să presupună că era falsă. Oare 
putea fi adevărat: nu se mai culcau împreună, se reinventaseră 
ca doi cei mai buni prieteni platonici? Charlie era sigură că nu 
era așa. 


VP - 363 


Îndepărtându-și gândul de misterul acesta, Simon i-a spus 
Paulei: 

— Cred că semeni cu ea, cu femeia asta pe care o știu eu. 
Preferi fantezia realităţii. Vrei să ţii lucrul cel mai preţios pentru 
tine departe de viața ta adevărată, de zi cu zi. Așa se explică 
prezenţa lui Hannah în viaţa lui Damon și a lui Fergus Preece în 
viața ta. Asta este adevărul devastator pe care ești hotărâtă să 
nu-l afle Hannah. Nu că soţul ei se culca cu tine, nu un simplu 
adulter, ci faptul că Damon s-a folosit de ea pentru a-ți face tie 
pe plac încă din prima clipă când a zărit-o. Avea nevoie de o 
soţie pentru că asta îi cerea femeia pe care o iubea cu adevărat: 
tu. 

— Aţi terminat? 

— Nu. Damon a întâlnit-o pe Hannah la sfârșitul lui noiembrie 
2011, la mai puţin de două luni după ce te-a cunoscut pe tine, și 
a părut să se îndrăgostească de ea la prima vedere. S-au 
căsătorit în martie 2012. Ai fost foarte severă cu el, nu? Pun 
pariu că nu l-ai lăsat nici să pună mâna pe tine până n-a găsit cu 
cine să se căsătorească. l-ai spus: „Găsește-ţi o soţie și fă-o 
fericită, ca să rămâneţi împreună, și apoi am să-ţi fiu... cealaltă 
femeie”. 

Paula a izbucnit în râs. 

— Faceţi să sune totul teribil de demodat. 

— Ție ţi-a luat un pic mai mult să-l găsești pe Fergus. Probabil 
că cei doi soți-paiaţe ar fi trebuit să aibă niște caracteristici 
aparte. Tu și Damon le-aţi stabilit de comun acord. Incerc să-mi 
dau seama ce au în comun Hannah Blundy și Fergus Preece. 
Fergus are o grămadă de pământ, dar Hannah nu are nicio 
proprietate, nu e bogată... 

— Sunteţi cam cinic din fire, nu? îl întreabă Paula zâmbind și 
luând încă o gură de ceai. Mda, presupun că va trebui să vă dau 
punctaj maxim. Aveţi dreptate, în principiu, dar nu în legătură 
cu criteriile pe care le-am folosit atunci când ne-am căutat 
parteneri de viaţă. Uitaţi... știam că ceea ce plănuiam era 
groaznic de nedrept pentru femeia și pentru bărbatul pe care 
aveam să-i alegem. Nu ne făceam iluzii cum că am fi procedat 
corect. Damon ura ipocrizia mai mult decât orice și... ei bine, am 
ajuns s-o urăsc și eu. Dar nu am vrut să provocăm mai multă 
suferință decât trebuia ca să ne protejăm relaţia. Ştiam că 
iubirea noastră perfectă - și chiar era perfectă - putea dăinui 


VP - 364 


doar dacă rămâneam despărțiți de circumstanțele practice. Nu 
rămâi femeia perfectă în ochii unui bărbat care ţi-a scos câteva 
gheomotoace de păr din scurgerea de la baie! Nici măcar eu nu 
pot rămâne perfectă și uitaţi-vă la mine! a exclamat ea, arătând 
spre chipul ei. Sunt cea mai frumoasă femeie pe care o știu, dar 
cu ce mă ajută asta? A doua oară când m-am întâlnit cu Damon 
- întâlnirea cu o mulţime de 11, la care nu ne-am mai învârtit în 
jurul degetului și am recunoscut că suntem suflete-pereche -, 
mi-a povestit că a divorțat de cea de-a doua soţie fiindcă 
sforăia. Între noi fie vorba, detectiv Waterhouse... și eu sforăi. 
Înțelegeţi acum ce vreau să spun? 

S-a aplecat în față. 

— În ziua în care a murit, Damon era îndrăgostit nebunește de 
mine, exact ca în ziua de 11 noiembrie 2011, a continuat ea cu 
o strălucire deosebită în ochi. Și asta numai pentru că m-am 
ținut tare și am spus „nu”: nu am vrut să ne căsătorim, nu am 
vrut să locuim împreună, nu am vrut să facem sex până când nu 
s-a căsătorit cu altcineva. Chiar și după aceea, când ne 
întâlneam, nu acceptam să stau în aceeași cameră de hotel cu 
el. Nu îţi poţi asuma riscul ăsta, dacă vrei să faci impresie bună. 
Dimineaţa îţi miroase gura urât, îţi pute subsuoara... 

Tare urât mod de a privi viața, își spune Simon. 

— Nu aveţi decât să mă judecați, dar pun pariu că nu aţi fost 
niciodată îndrăgostit de un om care ar fi fost în stare să bage 
divorț din cauza sforăitului. Sigur, puteţi trage concluzia că 
Damon a fost un monstru, iar eu, victima lui, căreia i-a spălat 
creierul. Adevărul este că treaba era reciprocă. Damon era 
perfecţionist, însă eu sunt foarte irascibilă și mă simt jignită 
imediat. Îmi este foarte greu să-mi revin după o jignire. Și i-am 
spus asta lui Damon, am fost deschisă de la bun început. l-am 
zis: „Dacă mă jigneşti sau mă rănești vreodată, punem punct 
imediat”. Când l-am cunoscut pe Crummy - fostul meu soț, 
Richard Crumlish -, mi-a promis luna de pe cer. El îmi părea 
minunat, eu îi păream o zeiță. Totul era perfect, numai lapte și 
miere. lar apoi m-a rănit cu o chestie măruntă și pentru mine 
acela a fost sfârșitul. M-am prefăcut că-l iert, dar, în secret, din 
acel moment înainte am început să-mi caut pe altcineva. 

— Care a fost chestia măruntă? 

— Într-o seară, târziu, eram în centrul Londrei și trebuia să 
ajung acasă. Mi-a zis să iau un taxi - nu avea chef să se îmbrace 


VP - 365 


și să iasă. Nu era vorba că n-aveam bani să iau un taxi, dar până 
atunci fusese doritor să mă aducă acasă. Mi-am spus atunci: 
„Deci așa. Îţi pasă mai puţin de mine decât ultima oară când am 
avut nevoie să mă aduci acasă. S-a încheiat epoca de aur”. Și, 
sincer, cine vrea să se chinuiască cu ceea ce urmează când 
perioada de miere se încheie, cu situația în care ajung toate 
căsniciile în cele din urmă, cu epoca... de aluminiu? 

— Dar... Damon Blundy te jignea întruna, în fiecare 
săptămână, în editoriale. Asta nu te rănea? 

— Ah, a răspuns Paula închizând ochii o clipă. Ba da, mă 
rănea. Însă, vedeţi dumneavoastră, cu Damon lucrurile mergeau 
întotdeauna în direcția opusă, în direcţia cea bună. El m-a rănit 
înainte de a mă cunoaște. Apoi, după ce ne-am cunoscut, s-a 
îndrăgostit de mine și... în fine, ca să continuăm metaforele cu 
metale, am trecut de la cositor la un aur strălucitor. Și pentru el 
a fost la fel - îl uram și pe urmă l-am iertat: de la cositor la aur. 
lar apoi... am făcut asta întruna: ne distrugeam unul pe altul în 
public, ne aruncam cât mai multe jigniri oribile, ca apoi să ne 
revanșăm în particular. Când persoana dragă repară răul pe 
care ţi l-a provocat iubindu-te cu aceeași intensitate cu care te-a 
rănit, ai o senzaţii fantastică. lubirea n-ar fi nici pe departe la fel 
de puternică dacă nu ar constitui mult așteptatul antidot pentru 
o ură la fel de intensă. E ca atunci când bei o cola rece după ce 
te-ai încins jucând un meci de tenis și ești groaznic de însetat. 
Are un gust mai bun decât orice altă cola băută vreodată. 
Căsnicia, pe de altă parte, e ca și cum ai începe să bei o cola 
acidulată, ca apoi să aștepți și să tot aștepți, până când își 
pierde și ultima bulă de acid. 

Simon a dat din cap. Sadism romantic. O agonie teribilă, 
intimă, căreia doar persoana iubită îi putea pune capăt. Oare ar 
fi trebuit să îl îngrijoreze faptul că înţelesese atât de repede și 
de bine, că explicaţiile Paulei nu îl uluiseră? 

— Și atunci care au fost criteriile? a întrebat-o el. Pentru... 
alegerea partenerilor de viaţă. 

— Ah, da, partea cu fapta bună. 

Cu fapta bună? Simon aștepta răbdător. Nu prea vedea cum 
ar fi putut planul Paulei și al lui Damon Blundy să aibă o latură 
altruistă, dar hotărâse să aibă mintea deschisă. 

— Pentru mine a fost foarte important să nu-i folosim pe 
oamenii ăștia ca pe niște marionete. Damon, evident, a zis: 


VP - 366 


„Perfect, o să agăţ o chelneriţă și o cer în căsătorie”, a povestit 
Paula dând ochii peste cap a exasperare. l-am zis: „Nu. Ai să 
găsești o femeie inteligentă, de/oc atrăgătoare, pe care s-o poți 
iubi și respecta la nivel platonic. Și chiar o vei iubi și respecta - 
nu ca pe mine, ci așa cum se iubesc cuplurile căsătorite. Vreau 
să îi oferi femeii pe care o alegi cea mai bună și mai armonioasă 
căsnicie cu putință, așa că ai face bine să alegi o tipă care să 
merite lucrul ăsta”. O să sune ciudat și spiritual - adevărul este 
că sunt un pic spirituală, cu toate că nu vorbesc despre asta și 
uneori chiar fac mişto de lucruri de genul ăsta -, dar... 
dragostea e un lucru la care te pricepi cu atât mai bine cu cât 
exersezi mai mult. Faptul că o iubea pe Hannah în fiecare zi, că 
se purta iubitor față de ea... ăsta era exerciţiul spiritual al lui 
Damon. 

Dintr-odată, Paula a izbucnit în râs. 

— Sigur că nu așa i-am prezentat lui situaţia, mi-ar fi zis să-mi 
bag minţile în cap, dar am reușit să-l fac să înţeleagă ideea. 
Bărbaţii care se poartă urât cu soțiile se poartă la fel de urât și 
cu amantele, întotdeauna, absolut întotdeauna - poate nu de la 
început, dar la un moment dat ajung să se poarte la fel de urât 
cu amândouă. Și viceversa: dacă te porți frumos cu soția, ai să 
îți tratezi minunat și amanta. Prin urmare, dacă îţi cauţi o 
amantă, nu alege niciodată o femeie care-și vorbește soțul de 
rău. Eu, de exemplu, îl ador pe Fergus: nu în sensul romantic și 
cu totul diferit faţă de felul în care îl adoram pe Damon, dar tot 
iubire este. Și îl iubesc mult. Exersând această iubire în fiecare 
zi, mă pricep tot mai bine să fiu o persoană iubitoare, iar de pe 
urma acestui lucru beneficiază... 

S-a oprit cu o tresărire dureroasă. 

— De pe urma acestui lucru beneficia Damon, a continuat ea. 

— Înţeleg de ce nu voiai să afle Hannah. E mai rău decât dacă 
pur și simplu ar fi înșelat-o. 

— E mai supărător, l-a corectat Paula. Nu sunt sigură dacă e 
neapărat mai rău. 

Simon era sigur. 

— Nu am să îi spun lui Hannah, dar... atât cât contează, nu mi 
se pare în regulă ceea ce ați făcut tu și Damon. Aţi făcut un 
lucru oribil. lar faptul că i-ai spus lui Damon că trebuia ca femeia 
aleasă să nu fie atrăgătoare... pun pariu că ai zis că și tu faci la 
fel, nu? Că ai să cauţi un bărbat urât? 


VP - 367 


— Și ce e în neregulă cu asta? Ce rost ar fi avut să ne stârnim 
unul altuia gelozia din punct de vedere sexual? Știam că urma 
să fim oricum suficient de geloși - am stabilit de la bun început 
că urma să ne culcăm cu persoanele alese. Ar fi fost nedrept să 
nu o facem. 

Simon nu a mai spus nimic. A fixat-o cu privirea atât cât i s-a 
părut că o poate face fără să devină ciudat. Apoi a întrebat-o: 

— Nu te simţi vinovată? 

— Nu. Asta nu înseamnă că sunt de părere că ceea ce am 
făcut este cu totul în regulă, dar... am făcut și un lucru bun. 
Destul de bun, având în vedere care era scopul nostru. Dacă 
voiam ca iubirea noastră să dăinuiască - și așa a fost, va dăinui 
și de acum înainte -, trebuia să facem ce am făcut, exact așa 
cum am făcut-o. Nicio altă variantă n-ar fi funcţionat. Toţi 
oamenii îi folosesc pe cei din jur drept instrumente pentru a 
obţine fericirea, poate cu excepţia câtorva pustnici pătrunși de 
valoarea sacrificiului personal. Dar cei mai mulţi oameni se 
folosesc unii pe alţii. 

Simon a pus pe masă o bancnotă de cinci lire și s-a ridicat să 
plece. 

| se făcuse sete - ceaiul avea întotdeauna efectul ăsta asupra 
lui. 

— Mulţumesc că mi-ai spus adevărul. 

— Să știți că-l fac pe Fergus extrem de fericit! a strigat Paula 
după el. 

Trecând prin holul hotelului Sofitel, Simon și-a imaginat cum 
ar fi fost să-i spună lui Hannah Blundy ceea ce aflase. Oare ar fi 
trebuit să-i spună? Era răspunsul pe care și-l dorea cu atâta 
ardoare, însă ar fi fost mai fericită după aflarea lui? Și oare 
fericirea era lucrul cel mai important? Cu ce ar fi ajutat-o să știe 
acest adevăr? 

Ajuns în fața hotelului, Simon a clipit des în lumina soarelui și 
a tras în piept cu poftă aerul proaspăt. 

Ştia că nu avea niciun rost să se mai gândească. Oricât ar fi 
dezbătut cu el însuși chestiunea asta, până la urma avea să-i 
spună lui Hannah. Adevărul era important. Dacă ar fi fost în 
locul ei, ar fi vrut să știe adevărul. 

Era momentul s-o sune pe Charlie, care nu avea să fie de 
acord cu el, încercând să-l convingă să se răzgândească. 


VP - 368 


Multumiri 


Le sunt profund recunoscătoare celor din echipa de la Hodder 
pentru atenția și talentul cu care s-au ocupat de cartea mea, ca 
întotdeauna, precum și fantasticului meu agent, Peter Straus. 
Multe mulţumiri lui Emily Winslow, care a citit o ciornă a 
romanului și mi-a oferit o mulțime de sugestii incredibil de 
folositoare, ca și lui Dominic Gregory și Rosannei Keefe, pentru 
discuţia legată de Superman și de Clark Kent. Le mulțumesc din 
suflet lui Chris Gribble, pentru Biografu/ cartografului, care pur și 
simplu a trebuit să fie inclus în carte, precum și lui Dan, Phoebe 
și Guy Jones, care au suportat încă un an de lipsă de atenţie și 
de haos din partea mea. Le mulțumesc tuturor celor care au 
participat la dezbaterea „De ce este mai rău să te dopezi ca 
sportiv decât să te droghezi ca scriitor?”, Morgan și Klair White, 
Mic Wright fiind doar trei dintre aceștia. Îi mulţumesc în mod 
deosebit soțului meu, Dan, care mi-a atras atenţia asupra 
acestui subiect și care este întotdeauna dispus să gândească 
lucruri de neconceput și să rostească lucruri imposibil de rostit. 

Extrem de recunoscătoare îi sunt și lui Naomi Alderman, care 
a folosit expresia „telling error” într-o discuţie pe Twitter și 
astfel mi-a dat ideea unui titlu care îmi place enorm; totodată, 
Naomi a contribuit cu o serie de informaţii preţioase din 
domeniul psihologiei. 

Aș dori să le mulțumesc tuturor editorialiștilor și bloggerilor 
controversaţi, ale căror scrieri îmi place atât de mult să le 
citesc, și care - laolaltă - au constituit inspiraţia pentru 
personajul Damon Blundy; sunt prea mulţi pentru a-i enumera 
(și, sincer vorbind, pe unii dintre ei nu îi poţi admira fără să fii 
criticat pe Twitter pentru gusturile tale). Și dacă tot a venit 
vorba, un rol important în scrierea acestei cărți l-a avut Twitter- 
ul, locul în care se găsește atâta bunătate și, în același timp, 
atâta cruzime, precum și nesfârșite rezerve de afirmaţii 
absurde. Twitter-ul îmi amintește zilnic de faptul că și cele mai 
descreierate personaje cărora le dau viață în paginile cărţilor 
sunt neverosimil de echilibrate, în comparaţie cu mulţi oameni 
din viața reală, de zi cu zi. 


VP - 369 


Le mulțumesc minunaţilor mei cititori, care îmi trimit tweet- 
uri, e-mailuri și scrisori despre romanele mele - sper din toată 
inima să vă placă și cel de faţă! Totodată, trebuie să le 
mulţumesc și editorilor mei din alte ţări, care au făcut ca 
parteneriatul straniu dintre Simon Waterhouse și Charlie Zailer 
să ajungă în toate colţurile lumii (ca să nu mai spun și despre 
relaţia ciudată dintre Liv și Gibbs). 

Le mulţumesc celor de la Carcanet că mi-au acordat 
permisiunea de a publica un fragment din „Temerile adânc 
înrădăcinate”, de C.H. Sisson. Poemul apare în volumul său, 
Antidotes, publicat la Editura Carcanet. 

Nu în ultimul rând, aș vrea să îi mulțumesc unicului și 
grozavului Dan Mallory, ale cărui prietenie și entuziasm fără 
margini în ceea ce privește dezbaterea pe subiectul cărților și al 
oamenilor au creat o nouă - și pasionantă - latură a vieții mele. 


VP - 370 


i palp tant 


n nou rom! ) 
i Jeruui psiho“ 


vi 
rtual-project.eu 


VP - 371