Sophie Hannah — O papusa sau alta

„Suspans de cea mai înaltă calitate.” 


Literary Review 


SOPHIE HANNAH 


O PĂPUŞĂ SAU 
ALTA 


Traducere din limba engleză 
Irina Negrea 


NEMIRA, 2011 


Titlul original: Litt/e Face, 2006 


Versiune ebook: v1.0, ianuarie 2017 


_ Sophie Hannah s-a născut în 1971 la Manchester. 
Intre 1997 şi 1999 a studiat la Trinity College, Cambridge, 
iar în perioada 1999-2000, la Wolfson College, Oxford. Este 
autoarea a cinci thrillere psihologice - Little Face (O păpuşă 
sau alta), Hurting Distance, The Point of Rescue, The Other 
Half Lives şi A Room Swept White - devenite aproape 
imediat după publicare bestselleruri internaţionale. Little 
Face şi Hurting Distance au fost nominalizate pentru 
Theakston's Old Peculier Crime Novel of the Year Award. O 
păpuşă sau alta a fost, de asemenea, nominalizat pentru 
IMPAC Award. In anul 2004, i-a fost decernat marele premiu 
în cadrul festivalului de proză scurtă Daphne du Maurier, 
pentru povestirea The Octopus Nest. Sophie Hannah a 
publicat şi cinci volume de poezie, studiate în prezent în 
învăţământul superior din Marea Britanie. În 1997, volumul 
de poeme Pessimism for Beginners a fost nominalizat pe 
lista scurtă a prestigiosului T.S. Eliot Award. În prezent, 
Sophie Hannah locuieşte în Cambridge, împreună cu soţul 
ei şi cei doi copii. 


Pentru bunica mea, Beryl, 
cu dragoste 


1 


Vineri, 26 septembrie 2003 


Am ajuns afară. Nu m-am îndepărtat prea mult de uşa de 
la intrare, dar am ieşit din casă şi sunt singură. Când m-am 
trezit de dimineaţă, nu mă gândeam că astăzi va fi ziua. Mi 
se părea că nu ar fi bine sau, mai degrabă, mie nu îmi pica 
bine. M-a convins Vivienne, la telefon. „Crede-mă, niciodată 
nu vei simţi că a venit momentul”, mi-a zis ea. „Trebuie să- 
ţi iei inima în dinţi.” A avut dreptate, aşa e. Trebuie să fac 
asta. 

Traversez curtea pietruită şi paşii mi se afundă în 
prundişul amestecat cu noroi de pe alee. N-am la mine 
decât poşeta. Mă simt uşoară şi totul mi se pare straniu. 
Copacii arată ca o împletitură din fire de lână strălucitoare: 
tente de roşu, ocru şi, pe alocuri, verde. Cerul are culoarea 
ardeziei ude. Lumea înconjurătoare nu mai seamănă cu 
realitatea banală în care mă mişcam înainte. Totul este mai 
pregnant, ca şi cum decorul fizic, pe care cândva Îl 
ignoram, clamează să îi dau atenţie. 

Maşina mea este parcată în capătul aleii, în faţa porţii 
care separă domeniul Ulmii! de drumul principal. Mi s-a 
spus că nu am voie să conduc. „Aiurea”, a pufnit cu dispreţ 
Vivienne, desfiinţând recomandarea medicală. „Nici n-ai 
mult de condus. Dacă ar fi să te conformezi regulilor 
prosteşti din ziua de azi, n-ai mai face nimic, de groaza 
lor!” 

De fapt, chiar mă simt în stare să şofez sau, în fine, aşa 
cred. Mi-am revenit destul de bine după operaţie. Poate 


1 The Elms, în original (n. tr.). 


datorită pastilelor de Hypericum pe care mi le-am prescris 
singură sau, cine ştie, o fi funcţionat puterea autosugestiei: 
trebuie să fiu viguroasă şi, prin urmare, aşa sunt. 

Întorc cheia în contact şi apăs tare cu piciorul drept pe 
pedala de acceleraţie. Bolborosind icnit, motorul se trezeşte 
la viaţă. Virez şi intru pe şosea, urmărind cum viteza creşte 
constant pe indicatorul de bord. „Maşina asta prinde suta 
într-o jumătate de ceas”, obişnuia să glumească tăticul 
meu, pe vremea când Volvo-ul era încă al lui şi al mamei. 
Am jurat că voi conduce automobilul ăsta până se va 
desface în bucăţi. Îmi aminteşte de părinţii mei, aşa cum 
nimic altceva pe lume n-ar putea să o facă. Pentru mine 
rămâne un fel de membru al familiei, bătrân şi loial, care îşi 
aduce aminte de mami şi tati, cu aceeaşi afecţiune duioasă 
pe care le-o port şi eu. 

Învârtind de manivelă, cobor geamul, inhalez aerul 
proaspăt de afară, care mă izbeşte în faţă, şi mă gândesc 
că, oricât de înfricoşător ar fi mitul modern al ambuteiajelor 
urbane, în mintea oamenilor, pentru multă vreme de-acum 
înainte, automobilul va rămâne simbolul libertăţii. Gonind 
pe şoseaua aproape goală, pe lângă care se perindă 
câmpuri şi ferme, mă simt mai puternică decât sunt. Ce 
iluzie bine-venită! 

Nu suport să mă gândesc la Florence, la distanţa din ce 
în ce mai mare dintre noi. 

După ce am parcurs vreo şase kilometri printr-un ţinut de 
şes, drumul pe care merg devine strada principală din 
Spilling, orăşelul învecinat. Centrul constă dintr-o piaţă, 
străjuită de două şiruri lungi de clădiri scunde, în stil 
elizabetan, cu faţade în nuanţe pastelate. Unele dintre ele 
sunt magazine. În altele, îmi imaginez, locuiesc tot felul de 
snobi bogaţi şi bătrâni, persoane anoste, cu ochelari 
bifocali, care perorează întruna despre patrimoniul istoric al 
localităţii Spilling. Probabil că sunt nedreaptă. Vivienne nu 
locuieşte nicidecum în Spilling, chiar dacă, în raport cu 
reşedinţa ei, acesta este cel mai apropiat oraş. Dacă o 


întreabă cineva unde stă, Vivienne spune, simplu, la Ulmi, 
ca şi cum casa ei ar fi o municipalitate bine-cunoscută. 

În timp ce aştept la semafor, scotocesc în geantă după 
instrucţiunile pe care mi le-a dat ea. Faci stânga la micul 
sens giratoriu, apoi prima la dreapta, după care eşti atentă 
să nu ratezi indicatorul. Uite-l, în sfârşit: Waterfront - cu 
litere cursive, albe, groase, pe un fond bleumarin. Rotind de 
volan, intru pe alee, ocolesc în continuare clădirea pătrată, 
cu acoperiş boltit, şi opresc maşina în parcarea spațioasă 
din spatele complexului. 

În hol miroase a crini. Nici nu-i de mirare, din moment ce 
peste tot în jur văd vaze înalte, dreptunghiulare, pline cu 
flori de crin. Elegant şi scump, covorul - bleumarin cu 
trandafiraşi roz - are avantajul că arată întotdeauna curat, 
chiar dacă se murdăreşte. Oameni cu genţi de sport circulă 
de colo-colo, unii transpiraţi, alţii proaspăt ieşiţi de sub duş. 

La recepţie, mă întâmpină o tânără cu părul blond şi 
tepos, foarte dornică să mă servească. Poartă un ecuson, 
pe care scrie Kerilee. Mă bucur că fiicei mele i-am ales 
numele Florence, un prenume autentic, cu încărcătură 
istorică, şi nu vreo aiureală de nume, care să sune de parcă 
ar fi fost născocit de echipa de marketing a unei starlete 
pop de cinşpe ani. Mi-era teamă că David sau Vivienne ar 
putea avea ceva de obiectat, dar, din fericire, numele ales 
de mine a fost pe placul amândurora. 

— Mă numesc Alice Fancourt, spun eu. Sunt o nouă 
membră. 

Şi îi înmânez plicul care conţine datele mele personale. 
Ciudat, îmi dau eu seama brusc, dar Kerilee n-are nici cea 
mai mică idee de semnificaţia acestei zile pentru mine. 
Rostul întâlnirii noastre este complet diferit în mintea ei şi a 
mea. 

— Oh! Eşti nora lui Vivienne. Ai născut de curând! Parcă 
acum două săptămâni, nu-i aşa? 

— Exact. 

Calitatea de membru în clubul Waterfront este cadoul 


meu de la Vivienne sau, mai degrabă, răsplata mea pentru 
reuşita de a fi produs o nepoată. Abonamentul costă, 
probabil, cam o mie de lire sterline pe an. Vivienne se 
numără printre puţinii oameni la care generozitatea este pe 
măsura bogăției. 

— Ce face Florence? întreabă Kerilee. Vivienne este 
absolut topită după ea! Ce bine pentru Felix că are o 
surioară, nu? 

Mi se pare bizar să aud pe cineva referindu-se la Florence 
în acest fel. În mintea mea, ea va fi întotdeauna pe primul 
loc - prima mea fetiţă, cea dintâi. Însă, pentru David, este 
cel de-al doilea copil. 

Felix este foarte cunoscut la Waterfront. Stă aici aproape 
la fel de mult timp ca la şcoală, participă la competiţiile de 
golf pentru juniori, ia lecţii de înot şi se joacă în grădiniţa 
pentru copii numită Cheeky Chimps, în timp ce Vivienne îşi 
împarte programul între sala de gimnastică, piscină, salonul 
de cosmetică şi bar. Aranjamentul pare să le convină 
amândurora. 

— Aşadar, te simţi mai bine acum? întreabă Kerilee. 
Vivienne ne-a povestit absolut tot despre naştere, înţeleg 
că a fost destul de greu pentru tine! 

Sunt un pic contrariată. 

— Da, a fost groaznic. Dar Florence e minunată, iar asta 
e tot ce contează, pe cuvânt. 

Brusc, mi s-a făcut un dor teribil de fiica mea. Ce caut eu 
aici, la biroul de recepţie al unui club de sănătate, când mai 
bine rămâneam acasă, bucurându-mă de fetiţa mea 
scumpă şi frumoasă? 

— E prima oară când nu suntem împreună, mărturisesc 
eu fără să vreau. De fapt, e prima mea ieşire din casă de 
când m-am întors de la spital. Şi mi se pare de-a dreptul 
straniu. 

În mod normal, nu i-aş fi împărtăşit sentimentele mele 
unei necunoscute, dar din moment ce Kerilee este deja la 
curent cu detaliile naşterii fiicei mele, bănuiesc că nu poate 


fi niciun rău în asta. 

— Aha, asta înseamnă că e o zi mare pentru tine, zice ea. 
Vivienne mi-a spus că s-ar putea să te simţi un pic cam 
slăbită. 

— Serios? 

Cum se gândeşte Vivienne la toate! 

— Da, m-a rugat ca, înainte să ne apucăm de treabă, să 
te duc la bar şi să-ţi comand un cocteil mare. 

Mă pufneşte râsul: 

— Nu, din păcate, sunt cu maşina. Deşi Vivienne e de 
părere că... 

— ...de regulă, cu cât e omul mai cherchelit, cu atât 
devine mai vigilent la volan, îmi completează Kerilee fraza 
şi amândouă chicotim amuzate. Bun, hai acum să te 
introducem în baza noastră de date, da? continuă ea şi se 
întoarce spre ecranul computerului din faţa ei, pregătindu- 
se să tasteze. Alice Fancourt. Adresa? Ulmii, corect? 

Pare impresionată. Localnicii, în general, cunosc din 
auzite reşedinţa lui Vivienne, chiar dacă nu ştiu exact cine 
este proprietarul. Domeniul Ulmii a aparţinut odinioară 
celor din neamul Blantyre - o celebră familie din Spilling, cu 
legături în casa regală - până la moartea ultimului Blantyre, 
când tatăl lui Vivienne a cumpărat conacul, prin anii '40. 

— Da, spun eu. Momentan, aceasta este adresa: Ulmii. 

Cuvintele îmi  plăsmuiesc în minte imaginea 
apartamentului meu din Streatham Hill, unde am locuit 
până să mă mărit cu David. Un observator imparţial ar fi 
putut asemui fostul meu domiciliu cu o cazarmă 
întunecoasă, însă mie îmi plăcea mult acolo. Era bârlogul 
meu confortabil, o ascunzătoare unde nimeni nu mă putea 
găsi, mai ales dacă mă gândesc la pacienţii mei deosebit de 
egocentrici şi ameninţători. După moartea părinţilor mei, 
apartamentul acesta a fost singurul loc unde puteam să fiu 
eu  însămi,  exteriorizându-mi toată  dezolarea şi 
amărăciunea, fără să trebuiască să mă feresc de nimeni. 
Casa mea mă accepta aşa cum eram - o persoană copleşită 


de necazuri - ceea ce lumea din afară nu părea dispusă să 
aprobe. 

Fiind atât de impunător, conacul Ulmii nu are cum să ţi 
se pară intim sau confortabil. Patul în care dormim eu şi 
David seamănă cu o mobilă de muzeu înconjurată cu un 
cordon roşu din catifea, cum vezi prin castelele franţuzeşti. 
Pot încăpea în el patru inşi, dacă nu chiar cinci, cu condiţia 
să fie mai uscăţivi. Vivienne spune că e un pat 
dumnezeiesc. „Paturile duble sunt pentru şoricei”, susţine 
ea. Florence are o odaie spațioasă, cu mobilier vechi, o 
banchetă sub pervazul ferestrei şi un balansoar în formă de 
căluţ din lemn, sculptat manual, care a fost al lui Vivienne, 
când era mică. Felix are două camere: un dormitor şi o 
încăpere lungă şi îngustă, în pod, unde îşi ţine jucăriile, 
cărţile şi ursuleţii de pluș. 

Dacă te uiţi afară de la etajul de sus al conacului, 
descoperi peisaje senzaţionale. Când e senin, poţi vedea 
până departe, spre Culver Ridge, iar dacă întorci capul, 
zăreşti turla bisericii din Silsford. Parcul privat al domeniului 
este atât de vast, încât a fost împărţit în mai multe grădini, 
unele cu vegetaţie sălbatică, altele cultivate cu grijă, dar 
toate, fără deosebire, sunt ideale ca să-ţi plimbi copilaşul în 
cărucior, când e cald afară. 

David nu vede de ce ne-am muta de-aici. Când aduc 
vorba despre asta, ţine să sublinieze că nu ne-am putea 
permite să cheltuim prea mult pe o casă. „Tu chiar vrei să 
dăm cu piciorul la tot ce avem aici, la Ulmi, pentru o 
locuinţă banală, cu două dormitoare şi fără grădină?” zice 
el. „lar acum, nu uita, lucrezi în Spilling. E comod pentru noi 
să stăm cu mama. Doar nu vrei să pierzi ore în şir făcând 
naveta, nu?” 

N-am spus nimănui, însă deznădejdea mă împresoară ca 
o negură, atunci când mă gândesc că va trebui să mă întorc 
la serviciu. Am ajuns deja să văd lumea altfel şi nu mă pot 
preface că nu e aşa. 

— O să-l chem pe Ross, consilierul nostru pentru membrii 


clubului, care îţi va prezenta diversele activităţi pe care le 
oferim, se aude vocea lui Kerilee, care mă readuce la 
realitate. Pe urmă, dacă vrei, poţi să înoţi sau să faci 
gimnastică... 

Simt că mi se chircesc măruntaiele. În mintea mea, parcă 
şi văd cum mi se sfâşie cusăturile operaţiei, cum marginile 
încă roz ale tăieturii se cască larg. 

— E un pic cam prea devreme pentru asta, zic eu, cuo 
mână pe stomac. N-am ieşit din spital decât de o 
săptămână. Dar mi-ar plăcea să fac un tur şi, pe urmă, 
eventual să beau un cocteil, cum sugerai tu. 

Ross e un sud-african scund, cu părul vopsit blond, 
picioare musculoase şi un bronz oranj. Îmi arată o sală de 
sport încăpătoare, cu pardoseală din lemn lustruit, unde 
există tot ce ţi-ai putea imagina în domeniul aparatelor 
pentru exerciţii fizice. Oameni în costume de sport din lycra 
aleargă, merg, pedalează şi chiar vâslesc, din câte se vede, 
pe aceste maşinării lucioase, confecţionate din materiale 
negre şi argintii. Mulţi dintre ei au căşti în urechi şi privesc 
în sus la şirul de monitoare suspendate de tavan, urmărind 
diverse programe de televiziune, în timp ce membrele lor 
izbesc conştiincios în structurile din metal şi cauciuc. Încep 
să înţeleg de ce Vivienne arată atât de bine la vârsta ei. 

Ross îmi prezintă bazinul de înot, lung de douăzeci şi 
cinci de metri, şi îmi semnalează sistemul de iluminat 
subacvatic. Apa din bazin pare turcoaz, strălucind şi 
scânteind ca un imens giuvaier acvamarin în stare lichidă, 
proiectând şi captând lumina la fiecare unduire. Bazinul 
propriu-zis are un brâu de piatră exterior şi trepte romane 
la ambele capete. Lângă piscină, se află o zonă înconjurată 
de nişte stâlpi din marmură roz, unde apa bolboroseşte într- 
un jacuzzi rotund, atât de plin, încât spuma şi clăbucii se 
revarsă peste margine. De cealaltă parte a piscinei, există o 
saună cu un miros dulceag, ca de brad, şi o baie cu aburi, a 
cărei uşă din sticlă pare împăcilită din cauza căldurii. Un 
răpăit subit mă face să tresar şi, ridicând privirea, văd cum 


ploaia loveşte în bolta de sticlă a acoperişului. 

Inspectez vestiarul pentru femei, în timp ce Ross 
aşteaptă afară. Tipic pentru Waterfront, şi această încăpere 
depăşeşte dezideratul unei simple funcţionalităţi. Ilnăuntru, 
un Covor gros, vişiniu acoperă podeaua, care se continuă cu 
o pardoseală din gresie neagră înspre toalete şi duşuri. Nu 
există suprafaţă plană pe care să nu zăreşti diverse obiecte 
tentante: prosoape mari, albe şi pufoase, halate de baie 
frumos imprimate cu sigla Waterfront, creme pentru mâini, 
şampoane şi balsamuri pentru păr, loţiuni de corp, ba chiar 
şi pile de unghii. Trei femei au făcut duş, iar acum se şterg 
şi se îmbracă. Una dintre ele se freacă pe burtă cu 
prosopul, ceea ce pentru mine, acum, ar fi de neconceput. 
O alta se încheie la bluză şi, ridicând privirea, îmi zâmbeşte. 
Pare o persoană robustă şi sănătoasă. E în picioarele goale 
şi are pielea uşor înroşită, din cauza apei fierbinţi. Deşi sunt 
complet îmbrăcată, mă simt fragilă, stângace şi jenată. 

Îmi îndrept atenţia spre dulapurile din lemn numerotate. 
Unele sunt întredeschise, iar cheile atârnă de mânerul uşii; 
altele, fără chei, sunt închise complet. Fac turul încăperii 
până găsesc dulapul lui Vivienne, adică numărul 131, ales 
special fiindcă ziua de naştere a lui Felix este pe 30 
ianuarie, dar şi datorită poziţiei de invidiat unde este 
plasat, atât lângă duşuri, cât şi aproape de uşa pe care 
scrie „Piscină”. Vivienne este singurul membru al clubului 
Waterfront care beneficiază de un dulap rezervat ei în 
exclusivitate. Cheia se păstrează la recepţie. „Aranjamentul 
acesta mă scuteşte de neplăcerea de a trebui să mă 
trambalez zilnic cu toate lucrurile, la venire şi la plecare, ca 
o refugiată”, zice ea. 

Când ies din vestiar, îl găsesc pe Ross aşteptându-mă pe 
coridor, lângă dulăpiorul cu prosoape. 

— Sunteţi mulţumită? se interesează el. 

— Da, foarte. 

Totul este exact cum mi-a povestit Vivienne. 

— Aveţi întrebări? V-aţi dat seama cum funcţionează 


dulapurile? Pentru a închide uşa, se introduce în fantă o 
monedă de o liră, care se recuperează la plecare, 
bineînţeles. 

Clatin aprobator din cap, sperând ca Ross să-mi explice 
că voi avea şi eu un dulap rezervat special pentru mine, 
ceea ce însă nu se confirmă. Mă simt un pic dezamăgită. 

Mă conduce să-mi arate Chalfont's, restaurantul şic al 
clubului de sănătate, şi Chompers, cafe-barul în stil 
american, pe care Vivienne îl detestă, probabil din cauza 
atmosferei gălăgioase şi joviale care domneşte acolo. Pe 
urmă, ne ducem la barul pentru membrii clubului, unde 
Ross mă lasă în grija Tarei. Mă decid să fiu îndrăzneață şi să 
beau un cocteil, în speranţa că mă va ajuta să mă mai 
destind un pic. lau meniul, însă Tara îmi spune că a 
preparat deja ceva pentru mine, un amestec plin de calorii 
cu frişcă şi lichior Kahlua. Vivienne, se dovedeşte, l-a 
comandat dinainte. 

Nu mi se permite să achit costul băuturii, ceea ce nici nu 
mă mai miră. 

— Ce fată norocoasă eşti tu, spune Tara, referindu-se 
probabil la faptul că sunt nora lui Vivienne. 

Mă întreb dacă ştie de Laura, care n-a fost la fel de 
norocoasă. 

Cu înghiţituri zdravene, mă grăbesc să dau pe gât 
cocteilul, încercând să par calmă şi dezinvoltă. În realitate, 
cred că în toată clădirea asta nu există persoană mai 
tensionată decât mine, fiindcă abia aştept să ajung înapoi 
acasă, la conac şi la Florence. Imi dau seama că, în adâncul 
sufletului, ard de nerăbdare să mă întorc acolo, din prima 
secundă când am ieşit din casă. Acum, dat fiind că am 
văzut tot ce-mi poate oferi Waterfront, sunt liberă să plec. 
Am făcut ceea ce mi-am propus să fac. 

Afară, ploaia s-a oprit. Îmboldită de alcoolul care îmi 
vâjâie prin vene, încalc limita de viteză pe drumul de 
întoarcere. Mă simt curajoasă şi rebelă, însă doar pentru 
scurt timp. Pe urmă încep să mă simt ameţită şi să-mi fac 


griji la gândul că voi trece pe lângă Cheryl, moaşa mea, 
care se va scandaliza văzându-mă cum gonesc pe şosea 
într-un Volvo rablagit, la numai două săptămâni de când am 
născut. Există pericolul să omor pe cineva. lau în 
continuare pastilele care mi s-au recomandat când am ieşit 
din spital. Şi tocmai am dat pe gât un cocteil tare... Ce-o fi 
în capul meu, cum de nu-mi dau seama că aş putea să mă 
intoxic? 

Ştiu că ar trebui să încetinesc viteza, dar n-o fac. 
Nerăbdarea de a o revedea pe Florence este ca o poftă 
fizică. Deşi semaforul are culoarea galbenă, eu accelerez 
când mă apropii, în loc să frânez, cum aş face în mod 
normal. Mă simt de parcă mi-ar fi rămas acasă vreun 
membru al corpului sau vreun organ vital. 

Respir greu, aproape gâfâi, din cauza nerăbdării, în timp 
ce intru pe aleea din faţa conacului. Parchez maşina şi alerg 
spre casă, nemaiţinând seama de durerea surdă care mă 
apasă ca o vânătaie în abdomenul inferior. Uşa de la intrare 
este întredeschisă. 

— David? îl strig eu. Niciun răspuns. 

Mă întreb dacă n-o fi ieşit cu Florence la plimbare, cu 
căruţul. Nu, nu cred să fi făcut asta. David închide uşa 
întotdeauna. 

Traversez holul, înspre salon. 

— David? strig din nou, mai tare de data asta. 

Aud cum scârţâie parchetul deasupra capului şi un 
mormăit înăbuşit, semn că David s-a trezit după un pui de 
somn. Urc scara în fugă şi intru în dormitorul nostru, unde îl 
găsesc aşezat în capul oaselor pe pat, căscând. 

— Dorm şi eu când doarme fetiţa, cum spunea Miriam 
Stoppard că trebuie să fac, glumeşte el. 

E atât de fericit de când s-a născut Florence, încât parcă 
e un alt om. De ani de zile mi-am dorit ca David să îmi 
vorbească mai mult despre trăirile şi sentimentele lui. În 
prezent, orice discuţie de acest fel pare superfluă. Bucuria 
lui este evidentă din acest nou elan de energie care îl 


caracterizează acum în permanenţă, din entuziasmul 
înfocat care se desluşeşte în ochii şi în vocea lui. 

David este cel care s-a ocupat să-i dea de mâncare 
noaptea. A citit într-o carte că unul dintre avantajele hrănirii 
cu biberonul este faptul că, în felul acesta, tăticul are 
ocazia şi el să se apropie sufleteşte de copilul lui. Lucrul 
acesta este o noutate pentru David. Când s-a născut Felix, 
David şi Laura se despărţiseră deja. Florence este o a doua 
şansă pentru David. Nu mi-a spus asta explicit, însă ştiu că 
este hotărât ca totul să iasă perfect de data asta. Şi-a luat 
chiar şi un concediu de o lună. Simte nevoia să-şi 
demonstreze că a fi un tată rău nu reprezintă ceva ereditar. 

— Cum a fost la Waterfront? mă întreabă el. 

— Bine. O să-ţi povestesc imediat. 

Întorcându-mă cu spatele la el, ies din cameră şi, păşind 
în vârful picioarelor, străbat culoarul spaţios, înspre camera 
lui Florence. 

— Alice, ai grijă să n-o trezeşti, şopteşte David în urma 
mea. 

— Vreau doar să o văd un pic. Nu fac gălăgie, promit. 

Prin uşa închisă, o aud cum respiră. Ador sunetul 
răsuflării ei: ascuţit, precipitat, fonfăit - un zgomot mai 
intens decât te-ai aştepta să auzi de la un bebeluş atât de 
mic. Deschid uşa şi văd pătuţul nostim, cu care nu m-am 
obişnuit încă. Este prevăzut cu roţi şi are pereţi laterali din 
pânză. Se pare că e franțuzesc. David şi Vivienne l-au zărit 
în vitrina unui magazin din Silsford şi l-au cumpărat, ca să- 
mi facă o surpriză. 

Perdeluţele sunt trase deasupra patului, ca un baldachin. 
Mă uit înăuntru şi, iniţial, tot ceea ce văd este un 
ghemotoc. După câteva secunde, încep să disting un pic 
mai clar. Doamne! Dumnezeule! Timpul se opreşte parcă în 
loc. Senzaţia este insuportabilă. Inima îmi bubuie în piept şi 
mi se face greață. Simt în gură gustul cocteilului cu frişcă, 
amestecat cu fiere. Mă holbez cu încrâncenare, până simt 
că-mi ies ochii din orbite şi că voi cădea cu capul în jos. 


Simt că plutesc, ruptă de ceea ce mă înconjoară, 
nemaigăsind niciun reper de care să mă pot agăța. Nu, nu e 
un coşmar. Sau, mai degrabă, realitatea a devenit un 
coşmar. 

l-am promis lui David că nu voi face gălăgie. Gura mi se 
deschide larg şi urlu. 


2 


3/10/03, 11.50 a.m. (După o săptămână) 


Charlie era pe treptele secţiei de poliţie, aşteptându-l pe 
Simon, când acesta veni la serviciu, în tura de după- 
amiază. Lui Simon nu-i scăpă faptul că, pentru prima oară 
pe anul acesta, Charlie îşi pusese paltonul lung, din stofă 
neagră, cu guler şi manşete din imitație de blană. Gleznele 
ei osoase erau ascunse acum, când nu mai purta colanţi 
subţiri şi transparenţi, cum făcuse toată vara. De la un 
sezon la altul, picioarele lui Charlie deveneau din 
transparente opace, iar apoi din nou vizibile. Astăzi erau 
opace. leri - fuseseră transparente. Era un semn sigur că 
venise iarna. 

Oricum, erau în octombrie. Charlie era o fiinţă atât de 
firavă, încât întotdeauna începea să simtă frigul atunci când 
majoritatea persoanelor umblau încă în sandale. Astăzi 
părea palidă şi, în spatele ochelarilor cu rame aurii, ochii ei 
aveau o expresie de îngrijorare. In mâna dreaptă ţinea o 
ţigară fumată pe jumătate. Pasiunea lui Charlie era să aibă 
veşnic o ţigară între degete, pe care să o lase să ardă 
singură. Simon nu-şi amintea să o fi văzut vreodată trăgând 
un fum. Dar acum, pe când se apropia de ea, zări pe filtrul 
ţigării cercul roşu al rujului ei de buze. Categoric, pe chiştoc 
era mai multă culoare decât pe gura ei, de unde ieşea un 
norişor - fum ori aburul respirației ei. 

Charlie flutură impacientată din mână, făcându-i semn să 
vină spre ea. Vasăzică, // aştepta, într-adevăr. Fir-ar să fie, 
probabil că intervenise ceva grav, din moment ce rămăsese 
să-l întâmpine pe trepte. Simon înjura în gând, intuind 
iminenţa unor evenimente neplăcute şi boscorodindu-se 
totodată pentru faptul că se lăsase luat prin surprindere. 
Trebuia să fi ştiut că urma aşa ceva. Ce bine ar fi fost să 


poată spune că se aşteptase ca, din clipă în clipă, să dea 
nas în nas cu cineva care, cu o mutră de rău augur, să-i 
comunice nişte veşti proaste. Şi, poftim, Charlie îi ieşise 
acum în cale. 

Simon şi-ar fi dorit ca, indiferent de ceea ce soarta ar fi 
intenţionat să-i arunce în spate, el să poată reacţiona cu 
acea siguranţă de sine tipică pentru omul care se ştie fără 
de vină. Culmea ironiei, simţea că şi-ar putea îndura mai 
bine pedeapsa dacă ar avea certitudinea că nu merita să 
treacă prin aşa ceva. Ideea de martiriu i se părea cumva 
atrăgătoare. 

| se pusese un nod în gât. De data asta, era ceva mult 
mai serios, probabil, decât o simplă cercetare provocată de 
reclamaţia vreunui contribuabil cârcotaş. Cum de putuse să 
fie atât de prost, încât să uite - ce dacă doar trecător, ce 
dacă uitarea e în firea omului - că lui nu-i era dat niciodată 
să scape basma curată? Precis, ticăloşii ăia scârboşi de la 
Departamentul disciplinar al Poliţiei îi goliseră deja fişetul. 

Simţea un gol în stomac. Dedublată, mintea lui repeta cu 
îndârjire pledoaria propriei apărări şi, simultan, se căznea 
să înăbuşe impulsul de a se eschiva, de a-şi lua tălpăşiţa. In 
fantezia lui, Simon nu concepea o fugă laşă, ci dimpotrivă, 
un fel de retragere lentă, demnă, amară. Se imagina pe 
sine devenind din ce în ce mai mic, până ajungea doar o 
linie, un punct, neant. Prestanţa gestului grandios, 
dispariţia tăcută. Charlie ar ajunge să se întrebe dacă nu ar 
fi fost de datoria ei, poate, să-l fi susţinut cumva, iar apoi, 
odată ce s-ar fi dumirit de partea cui era dreptatea, ar 
regreta amarnic că nu crezuse în el. 

Speranţe deşarte! Plecările lui Simon de la toate locurile 
de muncă anterioare fuseseră tumultuoase, haotice, pe un 
fundal zgomotos, cu zbierete şi ameninţări, cu lovituri de 
pumni şi picioare în uşi şi birouri. Şi atunci, se întreba de 
câte ori avea dreptul un om să o poată lua de la capăt, de 
câte ori putea un om să dea vina pe altul şi să creadă 
sincer acest lucru? 


— Ce e? Ce s-a întâmplat? o întrebă el pe Charlie, sărind 
peste amabilităţi. 

Se simţea găunos, ca şi cum cineva l-ar fi scobit adânc 
pe dinăuntru. 

— la o ţigară, îl îndemnă ea, desfăcând un pachet de 
Marlboro Lights şi vârându-i-l sub nas. 

— Lasă asta, povesteşte-mi! 

— O să-ţi povestesc, dacă ai să-ţi păstrezi calmul. 

— Fir-ar să fie de treabă! Dar spune-odată, ce s-a 
întâmplat? 

Simon ştia că nu putea brava faţă de Charlie, pretinzând 
că n-ar fi panicat, iar lucrul acesta îl înfuria şi mai rău. 

— Vrei, te rog, să foloseşti un alt ton, când vorbeşti cu 
mine? 

Charlie făcea uz de autoritatea poziţiei sale ori de câte 
ori îi convenea. Prietenă şi confidentă a lui Simon până la 
un punct, brusc era capabilă să întoarcă foaia, reamintindu- 
i că, pe linie ierarhică, funcţia ei era superioară. Căldura şi 
răceala constituiau doi poli sufleteşti între care Charlie 
putea alterna inopinat, de la o secundă la alta. Simon se 
simţea ca o vietate zvârcolindu-se pe o mică lamelă de 
sticlă, de parcă ar fi fost materialul didactic asupra căruia 
Charlie desfăşura un experiment de lungă durată, testând 
efectul unor metode radical diferite şi aplicate într-o 
succesiune rapidă: afecţiune, flirt, nepăsare. Rezultatul 
experimentului: un cobai în permanenţă confuz şi indispus. 

Ar fi fost mult mai simplu să aibă drept şef un bărbat. 
Timp de doi ani de zile, Simon se înarmase, în sinea lui, cu 
ideea că putea oricând să solicite un transfer în echipa altui 
sergent de poliţie. Nu ajunsese niciodată până într-acolo 
încât să acţioneze aşa, fiindcă în realitate gândul că, în 
orice moment, ar fi putut face această schimbare îi era mai 
de folos decât schimbarea propriu-zisă la care visa. Charlie 
avea eficienţa unui adevărat comandat de vas. li purta de 
grijă şi acţiona în interesul lui. Simon cunoştea explicaţia 
acestei atitudini, însă era decis să nu se simtă vinovat; 


avea motivele ei să se comporte aşa, şi nu era treaba lui să 
îşi bată capul cu ele. Insemna oare că era superstiţios dacă 
se temea că, în clipa în care nu ar mai beneficia de 
protecţia lui Charlie, ar avea nevoie urgent de ajutorul ei? 

— Îmi pare rău, spuse el. lartă-mă. Te rog, haide, 
povesteşte-mi odată! 

— David Fancourt este la interogatoriu, în camera 2, cu 
Proust. 

— Poftim?! De ce? 

Imaginaţia lui Simon se căznea să accepte imaginea 
şocantă a inspectorului Giles Proust faţă în faţă cu un 
cetăţean. Un individ în carne şi oase, un om care nu 
ajunsese să fie redus la un simplu nume din raportul unui 
sergent de poliţie, sub forma unor cuvinte ordonat 
dactilografiate. Simon ştia din experienţă că un lucru 
neobişnuit prevesteşte ceva rău. Un lucru neobişnuit ar 
putea însemna ceva foarte rău. Toate terminaţiile nervoase 
din organismul lui erau în alertă maximă. 

— Tu nu erai aici, eu nu eram aici. Proust era singura 
persoană din Secţia de Investigaţii Criminale, în acel 
moment, aşa că Proust l-a luat în primire. 

— Dar, de fapt, de ce-a venit? 

Trăgând adânc aer în plămâni, Charlie zise: 

— Hai, ia mai bine o ţigară. 

Simon îi făcu pe plac, ca să-i închidă gura. 

— Spune-mi măcar - am cumva necazuri? 

— Mda, poftim la el, ce întrebare... mormăi Charlie, 
mijind ochii. Şi de ce, mă rog, ai avea tu necazuri?! 

— Charlie, nu mă mai juca aşa pe degete! Ce caută 
Fancourt aici? 

— A venit ca să anunţe că soţia şi fiica lui sunt date 
dispărute. 

— Ceee?!? 

Cuvintele îl năuciseră pe Simon, de parcă ar fi dat cu 
capul într-un zid de cărămidă ivit brusc în faţa lui. Apoi, 
încetul cu încetul, mintea lui începu să străpungă sensul 


enunţului lui Charlie. Alice şi fetiţa dispăruseră. Nu! Nu 
putea concepe aşa ceva! 

— Asta-i tot ce ştiu. Va trebui să aşteptăm ca Proust să 
ne spună mai multe. A trecut aproape o oră de când 
Fancourt e aici. Jack Zlosnik e de serviciu, la recepţie. 
Fancourt a anunţat că soţia şi fetiţa lui au dispărut noaptea 
trecută. Nu a găsit niciun bilet, iar de atunci nu a primit 
niciun semn de viaţă de la ele. S-a interesat la toate 
cunoştinţele, a telefonat peste tot - degeaba. 

Simon vedea negru în faţa ochilor. Privirea i se 
înceţoşase şi totul în jur părea tulbure. Ca un buldozer, 
încercă să treacă pe lângă Charlie, dar aceasta îl înşfăcă de 
braţ. 

— Hei, ia-o mai domol! Încotro, mă rog? 

— Vreau să pun mâna pe Fancourt şi să-mi spună ce 
naiba-i cu porcăria asta. 

Simon clocotea de furie. Ce-i făcuse nemernicul ăsta lui 
Alice? Trebuia să afle acum. Îl va sili să-i spună. 

— Vasăzică ai de gând să dai buzna, pur şi simplu, peste 
Proust, în timpul anchetării, asta vrei? 

— La dracu’, dacă trebuie, fix asta o să fac! 

Degetele lui Charlie se încleştară pe braţul lui Simon: 

— Într-o bună zi, din cauza firii păcătoase pe care o ai, o 
să ajungi să-ţi pierzi slujba. Mie, una, mi s-a acrit să îţi tot 
supraveghez fiecare mişcare, ca nu cumva să faci naibii 
vreo tâmpenie! 

Ea ar suferi mai mult decât mine, dacă ăştia m-ar da 
afară, se gândea Simon. Asta era, de fapt, una dintre 
barierele lui de siguranţă. Când Charlie îşi punea ceva în 
minte, lucrul acela se împlinea. De regulă. 

Neştiind cum să se strecoare mai repede prin uşile duble, 
trei poliţai intrară în sediul Poliţiei, având grijă să privească 
tot timpul în jos. Scuturând braţul, Simon se desprinse din 
strânsoarea mâinii lui Charlie şi mormăi nişte scuze. Il 
deranja ideea că provocase o scenă. Charlie avea dreptate. 
Era timpul să se dezveţe de acest gen de comportament. 


Charlie îi luă ţigara din mână, i-o puse între buze şi i-o 
aprinse. Oferea tutunul ca pe un leac, aşa cum alţi oameni 
te îmbie cu o cană de ceai. Nu conta că Simon era 
nefumător. Ştia că o ţigară îi prindea bine acum. Primul fum 
a fost ca o uşurare, iar Simon a ţinut nicotină în plămâni cât 
a putut el de mult. 

— Charlie, ascultă-mă... 

— Te ascult, dar nu aici. Termină asta, după care 
mergem să bem ceva. Şi calmează-te odată, pentru numele 
lui Dumnezeu! 

Simon scrâşni din dinţi şi încercă să respire regulat. Ştia 
că, în momente de acest fel, Charlie era interlocutoarea 
ideală, persoana capabilă să îl asculte răbdătoare până la 
capăt, chiar dacă ulterior îi spunea că debitase nişte 
tâmpenii. 

Mai trase câteva fumuri, după care strivi ţigara pe jos şi 
intră după Charlie în clădire. În sediul secţiei de poliţie din 
Spilling funcţionase cândva o piscină acoperită. Înăuntru, 
mirosea încă a clor, amintind obsesiv de vechea destinaţie 
a clădirii. La vârsta de opt ani, Simon învățase să înoate 
aici, având drept instructor un maniac în trening roşu, care 
mânuia sever o prăjină lungă din lemn. Toţi colegii lui de 
clasă ştiau deja să înoate. Simon nu putea uita ce fusese în 
sufletul lui când înţelesese acest lucru. Chiar şi acum, la cei 
treizeci şi opt de ani pe care îi avea, amărăciunea de 
odinioară îi provoca aceeaşi strângere de inimă, de fiecare 
dată când venea la secţie, să intre în tură. 

Povara  neliniştilor îl trăgea în jos, târându-l, 
scufundându-l. Simţi din nou impulsul stringent de a fugi, 
fără să ştie însă dacă picioarele îl vor conduce în interiorul 
clădirii sau afară, departe de-acolo. Nu avea niciun plan, ci 
doar dorinţa imperioasă de a se scutura pe sine, de a-şi 
disloca frica. Îşi impuse să stea nemişcat în spatele lui 
Charlie, în timp ce aceasta discuta verzi şi uscate cu Jack 
Zlosnik, individul cu o căpăţână rotundă ca un ghem de 
lână cenuşie, instalat la biroul unde odinioară, ani de-a 


rândul, şezuse Morris-Morocănosul, care le împărțea ursuz 
bilete gratis la cinema. 

Nu exista niciun motiv de a-şi imagina răul suprem - nici 
măcar de a exprima, în gând, ce ar putea însemna răul 
suprem. Era imposibil ca Alice să fi păţit ceva grav. Precis, 
intervenţia lui putea fi încă salutară. Ar fi simţit, cumva, 
dacă deja ar fi fost prea târziu, nu ar fi perceput atât de 
acut cum prezentul picură lent în trecut, ca o clepsidră 
reversibilă. Din păcate, toate astea nu constituiau dovezi 
ştiinţifice. Intuia deja care avea să fie reacţia lui Charlie. 

După o veşnicie parcă, Zlosnik rămase în spatele lor, iar 
Simon se forţă să ţină pasul cu Charlie, în timp ce se 
îndreptau toţi trei spre cantină, o sală vastă, cu ecouri 
înalte, plină de tuburi fluorescente cu lumină orbitoare, de 
glasuri gălăgioase - în special bărbăteşti - şi mirosuri urâte. 
Simon avea o dispoziţie atât de sumbră, încât totul i se 
părea grotesc, nu mai suporta să vadă pardoseala ieftină 
din parchet laminat şi pereţii galbeni ca urina. 

Trei matroane cărunte, cu şorţuri albe, stăteau la ghişeul 
dintre bucătărie şi sala de mese, împărțind lături maro şi 
cenuşii unor copoi flămânzi şi osteniţi. Una dintre ele 
împinse două căni de ceai spre Charlie, fără nicio tresărire 
pe faţa împietrită. Simon se trase îndărăt. Se temea că Îi 
tremură mâinile şi nu va putea să transporte nimic. Trebuia 
aleasă o masă, apoi scaunele trase în afară, după aceea 
împinse înapoi, spre farfurii: gesturi stereotipe care îl 
scoteau efectiv din minţi. 

— Ai o mutră de om şocat. 

Simon scutură din cap, deşi bănuia că Charlie avea 
dreptate. Nu putea să-şi scoată din minte chipul lui Alice. 
Un hău se căscase în faţa lui, iar acum se căznea să nu se 
prăbuşească în gol. 

— Am un presentiment urât, Charlie. Crede-mă, mă 
aştept la ceva foarte rău. Fancourt e implicat în povestea 
asta, precis. Indiferent ce-i spune lui Proust, totu-i o 
minciună, fir-ar să fie! 


— Oricum, nici despre tine nu se poate spune că ai fi cel 
mai obiectiv judecător cu putinţă, aşa-i? Ai o slăbiciune 
pentru Alice Fancourt. Nu te chinui să negi, te rog. Am 
văzut cât de emoţionat ai fost când a venit aici săptămâna 
trecută, şi asta doar fiindcă te aflai în aceeaşi încăpere cu 
ea. Plus că ai un aer misterios de câte ori pomeneşti 
numele ei. 

Simon se holba îndârjit la ceaiul din faţa lui. El, obiectiv? 
Nu, nici pomeneală. În David Fancourt nu avea niciun pic de 
încredere, la fel cum, în urmă cu câteva săptămâni, nu 
avusese încredere, bunăoară, în alţi doi indivizi, şi ulterior 
se dovedise că ambii erau vinovaţi. Când se întâmpla ca 
Simon să aibă incontestabil dreptate, colegii lui îl lăudau cu 
vervă, îi făceau cinste şi declarau în gura mare că nu se 
îndoiseră nicio clipă de perspicacitatea lui. Inclusiv Charlie 
făcea aşa. Cu acel prilej, nu se plânsese deloc de lipsa lui 
de obiectivitate. Deşi, în ambele cazuri, când Simon dăduse 
prima oară glas suspiciunilor lui, cei din echipă râseseră de 
el, zicând că era ţicnit. 

Oamenii, în general, rescriu istoria atunci când le convine 
lor, chiar şi aceia care, prin profesie, au datoria să ia în 
consideraţie doar faptele propriu-zise sau, altfel spus, au 
menirea să dezgroape adevărul. Simon nu înţelegea cum 
reuşeau unii să facă aşa; şi-ar fi dorit să aibă şi el un 
asemenea har. El ţinea minte, cu detalii precise, aspectele 
adecvate şi laturile inadecvate, ştiind cu exactitate cine 
spusese ce şi când. Mintea lui înmagazina toate 
informaţiile, fără să elimine niciun amănunt. Nu era comod 
sau plăcut pentru el în viaţa de zi cu zi, însă era util pentru 
munca lui de poliţist. Dacă Charlie nu era capabilă să 
sesizeze că furiile ocazionale ale lui Simon reprezentau 
consecinţa nemijlocită a faptului că era în permanenţă 
subestimat ca persoană de către toţi cei cu care lucra, chiar 
şi după ce, de atâtea ori, demonstrase că e/ avusese 
dreptate, se punea întrebarea dacă ea, ca ofiţer de poliţie, 
avea competența şi obiectivitatea necesare într-o 


asemenea profesie? 

— Sper că nu e nevoie să-ţi reamintesc câte neplăceri vei 
avea dacă te întâlneşti cumva cu Alice Fancourt în afara 
orelor de program, mai ales că te-am avertizat să nu mai iei 
legătura cu ea, zise Charlie. 

Din nou, glasul acela de amvon, tonul acela doctoral. 
Simon nu putea suporta când Charlie îl trata aşa. Chiar nu 
vedea în ce stare sufletească era el? li trecuse vreodată 
prin minte cât de groaznic poate fi să simţi că ai ajuns 
prizonierul propriilor gânduri obsesive, încât dezaprobarea 
celorlalţi să nu te mai poată atinge, trecând peste tine ca 
ploaia peste muşamaua unei pelerine? 

— Cazul ei, aşa cum a fost înregistrat, era închis, 
continuă Charlie, urmărindu-l cu atenţie. Dacă Alice a 
dispărut într-adevăr, tu rişti să fii suspendat din funcţie ori, 
şi mai grav, ai putea fi chiar arestat. Vei fi considerat 
suspect în viitoarea anchetă, nătărău fraier ce eşti! Nici 
măcar eu nu te mai pot acoperi într-o situaţie atât de 
gravă. Aşa că mai bine roagă-te să se întoarcă acasă, zise 
ea cu amărăciune. Oricum, ştiu că asta şi faci, mormăi ea 
într-un final. 

Simon luase o gură plină de ceai, dar îi era imposibil să 
înghită vreo picătură. Îl durea capul din cauza luminii de 
neon. De la masa alăturată venea un iz greţos de tocană de 
carne, care îi întorcea stomacul pe dos. 

— Spune-mi, tu ce suspiciuni ai, de fapt, în privinţa lui 
David Fancourt? 

— Nu ştiu. 

Ce efort teribil trebuia să facă pentru ca vocea să nu-i 
tremure, pentru a rămâne calm pe scaun, pentru a se plia 
ritualului unei conversații civilizate! Simţea că îi zvâcneşte 
genunchiul drept, ceea ce în cazul lui era semnul că 
întregul corp îi vibra de impulsul de a ţâşni din loc. 

— Însă consider că este o coincidenţă prea ciudată, 
ţinând seama de ceea ce a păţit prima lui soţie, se auzi 
Simon spunând, deşi nu avea niciun chef să îi înşire lui 


Charlie lungul pomelnic al persoanelor în legătură cu care 
nu se înşelase atunci când bănuise că erau vinovate. 

Dacă Charlie ţinea neapărat să-i scoată în evidenţă 
slăbiciunile, treaba ei, n-avea decât s-o facă. Oricum, nici el 
nu putea nega existenţa anumitor neajunsuri. Da, era 
incapabil să gândească lucid atunci când venea vorba 
despre Alice Fancourt. Da, uneori clocotea de mânie şi se 
purta prosteşte, de obicei atunci când spiritul obtuz al 
colegilor lui îl înfuria atât de rău, încât avea senzaţia că îşi 
pierde uzul raţiunii. 

— Hai, lasă-mă pe mine acum, i-o reteză el lui Charlie, şi 
uită-te mai bine la David Fancourt. Sau, mai degrabă, la 
tabloul care prinde contur în jurul lui. Poate aşa vei sesiza 
naibii şi tu cruda realitate. 

Ochii ei părăsiră chipul lui Simon, privind în altă parte. 
Charlie îşi făcea de lucru cu mâinile prin păr, aranjându-şi 
nişte fire răzlețe. Când deschise gura din nou, vocea ei 
părea dezinvoltă şi jovială, ceea ce îl făcu pe Simon să 
înţeleagă că remarca lui îşi atinsese ţinta. 

— Un tip celebru, nu mai ţin minte cum îl cheamă, avea o 
vorbă: „Dacă rămâi văduv o dată înseamnă că eşti 
ghinionist. Dacă rămâi văduv şi a doua oară înseamnă că 
eşti cam neglijent”. În fine, ceva de genul ăsta. 

— Sau cam vinovat, completă Simon. Moartea Laurei 
Cryer... 

— Cazul a fost închis, îl întrerupse Charlie, înăsprindu-se 
la faţă. Să nu te prind că începi să răscoleşti trecutul în 
direcţia asta! Eh, în fine, ce voiai să spui adineaori? se 
răzgândi ea, fiindcă detesta ambiguităţile de orice fel. 

— Mă refeream la faptul că, pentru un bărbat nevinovat, 
sunt cam prea multe incidente urâte de acelaşi fel, spuse 
Simon. Nu ştiu de ce trebuie să-ţi explic eu lucrurile astea. 
Te-ai gândit cumva că poate Fancourt şi-a ucis prima 
nevastă şi a scăpat nepedepsit? exclamă el, încleştând 
pumnii. Că poate se pregăteşte să-şi încerce norocul din 
nou? Întrebarea e următoarea: luăm măsuri şi încercăm să-l 


oprim pe ticălosul ăsta acum, cât îl avem aici, în clădire, 
sau stăm cu mâinile în sân şi îl lăsăm să plece, liber ca 
pasărea cerului? 


3 


Vineri, 26 septembrie 2003 


— Ce s-a întâmplat? Ce-ai păţit? 

David a apărut gâfâind în camera copilului. Eu continui să 
urlu. Un răcnet violent, ca o sirenă. Nici dacă aş încerca, nu 
cred că l-aş putea curma. Un scâncet ascuţit răsună 
strident din pătuţ. David îmi trage o palmă peste faţă. 

— Alice, ce te-a apucat? Ce-i cu tine? 

— Unde-i Florence? Unde e? ţip eu. 

Confortul nostru cotidian s-a preschimbat în ceva 
monstruos. 

— Ţi-ai ieşit din minţi? Florence e aici, uite! Ai trezit-o din 
somn. Şşşt, şşşt, scumpete mică, linişteşte-te! Mami n-a 
vrut să te sperie. Hai, vino la tati în braţe, aşa, gata, fii 
cuminte, nu e nimic. 

— Asta nu e Florence. N-am văzut în viaţa mea sugarul 
ăsta. Unde-i Florence? 

— Ce nai... ce, Doamne iartă-mă, tot îndrugi acolo? 
pufneşte David, care nu înjură niciodată, fiindcă Vivienne 
nu suportă când cineva vorbeşte urât. Bineînţeles că ea e 
Florence. Uite, poartă salopeţica Bear Hug, cu care ai 
îmbrăcat-o tu înainte să pleci, ai uitat? 

Hăinuţa aceasta este primul lucru pe care l-am cumpărat 
pentru Florence, când eram însărcinată cu ea în şase luni. E 
un combinezon din bumbac, galben deschis, pe care sunt 
brodate cuvintele Bear Hug, deasupra unei imagini cu un 
ursulet brun ghemuit în braţele mămicii lui. Am văzut 
salopeta asta la Remmick's, unicul magazin universal din 
Spilling, şi mi-a plăcut atât de mult, încât nu m-am putut 
abţine s-o iau, deşi Vivienne umpluse deja dulapul din 
camera copilului cu nenumărate obiecte de îmbrăcăminte 
de la buticurile de lux care îi plac ei, încât Florence avea 


de-acum o garderobă completă până la vârsta de trei ani, 
cel puţin. 

— Cum să nu recunosc salopeta, e a lui Florence. David, 
cine e copilaşul ăsta? Unde e Florence? Spune-mi odată! 
Am avut musafiri? Ce-i asta, o glumă de prost gust? Să ştii 
că mie nu mi se pare deloc amuzant. 

In ochii opaci şi întunecaţi ai lui David nu se poate desluşi 
nimic. El nu spune ce gândeşte decât atunci când este 
fericit. Dacă este abătut sau îngrijorat în vreun fel, se 
retrage în carapacea lui. Expresia ermetică de pe chipul lui 
denotă că a început deja să se închidă în el însuşi. 

— Alice, copilaşul ăsta este Florence! 

— Ba nu! Ştii şi tu că nu e adevărat! Spune-mi odată, 
unde e Florence? 

— Ce te-a apucat cu mascarada asta sinistră? Ai căpiat, 
ce-i cu tine? 

Incep să plâng în hohote. 

— Te rog, te rog din suflet, David, unde-i fetiţa mea? Ce- 
ai făcut cu ea? 

— Uite ce e, habar n-am ce-i cu aberaţiile astea, dar ţi-aş 
sugera să îţi vii în fire. Mă duc jos cu Florence, unde vom 
aştepta scuzele tale, declară el pe un ton glacial. 

Dintr-odată, am rămas singură în camera copilului. Cad în 
genunchi, apoi mă chircesc jos, pe podea. Plâng isteric, 
nestăvilit, parcă ore în şir, când de fapt au trecut probabil 
doar câteva secunde. N-am voie să mă las sfâşiată de 
durere. Trebuie să mă duc după ei. Timpul trece, sunt 
minute preţioase pe care nu le pot irosi. Trebuie să-l fac pe 
David să mă asculte, deşi o parte din fiinţa mea îşi doreşte 
ca eu să îl pot asculta pe el, să îmi cer scuze, să mă prefac 
că totul e în regulă, chiar dacă ştiu că nu-i adevărat. 

Îmi şterg lacrimile şi cobor la parter. Sunt amândoi în 
bucătărie. David nu ridică privirea când intru. 

— Copilaşul acela nu este fiica mea, debitez eu fără să 
vreau, izbucnind iarăşi în plâns. 

Toată nefericirea şi spaima cuibărite în mine se revarsă 


aici, în bucătăria soacrei mele. 

După expresia întipărită pe faţa lui David, s-ar zice că ar 
vrea să mă ignore, însă îl văd că se răzgândeşte şi se 
întoarce spre mine: 

— Alice, cred că e cazul să te calmezi, ca să putem 
discuta chestiunea asta în mod raţional. 

— Faptul că sunt atât de supărată nu înseamnă că nu 
sunt raţională. Gândesc la fel de raţional ca tine. 

— Bun, spune David, pe un ton răbdător. În cazul ăsta, se 
presupune că vom putea lămuri totul. Dacă susţii în mod 
serios că acest copilaş nu este fetiţa noastră, convinge-mă 
şi pe mine. 

— Cum adică? întreb eu derutată. 

— Păi, spune-mi, ce ţi se pare diferit la ea? Florence nu 
are deloc păr pe cap. Are bubiţe albe pe năsuc. Ochi 
albaştri. Până aici, nu ai de ce să mă contrazici, presupun. 

— Dar uită-te la ea! zbier eu. E altfel la faţă! Florence nu 
arată aşa! 

David se holbează la mine, de parcă m-ar vedea pentru 
prima oară în viaţa lui. Crede că sunt nebună. Nu 
recunoaşte în mine femeia pe care a luat-o de soţie. Ştiu că 
în mintea lui a tras o linie acum. David este un om 
vulnerabil, imatur din punct de vedere emoţional, 
asemenea unui adolescent. Mă întreb dacă a devenit aşa, 
ca om, fiindcă maică-sa i-a purtat mereu de grijă. Nu a fost 
pus niciodată în situaţia de a rezolva pe cont propriu o 
chestiune dificilă. În cazul unui impas complicat, ar fi în 
stare mai degrabă să te elimine din viaţa lui, să te 
izgonească din mintea lui, decât să se confrunte cu 
realitatea imperfectă pe care tu o reprezinţi. Oamenii 
problematici, ca de pildă tatăl lui şi Laura, nu sunt niciodată 
menţionaţi. Oare cât timp a mai rămas până să mă 
condamne şi pe mine la aceeaşi soartă? 

— David, şti! perfect că acest copilaş nu este ea. Nu este 
fetiţa pe care eu am sărutat-o la plecare, acum două ore. 
Fetiţa pe care noi am adus-o împreună de la maternitate. 


Fetiţa care dădea din picioruşe şi plângea când i-am pus 
salopeţica asta. Scoate-i-o imediat, ai înţeles? răcnesc eu 
subit, spre stupoarea mea şi a lui David deopotrivă. 
Salopeta asta e a lui Florence! Nu vreau să o poarte fiinţa 
asta. Scoate-o imediat de pe ea! urlu eu, retrăgându-mă în 
hol. 

— Te comporti de parcă ti-ar fi frică de ea, remarcă David 
cu un aer scârbit, cum nu l-am mai văzut niciodată. Alice, 
ce se întâmplă cu tine? Nu există aici decât o singură fetiţă. 
Florence. Fetiţa aceasta este Florence. 

— David, uită-te la ea! răcnesc eu. 

M-am transformat într-o creatură sălbatică şi barbară, ca 
o lighioană. 

— Uită-te la faţa ei. Arată altfel la faţă, nu-ţi dai seama? 
Da, are ochi albaştri şi bubiţe albe, dar la fel sunt sute de 
alţi nou-născuţi. Gata, eu o sun pe Vivienne. 

les în fugă din cameră. În hol, ochii mei săgetează 
frenetic în stânga şi în dreapta. Privirea mi se înceţoşează. 
Adrenalina din sânge mă face să gâfâi. Sunt atât de 
derutată şi amărâtă, încât pe moment nu-mi mai amintesc 
de ce am venit aici, nici ce voiam să fac. Pe urmă, ştiu. Da, 
telefonul. 

David vine după mine în hol. Văd că este singur. 

— Ce-ai făcut cu copilul? întreb eu. 

Adineauri mă deranja când o vedeam. Acum mă 
deranjează şi mai mult faptul că nu o mai pot vedea. 

David îmi smulge receptorul din mână şi îl trânteşte în 
furcă. 

— Lasă-i în pace pe mama şi pe Felix! Să nu te prind că 
îndrăzneşti să le strici vacanţa cu tâmpeniile tale. Mama ar 
crede că ai înnebunit de-a binelea. Alice, încearcă să-ţi 
recapeţi cumpătul. Fii cu capul pe umeri. 

Vivienne îi oferise lui Felix plăcerea unui sejur în Florida, 
pentru a sărbători venirea pe lume a surioarei lui. Eu aş fi 
preferat ca Felix să rămână acasă, însă Vivienne a insistat 
că această călătorie reprezintă cea mai bună modalitate de 


a-l face pe băiat să nu îi poarte ranchiună lui Florence. Se 
pare că este o tactică de succes pentru a evita invidia între 
fraţi. Vivienne a fost unică la părinţi şi a detestat 
întotdeauna ideea unor fraţi sau surori. Din clipa în care a 
fost suficient de mare încât să înţeleagă conceptul, i-a 
rugat frumos pe părinţii ei să nu cumva să mai facă vreun 
alt copil. Surprinzător este însă faptul că părinţii i-au 
respectat dorinţa. 

Tatăl lui David îşi dorea o familie numeroasă. Mai ales că 
părinţii lui avuseseră în total şase copii. „l-am spus că aşa 
ceva este exclus”, zicea Vivienne. „Un copil trebuie să 
crească având sentimentul că este unic şi special. Cum să 
simţi că eşti unic şi special, când mai există alţi cinci pe 
lângă tine?” A avut grijă ca David să nu fie acasă atunci 
când mi-a relatat povestea asta. Căci tatăl său nu este 
pomenit niciodată în prezenţa lui David. 

Nu îmi stă în obişnuinţă să îl forţez pe soţul meu să se 
confrunte cu adevăruri neplăcute. Am încercat întotdeauna 
să îl ocrotesc. 

— Uşa de la intrare era deschisă, spun eu. 

— Poftim? 

— Când m-am întors acasă, uşa de la intrare era 
deschisă. Tu dormeai. Probabil a intrat cineva şi a luat-o pe 
Florence... lăsând în loc copilul ăsta! David, hai să sunăm la 
poliţie. O, Dumnezeule, Florence! Unde e fetiţa mea? Dacă i 
s-a întâmplat ceva rău? Dacă a păţit ceva? 

Îmi smulg părul din cap şi urlu de disperare. 

David are lacrimi în ochi. Când vorbeşte, vocea lui e 
calmă: 

— Alice, mă înspăimânţi. Nu mai face aşa, te rog! Mă 
înspăimânţi, crede-mă, te rog! Calmează-te! Vino cu mine 
la bucătărie, uită-te bine la copilaşul care e acolo în leagăn 
şi înţelege, odată pentru totdeauna, că aceea este 
Florence. În regulă? 

Zăresc o licărire de speranţă în ochii lui. S-a mai îmbunat, 
oferindu-mi o ultimă şansă. Ştiu ce înseamnă pentru David 


să admită făţiş că este speriat. Probabil că mă iubeşte cu 
adevărat, îmi zic eu. lar acum va trebui să-i spulber toate 
speranţele. 

— Ba nu. Aceea nu este Florence! insist eu. Ascultă şi tu 
cum plânge! Ascultă bine! 

Sărăcuţa fetiţă, cât este de tulburată, cum ţipă după 
mămica ei. 

— Nu, ăsta nu-i plânsul lui Florence! repet eu. Dă-mi 
telefonul! 

— Ba nu! Alice, te implor, asta-i nebunie curată. Lasă-mă 
să îl sun pe doctorul Dhossajee. Trebuie să iei un sedativ... 
în fine, ceva ca să-ţi revii. Vreau să-l sun pe medic. 

— David, dacă nu-mi dai telefonul în clipa asta, jur că iau 
un cuţit din bucătărie şi te înjunghii cu el. 

Tresare surprins. Nu-mi vine să cred că am putut spune 
aşa ceva. De ce nu l-am ameninţat că îl strâng de gât? N- 
am avut intenţia să-i fac vreun rău, deşi probabil că el asta 
crede. 

— David, înţelege odată, cineva ne-a furat fetiţa! Trebuie 
să facem ceva imediat, acum! 

Mă lasă să iau receptorul. 

— Unde vrei să suni? întreabă el. 

— La Poliţie. Şi pe Vivienne. Ea o să mă creadă, nu ca 
tine. 

— Sună la Poliţie, dacă ţii neapărat, dar las-o pe mama în 
pace, te implor. 

— Asta fiindcă ştii că va fi de partea mea. Haide, 
recunoaşte că ăsta-i motivul pentru care nu vrei să vorbesc 
cu ea! 

— Alice, dacă bebeluşul ăsta nu este Florence, atunci 
cine e? Copiii nu pică aşa, din cer. Eu n-am aţipit decât zece 
minute... 

— Suficient, oricum. 

— Există nişte analize, testul ADN, pe care îl putem face 
pentru a ne convinge că ea este Florence. Putem lămuri 
totul, până ca mama să vină acasă. În fond, vezi tu, e vorba 


despre mama mea, nu a ta. Eu decid dacă să o sunăm sau 
nu, iar eu spun nu. Nu o sunăm. 

David îngaimă cuvintele cu disperare. Nu suportă gândul 
de a fi prins într-o situaţie personală dificilă. Cred că, în 
concepţia lui, orice formă de nefericire reprezintă o 
chestiune strict privată şi jenantă. Ideea că Vivienne l-ar 
putea vedea aşa, prins în încurcătura acestui păienjeniş de 
confuzie şi neputinţă, ar fi pentru el cel mai oribil coşmar. 

— Eu nu mai am mamă, ştii asta, nu? spun eu cu glasul 
frânt. Vivienne e soacra mea, altă rudă mai apropiată nu 
am, aşa că, fir-ar să fie de treabă, vreau să o sun, clar? 
Poliţia, vă rog, cer eu în receptor. Nu trebuia să accept nici 
în ruptul capului să mă mut aici. Casa asta este blestemată! 
mă răţoiesc eu. Dacă am fi locuit în altă parte, nu s-ar fi 
întâmplat niciodată aşa ceva. 

— Aiurea! răbufneşte David, cu o mutră de parcă ar fi 
încasat o palmă. Doar nu te aştepţi să-mi părăsesc fiul, 
adaugă el, jignit că m-am legat de minunata lui casă 
părintească. 

— Evident că nu ţi-aş fi cerut aşa ceva! Felix ar fi stat cu 
noi. 

Este prima oară când discut cu David atât de direct 
despre problema domiciliului nostru. 

— Da, sigur, splendid! Adică să-l fi luat de lângă mama, 
cea care practic l-a crescut de când a murit Laura! Nu-mi 
vine să cred că ai putut să sugerezi o asemenea 
enormitate! 

— Poliţia, vă rog! Vreau să anunţ un caz de... De ce să 
aştept? A trecut o veşnicie de când tot stau să-mi faceţi 
legătura! 

— Chestia asta o să iasă urât. O să iasă urât de tot, 
bombăne David. A 

Se aşază pe scări şi îşi pune mâinile în cap. In ciuda 
eforturilor de a se stăpâni, amărăciunea şi şocul ajung să-l 
doboare. N-a mai plâns niciodată de faţă cu mine. Are 
remuşcări, probabil,  întrebându-se dacă nu cumva 


greşeşte, chiar dacă pare atât de sigur pe el. Îmi dau 
seama că nu mă va ierta niciodată pentru faptul că am 
asistat la această manifestare de slăbiciune din partea lui. 

— Du-te şi linişteşte copilul! David, ascultă-mă bine! Te 
rog! Copilaşul e speriat. 

Mi se rupe sufletul când aud cum scânceşte de 
neajutorare. Abia mă mai ţin pe picioare. 

Ah, Florence, biata de ea, sărăcuţa de ea! Nu suport să 
mă gândesc cât de cumplit ar putea suferi! Nu-mi doresc 
decât să o ţin strâns în braţe, să-mi lipesc de obraz 
feţişoara ei gingaşă şi catifelată. 

Un geamăt scapă din pieptul lui David. 

— Cum poţi să vorbeşti aşa? „Copilul”?! „Copilul”, doar 
atât mai înseamnă fiica noastră pentru tine? Florence a 
noastră? Cum poţi să fii aşa? Închide imediat telefonul! Du- 
te tu să o linişteşti! 

E nervos din cauza mea, dar furia se îndreaptă şi asupra 
lui însuşi, neiertându-şi faptul că a crezut atât de sincer în 
această a doua şansă, într-o nouă viaţă alături de mine şi 
Florence. Probabil că se simte jenant acum, contemplând 
starea de beatitudine în care a trăit în ultimele două 
săptămâni. Mă cuprinde tristeţea când mă gândesc că eu îi 
înţeleg suferinţa mai bine decât va putea el să înţeleagă 
vreodată durerea din inima mea. 

— Ajutor, ajutor, vreau să anunţ un caz... scuze, scuze. 

O voce de femeie îmi spune să mă calmez. Plâng atât de 
rău, încât nu înţelege nimic din cuvintele mele. 

— Vreau să anunţ o răpire, îngaim eu, repetând de două 
ori ca să mă fac înţeleasă. 

Casa răsună de deznădejdea celor trei suflete dinăuntru. 

— Fiica mea nou-născută, Florence. Da. Mă numesc Alice 
Fancourt. 


3/10/03, 12.10 p.m. 


— Ajută-mă să înţeleg mai limpede, zise Charlie. 
Vasăzică, tu sugerezi că David Fancourt a omorât-o pe 
Laura Cryer? 

— Dar e la mintea cocoșului, ce naiba! Orice om înzestrat 
cu un dram de materie cenuşie ar spune acelaşi lucru, mai 
ales acum, după ce Alice şi fetiţa au dispărut fără urmă. În 
plus, tipul are ceva ciudat. Asta a fost impresia mea de 
când l-am văzut prima oară, explică Simon, încercând să 
exprime în cuvinte motivul neîncrederii lui. Dincolo de ochii 
ăia ai lui parcă nu există simţire, nu există viaţă. M-am uitat 
bine la el şi n-am văzut decât o privire goală, ca un neant. 
Mai ţii minte cântecul lui Billy Idol - Eyes Without a Face? 

— N-ai decât să zici că sunt grea de cap, începu Charlie, 
ştiind că Simon nu s-ar preta niciodată la o asemenea 
măgărie, dar aş fi putut să jur că eu am fost şefa echipei 
care a lucrat la acea anchetă, la fel cum aş fi putut să jur că 
ancheta s-a încheiat cu arestarea vinovatului. 

— Ştiu şi eu toate astea, aprobă Simon, cu un aer distrat. 

Pe vremea aceea, purta încă uniforma de poliţist. Charlie 
era expertul criminalist. Şi totuşi nu putea înăbuşi în mintea 
lui glasul care striga în beznă numele lui Alice. lar mai 
adânc, la limita conştientului, aceeaşi întrebare, rostită 
necontenit: era Alice capabilă să fugă de-acasă fără să-l 
prevină? Nu ştia oare că dispariţia ei l-ar fi îngrijorat, 
deopotrivă pe plan personal şi profesional? De fapt, el nu 
spusese nimic. Nu spusese şi nici nu făcuse aproape nimic. 

Părinţii lui Simon erau singurele persoane din lume al 
căror comportament l-ar fi putut intui cu o precizie 
desăvârşită: ceaiul, după-amiaza la ora şase; mersul la 


2 În engleză, Ochi fără chip (n. tr.). 


biserică, duminica dimineaţa; culcarea, seara, imediat după 
ştirile de la ora zece. Desigur, Simon provenea dintr-un 
mediu familial stabil. Cei mai mulţi oameni trăiau cu 
impresia că  „stabilitatea” în viaţă echivalează cu 
„fericirea”. 

Exact în spatele lui Simon, un poliţist plin de coşuri juca 
Pokey. La intervale destul de dese, îl auzeai şuierând un 
„Bineeee!” apăsat şi pocnind cu palma în speteaza 
scaunului lui Simon. Aparatul de jocuri mecanice, singura 
atracţie a cantinei poliţiştilor. Simon nu-l putea suferi, 
considerându-l simbolul unei societăţi necivilizate. Avea un 
dispreţ suveran pentru tot ceea ce însemna o modalitate de 
distracţie zgomotoasă, axată pe maşinării piuitoare. Dacă 
va avea vreodată copii - ceea ce părea improbabil, da, dar 
nu şi imposibil - Simon era decis să interzică în casă orice 
fel de jocuri pe calculator. li va pune pe copii să citească 
literatură clasică, exact cum făcuse şi el când era mic. 
Textul unei alte piese celebre în anii '80, cântată de 
formaţia The Smiths de data asta, îi răsări în minte: 
„There's more to life than books, you know, but not much 
more”. 

Morrissey aveau dreptate. Sportul e anost, viaţa socială 
pare prea stresantă. Lui Simon îi plăcea caracterul 
premeditat, migălos al cărţilor. Paginile lor dădeau formă 
lucrurilor, te învățau să cauţi modelul distinctiv în haosul 
realităţii. Cum ar fi, bunăoară, în cazul unui bărbat, 
dispariţia celei de-a doua soţii, după ce prima soţie fusese 
ucisă. Când un autor nu precupeţea nici timp, nici efort 
pentru a selecta fără greş cuvintele potrivite şi a le aranja 
în ordinea cuvenită, exista posibilitatea împlinirii unei 
comunicări autentice, scriitorul riguros intrând în contact cu 
cititorul riguros. Spre deosebire de ceea ce se întâmpla 
atunci când doi oameni începeau să vorbească şi, pur şi 
simplu, lăsau să li se reverse gândurile incoerente şi prea 


3 „Viaţa înseamnă mai mult decât cărţile, mă-nţelegi, dar nu cu mult 
mai mult” (n. tr.). 


puţin rumegate. Fă bine şi vorbeşte doar în numele tău, i-ar 
fi spus Charlie, probabil. 

— Presupun că frumoasa Alice este cea care ţi-a băgat în 
cap aceste suspiciuni în privinţa lui Fancourt. Ce-a fost între 
tine şi ea, Simon? in clipa în care dispariţia ei va fi 
recunoscută în mod oficial, va trebui oricum să-mi 
povesteşti totul, aşa că de ce n-ai face-o încă de-acum, ca 
să isprăvim odată cu discuţia asta? 

Simon scutură din cap. Când nu va mai avea încotro, îi va 
spune, dar n-o va face nici în ruptul capului până atunci. 
Deocamdată, însă, nu fusese deschisă nicio anchetă. Nu 
voia să o jignească pe Charlie, darămite să mai şi 
recunoască în faţa ei că avusese un comportament 
necorespunzător. Sper că nu e nevoie să-ţi reamintesc câte 
neplăceri vei avea dacă te intâlneşti cumva cu Alice 
Fancourt în afara orelor de program. Vei fi considerat 
suspect în viitoarea anchetă, nătărău fraier ce eşti! De 
unde să intuiască el că Alice şi fetiţa aveau să dispară fără 
urmă? 

— Povesteşte-mi despre Laura Cryer, zise el. 

lpostaza de persoană care ascultă cuvintele altcuiva 
putea să îl destindă cumva, pe când ideea de a vorbi la 
nesfârşit i se părea un calvar. 

— Cum adică, aici, la repezeală, cu un ceai în faţă? Uiţi că 
nu ne mai vedem capul de treabă la birou? Şi, oricum, nici 
măcar nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Treabă? repetă el, holbându-se indignat la ea. Te referi 
la hârţoagele pe care eu am avut nesăbuinţa de a le aduna, 
în efortul de a strânge probele necesare pentru 
condamnarea infractorilor din ultimele două dosare majore 
la care am lucrat? 

Era conştient de încrâncenarea cu care o sfredelea din 
ochi. In cele din urmă, Charlie preferă să se uite în altă 
parte. Uneori, exact atunci când Simon se aştepta mai 
puţin, Charlie bătea în retragere. 

— Bine, fie, dar foarte pe scurt, acceptă ea morocănoasă. 


Darryl Beer, unul dintre mulţii nemernici ai minunatelor 
noastre meleaguri verzi, a ucis-o pe Laura Cryer. Şi-a 
recunoscut vinovăția în faţa instanţei de judecată şi a fost 
băgat la pârnaie. Sfârşitul poveştii. 

— A mers repede, conveni Simon. Îl ştiu pe Beer. L-am 
arestat şi eu de vreo două ori. 

Incă o jigodie din districtul Winstanley, fără de care 
străzile par mai curate. Când ţi-a fost dat să întâlneşti o 
sumedenie de creaturi ca Beer, capeţi mania clişeelor 
verbale, de care ţi se făcea scârbă când le auzeai rostite de 
alţi poliţişti şi te jurai că tu, unul, nu le vei folosi niciodată. 

— Toţi am avut prilejul să îl arestăm de câteva ori. În 
fine, dacă tot ai vrut să afli cum s-a întâmplat, atunci hai 
să-ţi povestesc: Era în decembrie 2000. Nu ţin minte exact 
data, însă ştiu că era într-o vineri seara. Laura Cryer a 
plecat târziu de la serviciu - era cercetător, lucra la parcul 
ştiinţific Rawndesley, angajată a firmei Biodiverse. De la 
laborator, s-a dus direct acasă la soacra ei, Vivienne 
Fancourt, unde se afla fiul său, Felix. A parcat imediat după 
poartă, pe porţiunea aia pavată, o ştii, nu? 

Simon a încuviinţat din cap. Îşi impusese să rămână 
neclintit pe scaun, indiferent cât de mult i-ar fi luat lui 
Charlie să îi dea toate informaţiile. Se gândea că era 
capabil de un asemenea efort. 

— Când Laura s-a întors la maşină, după zece minute, 
Beer a atacat-o, încercând să o jefuiască. A înjunghiat-o cu 
un cuţit obişnuit de bucătărie - o spintecătură de toată 
frumuseţea - lăsând-o să moară într-o baltă de sânge. A 
fugit de la locul faptei, cu poşeta Gucci a victimei, mai puţin 
cureaua de umăr, pe care am găsit-o lângă cadavrul ei. 
Tăiată cu acelaşi cuţit. Vivienne Fancourt a descoperit 
trupul neînsufleţit a doua zi dimineaţă. Oricum, am avut 
noroc cu testul ADN. Beer a lăsat atâta păr la locul crimei, 
încât am fi putut împleti o perucă din toate firele găsite 
acolo. Am efectuat confruntarea ADN, iar rezultatul a fost 
pozitiv. Darryl Beer, ai sfeclit-o. 


Charlie zâmbea, amintindu-şi de satisfacția pe care o 
simţise atunci. 

— Ne-a părut bine când l-am băgat la zdup, nemernicu' 
naibii, terchea-berchea împuţit, bodogăni Charlie, dar, 
observând cât de încruntat era Simon, adăugă: Hai, nu mai 
face mutra asta! Timp de două săptămâni înaintea morţii 
lui Cryer, Vivienne Fancourt telefonase de două ori la 
Poliţie, pentru a anunţa că un tânăr dădea târcoale moşiei 
ei. Ne-a făcut descrierea individului, care semăna leit cu 
Darryl Beer - păr vopsit, strâns în coadă de cal, tatuaje. La 
momentul respectiv, tipul a fost anchetat, dar a negat totul. 
Obrăznicătura naibii, căcănarul a pretins să îl credem pe el, 
nu pe doamna Fancourt. 

— Şi ce căuta acolo? întrebă Simon. Domeniul Ulmii se 
află în mijlocul pustietăţii. Nu există prin apropiere nicio 
cârciumă, niciun atelier auto, absolut nimic. 

— De unde vrei să ştiu eu? ridică Charlie din umeri. 

— N-am zis că ar trebui să ştii. Spun doar că ar trebui să 
te deranjeze faptul că nu ştii. 

Pe Simon îl uimea îndeobşte lipsa de curiozitate 
manifestată de ofiţerii criminalişti. Prea des apăreau 
diverse aspecte ale unor anchete în privinţa cărora Charlie 
şi ceilalţi se mulţumeau să spună cu nonşalanţă: „lată o 
chestiune care va rămâne, probabil, fără răspuns”. Simon 
nu era aşa. El trebuia să afle întotdeauna absolut tot. Când 
nu ştia un lucru, se simţea neputincios şi devenea caustic. 

— Dar Vivienne Fancourt l-a văzut pe Darryl Beer în 
seara crimei? o întrebă el pe Charlie. 

Aceasta clătină din cap. 

— Şi în cele două ocazii când l-a văzut, unde anume pe 
domeniu... 

— În spatele casei, aproape de râu, răspunse Charlie, 
care se aşteptase la această întrebare. În niciun caz pe 
lângă locul crimei. În plus, cele mai multe probe materiale 
pe care le-am prelevat se aflau pe cadavrul propriu-zis, pe 
hainele Laurei Cryer, ceea ce exclude ipoteza provenienţei 


lor de la Beer cu prilejul vreunei vizite precedente. Fiindcă, 
evident, această posibilitate ne-a trecut şi nouă prin minte, 
nu numai ţie, remarcă ea, pe un ton amar. Aşa că nu te mai 
crede tu un geniu detectivist izolat în mijlocul unei şleahte 
de cretini. 

— Asta ce dracu’ a vrut să însemne, mă rog? pufni 
Simon, care nu concepea să i se spună ce să gândească 
sau nu, indiferent cine şi-ar fi permis aşa ceva. 

— Am crezut că am vorbit fără ambiguităţi, oftă Charlie. 
Simon, ştim cu toţii că eşti foarte competent, da? Uneori 
am impresia că ai prefera să nu te apreciem la justa ta 
valoare. Simţi mereu nevoia să ai parte de frecuşuri, aşa-i? 

— De ce atât de mult păr? | l-a smuls Cryer? S-a zbătut? 

Lua-le-ar naiba de subtilităţi psihologice! Pe Simon îl 
interesau cu adevărat Laura Cryer şi Darryl Beer. ÎI 
interesau foarte mult acum. Nu punea întrebări doar aşa, ca 
să se afle în treabă şi ca să evite vreo răbufnire urâtă. 
Simţea în continuare acea zvâcnire de rău augur în 
genunchiul drept. 

— Sau, mai ştii, dacă nemernicul ăla suferea de alopecie? 
Nu, tipul a vrut să-i smulgă poşeta. Laura a opus rezistenţă, 
poate mai mult decât se aşteptase el. Probabil că aşa a 
fost, fiindcă altminteri nu ar fi ajuns să o înjunghie, nu? 

— Ai pomenit de nişte tatuaje. 

— „Love” şi „hate” pe falangele degetelor de la mâini, 
spuse Charlie, mimând un căscat. Deloc original. 

— Bun, deci l-ai arestat, o impulsionă Simon, de parcă, 
dacă ritmul povestirii s-ar fi accelerat, şansele de a o găsi 
mai repede pe Alice ar fi crescut simţitor. 

— Sellers şi Gibbs l-au arestat. Imediat ce au auzit de 
intrusul reclamat de Vivienne Fancourt, l-au şi săltat. 
Laboratorul a efectuat rapid testul ADN şi, sincer vorbind, 
n-am fost prea surprinşi când am aflat rezultatul. 

— Ştiaţi ce vă doreaţi de la probele prelevate, aşa că... 

— Simon, n-am niciun chef azi să tolerez lupta unui om 
care se crede îndreptăţit să înfrunte un întreg sistem al 


ordinii publice, zău, scuteşte-mă, te rog! Nu discutăm 
despre tragedia greacă, ci despre o găinărie nenorocită din 
Spilling, clar? Aşa că taci dracului din gură şi ascultă mai 
departe! se răsti Charlie. În mod previzibil, reluă Charlie 
după o scurtă pauză, în care încercase să-şi recapete 
cumpătul, Beer a susţinut că era nevinovat. A născocit un 
alibi de rahat, care nu s-a susţinut în niciun fel. Adică a 
pretins că fusese acasă, în apartamentul lui, uitându-se la 
televizor cu un amic, care s-a dovedit şi mai dubios decât 
Beer. Neavând avocat, i s-a repartizat unul din oficiu. Am 
stat pe capul lui o vreme, încercând să-l prindem cu mâţa-n 
sac. Tipul nu ştia că noi aveam un as în mânecă, evident. 

— Şi nici nu i-aţi spus, comentă Simon cu voce tare. 

— Dezvăluirea informaţiilor a avut loc la momentul 
oportun, totul perfect legal, zise Charlie, cu un aer suficient. 
Ne-am străduit din răsputeri să îl facem să îşi schimbe 
declaraţia, dar n-a ţinut. În clipa în care am fost siguri că nu 
vom scoate nimic de la el, am făcut jongleria cu ADN-ul. 
Avocatul tipului era să căpieze. 

— Şi Beer ce-a zis? 

— A continuat să nege, ceea ce nu l-a ajutat nicidecum, 
bineînţeles. Noi deţineam probele necesare. Oricum, 
probabil că avocatul a încercat să-i mai bage minţile în cap. 
După câteva săptămâni petrecute ca musafir la Earlmount, 
Beer şi-a modificat subit povestea. Şi-a recunoscut 
vinovăția. Nu omucidere, ci atac grav asupra unei 
persoane. A cerut graţierea, i-a turnat pe vreo doi terminaţi 
cunoscuţi prin părţile locului, a promis că-şi va pune 
cenuşă-n cap şi se va îndrepta, iar până la urmă s-a ales cu 
o sentinţă mai uşoară. Mare porcărie, dacă stai să te 
gândeşti. N-ar fi de mirare să scape repede de puşcărie. 

— Şi acum unde e? Tot la Earlmount? 

Charlie îşi ţuguie buzele şi se uită urât la Simon. 

După câteva secunde, spuse cu ciudă în glas: 

— Nu. E la Brimley. 

O închisoare de categoria A/B, situată la aproximativ 


şaisprezece kilometri de Culver Ridge, înspre dezagreabilul 
oraş Combingham. Nişte construcţii oribile din beton 
cenuşiu, lăţite neglijent printre câmpuri mohorâte, care 
arătau de parcă ar fi fost ferfeniţite de o maşinărie sinistră 
şi stropite cu chimicale toxice, aşa i se părea lui Simon de 
câte ori trecea cu maşina pe-acolo. 

— Beer cunoştea amănuntele despre felul în care fusese 
ucisă Cryer? întrebă el. Când şi-a recunoscut vinovăția, mă 
refer. 

— Doar o versiune nebuloasă. A susţinut că era drogat şi 
că nu-şi mai aminteşte aproape nimic. În felul ăsta a şi 
obţinut, de fapt, comutarea sentinţei în atac grav asupra 
unei persoane. 

— Dar nu v-a spus că motivul a fost jaful? 

— Ce altceva vrei să fi fost? se încruntă Charlie. 

O întrebare, se gândi Simon; o întrebare importantă, pe 
care ea o prezentase totuşi drept un răspuns. 

— Beer nu o cunoştea pe Cryer, continuă Charlie. Nu se 
poate spune că ar fi frecventat aceleaşi cercuri. În mod 
evident, Beer bântuise pe domeniul Ulmii în săptămânile 
anterioare, pândind ocazia de a opera o spargere. Casa 
este o ţintă tentantă, hai să recunoaştem - cel mai mare 
conac din regiune. Probabil că, în timp ce dădea din nou 
târcoale pe-acolo, a văzut-o pe Cryer venind spre el, cuo 
poşetă Gucci atârnată de umăr. Având în vedere că a fugit 
cu geanta de la locul faptei, că era un drogat împătimit - 
da, aş zice aproape fără vreun dubiu că tâlhăria a fost 
motivul infracţiunii. 

Doar uneori se întâmpla ca expresia de pe chipul lui 
Charlie, atunci când spunea anumite cuvinte, să-i aducă 
aminte lui Simon de diferenţa socială dintre ei. Exista un fel 
de a rosti sintagma „drogat împătimit”, de parcă n-ai fi 
întâlnit în viaţa ta un asemenea personaj sau ca şi cum 
indivizii taraţi şi nevolnici ar fi aparţinut unui alt univers. 
Acesta fusese şi tonul lui Charlie. Deşi ea văzuse sute de 
drogati. 


— V-a dat arma crimei? Sau poşeta? 

— Nu-şi mai amintea ce făcuse cu ele, iar noi n-am reuşit 
să le găsim. Se mai întâmplă şi de-astea, Simon, adăugă 
ea, parcă scuzându-se. Ceea ce nu înseamnă că jegul ăla e 
nevinovat. 

Toţi infractorii erau „jeguri”, aşa cum toate infractoarele 
erau „târfe”. Jargonul poliţiştilor era un fel de a doua 
uniformă. Toţi se simțeau în siguranţă când îl foloseau. 

— Un cuţit de bucătărie, aşa ziceai parcă? se miră Simon. 
Nu crezi că o armă de foc ar fi fost mai plauzibilă la un 
individ ca Beer? 

— Ba da, dar el a folosit un cuţit de bucătărie, spuse 
Charlie, pe un ton calm. Concentrează-te asupra faptelor 
cunoscute, Simon. Rezultatul testului ADN, confirmând 
identitatea infractorului. Rana de cuţit din pieptul Laurei 
Cryer, punctă ea. 

Vigilenţa cu care îşi apăra certitudinile era comparabilă 
cu scrupulozitatea cu care Simon îşi examina îndoielile, deşi 
combinaţia nu era întotdeauna confortabilă. 

— l-aţi anchetat pe membrii familiei Fancourt? 

— Dumnezeule, cum de nu ne-am gândit la asta! 
Glumesc. Bineînţeles că i-am anchetat, ce naiba! David 
Fancourt şi Laura Cryer erau despărțiți de câţiva ani în 
momentul în care aceasta a fost ucisă. Înaintaseră acţiunea 
de divorţ, iar el se logodise deja cu a doua nevastă. Omul 
nu avea niciun motiv să dorească moartea lui Cryer. 

— Pensie alimentară? Custodia copilului? 

Charlie evitase să menţioneze numele lui Alice. Putea fi o 
simplă coincidenţă. 

— Familia Fancourt nu este nicidecum strâmtorată 
financiar. Ai văzut şi tu ce casă au. Şi de ce să presupunem 
că Fancourt ar fi urmărit să i se încredinţeze /u; minorul 
spre creştere? Obţinuse oricum dreptul de a-şi vedea fiul 
când voia; în plus, era implicat într-o nouă idilă. Prezenţa 
permanentă a unui puşti l-ar cam fi stânjenit în relaţia cu 
iubita lui. 


Charlie avea atitudinea unei persoane care răspunde 
prima oară la nişte întrebări, ceea ce pe Simon îl neliniştea. 

— Normal ar fi fost ca familia să se unească în faţa unei 
asemenea nenorociri. Este ceea ce se întâmplă de obicei, în 
special când în cadru există un suspect principal de genul 
lui Beer. E mult mai uşor să presupui că vinovat este 
străinul. 

— Străinul! pufni Charlie, cu un rânjet zeflemitor. Auzi la 
el cum vorbeşte, de parcă am avea de-a face cu un biet om 
cumsecade, dar năpăstuit de soartă. Hei, revino cu 
picioarele pe pământ, Simon. Discutăm despre un nenorocit 
de drogat, ce naiba! Ştii la fel de bine ca mine că drogurile 
intră în peisajul majorităţii infracţiunilor. Există trei tipuri de 
omoruri: cele conjugale, comise când se pierde orice 
control într-o relaţie; agresiunile sexuale; şi categoria 
toxicomanilor depravaţi, dotați cu pistoale şi capabili să-ţi 
facă de petrecanie ca să-şi poată satisface viciul. Dar, în 
esenţă, cele mai multe fapte criminale se reduc la 
chestiunea drogurilor. 

— Da, în general, e adevărat. Dar nu întotdeauna. 

Simon avea o senzaţie de amorţeală în tot corpul, de 
parcă ar fi fost anesteziat. În fond, nu aflase nimic nou. 
Exista o diferenţă între fapte şi adevăr. O mare diferenţă, 
fir-ar să fie. Ce simplu era să te ascunzi în spatele 
cuvintelor! Orice mişcare i se părea acum imposibilă. 
Conversaţia cu Charlie îl închisese în capcana cerebralului, 
a teoreticului. Discuta despre o femeie pe care nu o văzuse 
niciodată, nici vie, nici moartă. Avea impresia că nu se va 
mai putea ridica niciodată de pe scaunul pe care stătea. 

— OK, atunci, ascult. De ce să fi vrut David Fancourt să o 
ucidă pe Laura Cryer? De ce? repetă Charlie. 

— Cei doi erau despărțiți. S-a întrebat cineva de ce? 
Poate că motivul separării era relevant. Dacă exista o 
animozitate între ei? 

Laşule, se răstea glasul lui interior. Fă ceva! 

— Mda, poate fi adevărat ce spui tu, recunoscu ea, cu o 


grimasă în colţul gurii. Dar, la fel de bine, e posibil să nu fi 
fost aşa. Nenumăraţi oameni ajung să se despartă fiindcă 
nu se mai iubesc, ceea ce nu înseamnă însă că se şi 
detestă. Sau, în fine, aşa mi s-a spus. Hai să fim realişti, noi 
doi suntem nişte ageamii în materie de căsnicie. Sunt 
convinsă că imaginea noastră despre o relaţie matrimonială 
nu seamănă deloc cu realitatea, spuse ea, zâmbind cu 
subînţeles. 

Simon îşi scormonea mintea în căutarea unui subiect 
plauzibil, vrând să schimbe vorba mai repede. Pentru 
Charlie, statutul de celibatar constituia un fel de trăsătură 
comună pentru ei doi, însă Simon prefera să creadă că el 
nu găsise deocamdată persoana potrivită de care să se 
ataşeze. „Celibatar” suna prea defensiv şi vulnerabil. lar 
dacă te ştiai vulnerabil, nu-ţi plăcea să ţi se spună în faţă că 
eşti aşa. 

Charlie avea aventuri cu o mulţime de bărbaţi şi se lăuda 
cu asta în cele mai nepotrivite momente. Ca acum, 
bunăoară, când mintea lui Simon nu era receptivă la genul 
ei de umor frivol. Dacă nu pomenise încă de sex, avea s-o 
facă în curând. Tinea morţiş să-şi distreze echipa 
povestindu-şi viaţa amoroasă, pe care unii precum Colin 
Sellers şi Chris Gibbs o găseau foarte picantă, probabil, din 
moment ce nu întârziau niciodată la serviciu, ca nu cumva 
să rateze următorul episod al telenovelei lui Charlie. Oare în 
fiecare zi era vorba despre un alt bărbat? Uneori aşa lăsa să 
se înţeleagă. Şi, din câte îşi dădea el seama, aproape 
niciodată nu rămânea loc pentru iubirea adevărată. 

Îl deranja ideea că bărbaţii se purtau grosolan cu Charlie. 
Şi nu înţelegea cum de accepta ea ca diverşi bărbaţi să se 
folosească de ea, iar apoi să îi dea cu piciorul, fără nicio 
remuşcare. Charlie merita să fie tratată mai frumos. Simon 
pusese problema asta la un moment dat, cumva cu 
timiditate, însă Charlie se răţoise la el, susţinând că ea era 
cea care se folosea de bărbaţi, iar apoi se descotorosea de 
ei, fiind perfect stăpână pe situaţie. 


Simon clătină din cap. Charlie avea talentul să-i distragă 
atenţia de la ceea ce conta cu adevărat. A/ice era persoana 
dată dispărută. A/ice era cea de negăsit acum. Nu venise 
nimeni să le spună că supoziţia dispariţiei ei fusese greşită. 

— Simon, cu stilul ăsta al tău de a pune problema ne 
pierdem vremea degeaba amândoi, crede-mă. David 
Fancourt nici nu era în Spilling în seara când Laura Cryer a 
fost ucisă. 

— Nu? Dar atunci unde era? 

— La Londra, cu logodnica lui. 

— Vrei să spui câ...? 

Simon simţea o fierbinţeală în tot corpul. Ce naiba, 
vasăzică de când începuseră discuţia asta, Charlie păstrase 
tăcerea cu bună ştiinţă în privinţa alibiului lui Fancourt, 
considerând că nu venise încă momentul pentru a scoate 
asul din mânecă? 

— Da. Alice era alibiul lui, deşi nimen; nu a considerat, de 
fapt, că ar fi avut nevoie de aşa ceva, fiindcă - nu ţi-am 
spus deja? - dovezile împotriva lui Darryl Beer erau 
incontestabile, zise Charlie, rezemându-se cu coatele pe 
masă şi proptindu-şi bărbia între mâini. Prin urmare, dacă 
Alice Fancourt ţi-a zis cumva că soţul ei a omorât-o pe 
Laura Cryer, află că minte. Sau, altminteri, a minţit atunci. 
În ambele variante, aş zice că există suficiente indicii care 
să conducă spre ideea că Alice Fancourt este o persoană pe 
care nu poţi pune nicio bază. Dacă n-ai uitat, eu am zis de 
la bun început că e cam dezaxată, mai adăugă Charlie, 
întunecându-se la faţă. O japiţă nebună, parcă aşa m-am 
exprimat atunci. 

Simon ştia că, dacă ar fi vorbit acum, ar fi spus nişte 
cuvinte pe care cu greu le-ar mai fi putut retracta ulterior. 
Îşi înşfăcă jacheta şi plecă valvârtej, fiindcă nu suporta s-o 
mai vadă pe Charlie în faţa ochilor. 


5 


Vineri, 26 septembrie 2003 


Cele mai cumplite lucruri din viaţă nu te lovesc decât o 
singură dată. Aşa le spun eu pacienţilor mei, pentru a-i 
ajuta să depăşească momentele critice din existenţa lor şi 
pentru a le insufla curajul de a trece peste nenorocirile care 
i-au copleşit. Când un dezastru, de orice natură va fi fost el, 
s-a consumat până la capăt, poţi începe să te consolezi cu 
gândul că aşa ceva nu ţi se va mai întâmpla niciodată ţie. 

Metoda a avut efect în cazul meu, atunci când mi-au 
murit părinţii într-un accident de maşină, acum opt ani de 
zile. Mi-aduc aminte cum, la înmormântarea lor, am avut 
senzaţia că toate cusăturile care îmi ţinuseră sufletul intact 
atâta amar de ani se desfăceau acum, lent şi dureros. La 
vârsta de douăzeci şi opt de ani, rămăsesem ca un copil 
orfan. Nu aveam fraţi sau surori pe umărul cărora să pot 
plânge. Aveam prieteni, însă prietenia mi se părea ceva 
subţire şi neadecvat, ca o jachetă de vară cu care ţi-e frig 
iarna. Mă mistuiam de dorul familiei mele. În orice clipă, 
pretutindeni, îi purtam cu mine în gând pe dragii mei 
părinţi, care muriseră şi îmi lăsaseră un gol imens în suflet. 

Prietenii şi colegii mei erau uimiţi când mă vedeau atât 
de neconsolată. Lumea avea impresia că, în cei douăzeci şi 
opt de ani de dragoste şi siguranţă sufletească alături de ei, 
ar fi trebuit să acumulez suficiente resurse lăuntrice pentru 
a face faţă acestei pierderi subite. Oamenii m-au făcut să 
înţeleg repede că s-ar fi cuvenit să fiu cumva blindată 
împotriva unor nenorociri de acest fel, iar asta graţie 
copilăriei fericite de care mă bucurasem sub ocrotirea 
părinţilor mei. Toţi se aşteptau să mă vadă puternică şi 
tare, hrănindu-mi sufletul din frumoasele amintiri pe care 
mi le lăsaseră scumpii mei părinţi dispăruţi. Presupunerile 


lor pragmatice au fost ca un fel de insultă la adresa 
mâhnirii mele, împingându-mă din starea aceea de doliu 
sufletesc într-o depresie cumplită. Aveam impresia că 
prietenii mei ardeau de nerăbdare să-mi spună: „Ei, haide, 
gândeşte-te că au avut o viaţă frumoasă şi nu mai suferi 
atât”. Uitau, însă, că părinţii mei abia împliniseră cincizeci 
de ani atunci când au murit. 

Nu am mai păstrat legătura cu nimeni când am plecat din 
Londra. În preajma prietenilor mei, atunci când avusesem 
nevoie de ei cu adevărat, mă simţisem mai singură decât în 
cele mai grele clipe de solitudine. Nu era vina lor, desigur. 
S-au străduit din răsputeri să mă înveselească tot timpul. 
Nu aveau de unde să ştie că voioşia lor vag exasperată mă 
înăbuşea ca un gaz otrăvitor. 

Am supraviețuit în singurul mod de care eram eu 
capabilă, sorbind până la fund amarul celor mai cumplite 
emoţii şi suferinţe, fără să mă cruţ vreo clipă. In momentele 
de deznădejde supremă, aveam o singură consolare. Imi 
spuneam în gând, şi asta chiar era plauzibil, că mie măcar 
aşa ceva nu mi se va mai întâmpla niciodată. Moartea 
părinţilor mei era ceva unic în viaţa mea. Indiferent ce mi- 
ar fi putut rezerva viitorul, nicicând nu va mai exista un 
camion care să derapeze pe o fâşie de gheaţă şi, intrând pe 
contrasens, pe Al, lângă Newark, să zdrobească maşina 
părinţilor mei, un Audi nou-nouţ, pe care şi-l cumpăraseră 
atunci când îmi cedaseră mie vechiul şi fiabilul lor Volvo. 
Lucrul acesta avusese deja loc. Şi se încheiase. 

Dar coşmarul acesta pe care îl trăiesc acum nu s-a 
încheiat. Dimpotrivă, abia a început. Imi dau seama acum 
că o nenorocire nu te loveşte întotdeauna rapid şi gata, 
trece imediat, cum credeam eu. Uneori se strecoară în 
preajma ta, ca negura înecăcioasă, se  încolăceşte 
împrejurul tău şi nu-ţi mai dă drumul, întărindu-şi 
strânsoarea fetidă de la o zi la alta. Nu pot întrezări nicio 
ieşire din starea asta de disperare, fiindcă nu ştiu 
deocamdată cât de mult se va mai înrăutăţi situaţia. 


M-am încuiat în dormitor. David a încercat să discute cu 
mine raţional, de pe partea cealaltă a uşii, vrând să mă 
convingă de faptul că, trăsătură de trăsătură, fetiţa aceea 
din casă este identică, în toate privinţele, cu Florence a 
noastră. Acum s-a lăsat păgubaş. Nici n-am vrut să-l ascult. 
Mi-am băgat dopuri în urechi, ca să nu-i aud cuvintele. Le 
aveam în sertarul de sus al noptierei mele de la Ulmi. Fără 
ele, nici n-aş putea dormi din cauza sforăiturilor lui David. 
Se enervează întotdeauna când îi spun asta. Zice că şi eu 
am sforăit când eram însărcinată, dar că el n-a făcut niciun 
tărăboi pe tema asta. Oricum, David ar putea dormi 
buştean şi pe scena unui concert rock. 

lată unul dintre amănuntele pe care le cunosc despre 
soţul meu. Care ar mai fi? Ştiu că este foarte priceput la 
aparatele de orice fel, fie ele electronice sau mecanice. Şi 
mai ştiu că mâncarea lui preferată este friptura de vită cu 
toate dichisurile aferente. Da, şi că îmi cumpără flori de 
ziua mea şi de aniversarea căsătoriei noastre, pe lângă 
faptul că îmi oferă lungi weekenduri în hoteluri de cinci 
stele cu prilejul aceloraşi evenimente, dar şi în alte ocazii 
speciale. Şi că oricărei femei el îi spune „doamnă”. 

Până acum, nu l-am contrazis niciodată. Mi s-a părut 
întotdeauna cumva prea fragil. Când ne-am cunoscut, 
Laura îl părăsise recent, iar el era copleşit de deznădejde la 
gândul că nu va mai putea avea niciodată o familie fericită. 
In plus, îl înnebunea ideea despărțirii de Felix. Deşi nu-i 
plăcea să discute despre suferinţa din sufletul lui, intuiam 
perfect ce se întâmpla cu el. Îl tratam mereu cu infinită 
prudenţă, nevoind să îi accentuez în vreun fel nefericirea. 

Când Laura a murit atât de subit şi violent, acum trei ani, 
David a încetat complet să mi se mai destăinuie. A devenit 
tăcut şi retras, ceea ce m-a făcut să mă port cu şi mai mult 
tact şi să fiu tot mai conciliantă în preajma lui. Felix a venit 
să locuiască la Ulmi, lucru care l-a bucurat negreşit pe 
David, deşi în acelaşi timp se simţea vinovat şi derutat, din 
cauză că întâmplarea care a condus la reapropierea dintre 


el şi fiul lui îl îndurerase teribil. De la cursurile de 
specializare în homeopatie, şi mă refer aici la componenta 
psihoterapeutică a lor, am învăţat că adesea este mult mai 
dificil să te împaci cu ideea morţii unei persoane apropiate, 
dacă sentimentele tale faţă de acea persoană au rămas în 
vreun fel neclare sau problematice. 

Credeam că, respectându-i intimitatea emoţională şi 
iubindu-l atât de îndărjit cum îl iubeam eu, voi reuşi în cele 
din urmă să îl conving pe David că nu risca niciun pericol 
dacă îşi deschidea sufletul faţă de mine, însă m-am înşelat. 
Pe măsură ce s-a obişnuit cu prezenţa lui Felix la conac şi, 
totodată, a ajuns să se resemneze cu gândul că Laura nu 
mai trăieşte, David a redevenit, la suprafaţă, omul 
fermecător dinainte, însă distanţa emoţională dintre noi s-a 
păstrat şi, văzând cât de inflexibil e la orice tentativă de 
apropiere din partea mea, am început să mă întreb dacă nu 
prefera, de fapt, menţinerea permanentă a unei bariere 
între el şi mine. Nu mă încumetam să-l forţez sau să-l 
grăbesc să îşi schimbe atitudinea. Imi spuneam că, 
probabil, rana din adâncul sufletului lui era încă prea 
dureroasă şi că, pesemne, pentru a putea crede în faţada 
normalităţii pe care o afişa, avea nevoie de timp. Nici 
acum, după trei ani, noi tot nu am discutat vreodată despre 
moartea Laurei, iar eu, la rândul meu, nu am reuşit să scap 
de obsesia că trebuie să fiu mereu precaută, ca nu cumva 
să spun ceva ce i-ar putea tulbura echilibrul mintal. 

Parţial, dacă am refuzat să deschid uşa când el mă 
implora să o fac a fost şi pentru că nu suport să văd cât de 
rău îl afectează tot ce se întâmplă acum. Mi-e teamă că, 
până la urmă, coşmarul în care ne-am afundat astăzi îl va 
distruge complet. 

Vivienne urmează să vină acasă. Aşa cum mă aşteptam, 
şi-a întrerupt imediat vacanţa pe care o petrecea împreună 
cu Felix. Era şi normal să procedeze astfel. Nu ştiu ce îi va 
spune lui Felix sau ce vom găsi noi toţi să îi spunem lui 
Felix. Nimic, dacă trecutul poate fi considerat un reper. 


Vivienne şi David nu vorbesc niciodată cu Felix despre 
Laura, cel puţin nu în prezenţa mea. Numele ei nu este 
pomenit niciodată. 

Ce mult mi-aş dori să pot petrece mai mult timp singură 
cu Felix! Dacă situaţia ar fi fost diferită, noi doi am fi ajuns 
foarte apropiaţi. Puteam fi ca o mamă pentru el. Îmi doresc 
măcar să pot fi o mamă vitregă cumsecade, dar ştiu că în 
viaţa lui Felix nu există loc pentru o asemenea figură. 
Vivienne îi ţine loc de mamă. Şi Felix o strigă „mami”, 
fiindcă l-a auzit pe David spunându-i aşa. 

Nu-mi dau seama dacă Felix înţelege că eu fac parte din 
lumea adulţilor. Se poartă cu mine ca şi cum aş fi un alt 
copil pe care întâmplarea l-a adus în aceeaşi casă cu el. 

David este un tată conştiincios. El şi Vivienne ţin enorm 
la ideea ca David să petreacă împreună cu Felix măcar o zi 
întreagă, în fiecare weekend. Pentru David, fiul lui e ca un 
test pe care trebuie să îl treacă; în plus, ştiu că ar nega 
vehement dacă m-aş încumeta să îi sugerez cumva că Felix 
îi reaminteşte de Laura sub toate aspectele, mai ales că, 
brunet cu ochi albaştri cum e, băiatul e leit maică-sa. 

David e mereu cu un „nu” în gură. Nu, insistă el, 
imposibil să fi adormit şi să fi uitat deschisă uşa de la 
intrare. Exclus să facă aşa ceva, fiindcă el este un tată 
exemplar. Cum să lase el să-i fie răpită fiica preaiubită, 
copilul născut din fericirea celei de-a doua căsnicii? 

Abia aştept să vină Vivienne şi poliţia. Şed aici cuminte, 
cu picioarele încrucişate pe pat, lipindu-mi spinarea de 
rama de fier, mai ales că încă mă mai doare din cauza 
perioadei de sarcină, şi aştept sosirea acestor două 
autorităţi, atât de diferite una de cealaltă. Încerc să-mi 
imaginez ora următoare, ziua sau săptămâna următoare, 
însă mintea mea este ca un gol imens. Imi este imposibil, 
pur şi simplu, să concep viitorul în vreun fel. Am senzaţia că 
timpul s-a oprit în loc atunci când am intrat în camera lui 
Florence şi am început să urlu. 

Ce rău îmi pare că nu am răsfăţat-o mai mult, că nu mi- 


am umplut nările de mirosul ei proaspăt şi dulce de bebeluş 
drăgălaş. Gândul că nu o mai pot ţine la pieptul meu este 
chinuitor, însă mai cumplită decât durerea, cu mult mai 
cumplită este frica. Un viitor incert şi oribil se profilează, iar 
eu nu cred că îl voi putea influenţa în vreun fel. 

David va spune că totul este doar o elucubraţie de-a 
mea. Pe cine va crede poliţia? Am auzit că, în general, toţi 
poliţaii sunt misogini. Dacă le trece prin minte să decidă că 
sunt o mamă denaturată şi că trebuie să apeleze la 
serviciile asistenţei sociale pentru îngrijirea copilului? Poate 
că nu voi mai avea parte de nicio noapte în camera asta, cu 
ferestrele ei mari, care glisează vertical, cu şemineul acesta 
autentic, cu priveliştea vastă spre dealurile din Silsford în 
depărtare. Poate că eu şi David nu vom mai dormi niciodată 
unul lângă celălalt, nici aici, nici altundeva. La început, 
când l-am cunoscut, nutream atâtea speranţe în privinţa 
vieţii noastre împreună. Acum, când mă gândesc la 
momentele de-atunci, mi se sfâşie inima de tristeţe. 

Nu voi mai vorbi cu soţul meu până când nu vor fi nişte 
martori de faţă. Ce ciudat, nu mai departe decât aseară 
stăteam amândoi pe canapeaua lui Vivienne, bând vin şi 
urmărind la televizor o prostioară de comedie romantică; 
ne simţeam bine, râdeam şi căscam relaxaţi, David mă 
ţinea tandru cu braţul pe după umeri. Repeziciunea cu care 
lucrurile s-au schimbat între noi m-a năucit, efectiv. 

Îi aud vocea la parter. „Haide, Păpuşă”, zice el. E ceva 
nou, nu l-am mai auzit până acum spunându-i aşa. Să nu uit 
să le semnalez asta şi poliţiştilor, când vor veni. David a 
alintat-o pe Florence numind-o „doamna Tiggywinkle”, încă 
din ziua în care s-a născut, iar de multe ori îi spune simplu 
„doamna Tiggy”. „Arici-gâdilici, uite zece degeţele-mititele, 
două urechiuşe-brânduşe şi un năsuc ca un năsturaş- 
balonaş buclucaş!”, o dezmierda el cel puţin o dată pe zi. A 
făcut la fel şi în dimineaţa asta. 


4 Personaj al unei povestiri pentru copii, scrisă de autoarea britanică 
Beatrix Potter (1866-1943) (n. tr.). 


Ştiu că David o iubeşte pe Florence la fel demult cum o 
iubesc şi eu. Impulsul de a-l mângâia este atât de adânc 
înrădăcinat în mine, încât nu-mi va fi deloc uşor să mi-l 
înfrânez. Voi fi nevoită, însă, s-o fac, dacă David va 
continua să susţină că fetiţa aceea de la parter este fiica 
noastră. Va trebui să învăţ să privesc durerea lui cu o 
detaşare totală. lată efectul pe care îl au pericolele şi 
spaima asupra unui om, asupra unei căsnicii. 

„Vrei să te întindem pe salteluţa de muşama, ca să dai 
un pic din picioruşe, cât îţi schimbă tati scutecelul?” zice el 
acum. Glasul lui se înalţă din salonaşul aflat exact sub 
dormitorul nostru. David vrea să pară calm şi eficient, 
probabil ca să mă liniştească pe mine. Joacă rolul 
personajului raţional. 

O infuzie de adrenalină mă face să zvâcnesc dintr-odată. 
Aparatul de fotografiat. Cum de am uitat de el? Ţâşnesc jos 
din pat, alerg la dulap şi mă reped să deschid uşa. lnăuntru, 
peste un maldăr de pantofi, se află geanta cu care am fost 
la spital, din care n-am despachetat încă lucrurile. 
Scotocesc frenetic prin ea şi găsesc aparatul meu de 
fotografiat, o cutie neagră micuță, cu margini curbate, în 
care sunt depozitate primele fotografii cu Florence. Desfac 
capacul din spate şi pipăi cu degetul arătător cilindrul 
negru care conţine filmul. Slavă Domnului, murmur eu, 
fiindcă ştiu că acum am şanse să fiu crezută. 


3/10/03, 1.30 p.m. 


Charlie nu se afla în încăperea Secţiei de Investigaţii 
Criminale, aşa cum sperase Simon. La naiba! Fără ea, nu 
prea avea cum să afle de la Proust ce spusese David 
Fancourt. Colin Sellers şi Chris Gibbs, doi dintre poliţiştii 
criminalişti din echipa lui Charlie, se luptau să sorteze un 
vraf de dosare, afişând un zel cam exagerat, după părerea 
lui Simon. Ceea ce nu putea avea decât o singură 
explicaţie. 

Întorcând capul, Simon îl văzu pe inspectorul Proust în 
biroul lui din colţul încăperii. Era mai degrabă o cutie din 
sticlă decât un birou, un fel de vitrină pentru exponate într- 
o galerie de artă, unde te-ai fi aşteptat, eventual, să 
descoperi secţiunea transversală a vreunui animal mort, 
doar că aici jumătatea inferioară a pereţilor laterali era 
dintr-un gips-carton ieftin, care, nu se ştie de ce, fusese 
caşerat cu o bucată de mochetă identică, de altminteri, cu 
țesătura reiată, de un cenuşiu mohorât, care acoperea 
podeaua încăperii Secţiei de Investigaţii Criminale. Prin 
partea din sticlă a cabinei se vedea jumătatea de sus a 
inspectorului, gravitând peste masa lui de lucru, cu 
receptorul telefonului într-o mână şi cu cana inscripționată 
„Cel mai grozav bunic din lume”, în cealaltă. 

Pesemne că David Fancourt plecase deja. Doar dacă 
Proust nu i-l dăduse în primire lui Charlie. Poate că asta şi 
făcea ea acum, îl lua la întrebări pe ticălosul ăla, într-o altă 
sală de interogatoriu. Simon se aşeză lângă Gibbs şi Sellers, 
bătând darabana pe birou. Cât de apăsătoare i se părea 
atmosfera din secţie, cu tencuiala aceea verde şi scorojită, 
cu mirosul îmbâcsit de sudoare şi cu zumzetul permanent 
al computerelor. Simţeai că te sufoci acolo. Prinse cu 


piuneze pe un perete, erau expuse diverse fotografii ale 
unor victime, unele cu urme vizibile de sânge pe faţă sau 
trup. Simon nu suporta să şi-o imagineze pe Alice într-o 
stare similară. Dar nu, aşa ceva nu era cu putinţă. Mintea 
lui refuza să accepte o asemenea probabilitate. 

Ceva îl sâcâia undeva în subconştient, legat de ceea ce îi 
povestise Charlie despre cazul Laurei Cryer. Din păcate, nu 
avea înţelepciunea de a nu se mai căzni să găsească 
răspunsul, ştiut fiind că în asemenea cazuri soluţia apare de 
la sine, exact când te aştepţi mai puţin. Degeaba, însă. 
Încremenit pe scaun, cu umerii gârboviţi şi încordaţi, Simon 
îşi muncea creierii, sperând să scoată la iveală dezlegarea 
enigmei din străfundurile tulburi ale memoriei lui. 

Neavând răbdare să ia o decizie lucidă, Simon sări în 
picioare din nou. Nu putea să stea cu mâinile în sân, când 
habar n-avea care era soarta lui Alice. Pe unde naiba umbla 
Charlie? Scăpat, de data asta, de sub influenţa ei 
autoritară, Simon porni hotărât spre biroul lui Proust şi 
ciocăni tare la uşă, în semn că era ceva urgent. In relaţia cu 
Proust, de obicei aşteptai să te cheme el, chiar dacă aveai 
gradul de sergent, ca Charlie. Simon îi auzi pe Gibbs şi 
Sellers şuşotind între ei, intrigaţi probabil de motivul unei 
asemenea atitudini. 

Proust nu păru prea surprins, totuşi. 

— Waterhouse, dumneata erai? spuse el, ieşind din cuşca 
lui. Exact omul pe care voiam să-l văd, adăugă el pe un ton 
sever, din care Simon nu deduse însă nimic. 

Inspectorul Proust era de felul lui un om aspru la vorbă. 
Potrivit soţiei lui, Lizzie, pe care Simon o întâlnise la vreo 
două petreceri, Proust avea întotdeauna acelaşi ton şi 
timbru al vocii, indiferent dacă vorbea acasă, cu membrii 
familiei, sau în public, la tribunal ori la conferințele de 
presă. 

— Am auzit că David Fancourt a fost aici, domnule 
inspector, spuse Simon, trecând direct la subiect. Ştiu că 
soţia şi fiica lui au dispărut de la domiciliu. Cumva Fancourt 


este cu Charlie? 

Proust oftă, şfichiuindu-l pe Simon cu o privire dură. 
Scund, subţiratic şi pleşuv, inspectorul era un bărbat la 
vreo cincizeci şi ceva de ani, care avea capacitatea de a 
emana prin toţi porii acreala stărilor lui  ursuze, 
contaminându-i pe cei care se nimereau prin preajmă. In 
felul acesta, avea garanţia că semenii lui făceau mereu tot 
posibilul pentru a-l şti mulţumit. Omul-de-Zăpadă; Proust 
aflase de această poreclă şi o preţuia. 

— Fii atent la mine, Waterhouse. Am să-ţi pun o întrebare 
şi pretind să-mi spui adevărul, chiar dacă ştii că s-ar putea 
să ai necazuri din cauza asta. Dacă mă minţi... făcu el o 
pauză, sfredelindu-l din ochi pe Simon. Dacă mă minţi, 
Waterhouse, poţi considera că slujba dumitale în cadrul 
forţelor de poliţie a luat sfârşit. Vei regreta amarnic această 
zi. Ne-am înţeles? 

— Da, să trăiţi, domnule inspector. 

Inutil de spus că niciuna dintre variante nu i se părea 
prea atrăgătoare. 

— Şi să nu crezi că nu voi descoperi dacă m-ai minţit, 
fiindcă eu aflu tot. 

— Da, domnule inspector. 

Simon simţea că începe să se enerveze, dar se silea să 
pară calm. Nu existau „scurtături” salvatoare când stăteai 
de vorbă cu Proust. Trebuia să sari peste toate obstacolele 
pe care ţi le ridica el în cale. Incepea orice conversaţie 
expunând ferm un punct de vedere despre cum se cuvenea 
să fie structurată discuţia. Proust vorbea în paragrafe. 

— Unde sunt Alice şi Florence Fancourt? 

— Poftim, domnule inspector? exclamă Simon, ridicând 
privirea uimit. 

— Domnule inspector! pufni Proust. Astea sunt singurele 
două cuvinte pe care le ştii, Waterhouse? Fiindcă dacă e 
aşa, îţi împrumut eu bucuros un dicţionar de sinonime. Te 
întreb din nou: unde sunt Alice şi Florence Fancourt? 

— N-am nicio idee. Ştiu că sunt date dispărute, domnule 


inspector. Ştiu că acesta este motivul pentru care Fancourt 
a venit la secţie azi-dimineaţă, însă nu ştiu unde sunt ele. 
De ce aş şti, domnule inspector? 

— Hmmm, făcu Proust, întorcând capul şi frecându-se pe 
nas. 

După o pauză de gândire, în care îşi şlefuise probabil 
următoare replică, inspectorul Proust reluă: 

— Vasăzică, oricine ar sugera că dumneata şi doamna 
Fancourt sunteţi mai apropiaţi decât se cuvine înseamnă că 
s-ar înşela, nu? 

— Da, aşa este, domnule inspector, spuse Simon, 
prefăcându-se indignat. 

O reacţie destul de credibilă, se gândea el. Interludiile lui 
Proust, perfect regizate, ridicau ştacheta atât de sus, încât 
şi interlocutorii lui ofereau o interpretare magistrală a 
rolului ce le revenea. 

— Cine a spus asta? Aşa a declarat Fancourt? 

Sau poate Charlie zisese aşa, trădătoarea. Simon ştia una 
şi bună: nu-şi putea permite să rămână fără serviciu. De 
şapte ani de când lucra în Poliţie, îşi făcuse treaba mai bine 
decât mulţi alţii, întâi ca tablagiu în uniformă, iar apoi ca 
poliţist la investigaţii criminale. Cumva, la locurile de 
muncă anterioare, chiar îşi dorise să fie concediat, 
plăcându-i ideea de a-şi face ieşirea din scenă într-o 
aureolă de glorie neînţeleasă. Cabinetul de stomatologie, 
biroul de informaţii turistice, firma de construcţii - de fapt, 
nu însemnaseră nimic pentru el. Locuri pline de tolomaci 
care băteau câmpii despre „lumea reală” de fiecare dată 
când îl vedeau pe Simon cu o carte în mână. Ca şi cum 
cărţile nu ar fi fost la fel de reale ca banii din conturile de 
economii individuale, fir-ar să fie. Nu, pentru el faptul că îl 
dăduseră afară de la acele locuri de muncă fusese ca un fel 
de tribut, ca o dovadă a valorii lui. 

Maică-sa nu fusese de acord. Simon îşi amintea şi acum 
figura ei dezamăgită când îi spusese că îl dăduseră afară 
din postul de agent de pază la o galerie de artă, ceea ce 


ridicase la patru numărul concedierilor lui în decurs de doi 
ani. „Ce-o să zică preotul când va afla?” se lamentase ea. 

Niciun răspuns din partea Omului-de-Zăpadă. Simon 
simţea broboane de sudoare pe frunte. 

— Fancourt e un mincinos, domnule inspector, răbufni el. 
N-am pic de încredere în el. 

Inspectorul  sorbea  tacticos din cană, tăcând în 
continuare. Alarmant de glacial, ca un cub de gheaţă care 
îţi alunecă pe spinare într-o zi caniculară. 

Simon ştia că ar fi fost mai bine să-şi ţină gura, însă nu se 
putea stăpâni: 

— Domnule inspector, nu credeţi că, în aceste 
circumstanţe, ar fi bine să redeschidem cazul Laurei Cryer? 

Proust fusese însărcinat oficial cu conducerea 
investigaţiei în urmă cu trei ani, deşi Charlie, Sellers, Gibbs 
şi restul echipei fuseseră cei care făcuseră toată treaba. 

— Tocmai i-am spus şi lui Char... sergentului Zailer 
acelaşi lucru. E absolut evident că nici Alice Fancourt nu 
avea încredere în David Fancourt. Mi se pare important, 
mai ales că femeile îşi cunosc bine soţii. Domnule 
inspector, ţinând seama de faptul că prima soţie a lui 
Fancourt a fost ucisă, iar acum şi Alice este dată dispărută, 
nu credeţi că Fancourt ar trebui considerat principalul 
nostru suspect? Şi că ancheta noastră ar trebui să 
pornească exact de la această premisă? 

De felul lui, Simon nu era un om vorbăreţ. Nu se putea ca 
Proust să nu sesizeze logica argumentelor lui, mai ales că le 
expusese suficient de explicit. 

— Femeile îşi cunosc bine soţii! 

Simon sări ca ars. Faptul că inspectorul ridicase tonul 
dintr-odată îi dădu de înţeles că timpul rezervat pentru 
monologul lui se epuizase şi că, mai grav chiar, îl irosise în 
mod nesăbuit. Proust îl va face să se căiască amarnic 
pentru tupeul de a fi încercat să dea un alt curs dialogului 
lor. Nu trebuia să fi vorbit atât de mult şi cu atâta patos. 
Introdusese un element nou în discuţie, iar Proust detesta 


să fie pus în faţa unui fapt împlinit. 

— Femeile îşi cunosc bine soţii, aşa zici dumneata? Şi în 
baza acestei adânci cugetări, ţi-a venit să îl suspectezi pe 
David Fancourt de omucidere? 

— Domnule inspector, dacă... 

— Dă-mi voie să-ţi spun eu ceva, Waterhouse. În fiecare 
sâmbătă seara, eu şi soţia mea luăm cina împreună cu 
diverse personaje anoste, iar eu sunt nevoit să stau acolo 
ca un pămpălău, în timp ce ea născoceşte baliverne despre 
mine. Giles-aşa, Giles-pe-dincolo, lui Giles nu-i plac 
merengurile cu lămăie, fiindcă i le-au băgat pe gât cu forţa, 
la internat, în copilărie; sau lui Giles îi place Spania mai 
mult decât Italia, pentru că spaniolii i se par mai prietenoşi. 
Şaptezeci şi cinci la sută din aceste istorioare sunt pure 
fabulaţii. Ei, există un grăunte de adevăr în unele dintre ele, 
însă majoritatea sunt simple plăsmuiri. Femeile nu-şi 
cunosc deloc soţii, Waterhouse. Dumneata spui asta doar 
fiindcă nu eşti însurat. Femeile debitează tâmpenii, 
deoarece chestia asta le amuză. Punct. Cloncănesc fără 
noimă, fiindcă le place să se audă vorbind, fără să se 
sinchisească prea mult dacă flecărelile lor au vreun temei 
sau nu, încheie Proust, stacojiu la faţă. 

Simon tăcea mălc. 

— O femeiuşcă perfidă te-nvârte pe degete şi face ce 
vrea din tine, iar tu îi cazi în plasă! Să-ţi fie clar: Darryl Beer 
a ucis-o pe Laura Cryer, fiindcă a opus rezistenţă şi nu a 
vrut să lase poşeta din mână. Jumătate din podoaba lui 
capilară a rămas pe trupul victimei. Dumneata unde baţi, 
de fapt, Waterhouse? Hm? Ai putea ajunge într-un final să 
ocupi funcţia mea, dacă ai juca fără să trişezi. Ai putea fi un 
ofiţer criminalist într-adevăr competent. Eu am fost primul 
care a afirmat acest lucru, atunci când erai aici în perioada 
de stagiu. Şi da, de acord, în ultima vreme ai tot avut bafta 
să pici pe supoziţia corectă. Dar ascultă bine ce-ţi spun, nu- 
ţi mai poţi permite să faci alte greşeli, clar? 

El, „bafta” să pice pe supoziţia corectă?!? Pumnii lui 


Simon zvâcneau de impulsul de a zbura prin aer spre mutra 
persiflantă a lui Proust. Inspectorul vorbise de parcă oricine 
ar fi putut avea realizările lui Simon din ultima lună, deşi 
ştia perfect, fir-ar să fie, că nimeni, de fapt, nu era capabil 
de asemenea performanţe, şi cu atât mai puţin indivizii 
care lucrau acum în Secţia de Investigaţii Criminale. 
Oricum, niciunul nu se evidențiase astfel deocamdată, iar 
asta conta în definitiv, ce naibii! 

Şi ce era porcăria asta cu „alte greşeli”? Simon avusese 
vreo două mustrări disciplinare, dar niciodată nu fusese 
vorba despre ceva grav. Orice poliţai se trezea din când în 
când cu câte o sancţiune disciplinară minoră şi nimeni nu 
făcea atâta caz! lar dacă memoria nu-i juca feste, parcă 
adineaori Proust spusese despre Alice că e perfidă. Precis, 
opinia asta provenea de la Charlie, care avea mania de a fi 
necruţător de mârşavă şi autoritară. Simon considera că 
Alice era o persoană absolut sinceră şi lipsită de duplicitate. 
Încleştând fălcile cu îndârjire, începu să numere în gând. 
Când ajunse la treizeci şi doi, încă îi mai venea să-i umfle 
botul lui Proust. 

— Care-i problema dumitale cu femeile, Waterhouse? De 
ce nu ai şi dumneata o iubită? 

Simon înlemni, cu ochii pironiţi în podea. Despre lucrul 
acesta nu voia să discute nici în ruptul capului. Cu nimeni, 
niciodată. Ţinea capul în jos, aşteptând ca Proust să-şi 
încheie perdaful. 

— Nu ştiu ce se întâmplă în viaţa dumitale personală, 
Waterhouse, şi nici nu-mi pasă, însă dacă munca dumitale 
aici are de suferit din această cauză, atunci mă interesează. 
Îţi permiţi să vii la mine cu bârfe de-astea, că „Charlie a 
făcut” şi „Alice a dres”, de parcă am fi într-o telenovelă de 
prost gust, nu la Secţia de Investigaţii Criminale a Poliţiei! 
Bagă-ţi minţile în cap şi isprăveşte odată! 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule inspector! 

Atâta ar mai fi lipsit acum, să înceapă să tremure. Era, 
probabil, din cauza efortului de a-şi înăbuşi mânia şi 


supărarea. Simon spera ca Proust nu observase, deşi lui 
Proust nu-i scăpa niciodată nimic. De unde îi venise 
întrebarea aia, despre faptul că el n-avea o iubită? 

— Uită-te la tine, în ce hal eşti! Te-ai fleşcăit ca o cârpă! 

— Eu... vă rog, scuzaţi-mă, domnule inspector. 

— Bun, hai să lămurim definitiv lucrurile: în afară de 
relaţia oficială cu Alice Fancourt, prilejuită de supoziţiile 
acesteia privind soarta fetiţei ei, nu ai mai avut cu 
reclamanta niciun fel de contact. E corect ce-am spus? 

— Da, domnule inspector. 

— Nu eşti combinat cu ea? 

— Nu, răspunse Simon, cu mâna pe inimă. Alice Fancourt 
a născut acum mai puţin de o lună, domnule inspector. 

— Dar când era însărcinată? Înainte de a rămâne 
gravidă? 

— O cunosc doar de o săptămână, domnule inspector. 

Adică nu mai departe de vinerea trecută! Avea senzaţia 
că trecuse mai mult timp de atunci. Simon se ducea cu 
maşina să ia nişte înregistrări făcute cu o cameră video de 
supraveghere, de care echipa lui avea nevoie pentru 
rezolvarea unui caz privind o persoană dispărută, când 
auzise în staţie vocea lui Robbie Meakin, cerând ca un 
echipaj să se deplaseze urgent la o reşedinţă numită Ulmii, 
pe Rawndesley Road. „A sunat o femeie, cu numele de 
Alice Fancourt. Zice că i-a fost răpit bebeluşul.” 

Pe Simon îl frapase coincidenţa. Tocmai trecuse prin 
dreptul acelui domeniu, în urmă cu aproximativ douăzeci 
de secunde, şi remarcase că porţile din fier forjat, în acel 
moment deschise, fuseseră astfel proiectate încât să 
încorporeze numele reşedinţei în două cercuri mari: „The” 
pe poarta din stânga, „Elms” pe canatul din dreapta. Mai 
şic decât indicatoarele acelea cu litere vopsite pe lemn, se 
gândise Simon. „Sunt chiar acolo. Preiau sesizarea”, îl 
anunţase el pe Meakin. Cu toate că nu avea niciun chef să 
se mai înhame la un caz, când şi-aşa abia îşi vedea capul 
de treabă cu ancheta în curs, Simon ar fi avut un sentiment 


de culpabilitate dacă ar fi ignorat acest anunţ, când el se 
afla chiar la faţa locului. Şi mai ales că era vorba despre un 
bebeluş. 

Oprise maşina, întorsese în drum şi pornise înapoi, înspre 
Spilling. Nici nu apucase să prindă viteză, că se şi trezise în 
faţa domeniului Ulmii. Dincolo de intrare, observase o alee 
lungă, în capătul căreia se profila o bucată dintr-o clădire 
albă înaltă, retezată de nişte copaci pe o latură şi de ceea 
ce semăna cu un fel de hambar, pe cealaltă latură. In faţa 
hambarului, pe partea dinspre şosea, exista o suprafaţă 
pavată unde erau parcate două maşini sub coroanele 
plecate ale unor arbori - un BMW albastru metalizat şi un 
Volvo maro, care părea de vreo patru sute de ani, pe puţin. 

Dând prioritate automobilelor care circulau pe şosea şi 
încercând să nu-şi iasă din răbdări, Simon aştepta 
momentul prielnic pentru a vira pe aleea domeniului. În 
timp ce bătea darabana pe volan, glasul lui Meakin s-a auzit 
din nou în staţia radiofonică. 

— Waterhouse? 

— Prezent. 

— Ştii să păstrezi un secret? 

— Clar. 

— Fii atent, e mişto de tot. A sunat şi soţul tipei 
adineaori. El consideră că bebeluşul nu a fost răpit. 

— Cee? 

— Există un bebeluş în casă. Sub acest aspect, amândoi 
sunt de acord. Soţul zice că e vorba despre bebeluşul pe 
care l-au adus acasă de la maternitate, soţia zice că nu e 
acelaşi, chicoti Meakin amuzat. 

— Ce porcăria naibii, mormăi Simon. 

— Prea târziu. Ai zis că preiei sesizarea. 

— Eşti un măgar, Meakin. 

În cele din urmă, traficul se opri şi Simon reuşi să 
traverseze şoseaua. Nu mai avea niciun chef să se ducă 
acolo. Cine dracu’ îl pusese să răspundă la apel, când putea 
să fi lăsat un tablagiu în uniformă să rezolve problema? 


Prea multă conştiinciozitate strică, fir-ar să fie! Un copilaş 
răpit, da, asta însemna o problemă gravă. Dar când o 
femeie susţine că bebeluşul ei nu e a/ ei, deja se schimbă 
calimera. Simon era convins că se băgase într-o mare 
încurcătură. Alice Fancourt, nici nu încăpea vreo îndoială, 
se gândea Simon, era genul de muiere isterică şi sclifosită, 
care se sculase de dimineaţă cu faţa la perete şi se gândise 
să le strice ziua şi altora. 

Şi uite-aşa se produceau mereu alte hârţoage. Nu conta 
cât de absurdă era plângerea făcută la poliţie. Acum, când 
lezările de natură etică ajunseseră în vogă, orice 
elucubraţie era încadrată ca „infracţiune”, primea un număr 
de dosar şi era repartizată unui sergent, care la rândul lui o 
repartiza unui poliţist de la investigaţii. Procedeul se înscria 
în eforturile forţelor de ordine de a arăta că toate sesizările 
cetăţenilor erau luate în serios. Ceea ce, desigur, era doar o 
aparenţă. 

Dar nu hârţoagele inutile îl nelinişteau pe Simon. Fusese 
în elementul lui în perioada de stagiu la Secţia de 
Investigaţii Criminale, când făcuse muncă de birou. Ulterior 
se simţise însă mai stânjenit, când se confrunta zilnic cu 
toate acele pantomime umane de tot râsul şi adesea 
dezgustătoare, cu ferocitatea sentimentelor pe care 
sarcinile de serviciu i le scoteau în faţă la tot pasul. Avea o 
senzaţie de jenă ori de câte ori trebuia să fie prezent în 
locul unde se comiseseră delicte grave şi obținea cele mai 
bune rezultate în investigaţiile întreprinse atunci când 
rămânea singur cu gândurile lui sau la birou, cu un teanc 
de dosare în faţă. Departe de alţi oameni, oricum, de alţi 
oameni şi de ideile lor mediocre. 

— Ah, şi încă un lucru, spuse Meakin. 

— Ascult. 

Puțin probabil să fie vreo veste bună. 

— Adresa respectivă - Ulmii - figurează cu un asterisc în 
computer, ceea ce înseamnă că există informaţii 
suplimentare. 


— Adică? 

— Păi, zice aşa: „vezi incidentul din anexă” şi numărul 
incidentului respectiv. 

Simon oftă şi notă la repezeală numărul pe care i-l 
comunicase Meakin. Avea de gând să verifice informaţia 
mai târziu. 

Parcă lângă BMW şi lângă Volvo-ul acela hărtănit, 
remarcând că primul automobil era acoperit de frunze 
uscate căzute din copacii de deasupra, în timp ce pe Volvo 
nu erau decât două frunze pe capotă, una roşcată şi alta 
ruginie. Simon păşi pe alee spre intrare şi apăsă pe sonerie. 
Uşa din faţă era din lemn masiv şi părea absurd de groasă, 
sugerând o adâncime a canatului la fel de mare cât 
lăţimea. Clădirea era impozantă ca un palat, cu o faţadă 
simetrică, perfect dreptunghiulară. Aspectul îngrijit şi curat 
îi aminti lui Simon de un articol pe care îl citise cândva într- 
un ziar, despre un hotel construit din gheaţă. Perfecţiunea 
exterioară a zidurilor părea atât de fabuloasă, încât 
polițistul nu se putu abţine să nu caute cu tot dinadinsul 
vreun cusur în tencuială. Nu găsi nimic. Albul zidăriei şi al 
cercevelelor de la ferestre era imaculat. 

După câteva secunde, un bărbat subţiratic, cu obrazul 
bine bărbierit, îmbrăcat cu o cămaşă în carouri şi nişte 
jeanşi, deschise uşa. Era cu câţiva centimetri mai scund 
decât Simon, iar imensitatea casei îl făcea să pară şi mai 
mic decât în realitate. Avea părul şaten deschis, iar după 
pieptănătură părea să fi avut parte de o tunsoare scumpă. 
Pentru majoritatea femeilor, chipul lui cu trăsături regulate 
şi bine proporţionate era probabil atrăgător, se gândea 
Simon. 

David Fancourt. Lui Simon i se păruse cumva vinovat sau 
jenat - ori poate disimulat. Ceva de genul ăsta, oricum. Ba 
nu, nu vinovat. La momentul respectiv, în niciun caz. 
Reflecţiile acestea erau retrospective, ca atunci când 
urmăreşti un film pe care l-ai mai văzut şi ştii ce se 
întâmplă în final. 


— În sfârşit, spuse impacientat Fancourt când deschise 
uşa. 

Ţinea în braţe un bebeluş micuţ de tot şi un biberon cu 
lapte într-o mână. Copilaşul avea un cap mai rotund decât 
văzuse Simon la alţi nou-născuţi. Unii prunci au ţeasta 
scobită, turtită. Copilaşul acesta nu avea niciun fir de păr 
pe cap, dar în schimb avea două bubiţe albe pe năsuc. 
Ţinea ochii deschişi şi părea că priveşte în jur cu multă 
curiozitate, deşi Simon era convins că impresia asta era 
rodul fanteziei lui. Din nou, memoria îi juca feste. 

În spatele lui Fancourt, Simon văzu un hol spaţios şi o 
scară curbată, din lemn negru lustruit. Aşa trăiesc unii pe 
lumea asta, se gândea el. 

— Waterhouse, de la Criminalistică. Aţi anunţat răpirea 
unui bebeluş? 

— Mă numesc David Fancourt. Soţia mea a înnebunit. 

Din tonul cu care rostise aceste cuvinte reieşea cumva 
că, dacă situaţia semnalată nu era din vina lui Simon, 
oricum, din momentul în care acesta îşi făcuse apariţia 
acolo, problema respectivă devenise doar responsabilitatea 
lui. 

Şi atunci, în capul scărilor, o văzuse pe Alice. 


7 


Vineri, 26 septembrie 2003 


A venit un singur poliţist. Ştiu sigur că în situaţiile grave 
se trimite o echipă formată din doi oameni ai legii. Aşa 
vedem la televizor, în orice caz. Îmi vine să urlu de ciudă, 
dar mai bine mă abţin. David tocmai i-a spus ofițerului de la 
investigaţii, Waterhouse, că sunt nebună, complet nebună, 
aşa că trebuie să am grijă ca nu cumva să demonstrez, prin 
comportamentul meu, că el ar avea dreptate. 

Polițistul mă zăreşte în capul scărilor şi îmi zâmbeşte 
fugitiv, dar cumva îngrijorat, continuând să se uite la mine 
şi după ce surâsul acela i s-a stins pe buze. Nu-mi dau 
seama dacă tipul încearcă să evalueze starea mea mintală 
ori să descopere nişte indicii edificatoare la persoana mea 
ori la hainele pe care le port, însă cert este că mă fixează 
mult timp cu privirea. Nu poartă uniformă. S-a prezentat 
drept poliţist criminalist. lată, poate, două semne de bun 
augur. Parcă mi-aduc aminte că mi-a povestit mie cineva 
odată că poliţiştii în civil au grade superioare. 

Mă îmbărbătează înfăţişarea lui. Fără să fie chipeş, are 
aerul unui bărbat robust şi ponderat. Cel mai îmbucurător, 
însă, e faptul că pare un om vigilent. Nu seamănă 
nicidecum cu genul acela de indivizi care funcţionează 
parcă pe pilot automat, prefăcându-se că lucrează, doar ca 
să le treacă mai repede ziua de muncă. 

Ochii lui mari şi cenuşii mă scrutează cu atenţie şi acum. 
Este un tip bine făcut, lat în umeri şi voinic, fără să fie 
totuşi gras. Corpolent este cuvântul care îmi vine în minte. 
Nasul pare un pic strâmb, de parcă l-ar fi avut spart la un 
moment dat, în trecut. În comparaţie cu el, David pare 
pipernicit. Şi infatuat, din cauza tunsorii pretenţioase 
pentru care s-a dus la o frizerie italienească de lux. 


Polițistul criminalist Waterhouse are părul şaten, scurt şi 
tepos, de parcă s-ar fi tuns pe câteva lire la un frizer 
oarecare. 

Are faţa pătrată şi uşor colţuroasă, ca şi cum i-ar fi cioplit 
cineva chipul într-o bucată de stâncă. Nu îmi vine greu 
deloc să accept ideea că am de-a face cu un om care îşi 
protejează şi îşi salvează semenii, înfăptuind acte de 
dreptate. Sper să îmi facă şi mie dreptate. Presupun că este 
cam de vârsta mea, poate un pic mai mare, şi mă întreb 
care o fi prenumele lui. 

— Sunt Alice Fancourt, mă prezint eu. 

Cu o senzaţie de slăbiciune în mădulare, de parcă în loc 
de picioare aş avea nişte perii, mă îndrept spre el. Când am 
ajuns suficient de aproape, dau mâna cu el. David este 
furios fiindcă nu bălmăjesc aiurea ca o isterică, aşa cum s- 
ar fi aşteptat, ceea ce ar dovedi că el are dreptate. 

— E beată, face David. Când a venit acasă duhnea a 
băutură. Nici n-ar fi trebuit să conducă! Au trecut numai 
două săptămâni de când a suferit o intervenţie chirurgicală 
majoră. A ameninţat că mă înjunghie cu cuțitul. 

Simt că mi se pune un nod în gât din cauza şocului şi a 
mâhnirii. Ştiu că David este necăjit, dar cum poate fi atât 
de impulsiv, încât să mă vorbească de rău în faţa unui 
străin? Mie mi-ar veni greu să-i fac aşa ceva. lubirea nu e 
ca un aparat electric, pe care să-l opreşti sau să-l porneşti, 
apăsând pe un buton, după cum ai tu chef. Dar dacă, totuşi, 
furia lui David este alimentată chiar de intensitatea 
dragostei pe care mi-o poartă? Mi-ar plăcea să fie adevărat. 

Când a vorbit ultima oară la telefon cu Vivienne, a fost de 
acord cu ea că nu risc nimic conducând, deşi moaşa fusese 
de altă părere. Acum, după cât se pare, şi-a schimbat 
opinia. David nu este învăţat să o contrazică pe mama lui. 
Când se întâmplă ca Vivienne să fie de neînduplecat în 
ideile ei, David preferă să tacă şi să o aprobe. În absenţa ei, 
îl auzi perorându-i teoriile despre viaţă, cuvânt cu cuvânt, 
ca şi cum ar încerca să îmbrace haina unei personalităţii ce 


se dovedeşte prea largă pentru el. Uneori, mă întreb dacă 
David se cunoaşte pe sine. Sau poate că reacţia mea nu 
este decât forma mascată a faptului că eu nu îl cunosc în 
realitate deloc. 

— Vă rog, domnule Fancourt, nu ajută la nimic dacă 
sunteţi lipsit de delicateţe, intervine polițistul Waterhouse. 
Veţi avea amândoi ocazia să spuneţi ce gândiţi. Haideţi mai 
bine să încercăm să lămurim odată această neînțelegere, 
vreţi? 

— Asta nu e o banală neînțelegere! Fiica mea a fost 
răpită, pricepeţi? Lăsaţi discuţiile şi porniţi în căutarea ei. 

Polițistul pare cumva stânjenit când spun asta. Probabil 
că se simte jenat din pricina posturii în care am fost pusă. 
Cum poate să spună aşa ceva, se miră el în sinea lui, când 
eu văd clar un bebeluş în braţele soţului ei? Va fi tentat să 
tragă concluzia cea mai evidentă: din moment ce în casă 
există un copilaş, acest copilaş nu poate fi decât fiica 
noastră. 

— Florence este aici, se răţoieşte David. 

— Cred că soţul meu are un sentiment de vinovăţie, 
explic eu cu frenezie, simțind că încep să-mi pierd 
cumpătul. 

Imi dau seama acum ce nu este în regulă: lipseşte 
senzaţia de situaţie stringentă. Totul se desfăşoară prea 
lent. Ceea ce înseamnă că polițistul nu îmi dă crezare. Un 
potop de cuvinte mi se revarsă din gură: 

— Vinovăţia îmbracă la el forma mâniei. A adormit, deşi 
ar fi trebuit să vegheze asupra fetiţei. Când m-am întors 
acasă, am găsit deschisă uşa de la intrare. Uşa aceea nu 
rămâne niciodată deschisă! Cineva a pătruns, probabil, în 
casă şi a furat-o pe Florence, lăsând-o în locul ei pe... 

Arăt cu degetul, nemaifiind în stare să continui. 

— Haide, că astea-s baliverne. Fetiţa aceasta este 
Florence! Observaţi, domnule inspector, cine o ţine în 
braţe, cine îi poartă de grijă, cine îi dă să mănânce, cine o 
alină în timp ce maică-sii îi filează o lampă, zice David, 


întorcându-se spre mine. Vinovăţia îmbracă forma mâniei - 
incredibil, ce tâmpenii! Dumneata ştii ce profesie are ea, 
domnule inspector? Haide, spune-i, să afle şi el, ce mai 
aştepţi? 

— Nu sunt inspector, ci ofiţer de investigaţii criminale, 
zice Waterhouse. Domnule Fancourt, nu ajută la nimic dacă 
sunteţi aşa de agresiv. 

Nu-i place de David, dar pe el îl crede. 

— E agresiv fiindcă e înspăimântat, explic eu. 

Şi am convingerea că e adevărat. Conform teoriei mele 
(a trebuit să recurg la soluţia elaborării unor teorii despre 
soţul meu, de-a lungul anilor, pentru a compensa faptul că 
el nu mi se destăinuie niciodată), comportamentul lui David 
este în general motivat de frică. 

Nu ştiu de ce, dar în mintea lui David profesia mea, prin 
natura ei, mă discreditează complet. Mă simt jignită şi 
înjosită. Intotdeauna mi-am dorit cu înfocare ca David să 
aibă o părere bună despre mine. Şi credeam că îi 
câştigasem admiraţia. Sunt căsătorită cu el de doi ani. Până 
astăzi, între noi n-au existat niciodată cuvinte dure, 
dispute, îmbufnări, scandaluri. Îmi plăcea să cred că era 
aşa fiindcă ne iubeam, însă privind retrospectiv, îmi dau 
seama că politeţea noastră părea întru totul nefirească. 
Odată, l-am întrebat pe David cu ce partid a votat. A evitat 
întrebarea, cu un aer şocat. Nu-i venea să creadă că 
putusem să deschid un asemenea subiect. M-am simţit 
oribil, ca o mitocană necioplită. În concepţia soacrei mele, a 
vorbi despre politică este o dovadă de proastă creştere, 
chiar şi între membrii unei familii. 

David este un bărbat foarte chipeş. De câte ori îmi 
apărea în faţă, aveam senzaţia că stomacul meu face 
tumbe de emoție. Acum nu-mi mai pot nici măcar imagina 
dorinţa aceea pe care o stârnea în mine chipul lui. Mi s-ar 
părea ceva absurd, ca şi cum ai tânji senzual după o 
ilustrație dintr-o carte. Recunosc faţă de mine însămi, 
pentru prima oară, că soţul meu este un străin. Apropierea 


dintre noi, la care am râvnit de când l-am întâlnit, a fost şi 
rămâne o himeră. 

David lucrează la o firmă care produce jocuri pentru 
computer. El şi prietenul lui, Russell, au pus bazele 
companiei. Russell era un cunoscut al meu de la 
universitate, iar nunta lui mi-a oferit prilejul de a-l întâlni pe 
David pentru prima oară. lzbutisem, într-un final, să trec 
peste depresia care mă doborâse, rămânând numai cu 
durerea unei singurătăţi de neconsolat. Ilzbuteam cu greu 
să o ignor pe timpul zilei, dacă aveam grijă să fiu mereu 
ocupată, însă vechea solitudine mă prindea din urmă seara, 
când mi se întâmpla să plâng cel puţin câte un ceas, dacă 
nu şi mai mult. 

Mi-e ruşine să recunosc, dar am ajuns chiar să-mi 
născocesc un prieten imaginar. l-am dat un nume: Stephen 
Taylor. Am ales un nume banal, întâlnit la tot pasul, pentru 
a-l face să pară mai real, presupun. Noaptea nu reuşeam să 
adorm decât închipuindu-mi că mă ţine în braţe şi îmi 
şopteşte că nu mă va părăsi niciodată. 

Stephen a dispărut în ziua nunţii lui Russell. Cineva a 
trecut numele meu lângă cel al lui David pe planul aşezării 
invitaţilor la mese, ceea ce mi-a salvat viaţa sau, oricum, 
aşa am avut eu impresia atunci. 

Printre primele lucruri pe care mi le-a spus David a fost 
că soţia îl părăsise înainte de a se naşte fiul lor, că el nu-l 
vedea pe Felix decât ocazional şi pentru cel mult două ore, 
de fiecare dată. Ce ironie, când mă gândesc că l-am 
admirat atunci pentru francheţea lui. Nu ştiam în acele 
momente că niciodată nu mi se va mai destăinui aşa cum a 
făcut-o în ziua aceea. Poate că atitudinea lui era calculată, 
iar povestea cu Felix era o modalitate de a intra în vorbă cu 
mine. 

Cert este că metoda a funcţionat. l-am povestit despre 
părinţii mei, bineînţeles. Discuţia cu David m-a ajutat să 
înţeleg că moartea nu este decât una dintre formele prin 
care îi putem pierde pe cei dragi nouă. Imi doream să îi alin 


amărăciunea şi visam ca el să îmi aline, de asemenea, 
durerea din suflet. Aveam senzaţia că soarta mi-l scosese în 
cale dinadins şi eram decisă să ne salvăm unul pe celălalt, 
iar pentru asta îmi doream să devin soţia lui. Tânjeam cu 
disperare să fiu „doamna Fancourt”, să aparţin din nou unei 
familii şi să fac copii. Teama de a fi singură, de a rămâne 
singură toată viaţă era o obsesie mistuitoare. 

În ciuda tristeţii evidente pricinuite de relaţia lui cu Felix, 
David insista că nu voia nicidecum să-mi strice cheful cu 
necazurile lui, ceea ce l-a făcut ca în restul după-amiezii să 
fie jovial şi să flirteze cu mine. Mi-a spus până şi bancul lui 
cu galezii, după ce iniţial m-a întrebat: „Sper că nu eşti 
galeză, nu?”. Bancul era despre un tip care s-a dus la secţia 
de poliţie pentru a anunţa că i se furase bicicleta. „Am ieşit 
din capelă, când ce văd eu acolo, uite-o, nu-i!” David 
spunea poanta cu un accent îngrozitor, care m-a făcut să 
râd zile în şir după aceea, de fiecare dată când îmi 
aminteam mimica lui. Nu reuşeam să-mi scot din minte 
imaginea lui. Zâmbet mai afectuos şi ochi mai scânteietori 
decât ai lui nu avea nimeni la nunta aceea; de fapt, semăna 
cumva cu o caricatură a unui minunat erou romantic, 
descins parcă din basme, la fel cum „răii” din jocurile 
create de el şi Russell semănau cu nişte caricaturi ale 
maleficului pur, cu pelerinele lor roşu cu negru, cu buzele 
răsfrânte peste colții şi flăcările din gură. 

David şi Russell păreau să aibă o imaginaţie inepuizabilă 
în privinţa felurilor în care „răii” puteau fi ucişi. Graţie 
soţului meu, copiii din toată ţara au posibilitatea să 
simuleze omoruri, unele dintre ele cvasipornografice, în 
siguranţa şi confortul casei părinteşti. Şi, cu toate astea, l- 
am sprijinit mereu pe David în munca lui, dându-mi 
acceptul pentru nişte concepte care, altminteri, m-ar fi 
umplut de remuşcări, dacă nu aş fi ţinut din tot sufletul să îi 
fiu loială. Dacă David face asemenea lucruri înseamnă că e 
OK - aceasta devenise lozinca mea în viaţă. Imi imaginam 
că şi el simţea la fel faţă de mine. 


— Putem găsi o încăpere mai liniştită, unde să vă iau o 
declaraţie? întreabă polițistul Waterhouse. 

— N-avem timp de aşa ceva! obiectez eu. Cum rămâne 
cu Florence? Trebuie să demarăm căutările cât mai repede. 

— Nu se poate face nimic până când nu consemnez 
declaraţia dumneavoastră, insistă el. 

David arată spre bucătărie. 

— Du-o acolo, îi zice el lui Waterhouse, ca şi cum aş fi un 
dulău imposibil de controlat. Eu o duc pe Florence sus, în 
camera ei. 

Incep să plâng. 

— Aia nu e Florence. Vă rog, trebuie să mă credeţi. 

— Veniţi încoace, doamnă Fancourt, mă ghidează 
Waterhouse spre bucătărie, ţinându-mă de braţ cu mâna lui 
mare, ca de urs. Ce-ar fi să faceţi un ceai, în timp ce eu o 
să vă pun câteva întrebări? 

— Nu pot, sunt prea tulburată, recunosc eu, fără să mă 
mai ascund. Fă-ţi dumneata singur un ceai, dacă ai chef. Nu 
mă crezi, nu-i aşa? Observ că nu mă crezi. Şi acum, fiindcă 
mă vezi că plâng, o să zici că sunt isterică... 

— Doamnă Fancourt, cu cât consemnez mai repede 
declaraţia dumneavoastră, cu atât mai rapid... 

— Nu sunt proastă! N-ai nici cea mai mică intenţie de a 
porni în căutarea lui Florence, fiindcă, de fapt, eşti convins 
că bebeluşul din braţele lui David este ea, aşa-i? 

— Eu nu fac nicio presupunere. 

— Nu, dar dacă n-ar fi existat niciun bebeluş în casă, 
dacă şi eu, şi David am fi spus că fiica noastră a dispărut, 
situaţia ar fi complet diferită, am dreptate? Căutarea lui 
Florence ar fi început deja. 

Waterhouse se înroşeşte la faţă. Nu mă contrazice. 

— De ce-aş minţi? Ce-aş putea avea de câştigat 
născocind chestia asta? întreb eu, mai mult retoric, 
încercând să nu ridic vocea. 

— Dar soţul dumneavoastră ce motiv ar avea să mintă? 
Sau el crede sincer că aceea este fiica lui, când de fapt 


dumneavoastră ştiţi că nu este, asta sugeraţi? 

— Nu. 

Cântăresc cu grijă ceea ce voi spune în continuare. Ideea 
de a-l ponegri pe David contrazice toţi anii de iubire şi 
obişnuinţă alături de el, dar nu pot tăinui nimic din ceea ce 
l-ar putea influenţa în mod favorabil pe poliţist. 

— David a adormit, când trebuia să vegheze asupra 
copilului, încep eu. Uşa de la intrare era deschisă. Dacă ar 
recunoaşte că fetiţa aceea nu este Florence ar însemna să 
admită că fiica noastră a fost răpită din cauza neglijenţei 
lui. Deşi eu nu l-aş blama niciodată pentru ceea ce s-a 
întâmplat, adaug eu repede. De fapt, cum să prevezi aşa 
ceva? Însă cred că asta este explicaţia, David nu concepe 
că acesta este adevărul, deoarece e înspăimântat de 
culpabilitatea care l-ar copleşi. Până la urmă însă va trebui 
să recunoască, în clipa în care îşi va da seama că, 
perseverând în minciuna lui, împiedică acţiunile de căutare 
pe care poliţia trebuie să le întreprindă pentru găsirea lui 
Florence! 

Sunt disperată, iar vocea mea e plină de deznădejde. Ar 
trebui să vorbesc cu mai puţin patos. 

Polițistul Waterhouse începe să aibă un aer confuz şi 
agitat, ca şi cum s-ar simţi depăşit de situaţie. 

— Ce motiv ar avea cineva să înlocuiască un bebeluş cu 
un altul? mă întreabă el. 

Întrebarea mi se pare un pic nemiloasă, deşi ştiu că nu 
asta a fost intenţia lui. Nu nemiloasă, ci mai degrabă 
insensibilă. 

— Nu-i poţi cere unei mame să încerce să intre în mintea 
unei persoane care i-a furat copilul, i-o întorc eu tăios. 
Sincer vorbind, nu văd niciun motiv pentru care cineva s-ar 
preta la aşa ceva. Dar asta nu înseamnă absolut nimic. N- 
are nicio legătură! 

— Care este deosebirea dintre fetiţa pe care am văzut-o 
adineaori şi fiica dumneavoastră? Orice detaliu în privinţa 
unor diferenţe fizice poate fi de folos. 


Înnebunesc. David m-a întrebat acelaşi lucru. Nevoia 
aceasta de a bifa nişte puncte pe o listă pare ceva tipic 
masculin. 

— Nu există niciun fel de deosebire semnificativă pe care 
să o pot evidenția, în afară de una absolut esenţială: sunt 
două persoane diferite! Doi bebeluşi diferiţi. Faţa fiicei mele 
arată altfel, plânsul ei este altfel. Cum naiba crezi că aş 
putea descrie prin ce se deosebeşte felul în care plânge un 
bebeluş sau altul? 

— In regulă, doamnă Fancourt, calmaţi-vă! Nu vă mai 
necăjiţi, spune Waterhouse, care arată acum de parcă i-ar fi 
un pic teamă de mine. 

Adopt un ton mai împăciuitor. 

— Uite ce e, ştiu că munca de poliţist te pune în contact 
cu diverşi indivizi care nu inspiră încredere. Acelaşi lucru 
este valabil în cazul profesiei mele. Sunt homeopat. Ştii ce 
înseamnă asta? 

Şi mă pregătesc să mă lansez în discursul meu 
introductiv uzual despre deosebirea dintre medicina 
convenţională, care este alopată, şi homeopatie, care se 
bazează pe ideea majoră că simptomele unei boli se 
vindecă prin mijloace asemănătoare acesteia. Waterhouse 
cască ochii mari, după care încuviinţează din cap şi se 
înroşeşte iar. 

Am avut odată un pacient care era poliţist. Deşi mai 
tânăr decât mine, era deja om la casa lui, cu trei copii, şi 
suferea de o depresie gravă, din cauză că îşi ura slujba. 
Visa să devină grădinar peisagist. l-am spus să-şi urmeze 
pasiunea. Aşa simţeam la momentul acela, de curând 
renunţasem şi eu la un post funcţionăresc anost în cadrul 
Administraţiei Financiare şi mă făcusem homeopat. Când l- 
am cunoscut pe David, când el şi Vivienne m-au salvat din 
izolarea mea dezolantă, am fost atât de fericită, încât tot 
ce-mi doream era să-mi ajut semenii. Acum mă întreb dacă 
l-am ajutat sau mai mult l-am încurcat pe amărâtul acela, 
cu sfaturile mele impulsive şi idealiste. Dacă şi-a dat 


demisia din Poliţie şi, drept urmare, s-a afundat într-o 
sărăcie lucie? Dacă l-o fi părăsit şi nevasta? 

— Mulţi dintre pacienţii mei au propria percepţie a 
realităţii, spun eu. În termeni profani, mulţi dintre ei sunt 
sonaţi. Dar eu nu sunt, OK? Eu sunt o femeie inteligentă, 
întreagă la cap şi afirm răspicat că fetiţa de la etaj nu este 
fiica mea, Florence! 

Deschid buzunarul de la cămaşă, scot dinăuntru filmul şi 
îl pun pe masă, în faţa lui. 

— Poftim, probe concrete. Developează-l şi vei vedea 
multe fotografii cu adevărata Florence. Cu mine şi David, la 
spital şi acasă. 

— Mulţumesc, zice el şi ia filmul, punându-l într-un plic şi 
scriind ceva pe el - n-am putut să văd ce - cu gesturi lente, 
sigure, metodice. Bun, acum aş avea nevoie de nişte 
detalii, reia el, scoțând un carneţel şi un pix. 

Calmul lui imperturbabil mă scoate din sărite: 

— Tot nu mă crezi, aşa-i? mă răstesc la el. Foarte bine, n- 
ai decât să nu mă crezi, puţin îmi pasă, în fond, dar, te rog, 
pune o echipă de poliţişti să pornească în căutarea ei. Te-ai 
gândit ce-ar fi dacă greşeșşti? Dacă eu spun adevărul, iar 
Florence chiar a dispărut? Fiecare secundă pe care o irosim 
ar putea precipita dezastrul fatal, spun eu, cu glasul 
tremurând. Chiar poţi să-ţi asumi un asemenea risc, ia 
spune-mi? 

— Mai aveţi şi alte fotografii cu fiica dumneavoastră, 
doamnă Fancourt? Unele care să fie deja developate? 

— Nu. Spune-mi Alice! Pe dumneata cum te cheamă? Mă 
refer la prenume. 

Şovăie. 

— Simon, zice el în cele din urmă, nemaiavând cum să se 
eschiveze. 

Simon. Figura pe lista de nume făcută de mine şi David, 
în eventualitatea în care Florence ar fi fost băiat. 

Mă crispez când îmi aduc aminte. Lista aceea mă umple 
de amărăciune. Oscar, Simon, Henry. Leonie, Florence, 


Francesca. („Fanny Fancourt! Nici moartă n-aş accepta aşa 
ceva”, zicea Vivienne.) Florence. Doamna Tiggywinkle. 
Păpuşa. 

— Ar fi trebuit ca fotografa spitalului să vină s-o pozeze 
când eram la maternitate, dar n-a fost să fie. | s-a stricat 
maşina, încep eu să plâng în hohote, zgâlţâindu-mă din tot 
corpul, de parcă mi s-ar fi administrat şocuri electrice. N-am 
avut parte de „Prima fotografie a copilului”. Oh, Doamne! 
Unde e Florence? 

— Alice, gata, încearcă să te linişteşti. O vom găsi, 
dacă... vom face tot ce ne stă în puteri. 

— Mai există şi alte fotografii, în afară de ale mele. 
Vivienne a făcut câteva, când a venit să ne vadă la spital. 
Urmează să sosească acasă şi o să-ţi spună, ai să vezi, că 
nu sunt deloc nebună. 

— Cine e Vivienne? 

— Mama lui David. Asta e casa ei. 

— Mai locuieşte altcineva aici? 

— Eu, David, Florence şi Felix. El e fiul lui David, din 
prima căsătorie. Are şase ani. Vivienne şi Felix sunt 
momentan în Florida, dar se vor întoarce acasă, de îndată 
ce Vivienne va face rost de bilete de avion. O să vezi, ea 
mă va susţine. Îți va confirma că fetiţa aceea nu este 
Florence. 

— Soacra ta a văzut-o pe Florence, să înţeleg? 

— Sigur, a venit la maternitate în ziua în care s-a născut. 

— Adică în ce dată? 

— Pe 12 septembrie. 

— Felix a văzut-o pe Florence? 

Tresar involuntar. A atins un punct sensibil pentru mine. 
Îmi doream ca Felix să o cunoască pe Florence, înainte de a 
pleca în Florida. Ar fi putut să treacă pe la maternitate după 
ore, înainte de a pleca la aeroport, însă avea programată o 
lecţie de înot subacvatic la Waterfront, de la care Vivienne 
a insistat ca băiatul să nu lipsească. „Ar fi deplorabil ca, în 
mintea lui, Florence să fie asociată cu o plăcere de care a 


trebuit să se priveze”, a zis ea. „Nu-i nicio grabă, va avea 
tot timpul să o vadă.” David a fost de acord cu maică-sa, 
din obişnuinţă, iar eu n-am contrazis-o, deoarece ştiam că 
se temea din cauza lui Felix. Rațiunea este neputincioasă în 
faţa fricii. 

Vivienne porneşte de la premisa că Felix nu va dori să-şi 
împartă regatul cu nimeni, exact cum simţise şi ea în 
copilărie. Eu cred că greşeşte. Nu mulţi copii sunt atât de 
posesivi ca Vivienne, care a fost geloasă până şi pe câinele 
familiei, pe care părinţii ei au fost nevoiţi să îl dea când fiica 
lor avea trei ani. Am vrut să o întreb numele căţelului 
atunci când mi-a relatat această întâmplare, dar n-am 
îndrăznit. În mod ridicol, aş fi simţit cumva că o trădez pe 
Vivienne, arătându-mă interesată de „rivalul” ei de 
odinioară. 

— Nu, răspund eu. Felix era la şcoală când a venit 
Vivienne la spital, iar pe urmă au plecat imediat în Florida, 
în aceeaşi zi. 

— Şi lipseşte de două săptămâni? Absentează de la ore în 
timpul trimestrului? 

— Da, confirm eu, deşi iniţial nu sesizez relevanţa 
întrebării. Ei, dar şcoala la care învaţă Felix nu creează 
probleme de acest fel, adaug atunci când mă dumiresc. E 
înscris la Stanley Sidgwick. 

Ceea ce explică totul. Vivienne este unul dintre cei mai 
generoşi membri ai consiliului acestei instituţii private. 
Nimeni de-acolo n-ar îndrăzni să-i spună că nu ar avea voie 
să îşi ducă nepotul în vacanţă atunci când vrea ea. 

Simon ridică din sprâncene. Oricine a auzit de Stanley 
Sidgwick Grammar School and Ladies’ College, opinia 
publică taxând destul de sever această şcoală particulară, 
pe care o consideră revoltător de elitistă, foarte 
costisitoare, cu clase fie exclusiv de băieţi, fie exclusiv de 
fete şi cu o disciplină austeră. Dar Vivienne e o adeptă 
înfocată. A insistat ca David să înveţe la Stanley Sidgwick, 
iar acum e rândul lui Felix să urmeze cursurile aceleiaşi 


şcoli. Şi lui Florence i-a fost rezervat un loc la colegiul de 
fete de-acolo, de îndată ce la ecografia pe care am făcut-o 
când sarcina avea douăzeci de săptămâni s-a constatat că 
voi avea o fetiţă; numele ei a fost înscris pe listă ca „Micuța 
Fancourt”. Vivienne s-a ocupat de achitarea taxei de 
înregistrare, în valoare de trei sute de lire sterline, iar mie 
şi lui David nu ne-a spus acest lucru decât ulterior. „Nu 
există vreo şcoală mai bună în regiune - de fapt, în toată 
ţara, indiferent de statisticile oficiale ale instituţiilor de 
învăţământ”, susţinea ea. Probabil că am încuviinţat vag 
din cap, cu un aer năucit. La momentul respectiv, tot ce-mi 
doream era să aduc pe lume, în perfectă siguranţă, pruncul 
pe care îl purtam în pântece. Problema şcolilor mi se părea 
cel puţin fantezistă. 

— Dar Felix nu locuieşte cu mama lui? se interesează 
Simon. 

Nu mă aşteptam să mă întrebe asta. Admir la el 
seriozitatea cu care îşi desfăşoară ancheta, felul cum ştie 
să pună întrebări colaterale, dar relevante pentru scopul 
investigaţiei. Şi eu procedez la fel cu pacienţii mei. Uneori, 
privind doar în direcţia spre care eşti dirijat să priveşti, 
ratezi esenţialul. 

— Mama lui Felix a murit, îl informez eu, urmărindu-i cu 
atenţie reacţia. 

Nu ştia acest lucru, mi-e limpede acum. Este absurd să 
presupui că un poliţist trebuie să cunoască în detaliu 
dedesubturile fiecărui caz pe care îl are de rezolvat. Sau 
poate că Simon ştia, însă nu a făcut încă legătura. Pe Laura 
nu o chema Fancourt. Nu şi-a schimbat numele când s-a 
măritat cu David. Acesta a fost primul lucru care a deranjat- 
o pe Vivienne la ea, primul dintre multe alte reproşuri pe 
care avea să i le facă. 

— Aşadar, în afară de Vivienne Fancourt, cine a mai 
văzut-o pe Florence? 

— Nimeni. Ah, ba da, Cheryl Dixon, moaşa mea. A trecut 
pe-aici de trei ori. Tot ea era de serviciu la maternitate 


când am născut-o pe Florence. Cum de am scăpat din 
vedere acest lucru? mă mir eu cu voce tare. Cheryl va 
confirma că am dreptate, vorbeşte cu Cheryl! 

— Nu vă faceţi griji, voi vorbi cu toată lumea, doamnă... 

— Alice, insist eu. 

— Alice, repetă el, prins în capcana unei familiarităţi care 
îl incomodează vizibil. 

— Cum rămâne cu acţiunea de căutare? reiau eu, fiindcă 
încă n-am primit un răspuns satisfăcător la întrebarea mea. 
Poate că există cineva care a văzut ceva. Trebuie să găseşti 
martori. Îţi pot furniza repere de timp exacte. Am plecat de- 
acasă la două şi cinci... 

Simon clatină din cap. 

— Nu pot demara o acţiune de căutare, aşa, bătând din 
palme, spune el. Lucrurile nu funcţionează în această 
manieră. Trebuie să obţin aprobarea din partea sergentului 
care conduce echipa din care fac parte, dar mai întâi este 
necesar să stau de vorbă cu toţi cei care ar putea confirma 
afirmaţiile tale. Va trebui să discut cu vecinii voştri, 
bunăoară, să aflu dacă există vreo persoană care să fi 
văzut ceva neobişnuit. Fiindcă soţul tău... 

— Nu confirmă varianta mea. Ştiu. Am remarcat, spun 
eu, cu amărăciune în glas. Noi nu avem vecini aici. 

Vivienne mi-a spus cu mândrie, prima oară când David 
m-a adus aici, la Ulmii, că singurii oameni care beneficiază 
de acelaşi cod poştal cu al ei sunt cei pe care îi primeşte cu 
plăcere în casă. A zâmbit, ca să-mi fie clar că mă includea 
şi pe mine în această categorie. M-am simţit privilegiată şi 
ocrotită. Când s-au prăpădit părinţii mei şi mi-am dat 
seama că nu mai exista nimeni pe lume care să mă 
iubească sincer, am pierdut mult din respectul faţă de mine 
însămi. Nu reuşeam să scap de obsesia că această tragedie 
era un fel de pedeapsă pe care o meritam. Faptul că eram 
acceptată cu o asemenea cordialitate de către o doamnă ca 
Vivienne, care considera că valoarea şi importanţa 
persoanei ei sunt incontestabile şi care manifesta o 


încredere de nezdruncinat în opiniile proprii, îmi crea 
sentimentul că valoram, ca om, mult mai mult decât îmi 
închipuiam eu. 

— Nu am voie să demarez o anchetă ori să întreprind o 
acţiune de căutare doar în baza declaraţiei tale, se scuză 
Simon. 

Mă prăbuşesc pe un scaun şi îmi reazem fruntea pe 
braţe. Mă doare rău capul, iar când închid ochii văd sub 
pleoape un roi de picăţele luminoase. O senzaţie de greață 
îmi răscoleşte stomacul. Pentru prima oară în viaţă, înţeleg 
ce simte un om care nu mai vrea să lupte. Este atât de greu 
să încerci din răsputeri să te faci auzit, când toată omenirea 
parcă şi-a pus mâinile la urechi, când ceea ce ai tu de spus 
sună atât de neverosimil - ba chiar imposibil. 

Nu sunt din fire o luptătoare. Nu m-am considerat 
niciodată puternică; uneori am fost de-a dreptul 
neputincioasă. Însă acum sunt mamă. Trebuie să mă 
gândesc la Florence şi la mine deopotrivă. Nu numai la 
mine. Renuntarea nu poate fi luată în calcul. 


3/10/03, 2 p.m. 


După zece minute de la încheierea discuţiei cu Proust, 
Simon revenise deja în cantină. Din fericire şi în mod cu 
totul ciudat, aparatul de jocuri mecanice nu mai făcea 
gălăgie, ca şi cum ar fi amuţit complet din respect faţă de 
starea lui sufletească apăsătoare. Inspectorul tratase cu 
dispreţ ipoteza lui Simon şi, făcându-l paranoic, îi ordonase 
să plece şi să îşi bage minţile în cap. „iți interzic să lucrezi 
în starea asta. Eşti prea iritat şi rişti să strici totul”, îi 
spusese Proust, ceea ce la un om ca el echivala cu o 
manifestare de compasiune, însoţită de permisiunea de a 
te retrage. 

Ce îi apucase pe toţi astăzi, de se purtau aşa? De ce 
refuzau să vadă ceea ce lui Simon i se părea orbitor de 
evident? Să fi fost oare din cauză că Proust şi Charlie 
fuseseră amândoi implicaţi în arestarea şi trimiterea la 
închisoare a lui Darryl Beer? Era cumva acesta motivul 
pentru care se încăpăţânau să îl împingă pe Simon în pielea 
unui personaj fistichiu şi instabil emoţional, care dădea 
dovadă de un subiectivism inadmisibil pentru un poliţist? 
Intre timp, posibilele impulsuri din spatele atitudinii lui 
David Fancourt erau ignorate cu bună-ştiinţă de toţi. Prima 
soţie murise, a doua dispăruse. Realităţi incontestabile. 

Luându-şi o cană de ceai, Simon îşi imagina cum ar fi să-l 
snopească în bătaie pe Fancourt, până ar scoate adevărul 
de la el. lată o satisfacţie pentru care merita riscul de a 
intra la pârnaie. Ce-i făcuse nemernicul ăsta lui Alice? Ce-i 
spusese lui Proust despre Simon? Precis el îl vorbise de rău, 
nu Charlie. Toate întrebările acestea chinuitoare rămâneau, 
din păcate, fără răspuns. Deodată, auzi pe cineva tuşind în 
spatele lui şi întoarse capul. 

— Mi-a spus Proust că te găsesc aici. Tocmai am vorbit 


cu el. Pardon, tocmai l-am ascultat vorbind. Mult de tot. Nu- 
i mulţumit de tine, nu-i mulţumit deloc. 

— Charlie! exclamă Simon, simțind că prezenţa ei îi 
dădea cumva speranţă, creându-i iluzia că dezastrul încă 
mai putea fi evitat. Ai reuşit să îl calmezi? Numai tu ai darul 
asta. 

— Ai grijă să nu-mi strici iar dispoziţia de la bun început, 
i-o tăie ea pe un ton sumbru, aşezându-se în faţa lui. 

Nu se putea ca Simon să-i facă vreun compliment lui 
Charlie fără ca ea să se enerveze. Şi asta pentru că Charlie 
nu şi-ar fi dorit să audă de la el decât un singur gen de 
compliment, pe care Simon, însă, nu era capabil să i-l ofere. 
De aceea, Charlie părea să-şi fi băgat în cap ideea că, dacă 
Simon o mai lăuda uneori, o făcea doar din milă sau din 
compasiune. Câteodată, Simon se întreba cum de mai 
suporta Charlie să îl vadă în ochi, după comportamentul lui 
jalnic de la petrecerea de anul trecut, când Sellers împlinise 
patruzeci de ani. Simon îşi alungă din minte amintirea 
aceea oribilă, aşa cum făcea de fiecare dată când îi venea 
în cap. 

— Şi ce-a zis Omul-de-Zăpadă? întrebă el. 

— Că baţi câmpii ca un idiot. Crede că ţi-a căzut cu tronc 
Alice Fancourt. Soţul ei e de aceeaşi părere. Orice fiinţă cu 
doi ochi şi un pic de creier în cap poate sesiza asta de lao 
poştă. Ai o mutră de cretinoid de fiecare dată când vorbeşti 
despre ea. 

Îl usturau cuvintele ei. Însă nu se obosi să riposteze. 

— A mai spus, de asemenea, că ai negat faptul că ai fi 
avut o atitudine care să lase de dorit. 

— Dar m-a crezut? 

— Mă îndoiesc. Aşa că ai naibii grijă să nu afle, dacă ai 
minţit cumva. Oricum, am primit ordinul de a deschide 
ancheta în dosarul dispariţiei mamei şi a fetiţei, în cazul în 
care nu apar în următoarele douăzeci şi patru de ore. 

— Ţi-a dat ție ordinul să deschizi ancheta? făcu el ochii 
mari. Asta înseamnă... 


— Da, Proust mi-a repartizat mie această sarcină de 
serviciu. Adică echipei noastre. Având în vedere vasta 
noastră experienţă referitoare la familia Fancourt, adăugă 
ea cu sarcasm. 

— Credeam că n-o să mă lase pentru nimic în lume să am 
de-a face cu cazul ăsta. Mersi, Charlie! 

Simon ridică privirea spre tuburile de neon care bâzâiau 
în tavan. Credea sincer într-o putere spirituală nedefinită. 
Maică-sa sperase dintotdeauna să-l vadă preot. Poate mai 
spera încă. Simon moştenise de la ea nevoia de a se agăța 
de ceva, dar nu şi convingerea că Dumnezeu era acel lucru. 
Detesta ideea că avea ceva în comun cu maică-şa. 

— Proust e plin de surprize, sunt de acord cu tine, spuse 
Charlie. Consideră că ai putea avea rezultate bune, prin 
simplul fapt că te preocupă atât de mult acest caz. ŞI 
socoteşte că, mai mult decât oricine de-aici, tu îţi doreşti 
enorm ca Alice Fancourt să fie găsită, teafără şi 
nevătămată, preciză Charlie pe un ton ce sugera că „oricine 
de-aici” includea şi persoana ei. 

Simon îşi duse mâinile la cap. 

— Dacă am şansa de a porni căutările, gemu el. Charlie, 
chestia asta ar putea să mă distrugă dracului de tot. M-am 
întâlnit cu Alice de două ori în mod neoficial. Şi... şi mi-a 
spus nişte lucruri pe care va trebui să le declar, în 
momentul în care investigația va demara. Stii că nu merit 
să-mi pierd slujba, ştii cât de competent sunt... 

— Chiar aşa, spuse ea pe un ton plat, ridicând o 
sprânceană. Cum aş putea să uit? Fără tine, toţi ne-am 
munci creierii şi ne-am smulge părul din cap, din cauza 
neputinței de a rezolva fie şi cel mai inofensiv caz. 

— Maa, bine. Dacă eşti un mare rahat ca mine, pe toate 
planurile, n-ai cum să nu te prinzi când, surpriza surprizelor, 
fir-ar să fie, constaţi că te pricepi totuşi la ceva. lar chestia 
asta - meseria de detectiv - este o treabă pe care ştiu s-o 
fac bine. 

— Zău? Cum se explică atunci că nu vorbeşti niciodată 


despre asta? Nu trebuia să ţii secret. 

— Du-te naibii! 

Charlie râdea: 

— Numai tu ai talentul de a-ţi ridica singur statuie, dar în 
acelaşi timp să pozezi în victimă. 

Și numai tu ai talentul să iţi dai aerele astea de 
superioritate cu mine, tratându-mă în felul tău zeflemitor şi 
straniu de duios totodată, de îmi vine să te iau la palme, 
gândi Simon. 

— Ştiu că n-am niciun drept să te întreb, dar... n-ai poate 
vreo idee cum aş putea să ies din încurcătura asta? o 
întrebă. 

Charlie nu părea surprinsă. 

— Haide, zise ea, scuturând o legătură de chei sub nasul 
lui. 

— Unde? 

— Într-un loc unde pereţii n-au urechi. 

Cantina era o pepinieră de bârfe. Simon şi Charlie îşi 
croiră drum printre mese, scaune şi glume deocheate, 
îndreptându-se spre ieşirea din clădire. 

Charlie conducea ca un bărbat, învârtind volanul cu două 
degete sau, uneori, cu încheietura mâinii, nesocotind 
limitele de viteză şi înjurând ca un birjar. Părăsind 
localitatea Spilling, se înscriseră pe şoseaua spre Silsford. 
Postul Radio Two urla în difuzoare. Simon prefera să asculte 
doar Radio Four, însă abandonase de mult orice tentativă 
de a o convinge pe Charlie să schimbe postul. Radio One 
dimineaţa, Radio Two de la ora unu încolo, asta era regula 
ei. Ceea ce însemna Steve Wright după-amiaza, banalităţi, 
cântece pe care n-ar trebui să le auzi decât în lifturi sau în 
holuri de hotel, pe scurt toate lucrurile insipide pe care 
Simon le detesta. 

Prefera, aşadar, să contemple peisajul plat şi ordonat, 
care i se perinda prea repede prin faţa ochilor. In mod 
normal, tabloul naturii îl liniştea, însă astăzi i se părea 
pustiu. Lipsea ceva de-acolo. Simon înţelese, cuprins brusc 


de jenă, că spera să o vadă pe Alice. În fiecare chip, în 
fiecare siluetă îşi dorea să o regăsească pe ea şi era 
dezamăgit când iluzia se destrăma. În locul unui sentiment 
de panică şi disperare, se instalase acum un fel de bocet de 
jale. 

Ce trăsătură întrezărită în fiinţa lui Alice se îngemăna cu 
o trăsătură similară din fiinţa lui? Alice era o femeie 
drăguță, dar sentimentele lui faţă de ea nu aveau nimic de- 
a face cu aspectul fizic. Era ceva în felul ei de a fi, o umbră 
de stânjeneală, impresia că nu se simţea în elementul ei, că 
se silea să depăşească diverse obstacole nevăzute. Exact 
aceeaşi senzaţie o avea şi el în permanenţă. Sunt oameni 
care ştiu cum să se strecoare fără efort prin viaţă. El nu se 
număra printre aceştia, iar intuiţia îi spunea că nici Alice. 
Era prea sensibilă, prea complexă din punct de vedere 
emoţional. Deşi el nu o văzuse decât într-o stare de 
disperare totală. Habar n-avea cum fusese ea până în urmă 
cu o săptămână. 

Charlie ar fi spus că e fantezist dacă îşi închipuia că 
putea plăsmui caracterul lui Alice, pornind de la atât de 
puţine elemente. Dar, în fond, nu e adevărat că toate 
percepțiile noastre despre ceilalţi se bazează pe asemenea 
plăsmuiri? Nu e o nebunie să presupui că rudele, prietenii şi 
cunoştinţele tale constituie nişte întreguri coerente, pe care 
poţi să le rezumi şi să le descrii? De cele mai multe ori, 
Simon se simţea ca o sumă de comportamente aleatorii, 
determinate fiecare de un impuls dement şi anarhic, pe 
care el nu îl înţelegea pe deplin. 

Scutură din cap când auzi vocea mediocră a lui Sheryl 
Crow. Cât de tipic. Charlie îngâna şi ea cuvintele: o 
comparaţie a zilelor cu nişte drumuri întortocheate. Mare 
tâmpenie, se gândi el. 

Şefa lui călcă frâna exact înainte de a ajunge la cârciuma 
Red Lion, adică la vreo opt kilometri de la ieşirea din oraş, 
şi, întinzându-şi gâtul, parcă maşina în curtea localului. 

— N-am stare, protestă Simon, simțind că i se întoarce 


stomacul pe dos numai la gândul de a bea o tărie. 

— Stai liniştit, nu mergem înăuntru. Am vrut doar să nu-ţi 
dau chestia asta când eram în preajma secţiei. 

Scotocind prin poşeta încăpătoare din piele neagră, 
Charlie scoase la iveală o agendă standard, cum are în 
dotare fiecare ofiţer. Orice incident de pe tură, semnificativ 
sau nu, trebuia să fie consemnat, împreună cu detalii 
despre vreme şi starea drumurilor. Simon avea şi el o 
asemenea agendă în buzunarul interior al jachetei. 

Charlie îi aruncă agenda în poală. Era maro, cu 
dimensiunea de şaptesprezece centimetri pe doisprezece 
şi, asemenea tuturor agendelor de buzunar, avea pe 
copertă un număr de înregistrare, alături de semnătura 
sergentului, adică a lui Charlie, în cazul de faţă. 

— Asta vrea să însemne ceea ce cred eu că înseamnă? 

— Nu ai de ales, aşa-i? Fă oficiale întâlnirile tale 
neoficiale cu Alice Fancourt. Ai şansa de a rescrie istoria. 

— Nu-i nevoie să minţi pentru mine. 

II deranja faptul că Charlie premeditase schema cu 
agenda şi că se aşteptase ca, mai devreme sau mai târziu, 
să apeleze la ajutorul ei. jenant de previzibil. 

— Maa, bine, se strâmbă Charlie. Riscul rămâne. Dacă se 
uită careva mai atent la numărul de înregistrare... E de la 
sine înţeles că, dacă se va întâmpla să te prindă, nu eu ți- 
am dat agenda, clar? 

— Va trebui să pun totul pe hârtie, de la un capăt la altul, 
remarcă Simon, închizând ochii obosit la gândul unui 
asemenea efort. 

— Nu eşti primul şi nici ultimul. În fine, nu mă dau eu în 
vânt după chestia asta, dar nici nu suport să stau cu 
mâinile în sân şi să văd cum se alege praful de tine şi de 
cariera ta. Am fost şi rămân un monstru autoritar. Şi... tu 
eşti cel mai inteligent, cel mai genial şi cel mai admirabil 
om cu care am lucrat vreodată - şi să nu-mi dai dreptate, 
că te strâng dracului de gât - aşa că ar fi o tragedie dacă 
porcăria asta ar strica totul. Dacă întreabă careva, o să zic 


că am ştiut de întâlnirile alea şi că ţi-am dat acceptul. 

Simon se simţea umilit de complimentele rostite răspicat 
şi ferm. Era incapabilă să îl trateze ca pe un egal, iar asta 
nu neapărat din cauză că ea avea rangul de sergent. Se 
întreba ce l-ar fi putut mulţumi, în fond. 

— Nu cred că ţine; toată lumea ştie că nu ai fost de acord 
cu teoria că fetiţa ar fi fost înlocuită. Şi atunci de ce să-mi fi 
dat permisiunea de a extinde investigaţiile pe pista asta? 

Charlie ridică din umeri. 

— Mă mânadresc cu faptul că anchetele conduse de mine 
sunt întotdeauna temeinice, spuse ea pe un ton sec. 

Păstrară tăcerea câteva momente, uitându-se amândoi la 
cei care intrau şi ieşeau din cârciumă. 

— Îmi pare rău, spuse Simon în cele din urmă. Nu trebuia 
să te fi minţit. M-am simţit groaznic. Dar tu nu i-ai dat deloc 
crezare lui Alice. Aveai impresia că îţi pierzi timpul cu 
aiurelile ei. Asta-i motivul pentru care nu ţi-am spus. Eram 
îngrijorat pentru ea şi... Ştii, nu înseamnă neapărat că am 
crezut-o în privinţa fetiţei, însă... în fine, am simţit că nu o 
pot abandona aşa, pur şi simplu. 

O grimasă străbătu obrazul lui Charlie. Sesizând reacţia 
ei, Simon îşi regretă cuvintele. Discutau despre serviciu, 
aveau opinii contradictorii legate de profesia lor, însă asta 
nu anula faptul că el o minţise pe Charlie şi că minciuna 
aceea presupusese relaţia lui cu o altă femeie. 

— Deduc că, măcar în ochii tăi, nu sunt un personaj 
suspect. 

— Un idiot, da. Suspect, însă, nu. Se spune că în 
asemenea situaţii eşti ca orbit, nu-i aşa? adăugă Charlie, 
întorcând capul spre geam, pentru ca Simon să nu-i vadă 
expresia. Hai mai bine să ne mişcăm fundul de-aici, chiar 
dacă interludiul acesta romantic m-a uns pe suflet, încheie 
ea. 

Din nou, Simon îşi alungă din minte imaginea lui şi a lui 
Charlie la petrecerea aniversară a lui Sellers, când acesta 
împlinise patruzeci de ani. Închise strâns ochii, dorindu-şi să 


nu mai ştie de nimeni şi de nimic. Ziua asta se dovedise 
absolut chinuitoare pentru el. De ce nu putea să-şi golească 
mintea complet de orice gânduri şi frământări? 

Brusc, se lumină şi reuşi să îşi formuleze limpede în gând 
ideea care îl sâcâise în ultimele ceasuri. 

— În seara când Laura Cryer a fost ucisă, începu el. Când 
Beer a încercat să îi facă felul... 

— Ah, nu, n-o lua de la capăt! 

— Era singură, da? Ai zis că era singură când s-a dus 
înapoi la maşină. 

Charlie se întoarse cu faţa spre el: 

— Da, confirmă ea, încruntându-se. De ce? 

— Fiul ei, Felix, nu era cu ea, da? 

— Exact. 

— Era la Ulmi în seara aceea, cu bunica lui, întrucât Cryer 
lucra până târziu, perseveră Simon. 

— Da, bine, şi ce-i cu asta? exclamă Charlie, pe un ton 
deja iritat. 

— De ce nu l-a luat pe fiul ei, ca să meargă împreună 
acasă? înţeleg că băiatul stătea cu ea. 

O undă de şovăială traversă subit chipul lui Charlie. 

— Păi, pentru că... pentru că în seara aia Felix rămânea 
să doarmă la bunica lui, probabil. 

— În cazul ăsta, continuă Simon, de ce s-a mai dus, de 
fapt, Laura Cryer în seara aceea la Ulmi? 


9 


Vineri, 26 septembrie 2003 


A venit moaşa mea, Cheryl Dixon. Este o femeie de 
aproape cincizeci de ani, înaltă, robustă, cu părul blond- 
roşcat, pieptănat drept, genul acela de tunsoare scurtă şi 
filată care este la modă acum. Are tenul deschis şi pistruiat. 
Astăzi şi-a pus nişte pantaloni un pic cam strâmţi şi un 
tricou pluşat, mulat pe bust şi cu un decolteu în formă de 
inimă, care îi scoate în evidenţă sânii plini. Pasiunea lui 
Cheryl în viaţă este actoria. În prezent joacă la teatrul de 
amatori, în opera comică Mikado, pusă în scenă la Little 
Theatre din Spilling. Premiera spectacolului, cu 
reprezentații ulterioare reluate timp de două săptămâni, a 
avut loc în urmă cu două sâmbete. A trebuit să îmi cer 
scuze că nu am putut fi prezentă în sală, dar abia născusem 
cu o zi în urmă. Am rămas cu impresia că, pentru Cheryl, 
motivul invocat de mine nu a fost prea convingător. 

Cheryl a poreclit-o pe Florence „Delfinuţa”, când poziţia 
ei în pântecele meu a început să se schimbe de la o 
săptămână la alta. Când îi puneam întrebări prosteşti, zicea 
că am o „minte de găină”. Uneori o exasperam de-a 
dreptul, când deveneam isterică şi solicitam monitorizări şi 
controale inutile. „Ce-i lipseşte chelului!”, pufnea ea, ori 
„Mare ţi-e grădina, Doamne! ”. 

Era de serviciu la Culver Valley Hospital în seara când s-a 
născut fiica mea. Ea a fost cea care mi-a spus să o iau pe 
Florence în pat cu mine, atunci când nu se mai oprea din 
plâns. „Să vezi ce fericită o să fie, mititica de ea, la pieptul 
mămicii ei, unde e cald şi bine”, îmi spusese ea, înfăşurând- 
o pe Florence într-o pătură de la spital şi vârându-mi-o sub 
braţ. 

M-au podidit lacrimile şi mă ustură pleoapele. Nu-mi fac 


decât rău, gândindu-mă acum la asta. 

— Când aţi văzut-o ultima oară pe Florence Fancourt? o 
întreabă Simon pe Cheryl. Inainte de azi, mă refer, adaugă 
el şi întoarce capul spre mine, cerându-şi scuze din priviri. 

Refuz să mă uit în ochii lui. 

Ne aflăm în „salonaş”, deşi diminutivul rămâne o figură 
de stil în cazul acestei încăperi spaţioase. Este locul unde 
ne petrecem serile în conacul Ulmii, uitându-ne la televizor 
şi stând de vorbă. Vivienne nu permite să deschidem 
televizorul decât după ce Felix se duce la culcare. Chiar şi 
atunci, însă, nu-i place să urmărească decât programe de 
ştiri şi filme documentare. Ocazional, mai prinde câte o 
secvenţă dintr-un rea/ity-show şi bombăne „Ce oroare!” sau 
„Nici nu se compară aşa ceva cu viaţa cotidiană a scumpei 
noastre Regine”. 

Diverse canapele şi scaune sunt înşirate de-a lungul 
pereţilor - în număr prea mare, de parcă în orice clipă ar 
putea da buzna acolo un grup de vreo douăzeci de musafiri. 
In mijlocul camerei tronează o masă de cafea, în formă 
dreptunghiulară şi cu baza din bronz, având lateral un 
basorelief ca un „S” gros, iar deasupra o placă de cristal. 
Este o amintire de familie, care mie mi s-a părut 
întotdeauna ceva hidos, asemenea obiectelor de care se 
înconjurau odinioară faraonii megalomani. În momentul de 
faţă, nu există cafea pe masă, ci doar un port bebe în care 
se află un copilaş într-o salopetă Bear Hug, dormind sub o 
pătură galbenă pufoasă. 

Eu stau pe un fotoliu într-un colţ, cu genunchii adunaţi la 
piept şi braţele încolăcite în jurul picioarelor. Din cauza 
poziţiei, mă jenează tăietura de la operaţia cezariană. 
Durerea fizică mi se pare aproape o alinare. Astăzi nu mi- 
am luat pastila de Hypericum. În curând voi termina 
flaconul şi va trebui să mă duc la birou ca să-mi iau altul ori 
să trec pe Gelsemium. Mi s-a făcut milă de o femeie care 
era în patul de lângă mine, în salonul de la maternitate, şi i- 
am dat ei aproape toate pastilele de Hypericum pe care le 


aveam. Născuse şi ea tot prin cezariană, însă pe tăietura 
operaţiei îi apăruse un hematom. Avea faţa ciupită urât de 
acnee, era plăpândă şi slabă ca o scobitoare. La cât de 
mică era în şolduri, te şi mirai că putuse să ţină sarcina 
până la capăt. lubitul ei o ironiza în faţa întregului salon, 
spunându-i să se pună mai repede pe picioare şi să vină 
odată acasă, fiindcă n-avea cine să aibă grijă de el. Se 
ciondăneau mereu, nereuşind să cadă de acord asupra 
prenumelui copilului. Cu o voce istovită şi deznădăjduită, 
biata femeie sugera nume după nume. Înjurând-o, iubitul ei 
ţinea morţiş ca pe fetiţă să o cheme Chloe. 

Eu şi David auzeam fără să vrem toată cearta lor, prin 
perdeaua de plastic care despărţea compartimentul nostru 
de celelalte trei paturi din salon, şi nu ne-a venit să ne 
credem urechilor când am descoperit că motivul pentru 
care tipul insista ca numele să fie Chloe era faptul că el 
avea deja o fiică dintr-o relaţie anterioară, pe care o chema 
aşa. Săraca Mandy se căznea degeaba să îi demonstreze 
că, dimpotrivă, tocmai acesta era motivul pentru care pe 
fetiţa lor nu trebuia să o cheme Chloe. 

M-am gândit că ea avea nevoie de Hypericum mai mult 
decât mine, aşa că i-am oferit majoritatea pastilelor, după 
ce bestia aceea de iubit al ei a plecat seara acasă. Mi-a 
mulţumit stângace, cumva tăios, de parcă nimeni nu se mai 
purtase vreodată frumos cu ea, şi de aceea gestul meu i se 
părea cumva deplasat. 

David stă pe canapeaua albă de la fereastră, bătând în 
podea cu piciorul drept. Din când în când inspiră tăios şi toţi 
ne uităm la el, aşteptându-ne să vorbească. Dar el tace. 
Clatină doar din cap şi închide gura. Nu-i vine să creadă că 
e adevărat ceea ce se întâmplă. După declaraţia mea 
urmează a lui. Curând va veni rândul lui Cheryl să dea o 
declaraţie. Parcă am participa toţi la ritualul unui cult 
straniu. 

Mi-ar plăcea să pot spune că, în calitate de mamă, 
declaraţia mea contează mai mult decât spusele tuturor 


oamenilor de pe pământ la un loc, dar din păcate nu cred 
că este aşa. Simon n-a vrut să mă lase să mărturisesc tot 
ce am pe suflet, insistând că e necesar să mă mărginesc la 
relatarea faptelor. Nu aveam voie să vorbesc cu înflorituri, 
cum zicea el. Nu aveam voie să încep frazele cu „am avut 
senzaţia”, „mi s-a părut” sau „am impresia” că s-a furişat 
cineva în casă şi a luat-o pe Florence, în timp ce David 
trăgea un pui de somn. 

Se pare că doar o terță parte, neimplicată direct, are 
dreptul să includă o părere personală în depoziţia 
consemnată de poliţie pe parcursul anchetei. În fine, aşa o 
fi. Cert este, însă, că eu nu mă aflu într-o asemenea 
situaţie, susţinea Simon. 

Până la urmă, nu mi s-a permis să spun decât că, atunci 
când m-am întors acasă în această după-amiază, venind de 
la Waterfront, am observat că uşa de la intrare era 
deschisă, lucru întru totul neobişnuit, iar când am urcat la 
etaj am constatat că fetiţa din pătuţ nu era fiica mea, deşi 
în aparenţă semăna cu Florence. 

Nu voi mai vorbi nimic deocamdată. Nu îl voi contrazice 
pe David, indiferent ce va spune. Ce rost ar avea? Nu mi se 
pare că Simon mă crede şi nici că, orice aş spune sau aş 
face, voi putea influenţa vreodată părerea celorlalți. Îmi voi 
păstra puterile pentru momentul când Vivienne va fi aici. 

— Doamnă Dixon? V-am întrebat când aţi văzut-o ultima 
oară pe Florence. 

Cheryl e în picioare, pe covorul persan din mijlocul 
camerei, şi se uită lung în port bebe. La fiecare câteva 
secunde, ridică privirea spre mine, cu un aer neliniştit. O 
deranjează tăcerea mea şi ar vrea să spun ceva, pentru a-i 
uşura sarcina. 

— Am văzut-o marţi, săptămâna asta. Acum trei zile. 

— Şi fetiţa aceasta este aceeaşi pe care aţi văzut-o 
atunci? 

Cheryl se foieşte încurcată, încreţindu-şi fruntea. Nu 
suport să mă uit şi întorc capul. Mă simt complet stoarsă. 


Mintea mi se împâăcleşte, ca o bucată de pâslă care se 
destramă. Strâng genunchii mai tare la piept şi îmi fac curaj 
pentru răspunsul lui Cheryl. . 

— Nu ştiu, spune ea. Chiar nu sunt sigură. In primele zile, 
nou-născuții se schimbă enorm, iar eu văd atât de mulți 
bebeluşi, uneori şi zece sau doisprezece pe zi. Adică, dacă 
Alice e convinsă... 

Fraza rămâne neterminată. 

Uimită, şocată, mă cutremur toată. În sfârşit, un om care 
nu este sută la sută sigur că mă înşel, un om care crede că 
merită să fiu ascultată. 

— Nici acum nu vreţi să faceţi ceva, vă rog? implor eu. 

— Nu eşti sigură? Ce-nseamnă asta? Nu se poate aşa 
ceva! 

— Domnule Fancourt, vă rog, spune Simon cu voce joasă, 
autoritară. Doamna Dixon se află aici pentru a ne ajuta. 
Dacă aveţi de gând să o intimidaţi, va trebui să vă cer să 
ieşiţi din cameră. 

— Sunt în casa mea! se răsteşte David. 

— Ba nu, nu e casa ta. Este casa lui Vivienne, care 
urmează să sosească în curând, îi reamintesc eu. 

Brusc, mi se pare că merită să vorbesc din nou. 

— Regret din suflet că nu pot da un răspuns mai 
categoric, zice Cheryl. Dar, pur şi simplu, nu-mi amintesc 
clar chipul fetiţei. Şi, cum spuneam, nou-născuţii se 
schimbă enorm în primele zile de viaţă. 

— Se schimbă, dar nu devin alte persoane, răcneşte 
David, sărind de pe canapea. Ce absurditate! In viaţa mea 
nu mi s-a întâmplat ceva mai ridicol. Asta este Florence! 
Categoric, ea este Florence! 

Mi-e milă de el, dar mai milă mi-e de mine şi, mai presus 
de toate, mi-e milă de Florence. Credeam cândva că sunt 
capabilă de atâta iubire şi putere de voinţă, încât să ajut pe 
oricine ar avea nevoie de mine. Nu mai simt acelaşi lucru 
acum. 

— Dar aţi verificat dacă este fetiţă? zice Cheryl. 


Ne holbăm unii la alţii, amuţiţi şi inerţi. Tăcerea se 
răspândeşte prin încăpere, ca o melasă neagră şi lipicioasă. 

— Cum adică, n-aţi verificat sexul copilului? îl întreabă 
Cheryl pe Simon, care strânge din dinţi, asumându-şi 
critica. 

— N-a verificat fiindcă nu consideră că e nevoie, îi spun 
eu lui Cheryl. Fiindcă nu mă crede. 

— Ce Dumnezeului v-a apucat! exclamă David, întorcând 
scârbit capul. Haide, scoate-i scutecul. Oricum trebuia să i-l 
schimb. Vă pot spune exact şi ce scutec poartă - un 
Pampers Baby Dry pentru nou-născuţi. 

Şi are ochi albaştri, bubiţe albe pe nas şi niciun fir de păr 
pe cap, mă aştept parcă să-l aud. 

— Toţi bebeluşii poartă dintr-astea, spun eu încetişor. 
David, chestia asta nu dovedeşte nimic. Ai avut tot timpul 
să îi schimbi scutecul cat am stat eu de vorbă cu Simon în 
bucătărie. 

— Simon? repetă David, uitându-se la el, iar apoi la mine. 
Vasăzică, voi doi v-aţi împrietenit deja sau cum? 

— Nu e nevoie să fiți lipsit de delicateţe în situaţia de 
faţă, domnule Fancourt. 

Cheryl începe să descheie salopeta Bear Hug, fără să mai 
ceară permisiunea cuiva. 

— N-ai putea să te duci sus cu ea, ca să-i schimbi 
scutecul? zic eu, cu vocea tremurândă. Uită-te la ea, eo 
fiinţă, nu o probă în instanţă. 

Mă dor ochii, mă doare capul şi mă gâdilă nările, din 
cauza efortului permanent de a nu plânge. Nu mai suport, 
efectiv. 

— EA! rosteşte David triumfător. 

— Se vede limpede că e fetiţă, spun eu. 

— Aha, deci ştii că ea e Florence, face David, împungând 
aerul cu degetul, în direcţia mea. Ai înnebunit, da, dar în 
sinea ta ştii că ea e Florence. 

— Oare? mai zic eu vag. 

David pare atât de sigur. Mă uit în jurul meu, la faţa 


fiecăruia. Trei feţe de oameni mari, o feţişoară de copil. 

— Ba nu. Nu-i adevărat. 

les din cameră, fiindcă nu suport să văd cum salopeta 
fiicei mele este scoasă de pe fiinţa micuță din port bebe. 
Aştept afară, lângă salonaş, cu ochii strâns închişi, cu 
fruntea lipită de tapetul rece de pe hol. Şi am senzaţia că 
au trecut ceasuri întregi când, într-un final, o aud pe Cheryl 
strigând ca să se facă auzită peste vacarmul dinăuntru: 

— E fetiţă! 

Mi-aduc aminte ce-am simţit când am auzit prima oară 
aceste cuvinte, la ecografie, când sarcina avea douăzeci de 
săptămâni, şi mi se înmoaie genunchii. E fetiță. Vei avea o 
fiică. Dar pentru cât timp va fi a mea - nu m-am gândit să 
întreb. Cât va dura până când cineva o va lua de lângă 
mine sau mă va îndepărta pe mine de lângă ea? Nimeni nu 
a spus nimic despre asta. 

— Şi are un scutec Pampers Baby Dry, zice David. Acum 
măcar mă crezi? 

— Îmbrăcaţi-o la loc, mă rog eu, de pe hol. 

— Alice, unde este carnetul ei de sugar? Intreabă Cheryl 
pe un ton vioi. Sunt înscrise acolo toate caracteristicile 
fetiţei - greutate, lungime, orice semne din naştere. Orice 
nou-născut are aşa ceva, îi spune ea lui Simon. Datele 
acestea constituie o bază pentru verificarea identităţii. Am 
şi cântarul în maşină. Mă duc să-l iau. 

— Carnetul de sugar e în camera ei, spun eu. 

— Îl aduc imediat, zice David. În felul ăsta, vom lămuri 
lucrurile o dată pentru totdeauna. 

Nu prea văd cum. Bebeluşii iau în greutate şi slăbesc tot 
timpul, în special în primele săptămâni de viaţă. Rămâne 
argumentul lungimii, presupun. lată măcar o coordonată 
fizică unde linia nu poate fi decât crescătoare. 

David trece prin dreptul meu pe hol şi îmi aruncă o 
privire contrariată, ca şi cum nu e sigur, dar parcă m-ar 
cunoaşte de undeva. Aş vrea să îl mângâi, însă deja e prea 
târziu. Am pornit pe drumuri separate. 


— Gata, domnişorico, acum stai cuminte aici, o aud pe 
Cheryl. N-are rost să ne îmbrăcăm, când imediat va trebui 
să ne dezbrăcăm din nou, aşa-i? O să ne învelim frumos în 
păturica asta, ca să ne fie cald şi bine. Dar bagă de seamă, 
fără prostii, te rog! 

„Fără prostii” este expresia generică folosită de Cheryl 
pentru nevoile fiziologice. Poate că, în viaţa ei profesională, 
Cheryl s-a confruntat cu situaţii chiar mai dificile decât 
aceasta. Probabil că uneori are de-a face cu adevărate 
tragedii. Ştie să-şi păstreze calmul şi simţul practic în cele 
mai grave împrejurări. Dă, Doamne, să nu trăim şi noi o 
adevărată tragedie şi fă ca toată oroarea acestor clipe să 
treacă fără urmă! 

David coboară de la etaj cu carnetul de sugar. De data 
asta, se uită la mine cu un dispreţ suveran. Intru în urma lui 
în salonaş. 

— Florence a fost cântărită ultima oară marţi, spun eu. 
Avea 3,685 kilograme. Bebeluşul ăsta pare mai voinic. 

— Bebeluşul ăsta, bombăne David. 

Stă cu spatele spre cameră, privind pe geam. Vocea lui 
sună de parcă ar veni de undeva de departe. Când se 
întoarce spre noi, e palid de indignare. 

— Foarte bine, atunci. Perfect. Nu voiam să fac asta, dar 
ţi-ai căutat-o cu tot dinadinsul. Ai de gând să îi povesteşti 
tu lui Simon despre boala ta psihică sau va trebui să-i spun 
eu? 

— Nu fi ridicol, îi zic eu. David, o mai ţii minte pe femeia 
aceea de la spital? Pe Mandy? 

— Alice a făcut un tratament cu Prozac, pentru depresie, 
timp de aproape un an după moartea părinţilor ei. 
Totodată, iar aici Cheryl poate confirma afirmaţia mea, în 
noaptea după ce a născut-o pe Florence, Alice a susţinut că 
un alt prunc ar fi Florence, un bebeluş oarecare din spital. 

Am  înlemnit. Este adevărat, însă uitasem aproape 
complet de acel incident. E atât de stupid şi de irelevant. 
Nici n-aveam idee măcar că David ştia şi el. În mod cert, eu 


nu-i spusesem. Pesemne că i-o fi povestit vreuna dintre 
asistentele medicale, când a venit în vizită a doua zi. 

Cheryl apare în uşă, ţinând în braţe cântarul. Îmi dau 
seama după chipul ei că a auzit ce-a spus David. Cheryl se 
uită la mine cu un aer distrus. Nu vrea să mă trădeze, însă 
bunul simţ care o caracterizează îi spune că întâmplarea 
amintită este, poate, relevantă şi că nu era exclus ca 
adineauri să se cam fi pripit, când n-a pus la îndoială 
sănătatea mea mintală şi a avut încredere în judecata mea. 

— Eram vlăguită, explic eu. Suferisem o operaţie 
cezariană, după trei zile de travaliu. Eram atât de sfârşită, 
încât deliram, la propriu. 

— Delirezi şi acum, spune David. Şi, poftim, la ce 
nenorocire ne-au împins halucinaţiile tale. 

— Cheryl s-a oferit să o ia pe Florence, ca să pot dormi, şi 
am fost de acord. Pe urmă m-am simţit vinovată. Era prima 
noapte cu fetiţa mea, dar în loc să fi stat cu ea, eu am 
acceptat să fie luată de lângă mine. 

În timp ce povestesc, lacrimile îmi şiroiesc pe obraji. O 
parte din fiinţa mea s-a speriat, în noaptea aceea, la gândul 
că eram cea mai rea mamă din lume. O mamă bună nici nu 
s-ar fi dezlipit vreo clipă de comoara vie pe care a adus-o 
pe lume, veghind în permanenţă la binele ei. 

— După vreo zece minute eram încă trează, stoarsă de 
oboseală şi cu un oribil sentiment de culpabilitate; simţeam 
că înnebunesc de dorul lui Florence, aşa că m-am gândit să 
o iau înapoi lângă mine. Am sunat să vină o soră medicală, 
iar peste câteva secunde a apărut Cheryl, ţinând în braţe 
un Sugar. Am... am crezut că era Florence, dar asta doar 
fiindcă tot Cheryl fusese cea care plecase cu ea în urmă cu 
câteva minute. Eram atât de ostenită, încât simţeam că-mi 
pierd minţile. Nu dormisem deloc de trei zile! 

— Şi imediat ce am adus-o pe Florence în salon, Alice şi-a 
dat seama că făcuse o confuzie, zice Cheryl. 

Slavă Domnului! A rămas de partea mea. Simon ştie şi el 
acest lucru, fiind înclinat să îmi acorde mai multă 


credibilitate, datorită faptului că mă bucur de sprijinul tacit 
al moaşei mele. Iti mulţumesc, Doamne, pentru ajutorul lui 
Cheryl. 

— Cheryl, tu o ţii minte pe Mandy? întreb eu. 

— Trei zile a fost în chinuri groaznice, îi povesteşte David 
lui Simon. Nici măcar nu era un travaliu propriu-zis, aşa au 
spus medicii. Chiar şi după ce au pus-o sub perfuzie, tot nu 
a mers bine. Nimic nu avea efect. Până la urmă, fiind un caz 
de urgenţă medicală majoră, i-au făcut cezariană, însă nici 
anestezia nu a avut efectul scontat. Am dreptate? se 
întoarce el spre mine, cu o privire sfidătoare. 

Clatin din cap. Nu. 

— Durerile erau atât de cumplite, încât şi-a pierdut 
cunoştinţa. A ratat partea cea mai frumoasă, atunci când 
au scos-o pe Florence din pântecele ei. Când şi-a revenit în 
simţiri, naşterea se încheiase deja. Şi alăptatul a fost un 
eşec total, iar Alice era disperată din cauza asta. Îşi dorise 
enorm să o hrănească la sân pe Florence. Nu crezi că, după 
asemenea nenorociri, orice femeie rămâne traumatizată, 
domnule inspector? Şi că poate ajunge să sufere un fel de... 
nu ştiu, nebunie postnatală? 

Potrivit spuselor lui David, am rămas atât de şocată din 
cauza chinurilor facerii, încât nu mai simt în stare nici 
măcar să mă apăr. Mintea lui David a înregistrat toate 
faptele, însă nu şi semnificaţia lor reală. Oare chiar atât de 
negativă să fi fost percepţia lui atunci, cu toate că faţă de 
mine nu a lăsat să se vadă nimic? 

Pentru prima oară, vizualizez mintea lui ca pe un tărâm 
periculos, unde mi-e frică să mă aventurez. În toţi aceşti 
ani, am aşteptat să mă lase să pătrund acolo, închipuindu- 
mi că ştiam sau intuiam configuraţia terenului. Îmi 
imaginam sentimentul de angoasă şi insecuritate care îşi 
pusese amprenta asupra sufletului său, ca o consecinţă a 
faptului că în copilărie fusese privat de figura tatălui, că mai 
târziu trebuise să stea despărţit de fiul lui, iar apoi suferise 
trauma provocată de uciderea Laurei. Îi atribuiam gândurile 


şi sentimentele pe care le-aş fi avut eu, dacă aş fi fost în 
locul lui. 

— În felul acesta nu ajungem nicăieri, oftează Simon. 
Haide să cântărim copilaşul. 

În gând, încep să scriu o depoziţie alternativă, o 
declaraţie care este cu mult mai adevărată decât aceea pe 
care am semnat-o în faţa lui Simon: 


Numele meu este Alice şi o iubesc pe fiica mea, Florence, 
mai mult decât viața-mi insăşi, mai mult decât toate 
lucrurile minunate din lume adunate laolaltă. Numele ei 
întreg este Florence Imogen Fancourt. Are un căpşor 
rotund, pe care abia se văd câteva firişoare de păr, ochi de 
un albastru intens şi o guntă adorabilă, ca o floricică 
trandafirie. Degetele şi genele ei sunt surprinzător de lungi. 
Miroase frumos, a proaspăt, a pudră de talc şi a nou. La 
urechi, seamănă cu tăticul meu. Când o aplec peste palma 
mea, ca să eructeze, umerii ei rotunzi şi fragili se curbează 
in față, iar după sunetul gutural şi nostim pe care il scoate 
ai zice că face gargară. Are un fel gingaş de a-şi strânge 
delicat mânuţele şi picioruşele, ca o balerină, iar plânsul ei 
nu este niciodată haotic şi sacadat, ca al altor sugari. 
Florence plânge ca un adult necăjit când are o supărare 
mare. 

— Patru kilograme, exact. 

— Ei, şi? Ce dacă? Asta nu dovedeşte nimic. A mai luat în 
greutate, atâta tot. E normal pentru un sugar de vârsta ei. 

În ziua de vineri, 12 septembrie 2003, Florence s-a 
născut printr-o operație cezariană efectuată de urgență la 
Culver Valley General Hospital. A avut la naştere 3,223 
kilograme. Nu a fost un coşmar, cum zice soțul meu, ci cea 
mai fericită zi din viata mea. În timp ce doctorii şi moaşele 
mă transportau pe targă prin sala de naşteri spre sala de 
operații, l-am auzit pe unul dintre ei strigând către David: 
„Aduceţi nişte hăinuțe pentru bebeluş.“ Atunci a fost 
momentul când m-a frapat că totul se petrecea aievea. 


intorcând capul, am izbutit să zăresc fugitiv imaginea lui 
David răscolind prin geanta cu lucruri, cu care mă 
internasem în spital. A scos de-acolo un costumaş şi o 
salopețică albă, pe care se vedea un model cu ursuleti şi 
tigrişori. Winnie the Pooh şi Tiger. I le cumpărase Vivienne. 
„Primele hăinuţe ale unui copilaş trebuie să fie albe”, zicea 
ea. Jin minte cum imi spusesem in gând că fiica mea va 
purta acele haine. Cât de curând. 

— Aţi luat legătura cu cei de la maternitate? întreabă 
Cheryl. Există o şansă infimă să nu se fi aruncat încă 
placenta şi cordonul ombilical. În cazul în care le mai găsiţi, 
aţi putea verifica, prin analize, dacă provin de la acest 
copilaş. Conform regulamentului, placenta şi cordonul 
ombilical nu se păstrează mai mult de două zile după 
naştere, însă, între noi fie vorba, nu se întâmplă 
întotdeauna aşa. Eu zic să sunaţi imediat, poate aveţi 
noroc. 

— Ei, asta mai lipsea. Ce-i cu farsa asta? Chiar aveţi de 
gând să... 

În timp ce mă împingeau pe targă în sala de operaţii, din 
difuzoare se auzea o melodie cântată de Cher, in care ii 
tremură vocea de emoție. Jin minte că mi-a plăcut enorm şi 
am ştiut atunci că pentru mine cântecul acela va rămâne 
legat intotdeauna de naşterea fetiţei mele. Va fi cântecul 
meu, al meu şi al copilului meu. Anestezistul a stors dintr- 
un tub un gel albastru şi l-a intins pe stomacul meu. „N-ar 
trebui să vi se pară rece”, a zis el. 

— Nu cred că ar însemna nişte costuri prea mari. 
Presupun, însă, că va dura un timp până să obţinem 
rezultatele testelor. 

— Vezi! Îi e teamă şi lui să n-aibă necazuri cu şeful, care 
îl poate acuza că risipeşte banii publici pentru o ţicneală 
evidentă. 

— Vorbiţi şi cu cealaltă femeie din salon, Mandy aceea, 
despre care a pomenit Alice. 

— Prostii! Lăuzele alea nici măcar nu s-au uitat la 


Florence! 

— Domnule  Fancourt, nu sunteţi deloc cooperant. 
Scuzaţi-mă un minut, vă rog! 

Mi s-a părut rece. 


10 


Însemnări din agenda de lucru 
a criminalistului Simon Waterhouse 
(Extrase scrise în 3/10/03, 7 p.m.) 


27/9/03, 11 a.m. 


Zona: Secţia de Poliţie din Spilling. Am primit un telefon 
de la Alice Fancourt (vezi index). A zis că trebuie să discute 
cu mine de urgență, fiindcă are nişte informații noi in 
legătură cu afirmația ei că fiica sa a fost răpită şi inlocuită 
cu o altă fetiță (dosar nr. NS1035-03-Q). l-am sugerat să o 
însoțească pe soacra ei, doamna Vivienne Fancourt (vezi 
index) la sectia de Poliţie, mai târziu in cursul zilei (Vivienne 
Fancourt a aranjat să vină aici, pentru a i se consemna 
depoziţia), şi i-am spus că voi sta de vorbă cu ea atunci. 
Doamna Fancourt a inceput să plângă şi a zis că voia să 
discute doar cu mine, între patru ochi, fără ca soacra şi 
soțul său, David Fancourt (vezi index), să fie de față. M-am 
consultat cu sergentul meu, DS 326 Charlotte Zailer, care 
mi-a dat permisiunea să mă întâlnesc şi să vorbesc cu 
doamna Fancourt. Doamna Fancourt a propus să ne 
întâlnim la Chompers Café Bar din cadrul clubului de 
sănătate Waterfront (Saltney Road, Spilling), unde este 
membră, la ora 2, duminică, 28 septembrie. l-am răspuns 
că îmi este imposibil şi i-am propus ziua de luni, 29. 
Doamna Fancourt a inceput să se agite, spunând că nu 
poate aştepta atât de mult, dar eu i-am explicat că nu 
puteam să mă intâlnesc cu ea mai devreme de data 
comunicată. l-am mai spus că secția era un loc de intâlnire 
mai potrivit decât Chompers, însă doamna Fancourt a 
insistat că dorea să se vadă cu mine într-un cadru „mai 
puțin oficial şi stresant”. 


Pe urmă, mi-a spus că şi Vivienne Fancourt era membră 
a clubului Waterfront, insă că aceasta nu se ducea 
niciodată la Chompers Café Bar, fiindcă in opinia ei localul 
era „infernal“. Pentru a evita, totuşi, orice risc in 
eventualitatea in care Vivienne Fancourt ar merge la clubul 
de sănătate in aceeaşi după-amiază, Alice Fancourt mi-a 
spus să nu vin prin faţă, pe ușa principală, ci să folosesc 
intrarea de pe Alder Street. In felul acesta, doamna 
Fancourt era sigură că, dacă soacra ei ar apărea la club, nu 
ar avea cum să dea ochii cu mine. l-am spus că mi se părea 
un aranjament prea complicat şi, din nou, am rugat-o să 
vină la poliţie. A refuzat, a devenit isterică şi a zis că, dacă 
nu vreau să mă întâlnesc cu ea acolo unde mi-a propus, nu 
îmi va furniza noile informaţii pe care le are. A mai zis că, in 
mod cert, Vivienne Fancourt nu avea cum să intre la 
Chompers, fiindcă „din principiu, boicotează acest local”. 

I-am spus doamnei Fancourt că voiam să cer aprobarea 
sergentului meu şi că o rog să mă sune peste zece minute. 
M-am consultat cu DS Zailer şi i-am spus că mă ingrijora 
caracterul neobişnuit al solicitării doamnei Fancourt, insă 
sergentul mi-a zis că era preferabil să acceptăm conditiile 
puse de doamna Fancourt, pentru a putea obține acele noi 
informaţii la care se referise. Doamna Fancourt m-a sunat 
inapoi peste patru minute şi am stabilit să ne intâlnim la 
Chompers Café Bar, din complexul Waterfront Health Club, 
la ora 2, luni, 29 septembrie. După aceea, doamna 
Fancourt mi-a mai spus că, dacă nu venea la întâlnire până 
la 2:30, să n-o mai aştept, fiindcă se temea că poate nu va 
reuşi să plece de-acasă. Mi s-a părut speriată când mi-a 
spus acest lucru, după care a zis la revedere şi a inchis 
imediat telefonul. 


29/9/03, 2 p.m. 


Zona: Chompers Café Bar din Waterfront Health Club, 
Saltney Road 27, Spilling. Ora 2: când am ajuns, Alice 


Fancourt (vezi index) era deja acolo, aşezată la o masă din 
zona de nefumători a sălii. Ambianţa la Chompers era 
următoarea: aglomeratie, găiăgie, fum, foarte cald. Un 
zgomot de fond, constând din conversații, râsete şi muzică 
pop răsunând tare de la difuzoarele plasate de jur- 
imprejurul incăperii. intr-o parte a sălii exista un loc de 
joacă pentru copii - multe jucării, un bazin cu apă mică, pe 
care pluteau mingi de plastic, o structură din plastic, cu 
spaliere pentru cățărat şi o căsuță din poveşti. Erau acolo 
pe puțin zece copii, cu vârste cuprinse aproximativ intre doi 
şi şapte ani, jucându-se in această porțiune a sălii. 

Când m-am aşezat, doamna Fancourt mi-a zis: „l-ai văzut 
pe părinţi? Nici măcar nu se uită din când in când la copiii 
lor, ca să verifice că n-au pătit nimic. lată nişte oameni care 
niciodată n-au tremurat, probabil, pentru soarta micutilor 
lor.” Am ţinut să subliniez că nici n-ar fi avut de ce să se 
teamă in acea incintă, iar doamna Fancourt mi-a răspuns: 
„Da, ştiu. Mi-aş dori doar să le pot spune cât sunt de 
norocoşi.” Mi s-a părut calmă iniţial, dar pe măsură ce 
vorbea, se ambala din ce în ce mai râu. Mi-a zis că voia să- 
mi ceară o favoare. M-a rugat să o ajut să dea de urmele 
tatălui soțului ei (nume necunoscut), despre care nu i se 
povestise aproape nimic, in afară de faptul că părăsise 
domiciliul conjugal când David Fancourt avea şase ani şi că 
de atunci nu păstrase niciun fel de legătură cu fiul său. l-am 
explicat că eu nu pot intreprinde niciun fel de demers tără 
permisiunea superiorului meu - sergentul Zailer - care în 
mod categoric nu mi-ar da voie să îl caut pe tatăl lui David 
Fancourt, deoarece nu exista niciun motiv de a proceda 
astfel în cadrul vreuneia dintre investigaţiile noastre 
curente. 

Am întrebat-o de ce dorea să îl găsească pe socrul ei, iar 
ea mi-a spus: „Vreau să îl intreb de ce a plecat de-acasă, 
de ce şi-a abandonat fiul. Cât de denaturat trebuie să fii ca 
tată pentru a face aşa ceva?! De ce nimeni nu pomeneşte 
vreodată de el? Dar dacă...?” Nu şi-a formulat intrebarea 


până la capăt, deşi am insistat să o facă. Mi-a zis: „Mă 
gândeam că, dacă aş avea posibilitatea să vorbesc cu tatăl 
lui David, poate aş reuşi să il inteleg mai bine pe soțul 
meu.” Mi-a povestit că soțul ei, care o „idealizase” efectiv, 
ajunsese acum să o „demonizeze”. „Ştiai că oamenii care in 
copilărie au fost brutalizaţi şi abuzati se comportă adesea 
astfel? Este o reacție tipică”, mi-a explicat ea. 

Doamna Fancourt mi-a mai povestit apoi despre o femeie 
internată în aceeaşi salon cu ea, la maternitate, cu care 
dorea să ia legătura. Ştia doar că o chema Mandy, insă nu 
cunoştea alte detalii despre ea. M-a întrebat dacă nu 
puteam să o ajut să o găsească pe această femeie. La 
început, nu prea voia să-mi spună de ce o interesa să intre 
în contact cu această Mandy, dar după aceea s-a răzgândit 
brusc: îi povestise lui Mandy unde locuia şi „văzuse in ochii 
el” că aceasta recunoscuse descrierea conacului Ulmii (vezi 
index). Susţinea că i s-ar lua o piatră de pe inimă dacă ar 
putea să ii facă o vizită lui Manay şi să se asigure astfel că 
fetița pe care aceasta o creştea era fiica lui Mandy, nu fiica 
ei. 

„Iubitul lui Mandy era un tip oribil de agresiv”, mi-a 
povestit doamna Fancourt „Dacă lui Mandy i-a fost teamă 
că tatăl îi va face vreun rău fetiţei şi, ca să o protejeze, a 
inlocuit-o cu Florence? Mi-am tot stors creierii, incercâna să 
găsesc motive pentru care cineva ar fi in stare să 
inlocuiască un bebeluş cu un altul, iar aceasta mi s-a părut 
singura explicaţie plauzibilă.” Doamna Fancourt era extrem 
de panicată şi ii venea să plângă atunci când mi-a spus 
asta. „Ar fi numai din vina mea”, zicea ea. „Eu i-am spus lui 
Mandy unde locuim.” 

Am căutat să o liniştesc pe doamna Fancourt, insă nici n- 
a vrut să mă asculte, insistând că, deşi nu cunoştea numele 
iubitului lui Mandy, mi-l putea descrie, oricum. Şi chiar a 
inceput să-mi spună cum arăta acest individ, insă am 
intrerupt-o, explicându-i că era foarte puțin probabil ca 
sergentul Zailer să-mi dea permisiunea de a mă ocupa de 


acest aspect. Doamna Fancourt n-a ținut seamă de remarca 
mea şi a continuat să-mi descrie personajul amintit. Zicea 
că iubitul lui Mandy era şaten, insă „precis exista cineva cu 
părul roşcat in familia lui intelegi ce vreau să spun? Unul 
dintre părinţii lui are părul roşcat, sunt absolut sigură, 
fiindcă doar aşa se explică tenul acela de culoarea 
fildeşului, cu o tentă un pic gălbuie”. 

Pe toată durata întrevederii, doamna Fancourt a vorbit pe 
tonul acesta ciudat, psihotic şi incrâncenat. Nu avea nicio 
capacitate de concentrare, sărind de la o idee la alta, 
vorbind ba despre tatăl soțului ei, ba despre iubitul lui 
Mandy. Manifesta un fel de obsesie iraţională, legată de 
ambii indivizi. La un moment dat, a constatat că nu avea la 
ea telefonul mobil şi s-a enervat teribil, susținând că i-l 
„confiscase” soțul ei. M-a ingrijorat starea ei psihică şi i-am 
recomandat să consulte un medic. 


11 


Vineri, 26 septembrie 2003 


M-am oprit în uşa dormitorului nostru. David este lungit 
pe pat. Nu se uită la mine. Din când în când, realitatea 
crâncenă a situației noastre mă frapează din nou, de parcă 
aş resimţi şocul pentru prima oară: frica insuportabilă, 
posibilitatea ca totul să nu se termine cu bine. Tremur din 
toate mădularele şi trebuie să fac un efort ca să nu se 
observe. 

— Vrei să dorm în altă cameră? întreb eu. 

Ridică din umeri. Aştept. După vreo zece secunde, când 
vede că nu m-am clintit din loc, spune: 

— Nu. Hai să nu facem ca lucrurile să pară mai anormale 
decât au ajuns deja. 

Se gândeşte s-o menajeze pe Vivienne, sperând să-i 
poată prezenta cele întâmplate drept un incident minor: 
„Se poartă prosteşte, mamă, pe cuvânt. Îi trece ei, cât ai 
bate din palme, o să vezi.” Ne vine greu amândurora să ne 
gândim la îngrijorarea şi amărăciunea pe care i le-am 
provocat, negreşit, cu veştile noastre. A fost o vreme când 
credeam că atâta timp cât Vivienne e fericită, şi eu, ca 
membră a cercului ei interior, aş fi ferită de orice rele. 
Reversul acestei iluzii - spaima că, dacă Vivienne este 
nemulțumită, lumea se va sfârşi - s-a dovedit mai dificil de 
risipit. 

Răsuflu uşurată de faptul că David nu vrea să mă 
izgonească. Poate, când o să mă bag în pat, o să mă sărute, 
ca de obicei, şi o să-mi spună noapte bună. Capăt un pic de 
curaj, oricum suficient cât să spun: 

— David, nu e prea târziu. Ştiu că îţi vine greu să baţi în 
retragere după ceea ce ai spus, dar trebuie să accepţi ca 
poliţia să o caute pe Florence. Trebuie, crede-mă! lar 


singura modalitate este să recunoşti în faţa lor că eu am 
dreptate - şi atunci vor demara imediat investigaţiile. 

Încerc să păstrez un ton egal, raţional. Pe David îl sperie 
întotdeauna manifestările unor sentimente nestăpânite. Nu 
vreau să îl îndepărtez şi mai mult de mine. 

— Aş putea să-ţi spun şi eu acelaşi lucru, remarcă el, cu 
glasul tern. Nu e prea târziu să renunţi la şarada asta 
ridicolă! 

— Ştii bine că nu-i aşa. Te rog, David! Nu te gândeşti la 
cealaltă mamă, mama copilaşului din maternitate? Nu te 
gândeşti ce e în sufletul ei? Plânge după fiica ei, la fel de 
mult cum plâng şi eu de dorul lui Florence. Chiar nu-ţi pasă 
deloc? 

— Cealaltă mamă? repetă el, pe un ton sarcastic. Ah, 
aceea. Nu, mă doare-n cot de ea. Şi ştii de ce? Fiindcă în 
ecuaţia asta nu există nicio altă mamă. 

Mă gândesc la Mandy, de la spital. Cum ar trata-o iubitul 
ei în această situaţie? N-am discutat cu ea decât o singură 
dată, de fapt. Mi-a povestit că stăteau într-o garsonieră şi 
că nu ştia cum vor rezolva problema lipsei de spaţiu, acum 
când aveau şi fetiţa. „Ştii cât de urâcioşi pot fi bărbaţi dacă 
le strici somnul”, ofta ea. M-am simţit groaznic când m-a 
întrebat în ce condiţii locuim. N-am vrut să mint, aşa că a 
trebuit să mărturisesc că stau într-o casă mare, deşi am 
subliniat clar că nu era proprietatea mea. 

— David, o mai ţii minte pe Mandy, care era în acelaşi 
salon cu mine, la maternitate? îl întreb eu şi îl ating uşor pe 
braţ, dar se smuceşte de lângă mine. l-am spus unde 
locuim. Ştia casa, insist eu, cu glasul deja tremurând. In 
fine, mi-a zis că văzuse conacul, ştia pe ce şosea se află. 

— Nu ştiu cum de nu ţi-e ruşine, rosteşte el, cu voce 
joasă. Da, o ţin minte pe Mandy. Ne-a fost milă de ea. Ce 
vrei să insinuezi, că ea a furat-o pe Florence? exclamă el, 
scuturând din cap. Nu ştiu cum de poţi avea atâta tupeu. 

Îmi dau seama că este prea târziu. David a încercat să 
mă convingă raţional să îmi schimb părerea, mai devreme, 


în această după-amiază, dar eu m-am încuiat în dormitor şi 
l-am ignorat. Atitudinea mea i-a provocat o traumă 
insuportabilă. Eu sunt persoana care a introdus panica şi 
incertitudinea în viaţa lui. Eu sunt sursa tuturor necazurilor 
lui. 

David se întoarce cu faţa spre mine. 

— Astăzi, mai devreme, am crezut că ai înnebunit, că te- 
ai îmbolnăvit, şopteşte el, Dar nu-i adevărat, aşa-i? Eşti la 
fel de sănătoasă la cap ca mine. 

— Da! strig eu. 

Mă podidesc lacrimile şi răsuflu uşurată, lăsând umerii 
moi. 

— Atunci înseamnă că eşti malefică, se răsteşte el, cu 
chipul împietrit de animozitate, şi îmi întoarce spatele. Eşti 
o mincinoasă. 

Mintea mea se răzvrăteşte, incapabilă să accepte ceea 
ce tocmai a auzit. Cum poate David să mă facă malefică? 
El, care mă iubeşte, ştiu că mă iubeşte. E imposibil să nu 
mă iubească. Chiar şi acum, după lucrurile cumplite pe care 
le-a spus astăzi, eu tot nu pot să-mi scot din cap toate 
lucrurile frumoase pe care le-a făcut, toate zâmbetele lui, 
toată sărutările şi vorbele lui dulci. Cum poate fi atât de 
uşor pentru el să se întoarcă împotriva mea? 

— Mă duc să-mi schimb hainele, spun încetişor, 
trăgându-mi pijamaua de sub pernă. 

Eu şi David nu obişnuim să ne dezbrăcăm unul de faţă cu 
celălalt. Când facem dragoste, rămânem întotdeauna 
parţial îmbrăcaţi şi stingem lumina. Sfiiciunea aceasta mi s- 
a părut ceva ciudat la David, când am fost prima oară 
împreună. Pe urmă, m-a fascinat ideea că se poartă ca un 
om de modă veche şi am considerat că era o dovadă de 
mare rafinament din partea lui. Nu mai avusesem niciodată 
o relaţie cu o persoană din lumea bună. N-am ştiut, până ca 
David să-mi spună că laptele se serveşte într-o carafă, iar 
untul se pune pe o farfurioară specială. Acasă, la părinţii 
mei, era ceva normal ca sticlele de lapte să stea direct pe 


masa mare de lemn, în bucătărie, unde obişnuiam să 
mâncăm, indiferent de oră sau ocazie. 

David se dă jos din pat. Nici nu apuc să mă întreb ce 
urmăreşte, că a şi trântit uşa. Se reazemă cu spatele de ea, 
fără să spună nimic, şi se uită la mine cu o privire 
inexpresivă. 

— Voiam să mă duc la baie, ca să mă pregătesc pentru 
culcare, spun eu din nou. 

Clatină din cap, fără să se mişte din loc. 

— David, am nevoie să merg la toaletă, mă văd eu 
forţată să spun. 

Fizic vorbind, n-am cum să-l dau la o parte din drum, 
fiind cu mult mai puternic decât mine. 

Se uită la mine, pe urmă la pijamaua din mâna mea, apoi 
din nou la mine, dându-mi limpede de înţeles ce anume 
aşteaptă. Nu văd cum m-aş putea eschiva, mai ales că simt 
nevoia imperioasă de a merge la toaletă. Numărând în 
gând până la zece, încep să mă dezbrac. Mă întorc un pic 
într-o parte ca să nu mă poată vedea goală, fiindcă mă simt 
cumva pângărită, de parcă mi s-ar fi poruncit să mă despoi 
în faţa unui străin, însă David nu ezită să îşi schimbe 
poziţia, lungind gâtul ca nu cumva să-i scape ceva din 
spectacol. Şi rânjeşte batjocoritor. 

Nici dacă mi-ar fi tras un pumn în faţă nu m-aş fi simţit 
mai umilită. 

Când am terminat să îmi pun pijamaua, mă uit la el din 
nou. Pe chipul lui îndărjit se citeşte satisfacția triumfului. 
Încuviinţând din cap, se trage la o parte, lăsându-mă să ies 
din cameră. Încui disperată uşa de la baie şi mă reped spre 
vasul de toaletă, unde vomit convulsiv. Nu frica mi-a întors 
stomacul pe dos, ci şocul suferit adineauri. Individul acela 
flegmatic şi necruţător din dormitor nu are nimic în comun 
cu David, soţul meu, aşa cum îl ştiam eu. Nu, nu poate fi 
acela omul care a scris, pe prima felicitare de ziua mea pe 
care mi-a trimis-o: „Tu eşti măsura visurilor mele”. Ulterior, 
am descoperit absolut întâmplător că era vorba despre un 


vers dintr-un text al unui cântec al formaţiei irlandeze The 
Pogues. David a zâmbit strâmb când i-am spus că ştiam. 
„Normal, doar nu te aşteptai să-ţi scriu poezii de dragoste?” 
a zis el. „Eu creez programe de calculator, Alice. Pot 
«cuceri» cu ele orice laptop, dar nu şi femei. Shane 
McGowan se pricepe mult mai bine la vorbe de amor, 
crede-mă”, a râs el. Întotdeauna a ştiut să mă facă să râd. 

Nu pot să cred că David a avut un comportament de om 
raţional când m-a obligat să mă dezbrac în faţa lui. A păţit 
ceva la cap, probabil, ca atunci când îţi filează o lampă. Se 
poartă cumplit în momentele de criză tensionată. Este o 
reacţie tipică pentru persoanele care nu ştiu să vorbească 
despre stările lor sufleteşti. 

Nu pot risca să îl provoc din nou, aşa că mă întorc în 
dormitor şi mă strecor încetişor sub plapumă. David stă 
lungit cu spatele la mine, pe cealaltă parte a patului. Adorm 
repede, afundându-mă într-un somn greu şi agitat, cu vise 
zbuciumate şi tulburătoare, de parcă aş conduce prin 
infern, cu o viteză ameţitoare. O visez pe Florence, 
plângând abandonată, iar eu nu mă pot duce la ea, fiindcă 
nu ştiu unde este. O visez pe Laura, zăcând pe aleea dintre 
Ulmi şi şosea, muribundă, încercând să-şi smulgă cuțitul din 
piept. 

Aud un fel de bătaie ritmică. Un ticăit. Mă ridic în capul 
oaselor, buimacă, neştiind dacă sunt trează sau dorm. 
David nu mai e în pat. O fracțiune de secundă, încremenesc 
îngrozită. Eu sunt cea abandonată, eu sunt cea înjunghiată, 
eu sunt cea care zace în beznă. Pe urmă, mă dezmeticesc 
şi grozăvia realităţii îmi năpădeşte nemilos conştiinţa. 
Florence. O vreau pe Florence. O pâclă deasă mi-a umplut 
parcă plămânii, răsuflarea mi s-a înţepenit în gâtlej. De 
atâta amar, nici să plâng nu pot. 

Mă uit la ceas. Aproape cinci. Mă furişez până spre 
ieşirea din dormitor şi crăp uşa încetişor, căznindu-mă să 
nu fac zgomot. Uşa de la camera copilului este 
întredeschisă şi o fâşie liniştitoare de lumină galbenă s-a 


revărsat pe carpeta de pe palier. Aud vocea lui David 
şoptind, dar nu reuşesc să desluşesc ce spune. Măcinată de 
indignare şi amărăciune, puţin lipseşte să nu urlu, dându- 
mă de gol. E dreptul meu să fiu în camera aceea, în loc să 
dârdâi pe palier, ca o intrusă. 

Dar nu-i bine nici aşa. În camera copilului n-ar trebui să 
fie nimeni, cel puţin deocamdată. Florence ar trebui să 
doarmă în pătuţul ei, lângă patul meu. Eu aşa am vrut, însă 
Vivienne a obiectat, ca de obicei, respingând „aceste idei 
moderne”. „Un copilaş trebuie să doarmă în pătuţul din 
camera lui, încă din ziua în care vine pe lume”, a zis ea cu 
fermitate. David a fost de-acord, aşa că am cedat şi eu. 

De fapt, cât timp am fost însărcinată a trebuit mereu să 
tot cedez. De fiecare dată când David a sprijinit opiniile 
mamei lui, mi-am călcat pe mândrie şi n-am lăsat să se 
vadă cât de mult sufeream din cauză că nu aveam niciun 
cuvânt de spus atunci când se luau decizii importante 
referitoare la copilul meu. Ştiam cât de greu îi era lui David 
să o contrazică pe Vivienne; îi era atât de devotat ca fiu. 
Întotdeauna am considerat că atitudinea lui merita toată 
admiraţia. Pe dinafară, păream probabil cuminţenia 
întruchipată, în timp ce pe dinăuntru clocoteam de o 
revoltă nemărturisită. Şi, în mod ciudat, nu mă deranja 
această pasivitate a mea, ştiind că era doar o stare 
trecătoare. Am avut mereu senzaţia că mă odihneam 
cumva, adunându-mi puterile. Florence era fiica mea, nu a 
lui Vivienne, iar la momentul oportun aveam să-mi impun 
punctul de vedere. 

Uneori, mă cuprinde un fel de milă faţă de Vivienne, ca şi 
cum ştiu că aş fi trădat-o, începând să-mi impun 
personalitatea. Şi asta cu atât mai mult cu cât ceea ce mi-a 
plăcut iniţial la ea a fost exact faptul că era o fire autoritară 
şi dominatoare. Mi-am dorit să fie soacra mea, la fel de 
mult cum mi-am dorit ca David să fie soţul meu. 

Simţind că respiraţia şi bătăile inimii mele făceau parcă 
mai multă gălăgie decât o întreagă fanfară, m-am îndreptat 


în vârful picioarelor spre camera lui Florence, oprindu-mă 
însă în clipa în care am putut auzi clar ce spunea David. 
„Bravo, ce fetiţă cuminte”, zicea el. „Ai păpat 115 
miligrame, ca să creşti mare şi voinică. Bravo, micuţo. 
Bravo, păpuşă.” lar i-a spus „păpuşă”. Un zgomot din buze, 
ca un pupat. „Aşa, să-ţi pun un scutecel nou.” Remarc că 
nu i-a zis „să-ţi pună tăticul...”, ci a vorbit la persoana întâi. 
Neapărat, să nu uit să-i semnalez lui Simon Waterhouse 
acest detaliu. Ştiu că nu contează ca dovadă în anchetă, 
însă informaţia îl poate ajuta să îşi formeze o opinie. In 
ultimele două săptămâni, când vorbea cu Florence, David 
se referea la el însuşi doar la persoana a treia - „tăticul”. O 
iau la fugă înapoi pe palier, nemaipăsându-mi dacă mă 
aude, şi mă arunc pe pat. Deznădejdea din adâncul 
sufletului mă face să plâng cu lacrimi fierbinţi. Sunetul 
acelui sărut m-a terminat efectiv. 

Mi-e dor să-mi sărut fetiţa. Tânjesc să-mi îmbrăţişez şi să- 
mi sărut părinţii, dar ştiu că nu voi mai putea face asta 
niciodată. Simt că nu mai suport. Ce mult mi-aş dori să îi 
văd din nou lângă mine, învelindu-mă drăgăstos seara la 
culcare, spunându-mi că n-a fost decât un coşmar urât, iar 
mâine-dimineaţă totul va fi bine din nou. 

Când eram mică, exista un întreg ritual seara, înainte de 
a le spune noapte bună părinţilor mei. Întâi, tata îmi citea o 
poveste, pe urmă mama venea sus, în camera mea, şi îmi 
cânta, de obicei trei sau patru melodii. Oricât de multe mi- 
ar fi cântat, eu întotdeauna mai ceream încă o melodie, iar 
mama îmi făcea mereu pe plac. Bye-Bye Blackbird, Second- 
Hand Rose, The Sunny Side of the Street - la toate 
cântecele eu ştiam cuvintele pe de rost. După secvenţa 
muzicală, tata venea înapoi pentru „finală” - conversaţia 
noastră la ceas de taină, partea care îmi plăcea cel mai 
mult. Întotdeauna mă lăsa pe mine să aleg despre ce să 
vorbim şi, odată stabilit subiectul, îi puneam toate 
întrebările care îmi treceau prin minte, orice, numai să îl fac 
să rămână acolo cât mai mult cu putinţă. 


Pesemne că aveam vreo patru sau cinci ani, pe atunci. 
David avea şase ani când tatăl lui a plecat de-acasă. Nici nu 
cunosc măcar numele socrului meu şi nu-mi dau seama de 
ce am senzaţia că nu pot întreba pe nimeni. Toate serile 
acelea din copilărie, când amânam momentul de a mă 
culca, descosându-l pe tata în fel şi chip. Toate întrebările 
pe care le pun pacienţilor mei, pentru a încerca să stabilesc 
tratamentul care li se potriveşte cel mai bine. Altfel spus, 
este în firea mea să pun întrebări. Doar David mă face să 
simt că nu am voie. Reacționează de parcă aş fi grosolană 
sau băgăreaţă, dacă i se pare cumva că aş încerca să 
descifrez vreo trăsătură ascunsă a persoanei lui. „Ce-i 
chestia asta, parcă am fi la inchiziţie?” zice el. Sau: 
„Obiectez,  Onorată Instanță. Apărarea  intimidează 
martorul.” După care râde şi iese din cameră, ca să-mi fie 
limpede că discuţia s-a încheiat. Am considerat că această 
tendinţă de disimulare îşi are originea în nişte suferinţe din 
trecut şi, în consecinţă, m-am arătat conciliantă. 

Devenit deja un obicei, mi-e greu să mă dezbar de el. 
Chiar şi în seara asta, nu pot să nu mă blamez pe mine 
însămi pentru comportamentul lui. L-am lăsat întotdeauna 
să creadă că aş fi în stare să fac orice pentru el, iar acum 
constată că nu este adevărat. Nu voi spune că fetiţa din 
casa aceasta este Florence, nici măcar de dragul lui. Nu am 
vrut să-l dezamăgesc, dar aşa s-a întâmplat. Unele situaţii 
sunt imposibil de prevăzut. 

Se aude un huruit înfundat. Un automobil. Vivienne şi 
Felix. Asta a fost zgomotul care m-a trezit din somn? Mă 
dau jos din pat şi mă duc la fereastră. Bâjbâi după lanţul 
auriu. Nicio draperie din casa lui Vivienne nu poate fi trasă 
uşor la o parte. După câteva tatonări nereuşite, izbutesc să 
smucesc de lanţ în direcţia corectă şi, în mod miraculos, 
perdelele alunecă frumos spre părţile laterale ale 
geamurilor. Luminile farurilor de la Mercedesul soacrei mele 
se alungesc peste alee, decupând parcă două bare alb-aurii 
pe solul strălucitor. Există o lampă şi pe zidul hambarului, 


de unde se revarsă o lumină oranj difuză, peste cea mai 
mare parte a terenului dintre casă şi şosea. A fost montată 
după moartea Laurei. Până atunci, la această oră din 
noapte n-ai fi putut vedea nimic în întunericul din jur. 

Caut cu mâna lanţul cu care se trag perdelele la loc, 
fiindcă nu vreau ca Vivienne să vadă că m-am trezit. Inima 
îmi bubuie în piept. Repede, repede. Nu sunt încă pregătită 
să dau ochii cu ea. Perdelele acoperă geamul glisând lin, iar 
la mijloc rămâne doar o mică fantă, prin care o pot zări pe 
Vivienne. Pare supărată. Poartă nişte pantaloni cu dungă, 
de culoare închisă, iar pe deasupra, mantoul ei din stofă 
neagră. Se holbează la casă, cu un aer apatic, timp de 
câteva secunde, ca o femeie care pune la cale vreun omor, 
după care întinde mâna înspre Felix. Apoi pornesc amândoi 
pe alee, păşind băţoşi şi hotărâți; Vivienne trage în urma ei 
o valiză mare pe rotile. Înaintează aşa, fără să-şi vorbească. 
Nici n-ai zice că tocmai s-au întors dintr-o vacanţă frumoasă 
în Florida. 

Simt în ceafă răsuflarea lui David. 

— Ai toate motivele să fii speriată, şuieră el. 

Îmi stă inima în loc şi mă clatin pe picioare. Eram atât de 
concentrată asupra lui Vivienne, încât nici nu l-am auzit 
când a intrat. 

— Îşi va da seama imediat ce teatru prost joci. 

Câte speranţe şi-o fi făcut, probabil, până în ultima clipă, 
că îmi voi retracta cuvintele şi îmi voi cere iertare pentru 
nebunia mea dinainte, dându-i posibilitatea astfel să o 
întâmpine pe Vivienne pe un ton liniştitor: „Nu-ţi mai face 
griji! N-a fost decât ceva trecător!” 

Încearcă să mă sperie, fiindcă el însuşi e speriat. 

Şi reuşeşte. Îmi vine să îl sun pe Simon Waterhouse, să 
urlu în receptor, chemându-l să mă salveze. Mi-aş dori să 
mă ascund în braţele lui şi să-l aud spunând că eu şi 
Florence nu vom păţi nimic, mulţumită ajutorului său. Am 
devenit prototipul pacientului din orice manual de 
psihoterapie. Disperată, incapabilă să fac faţă cerinţei de a 


mă comporta ca un adult responsabil, am plăsmuit ceea ce 
în psihologie se numeşte un triunghi dramatic, distribuindu- 
mă pe mine în rolul victimei. David este persecutorul meu, 
iar Simon - salvatorul. 

Uşa de la intrare se deschide cu un zgomot sec şi se 
închide cu o bufnitură. Vivienne a venit acasă. 


12 
3/10/03 9 p.m. 


— N-am spus nu categoric. Nu ştiu deocamdată. Voi face 
tot posibilul, zice Simon, înfrânându-şi impulsul de a se 
răsti: „Dar n-am mai vorbit deja o dată astăzi? S-a 
întâmplat ceva important de atunci?”. 

Era mai simplu când mama lui mergea la serviciu. Pe 
atunci nu îl suna atât de des. 

— Dar când o să ştii? 

— Habar n-am. Depinde de treaba de la slujbă. Ştii bine 
ce fel de muncă am. ă 

Ştia pe naiba! N-avea nici cea mai mică idee. In mintea 
ei, dejunul de duminică era mai important. 

— Şi ce-ai mai făcut? întrebă Kathleen Waterhouse. 

Simon parcă o vedea aievea, cu receptorul îndesat peste 
ureche, ca şi cum ar fi vrut să şi-l vâre în cap. Se temea că, 
dacă nu apăsa suficient de tare, s-ar întrerupe legătura 
telefonică şi nu ar mai putea vorbi cu fiul ei. După 
încheierea convorbirii, întotdeauna avea urechea roşie şi 
amorţită. 

— Nimic special. 

Ar fi spus la fel şi dacă ar fi câştigat la loto în acea 
dimineaţă sau ar fi fost invitat să piloteze următoarea 
navetă spaţială. Teoretic, îşi dorea ca discuţiile cu mama lui 
să fie relaxate şi plăcute. Işi imagina adesea lucrurile pe 
care ar fi putut să i le spună, bancurile sau anecdotele pe 
care să i le relateze când aveau să vorbească data viitoare, 
însă toate cuvintele îi mureau pe limbă în clipa în care 
auzea vocea timidă rostind în receptor: „Alo, bună, 
scumpule. Mama la telefon.” Atunci, invariabil îşi amintea 
că exista un scenariu la care nu putea renunţa niciodată, 
indiferent cât de mult şi-ar fi dorit. Şi tot atunci spunea 
automat: „Bună, mamă. Ce mai faci?” şi se resemna la 


gândul unei noi ciondăneli pe tema disponibilităţii lui de a 
veni la prânzul de duminică, săptămâna asta, săptămâna 
viitoare, în orice săptămână, fir-ar să fie. 

— Ai vreo noutate? venea din reflex întrebarea lui. 

Şi nu exista ca maică-sa să nu aibă ce să-i răspundă: 

— M-am întâlnit cu Beryl Peach astăzi, la spălătoria de 
rufe. 

— Oh, da, bine. 

— Kevin stă acasă o vreme. Vezi, poate vrea să vă mai 
întâlniți şi voi. 

— Probabil că o să fiu cam ocupat. 

Kevin Peach fusese prieten cu Simon, când erau în 
şcoală. Pentru scurt timp. Până când Simon se săturase să 
fie mascota, prototipul „măscăriciului obraznic” al găştii lui 
Peach. Acestuia şi amicilor lui le plăcea să îl vadă sărind la 
bătaie fără niciun motiv şi îl aţâţau să agaţe fete care nu 
erau de nasul lui. Copiau cu neruşinare notițele scrise cu 
grijă de el şi aveau, totuşi, tupeul de a-l blama, atunci când 
nu obțineau, ca el, nota maximă la examene. Nu, mersi. 
Simon avea o altă viaţă socială acum, la localul The Brown 
Cow după orele de serviciu, împreună cu Charlie, Sellers, 
Gibbs şi alţii. Relaţiile de amiciţie în cadrul secţiei de poliţie 
rămâneau cumva superficiale, limitându-se la flecăreli pe 
teme de serviciu. Nu şi în cazul lui Charlie, care încerca 
permanent să treacă dincolo de aspectul formal, să obţină 
mai mult de la el şi i se bage în suflet. Charlie voia mereu 
să afle mai mult despre el. 

— Când ne vedem, atunci, dacă nu duminică? întrebă 
Kathleen Waterhouse. 

— Nu ştiu, mamă. 

În niciun caz, pană nu o găsesc pe Alice. Simon nu 
suporta ideea de a se întâlni cu părinţii lui atunci când era 
tulburat şi neliniştit. Compania lor, atmosfera sufocantă din 
casa unde crescuse şi care nu se schimbase deloc de peste 
treizeci de ani, riscau să transforme o banală indispoziţie în 
cea mai ucigătoare amărăciune. Săracii de ei; nu era vina 


lor. Se bucurau întotdeauna atât de mult să-l vadă. 

— Hai mai bine să mai aşteptăm şi să vedem ce se 
întâmplă până duminică, da? spuse el. 

Suna cineva la uşă. Simon încremeni, rugându-se în gând 
ca maică-sa să nu fi auzit soneria. Altminteri, l-ar bombarda 
cu întrebări: cine a venit la tine? Păi, oare cine o fi? Unde s- 
a mai pomenit să vii în vizită neanunţat, seara la ora nouă? 
Care dintre cunoştinţele lui Simon ar fi în stare de aşa 
ceva? Spontaneitatea o înfricoşa pe Kathleen Waterhouse. 
Lui Simon îi trebuia o mare putere de voinţă şi autosugestie 
pentru a nu semăna cu ea. Ignoră sunetul soneriei de la 
uşă, sperând ca musafirul nepoftit să se lase păgubaş şi să 
plece. 

— Şi casa cum mai e? întrebă maică-sa. 

Se interesa de starea casei, de fiecare dată când suna, 
de parcă ar fi fost un animal de companie sau un copilaş. 

— Mamă, am treabă, nu mai pot vorbi. Casa e bine. E 
grozavă. 

— Dar ce treabă ai? 

— Am treabă, pur şi simplu, bine? Te sun mâine. 

— Bine, dragă. La revedere! Doamne ajută! Vorbim mai 
târziu. 

Mai târziu? Simon scrâşni din dinţi. Spera că fusese doar 
o figură de stil şi că maică-sa nu intenţiona să îl mai sune o 
dată în seara aceea. Se detesta în sinea lui pentru laşitatea 
şi neputinţa de a-i cere să nu îi mai dea telefon atât de des. 
Era o rugăminte rezonabilă. De ce nu era în stare să-i 
spună? 

Casa, fir-ar ea să fie, era în regulă. Inserată, zid în zid, 
într-un şir de construcţii identice, toate cu câte două 
camere sus şi două camere jos, pe o fundătură de lângă 
parc, casa era la cinci minute de mers pe jos faţă de 
locuinţa părinţilor lui. Încăperile aveau mult şarm, dar nu 
prea mult spaţiu, ceea ce putea fi un inconvenient pentru 
un individ înalt ca el, deşi iniţial nici nu se gândise la asta. 
Acum, se obişnuise acolo, mai ales că nu i se părea cine 


ştie ce greutate să-şi vâre capul între umeri atunci când 
trecea dintr-o cameră în alta. 

Proprietăţile imobiliare ajunseseră la nişte preţuri ridicol 
de mari când cumpărase el casa în urmă cu trei ani, iar 
achitarea ipotecii, în fiecare lună, continua să fie o povară 
pentru bugetul lui. Maică-sa nu vrusese ca Simon să plece 
de-acasă şi nici acum nu înţelegea de ce fiul ei simţise 
nevoia să stea singur. Ar fi suferit enorm dacă Simon s-ar fi 
mutat mult mai departe. În felul acesta, însă, reuşise să o 
consoleze spunându-i: „Vezi? Stau imediat după colţ, nu va 
fi nicio schimbare”. Schimbare, ce noţiune oribilă! 

Soneria ţârâia din nou. Mergând pe hol, spre uşă, auzi 
glasul lui Charlie, strigând glumeţ: 

— Dă-mi drumul înăuntru şi nu mai face pe pustnicul, ce 
naiba! 

Simon se uită la ceas, întrebându-se oare cât avea de 
gând Charlie să stea pe capul lui. Apoi îi deschise. 

— Fir-ar să fie de treabă, linişteşte-te omule odată, zise 
Charlie şi intră, făcându-şi loc pe lângă el, cu un pachet 
maro în mână. 

Fără să mai aştepte vreo invitaţie, se duse direct în 
salonaş, îşi scoase mantoul şi luă loc. 

— Am trecut doar ca să-ţi aduc asta. 

Şi împinse spre Simon plicul gros. 

— Ce-i asta? 

— Antrax, se strâmbă ea. Simon, e o carte, ce naibii, nu 
vezi? Doar o carte. Nu trebuie să te panichezi. Îmi pare rău 
că nu te-am sunat înainte, dar am fost la cârciumă cu 
Olivia, care mi-a dat asta. N-a avut timp să stea prea mult, 
aşa că m-am gândit să dau o fugă până la tine ca să ţi-o 
aduc, pentru mama ta. 

Simon desfăcu plicul şi văzu o carte cu coperte moi, 
complet albe, pe care scria: Cu orice risc de Shelagh 
Montgomery, scriitoarea preferată a mamei lui. Sub numele 
autoarei, cu litere negre de tipar erau cuvintele: „Exemplar 
necorectat”. Olivia, sora lui Charlie, era ziaristă şi scria 


multe recenzii de carte. Simon citise doar câteva dintre 
articolele ei, dar toate i se păruseră de o duritate gratuită. 

— Asta înseamnă că romanul nu a fost încă publicat? 

— Exact. 

— Ce plăcere o să-i facă maică-mii! Mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi mie. Citeşte primul paragraf şi te vei 
lămuri că e una dintre cele mai proaste cărţi care s-au scris 
vreodată. 

Charlie părea jenată, cum i se întâmpla întotdeauna când 
era surprinsă în postura de persoană amabilă şi 
binevoitoare. li oferea adesea cărţi primite de la Olivia, 
unele pentru el, altele pentru maică-sa, depinde dacă era 
vorba despre literatură serioasă sau  dulcegării 
romanţioase. De fiecare dată persifla cartea necruţător, 
ţinând să-şi ascundă gestul de afecţiune sub o spoială de 
sarcasm. Se purta de parcă i-ar fi fost ruşine să îşi arate 
calităţile. 

— Văd că tot nu te-ai învrednicit să redecorezi prin casă, 
remarcă ea, privind dezaprobator prin cameră. Cine nu ştie 
ar zice că aici locuieşte o babetă de nouăâj de ani. De ce nu 
dai o zugrăveală peste tapetul ăla hidos? Şi bibelourile 
alea! Simon, eşti un bărbat tânăr. Cum să stai cu nişte câini 
de porțelan pe poliţa căminului? E oribil. 

Câinii îi primise în dar de la părinţii lui, ca să îi ţină de 
urât în noua casă. Simon îi era recunoscător pentru carte, 
aşa că se strădui să nu-şi arate enervarea. El şi Charlie erau 
atât de diferiţi, încât părea o minune faptul că reuşeau să 
comunice unul cu celălalt. Lui Simon nu i-ar fi trecut 
niciodată prin cap să facă vreun comentariu despre locuinţa 
altcuiva, pe când Charlie părea să provină dintr-o lume în 
care bădărănia trecea drept semn de afecţiune sufletească. 
Uneori, o mai aducea pe Olivia la The Brown Cow, iar Simon 
rămânea stupefiat de felul în care se împroşcau cu insulte 
una pe cealaltă: „ţicnita dracului”, „căţea turbată şi rea”, 
„pocitanie”, „proastă cu spume” - cele două surori îşi 
aruncau frecvent diverse înjurături, de parcă şi-ar fi făcut 


A 


cele mai frumoase complimente, îşi ridiculizau hainele şi 
comportamentul. De fiecare dată când le vedea împreună, 
Simon se bucura în sinea lui că el fusese singur la părinţi. 

În lumea lui Charlie, nu era o necuviinţă dacă treceai în 
vizită pe la cineva seara, fără să fi anunţat, ca să aduci o 
carte, ceea ce ai fi putut amâna negreşit pentru a doua zi, 
la serviciu. 

— M-ai întrebat de ce Laura Cryer era singură când a 
plecat de la Ulmi? spuse ea, luând o ediţie din Moby Dick de 
pe braţul unui fotoliu şi răsfoind-o în timp ce vorbea. Am 
căutat în dosare. Trecuse ca să aducă păturica preferată a 
fiului ei. Uitase să i-o pună în bagaj. Vivienne Fancourt avea 
grijă de el în seara aceea. Laura urma să iasă în oraş, la un 
club. 

— La un club? 

Lui Simon nu-i stătea mintea la serviciu, aşa că i-a trebuit 
un pic de timp ca să se poată concentra. Căuta încă soluţii 
de a scăpa mai repede de Charlie, ca să poată citi liniştit 
din cartea lui. Observă că şefa lui tocmai închisese la loc 
romanul, fără să se sinchisească să-i pună semnul la loc, 
între pagini. Din nou, îşi înăbuşi iritarea. 

— Da, ştii şi tu, un loc unde tinerii se duc să se distreze. 
Cryer era aproape celibatară, aşteptând doar pronunţarea 
divorţului. 

— Poate că îşi găsise pe altcineva, iar Fancourt era gelos. 

— Nu, nu-şi găsise pe nimeni. Prietenii spuneau că era 
dornică de un partener, fiindcă se simţea foarte singură, 
zise Charlie, pe un ton cumva agresiv. 

Simon se simţea contrariat, ca şi cum toate 
circumstanţele ar fi uneltit înadins pentru a-l proteja pe 
David Fancourt. Nu se putea ca omul acesta să nu aibă 
nicio culpă, chiar dacă nu se făcea vinovat de omucidere. 
Deşi, probabil, despre omucidere era vorba. Dispariţia lui 
Alice şi moartea Laurei constituiau două incidente corelate 
într-un fel, Simon putea paria pe orice. 

— Te-ar deranja dacă i-aş face o vizită lui Darryl Beer la 


Brimley? 

Charlie mârâi nemulțumită: 

— Da, bineînţeles că m-ar deranja, ce naiba?! Nu văd de 
ce vrei asta? Simon, încearcă să te abţii de la... aiurelile 
astea şi nu mai devia de la anchetă. 

— Doar dacă nu se dovedesc absolut adevărate, asta vrei 
să spui? 

— Da, exact. Numai că acum nu suntem într-o asemenea 
situaţie. Acum suntem în situaţia în care tu trebuie să 
recunoşti că te înşeli şi să mergi mai departe. 

— Zău? Şi, mă rog, tu de ce n-ai făcut niciodată aşa? 
Fiindcă ştii prea bine că ai aceeaşi doză de încăpățânare ca 
mine. Faptul că spui un lucru nu înseamnă că acel lucru 
este şi adevărat. Or, tu asta faci mereu! 

— Ce anume, mai exact? 

— Încerci să faci din opinia ta personală un fel de lege 
morală universală! 

Charlie păru să se replieze. Peste câteva secunde, spuse: 

— Tu te-ai întrebat vreodată de ce mă tratezi atât de 
mizerabil, când de cele mai multe ori eu sunt efectiv 
drăguță cu tine? 

Simon îşi ţinea capul în jos şi ochii pironiţi spre mâini. 
Mda, sigur că se întrebase şi el. 

— Nu este opinia mea personală, continuă ea, pe un ton 
stăpânit. Este ceea ce a mărturisit Beer. Este concluzia 
analizei ADN-ului. Singura persoană de-aici cu opinii false şi 
neîntemeiate eşti tu! Darryl Beer a ucis-o pe Laura Cryer, 
clar? Poţi să mă crezi pe cuvânt. lar cazul acela nu are 
nimic de-a face cu acesta, cu Alice şi Florence Fancourt. 

Simon mişcă înţelegător din cap. 

— N-am vrut să te supăr, zise el. 

— Vasăzică, te-ai îndrăgostit de ea? De Alice? întrebă 
Charlie, cu un aer aproape speriat. 

Simon îşi dădu seama imediat că, de fapt, acesta era 
adevăratul scop al vizitei ei. Charlie vrusese - simţise 
nevoia, probabil - să îi pună această întrebare. 


Ce oribil! Cu ce drept îşi permitea ea să-l întrebe asta? 
Numai urmele vagi ale unei culpabilităţi mai vechi îl opreau 
să nu îi ceară să plece, culpabilitate din cauză că nu era 
capabil de sentimentele pe care ea le aştepta de la el. 

Charlie era singura femeie care se ţinuse vreodată de 
capul lui Simon. Începuse să se dea la el încă din ziua în 
care Simon intrase în perioada de probă la Secţia de 
Investigaţii Criminale. Iniţial, crezuse că făcea mişto de el, 
până când Sellers şi Gibbs îl convinseseră că lui Charlie îi 
plăcea pe bune de el. 

Dacă Simon ar fi capabil să se îndrăgostească de Charlie, 
poate ar fi amândoi fericiţi. Cu certitudine, viaţa lui ar 
deveni mult mai uşoară. Spre deosebire de majoritatea 
bărbaţilor - în special majoritatea poliţiştilor - lui Simon nu-i 
păsa prea mult de felul cum arată o femeie. Ce dacă 
Charlie avea sânii mari şi picioarele lungi şi subţiri? Silueta 
ei atrăgătoare, combinată cu evidenta ei perspicacitate şi 
disponibilitate, reprezentau o parte din ceea ce îl respingea 
la ea. Tipa nu era de nasul lui, la fel cum nu fuseseră nici 
fetele după care umblase în şcoală, până când, după 
nenumărate umilinţe, ajunsese să se înveţe minte. In plus, 
Charlie avusese succes în două profesii diferite. Era genul 
de persoană care, dacă îşi punea în gând, putea reuşi în 
orice făcea. 

Iniţial, studiase la Cambridge, fiind licenţiată în filologie 
anglo-saxonă, nordică şi celtică. Înainte de a intra în poliţie, 
fusese timp de patru ani un tânăr cadru universitar, cu o 
carieră promițătoare. După ce nu obținuse o promovare pe 
care ştia că o merita, din cauză că şeful catedrei o invidia 
pentru inteligenţa ei şi pentru nenumăratele lucrări 
publicate, Charlie a pornit de la zero în poliţie şi, într-un 
timp record, a devenit sergent de investigaţii criminale. 
Toate aceste realizări ale ei îl impresionau şi îl intimidau 
deopotrivă pe Simon. Dar cel mai mult, ea îl făcea să nu se 
simtă la locul lui. 

Privind în urmă, Simon îşi dădea seama cât de prost 


fusese. Charlie îi demonstrase fără niciun echivoc că voia 
să fie cu el, iar faptul că el era liber nici nu se punea la 
îndoială; conform convenienţelor, se cuvenea ca el să aibă 
o iubită, iar Charlie era singura care se oferea de la sine. O 
voce din subconştient urlase dezaprobator încă din prima 
zi, dar Simon se făcuse că nu o aude, repetându-şi în 
schimb că Charlie era o fată nemaipomenită, iar el cel mai 
norocos bărbat din lume. 

In cele din urmă, Charlie trecuse la avansuri explicite cu 
prilejul petrecerii organizate de Sellers, la împlinirea vârstei 
de patruzeci de ani. Simon, uluit şi năucit, nu a trebuit să 
facă niciun efort. Charlie tăbărâse pe el, preluând iniţiativa 
sub toate aspectele. Ba chiar rezervase pentru amândoi 
camera liberă din locuinţa lui Sellers, i-a spus ea lui Simon. 
„Dacă prind pe careva că intră acolo înaintea noastră, 
Sellers s-a lins pe bot de slujbă în cadrul poliţiei!” a glumit 
atunci. 

Chestia asta l-a alarmat pe Simon, dar tot n-a spus nimic. 
Se temea ca Charlie să nu se comporte în pat aşa cum 
făcea îndeobşte, adică să-i dea ordine mereu, instruindu-l 
ce aştepta de la el, când şi unde, pe un ton care nu lăsa loc 
de argumente. Simon ştia că existau bărbaţi care nu se 
sinchiseau de aşa ceva, însă lui, personal, perspectiva unei 
asemenea atitudini i se părea respingătoare. Oricum, ştia 
că va fi un dezastru şi că totul va ieşi prost din cauza lui. 

Totuşi, a acceptat să-i facă jocul mai departe, lăsându-se 
ademenit de manevrele ei. Sărutările au continuat, iar 
Charlie s-a înflăcărat tot mai mult, aşa că Simon a simulat 
şi el aceeaşi înfocare. li imita respiraţia sacadată, i-a spus 
chiar şi câteva lucruri drăguţe, sperând că lui Charlie i se 
vor părea romantice, lucruri care lui nu i-ar fi trecut 
niciodată prin minte să le rostească, dacă nu le-ar fi auzit în 
filme. 

În cele din urmă, Charlie l-a tras în odaia liberă din 
locuinţa lui Sellers şi l-a împins pe pat. Sunt norocos, îşi 
repeta Simon în gând. Majoritatea bărbaţilor ar renunţa 


până şi la biletele de la finala Cupei Mondiale, pentru un 
privilegiu ca acesta. Îngrozit şi fascinat, se uita la Charlie 
care se dezbrăca în faţa lui. Judecând logic, cu partea 
raţională a minţii lui, Simon o admira pentru lipsa ei de 
prejudecăţi, pentru refuzul de a se conforma ideii 
preconcepute că, în relaţiile sexuale, bărbatul este cel care 
trebuie să facă primii paşi. Cu toate astea, deşi îi era ruşine 
să admită, fiinţa lui Simon se răzvrătea instinctiv împotriva 
ideii unei femei agresive din punct de vedere sexual. 

E prea târziu, şi-a spus Simon, când Charlie s-a suit pe el 
şi a început să-i descheie cămaşa. Cel mai bun lucru era să 
iasă din impas, rezolvând problema. Îşi plimba mâinile pe 
trupul ei, mângâind-o, cum presupunea că aştepta ea de la 
el. 

În acest punct al naraţiunii, memoria lui Simon se rupe 
violent de toate amănuntele specifice, care i se păreau 
prea oribile pentru a le evoca. Era suficient să-şi aducă 
aminte că la un moment dat înţelesese că nu era capabil să 
ducă la bun sfârşit ceea ce începuse. O împinsese la o parte 
pe Charlie de pe genunchii lui, bălmăjise o scuză şi fugise 
din cameră, fără să mai privească înapoi. Cât de laş şi de 
fraier îl crezuse ea, probabil, în momentul acela. Se 
aşteptase ca a doua zi toată secţia de poliţie să vuiască de 
vestea eşecului lui umilitor, însă nimeni n-a spus nimic. 
Când Simon a încercat să-şi ceară scuze faţă de Charlie, 
aceasta i-a retezat-o, spunând: „Eram mangă, oricum. Nu 
mai ţin minte mare lucru.” Încerca să-i uşureze situaţia 
penibilă în care ştia că era pus. 

— Ei, bine? zise ea acum. Răspunsul n-a venit nicidecum, 
cum ar spune Proust. Ce-ai găsit tu la Alice Fancourt? Iți 
place de ea fiindcă are părul blond şi lung? 

— Bineînţeles că nu. 

Simon avea senzaţia că inchiziţia spaniolă aterizase în 
salonaşul lui. Se simţea jignit de faptul că putea fi bănuit de 
o asemenea frivolitate. Nu părul blond şi lung îl 
impresionase la Alice, ci francheţea din trăsăturile ei, 


vulnerabilitatea ei, faptul că faţa ei era ca o carte deschisă 
în care el putea citi tot ce simţea ea. II înduioşa aerul ei 
mereu grav. Voia să o ajute, iar ea ştia că era capabil să 
facă acest lucru. In ochii ei, nu era un caraghios. Alice îl 
văzuse pe Simon exact aşa cum îşi dorea el să fie văzut. lar 
acum, când Alice dispăruse fără urmă, Simon avea mereu 
în minte imaginea ei, îşi rememora toate cuvintele ei, 
năzuia frenetic să-i poată mărturisi că el ajunsese să 
creadă, în sfârşit, din toată inima, că dreptatea era de 
partea ei. Acum, când era poate prea târziu, Alice îi 
acaparase toate gândurile; era ca şi cum, mistuindu-se ca o 
nălucă, se ridicase deasupra realităţii, căpătând proporţii 
legendare. 

— Te-ai îndrăgostit de ea, spuse Charlie, pe un ton 
posomorât. Fii precaut, promiţi? Ai grijă să nu explodezi. 
Omul-de-Zăpadă te pândeşte ca un vultur. Dacă o sfecleşti 
iarăşi... 

— Proust mi-a spus acelaşi lucru azi-dimineaţă. N-am 
ştiut la ce se referea. Bun, de-acord, am primit câteva 
sancţiuni disciplinare, dar nu mai multe decât alţii. 

Charlie oftă din rărunchi. 

— Mda, din păcate, mult mai multe decât alţii. Eu n-am 
avut nicio sancţiune. Gibbs şi Sellers la fel. 

— Eu n-am zis că aş fi perfect, bombăni Simon, devenind 
brusc circumspect. 

Ca poliţist, era mult mai destoinic decât Gibbs sau 
Sellers, iar Charlie ştia perfect acest lucru. Proust ştia şi el. 

— Eu am curajul să risc. Ştiu că, uneori, situaţia scapă de 
sub control, însă... 

— Simon, acele sancţiuni au rămas la nivelul de simple 
mustrări doar fiindcă m-am milogit eu de Proust ca să fie 
indulgent cu tine. Nu poţi continua să-i dai mereu peste bot 
oricui îndrăzneşte să pună la îndoială  justeţea 
raţionamentelor tale. 

— Ştii foarte bine că lucrurile nu-s chiar atât de simple! 

— Omul-de-Zăpadă voia să te zboare din poliţie. A trebuit 


să-l pup în fund până mi-au amortit buzele, iar el a trebuit 
să pupe la rândul lui destule funduri de superiori. Ceea ce 
n-a picat deloc bine, crede-mă. 

Era prima oară când Simon auzea aşa ceva. El nu-şi 
pierduse cumpătul decât cu aceia care meritau să fie trataţi 
cu asprime. 

— De fapt... ce vrei să spui? întrebă el, simțindu-se ca un 
cretin. Oricum, ştia mai bine decât Charlie ce se întâmplase 
de fiecare dată. Mie de ce nu mi-ai povestit nimic? 

— Nu ştiu! se răţoi ea. N-am vrut să rămâi cu senzaţia că 
toată lumea are un cui împotriva ta, deşi s-ar zice că exact 
asta simţi, indiferent de realitate. Ştii, am sperat să te pot 
determina să... îţi mai moderezi comportamentul. Şi, 
categoric, în ultima vreme într-adevăr atitudinea ta s-a 
schimbat în bine, iar tocmai din acest motiv nu vreau ca 
treaba asta cu Alice Fancourt să-ţi prejudicieze din nou 
poziţia. l-am promis lui Proust că te voi ţine sub control, aşa 
că... 

— Aşa că te-ai gândit să ţii sub control şi sentimentele 
mele faţă de alţi oameni, nu? 

Simon clocotea de furie. Vasăzică, Charlie îl scosese din 
încurcături şi, totodată, îi tăinuise acest lucru. Ce dovadă 
de manipulare crasă! De parcă Simon ar fi fost un copil care 
trebuia ferit de cruzimile vieţii. 

— Nu fi ridicol! Încerc doar să te ajut, OK? Dacă eu aş fi 
pe punctul de a călca în străchini, mi-aş dori enorm să mă 
potoleşti. Aşa face un prieten adevărat, adăugă ea, cu un 
tremur în glas. 

Simon văzu mâhnirea întipărită pe chipul ei şi se sperie 
că Charlie va izbucni în plâns. 

— Îmi pare rău. 

Probabil că nu spusese aceste cuvinte doar de formă, 
poate regreta efectiv că o supărase. Chiar dacă Charlie 
părea o persoană dură şi insensibilă, Simon ştia că adeseori 
se simţea jignită şi trădată. Exact cum i se întâmpla şi lui. 
Încă un lucru care îi apropia, ar fi spus ea. 


Charlie se ridică în picioare. 

— Cred că mai bine plec. S-ar putea să mă duc la un 
club, declară, cu subînţeles. 

— Mulţumesc pentru carte. Ne vedem mâine. 

— Da, bine. 

După ce Charlie ieşi pe uşă, Simon se prăvăli într-un 
fotoliu, simțindu-se bulversat, de parcă ar fi pierdut o parte 
importantă din fiinţa lui. Trebuia să reflecteze, să îşi rescrie 
povestea vieţii în conformitate cu noile informaţii pe care i 
le dăduse Charlie. Minciunile sunt letale, oricât de onorabile 
ar fi intenţiile celui care minte. Fiindcă minciunile privează 
oamenii de posibilitatea de a cunoaşte elemente 
fundamentale ale vieţii lor. 

Impulsul de a fugi în lume, de a o lua de la capăt 
altundeva, departe de tot, îl ademeni din nou, ca o soluţie 
inedită. Ar fi foarte simplu pentru el să nu apară la serviciu 
a doua zi. Ce păcat că nu se putea bizui pe Charlie, nici pe 
altcineva, pentru a o găsi pe Alice. Însă fără el, echipa de 
criminalişti nu şi-ar vedea de treabă cu conştiinciozitate, cel 
puţin nu la nivelul standardelor lui de eficienţă. Nu 
însemna, totuşi, că Simon se putea baza pe propria-i 
operativitate, în special în momentul de faţă. Poate că nu 
era chiar atât de competent în profesia asta, cum îşi 
închipuia el. Poate că obedienţa şi placiditatea contau mai 
mult decât pasiunea şi inteligenţa, în lumea aceasta vană şi 
superficială. 

A constata, retrospectiv, că existaseră momente când 
majoritatea ofiţerilor cărora le era subaltern abia ar fi 
aşteptat să se descotorosească de el denota că toate 
strădaniile lui fuseseră zadarnice. Putea foarte bine să facă 
pe durul, dacă tot nu conta nimic! Ce dacă cronologia era 
complet greşită?  Amărăciunea din suflet rămânea 
neschimbată. În noaptea asta, va dormi prost. 


13 


Sâmbătă, 27 septembrie 2003 


Sunt cu Vivienne la secţia de poliţie, într-o cameră de 
interogatoriu. Rar mi-a fost dat să mă aflu într-un spaţiu 
mai oribil decât această încăpere mică şi îmbâcsită, 
măsurând vreo trei metri pătraţi, între nişte pereţi de un 
verde greţos. Când am intrat acolo, ni s-au lipit tălpile 
încălțămintei de linoleumul cenuşiu şi la fiecare pas a 
trebuit să ridicăm bine piciorul, ca să le desprindem. 
Fereastra are gratii şi scaunele sunt prinse în piroane de 
podea. Masa din faţa noastră poartă stigmatele 
nenumăratelor ţigări aprinse care au ars-o. Respir pe gură 
pentru a evita să inspir mirosul urât, o combinaţie de urină, 
tutun prost şi sudoare năclăită. 

— Ce-i cu încăperea asta sinistră? zice Vivienne. Aici sunt 
aduşi infractorii. Ar fi trebuit să-şi dea seama după 
înfăţişarea noastră că noi nu ne încadrăm în această 
categorie. 

Şi, într-adevăr, înfăţişarea lui Vivienne nu lasă loc de 
dubii în această privinţă. Poartă un taior de stofă gri şi 
escarpeni gri din piele de antilopă. Şi-a pieptănat impecabil 
părul argintiu, tuns scurt, şi are manichiura proaspăt 
făcută, cu unghiile acoperite de un lac incolor. Cine o vede 
pentru prima oară nu are cum să îşi dea seama cât de 
mâhnită este în realitate. 

Vivienne nu protestează indignată, nu se lamentează şi 
nici nu face tărăboi. Cu cât se simte mai descurajată, cu 
atât pare mai liniştită şi mai stăpânită. Stă jos şi 
chibzuieşte. Se holbează la perete şi afară, pe fereastră, cu 
faţa împietrită sinistru, netrădând nimic din zbuciumul ei 
interior. Nici măcar de dragul scumpului ei Felix nu e 
capabilă să joace teatru şi să se prefacă veselă. Il ţine 


strâns în braţe, ca şi cum i-ar fi teamă să nu se evapore ca 
un spirit. l-am spus în dimineaţa asta că, după părerea 
mea, ar fi bine ca Felix să stea un timp la nişte prieteni, 
însă Vivienne a ripostat ferm: „Nimeni nu părăseşte 
această casă.” 

Întotdeauna a emis ordine în acest fel, ca o forţă 
cârmuitoare, sigură pe puterea ei absolută. Când David m-a 
dus prima oară acasă la el, ca să o cunosc pe Vivienne, mi- 
a plăcut enorm tonul ei autoritar când a stabilit cu ce tren 
urma să mă întorc la Londra sau ce să comand de mâncare 
la restaurantul unde ne-a invitat. Mă gândeam atunci că, în 
general, prietenii se mulţumesc să îţi ofere nişte sugestii 
politicoase, ca apoi să te abandoneze, lăsându-te să 
răzbeşti singur prin viaţă, ducând pe umeri toată povara 
responsabilităţii. Da, prietenii nu ţin să ţi se bage în suflet 
ori să-ţi impună opiniile lor, fiindcă, la un anumit nivel 
fundamental, nici nu le pasă de tine. 

Când, cu aerul ei imperativ, Vivienne şi-a arogat dreptul 
de a-mi dirija viaţa, m-am gândit că mă tratează ca pe o 
fiică. Contam pentru ea enorm, mă gândeam eu, altminteri 
de ce s-ar fi preocupat de soarta mea? Şi avea dreptate în 
privinţa trenului, în privinţa felurilor de mâncare. Vivienne 
ştie ce face. A luat decizii în locul meu care s-au dovedit 
mai bune decât cele pe care le-aş fi luat eu. După două luni 
de când îl cunoşteam pe David, afişam o coafură care mă 
avantaja mai mult şi mă îmbrăcam cu haine care îmi 
plăceau şi îmi veneau fantastic, dar pe care n-aş fi îndrăznit 
niciodată să mi le aleg singură. 

Am ajuns la secţia de poliţie la timp pentru întâlnirea pe 
care Vivienne o avea programată. Ea a explicat cine 
suntem, iar tipul din spatele biroului de la recepţie, un 
ofiţer de vârstă mijlocie, îmbrăcat în uniformă, ne-a condus 
aici înăuntru şi ne-a spus să aşteptăm, până chema pe 
cineva să se ocupe de noi. Nici ea, nici eu n-am înţeles la ce 
se referea, aşa că n-am ştiut dacă urma să aducă o 
persoană, un document sau o comisie. 


Vivienne a venit să dea o declaraţie. Am implorat-o să 
mă ia cu ea. Mă îngrozesc la gândul de a rămâne singură cu 
David. Dar am mai multe emoţii decât m-aş fi aşteptat. N- 
am mai fost niciodată într-o secţie de poliţie şi nu gust 
deloc experienţa. Am senzaţia că, în orice moment, aş 
putea fi învinovăţită de ceva. 

Uşa se deschide şi în cameră intră Simon, urmat de o 
femeie înaltă şi slabă, cu nişte sâni mari, care ar arăta mult 
mai bine pe o persoană mai planturoasă. A folosit un ruj de 
buze roşu şi strălucitor, care nu o prinde deloc. Are părul 
şaten-închis, tuns scurt, şi poartă nişte ochelari cu rame 
aurii ovale, un pulover roşu şi o fustă neagră. Se uită fugitiv 
la Vivienne, după care se sprijină de perete şi se holbează 
glacial la mine. Mă simt îngălată în rochia mea crem, cu 
talia sus, pe care am purtat-o când eram gravidă. O port şi 
acum, fiindcă am încă abdomenul foarte umflat şi nu mă 
pot îmbrăca deocamdată cu haine normale. Dură şi rea la 
faţă cum e, femeia asta mă sperie şi mi se pare nesuferită. 
Simon se înroşeşte când se uită în ochii mei. Sunt sigură că 
nu i-a povestit colegei lui morocănoase despre întâlnirea pe 
care am stabilit-o noi doi, pentru luni după-amiaza. Când i- 
am propus să vin eu la secţia de poliţie, s-a opus imediat, 
spunând că era imposibil. Nici eu nu i-am povestit soacrei 
mele. 

Simon se întoarce spre Vivienne: 

— Sunt Simon Waterhouse, poliţist la Secţia de 
Investigaţii Criminale, se prezintă el. Ea este sergentul 
Zailer, ofiţer la Secţia de Investigaţii Criminale. 

— Sergentul Zailer şi cu mine suntem cunoştinţe mai 
vechi, remarcă Vivienne pe un ton tăios. 

Viteza cu care schimbă subiectul îmi dă de înţeles că 
întâlnirea lor precedentă a avut legătură, probabil, cu 
moartea Laurei. 

— Bun, înainte de a continua discuţia, n-aţi vrea să ne 
conduceţi într-o încăpere mai plăcută? Camera aceasta lasă 
mult de dorit, zice Vivienne. 


— Nu avem camere mai plăcute, zice sergentul Zailer, 
aşezându-se în faţa noastră, pe cealaltă latură a mesei, 
unde nu există decât un singur scaun, aşa că Simon 
rămâne în picioare. Avem patru camere de anchetare şi 
toate sunt identice cu aceasta. Suntem într-o secţie de 
poliţie, nu la hotel. 

TŢuguind buzele, Vivienne se îmbăţoşează pe scaun. 

— Waterhouse, vrei, te rog, să le prezinţi doamnelor 
Fancourt un rezumat la zi al cazului? zice sergentul Zailer, 
accentuând sarcastic ultimul cuvânt. 

Simon îşi drege glasul şi se foieşte de pe un picior pe 
altul. Nu pare în apele lui. 

— Nu s-a raportat dispariţia niciunui bebeluş ieri sau azi, 
şi nici în ultimele două săptămâni, spune el. De asemenea, 
poliţia... ăăă... poliţia a primit un răspuns dezamăgitor de la 
Culver Valley General Hospital. Placenta şi cordonul 
ombilical nu mai există, îndeobşte... ăăă... se păstrează la 
spital timp de două zile, după naştere. Din păcate, 
înseamnă că nu avem posibilitatea să comparăm ADN-ul 
placentei cu cel al copilului... 

— Era o femeie la maternitate, care a născut odată cu 
mine... încep eu, însă Vivienne a început să vorbească în 
acelaşi timp, aşa că toată lumea o aude pe ea. 

Mă întreb dacă n-ar trebui să mai încerc o dată să le spun 
de Mandy. Prezenţa lui Vivienne mă determină să renunţ. 
Ştiu ce ar spune: Mandy aia era prea proastă ca să aibă 
imaginaţia de a pune la cale înlocuirea unui bebeluş cu un 
altul. Am în cap tot timpul un fel de Vivienne în miniatură, 
care are reacţiile ei, chiar şi atunci când adevărata Vivienne 
nu este de faţă. 

— Aţi putea preleva probe de ADN de la Alice şi David, 
verificând astfel dacă ei sunt părinţii biologici ai copilului. 

Remarc că Vivienne a folosit cuvântul „copil”, şi nu 
„Florence”. 

— Am putea, zice sec sergentul Zailer, rânjind sarcastic. 
Dar nu o vom face. Dacă sunteţi dispusă să suportaţi 


costurile aferente, n-aveţi decât să solicitaţi dumneavoastră 
o asemenea analiză. Probabil că răspunsul ar veni, oricum, 
mult mai repede în acest fel. Problema dumneavoastră nu 
face obiectul unui dosar de anchetă, doamnă Fancourt. Nu 
a dispărut niciun bebeluş. Am stat de vorbă cu vecinii 
dumneavoastră şi nimeni nu a văzut ceva dubios. Nu există 
probe care să conducă la concluzia producerii unui delict, 
decât în mintea nurorii dumneavoastră. Subalternul meu... 
- se opreşte şi se uită intenţionat la Simon - ...a fost extrem 
de meticulos. A luat legătura cu spitalul, pentru a obţine o 
eventuală probă fizică sub forma unei placente sau a 
cordonului ombilical, dar întrucât acestea nu mai există... 
mda, din păcate noi nu mai putem face nimic. Admiţând 
chiar că probele amintite ar mai fi existat la spital... oricum, 
laboratorul nostru este foarte ocupat cu analize de ADN 
referitoare la diverse crime serioase. Aici este vorba despre 
resurse, doamnă Fancourt, şi sunt sigură că mă înţelegeţi 
perfect. 

Mă întreb ce-o fi fost în sufletul lui Simon când femeia 
aceasta l-a numit „subalternul meu”. Tipa nici nu s-a uitat 
măcar la mine când i-a sugerat lui Vivienne că aş avea 
nişte probleme de natură psihică. Simt parcă razele 
ostilităţii ei radiind peste masă. E o persoană ocupată, 
pentru care povestea mea penibilă cu înlocuirea 
bebeluşului este doar o pierdere de timp, însă dincolo de 
asta intuiesc că are ceva cu mine, personal. Femeia 
aceasta nu mă poate suferi. 

Le spun pacienţilor mei, sau obişnuiam să le spun, că 
modalitatea ideală de a trata cu un individ care se poartă 
agresiv cu tine este să aplici scenariul DESC: descrie, 
explică, strategii, consecinţe. li descrii individului aspectele 
inacceptabile ale comportamentului lui şi îi explici în ce 
mod te afectează pe tine. Apoi, îi sugerezi strategii de 
schimbare - în mod normal, le propui să renunţe la ceea ce 
fac, fiindcă te deranjează - şi subliniezi consecinţele 
pozitive ale unei asemenea schimbări, pentru toţi cei 


implicaţi. 

Nu cred că voi încerca scenariul DESC acum. 

— Mulţumesc pentru sugestie, spune Vivienne. Voi 
solicita negreşit un test ADN, pentru a linişti spiritele în 
familia mea, spune ea, fără nicio urmă de gratitudine în 
glas. 

— Să înţeleg, atunci, că şi dumneavoastră credeţi că 
pruncul din casa dumneavoastră nu este Florence 
Fancourt? întreabă sergentul Zailer. 

De când a venit din Florida, Vivienne nu a exprimat 
niciun punct de vedere. Ne studiază cu atenţie, pe mine şi 
pe David, ceea ce ne incomodează pe amândoi. Preferă să 
pună întrebări, nu să dea răspunsuri. Aşa e felul ei de a fi. 
Te mitraliază cu întrebări, una după alta, şi ascultă cu 
atenţie ce răspunzi. Când am cunoscut-o, am rămas uimită 
şi profund recunoscătoare, descoperind că niciun detaliu 
din viaţa mea cotidiană, niciun gând sau simţământ de-al 
meu nu i se păreau neglijabile. Tot ce era legat de mine o 
interesa. În mod normal, nu te aştepţi ca un străin să îţi dea 
atâta atenţie. Vivienne părea însă decisă să ştie totul 
despre mine, ca şi cum ar fi cules informaţii pentru un viitor 
examen. Eram nespus de bucuroasă să îi înlesnesc 
misiunea. Pe măsură ce datele existenţei mele erau 
înmagazinate temeinic în mintea ei perspicace, începeam 
să mă simt din ce în ce mai reală şi substanţială. Nu m-am 
mai simţit atât de concretă, de când am ajuns să îi 
tăinuiesc unele aspecte legate de mine. 

— Eu n-am văzut-o pe Florence decât o dată, în ziua în 
care s-a născut, spune Vivienne. După aceea, am plecat în 
Florida cu nepotul meu. Când am venit înapoi ieri, vorbisem 
deja cu Alice. Cunosc convingerea ei că bebeluşul din 
conacul Ulmii nu este fiica ei şi înclin să o iau în serios. 
Memoria poate juca feste, sergent Zailer, sunt sigură că ştii. 
Un test ADN reprezintă singura modalitate de rezolvare a 
problemei. 

Pare calmă, însă pe dinăuntru simte probabil şi ea 


aceeaşi agitaţie răscolitoare, acelaşi neastâmpăr pe care le 
simt şi eu, ca şi cum conţinutul craniului meu ar fi fost 
înjunghiat în mod repetat, devenind acum un fel de terci viu 
şi dureros. Şi totuşi, iată-ne pe amândouă aici: civilizate, 
sobre. Ne-am deghizat perfect. 

— Bebeluşul din conacul Ulmii seamănă cu cel pe care l- 
aţi văzut la spital? întreabă Simon pe un ton blajin, care 
contrastează plăcut cu bruscheţea colegei lui. 

— Este irelevant, Waterhouse, se răsteşte la el sergentul 
Zailer. Nu există dovezi care să indice săvârşirea unei 
fărădelegi în acest caz. 

Şi întorcându-se spre el, şuieră printre dinţi un fel de ,... 
fleanca”. 

— Seamănă foarte mult, da, replică Vivienne. 

— Bineînţeles că seamănă! mă trezesc eu strigând. N-am 
negat niciodată acest lucru. 

— Nu vrei să le comunici şi cealaltă veste proastă, 
Waterhouse? îl îndeamnă sergentul Zailer. 

Se vede clar că Simon n-ar vrea să ne mai spună nimic, 
însă ea îl forţează să se poarte oribil cu noi. 

— Subalternul meu şi-a pus frâu la limbă, aşa că vă voi 
spune eu. Ne-aţi dat un film fotografic, doamnă Fancourt, 
începe ea. 

— Da! exclam eu, trăgându-mă în faţă, pe marginea 
scaunului. 

Vivienne mă ponderează, punând mâna pe braţul meu. 

— Era deteriorat. Voalat, ni s-a spus. Nu a ieşit nicio 
fotografie. Îmi pare rău, adaugă ea, cu o intonaţie ce 
contrazice mesajul cuvintelor. 

— Cee? Nu se poate! izbucnesc eu, sărind în picioare. 

Îmi vine s-o iau la palme pe femeia asta, cu mutra ei 
arogantă, perfidă şi răutăcioasă. Habar n-are ce este în 
sufletul meu şi nici nu încearcă să-şi imagineze măcar cum 
ar fi să fie ea în locul meu. O persoană atât de insensibilă 
ca ea nu ar trebui să aibă dreptul de a face această 
meserie. 


— Dar... erau primele poze cu Florence. Acum nu mai 
am... oh, Doamne! 

Mă aşez la loc, frângându-mi mâinile în poală, fiindcă nu 
vreau să plâng în faţa acestei fiinţe. 

Ideea că nu voi mai vedea niciodată acele imagini mi se 
pare aproape insuportabilă. Poza pe care mi-a făcut-o 
David, în care îmi lipeam obrazul de feţişoara lui Florence. 
Eu sărutând-o pe creştet. David, cu degeţelele lui Florence 
încolăcite pe degetul lui mare de la mână. Florence 
aplecată peste genunchiul moaşei, căscând gura caraghios, 
în timp ce eructa. Un prim-plan cu eticheta care atârna de 
pătuţul ei cu pereţi de sticlă din secţia de nou-născuţi: un 
elefant roz ţinând o sticlă de şampanie, pe burta căruia 
scria cu pixul albastru: „Copil de sex feminin. Mamă, Alice 
Fancourt”. 

Imi alung din minte aceste gânduri, de teamă să nu mă 
distrugă de tot. 

— lată ceva foarte ciudat, se încruntă Vivienne. l-am 
făcut şi eu câteva fotografii lui Florence cu noul meu aparat 
digital, în ziua în care s-a născut. 

— Şi? întreabă Simon repede. 

Sergentul Zailer persistă în aceeaşi atitudine indiferentă 
de până atunci. 

— Acelaşi lucru. Când eram în Florida, am remarcat că 
toate acele fotografii se şterseseră. Pur şi simplu, nu mai 
existau în aparat. N-am putut să înţeleg de ce, din moment 
ce toate celelalte fotografii existau în continuare. Doar 
pozele cu Florence se evaporaseră fără urmă. 

— Poftim? 

Vivienne îmi dezvăluie lucrul acesta tocmai acum, de faţă 
cu doi ofiţeri de poliţie. De ce nu mi-a spus de la bun 
început, când am anunţat-o că Florence a dispărut? Oare 
din cauză că era şi David acolo? 

Eu îi făcusem cadou lui Vivienne aparatul foto digital, la 
aniversarea zilei ei de naştere. De obicei, este reticentă 
faţă de lucrurile pe care le consideră moderne, însă ştiam 


că îşi dorea să facă fotografii de calitate cu nepoţica ei. 
Parcă o văd cum studia încruntată manualul, nevrând, din 
mândrie, să admită că o derutau nenumăratele instrucţiuni 
incluse acolo şi ambiţionându-se să nu se declare înfrântă 
de noile tehnologii. L-a refuzat pe David, care se oferise să 
o ajute, deşi în felul acesta n-ar mai fi fost nevoită să piardă 
atâta timp descifrând ghidul de utilizare al aparatului. 

Când Vivienne era mică, părinţii ei îi băgaseră în cap 
ideea că nu exista niciun lucru pe care ea să nu-l poată 
face. Şi ea îi crezuse. „Aşa reuşeşti să-i insufli unui om 
încrederea de sine necesară”, mi-a spus ea. 

— Dar e imposibil, mormăie ea, căzând pe gânduri. 

— Nici acum nu vreţi să recunoaşteţi că se întâmplă ceva 
ciudat? le cer eu socoteală. Haide, spune şi dumneata, care 
poate fi probabilitatea ca două rânduri de fotografii să se 
distrugă simultan în mod accidental? insist eu, uitându-mă 
la sergent. Ce dovadă mai convingătoare vă trebuie? Două 
aparate de fotografiat, din care unicele poze pe care le 
aveam cu Florence s-au şters complet?! 

Femeia oftează. 

— Asta este părerea dumitale, dar din păcate asemenea 
coincidenţe nu pot servi drept probe autentice în ochii 
poliţiei sau ai justiţiei. 

— Cheryl Dixon, moaşa mea, crede ce spun, insist eu, 
aproape plângând. 

— Am citit declaraţia ei. Spunea că nu este sigură, 
neputând nici să infirme, nici să confirme. Femeia aceea 
vede zeci de prunci în fiecare zi. În locul dumitale, doamnă 
Fancourt, aş apela la medicul de familie şi l-aş ruga să mă 
consulte. Se ştie că aţi suferit de depresie... 

— Nu denaturaţi adevărul, insinuând că ar exista vreo 
legătură între situaţia de atunci şi ceea ce se întâmplă 
acum! Părinţii mei se prăpădiseră într-un accident oribil! A 
fost pentru mine o mâhnire adâncă, nu o depresie 
nervoasă! 

— Vi s-a prescris Prozac, doamnă Fancourt, spune Zailer, 


cu o răbdare exagerată. Poate că aţi avea nevoie şi acum 
de un tratament medicamentos. Depresia post-partum este 
o suferinţă foarte frecventă, de care nu trebuie să-i fie 
ruşine niciunei femei. De fapt, sindromul afectează... 

— Un moment, vă rog, sergent Zailer, o întrerupe 
Vivienne, pe un ton politicos ce scoate parcă în evidenţă 
grosolănia interlocutorului care n-a ştiut să tacă la timp. 
Alice are dreptate în privinţa fotografiilor. Este imposibil ca 
acelaşi incident să fi afectat concomitent cele două aparate 
de fotografiat ale noastre. Eu n-am mai păţit niciodată aşa 
ceva, cu niciun aparat foto al meu. 

— Nici eu. 

Mă simt laşă, ascunzându-mă astfel în spatele bravurii 
unui protector puternic. 

Zailer îşi umflă nările şi mişcă uşor din buze, ca şi cum şi- 
ar înăbuşi un căscat. 

— Lumea e plină de coincidenţe, zice ea, ridicând din 
umeri. Pentru noi, sunt insuficiente, însă, ca posibilă bază 
de investigaţie criminală. 

— Aceasta este şi opinia dumitale, domnule Waterhouse? 
întreabă Vivienne. 

Foarte bună întrebarea. Simon face eforturi ca pe figura 
lui să nu se citească nimic. 

— Doamnă Fancourt, eu sunt ofiţerul superior aici, iar eu 
vă spun că o anchetă în cazul de faţă nu are obiect. Bun, 
acum puteţi să-i daţi lui Waterhouse  depoziţia 
dumneavoastră, dacă asta vă face fericită, însă trebuie să 
vă avertizez că din acest moment dosarul se consideră 
închis. Îmi veţi da dreptate, sunt sigură, că am manifestat 
suficientă răbdare faţă de povestea asta... 

— Nu vă dau dreptate deloc, sergent Zailer, spune 
Vivienne, ridicându-se în picioare. 

Atitudinea ei îmi aminteşte de prestanţa unui şef de 
guvern, care se pregăteşte să desființeze maşinaţiile 
opoziţiei. Mă bucur să o ştiu de partea mea. 

— Dimpotrivă, continuă ea. N-am văzut niciodată o 


persoană mai repezită. Aţi fost repezită şi ultima oară când 
ne-am întâlnit, din câte îmi amintesc. Sunteţi genul de 
femeie care preferă să facă multe lucruri şi prost, doar ca 
să poată bifa cât mai multe puncte de pe listă, decât să se 
rezume la mai puţine lucruri şi să le facă bine. Imi pare rău 
că polițistul criminalist Waterhouse are un asemenea şef. 
Ne-ar fi fost tuturor mult mai bine dacă lucrurile ar fi stat 
complet invers. Bun, vreau să-mi daţi acum numele şefului 
dumneavoastră, ca să îi pot adresa o scrisoare de 
reclamaţie. 

— Sigur: inspectorul de poliţie Giles Proust. Nu omiteţi să 
menţionaţi, în epistola dumneavoastră, faptul că aveţi un 
dosar „solid”, sesizarea dumneavoastră întemeindu-se pe 
defectarea unor aparate foto şi pe istericalele paranoice ale 
unei lăuze, rosteşte Zailer din vârful buzelor, pe un ton 
acru. 

— Pot să mă ocup de consemnarea declaraţiei doamnei 
Fancourt, aşadar? intervine Simon, până ca atmosfera să 
nu se învenineze şi mai mult. 

Se uită urât la Zailer, furios din cauza animozităţii pe 
care aceasta a creat-o. | se pare că Zailer a dat dovadă de 
o răutate gratuită, însă nu o poate critica, fiindcă îi este 
şefă şi superioară în grad, ceea ce îl frustrează enorm. Mă 
întreb dacă Simon îmi este într-adevăr un aliat şi nu doar 
mi s-a năzărit mie aşa, amăgindu-mă cu iluzii. Am mai avut 
şi alţi prieteni imaginari. 

— Intenţionez să lămuresc lucrurile până la capăt, cu sau 
fără ajutorul poliţiei, zice Vivienne. Nepoţii mei sunt totul 
pentru mine, sergent Zailer, nu ştiu dacă aţi înţeles asta! 
Familia este toată viaţa mea. 

Absolut adevărat. Vivienne ar fi putut atinge excelența în 
orice domeniu şi-ar fi ales să lucreze, însă pe ea nu a 
interesat-o să fie prim-ministru, comisar-şef, avocat 
celebru. Mi-a spus odată că singurele titluri de glorie pe 
care şi le-a dorit sunt cel de „mamă” şi „bunică”. „Dacă 
exerciţi o profesie, vei putea, în cazul în care ai noroc, să 


stai cinci zile pe săptămână în compania unor oameni care 
te admiră şi te respectă”, zicea ea. „Pe când dacă faci din 
familia ta opera muncii tale de-o viaţă, ai posibilitatea să 
stai permanent în compania unor oameni care te admiră, te 
respectă şi te iubesc. După părerea mea, nu există 
comparaţie între cele două variante. Mama mea nu a lucrat 
niciodată”, a adăugat ea. „Nu mi-ar fi convenit deloc dacă 
s-ar fi dus la serviciu.” 

Familia, însă, nu înseamnă o singură entitate cu un 
singur personaj. Familia, a lui Vivienne în speţă, este 
alcătuită din indivizi diferiţi, fiecare cu nevoile sale. Uneori, 
nenumăratele solicitări în materie de încredere şi lealitate 
nu pot fi conciliate. Uneori trebuie să alegi: copil sau nepot, 
soţ sau fiică, fiu sau noră. 

Vivienne este de acord că deteriorarea fotografiilor nu 
poate fi o coincidenţă, dar mă întreb dacă a dus această 
intuiţie până la concluzia ei logică. Nu a avut, probabil, 
răgazul necesar, fiind prea indignată de felul în care 
sergentul Zailer a abandonat cazul nostru. Cât timp va mai 
trece, însă, până să îşi dea seama că, dacă nu a fost o pură 
întâmplare, rezultă că cineva a sabotat intenţionat 
fotografiile cu Florence, cineva care a avut, probabil, atât 
motivul, cât şi ocazia să o facă? Cineva ca David. 


14 
4/10/03, 3:15 p.m. 


Simon şedea în sala de aşteptare a Centrului de Medicină 
Alternativă din Spilling. Discutase deja cu un reflexolog, un 
acupuncturist, un terapeut Reiki, iar acum scruta de la 
distanţă cărţile din biblioteca de lemn cu uşi de sticlă, de 
lângă intrare. Nimic de-acolo nu-l tenta să traverseze 
încăperea şi să se uite mai bine. Cum să te vindeci singur. 
Calea spirituală spre iluminare. Simon n-avea niciun chef să 
fie „vindecat” sau „iluminat” de o carte ferfeniţită, cu 
pagini îngălbenite. Nu subscria nicidecum concepţiei, pe 
care pedalau cei mai mulţi dintre aceşti practicanți ai 
medicinei alternative, conform căreia spiritualitatea 
garanta accesul rapid la fericire. Simon considera că 
lucrurile stăteau complet invers: oamenii cu preocupări 
spirituale sufereau mai mult decât ceilalţi. 

Centrul de Medicină Alternativă îşi avea sediul în zona 
pietonală a localităţii Spilling, într-o clădire dărăpănată cu 
trei etaje, tencuită în alb şi cu chenare negre de vopsea 
scorojită în jurul ferestrelor. Singura latură vizibilă a 
imobilului era ciuruită de crăpături adânci şi de pete ruginii. 
În interior, existau dovezi concrete că acolo se făcuseră 
investiţii financiare, bani obţinuţi pe seama bolilor şi a 
beteşugurilor pacienţilor. Mocheta gri-verzuie era groasă şi 
atât de moale, încât simţeai că ţi se afundă pantofii în ea. 
Pereţii erau ivorii, iar mobilierul părea cât se poate de 
simplu: lemn de culoare deschisă, perne crem. Cineva 
mizase insistent pe ideea de armonie sufletească. 

Nu şi în cazul lui Simon, în mod cert. Se gândea acum că 
hainele lui Alice, de fiecare dată când o văzuse, 
respectaseră în general aceeaşi schemă cromatică: nuanţe 
de bej, gri-verzui, crem. Se afla în interiorul unei clădirii 
care era înveşmântată ca Alice. Ideea i se părea 


apăsătoare. Acum, când era de negăsit, Alice devenise 
cumva omniprezentă. O simţea pretutindeni. 

Lui Simon îi era dor de ea. Ce ciudat, dacă se gândea că 
o cunoştea atât de puţin! O văzuse, în total, de patru ori. 
Ideea despre Alice îi ţinuse de urât de când o întâlnise, nu 
gândul la Alice ca persoană. Trebuia să se fi apropiat mai 
mult de ea, dar se temuse să nu ajungă într-un final să o 
respingă brutal. 

Trecuseră peste douăzeci şi patru de ore de când David 
Fancourt anunţase la poliţie dispariţia soţiei şi a fiicei lui. 
Fusese iniţiată o anchetă, iar Simon alergase toată 
dimineaţa după imagini filmate cu diverse camere de 
supraveghere. Pentru după-amiază, Charlie îi dăduse 
sarcina de a-i interoga pe colegii lui Alice. Un tertip, pentru 
a-l ţine departe de Ulmi şi de David Fancourt. Nu putea 
spune că o blama pentru asta. Charlie avea toate motivele 
să creadă că unul dintre ceilalţi agenţi de investigaţie din 
echipă, un individ care să nu fie atât de convins de ticăloşia 
lui Fancourt, ar avea şanse mai bune să scoată ceva de la 
el. Oricum, Simon se simţea desconsiderat şi exclus din 
miezul acţiunii. 

Aici vorbise cu toţi, în afară de terapeuta specialistă în 
tehnicile de eliberare emoţională, o femeie pe nume Briony 
Morris. Era cu un pacient, aşa că Simon era nevoit să o 
aştepte. Având în vedere că nu era prima oară când auzea 
de acupunctură şi reflexologie, cele două specialităţi i se 
păreau oarecum respectabile. Tehnicile de eliberare 
emoţională, în schimb, nu sunau deloc promiţător. 
Denumirea însăşi îl umplea pe Simon de dispreţ şi agasare, 
creându-i chiar un fel de nelinişte. Era omul care toată viaţa 
se căznise să îşi ţină în frâu emoţiile. Nu îl tenta deloc 
întâlnirea cu o femeie care, prin profesia practicată, 
urmărea exact contrariul. 

In biroul lui Alice nu descoperise niciun fel de indicii 
despre locul unde s-ar fi putut afla ea acum, doar o mulţime 
de cărţi şi pliante despre homeopatie, două valize negre 


pline cu leacuri homeopatice cu denumiri ciudate, cum ar fi 
Pulsatilla şi Cimicifuga, plus o cutie plină cu nişte sticle 
maro goale. În unul dintre sertarele de la birou, era o 
broşură de la Stanley Sidgwick Grammar School and Ladies’ 
College, cu coperte lucioase maro, pe care figurau în mijloc 
emblema şi mottoul şcolii. Mottoul era în latină, aşa că 
Simon nu înţelegea ce însemna. Poate ceva gen „dacă n-ai 
maldăre de bani, te-ai ras”. Un post-it galben era lipit pe 
prima copertă, unde Alice scrisese: „De aflat referitor la F - 
când a fost înscris numele? Cât de lungă e lista de 
aşteptare?”. 

Biata Florence, ce soartă, se gândi Simon. Nu a împlinit 
nici măcar o lună de viaţă şi oamenii s-au şi grăbit să îi 
aranjeze o licenţă în limbi clasice la Oxford! Il cuprinsese un 
tremur interior când văzuse scrisul lui Alice. Atinse literele 
cu degetul arătător. Pe urmă scrâşni din dinţi şi dezlipi 
post-it-ul de pe copertă, dând la iveală o imagine color cu 
trei copii zâmbitori, în uniforme turcoaz - două fete şi un 
băiat - prototipul elevilor bine hrăniţi şi tocilari. 

În sertarul de dedesubt, Simon găsise o fotografie 
înrămată, în care figurau Alice, David, Vivienne şi, 
presupunea el, Felix, probabil în grădina conacului Ulmii. 
Vivienne şedea pe iarbă, îmbrăţişându-l pe Felix, aşezat în 
poala ei, în timp ce David şi Alice stăteau în picioare, de o 
parte şi de cealaltă. Vivienne şi David surâdeau, Felix şi 
Alice nu. În spatele lor, se vedea râul; Alice era vizibil 
însărcinată. 

Cealaltă fotografie de-acolo ocupa o poziţie privilegiată 
pe birou. Într-o ramă mare din lemn, apăreau un bărbat şi o 
femeie de vreo cincizeci şi ceva de ani. Amândoi zâmbeau 
şi aveau gura deschisă, de parcă ar fi glumit cu persoana 
care îi poza. Părinţii răposaţi ai lui Alice. Mama ei avea 
aceiaşi ochi mari şi luminoşi ca ea. Din nou, Simon simţi o 
gheară în piept. 

Când se văzuse cu Alice în urmă cu doar câteva zile, nu 
simţise o emoție atât de intensă ca azi, de parcă o forţă 


stranie l-ar fi mistuit pe dinăuntru, ca o flacără toridă. Ce se 
schimbase, în afara faptul că Alice dispăruse? 

Sesiză brusc că nu mai era singur în sala de aşteptare. O 
femeie înaltă şi vânoasă, cu alură sportivă şi păr roşcat, 
lung până la umeri, stătea în picioare lângă el, privind fix în 
jos. Purta ochelari dreptunghiulari, fără rame vizibile, şi o 
rochie neagră elastică. Felul în care îl cerceta din ochi i se 
păru cumva indiscret. 

— Polițistul criminalist Waterhouse? Eu sunt Briony 
Morry. Scuze că a durat atât de mult. Veniţi să vorbim la 
mine în birou. 

Străbătând împreună coridorul şi urcând apoi două etaje, 
Briony Morry întoarse capul de două ori, ca să verifice că 
Simon nu se pierduse cumva pe drum. Lăsa impresia unei 
persoane conştiente de răspunderea asumată, ca o 
profesoară supraveghindu-şi elevii în timpul unei excursii cu 
şcoala. Prea multă stimă de sine, se gândi Simon: 
adevăratul flagel al epocii noastre. 

— Gata, am ajuns. 

Biroul lui Briony era singurul cabinet de consultaţii de la 
mansarda imobilului. Deschise uşa şi îi făcu semn lui Simon 
să intre: 

— Luaţi loc pe canapeaua de-acolo. 

Parfumul din încăpere te ducea cu gândul la o salată de 
fructe, în principal de grepfrut. Pe perete erau două imagini 
mari înrămate, care lui Simon nu-i plăcură deloc: pâlcuri 
colorate şi învolburate de clădiri, flori, cai şi oameni parcă 
de cauciuc plutind laolaltă în spaţiu. Mâinile şi picioarele 
făpturilor păreau sucite şi strâmbe. 

Simon se lăsă jos, cumva stângaci, pe canapeaua bej 
aparent deformată, care se turti şi mai mult sub greutatea 
lui. Pernele erau concave, astfel concepute încât să înghită 
cu totul pe oricine ar fi aterizat pe ele. Briony se instală la 
un birou identic cu al lui Alice, pe un scaun de lemn cu 
spetează dreaptă. Era cu câţiva centimetri mai înaltă decât 
Simon. Oricum, atmosfera biroului îl făcea să se simtă 


îngrădit, claustrofob. 

— Bun, aţi venit să discutaţi despre Alice şi Florence. Mi-a 
spus Paula. 

Paula era reflexologul. 

— Au dispărut amândouă în zorii zilei de ieri, zise Simon. 

Persoanelor pe care le interogase nu le dezvăluise faptul 
că fetiţa care dispăruse din conacul Ulmii nu era, potrivit lui 
Alice, fiica acesteia. De la bun început, când o auzise 
susţinând că îi înlocuise careva copilul cu un altul, Simon îşi 
propusese să stea de vorbă cu prietenii şi colegii ei, pentru 
a afla dacă aceştia o considerau o persoană de încredere 
sau, eventual, dacă nu cunoşteau vreo întâmplare din 
trecutul ei care ar fi putut aduce lămuriri în privinţa 
comportamentului stupefiant din prezent. Charlie insistase, 
însă, să o lase baltă. „Nu vreau să mai irosesc resurse 
pentru chestia asta”, spusese ea. „Este de notorietate 
faptul că Alice Fancourt a suferit de depresie nervoasă, că a 
luat Prozac, iar de curând a adus pe lume un copil, în urma 
unui travaliu traumatizant. Merită toată compătimirea, de 
acord, însă depresia post-partum nu face obiectul activităţii 
poliţiei, Simon.”  Remarcând aerul lui sceptic, mai 
adăugase: „OK, atunci explică-mi tu. Ce motiv ar putea 
avea cineva să schimbe doi copilaşi între ei? Adică, sigur, 
se fură bebeluşi, da, însă asta se întâmplă de obicei când 
oamenii sunt disperaţi că nu au copii.” Simon ştia că ar fi 
fost zadarnic să amintească de Mandy, femeia din 
maternitate despre care îi povestise Alice, tipa al cărei iubit 
voia să numească fetiţa nou-născută Chloe, cum o chema 
pe o altă fiică de-a lui. Chestia asta nu dovedea nimic, aşa 
cum s-ar fi repezit Charlie să sublinieze imediat. În plus, ar 
fi interesat-o să afle câna exact îi spusese Alice lui toate 
astea. 

Acum se auzi anunţând-o pe Briony Morris că Alice şi 
Florence dispăruseră în zorii zilei de ieri şi avu senzaţia că 
debita o minciună. Ce însemna asta, că în sinea lui o credea 
pe Alice? Două persoane dispăruseră, însă prioritar şi 


fundamental rămânea un alt mister ce trebuia soluţionat. 

Increderea lui Simon în justeţea propriilor raționamente 
fusese grav zdruncinată de ceea ce îi spusese Charlie în 
seara trecută. Simon se bizuise întotdeauna pe instinctele 
lui, care nu-l înşelau atât de des cum îl înşelau semenii săi. 
Totuşi, se pare că situaţia lui fusese gravă, iar el nici măcar 
nu avusese habar. Ce alte lucruri mai omisese oare? 

— Bun, cu ce vă pot fi de ajutor? întrebă Briony Morris. 
Vreţi să ştiţi când m-am văzut ultima oară cu Alice? Vă pot 
spune cu exactitate. Pe 9 septembrie. Dintre toţi cei de aici, 
cred că eu am văzut-o cel mai recent. 

— Aşa e, confirmă Simon, consultându-şi însemnările din 
agendă. Nimeni altcineva nu s-a mai întâlnit cu ea de când 
a intrat în concediu de maternitate. 

— Am avut o zi liberă şi Alice a trecut pe la mine, acasă, 
în Combingham. Da, locuiesc în hidosul Combingham, ce 
păcatele mele! exclamă ea, cu un aer dintr-odată jenat, de 
parcă ar fi preferat să nu-i fi dezvăluit acest lucru, deşi lui 
Simon nu-i păsa câtuşi de puţin unde stătea ea. Dar cum 
să-ţi poţi cumpăra o casă decentă în Spilling sau Silsford ori 
chiar în Rawndesley în ziua de azi, dintr-un salariu? 
Imposibil, ce naiba! Am o casă cu patru dormitoare în 
Combingham. Sigur, probabil că în jurul meu sunt numai 
şandramale cu drogaţi... 

— Care a fost scopul vizitei lui Alice? întrebă Simon, 
curmându-i sporovăială emotivă. 

Poate că Briony Morris nu era chiar atât de sigură pe ea, 
cum crezuse el iniţial. 

— Ştiţi, da, ce fel de terapie practic eu? Tehnici de 
eliberare emoţională, da? 

Simon încuviinţă din cap, simțind brusc o fierbinţeală 
neplăcută sub piele. 

— Alice era un pic tensionată. Urma să se interneze în 
spital a doua zi dimineaţă, la ora nouă, ca să i se inducă 
travaliul. Ştiţi, da, ce înseamnă asta? E atunci când... 

— Ştiu ce înseamnă, spuse el, agasat de acest nou hiat în 


conversaţia lor. Vasăzică a venit să o consultaţi? Acasă? 

— Da, voia o şedinţă de terapie cu mine. Ca să îi crească 
încrederea de sine. Era un fel de remediu în ultima clipă. 
Adică noi două suntem prietene, desigur. In fine, în relaţie 
de amiciţie, oricum. Alice nu are, de fapt, prieteni apropiaţi, 
spuse Briony aplecându-se în faţă şi dându-şi părul după 
urechi. Ştiu, probabil că nu ai voie să-mi spui, însă... ai deja 
vreun indiciu, în privinţa lui Florence? N-are decât două 
săptămâni, mititica. E încă prematur, ştiu... 

— Exact, spuse Simon. 

Se întreba de ce Alice nu-şi prescrisese, pur şi simplu, un 
leac homeopatic, dacă avea emoţii din cauza naşterii. 
Profesia oferea, teoretic, anumite avantaje, dându-i 
posibilitatea terapeutului să se vindece singur, relativ uşor 
şi pe gratis. Cel puţin aşa credea Simon. 

În urmă cu opt ani, Simon fusese la un homeopat. Nu în 
Spilling; avusese grijă să aleagă un cabinet din Rawndesley, 
suficient de departe de casă şi de orice cunoştinţă a 
părinţilor lui. Ascultase o emisiune despre homeopatie la 
Radio Four, auzise oameni vorbind despre modul cum se 
vindecaseră de diferite manii sau probleme psihice, ceea ce 
îl determinase să creadă că i-ar face bine şi lui să încerce 
un tratament atât de neconvențional. Ca un fel de evadare 
din temniţa sinelui său dintotdeauna. 

Nu suportase să stea mai mult de un ceas pe „scaunul 
electric”; ieşise valvârtej din cabinet, încă de la jumătatea 
primei şedinţe de terapie homeopatică. Când s-a ajuns la 
momentul crucial, Simon nu a fost în stare să-i povestească 
homeopatului - un bărbos simpatic, fost medic generalist, 
pe nume Dennis - ce problemă avea. Vorbise cu destul 
dezinvoltură despre diverse nemulțumiri colaterale: 
incapacitatea de a păstra un loc de muncă permanent, 
teama că prin ceea ce făcea o dezamăgea mereu pe mama 
lui, furia pe care o resimțea din cauza amoralității şi 
stupizeniei acestei lumi, o furie de care nici nu fusese 
conştient, până când Dennis îi pusese acea combinaţie 


specială de întrebări. 

Insă când conversaţia lor a deviat spre subiectul femeilor 
şi al relaţiei cu ele, Simon s-a ridicat în picioare şi, fără nicio 
explicaţie, a ieşit pe uşă. Regreta acum grosolănia faţă de 
Dennis, nu faptul că plecase. Mai ales că Dennis părea un 
tip cumsecade. Fusese poate prea abil în a-l descoase pe 
Simon, care s-a temut că, dacă mai rămânea, ar fi spus tot. 
Viaţa lui ar fi devenit un infern la gândul că exista cineva 
care ştia. 

— Spuneaţi că Alice nu are prieteni apropiaţi? 

— Să nu mă înţelegeţi greşit, Alice este foarte 
prietenoasă, continuă Briony. Noi toţi o îndrăgim, eu în mod 
special. Nu v-au spus şi ceilalţi la fel? turui ea, de parcă ar fi 
zorit-o cineva de la spate. 

Dar, cine ştie? se gândi Simon. Dacă toţi oamenii liberi 
emoţional vorbesc la fel de frenetic? 

— Da, zise el. 

Niciun pericol dacă divulga această informaţie. Toţi 
colegii lui Alice spuseseră despre ea că e o persoană 
drăguță, amabilă, respectuoasă, sensibilă. Sănătoasă la 
cap, de asemenea, fusese verdictul unanim. 

— Dar nu avea timp pentru prietenii profunde. Era prea 
implicată în treburile de familiei. Noi o mai invitam la 
diverse evenimente mondene, ştii - o ieşire la cârciumă, la 
restaurant, petreceri aniversare, însă niciodată nu putea 
veni. Fiecare minut din timpul ei liber părea acaparat în 
mod ridicol de... se opri Briony brusc, dându-şi cu palma 
peste gură. Scuze, spuse ea. N-ar trebui să-mi bag nasul 
unde nu-mi fierbe oala. 

— Ba da. Fără un pic de indiscreţie, n-avem şanse să le 
găsim pe Alice şi pe fetiţă. Orice informaţie ne poate fi de 
folos, aşa că, vă rog, continuaţi. 

— Ce om ar fi în stare să-i facă rău unui bebeluş de două 
săptămâni? se încruntă Briony. Adică, sigur, există indivizi 
capabili de aşa ceva, nu sunt naivă. Insă, în general, 
lumea... 


Simon o întrerupse, înnebunit de debitul ei verbal. 

— Fiecare minut din timpul ei liber părea acaparat în mod 
ridicol de... ce? 

— Păi... îngăimă Briony, frecându-se pe claviculă cu 
degetele mâinii stângi şi lăsându-şi urme roz pe albul pielii. 
OK, bine, în fond de ce nu v-aş spune? Mă refeream la 
soacra ei, declară ea, răsuflând uşurată că îşi spusese 
păsul, până la urmă. 

— Vivienne Fancourt. 

— Exact, cotoroanţa aia. Nu pot s-o sufăr. Tot timpul îşi 
făcea drum pe-aici, ca să-i spună lui Alice diverse tâmpenii, 
deşi ar fi putut foarte bine să suporte amânare până 
ajungea Alice acasă, nişte căcaturi - scuze! - absurde, 
exact când ea avea de lucru până peste cap. lar dacă se 
întâmpla vreodată ca Alice să stabilească o ieşire seara în 
oraş cu vreunul dintre noi, până la urmă tot contramanda 
întâlnirea, din cauză că Vivienne îi reamintise că urmau să 
meargă undeva sau Vivienne aranjase un program-surpriză 
ori Vivienne luase bilete la un spectacol sau altul, în Londra. 
Mă scotea din minţi. Alice, în schimb, parcă o adora pe 
baborniţa aia. O ştiţi pe Alice cum e, cât de îngăduitoare, şi 
răbdătoare, şi bună poate să fie. Cred că a văzut în ea un 
fel de mamă-surogat, fiindcă a suferit cumplit când i-au 
murit părinţii, dar, lisuse Hristoase - scuze, sper că nu 
sunteţi creştin? - asta-i prea de tot, zău aşa! Păi, mai bine 
mă duc naibii la adunările frăţeşti ale evangheliştilor, unde 
tot am mai mult libertate de mişcare, decât lângă una ca 
Vivienne Fancourt. 

— Vasăzică Alice şi Vivienne erau apropiate? întrebă 
Simon, încercând să nu se simtă jignit de remarca privind 
creştinismul. 

— Nu ştiu dacă „apropiate” ar fi cuvântul potrivit în cazul 
lor. Alice o venera pe Vivienne. Când a început să lucreze 
aici, o cita aproape non-stop. Vivienne avea un precept sau 
o regulă pentru absolut orice. Era ca un fel de religie, de 
fapt. Cred că lui Alice îi plăcea certitudinea pe care i-o 


conferea. 

— Ce fel de reguli? 

— Ei, nu ştiu. Ba da, ştiu. Să nu cumperi niciodată un 
covor dacă nu este sută la sută lână, asta era una dintre 
reguli, de exemplu. Alice mi-a spus-o şi mie când mi-am 
luat casa. Ah, şi să nu-ți iei niciodată un automobil de 
culoare albă. Două devize importante în viaţă, cred că îmi 
daţi dreptate, remarcă Briony cu sarcasm. 

— De ce nu? Mă refer la maşina albă. 

— Dar Dumnezeu ştie de ce, habar n-am! zise Briony 
dezgustată. Din fericire, citatele celebre au încetat după o 
vreme, fiindcă altminteri cred că o strângeam de gât cu 
toţii. Care sunt - dacă nu vă deranjează că întreb - care 
sunt şansele ca Florence şi Alice să fie găsite tefere şi 
nevătămate? 

— Eu voi face tot ce-mi stă în putinţă, zise Simon. Ceea 
ce înseamnă cu mult mai mult decât ar face oricine. Asta e 
tot ce vă pot spune. 

Briony zâmbi, cumva mai relaxată. 

— E şi reciproca valabilă? Când nu faceţi ce vă stă în 
putinţă înseamnă o dovadă de indiferenţă mai mare decât 
în cazul altora? Sau o indiferenţă mai mică decât la alţii? 

O întrebare tipică pentru un psihoterapeut, se gândi 
Simon. N-avea niciun rost să-i răspundă, şi nici măcar să se 
gândească la substratul cuvintelor ei, fir-ar să fie! 

— Dumneavoastră v-ar fi plăcut să aveţi o prietenie mai 
strânsă cu Alice? întrebă el, socotind că poate, din cauza 
geloziei, Briony judeca părtinitor situaţia. 

Nu cumva detesta influenţa lui Vivienne tocmai din cauză 
că ar fi vrut ca ea să o domine pe Alice? Poate că Alice 
avusese timp liber suficient, însă o folosise pe Vivienne 
drept un pretext pentru a se eschiva. Nu era exclus ca Alice 
să fi considerat că, de fapt, compania lui Briony era 
obositoare. 

— Nu, am fost foarte mulţumită de relaţia pe care o 
aveam cu Alice. Mă deranjează, însă, când văd că un om se 


poartă prosteşte, mai ales un om inteligent, cum e ea. Alice 
ar fi trebuit să se impună în faţa soacrei sale şi să insiste că 
avea dreptul la o viaţă independentă, explică ea pe un ton 
care îl provoca pe Simon să nu îi dea dreptate. 

— Şi i-aţi spus asta? 

Se întreba cum ar fi fost să facă şedinţe de psihoterapie 
cu o persoană atât de inflexibilă. 

— Nu. Alice nu e genul de persoană cu care să-ţi poţi 
permite să fii excesiv de familiar, să ştiţi. Alice are... limite. 

Exact asta îmi place mie la ea, se gândi Simon. Deşi „a 
plăcea” era un cuvânt atât de slab, nu cu mult mai bun 
decât „a tolera”. 

— Este o fire destul de închisă, în multe privinţe. Uite, 
bunăoară, am simţit că în ultimele două luni dinainte de a 
intra în concediul de maternitate, a avut nişte frământări 
lăuntrice. Doar dacă nu erau, eventual, emoţiile pe care i le 
provoca ideea că avea să devină mamă. Însă, cumva... 

— Ce? insistă Simon, notând ceva la repezeală în 
carneţel. 

— Nu cred că a fost doar asta. De fapt, nu sunt sigură. 
Ultima oară când m-am văzut cu ea, mi-am dat seama că ar 
fi vrut să-mi destăinuie ceva, zise Briony, rânjind 
satisfăcută. Mă pricep bine să citesc gândurile oamenilor. 
De exemplu, ştiu că vă întrebaţi cum e posibil ca o scorpie 
ca asta să fie o terapeută sufletistă şi inimoasă. Corect? 

— Am avut întotdeauna impresia că persoanele care 
exercită o asemenea profesie nu trebuie să aibă atitudini 
subiective, spuse Simon, rostind ultimul cuvânt cumva 
dispreţuitor. 

Cum să fii o forţă a binelui în lume, dacă tu nu eşti 
capabil să faci uz de rațiune? Simon detesta genul de 
empatie siropoasă pe care pedalau cei mai mulţi dintre 
aceşti aşa-zişi medici, ipoteza că toţi oamenii meritau în 
egală măsură să fie trataţi cu compasiune şi respect. 
Aiurea! Nimic nu va putea vreodată să îi zdruncine lui 
Simon convingerea că viaţa - fiece zi, fiece ceas din ea - nu 


este decât o luptă între mântuirea morală şi infernul 
abisului. 

Rămase surprins când Briony spuse: 

— Faptul că se pune atâta accent pe sentimentele calme, 
pozitive în domeniul medicinei şi al terapiei alternative este 
o prostie. Cu toţii avem sentimente negative, cu toţii avem 
persoane pe care le urâm şi persoane pe care le iubim. Nu 
poţi atinge adevărata eliberare emoţională dacă nu eşti 
conştient că lumea este făcută din bune şi rele deopotrivă. 
Mie, una, îmi plac westernurile. Sunt fericită când John 
Wayne îl împuşcă pe tipul rău. 

— Şi mie îmi plac, zâmbi Simon. _ 

— Vedeţi, lui Alice i-ar repugna aşa ceva, spuse Briony. In 
fond, dacă ar fi să o critic, aş zice că este un pic cam naivă. 
Alice este atât de bună şi mărinimoasă, încât vede mereu 
binele din oameni, chiar şi atunci când aceştia sunt capabili 
numai de rău. 

— Vă referiţi la Vivienne? 

— Mă gândeam la David, de fapt. Soţul ei. Alice îşi face 
veşnic iluzii că ar fi un tip profund şi sensibil, însă, cu toată 
sinceritatea, eu cred că, vorba aceea, luminile sunt aprinse 
la geam, dar nu e nimeni acasă. 

— Cum adică? 

— David e genul de om pe care, chiar dacă îl întâlneşti de 
nenumărate ori şi stai de vorbă mult cu el, niciodată nu vei 
avea senzaţia că ai ajuns să îl cunoşti. Eu am avut de-a face 
cu asemenea indivizi, atât pe plan personal, cât şi 
profesional. Uneori, poate fi efectul unui mecanism de 
apărare; le e groază să nu se apropie cineva prea mult de 
ei şi atunci se ascund în spatele unui scut, pe care nimeni 
să nu-l poată străpunge. Şi, tot aşa, unii oamenii sunt, pur 
şi simplu, superficiali, conchise ea. Nu ştiu exact care 
variantă i se potriveşte lui David, însă cert este că n-am 
văzut nicio similitudine între bărbatul pe care l-am întâlnit 
de câteva ori şi bărbatul despre care ne povestea Alice. Dar 
absolut niciun fel de asemănare, repetă Briony, ridicând din 


umeri. M-am întrebat câteodată dacă nu existau cumva doi 
David, care se schimbau între ei, fără ca lumea să-şi dea 
seama. 

Simon ridică brusc privirea, uimit de remarca ei. 

— Ce-i? Am spus ceva greşit? 

Simon scutură din cap. 

jucându-se cu mâna prin păr, Briony întrebă: 

— Mă anunţaţi şi pe mine imediat ce apare vreo noutate? 

— Sigur că da. 

— Mă tot gândesc la Florence, mititica de ea. Credeţi 
oare...? 

Dar rămăsese parcă fără cuvinte. Era ca şi cum simpla 
intenţie de a pune o întrebare avusese darul de a o linişti, 
chiar dacă nu exista nimic nou de întrebat. 

Simon îi mulţumi pentru timpul pe care i-l acordase şi 
plecă. Un David Fancourt în dublu exemplar. Şi doi bebeluşi 
în dublu exemplar. Indiferent ce-ar spune Charlie, Simon 
ştia că nimic nu îl va mai putea opri acum să cerceteze 
dosarul cazului Laura Cryer, de îndată ce va avea ocazia. 


15 


Duminică, 28 septembrie 2003 


În timp ce suntem la masă, începe să sune telefonul. 
Slavă Domnului că s-a întâmplat aşa! Brusc, răsuflăm toţi 
uşuraţi şi ne trezim din amorţire. Vivienne păşeşte cu 
hotărâre spre hol. Eu şi David ne înclinăm în aceeaşi 
direcţie, sperând să prindem veştile cât mai iute cu putinţă. 

— Da, da, rosteşte Vivienne, pe un ton vioi. Vineri? Dar... 
speram să reuşiţi să ne luaţi mai repede. Este o chestiune 
urgentă, credeam că am fost suficient de clară. Sunt 
dispusă să achit un tarif mai mare, dacă ne puteţi primi 
imediat. Azi sau mâine. 

Toată dimineaţa, Vivienne a telefonat la diverse clinici 
private. Aş fi putut insista să aranjez eu analiza ADN-ului, 
însă am nevoie de sprijinul ei, pe care nu-l pot obţine decât 
dacă nu-i contest autoritatea. Mă întreb dacă simte şi ea 
cât de disperată sunt să o am drept aliată. 

— În regulă. Se pare că nu prea am de ales, spune ea, cu 
răceală în glas. 

Închid pleoapele strâns. Vineri. Abia peste o săptămână 
aproape. Nu ştiu dacă voi putea rezista până atunci. Când 
ridic pleoapele, bucata de mereng cu lămâie mi se învârte 
parcă în faţa ochilor, melasă galbenă lucioasă şi albuş bătut 
tare. Izbutesc să înghit cam un sfert din musacaua cu 
carne, dar simt că mi se pune un nod în gât şi nu mă 
încumet să mai continui. 

David a terminat toată mâncarea. Vivienne a fost uimită, 
am observat asta. David a ingurgitat tot ce i s-a dat, spre 
vizibila mirare a lui Vivienne. A mâncat mult mai repede 
decât de obicei, adunând ostentativ tot ce avea în farfurie 
şi mestecând cu poftă, pentru a demonstra că voia ca acest 
dejun în familie să se termine cât mai repede posibil. Noi 


doi nici nu ne-am uitat unul la celălalt, de când ne-am 
aşezat la masă. 

Vivienne apare în cadrul uşii, cu mâinile încrucişate la 
piept. 

— Vineri dimineaţă. Ora nouă, rosteşte ea sec, pe un ton 
posac. Şi pe urmă încă două zile până când ne vor da 
rezultatele. 

— Unde? întreb eu. 

— La Duffield Hospital, în Rawndesley. 

— Eu n-am nevoie de rezultatele lor, bombăne furios 
Davis. 

— Unul dintre voi va trebui să dea nişte explicaţii, spuse 
Vivienne. Cine ştie că a minţit ar face mai bine să 
recunoască de-acum, ca să ne scutească de chinurile unei 
săptămâni de aşteptare! zice ea, uitându-se la David, apoi 
la mine. Ei, bine? Este imposibil să aveţi dreptate amândoi. 

Tăcere. 

— Fotografiile pe care i le-am făcut lui Florence au fost 
şterse din aparatul meu, înainte ca eu să plec în Florida. 
Ceea ce înseamnă că asta s-a întâmplat probabil la spital, 
în ziua în care s-a născut Florence, fiindcă de la spital eu m- 
am dus direct la aeroport. Făptaşul a ştiut dinainte ce avea 
să se întâmple. 

Mandy era în maternitate. Şi iubitul ei. lar Vivienne nu s-a 
dus direct la aeroport de la spital. A trecut întâi pe la 
Waterfront, ca să-l ducă pe Felix la lecţia de scufundări. Dar 
nu îndrăznesc să-i amintesc asta. Nu are niciun sens, s-ar 
dovedi doar că ea se înşală în privinţa unui detaliu minor, 
dar nu şi că eu spun adevărul sau că sunt la fel de 
sănătoasă la cap ca ea. 

Mă întreb ce-a făcut cu aparatul de fotografiat cât timp a 
stat la Waterfront. L-a avut cu ea tot timpul, în poşetă? L-a 
pus cumva la loc sigur, în dulapul ei din vestiar? Ştiu că, de 
regulă, cheia rămâne mereu la recepţie şi, în orice caz, 
există precis şi o dublură. Teoretic, oricine din personalul 
clubului de sănătate Waterfront ar fi putut să deschidă 


fraudulos dulapul lui Vivienne şi să şteargă pozele din 
aparat. Dar ştiu ce ar spune Vivienne: angajaţii clubului de 
sănătate o adoră şi n-ar fi niciodată capabili să îi violeze 
intimitatea, în plus, este de neconceput ca vreunul dintre ei 
să fi avut interesul de a se preta la o asemenea fărădelege. 

— Ei, bine, ascult. Alice? David? N-aveţi de gând niciunul 
să spuneţi ceva? 

Vivienne vrea ca unul dintre noi să mărturisească. Eu 
vreau ca David să-i spună că am dreptate, că bebeluşul din 
casă nu este fiica noastră. Păpuşa. Mă întreb dacă să o 
numesc şi eu aşa. Oricum, tot va trebui până la urmă să îi 
spun şi eu cumva. Cuvântul „bebeluş”, cu toată distanţa pe 
care o sugerează, îmi frânge inima. 

Consternat, Felix mă sfredeleşte cu privirea peste imensa 
masă din mahon care tronează în sufragerie. Când suntem 
toţi patru, ne aşezăm întotdeauna exact în formaţia de 
acum: Vivienne şi David la câte un capăt, adică la câţiva 
metri depărtare unul de celălalt, eu şi Felix la mijloc, faţă în 
faţă. Sufrageria este încăperea care îmi place cel mai puţin 
în conacul Ulmii. Are un tapet decorativ roşu-închis, pe cei 
patru pereţi, draperii bleumarin şi parchetul de lemn brun 
lustruit, care pesemne că nu are o izolaţie prea bună, din 
moment ce iarna simţi cum îţi suflă un aer rece pe la 
picioare, în timp ce mănânci. 

Pe pereţi se află fotografii alb-negru înrămate, în care 
apar preaiubiţii părinţi ai lui Vivienne, precum şi Vivienne 
însăşi, când era copil. Mama ei era o femeie mică şi 
durdulie, cu umeri moi, în timp ce tatăl ei era înalt, cu alură 
sportivă, ochi bulbucaţi şi o mustață sub care buza de sus 
dispărea cu totul. În nicio fotografie nu-i vezi zâmbind. Mi-a 
venit mereu greu să cred că aceste figuri sunt acele 
persoane înţelegătoare şi iubitoare, despre care Vivienne 
vorbeşte atât de frumos. „Orice îmi cumpărau era în dublu 
exemplar”, mi-amintesc eu că mi-a spus odată. Asta pentru 
ca prietenele ei, când veneau acolo, să poată să se joace cu 
un rând de jucării, fără să conteze dacă le stricau cumva: 


Vivienne avea exemplarul ei, jucăriile ei „adevărate”, puse 
bine la loc sigur. 

— Treaba voastră, zice ea, pe un ton glacial. Voi afla 
adevărul cât de curând. 

Asta s-o crezi tu, mă gândesc eu, nervoasă. Poliţia, fir-ar 
să fie, are datoria să afle adevărul. 

— Care este programul uzual al fetei? întreabă Vivienne. 
E normal să doarmă la ora asta? 

Programul uzual! Repet cuvintele în gând, gata să plâng 
de ciudă. Dar e doar un copilaş, îmi vine să urlu. Vivienne 
se aşteaptă ca orice persoană să funcţioneze conform unui 
orar strict, chiar şi nou-născuţi. 

— Despre care fată vorbeşti acum? zice David. Ah, scuze, 
te referi la Florence? Fiindcă are un nume, să ştii... 

Nu l-am auzit niciodată vorbind aşa cu Vivienne. Tot 
timpul cât am fost gravidă, mi-am dorit ca David să vrea şi 
să aibă tăria de a o înfrunta. Ştiu că a rămas la fel de 
stupefiat ca mine când Vivienne ne-a arătat scrisoarea de 
la Stanley Sidgwick Ladies’ College, în care se confirma că 
se rezervase un loc pentru Florence la grădiniţa lor, în 
grupa mică, pentru luna ianuarie, imediat după împlinirea 
vârstei de doi am. Mi-am dorit ca David să-i fi spus lui 
Vivienne „nu, mulţumesc”, noi nu vrem ca Florence să 
meargă la creşă sau grădiniţă, decât mai târziu, când va fi 
ceva mai mare. Dar el n-a spus nimic. Şi nici nu a obiectat 
atunci când Vivienne a insistat să achite ea toate taxele de 
şcolarizare pentru Florence. 

— Nu permit niciun fel de nedelicateţe, spunea ea acum. 
Vreau să vă fie clar amândurora. Până la rezolvarea acestei 
chestiuni, ne vom comporta toţi ca nişte oameni civilizaţi. 
S-a înţeles? David, răspunde-mi la întrebare. Care este 
programul uzual al fetei? 

— Doarme toată noaptea, dar se scoală cam de două ori, 
când suge cu biberonul, spune el, redevenind băiatul 
cuminte dintotdeauna. 

— Vreau să-i dau eu să mănânce Păpuşii în seara asta, 


izbucnesc eu. David îi dă mereu biberonul noaptea şi... 
vreau să... 

__Nu pot încheia fraza, fiindcă e prea dureros pentru mine. 
Imi doresc cu disperare să fac toate lucrurile pe care le fac 
mamele, să pun la congelator în tăvi de gheaţă porţioare 
din piure de legume, să spăl cu periuţa fiecare nou dinţişor 
apărut, să fredonez cântecele de leagăn, să aud că sunt 
strigată „mami” pentru prima oară. Îmi dreg glasul şi 
continui, uitându-mă la Vivienne. 

— Sper ca, indiferent unde o fi acum Florence, o femeie 
să aibă grijă de ea şi să o ocrotească până când o voi găsi. 
Vreau să fac şi eu acelaşi lucru pentru copilul de la etaj. 
Dacă nu pot fi mamă pentru propria-mi fiică, măcar să fac 
tot ce-mi stă în putinţă ca să îi port de grijă copilului pe 
care îl am, spun eu, podidindu-mă lacrimile. Aşa cum ai 
avut şi tu grijă de mine, când a murit mama mea. 

Fiindcă în asta constă farmecul lui Vivienne. Când te-a 
luat sub aripa ei, te face să simţi că nimic rău în viaţă nu te 
mai poate atinge. Când eram logodită cu David, m-a prins 
odată radarul şi m-a fotografiat la volan, cu o depăşire de 
şaisprezece kilometri peste limita legală admisă, aşa că 
poliţia mi-a trimis un preaviz de dare în judecată. Graţie 
unei scrisori bine ticluite din condei, Vivienne a făcut să 
dispară orice ameninţare, exact cum a procedat şi când 
banca mi-a blocat conturile, din cauza unei neînţelegeri 
privind o plată. „Lasă-mă să mă ocup eu”, zice ea şi, în doi 
timpi şi trei mişcări, toate necazurile tale s-au risipit ca prin 
farmec. 

Expresia întipărită pe chipul ei îmi dă de înţeles că, de 
data asta, necazurile mele persistă. Nu este de partea mea, 
cel puţin nu deocamdată sau nu întru totul. Categoric, nu în 
felul în care am eu nevoie, acum, să mă susţină. Mă simt 
ostracizată, părăsită. Mi-ar fi greu chiar şi cu sprijinul lui 
Vivienne, darămite de una singură! Următoarele zile vor fi 
pentru mine un calvar. 

— Exclus, se răsteşte David. Ai repudiat-o pe Florence, 


aşa că n-ai ce căuta în preajma ei. 

Mă rănesc cuvintele lui. Nu-mi dau seama de ce mă 
şochez mereu de fiecare dată când e crud cu mine, de 
fiecare dată când îmi atribuie cele mai oribile motive şi 
refuză să îmi acorde măcar beneficiul îndoielii. Ştiu că am 
fost scutită de  neplăcerile vieţii. Asemenea multor 
persoane, care cresc cu convingerea că fericirea şi 
siguranţa sunt lucruri de la sine înţelese, îmi vine greu să 
cred în înclinația oamenilor de a distruge, de a fi brutali, de 
a săvârşi orori, decât dacă văd asemenea fapte la ştiri sau 
citesc despre ele în presă. Când mă confrunt nemijlocit cu 
astfel de lucruri în viaţă, primul meu instinct este să 
presupun că a apărut o neînțelegere, că în mod cert trebuie 
să existe o explicaţie mai nevinovată. 

— Mami, Alice este neascultătoare? întreabă Felix, 
continuând să mă studieze, de parcă aş fi cel mai misterios 
şi fantastic obiect pe care l-a văzut vreodată. 

— Termină-ţi desertul, Felix, şi du-te să-ţi pui pijamaua. 
Poţi să citeşti zece minute în pat, după care o să vin sus să 
te învelesc înainte de culcare. 

Mă  dispreţuiesc, momentan, pentru sentimentul de 
uşurare care mă năpădeşte când Vivienne nu spune: 

— Da, Alice este foarte neascultătoare. 

— Mămica Laura a fost neascultătoare, nu-i aşa, tati? zice 
Felix şi se întoarce spre David, sperând poate că el va fi 
mai comunicativ. 

Am înlemnit. Felix nu a mai pomenit niciodată numele 
Laurei, cel puţin nu în prezenţa mea. 

David se uită la Vivienne, la fel de surprins de întrebare 
ca şi mine. 

— Mămica Laura a fost neascultătoare şi a murit. O să 
moară şi Alice? 

— Nu! exclam eu pe nerăsuflate. Felix, mama ta nu a... 
nu a fost... 

Amuţesc. Prea mulţi ochi mă scrutează. 

Aştept zadarnic ca Vivienne sau David să spună: 


„Bineînţeles că Alice nu o să moară”. În schimb, Vivienne îi 
zâmbeşte lui Felix şi zice: 

— Toţi oamenii mor într-un final, scumpule. Ştii foarte 
bine asta. 

Felix încuviinţează din cap, dar îi tremură buza de sus şi 
e speriat. 

Vivienne crede că pentru a face dintr-un copil un adult 
puternic este nevoie să-i spui de mic adevărul despre 
realităţile dure ale vieţii. Părinţii ei au crescut-o exact în 
acelaşi spirit. Nefiind nişte persoane religioase, i-au indus 
lui Vivienne ideea că raiul şi iadul sunt nişte ficțiuni 
născocite de oamenii slabi şi plini de metehne, pentru a 
încerca să se eschiveze de la orice responsabilitate. Nu 
există niciun fel de viaţă de apoi, în care oamenii să fie 
pedepsiţi sau răsplătiți; fiecare individ trebuie să lupte 
pentru dreptate pe lumea asta, atâta timp cât este încă în 
viaţă. Când Vivienne mi-a spus prima oară lucrurile 
acestea, nu am putut să nu o admir pentru filosofia ei de 
viaţă, chiar dacă ideile mele despre ceea ce se întâmplă 
după ce murim sunt cu mult mai ambigue. 

— Dar tu n-o să mori decât mult mai târziu, când vei fi 
bătrân de tot, îi spune ea lui Felix. 

Mi-ar plăcea să mă liniştească şi pe mine la fel. Am 
sperat, însă, degeaba. 

— Gata, acum, tinere, e ora de culcare pentru spiriduşi... 

Felix zâmbeşte, auzind expresia familiară. 

— Şi ora de culcare pentru căţeluşi! completează el 
refrenul. 

Imediat ce a ieşit din cameră, până să nu-mi piară 
curajul, mă grăbesc să spun: 

— Ce i-aţi povestit lui Felix despre moartea Laurei? De ce 
crede că a fost neascultătoare? l-aţi spus cumva că Laura a 
murit din cauză că a făcut ceva greşit? Nu vă daţi seama 
cat de cumplit este, fie numai şi fiindcă l-aţi lăsat să creadă 
aşa ceva? Indiferent ce a făcut ea, indiferent ce gândeaţi 
voi despre ea, Laura rămâne mama lui. 


Vivienne a ţuguiat buzele şi şi-a rezemat bărbia pe mâini, 
fără să spună nimic. Am remarcat deja că nu mai vrea să 
vorbească despre moartea Laurei. Refuză să discute acest 
subiect, dacă se întâmplă cumva să îl evoc. Am o teorie în 
privinţa asta: cred că Vivienne are pică pe Laura fiindcă a 
murit. Erau adversare, pe picior de egalitate, şi pe urmă, 
dintr-odată, Laura a fost ucisă şi toată lumea i-a plâns de 
milă. A fost ridicată pe un fel de piedestal, rămânând pe 
veci o victimă, o femeie nedreptăţită. Aşa cum o ştiu eu pe 
Vivienne, chestia asta i s-a părut probabil un fel de 
înşelătorie, ca şi cum moartea prin înjunghiere ar fi un 
tertip ieftin de a creşte în ochii celorlalţi. 

Dar Laura nu mai exista acum. Vivienne nu se mai putea 
război cu ea, ceea ce însemna că nu mai putea câştiga 
bătălia în singurul mod pe care şi-l dorise dintotdeauna şi 
care ar fi putut să o măgulească pe deplin. Ştia că nu o va 
auzi niciodată pe Laura spunând: „lartă-mă, Vivienne. Imi 
dau seama că tu ai avut mereu dreptate”. Deşi, pentru 
nimic în lume, Laura n-ar fi rostit asemenea cuvinte. 

— Laura e moartă, zice David. lar tu eşti o jigodie 
mincinoasă, se răţoieşte el la mine. 

Parcă ar fi iubitul lui Mandy. Mai rău, chiar. Mă întreb cum 
ar fi dacă aş suna la spital şi aş întreba de Mandy. Oare mi- 
ar da numele ei întreg, adresa de-acasă? 

— Încetaţi amândoi, zice Vivienne. N-aţi auzit ce-am spus 
adineauri? Trebuie să vă purtaţi decent atâta timp cât 
sunteţi în această casă. S-a terminat cu vorbele injurioase 
în timpul mesei. Nu suntem la mahala. 

Împing scaunul în spate şi mă ridic, tremurând. 

— Cum poate să-ţi pese de maniere într-un asemenea 
moment, când e posibil ca Florence să fie moartă, nu-ţi dai 
seama? Şi analiza se va face abia vineri, ceea ce înseamnă 
că poliţia nu va începe căutările decât după aceea - vouă 
chiar nu vă pasă?! Da, voi zbiera cât vreau, fir-ar să fie! Mi- 
e dor de fiica mea, iar timpul ni se prelinge printre degete 
şi eu nu pot face nimic, nimic! Fiecare zi, fiecare ceas... 


cum de nu pricepeți? _ 

Văd o licărire de triumf în ochii lui Vivienne. li place când 
constată că îţi pierzi cumpătul, deoarece consideră că 
această hiperbolă emoţională care este criza de nervi 
dovedeşte faptul că tu greşeşti şi ea are dreptate. 

— Îmi pare rău, mă potolesc eu repede. N-am vrut să ţip 
la tine. Doar că... dacă mai ţin mult totul în minte simt că 
îmi pierd minţile. 

— Mă duc să mă ocup de Felix, anunţă Vivienne, cu 
glasul răguşit. Nu mai cobor înapoi în seara asta. Noapte 
bună. 

Ascult paşii ei îndepărtându-se pe hol. Ştiu că îi răsună în 
urechi cuvintele „e posibil ca Florence să fie moartă”. 
Foarte bine. Să simtă şi ea groaza şi spaima care mă 
macină pe mine. 

David iese din cameră, fără niciun cuvânt. Ora de culcare 
ni se pare tuturor mult prea devreme acum, când suntem 
atât de amărâţi. Strâng masa, fără să mă grăbesc deloc, 
sperând că David va adormi până voi ajunge eu sus. Sus, 
pe palier, apăs pe clanţa tuturor camerelor libere, dar 
constat că sunt încuiate. Nu pot să dorm la parter. Vivienne 
n-ar permite aşa ceva. Este una dintre regulile ei în casă; în 
plus, n-am nici cea mai mică îndoială că David nu ar 
anunţa-o imediat că nu am venit să mă culc în dormitorul 
nostru. Parcă o şi văd cum m-ar zgâlţâi de umeri, trezindu- 
mă în toiul nopţii, ca să-mi spună să nu confund Ulmii cu 
vreun cămin pentru tineri. 

Mă rog în gând să-l găsesc pe David dormind. E treaz, 
lungit pe spate în pat. Pe noptiera de lângă el, văd un 
biberon cu lapte. Sunt extenuată, dar dacă mă forţez să nu 
aţipesc, poate că o s-o aud eu pe Păpuşă, înaintea lui. Ce 
bine ar fi să-i dau eu la noapte să mănânce cu biberonul şi 
să văd umbra căpşorului ei rotund proiectată de lumina de 
pe zidul hambarului pe țesătura pătuţului ei! Imaginându- 
mi cât de minunat ar fi, tânjesc ca visul meu să se 
adeverească. 


— Tu chiar nu eşti capabilă să te potoleşti odată? zice 
David cu amărăciune. Întâi încerci să mă scoţi din sărite, să 
mă faci să cred că Florence nu e Florence, iar acum vrei să 
mă împiedici să-i mai dau de mâncare noaptea! Ce ţi-am 
făcut, spune-mi, ca să mă tratezi în halul ăsta? 

— Nu vreau să te împiedic să-i dai biberonul noaptea, 
spun eu, izbucnind în lacrimi. Doar că vreau să îi dau şi eu 
să mănânce. Nu tot timpul, doar câteodată. 

— Chiar dacă, după cum susţii tu, nu e fiica ta. 

— Sentimentele materne nu dispar doar fiindcă ţi-a 
dispărut copilul, spun eu, printre hohote de plâns. 

— Oh, foarte frumos, foarte convingător. Cât timp ţi-a 
trebuit ca să ticluieşti replica asta? 

— David, te rog... 

— Cu cine vorbeai la mobil ieri? Convorbirea aceea care 
s-a întrerupt brusc, când am intrat eu? 

Mă uit ţintă în podea, blestemându-mă pentru 
imprudenţa de atunci. Va trebui să fiu mult mai precaută pe 
viitor. 

— Cu nimeni, şoptesc eu. 

Nu mai insistă. Trag pijamaua de sub pernă şi o întind pe 
pat în faţa mea. Mă decid, pe loc, să nu mai ies din cameră 
ca să-mi schimb hainele. Oricum, sunt convinsă că David ar 
vrea să mă oprească, aşa că nu-i voi da această satisfacţie. 
În timp ce încep să mă dezbrac cu mişcări stângace, David 
întoarce privirea intenţionat, ca şi cum n-ar suporta să mă 
mai vadă. Am crezut că nimic nu ar putea fi mai oribil decât 
felul în care s-a zgâit la mine aseară, dar m-am înşelat. 
Scârba de pe chipul lui mi se pare inacceptabilă. Am crezut 
că nu voi încerca să mai discut în contradictoriu cu el, însă 
mă trezesc spunând: 

— David, te implor, nu vrei să te gândeşti mai bine la 
ceea ce faci? Nu pot crede că în sinea ta vrei să fii crud cu 
mine. Aşa-i? 

Nu fac nimic, spune el. Îmi văd doar de treaba mea. 

— Ştiu că e greu, ştiu că e oribil, dar... tu nu eşti aşa. Tu 


nu poţi fi aşa. Te cunosc. Tu nu eşti un om rău. Se ştie că în 
situaţii extreme, în momente de criză, oameni sunt speriaţi 
şi dezorientaţi, iar atunci lovesc în cei de lângă ei, îi 
persecută pe ceilalţi şi fac tot felul de lucruri groaznice, 
tocmai fiindcă sunt speriaţi. 

— Taci din gură! zbiară el, cu o ferocitate neaşteptată, şi 
se aşază în capul oaselor pe pat. Nu mă interesează 
aiurelile tale. Eşti o mincinoasă. Tot limbajul ăsta de 
terapeut nu e la tine decât o modalitate de a disimula 
adevărul! lţi place să discuţi despre sentimente, dar nu vrei 
să discuţi despre fapte, zi, am dreptate? 

— David, discut despre orice vrei tu. Ce fapte? 

— Fapte! Dacă Florence nu ar fi Florence, de ce aş spune 
că este? Nu crezi că aş vrea şi eu, la fel de mult ca tine, să 
o găsim? Sau vrei să insinuezi că sunt un imbecil care nu e 
capabil să facă diferenţa între propria-i fiică şi un alt 
bebeluş? Adică, trebuie să fii mai explicită fiindcă, sincer 
vorbind, balivernele astea nu stau în picioare. Tu, în fond, 
ce vrei să spui că s-a întâmplat aici? Că vreun intrus a intrat 
în casa noastră şi a înlocuit-o pe Florence cu un alt copil? 
De ce-ar face cineva aşa ceva? De ce? Sau crezi că eu am 
făcut asta? Din nou, te întreb, de ce să fi făcut aşa ceva? 
Pentru mine contează fiica mea, nu un copil oarecare. 

Ridic mâinile, ca să îl fac să tacă. 

— Nu ştiu! Nu ştiu cine a luat-o pe Florence sau de ce, ori 
cine este celălalt copil, pricepi? NU ŞTIU! Şi nu ştiu nici 
măcar ce ştii tu, de fapt, sau ce gândeşti sau de ce spui 
ceea ce spui. Ai dreptate! Nu am fost suficient de explicită, 
fiindcă n-am nici cea mai mică idee ce s-a întâmplat, de 
fapt. Am senzaţia că nu mai ştiu nimic şi e ceva îngrozitor. 
Asta nu poţi tu înţelege. Şi tot ce pot face este să mă agăţ 
de singurul lucru pe care îl ştiu, fără nici cea mai mică 
umbră de îndoială: copilul din casa aceasta NU este 
Florence! 

David îmi întoarce spatele. 

— Mda, înseamnă că noi doi nu mai avem ce să ne 


spunem, zice el. 

— Nu-mi întoarce spatele! îl implor eu. Aş putea să-ţi pun 
şi eu exact aceeaşi întrebare. Vrei să insinuezi cumva că aş 
fi o imbecilă şi că nu aş avea capacitatea de a-mi 
recunoaşte propria fiică? 

Nu zice nimic. Îmi vine să urlu de ciudă. Îmi vine să zbier: 
Nu am isprăvit încă. Mai am de vorbit cu tine. Nu-mi vine să 
cred că poate fi atât de sigur pe el cum pretinde. Nu se 
poate să nu reuşesc să comunic cu el, măcar la un nivel 
subliminal; trebuie să mă agăţ de această speranţă. 

Mă dezbrac şi las să-mi cadă hainele pe pat, una câte 
una. Întind mâna să-mi iau pijama, însă David e mai iute 
decât mine. Mi-o smulge din faţă, mototolind-o ghem în 
palmă. Mă sperie gestul lui brutal şi, şocată, încep să plâng. 
Rânjeşte sarcastic. Până să intuiesc următoarea lui mişcare, 
David a şi înşfăcat mormanul de haine de lângă mine şi s-a 
dat jos din pat. Deschide dulapul meu, aruncă înăuntru 
hainele şi pijamaua, după care închide uşa şi o încuie. 

Acum se uită la mine. Mă ia cu frig. Simt privirea lui cum 
se târăşte parcă peste trupul meu îngheţat. 

— Mă îndoiesc că te vei mai duce undeva în seara asta, 
mă ia el în derâdere. Eu, unul, n-aş încerca, dacă aş arăta 
aşa. 

Mă gândesc ce posibilităţi aş avea. Aş putea să o strig pe 
Vivienne, dar până ar ajunge ea aici, David ar avea tot 
timpul să-mi dea înapoi pijamaua, pretinzând astfel că eu 
am născocit totul. Abia aşteaptă să mă audă spunând că 
trebuie să mă duc la baie, însă nu îi voi da această 
satisfacţie. Şi nici nu voi ieşi din cameră în pielea goală. 
Ştiu exact ce s-ar întâmpla dacă aş proceda aşa. David ar 
descuia imediat dulapul, ar pune pijamaua înapoi pe pat şi 
ar chema-o pe Vivienne, care ar apărea din camera ei în 
câteva secunde. David vrea să demonstreze că nu sunt în 
toate facultăţile mintale şi că mă comport aberant. Nu-l las 
eu să-mi facă aşa ceva! Prefer să nu închid ochii toată 
noaptea, înfrânându-mi nevoia de a merge la toaletă. Mă 


sui în pat şi îmi trag plapuma până sub bărbie. 

David face la fel. Mă crispez la gândul că m-ar putea 
atinge. N-o face, însă. Aştept să stingă veioza de pe 
noptieră, ca să pot plânge pe ascuns, pentru Florence, 
pentru omul de lângă mine în care nu-l mai recunosc pe 
soţul meu şi, da, chiar şi acum, pentru suferinţa prin care 
ştiu că trece. Ferocitatea lui David ne vizează deopotrivă pe 
amândoi. În viziunea lui, ori ai totul, ori nimic: dacă lucrurile 
nu pot fi îndreptate, e preferabil atunci să le distrugi 
complet, cât mai repede cu putinţă. Cel puţin, astfel, ştie că 
nu va mai avea de ce să se teamă. 

Mama spunea adesea că, spre deosebire de majoritatea 
oamenilor, eu am capacitatea de a-mi reprezenta în gând 
suferinţele celorlalţi şi de a-i compătimi. Aşa îşi explica ea 
de ce, pe când eram adolescentă, am avut atâţia iubiţi 
nepotriviţi - „nişte fistichii”, cum se exprima ea. Este 
adevărat că, atunci când te străduieşti enorm să vezi 
situaţia prin ochii altei persoane, simţi că este imposibil să 
mai faci abstracţie de acea fiinţă. Eu întotdeauna aşa am 
văzut lumea, cu compasiune. In mod evident, a fost o 
prostie să-mi imaginez că şi reciproca putea fi valabilă. 

Nu mai trebuie să îi tot găsesc scuze lui David, sperând 
că se va schimba. Este nevoie să învăţ să reacţionez faţă 
de el aşa cum aş face-o faţă de un inamic, dacă va continua 
să se comporte duşmănos cu mine. Şi când mă gândesc că 
eu am fost cea care le-am spus atâtor pacienţi să nu 
gândească în parametri de alb şi negru, de bine şi rău, de 
aliaţi şi vrăjmaşi. Ar trebui să le dau banii înapoi tuturor. 

Nu ştiu la ce oră se va trezi David mâine-dimineaţă, ca 
să-mi pot recupera hainele. Va fi nevoie, pentru asta, să mă 
milogesc de el? Mi se pare prea groaznic când mă gândesc 
la ceea ce s-ar putea întâmpla. Indiferent ce-o să iasă până 
la urmă, ştiu că trebuie să supraviețuiesc. Important este 
să mă ţin tare până mâine după-amiază, când mă întâlnesc 
cu Simon. 


16 


5/10/03, 11:10 a.m. 


— Poftim? exclamă David Fancourt. Nu ştiu ce mai vreţi 
de la mine? Maică-mea v-a spus deja totul. Alice şi Florence 
erau aici joi seara. Amândouă s-au culcat ca de obicei. 
Vineri dimineaţa, însă, dispăruseră. Este treaba voastră să 
le găsiţi, dar vă spun că nu aici le veţi găsi. Dacă ar fi fost 
aici, nu aş fi avut de ce să anunţ dispariţia lor. Prin urmare, 
ieşiţi pe teren şi căutaţi-le! 

Şedea băţos şi ţâfnos, pe muchia părţii tapiţate cu pluş 
bleumarin a jilţului îngust din lemn, prevăzut cu spetează 
tare, altfel spus scaunul cel mai incomod din cameră. 
Charlie percepea furia lui aproape tangibil, de parcă ar fi 
plesnit-o peste faţă. Îi era milă de el şi nu-l blama pentru 
starea de nervi pe care o avea. Vivienne se aşezase în 
cealaltă parte a încăperii, pe o canapea albă. Ea era de 
modă veche: nu se cuvine să-ţi arăţi sentimentele în public. 

— Suntem ferm hotărâți să le găsim pe Alice şi Florence, 
zise Charlie. 

David Fancourt se făcea vinovat doar de grosolănie; asta 
era intuiţia ei profundă, bazată pe prima jumătate de minut 
a întrevederii lor. Simon era ridicol cu teoriile lui paranoice. 
Fancourt avea un alibi solid, de nezdruncinat. El şi Alice se 
aflau la Londra, într-o sală de teatru aglomerată, când 
Laura a fost ucisă. 

— Regula face ca orice investigaţie să demareze de la 
domiciliul persoanei dispărute, chiar dacă, în mod evident, 
se ştie aprioric că acesta este locul unde persoana nu se 
află. Ştiu că vi se poate părea de neînțeles. 

— N-aveţi decât să porniţi de unde vreţi, numai să mi-o 
găsiţi pe fiica mea. 

Charlie observase că David nu pomenise nimic de Alice. 


— Încercaţi să vă calmaţi, spuse ea. Îmi dau seama cât 
de bulversat sunteţi probabil, mai ales după ceea ce s-a 
întâmplat cu Laura... 

— Nu! strigă David, congestionat la faţă. N-am nimic, sau 
mai bine zis mă voi simţi minunat, imediat ce o veţi fi găsit 
pe Florence. De fapt, sunt furios. Întâi, am fost la un pas de 
a-l pierde pe Felix, iar acum Alice mi-a furat-o pe Florence. 
Doar că nimeni nu mă crede când spun că acea fetiţă este 
Florence. Nici măcar... bălmăji el, uitându-se spre maică-sa. 

— N-am spus niciodată că nu te cred, zise Vivienne, pe 
un ton glacial, ridicând bărbia. 

Charlie se întreba dacă la fel s-ar fi comportat şi regina 
într-o situaţie similară. Îşi amintea vag că auzise, cu prilejul 
anchetării uciderii Laurei, din ce făcuse avere tatăl lui 
Vivienne, însă nu reuşea să îşi amintească detaliile. 
Înfiinţase o companie mare, ceva legat de materiale 
plastice sau ambalaje, parcă. |n ciuda aerelor ei 
aristocratice, Vivienne nu se trăgea dintr-o familie veche şi 
avută. 

Salonaşul părea mai mic decât în realitate, din cauză că 
era ticsit de mobile. Existau acolo trei canapele, şapte 
fotolii, o monstruozitate de masă pentru cafea, două 
biblioteci mari în nişte nişe, de o parte şi de cealaltă a unui 
şemineu autentic, şi un televizor mic pe o etajeră, care era 
plasat. În mod ciudat, în spatele unui fotoliu, într-un colţ, 
lăsând să se înţeleagă limpede că în casa aceea 
programele de televiziune nu ocupau un loc important în 
viaţa cotidiană. Aproape toate cărţile de pe rafturi aveau 
coperte cartonate, remarcă Charlie. 

Azi venise aici neînsoţită. leri se deplasase cu o echipă 
de ofiţeri, răscolind sistematic conacul Ulmii şi cercetând 
metodic toate lucrurile lui Alice Fancourt. Găsiseră poşeta şi 
cheile ei în bucătărie, iar automobilul Volvo afară. Niciunul 
dintre articolele vestimentare aparţinându-i lui Alice sau lui 
Florence nu părea să lipsească, în afară de hainele cu care 
se  îmbrăcaseră, probabil. Vivienne furnizase aceste 


informaţii, părând foarte sigură pe ce spunea. Charlie 
trebuia să admită că detaliul acesta nu prevestea nimic 
bun. Cel mai îngrijorător i se părea, însă, faptul că niciuna 
dintre cele trei perechi de pantofi ale lui Alice nu lipsea din 
garderoba acesteia, după cum ţinuse să sublinieze 
Vivienne. 

Joi seara, Vivienne încuiase uşile, atât la intrarea din faţă, 
cât şi la cea din spate, aşa cum făcea întotdeauna înainte 
de a merge la culcare. Dimineaţa, însă, Alice şi Florence 
dispăruseră, deşi uşile rămăseseră tot încuiate. Nu se 
vedea nicio urmă de pătrundere prin efracţie în casă. 
Vivienne, David şi Felix dormiseră buştean; nu auziseră 
niciun fel de pocnete, bufnituri sau ţipete de copil mic. 
Luate per ansamblu, toate aceste aspecte o contrariau 
profund pe Charlie. 

Era posibil oare ca vreun intrus să o fi convins pe Alice să 
îi dea drumul în casă, ca apoi să o răpească pe ea şi pe 
fetiţă? Dacă da, însemna că ieşiseră, probabil, pe uşa din 
spate. Fereastra de lângă acea intrare avea, în partea de 
sus, un geam îngust, cam de cincisprezece centimetri pe 
patruzeci, care fusese lăsat deschis, iar cheile lui Alice se 
aflau pe bufetul de dedesubt. In această ipoteză, răpitorul 
ar fi trebuit să le scoată din casă pe Alice şi Florence, într-o 
linişte absolută, să încuie la loc uşa din spate şi să arunce 
cheile înăuntru, pe geam. 

Sau, într-o altă variantă, era posibil ca Alice însăşi să fi 
făcut asta. Charlie se întreba dacă era plauzibil ca Alice să 
fi fost atât de tulburată mintal, admițând chiar că suferea 
de o gravă depresie post-partum, încât să plece de-acasă 
fără niciun lucru necesar lui Florence. Simon, când vorbise 
cu el în această dimineaţă, îşi exprimase iar convingerea că 
Alice era teafără şi nevătămată. „O voi găsi”, îi spusese el, 
atât de ferm şi de pătimaş, încât Charlie simţise nevoia să 
întoarcă privirea. 

— Sergent Zailer, ţin să subliniez că eu şi David vă vom 
ajuta, fără a precupeţi niciun efort, zise Vivienne Fancourt. 


Însă fetiţa trebuie găsită. M-ai înţeles. Florence este... 

Se întrerupse însă, chipurile pentru a-şi analiza fusta. 
Când ridică din nou capul, avea ochii sticloşi şi privirea 
străpungătoare: 

— Scuză-mă, mormăi ea. Nici nu-ţi poţi închipui cât de 
dezolant este pentru mine. Nu e numai faptul că nepoţica 
mea scumpă şi drăgălaşă este dată dispărută, ci, mai grav 
chiar, nici nu ştiu măcar dacă fetiţa a dispărut vinerea 
trecută sau în vinerea precedentă. Nu ştiu dacă n-am 
văzut-o decât o dată sau... 

Vivienne închise gura, cu buzele lipite strâns. 

— Lumea vorbeşte tot timpul despre diverse femei care 
îşi fură şi îşi omoară pruncii, o întrerupse David, mânios. 
Dumneata n-ai auzit? Femei suferind de depresii post- 
partum. Îi sugrumă sau îi aruncă afară pe fereastră. Cine 
ştie de ce-i în stare şi Alice? Statistic vorbind, care este 
probabilitatea ca aceste femei să vină înapoi cu pruncii lor 
teferi şi nevătămaţi? Poliţia ar trebui să ştie, gemu el, 
îngropându-şi fața în mâini. Alice era complet 
dezechilibrată psihic înainte de a dispărea. Avea o obsesie 
cu femeia aceea de la maternitate, cu care abia dacă 
schimbase câteva cuvinte... 

— Domnule Fancourt, nu este deloc clar că soţia 
dumneavoastră v-ar fi răpit fiica. Alice Fancourt nu a luat 
nimic cu ea. Trebuie să avem în vedere şi posibilitatea ca 
Alice să fi plecat cu forţa de-aici. 

David scutură din cap. 

— Aiurea. A fugit de-acasă şi a luat-o pe Florence cu ea, 
zise el. 

— La ce v-aţi referit când aţi spus că aţi fost la un pas de 
a-l pierde pe Felix? 

După o tăcere, stânjenitoare, Vivienne spuse: 

— S-a referit la faptul că Laura a făcut tot ce-a putut 
pentru a-l îndepărta pe Felix de noi. Nu ne-a permis să îl 
vedem decât o dată la două săptămâni - poţi să-ţi 
imaginezi? - pentru două sau trei ceasuri, când ţinea 


neapărat să fie prezentă, ca să ne supravegheze. Era 
imposibil să făurim o relaţie adevărată, în condiţiile oribile 
impuse de ea. Nu-l lăsa niciodată pe Felix să vină aici şi nici 
nu ne dădea voie, lui David sau mie, să mergem la ea 
acasă. Întotdeauna ne întâlneam într-un loc neutru. 

Vivienne Fancourt tăcu, trăgându-şi răsuflarea. Două 
pete roşii îi apăruseră pe obraji. 

— Dar în noaptea în care Laura a fost ucisă, se încruntă 
Charlie, Felix era aici, singur cu dumneavoastră. Îl aveaţi în 
grijă. 

— Da, confirmă Vivienne, cu un surâs amar. Atunci a fost 
prima şi unica oară când s-a întâmplat aşa. Din cauză că 
era disperată să găsească pe cineva care să stea cu Felix, 
pentru ca ea să fie liberă să se ducă să petreacă la un club 
de noapte. 

Tonul lui Vivienne denota limpede că ea nu câălcase 
niciodată într-un asemenea local şi că nici nu şi-ar fi dorit 
aşa ceva. Simon spusese „un club?”, cam în acelaşi fel, deşi 
munca de poliţist îl obliga adesea să frecventeze diverse 
bombe de noapte infecte, cu orgi de lumini enervante, atât 
în Spilling, cât şi în Rawndesley. 

— Eu şi David ne-am resemnat să acceptăm regulile 
Laurei timp de aproape trei ani, continuă Vivienne. Am 
sperat că dacă ne conformam regimului ei... monstruos, 
încetul cu încetul se va mai îmbuna şi ne va lăsa să ne 
bucurăm mai des de prezenţa lui Felix. Din păcate, ne-am 
înşelat amarnic. Laura părea inflexibilă, neavând de gând 
să se răzgândească sau să schimbe în vreun fel regulile 
stabilite de ea. Ajunsesem într-o asemenea stare de 
disperare, încât ne gândeam să apelam la avocatul meu 
pentru soluţionarea problemei, când... când Laura a fost 
omorâtă. 

— lar David a rămas unicul părinte al băiatului, spuse 
Charlie. 

Charlie simţea că toată acea certitudine care o călăuzise 
pană în acest punct începea să devină friabilă. Încerca să 


şi-l închipuie pe Darryl Beer pitit pe domeniul Ulmii, cu un 
cuţit de bucătărie dosit în sân. Pentru prima oară, imaginea 
i se păru de-a dreptul neverosimilă. De ce să te furişezi 
înarmat cu un cuţit de bucătărie, când scopul vizitei tale 
era să inspectezi configuraţia terenului, în vederea unei 
viitoare spargeri? 

Odată ce Laura era îndepărtată din calea lui, însemna că 
David avea posibilitatea să se însoare cu noua lui iubită şi 
să beneficieze legal de drepturi părinteşti exclusive asupra 
lui Felix, în condiţiile comode în care mama lui putea să se 
ocupe de creşterea copilului. Convenabil pentru David şi 
Vivienne, convenabil pentru Alice, se gândea Charlie. 
Nebuna de Alice. Dacă logodnicul ei, mereu distrus 
sufleteşte din cauza absenței fiului prea iubit, ajunsese să 
nu i se mai pară la fel de fermecător? 

In spatele jilţului pe care şedea David, pe unul dintre 
rafturi, se afla o fotografie de la a doua lui nuntă. Alice, 
purtând o rochie crem şi o diademă, surâdea radioasă spre 
soţul ei. Avea părul blond, dar mai scurt, până la bărbie, şi 
îşi făcuse bucle, în cinstea evenimentului. Când Charlie 
făcuse cunoştinţă cu ea, săptămâna trecută, Alice avea 
părul lins şi drept. David, cu câţiva centimetri mai înalt 
decât Alice, zâmbea mândru în jos, spre proaspăta lui soţie. 
Formau un cuplu atrăgător, remarcă în gând Charlie, 
încercând să ignore împunsătura unei gelozii involuntare. 
De ce femeia aceasta, care era deja măritată, deja iubită, 
să i se pară lui Simon mai interesantă decât ea? Era prea 
nedrept. 

De când Simon o respinsese atât de brutal la petrecerea 
de patruzeci de ani a lui Sellers, Charlie căpătase o spaimă 
aproape patologică faţă de orice fel de ofensă sau umilinţă, 
ceea ce adesea o făcea să fie urâcioasă şi agresivă, în mod 
gratuit. Era suficient de inteligentă pentru a admite acest 
lucru, dar din păcate nu şi pentru a găsi o modalitate de 
rezolvare a problemei. La un an după oribilul incident, ei tot 
nu-i trecuse supărarea. Niciodată în viaţă, înainte sau după 


acel moment, nu i se mai întâmplase să se simtă atât de 
rănită în amorul propriu, ca atunci când Simon îi făcuse 
figura aceea urâtă. Partea groaznică era, însă, că şi lui îi 
părea teribil de rău de cele întâmplate. Ideea că Simon nu 
se purtase aşa din răutate ori fiindcă ar fi premeditat un 
asemenea gest o făcea să sufere şi mai rău. Charlie 
continua să aibă o părere excelentă despre Simon. Il iubea 
încă, fir-ar să fie! Şi dacă hiba nu era la el, însemna că nu 
putea fi decât la ea. 

Revăzuse în minte acele momente de nenumărate ori. 
Simon fusese înflăcărat la început. „Nu va fi doar o 
aventură de-o noapte”, i-a şoptit el, în timp ce se duceau 
spre camera liberă din locuinţa lui Sellers. „Relaţia aceasta 
va dura multă vreme.” Nu, nu încăpea vreo îndoială că nu 
ar fi dorit-o în acea fază. Charlie avea capacitatea de a 
identifica fără nicio greutate clipa în care atitudinea lui 
Simon s-a schimbat, dar s-a schimbat într-atât de radical, 
încât a ajuns să o împingă la o parte, proiectând-o direct pe 
podea, ca apoi să fugă din cameră ca un bezmetic. Simon 
nu şi-a dat seama, probabil, nici atunci şi nici ulterior că în 
graba de a dispărea de-acolo lăsase uşa larg deschisă. 
Câteva figuri, inclusiv Stacey, soţia lui Sellers, apăruseră în 
cadrul uşii, pe când Charlie îşi aduna hainele înnebunită. 

Nu povestise nimănui ce păţise, nici măcar surorii ei, 
Olivia. Şi se îndoia că va povesti cuiva vreodată. Era oribil 
de chinuitor să-şi rememoreze toate acele detalii, chiar 
dacă nimeni altcineva nu le ştia. Lucrul cel mai groaznic în 
privinţa acestui dezastru (Charlie simţea că termenul nu 
era o exagerare, ci dimpotrivă, o descriere exactă a 
incidentului) era ideea că nu exista nicio posibilitate de a 
remedia situaţia. Aşa se întâmplase. Aşa s-ar fi întâmplat 
oricând. Nimic nu mai putea desface ceea ce fusese făcut, 
oricât de mult s-ar fi căznit ea să şteargă complet totul. In 
anul care trecuse, Charlie avusese diverse relaţii sexuale 
întâmplătoare, ceea ce însemnase, în medie, cam un 
bărbat pe lună. Niciunul dintre aceşti masculi nu dăduse bir 


cu fugiţii, dar Charlie simţea că asta nu putea fi o 
consolare. În continuare, se simţea neatrăgătoare, iar acum 
simţea în plus că se comportase ca o femeie de cea mai 
joasă speţă. Desigur, exista o explicaţie în atitudinea ei. 
Data viitoare, va fi bine. Următorul bărbat o face să-l uite 
pe Simon. 

Dintre toţi oamenii de care era periculos să te 
îndrăgosteşti, mie mi-a trebuit să-l aleg naibii tocmai pe el, 
se gândea ea. Deşi nu fusese, de fapt, o alegere. Simon nu 
se compara cu niciun bărbat din câţi cunoscuse Charlie. l-ar 
fi fost imposibil să se mintă, pretinzând că era şi el la fel ca 
toţi ceilalţi. Cine altul ar fi putut găsi motive să fie 
nostalgic, aşa cum îi povestise Simon odată, după vremea 
când exista riscul, el fiind catolic, să fie ars pe rug? 

— Vrei să te ardă? întrebase Charlie, crezând că făcea 
mişto de ea. 

— Nu, bineînţeles că nu, îi spusese el. Dar în perioada 
aceea, convingerile şi credinţele însemnau ceva. Erau 
considerate periculoase. Gândurile şi ideile ar trebui să 
conteze, asta e tot ce vreau să spun. Este normal ca lumea 
să se sperie de puterea gândului, ca oamenii să fie gata să 
moară pentru nişte idealuri. Nimic nu pare să mai conteze 
pentru nimeni în ziua de azi. 

Şi Charlie abia se abţinuse să nu-i spună cât de mult 
conta el pentru ea. 

— Am răsuflat uşurată când Laura a murit, rupse 
Vivienne tăcerea, reuşind să-i atragă atenţia lui Charlie. Nu 
am avut un sentiment de fericire, înţelegi, ci o mare 
uşurare sufletească. A fost ca un vis care se adeverea, 
atunci când Felix s-a mutat la noi. Nu-mi pasă dacă pare 
nemilos ce spun eu. Deşi... 

— Ce anume? 

— La un moment dat, după moartea Laurei, mi-am dat 
seama că nu o întrebasem niciodată, direct în faţă, de ce 
era atât de înverşunată să mă ţină departe de Felix. Acum, 
nu voi afla niciodată. Puțin probabil să fi avut impresia că i- 


aş fi putut face vreun rău copilului. Eu îl ador pe Felix. 

Încruntându-se, Vivienne cobori privirea spre mâini. 
Rictusul din colţul gurii trăda efortul ei de a nu spune ceva. 
Degeaba, însă, căci nemaiputând să se abţină, zise: 

— Nu e zi în care să nu regret că nu am întrebat-o. Ştii, în 
mod ilar, pierderea unui duşman este la fel de greu de 
suportat ca pierderea unei fiinţe dragi. Rămâi cu aceleaşi 
sentimente puternice pe care le-ai avut întotdeauna, dar nu 
mai ai de cine să le legi. Te simţi cumva... păcălit, 
presupun. 

— Ştiu că poate să nu vi se pară un aspect relevant în 
momentul de faţă, începu Charlie pe un ton blajin, însă 
există o direcţie de investigaţie care s-ar putea dovedi 
utilă... 

— Da? 

Pentru prima oară de la începutul întrevederii, în ochii lui 
David Fancourt apăruse speranţa. 

— Alice i-a vorbit lui Simon Waterhouse despre tatăl 
dumitale. Ştiu că nu aţi păstrat legătura cu el, însă.. 

— Poftim?! pufni David, cu faţa schimonosită de scârbă. 
l-a vorbit /u/ despre...? 

Vivienne îşi făcuse gura pungă. Părea nervoasă. 

— Ce treabă avea ea s-o intereseze persoana lui Richard? 

— Nu ştiu. Aveţi vreo idee? 

— Nu. Mie nu mi-a spus nimic despre asta, ripostă ea, 
iritată. 

Charlie rămase cu impresia că Vivienne nu era genul de 
femeie care să accepte cu seninătate să fie lăsată 
deoparte. 

— Ştiţi cum l-am putea contacta pe Richard Fancourt? 

— Nu. Îmi pare rău. Nu-mi face plăcere să-mi amintesc 
de el şi prefer să nu marşez pe acest subiect. 

Charlie mişcă înţelegătoare din cap. O femeie mândră ca 
Vivienne nu are chef să i se aducă aminte de eşecurile din 
viaţa ei. Charlie simţea la fel faţă de majoritatea bărbaţilor 
cu care fusese combinată: Dave Beadman, un sergent de la 


Protecţia Copilului, care, atunci când s-a spart 
prezervativul, a zis: „Nu-ţi face griji, ştiu unde e clinica 
pentru avorturi. Am mai trecut pe-acolo!”, iar înaintea lui, 
un contabil, Kevin Mackie, care, după cum se exprimase el 
„nu le avea cu pupatul”. 

Lui Charlie nu-i inspiraseră niciodată încredere 
persoanele care rămâneau în relaţii de amiciţie cu „fostul” 
sau „fosta”. Era ceva nefiresc, ba chiar bolnăvicios, să 
tolerezi în existenţa ta prezenţa molcuţă şi fleşcăită a ceea 
ce cândva a fost dragoste sau atracţie senzuală, să vrei să 
păstrezi gunoaiele aruncate la mal după naufragiul unui 
poveşti de iubire, numindu-le „prietenie”. Simon era altfel. 
El nu era „fostul” pentru Charlie. El este „iubitul-meu-de- 
neiubit-vreodată”, se gândea ea cu tristeţe, şi de aceea îmi 
vine atât de greu să uit totul. 

Relaţii eşuate. Afectau negativ tot ceea ce venea după 
ele, ca nişte accidente radioactive. Otrăveau viitorul. Ceea 
ce îi reaminti de un aspect pe care nu îl luase în calcul 
deocamdată, un aspect care ar fi putut explica, direct sau 
indirect, de ce Alice dispăruse de-acasă fără urmă. 

— De ce v-aţi despărţit de Laura Cryer? îl întrebă ea pe 
David Fancourt. 


17 


Luni, 29 septembrie 2003 


— A alintat-o, numind-o „doamna Tiggywinkle”, din prima 
clipă când a văzut-o. E mai mult decât o poreclă. Florence 
era - este - doamna Tiggywinkle. Celuilalt bebeluş îi spune 
„Păpuşă”. Fiindcă ştie că fiinţa aceea nu este Florence. ŞI 
vorbeşte despre el la persoana întâi, când o giugiuleşte 
noaptea, fără să ştie că eu îl aud. Dacă ar fi vorbit cu 
Florence, ar fi spus despre sine că ele „tati”. 

Ştiu că ar trebui să vorbesc mai lent, fiindcă o exprimare 
verbală mai puţin frenetică m-ar face să par mai raţională, 
însă aştept de atâta timp să spun toate astea. Nu pot stăvili 
şuvoiul de cuvinte care mi se revarsă pe buze. 

Sunt cu Simon la Chompers. În timp ce eu mă lamentez 
cu patos, el mă studiază jenat, din cealaltă parte a mesei 
din lemn lustruit. Pare agitat. Trasează cu vârful degetului 
arătător conturul fibrei lemnoase. În jurul nostru, localul 
vuieşte de zgomote - muzică, râsete, conversații însă eu nu 
sesizez decât tăcerea de după cuvintele mele, tăcerea lui 
Simon. Mă uit atentă la el. Are părul proaspăt spălat şi 
pieptănat îngrijit. Hainele de pe el - o cămaşă de denim şi 
nişte pantaloni negri - arată noi-nouţe, chiar dacă nu se 
asortează prea bine între ele şi nici cu pantofii lui maro. Nu 
ştiu de ce această combinaţie nu este deloc reuşită, însă 
primul lucru la care m-am gândit, când l-am văzut intrând, 
a fost: „Pe David nici mort nu l-ai vedea îmbrăcat aşa.” Mă 
înduioşează, la Simon, acest prost gust vestimentar, şi 
aproape că mă linişteşte. 

— Din păcate, observaţiile acestea nu dovedesc nimic, 
spune el, după o lungă pauză, scuzându-se parcă. Părinţii, 
în general, îşi alintă copiii cu diferite porecle, folosindu-le 
după preferinţe fie alternativ, fie succesiv de-a lungul 


timpul. Nici faptul că soţul tău vorbeşte despre el la 
persoana întâi nu este deloc anormal. Poate foarte bine să 
se refere la el însuşi numindu-se „tati”, dar uneori poate 
spune şi „eu”. 

— Nu-mi dau seama ce să mai invoc ca să te pot 
convinge, zău, fiindcă văd că nu e suficient cuvântul meu 
de onoare. 

Amorţeala unei nefericiri imense mă face aproape inertă. 
Simon nu este de partea mea. Nu mă pot bizui pe el. Mă 
gândesc dacă să-i povestesc ce mi s-a întâmplat azi- 
dimineaţă, după o noapte oribilă, în care n-am dormit 
deloc. A trebuit să mă milogesc de David ca să îmi dea 
nişte haine şi să mă lase să mă duc la baie. Într-un final, a 
descuiat dulapul şi a ales intenţionat o rochie care îmi e 
prea strâmtă, o chestie verde oribilă, care crapă pe mine şi 
cu care nu m-am mai îmbrăcat de ani de zile. „Vezi, dacă n- 
ai avut grijă să nu te fi îngrăşat în halul ăsta, pe timpul 
sarcinii?” m-a apostrofat el, ironic. 

Eram disperată să mă duc la toaletă. Nu aveam timp să 
mă cert cu el, aşa că m-am căznit cu greu să încap în 
rochia aceea. Mă strângea cumplit, iar presiunea din vezica 
urinară devenise insuportabilă. Riscam să nu mă mai pot 
controla din clipă în clipă, iar David ştia asta. Râdea de 
starea mea de neputinţă. „Ce norocoasă eşti că nu ai avut o 
naştere pe cale naturală”, a zis el. „Muşchii perineului nu ar 
fi făcut faţă unei asemenea constrângeri, aşa-i?” Până la 
urmă, s-a dat la o parte şi m-a lăsat să ies din cameră. Am 
alergat până la baie, ajungând înăuntru cu o fracțiune de 
secundă înainte de a fi fost prea târziu. 

Nu-mi vine să-i povestesc lui Simon despre torturile 
meschine la care m-a supus David. Nu sunt dispusă să îi 
dezvălui umilinţele prin care am trecut, ca pe urmă să-l aud 
spunând că, de fapt, cruzimea lui David nu demonstrează 
nicidecum că Păpuşa nu ar fi Florence. Port şi acum tot 
rochia aceea verde sinistră. David nu a vrut să-mi dea cheia 
de la dulap, aşa că n-am avut cum să mă îmbrac cu 


altceva. Vivienne nu m-ar fi crezut dacă i-aş fi spus. L-ar fi 
crezut pe David, care, precis, i-ar fi spus că eu am încuiat 
dulapul şi am pierdut cheia, dovadă că am înnebunit de tot. 

Mi-e ruşine că arăt atât de oribil în public. Sunt sigură că 
Simon ar da mai multă atenţie spuselor mele dacă aş fi 
îmbrăcată cu nişte haine care să-mi vină bine. Dar nu e 
aşa, iar Simon a ajuns să îl creadă pe David. 

— Îmi este foarte greu să-mi formez o opinie, zise el. N- 
am mai întâlnit niciodată o persoană ca tine. 

Trăsăturile lui îmi rămăseseră altfel în minte. Uitasem, de 
pildă, că are faţa pătrată, iar dinţii de jos sunt strâmbi, 
părând cumva încălecaţi şi ieşiţi în afară. Reţinusem forma 
neregulată a nasului, însă uitasem cum arăta tenul lui, cu 
porii lărgiţi şi o porţiune rugoasă, un pic denivelată în jurul 
gurii, care îi dă un aer de om dur, bătucit de adversităţile 
lumii. 

Îl întreb la ce se referă. 

— Toate argumentele mă îndreptăţesc să nu te cred... 

— Adică, mai exact, sergentul Zailer, spun eu, cu 
amărăciune. 

N-am iertat-o încă pentru felul neomenos în care s-a 
purtat cu mine la secţia de poliţie. 

— Nu numai ea. Totul. Ne ceri să credem că un străin, 
sau mai mulţi, au intrat în casa voastră, în timp ce soţul şi 
fiica ta dormeau, şi au răpit-o pe fiica ta, lăsând în loc un alt 
bebeluş, fără ca soţul tău să fi auzit ceva. De ce-ar face 
cineva aşa ceva? 

— N-am spus niciodată că a fost un străin! 

— Sau, atunci, soţul tău a avut cumva un amestec, ceea 
ce l-a determinat să distrugă dinadins toate fotografiile cu 
Florence, astfel încât să nu mai existe nicio dovadă în 
privinţa identităţii fetiţei. Dar, din nou întreb, de ce? 

l-am spus că nu am habar de ce, iar faptul că 
deocamdată nu se găsise o explicaţie plauzibilă nu denota 
nicidecum inexistenţa une: explicaţii. Imi vine să urlu de 
ciudă, când mă văd nevoită să îi expun nişte truisme unui 


om pe care îl consider inteligent şi perspicace. 

— Nu s-a raportat dispariţia niciunui nou-născut, iar tu ai 
suferit de depresie, mai demult, spune el, dar sesizând 
reacţia mea de indignare, mai adaugă: îmi pare rău. Ştiu că 
părinţii tăi muriseră de curând, dar totuşi, din punctul 
nostru de vedere, eşti o persoană cu anumite antecedente 
medicale. Cea mai simplă explicaţie pentru toate astea este 
că suferi de un fel de... 

— ...O iluzie indusă de traumă? am încheiat eu fraza în 
locul lui. Dar tu nu gândeşti aşa, da? Oricât de mult te-ai 
strădui să crezi asta, nu poţi. Acesta fiind şi motivul pentru 
care ai acceptat să ne întâlnim. 

Poate că dacă îi spun eu ce gândeşte, va începe să 
gândească efectiv aşa. De disperare, sunt în stare să încerc 
orice. 

— În mod normal, în orice alt caz de acest fel, nu aş fi 
acceptat o asemenea întâlnire, îmi replică Simon, îndurerat, 
de parcă s-ar fi dezamăgit pe sine însuşi. 

— Bun, şi atunci ce e diferit în cazul meu? îl descos eu, 
agasată. 

Mă deranjează că îl preocupă mai mult propria-i 
motivaţie decât siguranţa lui Florence sau a mea. 

— Instinctiv, simt că trebuie să am încredere în tine, 
spune el încetişor, privind în altă parte. Dar asta ce 
înseamnă? Este o contradicţie, nu-i aşa? Imi vine să căpiez, 
efectiv, mărturisi, uitându-se la mine, ca şi cum ar fi 
aşteptat să-l încurajez în vreun fel. 

În sfârşit, o licărire de speranţă. Poate că am şanse să-l 
fac să-şi schimbe părerea, să-l conving să mă ajute, 
indiferent ce spune femeia-sergent, cu rânjetul ei 
batjocoritor. 

— La fel simt şi eu în ceea ce priveşte homeopatia, îi 
spun, forţându-mă să vorbesc calm. Cunosc teoriile pe care 
se bazează şi mi se par nişte absurdităţi, trebuie să fii un 
mare prost ca să crezi că asemenea idei extravagante ar 
putea fi valabile. Şi totuşi, sunt. Am văzut că şi-au făcut 


efectul scontat, de nenumărate ori. Am toată încrederea în 
homeopatie, chiar dacă, din punct de vedere logic, mi se 
pare ceva neverosimil. 

— Am fost şi eu o dată la un homeopat. Dar după prima 
şedinţă, n-am mai călcat pe-acolo, spuse Simon, studiindu- 
şi unghiile de la mâna stângă. 

Nu-mi pasă câtuşi de puţin, răcnesc eu în sinea mea. Aici 
nu despre tine e vorba! În realitate, însă, rostesc: 

— Nu îi prieşte oricui. Leacurile pot face uneori ca 
simptomele să se înrăutăţească iniţial, ceea ce îi derutează 
pe mulţi. La fel de adevărat este şi faptul că există 
homeopaţi incompetenţi, care îţi prescriu remedii greşite 
sau nu ascultă atenţi ce le spui. 

— O, nu, Dennis ştia să asculte. Nu el a fost problema, ci 
eu. N-am avut curajul să-i vorbesc despre mine. În cele din 
urmă, am rupt-o la fugă din cabinet, fără ca măcar să fi 
apucat să-i spun de ce venisem. A fost o pierdere de timp, 
care m-a costat patruzeci de lire, conchise brusc Simon. 

Deduc că e preferabil să nu-i mai pun întrebări. In felul lui 
poticnit, Simon încearcă să mi se destăinuie, dar doar până 
la un punct. Foarte bine, să tacă atunci, fiindcă aşa putem 
reveni mai repede la problema mea: Florence. Mă 
pregătesc să-l întreb, în fine, dacă este dispus să mă ajute 
în vreun fel, când îl aud spunând: 

— Îţi place profesia pe care o practici? 

Cum să-mi mai pese acum de serviciu, fir-ar să fie?! 

— Îmi plăcea înainte. Enorm. 

— Şi ce s-a schimbat acum? 

— Toată situaţia asta prin care trec, spun eu, gesticulând 
larg din mâini. Faptul că Florence a fost răpită. Nu mai am 
aceeaşi viziune intangibil de pozitivă despre oameni, ca 
înainte. Mi-e teamă că aş fi prea cinică acum. 

— Mie nu mi se pare deloc că eşti cinică, zice Simon. 
Dimpotrivă, simt că îi poţi ajuta pe mulţi. 

Remarca aceasta, la fel ca multe dintre lucrurile pe care 
mi le-a mai spus, capătă dintr-odată pentru mine un fel de 


conotaţie specială. Simon vorbeşte ca şi cum m-ar cunoaşte 
bine, când în realitate, socotind şi întâlnirea de acum, nu 
ne-am văzut decât de trei ori. 

Nu vreau să ajut nişte necunoscuţi, nu, nu mai vreau. 
Vreau ca Simon să ne ajute pe mine şi pe Florence. „Cinică” 
poate că nu este cuvântul potrivit. Mai degrabă aş zice că 
am devenit egoistă. Şi că mi-am pierdut şi ultima fărâmă de 
răbdare. 

— Ai de gând să o cauţi pe fiica mea, sau nu? 

Cuvintele îmi scăpă involuntar, pe un ton mai acuzator 
decât aş fi vrut. 

— Ţi-am explicat... 

— Am vrut să o aduc cu mine pe Păpuşă astăzi, aici. Ţi- 
am spus asta? Nu m-au lăsat. 

Sunt atât de vlăguită, încât nu mai am puterea să îmi 
înăbuş resentimentele. Am senzaţia că îmi zbârnâie nervii 
sub piele. 

— Alice, calmează-te... 

— Dacă David şi Vivienne ar crede cu adevărat că Păpuşa 
este Florence, normal ar fi să mă lase să stau cu ea, nu 
crezi? Normal ar fi să considere un semn bun faptul că am 
vrut s-o iau cu mine în oraş. Ei bine, n-a fost aşa! Mi s-a 
interzis să plec cu ea. 

Dezamăgirea mea era atât de acută, atât de sfâşietoare, 
încât n-am mai fost capabilă să mi-o înfrânez. Imi dorisem 
enorm să pot fi singură cu Păpuşa. Mă gândisem fericită 
cum i-aş fi fixat eu scăunelul în Volvo şi cum am fi plecat 
noi amândouă la plimbare, cu geanta conţinând 
lucruşoarele ei în portbagaj - scutecele, şerveţele umede, 
lapte şi o salopetă de rezervă. Ar fi adormit probabil în 
maşină, cum fac toţi bebeluşii. lar eu m-aş fi uitat mereu în 
oglinda retrovizoare, ca să-i văd feţişoara - pleoapele ca 
nişte foiţe sidefii, gurita întredeschisă. 

— Vivienne a zis că încerc să o substitui pe Florence cu 
Păpuşa, îi spun eu lui Simon, plângând. Consideră că nu e 
bine să mă ataşez prea mult de ea şi că ar fi riscant să mă 


lase să ies cu ea în oraş. Ca şi cum m-ar fi crezut în stare să 
maltratez un copilaş lipsit de apărare! 

— Alice, trebuie să încerci să te calmezi şi să priveşti 
lucrurile cu detaşare, zice Simon, mângâindu-mă pe braţ. 

Cuvintele lui Vivienne sunt aproape identice. Toţi se 
pricep atât de bine să facă pe raţionalii şi echilibraţii. Toţi, 
în afară de mine. 

— Încearcă să te pui în locul meu, mi-a zis Vivienne. Tu 
spui un lucru, David spune altceva. Nu pot să nu mă 
gândesc că poate minţi, Alice. Sau că nu eşti... în toate 
facultăţile tale. Nu te simţi jignită; ar trebui să înţelegi că 
mi-e greu să evit această ipoteză. Cum să te las să pleci 
singură cu copilul în oraş? Sunt convinsă că ştii, din 
experienţă, cum orice nelinişte, fie ea cât de măruntă, se 
poate exacerba, preschimbându-se într-o teroare ce te 
poate mistui complet. Eu simt că m-aş îmbolnăvi de spaimă 
dacă bebeluşul ăsta ar pleca acum din casă. Păi, dacă e 
copilul meu, atunci să mă lase să îl iau cu mine peste tot! 
mă răstesc eu la Simon, conştientă că i-am făcut pe ceilalţi 
meseni să se întoarcă spre mine surprinşi. Zi, n-am 
dreptate? 

— Când ai să fii un pic mai calmă, sunt sigur... 

— Ce? Că mă vor lăsa să fac asta? Nu, ascultă-mă pe 
mine, exclus! Şi nu o pot lua cu forţa, fiindcă sunt mai 
puternici decât mine. Chiar şi Vivienne, de una singură, tot 
ar putea să oprească, fiindcă e mai viguroasă decât mine, 
mulţumită aparatelor din blestemâăţia asta de... hardughie! 
răbufnesc eu, fluturând din braţe în jurul meu, cu o 
aversiune nemărginită faţă de toţi şi toate. Femeia asta ţine 
morţiş să ia ea toate deciziile, fără nicio excepţie. Pătuţul, 
aproape toate lucruşoarele lui Florence, tot. l-a rezervat un 
loc lui Florence la Stanley Sidgwick, fără nici măcar să mă fi 
întrebat ce părere am! 

— Dar... e aberant. A făcut asta deja? 

— Ohoho, sigur că da! Când eram însărcinată, încă de- 
atunci. Nu suferea nicio amânare! Trebuie să înscrii copilul 


înainte să se nască, fiindcă altminteri nu are nicio şansă să 
mai prindă vreun loc. Şi există o listă de aşteptare care se 
întinde pe cinci ani, cum nu pregetă Vivienne niciodată să- 
mi reamintească. Cât de proastă am fost să-mi imaginez că 
Florence ar putea doar... să fie, fără nicio presiune de... 
emulaţie! 

— Încearcă, te rog, să te calmezi, insistă Simon, 
dregându-şi glasul. Sper că David nu... te bate cumva, da? 

— Nu! N-ai reţinut nimic din ce ţi-am spus? 

David nu e omul care să dea în mine: puţin a lipsit să 
spun asta. Pe urmă, mă gândesc şocată că, de fapt, habar 
n-am ce ar fi capabil David să facă. Cred că nici el nu ştie. 
David nu este ca Vivienne, ale cărei idei şi acţiuni, 
indiferent dacă eşti de acord sau nu cu ele, se bazează pe 
rațiune. În cazul lui Vivienne, ştii că există reguli, garanţii. 
Ştii că este consecventă în ceea ce face, comportându-se 
ca un dictator la cârma unei ţări sau ca o căpetenie 
mafiotă. Dacă o iubeşti şi eşti ascultător, te poţi bucura de 
toate privilegiile din lume. 

David se lasă doborât de valuri de emoție cărora nu le 
poate ţine piept şi reacţionează atacând violent. Inţeleg 
acum că până şi însingurarea lui după moartea Laurei a fost 
tot un fel de atac violent împotriva celor din jur. 

— Nu vreau să vorbesc despre David, îi spun eu lui 
Simon. 

Mă mângâie compătimitor pe braţ, din nou. Prima oară, 
gestul lui m-a impresionat. De data asta, nu mi se mai pare 
de ajuns. Am nevoie de ajutor, nu de mângâieri. 

— Charlie... sergentul Zailer mi-a povestit ce s-a 
întâmplat cu prima lui soţie. 

Stupefiată de cuvintele lui, înclin greşit paharul şi picur 
nişte apă pe masă. 

— Ce-ai păţit? Îmi pare rău dacă... 

— Nu, e OK. Doar că nu mă aşteptam să menţionezi 
lucrul acesta. Eu... te rog, nu vrei să schimbăm subiectul? 

— Te simţi bine? 


— Da, doar un pic ameţită. 

M-a luat pe nepregătite. Nu concep să discut despre 
moartea Laurei, fără să fi avut timpul să mă pregătesc, să 
mă gândesc ce vreau să spun. Nu am nicio îndoială că tot 
ce îi spun lui Simon ajunge ulterior la urechile lui Zailer. A 
fost un caz de omucidere, în fond. lar sergentul Zailer nu 
îmi vrea deloc binele, de asta sunt convinsă. 

— Mai vrei nişte apă? [i-ar prinde bine să ieşim la aer? 
Sper că nu am făcut vreo gafă, adineauri. 

— Nu, e bine acum, mi-a trecut. Pe cuvânt. Trebuie să 
plec. _ 

Telefonul lui mobil începe să sune. Il văd pe Simon că se 
pregăteşte să răspundă şi eu mă întreb cum de mobilul 
meu nu a sunat deloc. Mi se pare ciudat ca Vivienne să nu- 
mi fi telefonat până acum, ca să verifice dacă sunt bine. 
Eram foarte bulversată când am plecat de-acasă. In timp ce 
Simon vorbeşte cu cineva care, deduc din tonul lui, îl 
presează să meargă undeva duminică, bag mâna în poşetă 
ca să îmi caut telefonul, vrând să văd dacă nu am vreun 
apel pierdut. 

Nu găsesc telefonul. Răstorn geanta cu fundul în sus, 
golesc tot conţinutul pe masă; inima îmi bubuie în piept. 
Telefonul meu a dispărut. Mi-a fost luat. Confiscat. Mă ridic 
în picioare şi împing toate lucrurile înapoi în geantă. Scap 
cheile pe jos de câteva ori, ceea ce mă face să plâng şi mai 
rău. Privirea mi se înceţoşează din cauza lacrimilor şi nu 
mai văd nimic. Mă prăbuşesc pe scaun. Simon mormăie 
ceva în telefon şi închide. 

— Stai, lasă-mă să te ajut, zice el, punându-mi lucrurile 
înapoi în geantă. 

Sunt atât de amărâtă, încă nici să-i mulţumesc nu mă 
simt în stare. Toţi clienţii din restaurant se holbează la noi. 

— Am avut telefonul în geantă azi-dimineaţă. Mi l-a luat 
David! 

— Poate că l-ai lăsat... 

— Nu! Nu l-am lăsat nicăieri! Nici acum nu te-ai convins 


că trebuie să mă ajuţi?! Ce trebuie să mai păţesc, ca să 
înţelegi gravitatea situaţiei?! Nu mai rămâne decât să fiu 
ucisă şi eu ca Laura, nu pricepi? 

Înşfac poşeta şi fug spre uşă, poticnindu-mă în drum de 
câteva mese. În cele din urmă, reuşesc să ies pe stradă. 
Continui să alerg, fără să ştiu însă încotro. 


18 


6/10/03, 9:05 a.m. 


Simon avea o problemă cu Colin Sellers. Toată secţia de 
poliţie ştia că Sellers, deşi era însurat cu Stacey şi avea doi 
copii mici, era încurcat de vreo trei ani cu o tipă pe nume 
Suki. „Suki” era numele ei de scenă. In realitate, o chema 
Suzannah Kitson. Cum Sellers părea dornic să îşi delecteze 
colegii cu poveşti picante despre amanta lui, nu era un 
secret nici pentru Simon măcar faptul că Suki făcea pe 
cântăreaţa prin diverse restaurante din zonă, iar uneori pe 
vase de croazieră. Tipa avea doar douăzeci şi trei de ani şi 
locuia cu părinţii. Sellers era întotdeauna morocănos când 
fata se ţinea de croaziere, cum zicea el. 

Simon nu reuşea să-şi dea seama cum era să fii însurat, 
să te culci seara şi să te scoli dimineaţa lângă aceeaşi 
persoană, zi de zi, an de an. Poate că până la urmă te 
ajunge plictiseala. Înţelegea că hazardul te putea împinge 
să te îndrăgosteşti de altcineva. Mai greu de tolerat i se 
părea felul în care Sellers se grozăvea, în faţa oricui se 
punea la mintea lui să-l asculte, cum făcea şi dregea el cu 
Suki a lui. „Atenţie, să nu afle balaurul”, spunea el la 
sfârşitul fiecărei istorioare deocheate, ştiind că, uneori, 
colegii lui se întâlneau cu nevastă-sa la diferite bairamuri. 

Poate că nici nu-i păsa dacă Stacey ar fi aflat. Simon nu 
vedea niciun indiciu de dragoste, vinovăţie, remuşcare, 
niciun fel de sentiment profund. Odată, o întrebase pe 
Charlie: 

— Tu crezi că Sellers o iubeşte pe amanta lui? 

Charlie se prăpădise de râs: 

— Amanta lui? Dar tu în ce secol trăieşti? 

— Şi cum să-i spun atunci? 

— Nu ştiu. Piţipoanca lui? Partenera lui de sex? Nu, eu nu 


cred că o iubeşte. Cred că îi place de ea, mai ales că, fiind 
cântăreaţă, are un soi de sclipici, iar Sellers e genul de 
bărbat care ţine să se umfle în pene cu gagica lui. Pun pariu 
că o are cât un ciucurel. Şi, indiferent ce ţi-ar spune 
femeile, mărimea contează. 

Ascultându-l pe Sellers cum îi povestea lui Proust despre 
ce acţiuni întreprinseseră până acum el şi Chris Gibbs, în 
dosarul Alice şi Florence Fancourt, Simon încerca să nu se 
întrebe cât de mare era oare penisul tipului. Cu certitudine, 
dacă Charlie ar fi avut dreptate, Sellers n-ar fi avut tupeul 
să se laude atâta cu organul lui. „Tocmai mi-a crescut un 
făcăleţ”, spunea el invariabil, ori de câte ori îi ieşea în cale 
o femeie atrăgătoare. 

In dimineaţa aceasta, sub ochiul meticulos al lui Proust, 
se căznea să pară ireproşabil. Inspectorul asculta cu 
atenţie, sorbind, când şi când, din cana lui inscripționată 
„Cel mai grozav bunic din lume”. Sellers avea un ton sobru, 
ca un om care tocmai ar fi făcut un legământ de castitate 
ori s-ar fi înscris într-o asociaţie de abstinenţi. Efectul 
Omului-de-Zăpadă: mai puternic decât o sută de duşuri 
reci. 

— Din vizionarea casetelor înregistrate cu camerele de 
supraveghere nu am obţinut nicio informaţie relevantă. Nici 
percheziţia efectuată la conacul Ulmii nu a adus rezultate 
mai bune. Am analizat agenda de telefoane a lui Alice 
Fancourt, majoritatea fiind vechi prieteni din Londra. Am 
stat de vorbă cu toţi, dar n-am aflat nimic de la nimeni. 
Telefonul ei mobil, computerul de acasă, computerul de la 
serviciu - nimic, de asemenea. Niciun fel de indicii nicăieri. 
Şi deocamdată n-am reuşit să-l găsim nici pe tatăl lui David 
Fancourt, dar săpăm în continuare. Nu se poate să fi 
dispărut fără urmă. 

Proust clipea încruntat, în timp ce Sellers îşi turuia 
raportul. Inspectorul nu avea încredere în persoanele care 
vorbeau prea repede. Deoarece Sellers nu avea un discurs 
ponderat şi ferm, Proust se temea ca subalternul lui să nu fi 


făcut o treabă de mântuială. În realitate, Sellers era un 
poliţist de investigaţii deosebit de dinamic şi suficient de 
conştiincios. Doar că nu avea răbdarea necesară de a 
descrie fiecare pas laborios pe care îl făcea în anchetele lui, 
preferând să prezinte doar concluziile. Simon ştia că Charlie 
se văzuse adesea nevoită să-i arate lui Proust carneţelul de 
buzunar al lui Sellers, pentru a-i demonstra că acesta nu 
trăsese chiulul de la nimic. 

Simon se străduia din răsputeri să se concentreze la 
şedinţa de lucru a echipei, la chipul aspru al lui Proust, la 
culorile greţoase ale pereţilor şi ale mochetei din sala 
secţiei, la pantofii pe care îi purta, la orice, numai nu la 
portretul lui Alice din fotografia mare prinsă în piuneze pe 
afişierul din faţa lui. Degeaba, însă. Chiar şi dacă nu se uita 
la fotografie, avea întipărită în minte imaginea lui Alice: 
părul strâns la spate într-o coadă de cal şi râsul ei în faţa 
obiectivului camerei, ţinând capul înclinat spre umăr. 
Pentru Simon, era ca o capodoperă de o neasemuită 
frumuseţe. Mda, nu o „capodoperă”, nu în acest sens. Şi nu 
înfăţişarea ei conta, de fapt, ci transparenţa privirii, felul în 
care puteai să-i citeşti sufletul în ochi. 

Se înroşi, ruşinându-se de gândurile lui. Uneori, avea 
senzaţia că purta în jurul lui spiritul lui Alice, ca un halo. ÎI 
speria gândul că, dacă Alice ar fi reapărut, vraja s-ar putea 
destrăma pentru el, iar atunci ar descoperi că s-a înşelat 
enorm. Se temea să nu se obişnuiască prea mult cu 
absenţa ei, care în mintea lui risca să se confunde cu însăşi 
persoana ei. Era un dezastru, ştia perfect. Trebuia să o 
găsească, până când situaţia nu se agrava mai rău. El, nu 
altcineva. Ideea că Sellers ar putea reuşi să dea de urmele 
ei sau că vreun filon identificat de Gibbs s-ar dovedi decisiv 
în anchetă i se părea intolerabilă. Neapărat, trebuia ca e/să 
rezolve cazul. 

— Waterhouse? îi întrerupse reflecţiile glasul tăios al lui 
Proust. Ai ceva de adăugat? 

Simon le povesti colegilor săi din echipă despre 


interviurile de la Centrul de Medicină Alternativă din 
Spilling. 

— Vasăzică, nici acolo nimic, conchise Charlie, când 
Simon termină de relatat. Avea urme de ruj roşu pe dinţi. 

— Păi... 

Simon nu era de aceeaşi părere. Sau, din cauză că îşi 
dorea cu înfocare să fie e/ cavalerul în armură strălucitoare 
care o salva pe Alice, ajunsese să vadă potenţiale indicii 
pretutindeni? 

— Păi ce, Waterhouse? îi ceru socoteală Proust. 

— M-a frapat ceva ciudat, domnule. Briony Morris - 
terapeuta pentru tehnici de eliberare emoţională - s-a 
arătat extrem de îngrijorată de soarta lui Florence, şi mai 
puţin de soarta lui Alice. Ceea ce mi s-a părut aberant. Pe 
Florence nu a văzut-o niciodată, pe când cu Alice era 
prietenă. 

— O fi genul ăla de putoare cretină care se topeşte toată 
când aude de copii, sugeră Sellers, dând înţelepţeşte din 
cap. Sunt o mulţime dintr-astea, cărora le pasă mai mult de 
un pisoi decât de un om. 

Simon scutură din cap. 

— Nu cred. Reacţia ei a fost bizară. Mi-a lăsat impresia că 
era mult mai îngrijorată de soarta lui Alice înainte de 
dispariţia acesteia. 

— E muiere, domne, zise Chris Gibbs. Şi, ca orice muiere, 
are un fix cu copiii. Nu-mi pasă dacă sună a misoginism, 
adăugă el, fiindcă Charlie mijise ochii scârbită, sfredelindu-l 
cu privirea. Unele generalizări sunt valabile. 

— Ce vrei să spui, în fond, Waterhouse? întrebă Proust. În 
afară de posibilitatea ca doamna Morris să fie, cum a 
teoretizat Sellers, o persoană excesiv de sentimentală şi cu 
tendinţe isterice atunci când vine vorba despre copii mici? 
spuse el, uitându-se cu subînţeles spre Sellers, care cobori 
privirea, complexat de bogăţia şi eleganța vocabularului 
folosit de inspector. 

— Nu-mi dau seama deocamdată, zise Simon. Încă mai 


reflectez. 

— Mda, îmi pare rău că am deranjat geniul în timp ce 
cugetă, făcu Proust, punctând alarmant fiecare cuvânt în 
parte, deşi Simon nu concepea să se lase intimidat. Nu 
omite, rogu-te, să ne faci cunoscute şi nouă rezultatele 
acestui profund proces de gândire! 

— Da, domnule inspector. 

— Am o teorie, spuse Charlie. Briony Morris o cunoaşte 
pe Alice Fancourt destul de bine, ştie că e o specialistă în 
terapiile alternative, care a luat Prozac pentru depresie şi 
care ne-a făcut să ne învârtim în loc degeaba din cauză că i 
s-a năzărit ei tâmpenia că fiică-sa n-ar fi fiică-sa... 

— Briony Morris nu ştia nimic despre asta, îi reaminti 
Simon, iritat că trebuia să-i spună lui Charlie ceea ce 
aceasta ştia deja. 

Oare numai la el creierul era prevăzut cu un mecanism 
menit să garanteze cumva o continuitate a raţiunii? 

— Şi, apropo, Morris practică nişte terapii şi mai 
„alternative”. 

— E colegă cu Alice de peste un an, ripostă Charlie. Pe 
cuvânt, domnule inspector, e suficient să o vezi o dată pe 
Alice ca să-ţi dai seama că tipa e o zănatică... 

— O zănatică, repetă Proust, rar şi apăsat. 

— Nebună, iresponsabilă adică. Ideea este că oricine o 
cunoaşte pe Alice Fancourt va ajunge automat la concluzia 
mea... 

— Sergent  Zailer,  permite-mi să-ți reamintesc că 
dumneata n-ai ajuns deocamdată la nicio concluzie, spuse 
Proust, pe un ton plat. Investigația este în curs. 

In sală, atmosfera se încordă brusc. Subalternii deveniră 
prevăzători în comportamentul lor. 

— Desigur, domnule inspector. Mă refeream doar la 
faptul că, în fine, aşa s-ar putea explica de ce Briony Morris 
pare mai îngrijorată de soarta lui Florence. Deoarece, în 
opinia ei, este foarte probabil ca Alice să o fi luat cu ea pe 
fetiţă, iar Alice este o persoană anormală şi labilă, care n-ar 


fi în stare să aibă grijă de un caras din acvariu, darămite de 
un bebeluş! 

Proust se întoarse cu faţa spre ea. 

— Mda.  Vasăzică excludem posibilitatea ca Alice 
Fancourt să fi fost răpită, împreună cu fiica ei, de către o 
terță persoană, asta propui dumneata, Zailer? Uiţi, pare-se, 
că discutăm despre o femeie care a dispărut în toiul nopţii, 
fără să-şi ia cu ea niciun lucru personal. Nici măcar o 
bancnotă de zece lire, nici măcar vreun pantof. Concluziile 
dumitale ce spun despre asta? 

Membrii echipei găsiră prilejul de a-şi inspecta propria 
încălţăminte. Era timpul să se pună la adăpost. 

— Şi răspunsul nu se făcu auzit! tună Omul-de-Zăpadă. 
Nu s-a produs nicio pătrundere prin efracţie, nimeni nu a 
auzit niciun zgomot. Prin urmare, iată ce aş vrea să ştiu: de 
ce ipostaza de suspect a lui David Fancourt nu este luată în 
consideraţie mai mult? Un prim suspect. De ce numele lui 
nu figurează sus pe afişier, încercuit cu roşu şi cu un „unu” 
mare alături? lar dedesubt, un „doi” şi numele Vivienne 
Fancourt. Este o procedură standard, de bun simţ. Dacă nu 
s-a produs niciun fel de pătrundere prin efracţie, cercetezi 
întâi familia. N-ar fi trebuit să-ţi spun eu lucrurile astea, 
sergent Zailer. 

— Domnule inspector, când am discutat cu el, impresia 
mea a fost că David Fancourt este stupefiat, efectiv... 
spuse Charlie cu nervozitate în glas. 

— Nu mă interesează stupefacţia lui! Bărbatul acesta a 
avut o nevastă care a fost omorâtă şi are o altă nevastă 
care săptămâna trecută l-a acuzat că minte în privinţa 
identităţii bebeluşului lor, iar săptămâna asta a dispărut, cu 
bebeluşul acela cu tot. Există atât de mult circumstanţe 
dubioase în jurul lui Fancourt, încât a nu-l întoarce pe toate 
părţile ar fi un exemplu de neglijenţă crasă. 

Simon ridică privirea, surprins. Exact această remarcă o 
făcuse şi el vineri, dar Proust o considerase o prostie. Alt 
individ căruia se pare că i s-a defectat aparatul continuității 


din creier. Cum putea să aibă tupeul de a plagia nişte idei, 
fără să pomenească numele persoanei de la care le 
preluase? Fără un mulţumesc, măcar, ce naibii! 

— Da, domnule inspector, zise Charlie. 

— Dacă „da”, atunci ocupă-te de problemă! 

— Da, domnule inspector, mă voi ocupa. 

— Domnule inspector, îşi drese glasul Simon. Mă 
gândeam, având în vedere cele spuse acum de 
dumneavoastră... 

Având în vedere că mi-ati furat teoria şi v-aţi insuşit-o cu 
neruşinare, ca un căcat chelbos şi trufaş ce sunteți... 

— Continuă! 

— N-ar fi recomandabil să revedem cazul Laurei Cryer? 
Adică, ştiţi, să parcurgem din nou dosarele, declaraţiile, 
interogatoriul lui Darryl Beer? 

— Eu nu consider deloc necesar! mormăi Charlie, 
sticlindu-i ochii de indignare. Beer a mărturisit. Ce naibii, 
David Fancourt era la Londra în seara când nevastă-sa a 
fost ucisă! Domnule inspector, gândiţi-vă la asta. Fancourt 
a părăsit-o pe Cryer, spuse ea, frunzărind carnetul de 
buzunar în căutarea unor argumente pentru afirmaţia ei. 
Era prea dominantă, a zis el. Voia să ia ea toate deciziile 
privind copilul, chiar şi înainte ca acesta să se fi născut, nu 
l-a lăsat pe Fancourt să aibă un cuvânt de spus nici măcar 
în privinţa numelui. Era autoritară şi despotică, încerca să-l 
subjuge complet, e limpede. Fancourt a îndurat o vreme, în 
principal fiindcă era jenat să se despartă atât de repede 
după cununie, însă până la urmă nu a mai putut suporta. 
Era scârbit, efectiv, de Cryer, când au ajuns să se separe. | 
se părea, şi aici citez, „respingătoare fizic şi anostă”, însă 
nu o ura. A răsuflat uşurat când a scăpat de ea. Mă îndoiesc 
că ar fi putut să fie atât de înflăcărat de pasiune, încât să o 
înjunghie cu cuțitul de bucătărie. Işi găsise o altă femeie, 
pe Alice, cu care era fericit. Îi mergea şi lui bine, în sfârşit. 
Nu a trebuit să îi dea niciun fel de pensie alimentară lui 
Cryer. Tipa câştiga o groază de bani, mult mai mult decât 


el. Şi, atunci, întreb: de ce să o fi omorât? 

— Înseamnă că Darryl Beer era „înflăcărat de pasiune” 
faţă de Cryer, din moment ce susţii că e/ a înjunghiat-o? 
întrebă Simon. 

— E cu totul altceva, ce naiba, ştii foarte bine şi tu, se 
răţoi Charlie. 

— Fiul lui Fancourt s-a mutat la el după moartea lui 
Cryer, remarcă Proust, încreţind nasul, de parcă toate 
aceste detalii precise i s-ar fi părut dezgustătoare sau 
plictisitoare. Maică-sa, înţeleg, era fericită să poată face pe 
bona fără simbrie, iar Fancourt era liber să umble brambura 
cu noua lui iubită. O situaţie pe placul tuturor. lată ceea ce 
eu aş numi un motiv viabil. 

Charlie scutură din cap. 

— Domnule inspector, dumneavoastră nu îl cunoaşteţi. 
Tot ce îşi dorea Fancourt, după despărţirea de Laura, era să 
îşi refacă viaţa, alături de o altă femeie. A o ucide pe Laura 
presupunea riscul de a ajunge la închisoare. Alice Fancourt, 
pe de altă parte... Pe ea mi-o pot imagina asumându-şi un 
asemenea risc nesăbuit. 

— Ţi-o poţi imagina, rânji Proust, batjocoritor. Dacă aş 
vrea să lucrez cu John Lennon, aş angaja o clarvăzătoare. 

— Domnule inspector, dacă îmi permiteţi doar... insistă 
Simon, pregătindu-se să-i împărtăşească o parte din 
rezultatele reflecţiei lui profunde, aşa cum îi ceruse Proust. 
leri m-am uitat prin dosarele cazului Laura Cryer. 

— Mda, înseamnă că îmi ceri permisiunea pentru un lucru 
pe care l-ai făcut deja, comentă Proust, părând însă 
interesat de subiect. 

Atmosfera apăsătoare începea să se mai însenineze, cu 
un efect benefic asupra tuturor. 

— Am observat câteva lucruri care nu mi s-au părut chiar 
în regulă. Nu s-au găsit zgârieturi sau tăieturi pe braţele 
sau mâinile lui Cryer, aşa cum ar fi fost logic, dacă pornim 
de la premisa că Beer a vrut să-i înşface poşeta, iar Cryer a 
opus rezistenţă. 


După cum arăta, ai fi zis că Charlie se preschimbase într- 
o stană de piatră. 

— Nu neapărat, spuse Chris Gibbs. E uşor să ne 
imaginăm că Beer a intrat în panică şi i-a împlântat cuțitul 
drept în piept. Cum ştim că a făcut, de fapt. 

— In această eventualitate, Cryer ar fi încetat să se mai 
zbată destul de repede după acea lovitură fatală. Şi, atunci, 
de ce s-au găsit pe corpul ei atât de multe fire din părul lui 
Beer şi particule din epiderma lui? Mai ales că sub unghiile 
victimei nu s-au descoperit urme de piele de la o altă 
persoană. 

— Absolut normal, spuse Charlie. Cryer ţinea geanta cu 
ambele mâini, ca să nu i-o smulgă Beer. Cât despre firele 
de păr şi particulele de epidermă de pe corpul victimei, 
este posibil ca Beer să se fi aplecat peste ea, după ce a 
văzut că e moartă. O fi vrut să îi umble prin buzunare, ca să 
vadă dacă nu mai avea asupra ei şi alte lucruri de valoare. 

— Dar, atunci, de ce a retezat cu cuțitul cureaua de la 
geantă? spuse Simon, care purtase deja în gând acest 
dialog în contradictoriu. Cureaua a fost retezată la ambele 
capete. O operaţiune destul de lungă şi laborioasă, în cazul 
unei poşete din piele de bună calitate. Dacă Laura Cryer ar 
fi zăcut într-o baltă de sânge, după acea unică înjunghiere 
ucigaşă, Beer ar fi avut posibilitatea să îi ia poşeta dintr-o 
singură mişcare. 

— Poate că victima îşi pusese cureaua genţii de-a 
curmezişul peste piept, sugeră Sellers. O mulţime de femei 
poartă genţile aşa. Când s-a prăbuşit pe jos, e posibil ca 
poşeta să-i fi rămas prinsă sub ea. Dacă Beer nu purta 
mănuşi, e de presupus că nu a vrut să o atingă cu mâinile 
goale, nu? 

— Cureaua genţii a fost găsită lângă cadavrul lui Cryer, 
nu dedesubt, zise Simon, uluit că trebuia să-i explice lui 
Sellers un lucru atât de elementar, mai ales că acesta se 
ocupase de caz. 

Cum era posibil ca niciun membru al echipei să nu fi 


sesizat acest amănunt esenţial? Ce naiba se întâmpla cu 
oamenii ăştia? 

— Pur şi simplu, nu concordă. E ca şi cum cureaua ar fi 
fost retezată şi lăsată lângă trupul victimei intenţionat, 
pentru a atrage atenţia asupra poşetei care dispăruse. 
Pentru a lăsa impresia că motivul agresiunii fusese o 
tâlhărie, care degenerase în omucidere prin înjunghiere. 

Proust părea îngrijorat. 

— Zailer, vreau să iei totul la puricat din nou. Du-te să 
vorbeşti cu Beer, să vedem ce are de spus licheaua aia. 
Oricum, mâine va apărea în toate ziarele, din câte mi-a 
spus biroul de presă. Nu ştiu care gazetăraş a dibuit că 
există o legătură între numele Cryer şi Fancourt. Dacă se 
află că nu am redeschis cazul Cryer, ne vor acuza de 
neglijenţă, dacă nu chiar de prostie de-a dreptul. Şi ar avea 
dreptate! 

Vasăzică asta îl făcuse pe inspector să întoarcă foaia: 
teama de a nu intra în gura presei de scandal. Nimic, de 
fapt, din tot ce spusese Simon. De parcă ar fi fost invizibil, 
se gândi polițistul, indignat. 

Proust se uită pătrunzător la Charlie: 

— Toate observaţiile lui Waterhouse mi se par valabile. 
Ar fi trebuit să vă ocupați deja de aceste chestiuni. 

Roşie la faţă, Charlie băgase capul în pământ. Simon ştia 
că ea nu avea să înghită uşor această umilinţă. Tăceau toţi. 
Simon se aştepta ca Proust să mai atenueze din duritatea 
loviturii, spunând eventual: „E doar o formalitate, desigur. 
Aşa cum subliniază judicios sergentul Zailer, Beer este 
incontestabil vinovat.” Însă îndulcirea pilulei nu era 
specialitatea lui Proust, care încheie sec: 

— Zailer, vino, te rog, la mine în birou. Acum! 

Lui Charlie nu-i rămânea decât să îl urmeze în cabina 
numită pompos „birou”. În mod ilogic, Simon se simţea 
vinovat, ca un delator. Aiurea, mai bine să nu se mai 
gândească la asemenea prostii. In fond, nu făcuse decât să 
picure un pic de raționalitate în desfăşurarea anchetei. 


Charlie îşi pusese parcă în gând să pară obtuză. Oare era 
modul ei de a-i face în ciudă? Sellers îi trase un cot lui 
Simon. 

— O să fie nevoie de multe pupături în fund, de data 
asta, dacă şefa vrea să iasă basma curată, zise el. 


19 


Luni, 29 septembrie 2003 


Nu mi-e deloc mai bine după întâlnirea cu Simon, ba 
dimpotrivă. Parchez maşina şi mă pregătesc, încă o dată, 
să intru în clădirea aceasta mare, albă şi rece, unde se 
presupune că ar trebui să mă simt acasă. O văd pe 
Vivienne urmărindu-mă de la fereastra din camera lui 
Florence. Nu se retrage când vede că ridic privirea spre ea. 
Dar nici nu flutură din mână şi nici nu zâmbeşte. Ochii ei 
seamănă cu două radare fine, urmărindu-mă cum înaintez 
pe alee. 

Când deschid uşa, Vivienne este în hol. Nu înţeleg cum a 
putut să ajungă acolo atât de repede. Vivienne izbuteşte să 
fie pretutindeni, deşi niciodată nu am văzut-o grăbindu-se 
sau sforţându-se pentru asta. David stă în spatele ei, 
pândind cu nesaţ. Nici măcar nu se uită la mine când intru. 
Îşi umezeşte buza de jos, cu nervozitate, aşteptând ca 
maică-sa să vorbească. 

— Unde este Păpuşa? întreb eu, neauzind niciun zgomot 
de bebeluş, ci doar liniştea care vibrează parcă prin casă. O 
tăcere care urlă a pustiu. Unde este? insist eu, panicată. 

Niciun răspuns. 

— Ce-aţi făcut cu ea? 

— Alice, unde-ai umblat? zice Vivienne. Credeam că între 
noi două nu există secrete. Eu am avut încredere în tine şi 
mă aşteptam să ai şi tu încredere în mine. 

— Ce vrei să spui, nu înţeleg? 

— M-ai minţit. Ai zis că ieşi în oraş, la cumpărături. 

— N-am găsit nimic din ce voiam să iau. 

O minciună jalnică, îmi dau seama acum. De parcă, 
disperată cum sunt, mi-ar mai arde mie de cumpărături! 
Probabil că Vivienne a sesizat imediat că povestea asta era 


cusută cu aţă albă. 

— Ai fost la secţia de poliţie, aşa-i? A sunat polițistul 
acela de la investigaţii criminale, Waterhouse. l-ai spus într- 
adevăr că telefonul mobil ţi-a fost furat? accentuă ea cu 
scârbă ultimul cuvânt. 

— Plecasem la cumpărături, spun eu, reflectând rapid. 
Dar pe urmă am observat că telefonul nu era în geantă... 

— Polițistul criminalist Waterhouse zicea că erai isterică. 
Părea deosebit de îngrijorat din cauza ta. Şi eu sunt foarte 
îngrijorată. 

Sfidarea ţâşneşte din mine ca o fântână: 

— Telefonul era în geantă azi-dimineaţă şi ştiu precis că 
eu nu l-am scos de-acolo! Unul dintre voi doi mi-a umblat în 
poşetă. Nu aveţi niciun drept să-mi luaţi lucrurile fără 
permisiunea mea! Ştiu, mă credeţi amândoi bolnavă la cap, 
şi Simon de asemenea, dar chiar şi oamenii bolnavi au 
dreptul să nu li se fure bunurile! 

— Simon, mormăi David în barbă. 

Unica lui contribuţie la conversaţie. 

— Alice, tu nu-ţi dai seama cât de irațional vorbeşti? 
spune Vivienne, cu blândeţe. Rătăceşti un obiect şi primul 
tău gând este să implici politia. Ţi-am găsit telefonul în 
camera ta, după ce ai plecat. Nu ţi l-a ascuns nimeni 
nicăieri. 

— Unde e Păpuşa? întreb eu, din nou. 

— Fiecare lucru la timpul său. 

Vivienne nu a fost niciodată adepta unui dialog firesc şi 
fluent. Când era mică, una dintre marotele ei era să 
aştearnă pe hârtie un fel de ordine de zi, pentru fiecare 
dejun al familiei. Vivienne, mama ei şi tatăl ei luau cuvântul 
pe rând, pentru a-şi rosti „raportul zilnic”, cum îl numea 
Vivienne. Intotdeauna, ei îi venea rândul prima; în plus, 
compunea şi dările de seamă aferente, într-un caiet. 

— Perfect. Unde-i telefonul? îl vreau înapoi. Dă-mi-l 
imediat! 

Vivienne oftează. 


— Alice, ce te-a apucat? L-am pus în bucătărie. Fetiţa 
doarme. Nu există niciun fel de conspirație împotriva ta. 
David şi eu suntem amândoi foarte neliniştiţi de starea ta. 
De ce ne-ai minţit? 

Orice observator imparţial ar vedea o doamnă blajină, de 
vârstă mijlocie, care încearcă zadarnic să discute raţional 
cu o dementă răvăşită la faţă, îmbrăcată într-o rochie verde 
care îi vine prost. 

Semnele extenuării mi se împlântă în creier ca nişte 
cârcei. Pe sub pleoape parcă am nisip şi tendoanele 
ambelor mâini mă dor, cum mi se întâmplă întotdeauna din 
cauza lipsei de somn. Nu mai vreau să vorbesc. Îmbrâncind- 
o pe Vivienne, fug sus, pe scări. 

Când ajung la camera copilului, deschid uşa brusc, mai 
violent decât aş fi vrut. Se izbeşte zgomotos de perete. Aud 
paşi urcând scările în urma mea. Păpuşa nu este în pătuţ. 
Mă răsucesc pe călcâie, sperând să o văd în coşuleţ sau în 
scăunelul-balansoar, dar fetiţa nu este nicăieri în cameră. 

Vreau să ies, dar când mă apropii de prag uşa se închide 
subit, împinsă din exterior. O cheie este învârtită în 
broască. 

— Unde e fata? răcnesc eu. Ziceai că doarme! Măcar 
lasă-mă să o văd, te rog! 

Cuvintele mele sunt urlete prăvâălindu-se ca o avalanşă 
de pietre. E înspăimântător, dar mi-am pierdut orice 
control. 

— Alice! Vivienne este pe palier, însă eu aud o voce 
lipsită de trup. Te rog, încearcă să te calmezi. Fetiţa 
doarme în salonaş. Nu a păţit nimic, se simte minunat. Dar 
tu te comporţi ca o descreierată, Alice. Nu-ţi pot permite să 
bântui prin casă în halul în care eşti. Mi-e teamă să nu 
comiţi vreo nesăbuinţă, punând în pericol viaţa ta sau a 
copilului. 

Mă las în genunchi şi îmi reazem capul de uşă. 

— Dă-mi drumul de-aici, mă tânguiesc, ştiind că e 
zadarnic. 


Imaginea Laurei îmi apare în minte. Cum s-ar mai prăpădi 
ea de râs, dacă m-ar putea vedea acum. 

Mă chircesc pe jos şi plâng, lăsând lacrimile să-mi curgă 
şiroaie, până când simt că mi s-a udat corsajul, îmi dau 
seama brusc că tot cu oribilitatea asta de rochie verde 
eram îmbrăcată şi cu prilejul unicei mele întâlniri cu Laura; 
ştiu că am vărsat lacrimi amare şi atunci, după ce Laura a 
plecat şi mi-am dat că îşi bătuse joc de mine. Poate aşa se 
explică de ce urăsc atât de crâncen această rochie. 

Întâmplarea s-a petrecut în perioada când lucram încă la 
Londra, înainte de a mă muta cu David. Laura s-a înscris 
pentru o consultaţie la cabinetul meu, folosind un nume 
fals, Maggie Royle. Am aflat ulterior că aşa o chema pe 
mama ei, înainte de a se mărita cu Roger Cryer. l-am 
cunoscut pe părinţii Laurei la înmormântare, când am avut 
naivitatea şi trufia de a mă simţi jignită de atitudinea lor 
glacială faţă de mine. 

Eu şi David nu am vrut să mergem la înmormântarea 
Laurei, dar Vivienne a insistat, spunând ceva bizar: „N-ar 
trebui să nu mergeţi”, când mult mai normal ar fi fost să 
spună: „Ar trebui să mergeţi”. Vivienne se referea, 
presupun, la importanţa de a-ţi face datoria de bunăvoie, 
nu împins de la spate. 

Maggie Royle figura prima pe lista consultaţiilor pe care 
le aveam programate în ziua aceea. A ţinut neapărat să ne 
vedem dimineaţa devreme, din cauză că trebuia să ajungă 
la ora zece la o şedinţă pe care o avea la serviciu. La 
telefon, am întrebat-o, cum procedez întotdeauna în cazul 
unui pacient nou, cu ce se ocupa. Mi-a spus că lucrează în 
„cercetare”, ceea ce presupun că era adevărat. Laura era 
un specialist de mare clasă în domeniul terapiei genetice, 
însă evita sistematic să menţioneze cuvântul „ştiinţă”. 

Când a venit la cabinetul meu din Ealing, era complet 
fardată, însă discret, şi purta un taior bleumarin Yves St. 
Laurent, acelaşi în care a fost găsită moartă. Ştiu asta de la 
Vivienne. „Materialul era îmbibat de sânge”, mi-a zis ea. lar 


apoi, ca şi cum s-ar fi gândit mai bine, a adăugat: „Sângele 
este destul de vâscos, să ştii. Ca uleiurile folosite în 
pictură.” Vivienne nu face niciun secret din faptul că a fost 
extrem de încântată atunci când Felix s-a mutat la Ulmi. 
„ŞI, de-atunci, a fost atât de frumos aici”, spune ea. „Mă 
adoră.” Cred că Vivienne este, în mod real, incapabilă să 
facă deosebirea între cel mai bun deznodământ pentru toţi 
cei vizaţi şi ceea ce ea, personal, îşi doreşte, de fapt. 

Laura era minionă, cu mâini şi picioare mici ca de copil, 
însă încălţată cu nişte pantofi de piele, cu botul pătrat şi cu 
toc înalt, părea aproape la fel de înaltă ca mine. M-a frapat 
tenul ei. Avea pielea măslinie, dar în contrast cu albastrul 
viu al ochilor şi cu albul strălucitor din jurul irisurilor, părea 
pământie la faţă. Avea părul lung, aproape negru şi foarte 
creţ. Gura avea buze pline şi o uşoară supraocluzie, însă, pe 
ansamblu, efectul nu era neatrăgător. Imi amintesc că mi-a 
făcut impresia unei persoane puternice, sigură de sine, iar 
faptul că apelase la ajutorul meu nu putea decât să mă 
flateze. Eram nerăbdătoare - mai mult decât sunt 
îndeobşte - să aflu ce o adusese la mine. Mulţi dintre 
pacienţii mei arătau jerpeliţi şi demoralizaţi; în comparaţie 
cu ei, ea părea să se situeze la polul opus. 

Ne-am dat mâna şi ne-am zâmbit, iar apoi am rugat-o să 
ia loc. S-a instalat pe canapeaua din faţa mea, încrucişând 
picioarele atât la glezne, cât şi la genunchi, şi 
împreunându-şi mâinile în poală. 

l-am cerut, aşa cum procedez cu toţi pacienţii mei la 
prima şedinţă, să îmi povestească despre ea cât mai mult 
cu putinţă, tot ceea ce considera că era relevant. Este mai 
comod să tratezi pacienţii vorbăreţi, fiindcă sunt cooperanţi 
şi îţi dezvăluie atât de multe lucruri despre ei, iar Laura 
făcea parte din categoria lor. Pe măsură ce vorbea, 
căpătăm convingerea că voi putea să o ajut. 

Mi-e jenă, acum, când mă gândesc cum şedeam eu 
acolo, mişcând încurajator din cap şi luându-mi notițe, iar în 
tot acest răstimp Laura jubila în sinea ei, probabil, 


constatând cât de naivă şi proastă eram. Nici nu ştiam 
măcar cum arăta nevasta lui David. Laura contase, 
pesemne, pe acest lucru, ştiind că David avea să distrugă 
orice mărturii fotografice legate de persoana ei şi de 
căsnicia lor, de îndată ce relaţiile dintre ei s-au înrăutățit. 

Avea o voce profundă şi gravă. Mă gândeam că mi-ar fi 
plăcut să mă împrietenesc cu ea. 

— Eu şi soţul meu ne-am separat recent, a spus ea. 
Suntem în divorţ. 

— Îmi pare rău. 

— N-ai de ce. Îmi este cu mult mai bine aşa. Însă divorţul 
nu mă satisface ca idee, continuă ea, cu râset amar. Mi-aş 
dori să pot obţine cumva o anulare a căsătoriei, un fel de 
certificat sau document oficial, care să ateste că nu am fost 
niciodată căsătoriţi. Să şterg complet senzaţia de întinare, 
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Păcat că nu sunt 
catolică. 

— Cât timp aţi fost împreună? 

Mă întrebam dacă soţul ei era un tip violent. 

— Unsprezece luni mizerabile. Ne-am combinat, am 
rămas însărcinată, el m-a cerut de nevastă, restul ţi-l poţi 
imagina şi singură. La momentul respectiv, părea o idee 
bună. Cred că am convieţuit ca soţ şi soţie - deşi ordinea 
corectă ar fi soţie şi soţ - timp de două luni, după care l-am 
părăsit. 

— Şi aveţi un copil împreună? 

Laura a dat afirmativ din cap. 

— Dar... de ce l-ai părăsit? 

— Am constatat că bărbatul meu era posedat. 

In profesia mea, întâlnesc mereu oameni care îmi spun 
tot felul de lucruri stranii. Bunăoară, după întâlnirea cu 
Maggie Royle, era programat un pacient care se înfuria 
necontrolabil ori de cât ori auzea vreun străin rostindu-i 
numele, chiar dacă acel individ se referea la cu totul altă 
persoană, care, întâmplător, purta acelaşi nume. Nu o dată, 
din cauza acestei fobii, pacientul meu ajunsese să sară la 


bătaie prin diverse cârciumi. 

Totuşi, m-am mirat când am auzit-o pe Maggie Royle 
folosind cuvântul „posedat”. Părea o femeie atât de 
raţională, atât de profesională în taiorul ei elegant. 
Nicidecum genul de persoană de la care te-ai fi aşteptat să 
creadă în stafii. 

— Îi permit să vadă copilul minimul de timp necesar şi 
întotdeauna sub supravegherea mea, continuă ea. Mi-aş 
dori să îi interzic complet orice contact cu copilul, însă nu 
cred că e posibil. Nu te nelinişti, ştiu că asta nu intră în 
specialitatea ta; eşti homeopat, nu avocat. Am un avocat 
bun. 

— Când spui posedat... am tatonat eu terenul. 

— Da? 

— Înţelegi prin asta ceea ce presupun eu? 

Laura se holba la mine, cu un aer inexpresiv. 

— Nu ştiu ce presupui dumneata că înţeleg eu prin asta, 
a spus ea după un timp. 

— Poţi să defineşti noţiunea de „posedat”? 

— Acaparat de spiritul altcuiva. 

— Un spirit malefic? am întrebat eu. 

— O, da, confirmă ea, dându-şi la o parte firele de păr 
care i se răsfiraseră peste ochi. Foarte malefic. 

Unii oameni, deşi foarte tulburaţi psihic, par perfect 
normali, iniţial, nedezvăluindu-şi adevărata faţă decât după 
ce vorbeşti mult cu ei. M-am decis să îi fac jocul lui Maggie 
Royle, în speranţa de a mă putea lămuri în privinţa maniilor 
ei. Dacă aveam să descopăr, aşa cum intuiam de fapt, că 
boala ei psihică era mult prea gravă pentru a putea fi 
tratată eficient de către mine, intenţionam să o trimit la un 
psihiatru. 

— Este vorba despre spiritul unui mort? am întrebat eu. 

— Un mort? a repetat ea, râzând. Adică, o stafie? 

— Da. 

Aplecându-se în faţă, a trecut la atac: 

— Dumneata crezi în stafii? a zis ea, dându-şi aere. 


— Deocamdată, să ne concentrăm la ceea ce crezi 
dumneata. 

— Eu sunt specialist în domeniul ştiinţelor. Eu cred în 
lumea materială. 

Mi-ar plăcea să spun că în acel moment în mintea mea ar 
fi început să pâlpâie un semnal de alarmă, dar n-a fost aşa. 
Nu aveam niciun motiv să cred că femeia din faţa mea 
putea fi altcineva decât Maggie Royle. 

— Nu cred în homeopatie, a continuat ea. Îmi vei da un 
fel de leacuri la sfârşitul acestei consultaţii, aşa-i? 

— Da, dar nu e nevoie să ne gândim la asta de pe-acum. 
Hai să ne concentrăm asupra... 

— Şi în ce vor consta aceste leacuri? Ce vor conţine? 

— Asta depinde de ceea ce voi considera că e nevoie în 
cazul dumitale, în baza informaţiilor pe care mi le-ai dat, 
am zâmbit eu cu amabilitate. E prematur să mă pronunţ. 

— Am citit undeva că remediile homeopatice nu sunt 
decât nişte pastile de zahăr dizolvat în apă. Şi că dacă le-ai 
supune unei analize chimice, nu ai descoperi nicio altă 
substanţă, a surâs ea, foarte mulţumită de sine. Cum îţi 
spuneam, eu sunt specialist în ştiinţe. 

Nu îmi convenea că deviase conversaţia noastră în mod 
atât de agresiv şi nici nu îmi plăcea deloc această mânie 
generală care emana din ea, însă era şedinţa ei, pentru 
care plătea patruzeci de lire sterline pe oră. Eram obligată 
să o las să vorbească despre ceea ce considera că era 
important pentru ea. Am încercat să-mi păstrez calmul; 
ştiam că unii pacienţi simțeau nevoia să li se reconfirme 
eficienţa homeopatiei, pentru a se putea relaxa complet în 
timpul terapiei. 

— E adevărat, am spus eu. Substanțele pe care noi le 
dizolvăm în apă pentru a crea remediile homeopatice au 
fost diluate de atâtea ori, încât nu se mai păstrează nicio 
urmă chimică a substanţei originale, indiferent că este 
vorba despre cafeină, venin de şarpe, arsenic... 

— Arsenic? a repetat Laura, ridicând două arcuri subţiri 


de sprâncene impecabil pensate. Splendid! 

— De fapt, cu cât diluarea propriu-zisă este mai intensă, 
cu atât efectul devine mai puternic. Ştiu că pare 
neverosimil, însă experţii încep abia acum să înţeleagă 
exact cum funcţionează homeopatia. Este un proces în care 
substanţa originală îşi lasă amprenta structurii ei 
moleculare asupra compoziţiei apei. Fenomenul are 
legătură mai degrabă cu fizica cuantică, decât cu chimia. 

— În viaţa mea n-am auzit o tâmpenie mai crasă! a 
exclamat Laura, ca şi cum afirmaţia ei ar fi avut scopul să 
mă convingă, nu pur şi simplu intenţia de a mă jigni. Nu-i 
aşa că, în realitate, ceea ce se petrece aici în această 
dimineaţă se rezumă la faptul că eu îţi voi da ţine o sumă 
din banii mei munciţi din greu, în schimbul unei sticle cu 
apă? 

— Maggie... 

Voiam să spun ceva despre ostilitatea ei, care mă putea 
împiedica să o tratez eficient. 

— Nu mă cheamă aşa, a zâmbit ea calmă, încrucişând 
braţele la piept. 

— Poftim? 

Nici atunci măcar nu am ghicit adevărata ei identitate. 

— Nu sunt Maggie Royle. 

— Eşti ziaristă? am întrebat eu, temându-mă ca vreunul 
dintre ziarele de scandal să nu-mi fi întins vreo cursă, ştiut 
fiind că medicina alternativa reprezintă calul lor de bătaie. 

— Ţi-am spus deja, sunt specialist în ştiinţe. Întrebarea 
este - tu ce eşti? Crezi într-adevăr în balivernele astea cu 
care tromboneşti lumea sau, în sinea ta, râzi copios de 
bieţii fraierii pe care îi exploatezi? Probabil că se câştigă 
bani frumoşi. Trebuie că eşti înstărită, nu glumă. Haide, 
povesteşte-mi şi mie! Promit că nu spun nimănui. Eşti o 
impostoare? 

M-am ridicat în picioare. 

— Mă văd obligată să îţi cer să pleci, am spus, arătând 
spre uşă. 


— Cum, pentru mine n-ai niciun sfat? Despre cum să-mi 
iert faptul că, din cauza unei pasiuni fizice trecătoare 
pentru David, mi-am distrus toată viaţa? 

— David? m-am auzit eu rostind. 

Dar nu numele m-a pus în gardă. Nu este un nume 
neobişnuit. Ci felul în care Laura l-a spus. Ca şi cum l-aş fi 
cunoscut. 

— Nu te mărita cu el, Alice. Scapă de el cât mai poţi încă. 
Şi, pentru numele lui Dumnezeu, să nu faci copii cu el. 

Căscasem probabil ochii mari de groază. Mă luase cu 
ameţeală. Micul meu univers confortabil se zdruncina din 
temelii. 

— Nu eşti o impostoare, aşa-i? oftă Laura, agasată. Eşti 
doar o fraieră şi tu. Veşti bune pentru David, veşti foarte 
proaste pentru tine. 

Comportamentul conflictual nu mi se potrivea, în general, 
însă de data asta eram ferm hotărâtă să îmi dovedesc 
loialitatea. 

— leşi afară de-aici! M-ai minţit şi ai profitat de 
bunăvoința mea... 

— Şi văd că a fost foarte uşor. Ascultă-mă pe mine, festa 
pe care ţi-am jucat-o eu pare o copilărie în comparaţie cu 
ceea ce îţi vor face David şi creatura aia de maică-sa. 

— David mă iubeşte. La fel şi Vivienne, i-am spus eu, 
răsucindu-mi pe deget inelul de logodnă, o bijuterie cu 
rubine şi diamante care îi aparținuse mamei lui Vivienne. 

Când l-am primit de la Vivienne, am fost atât de 
înduioşată, încât am izbucnit în lacrimi. Nu vrusese să i-l 
dea Laurei, aşa mi-a spus atunci. Dar a vrut să mi-l ofere 
mie. 

— Mi-e milă de tine. Nici măcar nu îi recunosc în 
descrierea ta... 

— Aşteaptă şi te vei convinge, a râs ea, dispreţuitor. 

Eram amândouă în picioare acum, faţă în faţă. 

— l-ai prezentat ca pe nişte caricaturi dintr-o melodramă 
a epocii victoriene. Cu ce ţi-au greşit David şi Vivienne, ca 


să merite să te porţi aşa cu ei şi să-i împiedici să-l vadă pe 
Felix? Vivienne ar fi o bunică extraordinară, dar tu o privezi 
de acest drept. Crezi că e corect faţă de Felix? 

— Nu-ţi permit să  terfeleşti numele fiului meu, 
amestecându-l în chestia asta! s-a răstit Laura, cu faţa 
schimonosită de furie. 

— Poate că exact asta te sperie, ideea că ar putea să 
devină mai apropiată de fiul tău, decât eşti tu. 

Oricât de oribil a fost acest episod cu Laura, mi-aduc 
aminte cât am fost de bucuroasă, totuşi, că aveam prilejul 
de a o apăra pe Vivienne împotriva principalei ei 
detractoare. Fiindcă şi Vivienne îmi luase mie apărarea, 
când unul dintre pacienţi m-a acuzat, într-o scrisoare, că i- 
aş fi dat false speranţe de însănătoşire. Vivienne a compus 
un răspuns prin care i-a demolat eşafodajul învinuirilor, 
folosind un limbaj deopotrivă politicos şi caustic. Pacientul 
mi-a scris din nou după câteva săptămâni, cerându-şi scuze 
în mod necondiţionat. 

— Replica aceasta ţi-a inoculat-o cumva tot Vivienne? a 
rânjit ironic Laura. Dă-mi voie să ghicesc: ratez posibilitatea 
de a fi o mamă bună şi de a făuri o legătură profundă cu 
Felix, fiindcă nu am renunţat la serviciu, dar totodată nu 
concep ca vidul imens pe care l-am lăsat în viaţa lui să fie 
umplut de altcineva. 

Staphysagria sau iarba-porcilor, cum se mai numeşte: 
remediul ideal pentru o persoană înverşunată, manifestând 
simptomele acestei biete femei maniace şi obsedate. 

— Chiar crezi că David şi Vivienne sunt nişte monştri? 
Mai bine zis, de ce consideri asta? Au omorât pe careva, au 
schingiuit pe cineva? Au comis un genocid? 

— Alice, trezeşte-te, a strigat Laura, zgâlţâindu-mă 
efectiv de umeri, atât de zdravăn, încât am simţit că 
tremură carnea pe mine şi m-a cuprins furia, la gândul că 
şi-a permis să mă atingă. Wu există David. Persoana pe 
care tu o cunoşti drept David Fancourt nu este o fiinţă 
umană, ci marioneta lui Vivienne. Vivienne zice „fără 


gimnastică în timpul sarcinii”, David e de acord. Vivienne 
zice că „învăţământul public iese aprioric din discuţie”, 
David este de acord. Personalitatea lui constă din câteva 
instincte formate pe jumătate, combinate cu nişte obsesii şi 
spaime, toate zornăind a pustiu într-un vid imens şi găunos. 

Am deschis uşa de la cabinet şi m-am rezemat de ea, 
simțind nevoia să mă sprijin de ceva. 

— Te rog, pleacă, am bâiguit, înspăimântată de grozăvia 
descrierii ei. 

Nu am crezut-o, dar nici nu aveam tăria să-mi golesc 
mintea complet de cuvintele ei. 

— Bine, a spus ea. 

Oftând, şi-a aranjat jacheta şi a păşit afară, brăzdând cu 
tocurile ei pătrate mocheta pufoasă din biroul meu. 

— Dar când va fi prea târziu, să nu vii plângând la mine. 

Acesta a fost ultimul lucru pe care mi l-a mai spus atunci, 
prima şi singura dată când am văzut-o, pe când era încă în 
viaţă. 

După moartea ei, la o bună bucată de timp mai târziu, 
am început să am nişte vise în care se făcea că-i vedeam 
mormântul. Cuvintele „să nu vii plângând la mine” erau 
gravate pe lespedea de un cenuşiu aproape verzui. Dar, în 
visele mele, noapte de noapte, apăreau oameni care se 
duceau plângând la ea: prieteni, rude, colegi. Mulţimi 
numeroase de persoane cernite, tulburate, mergeau la 
cimitir în fiecare zi şi plângeau, plângeau până li se umflau 
ochii şi faţa. Nu şi eu, totuşi. Eu nu m-am dus niciodată să 
plâng acolo. Eu eram singura persoană care se supunea. 


20 


6/10/03, 9:45 a.m. 


Când închise pe dinafară uşa de la biroul lui Proust, lui 
Charlie îi bubuia sângele în urechi. Era atât de furioasă, 
încât nu se încumeta să scoată vreun cuvânt. Prefera, în 
schimb, să numere până la zece foarte repede, reluând 
exerciţiul la infinit, şi să îşi spună în gând, cum făcea 
întotdeauna în momente de acest fel, că situaţia nu i se va 
părea mereu la fel de neagră ca acum. 

— Stai jos, sergent Zailer, spuse Proust, pe un ton 
plictisit. Nu vreau să lungim vorba, aşa că voi trece direct la 
subiect. Ai comis slăbiciunea de a lăsa ca sentimentele 
personale să-ţi afecteze activitatea profesională. lţi cer să 
încetezi. 

Charlie se holba la acul de cravată al inspectorului. Nu 
voia să ia loc. „Sentimentele personale”, cum le numise 
Proust, se prezentau acum, în sufletul ei, ca o artilerie de 
impulsuri ucigaşe incandescente, unul mai letal şi mai 
exploziv decât altul. Simţea exact ceea ce simţise după 
petrecerea de la Sellers de anul trecut: o stupefacţie 
zguduitoare, devastatoare, provocată de ceea ce fusese în 
stare Simon să-i facă. Simon, care din nou o rănise, o 
trădase şi o umilise în public. Nu l-ar fi costat nimic - 
absolut nimic - să-i fi mărturisit întâi ei, între patru ochi, 
ceea ce tocmai îi spusese lui Proust şi celorlalţi din echipă. 
Dar, nu. Simon preferase să treacă peste autoritatea ei, 
punând-o în situaţia de a sta prostită acolo, cu gura căscată 
ca un peşte în acvariu, în timp ce el îşi enunţa 
impresionantele teorii. 

— Domnule inspector, chiar dumneavoastră aţi 
supravegheat activitatea echipei mele în cazul anchetei 
privind omorul Laurei Cryer. Ştiţi, aşadar, la fel de bine ca 


mine că Darryl Beer este autorul crimei, spuse Charlie, 
făcând o pauză pentru a-şi trage sufletul. 

Era important să pară calmă, sigură de sine. Voia ca 
Proust să înţeleagă că nu se milogea de el, ci doar îi 
reamintea anumite fapte din trecut. 

— Darryl Beer şi-a recunoscut fapta. 

— Şi probabil că este vinovat, oftă Proust. Cu atât mai 
mult un motiv pentru noi să verificăm de două ori. 
Waterhouse a făcut câteva observații pertinente. 
Chestiunea legată de cureaua poşetei, în special, mi se 
pare o discordanţă ce necesită o analiză atentă. 

In viaţa ei, Charlie nu avusese o senzaţie mai penibilă: 
bineînţeles, cureaua poşetei constituia un aspect sensibil. Îi 
era ciudă că nu sesizase acest detaliu la vremea respectivă. 
Fiindcă avea pretenţii că era competentă pe plan 
profesional. Nu doar competentă, ci excelentă. Acesta era 
atuul ei, aceasta era compensarea la nivel de amor propriu 
pentru ceea ce adesea părea o viaţă personală 
nesatisfăcătoare. Nu suporta ideea că ar fi putut pierde şi 
această unică sursă de mândrie. 

— Zailer, am fost mulţumit la vremea respectivă, şi 
continui să fiu, de corectitudinea cu care aţi lucrat, tu şi 
echipa ta, spuse Proust. Cum afirmai adineaori, am 
supravegheat personal desfăşurarea anchetei, iar detaliul 
acela mi-a scăpat şi mie. Aveam confirmarea testului ADN, 
depoziţia inculpatului care a pledat vinovat, lipsa unui alibi 
solid, caracterul şi cazierul lui Darryl Beer - ştiu şi eu toate 
astea, da? 

Charlie încuviinţă din cap, simțindu-se îngrozitor de 
jenată. Proust era amabil cu ea. Pentru prima oară, de 
atâţia ani de când lucra cu el, simţea milă în vocea lui, ceea 
ce făcea ca această discuţie să i se pară şi mai chinuitoare. 

— Dar acum, continuă Proust, când această familie a 
revenit în atenţia noastră, iar Waterhouse a dibuit câteva... 
chichiţe, cum s-ar spune, trebuie să pornim din nou de la 
zero, să revedem fiecare document, fiecare alibi, cu şi mai 


multă meticulozitate chiar de data asta. Potrivit lui 
Waterhouse, înainte de a fi dată dispărută, Alice Fancourt 
părea bănuitoare şi speriată din cauza soţului ei. În opinia 
ei, acesta ştia că fiica lor fusese înlocuită cu un alt bebeluş, 
dar minţea intenţionat, negând acest lucru. 

— Domnule inspector, dar ati fost de acord cu mine că 
povestea cu bebeluşul era o aiureală. Aţi fost de acord s-o 
lăsăm baltă. 

Lui Charlie îi era ruşine de tonul ei plângăreţ, însă simţea 
că începea să-şi piardă bruma de calm de care mai era 
capabilă. lar dacă îl mai auzea o dată pe Proust referindu-se 
la Simon ca la un fel de oracol, precis avea să verse. 

Inspectorul se aşeză la masa lui de lucru şi, într-un gest 
reflexiv, îşi apropie palmele, formând o piramidă cu 
vârfurile degetelor lipite unele de altele. 

— Gândindu-mă mai bine, cred că s-ar putea să fi făcut o 
greşeală, spuse el, îmbrăcând haina umilinţei pentru prima 
oară la vârsta de cincizeci şi opt de ani. Ţinând seama că 
familia Fancourt ne era deja cunoscută în legătură cu un 
omor grav, s-ar fi cuvenit, probabil să luăm mult mai în 
serios povestea cu înlocuirea bebeluşului. Am fi putut 
efectua un test ADN... 

— Da, am fi putut, îl întrerupse Charlie nervoasă, dar la 
laborator ar fi durat câteva săptămâni până să ne dea 
rezultatele, iar între timp oricum Vivienne Fancourt ar fi 
aranjat să facă testele la o clinică privată! Exact așa aţi 
spus! 

Proust o străfulgeră cu privirea: 

— Sergent Zailer, ambiția dumitale de a avea dreptate 
tot timpul, cu orice preţ, este nepotrivită, asta ca să nu 
folosesc un termen chiar şi mai sugestiv. Dacă eu pot 
recunoaşte că am greşit, se cade să poţi face la fel şi 
dumneata. 

Charlie simţi că îi fuge pământul de sub picioare când 
auzi această nouă insultă. In plus, de când îl ştia ea pe 
Proust, nu se mai pomenise ca acesta să fi avut vreodată 


dubii în privinţa  justeţii comportamentului sau a 
raţionamentului său, ca acum. Nici n-ar fi mirat-o, de 
asemenea, dacă nemernicul de inspector ar fi afirmat 
dinadins că se înşelase, tocmai pentru a-i întinde ei o cursă 
şi a-i demonstra că, dintre ei doi, ea era, de fapt, persoana 
intransigentă. 

Nu putea pricepe de ce Proust ţinea cu atâta 
încrâncenare să aibă o părere aşa de proastă despre ea. 
Charlie nu era încăpăţânată şi nici iraţională, însă o 
îngrozea perspectiva unei ipostaze în care s-ar fi 
demonstrat că ea a fost imbecila din cauza căreia totul s-a 
dus de râpă. Când se gândea la unele lucruri pe care le 
spusese adineaori, la şedinţa cu membrii echipei, îi venea 
să urle de ciudă şi să bată cu pumnii în podea. Proust avea 
dreptate: nu făcea faţă situaţiei. Sentimentele ei pentru 
Simon distorsionau totul. Simţea nevoia să fie singură, cât 
mai repede cu putinţă. Furia clocotitoare îndreptată 
împotriva lui Simon trebuia înăbuşită, or aşa ceva nu era 
posibil, decât dacă rămânea doar ea faţă în faţă cu propriul 
sine. 

— Vreau să îl consideri pe David Fancourt drept primul 
suspect, îi ceru Proust. Vreau să îl cercetezi din toate 
unghiurile şi, de asemenea, vreau, ca ipoteză de lucru, să 
presupui că acest om poartă o vinovăţie, până când vei fi 
putut dovedi, dincolo de orice fărâmă de îndoială, că 
supoziţia nu se adevereşte. ţi spun şi ceea ce nu vreau: nu 
vreau să îl tratezi cu compasiune, doar fiindcă, în sinea ta, 
ai stabilit că are o soţie nebună, care îi face zile fripte şi 
care i-a răpit bebeluşul. Nu vreau să te aud povestindu-le 
celor din echipa ta despre „concluziile” la care ai ajuns, 
când de fapt nu dispui de niciun fel de probă pentru a-ţi 
susţine supoziţiile şi când există încă atât de multe 
necunoscute, încât a conchide ceva ar fi cel puţin prematur, 
ca să folosesc din nou un eufemism. E clar? 

Charlie confirmă, smucind din cap. Nu plânsese niciodată 
de faţă cu Proust sau cu vreun alt ofiţer de poliţie. Dacă 


păţea acum aşa ceva, îşi va da demisia. Simplu şi categoric. 

— Dă-i lui Waterhouse dosarele cazului Laura Cryer. 
Lasă-l să discute cu Beer şi cu oricine vrea el sau consideră 
că ar fi necesar. Şi nu interpreta situaţia ca pe un afront 
personal. Waterhouse nu a mai lucrat la cazul acesta, spre 
deosebire de tine, Sellers şi Gibbs, care v-aţi ocupat de 
anchetă. O nouă perspectivă poate fi utilă. Ei, bine? spuse 
Proust, ridicând sprâncenele şi bătând darabana pe birou. 

— Ei, bine, ce, domnule inspector? 

— Zailer, nu sunt un cretin. Ştiu că tragi nădejdea să mă 
molipsesc de vreo boală urâtă şi să mor în chinuri, pentru 
ca tu să poţi dănţui veselă pe mormântul meu, dar ţin să te 
asigur că furia ta turbată este deplasată. Incerc doar să te 
ajut să lucrezi mai eficient, atâta tot. Prea iei totul ca pe o 
ofensă personală, în momentul de faţă. Negi acest lucru? 

— Da, spuse Charlie automat. 

Şi-aşa îi era destul de greu, ca femeie, într-o asemenea 
funcţie, darămite dacă ar mai fi şi recunoscut că 
reacţionase, pur şi simplu, emoţional. 

— Vasăzică negi, repetă Proust, consternat. 

Charlie ştia că împinsese lucrurile prea departe. 

— Nu. Poate... îngăimă ea, simțind că îi ard obrajii. 

Dar era prea târziu. 

— Ţii morţiş ca Alice Fancourt să fie personajul negativ 
din piesă, fiindcă lui Waterhouse i se scurg ochii după ea. 
De când tipa a dispărut de-acasă, el umblă mereu ca o 
curcă plouată, cu o mutră veşnic aeriană, de parcă ar fi un 
puştan de treisprezece ani jelind după iubirea de-o vară. E- 
n stare să stea ore în şir zgâindu-se la poza ei de pe panou. 
lar tu eşti geloasă, pentru că ai vrea ca Simon să-ţi cadă ţie 
la aşternut. Ah, îmi pare rău dacă ţi-am rănit sensibilităţile 
delicate. Voi toţi vă închipuiţi despre mine că sunt un fel de 
tataie rupt de realitate, atunci când vine vorba despre viaţa 
personală, că sunt însurat de atâta vreme, încât am uitat 
cum e cu chestiile astea, însă, crede-mă, ştiu ce şi cum, la 
fel de bine ca oricare dintre voi. Aud aceleaşi bârfe pe care 


le aude toată lumea. În plus, până şi un prost ar vedea că 
pe tine te roade gelozia. Refuzi din start orice ipoteză în 
care Alice Fancourt ar apărea în altă postură decât aceea 
de pacoste isterică, pentru care nu merită să-ţi pierzi 
timpul. Atitudinea aceasta te împiedică să vezi lucrurile aşa 
cum sunt. 

— Şi Simon, el cu ce-i mai breaz? se răţoi Charlie la el. Vi 
se pare că el e obiectiv? Dacă pe mine mă consideraţi 
părtinitoare, de ce nu vorbiţi cu el, ca să vă lămuriţi? Din 
punctul lui de vedere, Alice Fancourt e o sfântă. Pe el de ce 
nu-l chemaţi aici, ca să-l luaţi la-ntrebări? El e cel care... 

— Destul! zbieră Proust, făcând-o pe Charlie să rămână 
cu gura căscată. Comportamentul acesta este sub 
demnitatea ta. Sau, mai bine zis, aşa ar trebui. A spune 
despre Waterhouse că este perfect ar fi o enormitate, ştiu 
asta, însă l-am urmărit îndeaproape şi, dacă tot insişti să 
facem comparații, impresia mea este că, în ceea ce 
priveşte gradul de discernământ al fiecăruia, el gândeşte 
mult mai lucid decât tine. 

Charlie se simţea de parcă ar fi lovit-o vreun obiect 
masiv. Ha, asta-i părerea ta, fiindcă habar n-ai de înlocuirea 
agendei de buzunar, plină de minciuni, ripostă ea în gând, 
şi nici de cele două întâlniri clandestine pe care le-a avut cu 
Alice Fancourt, fiindcă altminteri Simon ar fi rămas fără 
slujbă, dacă Charlie n-ar fi sărit să-l salveze! Şi ce naiba a 
vrut să însemne „Aud aceleaşi bârfe pe care le aude toată 
lumea”? Lui Charlie îi îngheţă sângele în vine când îşi dădu 
seama că nu era deloc exclus ca Proust să fie la curent cu 
ceea ce se întâmplase la petrecerea lui Sellers. Intotdeauna 
mizase pe faptul că Simon nu va spune nimic nimănui. 
Acum, nu mai era la fel de sigură. 

Şi, vrând parcă să-i mai răsucească o dată cuțitul în rană, 
Proust adăugă: 

— Vezi tu, Waterhouse are norocul de a fi înzestrat cu o 
calitate importantă, care la tine pară să lipsească, Zailer: 
îndoiala de sine. 


— Da, domnule inspector, scheună Charlie, care nu se 
simţise niciodată mai neajutorată, mai vulnerabilă, mai 
nevrednică de respect. 

Şi-ar fi dorit să fie altfel, nu conta cum, doar să nu mai fie 
ea. Îndoiala de sine? Proust se referise, probabil, la acele 
rare şi scurte intervale în care Simon renunţa la uluitoarea 
lui aroganță. 

— Trebuie să îţi vii în fire, Zailer. În loc să cauţi ca 
disperata pe cineva pe care să dai vina, adună-ţi minţile şi 
fă-ţi treaba cum se cuvine. Scutură-te de gelozia asta 
prostească şi gândeşte ca un om matur. Dacă Waterhouse 
nu se simte atras de tine, degeaba, n-ai ce face, crede-mă. 
Bun, am spus tot ce am avut de spus pe această temă, aşa 
că nu te mai rețin. 

Şi, fluturând din mână, îi dădu de înţeles să plece. Charlie 
se întoarse spre uşă. li venea să moară de ruşine. Ştia că 
Sellers, Gibbs şi Simon, care erau alături, în camera secţiei 
de investigaţii criminale, vor evita intenţionat să se uite în 
ochii ei atunci când va ieşi din biroul lui Proust. Nu putea 
concepe să se apuce să discute cu ei despre serviciu, ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar pe de altă parte, dacă se 
eschiva, colegii ei ar crede că se cuminţise după săpuneala 
pe care i-o trăsese Proust: nici ea nu ştia care variantă era 
mai oribilă. 

— A, Zailer? 

— Da? 

— Femeia aceea despre care i-a spus Alice Fancourt lui 
Waterhouse, tipa de la maternitate... 

— Mandy. Mă ocup să-i dau de urmă. 

Foarte bine, dacă Proust vrea să risipească banii poliţiei, 
dând curs elucubraţiilor lui Alice Fancourt, treaba lui, n-are 
decât să-şi pună şi el pielea la saramură şi să vadă cum e 
când pici de fazan! 

— N-ar strica să prelevăm nişte probe de ADN de la ea şi 
de la copilaşul ei, nu crezi? În felul ăsta, putem verifica 
dacă se potrivesc. 


Charlie încuviinţă din cap. De ce să nu preleveze, în fond, 
probe de ADN de la toţi copiii de sex feminin care s-au 
născut la Culver Valley General Hospital în ultimul an, ca să 
fim siguri, procedând în stilul regelui Irod? Era înfiorător de 
ridicol. 

leşind, închise cu grijă uşa de la biroul lui Proust şi trecu 
pe lângă membrii echipei ei, până ca vreunul să apuce să 
deschidă gura. Se îndrepta grăbită spre toaleta pentru 
femei. Era singurul loc unde se putea ascunde, în 
eventualitatea în care Simon s-ar fi gândit să vină după ea 
şi să o întrebe dacă se simţea bine. Nimic nu o enerva pe 
Charlie mai cumplit decât genul acesta de întrebare. 

În toaletă, se încuie în prima cabină, se rezemă de uşă şi 
respiră adânc, de câteva ori, reuşind să mai scape de 
încordarea care i se acumulase în organism. Apoi, se lăsă 
pe jos şi începu să plângă în hohote. 


21 


Marţi, 30 septembrie 2003 


Sunt aşezată în salonaş, buimacă de somn, la fel de 
dezorientată cum eram şi ieri, când nu dormisem deloc. În 
faţa mea, şade o femeie pe care n-am mai văzut-o 
niciodată. Îmi spune că e medic şi că se numeşte Rachel 
Anne. Nu ştiu dacă să o cred. Ar putea fi foarte bine vreo 
actriţă plătită de Vivienne, ca să facă pe doctoriţa cu mine. 
Este foarte tânără, înaltă, cu o faţă în formă de pară, 
blondă, tunsă scurt şi cu un ten foarte roz. Nu pare fardată 
deloc. Fiindcă nu poartă ciorapi lungi, observ că are pulpe 
groase, cu pete roşii şi firicele fine de păr. De fiecare dată 
când îmi prinde privirea, surâde radios. Ştiu că Vivienne 
trage cu urechea la uşă, pe coridor, nerăbdătoare să afle 
diagnosticul, oricare ar fi acesta. 

Dr. Allen se apleacă în faţă, mă prinde de mână şi mi-o 
strânge între palmele ei. 

— Nu-ţi mai face griji, Alice, spune ea. 

În viaţa mea n-am auzit o tâmpenie mai mare. Cine nu şi- 
ar face griji, dacă ar fi în locul meu? 

— Nu fi nervoasă. Facem noi, în curând, în aşa fel încât 
să te simţi mai bine! Şi surâde iarăşi radios, dându-mi o 
foaie de hârtie pe care sunt scrise nişte întrebări. Mi se 
întâmplă vreodată să vreau să-mi fac rău singură? Adesea, 
uneori, niciodată. Simt că nu am la ce să mai sper? Adesea, 
uneori, niciodată. 

— Ce-i chestia asta? întreb eu. 

Simt nevoia să mănânc ceva. Sunt leşinată de foame şi 
mă roade stomacul, ca şi cum aş avea înăuntru nişte 
gheare care scormonesc nesăţioase după hrană, dar nu 
găsesc nimic. 

— Este chestionarul pe care îl folosim în cazurile de 


depresie post-partum, spune dr. Allen. Ştiu la ce te gândeşti 
- formulare, formulare şi iar formulare! lţi dau perfectă 
dreptate. Completează la iuţeală imprimatul ăsta răsuflat şi 
pe urmă putem discuta ca lumea. 

— Unde este dr. Dhossajee? întreb eu. Prefer să discut cu 
medicul meu. 

— Doamna doctor este ocupată. Acesta este motivul 
pentru care am venit eu. Ce-ar fi acum să completezi 
formularul? Ai nevoie de ceva de scris? 

Scotocindu-se prin buzunar, scoate un pix albastru. 

Citesc toate întrebările. Sunt prea simpliste. 

— E inutil, spun eu. Întrebările acestea nu sunt adecvate 
pentru situaţia mea. Răspunsurile mele nu ne vor folosi la 
nimic. 

Dr. Allen mişcă din cap, cu un aer gânditor, aplecându-se 
în faţă: 

— Ai plâns în dimineaţa asta? întreabă ea. 

— Da. 

N-am făcut, practic, altceva în ultimele zile decât să 
plâng. Am plâns când Vivienne m-a încuiat în camera 
copilului. M-am ghemuit pe covor şi am bocit în hohote, 
strângându-l la piept pe Hector, ursuleţul de pluş al lui 
Florence, până când am adormit. Când m-am trezit din 
somn, după vreo şaisprezece ore, am plâns iarăşi. N-am 
mai văzut-o pe Păpuşă de când am fost în oraş ca să mă 
întâlnesc cu Simon. Imi doresc cu disperare să o văd, măcar 
o dată, chiar dacă nu mi se dă voie să o ating. 

— Sărăcuţa de tine! Cât de des ţi se întâmplă să plângi? 
se interesează dr. Allen, iar năzuinţa ei de a mă ajuta este 
aproape tangibilă. 

— Foarte des. Mai tot timpul. Dar asta este din cauză că 
fiica mea a fost răpită şi nu ştiu unde e, iar nimeni nu vrea 
să mă creadă. 

— Ai senzaţia că nimeni nu te crede? repetă dr. Allen, cu 
o expresie de parcă e gata să bufnească în plâns şi ea. 

— Exact. 


— Ai senzaţia că oamenii şi circumstanţele conspiră 
împotriva ta? 

— Da. Fiindcă ăsta e adevărul. Fiica mea a dispărut, iar 
eu nu pot demonstra acest lucru, nici în ochii soţului meu, 
şi nici în ochii poliţiei. Chestia asta este o realitate, nu o 
impresie, spun eu, pe un ton rece şi îndârit. 

A fost o vreme când puneam mult suflet în toate, dar de- 
atunci sufletul mi-a fost ucis. Nu mai există. 

— Bineînţeles! confirmă vehement dr. Allen. Şi eu cred cu 
fermitate că viaţa noastră afectivă este reală. lau foarte în 
serios sentimentele pacienţilor mei. Vreau să te ajut, Alice. 
Ai tot dreptul să simţi ceea ce simţi. Se întâmplă foarte 
frecvent ca o femeie care tocmai a născut să aibă cele mai 
insuportabile sentimente de persecuție, de alienare... 

— Doamnă doctor Allen, fiica mea a fost răpită. 

Pare siderată. 

— Păi... şi poliţia ce-a spus? 

— Nu vor să facă nimic, susţinând că nu există niciun 
motiv de a demara o anchetă. Refuză să mă creadă. 

Mă simt trădată când văd pe faţa ei că răsuflă uşurată. 
Acceptă bucuroasă ca opinia reprezentanţilor altei profesii 
să îi indice cum să procedeze cu mine. 

— Pari obosită, zice ea. Îţi voi prescrie nişte somnifere... 

— Nu, n-am nevoie de pastile. Tocmai am dormit peste 
douăsprezece ore. Îţi completez formularul, dar nu fac 
niciun fel de tratament. Nu sunt bolnavă. Dacă arăt obosită 
este fiindcă am dormit prea mult. Hai, dă-mi să scriu. 

lau pixul şi bifez strategic câteva căsuțe, încercând să las 
impresia că sunt cât mai echilibrată cu putinţă. 

— Cum te simţi din punct de vedere fizic, în general? mă 
întreabă ea. 

— Un pic ameţită, uneori, admit eu. Am ca un fel de 
vertij. 

— lei cumva Co-codamol? 

— Da. De-asta mă simt ameţită? 

— Este un analgezic foarte puternic. Cât timp a trecut de 


când ai făcut cezariana? 

— N-o să mai iau, am spus eu. 

Am nevoie să fiu cu capul limpede. N-am fost niciodată 
încântată să iau analgezice alopatice, dar Vivienne mi-a zis 
că îmi vor face bine. Am crezut-o. 

— Mai iau, de asemenea, două remedii homeopatice, 
Hypericum şi Gelsemium. 

— Asta e în regulă, zâmbeşte dr. Allen, cu un aer 
îngăduitor. S-ar putea să nu-ţi facă bine, dar nici rău, 
oricum. 

Fir-ai tu să fii de încrezută afurisită, zic în sinea mea. 

Îi dau înapoi chestionarul completat. Pentru un bonus de 
o sută de puncte: este Alice ţicnită sau nu? 

— Mulţumesc, se entuziasmează ea, de parcă i-aş fi 
înapoiat bijuteriile coroanei. 

Se apucă să citească răspunsurile mele cu mare 
concentrare, răsuflând greoi, de parcă s-ar fi căznit să dea 
de capăt unei probleme absconse. Parcă ar fi un cal. 

— Dacă fetiţa este bolnavă? murmur eu. Păpuşa. Dacă 
Păpuşa este bolnavă? Simt că îmi zbârnâie creierul de frică 
şi de emoția acestei idei inedite. Poate de-asta a vrut 
cineva să o schimbe cu Florence, care este sănătoasă. 

Mi-aduc aminte de testul Guthrie, când lui Florence i-au 
luat sânge din călcâi. David a glumit când a auzit cum se 
numeşte analiza, spunând că îi puneau, probabil, pe nou- 
născuţi să asculte câteva dintre cântecele lui Woody 
Guthrie”, pentru a vedea capacitatea lor de a le identifica. 
Rezultatele testului, în cazul lui Florence, au fost bune. 

— Pare sănătoasă, dar... poate... n-ai putea aranja să-i 
facem nişte analize fetiţei? Păpuşii, adică? spun eu, gâfâind 
deja surescitată. S-ar putea să fie asta! mormăi eu, 
frângându-mi mâinile. Şi dacă acesta este motivul pentru 
care Mandy a schimbat bebeluşii între ei sau, în fine, 
altcineva la rugămintea ei, înseamnă că Florence este 


5 Woodrow Wilson „Woody“ Guthrie (1912-1967), cântăreţ, compozitor 
și folkist american (n. tr.). 


teafără! Pricepi ce vreau să spun? 

Dr. Allen pare un pic speriată de mine. 

— Scuză-mă un moment, Alice, zice ea. Dau o fugă până 
afară ca să vorbesc ceva cu Vivienne. 

Dacă m-ar interesa cât de cât opinia ei, nu mi-ar conveni 
că vrea să discute întâi cu Vivienne şi nu cu mine, dar, din 
moment ce ştiu că nu sunt nebună, nu-mi pasă deloc ce 
spune sau cui. O văd ieşind repede din salonaş. Mai bine ar 
pleca de tot. Mai bine ar pleca de-aici toţi - ea, Vivienne, 
David, iar eu aş putea atunci să o iau cu mine pe Păpuşă şi 
să dispărem pentru totdeauna de la Ulmi. În felul acesta, 
David n-ar mai putea să mă tortureze niciodată. Dar ştiu că 
un gest de o asemenea spontaneitate ar fi sortit eşecului. 
Lumea ar remarca maşina mea. M-ar vedea împreună cu 
Păpuşa. Ne-ar prinde imediat şi ne-ar aduce înapoi aici. 

O aud pe dr. Allen vorbind cu Vivienne, afară pe hol, în 
dreptul uşii. 

— Ei, bine? se interesează Vivienne. Care-i verdictul? 

— Oh, Doamne! Starea ei mă îngrijorează efectiv, 
răspunde dr. Allen. 

Nu le pasă niciuneia că le pot auzi. Îi povesteşte lui 
Vivienne cam tot ce i-am spus eu. Am o senzaţie cumplită 
când o aud spunând că mi-aş dori ca Păpuşa să fie bolnavă, 
fiindcă lucrul acesta ar demonstra că Florence nu a păţit 
nimic. Cum poate să afirme aşa ceva, când eu nu vreau 
răul niciunui copil? 

— Uitaţi-vă aici, îi spune dr. Allen lui Vivienne. La 
întrebarea „Cât de des simţiţi că nu sunteţi capabilă să 
faceţi faţă împrejurărilor?”, ea a bifat „Niciodată”. Avem 
aici un semnal de alarmă esenţial. Orice femeie care a adus 
pe lume un copil simte, uneori, că e depăşită de situaţie. O 
reacţie absolut firească. Prin urmare, persoanele care 
neagă acest lucru... 

— ...se amăgesc singure, conchide Vivienne. 

— Exact. Şi riscă să aibă probleme. Fiindcă acest gen de 
negare exercită o presiune enormă asupra psihicului. În 


cele din urmă, ceva cedează, cu consecinţele de rigoare. 
Îmi pare nespus de rău, gângureşte dr. Allen. Cred că ar fi 
bine ca Alice să consulte un psihoterapeut sau un consilier 
de specialitate. 

Asta mi-ar conveni de minune, fiindcă profesia de 
psihoterapeut implică o atitudine favorabilă faţă de pacient. 
Aş suporta totul mai uşor dacă aş şti că măcar o persoană 
este de partea mea. Dar Vivienne nu ar permite niciodată 
ca mintea mea să încapă pe mâinile unui psihiatru 
competent. Are convingerea că această categorie de 
oameni încearcă să controleze gândirea semenilor lor. 

— ...pare o iluzie foarte ferm înrădăcinată, spune dr. 
Allen. 

— Ce te face să fii atât de sigură că este o iluzie? 
întreabă Vivienne. 

Inima mi se zbate violent în piept. De ce mi-am pierdut 
toată încrederea în mine însămi şi am ajuns să mă bucur la 
cel mai mic indiciu că nu sunt toţi împotriva mea? 

— Pot să-ţi pun o întrebare, doamnă dr. Allen? spune 
Vivienne. 

— Sigur că da. 

— Florence a supt cu biberonul de când s-a născut. Ea nu 
a vrut să o alăpteze. Fetiţa din camera de la etaj pare 
foarte încântată de laptele Cow and Gate, pe care îl bea 
Florence. Să deduc de aici că fetiţa aceasta poate fi 
Florence? 

Mişc aprobator din cap. Bună întrebarea. Vivienne are o 
minte deschisă. Încearcă să folosească logica în rezolvarea 
problemei. 

— Mda... ezită dr. Allen. E posibil ca un copil alăptat la 
sân să protesteze, dacă este înţărcat brusc şi trecut pe 
alimentaţia cu biberonul. Dar dacă a supt cu biberonul de la 
bun început... 

— Bine, dar există diferite formule de lapte praf, nu-i 
aşa? insistă agasată Vivienne. O înlocuire bruscă a formulei 
de lapte nu ar crea o reacţie de respingere din partea 


sugarului? 

— Poate da, poate nu. Produsul Cow and Gate este foarte 
popular pe piaţă. În plus, niciun sugar nu seamănă cu altul. 
Unii bebeluşi nu acceptă decât alăptarea, alţii se adaptează 
fericiţi la sistemul de alimentaţie artificială. Faptul că 
această fetiţă primeşte bine laptele uzual al lui Florence nu 
dovedeşte nimic, în nicio direcţie, spune dr. Allen, pe un ton 
ce denotă că abia aşteaptă să plece de-acolo. 

Se întreabă, probabil, dacă locatarii conacului Ulmii nu 
sunt cumva nebuni de legat, cu toţii. 

Prind un pic de curaj. În lipsa unei dovezi concrete, 
doamna doctor Allen şi Vivienne sunt complet derutate. Eu, 
în schimb, deşi amărâtă, chinuită de soţul meu, disperată 
de dorul fiicei mele şi fără nicio speranţă de a fi ajutată, am 
totuşi marele avantaj de a cunoaşte adevărul! 


22 


7/10/03, 2 p.m. 


Interogatoriile în incinta închisorilor, deşi inevitabile în 
meseria de poliţist, îl deranjaseră dintotdeauna pe Simon. 
Detesta să stea la coadă cu ceilalţi vizitatori, ştiind mai ales 
că unii dintre ei, lucru care îl deprima, aduceau pe furiş - 
uneori dosite în părţile lor intime - pachete de heroină, cu 
intenţia să le paseze celor dragi pe sub masă, la momentul 
oportun. Gardienii din penitenciar, majoritatea corupți, erau 
la curent cu această practică, dar nu făceau nimic pentru a 
o stopa. 

Simon stătea lângă nişte femeiuşti subnutrite şi 
dezmăţate, iubitele  diverşilor  terchea-berchea sau 
gangsteri dinăuntru, depinde de concepţia pe care o aveai. 
Fără ciorapi lungi, fetele aveau picioarele învineţite de frig. 
Se clătinau pe tocurile înalte ale pantofilor, se hlizeau şi 
şuşoteau între ele. Lui Simon nu-i scăpă cuvântul „caraliu”. 
Chiar şi fără uniformă, oamenii tot te miroseau. 

După statul la coadă, urma percheziţia corporală, pentru 
ca apoi toţi potenţialii vizitatori să fie amuşinaţi de către 
câinii poliţişti. În cele din urmă, primind aprobarea, Simon 
se îndreptă prin sala de vizite, cu aspectul ei sordid, spre 
curtea interioară a închisorii Brimley, aşteptându-se să 
audă vacarmul uzual: „Gealat împuţit! Scursoare! Jigodia 
naibii!”, în acompaniamentul gratiilor zgâlţâite din toate 
direcţiile. Curtea interioară era înconjurată de celule, iar 
nemernicii de dungaţi scandau cu patos întotdeauna. 
Oricum, nici nu prea aveau alte motive de aşa-zisă bucurie. 

Simon traversă curtea privind neclintit drept în faţă, până 
când ajunse la clădirea unde se aflau celulele în regim 
special de securitate. Gardianul care îl însoțea îl conduse 
într-un fel de cămăruţă cu pereţi de culoarea muştarului şi 


o mochetă maro uzată până la fibră. Înăuntru, nelipsitul 
mobilier: o masă şi două scaune. O cameră de 
supraveghere fixată pe perete, cu un ochi pătrat şi 
întunecos îndreptat în jos. Pe masă, o scrumieră din plastic 
gros. Orice poliţist de la investigaţii criminale, presupunând 
că e un om cu scaun la cap, ştie că dacă vrea să scoată 
ceva de la un deţinut, nu se duce la interogatoriu fără tutun 
şi foiţe de ţigară sau, eventual, un pachet de B&H, în 
funcţie de mărinimia fiecăruia. Puşcăriaşii îşi aşteaptă 
ploconul, aşa cum ospătarii îşi aşteaptă bacşişul. Opţional- 
obligatoriu. 

Simon avea o stare de neastâmpăr şi disconfort. În 
încăpere, puţea a transpiraţie stătută şi a fum de ţigară 
ancestral. Se simţea, de asemenea, şi o duhoare de sex, 
cumva sălcie, pe care prefera să o ignore. Se foia pe scaun, 
negăsindu-şi locul. Făcuse un duş în acea dimineaţă, dar 
mizeria din jur îl contaminase parcă. 

Uită-te la tine unde eşti, rostea un glas în mintea lui. Cât 
de demoralizant i se părea, când se gândea că acesta era 
mediul abject în care îşi desfăşura el activitatea, la mii de 
ani lumină distanţă de Alice Fancourt, din conacul Ulmii. Și- 
o aminti pe Alice aşa cum era când o văzuse prima oară, 
stând dreaptă şi demnă în capul scărilor cu balustradă 
curbată până jos, apoi şezând pe canapeaua crem din 
salon, cu părul ei lung şi blond răsfirat ca un evantai pe 
perna din spate. Nu era drept ca o persoană delicată ca ea 
să locuiască pe aceeaşi planetă cu lichelele de teapa celor 
de-aici, reflectă Simon, neştiind exact dacă antiteza îl 
vizase pe Beer sau pe el însuşi. 

Charlie îi dăduse ordin, fără să se uite la el ori să-i 
zâmbească, să-l întrebe pe Beer despre arma crimei şi 
despre poşeta Laurei Cryer. Se pare că muştruluiala pe care 
i-o trăsese Proust între patru ochi îşi făcuse efectul. 
Sergentul Charlie Zailer afişa un exces de zel ostentativ. Pe 
panoul de afişaj din încăperea secţiei de investigaţii 
criminale trona o cifră „1” inutil de mare, cu numele David 


Fancourt alături; în plus, Charlie perora mereu, tare şi 
răspicat, despre importanţa de a revizui dosarele cazului 
Laura Cryer. Pe Simon nu-l putea însă păcăli. Şi nici pe 
Proust, probabil. Charlie mai făcuse la fel şi în alte dăţi, 
când, în ciuda comportamentului ireproşabil pe care îl 
avusese, lăsase să se înţeleagă indubitabil că în sinea ei se 
opunea cu înverşunare ordinelor primite. 

Conduită de om imatur şi lipsit de demnitate. Cel mai 
agasant, însă, i se părea lui Simon faptul că el părea a fi 
principala ţintă a ostilităţii ei. Şi nu pricepea cu ce o jignise, 
în fond, ca să se poarte aşa cu el. Da, făcuse câteva 
remarci pertinente referitoare la cazul Cryer. Dar sperase 
să primească laude sau, poate, să aibă parte de aprecierea 
ei, fie şi fără tragere de inimă, iar, dacă spiritele s-ar fi 
încins prea mult, eventual de o ceartă zdravănă. În schimb, 
Charlie alesese să nu se mai uite deloc la Simon. Vorbea cu 
el de parcă ar fi fost o crainică de televiziune care citeşte 
de pe un prompter. Sellers şi Gibbs nu păreau să fi 
remarcat, mai ales că faţă de ei era toată numai zâmbete şi 
amabilităţi, ca şi cum ar fi vrut să sublinieze clar care era 
opinia ei. 

Simon ştia că, în general, se spunea că femeile sunt 
iraționale, însă crezuse că Charlie reprezenta o excepţie. 
Cum de nu-şi dădea seama că Simon nu era vinovat dacă 
Proust îi trăsese o asemenea săpuneală? Necazurile ei de 
acum erau o consecinţă a neglijenţei în serviciu, la care se 
adăugaseră toate tâmpeniile pe care le debitase la şedinţă, 
creând o atmosferă mai mult de cleveteală, decât de 
dezbatere într-o echipă de poliţişti. 

Uşa cămăruţei fetide se deschise: apăru un tip tinerel 
împins din spate de un gardian cu o înfăţişare şi mai 
juvenilă. Lui Simon îi trebuiră câteva secunde ca să Îl 
recunoască pe Darryl Beer. În locul părului strâns la ceafă, 
într-o coadă de cal, tipul arbora acum o tunsoare-perie; în 
plus, se cam îngrăşase, în comparaţie cu perioada 
procesului, când era un janghinos deşirat, semănând cu o 


rozătoare zbuciumată, care mişună după resturi de 
mâncare. Acum devenise fălcos şi căpătase o alură mai 
normală, în genul tipilor pe care îi vezi sâmbăta după- 
amiaza cumpărând mobilier de grădină, bormaşini sau 
brichete pentru grătarul din curte. 

Simon se prezentă. Beer ridică din umeri, în semn că nu-i 
păsa nici cât negru sub unghie cine era vizitatorul din faţa 
lui sau de ce se afla e/ acolo. Simon cunoştea această 
atitudine: caraliul tot caraliu rămâne, aşa că mai bine să n- 
ai de-a face cu el. 

— Vreau să-ţi pun nişte întrebări despre uciderea Laurei 
Cryer. 

— Agresiune calificată, îl corectă automat Beer, 
încrucişându-şi braţele păroase peste burtă. 

Purta un tricou prea scurt, de sub care ieşea un pliu de 
piele lividă, revărsându-se peste cureaua de la pantaloni. 

— O femeie înjunghiată cu un cuţit de bucătărie şi lăsată 
să moară într-o baltă de sânge, eu numesc asta omor. 

Beer nu avu nicio tresărire. Simon scoase din buzunar un 
pachet de Marlboro şi o brichetă; fără să ceară voie, Beer 
întinse mâna să se servească. Pe încheieturile degetelor, 
avea tatuat cuvântul HATE. Îşi aprinse ţigara, trase tacticos 
un fum lung, pe urmă încă unul. 

— Ai făcut sau n-ai făcut asta? întrebă Simon. 

Beer păru surprins, apoi amuzat. 

— Ce, te-ai şucărit? făcu el. Simon scutură din cap. Am 
pledat vinovat, ce mai vrei? 

— Ce-ai făcut cu poşeta ei? Ce-ai făcut cu cuțitul? 

— Ai idee cine a fost Laura Cryer, ce ocupaţie avea? 
întrebă Beer, pe un ton de şuetă. Dacă ar mai fi trăit, ar fi 
avut şanse să descopere leacul împotriva cancerului. 
Echipa ei de cercetători va reuşi, probabil, lucrul acesta la 
un moment dat, mulţumită muncii ei de pionierat. Ştiai că, 
la insistenţele ei, Morley England a investit patruzeci de 
milioane de dolari în Biodiverse, pentru finanţarea activităţii 
de cercetare? Ar fi putut deveni celebră cândva. Eu aş fi 


putut deveni celebru. 

— Ce-ai făcut cu geanta şi cuțitul? 

— Nu mai ţin minte, rânji Beer, încântat că putea să nu-i 
fie de ajutor. 

Şi, scărpinându-se pe burta dezgolită cu unghiile lungi de 
la mâna tatuată pe încheieturile degetelor cu LOVE, spuse 
în derâdere: 

— M-au lăsat în pace atunci. Ce ţi-a venit acum cu 
chestiile astea? 

— Dar că ai înjunghiat-o pe Laura Cryer mai ţii minte 
măcar? 

Atitudinea lui Beer îl scosese din pepeni pe Simon. 
Simţea că ia foc. Dar era oare doar din cauza lui Beer ori 
scânteia furiei de-acum mocnise latent în el? Se imagină 
înşfăcând un extinctor şi îndreptându-l spre flăcările care îl 
pârjoleau pe dinăuntru, aşa cum îl sfătuise odată Charlie să 
facă. „Gândeşte-te că spuma e udă”, îi spusese ea. „Până şi 
cuvintele sună fleşcăit.” Şi a avut efect. Cum era posibil ca 
tipa raţională, care spusese asta, şi scorpia cu hachiţe de 
şcolăriţă caraghioasă, care tropăia astăzi prin secţia de 
poliţie, să fie una şi aceeaşi persoană? 

— Pesemne că eu oi fi făcut asta, nu? lălăi Beer. Doar s- 
au găsit atâtea dovezi, intonă el sarcastic, dinadins ca să-l 
provoace. 

Lui Simon îi venea să-i înfunde moaca în scrumiera de pe 
masă. 

— Deschide bine urechile, căcănarule! O mamă şi 
copilaşul ei au dispărut fără urmă. Copilaşul nu a împlinit 
încă o lună. 

Odată, când era mic, maică-sa îl spălase în gură cu 
săpun, fiindcă îndrăznise să înjure în faţa ei. Ştia cum 
drăcuiau ceilalţi poliţişti - cu o imprecizie nonşalantă. El, 
însă, când vorbea urât o făcea intenţionat şi sugestiv. 
Recunoscător. Savura fiecare dintre aceste cuvinte care 
aparţineau unei lumi care îi excludea pe părinţii lui. 

Beer ridică din umeri. 


— Îţi pierzi timpul degeaba, caraliule. Eu zic că mama aia 
şi copilul ei au mierlit-o. 

Simon respiră adânc de câteva ori. Nu, nu era adevărat. 
Oare asta era şi părerea lui Charlie? De ce nu avea curajul 
să o întrebe? Înainte de a dispărea, Alice îl întristase, 
subliniind că era incapabil să o protejeze. Moartea ei ar 
confirma toate temerile lui Simon privind propria-i 
persoană. Impunându-şi să creadă că Alice trăia, fiind doar 
dată dispărută, reprezenta pentru el singura modalitate de 
a-şi scoate din minte imaginea chipului ei deziluzionat şi de 
a se concentra asupra încrederii pe care o avusese cândva 
în el. Totodată, câştiga şi timp. Povestea continua. 

— Uite ce cred eu că s-a întâmplat, spuse Simon. 
Avocatul te-a sfătuit să cazi la învoială. Odată cu potriveala 
ADN-ului, se ştia că ţi-au tras-o. Tipul ţi-a zis că poţi scăpa 
cu închisoare pe viaţă, dacă pledezi vinovat. Juraţii n-ar 
putea crede niciodată un rahat ca tine, insistă Simon, 
mulţumit de licărirea de nelinişte din ochii lui Beer. Orice 
om care s-ar fi ştiut nevinovat ar fi fost furios, cerând să 
aibă posibilitatea de a-şi demonstra nevinovăția. Dar aşa 
sunt cei din clasa de mijloc, nu crezi? Indivizii respectaţi de 
societate. Ştiu ce-i de capul tău. M-am documentat, Beer. 
Sărăcie, lipsuri, vagabondaj, familie destrămată, abuz 
sexual - cu o asemenea viaţă în urmă, când un avocat îţi 
spune că vei înfunda puşcăria pentru o faptă pe care n-ai 
comis-o, îl crezi, cum să nu? Fiindcă este exact genul de 
nasoleală care li se întâmplă zilnic unor jeguri ca tine. 

— Fiindcă nişte jeguri ca tine ne-au distrus viaţa, mie şi 
alor mei, spuse Beer, trezindu-se în fine din apatie. 

Ciudată exprimare, se gândi Simon, întrebându-se cine 
erau acei „ai mei”. Beer era necăsătorit şi nu avea copii. Se 
referise cumva la tagma infractorilor, de parcă ar fi fost un 
grup social de care ai putea fi mândru? O categorie 
defavorizată? 

Trăgându-şi scaunul mai în faţă, Simon spuse: 

— Ascultă-mă bine! Dacă nu tu ai ucis-o pe Laura Cryer, 


cred că ştiu cine a fost făptaşul. Un flăcău bogat şi râzgâiat, 
care locuieşte într-o casă mare cu mămicuţa lui bogată. Ele 
cel pe care îl ajuţi să scape nepedepsit pentru crima 
comisă. 

— Eu nu ajut pe nimeni, se înverşună Beer, arborând 
vechea mască de om posac. 

— Ai fost văzut de două ori în grădina domeniului Ulmii în 
săptămânile care au precedat moartea Laurei Cryer. Ce ai 
căutat acolo? 

— Cum ziceai că se numeşte domeniul? 

— Ulmii. Locul unde ai înjunghiat-o pe Cryer. 

— Dr. Cryer, dacă nu te superi. Fir-ar să fie, pentru tine 
nu-i decât un cadavru, aşa-i? 

— Ce-ai căutat pe domeniul Ulmii? 

— Nu-mi amintesc, spuse el, ridicând din umeri. 

— Dacă ţi-e teamă să nu te alegi cu vreun sejur mai lung 
la pârnaie, pe motiv de depoziţie mincinoasă, te asigur că 
nu e cazul, spuse Simon. [i s-ar da probabil o sentinţă de 
genul ăsta, însă ţinând seama că ai ispăşit deja o parte din 
pedeapsa cu închisoarea... Sau te nelinişteşte ideea că ai 
putea fi eliberat înainte de termen? Ţi-ai făcut destui 
duşmani când ai decis să colaborezi cu justiţia şi ţi-ai 
umplut de rahat vechii amici pe care i-ai turnat 
autorităţilor? Ţi-e teamă că afară n-ai avea prea multe zile 
de trăit? 

— Tu eşti ăla care pare speriat, cloncanule, ripostă Beer, 
aprinzându-şi încă o ţigară din pachetul de pe masă. Nu eu. 

Simon nu reuşea să citească nimic pe chipul lui. 

— Aia care te-au luat în colimator o să te aştepte să te 
aranjeze şi peste cinci, şase sau şapte ani, zise el. Vei avea 
nevoie de protecţia noastră, indiferent de momentul când 
vei ieşi de-aici. Aşa că, eu, să fiu în locul tău... - Simon făcu 
o pauză, în care luă pachetul de Marlboro de pe masă şi îl 
băgă înapoi în buzunar - ...aş începe să mă gândesc cum aş 
putea să-i conving mai bine pe poliţai să mă ajute. 

Suflând pe nări un nor de fum, Beer miji ochii. 


— Data viitoare când mai vii aici, informează-te cine a 
fost Laura Cryer, ce realizări a avut. Vrei să ciripesc fiindcă 
speri să-ţi fie de folos pentru un alt caz, nu fiindcă te-ar 
interesa adevărul despre Laura. Sau despre mine. 

Laura. Deşi nu o cunoscuse. Cât timp trecuse de când, în 
mintea lui Simon, Alice nu mai era „doamna Fancourt”? 
Semnificaţia şi familiaritatea nu erau acelaşi lucru. 

— i se rupe-n paişpe de adevăr, aşa-i? Vrei doar să scoţi 
de la mine ceea ce te interesează pe tine. 

— La ce te referi? 

— Şi toţi porcii de caralii au trăit fericiţi până la adânci 
bătrâneţi. Sfârşit. 

Şi aşa a fost. Oricât de mult s-a străduit Simon, nu a 
reuşit să-l facă pe Darryl Beer să mai scoată vreun cuvânt. 


23 


Miercuri, 1 octombrie 2003 


Deschid ochii şi scot un geamăt sugrumat. Cel mai 
cumplit e când mă trezesc din somn şi plonjez brusc în 
vechiul coşmar. David nu este în pat. Vivienne e postată în 
cadrul uşii, îmbrăcată elegant cu nişte pantaloni negri şi un 
tricou gri cu guler rulat. Pe faţă are masca uzuală de 
machiaj subtil. Miroase a parfum - Madame Rochas. Mă 
simt murdară, dezgustătoare. De luni, n-am mai făcut baie 
şi nici nu m-am mai spălat. Am gura încleiată şi limba 
uscată, iar părul mi s-a încâlcit de tot. 

— Te simţi bine, după o noapte de somn reconfortant? 
întreabă ea. 

Nu-i răspund. Mă simt buimacă. Am pleoapele grele şi nu 
pot ţine ochii deschişi. E din cauza imensei suferinţe din 
mine; am încetat să mai iau Co-codamol, după ce am vorbit 
cu doamna doctor Allen. 

— De ce nu te duci să faci o baie bună? sugerează 
Vivienne, zâmbind încurajator. 

Scutur din cap. Nu mă pot da jos din pat, cu ea plantată 
acolo. 

— Alice, trecem prin clipe grele cu toţii, nu numai tu. Dar 
asta nu înseamnă că nu trebuie să ne comportăm ca nişte 
oameni civilizaţi. 

Îl aud pe David în camera fetiţei, vorbind cu Păpuşa, pe 
un ton vioi, iar ea gângureşte drăgălaş. Mă simt 
surghiunită, ca şi cum m-aş afla la un milion de kilometri 
depărtare de orice şansă de a mai fi fericită. 

— Vreau să am grijă de fetiţă, spun eu şi, oricât m-aş 
căzni să nu plâng, mă podidesc lacrimile. De ce David nu 
vrea să mă lase? Nu-mi dă voie nici măcar să mă apropii de 
ea. 


Vivienne suspină şi spune: 

— Fetiţa e foarte bine. lar David este doar îngrijorat din 
cauza ta, atâta tot. Alice, nu crezi că e timpul să te ocupi 
mai mult de tine? Ai trecut printr-un cumplit calvar, declară 
ea, derutându-mă cu compasiunea ei. Travaliul acela lung, 
apoi operaţia cezariană în regim de urgenţă. Cred că, de 
fapt, ceri prea mult de la tine. 

Mi-a spus acelaşi lucru când i-am povestit cât de marcată 
eram de moartea părinţilor mei. „Nu te lupta cu durerea 
care îţi sfâşie sufletul”, mi-a zis ea. „Adopt-o. Asimileaz-o. 
Primeşte-o în viaţa ta. Invit-o să rămână cât doreşte 
demult. Şi, într-un final, vei ajunge să o domini”. A fost cel 
mai bun sfat pe care mi l-a dat cineva. A funcţionat, exact 
cum mi-a spus Vivienne. 

— O să iau fetiţa cu mine astăzi, spune ea. Îl lăsăm pe 
Felix la şcoală, după care mergem la cumpărături. 

— Nu vrei să o laşi singură cu mine şi cu David, aşa-i? N- 
ai încredere nici în el, nici în mine. 

— Sugarilor le prinde bine un pic de aer curat, replică 
Vivienne, pe un ton ferm. La fel cum ţie îţi va face bine o 
baie bună. Contează enorm, crede-mă, să te simţi curată, 
să te îmbraci cu ceva frumos. Sigur, problemele nu dispar 
aşa, însă ţie, ca om, îţi creşte moralul. Evident, dacă nu eşti 
prea slăbită, iar efortul ar fi prea mare. Nu vreau să te 
suprasoliciţi înainte de a te fi întremat. 

Cred că Vivienne vrea să ţin la ea. Mai mult decât asta, 
consideră că i se cuvine să ţin la ea. În mintea ei, nu 
contează faptul că m-a încuiat în camera copilului sau că 
îmi subminează simţul realităţii tratându-mă ca pe o 
invalidă, ci bunătatea şi sprijinul pe care mi le-a oferit de-a 
lungul anilor. 

Mă întorc pe o parte, cu spatele la ea. Acum, când am 
reuşit să înţeleg resorturile acestei noi amabilităţi, mă simt 
ca o proastă. Lui Vivienne îi convine să fiu bolnavă. 
Bineînţeles, cum altfel? Deznodământul ei preferat ar fi ca 
Florence să nu fi fost răpită, ci mai degrabă mintea mea să 


o fi luat razna grav. Mă gândesc la doctoriţa Allen care, aşa 
bine intenţionată cum era, tot m-a înţeles greşit şi a crezut 
că mi-aş dori ca Păpuşa să fie bolnavă. 

— În fine, atunci mai bine odihneşte-te! 

Vivienne nu se lasă impresionată de atitudinea mea 
apatică faţă de ea şi, aplecându-se, mă sărută pe obraz. 

— La revedere, draga mea! Ne vedem mai târziu. 

Închid ochii, încep să număr în gând. Vivienne iese cu 
Păpuşa în oraş, la cumpărături. Toţi au voie să circule 
nestingheriţi, în afară de mine. Ce s-ar întâmpla dacă aş 
spune, exact cum a făcut Vivienne: „les cu fetiţa astăzi la 
plimbare”? M-ar opri, bineînţeles. 

Când aud trântindu-se uşa de la intrare, iar, peste câteva 
secunde, motorul automobilului lui Vivienne, deschid ochii 
şi mă uit la ceas. E opt fără un sfert. Vivienne a plecat. Mă 
dau jos din pat şi păşesc împleticit spre palier, clătinându- 
mă pe picioare de parcă abia aş fi învăţat să merg. Călcând 
cu tălpile goale pe suprafaţa catifelată a mochetei cenuşii, 
mă holbez în lungul coridorului, la şirul de uşi albe de pe 
ambele părţi. Am senzaţia că am intrat într-un decor oniric, 
unde fiecare uşă duce spre o încăpere cu o destinaţie 
precisă, distinctă de toate celelalte, şi cu un deznodământ 
întru totul diferit. De ce este atâta linişte în casă? Unde o fi 
David? 

Uşa de la odaia lui Florence este deschisă. Cumpănesc 
între nevoia de a merge la toaletă şi şansa de a intra în 
camera fiicei mele, fără a fi urmărită sau monitorizată. Nu 
am motive să ezit. 

Intru cu precauţie, ca şi cum aş fi încălcat un teritoriu 
interzis, şi mă îndrept spre pătuţul gol. Aplec capul şi inspir 
mirosul proaspăt de bebeluş. Trag de şnurul care atârnă de 
soarele zâmbăreţ de pe peretele de lângă pătuţ şi începe 
să cânte melodia Somewhere Over the Rainbow. Inima mi 
se chirceşte în piept. Tot ce pot spera este ca Florence să 
nu sufere nici pe departe la fel de intens ca mine. 

Deschid uşile dulapului montat în nişa din perete şi 


mângâi teancurile de hăinuţe proaspăt spălate, straturile 
roz, galbene şi albe de material moale şi pufos, ca nişte 
petale gingaşe şi diafane. Ar trebui să mă bucur în faţa 
acestei minunate imagini, însă în absenţa lui Florence 
efectul este exact opus. 

Închid uşile dulapului, amorţită de amărăciune. Mai bine 
să plec de-aici, însă în ciuda nevoii tot mai stringente de a 
merge la baie, nu mă încumet să ies din camera aceasta, 
care constituie dovada concretă a faptului că am o fiică 
minunată. Aici, mă simt cumva conectată cu Florence. Mă 
aşez în balansoarul din colţ, unde cândva mi-am imaginat 
prosteşte că voi petrece multe ceasuri alăptând-o; acum, 
mi-e teribil de dor de fetiţa mea şi îl mângâi pe Monty, 
iepuraşul cu urechi lungi şi blege, cu care Florence doarme 
în pătuţ. 

În cele din urmă, disconfortul fizic mă obligă să mă ridic. 
Am grijă să las uşa întredeschisă, exact cum am găsit-o. Pe 
urmă, îmi dau seama că nimeni nu mi-a interzis formal să 
intru aici. Încep să devin paranoică? 

— Hei, e cineva aici?! strig eu de pe palier. David? 

Niciun răspuns. Mă cuprinde panica. Au plecat cu toţii. 
Am rămas singură. Întotdeauna am fost singură. 

— David? strig eu din nou, mai tare de data asta. 

Nu e în camera de baie. Mă pregătesc să ridic capacul de 
la toaletă, dar observ ceva ciudat cu coada ochiului: cada 
este deja plină. Fără clăbuci de săpun, doar apă. Atât 
Vivienne, cât şi eu, obişnuim să punem în cadă săruri 
parfumate, cele folosite de ea fiind, evident, mai scumpe 
decât ale mele. Niciodată n-am avut ocazia să mă îmbăiez 
într-o cadă mai confortabilă decât aceasta: mare, emailată, 
cum se făceau căzile pe timpuri, de culoare crem- 
albicioasă, cum sunt dinţii sănătoşi. Două persoane încap 
lejer în ea, cum facem uneori eu şi David, când ştim sigur 
că Vivienne va lipsi de-acasă cel puţin un ceas. Cum 
făceam, mă corectez eu. 

Mă încrunt, nedumerită. Nu-mi aduc aminte ca David să fi 


uitat vreodată să golească apa şi să clătească bine cada, 
după ce a făcut baie. Vivienne ar considera aşa ceva o 
dovadă de supremă grosolănie. Ating apa cu mâna. E rece. 
Pe urmă, observ că este absolut limpede. Nicio urmă de 
săpun, sunt sigură. Nu mai înţeleg nimic: cum adică, David 
a făcut baie, nu a folosit săpun şi a lăsat apa în cadă? 

Aud un pocnet zgomotos în spatele meu. Speriată, mă 
răsucesc pe călcâie: David rânjeşte la mine. A trântit uşa şi 
acum stă rezemat cu spatele de ea, ţinând mâinile în 
buzunarele de la jeanşi. Expresia de pe faţa lui îmi spune că 
am picat drept în cursa întinsă de el. Probabil că stătea de 
ceva vreme la pândă, în spatele uşii. 

— 'Neaţa, scumpo, zice el sarcastic. Ţi-am pregătit baia. 
Drăguţ din partea mea, ţinând seama de situaţie, nu crezi? 

Sunt  înspăimântată. Cruzimea aceasta aparent 
dezinvoltă mi se pare comică, după înverşunarea 
duşmănoasă din zilele precedente. Nu ştiu ce poate 
însemna această schimbare de atitudine, dar sunt sigură că 
nu prevesteşte nimic bun. Ori a ajuns să nu-i mai pese de 
mine, ori a descoperit, cu totul întâmplător, că sadismul 
crâncen născut din suferinţa şi confuzia prin care a trecut 
este foarte pe gustul lui. 

— Lasă-mă în pace, spun eu. Să nu-mi faci rău. 

— Să nu-mi faci rău, mă maimuţăreşte el. Adorabil! Şi 
când te gândeşti că n-am făcut decât să-ţi pregătesc cada, 
pentru ca tu să te poţi îmbăia relaxată. 

— Apa e rece ca gheaţa. 

— Intră în cadă, Alice, îmi porunceşte el, ameninţător. 

— Nu! Am nevoie la toaletă. 

Şi, în timp ce vorbesc, îmi dau seama cât de urgentă este 
această nevoie. 

— Poftim, eu nu te opresc. 

— Nu pot, cu tine aici. leşi afară, lasă-mă singură. 

David nu se clinteşte din loc. Ne holbăm unul la celălalt. 
Nu-mi vine să plâng. Am mintea amorţită şi goală. 

— Ei, bine? spune David. Haide, continuă! 


— Du-te naibii! 

— Oho, ce doamnă eşti! 

Nu am de ales, din moment ce oricum nu aş putea să-l 
împing cu forţa afară din baie. Conţinutul intestinelor mele 
s-a lichefiat complet. Vreau să mă duc spre toaletă, dar 
David se mişcă neaşteptat de iute, sărind în faţa mea şi 
blocându-mi calea. 

— Scuze, zice el. N-ai profitat la timp de ocazie. 

— Ceee? 

Nu-mi vine să cred că atitudinea lui nu este premeditată. 
Nimeni nu ar putea improviza o asemenea grozăvie: da, 
totul a fost pregătit minuţios, fiecare scenă oribilă, fiecare 
cuvânt. 

— M-ai înjurat. Aşa că treci direct în cadă. 

— Nu! urlu eu, înfigându-mi unghiile în palme. Nu vreau. 
Dă-te la o parte şi lasă-mă să folosesc toaleta. 

— Ştii, aş putea lua măsuri care să îţi interzică pentru 
totdeauna să o mai vezi pe Florence, continuă el calm. Nu 
mi-ar fi greu. Absolut deloc. 

— Nu! Te rog, să nu faci asta! Promite-mi că nu vei face 
aşa ceva! 

O spaimă sinistră mi se prelinge prin vene, invadându-mi 
toată fiinţa. Ştiu că David ar fi în stare de aşa ceva. 

— Pot şi te voi face să suferi, mai mult decât ai putea tu 
să-mi faci rău vreodată, Alice. Mult mai mult. Ţine minte 
asta. Pot şi o voi face. 

— Prin urmare, recunoşti că ştii unde este Florence? 
Unde este, David, spune-mi! Te rog, spune-mi şi mie. E 
bine, sănătoasă? Unde o ţii ascunsă? Cine stă cu ea? 

Îşi cercetează unghiile în tăcere. Mie îmi vine să urlu şi să 
mă dau cu capul de pereţi. Persoana soţului meu s-a 
întrupat în acest monstru din faţa mea. A intrat în pielea 
călăului şi îi place. Poate că aşa se întâmplă, dacă mă 
gândesc la toate atrocitățile din lume şi la cei care le 
săvârşesc. Trebuie să existe un soi de explicaţie. Şi există 
întotdeauna, pentru orice lucru. 


Chiar şi acum, nu mă pot opri să nu sper că situaţia se va 
îndrepta. Poate că într-adevăr am înnebunit eu. Mi-l 
imaginez pe David, în postura unicului supravieţuitor după 
un cataclism natural, spunând: „Nu ştiu ce a pus stăpânire 
pe mine”. Dacă ar prezenta lucrurile aşa, ca pe o aberaţie, 
fiindcă temporar a ajuns să fie posedat de o forţă 
distructivă, eventual l-aş putea ierta. Toată dragostea pe 
care am simţit-o pentru el există încă în mine, unduindu-se 
undeva sub suprafaţa lucrurilor, influențând subtil urzeala 
gândurilor mele, ca denivelările unui vechi tapet sub stratul 
nou de zugrăveală. 

Nu trebuie să mai rezist decât până vineri. Acum, când 
David a lansat acea sinistră ameninţare, prefer să nu mai 
risc nimic. Trebuie să-mi sacrific mândria şi demnitatea, 
dacă acesta este singurul mod în care o pot proteja pe 
Florence. Îmi tremură picioarele. Adrenalina face ravagii în 
mine. Trec prin nişte chinuri groaznice, din cauza presiunii 
din vezica urinară şi din intestine. 

— Bine, spun eu. Fac tot ce vrei, numai să nu te atingi de 
Florence. 

David strâmbă din nas, dezgustat. 

— Eu, să mă ating de Florence? Adică insinuezi că aş 
putea să îi fac vreun rău fiicei mele? 

— Nu, scuză-mă! lartă-mă pentru tot. Spune-mi ce vrei să 
fac. 

Pare să se mai fi potolit deocamdată. 

— Scoate-ţi pijamaua şi intră în cadă, spune el rar şi 
apăsat, de parcă aş fi cretină. Şi vei sta acolo până îţi dau 
eu voie să ieşi. 

Mă conformez spuselor lui şi, ca să nu mă mai gândesc la 
ce mi se întâmplă, fredonez în gând o melodie - Secona- 
Hand Rose - pe care mi-o cânta mama când eram mică. 
Junghiuri oribile mă săgetează în picioare, glezne şi pulpe, 
când păşesc în apă. David îmi spune să mă aşez cu fundul 
în cadă. Fac aşa şi, din cauza şocului, îmi sare inima în 
piept. Apa rece ca gheaţa are asupra corpului meu efectul 


pe care îl bănuiam - şi pe care David îl ştia deopotrivă. 
Sentimentul de durere şi umilinţă care mă copleşeşte este 
atât de chinuitor, încât pentru o clipă mi se taie respiraţia. 
Este prima oară în viaţă când înţeleg de ce, uneori, oamenii 
îşi doresc să moară. 

Când aud vocea lui David din nou, am senzaţia că vine 
de la mare depărtare. 

— Ce scârboasă eşti, spune el. Uită-te la tine! Poftim, ce- 
ai făcut! N-am văzut de când sunt ceva mai mizerabil. la să 
vedem, ce ai de spus acum? 

— Îmi pare rău, mă bâlbâi eu, clănţănind din dinţi violent. 

În picioare lângă cadă, David clatină din cap şi ţâţâie 
revoltat din buze, savurând ruşinea mea. 

— Îmi pare rău că m-am însurat cu tine. În comparaţie cu 
Laura, ai rămas mereu pe planul doi. Ştiai asta? 

— Te rog, lasă-mă să ies de-aici, şoptesc eu, tremurând 
convulsiv. Am îngheţat. Mi-e rău. 

— Vreau să recunoşti că minţi în privinţa lui Florence, îmi 
ordonă David. Vreau să-i spui mamei şi să declari la poliţie 
că totul a fost o născocire de-a ta. Faci asta? 

Îmi îngrop faţa în genunchi. Îmi cere să fac singurul lucru 
pe care nu-l pot face, dar mi-e groază că dacă refuz va 
inventa nişte torturi şi mai groaznice decât aceasta, 
interdicţia de a o vedea pe Florence, aşa cum m-a 
ameninţat adineaori, fiind cea mai oribilă dintre toate. Am 
senzaţia că, pentru David, toată plăcerea constă în 
amenințările cu care mă bombardează, fiindcă în felul 
acesta poate avea un sentiment de superioritate. Dar nu-mi 
permit să risc nimic. 

Oftează şi se aşază pe capacul de la toaletă. 

— Nu sunt un om violent, Alice. Te-am atins eu vreodată 
cu ceva? În mod violent, mă refer. 

— Nu. 

— Nu. Şi nici nu sunt un om absurd. Nu vreau să mă port 
aşa cu tine, dar din cauza ta n-am avut de ales. 

Şi continuă în acelaşi registru o bucată de timp, 


justificându-şi gesturile, întrerupându-şi justificările din 
când în când pentru a mă insulta şi a mă batjocori. Când 
îmi adun genunchii spre piept, îmi spune că n-am voie. 
Trebuie să stau cu picioarele întinse pe fundul căzii. Nu am 
voie să-mi acopăr pieptul cu braţele. Fac cum îmi spune el, 
dar în rest încerc să-i ignor cuvintele. Aud doar glasul 
monoton, lipsit de milă, samavolnic, al acestui bărbat care, 
ani de zile, a fost dominat de mama lui. In gând, văd 
imaginea unei flori legate de un băț, astfel încât să nu 
poată creşte decât în direcţia fixată dinainte. Aşa este şi 
David. lar acum face exces de putere, se îmbată de iluzia 
puterii, ca un om înfometat care se teme că nu va mai avea 
niciodată ocazia să mănânce. 

Nu-mi dau seama cât timp a trecut de când mă forţează 
să stau cufundată în apa asta rece şi împuţită. Am ajuns să 
nu-mi mai simt corpul de la brâu în jos, iar picioarele mi s- 
au colorat spectral în vineţiu. Mă simt ca un animal, mai 
cumplit decât un animal. Mi-e ruşine de mine. Este vina 
mea că am păţit aşa ceva. Altora nu li se întâmplă 
asemenea grozăvii. Nimeni nu a fost supus vreodată la aşa 
ceva. Sunt cea mai abjectă fiinţă din lume. Nu pot să-mi 
ocrotesc propria fiică. 

Intr-un final, David oftează, descuie uşa de la baie şi 
spune: 

— Sper că ai tras o învăţătură din experienţa asta. Fă 
bine şi spală-te de mizeria aia! Şi clăteşte baia! Nu uita că 
eşti musafir în casa mamei mele. 

Şi iese pe uşă, fluierând. 


24 


8/10/03, 2.40 p.m. 


leşind din Spilling la volanul maşinii, Simon se angajă pe 
şoseaua spre Silsford, iar din Silsford continuă pe drumurile 
şerpuite, cu indicatoare rutiere din lemn vopsite în alb şi 
inscripţionate cu litere negre, care duceau tocmai până în 
Hamblesford, satul unde locuiau părinţii Laurei Cryer. 
Plecase de la sediul Poliţiei cu o jumătate de oră mai 
devreme, decât ar fi fost necesar. Prefera, dacă era nevoie, 
să aştepte în faţa casei familiei Cryer, decât să mai rămână 
acolo, în compania lui Charlie. 

Charlie încercase să-l întărâte toată dimineaţa. „Pe pariu, 
gagicuţa are nişte ţâţe uriaşe şi o fofează micuță şi 
strâmtă”, comentase ea apropo de Suki Kitson, amanta lui 
Sellers. „Şi, hai să nu ne mai ascundem după degete, 
Stacey a făcut doi copii, ce naiba. Bietul Sellers cred că 
înoată acolo, la ea înăuntru, ca un castravecior murat într-o 
tolbă de poştaş.” Tonul lui Charlie nu prevestea nimic bun, 
Simon ştia asta. Când începea să treacă la „anatomie”, era 
timpul să dispari din calea ei. Charlie aducea dinadins 
vorba despre diferite părţi ale trupului femeiesc, ştiind că în 
felul acesta avea toate şansele să-l scoată din sărite pe 
Simon. Din păcate, se gândea el, poate asta era o 
modalitate de a-i reaminti, indirect, cât de laş se purtase cu 
ea la petrecerea lui Sellers, când dăduse bir cu fugiţii. 

Dacă Charlie nu avea de gând să înceapă să se comporte 
mai normal, Simon era decis să-i spună lui Proust. În fond, 
Charlie era şefa lui, însă din cauză că veşnic era furioasă şi 
plină de sarcasm la adresa lui, Simon nu reuşea să se 
concentreze la treburile de serviciu. În schimb, ca să se 
poată calma trebuia mereu să-şi imagineze extinctorul cu 
spuma udă care înăbuşea tot, fiindcă altminteri ori îi venea 


s-o înjure în gura mare, ori simţea nevoia să-i ardă o palmă 
peste faţă. Dar cum fusese posibil să se ajungă la aşa ceva? 
Şi de ce tocmai acum? Simon nu pricepea ce provocase 
dintr-odată această deteriorare rapidă a relaţiilor lui cu 
Charlie. Până nu demult şi în ciuda eventualelor tensiuni 
care existaseră între ei, fuseseră buni prieteni. Într-un fel, 
dacă se gândea bine, în afară de Charlie, Simon nu prea 
mai avea alţi prieteni. Nu voia să piardă prietenia ei. Cine i- 
ar mai rămâne? Sellers şi Gibbs, care nici nu s-ar sinchisi, 
poate, dacă ar fi să nu-l mai vadă vreodată? 

Când a aflat că Simon nu reuşise să scoată nimic de la 
Darryl Beer, Charlie nu s-a sfiit să se bucure, luându-l în 
zeflemea: „O-o-oh, sărăcuţul de tine. Cât te-ai chinuit tu să 
repari o eroare a justiţiei, iar găinarul ăla răutăcios ţi-a 
stricat toată plăcerea. Ştii cum zic unii: «Îmi pare rău să-ți 
spun, dar eu te-am avertizat!»? Ei, bine, eu nu zic aşa, 
fiindcă mie, să dea naiba, îmi face plăcere să-ţi spun că eu 
te-am avertizat!” 

Pe Simon nu-l deranja neapărat că prima lui vizită la 
Brimley fusese neproductivă. Nu abandonase speranţa că 
Beer va vorbi într-un final, după ce îşi va fi satisfăcut 
orgoliul, făcându-l să se perpelească. 

David Fancourt avea un alibi solid: fusese cu Alice la 
Londra, unde văzuseră la teatru piesa Cursa de şoareci. 
Câţiva martori dăduseră declaraţii, confirmând că amândoi 
se aflau în sală în acea seară. Dacă Simon se gândea bine, 
însă, era un alibi prea bun, parcă. Ba se surprinse chiar 
întrebându-se, în timp ce parca maşina lângă monumentul 
închinat eroilor din război, vizavi de părculeţul din satul 
Hamblesford, dacă piesa aceea nu fusese cumva special 
aleasă tocmai pentru semnificaţia ei simbolică. David 
Fancourt era un tip deştept. Işi câştiga existenţa proiectând 
jocuri complicate pe calculator. Putea să fie şi răzbunător, 
după cum văzuse Simon cu ochii lui. Nu era exclus să fi 
sesizat latura ironică a situaţiei şi, intenţionat, să fi ales să 
meargă împreună cu logodnica lui la reprezentaţia unei 


piese polițiste celebre, exact în seara când aranjase ca 
soţia lui să fie omorâtă. 

Cumva „ucigaşul tocmit” era chiar Darryl Beer? Ceea ce 
însemna că vinovaţi erau atât Beer, cât şi Fancourt? l-ar fi 
plăcut să discute cu Charlie această teorie, dacă relaţiile 
dintre ei n-ar fi fost atât de încordate. În schimb, încercă să 
comunice telepatic cu Alice. Simon nu credea în aiurelile de 
acest gen, însă... Uneori, simţea prezenţa lui Alice, 
nevăzută, urmărindu-l în tăcere, întrebându-se când va 
reuşi să le salveze, pe ea şi pe fiica ei. Alice credea că 
Simon era puternic, sau cel puţin aşa crezuse la început. 
Tot ce trebuia el să facă era să o găsească pe Alice, să o 
găsească pe Florence, iar atunci ea îşi va da seama că nu 
existau motive să îl fi subestimat. Imaginându-şi ce i-ar 
spune, dacă şi când ar găsi-o, îl cuprindea o stare de 
agitaţie, ca şi cum ar fi fost surprins în flagrant delict. 

Părinţii Laurei locuiau într-o casă mică, văruită în alb, 
lângă măcelăria din sat. Nu aveau grădiniţă în faţa intrării, 
ci doar un trotuar îngust, care despărţea casa lor de drumul 
principal din localitate. Peste acoperişul de paie al casei se 
vedea un fel de împletitură, ca un fileu pentru păr. Simon 
lovi cu ciocănelul de lemn negru în uşa de la faţadă şi 
aşteptă. Întotdeauna devenea timid în astfel de momente, 
fiindu-i un pic teamă să intre în contact cu nişte străini. 
Educaţia primită nu îl încurajase să fie sociabil. Toată 
copilăria lui, Simon o văzuse pe maică-sa crispându-se ori 
de câte ori suna soneria, doar dacă nu aştepta poate vizita 
preotului sau a vreunei rude apropiate. „Cine-o fi?” şoptea 
ea, gâfâind şi căscând ochii mari: frica de necunoscut. 

Simon nu avusese niciodată voie, cât timp locuise cu 
părinţii, să-şi invite vreun prieten acasă, la ceai. Mama lui 
considera că mesele familiei erau nişte momente intime şi 
privilegiate, la care nu se cădea să fie de faţă nişte străini. 
Fiind prea mic pentru a gândi strategic, Simon nu avusese 
precauţia de a nu le împărtăşi această opinie colegilor lui 
de clasă, care fuseseră jigniţi profund atunci când aflaseră. 


Acum, ca adult, înţelegea că maică-sa, Kathleen, îi făcuse 
un deserviciu impunând această regulă, dar totodată nu 
putea fi supărat pe ea. Întotdeauna i se păruse foarte 
fragilă şi nu se încumetase să o critice sever. În 
adolescenţă, Simon îşi înăbuşise frustrarea şi devenise 
înţelegător cu maică-sa, deşi în perioada aceea orice privire 
sau remarcă nepotrivită din partea altcuiva îl făcea să 
turbeze de furie, soldându-se cu oase rupte şi vărsare de 
sânge, plus eliminări dese de la şcoală. Dacă nu ar fi fost 
cel mai bun la învăţătură din anul lui, precis l-ar fi 
exmatriculat definitiv. 

Kathleen îl sunase din nou pe telefonul mobil în această 
dimineaţă, vrând să ştie dacă venea duminică la masă. 
Faptul că reuşise să dea curs unei invitaţii identice 
săptămâna trecută nu conta nicidecum. Nu-l lăsa o clipă în 
pace. Il pisa continuu. 

După câteva secunde, uşa casei unde locuiau soţii Cryer 
se deschise şi în prag apăru un bărbat de vârstă mijlocie, 
cu pieptul bombat, purtând ochelari bifocali, un tricou 
bleumarin cu emblema unui club de golf, pantaloni 
bleumarin şi papuci. 

— Polițistul criminalist Waterhouse? Eu sunt Roger Cryer. 

Simon dădu mâna cu el. 

— Poftim înăuntru, spuse Cryer. Soţia mea tocmai face 
un ceai. Ah, uite-o, a venit! exclamă el, cu un accent tipic 
celor din Lancashire. 

Maggie Cryer părea cu douăzeci de ani mai bătrână 
decât soţul ei. Simon i-ar fi dat şaizeci de ani lui şi optzeci 
de ani ei. Imposibil să întrebe, desigur. Mama Laurei nu 
avea mai mult de un metru şi cincizeci şi doi în înălţime, 
era uscăţivă, cu mâini artritice şi deformate, care tremurau 
acum ţinând tava cu ceai. Purta un capot verde din nylon, 
colanţi maro şi papuci albaştri. 

— Serveşte-te cu o cană cu ceai, spuse ea, aplecându-se 
cu gesturi nesigure ca să pună tava pe masă. 

Se aşeză lângă soţul ei, pe o mică sofa din răchită, vizavi 


de Simon, care şedea pe un fotoliu incomod, confecţionat 
de asemenea din răchită, care scârţâia la orice mişcare. 

— Sper să nu dureze prea mult, spuse ea. Pentru noi este 
un calvar, chiar şi acum, după atâta timp. Un apel telefonic 
de la poliţie... 

— Vă înţeleg, doamnă Cryer. Regret, dar din păcate este 
necesar să procedăm aşa. 

În cămin ardea un foc de lemne, degajând o căldură 
insuportabilă în încăperea unde se aflau. Aidoma multor 
case de la ţară, locuinţa soţilor Cryer avea ferestre mici şi 
părea întunecoasă chiar şi în timpul zilei. Combinația de 
întunecime şi pâlpâit de flăcări îi dădea senzaţia că s-ar afla 
într-o peşteră. Pe poliţa de deasupra căminului se vedeau 
trei fotografii înrămate ale Laurei. Nicio fotografie cu Felix. 

— Am văzut la ştiri că soţia lui de-a doua a dispărut fără 
urmă. 

— Roger, îl ponderă Maggie Cryer. 

— La fel şi fetiţa. Acesta este motivul pentru care ai venit 
la noi? 

— Da. Revizuim toate dosarele legate de cazul Laurei, le 
spuse Simon. 

— Dar credeam că nu au rămas motive de îndoială, 
spuse doamna Cryer. Aşa ne-au spus atunci, de la poliţie. 
Că... Beer acela este indubitabil făptaşul. Aşa ne-au spus 
nouă, repetă ea, în timp ce îşi pigulea mânecile cu degetele 
ei umflate. 

— Aş vrea doar să vă pun câteva întrebări, spuse Simon, 
pe un ton blajin, adecvat unei situaţii atât de delicate. 

Exact aşa ar fi procedat şi cu mama lui, în cazul unui 
interogatoriu, deşi în cazul de faţă tonul delicat şi deferenţa 
erau, probabil, o pierdere de timp. Nimic nu va mai putea 
vreodată să o facă pe Maggie Cryer să-şi găsească liniştea. 
Simon ar fi putut paria pe orice sumă de bani că mama 
Laurei trăia într-o stare de permanentă agitaţie. Din cauza 
morţii fiicei ei sau dintotdeauna, fiindcă aşa era felul ei? 

— Nu vrei un ceai? îl îmbie ea. 


— Nu, mulţumesc. 

— Ai uitat laptele, scumpa mea, o atenţionă soţul ei. 

— Nu, zău, nu-i nevoie, insistă Simon. Nu trebuie să vă 
deranjaţi. 

— Eu n-aş zice nu la un strop de lapte, spuse Cryer. 

— Nu-i niciun deranj. 

Şi, sărind în picioare, Maggie ieşi iute din cameră. 

Imediat, soţul ei se aplecă în faţă, şoptindu-i: 

— Rămâne între noi doi şi stâlpul de telegraf, i se adresă 
el lui Simon. Nu pot discuta despre asta în prezenţa soţiei, 
fiindcă îi face rău. David Fancourt e persoana spre care 
merită să vă îndreptaţi atenţia: întâi, Laura este ucisă, iar 
acum a doua nevastă şi bebeluşul dispar fără urmă. E prea 
mare coincidenţa, nu-i aşa? Şi ce motiv ar fi avut Darryl 
Beer să o omoare pe fata noastră? De ce? Ea i-ar fi dat 
poşeta aia afurisită oricum, dacă ar fi atacat-o, şi situaţia 
nu ar fi degenerat în mod fatal. Laura era o fată cu capul pe 
umeri. 

— Lucrurile astea le-aţi spus poliţiştilor, la vremea 
respectivă? 

— Nu m-ar fi lăsat nevasta. Zicea că am putea da de 
bucluc, înţelegi, în raport cu legea, dacă am spune lucruri 
neadevărate. Dar, în nouă cazuri din zece, făptaşul nu este 
un străin pentru victimă. Nouă cazuri din zece; un specialist 
a spus asta la televizor, am auzit eu. 

— Dar ce motiv ar fi putut avea David Fancourt să o 
ucidă pe Laura? întrebă Simon, sperând să audă enunțată 
chiar teoria lui. 

Roger Cryer se holbă nedumerit la el, ca şi cum acea 
întrebare ar fi ridicat alte câteva chestiuni fundamentale. 
Cum ar fi, bunăoară, gradul de profesionalism al Secţiei de 
Investigaţii Criminale din Culver Valley, se gândi Simon, plin 
de ciudă. Da, bineînţeles că răspunsul era evident pentru 
oricine, în afară de Proust, Charlie, Sellers, Gibbs şi restul. 

— Custodia lui Felix, spuse Roger Cryer. Şi dorinţa de 
răzbunare, pentru cât îl făcuse să sufere. Laura l-a părăsit. 


Lui Fancourt nu i-a picat deloc bine. Cred că a fost distrus, 
cum se spune. 

Simon notă aceste observaţii în carneţel. O altă versiune 
decât cea pe care Vivienne şi David Fancourt i-o dăduseră 
lui Charlie. Cum se exprimase ea la şedinţă? O considera 
anostă şi respingătoare fizic. A răsuflat uşurat când a 
scăpat de ea. Exact aşa, cuvânt cu cuvânt. Simon avea 
memorie mai bună decât Roger Cryer sau David Fancourt. 
Prin urmare, o neconcordanţă. 

— De unde ştiţi că a fost distrus? 

— Ne-a spus Vivienne Fancourt, mama lui David. A făcut 
tot ce a putut pentru a o convinge pe Laura să mai dea o 
şansă acelei căsnicii. Ba a venit chiar şi aici, ca să stea de 
vorbă cu noi, rugându-ne să punem o vorbă bună pe lângă 
fiica noastră. Ea şi Laura nu se plăceau. Nu se agreaseră 
niciodată. Şi, atunci, de ce să fi ţinut Vivienne cu tot 
dinadinsul să-i facă să se împace, dacă nu de dragul lui 
David? Vedea cât era de zdrobit sufleteşte şi, ca orice 
mamă, a făcut ce i-a stat în putinţă ca să îl ajute. Nu i-a 
mers, însă. Laura a fost întotdeauna o persoană 
neinfluenţabilă. Odată ce a luat o hotărâre, nimic nu o mai 
putea face să se răzgândească. 

— Gata, am adus, spuse Maggie Cryer, reapărând cu o 
căniţă albastră. 

Se apucă să toarne ceaiul, în trei ceşti, chiar dacă Simon 
refuzase. 

Soţul ei făcea eforturi să tacă, dar într-un final nu se mai 
putu abţine şi reluă: 

— Dorinţa de răzbunare, spuse el, mişcând din cap, cu un 
aer sugestiv. David are tendinţa să se răzbune. Bunăoară, 
după moartea Laurei, a încercat mereu să ne împiedice să îl 
vedem pe Felix. 

— Oh, Roger, încetează, te rog! La ce bun? 

— Ştii când l-am văzut ultima oară pe Felix? Acum doi 
ani. Nu ne mai facem sânge rău acum. Ne prefacem că nu 
am avea niciun nepot. Deşi Felix este singurul nostru nepot. 


Am suferit cumplit. Peste noapte, totul s-a schimbat după 
ce Laura a murit. Textual, peste noapte. l-au schimbat 
numele din Felix Cryer în Felix Fancourt, l-au scos de la 
grădiniţa unde îi mergea minunat şi se simţea bine, ca să-l 
trântească în afurisenia aia de şcoală plină de ifose şi 
fumuri. Era ca şi cum David şi Vivienne ar fi încercat să îl 
transforme pe Felix în altă persoană! Noi nu aveam voie să 
îl vedem decât o dată la câteva luni, şi atunci nu mai mult 
de câte două ceasuri. Şi nu eram lăsaţi să îl vedem fără ca 
Vivienne să fie prezentă, compătimindu-ne. 

Se făcuse roşu la faţă. Soţia lui coborâse pleoapele şi 
aştepta ca domnul Cryer să isprăvească. Trăsăturile ei 
crispate trădau suferinţa lăuntrică. 

Simon era din ce în ce mai contrariat. Potrivit lui Charlie, 
Vivienne Fancourt se plânsese exact de acelaşi lucru în 
privinţa Laurei Cryer, susţinând că nora ei încercase să îl 
îndepărteze pe Felix de familia lui din partea tatălui, 
interzicându-le lui David şi lui Vivienne să se vadă cu el 
nesupravegheaţi. Era oare posibil ca David să le fi făcut 
acelaşi lucru părinţilor Laurei, după moartea acesteia? Avea 
cumva viziunea unei lupte între familia Cryer şi familia 
Fancourt, cu Felix pe post de trofeu? 

— Am încercat să discutăm cu David, ba chiar l-am 
implorat, continuă Roger Cryer. Dar omul ăsta e de piatră. 
Indiferent ce rugăminte am fi avut la ei, spunea nu. Fără să 
explice de ce. 

— Aţi zis că Vivienne Fancourt vă compătimea, continuă 
Simon. În ce sens? 

Maggie Cryer scutură din cap, de parcă ar fi fost peste 
puterile ei să vorbească despre acest subiect. 

— Ştia că voiam să stăm mai mult cu Felix, că David nu 
ne dădea voie, spuse Roger. Părea evident că îi era milă de 
noi. Repeta mereu că ştia cât ne era de greu, şi avea 
dreptate, însă faptul că ea spunea asta făcea ca situaţia să 
ni se pară şi mai insuportabilă. În special când ne povestea 
tot ceea ce făceau împreună ea şi Felix. 


— Din cauza asta am renunţat până la urmă, şopti 
Maggie. 

li tremurau mâinile. Simon observă că femeia avea pielea 
de pe dosul palmelor plină de pete maro. 

— Fiindcă a ne vedea cu Felix înseamnă să ne vedem şi 
cu Vivienne Fancourt... preciză ea, cutremurându-se. 
Zăceam bolnavă, uneori şi câteva zile după aceea. Picătura 
care a umplut paharul a fost când mi-a povestit că Felix 
începuse să o strige „mami”. Mi-a fost imposibil după aceea 
să mai continui vizitele. 

— N-a avut pic de delicateţe, fir-ar să fie! spuse Roger 
Cryer, mângâind consolator braţul uscăţiv al soţiei lui. Tot 
atunci a ţinut să ne comunice că în acea dimineaţă trebuise 
să-i reamintească lui Felix cine eram noi, fiindcă băiatul ne 
uitase, din moment ce nu ne mai văzusem de atâta vreme. 
Şi-a dat seama cât de mult ne mâhniseră cuvintele ei şi s-a 
scuzat, dar mă întreb, atunci, ce rost mai avusese să ne 
spună toate astea, dacă tot îi părea rău? 

Simon rămase surprins când Maggie Cryer plescăi din 
buze agasată şi împinse la o parte mâna soţului ei, de 
parcă ar fi fost un păianjen care i se urcase în poală. 

— Roger nu se pricepe deloc la firea femeilor, spuse ea. 
Fiinţa aceea este absolut insensibilă. A spus dinadins 
chestia asta. Şi toate celelalte lucruri, la fel. Să nu crezi tu 
că i-a fost ei milă de noi vreo clipă. 

— Ce tot îndrugi acolo? exclamă perplex soţul ei. Cum să 
nu-i fie milă, ce naiba? N-ai auzit-o că asta zicea tot timpul? 

— Da, fiindcă ştia că era cea mai bună modalitate de a 
ne face să suferim. Mai ales că noi nu aveam cum să-i 
demonstrăm că era răutăcioasă în mod intenţionat. 

— Dar dumneavoastră aşa credeţi? întrebă Simon, tot 
mai derutat. 

— Bineînţeles. Dacă jigneşti pe cineva fără să vrei, ai 
grijă ca pe viitor să nu mai repeţi aceeaşi greşeală, aşa-i? 
Dar nu te apuci să spui mereu acelaşi lucru, aceleiaşi 
persoane pe care ştii că ai făcut-o să sufere. Când o 


cucoană deşteaptă ca Vivienne Fancourt spune lucruri 
dureroase pentru alţii, nu o dată, ci de nenumărate ori, 
înseamnă că ştie perfect ce face. 

Simon se uita la mâinile lui Maggie Cryer: doi pumni 
micuţi, încleştaţi în poala ei. 


25 


Miercuri, 1 octombrie 2003 


Baia este imaculată. Nimeni nu şi-ar da seama. Nimeni 
nu îşi va da seama vreodată. Convinsă că oricât aş mai 
continua să curăâţ cada, tot nu ar putea să arate mai albă şi 
strălucitoare, fac un duş, frecându-mă bine pe tot corpul. 
Nu ştiu dacă voi mai putea scăpa vreodată de senzaţia asta 
de murdărie. 

Mă înfăşor în două prosoape mari de baie şi fug repede în 
dormitor. Dulapul meu nu este încuiat, iar cheia este în uşă. 
Aleg hainele pe care să mi le pun: nişte pantaloni comozi şi 
un pulover. Mă voi simţi bine îmbrăcată aşa. Mi-e silă de 
mine pentru mulţumirea penibilă pe care o simt. Cei mai 
mulţi oameni nu văd nimic extraordinar în faptul că au 
dreptul să-şi aleagă vestimentația de zi cu zi. Dacă aş vrea, 
nimic nu m-ar putea împiedica să ies pe uşa conacului Ulmii 
şi să nu mă mai întorc aici niciodată. Nimic, în afară de 
ameninţarea lansată de David: Aş putea lua măsuri care să 
iți interzică pentru totdeauna să o mai vezi pe Florence. 

Tresar, auzind ţârâitul telefonului. Sunt sigură că este 
Vivienne, care vrea să mă verifice. Mă întreb dacă să 
răspund, dar aud glasul lui David, la parter. La început, 
vorbeşte prea încet ca să pot desluşi ceva. Când ridică 
vocea, îmi dau seama că e nervos, ţinând morţiş să-şi 
comunice opinia, în loc să încerce să analizeze opinia 
persoanei cu care discută. Nu poate fi Vivienne. 

Îl aud spunând: „Exact, are priză la adolescenţi, la băieţi, 
mă refer. Îţi garantez că le va plăcea la nebunie. Nu, nu, 
fiindcă nu aşa am putea promova produsul pe piaţă. Nu, 
vineri nu pot. Fiindcă nu pot, e clar? In fond, de ce să nu 
discutăm acum?” E Russell. Partenerul de afaceri al lui 
David. 


Aş putea profita de ocazie. Înlemnesc când mă gândesc. 
David va vorbi la telefon cel puţin cincisprezece minute. 
Convorbirile cu Russell nu sunt niciodată scurte, mai ales 
când există divergente între ei. Nu mi-a spus niciodată din 
ce motive se ceartă. 

Mă duc în vârful picioarelor până la dormitorul lui 
Vivienne şi deschid uşa binişor. Patul este făcut, ca de 
obicei. Cuvertura liliachie este aşternută perfect, fără nicio 
încreţitură. Patru fotografii cu Felix sunt expuse pe masa de 
toaletă, dintre care două cu el şi Vivienne. In cameră 
miroase a crema cu care Vivienne se unge pe faţă în fiecare 
seară. Văd sub pat papucii ei ca nişte pantofiori, din satin 
alb brodat, aşezaţi frumos, unul lângă celălalt, exact ca şi 
cum ar fi încălţată cu ei. Mă înfior, imaginându-mi cum ar fi 
dacă i-aş vedea mişcându-se spre mine. 

Telefonul meu. Pentru asta am venit aici. Scuturându-mă 
de această reverie superstiţioasă, mă duc la noptiera de 
lângă pat şi deschid singurul sertar. Uite-l, exact unde 
ştiam că îl voi găsi. Aparatul este închis. Dacă sunt nebună, 
cum se pare că mă cred toţi, de unde am ştiut eu că 
telefonul este aici? Vivienne a zis că e în bucătărie. 

Pornesc telefonul şi îl sun pe Simon Waterhouse pe 
mobil. Mi-a scris numărul ultima oară când ne-am întâlnit, 
căci nu-i convenea ideea de a-l căuta la serviciu. Am rupt 
peticul de hârtie, însă am memorat numărul. li las un mesaj 
şoptit, spunându-i că trebuie să se întâlnească din nou cu 
mine, mâine, la Chompers, fiindcă vreau să vorbesc urgent 
cu el. De data asta, conversaţia noastră va decurge bine, 
îmi spun eu în gând. Va pleca de la întâlnire convins că 
spun adevărul; va fi de partea mea, mă va ajuta. Va face 
orice îi cer. 

Mă duc înapoi pe palier şi, ţinându-mi răsuflarea câteva 
secunde, verific dacă David vorbeşte încă la telefon cu 
Russell. Da, vorbeşte. Nu reuşesc să mai disting cuvintele - 
tonul e prea coborât, dar ritmul replicilor îmi confirmă 
speranţa. Sunt aproape sigură că nu va încheia convorbirea 


prea curând. 

Ştiu că ar trebui să pun telefonul înapoi în sertarul lui 
Vivienne, ca să nu trezesc vreo bănuială, dar nu-mi vine 
deloc să fac asta. Simt nevoia să mă agăț de el. E ca un 
simbol al independenţei mele. Vivienne n-are decât să 
creadă că, furişându-mă în camera ei şi şterpelind telefonul 
din noptieră, am demonstrat încă o dată cât de dementă 
sunt. 

Îmi storc creierii, încerc să găsesc un loc unde să ascund 
telefonul. Dacă îl pun înapoi în poşetă, Vivienne îl va lua de- 
acolo, aşa cum am convingerea că a mai făcut deja. Nu 
există decât o singură încăpere în casa asta unde Vivienne 
nu intră niciodată: biroul lui David. Nimeni nu intră în 
camera aceea, în afară de David; ba chiar nici el nu a mai 
pus piciorul acolo de când s-a născut Florence. Femeilor de 
serviciu, care vin la curăţenie o dată pe săptămână, le este 
strict interzis să intre în biroul lui David. Drept urmare, 
praful şi dezordinea în această cameră sunt nota 
dominantă, spre deosebire de restul casei. lnăuntru sunt tot 
felul de lucruri de-ale lui David: computere, combine 
muzicale, CD-uri cu muzică clasică, toate albumele 
formaţiei rock Adam and the Ants, colecţia lui de romane 
Science fiction - nenumărate şiruri de cotoare de cărţi, cu 
titluri care mai de care mai bizare şi respingătoare - şi 
câteva fişete. 

Mă uit bine în jur şi îmi spun că o ascunzătoare sigură ar 
fi în spatele unuia dintre aceste obiecte. Tocmai când mă 
pregăteam să investighez această posibilitate, îmi cad ochii 
pe computerul lui David. Încă un mijloc de comunicare cu 
lumea exterioară, lumea normală de dincolo de porţile 
domeniului Ulmii. 

Mă aşez pe fotoliul rotativ şi pornesc computerul, 
rugându-mă în gând să nu bâzâie prea tare. Îmi fac curaj, 
spunând că incertitudinea asta va dura doar câteva clipe, 
iar dacă David nu apare imediat valvârtej înseamnă că am 
scăpat. Inima îmi bubuie în piept. Nu se întâmplă nimic. 


Aud prin planşeu vocea lui David. E nervos din nou şi 
continuă disputa cu Russell. Răsuflu încet. Gata, pericolul a 
trecut. Momentan. 

Pe ecranul computerului, un careu micuţ îmi spune că, 
pentru a mă conecta, trebuie să introduc o parolă. Injur 
printre dinţi. Mă aşteptasem ca ordinatorul lui David să fie 
la fel ca al meu, de la serviciu, cu parola salvată în 
memorie, conectarea făcându-se automat. 

Tastez „Felix”, însă un semnal luminos intermitent mă 
informează că nu e corect. Încerc „Alice” şi „Florence”, dar 
şi aceste două variante sunt respinse. Cu un fior de groază 
scriu  „Vivienne”. Încercare nereușită. Slavă Domnului, 
măcar atât! 

Poate că, spre deosebire de femei, bărbaţii nu au 
tendinţa să aleagă numele unei persoane dragi, mă 
gândesc eu. Dar ce altceva ar putea avea o semnificaţie 
pentru David? Nu este microbist, aşa că nu are o echipă de 
fotbal preferată. Dar dacă a fost atât de abil încât să aleagă 
un cuvânt pe care nimeni nu s-ar gândi să îl asocieze cu el, 
ceva complet la întâmplare: tombolă, candelabru? Sau 
denumirea vreunei localităţi, eventual. Încerc „Spilling”. 
Degeaba. 

Închid ochii strâns, concentrându-mă furioasă. Ce ar mai 
putea fi? Ce ar mai putea fi? De fapt, mă chinui inutil. 
Există milioane de cuvinte şi oricare dintre ele ar putea 
constitui parola aleasă de David. Chiar dacă aş avea timp 
să elimin toate lucrurile pe care, în mod categoric, nu le-ar 
fi putut alege... dar aproape că pufnesc în râs când îmi vine 
o idee de-a dreptul ridicolă. În fond, de ce să nu încerc? Ştiu 
deja că soţul meu are pasiunea glumelor de prost gust. 

Tastez  „Laura” şi apăs „Return”. Căsuţa pentru 
introducerea parolei dispare şi ecranul se face albastru. In 
colţul din dreapta jos apare un semn în formă de clepsidră. 
Computerul este în funcţiune. Sunt atât de şocată, încât 
simt că se învârte camera cu mine. David a cumpărat acest 
computer cu doar şase luni în urmă. Şi a ales drept parolă 


numele fostei lui soţii, pe care a detestat-o. Cum e posibil? 
În comparaţie cu Laura, ai rămas mereu pe planul doi. Ştiai 
asta? Nu, nu poate fi adevărat. Sunt absolut sigură că David 
n-a spus aşa decât ca să mă facă să sufăr. 

Dar nu mai am timp să mă mai gândesc la asta, nu 
acum. Intru în Hotmail cât se poate de rapid şi îmi fac un 
nou cont. Operaţiunea durează mai mult decât credeam, 
aşa că înjur furioasă, aşteptând să se îndeplinească toate 
formalităţile. Am senzaţia că a trecut o veşnicie, când 
primesc confirmarea unui cont de email, cu adresa: 
alicefancourt2 7 Qhotmail.com. 

Aud din nou vocea lui David. „În fine”, zice el, pe un ton 
care mă panichează, fiindcă îmi dă de înţeles că urmează 
să încheie convorbirea. Poate că se întreabă ce-oi fi făcând 
aici, de una singură. 

Apăs pe butonul „off” al computerului şi ecranul se face 
imediat negru. Fug din biroul lui David în dormitorul nostru 
şi mă postez în spatele uşii, pe care am lăsat-o 
întredeschisă. 

„Nu, te sun în weekend”, spune David. „Ah! Şi când te 
întorci? Nu, perfect, rămâne aşa. Citeşte-mi scrisoarea lor, 
dacă o ai acolo.” 

Intenţionam să îi trimit un email lui Briony, ca să-i 
mulţumesc pentru jucăria de pluş pe care i-a trimis-o lui 
Florence şi să-i spun că mi-ar face plăcere să ne întâlnim 
peste câteva săptămâni, după ce lucrurile vor fi reintrat în 
normal. Trebuie să cred că lucrurile vor intra în normal. 
Dacă aş fi avut timp, aş fi putut să-i descriu toate lucrurile 
groaznice din ultima săptămână, povestindu-i lui Briony 
cum a dispărut Florence şi în locul ei a apărut Păpuşa. Imi 
doresc cu disperare să îi pot povesti toate astea - ea, ştiu 
sigur, m-ar crede fără rezerve - însă ştiu că nu pot risca să 
mă duc înapoi la computer. În starea asta de încordare 
enormă, nu reuşesc să apreciez cât poate conta, de fapt, că 
nu am mai reuşit să trimit acest mesaj. 

Laura. De câte ori n-am auzit-o pe Vivienne numind-o 


monstru, tirană, oroare, scorpie, atât înainte, cât şi după 
moartea ei? Am pierdut şirul, nu mai ştiu. Am presupus 
întotdeauna că David simţea la fel, însă acum, pentru prima 
oară, îmi trece prin minte că, şi dacă n-ar fi fost de acord cu 
mama lui, tot nu ar fi avut curajul să recunoască făţiş acest 
lucru. După toate chinurile la care m-a supus, mi se pare 
incredibil că îmi vine să plâng din cauză că, acum şase luni, 
a ales numele Laurei, nu pe al meu, ca parolă pentru 
computerul lui. 

„Stai un pic, stai un pic”, îl aud spunându-i lui Russell. 
„Oamenii ăştia n-au priceput esenţialul. Noi aveam un 
furnizor foarte convenabil, dar ei ne-au oferit nişte condiţii 
care...” 

Mă holbez la telefonul mobil. Dacă mă duc înapoi în 
biroul lui David ar însemna să mă joc cu focul, dar când 
încerc să mă gândesc la o altă posibilă ascunzătoare - în 
dormitor, să zicem - mintea mea se goleşte de orice idee. 
Mă decid să risc şi să aleg biroul, în special deoarece ştiu că 
lui David sau lui Vivienne nu le-ar trece prin minte niciodată 
că aş putea să intru acolo, în general vorbind, darămite cu 
scopul precis de a ascunde ceva înăuntru. 

Strecor mâna în spaţiul îngust dintre cel mai apropiat 
fişet şi perete. S-ar putea ca telefonul să încapă la limită. 
Ating cu degetele colţul unui obiect. Pare a fi ceva de 
carton, însă nu am suficient loc încât să pot prinde bine cu 
degetele. 

Mă ridic în picioare şi, binişor de tot, trag un pic fişetul 
mai în faţă. Un plic mare, bleumarin care era înţepenit 
acolo, în poziţie verticală, cade pe o parte, lângă zid. Il ridic 
şi îl deschid. Conţine trei reviste pornografice. Deschid una 
dintre ele şi încremenesc când văd o poză cu o femeie 
goală legată de o masă. Rămân şocată, cu faţa 
schimonosită de groază ca un personaj din benzile 
desenate, fiindcă o asemenea anomalie mi se pare 
stupefiantă. David nu e bărbatul care să considere erotice 
asemenea imagini. Ce caută revistele astea în biroul lui? 


Pare incredibil, şi totuşi, uite, ţin în mână aceste trei 
publicaţii pornografice. 

Remarc două foi de hârtie pe podea, care au căzut din 
plic odată cu revistele. Una dintre ele, ruptă dintr-un 
carnet, este o scrisoare. Incepe cu „Dragă David”. Mă uit în 
josul paginii. Scrisoarea este semnată: „Tatăl tău care te 
iubeşte, Richard Fancourt.” 

Am făcut nişte ochi cât cepele. Un nume, în sfârşit. Şi 
dovada că tatăl lui David există. Cel puţin aşa se deduce 
din prezenţa revistelor, care însă, cred eu, au fost puse 
acolo pentru a abate atenţia de la ceea ce David vrea cu 
adevărat să disimuleze. Raționamentul lui a fost, pesemne, 
că, şi în eventualitatea în care eu sau Vivienne am fi găsit 
plicul şi l-am fi deschis, oricum n-am fi investigat mai 
adânc, odată ce am fi văzut câteva dintre pozele alea 
oribile. 

Ciulind urechile vigilentă, ca nu cumva convorbirea 
telefonică dintre David şi Russell să dea semne că s-ar 
încheia, citesc pe sărite scrisoarea, încercând să sesizez 
punctele esenţiale. Tatăl lui David s-a recăsătorit. A 
expediat această scrisoare pe adresa conacului Ulmii, 
fiindcă a auzit că David locuieşte încă aici. Regretă că nu a 
fost un tată mai bun. Regretă că nu a păstrat legătura cu el 
în toţi aceşti ani, dar probabil că a fost mai bine aşa. 
Scrisoarea este enervant de lungă, încerc să asimilez 
sensul tuturor cuvintelor simultan: soția gravidă... frățior 
sau surioară... dacă nu pentru mine, atunci de dragul 
copilaşului... sper să reluăm relațiile... copilaşul urmează să 
se nască in septembrie... am ieşit la pensie din 
invățământul universitar... m-am apucat să joc bridge... 

— Alice! Ce tot faci acolo? 

— Mă îmbrac, strig eu, înspăimântată. 

Îndes scrisorile şi revistele pornografice înapoi în dosar şi 
îl pun la loc, împingând fişetul înapoi la perete. Îmi este atât 
de groază că m-ar putea prinde, încât îmi pierd echilibrul şi 
mă clatin pe picioare, izbind cu piciorul drept într-un obiect 


mic şi tare. Îl înşfac de pe jos şi, ţinând strâns telefonul în 
mână, fug din birou în baie, unde încui uşa. David vorbeşte 
în continuare cu Russell. S-a întrerupt câteva clipe, ca să 
mă verifice. Asta dovedeşte cât de puţină încredere are în 
mine. 

Răsuflând uşurată că am scăpat, examinez obiectul cules 
din birou. Este un mic dictafon, cu o casetă înăuntru. 
Probabil că înregistrarea de pe bandă nu conţine decât 
observaţiile lui David referitoare la diverse jocuri pe 
computer, însă vreau oricum să o ascult. Arunc o privire la 
uşa din lemn subţire a băii şi conchid că ar fi imprudent să 
fac asta acum. Îmi şi imaginez, parcă, o prezenţă neclintită 
de cealaltă parte a uşii. Ulmii reprezintă genul de casă în 
care fâşiile de lumină de sub uşi sunt întrerupte adesea de 
pete întunecoase de dimensiunea unor picioare. 

Ingrop telefonul mobil sub un teanc de prosoape curate, 
în dulapul din baie, gândindu-mă că, pentru început, va fi în 
siguranţă acolo. Pe urmă, strecor în buzunarul de la 
pantaloni dictafonul cu caseta înăuntru, ştiind că va fi 
complet mascat de tricoul larg pe care îl port, şi cobor la 
parter, cu o dezinvoltură forţată, ca o femeie care nu 
ascunde nimic. 


26 


Însemnări din agenda de lucru a politistului 
criminalist Simon Waterhouse 
(Extrase scrise în 5/10/03, 4 a.m.) 
2/10/03, 11.15 a.m. 


Zona: Chompers Café Bar, la Waterfront Health Club, 27 
Saltney Road, Spilling. Am ajuns cu o întârziere de 
cincisprezece minute şi m-am intâlnit cu Alice Fancourt 
(vezi index), care era deja acolo. Când am sosit, stătea în 
picioare la bar, cu mâna pe telefonul public. Am întrebat-o 
dacă voia să sune pe cineva şi mi-a spus că se pregătea să- 
mi telefoneze mie pe mobil, ca să vadă dacă veneam la 
intâlnire. 

Ne-am aşezat la o masă. Nu am comandat nimic. 
Doamna Fancourt părea obosită. Avea ochii umflati şi 
injectaţi. Nu plângea când am ajuns eu acolo, insă de 
indată ce m-a văzut venind i-au dat lacrimile. Mi-a spus, pe 
un ton care mi s-a părut isteric, că trebuia neapărat să 
trimit o echipă de poliție „acolo, de urgenţă” ca să o caute 
pe fiica ei şi că fiecare zi de amânare a cercetărilor reduce 
dramatic şansele ca Florence (vezi index) să fie găsită 
tealără şi nevătămată. 

l-am spus doamnei Fancourt că nu era de competența 
mea să autorizez o asemenea măsură, dar a ignorat 
observaţia mea şi a zis: „Este imposibil să nu poţi face 
ceva, doar eşti ofițerul de poliție care se ocupă de caz. Nu 
pot crede că nu vrei să mă ajuţi, când ştiu că n-ar fi nicio 
dificultate pentru tine să faci asta.” 

Am întrebat-o despre furtul telefonului ei mobil, despre 
care pomenise în întâlnirea noastră precedentă (vezi 
index). Mi-a zis că telefonul nu fusese furat. II rătăcise ea 
prin casă, iar soacra ea (vezi index) îl găsise până la urmă. 


Am întrebat-o de ce, în cazul acesta, intenţionase să 
folosească un telefon public şi mi-a răspuns că işi lăsase 
mobilul acasă. Mi-a spus că l-a ascuns, ca să nu i-l mai fure 
din nou. Când a zis asta, uitase, se pare, că, doar cu câteva 
momente inainte, imi spusese că nu-i furase nimeni 
telefonul, ci că il rătăcise ea prin casă. l-am atras atenția 
asupra acestei inadvertente, dar a devenit circumspectă, 
spunând că nu vrea să mai discute despre acest lucru. 

Am întrebat-o apoi dacă soțul ei David Fancourt (vezi 
index) o brutalizează in vreun fel. S-a întunecat la faţă, dar 
a refuzat să confirme ori să infirme. Am impresia că i-a fost 
teamă sau jenă să-mi răspunaă la intrebare. 

Continuând să plângă, doamna Fancourt m-a întrebat 
dacă era posibil ca toți membrii unei familii să poarte 
stigmatul unei fatalităţi. l-am răspuns că nu sunt de 
această părere. Mi-a spus că in familia Fancourt au existat 
cazuri succesive de „retezare” a relațiilor dintre părinte şi 
copil. Şi mi le-a enumerat: Richard Fancourt l-a abandonat 
pe David Fancourt când acesta era mic, Laura Cryer şi Felix 
Fancourt (despărțiți prin moartea lui Cryer); iar acum, 
susținea ea, fiica ei Florence şi ea fuseseră despărțite 
forțat. 

În opinia ei, întreaga familie Fancourt era blestemată. Mi- 
a spus că şi soarta ei a fost pecetluită din ziua în care s-a 
măritat cu un Fancourt; mai mult chiar, a susținut că fusese 
selectată dinadins pentru această soartă nefericită, fiindcă 
părinții ei muriseră intr-un accident de maşină. 

Am întrebat-o de către cine fusese „selectată” aşa cum 
spusese ea, şi mi-a răspuns: „Dumnezeu, destin, cum vrei 
să-l numeşti”. l-am zis că, după părerea mea, viziunea ei 
ținea de domeniul superstiţiei, neavând niciun fel de bază 
reală. 

În continuare, doamna Fancourt mi-a spus că avea o altă 
teorie referitoare la posibila soartă a lui Florence, sau, cum 
s-a exprimat ea, „o amplă cale de investigaţie pe care ai 
putea să o urmezi, dacă nu te deranjează, desigur”. Mi-a 


spus că, probabil, David Fancourt avea o amantă, pe care o 
lăsase insărcinată aproximativ in aceeaşi perioadă când o 
lăsase însărcinată şi pe doamna Fancourt. Considera că nu 
era exclus ca el şi amanta lui să fi inlocuit un bebeluş cu 
celălalt, ceea ce insemna că era posibil ca in acel moment 
Florence să se afle in locuința amantei lui David Fancourt. 
Susținea că aşa s-ar putea explica de ce nu s-a raportat 
dispariţia niciunui alt sugar. 

Am întrebat-o ce motiv l-ar fi impins pe domnul Fancourt 
să dorească aşa ceva. Mi-a spus că, probabil, el şi amanta 
lui voiau ca ea (Alice Fancourt) să nu le mai stea in cale, 
pentru ca ei să poată trăi fericiţi cu amândoi copilaşii, insă 
că David ştia că dacă dădea divorţ, ea (soţia lui) ar obține 
custodia lui Florence, ceea ce ar fi intolerabil pentru el, 
ținând seama de circumstanţele in care pierduse anterior 
custodia fiului său, Felix, în favoarea primei lui sotii, Laura. 

Prin urmare, teoria ei era că David şi amanta lui au decis 
să inlocuiască un sugar cu celălalt, să ii facă pe toţi să 
creadă că ea, Alice Fancourt, işi pierduse minţile, iar apoi 
fie să obțină custodia fetiţei, invocând starea de nebunie a 
mamei şi/sau refuzul acesteia de a-şi accepta copilul, ori, 
„in cel mai rău caz”, cum s-a exprimat doamna Fancourt, 
planul ar fi fost să o omoare pe ea (Alice Fancourt), lăsând 
insă impresia că s-ar fi sinucis, ceea ce ar fi părut plauzibil, 
din moment ce deja toată lumea ar fi ajuns să creadă că ea 
(Alice Fancourt) suferea de o isterie post-partum. 

l-am spus doamnei Fancourt că această teorie era 
extrem de neverosimilă şi că nu avea niciun fundament 
real. A ridicat din umeri, zicând: „Este singura posibilitate 
pe care o întrevăd.” A mai adăugat că tot ceea ce se 
întâmplase era atât de ieşit din comun, incât şi explicaţia 
aferentă nu putea fi decât la fel de improbabilă, nu genul 
de motivație valabilă in cazul incidentelor banale. l-am 
reamintit cum, anterior, avusese convingerea că o femeie 
care născuse odată cu ea la maternitate o răpise pe 
Florence Fancourt, lăsându-i în schimb fetița ei, din cauză 


că ii era teamă că iubitul ei i-ar putea face vreun rău, iar in 
felul acesta ştia că ii oferea copilului o şansă mai bună in 
viață. 

l-am spus doamnei Fancourt că urma să îi comunic 
ambele teorii sergentului Zailer, care va putea decide astfel 
dacă să continue sau nu în aceste direcții, insă am precizat 
că era puțin probabil ca răspunsul să fie afirmativ. Am 
menționat, de asemenea, că ar fi o coincidență improbabilă 
ca domnul Fancourt să fi lăsat insărcinate două femei care, 
ulterior, să ajungă să nască aproape simultan. Totodată, i- 
am atras atenţia asupra faptul că domnul Fancourt şi-ar fi 
dat seama că un asemenea plan nu avea sorţi de izbândă, 
ştiut fiind cât de uzuale au devenit in ziua de azi analizele 
ADN. 

Doamna Fancourt mi-a povestit că a găsit o scrisoare, 
ieri, adresată soțului ei. Scrisoarea era de la tatăl acestuia, 
Richard, şi il informa pe David Fancourt că actuala soție a 
lui Richard aştepta un copil, frăţior sau surioară cu David 
Fancourt. Doamna Fancourt m-a intrebat eu ce credeam 
despre faptul că soțul ei avea un frate sau o soră despre 
care ei nu-i pomenise niciodată. „Și voi, poliția, tot pe el l- 
ați crezut, nu pe mine”, a zis ea, pe un ton mânios, mi s-a 
părut mie. 

Și-a tăcut multe mustrări de conştiinţă din cauză că nu 
băgase de seamă dacă scrisoarea era datată „Dacă Făpuşa 
este copilul lui Richard, surioara vitregă a lui David?” a zis 
ea. „Cu siguranță, scria acolo că soția lui urma să nască in 
septembrie. Florence s-a născut pe 12 septembrie! Trebuie 
să faci ceva!” 

Am încercat să-i explic că, din punctul de vedere al 
Poliţiei, cazul era inchis şi că lucrul cel mai bun pe care îl 
putea face doamna Fancourt era să aştepte rezultatele 
testului ADN. l-am spus că, in opinia mea, ne-am pripi dacă 
am presupune că sugarul din conacul Ulmii ar fi copilul lui 
Richard Fancourt; nu exista nicio dovadă care să indice 
acest lucru. „Aşa s-ar explica, dacă intr-adevăr este sora 


lui, de ce David se poartă atât de tandru cu Păpuşa şi are 
grijă de ea“, a spus doamna Fancourt. Am repetat că nu 
exista niciun temei de a presupune aşa ceva şi, totodată, i- 
am reamintit doamnei Fancourt că, doar cu câteva minute 
în urmă, încercase să mă convingă că sugarul din conacul 
Ulmii ar fi copilul soțului ei cu o altă femeie. Doamna 
Fancourt s-a enervat şi a zis: „N-am şanse să câştig, aşa-i?” 
Pe parcursul conversatiei, atitudinea doamnei Fancourt față 
de mine a fost, intermitent, ostilă, imploratoare şi apatică. 
Mi-am propus ca neapărat să ii spun sergentului Zailer că 
sunt ingrijorat de starea sănătăţii doamnei Fancourt, cu 
propunerea de a lua legătura, eventual cu medicul ei de 
familie. 


27 


Joi, 2 octombrie 2003 


Vivienne, David şi Păpuşa sunt în grădină, când mă întorc 
de la întâlnirea cu Simon. Este o zi friguroasă şi senină, iar 
feţele lor par nişte mozaicuri de lumini şi umbre, efectul 
razelor de soare ce strălucesc prin frunzişul copacilor de 
deasupra. În timp ce vin spre ei, îi văd absolut nemişcaţi, ca 
trei personaje într-un peisaj înrămat, contemplate pe veci 
doar de la distanţă. 

Păpuşa este în landoul ei, înfofolită în pături, cu o 
căciuliţă galbenă de lână pe cap. Fără să vreau, îmi revine 
în minte ziua când am mers toţi trei să cumpărăm 
căruciorul. A fost a doua zi după ce am aflat că eram 
însărcinată. Eu nu voiam să fac nimic, din superstiţia de a 
nu păţi ceva rău, însă Vivienne a insistat să sărbătorim 
momentul, aşa că ne-am dus la magazinul Mamas and 
Papas din Rawndesley, unde ore în şir am studiat tot felul 
de cărucioare, landouri şi scaune pentru maşină. Cât de 
fericiţi eram toţi trei atunci! Vivienne i-a permis chiar lui 
David să o tachineze un pic, când ea ne-a explicat că nu 
merită să alegem altceva decât, pur şi simplu, clasicul 
landou. 

„Mamă, dar ţie nu-ţi stă-n fire să adopţi linia tradiţională 
a lucrurilor”, a necăjit-o în glumă David, iar Vivienne a 
zâmbit. În mod normal, obiecta vehement la orice 
tachinare, susţinând că nu era decât o formă deghizată de 
necuviinţă. 

— Unde-ai fost? întrebă Vivienne, cu mâinile încleştate pe 
mânerul landoului pe care îl alesesem până la urmă, atunci, 
ştiut fiind că întotdeauna ea avea ultimul cuvânt. De ce nu 
ne-ai comunicat şi nouă că vrei să ieşi din casă? 

— Am fost doar să mă plimb cu maşina, spun eu, evitând 


privirea lui David, ca şi cum ar fi fost mort pentru mine, şi o 
fracțiune de secundă mă gândesc că nu m-ar deranja să fie 
aşa. 

Nu cred că voi putea trece vreodată peste înjosirile la 
care m-a supus, cel puţin nu atâta timp cât acestea vor 
exista în mintea lui şi a mea. 

Vivienne pare nemulțumită. Nu mă crede. 

— Voiam să fac o plimbare cu fetiţa prin parcul 
domeniului. Vrei să vii şi tu? 

— Oh... da, te rog, spun eu, entuziasmată. 

Domeniul Ulmii are un parc vast. Voi putea rămâne cel 
puţin o jumătate de ceas împreună cu Păpuşa, poate chiar 
mai mult. 

— Vrei să împingi tu căruţul? mă îmbie Vivienne. 

— Oh, cum să nu! Mulţumesc! 

Mă uit la David. E furios. Rezist tentaţiei de a-i zâmbi. 
Constat şocată că o mică parte din fiinţa mea savurează din 
plin suferinţa lui, ceea ce nu s-ar fi întâmplat până în 
această dimineaţă. 

— Îţi duce David geanta în casă, propune Vivienne. 

Când trag de pe umăr cureaua poşetei, David mi-o 
smulge brutal şi pleacă spre casă. 

— Hai să mergem, mă îndeamnă Vivienne, dându-se la o 
parte, ca să pot împinge eu landoul. 

Nu-mi mai încap în piele de fericire, păşind pe iarbă, cu 
mâinile pe ghidonul landoului în care se află Păpuşa. Deşi 
orice mamă consideră că e absolut firesc să iasă cu 
bebeluşul ei la plimbare, pentru mine ocazia aceasta este 
excepţională şi îmi vine să plâng de bucurie. 

— Ce-i cu tine? întreabă Vivienne. Pari bulversată. 

— Nu, doar mă gândeam... e atât de frumos, dar... oricât 
de dragă mi-e Păpuşa, mi-aş dori enorm să pot merge la 
plimbare cu fiica mea. 

Îmi şterg o lacrimă. Vivienne întoarce capul, lăsându-mi 
impresia că regretă întrebarea. 

Păşim prin dreptul vechiul hambar, înspre grădina de 


zarzavaturi. 

— Sper că nu te-a deranjat că am zis să-ţi ducă poşeta în 
casă? M-am gândit că te-ar fi incomodat la mişcări. 

— Nu, spun eu, surprinsă. Aşa, la o plimbare prin parcul 
domeniului, nu m-ar fi deranjat. 

— Oricum, e puţin probabil să mai ai nevoie de bani în 
viitorul previzibil, nu-i aşa? Nici agenda nu cred că-ţi mai 
trebuie acum, în perioada de convalescenţă. Ai nevoie de 
multă odihnă, ca să te poţi întrema mai repede. Cheile de la 
maşina ta le ai tot în geantă? 

Confirm, mişcând din cap, în timp ce o nouă spaimă 
sinistră pune stăpânire pe mine. 

— Perfect. Ştii, cred că-i mai bine ca geanta să rămână la 
mine o vreme. O las pe bufetul din bucătărie, unde o poţi 
vedea, dar... deocamdată nu te-ai pus pe picioare suficient 
demult, încât să circuli singură prin oraş. 

— Mă tratezi ca pe un copil, şoptesc eu. 

— Exact, dar e spre binele tău, spune ea. De ce te agăţi 
aşa de mult de lucrurile tale? Am remarcat şi când erai 
gravidă, umblai prin casă ţinând în mână diverse obiecte 
personale, ca un navetist care se teme să nu fie jefuit în 
tren. 

să înţeleg că în opinia lui Vivienne m-am comportat ca o 
paranoică în timpul sarcinii? Ce-i drept, mi s-a întâmplat 
adesea să mă plimb prin casă, în mână cu un carnet şi un 
pix, sau cu poşeta, sau cu romanul ori manualul viitoarei 
mame, pe care îl citeam la momentul respectiv, dar asta 
doar fiindcă îmi plăcea să am la îndemână anumite lucruri, 
pentru eventualitatea în care aş fi avut nevoie de ele 
imediat. Conacul Ulmii este o construcţie imensă, iar spre 
sfârşitul sarcinii mă simţeam atât de greoaie şi jenată în 
mişcări, încât ştiu că încercam să evit la maximum 
deplasările pe jos, fie chiar şi prin casă. 

Sunt conştientă că n-ar trebui să o contrazic. Mai este 
atât de puţin până vineri. Vineri începe joi, la miezul-nopţii. 
Traversăm padocul, înspre râu. Mă aplec peste căruţ şi o 


mângâi pe Păpuşa pe obrăjori. Nu mă pot abţine să nu 
replic însă pe un ton agasat: 

— Vreau să am la mine poşeta şi cheile de la maşina 
mea. Mă deranjează să le ştiu în bucătărie. 

— Alice, Alice, oftează Vivienne. Preferam să nu fiu 
nevoită să evoc acest subiect... 

— Ce anume? întreb eu, alarmată. 

Mai există vreun lucru de care ea şi David m-ar putea 
priva? Nu mi-a mai rămas nimic, în afară de tâmpenia aia 
de dictafon al lui David pe care îl am şi acum în buzunarul 
pantalonilor. Uitasem de el pană în acest moment. 

— Când am venit ieri acasă, am găsit baia de la etaj într- 
o stare pe care nu o pot numi decât inacceptabilă. 

Simt că îmi iau foc obrajii, când îmi amintesc incidentele 
de ieri dimineaţă, dar în acelaşi timp n-am nici cea mai 
mică idee ce vrea să spună. Am frecat cada, stând în 
genunchi, până sclipea de curăţenie. 

— Observ că ştii la ce mă refer, spune Vivienne. 

— Nu. Nu, eu... 

Ridică o mână, ca să mă oprească: 

— Nu vreau să intru în amănunte, te asigur. Am spus ce- 
am avut de spus. 

O imensă stupefacţie îmi cutremură simţurile şi percepţia 
despre lume. Totul se clatină iarăşi în jurul meu. Simt 
nevoia să fac ceva violent, iar mâinile mi se încleştează 
atât de crâncen pe mânerul căruţului, încât încheieturile 
degetelor mi se fac livide. Nici nu vreau să-mi imaginez ce- 
a vrut Vivienne să insinueze. Concluzia e absolut evidentă. 
Cum a putut David să se coboare atât de jos? 

— Când am ieşit din baie, cada era curată, murmur eu, 
profund vexată. 

— Alice, amândouă ştim că nu acesta este adevărul, 
spune Vivienne răbdătoare, iar pentru o clipă mă întreb 
dacă nu cumva am înnebunit de-a binelea. Îmi este limpede 
că starea sănătăţii tale este mai gravă decât credeam. 
Trebuie să recunoşti, nici nu ştii ce faci, de fapt. Am 


impresia că nu te mai poţi controla. 

Îmi vâjâie capul. Înghiţind saliva care mi-a umplut gura, 
înclin bărbia, dându-i de înţeles că are dreptate. Dacă 
accept ideea că sunt bolnavă, Vivienne va avea încredere 
în mine. Fiindcă vrea ca eu să fiu bolnavă. 

— Totodată, am găsit telefonul tău mobil în dulapul din 
baie, sub toate prosoapele. Ai vrut să-l ascunzi? 

— Nu, şoptesc eu. 

— Nu te cred, mi-o întoarce Vivienne. Alice, trebuie să 
accepţi realitatea. Eşti o persoană suferindă. Prezinţi toate 
simptomele unui caz grav de depresie post-partum, spune 
ea, bătându-mă uşor pe umăr. Nu ai de ce să te ruşinezi. 
Toţi ne aflăm uneori în situaţia de a primi îngrijiri medicale 
de specialitate. lar tu eşti mai norocoasă decât majoritatea 
oamenilor. Tu mă ai pe mine, care să-ţi port de grijă. 


28 


9/10/03, 12 p.m. 


Charlie şi Simon şedeau unul lângă altul pe o canapea 
verde spațioasă, dar împânzită de pete lăptoase albe şi bej. 
Erau în locuinţa lui Maunagh şi a lui Richard Rae, adică 
Richard Fancourt - o casă cu trei etaje, având un perete 
comun cu un alt imobil de pe o stradă largă, străjuită de 
arbori, din Gillingham, comitatul Kent. Călătoria cu maşina 
din Spilling fusese destul de neplăcută, mai ales din cauza 
conversaţiei poticnite şi formale, deşi Charlie avusese 
măcar decenţa de a nu fi făţiş ostilă. 

În faţa lui Simon, pe un fotoliu care afişa o pată 
negricioasă şi slinoasă în formă de cap, sus, pe mijlocul 
spetezei, şedea un adolescent îmbrăcat în uniformă de 
şcoală, cu un tricou maro şi nişte pantaloni negri. Blond 
spălăcit şi ciufulit, flăcăul ţinea în mână un sanavici, din 
care mâncase jumătate, şi mirosea a instituţie de 
învăţământ public, amintindu-i lui Simon de Gorse Hill, 
liceul teoretic unde învățase el în anii '70-'80. 

— Mami şi tati vor veni imediat, spuse Oliver Rae, care 
nu avea ore în acea după-amiază, din cauză că la şcoală se 
stricase sistemul de încălzire centrală. 

Simon se uita la el cum molfăie din pâinea groasă, 
închisă la culoare, care, după cât de neapetisant arăta, 
precis era „sănătoasă”. Fratele vitreg al lui David Fancourt. 
Cam treisprezece ani, aprecie Simon. Niciun risc să-l 
confuzi cu o fetiţă de câteva săptămâni. Nici vorbă să fie el 
„Păpuşa”, cum susţinuse disperată Alice. 

Uşa salonaşului, care nu era fixată prea bine în cadrul ei, 
se deschise un pic, iar un labrador mare şi negru dădu 
buzna înăuntru lătrând furios şi se repezi cu trufa drept în 
şliţul pantalonilor lui Simon. 


— Culcat, Moriarty! Culcat, am zis! strigă Oliver. 

Câinele se conformă, fără tragere de inimă. Maunagh 
intră în cameră într-un nor de parfum cu miros puternic de 
mosc. Era o femeie durdulie, cu părul argintiu, pieptănat 
drept, lung până peste lobul urechilor, şi o puzderie de 
pistrui pe nas şi obraji. Simon remarcă asemănarea cu 
Oliver. Purta un pulover roşu cu guler rulat, pantaloni negri 
şi pantofi troteur, la care îşi asortase nişte cercei de aur cu 
perluţă, foarte discreţi. O femeie de bun gust, ar fi spus 
maică-sa despre Maunagh Rae. 

înfăţişarea ei elegantă era o surpriză. Judecând după 
starea casei, Simon se aşteptase la o persoană mai 
neglijentă cu ţinuta ei. Era obişnuit să vadă case mult mai 
dărăpănate ca aceasta, dar, ce-i drept, nu la fel de mari. In 
general, nu erau proprietăţi private, ci imobile în care 
locuiau cu chirie la administraţia locală diverşi toxicomani, 
traficanţi de droguri, şarlatani profitori. Şi câini mult mai 
costelivi, pe care nu-i chema „Moriarty”. 

Salonaşul în care se aflau avea două ferestre mari spre 
stradă, arborând în partea de sus ochiuri de vitralii. Ramele 
erau putrede. La fiecare adiere de vânt, geamurile 
zornăiau. Covorul era subţire şi lucios, mai degrabă un fel 
de peliculă maro aşternută peste podea, în schimb, cele 
şase tablouri, dispuse asimetric pe pereţi, păreau toate 
originale, ceea ce însemna că soţii Rae îşi permiteau să se 
joace cu banii. Simon nu-şi putea imagina ce îi determinase 
să investească în pânzele acelea uriaşe, împroşcate de 
culori. Presupuse că Maunagh şi Richard aveau, probabil, 
vreun prieten artist plastic, mai strâmtorat financiar, şi că îi 
cumpăraseră porcăriile astea din pură compasiune. Toate 
cele patru colţuri unde pereţii se întâlneau cu tavanul erau 
înnegrite, ca şi cum ar fi fost pârlite cu flacăra. 

— Înţeleg că v-a luat ceva timp până să îl depistaţi pe 
Richard, spuse Maunagh. 

— Asta fiindcă şi-a schimbat numele, zise Charlie. 

Colin Sellers, când într-un final reuşise să-l localizeze pe 


tatăl lui David Fancourt, tunase şi fulgerase în gura mare 
împotriva bărbaţilor care luau numele soţiei după ce se 
căsătoreau. Charlie îl numise „brută de Neanderthal” şi în 
sinea lui Simon îi dăduse dreptate. Tradițiile rămân tradiţii. 

— Din ce în ce mai mulţi bărbaţi fac acest lucru, spuse 
Maunagh, ca şi cum ar fi intuit dezaprobarea interlocutorilor 
ei şi ar fi simţit nevoia să se disculpe. 

Un bărbat cât un pitic de ipsos din grădină, şantaliu, 
gârbovit din umeri şi cu o barbă albă, intră în cameră. Purta 
un cardigan gri încheiat şui şi pantofi cu şireturile 
desfăcute. Starea de decădere a casei părea mai de înţeles, 
acum. Richard Rae veni grăbit să dea mâna cu Charlie şi 
Simon, legănându-se în spate şi în faţă, încât puţin lipsi, la 
un moment dat, să nu se pocnească ţeastă în ţeastă cu 
Charlie. 

— Richard Rae, spuse el. Aţi fost amabili că aţi bătut 
atâta drum până aici. Cum spuneam şi la telefon, nu ştiu 
dacă vă pot fi de ajutor. 

— Aţi văzut-o sau aţi vorbit cumva cu Alice Fancourt de 
joia trecută încoace? întrebă Charlie. 

Simon o auzise când îl întrebase la telefon acelaşi lucru. 
Excursia asta până în Kent era probabil inutilă. 

— Nu. 

— Aţi fost contactat de vreo persoană ciudată? Vă 
amintiţi ca în ultimele săptămâni să se fi întâmplat ceva 
care la momentul respectiv v-ar fi pus pe gânduri sau aţi 
văzut pe cineva dând târcoale casei? 

Cei trei membri ai familiei Rae scuturară din cap. 

— Nu, spuse Richard. Nimic. Cum spuneam, nu am 
întâlnit-o niciodată pe Alice. Nici nu ştiam că David s-a 
recăsătorit. 

— Înseamnă că ştiaţi de prima lui căsătorie? 

— Păi, da... 

Richard tăcu, uitându-se spre soţia lui, iar apoi amândoi 
spre fiul lor. 

— Oliver, scumpul meu, du-te să-ţi faci temele, spuse 


Maunagh. 

Fratele mai mic al lui David Fancourt ridică din umeri şi 
ieşi alene din cameră, aparent neimpresionat de prezenţa 
în casă a celor doi ofiţeri de poliţie. Simon, la vârsta lui, ar fi 
ascultat şi el de cuvântul maică-sii, fără să protesteze, însă 
şi-ar fi dorit cu disperare să ştie ce se întâmplă, de fapt. 

Richard Rae stătea postat în mijlocul camerei, continuând 
să se legene în spate şi în faţă. 

— Unde rămăsesem? zise el. 

— Noi n-am aflat de Laura decât după ce a fost ucisă, 
spuse Maunagh, uitându-se exasperată la soţul ei. 

Şedea pe locul unde şezuse fiul ei şi ţinea mâinile 
împreunate în poală. 

— Nu păstraţi niciun fel de legătură cu David, să înţeleg? 
spuse Simon. 

— Nu, răspunse Richard încruntat. Din păcate, nu. 

— Vă deranjează dacă întreb de ce? 

— Eu şi mama lui am divorţat. 

— Dar aţi fi putut continua să vă vedeţi cu fiul 
dumneavoastră, remarcă Charlie. 

In mintea lui Charlie, era exclus ca vreun bărbat să o 
poată rupe vreodată de copiii ei. Ha, atâta i-ar trebui! 

— Mda, sigur, dar ştiţi a fost o chestie mai specială. Şi, în 
plus, niciodată nu ştii cum e mai bine să faci. 

Simon şi Charlie schimbară o privire. Maunagh Rae îşi 
muşca buza de jos. Era congestionată la faţă. 

— Aţi decis, aşadar, că e preferabil să nu mai menţineţi 
niciun contact cu fiul dumneavoastră? sublinie tăios Charlie. 

— O avea pe maică-sa, care făcea cât doi părinţi la un 
loc. Eu, oricum, am fost întotdeauna cam superfluu. 

Maunagh Rae oftă din rărunchi. 

— Când părinţii au divorţat, nu e indicat pentru copil să 
fie pasat de la unul la celălalt, explică Richard, mai mult 
parcă pentru soţia lui, decât pentru Simon şi Charlie. 

— Presupun că v-a fost dor de David, insistă Charlie. N-aţi 
fost tentat niciodată să îi scrieţi? De Crăciun, de ziua lui? 


Sau când s-a născut Oliver? 

Richard Rae se legăna şi mai energic. 

— Eu şi Vivienne am stabilit că lucrul cel mai bun era să 
nu îl dezorientăm, spuse el. 

Maunagh bombăni ceva indistinct; Simon se întreba dacă 
ştia că soţul ei minte. Existase cel puţin o scrisoare, aceea 
despre care îi povestise Alice. Oare de ce Rae nu pomenise 
nimic despre asta? 

Charlie era vizibil agasată. Îşi scoase ochelarii de la ochi, 
frecându-se cu degetele la rădăcina nasului. Gestul era un 
semnal pentru Simon. Venise momentul unei vechi 
stratageme de-a lor, la care recurseseră de nenumărate ori 
în trecut. 

— Aş putea merge la baie? îi întrebă Simon pe soţii Rae. 

Amândoi părură să răsufle uşuraţi la gândul că puteau 
scăpa, fie şi pentru scurt timp, de întrebările lui incomode. 
Maunagh îi propuse trei variante. Simon o alese pe cea mai 
apropiată ca distanţă, care se dovedi a fi o cameră de baie 
mai spațioasă decât dormitorul lui şi destul de friguroasă. 
Înăuntru, trona o sculptură înfăţişând bustul nud al unei 
femei pieptoase. Lui Simon i se părea incredibil ca nişte 
oameni normali să dorească să ţină aşa ceva în casă! 

Încuie uşa, scoase din buzunar telefonul şi o sună pe 
Charlie, pe mobil. 

— Charlie Zailer, răspunse ea. Simon nu scoase o vorbă. 
Da. Scuzaţi-mă un moment, ies un pic afară ca să pot vorbi 
la telefon, o auzi spunându-le soţilor Rae. 

Când uşa de la intrare se închise zgomotos, Simon trase 
apa la closet, ca să creeze impresia de autenticitate. leşind 
în vârful picioarelor pe hol, se apropie tiptil de uşa de la 
salonaş şi trase cu urechea. Maunagh Rae se dezlănţuise 
furtunos. 

— ...hu mai suport să te aud cum o aperi pe femeia 
aceea! striga ea furioasă. Ce ţi-a venit să le spui că tu şi 
Vivienne ati convenit că ar fi mai bine să dispari din viaţa 
lui David? Tu n-ai convenit nimic! Ea te-a îndepărtat şi pe 


urmă i-a otrăvit mintea împotriva ta! 

— lubito, iubito, calmează-te! Sunt sigur că nu a fost 
chiar aşa. 

— l-auzi la tine, ce vorbeşti? ridică tonul Maunagh. Ba 
bine că nu, exact aşa a fost, ce naiba! 

— Ce-a fost a trecut, oricum. Nu te mai înfuria aşa! Nu 
are niciun rost să mai scormonim toate necazurile. 

— A fost limpede din răspunsul lui David la scrisoarea 
despre Oliver că i s-a inoculat sistematic ura faţă de tine... 

Maunagh Rae părea genul de femeie pentru care ideea 
de a răscoli prin trecut nu era nicidecum perimată. 

— lubito, te rog, nu vreau să mă supăr... 

— Ba poate n-ar strica deloc să te superi. Poate chiar ar 
trebui să clocoteşti de mânie, ca mine! David te adora, iar 
Vivienne nu putea suporta aşa ceva, ăsta-i adevărul. Nu 
concepea să împartă băiatul cu nimeni. Dacă o femeie ca 
ea s-ar gândi să facă un copil în ziua de azi, şi-ar alege un 
donator de spermă. Fiinţa asta este megalomană, ceea ce 
ştii şi tu foarte bine! Şi-atunci de ce nu spui dracului ce 
gândeşti atunci când eşti întrebat? 

— lubito, şi la ce-ar ajuta? Problema asta nu are nicio 
legătură cu faptul că soţia şi fiica lui David sunt date 
dispărute... 

— Eşti o cârpă de om, asta eşti! 

— Ştiu, iubito, ai dreptate. Dar, haide, zău, normal că 
dacă aş fi ştiut ceva despre Alice sau bebeluş le-aş fi spus 
imediat. 

— Ştii ce-a păţit prima nevastă a lui David, spuse 
Maunagh. ` 

Postat afară pe hol, Simon ridică sprâncenele. Incremeni, 
aşteptând. Straniu, dar parcă nu se aşteptase să audă aşa 
ceva. 

— A fost ucisă, ce naiba! 

— Oh, zău aşa, Maunagh, exclamă Richard Rae, pe un 
ton cumva iritat. 

Din atitudinea lui de până acum, reieşea limpede că 


Richard Rae nu făcea faţă unor izbucniri de furie violente. 

— Nu poţi acuza oamenii de crimă, în mod arbitrar. Eşti 
nedreaptă. 

— Eu, nedreaptă? Dumnezeule, parcă aş fi vorbit cu 
pereţii! De ce nu le spui că i-ai scris lui David despre Oliver? 

— Fiindcă nu e relevant. Pe ei îi interesează ce s-a 
întâmplat cu Alice şi cu bebeluşul. De ce-ar conta 
scrisoarea mea? 

— Ai fi în stare să faci exact la fel, dacă ar fi nevoie, nu-i 
aşa? remarcă soţia lui, cu amărăciune. Dacă noi doi ne-am 
despărţi, iar eu m-aş purta ca o scorpie şi te-aş rupe de 
Oliver, tu m-ai lăsa, fir-ar să fie! Există vreun lucru pe 
lumea asta pentru care ai considera că merită să lupti? 

— Astea-s prostii, Maunagh. Nu văd de ce te porţi aşa. Nu 
ne certam până să nu fi venit poliţia, aşa-i? Şi nu s-a 
schimbat nimic. 

— Nu. Nimic nu se schimbă vreodată. 

— Haide, zău aşa... 

— Ştii care este numele dirigintelui lui Oliver? Ştii care 
este materia lui preferată la şcoală? 

— lubito, calmează-te... 

— Dacă nu eram eu, nici că i-ai fi scris lui David 
vreodată! Eu am compus afurisita aia de scrisoare, cuvânt 
cu cuvânt. Şi ţi-am dat-o s-o copiezi, ca să fie scrisul tău! 
Dacă ar fi fost după mintea ta, tu nici măcar n-ai fi încercat 
să-i scrii, fiindcă nici nu te interesează că David este 
singurul frate al lui Oliver, singurul frate pe care îl va avea 
vreodată... 

Simon se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă părinţii lui s-ar 
fi despărţit. Kathleen ar fi pretins să aibă monopol asupra 
fiului ei. Oare tatăl lui s-ar fi luptat pentru drepturi egale? 

Nu mai suporta să asculte reproşurile lui Maunagh Rae. 
Tocmai se pregătea să ciocănească la uşă, când sesiză 
prezenţa cuiva în spatele lui. Se întoarse şi îl văzu pe Oliver 
pe scări. Se îmbrăcase cu nişte jeanşi prea mari pentru el şi 
cu un tricou cu Eminem. 


— Voiam să... bălmăji Simon, încercând să explice de ce 
trăgea cu urechea la uşă. 

Oare de cât timp stătea băiatul acolo? Maunagh şi 
Richard Rae nu se gândiseră să vorbească mai încet. 

— O cheamă doamna Pickersgill. E numele dirigintei 
clasei mele, spuse Oliver, pe un ton ce îl făcea să pară mai 
matur decât vârsta lui. Şi materia mea preferată la şcoală 
este franceza. Poţi să-i spui lui taică-meu, dacă vrei. 


29 


Joi, 2 octombrie 2003 


Sunt aşezată pe balansoarul din camera copilului, cu 
Păpuşa în poală, care suge din biberon. Vivienne mi-a 
propus să fac asta. David s-a schimonosit la faţă de ciudă, 
dar nu a îndrăznit să obiecteze. Mi-am manifestat 
recunoştinţa, cu multă ardoare, cum se cuvenea, şi am 
avut grijă să nu par deloc suspicioasă. Mi se pare că a 
trecut o veşnicie de când n-am mai crezut, fără rezerve, în 
bunătatea oamenilor. 

Vivienne schimbă aşternutul din pătuţ, supraveghindu- 
mă fără să se uite la mine, pentru a verifica dacă mă 
comport corespunzător. Păpuşa se uită în sus spre mine, 
din când în când, cu o expresie concentrată şi gravă. 
Specialiştii pediatri afirmă că  nou-născuţii nu au 
capacitatea de a-şi focaliza privirea decât abia în jurul 
vârstei de şase săptămâni, însă eu nu cred. Părerea mea 
este că depinde de inteligenţa sugarului. Vivienne mi-ar da 
dreptate. Îi place enorm să relateze cum, când s-a născut 
ea, moaşa i-a spus mamei lui Vivienne: „Oho, fetiţa asta 
ştie ce vrea”. Oricum, nu mi-o pot imagina pe Vivienne 
altfel decât perfect racordată la realitate, chiar şi când era 
mică de tot. 

Păpuşa nu mai vrea biberonul. Se zvârcoleşte pe 
genunchii mei. Strâmbă guriţa, ca şi cum i-ar veni să 
plângă, dar nu scoate niciun sunet. 

Vivienne a terminat de înfăşat patul, iar acum deschide 
larg uşile de la dulapul lui Florence şi se apucă să golească 
într-o geantă mare de voiaj teancurile de hăinuţe de pe 
rafturi. Rând pe rând, dispar în geantă salopeta Bear Hug, 
combinezonul cu inimioare roz, pentru somnul de noapte, 
rochiţa roşie de catifea. Vivienne trage afară toate lucrurile 


de pe umeraşe. Mă crispez şocată, fiindcă în viaţa mea n- 
am văzut un spectacol mai brutal. 

— Ce faci acolo? 

— Vreau să duc în pod lucrurile lui Florence, mă 
lămureşte Vivienne. Mă gândeam să te scutesc pe tine de 
efort. Ti-ar face şi mai rău dacă ar rămâne toate aici, în 
dulap, îmi zâmbeşte ea, compătimitoare. 

O senzaţie de greață mă răscoleşte pe dinăuntru. 
Neştiind unde este Florence sau ce s-o fi întâmplat cu ea, 
Vivienne vrea să îi golească lucrurile din dulap, ca şi cum 
fetiţa mea nici n-ar mai exista. 

— David mi-a dat de înţeles că te-a deranjat să vezi că 
bebeluşul poartă hainele lui Florence, adaugă ea, ca un fel 
de explicaţie suplimentară. 

— Nu. Nu mă deranjează, neg eu, nereuşind să-mi 
stăpânesc nervii. Trebuie şi Păpuşa să se îmbrace cu ceva. 
Am spus atunci aşa, doar fiindcă eram foarte necăjită. A 
fost un şoc să o văd îmbrăcată cu salopeta lui Florence, 
atâta tot. 

Vivienne oftează. 

— O să iau nişte lucruri la mâna a doua de la un magazin 
din oraş. Păpuşa, cum insistaţi şi tu, şi David să o numiţi, 
poate să poarte şi haine second-hand. Îmi pare rău dacă 
sună dur ce spun eu, dar lucrurile acestea îi aparţin 
nepoatei mele. 

Strâng tare buzele, ca să înăbuş urletul care mi-a umplut 
gura. 

Păpuşa începe să plângă, la început doar un scâncet, 
care imediat se amplifică, devenind un țipăt ascuţit. Se face 
roşie la faţă. N-am mai văzut-o niciodată aşa şi intru în 
panică. „Ce-o fi păţit? Ce-i cu ea?” 

Vivienne se uită spre noi, cu un aer imperturbabil. 

— Sugarii plâng adesea, Alice. E tipic pentru ei. Dacă nu 
suporţi scâncetele de bebeluş, trebuia să te fi gândit mai 
bine înainte de a face un copil. 

Şi se întoarce cu faţa spre dulap. O ţin aplecată pe 


Păpuşă peste braţ şi o bat uşor pe spinare, ca să eructeze, 
dar începe să zbiere şi mai tare. Mă impresionează atât de 
mult că e nefericită şi nu ştiu ce are, încât încep să plâng şi 
eu. 

David apare în cadrul uşii. 

— Ce i-ai făcut? răcneşte el la mine. Dă-o încoace! 

Vivienne îi permite să mi-o smulgă din braţe. O lipeşte cu 
trupuşorul de pieptul lui şi, cu obrăjorul strivit pe umărul lui 
David, Păpuşa tace instantaneu, mulţumită. Pleoapele îi 
alunecă în jos. Împreună, imaginea perfectă a tatălui cu 
pruncul lui, ies din cameră. Îl aud pe David murmurând: 

— Gata, gata, scumpete mică. Acum e mai bine, aşa-i, 
dacă tăticul e cu tine? 

Mă şterg pe faţă cu scutecul de bumbac pe care îl am în 
mână; i-l prinsesem Păpuşii sub bărbie, ca să nu-i pice 
laptele direct pe bluziţă. Vivienne e în picioare lângă mine, 
cu mâinile în şold. 

— Plânsul este singurul mijloc de comunicare al sugarilor. 
Aşa se explică de ce îi auzim plângând atât de mult. Fiindcă 
nu ştiu să se controleze, spune ea, făcând apoi o pauză 
pentru a fi sigură că am înregistrat bine sensul mesajului ei. 
Ştii că nu suport incontinenţa emoţională, continuă ea. E o 
perioadă dificilă pentru noi toţi, dar te-aş ruga să încerci să 
îţi aduni minţile şi să te stăpâneşti. 

Puțin câte puţin, sufletul şi personalitatea mea se distrug. 

— Orice-ai spune, văd că eşti foarte ataşată de... Păpuşă. 

— Dar e o fetiţă drăgălaşă, Vivienne. Asta nu înseamnă 
că încerc să cred că e Florence ori să o înlocuiesc cu 
Florence. Crede-mă, sunt la fel de lucidă şi raţională ca tine, 
Vivienne! spun eu, sub privirile ei sceptice. Poliţia nu a 
comentat nimic despre faptul că ar fi... găsit vreun bebeluş. 
Sunt sigură că o vom căpăta înapoi pe Florence. Inţelege că 
asta e tot ce-mi doresc. La fel cum doresc ca Păpuşa să 
revină la mămica ei, indiferent cine ar fi aceasta. 

— Trebuie să mă duc să-l iau pe Felix de la şcoală. Crezi 
că te poţi descurca fără mine cam un ceas de-acum încolo? 


Încuviinţez din cap. 

— Bun. li spun lui David să-ţi facă el ceva de mâncare. 
Presupun că n-ai mâncat azi. Ai început să te sfrijeşti. 

Mi se pune o gheară în gât şi abia mai pot respira. Ştiu că 
mi s-ar întoarce stomacul pe dos dacă aş vedea pe masă 
altceva decât apă. Dar tac. Vivienne iese din cameră. Am 
rămas singură iarăşi. Stau şi plâng, însă nu mai am 
noţiunea timpului, aşa că nu ştiu cât timp am rămas aşa 
acolo. La un moment dat, mi-au secat lacrimile. Mă simt 
pustiită, ca un vid. Imi impun să gândesc, să mă mişc, să 
continui să exist. Dacă m-ar fi întrebat cineva înainte de 
acest coşmar, nu mi-aş fi imaginat că aş putea să mă 
prăbuşesc sufleteşte atât de repede. N-a trecut nicio 
săptămână de când a început totul. 

Ştiu că trebuie să mă duc jos, din moment ce Vivienne i-a 
spus lui David să-mi pregătească de mâncare. Mi-amintesc, 
însă, brusc că dictafonul lui David a rămas încă în buzunarul 
meu de la pantaloni. Am ascultat banda în baie acum câtva 
timp, dar n-am descoperit nimic semnificativ, doar o 
scrisoare de afaceri dictată de David. 

Nu mă încumet să mai intru în biroul lui. Mi se pare de 

neconceput că am putut avea curajul de a face asta atunci. 
Aşa că bag dictafonul în dulapul lui David, în buzunarul unor 
pantaloni cu care nu s-a mai îmbrăcat de o veşnicie. Mă 
aşez în faţa oglinzii de la toaletă şi mă pieptăn, nu fiindcă 
mi-ar păsa cum arăt, ci fiindcă asta obişnuiam să fac zilnic, 
înainte ca viaţa mea să se năruiască. 
_ Cobor la parter, împiedicându-mă pe scări de câteva ori. 
Imi simt mintea înceţoşată, ca o urzeală destrămată, care 
se macină lent. Pâcla aceasta mintală este străpunsă uneori 
de câte un gând coerent, cum ar fi bunăoară ideea că e 
preferabil să mă duc eu să-l caut pe David, decât să aştept 
să mă cheme el. Dacă mi-a mai pregătit vreo oroare, prefer 
să o înfrunt imediat, ca să isprăvesc mai repede. 

Il găsesc în bucătărie cu Păpuşa, care e întinsă lângă uşă 
pe salteluţa ei de înfăşat, peste imaginea lui Barnaby Bear 


imprimată pe muşama. Dă din picioruşe energic. În surdină, 
se aude Radio Three, sau poate Classic FM, nu-mi dau 
seama. Astea sunt singurele posturi de radio pe care le 
ascultă David. In bucătărie e fum şi miroase a carne prăjită. 
Mă căznesc să nu vomit. Cu o voce de automat, David 
începe să recite: 

— Ouă prăjite, şuncă, fasole, cârnaţi, ciuperci, roşii, pâine 
perpelită în tigaie. 

— Ce? 

— Oamenii civilizaţi spun „poftim”. Te-am anunţat care 
este meniul. Nu ai mâncat micul dejun, aşa că m-am gândit 
să ţi-l ofer eu acum. Scuze, ai fi preferat altceva? Somon 
afumat? Caviar? 

— Nu mi-e foame, spun eu. 

— Mama mi-a zis să-ţi gătesc ceva, aşa că asta fac. 

Observ că poşeta, cheile şi telefonul meu sunt pe bufet, 
sub fereastră, exact cum a zis Vivienne. S-a ţinut de 
cuvânt. 

— E gata, zice David. Ţi-am încălzit pană şi farfuria. 

li mulţumesc. Faţa i se boţeşte de enervare. Nu e deloc 
plăcut să încerci să-ţi imaginezi ce gândeşte un sadic, dar 
îmi dau toată silinţa, întrebându-mă dacă nu i-ar plăcea 
poate să fiu mai recalcitrantă, cel puţin iniţial. În felul 
acesta, ar putea urmări cum, încetul cu încetul, îmi pierd 
curajul şi mă înjosesc, strivită de cruzimea lui. Poate că 
asta este ceea ce îl face să jubileze pe ascuns. 

— Nu cred că sunt în stare să înghit ceva, îi zic eu. Îmi 
pare rău. Dar... dar... nu mă simt prea bine. 

— Încearcă, spune David. la un bob de fasole, o 
ciupercuţă şi vezi cum te simţi după aceea. Poate aşa o să- 
ţi vină pofta de mâncare. 

— Bine. 

Mă aşez la masă şi aştept să îmi pună mâncarea în faţă. 

— Ce faci? zice el. 

— Am crezut că vrei să încerc să mănânc. 

— Nu acolo, prostuţo, râde el. 


Întorc capul şi văd că a pus farfuria pe pardoseală, lângă 
găleata de gunoi. 

— În genunchi, pe jos, şi mănâncă, spune el. 

Închid ochii. Cum poate să facă aşa ceva de faţă cu 
Păpuşa, un copilaş neprihănit? Prezenţa ei, gânguritul ei 
nonşalant amplifică grozăvia situaţiei. 

— Te rog, David, nu-mi cere să fac asta! 

Se umflă în pene, satisfăcut. Nici nu ştiu cui m-am 
adresat, lui David-tiranul sau bărbatului bun şi înţelegător 
cu care eram măritată. 

— N-ai învăţat că nu trebuie să-ţi faci nevoile în casă, 
zice el. N-ai decât să mănânci de pe jos, ca un animal. 

Mintea mi se chirceşte de spaimă. Dacă refuz, David îmi 
va reaminti bucuros că îi stă în putere să mă despartă de 
Florence pentru totdeauna. Nu ştiu dacă e adevărat sau 
dacă ar fi capabil de aşa ceva, însă ar fi o prostie din partea 
mea să presupun că e numai gura de el. Şi-aşa am fost 
naivă prea mult timp. 

Mă aşez în genunchi lângă farfuria cu mâncare fierbinte. 
Aburul îmi umezeşte faţa. Mi se face scârbă de miros şi îmi 
vine să vărs. 

— Nu pot, o să mi se facă rău, şoptesc eu. Te rog, nu mă 
forţa! 

— Îmi pui nervii la încercare, Alice. 

lau o ciupercuţă cu mâna. 

— Pune-o jos imediat! zbiară David. N-ai voie să iei cu 
mâna. Ţine mâinile la spate! Mănânci doar cu gura. 

Tremur atât de înfiorător, încât mă îndoiesc că aş putea 
face cum îmi porunceşte el, fără să-mi pierd echilibrul. 
Când îi spun asta, zice: 

— Încearcă, pe un ton de încurajare în băşcălie. 

Trag adânc aer în piept şi aplec faţa, simțind că mi se 
face greață din cauza mirosului de mâncare grasă. Reuşesc 
cumva să nu-mi vărs maţele de scârbă, dar nu îmi pot 
stăpâni lacrimile, care mi se preling pe bărbie şi de-acolo în 
farfuria de dedesubt. 


— Mănâncă, îmi ordonă David. 

Vreau să fac cum îmi spune el, deoarece ştiu că trebuie 
şi pentru că îmi doresc să scap mai repede, însă fizic nu 
sunt în stare să mă lipesc cu faţa de terciul acela oranj- 
gălbui format din fasole şi ouă prăjite. Mă uit în jur, văd 
tălpile trandafirii ale Păpuşii pedalând în aer cu putere, 
preşul maro şi tepos de lângă uşa de la bucătărie, 
picioarele scaunelor şi ale mesei, pantofii de piele maro cu 
care e încălţat David, profilaţi pe plinta albă şi lucioasă. 
Totul pare atât de normal şi corect. Sunetul orchestrei 
cântând tema muzicală din filmul Scurtă întâlnire umple 
camera. 

Mă uit în sus la David; mă simt neajutorată, disperată şi 
plâng în hohote. Faţa i se schimonoseşte de furie. 
Traversează încăperea spre mine, cu mâna ridicată. În clipa 
aceea, sunt convinsă că vrea să mă bată, poate chiar să mă 
omoare. Mă feresc din calea lui, dar îmi pierd echilibrul şi 
mă răstorn pe spate. Cad cu umărul peste marginea 
farfuriei, care zboară în aer. Amestecul de mâncare 
fierbinte îmi aterizează pe faţă, pe gât şi pe piept. Simt cum 
mă arde pe piele, prin țesătura tricoului. 

— Te rog, nu mă lovi! 

— Eu, să te lovesc? Alice, n-am de gând să te ating nici 
cu un deget măcar, spune David, privind cum zac pe jos, 
urlând. Am vrut doar să omor o muscă de pe găleata de 
gunoi, dar a zburat, se preface el şocat. 

Mă ridic în capul oaselor şi încerc să mă curăţ pe faţă şi 
haine. 

— Eu nu sunt un om violent, Alice. Ai fost la un pas dea 
mă scoate din răbdări toată săptămâna trecută, cu 
minciunile şi tertipurile tale, dar mi-am păstrat cumpătul. 
Mulţi soţi n-ar fi fost atât de îngăduitori. Ai noroc că eşti 
măritată cu mine. Nu crezi? 

— Ba da, zic eu, dorindu-mi să-l văd mort. 

— Uită-te la tine în ce hal eşti, mânjită toată de mâncare. 
Ca o scroafă împuţită. 


David scoate făraşul şi mătura din dulapul de sub 
chiuvetă şi începe să perie mâncarea de pe tricoul meu, dar 
de fapt nu face decât să îmbibe țesătura cu sos. Tricoul 
meu cândva crem arborează acum o pată imensă oranj- 
maronie drept pe piept. 

Încerc să mă şterg pe faţă, dar David mă prinde de mână 
şi mi-o ţine cu forţa la o parte. 

— Oh, nu, zice el. Cum crezi tu că, după ce-ai făcut o 
asemenea porcărie, eu o să te las să te cureţi frumos, de 
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat? Ti-am dat voie să faci asta, 
atunci în baie, însă e timpul să bagi la cap că trebuie să 
suporţi consecinţele faptelor tale. Ai ţinut morţiş să nu 
mănânci bunătatea asta de mâncare pe care ţi-am pregătit- 
o, aşa că n-ai decât să umbli cu ea pe piept şi pe faţă, clar? 
Îmi dă făraşul şi mătura. Acum, adună mizeria de pe jos şi, 
când ai făcut curat, pune totul înapoi în farfurie. Va fi 
dejunul tău de mai târziu. Poate te răzbeşte foamea până 
atunci. E 

Se holbează lung la mine. Mă holbez lung la el. In ce joc 
straniu am devenit noi doi adversari, mă întreb eu. Expresia 
de duritate de pe chipul lui David pare să se fisureze 
trecător, ca şi cum s-ar fi gândit şi el la acelaşi lucru, de 
parcă am citi amândoi replicile dintr-un scenariu bizar, fără 
să ne oprim să reflectăm la rolurile pe care le jucăm, fiindcă 
ni s-ar părea ceva prea complicat. 


30 
9/10/03, 6.30 p.m. 


Cârciuma The Brown Cow era situată în centrul oraşului, 
la doi paşi de secţia de poliţie din Spilling, de care n-ar fi 
stricat să fi fost legată, eventual, printr-un coridor acoperit, 
din moment ce într-acolo se îndreptau mereu paşii 
tablagiilor şi ai ofiţerilor de poliţie deopotrivă. Fusese 
renovată de curând, cu lambriuri şi mobilier din lemn 
lustruit de culoare închisă, oferind acum o sală pentru 
nefumători şi un meniu extins, din care nu lipseau pieptul 
de pui umplut cu Brie, spuma de struguri, dar şi alte bucate 
tradiţionale, care erau mai pe gustul lui Simon. 

In seara asta nu-i prea ardea să mănânce. Alice şi 
bebeluşul dispăruseră de şase zile deja. Nu se întâmpla 
mare lucru, decât în capul lui Simon, unde preocuparea tot 
mai încrâncenată privind soarta lui Alice şi ceea ce 
însemna, de fapt, persoana ei pentru el începea să îi 
asfixieze creierul. Mintea lui semăna acum cu o capcană 
întunecoasă. Simon nu mai reuşea să pună stavilă 
gândurilor obsedante care îl măcinau: o dezamăgise pe 
Alice, poate chiar pusese în pericol viaţa ei şi a celor doi 
bebeluşi. 

Nu se simţea în apele lui şi îl agasa mai ales prezenta 
unei idei, deocamdată neconturată, undeva la limita 
conştienţei. Ce era oare? Soții Cryer? Richard şi Maunagh 
Rae? 

Nu avea chef să bea cu Charlie în seara asta, însă ea 
insistase să stea de vorbă cu el, aşa că eşuaseră aici, cu 
câte o halbă de bere în faţă şi o atmosferă încordată între 
ei. Până acum discutaseră despre conturi bancare. In timp 
ce Simon şi Charlie fuseseră la soţii Rae, Sellers şi Gibbs se 
ocupaseră toată după-amiaza de situaţia financiară a 
familiei Fancourt. Nu descoperiseră nimic în neregulă, 


niciun fel de sume misterioase de bani care să se fi 
evaporat fără urmă. Cu alte cuvinte, se gândea Simon, 
posac, niciun fel de dovadă care să indice că David 
Fancourt sau vreuna dintre rudele lui apropiate l-ar fi plătit 
pe Darryl Beer ca să le facă treaba mârşavă. 

Se holba dincolo de Charlie, la imaginea de pe peretele 
din spatele ei: o vacă maro, destul de bine realizată din 
profil, plasată într-o poieniţă din pădure. Iniţial, pictura i-a 
plăcut lui Simon, dar pe urmă şi-a dat seama că lumina 
naturală care se revărsa în jurul vacii arăta foarte 
nenaturală, amintind mai degrabă de un reflector decât de 
razele soarelui. O fracțiune de secundă, avu senzaţia că va 
prinde ideea care îi scăpa de atâta vreme. Dar, pe urmă, 
momentul trecu, lăsându-l la fel de nedumerit ca înainte. Să 
fi fost oare ceva legat de bani? 

— Dacă Fancourt are o aventură extraconjugală, se 
pricepe să disimuleze totul perfect, fir-ar să fie, remarcă 
Charlie, schimbând vorba. Asta spune Sellers, oricum, şi... 
în fine, doar ştim că el se pricepe. 

Simon se aştepta ca Charlie să debiteze ceva vulgar 
despre viaţa sexuală a lui Sellers, dar rămase surprins 
constatând când şefa lui nu mai spuse nimic. Nu-i prea 
stătea ei în fire să rateze o ocazie. 

— Oh, apropo, tipa aia, Mandy. Se pare că ea şi 
concubinul ei au luat copilaşul şi s-au cărat. In Franţa, zic 
vreo doi dintre vecinii lor. Ca să cumpere trăscău, chipurile. 
Deşi nu cred că au putut obţine atât de repede un paşaport 
pentru copil. În plus, e posibil ca vecinii să se înşele sau să 
mintă, fiindcă să nu uităm că vorbim despre cartierul 
Winstanley, nu-i aşa? Unde s-a mai pomenit să umbli 
brambura după pileală, la două săptămâni după ce ai 
născut? 

— Interesant, spuse Simon, simțind că inima îi bate mai 
repede. 

Poate mai mult decât interesant. Semnificativ, eventual. 
Erau pe punctul de a descoperi ceva, simţea el asta. 


— Mda, în fine. Cred că Omul-de-Zăpadă se simte cam 
încolţit acum, adăugă Charlie, cu un mic surâs ranchiunos. 
Trebuie să decidă dacă continuăm ancheta, bazându-ne 
doar pe spusele lui Alice Fancourt, sau mai aşteptăm un 
pic, sperând că Mandy şi restul vor reapărea. 

— Tu ce părere ai? 

— Oricum, lui Proust nu-i pasă ce gândesc eu, oftă 
Charlie. Nu ştiu. Dacă ar fi ca eu să decid, cred că aş opta 
să continuăm ancheta, spuse ea, uitându-se la Simon. 
Mandy ar trebui să fie încă sub supravegherea moaşei. Dar 
ea nu a spus nimănui că pleacă - moaşa, asistenta socială, 
doctorul, habar n-au avut. Asta nu înseamnă, desigur, că ar 
fi furat-o pe Florence Fancourt, dar... făcu ea o pauză, 
ridicând din umeri. Simon, îmi pare rău că m-am purtat ca o 
scorpie cu tine. 

— Bun. 

Răsufla uşurat. Însemna că Charlie avea de gând să 
revină la comportamentul ei uzual, asta fiind exact ce-şi 
dorea şi el. Pe urmă, un val de resentimente îl făcu să-şi 
schimbe viziunea. Acum, când ştia că lui Charlie îi părea 
rău, acum când recunoscuse că ea era cea care greşise, 
Simon putea foarte bine nici să nu o ierte, în fond. În sinea 
lui. Fiindcă ea nu şi-ar da seama nicicum de adevăratele lui 
sentimente. 

Văzând că Charlie zâmbea, Simon avu un sentiment de 
vinovăţie. Ştia că o dezamăgise, purtându-se urât cu ea la 
petrecerea de ziua lui Sellers, şi cu toate astea ea îl iertase. 
Charlie nu reuşea niciodată să ascundă ce simţea. Simon 
ştia că, în ciuda celor întâmplate, Charlie continua să aibă o 
părere bună despre el. Şi, atunci, ce îl determina să 
savureze orice prilej de a-i purta ranchiună? Oare Charlie 
avea dreptate, când spunea despre el că suferă de mania 
persecuției? 

— Cred că e timpul să discutăm pe îndelete şi cu 
francheţe, spuse Charlie. Altminteri, relația dintre noi doi va 
deveni insuportabilă. 


Se lăsă o tăcere apăsătoare. Simon se simţea încordat. 
Ce avea să urmeze oare? 

— Bun, în fine, atunci o să încep eu, continuă ea. M-a 
durut mult când ai spus toate chestiile alea de faţă cu 
Proust şi ceilalţi, fără să fi stat de vorbă cu mine înainte. 

— Apropo de cazul Cryer? 

Din nou, Simon simţi aceeaşi tresărire inexplicabilă 
undeva în adâncurile memoriei. Ce naiba mai era şi asta? 

— Da, exact. Ai încercat dinadins să mă iei în băşcălie? 

— Nu, răspunse Simon, mirându-se de reacţia ei. Sincer 
să fiu, nici nu ştiam dacă să vă spun - ţie, lui Proust sau 
altcuiva. Mă gândeam că o să-mi băgaţi pumnu-n gură toţi. 
Nu mi-am dat seama că Proust era de acord cu 
redeschiderea cazului, decât abia când a spus asta explicit, 
iar atunci mi-am zis: aha, uite şansa mea. 

— Şi nu ţi-a trecut prin minte că poate mi-ar fi plăcut să 
aflu eu prima? ripostă Charlie, încruntându-se. _ 

— Ce mai contează?! exclamă Simon, uşor agasat. In 
fond, nu lucrăm toţi împreună? 

— M-ai făcut să par o proastă în faţa lor. Ar fi trebuit să 
fiu la curent cu aceste informaţii, iar tu ai avut grijă să le 
demonstrezi tuturor că eram complet pe dinafară, ce naiba! 

— Ştii, în mod normal ţie ţi-aş spune prima orice chestie, 
dar atunci n-aveam deloc senzaţia că ai fi prea receptivă. 
Decretaseşi deja răspicat că, în opinia ta, indubitabil Beer 
era vinovat. 

— Mda, ai avut câteva observaţii bune, oftă Charlie. Eu 
încă mai cred, până la proba contrarie, că Beer e omul 
nostru, ceea ce nu înseamnă, însă, că sunt atât de bătută-n 
cap, încât să nu accept că există şi alte unghiuri de 
abordare a cazului. Probabil că mă consideri o incapabilă pe 
plan profesional, dacă poţi crede asta despre mine. 

— Nu cred deloc aşa ceva, spuse Simon, surprins. 

— Poate chiar sunt incompetentă. In fond, de ce niciuna 
dintre ideile enunțate de tine nu mi-a trecut şi mie prin 
minte? Eu eram ofiţerul care conducea ancheta. 


Simon nu o mai auzise niciodată pe Charlie arătându-se 
sceptică în privinţa capacităţilor ei. Atitudinea aceasta îl 
făcea să se simtă jenat. 

— Ei, bine? insistă Charlie. 

— Ei, bine, ce? 

— Mă consideri incapabilă pe plan profesional? 

— Nu fi fleaţă! Te consider sclipitoare. Toţi avem părerea 
asta despre tine. 

— Şi, atunci, de ce, fir-ar să fie, nu catadicseşti să-mi spui 
lucrul ăsta? zise Charlie, pe un ton stins. De ce mă faci să 
mă milogesc pentru o vorbă bună? 

— Nu-i adevărat! 

— Ba exact asta ai făcut adineauri! 

Conversaţia devenea alertă şi imprevizibilă. Simon 
inspiră adânc: 

— Mie şi nimănui din echipă nu ne-a trecut niciodată prin 
gând că ai avea nevoie de o vorbă bună sau o încurajare 
din partea cuiva. Pari întotdeauna atât de sigură pe tine. 
Prea sigură, uneori. 

Charlie rămase tăcută câteva secunde. Apoi, următoarea 
ei întrebare nu se dovedi prea plăcută: 

— Ai povestit cuiva despre... ce s-a întâmplat la 
petrecerea de ziua lui Sellers? 

Exact din acest motiv, Simon evita întotdeauna discuţiile 
lungi şi sincere. 

— Nu. Bineînţeles că nu. 

— N-ai spus nimănui? Nu-ţi cer nume şi persoane. Vreau 
doar să-mi dau seama dacă râd toţi de mine, pe la spate, 
atâta tot. 

Mobilul lui Simon începu să sune în buzunar. El se uită 
încurcat spre Charlie. 

— Nu contează, spuse ea, aprinzându-şi o ţigară. Haide, 
răspunde! 

Era polițistul Robbie Meakin. Sunt salvat, se gândi 
Simon.. 

— Am auzit că vă ocupați din nou de cazul Laurei Cryer, 


aşa-i? spuse Meakin. 

— Cine e? se interesă Charlie. 

O enerva să nu ştie cu cine vorbea Simon la telefon şi, 
sistematic, îl întrerupea de fiecare dată, insistând să îi 
spună şi ei. Unul dintre nenumăratele ei cusururi care îl 
scoteau din sărite. 

— E Meakin. Scuze, băiete, da, exact, am luat din nou 
dosarele la puricat. De ce? 

— Tocmai am arestat un tip pe nume Vinny Lowe, prieten 
de-al lui Darryl Beer, pentru deţinere de droguri clasa A. În 
locul unde le avea dosite, mai era şi un ditamai cuțitul de 
bucătărie. Lowe se jură pe toţi sfinţii că e al lui Beer. 

— Unde aţi găsit prada? 

— Culmea, la un club de sănătate. Waterfront, pe Saltney 
Road. 

Clubul de sănătate frecventat de Vivienne Fancourt. Şi de 
Alice. In clipa aceea, subit, Simon prinse ideea care îi 
dăduse târcoale prin minte. Îşi aminti exact cuvintele lui 
Roger Cryer, digerându-le pe deplin sensul. Puțin nu lipsi să 
se întoarcă spre Charlie, ca să-i împărtăşească triumfător 
găselniţa lui. Se opri, însă, la timp. Fiindcă exista riscul ca 
Sellers sau Gibbs să primească sarcina de a investiga acest 
nou indiciu. Când avea să vină momentul, Simon ştia că 
prefera să acţioneze de unul singur. 


31 


Joi, 2 octombrie 2003 


— Nu se poate... exclamă scârbită Vivienne şi se trage 
înapoi de lângă mine, când mă vede mânjită cu o pojghiţă 
de mâncare uscată, care mi se cojeşte pe faţă şi pe gât, 
deasupra petei slinoase de pe tricou. 

Sunt aşezată la masa din bucătărie. David nu m-a lăsat 
să plec de-acolo. 

— Parcă spuneai că vrei să poţi sta mai mult timp cu 
fetiţa, a zis el. N-ai voie să o atingi, evident, aşa jegoasă şi 
soioasă cum eşti. 

Vivienne se uită furioasă la el. 

— Ţi-am cerut prea mult, rugându-te să ţii situaţia sub 
control în dimineaţa asta? 

Felix este în spatele ei, îmbrăcat cu blazerul şi pantalonii 
lui turcoaz, uniforma de la Stanley Sidgwick. Se zgâieşte la 
mine ca atunci când ai în faţă un accident rutier, cu o 
expresie îngrozită şi fascinată deopotrivă. 

— N-a fost vina mea! se smiorcăie David ca un ţânc. l-am 
gătit, dar m-a refuzat. A vrut să arunce cu farfuria în mine. 
Am prins-o de braţ, ca s-o împiedic, şi şi-a turnat toată 
mâncarea în cap. După cum se vede. 

— De ce n-ai pus-o să-şi schimbe hainele imediat? E 
împuţită! S-a mânjit toată pe faţă. 

— N-a vrut! A zis că nu-i pasă cum arată. 

O ia în braţe pe Păpuşă şi o reazemă de umărul lui. Fetiţa 
se cuibăreşte cu căpşorul în scobitura claviculei lui David. E 
trează, dar când David o mângâie uşor pe spate, Păpuşii 
încep să i se închidă ochişorii. Vivienne vine încet spre 
mine. 

— Alice, comportamentul acesta este, pur şi simplu, 
inacceptabil. Nu permit aşa ceva în casa mea. S-a înţeles? 


Confirm, mişcând din cap. 

— Ridică-te în picioare! Şi uită-te la mine, când vorbesc 
cu tine. 

Fac cum îmi spune Vivienne. În spatele ei, David rânjeşte 
batjocoritor. 

— Toate hainele astea trebuie să meargă la spălat. Te 
duci imediat să faci un duş şi să te schimbi. Nu tolerez o 
asemenea... împuţiciune în casa mea şi nu mă interesează 
cât de rău te simţi. Credeam că m-am făcut clar înţeleasă, 
după incidentul cu baia, dar mi-e limpede că m-am înşelat. 

Nu-mi vine în minte ce i-aş putea răspunde, aşa că tac în 
continuare. 

— Văd că nu ai nici măcar bunul-simţ de a-ţi cere scuze. 

Ştiu că Vivienne urmează să îmi aplice o pedeapsă şi mă 
gândesc cu groază ce ar putea fi. Tonul ei denotă că ar fi 
ajuns la capătul răbdării. Dacă i-aş cere iertare, poate s-ar 
mai calma, dar nu sunt în stare să rostesc niciun cuvânt. M- 
am preschimbat într-un sloi de gheaţă. 

— Foarte bine. Fă cum vrei, spune ea. De acum înainte, 
nu te vei mai îmbrăca deloc cu haine de oraş. O să-ţi duc 
toate lucrurile sus, în pod, lângă hăinuţele lui Florence. N-ai 
decât să umbli toată ziua în cămaşă de noapte şi halat de 
casă, ca un pacient de la spitalul de psihiatrie, până îţi dau 
eu voie să te îmbraci cu altceva. Ai priceput? 

— Dar... testul ADN? Va trebui să pun nişte haine pe 
mine, când mergem la clinică, ripostez eu, cu glasul 
tremurând. 

Vivienne se înroşeşte la faţă. Am enervat-o cu remarca 
mea pertinentă, fiindcă în furia ei uitase că urma să 
mergem la Duffield Hospital, pentru analize, ceea ce o 
făcuse să nu sesizeze cât de inabilă şi impracticabilă 
devenea cazna pe care o născocise pentru mine. 

— Gata, să nu te mai aud că deschizi gura, zice ea, cu 
buzele subţiate şi livide de mame. Nu mai suport să te văd 
cu hainele alea scârboase şi jegoase pe tine. Nu mai vreau 
aşa ceva! Scoate-ţi-le imediat şi dă-mi-le să le spăl. Să-ţi fie 


ruşine că îi obligi pe alţii să tragă ponoasele... pentru 
hachiţele tale mizerabile! 

Şi se întoarce cu faţa spre fereastră. David rânjeşte la 
mine. i 

Încep să număr în gând în timp ce mă dezbrac. Întâi, 
tricoul. Sutienul alb de dedesubt are, de asemenea, pete 
oranj şi galbene, aşa că mi-l dau jos. Rânjetul lui David se 
lăţeşte până la urechi. Mişcând din cap, îmi arată să mă uit 
la betelia pantalonilor, unde văd o mică pată de grăsime 
maronie. Ştiu că în materie de vestimentaţie, orice urmă de 
murdărie, fie ea cat de neînsemnată, este inacceptabilă 
pentru Vivienne. Cu degete tremurânde, încep să-mi scot 
pantalonii, rugându-mă în sinea mea ca petele de mâncare 
să nu fi pătruns până la lenjeria intimă. 

Vivienne se răsuceşte în loc. Când mă vede, rămâne cu 
gura căscată şi îi tremură pielea sub bărbie. 

— Cum îţi permiţi să faci aşa ceva? exclamă ea. 

Mă opresc, nedumerită. 

— Trage-ţi pantalonii la loc imediat! Să-ţi fie ruşine! Unde 
te crezi aici, la vreun salon de masaj? Cum ai tupeul să stai 
goală în bucătăria mea? 

— Dar tu mi-ai spus să mă dezbrac de hainele astea, ca 
să le poţi spăla, îngaim eu printre hohote de plâns. 

David îşi pune mâna la gură, ca să nu se vadă cat de 
bine se distrează. Vivienne oricum n-ar fi remarcat. 
Clocoteşte de furie, considerând că mă port dinadins aşa, 
ca să o provoc. Lacrimile îmi şiroiesc pe faţă. Cu braţele 
încrucişate, încerc să-mi acopăr pieptul dezgolit. Nu mai 
suport atâta nedreptate şi umilinţă. 

— Am crezut că vrei să mă dezbrac imediat, aici, încerc 
eu să-i explic, deşi ştiu că nu are niciun rost. 

Vivienne mă socoteşte dezgustătoare. 

— M-am referit la faptul că trebuie să te duci sus şi să te 
speli, iar pe urmă să vii înapoi jos, cu hainele murdare, ca 
să le pot spăla. Nu mă gândeam că vei avea neobrăzarea 
de a te dezbrăca în pielea goală, în amiaza mare, aici, la 


mine în bucătărie. Cu jaluzelele ridicate, încât oricine te-ar 
putea vedea în halul ăsta! 

— Îmi pare rău. 

— Nu vreau să te mai aud, Alice. Du-te, spală-te şi pune 
pe tine o pijama. Acum! 

Fug din cameră, plângând. Îmi închipui de fiecare dată că 
am trecut prin tot ce poate fi mai oribil, că nu mi se mai 
poate întâmpla ceva mai groaznic decât atât, dar se 
dovedeşte mereu că m-am înşelat. Această ultimă terfelire 
mă doare mai mult decât cele dinainte, fiindcă mi-am făcut- 
o cu mâna mea. Bineînţeles că Vivienne nu lăsase să se 
înţeleagă că ar fi trebuit să mă dezbrac în bucătărie. Nu ştiu 
cum de nu mi-am dat seama - dar mi-aş fi dat seama, sunt 
convinsă, dacă mintea bolnavă a lui David nu m-ar fi 
torturat atât de cumplit în ultimele zile, denaturându-mi 
toate percepțiile, deformându-mi viziunea asupra lucrurilor. 
Cât de încântat s-o fi simţit el, văzând cum mă supun din 
proprie iniţiativă unei degradări pe care nu el a pus-o la 
cale şi la care nu se aştepta şi dându-şi seama că mă 
înjosise într-un asemenea hal, încât ajunsesem acum să 
vreau să mă dezonorez de bună voie şi nesilită de nimeni. 

Mă încui în baie şi plâng, până mi se umflă ochii şi ajung 
să văd ca prin ceaţă. Nu mă încumet să mă uit în oglindă. 
În tot acest răstimp, ziua de vineri a fost pentru mine un 
tel, ştiind că după aceea poliţia nu va mai avea de ales şi 
va fi nevoită să se implice nemijlocit. Voi avea parte de 
ajutor, în sfârşit. Dar ce se va fi ales de mine până atunci, 
mă întreb acum. Voi mai fi oare aptă să fiu o mamă buna 
pentru Florence, presupunând că norocul îmi va fi oferit 
acest prilej? Pentru prima oară, nu mai sunt atât de sigură. 


32 


9/10/03, 8 p.m. 


— Nu vă înţeleg deloc! spuse Vinny Lowe, scuturând din 
cap, cu un aer plictisit. Nu pricep de ce faceţi atâta caz din 
chestia asta. 

— Cocaina este un drog din clasa A, spuse Simon. 

El şi Lowe, care semăna cu un buldog sedat, se aflau într- 
o sală de interogatoriu, la secţia de Poliţie. Avocata lui 
Lowe, o femeie fadă, de vârstă mijlocie, îmbrăcată într-un 
taior ieftin, şedea lângă el. Nu spusese nimic deocamdată, 
oftând doar din când în când. : 

— Mda, însă nu m-aţi prins vânzând din ea. In fond, ce-aţi 
găsit? Un strop de droguri, care erau doar pentru uzul meu 
personal. Şi-atunci ce v-a apucat să tăbărâţi aşa pe mine, 
mă rog? 

— Directorul clubului de sănătate Waterfront nu este de 
aceeaşi părere. Marfa era ascunsă în sediul firmei lui, şi nu 
oriunde, ci taman în grădiniţă. In spaţiul unde copiilor li se 
schimbă hăinuţele. Bună treabă! 

— lubita mea este şefa grădiniţei, spuse Vinny. 

— Şi ce vrei să spui cu asta? se încruntă Simon. 

— Păi, unde să fi ascuns drogurile în altă parte, nu? 
Grădiniţa era singurul loc unde aveam acces. Când treceam 
pe-acolo s-o văd pe Donna. Crezi că o să-şi piardă slujba? 

— Bineînţeles. Te-a ajutat să ascunzi droguri clasa A în 
incinta grădiniţei, îi explică Simon, vorbind rar şi apăsat. 

Lowe clătină din cap, căscând ochii cât cepele, ca şi cum 
ar fi vrut să spună că numai într-o lume smintită şi 
dezaxată ca asta se puteau întâmpla asemenea enormităţi. 
Avocata lui oftă din nou. 

— Uite ce e, zise Lowe. Am vorbit deja despre chestia 
asta cu sticleţii care m-au arestat. Ca, pe urmă, să se 


răzgândească şi să-mi spună că trebuie să discut şi cu tine. 
Dar de ce? 

— Ne interesează cuțitul care a fost găsit împreună cu 
drogurile în vestiarul grădiniţei. 

— Am spus deja că obiectul ăsta nu are nicio legătură cu 
mine. O fi al lui Daz. 

— Darryl Beer? 

— Exact. Cred că zace acolo de-o veşnicie. N-am făcut 
decât să-l las unde era. 

— Mai exact, cât înseamnă o veşnicie? 

— Nu ştiu. Peste un an. Doi ani? Nu mai ţin minte. Ştiu că 
l-am văzut mereu acolo. 

Simon încercă să prindă privirea avocatei lui Lowe. Nu se 
mai mira că femeia părea atât de apatică şi ruptă de 
situaţie, când avea drept client un asemenea imbecil. 

— Şi, spune-mi, cuțitul a apărut în vestiarul grădiniţei 
înainte sau după ce Beera intrat la pârnaie? 

— Să fiu al naibii dacă mai ţin minte! Presupun că 
înainte, nu? 

— L-ai văzut pe Beer când a lăsat cuțitul acolo? Ţi-a spus 
ceva despre asta? 

— Nu, dar probabil că el l-a pus în „seif”, cum îi zicem 
noi, rânji Lowe. 

— În ipoteza că te-aş crede, cum a avut acces Beer m 
incinta grădiniţei din Waterfront? Avea şi el o iubită care 
lucra acolo? 

— Nooo, dar era amic cu Donny. De fapt, toţi trei eram 
buni prieteni. 

— E posibili ca Beer să fi ascuns cuțitul acolo, fără ca 
Donna să-l fi văzut? 

— Da, cum să nu! Vestiarul este o încăpere separată, 
lângă budă, aşa că e uşor să doseşti chestii acolo fără să fi 
văzut. Asta-i toată frumuseţea „seifului”, se umflă în pene 
Vinny Lowe. 

Simon tăcu, încercând să urmărească un raţionament 
complicat. Darryl Beer a fost arestat la domiciliul lui, într-o 


sâmbătă dimineaţa, a doua zi după ce Laura Cryer a fost 
ucisă. Grădiniţa de la Waterfront se deschide sâmbătă la 
ora 9 seara, iar în timpul săptămânii la 8.30. Ceea ce 
înseamnă că Beer ar fi putut să dea o fugă până acolo, la 
prima oră în acea dimineaţă, ca să ascundă cuțitul, plecând 
apoi acasă. De ce n-o fi ascuns şi poşeta Laurei în acelaşi 
loc? În fine, poate a aruncat-o într-un tomberon, pe undeva, 
iar echipa lui Charlie nu a reuşit să o mai găsească 
niciodată. Tot ce-şi dorea Simon era să vină mai repede 
ziua următoare, ca să poată da acel telefon, la care se 
gândea cu atâta ardoare. Totul va fi mult mai uşor după 
aceea, fiindcă va dispune demult mai multe informaţii. 

— La grădiniţă sunt primiţi copii de toate vârstele? 
întrebă el. Există vreo limită de vârstă, în ambele direcţii? 

Lowe rămăsese perplex. 

— De la naştere până la cinci ani, zise el. Dar, de ce, ai 
vreun plod? 

Simon nu răspunse. În schimb, scoase din buzunar 
fotografia cu Vivienne, Alice, David şi Felix Fancourt, pe 
care o găsise în sertarul biroului Lui Alice, de la serviciu. 

— Recunoşti vreo persoană din acest grup? îl întrebă el 
pe Lowe. 

— Da, sigur, puştiulică ăla venea la grădiniţă, într-o 
vreme. Donna îl poreclise Micul Lord, fiindcă vorbea cu un 
accent pedant. Şi pe ea o ştiu: Lady Scârnăvie, dădu el din 
cap, zâmbind. 

Se comporta ca un om care nu avea nicio grijă pe lume. 
Poate că era atât de tâmpit, încât nici nu-şi dădea seama că 
urma să înfunde puşcăria, sub învinuirea de deţinere de 
droguri clasa A. 

— Hm, vasăzică tipa are o legătură cu prinţişorul ăla? 

— l-ai văzut vreodată împreună? 

— Nu. 

— De ce Lady Scârnăvie? 

— Eu şi Daz am poreclit-o aşa. O vedeam mereu în 
piscină şi la jacuzzi. 


— Tu şi Beer eraţi membri ai clubului de sănătate? se 
miră de-a dreptul Simon. 

— Nu fi fraier! Cum adică să plătim noi atâta bănet? Nu, 
nici gând. Evitam să trecem prin dreptul recepţiei şi intram 
în club prin cafenea, Chompers îi zice. Orice cretin ar putea 
face asta, dar nu oricui îi şi dă prin cap aşa ceva. 

Avocata îi aruncă o privire plină de ură, după care cobori 
din nou ochii spre stratul de ojă roz-deschis care i se cam 
cojea de pe unghii. 

— Lady Scârnăvie venea acolo aproape zilnic, şi noi la fel, 
spuse Vinny. Ne permiteam, fiind liberi şi independenţi, ştii 
cum e. Mda, probabil că nu. Jur că tipa trăgea cu urechea la 
conversațiile noastre. Făceam mişto, zicând că îi căzusem 
cu tronc şi de-aia se ţinea scai după noi. Precis, îşi dăduse 
seama că nu eram membri acolo, dar n-a zis niciodată 
nimic. Ne gândeam că juisa, probabil, când ne auzea 
vorbind. 

— Şi voi despre ce vorbeaţi de obicei? 

— Afaceri, zise Lowe, plin de importanţă. Perioadele când 
făcusem puşcărie. Dacă ştiam că tipa e pe recepţie, 
exageram intenţionat, discutând despre arme de foc şi 
omoruri. Daz zicea mereu că, ascultând cum vorbeau nişte 
duri ca noi, tipa... mă-nţelegi cum îi sfârâiau călcâiele de 
plăcere, spuse Lowe, clipind complice. Vorbeam şi noi 
prostii, ce să-i faci. Aiurea, Lady Scârnăvie nu tânjea de 
dorul nostru. Era şi ea o muiere băgăreaţă, atâta tot. 

— Tu şi Beer aţi pomenit vreodată de „seiful” vostru, în 
prezenţa ei? 

— Probabil. Mereu ne stricam de râs pe tema asta, 
imaginându-ne că părinţii ăia sclifosiţi îşi ştergeau la popou 
odraslele, fără să aibă habar că dedesubt era marfa 
noastră! 

— Parcă spuneai că drogurile erau pentru uzul vostru 
personal. 

— A fost doar o figură de stil. 

În mod normal, pe Simon l-ar fi apucat turbarea dacă un 


janghinos ca ăsta s-ar fi apucat să mănânce rahat în timpul 
interogatoriului, dar de data asta se simţea prea încordat, 
ceea ce însemna că nu merita să-şi irosească energia 
pentru a face efortul de a-şi controla o eventuală ieşire 
nervoasă. Acum, când legătura dintre familia Fancourt şi 
Darryl Beer reprezenta o certitudine, Simon simţea că 
lucrurile se precipitau de la sine, ceea ce îi provoca o stare 
de dezorientare, cum i se întâmpla de fiecare dată când o 
anchetă intra în această fază. Ca şi cum o parte din fiinţa 
lui s-ar fi temut să afle adevărul. Nu-şi dădea seama de ce. 
Poate din cauza impresiei că evantaiul opţiunilor se 
închidea tot mai mult, împingându-l forţat în gura unui 
tunel fără capăt. Ştia aproape sigur că Charlie, Sellers şi 
Gibbs nu aveau niciodată asemenea senzaţii. 

De-ar veni mai repede dimineaţa! Dar asta era doar o 
formalitate, în fond. Apelul telefonic? Oricum, el ştia 
adevărul. Sau mai existau încă surprize? Îi era teamă 
cumva că ar putea afla şi altceva? Simon nu reuşea să 
scape de o neagră presimţire, ca şi cum ceva oribil stătea 
la pândă după colţ, un pericol pe care nu putea să îl evite, 
din cauză că nu se putea opri să nu se îndrepte spre acel 
colţ... 

Alice. lată ceea ce îl îngrozea de fapt. Ce va afla oare 
despre Alice? De n-ar fi ceva rău, se ruga el în gând, 
contemplând fotografia pe care o ţinea în mână, portretul 
de familie. Se cutremură. Nu voia să se mai uite la poza 
aceea, nu voia să se mai gândească la ea, dar de ce? 

— Ca să clarificăm lucrurile, îi spuse el lui Lowe, în 
principal pentru a nu se mai gândi la presentimentul de rău 
augur care îi dădea târcoale. Care dintre cele două femei 
din fotografie este cea pe care tu şi Darryl Beer aţi poreclit- 
o Lady Scârnăvie? 

Lowe arătă spre Vivienne Fancourt. Simon avu un 
sentiment de imensă uşurare. 


33 


Joi, 2 octombrie 2003 


Stau aşezată în faţa toaletei din dormitor şi mă pieptăn, 
când David intră în cameră. 

— Mai ţii minte voiajul nostru de nuntă? încep eu să turui, 
hotărâtă să vorbesc pană ca el să apuce să spună ceva. Mai 
ţii minte, domnul şi doamna Masă sau familia Rod Stewart. 
Serile când stăteam pe balcon şi beam Retsina? Ţi-aduci 
aminte cât de fericiţi eram atunci? 

Ştiu că evocând câteva porecle nostime nu am cum să-i 
redeştept sentimentele din acele clipe, dar vreau ca David 
să-şi amintească măcar de ceea ce a existat odată între noi 
doi. Şi să sufere la fel demult ca mine. 

Faţa i se schimonoseşte de dispreţ. 

— Poate tu ai fost fericită, zise el. Eu, nu. Ştiam că 
niciodată nu vei putea valora în ochii mei la fel de mult cât 
a însemnat Laura pentru mine. 

— Nu-i adevărat. Spui aşa doar ca să mă răneşti. 

— Cu tine am fost doar în Grecia. Oricine poate merge în 
Grecia. Cu Laura am fost în Mauritius, în voiajul nostru de 
nuntă. Nu m-a deranjat că m-a costat atât de mult să o duc 
acolo. 

— Nu contează cât ai cheltuit, David. Şi n-a contat 
niciodată. Mama ta îţi dă întotdeauna alţi bani, când ai 
nevoie. De câte ori ţi-a scos Vivienne firma din faliment, de- 
a lungul anilor? De multe ori, sunt sigură. Dacă n-ar fi fost 
atât de generoasă, probabil că ai fi muncit în vreo fabrică 
sordidă. 

Scrâşneşte din dinţi şi iese valvârtej din cameră. Eu mă 
pieptăn în continuare şi aştept. Peste câteva minute, vine 
înapoi. 

— Pune peria aia jos, zice el. Vreau să vorbesc cu tine. 


— Eu n-am nimic de spus, David. Cred că e un pic cam 
târziu pentru a mai sta de vorbă, ce zici? 

— Pune peria aia jos! la uită-te ce-am eu aici. 

Îmi arată o fotografie cu părinţii mei şi cu mine, când 
eram mică. Mi-a luat-o probabil din poşetă. Este poza mea 
preferată cu noi trei împreună. David ştie asta. Ştie că dacă 
se întâmplă ceva cu fotografia asta, nu voi mai putea 
niciodată să o înlocuiesc. 

— Cred că îţi stătea mai bine cum erai tunsă atunci, zice 
el. 

În fotografie, aveam cinci ani; purtam părul ca băieţii, 
scurt la spate şi în părţile laterale. Părinţii mei nu puneau 
mare preţ pe eleganţă. Pentru ei, nu conta cum arătai. 

— Nu-mi plac femeile păroase, îmi spune David, pe un 
ton neutru. Cu cât văd mai puţin păr, cu atât mai bine. 

— Laura avea părul lung, nu mă pot eu abţine să nu 
spun. 

— Da, dar părul ei nu era moale şi slinos ca al tău. Şi nici 
nu avea păr pe tot corpul. Am remarcat, când ai făcut micul 
număr de striptease la bucătărie, că nu te-ai mai ras la 
subsuori de o vreme. 

— Fiica mea a fost răpită, recit eu, ca un automat. Felul 
cum arăt nu a fost preocuparea mea primordială. 

— Se vede. Pun pariu că nu te-ai mai ras nici pe picioare. 

— Da, aşa e, spun eu. 

Presimt ce urmează, dar de data asta văd o cale de 
ieşire. Dar întâi trebuie să mă afund şi mai adânc. 

— De ce te-ai purtat aşa, mai devreme? întreb. 

— Aşa, cum? 

— Când ai pretins că eu aş fi refuzat să îmi schimb 
hainele, deşi tu ai fost cel care n-a vrut să-mi dea voie. 

— Fiindcă ai meritat să fi tratată în felul ăsta, spuse 
David. Fiindcă eşti jegoasă până în adâncul sufletului, şi e 
timpul ca mami să îşi dea seama şi ea. 

Dau din cap, în semn că am priceput. 

David vine spre mine. Bagă mâna în buzunarul de la 


pantaloni, de unde scoate foarfecă pe care Vivienne o 
foloseşte la bucătărie şi un aparat de ras, de unică 
folosinţă. In cealaltă mână are fotografia alb-negru, cu mine 
şi părinţii mei, pe care mi-o apropie de ochi. 

— Erai mai fericită pe-atunci, nu-i aşa? spune el. Precis 
că ţi-ai dori să întorci timpul înapoi. 

— Da. 

— In vremea aceea, nu erai o mincinoasă. Nu erai 
dezgustătoare şi păroasă. 

Nu spun nimic. 

— Mda, acum e şansa ta! spune el, arătând din cap spre 
aparatul de ras şi spre foarfecă. 

— Taie-ţi părul, ca să arăţi ca în poză. Şi pe urmă, când ai 
terminat cu tunsul, vreau să-ţi dai jos pijamaua şi să-ţi razi 
restul de păr. 

— Nu, îl rog eu. Nu mă obliga să fac asta. 

— Eu nu te oblig să faci nimic. Eşti liberă să procedezi 
cum vrei tu. Dar şi eu voi face ce vreau. Nu uita asta, Alice. 
Şi eu voi proceda cum cred de cuviinţă. 

— Ce vrei să fac? Spune-mi exact ce vrei să fac? 

— la foarfeca, începe el, vorbind rar, de parcă ar fi avut 
de-a face cu o persoană retardată. Retează toate firele alea 
subţiri de păr, de culoarea mucilor. Pe urmă, scoate-ţi 
cămaşa de noapte şi rade-te la subsuori şi pe picioare. Şi, 
când ai isprăvit cu asta, rade-ţi şi părul dintre picioare. lar 
după aceea poţi să-ţi razi părul de pe braţe şi sprâncenele. 
La final, îţi dau voie să te duci la culcare. Mâine e o zi mare. 

— Şi dacă refuz? 

— Atunci o să rup în bucățele mici de tot chestia asta, 
spune el, fluturând fotografia prin aer. Şi va fi pa mami, pa 
tati. Definitiv, încă o dată. 

O durere cruntă străpunge parcă scutul pe care mi l-am 
făurit, împinsă de necesitate şi stupefacţie, pentru a-mi 
proteja sufletul. Tresar, iar David surâde, încântat că 
lovitura lui şi-a atins ţinta. 

— OK, aşa o să fac, zic eu. Dar nu cu tine în cameră. 


— Asta s-o crezi tu. N-am de gând să mă clintesc de-aici. 
Eu sunt cel căruia i-ai făcut rău, aşa că am tot dreptul să 
asist la spectacol. Hai, dă-i drumul! Sunt obosit şi vreau să 
mă culc. 

— Şi presupun că intenţionezi să-i spui lui Vivienne că am 
făcut chestia asta fiindcă aşa am vrut eu, nu? Ca o dovadă 
în plus a perversităţii mele. 

— O dovadă mai concludentă decât comportamentul tău 
de vinerea trecută, când ţi-a intrat în cap să pretinzi că fiica 
noastră ar fi o persoană străină, nu poate exista, din 
punctul meu de vedere. Unii oameni, însă, se lasă mai greu 
convinşi. Cum e cazul maică-mii, în ceea ce te priveşte, 
deşi de obicei se lămureşte mai repede cu cine are de-a 
face. De fapt, cred că a început deja să se cam edifice. 
După incidentul din după-amiaza asta... iar când o să vadă 
cum ţi-ai ciuntit părul, când o să te vadă că ţi-ai ras 
sprâncenele şi o să găsească un morman de păr pe 
podeaua din dormitor... fiindcă o scroafă ca tine nu e-n 
stare să lase curat în urma ei... 

Consider că tot ceea ce a spus până acum este suficient 
pentru obiectivul meu. Mă duc la dulapul lui, îl deschid şi 
scot dictafonul pe care l-am pus în buzunarul unuia dintre 
pantalonii de-acolo, în această dimineaţă. Apăs pe butonul 
„stop”, având grijă ca David să vadă perfect ce fac, şi mă 
trag mai înapoi, ţinând la spate micul aparat argintiu. 
„Toate cuvintele pe care le-ai rostit de când ai intrat aici 
sunt înregistrate pe această bandă”, îi spun. 

Stacojiu la faţă, face un pas spre mine. 

— Nu te mişca, zic eu. Dacă te apropii de mine, urlu de 
răsună toată casă. N-ai avea timp să îmi smulgi dictafonul 
din mână şi să distrugi banda, înainte ca Vivienne să fi 
ajuns aici. Şi ştii cât de repede se mişcă, atunci când simte 
că i-a scăpat ceva de sub control. Aşa că, dacă nu vrei să 
afle ce târâtură bolnavă la cap este fiul ei, vei face cum 
spun eu. 

David încremeneşte. Încearcă să nu arate cât este de 


tulburat, dar îl cunosc şi nu mă poate păcăli, întotdeauna a 
făcut pe băieţelul cuminte în faţa maică-sii. În trufia lui 
perfidă, nu ar suporta să fie dat în vileag drept un pervers 
şi un sadic, cum este în realitate. 

— Din fericire pentru tine, nu am o minte bolnavă ca ata, 
continui eu. Tot ce-ţi cer este să mă laşi în pace. Să nu mai 
vorbeşti cu mine, să nu te mai uiţi la mine. Să nu mai 
născoceşti noi metode de a mă tortura. Să te prefaci că nici 
n-aş fi aici. Nu vreau să mai am nimic de-a face cu o jigodie 
jalnică şi mizerabilă ca tine. 

David ridică din umeri a lehamite, pretinzând că nu-i 
pasă. 

— Ah, şi încă un lucru, continui eu. 

— Ce? 

— Unde e Florence? Ce-ai făcut cu ea? Dacă-mi răspunzi 
la întrebarea asta, sunt de acord să distrug banda. 

— Ah, ce simplu, spuse David, cu dispreţ. Florence este 
în camera ei, aici, în conacul Ulmii, unde a fost tot timpul. 

Scutur din cap, neîmpăcată. 

— Noapte bună, David. 

les din cameră, ţinând strâns în mană dictafonul, şi închid 
uşa binişor în urma mea. 


34 


10/10/2003, 9 a.m. 


— Ce-i aici, domne, al optulea cerc al infernului? spuse 
Charlie, arătând spre balamucul din jurul ei. 

Se afla împreună cu Simon la Chompers, restaurantul 
pompos, decorat în stil aşa-zis american, amplasat în 
incinta clubului de sănătate Waterfront şi ticsit în acel 
moment de părinţi în ţinută de sport, afişându-şi bronzul 
artificial, în mijlocul unei liote de ţânci mucoşi şi gălăgioşi. 
Melodia Eye of the Tiger a formaţiei rock Survivor răsuna 
zgomotos din toate difuzoarele. 

— De ce-i aşa de aglomerat? se miră Charlie. 

— Aşteaptă toţi să se deschidă grădiniţa, spuse Simon. Ar 
fi trebuit să se deschidă de acum o jumătate de oră. 
Presupun că nu le-a fost uşor să angajeze pe altcineva după 
ce au concediat-o pe iubita lui Lowe. Uite! 

Şi, mişcând din cap, Simon arătă spre o tânără roşcată, 
cu părul strâns la spate, în coadă de cal, şi cu faţa 
pistruiată, care intrase în sală. Fata stătea lângă uşă, 
fluturând din mână. Văzând-o, cei mai mulţi dintre adulţii 
aflaţi în Chompers săriră de pe scaune şi începură să-şi 
adune genţile şi plozii. 

— Lisa Feather, o prezintă Simon. Era asistenta Donnei. 
Probabil că ea e titulara acum. 

— Cum se face că eşti aşa de informat? întrebă Charlie. 

— Am ajuns aici ceva mai devreme. Şi am fost deja 
înăuntru. N-am vrut să fac asta când ar fi fost şi copiii 
acolo, explică el, în timp ce, cu un gest mecanic, freca între 
degetele de la mâna dreaptă cureaua ceasului. 

— Şi? îl impulsionă Charlie. 

Şi, după ce inspectase bine interiorul grădiniţei, în timp 
ce o aştepta pe Charlie dăduse două telefoane. leri, crezuse 


că un singur apel telefonic avea să fie de ajuns, dar în toiul 
nopţii sărise ca ars în capul oaselor pe pat, ştiind exact de 
ce îl cuprinsese o spaimă inexplicabilă când văzuse 
nenorocita aia de fotografie cu Alice, David, Vivienne şi 
Felix, în grădina domeniului Ulmii. Şi înţelesese atunci că 
trebuia să sune la două numere de telefon, nu doar la unul. 
lar acum, după ce sunase, i se confirmaseră speranţele, 
dar odată cu ele şi cele mai oribile temeri. Nu mai existau 
bolboroseli incomode în subconştientul lui; totul se ridicase 
la suprafaţă. Simon îşi făcuse o imagine completă, la fel de 
clară ca faţa lui Charlie, la care se uita în acel moment. 

— Simon? Povesteai despre grădiniţă... 

— Da, Lowe a avut dreptate. Vestiarul este exact lângă 
budă. lar între vestiar şi incinta propriu-zisă a grădiniţei se 
află o uşă, care stă mereu închisă. Într-adevăr, era floare la 
ureche să ascunzi ceva acolo. 

Charlie încuviinţă din cap. Avea senzaţia că intrase într- 
un fel de lungă şi lentă convalescenţă, după o boală grea. 
Cu sufletul sfâşiat parcă în bucăţi, înţelesese că nu-i 
rămânea decât o alternativă: să se dezintegreze până la 
capăt ori să lupte pentru a-şi reface echilibrul interior. Şi 
alesese a doua variantă. Simon nu o iubea şi nicinuo va 
iubi vreodată. Nu ştia de ce o respinsese la petrecerea de la 
Sellers, la fel cum nu ştia nici dacă povestise cuiva despre 
acea întâmplare urâtă. Şi, oricum, nu va afla niciodată care 
era adevărul. Se mai liniştise cumva până la urmă, când 
reuşise să se împace cu ideea că existau anumite lucruri pe 
care nu-i stătea în putere să le controleze. 

La fel cum existau multe alte lucruri care depindeau doar 
de ea. In momentul în care a fost capabilă să reflecteze cu 
luciditate la situaţia ei, Charlie şi-a dat seama că valoarea 
ei ca persoană nu avea legătură cu opinia lui Simon despre 
ea. Fusese o femeie încrezătoare în propriile-i forţe, până 
ca el să apară în viaţa ei, ceea ce însemna că, printr-un 
efort de voinţă, putea să redevină cea dinainte. lar, până 
atunci, oricât de decepţionată se simţea, trebuia să aibă un 


comportament normal. Va fi prietenoasă cu Simon şi nu-i va 
mai dezaproba sugestiile doar fiindcă erau ale lui. Charlie 
spera să nu fie atât de fleaţă, încât din cauza unui bărbat 
care nu o aprecia să ajungă să îşi distrugă viaţa 
profesională, singurul domeniu în care ştia că excelase 
întotdeauna. 

— Uite, pe-acolo intrau Beer şi Lowe, o lămurea Simon, 
indicând uşa care dădea spre Alder Street. Pe-acolo am 
venit şi eu, când m-am întâlnit cu Alice Fancourt. În ambele 
dăţi. 

— Am înţeles. Vasăzică, Beer beneficia de facilităţile 
clubului de sănătate fără să plătească şi, de asemenea, a 
ascuns în grădiniţa de aici cuțitul cu care a omorât-o pe 
Cryer. Asta susţinem noi? Asta este tot ceea ce susţinem 
noi? 

Simon nu se hotărâse deocamdată dacă să-i povestească 
lui Charlie o parte, totul sau nimic din descoperirile lui. 
Categoric, nu totul. Dar, dacă îi prezenta doar o relatare 
parţială, ar fi putut foarte uşor să dea şi ea un telefon, 
aflând astfel şi restul. La naiba! Era cumplit să se simtă atât 
de încolţit. 

— Beer şi Lowe o porecliseră Lady Scârnăvie pe Vivienne 
Fancourt, spuse el. Obişnuia să tragă cu urechea când cei 
doi se grozăveau şi făceau caz de nenumăratelor lor ciocniri 
cu legea. Precis că Vivienne Fancourt, care nu-i proastă 
deloc, ştia că ADN-ul lui Beer figurează în baza noastră de 
date. Voia ca Laura Cryer să moară, fiindcă Laura Cryer o 
împiedica să ţină legătura cu nepotul ei, însă nu era 
dispusă să-şi asume riscul de a o ucide decât dacă putea fi 
sigură că nu va fi prinsă. Şi pentru asta soluţia optimă era 
să arunce vina pe altcineva, plantând dovezi concrete 
privind prezenţa fizică a acelei persoane la locul faptei. Mai 
ales atunci când acea persoană este un infractor cunoscut 
deja de poliţie. 

— Bun, şi-atunci cum a făcut - a băgat mâna în piscină şi 
a smuls un smoc de păr de pe capul lui Beer? 


— Ce lucru este nelipsit din bagajul personal al celor care 
îşi petrec timpul la Waterfront? Haide, nu-i greu, gândeşte- 
te, piscină, jacuzzi, saună - tu ce-ai avea mereu cu tine? 

— Ţigările. 

— Un prosop, spuse Simon. Vivienne n-ar fi trebuit decât 
să schimbe prosopul ei cu prosopul lui Beer. Ori să aştepte 
ca acesta să îl arunce în ladă, pentru ca apoi să-l ia de- 
acolo. Pentru că prosopul acela ar fi avut pe el fire din părul 
lui Beer şi celule din pielea acestuia. 

— Dar tipul putea foarte uşor să o surprindă asupra 
faptului, zise Charlie. In plus, dacă Beer îşi lăsa prosopul 
într-o cabină, la vestiar, şi nu îl lua cu el la piscină? 

— Şi dacă totuşi îl lua cu el? insistă Simon. Dacă Vivienne 
l-a urmărit săptămâni, luni întregi, în timp ce îşi urzea 
planul? Asta înseamnă că ar fi ajuns să-i ştie toate tipicurile, 
nu-i aşa? Şi ar fi putut calcula momentul optim pentru a-i 
sustrage prosopul. 

Ce bine-ar fi dacă s-ar mulțumi cu atât, se rugă el în 
gând. Nu se încumeta să îi dezvăluie şi restul, deşi ştia că 
va trebui să facă asta, într-un final. Doar dacă Vivienne nu 
şi-ar mărturisi fapta - şi de ce naiba ar face-o, în fond? 

— Toate astea sunt doar ipoteze, oftă Charlie. 

— Ştiu, admise Simon, cu o expresie încrâncenată. Dar, 
dacă tot suntem aici, hai să vedem care-i treaba cu 
prosoapele. 

Charlie ridică din umeri, dar acceptă ideea lui. Nu strica 
să arunce o privire, socotea ea. 

— Cred că David şi Vivienne Fancourt au jubilat, fir-ar să 
fie, când Beer a pledat vinovat, mormăi Simon. 

— Presupui că au fost în cârdăşie, aşadar? 

Simon presupunea cam prea multe lucruri, iar Charlie 
ştia că îi tolera acest lucru. La naiba! Oare cu Sellers sau 
Gibbs s-ar fi arătat la fel de indulgentă, dacă aceştia şi-ar fi 
propus să dea curs unei bănuieli la fel de improbabile? Asta 
era, în mintea ei, atitudinea normală pe care îşi propusese 
să o aibă faţă de Simon, sau se numea, de fapt, favoritism? 


— Chiar dacă ai dreptate, tot supoziţie se cheamă că 
este, spuse ea. Fiindcă nu există nicio probă. 

Simon avea privirea înflăcărată. Nici nu asculta ce 
spunea Charlie. 

— O voi găsi pe Alice astăzi, zise el. 

Charlie se gândea la hainele, pantofii, automobilul şi 
cardurile bancare pe care Alice nu le luase cu ea. Şi la toate 
lucruşoarele lui Florence, abandonate la Ulmi. Şi, fără să 
vrea, îşi imagina tot ce putea fi mai rău. i 

— O iubeşti, am dreptate? spuse Charlie. Intre prieteni, 
nu era nicio problemă dacă puneai o asemenea întrebare, 
îşi zise ea. 

— Poate n-a fost aşa de la început, însă acum, da. Te-ai 
îndrăgostit de ea după ce a dispărut. Atunci ai început să 
vezi în ea femeia ideală, declară Charlie, simțind cum 
câteva fragmente decupate din puzzle-ul nedumeririlor ei 
reveneau la locul lor. 

— Haide, avem multă treabă, i-o reteză Simon. Coborâm 
cu liftul, ca să ajungem la piscină. 

Charlie îl urmă în lungul unui coridor interior mochetat, 
unde se auzea un zumzet permanent şi mirosea a liliac. Pe 
o plăcuţă de alamă, în faţa lor, scria „Recepţia principală”, 
deasupra unei săgeți negre. Păşind unul lângă celălalt, 
porniră înspre direcţia indicată, fără să spună nimic. Mintea 
lui Charlie lucra febril, cizelând cu noi detalii noua ei teorie. 
Simon, stacojiu la faţă, evita cu scrupulozitate să se uite în 
ochii ei. Precis, eu am dreptate, îşi spunea Charlie. Da, de 
fapt Simon nu-şi dorea o femeie în viaţa lui, ci o fantezie, o 
fiinţă imaginară şi inaccesibilă. Şi ce putea corespunde mai 
bine acestui deziderat, dacă nu o femeie dispărută? 

Intră după el în cabina liftului, tapetată pe trei laturi cu 
oglinzi, în care te vedeai de la talie în sus, şi apăsă pe 
butonul marcat „Subsol”. În spaţiul strâmt de aici, le era şi 
mai greu să nu se uite unul la celălalt. Deplasarea de la 
parter la nivelul de dedesubt părea că nu se mai termină. 
La un moment dat, Charlie se surprinse ţinându-şi 


respiraţia. Înţelegea acum ce însemna să rămâi închis într- 
un lift, iar afurisita asta de cabină nici măcar nu se blocase 
între etaje. 

Răsuflă uşurată când ieşiră din ascensor. Din nou, un 
coridor mochetat. De data asta, pe indicatorul din faţa lor 
scria „Piscină”, deasupra altei săgeți negre, desenată acolo 
cu folos. Charlie auzea, în depărtare, clipocitul apei din 
bazin, pe fundalul unui bolborosit gros, dublat de un huruit 
care îi vibra sub picioare. 

— Am ajuns, spuse ea. 

In stânga lor se aflau două uşi. Pe una scria „Vestiar 
pentru Femei”, iar pe cealaltă „Vestiar pentru Bărbaţi”. 

— Cele două intrări duc, probabil, direct în zona piscinei, 
remarcă Simon. Păi, fir-ar să fie, orice cretin ar putea 
pătrunde acolo. Mă aşteptam să aibă un sistem de 
securitate mai sever. 

Charlie ridică din umeri. 

— Nu cred că le-ar trece multora prin cap să încerce să 
se furişeze în incinta unui club de sănătate fără să 
plătească taxa de membru. Şi asta fiindcă nimeni nu şi-ar 
imagina că ar reuşi să facă aşa ceva. Bunăoară, la clubul de 
sănătate frecventat de soră-mea parcă ai fi la Fort Knox, pe 
cuvânt. Dacă n-ai un fel de legitimaţie electronică, bariera 
nu se ridică şi nu poţi intra. 

— Uite, spuse Simon, arătând spre mobilierul de lemn din 
faţa lor, ca un fel de bufet mare, cu două laturi. Pe una 
dintre ele se vedea un vraf de prosoape albe. Cealaltă 
latură prezenta deasupra o gaură pătrată şi mare. 

— Să fie asta ce cred eu că e? 

— O ladă pentru prosoape murdare, spuse Charlie. 

Exact în acel moment, pe uşa „Vestiarului pentru Femei” 
îşi făcu apariţia în hol o tipă cu părul ud, cu un prosop 
mototolit într-o mână şi o geantă roz de sport, marca Nike, 
în cealaltă mană. Cu capul înclinat pe o parte, ţinea proptit 
între ureche şi umăr un telefon mobil roz. 

— ...m-am congelat în mizeria aia de piscină şi la duş! 


spunea ea, nervoasă. Li s-a stricat un boiler. Dacă nu-l 
repară până mâine, o să le cer o reducere la abonamentul 
pe luna viitoare, decretă ea, ameninţător, în timp ce arunca 
prosopul în gaura pătrată. Intrucât înăuntru maldărul de 
prosoape folosite era destul de înalt, prosopul femeii ateriză 
destul de aproape de gura lăzii. Pufnind scârbită, tipa porni 
spre scări, ţinând acum telefonul în mână şi continuând să 
se lamenteze în gura mare. 

— Tot ce-ar trebui să fac este să bag mâna în ladă şi să 
iau prosopul pe care tocmai l-a aruncat, spuse Simon. Şi, pe 
urmă, foarte simplu, aş putea să-i imput o crimă. 

Charlie ştia că Simon avea dreptate, în sensul că 
scenariul lui era verosimil, dar nu neapărat şi conform celor 
întâmplate de fapt. 

— Simon, tu eşti virgin? întrebă ea. 


35 


Marţi, 2 octombrie 2003 


Mă aflu în bucătărie şi ţin strâns în mâna dreaptă banda 
de reportofon. Nu-mi vine să cred că ideea mea, izvorâtă 
din disperare, a funcţionat. Nicio secundă măcar lui David 
nu i-a trecut prin minte că poate îl păcăleam. Poşeta mea 
este pe bufetul din bucătărie, sub fereastra din spate, lângă 
chei, telefonul mobil şi ceas - toate lucrurile mele 
confiscate. lau ceasul şi mi-l pună la mână, aşteptându-mă 
parcă să aud ţiuitul alarmei. Mă întreb ce să fac cu banda, 
să o pun în poşetă, să o ascund în altă parte sau să o 
distrug, când aud o răsuflare în spatele mele. 

Îndoind strâns degetele peste banda din podul palmei, 
mă răsucesc în loc. Vivienne este la jumătate de metru de 
mine. Mă întreb dacă avea de gând să mă atingă. E 
îmbrăcată cu capotul ei bleumarin, peste o pijama albă de 
mătase. Are pielea lucioasă din cauza cremei de noapte cu 
care s-a uns, cel mai scump produs oferit de salonul de 
cosmetică din Waterfront. Faţa ei este unsuroasă, albă şi 
spectrală. 

— Ce faci aici? întreabă ea. 

În mod normal, nu cobor niciodată după ce Vivienne s-a 
dus la culcare. Nimeni nu face asta, de fapt. Vivienne nu 
poate să doarmă dacă are impresia că alţii din casă nu s-au 
culcat încă. Aceasta este una dintre nenumăratele reguli 
nescrise privind comportamentul celor care locuiesc la 
Ulmi. Faptul că am rupt această rutină i-a semnalat o 
posibilă primejdie. 

Decid să fac uz de tactica lui Vivienne, răspunzând cu o 
întrebare, la întrebarea ei. 

— Ai emoţii pentru mâine? Pare descumpănită de 
indiscreţia mea. Îndeobşte, ea e cea care întreabă. Adică, 


ştii, pentru mine e mai uşor, continui eu, simțind cum îmi 
sare parcă inima în piept, la fiecare bătaie. Eu ştiu care va 
fi rezultatul testului. Tu, nu. Presupun că e greu pentru tine. 
Aşteptarea. Incertitudinea. 

Dacă n-aş fi reuşit să îl înfrâng pe David mai devreme, n- 
aş îndrăzni să vorbesc aşa. E ca şi cum lampa de veghe a 
siguranţei de sine s-ar fi reaprins brusc în mine, chiar dacă 
deocamdată flacăra pâlpâie anemic. 

Ochii lui Vivienne scapără de furie. Fiind atât de 
orgolioasă, nu suportă să i se demonstreze că se află în 
dezavantaj. 

— Voi afla cât de curând, spune ea. Apoi, sesizând subit 
că, implicit, confirmase afirmaţiile mele, adăugă: David 
este fiul meu. Îl cred pe el. Tu n-ai fost în apele tale, Alice. 
Ştii bine asta. 

— Şi-atunci de ce nu-i spui pe nume, ci „Păpuşa”, dacă ÎI 
crezi pe David? De când te-ai întors din Florida, niciodată 
nu i-ai spus Florence. De ce nu o giugiuleşti? O 
supraveghezi, dar nu te atingi de ea. 

Vivienne îşi umezeşte buzele cu vârful limbii, încearcă să 
zâmbească din nou, dar îi vine şi mai greu de data asta. 

— Încercam să fiu plină de tact, spuse ea. Nu voiam să te 
supăr. 

— Nu-i adevărat. În sinea ta, nu prea te încumeţi să 
respingi complet ce spun eu, aşa-i? Fiindcă eu sunt mama 
lui Florence. Şi ştii perfect ce înseamnă să fii mamă. In plus, 
m-ai îndrăgit şi ai avut încredere în mine mereu. Îi spui 
Păpuşii „fetiţa” pentru că, la fel ca mine, nici tu nu ştii cine 
este, de fapt. Şi ţi-e groază de ziua de mâine. Pentru că, 
foarte curând, va trebui să te confrunţi şi tu cu adevărul 
care m-a şocat pe mine vinerea trecută: Florence a 
dispărut. Această atitudine de tăgăduire a realităţii, pe care 
o ai acum, va înceta, ai să vezi. 

— Termină cu aiurelile astea smintite, se zborşeşte ea la 
mine. 

Cu pumnii aşa încleştaţi, tendoanele de pe faţa mâinilor 


ei sunt ca nişte funii proeminente. 

— O să-mi fie dor de Păpuşă, şoptesc eu. Când va trebui 
să o dăm înapoi. 

— S-o dăm înapoi? exclamă Vivienne, tulburată. 

— Da, poliţiei. Fiindcă, nu-i aşa, nu vom avea voie să o 
păstrăm, odată ce se va fi demonstrat că nu e a noastră. 
Ne-o vor lua, ai să vezi. Şi n-o să mai ai niciun copilaş, spun 
eu, cu glasul tremurând. 

Vivienne se repede la mine şi mă îmbrânceşte în piept cu 
amândouă mâinile. Tip, uimită, înainte de a-mi pierde 
echilibrul. Prăbuşindu-mă pe pardoseală, mă izbesc cu 
umărul de colţul aragazului. Câteva minute rămân amorţită 
de durere, ghemuită pe o rână. 

Vivienne e în picioare, aplecată deasupra mea. Simt 
mirosul cremei, o aromă tare de lăcrămioare. 

— E numai din vina ta! zbiară ea. Furia aceasta 
dezlănţuită violent mă şochează mai rău decât faptul că m- 
a agresat fizic. N-am mai auzit-o niciodată răcnind aşa. 

— Unde s-a mai pomenit ca o proaspătă mamă să plece 
de capul ei în oraş, lăsându-şi bebeluşul acasă, la discreţia 
oricui? Ce fel de mamă poate fi o asemenea creatură? 

li văd faţa de-aproape, cu gura larg deschisă, ca o grotă 
întunecoasă. Simt mirosul de pastă de dinţi mentolată şi 
mai simt izul năduşelii mele, fiindcă mi-e frică de Vivienne. 

Şi pe urmă mă trezesc singură în bucătărie. In pumnul 
încleştat şi tremurând am încă banda de reportofon. 


36 


10/10/03, 10 a.m. 


— Nu e 1 aprilie, aşa-i? 

Inspectorul Giles Proust trânti cana pe masă şi îşi luă 
agenda de birou, examinând-o teatral, dinadins de ochii lui 
Charlie şi ai lui Simon. 

Charlie observă că agenda, asemenea altora dinainte, 
provenea de la Asociaţia Filantropică Picioare-şi-gură, unde 
activa soţia lui Proust. Nu sunt vite, le explicase Proust cu 
ani în urmă, ci oameni care pictează cu picioarele şi cu 
gura. 

— Nu, domnule, spuse Charlie acum. 

— Bun. M-am liniştit. Înseamnă că n-a fost o păcăleală. 
Voi chiar vreţi să mă puneţi să risipesc nişte resurse 
financiare preţioase pentru o percheziţie la Ulmi, şi pentru 
ce? Pentru o singură poşetă. 

— Da, domnule. 

— Şi planul ăsta l-aţi clocit amândoi la saună? Aţi stat 
cam mult în ultima vreme prin asemenea stabilimente. 
Waterhouse? 

Simon se foia pe scaun. Spune ceva, papagalule. Spune- 
le ce ştii. 

— Şi, mă rog, ce se întâmplă în aceste cluburi de 
sănătate? întrebă Proust. 

— Se face înot, domnule. Există cursuri de gimnastică şi 
exerciţii fizice. Jacuzzi, saună, cameră cu aburi 
supraîncălziţi. In unele locuri, au şi bazine de cufundare. 

— Astea ce mai sunt? 

— Nişte bazine pline cu apă rece ca gheaţa. Te bagi în 
ele după ce ai ieşit din camera cu aburi sau din saună, îi 
explică Charlie. 

Proust scutură din cap. 


— Vasăzică te încingi bine cu scopul de a te răcori după 
aceea? 

— Este bun pentru circulaţie, se pare. 

— Şi jacuzzi, ce-i asta, chestia aia când stai aşezat în apă 
caldă cu băşici de aer în ea? 

— Da, şi e foarte relaxant, adăugă Charlie. 

Proust se uită la Simon: 

— Te pasionează schemele astea, Waterhouse? 

Charlie era tentată, ca de obicei, să se bage în vorbă şi 
să răspundă în locul lui Simon. Dar se abţinu. Nu avea de ce 
să-l apere. Trebuia să-l lase pe Simon să spună ce credea el 
de cuviinţă, aşa cum ar face cu Sellers sau cu Gibbs. 

— Nu, domnule, zise el răspicat. 

— Bravo. 

Simon nu răspunsese încă la întrebarea pe care Charlie i- 
o pusese la clubul de sănătate. Dar nici ea n-o mai 
repetase. Nu cumva încerca să denatureze lucrurile, pentru 
a se pune ea într-o lumină mai favorabilă, se întreba 
Charlie. Probabil că nu. Cu cât analiza mai mult acea 
bănuială a ei, cu atât i se părea mai verosimilă. Avea şi 
logică. Simon nu avusese niciodată o iubită, nu pomenea 
niciodată de aventuri amoroase sau de vreo relaţie 
serioasă. Gibbs şi Sellers spuneau întotdeauna că Simon 
era, probabil, genul de individ asexual, ca actorul acela, 
Stephen Fry, sau Morrissey parcă? 

Precis era virgin. Era speriat de sex, speriat să nu afle 
nimeni cât era de neexperimentat. Din cauza asta fugise 
atunci din cameră, la petrecerea lui Sellers; din cauza asta 
nu se încumeta să aibă o legătură sentimentală cu cineva. 
Prin absenţa ei, Alice Fancourt era ideală pentru el. 
Indiferent ce sentimente avea Simon pentru ea, relaţia 
trebuia să rămână exclusiv pe un plan ideatic. Dacă şi eu aş 
dispărea brusc, poate s-ar îndrăgosti şi de mine, se gândea 
Charlie. Pe urmă, îşi aminti de o altă hotărâre pe care o 
luase: nu ai voie să te gândeşti la el, când se presupune că 
ar trebui să te gândeşti la serviciu. 


— Domnule inspector, dacă am avea un mandat de 
percheziţie... începu ea. 

— Îmi pare rău, sergent Zailer. Nu m-aţi convins. Faptul 
că Beer şi Vivienne Fancourt s-au scăldat în aceleaşi ape 
calde poate fi o simplă coincidenţă. Sellers şi Gibbs s-au 
dus din nou să discute cu el: tipul o ţinea pe-a lui, căela 
ucis-o pe Laura Cryer. De ce ar susţine asta, dacă nu el ar fi 
săvârşit omorul? 

— Fiindcă îi e teamă că i-ar creşte numărul anilor de 
închisoare? spuse Charlie. Nu ar pica deloc bine pentru el 
dacă ar recunoaşte că a comis un sperjur, pentru a primi o 
pedeapsă mai scurtă. Sau s-ar putea să-i fie frică de ceea 
ce îl aşteaptă în cartierul Winstanley. Fiindcă aceiaşi indivizi 
care l-au protejat la un moment dat ar vrea să-i rupă gâtul 
acum, nu-i aşa? 

— Am observat că, pentru Beer, Laura Cryer a început să 
capete un fel de aură ideală, adăugă Simon, trăgând de 
timp. Are un fel de venerație faţă de ea. Când am vorbit cu 
el, am avut impresia că îşi imaginează că ar exista un fel 
de... legătură între ei. Poate că, dacă ar recunoaşte că nu el 
a ucis-o, în mintea lui acea legătură s-ar rupe complet. 

— Foarte adânc, Waterhouse, pufni pe nas Proust. Foarte 
psihologic. Uite ce e, un cuţit, despre care experţii legişti 
spun că ar putea fi cu adevărat arma cu care a fost ucisă 
Cryer, a fost descoperit recent într-o ascunzătoare pe care 
ştim că o folosea şi Beer, continuă Proust, ridicând mâna ca 
să o facă să tacă pe Charlie, care voia să intervină. Chiar 
dacă ai avea dreptate, chiar dacă David şi Vivienne 
Fancourt ar fi ucis-o pe Cryer, înscenându-i lui Beer o 
vinovăţie incontestabilă, şansele ca o percheziţie la Ulmi să 
se soldeze cu descoperirea poşetei, după atâta timp, sunt 
neglijabile. 

— Unii ucigaşi păstrează suveniruri, spuse Charlie. Mai cu 
seamă dacă omorul a avut motivații personale, dacă 
victima însemna ceva pentru ei. 

Lui Proust îi sări muştarul, dintr-odată: 


— De ce trebuie să-mi bat eu capul cu chestia asta? se 
răţoi el. Luaţi-i la întrebări pe Vivienne şi pe David Fancourt, 
scoateţi de la ei tot ce au de spus. Cum se face că exact 
ideea la care voi ţineţi morţiş implică ore din timpul de 
lucru şi bani, pe care eu nu-mi permit să-i risipesc? 

Gata, acum începe, se gândi Simon. O nouă expunere 
oratorică, marca Proust. 

— Aveţi voi habar cât de imposibilă este viaţa mea la 
serviciu? Aveţi măcar idee, cât de cât? Nu. Nici nu mă mir. 
Bun, hai să vă spun eu. Vin la program, de fiecare dată, cu 
o listă de lucruri de făcut, decalate din ziua precedentă. 
Problema este că nici nu apuc să încerc să rezolv vreun 
punct de pe lista mea, că m-am şi trezit cu alte chestii care 
apar din senin - hârţoage, idioţi dându-mi de furcă absolut 
aiurea, oameni care vor să mă vadă şi să-mi vorbească, 
zise Proust, tresărind nervos, pesemne din cauza corupţiei 
morale de care dădea dovadă această ultimă categorie de 
indivizi. Asta înseamnă să fii inspector de poliţie. E ca şi 
cum ai sta în faţa unui stăvilar rupt şi cineva ţi-ar da brânci 
pe spate. În fiecare zi, plec acasă cu o listă mai lungă decât 
aceea cu care am venit. Măcar acum pot să radiez un 
articol de pe listă: Mandy Buckley. 

Charlie ridică privirea, plină de speranţă. g 

— Aşteptăm un timp şi vedem dacă nu reapare. Imi pare 
rău, sergent Zailer. M-am consultat cu câteva persoane şi 
consensul a fost că nu am putea justifica o cheltuială în 
acea direcție. De fapt, nu avem un motiv de a o bănui de 
ceva. _ 

Charlie nu putea fi de acord. /ncep să mă bazez pe 
presimţiri, cum face Simon, se gândi ea, cu ciudă. 

Simon îşi drese glasul şi se aplecă în faţă: 

— Domnule inspector, Charlie, există un lucru pe care nu 
vi l-am spus. 

Omul-de-Zăpadă mârâi: 

— Eu mă sperii uşor, Waterhouse. Ce e, spune odată! Cât 
despre faptul că nu ne-ai spus până acum, hai să discutăm 


despre asta la capitolul disciplină. Bun, ascult. 

Simon simţea privirea nerăbdătoare a lui Charlie. 

— Şcoala unde învaţă Felix Fancourt: Stanley Sidgwick. 
Alice mi-a povestit că Vivienne i-a rezervat lui Florence un 
loc acolo, înainte ca aceasta să vină pe lume. Se pare că 
eşti nevoit să procedezi aşa, din cauza numărului mare de 
solicitări. Lista de aşteptare se întinde pe mai mulţi ani, 
atât pentru şcoala de băieţi, cât şi pentru colegiul de fete. 

— Ei, şi? exclamă Proust. Aici suntem la Secţia de 
Investigaţii Criminale a poliţiei, nu la inspectoratul şcolar 
general. Ce voiai să spui, de fapt? 

— Când am vorbit cu părinţii Laurei, tatăl ei mi-a spus că, 
imediat după moartea fiicei lui, Vivienne l-a luat de la 
grădiniţa unde mergea şi l-a mutat la Stanley Sidgwick. Dar 
cum ar fi putut face asta, dacă numele lui nu era deja 
înscris acolo? Fiindcă nu ar fi existat un loc liber pentru el. 
lar dacă numele lui era deja înscris acolo... ei, bine, de 
unde ştia Vivienne Fancourt că va depinde de ea să decidă 
la ce şcoală să înveţe Felix? 

— Marfă! mormăi Charlie. 

Mintea lui Simon nu contenea să o uimească. Cum de lui 
nu-i scăpa niciodată nimic? 

— M-am gândit că, probabil, Vivienne i-a înscris numele 
acolo, şi atunci m-am întrebat cu cât timp în urmă făcuse 
asta. Poate că plănuise uciderea Laurei, cu ani de zile 
înainte. Pe de altă parte, am chibzuit eu, e posibil să-i fi 
rezervat locul la şcoală înainte ca băiatul să se nască, aşa 
cum a făcut pentru Florence, în speranţa că Laura va avea 
înţelepciunea de a-l trimite să înveţe acolo. Dar, totodată, 
dacă, în momentul în care împlinea vârsta cerută, Felix nu 
ar fi dat curs rezervării făcute pe numele lui, şcoala ar fi 
distribuit locul respectiv altui copil. 

— Normal, ar fi fost obligaţi să o facă, reflectă Charlie. 

Proust îşi plimba vârful degetului pe marginea de sus a 
cănii, fără să spună nimic. 

— Am telefonat la Stanley Sidgwick Grammar azi- 


dimineaţă, spuse Simon. Vivienne /-a înregistrat acolo pe 
Felix înainte de naşterea acestuia. Ar fi trebuit să intre la 
grupa mică de la grădiniţă la începutul lunii septembrie 
1999, adică la vârsta de doi ani. Copiii intră la grădiniţă în 
anul în care împlinesc trei ani. 

— Mult prea de mici, se răsti Proust. Copiii mei au stat 
acasă până aproape de cinci ani. 

Nu şi tu, pe pariu, se gândi Charlie. Lizzie, nevasta lui 
Proust, a fost nevoită, precis, să nu se dezlipească de casă, 
adunând fulgii de cereale striviţi pe covor. 

Simon ignoră întreruperea. 

— Felix nu a intrat la grădiniţa Stanley Sidgwick în 
septembrie 1999. Laura trăia încă şi nu avea nici cea mai 
mică intenţie să îl trimită acolo. Locul lui, însă, nu a fost i-a 
repartizat altcuiva, în ciuda listei lungi de aşteptare. 

— Poftim? se încruntă Proust. 

— Dar de ce? întrebă Charlie. 

— Fiindcă Vivienne Fancourt a achitat taxele de 
şcolarizare, din septembrie 1999, ca şi cum Felix ar fi 
învăţat acolo. Argumentul ei, se pare, era că, dacă plătea, 
erau obligaţi să-i păstreze locul. Şi, în noiembrie 1999, i-a 
spus secretarei de-acolo, Sally Hunt, că Felix va începe 
cursurile, categoric, în ianuarie 2001, odată cu trimestrul de 
primăvară. Laura a fost ucisă în decembrie 2000, spuse 
Simon, răsuflând încet. 

Le ajungea cât le dăduse. Şi vor crede că le spusese tot. 

— Bestial! exclamă Charlie, scuturând din cap. Vasăzică 
tipa ştia, cu peste un an înainte, că urma să o ucidă pe 
Laura, ba ştia şi când. De ce a trebuit să aştepte atât de 
mult? 

Simon ridică din umeri. 

— Poate că nici nu-i atât de mult, atunci când pui la cale 
o crimă. Vivienne nu mai omorâse până atunci pe nimeni, 
aşa că simţea nevoia să se pregătească psihic, probabil. 
Totodată... poate că aşteptarea îi oferea o serie de 
satisfacţii. De câte ori se vedea cu Laura, în timpul acelor 


vizite încordate când Laura părea să deţină toată puterea, 
Vivienne avea plăcerea de a jubila în secret. 

Pocnind cu palmele în birou, Proust decise: 

— Cum am spus şi mai devreme: luaţi-o la întrebări pe 
Vivienne Fancourt. Obligaţi-o să vorbească. Cu toate datele 
de care dispunem, o putem forţa să ne predea geanta lui 
Cryer, dacă o are. Probabil că va mărturisi în câteva 
minute. 

— N-aş prea crede, spuse Charlie. N-o cunoaşteţi. 

Proust nu cunoştea pe nimeni. Uneori, Charlie avea 
senzaţia că informaţiile Omului-de-Zăpadă despre lumea 
din jur constau doar în ceea ce îi spuneau ea şi Lizzie, 
agenţii lui pe teren. 

— Vivienne Fancourt nu se sperie de mine şi Simon, 
adăugă ea, întorcându-se spre Simon. Nu-i aşa? îi ceru ea 
confirmarea. 

Simon ridică din umeri. Se gândea că nu o acuzaseră încă 
de crimă sau de faptul că înscenase învinuirea altcuiva. 

— Of, haide, Simon, o ştii cum e. Ne crede doi ţânci 
cretini, zise Charlie. 

O ştii cum e. Unde mai auzise el expresia asta sau ceva 
similar? | se păruse ceva straniu la vremea respectivă, 
ținea minte perfect, dar nu-şi amintea cine  rostise 
cuvintele, şi nici în ce context. Se încruntă, încercând să 
prindă amintirea care îi dădea târcoale în mod agasant. 

Charlie bătu din genunchi, pierzându-şi răbdarea. 

— Domnule inspector, mă gândesc că... 

— E ceva legat de prosoape? 

— Nu. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Domnule inspector, aveţi cam aceeaşi vârstă ca 
Vivienne  Fancourt. Sunteţi ofiter superior. Vivienne 
Fancourt crede că pe mine şi pe Simon ne poate învârti pe 
degete cum vrea ea, fiindcă suntem mult mai tineri decât 
ea. Dar dacă aţi veni şi dumneavoastră... Nu vă supăraţi, 
dar dumneavoastră, când vreţi, puteţi fi teribil de 


înfricoşător. 

— Eu? exclamă Proust stupefiat, cu mâinile încleştate pe 
marginea biroului. Sper că nu sugerezi să vorbesc eu cu 
ea? 

— Cred că e o idee excelentă, spuse Charlie aplecându- 
se spre el. Dacă aţi face pe durul, cum ştiţi dumneavoastră, 
nici n-ar mai sufla, pe cuvânt. Domnule inspector, dintre noi 
trei, dumneavoastră sunteţi singurul care aveţi şansa să 
smulgeţi o mărturisire de la fiinţa asta. Nimeni nu poate 
rezista în faţa puterii dumneavoastră de persuasiune. 

Proust nu remarca şi nu dezaproba linguşelile decât 
atunci când se refereau la alte persoane decât el. 

— Mda, nu ştiu ce să zic... şi nici nu-mi dau seama la ce 
te referi când spui «dacă aţi face pe durul, cum ştiţi 
dumneavoastră». Cum adică? 

— Vă rog, domnule inspector! Ar conta enorm. Vivienne 
Fancourt s-a obişnuit cu mine deja. Dacă mergem toţi trei... 

Charlie se opri. Acum câteva zile, ar fi fost prea mândră 
şi încăpăţânată ca să apeleze la ajutorul lui Proust. Ideea că 
începea să se maturizeze, probabil, o enervă trecător. De 
ce ea să devină mai bună, când toţi ceilalţi rămâneau la 
fel? Simon, bunăoară. Proust, categoric. 

— Voi doi, numai, spuse Simon. Eu nu pot veni. 

El trebuia să se ducă în altă parte. O ştii pe Alice cum e. 
Doar că, pentru prima oară de când o văzuse atunci în 
capul scărilor, Simon nu mai era deloc sigur că ştia. 


37 


Vineri, 3 octombrie 2003 


Intru tiptil în camera fetiţei, lăsând uşa un pic 
întredeschisă. David nu s-a trezit. Şi nici Vivienne. Nu m-a 
auzit nimeni. Deocamdată. Trebuie să fiu rapidă, cât mai 
rapidă cu putinţă, dar fără să fac vreo greşeală prostească. 
Ochii pictaţi ai căluţului de lemn mă urmăresc din cealaltă 
parte a încăpem. Mă apropii temătoare de pătuţ, 
aşteptându-mă cumva să constat că Păpuşa a dispărut, că 
n-au mai rămas acolo decât aşternutul şi jucăriile ei de 
pluş. O nouă glumă sadică a lui David. 

Din fericire, fetiţa este acolo, unde trebuia să fie. Are 
obrăjorii rumeni, în lumina veiozei ei Winnie-the-Pooh. Imi 
dau seama după cum respiră că doarme profund. Acum, e 
momentul potrivit. Ob/igatoriu, acum. 

Trag coşuleţul de bebeluş de sub pătuţ. Are deja înăuntru 
un cearşaf şi o pătură. În afară de asta, nu iau nimic - nu 
haine, nu accesorii, nici măcar un biberon cu lapte. Nu 
vreau ca plecarea mea să pară plănuită dinainte. In toate 
cărţile pe care le-am citit când eram însărcinată scria că a 
pleca de-acasă cu un sugar seamănă cu o expediţie majoră, 
din cauza muntelui de bagaje pe care trebuie să le iei cu 
tine. Nu cred că e neapărat adevărat, dacă te pregăteşti 
adecvat, cum m-am pregătit eu. Tot ceea ce ne va trebui, 
Păpugşii şi mie, ne aşteaptă deja în Combingham. 

O ridic adormită din pătuţ şi o aşez binişor în coşuleţ, 
învelind-o bine cu pătura galbenă. Pe urmă, cât mai încet 
cu putinţă, ies în vârful picioarelor din cameră şi cobor 
scările, îmbrăcată în cămaşa de noapte şi încălţată cu 
papuci, ca să nu fac zgomot când umblu prin casă. 

Nu îmi iau mantoul. A îndura frigul de-afară timp de 
câteva minute, îmbrăcată doar cu cămaşa mea de noapte, 


nu va fi nimic în comparaţie cu tot ceea ce am păţit 
săptămâna asta. Va fi uşor. Mantoul meu va fi găsit mâine- 
dimineaţă în cuierul din hol. Mă duc la bucătărie, îmi iau 
cheile care sunt tot pe bufetul de sub fereastră şi descui 
uşa din spate. Uşa din faţă este prea masivă, iara o 
deschide şi a o închide ar face prea mult zgomot. 

Când am ajuns afară cu Păpuşa, încui uşa de la 
bucătărie. Dârdâi rău, dar nu ştiu dacă din cauza frigului 
sau a nervilor. Punând jos pe iarbă coşuleţul cu Păpuşa, mă 
ridic în vârful picioarelor şi las cheile să cadă înăuntru, prin 
fereastra deschisă. Cheile aterizează exact unde trebuie, 
lângă poşetă şi telefon. Când Vivienne va anunţa dispariţia 
mea, poliţia va considera un indiciu important faptul că 
toate lucrurile mele au rămas la Ulmi. Poliţiştii vor avea 
tendinţa să creadă că nu am plecat de-aici de bună voie şi 
că, probabil, mi s-a întâmplat ceva grav. Nu mă simt 
vinovată că îi induc în eroare. N-aş fi crezut niciodată, în 
ultimele luni, că voi avea atât de mult de suferit. 

Nu ar avea niciun sens să-mi iau geanta, oricum. Dacă aş 
folosi cardurile bancare, aş fi descoperită aproape imediat, 
înainte ca investigaţiile propriu-zise să fi demarat măcar. 

lau de pe jos coşuleţul cu fetiţa şi ocolesc casa. Firele de 
iarbă udă îmi gâdilă gleznele goale când traversez peluza 
spre alee. Mă opresc o secundă în faţa casei şi privesc 
drept înainte la poarta de fier din depărtare. Pe urmă, încep 
să merg, iuţind pasul progresiv, ca un aeroplan pe pistă 
înainte de decolare. 

Trec prin dreptul maşinii mele. Îmi pare groaznic de rău 
să o abandonez acolo, însă e foarte uşor să dai de urmele 
unui automobil când cauţi pe cineva. În fond, e doar o 
carcasă de metal vopsită, îmi spun eu, căznindu-mă să nu 
plâng. Dacă părinţii mei mă privesc din locul unde se află, 
ştiu că vor înţelege. Sper să nu afle ce fac, însă. Au avut o 
viaţă fericită şi aş prefera ca moartea să fi însemnat într- 
adevăr sfârşitul, decât să-i ştiu trăind ca spirite pe undeva, 
temându-se pentru soarta mea, aşa cum mă tem eu pentru 


Florence. Când te macină frica şi incertitudinea, spiritul tău 
începe să moară. 

Imediat ce am ajuns de cealaltă parte a porţii, mă simt 
mai uşoară, de parcă o mare povară mi s-ar fi luat din 
spinare. Mi se pare ciudat când mă gândesc că majoritatea 
oamenilor dorm acum, în timp ce Păpuşa şi eu aşteptăm pe 
marginea drumului, în umbră. Mă întreb câte nopţi n-am 
dormit şi eu profund, fără să am habar că, nu departe de 
mine, nişte oameni, necunoscuţi mie, au pornit tiptil prin 
beznă spre un viitor nesigur. 

Aştept în spatele unui copac cu trunchiul gros. Am pus 
coşuleţul jos, la picioare. Slavă Domnului că Păpuşa doarme 
încă. Intotdeauna doarme la ora asta. Peste o oră, va 
începe să se trezească, ceasul din burtică spunându-i că e 
vremea să sugă din biberon. David nu ştie că în majoritatea 
nopţilor mă trezesc şi eu, când fetiţa începe să scâncească 
şi că am învăţat la fel de bine ca el toate cerinţele micului 
ei organism. 

Mă uit în lungul şoselei, spre Rawndesley. Văd maşinile 
care trec, fiindcă drumul este luminat, însă e puţin probabil 
ca şoferii respectivi să mă poată vedea în spaţiul acesta 
întunecos dintre gardul lui Vivienne şi şirul de copaci. Mă 
uit la ceas. Este exact 1:30 noaptea. Nu mai am mult de 
aşteptat. Şi, într-adevăr, în clipa aceea, văd Fiatul Punto 
roşu venind spre mine. Încetineşte, opreşte. 

Acum avem cu ce pleca. 


38 


10/10/03, 11 a.m. 


Charlie spera că nu greşise, rugându-l pe Proust să vină 
cu ea. Nu avea ce să-i reproşeze - cel puţin deocamdată, 
când nici nu ajunseseră încă la destinaţie - însă prezenţa 
inspectorului începea deja să o deranjeze. Simţea lipsa lui 
Simon. Doar în calitate de coleg, de data asta. Fuseseră 
împreună la nenumărate anchetări, cunoşteau amândoi 
rutina întrebărilor şi aveau sistemul lor de a se înţelege prin 
semne. 

Aşezată pe scaunul pasagerului, lângă Proust, aflat la 
volanul automobilului său Renault Laguna cu care se 
îndreptau amândoi spre domeniul Ulmii, Charlie, cumva 
agitată şi nervoasă, nu se putea abţine să nu tragă cu 
coada ochiului spre Omul-de-Zăpadă. Acesta părea calm, 
fără trac. Charlie, însă, se simţea ca un adult căruia i s-a 
dat în grijă un puştan năzdrăvan. Situaţia se putea înrăutăţi 
catastrofal în orice clipă. 

Păcat că Proust nu dăduse drumul la radio. Charlie îi 
sugerase odată acest lucru, când mergeau amândoi cu 
maşina la o conferinţă, în urmă cu mult timp, iar inspectorul 
se apucase să o dăscălească apropo de nesăbuinţa de a 
asculta muzică sau altceva în maşină, în loc să stai cu 
urechile ciulite la motor, ca nu cumva să îţi scape zgomotul 
de rău augur - vreun huruit sub capotă prevestind iminenţa 
unei explozii. Proust cumpăra o maşină nouă la fiecare doi 
ani şi întotdeauna vehiculul aflat în proprietatea lui mergea 
la revizii mecanice mai des decât un ipohondru la medic. 

Ajunseră la Ulmi, intrând prin porţile de fier care erau 
deschise. În tensiunea acelor momente, Charlie nu s-ar fi 
mirat dacă porţile s-ar fi închis automat în urma ei, ca nişte 
fălci cu colţi metalici. Aveai o senzaţie de rigiditate 


excesivă, când vedeai aleea îngustă, perfect dreaptă, care 
ducea de la şoseaua exterioară până la conacul ca un cub 
alb imens, plasat în capăt. Nu există cale de întoarcere, 
şoptea parcă totul în jur. Copacii plantați în număr prea 
mare în faţa casei împresurau sufocant peluza îngrijită, 
întunecând-o cu umbrele lor. 

Sunară la sonerie şi aşteptară. Charlie duse mâna la gură 
ca să-şi ascundă un surâs, fiindcă văzuse cum Proust îşi 
aranja haina pe el, făcând eforturi de a părea dezinvolt şi 
nepăsător. 

David Fancourt veni să le deschidă. Părea mai slab, însă 
era îmbrăcat la fel de elegant ca atunci când Charlie îl 
văzuse ultima oară, în nişte pantaloni bej şi o cămaşă 
bleumarin. 

— Presupun că nu aveţi nicio noutate, spuse el, ursuz. 

— Deocamdată, nu. Imi pare rău. L-aţi cunoscut pe 
inspectorul de poliţie Proust. 

Cei doi bărbaţi se salutară, dând din cap. 

— Au venit de la poliţie? o auzi Charlie pe Vivienne 
strigând. 

Până ca David să-i fi răspuns, maică-sa apăru deja lângă 
el. Cu un gest subtil şi blând, îl împinse cu cotul la o parte, 
plantându-se în locul lui. 

David ridică din umeri şi se trase îndărăt. Avea o privire 
lugubră. Nu-i păsa dacă stătea în faţă sau în spate. 
Atitudinea lui nu o surprindea pe Charlie. Din experienţă, 
ştia că rudele unei persoane dispărute fără urmă renunţă la 
speranţă după o vreme sau aşa vor să lase impresia. Poate 
din cauză că nu suportă mila pe care o văd în ochii ofiţerilor 
de poliţie, când le bat la uşă săptămână de săptămână, 
lună de lună, fără nicio veste. Nu era greu să-ţi imaginezi 
că, în asemenea situaţii, ajungi până la urmă să ai o 
expresie resemnată în faţa lumii. Fiindcă nu mai poţi 
suporta  condescendenţa prefăcută a celor care te 
decepţionează cu blândeţe. 

Charlie nutrea neclintita certitudine că David Fancourt nu 


avea nici cea mai mică idee unde puteau fi nevasta şi fiica 
lui. Maică-sa, pe de altă parte... 

O imperceptibilă tresărire pe chipul lui Vivienne Fancourt, 
când aceasta îl văzu pe Proust, o determină pe Charlie să 
nu spună nimic, preferând să aştepte. Expresia 
inspectorului părea impenetrabilă, dar arogantă. Charlie 
încercă să-i copieze atitudinea, ca nu cumva ulterior să îl 
vadă uitându-se şi la ea la fel. Privirea lui severă nu lăsa să 
transpară nimic: nicio informaţie, nicio bunăvoință. 

— David, vrei să ne laşi singuri un pic, te rog? spuse 
Vivienne, după câteva secunde. 

— Dar de ce? Fiica mea este dată dispărută... 

— Nu este vorba despre Florence, acum. Nu-i aşa? spuse 
ea, uitându-se la Charlie. 

— Exact. 

— Şi-atunci despre ce este vorba? 

— David. Te rog! 

Oftând, Fancourt se retrase. 

— Aţi aflat, nu-i aşa? spuse Vivienne. 

Charlie încuviinţă din cap, încercând să scape de senzaţia 
de irealitate care o copleşise. Nu se putea să fie atât de 
uşor. Niciodată nu era atât de uşor. In final, poate, uneori, 
dar nu acum, pentru numele lui Dumnezeu, nu când Proust 
era de faţă. Inspectorul se foi pe picioare, schimbându-şi un 
pic poziţia. Charlie ştia că era şi el la fel de surprins, ba 
chiar ar fi putut ghici ce gândea. Aceasta era mult 
trâmbiţata anchetare dificilă, la care fusese târât ca să dea 
o mână de ajutor? O femeie atât de dornică să-şi 
mărturisească fapta, încât se apucă să vorbească încă de la 
uşă? Parcă-l auzea cum spune pe drumul de întoarcere: „A 
fost o nimica toată, aşa-i?” sau ceva la fel de înnebunitor. 

— Poftiţi mai bine înăuntru! 

Charlie şi Proust intrară după Vivienne în încăperea pe 
care aceasta o numea „salonaş”, unde se afla fotografia 
înrămată cu David şi Alice la nunta lor. Charlie nu reuşise 
să-şi scoată din minte acea imagine. Din cauză că era 


geloasă, probabil. 

Nimeni nu se aşeză jos. 

— Dacă intenţionaţi să mă acuzaţi, aş prefera să 
terminaţi cât mai repede. 

— Să vă acuzăm pentru...? 

Charlie lăsă întrebarea în coadă de peşte. Ceva i se părea 
cam dubios în toată chestia asta. 

— Răpire, spuse Vivienne, agasată. 

— Ştiţi unde se află Florence, spuse Charlie. 

Proust asculta în tăcere, cu mâinile la spate. 

— In niciun caz. Nu înţeleg la ce te referi. 

— La răpire, spuneaţi... 

— Eu nu am răpit-o pe Florence, declară Vivienne, 
enervându-se din ce în ce mai tare, ca şi cum ar fi avut de- 
a face cu o persoană grea de cap. 

— Aţi răpit... cealaltă fetiţă? 

Charlie tot nu era prea convinsă că această „cealaltă” 
fetiţă nu era doar o fabulaţie. Aşa că, de ce punea o 
asemenea întrebare? Concentrează-te, îşi ordonă ea în 
gând. Preia controlul situaţiei! 

— Prin urmare, n-aţi aflat, aşa-i? replică Vivienne, cu un 
dispreţ suveran. 

— De ce nu aţi declarat niciodată, cu prilejul anchetărilor 
precedente, că îl vedeaţi în mod uzual pe Darryl Beer la 
clubul dumneavoastră de sănătate? 

Nicio tresărire de frică. La naiba! Vivienne părea 
surprinsă. 

— De ce să fi declarat aşa ceva? 

— Vă vedeaţi cu el, aşadar? 

— Da. Dar nu mi s-a părut nimic ieşit din comun în 
chestia asta. Mă văd cu o sumedenie de oameni acolo. 

— Ce-aţi spune dacă v-aş acuza că aţi ucis-o pe Laura 
Cryer şi aţi înscenat vinovăția lui Beer? 

Vivienne se întoarse furioasă spre Proust. 

— Ce-i farsa asta, domnule inspector? Eu, să arunc vina 
pe cineva pentru un omor? Cum vă permiteţi să veniţi cu 


aşa ceva la mine, când eu aşteptam să aud veşti bune 
despre nepoata mea? 

— Şi ce-aţi zice dacă am putea dovedi acuzaţia pe care v- 
o facem? spuse Charlie, înainte ca Proust să apuce să-i 
răspundă lui Vivienne Fancourt. 

— Aş spune că vă înşelaţi, zise Vivienne, cu răceală în 
glas. Din moment ce evenimentele pe care le descrii nu au 
avut loc, este imposibil să demonstrezi că ar fi avut loc. 

— Aţi luat prosopul lui de la piscină. Aţi îndepărtat firele 
de păr şi urmele de piele de pe el, ca apoi să le împrăştiaţi 
pe cadavrul Laurei Cryer, după ce aţi ucis-o. 

Lui Vivienne îi venea să zâmbească. Dar pe urmă se 
încruntă brusc. 

— Nu pot să cred că vorbiţi serios, spuse ea. 

Charlie se holba la ea. Până şi o persoană absolut 
nevinovată ar fi timorată, de-acum. 

— l-aţi spus secretarei de la Stanley Sidgwick Grammar 
School, în noiembrie 1999, că Felix va începe să studieze 
acolo din ianuarie 2001. De unde aţi ştiut că aşa va fi? 
Laura nu ar fi fost de acord cu asta. Felix se simţea foarte 
bine la o grădiniţă de cartier, de lângă domiciliul ei. lar 
Laura voia ca băiatul să continue acolo. Ceea ce înseamnă 
că aţi ştiut încă de-atunci că mama lui Felix nu ar mai avea 
cum să vi se împotrivească în ianuarie 2001. 

Vivienne râdea. 

— Ce imaginaţie bogată ai dumneata, sergent Zailer! 
Realitatea este că Laura a fost de acord cu ideea mea. Într- 
adevăr, nu s-a arătat prea entuziasmată la început, dar în 
cele din urmă am reuşit să o conving. Felix ar fi început 
cursurile la Stanley Sidgwick în ianuarie 2001, indiferent 
dacă Laura ar mai fi trăit. 

— Nu aţi convins-o, spuse Charlie. Aţi eliminat-o, 
ucigând-o. Laura vă ura, mi-aţi spus chiar dumneavoastră. 
De ce s-ar fi lăsat convinsă de cuvintele dumneavoastră? 

— Poate fiindcă mă ofeream să achit eu taxele de 
şcolarizare şi fiindcă este cea mai bună şcoală din ţară, 


explică Vivienne, fără să-şi piardă răbdarea. Ar fi fost o 
mare prostie să refuzi o asemenea ofertă, iar Laura nu era 
proastă deloc. 

Lui Charlie îi venea să urle. Argumentele erau perfect 
verosimile. Laura fiind moartă, ea nu avea cum să 
demonstreze că Vivienne minţea. Nu era prima oară când 
avea de-a face cu persoane ca Vivienne: oameni care 
manifestau un dispreţ atât de uluitor faţă de oricine, în 
afară de ei înşişi, încât aveau tupeul să îţi arunce în faţă 
cele mai străvezii minciuni cu putinţă, fără a se sinchisi 
măcar să le facă să pară plauzibile. E o minciună de rahat, 
o minciună penibilă, de acord, dar suficient de bună pentru 
unii ca voi: ăsta era genul de atitudine, Charlie ştia prea 
bine. 

— Să revenim totuşi la problema răpirii, spuse Proust, pe 
un ton rece. 

Charlie se întreba ce avea în vedere inspectorul. 

— În mod indirect, eu am fost cauza morţii Laurei, asta 
voi recunoaşte, spuse Vivienne. |n seara când a fost 
omorâtă, l-am luat eu pe Felix de la grădiniţă. Fără 
permisiunea Laurei. Nu ar fi fost niciodată de acord, iar eu 
nu mai suportam să nu-mi pot vedea nepotul, aşa cum se 
cuvine sau măcar nesupravegheată. Prin urmare, l-am 
răpit. A fost aiuritor de simplu. Puştoaicele de la grădiniţa 
aceea mi l-au predat fără să crâcnească. O mizerie de 
instituţie şcolară, mormăi ea. Sunt conştientă că fapta mea 
contravine, probabil, legii şi că dacă nu aş fi procedat aşa, 
Laura nu ar fi venit aici în seara în care a fost ucisă. Astăzi, 
ar mai fi în viaţă. A venit să-şi recupereze fiul de la afurisita 
de bunică a lui, fiindcă asta gândea ea despre mine. Nu am 
lăsat-o să îl ia, nu i-am dat drumul în casă. Bun. N-aveţi 
decât să mă arestaţi fiindcă am minţit la poliţie, fiindcă l- 
am luat pe Felix fără să fi avut dreptul, însă refuz să accept 
responsabilitatea morală pentru uciderea Laurei. 
Comportamentul ei absurd m-a constrâns să acţionez aşa, 
decretă Vivienne Fancourt, împingând bărbia în faţă, cu un 


aer sfidător, mândră de discursul ei şi de poziţia principială 
pe care o adoptase. 

— Unde sunt Alice şi Florence? întrebă Proust. Fiindcă 
ştiţi unde sunt, nu-i aşa? 

— Nu, nu ştiu. 

— Ne permiteţi să facem o percheziţie la conac? întrebă 
Charlie. 

— Da. Îmi este îngăduit să întreb de ce simţiţi necesar să 
procedaţi astfel? întrebă ea, cu sarcasm în voce. Felix este 
în continuare la mine, dacă pe el îl căutaţi. Locuieşte aici 
acum. În mod legal. În mod legitim, sublinie ea, netezindu- 
şi fusta. Dacă asta a fost tot, vă rog să ieşiţi singuri. Nu pot 
să vă conduc, deoarece trebuie să fiu la clubul de sănătate 
peste un sfert de ceas, unde am o programare la 
manichiură. Vă sfătuiesc să nu mai născociţi teorii aberante 
şi să continuaţi investigaţiile pentru găsirea nepoatei mele, 
mai murmură ea, încetişor, ieşind din cameră. 

Charlie amuţi, încleştând fălcile. De ce, întotdeauna când 
vorbea cu femeia asta, ajungea să se simtă ca o şcolăriţă 
obraznică? Şi ce n-ar fi dat să nu-l mai vadă pe Proust cum 
se uita cu subiînţeles la ea, de parcă i-ar fi spus că o făcuse 
de oaie în mod magistral! 

— Acum ce mai urmează, sergent Zailer? zise el. 

Bună întrebare, fir-ar să fie! 


39 


Vineri, 10 octombrie 2003 


Sună cineva la uşă. Păpuşa şi eu suntem în bucătărie, 
încăperea unde este cel mai puţin probabil să fim văzute. 
Există o uşă cu geam jivrat şi doar o singură fereastră, 
amplasată pe partea laterală a casei, care se deschide spre 
o alee, un gard şi nişte copaci. Stau aşezată într-un fotoliu, 
cu spatele la fereastră. 

Infăţişarea mea s-a schimbat considerabil de când am 
plecat de la U/mi. Nu mai am părut lung şi blond, ci tuns 
scurt şi castaniu închis. Port acum ochelari, de care nu am 
nevoie, şi arborez un machiaj strident, cum n-am mai avut 
din adolescenţă. Semăn un pic cu femeia-sergent a lui 
Simon, tipa aceea nemiloasă. Nu era nevoie, probabil, să-mi 
iau această precauţie, însă mă face să mă simt mai în 
siguranţă. Există oricând riscul să mă zărească vreo tipă 
care spală geamurile sau, poate, vreun trecător. Fotografia 
mea continuă să apară la toate ştirile, de zile întregi. 

Păpuşa este într-un scăunel-balansoar, lângă mine, şi 
doarme. Sunetul soneriei, atât de intens şi semnificativ 
pentru mine, pe ea nu o deranjează. Nici nu se mişcă 
măcar. 

Automat, mă ridic şi închid uşa dintre bucătărie şi hol. 
Ascult paşii care coboară scara. Rutina aceasta a fost 
practicată de nenumărate ori. Noi o numim „evacuarea de 
urgenţă”. 

Până acum, vizitatorii apăruţi la uşă au fost expediaţi 
rapid. Luni a venit cineva să citească gazometrul. leri, 
poştaşul a adus un pachet, pentru care avea nevoie de 
semnătură de primire. Dacă sunt doar eu singură cu Păpuşa 
acasă, nu deschid uşa şi, din moment ce nimeni nu ştie că 
sunt aici, nimeni nu se aşteaptă să fac asta. Tertipul cu 


renovarea a reuşit, deocamdată, să ţină departe prietenii şi 
rudele. 

Cu urechea lipită de uşă, ascult. 

— Ah, domnul Waterhouse, de la Secţia de Investigaţii 
Criminale! Ce surpriză! 

— Pot să intru? 

— Se pare că ai intrat oricum. Doar n-ai să te formalizezi 
din cauza mea, nu-i aşa? 

A venit Simon. A apărut la uşa de la intrare, exact cum a 
făcut acum două săptămâni, dar în altă casă. Nu sunt atât 
de înspăimântată cum aş fi crezut. Desigur, mi-am imaginat 
această situaţie, exact cum se întâmplă acum, de 
nenumărate ori. Ştiam că mă va găsi pană la urmă. Când o 
mamă dispare cu un sugar, oamenii sunt anchetați în mod 
repetat. Aşa se procedează, îndeobşte. Nu vreau să intru în 
panică, atâta timp cât nu e cazul. Simon nu poate pătrunde 
în bucătărie decât dacă are un mandat de percheziţie. 

Mă întreb cât timp mai am la dispoziţie şi când va trebui 
să plec pe uşa din spate şi să mă duc cu Păpuşa până la 
maşină, care este parcată pe strada următoare. Strategia 
stabilită în caz de urgenţă. 

Nu vreau să plec. Casa asta mi se pare mult mai 
primitoare decât Ulmii, unde de atâta timp nu mă mai 
simţeam deloc bine. Păpuşa şi eu avem un dormitor în 
partea din spate a casei, care nu are vizibilitate din stradă. 
Pereţii sunt într-o nuanţă de galben pal, cu pete albe 
zdrenţuite ici şi colo, unde s-a cojit tencuiala. Presupun că 
înainte a fost camera unui adolescent, iar urmele albe de 
pe pereţi sunt locurile de unde au fost smulse posterele cu 
formaţiile preferate, atunci când proprietarii dinainte au 
decis să se mute. Covorul este verde-închis şi este un pic 
ars într-un colţ, lângă fereastră - o ţigară fumată pe furiş şi 
scăpată pe jos din greşeală. 

In ciuda urmelor lăsate de locatarul anterior, simt deja că 
această cameră ne aparţine, mie şi Păpuşii. Este ticsită de 
toate lucrurile de care avem nevoie. Biberoane, hăinuţe, 


păturele, scutece, bucăţi dreptunghiulare de finet, cutii de 
carton cu lapte praf şi lapte gata pregătit, un sterilizator cu 
aburi, un pătuţ de voiaj - toate obiectele de pe lista mea le- 
am găsit aici când am sosit. Nu avem prea mult spaţiu, mai 
ales în comparaţie cu extravagantele condiţii din conacul 
Ulmii, însă e cald şi bine. Un aer de bunătate şi neprihănire 
învăluie toată casa. 

Cred că am ştiut dintotdeauna, în adâncul meu, că la 
Ulmi predomină o atmosferă sumbră şi nesănătoasă, iar 
asta cu mult timp înainte ca eu să mă fi simţit nefericită 
acolo. Poate că intuiam prezenţa unor lucruri înfiorătoare 
sau poate doar aşa mi se pare privind retrospectiv, însă am 
senzaţia că am ştiut parcă dintotdeauna că acolo este o 
casă cu multe secrete bine disimulate. Mi-aduc aminte 
perfect de conversaţia mea cu David, când el a sugerat să 
ne mutăm în casa unde copilărise, casa unde mama lui 
copilărise. Eram în seră. Vivienne se dusese să pregătească 
nişte cafea. 

Am râs, iniţial: 

— Nu fi absurd! Nu putem locui cu mămica ta. 

— Absurd? 

Tonul vocii lui şi expresia cu care s-a uitat la mine m-au 
şocat efectiv, ca şi cum în clipa respectivă ace/ David pe 
care îl ştiam şi îl iubeam se evaporase complet, iar în locul 
lui apăruse cu totul altă persoană. Voiam ca acea persoană 
să dispară, iar David să vină înapoi, aşa că m-am grăbit să- 
mi retrag cuvintele, pretinzând că el m-ar fi înţeles greşit. 

— Nu, dar nu-mi vine să cred că ne-ar primi să stăm cu 
ea, asta am vrut să spun. Tu ce zici? 

— Cum să nu ne primească? exclamă David. Ar fi fericită, 
crede-mă. A spus asta de nenumărate ori. 

— Oh. Oh, bravo... ce grozav! am zis eu, străduindu-mă 
să par cât mai entuziasmată. 

David mi-a surâs radios, iar eu eram atât de fericită şi de 
mulţumită sufleteşte, încât mi-am spus că nu conta, de 
fapt, unde locuiam, atâta timp cât puteam fi împreună. 


Niciodată după aceea n-am mai afirmat că vreo părere a lui 
David ar fi absurdă. Ce ciudat, dar niciodată până acum nu 
m-am mai gândit la această întâmplare. Au mai fost oare şi 
alte semnale de alarmă, pe care le-am ignorat şi care îmi 
vor reveni în memorie, odată cu trecerea timpului, ca nişte 
străfulgerări de groază? 

— Nu lucrezi azi? 

— Nu, vinerea niciodată. 

Cuvintele se pierd în cealaltă parte a casei. Mă duc tiptil 
la radio şi îl închid. 

— Bun. Cu ce te pot ajuta? 

— Nu vorbi cu mine de parcă aş fi un cretin, ce naiba. 
Dacă ai fi vrut să mă ajuţi, ai fi făcut-o mai demult, deja. N- 
am dreptate? 

Simt o slăbiciune în picioare, de parcă oasele mi s-ar fi 
lichefiat. Ţin braţele strâns încrucişate peste piept, ca să nu 
mai tremur din tot corpul. 

— Poftim? Adică mă acuzi că aş fi tăinuit vreo informaţie? 
Şi ce anume, mă rog, se presupune că aş şti? 

— Hai, scuteşte-mă de aiurelile astea. Nu mă mai mir de 
ce nu ai părut deloc îngrijorată în privinţa lui Alice, atunci 
când ţi-am spus că este dată dispărută. Fiindcă ştii al naibii 
de bine unde e Alice. Ar fi trebuit să-mi fi dat seama încă de 
sâmbăta trecută, când ai zis: „O ştii pe Alice cum e.” Ai dat- 
o-n bară cu asta, aşa-i? Fiindcă nu aveai de unde să ştii că 
o întâlnisem vreodată decât dacă te-ai fi văzut cu ea după 
ce, chipurile, a dispărut. De asemenea, tu ai fost prima 
persoană care mi-a vorbit despre Vivienne Fancourt într-un 
context negativ. Ţineai morţiş să-mi transmiţi acel indiciu, 
aşa-i? 

— Vivienne? Ce are ea de-a face cu toată chestia asta? 

— Cunoşti răspunsul la fel de bine ca mine. Nu ţi-a trecut 
prin minte că poate suntem amândoi de aceeaşi parte a 
baricadei? 

Ar trebui să mă pregătesc să ies din casă, cu Păpuşa. Am 
auzit suficient, cât să mă conving că Simon ştie, dacă nu 


totul, oricum îndeajuns. Din clipă în clipă ar putea cere să 
inspecteze restul casei. Nu pricep de ce nu respect 
strategia convenită. Dacă Simon spune că suntem de 
aceeaşi parte a baricadei nu înseamnă obligatoriu că e şi 
adevărat. Cum de n-am învăţat, nici măcar acum, că poţi 
folosi cuvintele pentru a crea iluzii, pentru a întinde curse? 

— La ce te referi? 

— Vrei să o ocroteşti pe Alice, fiindcă Vivienne i-ar putea 
face rău. Şi eu vreau asta. Acelaşi lucru e valabil şi în 
privinţa lui Florence. Sâmbătă nu păreai îngrijorată din 
cauza lui Alice, în schimb ţi-era foarte teamă de ceea ce ar 
fi putut păţi Florence, aşa-i? Fiindcă atunci când Alice a 
fugit de-acasă a venit aici. Ţi-a spus că Florence a dispărut, 
că a furat-o cineva şi a lăsat în locul ei o altă fetiţă. Ţi-a mai 
spus, probabil, că poliţia nu o crede şi că nu ia nicio măsură 
pentru a o găsi pe fiica ei. Alice a adus cu ea cealaltă fetiţă, 
când a venit aici? 

— Nu ştiu la ce te referi, pe cuvânt. 

— Ohoho, ba ştii foarte bine. De ce crezi că a adus-o cu 
ea pe această fetiţă care nu e fiica ei? De ce nu a lăsat-o la 
Ulmi? 

— Crede-mă, îţi răceşti gura degeaba. 

— Fiindcă era speriată de ceea ce i-ar putea face David 
sau Vivienne? Îi crezi în stare să facă rău unui sugar lipsit 
de apărare? Eu, nu. Dar tu? Sau poate a fost din cauză că, 
odată cu dispariţia acelei fetiţe, noi, poliţia, am fi obligaţi să 
o căutăm pe Florence? Tu de ce crezi că a procedat aşa? 

Ce linişte! Ea nu ştie. Nici Simon nu ştie. Eu sunt singura 
persoană care ştie răspunsul la acea întrebare. Sunt 
încordată, crispată de spaimă şi aproape nici nu-mi vine să 
cred că această conversaţie se desfăşoară aievea. 

— Unde sunt Alice şi fetiţa? 

— N-am idee. 

— Voi veni înapoi cu un mandat de percheziţie. Sigur, 
fetele ar putea să spele putina între timp, dar unde să se 
ducă? Cazul a fost mediatizat în toată presa. Toată lumea 


devine circumspectă dacă vede o femeie cu un sugar. 

Simon are dreptate. Au mai spus la ştiri că e posibil să-mi 
fi schimbat înfăţişarea. 

— Văd că eşti încăpăţânată. Uite ce e, sunt ofticat că m- 
ai minţit, însă, cum îţi spuneam, ne situăm amândoi de 
aceeaşi parte a baricadei. Aşa că vom face în felul următor: 
îţi voi povesti ce ştiu eu, chiar dacă îmi risc slujba făcând 
asta. 

Oh, mulţumesc, mulţumesc! 

— N-ar fi prima oară, presupun. 

— Ce naiba a fost şi asta? 

— Eşti genul de om care întotdeauna are impresia că le 
ştie pe toate, indiferent ce spun ceilalţi. 

— Mda, fie. Fiindcă părerile celorlalţi sunt veşnic 
supraestimate. 

— Vasăzică ai de gând să-mi spui ce ştii? Chiar dacă este 
împotriva regulamentului? Sunt onorată. 

— Nu face pe nebuna cu mine, s-a-nţeles? 

Da, fii cuminte, îi dau eu dreptate, în gând. Acum e 
timpul să cooperăm. Este singura mea speranţă, a mea şi a 
lui Florence. Lucrul acesta devine tot mai evident. 

— În schimb, sper - ai auzit, sper, e clar - că nu-mi vei 
mai face greutăţi. Gândeşte-te ce ar vrea Alice să faci în 
faza asta. A avut nevoie de ajutorul meu o vreme, şi de al 
tău, ca să o dea în vileag pe Vivienne Fancourt. 

— S-o dea în vileag? Pardon? 

— Ce mama mă-sii de treabă! Credem... eu cred că 
Vivienne Fancourt a ucis-o pe Laura Cryer. Darryl Beer - 
tipul care e la pârnaie fiindcă a mărturisit crima - frecventa 
un club de sănătate, numit Waterfront. Vivienne Fancourt e 
membră a acestui club. Credem că a înscenat vinovăția lui 
Beer, plantând probe fizice la locul faptei, probe pe care le- 
a luat de pe un prosop folosit de Beer la club. 

— Bine, bine. 

Aprob, mişcând din cap, deşi nimeni nu mă poate vedea. 
Cuvintele, detaliile sunt noi pentru mine, dar simt că 


aceasta este povestea pe care am vrut să o aud de la 
Simon, de prima oară când l-am cunoscut. Nu puteam 
declara eu asta, cu de la mine putere. 

— De când Alice a dispărut, am descoperit ceea ce noi 
credem că este arma crimei, un cuţit de bucătărie. Era în 
incinta grădiniţei din Waterfront, în vestiarul copiilor. Beer 
şi un amic al lui, Vinny Lowe, foloseau vestiarul ca spaţiu de 
depozitare, în special pentru droguri. Avem toate motivele 
să presupunem că Vivienne Fancourt ştia acest lucru. Lowe 
a recunoscut că el şi Beer au discutat despre asta în 
prezenţa ei, de câteva ori. Dinadins, se fuduleau cu 
găinăriile lor, ştiind că ea îi ascultă. E posibil ca Beer să fi 
pus cuțitul în vestiarul copiilor, dar acelaşi lucru ar fi putut 
să îl facă şi Vivienne Fancourt, lăsând impresia că Beer îl 
pusese acolo. Nu putem dovedi nimic. Beer continuă să 
susţină că el este făptaşul. 

Am făcut ochii mari. Până să mai crească un pic, Felix 
stătea foarte mult timp în grădiniţa Cheeky Chimps. Mă 
cutremur, imaginându-mi că el şi toţi ceilalţi copilaşi se 
jucau în aceeaşi încăpere unde se afla dosit un cuţit care 
fusese folosit pentru ceea ce era, de fapt, o execuţie. 

— Dacă Alice ar avea şi altceva, orice probă concretă că 
Vivienne a omorât-o pe Laura, ne-ar prinde foarte bine. De 
urgenţă. Imediat. 

— Probă? Ce fel de probă? 

— Poşeta Laurei. N-a văzut-o Alice cumva, la Ulmi? Sigur, 
e greu de presupus, dar... poate că a găsit-o în vreun loc 
unde n-ar fi trebuit să umble. N-a fost acesta cumva primul 
indiciu care a făcut-o să o suspecteze pe Vivienne? Trebuie 
să aflu. Poşeta aia nu a fost găsită niciodată. Am putea face 
o percheziţie la Ulmi, dar nu cred că avem prea multe 
şanse să descoperim ceva. O persoană atât de inteligentă 
ca Vivienne Fancourt nu lasă la voia întâmplării, prin casă, 
o dovadă incriminatoare. 

— Nu înţeleg. Scuze, încerc să gândesc ca un detectiv 
acum. Ucigaşul Laurei, indiferent cine e, de ce nu a ascuns 


poşeta împreună cu cuțitul, în grădiniţa de copii? Sau de ce 
nu le-a aruncat pe amândouă? 

— Vivienne avea interesul ca arma crimei, cuțitul, să fie 
găsit, până la urmă, într-un loc care avea legătură cu Beer. 
Un cuţit poate fi curăţat perfect şi folosit din nou. Dar de ce 
ar fi păstrat Beer poşeta, după ce şparlise banii din ea? N- 
avea motiv. Cum n-ar fi avut motiv nici persoana care 
urmărea să dea vina pe Beer. 

Scutur din cap. Nu, nu-i aşa. Dar nu pot gândi şi asculta 
simultan. 

— Şi... aveţi de gând să faceţi o percheziţie la Ulmi? 

— Nu. Şeful a zis că nu. Oricum, nici n-are rost. Sunt 
aproape sigur că poşeta lui Cryer a dispărut demult. Nu o 
vom mai găsi niciodată. 

Din nou, scutur din cap. Mă gândesc la poşeta mea, 
rămasă pe bufetul din bucătărie, în conac. Imi imaginez 
toate lucrurile din ea: carnetul meu de însemnări, plin cu 
liste de nume de copii, balsamul meu pentru buze, cu 
aromă de nucă de cocos, fotografia mea cu părinţii mei, cea 
pe care David m-a ameninţat că o rupe în bucăţi. Dacă Îi iei 
unei femei poşeta, dobândeşti un fel de putere asupra ei. 
Ce trofeu poate fi mai grăitor, ce simbol poate indica mai 
bine faptul că o execuţie a fost dusă la bun sfârşit, decât 
poşeta victimei? 

Este de presupus că Vivienne ar fi păstrat-o, nu numai 
din raţiuni sentimentale. Nu ar permite ca o asemenea 
dovadă materială, prin care ea ar putea fi asociată cu o 
crimă, să scape de pe domeniul ei. Vivienne ar păstra-o 
într-un loc unde ar putea să verifice, cu regularitate, că nu 
a dispărut cumva de-acolo, că nu a găsit-o nimeni, că nu a 
umblat nimeni la ea. Vivienne nu se simte în siguranţă 
decât dacă tot ceea ce contează pentru ea este la 
îndemână. Unde, cum ar fi putut ea să se descotorosească 
de acea poşetă şi, totodată, să fie întru totul sigură că 
proba sau vreo urmă din ea nu ar putea încăpea pe mâinile 
altcuiva sau că nimeni nu a surprins-o în flagrant delict? 


În clipa aceea, îmi dau seama că eu ştiu. Ştiu unde este 
poşeta. Imi vine să strig de bucurie, dar mă opresc la timp. 
Ce mult aş vrea să pot alerga la Simon şi să-i povestesc tot! 
Ar fi o imprudenţă, însă. Fiindcă, dacă m-aş deconspira, 
primul lucru pe care l-ar face ar fi să mi-o ia pe Păpuşă. 
Simon mă crede acum, dar eu nu sunt încă pregătită să 
renunţ la ea. Trebuie să mă pregătesc psihic pentru asta. 

Mă duc tiptil până la masa din bucătărie, iau un pix şi 
scriu la repezeală un bilet pe un carneţel ferfeniţit. Pe 
urmă, iau cheile de la maşină, care atârnă de un cârlig pe 
perete, şi le bag în buzunar. O ridic binişor pe Păpuşă din 
scăunelul-balansor, având grijă să nu o trezesc. Îmi dau 
seama că ar trebui să iau nişte lapte cu mine, ceea ce ar 
însemna să îl prepar, iar asta nu se poate dacă nu spăl întâi 
un biberon. Or asta ar presupune să folosesc robinetul de 
apă caldă. Riscul ar fi prea mare. Boilerul de-aici este atât 
de zgomotos, încât Simon m-ar auzi fără doar şi poate. 

O aşez pe Păpuşă în coşuleţul de pe podea. Doarme încă 
profund. Nu pot să o iau cu mine. E mai bine pentru ea 
dacă rămâne aici. Chiar dacă ar fi ca Simon să plece acum 
sau foarte curând, precis ar dura câteva ceasuri până ar 
obţine un mandat de percheziţie. Şi, oricum, fără aşa ceva 
nici n-ar avea de ce să vină înapoi aici. Aşa că, oricum, 
până atunci am tot timpul să mă întorc cu dovada de care 
are nevoie - poşeta Laurei. Şi, totodată, în felul acesta voi fi 
avut şi răgazul necesar de a mă gândi ce să-i spun, cum să- 
i explic faptele mele. 

— Ce-ar fi să-mi povesteşti şi mie despre munca de 
detectiv pe care ai întreprins-o? Sau, mai bine zis, cum a 
fost când te-ai dat drept poliţist de investigaţii? 

Imi este aproape imposibil să mă smulg de aici, dar sunt 
nevoită. Trebuie să mă lămuresc dacă am avut dreptate în 
privinţa poşetei. 

O sărut pe obraz pe Păpuşă; mişcă buzele în somn, de 
parcă ar suge ceva gustos. E groaznic că trebuie să plec 
fără ea. 


— Vin repede înapoi, îi şoptesc eu la ureche. 

Apoi descui uşa din spate, mă strecor afară şi o închid din 
nou. Mă îndrept spre stradă, păşind pe aleea de lângă casă. 
Vântul şi lumina zilei îmi trezesc simţurile la viaţă. Uitasem 
cum miroase văzduhul şi ce bine e să stai afară. Nu mă 
grăbesc. Ştiu că aşa ar trebui, însă vreau să savurez 
plăcerea de a merge pe jos, ca orice om, pe o stradă 
obişnuită. Am o senzaţie de beatitudine aproape ireală. 

Nimeni nu mă observă când mă urc într-un VW Golf 
negru, parcat lângă trotuar, şi pornesc motorul. Tot trupul 
îmi vibrează de frică, nerăbdare, adrenalină. A venit rândul 
meu să fac un pic de munca de detectiv. 


40 


10/10/03, 11:10 a.m. 


— Ce-a fost asta? se strâmbă Simon, când un huruit 
mecanic şi strident îi zbârnâi în urechi. 

Toată camera părea să vibreze. 

— Mizeria aia de boiler! oftă adânc Briony Morris, arcuind 
sprâncenele. Se pare că ţevile sunt înfundate cu murdărie, 
undeva, pe traseu. De fiecare dată când porneşte căldura, 
se întâmplă aşa. Deşi, până acum, nu a făcut niciodată atât 
de urât. Va trebui să-i chem din nou pe cei de la British 
Gas. În fine. Ce spuneai? Ah, da, cum am făcut eu pe 
detectivul. 

— Recunoşti? 

— Ce rost ar mai avea să neg, din moment ce ştii? 

— Polițistul de investigaţii Briony Morris. 

— Gata, bine, nu mă face să mă simt penibil. Cine ţi-a 
zis? Secretara de la şcoală, presupun. 

— Sally Hunt. S-a mirat când am întrebat, spunându-mi 
că purtase exact aceeaşi conversaţie cu un poliţist de la 
investigaţii criminale, care a telefonat la începutul lui iulie. 
A ţinut minte numele tău. Rar se întâmplă să îi sune cineva 
de la Departamentul de Investigaţii Criminale al Poliţiei. Sau 
cineva care se dă drept poliţist, spuse Simon, făcând o 
scurtă pauză. Ea s-a mirat, nu însă şi eu, când am aflat că 
ai telefonat acolo. 

— Nu te-a surprins? exclamă nedumerită Briony, ba 
poate chiar şi un pic dezamăgită. 

— Ştiam că Alice ştia. Despre Vivienne. La început, eu n- 
am ştiut. La început, am crezut că eu anticipam şi că eram 
singurul care  descifrase adevărul, povesti Simon, 
persiflându-se singur. Am corelat doar cele spuse de tatăl 
Laurei Cryer, despre cum Vivienne l-a transferat pe Felix la 


Stanley Sidgwick, imediat după moartea Laurei, cu o 
observaţie care i-a scăpat lui Alice, apropo de listele de 
înscriere implicând, uneori, câţiva ani de aşteptare. l-a 
„Sscăpat” intenţionat, după cum s-a dovedit. 

Simon se dumerise, în cele din urmă, de ce avusese 
senzaţia aceea de nelinişte, în timpul anchetării lui Vinny 
Lowe, când se uitase la fotografia cu Alice, David, Vivienne 
şi Felix în parcul domeniului Ulmii. Nu fotografia în sine îl 
intrigase, ci locul unde o văzuse prima oară: în biroul de la 
serviciu al lui Alice. Imediat ce şi-a amintit ce altceva mai 
găsise în sertarul biroului, totul s-a potrivit; tabloul era 
complet. 

— În sertarul de la biroul lui Alice era o broşură de la 
Stanley Sidgwick, îi relată el lui Briony. Cu o notă adezivă 
galbenă lipită pe copertă, unde Alice scrisese: „De aflat 
referitor la F - când a fost înscris numele? Cât de lungă e 
lista de aşteptare?” Prima oară, am crezut că „F” era de la 
„Florence”, nătărăul de mine. Alice îmi spusese foarte clar 
părerea ei despre Stanley Sidgwick Ladies’ College. 
Vivienne era cea care voia ca Florence să înveţe acolo, nu 
Alice. Nu, „F” era de la „Felix”. Alice şi David au ales 
numele Florence, abia după ce s-a născut fetiţa. Am 
verificat lucrul ăsta discutând cu Cheryl Dixon, moaşa ei. Şi, 
oricum, Alice nu mai fusese la serviciu de când născuse, 
aşa că „F” nu putea fi decât de la „Felix”. Atunci mi-am dat 
seama: biletul acela era un mesaj pentru mine, pentru 
poliţie. Alice ştia că Vivienne a ucis-o pe Laura, iar în felul 
acesta ne făcea cunoscut şi nouă adevărul. 

Simon se aşteptase la o reacţie negativă, însă Briony 
încuviinţă din cap. 

— Alice a avut ideea să sunăm la şcoală, spuse ea. Mi-am 
asumat eu rolul, fiindcă ea era prea timidă. In timpul 
sarcinii - văzând cum se schimbase comportamentul lui 
Vivienne faţă de ea, obsesia acesteia de a fi bunica 
absolută, care decide tot - Alice a căpătat convingerea că 
Vivienne o omorâse pe Laura. Iniţial, am crezut că este 


doar o reacţie viscerală, determinată de starea lui Alice din 
acel moment. Şi nu uita că eu, una, n-am putut s-o sufăr 
niciodată pe Vivienne, iar Alice a venerat-o întotdeauna - 
ce ironie! Oricum, m-a uns pe suflet. Şi pe urmă, într-o 
bună zi, Alice a zis: „Vivienne povesteşte mereu cum la 
Stanley Sidgwick înscrierile se fac şi cu câţiva ani înainte. 
Cum se explică aşadar că Felix a putut să înceapă cursurile 
acolo, de îndată ce Laura a murit? Atunci a fost când am 
telefonat şi... se întrerupse Briony, scuturând din cap. Este 
de-a dreptul înspăimântător să-ţi dai seama că o cunoştinţă 
a ta este un ucigaş cu sânge rece. Am încercat să o conving 
pe Alice să se ducă la poliţie, dar n-a vrut. Mi-a zis că 
Vivienne ştie să mintă atât de bine, încât s-ar exonera 
simplu, spunând că îl înscrisese pe Felix la şcoala aceea cu 
ştiinţa şi permisiunea Laurei. Şi, cum Laura nu mai trăieşte, 
cine ar putea dovedi contrariul? 

Simon îi dădu dreptate, mişcând deprimat din cap. 

— Cazul împotriva lui Vivienne Fancourt va fi aproape 
imposibil de probat. Darryl Beer continuă să declare că el 
este făptaşul, şi se mai adaugă şi existenţa dovezilor ADN. 
Nu avem cum să demonstrăm că, de fapt, Vivienne 
Fancourt i-a înscenat vinovăția. Totul este relativ. 

— Alice era îngrozită la gândul că Vivienne ar fi putut afla 
că ea ştia adevărul. Zicea că Vivienne ar omori-o. 
Altminteri, cred că s-ar fi încumetat până la urmă să se 
ducă la poliţie. N-a avut însă curaj, temându-se că în timpul 
anchetării Vivienne ar putea afla de unde venise acea 
suspiciune la adresa ei. 

— Unde este Alice? întrebă subit Simon. E undeva în casa 
asta, aşa-i? Convinge-o să vină să discute cu mine. Nu o voi 
lăsa pe Vivienne Fancourt să se atingă de ea. 

Briony preferă să nu se uite spre el. 

— Cum rămâne cu Florence? Alice zicea că nu o crezi şi 
refuzi să o cauţi pe Florence. Nu se poate să nu-ţi fi dat 
seama deja că Vivienne este în spatele acestei dispariţii. 

— De unde a făcut rost Vivienne de cealaltă fetiţă? 


— Nu ştiu! Pe cuvânt. Şi nici Alice nu ştie. 

Se priviră lung, în tăcere, după care Briony oftă şi spuse: 

— Te rog eu, găseşte-o pe Florence, da? Toată chestia 
asta mi se pare mult prea de stranie. Alice şi eu plănuisem 
totul. Ştiam că nu exista nici cea mai mică şansă ca 
Vivienne să fie arestată pentru uciderea Laurei, aşa că Alice 
şi Florence erau nevoite să fugă. Ar fi urmat ca un timp să 
stea ascunse la mine, până găseau un loc mai sigur. Ştiu să 
mă prefac când trebuie să joc teatru, după cum ai 
constatat. Aş fi putut să-i conving pe David, pe Vivienne, pe 
oricine că habar n-aveam unde puteau fi Alice şi Florence. 
Ca apoi, la mijlocul săptămânii, să mă sune disperată Alice, 
spunându-mi că Florence a dispărut şi că în locul ei a găsit 
o altă fetiţă! Am senzaţia că trăiesc într-un fel de univers 
paralel. Ce se întâmplă, de fapt? 

— Dar, oricum, tot le-ai ajutat să fugă de-acolo? Pe Alice 
şi pe fetiţă? 

— E mai bine pentru oricine - copilaş sau adult, nu 
contează - să plece cât mai repede din acea casă a groazei, 
se cutremură Briony. Răspunde-mi la întrebare! Am 
impresia că ştii tot. Ştii şi unde este Florence? 

Simon se întrebă în gând dacă ştia într-adevăr? Faptul că 
avea dreptate adesea nu însemna că nu putea şi greşi. 
Doar nu poti pretinde că eşti obiectiv? 

— Aşa cred. 

— Şi e în siguranţă? 

— Dacă am dreptate, da, este în siguranţă. 

De pe hol, se auziră nişte zăngănituri, ca şi cum cineva ar 
fi jucat domino cu nişte foi de tablă. Pe urmă, un fâsâit 
scurt. 

— Ce naiba! exclamă Briony. Scuze, dar am impresia că a 
explodat boilerul. 

Un fel de mieunat, din ce în ce mai intens, se transformă 
treptat într-un scâncet smiorcăit. La început, Simon crezu 
că era vorba despre o pisică, dar se dumiri imediat, când 
văzu expresia fâstăcită de pe chipul lui Briony Morris. 


Se ridică în picioare şi porni în direcţia de unde venea 
plânsetul, ignorând protestele lui Briony, care voia să-l 
oprească. Deschise uşa albă de lemn din capătul holului şi 
se trezi în bucătărie. În faţa lui se afla un boiler defect. Dar, 
tot în faţa lui, se afla şi un coşuleţ cu un bebeluş înăuntru. 
Fetiţa din conacul Ulmii se opri din plâns când îl văzu 
privind spre ea. Cum niciodată nu ţinuse vreun copilaş în 
braţe, Simon o lăsă pe fetiţă unde era. Pe masă, văzu un 
bilet. Deşi concis, informaţiile conţinute erau suficiente 
pentru el. Briony veni alergând în bucătărie. 

— Mda, zise ea. lată-ne pe toţi, aşadar. Nu se poate, ce 
naiba! 

Simon scoase din buzunar telefonul mobil şi o sună pe 
Charlie. 

— Le-am găsit, îi comunică el. Fetiţa este aici, în faţa 
mea. Trimite nişte tablagii să o ia. Noi doi ne întâlnim la 
Waterfront, cât de repede poţi ajunge. Urgent! 


41 


Vineri, 10 octombrie 2003 


Un calm inert coboară asupra mea când intru în vestiarul 
pentru femei. Piscina este închisă astăzi, din cauză că s-a 
defectat un boiler şi apa este prea rece. Şi aici, înăuntru, 
este mai frig decât de obicei şi aproape linişte, deoarece 
nici televizoarele nu funcţionează. Luminile, de asemenea, 
sunt stinse, cu excepţia lămpilor difuze din colţuri, care 
asigură iluminatul în caz de urgenţă. 

Ţin în palmă cheia de la dulapul 131. Mi-a dat-o Ross, 
tipul cu accent sud-african, care mi-a făcut turul clubului, 
acum două săptămâni. Mă ţine minte de atunci şi ştie că 
sunt nora lui Vivienne. M-a crezut când l-am minţit că m-a 
trimis ea. Am remarcat că are un ecuson de manager. Data 
trecută când l-am văzut avea funcţia de consilier pentru 
membrii clubului, înseamnă că la un moment dat, pe 
parcursul celor două săptămâni de tortură pentru mine, 
Ross a fost promovat. Noi, oamenii, nici nu bănuim cât de 
rupţi suntem de problemele şi preocupările semenilor 
noştri. Tuturor ni se întâmplă, desigur, să trecem zilnic pe 
lângă persoane care, sub o înfăţişare indiferentă, ascund 
nişte chinuri mistuitoare, cum nimeni nu-şi poate imagina. 

Mă simt agitată, surescitată, aproape euforică, ştiind că 
sunt pe punctul de a găsi, în sfârşit, dovada necesară 
pentru a demonstra ceea ce ştiu de o bucată de vreme. 
Însă, în timp ce traversez încăperea, starea de extaz mă 
părăseşte şi am senzaţia că mintea mi s-a desprins din trup 
şi pluteşte undeva deasupra sinelui meu fizic. Deschid 
dulapul lui Vivienne, cu gesturi parcă străine, ca şi cum aş fi 
o marionetă manevrată de o putere superioară. Peste 
câteva secunde, mă holbez la o geantă sport, mare şi albă, 
atât de burduşită, încât abia a încăput în spaţiul din 


interiorul dulapului. 

Trăgând-o afară, o arunc pe una dintre băncile din lemn 
şi desfac fermoarul. Dinăuntru, emană un miros puternic de 
citrice, probabil de la detergent, şi un iz vag din parfumul 
preferat al lui Vivienne - Madame Rochas. Rând pe rând, 
scot din geantă o pereche de pantaloni, o cămaşă, nişte 
colanţi groşi. Lenjerie de corp, de un alb strălucitor. Sub 
toate astea, găsesc un costum de înot, complet uscat, şi o 
trusă de farduri. Încetul cu încetul, deznădejdea îmi 
năpădeşte sufletul şi mintea. Nu pot concepe că m-am 
înşelat. Răstorn geanta cu susul în jos şi o scutur zdravăn, 
deşi ştiu că e inutil. Degeaba, însă, continui să zgâlţâi 
geanta, gâfâind, începând să intru în panică. Nu cade nimic 
dinăuntru. 

Aud un geamăt şi îmi dau seama că a ieşit din mine. Deja 
nu mai ştiu ce fac. Îmi vine să plâng. Azvâri geanta 
eviscerată pe bancă şi mă prăbuşesc înfrântă deasupra ei. 
Simt o împunsătură ascuţită în coapsă, de parcă m-aş fi 
aşezat pe colţul tare al unui obiect. Şi totuşi geanta lui 
Vivienne este goală. E imposibil să-mi fi scăpat ceva. 

Mă ridic în picioare şi examinez din nou geanta, cu o 
atitudine nu atât de isterică, de data asta. Remarc, 
întorcând-o, că există un buzunar mare pe una dintre 
părţile laterale. Sub fermoar, se vede o mică umflătură 
dreptunghiulară. Inima începe să-mi bată nebunește. Simt 
că nu mai rezist. În ultimele două săptămâni, sufletul meu a 
fost ucis şi a reînviat de nenumărate ori. Împrejurările m-au 
împins brutal de la speranţă la disperare şi invers, atât de 
des, încât mi-e greu să cred că totul se petrece aievea. 

Cu degetele moi şi neputincioase, trag într-o parte 
fermoarul buzunarului lateral al genţii, de unde scot o 
poşetă cafenie mică, a cărei curea de umăr a fost retezată. 
Pe o parte a poşetei, există o emblemă de marcă: Gucci. 
Este poşeta Laurei; o recunosc, fiindcă a avut-o cu ea când 
a venit în cabinetul meu din Ealing. Ce straniu mi se pare să 
o văd în acest context, la câţiva ani după moartea Laurei; şi 


mai straniu e însă faptul că sunt şocată. De fiecare dată 
când mi se confirmă o presupunere, aproape că nici nu-mi 
vine să cred. Fiindcă o mică parte naivă din fiinţa mea încă 
îşi spune: „Nu se poate să fie aşa.” 

Trag fermoarul poşetei şi scot dinăuntru un portofel de 
plastic, plin de fotografii ale lui Felix, când era mic, apoi un 
ruj de buze bej, numit Creme caramel şi un mic portmoneu 
roşu din piele. Un set de chei, cu un breloc Silsford Balti 
House. Micile accesorii ale unei vieţi curmate cu cruzime. 
Mă loveşte un val de durere şi simt nevoia să mă aşez. 

— Bună, Alice, aud un glas în spatele meu. 

Sar în picioare şi simt cum adrenalina îmi năpădeşte 
organismul. Vivienne. 

— Nu te apropia de mine! răcnesc. 

Frica de moarte. Am auzit adesea această expresie, dar 
nu mi-am dat seama niciodată ce înseamnă, de fapt. Este 
exact ceea ce simt eu acum. Este mai cumplită decât orice 
altă spaimă. Este teroarea paralizantă care te cuprinde în 
secundele când îţi vezi moartea cu ochii şi ştii că vei fi ucis. 
Îmi vine să mă dezintegrez, să mă dau bătută, să mă 
lungesc pe jos şi să mă las în voia sorții, fiindcă atunci 
măcar teroarea va fi încetat. 

Doar gândul la Florence mă împinge înapoi, înapoi, spre 
uşa albastră din capătul vestiarului, în timp ce Vivienne 
înaintează zâmbind spre mine. Ţin strâns în mâna dreaptă 
poşeta Laurei. Vivienne nu are nimic în mână. Mă întreb 
unde ascunde obiectul cu care are de gând să mă omoare. 

— Unde este nepoata mea? Unde este Florence? întreabă 
ea. 

— Nu ştiu! 

— Cine este cealaltă fetiţă? Cine este Păpuşa? Tu eşti cea 
care le-a schimbat între ele, aşa-i? Voiai să o ţii pe Florence 
departe de mine. Exact cum Laura l-a ţinut pe Felix departe 
de mine. 

— Tu ai ucis-o pe Laura! 

— Alice, unde este Florence? 


— Nu ştiu. Întreabă-l pe David, el ştie. 

Vivienne scutură din cap. Întinde o mână spre mine. 

— Hai să mergem acasă, spune ea. O să-l întrebăm 
împreună. 

Mă  împleticesc  de-a-ndăratelea, până  întâmpin 
rezistenţă. Am ajuns la uşa care dă spre zona piscinei. Mă 
împing cu spatele în uşă. Vivienne cască ochii mari, şocată 
şi furioasă când îşi dă seama ce vreau să fac, dar reacţia ei 
vine prea târziu. Odată ajunsă de cealaltă parte, închid uşa 
trântind-o cu putere şi mă reazem de ea, rugându-mă în 
gând să nu mai existe altă ieşire din vestiar spre zona 
piscinei. 

Aud cum Vivienne bate cu palmele în uşă, ea care îşi 
îngrijeşte atât de meticulos mâinile, frecventând o dată pe 
săptămână salonul de cosmetică de pe coridorul de alături, 
unde face tratament cu creme scumpe. 

— Lasă-mă să intru, Alice. Trebuie să stăm de vorbă. Nu- 
ţi fac niciun rău. 

Nu răspund nimic. Ar fi o risipă de energie, iar eu am 
nevoie să-mi folosesc toată forţa pentru a menţine uşa 
închisă între noi două. Simt că Vivienne încearcă să 
deschidă uşa cu forţa, împingându-se în ea cu toată 
greutatea. Deşi e mai subţire decât mine, Vivienne are 
multă putere, graţie exerciţiilor din sala de fitness de la 
etaj. Corpul ei este bine antrenat fizic, ca un trup de soldat. 
Uşa se întredeschide câţiva centimetri, apoi se trânteşte la 
loc, în mici mişcări înainte şi înapoi. 

Dintr-odată, nu mai simt niciun fel de rezistenţă din 
cealaltă parte. Împing în gol. Vivienne s-a oprit. O aud 
oftând. 

— Dacă nu mă laşi să vin acolo, va trebui să vorbesc cu 
tine aşa. Deşi aş fi preferat să fim faţă în faţă. 

— Nu! 

— Prea bine. Alice, eu nu sunt o întruchipare a diavolului, 
cum se pare că mă crezi tu. Ce altă opţiune mai aveam? 
Laura nu mă lăsa să-mi văd propriul nepot. Cum să-şi 


închipuie cineva că i-aş fi putut face vreun rău lui Felix, 
când eu îl ador pe acest băiat? l-am făcut eu vreun rău, de 
când a murit ea, de când locuieşte la mine în casă? Nu. 
Sunt topită după el. Băiatul are tot ce-şi poate dori şi, 
oricum, e mai iubit decât oricare alt copil din lume. Ştii şi tu 
asta, Alice. 

Incerc să nu aud cuvintele ei, raţionamentul unei 
iraţionalităţi psihopatice periculoase. Justificările ei sună 
oribil, ca o otravă picurată în ureche. Mă lipesc cu spatele 
de uşă, temându-mă ca Vivienne să nu dea buzna peste 
mine. 

— David ştie că ai omorât-o pe Laura? 

— Nu, bineînţeles. N-am vrut ca voi doi să aflaţi. Am 
încercat întotdeauna să vă protejez pe amândoi de toate 
neplăcerile, ştii bine asta. Şi, crede-mă, a fost extrem de 
neplăcut. Oricum, cuvintele sunt neputincioase pentru a 
descrie totul. Tu n-ai înjunghiat niciodată un om, aşa că n-ai 
cum să-ţi imaginezi cât de oribil este. 

— Ai aruncat vina în spatele unui om nevinovat. 

— N-ai mai spune acelaşi lucru, dacă l-ai fi cunoscut, 
pufneşte ea cu dispreţ. Omul acela numai nevinovat nu se 
poate numit. Tu eşti nevinovată, Alice. Nici n-ai idee de ce 
sunt capabili oamenii, în general. 

A început să împingă din nou în uşă. Din cauza efortului 
de a opune rezistenţă, mă dor toţi muşchii. In faţa mea, 
există o altă uşă albastră identică. Aş putea încerca să fug 
prin vestiarul pentru bărbaţi, până sus la recepţie, însă 
Vivienne poate alerga mai repede decât mine. Şi m-ar 
prinde din urmă. 

— Senzaţia de a înjunghia pe cineva, spune ea, pe un ton 
reflexiv. Ce n-aş da să uit ce-am simţit atunci. Îţi imaginezi 
că va fi simplu, ca atunci când tranşezi o pasăre, la 
bucătărie, dar nu e aşa. Simţi textura materiei prin care 
trece cuțitul; oase, piele, muşchi. Straturi de rezistenţă. Și 
apoi pulpa moale, după ce ai străpuns prin toate. 

— Încetează! 


— Privind retrospectiv, cred că o armă de foc ar fi fost 
preferabilă, dar cum să facă rost de aşa ceva o persoană ca 
mine? Nu frecventez asemenea, cercuri. Şi nici nu ştiu să 
trag la ţintă. Nu, cuțitul era singura opţiune. 

— L-ai ascuns în incinta grădiniţei. Felix se juca acolo. 
Cum ai putut să faci aşa ceva? 

Năduşeala îmi ţâşneşte prin toţi porii. Simt cum mi se 
prelinge transpiraţia pe faţă. 

— Dar el nu ştia nimic despre asta! exclamă Vivienne 
indignată. Nu avea cum să-l afecteze. In situaţia mea, 
nimeni nu şi-ar fi permis să fie sentimental. 

— Eşti un monstru. 

— Alice, Alice, oftează ea. Tocmai tu spui asta, care ar fi 
trebuit să înveţi pană acum cât de greşit este să îi critici pe 
ceilalţi. Nici n-ai idee câtă suferinţă mi-a provocat acea 
femeie. Şi-a primit răsplata, atâta tot. Nu mi-a făcut plăcere 
să o omor. Dar era, pur şi simplu, un lucru care trebuia 
făcut. Eu sunt aceea care a suferit de atunci. Nu ea. Eu! 
Întrebându-mă unde am greşit, de ce mă detesta atât de 
mult. Acum, nu mai poate exista niciun fel de soluţionare 
multumitoare pentru mine. Crezi cumva că sunt fericită 
aşa? 

Îmi deplasez un pic picioarele, ca să capăt un unghi mai 
propice. Închid ochii şi încerc să vizualizez linia de contact 
dintre spinarea mea şi uşă, atât de strâns lipite, încât n-ar 
încăpea între ele nici măcar un fir de nisip. 

— Laura nu a murit pe loc, continuă Vivienne. 

Glasul ei pare să vină de mult mai departe acum. Mi-o 
imaginez aşezată pe una dintre băncile de lemn. 

— M-a implorat să nu o las să moară, să o duc la spital. 

— Taci din gură! Nu vreau să mai aud! 

— Nu prea mai ai încotro acum, dragă. Am încercat să te 
feresc de adevăr, dar nu m-ai lăsat. E prea târziu să te mai 
ascunzi. 

— Eşti bolnavă la cap! 

— l-am spus că nu pot, bineînţeles. Mi-a promis că mă va 


lăsa să îl văd pe Felix de câte ori aş dori. Ba chiar s-a oferit 
să mi-l dea mie cu totul. Orice, zicea ea, numai să n-o las să 
moară, preciză Vivienne, făcând apoi o pauză. Să nu crezi 
că n-am fost tentată. Nimănui nu-i place să vadă cum 
moare un om într-o baltă de sânge. Ştiam, însă, că nu 
puteam avea încredere în ea. În plus, era foarte egoistă. În 
clipele dinaintea morţii, nu a rostit nici măcar o dată 
numele lui Felix. Nu spunea decât „te rog, nu mă lăsa să 
mor, te rog, nu mă lăsa să mor”, iar şi iar. Pentru Laura, 
numai persoana ei conta: eu, eu, eu. _ 

Tremur şi mi-e greață. Îmi vine să vărs. Îmi acopăr 
urechile cu palmele. Trebuie să găsesc o modalitate de ao 
face să tacă, până nu-mi umple capul de alte imagini care, 
dacă scap cu viaţă de-aici, mă vor înfricoşa în fiece clipă în 
care voi rămâne singură cu gândurile mele. 

Mi-a amorţit un picior, fiindcă m-am proptit prea tare cu 
el în pardoseală. Simt nevoia să-mi schimb poziţia. In clipa 
în care mă mut un pic din loc, cu mâinile apăsate atât de 
strâns peste urechi, încât mă dor maxilarele, ceva mă 
loveşte cu putere. Ţipând, cad pe jos. 

Când ridic privirea, Vivienne este în picioare deasupra 
mea. Probabil că şi-a luat avânt de departe şi s-a aruncat în 
uşă cu toată forţa. Întotdeauna a avut darul de a intui exact 
momentul când eşti mai neputincios. Ştia că nu voi suporta 
să aud fanfaronada ei sadică despre moartea Laurei. 

Reuşesc să mă ridic în picioare şi o iau la fugă, neştiind 
încotro. Prea târziu, îmi dau seama că mă îndrept spre 
piscină. Dacă aş fi luat-o în cealaltă direcţie, poate aş fi 
avut şansa de a scăpa prin vestiarul pentru bărbaţi, iar de 
acolo în sus, pe scări, pană ca Vivienne să mă ajungă din 
urmă. 

— Dă-mi poşeta Laurei, Alice, zice ea. Mi-o dai mie, te 
comporţi apoi ca şi cum n-ai fi văzut-o niciodată şi vom 
considera că am încheiat definitiv acest subiect. 

Vine cu paşi hotărâți spre mine, ţinând întinsă mâna 
stângă. Nu am cum să bat în retragere, fiindcă piscina este 


exact în spatele meu, aşa că încerc să ţâşnesc în lateral. 
Vivienne mă înşfacă de braţ. Incerc să scap din strânsoarea 
ei, dar e mai puternică decât mine. Am căzut din nou. Mă 
zbat, dând din braţe, cu disperare, deasupra capului. Nu 
mai pot ţine poşeta. Un plescăit îmi dă de înţeles că am 
scăpat-o în apă. Mă gândesc la fotografiile cu Felix, cele 
care îi plăceau Laurei cel mai mult, probabil, din moment ce 
le avea la ea tot timpul. Se vor strica toate acum. 

Incerc să mă rostogolesc de lângă Vivienne, ca să mă pot 
ridica în picioare, dar mă ţine cu forţa aplecată în faţă şi mă 
târăşte pe jos. Simt un junghi ascuţit în abdomenul inferior. 
Cicatricea de la operaţie. Tresar îngrozită, imaginându-mi 
cum rana se cască şi sângele mi se scurge din corp. De la 
talie în sus, spânzur deasupra piscinei, ţinându-mă strâns 
cu mâinile de bordura de piatră. 

— Te rog! Nu! plâng eu în hohote, dar m-am moleşit ca o 
cârpă. Nu mai pot să mă lupt. Ştiu că voi pierde. Nimeni nu 
poate învinge când luptă împotriva unui adversar ca 
Vivienne Fancourt. 

— Eşti ridicolă! gâfâi eu, fiindcă, dacă tot e să mor, 
măcar să-i spun ce gândesc despre ea. Înţelege că nu vei 
obţine niciodată ceea ce vrei tu, acea familie iubitoare de 
care îţi doreşti cu disperare să fii înconjurată. Nu vei avea 
niciodată aşa ceva! 

— Ba da! David şi Felix mă adoră. La fel mă va adora şi 
Florence. 

— Nu vei şti niciodată cine te iubeşte şi cine se preface 
doar că te iubeşte, temându-se de ceea ce le-ai putea face 
dacă nu te-ar iubi. Sau fiindcă îi îngropi în bani şi cadouri, 
iar ei sunt prea vanitoşi şi lacomi, ca să se opună. Cum e 
cazul lui David, care află că te urăşte! Mi-a spus mie, 
efectiv, dar efectiv te urăşte! Şi-ar fi dorit ca tu să fii plecat 
din casă atunci, nu tăticul lui! 

Mărâind ca o fiară sălbatică, Vivienne mă târăşte mai în 
faţă şi mă împinge cu capul în apă. Simt cum mă cufund în 
albastrul strălucitor şi rece al piscinei. Apa îmi învăluie 


capul, umerii, toracele. Am senzaţia că o să-mi sară inima 
din piept. Incerc să scot capul afară, însă Vivienne mă 
apasă puternic înapoi. Apa îmi intră în gură, în plămâni. Mă 
zvârcolesc, mişcând dezordonat din mâini şi lovind cu 
picioarele, dar sunt ca o gelatină, ca un lichid. Vreau să se 
isprăvească odată, ştiu că nu va mai dura mult. 

Acum am ajuns cu tot corpul în piscină. Vivienne ţine 
mâna apăsată pe ceafa mea, forţându-mă să stau cu capul 
sub apă. Văd mii de culori, apoi întuneric. Totul se prelinge 
parcă departe de mine. Nu o voi mai revedea niciodată pe 
Florence. Nu o voi mai revedea niciodată pe Păpuşă - şi ea 
a fost a mea, chiar dacă doar trecător. Totul pare să se 
contracte: gândurile, cuvintele, regretele, până şi 
dragostea. S-a sfârşit. Totul s-a evaporat, se evaporă chiar 
acum. 

Nu mai simt nicio presiune. Sunt eliberată, plutesc. Oare 
aşa simţi când ai murit? Simt o mulţime de mâini pe 
picioare şi pe braţe. Cum reuşeşte Vivienne să facă asta? 
Deschid ochii şi tuşesc. Văd nişte figuri estompate 
deasupra mea. Nu mai sunt sub apă. O durere sfâşietoare 
îmi despică parcă pieptul şi grumazul: tuşesc şi scuip apa 
din mine. 

Cineva mă bate uşor pe spate. Ridic privirea. Este Simon. 
Mai văd şi alte lucruri: sergentul Zailer, punând cătuşele la 
încheietura mâinilor lui Vivienne. Un bărbat chel privind; 
manşetele cămăşii şi poalele hainei îi şiroiesc de apă. ŞI 
Briony. 

— Florence, murmur eu. 

— Este OK, spune Simon. Este la noi. Se simte minunat. 

Undeva, la Urnita conştienţei, simt o relaxare totală, ca 
un ghem care se rostogoleşte, desfăcându-se complet. Mă 
prăbuşesc moale în braţele lui. 


42 


13/10/03, 9:30 a.m. 


Simon stătea la câţiva metri de conacul Ulmii, cu ochii 
holbaţi la faţada casei. | se părea incredibil că nu era decât 
a doua oară când venea aici. În ultimele săptămâni, locul 
acesta devenise o prezenţă marcantă în gândurile lui de 
fiece clipă. Acum, însă, constata că nu simboliza nimic, fiind 
doar ceea ce părea a fi: piatră, lemn, tencuială. Nici nu 
conta cine locuia acolo. 

Astăzi, casa cu zidurile ei albe avea un aspect neutru şi 
indiferent. Toate draperiile erau trase. Falduri groase de 
material greu atârnau la fiecare fereastră. Simon îşi 
imagina zecile de încăperi întunecate, majoritatea goale, pe 
care nu le putea vedea; iar estimarea numerică nu era o 
exagerare, probabil. Afară soarele strălucea pe cer. 
Singurul locatar care mai rămăsese la Ulmi refuza să lase 
ca lumina zilei să pătrundă înăuntru. 

Simon se oferise să stea de vorbă cu David Fancourt, 
argumentând că probabil acestuia i-ar fi mai uşor să aibă 
de-a face cu un bărbat. Lăsându-se mai greu convinsă, 
Charlie fusese totuşi de acord. Chiar dacă ştia în sinea ei 
motivaţia ascunsă a lui Simon, nu lăsase să transpară 
nimic. Într-adevăr, Simon dorea - mai mult chiar, ţinea 
enorm - să mai meargă încă o dată la conac, înainte de a 
sta de vorbă cu Alice. Trebuia să revadă casa în care Alice 
ajunsese să se simtă ca într-o temniţă, să absoarbă 
neclintirea aceea sufocantă, impozantă, pe care doar o 
intuise vag cu prilejul primei lui vizite acolo. Poate atunci ar 
putea înţelege de ce Alice făcuse ceea ce făcuse. Poate 
atunci n-ar mai fi atât de furios pe ea. 

Fusese un şoc pentru el să o vadă vie, în faţa lui. Şi cum 
arăta... îşi schimbase înfăţişarea parcă dinadins ca să 


semene cu Charlie. Lui Simon îi repugnase atât de mult 
ideea de a o vedea aievea aşa, încât iniţial rămăsese ca 
înlemnit, incapabil să facă vreo mişcare. Abia când Charlie 
zbierase la el, reuşise să se dezmeticească din acea stare 
de stupefacţie şi s-o târască pe Vivienne de lângă Alice, dar 
şi asta doar cu ajutorul Omului-de-Zăpadă. Fiindcă existase 
riscul ca intervenţia lui să fi fost tardivă. 

Simon ştia că ar fi trebuit să răsufle uşurat la gândul că 
Alice era în viaţă, însă tot ce simţea era o frică mistuitoare. 
Işi imaginase, în absenţa ei, că îşi dorea un fel de relaţie cu 
ea. Cu vechea Alice, femeia care nu se asemăna nicidecum 
cu sergentul Zailer, şefa lui. Dar poate că persoana aceea, 
pe care el credea că o întrezărise atunci, în capul scărilor, 
nici nu mai exista de fapt. Era posibil ca nici să nu fi existat 
vreodată. Şi chiar dacă Simon ar reuşi cumva să o 
găsească, ştia că obsesiile şi complexele lui ar strica totul. 

Da, asta şi tot ceea ce ştia acum despre ea. Nu poţi 
cunoaşte un om decât într-un singur fel, se gândea el. 
Observând ce face şi cum se comportă, te poţi edifica 
asupra lui. In loc să se concentreze asupra imaginii pe care 
el şi-o formase despre Alice, încercând să ghicească modul 
în care ea se va comporta, Simon ştia că ar fi trebuit să 
procedeze invers şi, pornind de la fapte, să fi anticipat 
reacţiile ei. Care fuseseră oare acţiunile ei propriu-zise? Şi, 
prin urmare, ce fel de persoană era ea? 

Poate ar fi preferabil să nu ajungi niciodată foarte 
apropiat de cineva. Ceilalţi au tendinţa să îţi invadeze 
psihicul şi sufletul. lţi adresează prea multe întrebări 
dificile. Simon, tu eşti virgin? 

Ştia că era supărat, dar nu simţea furia aceea 
clocotitoare cu care se obişnuise, ci o dezamăgire 
apăsătoare, sumbră, cuibărită în stomac ca o bucată de 
plumb. De data asta, nu-i venea să se manifeste violent, 
lovind, dând pumni şi scuipând, până se descărca nervos. 
Nu simţea nevoia să dărâme totul în jur. Acest nou 
sentiment trebuia ţinut ascuns, pentru a fi disecat pe 


îndelete. Implica orgoliu şi emoţii complexe, pe care nu le 
putea expedia la repezeală. Era nevoie să se analizeze 
bine. Fiindcă nu ştia dacă Charlie sau Alice ori amândouă 
concomitent îl făcuseră să se simtă aşa. Tot ce ştia era că 
îşi dorea să fie lăsat singur cu gândurile lui, cel puţin 
deocamdată. 

David Fancourt deschise uşa exact când Simon se 
pregătea să apese pe sonerie pentru a treia oară. 

— Dumneata erai, spuse el. 

Purta o pijama cărămizie dintr-o țesătură imprimată şi, 
deasupra, un halat maro din frotir. Nebărbierit şi neîngrijit, 
avea ochii roşii şi apoşi. 

— Deranjez cumva? 

Fancourt râse amar. 

— Nu cred că mai contează acum. Intră, dacă tot ai venit. 

Simon păşi în urma lui, până în bucătărie, unde se aşeză. 
Exact pe scaunul ăsta am stat şi ultima oară, se gândi el. 
Fancourt se instală în faţa lui, de cealaltă parte a mesei. 

Interiorul casei arăta complet diferit acum. Peste tot 
vedeai farfurii şi căni murdare. Gunoiul se revărsase din 
găleată, pe pardoseală. În hol, Simon zărise un teanc de 
ziare răvăşite, de parcă ar fi nimerit sub tălpile unor cizme 
pline de noroi. 

— Nu s-ar zice că te descurci prea grozav de unul singur, 
începu el. 

Îi era milă de Fancourt, care nu putea concepe nici acum 
că maică-sa era o ucigaşă. Când Charlie îl anunţase acest 
lucru, David Fancourt rămăsese fără cuvinte, holbându-se 
la ea. 

— Nu e bine să stai singur în asemenea momente. N-ai 
vrea să fii cu fiul dumitale? 

David se burzuluise la ea: 

— Lui Felix îi este mult mai bine fără mine. 

— De ce? Nu înţeleg. 

— Este mai bine aşa. 

Simon cobori capul, încercând să îi prindă privirea: 


— Domnule Fancourt, dumneata n-ai făcut nimic rău. Nu 
trebuie să te simţi vinovat pentru o faptă săvârşită de 
mama dumitale. 

— Trebuia să-mi fi dat seama. În seara când Laura a fost 
omorâtă, ar fi trebuit să-mi dau seama că povestea aceea 
era o prostie. 

— Care poveste? 

— Faptul că Laura ar fi rugat-o pe maică-mea să îl ia la 
noi pe Felix, în noaptea aceea, fiindcă ea voia să meargă la 
un club. Laura n-ar fi făcut niciodată aşa ceva. Nu putea s-o 
sufere pe maică-mea. Intotdeauna mi s-a părut un pic 
bizară chestia asta, dar... am fost prea prost ca să-mi dau 
seama de adevăr. 

— Nu ai fost prost. Niciun fiu nu şi-ar bănui mama de 
omor. În locul dumitale, aş fi avut aceeaşi atitudine. 

— Ba eu cred că nu, în ceea ce te priveşte, Simon, rosti 
Fancourt, zâmbindu-i sarcastic. 

— Apropo de venirea lui Felix acasă... poate îţi vei 
schimba părerea în câteva zile. 

— Nu, exclus. 

Simon oftă. Ştia că, poate, nu era cel mai potrivit 
moment de a-l bombarda pe bietul om cu noi informaţii, 
însă era necesar să i le comunice. Veniseră rezultatele de la 
testul ADN. Nu avea nicio scuză să nu i le spună. Şi, oricât 
de deprimat şi apatic părea, Fancourt nu manifesta 
nicidecum simptomele unei persoane marcate de idei fixe 
sau cu un psihic labil. Orice om ar fi deprimat într-o situaţie 
de acest fel. Lui Simon, reacţia lui David Fancourt i se părea 
întru totul normală. Poate avea dreptate şi când spunea că 
era preferabil ca Felix să stea la Maggie şi Roger Cryer. Era 
spre binele copilului să trăiască într-un mediu familial 
sănătos, până când tatăl său avea să-şi revină. 

Simon se simţea vinovat pentru că avusese o părere atât 
de proastă despre Fancourt, căruia, din cate vedea el, nui 
se puteau reproşa decât bruscheţea şi irascibilitatea 
manifestate într-o situaţie de stres. lar pentru asta, dar şi 


din cauza propriei gelozii, Simon îl detestase, îl persiflase. 
Pentru a-şi repara greşeala, era dator acum să-i spună 
adevărul. Presupunea că în felul acesta Fancourt va ieşi din 
letargia în care se complăcea. 

— Am găsit-o pe fiica dumitale, spuse Simon, pe un ton 
blajin. Am găsit-o pe Florence. 

În sfârşit, Fancourt întoarse privirea spre el. Expresia de 
pe chipul lui era inconfundabilă: plictis. 

— Nu vreau s-o văd nici pe ea aici. Daţi-i-o lui Alice. 

— Dar... 

— Alice este o mamă bună. Eu nu sunt bun de nimic. ŞI 
nu mă voi răzgândi. 

— Consider că meriţi scuzele mele, domnule Fancourt. 

— M-am ales cu ceea ce merit. Cine seamănă vânt 
culege furtună, vorba proverbului. 

Simon nu-l putea înţelege. Cum de nu voia omul acesta 
să lupte pentru soţia şi pentru fiica lui, pentru şansa de a fi 
fericit? Chiar dacă pe Fancourt nu părea să-l mai 
intereseze, Simon trebuia să spună pană la capăt ce avea 
de spus. Decise, aşadar, să respecte planul cu care venise 
aici. „Le-am găsit pe Alice şi pe fetiţă acasă la Briony 
Morris, colega de serviciu a lui Alice. După... problema de la 
clubul de sănătate, le-am făcut amândurora testul ADN”. 

Nicio reacţie din partea lui Fancourt. 

— Cele două ADN-uri coincid, continuă Simon. Fetiţa cu 
care Alice a plecat de-aici vineri, 3 octombrie, este fiica ei, 
oftă Simon, scuturând din cap, fiindcă şi-ar fi dorit să simtă 
măcar o fărâmă din indiferența lui Fancourt, presupunând 
că era o atitudine sinceră. În tot acest răstimp, nu a fost 
vorba decât despre una şi aceeaşi fetiță, domnule Fancourt. 
Domnule Fancourt? David? Ai perceput ce am spus? Nu a 
fost vorba decât despre una şi aceeaşi fetiţă mereu: 
Florence. 

David Fancourt căscă. 

— Nu era nevoie să-mi spui mie lucrul ăsta, zise el. Am 
ştiut tot timpul că aşa este. 


43 


Marţi, 14 octombrie 2003 


Simon este aşezat vizavi de mine, pe cealaltă latură a 
salonaşului lung şi îngust din locuinţa lui Briony. Mă bucur 
că e şi ea aici. Stă lângă Simon, pe canapea. Renovarea 
casei nu s-a încheiat încă, aşa că mobila este acoperită 
toată cu cearşafuri albe. Am senzaţia că ne aflăm într-un 
decor de teatru, nu pe scena reală a vieţii. 

Chiar şi combinaţia asta, cu noi trei laolaltă, este stranie 
şi cumva şocantă. Desigur, prezenţa lui Briony mi se pare 
salutară - şi, presupun, lui Simon la fel, fiindcă altminteri 
această conversaţie risca să devină prea incomodă - dar 
între mine şi Simon există o legătură, o comunicare 
specială, din care Briony este exclusă. Compania ei ne va 
constrânge însă pe amândoi să ne jucăm rolurile încă o 
vreme. 

Îmi dau seama că Simon ştie. Când a venit, toţi trei am 
avut o atitudine ezitantă, bănuitoare, mişcându-ne prin 
cameră ca nişte lei prin cuşcă, nervoși că nu reuşesc să-şi 
vadă clar prada, pentru a se năpusti asupra ei. Briony nu l-a 
poftit pe Simon să ia loc; în nerăbdarea ei de a afla noutăţi 
despre soarta lui Florence, a uitat de orice politeţe. Simon a 
fost cel care a propus să ne aşezăm, ceea ce mie mi-a 
convenit perfect. Avea informaţii noi, ne-a spus el. Simţeam 
nevoia să mă liniştesc înainte de a-l asculta. Oricât te-ai 
pregăti, însă, pentru un astfel de moment, niciodată nu ţi 
se va părea că eşti suficient de oţelit. Dar, de fapt, 
asemenea momente sunt extrem de rare în viaţa unui om. 
Cei mai mulţi indivizi nu trec niciodată prin aşa ceva. 

Simon a aşteptat să mă instalez într-un fotoliu. Şi pe 
urmă ne-a spus. Tot timpul, a fost vorba despre una şi 
aceeaşi fetiță. Fetiţa cu care am plecat de la Ulmi, în ziua 


de vineri, 3 octombrie, este fiica mea. Păpuşa este 
Florence. S-a exprimat în toate aceste moduri diferite, 
consecutiv, ca şi cum ar fi vrut să sublinieze trei aspecte 
separate. Briony s-o fi întrebat poate de ce Simon se repeta 
aşa, însă eu am ştiut ce încerca să spună: indiferent cum ai 
privi situaţia, indiferent cum ai reda-o în cuvinte, nu există 
nicio altă perspectivă a lucrurilor. Pentru ca eu şi Briony să 
asimilăm mai uşor această realitate, Simon făcea efortul de 
a risipi orice ambiguitate, plantând în loc adevărul 
ineluctabil al faptelor. 

Şi acum stăm toţi trei aici, amuţiţi, de parcă ne-ar fi 
retezat cineva limba. Nu va dura la nesfârşit. Cineva va 
trebui să rupă tăcerea. Nu eu. Poate ăsta e rolul lui Briony: 
să vorbească, atunci când Simon şi eu nu putem. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea, într-un final. Adică fetiţa de 
la etaj este Florence? Păpuşa este Florence? 

Ne-au adus-o înapoi, imediat după testul ADN. Eu eram 
încă la spital, primind îngrijiri medicale după violențele la 
care mă supusese Vivienne, şi în răstimpul ăsta au adus-o 
pe Păpuşă înapoi aici, la Briony. Eram uluită. Mă 
aşteptasem să o ducă direct la David. 

— Nu, scutur eu din cap. Nu este adevărat. 

— Ba da, spune Simon, răspicat. Testul ADN a 
demonstrat acest lucru dincolo de orice dubiu. 

— Tot un test ADN a demonstrat dincolo de orice dubiu 
că Darryl Beer a ucis-o pe Laura. Şi acum ştim cu toţii că nu 
a fost aşa. 

— Nu are rost să-mi irosesc timpul ca să răspund la asta. 
Ştii prea bine diferenţa. 

— S-a produs o eroare, precis, spun eu. Aş fi ştiut, doar e 
fiica mea. Mi-aş fi dat seama, adaug, prăbuşindu-mă moale 
peste braţul fotoliului. 

Simt că îmi tremură buza inferioară şi încerc să curm 
spasmul, blocând-o cu dinţii de sus. Arăt, probabil, ca o 
dementă. Nebunia autentică are totuşi avantajele ei, dacă 
mă gândesc bine. Nimeni nu te-ar mai putea trage la 


răspundere pentru nimic. 

Briony a traversat încăperea şi stă aplecată deasupra 
mea. 

— Alice, te simţi bine? Nu te mai necăji, da? Lămurim noi 
şi această... neînțelegere. Bineînțeles că testele acelea sunt 
greşite. Şi Poliţia - fără supărare... - aruncă ea o privire 
spre Simon - ...a comis erori peste erori până acum... 

— Nu ştiu la care poliţie te referi, dar pe mine nu mă 
amesteca în chestia asta, i-o taie Simon, pe un ton dur. Eu, 
unul, n-am comis decât o singură greşeală. Destul de 
gravă, din câte se pare. 

Nu-mi place cum vorbeşte - vocea, cuvintele lui sunt atât 
de aspre. Am senzaţia că omul ăsta nu poate ierta. Fiindcă 
s-a căznit enorm, în felul lui ezitant, să mă salveze. Ar fi 
trebuit să învăţ din existenţa mea alături de David că 
sadismul poate fi reversul cavalerismului, atunci când 
obiectul veneraţiei tale alunecă de pe piedestal! 

— Păpuşa este fiica mea. Jur, şoptesc eu. 

Simt nevoia să beau apă. Mi s-a uscat gâtul şi începe să 
mă doară. 

— Exact asta a spus şi e/, murmură Briony, cu mâna pe 
umărul meu. 

— Nu, am vrut să zic Florence. Florence este fiica mea. 

— Vreau să vorbesc cu Alice între patru ochi, cere Simon. 

— Vreau un pahar cu apă, zic eu, dar nu mă aude nimeni. 

— Nu ştiu dacă acum e... începe Briony să obiecteze. 

Nu vrea ca Simon să mă streseze. Se teme că mintea 
mea nu ar putea suporta aşa ceva. 

— Acum, insistă el. 

— E OK, spun eu. Mă simt bine. Zău, pe cuvânt, Briony. 
N-am nimic. Du-te sus şi vezi ce face fetiţa. 

Nu pare convinsă, dar iese din cameră. Cu paşi molcomi. 
E o prietenă adevărată. 

După ce a plecat, mă uit la Simon. Mă fixează cu o privire 
inexpresivă. Incrâncenarea de adineauri pare să-l fi părăsit 
odată cu plecarea lui Briony din cameră. Până acum câteva 


clipe, mi-era un pic teamă de mânia lui. Momentan, am 
senzaţia că nu ne vom putea apropia niciodată, indiferent 
dacă ne-am certa sau ne-am înţelege. Mă simt ruptă 
complet de el, ca şi cum între noi doi s-ar afla un perete de 
sticlă. Ce ciudat: când Briony era aici, îmi imaginam că doar 
ea ne mai stătea în cale. E limpede că m-am înşelat. 

— Bravo, eşti o bună actriţă, zice Simon. Excelentă, chiar. 

— Poftim? La ce te referi? 

— Cum te simţi? După... ştii tu. De fapt... asta nu e 
treaba mea. Vreau să vorbim despre Laura Cryer. Am 
nevoie de o declaraţie din partea ta. 

— Simon, la ce te referi? De ce ai spus că sunt o bună 
actriţă? 

Se preface dinadins că nu mă aude. Nu pot spune că îl 
blamez. Ar trebui să discut sincer cu el, aşa cum mi-am 
imaginat de atâtea ori. Însă, în fanteziile mele, nu a fost 
niciodată aşa, Simon nu era atât de dur şi de distant. Mă 
simt jignită. Presupun că e un semn bun. Dacă după atâtea 
orori prin care am trecut, mai pot avea încă nişte reacţii 
emoţionale normale, înseamnă că inima mea nu s-a 
împietrit de tot. 

— Ştiai că Vivienne a ucis-o pe Laura. Hai să începem cu 
asta, continuă Simon, pe un ton rece, scriind în carneţelul 
lui. Când ţi-ai dat seama? 

Nu e dispus să discutăm despre Păpuşă. Presupun că nici 
mie nu mi-ar conveni, de fapt. 

— Chestia cu şcoala: când ţi-a venit ideea asta? 

— Când eram gravidă. Nu pot spune că am ştiut sigur, 
oricum, nu iniţial. Cumva, am intuit, am simţit asta. Tu n-ai 
simţit niciodată prezenţa unei primejdii? 

Simon, însă, vrea ca povestea să se depene aşa cum 
consideră el. 

— Ai fost fericită sub aripa ocrotitoare a lui Vivienne, 
până ai rămas însărcinată. Pe urmă, atitudinea ei faţă de 
tine s-a schimbat, spune el şi, ridicând privirea, îmi dă de 
înţeles pentru prima oară că în acest dialog suntem 


parteneri. Am dreptate? 

Încep parcă să mă pierd cu firea. Atitudinea lui este atât 
de indiferentă, ca şi cum, oricât aş fi suferit de mult, lucrul 
acesta ar fi aproape irelevant. Da, comportamentul lui 
Vivienne faţă de mine s-a schimbat. Dintr-odată, încetase 
să mai fie pentru mine ocrotitoarea mea aprigă şi devotată. 
Acum, aveam ceva ce ea îşi dorea mai mult, mult mai mult, 
decât toată afecțiunea pe care mi-o arătase vreodată. 
Devenisem doar persoana care purta ceva în pântec. A 
început să verifice tot ce mâncam. Nu mă mai lăsa să ies 
din casă. Nu mai aveam voie la restaurant şi nici nu îmi 
permitea să mai beau vreun pahar de vin la masă. 

— Mi-am dat seama că era ferm decisă să controleze 
toate aspectele vieţii lui Florence. Am presupus că 
procedase probabil la fel şi cu Laura, în timpul sarcinii. Până 
atunci, îl crezusem întotdeauna pe David când afirma că 
Laura era dictatorială şi absurdă, nelăsând pe nimeni să se 
apropie de Felix, explic eu, clătinând din cap. Eram proastă 
şi naivă. Vivienne voia să îl acapareze complet pe Felix, iar 
Laura nu a putut suporta aşa ceva. In momentul în care am 
înţeles lucrul acesta, n-am mai putut crede că moartea 
Laurei nu avusese nicio legătură cu acest aspect. ŞI 
perioada cât am fost însărcinată... Ca femeie, când aştepţi 
un copil, toate percepțiile devin mai acute, mai intense. 
Uneori, chiar iraționale. La început, m-am întrebat dacă nu 
cumva exacerbam senzaţia că Florence şi eu am fi în 
pericol, dar... instinctul meu era ceva mult prea puternic. 
Nu reuşeam să îmi scot din minte această idee. 

Simon se încruntă. Am impresia că fineţurile psihologice 
îl enervează, când nu îi aparţin. 

— Vivienne a făcut o greşeală, îi spun eu. Atunci când i-a 
rezervat un loc lui Florence la Stanley Sidgwick. S-a 
întâmplat când eram gravidă în luna a cincea. A greşit 
povestindu-mi de lunga listă de aşteptare pentru cei care 
urmau să înveţe la acea şcoală. Dar nu şi-a imaginat nicio 
clipă, probabil, că aş putea să-mi pun nişte întrebări apropo 


de Felix. Mă credea prea proastă pentru asta. Şi nici nu-şi 
închipuia că m-aş putea întoarce vreodată împotriva ei. 
Eram devotata ei discipolă. 

— Vivienne este mândră de fapta ei, spuse Simon. 
Încearcă să întoarcă vinovăția în favoarea ei, vrând să 
folosească situaţia ei drept o pledoarie pentru drepturile 
bunicilor. 

— Nu e zdravănă la cap. În termeni medicali, e o 
psihopată, nu-i aşa? Cu toată pregătirea şi experienţa mea 
în psihologie, îmi este imposibil să înţeleg o femeie ca 
Vivienne Fancourt. Şi îmi vine greu să asimilez ideea că eu 
şi Florence facem parte dintr-o lume în care există şi ea. 

— Presa îi va da multă atenţie, probabil. 

Încearcă să mă impresioneze. Când vorbeşte despre 
ipotetica publicitate de care va avea parte Vivienne pe 
viitor, pare aproape că se laudă. Îmi vine să-l întreb dacă el 
crede că Vivienne va face închisoare pe viaţă, dar mi-e 
teamă să nu profite de prilej pentru a mă jigni din nou. 

— Eşti supărat pe mine. Fiindcă am irosit timpul poliţiei. 

— Supărat? râde el, fără niciun pic de cordialitate. Nu. 
Supărat sunt când prind vreun ambuteiaj pe drum. Supărat 
sunt când mă pătez cu cafea pe cămaşa curată. 

— Simon, dar cum puteam să-ţi fi spus, nu te gândeşti? 
Riscam prea mult. Dacă, vorbind cu tine, Vivienne şi-ar fi 
dat seama că o bănuiam de crimă? Aş fi sfârşit şi eu ca 
Laura. 

Mă înfior de groază, amintindu-mi de Waterfront, de apa 
din piscină care m-a acoperit complet, când ea îmi apăsa 
capul la fund. 

Mi-am dorit cu disperare să îi povestesc lui Simon, din 
clipa în care l-am cunoscut. Pe-atunci, renunţasem deja să 
sper că aş putea vreodată să îi spun soţului meu. Ce mult 
am vrut să discut sincer cu David, după ce Briony a 
telefonat la şcoală! Dar ştiam că nu m-ar fi ascultat. In ochii 
lui, Vivienne nu era capabilă să facă vreun rău. Imi repeta 
mereu că noi trebuia să-i fim recunoscători amândoi, dar în 


acest timp eu simţeam tot mai pregnant că eram folosită, 
că devenisem o prizonieră încarcerată. 

Bietul David. Ştiu cât de zdruncinat a fost, probabil. Mi-e 
milă de el, aşa cum ar fi putut să fie, dacă lucrurile s-ar fi 
petrecut altfel, îmi pare rău de potenţialul pe care l-a avut 
cândva băieţelul de şase ani părăsit de tatăl lui şi obligat să 
îşi iubească mama, indiferent cum era aceasta, fiindcă, 
oricum, alt părinte decât ea nu mai avea. David avea 
nevoie să creadă în imaginea lui despre Vivienne, iar eu nu- 
| pot blama, de fapt, pentru asta. ă 

Trebuie să-mi impun să nu mă mai gândesc la el. Imi 
doresc să fac o baie fierbinte, ca să-mi spăl trupul de 
întinările lui, însă ştiu că răul pe care mi l-a făcut nu va 
putea fi şters prea uşor. Nici măcar nu-mi pasă că mi-a 
distrus orice încredere în ideea unei iubiri eterne între soţ şi 
soţie. N-am de gând să mă mai mărit vreodată. Tragedia 
este că David mi-a distrus încrederea în mine însămi. Se 
dovedeşte că am fost o proastă că l-am iubit, am fost o 
proastă că m-am căsătorit cu el. Săptămâna trecută am 
tras ponoasele acestei prostii, de atâtea ori, încât am ajuns 
să cred cumva că merit să păţesc una ca asta. 

Pacienţii mei fac asta mereu - se blamează singuri 
pentru suferinţa pe care le-au provocat-o alţii. Le explic că 
nu e vina lor, că nimeni nu cere şi nimeni nu merită să fie o 
victimă. Câteodată, mă scoate din sărite să văd că, în ciuda 
vorbelor mele înțelepte şi încurajatoare, oamenii aceia au 
rămas la fel de neîncrezători în capacităţile lor. Acum, am 
înţeles că înţelepciunea şi intuiţia profundă nu pot face 
minuni. Te pot ajuta să înţelegi de ce ai ajuns să te 
dispreţuieşti pe tine însuţi, dar nu deţin puterea de a stârpi 
acel dispreţ. Şi mă îndoiesc că ar exista, de fapt, vreun 
remediu pentru aşa ceva. 

— Bun. Din cauză că ţi-a fost teamă să vii la poliţie, ţi-ai 
răpit propria fiică, spune Simon, pe un ton dur. Ştiai că, 
dacă tu şi Florence eraţi date dispărute, poliţia va începe să 
investigheze cu atenţie cercul închis al familiei voastre şi, 


descoperind că exista deja o legătură cu o crimă gravă, va 
împinge ancheta mai departe. Ceea ce s-a şi întâmplat. 

— Am luat-o pe Păpuşă şi am fugit de-acasă, spun eu, cu 
precauţie. Altcineva a răpit-o pe fiica mea. 

Mă ignoră. Nici nu ştiu de ce mă mai necăjesc, în faza 
asta. Să fie din obişnuinţă? De teamă să nu mă ridiculizeze? 

— Ai luat-o pe Florence şi ai fugit de-acasă, ştiind că 
poliţia va redeschide cazul uciderii Laurei Cryer. Corect? 

— Nu! Am luat-o pe Păpuşă şi am fugit de-acasă, astfel 
încât, nimeni, nici măcar femeia-sergent, să nu mai poată 
contesta faptul că Florence a dispărut. Fiindcă voiam ca 
poliţia să o caute pe Florence. 

— Astea-s baliverne, ştii şi tu. Probabil că ai auzit când i- 
am spus lucrurile astea lui Briony, în timp ce stăteai 
ascunsă în bucătărie. lar acum mi le serveşti mie pe tavă, 
crezând că sunt atât de prost, încât să te cred, deoarece se 
potrivesc cu teoria mea. 

Nu-i deloc prost. E mai inteligent decât credeam. 

— Din păcate pentru tine, n-a fost asta niciodată teoria 
mea. Dedusesem deja care era adevărul. Voiam doar să o 
provoc pe Briony să se întrebe ce a putut să te determine 
să fugi de-acasă cu un copil care, chipurile, nu era al tău. 
Nu ai remuşcări că ai minţit-o, că ai tratat-o ca pe-o fraieră? 
Pe ea, care a făcut atât de mult pentru tine! 

Îmi dau lacrimile. Briony, spre deosebire de Simon, 
înţelege că trebuie să fac aşa cum consider necesar pentru 
a-mi proteja fiica. 

— Voiai ca poliţia să ştie că Vivienne a omorât-o pe 
Laura, continuă el, necruţător. Ai lăsat dinadins broşura 
aceea, cu nota adezivă lipită pe copertă, sperând că poliţia 
o va găsi. Care era planul originar? Tu şi Florence fugiţi de- 
acasă la Briony, iar poliţia investighează dispariţia voastră, 
intră la bănuieli în privinţa morţii Laurei şi începe să o 
suspecteze pe Vivienne? Şi atunci găsim broşura... Dacă 
poliţia o arestează pe Vivienne pentru uciderea Laurei, tu şi 
Florence aţi fi în siguranţă, nu-i aşa? Dar poliţia cum ar fi 


putut dovedi vinovăția lui Vivienne, totuşi? La asta nu te-ai 
gândit? 

Ridic din umeri, neputincioasă. 

— Poliţia ştie ce face. Mi se părea mult mai plauzibil ca 
poliţiştii să găsească o modalitate de a-şi susţine acuzaţia 
de omor. Eu n-aveam nicio şansă să reuşesc. 

— Ideea de a lăsa biletul acela pe broşura de la şcoală a 
fost o mutare abilă. Te pricepi destul de bine la 
comunicarea indirectă, nu-i aşa? Şi la manipularea 
oamenilor. Ţi-ai dat seama că poliţia nu ar sesiza mesajul 
subliminal pe care voiai să îl recepţioneze din biletul acela, 
decât dacă o suspecta deja pe Vivienne. Altminteri, poliţia 
ar fi presupus că „F” era de la „Florence”, considerând că 
biletul era nerelevant - doar un memento inofensiv, apropo 
de dificultăţile legate de admiterea fiicei tale la acea 
şcoală. Poliţia nu ar fi ştiut niciodată că tu o suspectai pe 
Vivienne, dacă nu ar fi suspectat-o, de asemenea, dacă nu 
ar fi început să îşi dea seama cât de periculoasă era 
această persoană - şi, în cazul în care poliţiştii ar fi priceput 
asta, ar fi avut grijă să nu îi dea de înţeles lui Vivienne 
Fancourt că tu ai bănui-o cumva de omor, fiindcă în felul 
acesta ar fi existat riscul să devii următoarea ei ţintă. 

Sunt consternată de acurateţea lui. Vorbeşte de parcă 
mi-ar fi citit toate gândurile. Şi, cu toate astea, mă detestă 
în continuare. 

— Trebuia să fiu extrem de precaută, spun eu. Speram că 
poliţia va discuta din nou cu Darryl Beer şi că acesta va 
recunoaşte că nu el a fost făptaşul. Pe urmă, ţinând seama 
că David şi eu eram la Londra în seara când Laura a murit, 
nu v-ar fi rămas decât să vă gândiţi la Vivienne. Prin 
urmare, am avut grijă să vorbesc urât despre Stanley 
Sidgwick, în prezenţa ta, ori de câte ori am avut ocazia. 
Speram ca, după dispariţia mea şi după descoperirea 
broşurii, să ajungi să te întrebi de ce eram atât de dornică 
să o înscriu pe Florence la o instituţie de învăţământ pe 
care o detestam. 


— Mda, exact aşa am gândit. Ca o focă dresată la circ, 
fir-ar să fie, am gândit exact cum ai vrut tu să gândesc... 

— Simon, nu... 

— ...dar doar până acum. 

Mi-a stat inima în piept. 

— Cum adică? 

— Sunt intrigat. De ce această schimbare de plan? Tu şi 
Florence urmaţi să fugiţi de-acasă la Briony, iar de-acolo în 
altă parte, unde puteaţi fi în siguranţă - totul era aranjat, 
ştiu asta din declaraţia lui Briony. Ce s-a schimbat atunci? 

— Cineva a luat-o pe Florence... îngaim eu. 

— Treaba ta, poţi să minţi sau poţi să spui adevărul, 
oricum nu mai contează. Eu ştiu ce s-a întâmplat. A apărut 
Florence, aşa-i? S-a născut Florence şi subit, pe 
neaşteptate, planul n-a mai fost bun, aşa-i? Aveai nevoie de 
o acoperire mai solidă. Nu te mai mulțumea ideea că, la 
momentul potrivit, tu şi Florence urma să fugiţi de-acasă, 
spre binele vostru. Te-a cuprins atunci o teroare cumplită. 
Vivienne pornise spre maternitate, urma să îşi vadă 
nepoata pentru prima oară. N-ai suportat ideea ca o 
asasină să se atingă de fiica ta, să se apropie sufleteşte de 
ea. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

Mă simt vulnerabilă şi expusă, de parcă cineva mi-ar fi 
dezgolit creierul şi inima. 

— Vivienne - ucigaşa familiei - pornise spre maternitate 
pentru a o îmbrăţişa pe fiica ta. Îţi venea să fugi atunci, să 
te ascunzi atunci, să zădărniceşti acea întâlnire, acea 
contaminare a pruncului tău - dragostea şi afecțiunea unei 
femei monstruos de malefice. 

Încep să plâng, auzind cum îmi descrie sentimentele. Mi- 
aş fi dorit să nu fie atât de elocvent, atât de exact. 

— Dar nu aveai cum să te ascunzi, nu-i aşa? Nu puteai să 
o ascunzi pe Florence. David era acolo, aşteptând 
nerăbdător să se laude cu ea în faţa maică-sii. Erai nevoită 
să stai cuminte, să înduri totul. Şi aşa ai început să te 


gândeşti la alte modalităţi de a o ascunde. Bunăoară, cum 
să te ascunzi de o persoană, chiar în timp ce eşti in fața 
acelei persoane, explică Simon, ridicând privirea. Îţi las 
libertatea să preiei firul povestirii în orice moment doreşti, 
zice el. 

— Nu ştiu ce vrei să spui. 

— Ba ştii foarte bine, mă contrazice el, calm. Află că încă 
nu i-am spus lui Charlie... sergentului Zailer că tu şi Briony 
ştiaţi de Vivienne. Nu i-am pomenit nimic nici despre faptul 
că aţi telefonat la Stanley Sidgwick. În felul acesta, v-am 
ferit pe amândouă de diferite posibile acuzaţii ce vi s-ar fi 
putut aduce. Risc să rămân fără slujbă dacă află vreodată 
careva. 

— ţi mulţumesc. 

Imi şterg lacrimile din ochi. Tot nu reuşesc să mă 
dumiresc ce simte Simon faţă de mine. Un complex de 
sentimente şi opinii, probabil, însă aş fi mult mai liniştită 
dacă aş putea identifica măcar o reacţie afectivă 
dominantă. 

— Dacă vrei să pretinzi că ai fi suferit de o depresie post- 
partum, din cauza căreia ţi-ai pierdut minţile temporar şi nu 
ai mai fost capabilă nici măcar să-ţi recunoşti propria fiică, 
punând totodată poliţia pe drumuri în mod inutil... în fine, 
poate aş închide ochii şi la asta. Aş accepta, eventual, să 
nu-i spun sergentului Zailer - şi nici chiar lui Briony - care 
este adevărul. Voi continua să te protejez, dacă asta mă vei 
ruga, declară el, oftând resemnat. Dar, în schimb, vreau să- 
mi spui adevărul. Ţin să-l aud din gura ta. lar dacă ţi se 
pare cumva că îţi cer prea mult, n-ai decât să te descurci 
dracului de una singură. 

Am senzaţia că pereţii încăperii se strâng în jurul nostru, 
izolându-ne de restul lumii. Ca şi cum, de la bun început, 
am fi fost predestinaţi să ajungem în acest punct. 

— Ce-ai vrea să-ţi spun? 

— Vreau să-mi poveşti totul de la capăt. Vreau adevărul. 
Da? 


Predestinaţi să ajungem în acest punct. 

— Bine, zic. Tot ce ai spus este adevărat. 

Simon coboară pleoapele şi se reazemă cu ceafa de 
spătarul canapelei. 

— Povesteşte-mi, spune el. 

— Eram înspăimântată. 

Sub multe aspecte, acesta este singurul lucru care 
contează, factorul dominant care a determinat toate 
celelalte reacţii. 

— Mi-am dat seama, după ce s-a născut Florence, că, 
dacă Vivienne ar şti că am luat-o pe Florence şi am fugit cu 
ea de-acasă, ar demara o acţiune asiduă de căutare. Chiar 
dacă nu ne-ar fi găsit niciodată, eu aş fi trăit permanent 
timorată, cu reflexul de a întoarce mereu capul, de teamă 
să nu fim urmărite. Probabil că am ştiut toate astea 
dinainte de a o naşte pe Florence, însă în etapa aceea nu 
mi-a trecut prin minte că aş putea lua şi alte măsuri pentru 
a ne pune la adăpost pe amândouă. 

— Şi pe urmă? mă impulsionează Simon. 

l-a pierit parcă toată vlaga din glas. 

— Tu ai redat în cuvinte, mai bine decât mine, ceea ce s- 
a întâmplat atunci. Aveam nevoie de o acoperire mai 
profundă, iar atunci mi-a venit ideea asta. Mi se părea o 
nebunie, dar... mă opresc, ridicând din umeri. Speram să fie 
o nebunie suficient de... verosimilă, încât să aibă efectul 
scontat. Dacă reuşeam să o fac pe Vivienne să creadă că 
bebeluşul din casă nu era nepoata ei, încă dinainte ca 
dispariţia să se producă... 

Mă blochez. E prima oară când verbalizez aceste 
raționamente. Am senzaţia că abia am învăţat să vorbesc, 
deprinzând cuvintele unui vocabular elementar, menit să 
redea gândurile şi simţirile instinctive pe care le-am avut 
după ce s-a născut Florence. 

— Vivienne avea încredere în mine. Contam pe faptul că 
nu va pune la îndoială spusele mele. Nu numai pentru a-mi 
fi mai uşor. 


Cum să-i explic lui Simon că, deşi ştiam că Vivienne era o 
ucigaşă, aveam nevoie totuşi de sprijinul ei? Nu mă 
eliberasem încă emoţional de sub tutela ei. Nu ştiu nici 
acum dacă am reuşit acest lucru. 

— Speram să nu mă considere nebună. E prea speriată 
să nu rămână fără nepoți, după ce s-a luptat atât pentru 
Felix. Oricât de imparţială voia să pară în timp ce aşteptam 
momentul analizei ADN-ului, ştiam că o parte din fiinţa ei 
mă credea pe mine. Cuvintele mele aveau oribila rezonanţă 
a adevărului, deoarece erau în consonanţă cu cele mai 
cumplite spaime din sufletul ei. Aşa suntem făcuţi noi, 
oamenii. Prăpăstioşi, ne aşteptăm în orice moment ca toate 
coşmarurile noastre sinistre să se adeverească. Vivienne a 
fost impresionată de disperarea cu care îi vorbeam despre 
soarta lui Florence, fiindcă teroarea mea oglindea cumva 
propriile ei nelinişti. 

— Dacă sergentul Zailer te-ar fi crezut, analiza ADN-ului 
ar fi fost efectuată imediat, spune Simon. În cazul ăsta, ce- 
ai mai fi făcut? 

— Ar fi trebuit să acţionez mult mai rapid, trăgând de 
timp, totodată, până aş fi găsit ocazia propice de a fugi. 
Ştiam că Vivienne va aranja să facem un test ADN, dacă 
poliţia refuza să dea curs acestei sugestii. Şi mai ştiam că 
va trebui să o iau pe Florence şi să mă duc la Briony, 
înainte de prelevarea probelor pentru analiză. Dar s-a 
nimerit să am la dispoziţie aproape o săptămână pentru a 
mă pregăti. Ţi-aduci aminte de a doua oară când ne-am 
întâlnit la Chompers? 

Simon nu-mi răspunde. Bineînţeles că-şi aduce aminte. 

— Când ai ajuns acolo, eram lângă telefonul public. 
Tocmai vorbisem cu Briony. Eram atât de bulversată, încât 
mi-era greu să mai acţionez cu prudenţă, dar n-aveam 
încotro. Am încercat chiar să îi trimit lui Briony un e-mail 
amical, dar rezervat totodată, spunându-i că abia aşteptam 
să ne reîntâlnim curând, fiindcă voiam să te fac să crezi că 
nu aveam cum să fiu la ea. Ştiam că poliţia se va uita în 


computerul lui David. 

— Nu am găsit niciun e-mail, se încruntă Simon. 

— Am fost întreruptă. 

— Bun, şi când i-ai spus, de fapt, lui Briony despre aşa- 
zisa răpire a lui Florence? La telefon? 

— Voiam să-i comunic şi asta în e-mailul acela, mi-aduc 
aminte în momentul de faţă. Nu. l-am spus când a venit să 
ne ia cu maşina. În seara când am... plecat de la conac. 

— De ce n-ai fost sinceră până la capăt cu Briony? Doar 
aveai încredere totală în ea, nu-i aşa? 

Încuviinţez din cap. 

— Şi-atunci, de ce? 

— Nu ştiu, murmur eu, cu ochii pironiţi în poală. 

Efectiv, nu ştiu de ce. Aş fi putut să-i povestesc lui Briony 
totul - nevoia disperată de a găsi o acoperire mai bună. M- 
ar fi înţeles. Puteam să-i fi spus. Am preferat să nu-i spun, 
însă. 

— Nu voiai ca Briony să te creadă nebună, spune Simon. 
O, sigur, nu te deranjează dacă te crede nebună acum - 
psihoza depresivă post-partum, genul de nebunie comună, 
când femeilor li se năzare că bebeluşul din braţele lor nu le 
aparţine. Îţi convenea ca toată lumea să creadă asta. Şi pe 
urmă, negreşit, ţi-ai fi revenit brusc şi miraculos, 
recunoscând-o dintr-odată pe Florence - ah, şi ce frumoasă 
este regăsirea, deşi, de fapt, nu fuseserăţi niciodată 
despărțite. Asta era ideea? 

Din nou, încuviinţez din cap. 

— Tipul acesta de afecţiune mintală însoţită de iluzii şi 
plăsmuiri este uşor de asumat, aşa-i? Fiindcă exclude orice 
fel de responsabilitate. Este o tulburare psihică involuntară. 
Pierzi simţul realităţii şi bâjbâi într-un fel de limb străbătut 
de halucinaţii. Nimeni nu te-ar fi putut blama pentru aşa 
ceva, nu-i aşa? Pe când un plan bine gândit, în care susţii 
cu tărie că fiica ta nu este fiica ta, poate fi un simptom de 
nebunie, desigur, însă implică totodată premeditare, 
intenţionalitate. Încât există ceva condamnabil într-o 


asemenea atitudine. 

— Nu mi-era teamă că aş fi putut fi învinuită pentru fapta 
mea, îi spun eu. M-ai ajutat acum să îmi dau seama ce mă 
speria, de fapt, cel mai mult. Mă speria ideea de a trebui să 
explic un lucru care mie mi se părea absolut logic, un lucru 
pe care trebuia să îl fac, care pentru mine era atât de 
legitim şi inevitabil, atât de corect, încât nu voiam să 
vorbesc despre asta cu nimeni, nici măcar cu Briony, fiindcă 
mi-era teamă să nu mi se spună că mi-am pierdut minţile. 
Pentru că eu ştiam, înţelegi? Ştiam că, oricât de monstruos 
ar părea gestul meu la început, era singurul lucru pe care îl 
puteam face. Eram obligată să procedez aşa. 

— Pot înţelege logica ta. Probabil că ar fi înţeles-o şi 
Briony. O nebunie suficient de... verosimilă, încât să aibă 
efectul scontat, parcă aşa ziceai. Pot înţelege şi asta. Voiai 
ca Vivienne să creadă că David era cel care o priva de 
nepoată, nu tu. Când tu şi Florence aveaţi să dispăreţi, 
Vivienne ar fi urmat să presupună că David era cel care 
urzise cu răutate înlăturarea ta şi a aşa-zisei celeilalte 
fetiţe, exact înainte de analiza ADN, pentru ca să nu se 
poată demonstra că e/ minţise în privinţa identităţii lui 
Florence. 

Simon vorbeşte ca şi cum ar citi cu glas tare o listă de 
acuzaţii împotriva mea. Poate că, în mintea lui, există şi un 
asemenea document. 

Mă întreb dacă Vivienne ar fi putut să-l bănuiască 
vreodată pe fiul ei de o asemenea cruzime sau dacă, aşa 
cum a făcut întotdeauna, i-ar fi găsit vreo scuză. 

— Nu urmăream să mă creadă doar Vivienne, spun eu. 
Speram să-l conving şi pe David, dacă eram foarte sigură 
pe mine. A fost ca şi cum... 

Dar închei explicaţia în gând: voiam să o confisc pe 
Florence doar pentru mine, în exclusivitate pentru mine, 
încercând să-i influenţez pe David şi pe Vivienne, să le 
denaturez cele mai fundamentale percepții, astfel încât 
atunci când se uitau la ea să nu mai vadă o fiică, să nu mai 


vadă o nepoată, ci un copil străin. lar Florence s-ar fi aflat 
exact sub ochii lor, dar în acelaşi timp ascunsă. M-a atras 
această contradicţie. Era modul în care puteam să îmi apăr 
fiica, până când reuşeam să evadăm de-acolo. 

— Nu voiam, de fapt, să-i spun lui Briony întregul adevăr, 
zic eu. Cumva mi se părea ceva... prea personal. Nu exista 
decât un singur om căruia îmi doream să îi povestesc 
absolut tot, iar acela erai tu, Simon. Nu exista niciun fel de 
dovadă în sprijinul insistenţei cu care susţineam că 
Florence nu era Florence, însă tu aproape că m-ai crezut, 
nu-i aşa? 

— Nu „aproape”, ci chiar te-am crezut, mă corectează el. 

— Nu mi-ai spus niciodată lucrul ăsta. Nu ai declarat 
niciodată, fără niciun echivoc: „Eu te cred, Alice.” Dacă ai fi 
făcut-o, ţi-aş fi mărturisit tot. Despre Laura, în fine, totul. 
Aşteptam doar acel semn din partea ta, pentru a putea 
avea încredere în tine, voiam să fiu sigură că, indiferent ce 
s-ar întâmpla, mă pot bizui pe tine... 

— Te rog, spune el, cu un aer de profund dezgust. E cam 
greu de înghiţit aşa ceva, tocmai de la o persoană care n-a 
făcut decât să mă mintă, de la bun început. 

— Dar acum nu mint! 

— Fiindcă nu mai ai încotro, mărâie el, tuşind şi 
aşezându-se mai drept pe canapea. În general, persoanele 
date dispărute sunt găsite până la urmă, doar dacă nu sunt 
versate în a induce în eroare autorităţile. Persoanele 
dispărute, prin urmare tu şi Florence, de asemenea, aţi fi 
fost găsite într-un final. 

Imi dau seama că încearcă să mă pună la punct, 
instituind un fel de distanţare formală între noi. 

— Vivienne ar fi insistat să se facă acea analiză ADN şi, 
cu asta, distracţia s-ar fi terminat. lar dacă poliţia nu ar fi 
redeschis dosarul morţii Laurei sau dacă ar fi ajuns la 
aceeaşi concluzie ca prima oară, tu te-ai fi trezit exact în 
situaţia de la care ai plecat. 

— Poate aş fi reuşit să rămân ascunsă. Cu timpul, cazul 


nu ar mai fi fost o prioritate pentru cei de la poliţie. Ar fi 
apărut alte probleme, mult mai stringente. Asiduitatea 
eforturilor depuse în acea direcţie ar fi scăzut. 

— Da, dar nu uita că stăteai în locuinţa unei prietene şi 
colege de serviciu. Poliţia ţi-ar fi dat de urmă. 

— M-aş fi mutat în altă parte, mai devreme sau mai 
târziu. Dar presupun că ai dreptate. Nu sunt genul de 
persoană care să aibă abilitatea de a dispărea complet şi 
de a începe o viaţă nouă în străinătate, cum fac eroii din 
filme. Trebuia să încerc, totuşi. Şi mai ştiu că poliţiştii se 
lasă păgubaşi într-un final. Mai ales că n-au încotro, fiind 
nevoie de intervenţia lor în alte situaţii, în alte infracţiuni 
sau pentru a da de urma altor persoane dispărute. Pe când 
Vivienne nu s-ar fi lăsat păgubaşă niciodată. Niciodată. Din 
cauza asta am minţit, spunând că Florence a fost... 
înlocuită cu o altă fetiţă. Nu aş fi putut trăi fericită şi 
liniştită, ştiind că Vivienne ştie că nepoata ei e cu mine şi 
că e perfect conştientă de ceea ce i-am făcut eu ei. Pe tot 
parcursul copilăriei lui Florence, aş fi tremurat la gândul 
urgiei care mă pândea. Ştiu că pare smintit ce spun acum, 
ştiu că Vivienne nu e un personaj demiurgic şi atotştiutor, 
însă... în fine, nu puteam scăpa de obsesia că până la urmă 
ar fi reuşit să mă găsească. 

— Şi de aceea ai vrut să te asiguri că nu o va interesa în 
mod special să pornească în căutarea ta, îmi continuă 
Simon ideea. Şi nu exista decât o singură modalitate de a 
evita ca un asemenea lucru să nu se întâmple: lăsând-o să 
creadă că bebeluşul care era cu tine nu era Florence. Dar şi 
această parte a planului era cam nesigură. Fiindcă Vivienne 
ţinea neapărat să vă găsească şi să obţină rezultatul 
analizei ADN. 

— Am subestimat-o, oftez eu. Nu am luat în calcul cât de 
mult îşi va dori ea ca Păpuşa să fie Florence. Credeam că 
până aveam să fug de-acasă, Vivienne ar fi fost deja 
convinsă de justeţea afirmațiilor mele. Ar fi dorit, 
bineînţeles, să se facă acel test ADN, doar ca să fie sigură, 


însă eram aproape convinsă că până atunci Vivienne ar fi 
ajuns să mă creadă pe mine. Şi în clipa aceea, mă gândeam 
eu, ar fi răsuflat cumva uşurată când „cealaltă” fetiţă ar fi 
dispărut. Vivienne n-ar fi suportat să aibă în casă un copilaş 
pe care îl considera un impostor. Detesta ideea. Şi mă 
gândeam că, făcând investigaţii pentru a o găsi pe Florence 
- cum ştiam că nu ar fi obosit niciodată să facă - Vivienne 
ar fi urmărit să o găsească doar pe Florence. Eu şi cealaltă 
fetiţă nu am fi prezentat niciun interes pentru ea. 

— Alice, nu există nicio „cealaltă” fetiţă. 

Clatin din cap. Nu vreau ca Simon să mă înţeleagă greşit, 
mai ales acum. 

— Şi eu voiam ca Păpuşa să fie Florence, rostesc 
încetişor. Dar doar ştiind că Vivienne nu ar fi pe urmele 
noastre, doar fiind sigură că nu ne-ar putea face niciun rău. 

— Ştiai că este Florence. 

— Da, dar... în sinea mea, nu aveam senzaţia că mint. 
Tot ce spuneam mi se părea adevărat. Florence era copilul 
meu, indubitabil ea era copilul meu. Păpuşa era cu totul 
altceva. Păpuşa era copilul care ar fi putut să fie smuls de 
lângă mine în orice clipă. Sau eu aş fi putut să fiu 
îndepărtată de lângă ea. Nu ştiam a cui s-ar fi dovedit că 
era până la urmă. Mă înţelegi? 

— Ţi-ai renegat propria fiică. În viaţa mea n-am văzut pe 
cineva care să mintă cu atâta consecvență ca tine. 

— Fiindcă nu aveam senzaţia că mint! A fost un infern 
pentru mine, spun eu, cu ochii plin de lacrimi. Ştii care a 
fost lucrul cel mai cumplit, lucrul cel mai sinistru cu 
putinţă? Distrugerea tuturor fotografiilor, singurele mele 
fotografii cu Florence. 

Momentul acela oribil, când am desfăcut aparatul de 
fotografiat, lăsând să pătrundă înăuntru nu lumina, ci bezna 
deznădejdii. 

— A trebuit să fac asta, oricum. N-am avut încotro, 
Simon. Era ca şi cum mă împingea... o forţă, ceva care mă 
obliga să fac tot ce am făcut. 


— M-ai minţit. Am avut încredere în tine. 

Nu-l întreb: şi-atunci de ce n-am simţit niciodată că mă 
crezi? De ce nu mi-ai spus niciodată explicit: „Da, te cred”? 

— Trebuie să încerci să înţelegi ce am făcut. 

— Dar ce naiba îţi închipui că fac acum? Eu cred că m-am 
descurcat bine, în fond. M-am descurcat al naibii de bine, 
pe cuvânt. Nu perfect, sigur, nici pe departe. Au mai rămas 
câteva chestii care nu-mi intră în cap, pur şi simplu. 

— Simon, detaliile nu contează... 

— Detaliile sunt tot ceea ce contează. Ce rost au avut 
toate tâmpeniile ale cu Mandy Buckley, tipa de la 
maternitate? De ce m-ai pus să îl caut pe tatăl lui David? 

— Fiindcă a fost însurat cu Vivienne şi s-au despărţit! S-a 
întâmplat probabil ceva între ei, fiindcă altminteri nu se 
explică disperarea lui de a-şi lua lumea în cap şi de a rupe 
orice legătură cu fiu-său. Orice contact cu David ar fi 
însemnat, implicit, să aibă contact cu Vivienne. Mă 
gândeam - poate greşit - că omul acela ştia precis ce fel de 
fiinţă era fosta lui soţie şi că, eventual, chiar se întrebase 
poate, atunci când citise în ziare despre moartea Laurei, 
dacă nu... 

— Vasăzică noi, poliţiştii, trebuia să-l găsim ca să ne 
spună toate astea? 

— Da. 

— Bun, spune Simon, cumva dezumflat. Trebuia să-mi fi 
dat seama. Şi Mandy? 

Ridic din umeri, jenată. 

— Din moment ce intenţionam să insist cu tărie că fiica 
mea fusese înlocuită cu o altă fetiţă, trebuia să sugerez şi 
câteva posibile teorii, nu crezi? Am intrat în panică. 
Lucrurile s-au cam... încâlcit în mintea mea, în acel 
moment. 

— Ai părut mult mai puţin credibilă când ai debitat 
aiurelile alea. De fapt, într-un fel, de aceea... 

Se opreşte, înroşindu-se uşor. 

— De aceea nu m-ai crezut pe deplin? preiau eu firul 


discuţiei, luându-mi revanşa. Simon, vrei să încerci să nu 
mai fi supărat pe mine? Vrei să încerci să mă înţelegi? 

Încă mai încerc să mă înţeleg pe mine însămi. Va fi dificil 
să scot o povestire coerentă din toată chestia asta. Tot ce 
ştiu este că pentru o vreme a existat o fetiţă numită 
Păpuşa. Avea un căpşor rotund de tot, ochi albaştri, bubiţe 
albe pe năsuc. Nimeni nu ştia a cui este. 

Simon se ridică în picioare. 

— Pot să te protejez în anumite privinţe, dar nu în toate, 
zice el. Chiar şi ţinând seama că erai epuizată după 
naştere, rămâne incontestabil faptul că ai răpit-o pe fiica lui 
David şi ai consumat degeaba timpul şi resursele poliţiei. 
Depresia post-partum poate fi o circumstanţă atenuantă, 
dar... nu îţi pot garanta că nu vor exista şi ale consecinţe 
neplăcute. 

Se ascunde în spatele terminologiei oficiale. Nu mai e 
Simon Waterhouse cel care vorbeşte acum, ci un 
reprezentant al forţelor poliţieneşti. 

— Cum rămâne cu prietenia noastră? zic eu, întrebându- 
mă, chiar în momentul în care rostesc aceste cuvinte, dacă 
există cu adevărat aşa ceva între noi. 

Poate că această apropiere dintre noi se va risipi de 
îndată ce vom pune punct acestui caz. Dar Simon a izbutit 
să-mi citească gândurile, aşa cum nimeni până acum nu a 
mai reuşit vreodată. Va fi dificil, presupun, să mă dezvâăţ de 
prezenţa lui. 

— Crezi că prietenia noastră va merge mai departe? 

Nu-mi răspunde. Ne uităm unul la celălalt. Nu ştiu la ce 
se gândeşte. Eu mă gândesc că nu se va întâmpla 
niciodată, pentru niciunul dintre noi, ca ultima întrebare să- 
şi primească răspunsul. Fire destrămate din urzeala vieţii 
fiecăruia vor atârna mereu răzlețe, resturi nesoluţionate, 
nemulţumitoare. Florence s-a născut într-o lume răvăşită şi 
va veni o vreme când va trebui să îi explic că nu voi putea 
întotdeauna să îi dau o explicaţie, că nici ea nu va putea 
întotdeauna să găsească o explicaţie. Dar vom înainta 


poticnit, eu şi ea, în viitorul nostru confuz. Şi ne vom avea 
una pe cealaltă. Mereu. 


Soţul ei, David, urma să aibă grijă de fiica lor de numai 


două săptămâni. Însă în clipa în care Alice Fancourt 


intră în camera copilului se dezlănțuie teribilul coșmar, 
fiindcă Alice susține cu toată ființa că bebelușul din 


leagăn nu este fiica ei, Florence. 


David jură că soţia lui fie a luat-o razna, fie, din cine 
știe ce motiv, minte cu nerușinare. Cum va putea Alice, 
în această situaţie, să-i convingă pe cei de la poliție că 
ea are dreptate, înainte de a fi prea târziu? Și unde se 
află, de fapt, adevărata Florence? 


„Un thriller spectaculos. Am rămas cu gândul la el zile 
în șir, iar acesta este, de regulă, un semn cât se poate 
de bun.” 


Guardian 


„Sophie Hannah pășește pe terenul minat al emoțiilor 
cu o grație de neegalat.” 


Times Education Supplement