Markus Zusak — Mesagerul

MARKUS ZUSAK 


MESAGERUL 


* PARTEA ÎNTÂI: PRIMUL MESAJ 





A + Jaful 


Jefuitorul nu are nioio şansă, 
atiu asta, 

a ela şhe, 

Întreaga bancă ştie. 


MARKUS ZUSAK 


MESAGERUL 


* PARTEA ÎNTÂI: PRIMUL MESAJ 





A * Jaful 


Jefuitorul nu are nicio șansă. 
Știu asta. 

Şi el o știe. 

Întreaga bancă știe. 


Chiar și cel mai bun prieten al meu, Marvin, știe, și el 
este și mai inutil decât cel cu pistolul. 


Partea cea mai proastă a lucrurilor este că mașina lui 
Marv este parcată într-o zonă în care nu se poate staţiona 
mai mult de cincisprezece minute. Suntem toţi la podea, cu 
faţa în jos, iar mașina mai are permisiunea să stea doar 
câteva minute. 

— Aș vrea ca tipul ăsta să se grăbească, spun eu. 

— Ştiu, îmi șoptește Marv. Este scandalos. 

Vocea i se aude de jos, dinspre podea. 

— Voi primi o amendă din cauza acestui nemernic inutil. 
Ed, nu-mi permit să plătesc o altă amendă. 

— Mașina chiar nu merită. 

— Poftim? 

Acum, Marv mă privește. 

Îmi dau seama că devine din ce în ce mai nervos. 
Singurul lucru pe care Marv nu-l tolerează este ca un 
individ, un oarecare, să-i lipească prostii pe mașină. Repetă 
întrebarea: 

— Ce ai spus, Ed? 

— Am spus, șoptesc eu, că nu merită să primim amendă 
din cauza mașinii, Marv. 

— Uite ce-i, Ed, zice el, eu pot să suport multe lucruri, 
dar... 

Nu îl mai bag în seamă pentru că, sincer, odată ce Marv 
începe să vorbească despre mașina lui, devine o pacoste. 
Vorbește întruna, ca un copil și, pentru numele lui 
Dumnezeu, tocmai a împlinit douăzeci de ani. 

Mai continuă un minut sau două, până când mă văd 
nevoit să intervin. 

— Marv, îi spun eu, mașina este o porcărie, da? Nu are 
nici măcar frână de mână - stă acolo, cu două cărămizi care 
blochează roţile din spate. 

Încerc să vorbesc cât pot de încet. 

— În cea mai mare parte a timpului, nici nu te obosești să 
o închizi. Probabil, speri să pui mâna pe banii de asigurare, 
dacă o fură careva. 

— Nu este asigurată. 


— Exact. 

— Cei de la Asociaţia automobiliștilor au spus că nu 
merită să-i fac o asigurare. 

— Este de înţeles. 

Și atunci jefuitorul se întoarce și strigă: 

— Cine vorbește acolo, în spate? 

Lui Marv nu-i pasă. Este agitat din cauza mașinii. 

— Ed, tu nu te plângi când te duc cu mașina la muncă, 
parvenit nefericit ce ești! 

— Parvenit? Ce naiba este un parvenit? 

— Nu mai vorbiţi acolo, în spate! strigă din nou jefuitorul 
înarmat. 

— ATUNCI, GRĂBEȘTE-TE! îi răspunde Marv, răcnind. 

Nu are chef de ceartă acum. Nu are chef deloc. 

E cu faţa în jos, pe podeaua băncii. 

Banca este jefuită. 

Temperatura este anormal de ridicată pentru primăvară. 

Aerul condiţionat era stricat. 

Mașina tocmai îi fusese insultată. 

Bătrânul Marv a ajuns la limită, este depășit de situaţie; 
oricum i-ai zice, îi sare ţandăra imediat. 

Rămânem întinși pe covorul albastru, uzat și prăfuit al 
băncii, iar eu mă cert, din priviri, cu Marv. Amicul nostru 
Ritchie este la masa cu piese Lego, pe jumătate sub ea, 
zăcând printre piesele care s-au împrăștiat în momentul în 
care jefuitorul a intrat ţipând și tremurând. Audrey este 
chiar în spatele meu. Piciorul ei stă peste al meu, făcându-l 
să amorţească. 

Arma atacatorului este îndreptată spre nasul unei biete 
fete din spatele ghișeului. Pe ecusonul cu numele ei scrie 
„Misha”. Săraca Misha! Tremură aproape la fel de tare ca și 
atacatorul, în timp ce așteaptă ca un tip de douăzeci și nouă 
de ani, plin de coșuri, cu cravată și ud de transpiraţie la 
subraţ să umple punga cu bani. 

— Aș vrea ca individul ăsta să se grăbească, intervine 
Marv. 


— Am spus asta deja, îi zic eu. 

— Şi ce dacă? Nu pot să zic și eu? 

— Dă-ţi piciorul de pe mine, îi spun lui Audrey. 

— Poftim? 

— Am zis să-ţi iei piciorul de pe mine - îmi amorțește 
piciorul. 

Şi-l mișcă. Fără să se grăbească. 

— Mulţumesc. 

Jefuitorul se întoarce și mai strigă încă o dată: 

— Cine-i nenorocitul care vorbește? 

Ce trebuie remarcat la Marv este faptul că devine 
imprevizibil chiar și în cele mai bune condiţii sau situaţii. E 
pus pe ceartă. Deloc amiabil. Este tipul de prieten cu care 
te contrazici în mod constant - mai ales atunci când vine 
vorba despre paradită lui de mașină, Falconi!?. În plus, când 
îl apucă toanele, este un idiot, complet imatur. 

— Ed Kennedy, domnule. Ed este cel care vorbește! 
strigă el glumeţ. 

— Mulţumesc! spun eu sarcastic. 

(Numele meu complet este Ed Kennedy. Am 
nouăsprezece ani. Sunt un taximetrist minor, un tip 
obișnuit, ca mulţi dintre tinerii pe care îi vezi în zona 
suburbană, limitrofă, a orașului - cu nu prea multe 
perspective sau posibilităţi. Lăsând acestea la o parte, 
citesc mai multe cărți decât ar trebui, nu sunt deloc bun la 
pat și nici nu-mi plătesc taxele, încântat de cunoștință.) 

— Ei bine, Ed, taci! ţipă omul înarmat. Marv rânjește. Sau 
vin la tine și te ciuruiesc! 

E ca și când ai fi din nou la școală, iar proful sadic de 
mate urlă la tine din faţa clasei, chiar dacă nu-i pasă de 
nimic și de-abia așteaptă să sune clopoţelul, ca să poată 
pleca acasă, să bea o bere și să se îngrașe, uitându-se la 
televizor. 

Îl privesc pe Marv. Vreau să-l omor. 

— Ai douăzeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu. Vrei 
să murim? 


— Ed, tacă-ţi gura! 

De această dată, vocea omului înarmat este mai 
puternică. 

Vorbesc și mai încet. 

— Tu vei fi de vină, dacă mă împușcă. Ştii asta, nu? 

— Ed, am spus să taci! 

— Totul este doar o glumă, nu-i așa, Marv? 

— Gata, m-am săturat. 

Atacatorul uită de femeia din spatele ghișeului și se 
îndreaptă spre noi, nervos. Când ajunge, toţi privim în sus. 

Marv. 

Audrey. 

Eu. 

Și toţi ceilalţi lipsiţi de speranţă, întinși pe podea. 

Ţeava puștii îmi atinge nasul. Îmi dă o senzaţie de 
mâncărime. Nu mă scarpin. 

Atacatorul se uită când la mine, când la Marv. Prin dresul 
de pe chipul lui, îi văd mustaţa roșcată și cicatricile lăsate 
de acnee. Are ochi mici și urechi mari. Desemnat câștigător 
al premiului urâţeniei la concursul local trei ani la rând, 
probabil că jefuiește banca din dorinţa de a se răzbuna pe 
lume. 

— Așadar, care din voi este Ed? 

— EI, răspund eu, arătând spre Marv. 

— O, nu, nu se poate să faci asta, răspunde Marv și, din 
privirea lui, îmi dau seama că nu este atât de speriat, pe cât 
ar trebui să fie. Ştie că am fi fost morţi până acum, dacă 
atacatorul ar fi vorbit serios. Privește în sus la omul-ciorap 
și spune: Stai o secundă... Se scarpină în bărbie. Îmi pari 
cunoscut. 

— Bine, recunosc, eu sunt Ed. 

Dar jefuitorul este prea ocupat să-l asculte pe Marv. 

— Marv, taci, rostesc eu mai tare. 

— Taci, Marv, spune Audrey. 

— Taci, Marv! strigă Ritchie, din celălalt capăt al camerei. 

— Tu cine dracu” ești? îi strigă jefuitorul lui Ritchie. 


Se întoarce să vadă de unde s-a auzit vocea. 

— Eu sunt Ritchie. 

— Ei bine, Ritchie, taci! Nu mă provoca! 

Nu-ţi face griji, îi răspunde vocea. 

— Mulţumesc. 

Se pare că toţi prietenii mei sunt niște șmecheri. Nu mă 
întrebaţi de ce. Așa sunt ei, pur și simplu. 

În orice caz, jefuitorul fierbe de mânie. Furia pare că îi 
inundă pielea, ieșind prin ciorapul de pe chip. 

— M-am săturat până peste urechi de chestia asta, 
mârâie el. 

Buzele îi tremură. 

Cu toate acestea, Marv nu-și ţine gura. 

— Cred că am fost împreună la aceeași școală sau ceva 
de genul ăsta, știi? continuă el. 

— Tu vrei să mori, nu-i așa? îl întreabă omul înarmat, încă 
nervos peste măsură. 

— Ei bine, de fapt vreau doar să-mi plătești amenda 
pentru mașina mea parcată, explică Marv. E într-o zonă în 
care parcarea este permisă doar pentru cincisprezece 
minute. lu mă reţii aici. 

— Da, la naiba! Poziţionează arma. 

— Nu este nevoie să fii atât de ostil. 

„Vai, Doamne, îmi spun în sinea mea. Marv e un om mort. 
E pe cale să fie împușcat în gât.” 

Jefuitorul privește afară, prin ușa de sticlă a băncii, 
încercând să-și dea seama care mașină îi aparţine lui Marv. 

— Care dintre mașini este a ta? întreabă el - trebuie să 
recunosc - destul de politicos. 

— Fordul Falcon albastru-deschis de acolo. 

— Porcăria aia? Nici măcar nu m-aș ușura pe ea, 
darămite să plătesc o amendă. 

— Stai puţin. Marv se simte din nou jignit. De vreme ce 
ne ţii pe toţi ostatici aici, ai putea măcar să-mi plătești 
amenda pentru parcare, nu crezi? 

Între timp. 


Banii sunt pregătiţi la ghișeu, iar Misha, săraca fată din 
spatele lui, strigă. Jefuitorul se întoarce și se îndreaptă spre 
ea. 

— Grăbește-te, târfo, ţipă la ea, în timp ce Misha îi dă 
banii. 

Presupun că ăsta e tonul care trebuie folosit în timpul 
unui jaf. Se cunoaște că a văzut destule filme. După puţin 
timp, cu banii în mână, se întoarce spre noi. 

— Tu! strigă la mine. 

Acum că are banii, și-a găsit din nou curajul. E pe cale să 
mă lovească cu arma când, ceva de afară îi atrage atenţia. 

Privește mai atent. 

Dincolo de ușile de sticlă ale băncii. 

Un strop de sudoare îi alunecă pe gât. 

Respiră greu. 

Se tot gândește și... 

Intră în panică. 

— Nu! 

Poliţiștii sunt afară, dar nu știu ce se petrece în bancă. 
Vestea încă nu s-a răspândit pe stradă. Ei îi spun șoferului 
unui autovehicul auriu Torana'!2* să nu mai parcheze în 
diagonală în zona din faţa brutăriei de peste drum. Mașina 
pleacă, la fel și polițiștii, iar jefuitorul inutil este lăsat cu 
punga de bani în mână. Nu mai are cu cine să plece. 

Îi vine o idee. 

Se întoarce din nou. 

Către noi. 

— Tu, îi ordonă lui Marv. Dă-ne cheile tale. 

— Poftim? 

— Ai auzit ce-am zis. 

— Mașina aceea este de colecţie! 

— E un rahat, Marv, îl apostrofez eu. Acum, dă-i cheile 
sau te omor chiar eu! 

— Ai grijă de ea, îl imploră. 

— Pupă-mă, îi răspunde hoţul. 


— Nu-i nevoie să faci asta! strigă Ritchie de sub masa din 
piese de Lego. 

— Tu să taci! îi strigă și hoţul și pleacă. 

Singura lui problemă este faptul că mașina lui Marv are o 
șansă de aproape 5 la sută de a porni de la prima cheie. 

Omul înarmat iese în fugă pe ușile băncii și se îndreaptă 
spre șosea. Se împiedică și scapă arma în apropierea 
intrării, dar decide să plece fără să o ia. Într-o secundă, văd 
că ideea de a lua sau nu arma îl face să intre în panică. Nu 
are timp, așa că o lasă și continuă să fugă. 

În timp ce toţi îl urmărim, stând în genunchi, îl vedem 
apropiindu-se de mașină. 

— Fiţi atenţi la asta. 

Marv începe să râdă. Eu, Audrey și Marv îl privim, iar 
Ritchie vine spre noi. 

Afară, hoţul se oprește și se chinuiește să-și dea seama 
care dintre chei deschide portiera. Când îl vedem cât este 
de prost, izbucnim în râs. 

În cele din urmă, intră în mașină și încearcă să pornească 
motorul de nenumărate ori, dar degeaba. 

Atunci. 

Dintr-un motiv pe care nu-l voi înţelege niciodată. 

Alerg afară, luând, în drum, și arma. Când traversez 
strada, dau cu ochii de jefuitor. Se străduiește să iasă din 
mașină, dar acum este prea târziu pentru asta. 

Stau în dreptul geamului. 

Îndrept arma spre ochii lui. 

Se oprește. 

Ne oprim amândoi. 

Încearcă să iasă și să fugă și jur că nu îmi dau seama că 
am tras decât în momentul în care am pășit spre el și am 
auzit sticla spărgându-se. 

— Ce faci? strigă Marv, plin de durere, de pe cealaltă 
parte a străzii. Lumea i se prăbușește. Tragi în mașina mea! 

Mașinile de poliţie ajung. 

Jefuitorul cade în genunchi. 


— Sunt un mare idiot, spune acesta. 

Nu pot decât să fiu de acord cu el. 

Pentru un moment, îl privesc și-l compătimesc, deoarece 
îmi dau seama că e posibil ca omul din faţa mea să fie cel 
mai nenorocos de pe pământ. În primul rând, jefuiește o 
bancă în care se află doi oameni nespus de proști, ca mine 
și ca Marv. Apoi, mașina cu care trebuia să plece dispare. În 
plus, când e pe cale să iasă din impas, pentru că știe cum să 
facă rost de o altă mașină, aceasta este cea mai jalnică din 
emisfera sudică. Într-un fel, îmi pare rău pentru el. 
Imaginaţi-vă - ce umilinţă. 

În timp ce polițiștii îi pun cătușele și-l iau de acolo, îi spun 
lui Marv: 

— Acum vezi? Continui și mai în forţă: Vezi? Situaţia asta 
nu face decât să arate cât de patetică - arăt spre ea - este 
mașina. 

Fac o pauză, ca să-i las timp de gândit. 

— Dacă ar fi funcţionat cât de cât, tipu' ăsta ar fi scăpat, 
nu-i așa? 

— Cred că da, admite Marv. 

De fapt, îmi e cam greu să-mi dau seama dacă ar fi 
preferat ca jefuitorul să scape, doar ca să demonstreze că 
mașina lui nu este atât de inutilă. 

Pe stradă și pe locurile din mașină sunt numai bucăţi de 
sticlă. Încerc să pricep care este mai distrus - geamul sau 
chipul lui Marv. 

— Hei, îi spun eu, îmi pare rău pentru geamul tău, bine? 

— Las-o baltă, răspunde Marv. 

În mână, arma se simte caldă și lipicioasă, ca o ciocolată 
topită. 


Mai vin câţiva polițiști, să ne interogheze. 

Mergem la secţia de poliţie și ne întreabă despre jaf: ce 
anume s-a întâmplat și cum de am reușit să pun mâna pe 
armă. 

— A scăpat-o, pur și simplu? 


— Așa v-am spus, nu? 

— Ascultă, fiule, spune polițistul. Își ridică privirea din 
hârtii. Nu este nevoie să fii arogant. 

Are o mustață căruntă și o burtă rotundă, din cauza berii. 
Oare de ce atât de mulţi polițiști simt nevoia să aibă 
mustață? 

— Arogant? întreb eu. 

— Da, arogant. 

Arogani. 

Chiar îmi place cuvântul. 

— Îmi cer scuze, îi spun. A scăpat-o în drum spre ieșire, 
iar eu am luat-o când m-am dus să-l urmăresc. Nimic mai 
mult. Era complet șocat, bine? 

— Bine. 

Stăm ceva vreme în secţie. Polițistul burtos devine 
suspicios doar în momentul în care Marv întreabă, 
încontinuu, despre despăgubirea pentru mașina lui. 

— Acel Falcon albastru? întreabă polițistul. 

— Da, acela. 

— Sincer, fiule - mașina aceea este un adevărat dezastru. 
Este jalnică. 

— Ţi-am zis, i-am spus eu. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nici măcar nu are frână 
de mână. 

— Şi? 

— Şi ești norocos că nu primești amendă - nu poţi circula 
cu așa ceva. 

— Vă mulţumesc. 

Polițistul zâmbește. 

— Plăcerea este de partea mea. 


— Şi lasă-mă să-ţi dau un sfat. 

Suntem aproape de ușă, când ne dăm seama că polițistul 
nu a terminat încă de vorbit. Ne cheamă înapoi sau, cel 
puţin, îl cheamă pe Marv. 

— Da? răspunde Marv. 


— Fiule, de ce nu îţi cumperi o mașină nouă? 

Marv îl privește cu seriozitate pe bărbat. 

— Am motivele mele. 

— Care anume - nu ai bani? 

— O, nu, am bani. Ştiţi, eu lucrez. Reușește chiar să pară 
ipocrit. Doar că am alte priorităţi. Zâmbește, ca și cum doar 
un om mândru de o asemenea mașină ar face-o. În plus - 
îmi iubesc mașina. 

— Mi se pare corect, conchide polițistul. La revedere. 


— Ce priorităţi ai tu? îl întreb pe Marv după ce ieșim. 

Marv privește indiferent înainte. 

— Ed, taci din gură, spune el. Poate că astăzi ești un erou 
pentru cei mai mulţi oameni, dar pentru mine ești doar 
nenorocitul care mi-a spart geamul cu un glonţ. 

— Vrei să ţi-l plătesc 

Marv îmi zâmbește iar. 

— Nu. 

Ca să fiu sincer, este o ușurare. Mai degrabă aș muri, 
decât să dau un singur cent pentru mașina aia. 


La ieșirea din secţia de poliţie, ne așteaptă Audrey și 
Ritchie, dar nu sunt singuri, ci însoţiţi de reporteri, care fac 
foarte multe poze. 

— El este! strigă cineva și, până să răspund, mulțimea mă 
înconjoară și îmi pune întrebări. 

Răspund cât pot de repede, explicând din nou ce s-a 
întâmplat. Orașul în care trăiesc nu este mic și în mulţime 
se află oameni de la radio, de la televiziune și jurnaliști, 
care vor prezenta știri și vor scrie articole pentru ziua 
următoare. 

Îmi imaginez titlurile de pe prima pagină a ziarelor. 

„TAXIMETRISTUL DEVINE EROU” ar suna frumos, dar 
probabil că vor scrie ceva de genul „UN LOCALNIC 
AMĂRÂT FACE UN BINE”. Marv va râde copios când va citi 
așa ceva. 


După aproximativ zece minute de întrebări, mulţimea 
dispare și noi ne întoarcem la locul în care am parcat. 

Sub ștergător, lipit de parbriz, se află un bilet mare, cu o 
amendă. 

— Nenorociţii, spune Audrey, în timp ce Marv îl smulge și 
îl citește. 

Iniţial, ne duseserăm la bancă pentru ca Marv să-și poată 
depune salariul. Acum, poate folosi banii ca să plătească 
amenda. 

Ne străduim să dăm la o parte bucăţile de sticlă de pe 
scaune și intrăm. Marv încearcă de vreo opt ori să 
pornească motorul. Nu pornește. 

— Minunat, spune el. 

— Tipic, zice Ritchie. 

Eu și Audrey nu spunem nimic. 

Audrey ne dirijează, iar noi împingem. Ducem mașina 
înapoi la mine, deoarece locuinţa mea e cea mai aproape de 
oraș. 

Câteva zile mai târziu, aveam să primesc primul mesaj. 

lar acesta va schimba totul. 


2 € Sexulartrebui să fie ca 
matematica: începutul vieţii mele 


Să vă povestesc câte ceva despre viaţa mea. 

Cel puţin câteva nopţi pe săptămână, joc cărți. 

E obiceiul nostru. 

Jucăm un joc numit Annoyancei::, care nu este deosebit 
de greu și care e singurul pe care-l jucăm toţi cu plăcere, 
fără să ne enervăm prea mult. 

Marv, care nu tace niciodată, încearcă, în același timp, să 
fumeze trabucuri și să se bucure de joc. 

Ritchie, care e mereu liniștit, își încordează braţul drept, 
pe care are un tatuaj ridicol. Bea bere de la începutul și 


până la sfârșitul jocului și își atinge mustăţile, care par lipite 
în smocuri pe faţa lui cu trăsături de băieţel. 

Audrey. Audrey stă mereu lângă mine, indiferent de locul 
în care jucăm cărţi. Are părul blond, picioare subţiri și cel 
mai frumos zâmbet strâmb din lume și șolduri frumoase; îi 
place foarte mult să se uite la filme. Și ea lucrează ca 
taximetrist. 

Apoi, sunt eu. 


Înainte de a vă povesti despre mine, ar trebui să vă spun 
alte câteva lucruri: 

1. La nouăsprezece ani, Bob Dylan era un artist cunoscut 
în Greenwich Village, New York. 

2. Până să împlinească nouăsprezece ani, Salvador Dali 
pictase deja mai multe tablouri remarcabile, adevărate acte 
de rebeliune. 

3. La nouăsprezece ani, iniţiatoarea unei răscoale, loana 
d'Arc, era cea mai cunoscută femeie din lume. 

Şi apoi mai e și Ed Kennedy, tot de nouăsprezece ani... 

Chiar înainte de a avea loc jaful bancar, îmi analizasem 
viaţa. 

Taximetrist - și pentru asta, am minţit în legătură cu 
vârsta mea. (Trebuie să ai douăzeci de ani.) 

Fără o carieră adevărată. 

Nerespectat în comunitate. 

Nu aveam nimic. 

Mi-am dat seama că peste tot erau oameni care făceau 
lucruri măreţe, în timp ce eu urmam ordinele unui om de 
afaceri chel, pe nume Derek, și mă temeam de beţivii de 
vineri seara, care puteau să vomite în mașină sau să nu-mi 
plătească. De fapt, a fost ideea lui Audrey să încerc să fiu 
taximetrist. Nu i-a luat mult să mă convingă, mai ales 
pentru că eram îndrăgostit de ea de ani de zile. Nu am 
părăsit niciodată acest orășel satelit. Nu m-am dus la 
facultate. M-am dus la Audrey. 


„Ei bine, Ed - ce ai realizat cu adevărat în cei 
nouăsprezece ani ai tăi?”, mă întreb în mod constant. 

Răspunsul este simplu. 

Niciun rahat. 

Am vorbit cu câteva persoane despre asta, dar nu mi-au 
spus decât să încetez. Marv mi-a zis că eram un smiorcăit 
veritabil. Audrey mi-a spus că sunt cu douăzeci de ani prea 
tânăr pentru o criză a vârstei mijlocii, iar Ritchie pur și 
simplu m-a privit ca și când aș fi vorbit limbi străine. Când 
am discutat cu mama despre asta, ea mi-a spus: 

— O, Ed, de ce nu plângi puţin? 

O să vă placă de mama. Aveţi încredere în mine. 

Locuiesc într-o magherniţă pe care am închiriat-o ieftin. 
La puţin timp după ce m-am mutat, am aflat de la agentul 
imobiliar că proprietarul era șeful meu, mândrul fondator și 
director al companiei de taxiuri pentru care lucrez: 
VACANT TAXIS. Este o firmă dubioasă, ca să nu spun mai 
multe. Nici eu, nici Audrey nu am avut probleme în a-i 
convinge că eram destul de în vârstă și de experimentați ca 
să ne angajeze. Modifici câteva numere din certificatul tău 
de naștere, apari cu ceea ce pare a fi un permis de 
conducere și ești aranjat. Deoarece duceau lipsă de 
personal, am fost angajaţi într-o săptămână. Fără să ne 
verifice scrisorile de referinţă. Fără tam-tam. Este 
surprinzător ce poţi obţine cu ajutorul șmecheriilor și al 
înșelăciunii. Așa cum a spus Raskolnikov odată: „Când 
raţiunea nu îţi oferă nicio soluţie, te ajută diavolul!” În cel 
mai bun caz, pot aspira la titlul de „Cel mai tânăr 
taximetrist” din aceste părţi - un șofer minune; e genul de 
eșec, de neîmplinire care dă contur vieţii mele. Audrey este 
mai mare decât mine cu câteva luni. 

Șandramaua în care locuiesc este destul de aproape de 
oraș și, de vreme ce nu mi se dă voie să merg cu taxiul 
acasă, am ceva de mers pe jos până la serviciu. Asta dacă 
nu cumva mă duce Marv cu mașina. Motivul pentru care nu 
am o mașină proprie este faptul că merg cu taxiul toată ziua 


sau toată noaptea, ducând clienţii unde au nevoie. În timpul 
meu liber, ultimul lucru pe care aș avea chef să-l fac ar fi să 
conduc și mai mult. 

Orășelul satelit în care trăim noi este unul obișnuit. Se 
află dincolo de marginea metropolei și are și părţi bune, și 
părţi rele. Sunt sigur că nu veţi fi surprinși să aflaţi că eu 
provin dintr-o parte rea. Întreaga mea familie a crescut în 
nordul extrem al orașului, care e ca un fel de secret murdar 
al fiecăruia. În acea parte de oraș, sunt multe adolescente 
însărcinate, o mulţime de taţi nemernici, șomeri, și mame 
ca a mea, care fumează, beau și ies în public purtând cizme 
Ugg. Casa în care am crescut era o magherniţă nenorocită, 
dar am rămas acolo până când Tommy, fratele meu, a 
terminat școala și a intrat la universitate. Uneori, îmi dau 
seama că aș fi putut face și eu același lucru, dar am fost 
prea leneș la școală, întotdeauna citeam cărţi, în loc să fac 
exerciţii la matematică sau să învăţ la alte materii. Probabil 
că aș fi putut să am o meserie, dar aici nu se iau ucenici, 
mai ales din cei ca mine. Din cauza lenei mele, menţionate 
anterior, nu am fost bun la învăţătură, cu excepţia limbii 
engleze, și asta doar pentru că citeam. De vreme ce tata ne- 
a băut toţi banii, de îndată ce am terminat școala, am intrat 
direct în câmpul muncii. Am început prin a lucra într-un 
local obscur unde se vindeau hamburgeri, al cărui nume nu- 
| menţionez, de rușine. Apoi am sortat dosare în biroul 
prăfuit al unui contabil, care s-a închis la câteva săptămâni 
după ce m-am angajat. Şi, în sfârșit, punctul culminant al 
istoriei locurilor mele de muncă de până acum. 

Lucrez ca taximetrist. 

Am un coleg de cameră. Numele lui este Portarul'4: și are 
șaptesprezece ani. Stă la ușa cu plasă, cu blana neagră în 
bătaia razelor de soare. Ochii lui bătrâni strălucesc. 
Zâmbește. I se spune Portarul pentru că, încă de la o vârstă 
fragedă, i-a plăcut foarte mult să stea lângă ușa de la 
intrare. Acolo stătea acasă și, acum, în maghernița mea, tot 
acolo stă. Îi place să stea unde este cald și plăcut și nu lasă 


pe nimeni să intre, iar acest lucru se datorează faptului că 
este prea bătrân ca să se mai deplaseze. Este o corcitură de 
ciobănesc german cu rotweiller și miroase groaznic; e o 
duhoare de care nu-l pot scăpa. De fapt, cred că din cauza 
asta niciunul dintre prietenii mei cu care joc cărţi nu intră 
niciodată în casă. E de ajuns să simtă mirosul câinelui prima 
dată și totul ia sfârșit. Niciun joc nu se prelungește 
îndeajuns, cât să-i facă să rămână și să joace până la capăt. 
Am încercat chiar să îl încurajez să folosească un soi de 
deodorant. L-am frecat la subraţ cu cantităţi enorme. L-am 
dat peste tot cu un fel de spray Norsca și nu a avut niciun 
alt efect, în afară de a-l face să miroasă și mai urât. În acea 
vreme, a mirosit ca o toaletă scandinavă. 

Înainte, a fost câinele tatei, dar, când bătrânul a murit, în 
urmă cu aproximativ șase luni, mama mi l-a dat mie. Se 
săturase să-l mai vadă stând pe spaţiul verde de sub 
sârmele pentru rufe. 

(„Ar putea sta oriunde, în curtea asta mare! spunea ea. 
Dar unde stă el?” Răspundea singură la întrebare: „Chiar 
sub rufele mele nenorocite”.) 

Așa că, atunci când am plecat, l-am luat cu mine. 

În magherniţa mea. 

La ușa lui. 

Şi este fericit. 

La fel ca mine. 

E fericit când lumina soarelui pătrunde prin ușa cu plasă 
și-l încălzește. E bucuros să doarmă acolo și să se mute mai 
în faţă, când încerc să închid noaptea ușa de lemn. În 
asemenea momente, îl iubesc al naibii de mult. Oricum îl 
iubesc la nebunie. Dar, Dumnezeule, ce mai pute! Presupun 
că va muri în curând. Luând în considerare vârsta lui, mă 
aștept la asta. Nu știu cum voi reacţiona. Își va înfrunta 
moartea placidă și se va duce pe lumea cealaltă, fără să 
scoată un sunet. În mare parte, îmi imaginez că mă voi 
ghemui la ușă, că-l voi lua în braţe și voi plânge de mama 
focului în duhoarea blănii lui. Voi aștepta să se trezească, 


dar el nu o va face. Îl voi îngropa, îl voi duce afară, simțind 
cum trupul i se răcește, în timp ce orizontul se destramă și 
se prăbușește în curtea mea din spate. Pentru moment, 
însă, e în regulă. Văd că respiră. Doar miroase ca și când ar 
fi mort. 

Am un televizor, care are nevoie de timp să se 
încălzească, un telefon care nu sună aproape niciodată și un 
frigider care bâzâie ca un radio. 

Deasupra televizorului, se află o fotografie cu familia 
mea, făcută cu mulţi ani în urmă. 

De vreme ce nu prea mă uit la televizor, privesc, din când 
în când, poza. Cu toate că se prăfuiește cu fiecare zi care 
trece, e un spectacol destul de bun. În fotografie apar o 
mamă, un tată, două surori, eu și un frate mai mic. Jumătate 
zâmbim, jumătate nu. Îmi place. 

În ceea ce privește familia mea, mama e acel gen de 
femeie dură, pe care nu ai putea să o omori cu un topor. De 
asemenea, s-a cam obișnuit să înjure, dar vă voi povesti mai 
mult despre asta mai târziu. 

Așa cum am mai spus, tatăl meu a murit în urmă cu 
aproximativ jumătate de an. Era un om simplu, singuratic, 
simpatic și un băutor înrăit. Aș putea spune că traiul cu 
mama mea nu era ușor și că asta l-a îndemnat să bea, dar 
nu există scuze. Poţi să le inventezi, dar nu le crezi. 
Serviciul lui consta în a livra mobilă. Când a murit, l-au găsit 
în camion, stând pe un șezlong vechi. Stătea acolo, mort și 
relaxat. Au spus că încă mai erau multe lucruri de 
despachetat. Au crezut că stătea degeaba. Îi cedase ficatul. 

Fratele meu, Tommy, a avut cele mai multe reușite. Este 
cu un an mai tânăr decât mine și se duce la universitate, în 
oraș. 

Surorile mele sunt Leigh și Katherine. 

Când Katherine a rămas însărcinată la șaptesprezece ani, 
am plâns. Pe atunci, aveam doisprezece ani. Curând după 
aceea, s-a mutat de acasă. Nu a fost dată afară, nu a fost 


nimic de genul acesta. A plecat și s-a căsătorit. Atunci, a fost 
un mare eveniment. 

Nu au fost probleme când a plecat Leigh, un an mai 
târziu. 

Ea nu era însărcinată. 

Astăzi, sunt singurul care a rămas aici. loţi ceilalți au 
plecat în metropolă și locuiesc acolo. Tommy s-a descurcat 
de minune. E pe cale să devină avocat. Îi doresc mult noroc. 
Vorbesc serios. 

Lângă acea fotografie de pe televizor, mai este una cu 
mine, Audrey, Marv și Ritchie. Crăciunul trecut, am setat 
cronometrul aparatului de fotografiat al lui Audrey și iată- 
ne. Marv cu ţigara. Ritchie zâmbind pe jumătate. Audrey 
râzând. Și eu ţinând cărţile de ioc, continuând să mă uit la 
cea mai proastă mână din istoria Crăciunului. 


Gătesc. 

Mănânc. 

Îmi spăl rufele, dar nu prea le calc. 

Trăiesc în trecut și cred că Cindy Crawford este, de 
departe, cel mai bun supermodel. 

Aceasta este viaţa mea. 


Am părul închis la culoare, ochi de culoarea cafelei și 
sunt pe jumătate bronzat. Mușchii mei sunt de o mărime 
normală. Ar trebui să stau mai drept, dar nu o fac. Stau cu 
mâinile în buzunar. Cizmele mi se destramă, dar încă le 
port, pentru că le preţuiesc și le iubesc. 

Destul de des, mă încalţ cu ele și ies afară. Uneori mă duc 
la râul care traversează orașul sau fac o plimbare până la 
cimitir, să-l văd pe tata. Portarul vine cu mine, desigur, dacă 
este treaz. 

Ce-mi place cel mai mult este să mă plimb alături de 
Portar, cu mâinile în buzunare și să pretind că Audrey este 
lângă mine. 


Când îmi imaginez acest lucru, ne văd întotdeauna din 
spate. 

Strălucirea se transformă în întuneric. 

Audrey. 

Portarul. 

Eu. 

Iar eu o ţin de mână pe Audrey. 

Încă nu am scris un cântec demn de reputaţia lui Dylan și 
nici nu am încercat să pictez primul meu tablou suprarealist 
și mă îndoiesc de faptul că aș putea da startul unei revoluţii, 
chiar dacă m-aș strădui - pentru că, mai presus de orice, 
sunt un nemernic inadaptat, cu toate că sunt înalt și 
costeliv. În plus, sunt și moale. 

În mare parte, cred că cele mai bune momente sunt cele 
în care joc cărţi sau în care las un client și mă îndrept 
înapoi spre casă, poate din oraș sau de undeva dintr-o zonă 
mai nordică. Geamul este dat în jos, vântul își trece 
degetele prin părul meu, iar eu zâmbesc orizontului. Apoi 
intru în oraș și în parcarea de la VACANT TAXIS. Uneori 
urăsc sunetul pe care-l scoate o portieră trântită. 


După cum am mai spus, o iubesc nespus de mult pe 
Audrey. 

Pe Audrey, care a făcut sex cu o mulțime de bărbaţi, dar 
niciodată cu mine. Mi-a spus mereu că mă place prea mult 
ca să o facă cu mine și, personal, nu am încercat niciodată 
să o dezbrac și să o fac să tremure în faţa mea. Îmi este 
prea frică. V-am spus deja că sunt destul de patetic când 
vine vorba despre sex. Am avut una sau două prietene și nu 
au fost chiar încântate de mine în această privinţă. Una din 
ele mi-a zis că eram cel mai neîndemânatic tip pe care l-a 
întâlnit vreodată. Cealaltă râdea mereu când încercam câte 
ceva nou cu ea, ceea ce nu mă ajuta prea mult și, nu după 
mult timp, m-a părăsit. 

Din punctul meu de vedere, sexul ar trebui să fie ca 
matematica. 


Ca la scoală. 

Nimănui nu-i pasă dacă nu este bun la matematică. Ba 
chiar se laudă cu asta. Ar trebui să spună oricui: „Da, sunt 
destul de bun la engleză și științe, dar sunt absolut 
execrabil la matematică”. Și alţii ar trebui să râdă și să zică: 
„Da, și eu sunt la fel. Nu am nicio idee ce-i cu algoritmul ăla 
de rahat”. 

Ar trebui să poţi spune același lucru și despre sex. 

Ar trebui să poţi spune mândru: „Da, habar n-am ce-i și 
cu porcăria aia de orgasm. Mă pricep la orice altceva, dar 
când vine vorba despre asta, nu știu nimic”. 

Totuși, nimeni nu spune așa ceva. 

Nu poţi spune. 

Mai ales bărbaţii. 

Noi, bărbaţii, credem că trebuie să fim buni în pat, așa că 
sunt aici să vă spun că eu sunt stângaci. De asemenea, ar 
trebui să vă explic că eu cred, sincer, că și modul meu de a 
săruta lasă de dorit. Una din acele prietene a încercat odată 
să mă înveţe cum să sărut, dar, în final, a renunţat. Simt că 
limba mea nu-și face treaba, dar ce pot să fac? 

E doar sex. 

Cel puţin, asta îmi spun în sinea mea. 

Mint foarte mult. 

Totuși, revenind la Audrey, ar trebui să mă simt cu 
adevărat bine de vreme ce nici măcar nu vrea să mă atingă, 
pentru că mă place mai mult decât pe oricine altcineva. 
Este perfect normal, nu-i așa? 

Când este tristă sau deprimată, îi disting, în umbră, 
silueta prin fereastra din față a magherniţei mele. Intră și 
bem bere ieftină ori vin sau ne uităm la un film; uneori, și 
bem, și ne uităm la film. Vizionăm ceva vechi și lung, ca 
Ben-Hur, cu care ne prinde noaptea. Ea stă lângă mine pe 
canapea, în cămașa ei de flanel și în blugii pe care i-a 
transformat în pantaloni scurţi și, în cele din urmă, când 
adoarme, îi aduc o pătură și o învelesc. 

O sărut pe obraz. 


Îi mângâi părul. 

Mă gândesc la faptul că locuiește singură, ca și mine, că 
nu a avut niciodată o familie adevărată și că face doar sex. 
Nu lasă dragostea să-i stea în cale. Cred că a avut odată o 
familie, dar una în care toţi se băteau ca nebunii. Și pe aici 
sunt destule asemenea cazuri. Cred că și-a iubit familia, dar 
aceasta nu a făcut decât să o rănească. 

De aceea, ea refuză să iubească. 

Pe oricine. 

Presupun că se simte mai bine așa și cine poate să o 
judece? 

Când doarme pe canapeaua mea, mă gândesc la toate 
aceste lucruri. De fiecare dată. O învelesc, apoi mă bag în 
pat și visez. 

Cu ochii deschiși. 


3 * Asul de caro 


În ziarele locale, s-au scris câteva articole despre jaful de 
la bancă, despre cum m-am luptat cu hoţul ca să-i iau arma, 
după ce l-am pus pe fugă. Lipic, pe bune. Ştiam că vor 
exagera. 

La masa din bucătărie, citesc câteva dintre ele, iar 
Portarul mă privește ca de obicei. Nici nu i-ar păsa dacă aș 
fi un erou. Câtă vreme își mănâncă cina la timp, nu are 
absolut nicio grijă. 

Mama vine în vizită, iar eu îi ofer o bere. Îmi spune că e 
mândră de mine. În opinia ei, toţi copiii s-au descurcat 
destul de bine, cu excepţia mea, dar, cel puţin acum, ochii îi 
strălucesc cu o urmă de mândrie, chiar dacă numai pentru 
o zi sau două. 

„Acela era fiul meu, mi-o imaginez explicându-le 
oamenilor pe care-i întâlnește pe stradă. V-am spus că într-o 
bună zi va realiza ceva.” 


Desigur, Marv și Ritchie vin și ei la mine. 

Chiar și Audrey mă vizitează, cu un ziar ţinut strâns sub 
braţ. 

În fiecare articol, sunt prezentat ca Ed Kennedy, 
taximetristul de douăzeci de ani, deoarece i-am minţit pe 
toţi reporterii în legătură cu vârstă mea. Dacă minţi o dată, 
minţi în continuare. Toţi știm asta. 

Chipul meu uluit apare peste tot pe primele pagini și 
chiar un tip de la o emisiune radio vine și-mi ia un interviu 
în sufrageria mea. Beau o cafea împreună cu el, dar fără 
lapte, deoarece m-a oprit când am vrut să mă duc să aduc. 


Este marţi seară când ajung de la serviciu acasă și scot 
corespondenţa din cutia poștală. Pe lângă facturile de la 
gaz, energie electrică și alte hârțoage neînsemnate, găsesc 
un plic mic. Îl arunc pe masă, alături de celelalte plicuri și 
uit de el. Numele meu este mâzgălit și mă întreb despre ce 
ar putea fi vorba. Chiar și când îmi pregătesc sendvișul cu 
friptură și salată îmi spun să mă duc în camera de zi și să-l 
deschid cât mai curând. Dar tot uit. 

E destul de târziu când, în cele din urmă, îmi fac timp de 
el. 

Simt. 

Simi ceva. 

Când ţin plicul în mână și încep să-l deschid, ceva îmi 
curge printre degete. Este o noapte obișnuită de 
primăvară, rece. 

Tremur. 

Îmi văd reflecţia în ecranul televizorului și în fotografia 
familiei mele. 

Portarul sforăie. 

Briza se simte mai intens. 

Frigiderul bâzâie. 

Pentru o clipă, se pare că totul se oprește să mă 
privească în timp ce scot din plic o carte de joc veche. Este 
Asul de Caro. 


În reflexia luminii din camera de zi, ţin cartea ușor, ca și 
când aș fi putut s-o rup sau s-o șifonez. Cele trei adrese pe 
care le conţine par a fi scrise de aceeași persoană care a 
scris pe plic. Le citesc încet, cu atenţie. O senzaţie stranie 
mă cuprinde. Mă invadează și aleargă prin mine, făcându- 
mă să mă frământ. Citesc: 


Str. Edgar nr. 45, miezul nopții 
Bd. Harrison, nr. 13, 6 p.m. 
Str. Macedoni, nr. 6, 5.30 a.m. 


Dau perdeaua la o parte, ca să privesc afară. 

Nimic. 

Trec de Portar și ies pe veranda din faţă. 

— E cineva acolo? strig eu. 

Dar, din nou, nu e nimic. 

Briza bate într-o altă direcţie - aproape rușinată că mă 
privise -, iar eu rămân în picioare, pe verandă. 

Singur. Cu cartea în mână. Nu cunosc adresele pe care le 
deţin sau, cel puţin, nu cu exactitate. Ştiu străzile, dar nu și 
casele. 

Fără îndoială, este cel mai ciudat lucru care mi s-a 
întâmplat vreodată. 

„Cine mi-ar trimite așa ceva? mă întreb în sinea mea. Ce 
am făcut ca să primesc, în cutia mea poștală, o carte de joc 
veche, pe care sunt mâzgălite niște adrese ciudate?” Intru 
în casă și mă așez la masa din bucătărie. Încerc să-mi dau 
seama ce se întâmplă și cine ar putea fi persoana care mi-a 
trimis, prin poștă, o părticică dintr-un destin. Diverse 
chipuri încep să mi se perinde prin faţa ochilor. 

„Oare să fie Audrey? Marv? Ritchie? Mama?” Nu am nici 
cea mai mică idee. 

O parte din mine mă sfătuiește să o arunc - să o arunc în 
coș și să uit de cartea de joc. Totuși, simplul gând de ao 
arunca așa mă face să mă simt vinovat. 

„Poate că așa trebuie să fie”, cred eu. 


Portarul vine spre mine și o adulmecă. 

La naiba, îi pot citi gândurile. Am crezut că ar putea fi 
ceva de mâncare. După ce o adulmecă pentru ultima dată, 
se oprește pentru un moment și se gândește la ce i-ar 
plăcea să facă în continuare. Ca de fiecare dată, se 
îndreaptă șovăind spre ușă, se întoarce la o sută optzeci de 
grade și se întinde. Costumul lui de blană neagră și aurie îl 
face să se simtă confortabil. Ochii mari și strălucitori i se 
închid. Își întinde labele pe covorul vechi. 

Mă privește fix. 

Îl privesc și eu. 

Fi bine? îi citesc gândurile. Ce dracu” vrei? 

Nimic. 

Bine. 

Bine. 

Şi o lăsăm baltă. 

Asta nu schimbă cu nimic faptul că încă ţin în mâini Asul 
de Caro, gândindu-mă. 


„Sună pe cineva”, îmi spun în sinea mea. 

Telefonul mi-o ia înainte. Sună. Poate că acesta e 
răspunsul pe care l-am tot așteptat. 

Ridic receptorul și mi-l îndes în ureche. Mă doare, dar 
ascult cu atenţie. Din păcate, e mama. 

— Ed? 

Aș recunoaște vocea asta oriunde. Vocea și pe femeia 
care ţipă la telefon, negreșit, de fiecare dată. 

— Da, bună, draga mea. 

— Nu mă lua pe mine cu „Da, bună, draga mea”, 
nenorocit mic! Minunat. Ai uitat ceva astăzi? 

Mă gândesc la întrebare, încercând să-mi aduc aminte. 
Nu-mi vine nimic în minte. Nu văd decât cartea de joc, pe 
care o întorc pe-o parte și pe alta. 

— Nu cred. 

— Tipic! 


Începe să-și iasă din minţi. Se enervează, asta ca să nu 
spun mai mult. 

— Ed, trebuia să-mi iei măsuţa de cafea de la KC 
Furniture. 

Scuipă cuvintele. Sunt tari și umede. 

— Mare cretin mai ești! 

Este adorabilă, nu-i așa? 

După cum v-am dat de înţeles mai devreme, mama cam 
obișnuiește să înjure. Înjură toată ziua, în fiecare zi, 
indiferent de starea pe care o are, indiferent dacă este 
fericită, tristă sau nepăsătoare. Dă vina pe Ilommy, fratele 
meu și, desigur, pe mine. Spune că atunci când eram mici, 
înjuram de mama focului când jucam fotbal în curtea din 
spate. 

„Am renunţat să încerc să vă opresc, îmi spune 
întotdeauna. Așa că m-am gândit să înjur și eu, de vreme ce 
nu vă pot face să încetaţi.” 

Dacă reușesc să port o conversaţie fără să fiu numit 
labagiu sau cretin cel puţin o dată, sunt cel mai tare. Partea 
cea mai rea este naturaleţea cu care accentuează 
înjurăturile. De fiecare dată când mă înjură, cuvintele îi ies 
din gură ca un scuipat, ca și cum ar vrea să mă nimerească. 

Și acum mă înjură, chiar dacă nu o ascult. 

Redevin atent. 

— .. și ce ar trebui să fac mâine, Ed, când doamna 
Faulkner va veni să bem ceaiul de dimineaţă? Să îi spun, 
pur și simplu, să-și pună cana pe podea? 

— Mamă, dă vina pe mine. 

— Să fii sigur că așa voi face, se răstește ea. Îi voi spune 
că Ed Cretinul a uitat să-mi ia măsuţa de cafea. 

Ed Cretinul. 

Urăsc să îmi spună așa. 

— Nu te îngrijora, mamă. 

Ea continuă să mai vorbească o bună bucată de vreme, 
dar eu mă concentrez din nou asupra Asului de Caro. 
Strălucește în mâna mea. 


Îl ating. 

Îl ţin. 

Îi zâmbesc. 

Această carte de joc are o aură, care mi-a fost dată mie. 
Nu lui Ed Cretinul. Mie - adevăratului Ed Kennedy. 
Viitorului Ed Kennedy, care nu va mai fi un taximetrist lipsit 
de speranţă. 

Ce voi face cu ea? 

Cine voi fi? 

—Ed? 

Nu răspund. 

Încă mă mai gândesc. 

— Ed?! strigă mama. 

Revin uimit, în conversaţie. 

— Mă asculţi? 

— Da... da, desigur. 

Strada Edgar, numărul 45... Bulevardul Harrison, 
numărul 13... Strada Macedoni, numărul 6... 

— Mamă, îmi pare rău, îi spun din nou. Pur și simplu am 
uitat - am avut multe curse astăzi. Am lucrat mult în oraș. O 
voi lua mâine, bine? 

— Ești sigur? 

— Da. 

— Nu ai să uiţi? 

— Nu. 

— Bine. La revedere. 

— Hei, așteaptă! mă grăbesc să strig în telefon. 

Revine. 

— Ce este? 

Mă strofoc să deschid gura, dar trebuie să o întreb. De 
carte. Am decis că ar trebui să-i întreb pe toţi cunoscuții 
despre care cred că ar fi putut să mi-o trimită. Pot, la fel de 
bine, să încep cu mama. 

— Da, ce e? mă întreabă iar, puţin mai tare de această 
dată. 


Spun cuvintele care, în lupta lor de a rămâne nerostite, 
mi se agaţă de buze. 

— Mamă, mi-ai trimis azi ceva prin poștă? 

— Ca de exemplu? 

Mă opresc pentru un moment. 

— Ceva mic... 

— Ce anume, Ed? Chiar nu am timp de așa ceva. 

În regulă. Trebuie să o spun: 

— O carte de joc - Asul de Caro. 

E liniște la celălalt capăt al liniei. Se gândește. 

— Ei bine? întreb eu. 

— Ei bine, ce? 

— Tu mi-ai trimis-o? 

Îmi dau seama că i-a ajuns. Simt cum, exasperată, își 
întinde o mână prin linia de telefon și mă scutură. 

— Desigur că nu! ripostează ea. De ce m-aș obosi să îţi 
trimit prin poștă o carte de joc? Ar fi trebuit să îţi trimit un 
bileţel, ca să nu uiţi să-mi iei - șuieră din nou - AFURISITA 
DE MĂSUŢĂ DE CAFEA! 

— Bine, bine... 

De ce sunt încă atât de calm? 

O fi din cauza cărţii? 

Nu știu. 

Dar apoi, da, îmi dau seama. E pentru că așa sunt 
întotdeauna. Mult prea calm pentru binele meu. Ar trebui 
să-i zic vacii bătrâne să tacă, dar nu îi spun și nici nu îi voi 
spune vreodată. La urma urmei, nu poate avea o asemenea 
relaţie cu niciun alt copil al ei. Doar cu mine. Le pupă 
picioarele de fiecare dată când vin în vizită (ceea ce nu e 
prea mult), iar ei pleacă din nou. Cu mine, cel puţin, 
lucrurile sunt constante. 

— Bine, mamă, am vrut să mă asigur că nu ai fost tu, îi 
spun. Nimic mai mult. Mi s-a părut ciudat să primesc așa 
ceva în... 

— Ed? mă întrerupe cu o voce total plictisită. 

— Da? 


— Încetează. 

— Bine, ne vedem mai târziu. 

— Da, da. 

Punem receptoarele în furcă. 

Blestemata de măsuţă de cafea. 

Ştiam că am uitat ceva, în drumul meu de la VACANT 
TAXIS spre casă. Mâine, bătrâna doamnă Faulkner o va 
vizita pe mama, dorind să vorbească despre cât am fost de 
curajos acum câteva zile, la bancă. Nu va auzi decât că am 
uitat să-i aduc măsuţa de cafea. Oricum, încă nu știu cum 
voi reuși să o fac să încapă în taxi. 

Îmi impun să nu mă mai gândesc la asta. Este irelevant. 
Trebuie să îmi concentrez atenţia asupra motivului pentru 
care această carte a apărut în cutia mea poștală și să aflu 
de unde a fost trimisă. 

De la o persoană pe care o cunosc. 

Asta e sigur. 

Mi-a trimis-o cineva care știe că joc cărți tot timpul. Ceea 
ce înseamnă că ar trebui să fie Marv, Audrey sau Ritchie. 

Marv iese sigur din calcul. Nu ar putea fi vorba despre el. 
Nu ar avea niciodată atât de multă imaginaţie. 

Apoi, ar putea fi Ritchie. Foarte puţin probabil. Nu pare 
genul de om care să facă așa ceva. 

Audrey. 

Îmi spun că este foarte puţin probabil să fie vorba despre 
Audrey, dar nu sunt sigur. 

Intuiţia îmi zice că niciunul dintre ei nu mi-a trimis cartea 
de joc. 

Uneori jucăm cărţi pe veranda din faţa casei mele sau pe 
veranda casei unei alte persoane. Am fi putut fi văzuţi de 
sute de oameni aflaţi în trecere pe acolo. Rareori, când ne 
certăm, oamenii râd și ne întreabă, râzând, cine trișează, 
cine câștigă și cine se smiorcăie. 

Așadar, ar putea fi oricine. 


Nu închid un ochi în noaptea asta. 


Nu fac decât să mă gândesc. 

Dimineaţă mă trezesc mai devreme decât de obicei și 
pornesc prin oraș cu Portarul și cu o hartă a străzilor, 
pentru a găsi fiecare casă. Cea de pe strada Edgar este o 
adevărată epavă și se află chiar în capătul acesteia. Casa de 
pe bulevardul Harrison este cam veche, dar e curată. În 
grădina din faţă, are un strat de flori cu trandafiri, chiar 
dacă iarba este veștejită. Locuinţa de pe strada Macedoni 
se află în partea de deal orașului. În zona celor mai bogaţi. 
E o casă cu două etaje și cu o alee abruptă. 

Plec la serviciu gândindu-mă la toate acestea. 

Seara, după ce îi livrez mamei măsuţa de cafea, mă duc 
acasă la Ritchie ca să jucăm cărţi. Le spun. Tuturor, în 
același timp. 

— O ai la tine? întreabă Audrey. 

Dau din cap, în semn că nu. 

Seara trecută, înainte să mă duc la culcare, am pus-o în 
sertarul de sus al biroului din dormitorul meu. Nimic nu o 
atinge şi nimeni nu suflă în apropierea ei. În afară de cartea 
de joc, în acel sertar nu se mai află nimic. 

— Nu a fost niciunul dintre voi, nu-i așa? întreb eu. 

Mi-e clar că nu am cum să evit întrebarea. 

— Eu? întreabă Marv. Cred că știm cu toţii că nu mă duce 
mintea să fac așa ceva. Ridică din umeri. În plus, nu aș 
investi atât de mult pentru ceva ce îți place ţie, Ed. Domnul 
cu argumentul, ca de obicei. 

— Exact, confirmă Ritchie. Marv este mult prea din topor 
ca să facă un asemenea lucru. 

Acum, după ce și-a făcut cunoscută părerea, tace. 

Îl privim toţi. 

— Ce e? întreabă el. 

— Tu i-ai trimis cartea, Ritchie? îl chestionează Audrey. 

Arată cu degetul spre Marv. 

— Dacă el este prea prost, eu sunt prea leneș. Își întinde 
braţele în faţă. Uitaţi-vă la mine - trăiesc din ajutorul 


financiar dat de guvern. Jumătate din zi mi-o petrec la casa 
de pariuri, încă locuiesc împreună cu ai mei... 

Ca să vă pun la curent, numele lui Ritchie nici măcar nu 
este Ritchie, ci Dave Sanchez. Îi spunem Ritchie pentru că 
are un tatuaj cu Jimi Hendrix pe braţul drept, dar toată 
lumea e de părere că seamănă mai mult cu Richard Pryor. 
Așadar, i se zice Ritchie. Toţi râd și spun că, dacă și l-ar 
tatua pe Gene Wilder pe celălalt braţ, va avea combinaţia 
perfectă. Cei doi au alcătuit un duo dinamic. Ce argumente 
poţi să aduci în faţa unor filme precum Stir Crazy și See No 
Evil, Hear No Evil3:? 

Exact. 

Nu poţi. 

Dar, dacă îl veţi întâlni vreodată, să nu-i menţionaţi 
chestia cu Gene Wilder. Aveţi încredere în mine. E singurul 
lucru pe care nu-l suportă și care-l face pe Ritchie să o ia 
razna. Mai ales atunci când este beat. 

Are pielea închisă la culoare și e mereu nebărbierit. Părul 
este creţ și de culoarea noroiului, iar ochii îi sunt negri, dar 
prietenoși. Nu le spune oamenilor ce să facă și are 
pretenţia ca și ei să-l lase în pace și poartă zilnic aceeași 
pereche de blugi prespălaţi - asta dacă nu cumva are mai 
multe perechi la fel. Nu m-am gândit niciodată să-l întreb. 

Îl auzi mereu când se apropie, deoarece merge cu 
bicicleta. Are o Kawasaki sau așa ceva. E vopsită în negru și 
roșu. În cea mai mare parte a timpului, vara, merge fără 
geacă, pentru că așa s-a obișnuit încă de când era copil. 
Poartă tricouri simple sau cămăși demodate, pe care le 
împarte cu tatăl său. 

Continuăm să-l privim fix. 

Se enervează și acum își întoarce capul, alături de mine 
și de Marv, spre Audrey. 

— În regulă. Își ia apărarea. Aș spune că, dintre noi toţi, e 
cel mai puţin probabil ca eu să mă fi gândit la ceva atât de 
ridicol... 

— Nu este ridicol, spun eu. 


Aproape că apăr cartea de joc, ca și când ar fi o parte din 
mine. 

— Pot să continui? zice ea. 

Dau din cap aprobator. 

Bine. Acum, după cum spuneam - cu siguranţă nu eu am 
trimis-o. Totuși, am o teorie referitoare la modul și motivul 
pentru care a ajuns în cutia ta poștală. 

O așteptăm să își adune gândurile. 

Ea continuă: 

— "Totul începe cu jaful care a avut loc la bancă. Cineva a 
citit despre el în ziar și s-a gândit: „Ia uite, un băiat potrivit. 
Ed Kennedy. Exact genul de persoană de care are nevoie 
acest oraș”. Zâmbește, dar devine serioasă aproape 
imediat. Ed, ceva urmează să se întâmple la fiecare dintre 
adresele de pe acea carte și tu va trebui să reacţionezi. 

Mă gândesc și decid. 

Vorbesc: 

— Păi, asta nu e chiar bine, nu? 

— De ce nu? 

— De ce nu? Dacă dau peste oameni care se bat și va 
trebui să-i opresc? Nu e chiar un lucru neobișnuit pe aici, 
nu-i așa? 

— Presupun că e posibil. 

Mă gândesc la prima casă. 

Strada Edgar, numărul 45. 

Nu-mi imaginez că se întâmplă lucruri prea bune într-o 
cocină ca aia. 

Nu mă mai gândesc la carte tot restul serii, iar Marv 
câștigă trei jocuri la rând. Ca de obicei, se laudă. 

Trebuie să recunosc cinstit că nu-mi place când Marv 
câștigă. E un lăudăros nenorocit. Un bastard lăudăros, care 
fumează trabuc. 

Ca și Ritchie, încă locuiește cu părinţii. Lucrează 
împreună cu tatăl său, ca tâmplar. Într-adevăr, muncește 
mult, cu toate că nu cheltuiește un ban din ce câștigă. Nici 
măcar pe trabucuri. Le fură de la bătrânul lui. Marv e un 


zgârcit cum nu s-a mai văzut. Un zgârie-brânză în toată 
regula. 

Are un păr blond și des, aproape încâlcit, poartă o 
pereche de pantaloni de la un costum vechi, pentru confort 
și se joacă cu cheile, în buzunar. Întotdeauna pare să râdă 
sarcastic de ceva anume, în secret. Am crescut împreună; 
acesta e singurul motiv pentru care suntem prieteni. De 
fapt, are o mulţime de alte cunoștințe. În primul rând, joacă 
fotbal în timpul iernii și așa și-a făcut câţiva amici. În al 
doilea rând — și principalul motiv pentru care are atâtea 
cunoștințe - e faptul că se poartă ca un idiot. Aţi sesizat că 
idioţii au mulţi prieteni? 

Este doar o observaţie. 

Totuși, nimic din toate acestea nu mă ajută. Dacă mă iau 
de Marv, nu rezolv problema Asului de Caro. 

Nu pot să o evit, oricât de mult aș încerca. 

Întotdeauna vine lângă mine și mă face să o recunosc. 

Trag o concluzie. 

Îmi spun: 

„Ed, trebuie să începi curând. Strada Edgar, numărul 45. 
Miezul nopţii”. 

E o seară de miercuri. Târziu. 

Stând cu Portarul pe veranda din faţă, lumina lunii se 
revarsă asupra mea. 

Audrey vine în vizită și-i spun că încep de mâine-noapte. 
Este o minciună. O privesc și mi-aș dori să putem merge 
înăuntru și să facem dragoste pe canapea. 

Să ne afundăm unul în celălalt. 

Să ne lăsăm pradă unul altuia. 

Să ne transformăm. 

Totuși, nu se întâmplă nimic. 

Stăm pe verandă, bem niște alcool ieftin și de rahat pe 
care l-a adus ea, iar eu îmi plimb picioarele pe blana 
Portarului. 

Iubesc picioarele slăbănoage ale lui Audrey. Le privesc o 
clipă. 


Se uită la lună. Acum e mai sus, a răsărit. 

Eu ţin iar cartea în mână. O citesc și mă pregătesc. 

„Nu se știe niciodată, îmi spun în sinea mea. Poate că, 
într-o zi, se vor găsi câţiva oameni care să spună «Da, Dylan 
era cât pe ce să ajungă vedetă când avea nouăsprezece ani. 
Dali era și el pe cale să devină un geniu, iar Ioana d'Arc, cea 
mai importantă femeie din istorie, a fost arsă pe rug. Și, la 
nouăsprezece ani, Ed Kennedy a găsit prima carte de joc în 
căsuţa poștală.»” 

Când gândul dispare, mă uit la Audrey, la luna de un alb 
strălucitor, la Portar și-mi spun să nu mă mai amăgesc. 


4 * Judecătorul și oglinda 


Următoarea surpriză strașnică este o citaţie de toată 
frumuseţea. Trebuie să mă prezint la tribunalul local și să le 
spun versiunea mea cu privire la incidentul de la bancă. Nu 
mă așteptam să mă cheme atât de repede. 

Întrevederea e prevăzută după-amiază, la două şi 
jumătate, îmi voi lua o pauză din timpul turei și voi veni în 
oraș, la tribunal. 


În ziua cu pricina, apar în uniforma de serviciu, iar ei îmi 
spun să aștept în afara sălii de judecată. Când intru să dau 
declaraţia, sala de judecată se deschide în faţa mea. Prima 
persoană pe care o văd este spărgătorul. Fără mască, e și 
mai urât. Singura diferenţă este că acum pare mai furios. 
Presupun că așa ajungi după o săptămână petrecută în 
arest. Pe chip nu i se mai citește aceeași expresie jalnică, de 
om lipsit de noroc. 

Poartă un costum. 

Unul ieftin. Îi este larg. 

De îndată ce mă observă, mă uit în altă parte, deoarece 
încearcă să mă ţintuiască cu privirea. 


E cam târziu acum, îmi spun eu, dar numai pentru că ele 
acolo, jos, iar eu sunt aici, sus, în siguranţă, în boxa 
martorilor. 

Judecătorul mă salută. 

— Ei bine, domnule Kennedy, văd că v-aţi gătit pentru 
această ocazie. 

Privesc în jos. 

— Mulţumesc. 

— Eram sarcastic. 

— Ştiu. 

— Ei, nu fi obraznic. 

— Nu, domnule. 

Îmi dau seama că judecătorul și-ar dori să mă dea și pe 
mine în judecată. 


Avocaţii îmi pun întrebări, iar eu le răspund sincer. 

— Așadar, acesta este omul care a dat spargerea? sunt 
întrebat. 

— Da. 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut. 

— Dar spuneţi-mi, domnule Kennedy - cum puteţi fi atât 
de sigur de acest lucru? 

— Pentru că l-aș recunoaște pe urâtul ăsta nenorocit 
oriunde. În plus, este același tip pe care l-au arestat atunci. 

Avocatul mă privește dispreţuitor și se justifică. 

— Îmi pare rău, domnule Kennedy, dar trebuie să vă 
adresăm aceste întrebări, ca să ne asigurăm că nu omitem 
nimic; trebuie să procedăm ca la carte. 

Sunt de acord. 

— Mi se pare corect. 

Intervine și judecătorul. 

— Cât despre urâtul nenorocit - domnule Kennedy, aţi 
putea să vă abţineţi din a face asemenea remarci 
răutăcioase? Ştiţi, nici dumneavoastră nu sunteţi prea 
departe. 


— Vă mulţumesc foarte mult. 

— Cu plăcere. Zâmbește. Acum, răspundeţi la întrebări. 

— Da, onorată instanţă. 

— Mulţumesc. 

După ce termin, trec pe lângă acuzat, care mă strigă: 

— Hei, Kennedy. 

„Ignoră-l”, îmi spun, dar nu mă pot abţine. 

Mă opresc și mă uit la el. Avocatul îi spune să-și ţină gura, 
dar acesta nu-l ascultă. 

— Ești un om mort. Așteaptă numai... îmi șoptește el. 

Cuvintele lui mă ating vag. 

— Ţine minte ce-ţi spun. Să-ţi aduci aminte de cuvintele 
mele de fiecare dată când te uiţi în oglindă. 

Un zâmbet îi mijește pe buze. 

— Un om mort. 

Pretind că sunt calm. 

Bine, spun eu dând din cap și trec mai departe. 

„Să dea Domnul să fie condamnat pe viaţă”, mă rog în 
sinea mea. 


Ușile sălii de judecată se închid în urma mea, iar eu ies 
pe holul în care bate soarele. 

O polițistă mă strigă și-mi spune: 

— Ed, eu nu mi-aș face griji din cauza asta. 

Îi este ușor să vorbească. 

— Îmi vine să plec din oraș, îi răspund. 

— Ascultă-mă, zice ea. 

O plac. E scundă, îndesată și drăguță. 

— După ce tontul ăla va ieși din închisoare, nu-și va mai 
dori să se întoarcă. 

Pare să fie sigură de ceea ce zice. 

— Unii oameni nu rezistă în închisoare. Face un semn cu 
capul spre sala de judecată. El este unul dintre ei. A plâns 
toată dimineaţa. Nu cred că te va urmări. 

— Mulţumesc, îi răspund eu. 


Mă simt oarecum ușurat, dar nu cred că pentru multă 
vreme. 

„Ești un om mort”, îi aud vocea din nou și, când intru în 
taxi și privesc în oglinda retrovizoare, îi văd cuvintele scrise 
pe chipul meu. 

Asta mă face să mă gândesc la viaţa mea, la eșecurile 
mele și la cât sunt de incompetent. 

„Un om mort. Nu e prea departe de adevăr”, îmi spun în 
sinea mea și ies din parcare. 


5 € Așteptarea, urmărirea, violul 


Şase luni. 


A fost condamnat la șase luni de închisoare. O clemenţă 
tipică pentru zilele noastre. 

Nu am spus nimănui că am fost ameninţat; în schimb, am 
ales să urmez sfatul poliţistei și să uit de el. Într-un fel, mi- 
aș fi dorit să nu fi citit despre pedeapsa lui în ziarul local. 
(Singura parte bună este că i-a fost refuzată eliberarea 
condiționată.) Ca de obicei, stau în bucătăria mea, cu 
Portarul și cu Asul de Caro. Ziarul e pe masă, împăturit. În 
el, e o poză simpatică a jefuitorului, de pe vremea când era 
copil. Nu-i văd decât ochii. 

Zilele trec și, treptat, funcţionează. Îl uit. 

„Pe bune acum, mă gândesc eu, ce va face un tip ca 
ăsta?” 

E mai înţelept să privesc înainte și, încet, îmi îndrept 
atenţia spre adresele de pe cartea de joc. 

Prima de pe listă este strada Edgar, numărul 45. 


Încerc să merg într-o zi de luni, dar nu am curajul 
necesar. 

Mai încerc o dată, marți, dar nu reușesc să ies din casă, 
alegând să citesc o carte groaznică, drept scuză. 


Totuși, miercuri chiar ies pe stradă și mă îndrept spre 
oraș. 

E aproape miezul nopţii când ajung pe strada Edgar. Este 
întuneric și felinarele stradale au fost vandalizate. Doar 
unul a scăpat și chiar și acela îmi face semn cu ochiul. 
Lumina globului e chioară. 

Cunosc destul de bine cartierul, deoarece Marv venea 
destul de des pe aici. 

Pe una dintre aceste străzi murdare, locuia prietena lui 
de atunci. Numele ei era Suzanne Boyd și, în școală, ea și 
Marv au fost împreună. A fost devastat atunci când familia 
și-a împachetat lucrurile și a plecat, fără să-i spună prea 
multe. Iniţial, și-a cumpărat porcăria aia de mașină ca să se 
ducă după ea, să o caute, dar nu a reușit nici măcar să 
părăsească orașul. Cred că Marv a renunţat din cauză că 
lumea era prea mare. De atunci a devenit foarte sensibil și 
certăreţ. Presupun că, tot din acel moment, a hotărât să-i 
pese numai de propria persoană. Poate. Nu știu. Din 
principiu, nu-i acord o prea mare atenţie lui Marv. 

Mergând pe jos, aceste gânduri, care mă însoțesc o 
vreme, dispar odată ce tot înaintez. 

Ajung în capătul străzii, la numărul patruzeci și cinci. 
Traversez de cealaltă parte a străzii și mă îndrept spre 
copacii înalţi și gârboviţi. Acolo, mă ghemuiesc și aștept. În 
casă, luminile sunt stinse, iar pe stradă este liniște. Varul se 
desprinde de pe plăcile de azbest și unul dintre jgheaburi 
este ruginit. Pe alocuri, ușa din plasă este găurită. Sunt 
ospăţul ţânţarilor. 

„Ar fi bine să nu dureze mult”, îmi spun eu. După o 
jumătate de oră, aproape că adorm, dar, când vine 
momentul, inima îmi bate ca la iepuri. 

Pe drum, un bărbat merge clătinându-se. 

Un bărbat masiv. 

Beat. 

Cât se împiedică de treptele verandei și se luptă să bage 
cheia în broască, nu mă vede. 


Lumina inundă holul. 

Ușa se trântește. 

— Ești trează? bolborosește el. Mișcă-ţi fundul leneș aici! 

Inima începe să mă sufoce. Continuă să crească, până 
când aproape că-i simt gustul. Aproape că o simt bătându- 
mi pe limbă. Tremur, mă adun, apoi tremuratul mă 
cuprinde iar. 

Luna iese din nori și, dintr-odată, mă simt gol. Ca și când 
lumea m-ar vedea. Strada este tăcută și încremenită, mai 
puţin pentru bărbatul uriaș care a ajuns, împiedicându-se, 
acasă și care-i vorbește urât soţiei sale. 

Acum, este lumină și în dormitor. 

Printre copaci, văd umbrele. 

Femeia e în picioare, în cămașa de noapte, dar mâinile 
bărbatului o trag cu putere, dezbrăcând-o. 

— Am crezut că mă aștepți, spune el. 

O ţine de braţe. Frica mă sugrumă. O aruncă pe pat și-și 
dă jos cureaua și pantalonii. 

Este deasupra ei. 

Apoi, în ea. 

Fac sex, iar patul strigă de durere. Scârţâie și se vaită și 
numai eu îl aud. Doamne, este asurzitor. „De ce nu aude 
lumea?” mă întreb în sinea mea. După câteva clipe, mă 
întreb de mai multe ori. „Pentru că nu-i pasă”, îmi răspund 
într-un final și știu că am dreptate. E ca și cum aș fi fost 
ales. „Dar de ce?” * 

Răspunsul este destul de simplu: 

„Ca să îmi pese”. 


Pe verandă apare o fetiță. 

Plânge. 

Eu privesc. 

Acum se vede doar lumina. Nu se mai aude niciun 
zgomot. 

Timp de câteva minute, e liniște, dar, în curând, sunetele 
se aud iar - și nu știu de câte ori o poate face omul ăsta într- 


o noapte, însă, cu siguranţă, este un record. Zgomotul tot 
continuă să se audă, în timp ce fata stă pe verandă, 
plângând. 

Cred că are opt ani. 


Când, în cele din urmă totul se termină, fata se ridică și 
intră în casă. Sunt sigur că așa ceva nu se poate întâmpla 
noapte de noapte. Îmi spun că nu e posibil, iar femeia vine 
în locul fetei, pe verandă. 

Întocmai ca fetiţa, se așază. Poartă iar cămașa de noapte, 
ruptă, și își ţine capul în mâini. În lumina lunii, i se observă 
un sân. Îi văd sfârcul îndreptat în jos, abătut și rănit. La un 
moment dat, își întinde mâinile în faţă, în forma unui căuș. E 
ca și cum acolo și-ar ţine inima. Sângele i se scurge pe 
braţe. 

Aproape că traversez, dar instinctul mă oprește. 

„Ştii ce ai de făcut.” 

Îmi șoptește o voce lăuntrică, iar eu o aud. Mă împiedică 
să mă duc spre ea. Nu asta trebuie să fac. Nu mă aflu aici 
ca să o alin pe această femeie. Aș putea să o consolez până 
dimineaţă. Asta nu înseamnă că situaţia nu se va mai repeta 
în nopţile următoare. 

De el trebuie să mă ocup. 

Pe el trebuie să-l înfrunt. 

Plânge pe verandă, iar eu vreau să mă pot duce și să o ţin 
în braţe. Aș vrea să o salvez. 

„Oare cum trăiesc oamenii în felul ăsta? Oare cum 
supraviețuiesc?” 

Şi poate că acesta este motivul pentru care mă aflu aici. 

Dacă ei nu mai rezistă? 


6 + Prâbușire 


„lrebuie să urmeze ceva mai bun - primul meu mesaj 
este un caz nenorocit de viol”, gândesc eu în timp ce mă 


aflu la volanul taxiului. Și, colac peste pupăză, tipul pe care- 
| am în vizor e solid ca o casă din cărămidă. Nu am mai 
văzut așa ceva. 

Nu spun nimănui despre asta. Nici prietenilor. Nici 
autorităţilor. Soluţia e dincolo de toate acestea. Din păcate, 
eu am fost ales să o găsesc. 

Audrey mă întreabă când vom lua prânzul în oraș, dar eu 
îi răspund că nu vrea să știe. 

Îmi aruncă acea privire îngrijorată, pe care o iubesc şi 
spune: „Ed, ai grijă, bine?” 

Îi confirm și ne întoarcem la taxiurile noastre. 

Toată ziua, mă gândesc numai la asta. Mi-e groază de 
celelalte două adrese, deși o parte din mine îmi spune că 
situaţia nu poate fi mai rea decât în cazul celei dintâi. 

Mă duc acolo în fiecare noapte, timp de o lună. Uneori, 
nu se întâmplă. Alteori, vine acasă și nu este violent. În 
acele nopţi, liniștea străzii este de nesuportat; e speriată și 
alunecoasă, în timp ce eu aștept să se întâmple ceva. 

Într-o după-amiază, când mă duc la cumpărături, am 
parte de un moment tensionat. Mă plimb de-a lungul 
culoarului în care se află hrana pentru câini, când o femeie 
însoţită de o fetiță care stă într-un cărucior, trece pe lângă 
mine. 

„Angelina, spune ea. Nu pune mâna.” 

Vocea este blândă, dar inconfundabilă. Este vocea care 
strigă noaptea după ajutor atunci când este trântită pe pat 
și violată de un beţiv cu un libido incomensurabil. Este 
vocea femeii care plânge în tăcere pe veranda din faţă, în 
noaptea liniștită și nepăsătoare. 

Pentru o fracțiune de secundă, privirea mea și a fetiţei se 
intersectează. 

Este blondă cu ochi verzi și e frumoasă la fel ca mama ei, 
cu toate că oboseala și-a pus amprenta pe chipul femeii. 

Le urmăresc o vreme și, deodată, când mama se apleacă 
să se uite la plicurile cu supă, o văd cum, în tăcere, se 


prăbușește. Se ghemuiește, dorindu-și cu ardoare să cadă 
în genunchi, dar nepermițându-și. 

Când se ridică, sunt acolo. 

Sunt lângă ea, ne privim fix unul pe celălalt, iar eu o 
întreb: 

— Te simţi bine? 

Ea dă din cap și minte: 

—Da. 

Trebuie să acţionez, curând. 


7 ? Bulevardul Harrison 


În acest moment, probabil că vă daţi seama de decizia pe 
care am luat-o cu privire la situaţia de pe strada Edgar. 
Sau, cel puţin, veţi ști, dacă semănaţi cât de cât cu mine. 

Dacă sunteţi lași. 

Pașnici. 

Slabi, în sensul bun. 

Desigur, în infinita mea înţelepciune, aleg să o las baltă o 
vreme. „Nu se știe niciodată, Ed. S-ar putea să se rezolve 
de la sine.” 

Acum, știu că e absolut patetic, dar nu pot face faţă unei 
asemenea situaţii atât de devreme. Am nevoie de 
experiență. Trebuie să câștig câteva runde, înainte să 
înfrunt un violator la fel de masiv ca Tyson. 

Cât beau cafeaua cu Portarul, scot din nou cartea. Seara 
trecută, i-am dat și lui să bea Blend 43:15: și i-a plăcut destul 
de mult. La început, nici nu s-a atins de ea. 

S-a uitat când la mine, când la castronul lui. 

Au trecut aproape cinci minute până să-mi dau seama că 
m-a văzut punându-mi zahăr în cana pe care scrie ȘOFERII 
DE TAXIURI NU SUNT CEI MAI TÂMPIŢI DE PE ȘOSEA. 
După ce i-am pus și lui niște zahăr, a devenit mai 


entuziasmat. A sorbit-o și, în încercarea lui de mai găsi 
cafea, a tot lins castronul, încât mai avea puţin și-l strica. 

Așadar, în încăpere sunt doar eu cu Portarul. Câinele se 
îndreaptă spre cafeaua lui, în timp ce eu fixez cu privirea 
celelalte adrese de pe cartea de joc. Următoarea pe listă e 
bulevardul Harrison, numărul 13 și hotărăsc să mă duc 
acolo a doua zi, la ora șase fix. 

— Ce spui, Portare? îl întreb eu. De data aceasta va fi mai 
bine, nu-i așa? 

Rânjește la mine, agitat tot din cauza cafelei. 


— Îţi spun. Marv arată cu degetul spre Ritchie. Am bătut. 
Nu-mi pasă de ce spui tu. 

— A ciocănit? mă întreabă Ritchie. 

— Nu-mi amintesc. 

— Audrey? 

Ea se gândește o clipă, apoi dă din cap, dezaprobator. 
Marv își aruncă mâinile în aer. Acum trebuie să ia patru 
cărţi. Acestea sunt regulile jocului Annoyance. Când rămâi 
cu două cărți în mână, baţi în masă. Dacă uiţi să baţi înainte 
să lași jos cea de-a treia carte, iei patru. Marv uită destul de 
des să bată în masă. 

Încruntat, ia cărţile, dar, pe ascuns, încearcă să nu râdă. 
Ştie că nu a bătut, dar încearcă mereu să scape neprins. 
Face parte din joc. 

Suntem acasă la Audrey, pe balcon. Este întuneric, dar 
proiectoarele sunt aprinse și oamenii privesc în sus, când 
trec pe lângă casele din oraș. Strada e în apropiere de cea 
pe care stau eu, chiar după colţ. E cam abruptă, dar destul 
de frumoasă. 

În prima oră de joc, mă uit la Audrey și știu că sunt 
îndrăgostit nebunește de ea. Nebunește pentru că, uneori, 
nu știu ce să fac. Nu știu ce să zic. Ce pot să-i spun când 
simt cum dorinţa crește în mine? Cum ar reacţiona? Cred 
că este supărată pe mine din cauză că aș fi putut să plec la 
universitate; acum sunt un simplu șofer de taxi. Pentru 


numele lui Dumnezeu, am citit Ulise și jumătate din operele 
lui Shakespeare. Cu toate acestea, încă sunt lipsit de 
speranţă, inutil și, practic, nu am nicio valoare. Îmi dau 
seama că ea nu s-ar putea vedea niciodată alături de mine. 
Totuși, o face cu alţii, care sunt cam ca mine. Uneori, nu pot 
să nu mă gândesc la asta; la ce au făcut și la cum este și la 
faptul că mă place prea mult, încât să mă ia în considerare. 

Chiar dacă știu că, în ceea ce o privește, nu mă 
interesează numai sexul. 

Mi-aș dori să mă simt unit cu ea, doar pentru o clipă, 
dacă asta ar fi tot ce mi s-ar permite. 

Îmi zâmbește când câștigă o mână, iar eu îi zâmbesc la 
rândul meu. 

„Dorește-mă”, o implor, dar nu se întâmplă nimic. 

— Şi, ce s-a întâmplat cu cartea aia ciudată de joc? 
întreabă Marv mai târziu. 

— Poftim? 

— Ştii foarte bine la ce mă refer. 

Arată cu ţigara spre mine. Ar trebui să se bărbierească. 

Toţi mă ascultă cum mint. 

— Am aruncat-o. 

Marv mă aprobă. 

— Bună idee. Era o mare porcărie. 

— Ai dreptate, sunt eu de acord. 

Povestea ia sfârșit. Se presupune. 

Audrey mă privește amuzată. 


În timpul următoarelor câteva jocuri, mă gândesc la ce s- 
a întâmplat mai devreme, când am fost pe bulevardul 
Harrison, la numărul 13. Să vă spun adevărul, am fost 
destul de ușurat că nu s-a întâmplat absolut nimic. Singura 
persoană care locuia acolo era o femeie în vârstă, fără 
perdele la ferestre. Era înăuntru, pregătindu-și cina, 
mâncând și bând ceai. Cred că a mâncat o salată și niște 
supă. 

Şi singurătate. 


A servit și-o porţie de singurătate. 
Mi-a plăcut de ea. 


În tot acest timp, am rămas în taxi, privind-o. Era cald și 
am băut puţină apă stătută. Am tot sperat că femeia era în 
regulă. Părea bună și blândă; îmi amintesc felul în care 
ceainicul ei de modă veche a fluierat, până când ea s-a dus 
și l-a luat de pe foc. Sunt destul de sigur că i-a vorbit ca 
unui copil. Ca unui copil care plânge. 

M-am cam deprimat gândul că o fiinţă umană ar putea fi 
atât de părăsită încât să se aline cu prezenţa aparatelor 
care fluieră și să mănânce de una singură. 

Nu că situaţia mea ar fi cu mult mai bună, să nu uităm. 

Ca să fiu cinstit - mănânc în compania unui câine în 
vârstă de șaptesprezece ani. Ne bem cafeaua împreună. 
După modul în care ne comportăm, ai zice că suntem soț și 
soţie. Dar, cu toate astea... 

Bătrâna mi-a atins cumva inima. 

Când si-a turnat ceai, a fost ca și cum ar fi turnat și în 
mine ceva, cât stăteam transpirând în taxiul meu. Ca și 
când a ţinut un fir, pe care l-a tras doar cât să mă deschidă 
puţin. A intrat în inima mea, a lăsat o bucăţică din ea 
înăuntru și a ieșit din nou. 

Undeva, acolo, încă o mai simt. 

Stau aici și joc cărţi, iar imaginea ei ocupă toată masa. 
Numai eu o văd. Îi văd mâinile tremurânde care duc lingura 
la gură. Aș vrea să o văd că râde sau să citesc pe chipul ei o 
oarecare urmă de fericire sau de mulţumire, ca să știu că 
este bine. Totuși, curând, îmi dau seama că trebuie să aflu 
sigur ce anume se întâmplă cu ea. 

Eu urmez. 

— Ed, este rândul tău. 

E rândul meu și eu nu fac nimic. 

În mână mai am două cărți și trebuie să bat. 

Trei de treflă și nouă de pică. 


Singura problemă este că, în seara asta, vreau mai multe 
cărți. Nu mă interesează să câștig. Cred că știu ce trebuie 
să fac pentru bătrâna aceea și pun un pariu cu mine însumi. 

Dacă iau asul de caro, am dreptate. 

Dacă nu, mă înșel. 

Uit să bat și toată lumea râde de mine, în timp ce iau 
cărţile. 

Prima carte: Dama de Pică. 

A doua carte: Patru de Inimă. 

A treia carte: da. 

Toţi se întreabă de ce zâmbesc, mai puţin Audrey, care 
îmi face semn cu ochiul. Fără să mă întrebe, știe că am uitat 
să bat în mod intenţionat. Am în mână asul de caro. 

Situaţia aceasta este mult mai bună decât cea de pe 
strada Edgar. 

Mă simt grozav. 


E marţi și mă îmbrac cu blugii albi și îmi încalţ 
frumoasele mele cizme de culoarea nisipului. Scot un tricou 
decent. Am fost la CHEESCAKE SHOP unde m-a asistat o 
fată pricepută, pe nume Misha. 

(— Nu cumva te cunosc? întrebă ea. 

— E posibil. Eu nu pot... 

— Desigur - ești tipul de la bancă. Eroul. 

„Mai degrabă prostul”, m-am gândit eu, dar am spus: 

— O, da - tu ești fata din spatele tejghelei. Lucrezi aici, 
acum? 

Ea dădu din cap. 

— Da. 

Era puţin rușinată. 

— Nu am mai putut suporta stresul de la bancă. 

— Te referi la jaf? 

— Nu, șeful meu a fost un imbecil fără seamă. 

— Cel transpirat și cu acnee? 

— Da, el... Ieri a încercat să mă sărute. 


— Ei bine, am zis eu. Așa sunt bărbaţii. Într-o oarecare 
măsură, toţi ne comportăm așa. 

— Că bine zici. 

Dar a fost prietenoasă de la început și până la sfârșit. 
Când am ieșit din magazin, m-a strigat: 

— Să te bucuri de prăjitură, Ed! 

— Mulţumesc, Misha, i-am strigat și eu, dar, probabil, nu 
destul de tare. Nu-mi place să fiu zgomotos în public. 

Şi am plecat.) 

Când deschid cutia și privesc jumătatea de prăjitură cu 
ciocolată, pentru o clipă, mă gândesc la această întâmplare, 
îmi pare rău pentru fată, deoarece nu cred că a fost prea 
plăcut să fie agasată așa de tipu' ăla și, până la urmă, ea a 
fost cea care și-a dat demisia. Nenorocitul. Eu sunt îngrozit 
înainte ca măcar să încerc să sărut o fată. Și nu am nici 
acnee, nici pete de transpiraţie, doar o totală lipsă de 
încredere. Atâta tot. 

Nu mai contează. 

Examinez prăjitura pentru ultima oară. Miros bine. Sunt 
îmbrăcat cu cele mai frumoase haine ale mele, gata de 
plecare. Pășesc peste Portar și închid ușa în urma mea. Mă 
îndrept spre bulevardul Harrison; cerul e de un gri-argintiu 
și e răcoare. Ajung acolo înainte de ora șase, iar bătrâna 
are din nou grijă de ceainic. 

Gazonul de pe peluza din faţă este auriu. 

Sub pașii mei, iarba scârțâie precum pâinea prăjită din 
care mușcă cineva. Cizmele mele par să lase urme, iar eu 
simt că pășesc cu adevărat peste o felie de pâine prăjită 
uriașă. Demni, lângă alee, trandafirii sunt singurii care nu 
s-au ofilit. 

Veranda din faţă este din ciment. Veche și crăpată, ca a 
mea. 

Pe margini, ușa din plasă este ruptă. Uzată. O deschid și 
bat în lemn. Sunetul e în armonie cu bătăile inimii mele. 

Pașii ei se apropie de ușă. Zgomotul scos de picioarele ei 
seamănă cu ticăitul unui ceas, care măsoară timpul de până 


în acest moment. 

E în picioare. 

Privește în sus, spre mine, și, pentru o clipă, ne pierdem 
unul în celălalt. Se întreabă cine sunt, dar numai pentru o 
fracțiune de secundă. Apoi, uimită, îmi zâmbește cu o 
căldură incredibilă. 

— Jimmy, știam că vei veni, exclamă ea. 

Pășește spre mine și mă ia strâns în braţele ei moi și 
ridate. 

— Ştiam că vei veni. 

Când mă desprind din îmbrăţișarea ei, mă privește iar, 
până când, în colţul ochiului, îi apare o lacrimă, care îi 
alunecă pe obraz, urmând un rid. 

— O, scutură din cap. Îţi mulţumesc, Jimmy. Știam eu, 
știam eu. 

Mă ia de mână și mă conduce în casă. 

— Intră, îmi spune ea. 

O urmez. 


— Jimmy, rămâi la cină? 

— Numai dacă doriţi, răspund eu. 

— Dacă doriţi, chicotește ea și face un semn din mână 
fără să mă ia în seamă. 

— Jimmy, ești atât de amuzant. 

„Evident că sunt.” 

— Bineînţeles că îmi doresc, continuă ea. Va fi minunat să 
ne amintim de vremurile de demult, nu-i așa? 

— Desigur. 

Ia prăjitura și o duce în bucătărie. O aud făcând zgomot 
și o strig, să văd dacă are nevoie de ajutor. Îmi spune să mă 
relaxez și să mă simt ca acasă. 

Atât sufrageria, cât și bucătăria au vedere la stradă; de la 
masa din camera de zi, văd trecători care fie se plimbă, fie 
trec grăbiţi, fie își așteaptă câinii și merg mai departe. Pe 
masă se află cartea de identitate a unui pensionar. Numele 
ei este Milla. Milla Johnson. Are optzeci și doi de ani. 


Se întoarce cu o cină identică cu cea din ziua precedentă. 
Salată și niște ceai. 

Mâncăm, iar ea îmi povestește despre drumurile ei de 
peste zi. 

Vorbește cinci minute cu Sid la măcelărie, dar nu 
cumpără carne. Nu face nimic altceva decât să discute și să 
râdă la glumele lui, care nu sunt chiar atât de amuzante. 

la masa de prânz la douăsprezece fără cinci minute. 

Stă în parc și se uită la copiii care se joacă și la cei care 
se dau cu skateboardul pe bară și execută diverse mișcări 
interesante. 

După-amiaza, își bea cafeaua. 

La cinci și jumătate, se uită la Roata Norocului. 

La șase, ia cina. 

La ora nouă, este în pat. 

Mai târziu, îmi pune o întrebare. După ce am spălat 
vasele, m-am așezat din nou la masă. Milla vine înapoi în 
camera de zi și se așază agitată pe scaunul ei. 

Mâinile ei tremurânde se întind. 

Către ale mele. 

Mi le cuprinde, iar ochii ei rugători mă emoţionează. 

— Deci, spune-mi, Jimmy, zice ea. Mâinile încep să îi 
tremure mai tare. Unde ai fost în tot acest timp? Are o voce 
blândă, dar plină de durere. Unde ai fost? 

Nu-mi găsesc cuvintele. 

În cele din urmă, reușesc să vorbesc și spun: 

— Te-am căutat. 

Rostesc propoziția ca și când ar fi singurul adevăr pe 
care l-am spus vreodată. 

Convinsă, dă aprobator din cap. 

— La asta m-am gândit și eu. 

Îmi trage mâinile spre ea, se apleacă și îmi sărută 
degetele. 

— Întotdeauna ai știut ce trebuie să spui, nu-i așa, 
Jimmy? 

— Da, răspund eu. Cred că așa este. 


Nu după mult timp, îmi spune că trebuie să meargă la 
culcare. Sunt aproape sigur că a uitat de prăjitura cu 
ciocolată, iar eu mor de poftă. Este aproape ora nouă și 
presimt că nu voi mânca nici măcar o bucăţică din acea 
prăjitură. Îmi pare foarte rău. Mă întreb ce fel de persoană 
sunt, dacă mă îngrijorează faptul că nu voi apuca să gust o 
prăjitură nenorocită. 

Pe la nouă fără cinci minute, vine la mine și-mi spune: 

— Jimmy, cred că e timpul să mă culc. Nu-i așa? 

Vorbesc încet: 

— Da, Milla, așa este. 

Mergem spre ușă; o sărut pe obraz. 

— Îţi mulţumesc pentru cină, îi spun și ies. 

— Plăcerea a fost de partea mea. Te voi mai revedea? 

— Cu siguranţă. Mă întorc și îi răspund: În curând. 

De această dată, mesajul transmis este cel de a-i alina 
singurătatea acestei bătrâne. În drum spre casă, 
sentimentul crește în mine și, când îl văd pe Portar, îl ridic 
și-l ţin în braţe, chiar dacă are patruzeci și cinci de 
kilograme. Îl sărut și, în ciuda murdăriei și a duhorii, în 
această seară simt că pot duce pe braţe întreaga lume. 
Portarul mă privește amuzat și apoi mă întreabă, Ce zici de 
o cafea, fiule? 

Îl las jos, râd și-i fac bătrânului câine o cafea cu mult 
lapte și zahăr. 

— Jimmy, vrei și tu o cafea? mă întreb eu. 

— Chiar mi-ar face plăcere, răspund tot eu. O mare 
plăcere, și râd iar, simţindu-mă un adevărat mesager. 


8 + înlocuindu-l pe Jimmy 


A trecut ceva vreme de când i-am dus mamei măsuţa 
pentru cafea. Nu am mai vizitat-o de câteva săptămâni bune 
- ca să aibă timp se mai liniștească. În cele din urmă, când 


am trecut pe la ea ca să i-o las, m-a muștruluit destul de 
Tău. 

O vizitez într-o sâmbătă dimineaţă. 

— Ei bine, uite cine s-a sinchisit să apară, spune ironic, în 
timp ce eu intru pe ușă. Ce mai faci, Ed? 

— Bine. Iu? 

— Muncesc de-mi sar capacele. Ca de obicei. 

Mama lucrează într-o benzinărie, la casă. Nu se spetește 
prea mult, dar, când o întrebi cum o mai duce, pretinde că 
lucrează „de-i sar capacele”. Face un fel de prăjitură, din 
care nu mă lasă să mănânc, deoarece așteaptă pe cineva 
mai important. Probabil că pe vreun membru al clubului 
Lions sau așa ceva. 

Mă apropii, ca să văd mai bine ce este. 

— Nu pune mâna, mă repede ea. 

Nici măcar nu mă aflu în preajma prăjiturii. 

— Ce este? 

— Prăjitură cu brânză. 

— Cine vine în vizită? 

— Bătrânii Marshall. 

Tipic - ţăranii din colţ - dar nu spun nimic. E mai bine 
așa. 

— Cum e măsuţa pentru cafea? o întreb eu. 

Cu un râs aproape meschin, îmi zice: 

— Destul de bună - du-te și te mai uită o dată la ea. 

Mă conformez, intru în sufragerie și nu-mi vine a crede. A 
schimbat-o! 

— Vai! strig eu, să se audă până în bucătărie. Nu e cea pe 
care ţi-am adus-o eu! 

Vine lângă mine. 

— Știu. Aceea nu mi-a plăcut. 

Acum chiar că fac pe mine de frică. Sincer. Am plecat de 
la lucru cu o oră mai devreme ca să i-o aduc pe cealaltă și, 
acum, nu mai este destul de bună pentru ea. 

— Ce naiba s-a întâmplat? 


— Am vorbit cu lommy la telefon și mi-a spus că porcăria 
aia din lemn de pin nu era cine știe ce și că nu va ţine mult. 
Între propoziţii, face pauze. Și fratele tău se pricepe la 
lucrurile astea, crede-mă. Și-a cumpărat o masă veche din 
lemn de cedru, din oraș. L-a convins pe vânzător să i-o lase 
la trei sute de dolari și a luat scaunele la jumătate de preţ. 

— Şi ce? 

— Şi el știe ce face. Spre deosebire de alţii pe care-i 
Cunosc. 

— De ce nu m-ai chemat pe mine să ţi-o aduc? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce aș face asta? 

— Pentru că m-ai făcut să ţi-o aduc pe cea de dinainte. 

— Da, Ed, așa este, dar hai să recunoaștem, spune ea. 
Serviciile tale lasă de dorit. 

Sesizez, evident, ironia situaţiei. 


— E totul în regulă, mamă? întreb eu mai târziu. Într-un 
minut, plec la magazin. Ai nevoie de ceva? 

Se gândește. 

— De fapt, Leigh vine săptămâna viitoare și vreau să 
pregătesc un tort cu alune și ciocolată pentru ea și familia 
ei. Poţi să-mi cumperi niște alune sfărâmate. 

— Desigur. 

„Și acum cară-te, Ed”, mă gândesc în timp ce ies. Şi ea 
gândea la fel, cu siguranţă. 

Îmi place să fiu Jimmy. 


— Jimmy, îţi mai aduci aminte când îmi citeai? 

— Mi-aduc aminte, răspund eu. 

Este inutil să vă spun că, seara, sunt iar în vizită la Milla. 

Își întinde mâinile și mă apucă de braţ. 

— Ai putea să iei o carte și să-mi citești câteva pagini? Îmi 
place vocea ta. 

— Pe care anume o vrei? întreb eu când ajung la 
bibliotecă. 

— Preferata mea, răspunde ea. 


„La naiba...” Caut printre cărţile care se află în faţa mea. 
„Care e preferata ei?” 

Dar nu contează. 

Indiferent ce carte voi alege, aceea va fi favorita ei. 

— La răscruce de vânturi? îi sugerez eu. 

— De unde ai știut? 

— Instinctul, spun și încep să citesc. 

După câteva pagini, adoarme pe canapea, iar eu o 
trezesc și o ajut să se bage în pat. 

— Noapte bună, Jimmy. 

— Noapte bună, Milla. 

În drum spre casă, încep să mă gândesc la ceva. La 
bucata de hârtie care era între pagini, folosită ca semn de 
carte. Era o hârtie normală, subţire, îngălbenită de timp, 
din data de 1.5.1941, pe care apărea un mic mesaj din 
partea unui bărbat, al cărui scris tipic, dezordonat, semăna 
oarecum cu al meu: 


Dragă Milla, 
Sufletul meu are nevoie de al tâu. 
Cu dragoste, 


Jimmy 


În timpul următoarei vizite, ne uităm la vechile ei albume 
cu fotografii. Îmi tot arată un bărbat care o ţine în braţe, o 
sărută sau care apare, în poză, de unul singur. 

— Ai fost dintotdeauna atât de chipeș, îmi spune ea. 

Când atinge chipul din fotografii, văd ce înseamnă să 
iubești așa cum Milla l-a iubit pe acel bărbat. Vârfurile 
degetelor ei emană iubire. Atunci când vorbește, vocea ei e 
plină de dragoste. 

—Acum ești puţin schimbat, dar tot arăţi bine. 
Întotdeauna ai fost cel mai chipeș băiat din oraș. Toate 
fetele spuneau asta. Chiar și mama mi-a spus cât de grozav 
erai, cât de puternic și de iubitor și că eu ar trebui să mă 
port bine cu tine. 


Acum mă privește, aproape panicată: 

— M-am purtat frumos cu tine, Jimmy, nu-i așa? M-am 
purtat bine, nu? 

Mă topesc. 

Mă topesc și o privesc în ochii ei bătrâni, dar încântători. 

— Da, Milla. Te-ai purtat frumos cu mine. Ai fost cea mai 
bună soţie pe care aș fi putut vreodată... 

Și tocmai atunci răbufnește și îmi plânge pe mânecă. 
Plânge ce plânge și apoi râde. Tremură de disperare și 
bucurie, iar lacrimile ei, frumoase și calde, îmi ajung pe 
braţ. 

După o vreme, îmi oferă prăjitură cu ciocolată. E cea pe 
care i-am adus-o acum câteva zile. 

— Nu-mi amintesc cine mi-a adus asta, îmi spune, dar a 
făcut un gest foarte drăguţ. Jimmy, vrei o bucăţică? 

— Ar fi minunat, răspund eu. 

Prăjitura e mai veche și mai râncedă. 

Dar gustul este perfect. 


Câteva nopţi mai târziu, ne aflăm toţi pe veranda casei 
mele, jucând cărţi. Mă concentrez, până când o tăcere 
bruscă se strecoară se instalează printre noi. Apoi, se aude 
un sunet, din interior. 

— Este telefonul, spune Audrey. 

Ceva nu e în regulă. Mă copleșește un sentiment de 
neliniște. 

— Ei bine, răspunzi? întreabă Marv. 

Mă ridic și, rapid, pășesc peste Portar. 

Sunetul mă cheamă spre el. 

Ridic receptorul. 

Tăcere. Numai tăcere. 

— Alo? 

Din nou. 

— Alo? 

Vocea încearcă să mă atingă. Reușește, rostind patru 
cuvinte. 


— Ce mai faci, Jimmy? 

Ceva se rupe în mine. 

— Poftim? întreb eu. Ce ai spus? 

— M-ai auzit. 

Cealaltă persoană închide, iar eu rămân singur. 


Clătinându-mă, mă întorc pe verandă. 

— Ai pierdut, mă informează Marv, dar eu de abia îl aud. 

Nu-mi pasă câtuși de puţin de jocul de cărți. 

— Pari șocat, îmi spune Ritchie. Ia loc, băiete. 

Îi urmez sfatul și-mi reiau locul, în joc. 

Audrey mă privește și mă întreabă, doar prin expresia 
feţei ei, dacă sunt bine. 

Îi răspund că da și, mai târziu, aproape că îi povestesc 
despre Milla și Jimmy. Mai am foarte puţin până să o întreb 
ce părere are despre toată situaţia, dar știu deja ce răspuns 
îmi va da. Părerea ei nu poate schimba lucrurile, așa că aș 
putea foarte bine să accept faptul că trebuie să merg mai 
departe. l-am oferit Millei compania de care a avut nevoie, 
dar acum trebuie fie să mă întorc pe strada Edgar, fie să mă 
duc la următoarea adresă. Desigur, încă o pot vizita, dar 
acum este timpul. 

Este timpul să merg mai departe. 


Seara, târziu, ies la plimbare cu Portarul. Mergem la 
cimitir, să-l vizităm pe tata și ne plimbăm printre celelalte 
morminte. 

Suntem luminaţi de o lanternă. 

Paznicul. 

— Ştii cât este ceasul? mă întreabă tipul. 

Este masiv și are mustață. 

— Nu știu, îi răspund. 

— E douăsprezece și un sfert. Cimitirul este închis, 
amice. 

Dau să plec, dar, în această seară nu pot. Deschid gura și 
spun: 


— Domnule, mă plimb... Caut un mormânt. 

Mă privește întrebător. Să mă ajute sau nu? Hotărăște să 
mă îndrume: 

— Al cui? 

— Al lui Johnson. 

Își clatină capul şi râde sarcastic. 

— Ai idee câţi oameni cu numele de Johnson sunt 
îngropaţi aici? 

— Nu. 

— Mulţi. 

Își atinge mustaţa, ca și când s-ar scărpina. E roșcată. El 
este roșcat. 

— Ei bine, n-am putea totuși să încercăm să-l găsim? 

— Ce rasă este câinele? 

— O corcitură de rotweiller cu ciobănesc german. 

— Miroase al dracului de tare, amice. Nu-l speli? 

— Ba da. 

— Pfff... Se întoarce, strâmbându-se. E diabolic. 

— Mormântul? întreb eu. 

Încearcă să își aducă aminte ceva. 

— Da. Păi, am putea să încercăm. Ştii cumva când a murit 
nenorocitul? 

— Nu este nevoie să fii nepoliticos. 

Se oprește. 

— Uite ce e. Devine cam arţăgos: Vrei să te ajut sau nu? 

— Bine, îmi cer scuze. 

— Pe aici. 

Mergem prin aproape jumătate de cimitir și găsim câţiva 
oameni pe nume Johnson, dar nu cel pe care îl caut eu. 

— Ești cam agitat, nu-i așa? mă întreabă la un moment 
dat paznicul. Nu-i aici? 

— Aceasta este Gertrude Johnson. 

— Mai zi-mi o dată, pe cine cauţi? 

— Pe Jimmy. Dar, de această dată, mai adaug ceva. Soţia 
lui se numește Milla. 

Se oprește brusc și-mi spune: 


— Milla? La naiba, cred că-l știu. Îmi amintesc numele, 
pentru că e menţionat pe piatra funerară. 

În timp ce ne îndreptăm rapid spre celălalt capăt al 
cimitirului, îi murmură numele: „Milla, Milla...” 

Lanterna luminează o piatră și, iată-l. 


JAMES JOHNSON 
1917-1942 
A MURIT LA DATORIE 
IUBITUL MILLEI JOHNSON 


Timp de mai bine de zece minute, rămânem în faţa 
pietrei funerare, luminând mormântul cu lanterna. În tot 
acest timp, încerc să ghicesc unde și de ce a murit și îmi 
dau seama că săraca și bătrâna Milla a trăit singură în 
ultimii șaizeci de ani. 

Sunt sigur că niciun alt bărbat nu i-a fost alături. Cel 
puţin, nu ca Jimmyalei. 

Şaizeci de ani a așteptat ca el să se întoarcă. 

Și, acum, el s-a întors. 


9 $ Fata desculţă 


Totuși, sunt nevoit să merg mai departe. 

Povestea Millei este frumoasă și tragică, dar mai am și 
alte mesaje de transmis. Următoarea destinaţie e strada 
Macedoni, numărul 6, unde trebuie să ajung dimineaţă, la 
ora cinci și jumătate. Pentru o clipă, mă gândesc să mă 
întorc pe strada Edgar, dar încă sunt prea speriat de ce am 
auzit și văzut acolo. Mă mai duc o dată, doar ca să verific 
dacă situaţia e la fel. Este. 

La jumătatea lunii octombrie, ajung pe strada Macedoni 
odată cu răsăritul soarelui. În general, în această 
primăvară, temperatura a fost neobișnuit de ridicată și, 


când intru pe strada deluroasă, e deja cald și frumos. În 
partea de sus, văd casa cu două etaje. 

La puţin timp după cinci și jumătate, o siluetă singuratică 
iese din partea laterală a casei. Cred că este o fată, dar nu 
sunt sigur, deoarece o glugă îi acoperă capul. E îmbrăcată 
cu niște pantaloni scurţi, roșii, de sport, un pulover gri cu 
glugă, dar e desculţă și pare să aibă 1.75 m. 

Mă așez între două mașini parcate, așteptând-o să vină. 

În cele din urmă, când renunţ să o mai aștept și mă ridic 
să plec la muncă, o văd (cu siguranţă este o „ea”) venind în 
fugă, de după colţ. Acum, are puloverul legat în jurul taliei, 
așa că pot să-i văd chipul și părul. 

Mă ia prin surprindere, deoarece amândoi ajungem la 
colţ în același timp, din direcţii opuse. 

Ne oprim pentru o clipă. 

Mă privește timp de o secundă. 

Cu părul blond, legat în coadă de cal și ochi albaștri, ca 
apa, se uită la mine. Nu am mai văzut niciodată un albastru 
atât de deschis. Zâmbește ușor, ca și când m-ar recunoaște. 

Şi continuă să alerge. 

Nu pot decât să mă uit cum își înclină capul și pleacă. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama mai devreme că era o fată, 
deoarece era epilată pe picioare. 

Are picioarele lungi și minunate. E una dintre acele fete 
fără prea multe forme. Este slabă, are sânii mici, dar bine 
conturaţi, un trunchi înalt și șolduri drepte. Tălpile ei goale, 
de mărime mijlocie, ating ușor pământul. 

Este frumoasă. 

Este frumoasă, iar mie îmi e rușine. 

Abia dacă are cincisprezece ani și mă distruge, din 
interior. Dragostea și pasiunea se luptă în mine, iar eu îmi 
dau seama că sunt atras imediat de această fată, care 
aleargă în picioarele goale, la cinci și jumătate dimineaţa. 
Sunt vrăjit. 

Mă duc acasă și mă gândesc la ce anume îi trebuie - la 
cum pot să o ajut. Într-un fel, trebuie să caut răspunsul prin 


eliminare. Dacă trăiește în zona deluroasă, nu are nevoie de 
bani. De prieteni, nu cred că are nevoie, dar cine știe? 

Aleargă. 

Trebuie să aibă legătură cu alergatul. 

Sunt acolo în fiecare dimineaţă, deși mă ascund și nu 
cred că mă vede. 

Într-o zi, hotărăsc să duc relaţia mai departe și o 
urmăresc. Sunt în blugi, într-un tricou alb și vechi, în 
picioare am ghetele, iar ea e cu mult înaintea mea. 

Fata merge cu pași mari. 

Mă străduiesc să păstrez ritmul. 

Când am început să alerg, m-am simţit ca la finala de 
patru sute de metri de la jocurile olimpice. Acum mă simt 
exact așa cum sunt - un șofer de taxi din zona suburbană, 
care nu face destulă mișcare. 

Mă simt jalnic. 

Necoordonat. 

Picioarele mele se luptă să mă ridice și să mă facă să 
înaintez. Scufundându-se în pământ, tălpile mele parcă ară. 
Inspir cât pot de adânc, dar am un zid în gât. Plămânii mei 
sunt lipsiţi de aer. În mine, simt cum aerul încearcă să 
coboare zidul și să ajungă la ei, dar nu este de ajuns. Cu 
toate acestea, continui să alerg. Trebuie să alerg. 

Se îndreaptă spre marginea orașului, acolo unde se află 
terenul de sport. E în capătul unei văi mici, așa că sunt 
ușurat că va trebui să cobor. Drumul de întoarcere e cel 
care îmi dă emoţii. 

Când ajungem la teren, ea sare gardul și-și dă jos 
puloverul, pe care îl atârnă în gard. În ceea ce mă privește, 
mă plimb clătinându-mă și mă prăbușesc la umbra unui 
copac. 

Ea face ture în jurul terenului. 

Lumea se învârte în jurul meu. 

Simt că mă ia ameţeala și că-mi vine să vărs. În plus, îmi e 
sete, dar nu mă deranjez să mă duc la cișmea. Așa că rămân 
pe loc, întins și transpirat până peste poate. 


„Isuse, Ed, respir, ești un nenorocit fără condiţie fizică, 
nu-i așa? Chiar mai neantrenat decât mi-aș fi imaginat.” 

„Știu, răspund eu. Este dezgustător. Ştiu.” 

Şi mai știu că n-ar trebui să zac așa lungit și incomod sub 
acest copac, dar am depășit faza în care mă ascundeam de 
ea. Dacă mă vede, asta e. Abia pot să mă mișc, de ascuns 
nici nu poate fi vorba și sunt sigur că mâine voi fi al dracului 
de ţeapăn. 

O vreme, se oprește să facă întinderi, iar eu reușesc, în 
cele din urmă, să respir cum trebuie. 

Își ţine piciorul drept sus, pe gard. E lung și încântător. 

„Nu te gândi la asta, nu te gândi la asta”, îmi spun în 
sinea mea. Între timp, mă observă, dar se uită imediat în 
altă parte. Își înclină capul și privește în pământ. Exact ca 
ieri-dimineaţă. Preţ de o secundă. Gestul ei mă face să-mi 
dau seama că nu va veni la mine niciodată. Înţeleg acest 
lucru în momentul în care-și coboară piciorul de pe gard și-l 
ridică pe celălalt. Va trebui să mă duc eu. 

Când se oprește din a mai executa întinderi și își caută 
puloverul, mă ridic și mă îndrept spre ea. 

Începe să alerge, dar se oprește. 

Ştie. 

Cred că simte că am venit aici pentru ea. 

Acum, ne mai desparte doar o distanţă de șase sau șapte 
metri. O privesc, iar ea se uită în pământ, cam la un metru 
de glezna mea dreaptă. 

— Bună? spun eu. 

Stângăcia vocii mele întrece orice limită. 

Urmează o pauză. 

O respiraţie. 

— Bună, îmi răspunde ea. 

Continuă să privească pământul de lângă mine. 

Fac un pas. Nu mai mult. 

— Eu sunt Ed. 

— Știu, zice ea. Ed Kennedy. 


Are o voce subțire, dar catifelată, atât de catifelată, încât 
ai putea să cazi pe ea. Îmi amintește de Melanie Griffith. îi 
știți vocea? Ei bine, vocea acestei fete este la fel. 

— De unde știi cine sunt? întreb eu. 

— Tatăl meu citește ziarele și ţi-am văzut fotografia - 
după jaful de la bancă, știi? 

Înaintez. 

— Ştiu. 

În cele din urmă, după un timp, mă privește în ochi. 

— De ce mă urmărești? Obosit, rămân pe loc și vorbesc: 

— Încă nu știu sigur. 

— Nu ești vreun pervers, nu? 

— Nu! și-mi spun în gând: „Nu te uita la picioarele ei. Nu 
te uita la picioarele ei”. 

Mă privește iar, ca și când m-ar cunoaște, întocmai ca în 
ziua precedentă. 

— Ei bine, asta e o ușurare. le-am văzut aproape în 
fiecare zi. 

Vocea ei e aproape ridicol de dulce. Parcă ar avea aromă 
de căpșune sau așa ceva. 

— Dacă te-am speriat, îmi pare rău. 

Îmi zâmbește precaut. 

— E în regulă. Doar că... nu mă prea pricep să vorbesc cu 
oamenii. 

Intimidată, privește din nou în altă parte. 

— Deci, te-ai supăra dacă nu am vorbi? Se grăbește 
acum, ca să nu mă rănească. Adică, nu mă deranjează dacă 
ești aici cu mine dimineaţa, dar eu nu pot să vorbesc, e în 
regulă? Mă simt oarecum ciudat. 

Încuviinţez dând din cap și sper că mă vede. 

— Nu-ţi face griji. 

— Mulţumesc. Mai privește încă o dată pământul, își ia 
puloverul și îmi mai adresează o ultimă întrebare: Nu alergi 
prea mult, nu-i așa? 

Pentru o clipă, îi savurez vocea. Are gust de căpșune. 
Poate că aceasta este ultima dată când o voi mai auzi. 


— Nu, chiar deloc, apuc să răspund și, înainte să se 
îndepărteze în fugă, ne mai resimţim reciproc prezenţa, 
preţ de câteva clipe. 

O privesc și-i aud tălpile goale atingând ușor pământul, 
îmi place acest sunet. Îmi amintește de vocea ei. 


În fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu, mă 
duc pe terenul de sport, iar ea este acolo. Negreșit, în 
fiecare zi. Chiar dacă plouă dimineaţa, ea tot e pe teren. 

Într-o zi de miercuri, îmi iau liber de la lucru (spunându- 
mi că este un sacrificiu necesar, atunci când ai lucruri mai 
importante de făcut). Cu Portarul în lesă, mă îndrept spre 
școală pe la ora trei. Ea iese însoţită de câteva prietene, 
ceea ce mă bucură, deoarece am sperat că nu va fi singură. 
Timiditatea ei mă îngrijorase. 

E amuzant cum, atunci când privești oamenii de la mare 
distanţă, ţi se pare că nu au voci. E ca și când te-ai uita la 
un film mut. Ghicești ceea ce spun. Le observi buzele 
mișcându-se și îţi imaginezi sunetele pe care le scot pașii 
lor. Te întrebi despre ce anume discută sau, mai mult, la ce 
s-ar putea gândi. 

Atunci când un băiat se alătură fetelor, vorbind și 
plimbându-se alături de ele, observ un lucru ciudat: fata 
care aleargă privește iar în pământ. După ce pleacă el, se 
simte bine din nou. 

Pentru o vreme, stau și mă gândesc și ajung la concluzia 
că poate și ei, ca și mie, îi lipsește încrederea în sine. 
Probabil crede că este prea înaltă și stângace, nedându-și 
seama de cât de frumoasă o consideră cei din jurul ei. Dacă 
numai despre asta e vorba, problema se va rezolva cât de 
curând. 

Mă dezaprob, scuturând din cap. 

„Ascultă-te cum spui că va fi bine, îmi zic în sinea mea. De 
unde naiba știi tu? Cumva pentru că și tu ţi-ai învins 
timiditatea, Ed? Mă îndoiesc.” Am absolută dreptate. Nu 
este treaba mea să mă amestec în viaţa ei sau să prezic 


ceea ce i se va întâmpla. Trebuie să fac doar ceea ce se 
presupune că am de făcut și să sper că va fi de ajuns. 

De câteva ori, îi supraveghez casa, pe timpul nopții. 

Nu se întâmplă nimic. 

Niciodată. 

Stând și gândindu-mă la fată, la bătrâna Milla și la 
îngrozitoarea stradă Edgar, îmi dau seama că nici măcar nu 
știu cum o cheamă pe această copilă. Dintr-un anumit motiv, 
îmi imaginez că o cheamă Alison, dar, în cea mai mare parte 
a timpului, mă gândesc la ea ca la fata care aleargă. 

Mă duc la concursul de atletism care, vara, se desfășoară 
în fiecare sfârșit de săptămână. Ea este acolo, iar eu stau 
alături de ceilalți membri ai familiei ei. Văd o fetiță și un 
băieţel. Amândoi poartă pantaloni scurţi și negri și maiouri 
de un albastru-deschis, pe spatele cărora este cusută câte o 
etichetă. Eticheta de pe maioul fetei are numărul 176, chiar 
sub sloganul „You've gotta be made of Milo”. 

Se anunţă cursa de 1 500 de metri pentru cei cu vârsta 
sub cincisprezece ani, iar ea se ridică, scuturându-și iarba 
uscată de pe pantaloni. 

— Succes, îi urează mama ei. 

— Da, Sophie, succes, îi spune și tatăl. 

Sophie. 

Îmi place numele. 

Îl aud în mintea mea și-l asociez, cu grijă, chipului ei. Se 
potrivește de minune. 

Ea încă își curăţă iarba de pe pantaloni, când îmi aduc 
aminte de ceilalți doi copii - odată plecaţi, am reușit să mă 
concentrez numai asupra lui Sophie. Fata execută 
aruncarea cu discul, iar băieţelul a dispărut să se joace de-a 
soldaţii cu un urât pe nume Kieren. 

— Mamă, pot să mă duc cu Kieren? Te rog? 

— Bine, dar să fii atent când îţi vine rândul - cursa de 
șaptezeci de metri urmează imediat. 

— OK. Să mergem, Kieren. 


Pentru o clipă, mă bucur să fiu Ed cel simplu, lipsit de 
probleme. Nu Edward, nu Edmund, nu Edwin. Doar Ed. 
Mediocritatea este o schimbare bine-venită. 

Sophie mă vede de îndată ce se ridică și pe chipul ei se 
citește o oarecare mulțumire. Pare fericită să mă vadă, dar 
aproape imediat privește în altă parte. Cu o pereche de 
adidași cu crampoane în mână (presupun că sportivii mai 
mari de cincisprezece ani au voie să îi poarte în cursele mai 
lungi), se îndreaptă spre zona de pregătire, când tatăl ei o 
strigă din nou: 

— Hei, Soph! 

Ea se întoarce cu faţa la el. 

— Ştiu că poţi să câștigi - dacă vrei. 

— Mulţumesc, tată. 

Se îndepărtează în grabă, întorcându-se încă o dată spre 
locul în care stau și îndesându-mi în gură o bucăţică de 
pandișpan. Îmi rămâne niște praf de cocos pe la colţurile 
gurii, dar e prea târziu să mă mai șterg. Oricum nu l-ar 
vedea. Nu de la distanţa aceea. Îmi aruncă o privire rapidă 
și merge mai departe. Acum știu ce am de făcut. 


Dacă aș fi fost un încrezut, aș spune că, de data aceasta, 
e floare la ureche. Un mesaj ușor de transmis. 

Dar nu suni. 

Nu pot să zic așa ceva deoarece încă mă gândesc la ce s- 
a întâmplat pe strada Edgar. Îmi dau seama că, pentru 
fiecare mesaj bun, întotdeauna va fi unul care mă va chinui. 
Așa că, sunt recunoscător pentru acesta. Este o zi frumoasă 
și îmi place de această fată. Îmi place chiar mai mult atunci 
când aleargă lângă o alta, înaltă și slăbănoagă, care pare 
mereu că are un băț în fund. Aleargă împreună, dar, la final, 
cealaltă trage mai tare. Mărește pasul, iar un bărbat strigă 
încontinuu: 

— Hai, Annie! Hai, Annie! Aleargă, scumpo! Aleargă! 
Învinge-o, draga mea, poţi s-o faci! 


Mai degrabă aș ieși pe locul al doilea, decât să fiu 
încurajat așa prostește. 

Tatăl lui Sophie este altfel. 

Pentru cursă, coboară spre garduri și privește cu atenţie. 
Nu strigă nimic. Doar se uită. Din când în când, simt că este 
stresat, deoarece își dorește ca fiica lui să o depășească pe 
cealaltă fată. Când aceasta din urmă o întrece, îl privește pe 
tatăl ei, pentru o secundă, dar nu face nimic mai mult. Când 
ea câștigă, o aplaudă și o aplaudă și pe Sophie. Celălalt tată, 
mândru până peste poate, nu schiţează niciun gest, ca și 
când el ar fi alergat din greu și ar fi câștigat cursa. 

Sophie vine și ia loc lângă tatăl ei, care o îmbrățișează. 
Dezamăgirea o apasă greu pe umeri. 

Într-un fel, tatăl lui Sophie seamănă cu al meu, cu 
excepţia faptului că propriul meu tată nu m-a îmbrățișat 
niciodată. Ca să nu mai spun că a fost un alcoolic. În 
schimb, are același comportament și e la fel de tăcut. Tatăl 
meu a fost un om liniștit, care nu a zis niciodată nimic rău 
despre nimeni. Se ducea la bar și stătea acolo până la ora 
închiderii. Venea înapoi pe jos, ca să se trezească din beţie, 
dar nu reușea. Totuși, trebuie să spun că, a doua zi, se 
trezea și, negreșit, ajungea la muncă. Pe mama o enervau 
ieșirile lui; ţipa și făcea scandal, dar el nu a reacţionat 
niciodată. Nu i-a vorbit urât niciodată. 

Tatăl lui Sophie pare să fie la fel de calm, însă nu și 
alcoolic. Pe scurt, pare un gentleman. 

Împreună, se întorc la mamă și iau loc pe deal. Tatăl și 
mama se ţin de mână, în timp ce Sophie bea una dintre 
acele băuturi pentru sportivi. Par a fi genul de familie în 
care își spun că se iubesc atunci când se duc la culcare, 
când se trezesc și înainte de a pleca la serviciu. 

Sophie se descalţă de adidașii cu crampoane. Îi priveşte 
și oftează „Credeam că-mi vor purta noroc”. Pot doar să 
presupun că i-a primit de la mama ei sau de la vreo altă 
rudă faimoasă. 


Mă uit mai cu atenţie la încălţările lăsate pe pământ. 
Sunt de un albastru șters, cu galben, vechi și uzaţi. Şinui 
se potrivesc. Fata merită ceva mai bun. 


10 * Cutia de pantofi 


— Nu te-am mai văzut de ceva vreme. 

— Am fost ocupat. 

Stau cu Audrey pe veranda din faţă și bem alcool ieftin, 
ca de obicei. Vine și Portarul și-mi cere, dar, în schimb, îl 
mângâi. 

— Tot mai primești cărți de joc în cutia poștală? 

Desigur, a știut tot timpul că am minţit când am spus că 
am aruncat asul de caro. Nicio persoană sănătoasă nu ar 
arunca diamante!:!, nu-i așa? 

Sunt preţioase. Ba chiar e nevoie să fie protejate. 

„Milla, mă gândesc eu. Sophie. Femeia care locuiește pe 
strada Edgar și fiica ei, Angelina.” 

— Nu, nu o am decât pe prima. 

— Crezi că vei mai primi și altele? 

Mă gândesc la asta și nu reușesc să-mi dau seama dacă 
mai vreau sau nu să primesc o altă carte de joc. „Prima este 
destul de dificilă.” Bem. 

O vizitez pe Milla în mod regulat și ea îmi arată iar pozele 
ei, iar eu continui să-i citesc din romanul La răscruce de 
vânturi. De fapt, chiar începe să îmi placă. Prăjitura s-a 
terminat acum câteva seri, dar, slavă cerului, bătrâna e la 
fel de atentă cu mine ca întotdeauna. Al naibii de șubredă, 
dar la fel de drăguță ca și până acum. 

În săptămâna următoare, Sophie pierde din nou la 
atletism, de această dată în cursa de opt sute de metri. Nu 
mai dă randament în adidașii ăia vechi și rupţi. Are nevoie 
de o pereche mai bună pentru a alerga cel puţin la fel de 


bine pe cât o face dimineaţa. Abia atunci aleargă cu 
adevărat. E diferită. Aproape o cu totul altă fiinţă. 


În dimineaţa sâmbetei următoare, mă duc la ea acasă și 
bat la ușă. Răspunde tatăl ei. 

— Cu ce pot să te ajut? 

Sunt agitat, ca și când aș fi venit să-l conving să-și lase 
fiica să iasă cu mine. În mâna dreaptă, ţin o cutie de pantofi, 
iar bărbatul o privește. O ridic repede și spun: 

— Am un pachet pentru fiica dumneavoastră, Sophie. 
Sper că sunt mărimea potrivită. 

Îi dau cutia, iar bărbatul pare confuz. 

— Spuneţi-i că un băiat i-a adus o pereche nouă de 
încălțări. 

Bărbatul mă privește de parcă aș fi drogat. 

— Bine. Încearcă, din răsputeri, să nu râdă de mine. Îi voi 
spune. 

— Vă mulţumesc. 

Mă întorc și dau să plec, dar el mă oprește. 

— Așteaptă, strigă el. 

— Da, domnule? 

Uimit, întinde cutia și o ridică. 

— Ştiu, îi zic eu. 

Cutia este goală. 

Nu m-am bărbierit și, pe pistă, mă simt ca într-un cuptor. 
Nu am dus taxiul în parcarea firmei decât abia azi- 
dimineaţă la ora șase, apoi m-am dus direct acasă la Sophie, 
după care am venit la stadion. La micul dejun, am mâncat 
un rulou cu un cârnat și am băut niște cafea. 

Este chemată pentru cursa de o mie cinci sute de metri, 
iar ea participă desculță. 

Imaginea mă face să zâmbesc. 

Adidași invizibili... 

— Numai să nu o calce nimeni pe degete, spun eu. 

Câteva minute mai târziu, tatăl ei se apropie de gard. Se 
dă startul. 


Celălalt cretin începe să strige în gura mare. 

Imediat după prima tură, Sophie cade, rămâne în urmă și 
este blocată în spate. Nu mai este în grupul primilor cinci, 
iar restul se distanțează, la douăzeci-douăzeci și cinci de 
metri în față. Revenirea ei îmi amintește oarecum de scena 
din filmul Carele de foc, când Eric Liddell se împiedică și 
cade și apoi câștigă, întrecându-i pe toţi ceilalţi. 

Mai sunt încă două tururi de pistă, iar ea încă este destul 
de în urmă. 

Îi depășește cu ușurință pe primii doi alergători; aleargă 
așa cum aleargă ea dimineaţa. 

Nu o reţine nimic. Singurul lucru pe care-l vezi la ea e 
sentimentul de libertate și bucuria pură de a trăi. Nu are 
nevoie decât de puloverul cu glugă și de pantalonii roșii. 
Picioarele ei goale o ajută să treacă și de al treilea alergător 
și, în curând, e cot la cot cu rivala ei. O depășește și îșiia un 
avans de două sute de metri. 

„Ca în fiecare dimineaţă”, îmi spun în sinea mea; oamenii 
se opresc să se uite. Au văzut-o cum a căzut, a rămas în 
urmă și cum s-a ridicat și a continuat. Acum, aflată în 
frunte, se uită la ea ca la nimic altceva din ce-ar fi putut 
vedea într-un weekend obișnuit din acest oraș. Se opresc și 
cei care aruncau cu discul, și cei care sar în înălțime. Totul 
se oprește. Nu mai există nimic în afară de fata cu părul 
auriu și de vocea ucigașă, care se află în fata ei. 

Cealaltă fată vine din urmă. 

Ea se luptă să câștige. 

Genunchii îi sângerează de la căzătură, cred că s-a și 
înţepat într-o sârmă ghimpată, dar așa trebuie să fie, îmi 
spun eu. Ultima sută de metri aproape că o lasă fără 
suflare. Îi văd chipul crispat de durere. Cu picioarele goale 
și pline de sânge, traversează iarba care începe să se 
veștejească. Durerea - frumuseţea durerii - aproape că o 
face să zâmbească. S-a autodepășit. 

Desculţă. 


Mai vie decât oricare altă persoană pe care am văzut-o 
vreodată. 
Se îndreaptă către linia de final. 


Și cealaltă fată câștigă. 
Ca întotdeauna. 


După ce depășesc linia, Sophie se prăbușește și acolo, pe 
pământ, se rostogolește pe spate și privește cerul. O dor și 
braţele, și picioarele, și inima. Dar, pe chipul ei, se citește 
frumuseţea dimineţii și, pentru prima dată, cred că își dă 
seama de asta. Cinci și jumătate dimineaţa. 

Tatăl lui Sophie o aplaudă, ca întotdeauna doar că, de 
această dată, nu o face singur. Acum, și tatăl celeilalte fete 
aplaudă. 


— Ai o fată pe cinste, spune el. 
Tatăl lui Sophie aprobă, dând modest din cap și-i zice: 
— Mulţumesc. Și fiica ta e minunată. 


] * Un alt prost 


Arunc la gunoi paharul de plastic în care am avut cafeaua 
și învelișul de la ruloul cu cârnat și mă îndepărtez. Ca de 
obicei, mi-am murdărit degetele cu sos. 

O aud mergând în spatele meu, dar nu mă întorc. Vreau 
să-i aud vocea. 

— Ed? 

Este inconfundabilă. 

Mă întorc și-i zâmbesc fetei care are sânge pe genunchi 
și pe picioare. Din genunchiul stâng, sângele îi curge 
strâmb pe tibie. 

— Ai face bine să ai grijă de asta, îi zic eu arătând cu 
degetul spre piciorul ei. 

— Voi avea, îmi răspunde calm. 


Simt o tensiune între noi și știu că locul meu nu mai este 
aici. Are părul lăsat pe spate; este frumos. Poţi să te pierzi 
în ochii ei, iar gura ei îmi vorbește. 

— Eu am vrut doar să-ţi mulţumesc, spune ea. 

— Pentru că te-am lăsat fără încălțări și te-ai rănit din 
cauza mea? 

— Nu. Nu îmi crede minciuna. Mulţumesc, Ed. 

Cedez. 

— Plăcerea a fost de partea mea. 

În comparaţie cu a ei, vocea mea este bolovănoasă. 

Când mă apropii puţin, observ că acum nu mai privește în 
altă parte. Nu-și mai înclină capul și nu se mai uită în 
pământ. Își permite să mă privească și să fie lângă mine. 

— Ești frumoasă, îi spun. Ştii asta, nu? 

Acceptându-mi complimentul, chipul i se înroșește. 

— Te voi mai vedea și altă dată? întreabă ea si, ca să fiu 
sincer, cred că voi regreta ceea ce-i voi spune. 

— Nu la ora aia nenorocită, la cinci și jumătate dimineaţa. 

Se răsucește într-un picior, râzând în tăcere, doar pentru 
ea. 

— Ed? întreabă ea, când sunt pe cale să plec. 

— Sophie? 

Faptul că știu cum o cheamă o șochează, dar continuă: 

— Ești vreun sfânt? 

În sinea mea, râd. „Eu? Un sfânt? Fac o listă cu ceea ce 
sunt. Şofer de taxi. Un localnic nenorocit. Mediocritatea în 
persoană. Un nepriceput în ale sexului. Un jucător de cărţi 
patetic.” 

— Nu, Sophie, răspund eu hotărât, nu sunt un sfânt. Sunt 
doar un alt prost. 

Ne zâmbim pentru ultima dată și plec. Simt că mă 
urmărește, dar nu privesc înapoi. 


Q + Din nou pe strada Edgar 


Parcă dimineţile bat din palme. 
Ca să mă trezească. 


În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, văd trei lucruri. 

Pe Milla. 

Pe Sophie. 

Şi strada Edgar, numărul 45. 

Primele două mă încântă. Al treilea îmi dă fiori și mă face 
să tremur din toate încheieturile. 


Îmi petrec serile târzii uitându-mă la reluările 
episoadelor din Dukes of Hazzard:-. Grăsanul stă mereu la 
biroul lui și mănâncă bezele. „Cum îi zice tipului?” m-am 
întrebat când am văzut primul episod. Apoi a apărut Daisy 
și a spus: „Cum o mai duci, Șefule Hogg?” 

Hogg, zis și Șeful. 

Desigur. 

Dumnezeule, Daisy arată fantastic în blugii ei strâmţi. 
Când o văd, seara, pulsul îmi crește peste măsură, dar, 
întotdeauna, ea dispare mai repede decât apare. 

Portarul îmi aruncă o privire murdară, de fiecare dată. 

„Știu”, spun eu. 

Însă, apoi, ea revine și atunci nu mai are sens să ne 
certăm. Femeile frumoase sunt chinul vieţii mele. Nopțile și 
episoadele trec. 

Conduc taxiul cu o imensă durere de cap, care mă 
însoțește mereu. 

— Mulţumesc, amice, spun eu. Costă 16 dolari și 50 de 
cenți. 

— 16 dolari și 50 de cenți? se vaită bătrânul în costum. 

În capul meu, cuvintele lui sunt ca o spumă, care crește, 
se înalţă și care apoi dă înapoi. 

— Plătește și gata. Astăzi nu am răbdare pentru așa ceva. 
Dacă e prea mult, data viitoare poţi să mergi pe jos. 
Oricum, sunt sigur că plătește din banii firmei. 


Îmi dă banii și eu îi mulţumesc. „Nu a fost atât de greu, 
nu-i așa?” îmi spun în sinea mea. Trântește portiera cu 
putere. Bine că nu mi-am ţinut capul acolo. 


Într-un fel, aștept să fiu sunat și să mi se spună să mă duc 
iar pe strada Edgar, cât mai repede. Aștept câteva nopţi, 
dar nimic. 

Joi seară, plec devreme de la Audrey, unde am jucat cărți. 
Sunt confuz. Sentimentul acesta mă face să mă ridic și să 
plec, aproape fără un cuvânt. A sosit timpul și eu știu că 
trebuie să mă aflu pe strada Edgar, lângă casa aceea - casa 
prizonieră violenţei care se petrece în aproape fiecare 
seară. 

Îndreptându-mă spre destinaţie, îmi dau seama că mă 
grăbesc. Am avut parte de succesul pe care l-am crezut 
necesar. 

În cazul Millei și al lui Sophie. 

Acum trebuie să fac fată situaţiei. 


Ajung pe strada Edgar, încleștându-mi pumnii în 
buzunarele de la haină. Mă asigur că nu mă pândește 
nimeni. Cu Milla și Sophie, m-am simţit întotdeauna în 
largul meu. Ele au fost cazurile frumoase. Practic, nu a 
existat niciun risc, spre deosebire de acest loc, în care se 
pare că toate răspunsurile sunt dureroase. Pentru soţie și 
fată și pentru soţ. Şi pentru mine. 

Așteptând, scot o bucată de gumă de mestecat pe care 
am uitat-o în buzunar și o bag în gură. Parcă gust boala, 
frica. 

Senzaţia se accentuează când bărbatul apare pe drum și 
urcă treptele verandei. Liniștea își face loc. Mă pișcă, 
împingându-mă. 

Se întâmplă. 

Intervine violenta. Își înfige degetele și sfâșie tot ce 
găsește în cale. Totul se destramă iar eu mă detest pentru 
că am așteptat atât de mult pentru a-i pune capăt. Mă 


dispreţuiesc pentru alegerile ușoare pe care le-am luat 
nopţi de-a rândul. Ura crește în mine. Îmi nimicește sufletul 
și-l îngenunchează, lângă mine. Acesta tușește și se sufocă, 
în timp ce ura față de propria mea persoană devine 
copleșitoare. 

„Ușa, îmi spun. Du-te la ușă - este deschisă.” 

Dar eu nu mă clintesc. 

Nu mă mișc deoarece lașitatea mă calcă în picioare, chiar 
și când încerc să-mi ridic spiritul îngenuncheat. Trece peste 
el. Se dă într-o parte și lovește pământul cu un zgomot 
surd. Privește stelele. Stelele care se plimbă pe cer. 

„Du-te”, îmi spun iar și, de această dată, merg mai 
departe. 

Totul se cutremură în timp ce urc scările verandei și stau 
în faţa ușii. Nori îndepărtați mă privesc, dar ei dau înapoi. 
Lumea nu vrea să aibă de-a face cu asta. Nu o învinuiesc. 

Îi aud înăuntru. 

O va trezi în orice moment. 

O va deranja. 

O va căuta și o va abandona în același timp. 

O aruncă pe jos și o posedă. Arcurile patului scârțâie - 
scot un zgomot disperat, mișcându-se când în sus, când în 
jos, chiar dacă nu vor. 

Împotrivirea este inutilă. 

Plângerea nu are rost. Un plânset se târâie până la mine. 
lese prin crăpătura ușii de plasă și cade la picioarele mele. 

„Cum poţi să rămâi afară?” mă întreb, dar încă aștept. 

Ușa se mai deschide puţin și în faţa mea apare cineva. 
Este fata. 

Fata e în fața mea, frecându-și ochii cu pumnii, ca să se 
lupte cu somnul care a cuprins-o. Poartă niște pijamale de 
culoare galbenă, cu bărcuţe roșii și își strânge degetele de 
la picioare, frecându-le între ele. 

Mă privește, dar fără teamă. Orice e mai bun decât locul 
din care vine. 

— Cine ești? mă întreabă în șoaptă. 


— Ed, îi răspund șoptind. 

— Eu sunt Angelina, spune ea. Ai venit să ne salvezi? 

Văd cum o mică rază de speranţă se aprinde în privirea 
ei. Mă ghemuiesc, să o pot privi mai bine. Vreau să-i spun 
că da, dar nu scot niciun cuvânt. Observ că tăcerea mea nu 
a făcut nimic altceva decât să-i alunge speranţa. Într-un 
final, când îi vorbesc, aceasta aproape că nu mai este. 

— Ai dreptate, Angelina, îi spun sincer, privind-o, am 
venit să vă salvez. 

Pe măsură ce speranţa reînvie, se apropie de mine. 

— Poţi? mă întreabă surprinsă. 

Chiar și o fetiță de opt ani își dă seama că nu are aproape 
nicio șansă să scape de viaţa pe care o duce. Trebuie să 
verifice, ca să aibă încredere în mine. 

— Voi încerca, îi spun, iar fetița zâmbește. 

Zâmbește și mă îmbrățișează. 

— Mulţumesc, Ed, îmi zice. 

Se întoarce și-mi arată cu degetul. 

— Prima cameră pe dreapta, șoptește ea. 

Numai de-ar fi atât de ușor. 


— Ei bine, hai, Ed, spune ea. Ei sunt chiar acolo... 

Dar, din nou, nu mă mișc. 

Teama mi-a țintuit picioarele și știu că nu pot face nimic. 
Nu în seara aceasta. Se pare că niciodată. Dacă încerc să 
mă mișc, mă voi împiedica. 

Mă aștept ca fata să ţipe la mine. Să strige ceva de genul 
„Dar, Ed, mi-ai promis! Mi-ai promis!” Cu toate acestea, 
tace. Cred că înţelege cât de puternic, fizic, este tatăl ei și 
cât de speriat sunt eu. Nu face decât să vină spre mine și să 
mă îmbrăţișeze iar. 

Copila încearcă să intre în haina mea, în vreme ce 
zgomotul din dormitor ajunge până la noi. Mă îmbrățișează 
atât de strâns, încât mă mir că nu-și rupe oasele. Când îmi 
dă drumul și pleacă, îmi spune: 

— Ed, îţi mulţumesc pentru că măcar ai încercat. 


Nu îi răspund, deoarece singurul lucru pe care-l simt 
acum este rușinea. Mă uit la picioarele ei îmbrăcate în 
pantaloni galbeni de pijama și văd cum se îndepărtează. Se 
mai întoarce o dată și-mi zice: 

— La revedere, Ed. 

— La revedere, îi răspund din spatele perdelei de rușine. 

Închide ușa de tot, iar eu mă ghemuiesc acolo. Cad în 
faţă,  sprijinindu-mi capul de tocul ușii. Inima îmi 
sângerează, îmi aud pulsul în urechi. 


Acum sunt în pat, înghiţit de noapte. Cum pot să dorm 
când nu simt nimic altceva decât îmbrăţișarea oferită în 
întuneric de un copilaș în pijamale galbene? Este imposibil. 

Simt că o voi lua razna în curând. Dacă în următoarele 
câteva nopţi nu revin pe strada Edgar, mă tem că voi 
înnebuni. Dacă ea n-ar fi ieșit afară - dar am știut că o va 
face. Sau, cel puţin, ar fi trebuit să știu. Înainte, ieșea 
întotdeauna pe verandă și plângea, urmată, mai târziu, de 
mama ei. Cum stau așa, întins pe spate, știu că mi-a fost dat 
să o întâlnesc. Am vrut ca ea să-mi dea curaj. Să-mi ofere 
forţa interioară. Însă am eșuat lamentabil. De fapt, nu cred 
că s-ar fi putut întâmpla ceva mai dezastruos de atât. Acum, 
mă invadează un sentiment și mai groaznic. 

Noaptea, la 2.27, sună telefonul. 

Deranjează liniștea, iar eu sar, alerg spre el și-l privesc. 
Nu e de bine. 

—Alo? 

Vocea de la celălalt capăt al firului așteaptă. 

— Alo? mai spun eu o dată. 

În cele din urmă vorbește, iar eu mi-o pot imagina rostind 
cuvintele. Vocea este uscată, spartă. E destul de 
prietenoasă, dar serioasă. Îmi spune: 

— Ed, verifică-ţi cutia poștală. 

Se lasă liniștea, iar vocea mă părăsește. La celălalt capăt, 
nu se mai aude nicio respiraţie. 


Închid, ies ușor pe ușa din faţă și mă îndrept încet către 
cutia poștală. Stelele nu mai sunt pe cer și, cu fiecare pas 
pe care-l fac, începe să plouă mărunt. Când mă aplec să 
deschid lacătul, îmi tremură mâna. O întind. 

Ating ceva greu și rece. 

Degetul meu simte trăgaciul. 

Mă cutremur. 


K * Crimă la catedrală 


Există un singur glonţ în încărcător. Un glonţ pentru un 
om și acum mă simt cel mai ghinionist om de pe pământ. 
„Ed, ești un șofer de taxi! îmi spun în sinea mea. Cum 
dracu' ai ajuns în încurcătura asta? N-ar fi trebuit să te 
ridici de pe podeaua acelei bănci.” 

Stau la masa din bucătărie cu un pistol care mi se 
încălzește în mână. Portarul este treaz și vrea cafea, iar eu 
nu pot face altceva decât să mă holbez la armă. Nu mă 
ajută nici faptul că persoana care a aranjat să ajungă la 
mine îmi dă doar un singur glonţ. Oare nu-și dă seama că e 
foarte probabil să mă împușc în picior chiar înainte de a 
începe? Nu știu. Acum, lucrurile au mers prea departe. O 
armă, pentru numele lui Dumnezeu. Nu pot să ucid pe 
nimeni. Pentru început, sunt un laș. În al doilea rând, sunt 
slab. În al treilea rând, ce s-a întâmplat la bancă în ziua 
jafului a fost o pură întâmplare - nimeni nu mi-a arătat 
vreodată cum să folosesc o armă... 

Acum sunt furios. 

„De ce am fost ales pentru asta?” mă întreb eu, deși știu 
ce am de făcut. „Le-ai bucurat pentru celelalte două cazuri, 
mă critic aspru. Așa că, acum, trebuie să-l rezolvi și pe 
acesta.” 

Şi dacă nu-l rezolv? Poate că persoana cu care am vorbit 
la telefon va veni după mine. Poate că despre asta este 


vorba. Poate e genul de situaţie în care fie îmi fac treaba, fie 
ajung să fiu eu cel împușcat. 

La naiba, acum nu pot dormi! 

Isuse, sunt pe cale să fac hernie. 

Mă uit prin colecţia de discuri vechi, primită de la tata. 
Ca să mă detensionez. Caut febril printre albume și găsesc 
ceea ce îmi trebuie - un album al celor de la The 
Proclaimersi!%. Îl pun și-l privesc învârtindu-se. Se aud 
primele note ridicole ale cântecului „Five hundred 
miles”i1»: și simt că o iau razna. În seara aceasta, chiar și 
The Proclaimers mă sperie de moarte. Cântă oribil. 

Mă plimb prin cameră. 

Portarul mă privește de parcă aș fi nebun. 

Sunt nebun. E oficial. 

E trei dimineaţa, iar eu ascult muzica tipilor de la The 
Proclaimers mult prea tare pentru binele lor și sunt 
aproape sigur că trebuie să mă duc să omor pe cineva. Duc 
o viaţă împlinită, nu-i așa? 

Un pistol. 

Un pistol. 

Aceste cuvinte trec prin mine și eu îl privesc constant, să 
mă asigur că este real. O lumină albă din bucătărie 
pătrunde în camera de zi, când Portarul se întinde și mă 
zgârie ușor, cerându-mi să-l mângâi. 

„Dispari, Portare!” mă răstesc eu, dar ochii lui mari și 
căprui mă roagă să mă calmez. 

Cedez și-l mângâi pe burtă, îmi cer scuze și ne pregătesc 
niște cafea. Cu siguranţă, nu voi dormi în seara aceasta. 
Membrii trupei scoțiene își fac încălzirea pe acea melodie 
de suferinţă și fericire, care urmează după cântecul „Five 
hundred miles”. 


Cred că oamenii mor din cauza lipsei de somn, mă 
gândesc în timp ce conduc taxiul, înapoi din oraș. E a doua 
zi. Conducând cu geamul lăsat, simt că mă ustură ochii și 
că-mi vine să mă scarpin. Căldura aerului îmi accentuează 


senzaţia de disconfort, dar nu fac nimic în acest sens. 
Pistolul este sub salteaua mea, acolo unde l-am lăsat aseară. 
Ţin pistolul sub saltea și cartea de joc în sertar. Îmi e greu 
să spun care m-a nenorocit mai mult. 

Îmi spun să nu mă mai văicăresc atât. 

Ajuns înapoi în parcarea de la VACANT TAXIS, o văd pe 
Audrey sărutându-se cu unul dintre băieţii nou angajaţi. E 
cam cât mine de înalt, dar, evident, el se duce la sală. Se 
sărută franțuzește. O ţine de șolduri, iar mâinile ei sunt în 
buzunarele blugilor lui, la spate. 

„Noroc că nu am arma la mine”, mă gândesc eu, dar știu 
că numai gura-i de mine. 

— Bună, Audrey, o salut când trec pe lângă ea, dar nu mă 
aude. 

Mă îndrept spre birou, să-l văd pe șeful meu, Jerry 
Boston. Jerry este un obez care își ţine părul pieptănat într- 
o parte, peste chelie. 

Bat la ușa lui. 

— Intră! strigă el. Era și timpul... se oprește în mijlocul 
propoziției. Ah, am crezut că ești Marge. Trebuia să îmi 
aducă o cafea acum jumătate de oră. 

Am văzut-o pe Marge fumând o cafea în parcare, dar aleg 
să nu-i spun nimic. O plac și nu e genul de situaţie în care 
îmi doresc să fiu implicat. 

Ușa se închide în spatele meu, iar eu și Jerry ne uităm 
unul la celălalt. 

— Ei, bine? mă întreabă el. Ce este? 

— Domnule, sunt Ed Kennedy și conduc unul dintre... 

— Fascinant. Ce dorești? 

— Fratele meu se mută astăzi, mint eu, și mă întrebam 
dacă aș putea să merg cu taxiul acasă și să-l ajut să-și care 
câteva lucruri la noua locuinţă. 

Mă privește cu generozitate și spune: 

— De ce naiba te-aș lăsa să faci asta? Zâmbește. Scrie 
cumva „Firmă de transporturi” pe portierele taxiurilor 


mele? ]i se pare că fac acte caritate? Acum este iritat. 
Pentru numele lui Dumnezeu, cumpără-ţi o mașină. 

Rămân calm, dar mă apropii de el. 

— Domnule, uneori am condus și zi, și noapte și nu mi-am 
luat niciodată concediu. Ca să fiu sincer, din cauza faptului 
că am doar nouă luni de experienţă, turele mele nu sunt 
aceleași de la o săptămâna la alta; lucrez când în schimbul 
de zi, când în cel de noapte. Nu știu sigur dacă e legal. Nou- 
angajaţii sunt trimiși în turele de noapte. Cei mai vechi în 
meserie, în turele de zi. Eu lucrez și ziua, și noaptea. Vă cer 
taxiul o singură noapte. Dacă doriţi, am să plătesc. 

Boston se întinde în faţă, pe birou. Îmi amintește de șeful 
Hogg. 

Marge intră cu cafeaua și spune: 

— O, bună, Ed. Ce mai faci? 

„Ah, cretinul ăsta nu-mi va lăsa taxiul la noapte”, îmi zic 
în sinea mea, dar îi răspund doar atât: 

— Destul de bine, Marge, tu ce mai faci? 

Ea lasă cafeaua pe masă și se retrage politicos. 

Jerry grăsanul ia o înghiţitură, spune „Vai, e delicioasă” și 
se  răzgândește.  Slavă cerului că a venit Marge. 
Sincronizarea perfectă. 

— În regulă, Ed, de vreme ce conduci destul de bine, te 
las să iei taxiul. Doar pentru o noapte, ne-am înţeles? 

— Vă mulţumesc. 

— Lucrezi mâine? Verifică în registru și-și dă singur 
răspunsul, în tura de noapte. Meditează cu gândul la cafea 
și rezolvă problema. Să-l aduci înapoi, până mâine la prânz. 
Niciun minut mai târziu. După-amiază, îl duc la verificat. 
Trebuie să i se facă revizia tehnică. 

— Da, domnule. 

— Acum lasă-mă să-mi beau cafeaua în pace. 

Plec. 

Trec pe lângă Audrey, care e tot cu tipul cel nou. Îi spun 
„la revedere”, dar ea tot nu mă aude. Niciunul din noi doi n- 
o să joace cărți în seara aceasta. Știu că Marv se va enerva 


până peste poate, dar sunt sigur că îi va trece. Îi va ruga pe 
tatăl și pe sora lui să joace în locul meu și al lui Audrey. Sora 
lui în vârstă de cincisprezece ani e un copil bun, dar are 
multe de îndurat de pe urma unui frate ca Marv. Îi face 
viaţa un iad, în diverse feluri. De exemplu, toţi profesorii ei 
o urăsc pentru că, în școală, Marv a fost un impertinent. 
Niciunul nu crede că are vreo șansă când, de fapt, eae 
destul de inteligentă. 

Oricum ar fi, în seara asta nu jocul de cărţi este cel mai 
important. Încerc să mănânc, dar nu reușesc. Scot asul de 
caro și pistolul și mă uit la ele, pe masa din bucătărie. 

Orele trec lent. 

Când sună telefonul, mă sperii pentru o clipă, dar apoi 
îmi dau seama că sigur este Marv. Ridic receptorul. 

— Alo? 

— Ed, unde naiba ești? 

— Acasă. 

— De ce? Ritchie și cu mine ne plictisim de moarte aici. Şi 
Audrey unde este? E cu tine? 

— Nu. 

— Păi, unde este? 

— E cu un tip de la muncă. 

— De ce? 

E ca un copil, jur. Tot întreabă de ce, fără motiv. Dacă nu 
e acolo, de ce nu e acolo. Marv nu înţelege că nu are cum să 
schimbe situaţia. 

— Marv, îi spun eu, am multe de făcut în seara asta. Nu 
pot să ajung. 

— Ce planuri ai? 

„Să-i spun sau nu?” Mă întreb. Decid să-i zic. Bine, Marv, 
îţi voi spune de ce nu pot să vin... 

— Ei bine, continuă. 

— OK, spun eu. Trebuie să omor pe cineva, bine? Îţi 
convine explicaţia? 

— Uite ce e - începe să se enerveze acum - nu mă lua 
peste picior, Ed. Nu am chef de elucubraţiile tale. 


„Elucubraţii?” De când folosește Marv un asemenea 
vocabular? 

— Vino încoace sau nu te voi lăsa să participi la Jocul 
anual de fotbal pe gheaţă. Chiar astăzi am vorbit cu niște 
prieteni despre asta. 

Jocul anual de fotbal pe gheaţă este o partidă absurdă de 
fotbal, care se joacă în zona terenurilor de sport, înainte de 
Crăciun. Idioţi ca mine și ca Marv, care m-a păcălit în ultimii 
câțiva ani să particip, joacă desculți. Și, în fiecare an, 
aproape că îmi rup gâtul. 

— Ei bine, nu conta pe mine anul acesta, îi spun. Nu vin. 

Închid. După cum mă așteptam, telefonul sună din nou, 
dar ridic receptorul și apoi îl pun înapoi în furcă. Aproape 
îmi vine să râd la gândul că Marv înjură dezgustat la 
celălalt capăt al liniei. Cred că acum își iese din pepeni și 
strigă „Bine, Marissa! Vino încoace să jucăm cărți!” 


Nu-mi ia mult să mă gândesc la ce am de făcut. E singura 
noapte în care-mi pot duce planul la bun sfârșit. O noapte 
cu taxiul. O noapte cu semnul meu. O noapte cu pistolul. 

Miezul nopţii se apropie mai devreme decât mă 
așteptam. 

Îl sărut pe Portar și plec. Nu privesc înapoi, pentru că 
sunt hotărât să mă întorc mai târziu. Am pistolul în 
buzunarul drept de la haină. În stângul, am cartea de joc și 
o sticluță cu votcă, în care am dizolvat mai multe somnifere. 
Ar face bine să funcţioneze. 

Diferenţa este că în seara aceasta, nu mai cobor până pe 
strada Edgar. În schimb, rămân mai aproape de strada 
principală și aștept acolo. Nimeni nu se duce acasă la ora 
închiderii. 

Beţivii ies târziu din baruri. Nu se poate să-l ratez pe 
amicul meu, pentru că este o matahală. Le strigă „la 
revedere” prietenilor lui, neștiind că o face pentru ultima 
dată. Întorc taxiul în direcţia în care merge el. Îl zăresc în 
oglinda retrovizoare; trece mai departe. După ce se mai 


îndepărtează, mă îndrept spre el. Acum, mi se pare normal 
să transpir și știu că am să-l ucid. Trăiesc momentul. Nu am 
altă soluţie. 

Trag lângă el și-i vorbesc încet: 

— Amice, ai nevoie să te iau cu mașina? 

Privește peste umăr și râgâie. 

— Nu plătesc. 

— Haide, nu pari să te simţi bine - te duc pe gratis. 

Răspunsul meu îl face să zâmbească; scuipă și apoi 
înconjoară mașina, către locul pasagerului. Când intră, 
începe să-mi explice unde anume trebuie să ajungă. 

— Nu îţi face griji. Știu unde locuiești, îl liniștesc eu. 

Ceva din jurul meu mă face să amorţesc. Fără ea, nu aș 
putea să continui. Îmi aduc aminte de Angelina și de cât de 
distrusă era mama ei în supermarket. Trebuie să o fac. 
„Trebuie, Ed.” Aprob, dând din cap. 

Scot din buzunar sticluța cu votcă și i-o ofer. O înșfacă 
imediat. 

„Ştiam eu, mă felicit singur. Un om ca el ia tot ce își 
dorește, fără să gândească.” Un om ca mine gândește prea 
mult. 

— Mulţumesc, spune el și ia o înghiţitură bună. 

— Păstrează sticluţa, îi zic eu. Ţi-o dăruiesc. 

Nu mai vorbește, dar continuă să bea, în timp ce eu trec 
de strada Edgar și mă îndrept spre vest, întorcând spre 
capătul orașului. Acolo se află un drum noroios, numit 
Catedrala. E vârful stâncos al unui munte, de unde poţi 
vedea kilometri și kilometri de teren cu arbuști. Adoarme 
înainte să ieșim din oraș. Sticluţa cu votcă alunecă și 
băutura îl udă, cât eu conduc mai departe. 

După mai bine de o oră și jumătate de condus, intru pe 
drumul noroios și, apoi, mai merg încă o jumătate de oră. 
Ajungem acolo imediat după ora unu și, când opresc 
motorul, suntem singuri, înconjurați de liniște. 

E timpul să devin fioros sau, cel puţin, cât se poate de 
fioros. 


les din mașină și mă duc în dreptul locului din dreapta. 
Deschid portiera. Îl lovesc peste faţă cu pistolul. 

Nimic. 

Îl mai lovesc o dată. 

După cinci încercări, tresare pentru un moment, 
gustându-și sângele din nas și gură. 

— Trezește-te, îi ordon eu. 

O clipă, bolborosește ceva, neștiind unde e și nici ce se 
întâmplă. 

— leși afară! 

Ţin arma îndreptată exact între ochii lui. 

— S-ar putea să fie ultimul tău gând, în cazul în care te 
întrebi dacă e încărcată. 

E încă ameţit, dar are ochii mari. Se gândește să încerce 
să facă o mișcare bruscă, dar înţelege repede că abia poate 
să iasă din mașină. Iese, în cele din urmă, iar eu merg în 
urma lui, împingându-l în spate cu pistolul. 

— Glonţul îţi va pătrunde direct în coloana vertebrală și 
apoi te voi lăsa aici, îi spun eu. Le voi suna pe fiica și pe 
nevasta ta, iar ele vor putea veni să te privească. Şi să 
danseze în jurul tău. Ţi-ar plăcea? Sau să te împușc în cap și 
să te las să mori rapid? Tu alegi. 

Cade, dar îl împing tare cu genunchii. Îl ţintuiesc cu 
oasele mele firave și-i pun arma la ceafă. 

— Ai chef să mori? Deși fermă, vocea îmi tremură. Ai 
merita să mori, îți spun eu. Mă dau jos de pe el și urlu. 
Acum ridică-te și continuă să mergi, dacă nu vrei să mori pe 
loc. 

Se aude un sunet. Vine din pământ. 

Îmi dau seama că suspină. Totuși, în seara aceasta, nu îmi 
pasă. Trebuie să îl omor pentru că, aproape fără niciun 
efort și cu un dispreţ total, acest bărbat își ucide soţia și 
copilul în fiecare noapte. 

lar eu, Ed Kennedy, singur, un mahalagiu ordinar, am 
șansa de a pune capăt situaţiei. 

— Ridică-te! 


Mă împing iar în el și ne îndreptăm spre Catedrală. 

Când ajungem în vârf, îl oblig să se ridice și să stea cam 
la cinci metri de margine. Îi ţin pistolul îndreptat spre 
ceafă. Sunt la aproximativ trei metri în spatele lui. Nimic nu 
poate merge prost. 

Cu excepţia faptului că încep să tremur. 

Să mă agit. 

Mă cutremur la gândul de a ucide un alt om. Aura care 
m-a înconjurat mai devreme a dispărut. Aerul de 
invincibilitate m-a părăsit și, deodată, sunt conștient că 
trebuie să fac asta înconjurat doar de propria mea 
slăbiciune umană. Trag aer în piept. Sunt pe cale să renunţ. 

Te întreb: 

Ce ai face dacă ai fi în locul meu? Spune-mi! Te rog, 
spune-mi! 

Însă nu ești în locul meu, nici pe departe. Degetele tale 
dau paginile acestea ciudate care, într-un fel, creează o 
legătură între viaţa ta și a mea. Ochii tăi sunt feriţi de ceea 
ce văd eu. Îţi ocupi mintea cu o poveste de câteva sute de 
pagini. Pentru mine, povestea are loc, aici. Acum. Trebuie 
să duc la bun sfârșit ce am început, cu orice preţ. Nimic nu 
va mai fi la fel. Îl voi omorî pe acest om și, odată cu el, va 
muri și sufletul meu. Vreau să urlu. Vreau să urlu, 
întrebând de ce. Stelele împrăștiate cad ca niște ţurțuri în 
seara aceasta, dar nu mă nimerește niciunul. Nimic nu-mi 
oferă o scăpare. Silueta din faţa mea se prăbușește, iar eu 
stau deasupra lui, așteptând. 

Așteptând. 

Încercând. 

Să găsesc un răspuns mai bun decât cel pe care-l am. 

Doamne, arma e atât de ţeapănă! În același timp, e rece 
și caldă, alunecoasă și rigidă. Tremur fără să vreau știind 
că, dacă fac asta, trebuie să împing pistolul în carnea 
omului; dacă nu, voi rata. Voi fi nevoit să-l îngrop și să-l 
privesc umplându-se de sânge. Îl voi privi cum moare, 
cuprins de un val de violenţă inconștientă și, chiar atunci 


când îmi voi spune că fac ceea ce trebuie, tot voi cerși un 
răspuns la întrebarea „De ce eu?”. De ce nu Marv, Audrey 
sau Ritchie? 

Muzica trupei The Proclaimers îmi tună prin cap. 

Imaginează-ţi. 

Imaginează-ţi cum este să ucizi pe cineva pe fundalul 
melodiei cântate de doi tocilari scoțieni, care poartă 
ochelari și sunt tunși scurt, militărește. Cum voi mai asculta 
eu vreodată cântecul acela? Ce voi face atunci când îl voi 
auzi la radio? Mă voi gândi la seara în care am omorât un 
bărbat și i-am luat viaţa cu propriile mâini. 

Tremur și aștept. Tremur și aștept. 

Începe să sforăie. Ore în șir. 


Se crapă de ziuă și, când soarele se mai înalță, decid că 
este timpul. 

Îl trezesc cu pistolul. De această dată reacţionează 
imediat, iar eu mă aflu din nou la trei metri în spatele lui. Se 
ridică în picioare, încearcă să se întoarcă, dar se mai 
gândește. Mă apropii și-i ţin arma în spatele capului, 
spunând: 

— Ascultă, am fost ales să-ţi fac asta. Te-am urmărit pe 
tine și pe familia ta și acum totul va lua sfârșit. Dacă 
înţelegi, dă din cap. Încet, face cum i-am spus. Îţi dai seama 
că vei muri pentru ceea ce ai făcut? 

De această dată, nu mai dă din cap. Îl mai lovesc o dată. 

— Ei bine? 

Acum încuviinţează. 

Soarele atinge orizontul, iar eu apuc mai bine pistolul. 
Ţin degetul pe trăgaci. 

Transpiraţia îmi curge pe chip. 

— Te rog, mă imploră el. 

Se apleacă înainte, pe jumătate. Simte că moare dacă va 
cădea de tot. Începe să suspine îngrijorat: 

— Îmi pare atât de rău, îmi pare atât de... Voi înceta, voi 
înceta. 


— Ce anume? 

Se grăbește să răspundă: 

— Ştii tu ce... 

— Vreau să te aud zicând. 

— Când ajung acasă, nu o voi mai obliga. 

— Obliga? 

— Bine, nu o voi mai viola. 

— Așa e mai bine. Continuă. 

— Promit să nu mai fac asta. 

— Şi cum Dumnezeu pot să te cred pe cuvânt? 

— Poţi. 

— Nu e răspunsul pe care îl aștept. Dacă ai scrie asta 
într-o lucrare, ai lua doi; îl împing și mai tare cu arma. 
Răspunde la întrebare! 

— Pentru că, dacă nu mă ţin de cuvânt, mă vei omori. 

— Te omor acum! Transpirat și prins de ceea ce fac, 
luptându-mă să cred, mă cuprinde iar o stare de febrilitate. 
Pune-ţi mâinile pe cap. 

Se conformează. 

— Mergi mai aproape de margine. 

Merge. 

— Cum te simţi acum? Gândește-te înainte să-mi dai un 
răspuns. Depind multe de răspunsul tău, corect sau greșit. 

— Mă simt cum se simte soţia mea în fiecare seară, când 
ajung acasă. 

— Speriat de moarte? 

— Da. 

— Răspuns corect. 

Îl urmez până spre margine și, ca să mă asigur, ţintesc 
pistolul. 

Degetul îmi transpiră pe trăgaci. 

Mă dor umerii. 

„Respiră, îmi reamintesc. Respiră.” 

Un moment de liniște mă face să mă cutremur și apăs pe 
trăgaci. Zgomotul împușcăturii îmi inundă urechile și, 


întocmai ca în ziua jafului de la bancă, în mână simt arma 
caldă și moale. 


e PARIEA A DOUA: PIETRELE CASEI 





A $ Umbra 


Uscăciune. 

Iles clătinându-mă din mașină și mă strecor prin ușa de 
plasă. Mă încearcă un sentiment cumplit de dezolare. Mă 
umple. Nu. Se mișcă în zigzag. Nu-mi mai pasă că sunt un 
mesager. Vina mă copleșește. Ridic din umeri, încercând să 
o dau jos, dar se caţără mereu înapoi. Nimeni nu a spus că 
va fi ușor. 

Pistolul. 

Simt pistolul în mână. Metalul cald și moale, care 
fuzionează cu pielea mea. Acum în portbagajul taxiului, din 
nou tare și rece, simulând nevinovăția. 

Când mă îndrept spre verandă, îi aud din nou trupul 
prăbușindu-se. Cred că a fost un șoc pentru el faptul că încă 
era viu. Fiecare gură de aer pe care o lua era ca un gâfâit, 
în încercarea lui de a se menţine în viaţă. Era gata. Am 
țintit spre soare, dar, desigur, acesta era prea departe. La 
acea vreme, m-am întrebat în treacăt unde a aterizat 
glonţul. 

Adesea, pe drumul de întoarcere, trecând cu cauciucurile 
peste cărarea pe care venisem, am privit spre locul din 
dreapta. Era gol. Probabil că umbra unui om mort încă 
zăcea, întinsă pe pământul plat, umplându-și plămânii cu 
praful inspirat. 

Îmi dau seama că nu vreau să fac nimic altceva decât să 
intru în casă și să-l îmbrăţișez pe Portar. Sper să mă 
îmbrăţișeze și el. 

Împărţim o cafea. 

— E bună? îl întreb. 

Excelentă, îmi răspunde. 

Uneori, mi-aș dori să fi fost un câine. 


S-a luminat de-a binelea și oamenii merg la muncă. Eu 
stau la masa din bucătărie și sunt sigur că nicio persoană 
care locuiește pe strada mea anonimă și acoperită de rouă 
nu a avut o noapte caa mea. Mi-i imaginez pe toţi trezindu- 
se în mijlocul nopţii ca să se ușureze sau având orgasme 
împreună, în paturile lor - în timp ce eu împingeam ţeava 
pistolului în gâtul unei alte ființe umane. „De ce eu?” mă 
gândesc, dar mă plâng - tipic - deși știu că am tot dreptul 
să o fac. Ar fi fost frumos să fi făcut dragoste în loc să fi 
încercat să ucid pe cineva. Simt că am pierdut ceva, iar 
cafeaua mea se răcește. Simt duhoarea Portarului, care 
parcă mă mângâie. Somnul lui mă liniștește, în ciuda 
gândurilor mele. 

Telefonul sună aproape imediat. 

„O, nu, Ed, nu faci faţă. Sunt ei, nu-i așa?” 

Inima îmi bate de două ori mai repede. Se încurcă. 

Puls incompetent. 

Stau. 

Telefonul sună. 

De cincisprezece ori. 

Pășesc peste Portar, mă holbez la receptor și, în cele din 
urmă, decid să-l ridic. Abia vorbesc: 

— Alo? 

Vocea de la celălalt capăt al firului este iritată, dar, din 
fericire, este a lui Marv. În fundal, aud oameni muncind. 
Dând cu ciocanul. Înjurând. Lucruri care să-l facă pe Marv 
să fie și mai nervos. 

— Ei bine, Ed, îţi mulţumesc că ai ridicat blestematul ăla 
de receptor, îmi spune el. 

Personal, nu am chef să mă cert acum. 

— Am început să cred... 

— Taci, Marv. 

Pun receptorul în furcă. 

În mod evident, sună din nou. Răspund. 

— Ce dracu' e cu tine? 

— Nimic, Marv. 


— Ed, nu mă lua cu rahaturi din astea. Am avut o noapte 
groaznică. 

— Ai încercat și tu să omori pe cineva, Marv? 

Portarul mă privește ca și când m-ar întreba dacă 
telefonul este pentru el. Se întoarce repede la castronul lui 
și-l linge, căutând urme de cafea. 

— lar nonsensul ăsta? 

„Nonsens.” îmi place la nebunie când un tip ca Marv 
folosește un asemenea cuvânt. 

— Ed, am mai auzit scuze la viaţa mea, dar nu ca asta. 

Renunţ. 

— Las-o baltă, Marv. Nu contează. 

— Bine, bine. 

Marv e întotdeauna foarte fericit când nu am nimic de 
zis. Ajunge la ceea ce-l interesează. 

— Deci, te-ai mai gândit? 

— La ce anume? 

— Ştii tu. 

Ridic tonul. 

— Nu, Marv, în acest moment, chiar nu am idee la ce te 
referi. E devreme, am fost în oraș toată noaptea și, dintr-un 
oarecare motiv, acum nu sunt pregătit sufletește să mă cert. 
Îmi vine să închid din nou telefonul, dar mă abţin. Vrei să 
mă ajuţi și să-mi spui exact despre ce anume vorbim? 

— OK, OK. 

Se poartă ca și cum eu aș fi acum cel mai mare ticălos de 
pe pământ și de parcă mi-ar face o favoare neînchizându- 
mi. 

— Doar că unii dintre băieţi se întreabă dacă participi sau 
nu. 

— La ce? 

— Ştii tu. 

— Spune-mi tu, Marv. 

— Ştii tu - Jocul anual de fotbal pe gheaţă. 

„Ei bine, mă pedepsesc eu, jocul acela în picioarele goale. 
Cum dracu' am putut să uit? Ce nenorocit egoist sunt.” 


— Marv, nu prea m-am gândit la asta. 

Acum e nemulțumit; și nu e vorba despre o nemulţumire 
oarecare. Marv fierbe. Îmi dă un ultimatum. 

— Atunci, Ed, ai face bine să te gândești. Dacă poţi să 
joci, anunţă-mă în douăzeci și patru de ore. Dacă nu, 
primim pe altcineva în locul tău. Lista de așteptare e lungă, 
să știi. Aceste jocuri sunt extrem de căutate. Tipi ca Jimmy 
Cantrell și Horse Hancock ar da orice să participe... 

Mă pierd. Horse Hancock? Nici nu vreau să mă gândesc 
cine naiba este. Numai când aud tonul îmi dau seama că 
Marv a închis. Ar fi bine să-l sun mai târziu și să-i spun că 
voi juca. Să sperăm că cineva îmi va rupe gâtul în mijlocul 
unui tufiș de urzici. Ar fi frumos. 


De îndată ce plec de lângă telefon, scot o pungă de 
plastic și iau pistolul din portbagaj. Îl pun înapoi în sertar și 
încerc să uit experienţa. Nu reușesc. 


Dorm. 

Stând în pat, orele trec pe nesimţite. 

Visez ce s-a întâmplat în seara trecută, răsăritul soarelui 
și modul în care tremura matahala aceea de om. S-o fi 
întors în oraș? A venit pe jos sau a reușit să facă autostopul? 
Încerc să nu mă gândesc la asta. De fiecare dată când acele 
gânduri se urcă în pat cu mine, mă rostogolesc, vrând să le 
strivesc. Se strecoară. 

Când mă trezesc de-a binelea, mi se pare că e trecut de 
ora după-amiezii, dar abia e unsprezece. Portarul mă sărută 
cu nasul lui umed. Duc taxiul înapoi, mă întorc și-l scot la o 
plimbare. 

„Deschide bine ochii”, îi spun când ajungem în stradă. M- 
a cuprins paranoia. Mă gândesc la tipul de pe strada Edgar, 
deși știu că ar trebui să fie cea mai mică dintre grijile mele. 
Persoana care mi-a trimis asul de caro ar trebui să mă 
îngrijoreze. Presimt că știe că am transmis toate mesajele și 
că, în curând, îmi va mai trimite un as. 


Pică. Inimă. Treflă. 

Mă întreb care este următoarea carte pe care o voi primi 
în căsuţa poștală. Cred că asul de treflă e cel care mă 
îngrijorează cel mai mult. Mă sperie - m-a speriat 
dintotdeauna. Încerc să nu mă gândesc la asta. Mă simt 
urmărit. 

După-amiază târziu, după ce ne plimbăm o bună bucată 
de vreme, ajungem acasă la Marv, unde o mulţime de tipi își 
pierd vremea în curtea din spate. 

Odată ajuns acolo, strig. La început, Marv nu mă aude, 
dar când vine, îi spun: „Joc și eu, Marv”. 

Îmi strânge mâna ca și când tocmai l-aș fi rugat să-mi fie 
cavaler de onoare, la nuntă. Pentru Marv este important ca 
eu să joc, deoarece în ultimii câţiva ani am participat 
împreună și el vrea ca acest lucru să devină o tradiţie. Marv 
crede în acest joc și îmi dau seama că nu ar trebui să-l iau 
peste picior. Asta este. 

Mă uit la Marv și la ceilalți oameni din curtea lui. 

Nu vor pleca niciodată din acest loc. Nu-și vor dori asta 
niciodată și e în regulă. 

Mai vorbesc puţin cu Marv și încerc să plec, în ciuda 
berilor oferite de o adunătură de bărbaţi din suburbie. 
Poartă pantaloni scurţi, maiouri și șlapi. Marv mă conduce 
până la poartă, unde mă așteaptă Portarul. La jumătatea 
drumului dintre poartă și stradă, mă strigă: 

— Hei, Ed! 

Mă întorc. Portarul, nu. Nu-i prea pasă de Marv. 

— Mulţumesc, bine? 

— Pentru nimic, spun eu și merg în continuare. 

Îl duc pe Portar acasă și mă îndrept spre parcarea 
VACANT și încep ziua de lucru. Conducând înapoi spre oraș, 
mă gândesc iar la noaptea trecută. Bucăţi din ea stau pe 
marginea drumului și aleargă odată cu mașina. Pentru o 
clipă, când mă uit în oglinda retrovizoare, îmi pare că nu 
mă recunosc. Nu mă simt eu. Nici măcar nu-mi amintesc 
cine se presupune că ar trebui să fie Ed Kennedy. 


Nu simt nimic. 


Singurul meu noroc este faptul că sunt liber mâine. Stau 
cu Portarul în parcul de pe strada principală a orașului. 
Este după-amiază și am cumpărat îngheţată pentru 
amândoi. La cornet, cu două arome. Cu mango și portocală 
Jaffa'12: pentru mine. Cu gumă de mestecat și cappuccino 
pentru Portar. Privesc atent cum Portarul caută gustul 
dulce și înmoaie îngheţata cu balele lui. E un câine frumos. 

Niște pași strivesc iarba din spatele nostru. 

Inima îmi tresare. 


Văd o umbră. Portarul continuă să mănânce - un 
exemplar frumos, dar un câine de pază inutil. 
— Bună, Ed. 


Recunosc vocea. 

O știu și, în sinea mea, mă micșorez. Este Sophie și acum, 
când mă întreabă dacă poate să ia loc, îi văd parţial 
picioarele de atletă. 

— Desigur, îi spun. Vrei o îngheţată? 

— Nu, mulțumesc. 

— Nu ai chef să împărţi una cu Portarul, aici de faţă? 

Râde. 

— Nu, mulțumesc... Portarul? 

Privirile ni se întâlnesc. 

— E o poveste lungă. 

Tăcem amândoi, așteptând, până când îmi reamintesc că 
eu sunt cel mai mare și că, prin urmare, eu ar trebui să 
inițiez conversaţia. 

Dar nu o fac. 

Nu vreau să vorbesc nimicuri cu această fată. 

Este frumoasă. 

Întinde mâna și-l mângâie ușor pe Portar și, vreme de o 
jumătate de oră, nu facem decât să stăm. Până la urmă, o 
simt cum mă privește. Vocea ei mă pătrunde. 

— Ed, îmi este dor de tine, spune ea. 

Eu mă uit în altă parte și spun: 


— Şi mie îmi este dor de tine. 

Înfricoșător este că acesta e adevărul. Ea e atât de 
tânără și mie-mi este dor de ea. Sau mă agăţ de ea pentru 
că i-am transmis un mesaj bun? Cred că îmi lipsesc 
puritatea și sinceritatea ei. 

Este curioasă. 

Simt asta. 

— Mai alergi? întreb eu, negând. 

Dă din cap politicos și intră în joc. 

— Desculţă? 

— Desigur. 

Pe genunchiul stâng încă mai are o julitură, dar, privind-o 
amândoi, văd că în ochii fetei nu se citește niciun regret. E 
mulțumită și, dacă nu-mi e permis mai mult, mă mulțumesc 
cu faptul că se simte bine alături de mine. 

„Ești atât de frumoasă când alergi desculţă”, îmi spun în 
sinea mea, dar nu mă conving să i-o și zic. 

Portarul își termină îngheţata și-i linge mâna și degetele 
Sophiei. 

Din spatele nostru se aude un claxon și amândoi știm că e 
pentru ea. Se ridică. 

— Trebuie să plec. 

Nu ne luăm la revedere. 

[i aud doar pașii și întrebarea pe care mi-o adresează 
când se întoarce: 

— Te simţi bine, Ed? 

Mă întorc, o văd și nu mă pot abţine să nu zâmbesc. 

— Aștept, îi răspund eu. 

— Ce anume? 

— Următorul as. 

E deșteaptă și știe ce să spună: 

— Ești pregătit pentru el? 

— Nu, zic eu și mă resemnez în faţa unui fapt sigur. Dar îl 
voi primi oricum. 

Pleacă, iar eu îl văd pe tatăl ei, urmărindu-mă din mașină. 
Sper că nu crede că sunt vreun ticălos care stă prin 


parcuri, agăţțând adolescente inocente. Mai ales după 
incidentul cu cutia de pantofi. 

Pe picior simt botul Portarului, care mă privește de jos cu 
ochii lui bătrâni și minunațţi. 

— Ei bine? îl întreb eu. Care va fi, prietene? De inimă, de 
cupă sau de treflă? 

Ce-ai zice de o altă înghețată? îmi sugerează el. 

Nu-mi e de niciun folos, așa-i? 

Ronţăi conul și ne ridicăm. Îmi dau seama cât de 
înțepenit sunt și cât de mult mă dor toate, de la întâmplarea 
de la Catedrală. Asta păţești dacă încerci să omori pe 
cineva. 


2 $ Vizita 


Trece și a treia zi și tot niciun semn. 

Am fost pe strada Edgar; lumina e stinsă. Femeia și fetița 
dorm și bărbatul nu pare să fie acasă. M-am gândit să mă 
întorc la Catedrală, să văd dacă a sărit de pe margine sau 
dacă a păţit altceva. 

Între timp. 

Cât de ridicol sunt? 

Trebuia să îl omor și iată-mă făcându-mi griji pentru el. 
Mă simt vinovat pentru tot ce i-am făcut, dar, pe de altă 
parte, mă simt vinovat că nu l-am ucis. La urma urmei, de 
aceea am fost trimis acolo. În mod sigur, pistolul din cutia 
mea poștală pentru asta era. 

Poate că a ajuns pe autostradă și a continuat să meargă. 

Poate că s-a aruncat de pe stâncă. 

Mă opresc înainte de a mă gândi la toate scenariile 
posibile. În curând, nu voi mai avea timp să-mi fac griji. 
Câteva zile. 

Într-o seară, mă întorc de la jocul de cărţi și casa miroase 
altfel. Miroase a câine, dar și a altceva, a produse de 


patiserie. Şi atunci îmi dau seama. 

Miroase a plăcinte. 

Mă îndrept ezitând spre bucătărie și observ că lumina 
este aprinsă. În bucătăria mea, cineva mănâncă plăcinte, pe 
care le-a scos din congelator și le-a gătit. Simt miros de sos 
și carne procesată. Mirosul de sos se simte întotdeauna. 

Cu un optimism inutil, caut să folosesc ceva drept armă, 
dar în calea mea nu e decât canapeaua. 

Când ajung în bucătărie, văd un om singur. 

Sunt șocat. 

La masă, un bărbat cu cagulă mănâncă o plăcintă cu 
carne și sos. Multe întrebări îmi trec prin minte, dar nu mă 
opresc la niciuna. Așa ceva nu se întâmplă în fiecare zi. 

Gândindu-mă la cum să procedez, cu o deosebită panică, 
îmi dau seama că mai este cineva în spatele meu. 

Nu. 


O sorbitură zgomotoasă mă trezește. 

E Portarul. 

„Slavă Cerului că ești bine”, îi spun, închizând ochii 
ușurat. 

Mai ia o sorbitură, iar limba lui este roșie de la sângele 
care mi-a apărut pe faţă. Îmi zâmbește. 

— Şi eu te iubesc, îi răspund și vocea mea e ca un zvon. 

Nu sunt foarte sigur dacă am reușit sau nu să vorbesc 
sau dacă este adevărat. Mă face să-mi dau seama că nu aud 
nimic. Totul este interior și static. 

„Mișcă-te”, îmi spun, dar nu pot. 

Mă simt lipit de podeaua din bucătărie. Chiar fac 
greșeala de a încerca să-mi amintesc ce s-a întâmplat. Acest 
lucru nu reușește decât să estompeze zgomotul dintre mine 
și faţa desfigurată a Portarului, de deasupra. Parcă e un 
precursor al morţii. Un prolog, poate. 

Mintea mea se pregătește. 

Să doarmă. 


Cad adânc în mine și mă simt prins. Cad prin câteva 
straturi de întuneric, ajungând aproape în partea de jos, 
când o mână pare că mă apucă de gât și mă trage în 
realitatea îndurerată. Cineva mă târâie, efectiv, prin 
bucătărie. Lumina fluorescentă îmi înțeapă ochii, iar 
mirosul de plăcinte și sos mă face să vomit. 

Cineva mă sprijină să stau pe podea, aproape inconștient, 
cu capul în mâini. 

În curând, cele două siluete fuzionează cu ceața, iar eu 
pot să le văd în lumina albă din bucătărie. 

Zâmbesc. 

Îmi zâmbesc din spatele a două cagule foarte groase. 

Sunt puţin mai înalţi decât o persoană obișnuită și 
amândoi sunt musculoși și puternici, mai ales în comparaţie 
cu mine. 

Ei îmi spun: 

— Bună, Ed. 

— Cum te mai simţi, Ed? 

Mintea mea e împrăștiată. 

— Câinele meu, încep să gem. 

Capul îmi transpiră în mâini, iar cuvintele mele se îneacă 
rapid. Am și uitat că Portarul a fost cel care m-a trezit mai 
înainte. 

— Are nevoie de o baie, spune unul din ei. 

— Este bine? 

Cuvinte rostite în șoaptă. Cuvinte speriate, care se pierd, 
tremură și se luptă să se menţină în aer. 

— Şi de o zgardă împotriva puricilor. 

— Purici? răspund eu. Vocea mea este împrăștiată pe 
podea. El nu are purici... 

— Ei bine, ăștia ce sunt? 

Unul din bărbaţi mă apucă ușor de păr și-mi ridică apoi 
capul, să văd. Îmi arată un antebraţ plin de mușcături de 
insecte. 

— Nu sunt de la puricii Portarului, zic eu, întrebându-mă 
de ce naiba mă încăpăţânez, dată fiind situaţia. 


— Portarului? 

Ca și Sophie, intrușii sunt curioși în privința numelui său. 
Cu un semn din cap, care, în mod surprinzător, mă trezește 
oarecum, confirm că așa îl cheamă. 

— Uite ce e - cu purici sau fără purici - este bine sau nu? 

Acum, cei doi se privesc, iar unul din ei mai ia o 
înghiţitură din plăcinta lui. 

— Daryl, spune el relaxat, nu sunt sigur că-mi place tonul 
lui Ed... Este... Se străduiește să găsească un cuvânt 
potrivit. Este... 

— Neplăcut? 

— Nu. 

— Nerecunoscător? 

— Nu. Dar acum îl găsește. Mai rău - e nerespectuos. 

Ultimul cuvânt e rostit calm, cu un dispreţ total. În timp 
ce vorbește, mă privește direct. Ochii mă avertizează mai 
mult decât gura lui. Îmi sugerează să izbucnesc în lacrimi și 
să-i implor să nu-i facă rău câinelui meu, băutor de cafea. 

— Te rog, spun eu în cele din urmă, nu l-ai rănit, nu-i așa? 

Ochii duri se îngustează. 

Scutură din cap. 

— Nu. 

Cel mai potrivit cuvânt pe care l-am auzit vreodată. 

— Deși este un câine de pază inutil, spune cel care își 
termină plăcinta, întinzând-o în sosul din farfurie. Ştii că 
dormea când am intrat noi aici? 

— Sunt sigur de asta. 

— Chiar și atunci când s-a trezit, a venit în bucătărie ca 
să ceară de mâncare. 

— Şi? 

— l-am dat o plăcintă. 

— Congelată sau gătită? 

— Gătită, Ed! Pare ofensat. Nu suntem sălbatici, să știi. 
De fapt, suntem destul de civilizaţi. 

— A mai rămas una și pentru mine? 

— Ne pare rău - câinele a mâncat-o pe ultima. 


LIA 


„Lacomul dracului!” îmi spun eu, dar nu pot să dau vina 
pe el. Câinii mănâncă orice. Nu mă pot împotrivi naturii. 

În orice caz, încerc să-i trag de limbă. 

Îi întreb, rapid: 

— Cine v-a trimis? 

Odată rostite, cuvintele mele își pierd ritmul. Plutesc, iar 
eu mă ridic și mă așez prudent pe unul dintre scaunele 
libere din bucătărie. Mă simt puţin mai confortabil, știind că 
acest lucru e o parte din ceea ce urmează să se întâmple. 

— Cine ne-a trimis? Celălalt preia acum controlul. 
Frumoasă încercare, Ed, dar știi că nu-ţi putem spune asta. 
Nimic nu ne-ar face o mai mare plăcere, dar nici noi nu 
știm. Noi doar ne facem treaba și suntem plătiţi. 

Explodez. 

— Poftim? Este o acuzaţie. Nu o întrebare. Nimeni nu mă 
plătește! Nimeni nu-mi dă... 

Sunt pălmuit. 

Tare. 

la loc din nou pe scaun și mănâncă în continuare, 
înmuind ultima coajă de plăcintă în piscina de sos din 
farfuria lui. 

„Ai turnat cam mult sos, mă gândesc eu. Mulţumesc 
mult.” 

Calm, mănâncă ce a mai rămas din plăcintă, înghite pe 
jumătate și spune: 

— Vai, Ed, nu te mai plânge! Toţi avem câte ceva de făcut. 
Toţi suferim. 'Toţi îndurăm eșecurile, pentru binele omenirii. 

Cuvintele lui îl impresionează și pe el, și pe coleg. 

Ambii sunt de acord cu acest lucru. 

— Drăguţ, îi spune celălalt. Încearcă să reţii toate 
acestea. 

— Da, ce anume? Binele...? 

Se gândește, dar nu reușește să-și găsească cuvintele. 

— Omenirii, răspund eu, prea în șoaptă. 

— Ce ai zis, Ed? 

— Omenirii. 


— Desigur - Ed, îmi poţi împrumuta un pix? 

— Nu. 

— De ce? 

— Ştii, aici nu e un chioșc de ziare. 

— lar tonul ăsta! 

Se ridică, mă lovește și mai tare, apoi, calm, ia loc. 

— Asta a durut, îi spun eu. 

— Mulţumesc. 

Își privește mâna - se uită la pata de sânge și mizerie. Te 
afli într-o stare destul de groaznică, nu-i așa, Ed? 

— Da. 

— Ce-i cu tine? 

— Vreau o plăcintă. 

Jur - și sunt sigur că acţiunile mele anterioare îţi servesc 
drept exemplu - că uneori sunt precum un copil. Un copil 
uriaș, care îţi dă dureri de cap. Nu doar Marv poate fi așa. 

Cel care m-a pălmuit peste faţă, mă imită cu o voce 
copilăroasă: 

— Vreau o plăcintă... Mai și oftează. lu te auzi? 
Maturizează-te, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Bine. 

— Ei, ăsta e primul pas. 

— Mulţumesc. 

— Deci, unde am rămas? 

Ne gândim toți. 

În tăcere. 

Portarul intră în bucătărie, cu un aer incredibil de 
vinovăţie. 

Presupun că nici nu se pune problema să beau o cafea? 
mă întreabă. Ce tupeu! 

Îl privesc aspru, iar el iese. Își dă seama că a încurcat-o. 

Toţi trei îl privim cum iese din bucătărie. 

— Îţi dai seama că vine după miros, nu-i așa? spune unul. 

— Cu siguranţă. 

Cel care mănâncă mai încet se ridică acum și începe să 
clătească farfuriile în chiuvetă. 


— Las-o baltă, îi spun. 

— Nu, nu - suntem civilizaţi, îţi aduci aminte? 

— A, da, ai dreptate. 

Bate din palme și se întoarce. 

— Am sos pe cagulă? 

— Din ce văd eu, nu, îi răspunde celălalt. Dar eu? 

Se apropie și-l examinează. 

— Nu, nu ai nimic. 

— Bine. 

Individul care a terminat ultimul plăcinta se luptă o clipă 
cu propriul chip, spunând: 

— A, porcăria naibii. Îmi dă niște mâncărimi groaznice. 

— Keith, nu te mai plânge! 

— Cagula ta nu te face să te scarpini? 

— Ba da, desigur! Lui Daryl nu-i vine să creadă că poartă 
o asemenea conversaţie. Dar nu mă auzi că mă plâng la 
fiecare cinci minute, nu? 

— Suntem aici de o oră. 

— Chiar și așa, nu uita - acestea sunt lucrurile pe care 
trebuie să le îndurăm pentru binele... 

Îmi face semn, pocnind din degete. 

— Ah - omenirii. 

— Corect. Mulţumesc, Ed. Minunat. Bună treabă. 

— Pentru puţin. 

Acum, suntem oarecum prieteni. Simt asta. 

— Uite ce e, Daryl, nu putem să trecem peste asta, ca să- 
mi dau jos masca de lână? 

— Keith, ai putea să fii puţin mai disciplinat? Toţi ucigașii 
plătiţi se poartă impecabil, ai înțeles? 

— Ucigași plătiţi? întreb eu. 

Daryl ridică din umeri. 

— Păi, știi, așa ne spunem noi. 

— Pare plauzibil, recunosc eu. 

— Presupun, și acum se gândește serios. 

Cântărește lucrurile. Vorbește. 


— Bine, Keith, ai dreptate. Ar fi bine să plecăm cât mai 
curând. Ai luat pistolul, da? 

— Da. Era în sertarul lui. 

— Bine. 

Daryl se ridică și, din buzunarul hainei, scoate un plic pe 
care scrie „Ed Kennedy”. 

— Ed, am ceva pentru tine. Te rog să te ridici, fiule. 

Mă ridic. 

— Îmi pare rău, se justifică el, dar acestea sunt ordinele. 
Trebuie să-ți spun un lucru - te-ai descurcat bine, până 
acum. Vorbește mai încet: Și, fie vorba doar între noi - risc 
să fiu schingiuit că-ţi zic asta — știm că nu l-ai ucis pe acel 
bărbat... 

Își mai cere scuze încă o dată și mă lovește cu pumnul 
sub coaste. 

Stau aplecat. 

Podeaua din bucătărie este murdară. Este păr de câine 
peste tot. 

Lovitura ca de ciocan a unui pumn mă nimerește în ceafă. 

Simt gustul podelei. 

Încet, simt cum plicul aterizează pe spatele meu. 

De foarte departe, îi aud vocea lui Daryl pentru ultima 
dată: 

— Îmi pare rău, Ed. Baftă. 

Acum îl aud și pe Keith, în timp ce pașii lor răsună prin 
casă. 

— Acum pot să îmi dau jos masca? întreabă el. 

— Mai așteaptă putin, îi răspunde Daryl. 

Lumina din bucătărie se stinge, iar eu leșin din nou. 


3 $ Plicul 


Aș vrea să îți spun că Portarul mă ajută, dar, desigur, nu o 
face. Vine și mă linge de câteva ori, înainte să reușesc să mă 


ridic în picioare. 

Lumina mă acoperă. 

Durerea se ridică. 

În timp ce încerc să-mi menţin echilibrul, Portarul se 
leagănă, iar eu îi cer disperat ajutorul. Totuși, nu poate face 
nimic altceva decât să se legene și să se uite fix la mine. 

Cu coada ochiului, văd ceva pe jos. 

Îmi amintesc. 

Plicul. Mi-a căzut de pe spate sub scaunele din bucătărie, 
unde e numai păr de-al Portarului. 

Mă aplec și-l ridic, ţinându-l între degete așa cum ţine un 
copil ceva murdar, precum o batistă folosită. 

Urmat de Portar, mă retrag în sufragerie și mă preling 
grațios pe canapea. Plicul șovăie, bătându-și joc de pericolul 
pe care îl reprezintă, ca și când ar spune „Este doar o 
hârtie. Numai cuvinte”. Nu spune că aceste cuvinte ar 
putea fi despre o moarte, un viol sau despre alte îndatoriri, 
pătate de sânge. 

„Sau despre fete pe care le cheamă Sophie sau bătrâne 
ca Milla”, îmi reamintesc eu. 

Oricum ar fi, stăm pe canapea. 

Eu și Portarul. 

Fi bine? mă întreabă el, cu botul pe podea. 

„Știu.” 

Trebuie să o fac. 


Deschid plicul, din care cade asul de treflă, însoţit de o 
scrisoare. 


Dragă Ed, 


Dacă citești aceste rânduri înseamnă că totul 
pare să decurgă bine. Sper că nu te doare prea 
mult capul. Fără îndoială, Keith și Daryl ţi-au 
menţionat că noi toţi suntem destul de mulţumiţi 
de progresul tău. Dacă e să am încredere în 


instinctele mele, probabil că s-au „scăpat” și ţi-au 
spus că știm că nu l-ai omorât pe omul de pe 
strada Edgar. Foarte bine. Te-ai ocupat de situaţie 
într-o manieră elegantă, bine executată. Într- 
adevăr, impresionant. Felicitări. 


De asemenea, în caz că te întrebi, domnul de pe 
acea stradă s-a urcat într-un tren și a plecat spre 
un vechi oraș minier, nu cu mult timp în urmă. 
Sunt sigur că vei fi bucuros să auzi asta... 


Acum te așteaptă alte provocări. 
Fiule, trefla nu e o gustare. 
Întrebarea e, te crezi în stare? 


Sau e o întrebare irelevantă? Cu siguranţă, nu 
erai pregătit pentru Asul de Caro. 


Dar ţi-ai îndeplinit misiunile. 


Noroc și continuă să transmiţi mesaje. Sunt 
aproape sigur că știi că viaţa ta depinde de asta. 


La revedere. 


Perfect. 

Pur și simplu, perfect. 

Tremur la gândul că Asul de Treflă își dezvăluie intenţiile. 
Rațiunea îmi spune să mă abţin din a-l ridica, împotriva 
oricărei raţiuni, mi-l imaginez pe Portar mâncând cartea de 
joc. 

Singura problemă este că îl simt chiar dincolo de degetul 
meu mare de la picior. Cartea asta blestemată e precum 
gravitatea. Ca o cruce pe care o port în spate. 

Acum o am între degete. 


O ţin. 

O am în faţa ochilor. 

O citesc. 

Știi cum e atunci când faci un lucru și îţi dai seama abia 
după câteva secunde că într-adevăr l-ai făcut? În situaţia 
asta mă aflu eu acum și, ca urmare, citesc asul de treflă, 
așteptându-mă să găsesc o altă listă cu adrese. 

Mă înșel. 

Ca de obicei, nu va fi atât de ușor. De data aceasta nu 
există nicio adresă. Nicio indicație. Nimic care să îmi ofere 
siguranţă. Fiecare parte e un test și o parte din test este 
neprevăzutul. 

Acum sunt doar cuvinte. 

Doar cuvinte. 

Pe carte scrie: 


Spune o rugăciune 
la pietrele casei 


Așadar, poţi să-mi spui, te rog? Poţi, te rog, să-mi spui ce 
ar putea să însemne asta? Cu adresele, totul a fost clar. 
Pietrele casei ar putea fi orice. Oriunde. Oricine. Cum să 
găsesc un loc despre care nu știu nimic și despre care nu 
am niciun indiciu, care să mă orienteze în direcţia potrivită? 

Cuvintele îmi șoptesc. 

Cartea îmi șoptește la ureche, ca și când ar trebui să-mi 
amintesc imediat. 

Cu toate acestea, nu-mi aduc aminte nimic. 

Sunt doar eu, cartea și un câine care doarme și sforăie 
UȘOr. 


Mă trezesc mai târziu, chircit pe canapea, și-mi dau 
seama că iar mi-a curs sânge de la ceafă. Pe canapea e 
sânge și pe gât, sânge uscat. Durerea a revenit, dar nu mai 
e la fel de ascuţită și de tranșantă. Doar constantă. 


Cartea de joc e pe măsuţa pentru cafea, plutind în praf. 
Crescând în praf. 

Afară este întuneric. 

Lumina din bucătărie strălucește prea tare. 

Mă orbește când mă îndrept spre ea. 

Sângele uscat mă zgârie pe gât și îmi ajunge pe spate. Pe 
drum, decid că am nevoie să beau ceva și că trebuie să 
închid lumina; prin întuneric, merg împiedicat spre frigider. 
În partea de jos, găsesc o bere și mă întorc în sufragerie, 
încercând s-o beau și să fiu vesel. În cazul meu, a fi fericit 
înseamnă să ignor cartea de joc. Îl mângâi pe Portar cu 
picioarele, întrebându-mă ce zi e și cât e ceasul și ce aș 
putea să văd la televizor, asta dacă m-aș obosi să mă ridic și 
să-l deschid. Pe podea, sunt niște cărţi. Nu le voi citi. 

Ceva îmi picură pe spate. 

Sângerez din nou. 


A $ Doar Ed 


— Încă una? 

— Încă una. 

— De care e, de data aceasta? 

— De treflă. 

— Şi încă nu ai nici cea mai mică idee cine ţi le trimite? 
Audrey observă jacheta pătată de bere și sângele putred 
care a prins coajă, de pe gâtul meu. Doamne, ce ţi s-a 
întâmplat azi-noapte? 

— Nu te îngrijora. 

Ca să-ţi spun adevărul, mă simt cam patetic. Primul lucru 
pe care l-am făcut când a răsărit soarele a fost să vin acasă 
la Audrey, pentru ajutor. Abia la jumătatea conversaţiei în 
faţa ușii îmi dau seama cât de tare tremur. Soarele mă 
încălzește, dar pielea mea încearcă să scape de mine. Se 
luptă cu carnea. 


„Pot să intru?” mă întreb eu, dar primesc răspunsul în 
câteva clipe, când tipul acela de la muncă se aude 
întrebând de undeva din spate: 

— Cine este, dragă? 

— Vai. 

Audrey se fâstâcește. 

Situaţia o incomodează. 

Apoi, spune dezinvoltă: 

— A, e doar Ed. 

Doar Ed. 


— Oricum, ne vedem în curând... 

Merg cu spatele, așteptând. 

Ce anume? 

Pe ea. 

Dar ea nu vine. 

În cele din urmă, face câţiva pași în afara ușii și mă 
întreabă: 

— Ed, vei fi acasă mai târziu? 

Continui să merg cu spatele. 

— Nu știu. E adevărul. Nu știu. Strânși pe picior, blugii 
mei îmi par vechi de o mie de ani. Aproape ca o meduză 
albastră. Tricoul mă arde. Jacheta îmi zgârie braţele, părul 
arată ca naiba și simt că am ochii injectaţi cu sânge. Și tot 
nu știu în ce zimă aflu. 

Doar Ed. 

Mă întorc. 

Doar Ed merge în continuare. 

Doar Ed merge repede. 

Încearcă să fugă. 

Dar se împiedică. 

Când o aude strigând, de mai aproape, se opintește cu un 
picior în pământ și revine la mersul obișnuit. 

— Ed? 

— Ed?! 

Doar Ed se întoarce, să o asculte. 


— Vin mai târziu pe la tine, bine? 

El se resemnează, renunţă. 

— Bine, este el de acord. Ne vedem atunci - și pleacă. 

Are o viziune cu Audrey stând în pragul ușii... 

Cu un tricou prea mare drept pijama. Dimineaţa, cu un 
păr frumos, minunat. Cu șolduri bine conturate. Picioarele 
lungi și slabe, scăldate de soare. Buzele îi sunt uscate, 
somnoroase. Pe gât, are urme de dinţi. 

Doamne, îi simt mirosul sexului. 

Şi mi-am dorit, cu o suferinţă tăcută, să i-l simt și pe 
mine. Cu toate acestea, nu simt decât miros de sânge și 
băutura lipicioasă pe care am vărsat-o pe jachetă. 

Este o zi frumoasă. 

Cerul e senin. 


„Nu mai căsca, îmi spun mai târziu, în timp ce mănânc 
fulgi de porumb și, ca să știi, Ed, e marți. Lucrezi în tura de 
seară.” 

Pun asul de treflă în același sertar de sus, în care e și asul 
de caro. Pentru o clipă, îmi imaginez că în sertar e o mână 
plină cu ași, în formă de evantai, așa cum i-ar ţine un 
jucător în timpul unei partide. Nu m-am gândit niciodată că 
nu mi-aș dori să am patru ași. Atunci când joci, te rogi să ai 
o asemenea mână. Viaţa mea nu e un joc de cărți. 

Sunt aproape sigură că Marv mă va vizita în curând, ca 
să mă roage să alergăm împreună, ca să ne antrenăm 
pentru Jocul anual de fotbal pe gheaţă. Pentru o vreme, 
chiar reușesc să râd gândindu-mă la asta - văzându-ne 
alergând desculți prin rouă și printre decoraţiunile 
înfricoșătoare de pe peluzele oamenilor. Dacă joci desculţ, 
nu are rost să te antrenezi încălțat. 

Audrey ajunge cam pe la zece, spălată și mirosind a 
curat. Are părul prins la spate, mai puţin câteva șuvițe 
superbe, care îi cad peste ochi. Poartă blugi, cizme de 
culoarea bronzului și un tricou albastru, pe al cărui 
buzunar este brodat numele firmei: VACANT TAXIS. 


— Ed. 

— Audrey. 

Stăm pe veranda din faţă, cu picioarele atârnând peste 
margine. Pe cer s-au format câţiva nori. 

— Deci, ce scrie pe cartea asta? 

Îmi dreg vocea și vorbesc încet: 

— Spune o rugăciune la pietrele casei. 

Tăcere. 

— Ai idee despre ce e vorba? mă întreabă în cele din 
urmă. 

Și-a aţintit ochii asupra mea. Le simt blândeţea. 

— Niciuna. 

— Şi ce-i cu capul tău... Mă privește cu un fel de 
îngrijorare, dezgustată. Şi cu tine. Spune ea. Ed, ești varză. 

— Ştiu. 

Cuvintele îmi aterizează pe picioare și se pierd în iarbă. 

— Mă rog, ce ai făcut la adresele de pe prima carte de 
joc? 

— Chiar vrei să îţi spun? 

— Da. 

Văd ceea ce îi povestesc. 

— Ei bine, a trebuit să-i citesc unei bătrâne, să las o fată 
simpatică să alerge desculță până când a fost călcată în 
picioare și s-a umplut de sânge și de glorie și - îi spun calm 
- a trebuit să omor un bărbat care își viola nevasta aproape 
în fiecare seară. 

Soarele apare din spatele unui norișor. 

— Vorbești serios? 

— Altfel, ţi-aș mai povesti? 

Încerc să am o voce mai ostilă, dar nu reușesc. Nu am 
energia necesară. 

Audrey nu îndrăznește să mă privească, speriată că va ști 
răspunsul doar uitându-se la mine. 

— Ai făcut-o? 

Acum mă simt vinovat, pentru că am repezit-o și pentru 
chiar faptul de a-i fi spus așa ceva. Nu mă poate ajuta cu 


nimic. Nici măcar nu poate încerca să înțeleagă. Nu va ști 
niciodată. Audrey nu-i va simţi niciodată braţele Angelinei 
în jurul gâtului și nici nu va vedea cum mama se 
„prăbușește” pe podeaua din supermarket. Nu va ști 
niciodată cât de rece era acel pistol sau cât de mult își 
dorea Milla să audă că s-a purtat frumos cu Jimmy -că nu l- 
a dezamăgit niciodată. Nu va înţelege niciodată sfiala 
vorbelor Sophiei și nici tăcerea frumuseţii ei. 

Sunt pierdut, o secundă sau două. 

În aceste gânduri. 

În vieţile acelor persoane. 

Când îmi revin și mă văd tot lângă Audrey, îi răspund la 
întrebare: 

— Nu, Audrey. Nu l-am ucis, dar... 

— Dar ce? 

Scutur din cap și simt cum îmi vine să lăcrimez. Mă abţin. 

— Ce, Ed? Ce ai făcut? 

Încet. Vorbesc. Încet. 

Încet... 

— L-am dus pe bărbat la Catedrală și l-am ameninţat, cu 
o armă în dreptul capului. Am apăsat pe trăgaci, dar nu l- 
am împușcat. Am ţintit spre soare. Nu mă ajută cu nimic 
dacă-i povestesc în ritmul ăsta. A părăsit orașul și nu s-a 
întors. Nu sunt sigur dacă se va mai întoarce vreodată. 

— Merită să se întoarcă? 

— Ce legătură are meritul cu asta? Cine dracu' sunt eu 
ca să decid, Audrey? 

— Bine. Mâna ei mă atinge ușor, împăciuitoare. 
Calmează-te. 

— Să mă calmez? mă răstesc. Să mă calmez?! În vreme 
ce tu ţi-o tragi cu tipu” ăla, în timp ce Marv se gândește la 
meciul lui inutil de fotbal, iar Ritchie cine știe ce mai face 
atunci când nu e la vreun joc de cărţi și în timp ce tot restul 
orașului doarme, eu mă ocup de treburile murdare. 

— Tu ai fost ales. 

— Ei bine, asta mă mai liniștește! 


— Dar ce spui de bătrâna aceea sau de Sophie? Nu le-ai 
făcut un bine? 

Vorbesc mai rar: 

— Da, dar... 

— A meritat, de dragul lor, să faci și celălalt lucru? 

La naiba. 

O urăsc. 

Sunt de acord cu ea. 

— Doar că mi-aș dori să-mi fie mai ușor, înţelegi? Îmi 
propun să nu o privesc. Aș fi vrut ca altcineva să fie ales să 
facă toate lucrurile astea. Cineva competent. Aș fi vrut să 
nu împiedic jaful ăla. Îmi doresc să nu fi trebuit să trec prin 
ce-am trecut. Cuvintele ţâșnesc din mine, ca laptele vărsat. 
Şi îmi doresc ca eu să fi fost cu tine, nu tipul ăla, ca pielea 
mea să se atingă de ata... 

Şi iat-o. 

Prostia, în cea mai pură formă. 

— Vai, Ed. Audrey privește în altă parte. Vai, Ed. 

Ne legănam picioarele. 

Le privesc și mă uit și la blugii de pe ea. 

Stăm. 

Eu și Audrey. 

Şi disconfortul. 

Înghesuit, între noi. 

Curând, ea spune: 

— Ed, tu ești cel mai bun prieten al meu. 

— Ştiu. 

Poţi să ucizi un bărbat cu aceste cuvinte. 

Nu ai nevoie de o armă. 

Şi nici de gloanţe. 

Doar de cuvinte și de o fată care să le rostească. 


Mai stăm o vreme pe verandă, iar eu privesc în jos, la 
picioarele și poala lui Audrey. De-aș putea să mă ghemuiesc 
și să dorm acolo! E doar începutul și eu deja sunt epuizat. 

E timpul să iau o decizie. 


Trebuie să mă adun. 


5 $ ITaxiurile, prostituata și Alice 


Acum e seară și mă îndrept cu taxiul spre oraș. Clădirile 
din depărtare umbresc apusul. 

Noaptea e liniștită, poţi să gândești. 

Cea mai interesantă persoană care urcă e o femeie care 
seamănă cu o prostituată și care se așază în faţă. Are un 
corp ferm. Părul ei flutură spre mine și, cu toate că are dinţi 
urâţi, gura e frumoasă. Vorbele ei sunt blonde și dulci. 
Termină toate propoziţiile cu un alint. 

— De ce ești supărat, dragule? 

— Nu am fost niciodată supărat, scumpo. 

Contrar stereotipurilor, machiajul ei e foarte delicat și de 
bun-gust. Nu mestecă gumă. Poartă o pereche de cizme 
negre, până la genunchi, un maiou alb care îi vine bine și o 
vestă-jachetă neagră. 

„Ed, fii atent la drum.” 

— Dragule? 

Mă întorc spre ea. 

— Mai ţii minte unde trebuie să ajungem, dulceaţă? 

Îmi dreg glasul: 

— La Quay Grand? 

— Corect - și trebuie să ajung acolo până la zece; e în 
regulă, iubire? 

— Sigur, și o privesc prietenește. 

Îmi plac astfel de clienţi. 

Când ajungem, aparatul de taxat arată unsprezece dolari 
și șaizeci și cinci de cenți, dar ea îmi dă cincisprezece și-mi 
spune să păstrez restul. Se apleacă la geam. 

— Ești simpatic. 

Zâmbesc. 

— Mulţumesc. 


— Pentru bani sau pentru compliment? 

— Și pentru bani, și pentru compliment. 

Acum chiar întinde și o mână și-mi spune: 

— Numele meu este Alice. 

Îi iau mâna și o ţin. 

— Ei îmi spun Sheeba, dar tu poţi să-mi zici Alice, bine, 
dragule? 

— OK. 

— Şi pe tine cum te cheamă? 

— Ah. Îi dau drumul la mână cu părere de rău și-i 
răspund. Probabil că nu mi-a observat permisul de pe bord. 
Ed. Ed Kennedy. 

Mă mai alintă o ultimă dată. 

— Ei bine, Ed, îţi mulțumesc pentru că m-ai adus. Și nu-ţi 
mai face atâtea griji. Bucură-te, bine, scumpule? 

— Sigur. 

Când pleacă, îmi imaginez că se întoarce și-mi spune: 
„Ed, ai putea să vii să mă iei dimineaţă?” 

Dar nu se întoarce. 

A plecat. 

Alice nu mai locuiește aici. 


Singur în taxi, o privesc îndreptându-se spre ușile 
hotelului. 

În spatele meu, cineva claxonează agresiv, iar un bărbat 
urlă pe geam: 

— Mișcă-te, taximetristule! 

Are dreptate. Suntem inutili. 

Conducând în noapte, mi-o imaginez pe Alice 
transformându-se în Sheeba. Îi aud și-i simt vocea în 
camera de hotel slab luminată, cu vedere spre portul 
Sydney. 

— E bine, dragule? 

— Oh, scumpa mea... 

— Da, dragule, asta e, chiar acolo, scumpule, continuă. 

Mă văd sub ea. 


Luându-mă și făcând dragoste cu mine. 

O simt. 

O cunosc. 

Îi sărut buzele cu gust de șampanie. 

Ignor dinţii urâţi. 

Închid ochii și o gust. 

Îi ating pielea goală. 

Maioul e pe podea. 

Vesta, lângă noi. 

Cizmele, uitate - sprijinite de ușă. 

Simt cum o pătrund. 

— Oh, spune ea, fără suflare, Ed, vai, Ed. 

Mă pierd. 

— Ah, Ed... 

— Roșu! tipul de pe bancheta din spate ţipă la mine. 

Frânez rapid. 

— Ce dracu”, amice? 

— Îmi cer scuze. 

Inspir adânc. 

Pentru o vreme, a fost frumos să uit de asul de treflă și de 
Audrey, dar acum m-am întors la realitate. Vocea bărbatului 
mi-a amintit și de cartea de joc, și de Audrey. 

— E verde acum, prietene. 

— Mulţumesc. 

Conduc. 


6 + Pietrele 


Acasă. 

Intru în oraș odată cu răsăritul soarelui. Toate străzile 
sunt pustii, iar eu las taxiul în parcarea de la VACANT 
TAXIS. 

Ca întotdeauna, mă întorc pe jos la magherniţa mea. 

Portarul e fericit să mă vadă. 


Bem împreună cafeaua obligatorie și scot cartea de joc 
din sertar. O privesc, încercând să-i surprind alte unghiuri - 
încercând să o prind cu garda jos și s-o fac să-mi dezvăluie 
secretele pe care le deţine. 

Tura mea de noapte ar fi putut să se încheie în orice fel, 
dar acum mă simt pregătit. Vreau să scap de gura mea 
mizerabilă, plângăcioasă și care inventează scuze și să mă 
apuc de treabă. Chiar mă pun la colţ, în lumina care 
invadează sufrageria. „Nu mai da vina pe ea, Ed. Ia-o”, îmi 
spun eu. Mai mult, ies pe veranda din faţă și îmi dau seama 
de cât de îngust văd eu lumea. Vreau să o cuceresc și, 
pentru prima dată în viața mea, simt că sunt în stare. Dar 
Dumnezeu știe că și lumea îi ia pe mulţi dintre noi. Portarul 
stă lângă mine și își dă silința să fie atent. Ba chiar pare 
ascultător și de încredere. Îl privesc și-i spun: „Este timpul”. 

Câţi oameni au șansa asta? 

Și, din acei câţiva, cât de mulţi chiar profită de ea? 

Mă ghemuiesc și-l ating pe Portar pe umăr (sau pe acea 
parte care aduce cel mai mult cu un umăr) și plecăm să 
găsim pietrele casei. 

Cam pe la jumătatea străzii, ne oprim. 

Ne oprim pentru că avem o singură problemă. 

Nu avem nicio idee unde anume să le căutăm. 


Restul săptămânii trece repede - particip la câteva jocuri 
de cărţi, mă duc la muncă și stau cu Portarul. Joc o partidă 
de fotbal cu Marv pe terenul local de fotbal într-o joi seară 
și, după aceea, mă uit cum se îmbată la el. 

— Mai e o lună până la marele meci, spune el. 

Bea din berea tatălui său. El nu-și cumpără niciodată 
bere. Niciodată. 

Marv încă locuiește cu ai lui. Trebuie să recunosc, 
interiorul casei e destul de drăguţ. Podele de lemn. Ferestre 
curate. Desigur, mama lui și Marissa fac totul. Marv, fratele 
lui leneș și tatăl lor nu ridică un deget. Marv le dă părinţilor 
o mică sumă de bani, iar pe restul îi depune la bancă. 


Uneori mă întreb pentru ce anume economisește. La ultima 
numărătoare, a spus că avea înjur de treizeci de mii de 
dolari. 

— Ed, ce poziţie vrei să ocupi? În joc. 

— Nu știu. 

— Eu vreau să joc la centru îmi mărturisește el, deși, 
probabil, voi ajunge iar să joc pe partea laterală. Tu vei fi în 
linia a doua, cu toate că ești slab și deșirat. 

— Mulţumesc. 

— Dar așa este, nu? 

Aici are dreptate. 

— Dar tu chiar poţi să joci, atunci când vrei, continuă el. 

Acum ar trebui să-i spun și eu lui Marv că e un bun 
jucător, dar nu o fac. Iac din gură. 

—Ed? 

Nu răspund. 

Mă gândesc iar la asul de treflă și la unde anume ar 
putea fi pietrele casei. 

— Ed? Bate din palme spre mine. Ești aici? 

Pentru o clipă, mă bate gândul să-l întreb pe Marv dacă a 
auzit de pietrele casei, dar ceva mă împiedică. Nu va 
înțelege și știu sigur că, dacă voi fi mesagerul, va trebui s-o 
fac pe cont propriu. 

— Sunt bine, Marv, îi spun. Mă gândeam la niște lucruri. 

— Asta te va nenoroci, mă avertizează el. Ai face bine să 
nu te gândești la nimic. 

Într-un fel, mi-aș dori să pot face asta. Să nu-mi fac griji 
sau să nu-mi pese de nimic important. Aș fi fericit, în același 
mod demn de milă în care este prietenul nostru, Ritchie. Nu 
te afectează nimic și tu nu afectezi pe nimeni. 

— Marv, nu-ţi face griji, îi spun. Voi fi în regulă. 

În seara aceasta, Marv are chef de vorbă. 

— Îţi aduci aminte de fata cu care mă întâlneam? 

— Suzanne? 

Îi rostește tot numele, desenându-l. 


— Suzanne Boyd. Ridică din umeri. Îmi aduc aminte că a 
plecat cu familia ei și nici măcar nu mi-a zis. S-a întâmplat 
acum trei ani... M-am gândit la asta până am luat-o razna. 
Unuia ca Ritchie nu i-ar fi păsat nici cât negru sub unghie. 
Ar fi spus că e o nenorocită, ar fi băut o bere și ar fi pus un 
pariu la TAB(::. Marv zâmbește cu tristeţe și se uită în 
pământ. S-a terminat. 

Vreau să îi vorbesc. 

Vreau să-i pun întrebări despre acea fată și să aflu dacă a 
iubit-o și dacă îi mai este dor de ea. 

Cu toate acestea, nu spun nimic. De fapt, cât de bine ne 
permitem unul altuia să ne cunoaștem? 

Urmează o tăcere lungă, până când, într-un final, sparg 
gheaţa. Momentul îmi amintește de cineva care rupe o 
pâine și o împarte. În situaţia de faţă, eu îi adresez o 
întrebare prietenului meu. 

— Marv? îl întreb eu. 

— Ce e? 

Deodată, mă privește aspru. 

— Cum te-ai simţi dacă ar trebui să fii undeva chiar acum 
și nu ai ști cum să ajungi acolo? 

Analizează întrebarea. Pentru o vreme, pare că nu se mai 
gândește la fată. 

— Cum ar fi să nu mă prezint la Jocul anual de fotbal pe 
gheaţă? 

Nu mai comentez nimic. 

— Da. 

— Ei bine... Se gândește intens, frecându-și barba cu 
mâna aspră. Atât de important este acest joc pentru el. Mi- 
aș tot imagina ce se întâmplă acolo, știind că nu pot să 
schimb nimic, deoarece mă aflu atât de departe. 

— E frustrant? îl întreb eu. 

— Cu siguranţă. 


Am căutat și prin hărţi. Am găsit niște cărţi vechi de-ale 
tatei și am citit despre istoricul împrejurimilor. Cu toate 


acestea, nimic nu mă ajută să-mi dau seama unde voi găsi 
pietrele casei. Zilele și nopţile trec. Simt cum se distanțează 
unele de celelalte. Fiecare minut îmi spune că s-ar putea 
întâmpla ceva, ceva asupra căruia trebuie să intervin, cu 
ajustări sau adăugiri. Sau care trebuie oprit. 

Jucăm cărţi. 

Am mai fost de câteva ori pe strada Edgar și nu s-a 
schimbat nimic. Bărbatul încă nu s-a întors. Nu cred că se 
va mai întoarce vreodată. 

Mama și fiica păreau fericite când le-am văzut. Nu 
intervin cu Nimic. 

Într-o seară, o vizitez pe Milla și-i citesc. 

E încântată să mă vadă și trebuie să-ţi spun că e plăcut să 
fiu din nou Jimmy. Beau ceai și, la plecare, îi sărut Millei 
obrajii ridaţi. 

Sâmbătă, mă duc și-o privesc pe Sophie cum aleargă. 
lese tot pe locul doi, dar își ţine promisiunea și aleargă 
desculţă. Mă vede și dă din cap. Nu-mi spune nimic, pentru 
că aleargă. Stau după gard, în spatele unei bare. Când 
trece pe lângă mine, mă recunoaște și îmi e suficient. 

„Îmi este dor de tine, Ed”, îi aud vorbele rostite în acea 
după-amiază, în parc. Chiar și astăzi, când aleargă, privirea 
ei îmi spune „Mă bucur că ai venit”. 

Și eu mă bucur, dar trebuie să plec de îndată ce cursa ia 
sfârșit. 

În acea seară, la muncă, se întâmplă. 

Găsesc pietrele casei. 

Sau, ca să fiu cinstit. 

Acestea mă găsesc pe mine. 


Lucrând în oraș, sunt atent în cazul în care se întâmplă să 
o zăresc pe Alice, mai ales dacă mă aflu în apropierea 
hotelurilor Quay sau Cross. Totuși, ea nu e nicăieri, ceea ce 
mă dezamăgește puţin. Singurii pasageri fideli pe care-i iau 
sunt niște bătrâni, care întotdeauna știu o rută mai bună 


sau oameni de afaceri ocupați, care își verifică ceasul 
constant sau vorbesc la telefon. 

Acum e târziu. E aproximativ ora patru dimineaţa și, în 
drum spre casă, iau client un tânăr. Când îmi face cu mâna, 
îl observ. Pare destul de treaz și nu e genul care să vomite. 
Ultimul lucru de care am nevoie este să-mi vomite cineva în 
taxi, când mai am puţin și ies din tură. Îmi poate strica 
seara în doar câteva secunde nenorocite. 

Trag pe dreapta și el urcă. 

— Încotro? întreb eu. 

— Condu. Din momentul în care îmi vorbește, vocea lui 
este amenințătoare. Du-mă acasă. 

Sunt agitat, dar continui să vorbesc: 

— Unde anume? 

Se întoarce și mă privește ameninţător. 

— Acolo unde locuiești tu. 

Ochii lui sunt de un galben ciudat, ca ai unei pisici. E 
brunet și are părul scurt. E îmbrăcat în negru. Îmi mai 
adresează două cuvinte: 

— Condu, Ed. 

Firește, mă conformez. 

Ştie cum mă numesc și știu că mă duce acolo unde vrea 
asul de treflă să ajung. 

O vreme, privim în tăcere luminile pe lângă care trecem. 
El stă în faţă și, de fiecare dată când încerc să-l privesc, 
eșuez. Îi simt privirea. Ochii lui par gata să mă atace. 

Încerc să iniţiez o conversaţie. 

— Deci, spun eu. 

Fără nicio speranţă, știu. 

— Deci, ce? 

Deci încerc o altă abordare. Un joc de noroc. 

— Îi cunoști pe Daryl şi pe Keith? întreb eu. 

— Pe cine? 

Batjocura lui este înfricoșătoare, dar eu continui: 

— Ştii tu, Daryl și... 


— Uite ce e, amice, te-am auzit de prima dată. Vocea i se 
înăsprește. Mai spune-mi câteva asemenea nume și nici nu 
ai să apuci să ajungi acasă, îţi jur. 

În acest moment, mă întreb „De ce toţi care mă vizitează 
sunt fie violenţi, fie certăreţi, fie ambele la un loc?” Se pare 
că indiferent cât de mult sau de puţin întind coarda, 
sfârșesc mereu prin a fi lângă oameni ca aceștia, acasă sau 
în taxi. 

Din motive evidente, când ne apropiem de oraș, nu mai 
spun niciun cuvânt. Conduc și încerc să-l mai privesc pe 
furiș de câteva ori, dar fără succes. 

— Jos, în capăt, îmi spune când ajungem pe strada 
principală. 

— Lângă râu? 

— Nu face pe deșteptul. Condu. 

Trec pe lângă locuinţa mea. 

Şi de a lui Audrey. 

Mă îndrept spre râu. 

— Aici. 

Trag pe dreapta. 

— Bine, mulțumesc. 

— Costă 27 de dolari și 50 de cenți. 

— Poftim? 

Am nevoie de curaj ca să deschid gura. Tipul ăsta pare că 
vrea să mă omoare. 

— 27 de dolari și 50 de cenți, am spus. 

— Nu plătesc. 

Îl cred. 

Îl cred, pentru că stă acolo, pur și simplu, iar pupila i se 
mărește și devine mai neagră, contrastând cu tot acel 
galben. Acest bărbat nu plătește. Fără discuţii. Nu ne 
certăm - deși eu încerc. 

— De ce nu? întreb eu. 

— Nu am bani. 

— Atunci îmi dai jacheta ta. 

Se apropie, părând, pentru prima dată, prietenos. 


— Ei au avut dreptate - ești un încăpățânat nenorocit, nu- 
i așa? 

— Cine ţi-a spus? 

Dar nu primesc niciun răspuns. 

Ochii lui se sălbăticesc, iar el deschide portiera și sare 
din taxi. 

Pauză. 

Mă simt prins de moment, apoi sar și eu din taxi și mă 
duc după el. În direcţia râului. 


larbă udă și cuvinte. 

— Vino înapoi! 

Gânduri ciudate. 

Cum ar fi, vino înapoi, Ed? „Vino înapoi” e ceva atât de 
comun! Asta spune orice șofer de taxi în asemenea situaţie. 
Trebuie să vii cu o replică nouă. E o minune că nu ai 
adăugat și „derbedeule” la sfârșit... 

Mă dor picioarele. 


Aerul trece pe lângă gura mea, dar nu pare să intre. 

Alerg. 

Alerg și-mi dau seama că am mai simţit și înainte durerea 
asta în stomac. 

S-a întâmplat când eram copil și-l fugăream pe Tommy, 
fratele meu mai mic. Cel care locuiește în oraș și care are 
perspective mai bune și care se pricepe mai bine decât 
mine la măsuţele de cafea. Chiar și atunci, el era mai rapid. 
Mai bun. A fost întotdeauna și asta mă făcea de rușine. Era 
jenant să ai un frate mai mic, mai rapid, mai puternic, mai 
inteligent și mai bun decât tine. La toate. Dar era. Pur și 
simplu. 

Obișnuiam să mergem la pescuit, în sus, pe râu și ne 
întreceam, ca să vedem cine ajunge acolo primul. Nu am 
câștigat nici măcar o dată. Desigur, mi-am spus că, dacă m- 
aș fi străduit, aș fi reușit. 

Așa că, doar o dată. 


Mi-am dat silința. 

Și am pierdut. 

În acea zi, și Tommy s-a străduit mai mult și a câștigat 
distanțându-se de mine cel puţin cinci metri. 

Eu aveam unsprezece ani. 

EI, zece. 

Aproape un deceniu mai târziu, iată-mă din nou aici, 
alergând după altcineva mai rapid, mai puternic și mai bun. 

După aproximativ un kilometru, nu mai pot să respir. 

El privește în urmă. 

Picioarele mi se împleticesc. 

Mă opresc. 

E gata. 

Aflat cam la douăzeci de metri în fața mea, râde. 

— Ghinion, Ed, și se întoarce iar. 

Dispare. 

Privindu-i picioarele pierzându-i-se în întuneric, rămân 
pe loc, aducându-mi aminte. 

Un vânt mânios își face loc printre copaci. 

Cerul este furios. 

E înnorat. 

Inima îmi aplaudă în urechi, mai întâi ca o mulţime 
zgomotoasă, apoi își tot încetinește ritmul, până când 
ajunge să bată din palme ca o persoană solitară, mânată de 
sarcasm. 

Aplaudă. Aplaudă. 

Aplaudă. 

„Foarte bine, Ed. 

Ai renunţat frumos.” 

Stau în iarba înaltă și, pentru prima dată, aud sunetul 
râului. E ca și cum ar bea. Când mă uit în direcţia lui, văd în 
el stelele. Arată de parcă sunt pictate pe suprafaţa apei. 

„Taxiul, mă gândesc eu. E deschis.” Cheile sunt tot acolo, 
acesta fiind păcatul numărul unu pe care-l poate comite un 
șofer care pleacă în urmărirea unui fugar. De fapt, păcatul 


capital. Întotdeauna iei cheile cu tine. Încui de fiecare dată. 
Cu excepţia mea. 

În mintea mea, văd taxiul. 

Singur, pe drum. 

Ambele portiere sunt deschise. 

„Trebuie să mă întorc”, șoptesc eu, dar nu o fac. 

Rămân nemișcat până când zăresc prima lumină și mă 
văd pe mine și pe fratele meu luându-ne la întrecere. 

Eu cad. 

Ne văd pescuind împreună de pe malul râului și apoi 
ducându-se mai în amonte, de unde nu mai poţi vedea nicio 
casă. Sus, acolo unde trebuie să te caţări, de unde am 
pescuit stând pe pietre. 

Pietrele. 

Pietrele fine. 

Mai mult ca niște... 

La început, merg mai încet, apoi mai apăsat. Urc hotărât 
spre amonte. 

Merg în urma mea și a fratelui meu și urc. 

Ajutându-mă de mâini și de picioare ca să înaintez, apa 
curge peste mine. Se luminează, iar lumea prinde formă și 
culoare, ca și când cineva ar picta-o în jurul meu. 

Mă mănâncă picioarele. 

Din calde, devin reci. 

Văd locul. 

Ne văd pe noi. 

„Acolo, arăt eu. Acolo sunt pietrele. Pietrele uriașe.” 
Doamne, ne văd ajunși acolo, sperând, uneori râzând. 
Promiţând să nu spunem nimănui că am venit aici. 

Aproape am ajuns. 

În depărtare, portierele taxiului sunt încă deschise. 

Soarele este sus - o formă portocalie, decupată dintr-un 
cer de carton. 

Ajung în vârf și îngenunchez. 

Cu mâinile, ating piatra rece. 

Expir. 


Fericit. 
Aud râul, privesc în sus și-mi dau seama că îngenunchez 
printre pietrele casei. 


În piatră, sunt cioplite trei nume. 

Le văd la câteva clipe după ce privesc înapoi și mă 
îndrept spre ele. 

Aceste trei nume sunt: 


THOMAS O'REILLY 
ANGIE CARUSSO 
GAVIN ROSE 


O vreme, aud apa grăbită a râului și transpiraţia își face 
loc pe la subraţele mele. Jos, în stânga mea, trece dincolo 
de coaste, spre partea de sus a pantalonilor. 

Caut un pix și-o foaie de hârtie, știind că nu le am, în 
același mod în care îi dai unei persoane răspunsul greșit, în 
speranţa puţin probabilă ca, printr-un miracol, acesta ar 
putea deveni deodată corect. 

Se confirmă. Nu le am la mine, așa că îmi notez în creion 
numele lor în minte, apoi le mai notez o dată, cu cerneală. 
Apoi le cioplesc. 

Thomas O'Reilly. 

Angie Carusso. 

Gavin Rose. 

Niciunul dintre nume nu-mi este cunoscut și asta e bine, 
decid eu. Cred că mi-ar fi și mai greu dacă i-aș cunoaște pe 
cei la care sunt trimis. 

Mă mai plimb pentru ultima dată și plec, repetând 
numele, ca să nu le uit. 


Durează aproape patruzeci și cinci de minute ca să mă 
întorc la taxi. 

Când ajung acolo, portierele sunt închise, dar deblocate, 
iar cheile nu mai sunt în contact. Stau în spatele volanului și 
când trag parasolarul, îmi cad în poală. 


7 $% Preotul 


O'Reilly, O'Reilly... 

Caut prin cartea locală de telefoane. E după-amiază. Am 
dormit. 

Sunt două persoane cu numele de TI. O' Reilly. Unul 
locuiește în zona mai bună a orașului. Celălalt, în partea 
sărăcăcioasă. 

„Acesta este, cred. Sărăntocul.” 

Știu asta. 

Ca să mă asigur, mă duc întâi la prima adresă. E o casă 
frumoasă, din beton, cu o alee mare. Bat la ușă. 

— Da? 

Un bărbat înalt deschide ușa și se uită fix la mine, prin 
plasă. Poartă pantaloni scurți, un tricou și e încălţat cu niște 
papuci. 

— Îmi pare rău să vă deranjez, spun eu, dar... 

— Vinzi ceva? 

— Nu. 

— Ești martor al lui lehova? 

— Nu. 

E șocat. 

— Ei bine, în cazul acesta, poţi să intri. 

Şi-a schimbat tonul imediat și mă privește prietenos, 
pentru prima dată. Mă determină să mă gândesc și să-i 
accept oferta, dar nu o fac. 

Rămânem de cealaltă parte a ușii din plasă. Mă întreb 
cum să procedez și decid că abordarea directă e cea mai 
bună soluţie. 

— Domnule, sunteţi Thomas O' Reilly? 

El face un pas înainte și așteaptă un moment, înainte să 
răspundă: 

— Nu, amice, eu sunt 'lony. Ilhomas este fratele meu. 
Trăiește în cealaltă parte a orașului, într-o cocină de pe 
strada Henry. 


— Bine, îmi cer scuze pentru deranj și dau să plec. 
Mulţumesc. 

— Hei. Deschide ușa și vine după mine. Ce treabă ai cu 
fratele meu? 

Fac o pauză. 

— Încă nu știu. 

— Dacă tot te duci acolo, zice el, ai putea să-mi faci o 
favoare, când îl vezi? 

Ridic din umeri. 

— Sigur. 

— Ai putea să-i transmiţi că lăcomia încă nu m-a înghiţit? 

Fraza aterizează între noi ca o minge dezumflată. 

— Desigur. Nu e nicio problemă. 

Aproape că ies pe poartă, când Tony O'Reilly mă mai 
strigă o dată. Mă întorc cu faţa spre el. 

— Cred că ar trebui să te avertizez. Se apropie. Fratele 
meu este preot. 

În cele câteva secunde în care procesez informaţia, 
suntem amândoi complet pierduţi. 

— Mulţumesc, îi spun și mut mașina de pe alee. 

„lot e mai bine decât un bărbat care-și bate și violează 
nevasta”, mă gândesc eu la plecare. 


— De câte ori vrei să-ţi repet? 

— Acum ești sigur? 

— Ed, nu am fost eu. Dacă aș fi fost, ţi-aș fi spus. 

Vorbesc la telefon cu Tommy, fratele meu. M-am gândit la 
el, după ce am fost condus la râu și la pietrele casei. Din 
câte știu eu, de vreme ce nu am spus nimănui nimic, Tommy 
e singurul care știe că noi am fost acolo. Întotdeauna am 
crezut că vom găsi o bună ascunzătoare, dacă vom urca 
atât de mult în amonte. Totuși, poate că mai știa și altcineva, 
dar a ales să nu-i pese. Amândoi știam să înotăm. 

Mai devreme, i-am spus despre cărţile de joc, la care el 
mi-a răspuns: „Cum de numai ţie par să ţi se întâmple 
asemenea lucruri, Ed? Dacă plutește ceva ciudat prin aer, 


întotdeauna se nimerește să aterizeze pe tine. Ești ca un 
magnet care atrage ciudăţenii”. 

Am râs. 

M-am gândit la vorbele lui. 

„Sofer de taxi. Un localnic ratat. Mediocritatea în 
persoană. Un nepriceput când vine vorba despre sex. Un 
jucător de cărţi patetic. Și acum, colac peste pupăză, 
magnet pentru ciudăţenii.” 

Trebuie să recunosc. 

Nu e tocmai o listă rea. 


— Şi, ce mai faci, Tommy? 
— Bine. Iu? 

— Destul de bine. 
Sfârșitul conversaţiei. 

Nu este Tommy. 


În ultima vreme, nu prea am mai jucat cărţi, așa că Marv 
organizează o întrunire importantă. Locul desfășurării este 
locuinţa lui Ritchie. Ai lui tocmai au plecat în concediu. 

Înainte de a mă duce la Ritchie, mă îndrept spre strada 
Henry și-l caut pe Thomas O'Reilly. Mergând prin acest 
cartier, stomacul nu-mi dă pace și mă joc cu buzunarele. 
Strada e un dezastru maxim și întotdeauna a avut această 
reputaţie. E locul acoperișurilor sparte, al ferestrelor rupte 
și al oamenilor învinși. Până și casa părintelui este destul de 
jalnică. Îmi dau seama de la distanţă. 

Acoperișul roșu e stricat și ruginit. 

Pereţii sunt dintr-un azbest alb-murdar. 

Vopseaua este coșcovită. 

Gardul este jalnic, luptându-se să rămână în picioare. 

lar poarta e vai de capul ei. 

Sunt pe-aproape, când îmi dau seama că nu am cum să 
ajung... 

Trei bărbaţi masivi ies de pe o alee și încep să-mi ceară 
diverse lucruri. Nu mă ameninţă, dar însăși prezenţa lor mă 


face să mă simt ciudat și singur. 

— Hei, omule, ai 40 de cenți? mă întreabă unul dintre ei. 

— Sau ţigări? zice următorul. 

— Chiar ai nevoie de jacheta aia? 

— Haide, omule, o ţigară. Știu că fumezi. Nu mori dacă- 
mi dai una cu împrumut... 

Îngheţ pentru o clipă, mă întorc și plec. 

Al dracului de repede. 


Acasă la Ritchie, retrăiesc momentul, pe când ceilalţi 
joacă și beau. 

— Și, unde au plecat ai tăi, Ritchie? întreabă Audrey. 

Până să răspundă la întrebare, face o pauză lungă. 

— Habar n-am. 

— Glumești, nu-i așa? 

— Mi-au spus unde pleacă, dar am uitat. 

Audrey scutură din cap, iar Marv râde prin fumul de 
țigară. 

Eu mă gândesc la strada Henry. 

Ca o schimbare, în această seară câștig. 

Ratez câteva mâini, dar, cumva, reușesc să câștig 
majoritatea partidelor. 

Marv continuă să discute mulţumit despre Jocul anual de 
fotbal pe gheaţă, care urmează să aibă loc în curând. 

— Aţi auzit? suflă fumul spre mine și spre Ritchie. Anul 
acesta, echipa The Falcons are un nou membru. Oamenii 
spun că are o sută cincizeci. 

Ritchie: 

— O sută cincizeci de ce? De kilograme? 

La fel ca mine și ca Marv, Ritchie a jucat și el în ultimii 
câţiva ani, pe laterală, dar el e și mai puţin interesat decât 
mine. Ca să îţi faci o idee, în timpul pauzelor, de obicei, bea 
o bere sau două cu cei din mulţime. 

— Corect, Ritchie, confirmă Marv. Treaba e serioasă. O 
sută cincizeci de kilograme. 

— Tu joci, Ed? 


Întrebarea vine din partea lui Audrey. Ea știe că particip, 
dar mă întreabă doar ca să se dea bine pe lângă mine. De 
când cu incidentul doar Ed-la ușa din faţă, nu prea a știut 
ce să-mi spună. O privesc de la masă și-i zâmbesc pe 
jumătate. Ştie că acest lucru înseamnă că nu-i port pică. 

— Da, îi răspund. Voi fi acolo. 

Îmi zâmbește și ea și spune: „E bine”. Cu alte cuvinte, e 
bine că nu suntem certaţi. Lui Audrey nici nu-i pasă de 
acest joc. Urăște fotbalul. 

Mai târziu, după ce terminăm de jucat cărţi, îmi face o 
vizită și bem ceva în bucătărie. 

— Cum îţi merge cu tipul cel nou? o întreb. Scutur 
firimiturile de pâine prăjită în chiuvetă. Când mă întorc să 
aud ce-mi spune, observ niște sânge uscat pe jos. Sângele 
care mi-a curs de la cap, amestecat cu părul de câine. 
Mementouri peste tot. 

— Destul de bine, îmi răspunde ea. 

Vreau să-i spun cât de rău îmi pare că am apărut așa la 
ușa ei ieri-dimineaţă, dar mă abţin. Acum nu mai suntem 
supăraţi și nu are rost să discut despre un lucru pe care nu- 
Il pot schimba. De câteva ori, aproape că deschid subiectul, 
dar renunţ. E mai bine așa. 

Când pun prăjitorul de pâine la locul lui obișnuit, îmi 
surprind chipul reflectându-se în el, chiar dacă este cam 
murdar. Privirea îmi e neclară, de parcă aș fi fost rănit la 
ochi. În acea clipă, văd cât de jalnică e viaţa pe care o duc. 
Pe această fată, pe care nu pot să o am. Mesajele pe care 
simt că nu le pot transmite... Dar apoi văd cum privirea mi 
se schimbă și devine hotărâtă. Văd o viitoare versiune a 
mea, care se duce iar pe strada Henry, să-l vadă pe preotul 
Thomas O'Reilly. Ca și ultima dată, voi îmbrăca jacheta 
veche și nu voi avea nici bani, nici ţigări asupra mea. Doar 
că atunci îmi voi propune să ajung la ușa de la intrare. 

„Trebuie”, mă gândesc și-i vorbesc lui Audrey. 

— Ştiu unde trebuie să ajung, îi spun. 


Ia o înghiţitură din sucul de grepfrut pe care i l-am oferit 
și mă întreabă: 

— Ei bine, unde? 

— La alte trei persoane. 

Numele zgâriate pe piatra imensă îmi apar în minte, dar 
nu i le spun. Mă repet, nu are sens. 

Moare de curiozitate să mă întrebe cum le cheamă. 

Îmi dau seama de asta. 

Totuși, nu rostește niciun cuvânt și trebuie s-o spun, 
Audrey nu întinde niciodată coarda. Ştie că i-aș spune dacă 
ar insista. 

Singurul lucru pe care i-l spun e locul în care am găsit 
numele. 

— Am avut parte de unu' care nu a vrut să plătească și 
acolo s-a dus... 

Tot ce poate Audrey acum să facă este să scuture din cap. 

— Sunt sigură că, oricine ar fi, va avea parte de necazuri. 

— În plus, ei par să mă cunoască incredibil de bine - 
aproape la fel de bine cum mă cunosc eu. 

— Da, dar, începe Audrey, dar cine te cunoaște cu 
adevărat, Ed? 

Asta e problema. 

— Nimeni, spun eu. 


Nici măcar eu? intră și mă întreabă Portarul. 

Privesc în spate și-i răspund. 

Uite ce e, amice - dacă am băut împreună câteva cești cu 
cafea nu înseamnă că mă cunoști. 

Uneori, nici eu nu cred că mă cunosc. 

Îmi surprind iar reflecţia. 

„Dar știi ceea ce trebuie să faci”, îmi spune aceasta. 

Sunt de acord. 


În seara următoare, după ce ies de la muncă, intru pe 
strada Henry și reușesc să ajung la ușa de la intrare și, 


trebuie să spun, casa părintelui O'Reilly dă un nou înţeles 
cuvântului „atroce”. 

Mă prezint și, fără prea multe discuţii, părintele mă invită 
înăuntru. 

În hol, gura mi-o ia pe dinainte: 

— Isuse, n-ai muri dacă ai mai face curat din când în 
când, nu? 

„Chiar am spus asta?” 

Însă nu trebuie să îmi fac griji, pentru că părintele îmi 
răspunde imediat: 

— Ei bine, dar tu te vezi cum arăţi? Când ţi-ai spălat 
ultima dată jacheta? 

— Bine punctat, îi răspund, mulţumit că mi-a răspuns atât 
de repede. 

Părintele are un început de chelie și în jur de patruzeci și 
cinci de ani. Nu e la fel de înalt ca fratele lui, ochii îi sunt 
verzi ca sticla și urechile destul de mari. Poartă o sutană și 
mă întreb de ce locuiește aici, și nu în casa parohială. 
Întotdeauna am crezut că preoţii locuiesc acolo, pentru ca 
oamenii să-i poată vizita, în caz că au nevoie de ajutor sau 
de vreun sfat. 

Mă conduce în bucătărie și luăm loc la masă. 

— Ceai sau cafea? 

După cum o spune, se pare că neapărat trebuie să aleg 
ceva. De mine depinde ce anume. 

— Cafea, răspund eu. 

— Cu lapte și zahăr? 

— Da, te rog. 

— Câte cuburi de zahăr? 

— Patru. 

Sunt puţin jenat. 

— Patru cuburi de zahăr! Cine ești tu, David Helfgott? 

— Cine naiba e ăsta? 

— Știi tu - unul care cântă la pian, e pe jumătate nebun. 
E uimit că nu-l cunosc. Obișnuia să bea cam douăsprezece 
cafele pe zi, în care punea câte zece linguri de zahăr. 


— Cânta bine? 

— Păi... da. Pune ibricul pe foc. Nebun, dar priceput. 
Ochii lui sticloși sunt acum blânzi. Extraordinar de blânzi. Şi 
tu ești nebun, dar priceput, Ed? 

— Nu știu, răspund, iar preotul râde mai mult pentru el. 

Când cafeaua este gata, părintele o aduce și ia loc lângă 
mine. Înainte să ia prima înghiţitură, mă întreabă: 

— Ţi-a cerut careva bani sau ţigări afară? 

Face un semn cu capul, spre stradă. 

— Da, și un tip mi-a tot cerut jacheta. 

— Serios? Scutură din cap. Dumnezeu știe de ce. Cred că 
nu are gusturi bune. 

Bea. 

Îmi privesc braţele. 

— E chiar atât de urâtă? 

— Nu. Acum vorbește sincer. Am făcut mișto de tine, 
fiule. Examinez din nou mânecile și materialul de lângă 
fermoar. Pielea neagră e aproape uzată. 

O tăcere incomodă se instalează între noi. Îmi spune că e 
vremea să trec la fapte. Cred că și părintele o simte, și 
așteaptă, expresia feţei lui arătându-mi că este curios, dar 
răbdător. 

Sunt pe cale să vorbesc, când o ceartă izbucnește într- 
una dintre casele vecinilor de alături. 

Se sparge o farfurie. 

De peste gard, se aud urlete. 

Cearta se intensifică, vocile sunt ridicate, iar ușile se 
închid zgomotos. 

Părintele observă că sunt îngrijorat și spune: 

— Ed, așteaptă o secundă. 

Se îndreaptă către fereastră și o deschide și mai mult. 
Strigă: 

— Puteţi să-mi faceţi amândoi o favoare și să vă calmaţi? 
Insistă. Hei, Clem! 

Un murmur se aude dinspre fereastră, urmat de o voce: 

— Da, părinte? 


— Ce se întâmplă astăzi acolo? 

Vocea răspunde: 

— Părinte, ea mă calcă iar pe nervi! 

— Ei bine, Clem, asta e evident, dar ce-i cu... 

Se aude o altă voce. A unei femei. 

— Părinte, iar a stat în bar toată noaptea. A băut șia 
pariat! 

Vocea părintelui devine evlavioasă. Fermă și onorabilă: 

— Este adevărat, Clem? 

— Ei bine, da, dar... 

— Dar nimic, Clem. În seara asta nu mai ieși, bine? Ţineţi- 
vă de mâini și uitaţi-vă la televizor. 

Prima voce: 

— Bine, părinte. 

Vocea a doua: 

— Mulţumesc, părinte. 

Scuturând din cap, părintele O'Reilly se întoarce către 
mine. 

— Fă cunoștință cu familia Parkinson, spune el. Sunt niște 
trântori. 

Comentariul lui mă șochează. Nu am mai auzit niciun 
părinte vorbind așa. De fapt, nu am vorbit niciodată cu 
niciunul, dar cu siguranţă nu toţi vorbesc în acest fel. 

— Asta se întâmplă des? 

— De câteva ori pe săptămână. Cel puţin. 

— Şi cum îi suporţi? 

Își întinde braţele înainte, arătându-mi roba. 

— Pentru asta sunt aici. 

Mai vorbim o vreme. 

Eu îi povestesc despre cum e să fii șofer de taxi. 

EI îmi spune despre cum e să fii preot. 

Biserica lui e cea veche din capătul orașului și acum îmi 
dau seama de ce a ales să locuiască aici. Biserica este mult 
prea departe pentru a ajuta cu adevărat pe cineva, așadar, 
locul acesta e cel mai bun pentru el. Locuind aici, îi poate 
ajuta pe toţi. Nu stând într-o biserică, prăfuindu-se. 


Uneori mă miră felul în care vorbește, în care se justifică, 
atunci când îmi povestește despre biserică. El recunoaște 
faptul că, dacă biserica ar fi fost vreun magazin sau vreun 
restaurant, ar fi fost închisă de ani buni. 

— Nu mai merg bine treburile? întreb eu. 

— Vrei să-ţi spun adevărul? Sticla din ochii lui se sparge 
și mă înțeapă. Merg ca dracu”. 

Și atunci trebuie să îl întreb: 

— Chiar ai voie să vorbești așa? Fiind sfânt și alte alea? 

— Ce? Pentru că sunt preot? Termină de sorbit zaţul. 
Sigur. Dumnezeu știe ce e importani. 

În acest moment, e o ușurare că nu se apucă să-mi 
predice despre Dumnezeu, Care ne cunoaște pe toţi. Nu 
ţine predici, niciodată. Chiar și atunci când nu mai avem ce 
să ne spunem, mă privește decisiv și-mi spune: 

— Dar să nu discutăm despre religie astăzi, Ed. Să 
schimbăm subiectul. Devine ușor oficial. Să vorbim despre 
motivul pentru care te afli aici. 

Ne privim. 

Rapid. 

Peste masă. 

e 

După o lungă tăcere, îi mărturisesc părintelui. Îi spun că 
încă nu știu de ce mă aflu acolo. Nu îi spun de mesajele pe 
care le-am transmis deja și nici despre cele pe care le mai 
am de livrat. Îi spun doar că am venit cu un scop, care mi se 
va arăta. 

Mă ascultă foarte atent, cu coatele pe masă, cu mâinile și 
degetele împreunate sub bărbie. Mai trece o vreme, până 
când știe că nu prea mai am ce să-i spun. Atunci, îmi 
vorbește foarte calm și clar. 

— Nu te îngrijora, Ed, îmi zice el. Vei afla ce ai de făcut. 
Cred că, în trecut, ai aflat. 

— Așa a fost, confirm eu. 

— Fă-mi, te rog, o favoare și ţine minte un lucru, spune el 
și îmi dau seama că încearcă să nu fie preotul tipic. Ed, nu-ţi 


pierde credinţa, bine? 
Caut cana cu cafea, dar nu o găsesc. 
e 

Mă conduce până în stradă. Pe drum, ne întâlnim cu 
leprele care mi-au cerut ţigările, banii și jacheta, iar 
părintele îi adună în jurul lui. 

— Băieți, ascultaţi-mă puţin. Vreau să vi-l prezint pe Ed. 
Ed, ei sunt Joe, Graeme și Joshua. Dau mâna cu toţi. Băieți, 
acesta este Ed Kennedy. 

— Îmi pare bine de cunoștință, Ed. 

— Bună, Ed. 

— Ce mai faci, Ed? 

— Băieți, ţineţi minte ceva. Vocea părintelui este aspră. 
Ed este prietenul meu, iar voi nu aveţi voie să-i cereţi bani 
sau ţigări. Și, mai ales, să-i cereţi jacheta. Îmi rânjește 
rapid. Joe, adică uită-te la ea. E groaznică, nu? Pur și simplu 
oribilă. 

Joe confirmă, cu încântare: 

— Cu siguranţă așa este, părinte. 

— Bun. Deci totul este clar? 

Ei înţeleg. 

Ne strângem mâinile și ne luăm rămas-bun, iar părintele 
aproape că dispare, când îmi aduc aminte de fratele lui. 
Alerg înapoi, strigând: 

— Hei, părinte! 

Mă aude și se oprește brusc. 

— Era să uit. Mă opresc din alergat cam la cincisprezece 
metri în faţa lui. Fratele tău. Părintele mijește ochii. M-a 
rugat să-ţi transmit că lăcomia nu l-a înghiţit încă. 

Atunci, privirea preotului se luminează, lăsând, totuși, să 
se citească în ea o ușoară urmă de regret. 

— Fratele meu, Tony... Cuvintele lui blânde se clatină 
spre mine. Nu mi-am mai văzut fratele de multă vreme - 
cum îi merge? 

— Destul de bine, spun eu cu o încredere pe care nu o 
înțeleg. 


Doar instinctul îmi arată că e răspunsul potrivit; 
rămânem pe loc, înconjurați de gunoaie și de stângăcie. 

— Te simţi bine, părinte? îl întreb eu. 

— Da, Ed, răspunde părintele O'Reilly. Îţi mulţumesc 
pentru că-mi porţi de grijă. 

Se întoarce, pleacă și, pentru prima dată, nu-l văd ca pe 
un preot. 

Nici măcar ca pe un bărbat. 

În acest moment, e doar o fiinţă care se îndreaptă spre 
casă, pe strada Henry. 


O situaţie cu totul diferită. 

Sunt acasă la Marv și ne uităm la Baywatch, cu sonorul 
dat la mic. Nu ne pasă nici de acţiune, nici de dialog. 

Ascultăm muzica formaţiei lui favorite, The Ramones. 

— Nu putem să ascultăm altceva? întreabă Ritchie. 

— Da, pune Pryor, spune Marv. Acum, chiar și lui Jimi 
Hendrix îi spunem Richard Pryor. Melodia „Purple Haze” 
începe, iar el întreabă: unde este Audrey? 

— Sunt aici. 

Intră în încăpere. 

— Ce-i mirosul ăsta? întreabă el. Se încruntă. Îmi e 
cunoscut. 

Fără îndoială, Marv știe și arată cu degetul spre mine. 
Acuzator. 

— L-ai adus pe Portar cu tine, nu-i așa? 

— Am fost nevoit - părea trist când am plecat. 

— Ştii că nu e bine-venit aici. 

Portarul privește prin ușa deschisă, din spate. 

Latră la Marv. 

E singura persoană pe care o latră. 

— Nu mă place, subliniază Marv. 

O altă lătrătură. 

— Pentru că te uiţi urât la el și-l faci de rahat tot timpul. 
Să știi că el înţelege. 


Ne mai certăm o vreme, dar Audrey ne întrerupe, 
împărțind cărţile. 

— Domnilor? își drege ea vocea. 

Luăm loc, iar eu ridic prima carte. 

În al treilea joc, iau asul de treflă. 

„Părintele O'Reilly”, îmi spun în sinea mea. 

— Marv, ce faci duminica asta? 

— Cum adică ce faci duminica asta? 

— La ce crezi că mă refer? 

— Marv, jur că ești prost, spune Ritchie. Cred că Ed te-a 
întrebat, pur și simplu, dacă ești ocupat duminică. 

Marv face un semn spre Ritchie. Astăzi e ostil, pentru că 
l-am adus și pe Portar cu mine. 

— Nu începe și tu, Pryor. Acum, se uită la Audrey. Şi tu să 
taci. 

Audrey este uimită. 

— Eu ce naiba am făcut? 

Îi întrerup: 

— Oricum, nu mă interesează numai ce planuri ai tu, 
Marv - ci mă interesează să știu planurile tuturor. 

Pun cărţile pe masă, cu faţa în jos. 

— Am nevoie să-mi faceţi o favoare. 

— Cum ar fi? zice Marv. 

Acum mă ascultă toţi. 

Așteaptă. 

— Ei bine, mă întrebam dacă am putea merge toţi - spun 
grăbit - la biserică. 

— Poftim? 

— Ce-i rău în asta? ripostez eu. 

Marv încearcă să-și revină din soc. 

— De ce dracu' ai vrea să mergem toţi la biserică? 

— Ei bine, e vorba despre un preot și... 

— Nu e vreunul din Chesteri14*, nu? 

— Nu, nu este. 

— Ce e Chester? întreabă Ritchie, dar nu primește niciun 
răspuns. 


În cele din urmă, nici nu-i pasă, așa că o lasă baltă. 

Următoarea care ia cuvântul e Audrey care, în sfârșit, 
încearcă să afle motivul propunerii mele. 

— Așadar, Ed, de ce vrei să mergem? 

Cred că si-a dat seama că ideea mea are de-a face cu asul 
de treflă. 

— Preotul e un tip de treabă și cred că ar fi bine, măcar 
să ne distrăm. 

— Merge și e? 

Marv arată spre Portar. 

— Desigur că nu. 

Şi Ritchie este salvatorul meu. O fi el un neisprăvit, un 
parior și o fi având el cel mai dizgraţios tatuaj din lume pe 
braţ, dar el este de acord cu aproape orice. În felul său 
tipic, amabil, îmi spune: 

— De ce nu, Ed. Merg cu tine la biserică. Apoi adaugă: Ca 
să râdem puţin, nu? 

— Sigur, îi spun eu. 

Apoi, Audrey: 

— Bine, Ed. 

Acum e rândul lui Marv, care știe că se află într-o situaţie 
delicată. Nu vrea să meargă, dar e conștient că, dacă 
refuză, va părea un nenorocit cu acte în regulă. Într-un 
final, expiră și spune: 

— Doamne, nu-mi vine să cred. Vin și eu, Ed. Râde, 
nefericit. Duminica la biserică. Scutură din cap. Isuse! 

Îmi iau cărţile de pe masă. 

— Exact. 

e 

Mai târziu în acea noapte, telefonul sună iar. Nu-l las să 
mă intimideze. 

— Alo? 

— Bună, Ed. 

E mama. Respir ușurat și mă pregătesc să fiu luat la rost. 
Nu am mai vorbit cu ea de ceva vreme, așa că are la 
dispoziţie între două săptămâni și o lună, ca să mă înjure. 


— Ce mai faci, mamă? 

— Ai apucat să o suni pe Kath? E ziua ei. 

Kath, sora mea. 

— A, la naiba. 

— Da, la naiba, Ed. Acum mișcă-ţi fundu' și dă-i un 
telefon. 

— Bine, o voi... 

Se aude tonul. 

Nimeni nu știe mai bine ca mama cum să încheie o 
conversaţie. 

e 

Singura mea greșeală e că nu gândesc destul de rapid 
încât să-i cer numărul de telefon al lui Kath, în caz că nu-l 
găsesc. O presimţire rea îmi spune că i-am pierdut numărul, 
presimţire care se dovedește adevărată, de vreme ce am 
căutat în fiecare sertar și-n fiecare locușor din bucătărie. 
Nu e nicăieri, iar ea nu e trecută în cartea de telefoane. 

Vai, nu. 

Ai ghicit. 

Mă tem că trebuie să o sun pe mama. 

Formez numărul. 

— Alo? 

— Eu sunt, mamă. 

— Ce mai e acum, Ed? 

Oftatul ei îmi spune cât de sătulă e de mine. 

— Care e numărul ei? 

Sunt sigur că vă puteţi imagina. 

e 

Se face duminică, mai repede decât am crezut. Stăm 
aproape în spatele bisericii. 

Ritchie e destul de fericit, iar Audrey e mulţumită. Marv e 
mahmur - a început iar să bea din berea tatălui său - și eu 
sunt agitat, din nu știu ce motiv. 

În afară de noi, în biserică mai sunt aproximativ 
douăsprezece persoane. O asemenea pustietate e 
deprimantă. Covorul e mâncat de molii, iar stranele sunt 


ursuze. Doar ferestrele din plumb par sfinte. Ceilalţi oameni 
sunt bătrâni și stau aplecaţi, ca niște martiri. 

— Vă mulţumesc tuturor că aţi venit, spune părintele 
O'Reilly când iese din altar. Pentru o clipă, pare înfrânt. 
Apoi, ne observă pe noi patru, în spate. Le urez un bun 
venit special șoferilor de taxi din această lume. 

Chelia îi strălucește din cauza luminii pătrunse prin 
fereastra de plumb. 

Mă caută, ca să mă vadă. 

Eu râd, de unul singur. 

Ritchie, Marv și Audrey se întorc spre mine și mă privesc 
fix. Ochii lui Marv sunt extrem de roșii. 

— Ai avut o noapte grea? îl întreb eu. 

— Dă-ţi și tu seama. 

Părintele își adună gândurile și observă publicul. Îl văd 
cum își adună puterile, ca să continue în forţă. Părintele 
O'Reilly caută adânc în sinea lui. Își începe predica. 

e 

După încheierea slujbei, stăm toţi afară. 

— Care-a fost faza cu păstorul ăla de rahat? întreabă 
Marv. Se întinde în iarbă. Până și vocea lui pare mahmură. 

Stăm sub o salcie uriașă, care plânge pe lângă noi. Mai 
devreme, în biserică, chiar înainte să plecăm, oamenilor li s- 
a dat o farfurie în care să pună bani. Eu am lăsat cinci 
dolari, Ritchie nu a avut bani la el, Audrey a dat câţiva, iar 
Marv s-a căutat prin buzunare și a dat o monedă de 
douăzeci de cenți și un capac de pix. 

M-am uitat la el. 

— Ce e? 

— Nimic, Marv. 

— Evident. 

Stând sub copac, Audrey fredonează o melodie, iar 
Ritchie se întinde, sprijinindu-se de o treaptă. Marv 
adoarme, iar eu aștept. 

În curând, în spatele meu apare cineva. Îmi dau seama că 
e părintele O'Reilly, înainte ca acesta să vorbească. Așa e 


felul lui de a fi. E caracterul lui liniștit, vesel și realist. 

— Ed, îţi mulţumesc pentru că ai venit, îmi spune el. 
Acum îl privește pe Marv. Băiatul ăsta pare mai distrus ca 
tine. O urmă de răutate îi traversează chipul. Pentru 
numele lui Dumnezeu; râdem toţi, mai puţin Marv, care se 
trezește. 

— A, se scarpină pe braţ. Bună, părinte. Frumoasă 
predică. 

— Mulţumesc. Ne privește din nou, pe toţi. Vă mulţumesc 
pentru prezenţă. Ne vedem săptămâna viitoare? 

— Poate, spun eu, dar Marv ţine să vorbească pentru el. 

— Nicio șansă, zice el. 

Părintele nu se supără. 

Nu cred că știu exact de ce anume are nevoie părintele, 
dar eu știu ce am de gând să fac. Întors acasă, stau cu 
Portarul, mai citesc din când în când și mă uit la pozele 
înrămate de pe televizor. Iau o decizie. 

Voi aduce oamenii la biserică. 

Mai rămâne să văd cum anume am să fac asta. 


8 $ linerii 


Trec câteva zile și mă gândesc la diversele modalităţi prin 
care-i pot aduce pe oameni la biserică. Intenţionez să-i rog 
pe Audrey, Marv și Ritchie să-și aducă familiile și prietenii, 
dar, una la mână, nu te poţi bizui pe niciunul, și doi la mână, 
îmi va fi destul de greu să-i conving pe ei să mai vină acolo 
și a doua oară. 

Conduc mult la începutul săptămânii, iar gândurile mă 
însoțesc, răsucindu-se în fel și chip în mintea mea. 

De-abia când conduc un bărbat la aeroport, îmi dau 
seama cum trebuie să procedez. Suntem aproape de 
destinaţie, când îmi spune: 


— Amice, am ceva timp la dispoziţie - putem să oprim la 
barul de aici? 

Privesc în oglinda retrovizoare și îmi dau seama. 

— Asta-i! îi spun. 

— Vreau o bere într-un bar adevărat, spune el. Nu suport 
foaierele astea de aeroport. 

Trag pe dreapta și îl las să coboare. 

— N-ai și tu chef de o bere? întreabă el. Plătesc eu. 

— Nu, spun eu. Am altă comandă în scurt timp - dar pot 
veni să te iau în jumătate de oră, dacă dorești. 

— Bineînţeles. 

Şi pare destul de fericit să-și ţină singur companie. 

Să fiu sincer, și eu simt același lucru, pentru că, și acum 
urmează să vă spun ceva adevărat: 

În această ţară, un singur lucru poate atrage o mulțime, 
fără niciun dubiu. Răspunsul? 

Berea. 

Berea pe gratis. 

e 

Merg la părintele, năvălind pe ușă aproape ca o furtună, 
spunându-i că putem organiza ceva măreț pentru duminica 
viitoare. Şi-i prezint ideea mea. 

— Bere gratis, lucruri pentru copii, mâncare. Am 
menţionat berea gratis? 

— Da, Ed. Cred că da. 

— Ei bine? Ce părere ai? Calm, se așază și meditează. 

— Sună fantastic, Ed, dar uiţi un lucru. 

Astăzi nu las pe nimeni să-mi stea în cale. 

— Ce anume? 

— Ne trebuie bani pentru toate astea. 

— Am crezut că Biserica catolică e putred de bogată - 
aurul și toate bogăţiile din catedralele alea gigantice... 

Părintele râde. 

— Ai văzut tu aur în biserica mea, Edward? 

Edward? 


Cred că părintele e singura persoană căreia i-am permis 
vreodată să-mi spună Edward. Chiar și pe certificatul de 
naștere tot Ed scrie. 

Continui: 

— Ești sigur că n-ai bani pe aici, pe undeva? 

— Păi, nu prea, Ed. I-am depus pe toţi în fondurile pentru 
mamele adolescente necăsătorite, în fondurile pentru 
alcoolici, pentru cei fără case, pentru dependenţii de 
droguri și pentru vacanţa mea în Fiji. 

Presupun că glumește cu vacanţa din Fiji. 

— Ei bine, atunci, spun eu, am să strâng eu banii. Am 
ceva pus deoparte. Vin cu cinci sute. 

— Cinci sute? Sunt o groază de bani, Ed. Nu pari tipul 
care să ai grămezi de bani. 

Mergând cu spatele ca racul, mă îndrept cu pas grăbit 
spre ușă. 

— Nu-ţi face griji, părinte. Și râd în sinea mea. Ai puţină 
credinţă. 


Acum, trebuie s-o spun. 

Te ajută să ai prieteni imaturi în momente ca acesta. 
Găsești modalități de a răspândi zvonul foarte repede, 
atunci când pui la cale ceva. Nu trebuie să te complici cu 
afișe, cu anunţuri în ziarul local. Realizezi că răspunsul 
corect e unul singur. Ceva care să pătrundă ca focul în 
mintea fiecăruia din oraș... 

Vopseaua graffiti. 

Marv începe să-și dorească foarte mult să viziteze 
biserica duminică. Îi povestesc planul și știu, fără urmă de 
îndoială, că pot conta pe el. Acesta e un domeniu în care 
Marv excelează și în care se simte în elementul lui. 
Comportamentul juvenil poate fi, uneori, specialitatea lui. 

Furăm dispozitivele de grătar ale mamei și ale lui Ritchie, 
sun și închiriez un castel de sărituri și împrumut una dintre 
instalaţiile acelea de karaoke de la un amic de-al lui Marv, 
care lucrează într-un bar. Facem rost și de câteva butoiașe, 


încheiem o afacere pe jumătate onestă cu carnaţii de la 
măcelar și suntem gata de acţiune. 

E timpul pentru graffiti. 

Cumpărăm spray-urile de la magazinul local joi după- 
amiază și ne năpustim asupra orașului la trei dimineaţa. 
Mașina lui Marv se oprește, clătinându-se, la mine acasă și 
decidem să mergem pe jos în oraș. În fiecare capăt al străzii 
principale, scriem același lucru cu litere uriașe pe șosea: 


ZIUA ÎN CARE TREBUIE SĂ FACEŢI CUNOȘTINȚĂ CU 
UN PREOT 
DUMINICĂ, LA ORA 10 DIMINEAŢA 
LA BISERICA SFÂNTUL MIHAIL 


MÂNCARE, CÂNTECE, DANSURI 
ȘI 


BERE GRATIS 


FIE VENIII, Ș 
FIE PIERDEŢI O PETRECERE DATA DRACULUI 


Nu știu ce părere are Marv, dar pe mine mă cuprinde un 
sentiment de camaraderie când îngenunchem amândoi și 
scriem graffiti-ul. Scrisul cuvintelor ăstora îmi aduce aminte 
de tinereţe. La un moment dat, mă uit la prietenul meu. 
Marv, certăreţul. Marv, zgârcitul cu toţi banii lui. Marv, cu 
iubita lui care a dispărut. 

Când terminăm treaba, mă bate pe umăr și fugim, ca 
niște hoţi chipeși. Râdem amândoi și alergăm și clipa mă 
învăluie atât de strâns, încât simt că mă pierd în ea, că mă 
duce cu ea. 

Iubesc râsul din seara aceasta. 


Alergăm și nu vreau să ne oprim niciodată. Vreau să evit 
orice moment stânjenitor, când realismul realităţii își înfige 
tridentul în carnea noastră, lăsându-ne acolo, împreună. 
Vreau să rămân aici, în această clipă, și să nu mai cutreier 
alte spaţii, unde nu știm ce să spunem ori ce să facem. 

Deocamdată, să alergăm. 

Alergăm prin râsul nopţii. 

e 

Toată lumea vorbește despre ziua de mâine. Absolut toată 
lumea. 

Poliţiștii au trecut pe la părinte, întrebându-l dacă știe 
ceva despre ce se întâmplă. A recunoscut că știe despre 
sărbătoare, dar că nu știe nimic despre tehnicile de 
propagandă folosite de o parte din turma lui de enoriași. 

La el acasă, vineri seara, îmi povestește ce s-a întâmplat. 

— „Vă puteţi imagina, le-am spus polițiștilor, că am o 
clientelă oarecum dubioasă. Ce biserică pentru săraci nu 
are parte de așa ceva?” M-au crezut, bineînţeles. Cine n-ar 
crede un om ca mine? „Bine, părinte, dar să ne anunţi dacă 
descoperi ceva, da?” 

— Bineînţeles, bineînţeles, am răspuns, și chiar când 
polițiștii se pregăteau să plece, părintele a mai pus o 
întrebare: „Veniţi și voi duminică?” 

Se pare că și polițiștii sunt oameni. 

— Bere gratis? au răspuns ei. Nu putem refuza așa ceva. 

Minunat. 

e 

Deci, totul e pregătit. loată lumea merge. Familiile. 
Beţivanii. Ticăloșii. Ateii. Sataniștii. Gotheri locali. Toată 
lumea. Berea gratuită îi adună pe toţi. Să fiți siguri. Berea 
gratuită e la fel de sigură precum casele. 

În noaptea de vineri, sunt de tură, dar sâmbătă sunt liber. 

Și, în acea zi, se întâmplă două lucruri. 

Primul este că părintele vine la mine. Îi ofer supă, pe post 
de prânz. La jumătatea mesei, se oprește și văd că pe faţă i 
se așterne emoția. 


— Ed, trebuie să-ţi spun ceva, zise el și își lasă jos lingura. 
e 

Mă opresc și eu din mâncat. 

— Ce anume, părinte? 

— Ştii tu, se spune că sunt nenumărați sfinţi care n-au 
treabă cu biserica și nu știu mai nimic despre Dumnezeu. 
Dar se spune și că Dumnezeu merge alături de acești 
oameni, fără ca ei s-o știe. Ochii lui mă pătrund acum, 
urmaţi de cuvinte. Tu ești unul dintre acești oameni, Ed. 
Este o onoare că te-am cunoscut. 

Sunt uluit. 

Mi s-a spus în multe feluri, de multe ori - dar nimeni nu 
mi-a spus vreodată că ar fi o onoare să mă cunoască. 

Brusc, îmi amintesc că Sophie a întrebat dacă sunt un 
sfânt, iar eu i-am răspuns că sunt și eu un prost de muritor. 

De data aceasta, permit gândului să mă pătrundă. 

— Mulţumesc, părinte, spun. 

— Plăcerea e de partea mea. 

Al doilea lucru care se întâmplă este că fac câteva vizite 
prin oraș. Mai întâi, trec pe la Sophie, pentru o vizită foarte 
scurtă. O întreb dacă reușește să vină duminică, la care ea 
răspunde: 

— Bineînţeles, Ed. 

— Adu-ţi și familia, îi sugerez eu. 

— Așa voi face. 

Apoi, merg la Milla acasă și o întreb dacă îmi permite să o 
conduc la biserică duminică. 

— Voi fi încântată, Jimmy. 

Pe scurt, este extrem de bucuroasă. 

Apoi. 

Ultima vizită. 

Bătând la ușa lui Tony Reilly, nu mă simt prea optimist. 

— O, spune el, tu erai. Dar pare suficient de bucuros să 
mă vadă. l-ai transmis mesajul fratelui meu? 

— Da, spun eu. Şi, apropo, numele meu este Ed. 


Sunt puţin stânjenit. Urăsc să le spun oamenilor ce au de 
făcut ori să-i rog s-o facă. Și totuși, mă uit în ochii lui Tony 
O'Reilly și continui să vorbesc: 

— Am fost... 

Restul propoziției rămâne pierdut. 

— Ce? 

Îmi adun gândurile, dar le păstrez pentru mine. Folosesc 
altele, în locul lor. 

— Cred că știi despre ce e vorba, Tony. 

— Da, confirmă el. Știu. Am văzut graffiti-ul. 

Cobor privirea și mi-o ridic din nou. 

— Şi, cum rămâne? 

Deschide ușa din plasă și mă tem că va deveni violent, 
dar îmi cere să intru și ne așezăm în sufragerie. Poartă 
aceeași îmbrăcăminte în care l-am văzut ultima dată. 
Pantaloni scurţi, maiou și papuci de casă. Nu arată prea 
feroce, dar cred cu îndârjire în răutatea celor care se 
îmbracă astfel. Cei mai periculoși criminali poartă pantaloni 
scurți, strâmți, maiouri și curele. 

Fără să mă întrebe, aduce băuturi reci. 

— Lichior de portocale, bine? 

— Bineînţeles. 

Are chiar și gheaţă sfărâmată în el. Cred că are un 
frigider din acela minunat, care le face pe toate. 

Aud niște copii care aleargă prin curtea din spate și, în 
curând, le văd și feţele apărând și dispărând, după cum se 
ridică sau coboară pe o trambulină. 

— Ticăloși mici, chicotește Tony. 

Are același tip de umor ca și fratele său. 

Câteva minute, urmărim o emisiune specială, foarte 
interesantă, despre lupta cu odgonul într-un spectacol de 
genul Wide World of Sportsi:5:*, dar când pe ecranul 
gigantic apar reclamele, Tony îmi acordă din nou toată 
atenţia. 

— Deci, spune-mi, Ed. Bănuiesc că te întrebi de ce între 
mine și fratele meu s-a creat o așa ruptură. 


Nu mă pot ascunde. 

— Ei bine, da. 

— Vrei să auzi ce s-a întâmplat? 

Îl privesc. 

Cu sinceritate. 

Şi scutur din cap. 

— Nu, nu e treaba mea. 

Tony răsuflă zgomotos și soarbe din pahar. Îl aud cum 
zdrobește și mai mult gheaţa în gură. Nu realizez, dar i-am 
dat răspunsul corect. 

Unul dintre copii intră în cameră plângând. 

— Tati, Ryan tot mă... 

— Of, nu te mai plânge atâta și șterge-o! strigă Tony. 

Copilul se gândește dacă are sens să plângă mai tare, dar 
se îmbărbătează. Se adună. 

— Tati, ăla e lichior? 

— Da. 

L] 

Pentru o clipă, am senzaţia că țâncul îl întreabă pe tatăl 
său dacă e prietenos sau abordabil. Abia după aceea, îmi 
amintesc de băutură!18:. 

— Pot să beau și eu? 

— Care e cuvântul magic? 

— Te rog? 

— Chiar așa. În aceeași propoziţie. 

— Pot să beau și eu lichior, te rog? 

— Da. E mai bine, George. Acum șterge-o la bucătărie și 
pregătește lichiorul, da? 

Copilul strălucește de fericire. 

— Mulţumesc, tati. 

— Ai dracului copii, râde Tony. N-au deloc maniere... 

— Ştiu, spun și râdem amândoi. 

Râdem și Tony spune: 

— Ştii, Ed? Dacă te uiţi cu atenţie, s-ar putea să mă vezi 
acolo mâine. 

În sinea mea, mă bucur, dar n-o arăt. 


Asta e bine. 

— Mulţumesc, 'Tony. 

— Oh, tată! strigă George din bucătărie. Am vărsat 
lichiorul! 

— Ştiam eu! 

Tony se ridică, scuturând din cap. 

— Mă ierţi că nu te conduc, dar trebuie să mă ocup de 
mizeria asta! 

— Nu-ţi face probleme. 

Părăsesc ușurat uriașul ecran IV și uriașa casă. Un 
rezultat mulţumitor. 

L] 

Dorm mai profund decât mi-aș fi imaginat că e posibil și 
mă trezesc devreme. Seara trecută, am început să citesc o 
carte minunată și ciudată, cu titlul Table of Everything. 
O caut, dar îmi dau seama că a căzut între pat și perete. 
Când o caut, îmi amintesc că astăzi e ziua cea mare. Ziua în 
care faci cunoștință cu un preot. Renunţ la căutare și mă 
ridic din pat. 

Audrey, Marv și Ritchie ajung la mine pe la opt și ne 
îndreptăm împreună spre biserică. Părintele a ajuns deja și 
se plimbă, repetându-și predica. 

Încep să apară și alţii. 

Camaradul lui Marv, cu butoiașele și instalaţia pentru 
karaoke. 

Tipii de la castelul de sărituri. 

Am adus grătarele și i-am organizat pe Ritchie și pe cei 
câțiva prieteni ai lui să păzească berea, cât durează 
predica. 

Pe la zece fără un sfert, oamenii încep să se arate în 
grupuri și realizez că trebuie să mă duc s-o iau pe Milla. 

— Hei, Marv... 

Nu-mi vine să cred că fac asta. 

— Poţi să-mi împrumuţi mașina zece minute? 

— Ce? Şi-mi dau seama că are de gând să profite la 
maximum de situaţie. Tu vrei să împrumuţi rahatul meu de 


mașină? 

N-am timp de asta. 

— Da, Marv. Retractez tot ce am spus vreodată despre 
mașina ta. 

— Şi? 

Și? 

Și atunci îmi dau seama. 

— Și n-o să mai spun niciodată nimic rău despre ea. 

Surâde afectat și victorios și îmi aruncă cheile. 

— Ai grijă de ea, Ed. 

Chiar nu era nevoie să mai menţioneze asta. Marv știe că 
trebuie să fac eforturi colosale, ca să nu spun ceva. Chiar 
așteaptă, ticălosul, poate cedez, dar reușesc să-mi ţin gura 
închisă. 

— Bun băiat, spune el și plec. 

Milla mă așteaptă nerăbdătoare și deschide ușa înainte 
Chiar să apuc să urc treptele verandei. 

— Bună, Jimmy, spune ea. 

— Bună, Milla. 

Ajunși la mașină, îi deschid portiera, apoi ne îndreptăm 
spre biserică. O briză plăcută pătrunde prin geamul spart. 

Când ajungem, e zece fără cinci și sunt uluit. Biserica 
este plină ochi. O văd chiar și pe mama intrând, îmbrăcată 
într-o rochie verde. Nu cred că îi pasă prea mult de bere. 
Vrea doar să știe tot ce se întâmplă. 

Găsesc un scaun liber și o rog pe Milla să se așeze acolo. 

— Şi tu, Jimmy? întreabă ea nervoasă. Tu unde vei sta? 

— Nu-ţi face griji, îi spun. 

Găsesc eu unde, dar nu mă grăbesc să caut. Prefer să mă 
alătur oamenilor care stau în picioare în spatele bisericii, 
așteptând ca Părintele O'Reilly să își facă apariţia. 

Când se face ora zece, clopotele bisericii pun stăpânire 
pe congregaţie și acum toată lumea - copiii, doamnele 
pudrate cu poșete, beţivanii, adolescenţii și aceiași oameni 
care sunt întotdeauna aici - tace. 

Părintele. 


lese. 

lese și toată lumea așteaptă cuvintele lui. 

Un timp, se mulțumește să privească mulţimea. Apoi, 
zâmbește realist și spune: 

— Bună, vouă, tuturor. 

Şi toată lumea o ia razna. Toţi aplaudă și ovaţionează, iar 
părintele pare mai plin de viaţă ca niciodată. Ceea ce nu 
știam este că și el are câteva trucuri la dispoziţie. 

Încă nu se spun alte cuvinte. 

Nu se spun rugăciuni. 

Așteaptă să se facă liniște, scoate o muzicuţă de sub 
anteriu și începe să cânte o melodie nostalgică. La 
jumătatea cântării, apar trei bărbaţi ca niște epave, 
îmbrăcaţi în costume, unul bătând într-un pocal, altul 
cântând la vioară, iar ultimul cântând și el la o muzicuţă. 
Una mare. 

Toţi cântă, iar muzica rezonează în biserică și peste 
oameni se revarsă o atmosferă cum n-am mai simţit 
niciodată. 

Când se opresc, mulţimea explodează din nou, iar 
părintele așteaptă. 

În cele din urmă, spune: 

— Acel cântec a fost pentru Dumnezeu. A venit de la EI și 
Îi este dedicat. Amin. 

— Amin, repetă mulţimea. 

e 

Părintele a vorbit câtva timp, iar mie mi-a plăcut tot ce a 
spus și modul în care a spus-o. Nu vorbește ca predicatorii 
din bisericile pline de foc și pucioasă, unde auzi mai curând 
tâmpenii, decât ceva bun. Părintele vorbește cu o 
sinceritate care te hipnotizează. Nu despre Dumnezeu, ci 
despre apropierea dintre oamenii acelui oraș. Despre 
lucrurile făcute împreună. Despre ajutorul reciproc. Și 
despre a fi împreună, în general. Îi invită să facă asta în 
biserica lui, în fiecare duminică. 


Îi pune pe tipii ăia, Joe, Graeme și Joshua, să citească. 
Sunt lipsiţi de speranţă și lenți la vorbă, dar sunt aplaudaţi 
ca niște eroi când termină și vezi cum mândria le 
schimonosește feţele. E un pas mare de la furatul banilor, 
țigărilor și hainelor. 

Un timp, mă întreb unde ar putea fi Tony. Când mă uit 
prin mulțime, încercând să-l văd, Sophie îmi surprinde 
privirea și ridicăm amândoi mâna în semn de salut, iar ea se 
întoarce să asculte cuvintele. Nu-l găsesc nicăieri pe Tony. 

La sfârșit, părintele dirijează o versiune a cântecului 
favorit al școlarilor - singurul pe care îl știe toată lumea - 
„He's Got the Whole World in His Hands”. Toată lumea 
cântă și aplaudă, iar când se termină, îl văd în sfârșit pe 
Tony. 

Își face loc prin mulţime și ajunge lângă mine. 

— Bună, Ed, mă salută. 

De fiecare mână i se anină un copil. 

— Ceva lichior? întreabă el. Pentru copii. 

— Nu-ţi face griji. 

Poate cinci minute mai târziu, părintele mă vede cu Tony, 
stând în picioare, în spate. 

Se apropie de sfârșit deja și încă nu s-a ţinut nicio 
rugăciune. Thomas O'Reilly se hotărăște pentru una. 

Și spune: 

— Oameni buni, mă voi ruga acum, întâi cu voce tare, 
apoi în tăcere. Puteţi să spuneţi orice rugăciuni doriţi, în 
timpul acesta. 

Cu capul plecat, spune: 

— Doamne Dumnezeule, Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc 
pentru acest moment de slavă și pentru acești oameni 
minunaţi. Îţi mulţumesc pentru berea gratis (mulţimea 
râde) și Îţi mulțumesc pentru muzica și cuvintele pe care ni 
le-ai dăruit astăzi. Și totuși, mai presus de toate, Doamne, 
Îţi mulţumesc că fratele meu a putut fi aici astăzi și Îţi 
mulțumesc pentru anumite persoane din lume care au un 
gust execrabil în materie de haine... Amin. 


— Amin, repetă mulţimea. 

— Amin, spun și eu, întârziat, și acum, ca mulţi dintre 
oamenii de faţă, mă rog pentru prima dată în ani de zile. 

Mă rog: 

„Doamne, să fie Audrey bine și Marv, și mama, și Ritchie, 
și toată familia mea. Te rog să-l primești în braţele Tale pe 
tata și Te rog, le rog, ajută-mă cu mesajele pe care trebuie 
să le distribui. Te rog să mă ajuţi să-mi fac datoria bine...” 

Ultimele cuvinte ale părintelui ajung la urechile 
publicului un minut mai târziu. 

— Vă mulţumesc tuturor. Şi să înceapă petrecerea. 

Mulțimea ovaţionează încă o dată. 

e 

Ritchie și Marv se ocupă de grătar. Eu și Audrey ne 
ocupăm de bere. Părintele O'Reilly are grijă de mâncarea și 
băuturile copiilor și nimănui nu-i lipsește nimic. 

Când se termină mâncarea și băutura, scoatem staţia de 
karaoke și mulţi hotărăsc să cânte tot felul de cântece. 
Petrec mult timp cu Milla, care găsește niște fete, după cum 
se exprimă ea, cu care a mers la școală. Stau toate peo 
bancă și una dintre ele nu are picioarele suficient de lungi 
ca să ajungă la pământ. Își leagănă înainte și înapoi 
picioarele încrucișate la glezne și acesta e cel mai frumos 
lucru pe care l-am văzut toată ziua. 

Reușesc chiar să o conving pe Audrey să cânte cu mine. 
„Eight Days a Week” a formaţiei Beatles. Bineînţeles, 
Ritchie și Marv dărâmă casa când reproduc melodia lui Bon 
Jovi, „You Give Love a Bad Name”. Jur, tot orașul acesta 
trăiește în trecut. 

Dansez. 

Dansez cu Audrey, Milla și Sophie. Şi cel mai mult îmi 
place să le învârt și să le aud râzând. 

Când totul se termină și o duc pe Milla acasă, ne 
întoarcem la biserică și facem curăţenie. 

Ultimii oameni pe care îi văd în ziua aceea sunt Thomas și 
Tony O'Reilly, care stau pe treptele bisericii, fumând 


împreună. Probabil că nu se vor mai vedea câţiva ani de 
acum înainte, dar nu le pot cere mai mult decât atât. 
N-am știut că părintele fumează. 


9 4 Apar polițiștii 


În acea noapte, primesc niște vizite - mai întâi vine 
părintele O'Reilly, apoi poliţia. 

Părintele bate la ușa mea și rămâne acolo, fără să spună 
nimic. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb. 

Dar părintele păstrează tăcerea. Se mulțumește să stea 
acolo și să mă urmărească. Îmi privește faţa, ca și când ar 
încerca să-și explice ce anume s-a întâmplat astăzi. În cele 
din urmă, renunţă la cuvinte. Se apropie un pas, își pune 
mâinile pe umerii mei și mă privește foarte serios în ochi. 
Văd că este cuprins de emoţii. Se transformă într-un mod 
foarte pașnic, foarte sfânt. 

Cred că este prima dată când părintele are ocazia să 
mulțumească pentru ceva. De obicei, ceilalți au motive să-i 
mulțumească. Cred că de aceea expresia îi este atât de 
pierdută și de aceea recunoștinţa de pe chip se poticnește 
în drum spre mine. 

— Nu te îngrijora, îi spun. 

O fericire tăcută se întinde între noi ca o punte, pe care o 
menţinem între noi pentru un timp. 

Când pleacă, îl urmăresc îndepărtându-se, până când nu- 
| mai văd. 

e 

Poliţia se arată înjur de zece și jumătate. În mâini au perii 
de spălat și o soluţie de săpun lichid. 

— Pentru spălat vopseaua de pe drum, spun ei. 

— Mulţumesc mult, spun eu ironic. 

— Măcar atât să facem și noi. 


Din nou, la trei dimineaţa, sunt pe strada principală a 
orașului, de data aceasta frecând vopseaua de pe șosea. 

„De ce eu?” Îl întreb pe Dumnezeu. 

Dumnezeu nu spune nimic. 

Râd și stelele mă privesc. 

E bine să trăiești. 


10 + Misiunea ușoară și îngheţata 


7 


Braţele și umerii mă dor ca dracu” în următoarele câteva 
zile, dar tot cred că a meritat. 

În timpul acesta, o găsesc pe Angie Carusso. În cartea de 
telefoane nu sunt decât câţiva cu numele de Carusso și îi 
elimin unul câte unul, până când o găsesc. 

Are trei copii și pare să fi fost o mamă adolescentă tipică 
pentru acest oraș. Are doi băieţi și o fată și lucrează cu 
jumătate de normă la farmacie. Părul îi este scurt și de un 
castaniu-închis și e drăguță în rochia ei de lucru. Este unul 
dintre halatele acelea albe, până la genunchi, pe care par 
să le poarte toţi asistenții de farmacie. Îmi plac. 

În fiecare dimineaţă, își pregătește copiii pentru școală 
și-i conduce. De trei ori pe săptămână, trebuie să meargă la 
slujbă. În celelalte două, se întoarce acasă. 

O urmăresc de la distanță și observ că își primește 
salariul joia. În acele după-amiezi, își ia copiii și-i duce în 
același parc în care stăteam cu Portarul când a venit Sophie 
și mi-a vorbit. 

Cumpără fiecărui copil câte o îngheţată, iar ei le 
mănâncă mai repede decât credeam că se poate. Imediat ce 
termină, mai vor una. 

— Nu, știți regula, le spune Angie. Mai căpătaţi una 
săptămâna viitoare. 

— Te rugăm? 

— Te rugăm? 


Unul dintre ei face o criză și, pentru o secundă, îmi 
doresc să-l pot pune la punct. Din fericire, se oprește destul 
de repede, pentru că vrea să se dea pe tobogan. 

Angie îi urmărește un timp, până se plictisește și-i târăște 
după ea acasă. 

Știu. 

Știu deja. 

„Asta e ușoară”, gândesc. 

Ușoară precum  îngheţata. Urmărind-o cum se 
îndepărtează, picioarele ei sunt cele care mă întristează. 
Nu știu de ce. Cred că pentru că se mișcă mai încet decât ar 
fi normal pentru vârsta ei. Își iubește copiii, dar o 
încetinesc. Merge puţin aplecată într-o parte, ca să-și poată 
ţine fiica de mână. 

— Ce avem la cină, mami? întreabă unul din băieţi. 

— Nu știu încă. 

Își îndepărtează delicat o șuviță de păr castaniu de pe 
ochi și continuă să meargă, ascultându-și fiica. Fetiţa îi 
povestește lui Angie despre un băiat de la școală, care tot o 
șicanează. 

În ceea ce mă privește, continui să urmăresc paşii mici pe 
care îi fac picioarele hoinare ale lui Angie. 

Încă mă întristează. 

După aceea, intru de mai multe ori pe tura de zi, iar 
serile, mă plimb mult. Prima oprire este strada Edgar, unde 
luminile sunt aprinse și le pot vedea pe mamă și pe fiică 
mâncând. Îmi dau seama dintr-odată că, fără un bărbat în 
casă, probabil că nu au suficienţi bani să-și achite facturile. 
Pe de altă parte, probabil că soţul oricum bea o mare parte 
din bani, așa că sunt destul de sigur că preferă să fie mai 
săracă, decât să-l aibă în preajmă. 

Trec și pe lângă casa Millei și, mai târziu, îl sun pe 
părintele O'Reilly, care încă e pe val după adunarea din 
Ziua în care faci cunoștință cu un preot. La slujba din 
săptămâna următoare au fost considerabil mai puţini 


oameni, dar biserica tot a fost mult mai plină decât era 
altădată. 

În cele din urmă, am mers la fiecare adresă la care 
locuiesc persoane pe nume Rose. Sunt cam opt și, la a 
cincea încercare, o găsesc pe cea pe care o caut. 

Gavin Rose. 

Băiatul are paisprezece ani, poartă haine vechi și are un 
rânjet permanent pe buze. Are părul destul de lung, iar 
cămășile din flanelă seamănă cu niște zdrenţe. Îi atârnă pe 
spate. 

Merge la școală. 

Este un adolescent dur și fumător. 

Are ochi albaștri, de culoarea apei proaspete de toaletă, 
și pe faţă are împrăștiați vreo doisprezece pistrui. 

A, și încă un lucru... 

Este un ticălos. 

e 

De exemplu, intră în magazinele mici și este foarte 
obraznic cu proprietarii care nu vorbesc foarte bine limba 
engleză. Fură din acele magazine - tot ce poate intra sub 
braţ sau în pantaloni. Îi împinge pe băieţii mai puţin 
puternici și îi scuipă dacă are ocazia. 

Cât timp îl supraveghez înainte să meargă la școală, evit 
să fiu depistat de Sophie. lemeri de altădată ies la 
suprafaţă și mă cutremur la ideea că m-ar observa și ar 
crede că-mi place să mă învârt pe lângă școli. Urmărind. 

Dar, în cele mai multe dintre cazuri, îl văd pe Gavin Rose 

Trăiește cu mama lui și cu un frate mai mare. 

Mama lui fumează ţigară de la ţigară și poartă cizme 
UGG:18*, iubește băutura, iar fratele mai mare e la fel de 
rău ca Gavin. De fapt, este o dilemă să decizi care este mai 
rău. 

Locuiesc la ieșirea din oraș, nu departe de un pârâu 
murdar și spumegos, care izvorăște din râu. Caracteristica 
definitorie a acestui loc este că singurul lucru pe care îl fac 
fraţii Rose este să se bată. Dacă merg acolo dimineaţa, se 


ceartă. Dacă merg seara, se iau la pumni. Și tot timpul își 
aruncă invective. 

lar mămica nu-i poate controla. 

Ca să suporte situaţia, bea. 

Adoarme pe canapea, când ultima telenovelă spală 
ecranul, și pe ea, cu lacrimi. 

Pe parcursul unei săptămâni, i-am văzut pe băieţii aceia 
bătându-se de cel puţin douăsprezece ori, până într-o 
seară, marți, când are loc bătaia cea mai cumplită, care 
începe la ușă și continuă după colţul casei, iar fratele mai 
mare, Daniel, îl bate crunt pe Gavin. Gavin se prăbușește la 
pământ, iar Daniel îl ridică de guler. 

[i ţine o predică fratelui său și îl zguduie, de-i zboară 
capul. 

— Ţi-am spus să - nu - te - atingi - de lucrurile - mele! 

Îl izbește de pământ, înainte de a intra în casă. 

Gavin rămâne acolo și, după câteva minute, se ridică în 
mâini și genunchi, sub privirile mele de vizavi. 

În cele din urmă, după ce verifică dacă îi curge sânge, 
înjură și se deplasează, când mergând, când alergând pe 
stradă. Tot timpul vorbește despre ură și despre cum o să-și 
ucidă fratele, până când, în cele din urmă, se oprește și se 
așază în rigolă, la capătul pantei, unde de o parte și de alta 
a drumului sunt tufișuri. 

Şi acesta este momentul meu. 

e 

Mă îndrept spre el și mă opresc în faţa lui și, trebuie să v- 
o spun, începe să mă cuprindă o stare de nervozitate. 
Băiatul e dur și nu-mi va ceda fără luptă. 

Deasupra noastră luminează un felinar, veghindu-ne. 

O adiere îmi răcorește sudoarea de pe faţă și, încet, văd 
cum umbra mea îl calcă pe Gavin Rose. 

e 

EI își ridică ochii. 

— Ce dracu' vrei și tu? 

Pe faţă îi curg lacrimi fierbinţi, iar ochii mușcă. 


Scutur din cap. 

— Nimic. 

— Atunci, vezi-ţi de drum, onanist de clasă ce ești, ori te 
bat de te c... pe tine. 

„Are paisprezece ani, gândesc. Îţi amintești de strada 
Edgar?” E floare la ureche. 

— Atunci, fă-o, pentru că nu plec, îi spun. 

Umbra mea îl acoperă complet, iar el rămâne nemișcat. 
Așa cum mi-am imaginat, doar gura ce e de el. Smulge 
iarba și o aruncă pe drum. O smulge de parcă ar fi păr. 
Mâinile îi sunt feroce. 

După un timp, mă așez în rigolă, la câţiva metri de el și 
mă folosesc de vorbe ca să distrug neantul provocat de 
ameninţarea lui. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb, dar nu-l privesc. 

Funcţionează doar dacă nu-l privesc. 

— Fratele meu e complet cretin și tare îmi doresc să-l 
omor, izbucnește el. 

— Foarte frumos din partea ta. 

— Mă iei peste picior? se oţărăște el la mine. 

Dau din cap, încă refuzând să-l privesc. 

— Nu, bineînţeles că nu. 

„Ticălosule”, gândesc. 

Începe să repete: 

— Vreau să-l omor. Vreau să-l omor. Vreau să-l omor. 
Vreau. Să-l omor. Pe fratele meu. 

Părul furios îi acoperă faţa. Pistruii i se aprind sub felinar. 

Îl privesc pe băiat și mă gândesc la ce am de făcut. 

Mă întreb dacă băieţii ăștia, din familia Rose, s-au 
confruntat vreodată cu lumea adevărată. 

Dacă nu, e momentul să o facă. 


] & Culoarea buzelor ei 


După-amiaza de joi pare să se desfășoare într-un mod 
plăcut. 

Angie Carusso își derulează rutina la serviciu și își ia 
copiii de la școală. Merge cu ei în parc și hotărăsc asupra 
îngheţatei pe care o vor primi. Unul dintre ei ia decizia 
vicleană de a alege îngheţată mai ieftină, ca să capete două. 
Băiatul îi sugerează ideea lui Angie, iar Angie îi răspunde că 
tot numai una are voie. Atunci se răzgândește și preferă o 
îngheţată mai scumpă. 

Intră în magazin și eu îi aștept în parc. Stau pe una 
dintre băncile mai îndepărtate și îi aștept să iasă. După ce 
ies ei, intru și eu în magazin și încerc să-mi dau seama ce fel 
de îngheţată ar prefera Angie Caruso. 

„Grăbește-te, gândesc, ori până să ieși tu, vor fi plecaţi.” 
În cele din urmă, decid să-mi cumpăr una cu două arome. 
Mentă și bucăţi de ciocolată și fructul pasiunii, într-un 
cornet din napolitană. 

Când ies, copiii încă își ling îngheţatele. Toţi sunt așezați 
pe o bancă. 

Mă îndrept spre ei. 

Mă împiedic în cuvinte și sunt surprins că reușesc să le 
pronunţ corect. 

— Scuzaţi-mă, eu... Angie și copiii se întorc și mă privesc. 
Din apropiere, Angie e frumoasă și stranie. V-am văzut aici 
de câteva ori și am observat că niciodată nu-ti iei îngheţată. 

Mă privește de parcă aș fi nebun. 

— M-am gândit că meriţi și tu una. 

Neîndemânatic, i-o întind și deja verdele și galbenul se 
preling peste marginile cornetului. 

Întinde mâna și o ia, cu o expresie surprinsă și pe 
jumătate prăbușită. Câteva secunde, privește fix îngheţata. 
După care, limba salvează râurile de îngheţată topită. 

După ce curăţă bine cornetul, încearcă să muște din 
îngheţată, de parcă ar comite păcatul originar. Să o fac sau 
să nu o fac? Mă privește neliniștită înainte de a se înfrupta 
din ciocolata cu mentă. Când băieţii atacă panta alunecoasă 


a toboganului, buzele îi sunt deja de un verde-deschis. 
Lângă ea a rămas fata care, arătând spre buzele «i, 
comentează: 

— Se pare că și tu ai căpătat îngheţată astăzi, mami. 

Angie îi dă fiicei sale la o parte bretonul din ochi. 

— Da, Casey, așa se pare, nu? Du-te și tu, îi spune. Du-te 
la fraţii tăi și te joacă. 

Casey se duce la fraţii ei și rămânem singuri lângă bancă. 

E o zi caldă și umedă. 

Angie Caruso își mănâncă îngheţata și mă întreb ce să fac 
cu mâinile. Ea face cercuri cu buzele în jurul mentei și 
ajunge acum la fructul pasiunii, cu mișcări drăguţe și lente. 
Își folosește limba ca să împingă îngheţata în cornet, să nu 
se golească. Pare că nu suportă ideea unui cornet gol. 

e 

Mâncând, își supraveghează copiii. De-abia au observat 
că sunt de faţă, fiind mai ocupați să-și strige mama și să se 
certe în legătură cu cine ajunge mai sus cu leagănul. 

— Sunt frumoși, spune Angie cornetului, în cea mai mare 
parte a timpului. Dă din cap și continuă să vorbească: Când 
eram mai tânără, eram lipsită de griji. Acum am trei copii și 
sunt singură. 

Privește leagănele și văd că-și imaginează cum ar fi 
arătat viața dacă n-ar fi fost copiii acolo. Vina acestor 
gânduri o doboară. Pare să fie o prezenţă continuă în viața 
ei. Nu e prea departe niciodată, în pofida iubirii pe care o 
poartă copiilor. 

Realizez că nimic nu-i mai aparţine, în timp ce ea 
aparține tuturor. 

Urmărindu-și copiii, plânge. Măcar asta își permite. 
Lacrimi pe faţă și îngheţată pe buze. 

Nu are chiar gustul de altădată. 

e 

Și totuși, când se ridică, Angie Caruso îmi mulțumește. 
Mă întreabă cum mă cheamă, dar îi spun că acest lucru nu 
contează. 


— Ba da, protestează ea, contează. 

Atunci mă răzgândesc: 

— Mă cheamă Ed. 

— Ei bine, mulţumesc, Ed, spune ea. Îţi mulţumesc. 

Îmi mai mulțumește de câteva ori, dar cele mai frumoase 
cuvinte pe ziua de astăzi le aud venind din dreapta mea, 
când credeam că totul s-a terminat. Și vin de la fată, de la 
Casey. Se răsucește sub mâna lui Angie și spune: 

— Săptămâna viitoare îţi dau să guști de la mine, mami. 

Cumva, mă simt trist și golit, dar am convingerea că am 
făcut ce trebuia. Măcar o dată, o îngheţată pentru Angie 
Caruso. 

Îmi voi aminti toată viaţa culoarea îngheţatei pe buzele 
ei. 


Q 4 Sânge și trandafiri 


Acum trebuie să rezolv problema cu fraţii Rose și, cum 
am spus, nu cred că s-au confruntat cu lumea reală până 
acum. Probabil că nu au fost niciodată întrebaţi cum ar 
reacţiona, în cazul în care un străin ar interveni în bătăile 
lor. 

Ştiu unde locuiesc. 

Am numărul lor de telefon și sunt pregătit. 

e 

La începutul săptămânii următoare, sunt mai des în tura 
de dimineaţă și mă duc la ei în fiecare noapte liberă. De 
fiecare dată, se ceartă. Dar nu se bat cu adevărat, așa că 
mă întorc acasă dezamăgit. La întoarcere, mă uit după cea 
mai apropiată cabină telefonică și găsesc una, la câteva 
străzi distanţă. 

În următoarele două nopţi sunt de serviciu și decid că 
ăsta e un lucru bun. De-abia s-au bătut zdravăân, așa că le 
mai trebuie câteva zile ca să adune energie pentru o altă 


bătaie. E suficient ca Gavin să plece din nou de acasă. 
Misiunea mea nu este una plăcută. 
e 

Duminică noaptea, se întâmplă. 

Mă aflu acolo de aproape două ore, când casa se 
cutremură și Gavin iese din nou, ca furtuna. 

Se întoarce în același loc de data trecută și se așază în 
rigolă. 

Şi, din nou, mă duc la el. 

Umbra mea îi atinge conturul corpului. 

— Iar tu, îmi vorbește el, dar nici măcar nu se uită la 
mine. 

Mâinile mele coboară și îl apucă de guler. 

e 

Mă simt de parcă mi-aș fi abandonat trupul. 

Mă văd cum îl târăsc pe Gavin Rose în tufiș și-l bat până 
cade pe iarbă, în ţărână și în ramurile căzute ale copacilor. 

Pumnii mei îi cotropesc faţa și îi fac o gaură în stomac. 

Băiatul plânge și mă imploră. Vocea îi tremură. 

— Nu mă omori, nu mă omori... 

Îi văd ochii și mă asigur că nu mă uit în ei și îl lovesc în 
nas cu pumnul, ca să-i distrug cu totul privirea. E lovit, dar 
continui să-l atac. Trebuie să mă asigur că, atunci când voi 
fi terminat cu el, nu mai mișcă. 

Îi miros teama emanând din el. 

Teama care curge din el. 

Care se ridică și îmi intră în nas. 

Îmi dau seama că acest lucru ar putea să se întoarcă 
împotriva mea, dar pare să fie singura opţiune pe care o 
am. 

A venit momentul să vă explic faptul că, până la misiunea 
din strada Edgar, nu am lovit pe nimeni, niciodată. Nu-mi 
place, mai ales când este vorba despre un băieţel, care n- 
are multe șanse contra mea. Oricum, asta nu mă poate opri. 
Sunt posedat și continui să-l bat pe Gavin Rose, să-i lovesc 
faţa și trupul. Este întuneric și vântul stăruie prin tufișuri. 


Nimeni nu-l poate ajuta. 

Cu excepţia mea. 

Şi cum fac eu asta? 

Îi mai dau un șut și mă asigur că nu va putea să se miște 
pentru măcar cinci sau zece minute. 

Mă dau la o parte, gâfâind. 

Gavin Rose nu mai pleacă nicăieri. 

e 

Cu mâinile pătate de sânge, mă îndepărtez repede de 
tufiș și ies în stradă. Trecând în viteză pe lângă casa familiei 
Rose, aud televizorul. 

Când dau colţul și văd cabina telefonică, descopăr o mare 
problemă - în cabină este deja cineva. 

— Ei bine, puţin îmi pasă ce spune ea, urlă o adolescentă 
grasă, cu un inel în buric. N-are legătură cu mine... 

Nu mă pot abţine. 

„leşi de-acolo, târfă proastă”, gândesc în sinea mea. 

Dar ea nu face decât să devină și mai vehementă. 

„Un minut, decid. Îi acord un minut, după care intru.” 

Mă vede, dar e evident că puţin îi pasă. Se întoarce cu 
spatele la mine și continuă să vorbească. 

„Foarte bine. Intru”, și bat în sticlă. 

Ea răspunde întorcându-se spre mine și întrebând: 

— Ce vrei?! 

Cuvintele sună ca niște gloanţe. Încerc să fiu politicos. 

— Îmi pare rău că te deranjez, dar chiar trebuie să dau 
urgent un telefon. 

— Şterge-o, amice! 

În cel mai bun caz, pot spune că nu e fericită deloc. 

— Uite ce e - ridic mâinile și-i arăt sângele de pe palme. 
Un prieten de-al meu a avut un accident și trebuie să sun la 
ambulanţă... 

Ea continuă să vorbească. 

— Kel? Mda, tot eu. Ascultă, te sun din nou într-un minut. 
Spunând asta, se holbează obscen la mine. Bine? 


Pune receptorul în furcă, apoi iese agale din cabina 
inundată de mirosul de transpiraţie și deodorant. Mirosul 
nu e prea fermecător, dar nici nu se compară cu duhoarea 
Portarului. 

Închid ușa și formez numărul. 

După trei apeluri, Daniel Rose ridică receptorul. 

— Mda, alo. 

Șoptesc, drăguţ și dur: 

— Acum ascultă-mă: dacă mergi la tufișul de la capătul 
străzii voastre, îl găsești acolo pe fratele tău, într-o stare 
destul de proastă. Îţi sugerez cu tărie să te duci repede 
acolo. 

— Cine e la telefon? 

Închid. 

e 

— Mulţumesc, îi spun fetei, îndepărtându-mă. 

— Sper să nu fie sânge pe receptor. 

Drăguţă fată. 

e 

Revenit pe strada familiei Rose, ajung exact la timp să 
văd urmările. 

Daniel Rose își ajută fratele să ajungă acasă. Sunt destul 
de departe, dar văd cum îl susţine, cu braţul în jurul 
umerilor. Pentru prima dată, par a fi fraţi. 

Îmi imaginez câteva cuvinte pe care le-ar putea schimba: 
„Hai, Gavin. Ai să reușești. Hai să te ducem acasă și acolo te 
facem noi bine.” 

Pe mâinile mele este sânge și sânge este și pe stradă. Un 
moment, sper ca amândoi să fi înțeles ce fac și ce 
demonstrează prin actele lor. 

Vreau să le spun eu, dar realizez că nu fac altceva decât 
să transmit mesajul. Eu nu descifrez și nici nu-l explic 
destinatarilor. Asta trebuie s-o facă singuri. Sperând că sunt 
capabili de asta, mă îndrept spre casă, spre apa de robinet 
și Portar. 


K + Faţa treflelor 


Ei bine, trebuie s-o spun, sunt foarte mulțumit de mine. 
În stânca mare de lângă pietrele care îmi străjuiesc casa 
erau sculptate trei nume și sunt destul de sigur că am 
îndeplinit misiunile. 

Urc cărarea de-a lungul râului, însoţit de Portar și mă 
îndrept spre amonte, unde mă așteaptă numele din stâncă. 
Pentru Portar, se pare că drumul e cam dificil și îl privesc 
dezamăgit. 

— Trebuia să vii neapărat, nu-i așa? [i-am spus că drumul 
e anevoios, dar n-ai vrut să mă asculţi. 

Te aștept aici, se mulțumește el să-mi răspundă. 

Îl mângâi și îmi continui drumul în amonte. 

Escaladând stâncile mari, simt cum sunt cuprins de 
mândrie. Sentimentul de a mă afla acolo, victorios, mai ales 
după incertitudinea primei mele vizite, este unul minunat. 

E după-amiaza târziu, dar nu este foarte cald așa că, 
atunci când ochii întâlnesc numele, de-abia simt 
transpiraţia. 

Observ imediat ceva schimbat. Sunt aceleași nume, dar 
lângă ele, cineva a sculptat o bifa pentru fiecare dată în 
care mi-am finalizat misiunea. 

Sunt foarte fericit să văd primul nume. 

Thomas O'Reilly. O bifa mare. 

Apoi, Angie Caruso. Încă o bifa. 

După aceea... 

Ce? 

Privesc neîncrezător piatra, pentru că în dreptul numelui 
lui Gavin nu este niciun semn. 

Cu braţul îndoit să mă scarpin pe coloană, stau acolo 
nedumerit. 

— Ce trebuie să mai fac? întreb. Misiunea Gavin Rose era 
la fel de completă ca și celelalte. 

Răspunsul nu poate fi prea departe. 


Trec câteva zile și se apropie sfârșitul lui noiembrie. Se 
apropie jocul anual de fotbal pe gheaţă. Marv mă tot sună, 
îngrijorat de aparenta mea lipsă de interes. 

Vine decembrie și, cu două nopţi înainte de joc, încă sunt 
agitat din cauza lui Gavin Rose și a bifei invizibile de pe 
stâncă. M-am întors acolo și tot nu apăruse nimic. Am 
sperat că persoana care se ocupă de bife a întârziat, dar 
sub nicio formă n-ar fi întârziat trei-patru zile. Cine 
organizează asta nu ar permite niciodată așa ceva. 

Nu pot dormi. 

Îmi arăt enervarea fată de Portar. 

Când văd că nici joi nu reușesc să dorm, mă duc la 
farmacia non-stop de la capătul străzii principale, să-mi iau 
ceva care să mă ajute să adorm. Ar fi trebuit să păstrez 
câteva pastile de dormit din cele pe care i le-am dat tipului 
de pe strada Edgar. 

leșind din farmacie, observ un grup de băieţi care pierd 
vremea vizavi. 

Apropiindu-mă de casă, devine evident că mă urmăresc 
și, stând toţi la intersecţie, așteptând să se facă verde, 
remarc vocea lui Daniel Rose: 

— El e, Gav? 

e 

Încerc să mă lupt cu ei, dar sunt prea mulţi. Cel puţin 
șase. Mă târăsc pe o alee lăturalnică și mă bat cam cum |- 
am bătut eu pe Gavin. Mă lovesc cu mâinile și mă ţin cu 
forţa la pământ și mă lovesc cu rândul. Simt cum sângele 
îmi șiroiește pe faţă și cum îmi apar vânătăi pe coaste, pe 
picioare și în zona stomacului. 

lar ei se simt foarte bine. 

— Asta o să te înveţe minte să nu te mai legi de fratele 
meu. 

Și acesta e Daniel Rose, făcând conversaţie. Mă lovește 
cu forţă în coaste. Loialitatea doare. 

— Hai, Gav - dă-i șitu una. 


Gav face ce i se spune. 

Îmi repede un bocanc în stomac și îmi dă un pumn în fată. 

Apoi fug, în noapte. În ceea ce mă privește, încerc să mă 
ridic, dar cad la loc. 

Mă târăsc acasă și mă simt de parcă am încheiat un ciclu 
care a început când am primit Asul de Treflă. 

Când mă vede cum intru clătinându-mă pe ușă, Portarul 
pare șocat. Aproape îngrijorat. Tot ce pot face este să dau 
din cap și să-l asigur că sunt bine, zâmbind vag și dureros. 
Îmi imaginez că, în timp ce mi se întâmplă toate acestea, 
cineva sculptează în piatră o bifa mare lângă numele lui 
Gavin Rose. Misiunea s-a încheiat. 

e 

Mai târziu, în noapte, mă privesc în oglinda de la baie. 

Ochii înnegriţi. 

Mazxilarul umflat. 

Pe gât mi se scurge un fir de sânge. 

Mă privesc și fac tot ce pot ca să zâmbesc. 

„Bine lucrat, Ed, îmi spun și privesc nemișcat preţ de 
câteva secunde fața distrusă și însângerată din oglindă. 

Şi e straniu pentru că, de fapt, privesc urmele treflelor. 


e PARIEA A TREIA: VREMURI GRELE 
PENIRU ED KENNEDY 


4 


Morris wes+ 
Sy4ria Ptaea 





ș 
V 


A 4 Jocul 


Un ţânţar îmi cântă la ureche și mă simt aproape 
recunoscător pentru companie. Sunt chiar tentat să cânt și 
eu cu el. 

Este întuneric, am fața plină de sânge și, dacă ar vrea, 
țânţarul ar avea parte de o masă bună, fără efortul de a mă 
înţepa. Ar putea să se lase simplu în genunchi și să sugă 
sângele de pe obrazul meu drept și de pe buze. 

Când mă ridic din pat, dușumeaua e rece și picioarele se 
bucură de senzaţia plăcută. Așternuturile par ţesute cu fire 
de sudoare; acum mă sprijin de peretele din hol. Picături de 
sudoare mi se preling până la gleznă și se rostogolesc sub 
bolta piciorului. 

Nu mă simt rău. 

Când mă uit la ceas, de pe buze îmi scapă un hohot de 
râs; merg la baie și fac un duș rece. Apa îngheţată îmi 
trimite flăcări în tăieturi și vânătăi, însă totul e minunat. E 
aproape patru dimineaţa și nu-mi mai este teamă. După ce 
îmbrac o pereche de blugi vechi și nimic altceva, mă întorc 
spre pat, în căutarea celor doi ași. Deschid sertarul și iau 
cărţile de joc. Lumina galbenă a camerei mă însoțește, în 
timp ce privesc fericit poveștile acelor cărţi. Sunt copleșit 
de emoţii când mă gândesc la Milla și la strada Edgar și 
sper ca Sophie să aibă o viaţă strălucitoare. Mă distrez pe 
seama părintelui O'Reilly, a străzii Henry și a Zilei în care 
faci cunoștință cu un preot. Și urmează Angie Carusso, 
pentru care îmi doresc să fi făcut mai mult. Și ticăloșii ăia 
de băieţi Rose. 

„Care va fi următoarea carte?” mă întreb. 

Şi mă aștept să fie cupa. 

Aștepi. 

Lumina zilei și următorul as. 


De data aceasta, vreau să se petreacă totul repede. 

Vreau cartea acum. Fără obscurităţi. Fără ghicitori. Doar 
adresele. Doar numele și să mă trimiţi acolo. Asta vreau. 

Singura mea grijă este că, de câte ori mi-am dorit ca un 
lucru să meargă într-un anumit fel, a mers exact invers, 
perfect regizat pentru a mă pune în faţa necunoscutului. 
Vreau ca Keith și Daryl să intre pe ușă din nou. Vreau să-mi 
dea următoarea carte de joc și să îl critice pe Portar pentru 
că miroase și are purici. Am lăsat și ușa descuiată, să poată 
intra într-o manieră civilizată. 

Dar știu că nu vor veni. 

e 

Îmi găsesc cartea și mă îndrept spre sufragerie. Iau cu 
mine așii și, cât citesc, îi ţin între degete. 

Când mă trezesc din nou, sunt pe podea, cu cele două 
cărți de joc lângă mâna stângă. E deja zece și e foarte cald 
și cineva bate cu pumnul în ușă. 

„Ei sunt”, gândesc. 

— Keith? strig, ridicându-mă în genunchi. Daryl? Voi 
sunteţi? 

— Cine dracu' e Keith? 

Ridic privirea și îl văd pe Marv aplecat deasupra mea. Mă 
frec la ochi. 

— Ce cauţi aici? îl întreb. 

— Așa se vorbește cu prietenii? Acum îmi vede bine faţa 
și vergelele negre și galbene în care mi s-au transformat 
coastele. Dumnezeule, îi citesc gândul pe faţă, dar n-o 
spune. Îmi răspunde la întrebare cu un răspuns la cu totul 
altă întrebare. E tipic pentru Marv și frustrant. În loc să 
spună ce caută la mine, îmi povestește cum a intrat: 

— Ușa era neîncuiată și Portarul m-a lăsat în sfârșit și pe 
mine să trec. 

— Vezi? Ţi-am spus că e OK. 

Mă duc în bucătărie, cu Marv pe urmele mele. Mă 
întreabă cum mă simt. 


— Și cum de-ai ajuns așa, Ed? 

Pun ceainicul să fiarbă. 

— Cafea? 

Da, te rog. 

Și bineînţeles, Portarul tocmai intră. 

— Mulţumesc, răspunde Marv. 

Sorbim cafeaua, iar eu îi povestesc lui Marv ce s-a 
întâmplat. 

— Niște tipi tineri. Mi-au aruncat o privire și s-au năpustit 
prin spatele meu. 

— I-ai pocnit și tu? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Erau șase, Marv. 

Marv clatină din cap. 

— Isuse, lumea o ia razna. 

Decide să revină la ceva mai puţin nebunesc. 

— Crezi c-o să poţi juca în seara asta? 

Meciul anual de fotbal pe gheaţă. 

Astăzi e ziua cea mare. 

— Da, Marv. Și insist ca răspunsul să fie cât se poate de 
clar: Joc. 

Dintr-odată, mă simt cât se poate de în formă pentru 
jocul anului. Deși sunt un dezastru din punct de vedere 
fizic, mă simt mai puternic ca niciodată și chiar mă bucură 
ideea de a fi luat la bătaie încă o dată. Nu mă întreba de ce. 
Nici eu nu înţeleg. 

— Vino! 

Marv se ridică și se îndreaptă spre ușă. 

— Hai să-ţi fac cinste cu micul dejun. 

— Pe bune? 

Lui Marv nu-i stă în fire să facă asemenea gesturi. 

Plecând, îi cer să-mi spună adevărul. 

— Ai face-o dacă ţi-aș fi spus că m-am retras din joc? 

Marv deschide portiera și urcă în mașină. 

— Sub nicio formă. 


Măcar e cinstit. 

L] 

Dar mașina nu vrea să pornească. 

— Să nu îndrăznești să spui ceva, zice el și se uită la 
mine. 

Amândoi chicotim, ușurel. 

E o zi bună. Simt asta. 

L] 

Mergem pe jos până la o cafenea mizeră, din capătul 
străzii principale. Servesc ouă și salam și un soi de pâine 
aplatizată. Chelneriţa este o femeie masivă, cu o gură 
uriașă și o batistă în mână. Dintr-un motiv necunoscut, mi 
se pare că seamănă cu o Margaret. 

— Ce vreţi, boiţilor? 

Suntem șocați. 

— Boiţi? întreabă Marv. 

Ne aruncă o privire de „N-am timp de asta”. E plictisită 
până la refuz. „Sunteţi niște boiţi, nu?” Şi de-abia atunci am 
realizat că a spus „băieţi 1. 

— Ei, îi spun lui Marv. Băieți. 

— Ce? 

— Băieți. 

Marv frunzărește meniul. 

Margaret își drege vocea. 

Nevrând s-o enervăm și mai mult, comand rapid: 

— Un milk-shake cu banane, dacă se poate. 

Ea se încruntă. 

— Nu mai avem lapte. 

— Nu mai aveţi lapte? Cum dracu' poate o cafenea să nu 
mai aibă lapte? 

— Uite ce e, nu cumpăr eu laptele. Nu am nimic de-a face 
cu laptele. Știu doar că nu mai avem. De ce nu comandaţi 
ceva de mâncare? 

Își iubește slujba doamna asta! 

Simi asta. 

— Dar pâine, aveţi? 


— Acum, n-o face pe-a deșteptul, boitule! 

Mă uit prin cafenea, ca să văd ce mănâncă alţii. 

— Vreau ce mănâncă tipul acela de acolo. 

Şi toţi trei ne întoarcem privirile spre tip. 

— Ești sigur? mă avertizează Marv. Pare destul de 
experimental, Ed. 

— Păi măcar au câpătat ce-au cerut, nu? 

Şi acum, Margaret chiar e nefericită. Şi spune: 

— la ascultă. 

Se scarpină în cap cu pixul. Aproape că mă aștept să-și 
curețe urechile cu el. 

— Dacă locul ăsta nu-i destul de bun pentru voi, boiţilor, 
puteţi s-o ștergeţi dracului și să găsiţi alt loc în care să 
mâncaţi. 

E nesuferită tare, ca să fim delicaţi. 

— Bine, bine, îmi ridic mâna, aproape dând un pas înapoi. 

— Dă-mi ce mănâncă tipul acela și o banană, OK? 

— Bine gândit, aprobă Marv. Potasiu pentru joc. 

Potasiu? 

Nu cred că asta o să ajute. 

— Şi tu? 

Margaret își mută atenţia asupra lui Marv. 

EI se foiește stânjenit pe scaun. 

— Ce spui de turtă cu cea mai aleasă selecţie de 
brânzeturi pe care o aveţi? 

Trebuia s-o comită. Marv nu poate rezista să n-o facă pe 
deșteptul cu o persoană ca asta. E în firea lui. 

Dar Margaret e bună. Are de-a face cu idioţi ca noi tot 
timpul. 

— Singura brânză de pe-aici ești tu, răspunde ea și 
trebuie s-o spun, pufnim amândoi în râs și o încurajăm 
puţin. 

Dar ea alege să nu ne bage în seamă. 

— Altceva mai doriţi, boiţilor? 

— Nu, mulțumim. 

— Bine. Face 22 de dolari și 50 de cenți. 


— 22 de dolari și 50 de cenți? 

Nu ne putem ascunde exasperarea. 

— Ei bine, mda - să știți că asta-i o șandrama stilată. 

— Asta-i evident - serviciul e incredibil. 

Și acum ne aflăm pe terasa cafenelei în căldura ca de 
furnal, transpirând și așteptându-ne micul dejun. Margaret 
simte o plăcere deosebită să nu ne bage în seamă, în timp 
ce altora le duce farfurii cu mâncare. Aproape că ne-a venit 
s-o întrebăm de câteva ori unde a dispărut mâncarea 
noastră, dar știm că asta n-ar fi făcut decât să ne întârzie și 
mai mult masa. Până să ne mâncăm noi micul dejun, unii iau 
deja prânzul și când, în sfârșit, ne vine mâncarea, Margaret 
ne-o aruncă pe masă de parcă ne-ar servi cu composti209+. 

— Felicitări, iubito, spune Marv. Te-ai întrecut pe tine. 

Margaret își suflă nasul și pleacă. Indiferenţă năprasnică. 

— Cum e mâncarea ta? întreabă Marv după puţin timp. 
Ori, mai la obiect, ce e? 

— Ouă, cașcaval și ceva. 

— Măcar îţi plac ouăle? 

— Nu. 

— Și atunci, de ce-ai cerut? 

— Ei bine, nu arătau a ouă când erau pe farfuria celuilalt 
tip. 

— Destul de corect. Vrei să-ţi dau de la mine? 

Îi accept oferta și mănânc puţin din turta lui. Nu e chiar 
rea și, la sfârșit, l-am întrebat pe Marv de ce a ales ziua de 
azi, dintre toate zilele, să mă scoată la un mic dejun în oraș. 
Nu s-a mai întâmplat până acum. Niciodată nu am luat 
micul dejun în oraș. Asta, iar Marv nu s-ar fi gândit 
niciodată să plătească pentru mine. Ar fi fost imposibil. În 
circumstanţe normale, ar fi preferat să moară. 

— Marv, am spus, privindu-l în ochi, de ce suntem aici? 

EI clatină din cap. 

— Vrei să te asiguri că mă prezint la jocul din seara asta, 
nu? Vrei să mă îndulcești. 

Marv nu mă poate minţi cu chestia asta și o știe. 


— Cam asta ar i. 

— Voi fi acolo, îi spun. La patru fix. 

— Bine. 

e 

Restul zilei se scurge pe nesimţite. Din fericire, Marv mă 
lasă liber următoarele câteva ore, așa că mă întorc acasă și 
dorm. 

Când vine momentul, mă îndrept spre terenuri împreună 
cu Portarul, care s-a molipsit de fericirea mea recentă, în 
pofida aspectului meu îngrozitor. 

Ne oprim la Audrey. 

Nu-i nimeni acasă. 

Poate că a ajuns deja la Terenuri. Urăște fotbalul, dar în 
fiecare an o găsești acolo. 

E aproape patru fără un sfert când pătrundem în valea 
unde se află terenurile și îmi amintesc cum stăteam cu 
Sophie lângă pistele de atletism. Jocul acesta de fotbal pare 
demn de milă, prin comparaţie - ceea ce și este. Pe terenul 
de fotbal deja se adună mulțimea, în timp ce pista de 
atletism este pustie, în afara imaginilor fetei desculțe. 

Cât pot, o admir pe frumoasă, apoi mă întorc cu spatele 
la ea și înfrunt ceea ce mi se oferă. 

e 

Pe măsură ce mă apropii, mirosul de bere devine mai 
puternic. E torid. Sunt cam treizeci și două de grade. 

Cele două echipe se află în colţuri diferite ale terenului și 
mulțimea de câteva sute crește, încetul cu încetul. Deja se 
transformă într-un soi de eveniment. Are loc în prima 
sâmbătă din decembrie și mă gândesc că este a cincea oară 
când se organizează. Pentru mine, este al treilea an. 

Îl las pe Portar la umbra unui copac și, când mă apropii 
de echipă, cei care mă observă se mai uită o dată la faţa 
mea. Interesul, totuși, îi părăsește destul de repede. Sunt 
tipul de oameni care văd vânătăi și sânge destul de des. 

În nici cinci minute, sunt aruncat într-un tricou albastru 
cu dungi roșii și galbene pe el. Numărul doisprezece. Mă 


schimb de blugi într-o pereche de pantaloni scurți. Fără 
șosete și fără bocanci - acestea sunt regulile jocului. Fără 
încălțări și fără echipament de protecţie. Doar tricoul, 
pantalonii scurți și o gură spurcată. Doar de asta ai nevoie. 

Echipa noastră este cunoscută sub numele de Mânjii. 
Adversarii sunt Şoimii. Ei poartă tricouri verde cu alb, cu 
pantaloni scurţi asortaţi, deși nimănui nu-i pasă de asta. 
Suntem norocoși că avem măcar tricouri, dacă ne gândim 
că fiecare echipă le-a cerșit de la unul dintre cluburile 
locale sau le-a luat pe cele aruncate. 

e 

Jucătorii sunt bărbaţi de patruzeci de ani. Pompieri sau 
mineri mari și urâţi. Există și câţiva jucători de statură 
medie; unii tineri, ca Marv, Ritchie și cu mine, și alţii care 
joacă bine. 

Ritchie e ultimul care apare. 

— Ei, ia uitaţi-vă ce-a adus blestematul de câine, spune 
unul dintre tipii masivi. 

Unul dintre colegii lui îi spune că se presupune că pisica 
e cea care aduce, dar să fim sinceri, grăsanul e prea 
grobian a să înţeleagă. Are ceea ce am numi o mustață ă la 
Merv Hughes:2::. Dacă nu înţelegi asta, tot ce trebuie să știi 
este că e mare. E stufoasă și chiar reprobabilă. Cel mai trist 
lucru este că se întâmplă să fie și căpitanul nostru de 
echipă. Cred că numele lui adevărat este Henry Dickens. 
Nicio legătură cu Charles. 

Ritchie își aruncă bâta și răspunde. 

— Hei, flăcăilor, ce mai faceţi? însă privește în pământ și, 
de fapt, nimănui nu-i pasă de cum se simte celălalt. 

Mai sunt cinci minute până la patru și mai toată echipa 
bea bere. Mi se aruncă și mie una, dar o păstrez pentru mai 
târziu. 

Mai stau pe margine puţin, în timp ce mulțimea continuă 
să se îngrămădească pe lângă terenul de fotbal, iar Ritchie 
se apropie de mine. 

Mă studiază, din cap până în picioare, și vorbește: 


— Dumnezeule, Ed - arăţi al naibii de disperat. 
Însângerat și făcut bucăţi și ca dracu”. 

— Mulţumesc. 

Mă privește atent: 

— Ce s-a întâmplat? 

— A, niște tinerei care aveau chef de-o distracţie 
nevinovată. 

Mă bate pe spate, destul de tare ca să mă doară. 

— Asta o să te înveţe minte, nu? 

— Ce anume? 

Ritchie îmi face cu ochiul și își termină berea. 

— Habar n-am. 

Nu poţi să nu-l iubești pe Ritchie când e așa. Nu prea îi 
pasă cum s-au întâmplat lucrurile, nici nu se sinchisește să 
mă întrebe de ce. Își dă seama că nu ţin în mod deosebit să 
discut despre incident, așa că face o glumă și lăsăm totul 
baltă. 

Ritchie e un camarad bun. 

Mi se pare ciudat că nimeni nu a sugerat măcar că ar fi 
trebuit să chem poliţia. Nu faci chestii de astea pe aici. 
Oamenii sunt jefuiţi și bătuţi tot timpul și, în majoritatea 
cazurilor, fie te răzbuni imediat, fie o încasezi. 

În cazul meu, o încasez. 

L] 

Făcând câteva întinderi leneșe, îmi privesc adversarii. 
Sunt mai mari ca noi și pun ochii pe masivul despre care 
vorbise Marv cu puţin timp în urmă. E gigantic și, să fiu 
sincer, nu mă pot decide dacă e bărbat sau femeie. De fapt, 
de la distanță seamănă cu Mimi din The Drew Carey 
Show 24. 

Apoi. 

Ce poate fi mai rău. 

Mă uit la numărul lui. 

E. doisprezece, ca al meu. 

— Tu îl marchezi, spune o voce în spatele meu. 

Ştiu că e Marv și se apropie și Ritchie. 


— Noroc, Ed, spune el, reprimându-și amuzamentul. 

Ceea ce face să-mi scape un hohot de râs. 

— La dracu”, o să mă facă plachie. La propriu. 

— Ești sigur că e bărbat? întreabă Marv. 

Mă aplec și-mi ridic degetele de la picioare, întinzându- 
mi mușchii coapsei. 

— Am să-l întreb când va fi călare pe mine. 

Ciudat, totuși, nu sunt deloc îngrijorat. 

e 

Mulțimea devine neliniștită. 

— Bine, intră pe teren, spune Merv. 

Așa e, am spus Merv, nu Marv - l-am numit pe tipul 
grăsan cu mustață Merv, pentru că nu sunt sigur că numele 
lui real este Henry. Camarazii lui cred că îi spun Merv, 
oricum, din cauza mustăţii. 

Toată lumea se adună și ne ambalăm pentru meci. Este o 
colecţie de sudoare oribilă de subsuoară, răsuflare cu 
aromă de bere, dinţi lipsă și barbă nerasă de trei zile. 

— Așa, spune Merv, când ieșim pe teren, ce trebuie să 
facem? 

Nimeni nu răspunde. 

— Ei bine? 

— Nu știu, spune unul în cele din urmă. 

— O să-i distrugem pe fătălăii ăștia! urlă Marv și acum se 
aude un bubuit de aprobare, cu excepţia lui Ritchie, care 
cască. 

Câţiva dintre ceilalți urlă și ei, dar nu poţi spune că e 
chiar un zid de sunet. Înjură și-și suflă nasul și vorbesc de 
toate și cum le vor scoate maţele Şoimilor. 

„Şi totuși, se presupune că sunt adulţi, gândesc eu. Nu ne 
maturizăm niciodată.” 

Arbitrul fluieră. Ca întotdeauna, e Reggie La Motta, care 
este foarte popular în oraș, fiind un beţivan notoriu. 
Singurul motiv pentru care acceptă să arbitreze este că 
primește două sticle de alcool gratis, pentru care cotizăm 
toţi. Câte una de fiecare echipă. 


— Bine, haideţi să-i ucidem pe tipii ăștia, e consensul 
general și flancurile aleargă spre locurile lor. 

Repede, mă întorc la copacul unde l-am lăsat pe Portar. 
Doarme și un băieţel îl mângâie. 

— Nu vrei să ai grijă de câinele meu? îl întreb. 

— Sună bine, răspunde el. Numele meu e Jay 

— Şi el e Portarul, și alerg pe teren alăturându-mă liniei. 

— Acum, băieţi, ascultați la mine, începe Reggie. 

Vocea îi este nesigură. Jocul nici n-a început, iar arbitrul 
este deja furios. De fapt, e chiar amuzant. 

— Dacă se întâmplă rahatul de anul trecut, plec și puteţi 
să vă arbitraţi singuri. 

— Și atunci, nu te capeţi cu cele două sticle, Reg, spune 
cineva. 

— Ba pe dracu' nu, răspunde tăâios Reggie. Acum, fără 
porcării, auziţi? 

Şi toate lumea îi face pe plac. 

— Mulţumim, Reggie. 

— Chiar așa, Reg. 

Toţi avansăm și ne strângem mâinile. Eu strâng mâna 
adversarului meu direct, care se înclină spre mine ca un 
turn, ţinându-mi umbră. Am avut dreptate. E bărbat, dar e 
leit Mimi din Drew Carey. 

— Noroc, îi spun eu. 

— Lasă-mă câteva minute, răspunde ameninţător Mimi. 

Cu puţin machiaj de scenă, e Mimi. 

— Te rup în bucăţi. 

Să înceapă jocul. 

e 

Șoimii aruncă în afară și repede am șansa unui tur. 

Sunt oprit. 

Iar fac un tur. 

lar sunt blocat și mai aud și limbajul porcos al lui Mimi, 
care îmi înfundă capul în pământ. Despre asta e vorba în 
acest joc. Mulțimea strigă permanent ooo și aaa, urlând 
obscenităţi și făcând glume porcoase - și toate astea, între 


partidele de băut vin și bere și de mâncat plăcintă și 
crenvurști de la același tip care apare în fiecare an să le 
vândă. Își amplasează toneta la marginea terenului și chiar 
face catering pentru copii, cu răcoritoare și acadele. 

Șoimii marchează de câteva ori și preiau conducerea 
bine. 

— Ce dracu' se întâmplă? întreabă cineva, când ne aflăm 
lângă stâlpi. 

E marele Merv. În postura de căpitan, simte că trebuie să 
comenteze. 

— Isuse, numai unul dintre noi are viteză și acesta e - hei, 
cum ai spus că te cheamă? 

Sunt surprins, pentru că arată spre mine. 

Mirat, răspund: 

— Ed. Kennedy. 

— Ei bine, Ed aici de faţă e singurul care aleargă și 
plachează. Haideţi odată! 

Continui să alerg. 

Mimi continuă să mă chinuiască și să mă înjure, iar eu mă 
întreb dacă rămâne vreodată fără răsuflare. Cu certitudine 
cineva atât de mare, pe o căldură ca asta, nu poate rezista 
prea mult. 

Când Reggie anunţă sfârșitul primei reprize, sunt la 
pământ. Toată lumea merge să-și ia bere. După asta, fiecare 
jucător va munci din greu să-l convingă să continue jocul. 

e 

În pauză, stau întins la umbră, lângă Portar și băiat. Și 
atunci se arată Audrey. Nu mă întreabă cum mă simt, 
pentru că știe că e doar slujba mea de mesager. Devine deja 
normalitate, așa că n-are sens să mai discutăm. 

— Ești bine? mă întreabă ea. 

Suspin fericit și răspund: 

— Sigur, iubesc viaţa. 

e 

În a doua jumătate a jocului, norocul se întoarce și e 

rândul nostru să ripostăm. Ritchie înscrie în colţ și, apoi, un 


alt tip înscrie pe sub stâlpi. Și scorul devine egal. 

Marv joacă și el bine acum și egalul se menţine multă 
vreme. 

Mimi obosește în sfârșit și, într-o pauză pentru o 
accidentare, Marv vine la mine și mă stârnește. 

— Hei, mă împunge el, încă nu l-ai accidentat pe ticălosul 
acela. 

E tot numai păr blond unsuros și privire hotărâtă. 

Obiectez. 

— Păi, uită-te la el, cât e de mare, Marv! E mai mare 
decât Mama Grape!23*, pentru Dumnezeu. 

— Cine-i Mama Grape? 

— Ştii tu - din carte. 

Cedez. 

— Și au făcut și un film după ea. Nu-ţi amintești? Johnny 
Depp? 

— Mă rog, Ed - ridică-te și dă-i câteva! 

Asta și fac. 

Un tip este ajutat pe margine și eu mă duc la Mimi. 

Ne privim reciproc. 

— Când prinzi mingea data viitoare, aleargă spre mine, îi 
spun. 

După care plec, făcând pe mine de frică. 

Jocul se reia și Mimi chiar o face. 

Își ia avânt și aleargă spre mine și, nu știu din ce motiv, 
știu că o voi face. Se repede la minge, eu îl urmăresc, 
avansez și tot ce aud este sunetul. Are loc o coliziune 
puternică și totul înjur se cutremură. Când mulţimea o ia 
razna, îmi dau seama că încă sunt în picioare, iar Mimi e la 
pământ, ca o grămadă informă. 

Curând, toată lumea mă înconjoară, spunând ce treabă 
bună am făcut și toate alea, dar brusc simt că mi-e rău la 
stomac. Mă simt oribil pentru ce am făcut și giganticul 
număr doisprezece de pe spatele lui Mimi se uită jalnic la 
mine, imobil. 

— Mai trăiește? întreabă cineva. 


— Cui îi pasă? vine și răspunsul. 
Vomit. 
e 

Încet, mă îndepărtez de teren, în timp ce toată lumea 
discută despre cum să scape de Mimi ca să reia jocul. 

— Aduceţi targa, aud. 

— N-avem și, în afară de asta - uită-te la el. E prea mare. 
Avem nevoie de o afurisită de macara. 

— Sau de un motostivuitor. 

Sugestiile sunt nelimitate. Oamenilor de genul ăsta nu le 
pasă de nimeni. Nu contează nimic. Nici înălţimea, nici 
greutatea, nici duhoarea. Dacă le ai, ţi-o spun, chiar dacă 
ești călcat în picioare și făcut una cu pământul. 

Ultima voce pe care o aud este a marelui Merv. larel 
spune: 

— E cel mai bun caz fără drept de apel pe care l-am văzut 
de mult timp. 

Şi-a exprimat o mare bucurie prin acele cuvinte, iar 
ceilalți jucători au fost de acord cu el. 

Continui să mă îndepărtez. Încă mă simt oribil. Vinovat. 

Pentru mine, jocul s-a sfârșit. 

Jocul s-a sfârșit, dar începe altul. 

e 
Mă întorc la copac și Portarul nu mai e. 
O teamă familiară se cuibărește în mine. 


2 4 Douăzeci de dolari pentru câine și 
cartea de joc 


Mă ridic și mă învârt disperat, încercând să-mi găsesc 
câinele și pe puști. 

Dincolo de terenul de fotbal este un pârâu și aleg să 
încep de acolo. Alerg cât pot de repede în starea în care 


sunt, uitând de joc, și, cu coada ochiului, văd o fată cu părul 
blond care vine spre mine. 

— Portarul, strig către Audrey. A dispărut, zic și îmi dau 
seama cât de mult îmi iubesc câinele. 

Mi se alătură pentru un timp, apoi o ia în altă direcţie. 

La pârâu, nu văd nimic. 

Mă întorc la iarba luxuriantă a terenului. Jocul continuă și 
aud mulțimea, undeva în zecile de kilometri din fundalul 
minţii mele. 

— Nu e? întreabă Audrey. 

Mersese mai departe în josul pârâului. 

—Nu. 

Ne oprim. 

Calm. 

Așa e cel mai bine și acum, întorcându-mă la copacul sub 
care a stat iniţial Portarul, îi văd pe puști și câinele din nou 
acolo. Băiatul ţine o doză de răcoritoare și un băț lung de 
lemn dulce și acum văd că mai este cineva cu ei. 

Ea mă vede. 

E o tinerică și, când îmi întâlnește privirea, 
îngenunchează repede și pune mâna pe băiat. Îi dă ceva, îi 
vorbește și se îndreaptă imediat în direcţia opusă. 

e 

— E următoarea carte de joc, îi spun lui Audrey și o iau la 
picior. 

Alerg mai repede ca niciodată. 

Când ajung la băiat și la câine, mă opresc și văd că am 
dreptate. Băiatul ţine o carte de joc, dar deocamdată nu 
văd ce culoare este. Plec din nou în urmărirea tinerei. A 
dispărut în mulțime, dar continui să alerg, pentru că sunt 
sigur. Sunt absolut sigur că urmăresc o persoană care știe 
cine e în spatele poveștii ăsteia. 

Dar ea a dispărut. 

A dispărut și eu stau pe marginea terenului, fără 
răsuflare. 


Aș continua să o urmăresc, dar n-are sens. A dispărut și 
eu trebuie să mă întorc la carte. Băiatul ar putea să o rupă 
în bucăţi chiar acum. 

Din fericire, când mă întorc, văd că băiatul încă o ţine în 
mână. Strâns. Și arată de parcă nu are de gând s-o cedeze 
fără luptă. 

Şi s-a demonstrat că aveam dreptate. 

e 

— Nu, spune el. 

— Uite. 

Ultimul lucru pe care vreau să-l fac este să pierd timpul 
cu băiatul acesta. 

— Dă-mi cartea. 

— Nu! și băiatul se pregătește să plângă. 

— Ei bine, ce ţi-a spun doamna asta? 

— A spus... 

Își șterge ochii. 

— Că această carte aparţine proprietarului câinelui. 

— Păi, eu sunt ăla, spun eu. 

— Ba nu - e al meu. Câinele e al meu! 

„Îi prefer pe Daryl, Keith și bătaia lor oricând”, gândesc 
eu. Orice ar fi de preferat, decât băiatul acesta. 

— Bine, adaptez eu planul de bătaie. Îţi dau zece dolari 
pentru câine și pentru carte. 

Puștiul nu-i prost: 

— Douăzeci. 

Sunt nemulţumit, asta ca să nu zic mai mult, dar îi cer lui 
Audrey o bancnotă de douăzeci și ea îmi dă. 

— Ţi-i înapoiez mai târziu, spun eu. 

— Nu-ţi face probleme. 

Înmânez cei douăzeci de dolari și-l primesc pe Portar, 
împreună cu cartea de joc. 

— Mi-a plăcut să facem afaceri împreună. 

Băiatul se bucură de laurii victoriei. 

Simt că-mi vine să-l strâng de gât. 


Nu asta așteptam. 

— Pică, îi spun lui Audrey. 

E suficient de aproape, ca părul ei să-mi atingă umărul. 
Portarul stă pe piciorul meu. 

— Şi tu, îl acuz eu. Tu să stai unde-ţi spun data viitoare. 

Bine, bine, răspunde el și, brusc, îl apucă o criză de tuse. 

O bucată de lemn dulce îi sare din gură și în ochii se 
strecoară vina. 

— Asta o să te înveţe minte, îndrept furios degetul spre 
el. 

El încearcă să mă ignore. 

— Se simte bine? întreabă Audrey pregătindu-se de 
plecare. 

— Bineînţeles, răspund eu. Va trăi mai mult decât mine, 
ticălosul nesătul, dar, în sinea mea, zâmbesc. 


34 Săpaâturi 


Se pare că am câștigat meciul și, acasă la marele Merv, 
are loc o petrecere. Marv mă sună seara și îmi ordonă să 
vin, deoarece toată lumea m-a votat ca fiind cel mai bun 
jucător, pentru că l-am trimis în lumea viselor pe Mimi. 

— Trebuie să vii, Ed. 

Așa că, mă duc. 

e 

Din nou, mă opresc pe la Audrey pe drum, dar ea nue 
acasă. Presupun c-a ieșit cu prietenul ei. Aproape că nu-mi 
mai vine să merg la Merv, dar mă mobilizez și ajung acolo. 

Nimeni nu mă recunoaște. 

Nimeni nu-mi vorbește. 

La început, nu-l pot găsi pe Marv, dar el mă localizează 
mai târziu, pe veranda din faţă. 

— Ai reușit să ajungi. Cum te simţi? 

Mă uit la prietenul meu și îi spun: 


— Mai bine ca niciodată. 

În spatele nostru, auzim beţivii ţipând și sărbătorind, iar 
în dormitorul din faţă este un cuplu care face ceea ce fac 
cuplurile acolo. 

Stăm pe verandă o vreme și Marv îmi descrie ultimele 
evenimente ale meciului. Se întreabă unde am dispărut, dar 
îi spun doar că m-am simţit rău și n-am mai putut continua. 
Am vorbit mult timp despre lovitura pe care i-am aplicat-o 
lui Mimi. 

— A fost un moment glorios, îmi împărtășește Marv. 

— Vai, mulţumesc mult. 

Încerc să reprim împunsăturile vinovăţiei înapoi în 
stomac. Încă îmi pare rău pentru el sau pentru ea, 
indiferent ce-o fi fost. 

După încă vreo zece minute, simt că Marv ar dori să se 
întoarcă în casă. 

În buzunar am noua carte de joc. 

Asul de pică. 

Mă face să scrutez cu atenţie strada, încercând să 
descopăr evenimentele pe care mi le rezervă viitorul. Sunt 
fericit. 

— Ce e? întreabă Marv. La ce te hlizești, boitule? 

„Boitule”, îmi zic și pufnim amândoi în râs, simțind pentru 
un moment o legătură între noi. 

— Zău, insistă Marv. Ce e, Ed? 

— Timpul pentru săpături, spun și părăsesc veranda. 
Trebuie să plec, Marv. Îmi pare rău. Ne vedem mai târziu. 

Am remușcări, pentru că se pare că zilele astea nu fac 
decât să mă îndepărtez de Marv. Noaptea asta, mă lasă în 
pace. Cred că în sfârșit înțelege că tot ceea ce e important 
pentru el nu trebuie să fie și pentru mine. 

— Pa, Ed, spune el și, după voce, îmi dau seama că e 
suficient de fericit. 

e 

Noaptea e întunecată, dar plăcută și mă întorc pe jos 

acasă. La un moment dat, mă opresc sub un felinar cu 


lumină pâlpâitoare și examinez din nou Asul de Pică. M-am 
uitat de câteva ori la el, acasă și pe veranda lui Marv. Sunt 
cât se poate de nedumerit de alegerea culorii, pentru că mă 
așteptam la cupă. Cupa ar fi urmat un model roșu-negru și 
m-am gândit că pica, fiind culoarea cea mai amenințătoare, 
ar fi ultima. 

Cartea de joc are trei nume pe ea: 


Graham Greene 
Morris West 
Sylvia Plath 


Numele sunt familiare, deși nu sunt sigur de ce. Nu îi 
cunosc, dar am auzit de ei. Cu certitudine. Când ajung 
acasă, îi caut în cartea de telefon și găsesc un Greene și 
câţiva West, dar niciunul cu un G sau un M înainte. Și totuși, 
ar putea fi alți oameni la acele adrese cu acele nume. Decid 
că trebuie să colind orașul mâine. 

Mă relaxez în sufragerie cu Portarul. Am făcut chipsuri la 
cuptor și acum le împărţim. Simt cum trupul îmi este 
cuprins de dureri suplimentare, de la partida de fotbal și, la 
miezul nopţii, de-abia mă mai pot mișca. Portarul este la 
picioarele mele și rămân unde sunt, așteptând să vină 
somnul. 

Capul îmi cade pe spate. 

Asul de Pică îmi alunecă din mână într-o despărțitură a 
canapelei. 

Visez. 

e 

E o noapte lungă, în care sunt prins într-o lume de vis și 
nu-mi pot da seama dacă totul e aievea sau nu. Când mă 
trezesc aproape de dimineaţă, sunt încă prins în meciul de 
fotbal și urmăresc femeia care mi-a adus cartea și mă cert 
cu puștiul. Mă târguiesc cu el. 

Mai târziu, visez că sunt din nou la școală, dar nu mai 
este nimeni cu mine. Numai eu și aerul din clasă, plin de un 


praf galben. Stau acolo cu manualele înșirate pe pupitru și 
cuvinte scrise pe tablă. Cuvintele sunt scrise cursiv și nu le 
pot descifra. 

În clasă intră o femeie. 

O profesoară cu picioare slăbănoage, fustă neagră, o 
bluză albă și un sacou purpuriu. Are aproape cincizeci de 
ani, dar are ceva sexy. Mă ignoră în cea mai mare parte a 
timpului, până se aude clopoţelul, tare, de parcă ar fi la ușa 
clasei. E prima dată când pare să mă observe. 

Își ridică privirea. 

— E timpul să începi, Ed. 

Sunt gata. 


e Da? 


— Poţi citi cuvintele din spatele meu, te rog? 

— Nu pot. 

— Şi de ce, pentru numele lui Dumnezeu, nu poţi? 

Mă concentrez mai tare asupra cuvintelor, dar tot nu le 
pot înțelege. Acum clatină din cap. Nu văd, dar îi simt 
dezamăgirea, pentru că am ochii lipiţi de pupitru. Mă uit 
mult timp în același loc și chiar îmi pare rău că am 
dezamăgit-o pe femeie. 


Câteva minute mai târziu. 
Aud. 
e 

Un zgomot ca de plesnet ajunge la urechile mele, urmat 
de o scârțâiala. 

Ridic ochii și un șoc mă întâmpină. Îmi taie respiraţia - 
profesoara atârnă de un ștreang în faţa tablei. 

E moartă. 

Se leagănă. 

Tavanul a dispărut și frânghia este legată strâns în jurul 
unui căprior. 


Oripilat, rămân așezat, sufocându-mă cu aerul care pare 
să nu mai aibă oxigen și pe care îl trag sacadat în mine. 
Mâinile îmi rămân lipite de masă, atât de puternic încât 
trebuie să mi le smulg când mă ridic și încerc să fug, să 
chem ajutoare. Mâna dreaptă atinge mânerul ușii, când, 
încet, mă opresc și mă întorc din nou la femeia care atârnă 
în ștreang. 

Încet. 

Aproape furișându-mă. 

Mă duc în fata ei. 

Tocmai când mă gândesc că arată chiar împăcată, 
deschide ochii și îmi vorbește. 

Vocea îi este sugrumată și aspră. 

— Acum recunoști cuvintele, Ed? spuse ea și rămân acolo 
în picioare, uitându-mă în spatele ei, la tablă. 

Acum văd titlul de sus și înţeleg la ce se referă: 

„Femeia stearpă”!24+. 

Şi atunci, trupul se rostogolește la picioarele mele și mă 
trezesc. 

L] 

Portarul e la picioarele mele și aerul din sufragerie este 
prăfos și galben de la soarele care răsare. 

Visul mai persistă în mintea mea câteva secunde după ce 
deschid ochii și văd din nou femeia, cuvintele și titlul. O simt 
cum cade la picioarele mele și aud ce-mi spune. 

— Acum recunoști cuvintele, Ed? 

— Femeia stearpă, șoptesc eu. 

Ştiu că le-am auzit și altădată. De fapt, știu că am citit un 
poem intitulat „Femeia stearpă”. L-am citit la școală, pentru 
că am avut o profesoară de engleză deprimată. lubea 
poezia aceasta și îmi amintesc până și astăzi câteva versuri. 
Expresii precum „cel mai ușor pas"!2*, „un muzeu fără 
statui”125 și compararea vieţii ei cu o fântână care se ridică 
și cade în ea însăși. 

Femeia stearpă. 

Femeia stearpă. 


Mă ridic imediat când îmi dau seama. Aproape că mă 
împiedic de Portar, care, pentru că veni vorba, nu este 
impresionat. Îmi aruncă o privire de genul Prietene, m-ai 
trezit. 

— Femeia stearpă, îi spun. 

Şi ce dacă? 

Repet titlul și de data asta îl apuc în glumă de bot, pentru 
că acum știu răspunsul la Asul de Pică. Sau, cel puţin, sunt 
pe rumul cel bun. 

Poemul „Femeia stearpă” a fost scris de o femeie care s-a 
sinucis și sunt destul de sigur de asta - numele ei era Sylvia 
Plath. 

Caut pe canapea, ca să dau de cartea de joc, și i-am văzut 
din nou numele, al treilea pe listă. „Ioţi sunt scriitori”, îmi 
spun. Graham Greene, Morris West și Sylvia Plath. Mă 
surprinde că n-am auzit niciodată de primii doi, dar nu poţi 
să-i cunoști pe toţi care au scris vreodată o carte. Dar sunt 
sigur de Sylvia. Ne spunem chiar pe nume acum. Așa de 
mândru sunt de mine! 

Mă mai bucur puţin de acest moment, simţindu-mă de 
parcă aș fi dezlegat cine știe ce mare mister din pură 
întâmplare. Sunt incredibil de ţeapăn acum și coastele mă 
omoară, dar încă sunt capabil să mănânc cereale cu un 
lapte care e cel puţin dubios și cu cantităţi industriale de 
zahăr. 

În jur de șapte și jumătate, descopăr că nu am rezolvat 
decât o parte din problemă. Încă nu am habar unde să 
merg și pe cine trebuie să vizitez. 

„Încep cu biblioteca”, gândesc. Păcat că e duminică. Nu 
deschid decât mai târziu. 


Audrey trece pe la mine. 

Ne uităm la un film pe care îl recomandă călduros. 
Este bun. 

Mă abţin s-o întreb unde a fost noaptea trecută. 


Îi povestesc despre Asul de Pică, și anume că am intenţia 
să mă duc la bibliotecă după-amiază. Sunt destul de sigur 
că e deschis duminica, între douăsprezece și patru. 

Când bea cafeaua pe care i-am făcut-o, mă uit la roșul 
buzelor ei și-mi doresc să mă pot ridica, să mă apropii de ea 
și să le sărut. Îmi doresc să simt carnea buzelor ei și 
moliciunea gurii ei pe a mea. Îmi doresc să expir în ea și cu 
ea. Îmi doresc să-i simt pielea gâtului cu dinţii și să-i ating 
spatele cu degetele și să mi le plimb prin culoarea plăcută, 
de un blond potolit, a părului ei. 

Pe bune. 

Nu știu ce e cu dimineaţa asta. 

Dar curând înţeleg de ce simt asta - merit ceva. Repar 
vieţile oamenilor, măcar pentru un moment sau două. îi 
lovesc pe cei care trebuie loviți, chiar atunci când a produce 
durere e împotriva întregii mele simţiri. 

„Merit și eu ceva în schimb”, mă gândesc. Cu certitudine, 
Audrey m-ar putea iubi măcar pentru o clipă, dar știu. Fără 
îndoială, știu că nu se va întâmpla nimic. N-o să mă sărute. 
De-abia mă va atinge. Umblu prin tot orașul, sunt călcat în 
picioare, sunt bătut, abuzat, și pentru ce? Ce îmi iese din 
asta? Ed Kennedy, cu ce se alege? 

Vă spun eu cu ce... 

Cu nimic. 


Dar mint. 
e 

Mint și jur, chiar în clipa asta, să mă opresc. Am mai 
trecut prin asta și credeam că, după Asul de Treflă, chiar mi 
se va schimba viaţa. 

Că mă opresc. 

Că o termin cu toate. 

Şi fac ceva stupid... 

Mă ridic din impuls și mă duc la Audrey și o sărut pe 
gură. Îi simt buzele roşii și carnea și aerul din ea și, cu ochii 
închiși, o simt pentru o secundă. Îi simt întreaga fiinţă, care 


trece în viteză pe lângă mine. Prin mine, și pe lângă mine, și 
peste mine, și mi-e cald, și tremur, și mă prăbușesc. 

Mă prăbușesc la sunetul gurii mele care alunecă de pe a 
ei, în timp ce tăcerea se clatină între noi. 

Simt gust de sânge. 

Apoi văd sânge, pe buzele lui Audrey, pe faţa surprinsă a 
acesteia. 

Dumnezeule, nici măcar n-o pot săruta cum trebuie. N- 
am putut-o face fără să mă deschid și să sângerez peste ea. 

Închid ochii. 

Îi strâng bine. 

În curând, totul înjur se oprește și spun: 

— Îmi pare rău, Audrey. Mă întorc cu spatele la ea. Nu 
știam ce fac. Sunt... și cuvintele mi se opresc și ele. 

Se opresc înainte de a fi prea târziu, iar noi doi ne aflăm 
în picioare în bucătărie. 

Amândoi avem sânge pe buze. 

Nu vrea să aibă astfel de sentimente faţă de mine și pot 
accepta asta, dar mă întreb dacă va ști vreodată că nimeni 
n-o va iubi așa cum o iubesc eu. Își șterge sângele de pe 
buze și eu spun din nou cât de rău îmi pare. Audrey este 
blândă ca întotdeauna și acceptă scuza, explicându-mi că 
nu poate face asta cu mine. Cred că ar face-o mai curând 
fără vreun înţeles sau adevăr. Doar ceea ce este, fără riscul 
implicării. Dacă nu vrea iubire de la nimeni, trebuie să 
accept asta. 

— Nu-ţi face griji, Ed, spune ea și vorbește serios. 

Un lucru minunat este că Audrey și cu mine suntem 
întotdeauna OK. Cumva, reușim să ne împăcăm. Nu pare să 
conteze prea mult ce se întâmplă. Mă gândesc un moment 
la asta și, ca să fiu întru totul sincer, mă întreb cât va mai 
dura. Cu certitudine, nu o veșnicie. 

— Oferă-mi un zâmbet, Ed, spune ea mai târziu, când se 
pregătește să plece. 

Nu mă pot abţine. 

Îi zâmbesc. 


— Noroc cu Asul de Pică, spuse ea. 

— Mulţumesc. 

Ușa se închide. 

E aproape douăsprezece și îmi pun pantofii și mă îndrept 
spre bibliotecă. Încă mă simt ca un prost. 

L] 

Acum, e adevărat că am citit o mulţime de cărți, dar le- 
am cumpărat pe toate, în principal, de la anticariate. Ultima 
dată când am fost la bibliotecă, încă mai aveau dulapuri 
lungi și mari cu fișe. Chiar și la scoală, când calculatoarele 
deveniseră dotarea standard, încă utilizam dulapurile. Îmi 
place să scot fișa unui autor și să mă uit la cărţile 
enumerate acolo. 

Când intru în bibliotecă, mă aștept să văd o bătrână în 
spatele tejghelei, dar e un tânăr, cam de vârsta mea, cu păr 
lung și cârlionţat. E cam obraznic, dar îmi place. 

— Ai vreuna dintre cărţile acestea? îl întreb. 

— Ce fel de cărți? De joc!27*? De bibliotecă? Sau cărți de 
credit? Se distrează la maximum. Mai exact, ce vrei? 

Îmi dau seama că încearcă să mă facă să par needucat şi 
inutil, deși nu am cu adevărat nevoie de ajutorul lui. 

— Ştii tu, îi explic, cartonașele cu toţi scriitorii și autorii și 
chestii de astea. 

— Ooo, și acum râde cu toată gura. N-ai mai fost de mult 
pe la bibliotecă, nu-i așa? 

— Nu, spun. 

Acum chiar că mă simt needucat și inutil. Aș putea la fel 
de bine purta un semn pe care să scrie prostovan sută la 
sută. Îmi joc rolul. 

— Dar i-am citit pe Joyce, Dickens și Conrad. 

— Cine-s ăștia? 

Acum eu sunt cel care deţine atuurile. 

— Ce? Vrei să spui că nu i-ai citit pe tipii ăștia? Şi te mai 
chemi bibliotecar? 

Pare să mă vadă pentru prima dată și afișează un zâmbet 
diavolesc. 


— Touche. 

Touche. 

Urăsc expresia asta. 

Totuși, tipul devine mult mai de ajutor acum. Spune: 

— Nu mai folosim așa ceva - totul e pe calculator. Vino cu 
mine. 

Mergem la calculatoare și-mi spune: 

— Așa, spune-mi un autor. 

Mă bâlbâi, pentru că nu vreau să-i spun unul dintre 
numele scrise pe Asul de Pică. I-l dau pe Shakespeare. 

Tastează numele și toate titlurile apar pe ecran. Apoi 
tastează numărul de lângă Macbeth și spune: 

— Uite-l. L-ai notat? 

Citesc pe ecran și înțeleg. 

— Mulţumesc. 

— Strigă când ai nevoie de mine. 

— Nu-ţi face griji. 

Pleacă și rămân singur, cu cheile, cu cititorii și monitorul. 

Întâi și întâi, îl caut pe Graham Greene. Merg în ordinea 
în care sunt enumeraţi pe cartea de joc. Caut în buzunar 
hârtie, dar tot ce găsesc este un șerveţel de masă decrepit. 
Prins de masă este un pix și, când tastez numele și apăs 
tasta Return, toate titlurile lui Graham Greene apar pe 
ecran. 

Unele dintre ele sunt strălucite. 

Factorul uman. 

Brighton Rock. 

Miezul lucrurilor. 

Puterea și gloria. 

Omul nostru din Havana. 

Le scriu pe toate pe șerveţel, cât și cota cărților de pe 
primul. Toate numerele sunt la fel. 

Apoi tastez West, Morris. Unele titluri sunt la fel de bune 
ca ale lui Greene, dacă nu chiar mai bune. 

Spânzurătoare pe nisip. 

Sandalele pescarului. 


Copiii soarelui. 

Directorul de circ. 

Bufonii Domnului. 

Și acum, Sylvia. 

Trebuie să recunosc, am o slăbiciune pentru ea, pentru 
că am citit-o odată și scrierea ei a fost cea care m-a vizitat 
în vis. Dacă nu era ea, nu aș sta aici, mai aproape de a-mi 
afla destinaţia. Vreau ca titlurile ei să fie cele mai bune și, 
subiectiv sau nu, sunt. 

Nava de iarnă. 

Colosul. 

Ariel. 

Traversând Marea. 

Clopotul de sticlă. 

Iau șerveţelul și mă îndrept spre rafturi și le caut din nou, 
în ordine. Sunt toate minunate. Toate vechi și cu coperţi 
tari, de un roșu, albastru sau negru simplu. Le iau pe toate 
și mă așez. Și acum, ce urmează? 

e 

Cum naiba am să citesc toate cărţile astea într-o 
săptămână sau două? Poemele Sylviei, poate, dar ceilalți doi 
trebuie să fi scris cărţi destul de lungi, asta, ca să fiu 
optimist. Sper că sunt și bune. 

— Ascultă, spune bibliotecarul. 

Sunt la pupitru, cu toate cărţile. 

— Nu poţi împrumuta atât de multe. Este o limită, știi? 
Măcar ai card? 

— Ce fel de card? Nu mă pot abţine. 

— O carte de joc? Un card de credit? La ce tip de card te 
referi? 

— Bine, șmechere. 

Amândoi ne bucurăm de momentul ăsta și își bagă mâna 
sub tejghea și îmi întinde o foaie de hârtie. 

— Completează formularul, te rog. 

După ce primesc cardul, încerc să-l îndulcesc puţin, ca să 
pun mâna pe toate cărțile. 


— Mulţumesc, prietene. Faci o treabă a dracului de bună. 

Își ridică privirea. 

— "Tot mai vrei toate cărţile alea, nu? 

— Așa e. 

Le stivuiesc spre tejghea, începând de la podea. 

— În esenţă, am cu adevărat nevoie de ele și, într-un fel 
sau altul, tot le voi obţine. Numai într-o societate bolnavă 
precum a noastră, poate fi acuzat un om că citește prea 
multe cărți. Îmi întorc privirea spre pustietatea bibliotecii. 
Nu prea se năpustesc spre rafturi, nu? Nu cred că le vrea și 
altcineva chiar acum. 

Mă lasă să vorbesc, făcând tot ce trebuie pentru 
înregistrare. 

Uite, ca să fiu sincer, spune el, eu personal nu dau doi 
bani pe cât de multe cărți vrei să împrumuţi. Dar acesta-i 
regulamentul. Dacă mă prinde șeful, intru tare. 

— În ce? 

— Să fiu al dracului dacă știu în ce, dar intru adânc. 

Totuși, continui să mă uit în ochii lui, necedând nici un 
pas. 

Şi cedează el: 

— Bine, dă-mi-le încoace. Să văd ce pot face pentru tine. 

Începe să le scaneze. 

— Șeful meu e oricum un mare nesuferit. 

După ce termină, sunt exact optsprezece cărţi de cealaltă 
parte a tejghelei. 

— Mulţumesc, îi spun. Apreciez mult. 

„Cum am să le duc pe toate acasă?” mă întreb. 

e 

Mă gândesc să-l sun pe Marv să mă ia cu mașina, dar 
reușesc până la urmă singur. Mai scap câteva pe drum, mă 
odihnesc de câteva ori, dar până la urmă, toate cărțile 
ajung acasă. 

Braţele mă omoară. 

Nu știam că niște cuvinte pot fi atât de grele. 

Toată după-amiaza, citesc. 


Adorm, și asta nu înseamnă că nu-i respect pe scriitori. 
Doar că încă sunt epuizat de la bătaia luată de la Rose și de 
la meciul de fotbal. 

Citind, descopăr că-mi place opera lui Graham Greene. 
Nu aflu niciun indiciu despre destinaţia mea, dar cred că 
trebuie să fie mai simplu de atât. Mă uit la micuţii munţi de 
cărţi pe care i-am construit. E cel puţin demoralizant. Cum 
am să descopăr vreodată ce-mi trebuie prin miile alea de 
pagini? 

Când mă trezesc, afară suflă un vânt de sud și e destul de 
răcoare pentru perioada asta. E începutul lui decembrie, 
mă simt puţin ciudat că trebuie să pun o geacă pe mine. 
Trec pe lângă ușa de la intrare și văd o bucată de hârtie 
zăcând acolo. 

Nu, e un șerveţel. 

Anxios, ţin ochii închiși pentru o clipă și mă aplec să-l 
ridic. Mă convinge că am fost urmărit în tot acest timp. M- 
au urmărit când am mers la bibliotecă. M-au urmărit în 
bibliotecă și pe drumul spre casă. Știau că mi-am scris 
titlurile pe șerveţel. 

Ochii citesc. 

Doar câteva cuvinte, în roșu. 


Dragă Ed, 
Faci treabă bună - dar nu-ţi face griji, e mai 
simplu decât crezi. 


Mă întorc și mă așez printre cărţi. Am citit Femeia 
stearpă, până am învăţat-o pe de rost. 

Portarul vrea plimbare mai târziu, așa că mergem. Ne 
învârtim pe străzile orașului și încerc să ghicesc unde va fi 
următoarea adresă. 

— Vreun indiciu, Portarule? întreb. 

Nu-mi răspunde. E mult prea ocupat să se ţină de stilul 
lui obișnuit de adulmecat, de investigator. 


Ce n-am observat până acum este că răspunsurile sunt 
pe indicatoarele de direcţie. Sunt peste tot, la fiecare 
stradă și la fiecare intersecţie. „Şi dacă mesajele sunt 
ascunse în titluri? mă întreb. Titlurile cărţilor.” Tot ce am de 
făcut este să asociez strada cu una dintre cărţile fiecărui 
scriitor. 

— Mai ușor decât crezi, îmi spun. 

Șerveţelul este încă în buzunar, împreună cu Asul de 
Pică. Le scot pe amândouă și mă uit la ele. Numele mă 
urmăresc și jur că lumea îmi vede înţelegerea în ochi. Mă 
aplec un moment și îi spun agitat Portarului. 

— Vino, spun. Trebuie să ne mișcăm. 

Alergăm acasă sau, cel puţin, mergem cât de repede îmi 
permite Portarul. Am nevoie de cărţi, de directorul străzilor 
și, să sperăm, de numai câteva minute. 

Da, alergăm. 

e 

Fiecare carte mă așteaptă și mă așez lângă ele cu vechiul 
meu Gregory's, încercând să găsesc o potrivire cu vreunul 
dintre titluri. Încep cu Graham. Nu există nicio stradă 
Human, nicio stradă Factor, nicio stradă Heart. 

După un minut, o găsesc. 

Ţin cartea în mână. 

E neagră, iar titlul este scris cu auriu pe cotor. Puterea și 
Gloria. Nu există o stradă Power, dar ochii mi se măresc 
când dau câteva pagini înapoi și pricep. Numele îmi sare 
ochii ca un pumn. Glory Road. 

Pe hartă, e aproape de marginea orașului. 

Acum parcurg și titlurile lui Morris West. Merge mai 
repede de data asta. 

Bufonii Domnului. 

Găsesc o stradă Clown în partea superioară a orașului. 

Şi la urmă, a Sylviei Plath e strada Bell, de la Clopotul de 
sticlă. Conform directorului, strada Bell este una dintre 
străduţele laterale ale străzii principale a orașului. 


Acum verific, să fiu sigur că niciunul dintre ridurile 
rămase nu se potrivește, dar pot să stau liniștit. Acestea 
sunt. 
Doar o întrebare, pentru fiecare stradă. 
Ce număr? 
L] 

Şi acum trebuie să fac săpături. 

E vorba de pică, deci trebuie să sap!28*. 
e 

Indiciile trebuie să fie în cărţi, așa că le împing pe 
celelalte într-o parte, concentrându-mă pe cele trei 
finaliste. Îmi pare oarecum rău pentru cele abandonate, să 
fiu sincer. Arată ca pierzătorii dintr-o cursă dramatică, 
tumultuoasă, așa cum stau pe podea. Dacă ar fi oameni, ai 
putea spune că stau cu capul în mâini. 

Mai întâi, mă întind după Putere și Glorie. Noaptea se 
lăsase de mult când mi-am ridicat ochii din carte și am 
văzut că e ora unu. Nu am niciun indiciu încă și simt cum 
frustrarea se strecoară. „Şi dacă mi-a scăpat?” Mă întreb, 
dar sunt sigur că voi ști când voi vedea indiciul. Poate că 
numerele pe Glory Road merg doar până la 20 sau 30, dar 
continui să citesc. Simt că trebuie. La asta se referă totul. 
Ar fi un păcat să renunţ acum. 

La 3.46 (și ora mi-e gravată cu fierul în memorie), îl 
găsesc. 

Pagina 114. 

La capătul paginii, în colţul din stânga, există un simbol 
de pică, desenat cu negru. Lângă el se află cuvintele: 

„Bună treabă, Ed”. 

Triumfător, mă sprijin de spătarul canapelei. Nu se poate 
mai bine ca asta. Fără pietre. Fără violenţă, e timpul ca 
totul să devină civilizat. 

Acum mă îndrept direct spre Bufonii Domnului și 
frunzăresc. Nu-mi vine să cred că n-am făcut asta de la bun 
început. E mult mai rapid decât să încerc să găsesc indiciile 


în fiecare cuvânt de pe fiecare pagină. „Mai simplu decât 
crezi”, îmi reamintesc. 

De data asta, e la pagina 23. Doar simbolul. Şi în Clopotul 
de sticlă, este pagina 39. Am adresele și sufăr și de o 
epuizare masivă. 

Săpatul s-a terminat. 

Adorm. 


4 4 Avantajele minciunii 


Este marţi seara și jucăm cărți la mine. Ritchie se plânge 
că-l doare clavicula de la meciul de fotbal, Audrey se 
distrează, iar Marv câștigă. Este insuportabil, ca de obicei. 

Am fost pe Glory Road și am văzut numărul 114. Este o 
familie polineziană cu un soţ mai mare decât tipul de pe 
strada Edgar. Lucrează în construcții și-și tratează soţia ca 
pe o regină și copiii, ca pe niște zei. Când vine acasă de la 
serviciu, îi ridică și-i aruncă în aer. Ei râd și o ţin tot așa și 
așteaptă nerăbdători venirea tatălui. 

Glory Road este lungă și izolată. Casele sunt toate destul 
de vechi. Toate din fibro!22+. 

Încă nu știu ce am de făcut acolo, dar sunt destul de sigur 
că îmi voi da seama. 

L] 

— Se pare că iar câștig, se laudă Marv. Este în formă 
bună, cu un trabuc înghesuit în colţul buzelor. 

— Te urăsc, Marv, spune Ritchie. 

Și el doar rezumă ceea ce gândim cu toţii în astfel de 
momente. 

Marv se repede să organizeze un joc de Crăciun. 

— Al cui e rândul anul acesta? întreabă el, deși știm cu 
toţii că e al lui și va încerca să scape de obligaţie. Marv n-ar 
putea niciodată găti o cină de Crăciun. Nu pentru că este 
irecuperabil. E doar prea zgârcit. N-ar da banii pe un 


curcan nici să moară. Micul dejun din ziua jocului de fotbal 
a fost o premieră. 

— Tu, spune Ritchie și arată cu degetul direct spre Marv. 
E rândul tău, Marv. 

— Ești sigur de asta? 

— Da, Ritchie e emfatic. Sunt sigur. 

— Dar știi, vor fi și ai mei acolo, și sora mea, si... 

— Rahat cu perje, Marv, îi iubim pe părinţii tăi. 

Ritchie e în formă. Știm cu toţii că puţin îi pasă unde are 
loc petrecerea. Doar că adoră să-l împungă Marv. 

— Și o iubim și pe sora ta. E fierbinte ca nisipul de vară, 
băiete. E uluitoare. 

— Nisipul de vară? întreabă Audrey. Uluitoare? 

Ritchie trântește cu pumnul în masă. 

— Chiar așa, fato. 

Toţi trei râdem, iar Marv se foiește. 

— Nu-i ca și cum n-ai avea bani, spun eu. Treizeci de mii, 
nu-i așa? 

— Tocmai s-au făcut patruzeci, replică el. 

Ceea ce declanșează o discuţie despre ce intenţionează 
Marv cu banii ăștia. Ne spune că e doar treaba lui și nu ne 
mai batem capul cu asta. Cred că nu ne mai batem capul cu 
multe. 

După câteva momente, mă înduioșez. 

— Hai s-o facem aici, spun. Mă uit la Marv. Dar va trebui 
să te descurci cu Portarul, prietene. 

Marv nu e fericit, dar este de acord. Și supralicitez. 

— Foarte bine, Marv, spun. Uite cum facem - organizez 
eu aici partida de Crăciun, cu o condiţie. 

— Care? 

— Trebuie să-i aduci Portarului un cadou. 

Nu mă pot abţine să nu insist. Cu Marv, trebuie să mergi 
departe și trebuie s-o recunosc, iese mai bine decât speram. 
Sunt încântat de mine. 

— Îi poţi aduce o friptură zemoasă și... 

Şi acum lucrurile devin și mai plăcute. 


— Trebuie să-i dai un sărut de Crăciun din toată inima ta. 

Ritchie își pocnește degetele. 

— O idee minunată, Ed. Perfectă. 

Marv a încremenit. 

E ultragiat. 

— Asta-i jignitor, îmi spune, dar totuși, e mai bine decât 
să plătească pentru curcan și să facă efortul de a găti. În 
cele din urmă, se hotărăște: Foarte bine, mă prind. 

Mă arată cu degetul. 

— Dar ești un ticălos scrântit la cap, Ed. 

— Mulţumesc, Marv, apreciez, și pentru prima dată în 
mulţi ani, de-abia aștept Crăciunul. 

În funcţie de turele mele pe taxi, continui să mă întorc pe 
Glory Road și, deși este evident că familia asta încearcă din 
greu să o scoată la capăt cu banii, încă nu știu ce am de 
făcut. Într-o seară, pe când stau ascuns în tufișuri, tatăl se 
apropie de mine. E un tip foarte mare și m-ar putea 
strangula cu o mână la spate. Nu pare fericit. 

— Hei, mă strigă el. Tu de acolo. Te-am mai văzut. 

Se deplasează repede spre mine. leși imediat din tufișuri. 
Vocea nu-i este puternică. Sună de parcă ar fi blândă și 
scăzută în majoritatea situaţiilor în viaţa. Dimensiunile lui 
sunt cele care mă îngrijorează. 

„Nu-ţi face griji, mă calmez singur. Trebuie să fii aici. Şi 
vei suporta ce vei avea de suportat.” 

les din tufișuri și mă întorc spre bărbat, cu soarele 
asfinţind în spatele casei. Are o piele neagră și netedă și păr 
negru creţ și ochi care mă ameninţă. 

— Îmi spionezi copiii, băiete? 

— Nu, domnule. 

Îmi ridic faţa. Trebuie să par mândru și sincer. 

„la stai puţin, îmi amintesc. Sunt onest. Ei bine, destul 
de.” 

— Păi, ce cauţi aici? 

Mint și sper. 

— Am locuit aici, spun. 


„Rahat. Bine gândit, Ed.” Chiar m-am impresionat pe 
mine. 

— Cu mulţi ani în urmă - înainte de a ne muta mai 
aproape de oraș. Uneori îmi place să vin aici și să mă uit la 
casă. 

„Și Te rog, Doamne, îl implor, fă ca oamenii ăștia să nu 
stea de mult timp aici.” 

— Tatăl meu a murit nu cu mult timp în urmă și când vin 
aici, mă gândesc la el. Mă gândesc la el când te văd cu 
copiii tăi, aruncându-i în aer și peste umăr... 

Omul se înmoaie, puţintel. 

„Mulţumescu-Ţi, Doamne!” 

— Da, e o cocioabă destul de veche, și arată cu mâna, dar 
doar atât ne permitem acum. 

— Mi se pare în ordine, spun. 

Continuăm încă puţin și, în sfârșit, omul îmi pune o 
întrebare surprinzătoare, face un pas în spate, se gândește, 
apoi spune: 

— Hei, ţi-ar plăcea să intri, să arunci o privire? 'locmai ne 
pregăteam să luăm cina. Ești bine-venit să stai cu noi. 

Instinctul îmi spune să refuz, dar nu pot. Cea mai grea 
decizie este să intru. 

Îl urmez pe om pe verandă și în casă. Înainte de a intra, 
el spune: 

— Numele meu e Lua. Lua Tatupu. 

— Ed Kennedy, răspund și ne strângem mâinile. 

Lua aproape că-mi rupe fiecare oscior din mâna dreaptă. 

e 

— Marie?! strigă el odată aflaţi în casă. Copii?! 

Se întoarce spre mine. 

— E la fel cum îţi amintești? 

— Poftim? 

Apoi îmi amintesc. 

— O, da, este. 

Copiii intră, revărsându-se din lemnărie, și încep să se 
caţăre pe noi. Lua mă prezintă, lor și soţiei lui. Cina constă 


în piure și cârnaţi. 

Mâncăm și Lua spune glume și copiii râd și râd, chiar 
dacă au auzit aceeași glumă de o mie de ori, cum spune 
Marie. Marie are riduri sub ochi și pare epuizată de viaţă și 
de copii și de pus mâncare pe masă în fiecare noapte. Are 
pielea mai deschisă decât Lua și păr negru, ondulat. A fost 
frumoasă odată - chiar mai frumoasă de-atât. Lucrează 
șapte zile pe săptămână într-un supermarket. 

Copiii sunt cinci la număr. Toţi au probleme când e vorba 
să mănânce cu gura închisă, dar când râd, poţi vedea 
întreaga lume în ochii lor. Înţeleg de ce Lua îi tratează cum 
îi tratează și de ce îi iubește atât de mult. 

— Mă poate plimba Ed în spinare, tati? întreabă una 
dintre fete. 

Încuviinţez din cap și Lua spune: 

— Bineînţeles, iubito, dar trebuie să pui și altceva în 
propoziţia aceea. 

Îmi amintește de fratele părintelui O'Reilly, Tony. 

Fata se pocnește pe frunte. 

— Mă poate plimba Ed în spinare, vă rog? zâmbește ea. 

— Sigur, copilă, spune Lua, și eu mă conformez. 

Până să mă salveze Marie de cel mai mic dintre băieţi, am 
executat treisprezece cărăușii. 

— Jessie, cred că Ed este istovit, bine? 

— Biiine, cedează Jessie și cad secerat pe canapea. Jessie 
are cam șase ani și, cât mă odihnesc pe canapea, îmi 
șoptește în ureche. 

E răspunsul. 

El spune: 

— În curând, tati montează luminile de Crăciun - trebuie 
să vii și să le vezi într-o zi. Iubesc luminile alea... 

— Promit, spun eu. Voi veni. 

e 

Mă uit pentru ultima oară la casă, aproape convingându- 
mă că am locuit acolo. Chiar am evocat o grămadă de 
amintiri minunate cu tatăl meu între acei pereţi. 


Lua doarme deja când mă pregătesc să plec, așa că mă 
conduce Marie. 

— Mulţumesc pentru tot, spun eu. 

Ea se mulțumește să se uite la mine cu ochii ei sinceri și 
calzi și spune: 

— Nu-ţi face probleme, Ed. Poţi să treci pe aici când vrei. 

— Voi trece, spun eu. 

Şi de data aceasta, nu mint. 

În weekend, trec pe lângă casă. Luminile de Crăciun sunt 
aprinse și sunt foarte vechi și palide. Unele dintre becuri 
lipsesc. Sunt lumini de stil vechi. Nu sunt tipul care 
luminează intermitent. Sunt doar becuri mari de culori 
diferite, întinse de-a lungul streșinii de deasupra verandei. 

„Mă voi întoarce mai târziu”, gândesc, să arunc o privire. 

e 

Și seara, când luminile sunt aprinse, văd că numai 
jumătate dintre cele care sunt acolo funcţionează. Ceea ce 
se traduce prin patru globuri care operează. Patru globuri 
să lumineze casa Tatupu anul acesta. Nu-i mare lucru, dar 
bănuiesc că e adevărat - lucrurile mari sunt adeseori doar 
lucruri mici care sunt observate. 

Cu prima ocazie, mă voi întoarce, în timpul zilei, când 
toată lumea e la scoală sau la lucru. 

Trebuie făcut ceva cu luminile alea. 

e 

Merg la Kmart și cumpăr un set nou de lumini, identice 
cu cele vechi. Globuri drăguţe, mari, cu roșu, albastru, 
galben și verde. Este o miercuri toridă și, surprinzător, 
niciun vecin nu mă întreabă nimic când ajung pe veranda 
familiei Tatupu și mă urc pe un ghiveci mare răsturnat. 
Demontez luminile vechi, îndoind cuiele care susţin cablul 
electric. Când toată chestia e la pământ, observ că 
alimentarea e din casă (cum ar fi trebuit să mă aștept), așa 
că nu pot termina treaba. Decid să pun înapoi luminile vechi 
și să le las pe cele noi în faţa ușii. 

Nu las niciun bilet. 


Nu mai este nimic de făcut. 
e 
La început, am vrut să scriu „Crăciun fericit” pe cutie pe 
undeva, dar am renunţat la idee. 
Nu are legătură cu cuvintele. 
Are legătură cu luminile strălucitoare și lucrurile mici 
care sunt mari. 


5 4 Puterea și gloria 


În noaptea aceea, eram în bucătărie mâncând ravioli, 
când o dubiţă a tras în faţa barăcii. Motorul se oprește cu 
un mârâit și aud portiera trântindu-se. Apoi aud sunetul 
unor pumni mici la ușă. 

Portarul latră, dar îl calmez și deschid. 

Şi acolo sunt Lua, Marie și toţi copiii familiei. 

— Bună, Ed, spune Lua și restul grupului îl imită. El 
continuă: Te-am căutat în cartea de telefoane, dar nu ești 
trecut, așa că am sunat la toţi Kennedy de pe-aici. Mama ta 
ne-a dat adresa. 

Și s-a lăsat tăcerea, eu întrebându-mă ce le-o fi spus 
mama. Marie îmi întrerupe firul gândurilor. 

— Vino cu noi, spune ea. 

În dubiţă, înghesuit între toţi copiii, stau acolo și, pentru 
prima dată în această familie, toată lumea e tăcută. Asta, 
după cum vă puteţi imagina, îmi creează o stare de 
neliniște. Lampadarele stradale luminează în trecere, ca 
niște pagini de lumină, fiecare apropiindu-se de mine și apoi 
abandonându-mă. Închizând calea în urma mea. Când mă 
uit în partea din faţă a mașinii, îl surprind pe Lua privindu- 
mă în oglinda retrovizoare. 

Ajungem în cinci sau zece minute acasă. 

Marie preia conducerea. 

— Gata, înăuntru, copii. 


Și ea îi însoțește, lăsându-ne, pe mine și pe Lua, în 
mașină, împreună. 

Din nou privește în oglindă și ochii i se reflectă înapoi, 
spre mine. 

— Ești gata? întreabă. 

— Pentru ce? 

Se mulțumește să dea din cap. 

— Nu mă lua cu de-astea, Ed. 

Coboară și trântește portiera. 

— Hai, vino, mă cheamă prin geam. leși, băiete! Băiete. 

Nu mi-a plăcut modul în care a spus-o. Cumva 
prevestitor. 'lemerea mea cea mare este că l-am insultat cu 
noile lumini. Poate că a luat-o ca pe un semn că nu poate 
avea grijă cum se cuvine de propria familie. Cine știe, poate 
crede că în sinea mea îmi spun: „Nebunul acesta sărac și 
neadaptat nu poate să facă nici măcar un set complet de 
lumini să funcţioneze cum trebuie”. Nu îndrăznesc să 
privesc spre casă; îl urmez spre locul unde stă pe marginea 
drumului, privind peste umăr. Este întuneric acolo. Foarte 
întuneric. 

Așteptăm amândoi. 

Lua mă urmărește. 

Eu mă uit în pământ. 

Următorul lucru pe care îl aud este sunetul plasei contra 
muștelor de la ușă deschizându-se și trântindu-se de câteva 
ori. Copiii vin spre noi în goană, urmaţi de Marie, cu un pas 
rapid. 

Când număr copiii, observ că unul dintre ei lipsește. 

Jessie. 

Analizez toate feţele înainte de a mă uita din nou în 
pământ. Chemarea puternică a vocii lui Lua aproape că mă 
face să sar. 

— OK, Jess! strigă el. 

Se adună și se scurg câteva secunde și când îmi ridic 
privirea, vechea casă din fibro e luminată. Luminile sunt 
atât de frumoase, încât par să susţină casa. Feţele copiilor, 


a lui Lua și a lui Marie sunt stropite cu roșu, albastru, 
galben și verde. Simt o culoare roșie care strălucește pe 
faţa mea și propriu-mi zâmbet ușurat. Copiii ovaţionează și 
bat din palme și spun că acesta va fi cel mai frumos 
Crăciun. Fetele încep să danseze împreună, ţinându-se de 
mâini. Şi atunci vine și Jessie din casă, să arunce o privire. 

— A insistat să aprindă el luminile, îmi spune Lua și, când 
mă uit la el, zâmbetul lui Jessie este cel mai mare și mai 
frumos. 

Cel mai viu. Acesta e momentul lui, gândesc, al lui și al lui 
Lua și al lui Marie. 

— Când am primit luminile acestea noi, Jessie a spus că 
vrea să fii și tu aici când le aprindem. Așa că, ce puteam 
face? 

Dau din cap, privind la culorile care strălucesc dincolo de 
gard. 

Şi ele îmi înoată în ochi. 

În sine, îmi spun, „Puterea și gloria”. 


GA Un moment de frumuseţe 


În timp ce copiii dansează prin curte, sub cerul nopţii și 
sub lumini, văd ceva. 

Lua și Marie se ţin de mână. 

Par atât de fericiţi în acel moment, privindu-i pe copii și 
luminile de pe casa lor din fibro! 

Lua o sărută. 

Doar ușor, pe buze. 

Şi ea îi răspunde. 

Uneori, oamenii sunt frumoși. 

Nu după înfățișare. 

Nu după cuvinte. 

Ci după ceea ce sunt. 


7 4 O clipă de adevar 


Marie mă obligă să intru pentru o ceașcă de cafea. La 
început refuz, dar ea insistă: 

— Trebuie, Ed. 

Cedez și intrăm în casă, și bem, și vorbim. 

Un timp, totul e foarte confortabil, până când cuvintele 
lui Marie se opresc și se ridică, în mijlocul conversaţiei. 
Amestecă în ceașca de cafea și spune: 

— Mulţumesc, Ed. 

Ridurile din jurul ochilor devin puţin îngrijorătoare și 
ochii par a-i fi umpluţi cu scântei. 

— Mulţumesc foarte mult. 

— Pentru ce? 

Scutură din cap. 

— Nu mă obliga s-o spun, Ed. Ştim că tu ai fost acela - 
Jessie n-ar putea ţine un secret nici dacă i-am lipi gura. 
Ştim că ai fost tu. 

Mă predau necondiţionat: 

— O meritaţi. 

Încă nu e mulţumită: 

— Dar de ce? De ce noi? 

— Nu știu, și acesta e adevărul. 

Sorb din cafea. E o poveste lungă și aproape 
inexplicabilă. Tot ce știu este că stăteam în fata casei ăsteia 
bătrâne și restul doar s-a întâmplat. 

Acum Lua intră în mijlocul cuvintelor și le dă un impuls. 

— Ştii tu, Ed, locuim aici de aproape un an și nimeni - 
absolut nimeni - nu a ridicat măcar un deget vreodată să ne 
ajute sau să ne facă să ne simţim bine-veniţi, îmi spune el. 

Soarbe. 

— Nu că m-aș plânge. Nu ne așteptăm la nimic bun pe 
timpurile astea. Oamenii au suficiente probleme încercând 
să se descurce cu ale lor... 

Ochii îi rămân aninaţi de mine, pentru o secundă. 


— Şi pe urmă, apari tu, de nicăieri. Pur și simplu, nu 
pricepem. 

În clipa aceea, un moment de clarviziune ia formă în faţa 
mea. 

— Nici măcar să nu încercaţi - nici eu nu înţeleg, le spun. 

Marie îmi acceptă declaraţia, dar insistă puţin: 

— Corect, Ed, dar tot vrem să-ţi mulţumim. 

— Da, o susţine Lua. 

Marie îi face semn cu capul și merge la frigider. Lipit de 
el cu un magnet se află un plic. Numele „Ed Kennedy” este 
scris pe el, îl ia și mi-l întinde. 

— Nu avem prea multe, spune el, dar măcar atât putem 
face ca să-ti mulţumim. 

Îmi pune plicul în mână. 

— Am cumva sentimentul că-ţi va plăcea. 

Înăuntru este o felicitare de Crăciun făcută în casă. Toţi 
copiii au desenat pe ea. Pomi de Crăciun, lumini 
strălucitoare și copii jucându-se. Unele dintre desene sunt 
șocante, dar minunate. În interiorul felicitării sunt 
cuvintele, scrise și ele de unul dintre copii. 


Dragă Ed, 

Să ai un Crăciun fericit! Sperăm că și tu ai 
lumini frumoase precum cele pe care ni le-ai 
dăruit. 

De la întreaga familie Tatupu 


Mă face să zâmbesc și mă ridic și merg în sufragerie, 
unde copiii sunt răspândiţi peste tot, urmărind ceva la 
televizor. 

— Hei, mulţumesc pentru felicitare, le spun. 

Îmi răspund cu toţii, dar vocea lui Jessie iese în evidenţă 
și, în câteva secunde, s-au concentrat din nou asupra 
televizorului. Este un film. Una dintre chestiile alea de 
aventuri cu animale. Ochii lor urmăresc fascinaţi cum o 
pisică alunecă la vale pe un râu într-o cutie din carton. 


— Ne vedem mai târziu, le spun, dar nu mă aude niciunul 
dintre ei. 

Mă uit mulţumit la imaginile de pe ecran, după care mă 
întorc în bucătărie. 

Când ajung acolo, prezentarea nu s-a sfârșit. 

Lua stă în picioare cu o piatră mică neagră care are un 
model ca o cruce. 

Și spune: 

— Mi-a dăruit-o un prieten odată, Ed - poartă noroc. 

Mi-o întinde. 

— Vreau să fie a ta. 

La început ne uităm toţi la ea, fără să vorbim. 

Sunt surprins la auzul propriei mele voci. 

— Nu, spun. N-o pot accepta, Lua. 

Cuvintele lui liniștite, blânde sunt calme, dar insistente. 
Ochii îi sunt sălbatic de sinceri. 

— Nu, Ed - trebuie s-o primești. Ne-ai dăruit atât de 
multe! N-o să știi niciodată cât de multe. 

Îmi întinde din nou piatra și mi-o pune în mână, pe care 
mi-o închide, ţinând-o ferm închisă. Îmi ţine mâna cu 
mâinile lui. 

— Este ata. 

— Nu poartă doar noroc, îmi spune Marie. E și un 
memento. 

Accept piatra și o privesc. 

— Mulţumesc, le spun amândurora. Voi avea grijă de ea. 

Lua îmi pune mâna pe umăr. 

— Ştiu. 

Toţi trei stăm acolo în bucătărie, împreună. 

e 

La plecare, Marie mă sărută pe obraz și ne luăm la 
revedere. 

— Să nu uiţi, spune ea. Poţi veni oricând la noi. Ești bine- 
venit întotdeauna. 

— Mulţumesc, răspund și mă îndrept spre ușă. 


Lua vrea să mă ducă acasă cu mașina, dar refuz, în 
principal pentru că simt că am chef de o plimbare în seara 
asta. Ne strângem mâinile, Lua mi-o zdrobește încă o dată 
pe a mea. 

Mă conduce până la marginea peluzei și îmi cere să-i 
răspund la o ultimă întrebare: 

— Vreau să te întreb ceva, Ed. 

Ne despart câţiva pași. 

— Bineînţeles. 

Se îndepărtează încă puţin în întuneric. În spatele nostru, 
luminile continuă să strălucească mândre în noapte. Acesta 
e momentul adevărului. 

Lua spune: 

— Nu ai locuit niciodată aici, Ed. Nu? 

Nu mai am unde să mă ascund. N-am cum să scap. 

— Nu, răspund. N-am locuit. 

Ne uităm atent unul la celălalt și pot vedea că Lua 
dorește să știe multe lucruri. Tocmai se pregătește să mă 
întrebe, când îl văd renunțând. Preferă să nu strice 
lucrurile cu mai multe întrebări. 

Ceea ce este este. 

— Pa, Ed. 

— La revedere, Lua. 

Ne strângem mâinile din nou și ne îndreptăm în direcţii 
diferite. 

La capătul străzii, chiar înainte să iau colţul, mă întorc să 
mă uit la lumini pentru ultima dată. 


8 A Strada Clown, chipsuri, Portarul și 
cu mine 


E cea mai caldă zi a anului și am o zi de mizerie în oraș. 
Taxiul are aer condiţionat, dar acesta se strică, spre 
dezgustul tuturor pasagerilor. li avertizez de fiecare dată 


când urcă, dar numai unul renunţă. E un bărbat care încă 
ține în gură ultimul fum de Winfield. 

— Lipsit de speranţă, îmi spune. 

— Știu, dau din umeri și încuviinţez. 

Piatra pe care mi-a dat-o Lua Tatupu este în buzunarul 
stâng. Mă face fericit în traficul urban aglomerat, chiar 
când semafoarele sunt pe verde și toate mașinile stau pe 
loc. 

e 

La scurtă vreme după ce returnez taxiul la sediu, Audrey 
parchează și ea. Își coboară geamul ca să discute cu mine. 

— Transpir ca nebuna aici, spune ea. 

Îmi imaginez transpiraţia pe ea și cum mi-ar plăcea să o 
gust. Cu un chip lipsit de expresie, încep să visez cu ochii 
deschiși detaliile. 

— Ed? 

Părul ei este unsuros, dar minunat. De un blond deosebit, 
ca fânul. Văd trei sau patru pete de soare care se joacă pe 
faţa ei. Din nou, îmi vorbește: 

— Ed? 

— Scuze, spun, mă gândeam la ceva. Privesc în spate, 
unde stă prietenul ei, așteptând-o. 

— Te așteaptă. 

Când îmi întorc privirea spre faţa lui Audrey, nu reușesc 
s-o mai văd și prind în treacăt doar degetele ei pe volan. 
Sunt relaxate și îmbrăcate în lumină. Și sunt minunate. 
„Observă el oare toate lucrurile astea mici?” Mă întreb, dar 
nu-i spun și lui Audrey. Spun numai: 

— Să aveţi o seară minunată, și mă îndepărtez de mașină. 

— Șitu, Ed. 

Pornește mașina. 

Mai târziu, când soarele asfinţește și mă plimb prin oraș 
și spre strada Clown, o văd pe Audrey în întregime. Îi văd 
braţele și picioarele osoase. O văd zâmbind și vorbind în 
timpul mesei cu prietenul. Îmi imaginez cum el îi dă de 
mâncare din palma lui în bucătăria ei și ea mănâncă, 


atingându-l cu buzele atât cât să-l însemne cu frumuseţea 
ei. 

Portarul mă însoțește. 

Tovarășul meu credincios. 

Pe drum îmi cumpăr chipsuri fierbinţi cu multă sare și 
oțet. De stil vechi, ambalate în secţiunea cu curse a ziarului 
de astăzi. 

Favoritul e o iapă de doi ani cu numele de Bacon 
Rashersi3%. Mă întreb cum s-a descurcat. Portarului, pe de 
altă parte, puţin îi pasă. Îi miroase a chipsuri. 

Când ajungem la numărul 23 de pe strada Clown, 
descoperim că este un restaurant. Este micuţ și se numește 
MELUSSO'S. Italian. Este în interiorul unui minimarket și 
respectă ritualul restaurantelor mici, de a fi luminate foarte 
slab. Miroase bine. 

Pe trotuarul de vizavi este o bancă și ne așezăm acolo, 
mâncând chipsuri. Îmi bag adânc mâna în ambalajul 
transpirat și uleios. Și mă bucur de fiecare clipă. De fiecare 
dată când îi arunc Portarului un chips, îl lasă să atingă 
pământul, se apleacă spre el și îl linge până îl bagă în bot. 
Nu refuză nimic câinele acesta. Nu cred că-i pasă foarte 
mult de colesterolul lui. 


În noaptea asta, nimic. 

Nici în următoarea. 

De fapt, pierd timpul. 

Acum a devenit o tradiţie. Strada Clown. Chipsuri. 
Portarul și cu mine. 

Patronul e bătrân și plin de demnitate și sunt destul de 
sigur că nu pe el trebuie să-l văd. Îmi dau seama de asta. 
Dar ceva se apropie. 

L] 

Vineri seara, după ce am stat în afara restaurantului și 
am plecat după închidere, o găsesc pe Audrey pe veranda 
mea, așteptându-mă. Poartă pantaloni scurţi pentru 
boarding și o cămașă de o culoare deschisă, fără sutien. Nu 


e prea dezvoltată acolo sus, Audrey, dar arată bine. Mă 
opresc un moment, ezit și continui. Portarul o iubește și se 
aruncă asupra ei. 

— Bună, Portarule, spune ea. 

Își îndoaie genunchii să-l salute cu căldură. Sunt buni 
prieteni ăștia doi. 

— Bună, Ed. 

— Bună, Audrey. 

Deschid ușa și ea mă urmează în casă. 

Ne așezăm. 

În bucătărie. 

— Deci, unde ai fost de data asta? întreabă ea. 

E aproape rizibil, pentru că de obicei întrebarea e pusă 
cu dispreţ soţilor ticăloși și în care nu poţi avea încredere. 

— Strada Clown, răspund. 

— Strada Clown? 

Dau din cap. 

— Un restaurant de acolo. 

— Chiar există o stradă numită Clown? 

— Ştiu. 

— Şi s-a întâmplat ceva pe acolo? 

— Nu. 

— Aha. 

Când își întoarce privirea într-o parte, mă hotărăsc. 

— De ce ai venit aici, Audrey? o întreb. 

Ea își coboară privirea. 

Se uită într-o parte. 

Când răspunde în cele din urmă, spune: 

— Cred că mi-a fost dor de tine, Ed. 

Ochii ei sunt de un verde palid și umezi. Vreau să-i spun 
că de-abia a trecut o săptămână de când ne-am văzut, dar 
cred că știu la ce se referă. 

— Simt că te îndepărtezi cumva. Te-ai schimbat de când 
au început toate astea. 

— M-am schimbat? 

E o întrebare, dar știu că așa e. M-am schimbat. 


Mă ridic și o privesc atent. 

— Da, confirmă ea. Înainte, te mulţumeai să fii. 

Explică de parcă nu dorește neapărat să audă. De parcă 
mai mult este obligată s-o spună. 

— Acum ești cineva, Ed. Nu știu tot ce ai făcut și prin ce 
ai trecut, dar nu știu - pari mai distant acum. 

E ironic, nu credeţi? Tot ce mi-am dorit vreodată a fost să 
fiu mai aproape de ea. Chiar am încercat cu disperare. 

lar ea încheie cu: 

— Ești mai bun. 

Cu aceste cuvinte, am început să văd lucrurile din 
perspectiva lui Audrey. Îi plăcea să fiu doar £d. Era mai 
sigur așa. Stabil. Acum, am schimbat lucrurile. Mi-am lăsat 
amprentele asupra lumii, indiferent cât de mici, și asta a 
stricat echilibrul relaţiei noastre - a mea și a lui Audrey. 
Poate că se teme că n-o să mai vreau să păstrăm relaţia, 
pentru că nu îmi cedează. 

Relaţia de atunci. 

Cea de altădată. 

Nu vrea să mă iubească, dar nici nu vrea să mă piardă. 

e 

Vrea să rămânem prieteni. Ca înainte. 

Dar nu mai sunt toate așa de certe. 

Vom rămâne prieteni, încerc să promit. 

Şi sper să am dreptate. 

e 

Încă sunt în bucătărie, degetele ating în buzunar piatra 
de la Lua. Mă gândesc la ce mi-a spus Audrey. Poate că într- 
adevăr renunţ la vechiul Ed Kennedy, pentru această nouă 
persoană care are mai multă încăpățânare decât 
incompetenţă. Poate că într-o dimineaţă mă voi trezi și voi 
ieși din mine însumi, pentru a privi în urmă la vechiul meu 
eu, care zace mort printre cearșafuri. 

E un lucru bun, știu. 

Dar cum poate un lucru bun să-ţi transmită așa o 
tristeţe? 


Doar asta mi-am dorit de la bun început. 
e 

Mă întorc la frigider și mai aduc de băut. Am ajuns la 

concluzia că trebuie să ne îmbătăm. Audrey e de acord. 
e 

— Așadar, ce ai mai făcut cât am fost eu pe strada Clown? 
o întreb mai târziu, stând așezați amândoi pe canapea. 

Văd cum își deapănă gândurile. 

E suficient de beată încât să-mi spună, măcar într-un fel 
viclean. 

— Ştii tu, spune încurcată. 

— Nu, o iau puţin în râs. Nu știu. 

— Am fost cu Simon la mine și am... câteva ore. 

— Câteva ore. 

Mă doare, dar nu las să mi se ghicească în voce. 

— Cum de-ai avut puterea să ajungi aici? 

— Nu știu, admite ea. Ela mers acasă, iar eu mă simţeam 
pustie. 

„Şi ai venit aici”, gândesc, dar nu sunt supărat. Nu acum. 
Îmi dau seama că lucrurile fizice nu contează așa de mult. 
Audrey are nevoie de mine acum și, de dragul trecutului, 
este suficient. 

e 

Mă trezește puţin mai târziu. Suntem încă pe canapea. O 
mică grămadă de sticle este aranjată pe masă. Stau acolo 
de parcă ar fi spectatori. Ca observatorii la un accident. 

Audrey mă privește dur în faţă, ezită și îmi pune o 
întrebare: 

— Mă urăști, Ed? 

Încă prostit, cu bule și vodcă în stomac, răspund. Foarte 
serios. 

— Da, șoptesc. Te urăsc. 

Amândoi lovim tăcerea cu hohote de râs. Când tăcerea se 
întoarce, iar o lovim. Râsul se învârte în fata noastră și 
continuăm să lovim tăcerea. 

După ce ne calmăm, Audrey șoptește: 


— Nu-ţi port pică. 

Data următoare când mă trezesc, o fac din cauza unui 
ciocănit în ușă. 

Mă clatin până acolo, o deschid și în faţa mea este tipul 
care a sărit din mașina mea. Parcă s-ar fi petrecut cu o 
eternitate în urmă. 

Pare enervat. 

Ca de obicei. 

Ridică mâna cerându-mi să tac și spune: 

— Doar - se oprește, pentru efect - taci și ascultă-mă. 

Și când continuă, pare mai mult emoţionat decât enervat: 

— Uite ce e, Ed. 

Ochii mărginiţi de galben mă zgârie. 

— Este trei dimineaţa. Încă umed ca în iad și noi suntem 
aici. 

— Da, consimt. 

Un nor de beţie atârnă deasupra mea. Aproape că mă 
aștept să plouă. 

— lată-ne. 

— Acum, nu mă lua în râs, băiete. 

Dau înapoi. 

— Îmi pare rău. Ce este? 

El face o pauză, iar aerul dintre noi pare violent. 
Vorbește: 

— Mâine. La ora opt seara, punct. La MELUSSO'S. 

Se întoarce să plece și, brusc, își amintește ceva: 

— Şi fă-mi un serviciu, te rog. 

— Bineînţeles. 

— Mai redu chipsurile, pentru numele lui Dumnezeu. Mi- 
e rău când te văd. 

Și acum îndreaptă degetul spre mine, ameninţător. 

— Și grăbește-te cu toate chestiile astea. Poate crezi că n- 
am treburi mai bune de făcut, dar să știi că am, da? 

— Bine. E corect. 

Spre stupoarea mea, încerc ceva în plus: 

— Cine te trimite? 


Tânărul cu ochii mărginiţi cu auriu, costum negru și o 
dispoziţie brutală se întoarce, urcă înapoi treptele verandei. 
Spune: 

— De unde dracu' să știu, Kennedy? 

Chiar râde și clatină din cap. 

— Poate că nu ești singurul care primește ași în poștă. Te- 
ai gândit vreodată la asta? 

Mai zăbovește puţin, se întoarce și pornește încetișor, 
dizolvându-se în întuneric. Amestecându-se. 

Audrey este în spatele meu la ușă și acum chiar am ceva 
la care să mă gândesc. 

e 

Îmi notez ce mi-a spus despre Melusso's. 

La ora opt, mâine-seară, trebuie să fiu acolo. 

După ce lipesc notița pe frigider, merg la culcare și 
Audrey vine cu mine. Doarme cu picioarele peste mine și 
iubesc senzaţia respirației ei pe gâtul meu. 

Poate zece minute mai târziu, spune: 

— Povestește-mi, Ed. Povestește-mi unde ai fost. 

I-am spus și altădată despre mesajele cu Asul de Caro, 
dar nu cu detalii. Sunt atât de obosit acum, dar îi povestesc 
totuși. 

Despre  Milla. Frumoasa Milla. Vorbind, îi văd faţa 
imploratoare când mă ruga s-o asigur că făcuse ce trebuia 
cu Jimmy al ei. 

Despre Sophie. Fata desculţă cu... 

Audrey a adormit. 

A adormit, dar eu continui să vorbesc. Îi spun despre 
strada Edgar și toate celelalte. Pietrele. Bătăile. Părintele 
O'Reilly, Angie Caruso. Băieți Rose. Familia Tatupu. 

În clipa aceasta, sunt fericit și vreau să rămân treaz, dar 
în curând noaptea se așterne, lovindu-mă până adorm. 


9 A Femeia 


Căscatul unei fete poate fi atât de frumos, încât să te facă 
să te contracți. 

Mai ales când stă în bucătăria ta în chiloţi și o cămașă, 
căscând. 

Și Audrey tocmai asta face acum, în timp ce eu spăl 
vasele. Clătesc o farfurie și uite-o, frecându-se la ochi, 
căscând, apoi zâmbind. 

— Ai dormit bine? o întreb. 

Dă din cap și spune: 

— Ești foarte confortabil, Ed. 

Îmi dau seama că m-aș putea simţi jignit, dar de fapt este 
un compliment. 

— Ia loc, spun și, fără să gândesc, mă uit la nasturii de la 
cămașă și la soldurile ei. 

Îi cercetez cu privirea picioarele până la genunchi, 
coapsele și gleznele. 'Toate într-o clipă foarte scurtă. 
Picioarele lui Audrey par moi și delicate. Aproape de parcă 
s-ar putea topi prin podeaua bucătăriei. 

Îi pregătesc cereale și ea le ronţăie. Nu trebuie să întreb 
dacă vrea. Unele lucruri le știu pur și simplu. 

Aspect care mi se confirmă mai târziu, după ce Audrey 
face un duș și se îmbracă. 

La ușă, îmi spune: 

— Mulţumesc, Ed. 

Face o pauză, apoi continuă: 

— Ştii? Dintre toţi, tu mă cunoști cel mai bine și mă 
tratezi cel mai frumos. Cu tine, mă simt cât se poate de în 
largul meu. 

Chiar se apleacă spre mine și mă sărută pe obraz. 

— Mulţumesc că mă suporţi. 

O privesc îndepărtându-se și încă îi simt buzele pe piele. 
Gustul lor. 

O urmăresc până în capul străzii, până dă colţul. Chiar 
înainte de a dispărea, știe că încă stau în pragul ușii și se 
întoarce pentru ultima dată și-mi face cu mâna. Ca răspuns, 
ridic și eu mâna și dispare. 


Încet. 

Uneori dureros. 

Audrey mă omoară. 

e 

„Și fă-mi un serviciu, te rog. Mai redu chipsurile, pentru 
numele lui Dumnezeu.” 

Aud din nou cuvintele prietenului meu de seara trecută. 

Toată ziua mă urmăresc, împreună cu alte declaraţii pe 
care le-a făcut. 

„Poate că nu ești singurul care primește ași în poștă. Te-ai 
gândit vreodată la asta?” 

Bineînţeles, la sfârșitul cuvintelor era un semn de 
întrebare, dar știu că de fapt era o declaraţie. Mă face să 
mă gândesc la toți oamenii cu care am intrat în contact. Și 
dacă toţi sunt mesageri, ca mine, și toţi sunt ameninţaţi și 
disperaţi să termine de făcut ce au de făcut ca să 
supraviețuiască? Mă întreb dacă și ei au primit cărţi de joc 
și arme în cutiile poștale sau dacă li s-au furnizat unelte 
personalizate. Probabil că totul e personal, gândesc. Eu am 
primit cărțile de joc pentru că asta e îndeletnicirea mea. 
Poate că lui Daryl și Keith li s-au dat cagule, iar tovarășului 
meu de seara trecută i s-au dat costumul negru și 
comportamentul certăreț. 

Până la opt fără un sfert, voi fi înapoi la Melusso's, dar 
fără Portar. De data aceasta, voi intra. Trebuie să-i explic 
asta înainte de a pleca. 

Se uită la mine. 

Ce? Fără chipsuri în seara asta? 

— Îmi pare rău, prietene. Dar îţi aduc ceva când mă 
întorc, îţi promit. 

Când plec, pare destul de fericit, pentru că i-am lăsat 
ceva cafea în care am pus îngheţată. Aproape că sare de pe 
o labă pe alta când îi pun castronul jos. 

E bun, îmi spune în bucătărie. Rămânem prieteni. 

Trebuie să recunosc, chiar mi-e dor puţin de el pe când 
mă îndrept spre strada Clown și Melusso's. Parcă am fi fost 


în asta împreună și acum trebuie să termin singur și să 
culeg toţi laurii. 

Asta e. 

Dacă vor fi lauri. 

Aproape că am uitat că lucrurile pot merge rău și că 
misiunea poate fi dificilă. Proba A pentru acest caz a fost 
strada Edgar. Proba B, băieţii Rose. 

Mă întreb ce mesaj voi transmite acum, intrând pe ușa 
restaurantului MELUSSO'S, în mirosul epuizant și căldura 
sosului de spaghete, paste și usturoi. Prudent și în gardă, 
am încercat să-mi dau seama dacă mă urmărește cineva, 
dar n-am văzut niciun suflet care să pară interesat. Doar 
oameni care își vedeau de treabă. 

Vorbind. Parcând strâmb. 

Înjurând. Spunându-le copiilor să se grăbească și să nu 
se mai plângă. 

Chestii de genul acesta. 

Acum, în restaurant, o rog pe chelnerița plinuță să mă 
plaseze în colţul cel mai întunecat. 

— Acolo? întreabă ea uluită. Lângă bucătărie? 

— Da, te rog. 

— Nimeni n-a cerut vreodată să fie așezat acolo, pretinde 
ea. Ești sigur, prietene? 

— Foarte. 

„Ce tip ciudat”, o văd gândind, dar mă conduce acolo. 

— Lista de vinuri? 

— Poftim? 

— Ai dori puţin vin? 

— Nu, mulțumesc. 

Smulge lista de vinuri de pe masă și-mi înșiră 
specialităţile. Comand spaghete cu chifteluţe și o lasagna. 

— Aștepţi pe cineva? Scutur din cap. 

— Nu. 

— Deci, ai de gând să mănânci ambele feluri? 

— O, nu, răspund. Lasagna e pentru câinele meu - i-am 
promis că-i aduc ceva. 


De data aceasta îmi aruncă o privire gen „Ce amărât 
patetic și singuratic”, ceea ce e de înțeles, presupun. Dar de 
spus, spune: 

— Atunci, îţi aduc lasagna chiar înainte să pleci, OK? 

— Mulţumesc. 

— Ceva de băut? 

— Nu, mulțumesc. 

Refuz toate băuturile restaurantului, pentru că îmi 
imaginez că pot să-mi iau de băut de oriunde - sunt aici 
pentru mâncarea pe care n-o pot găti. 

Mă părăsește și supraveghez restaurantul, care este plin 
pe jumătate. Văd oameni care se îndoapă, oameni care sorb 
vin, în timp ce un cuplu tânăr se sărută peste masă și 
împarte mâncarea. Singura persoană de interes este un 
bărbat care stă în aceeași secţiune a restaurantului ca și 
mine. Așteaptă pe cineva, bând vin, dar fără să mănânce. E 
îmbrăcat în costum și are un păr bine pieptănat pe spate, 
negru-argintiu. 

La scurt timp după ce primesc chifteluţele cu spaghete, 
semnificaţia nopţii se fructifică. 

Aproape că mă înec cu ce am în furculiţă, când sosește 
oaspetele tipului. Acesta se ridică și o sărută și își pune 
mâinile pe șoldurile ei. 

Femeia este Beverly Anne Kennedy. 

Bev Kennedy. 

Cunoscută și sub numele de Mama. 

e 
„O, drace”, gândesc și îmi ţin capul plecat. 
Nu se știe din ce motiv, îmi vine să vomit. 
e 

Mama mea poartă o rochie sexy. De un albastru-închis 
strălucitor. Aproape de culoarea furtunii. Se politicos și, să 
fiu sincer, părul îi încadrează faţa într-un mod foarte plăcut. 

Pe scurt, este prima dată când mi se pare că arată ca o 
femeie. De obicei arată doar ca mama cu gura spurcată 
care mă înjură și îmi spune că sunt „inutil”. În seara 


aceasta, totuși, poartă cercei și faţa ei întunecată și ochii 
căprui zâmbesc. Când zâmbește, face câteva riduri, dar da, 
pare fericită. 

Pare fericită că e femeie. 

e 

Bărbatul este un adevărat gentleman, îi toarnă vin și o 
întreabă ce i-ar plăcea să mănânce. Discută cu plăcere și 
ușurință, dar nu pot auzi ce-și spun. Sincer să fiu, chiar mă 
străduiesc să nu aud. 

Mă gândesc la tata. 

Mă gândesc la el și asta mă deprimă pe loc. 

Nu mă întrebaţi de ce, dar simt că merita mai mult de 
atât. Da, era un beţiv, în special spre sfârșitul vieţii, dar era 
așa de bun, generos și blând! Cu privirea la chifteluţe, îi văd 
părul scurt și negru și ochii aproape incolori. Era destul de 
înalt și, când pleca la muncă, întotdeauna purta o cămașă 
din flanel și avea o ţigară în colțul gurii. Acasă nu fuma 
niciodată. Nu în casă. În pofida a toate, era și el un 
gentleman. 

Îmi amintesc și când se împleticea pe ușă și se prăbușea 
pe canapea după ce se închidea pubul. 

Bineînţeles că mama ţipa la el, dar fără efect. 

Oricum îl bătea la cap permanent. Lucra până la 
epuizare, dar nu era niciodată de ajuns. Vă aduceţi aminte 
incidentul cu măsuţa de cafea? Ei bine, tata se confrunta cu 
asta în fiecare zi. 

Când eram mai tineri, obișnuia să ne ducă în locuri 
precum Parcul Naţional și plaja și un loc de joacă aflat la 
zeci de kilometri, care avea o rachetă uriașă din metal. Nu 
precum locurile de joacă de acum, din plastic, unde trebuie 
să se joace copiii de astăzi. Ne ducea în locurile acelea și ne 
urmărea liniștit cum ne jucam. Îi aruncam câte o privire și 
el era acolo, fumând fericit, poate chiar visând. Prima mea 
amintire e de când aveam patru ani și avusesem plăcerea să 
călăresc în spinarea lui Gregor Kennedy, tatăl meu. Asta e 


de pe când lumea nu era atât de mare și puteam vedea 
totul. Pe când tatăl meu era erou, nu om. 

Și acum stau aici, întrebându-mă ce ar trebui să fac în 
continuare. 

e 

Primul punct pe ordinea de zi a afacerilor este să nu-mi 
termin chifteluţele. Mă mulţumesc să o urmăresc pe mama 
la minunata ei întâlnire. Este destul de evident că perechea 
a mai fost acolo. Chelneriţa îi cunoaște și se oprește să 
schimbe o vorbă cu ei. Par a se simţi în largul lor. 

Încerc să simt amărăciune și furie, dar mă controlez. Ce 
sens are? Până la urmă, este și ea o persoană și are dreptul 
să fie fericită ca toată lumea. 

Doar la puţin timp după aceea înţeleg de ce primul meu 
impuls este să o invidiez pentru această fericire. 

Şi n-are nimic de-a face cu tatăl meu. 

E vorba de mine. 

Într-un val brusc de greață, văd oroarea absolută, dacă 
vreţi s-o numim așa, a situaţiei. 

Acolo e mama mea, de cincizeci de ani, plimbându-se prin 
oraș cu un tip - în timp ce eu stau aici, în floarea tinereţii, 
cu totul singur. 

Clatin din cap. 

La mine. 


10 4 Ciclonul de pe verandă 


Chelnerița îmi ia chifteluțele și îmi aduce lasagna 
Portarului într-o cutie din plastic ieftină. Portarul va fi foarte 
fericit. 

În drum spre tejghea, unde vreau să plătesc, arunc o 
privire îndărăt spre mama mea și bărbat, atent să nu fiu 
văzut. Dar ea e cu totul absorbită de însoţitorul ei. Îl 
privește fix și îl ascultă atât de concentrată, încât nici măcar 


nu mă mai străduiesc să mă ascund de ei. Plătesc și ies din 
restaurant, doar că nu mă duc acasă. Mă duc la casa mamei 
și mă așez pe verandă să o aștept. 

Casa asta miroase precum copilăria mea. Se simte chiar 
și pe sub ușă, așa cum stau acolo, pe cimentul rece. 

Noaptea palpită vie cu stele și, când mă întind și mă uit la 
cer, mă pierd între ele. Simt că parcă m-aș prăbuși, dar în 
sus, în abisul cerului de deasupra mea. 

Următorul lucru pe care-l simt este piciorul cuiva, care 
mă împinge în coapsă. 

Mă trezesc și găsesc fața căreia îi aparţine piciorul. 

— Ce faci aici? mă întreabă ea. 

E mama. 

Prietenoasă ca întotdeauna. 

Mă sprijin într-un cot și decid să nu mai amân. 

— Am venit să te întreb dacă te-ai distrat la Melusso's. 

O expresie de surpriză îi cade de pe faţă, deși încearcă să 
și-o păstreze. Se rupe și ea pare să o prindă și să se joace 
cu ea în mâini. 

— A fost foarte plăcut, spune ea, dar îmi dau seama că 
trage de timp, ca să își recapituleze opţiunile. O femeie 
trebuie să trăiască și ea. 

Mă ridic. 

— Bănuiesc că așa e corect. 

Ea dă din umeri. 

— E singurul motiv pentru care ai venit - să mă tragi la 
răspundere că am fost să iau cina cu un bărbat? Am și eu 
nevoile mele, știi? 

Nevoi. 

Ia ascultaţi-o! 

Trece pe lângă mine spre ușă și bagă cheia în yală. 

— Acum, dacă nu te superi, Ed, sunt foarte obosită. 

Acum. 

Momentul. 

De obicei renunţ, dar în seara aceasta o înfrunt. Acum 
știu foarte bine că, dintre toate progeniturile ei, eu sunt 


singurul pe care această femeie nu l-ar invita în casă într-o 
astfel de situaţie. Dacă surorile mele ar fi fost acolo, deja ar 
fi făcut cafeaua. Dacă ar fi fost Tommy, l-ar fi întrebat cum îl 
tratează cei de la universitate, oferindu-i o cola sau o felie 
de tort. 

Şi totuși, cu mine, Ed Kennedy, copilul ei ca și ceilalţi, se 
retrage și-mi refuză comportamentul prietenos, ca să nu 
mai spunem o invitaţie de a intra. Mi-ar plăcea să fie măcar 
cât de puţin amabilă. 

Ușa aproape că se închisese, când o opresc cu mâna. 
Sunetul unei feţe pălmuite. 

Expresia i se alterează sub ochii mei. 

Vorbesc, pronunţând cuvintele dur. 

— Mamă? întreb eu. 

— Ce-i? 

— De ce mă urâăști așa de mult? 

Și acum se uită la mine, femeia asta, eu încercând să mă 
asigur că nu mă trădează ochii. 

Plat, simplu, răspunde: 

— Pentru că îmi amintești de el. 

De el? 

Înregistrez semnificaţia. 

De el - tatăl meu. 

Intră în casă și ușa se trântește. 

e 

A trebuit să duc un om la Catedrală și să încerc să-l omor. 
Am servit unor ucigași de profesie plăcintă în bucătăria 
mea, după care m-au bătut până m-au lăsat inconștient. Am 
fost asaltat de o bandă de mardeiași adolescenţi. 

Și totuși, asta pare să fie cea mai întunecată oră a mea. 

În picioare. 

Îndurerat. 

Pe veranda mamei mele. 

e 
Cerul se deschide acum, făcându-se fărâme. 
Îmi vine să izbesc în ușă cu mâinile, cu picioarele. 


Dar n-o fac. 

Tot ce fac este să mă las în genunchi, doborât de 
cuvintele care pot da așa o lovitură năucitoare. Încerc să 
văd partea bună a lucrurilor, pentru că mi-am iubit tatăl. În 
afara părţii cu alcoolismul, cred că nu e cu totul rușinos să 
fii ca el. 

Deci, de ce mă simt atât de oribil? 

Rămân nemișcat. 

De fapt, am jurat să nu părăsesc veranda asta mizerabilă 
până nu obţin răspunsurile pe care le merit. Voi dormi aici, 
dacă va fi nevoie, și voi aștepta în căldura năprasnică toată 
ziua de mâine. Mă voi ridica și o voi striga. 

— Nu plec de-aici, mamă! 

Din nou. 

— Mă auzi? Nu plec. 

După cincisprezece minute, ușa se deschide din nou, dar 
nu o privesc. Mă întorc și îi vorbesc drumului, spunând: 

— Îi tratezi atât de frumos pe toţi ceilalți - Leigh, Keith și 
Tommy. De parcă... 

Dar nu-mi pot permite să devin slab. Încep să pășesc de 
colo colo. 

— Dar mie îmi vorbești cu o totală lipsă de respect și eu 
sunt singurul care sunt aici. Acum mă întorc și mă uit la ea. 
Eu sunt cel care e aici când ai nevoie de ceva - și de fiecare 
dată, eu rezolv problema, nu? 

Ea încuviințează: 

— Da, Ed. 

Dar contraatacă în același timp. Mă asaltează cu propria 
ei versiune de adevăr. Cuvintele îmi taie auzul atât de dur, 
încât mă aștept să-mi curgă sânge din urechi. 

— Da, ești aici — și tocmai asta e! Își întinde braţele. Uită- 
te la mormanul acesta de gunoi. Casa, orașul, toate. Vocea 
devine întunecată. Și tatăl tău... mi-a promis că odată vom 
părăsi acest loc. Mi-a spus că vom împacheta într-o zi și vom 
pleca, și uite unde suntem, Ed! Încă aici. Tu ești aici și, ca și 
bătrânul tău, ești totul numai promisiuni deșarte, Ed, fără 


finalitate. Tu, și ridică înveninată un deget acuzator. Ai 
putea fi la fel de bun ca toţi ceilalţi. La fel de bun ca lommy 
chiar... Dar ești încă aici și vei fi aici și peste cincizeci de 
ani. 

Vocea îi este deosebit de rece: 

— Şi nu vei fi realizat niciodată nimic. 


Cădem în tăcere. 

e 

— Mi-aș dori, întrerupe ea tăcerea, să realizezi ceva. 

Încet, își croiește drum către treptele din faţă și spune: 

— Trebuie să realizezi și tu ceva, Ed. 

— Ce? 

— Ai grijă, declară ea. Mă crezi sau nu - e nevoie de 
multă dragoste ca să te urăsc atât. 

Încerc să înţeleg. 

e 

Încă mai era pe treptele verandei când eu cobor pe 
peluză și mă întorc spre ea. 

Dumnezeule, s-a lăsat întunericul. 

Un întuneric precum Asul de Pică. 

e 

— Te întâlneai cu bărbatul acela și pe când trăia tata? o 
întreb eu. 

Se uită la mine, dorind să nu fi fost obligată să o facă, și, 
deși nu spune nimic, știu. Știu că nu numai pe tata îl urăște, 
ci și pe ea. Și atunci îmi dau seama că a înţeles greșit. 

„Nu e vorba de loc, gândesc eu, ci de oameni.” 

Am fi aceiași oriunde am merge. 

Vorbesc din nou. O ultimă întrebare: 

— Tata a știut? 

O pauză lungă. 

O pauză care ucide, până când mama se întoarce cu 
spatele, plânge, iar noaptea este atât de adâncă și 
întunecată, încât mă întreb dacă va mai răsări vreodată 
soarele. 


] 4 Un telefon 


— Mamă? 

— Mda? 

Cobor privirea la Portar, care își mănâncă lasagna cu 
ceva ce nu aș putea numi decât extazul suprem. Este ora 
2.30 dimineaţa și ţin receptorul la ureche. 

— Ești bine, mamă? 

Vocea tremură, dar răspunde așa cum mă așteptam: 

— Mda, sunt bine. 

— Asta e bine. 

— Doar că m-ai trezit, nenorocitul dracu... 

Închid, dar zâmbesc. 

Aș fi vrut să-i spun că încă o iubesc, dar poate că e mai 
bine așa. 


Q A Ieatrul de pe strada Bell 


Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la toate lucrurile 
pe care le-a spus mama seara trecută. 

Este duminică dimineaţă și n-am dormit mai deloc. 
Portarul și cu mine am băut câteva cafele, dar care nu prea 
m-au trezit. Mă întreb dacă mi-am terminat treaba pe 
strada Clown și cu mama, dar am senzaţia că da. Trebuia 
doar să-mi spună acele lucruri. 

Bineînţeles, faptul că mama mă consideră un ratat total 
nu este foarte plăcut. 

Faptul că se consideră și ea însăși o ratată iar nu mă 
reconfortează foarte mult, deși ar trebui. Într-un fel, m-a 
trezit puţin la realitate. Îmi dau seama acum că nu voi 
putea fi șofer de taxi toată viaţa mea. Aș ajunge la ospiciu. 

Pentru prima dată, un mesaj a atins o parte din viaţa 
mea. 

Şi pentru cine a fost acest mesaj? 


Pentru mama sau pentru mine? 

Îi aud din nou cuvintele. 

„E. nevoie de multă dragoste ca să te urăsc într-atât”. 

Şi mi s-a părut că am văzut o undă de _ ușurare 
străbătându-i faţa când a spus asta. 

Mesajul fusese al ei. 

e 

M-am dus cu Portarul la biserică să-l vedem pe părintele 
O'Reilly, care încă mai avea o congregaţie destul de 
numeroasă. 

— Ed, spune el emoţionat puţin mai târziu. Mă temeam 
că n-o să te mai întorci. Mi-ai lipsit în ultimele câteva 
săptămâni. 

Îl mângâie pe Portar. 

— Am cam fost ocupați, spun eu. 

— Domnul a fost cu tine? 

— Nu prea, răspund eu. 

Mă gândesc la noaptea trecută și la adulterul mamei 
mele, care îl urăște pe tatăl meu pentru că nu și-a ţinut 
promisiunile și își disprețuiește singurul copil care i-a rămas 
în oraș. 

— Ah, afirmă el. Orice pe lumea asta are un scop. 

Nu pot decât să fiu de acord. Nimic nu s-a întâmplat fără 
un Scop și mă concentrez pe următorul mesaj. 

e 

Există numai strada Bell acum și acolo mă și duc spre 
seară. Numărul 39 este un cinema vechi, prăpădit, în care 
intri coborând câteva trepte. Deasupra lui este o casă cu 
terasă, pe marchiza căruia este lipit un panou. Astăzi, pe 
panou scrie „Casablanca, 2.30 după-amiază” și „Some Like 
It Hoti3l!, 7 seara”. Coborând scările, am văzut că în vitrină 
erau expuse postere de filme vechi, hârtia era îngălbenită 
pe margini și, când am intrat, în cinematograf erau și mai 
multe postere. 

Mirosea a popcorn vechi și mochetă umedă. Şi pare gol. 

— E cineva aici? strig. 


Nimic. 

Locul acesta trebuie să fi murit cu ani în urmă, când s-a 
deschis Greater Union în partea cealaltă a orașului. Acum e 
abandonat. 

— E cineva aici? strig din nou, de data aceasta mai tare. 

Mă uit într-o cameră din spate și văd un bătrân care 
doarme. Poartă un costum și papion, ca un ușier de modă 
veche. 

— Ești bine, prietene? întreb eu, iar el sare ca ars. 

— O! sare de pe scaun și își netezește sacoul. Cu ce vă 
pot ajuta? 

Mă uit la raftul de deasupra tejghelei și spun: 

— Îmi poţi da un bilet la Casablanca, te rog? 

— Dumnezeule, ești primul meu client de săptămâni 
întregi! 

Ridurile din jurul ochilor bărbatului sunt enorme și are 
sprâncene extraordinar de stufoase. Părul alb este 
pieptănat perfect și, deși chelește, nu poartă o pieptănătură 
peste cap. Expresia feţei îi este sinceră. Bărbatul e încântat. 
Ca să fiu sincer, e agitat până la leșin. 

Îi întind zece dolari și el îmi dă rest cinci. 

— Popcorn? 

— Da, te rog. 

Se declară încântat, în timp ce extrage popcornul și îl 
pune în cutie. 

— Din partea casei, și-mi face cu ochiul. 

— Noroc. 

e 

Cinematograful în sine e mic, dar ecranul e gigantic. 
Trebuie să aștept un timp, dar înjur de 2.25, bărbatul intră 
în sală. 

— Nu cred că mai vine cineva. le-ar deranja dacă 
începem mai devreme? 

Probabil că e speriat la culme că mă voi supăra pe el dacă 
va trebui să aștept prea mult. 

— Nu-ţi face griji. 


Se grăbește înapoi pe culoar. 

Stau aproape fix în mijlocul teatrului. Dacă înseamnă 
ceva, stau în ultimul rând înainte de mijloc. 

Filmul începe. 

Alb și negru. 

După un timp, se întrerupe și-mi arunc privirea în spate, 
la fereastra de proiectare. A uitat să schimbe rola. Strig: 

— Hei! 

Nimic. 

Mă gândesc că a adormit din nou, așa că ies și găsesco 
ușă pe care scrie NUMAI PENTRU PERSONAL și intru. Ușa 
mă duce la camera de proiecţie, unde omul sforăie 
încetișor, lăsat pe spate în scaun și sprijinit de perete pe o 
coastă. 

— Domnule? spun eu. 

— O, nu! ţipă el. Nu din nou! 

Este vizibil supărat, grăbindu-se să aducă rola nouă, 
criticându-se aspru și cerându-și iertare. 

— E OK, îi spun. Calmează-te, dar nu vrea deloc, îmi 
spune din nou și din nou: 

— Nu-ţi face griji, fiule, îţi dau banii înapoi și îţi dau și un 
bilet la liber. Alegerea ta. Continuă, cu ardoare: La orice 
film vrei tu. 

Accept. Nu am de ales. 

O ia înainte în fugă și spune: 

— Acum, dacă lungești puţin pasul, vei ajunge la timp ca 
să nu pierzi nimic. 

Înainte de a mă întoarce în sală, mă simt obligat să mă 
prezint. Spun: 

— Numele meu e Ed Kennedy și întind mâna. 

El se oprește și-mi strânge mâna, privindu-mă în ochi. 

— Da, știu cine ești. Pe moment, uită de rolă și mă 
privește în ochi cu o prietenie absolută: Mi s-a spus că vei 
veni. 

Şi își reia programul. 

Eu rămân nemișcat în picioare. 


E din ce în ce mai bine. 

Urmăresc restul filmului și-mi spun: „Nu ies de aici până 
nu aflu cine l-a informat pe bătrân că vin”. 

— Îţi place? întreabă când ies, dar nu mă las atras într-o 
astfel de discuţie. 

Spun: 

— Cine te-a anunţat că vin? 

Încearcă să scape cu un ridicat din umeri. 

— Nu. 

Aproape că intră în panică. 

— Nu pot. 

Se îndepărtează. 

— Le-am promis și sunt niște tipi așa simpatici... 

Îl trag spre mine, cu faţa spre mine. 

— Cine? 

Pare și mai bătrân acum, inspectându-și papucii și 
covorul. 

— Erau doi bărbaţi? întreb eu. 

EI se uită la mine, de parcă ar spune da. 

— Daryl și Keith? 

— Cine? 

Încerc altă abordare: 

— Au mâncat și ei din popcornul tău? 

Din nou, un da. 

— Erau Daryl și Keith, confirm eu. Ticăloșii ăia nesătui. 
Nu ţi-au făcut niciun rău, nu? 

— O, nu. Nu, au fost foarte simpatici. Amabili. Au venit pe 
aici cu o lună în urmă și au vizionat Mister Roberts. Înainte 
să plece, mi-au spus că un tip numit Ed Kennedy urmează 
să vină și să-i dau ceva când își termină treaba. 

— Şi când îmi termin treaba? 

Își întinde mâinile. 

— Mi-au spus c-o să știi singur. Faţa i se înclină, de parcă 
ar fi fost cuprins de tristeţe. Ţi-ai terminat treaba? 

Scutur din cap. 

— Nu. Simt că mai am ceva de făcut. 


Privesc în lături, apoi din nou la el. 

— Trebuie să fac ceva pentru tine. Ceva bun, aș spune, în 
cazul tău. 

— De ce? 

Am fost pe aproape să-i spun că nu știu, dar refuz să 
mint. 

— Pentru că ai nevoie. 

Are nevoie de o întorsătură pozitivă, precum părintele 
O'Reilly? 

Mă îndoiesc. Nu de două ori. 

— Poate, și se apropie de mine, îţi vei termina treaba 
când te întorci să vezi filmul gratuit. 

— Bine, sunt de acord. 

— Şi poţi să-ţi aduci și iubita, sugerează el. Ai o iubită, 
Ed? 

Mă bucur de moment. 

— Da, spun. Am o iubită. 

— Ei bine, adu-o și pe ea. 

Își freacă mâinile. 

— Nimic mai frumos decât tu și prietena ta în faţa 
marelui ecran. 

Un râs zburdalnic i se rostogolește de pe buze. 

— Îmi plăcea la nebunie să aduc fete aici când eram 
tânăr. De aceea am cumpărat locul acesta când m-am retras 
din construcţii. 

— Ai scos vreodată bani din afacerea asta? 

— O, nu, Isuse, nu, nu-mi trebuie. Îmi place doar să pun 
filmele, să urmăresc puţin, să dorm puţin. Soţia mea spune 
că, dacă mă ţine departe de necazuri, de ce nu? 

— Corect. 

— Deci, când crezi că te poţi întoarce? 

— Poate mâine. 

Îmi dă un catalog de dimensiunea unei enciclopedii, ca să 
mă uit prin el și să-i sugerez un film, dar n-am nevoie de el. 

— Nu, mulţumesc, îi explic. Știu ce vreau. 

— Chiar așa? Deja? 


Încuviinţez din cap. 

— Cool Hand Luke: 

Își freacă mâinile și rânjește. 

— O alegere minunată. Un film mare. Paul Newman este 
extraordinar, iar George Kennedy, omonimul tău - de 
neuitat. La 7.30 seara, mâine-seară? 

— Sună bine. 

— Minunat, vă aștept mâine, pe tine și pe prietena ta. 
Care e numele ei, al fetei ăsteia? 

— Audrey. 

— A, foarte drăguţ. 

Sunt pe cale să-l părăsesc, când îmi dau seama că n-am 
idee care e numele bărbatului. 

Își cere scuze. 

— O, îmi pare tare rău, Ed. Numele meu e Bernie. Bernie 
Price. 

— Ei bine, îmi pare bine să te cunosc, Bernie. 

Şi mă îndrept spre ieșire. 

— Şi mie, spune el. Mă bucur c-ai venit. 

— Şi eu. 

Pășesc în aerul fierbinte al serii târzii și al verii. 

L] 

Anul acesta, Ajunul Crăciunului este joi și atunci toată 
lumea vine cu felicitări, curcan și sărutul aprig al lui Marv 
pentru Portar. 

O sun pe Audrey în legătură cu ziua de mâine și ea 
contramandează o întâlnire cu iubitul ei. Cred că și-a dat 
seama după tonul vocii mele că am nevoie de compania ei. 

Imediat ce am rezolvat asta, merg la o plimbare până la 
Milla, pe Harrison Avenue. 

Deschide ușa și parcă, în săptămânile care au trecut, a 
devenit mai fragilă ca niciodată. A trecut ceva timp de când 
n-am mai trecut pe la ea și se luminează toată când mă 
vede. La început stă aplecată, dar când îmi vede faţa, se 
îndreaptă. 

— Jimmy! Şi vocea îi prinde aripi: Intră, intră! 


Fac așa cum spune și, când intru în sufragerie, văd că 
încerca să citească singură La răscruce de vânturi, dar nu 
ajunsese prea departe. 

— O, da, spune ea, când intră în cameră cu ceaiul. Am 
încercat s-o citesc fără tine, dar nu merge prea bine. 

— Vrei să-ţi citesc puţin acum? 

— Ar fi plăcut, zâmbi ea. 

Iubesc zâmbetul femeii ăsteia. Iubesc peticele de riduri 
omenești de pe faţa ei și bucuria din ochii ei. 

— Ţi-ar plăcea să vii pe la mine în ziua de Crăciun? o 
întreb. 

Pune ceaiul jos și răspunde: 

— Da, bineînţeles, mi-ar plăcea la nebunie. Sunt... îmi 
aruncă o privire. Sunt din ce în ce mai singură fără tine, 
Jimmy. 

— Ştiu, spun, știu. 

Îi acopăr mâna cu a mea și i-o mângâi cu blândeţe. În 
momente ca acestea, mă rog ca sufletele să se întâlnească 
după moarte. Milla și Jimmy cel real. Mă rog pentru asta. 

— Capitolul șase, citesc. Domnul Hindley a venit acasă 
pentru înmormântare; și - lucru care ne-a uluit și i-a făcut 
pe vecini să clevetească în dreapta și-n stânga - și-a adus 
cu el și o nevastă...133+ 

e 

Lunea este o zi de lucru plină în oraș. Am avut o groază 
de clienţi și se pare că am reușit și eu să manevrez bine 
prin trafic măcar o dată. Adeseori, țelul meu ca șofer de taxi 
este să nu enervez alţi șoferi. Şi astăzi funcţionează. 

Ajung acasă înainte de șase, mănânc împreună cu 
Portarul și o iau pe Audrey în jur de șapte. Port cei mai buni 
blugi ai mei, cizmele și o cămașă roșie, așa de veche că bate 
spre portocaliu. 

Audrey răspunde la ușă și îi simt parfumul. 

— Miroși grozav, îi spun. 

— O, mulţumesc, bunule domn, și îmi permite să îi sărut 
mâna. 


E îmbrăcată cu o fustă neagră, pantofi cu toc și o bluză 
de culoarea nisipului. Toate se potrivesc foarte bine, iar 
părul este împletit la spate într-o coadă cu câteva fire 
rebele care îi cad pe laturi. 

Ne plimbăm pe stradă și ne ţinem de braţ. 

Când ne uităm unul la altul, ne pufnește râsul. Nu ne 
putem abţine. 

— Dar miroși atât de bine, îi spun din nou, și arăţi 
minunat. 

— Ca și tine, replică ea și se gândește un moment. Chiar 
și cu cămașa aia atroce. 

Privesc în josul corpului. 

— Ştiu, e uluitoare, nu-i așa? 

Dar lui Audrey nu-i pasă. În loc să meargă, aproape că 
sare sau dansează și spune: 

— Deci, ce film vedem? 

Încerc să-mi ascund expresia de autosatisfacţie, pentru 
că știu că e unul dintre favoritele ei. 

— Cool Hand Luke. 

Se oprește și chipul atinge o culme a frumuseţii care 
aproape că mă face să plâng. 

— Te-ai întrecut pe tine, Ed. 

Ultima dată când auzisem această expresie, Marv i-o 
adresase lui Margaret, chelnerița. De data aceasta, sensul 
nu era sarcastic. 

— Mulţumesc, răspund eu și continuăm să ne plimbăm. 

leșim pe strada Bell și braţul lui Audrey este încă 
înlănţuit de al meu. Îmi doresc ca cinematograful să fie mai 
departe. 

e 

— Iată-vă! spune Bernie Price când ajungem. 

Este emoţionat. Sunt surprins că nu doarme. 

— Bernie, spun politicos. Ţi-o prezint pe Audrey O'Neill. 

— Plăcerea este de partea mea, Audrey, rânjește Bernie. 

Când ea se retrage la baie, Bernie mă trage deoparte 
agitat și șoptește: 


— Ei, arată bine din toate punctele de vedere, nu, Ed? 

— Așa e, sunt de acord. Cu certitudine, așa e. 

Cumpăr popcornul stătut ori cel puţin încerc (pentru că 
Bernie, în cuvintele lui, nici nu se gândește) și intrăm în 
sală, și ne așezăm, aproape de locul de unde am urmărit și 
ieri filmul. 

Ne-a dat câte un bilet fiecăruia. 

— Cool Hand Luke: 7 după-amiaza. 

— Coolal tău are trei de 02:24, întreabă Audrey. 

Mă uit la biletul meu. Are și el trei de o și e perfect 
pentru noaptea asta. 

Ne așezăm și așteptăm, și în curând se aude un ciocănit 
de sus, de la fereastra proiectorului. 

— Voi doi, sunteţi gata? auzim vocea înfundată. 

— Gata! răspundem amândoi și ne întoarcem spre ecran. 

Filmul începe. 

e 

Sper că, în timp ce noi urmărim, Bernie e acolo sus 
fericit, amintindu-și cum era când, de vârsta mea fiind, 
venea și el aici. 

Sper că, privind la cele două persoane din faţa marelui 
ecran - doar două siluete - încă mai crede că Audrey este 
iubita mea. 

Acest mesaj e în spatele meu. 

Este livrat deja, dar nu văd expresia de pe faţa lui Bernie. 
Încerc să surprind sentimentul lui pe feţele persoanelor de 
pe ecran. 

Da, sper că Bernie e fericit. 

Sper că-și amintește totul. 

Audrey fredonează cu voce joasă după muzica de pe 
ecran și, în acest moment, este iubita mea. E ceva ce pot 
crede. 

Noaptea aceasta e pentru Bernie, dar și eu am o mică 
bucată din ea, numai pentru mine. 


Amândoi am văzut filmul de câteva ori. Este, cu 
certitudine, un favorit. Aproape că putem rosti replicile 
odată cu personajele pe alocuri, dar n-o facem niciodată. 
Ne mulţumim să stăm pe scaune și ne bucurăm de peliculă. 
Ne bucurăm de sala goală și eu mă bucur de Audrey. lubesc 
faptul că suntem numai noi doi, singuri, acolo. 

Doar tu și iubita ta, mi-l amintesc pe Bernie spunând ieri 
și îmi dau seama că Bernie chiar merită mai mult decât să 
stea la noapte în camera de proiecţie. Îi șoptesc lui Audrey: 

— Te-ar deranja dacă îl rog pe Bernie să coboare și să 
stea cu noi? 

lar ea răspunde cum mă așteptam s-o facă: 

— Deloc! 

Trec peste picioarele ei și mă îndrept spre camera de 
proiecţie. Bernie doarme, dar îl trezesc blând, atingându-l. 

— Bernie? spun. 

— 0... da, Ed? 

Se scutură de oboseală. 

— Audrey și cu mine..., spun, ne întrebam dacă n-ai vrea 
să cobori și să vezi filmul cu noi. 

El protestează, aplecându-se. 

— O, nu, Ed, n-aș putea face asta. Niciodată! Am o groază 
de făcut aici și voi, tinerii, ar trebui să fiţi lăsaţi singuri. Știi 
tu, spune el, să faceţi vreo poznă. 

— Hai, Bernie, spun. Ne-ar plăcea foarte mult să fii cu 
noi. 

— Nu, nu, nu. E vehement: Nu pot. 

După un minut sau două în care ne certăm, renunţ și mă 
întorc în sală. Când îmi reiau locul lângă Audrey, mă 
întreabă unde e Bernie. 

— Nu a vrut să ne întrerupă, spun eu, dar pe când îmi 
caut o poziție confortabilă în fotoliu, ușa din spate se 
deschide și Bernie stă acolo, în lumină. Vine încet pe culoar 
spre noi și se așază de cealaltă parte a lui Audrey. 

— Mă bucur c-ai venit, șoptește ea. 

Bernie ne privește pe amândoi. 


— Mulţumesc. 

Ochii epuizați clipesc cu recunoștință și el se întoarce plin 
de viaţă spre ecran. 

Cincisprezece minute mai târziu, Audrey îmi găsește 
mâna pe reazem. Își strecoară degetele între ale mele. 
Când mi le strânge ușor, privesc pe lângă ea și văd că-l ţine 
și pe Bernie de mână. Uneori, prietenia lui Audrey este 
suficientă. Uneori știe exact ce trebuie făcut. 

Sincronizarea ei poate fi perfectă. 

e 

Totul merge perfect, până când trebuie schimbată rola. 

Bernie iar a adormit. Îl trezim. 

— Bernie, spune Audrey, cu voce joasă. 

Îl scutură puţin. 

Când se trezește, sare de pe scaun și strigă: 

— Rola. 

Se deplasează repede pe culoar și, când mă întorc să mă 
uit la camera de proiecţie, observ. 

Acolo se află deja cineva. 

— Ei, Audrey, spun. Uite, și ne ridicăm amândoi și ne 
aţintim privirea spre fereastră. 

În cameră este cineva. Aerul pare a-și ţine respiraţia în 
jurul nostru, până când, în sfârșit, mă pun în mișcare. Mă 
îndrept spre culoar. 

La început, Audrey nu știe ce să facă, dar, curând, îi aud 
pașii în urma mea. Alerg, cu ochii ancoraţi de umbra din 
camera de proiecţie. Ne vede și mișcările ei devin mai 
repezi. lese aproape înnebunită din cameră, când noi ne 
aflam la jumătatea drumului spre ușa sălii. 

În foaier, pot simţi tensiunea printre mirosurile de 
popcorn stătut și de covor umed. Mirosul cuiva care a fost 
acolo și a plecat. Aud ușa „NUMAI PENTRU PERSONAL. 
Audrey e chiar în spatele meu. 

Când ajungem în cameră, primul lucru pe care îl văd sunt 
mâinile tremurânde ale lui Bernie. Șocul i se citește pe faţă. 
Pe buze, în gât. 


— Bernie? spun întrebător. Bernie? 

— M-a speriat tare, spune el. Aproape că m-a dărâmat 
când a rupt-o la fugă. 

Se așază. 

— Sunt bine, Ed. 

La scurt timp, îmi arată o stivă de role. 

— Ce? spune Audrey. Ce s-a întâmplat? 

— Cea din vârf, răspunde Bernie. Nu e a mea. 

Merge acolo și o ridică. O studiază. Pe ea este o mică 
etichetă, cu scrisul uzat. Are un singur cuvânt: ED. 

— Să o vedem? 

Păstrez tăcerea pentru un timp, dar răspund că da. 

— Mai bine aţi cobori înapoi în sală, sugerează Bernie. 
Veţi vedea mult mai bine de acolo. 

Înainte de a pleca, îi pun o întrebare la care am 
sentimentul că Bernie ar putea răspunde. 

— De ce, Bernie? întreb. De ce continuă să-mi facă asta? 

Dar Bernie se mulțumește să râdă. 

— Încă nu înţelegi, Ed, nu-i aşa? 

— Să înţeleg ce? 

Ridică privirea spre mine și nu se grăbește să răspundă. 

— O fac pentru că pot. 

Vocea îi este obosită, dar sinceră. Hotărâtă. 

— "Toate au fost puse la cale cu mult timp în urmă. Cel 
puţin un an. 

— Ţi-au spus ei asta? 

— Da. 

— În cuvintele acelea? 

— Da. 

Mai rămânem alături câteva minute, meditând, până 
când Bernie ne alungă. 

— Haideţi, spune el, copii, mergeţi înapoi acolo. Montez 
rola într-un minut. 

Înapoi în foaier, mă sprijin de ușă și Audrey vorbeşte: 

— Întotdeauna e așa? 


— Mai întotdeauna, răspund, și nu-i rămâne decât să-și 
clatine capul și să păstreze tăcerea. Mai bine mergem, îi 
spun și după câteva încercări o conving să ne întoarcem în 
sala de cinema. E aproape gata, spun și, dintr-un motiv 
oarecare, presupun că Audrey știe că mă gândesc la film. 

Dar eu? 

Eu nu mă mai gândesc la filme. 

Nu mă gândesc la nimic. 

Doar la cărţi de joc. 

Doar la ași. 


K A Ultima rola 


Coborând pe culoar, vedem că ecranul este încă alb. 

Când revine la viaţă, scena este întunecată și văd 
picioarele unor tineri care merg. 

La puţin timp, abordează o siluetă singuratică de pe 
stradă. 

Este o stradă a acestui oraș. 

Şi silueta e din acest oraș... 

Mă opresc din mers. 

Imediat. 

Audrey merge puţin mai departe, până se întoarce și mă 
vede cu ochii fixaţi pe ecran. 

La început, doar arăt cu degetul. 

Apoi spun: 

— Acela sunt eu, Audrey. 

Pe ecran, urmărim metrajul cu băieţii Rose și prietenii lor 
sărind pe mine și bătându-mă în stradă. 

Stând pe alee, îmi simt cicatricile de pe faţă. 

Degetele ating și ard cicatricile de pe pielea în vindecare. 

— Acolo sunt eu, spun din nou. De data aceasta, în șoaptă 
și, lângă mine, ochii lui Audrey cedează și începe să plângă, 
în sala întunecată. 


Următoarea scenă mă arată ieșind din bibliotecă și 
cărând teancul imens de cărţi. După asta, apar luminile de 
pe strada Glory. Un prim-plan numai cu acestea, în noapte - 
puterea și gloria. La început e întuneric, până când luminile 
se aprind și încep să strălucească în întreaga sală. Urmează 
scena ciclonului de pe verandă, o scenă fără sunet. O văd pe 
mama emițând cuvintele dureroase, aproape lovindu-mă în 
faţă cu ele, până când, încet-încet, mă îndepărtez, aproape 
direct în cameră. Amândoi urmărim cum Ed Kennedy se 
îndreaptă spre cinematograful de pe strada Bell. 

Ultimul lucru pe care îl vedem sunt câteva cuvinte scrise 
direct pe rolă. Şi anume: 

„Vremuri de restriște pentru Ed Kennedy. Felicitări, Ed. E 
timpul să mergi mai departe.” 

Și ecranul se întunecă din nou. 

Cu totul. 

e 

Încă nu-mi pot mișca picioarele. Audrey încearcă să mă 
tragă după ea, dar aproape în zadar. Stau încremenit, 
uitându-mă la ecran. 

— Hai să mergem la locurile noastre, spune ea și îi aud 
îngrijorarea în voce. Cred că ar fi mai bine să stai jos, Ed. 

Încet, ridic un picior. 

Apoi pe celălalt. 

e 

— Pot să mai pun o dată filmul? întreabă Bernie de sus. 

Audrey se uită la mine cu ochi întrebători. 

Ridic puţin capul și îl cobor la fel de lent, în semn de 
încuviinţare. 

— Da, Bernie! Iar mie îmi spune: O idee bună. Să-ţi mai ia 
gândurile de la asta. 

Timp de câteva secunde, mă gândesc să fug înapoi și să 
caut peste tot, să-l găsesc pe cel care adusese rola. Vreau 
să-l întreb pe Bernie dacă erau din nou Daryl și Keith. 


Vreau să știu de ce lui Bernie i s-a spus ce rol are, iar eu 
sunt ţinut în întuneric. 

Şi totuși, știu că e inutil. 

O fac pentru că pot. 

e 

Cuvintele acelea mă invadează de câteva ori și știu că 
sunt exact unde ar trebui să fiu. Pentru figurile de pică, 
aceasta este încercarea supremă, din care trebuie să mă 
salvez singur. Trebuie să rămânem unde suntem. 

Când ecranul prinde viaţă din nou, aștept faimoasa scenă 
din Cool Hand Luke, când Luke evadează în sfârșit și toată 
lumea îl părăsește. 

— Acum unde sunteţi?! aștept să ţipe de pe prici. 

Întorcându-ne la scaunele noastre, Luke începe să se 
târască de-a lungul ecranului, cu o disperare totală, 
absolută. Se întoarce și cade aproape de prici. 

— Unde sunteţi acum? întreabă el cu voce sfârșită. 

„Unde sunteţi acum?” întreb și eu, așteptându-mă să văd 
o figură în picioare undeva în sală. Aștept să aud pași pe 
podea în spatele nostru. Îmi răsucesc capul în toate părţile, 
să surprind toate feţele. Sunt oameni peste tot și nicăieri. În 
fiecare spaţiu gol pe care îl găsesc, mi se pare că văd pe 
cineva, dar de fiecare dată, întunericul se îngroașă și atât 
rămâne. Întuneric. 

— Ce s-a întâmplat, Ed? întreabă Audrey. 

— Sunt aici, răspund, deși nu mai pot fi sigur de nimic. 

Întreaga experienţă m-a învăţat măcar atât. Trebuie să 
fie, dar, când verific din ochi sala, nu văd nimic. Dacă sunt 
aici, nu-i pot vedea. 

Și în curând îmi dau seama de ceva. 

Îmi dau seama, când ne întoarcem la locurile noastre, că 
nu sunt aici acum - dar că au fost. 

Au fost acolo sigur, pentru că, pe scaunul meu, pe locul 
meu, este Asul de Inimă. 

— Unde sunteţi acum? strigă Luke de pe ecran și bătaia 
inimii mele îi răspunde. 


Îmi zguduie interiorul fiinţei, de parcă un uriaș ar trage 
de funia unui clopot. Se dilată și se aprinde când înghit. 

Ridic cartea de ioc și o ţin în mână. 

— Inimile, șoptesc. 

Aici am ajuns. 

Sunt tentat să citesc ce scrie pe carte, dar reușesc să 
urmăresc ce a mai rămas din film doar ţinând-o în mână. 

Urmăresc filmul. 

O urmăresc pe Audrey și mă bucur de această clipă sau, 
cel puţin, de ce-a mai rămas din ea. 

În mână, aproape că simt cartea de joc pulsând, stând 
acolo cuminte și așteptând. 


e PARIEA A PATRA: MUZICA 
INIMILOR 








E d The Sucteose 


aa co Afe u 


Roman Ho Aidoy Ț $ 


A Y Muzica inimilor 


În capul meu cântă muzica și are culorile roșu și negru. 

E în dimineaţa de după. 

Dimineaţa de după Asul de Inimă. 

Am senzaţia că sunt mahmur. 

e 

După ce ne-am asigurat că Bernie e bine (îl lăsasem 
dormind în camera de proiecţie), ne-am întors pe strada 
Bell și în noapte. Era cald și umed și singura persoană în 
preajmă era un tânăr care privea în partea opusă. Stătea 
pe o bancă veche, ruginită. 

La început, eram pierdut în gândurile mele, legate de tot 
ce se întâmplase, și când m-am întors să mă uit la el din 
nou, nu mai era acolo. 

Dispăruse. 

Vocea lui Audrey mi-a adresat o întrebare, dar n-am 
auzit-o. Era la periferia exploziei uriașe de zgomot din 
urechile mele. La început m-am întrebat ce se întâmpla, dar 
apoi, fără alte întrebări, am fost sigur. Se băteau inimile 
roșii și cuvintele negre. 

Sunetul inimilor. 

e 

Fără să mă mai întreb, am știut că tânărul de pe bancă 
era cel trimis la cinematograf. 

Poate că m-ar fi putut conduce la persoana care trimitea 
cărţile de joc. 

Posibilităţile erau multe. 

Mergând, zgomotul din urechi a început să se calmeze. 
Pași și vocea lui Audrey a devenit din nou clară. 

e 
Acum este dimineaţă și aud din nou sunetul acela. 
Cartea de joc este pe podea. 


Portarul este întins lângă ea. 

Îmi închid ochii, dar totul este roșu și negru. 

„Asta e ultima carte”, îmi spun, dar mă scufund din nou în 
somn, în pofida muzicii inimilor, care ritmează în patul meu. 
e 

Visez că fug. 

Într-o mașină. 

Cu Portarul pe locul din faţă. 

Asta, probabil ca urmare a faptului că-l simt lângă patul 
meu. 

Doar că, în mașină, sunt singur. 

Fără vreo fată. 

Doar eu și Portarul. 

Tragedia este că, în somn, cred că așa este. Când mă 
trezesc, simt un șoc brutal, pentru că nu mă mai aflu pe 
drumul liber. În schimb, Portarul sforăie și piciorul lui din 
spate este întins peste cartea de joc de pe podea. Nu aș 
putea pune mâna pe ea nici dac-aș vrea. Nu-mi place să-l 
mișc pe Portar când doarme. 

În sertar, celelalte cărţi de joc își așteaptă ultima 
tovarășă. 

Fiecare în felul ei este completă. 

„Încă una”, gândesc și mă ridic în genunchi pe pat, 
îngropându-mi capul adânc în pernă. 

Nu mă rog, dar sunt aproape. 

L] 

Când mă trezesc, îi schimb poziţia Portarului și citesc din 
nou cartea de joc. Scrisul negru este același ca și la 
celelalte cuvinte care mi-au fost date. De data aceasta, spun 
o altă poveste: 


The Suitcase!35: 
Cat Balloui'36: 
Roman Holiday'3! 


Sunt destul de sigur că toate sunt titluri de filme, deși n- 
am văzut niciunul dintre ele. Îmi amintesc că The Suitcase 
este unul destul de bun. Nu rula probabil la cinematograful 
de pe strada Bell, dar sunt sigur că încă mai rula la unul 
dintre cinematografele obscure, totuși populare, din oraș. 
Îmi amintesc că am văzut niște afișe publicitare. Era o 
reeditare după un film spaniol, plin de ucigași plătiţi, 
gloanţe și o valiză plină de franci suedezi. Celelalte două 
filme îmi sunt necunoscute, dar sunt sigur că știu exact 
omul care m-ar putea ajuta. 

Sunt gata să încep, dar în cele câteva zile care au rămas 
până la Crăciun, las munca să-mi stea în cale. În această 
perioadă e întotdeauna aglomeraţie, așa că preiau câteva 
ture suplimentare și conduc foarte multe nopţi. Păstrez 
întotdeauna Asul de Inimă în buzunarul de la cămașă. 
Călătorește cu mine oriunde merg și n-o să-i dau drumul 
până când nu se termină povestea. 

„Dar se va termina vreodată? mă întreb. Mă va lăsa în 
pace?” Deja parcă știu că va rămâne cu mine pentru 
totdeauna. Mă va bântui, dar mă tem și că mă va face să mă 
simt recunoscător. Spun mă tem, pentru că, uneori, îmi 
doresc ca toate acestea să devină o amintire dragă doar 
după ce se termină. Mă tem și că, până la urmă, nimic nu se 
termină vreodată. Lucrurile continuă, atât cât memoria își 
învârte toporul, găsind întotdeauna un loc moale în mintea 
ta prin care să taie și să pătrundă. 

e 

Pentru prima dată de ani de zile, expediez felicitări de 
Crăciun. 

e 

Singura diferenţă este că nu trimit felicitări cu Moș 
Crăciun sau pomi de Crăciun pe ele. Găsesc câteva pachete 
vechi de cărți de joc și scot toţi așii. Scriu câteva cuvinte pe 
cartea de joc pentru fiecare loc pe care l-am vizitat, o bag 
într-un plic mic și scriu „Crăciun fericit de la Ed”. Chiar și 
pentru băieţii Rose. 


Le distribui înaintea unui schimb de noapte și, în 
majoritatea destinaţiilor, scap neobservat. La Sophie sunt 
văzut și trebuie să mărturisesc că așteptam cumva să mă 
descopere. 

Dintr-un motiv neștiut, am pentru Sophie sentimente 
aparte. Poate o parte din mine o iubește, pentru că este 
pierzătorul etern, mult asemănătoare mie. Dar știu și că e 
mai mult de atât. 

E frumoasă. 

Așa cum este. 

După ce pun plicul în cutia poștală, mă întorc și mă 
îndepărtez decis, de parcă ar trebui să fiu în altă parte, dar 
vocea ei mă descoperă de sus, de la fereastră. 

— Ed? mă strigă. 

Când mă întorc, îmi strigă să o aștept și curând iese pe 
ușa din faţă. Poartă un tricou alb și o pereche de pantaloni 
scurţi de alergare. Părul îi este legat la spate, dar bretonul 
îi plutește pe frunte. 

— Ţi-am adus o felicitare, spun, de Crăciun. 

O stupiditate bruscă mă copleșește și mă simt penibil, 
stând acolo pe aleea ei. 

Deschide plicul și citește felicitarea. 

Pe a ei am scris ceva în plus, sub caro. 

„Ai frumuseţe”, am scris și văd cum ochii i se topesc când 
citesc. Asta i-am spus în ziua picioarelor goale și a sângelui 
pe terenul de atletism. 

— Mulţumesc, Ed, spune ea și privește concentrată 
felicitarea. N-am mai primit niciodată așa o felicitare. 

— Rămăseseră fără Crăciuni și pomi de Crăciun, răspund. 

Misiunea mea de a dărui felicitări tuturor acestor oameni 
e ciudată. Nu vor ști niciodată ce înseamnă și, în unele 
cazuri, nu vor avea nicio idee cine e Ed ăsta. La sfârșit, 
decid că nu contează și îmi iau la revedere de la Sophie. 

e 
— Ed? spune ea. 
Deja sunt în taxi și cobor geamul. 


— Da, Sophie? 

— Poţi să-mi spui? 

Şi vocea iese politicos din gura ei. 

— Poţi să-mi spui ce să-ţi dăruiesc? Tu mi-ai dăruit atât 
de multe! 

— Nu ţi-am dăruit nimic, îi spun eu. 

Dar mă cunoaște suficient de bine. 

Poţi spune despre o cutie de pantofi goală că e nimic, dar, 
oricum, refuzasem trocul. 

Știam amândoi că voi refuza. 

Volanul se încălzește pe măsură ce mă îndepărtez. 

e 

Ultima felicitare pe care am livrat-o este către părintele 
O'Reilly, care pare să fi organizat o petrecere la el acasă 
pentru toate cazurile disperate de pe strada lui. Tipii aceia 
care au încercat să-mi fure geaca și banii inexistenţi și 
țigările erau și ei acolo, mâncând cu toţii sendvișuri cu 
cârnaţi și tone de sos și ceapă. 

— Uite, spune unul și mă arată cu degetul. Cred că e Joe. 
Uite-l pe Ed! Încearcă să-l găsească pe părinte. 

— Hei, părinte! strigă el, scuipându-și jumătate din 
sendviș odată cu cuvintele. A venit Ed! 

Părintele O'Reilly vine în fugă și spune: 

— Uite-l - omul care a făcut diferenţa anul acesta. Am 
încercat să te sun. 

— Am fost ocupat, părinte. 

— A, da, încuviințează el. Misiunea ta. Mă trage deoparte 
și spune: Uite, nu vreau decât să-ţi mulțumesc încă o dată, 
Ed. 

Ştiu că ar trebui să mă bucur de asta, dar n-o pot face. 

— Nu sunt aici ca să mi se mulțumească, părinte. Doar ţi- 
am adus o amărâtă de felicitare. 

— Ei bine, mulţumesc oricum, băiete. 

Sunt frustrat din cauza ultimului meu as. 

Inima ar fi trebuit să fie ultima. 

Mă așteptam la pică. 


Şi m-am ales cu inimi și, dintr-un motiv oarecare, pare să 
fie cea mai periculoasă carte dintre toate. 

Oamenii mor de inimă frântă. Au atacuri de cord. Și inima 
te doare cel mai tare când lucrurile merg rău și vine 
despărţirea. 

Când mă întorc în stradă, părintele îmi intuiește 
neliniștea. Spune: 

— Încă nu s-a terminat, nu? 

Ştie că el era doar o piesă din ceea ce am de făcut. Un 
mesaj al unei mâini date. 

— Nu părinte, răspund. Nu s-a terminat. 

— Vei fi bine, îmi spune. 

— Nu, răspund eu, nu voi fi. Nu voi fi bine numai ca să fiu 
bine. Nu mai sunt omul acesta. 

Şi este adevărat. 

Dacă e să fiu din nou bine, va trebui s-o merit. 

Cartea de joc este încă în buzunarul meu, iar eu îi urez 
părintelui un Crăciun fericit și iau în piept din nou seara. 
Simt cum Asul de Inimă se zvârcolește în buzunarul meu. 
Se apleacă înainte, încercând să se apropie de aer și de 
lumea cu care trebuie să mă confrunt. 

e 

— Încotro? îmi întreb primul client din ziua următoare, 
dar nu aud răspunsul. Tot ce aud este sunetul inimilor, 
strigând și urlând și bătând darabana în urechile mele. 

Mai repede. 

Mai repede. 


Nu se aude motorul. 

Nu se aude tic-toc-ul semnalizatoarelor, nu se aude vocea 
clienţilor ori traficul. Doar inimile. 

În buzunarul meu. 

În pantalonii mei. 

Pe pielea mea. În respiraţia mea. 

Sunt în interiorul interiorului meu. 


— Doar inimile, spun, peste tot, dar clientul meu habar n- 
are ce spun. 

— E bine aici, spune ea. 

Are cam patruzeci de ani, e dată cu un deodorant care 
miroase ca fumul dulce și poartă un machiaj de culoarea 
trandafirilor. Când îmi înmânează banii, îmi spune, uitându- 
se la mine din oglindă: 

— Crăciun fericit! 

Vocea ei are timbrul cărţii de inimă. 


2 Y Sarutul, mormântul, focul 


Am cumpărat tot ce trebuia să cumpăr. Mai mult alcool 
decât mâncare, bineînţeles, și până să apară toată lumea 
pentru Ajunul Crăciunului, baraca mea mirosea a curcan, 
salată de varză și, bineînţeles, a Portar. Un timp, curcanul îi 
acoperă mirosul, dar până la urmă, izul câinelui ăstuia 
poate învinge orice. 

Prima care s-a prezentat a fost Audrey. 

A adus o sticlă și fursecuri făcute de ea. 

— Îmi pare rău, Ed, îmi spune când intră. 

Nu pot sta prea mult. 

Mă sărută pe obraz. 

— Simon are o întâlnire cu colegii lui și vrea să merg și 
eu. 

— Dar tu vrei să mergi? întreb, deși știu că da. 

De ce ai prefera să stai cu trei nătărăi în mod evident 
inutili și cu un câine jegos? Trebuie să fie nebună să vrea să 
rămână cu noi. 

Audrey răspunde: 

— Bineînţeles. Ştii că nu fac nimic obligată. 

— Asta e adevărat, replic eu. Este. 

Începem să bem și intră Ritchie. Îi auzim motocicleta din 
capătul străzii și, când trage în faţa casei, strigă să-i 


deschidem ușa. Cară cu el o ladă frigorifică plină cu creveţi, 
somon și lămâi feliate. 

— Nu-i rău, nu? O lasă jos. Măcar atât să fac și eu. 

— Cum ai adus lada până aici? întreb. 

— Ce? 

— Lada? Ştii tu, cu motocicleta? 

— O, am legat-o la spate. Practic am stat în picioare tot 
drumul. Lada îmi ocupa jumătate din scaun. 

Ritchie ne face cu ochiul, cu generozitate. 

— A meritat, totuși. 

Jumătate din alocaţia lui de șomaj probabil că se dusese 
pe conţinutul lăzii ăleia. 

Acum așteptăm. 

Pe Marv. 

— Pariez că nu se arată, spune Ritchie, imediat ce se 
așază. 

Mâna i se îndreaptă spre mustaţa rară și părul murdar, la 
fel de nespălat și aspru ca întotdeauna. Amuzamentul este 
sentimentul lui predominant. De-abia așteaptă spectacolul. 
Sorbind o bere și stând pe canapea, îl folosește pe Portar pe 
post de scaun pentru picioare. Este leneș și deșirat, cum stă 
acolo cu picioarele întinse confortabil. Cumva, reușește să 
arate grațios. 

— O, ba o să se arate, afirm eu. Dacă nu, îl târăsc pe 
Portar la poarta lui și îl fac să-l sărute chiar acolo. 

Pun jos băutura. 

— N-am mai așteptat cu atâta nerăbdare un Crăciun ca 
ăsta de ani de zile. 

— Nici eu, adaugă Ritchie. 

De-abia așteaptă. 

— Și în plus, e o masă gratuită, continui eu. O fi având 
Marv patruzeci de mii în bancă, dar tot nu se poate abţine 
de la ceva gratuit. Crede-mă. Va veni. 

— Zgârcitul, afirmă Ritchie. 

Este spiritul Crăciunului în forma sa cea mai pură. 

— Să-l sunăm? sugerează Audrey. 


— Nu. Lasă-l să vină el la noi, o face Ritchie pe orgoliosul 
și parcă simt un miros. 

Va fi minunat. Coboară privirea spre câine și spune: 

— Ești pregătit pentru scena cea mare, Portarule? 

Portarul ridică ochii de parcă ar vrea să spună: 

Ce tot pui la cale, prietene? Nimeni nu i-a spus ce s-a pus 
la cale pentru noaptea asta. Bietul câine! Nimeni nu l-a 
întrebat dacă e de acord. 

În cele din urmă, intră Marv, cu mâna goală. 

— Crăciun fericit! spune el. 

— Da, da, și ţie la fel. 

Indic spre mâinile lui goale. 

— Mamă, dar ești al dracului de generos, nu-i așa? 

Dar știu ce gândește Marv. 

A decis că, dacă tot trebuie să-l sărute pe Portar, apoi e 
suficient pentru anul acesta. Și mai pot spune că se agaţă 
de speranţa fragilă că poate am uitat. 

Ritchie îi distruge speranţa fără întârziere. 

Se ridică și spune: 

— Ei bine, Marv? 

Și rânjește. 

— Ei bine, ce? 

— Ştii tu, chicotește și Audrey. 

— Nu, nu știu, insistă Marv. 

— Acum, n-o face pe-a prostul. 

Ritchie scoate la bătaie legea. 

— Ştii tu. Şi noi știm. 

Îi place la nebunie spectacolul. Aproape că mă aștept să- 
și frece mâinile de încântare. 

— Marv, anunţă el, vei săruta acest câine. 

Face un semn spre Portar. 

— Şi când îl săruţi, să se vadă că-ţi place. Şi ai s-o faci cu 
un zâmbet mare pe faţă sau, altfel, te fac să-l săruţi din nou, 
și din nou, și... 

— Gata! și Marv își arată colții. 

Îmi amintește de un puști căruia nu-i iese pasienţa. 


— Pe creștetul capului, da? 

— O, nu, afirmă Ritchie. 

Se ridică, bucurându-se de fiecare clipă. 

— Cred că înţelegerea a fost să-l săruţi pe buze și acesta 
e locul în care o vei face, și împunge aerul cu degetul în 
direcţia lui Marv. 

Portarul ridică privirea. 

Pare destul de neliniștit. 

— Bietul de tine, declară Ritchie. 

Marv se bosumflă. 

— Ştiu. 

— Nu cu tine vorbeam, atacă Ritchie. Cu el! 

Şi face semn cu capul spre câine. 

— Bine, bine, spune Audrey. Acum, să nu ne mai prostim. 

Îmi înmânează camera video. 

— Hai, Marv. Portarul îţi aparţine întru totul. 

Cu greutatea lumii atârnându-i pe umeri, Marv se 
apleacă inundat de oroare și, făcând un efort titanic, se 
apropie de faţa Portarului. Portarul pare atât de agitat de 
parcă e gata să plângă - blană aurie și neagră și ochi umezi. 

— Chiar trebuie să stea cu limba afară așa? mă întreabă 
Marv. 

— E câine, spun eu. Ce vrei mai mult de la el? 

Profund nemulțumit, Marv o face în cele din urmă. Se 
apleacă și-l sărută pe Portar pe bot, suficient de mult ca să 
pot face poza și ca Audrey și Ritchie să ovaţioneze, să 
aplaude și să moară de râs. 

— N-a fost așa de greu, nu? spune Ritchie, dar Marv a 
dispărut deja în baie. 

Sărmanul Portar! 

li dau și eu un sărut, pe frunte, și o bucată luxoasă de 
curcan. 

Mulţumesc, Ed, zâmbește el. 

Portarul are un zâmbet plăcut. 

Reușim să-l facem pe Marv să se deschidă puţin și chiar 
să râdă, deși încă se mai plânge că simte gustul Portarului 


pe buze. 

Mâncăm cu toţii și bem și jucăm ceva cărţi până când o 
bătaie în ușă îl aduce pe prieten înăuntru. Bea cu noi și 
mănâncă creveţi. E un tip simpatic, decid, dar uitându-mă 
la ea, pot spune că Audrey nu-l iubește. 

Cred că asta contează. 

e 

După plecarea lui Audrey, decidem să nu plângem cu 
nasul în sticlele de bere. Ritchie, Marv și cu mine ne 
îndopăm, bem tot și plecăm la hoinăreală prin oraș. La 
capătul lui Main Street e un foc de tabără și acolo mergem 
și noi. 

Un timp, ne e greu să ne ţinem drept, dar, până să 
ajungem acolo, ne-am trezit destul de bine. 

E o noapte reușită. 

Oamenii dansează. 

Vorbesc tare. 

Câţiva se bat. 

Întotdeauna a fost așa de Crăciun. Tensiunea întregului 
an își spune cuvântul. 

Lângă foc, o văd pe Angie Carusso cu copiii ei sau, mai 
curând, vin ei la mine. 

Simt o bătaie pe picior și, când cobor privirea, îl văd pe 
unul din băieţii ei. Cel care plânge tot timpul. 

— Hei, domnule? spune el. 

Când mă întorc, o văd pe Angie Carusso ţinând în mână o 
îngheţată. Mi-o oferă și spune: 

— Crăciun fericit, Ed! 

O iau. 

— Mulţumesc, spun eu. Exact asta îmi doream. 

— Uneori, cu toţii ne dorim. 

Fericirea că le-a putut face o mică plăcere copiilor e 
evidentă. 

Iau o înghiţitură și întreb: 

— Şi cum e, Angie? 


— Ah... Se uită la copii și din nou la mine. Supravieţuiesc, 
Ed. Uneori e suficient. 

Își amintește ceva. 

— Apropo, mulţumesc pentru felicitare. Încet, se 
îndepărtează însoţită de copii. 

— Cu plăcere, strig după ea. Să vă bucuraţi de seara 
aceasta. 

— Şi tu să te bucuri de îngheţată, răspunde ea. 

Încep să se plimbe în jurul focului. 

— Despre ce era vorba? întreabă Marv. 

— O fată pe care o cunosc. 

Nu am primit niciodată îngheţată de Crăciun. 

Urmărind focul, las răcoarea ei dulce să mi se scurgă pe 
buze. 

e 

În spatele meu, aud un tată vorbindu-i fiului său. 

— Dacă mai faci asta vreodată, spune el, îţi dau un șut de- 
ai să zbori în foc. Vocea i se îndulcește, sardonic: Și nu vrem 
asta, nu? Moș Crăciun nu va fi prea impresionat de asta, 
nu? Nu, nu va fi. 

Marv, Ritchie și cu mine ne bucurăm să auzim așa veste. 

— Ah, suspină fericit Ritchie. Asta e esenţa Crăciunului. 

Cu toţii am auzit-o de la taţii noștri. Măcar o dată. 

Mă gândesc la propriul meu tată, mort și îngropat. Primul 
meu Crăciun fără el. 

— Crăciun fericit, tată, spun și mă asigur că focul nu mi 
se reflectă în ochi. 

Îngheţata mi se topește pe degete. 

e 

Pe măsură ce noaptea avansează și se topește în 
dimineața de Crăciun, Marv, Ritchie și cu mine ne 
despărţim. Mulțimea este densă și, odată ce ne-am pierdut 
unul de altul, totul s-a terminat. 

Mă întorc în oraș și vizitez mormântul tatălui meu și stau 
acolo un timp îndelungat. Din cimitir, văd o luminiţă care e 


focul de tabără și stau acolo, uitându-mă la piatra funerară 
care are numele tatălui meu pe ea. 

Am plâns la înmormântarea lui. 

Mi-am lăsat lacrimile să îmi ude faţa într-o tăcere totală, 
vinovat că nu puteam nici măcar să-mi adun curajul să 
vorbesc despre el. Ştiam că toată lumea de acolo se gândea 
că era doar un beţiv, în timp ce eu îmi aminteam și celelalte 
lucruri. 

— A fost un gentleman, șoptesc acum. 

Numai dacă aș fi spus asta atunci, gândesc, pentru că 
tata n-a avut niciodată nicio vorbă rea pentru cineva și nici 
rău n-a făcut nimănui niciodată. Bineînţeles, n-a reușit 
multe în viaţă și a dezamăgit-o pe mama cu făgăduielile 
încălcate, dar nu cred că nu merita nici măcar un cuvânt 
din partea familiei în ziua aceea. 

— Îmi pare rău, îi spun acum, ridicându-mă să plec. Îmi 
pare atât de rău, tată! 

Mă îndepărtez, înfricoșat. 

Înfricoșat, pentru că nu vreau ca la propria 
înmormântare să fiu atât de singur și gol. 

Vreau cuvinte la înmormântarea mea. 

Dar bănuiesc că asta înseamnă să-ti trăiești viaţa. 

Merg fără ţintă acum. 


Merg. 

Când ajung acasă, îl găsesc pe Marv adormit pe bancheta 
din spate a mașinii lui și pe Ritchie stând pe veranda mea. 
Picioarele îi sunt perfect închise, iar el se sprijină de fibro. 
La o inspecţie mai atentă, descopăr că și Ritchie doarme. Îl 
trag de mânecă. 

— Ritchie, șoptesc. Trezește-te. 

Ochii i se deschid brusc. 

— Ce? spune el, aproape speriat. Ce s-a întâmplat? 

— Dormi pe veranda mea, îi spun. Mai bine du-te acasă. 
Se scutură de somn, se uită la jumătatea de lună de pe cer 


și spune: 

— Mi-am lăsat cheile pe masă în bucătărie la tine. 

— Vino! 

Întind mâna, mi-o ia și-l ajut să se ridice. 

Înăuntru, descopăr că e trei și câteva minute. 

Degetele lui Ritchie strâng cheile. 

— Vrei ceva? întreb. Ceva de băut, de mâncat, o cafea? 

— Nu, mulțumesc. 

Dar nici nu pleacă. 

Pentru o clipă, stăm într-o tăcere stânjenitoare, până 
când, în sfârșit, Ritchie se uită pe lângă mine și spune: 

— N-am chef să merg acasă în noaptea asta, Ed. 

Surprind o nuanţă de tristeţe în ochii lui, dar dispare 
imediat, pentru că Ritchie n-o lasă să se dezvolte. Acum se 
mulțumește să privească cheile și mă întreb ce pândește în 
spatele exteriorului calm, sigur pe sine, al prietenului meu. 
Obosit, mă întreb ce l-ar putea deranja pe cineva atât de 
relaxat ca Ritchie. 

Ochii i se târăsc spre mine din nou. 

— Bineînţeles, îi spun. Rămâi aici. 

Ritchie se așază la masă. 

— Mulţumesc, Ed, spune el. Hei, Portarule. 

Portarul intrase în bucătărie, când eu am ieșit să-l adun 
pe Marv. 

Un moment, m-am gândit să-l las în mașină, dar spiritul 
Crăciunului poate pătrunde și-n sufletul unuia ca mine. 

Încerc să bat în geamul portierei, dar mâna îmi intră 
direct prin ea. 

Bineînţeles. 

Nu există geam. 

Marv încă n-a reparat mașina de când a fost jefuit. Cred 
că s-a dus cu ea la service, dar tipul de acolo i-a spus că 
geamul ar putea costa mai mult decât mașina. 

Dormea cu capul prins în mâini, iar ţânţarii stau la rând 
să-i bea sângele. 


Portiera din faţă este neîncuiată, așa că o deschid și 
claxonez. 

— Hristoase! urlă Marv. 

— Vino înăuntru, îi spun. La puţin după aceea, aud 
portiera mașinii deschizându-se și trântindu-se și târșâitul 
picioarelor lui Marv în spatele meu. 

e 

Ritchie se alege cu canapeaua, Marv îmi ia patul, iar eu 
decid să stau în bucătărie. Îi spun lui Marv că oricum n- 
aveam de gând să dorm, iar el îmi acceptă grațios patul: 

— Mulţumesc, Ed. 

Înainte de a intra în dormitor, profit de ocazie, intru în 
cameră și-mi recuperez cărţile de joc din sertarul de lângă 
pat. Piatra Tatupu este și ea acolo. 

În bucătărie le trec în revistă, le citesc din nou, deși 
oboseala din ochi face cuvintele să se schimbe între ele, să 
se întoarcă și să jongleze. Mă simt dărâmat. 

În momentele de conștientă, îmi amintesc carourile, 
retrăiesc treflele și chiar zâmbesc când mă gândesc la pică. 

Dar mă îngrijorez când mă gândesc la inimi. 

Nu vreau să adorm, ca să nu le visez. 


3 Y Costumul de zi 


Tradiţia poate fi un cuvânt murdar, în special în preajma 
Crăciunului. 

Familiile de pe tot globul se adună și se bucură unii de 
alţii pentru câteva minute. Pentru o oră, se suportă. După 
aceea, reușesc doar să fie civilizaţi. 

După o dimineaţă lipsită de evenimente petrecută cu 
Ritchie și Marv, mă duc la mama. N-am făcut nimic altceva 
cu băieţii decât să mâncăm ce rămăsese din seara 
precedentă și să jucăm câteva mâini de Annoyance. Nu e la 


fel fără Audrey și nu ne ia mult până să strângem totul și să 
ne despărţim. 

Aranjamentul obișnuit cu familia mea este să ne întâlnim 
la ora douăsprezece, la mama acasă. 

Surorile mele erau deja acolo cu copiii și soţii, iar lommy 
a apărut și el repede cu o tipă uluitoare, pe care reușise s-o 
agate la universitate. 

— Ea e Ingrid, mi-o prezintă și trebuie să spun că Ingrid 
e ca o poză din calendar. Are păr lung șaten, o faţă plăcută, 
bronzată, și un trup în care m-aș putea dizolva. 

— Îmi pare bine să te cunosc, spune ea. 

Şi o voce plăcută, pe deasupra. 

— Am auzit multe despre tine, Ed. 

Minte, bineînţeles, și decid să îndrept lucrurile. Anul 
acesta, nu am puterea să mă prefac. 

Spun: 

— Nu, n-ai auzit, Ingrid, dar încerc să păstrez pe cât 
posibil un timbru agreabil al vocii. Sunt aproape timid. E 
prea frumoasă să se lase enervată de asta. Frumoasa 
întotdeauna scapă nepedepsită. 

— O, ai ajuns, spune mama când mă vede. 

— Crăciun fericit, mamă! strig cu o bucurie trucată și 
sunt sigur că toată lumea îmi sesizează sarcasmul din voce. 

Mâncăm. 

Ne dăm cadouri. 

Le ofer copiilor lui Leigh și Katherine o sută de avioane și 
călăreli în spinare, până simt că nu mai pot. 

Îl prind pe Tommy pipăind-o cu toate degetele pe Ingrid, 
în sufragerie. Chiar lângă faimoasa masă de cafea din lemn 
de cedru. 

— Drace - îmi pare rău, și mă retrag din cameră. 

Noroc bun lui. 

Pe la patru fără un sfert, s-a făcut timpul să plec și săo 
iau pe Milla. Îmi sărut surorile, strâng mâna cumnaţilor și 
îmi iau rămas-bun de la copii. 


— Ultimul la venire, primul la plecare, spune mama, 
suflând fumul de ţigară inhalat. 

De Crăciun, fumează foarte mult. 

— Şi locuiește cel mai aproape de mine, ceea ce mai 
întotdeauna mă face să mă dezbrac de temperament și să i-l 
arunc în cap. 

„Să-l înșele pe tata, gândesc. Să mă insulte la fiecare 
pas.” 

Doresc atât de mult s-o înjur pe femeia asta, care stă în 
bucătărie trăgând și eliminând fum din plămâni. 

În loc de asta, o privesc în ochi. 

Vorbesc prin ceața caldă: 

— Fumatul te face urâtă, spun și plec, lăsând-o pierdută 
în fum. 

e 

Pe peluză, pe când plecam, sunt strigat de două ori. 
Prima dată, de Tommy, apoi de mama. 

Tommy iese și spune: 

— Ești bine, Ed? 

Mă întorc. 

— Mă descurc bine, Tommy. A fost un an nebunesc, dar e 
bine. lu? 

Ne așezăm pe treptele din faţă, care sunt pe jumătate în 
umbră, jumătate în soare. Se întâmplă că eu stau în umbră, 
iar Tommy stă în lumină. E destul de simbolic, de altfel. 

Este prima dată când m-am simţit în largul meu toată 
ziua, vorbind cu fratele meu și răspunzându-ne la 
întrebările scurte. 

— E bine la universitate? 

— Mda, notele sunt bune. Mai bune decât speram. 

— Şi Ingrid? 

Urmează o tăcere pe care, în cele din urmă, n-o mai 
putem păstra. Se destramă între noi și pufnim în râs. Pare 
foarte copilăresc, dar îl felicit, și Tommy se felicită singur. 

— Nu e rea, spune el și, cu sinceritate, îi spun fratelui 
meu că sunt mândru de el - și nu pentru Ingrid. 


Ingrid nu înseamnă nimic faţă de subiectul la care mă 
refer. 

Îi spun: 

— Bravo ţie, Tommy, îmi pun mâna pe spatele lui și mă 
ridic. 

— Mult noroc. 

Pe când coboram treptele, îmi spune: 

— Am să te sun. Să ne întâlnim. 

Dar din nou, nu pot accepta asta. Mă întorc și vorbesc cu 
un ton atât de scăzut, că mă surprinde până și pe mine: 

— Mă îndoiesc că o vei face, Tommy, și mă simt bine. 

Mă simt bine să ies în sfârșit din păienjenișul de minciuni. 

Tommy încuviinţează. 

Spune: 

— Ai dreptate, Ed. 

Rămânem fraţi si, cine știe? Poate odată. Într-o zi, sunt 
sigur că ne vom întâlni și ne vom aminti și vom vorbi despre 
multe. Lucruri mai importante decât universitatea și decât 
Ingrid. 

Dar nu chiar curând. 

Deocamdată, traversez peluza și spun: 

— La revedere, Tommy, mulțumesc că ai venit, și sunt 
mulțumit de un singur lucru: voiam să stau pe verandă cu el 
până când soarele ne va fi luminat pe amândoi cu putere, 
dar n-am făcut-o. M-am ridicat și am coborât scările. Mai 
curând alerg după soare decât să-l aștept. 

e 

Când Tommy intră și eu plec din nou, iese mama. 

— Ed, mă strigă. 

Mă întorc cu fata la ea. Se apropie și spune: 

— Crăciun fericit! 

— La fel și ţie. Apoi adaug: Este legat de persoană, nu de 
locuri, mamă. Dacă pleci de aici, vei fi aceeași oriunde vei 
merge. 

Este adevărat, dar nu mă pot opri acum. 


— Dacă voi părăsi vreodată locul ăsta... Înghit. Întâi mă 
voi asigura că între noi relaţia va fi mai bună. 

— Bine, Ed. 

E amorţită de șoc și îmi pare rău pentru femeia care stă 
pe veranda unei străzi sărace dintr-un oraș josnic. E corect 
așa. 

— Ne vedem mai târziu, mamă. 

Şi plec. 

Asta trebuia făcut. 

e 

Trec pe acasă pentru o băutură rapidă și mă îndrept spre 
Milla. Când ajung acolo, ea mă aștepta cu nerăbdare, 
purtând o rochie de vară de un albastru-deschis și ţinând în 
mână un cadou. Și o bucurie nerăbdătoare pe faţă. 

— Pentru tine, Jimmy, spune ea, întinzându-mi cutia 
mare, plată. 

Îmi pare rău că nu i-am luat un cadou. 

— Îmi pare rău..., încep să spun, dar ea mă întrerupe cu 
o fluturare de mână. 

— Este suficient că te-ai întors pentru mine, spune ea. Ai 
de gând să-l deschizi? 

— Nu, prefer să aștept și îi ofer bătrânei doamne braţul. 

Mă apucă de braţ și părăsim casa ei, îndreptându-ne spre 
a mea. O întreb dacă să iau un taxi, dar este fericită să ne 
plimbăm și, pe la jumătatea drumului, nu mai sunt așa sigur 
că reușește să ajungă la capăt. Tușește tare și respiră greu. 
Mă imaginez fiind nevoit să o car. Totuși, reușește să reziste 
și, odată ce ajungem acasă, îi dau puţin vin să bea. 

— Mulţumesc, Jimmy, spune ea, dar se afundă în fotoliu și 
adoarme aproape imediat. 

Lăsând-o acolo, mă întorc de câteva ori să verific dacă e 
încă vie, dar o aud respirând de fiecare dată. 

În cele din urmă, mă așez în sufragerie lângă ea, iar ziua 
se stinge dincolo de fereastră. 

Când se trezește, mâncăm curcan de noaptea trecută și 
ceva salată de fasole. 


— Minunat, Jimmy, bătrâna strălucește. Cu totul minunat. 

Când zâmbește, se aud fisurile deschizându-se. 

În circumstanţe normale, aș prefera să-l împușc pe cel 
care utilizează cuvântul „minunat”, dar Millei i se potrivește 
perfect. Se șterge la gură, mai mormăie „minunat” de 
câteva ori și am sentimentul că Crăciunul este complet. 

—Acum... 

Şi lovește braţele scaunului. 

Pare mult mai plină de viaţă acum, că a dormit puţin. 

— Îţi deschizi cadoul, Jimmy? 

Cedez. 

— Bineînţeles. 

Mă duc la cutia împachetată în hârtie de cadouri și ridic 
capacul. Înăuntru sunt un costum negru de zi și o cămașă 
de un albastru ca oceanul. Este probabil primul și ultimul 
costum pe care îl cumpără cineva pentru mine. 

— Îţi place? întreabă. 

— E extraordinar. 

Mă îndrăgostesc de el imediat, în pofida faptului că știu 
că voi avea arareori ocazia să-l port. 

— Pune-l pe tine, Jimmy. 

— Acum, spun. Acum mă duc, și, odată dispărut în 
dormitor să-l pun pe mine, găsesc și o pereche de pantofi 
negri vechi, ca să meargă la costum. 

Costumul nu are umeri mari, ceea ce e o ușurare. De abia 
aștept să mă întorc să-i arăt, dar, când ajung în sufragerie, 
văd că Milla a adormit din nou. 

Așa că mă așez. 

În costum. 

Când se trezește, bătrâna spune: 

— O, chiar e un costum drăguţ, Jimmy. 

Chiar îl atinge, ca să simtă țesătura. 

— De unde l-ai primit? 

Un moment mă blochez, nedumerit, înainte de a-mi da 
seama că a uitat cu totul. O sărut pe bătrână pe obraz. 

— O femeie frumoasă mi l-a dăruit, îi spun. 


Bătrâna e minunată. 

— Asta-i foarte bine, spune ea. 

— Este, cad eu de acord. 

Şi are dreptate. 

e 

După ce bem cafeaua, chem un taxi și merg acasă cu ea. 
Şoferul este Simon, prietenul, care face și el tură dublă de 
Crăciun. 

Înainte de a o duce pe Milla înăuntru, îl rog să aștepte. 
Ştiu că e de la lene, dar astăzi am bani și simt că-mi pot 
permite călătoria cu taxiul acasă. 

— Ei bine, mulţumesc din nou, Jimmy, spune Milla și 
merge clătinându-se spre bucătărie. 

Este atât de fragilă și totuși atât de frumoasă! 

— A fost o zi minunată, îmi spune ea și nu pot decât să fiu 
de acord. 

A fost. Și odată cu asta, îmi dau seama că, în tot acel 
timp, crezusem că eu sunt cel care-i face bătrânei o favoare 
petrecând prima zi de Crăciun cu ea. 

leșind din casă în costumul meu negru de zi, îmi dau 
seama că e invers. 

Eu sunt cel privilegiat, iar doamna asta bătrână va fi 
întotdeauna o ființă minunată. 

e 

— Înapoi acasă? întreabă prietenul când mă întorc la taxi. 

— Da, te rog. 

Stau pe scaunul din faţă, iar prietenul inițiază 
conversaţia. Pare decis să discute despre Audrey, deși mi-aș 
dori să se abţină. 

Spune: 

— Deci, tu și Audrey sunteţi prieteni de ani de zile, nu? 

Privesc bordul. 

— Probabil de mai mult de câţiva ani. 

Mă ia cu asalt. 

— O iubești? 


Sunt surprins de francheţea întrebării lui, în special în 
etapa aceasta timpurie a dialogului. Ajung la concluzia că 
știe că drumul e scurt. Şi vrea să maximizeze rapid 
rezultatele, ceea ce e corect. Mă întreabă din nou: 

— Ei bine? 

— Ei bine, ce? 

— Acum, nu mă irita, Kennedy! O iubești sau nu? 

— Ei bine, tu ce crezi? 

Își freacă bărbia și nu spune nimic, așa că, merg mai 
departe. 

Spun: 

— Nu e vorba aici dacă o iubesc sau nu. De fapt, vrei să 
știi dacă ea te iubește sau nu. 

Vocea mea îl biciuiește. Dau năvală peste bietul de el. 

— Nu-i așa? 

— Ei bine... 

Bâjbâie după cuvinte și atunci îmi dau seama că merită 
măcar o formă de răspuns. 

— Nu vrea să te iubească, îi spun eu. Nu vrea să iubească 
pe nimeni. A avut o viaţă grea Audrey. Singurele persoane 
pe care le-a iubit a sfârșit prin a le uri. Am niște aduceri- 
aminte de pe când eram copii. A fost rănită de multe ori și a 
jurat că asta nu se va mai întâmpla. Nu va mai permite așa 
ceva. 

Prietenul nu spune nimic. E arătos, decid. Mai arătos 
decât mine. Are ochi dulci și un maxilar puternic. Mustaţa îl 
face să semene cu un fotomodel masculin. 

Păstrăm tăcerea până tragem în faţa casei mele și 
prietenul vorbește din nou. 

El spune: 

— Dar te iubește pe tine, Ed... 

Mă uit la el. 

— Dar te dorește pe tine. 

Şi asta e problema. 


— Uite. 


Îi întind banii, dar el face un gest de refuz cu mâna. 

— Din partea casei, spune el, dar încerc din nou și, de 
data aceasta, îi primește. 

— Nu-i bate în casă, sugerez. Cred că meriţi și tu pe ziua 
de azi niște bani de buzunar. Împărtășim acest moment, 
după care cobor. 

— Mi-a făcut plăcere să discut cu tine, spun și ne 
strângem mâinile. Crăciun fericit, Simon! 

Bănuiesc că de acum înainte e Simon, nu prietenul. 

Odată aflat în casă, mă culc pe canapea în costumul meu 
negru de zi și cu cămașa de un albastru oceanic. 

Crăciun fericit, Ed! 


4 Y Să simţi frica 


Sunt de serviciu de Boxing Day'38+ și a doua zi, îl vizitez 
pe Bernie la cinematograful de pe strada Bell. 

— Ed Kennedy! ţipă el când ajung acolo. Te-ai întors să 
mai vezi ceva filme, nu? 

— Nu, îi spun eu. Am nevoie de ajutorul tău, Bernie. 

Imediat, se apropie și mă întreabă: 

— Ce pot face pentru tine? 

— Ei bine, știi totul despre filmele tale, nu? 

— Bineînţeles, poţi vedea orice... 

— Sșșt - te rog doar să-mi povestești, Bernie. Să-mi 
povestești tot ce știi despre aceste titluri. 

Scot Asul de Inimă, deși le-aș putea recita foarte ușor 
fără ajutorul cărţii de joc: The Suitcase, Cat Ballou și 
Roman Holiday. 

Bernie trece direct la subiect. 

— Am Roman Holiday, dar nu și pe celelalte. 

Mă inundă cu detalii. 

— Roman Holiday este considerat de mulţi unul dintre 
cele mai bune filme ale lui Gregory Peck, realizat în 1953 și 


regizat de William Wyler, care și-a câștigat renumele cu 
Ben-Hur. A fost filmat în decorurile de o frumuseţe 
covârșitoare din Roma și este faimos pentru interpretarea 
extraordinară a lui Audrey Hepburn, iar Peck a insistat să 
fie plătită ca și el, susţinând că, dacă nu se rezolvă 
problema asta, el se va face de râs - atât de deosebită a fost 
interpretarea ei. Renume care a fost consolidat când și-a 
băgat în buzunar un Oscar pentru pătimirile ei... 

Vorbește într-un ritm foarte rapid, dar dau înapoi la un 
cuvânt pe care l-a pronunţat Bernie. 

Audrey, gândesc. 

— Audrey, spun cu voce tare. 

— Da. Mă privește, dezorientat de ignoranţa mea. Da, 
Audrey Hepburn. Și a fost absolut minun... 

„Nu, nu spune minunată, îl implor. Acel cuvânt îi aparţine 
Millei.” 

Şi aproape că strig: 

— Audrey Hepburn! Ce îmi mai poţi spune despre cei 
doi? 

— Ei bine, am un catalog, explică Bernie. E chiar mai 
mare decât cel pe care ţi l-am arătat data trecută. Conţine 
mai toate filmele realizate vreodată. Actori, regizori, 
cineaști, coloana sonoră, scorurile muzicale, toate cele. 

Se întoarce cu volumul gros și mi-l oferă. Mai întâi, Cat 
Ballou. Citesc cu voce tare imediat ce găsesc pagina. 

— În rolul principal, Lee Marvin, în unul dintre cele mai 
faimoase roluri jucate... 

Mă opresc pentru că l-am găsit. Mă întorc la pasaj și 
citesc numele din nou. Lee Marvin. 

Acum trec la The Suitcase. 

Imediat ce-l găsesc, citesc distribuţia și numele 
regizorului. Regizorul lui The Suitcase este cineva numit 
Pablo Sanchez. El și Ritchie împărtășesc același nume de 
familie. 

Şi acum am și cele trei adrese. 

Ritchie. Marv. Audrey. 


Emoţia pozitivă este rapid înlocuită de anxietate. 

Sper că mesajele sunt de bine, gândesc, dar ceva îmi 
pune că nu va fi chiar atât de ușor. Există un motiv pentru 
care au fost lăsate la urmă. Pe lângă faptul că sunt prietenii 
mei, vor constitui și cele mai dificile mesaje pe care va 
trebui să le livrez. Simt asta în ființa mea. 

Ţin cartea de joc în mână și las pe tejghea catalogul. 

Bernie este îngrijorat. 

— Ce se întâmplă, Ed? 

Îl privesc și spun: 

— Urează-mi noroc, Bernie. Să-mi reziste inima la toate 
astea. 

Asta și face. 

Încă ţinând cartea de joc, ies în stradă. Afară, întâlnesc 
întunericul și incertitudinea viitorului. 

Simt teama, dar pasul mi se iuţește, să o înfrunt. 

e 

Mirosul străzii se luptă să pună mâna pe mine, dar mă 
scutur de el și îmi continui drumul. De fiecare dată când un 
fior își face loc în braţele și picioarele mele, înteţesc pasul, 
luând decizia că, dacă Audrey, și Ritchie, și Marv au nevoie 
de mine, trebuie să mă grăbesc. 

Teama este strada. 

Teama este fiecare pas. 

Întunericul se îngroașă pe drumul meu și aici încep să... 


Alerg. 

e 

Primul impuls îmi spune să merg direct la Audrey. 

Vreau să ajung acolo cât mai repede posibil, să-i ușurez 
orice problemă are. Nici măcar nu îndrăznesc să mă 
gândesc că ar trebui să fac ceva neplăcut. 

„Du-te acolo”, îmi spun, dar intervine un alt impuls care 
preia controlul. 

Continui să merg, dar scot cartea de joc și o ţin în faţa 
ochilor. 


Verific ordinea. 

Ritchie. Marv. Audrey. 

Un sentiment puternic se avântă în faţa mea și târâie 
după el conștientizarea faptului că trebuie să le iau în 
ordine. Audrey este ultima dintr-un anume motiv și o știu și 
eu prea bine. Primul este Ritchie. 

— Da, îmi aprob gândurile și continui să pășesc hotărât. 

Mă îndrept spre casa lui Ritchie, pe strada Bridge. 
Descopăr care e cea mai rapidă rută până acolo și 
picioarele mi se mișcă mai repede, ducându-mă mai 
departe. 

„Mă grăbesc ca să pot ajunge mai repede la Audrey?” mă 
întreb, dar nu-mi ofer niciun răspuns. 

Mă concentrez asupra lui Ritchie. 

O imagine a chipului său îmi vine în minte când trec pe 
sub ramurile unui copac. Frunzele mă ating și-l șterg din 
ochii mei, dar îmi aduc aminte remarcile constante din 
timpul jocului de cărţi. Îmi amintesc bucuria lui când l-a 
văzut de Crăciun pe Marv sărutându-l pe Portar. 

„Ritchie, mă întreb. Ce mesaj trebuie să-i livrez lui 
Ritchie?” 

Aproape că am ajuns. 

Colţul cu strada Bridge e chiar în fața mea. Pulsul începe 
să mi se zbată, accelerându-se. 

Făcând colţul, văd imediat casa lui Ritchie. O întrebare 
șocantă stă lângă mine și îmi respiră în faţă. 

Văd luminile din bucătăria și sufrageria lui Ritchie, dar 
calea îmi este abătută de un gând. Care refuză să plece. 

„Şi acum, ce fac?” mă întreabă. 

În toate celelalte misiuni, fusese relativ ușor, pentru că 
nu-i cunoșteam pe destinatari (cu excepţia mamei - și când 
stăteam în restaurantul italian, n-aveam idee că o aștept pe 
ea), deci nu prea aveam de ales. M-am mulţumit să aștept 
oportunitatea. Dar în cazul lui Ritchie, Marv și Audrey, îi 
cunosc mult prea bine ca să mă învârt în jurul caselor lor. E 
ultimul lucru pe care l-aș face. 


Totuși, mai cântăresc problema aproape un minut și, în 
cele din urmă, decid să traversez și să mă așez, sprijinit de 
un stejar bătrân, să aștept. 

Stau acolo de aproape o oră și, să fiu sincer, nu se 
întâmplă foarte multe. Observ că familia lui Ritchie s-a 
întors din vacanţă. (Am văzut-o pe mama lui spălând 
vasele.) 

Se face târziu și, în curând, singura lumină aprinsă e în 
bucătărie. Luminile de pe toată strada s-au stins și tot ce 
rămâne este iluminatul stradal. 

În casa Sanchez, o siluetă singuratică a intrat și s-a 
așezat la masa de bucătărie. 

Știu, fără îndoială, că este Ritchie. 

Pentru un moment, iau în considerare ideea de a intra, 
dar înainte de a avea șansa să mă ridic în picioare, aud 
persoane venind în direcţia mea. 

În curând, aplecaţi deasupra mea, sunt doi bărbaţi. 

Care mănâncă plăcintă. 

Unul din ei se uită la mine si-mi vorbește. Se uită la mine 
cu un fel de dispreţ familiar, indiferent, și spune: 

— Ni s-a spus că s-ar putea să te găsim aici, Ed. Scutură 
din cap și aruncă o plăcintă, cumpărată evident de la un 
service local. Lăsându-se să cadă la pământ, adaugă: Da' 
știu că ești hotărât să ne faci surprize! 

Îmi ridic privirea, incapabil să rostesc vreo vorbă. 

— Ei bine, Ed? 

Acum vorbește celălalt și, oricât de ridicol ar suna, e 
destul de greu să-i recunoști fără cagule. 

— Daryl? întreb. 

— Da. 

— Keith? 

— Corect. 

Daryl se așază și îmi întinde o plăcintă. 

— De dragul trecutului, explică el. 

— Mda, replic eu, încă în șoc. Mulţumesc. 


Amintiri ale ultimei lor vizite încep să mă bântuie. 
Gânduri peste gânduri, cu sânge, cuvinte și dușumeaua 
murdară a bucătăriei. Trebuie să-i întreb: 

—N-o să mă... 

E destul de greu să pronunţ cuvintele. 

— Ce? spune Keith de data aceasta, așezându-se de 
cealaltă parte a mea. Să ne dăm la tine niţel? 

— Ei bine, spun eu, da. 

Ca un act de bună-credinţă, Daryl deschide ambalajul din 
plastic al plăcintei și îmi întinde conţinutul. 

— O nu, Ed. Fără atingeri astăzi. Nimic de genul acesta. 

Şi lasă să-i scape de pe buze un râs nostalgic. Parcă am fi 
vechi camarazi de război, dacă te iei după el. 

— Dar ţine minte, dacă o faci pe deșteptul cu noi... 

Se așază mai confortabil pe pământ. Are pielea palidă și o 
faţă plină de cicatrici de la bătăi. Dar tot reușește cumva să 
fie atrăgător. Pe de altă parte, Keith are o faţă împroșcată 
de o veche acnee, un nas în vânt și o bărbie strâmbă. 

Mă uit la el și spun: 

— Isuse, amice, cred că-mi plăceai mai mult cu masca pe 
fată. 

Daryl lasă să-i scape un hohot de râs. Prin comparaţie, 
Keith nu e impresionat ori cel puţin la început. Imediat se 
calmează, iar sentimentele dintre noi sunt pozitive. 
Bănuiesc că se datorează faptului că am trecut împreună 
prin ceva; chiar dacă din tabere total diferite. 

Un minut stăm așa, mâncând. 

— Aveţi sos? întreb eu. 

— Ţi-am spus eu, îl acuză Keith pe Daryl. 

— Ce? 

— Păi, i-am spus că ar trebui să-ţi luăm niște sos, Ed, 
explică Keith, dar zgârcitul acesta de lângă tine nici n-a vrut 
să audă. 

Daryl își aruncă brusc capul pe spate înainte să 
răspundă. 

— Uite, începe el. Sosul e prea periculos. 


Şi arată cu degetul spre cămașa mea. 

— Keith, uită-te cum e îmbrăcat Ed, hm? Spune-mi. Ce 
culoare are? 

— Știu ce culoare are, Daryl. Nu e nevoie să fii atât de 
condescendent, nu din nou. 

— Din nou? Când dracu' am mai fost eu condescendent? 

Aproape că ţipă unul la altul peste capul meu, iar eu mai 
iau o înghiţitură din plăcinta pe jumătate rece. 

— Chiar acum, continuă Keith. 

Încearcă să mă atragă în conversaţie, întrebându-mă: 

— Şi tu ce spui, Ed? Privirea îi este fixată pe mine. Este 
Daryl condescendent? 

Decid să răspund primei întrebări a lui Daryl. 

— Port o cămașă albă, spun. 

— Exact, răspunde Daryl. 

— Exact, ce? 

— Exact, Keith, este pur și simplu prea periculos pentru 
Ed și să se gândească să mănânce plăcinta aia cu sos. 

Acum chiar că are un ton condescendent. 

— Sosul picură, aterizează pe drăguţa de cămașă albă și 
bietul amărât va sfârși prin a trebui să spele tâmpenia. Și 
nu vrem asta acum, nu? 

— N-o să-l omoare dac-o spală! 

Keith e deosebit de vehement asupra acestui aspect. 

— Poate pune o mașină la spălat cât își spală câinele ăla 
de rahat al lui - îi va lua cel puţin câteva ore. 

— Nu e nevoie să-l aducem în discuţie și pe Portar, 
protestez. El n-a făcut nimic. 

— Exact, e Daryl de acord. Asta chiar e inutil, Keith. 

Keith se calmează un moment, apoi recunoaște. Capul îi 
alunecă în faţă. 

— Ştiu. 

Își cere chiar și scuze. 

— Îmi pare rău, Ed, și pot spune că de data asta li s-a 
ordonat să se poarte cât se poate de bine cu mine. 

Probabil de aceea și-au dublat certurile dintre ei. 


Mai continuă o bucată de vreme, până când au terminat 
să se scuze amândoi și, un timp, vorbim în noaptea care a 
căzut peste noi cu tăcere. 

Suntem chiar fericiți, cu Daryl spunând glume despre 
bărbaţi care intră în baruri, femei cu puști și apoi, neveste, 
surori și fraţi care s-ar culca toţi cu lăptarul pentru un 
milion de dolari. 

Da, suntem fericiţi, până când se stinge lumina în 
bucătăria lui Ritchie. 

Atunci mă ridic și spun: 

— Fantastic. 

Mă întorc spre cei mai buni certăreţi pe care i-am întâlnit 
vreodată și le spun că mi-am ratat șansa. 

Amândoi par neinteresaţi. 

— Şansa la ce? întreabă Daryl. 

— Ştii tu, îi spun. 

Dar el se mulțumește să clatine din cap. 

Și spune: 

— Nu, Ed, de fapt nu știu. Știu doar că acesta este 
mesajul tău și că încă nu pari să știi foarte clar ce ai de 
făcut. 

Vocea îi este normală, dar încărcată și cu ceva. 

„Adevărul”, gândesc. 

Cu asta este încărcată vocea lui. 

Are dreptate. Chiar nu știu ce fac. Încă sunt în faza de 
ghicit, stând aici și sperând că răspunsurile vor veni pur și 
simplu. 

Keith este cel care se ocupă de ultimele întrebări, din 
stânga mea. 

Îmi hrănește cuvintele în urechi cu o voce aspră, blândă, 
atotștiutoare. 

Aproape, atât de aproape de mine, spune: 

— "Totuși, ce cauţi aici, Ed? 

Cuvintele planează și mai aproape și se târăsc în urechea 
mea. 


— De ce stai aici în așteptare? Ar trebui să știi ce ai de 
făcut... se odihnește un moment înainte de a-mi administra 
ultimul potop de cuvinte. 

Care mă pătrund ca un fluviu. 

— Ritchie este unul dintre cei mai buni prieteni ai tăi, Ed. 
Nu ai nevoie să te gândești sau să aștepți, sau să decizi ce 
ai de făcut. Știi deja, fără întrebări sau îndoieli. Nu știi? 

Şi repetă: 

— Nu știi, Ed? 

Simt cum mă prăbușesc și lunec lângă copac. Cele două 
siluete rămân în picioare, privind spre casă. 

Vocea mi se avântă, aterizând pe pământul de sub 
picioarele lor. 

„Ştii ce trebuie să faci”, gândesc. 

— Da, răspund. Ştiu. 

Viziunile mă fărâmă. 

Pe pământ zac bucăţi din mine. 

Keith și Daryl se îndepărtează. 

— Ura, spune unul din ei, dar nu știu care. 

Vreau să mă ridic și să-i urmăresc și să-i rog și să-i implor 
să-mi spună cine e în spatele tuturor acestor întâmplări și 
de ce, dar. 

Nu pot. 

Tot ce pot face este să rămân la pământ și să adun 
fragmentele zdrenţuite din tot ceea ce am văzut. 

L-am văzut pe Ritchie. 

M-am văzut pe mine. 

Acum, cu copacul deasupra mea, încerc să neg asta și să 
mă ridic, dar stomacul mi-e greu ca stânca și mă așez la loc. 

— Îmi pare rău, Ritchie, șoptesc, dar trebuie s-o fac. 

„Dacă stomacul meu ar fi o culoare, gândesc, ar fi negru, 
ca noaptea asta”, și mă stabilizez și încep ceea ce pare a fi o 
întoarcere nesfârșită acasă. 

Când ajung acasă, spăl vasele. 

Acestea sunt adunate teanc lângă chiuvetă și ultimul 
lucru pe care îl spăl este un cuţit transparent, plat. Reflectă 


lumina din bucătărie și îmi surprind propria faţă, înăuntrul 
metalului. 

Sunt oval și distorsionat. 

Sunt decupat la margini. 

Ultimul lucru pe care-l văd sunt cuvintele pe care trebuie 
să i le spun lui Ritchie. La aceasta, pun cuțitul pe suport, 
peste muntele de vase curate. Lunecă și cade zdrăngănind 
pe dușumea, apoi se rotește ca un braţ de ceas. 

Faţa mea apare de trei ori, făcând înconjurul camerei. 

Prima dată, îl văd pe Ritchie în ochii mei. 

Apoi îl văd pe Marv. 

Apoi pe Audrey. 

Îl ridic și-l ţin în mână. 

Mi-aș dori, cu cuțitul acesta în mână, să spintec întreaga 
lume. Să-i deschid măruntaiele și să mă strecor prin 
ruptură în următoarea lume. 

În pat, mă agăţ de acest gând. 

În sertarul meu sunt trei cărţi de joc și una în mâna mea. 

Cu somnul aninat deasupra mea, îmi apăs ușor degetul 
pe marginea Asului de Inimă. Cartea de joc este rece și 
ascuţită. 

Aud un ceas bătând. 

Totul înjur mă urmărește, cu nerăbdare. 


5 Y Păcatul lui Ritchie 


Nume: David Sanchez. 
Cunoscut și ca: Ritchie. 
vârsta: Douăzeci. 

Ocupația: Niciuna. 
Realizări: Niciuna. 

Ambiţii: Niciuna. 
Probabilitatea de a obține răspunsuri 
la ultimele trei întrebări: Niciuna. 


Următoarea dată în care mă duc la casa lui Ritchie de pe 
strada Bridge, găsesc locul în întuneric. Mă pregăteam să 
plec, când lumina de la bucătărie se aprinde brusc. Clipește 
și moare de câteva ori, înainte de a se forţa la viaţă. 

O siluetă intră și se așază la masa de bucătărie. Este 
sigur Ritchie. Pot spune după forma părului și modul în care 
se mișcă și se așază. 

Apropiindu-mă, descopăr că ascultă radioul. Sunt mai 
mult discuţii cu ascultătorii, cu câteva cântece presărate pe 
ici-colo. Vag, aud. 

Mă ascund cât de aproape de casă pot ca să nu fiu văzut 
și ascult. 

Vocile de la radio sunt înăbușite, le surprind încercarea 
de a se face auzite. Cuvinte ca braţele, care se așază și se 
odihnesc grele pe umerii lui Ritchie. 

Îmi imaginez întreaga scenă din bucătărie. 

Un prăjitor de pâine cu firimituri în jurul lui. 

Un cuptor pe jumătate murdar. 

Folii de laminex care au fost odată albe, acum aproape 
cenușii. 

Scaunele din plastic roșii, cu găuri. 

Dușumea cu linoleum ieftin. 

Şi Ritchie. 

Încerc să-mi imaginez faţa lui, stând pe scaun, ascultând, 
îmi amintesc Ajunul Crăciunului și cuvintele lui Ritchie. 

— Nu am chef să merg acasă în noaptea asta. 

Văd ochii care se târăsc spre mine și acum înţeleg că 
orice ar fi fost mai bine decât să stea singur în bucătăria lui. 

Cu Ritchie, este întotdeauna dificil să-ţi imaginezi o 
expresie de durere pe faţa lui, pentru că are maniera asta 
relaxată. Totuși, am surprins o străfulgerare în Ajunul 
Crăciunului și o revăd în memorie acum. 

Îmi imaginez și mâinile lui. 

Așezate pe masă, strânse, mișcându-se blând și 
împingând în tăblie. Sunt albe și frustrate. Nu au nimic de 
făcut. 


Lumina îl înăbușă. 

Stă acolo de aproape o oră și radioul pare să se audă din 
ce în ce mai slab. Când privesc pe fereastră, îl văd că își 
odihnește capul pe masă, dormind. Radioul e sus, lângă el. 
Mă îndepărtez; nu mă pot opri. Ştiu că se presupune că ar 
trebui să intru, dar noaptea aceasta nu pare să fie potrivită 
pentru asta. 

Mă întorc acasă fără a privi îndărăt. 

e 

Următoarele două nopţi, jucăm cărţi. O dată la Marv șio 
dată la mine. La mine, Portarul se apropie și se așază sub 
masă. Îl mângâi cu picioarele și îl studiez pe Ritchie toată 
noaptea. Noaptea trecută, când stăteam lângă casa lui, s-a 
întâmplat același lucru. S-a trezit, a intrat în bucătărie și a 
ascultat radioul. 

Tatuajul cu Hendrix se holbează la mine, când Ritchie 
aruncă jos Dama de Pică și mă nenorocește. 

— Mulţumesc mult, îi spun. 

— Îmi pare rău, Ed. 

Existenţa lui constă din aceste nopţi singuratice și târzii, 
când se trezește la zece și jumătate dimineaţa, după ce a 
fost la pub până la douăsprezece și vizavi, la TAB, până la 
unu. Dacă adăugăm la asta indemnizaţia de șomaj, care 
plătește pentru o partidă sau două, cam asta e viaţa lui. 

La mine acasă se râde mult, pentru că Audrey ne 
povestește păţania unei prietene de-a ei, care căuta o slujbă 
în oraș. A mers la una dintre agenţiile de recrutare și ei 
aveau o politică de a le da oamenilor un ceas micuţ cu 
alarmă atunci când erau angajaţi. Când a găsit de lucru, s-a 
prezentat la firma care o angajase să le mulțumească și a 
uitat cu totul de ceas. L-a lăsat pe tejgheaua din anticameră 
la plecare. 

Și ceasul a rămas acolo, în cutie. 

Ticăind. 


— Toată lumea îl vede și nimeni nu-l atinge, explică 
Audrey. Toţi cred că e o bombă. 

Aruncă o carte. 

— Îl cheamă pe directorul general al companiei și acesta 
practic face pe el, pentru că probabil tocmai avea o 
întrevedere amoroasă cu una dintre secretare și se 
gândește că nevastă-sa vrea să se răzbune pentru asta. 

Face o pauză, ca să ne menţină atenţia trează. 

— Oricum, au evacuat întreaga clădire, au chemat 
specialiștii în dezamorsări, poliţia, toată trupa. Geniștii 
ajung și deschid cutia, iar ceasul începe să sune. 

Audrey scutură din cap. 

— A fost dată afară înainte de a începe... 

Când istorisirea se termină, îl privesc pe Ritchie. 

Şi aș vrea să mă apropii de el. 

Aș vrea să-l fac să se simtă prost, să-l smulg de unde este 
și să-l trimit în bucătăria lui, așa cum eu sunt în a mea. Dacă 
aș putea realiza asta cumva, aș putea vedea o versiune mai 
lungă a ceea ce este și ce simte el. E doar o problemă de 
sincronizare. 

Momentul vine jumătate de oră mai târziu, când 
sugerează să jucăm cărți la el acasă peste câteva zile. 

— În jur de opt? întreabă el. 

Suntem toţi de acord și ne pregătim să ne luăm rămas- 
bun, și atunci eu spun: 

— Și poate atunci îmi arăţi și mie radioul acela pe care îl 
ai în bucătărie. Mă forţez să fiu brutal și calculat. Show-ul 
de noapte probabil că e excelent. 

Se uită la mine. 

— Despre ce vorbești, Ed? 

— Despre nimic, spun și las lucrurile așa, pentru că am 
văzut expresia aia pe faţa lui din nou și știu ce este. 

Știu ce simte și cum arată Ritchie când stă acolo în 
lumina paralizată a bucătăriei. 

Intru în întunericul ochilor lui și îl găsesc undeva 
înăuntru, căutând printr-un labirint de cărări anonime și 


singuratice. Se plimbă singur. Străzile își schimbă direcţia 
și se răsucesc în jurul lui, dar el nu-și schimbă nici ritmul și 
nici starea de spirit. 

— Mă așteaptă, spune el, când mă alătur lui, acolo în 
profunzimea fiinţei lui. 

La început se mulțumește să meargă mai departe. Numai 
când mă uit la picioarele noastre, realizez că de fapt nu 
mergem nicăieri. Lumea e cea care se mișcă - străzile, 
aerul și petele de întuneric ale cerului interior. 

Ritchie și cu mine rămânem nemișcaţi. 

— E undeva acolo, mi-l imaginez spunând. Undeva. 
Merge cu mai multă hotărâre acum. Și vrea ca eu să vin 
după ea. Vrea să o iau. 

Totul se oprește acum. 

O văd atât de clar în ochii lui Ritchie! 

În interiorul lor, acolo unde ne-am oprit, spun: 

— Ce te așteaptă, Ritchie? 

Dar știu. 

Fără dubiu, știu. 

Sper doar să o poată găsi și el. 

După ce a plecat toată lumea, mai împart o cafea cu 
Portarul. După cam jumătate de oră, suntem întrerupţi de 
un ciocănit la ușă. 

„Ritchie”, mă gândesc. 

Portarul pare să încuviințeze și mă duc la ușă și o 
deschid. 

— Bună, Ritchie, îl salut. Ai uitat ceva? 

— Nu. 

Îl invit înăuntru și ne așezăm la masa din bucătărie. 

— Cafea? 

— Nu. 

— Ceai? 

— Nu. 

— Bere? 

— Nu. 

— Da' știu că ești mofturos... 


Răspunde cu încă o tăcere, dar în curând ridică ochii 
spre mine. 

— M-ai urmărit? mă întreabă bătăios. 

— Urmăresc pe toată lumea, îi răspund întorcând capul 
să mă uit spre el. 

Își bagă mâinile în buzunar. 

— Ești vreun pervers sau ce? 

Este chiar comic - tot asta m-a întrebat și Sophie. Strâng 
din umeri. 

— Nu mai mult decât oricare altul, bănuiesc. 

— Ei bine, n-ai vrea să te abţii? 

— Nu. 

Își apropie faţa de a mea. 

— De ce nu? 

— Nu pot. 

Se uită la mine de parcă aș încerca să-i joc vreo farsă. 
Ochii lui negri spun: „De ce nu mă luminezi tu, Ed?” așa că 
asta și fac. 

Intru în dormitor și scot cărţile de joc din sertar și mă 
întorc la masa din bucătărie. Las cărţile să cadă în fata 
prietenului meu și spun: 

— Îţi amintești când am primit prima carte, în 
septembrie, la mall? 'Ți-am spus că am aruncat-o, dar nu era 
adevărat. 

Cuvintele curg din mine repede. Mă așez în faţa lui. 

— Și acum tu ești pe una dintre cărţi, Ritchie. Tu ești unul 
dintre mesaje. 

— Ești sigur? 

Încearcă să-mi arate că ar fi o greșeală, dar refuz să-l 
ascult. Mă mulţumesc să clatin din cap și simt cum 
transpiraţia mi se adună sub braţ. 

— Tu ești, îi spun eu. 

— Dar de ce? 

Ritchie mă imploră, dar asta nu mă poate opri. Nu-l pot 
lăsa să se scufunde din nou în locul întunecos din interiorul 
fiinţei lui, unde mândria îi este căzută la pământ undeva 


într-o cameră ascunsă. La sfârșit, vorbesc golit de orice 
emoție: 

— Ritchie - ești o rușine pentru propria-ţi persoană. 

Se uită la mine de parcă tocmai i-am împușcat câinele 
sau i-am spus că i-a murit mama. 

Stă în bucătăria aia în fiecare noapte și, indiferent ce 
spun vocile la radio, Cuvintele sunt întotdeauna aceleași. 
Sunt cuvintele pe care tocmai le-am pronunţat eu și o știm 
amândoi. 

Ritchie se uită fix la masă. 

Eu mă uit fix peste umarul lui. 

Amândoi medităm la ceea ce s-a rostit. Ritchie stă acolo 
ca o rană. 

Și asta ţine mult timp, până când la nări ne ajunge un 
miros - a intrat Portarul. 

— Ești un prieten bun, Ed, spune în cele din urmă Ritchie 
și își reia expresia lui obișnuită de om fără griji. 

Se luptă să o menţină pe faţă. 

— Şi tu, îi spune Portarului, miroși ca un canal. 

Se ridică și pleacă. 

Cuvintele se repetă de la sine în jurul meu în timp ce 
Kawasaki pornește și începe să vireze pe strada întunecată 
și lipsită de viaţă. 

A fost puțin cam dur Ed, spune Portarul. 

Păstrăm amândoi tăcerea o perioadă. 

e 

Noaptea următoare, sunt din nou acolo, lângă casa lui 
Ritchie. Ceva îmi spune că nu pot avea încredere în el. 

Silueta îi devine vizibilă în bucătărie, dar de data aceasta, 
vine pe ușa din faţă, cu radioul într-o mână și cu o sticlă în 
cealaltă. Picioarele se opresc și vocea strigă la mine: 

— Bună, Ed. 

Pășesc în lumină. 

— Hai să mergem la râu, îmi spune el. 


Râul curge pe lângă noi și noi stăm acolo, la capătul unei 
plimbări pe jos de la casa lui Ritchie. Trecem sticla de la 
unul la altul. Radioul vorbește în surdină. 

— Ştii tu, Ed, spune Ritchie, după un timp. Altădată 
credeam că sufăr de sindromul oboselii cronice... 

Se oprește, de parcă ar fi uitat ce voia să spună. 

— Şi? întreb. 

— Ce? 

— Oboseala cronică... 

— A, da. 

Se adună. 

— Mda, credeam că am asta, dar după aceea mi-am dat 
seama că, de fapt, se întâmplă doar să fiu unul dintre cei 
mai leneși ticăloși de pe Pământ. Dacă stau și mă gândesc, e 
chiar comic. 

— Ei bine, nu ești singurul. 

— Dar cei mai mulţi oameni au slujbe, Ed. Până și Marv 
are o slujbă. Până și tu. 

— Ce vrei să spui cu „până și eu”? 

— Ei bine, nu ești chiar cea mai motivată persoană pe 
care o cunosc, știi tu. 

Recunosc că așa e. 

— E destul de exactă descrierea. O înghit. Și nici n-aș 
numi condusul unui taxi o slujbă adevărată. 

— Dar cum ai numi-o? întreabă Ritchie. 

Mă gândesc puţin înainte de a răspunde: 

— Un pretext. 

Ritchie nu spune nimic, pentru că știe că am dreptate. 
Continuăm să bem, iar râul curge năvalnic pe lângă noi. 

e 

A trecut mai bine de o oră de-acum. Ritchie se ridică și 
intră în râu. Apa se ridică dincolo de genunchii lui. Spune: 

— Uite, așa sunt vieţile noastre, Ed. 

E absorbit de ideea evenimentelor care se scurg pe lângă 
noi. 

— Am douăzeci de ani si... 


Tatuajul cu Hendrix-Pryor îmi face cu ochiul sub lumina 
lunii. 

— Uită-te la mine - nu mă atrage nimic. 

Nu e nemaipomenit cât de brutal poate fi adevărul 
uneori? Nu poţi decât să-l admiri. 

De obicei, umblăm în cerc, încercând să ne convingem 
singuri. Sunt bine, ne spunem. Sunt bine. Dar uneori 
adevărul pogoară asupra ta și nu poţi scăpa de el. Și atunci 
realizezi că uneori nici măcar nu e vorba de un răspuns -ci 
de o întrebare. Chiar și acum, mă întreb cât din viaţa mea 
este convingere. 

Mă ridic în picioare și mă alătur lui Ritchie în râu. 

Amândoi stăm acolo, în apa până la genunchi, și adevărul 
ne-a lăsat, literal, aproape goi. 

Râul curge năvalnic pe lângă noi. 

e 

— Ed? spune Ritchie puţin mai târziu. 

Încă mai stăteam în apă. 

— Un singur lucru îmi doresc. 

— Ce anume, Ritchie? 

— Să-mi doresc ceva. 


6 4 Dumnezeu să-l binecuvânteze pe 
cel cu barbă, făra dinţi și sărac 


A doua zi, Ritchie trece pe lângă bar și TAB și chiar 
începe să-și caute o slujbă. În ce mă privește, m-am gândit 
și eu mult la ce s-a spus noaptea trecută lângă râu. 

Duc oamenii cu taxiul prin oraș, primind ordine ce să fac 
și unde să merg. Urmăresc oamenii. Vorbesc cu ei. Vremea 
este plăcută astăzi. Vremea este întotdeauna într-un fel. 

Mă văicăresc? 

Mă plâng? 

Nu. 


Asta am ales să fac. 

„Dar este asta ce-ţi dorești?” mă întreb. 

Preţ de câţiva kilometri, mă mint pe mine că da, asta îmi 
doresc. Încerc să mă conving că exact așa îmi doresc să fie 
viața mea, dar știu că nu-i adevărat. Ştiu că taximetria și 
închirierea unei șandramale din fibro nu poate fi țelul 
suprem al vieţii mele. Nu se poate. 

Mă simt de parcă la un moment dat m-am așezat și am 
spus: „Ritchie, acesta e Ed Kennedy”. 

Undeva de-a lungul firului, simt că m-am prezentat 
cumva. 

Mie însumi. 

Şi iată-mă. 

e 

— Hei, e ruta corectă? mă interoghează clientul meu 
corpolent și îmbrăcat în costum de pe bancheta din spate. 

Privesc în oglindă și spun: 

— Nu știu. 

e 

Următoarele zile se scurg liniștite. Jucăm cărţi într-o 
noapte și îmi dau seama că trebuie să fac mișcarea cu Marv. 
Cu Ritchie pornit pe drumul bun, a venit momentul lui Marv. 

Îl urmăresc cu coada ochiului, întrebându-mă: „Ce dracu' 
e de făcut cu Marv?” Are o slujbă. Are bani. Cu certitudine, 
deţine cea mai nereușită mașină din istorie, dar pare 
suficient de mulţumit, ţinând cont că nu e dispus să dea un 
sfanţ din banii ăia ai lui ca să-și cumpere una nouă. 

Deci, ce și-ar putea dori Marv? 

De ce ar putea avea el nevoie? 

e 

În cazul tuturor celorlalte mesaje, așteptam eu să vină 
soluţia. 

În cazul lui Marv, nu sunt sigur. Pentru el, am un 
sentiment diferit. Se apropie și se așază într-un loc pe lângă 
care am senzaţia că am trecut de multe ori, dar fără să 


observ. Probabil că văd acel loc în fiecare zi, dar între a 
vedea și a descoperi e o mare diferenţă. 

Cumva, Marv are nevoie de mine. 

Nu știu ce să fac. 

e 

Situaţia continuă încă douăzeci și patru de ore, indecizia 
aceasta totală. Ajunul Crăciunului a venit și a plecat. 
Focurile de artificii au traversat cerul orașului. Bădărani 
beţi mi-au decorat taxiul, urlând de o fericire care nu poate 
sfârși decât între cearșafurile îmbibate cu miros de bere și 
greutatea zilei de mâine. 

De data aceasta, toată lumea a mers la Ritchie și am avut 
grijă să ajung și eu în jur de miezul nopţii. Familia lui dădea 
o petrecere. Le-am strâns mâna lui Marv, lui Ritchie și lui 
Simon. Am sărutat-o pe Audrey pe obraz și am întrebat-o 
cum a reușit să obţină o noapte liberă. Se pare că e vorba 
de noroc pur. 

După aceea, m-am întors la muncă și acasă la Portar în 
primele ore ale dimineţii. Și acolo sunt și acum. Împărţim o 
băutură de sărbătoare prelungită și spun: 

— În sănătatea ta, domnule Portar. Să dea Dumnezeu să 
mai trăiești un an. 

El bea tot, se îndreaptă spre ușă și se întinde în prag. 

Sunt destul de circumspect în privinţa Ajunului Anului 
Nou. Bănuiesc că nu sunt chiar în starea de spirit necesară 
pentru sărbătorirea anului acesta. O parte din problemă 
este faptul că mă gândesc la tatăl meu, pentru că el nu mai 
este lângă noi la astfel de sărbători. Crăciunul. Anul Nou. 
Nu că ar fi fost vreodată suficient de treaz ca să aibă vreun 
impact, dar mă afectează totuși. 

Dau jos prosoapele din baie, ca și prosopul de ceai destul 
de sordid din bucătărie. Prosop care a fost una dintre 
idiosincraziile sau superstiţiile tatălui meu. Să nu lași nimic 
afară să se usuce când răsare soarele în prima zi a noului 
an. „Extraordinară” moștenire, știu, dar e mai bună decât 
nimic. 


Celălalt motiv pentru starea de spirit în care mă aflu este 
gândul la Marv și ce am de făcut. 

Trec în revistă multe - ce mi-a spus în ultimul timp și cea 
făcut. Mă gândesc la meciul de Sledge și la patetismul 
evident al mașinii sale. Și la faptul că a preferat să-l sărute 
pe Portar mai curând decât să bucătărească pentru jocul de 
cărţi de Crăciun. 

Patruzeci de mii la bancă, dar dă întotdeauna înapoi când 
e vorba să cheltuiască o leţcaie. 

„Întotdeauna”, gândesc, și câteva seri mai târziu, pe când 
mă uitam la un film vechi, mă lovește o întrebare: 

„Ce are de gând Marv cu patruzeci de mii de dolari?” 


Da. 
Mi-am dat seama. 


Banii. 

e 

Pentru ce are nevoie Marv de bani? 

Acesta e mesajul. 

e 

Îmi amintesc ce mi-au spus Daryl și Keith despre Ritchie. 
Au spus că ar trebui să știu, pentru că este unul dintre cei 
mai buni prieteni ai mei. Și asta aproape că mă convinge să 
gândesc că ar trebui să știu la ce-i trebuie lui Marv banii. 
„Poate că răspunsul e sub nasul meu”, mă întreb, dar nimic 
nu e evident, și înțeleg că, în cazul lui Marv, trebuie să 
folosesc informaţiile pe care le am despre el ca să obţin 
mesajul de Ja el. 

Poate că nu cunosc mesajul, dar îl cunosc pe Marv și 
opţiunile pe care le pot verifica pentru a dezlega enigma 
asta. 

Pe verandă, mă așez împreună cu Portarul și soarele la 
asfinţit. Analizez trei strategii de abordare a lui Marv. 


Strategia unu: să mă cert cu el. 

Ceea ce poate fi realizat foarte ușor deschizând subiectul 
mașinii și al motivului pentru care refuză să-și cumpere una 
nouă. 

Pericolul aici constă în aceea că Marv s-ar putea aprinde 
repede, ieșind ca furtuna din casă și lăsându-mă în 
neștiință. Ceea ce ar fi dezastruos. 

Avantajul acestei strategii este, înainte de toate, că ar fi 
distractivă, poate chiar l-ar convinge să-și cumpere o 
mașină nouă. 

e 

Strategia doi: să-l îmbăt așa de tare, încât să-mi spună 
mesajul fără măcar să gândească. 

Pericole: ca să-l aduc pe Marv în stadiul de stupoare 
alcoolică, ar fi necesar să ajung și eu în aceeași stare. Ceea 
ce nu mi-ar permite să înţeleg, darmite să-mi amintesc ce 
am de făcut. 

Avantaje: nu presupune extragerea propriu-zisă a 
mesajului. Aș rămâne cu speranţa că mi-l va furniza singur. 
Destul de improbabil, îmi dau seama, dar poate că merită 
încercarea. 

e 

Strategia trei: să mă duc la el și să-l întreb. 

Aceasta ar fi cea mai periculoasă opţiune, pentru că 
poate avea ca rezultat un Marv cu totul încăpățânat (cum 
știm foarte bine că poate fi), care să refuze să-mi spună 
ceva. Dacă Marv resimte disconfort la preocuparea mai 
exagerată faţă de el (ei bine, să recunoaștem - de obicei mă 
comport de parcă puţin mi-ar păsa de el), toate celelalte 
speranţe și oportunităţi sunt sortite pierzaniei. 

Avantajele sunt că este onestă, deschisă și necesită o 
întreţinere considerabil de redusă. Fie funcţionează, fie nu, 
depinzând în mare măsură de oportunitatea alegerii 
momentului. 


Ce strategie să aplic prima dată? 


E o întrebare dificilă și numai după ce am învârtit-o pe 
toate părțile, am găsit răspunsul corect. 

Și incredibilul s-a întâmplat. 

A patra strategie s-a prezentat în faţa mea și mi s-a pus la 
dispoziţie. 

Unde? 

Supermarketul. 

Când? 

Joi seara. 

Cum? 

Cam așa: 

Intru și cumpăr produse de băcănie pentru două 
săptămâni și ies luptându-mă cu bagajele. Deja pungile îmi 
zdrelesc mâinile și de-abia ies pe ușă, punându-le imediat 
jos, ca să procedez la o repoziţionare de o importanţă 
vitală. 

Un bătrân vagabond mă înfruntă cu barba, găurile din 
dantură și sărăcia lui. 

Expresia de pe faţa lui sângerează. 

Mă roagă timid să-i dau ceva mărunțţiș. Vorbește cu 
umilinţa pe buze. 

Imediat după ce pronunţă cuvintele, lipește ochii de 
pământ, cu jenă. M-a convins, dar nu știe asta, până când 
nu mă surprinde căutând în jachetă după portofel. 

În momentul în care degetele mele ating portofelul, 
răspunsul îmi vine. Cade la picioarele mele, uitându-se fix la 
mine. 

„Bineînţeles 

Vocea interioară se ridică și raportează același răspuns 
într-un gând instantaneu și perfect. Îl pronunţ chiar, ca să-l 
cred. Ca să mi-l amintesc. 

— Cere-i bani, dau viaţă cuvintelor cu o voce joasă, făcută 
doar pentru ca urechile mele să o audă și să le pună înapoi 
în ființa mea. 

— Poftim? spune omul, cu vocea lui încă joasă, umilă. 


V 


— Cere-i bani, spun din nou, dar de data asta pronunţ 
mai tare. 

Nu mă pot abţine. 

Din obișnuinţă, bătrânul spune: 

— Îmi pare rău, domnule. 

Trăsăturile feţei i se lasă. 

— Îmi pare rău că v-am cerut bani. 

Am scos o bancnotă de cinci dolari din buzunar, pe care i- 
o întind. 

O ţine între degete de parcă e biblică. Probabil că rareori 
i se întâmplă să capete bancnote. 

— Să vă binecuvânteze Domnul! 

Ridicându-mi bagajele, îl privesc pe bătrân, care pare 
vrăjit, cu banii în mână. 

— Nu, răspund eu. Domnul să te binecuvânteze pe tine, și 
pornesc spre casă. 

Bagajele îmi taie din nou palmele, dar nu-mi mai pasă. 
Nu, nu-mi pasă deloc. 


7 4 Marv cel secretos 


Lucrează. Bea. Joacă și cărţi. Așteaptă tot anul meciul de 
fotbal pe gheaţă. 

Asta. 

Este viaţa lui Marv. 


Ei bine, asta și patruzeci de mii. 
e 

Joi, trec pe la Milla, să văd ce mai face. Nu mă plictisesc 
niciodată să fiu Jimmy, deși La răscruce de vânturi începe să 
mă enerveze puţin acum. Problema e că Heathcliff e un 
ticălos înveninat, iar Catherine mă frustrează până la 
Dumnezeu și îndărăt. Cea mai profundă ură a mea e 
rezervată totuși pentru Joseph, servitorul josnic, ticălosul 


absolut. Şi dincolo de toată predica și văicăreala, este și 
foarte greu să înţelegi ce spune. 

Cel mai bun lucru în toată povestea asta este Milla. 
Pentru mine, în paginile volumului e ea. Când mă gândesc 
la cartea asta, mă gândesc la ea. Mă gândesc la ochii ei 
bătrâni și înlăcrimaţi, care mă urmăresc citind. Iubesc 
momentul când închid cartea și o văd pe bătrână odihnindu- 
se în fotoliu. Cred că ea e mesajul meu favorit. 

Dar îi mai am și pe Sophie, părintele O'Reilly și familia 
Tatupu. Chiar și băieţii Rose. 

Bine, bine. 

În cazul băieţilor Rose, exagerez puţin. 

e 

În ultimul timp, l-am plimbat mult pe Portar și, făcând-o, 
mi-am amintit toate mesajele primite până acum. Cumva, 
mă simt de parcă aș trișa. Acest tip de amintire ar trebui 
făcută la sfârșit, iar eu n-am terminat încă. Mai am două 
mesaje de transmis. La doi dintre cei mai buni prieteni ai 
mei. 

Poate de aceea las mesajele anterioare să mă invadeze. 

Mă tem pentru Marv și pentru Audrey. 

Mă tem pentru mine. 

Nu-i poţi  dezamăgi, îmi predic singur, minutele 
scurgându-se pe lângă mine. 

Mi-e frică. Mi-e frică. 

Nu am ajuns atât de departe ca să-i dezamăgesc pe cei 
care îi cunosc de atâta vreme și la care ţin cel mai mult. 

Derulez iar amintirile, de la strada Edgar la Ritchie. 

Mi-e teamă. Mi-e teamă. 

Mesajele îmi dau curaj. 

— Ţi-ai găsit vreo slujbă? îl întreb pe Ritchie când ne 
adunăm la mine duminică noapte. 

El scutură din cap. 

— Nu, încă nu. 

— Tu?! exclamă Marv. Să-ţi iei o slujbă? 

Se prăbușește în crize de râs isteric. 


— Şi ce-i rău în asta? intervine Audrey. 

Ritchie nu răspunde și se poate vedea că e puţin lezat. 

Chiar și Marv. Încearcă să-și reţină râsul. 

Își drege vocea: 

— Îmi pare rău, Ritchie. 

Ritchie își înăbușă puţin mai adânc durerea și ne oferă 
sinele lui obișnuit, nepăsător. 

— Nicio problemă, spune el și, în secret, sunt bucuros că 
Marv l-a tulburat puţin. 

Măcar acum va continua să încerce numai ca să-i închidă 
gura lui Marv și să vadă expresia de pe faţa lui atunci când 
îl va anunţa că s-a angajat. Să-i închizi gura lui Marv îţi 
aduce un soi de satisfacţie. 

— Împart cărţile, spune Audrey. 

e 

Jocul se încheie pe la unsprezece. Ritchie plecase deja, 
iar pe verandă Marv se oferă să o ducă acasă pe Audrey cu 
mașina. Din motive evidente, Audrey refuză. 

— De ce nu? obiectează Marv. 

— Ajung mai repede dacă merg pe jos, Marv. 

Audrey încearcă să-i explice. 

— Şi pe cuvânt, Marv, sunt mai puţini țânțari aici, afară, 
decât acolo. 

Și arată cu mâna vehiculul de pe drum. 

— Mulţumesc mult, spune Marv și începe să se bosumfle. 

— Marv, îţi amintești ce s-a întâmplat ultima dată când m- 
ai condus, acum câteva săptămâni? 

Fără plăcere, Marv își amintește. 

Audrey îi amintește oricum. 

— Am sfârșit prin a împinge mașina până la tine. 

Audrey vine cu o altă idee. 

— Ai nevoie de o bicicletă pe bancheta din spate. 

— De ce? 

Începe să devină interesant. 

Aproape distractiv. 


— Hai, Marv, spune ea. Te las să meditezi până ajungi 
acasă - în special dacă ţi se strică mașina pe drum. 

Ne face semn cu mâna și iese în drum. 

— Pa, Audrey, șoptesc. 

A dispărut deja. 

e 

Când Marv urcă în mașină, sper să se întâmple 
inevitabilul și chiar se întâmplă. 

Motorul nu pornește la cele șase-șapte încercări și, 
traversând peluza, deschid portiera și urc în mașină. 

Marv se uită la mine. 

— Ce faci, Ed? 

Cu voce joasă. Pe un ton serios. 

Vorbesc. 

Spun: 

— Am nevoie de ajutorul tău, Marv. 

e 

Încearcă să pornească din nou mașina. Fără noroc. 

— Cu ce? Întreabă. 

Încearcă din nou. 

— Ai nevoie de vreo reparaţie? 

— Nu, Marv. 

— Vrei să-l aranjez pe Portar? 

— Să-l aranjezi? 

— Mda, știi tu - să-i fac capătul. 

— Da' ce ești tu, Capone? 

Marv își admiră umărul și continuă să se joace cu cheia, 
ceea ce mă irită nespus. 

— Marv, spun, n-ai putea să încetezi să te joci cu cheia și 
să fii serios un minut-două? N-ai vrea să-mi faci onoarea? 

Continuă să încerce cheia în contact, eu mă întind, înșfac 
cheia și o scot din contact. 

— Marv, șoptesc. 

O șoaptă cu puterea unui urlet. 

— Am nevoie de ajutorul tău. Am nevoie de bani. 

Clipa încetinește și se aud respiraţiile noastre. 


Trece un minut de tăcere. 

Asta e moartea relaţiei de obicei triviale dintre mine și 
Marv. 

Chiar am sentimentul că a murit ceva. 

e 

Lui Marv nu-i ia mult să devină interesat. Menţionarea 
banilor are efectul acesta asupra lui. Sprâncenele i se 
încordează și mă privește, încercând să-mi pătrundă 
gândurile. Nu pare prea binevoitor. 

Spune: 

— Cât, Ed? 

Și atunci erup. 

Deschid nervos portiera. 

O trântesc. 

Îmi bag capul în mașină și ridic degetul acuzator spre 
prietenul meu de la volan. 

— Ar fi trebuit să știu! mă bag în el. Ești cel mai zgârcit 
ticălos de pe lume, Marv... Îl acuz din nou cu degetul, cât de 
nemilos pot. Nu-mi vine să cred! 

Tăcere. 

Strada și tăcerea. 

Mă întorc și mă sprijin de mașină, iar Marv iese și 
ocolește mașina să ajungă lângă mine. 

— Ed? 

— Îmi pare rău. 

„Merge bine”, îmi spun. Scutur din cap. 

— Ba nu-ţi pare deloc, spune el. 

— Marv, am crezut... 

Mă întrerupe. 

— Ed, nu am... 

Cuvintele rămân nerostite. 

— Am crezut că m-ai putea ajuta... 

— Ed, nu am bani. 

Și asta vine ca un soc. 

— Cum nu, Marv? 

Mă apropii de el și îl privesc în faţă. 


— Cum dracu' nu? 

— l-am cheltuit. 

Vocea îi e în altă parte. Nu vine din gura lui. Pare să se 
arate de undeva de pe lângă el. Distantă. 

— Pe ce, Marv? 

Deja devin agitat. 

— Ei bine, nu pe ceva. 

Vocea i se întoarce. Este din nou a lui. 

— l-am depus într-un fond și nu-i pot retrage cel puţin 
câţiva ani. I-am depus, câștig dobândă. 

Acum a devenit foarte serios. Gânditor. 

— Nu-i pot scoate. 

— Deloc? 

— Nu. 

— Nici măcar în caz de urgenţe? 

— Nu cred. 

Ridic iar vocea. Agresiunea mea pare să dezbrace strada. 

— De ce dracu' ai făcut asta, Marv? Marv cedează. 

Cedează întorcându-se în fugă pe partea cealaltă a 
mașinii și strecurându-se în spatele volanului. Ținându-se 
de volan. 

În liniște, Marv plânge. 

Mâinile par să-i curgă de pe volan. Lacrimile îi cuprind 
fața. Se preling reticente spre gât. 

Înconjur și eu mașina. 

— Marv? 

Aștepi. 

— Ce se întâmplă, Marv? 

Își întoarce capul și ochii lui plini de suferinţă se înclină 
spre mine. 

— Intră, spune el. Vreau să-ţi arăt ceva. 

La a patra încercare, Fordul pornește și Marv mă duce 
prin oraș, pe strada Edgar. Lacrimile curg șiroaie pe faţa 
lui. Mai puţin reticente acum. Puhoi. Par bete. 

Tragem lângă o baracă mică acoperită cu șindrilă, iar 
Marv coboară din mașină. Îl urmez. 


— Îţi amintești locul? întreabă el. 

Îmi amintesc. 

— Suzanne Boyd, spun. 

Cuvintele se poticnesc lent din gura lui Marv. Jumătate 
din faţă îi este bântuită de întuneric, acoperită, dar încă mai 
pot discerne conturul, formele. 

— Când familia ei a părăsit orașul, spune el, au avut un 
motiv să dispară așa... 

— O, Doamne, încerc să spun, dar îmi înghit cuvintele. 

Nu-și găsesc drumul afară din mine. 

Marv vorbește pentru ultima dată. 

Când se mișcă, o lumină stradală îl înjunghie și cuvintele 
curg nestânjenite, ca sângele. 

Spune: 

— Copilul are cam doi ani și jumătate. 

e 

Ne întoarcem în mașină și stăm acolo în tăcere mult timp, 
iar Marv începe să tremure incontrolabil. Are o faţă 
bronzată, Marv acesta, de la lucratul în aer liber, dar acum 
e alb ca hârtia. 

Acum totul capătă sens. 

Acum văd. 

Precum niște cuvinte tipărite pe faţa lui. 

Încrustate în faţa lui. 

Negru pe alb. 

Da, totul capătă sens. 

Mașina patetică. 

Prudenţa obsesivă și vigilenţa respingătoare în legătură 
cu banii. 

Chiar și dispoziția lui combativă, ca să utilizăm o frază 
gen La răscruce de vânturi. Marv suferă, cu totul singur, și 
utilizează toate lucrurile astea ca să-și elimine vina din 
stomac, în fiecare zi. 

— Vreau să-i dau copilului ceva, știi? Când mai crește. 

— Ştii dacă e fată sau băiat? 

— Nu. 


Scoate o bucată de hârtie dintr-un caiet de însemnări 
vechi din portofel. Când o despăturește, văd că adresa 
scrisă acolo a fost rescrisă de câteva ori, ca să nu se 
șteargă. 

— Cabramatta Road, nr. 17, Auburn. 

— O parte din prietenii ei, vorbește fără expresie Marv. 
Când familia a dispărut, am mers la prietenii ei și i-am 
implorat să-mi spună unde s-a dus. Dumnezeule, eram 
demn de milă. Plângeam pe treptele casei lui Sarah Bishop, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

Cuvintele par să rezoneze, ieșite din gura care pare 
imobilă. Aproape amorţită. 

— Omule, Suzanne aia. Dulcea Suzanne. 

Scuipă un râs sarcastic. 

— Cha - tatăl ei era un ticălos aspru -, dar a reușit să se 
furișeze câteva nopţi pe săptămână, o oră înainte de răsărit, 
și mergeam pe un câmp vechi, unde cineva obișnuia să 
cultive porumb. 

Acum aproape că zâmbește. 

— Aveam cu noi o pătură și mergeam acolo și ne iubeam 
câteva nopţi pe săptămână... Era strălucitoare, Ed. 

Mă privește în ochi, pentru că, dacă e s-o spună cuiva, 
vrea s-o spună chiar acum. 

— Avea un gust atât de bun! 

Zâmbetul se anină disperat de trăsăturile lui. 

— Uneori ne forțam norocul și stăteam până ce răsărea 
soarele... 

— Sună minunat, Marv. 

Am pronunţat cuvintele spre parbriz - nu-mi vine să cred 
că eu și Marv vorbim așa. De obicei, ne certăm ca să ne 
arătăm prietenia. 

— Cerul portocaliu, continuă Marv, iarba umedă - și îmi 
amintesc mereu căldura ei. În ea și pe pielea ei... 

Îmi imaginez și eu, dar Marv distruge momentul, cu o 
respiraţie sălbatică. 


— Și într-o zi, casa rămâne goală. Am mers pe câmp, dar 
nu eram decât eu și porumbul. 

Fata rămăsese însărcinată. 

Nu ceva neobișnuit prin părţile astea, dar evident ceva 
de neiertat pentru familia Boyd. 

Familia a părăsit orașul. 

Nu s-a spus niciodată niciun cuvânt, iar familia Boyd nu a 
fost regretată. Oamenii întotdeauna vin și pleacă pe-aici. 
Dacă fac bani, pleacă undeva unde e mai bine. Dacă nu, se 
mută într-un loc la fel de mizerabil, ca să-și încerce norocul. 

— Bănuiesc, spune Marv puţin mai târziu, că bătrânului îi 
era rușine că fata lui de șaisprezece ani a rămas 
însărcinată, în special cu unul ca mine. Bănuiesc că avea 
dreptate să fie aspru... 

Nu știu ce să spun. 

— Au părăsit orașul, îmi spune. Nu mi-au spus nimic. 
Acum mă privește. Îi simt ochii pe faţa mea. Și trăiesc cu 
asta singur de trei ani. 

„Nu mai ești singur”, gândesc, dar nu pot fi sigur. 

Sentimentul e de speranţă încăpăţânată ori disperare. 

e 

E mai calm acum, dar încă stă rigid în scaun. Trece o oră. 
Aștept. Întreb. 

— Ai fost la adresa aia? 

Devine și mai rigid. 

— Nu. Am încercat, dar nu pot. 

Continuă povestirea. 

— Cam la o săptămână după ziua aceea de la Bishop, 
Sarah a venit unde lucram eu. Mi-a dat biletul și mi-a spus, 
„Am promis să nu spun nimănui - cu atât mai puţin ţie -, 
dar totuși cred că nu e corect”. Apoi spune, „Dar să fii 
atent, Marv. Bătrânul lui Suzie spune că te omoară dacă 
încerci măcar să te apropii de ea”. Şi apoi a plecat. 

Întunericul îi acoperă faţa. 

— În ziua aceea ploua, îmi amintesc. Straturi subţiri de 
ploaie. 


Întreb: 

— Sarah e cea înaltă, șatenă, frumușică? 

— Ea e, confirmă Marv. După ce a spus ce-a spus, m-am 
dus în oraș de câteva ori. O dată chiar aveam zece mii de 
dolari în buzunar - ca ajutor. Doar atât vreau, Ed. 

— 'Te cred. 

Cu solemnitate, își freacă faţa și spune: 

— Știu. Mulţumesc. 

— Deci, nu ai văzut niciodată copilul? 

— Nu. N-am avut niciodată curajul nici măcar să intru pe 
strada lor - sunt jalnic. 

Începe să psalmodieze. 

— Jalnic, jalnic și, blând, încrâncenat, bate cu pumnul în 
volan. 

Mă aștept să explodeze, dar Marv nu poate găsi puterea 
pentru o erupție de emoție. A trecut de punctul acesta. De 
trei ani, de când a plecat fata aceea, fațada a fost 
impecabilă. Acum i se cojește de pe piele, lăsând adevărul 
din el la volanul mașinii lui. 

— Așa... 

Clatină din cap. 

— Așa arăt la 3 dimineaţa, Ed. În fiecare dimineaţă. O văd 
pe fata aia - acea fată spectaculoasă și săracă lipită 
pământului. Uneori mă duc pe câmpul acela și cad în 
genunchi, îmi aud inima bătând, dar nu vreau asta. Îmi 
urăsc bătaia inimii. Este prea puternică în acel câmp. Se 
prăbușește. leșind din mine. Dar după aceea urcă din nou. 

e 

Aud. 

Văd imaginea. 


Picioarele cedează. 

Pantalonii lasă urme în praf. 

Îngenuncheat acolo, cu genunchii zgâriaţi de pământ și o 
inimă în colaps. 

Lovește pământul lângă el, dur și... 


Bate. Bate. 

Bate. 

Refuză să moară sau să înceteze, găsindu-și întotdeauna 
drumul înapoi în trupul lui Marv. Dar într-o noapte, cu 
certitudine, va renunţa. 

e 

— Cincizeci de mii, îmi spune Marv. Mă opresc la 
cincizeci. La început, erau zece, apoi douăzeci, dar pur și 
simplu nu m-am putut opri. 

— Să-ţi răscumperi vina. 

— Așa e. 

Încearcă de câteva ori să pornească mașina și în cele din 
urmă plecăm. 

— Dar nu banii mă blochează. 

Oprește în mijlocul drumului. Frânele ard, iar faţa lui 
Marv se aprinde. 

— Vreau să ating acel copil... 

— Trebuie s-o faci. 

— Sunt multe moduri în care o poţi face, spune el. 

— În afară de unul, răspund eu. 

Marv încuviințează. 

e 

Când mă aduce acasă, se lăsase răcoarea nopții. 

— Hei, Marv, spun, chiar înainte să cobor. 

Se uită la mine. 

— Vin cu tine. 

Ochii i se închid. 

Vrea să vorbească, dar nu poate. Acele cuvinte e mai bine 
să rămână nespuse. 


8 Y Fiecare pentru fiecare 


Mâine e ziua. 


După ce am intrat, mă retrag în sufragerie și mă așez 
acolo, complet extenuat, pe canapea. Aproape cinci minute 
mai târziu, Marv mă sună și-mi spune. Nu mă salută. 

— Vom merge mâine. 

— Pe la șase? 

— Vin să te iau. 

— Nu, spun. le duc eu cu taxiul. 

— Bună idee. Dacă mănânc bătaie, s-ar putea să ne dorim 
o mașină care să și pornească. 

e 

Vine momentul și plecăm de la mine la șase, ajungând în 
Auburn pe la șapte fără ceva. Traficul e greoi. 

— Sper să fie treaz copilul, gândesc mai mult cu voce 
tare. 

Marv nu-mi răspunde. 

e 

Trăgând vizavi de numărul 17 de pe Cabramatta Road, 
nu mă pot opri să observ că e exact același tip de oribilitate 
din fibro în care locuia familia Boyd și acasă. Suntem pe 
cealaltă parte a străzii, ca niște mesageri tipici. 

Marv se uită la ceas. 

— Intru la șapte și cinci. 

Vine 7.05 și pleacă așa cum a venit. 

— Bine. La șapte și zece. 

— Nu-ţi face griji, Marv. 

e 

La 7.46, Marv se dă jos din mașină și rămâne locului. 

— Noroc, îi spun. 

Dumnezeule, îi aud inima din taxi. E de mirare că nu-l 
izbește în coșul pieptului până la moarte. 

Stă acolo. Trei minute. 

Traversează. Din două încercări. 

Curtea e diferită. Din prima încercare - surpriză. 

Apoi, surpriza cea mare... 

Paisprezece încercări de a bate la ușă. Când în sfârșit îi 
aud degetele lovind lemnul, sună de parcă ar fi învineţite. 


Cineva răspunde și Marv stă acolo, în blugi, o cămașă 
drăguță, cizme. Se schimbă cuvinte, dar nu le aud, 
bineînţeles. Între mine și sunete sunt amintirea bătăii de 
inimă a lui Marv și bătutul la ușă. 

Intră și acum inima mea e cea care se face auzită. „S-ar 
putea să fie cea mai lungă așteptare din viaţa mea”, 
gândesc. Și mă înșel. 

Cam treizeci de secunde mai târziu, Marv ţâșnește pe 
ușă. Înaintează în salturi. Trece de ușă și ajunge în curte. 
Henry Boyd, tatăl Suzannei, îi dă lui Marv un șut pe care 
acesta nu-l va uita curând. O dâră de sânge zboară din 
Marv pe iarbă. les din taxi. 

Ca să vă faceţi o idee, Henry Boyd nu e un tip mare de 
statură, dar e puternic. 

Mic, dar îndesat. 

Şi are voinţa. E genul de versiune de buzunar a mesajului 
meu de pe strada Edgar. Și. E treaz și nu am nicio armă. 

Când traversez strada, îl văd pe Marv întins în curte ca 
un campion la sărituri îngheţat. 

I se dau suturi. 

Prin cuvinte. 

Este împușcat. 

De degetul arătător al lui Boyd, care îl acuză. 

— Acum, dispari dracului de aici! 

Bărbatul micuţ, dar vânjos stă aplecat peste Marv, 
începând să-și frece mâinile. 

— Domnule, îl aud pe Marv pledând. 

Numai buzele i se mișcă. Nimic altceva. Vorbește cu 
cerul. 

— Am aproape cincizeci de mii de dolari... 

Dar Henry Boyd nu e interesat. Se apropie, aplecându-se 
direct peste Marv. 

Se aude plânsetul unui copil. Vecinii încep să se adune pe 
stradă. Au ieșit să vadă spectacolul. Henry se repede la ei și 
le spune să-și mute fundurile grăsane de turci înapoi în 
casă. Cuvintele lui, nu ale mele. 


— Şi tu! 

Îl pedepsește din nou pe Marv cu vocea lui: 

— Să nu mai vii aici niciodată, auzi? 

Ajung și eu și mă ghemuiesc lângă Marv. Buza de sus este 
extrem de mare și din ea picură sânge. Nu este foarte 
conștient. 

— Și tu cine dracu' ești? 

„Rahat, îmi zic, foarte nervos într-adevăr, cred că la mine 
se referă.” Răspund repede. Respectuos. 

— Am venit să-mi adun prietenul de pe peluza 
dumneavoastră. 

— Bună idee. 

Acum o văd și pe Suzanne. În pragul ușii, cu un copil care 
o ţine de mână. O fată. Ai o fată! Vreau să-i strig lui Marv, 
dar poate că mai bine mă abţin. 

Dau din cap spre ea, spre Suzanne. 

— Intră în casă, Suzie! Ea îmi răspunde. 

— Acum! 

Copilul începe să plângă din nou. 

Ea a plecat, iar eu îl ajut pe Marv să se ridice. Pe cămașă 
este o picătură de sânge rătăcită. 

Henry Boyd are lacrimi de furie pe obraji. Îi străpung 
ochii. 

— Ticălosul acela a adus rușinea asupra familiei mele. 

— La fel ca și fata dumneavoastră. 

Nu-mi vine să cred că din gură îmi ies astfel de cuvinte. 

— Mai bine plecaţi, băiete, sau veţi ajunge acasă ca niște 
gemeni. 

Drăguţ. 

Și atunci îl întreb pe Marv dacă se poate ţine pe picioare. 
Poate, așa că mă apropii de Henry Boyd. Nu sunt sigur căi 
s-a întâmplat foarte des. E scund, dar pe măsură ce mă 
apropii, pare din ce în ce mai puternic. Deocamdată, este 
uluit. 

Îl privesc cu respect. 

— Pare că aveţi un copil minunat acolo, spun. 


Vocea nu-mi tremură. Asta îl surprinde, dându-mi curajul 
să continui: 

— Așa e, nu, domnule? 

Se luptă cu el însuși. Știu ce dezbate în minte. Ar vrea să 
mă strângă de gât, dar miroase ciudata încredere în mine 
care răzbate în tot ceea ce spun. În cele din urmă, îmi 
răspunde. Are perciuni. Care se mișcă ușor înainte să 
vorbească. 

— Să știi că-i frumoasă. 

Acum arăt spre Marv, stând cât de drept pot în faţa 
domnului Boyd. Braţele îi atârnă. Sunt scurte și 
musculoase. Spun: 

— Poate că v-a adus rușinea asupra familiei și știu că din 
cauza asta aţi părăsit orașul. 

Din nou, privesc la silueta ușor însângerată care este 
Marv. 

— Dar ce a făcut întâlnindu-vă faţă în faţă - asta e dovadă 
de respect. Nu puteţi găsi ceva mai decent sau mai mândru 
de atât. 

Marv este scuturat de fiori și își gustă sângele. 

— Ştia că asta se va întâmpla și totuși a venit. 

Acum îl fixez cu privirea. 

— Dacă aţi fi fost în locul lui, aţi fi putut face același 
lucru? Aţi fi venit la o astfel de confruntare? 

9, 

Vocea bărbatului e din nou scăzută. 

— Te rog, pledează el. 

Îmi dau seama că simt o tristeţe uriașă pentru acest om. 
Suferă. 

— Hai! Pleacă! 

N-o fac. 

Mai rămân câteva momente în el, spunând, „Gândește-te 
la asta”. Lângă mașină, îmi dau seama că sunt singur. 

Sunt singur, pentru că un tânăr cu sânge la gură a făcut 
câţiva pași în plus. A mers înainte, spre casă, iar fata cu 


care se întâlnea în câmp și cu care făcea dragoste până în 
zori este pe verandă. 
Şi se uită unul la altul, fix. 


9 Y Leagănele 


A trecut o săptămână. 

În acea noapte, pe când ne aflam în taxi, întorcându-ne 
acasă din Auburn, strada Cabramatta, Marv se mulțumise 
să stea acolo, sângerând pe scaunul pasagerului. Își atingea 
gura și buza deschisă, iar sângele începea să alunece, 
prelingându-se. Când am văzut că pătează scaunul, i-am 
spus, bineînţeles. 

Şi la asta a răspuns cu un singur lucru: 

— Mulţumesc, Ed. 

Cred că era bucuros să fie tratat la fel - chiar dacă el și 
eu nu vom mai putea fi niciodată prieteni așa cum am fost. 
Adăugasem la amintirile noastre ceea ce se întâmplase. 

Pe când ieșeam din parcarea pentru TAXIURI LIBERE 
într-o dimineaţă, mă oprește Marge. Vine în grabă, făcându- 
mi semn să nu plec. Opresc și deschid geamul, ea își trage 
răsuflarea și spune: 

— Ce bine-mi pare că te-am prins - seara trecută te-a 
căutat cineva pentru o cursă. 

Părea personal. Observ astăzi că Marge are o groază de 
riduri. Cumva, ele îi amplifică spiritul prietenos. 

— N-am vrut să transmit la radio... 

— Unde este? întreb. 

— Era o femeie, Ed, sau o fată, și te-a cerut pe tine. 
Astăzi, ora douăsprezece. 

Simt și o știu. 

— Strada Cabramatta? întreb. Auburn. 

Marge încuviințează. 


Îi mulţumesc și Marge îmi oferă un „Pentru nimic, 
dragoste”, iar primul instinct este să-l sun imediat pe Marv 
și să-i spun. N-o fac. Clientul este pe primul loc. Doar sunt 
un profesionist. Nu, în loc de asta, trec pe lângă locul lui de 
muncă, la o nouă subdiviziune aproape de strada Glory. 
Utilitara tatălui lui este acolo și îmi este suficient. Îmi 
continui drumul. 

La amiază, trag lângă casa Suzannei Boyd din Auburn. 
Ea iese imediat împreună cu fiica ei și un scaun special 
pentru copii. 

Ne oprim un moment. 

Suzanne are păr lung precum mierea și ochi de cafea, 
deși mult mai întunecaţi decât ai mei. Fără lapte în ei. Este 
slabă. Fiica are aceeași culoare de păr, dar încă scurt. Se 
cârlionțează în jurul urechilor și fetița îmi zâmbește. 

— El este Ed Kennedy, îi spune mama. Salută-l, draga 
mea. 

— Bună, Ed Kennedy, spune fetiţa. 

Mă ghemuiesc. 

— Şi care e numele tău? 

Ochii îi are de la Marv. 

— Melinda Boyd. 

Copilul are un zâmbet de milioane. 

— E minunată, îi spun Suzannei. 

— Mulţumesc. 

Deschide portiera din spate și pune fetița în scaunul 
special. Și atunci îmi dau seama că Suzanne e o mamă 
adevărată. Privesc cum mâinile ei se asigură că Melinda e 
ancorată bine în scaun. E la fel de frumoasă ca întotdeauna. 

e 

Suzanne lucrează cu jumătate de normă. Își urăște tatăl. 
Se urăște pe ea însăși pentru că nu i s-a împotrivit 
niciodată. Și regretă totul. 

— Dar o iubesc pe Melinda, spune ea, e singurul crâmpei 
de frumuseţe în toată urâţenia asta. 


Suzanne stă lângă fiica ei și mă surprinde privind-o în 
oglindă. 

— Face să merite totul, știi tu? 

Întorc cheia în contact și pornim. 

e 

Numai sunetul motorului se aude în mașina în care 
Melinda Boyd doarme, dar când se trezește, se joacă și 
vorbește și dansează cu mâinile. 

— Mă urăști, Ed? întreabă Suzanne, când ne apropiem de 
oraș. 

Îmi amintesc că Audrey mi-a pus aceeași întrebare. 
Privesc în oglinda retrovizoare și spun: 

— De ce aș face-o? 

— Pentru ce i-am făcut lui Marv. 

Cuvintele care îmi ajung pe buze sunt succinte. Poate că 
le-am repetat subconștient. Mă mulţumesc să spun: 

— Erai un copil, Suzie. Marv era un copil... și tatăl tău 
era tatăl tău... într-un fel, îi spun eu, îmi pare rău pentru el. 
E traumatizat. 

— Da, dar ce i-am făcut lui Marv este de neiertat. 

— Ești în taxiul acesta, nu? 

O privesc prin oglindă din nou. 

După un timp de meditaţie, Suzanne Boyd îmi aruncă o 
privire de aprobare și spune: 

— Ştii, Ed? 

Capul îi tremură. 

— Nimeni nu i-a vorbit tatălui meu cum ai făcut-o tu. 

— Sau să-l fi înfruntat cum a făcut-o Marv. 

Și dă din cap a încuviinţare. 

e 

Îi spun că o pot duce la locul de muncă al lui Marv, dar ea 
mă roagă să opresc la un teren dejoacă din apropiere. 

— Te-ai gândit bine, replic eu și ea așteaptă. 

În ciocănitul lui Marv se insinuează o pauză. E undeva 
sus, cu câteva cuie în gură. Profit de ocazie și îl strig. 

— Cred c-ar fi mai bine să vii cu mine. 


Vede hotărârea din ochii mei, face o pauză, scuipă cuiele, 
își lasă să cadă centura cu unelte și vine spre mine. În 
mașină, mă gândesc că e mai nervos decât noaptea trecută. 

Când reușim să ajungem la terenul de joacă, coborâm 
amândoi din mașină. 

— Ne așteaptă, îi spun, dar nu cred că mă aude. 

Mă așez pe capota taxiului, iar Marv se îndreaptă ezitant 
spre teren. 

Iarba este uscată și galbenă și nu este bine întreţinută. 
Este un teren de joacă vechi. Unul vechi și drăguţ, cu un 
tobogan mare din fier, leagăne cu lanţuri și un balansoar 
care îți dă dureri de fund - exact așa cum ar trebui să fie. 
Nimic din tâmpeniile din plastic. 

Un vânt ușor mângâie iarba. 

Când Marv se întoarce să se uite la mine, văd că teamai 
s-a cuibărit în ochi. Merge încet spre echipamentul de 
joacă, unde așteaptă Suzanne Boyd. Melinda stă pe unul 
dintre leagăne. 

Marv pare așa de mare! 

Pasul lui și mâinile lui, și temerile lui. 

Nu aud nimic, dar pot vedea că vorbesc, iar mâinile de 
gigant ale lui Marv strâng una dintre mâinile fiicei lui. Se 
vede că ar dori să o ţină, să o îmbrăţișeze, să o prindă într-o 
strânsoare caldă de urs, dar n-o face. 

Melinda sare înapoi pe leagăn și, după ce îi cere din ochi 
permisiunea Suzannei, Marv, încet-încet, își împinge fiica în 
aer. 

După câteva minute, Suzanne se strecoară nevăzută și 
vine să stea cu mine. 

— E bun cu ea, vorbește ea șoptit. 

— Este. 

Zâmbesc, de dragul prietenului meu. 

Auzim vocea puternică a Melindei: 

— Mai sus, Marvin Harris! Te rog, mai sus! 

Treptat, o împinge mai tare. Atinge spatele fiicei lui cu 
ambele mâini și ea râde tare și zboară spre cer. 


Când s-a săturat, Marv oprește leagănul. Fata coboară și 
îl ia de mână și își conduce tatăl spre noi. Chiar de la 
distanţă, văd că Marv are lacrimi pe faţă, transparente ca 
sticla. 

Zâmbetul lui Marv și lacrimile transparente de pe faţa 
uriașului sunt două dintre cele mai frumoase lucruri pe 
care le-am văzut vreodată. 


10 Y Audrey, partea întâi: trei nopţi de 
așteptare 


În acea noapte, nu dorm. Ziua leagănelor. 

Cu fiecare clipă care trece, îl văd pe Marv împingând fata 
în aer sau îl văd întorcându-se la mașină cu ea, mână în 
mână. Aproape de miezul nopţii, aud vocea lui Marv la ușă. 
Când o deschid, el stă acolo, arătând după cum se simte. 

— Ieși, spune el și, când o fac, prietenul meu Marv Harris 
mă îmbrățișează. 

Mă îmbrățișează așa tare că pot mirosi și gusta bucuria 
care curge năvalnic în fiinţa lui. 

e 

Deci, cu Ritchie și Marv am rezolvat. Am ajuns atât de 
departe de când cu jaful! Am arat prin unsprezece mesaje 
și acesta este ultimul. Cel mai important. 

În noaptea următoare mă duc direct la Audrey şi 
pândesc. Un timp, mă aștept să apară din nou Daryl și 
Keith, dar n-o fac. Știu ce am de făcut și de câte ori se 
întâmplă asta, mă lasă în pace. 

Nu mă așez chiar vizavi de casa lui Audrey, ci într-un parc 
mic puţin mai departe pe aceeași stradă. Este un nou teren 
de joacă. Tot numai plastic și mic. larba este tunsă și 
ordonată. 

Casa se află într-unul dintre acele complexe noi, cu opt 
sau nouă locuri. Par a fi legate între ele. Mașinile sunt 


parcate în faţa caselor pe rânduri. 
e 

Merg acolo trei nopţi de-a rândul. De fiecare dată, Simon 
se arată, dar nu mă vede campat în parc. Mintea îi este 
numai la Audrey și la ce au de gând să facă. Chiar și de la 
distanţă, îi pot vedea dorinţa în întregul trup. Odată intrat, 
mă apropii, ajung până în dreptul cutiilor poștale și privesc. 

e 

Mănâncă. 

Fac sex. 

Beau. 

Fac iarăși sex. 

Sunetele se strecoară pe sub ușa în apropierea căreia 
stau, amintindu-mi conversaţia pe care am avut-o cu Simon 
de Crăciun, când m-a luat de la Milla. 

Ştiu ce trebuie să-i dau lui Audrey. 

Audrey nu iubește pe nimeni. 

Refuză. 

Dar mă iubește pe mine. 

Mă iubește și, pentru o clipă, trebuie să-i dea voie 
sentimentului să se manifeste. Trebuie să îl ţină în suflet. 
Trebuie să-l cunoască în totalitate. Măcar o dată. 

e 

În toate cele trei nopţi, stau afară până dimineaţa. Simon 
pleacă înainte de răsărit. Trebuie să se prezinte la serviciu 
pentru tura de dimineaţă în oraș. 

În a treia noapte, gândesc. 

Mâine. 

Da. 

O voi face mâine. 


] 4 Marv se răzgândește 


Chiar înainte de a mă îndrepta spre casa lui Audrey, în 
seara următoare, Marv se arată din nou la ușa mea, de data 
aceasta cu o întrebare. 

les și el refuză să mă urmeze. 

De pe verandă, spune: 

— Îţi mai trebuie banii ăia, Ed? 

Se uită la mine, preocupat. 

— Îmi pare rău - am uitat cu totul despre asta. 

— Nu-ţi face griji, îi spun. Până la urmă, nu cred că-mi 
trebuie. 

Am sub braţ un casetofon antic cu o bandă în el. 

Îndepărtându-mă, aud vocea lui Marv, care mă leagă și 
mă trage îndărăt, să mă uit în ochii lui. 

Mă privește și el gânditor și spune: 

— Chiar ai avut nevoie de bani? 

Mă apropii mai mult. 

— Nu, și dau din cap. Nu, Marv, n-am avut nevoie. 

— Atunci, de ce... coboară treptele ca să fie mai aproape 
de mine. Atunci de ce ai spus... 

— Am păstrat cartea aia de joc pe care am primit-o în 
mall, Marv. 

Dacă Ritchie a meritat adevărul, atunci și Marv îl merită, 
îi explic. Toate detaliile. 

— Marv, am primit carouri, trefle, pici și mai am o inimă 
de rezolvat. 

— Acolo eram eu...? 

— Da, Marv, răspund. Erai la inimi. 

Redus la tăcere. 

Perplex. 

Marv stă pe peluza mea și nu știe ce să spună - dar pare 
fericit. 

Când aproape că plec, mă strigă: 

— Ultima carte se referă la Audrey? 

Mă întorc și mă uit la el, mergând cu spatele. 

— Ei bine, noroc! răspunde el. 

De data aceasta, zâmbesc și îi fac din mână. 


Q Y Audrey, partea a doua: trei minute 
libere 


Toate se întâmplă ca de obicei, cu excepţia nopţii 
acesteia, radioul pe care l-am adus cu mine transpiră lângă 
mine pe fundalul lunii care se înalță, coboară și pălește pe 
măsură ce se apropie dimineaţa. Mă întreb pentru un 
moment de ce nu mi-am setat alarma acasă și să vin la 
răsărit, dar știu că de data aceasta totul trebuie să fie ca la 
carte. 

Îmi întind picioarele, dar noaptea se întinde și mai mult. 
Prima rază de lumină mă sperie. 

Mă legăn spre somn în parc, când aud ușa trântindu-se și 
mașina lui Simon pornind. lese din complexul de case cu un 
viraj tăcut, neîndemânatic în stradă. Trece un minut, dar 
conștientizez că a venit timpul. Totul îmi dă un sentiment 
liniștitor. 

Radioul. Lumina. 

Și acum, sunetul pașilor mei spre ușa lui Audrey. 

e 

Bat la ușă. 

Niciun răspuns. 

Din nou, îmi încleștez pumnul, dar când să lovesc din nou 
lemnul, ușa se crapă și vocea obosită a lui Audrey se 
strecoară prin ea. 

— Ai uitat ceva. 

Vocea se oprește. 

— Eu sunt, spun. 

— Ed? 

— Da. 

— Ce cauţi aici... 

Cămașa mi se pare că e din ciment. Am jeanși din lemn, 
ciorapi din glaspapir și papuci din nicovale. 

— Sunt aici pentru tine, șoptesc. 

Audrey, fata, femeia, este într-o cămășuţă de noapte roz. 


Deschide ușa și stă acolo în picioarele goale, 
îndepărtându-și somnul de pe ochi cu pumnul. Îmi 
amintește de micuța Angelina. 

Încet, îi iau mâna și o aduc pe alee. Apăsarea m-a părăsit 
și rămânem doar noi doi. Pun radioul în grădina presărată 
cu scoarță de copac, mă ghemuiesc și apăs play. 

La început, prin aer se avântă o undă de zgomote statice 
moderate. Apoi începe muzica și amândoi auzim disperarea 
lentă, tăcută, dulce a unui cântec pe care nu-l voi menţiona. 
Imaginaţi-vă cel mai blând, cel mai dur, cel mai frumos 
cântec pe care-l știți și vă faceţi o idee. Inspirăm melodia și 
privirile ni se înlănţuie. 

Mă apropii și o prind de mâini. 

— Ed, ce... 

— Șșșt... 

O apropii de mine cuprinzându-i șoldurile și ea se lasă 
cuprinsă. 

Își pune braţele în jurul gâtului meu și își reazemă capul 
de umărul meu. Miros sexul pe ea și singura mea speranţă 
este că ea miroase iubirea pe mine. 

Muzica atinge o tonalitate joasă. 

Vocea atinge una înaltă. 

Este muzica inimilor din nou - dar mult mai reușită de 
data aceasta - și ne mișcă trupurile și ne răsucim, iar 
respiraţia lui Audrey se așază lin pe gâtul meu. 

— Mmm, murmură blând și dansăm pe alee. 

Ne ţinem în braţe. La un moment dat, o eliberez și o 
învârt încet. Când revine în braţele mele îmi dă un sărut 
Mic, mic pe gât. 

„le iubesc”, îmi vine să-i spun, dar nu e nevoie de 
cuvinte. 

Cerul curge cu focul și eu dansez cu Audrey. Chiar și 
când se termină cântecul rămânem îmbrăţișaţi și mă 
gândesc că am dansat cam trei minute. 

Am avut trei minute ca să-i spun c-o iubesc. 

Trei minute ca să recunoască faptul că și ea mă iubește. 


Îmi spune că mă iubește când ne despărţim, dar de pe 
buze nu-i iese niciun cuvânt de iubire. Doar închide ochii și 
spune: 

— Ei bine, Ed Kennedy, mmh? 

Zâmbesc. 

Ridică degetul. 

— Dar numai tu, bine? 

— Bine, confirm eu. 

Mă uit la picioarele goale ale lui Audrey, la gleznele ei, la 
coapsele ei, apoi urc spre chipul ei. În minte, îi fac o poză. 
Ochii obosiţi și părul zbârlit de dimineaţă, de culoarea 
paielor. Zâmbetul îi atinge ușor buzele. Urechile mici și 
nasul delicat. Și ultimele rămășițe ale sexului, aderând 
ciudat la trupul ei... 

Şi-a permis să mă iubească trei minute. 

„Pot trei minute să-ţi ajungă pentru o veșnicie?” Mă 
întreb, dar deja știu răspunsul. 

„Probabil că nu, răspund. Dar poate că sunt suficient de 
multe.” 


K Y Sfârșitul 


Ridic radioul și mai stăm puţin împreună. Nu mă invită să 
intru și nici nu cer asta. 

Ce trebuia făcut s-a făcut, așa că mă răsucesc și spun: 

— Ei bine, ne vedem, Audrey. Poate la următorul joc de 
cărți. Poate înainte. 

— În curând, mă asigură ea și, cu radioul băgat sub braţ, 
mă îndrept spre casă. 

e 

Am livrat douăsprezece mesaje. 

Am finalizat acţiunile pentru patru ași. 

Parcă ar fi cea mai măreaţă zi din viaţa mea. 

„Sunt în viaţă, îmi spun. Am câștigat.” 


Mă simt liber pentru prima dată în luni de zile și un aer 
de mulţumire de sine mă însoțește în drumul spre casă. Și 
rămâne lângă mine când intru pe ușă, îl sărut pe Portar și 
pregătesc cafea pentru amândoi în bucătărie. 

Suntem la jumătatea pauzei de cafea, când un alt 
sentiment își găsește drumul spre stomacul meu, se 
învolburează și se revarsă. 

Nu știu de ce simt ceea ce simt, dar mulţumirea de sine 
dispare imediat, sub privirile Portarului. Auzim cum se 
deschide un zăvor și cum se închide pe dinafară și pașii unei 
persoane fugind. 

e 

Merg încet către ușă, cobor treptele verandei și ajung în 
curtea din fată. 

Cutia de scrisori e acolo. Puțin strâmbă. Are un aer de 
vinovăţie. 

Inima mi se cutremură. 

e 

Continui să mă apropii și un frison mă străbate când 
deschid cutia de scrisori. 

„O, nu, gândesc. Nu, nu. Nu 

e 

Mâinile pătrund în cutie și degetele cuprind un plic. Cu 
numele meu pe el și înăuntru, pot deja vedea ce este. 

O ultimă carte de joc. 

O ultimă adresă. 

Îmi închid ochii și cad în genunchi pe peluză. 

Gândurile și-au pierdut coerenţa. 


LLA 


O ultimă carte. 
e 
Cu mintea amorţită, deschid încet plicul și, când ochii 
găsesc adresa, toate gândurile sunt secerate și lăsate acolo, 
să moară. 
Cuvintele sunt: 


Strada Shipping nr. 26 


Adresa este a mea. 
Ultimul mesaj este pentru mine. 


e PARIEA A CINCEA: JOKERUL 





] O Râsul 


Strada este pustie și tăcută. 

Jokerul râde de mine. 

Totul este tăcere, în afara râsului fără sunet al clovnului 
din mâinile mele. El râde în hohote. 

e 

Iarba este acoperită cu sudoare și stau acolo singur cu 
jokerul între degete. Am fost urmărit tot timpul, dar nu m- 
am simţit niciodată atât de vulnerabil, supus unei urmăriri 
nemiloase. 

„Înăuntru, intru în panică. Ce mă așteaptă înăuntru?” 

— Du-te repede, spun și traversez peluza îmbibată de 
transpiraţie. 

Bineînţeles, nu vreau să intru, dar ce altă opţiune am? 
Dacă este cineva acolo, nu mă pot opune. Picioarele lasă 
amprente umede pe veranda din ciment. 

Merg în bucătărie. 

— Este cineva aici? strig. 


Dar. 


Nu este nimeni. 
In. 


Bucătăria mea. 
e 
De fapt, nu este nimeni în toată casa, cu excepţia 
Portarului, a Jokerului și a mea. Verific peste tot, inclusiv 
sub pat, deși știu că n-ar cadra cu ce se întâmplă în 
misiunile mele. Mi-ar bea cafeaua sau mi-ar folosi toaleta, 
sau ar face o baie, ori ceva de genul acesta. Dar în casa mea 


nu e nimeni și nimic. Tăcerea se insinuează peste tot până 
când Portarul cască și-și linge buzele. 
e 
Orele trec și trebuie să merg la slujbă. 
— Încotro? 
— Martin Place, te rog. 
e 
Devin din ce în ce mai amorțţit cu fiecare comandă pe 
care o execut și, pentru prima dată, nu vorbesc cu nimeni 
toată ziua. Nu discut vremea. Nu vorbesc despre 
câștigătorul de sâmbătă ori orice altă tâmpenie 
conversaţională care umple vidul într-un taxi. 
Asta este prima zi. 
A doua curge la fel. 
În a treia zi, se întâmplă ceva. 
e 
Sunt în drum spre casă, când aproape că produc un 
accident la un rond. Un combi în fata mea încearcă să 
treacă, dar eu mă uit în dreapta, în loc să rămân concentrat 
pe camionetă. Se oprește brusc, frânele urlă la picioarele 
mele și reușesc să opresc la câţiva centimetri de plăcuţa de 
înmatriculare a combiului. 
Pe scaunul pasagerului stă Jokerul. 
Care face un salt în faţă. 
Aterizează pe podea. 
Şi râde. 


] O Săptămânile 


Ţi-ai întins vreodată prea mult picioarele sau te-ai chinuit 
din răsputeri să-ţi atingi degetele de la picioare? Cam așa 
percepeam eu zilele și săptămânile acum, lucrând și 
așteptând ca Jokerul să se dezvăluie singur. 


Ce se va întâmpla în baraca mea, la numărul 26 de pe 
strada Shipping? 

Cine va veni? 

e 

Pe 7 februarie, o mână se întinde spre ușa mea și 
jumătate alerg înainte, jumătate dau înapoi încercând să 
ajung la ușă. Oare acesta să fie? 

Este Audrey. 


Intră și spune: 

— Nu ai dat niciun semn în ultimul timp, Ed. Marv spune 
că a încercat să te sune, dar nu erai niciodată acasă. 

— Am lucrat. 

— Şi? 

— Am aștepiat. 

Se așază pe canapea și întreabă: 

— Ce? 

Fără grabă, mă ridic și mă îndrept spre dulapul din 
dormitor și scot cele patru cărţi de joc. Când mă întorc la 
ea, i le prezint, una câte una. 

— Caro, spun. Rezolvat. 

O las să cadă și ea se așterne pe podea. 

— Treflele. Rezolvat. 

Din nou, cartea ajunge pe covor. 

— Pieile și inimile - rezolvate și ele. 

— Și acum ce urmează? 

Audrey îmi vede paloarea de pe faţă și istovirea de care 
mă simt copleșit. 

Din buzunar, scot Jokerul. 

— Asta, declar. 

Şi o implor. Aproape plâng pronunţând cuvintele: 

— Spune-mi, Audrey, spune-mi că e vorba de tine. Spune- 
mi că tu mi-ai trimis cărţile astea. Spune-mi că voiai să-i 
ajuţi pe oamenii aceștia și... 

— Şi ce, Ed? 

Închid ochii. 


— Să mă faci un om mai bun - să mă faci să merit. 

Cuvintele alunecă spre covor, spre cărţi, iar Audrey 
zâmbește. Zâmbește, iar eu aștept să recunoască. 

— Spune-mi! îi cer. Spune-mi... 

Şi se deschide. 

Şi-mi spune adevărul. 

Cuvintele îi zboară aproape inconștient de pe buze. 

— Nu, Ed, spune ea încet. Nu sunt eu expeditorul. Își 
scutură capul și mă privește în ochi. Îmi pare rău, Ed. Îmi 
pare atât de rău! Mi-aș dori să fi fost eu acela, dar... nu-și 
termină propoziţia. 


] O Sfârșitul nu este sfârșitul 


În sfârșit, vine. 

O altă ciocănitură în ușă și știu că asta așteptam. Este 
târziu, mâna este aspră și mă încalț înainte să merg la ușă 
să deschid. 

„Inspiră adânc, Ed.” 

Ceea ce și fac. 

— Stai acolo, îi ordon Portarului, când mă întâmpină pe 
hol, dar oricum mă urmează în drumul spre ușă. 

Când o deschid, văd un bărbat în costum. 

— Ed Kennedy? 

Este chel și are o mustață alungită. 

— Da, spun. 

Se apropie mai mult de prag și spune: 

— Am ceva pentru tine - îmi dai voie să intru? 

Este suficient de prietenos și decid că, dacă vrea să intre, 
ar trebui să-i permit. Mă dau la o parte și îl las pe bărbat să 
intre. Este înalt, de vârstă mijlocie și vocea îi este saturată 
de politeţe și siguranţă de sine. 

— Cafea? îl întreb, dar mă refuză. 

— Nu, mulțumesc. 


Este prima dată când văd că în mână are o servietă. Se 
așază și o deschide, iar înăuntru văd că are un pachet 
pentru prânz, un măr și un plic. 

— Un sendviș? îmi oferă el. 

— Nu, mulțumesc. 

— Bună decizie. Soţia mea face sendvișuri oribile - n-am 
suportat să-l mănânc astăzi. 

Repede, se întoarce la treburile noastre, înmânându-mi 
plicul. 

— Mulţumesc, spun cu emoție. 

— N-ai de gând să-l deschizi? 

— Cine te-a trimis? 

Îl pătrund cu privirea și bărbatul, pentru un moment, 
rămâne fără replică. 

— Deschide-l. 

— Cine te-a trimis? 

Totuși, nu mă mai pot abţine. Degetele își fac loc în plic și 
sunt întâmpinat de scrisul de mână, familiar de acum. 


Dragă Ed, 
Sfârșitul este aproape. 
Cred că ai face bine să te duci la cimitir. 


— La cimitir? întreb și știu că mâine se împlinește un an 
de când a murit tatăl meu. 

Tatăl meu. 

— Tatăl meu, îi spun eu bărbatului. Spune-mi - el a fost? 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— De ce nu? 

Aproape că-l iau de guler. 

— Eu... începe el. 

— Ce? 

— Am fost trimis aici. 

— De cine? 

Dar bărbatul nu poate decât să-și plece capul. Rostește 
cuvintele cu hotărâre: 


— Nu știu. Nu știu cine este... 

— A fost tatăl meu în spatele întregii afaceri? mă reped la 
el. El este cel care a organizat toate astea înainte de a muri. 
A făcut el... 

Îmi reamintesc cuvintele pe care mi le-a spus mama anul 
trecut. 

„Ești exact ca el.” 

A lăsat tatăl meu instrucţiuni pentru cineva să organizeze 
totul? Îmi amintesc că l-am văzut plimbându-se noaptea pe 
străzi când eram de serviciu pe taxi. O făcea să se 
trezească. Chiar l-am luat când și când cu taxiul, când se 
întorcea de la pub... 

— Așa a aflat adresele, spun cu voce tare. 

— Poftim? 

— Nimic, răspund și nu mai rostim niciun cuvânt, pentru 
că ies pe ușă. 

Parcurg strada îndreptându-mă spre cimitir. Noaptea are 
culoarea aceea de un albastru-negru. Norii precum 
cimentul arată ca dalele pavate pe cer. 

Cimitirul se arată ca o fantomă și mă îndrept spre zona 
unde se află mormântul tatălui meu. Niște paznici stau în 
apropiere. 

Sau nu? 


Nu. 


Sunt Daryl și Keith. 

Încetinesc până mă opresc și ei mă urmăresc. Daryl 
vorbește: 

— Felicitări, Ed. Îmi trag răsuflarea. 

— Tatăl meu? întreb. 

— Eşti așa cum era el, mă luminează Keith, și probabil vei 
muri ca el - un sfert din ceea ce ai fi putut fi... 

— Așa că v-a trimis că faceţi asta? El a organizat toate 
astea înainte să moară? 

Daryl răspunde la întrebare, apropiindu-se. 


— Vezi tu, Ed, ai fost întotdeauna un om lipsit de 
orizonturi - ca și bătrânul tău. Fără supărare. 

— Nu mă supăr. 

— Și am fost angajaţi să te testăm - să vedem dacă poţi 
evita tipul acesta de viață. 

Indică în treacăt mormântul. 

— Singura problemă este, și acum intervine Keith, că nu 
tatăl tău ne-a trimis. 

e 

Îmi ia un timp până să interiorizez cuvintele. Nu e 
Audrey. Nu e tatăl meu. 

Mulţimi de întrebări se scurg prin mine, precum șirurile 
de oameni care părăsesc un teren de fotbal sau un concert, 
împing și dau la o parte și se împiedică. Unii ocolesc. Alţii 
rămân pe locurile lor, așteptându-și șansa. 

— Atunci, ce faceţi aici? îi întreb. Cum de-aţi știut că voi fi 
aici astăzi, acum? 

— Angajatorul nostru ne-a trimis, răspunde Daryl. 

— Ne-a spus că vei fi aici, intervine din nou Keith. 

Lucrează bine în seara asta. 

— Deci, am venit. 

Îmi zâmbește, aproape cu simpatie. Până acum, n-a greșit 
niciodată. 

Încerc să gândesc, să înţeleg ceva din ce se întâmplă. 

— Ei bine, încep, dar se pare că nu mai am cuvinte să 
dezvolt propoziţia. Mi le găsesc: Cine e angajatorul vostru? 

Daryl scutură din cap. 

— Nu știm, Ed. Facem ce ni se spune și atât. 

Începe să pună ordine în evenimente. 

— Dar, da, Ed, ai fost trimis aici în noaptea asta ca să-ţi 
amintești că nu vrei să mori la fel ca tatăl tău. Înţeles? 

Încuviinţez din cap. 

— Și acum, mai avem un singur lucru să-ţi spunem și apoi 
vom dispărea din viaţa ta pentru totdeauna. 

Mă pregătesc să ascult cu atenţie. 

— Ce anume? 


Deja se pregătesc să plece. 

— Doar că mai ai puţin de așteptat, da? 

Rămân acolo. 

Ce altceva pot face decât să rămân acolo? 

Îi privesc pe Daryl și Keith cum se îndepărtează calm în 
noapte. Au plecat și n-o să-i mai văd niciodată. 

— Mulţumesc, spun, dar nu mă aud. 

Îmi pare rău că n-o vor face niciodată. 

e 

Mai trec câteva zile și îmi dau seama că nu pot face nimic 
altceva decât să aștept. Aproape că renunţasem, când, într- 
o dimineaţă în zori, pe drumul de întoarcere spre casă de la 
lucru, un tânăr în blugi, cu o jachetă și o șapcă îmi face 
semn cu mâna. 

Urcă pe bancheta din spate. 

Tipic. 

Îl întreb unde vrea să meargă. 

Tipic. 

Şi atunci capăt răspunsul: 

— Numărul 26 de pe strada Shipping. 

Atipic. 

Cuvintele mă paralizează și aproape că opresc mașina. 

— Continuă să conduci, spune el, dar nu ridică privirea. 
Așa cum ţi-am spus, Ed, numărul 26 de pe strada Shipping. 

Conduc. 

Călătorim în tăcere până ajungem în oraș. Conduc cu 
prudenţă, cu ochi agitaţi și o inimă care bate maladiv. 

Intru pe strada mea și trag în faţa casei. În sfârșit, 
persoana de pe bancheta din spate își scoate șapca și își 
ridică faţa, astfel că-l pot vedea în oglindă pentru prima 
dată. 

— Tu erai! strig. 

— Da. 

Ceva mai presus de șoc sau surpriză mi-a furat orice 
gând sau reacţie pe care le-aș fi putut avea - pentru că pe 
bancheta din spatele taxiului meu se află jefuitorul ratat de 


la începutul povestirii de față. Mustăţile roșcate sunt încă 
acolo și este la fel de urât ca întotdeauna. 

— Au trecut cele șase luni, explică el și vocea îi este 
prietenoasă de data aceasta. 

— Dar... 

— Nu pune întrebări, mă întrerupe el. Continuă să 
conduci. Du-mă la numărul 45 de pe strada Edgar. 

Așa și fac. 

— Îţi aminteşti locul acesta? întreabă el. 

Îmi amintesc. 

— Acum, la numărul 13 de pe Harrison Avenue și, rând 
pe rând, jefuitorul ratat mă duce în fiecare loc. 

La Milla și Sophie, la părinte și la Angie Carusso și la 
băieţii Boyd. 

— Îţi aminteşti? mă chestionează de fiecare dată. 

În taxi, rememorez fiecare loc, fiecare mesaj. 

— Da, îi spun. Îmi amintesc. 

— Bine. Strada Glory, acum. 

— Strada Clown și la mama ta acasă. 

— Strada Bell. 

— Şi le știi pe ultimele trei. Ne plimbăm pe străzile 
orașului cu soarele urcând tot mai sus pe cer. Mergem la 
Ritchie, la parcul cu iarba lui neîngrijită, apoi la Audrey. La 
fiecare destinaţie, reamintirea mă ia în stăpânire. Uneori, 
mă face să-mi doresc să opresc mașina și să rămân 
nemișcat. 

Să rămân nemișcat pentru totdeauna. 

Cu Ritchie în râu. 

Cu Marv la leagăne. 

Și dansând cu Audrey în focul tăcut al dimineţii. 

e 

— Şi acum, unde? îl întreb, după ce ne întoarcem la mine. 

— Coboară din mașină, îmi spune și eu nu mă mai pot 
abţine. 

— Tu ești, nu? Ai jefuit banca știind că..., apuc să spun. 

— O, n-ai putea să taci, Ed? 


Stăm lângă taxi în soarele dimineţii. 

Metodic, extrage ceva din buzunarul hainei. Este o 
oglindă mică și plată. 

e 

— Îţi amintești ce ţi-am spus, Ed - la procesul meu? 

— Îmi amintesc, și din cine știe ce motiv, simt o căldură în 
ochi. 

— Spune-mi. 

— Ai spus că de fiecare dată când mă privesc în oglindă, 
ar trebui să-mi amintesc că mă uit la un mort. 

— Așa e. 

Hoţul ratat pășește în laterală și vine în faţa mea. Un 
zâmbet mic îi aterizează pe faţă și ridică oglinda. Mă uit la 
mine. 

El spune: 

— Acum te mai uiţi la un mort? 

Într-un potop lăuntric, văd toate locurile și oamenii din 
nou. Ţin în braţe copilul de pe verandă și sunt cunoscut sub 
numele de Jimmy de o bătrână minunată. Urmăresc cum o 
fată fuge cu cele mai slăvite picioare însângerate din lume. 

Râd cu emoția de pe faţa unui om profund religios. Văd 
buzele pline de îngheţată ale lui Angie Carusso și simt 
loialitatea băieţilor Rose. Urmăresc cum întunericul unei 
familii se luminează prin putere și glorie, o fac pe mama să 
descătușeze adevărul și iubirea și dezamăgirea întregii sale 
vieţi, și urmăresc filme în cinematograful unui singuratic. 

Privind în sticla de oglindă, stau cu prietenul meu în râu. 
Îl văd pe Marvin Harris cum își împinge fiica pe leagăn, sus 
în cer, și dansez cu dragostea și cu Audrey trei minute... 

e 

— Ei bine? mă întreabă din nou. Acum te mai uiţi la un 
mort? 

De data aceasta, îi răspund. 

Spun: 

— Nu, și infractorul vorbește: 

— Ei bine, atunci a meritat... 


A mers la închisoare pentru oamenii aceștia. 

A mers la închisoare pentru mine și acum pleacă doar cu 
câteva ultime cuvinte: 

— Adio, Ed - cred că te vei simţi mai bine în casă. 

Şi dispare. 

Ca și în cazul lui Daryl și Keith, nu-l voi mai vedea 
niciodată. 


] 9 Dosarul 


Cât de calm pot, intru. Ușa era deschisă. 
Pe canapea stă un tânăr care îl mângâie în tăcere și 
fericit pe Portar. 


— Cine ești... 

Bună, Ed, spune el. Îmi pare bine să te cunosc în sfârșit. 
— Ești...? 

El dă aprobator din cap. 

— Tu ai trimis...? 

Din nou, dă din cap. 


Când se ridică, spune: 

— Am venit în orașul acesta cu un an în urmă, Ed. 

Are părul șaten destul de scurt, e puţin sub înălțimea 
medie și poartă o cămașă, jeanși negri și pantofi de atletism 
albaștri. Cu fiecare minut care trece, pare tot mai mult un 
tânăr decât un bărbat, deși, când vorbește, vocea nu-i este 
deloc tinerească. 

— Mda, cam cu _ un an în urmă și am văzut 
înmormântarea tatălui tău. Te-am văzut cu jocurile tale de 
cărți și cu câinele tău și cu mama ta. Am tot continuat să mă 
întorc, urmărindu-te, cam cum ai procedat tu cu adresele... 

Întoarce capul puțin în laterală, aproape rușinat. 


— Ţi-am omorât tatăl, Ed. Am organizat jaful trucat al 
băncii, într-un moment în care tu erai acolo. l-am dat 
instrucţiuni bărbatului aceluia să-și brutalizeze soţia. I-am 
obligat pe Daryl și pe Keith să-ţi facă toate chestiile alea, ţie 
și camaradului tău care te-a dus la stânci... Privește în jos, 
apoi ridică ochii. 

— Eu ti-am făcut toate astea. Te-am făcut un șofer de taxi 
mai puţin competent și te-am silit să faci toate chestiile alea 
pe care credeai că nu le poţi face. 

Acum suntem în picioare, uitându-ne fix unul la altul. 
Așteptând alte cuvinte. 

— Şi de ce? 

Face o pauză, dar nu dă îndărăt. 

— Am făcut-o pentru că tu ești epitomul obișnuitului, Ed. 
Mă privește cu seriozitate. Şi dacă un tip ca tine poate lua 
atitudine și poate face tot ce-ai făcut tu pentru oamenii 
aceia, atunci toată lumea poate. Oricine poate trăi dincolo 
de capacităţile proprii. 

Acum devine mai intens. Emoţionat. 

— În asta stă totul. 

— Poate chiar și eu pot... 

e 

Se așază înapoi, pe canapea. 

Îmi amintesc senzaţia că orașul este pictat în jurul meu și 
că eu însumi sunt o invenţie. Oare asta chiar se întâmplă? 

Da, se întâmplă. lar tânărul stă aici trecându-și mâna 
prin păr. 

În tăcere, se ridică și priveşte îndărăt spre canapea. 
Acolo, pe o pernuţă, se află un dosar galben cu culoarea 
ștearsă de vreme. 

— Totul e aici, spune el. Totul. Tot ce am scris pentru tine. 
Toate ideile care mi-au zgâriat creierul. Fiecare persoană 
pe care ai ajutat-o, ai rănit-o sau peste care ai dat. 

— Dar... 

Cuvintele mele par că încearcă să iasă dintr-o mlaștină. 

— Cum? 


— Chiar și asta, răspunde el, este acolo - discuţia 
aceasta. 

Șocat, uluit, în prostraţie, mă ridic. 

În cele din urmă, reușesc să vorbesc din nou: 

— Dar sunt real? 

Nu acordă prea mult timp de gândire întrebării mele. Nu 
are nevoie. 

— Uită-te în dosar, spune el. La sfârșit. Vezi? 

În litere mari, scrijelite pe partea albă a unui suport 
pentru pahare, este scris. Răspunsul lui este scris acolo cu 
cerneală neagră. „Bineînţeles că ești real - ca orice gând, 
orice poveste. Totul e real cât timp faci parte din ea.” 

Și spune: 

— Mai bine plec acum. Probabil, vrei să citești dosarul și 
să verifici consistenţa datelor. E totul acolo. 

Un moment, intru în panică. E sentimentul acela de 
prăbușire când știi fără dubiu că ai pierdut controlul mașinii 
sau ai făcut o greșeală care nu mai poate fi îndreptată. 

— Și acum, ce fac? întreb disperat. Spune-mi! Acum ce 
fac? 

El își păstrează calmul. 

Mă privește atent și spune: 

— Continuă să trăiești, Ed... numai paginile scrise se 
opresc aici. 

e 

Mai stă poate încă zece minute, probabil din cauza 
traumei care s-a încătușat de mine. Rămân în picioare, 
încercând să contemplu și să-mi revin din șocul provocat de 
cele aflate. 

— Chiar cred că e mai bine să plec, spune din nou, de 
data aceasta mai hotărât. 

Cu dificultate, îl conduc la ușă. 

Ne luăm adio pe verandă și îl văd cum se îndepărtează pe 
stradă. 

Mă întreb care e numele lui, dar sunt sigur că-l voi afla 
curând. 


A scris și despre asta, ticălosul, sunt sigur. Despre toate. 

Mergând pe stradă, scoate un carnet de notițe din 
buzunar și notează câteva lucruri. 

Mă face să mă gândesc că poate ar trebui să scriu și eu 
despre toate astea. În fond, eu sunt cel care a muncit. 

Aș începe cu jaful de la bancă. 

Ceva de genul, „cel cu pistolul e inutil”. 

Dar sunt șanse mari să mi-o fi luat înainte și cu asta. 

Va fi numele lui pe coperta tuturor cuvintelor acestora, 
nu al meu. 

Şi-și va asuma toate meritele. 

Sau tot rahatul, dacă a făcut o treabă de mântuială. 

Dar să ne amintim că eu am fost cel care a dat viaţă 
acestor pagini - nu el. Eu am fost cel care... 

„Of, nu te mai plânge, Ed”, îmi spune o voce interioară. 

Care îmi sună cunoscută. 

e 

Toată ziua, mă gândesc la multe, deși încerc să nu. 
Frunzăresc dosarul și găsesc tot ce-a spus. Toate ideile sunt 
scrise și persoanele schițate. Extrase neomogene sunt 
alăturate. Începuturi și finaluri se îmbină și se întreţes. 

Orele trec fără știre. 

Le urmează zilele. 

e 

Refuz să ies din baracă și nu răspund la telefon. De-abia 
mai mănânc. Portarul îmi este tovarăș în scurgerea 
minutelor. 

Mult timp, mă întreb ce aștept, dar înţeleg că e exact 
cum a spus. 

Aștept viaţa de dincolo de paginile acestea. 


] 9 Mesajul 


Într-o după-amiază, aud ceva ce pare a fi o ciocănitură la 
ușa mea și stând acolo, pe veranda mea deteriorată, e 
Audrey. 

Ochii mă evită un moment și mă întreabă dacă poate 
intra. 

Pe hol, se sprijină de ușă și spune: 

— Pot să rămân cu tine, Ed? 

Mă apropii de ea. 

— Bineînţeles că poţi să rămâi toată noaptea, dar ea 
scutură din cap și ochii ezitanţi privesc în cele din urmă 
podeaua. 

Audrey face câţiva pași înainte și se apropie de mine. 

— Nu în noaptea asta, spune ea. Pentru totdeauna. 

Ne lăsăm pe podeaua holului și Audrey mă sărută. Buzele 
i se lipesc de ale mele și-i gust respiraţia și o absorb și o 
simt și tânjesc după ea. Îmi străbate ființa cu fluvii de 
frumuseţe. Îi ridic părul auriu. Îi ating pielea delicată a 
gâtului și ea mă sărută încontinuu. Pentru că asta vrea. 

Când totul se sfârșește, Portarul se apropie de noi și se 
așază lângă mine. 

— Bună, Portarule, spune Audrey și din nou, ochii îi 
strălucesc. 

Pare fericită. 

Portarul ne privește. El este înțeleptul. El este 
înţelepciunea. Și spune: Păi era și timpul. 

e 

Stăm în hol aproape o oră și îi povestesc lui Audrey tot. 
Ea mă ascultă cu atenţie și îl mângâie pe Portar. Mă crede, 
îmi dau seama că Audrey m-a crezut întotdeauna. 

Sunt pe cale să mă relaxez total, când o întrebare 
alunecă în interiorul meu. Încearcă să se ridice, dar alunecă 
din nou. 

— Dosarul, spun. 

Mă ridic și mă îndrept grăbit spre sufragerie. În 
genunchi, frunzăresc febril dosarul. Stau acolo și parcurg 


pagină după pagină. Caut și scotocesc printre toate paginile 
volante. 

— Ce faci? mă întreabă Audrey. 

A intrat și stă lângă mine. 

Mă întorc și ridic privirea spre ea. 

— Caut asta, îi spun. 

Indic cu mâna făpturile noastre. 

— Noi doi, împreună. 

Și Audrey se ghemuiește lângă mine. Îngenunchează 
lângă mine și pune mâna pe mine, ca să mă convingă să 
abandonez hârtiile. 

— Nu cred că povestea noastră e acolo. 

Și o spune cu blândeţe. 

— Cred, Ed... 

Mâinile îmi cuprind cu blândeţe faţa. Lumina portocalie a 
după-amiezii târzii o înfășoară. 

— Cred că asta ne aparţine numai nouă. 

e 

Acum e seară, iar Audrey și cu mine împărțim o cafea cu 
Portarul pe verandă. Portarul îmi zâmbește după ce termină 
și cade în somnul lui obișnuit, liniștit, lângă ușă. Cofeina nu-l 
mai afectează. 

Degetele lui Audrey sunt împletite cu ale mele, lumina 
mai persistă câteva momente și aud din nou cuvintele de 
dimineaţă. 

„Dacă un tip ca tine poate lua atitudine și poate face tot 
ce-ai făcut tu pentru oamenii aceia, atunci toată lumea 
poate. Oricine poate trăi dincolo de propriile limite.” 

e 

Şi atunci, conștientizez. 

Într-un moment dulce, crud, frumos de claritate, 
zâmbesc, privesc o crăpătură din ciment și le spun lui 
Audrey și Portarului adormit ceea ce vă spun și vouă: 

Până la urmă, nu sunt mesagerul. 


Sunt mesajul. 


5: Marcă de automobil produs de compania Ford (n.tr.). 

12: Model produs de General Motors - Holdens, ramura australiană a General 
Motors (n.tr.). 

1%. Beleaua (n.tr.). 

1%: Doorman, în original, în text (n.tr.). 

1%. Nebuni de legat și Unul nu aude, celălalt nu vede - filme din anii '80, care i- 
au avut ca protagoniști pe Gene Wilder și Richard Pryor. (n.tr.). 

19. Cafea australiană, produsă de Nescafe (n.tr.). 

12 „Sigur ai băut MILO.” MILO este un supliment alimentar, care se dizolvă în 
lapte și care oferă, mai ales sportivilor, jumătate din doza zilnică de fier și din 
vitaminele C și B1. (n.tr.). 

“2 În engleză, „ace of diamonds” este asul de caro, de unde și jocul de cuvinte 
din text, a arunca asul de caro, adică a arunca diamantele. (n.tr.). 

1%. Serial american de televiziune, care a fost difuzat între anii 1979 și 1985. 
(n.tr.). 

15: Formaţie de origine scoțiană, care a debutat în anul 1983. (n-tr.). 

111 Cinci sute de mile (n.tr.). 

12 Varietate de portocală dulce, aproape lipsită de seminţe, originară din 
Israel (n.tr.). 

15: Casă de pariuri (n.tr.). 

1% Stat american, în care un preot a fost acuzat de molestarea unui copil, 
(n.tr.). 

15: Serie de antologii sportive difuzată de televiziunea americană (n.tr.). 

45 Cordial: „lichior” sau „prietenos, cordial” (n.tr.). 

1: Tabelul cu de toate, colecţie de povestiri scrisă de Trudy White (n.tr.). 

115: Cizme din piele de oaie (n.tr.). 

15: Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe pronunția relativ asemănătoare a 
cuvintelor bores (plicticoși) și boys (băieţi) (n.tr.). 

12% îngrășământ pe bază de bălegar (n.tr.). 

12: Merv Hughes, fost jucător australian de crichet (n.tr.). 

12: Comedie de situaţii americană, difuzată de ABC din 1995 până în 2004 
(n.tr.). 

1%: Mama obeză din filmul american What's Eating Gilbert Grape (1993), 
regizor: Lasse Hallstrom, scenarist: Peter Hedges, în rolurile principale: 
Johnny Depp, Leonardo DiCaprio, Juliette Lewis. După romanul omonim al lui 
Peter Hedges. (n.tr.). 

12: Barren Woman. Poem de Sylvia Plath. 

1%: The least footfall. Din Barren Woman. 

12% A museum without statues. Din Barren Woman. 

12: Playing cards = cărţi de joc; cards - carduri (n.tr). 

12%) Joc de cuvinte intraductibil, spade în lb. engl. Înseamnă și cazma, și e și 
semnul cărții de joc, pica. (n.tr.). 

1%: Fibrociment (n.tr.). 

1%) Feliuţe de şuncă (n.tr.). 

13. În România prezentat sub titlul Unora le place jazzul (n.tr.). 

1% În România, prezentat sub titlul Luke, mână rece (nitr.). 

1%: Emily Bronte, La răscruce de vânturi, București: Editura pentru Literatură, 
1967, tr. Henriette Yvonne Stahl, p. 55. 


13 Corect, cool, rece, în lb. engleză în text (n.tr.). 

1%. În română, Valiza, thriller din 2009, cu David Garfield, regizor: David 
Garfield, scenariști: David Garfield, Susan Garibotto. 

13% Film din 1965, în rolul principal, Jane Fonda. Regizor: Elliot Silverstein, 
scenariști: Walter Newman și Frank Pierson. 

132 În română, Vacanţă la Roma, film din 1953, cu Gregory Peck, Audrey 
Hepburn; regizor: William Wyler, scenarișri: lan Mclellan Hunter, John 
Dighton (n.tr.). 

1%: Boxing Day. Prin tradiţie, a doua zi de Crăciun (ziua Sfântului Ștefan). Cu 
origini în Evul-Mediu, zi în care slujitorii și comercianții primeau daruri de la 
stăpânii și angajatorii lor (n.tr.).