Markus Zusak — Mesagerul

MESAGERUL 


MARKUS ZUSAK 


MESAGERUL 


Original: The Messenger (2002) 


Traducerea din limba engleză: 
AGAFIȚEI ANDRA ELENA 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2015 


Pentru Scout 


MULȚUNMIRI 


Mulţumiri speciale Consiliului NSW Taxi, Baycrew, și Annei 
McFarlane, pentru cunoștințele de specialitate și devotamentul 
de care a dat dovadă. 


e PARTEA ÎNTÂI: PRIMUL MESAJ 


A * Jaful 


Jefuitorul nu are nicio șansă. 

Știu asta. 

Şi el o știe. 

Intreaga bancă știe. 

Chiar și cel mai bun prieten al meu, Marvin, știe, și el este și 
mai inutil decât cel cu pistolul. 

Partea cea mai proastă a lucrurilor este că mașina lui Marv 
este parcată într-o zonă în care nu se poate staționa mai mult 
de cincisprezece minute. Suntem toți la podea, cu faţa în jos, iar 
mașina mai are permisiunea să stea doar câteva minute. 

— Aș vrea ca tipul ăsta să se grăbească, spun eu. 

— Știu, îmi șoptește Marv. Este scandalos. 

Vocea i se aude de jos, dinspre podea. 

— Voi primi o amendă din cauza acestui nemernic inutil. Ed, 
nu-mi permit să plătesc o altă amendă. 

— Mașina chiar nu merită. 

— Poftim? 

Acum, Marv mă privește. 

Îmi dau seama că devine din ce în ce mai nervos. Singurul 
lucru pe care Marv nu-l tolerează este ca un individ, un 
oarecare, să-i lipească prostii pe mașină. Repetă întrebarea: 

— Ce ai spus, Ed? 

— Am spus, șoptesc eu, că nu merită să primim amendă din 
cauza mașinii, Marv. 

— Uite ce-i, Ed, zice el, eu pot să suport multe lucruri, dar... 

Nu îl mai bag în seamă pentru că, sincer, odată ce Marv 
începe să vorbească despre mașina lui, devine o pacoste. 
Vorbește întruna, ca un copil și, pentru numele lui Dumnezeu, 
tocmai a împlinit douăzeci de ani. 

Mai continuă un minut sau două, până când mă văd nevoit să 
intervin. 

— Marv, îi spun eu, mașina este o porcărie, da? Nu are nici 
măcar frână de mână - stă acolo, cu două cărămizi care 
blochează roţile din spate. 

Încerc să vorbesc cât pot de încet. 


— În cea mai mare parte a timpului, nici nu te obosești să o 
închizi. Probabil, speri să pui mâna pe banii de asigurare, dacă o 
fură careva. 

— Nu este asigurată. 

— Exact. 

— Cei de la Asociaţia automobiliștilor au spus că nu merită să- 
i fac o asigurare. 

— Este de înțeles. 

Și atunci jefuitorul se întoarce și strigă: 

— Cine vorbește acolo, în spate? 

Lui Marv nu-i pasă. Este agitat din cauza mașinii. 

— Ed, tu nu te plângi când te duc cu mașina la muncă, 
parvenit nefericit ce ești! 

— Parvenit? Ce naiba este un parvenit? 

— Nu mai vorbiţi acolo, în spate! strigă din nou jefuitorul 
înarmat. 

— ATUNCI, GRĂBEȘTE-TE! îi răspunde Marv, răcnind. 

Nu are chef de ceartă acum. Nu are chef deloc. 

E cu fața în jos, pe podeaua băncii. 

Banca este jefuită. 

Temperatura este anormal de ridicată pentru primăvară. 

Aerul condiţionat era stricat. 

Mașina tocmai îi fusese insultată. 

Bătrânul Marv a ajuns la limită, este depășit de situaţie; 
oricum i-ai zice, îi sare țandăra imediat. 

Rămânem întinși pe covorul albastru, uzat și prăfuit al băncii, 
iar eu mă cert, din priviri, cu Marv. Amicul nostru Ritchie este la 
masa cu piese Lego, pe jumătate sub ea, zăcând printre piesele 
care s-au împrăștiat în momentul în care jefuitorul a intrat 
țipând și tremurând. Audrey este chiar în spatele meu. Piciorul 
ei stă peste al meu, făcându-l să amorţească. 

Arma atacatorului este îndreptată spre nasul unei biete fete 
din spatele ghișeului. Pe ecusonul cu numele ei scrie „Misha”. 
Săraca Misha! Tremură aproape la fel de tare ca și atacatorul, în 
timp ce așteaptă ca un tip de douăzeci și nouă de ani, plin de 
coșuri, cu cravată și ud de transpiraţie la subraţ să umple punga 
cu bani. 

— AŞ vrea ca individul ăsta să se grăbească, intervine Marv. 

— Am spus asta deja, îi zic eu. 

— Și ce dacă? Nu pot să zic și eu? 


— Dă-ţi piciorul de pe mine, îi spun lui Audrey. 

— Poftim? 

— Am zis să-ţi iei piciorul de pe mine - îmi amorţește piciorul. 

Și-l mișcă. Fără să se grăbească. 

— Mulţumesc. 

Jefuitorul se întoarce și mai strigă încă o dată: 

— Cine-i nenorocitul care vorbește? 

Ce trebuie remarcat la Marv este faptul că devine imprevizibil 
chiar și în cele mai bune condiţii sau situaţii. E pus pe ceartă. 
Deloc amiabil. Este tipul de prieten cu care te contrazici în mod 
constant - mai ales atunci când vine vorba despre paradită lui 
de mașină, Falcon:. În plus, când îl apucă toanele, este un idiot, 
complet imatur. 

— Ed Kennedy, domnule. Ed este cel care vorbește! strigă el 
glumet. 

— Mulţumesc! spun eu sarcastic. 

(Numele meu complet este Ed Kennedy. Am nouăsprezece 
ani. Sunt un taximetrist minor, un tip obișnuit, ca mulți dintre 
tinerii pe care îi vezi în zona suburbană, limitrofă, a orașului - cu 
nu prea multe perspective sau posibilități. Lăsând acestea la o 
parte, citesc mai multe cărți decât ar trebui, nu sunt deloc bun 
la pat și nici nu-mi plătesc taxele, încântat de cunoștință.) 

— Ei bine, Ed, taci! ţipă omul înarmat. Marv rânjește. Sau vin 
la tine și te ciuruiesc! 

E ca și când ai fi din nou la școală, iar proful sadic de mate 
urlă la tine din faţa clasei, chiar dacă nu-i pasă de nimic și de- 
abia așteaptă să sune clopoţelul, ca să poată pleca acasă, să 
bea o bere și să se îngrașe, uitându-se la televizor. 

ÎI privesc pe Marv. Vreau să-l omor. 

— Ai douăzeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu. Vrei să 
murim? 

— Ed, tacă-ţi gura! 

De această dată, vocea omului înarmat este mai puternică. 

Vorbesc și mai încet. 

— Tu vei fi de vină, dacă mă împușcă. Știi asta, nu? 

— Ed, am spus să taci! 

— Totul este doar o glumă, nu-i așa, Marv? 

— Gata, m-am săturat. 


1 Marcă de automobil produs de compania Ford (n.tr.). 


Atacatorul uită de femeia din spatele ghișeului și se îndreaptă 
spre noi, nervos. Când ajunge, toţi privim în sus. 
Marv. 


Și toți ceilalţi lipsiţi de speranţă, întinși pe podea. 

Ţeava puștii îmi atinge nasul. Îmi dă o senzaţie de 
mâncărime. Nu mă scarpin. 

Atacatorul se uită când la mine, când la Marv. Prin dresul de 
pe chipul lui, îi văd mustaţa roșcată și cicatricile lăsate de 
acnee. Are ochi mici și urechi mari. Desemnat câștigător al 
premiului urâțeniei la concursul local trei ani la rând, probabil că 
jefuiește banca din dorinţa de a se răzbuna pe lume. 

— Așadar, care din voi este Ed? 

— El, răspund eu, arătând spre Marv. 

— O, nu, nu se poate să faci asta, răspunde Marv și, din 
privirea lui, îmi dau seama că nu este atât de speriat, pe cât ar 
trebui să fie. Ştie că am fi fost morţi până acum, dacă atacatorul 
ar fi vorbit serios. Privește în sus la omul-ciorap și spune: Stai o 
secundă... Se scarpină în bărbie. Îmi pari cunoscut. 

— Bine, recunosc, eu sunt Ed. 

Dar jefuitorul este prea ocupat să-l asculte pe Marv. 

— Marv, taci, rostesc eu mai tare. 

— Taci, Marv, spune Audrey. 

— Taci, Marv! strigă Ritchie, din celălalt capăt al camerei. 

— Tu cine dracu' ești? îi strigă jefuitorul lui Ritchie. 

Se întoarce să vadă de unde s-a auzit vocea. 

— Eu sunt Ritchie. 

— Ei bine, Ritchie, taci! Nu mă provoca! 

Nu-ţi face griji, îi răspunde vocea. 

— Mulţumesc. 

Se pare că toţi prietenii mei sunt niște șmecheri. Nu mă 
întrebaţi de ce. Așa sunt ei, pur și simplu. 

În orice caz, jefuitorul fierbe de mânie. Furia pare că îi inundă 
pielea, ieșind prin ciorapul de pe chip. 

— M-am săturat până peste urechi de chestia asta, mârâie el. 

Buzele îi tremură. 

Cu toate acestea, Marv nu-și ţine gura. 

— Cred că am fost împreună la aceeași școală sau ceva de 
genul ăsta, știi? continuă el. 


— Tu vrei să mori, nu-i așa? îl întreabă omul înarmat, încă 
nervos peste măsură. 

— Ei bine, de fapt vreau doar să-mi plătești amenda pentru 
mașina mea parcată, explică Marv. E într-o zonă în care 
parcarea este permisă doar pentru cincisprezece minute. Tu mă 
reţii aici. 

— Da, la naiba! Poziţionează arma. 

— Nu este nevoie să fii atât de ostil. 

„Vai, Doamne, îmi spun în sinea mea. Marv e un om mort.E 
pe cale să fie împușcat în gât.” 

Jefuitorul privește afară, prin ușa de sticlă a băncii, încercând 
să-și dea seama care mașină îi aparţine lui Marv. 

— Care dintre mașini este a ta? întreabă el - trebuie să 
recunosc - destul de politicos. 

— Fordul Falcon albastru-deschis de acolo. 

— Porcăria aia? Nici măcar nu m-aș ușura pe ea, darămite să 
plătesc o amendă. 

— Stai puţin. Marv se simte din nou jignit. De vreme ce ne ţii 
pe toţi ostatici aici, ai putea măcar să-mi plătești amenda pentru 
parcare, nu crezi? 

Între timp. 

Banii sunt pregătiţi la ghișeu, iar Misha, săraca fată din 
spatele lui, strigă. Jefuitorul se întoarce și se îndreaptă spre ea. 

— Grăbește-te, târfo, ţipă la ea, în timp ce Misha îi dă banii. 

Presupun că ăsta e tonul care trebuie folosit în timpul unui jaf. 
Se cunoaște că a văzut destule filme. După puţin timp, cu banii 
în mână, se întoarce spre noi. 

— Tu! strigă la mine. 

Acum că are banii, și-a găsit din nou curajul. E pe cale să mă 
lovească cu arma când, ceva de afară îi atrage atenţia. 

Privește mai atent. 

Dincolo de ușile de sticlă ale băncii. 

Un strop de sudoare îi alunecă pe gât. 

Respiră greu. 

Se tot gândește și... 

Intră în panică. 

— Nu! 

Poliţiștii sunt afară, dar nu știu ce se petrece în bancă. Vestea 
încă nu s-a răspândit pe stradă. Ei îi spun șoferului unui 


10 


autovehicul auriu Torana? să nu mai parcheze în diagonală în 
zona din faţa brutăriei de peste drum. Mașina pleacă, la fel și 
polițiștii, iar jefuitorul inutil este lăsat cu punga de bani în mână. 
Nu mai are cu cine să plece. 

Îi vine o idee. 

Se întoarce din nou. 

Către noi. 

— Tu, îi ordonă lui Marv. Dă-ne cheile tale. 

— Poftim? 

— Ai auzit ce-am zis. 

— Mașina aceea este de colecţie! 

— E un rahat, Marv, îl apostrofez eu. Acum, dă-i cheile sau te 
omor chiar eu! 

— Ai grijă de ea, îl imploră. 

— Pupă-mă, îi răspunde hoţul. 

— Nu-i nevoie să faci asta! strigă Ritchie de sub masa din 
piese de Lego. 

— Tu să taci! îi strigă și hoțul și pleacă. 

Singura lui problemă este faptul că mașina lui Marv are o 
șansă de aproape 5 la sută de a porni de la prima cheie. 

Omul înarmat iese în fugă pe ușile băncii și se îndreaptă spre 
șosea. Se împiedică și scapă arma în apropierea intrării, dar 
decide să plece fără să o ia. Într-o secundă, văd că ideea dea 
lua sau nu arma îl face să intre în panică. Nu are timp, așa că o 
lasă și continuă să fugă. 

În timp ce toţi îl urmărim, stând în genunchi, îl vedem 
apropiindu-se de mașină. 

— Fiţi atenţi la asta. 

Marv începe să râdă. Eu, Audrey și Marv îl privim, iar Ritchie 
vine spre noi. 

Afară, hoţul se oprește și se chinuiește să-și dea seama care 
dintre chei deschide portiera. Când îl vedem cât este de prost, 
izbucnim în râs. 

În cele din urmă, intră în mașină și încearcă să pornească 
motorul de nenumărate ori, dar degeaba. 

Atunci. 

Dintr-un motiv pe care nu-l voi înțelege niciodată. 


2 Model produs de General Motors - Holdens, ramura australiană a General Motors 
(n.tr.). 


11 


Alerg afară, luând, în drum, și arma. Când traversez strada, 
dau cu ochii de jefuitor. Se străduiește să iasă din mașină, dar 
acum este prea târziu pentru asta. 

Stau în dreptul geamului. 

Îndrept arma spre ochii lui. 

Se oprește. 

Ne oprim amândoi. 

Încearcă să iasă și să fugă și jur că nu îmi dau seama că am 
tras decât în momentul în care am pășit spre el și am auzit sticla 
spărgându-se. 

— Ce faci? strigă Marv, plin de durere, de pe cealaltă parte a 
străzii. Lumea i se prăbușește. Tragi în mașina mea! 

Mașinile de poliţie ajung. 

Jefuitorul cade în genunchi. 

— Sunt un mare idiot, spune acesta. 

Nu pot decât să fiu de acord cu el. 

Pentru un moment, îl privesc și-l compătimesc, deoarece îmi 
dau seama că e posibil ca omul din fața mea să fie cel mai 
nenorocos de pe pământ. In primul rând, jefuiește o bancă în 
care se află doi oameni nespus de proști, ca mine și ca Marv. 
Apoi, mașina cu care trebuia să plece dispare. În plus, când e pe 
cale să iasă din impas, pentru că știe cum să facă rost de o altă 
mașină, aceasta este cea mai jalnică din emisfera sudică. Într-un 
fel, îmi pare rău pentru el. Imaginaţi-vă - ce umilinţă. 

In timp ce polițiștii îi pun cătușele și-l iau de acolo, îi spun lui 
Marv: 

— Acum vezi? Continui și mai în forţă: Vezi? Situaţia asta nu 
face decât să arate cât de patetică - arăt spre ea - este mașina. 

Fac o pauză, ca să-i las timp de gândit. 

— Dacă ar fi funcţionat cât de cât, tipu' ăsta ar fi scăpat, nu-i 
așa? 

— Cred că da, admite Marv. 

De fapt, îmi e cam greu să-mi dau seama dacă ar fi preferat 

ca jefuitorul să scape, doar ca să demonstreze că mașina lui nu 
este atât de inutilă. 
_ Pe stradă și pe locurile din mașină sunt numai bucăţi de sticlă. 
Incerc să pricep care este mai distrus - geamul sau chipul lui 
Marv. 

— Hei, îi spun eu, îmi pare rău pentru geamul tău, bine? 

— Las-o baltă, răspunde Marv. 


12 


În mână, arma se simte caldă și lipicioasă, ca o ciocolată 
topită. 

e 

Mai vin câţiva polițiști, să ne interogheze. 

Mergem la secția de poliţie și ne întreabă despre jaf: ce 
anume s-a întâmplat și cum de am reușit să pun mâna pe armă. 

— A scăpat-o, pur și simplu? 

— Așa v-am spus, nu? 

— Ascultă, fiule, spune polițistul. Își ridică privirea din hârtii. 
Nu este nevoie să fii arogant. 

Are o mustață căruntă și o burtă rotundă, din cauza berii. 
Oare de ce atât de mulţi polițiști simt nevoia să aibă mustață? 

— Arogant? întreb eu. 

— Da, arogant. 

Arogant. 

Chiar îmi place cuvântul. 

— Îmi cer scuze, îi spun. A scăpat-o în drum spre ieșire, iar eu 
am luat-o când m-am dus să-l urmăresc. Nimic mai mult. Era 
complet șocat, bine? 

— Bine. 

Stăm ceva vreme în secție. Polițistul burtos devine suspicios 
doar în momentul în care Marv întreabă, încontinuu, despre 
despăgubirea pentru mașina lui. 

— Acel Falcon albastru? întreabă polițistul. 

— Da, acela. 

— Sincer, fiule - mașina aceea este un adevărat dezastru. 
Este jalnică. 

— Ti-am zis, i-am spus eu. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nici măcar nu are frână de 
mână. 

— Și? 

— Și ești norocos că nu primeşti amendă - nu poţi circula cu 
așa ceva. 

— Vă mulțumesc. 

Polițistul zâmbește. 

— Plăcerea este de partea mea. 


— Și lasă-mă să-ţi dau un sfat. 


13 


Suntem aproape de ușă, când ne dăm seama că polițistul nu 
a terminat încă de vorbit. Ne cheamă înapoi sau, cel puţin, îl 
cheamă pe Marv. 

— Da? răspunde Marv. 

— Fiule, de ce nu îţi cumperi o mașină nouă? 

Marv îl privește cu seriozitate pe bărbat. 

— Am motivele mele. 

— Care anume - nu ai bani? 

— O, nu, am bani. Știţi, eu /ucrez. Reușește chiar să pară 
ipocrit. Doar că am alte priorităţi. Zâmbește, ca și cum doar un 
om mândru de o asemenea mașină ar face-o. În plus - îmi 
iubesc mașina. 

— Mi se pare corect, conchide polițistul. La revedere. 

e 

— Ce priorități ai tu? îl întreb pe Marv după ce ieșim. 

Marv priveşte indiferent înainte. 

— Ed, taci din gură, spune el. Poate că astăzi eşti un erou 
pentru cei mai mulți oameni, dar pentru mine eşti doar 
nenorocitul care mi-a spart geamul cu un glonț. 

— Vrei să ţi-l plătesc 

Marv îmi zâmbește iar. 

— Nu. 

Ca să fiu sincer, este o ușurare. Mai degrabă aș muri, decât să 
dau un singur cent pentru mașina aia. 

e 

La ieșirea din secția de poliție, ne așteaptă Audrey și Ritchie, 
dar nu sunt singuri, ci însoțiți de reporteri, care fac foarte multe 
poze. 

— El este! strigă cineva și, până să răspund, mulțimea mă 
înconjoară și îmi pune întrebări. 

Răspund cât pot de repede, explicând din nou ce s-a 
întâmplat. Orașul în care trăiesc nu este mic și în mulţime se 
află oameni de la radio, de la televiziune și jurnaliști, care vor 
prezenta știri și vor scrie articole pentru ziua următoare. 

Îmi imaginez titlurile de pe prima pagină a ziarelor. 

„TAXIMETRISTUL DEVINE EROU” ar suna frumos, dar probabil 
că vor scrie ceva de genul „UN LOCALNIC AMARAT FACE UN 
BINE”. Marv va râde copios când va citi așa ceva. 

După aproximativ zece minute de întrebări, mulţimea dispare 
și noi ne întoarcem la locul în care am parcat. 


14 


Sub ștergător, lipit de parbriz, se află un bilet mare, cu o 
amendă. 

— Nenorociţii, spune Audrey, în timp ce Marv îl smulge și îl 
citește. 

Iniţial, ne duseserăm la bancă pentru ca Marv să-și poată 
depune salariul. Acum, poate folosi banii ca să plătească 
amenda. 

Ne străduim să dăm la o parte bucăţile de sticlă de pe scaune 
și intrăm. Marv încearcă de vreo opt ori să pornească motorul. 
Nu pornește. 

— Minunat, spune el. 

— Tipic, zice Ritchie. 

Eu și Audrey nu spunem nimic. 

Audrey ne dirijează, iar noi împingem. Ducem mașina înapoi 
la mine, deoarece locuinţa mea e cea mai aproape de oraș. 

Câteva zile mai târziu, aveam să primesc primul mesaj. 

lar acesta va schimba totul. 


2 € Sexul ar trebui să fie ca matematica: 


începutul vieţii mele 


Să vă povestesc câte ceva despre viața mea. 

Cel puţin câteva nopţi pe săptămână, joc cărți. 

E obiceiul nostru. 

Jucăm un joc numit Annoyance?, care nu este deosebit de 
greu și care e singurul pe care-l jucăm toţi cu plăcere, fără să ne 
enervăm prea mult. 

Marv, care nu tace niciodată, încearcă, în același timp, să 
fumeze trabucuri și să se bucure de joc. 

Ritchie, care e mereu liniștit, își încordează braţul drept, pe 
care are un tatuaj ridicol. Bea bere de la începutul și până la 
sfârșitul jocului și își atinge mustăţile, care par lipite în smocuri 
pe fața lui cu trăsături de băieţel. 

Audrey. Audrey stă mereu lângă mine, indiferent de locul în 
care jucăm cărţi. Are părul blond, picioare subţiri și cel mai 


3 Beleaua (n.tr.). 
15 


frumos zâmbet strâmb din lume și șolduri frumoase; îi place 
foarte mult să se uite la filme. Și ea lucrează ca taximetrist. 

Apoi, sunt eu. 

e 

Înainte de a vă povesti despre mine, ar trebui să vă spun alte 
câteva lucruri: 

1. La nouăsprezece ani, Bob Dylan era un artist cunoscut în 
Greenwich Village, New York. 

2. Până să împlinească nouăsprezece ani, Salvador Dali 
pictase deja mai multe tablouri remarcabile, adevărate acte de 
rebeliune. 

3. La nouăsprezece ani, iniţiatoarea unei răscoale, loana 
d'Arc, era cea mai cunoscută femeie din lume. 

Și apoi mai e și Ed Kennedy, tot de nouăsprezece ani... 

Chiar înainte de a avea loc jaful bancar, îmi analizasem viața. 

Taximetrist - și pentru asta, am minţit în legătură cu vârsta 
mea. (Trebuie să ai douăzeci de ani.) 

Fără o carieră adevărată. 

Nerespectat în comunitate. 

Nu aveam nimic. 

Mi-am dat seama că peste tot erau oameni care făceau lucruri 
măreţe, în timp ce eu urmam ordinele unui om de afaceri chel, 
pe nume Derek, și mă temeam de beţivii de vineri seara, care 
puteau să vomite în mașină sau să nu-mi plătească. De fapt, a 
fost ideea lui Audrey să încerc să fiu taximetrist. Nu i-a luat mult 
să mă convingă, mai ales pentru că eram îndrăgostit de ea de 
ani de zile. Nu am părăsit niciodată acest orășel satelit. Nu m- 
am dus la facultate. M-am dus la Audrey. 

„Ei bine, Ed - ce ai realizat cu adevărat în cei nouăsprezece 
ani ai tăi?”, mă întreb în mod constant. 

Răspunsul este simplu. 

Niciun rahat. 

Am vorbit cu câteva persoane despre asta, dar nu mi-au spus 
decât să încetez. Marv mi-a zis că eram un smiorcăit veritabil. 
Audrey mi-a spus că sunt cu douăzeci de ani prea tânăr pentru o 
criză a vârstei mijlocii, iar Ritchie pur și simplu m-a privit ca și 
când aș fi vorbit limbi străine. Când am discutat cu mama 
despre asta, ea mi-a spus: 

— O, Ed, de ce nu plângi puţin? 

O să vă placă de mama. Aveţi încredere în mine. 


16 


Locuiesc într-o magherniță pe care am închiriat-o ieftin. La 
puţin timp după ce m-am mutat, am aflat de la agentul imobiliar 
că proprietarul era șeful meu, mândrul fondator și director al 
companiei de taxiuri pentru care lucrez: VACANT TAXIS. Este o 
firmă dubioasă, ca să nu spun mai multe. Nici eu, nici Audrey nu 
am avut probleme în a-i convinge că eram destul de în vârstă și 
de experimentați ca să ne angajeze. Modifici câteva numere din 
certificatul tău de naștere, apari cu ceea ce pare a fi un permis 
de conducere și ești aranjat. Deoarece duceau lipsă de personal, 
am fost angajaţi într-o săptămână. Fără să ne verifice scrisorile 
de referință. Fără tam-tam. Este surprinzător ce poţi obţine cu 
ajutorul  șmecheriilor și al înșelăciunii. Așa cum a spus 
Raskolnikov odată: „Când raţiunea nu îţi oferă nicio soluție, te 
ajută diavolul!” În cel mai bun caz, pot aspira la titlul de „Cel 
mai tânăr taximetrist” din aceste părţi - un șofer minune; e 
genul de eșec, de neîmplinire care dă contur vieţii mele. Audrey 
este mai mare decât mine cu câteva luni. 

Șandramaua în care locuiesc este destul de aproape de oraș 
și, de vreme ce nu mi se dă voie să merg cu taxiul acasă, am 
ceva de mers pe jos până la serviciu. Asta dacă nu cumva mă 
duce Marv cu mașina. Motivul pentru care nu am o mașină 
proprie este faptul că merg cu taxiul toată ziua sau toată 
noaptea, ducând clienţii unde au nevoie. În timpul meu liber, 
ultimul lucru pe care aș avea chef să-l fac ar fi să conduc și mai 
mult. 

Orășelul satelit în care trăim noi este unul obișnuit. Se află 
dincolo de marginea metropolei și are și părți bune, și părți rele. 
Sunt sigur că nu veţi fi surprinși să aflaţi că eu provin dintr-o 
parte rea. Întreaga mea familie a crescut în nordul extrem al 
orașului, care e ca un fel de secret murdar al fiecăruia. În acea 
parte de oraș, sunt multe adolescente însărcinate, o mulţime de 
taţi nemernici, șomeri, și mame ca a mea, care fumează, beau 
și ies în public purtând cizme Ugg. Casa în care am crescut era o 
magherniţă nenorocită, dar am rămas acolo până când Tommy, 
fratele meu, a terminat școala și a intrat la universitate. Uneori, 
îmi dau seama că aș fi putut face și eu același lucru, dar am fost 
prea leneș la școală, întotdeauna citeam cărţi, în loc să fac 
exerciții la matematică sau să învăţ la alte materii. Probabil că 
aș fi putut să am o meserie, dar aici nu se iau ucenici, mai ales 
din cei ca mine. Din cauza lenei mele, menţionate anterior, nu 


17 


am fost bun la învăţătură, cu excepţia limbii engleze, și asta 
doar pentru că citeam. De vreme ce tata ne-a băut toți banii, de 
îndată ce am terminat școala, am intrat direct în câmpul muncii. 
Am început prin a lucra într-un local obscur unde se vindeau 
hamburgeri, al cărui nume nu-l menţionez, de rușine. Apoi am 
sortat dosare în biroul prăfuit al unui contabil, care s-a închis la 
câteva săptămâni după ce m-am angajat. Și, în sfârșit, punctul 
culminant al istoriei locurilor mele de muncă de până acum. 

Lucrez ca taximetrist. 

Am un coleg de cameră. Numele lui este Portarul“ și are 
șaptesprezece ani. Stă la ușa cu plasă, cu blana neagră în bătaia 
razelor de soare. Ochii lui bătrâni strălucesc. Zâmbește. | se 
spune Portarul pentru că, încă de la o vârstă fragedă, i-a plăcut 
foarte mult să stea lângă ușa de la intrare. Acolo stătea acasă 
și, acum, în magherniţa mea, tot acolo stă. li place să stea unde 
este cald și plăcut și nu lasă pe nimeni să intre, iar acest lucru 
se datorează faptului că este prea bătrân ca să se mai 
deplaseze. Este o corcitură de ciobănesc german cu rotweiller și 
miroase groaznic; e o duhoare de care nu-l pot scăpa. De fapt, 
cred că din cauza asta niciunul dintre prietenii mei cu care joc 
cărți nu intră niciodată în casă. E de ajuns să simtă mirosul 
câinelui prima dată și totul ia sfârșit. Niciun joc nu se 
prelungește îndeajuns, cât să-i facă să rămână și să joace până 
la capăt. Am încercat chiar să îl încurajez să folosească un soi de 
deodorant. L-am frecat la subraț cu cantităţi enorme. L-am dat 
peste tot cu un fel de spray Norsca și nu a avut niciun alt efect, 
în afară de a-l face să miroasă și mai urât. In acea vreme, a 
mirosit ca o toaletă scandinavă. 

Înainte, a fost câinele tatei, dar, când bătrânul a murit, în 
urmă cu aproximativ șase luni, mama mi l-a dat mie. Se 
săturase să-l mai vadă stând pe spaţiul verde de sub sârmele 
pentru rufe. 

(„Ar putea sta oriunde, în curtea asta mare! spunea ea. Dar 
unde stă el?” Răspundea singură la întrebare: „Chiar sub rufele 
mele nenorocite”.) 

Așa că, atunci când am plecat, l-am luat cu mine. 

În magherniţa mea. 

La ușa lui. 

Și este fericit. 


+ Doorman, în original, în text (n.tr.). 
18 


La fel ca mine. 

E fericit când lumina soarelui pătrunde prin ușa cu plasă și-l 
încălzește. E bucuros să doarmă acolo și să se mute mai în faţă, 
când încerc să închid noaptea ușa de lemn. In asemenea 
momente, îl iubesc al naibii de mult. Oricum îl iubesc la nebunie. 
Dar, Dumnezeule, ce mai pute! Presupun că va muri în curând. 
Luând în considerare vârsta lui, mă aștept la asta. Nu știu cum 
voi reacţiona. Își va înfrunta moartea placidă și se va duce pe 
lumea cealaltă, fără să scoată un sunet. In mare parte, îmi 
imaginez că mă voi ghemui la ușă, că-l voi lua în braţe și voi 
plânge de mama focului în duhoarea blănii lui. Voi aștepta să se 
trezească, dar el nu o va face. Il voi îngropa, îl voi duce afară, 
simțind cum trupul i se răcește, în timp ce orizontul se destramă 
și se prăbușește în curtea mea din spate. Pentru moment, însă, 
e în regulă. Văd că respiră. Doar miroase ca și când ar fi mort. 

Am un televizor, care are nevoie de timp să se încălzească, un 
telefon care nu sună aproape niciodată și un frigider care băzâie 
ca un radio. 

Deasupra televizorului, se află o fotografie cu familia mea, 
făcută cu mulți ani în urmă. 

De vreme ce nu prea mă uit la televizor, privesc, din când în 
când, poza. Cu toate că se prăfuiește cu fiecare zi care trece, e 
un spectacol destul de bun. În fotografie apar o mamă, un tată, 
două surori, eu și un frate mai mic. Jumătate zâmbim, jumătate 
nu. Îmi place. 

În ceea ce privește familia mea, mama e acel gen de femeie 
dură, pe care nu ai putea să o omori cu un topor. De asemenea, 
s-a cam obișnuit să înjure, dar vă voi povesti mai mult despre 
asta mai târziu. 

Așa cum am mai spus, tatăl meu a murit în urmă cu 
aproximativ jumătate de an. Era un om simplu, singuratic, 
simpatic și un băutor înrăit. Aș putea spune că traiul cu mama 
mea nu era ușor și că asta l-a îndemnat să bea, dar nu există 
scuze. Poţi să le inventezi, dar nu le crezi. Serviciul lui consta în 
a livra mobilă. Când a murit, l-au găsit în camion, stând pe un 
șezlong vechi. Stătea acolo, mort și relaxat. Au spus că încă mai 
erau multe lucruri de despachetat. Au crezut că stătea degeaba. 
Îi cedase ficatul. 

Fratele meu, Tommy, a avut cele mai multe reușite. Este cu 
un an mai tânăr decât mine și se duce la universitate, în oraș. 


19 


Surorile mele sunt Leigh și Katherine. 

Când Katherine a rămas însărcinată la șaptesprezece ani, am 
plâns. Pe atunci, aveam doisprezece ani. Curând după aceea, s- 
a mutat de acasă. Nu a fost dată afară, nu a fost nimic de genul 
acesta. A plecat și s-a căsătorit. Atunci, a fost un mare 
eveniment. 

Nu au fost probleme când a plecat Leigh, un an mai târziu. 

Ea nu era însărcinată. 

Astăzi, sunt singurul care a rămas aici. Toţi ceilalţi au plecat 
în metropolă și locuiesc acolo. Tommy s-a descurcat de minune. 
E pe cale să devină avocat. Îi doresc mult noroc. Vorbesc serios. 

Lângă acea fotografie de pe televizor, mai este una cu mine, 
Audrey, Marv și Ritchie. Crăciunul trecut, am setat cronometrul 
aparatului de fotografiat al lui Audrey și iată-ne. Marv cu ţigara. 
Ritchie zâmbind pe jumătate. Audrey râzând. Și eu ţinând cărţile 
de ioc, continuând să mă uit la cea mai proastă mână din istoria 
Crăciunului. 


Gătesc. 

Mănânc. 

Imi spăl rufele, dar nu prea le calc. 

Trăiesc în trecut și cred că Cindy Crawford este, de departe, 
cel mai bun supermodel. 

Aceasta este viața mea. 


Am părul închis la culoare, ochi de culoarea cafelei și sunt pe 
jumătate bronzat. Mușchii mei sunt de o mărime normală. Ar 
trebui să stau mai drept, dar nu o fac. Stau cu mâinile în 
buzunar. Cizmele mi se destramă, dar încă le port, pentru că le 
preţuiesc și le iubesc. 

Destul de des, mă încalț cu ele și ies afară. Uneori mă duc la 
râul care traversează orașul sau fac o plimbare până la cimitir, 
să-l văd pe tata. Portarul vine cu mine, desigur, dacă este treaz. 

Ce-mi place cel mai mult este să mă plimb alături de Portar, 
cu mâinile în buzunare și să pretind că Audrey este lângă mine. 

Când îmi imaginez acest lucru, ne văd întotdeauna din spate. 

Strălucirea se transformă în întuneric. 

Audrey. 

Portarul. 

Eu. 


20 


lar eu o țin de mână pe Audrey. 

Încă nu am scris un cântec demn de reputaţia lui Dylan și nici 
nu am încercat să pictez primul meu tablou suprarealist și mă 
îndoiesc de faptul că aș putea da startul unei revoluţii, chiar 
dacă m-aș strădui - pentru că, mai presus de orice, sunt un 
nemernic inadaptat, cu toate că sunt înalt și costeliv. In plus, 
sunt și moale. 

În mare parte, cred că cele mai bune momente sunt cele în 
care joc cărți sau în care las un client și mă îndrept înapoi spre 
casă, poate din oraș sau de undeva dintr-o zonă mai nordică. 
Geamul este dat în jos, vântul își trece degetele prin părul meu, 
iar eu zâmbesc orizontului. Apoi intru în oraș și în parcarea de la 
VACANT TAXIS. Uneori urăsc sunetul pe care-l scoate o portieră 
trântită. 

e 

După cum am mai spus, o iubesc nespus de mult pe Audrey. 

Pe Audrey, care a făcut sex cu o mulțime de bărbați, dar 
niciodată cu mine. Mi-a spus mereu că mă place prea mult ca să 
o facă cu mine și, personal, nu am încercat niciodată să o 
dezbrac și să o fac să tremure în faţa mea. Îmi este prea frică. 
V-am spus deja că sunt destul de patetic când vine vorba despre 
sex. Am avut una sau două prietene și nu au fost chiar încântate 
de mine în această privință. Una din ele mi-a zis că eram cel mai 
neîndemânatic tip pe care l-a întâlnit vreodată. Cealaltă râdea 
mereu când încercam câte ceva nou cu ea, ceea ce nu mă ajuta 
prea mult și, nu după mult timp, m-a părăsit. 

Din punctul meu de vedere, sexul ar trebui să fie ca 
matematica. 

Ca la scoală. 

Nimănui nu-i pasă dacă nu este bun la matematică. Ba chiar 
se laudă cu asta. Ar trebui să spună oricui: „Da, sunt destul de 
bun la engleză și științe, dar sunt absolut execrabi/ la 
matematică”. Și alţii ar trebui să râdă și să zică: „Da, și eu sunt 
la fel. Nu am nicio idee ce-i cu algoritmul ăla de rahat”. 

Ar trebui să poți spune același lucru și despre sex. 

Ar trebui să poţi spune mândru: „Da, habar n-am ce-i și cu 
porcăria aia de orgasm. Mă pricep la orice altceva, dar când vine 
vorba despre asta, nu știu nimic”. 

Totuși, nimeni nu spune așa ceva. 

Nu poți spune. 


21 


Mai ales bărbații. 

Noi, bărbaţii, credem că trebuie să fim buni în pat, așa că sunt 
aici să vă spun că eu sunt stângaci. De asemenea, ar trebui să 
vă explic că eu cred, sincer, că și modul meu de a săruta lasă de 
dorit. Una din acele prietene a încercat odată să mă înveţe cum 
să sărut, dar, în final, a renunţat. Simt că limba mea nu-și face 
treaba, dar ce pot să fac? 

E doar sex. 

Cel puţin, asta îmi spun în sinea mea. 

Mint foarte mult. 

Totuși, revenind la Audrey, ar trebui să mă simt cu adevărat 
bine de vreme ce nici măcar nu vrea să mă atingă, pentru că mă 
place mai mult decât pe oricine altcineva. Este perfect normal, 
nu-i așa? 

Când este tristă sau deprimată, îi disting, în umbră, silueta 
prin fereastra din față a magherniţei mele. Intră și bem bere 
ieftină ori vin sau ne uităm la un film; uneori, și bem, și ne uităm 
la film. Vizionăm ceva vechi și lung, ca Ben-Hur, cu care ne 
prinde noaptea. Ea stă lângă mine pe canapea, în cămașa ei de 
flanel și în blugii pe care i-a transformat în pantaloni scurți și, în 
cele din urmă, când adoarme, îi aduc o pătură și o învelesc. 

O sărut pe obraz. 

Îi mângâi părul. 

Mă gândesc la faptul că locuiește singură, ca și mine, că nu a 
avut niciodată o familie adevărată și că face doar sex. Nu lasă 
dragostea să-i stea în cale. Cred că a avut odată o familie, dar 
una în care toţi se băteau ca nebunii. Și pe aici sunt destule 
asemenea cazuri. Cred că și-a iubit familia, dar aceasta nu a 
făcut decât să o rănească. 

De aceea, ea refuză să iubească. 

Pe oricine. 

Presupun că se simte mai bine așa și cine poate să o judece? 

Când doarme pe canapeaua mea, mă gândesc la toate aceste 
lucruri. De fiecare dată. O învelesc, apoi mă bag în pat și visez. 

Cu ochii deschişi. 


22 


3 * Asul de caro 


În ziarele locale, s-au scris câteva articole despre jaful de la 
bancă, despre cum m-am luptat cu hoțul ca să-i iau arma, după 
ce l-am pus pe fugă. Tipic, pe bune. Știam că vor exagera. 

La masa din bucătărie, citesc câteva dintre ele, iar Portarul 
mă privește ca de obicei. Nici nu i-ar pasa dacă aș fi un erou. 
Câtă vreme își mănâncă cina la timp, nu are absolut nicio grijă. 

Mama vine în vizită, iar eu îi ofer o bere. Imi spune că e 
mândră de mine. În opinia ei, toţi copiii s-au descurcat destul de 
bine, cu excepția mea, dar, cel puţin acum, ochii îi strălucesc cu 
o urmă de mândrie, chiar dacă numai pentru o zi sau două. 

„Acela era fiul meu, mi-o imaginez explicându-le oamenilor pe 
care-i întâlnește pe stradă. V-am spus că într-o bună zi va 
realiza ceva.” 

Desigur, Marv și Ritchie vin și ei la mine. 

Chiar și Audrey mă vizitează, cu un ziar ţinut strâns sub braţ. 

În fiecare articol, sunt prezentat ca Ed Kennedy, taximetristul 
de douăzeci de ani, deoarece i-am minţit pe toți reporterii în 
legătură cu vârstă mea. Dacă minţi o dată, minţi în continuare. 
Toţi știm asta. 

Chipul meu uluit apare peste tot pe primele pagini și chiar un 
tip de la o emisiune radio vine și-mi ia un interviu în sufrageria 
mea. Beau o cafea împreună cu el, dar fără lapte, deoarece m-a 
oprit când am vrut să mă duc să aduc. 

e 

Este marți seară când ajung de la serviciu acasă și scot 
corespondenţa din cutia poștală. Pe lângă facturile de la gaz, 
energie electrică și alte hârtoage neînsemnate, găsesc un plic 
mic. Îl arunc pe masă, alături de celelalte plicuri și uit de el. 
Numele meu este mâzgălit și mă întreb despre ce ar putea fi 
vorba. Chiar și când îmi pregătesc sendvișul cu friptură și salată 
îmi spun să mă duc în camera de zi și să-l deschid cât mai 
curând. Dar tot uit. 

E destul de târziu când, în cele din urmă, îmi fac timp de el. 

Simt. 

Simt ceva. 

Când ţin plicul în mână și încep să-l deschid, ceva îmi curge 
printre degete. Este o noapte obișnuită de primăvară, rece. 


23 


Tremur. 

Îmi văd reflecţia în ecranul televizorului și în fotografia familiei 
mele. 

Portarul sforăie. 

Briza se simte mai intens. 

Frigiderul bâzâie. 

Pentru o clipă, se pare că totul se oprește să mă privească în 
timp ce scot din plic o carte de joc veche. Este Asul de Caro. 

În reflexia luminii din camera de zi, ţin cartea ușor, ca și când 
aș fi putut s-o rup sau s-o șifonez. Cele trei adrese pe care le 
conţine par a fi scrise de aceeași persoană care a scris pe plic. 
Le citesc încet, cu atenţie. O senzaţie stranie mă cuprinde. Mă 
invadează și aleargă prin mine, făcându-mă să mă frământ. 
Citesc: 


Str. Edgar, nr. 45, miezul nopții 
Bd. Harrison, nr. 13, 6 p.m. 
Str. Macedoni, nr. 6, 5.30 a.m. 


Dau perdeaua la o parte, ca să privesc afară. 

Nimic. 

Trec de Portar și ies pe veranda din față. 

— E cineva acolo? strig eu. 

Dar, din nou, nu e nimic. 

Briza bate într-o altă direcţie - aproape rușinată că mă privise 
-, iar eu rămân în picioare, pe verandă. 

Singur. Cu cartea în mână. Nu cunosc adresele pe care le 
deţin sau, cel puţin, nu cu exactitate. Știu străzile, dar nu și 
casele. 

Fără îndoială, este cel mai ciudat lucru care mi s-a întâmplat 
vreodată. 

„Cine mi-ar trimite așa ceva? mă întreb în sinea mea. Ce am 
făcut ca să primesc, în cutia mea poștală, o carte de joc veche, 
pe care sunt mâzgălite niște adrese ciudate?” Intru în casă și 
mă așez la masa din bucătărie. Încerc să-mi dau seama ce se 
întâmplă și cine ar putea fi persoana care mi-a trimis, prin 
poștă, o părticică dintr-un destin. Diverse chipuri încep să mi se 
perinde prin fața ochilor. 

„Oare să fie Audrey? Marv? Ritchie? Mama?” Nu am nici cea 
mai mică idee. 


24 


O parte din mine mă sfătuiește să o arunc - să o arunc în coș 
și să uit de cartea de joc. Totuși, simplul gând de a o arunca așa 
mă face să mă simt vinovat. 

„Poate că așa trebuie să fie”, cred eu. 

Portarul vine spre mine și o adulmecă. 

La naiba, îi pot citi gândurile. Am crezut că ar putea fi ceva de 
mâncare. După ce o adulmecă pentru ultima dată, se oprește 
pentru un moment și se gândește la ce i-ar plăcea să facă în 
continuare. Ca de fiecare dată, se îndreaptă șovăind spre ușă, 
se întoarce la o sută optzeci de grade și se întinde. Costumul lui 
de blană neagră și aurie îl face să se simtă confortabil. Ochii 
mari și strălucitori i se închid. Își întinde labele pe covorul vechi. 

Mă privește fix. 

ÎI privesc și eu. 

Ei bine? îi citesc gândurile. Ce dracu’ vrei? 

Nimic. 

Bine. 

Bine. 

Și o lăsăm baltă. 

Asta nu schimbă cu nimic faptul că încă ţin în mâini Asul de 
Caro, gândindu-mă. 

e 

„Sună pe cineva”, îmi spun în sinea mea. 

Telefonul mi-o ia înainte. Sună. Poate că acesta e răspunsul 
pe care l-am tot aşteptat. 

Ridic receptorul și mi-l îndes în ureche. Mă doare, dar ascult 
cu atenţie. Din păcate, e mama. 

— Ed? 

Aș recunoaște vocea asta oriunde. Vocea și pe femeia care 
ţipă la telefon, negreșit, de fiecare dată. 

— Da, bună, draga mea. 

— Nu mă lua pe mine cu „Da, bună, draga mea”, nenorocit 
mic! Minunat. Ai uitat ceva astăzi? 

Mă gândesc la întrebare, încercând să-mi aduc aminte. Nu-mi 
vine nimic în minte. Nu văd decât cartea de joc, pe care o întorc 
pe-o parte și pe alta. 

— Nu cred. 

— Tipic! 

Începe să-și iasă din minţi. Se enervează, asta ca să nu spun 
mai mult. 


25 


— Ed, trebuia să-mi iei măsuţa de cafea de la KC Furniture. 

Scuipă cuvintele. Sunt tari și umede. 

— Mare cretin mai ești! 

Este adorabilă, nu-i așa? 

După cum v-am dat de înţeles mai devreme, mama cam 
obișnuiește să înjure. Înjură toată ziua, în fiecare zi, indiferent 
de starea pe care o are, indiferent dacă este fericită, tristă sau 
nepăsătoare. Dă vina pe Tommy, fratele meu și, desigur, pe 
mine. Spune că atunci când eram mici, înjuram de mama focului 
când jucam fotbal în curtea din spate. 

„Am renunţat să încerc să vă opresc, îmi spune întotdeauna. 
Așa că m-am gândit să înjur și eu, de vreme ce nu vă pot face să 
încetaţi.” 

Dacă reușesc să port o conversaţie fără să fiu numit labagiu 
sau cretin cel puţin o dată, sunt cel mai tare. Partea cea mai rea 
este naturalețea cu care accentuează înjurăturile. De fiecare 
dată când mă înjură, cuvintele îi ies din gură ca un scuipat, ca și 
cum ar vrea să mă nimerească. 

Și acum mă înjură, chiar dacă nu o ascult. 

Redevin atent. 

— ... și ce ar trebui să fac mâine, Ed, când doamna Faulkner 
va veni să bem ceaiul de dimineaţă? Să îi spun, pur și simplu, 
să-și pună cana pe podea? 

— Mamă, dă vina pe mine. _ 

— Să fii sigur că așa voi face, se răstește ea. li voi spune că 
Ed Cretinul a uitat să-mi ia măsuţa de cafea. 

Ed Cretinul. 

Urăsc să îmi spună așa. 

— Nu te îngrijora, mamă. 

Ea continuă să mai vorbească o bună bucată de vreme, dar 
eu mă concentrez din nou asupra Asului de Caro. Strălucește în 
mâna mea. 

Îl ating. 

Îl ţin. 

Îi zâmbesc. 

Această carte de joc are o aură, care mi-a fost dată mie. Nu 
lui Ed Cretinul. Mie - adevăratului Ed Kennedy. Viitorului Ed 
Kennedy, care nu va mai fi un taximetrist lipsit de speranţă. 

Ce voi face cu ea? 

Cine voi fi? 


26 


—Ed? 

Nu răspund. 

Incă mă mai gândesc. 

— Ed?! strigă mama. 

Revin uimit, în conversaţie. 

— Mă asculți? 

— Da... da, desigur. 

Strada Edgar, numărul 45... Bulevardul Harrison, numărul 
13... Strada Macedoni, numărul 6... 

— Mamă, îmi pare rău, îi spun din nou. Pur și simplu am uitat 
- am avut multe curse astăzi. Am lucrat mult în oraș. O voi lua 
mâine, bine? 

— Ești sigur? 

— Da. 

— Nu ai să uiţi? 

— Nu. 

— Bine. La revedere. 

— Hei, așteaptă! mă grăbesc să strig în telefon. 

Revine. 

— Ce este? 

Mă strofoc să deschid gura, dar trebuie să o întreb. De carte. 
Am decis că ar trebui să-i întreb pe toţi cunoscuţii despre care 
cred că ar fi putut să mi-o trimită. Pot, la fel de bine, să încep cu 
mama. 

— Da, ce e? mă întreabă iar, puţin mai tare de această dată. 

Spun cuvintele care, în lupta lor de a rămâne nerostite, mi se 
agaţă de buze. 

— Mamă, mi-ai trimis azi ceva prin poștă? 

— Ca de exemplu? 

Mă opresc pentru un moment. 

— Ceva mic... 

— Ce anume, Ed? Chiar nu am timp de așa ceva. 

În regulă. Trebuie să o spun: 

— O carte de joc - Asul de Caro. 

E liniște la celălalt capăt al liniei. Se gândește. 

— Ei bine? întreb eu. 

— Ei bine, ce? 

— Tu mi-ai trimis-o? 

Îmi dau seama că i-a ajuns. Simt cum, exasperată, își întinde 
o mână prin linia de telefon și mă scutură. 


27 


— Desigur că nu! ripostează ea. De ce m-aș obosi să îţi trimit 
prin poștă o carte de joc? Ar fi trebuit să îţi trimit un bileţel, ca 
să nu uiţi să-mi iei - șuieră din nou - AFURISITA DE MASUȚA DE 
CAFEA! 

— Bine, bine... 

De ce sunt încă atât de calm? 

O fi din cauza cărții? 

Nu știu. 

Dar apoi, da, îmi dau seama. E pentru că așa sunt 
întotdeauna. Mult prea calm pentru binele meu. Ar trebui să-i zic 
vacii bătrâne să tacă, dar nu îi spun și nici nu îi voi spune 
vreodată. La urma urmei, nu poate avea o asemenea relaţie cu 
niciun alt copil al ei. Doar cu mine. Le pupă picioarele de fiecare 
dată când vin în vizită (ceea ce nu e prea mult), iar ei pleacă din 
nou. Cu mine, cel puţin, lucrurile sunt constante. 

— Bine, mamă, am vrut să mă asigur că nu ai fost tu, îi spun. 
Nimic mai mult. Mi s-a părut ciudat să primesc așa ceva în... 

— Ed? mă întrerupe cu o voce total plictisită. 

— Da? 

— Încetează. 

— Bine, ne vedem mai târziu. 

— Da, da. 

Punem receptoarele în furcă. 

Blestemata de măsuţă de cafea. 

Ştiam că am uitat ceva, în drumul meu de la VACANT TAXIS 
spre casă. Mâine, bătrâna doamnă Faulkner o va vizita pe 
mama, dorind să vorbească despre cât am fost de curajos acum 
câteva zile, la bancă. Nu va auzi decât că am uitat să-i aduc 
măsuța de cafea. Oricum, încă nu știu cum voi reuși să o fac să 
încapă în taxi. 

Îmi impun să nu mă mai gândesc la asta. Este irelevant. 
Trebuie să îmi concentrez atenţia asupra motivului pentru care 
această carte a apărut în cutia mea poștală și să aflu de unde a 
fost trimisă. 

De la o persoană pe care o cunosc. 

Asta e sigur. 

Mi-a trimis-o cineva care știe că joc cărți tot timpul. Ceea ce 
înseamnă că artrebui să fie Marv, Audrey sau Ritchie. 

Marv iese sigur din calcul. Nu ar putea fi vorba despre el. Nu 
ar avea niciodată atât de multă imaginaţie. 


28 


Apoi, ar putea fi Ritchie. Foarte puţin probabil. Nu pare genul 
de om care să facă așa ceva. 

Audrey. 

Îmi spun că este foarte puţin probabil să fie vorba despre 
Audrey, dar nu sunt sigur. 

intuiţia îmi zice că niciunul dintre ei nu mi-a trimis cartea de 
joc. 

Uneori jucăm cărţi pe veranda din faţa casei mele sau pe 
veranda casei unei alte persoane. Am fi putut fi văzuţi de sute 
de oameni aflați în trecere pe acolo. Rareori, când ne certăm, 
oamenii râd și ne întreabă, râzând, cine trișează, cine câștigă și 
cine se smiorcăie. 

Așadar, ar putea fi oricine. 

e 

Nu închid un ochi în noaptea asta. 

Nu fac decât să mă gândesc. 

Dimineaţă mă trezesc mai devreme decât de obicei și pornesc 
prin oraș cu Portarul și cu o hartă a străzilor, pentru a găsi 
fiecare casă. Cea de pe strada Edgar este o adevărată epavă și 
se află chiar în capătul acesteia. Casa de pe bulevardul Harrison 
este cam veche, dar e curată. În grădina din faţă, are un strat 
de flori cu trandafiri, chiar dacă iarba este veștejită. Locuinţa de 
pe strada Macedoni se află în partea de deal orașului. În zona 
celor mai bogaţi. E o casă cu două etaje și cu o alee abruptă. 

Plec la serviciu gândindu-mă la toate acestea. 

Seara, după ce îi livrez mamei măsuţa de cafea, mă duc 
acasă la Ritchie ca să jucăm cărți. Le spun. Tuturor, în același 
timp. 

— O ai la tine? întreabă Audrey. 

Dau din cap, în semn că nu. 

Seara trecută, înainte să mă duc la culcare, am pus-o în 
sertarul de sus al biroului din dormitorul meu. Nimic nu o atinge 
și nimeni nu suflă în apropierea ei. In afară de cartea de joc, în 
acel sertar nu se mai află nimic. 

— Nu a fost niciunul dintre voi, nu-i așa? întreb eu. 

Mi-e clar că nu am cum să evit întrebarea. 

— Eu? întreabă Marv. Cred că știm cu toţii că nu mă duce 
mintea să fac așa ceva. Ridică din umeri. În plus, nu aș investi 
atât de mult pentru ceva ce îţi place ţie, Ed. Domnul cu 
argumentul, ca de obicei. 


29 


— Exact, confirmă Ritchie. Marv este mult prea din topor ca 
să facă un asemenea lucru. 

Acum, după ce și-a făcut cunoscută părerea, tace. 

ÎI privim toţi. 

— Ce e? întreabă el. 

— Tu i-ai trimis cartea, Ritchie? îl chestionează Audrey. 

Arată cu degetul spre Marv. _ 

— Dacă el este prea prost, eu sunt prea leneș. Işi întinde 
brațele în față. Uitaţi-vă la mine - trăiesc din ajutorul financiar 
dat de guvern. Jumătate din zi mi-o petrec la casa de pariuri, 
încă locuiesc împreună cu ai mei... 

Ca să vă pun la curent, numele lui Ritchie nici măcar nu este 
Ritchie, ci Dave Sanchez. Îi spunem Ritchie pentru că are un 
tatuaj cu Jimi Hendrix pe braţul drept, dar toată lumea e de 
părere că seamănă mai mult cu Richard Pryor. Așadar, i se zice 
Ritchie. Toţi râd și spun că, dacă și l-ar tatua pe Gene Wilder pe 
celălalt braţ, va avea combinaţia perfectă. Cei doi au alcătuit un 
duo dinamic. Ce argumente poţi să aduci în faţa unor filme 
precum Stir Crazy și See No Evil, Hear No Evif? 

Exact. 

Nu poți. 

Dar, dacă îl veţi întâlni vreodată, să nu-i menţionaţi chestia cu 
Gene Wilder. Aveţi încredere în mine. E singurul lucru pe care 
nu-l suportă și care-l face pe Ritchie să o ia razna. Mai ales 
atunci când este beat. 

Are pielea închisă la culoare și e mereu nebărbierit. Părul este 
creț și de culoarea noroiului, iar ochii îi sunt negri, dar 
prietenoși. Nu le spune oamenilor ce să facă și are pretenţia ca 
și ei să-l lase în pace și poartă zilnic aceeași pereche de blugi 
prespălaţi - asta dacă nu cumva are mai multe perechi la fel. Nu 
m-am gândit niciodată să-l întreb. 

Îl auzi mereu când se apropie, deoarece merge cu bicicleta. 
Are o Kawasaki sau așa ceva. E vopsită în negru și roșu. In cea 
mai mare parte a timpului, vara, merge fără geacă, pentru că 
așa s-a obișnuit încă de când era copil. Poartă tricouri simple 
sau cămăși demodate, pe care le împarte cu tatăl său. 

Continuăm să-l privim fix. 


> Nebuni de legat și Unul nu aude, celălalt nu vede - filme din anii '80, care i-au avut 
ca protagoniști pe Gene Wilder și Richard Pryor. (n.tr.). 


30 


Se enervează și acum își întoarce capul, alături de mine și de 
Marv, spre Audrey. 

— În regulă. Își ia apărarea. Aș spune că, dintre noi toţi, e cel 
mai puţin probabil ca eu să mă fi gândit la ceva atât de ridicol... 

— Nu este ridicol, spun eu. 

Aproape că apăr cartea de joc, ca și când ar fi o parte din 
mine. 

— Pot să continui? zice ea. 

Dau din cap aprobator. 

Bine. Acum, după cum spuneam - cu siguranță nu eu am 
trimis-o. Totuși, am o teorie referitoare la modul și motivul 
pentru care a ajuns în cutia ta poștală. 

O așteptăm să își adune gândurile. 

Ea continuă: 

— Totul începe cu jaful care a avut loc la bancă. Cineva a citit 
despre el în ziar și s-a gândit: „la uite, un băiat potrivit. Ed 
Kennedy. Exact genul de persoană de care are nevoie acest 
oraș”. Zâmbește, dar devine serioasă aproape imediat. Ed, ceva 
urmează să se întâmple la fiecare dintre adresele de pe acea 
carte și tu va trebui să reacţionezi. 

Mă gândesc și decid. 

Vorbesc: 

— Păi, asta nu e chiar bine, nu? 

— De ce nu? 

— De ce nu? Dacă dau peste oameni care se bat și va trebui 
să-i opresc? Nu e chiar un lucru neobișnuit pe aici, nu-i așa? 

— Presupun că e posibil. 

Mă gândesc la prima casă. 

Strada Edgar, numărul 45. 

Nu-mi imaginez că se întâmplă lucruri prea bune într-o cocină 
ca aia. 

Nu mă mai gândesc la carte tot restul serii, iar Marv câștigă 
trei jocuri la rând. Ca de obicei, se laudă. 

Trebuie să recunosc cinstit că nu-mi place când Marv câștigă. 
E un lăudăros nenorocit. Un bastard lăudăros, care fumează 
trabuc. 

Ca și Ritchie, încă locuiește cu părinţii. Lucrează împreună cu 
tatăl său, ca tâmplar. Într-adevăr, muncește mult, cu toate că 
nu cheltuiește un ban din ce câștigă. Nici măcar pe trabucuri. Le 


31 


fură de la bătrânul lui. Marv e un zgârcit cum nu s-a mai văzut. 
Un zgârie-brânză în toată regula. 

Are un păr blond și des, aproape încâlcit, poartă o pereche de 
pantaloni de la un costum vechi, pentru confort și se joacă cu 
cheile, în buzunar. Întotdeauna pare să râdă sarcastic de ceva 
anume, în secret. Am crescut împreună; acesta e singurul motiv 
pentru care suntem prieteni. De fapt, are o mulţime de alte 
cunoștințe. În primul rând, joacă fotbal în timpul iernii și așa și-a 
făcut câţiva amici. În al doilea rând — și principalul motiv pentru 
care are atâtea cunoștințe - e faptul că se poartă ca un idiot. Aţi 
sesizat că idioţii au mulţi prieteni? 

Este doar o observație. 

Totuși, nimic din toate acestea nu mă ajută. Dacă mă iau de 
Marv, nu rezolv problema Asului de Caro. 

Nu pot să o evit, oricât de mult aș încerca. 

Întotdeauna vine lângă mine și mă face să o recunosc. 

Trag o concluzie. 

Îmi spun: 

„Ed, trebuie să începi curând. Strada Edgar, numărul 45. 
Miezul nopţii”. 

E o seară de miercuri. Târziu. 

Stând cu Portarul pe veranda din faţă, lumina lunii se revarsă 
asupra mea. 

Audrey vine în vizită și-i spun că încep de mâine-noapte. Este 
o minciună. O privesc și mi-aș dori să putem merge înăuntru și 
să facem dragoste pe canapea. 

să ne afundăm unul în celălalt. 

să ne lăsăm pradă unul altuia. 

să ne transformăm. 

Totuși, nu se întâmplă nimic. 

Stăm pe verandă, bem niște alcool ieftin și de rahat pe care l- 
a adus ea, iar eu îmi plimb picioarele pe blana Portarului. 

lubesc picioarele slăbânoage ale lui Audrey. Le privesc o clipă. 

Se uită la lună. Acum e mai sus, a răsărit. 

Eu ţin iar cartea în mână. O citesc și mă pregătesc. 

„Nu se știe niciodată, îmi spun în sinea mea. Poate că, într-o 
zi, se vor găsi câţiva oameni care să spună «Da, Dylan era cât 
pe ce să ajungă vedetă când avea nouăsprezece ani. Dali era și 
el pe cale să devină un geniu, iar loana d'Arc, cea mai 
importantă femeie din istorie, a fost arsă pe rug. ȘI, la 


32 


nouăsprezece ani, Ed Kennedy a găsit prima carte de joc în 
căsuţa poștală.»” 

Când gândul dispare, mă uit la Audrey, la luna de un alb 
strălucitor, la Portar și-mi spun să nu mă mai amăgesc. 


4 + Judecătorul și oglinda 


Următoarea surpriză strașnică este o citaţie de toată 
frumuseţea. Trebuie să mă prezint la tribunalul local și să le 
spun versiunea mea cu privire la incidentul de la bancă. Nu mă 
așteptam să mă cheme atât de repede. 

Intrevederea e prevăzută după-amiază, la două și jumătate, 
îmi voi lua o pauză din timpul turei și voi veni în oraș, la tribunal. 
e 

În ziua cu pricina, apar în uniforma de serviciu, iar ei îmi spun 
să aștept în afara sălii de judecată. Când intru să dau declaraţia, 
sala de judecată se deschide în fața mea. Prima persoană pe 
care o văd este spărgătorul. Fără mască, e și mai urât. Singura 
diferenţă este că acum pare mai furios. Presupun că așa ajungi 
după o săptămână petrecută în arest. Pe chip nu i se mai citește 
aceeași expresie jalnică, de om lipsit de noroc. 

Poartă un costum. 

Unul ieftin. Îi este larg. 

De îndată ce mă observă, mă uit în altă parte, deoarece 
încearcă să mă ţintuiască cu privirea. 

E cam târziu acum, îmi spun eu, dar numai pentru că ele 
acolo, jos, iar eu sunt aici, sus, în siguranţă, în boxa martorilor. 

Judecătorul mă salută. 

— Ei bine, domnule Kennedy, văd că v-aţi gătit pentru 
această ocazie. 

Privesc în jos. 

— Mulţumesc. 

— Eram sarcastic. 

— Știu. 

— Ei, nu fi obraznic. 

— Nu, domnule. 

Imi dau seama că judecătorul și-ar dori să mă dea și pe mine 
în judecată. 


33 


Avocaţii îmi pun întrebări, iar eu le răspund sincer. 

— Așadar, acesta este omul care a dat spargerea? sunt 
întrebat. 

— Da. 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut. 

— Dar spuneţi-mi, domnule Kennedy - cum puteţi fi atât de 
sigur de acest lucru? 

— Pentru că l-aș recunoaște pe urâtul ăsta nenorocit oriunde. 
În plus, este același tip pe care l-au arestat atunci. 

Avocatul mă privește dispreţuitor și se justifică. 

— Îmi pare rău, domnule Kennedy, dar trebuie să vă adresăm 
aceste întrebări, ca să ne asigurăm că nu omitem nimic; trebuie 
să procedăm ca la carte. 

Sunt de acord. 

— Mi se pare corect. 

Intervine și judecătorul. 

— Cât despre urâtul nenorocit - domnule Kennedy, aţi putea 
să vă abţineţi din a face asemenea remarci răutăcioase? Știţi, 
nici dumneavoastră nu sunteţi prea departe. 

— Vă mulțumesc foarte mult. 

— Cu plăcere. Zâmbește. Acum, răspundeţi la întrebări. 

— Da, onorată instanţă. 

— Mulţumesc. 

După ce termin, trec pe lângă acuzat, care mă strigă: 

— Hei, Kennedy. 

„Ignoră-l”, îmi spun, dar nu mă pot abţine. 

Mă opresc și mă uit la el. Avocatul îi spune să-și ţină gura, dar 
acesta nu-l ascultă. 

— Ești un om mort. Așteaptă numai... îmi șoptește el. 

Cuvintele lui mă ating vag. 

— Ţine minte ce-ţi spun. Să-ţi aduci aminte de cuvintele mele 
de fiecare dată când te uiţi în oglindă. 

Un zâmbet îi mijește pe buze. 

— Un om mort. 

Pretind că sunt calm. 

Bine, spun eu dând din cap și trec mai departe. 

„Să dea Domnul să fie condamnat pe viaţă”, mă rog în sinea 
mea. 


34 


Ușile sălii de judecată se închid în urma mea, iar eu ies pe 
holul în care bate soarele. 

O polițistă mă strigă şi-mi spune: 

— Ed, eu nu mi-aș face griji din cauza asta. 

Îi este ușor să vorbească. 

— Îmi vine să plec din oraș, îi răspund. 

— Ascultă-mă, zice ea. 

O plac. E scundă, îndesată și drăguță. 

— După ce tontul ăla va ieși din închisoare, nu-și va mai dori 
să se întoarcă. 

Pare să fie sigură de ceea ce zice. 

— Unii oameni nu rezistă în închisoare. Face un semn cu capul 
spre sala de judecată. El este unul dintre ei. A plâns toată 
dimineaţa. Nu cred că te va urmări. 

— Mulţumesc, îi răspund eu. 

Mă simt oarecum ușurat, dar nu cred că pentru multă vreme. 

„Eşti un om mort”, îi aud vocea din nou și, când intru în taxi și 
privesc în oglinda retrovizoare, îi văd cuvintele scrise pe chipul 
meu. 

Asta mă face să mă gândesc la viața mea, la eșecurile mele și 
la cât sunt de incompetent. 

„Un om mort. Nu e prea departe de adevăr”, îmi spun în sinea 
mea și ies din parcare. 


5 è Așteptarea, urmărirea, violul 


Șase luni. 

e 

A fost condamnat la șase luni de închisoare. O clemenţă tipică 
pentru zilele noastre. 

Nu am spus nimănui că am fost ameninţat; în schimb, am ales 
să urmez sfatul poliţistei și să uit de el. Într-un fel, mi-aş fi dorit 
să nu fi citit despre pedeapsa lui în ziarul local. (Singura parte 
bună este că i-a fost refuzată eliberarea condiţionată.) Ca de 
obicei, stau în bucătăria mea, cu Portarul și cu Asul de Caro. 
Ziarul e pe masă, împăturit. În el, e o poză simpatică a 
jefuitorului, de pe vremea când era copil. Nu-i văd decât ochii. 


35 


Zilele trec și, treptat, funcţionează. Îl uit. 

„Pe bune acum, mă gândesc eu, ce va face un tip ca ăsta?” 

E mai înţelept să privesc înainte și, încet, îmi îndrept atenţia 
spre adresele de pe cartea de joc. 

Prima de pe listă este strada Edgar, numărul 45. 

e 

Încerc să merg într-o zi de luni, dar nu am curajul necesar. 

Mai încerc o dată, marți, dar nu reușesc să ies din casă, 
alegând să citesc o carte groaznică, drept scuză. 

Totuși, miercuri chiar ies pe stradă și mă îndrept spre oraș. 

E aproape miezul nopţii când ajung pe strada Edgar. Este 
întuneric și felinarele stradale au fost vandalizate. Doar unul a 
scăpat și chiar și acela îmi face semn cu ochiul. Lumina globului 
e chioară. 

Cunosc destul de bine cartierul, deoarece Marv venea destul 
de des pe aici. 

Pe una dintre aceste străzi murdare, locuia prietena lui de 
atunci. Numele ei era Suzanne Boyd și, în școală, ea și Marv au 
fost împreună. A fost devastat atunci când familia și-a 
împachetat lucrurile și a plecat, fără să-i spună prea multe. 
Iniţial, și-a cumpărat porcăria aia de mașină ca să se ducă după 
ea, să o caute, dar nu a reușit nici măcar să părăsească orașul. 
Cred că Marv a renunţat din cauză că lumea era prea mare. De 
atunci a devenit foarte sensibil și certăreţ. Presupun că, tot din 
acel moment, a hotărât să-i pese numai de propria persoană. 
Poate. Nu știu. Din principiu, nu-i acord o prea mare atenţie lui 
Marv. 

Mergând pe jos, aceste gânduri, care mă însoțesc o vreme, 
dispar odată ce tot înaintez. 

Ajung în capătul străzii, la numărul patruzeci și cinci. 
Traversez de cealaltă parte a străzii și mă îndrept spre copacii 
înalţi și gârboviţi. Acolo, mă ghemuiesc și aştept. În casă, 
luminile sunt stinse, iar pe stradă este liniște. Varul se desprinde 
de pe plăcile de azbest și unul dintre jgheaburi este ruginit. Pe 
alocuri, ușa din plasă este găurită. Sunt ospățul ţânţarilor. 

„Ar fi bine să nu dureze mult”, îmi spun eu. După o jumătate 
de oră, aproape că adorm, dar, când vine momentul, inima îmi 
bate ca la iepuri. 

Pe drum, un bărbat merge clătinându-se. 

Un bărbat masiv. 


36 


Beat. 

Cât se împiedică de treptele verandei și se luptă să bage 
cheia în broască, nu mă vede. 

Lumina inundă holul. 

Ușa se trântește. 

— Eşti trează? bolborosește el. Mișcă-ţi fundul leneș aici! 

Inima începe să mă sufoce. Continuă să crească, până când 
aproape că-i simt gustul. Aproape că o simt bătându-mi pe 
limbă. Tremur, mă adun, apoi tremuratul mă cuprinde iar. 

Luna iese din nori și, dintr-odată, mă simt gol. Ca și când 
lumea m-ar vedea. Strada este tăcută și încremenită, mai puţin 
pentru bărbatul uriaș care a ajuns, împiedicându-se, acasă și 
care-i vorbește urât soţiei sale. 

Acum, este lumină și în dormitor. 

Printre copaci, văd umbrele. 

Femeia e în picioare, în cămașa de noapte, dar mâinile 
bărbatului o trag cu putere, dezbrăcând-o. 

— Am crezut că mă aștepți, spune el. 

O ţine de brate. Frica mă sugrumă. O aruncă pe pat și-și dă 
jos cureaua și pantalonii. 

Este deasupra ei. 

Apoi, în ea. 

Fac sex, iar patul strigă de durere. Scârţâie și se vaită și 
numai eu îl aud. Doamne, este asurzitor. „De ce nu aude 
lumea?” mă întreb în sinea mea. După câteva clipe, mă întreb 
de mai multe ori. „Pentru că nu-i pasă”, îmi răspund într-un final 
și știu că am dreptate. E ca și cum aș fi fost ales. „Dar de ce?” * 

Răspunsul este destul de simplu: 

„Ca să îmi pese”. 


Pe verandă apare o fetiță. 

Plânge. 

Eu privesc. 

Acum se vede doar lumina. Nu se mai aude niciun zgomot. 

Timp de câteva minute, e liniște, dar, în curând, sunetele se 
aud iar - și nu știu de câte ori o poate face omul ăsta într-o 
noapte, însă, cu siguranță, este un record. Zgomotul tot 
continuă să se audă, în timp ce fata stă pe verandă, plângând. 

Cred că are opt ani. 


37 


Când, în cele din urmă totul se termină, fata se ridică și intră 
în casă. Sunt sigur că așa ceva nu se poate întâmpla noapte de 
noapte. Îmi spun că nu e posibil, iar femeia vine în locul fetei, pe 
verandă. 

Întocmai ca fetiţa, se așază. Poartă iar cămașa de noapte, 
ruptă, și își ţine capul în mâini. În lumina lunii, i se observă un 
sân. Îi văd sfârcul îndreptat în jos, abătut și rănit. La un moment 
dat, își întinde mâinile în faţă, în forma unui căuș. E ca și cum 
acolo și-ar ţine inima. Sângele i se scurge pe braţe. 

Aproape că traversez, dar instinctul mă oprește. 

„Ştii ce ai de făcut.” 

Îmi șoptește o voce lăuntrică, iar eu o aud. Mă împiedică să 
mă duc spre ea. Nu asta trebuie să fac. Nu mă aflu aici ca să o 
alin pe această femeie. Aș putea să o consolez până dimineaţă. 
Asta nu înseamnă că situaţia nu se va mai repeta în nopţile 
următoare. 

De el trebuie să mă ocup. 

Pe el trebuie să-l înfrunt. 

Plânge pe verandă, iar eu vreau să mă pot duce și să o ţin în 
brațe. Aș vrea să o salvez. 

„Oare cum trăiesc oamenii în felul ăsta? Oare cum 
supraviețuiesc?” 

Și poate că acesta este motivul pentru care mă aflu aici. 

Dacă ei nu mai rezistă? 


6 + Prăbușire 


„Trebuie să urmeze ceva mai bun - primul meu mesaj este un 
caz nenorocit de viol”, gândesc eu în timp ce mă aflu la volanul 
taxiului. Și, colac peste pupăză, tipul pe care-l am în vizor e solid 
ca o casă din cărămidă. Nu am mai văzut așa ceva. 

Nu spun nimănui despre asta. Nici prietenilor. Nici 
autorităților. Soluţia e dincolo de toate acestea. Din păcate, eu 
am fost ales să o găsesc. 

Audrey mă întreabă când vom lua prânzul în oraș, dar eu îi 
raspund că nu vrea să știe. 

Îmi aruncă acea privire îngrijorată, pe care o iubesc și spune: 
„Ed, ai grijă, bine?” 


38 


Îi confirm și ne întoarcem la taxiurile noastre. 

Toată ziua, mă gândesc numai la asta. Mi-e groază de 
celelalte două adrese, deși o parte din mine îmi spune că 
situaţia nu poate fi mai rea decât în cazul celei dintâi. 

Mă duc acolo în fiecare noapte, timp de o lună. Uneori, nu se 
întâmplă. Alteori, vine acasă și nu este violent. In acele nopți, 
liniștea străzii este de nesuportat; e speriată și alunecoasă, în 
timp ce eu aștept să se întâmple ceva. 

Într-o după-amiază, când mă duc la cumpărături, am parte de 
un moment tensionat. Mă plimb de-a lungul culoarului în care se 
află hrana pentru câini, când o femeie însoţită de o fetiță care 
stă într-un cărucior, trece pe lângă mine. 

„Angelina, spune ea. Nu pune mâna.” 

Vocea este blândă, dar inconfundabilă. Este vocea care strigă 
noaptea după ajutor atunci când este trântită pe pat și violată 
de un beţiv cu un libido incomensurabil. Este vocea femeii care 
plânge în tăcere pe veranda din faţă, în noaptea liniștită și 
nepăsătoare. 

Pentru o fracțiune de secundă, privirea mea și a fetiţei se 
intersectează. 

Este blondă cu ochi verzi și e frumoasă la fel ca mama ei, cu 
toate că oboseala și-a pus amprenta pe chipul femeii. 

Le urmăresc o vreme și, deodată, când mama se apleacă să 
se uite la plicurile cu supă, o văd cum, în tăcere, se prăbușește. 
Se ghemuiește, dorindu-și cu ardoare să cadă în genunchi, dar 
nepermițându-și. 

Când se ridică, sunt acolo. 

Sunt lângă ea, ne privim fix unul pe celălalt, iar eu o întreb: 

— Te simţi bine? 

Ea dă din cap și minte: 

—Da. 

Trebuie să acționez, curând. 


7 * Bulevardul Harrison 


În acest moment, probabil că vă daţi seama de decizia pe 
care am luat-o cu privire la situaţia de pe strada Edgar. Sau, cel 
puțin, veți ști, dacă semănaţi cât de cât cu mine. 


39 


Dacă sunteți lași. 

Pașnici. 

Slabi, în sensul bun. 

Desigur, în infinita mea înțelepciune, aleg să o las baltă o 
vreme. „Nu se știe niciodată, Ed. S-ar putea să se rezolve de la 
sine.” 

Acum, știu că e absolut patetic, dar nu pot face faţă unei 
asemenea situaţii atât de devreme. Am nevoie de experiență. 
Trebuie să câștig câteva runde, înainte să înfrunt un violator la 
fel de masiv ca Tyson. 

Cât beau cafeaua cu Portarul, scot din nou cartea. Seara 
trecută, i-am dat și lui să bea Blend 43° și i-a plăcut destul de 
mult. La început, nici nu s-a atins de ea. 

S-a uitat când la mine, când la castronul lui. 

Au trecut aproape cinci minute până să-mi dau seama că m-a 
văzut punându-mi zahăr în cana pe care scrie ŞOFERII DE 
TAXIURI NU SUNT CEI MAI TÂMPIŢI DE PE ȘOSEA. După ce i-am 
pus și lui niște zahăr, a devenit mai entuziasmat. A sorbit-o și, în 
încercarea lui de mai găsi cafea, a tot lins castronul, încât mai 
avea puțin și-l strica. 

Așadar, în încăpere sunt doar eu cu Portarul. Câinele se 
îndreaptă spre cafeaua lui, în timp ce eu fixez cu privirea 
celelalte adrese de pe cartea de joc. Următoarea pe listă e 
bulevardul Harrison, numărul 13 și hotărăsc să mă duc acolo a 
doua zi, la ora șase fix. 

— Ce spui, Portare? îl întreb eu. De data aceasta va fi mai 
bine, nu-i așa? 

Rânjește la mine, agitat tot din cauza cafelei. 

e 

— Îţi spun. Marv arată cu degetul spre Ritchie. Am bătut. Nu- 
mi pasă de ce spui tu. 

— A ciocănit? mă întreabă Ritchie. 

— Nu-mi amintesc. 

— Audrey? 

Ea se gândeşte o clipă, apoi dă din cap, dezaprobator. Marv 
își aruncă mâinile în aer. Acum trebuie să ia patru cărți. Acestea 
sunt regulile jocului Annoyance. Când rămâi cu două cărți în 
mână, baţi în masă. Dacă uiţi să baţi înainte să lași jos cea de-a 
treia carte, iei patru. Marv uită destul de des să bată în masă. 


ê Cafea australiană, produsă de Nescafe (n.tr.). 
40 


Încruntat, ia cărţile, dar, pe ascuns, încearcă să nu râdă. Știe 
că nu a bătut, dar încearcă mereu să scape neprins. Face parte 
din joc. 

Suntem acasă la Audrey, pe balcon. Este întuneric, dar 
proiectoarele sunt aprinse și oamenii privesc în sus, când trec 
pe lângă casele din oraș. Strada e în apropiere de cea pe care 
stau eu, chiar după colţ. E cam abruptă, dar destul de frumoasă. 

În prima oră de joc, mă uit la Audrey și știu că sunt îndrăgostit 
nebunește de ea. Nebunește pentru că, uneori, nu știu ce să fac. 
Nu știu ce să zic. Ce pot să-i spun când simt cum dorinţa crește 
în mine? Cum ar reacționa? Cred că este supărată pe mine din 
cauză că aș fi putut să plec la universitate; acum sunt un simplu 
șofer de taxi. Pentru numele lui Dumnezeu, am citit Ulise și 
jumătate din operele lui Shakespeare. Cu toate acestea, încă 
sunt lipsit de speranţă, inutil și, practic, nu am nicio valoare. Imi 
dau seama că ea nu s-ar putea vedea niciodată alături de mine. 
Totuși, o face cu alţii, care sunt cam ca mine. Uneori, nu pot să 
nu mă gândesc la asta; la ce au făcut și la cum este și la faptul 
că mă place prea mult, încât să mă ia în considerare. 

Chiar dacă știu că, în ceea ce o privește, nu mă interesează 
numai sexul. 

Mi-aș dori să mă simt unit cu ea, doar pentru o clipă, dacă 
asta ar fi tot ce mi s-ar permite. 

Îmi zâmbește când câștigă o mână, iar eu îi zâmbesc la rândul 
meu. 

„Dorește-mă”, o implor, dar nu se întâmplă nimic. 

— Și, ce s-a întâmplat cu cartea aia ciudată de joc? întreabă 
Marv mai târziu. 

— Poftim? 

— Ştii foarte bine la ce mă refer. 

Arată cu ţigara spre mine. Ar trebui să se bărbierească. 

Toţi mă ascultă cum mint. 

— Am aruncat-o. 

Marv mă aprobă. 

— Bună idee. Era o mare porcărie. 

— Ai dreptate, sunt eu de acord. 

Povestea ia sfârșit. Se presupune. 

Audrey mă privește amuzată. 


41 


În timpul următoarelor câteva jocuri, mă gândesc la ce s-a 
întâmplat mai devreme, când am fost pe bulevardul Harrison, la 
numărul 13. Să vă spun adevărul, am fost destul de ușurat că nu 
s-a întâmplat absolut nimic. Singura persoană care locuia acolo 
era o femeie în vârstă, fără perdele la ferestre. Era înăuntru, 
pregătindu-și cina, mâncând și bând ceai. Cred că a mâncat o 
salată și niște supă. 

Și singurătate. 

A servit și-o porţție de singurătate. 

Mi-a plăcut de ea. 

. 

În tot acest timp, am rămas în taxi, privind-o. Era cald și am 
băut puţină apă stătută. Am tot sperat că femeia era în regulă. 
Părea bună și blândă; îmi amintesc felul în care ceainicul ei de 
modă veche a fluierat, până când ea s-a dus și l-a luat de pe foc. 
Sunt destul de sigur că i-a vorbit ca unui copil. Ca unui copil 
care plânge. 

M-am cam deprimat gândul că o ființă umană ar putea fi atât 
de părăsită încât să se aline cu prezenţa aparatelor care fluieră 
și să mănânce de una singură. 

Nu că situaţia mea ar fi cu mult mai bună, să nu uităm. 

Ca să fiu cinstit - mănânc în compania unui câine în vârstă de 
șaptesprezece ani. Ne bem cafeaua împreună. După modul în 
care ne comportăm, ai zice că suntem soţ și soţie. Dar, cu toate 
astea... 

Bătrâna mi-a atins cumva inima. 

Când si-a turnat ceai, a fost ca și cum ar fi turnat și în mine 
ceva, cât stăteam transpirând în taxiul meu. Ca și când a ţinut 
un fir, pe care l-a tras doar cât să mă deschidă puţin. A intrat în 
inima mea, a lăsat o bucăţică din ea înăuntru și a ieșit din nou. 

Undeva, acolo, încă o mai simt. 

Stau aici și joc cărţi, iar imaginea ei ocupă toată masa. Numai 
eu o văd. li văd mâinile tremurânde care duc lingura la gură. Aș 
vrea să o văd că râde sau să citesc pe chipul ei o oarecare urmă 
de fericire sau de mulţumire, ca să știu că este bine. Totuși, 
curând, îmi dau seama că trebuie să aflu sigur ce anume se 
întâmplă cu ea. 

Eu urmez. 

— Ed, este rândul tău. 

E rândul meu și eu nu fac nimic. 


42 


În mână mai am două cărți și trebuie să bat. 

Trei de treflă și nouă de pică. 

Singura problemă este că, în seara asta, vreau mai multe 
cărți. Nu mă interesează să câștig. Cred că știu ce trebuie să fac 
pentru bătrâna aceea și pun un pariu cu mine însumi. 

Dacă iau asul de caro, am dreptate. 

Dacă nu, mă înșel. 

Uit să bat și toată lumea râde de mine, în timp ce iau cărțile. 

Prima carte: Dama de Pică. 

A doua carte: Patru de Inimă. 

A treia carte: da. 

Toţi se întreabă de ce zâmbesc, mai puţin Audrey, care îmi 
face semn cu ochiul. Fără să mă întrebe, știe că am uitat să bat 
în mod intenţionat. Am în mână asul de caro. 

Situaţia aceasta este mult mai bună decât cea de pe strada 
Edgar. 

Mă simt grozav. 


E marţi și mă îmbrac cu blugii albi și îmi încalț frumoasele 
mele cizme de culoarea nisipului. Scot un tricou decent. Am fost 
la CHEESCAKE SHOP, unde m-a asistat o fată pricepută, pe 
nume Misha. 

(— Nu cumva te cunosc? întrebă ea. 

— E posibil. Eu nu pot... 

— Desigur - ești tipul de la bancă. Eroul. 

„Mai degrabă prostul”, m-am gândit eu, dar am spus: 

— O, da - tu ești fata din spatele tejghelei. Lucrezi aici, acum? 

Ea dădu din cap. 

— Da. 

Era puţin rușinată. 

— Nu am mai putut suporta stresul de la bancă. 

— Te referi la jaf? 

— Nu, șeful meu a fost un imbecil fără seamă. 

— Cel transpirat și cu acnee? 

— Da, el... leri a încercat să mă sărute. g 

— Ei bine, am zis eu. Așa sunt bărbaţii. Intr-o oarecare 
măsură, toţi ne comportăm așa. 

— Că bine zici. 

Dar a fost prietenoasă de la început și până la sfârșit. Când 
am ieșit din magazin, m-a strigat: 


43 


— Să te bucuri de prăjitură, Ed! 

— Mulţumesc, Misha, i-am strigat și eu, dar, probabil, nu 
destul de tare. Nu-mi place să fiu zgomotos în public. 

Și am plecat.) 

Când deschid cutia și privesc jumătatea de prăjitură cu 
ciocolată, pentru o clipă, mă gândesc la această întâmplare, îmi 
pare rău pentru fată, deoarece nu cred că a fost prea plăcut să 
fie agasată așa de tipu' ăla și, până la urmă, ea a fost cea care 
și-a dat demisia. Nenorocitul. Eu sunt îngrozit înainte ca măcar 
să încerc să sărut o fată. Și nu am nici acnee, nici pete de 
transpiraţie, doar o totală lipsă de încredere. Atâta tot. 

Nu mai contează. 

Examinez prăjitura pentru ultima oară. Miros bine. Sunt 
îmbrăcat cu cele mai frumoase haine ale mele, gata de plecare. 
Pășesc peste Portar și închid ușa în urma mea. Mă îndrept spre 
bulevardul Harrison; cerul e de un gri-argintiu și e răcoare. 
Ajung acolo înainte de ora șase, iar bătrâna are din nou grijă de 
ceainic. 

Gazonul de pe peluza din faţă este auriu. 

Sub pașii mei, iarba scârţâie precum pâinea prăjită din care 
mușcă cineva. Cizmele mele par să lase urme, iar eu simt că 
pășesc cu adevărat peste o felie de pâine prăjită uriașă. Demni, 
lângă alee, trandafirii sunt singurii care nu s-au ofilit. 

Veranda din faţă este din ciment. Veche și crăpată, ca a mea. 

Pe margini, ușa din plasă este ruptă. Uzată. O deschid și bat 
în lemn. Sunetul e în armonie cu bătăile inimii mele. 

Pașii ei se apropie de ușă. Zgomotul scos de picioarele ei 
seamănă cu ticăitul unui ceas, care măsoară timpul de până în 
acest moment. 

E în picioare. 

Privește în sus, spre mine, și, pentru o clipă, ne pierdem unul 
în celălalt. Se întreabă cine sunt, dar numai pentru o fracțiune 
de secundă. Apoi, uimită, îmi zâmbește cu o căldură incredibilă. 

— Jimmy, știam că vei veni, exclamă ea. 

Pășește spre mine și mă ia strâns în brațele ei moi și ridate. 

— Ştiam că vei veni. 

Când mă desprind din îmbrăţișarea ei, mă privește iar, până 
când, în colţul ochiului, îi apare o lacrimă, care îi alunecă pe 
obraz, urmând un rid. 


44 


— O, scutură din cap. Îţi mulţumesc, Jimmy. Știam eu, știam 
eu. 

Mă ia de mână și mă conduce în casă. 

— Intră, îmi spune ea. 

O urmez. 


— Jimmy, rămâi la cină? 

— Numai dacă doriţi, răspund eu. 

— Dacă doriţi, chicotește ea și face un semn din mână fără să 
mă ia în seamă. 

—Jimmy, ești atât de amuzant. 

„Evident că sunt.” 

— Bineînţeles că îmi doresc, continuă ea. Va fi minunat să ne 
amintim de vremurile de demult, nu-i așa? 

— Desigur. 

la prăjitura și o duce în bucătărie. O aud făcând zgomot și o 
strig, să văd dacă are nevoie de ajutor. Îmi spune să mă relaxez 
și să mă Simt ca acasă. 

Atât sufrageria, cât și bucătăria au vedere la stradă; de la 
masa din camera de zi, văd trecători care fie se plimbă, fie trec 
grăbiţi, fie își așteaptă câinii și merg mai departe. Pe masă se 
află cartea de identitate a unui pensionar. Numele ei este Milla. 
Milla Johnson. Are optzeci și doi de ani. 

Se întoarce cu o cină identică cu cea din ziua precedentă. 
Salată și niște ceai. 

Mâncăm, iar ea îmi povestește despre drumurile ei de peste 
zi. 

Vorbește cinci minute cu Sid la macelărie, dar nu cumpără 
carne. Nu face nimic altceva decât să discute și să râdă la 
glumele lui, care nu sunt chiar atât de amuzante. 

la masa de prânz la douăsprezece fără cinci minute. 

Stă în parc și se uită la copiii care se joacă și la cei care se 
dau cu skateboardul pe bară și execută diverse mișcări 
interesante. 

După-amiaza, își bea cafeaua. 

La cinci și jumătate, se uită la Roata Norocului. 

La șase, ia cina. 

La ora nouă, este în pat. 


45 


Mai târziu, îmi pune o întrebare. După ce am spălat vasele, m- 
am așezat din nou la masă. Milla vine înapoi în camera de zi și 
se așază agitată pe scaunul ei. 

Mâinile ei tremurânde se întind. 

Către ale mele. 

Mi le cuprinde, iar ochii ei rugători mă emoţionează. 

— Deci, spune-mi, Jimmy, zice ea. Mâinile încep să îi tremure 
mai tare. Unde ai fost în tot acest timp? Are o voce blândă, dar 
plină de durere. Unde ai fost? 

Nu-mi găsesc cuvintele. 

În cele din urmă, reușesc să vorbesc și spun: 

— Te-am căutat. 

Rostesc propoziția ca și când ar fi singurul adevăr pe care l- 
am spus vreodată. 

Convinsă, dă aprobator din cap. 

— La asta m-am gândit și eu. 

Îmi trage mâinile spre ea, se apleacă și îmi sărută degetele. 

— Întotdeauna ai știut ce trebuie să spui, nu-i așa, Jimmy? 

— Da, răspund eu. Cred că așa este. 

e 

Nu după mult timp, îmi spune că trebuie să meargă la 
culcare. Sunt aproape sigur că a uitat de prăjitura cu ciocolată, 
iar eu mor de poftă. Este aproape ora nouă și presimt că nu voi 
mânca nici măcar o bucăţică din acea prăjitură. Imi pare foarte 
rău. Mă întreb ce fel de persoană sunt, dacă mă îngrijorează 
faptul că nu voi apuca să gust o prăjitură nenorocită. 

Pe la nouă fără cinci minute, vine la mine și-mi spune: 

— Jimmy, cred că e timpul să mă culc. Nu-i așa? 

Vorbesc încet: 

— Da, Milla, așa este. 

Mergem spre ușă; o sărut pe obraz. 

— Îţi mulțumesc pentru cină, îi spun și ies. 

— Plăcerea a fost de partea mea. Te voi mai revedea? 

— Cu siguranță. Mă întorc și îi răspund: In curând. 

De această dată, mesajul transmis este cel de a-i alina 
singurătatea acestei bătrâne. În drum spre casă, sentimentul 
crește în mine și, când îl văd pe Portar, îl ridic și-l ţin în brațe, 
chiar dacă are patruzeci și cinci de kilograme. Îl sărut și, în ciuda 
murdăriei și a duhorii, în această seară simt că pot duce pe 


46 


braţe întreaga lume. Portarul mă privește amuzat și apoi mă 
întreabă, Ce zici de o cafea, fiule? 

ÎI las jos, râd și-i fac bătrânului câine o cafea cu mult lapte și 
zahăr. 

— Jimmy, vrei și tu o cafea? mă întreb eu. 

— Chiar mi-ar face plăcere, răspund tot eu. O mare plăcere, și 
râd iar, simţindu-mă un adevărat mesager. 


8 + Înlocuindu-l pe Jimmy 


A trecut ceva vreme de când i-am dus mamei măsuţa pentru 
cafea. Nu am mai vizitat-o de câteva săptămâni bune - ca să 
aibă timp se mai liniștească. În cele din urmă, când am trecut pe 
la ea ca să i-o las, m-a muștruluit destul de rău. 

O vizitez într-o sâmbătă dimineaţă. 

— Ei bine, uite cine s-a sinchisit să apară, spune ironic, în 
timp ce eu intru pe ușă. Ce mai faci, Ed? 

— Bine. Tu? 

— Muncesc de-mi sar capacele. Ca de obicei. 

Mama lucrează într-o benzinărie, la casă. Nu se spetește prea 
mult, dar, când o întrebi cum o mai duce, pretinde că lucrează 
„de-i sar capacele”. Face un fel de prăjitură, din care nu mă lasă 
să mănânc, deoarece așteaptă pe cineva mai important. 
Probabil că pe vreun membru al clubului Lions sau așa ceva. 

Mă apropii, ca să văd mai bine ce este. 

— Nu pune mâna, mă repede ea. 

Nici măcar nu mă aflu în preajma prăjiturii. 

— Ce este? 

— Prăjitură cu brânză. 

— Cine vine în vizită? 

— Bătrânii Marshall. 

Tipic - ţăranii din colţ - dar nu spun nimic. E mai bine așa. 

— Cum e măsuţa pentru cafea? o întreb eu. 

Cu un râs aproape meschin, îmi zice: 

— Destul de bună - du-te și te mai uită o dată la ea. 

Mă conformez, intru în sufragerie și nu-mi vine a crede. A 
schimbat-o! 


47 


— Vai! strig eu, să se audă până î 
care ţi-am adus-o eu! 

Vine lângă mine. 

— Știu. Aceea nu mi-a plăcut. 

Acum chiar că fac pe mine de frică. Sincer. Am plecat de la 
lucru cu o oră mai devreme ca să i-o aduc pe cealaltă și, acum, 
nu mai este destul de bună pentru ea. 

— Ce naiba s-a întâmplat? 

— Am vorbit cu Tommy la telefon și mi-a spus că porcăria aia 
din lemn de pin nu era cine știe ce și că nu va ţine mult. Intre 
propoziţii, face pauze. Și fratele tău se pricepe la lucrurile astea, 
crede-mă. Și-a cumpărat o masă veche din lemn de cedru, din 
oraș. L-a convins pe vânzător să i-o lase la trei sute de dolari și a 
luat scaunele la jumătate de preț. 

— Și ce? 

— Și el știe ce face. Spre deosebire de alţii pe care-i cunosc. 

— De ce nu m-ai chemat pe mine să ţi-o aduc? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce aș face asta? 

— Pentru că m-ai făcut să ţi-o aduc pe cea de dinainte. 

— Da, Ed, așa este, dar hai să recunoaștem, spune ea. 
Serviciile tale lasă de dorit. 

Sesizez, evident, ironia situaţiei. 

e 

— E totul în regulă, mamă? întreb eu mai târziu. Într-un minut, 
plec la magazin. Ai nevoie de ceva? 

Se gândește. 

— De fapt, Leigh vine săptămâna viitoare și vreau să 
pregătesc un tort cu alune și ciocolată pentru ea și familia ei. 
Poţi să-mi cumperi niște alune sfărâmate. 

— Desigur. 

„Și acum cară-te, Ed”, mă gândesc în timp ce ies. Și ea 
gândea la fel, cu siguranţă. 

Imi place să fiu Jimmy. 


n bucătărie. Nu e cea pe 


e 
— Jimmy, îţi mai aduci aminte când îmi citeai? 
— Mi-aduc aminte, răspund eu. 
Este inutil să vă spun că, seara, sunt iar în vizită la Milla. 
Își întinde mâinile și mă apucă de braț. 
— Ai putea să iei o carte și să-mi citeşti câteva pagini? Imi 
place vocea ta. 


48 


— Pe care anume o vrei? întreb eu când ajung la bibliotecă. 

— Preferata mea, răspunde ea. 

„La naiba...” Caut printre cărţile care se află în faţa mea. 
„Care e preferata ei?” 

Dar nu contează. 

Indiferent ce carte voi alege, aceea va fi favorita ei. 

— La răscruce de vânturi? îi sugerez eu. 

— De unde ai știut? 

— Instinctul, spun și încep să citesc. 

După câteva pagini, adoarme pe canapea, iar eu o trezesc și 
o ajut să se bage în pat. 

— Noapte bună, Jimmy. 

— Noapte bună, Milla. 

În drum spre casă, încep să mă gândesc la ceva. La bucata de 
hârtie care era între pagini, folosită ca semn de carte. Era o 
hârtie normală, subţire, îngălbenită de timp, din data de 
1.5.1941, pe care apărea un mic mesaj din partea unui bărbat, 
al cărui scris tipic, dezordonat, semăna oarecum cu al meu: 


Dragă Milla, 
Sufletul meu are nevoie de al tău. 
Cu dragoste, 
Jimmy 


În timpul următoarei vizite, ne uităm la vechile ei albume cu 
fotografii. Îmi tot arată un bărbat care o ţine în braţe, o sărută 
sau care apare, în poză, de unul singur. 

— Ai fost dintotdeauna atât de chipeș, îmi spune ea. 

Când atinge chipul din fotografii, văd ce înseamnă să iubești 
așa cum Milla l-a iubit pe acel bărbat. Vârfurile degetelor ei 
emană iubire. Atunci când vorbește, vocea ei e plină de 
dragoste. A 

—Acum ești puţin schimbat, dar tot arăţi bine. Intotdeauna ai 
fost cel mai chipeș băiat din oraș. Toate fetele spuneau asta. 
Chiar și mama mi-a spus cât de grozav erai, cât de puternic și 
de iubitor și că eu ar trebui să mă port bine cu tine. 

Acum mă privește, aproape panicată: 

— M-am purtat frumos cu tine, Jimmy, nu-i așa? M-am purtat 
bine, nu? 

Mă topesc. 


49 


Mă topesc și o privesc în ochii ei bătrâni, dar încântători. 

— Da, Milla. Te-ai purtat frumos cu mine. Ai fost cea mai bună 
soție pe care aș fi putut vreodată... 

Și tocmai atunci răbufnește și îmi plânge pe mânecă. Plânge 
ce plânge și apoi râde. Tremură de disperare și bucurie, iar 
lacrimile ei, frumoase și calde, îmi ajung pe braţ. 

După o vreme, îmi oferă prăjitură cu ciocolată. E cea pe care 
i-am adus-o acum câteva zile. 

— Nu-mi amintesc cine mi-a adus asta, îmi spune, dara făcut 
un gest foarte drăguţ. Jimmy, vrei o bucăţică? 

— Ar fi minunat, răspund eu. 

Prăjitura e mai veche și mai râncedă. 

Dar gustul este perfect. 

e 

Câteva nopţi mai târziu, ne aflăm toţi pe veranda casei mele, 
jucând cărți. Mă concentrez, până când o tăcere bruscă se 
strecoară se instalează printre noi. Apoi, se aude un sunet, din 
interior. 

— Este telefonul, spune Audrey. 

Ceva nu e în regulă. Mă copleșește un sentiment de neliniște. 

— Ei bine, răspunzi? întreabă Marv. 

Mă ridic și, rapid, pășesc peste Portar. 

Sunetul mă cheamă spre el. 

Ridic receptorul. 

Tăcere. Numai tăcere. 

— Alo? 

Din nou. 

— Alo? 

Vocea încearcă să mă atingă. Reușește, rostind patru cuvinte. 

— Ce mai faci, Jimmy? 

Ceva se rupe în mine. 

— Poftim? întreb eu. Ce ai spus? 

— M-ai auzit. 

Cealaltă persoană închide, iar eu rămân singur. 

A 

Clătinându-mă, mă întorc pe verandă. 

— Ai pierdut, mă informează Marv, dar eu de abia îl aud. 

Nu-mi pasă câtuși de puţin de jocul de cărți. 

— Pari șocat, îmi spune Ritchie. la loc, băiete. 

Îi urmez sfatul și-mi reiau locul, în joc. 


50 


Audrey mă privește și mă întreabă, doar prin expresia feței ei, 
dacă sunt bine. 

Îi răspund că da și, mai târziu, aproape că îi povestesc despre 
Milla și Jimmy. Mai am foarte puţin până să o întreb ce părere 
are despre toată situația, dar știu deja ce răspuns îmi va da. 
Părerea ei nu poate schimba lucrurile, așa că aș putea foarte 
bine să accept faptul că trebuie să merg mai departe. l-am oferit 
Millei compania de care a avut nevoie, dar acum trebuie fie să 
mă întorc pe strada Edgar, fie să mă duc la următoarea adresă. 
Desigur, încă o pot vizita, dar acum este timpul. 

Este timpul să merg mai departe. 


Seara, târziu, ies la plimbare cu Portarul. Mergem la cimitir, 
să-l vizităm pe tata și ne plimbăm printre celelalte morminte. 

Suntem luminaţi de o lanternă. 

Paznicul. 

— Ştii cât este ceasul? mă întreabă tipul. 

Este masiv și are mustață. 

— Nu știu, îi răspund. 

— E douăsprezece și un sfert. Cimitirul este închis, amice. 

Dau să plec, dar, în această seară nu pot. Deschid gura și 
spun: 

— Domnule, mă plimb... Caut un mormânt. 

Mă privește întrebător. Să mă ajute sau nu? Hotărăște să mă 
îndrume: 

— Al cui? 

— Al lui Johnson. 

Își clatină capul și râde sarcastic. 

— Ai idee câţi oameni cu numele de Johnson sunt îngropaţi 
aici? 

— Nu. 

— Multi. 

Își atinge mustaţa, ca și când s-ar scărpina. E roșcată. El este 
roșcat. 

— Ei bine, n-am putea totuși să încercăm să-l găsim? 

— Ce rasă este câinele? 

— O corcitură de rotweiller cu ciobănesc german. 

— Miroase al dracului de tare, amice. Nu-l speli? 

— Ba da. 

— Pfff... Se întoarce, strâmbându-se. E diabolic. 


51 


— Mormântul? întreb eu. 

Încearcă să își aducă aminte ceva. 

— Da. Păi, am putea să încercăm. Ştii cumva când a murit 
nenorocitul? 

— Nu este nevoie să fii nepoliticos. 

Se oprește. 

— Uite ce e. Devine cam arţăgos: Vrei să te ajut sau nu? 

— Bine, îmi cer scuze. 

— Pe aici. 

Mergem prin aproape jumătate de cimitir și găsim câţiva 
oameni pe nume Johnson, dar nu cel pe care îl caut eu. 

— Ești cam agitat, nu-i așa? mă întreabă la un moment dat 
paznicul. Nu-i aici? 

— Aceasta este Gertrude Johnson. 

— Mai zi-mi o dată, pe cine cauţi? 

— Pe Jimmy. Dar, de această dată, mai adaug ceva. Soţia lui 
se numește Milla. 

Se oprește brusc și-mi spune: 

— Milla? La naiba, cred că-l știu. Îmi amintesc numele, pentru 
că e menţionat pe piatra funerară. 

În timp ce ne îndreptăm rapid spre celălalt capăt al cimitirului, 
îi murmură numele: „Milla, Milla...” 

Lanterna luminează o piatră și, iată-l. 


JAMES JOHNSON 
1917-1942 
A MURIT LA DATORIE 
IUBITUL MILLEI JOHNSON 


Timp de mai bine de zece minute, rămânem în fața pietrei 
funerare, luminând mormântul cu lanterna. În tot acest timp, 
încerc să ghicesc unde și de ce a murit și îmi dau seama că 
săraca și bătrâna Milla a trăit singură în ultimii șaizeci de ani. 

Sunt sigur că niciun alt bărbat nu i-a fost alături. Cel puţin, nu 
ca Jimmy alei. 

Șaizeci de ani a așteptat ca el să se întoarcă. 

Și, acum, el s-a întors. 


52 


9 + Fata desculță 


Totuși, sunt nevoit să merg mai departe. 

Povestea Millei este frumoasă și tragică, dar mai am și alte 
mesaje de transmis. Următoarea destinaţie e strada Macedoni, 
numărul 6, unde trebuie să ajung dimineaţă, la ora cinci și 
jumătate. Pentru o clipă, mă gândesc să mă întorc pe strada 
Edgar, dar încă sunt prea speriat de ce am auzit și văzut acolo. 
Mă mai duc o dată, doar ca să verific dacă situaţia e la fel. Este. 

La jumătatea lunii octombrie, ajung pe strada Macedoni odată 
cu răsăritul soarelui. În general, în această primăvară, 
temperatura a fost neobișnuit de ridicată și, când intru pe strada 
deluroasă, e deja cald și frumos. In partea de sus, văd casa cu 
două etaje. 

La puţin timp după cinci și jumătate, o siluetă singuratică iese 
din partea laterală a casei. Cred că este o fată, dar nu sunt 
sigur, deoarece o glugă îi acoperă capul. E îmbrăcată cu niște 
pantaloni scurți, roșii, de sport, un pulover gri cu glugă, dar e 
desculţă și pare să aibă 1.75 m. 

Mă așez între două mașini parcate, așteptând-o să vină. 

În cele din urmă, când renunţ să o mai aştept și mă ridic să 
plec la muncă, o văd (cu siguranţă este o „ea”) venind în fugă, 
de după colț. Acum, are puloverul legat în jurul taliei, așa că pot 
să-i văd chipul și părul. 

Mă ia prin surprindere, deoarece amândoi ajungem la colț în 
același timp, din direcţii opuse. 

Ne oprim pentru o clipă. 

Mă privește timp de o secundă. 

Cu părul blond, legat în coadă de cal și ochi albaștri, ca apa, 
se uită la mine. Nu am mai văzut niciodată un albastru atât de 
deschis. Zâmbește ușor, ca și când m-ar recunoaște. 

Și continuă să alerge. 

Nu pot decât să mă uit cum își înclină capul și pleacă. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama mai devreme că era o fată, 
deoarece era epilată pe picioare. 

Are picioarele lungi și minunate. E una dintre acele fete fără 
prea multe forme. Este slabă, are sânii mici, dar bine conturaţi, 
un trunchi înalt și șolduri drepte. Tălpile ei goale, de mărime 
mijlocie, ating ușor pământul. 


53 


Este frumoasă. 

Este frumoasă, iar mie îmi e rușine. 

Abia dacă are cincisprezece ani și mă distruge, din interior. 
Dragostea și pasiunea se luptă în mine, iar eu îmi dau seama că 
sunt atras imediat de această fată, care aleargă în picioarele 
goale, la cinci și jumătate dimineaţa. Sunt vrăjit. 

Mă duc acasă și mă gândesc la ce anume îi trebuie - la cum 
pot să o ajut. Într-un fel, trebuie să caut răspunsul prin 
eliminare. Dacă trăiește în zona deluroasă, nu are nevoie de 
bani. De prieteni, nu cred că are nevoie, dar cine știe? 

Aleargă. 

Trebuie să aibă legătură cu alergatul. 

Sunt acolo în fiecare dimineaţă, deși mă ascund și nu cred că 
mă vede. 

Într-o zi, hotărăsc să duc relaţia mai departe și o urmăresc. 
Sunt în blugi, într-un tricou alb și vechi, în picioare am ghetele, 
iar ea e cu mult înaintea mea. 

Fata merge cu pași mari. 

Mă străduiesc să păstrez ritmul. 

Când am început să alerg, m-am simţit ca la finala de patru 
sute de metri de la jocurile olimpice. Acum mă simt exact așa 
cum sunt - un șofer de taxi din zona suburbană, care nu face 
destulă mișcare. 

Mă simt jalnic. 

Necoordonat. 

Picioarele mele se luptă să mă ridice și să mă facă să înaintez. 
Scufundându-se în pământ, tălpile mele parcă ară. Inspir cât pot 
de adânc, dar am un zid în gât. Plămânii mei sunt lipsiţi de aer. 
În mine, simt cum aerul încearcă să coboare zidul și să ajungă la 
ei, dar nu este de ajuns. Cu toate acestea, continui să alerg. 
Trebuie să alerg. 

Se îndreaptă spre marginea orașului, acolo unde se află 
terenul de sport. E în capătul unei văi mici, așa că sunt ușurat 
că va trebui să cobor. Drumul de întoarcere e cel care îmi dă 
emoţii. 

Când ajungem la teren, ea sare gardul și-și dă jos puloverul, 
pe care îl atârnă în gard. In ceea ce mă privește, mă plimb 
clătinându-mă și mă prăbușesc la umbra unui copac. 

Ea face ture în jurul terenului. 

Lumea se învârte în jurul meu. 


54 


Simt că mă ia ametţeala și că-mi vine să vărs. În plus, îmi e 
sete, dar nu mă deranjez să mă duc la cișmea. Așa că rămân pe 
loc, întins și transpirat până peste poate. 

„Isuse, Ed, respir, ești un nenorocit fără condiţie fizică, nu-i 
așa? Chiar mai neantrenat decât mi-aș fi imaginat.” 

„Știu, răspund eu. Este dezgustător. Știu.” 

Și mai știu că n-ar trebui să zac așa lungit și incomod sub 
acest copac, dar am depășit faza în care mă ascundeam de ea. 
Dacă mă vede, asta e. Abia pot să mă mișc, de ascuns nici nu 
poate fi vorba și sunt sigur că mâine voi fi al dracului de ţeapăn. 

O vreme, se oprește să facă întinderi, iar eu reușesc, în cele 
din urmă, să respir cum trebuie. 

Işi ţine piciorul drept sus, pe gard. E lung și încântător. 

„Nu te gândi la asta, nu te gândi la asta”, îmi spun în sinea 
mea. Între timp, mă observă, dar se uită imediat în altă parte. Își 
înclină capul și privește în pământ. Exact ca ieri-dimineaţă. Preţ 
de o secundă. Gestul ei mă face să-mi dau seama că nu va veni 
la mine niciodată. Înţeleg acest lucru în momentul în care-și 
coboară piciorul de pe gard și-l ridică pe celălalt. Va trebui să 
mă duc eu. 

Când se oprește din a mai executa întinderi și își caută 
puloverul, mă ridic și mă îndrept spre ea. 

Incepe să alerge, dar se oprește. 

Ştie. 

Cred că simte că am venit aici pentru ea. 

Acum, ne mai desparte doar o distanță de şase sau şapte 
metri. O privesc, iar ea se uită în pământ, cam la un metru de 
glezna mea dreaptă. 

— Bună? spun eu. 

Stângăcia vocii mele întrece orice limită. 

Urmează o pauză. 

O respiraţie. 

— Bună, îmi răspunde ea. 

Continuă să privească pământul de lângă mine. 

Fac un pas. Nu mai mult. 

— Eu sunt Ed. 

— Știu, zice ea. Ed Kennedy. 

Are o voce subțire, dar catifelată, atât de catifelată, încât ai 
putea să cazi pe ea. Îmi amintește de Melanie Griffith. Îi știți 
vocea? Ei bine, vocea acestei fete este la fel. 


55 


— De unde știi cine sunt? întreb eu. 

— Tatăl meu citește ziarele și ţi-am văzut fotografia - după 
jaful de la bancă, știi? 

Înaintez. 

— Știu. 

În cele din urmă, după un timp, mă privește în ochi. 

— De ce mă urmărești? Obosit, rămân pe loc și vorbesc: 

— Încă nu știu sigur. 

— Nu ești vreun pervers, nu? 

— Nu! și-mi spun în gând: „Nu te uita la picioarele ei. Nu te 
uita la picioarele ei”. 

Mă privește iar, ca și când m-ar cunoaște, întocmai ca în ziua 
precedentă. 

— Ei bine, asta e o ușurare. Te-am văzut aproape în fiecare zi. 

Vocea ei e aproape ridicol de dulce. Parcă ar avea aromă de 
căpșune sau așa ceva. 

— Dacă te-am speriat, îmi pare rău. 

Îmi zâmbește precaut. 

— E în regulă. Doar că... nu mă prea pricep să vorbesc cu 
oamenii. 

Intimidată, privește din nou în altă parte. 

— Deci, te-ai supăra dacă nu am vorbi? Se grăbește acum, ca 
să nu mă rănească. Adică, nu mă deranjează dacă ești aici cu 
mine dimineaţa, dar eu nu pot să vorbesc, e în regulă? Mă simt 
oarecum ciudat. 

Încuviințez dând din cap și sper că mă vede. 

— Nu-ţi face griji. 

— Mulţumesc. Mai privește încă o dată pământul, își ia 
puloverul și îmi mai adresează o ultimă întrebare: Nu alergi prea 
mult, nu-i așa? 

Pentru o clipă, îi savurez vocea. Are gust de căpșune. Poate 
că aceasta este ultima dată când o voi mai auzi. 

— Nu, chiar deloc, apuc să răspund și, înainte să se 
îndepărteze în fugă, ne mai resimţim reciproc prezenţa, preț de 
câteva clipe. 

O privesc și-i aud tălpile goale atingând ușor pământul, îmi 
place acest sunet. Îmi amintește de vocea ei. 


56 


În fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu, mă duc pe 
terenul de sport, iar ea este acolo. Negreșit, în fiecare zi. Chiar 
dacă plouă dimineaţa, ea tot e pe teren. 

Intr-o zi de miercuri, îmi iau liber de la lucru (spunându-mi că 
este un sacrificiu necesar, atunci când ai lucruri mai importante 
de făcut). Cu Portarul în lesă, mă îndrept spre școală pe la ora 
trei. Ea iese însoţită de câteva prietene, ceea ce mă bucură, 
deoarece am sperat că nu va fi singură. Timiditatea ei mă 
îngrijorase. 

E amuzant cum, atunci când privești oamenii de la mare 
distanţă, ţi se pare că nu au voci. E ca și când te-ai uita la un 
film mut. Ghicești ceea ce spun. Le observi buzele mișcându-se 
și îți imaginezi sunetele pe care le scot pașii lor. Te întrebi 
despre ce anume discută sau, mai mult, la ce s-ar putea gândi. 

Atunci când un băiat se alătură fetelor, vorbind și plimbându- 
se alături de ele, observ un lucru ciudat: fata care aleargă 
privește iar în pământ. După ce pleacă el, se simte bine din nou. 

Pentru o vreme, stau și mă gândesc și ajung la concluzia că 
poate și ei, ca și mie, îi lipsește încrederea în sine. Probabil 
crede că este prea înaltă și stângace, nedându-și seama de cât 
de frumoasă o consideră cei din jurul ei. Dacă numai despre 
asta e vorba, problema se va rezolva cât de curând. 

Mă dezaprob, scuturând din cap. 

„Ascultă-te cum spui că va fi bine, îmi zic în sinea mea. De 
unde naiba știi tu? Cumva pentru că și tu ţi-ai învins timiditatea, 
Ed? Mă îndoiesc.” Am absolută dreptate. Nu este treaba mea să 
mă amestec în viața ei sau să prezic ceea ce i se va întâmpla. 
Trebuie să fac doar ceea ce se presupune că am de făcut și să 
sper că va fi de ajuns. 

De câteva ori, îi supraveghez casa, pe timpul nopții. 

Nu se întâmplă nimic. 

Niciodată. 

Stând și gândindu-mă la fată, la bătrâna Milla și la 
îngrozitoarea stradă Edgar, îmi dau seama că nici măcar nu știu 
cum o cheamă pe această copilă. Dintr-un anumit motiv, îmi 
imaginez că o cheamă Alison, dar, în cea mai mare parte a 
timpului, mă gândesc la ea ca la fata care aleargă. 

Mă duc la concursul de atletism care, vara, se desfășoară în 
fiecare sfârșit de săptămână. Ea este acolo, iar eu stau alături 
de ceilalți membri ai familiei ei. Văd o fetiţă și un băieţel. 


57 


Amândoi poartă pantaloni scurţi și negri și maiouri de un 
albastru-deschis, pe spatele cărora este cusută câte o etichetă. 
Eticheta de pe maiocul fetei are numărul 176, chiar sub sloganul 
„You've gotta be made of Milo”. 

Se anunţă cursa de 1 500 de metri pentru cei cu vârsta sub 
cincisprezece ani, iar ea se ridică, scuturându-și iarba uscată de 
pe pantaloni. 

— Succes, îi urează mama ei. 

— Da, Sophie, succes, îi spune și tatăl. 

Sophie. 

Îmi place numele. 

II aud în mintea mea și-l asociez, cu grijă, chipului ei. Se 
potrivește de minune. 

Ea încă își curăţă iarba de pe pantaloni, când îmi aduc aminte 
de ceilalți doi copii - odată plecaţi, am reușit să mă concentrez 
numai asupra lui Sophie. Fata execută aruncarea cu discul, iar 
băieţelul a dispărut să se joace de-a soldaţii cu un urât pe nume 
Kieren. 

— Mamă, pot să mă duc cu Kieren? Te rog? 

— Bine, dar să fii atent când îţi vine rândul - cursa de 
șaptezeci de metri urmează imediat. 

— OK. Să mergem, Kieren. 

Pentru o clipă, mă bucur să fiu Ed cel simplu, lipsit de 
probleme. Nu Edward, nu Edmund, nu Edwin. Doar Ed. 
Mediocritatea este o schimbare bine-venită. 

Sophie mă vede de îndată ce se ridică și pe chipul ei se 
citește o oarecare mulțumire. Pare fericită să mă vadă, dar 
aproape imediat privește în altă parte. Cu o pereche de adidași 
cu crampoane în mână (presupun că sportivii mai mari de 
cincisprezece ani au voie să îi poarte în cursele mai lungi), se 
îndreaptă spre zona de pregătire, când tatăl ei o strigă din nou: 

— Hei, Soph! 

Ea se întoarce cu fața la el. 

— Știu că poţi să câștigi - dacă vrei. 

— Mulţumesc, tată. 

Se îndepărtează în grabă, întorcându-se încă o dată spre locul 
în care stau și îndesându-mi în gură o bucăţică de pandișpan. 


7 „Sigur ai băut MILO.” MILO este un supliment alimentar, care se dizolvă în lapte și 
care oferă, mai ales sportivilor, jumătate din doza zilnică de fier și din vitaminele C și 
B1. (n.tr.). 


58 


Îmi rămâne niște praf de cocos pe la colţurile gurii, dar e prea 
târziu să mă mai șterg. Oricum nu l-ar vedea. Nu de la distanța 
aceea. Îmi aruncă o privire rapidă și merge mai departe. Acum 
știu ce am de făcut. 

e 

Dacă aș fi fost un încrezut, aș spune că, de data aceasta, e 
floare la ureche. Un mesaj ușor de transmis. 

Dar nu sunt. 

Nu pot să zic așa ceva deoarece încă mă gândesc la ce s-a 
întâmplat pe strada Edgar. Îmi dau seama că, pentru fiecare 
mesaj bun, întotdeauna va fi unul care mă va chinui. Așa că, 
sunt recunoscător pentru acesta. Este o zi frumoasă și îmi place 
de această fată. Îmi place chiar mai mult atunci când aleargă 
lângă o alta, înaltă și slăbănoagă, care pare mereu că are un băț 
în fund. Aleargă împreună, dar, la final, cealaltă trage mai tare. 
Mărește pasul, iar un bărbat strigă încontinuu: 

— Hai, Annie! Hai, Annie! Aleargă, scumpo! Aleargă! Învinge- 
o, draga mea, poţi s-o faci! 

Mai degrabă aș ieși pe locul al doilea, decât să fiu încurajat 
așa prostește. 

Tatăl lui Sophie este altfel. 

Pentru cursă, coboară spre garduri și privește cu atenție. Nu 
strigă nimic. Doar se uită. Din când în când, simt că este stresat, 
deoarece își dorește ca fiica lui să o depășească pe cealaltă 
fată. Când aceasta din urmă o întrece, îl privește pe tatăl ei, 
pentru o secundă, dar nu face nimic mai mult. Când ea câștigă, 
o aplaudă și o aplaudă și pe Sophie. Celălalt tată, mândru până 
peste poate, nu schiţează niciun gest, ca și când e/ar fi alergat 
din greu și ar fi câștigat cursa. 

Sophie vine și ia loc lângă tatăl ei, care o îmbrățișează. 
Dezamăgirea o apasă greu pe umeri. 

Într-un fel, tatăl lui Sophie seamănă cu al meu, cu excepţia 
faptului că propriul meu tată nu m-a îmbrățișat niciodată. Ca să 
nu mai spun că a fost un alcoolic. În schimb, are același 
comportament și e la fel de tăcut. Tatăl meu a fost un om 
liniștit, care nu a zis niciodată nimic rău despre nimeni. Se 
ducea la bar și stătea acolo până la ora închiderii. Venea înapoi 
pe jos, ca să se trezească din beţie, dar nu reușea. Totuși, 
trebuie să spun că, a doua zi, se trezea și, negreșit, ajungea la 


59 


muncă. Pe mama o enervau ieșirile lui; ţipa și făcea scandal, dar 
el nu a reacţionat niciodată. Nu i-a vorbit urât niciodată. 

Tatăl lui Sophie pare să fie la fel de calm, însă nu și alcoolic. 
Pe scurt, pare un gentleman. 

Împreună, se întorc la mamă și iau loc pe deal. Tatăl și mama 
se ţin de mână, în timp ce Sophie bea una dintre acele băuturi 
pentru sportivi. Par a fi genul de familie în care își spun că se 
iubesc atunci când se duc la culcare, când se trezesc și înainte 
de a pleca la serviciu. _ 

Sophie se descalță de adidașii cu crampoane. li privește și 
oftează „Credeam că-mi vor purta noroc”. Pot doar să presupun 
că i-a primit de la mama ei sau de la vreo altă rudă faimoasă. 

Mă uit mai cu atenţie la încălţările lăsate pe pământ. Sunt de 
un albastru șters, cu galben, vechi și uzaţi. Și nu i se potrivesc. 
Fata merită ceva mai bun. 


10 + Cutia de pantofi 


— Nu te-am mai văzut de ceva vreme. 

— Am fost ocupat. 

Stau cu Audrey pe veranda din faţă și bem alcool ieftin, ca de 
obicei. Vine și Portarul și-mi cere, dar, în schimb, îl mângăi. 

— Tot mai primeşti cărţi de joc în cutia poștală? 

Desigur, a știut tot timpul că am minţit când am spus că am 
aruncat asul de caro. Nicio persoană sănătoasă nu ar arunca 
diamantet, nu-i așa? 

Sunt preţioase. Ba chiar e nevoie să fie protejate. 

„Milla, mă gândesc eu. Sophie. Femeia care locuiește pe 
strada Edgar și fiica ei, Angelina.” 

— Nu, nu o am decât pe prima. 

— Crezi că vei mai primi și altele? 

Mă gândesc la asta și nu reușesc să-mi dau seama dacă mai 
vreau sau nu să primesc o altă carte de joc. „Prima este destul 
de dificilă.” Bem. 

O vizitez pe Milla în mod regulat și ea îmi arată iar pozele ei, 
iar eu continui să-i citesc din romanul La răscruce de vânturi. De 


3 În engleză, „ace of diamonds” este asul de caro, de unde și jocul de cuvinte din text, 
a arunca asul de caro, adică a arunca diamantele. (n.tr.). 


60 


fapt, chiar începe să îmi placă. Prăjitura s-a terminat acum 
câteva seri, dar, slavă cerului, bătrâna e la fel de atentă cu mine 
ca întotdeauna. Al naibii de șubredă, dar la fel de drăguță ca și 
până acum. 

În săptămâna următoare, Sophie pierde din nou la atletism, 
de această dată în cursa de opt sute de metri. Nu mai dă 
randament în adidașii ăia vechi și rupti. Are nevoie de o pereche 
mai bună pentru a alerga cel puţin la fel de bine pe cât o face 
dimineaţa. Abia atunci aleargă cu adevărat. E diferită. Aproape 
o cu totul altă fiinţă. 

e 

În dimineaţa sâmbetei următoare, mă duc la ea acasă și bat 
la ușă. Răspunde tatăl ei. 

— Cu ce pot să te ajut? 

Sunt agitat, ca și când aș fi venit să-l conving să-și lase fiica 
să iasă cu mine. În mâna dreaptă, ţin o cutie de pantofi, iar 
bărbatul o privește. O ridic repede și spun: 

— Am un pachet pentru fiica dumneavoastră, Sophie. Sper că 
sunt mărimea potrivită. 

Îi dau cutia, iar bărbatul pare confuz. 

— Spuneţi-i că un băiat i-a adus o pereche nouă de încălțări. 

Bărbatul mă privește de parcă aș fi drogat. 3 

— Bine. Încearcă, din răsputeri, să nu râdă de mine. Îi voi 
spune. 

— Vă mulțumesc. 

Mă întorc și dau să plec, dar el mă oprește. 

— Aşteaptă, strigă el. 

— Da, domnule? 

Uimit, întinde cutia și o ridică. 

— Știu, îi zic eu. 

Cutia este goală. 

Nu m-am bărbierit și, pe pistă, mă simt ca într-un cuptor. Nu 
am dus taxiul în parcarea firmei decât abia azi-dimineaţă la ora 
șase, apoi m-am dus direct acasă la Sophie, după care am venit 
la stadion. La micul dejun, am mâncat un rulou cu un cârnat și 
am băut niște cafea. 

Este chemată pentru cursa de o mie cinci sute de metri, iar ea 
participă desculță. 

Imaginea mă face să zâmbesc. 

Adidași invizibili... 


61 


— Numai să nu o calce nimeni pe degete, spun eu. 

Câteva minute mai târziu, tatăl ei se apropie de gard. Se dă 
startul. 

Celălalt cretin începe să strige în gura mare. 

Imediat după prima tură, Sophie cade, rămâne în urmă și este 
blocată în spate. Nu mai este în grupul primilor cinci, iar restul 
se distanțează, la douăzeci-douăzeci și cinci de metri în faţă. 
Revenirea ei îmi amintește oarecum de scena din filmul Carele 
de foc, când Eric Liddell se împiedică și cade și apoi câștigă, 
întrecându-i pe toți ceilalți. 

Mai sunt încă două tururi de pistă, iar ea încă este destul de în 
urmă. 

Îi depășește cu ușurință pe primii doi alergători; aleargă așa 
cum aleargă ea dimineaţa. 

Nu o reține nimic. Singurul lucru pe care-l vezi la ea e 
sentimentul de libertate și bucuria pură de a trăi. Nu are nevoie 
decât de puloverul cu glugă și de pantalonii roșii. Picioarele ei 
goale o ajută să treacă și de al treilea alergător și, în curând, e 
cot la cot cu rivala ei. O depășește și își ia un avans de două 
sute de metri. 

„Ca în fiecare dimineaţă”, îmi spun în sinea mea; oamenii se 
opresc să se uite. Au văzut-o cum a căzut, a rămas în urmă și 
cum s-a ridicat și a continuat. Acum, aflată în frunte, se uită la 
ea ca la nimic altceva din ce-ar fi putut vedea într-un weekend 
obișnuit din acest oraș. Se opresc și cei care aruncau cu discul, 
și cei care sar în înălțime. Totul se oprește. Nu mai există nimic 
în afară de fata cu părul auriu și de vocea ucigașă, care se află 
în fata ei. 

Cealaltă fată vine din urmă. 

Ea se luptă să câștige. 

Genunchii îi sângerează de la căzătură, cred că s-a și înțepat 
într-o sârmă ghimpată, dar așa trebuie să fie, îmi spun eu. 
Ultima sută de metri aproape că o lasă fără suflare. li văd chipul 
crispat de durere. Cu picioarele goale și pline de sânge, 
traversează iarba care începe să se veștejească. Durerea - 
frumusețea durerii - aproape că o face să zâmbească. S-a 
autodepășit. 

Desculţă. 

Mai vie decât oricare altă persoană pe care am văzut-o 
vreodată. 


62 


Se îndreaptă către linia de final. 
Și cealaltă fată câștigă. 
Ca întotdeauna. 


. 

După ce depășesc linia, Sophie se prăbușește și acolo, pe 
pământ, se rostogolește pe spate și privește cerul. O dor și 
brațele, și picioarele, și inima. Dar, pe chipul ei, se citește 
frumusețea dimineţii și, pentru prima dată, cred că își dă seama 
de asta. Cinci și jumătate dimineaţa. 

Tatăl lui Sophie o aplaudă, ca întotdeauna doar că, de această 
dată, nu o face singur. Acum, și tatăl celeilalte fete aplaudă. 

e 

— Ai o fată pe cinste, spune el. 

Tatăl lui Sophie aprobă, dând modest din cap și-i zice: 

— Mulţumesc. Și fiica ta e minunată. 


J + Un alt prost 


Arunc la gunoi paharul de plastic în care am avut cafeaua și 
învelișul de la ruloul cu cârnat și mă îndepărtez. Ca de obicei, 
mi-am murdărit degetele cu sos. 

O aud mergând în spatele meu, dar nu mă întorc. Vreau să-i 
aud vocea. 

— Ed? 

Este inconfundabilă. 

Mă întorc și-i zâmbesc fetei care are sânge pe genunchi și pe 
picioare. Din genunchiul stâng, sângele îi curge strâmb pe tibie. 

— Ai face bine să ai grijă de asta, îi zic eu arătând cu degetul 
spre piciorul ei. 

— Voi avea, îmi răspunde calm. 

Simt o tensiune între noi și știu că locul meu nu mai este aici. 
Are părul lăsat pe spate; este frumos. Poţi să te pierzi în ochii ei, 
iar gura ei îmi vorbește. 

— Eu am vrut doar să-ţi mulțumesc, spune ea. 

— Pentru că te-am lăsat fără încălțări și te-ai rănit din cauza 
mea? 

— Nu. Nu îmi crede minciuna. Mulţumesc, Ed. 

Cedez. 

63 


— Plăcerea a fost de partea mea. 

În comparaţie cu a ei, vocea mea este bolovănoasă. 

Când mă apropii puţin, observ că acum nu mai privește în altă 
parte. Nu-și mai înclină capul și nu se mai uită în pământ. Işi 
permite să mă privească și să fie lângă mine. 

— Eşti frumoasă, îi spun. Ştii asta, nu? 

Acceptându-mi complimentul, chipul i se înroșește. 

— Te voi mai vedea și altă dată? întreabă ea si, ca să fiu 
sincer, cred că voi regreta ceea ce-i voi spune. 

— Nu la ora aia nenorocită, la cinci și jumatate dimineaţa. 

Se răsucește într-un picior, râzând în tăcere, doar pentru ea. 

— Ed? întreabă ea, când sunt pe cale să plec. 

— Sophie? 

Faptul că știu cum o cheamă o șochează, dar continuă: 

— Eşti vreun sfânt? 

În sinea mea, râd. „Eu? Un sfânt? Fac o listă cu ceea ce sunt. 
Şofer de taxi. Un localnic nenorocit. Mediocritatea în persoană. 
Un nepriceput în ale sexului. Un jucător de cărți patetic.” 

— Nu, Sophie, răspund eu hotărât, nu sunt un sfânt. Sunt doar 
un alt prost. 

Ne zâmbim pentru ultima dată și plec. Simt că mă urmărește, 
dar nu privesc înapoi. 


Q + Din nou pe strada Edgar 


Parcă dimineţile bat din palme. 
Ca să mă trezească. 


În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, văd trei lucruri. 

Pe Milla. 

Pe Sophie. 

Și strada Edgar, numărul 45. 

Primele două mă încântă. Al treilea îmi dă fiori și mă face să 
tremur din toate încheieturile. 

e 

Îmi petrec serile târzii uitându-mă la reluările episoadelor din 

Dukes of Hazzard. Grăsanul stă mereu la biroul lui și mănâncă 


? Serial american de televiziune, care a fost difuzat între anii 1979 și 1985. (n.tr.). 
64 


bezele. „Cum îi zice tipului?” m-am întrebat când am văzut 
primul episod. Apoi a apărut Daisy și a spus: „Cum o mai duci, 
Șefule Hogg?” 

Hogg, zis și Șeful. 

Desigur. 

Dumnezeule, Daisy arată fantastic în blugii ei strâmţi. Când o 
văd, seara, pulsul îmi crește peste măsură, dar, întotdeauna, ea 
dispare mai repede decât apare. 

Portarul îmi aruncă o privire murdară, de fiecare dată. 

„Știu”, spun eu. 

Însă, apoi, ea revine și atunci nu mai are sens să ne certăm. 
Femeile frumoase sunt chinul vieţii mele. Nopțile și episoadele 
trec. 

Conduc taxiul cu o imensă durere de cap, care mă însoțește 
mereu. 

— Mulţumesc, amice, spun eu. Costă 16 dolari și 50 de cenți. 

— 16 dolari și 50 de cenți? se vaită bătrânul în costum. 

În capul meu, cuvintele lui sunt ca o spumă, care crește, se 
înalţă și care apoi dă înapoi. 

— Plătește și gata. Astăzi nu am răbdare pentru așa ceva. 
Dacă e prea mult, data viitoare poţi să mergi pe jos. Oricum, 
sunt sigur că plătește din banii firmei. 

Îmi dă banii și eu îi mulţumesc. „Nu a fost atât de greu, nu-i 
așa?” îmi spun în sinea mea. Trântește portiera cu putere. Bine 
că nu mi-am ţinut capul acolo. 

e 

Într-un fel, aştept să fiu sunat și să mi se spună să mă duc iar 
pe strada Edgar, cât mai repede. Aştept câteva nopți, dar nimic. 

Joi seară, plec devreme de la Audrey, unde am jucat cărți. 
Sunt confuz. Sentimentul acesta mă face să mă ridic și să plec, 
aproape fără un cuvânt. A sosit timpul și eu știu că trebuie să 
mă aflu pe strada Edgar, lângă casa aceea - casa prizonieră 
violenţei care se petrece în aproape fiecare seară. 

Îndreptându-mă spre destinaţie, îmi dau seama că mă 
grăbesc. Am avut parte de succesul pe care l-am crezut 
necesar. 

În cazul Millei și al lui Sophie. 

Acum trebuie să fac fată situaţiei. 


65 


Ajung pe strada Edgar, încleștându-mi pumnii în buzunarele 
de la haină. Mă asigur că nu mă pândește nimeni. Cu Milla și 
Sophie, m-am simţit întotdeauna în largul meu. Ele au fost 
cazurile frumoase. Practic, nu a existat niciun risc, spre 
deosebire de acest loc, în care se pare că toate răspunsurile 
sunt dureroase. Pentru soție și fată și pentru soț. Și pentru mine. 

Așteptând, scot o bucată de gumă de mestecat pe care am 
uitat-o în buzunar și o bag în gură. Parcă gust boala, frica. 

Senzaţia se accentuează când bărbatul apare pe drum și urcă 
treptele verandei. Liniștea își face loc. Mă pișcă, împingându- 
mă. 

Se întâmplă. 

Intervine violenta. Își înfige degetele și sfâșie tot ce găsește în 
cale. Totul se destramă iar eu mă detest pentru că am așteptat 
atât de mult pentru a-i pune capăt. Mă dispreţuiesc pentru 
alegerile ușoare pe care le-am luat nopţi de-a rândul. Ura crește 
în mine. Îmi nimicește sufletul și-l îngenunchează, lângă mine. 
Acesta tușește și se sufocă, în timp ce ura faţă de propria mea 
persoană devine copleșitoare. 

„Ușa, îmi spun. Du-te la ușă - este deschisă.” 

Dar eu nu mă clintesc. 

Nu mă mișc deoarece lașitatea mă calcă în picioare, chiar și 
când încerc să-mi ridic spiritul îngenuncheat. Trece peste el. Se 
dă într-o parte și lovește pământul cu un zgomot surd. Privește 
stelele. Stelele care se plimbă pe cer. 

„Du-te”, îmi spun iar și, de această dată, merg mai departe. 

Totul se cutremură în timp ce urc scările verandei și stau în 
fața ușii. Nori îndepărtați mă privesc, dar ei dau înapoi. Lumea 
nu vrea să aibă de-a face cu asta. Nu o învinuiesc. 

Îi aud înăuntru. 

O va trezi în orice moment. 

O va deranja. 

O va căuta și o va abandona în același timp. 

O aruncă pe jos și o posedă. Arcurile patului scârțâie - scot un 
zgomot disperat, mișcându-se când în sus, când în jos, chiar 
dacă nu vor. 

Împotrivirea este inutilă. 

Plângerea nu are rost. Un plânset se târâie până la mine. lese 
prin crăpătura ușii de plasă și cade la picioarele mele. 

„Cum poţi să rămâi afară?” mă întreb, dar încă aștept. 


66 


Ușa se mai deschide puţin și în faţa mea apare cineva. Este 
fata. 

Fata e în faţa mea, frecându-și ochii cu pumnii, ca să se lupte 
cu somnul care a cuprins-o. Poartă niște pijamale de culoare 
galbenă, cu bărcuţe roșii și își strânge degetele de la picioare, 
frecându-le între ele. 

Mă privește, dar fără teamă. Orice e mai bun decât locul din 
care vine. 

— Cine ești? mă întreabă în șoaptă. 

— Ed, îi răspund șoptind. 

— Eu sunt Angelina, spune ea. Ai venit să ne salvezi? 

Văd cum o mică rază de speranţă se aprinde în privirea ei. Mă 
ghemuiesc, să o pot privi mai bine. Vreau să-i spun că da, dar 
nu scot niciun cuvânt. Observ că tăcerea mea nu a făcut nimic 
altceva decât să-i alunge speranţa. Într-un final, când îi vorbesc, 
aceasta aproape că nu mai este. 

— Ai dreptate, Angelina, îi spun sincer, privind-o, am venit să 
vă salvez. 

Pe măsură ce speranța reînvie, se apropie de mine. 

— Poţi? mă întreabă surprinsă. 

Chiar și o fetiță de opt ani își dă seama că nu are aproape 
nicio șansă să scape de viața pe care o duce. Trebuie să 
verifice, ca să aibă încredere în mine. 

— Voi încerca, îi spun, iar fetița zâmbește. 

Zâmbește și mă îmbrățișează. 

— Mulţumesc, Ed, îmi zice. 

Se întoarce și-mi arată cu degetul. 

— Prima cameră pe dreapta, șoptește ea. 

Numai de-ar fi atât de ușor. 

. 

— Ei bine, hai, Ed, spune ea. Ei sunt chiar acolo... 

Dar, din nou, nu mă mișc. 

Teama mi-a țintuit picioarele și știu că nu pot face nimic. Nu 
în seara aceasta. Se pare că niciodată. Dacă încerc să mă mișc, 
mă voi împiedica. 

Mă aştept ca fata să țipe la mine. Să strige ceva de genul 
„Dar, Ed, mi-ai promis! Mi-ai promis!” Cu toate acestea, tace. 
Cred că înțelege cât de puternic, fizic, este tatăl ei și cât de 
speriat sunt eu. Nu face decât să vină spre mine și să mă 
îmbrățișeze iar. 


67 


Copila încearcă să intre în haina mea, în vreme ce zgomotul 
din dormitor ajunge până la noi. Mă îmbrățișează atât de strâns, 
încât mă mir că nu-și rupe oasele. Când îmi dă drumul și pleacă, 
îmi spune: 

— Ed, îţi mulțumesc pentru că măcar ai încercat. 

Nu îi răspund, deoarece singurul lucru pe care-l simt acum 
este rușinea. Mă uit la picioarele ei îmbrăcate în pantaloni 
galbeni de pijama și văd cum se îndepărtează. Se mai întoarce o 
dată și-mi zice: 

— La revedere, Ed. 

— La revedere, îi răspund din spatele perdelei de rușine. 

Închide ușa de tot, iar eu mă ghemuiesc acolo. Cad în faţă, 
sprijinindu-mi capul de tocul ușii. Inima îmi sângerează, îmi aud 
pulsul în urechi. 

e 

Acum sunt în pat, înghițit de noapte. Cum pot să dorm când 
nu simt nimic altceva decât îmbrăţișarea oferită în întuneric de 
un copilaș în pijamale galbene? Este imposibil. 

Simt că o voi lua razna în curând. Dacă în următoarele câteva 
nopţi nu revin pe strada Edgar, mă tem că voi înnebuni. Dacă ea 
n-ar fi ieșit afară - dar am știut că o va face. Sau, cel puţin, ar fi 
trebuit să știu. Înainte, ieșea întotdeauna pe verandă și plângea, 
urmată, mai târziu, de mama ei. Cum stau așa, întins pe spate, 
știu că mi-a fost dat să o întâlnesc. Am vrut ca ea să-mi dea 
curaj. Să-mi ofere forța interioară. Însă am eșuat lamentabil. De 
fapt, nu cred că s-ar fi putut întâmpla ceva mai dezastruos de 
atât. Acum, mă invadează un sentiment și mai groaznic. 

Noaptea, la 2.27, sună telefonul. 

Deranjează liniștea, iar eu sar, alerg spre el și-l privesc. Nu e 
de bine. 

—Alo? 

Vocea de la celălalt capăt al firului așteaptă. 

— Alo? mai spun eu o dată. 

În cele din urmă vorbește, iar eu mi-o pot imagina rostind 
cuvintele. Vocea este uscată, spartă. E destul de prietenoasă, 
dar serioasă. Imi spune: 

— Ed, verifică-ţi cutia poștală. 

Se lasă liniștea, iar vocea mă părăsește. La celălalt capăt, nu 
se mai aude nicio respirație. 


68 


Închid, ies ușor pe ușa din faţă și mă îndrept încet către cutia 
poștală. Stelele nu mai sunt pe cer și, cu fiecare pas pe care-l 
fac, începe să plouă mărunt. Când mă aplec să deschid lacătul, 
îmi tremură mâna. O întind. 

Ating ceva greu și rece. 

Degetul meu simte trăgaciul. 

Mă cutremur. 


K + Crimă la catedrală 


Există un singur glonț în încărcător. Un glonţ pentru un om și 
acum mă simt cel mai ghinionist om de pe pământ. „Ed, ești un 
șofer de taxi! îmi spun în sinea mea. Cum dracu' ai ajuns în 
încurcătura asta? N-ar fi trebuit să te ridici de pe podeaua acelei 
bănci.” 

Stau la masa din bucătărie cu un pistol care mi se încălzește 
în mână. Portarul este treaz și vrea cafea, iar eu nu pot face 
altceva decât să mă holbez la armă. Nu mă ajută nici faptul că 
persoana care a aranjat să ajungă la mine îmi dă doar un singur 
glonţ. Oare nu-și dă seama că e foarte probabil să mă împușc în 
picior chiar înainte de a începe? Nu știu. Acum, lucrurile au mers 
prea departe. O armă, pentru numele lui Dumnezeu. Nu pot să 
ucid pe nimeni. Pentru început, sunt un laş. In al doilea rând, 
sunt slab. În al treilea rând, ce s-a întâmplat la bancă în ziua 
jafului a fost o pură întâmplare - nimeni nu mi-a arătat vreodată 
cum să folosesc o armă... 

Acum sunt furios. 

„De ce am fost ales pentru asta?” mă întreb eu, deși știu ce 
am de făcut. „Te-ai bucurat pentru celelalte două cazuri, mă 
critic aspru. Așa că, acum, trebuie să-l rezolvi și pe acesta.” 

Și dacă nu-l rezolv? Poate că persoana cu care am vorbit la 
telefon va veni după mine. Poate că despre asta este vorba. 
Poate e genul de situație în care fie îmi fac treaba, fie ajung să 
fiu eu cel împușcat. 

La naiba, acum nu pot dormi! 

Isuse, sunt pe cale să fac hernie. 

Mă uit prin colecţia de discuri vechi, primită de la tata. Ca să 
mă detensionez. Caut febril printre albume și găsesc ceea ce îmi 


69 


trebuie - un album al celor de la The Proclaimers*. Îl pun și-l 
privesc învârtindu-se. Se aud primele note ridicole ale cântecului 
„Five hundred miles”!! și simt că o iau razna. In seara aceasta, 
chiar și The Proclaimers mă sperie de moarte. Cântă oribil. 

Mă plimb prin cameră. 

Portarul mă privește de parcă aș fi nebun. 

Sunt nebun. E oficial. 

E trei dimineața, iar eu ascult muzica tipilor de la The 
Proclaimers mult prea tare pentru binele lor și sunt aproape 
sigur că trebuie să mă duc să omor pe cineva. Duc o viaţă 
împlinită, nu-i așa? 

Un pistol. 

Un pistol. 

Aceste cuvinte trec prin mine și eu îl privesc constant, să mă 
asigur că este real. O lumină albă din bucătărie pătrunde în 
camera de zi, când Portarul se întinde și mă zgârie ușor, 
cerându-mi să-l mângâi. 

„Dispari, Portare!” mă răstesc eu, dar ochii lui mari și căprui 
mă roagă să mă calmez. 

Cedez și-l mângâi pe burtă, îmi cer scuze și ne pregătesc 
niște cafea. Cu siguranță, nu voi dormi în seara aceasta. 
Membrii trupei scoțiene își fac încălzirea pe acea melodie de 
suferinţă și fericire, care urmează după cântecul „Five hundred 
miles”. 

. 

Cred că oamenii mor din cauza lipsei de somn, mă gândesc în 
timp ce conduc taxiul, înapoi din oraș. E a doua zi. Conducând 
cu geamul lăsat, simt că mă ustură ochii și ca-mi vine să mă 
scarpin. Căldura aerului îmi accentuează senzaţia de disconfort, 
dar nu fac nimic în acest sens. Pistolul este sub salteaua mea, 
acolo unde l-am lăsat aseară. Ţin pistolul sub saltea și cartea de 
joc în sertar. Îmi e greu să spun care m-a nenorocit mai mult. 

Îmi spun să nu mă mai văicăresc atât. 

Ajuns înapoi în parcarea de la VACANT TAXIS, o văd pe 
Audrey sărutându-se cu unul dintre băieţii nou angajaţi. E cam 
cât mine de înalt, dar, evident, el se duce la sală. Se sărută 
franţuzește. O ţine de șolduri, iar mâinile ei sunt în buzunarele 
blugilor lui, la spate. 


19 Formaţie de origine scoțiană, care a debutat în anul 1983. (n.tr.). 
11 Cinci sute de mile (n.tr.). 


70 


„Noroc că nu am arma la mine”, mă gândesc eu, dar știu că 
numai gura-i de mine. 

— Bună, Audrey, o salut când trec pe lângă ea, dar nu mă 
aude. 

Mă îndrept spre birou, să-l văd pe șeful meu, Jerry Boston. 
jerry este un obez care își ţine părul pieptănat într-o parte, 
peste chelie. 

Bat la ușa lui. 

— Intră! strigă el. Era și timpul... se oprește în mijlocul 
propoziției. Ah, am crezut că ești Marge. Trebuia să îmi aducă o 
cafea acum jumătate de oră. 

Am văzut-o pe Marge fumând o cafea în parcare, dar aleg să 
nu-i spun nimic. O plac și nu e genul de situaţie în care îmi 
doresc să fiu implicat. 

Ușa se închide în spatele meu, iar eu și Jerry ne uităm unul la 
celălalt. 

— Ei, bine? mă întreabă el. Ce este? 

— Domnule, sunt Ed Kennedy și conduc unul dintre... 

— Fascinant. Ce dorești? 

— Fratele meu se mută astăzi, mint eu, și mă întrebam dacă 
aș putea să merg cu taxiul acasă și să-l ajut să-și care câteva 
lucruri la noua locuinţă. 

Mă privește cu generozitate și spune: 

— De ce naiba te-aș lăsa să faci asta? Zâmbește. Scrie cumva 
„Firmă de transporturi” pe portierele taxiurilor mele? Ţi se pare 
că fac acte caritate? Acum este iritat. Pentru numele lui 
Dumnezeu, cumpără-ţi o mașină. 

Rămân calm, dar mă apropii de el. 

— Domnule, uneori am condus și zi, și noapte și nu mi-am luat 
niciodată concediu. Ca să fiu sincer, din cauza faptului că am 
doar nouă luni de experienţă, turele mele nu sunt aceleași de la 
o săptămâna la alta; lucrez când în schimbul de zi, când în cel 
de noapte. Nu știu sigur dacă e legal. Nou-angajaţii sunt trimiși 
în turele de noapte. Cei mai vechi în meserie, în turele de zi. Eu 
lucrez și ziua, și noaptea. Vă cer taxiul o singură noapte. Dacă 
doriți, am să plătesc. 

Boston se întinde în faţă, pe birou. Îmi amintește de șeful 
Hogg. 

Marge intră cu cafeaua și spune: 

— O, bună, Ed. Ce mai faci? 


71 


„Ah, cretinul ăsta nu-mi va lăsa taxiul la noapte”, îmi zic în 
sinea mea, dar îi răspund doar atât: 

— Destul de bine, Marge, tu ce mai faci? 

Ea lasă cafeaua pe masă și se retrage politicos. 

Jerry grăsanul ia o înghiţitură, spune „Vai, e delicioasă” și se 
răzgândește. Slavă cerului că a venit Marge. Sincronizarea 
perfectă. 

— În regulă, Ed, de vreme ce conduci destul de bine, te las să 
iei taxiul. Doar pentru o noapte, ne-am înţeles? 

— Vă mulțumesc. 

— Lucrezi mâine? Verifică în registru și-și dă singur răspunsul, 
în tura de noapte. Meditează cu gândul la cafea și rezolvă 
problema. Să-l aduci înapoi, până mâine la prânz. Niciun minut 
mai târziu. După-amiază, îl duc la verificat. Trebuie să i se facă 
revizia tehnică. 

— Da, domnule. 

— Acum lasă-mă să-mi beau cafeaua în pace. 

Plec. : 

Trec pe lângă Audrey, care e tot cu tipul cel nou. li spun „la 
revedere”, dar ea tot nu mă aude. Niciunul din noi doi n-o să 
joace cărți în seara aceasta. Știu că Marv se va enerva până 
peste poate, dar sunt sigur că îi va trece. li va ruga pe tatăl și pe 
sora lui să joace în locul meu și al lui Audrey. Sora lui în vârstă 
de cincisprezece ani e un copil bun, dar are multe de îndurat de 
pe urma unui frate ca Marv. Îi face viaţa un iad, în diverse feluri. 
De exemplu, toţi profesorii ei o urăsc pentru că, în școală, Marv 
a fost un impertinent. Niciunul nu crede că are vreo șansă când, 
de fapt, ea e destul de inteligentă. 

Oricum ar fi, în seara asta nu jocul de cărți este cel mai 
important. Încerc să mănânc, dar nu reușesc. Scot asul de caro 
și pistolul și mă uit la ele, pe masa din bucătărie. 

Orele trec lent. 

Când sună telefonul, mă sperii pentru o clipă, dar apoi îmi dau 
seama că sigur este Marv. Ridic receptorul. 

— Alo? 

— Ed, unde naiba ești? 

— Acasă. 

— De ce? Ritchie și cu mine ne plictisim de moarte aici. Și 
Audrey unde este? E cu tine? 

— Nu. 


72 


— Păi, unde este? 

— E cu un tip de la muncă. 

— De ce? 

E ca un copil, jur. Tot întreabă de ce, fără motiv. Dacă nu e 
acolo, de ce nu e acolo. Marv nu înțelege că nu are cum să 
schimbe situaţia. 

— Marv, îi spun eu, am multe de făcut în seara asta. Nu pot să 
ajung. 

— Ce planuri ai? 

„Să-i spun sau nu?” Mă întreb. Decid să-i zic. Bine, Marv, îţi 
voi spune de ce nu pot să vin... 

— Ei bine, continuă. _ 

— OK, spun eu. Trebuie să omor pe cineva, bine? Îți convine 
explicaţia? 

— Uite ce e - începe să se enerveze acum - nu mă lua peste 
picior, Ed. Nu am chef de elucubraţiile tale. 

„Elucubraţii?” De când folosește Marv un asemenea 
vocabular? 

— Vino încoace sau nu te voi lăsa să participi la Jocul anual de 
fotbal pe gheaţă. Chiar astăzi am vorbit cu niște prieteni despre 
asta. 

Jocul anual de fotbal pe gheaţă este o partidă absurdă de 
fotbal, care se joacă în zona terenurilor de sport, înainte de 
Crăciun. Idioți ca mine și ca Marv, care m-a păcălit în ultimii 
câţiva ani să particip, joacă desculți. Și, în fiecare an, aproape 
că îmi rup gâtul. 

— Ei bine, nu conta pe mine anul acesta, îi spun. Nu vin. 

Închid. După cum mă așteptam, telefonul sună din nou, dar 
ridic receptorul și apoi îl pun înapoi în furcă. Aproape îmi vine să 
râd la gândul că Marv înjură dezgustat la celălalt capăt al liniei. 
Cred că acum își iese din pepeni și strigă „Bine, Marissa! Vino 
încoace să jucăm cărţi!” 

e 

Nu-mi ia mult să mă gândesc la ce am de făcut. E singura 
noapte în care-mi pot duce planul la bun sfârșit. O noapte cu 
taxiul. O noapte cu semnul meu. O noapte cu pistolul. 

Miezul noptii se apropie mai devreme decât mă aşteptam. 

ÎI sărut pe Portar și plec. Nu privesc înapoi, pentru că sunt 
hotărât să mă întorc mai târziu. Am pistolul în buzunarul drept 
de la haină. În stângul, am cartea de joc și o sticluţă cu votcă, în 


73 


care am dizolvat mai multe somnifere. Ar face bine să 
funcţioneze. 

Diferenţa este că în seara aceasta, nu mai cobor până pe 
strada Edgar. În schimb, rămân mai aproape de strada 
principală și aștept acolo. Nimeni nu se duce acasă la ora 
închiderii. 

Beţivii ies târziu din baruri. Nu se poate să-l ratez pe amicul 
meu, pentru că este o matahală. Le strigă „la revedere” 
prietenilor lui, neștiind că o face pentru ultima dată. Intorc taxiul 
în direcţia în care merge el. Îl zăresc în oglinda retrovizoare; 
trece mai departe. După ce se mai îndepărtează, mă îndrept 
spre el. Acum, mi se pare normal să transpir și știu că am să-l 
ucid. Trăiesc momentul. Nu am altă soluţie. 

Trag lângă el și-i vorbesc încet: 

— Amice, ai nevoie să te iau cu mașina? 

Privește peste umăr și râgâie. 

— Nu plătesc. 

— Haide, nu pari să te simţi bine - te duc pe gratis. 

Răspunsul meu îl face să zâmbească; scuipă și apoi 
înconjoară mașina, către locul pasagerului. Când intră, începe 
să-mi explice unde anume trebuie să ajungă. 

— Nu îţi face griji. Știu unde locuiești, îl liniștesc eu. 

Ceva din jurul meu mă face să amorțesc. Fără ea, nu aș putea 
să continui. Îmi aduc aminte de Angelina și de cât de distrusă 
era mama ei în supermarket. Trebuie să o fac. „Trebuie, Ed.” 
Aprob, dând din cap. 

Scot din buzunar sticluța cu votcă și i-o ofer. O înșfacă 
imediat. 

„Ştiam eu, mă felicit singur. Un om ca el ia tot ce își dorește, 
fără să gândească.” Un om ca mine gândește prea mult. 

— Mulţumesc, spune el și ia o înghiţitură bună. 

— Păstrează sticluța, îi zic eu. Ți-o dăruiesc. 

Nu mai vorbește, dar continuă să bea, în timp ce eu trec de 
strada Edgar și mă îndrept spre vest, întorcând spre capătul 
orașului. Acolo se află un drum noroios, numit Catedrala. E 
vârful stâncos al unui munte, de unde poţi vedea kilometri și 
kilometri de teren cu arbuști. Adoarme înainte să ieșim din oraș. 
Sticluța cu votcă alunecă și băutura îl udă, cât eu conduc mai 
departe. 


74 


După mai bine de o oră și jumătate de condus, intru pe 
drumul noroios și, apoi, mai merg încă o jumătate de oră. 
Ajungem acolo imediat după ora unu și, când opresc motorul, 
suntem singuri, înconjurați de liniște. 

E timpul să devin fioros sau, cel puţin, cât se poate de fioros. 

les din mașină și mă duc în dreptul locului din dreapta. 
Deschid portiera. Îl lovesc peste faţă cu pistolul. 

Nimic. 

Îl mai lovesc o dată. 

După cinci încercări, tresare pentru un moment, gustându-și 
sângele din nas și gură. 

— Trezește-te, îi ordon eu. 

O clipă, bolborosește ceva, neștiind unde e și nici ce se 
întâmplă. 

— leși afară! 

Tin arma îndreptată exact între ochii lui. 

— S-ar putea să fie ultimul tău gând, în cazul în care te întrebi 
dacă e încărcată. 

E încă ametit, dar are ochii mari. Se gândește să încerce să 
facă o mișcare bruscă, dar înţelege repede că abia poate să iasă 
din mașină. lese, în cele din urmă, iar eu merg în urma lui, 
împingându-l în spate cu pistolul. 

— Glonţul îţi va pătrunde direct în coloana vertebrală și apoi 
te voi lăsa aici, îi spun eu. Le voi suna pe fiica și pe nevasta ta, 
iar ele vor putea veni să te privească. Și să danseze în jurul tău. 
Ti-ar plăcea? Sau să te împușc în cap și să te las să mori rapid? 
Tu alegi. . 

Cade, dar îl împing tare cu genunchii. Il ţintuiesc cu oasele 
mele firave și-i pun arma la ceafă. 

— Ai chef să mori? Deși fermă, vocea îmi tremură. Ai merita 
să mori, îţi spun eu. Mă dau jos de pe el și urlu. Acum ridică-te și 
continuă să mergi, dacă nu vrei să mori pe loc. 

Se aude un sunet. Vine din pământ. 

Îmi dau seama că suspină. Totuși, în seara aceasta, nu îmi 
pasă. Trebuie să îl omor pentru că, aproape fără niciun efort și 
cu un dispreț total, acest bărbat își ucide soţia și copilul în 
fiecare noapte. 

lar eu, Ed Kennedy, singur, un mahalagiu ordinar, am șansa 
de a pune capăt situaţiei. 

— Ridică-te! 


75 


Mă împing iar în el și ne îndreptăm spre Catedrală. 

Când ajungem în vârf, îl oblig să se ridice și să stea cam la 
cinci metri de margine. Îi ţin pistolul îndreptat spre ceafă. Sunt 
la aproximativ trei metri în spatele lui. Nimic nu poate merge 
prost. 

Cu excepţia faptului că încep să tremur. 

să mă agit. 

Mă cutremur la gândul de a ucide un alt om. Aura care m-a 
înconjurat mai devreme a dispărut. Aerul de invincibilitate m-a 
părăsit și, deodată, sunt conștient că trebuie să fac asta 
înconjurat doar de propria mea slăbiciune umană. Trag aer în 
piept. Sunt pe cale să renunţ. 

Te întreb: 

Ce ai face dacă ai fi în locul meu? Spune-mi! Te rog, spune- 
mi! 

Însă nu ești în locul meu, nici pe departe. Degetele tale dau 
paginile acestea ciudate care, într-un fel, creează o legătură 
între viaţa ta și a mea. Ochii tăi sunt feriţi de ceea ce văd eu. ţi 
ocupi mintea cu o poveste de câteva sute de pagini. Pentru 
mine, povestea are loc, aici. Acum. Trebuie să duc la bun sfârșit 
ce am început, cu orice preţ. Nimic nu va mai fi la fel. Il voi 
omori pe acest om și, odată cu el, va muri și sufletul meu. Vreau 
să urlu. Vreau să urlu, întrebând de ce. Stelele împrăștiate cad 
ca niște ţurţuri în seara aceasta, dar nu mă nimerește niciunul. 
Nimic nu-mi oferă o scăpare. Silueta din fața mea se prăbușește, 
iar eu stau deasupra lui, așteptând. 

Așteptând. 

Incercând. 

Să găsesc un răspuns mai bun decât cel pe care-l am. 

Doamne, arma e atât de ţeapănă! In același timp, e rece și 
caldă, alunecoasă și rigidă. Tremur fără să vreau știind că, dacă 
fac asta, trebuie să împing pistolul în carnea omului; dacă nu, 
voi rata. Voi fi nevoit să-l îngrop și să-l privesc umplându-se de 
sânge. Îl voi privi cum moare, cuprins de un val de violenţă 
inconștientă și, chiar atunci când îmi voi spune că fac ceea ce 
trebuie, tot voi cerși un răspuns la întrebarea „De ce eu?”. De ce 
nu Marv, Audrey sau Ritchie? 

Muzica trupei The Proclaimers îmi tună prin cap. 

Imaginează-ţi. 


76 


Imaginează-ţi cum este să ucizi pe cineva pe fundalul 
melodiei cântate de doi tocilari scoțieni, care poartă ochelari și 
sunt tunși scurt, militărește. Cum voi mai asculta eu vreodată 
cântecul acela? Ce voi face atunci când îl voi auzi la radio? Mă 
voi gândi la seara în care am omorât un bărbat și i-am luat viaţa 
cu propriile mâini. 

Tremur și aștept. Tremur și aștept. 

Începe să sforăie. Ore în șir. 

e 

Se crapă de ziuă și, când soarele se mai înalţă, decid că este 
timpul. 

Il trezesc cu pistolul. De această dată reacţionează imediat, 
iar eu mă aflu din nou la trei metri în spatele lui. Se ridică în 
picioare, încearcă să se întoarcă, dar se mai gândește. Mă 
apropii și-i ţin arma în spatele capului, spunând: 

— Ascultă, am fost ales să-ţi fac asta. Te-am urmărit pe tine și 
pe familia ta și acum totul va lua sfârșit. Dacă înţelegi, dă din 
cap. Încet, face cum i-am spus. Îţi dai seama că vei muri pentru 
ceea ce ai făcut? 

De această dată, nu mai dă din cap. Îl mai lovesc o dată. 

— Ei bine? 

Acum Încuviinţează. 

Soarele atinge orizontul, iar eu apuc mai bine pistolul. Tin 
degetul pe trăgaci. 

Transpiraţia îmi curge pe chip. 

— Te rog, mă imploră el. 

Se apleacă înainte, pe jumătate. Simte că moare dacă va 
cădea de tot. Incepe să suspine îngrijorat: 

— Îmi pare atât de rău, îmi pare atât de... Voi înceta, voi 
înceta. 

— Ce anume? 

Se grăbește să răspundă: 

— Ştii tu ce... 

— Vreau să te aud zicând. 

— Când ajung acasă, nu o voi mai obliga. 

— Obliga? 

— Bine, nu o voi mai viola. 

— Aşa e mai bine. Continuă. 

— Promit să nu mai fac asta. 

— Și cum Dumnezeu pot să te cred pe cuvânt? 


77 


— Poţi. 

— Nu e răspunsul pe care îl aștept. Dacă ai scrie asta într-o 
lucrare, ai lua doi; îl împing și mai tare cu arma. Răspunde la 
întrebare! 

— Pentru că, dacă nu mă ţin de cuvânt, mă vei omori. 

— Te omor acum! Transpirat și prins de ceea ce fac, luptându- 
mă să cred, mă cuprinde iar o stare de febrilitate. Pune-ţi 
mâinile pe cap. 

Se conformează. 

— Mergi mai aproape de margine. 

Merge. 

— Cum te simţi acum? Gândește-te înainte să-mi dai un 
răspuns. Depind multe de răspunsul tău, corect sau greșit. 

— Mă simt cum se simte soţia mea în fiecare seară, când 
ajung acasă. 

— Speriat de moarte? 

— Da. 

— Răspuns corect. 

Îl urmez până spre margine și, ca să mă asigur, ţintesc 
pistolul. 

Degetul îmi transpiră pe trăgaci. 

Mă dor umerii. 

„Respiră, îmi reamintesc. Respiră.” 

Un moment de liniște mă face să mă cutremur și apăs pe 
trăgaci. Zgomotul împușcăturii îmi inundă urechile și, întocmai 
ca în ziua jafului de la bancă, în mână simt arma caldă și moale. 


78 


e PARTEA A DOUA: PIETRELE CASEI 


79 


A & Umbra 


Uscăciune. 

les clătinându-mă din mașină și mă strecor prin ușa de plasă. 
Mă încearcă un sentiment cumplit de dezolare. Mă umple. Nu. 
Se mișcă în zigzag. Nu-mi mai pasă că sunt un mesager. Vina 
mă copleșește. Ridic din umeri, încercând să o dau jos, dar se 
caţără mereu înapoi. Nimeni nu a spus că va fi ușor. 

Pistolul. 

Simt pistolul în mână. Metalul cald și moale, care fuzionează 
cu pielea mea. Acum în portbagajul taxiului, din nou tare și rece, 
simulând nevinovăția. 

Când mă îndrept spre verandă, îi aud din nou trupul 
prăbușindu-se. Cred că a fost un șoc pentru el faptul că încă era 
viu. Fiecare gură de aer pe care o lua era ca un gâfâit, în 
încercarea lui de a se menține în viaţă. Era gata. Am ţintit spre 
soare, dar, desigur, acesta era prea departe. La acea vreme, m- 
am întrebat în treacăt unde a aterizat glonţul. 

Adesea, pe drumul de întoarcere, trecând cu cauciucurile 
peste cărarea pe care venisem, am privit spre locul din dreapta. 
Era gol. Probabil că umbra unui om mort încă zăcea, întinsă pe 
pământul plat, umplându-și plămânii cu praful inspirat. 

Îmi dau seama că nu vreau să fac nimic altceva decât să intru 
în casă și să-l îmbrăţișez pe Portar. Sper să mă îmbrăţișeze și el. 

Impărțim o cafea. 

— E bună? îl întreb. 

Excelentă, îmi răspunde. 

Uneori, mi-aș dori să fi fost un câine. 

e 

S-a luminat de-a binelea și oamenii merg la muncă. Eu stau la 
masa din bucătărie și sunt sigur că nicio persoană care locuiește 
pe strada mea anonimă și acoperită de rouă nu a avut o noapte 
ca a mea. Mi-i imaginez pe toţi trezindu-se în mijlocul nopţii ca 
să se ușureze sau având orgasme împreună, în paturile lor - în 
timp ce eu împingeam ţeava pistolului în gâtul unei alte fiinţe 
umane. „De ce eu?” mă gândesc, dar mă plâng - tipic - deși știu 
că am tot dreptul să o fac. Ar fi fost frumos să fi făcut dragoste 


80 


în loc să fi încercat să ucid pe cineva. Simt că am pierdut ceva, 
iar cafeaua mea se răcește. Simt duhoarea Portarului, care 
parcă mă mângâie. Somnul lui mă linişteşte, în ciuda gândurilor 
mele. 

Telefonul sună aproape imediat. 

„O, nu, Ed, nu faci faţă. Sunt ei, nu-i așa?” 

Inima îmi bate de două ori mai repede. Se încurcă. 

Puls incompetent. 

Stau. 

Telefonul sună. 

De cincisprezece ori. 

Pășesc peste Portar, mă holbez la receptor și, în cele din 
urmă, decid să-l ridic. Abia vorbesc: 

— Alo? 

Vocea de la celălalt capăt al firului este iritată, dar, din 
fericire, este a lui Marv. În fundal, aud oameni muncind. Dând cu 
ciocanul. Înjurând. Lucruri care să-l facă pe Marv să fie și mai 
nervos. 

— Ei bine, Ed, îţi mulţumesc că ai ridicat blestematul ăla de 
receptor, îmi spune el. 

Personal, nu am chef să mă cert acum. 

— Am început să cred... 

— Taci, Marv. 

Pun receptorul în furcă. 

În mod evident, sună din nou. Răspund. 

— Ce dracu' e cu tine? 

— Nimic, Marv. 

— Ed, nu mă lua cu rahaturi din astea. Am avut o noapte 
groaznică. 

— Ai încercat și tu să omori pe cineva, Marv? 

Portarul mă privește ca și când m-ar întreba dacă telefonul 
este pentru el. Se întoarce repede la castronul lui și-l linge, 
căutând urme de cafea. 

— lar nonsensul ăsta? 

„Nonsens.” îmi place la nebunie când un tip ca Marv folosește 
un asemenea cuvânt. 

— Ed, am mai auzit scuze la viața mea, dar nu ca asta. 

Renunţ. 

— Las-o baltă, Marv. Nu contează. 

— Bine, bine. 


81 


Marv e întotdeauna foarte fericit când nu am nimic de zis. 
Ajunge la ceea ce-l interesează. 

— Deci, te-ai mai gândit? 

— La ce anume? 

— Ştii tu. 

Ridic tonul. 

— Nu, Marv, în acest moment, chiar nu am idee la ce te referi. 
E devreme, am fost în oraș toată noaptea și, dintr-un oarecare 
motiv, acum nu sunt pregătit sufletește să mă cert. Imi vine să 
închid din nou telefonul, dar mă abţin. Vrei să mă ajuţi și să-mi 
spui exact despre ce anume vorbim? 

— OK, OK. 

Se poartă ca și cum eu aș fi acum cel mai mare ticălos de pe 
pământ și de parcă mi-ar face o favoare neînchizându-mi. 

— Doar că unii dintre băieţi se întreabă dacă participi sau nu. 

— La ce? 

— Ştii tu. 

— Spune-mi tu, Marv. 

— Ştii tu - Jocul anual de fotbal pe gheață. 

„Ei bine, mă pedepsesc eu, jocul acela în picioarele goale. 
Cum dracu’ am putut să uit? Ce nenorocit egoist sunt.” 

— Marv, nu prea m-am gândit la asta. 

Acum e nemulțumit; și nu e vorba despre o nemulțumire 
oarecare. Marv fierbe. Îmi dă un ultimatum. 

— Atunci, Ed, ai face bine să te gândești. Dacă poţi să joci, 
anunţă-mă în douăzeci și patru de ore. Dacă nu, primim pe 
altcineva în locul tău. Lista de așteptare e lungă, să știi. Aceste 
jocuri sunt extrem de căutate. Tipi ca Jimmy Cantrell și Horse 
Hancock ar da orice să participe... 

Mă pierd. Horse Hancock? Nici nu vreau să mă gândesc cine 
naiba este. Numai când aud tonul îmi dau seama că Marv a 
închis. Ar fi bine să-l sun mai târziu și să-i spun că voi juca. Să 
sperăm că cineva îmi va rupe gâtul în mijlocul unui tufiș de 
urzici. Ar fi frumos. 

e 

De îndată ce plec de lângă telefon, scot o pungă de plastic și 
iau pistolul din portbagaj. Îl pun înapoi în sertar și încerc să uit 
experienţa. Nu reușesc. 


Dorm. 


82 


Stând în pat, orele trec pe nesimţite. 

Visez ce s-a întâmplat în seara trecută, răsăritul soarelui și 
modul în care tremura matahala aceea de om. S-o fi întors în 
oraș? A venit pe jos sau a reușit să facă autostopul? Încerc să nu 
mă gândesc la asta. De fiecare dată când acele gânduri se urcă 
în pat cu mine, mă rostogolesc, vrând să le strivesc. Se 
strecoară. 

Când mă trezesc de-a binelea, mi se pare că e trecut de ora 
după-amiezii, dar abia e unsprezece. Portarul mă sărută cu 
nasul lui umed. Duc taxiul înapoi, mă întorc și-l scot la o 
plimbare. 

„Deschide bine ochii”, îi spun când ajungem în stradă. M-a 
cuprins paranoia. Mă gândesc la tipul de pe strada Edgar, deși 
știu că ar trebui să fie cea mai mică dintre grijile mele. Persoana 
care mi-a trimis asul de caro ar trebui să mă îngrijoreze. Presimt 
că știe că am transmis toate mesajele și că, în curând, îmi va 
mai trimite un as. 

Pică. Inimă. Treflă. 

Mă întreb care este următoarea carte pe care o voi primi în 
căsuţa poștală. Cred că asul de treflă e cel care mă îngrijorează 
cel mai mult. Mă sperie - m-a speriat dintotdeauna. Încerc să nu 
mă gândesc la asta. Mă simt urmărit. 

După-amiază târziu, după ce ne plimbăm o bună bucată de 
vreme, ajungem acasă la Marv, unde o mulţime de tipi își pierd 
vremea în curtea din spate. 

Odată ajuns acolo, strig. La început, Marv nu mă aude, dar 
când vine, îi spun: „Joc și eu, Marv”. 

Imi strânge mâna ca și când tocmai l-aș fi rugat să-mi fie 
cavaler de onoare, la nuntă. Pentru Marv este important ca eu 
să joc, deoarece în ultimii câţiva ani am participat împreună și el 
vrea ca acest lucru să devină o tradiţie. Marv crede în acest joc 
și îmi dau seama că nu ar trebui să-l iau peste picior. Asta este. 

Mă uit la Marv și la ceilalţi oameni din curtea lui. 

Nu vor pleca niciodată din acest loc. Nu-și vor dori asta 
niciodată și e în regulă. 

Mai vorbesc puţin cu Marv și încerc să plec, în ciuda berilor 
oferite de o adunătură de bărbaţi din suburbie. Poartă pantaloni 
scurţi, maiouri și șlapi. Marv mă conduce până la poartă, unde 
mă așteaptă Portarul. La jumătatea drumului dintre poartă și 
stradă, mă strigă: 


83 


— Hei, Ed! 

Mă întorc. Portarul, nu. Nu-i prea pasă de Marv. 

— Mulţumesc, bine? 

— Pentru nimic, spun eu și merg în continuare. 

Îl duc pe Portar acasă și mă îndrept spre parcarea VACANT și 
încep ziua de lucru. Conducând înapoi spre oraș, mă gândesc iar 
la noaptea trecută. Bucăţi din ea stau pe marginea drumului și 
aleargă odată cu mașina. Pentru o clipă, când mă uit în oglinda 
retrovizoare, îmi pare că nu mă recunosc. Nu mă simt eu. Nici 
măcar nu-mi amintesc cine se presupune că ar trebui să fie Ed 
Kennedy. 

Nu simt nimic. 

e 

Singurul meu noroc este faptul că sunt liber mâine. Stau cu 
Portarul în parcul de pe strada principală a oraşului. Este după- 
amiază și am cumpărat înghețată pentru amândoi. La cornet, cu 
două arome. Cu mango și portocală Jaffa!? pentru mine. Cu 
gumă de mestecat și cappuccino pentru Portar. Privesc atent 
cum Portarul caută gustul dulce și înmoaie înghețata cu balele 
lui. E un câine frumos. 

Niște pași strivesc iarba din spatele nostru. 

Inima îmi tresare. 

Văd o umbră. Portarul continuă să mănânce - un exemplar 
frumos, dar un câine de pază inutil. 

— Bună, Ed. 

Recunosc vocea. 

O știu și, în sinea mea, mă micșorez. Este Sophie și acum, 
când mă întreabă dacă poate să ia loc, îi văd parţial picioarele 
de atletă. 

— Desigur, îi spun. Vrei o înghețată? 

— Nu, mulțumesc. 

— Nu ai chef să împărți una cu Portarul, aici de faţă? 

Râde. 

— Nu, mulțumesc... Portarul? 

Privirile ni se întâlnesc. 

— E o poveste lungă. 

Tăcem amândoi, așteptând, până când îmi reamintesc că eu 
sunt cel mai mare și că, prin urmare, eu ar trebui să iniţiez 
conversaţia. 


12 Varietate de portocală dulce, aproape lipsită de seminţe, originară din Israel (n.tr.). 
84 


Dar nu o fac. 

Nu vreau să vorbesc nimicuri cu această fată. 

Este frumoasă. 

Întinde mâna și-l mângâie ușor pe Portar și, vreme de o 
jumătate de oră, nu facem decât să stăm. Până la urmă, o simt 
cum mă privește. Vocea ei mă pătrunde. 

— Ed, îmi este dor de tine, spune ea. 

Eu mă uit în altă parte și spun: 

— Și mie îmi este dor de tine. 

Înfricoșător este că acesta e adevărul. Ea e atât de tânără și 
mie-mi este dor de ea. Sau mă agăţ de ea pentru că i-am 
transmis un mesaj bun? Cred că îmi lipsesc puritatea și 
sinceritatea ei. 

Este curioasă. 

Simt asta. 

— Mai alergi? întreb eu, negând. 

Dă din cap politicos și intră în joc. 

— Desculţă? 

— Desigur. 

Pe genunchiul stâng încă mai are o julitură, dar, privind-o 
amândoi, văd că în ochii fetei nu se citește niciun regret. E 
mulţumită și, dacă nu-mi e permis mai mult, mă mulţumesc cu 
faptul că se simte bine alături de mine. 

„Eşti atât de frumoasă când alergi desculță”, îmi spun în sinea 
mea, dar nu mă conving să i-o și zic. 

Portarul își termină înghețata și-i linge mâna și degetele 
Sophiei. 

Din spatele nostru se aude un claxon și amândoi știm că e 
pentru ea. Se ridică. 

— Trebuie să plec. 

Nu ne luăm la revedere. 

li aud doar pașii și întrebarea pe care mi-o adresează când se 
întoarce: 

— Te simţi bine, Ed? 

Mă întorc, o văd și nu mă pot abţine să nu zâmbesc. 

— Aştept, îi răspund eu. 

— Ce anume? 

— Următorul as. 

E deșteaptă și știe ce să spună: 

— Eşti pregătit pentru el? 


85 


— Nu, zic eu și mă resemnez în faţa unui fapt sigur. Dar îl voi 
primi oricum. 

Pleacă, iar eu îl văd pe tatăl ei, urmărindu-mă din mașină. 
Sper că nu crede că sunt vreun ticălos care stă prin parcuri, 
agăţând adolescente inocente. Mai ales după incidentul cu cutia 
de pantofi. 

Pe picior simt botul Portarului, care mă privește de jos cu ochii 
lui bătrâni și minunati. 

— Ei bine? îl întreb eu. Care va fi, prietene? De inimă, de cupă 
sau de treflă? 

Ce-ai zice de o altă înghețată? îmi sugerează el. 

Nu-mi e de niciun folos, așa-i? 

Ronţăi conul și ne ridicăm. Îmi dau seama cât de înțepenit 
sunt și cât de mult mă dor toate, de la întâmplarea de la 
Catedrală. Asta păţești dacă încerci să omori pe cineva. 


2 & Vizita 


Trece și a treia zi și tot niciun semn. 

Am fost pe strada Edgar; lumina e stinsă. Femeia și fetiţa 
dorm și bărbatul nu pare să fie acasă. M-am gândit să mă întorc 
la Catedrală, să văd dacă a sărit de pe margine sau dacă a păţit 
altceva. 

Între timp. 

Cât de ridicol sunt? 

Trebuia să îl omor și iată-mă făcându-mi griji pentru el. Mă 
simt vinovat pentru tot ce i-am făcut, dar, pe de altă parte, mă 
simt vinovat că nu l-am ucis. La urma urmei, de aceea am fost 
trimis acolo. In mod sigur, pistolul din cutia mea poștală pentru 
asta era. 

Poate că a ajuns pe autostradă și a continuat să meargă. 

Poate că s-a aruncat de pe stâncă. 

Mă opresc înainte de a mă gândi la toate scenariile posibile. În 
curând, nu voi mai avea timp să-mi fac griji. Câteva zile. 

Intr-o seară, mă întorc de la jocul de cărţi și casa miroase 
altfel. Miroase a câine, dar și a altceva, a produse de patiserie. 
Și atunci îmi dau seama. 

Miroase a plăcinte. 


86 


Mă îndrept ezitând spre bucătărie și observ că lumina este 
aprinsă. In bucătăria mea, cineva mănâncă plăcinte, pe care le- 
a scos din congelator și le-a gătit. Simt miros de sos și carne 
procesată. Mirosul de sos se simte întotdeauna. 

Cu un optimism inutil, caut să folosesc ceva drept armă, dar 
în calea mea nu e decât canapeaua. 

Când ajung în bucătărie, văd un om singur. 

Sunt șocat. 

La masă, un bărbat cu cagulă mănâncă o plăcintă cu carne și 
sos. Multe întrebări îmi trec prin minte, dar nu mă opresc la 
niciuna. Așa ceva nu se întâmplă în fiecare zi. 

Gândindu-mă la cum să procedez, cu o deosebită panică, îmi 
dau seama că mai este cineva în spatele meu. 

Nu. 

e 

O sorbitură zgomotoasă mă trezeşte. 

E Portarul. 

„Slavă Cerului că ești bine”, îi spun, închizând ochii ușurat. 

Mai ia o sorbitură, iar limba lui este roșie de la sângele care 
mi-a apărut pe faţă. Îmi zâmbește. 

— Și eu te iubesc, îi răspund și vocea mea e ca un zvon. 

Nu sunt foarte sigur dacă am reușit sau nu să vorbesc sau 
dacă este adevărat. Mă face să-mi dau seama că nu aud nimic. 
Totul este interior și static. 

„Mișcă-te”, îmi spun, dar nu pot. 

Mă simt lipit de podeaua din bucătărie. Chiar fac greșeala de 
a încerca să-mi amintesc ce s-a întâmplat. Acest lucru nu 
reușește decât să estompeze zgomotul dintre mine și fața 
desfigurată a Portarului, de deasupra. Parcă e un precursor al 
morţii. Un prolog, poate. 

Mintea mea se pregătește. 

Să doarmă. 

Cad adânc în mine și mă simt prins. Cad prin câteva straturi 
de întuneric, ajungând aproape în partea de jos, când o mână 
pare că mă apucă de gât și mă trage în realitatea îndurerată. 
Cineva mă târâie, efectiv, prin bucătărie. Lumina fluorescentă 
îmi înţeapă ochii, iar mirosul de plăcinte și sos mă face să vomit. 

Cineva mă sprijină să stau pe podea, aproape inconștient, cu 
capul în mâini. 


87 


În curând, cele două siluete fuzionează cu ceața, iar eu pot să 
le văd în lumina albă din bucătărie. 

Zâmbesc. 

Îmi zâmbesc din spatele a două cagule foarte groase. 

Sunt puţin mai înalţi decât o persoană obișnuită și amândoi 
sunt musculoși și puternici, mai ales în comparaţie cu mine. 

Ei îmi spun: 

— Bună, Ed. 

— Cum te mai simţi, Ed? 

Mintea mea e împrăștiată. 

— Câinele meu, încep să gem. 

Capul îmi transpiră în mâini, iar cuvintele mele se îneacă 
rapid. Am și uitat că Portarul a fost cel care m-a trezit mai 
înainte. 

— Are nevoie de o baie, spune unul din ei. 

— Este bine? 

Cuvinte rostite în șoaptă. Cuvinte speriate, care se pierd, 
tremură și se luptă să se menţină în aer. 

— Și de o zgardă împotriva puricilor. 

— Purici? răspund eu. Vocea mea este împrăștiată pe podea. 
El nu are purici... 

— Ei bine, ăştia ce sunt? 

Unul din bărbaţi mă apucă ușor de păr și-mi ridică apoi capul, 
să văd. Îmi arată un antebraţ plin de mușcături de insecte. 

— Nu sunt de la puricii Portarului, zic eu, întrebându-mă de ce 
naiba mă încăpăţânez, dată fiind situaţia. 

— Portarului? 

Ca și Sophie, intrușii sunt curioși în privinţa numelui său. Cu 
un semn din cap, care, în mod surprinzător, mă trezește 
oarecum, confirm că așa îl cheamă. 

— Uite ce e - cu purici sau fără purici - este bine sau nu? 

Acum, cei doi se privesc, iar unul din ei mai ia o înghiţitură din 
plăcinta lui. 

— Daryl, spune el relaxat, nu sunt sigur că-mi place tonul lui 
Ed... Este... Se străduiește să găsească un cuvânt potrivit. 
Este... 

— Neplăcut? 

— Nu. 

— Nerecunoscător? 

— Nu. Dar acum îl găsește. Mai rău - e nerespectuos. 


88 


Ultimul cuvânt e rostit calm, cu un dispreţ total. În timp ce 
vorbește, mă privește direct. Ochii mă avertizează mai mult 
decât gura lui. Imi sugerează să izbucnesc în lacrimi și să-i 
implor să nu-i facă rău câinelui meu, băutor de cafea. 

— Te rog, spun eu în cele din urmă, nu l-ai rănit, nu-i așa? 

Ochii duri se îngustează. 

Scutură din cap. 

— Nu. 

Cel mai potrivit cuvânt pe care l-am auzit vreodată. 

— Deși este un câine de pază inutil, spune cel care își termină 
plăcinta, întinzând-o în sosul din farfurie. Știi că dormea când 
am intrat noi aici? 

— Sunt sigur de asta. 

— Chiar și atunci când s-a trezit, a venit în bucătărie ca să 
ceară de mâncare. 

— Și? 

— l-am dat o plăcintă. 

— Congelată sau gătită? 

— Gătită, Ed! Pare ofensat. Nu suntem sălbatici, să știi. De 
fapt, suntem destul de civilizaţi. 

— A mai rămas una și pentru mine? 

— Ne pare rău - câinele a mâncat-o pe ultima. 

„Lacomul dracului!” îmi spun eu, dar nu pot să dau vina pe el. 
Câinii mănâncă orice. Nu mă pot împotrivi naturii. 

In orice caz, încerc să-i trag de limbă. 

Îi întreb, rapid: 

— Cine v-a trimis? 

Odată rostite, cuvintele mele își pierd ritmul. Plutesc, iar eu 
mă ridic și mă așez prudent pe unul dintre scaunele libere din 
bucătărie. Mă simt puţin mai confortabil, știind că acest lucru e 
o parte din ceea ce urmează să se întâmple. 

— Cine ne-a trimis? Celălalt preia acum controlul. Frumoasă 
încercare, Ed, dar știi că nu-ţi putem spune asta. Nimic nu ne-ar 
face o mai mare plăcere, dar nici noi nu știm. Noi doar ne facem 
treaba și suntem plătiţi. 

Explodez. 

— Poftim? Este o acuzaţie. Nu o întrebare. Nimeni nu mă 
plătește! Nimeni nu-mi dă... 

Sunt pălmuit. 

Tare. 


89 


la loc din nou pe scaun și mănâncă în continuare, înmuind 
ultima coajă de plăcintă în piscina de sos din farfuria lui. 

„Ai turnat cam mult sos, mă gândesc eu. Mulţumesc mult.” 

Calm, mănâncă ce a mai rămas din plăcintă, înghite pe 
jumătate și spune: 

— Vai, Ed, nu te mai plânge! Toţi avem câte ceva de făcut. 
Toţi suferim. Toţi îndurăm eșecurile, pentru binele omenirii. 

Cuvintele lui îl impresionează și pe el, și pe coleg. 

Ambii sunt de acord cu acest lucru. 

— Drăguţ, îi spune celălalt. Încearcă să reţii toate acestea. 

— Da, ce anume? Binele...? 

Se gândește, dar nu reușește să-și găsească cuvintele. 

— Omenirii, răspund eu, prea în șoaptă. 

— Ce ai zis, Ed? 

— Omenirii. 

— Desigur - Ed, îmi poţi împrumuta un pix? 

— Nu. 

— De ce? 

— Știi, aici nu e un chioșc de ziare. 

— lar tonul ăsta! 

Se ridică, mă lovește și mai tare, apoi, calm, ia loc. 

— Asta a durut, îi spun eu. 

— Mulţumesc. 

Își privește mâna - se uită la pata de sânge și mizerie. Te afli 
într-o stare destul de groaznică, nu-i așa, Ed? 

— Da. 

— Ce-i cu tine? 

— Vreau o plăcintă. 

Jur - și sunt sigur că acţiunile mele anterioare îţi servesc drept 
exemplu - că uneori sunt precum un copil. Un copil uriaș, care îţi 
dă dureri de cap. Nu doar Marv poate fi așa. 

Cel care m-a pălmuit peste faţă, mă imită cu o voce 
copilăroasă: 

— Vreau o plăcintă... Mai și oftează. Tu te auzi? Maturizează- 
te, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Bine. 

— Ei, ăsta e primul pas. 

— Mulţumesc. 

— Deci, unde am rămas? 

Ne gândim toți. 


90 


În tăcere. 

Portarul intră în bucătărie, cu un aer incredibil de vinovăţie. 

Presupun că nici nu se pune problema să beau o cafea? mă 
întreabă. Ce tupeu! 

ÎI privesc aspru, iar el iese. Îşi dă seama că a încurcat-o. 

Toţi trei îl privim cum iese din bucătărie. 

— Îți dai seama că vine după miros, nu-i așa? spune unul. 

— Cu siguranţă. 

Cel care mănâncă mai încet se ridică acum și începe să 
clătească farfuriile în chiuvetă. 

— Las-o baltă, îi spun. 

— Nu, nu - suntem civilizaţi, îți aduci aminte? 

— A, da, ai dreptate. 

Bate din palme și se întoarce. 

— Am sos pe cagulă? 

— Din ce văd eu, nu, îi răspunde celălalt. Dar eu? 

Se apropie și-l examinează. 

— Nu, nu ai nimic. 

— Bine. 

Individul care a terminat ultimul plăcinta se luptă o clipă cu 
propriul chip, spunând: 

— A, porcăria naibii. Îmi dă niște mâncărimi groaznice. 

— Keith, nu te mai plânge! 

— Cagula ta nu te face să te scarpini? 

— Ba da, desigur! Lui Daryl nu-i vine să creadă că poartă o 
asemenea conversaţie. Dar nu mă auzi că mă plâng la fiecare 
cinci minute, nu? 

— Suntem aici de o oră. 

— Chiar și așa, nu uita - acestea sunt lucrurile pe care trebuie 
să le îndurăm pentru binele... 

Îmi face semn, pocnind din degete. 

— Ah - omenirii. 

— Corect. Mulţumesc, Ed. Minunat. Bună treabă. 

— Pentru puţin. 

Acum, suntem oarecum prieteni. Simt asta. 

— Uite ce e, Daryl, nu putem să trecem peste asta, ca să-mi 
dau jos masca de lână? 

— Keith, ai putea să fii puţin mai disciplinat? Toţi ucigașii 
plătiţi se poartă impecabil, ai înțeles? 

— Ucigași plătiţi? întreb eu. 


91 


Daryl ridică din umeri. 

— Păi, știi, așa ne spunem noi. 

— Pare plauzibil, recunosc eu. 

— Presupun, și acum se gândește serios. 

Cântărește lucrurile. Vorbește. 

— Bine, Keith, ai dreptate. Ar fi bine să plecăm cât mai 
curând. Ai luat pistolul, da? 

— Da. Era în sertarul lui. 

— Bine. 

Daryl se ridică și, din buzunarul hainei, scoate un plic pe care 
scrie „Ed Kennedy”. 

— Ed, am ceva pentru tine. Te rog să te ridici, fiule. 

Mă ridic. 

— Îmi pare rău, se justifică el, dar acestea sunt ordinele. 
Trebuie să-ţi spun un lucru - te-ai descurcat bine, până acum. 
Vorbește mai încet: Și, fie vorba doar între noi - risc să fiu 
schingiuit că-ţi zic asta — știm că nu l-ai ucis pe acel bărbat... 

Își mai cere scuze încă o dată și mă loveşte cu pumnul sub 
coaste. 

Stau aplecat. 

Podeaua din bucătărie este murdară. Este păr de câine peste 
tot. 

Lovitura ca de ciocan a unui pumn mă nimerește în ceafă. 

Simt gustul podelei. 

Încet, simt cum plicul aterizează pe spatele meu. 

De foarte departe, îi aud vocea lui Daryl pentru ultima dată: 

— Îmi pare rău, Ed. Baftă. 

Acum îl aud și pe Keith, în timp ce pașii lor răsună prin casă. 

— Acum pot să îmi dau jos masca? întreabă el. 

— Mai așteaptă puțin, îi răspunde Daryl. 

Lumina din bucătărie se stinge, iar eu leșin din nou. 


3 & Plicul 


Aș vrea să îţi spun că Portarul mă ajută, dar, desigur, nu o 
face. Vine și mă linge de câteva ori, înainte să reușesc să mă 
ridic în picioare. 

Lumina mă acoperă. 


92 


Durerea se ridică. 

În timp ce încerc să-mi menţin echilibrul, Portarul se leagănă, 
iar eu îi cer disperat ajutorul. Totuși, nu poate face nimic altceva 
decât să se legene și să se uite fix la mine. 

Cu coada ochiului, văd ceva pe jos. 

Îmi amintesc. 

Plicul. Mi-a căzut de pe spate sub scaunele din bucătărie, 
unde e numai păr de-al Portarului. 

Mă aplec și-l ridic, ţinându-l între degete așa cum ţine un copil 
ceva murdar, precum o batistă folosită. 

Urmat de Portar, mă retrag în sufragerie și mă preling grațios 
pe canapea. Plicul șovăie, bătându-și joc de pericolul pe care îl 
reprezintă, ca și când ar spune „Este doar o hârtie. Numai 
cuvinte”. Nu spune că aceste cuvinte ar putea fi despre o 
moarte, un viol sau despre alte îndatoriri, pătate de sânge. 

„Sau despre fete pe care le cheamă Sophie sau bătrâne ca 
Milla”, îmi reamintesc eu. 

Oricum ar fi, stăm pe canapea. 

Eu și Portarul. 

Ei bine? mă întreabă el, cu botul pe podea. 

„Știu.” 

Trebuie să o fac. 

e 

Deschid plicul, din care cade asul de treflă, însoţit de o 

scrisoare. 


Dragă Ed, 


Dacă citești aceste rânduri înseamnă că totul pare 
să decurgă bine. Sper că nu te doare prea mult capul. 
Fără îndoială, Keith și Daryl ţi-au menţionat că noi toți 
suntem destul de mulţumiţi de progresul tău. Dacă e 
să am încredere în instinctele mele, probabil că s-au 
„Scăpat” şi ţi-au spus că știm că nu l-ai omorât pe 
omul de pe strada Edgar. Foarte bine. Te-ai ocupat de 
situaţie într-o manieră elegantă, bine executată. Într- 
adevăr, impresionant. Felicitări. 

De asemenea, în caz că te întrebi, domnul de pe 
acea stradă s-a urcat într-un tren și a plecat spre un 


93 


vechi oraș minier, nu cu mult timp în urmă. Sunt sigur 
că vei fi bucuros să auzi asta... 

Acum te așteaptă alte provocări. 

Fiule, trefla nu e o gustare. 

Întrebarea e, te crezi în stare? 

Sau e o întrebare irelevantă? Cu siguranţă, nu erai 
pregătit pentru Asul de Caro. 

Dar ţi-ai îndeplinit misiunile. 

Noroc și continuă să transmiţi mesaje. Sunt aproape 
sigur că știi că viaţa ta depinde de asta. 


La revedere. 


Perfect. 

Pur și simplu, perfect. 

Tremur la gândul că Asul de Treflă își dezvăluie intențiile. 
Rațiunea îmi spune să mă abţin din a-l ridica, împotriva oricărei 
rațiuni, mi-l imaginez pe Portar mâncând cartea de joc. 

Singura problemă este că îl simt chiar dincolo de degetul meu 
mare de la picior. Cartea asta blestemată e precum gravitatea. 
Ca o cruce pe care o port în spate. 

Acum o am între degete. 

O ţin. 

O am în faţa ochilor. 

O citesc. 

Știi cum e atunci când faci un lucru și îţi dai seama abia după 
câteva secunde că într-adevăr l-ai făcut? In situaţia asta mă aflu 
eu acum și, ca urmare, citesc asul de treflă, așteptându-mă să 
găsesc o altă listă cu adrese. 

Mă înșel. 

Ca de obicei, nu va fi atât de ușor. De data aceasta nu există 
nicio adresă. Nicio indicație. Nimic care să îmi ofere siguranţă. 
Fiecare parte e un test și o parte din test este neprevăzutul. 

Acum sunt doar cuvinte. 

Doar cuvinte. 

Pe carte scrie: 


Spune o rugăciune 
la pietrele casei 


94 


Așadar, poţi să-mi spui, te rog? Poţi, te rog, să-mi spui ce ar 
putea să însemne asta? Cu adresele, totul a fost clar. Pietrele 
casei ar putea fi orice. Oriunde. Oricine. Cum să găsesc un loc 
despre care nu știu nimic și despre care nu am niciun indiciu, 
care să mă orienteze în direcţia potrivită? 

Cuvintele îmi șoptesc. 

Cartea îmi șoptește la ureche, ca și când ar trebui să-mi 
amintesc imediat. 

Cu toate acestea, nu-mi aduc aminte nimic. 

Sunt doar eu, cartea și un câine care doarme și sforăie ușor. 

e 

Mă trezesc mai târziu, chircit pe canapea, și-mi dau seama că 
iar mi-a curs sânge de la ceafă. Pe canapea e sânge și pe gât, 
sânge uscat. Durerea a revenit, dar nu mai e la fel de ascuţită și 
de tranșantă. Doar constantă. 

Cartea de joc e pe măsuţa pentru cafea, plutind în praf. 
Crescând în praf. 

Afară este întuneric. 

Lumina din bucătărie strălucește prea tare. 

Mă orbește când mă îndrept spre ea. 

Sângele uscat mă zgârie pe gât și îmi ajunge pe spate. Pe 
drum, decid că am nevoie să beau ceva și că trebuie să închid 
lumina; prin întuneric, merg împiedicat spre frigider. În partea 
de jos, găsesc o bere și mă întorc în sufragerie, încercând s-o 
beau și să fiu vesel. În cazul meu, a fi fericit înseamnă să ignor 
cartea de joc. Îl mângâi pe Portar cu picioarele, întrebându-mă 
ce zi e și cât e ceasul și ce aș putea să văd la televizor, asta 
dacă m-aș obosi să mă ridic și să-l deschid. Pe podea, sunt niște 
cărţi. Nu le voi citi. 

Ceva îmi picură pe spate. 

Sângerez din nou. 


4 & Doar Ed 


— Încă una? 
— Încă una. 
— De care e, de data aceasta? 
— De treflă. 


95 


— Și încă nu ai nici cea mai mică idee cine ţi le trimite? 
Audrey observă jacheta pătată de bere și sângele putred care a 
prins coajă, de pe gâtul meu. Doamne, ce ţi s-a întâmplat azi- 
noapte? 

— Nu te îngrijora. 

Ca să-ţi spun adevărul, mă simt cam patetic. Primul lucru pe 
care l-am făcut când a răsărit soarele a fost să vin acasă la 
Audrey, pentru ajutor. Abia la jumătatea conversației în faţa ușii 
îmi dau seama cât de tare tremur. Soarele mă încălzește, dar 
pielea mea încearcă să scape de mine. Se luptă cu carnea. 

„Pot să intru?” mă întreb eu, dar primesc răspunsul în câteva 
clipe, când tipul acela de la muncă se aude întrebând de undeva 
din spate: 

— Cine este, dragă? 

— Vai. 

Audrey se fâstâcește. 

Situaţia o incomodează. 

Apoi, spune dezinvoltă: 

— A, e doar Ed. 

Doar Ed. 

. 

— Oricum, ne vedem în curând... 

Merg cu spatele, așteptând. 

Ce anume? 

Pe ea. 

Dar ea nu vine. 

În cele din urmă, face câţiva pași în afara ușii și mă întreabă: 

— Ed, vei fi acasă mai târziu? 

Continui să merg cu spatele. 

— Nu știu. E adevărul. Nu știu. Strânși pe picior, blugii mei îmi 
par vechi de o mie de ani. Aproape ca o meduză albastră. 
Tricoul mă arde. Jacheta îmi zgârie braţele, părul arată ca naiba 
și simt că am ochii injectaţi cu sânge. Și tot nu știu în ce zi mă 
aflu. 

Doar Ed. 

Mă întorc. 

Doar Ed merge în continuare. 

Doar Ed merge repede. 

Incearcă să fugă. 

Dar se împiedică. 


96 


Când o aude strigând, de mai aproape, se opintește cu un 
picior în pământ și revine la mersul obișnuit. 

— Ed? 

— Ed?! 

Doar Ed se întoarce, să o asculte. 

— Vin mai târziu pe la tine, bine? 

E| se resemnează, renunţă. 

— Bine, este el de acord. Ne vedem atunci - și pleacă. 

Are o viziune cu Audrey stând în pragul ușii... 

Cu un tricou prea mare drept pijama. Dimineaţa, cu un păr 
frumos, minunat. Cu șolduri bine conturate. Picioarele lungi și 
slabe, scăldate de soare. Buzele îi sunt uscate, somnoroase. Pe 
gât, are urme de dinți. 

Doamne, îi simt mirosul sexului. 

Și mi-am dorit, cu o suferinţă tăcută, să i-l simt și pe mine. Cu 
toate acestea, nu simt decât miros de sânge și băutura 
lipicioasă pe care am vărsat-o pe jachetă. 

Este o zi frumoasă. 

Cerul e senin. 

e 

„Nu mai căsca, îmi spun mai târziu, în timp ce mănânc fulgi 
de porumb și, ca să știi, Ed, e marți. Lucrezi în tura de seară.” 

Pun asul de treflă în același sertar de sus, în care e și asul de 
caro. Pentru o clipă, îmi imaginez că în sertar e o mână plină cu 
ași, în formă de evantai, așa cum i-ar ţine un jucător în timpul 
unei partide. Nu m-am gândit niciodată că nu mi-aș dori să am 
patru ași. Atunci când joci, te rogi să ai o asemenea mână. Viața 
mea nu e un joc de cărți. 

Sunt aproape sigură că Marv mă va vizita în curând, ca să mă 
roage să alergăm împreună, ca să ne antrenăm pentru Jocul 
anual de fotbal pe gheaţă. Pentru o vreme, chiar reușesc să râd 
gândindu-mă la asta - văzându-ne alergând desculți prin rouă și 
printre decoraţiunile înfricoșătoare de pe peluzele oamenilor. 
Dacă joci desculț, nu are rost să te antrenezi încălțat. 

Audrey ajunge cam pe la zece, spălată și mirosind a curat. 
Are părul prins la spate, mai puţin câteva șuvițe superbe, care îi 
cad peste ochi. Poartă blugi, cizme de culoarea bronzului și un 
tricou albastru, pe al cărui buzunar este brodat numele firmei: 
VACANT TAXIS. 

— Ed. 


97 


— Audrey. 

Stăm pe veranda din față, cu picioarele atârnând peste 
margine. Pe cer s-au format câţiva nori. 

— Deci, ce scrie pe cartea asta? 

Îmi dreg vocea și vorbesc încet: 

— Spune o rugăciune la pietrele casei. 

Tăcere. 

— Ai idee despre ce e vorba? mă întreabă în cele din urmă. 

Și-a aţintit ochii asupra mea. Le simt blândeţea. 

— Niciuna. 

— Și ce-i cu capul tău... Mă privește cu un fel de îngrijorare, 
dezgustată. Și cu tine. Spune ea. Ed, ești varză. 

— Știu. 

Cuvintele îmi aterizează pe picioare și se pierd în iarbă. 

— Mă rog, ce ai făcut la adresele de pe prima carte de joc? 

— Chiar vrei să îţi spun? 

— Da. 

Văd ceea ce îi povestesc. 

— Ei bine, a trebuit să-i citesc unei bătrâne, să las o fată 
simpatică să alerge desculţă până când a fost călcată în picioare 
și s-a umplut de sânge și de glorie și - îi spun calm - a trebuit să 
omor un bărbat care își viola nevasta aproape în fiecare seară. 

Soarele apare din spatele unui norișor. 

— Vorbești serios? 

— Altfel, ţi-aș mai povesti? 

Încerc să am o voce mai ostilă, dar nu reușesc. Nu am energia 
necesară. 

Audrey nu îndrăznește să mă privească, speriată că va ști 
răspunsul doar uitându-se la mine. 

— Ai făcut-o? 

Acum mă simt vinovat, pentru că am repezit-o și pentru chiar 
faptul de a-i fi spus așa ceva. Nu mă poate ajuta cu nimic. Nici 
măcar nu poate încerca să înţeleagă. Nu va ști niciodată. Audrey 
nu-i va simţi niciodată braţele Angelinei în jurul gâtului și nici nu 
va vedea cum mama se „prăbușește” pe podeaua din 
supermarket. Nu va ști niciodată cât de rece era acel pistol sau 
cât de mult își dorea Milla să audă că s-a purtat frumos cu 
Jimmy - că nu l-a dezamăgit niciodată. Nu va înţelege niciodată 
sfiala vorbelor Sophiei și nici tăcerea frumuseții ei. 

Sunt pierdut, o secundă sau două. 


98 


În aceste gânduri. 

În vieţile acelor persoane. 

Când îmi revin și mă văd tot lângă Audrey, îi răspund la 
întrebare: 

— Nu, Audrey. Nu l-am ucis, dar... 

— Dar ce? 

Scutur din cap și simt cum îmi vine să lăcrimez. Mă abţin. 

— Ce, Ed? Ce ai făcut? 

Incet. Vorbesc. Incet. 

Încet... 

— L-am dus pe bărbat la Catedrală și l-am ameninţat, cu o 
armă în dreptul capului. Am apăsat pe trăgaci, dar nu l-am 
împușcat. Am ţintit spre soare. Nu mă ajută cu nimic dacă-i 
povestesc în ritmul ăsta. A părăsit orașul și nu s-a întors. Nu 
sunt sigur dacă se va mai întoarce vreodată. 

— Merită să se întoarcă? 

— Ce legătură are meritul cu asta? Cine dracu' sunt eu ca să 
decid, Audrey? 

— Bine. Mâna ei mă atinge ușor, împăciuitoare. Calmează-te. 

— Să mă calmez? mă răstesc. Să mă calmez?! În vreme ce tu 
ţi-o tragi cu tipu’ ăla, în timp ce Marv se gândește la meciul lui 
inutil de fotbal, iar Ritchie cine știe ce mai face atunci când nu e 
la vreun joc de cărți și în timp ce tot restul orașului doarme, eu 
mă ocup de treburile murdare. 

— Tu ai fost ales. 

— Ei bine, asta mă mai liniștește! 

— Dar ce spui de bătrâna aceea sau de Sophie? Nu le-ai făcut 
un bine? 

Vorbesc mai rar: 

— Da, dar... 

— A meritat, de dragul lor, să faci și celălalt lucru? 

La naiba. 

O urăsc. 

Sunt de acord cu ea. _ 

— Doar că mi-aş dori să-mi fie mai ușor, înţelegi? Imi propun 
să nu o privesc. Aș fi vrut ca altcineva să fie ales să facă toate 
lucrurile astea. Cineva competent. Aș fi vrut să nu împiedic jaful 
ăla. Îmi doresc să nu fi trebuit să trec prin ce-am trecut. 
Cuvintele țâșnesc din mine, ca laptele vărsat. Și îmi doresc ca 


99 


eu să fi fost cu tine, nu tipul ăla, ca pielea mea să se atingă de a 
ta... 

Și iat-o. 

Prostia, în cea mai pură formă. 

— Vai, Ed. Audrey privește în altă parte. Vai, Ed. 

Ne legănam picioarele. 

Le privesc și mă uit și la blugii de pe ea. 

Stăm. 

Eu și Audrey. 

Și disconfortul. 

Înghesuit, între noi. 

Curând, ea spune: 

— Ed, tu ești cel mai bun prieten al meu. 

— Știu. 

Poţi să ucizi un bărbat cu aceste cuvinte. 

Nu ai nevoie de o armă. 

Și nici de gloanţe. 

Doar de cuvinte și de o fată care să le rostească. 

e 

Mai stăm o vreme pe verandă, iar eu privesc în jos, la 
picioarele și poala lui Audrey. De-aș putea să mă ghemuiesc și 
să dorm acolo! E doar începutul și eu deja sunt epuizat. 

E timpul să iau o decizie. 

Trebuie să mă adun. 


5 & Taxiurile, prostituata și Alice 


Acum e seară și mă îndrept cu taxiul spre oraș. Clădirile din 
depărtare umbresc apusul. 

Noaptea e liniștită, poţi să gândești. 

Cea mai interesantă persoană care urcă e o femeie care 
seamănă cu o prostituată și care se așază în față. Are un corp 
ferm. Părul ei flutură spre mine și, cu toate că are dinţi urâţi, 
gura e frumoasă. Vorbele ei sunt blonde și dulci. Termină toate 
propoziţiile cu un alint. 

— De ce ești supărat, dragule? 

— Nu am fost niciodată supărat, scumpo. 


100 


Contrar stereotipurilor, machiajul ei e foarte delicat și de bun- 
gust. Nu mestecă gumă. Poartă o pereche de cizme negre, până 
la genunchi, un maiou alb care îi vine bine și o vestă-jachetă 
neagră. 

„Ed, fii atent la drum.” 

— Dragule? 

Mă întorc spre ea. 

— Mai ţii minte unde trebuie să ajungem, dulceaţă? 

Îmi dreg glasul: 

— La Quay Grand? 

— Corect - și trebuie să ajung acolo până la zece; e în regulă, 
iubire? 

— Sigur, și o privesc prietenește. 

Îmi plac astfel de clienți. 

Când ajungem, aparatul de taxat arată unsprezece dolari și 
șaizeci și cinci de cenți, dar ea îmi dă cincisprezece și-mi spune 
să păstrez restul. Se apleacă la geam. 

— Eşti simpatic. 

Zâmbesc. 

— Mulţumesc. 

— Pentru bani sau pentru compliment? 

— Și pentru bani, și pentru compliment. 

Acum chiar întinde și o mână și-mi spune: 

— Numele meu este Alice. 

Îi iau mâna și o ţin. 

— Ei îmi spun Sheeba, dar tu poţi să-mi zici Alice, bine, 
dragule? 

— OK. 

— Și pe tine cum te cheamă? 

— Ah. Îi dau drumul la mână cu părere de rău și-i răspund. 
Probabil că nu mi-a observat permisul de pe bord. Ed. Ed 
Kennedy. 

Mă mai alintă o ultimă dată. 

— Ei bine, Ed, îți mulțumesc pentru că m-ai adus. Și nu-ţi mai 
face atâtea griji. Bucură-te, bine, scumpule? 

— Sigur. 

Când pleacă, îmi imaginez că se întoarce și-mi spune: „Ed, ai 
putea să vii să mă iei dimineaţă?” 

Dar nu se întoarce. 

A plecat. 


101 


Alice nu mai locuiește aici. 

Singur în taxi, o privesc îndreptându-se spre ușile hotelului. 

În spatele meu, cineva claxonează agresiv, iar un bărbat urlă 
pe geam: 

— Mișcă-te, taximetristule! 

Are dreptate. Suntem inutili. 

Conducând în noapte, mi-o imaginez pe Alice transformându- 
se în Sheeba. Îi aud și-i simt vocea în camera de hotel slab 
luminată, cu vedere spre portul Sydney. 

— E bine, dragule? 

— Oh, scumpa mea... 

— Da, dragule, asta e, chiar acolo, scumpule, continuă. 

Mă văd sub ea. 

Luându-mă și făcând dragoste cu mine. 

O simt. 

O cunosc. 

Îi sărut buzele cu gust de șampanie. 

Ignor dinţii urâţi. 

Închid ochii și o gust. 

Îi ating pielea goală. 

Maioul e pe podea. 

Vesta, lângă noi. 

Cizmele, uitate - sprijinite de ușă. 

Simt cum o pătrund. 

— Oh, spune ea, fără suflare, Ed, vai, Ed. 

Mă pierd. 

— Ah, Ed... 

— Roșu! tipul de pe bancheta din spate ţipă la mine. 

Frânez rapid. 

— Ce dracu', amice? 

— Îmi cer scuze. 

Inspir adânc. 

Pentru o vreme, a fost frumos să uit de asul de treflă și de 
Audrey, dar acum m-am întors la realitate. Vocea bărbatului mi- 
a amintit și de cartea de joc, și de Audrey. 

— E verde acum, prietene. 

— Mulţumesc. 

Conduc. 


102 


6 + Pietrele 


Acasă. 

Intru în oraș odată cu răsăritul soarelui. Toate străzile sunt 
pustii, iar eu las taxiul în parcarea de la VACANT TAXIS. 

Ca întotdeauna, mă întorc pe jos la maghernița mea. 

Portarul e fericit să mă vadă. 

Bem împreună cafeaua obligatorie și scot cartea de joc din 
sertar. O privesc, încercând să-i surprind alte unghiuri - 
încercând să o prind cu garda jos și s-o fac să-mi dezvăluie 
secretele pe care le deţine. 

Tura mea de noapte ar fi putut să se încheie în orice fel, dar 
acum mă simt pregătit. Vreau să scap de gura mea mizerabilă, 
plângăcioasă și care inventează scuze și să mă apuc de treabă. 
Chiar mă pun la colţ, în lumina care invadează sufrageria. „Nu 
mai da vina pe ea, Ed. la-o”, îmi spun eu. Mai mult, ies pe 
veranda din față și îmi dau seama de cât de îngust văd eu 
lumea. Vreau să o cuceresc și, pentru prima dată în viaţa mea, 
simt că sunt în stare. Dar Dumnezeu știe că și lumea îi ia pe 
mulţi dintre noi. Portarul stă lângă mine și își dă silinţa să fie 
atent. Ba chiar pare ascultător și de încredere. Îl privesc și-i 
spun: „Este timpul”. 

Câţi oameni au șansa asta? 

Și, din acei câţiva, cât de mulţi chiar profită de ea? 

Mă ghemuiesc și-l ating pe Portar pe umăr (sau pe acea parte 
care aduce cel mai mult cu un umăr) și plecăm să găsim pietrele 
casei. 

Cam pe la jumătatea străzii, ne oprim. 

Ne oprim pentru că avem o singură problemă. 

Nu avem nicio idee unde anume să le căutăm. 

e 

Restul săptămânii trece repede - particip la câteva jocuri de 
cărți, mă duc la muncă și stau cu Portarul. Joc o partidă de fotbal 
cu Marv pe terenul local de fotbal într-o joi seară și, după aceea, 
mă uit cum se îmbată la el. 

— Mai e o lună până la marele meci, spune el. 

Bea din berea tatălui său. El nu-și cumpără niciodată bere. 
Niciodată. 


Marv încă locuiește cu ai lui. Trebuie să recunosc, interiorul 
casei e destul de drăguţ. Podele de lemn. Ferestre curate. 
Desigur, mama lui și Marissa fac totul. Marv, fratele lui leneș și 
tatăl lor nu ridică un deget. Marv le dă părinţilor o mică sumă de 
bani, iar pe restul îi depune la bancă. Uneori mă întreb pentru ce 
anume economisește. La ultima numărătoare, a spus că avea 
înjur de treizeci de mii de dolari. 

— Ed, ce poziţie vrei să ocupi? În joc. 

— Nu știu. 

— Eu vreau să joc la centru îmi mărturisește el, deși, probabil, 
voi ajunge iar să joc pe partea laterală. Tu vei fi în linia a doua, 
cu toate că ești slab și deșirat. 

— Mulţumesc. 

— Dar așa este, nu? 

Aici are dreptate. 

— Dar tu chiar poţi să joci, atunci când vrei, continuă el. 

Acum ar trebui să-i spun și eu lui Marv că e un bun jucător, 
dar nu o fac. Tac din gură. 

—Ed? 

Nu răspund. 

Mă gândesc iar la asul de treflă și la unde anume ar putea fi 
pietrele casei. 

— Ed? Bate din palme spre mine. Ești aici? 

Pentru o clipă, mă bate gândul să-l întreb pe Marv dacă a 
auzit de pietrele casei, dar ceva mă împiedică. Nu va înţelege și 
știu sigur că, dacă voi fi mesagerul, va trebui s-o fac pe cont 
propriu. 

— Sunt bine, Marv, îi spun. Mă gândeam la niște lucruri. 

— Asta te va nenoroci, mă avertizează el. Ai face bine să nu 
te gândești la nimic. 

Într-un fel, mi-aş dori să pot face asta. Să nu-mi fac griji sau 
să nu-mi pese de nimic important. Aș fi fericit, în același mod 
demn de milă în care este prietenul nostru, Ritchie. Nu te 
afectează nimic și tu nu afectezi pe nimeni. 

— Marv, nu-ţi face griji, îi spun. Voi fi în regulă. 

În seara aceasta, Marv are chef de vorbă. 

— Îți aduci aminte de fata cu care mă întâlneam? 

— Suzanne? 

Îi rostește tot numele, desenându-l. 


104 


— Suzanne Boyd. Ridică din umeri. Îmi aduc aminte că a 
plecat cu familia ei și nici măcar nu mi-a zis. S-a întâmplat acum 
trei ani... M-am gândit la asta până am luat-o razna. Unuia ca 
Ritchie nu i-ar fi păsat nici cât negru sub unghie. Ar fi spus că e 
o nenorocită, ar fi băut o bere și ar fi pus un pariu la TAB”. Marv 
zâmbește cu tristeţe și se uită în pământ. S-a terminat. 

Vreau să îi vorbesc. 

Vreau să-i pun întrebări despre acea fată și să aflu dacă a 
iubit-o și dacă îi mai este dor de ea. 

Cu toate acestea, nu spun nimic. De fapt, cât de bine ne 
permitem unul altuia să ne cunoaștem? 

Urmează o tăcere lungă, până când, într-un final, sparg 
gheața. Momentul îmi amintește de cineva care rupe o pâine și 
o împarte. În situaţia de faţă, eu îi adresez o întrebare 
prietenului meu. 

— Marv? îl întreb eu. 

— Ce e? 

Deodată, mă privește aspru. 

— Cum te-ai simţi dacă ar trebui să fii undeva chiar acum și 
nu ai ști cum să ajungi acolo? 

Analizează întrebarea. Pentru o vreme, pare că nu se mai 
gândește la fată. 

— Cum ar fi să nu mă prezint la Jocul anual de fotbal pe 
gheaţă? 

Nu mai comentez nimic. 

— Da. 

— Ei bine... Se gândește intens, frecându-și barba cu mâna 
aspră. Atât de important este acest joc pentru el. Mi-aș tot 
imagina ce se întâmplă acolo, știind că nu pot să schimb nimic, 
deoarece mă aflu atât de departe. 

— E frustrant? îl întreb eu. 

— Cu siguranţă. 

e 

Am căutat și prin hărți. Am găsit niște cărți vechi de-ale tatei 
și am citit despre istoricul împrejurimilor. Cu toate acestea, 
nimic nu mă ajută să-mi dau seama unde voi găsi pietrele casei. 
Zilele și nopţile trec. Simt cum se distanțează unele de celelalte. 
Fiecare minut îmi spune că s-ar putea întâmpla ceva, ceva 


13 Casă de pariuri (n.tr.). 


asupra căruia trebuie să intervin, cu ajustări sau adăugiri. Sau 
care trebuie oprit. 

Jucăm cărți. 

Am mai fost de câteva ori pe strada Edgar și nu s-a schimbat 
nimic. Bărbatul încă nu s-a întors. Nu cred că se va mai întoarce 
vreodată. 

Mama și fiica păreau fericite când le-am văzut. Nu intervin cu 
nimic. 

Într-o seară, o vizitez pe Milla și-i citesc. 

E încântată să mă vadă și trebuie să-ţi spun că e plăcut să fiu 
din nou Jimmy. Beau ceai și, la plecare, îi sărut Millei obrajii 
ridați. 

Sâmbătă, mă duc și-o privesc pe Sophie cum aleargă. lese tot 
pe locul doi, dar își ţine promisiunea și aleargă desculță. Mă 
vede și dă din cap. Nu-mi spune nimic, pentru că aleargă. Stau 
după gard, în spatele unei bare. Când trece pe lângă mine, mă 
recunoaște și îmi e suficient. 

„Imi este dor de tine, Ed”, îi aud vorbele rostite în acea după- 
amiază, în parc. Chiar și astăzi, când aleargă, privirea ei îmi 
spune „Mă bucur că ai venit”. 

Și eu mă bucur, dar trebuie să plec de îndată ce cursa ia 
sfârșit. 

În acea seară, la muncă, se întâmplă. 

Găsesc pietrele casei. 

Sau, ca să fiu cinstit. 

Acestea mă găsesc pe mine. 

e 

Lucrând în oraș, sunt atent în cazul în care se întâmplă să o 
zăresc pe Alice, mai ales dacă mă aflu în apropierea hotelurilor 
Quay sau Cross. Totuși, ea nu e nicăieri, ceea ce mă 
dezamăgește puţin. Singurii pasageri fideli pe care-i iau sunt 
niște bătrâni, care întotdeauna știu o rută mai bună sau oameni 
de afaceri ocupați, care își verifică ceasul constant sau vorbesc 
la telefon. 

Acum e târziu. E aproximativ ora patru dimineaţa și, în drum 
spre casă, iau client un tânăr. Când îmi face cu mâna, îl observ. 
Pare destul de treaz și nu e genul care să vomite. Ultimul lucru 
de care am nevoie este să-mi vomite cineva în taxi, când mai 
am puţin și ies din tură. Imi poate strica seara în doar câteva 
secunde nenorocite. 


106 


Trag pe dreapta și el urcă. 

— Încotro? întreb eu. 

— Condu. Din momentul în care îmi vorbește, vocea lui este 
amenințătoare. Du-mă acasă. 

Sunt agitat, dar continui să vorbesc: 

— Unde anume? 

Se întoarce și mă privește ameninţător. 

— Acolo unde locuiești tu. 

Ochii lui sunt de un galben ciudat, ca ai unei pisici. E brunet și 
are părul scurt. E îmbrăcat în negru. Îmi mai adresează două 
cuvinte: 

— Condu, Ed. 

Firește, mă conformez. 

Știe cum mă numesc și știu că mă duce acolo unde vrea asul 
de treflă să ajung. 

O vreme, privim în tăcere luminile pe lângă care trecem. El 
stă în faţă și, de fiecare dată când încerc să-l privesc, eșuez. Îi 
simt privirea. Ochii lui par gata să mă atace. 

Încerc să iniţiez o conversaţie. 

— Deci, spun eu. 

Fără nicio speranţă, știu. 

— Deci, ce? 

Deci încerc o altă abordare. Un joc de noroc. 

— Îi cunoşti pe Daryl şi pe Keith? întreb eu. 

— Pe cine? 

Batjocura lui este înfricoșătoare, dar eu continui: 

— Știi tu, Daryl și... 

— Uite ce e, amice, te-am auzit de prima dată. Vocea i se 
înăsprește. Mai spune-mi câteva asemenea nume și nici nu ai să 
apuci să ajungi acasă, îţi jur. 

În acest moment, mă întreb „De ce toţi care mă vizitează sunt 
fie violenţi, fie certăreţi, fie ambele la un loc?” Se pare că 
indiferent cât de mult sau de puţin întind coarda, sfârșesc 
mereu prin a fi lângă oameni ca aceștia, acasă sau în taxi. 

Din motive evidente, când ne apropiem de oraș, nu mai spun 
niciun cuvânt. Conduc și încerc să-l mai privesc pe furiș de 
câteva ori, dar fără succes. 

— Jos, în capăt, îmi spune când ajungem pe strada principală. 

— Lângă râu? 

— Nu face pe deșteptul. Condu. 


107 


Trec pe lângă locuința mea. 

Și de a lui Audrey. 

Mă îndrept spre râu. 

— Aici. 

Trag pe dreapta. 

— Bine, mulțumesc. 

— Costă 27 de dolari și 50 de cenți. 

— Poftim? 

Am nevoie de curaj ca să deschid gura. Tipul ăsta pare că 
vrea să mă omoare. 

— 27 de dolari și 50 de cenți, am spus. 

— Nu plătesc. 

ÎI cred. 

Îl cred, pentru că stă acolo, pur și simplu, iar pupila i se 
mărește și devine mai neagră, contrastând cu tot acel galben. 
Acest bărbat nu plătește. Fără discuţii. Nu ne certăm - deși eu 
încerc. 

— De ce nu? întreb eu. 

— Nu am bani. 

— Atunci îmi dai jacheta ta. 

Se apropie, părând, pentru prima dată, prietenos. 

— Ei au avut dreptate - ești un încăpățânat nenorocit, nu-i 
așa? 

— Cine ţi-a spus? 

Dar nu primesc niciun răspuns. 

Ochii lui se sălbăticesc, iar el deschide portiera și sare din 
taxi. 

Pauză. 

Mă simt prins de moment, apoi sar și eu din taxi și mă duc 
după el. În direcţia râului. 


larbă udă și cuvinte. 

— Vino înapoi! 

Gânduri ciudate. 

Cum ar fi, vino înapoi, Ed? „Vino înapoi” e ceva atât de 
comun! Asta spune orice șofer de taxi în asemenea situație. 
Trebuie să vii cu o replică nouă. E o minune că nu ai adăugat și 
„derbedeule” la sfârșit... 

Mă dor picioarele. 


Aerul trece pe lângă gura mea, dar nu pare să intre. 

Alerg. 

Alerg și-mi dau seama că am mai simţit și înainte durerea 
asta în stomac. 

S-a întâmplat când eram copil și-l fugăream pe Tommy, 
fratele meu mai mic. Cel care locuiește în oraș și care are 
perspective mai bune și care se pricepe mai bine decât mine la 
măsutele de cafea. Chiar și atunci, el era mai rapid. Mai bun. A 
fost întotdeauna și asta mă făcea de rușine. Era jenant să ai un 
frate mai mic, mai rapid, mai puternic, mai inteligent și mai bun 
decât tine. La toate. Dar era. Pur și simplu. 

Obișnuiam să mergem la pescuit, în sus, pe râu și ne 
întreceam, ca să vedem cine ajunge acolo primul. Nu am 
câștigat nici măcar o dată. Desigur, mi-am spus că, dacă m-aș fi 
străduit, aș fi reușit. 

Așa că, doar o dată. 

Mi-am dat silinţa. 

Și am pierdut. 

În acea zi, și Tommy s-a străduit mai mult și a câștigat 
distanțându-se de mine cel puţin cinci metri. 

Eu aveam unsprezece ani. 

El, zece. 

Aproape un deceniu mai târziu, iată-mă din nou aici, alergând 
după altcineva mai rapid, mai puternic și mai bun. 

După aproximativ un kilometru, nu mai pot să respir. 

El privește în urmă. 

Picioarele mi se împleticesc. 

Mă opresc. 

E gata. 

Aflat cam la douăzeci de metri în fața mea, râde. 

— Ghinion, Ed, și se întoarce iar. 

Dispare. 

Privindu-i picioarele pierzându-i-se în întuneric, rămân pe loc, 
aducându-mi aminte. 

Un vânt mânios își face loc printre copaci. 

Cerul este furios. 

E înnorat. 

Inima îmi aplaudă în urechi, mai întâi ca o mulţime 
zgomotoasă, apoi își tot încetinește ritmul, până când ajunge să 
bată din palme ca o persoană solitară, mânată de sarcasm. 


109 


Aplaudă. Aplaudă. 

Aplaudă. 

„Foarte bine, Ed. 

Ai renunţat frumos.” 

Stau în iarba înaltă și, pentru prima dată, aud sunetul râului. E 
ca și cum ar bea. Când mă uit în direcţia lui, văd în el stelele. 
Arată de parcă sunt pictate pe suprafaţa apei. 

„Taxiul, mă gândesc eu. E deschis.” Cheile sunt tot acolo, 
acesta fiind păcatul numărul unu pe care-l poate comite un 
șofer care pleacă în urmărirea unui fugar. De fapt, păcatul 
capital. Intotdeauna iei cheile cu tine. Incui de fiecare dată. Cu 
excepţia mea. 

În mintea mea, văd taxiul. 

Singur, pe drum. 

Ambele portiere sunt deschise. 

„Trebuie să mă întorc”, șoptesc eu, dar nu o fac. 

Rămân nemișcat până când zăresc prima lumină și mă văd pe 
mine și pe fratele meu luându-ne la întrecere. 

Eu cad. 

Ne văd pescuind împreună de pe malul râului și apoi 
ducându-se mai în amonte, de unde nu mai poţi vedea nicio 
casă. Sus, acolo unde trebuie să te caţări, de unde am pescuit 
stând pe pietre. 

Pietrele. 

Pietrele fine. 

Mai mult ca niște... 

La început, merg mai încet, apoi mai apăsat. Urc hotărât spre 
amonte. 

Merg în urma mea și a fratelui meu și urc. 

Ajutându-mă de mâini și de picioare ca să înaintez, apa curge 
peste mine. Se luminează, iar lumea prinde formă și culoare, ca 
și când cineva ar picta-o în jurul meu. 

Mă mănâncă picioarele. 

Din calde, devin reci. 

Văd locul. 

Ne văd pe noi. 

„Acolo, arăt eu. Acolo sunt pietrele. Pietrele uriașe.” Doamne, 
ne văd ajunși acolo, sperând, uneori râzând. Promiţând să nu 
spunem nimănui că am venit aici. 

Aproape am ajuns. 


110 


În depărtare, portierele taxiului sunt încă deschise. 

Soarele este sus - o formă portocalie, decupată dintr-un cer 
de carton. 

Ajung în vârf și îngenunchez. 

Cu mâinile, ating piatra rece. 

Expir. 

Fericit. 

Aud râul, privesc în sus și-mi dau seama că îngenunchez 
printre pietrele casei. 

e 

În piatră, sunt cioplite trei nume. 

Le văd la câteva clipe după ce privesc înapoi și mă îndrept 
spre ele. 

Aceste trei nume sunt: 


THOMAS O'REILLY 
ANGIE CARUSSO 
GAVIN ROSE 


O vreme, aud apa grăbită a râului și transpirația își face loc pe 
la subraţele mele. Jos, în stânga mea, trece dincolo de coaste, 
spre partea de sus a pantalonilor. 

Caut un pix și-o foaie de hârtie, știind că nu le am, în același 
mod în care îi dai unei persoane răspunsul greșit, în speranța 
puţin probabilă ca, printr-un miracol, acesta ar putea deveni 
deodată corect. 

Se confirmă. Nu le am la mine, așa că îmi notez în creion 
numele lor în minte, apoi le mai notez o dată, cu cerneală. Apoi 
le cioplesc. 

Thomas O'Reilly. 

Angie Carusso. 

Gavin Rose. 

Niciunul dintre nume nu-mi este cunoscut și asta e bine, decid 
eu. Cred că mi-ar fi și mai greu dacă i-aș cunoaște pe cei la care 
sunt trimis. 

Mă mai plimb pentru ultima dată și plec, repetând numele, ca 
să nu le uit. 

e 

Durează aproape patruzeci și cinci de minute ca să mă întorc 

la taxi. 


111 


Când ajung acolo, portierele sunt închise, dar deblocate, iar 
cheile nu mai sunt în contact. Stau în spatele volanului și când 
trag parasolarul, îmi cad în poală. 


7 $ Preotul 


O'Reilly, O'Reilly... 

Caut prin cartea locală de telefoane. E după-amiază. Am 
dormit. 

Sunt două persoane cu numele de T. O' Reilly. Unul locuiește 
în zona mai bună a orașului. Celălalt, în partea sărăcăcioasă. 

„Acesta este, cred. Sărăântocul.” 

Știu asta. 

Ca să mă asigur, mă duc întâi la prima adresă. E o casă 
frumoasă, din beton, cu o alee mare. Bat la ușă. 

— Da? 

Un bărbat înalt deschide ușa și se uită fix la mine, prin plasă. 
Poartă pantaloni scurţi, un tricou și e încălțat cu niște papuci. 

— Îmi pare rău să vă deranjez, spun eu, dar... 

— Vinzi ceva? 

— Nu. 

— Eşti martor al lui lehova? 

— Nu. 

E șocat. 

— Ei bine, în cazul acesta, poţi să intri. 

Și-a schimbat tonul imediat și mă privește prietenos, pentru 
prima dată. Mă determină să mă gândesc și să-i accept oferta, 
dar nu o fac. 

Rămânem de cealaltă parte a ușii din plasă. Mă întreb cum să 
procedez și decid că abordarea directă e cea mai bună soluţie. 

— Domnule, sunteți Thomas O’ Reilly? 

El face un pas înainte și așteaptă un moment, înainte să 
răspundă: 

— Nu, amice, eu sunt Tony. Thomas este fratele meu. Trăiește 
în cealaltă parte a orașului, într-o cocină de pe strada Henry. 

— Bine, îmi cer scuze pentru deranj și dau să plec. 
Mulţumesc. 


112 


— Hei. Deschide ușa și vine după mine. Ce treabă ai cu fratele 
meu? 

Fac o pauză. 

— Încă nu știu. 

— Dacă tot te duci acolo, zice el, ai putea să-mi faci o favoare, 
când îl vezi? 

Ridic din umeri. 

— Sigur. 

— Ai putea să-i transmiţi că lăcomia încă nu m-a înghiţit? 

Fraza aterizează între noi ca o minge dezumflată. 

— Desigur. Nu e nicio problemă. 

Aproape că ies pe poartă, când Tony O'Reilly mă mai strigă o 
dată. Mă întorc cu fața spre el. 

— Cred că ar trebui să te avertizez. Se apropie. Fratele meu 
este preot. 

În cele câteva secunde în care procesez informaţia, suntem 
amândoi complet pierduţi. 

— Mulţumesc, îi spun și mut mașina de pe alee. 

„Tot e mai bine decât un bărbat care-și bate și violează 
nevasta”, mă gândesc eu la plecare. 

e 

— De câte ori vrei să-ţi repet? 

— Acum ești sigur? 

— Ed, nu am fost eu. Dacă aș fi fost, ţi-aș fi spus. 

Vorbesc la telefon cu Tommy, fratele meu. M-am gândit la el, 
după ce am fost condus la râu și la pietrele casei. Din câte știu 
eu, de vreme ce nu am spus nimănui nimic, Tommy e singurul 
care știe că noi am fost acolo. Întotdeauna am crezut că vom 
găsi o bună ascunzătoare, dacă vom urca atât de mult în 
amonte. Totuși, poate că mai știa și altcineva, dar a ales să nu-i 
pese. Amândoi știam să înotăm. 

Mai devreme, i-am spus despre cărțile de joc, la care el mi-a 
răspuns: „Cum de numai ţie par să ţi se întâmple asemenea 
lucruri, Ed? Dacă plutește ceva ciudat prin aer, întotdeauna se 
nimerește să aterizeze pe tine. Ești ca un magnet care atrage 
ciudățenii”. 

Am râs. 

M-am gândit la vorbele lui. 

„Şofer de taxi. Un localnic ratat. Mediocritatea în persoană. 
Un nepriceput când vine vorba despre sex. Un jucător de cărți 


113 


patetic. Și acum, colac peste pupăză, magnet pentru 
ciudăţenii.” 

Trebuie să recunosc. 

Nu e tocmai o listă rea. 


— Și, ce mai faci, Tommy? 

— Bine. Tu? 

— Destul de bine. 

Sfârșitul conversației. 

Nu este Tommy. 

e 

În ultima vreme, nu prea am mai jucat cărţi, așa că Marv 
organizează o întrunire importantă. Locul desfășurării este 
locuința lui Ritchie. Ai lui tocmai au plecat în concediu. 

Înainte de a mă duce la Ritchie, mă îndrept spre strada Henry 
și-l caut pe Thomas O'Reilly. Mergând prin acest cartier, 
stomacul nu-mi dă pace și mă joc cu buzunarele. Strada e un 
dezastru maxim și întotdeauna a avut această reputaţie. E locul 
acoperișurilor sparte, al ferestrelor rupte și al oamenilor învinși. 
Până și casa părintelui este destul de jalnică. Îmi dau seama de 
la distanță. 

Acoperișul roșu e stricat și ruginit. 

Pereţii sunt dintr-un azbest alb-murdar. 

Vopseaua este coșcovită. 

Gardul este jalnic, luptându-se să rămână în picioare. 

lar poarta e vai de capul ei. 

Sunt pe-aproape, când îmi dau seama că nu am cum să 
ajung... 

Trei bărbaţi masivi ies de pe o alee și încep să-mi ceară 
diverse lucruri. Nu mă ameninţă, dar însăși prezenţa lor mă face 
să mă simt ciudat și singur. 

— Hei, omule, ai 40 de cenți? mă întreabă unul dintre ei. 

— Sau ţigări? zice următorul. 

— Chiar ai nevoie de jacheta aia? 

— Haide, omule, o ţigară. Știu că fumezi. Nu mori dacă-mi dai 
una cu împrumut... 

Înghet pentru o clipă, mă întorc și plec. 

Al dracului de repede. 


114 


Acasă la Ritchie, retrăiesc momentul, pe când ceilalți joacă și 
beau. 

— Și, unde au plecat ai tăi, Ritchie? întreabă Audrey. 

Până să răspundă la întrebare, face o pauză lungă. 

— Habar n-am. 

— Glumești, nu-i așa? 

— Mi-au spus unde pleacă, dar am uitat. 

Audrey scutură din cap, iar Marv râde prin fumul de ţigară. 

Eu mă gândesc la strada Henry. 

Ca o schimbare, în această seară câștig. 

Ratez câteva mâini, dar, cumva, reușesc să câștig majoritatea 
partidelor. 

Marv continuă să discute mulțumit despre Jocul anual de 
fotbal pe gheață, care urmează să aibă loc în curând. 

— Aţi auzit? suflă fumul spre mine și spre Ritchie. Anul acesta, 
echipa The Falcons are un nou membru. Oamenii spun că are o 
sută cincizeci. 

Ritchie: 

— O sută cincizeci de ce? De kilograme? 

La fel ca mine și ca Marv, Ritchie a jucat și el în ultimii câţiva 
ani, pe laterală, dar el e și mai puţin interesat decât mine. Ca să 
îți faci o idee, în timpul pauzelor, de obicei, bea o bere sau două 
cu cei din mulţime. 

— Corect, Ritchie, confirmă Marv. Treaba e serioasă. O sută 
cincizeci de kilograme. 

— Tu joci, Ed? 

Întrebarea vine din partea lui Audrey. Ea știe că particip, dar 
mă întreabă doar ca să se dea bine pe lângă mine. De când cu 
incidentul doar Ed-la ușa din față, nu prea a știut ce să-mi 
spună. O privesc de la masă și-i zâmbesc pe jumătate. Ştie că 
acest lucru înseamnă că nu-i port pică. 

— Da, îi răspund. Voi fi acolo. 

Îmi zâmbește și ea și spune: „E bine”. Cu alte cuvinte, e bine 
că nu suntem certați. Lui Audrey nici nu-i pasă de acest joc. 
Urăște fotbalul. 

Mai târziu, după ce terminăm de jucat cărţi, îmi face o vizită și 
bem ceva în bucătărie. 

— Cum îţi merge cu tipul cel nou? o întreb. Scutur firimiturile 
de pâine prăjită în chiuvetă. Când mă întorc să aud ce-mi spune, 


115 


observ niște sânge uscat pe jos. Sângele care mi-a curs de la 
cap, amestecat cu părul de câine. Mementouri peste tot. 

— Destul de bine, îmi răspunde ea. 

Vreau să-i spun cât de rău îmi pare că am apărut așa la ușa ei 
ieri-dimineaţă, dar mă abţin. Acum nu mai suntem supăraţi și nu 
are rost să discut despre un lucru pe care nu-l pot schimba. De 
câteva ori, aproape că deschid subiectul, dar renunţ. E mai bine 
așa. 

Când pun prăjitorul de pâine la locul lui obișnuit, îmi surprind 
chipul reflectându-se în el, chiar dacă este cam murdar. Privirea 
îmi e neclară, de parcă aș fi fost rănit la ochi. În acea clipă, văd 
cât de jalnică e viața pe care o duc. Pe această fată, pe care nu 
pot să o am. Mesajele pe care simt că nu le pot transmite... Dar 
apoi văd cum privirea mi se schimbă și devine hotărâtă. Văd o 
viitoare versiune a mea, care se duce iar pe strada Henry, să-l 
vadă pe preotul Thomas O'Reilly. Ca și ultima dată, voi îmbrăca 
jacheta veche și nu voi avea nici bani, nici ţigări asupra mea. 
Doar că atunci îmi voi propune să ajung la ușa de la intrare. 

„Trebuie”, mă gândesc și-i vorbesc lui Audrey. 

— Știu unde trebuie să ajung, îi spun. 

la o înghiţitură din sucul de grepfrut pe care i l-am oferit și mă 
întreabă: 

— Ei bine, unde? 

— La alte trei persoane. 

Numele zgâriate pe piatra imensă îmi apar în minte, dar nu i 
le spun. Mă repet, nu are sens. 

Moare de curiozitate să mă întrebe cum le cheamă. 

Îmi dau seama de asta. 

Totuși, nu rostește niciun cuvânt și trebuie s-o spun, Audrey 
nu întinde niciodată coarda. Ştie că i-aș spune dacă ar insista. 

Singurul lucru pe care i-l spun e locul în care am găsit numele. 

— Am avut parte de unu’ care nu a vrut să plătească și acolo 
s-a dus... 

Tot ce poate Audrey acum să facă este să scuture din cap. 

— Sunt sigură că, oricine ar fi, va avea parte de necazuri. 

— În plus, ei par să mă cunoască incredibil de bine - aproape 
la fel de bine cum mă cunosc eu. 

— Da, dar, începe Audrey, dar cine te cunoaște cu adevărat, 
Ed? 

Asta e problema. 


116 


— Nimeni, spun eu. 

e 

Nici măcar eu? intră și mă întreabă Portarul. 

Privesc în spate și-i răspund. 

Uite ce e, amice - dacă am băut împreună câteva cești cu 
cafea nu înseamnă că mă cunoști. 

Uneori, nici eu nu cred că mă cunosc. 

Îmi surprind iar reflectia. 

„Dar ştii ceea ce trebuie să faci”, îmi spune aceasta. 

Sunt de acord. 

e 

În seara următoare, după ce ies de la muncă, intru pe strada 
Henry și reușesc să ajung la ușa de la intrare și, trebuie să spun, 
casa părintelui O'Reilly dă un nou înțeles cuvântului „atroce”. 

Mă prezint și, fără prea multe discuţii, părintele mă invită 
înăuntru. 

În hol, gura mi-o ia pe dinainte: 

— Isuse, n-ai muri dacă ai mai face curat din când în când, 
nu? 

„Chiar am spus asta?” 

Însă nu trebuie să îmi fac griji, pentru că părintele îmi 
răspunde imediat: 

— Ei bine, dar tu te vezi cum arăţi? Când ţi-ai spălat ultima 
dată jacheta? 

— Bine punctat, îi răspund, mulţumit că mi-a răspuns atât de 
repede. 

Părintele are un început de chelie și în jur de patruzeci și cinci 
de ani. Nu e la fel de înalt ca fratele lui, ochii îi sunt verzi ca 
sticla și urechile destul de mari. Poartă o sutană și mă întreb de 
ce locuiește aici, și nu în casa parohială. Intotdeauna am crezut 
că preoţii locuiesc acolo, pentru ca oamenii să-i poată vizita, în 
caz că au nevoie de ajutor sau de vreun sfat. 

Mă conduce în bucătărie și luăm loc la masă. 

— Ceai sau cafea? 

După cum o spune, se pare că neapărat trebuie să aleg ceva. 
De mine depinde ce anume. 

— Cafea, răspund eu. 

— Cu lapte și zahăr? 

— Da, te rog. 

— Câte cuburi de zahăr? 


117 


— Patru. 

Sunt puţin jenat. 

— Patru cuburi de zahăr! Cine ești tu, David Helfgott? 

— Cine naiba e ăsta? 

— Ştii tu - unul care cântă la pian, e pe jumătate nebun. E 
uimit că nu-l cunosc. Obișnuia să bea cam douăsprezece cafele 
pe zi, în care punea câte zece linguri de zahăr. 

— Cânta bine? 

— Păi... da. Pune ibricul pe foc. Nebun, dar priceput. Ochii lui 
sticloși sunt acum blânzi. Extraordinar de blânzi. Și tu ești 
nebun, dar priceput, Ed? 

— Nu știu, răspund, iar preotul râde mai mult pentru el. 

Când cafeaua este gata, părintele o aduce și ia loc lângă 
mine. Înainte să ia prima înghiţitură, mă întreabă: 

— Ţi-a cerut careva bani sau ţigări afară? 

Face un semn cu capul, spre stradă. 

— Da, și un tip mi-a tot cerut jacheta. 

— Serios? Scutură din cap. Dumnezeu știe de ce. Cred că nu 
are gusturi bune. 

Bea. 

Îmi privesc braţele. 

— E chiar atât de urâtă? 

— Nu. Acum vorbește sincer. Am făcut mișto de tine, fiule. 
Examinez din nou mânecile și materialul de lângă fermoar. 
Pielea neagră e aproape uzată. 

O tăcere incomodă se instalează între noi. Îmi spune că e 
vremea să trec la fapte. Cred că și părintele o simte, și așteaptă, 
expresia feţei lui arătându-mi că este curios, dar răbdător. 

Sunt pe cale să vorbesc, când o ceartă izbucnește într-una 
dintre casele vecinilor de alături. 

Se sparge o farfurie. 

De peste gard, se aud urlete. 

Cearta se intensifică, vocile sunt ridicate, iar ușile se închid 
zgomotos. 

Părintele observă că sunt îngrijorat și spune: 

— Ed, așteaptă o secundă. 

Se îndreaptă către fereastră și o deschide și mai mult. Strigă: 

— Puteţi să-mi faceți amândoi o favoare și să vă calmați? 
Insistă. Hei, Clem! 

Un murmur se aude dinspre fereastră, urmat de o voce: 


118 


— Da, părinte? 

— Ce se întâmplă astăzi acolo? 

Vocea răspunde: 

— Părinte, ea mă calcă iar pe nervi! 

— Ei bine, Clem, asta e evident, dar ce-i cu... 

Se aude o altă voce. A unei femei. 

— Părinte, iar a stat în bar toată noaptea. A băut și a pariat! 

Vocea părintelui devine evlavioasă. Fermă și onorabilă: 

— Este adevărat, Clem? 

— Ei bine, da, dar... 

— Dar nimic, Clem. În seara asta nu mai ieși, bine? Țineţi-vă 
de mâini și uitaţi-vă la televizor. 

Prima voce: 

— Bine, părinte. 

Vocea a doua: 

— Mulţumesc, părinte. 

Scuturând din cap, părintele O'Reilly se întoarce către mine. 

— Fă cunoștință cu familia Parkinson, spune el. Sunt niște 
trântori. 

Comentariul lui mă șochează. Nu am mai auzit niciun părinte 
vorbind așa. De fapt, nu am vorbit niciodată cu niciunul, dar cu 
siguranţă nu toţi vorbesc în acest fel. 

— Asta se întâmplă des? 

— De câteva ori pe săptămână. Cel puţin. 

— Și cum îi suporţi? 

Își întinde braţele înainte, arătându-mi roba. 

— Pentru asta sunt aici. 

Mai vorbim o vreme. 

Eu îi povestesc despre cum e să fii șofer de taxi. 

El îmi spune despre cum e să fii preot. 

Biserica lui e cea veche din capătul orașului și acum îmi dau 
seama de ce a ales să locuiască aici. Biserica este mult prea 
departe pentru a ajuta cu adevărat pe cineva, așadar, locul 
acesta e cel mai bun pentru el. Locuind aici, îi poate ajuta pe 
toți. Nu stând într-o biserică, prăfuindu-se. 

Uneori mă miră felul în care vorbește, în care se justifică, 
atunci când îmi povestește despre biserică. El recunoaște faptul 
că, dacă biserica ar fi fost vreun magazin sau vreun restaurant, 
ar fi fost închisă de ani buni. 

— Nu mai merg bine treburile? întreb eu. 


119 


— Vrei să-ţi spun adevărul? Sticla din ochii lui se sparge și mă 
înțeapă. Merg ca dracu’. 

Și atunci trebuie să îl întreb: 

— Chiar ai voie să vorbești așa? Fiind sfânt și alte alea? 

— Ce? Pentru că sunt preot? Termină de sorbit zațul. Sigur. 
Dumnezeu știe ce e important. 

În acest moment, e o ușurare că nu se apucă să-mi predice 
despre Dumnezeu, Care ne cunoaște pe toţi. Nu ţine predici, 
niciodată. Chiar și atunci când nu mai avem ce să ne spunem, 
mă privește decisiv și-mi spune: 

— Dar să nu discutăm despre religie astăzi, Ed. Să schimbăm 
subiectul. Devine ușor oficial. Să vorbim despre motivul pentru 
care te afli aici. 

Ne privim. 

Rapid. 

Peste masă. 

(J 

După o lungă tăcere, îi mărturisesc părintelui. Îi spun că încă 
nu știu de ce mă aflu acolo. Nu îi spun de mesajele pe care le- 
am transmis deja și nici despre cele pe care le mai am de livrat. 
Îi spun doar că am venit cu un scop, care mi se va arăta. 

Mă ascultă foarte atent, cu coatele pe masă, cu mâinile și 
degetele împreunate sub bărbie. Mai trece o vreme, până când 
știe că nu prea mai am ce să-i spun. Atunci, îmi vorbește foarte 
calm și clar. 

— Nu te îngrijora, Ed, îmi zice el. Vei afla ce ai de făcut. Cred 
că, în trecut, ai aflat. 

— Așa a fost, confirm eu. 

— Fă-mi, te rog, o favoare și ţine minte un lucru, spune el și 
îmi dau seama că încearcă să nu fie preotul tipic. Ed, nu-ți 
pierde credinţa, bine? 

Caut cana cu cafea, dar nu o găsesc. 

e 

Mă conduce până în stradă. Pe drum, ne întâlnim cu leprele 
care mi-au cerut ţigările, banii și jacheta, iar părintele îi adună în 
jurul lui. 

— Băieți, ascultați-mă puţin. Vreau să vi-l prezint pe Ed. Ed, ei 
sunt Joe, Graeme și Joshua. Dau mâna cu toţi. Băieți, acesta 
este Ed Kennedy. 

— Îmi pare bine de cunoștință, Ed. 


120 


— Bună, Ed. 

— Ce mai faci, Ed? 

— Băieți, ţineţi minte ceva. Vocea părintelui este aspră. Ed 
este prietenul meu, iar voi nu aveţi voie să-i cereţi bani sau 
ţigări. Și, mai ales, să-i cereţi jacheta. Îmi rânjește rapid. Joe, 
adică uită-te la ea. E groaznică, nu? Pur și simplu oribilă. 

Joe confirmă, cu încântare: 

— Cu siguranţă așa este, părinte. 

— Bun. Deci totul este clar? 

Ei înţeleg. 

Ne strângem mâinile și ne luăm rămas-bun, iar părintele 
aproape că dispare, când îmi aduc aminte de fratele lui. Alerg 
înapoi, strigând: 

— Hei, părinte! 

Mă aude și se oprește brusc. 

— Era să uit. Mă opresc din alergat cam la cincisprezece metri 
în faţa lui. Fratele tău. Părintele mijește ochii. M-a rugat să-ți 
transmit că lăcomia nu l-a înghiţit încă. 

Atunci, privirea preotului se luminează, lăsând, totuși, să se 
citească în ea o ușoară urmă de regret. 

— Fratele meu, Tony... Cuvintele lui blânde se clatină spre 
mine. Nu mi-am mai văzut fratele de multă vreme - cum îi 
merge? 

— Destul de bine, spun eu cu o încredere pe care nu o înţeleg. 

Doar instinctul îmi arată că e răspunsul potrivit; rămânem pe 
loc, înconjurați de gunoaie și de stângăcie. 

— Te simţi bine, părinte? îl întreb eu. 

— Da, Ed, răspunde părintele O'Reilly. Îţi mulţumesc pentru 
că-mi porți de grijă. 

Se întoarce, pleacă și, pentru prima dată, nu-l văd ca pe un 
preot. 

Nici măcar ca pe un bărbat. 

În acest moment, e doar o fiinţă care se îndreaptă spre casă, 
pe strada Henry. 


O situaţie cu totul diferită. 

Sunt acasă la Marv și ne uităm la Baywatch, cu sonorul dat la 
mic. Nu ne pasă nici de acţiune, nici de dialog. 

Ascultăm muzica formaţiei lui favorite, The Ramones. 

— Nu putem să ascultăm altceva? întreabă Ritchie. 


121 


— Da, pune Pryor, spune Marv. Acum, chiar și lui Jimi Hendrix 
îi spunem Richard Pryor. Melodia „Purple Haze” începe, iar el 
întreabă: unde este Audrey? 

— Sunt aici. 

Intră în încăpere. i 

— Ce-i mirosul ăsta? întreabă el. Se încruntă. Imi e cunoscut. 

Fără îndoială, Marv știe și arată cu degetul spre mine. 
Acuzator. 

— L-ai adus pe Portar cu tine, nu-i așa? 

— Am fost nevoit - părea trist când am plecat. 

— Ştii că nu e bine-venit aici. 

Portarul privește prin ușa deschisă, din spate. 

Latră la Marv. 

E singura persoană pe care o latră. 

— Nu mă place, subliniază Marv. 

O altă lătrătură. 

— Pentru că te uiţi urât la el și-l faci de rahat tot timpul. Să știi 
că el înţelege. 

Ne mai certăm o vreme, dar Audrey ne întrerupe, împărțind 
cărțile. 

— Domnilor? își drege ea vocea. 

Luăm loc, iar eu ridic prima carte. 

În al treilea joc, iau asul de treflă. 

„Părintele O'Reilly”, îmi spun în sinea mea. 

— Marv, ce faci duminica asta? 

— Cum adică ce faci duminica asta? 

— La ce crezi că mă refer? 

— Marv, jur că ești prost, spune Ritchie. Cred că Ed te-a 
întrebat, pur și simplu, dacă ești ocupat duminică. 

Marv face un semn spre Ritchie. Astăzi e ostil, pentru că l-am 
adus și pe Portar cu mine. 

— Nu începe și tu, Pryor. Acum, se uită la Audrey. Și tu să 
taci. 

Audrey este uimită. 

— Eu ce naiba am făcut? 

Îi întrerup: 

— Oricum, nu mă interesează numai ce planuri ai tu, Marv - ci 
mă interesează să știu planurile tuturor. 

Pun cărțile pe masă, cu faţa în jos. 

— Am nevoie să-mi faceţi o favoare. 


122 


— Cum ar fi? zice Marv. 

Acum mă ascultă toţi. 

Așteaptă. 

— Ei bine, mă întrebam dacă am putea merge toți - spun 
grăbit - la biserică. 

— Poftim? 

— Ce-i rău în asta? ripostez eu. 

Marv încearcă să-și revină din soc. 

— De ce dracu’ ai vrea să mergem toţi la biserică? 

— Ei bine, e vorba despre un preot și... 

— Nu e vreunul din Chester!*, nu? 

— Nu, nu este. 

— Ce e Chester? întreabă Ritchie, dar nu primește niciun 
răspuns. 

In cele din urmă, nici nu-i pasă, așa că o lasă baltă. 

Următoarea care ia cuvântul e Audrey care, în sfârșit, 
încearcă să afle motivul propunerii mele. 

— Așadar, Ed, de ce vrei să mergem? 

Cred că si-a dat seama că ideea mea are de-a face cu asul de 
treflă. 

— Preotul e un tip de treabă și cred că ar fi bine, măcar să ne 
distrăm. 

— Merge și e? 

Marv arată spre Portar. 

— Desigur că nu. 

Și Ritchie este salvatorul meu. O fi el un neisprăvit, un parior 
și o fi având el cel mai dizgraţios tatuaj din lume pe braț, dar el 
este de acord cu aproape orice. In felul său tipic, amabil, îmi 
spune: 

— De ce nu, Ed. Merg cu tine la biserică. Apoi adaugă: Ca să 
râdem puţin, nu? 

— Sigur, îi spun eu. 

Apoi, Audrey: 

— Bine, Ed. 

Acum e rândul lui Marv, care știe că se află într-o situaţie 
delicată. Nu vrea să meargă, dar e conștient că, dacă refuză, va 
părea un nenorocit cu acte în regulă. Într-un final, expiră și 
spune: 


14 Stat american, în care un preot a fost acuzat de molestarea unui copil, (n.tr.). 
123 


— Doamne, nu-mi vine să cred. Vin și eu, Ed. Râde, nefericit. 
Duminica la biserică. Scutură din cap. Isuse! 

Îmi iau cărţile de pe masă. 

— Exact. 

e 

Mai târziu în acea noapte, telefonul sună iar. Nu-l las să mă 
intimideze. 

— Alo? 

— Bună, Ed. 

E mama. Respir ușurat și mă pregătesc să fiu luat la rost. Nu 
am mai vorbit cu ea de ceva vreme, așa că are la dispoziţie 
între două săptămâni și o lună, ca să mă înjure. 

— Ce mai faci, mamă? 

— Ai apucat să o suni pe Kath? E ziua ei. 

Kath, sora mea. 

— A, la naiba. 

— Da, la naiba, Ed. Acum mișcă-ti fundu’ și dă-i un telefon. 

— Bine, o voi... 

Se aude tonul. 

Nimeni nu știe mai bine ca mama cum să încheie o 
conversație. 

e 

Singura mea greşeală e că nu gândesc destul de rapid încât 
să-i cer numărul de telefon al lui Kath, în caz că nu-l găsesc. O 
presimţire rea îmi spune că i-am pierdut numărul, presimțire 
care se dovedeşte adevărată, de vreme ce am căutat în fiecare 
sertar și-n fiecare locușor din bucătărie. Nu e nicăieri, iar ea nu 
e trecută în cartea de telefoane. 

Vai, nu. 

Ai ghicit. 

Mă tem că trebuie să o sun pe mama. 

Formez numărul. 

— Alo? 

— Eu sunt, mamă. 

— Ce mai e acum, Ed? 

Oftatul ei îmi spune cât de sătulă e de mine. 

— Care e numărul ei? 

Sunt sigur că vă puteţi imagina. 


124 


Se face duminică, mai repede decât am crezut. Stăm aproape 
în spatele bisericii. 

Ritchie e destul de fericit, iar Audrey e mulțumită. Marv e 
mahmur - a început iar să bea din berea tatălui său - și eu sunt 
agitat, din nu știu ce motiv. 

In afară de noi, în biserică mai sunt aproximativ douăsprezece 
persoane. O asemenea pustietate e deprimantă. Covorul e 
mâncat de molii, iar stranele sunt ursuze. Doar ferestrele din 
plumb par sfinte. Ceilalţi oameni sunt bătrâni și stau aplecaţi, ca 
niște martiri. 

— Vă mulțumesc tuturor că aţi venit, spune părintele O'Reilly 
când iese din altar. Pentru o clipă, pare înfrânt. Apoi, ne observă 
pe noi patru, în spate. Le urez un bun venit special șoferilor de 
taxi din această lume. 

Chelia îi strălucește din cauza luminii pătrunse prin fereastra 
de plumb. 

Mă caută, ca să mă vadă. 

Eu râd, de unul singur. 

Ritchie, Marv și Audrey se întorc spre mine și mă privesc fix. 
Ochii lui Marv sunt extrem de roșii. 

— Ai avut o noapte grea? îl întreb eu. 

— Dă-ţi și tu seama. R 

Părintele își adună gândurile și observă publicul. II văd cum își 
adună puterile, ca să continue în forță. Părintele O'Reilly caută 
adânc în sinea lui. Işi începe predica. 

e 

După încheierea slujbei, stăm toți afară. 

— Care-a fost faza cu păstorul ăla de rahat? întreabă Marv. Se 
întinde în iarbă. Până și vocea lui pare mahmură. 

Stăm sub o salcie uriașă, care plânge pe lângă noi. Mai 
devreme, în biserică, chiar înainte să plecăm, oamenilor li s-a 
dat o farfurie în care să pună bani. Eu am lăsat cinci dolari, 
Ritchie nu a avut bani la el, Audrey a dat câţiva, iar Marv s-a 
căutat prin buzunare și a dat o monedă de douăzeci de cenți și 
un capac de pix. 

M-am uitat la el. 

— Ce e? 

— Nimic, Marv. 

— Evident. 


125 


Stând sub copac, Audrey fredonează o melodie, iar Ritchie se 
întinde, sprijinindu-se de o treaptă. Marv adoarme, iar eu aştept. 

În curând, în spatele meu apare cineva. Îmi dau seama că e 
părintele O'Reilly, înainte ca acesta să vorbească. Așa e felul lui 
de a fi. E caracterul lui liniștit, vesel și realist. 

— Ed, îţi mulțumesc pentru că ai venit, îmi spune el. Acum îl 
privește pe Marv. Băiatul ăsta pare mai distrus ca tine. O urmă 
de răutate îi traversează chipul. Pentru numele lui Dumnezeu; 
râdem toţi, mai puţin Marv, care se trezește. 

— A, se scarpină pe braţ. Bună, părinte. Frumoasă predică. 

— Mulţumesc. Ne privește din nou, pe toţi. Vă mulțumesc 
pentru prezenţă. Ne vedem săptămâna viitoare? 

— Poate, spun eu, dar Marv ţine să vorbească pentru el. 

— Nicio șansă, zice el. 

Părintele nu se supără. 

Nu cred că știu exact de ce anume are nevoie părintele, dar 
eu știu ce am de gând să fac. Întors acasă, stau cu Portarul, mai 
citesc din când în când și mă uit la pozele înrămate de pe 
televizor. lau o decizie. 

Voi aduce oamenii la biserică. 

Mai rămâne să văd cum anume am să fac asta. 


8 & Tinerii 


Trec câteva zile și mă gândesc la diversele modalităţi prin 
care-i pot aduce pe oameni la biserică. Intenţionez să-i rog pe 
Audrey, Marv și Ritchie să-și aducă familiile și prietenii, dar, una 
la mână, nu te poți bizui pe niciunul, și doi la mână, îmi va fi 
destul de greu să-i conving pe ei să mai vină acolo și a doua 
oară. 

Conduc mult la începutul săptămânii, iar gândurile mă 
însoțesc, răsucindu-se în fel și chip în mintea mea. 

De-abia când conduc un bărbat la aeroport, îmi dau seama 
cum trebuie să procedez. Suntem aproape de destinaţie, când 
îmi spune: 

— Amice, am ceva timp la dispoziţie - putem să oprim la barul 
de aici? 

Privesc în oglinda retrovizoare și îmi dau seama. 


126 


— Asta-i! îi spun. 

— Vreau o bere într-un bar adevărat, spune el. Nu suport 
foaierele astea de aeroport. 

Trag pe dreapta și îl las să coboare. 

— N-ai și tu chef de o bere? întreabă el. Plătesc eu. 

— Nu, spun eu. Am altă comandă în scurt timp - dar pot veni 
să te iau în jumătate de oră, dacă dorești. 

— Bineînţeles. 

Și pare destul de fericit să-și ţină singur companie. 

Să fiu sincer, și eu simt același lucru, pentru că, și acum 
urmează să vă spun ceva adevărat: 

In această ţară, un singur lucru poate atrage o mulţime, fără 
niciun dubiu. Răspunsul? 

Berea. 

Berea pe gratis. 

e 

Merg la părintele, năvălind pe uşă aproape ca o furtună, 
spunându-i că putem organiza ceva măreț pentru duminica 
viitoare. Şi-i prezint ideea mea. 

— Bere gratis, lucruri pentru copii, mâncare. Am menţionat 
berea gratis? 

— Da, Ed. Cred că da. 

— Ei bine? Ce părere ai? Calm, se așază și meditează. 

— Sună fantastic, Ed, dar uiţi un lucru. 

Astăzi nu las pe nimeni să-mi stea în cale. 

— Ce anume? 

— Ne trebuie bani pentru toate astea. 

— Am crezut că Biserica catolică e putred de bogată - aurul și 
toate bogățiile din catedralele alea gigantice... 

Părintele râde. 

— Ai văzut tu aur în biserica mea, Edward? 

Edward? 

Cred că părintele e singura persoană căreia i-am permis 
vreodată să-mi spună Edward. Chiar și pe certificatul de naștere 
tot Ed scrie. 

Continui: 

— Eşti sigur că n-ai bani pe aici, pe undeva? 

— Păi, nu prea, Ed. l-am depus pe toţi în fondurile pentru 
mamele adolescente necăsătorite, în fondurile pentru alcoolici, 


127 


pentru cei fără case, pentru dependenții de droguri și pentru 
vacanţa mea în Fiji. 

Presupun că glumește cu vacanţa din Fiji. 

— Ei bine, atunci, spun eu, am să strâng eu banii. Am ceva 
pus deoparte. Vin cu cinci sute. 

— Cinci sute? Sunt o groază de bani, Ed. Nu pari tipul care să 
ai grămezi de bani. 

Mergând cu spatele ca racul, mă îndrept cu pas grăbit spre 
ușă. 

— Nu-ţi face griji, părinte. Şi râd în sinea mea. Ai puţină 
credinţă. 


Acum, trebuie s-o spun. 

Te ajută să ai prieteni imaturi în momente ca acesta. Găsești 
modalităţi de a răspândi zvonul foarte repede, atunci când pui la 
cale ceva. Nu trebuie să te complici cu afișe, cu anunţuri în 
ziarul local. Realizezi că răspunsul corect e unul singur. Ceva 
care să pătrundă ca focul în mintea fiecăruia din oraș... 

Vopseaua graffiti. 

Marv începe să-și dorească foarte mult să viziteze biserica 
duminică. li povestesc planul și știu, fără urmă de îndoială, că 
pot conta pe el. Acesta e un domeniu în care Marv excelează și 
în care se simte în elementul lui. Comportamentul juvenil poate 
fi, uneori, specialitatea lui. 

Furăm dispozitivele de grătar ale mamei și ale lui Ritchie, sun 
și închiriez un castel de sărituri și împrumut una dintre 
instalaţiile acelea de karaoke de la un amic de-al lui Marv, care 
lucrează într-un bar. Facem rost și de câteva butoiașe, încheiem 
o afacere pe jumătate onestă cu carnaţii de la măcelar și 
suntem gata de acțiune. 

E timpul pentru graffiti. 

Cumpărăm spray-urile de la magazinul local joi după-amiază 
și ne năpustim asupra orașului la trei dimineaţa. Mașina lui Marv 
se oprește, clătinându-se, la mine acasă și decidem să mergem 
pe jos în oraș. În fiecare capăt al străzii principale, scriem 
același lucru cu litere uriașe pe șosea: 


ZIUA ÎN CARE TREBUIE SĂ FACEŢI CUNOȘTINȚĂ CU 
UN PREOT 


128 


DUMINICĂ, LA ORA 10 DIMINEAȚA 
LA BISERICA SFÂNTUL MIHAIL 


MÂNCARE, CÂNTECE, DANSURI 
ȘI 


BERE GRATIS 


FIE VENIȚI, E 
FIE PIERDEŢI O PETRECERE DATA DRACULUI 


Nu știu ce părere are Marv, dar pe mine mă cuprinde un 
sentiment de camaraderie când îngenunchem amândoi și 
scriem graffiti-ul. Scrisul cuvintelor ăstora îmi aduce aminte de 
tinereţe. La un moment dat, mă uit la prietenul meu. Marv, 
certărețul. Marv, zgârcitul cu toţi banii lui. Marv, cu iubita lui 
care a dispărut. 

Când terminăm treaba, mă bate pe umăr și fugim, ca niște 
hoți chipeși. Râdem amândoi și alergăm și clipa mă învăluie atât 
de strâns, încât simt că mă pierd în ea, că mă duce cu ea. 

lubesc râsul din seara aceasta. 

Alergăm și nu vreau să ne oprim niciodată. Vreau să evit orice 
moment stânjenitor, când realismul realității își înfige tridentul 
în carnea noastră, lăsându-ne acolo, împreună. Vreau să rămân 
aici, în această clipă, și să nu mai cutreier alte spaţii, unde nu 
știm ce să spunem ori ce să facem. 

Deocamdată, să alergăm. 

Alergăm prin râsul nopții. 

e 

Toată lumea vorbește despre ziua de mâine. Absolut toată 
lumea. 

Poliţiștii au trecut pe la părinte, întrebându-l dacă știe ceva 
despre ce se întâmplă. A recunoscut că știe despre sărbătoare, 
dar că nu știe nimic despre tehnicile de propagandă folosite de 
o parte din turma lui de enoriași. 

La el acasă, vineri seara, îmi povestește ce s-a întâmplat. 

— „Vă puteţi imagina, le-am spus polițiștilor, că am o clientelă 
oarecum dubioasă. Ce biserică pentru săraci nu are parte de așa 
ceva?” M-au crezut, bineînţeles. Cine n-ar crede un om ca mine? 
„Bine, părinte, dar să ne anunţi dacă descoperi ceva, da?” 


129 


— Bineînţeles, bineînțeles, am răspuns, și chiar când polițiștii 
se pregăteau să plece, părintele a mai pus o întrebare: „Veniţi și 
voi duminică?” 

Se pare că și polițiștii sunt oameni. 

— Bere gratis? au răspuns ei. Nu putem refuza așa ceva. 

Minunat. 

(J 

Deci, totul e pregătit. Toată lumea merge. Familiile. Bețivanii. 
Ticăloșii. Ateii. Sataniștii. Gotheri locali. Toată lumea. Berea 
gratuită îi adună pe toți. Să fiţi siguri. Berea gratuită e la fel de 
sigură precum casele. 

În noaptea de vineri, sunt de tură, dar sâmbătă sunt liber. 

Și, în acea zi, se întâmplă două lucruri. 

Primul este că părintele vine la mine. Îi ofer supă, pe post de 
prânz. La jumătatea mesei, se oprește și văd că pe faţă i se 
aşterne emoția. 

— Ed, trebuie să-ţi spun ceva, zise el și își lasă jos lingura. 

(J 

Mă opresc și eu din mâncat. 

— Ce anume, părinte? 

— Ştii tu, se spune că sunt nenumărați sfinţi care n-au treabă 
cu biserica și nu știu mai nimic despre Dumnezeu. Dar se spune 
și că Dumnezeu merge alături de acești oameni, fără ca ei s-o 
știe. Ochii lui mă pătrund acum, urmați de cuvinte. Tu ești unul 
dintre acești oameni, Ed. Este o onoare că te-am cunoscut. 

Sunt uluit. 

Mi s-a spus în multe feluri, de multe ori - dar nimeni nu mi-a 
spus vreodată că ar fi o onoare să mă cunoască. 

Brusc, îmi amintesc că Sophie a întrebat dacă sunt un sfânt, 
iar eu i-am răspuns că sunt și eu un prost de muritor. 

De data aceasta, permit gândului să mă pătrundă. 

— Mulţumesc, părinte, spun. 

— Plăcerea e de partea mea. 

Al doilea lucru care se întâmplă este că fac câteva vizite prin 
oraș. Mai întâi, trec pe la Sophie, pentru o vizită foarte scurtă. O 
întreb dacă reușește să vină duminică, la care ea răspunde: 

— Bineînțeles, Ed. 

— Adu-ţi și familia, îi sugerez eu. 

— Așa voi face. 


130 


Apoi, merg la Milla acasă și o întreb dacă îmi permite să o 
conduc la biserică duminică. 

— Voi fi încântată, Jimmy. 

Pe scurt, este extrem de bucuroasă. 

Apoi. 

Ultima vizită. 

Bătând la ușa lui Tony Reilly, nu mă simt prea optimist. 

— O, spune el, tu erai. Dar pare suficient de bucuros să mă 
vadă. l-ai transmis mesajul fratelui meu? 

— Da, spun eu. Și, apropo, numele meu este Ed. 

Sunt puţin stânjenit. Urăsc să le spun oamenilor ce au de 
făcut ori să-i rog s-o facă. Și totuși, mă uit în ochii lui Tony 
O'Reilly și continui să vorbesc: 

— Am fost... 

Restul propoziției rămâne pierdut. 

— Ce? 

Imi adun gândurile, dar le păstrez pentru mine. Folosesc 
altele, în locul lor. 

— Cred că ştii despre ce e vorba, Tony. 

— Da, confirmă el. Știu. Am văzut graffiti-ul. 

Cobor privirea și mi-o ridic din nou. 

— Și, cum rămâne? 

Deschide ușa din plasă și mă tem că va deveni violent, dar 
îmi cere să intru și ne așezăm în sufragerie. Poartă aceeași 
îmbrăcăminte în care l-am văzut ultima dată. Pantaloni scurți, 
maiou și papuci de casă. Nu arată prea feroce, dar cred cu 
îndârjire în răutatea celor care se îmbracă astfel. Cei mai 
periculoși criminali poartă pantaloni scurţi, strâmţi, maiouri și 
curele. 

Fără să mă întrebe, aduce băuturi reci. 

— Lichior de portocale, bine? 

— Bineînţeles. 

Are chiar și gheaţă sfărâmată în el. Cred că are un frigider din 
acela minunat, care le face pe toate. 

Aud niște copii care aleargă prin curtea din spate și, în 
curând, le văd și fețele apărând și dispărând, după cum se ridică 
sau coboară pe o trambulină. 

— Ticăloși mici, chicotește Tony. 

Are același tip de umor ca și fratele său. 


131 


Câteva minute, urmărim o emisiune specială, foarte 
interesantă, despre lupta cu odgonul într-un spectacol de genul 
Wide World of Sports®, dar când pe ecranul gigantic apar 
reclamele, Tony îmi acordă din nou toată atenţia. 

— Deci, spune-mi, Ed. Bănuiesc că te întrebi de ce între mine 
și fratele meu s-a creat o așa ruptură. 

Nu mă pot ascunde. 

— Ei bine, da. 

— Vrei să auzi ce s-a întâmplat? 

ÎI privesc. 

Cu sinceritate. 

Și scutur din cap. 

— Nu, nu e treaba mea. g 

Tony răsuflă zgomotos și soarbe din pahar. Il aud cum 
zdrobește și mai mult gheaţa în gură. Nu realizez, dar i-am dat 
răspunsul corect. 

Unul dintre copii intră în cameră plângând. 

— Tati, Ryan tot mă... 

— Of, nu te mai plânge atâta și șterge-o! strigă Tony. 

Copilul se gândește dacă are sens să plângă mai tare, dar se 
îmbărbătează. Se adună. 

— Tati, ăla e lichior? 

— Da. 

e 

Pentru o clipă, am senzaţia că țâncul îl întreabă pe tatăl său 
dacă e prietenos sau abordabil. Abia după aceea, îmi amintesc 
de băutură!€. 

— Pot să beau și eu? 

— Care e cuvântul magic? 

—Terog? 

— Chiar așa. In aceeași propoziţie. 

— Pot să beau și eu lichior, te rog? 

— Da. E mai bine, George. Acum șterge-o la bucătărie și 
pregătește lichiorul, da? 

Copilul strălucește de fericire. 

— Mulţumesc, tati. 

— Ai dracului copii, râde Tony. N-au deloc maniere... 

— Știu, spun și râdem amândoi. 


15 serie de antologii sportive difuzată de televiziunea americană (n.tr.). 
16 Cordial: „lichior” sau „prietenos, cordial” (n.tr.). 
132 


Râdem și Tony spune: 

— Știi, Ed? Dacă te uiţi cu atenţie, s-ar putea să mă vezi acolo 
mâine. 

În sinea mea, mă bucur, dar n-o arăt. 

Asta e bine. 

— Mulţumesc, Tony. 

— Oh, tată! strigă George din bucătărie. Am vărsat lichiorul! 

— Ştiam eu! 

Tony se ridică, scuturând din cap. 

— Mă ierți că nu te conduc, dar trebuie să mă ocup de mizeria 
asta! 

— Nu-ţi face probleme. 

Părăsesc ușurat uriașul ecran TV și uriașa casă. Un rezultat 
mulțumitor. 

e 

Dorm mai profund decât mi-aş fi imaginat că e posibil și mă 
trezesc devreme. Seara trecută, am început să citesc o carte 
minunată și ciudată, cu titlul Table of Everything”. O caut, dar 
îmi dau seama că a căzut între pat și perete. Când o caut, îmi 
amintesc că astăzi e ziua cea mare. Ziua în care faci cunoștință 
cu un preot. Renunţ la căutare și mă ridic din pat. 

Audrey, Marv și Ritchie ajung la mine pe la opt și ne 
îndreptăm împreună spre biserică. Părintele a ajuns deja și se 
plimbă, repetându-și predica. 

Încep să apară și alţii. 

Camaradul lui Marv, cu butoiașele și instalația pentru 
karaoke. 

Tipii de la castelul de sărituri. 

Am adus grătarele și i-am organizat pe Ritchie și pe cei câţiva 
prieteni ai lui să păzească berea, cât durează predica. 

Pe la zece fără un sfert, oamenii încep să se arate în grupuri și 
realizez că trebuie să mă duc s-o iau pe Milla. 

— Hei, Marv... 

Nu-mi vine să cred că fac asta. 

— Poţi să-mi împrumuţi mașina zece minute? 

— Ce? Şi-mi dau seama că are de gând să profite la maximum 
de situaţie. Tu vrei să împrumuți rahatul meu de mașină? 

N-am timp de asta. 


17 Tabelul cu de toate, colecţie de povestiri scrisă de Trudy White (n.tr.). 


— Da, Marv. Retractez tot ce am spus vreodată despre 
mașina ta. 

— Și? 

Și? 

Și atunci îmi dau seama. 

— Și n-o să mai spun niciodată nimic rău despre ea. 

Surâde afectat și victorios și îmi aruncă cheile. 

— Ai grijă de ea, Ed. 

Chiar nu era nevoie să mai menţioneze asta. Marv știe că 
trebuie să fac eforturi colosale, ca să nu spun ceva. Chiar 
așteaptă, ticălosul, poate cedez, dar reușesc să-mi ţin gura 
închisă. 

— Bun băiat, spune el și plec. 

Milla mă așteaptă nerăbdătoare și deschide ușa înainte chiar 
să apuc să urc treptele verandei. 

— Bună, Jimmy, spune ea. 

— Bună, Milla. 

Ajunși la mașină, îi deschid portiera, apoi ne îndreptăm spre 
biserică. O briză plăcută pătrunde prin geamul spart. 

Când ajungem, e zece fără cinci și sunt uluit. Biserica este 
plină ochi. O văd chiar și pe mama intrând, îmbrăcată într-o 
rochie verde. Nu cred că îi pasă prea mult de bere. Vrea doar să 
știe tot ce se întâmplă. 

Găsesc un scaun liber și o rog pe Milla să se așeze acolo. 

— Și tu, Jimmy? întreabă ea nervoasă. Tu unde vei sta? 

— Nu-ţi face griji, îi spun. 

Găsesc eu unde, dar nu mă grăbesc să caut. Prefer să mă 
alătur oamenilor care stau în picioare în spatele bisericii, 
așteptând ca Părintele O'Reilly să își facă apariţia. 

Când se face ora zece, clopotele bisericii pun stăpânire pe 
congregaţie și acum toată lumea - copiii, doamnele pudrate cu 
poşete, beţivanii, adolescenţii și aceiași oameni care sunt 
întotdeauna aici - tace. 

Părintele. 

lese. 

lese și toată lumea așteaptă cuvintele lui. 

Un timp, se mulțumește să privească mulţimea. Apoi, 
zâmbește realist și spune: 

— Bună, vouă, tuturor. 


134 


Și toată lumea o ia razna. Toţi aplaudă și ovaţionează, iar 
părintele pare mai plin de viaţă ca niciodată. Ceea ce nu știam 
este că și el are câteva trucuri la dispoziţie. 

Incă nu se spun alte cuvinte. 

Nu se spun rugăciuni. 

Așteaptă să se facă liniște, scoate o muzicuţă de sub anteriu 
și începe să cânte o melodie nostalgică. La jumătatea cântării, 
apar trei bărbaţi ca niște epave, îmbrăcaţi în costume, unul 
bătând într-un pocal, altul cântând la vioară, iar ultimul cântând 
și el la o muzicuţă. Una mare. 

Toţi cântă, iar muzica rezonează în biserică și peste oameni 
se revarsă o atmosferă cum n-am mai simţit niciodată. 

Când se opresc, mulţimea explodează din nou, iar părintele 
așteaptă. 

In cele din urmă, spune: 

— Acel cântec a fost pentru Dumnezeu. A venit de la El și Îi 
este dedicat. Amin. 

— Amin, repetă mulţimea. 

(J 

Părintele a vorbit câtva timp, iar mie mi-a plăcut tot ce a spus 
și modul în care a spus-o. Nu vorbește ca predicatorii din 
bisericile pline de foc și pucioasă, unde auzi mai curând 
tâmpenii, decât ceva bun. Părintele vorbește cu o sinceritate 
care te hipnotizează. Nu despre Dumnezeu, ci despre 
apropierea dintre oamenii acelui oraș. Despre lucrurile făcute 
împreună. Despre ajutorul reciproc. Și despre a fi împreună, în 
general. li invită să facă asta în biserica lui, în fiecare duminică. 

li pune pe tipii ăia, Joe, Graeme și Joshua, să citească. Sunt 
lipsiţi de speranţă și lenți la vorbă, dar sunt aplaudați ca niște 
eroi când termină și vezi cum mândria le schimonosește fețele. 
E un pas mare de la furatul banilor, ţigărilor și hainelor. 

Un timp, mă întreb unde ar putea fi Tony. Când mă uit prin 
mulţime, încercând să-l văd, Sophie îmi surprinde privirea și 
ridicăm amândoi mâna în semn de salut, iar ea se întoarce să 
asculte cuvintele. Nu-l găsesc nicăieri pe Tony. 

La sfârșit, părintele dirijează o versiune a cântecului favorit al 
școlarilor - singurul pe care îl știe toată lumea - „He's Got the 
Whole World in His Hands”. Toată lumea cântă și aplaudă, iar 
când se termină, îl văd în sfârșit pe Tony. 

Işi face loc prin mulţime și ajunge lângă mine. 


— Bună, Ed, mă salută. 

De fiecare mână i se anină un copil. 

— Ceva lichior? întreabă el. Pentru copii. 

— Nu-ţi face griji. 

Poate cinci minute mai târziu, părintele mă vede cu Tony, 
stând în picioare, în spate. 

Se apropie de sfârșit deja și încă nu s-a ţinut nicio rugăciune. 
Thomas O'Reilly se hotărăște pentru una. 

Și spune: 

— Oameni buni, mă voi ruga acum, întâi cu voce tare, apoi în 
tăcere. Puteţi să spuneți orice rugăciuni doriţi, în timpul acesta. 

Cu capul plecat, spune: 

— Doamne Dumnezeule, Îți mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru 
acest moment de slavă și pentru acești oameni minunați. Îți 
multumesc pentru berea gratis (mulţimea râde) și iți mulțumesc 
pentru muzica și cuvintele pe care ni le-ai dăruit astăzi. Și totuși, 
mai presus de toate, Doamne, Îţi mulţumesc că fratele meu a 
putut fi aici astăzi și Îţi mulţumesc pentru anumite persoane din 
lume care au un gust execrabil în materie de haine... Amin. 

— Amin, repetă mulţimea. 

— Amin, spun și eu, întârziat, și acum, ca mulți dintre oamenii 
de faţă, mă rog pentru prima dată în ani de zile. 

Mă rog: 

„Doamne, să fie Audrey bine și Marv, și mama, și Ritchie, și 
toată familia mea. Te rog să-l primești în brațele Tale pe tata și 
Te rog, Te rog, ajută-mă cu mesajele pe care trebuie să le 
distribui. Te rog să mă ajuţi să-mi fac datoria bine...” 

Ultimele cuvinte ale părintelui ajung la urechile publicului un 
minut mai târziu. 

— Vă mulţumesc tuturor. Și să înceapă petrecerea. 

Mulțimea ovaţionează încă o dată. 

(J 

Ritchie și Marv se ocupă de grătar. Eu și Audrey ne ocupăm 
de bere. Părintele O'Reilly are grijă de mâncarea și băuturile 
copiilor și nimănui nu-i lipsește nimic. 

Când se termină mâncarea și băutura, scoatem staţia de 
Karaoke și mulţi hotărăsc să cânte tot felul de cântece. Petrec 
mult timp cu Milla, care găsește niște fete, după cum se 
exprimă ea, cu care a mers la școală. Stau toate pe o bancă și 
una dintre ele nu are picioarele suficient de lungi ca să ajungă la 


136 


pământ. Își leagănă înainte și înapoi picioarele încrucișate la 
glezne și acesta e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut toată 
ziua. 

Reușesc chiar să o conving pe Audrey să cânte cu mine. 
„Eight Days a Week” a formaţiei Beatles. Bineînţeles, Ritchie și 
Marv dărâmă casa când reproduc melodia lui Bon Jovi, „You 
Give Love a Bad Name”. Jur, tot orașul acesta trăiește în trecut. 

Dansez. 

Dansez cu Audrey, Milla și Sophie. Și cel mai mult îmi place să 
le învârt și să le aud râzând. 

Când totul se termină și o duc pe Milla acasă, ne întoarcem la 
biserică și facem curățenie. 

Ultimii oameni pe care îi văd în ziua aceea sunt Thomas și 
Tony O'Reilly, care stau pe treptele bisericii, fumând împreună. 
Probabil că nu se vor mai vedea câţiva ani de acum înainte, dar 
nu le pot cere mai mult decât atât. 

N-am știut că părintele fumează. 


9 + Apar polițiștii 


În acea noapte, primesc niște vizite - mai întâi vine părintele 
O'Reilly, apoi poliţia. 

Părintele bate la ușa mea și rămâne acolo, fără să spună 
nimic. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb. 

Dar părintele păstrează tăcerea. Se mulțumește să stea acolo 
și să mă urmărească. Îmi privește faţa, ca și când ar încerca să- 
și explice ce anume s-a întâmplat astăzi. În cele din urmă, 
renunţă la cuvinte. Se apropie un pas, își pune mâinile pe umerii 
mei și mă privește foarte serios în ochi. Văd că este cuprins de 
emoţii. Se transformă într-un mod foarte pașnic, foarte sfânt. 

Cred că este prima dată când părintele are ocazia să 
mulțumească pentru ceva. De obicei, ceilalți au motive să-/í 
mulțumească. Cred că de aceea expresia îi este atât de pierdută 
și de aceea recunoștinţa de pe chip se poticnește în drum spre 
mine. 

— Nu te îngrijora, îi spun. 


137 


O fericire tăcută se întinde între noi ca o punte, pe care o 
menţinem între noi pentru un timp. 

Când pleacă, îl urmăresc îndepărtându-se, până când nu-l mai 
văd. 

e 

Poliția se arată înjur de zece și jumătate. În mâini au perii de 
spălat și o soluţie de săpun lichid. 

— Pentru spălat vopseaua de pe drum, spun ei. 

— Mulţumesc mult, spun eu ironic. 

— Măcar atât să facem și noi. 

Din nou, la trei dimineaţa, sunt pe strada principală a 
orașului, de data aceasta frecând vopseaua de pe șosea. 

„De ce eu?” ÎI întreb pe Dumnezeu. 

Dumnezeu nu spune nimic. 

Râd și stelele mă privesc. 

E bine să trăieşti. 


"A 


10 4 Misiunea ușoară și îngheţata 


Brațele și umerii mă dor ca dracu’ în următoarele câteva zile, 
dar tot cred că a meritat. _ 

În timpul acesta, o găsesc pe Angie Carusso. În cartea de 
telefoane nu sunt decât câţiva cu numele de Carusso și îi elimin 
unul câte unul, până când o găsesc. 

Are trei copii și pare să fi fost o mamă adolescentă tipică 
pentru acest oraș. Are doi băieţi și o fată și lucrează cu jumătate 
de normă la farmacie. Părul îi este scurt și de un castaniu-închis 
și e drăguță în rochia ei de lucru. Este unul dintre halatele 
acelea albe, până la genunchi, pe care par să le poarte toți 
asistenții de farmacie. Îmi plac. 

În fiecare dimineaţă, își pregătește copiii pentru școală și-i 
conduce. De trei ori pe săptămână, trebuie să meargă la slujbă. 
În celelalte două, se întoarce acasă. 

O urmăresc de la distanţă și observ că își primește salariul 
joia. În acele după-amiezi, își ia copiii și-i duce în același parc în 
care stăteam cu Portarul când a venit Sophie și mi-a vorbit. 


Cumpără fiecărui copil câte o îngheţată, iar ei le mănâncă mai 
repede decât credeam că se poate. Imediat ce termină, mai vor 
una. 

— Nu, știți regula, le spune Angie. Mai căpătați una 
săptămâna viitoare. 

— Te rugăm? 

— Te rugăm? 

Unul dintre ei face o criză și, pentru o secundă, îmi doresc să-l 
pot pune la punct. Din fericire, se oprește destul de repede, 
pentru că vrea să se dea pe tobogan. 

Angie îi urmărește un timp, până se plictisește și-i târăște 
după ea acasă. 

Știu. 

Știu deja. 

„Asta e ușoară”, gândesc. 

Ușoară precum îngheţata. Urmărind-o cum se îndepărtează, 
picioarele ei sunt cele care mă întristează. Nu știu de ce. Cred 
că pentru că se mișcă mai încet decât ar fi normal pentru vârsta 
ei. Işi iubește copiii, dar o încetinesc. Merge puţin aplecată într-o 
parte, ca să-și poată ţine fiica de mână. 

— Ce avem la cină, mami? întreabă unul din băieți. 

— Nu știu încă. 

Își îndepărtează delicat o șuviţă de păr castaniu de pe ochi și 
continuă să meargă, ascultându-și fiica. Fetiţa îi povestește lui 
Angie despre un băiat de la școală, care tot o șicanează. 

In ceea ce mă privește, continui să urmăresc pașii mici pe 
care îi fac picioarele hoinare ale lui Angie. 

Încă mă întristează. 

După aceea, intru de mai multe ori pe tura de zi, iar serile, mă 
plimb mult. Prima oprire este strada Edgar, unde luminile sunt 
aprinse și le pot vedea pe mamă și pe fiică mâncând. Imi dau 
seama dintr-odată că, fără un bărbat în casă, probabil că nu au 
suficienţi bani să-și achite facturile. Pe de altă parte, probabil că 
soţul oricum bea o mare parte din bani, așa că sunt destul de 
sigur că preferă să fie mai săracă, decât să-l aibă în preajmă. 

Trec și pe lângă casa Millei și, mai târziu, îl sun pe părintele 
O'Reilly, care încă e pe val după adunarea din Ziua în care faci 
cunoștință cu un preot. La slujba din săptămâna următoare au 
fost considerabil mai puţini oameni, dar biserica tot a fost mult 
mai plină decât era altădată. 


139 


În cele din urmă, am mers la fiecare adresă la care locuiesc 
persoane pe nume Rose. Sunt cam opt și, la a cincea încercare, 
o găsesc pe cea pe care o caut. 

Gavin Rose. 

Băiatul are paisprezece ani, poartă haine vechi și are un 
rânjet permanent pe buze. Are părul destul de lung, iar cămășile 
din flanelă seamănă cu niște zdrenţe. li atârnă pe spate. 

Merge la școală. 

Este un adolescent dur și fumător. 

Are ochi albaștri, de culoarea apei proaspete de toaletă, și pe 
față are împrăștiați vreo doisprezece pistrui. 

A, și încă un lucru... 

Este un ticălos. 

e 

De exemplu, intră în magazinele mici și este foarte obraznic 
cu proprietarii care nu vorbesc foarte bine limba engleză. Fură 
din acele magazine - tot ce poate intra sub braț sau în 
pantaloni. Îi împinge pe băieții mai puțin puternici și îi scuipă 
dacă are ocazia. 

Cât timp îl supraveghez înainte să meargă la şcoală, evit să 
fiu depistat de Sophie. Temeri de altădată ies la suprafață și mă 
cutremur la ideea că m-ar observa și ar crede că-mi place să mă 
învârt pe lângă școli. Urmărind. 

Dar, în cele mai multe dintre cazuri, îl văd pe Gavin Rose 

Trăiește cu mama lui și cu un frate mai mare. 

Mama lui fumează ţigară de la țigară și poartă cizme UGG3, 
iubește băutura, iar fratele mai mare e la fel de rău ca Gavin. De 
fapt, este o dilemă să decizi care este mai rău. 

Locuiesc la ieșirea din oraș, nu departe de un pârâu murdar și 
spumegos, care izvorăște din râu. Caracteristica definitorie a 
acestui loc este că singurul lucru pe care îl fac fraţii Rose este să 
se bată. Dacă merg acolo dimineaţa, se ceartă. Dacă merg 
seara, se iau la pumni. Și tot timpul își aruncă invective. 

lar mămica nu-i poate controla. 

Ca să suporte situaţia, bea. 

Adoarme pe canapea, când ultima telenovelă spală ecranul, și 
pe ea, cu lacrimi. 

Pe parcursul unei săptămâni, i-am văzut pe băieţii aceia 
bătându-se de cel puţin douăsprezece ori, până într-o seară, 


18 Cizme din piele de oaie (nitr.). 
140 


marţi, când are loc bătaia cea mai cumplită, care începe la ușă 
și continuă după colţul casei, iar fratele mai mare, Daniel, îl bate 
crunt pe Gavin. Gavin se prăbușește la pământ, iar Daniel îl 
ridică de guler. 

li ţine o predică fratelui său și îl zguduie, de-i zboară capul. 

— Ți-am spus să - nu - te - atingi - de lucrurile - mele! 

Îl izbește de pământ, înainte de a intra în casă. 

Gavin rămâne acolo și, după câteva minute, se ridică în mâini 
și genunchi, sub privirile mele de vizavi. 

În cele din urmă, după ce verifică dacă îi curge sânge, înjură 
și se deplasează, când mergând, când alergând pe stradă. Tot 
timpul vorbește despre ură și despre cum o să-și ucidă fratele, 
până când, în cele din urmă, se oprește și se așază în rigolă, la 
capătul pantei, unde de o parte și de alta a drumului sunt 
tufișuri. 

Și acesta este momentul meu. 

e 

Mă îndrept spre el și mă opresc în fața lui și, trebuie să v-o 
spun, începe să mă cuprindă o stare de nervozitate. Băiatul e 
dur și nu-mi va ceda fără luptă. 

Deasupra noastră luminează un felinar, veghindu-ne. 

O adiere îmi răcorește sudoarea de pe faţă și, încet, văd cum 
umbra mea îl calcă pe Gavin Rose. 

e 

El își ridică ochii. 

— Ce dracu’ vrei și tu? 

Pe față îi curg lacrimi fierbinți, iar ochii mușcă. 

Scutur din cap. 

— Nimic. 

— Atunci, vezi-ți de drum, onanist de clasă ce ești, ori te bat 
de te c... pe tine. 

„Are paisprezece ani, gândesc. Îţi amintești de strada Edgar?” 
E floare la ureche. 

— Atunci, fă-o, pentru că nu plec, îi spun. 

Umbra mea îl acoperă complet, iar el rămâne nemișcat. Așa 
cum mi-am imaginat, doar gura ce e de el. Smulge iarba și o 
aruncă pe drum. O smulge de parcă ar fi păr. Mâinile îi sunt 
feroce. 


141 


După un timp, mă așez în rigolă, la câţiva metri de el și mă 
folosesc de vorbe ca să distrug neantul provocat de 
amenințarea lui. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb, dar nu-l privesc. 

Funcţionează doar dacă nu-l privesc. 

— Fratele meu e complet cretin și tare îmi doresc să-l omor, 
izbucnește el. 

— Foarte frumos din partea ta. 

— Mă iei peste picior? se oţărăște el la mine. 

Dau din cap, încă refuzând să-l privesc. 

— Nu, bineînţeles că nu. 

„Ticălosule”, gândesc. 

Incepe să repete: 

— Vreau să-l omor. Vreau să-l omor. Vreau să-l omor. Vreau. 
să-l omor. Pe fratele meu. 

Părul furios îi acoperă faţa. Pistruii i se aprind sub felinar. 

ÎI privesc pe băiat și mă gândesc la ce am de făcut. 

Mă întreb dacă băieții ăștia, din familia Rose, s-au confruntat 
vreodată cu lumea adevărată. 

Dacă nu, e momentul să o facă. 


J % Culoarea buzelor ei 


După-amiaza de joi pare să se desfășoare într-un mod plăcut. 

Angie Carusso își derulează rutina la serviciu și își ia copiii de 
la școală. Merge cu ei în parc și hotărăsc asupra îngheţatei pe 
care o vor primi. Unul dintre ei ia decizia vicleană de a alege 
îngheţată mai ieftină, ca să capete două. Băiatul îi sugerează 
ideea lui Angie, iar Angie îi răspunde că tot numai una are voie. 
Atunci se răzgândește și preferă o înghețată mai scumpă. 

Intră în magazin și eu îi aștept în parc. Stau pe una dintre 
băncile mai îndepărtate și îi aștept să iasă. După ce ies ei, intru 
și eu în magazin și încerc să-mi dau seama ce fel de înghețată 
ar prefera Angie Caruso. A 

„Grăbește-te, gândesc, ori până să ieși tu, vor fi plecaţi.” In 
cele din urmă, decid să-mi cumpăr una cu două arome. Mentă și 
bucăţi de ciocolată și fructul pasiunii, într-un cornet din 
napolitană. 


142 


Când ies, copiii încă își ling înghețatele. Toţi sunt așezați pe o 
bancă. 

Mă îndrept spre ei. 

Mă împiedic în cuvinte și sunt surprins că reușesc să le 
pronunț corect. 

— Scuzaţi-mă, eu... Angie și copiii se întorc și mă privesc. Din 
apropiere, Angie e frumoasă și stranie. V-am văzut aici de 
câteva ori și am observat că niciodată nu-ti iei înghețată. 

Mă privește de parcă aș fi nebun. 

— M-am gândit că meriţi și tu una. 

Neîndemânatic, i-o întind și deja verdele și galbenul se preling 
peste marginile cornetului. 

Întinde mâna și o ia, cu o expresie surprinsă și pe jumătate 
prăbușită. Câteva secunde, privește fix înghețata. După care, 
limba salvează râurile de îngheţată topită. 

După ce curăță bine cornetul, încearcă să muște din 
îngheţată, de parcă ar comite păcatul originar. Să o fac sau să 
nu o fac? Mă privește neliniștită înainte de a se înfrupta din 
ciocolata cu mentă. Când băieţii atacă panta alunecoasă a 
toboganului, buzele îi sunt deja de un verde-deschis. Lângă ea a 
rămas fata care, arătând spre buzele ei, comentează: 

— Se pare că și tu ai căpătat îngheţată astăzi, mami. 

Angie îi dă fiicei sale la o parte bretonul din ochi. 

— Da, Casey, așa se pare, nu? Du-te și tu, îi spune. Du-te la 
fraţii tăi și te joacă. 

Casey se duce la fraţii ei și rămânem singuri lângă bancă. 

E o zi caldă și umedă. 

Angie Caruso își mănâncă îngheţata și mă întreb ce să fac cu 
mâinile. Ea face cercuri cu buzele în jurul mentei și ajunge acum 
la fructul pasiunii, cu mișcări drăguţe și lente. Işi folosește limba 
ca să împingă îngheţata în cornet, să nu se golească. Pare că nu 
suportă ideea unui cornet gol. 

e 

Mâncând, își supraveghează copiii. De-abia au observat că 
sunt de faţă, fiind mai ocupați să-și strige mama și să se certe în 
legătură cu cine ajunge mai sus cu leagănul. 

— Sunt frumoși, spune Angie cornetului, în cea mai mare 
parte a timpului. Dă din cap și continuă să vorbească: Când 
eram mai tânără, eram lipsită de griji. Acum am trei copii și sunt 
singură. 


143 


Priveşte leagânele și văd că-și imaginează cum ar fi arătat 
viața dacă n-ar fi fost copiii acolo. Vina acestor gânduri o 
doboară. Pare să fie o prezenţă continuă în viaţa ei. Nu e prea 
departe niciodată, în pofida iubirii pe care o poartă copiilor. 

Realizez că nimic nu-i mai aparţine, în timp ce ea aparține 
tuturor. 

Urmărindu-și copiii, plânge. Măcar asta își permite. Lacrimi pe 
față și îngheţată pe buze. 

Nu are chiar gustul de altădată. 

e 

Și totuși, când se ridică, Angie Caruso îmi mulțumește. Mă 
întreabă cum mă cheamă, dar îi spun că acest lucru nu 
contează. 

— Ba da, protestează ea, contează. 

Atunci mă răzgândesc: 

— Mă cheamă Ed. i 

— Ei bine, multumesc, Ed, spune ea. Iți mulțumesc. 

Îmi mai mulțumește de câteva ori, dar cele mai frumoase 
cuvinte pe ziua de astăzi le aud venind din dreapta mea, când 
credeam că totul s-a terminat. Și vin de la fată, de la Casey. Se 
răsucește sub mâna lui Angie și spune: 

— Săptămâna viitoare îţi dau să guști de la mine, mami. 

Cumva, mă simt trist și golit, dar am convingerea că am făcut 
ce trebuia. Măcar o dată, o înghețată pentru Angie Caruso. 

Îmi voi aminti toată viaţa culoarea îngheţatei pe buzele ei. 


Q 4 Sânge și trandafiri 


Acum trebuie să rezolv problema cu fraţii Rose și, cum am 
spus, nu cred că s-au confruntat cu lumea reală până acum. 
Probabil că nu au fost niciodată întrebaţi cum ar reacționa, în 
cazul în care un străin ar interveni în bătăile lor. 

Știu unde locuiesc. 

Am numărul lor de telefon și sunt pregătit. 

e 

La începutul săptămânii următoare, sunt mai des în tura de 
dimineaţă și mă duc la ei în fiecare noapte liberă. De fiecare 
dată, se ceartă. Dar nu se bat cu adevărat, așa că mă întorc 


144 


acasă dezamăgit. La întoarcere, mă uit după cea mai apropiată 
cabină telefonică și găsesc una, la câteva străzi distanţă. 

In următoarele două nopţi sunt de serviciu și decid că ăsta e 
un lucru bun. De-abia s-au bătut zdravăn, așa că le mai trebuie 
câteva zile ca să adune energie pentru o altă bătaie. E suficient 
ca Gavin să plece din nou de acasă. Misiunea mea nu este una 
plăcută. 

e 

Duminică noaptea, se întâmplă. 

Mă aflu acolo de aproape două ore, când casa se cutremură și 
Gavin iese din nou, ca furtuna. 

Se întoarce în același loc de data trecută și se așază în rigolă. 

Și, din nou, mă duc la el. 

Umbra mea îi atinge conturul corpului. 

— lar tu, îmi vorbește el, dar nici măcar nu se uită la mine. 

Mâinile mele coboară și îl apucă de guler. 

e 

Mă simt de parcă mi-aş fi abandonat trupul. 

Mă văd cum îl târăsc pe Gavin Rose în tufiș și-l bat până cade 
pe iarbă, în ţărână și în ramurile căzute ale copacilor. 

Pumnii mei îi cotropesc fața și îi fac o gaură în stomac. 

Băiatul plânge și mă imploră. Vocea îi tremură. 

— Nu mă omori, nu mă omori... 

li văd ochii și mă asigur că nu mă uit în ei și îl lovesc în nas cu 
pumnul, ca să-i distrug cu totul privirea. E lovit, dar continui să-l 
atac. Trebuie să mă asigur că, atunci când voi fi terminat cu el, 
nu mai mișcă. 

Îi miros teama emanând din el. 

Teama care curge din el. 

Care se ridică și îmi intră în nas. 

Imi dau seama că acest lucru ar putea să se întoarcă 
împotriva mea, dar pare să fie singura opţiune pe care o am. 

A venit momentul să vă explic faptul că, până la misiunea din 
strada Edgar, nu am lovit pe nimeni, niciodată. Nu-mi place, mai 
ales când este vorba despre un băiețel, care n-are multe șanse 
contra mea. Oricum, asta nu mă poate opri. Sunt posedat și 
continui să-l bat pe Gavin Rose, să-i lovesc faţa și trupul. Este 
întuneric și vântul stăruie prin tufișuri. 

Nimeni nu-l poate ajuta. 

Cu excepţia mea. 


145 


Și cum fac eu asta? 

Îi mai dau un șut și mă asigur că nu va putea să se miște 
pentru măcar cinci sau zece minute. 

Mă dau la o parte, gâfâind. 

Gavin Rose nu mai pleacă nicăieri. 

e 

Cu mâinile pătate de sânge, mă îndepărtez repede de tufiș și 
ies în stradă. Trecând în viteză pe lângă casa familiei Rose, aud 
televizorul. 

Când dau colţul și văd cabina telefonică, descopăr o mare 
problemă - în cabină este deja cineva. 

— Ei bine, puţin îmi pasă ce spune ea, urlă o adolescentă 
grasă, cu un inel în buric. N-are legătură cu mine... 

Nu mă pot abţine. 

„leşi de-acolo, târfă proastă”, gândesc în sinea mea. 

Dar ea nu face decât să devină și mai vehementă. 

„Un minut, decid. Îi acord un minut, după care intru.” 

Mă vede, dar e evident că puţin îi pasă. Se întoarce cu spatele 
la mine și continuă să vorbească. 

„Foarte bine. Intru”, și bat în sticlă. 

Ea răspunde întorcându-se spre mine și întrebând: 

— Ce vrei?! 

Cuvintele sună ca niște gloanțe. Încerc să fiu politicos. 

— Îmi pare rău că te deranjez, dar chiar trebuie să dau urgent 
un telefon. 

— Șterge-o, amice! 

În cel mai bun caz, pot spune că nu e fericită deloc. 

— Uite ce e - ridic mâinile și-i arăt sângele de pe palme. Un 
prieten de-al meu a avut un accident și trebuie să sun la 
ambulanţă... 

Ea continuă să vorbească. 

— Kel? Mda, tot eu. Ascultă, te sun din nou într-un minut. 
Spunând asta, se holbează obscen la mine. Bine? 

Pune receptorul în furcă, apoi iese agale din cabina inundată 
de mirosul de transpiraţie și deodorant. Mirosul nu e prea 
fermecător, dar nici nu se compară cu duhoarea Portarului. 

Închid ușa și formez numărul. 

După trei apeluri, Daniel Rose ridică receptorul. 

— Mda, alo. 

Șoptesc, drăguţ și dur: 


146 


— Acum ascultă-mă: dacă mergi la tufișul de la capătul străzii 
voastre, îl găsești acolo pe fratele tău, într-o stare destul de 
proastă. |ţi sugerez cu tărie să te duci repede acolo. 

— Cine e la telefon? 

Închid. 

e 

— Mulţumesc, îi spun fetei, îndepărtându-mă. 

— Sper să nu fie sânge pe receptor. 

Drăguţă fată. 

e 

Revenit pe strada familiei Rose, ajung exact la timp să văd 
urmările. 

Daniel Rose își ajută fratele să ajungă acasă. Sunt destul de 
departe, dar văd cum îl susține, cu brațul în jurul umerilor. 
Pentru prima dată, par a fi frați. 

Imi imaginez câteva cuvinte pe care le-ar putea schimba: 
„Hai, Gavin. Ai să reușești. Hai să te ducem acasă și acolo te 
facem noi bine.” 

Pe mâinile mele este sânge și sânge este și pe stradă. Un 
moment, sper ca amândoi să fi înțeles ce fac și ce 
demonstrează prin actele lor. 

Vreau să le spun eu, dar realizez că nu fac altceva decât să 
transmit mesajul. Eu nu descifrez și nici nu-l explic 
destinatarilor. Asta trebuie s-o facă singuri. Sperând că sunt 
capabili de asta, mă îndrept spre casă, spre apa de robinet și 
Portar. 


K & Fata treflelor 


Ei bine, trebuie s-o spun, sunt foarte mulțumit de mine. În 
stânca mare de lângă pietrele care îmi străjuiesc casa erau 
sculptate trei nume și sunt destul de sigur că am îndeplinit 
misiunile. 

Urc cărarea de-a lungul râului, însoţit de Portar și mă îndrept 
spre amonte, unde mă așteaptă numele din stâncă. Pentru 
Portar, se pare că drumul e cam dificil și îl privesc dezamăgit. 

— Trebuia să vii neapărat, nu-i așa? Ti-am spus că drumul e 
anevoios, dar n-ai vrut să mă asculţi. 


147 


Te aștept aici, se mulțumește el să-mi răspundă. 

ÎI mângâi și îmi continui drumul în amonte. 

Escaladând stâncile mari, simt cum sunt cuprins de mândrie. 
Sentimentul de a mă afla acolo, victorios, mai ales după 
incertitudinea primei mele vizite, este unul minunat. 

E după-amiaza târziu, dar nu este foarte cald așa că, atunci 
când ochii întâlnesc numele, de-abia simt transpiraţia. 

Observ imediat ceva schimbat. Sunt aceleași nume, dar lângă 
ele, cineva a sculptat o bifa pentru fiecare dată în care mi-am 
finalizat misiunea. 

Sunt foarte fericit să văd primul nume. 

Thomas O'Reilly. O bifa mare. 

Apoi, Angie Caruso. Incă o bifa. 

După aceea... 

Ce? 

Privesc neîncrezător piatra, pentru că în dreptul numelui lui 
Gavin nu este niciun semn. 

Cu braţul îndoit să mă scarpin pe coloană, stau acolo 
nedumerit. 

— Ce trebuie să mai fac? întreb. Misiunea Gavin Rose era la 
fel de completă ca și celelalte. 

Răspunsul nu poate fi prea departe. 

e 

Trec câteva zile și se apropie sfârșitul lui noiembrie. Se 
apropie jocul anual de fotbal pe gheaţă. Marv mă tot sună, 
îngrijorat de aparenta mea lipsă de interes. 

Vine decembrie și, cu două nopţi înainte de joc, încă sunt 
agitat din cauza lui Gavin Rose și a bifei invizibile de pe stâncă. 
M-am întors acolo și tot nu apăruse nimic. Am sperat că 
persoana care se ocupă de bife a întârziat, dar sub nicio formă 
n-ar fi întârziat trei-patru zile. Cine organizează asta nu ar 
permite niciodată așa ceva. 

Nu pot dormi. 

Îmi arăt enervarea fată de Portar. 

Când văd că nici joi nu reușesc să dorm, mă duc la farmacia 
non-stop de la capătul străzii principale, să-mi iau ceva care să 
mă ajute să adorm. Ar fi trebuit să păstrez câteva pastile de 
dormit din cele pe care i le-am dat tipului de pe strada Edgar. 

leșind din farmacie, observ un grup de băieţi care pierd 
vremea vizavi. 


148 


Apropiindu-mă de casă, devine evident că mă urmăresc și, 
stând toți la intersecție, așteptând să se facă verde, remarc 
vocea lui Daniel Rose: 

— El e, Gav? 

e 

Încerc să mă lupt cu ei, dar sunt prea mulţi. Cel puţin șase. 
Mă târăsc pe o alee lăturalnică și mă bat cam cum l-am bătut eu 
pe Gavin. Mă lovesc cu mâinile și mă ţin cu forța la pământ și 
mă lovesc cu rândul. Simt cum sângele îmi șiroiește pe faţă și 
cum îmi apar vânătăi pe coaste, pe picioare și în zona 
stomacului. 

lar ei se simt foarte bine. 

— Asta o să te înveţe minte să nu te mai legi de fratele meu. 

Și acesta e Daniel Rose, făcând conversaţie. Mă lovește cu 
forță în coaste. Loialitatea doare. 

— Hai, Gav - dă-i și tu una. 

Gav face ce i se spune. 

Îmi repede un bocanc în stomac și îmi dă un pumn în fată. 

Apoi fug, în noapte. În ceea ce mă privește, încerc să mă ridic, 
dar cad la loc. 

Mă târăsc acasă și mă simt de parcă am încheiat un ciclu care 
a început când am primit Asul de Treflă. 

Când mă vede cum intru clătinându-mă pe ușă, Portarul pare 
șocat. Aproape îngrijorat. Tot ce pot face este să dau din cap și 
să-l asigur că sunt bine, zâmbind vag și dureros. Imi imaginez 
că, în timp ce mi se întâmplă toate acestea, cineva sculptează în 
piatră o bifa mare lângă numele lui Gavin Rose. Misiunea s-a 
încheiat. 

e 

Mai târziu, în noapte, mă privesc în oglinda de la baie. 

Ochii înnegriți. 

Maxilarul umflat. 

Pe gât mi se scurge un fir de sânge. 

Mă privesc și fac tot ce pot ca să zâmbesc. 

„Bine lucrat, Ed, îmi spun și privesc nemișcat preţ de câteva 
secunde fața distrusă și însângerată din oglindă. 

Și e straniu pentru că, de fapt, privesc urmele treflelor. 


149 


e PARTEA A TREIA: VREMURI GRELE 
PENTRU ED KENNEDY 


A 
4 


Graham Greene 


4 


Morris west 
Sy4ria Phase, 


ğ 
V 


150 


A 4 Jocul 


Un ţânțar îmi cântă la ureche și mă simt aproape 
recunoscător pentru companie. Sunt chiar tentat să cânt și eu 
cu el. 

Este întuneric, am faţa plină de sânge și, dacă ar vrea, 
țânţarul ar avea parte de o masă bună, fără efortul de a mă 
înțepa. Ar putea să se lase simplu în genunchi și să sugă 
sângele de pe obrazul meu drept și de pe buze. 

Când mă ridic din pat, dușumeaua e rece și picioarele se 
bucură de senzaţia plăcută. Așternuturile par ţesute cu fire de 
sudoare; acum mă sprijin de peretele din hol. Picături de 
sudoare mi se preling până la gleznă și se rostogolesc sub bolta 
piciorului. 

Nu mă simt rău. 

Când mă uit la ceas, de pe buze îmi scapă un hohot de râs; 
merg la baie și fac un duș rece. Apa îngheţată îmi trimite flăcări 
în tăieturi și vânătăi, însă totul e minunat. E aproape patru 
dimineaţa și nu-mi mai este teamă. După ce îmbrac o pereche 
de blugi vechi și nimic altceva, mă întorc spre pat, în căutarea 
celor doi ași. Deschid sertarul și iau cărţile de joc. Lumina 
galbenă a camerei mă însoțește, în timp ce privesc fericit 
poveștile acelor cărți. Sunt copleșit de emoţii când mă gândesc 
la Milla și la strada Edgar și sper ca Sophie să aibă o viaţă 
strălucitoare. Mă distrez pe seama părintelui O'Reilly, a străzii 
Henry și a Zilei în care faci cunoștință cu un preot. Și urmează 
Angie Carusso, pentru care îmi doresc să fi făcut mai mult. Și 
ticaloșii ăia de băieţi Rose. 

„Care va fi următoarea carte?” mă întreb. 

Și mă aștept să fie cupa. 

Aștept. 

Lumina zilei și următorul as. 

(J 

De data aceasta, vreau să se petreacă totul repede. 

Vreau cartea acum. Fără obscurități. Fără ghicitori. Doar 
adresele. Doar numele și să mă trimiți acolo. Asta vreau. 


151 


Singura mea grijă este că, de câte ori mi-am dorit ca un lucru 
să meargă într-un anumit fel, a mers exact invers, perfect 
regizat pentru a mă pune în faţa necunoscutului. Vreau ca Keith 
și Daryl să intre pe ușă din nou. Vreau să-mi dea următoarea 
carte de joc și să îl critice pe Portar pentru că miroase și are 
purici. Am lăsat și ușa descuiată, să poată intra într-o manieră 
civilizată. 

Dar știu că nu vor veni. 

e 

Îmi găsesc cartea și mă îndrept spre sufragerie. lau cu mine 
așii și, cât citesc, îi ţin între degete. 

Când mă trezesc din nou, sunt pe podea, cu cele două cărți 
de joc lângă mâna stângă. E deja zece și e foarte cald și cineva 
bate cu pumnul în ușă. 

„Ei sunt”, gândesc. 

— Keith? strig, ridicându-mă în genunchi. Daryl? Voi sunteţi? 

— Cine dracu' e Keith? 

Ridic privirea și îl văd pe Marv aplecat deasupra mea. Mă frec 
la ochi. 

— Ce cauţi aici? îl întreb. 

— Așa se vorbește cu prietenii? Acum îmi vede bine fața și 
vergelele negre și galbene în care mi s-au transformat coastele. 
Dumnezeule, îi citesc gândul pe faţă, dar n-o spune. Îmi 
răspunde la întrebare cu un răspuns la cu totul altă întrebare. E 
tipic pentru Marv și frustrant. În loc să spună ce caută la mine, 
îmi povestește cum a intrat: 

— Ușa era neîncuiată și Portarul m-a lăsat în sfârșit și pe mine 
să trec. 

— Vezi? Ți-am spus că e OK. 

Mă duc în bucătărie, cu Marv pe urmele mele. Mă întreabă 
cum mă simt. 

— Și cum de-ai ajuns așa, Ed? 

Pun ceainicul să fiarbă. 

— Cafea? 

Da, te rog. 

Și bineînţeles, Portarul tocmai intră. 

— Mulţumesc, răspunde Marv. 

Sorbim cafeaua, iar eu îi povestesc lui Marv ce s-a întâmplat. 

— Nişte tipi tineri. Mi-au aruncat o privire și s-au năpustit prin 
spatele meu. 


152 


— l-ai pocnit și tu? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Erau șase, Marv. 

Marv clatină din cap. 

— Isuse, lumea o ia razna. 

Decide să revină la ceva mai puţin nebunesc. 

— Crezi c-o să poţi juca în seara asta? 

Meciul anual de fotbal pe gheaţă. 

Astăzi e ziua cea mare. 

— Da, Marv. Și insist ca răspunsul să fie cât se poate de clar: 
Joc. 

Dintr-odată, mă simt cât se poate de în formă pentru jocul 
anului. Deși sunt un dezastru din punct de vedere fizic, mă simt 
mai puternic ca niciodată și chiar mă bucură ideea de a fi luat la 
bătaie încă o dată. Nu mă întreba de ce. Nici eu nu înțeleg. 

— Vino! 

Marv se ridică și se îndreaptă spre ușă. 

— Hai să-ţi fac cinste cu micul dejun. 

— Pe bune? 

Lui Marv nu-i stă în fire să facă asemenea gesturi. 

Plecând, îi cer să-mi spună adevărul. 

— Ai face-o dacă ţi-aș fi spus că m-am retras din joc? 

Marv deschide portiera și urcă în mașină. 

— Sub nicio formă. 

Măcar e cinstit. 

e 

Dar mașina nu vrea să pornească. 

— Să nu îndrăznești să spui ceva, zice el și se uită la mine. 

Amândoi chicotim, ușurel. 

E o zi bună. Simt asta. 

(J 

Mergem pe jos până la o cafenea mizeră, din capătul străzii 
principale. Servesc ouă și salam și un soi de pâine aplatizată. 
Chelnerița este o femeie masivă, cu o gură uriașă și o batistă în 
mână. Dintr-un motiv necunoscut, mi se pare că seamănă cu o 
Margaret. 

— Ce vreţi, boiţilor? 

Suntem șocați. 

— Boiţi? întreabă Marv. 


Ne aruncă o privire de „N-am timp de asta”. E plictisită până 
la refuz. „Sunteţi niște boiţi, nu?” Și de-abia atunci am realizat 
că a spus „băieţi”!?. 

— Ei, îi spun lui Marv. Băieți. 

— Ce? 

— Băieți. 

Marv frunzărește meniul. 

Margaret își drege vocea. 

Nevrând s-o enervăm și mai mult, comand rapid: 

— Un milk-shake cu banane, dacă se poate. 

Ea se încruntă. 

— Nu mai avem lapte. 

— Nu mai aveţi lapte? Cum dracu’ poate o cafenea să nu mai 
aibă lapte? 

— Uite ce e, nu cumpăr eu laptele. Nu am nimic de-a face cu 
laptele. Știu doar că nu mai avem. De ce nu comandați ceva de 
mâncare? 

Își iubește slujba doamna asta! 

Simt asta. 

— Dar pâine, aveţi? 

— Acum, n-o face pe-a deșteptul, boitule! 

Mă uit prin cafenea, ca să văd ce mănâncă alţii. 

— Vreau ce mănâncă tipul acela de acolo. 

Și toţi trei ne întoarcem privirile spre tip. 

— Ești sigur? mă avertizează Marv. Pare destul de 
experimental, Ed. 

— Păi măcar au căpătat ce-au cerut, nu? 

Și acum, Margaret chiar e nefericită. Și spune: 

— la ascultă. 

Se scarpină în cap cu pixul. Aproape că mă aştept să-și curețe 
urechile cu el. 

— Dacă locul ăsta nu-i destul de bun pentru voi, boiţilor, 
puteţi s-o ștergeţi dracului și să găsiţi alt loc în care să mâncaţi. 

E nesuferită tare, ca să fim delicaţi. 

— Bine, bine, îmi ridic mâna, aproape dând un pas înapoi. 

— Dă-mi ce mănâncă tipul acela și o banană, Ok? 

— Bine gândit, aprobă Marv. Potasiu pentru joc. 

Potasiu? 


19 Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe pronunția relativ asemănătoare a cuvintelor 
bores (plicticoși) și boys (băieți) (n.tr.). 


154 


Nu cred că asta o să ajute. 

— Și tu? 

Margaret își mută atenţia asupra lui Marv. 

El se foiește stânjenit pe scaun. 

— Ce spui de turtă cu cea mai aleasă selecție de brânzeturi 
pe care o aveți? 

Trebuia s-o comită. Marv nu poate rezista să n-o facă pe 
deșteptul cu o persoană ca asta. E în firea lui. 

Dar Margaret e bună. Are de-a face cu idioţi ca noi tot timpul. 

— Singura brânză de pe-aici ești tu, răspunde ea și trebuie s-o 
spun, pufnim amândoi în râs și o încurajăm puţin. 

Dar ea alege să nu ne bage în seamă. 

— Altceva mai doriţi, boiţilor? 

— Nu, mulțumim. 

— Bine. Face 22 de dolari și 50 de cenți. 

— 22 de dolari și 50 de cenți? 

Nu ne putem ascunde exasperarea. 

— Ei bine, mda - să știți că asta-i o șandrama stilată. 

— Asta-i evident - serviciul e incredibil. 

Și acum ne aflăm pe terasa cafenelei în căldura ca de furnal, 
transpirând și așteptându-ne micul dejun. Margaret simte o 
plăcere deosebită să nu ne bage în seamă, în timp ce altora le 
duce farfurii cu mâncare. Aproape că ne-a venit s-o întrebăm de 
câteva ori unde a dispărut mâncarea noastră, dar știm că asta 
n-ar fi făcut decât să ne întârzie și mai mult masa. Până să ne 
mâncăm noi micul dejun, unii iau deja prânzul și când, în sfârșit, 
ne vine mâncarea, Margaret ne-o aruncă pe masă de parcă ne- 
ar servi cu compost”. 

— Felicitări, iubito, spune Marv. Te-ai întrecut pe tine. 

Margaret își suflă nasul și pleacă. Indiferenţă năprasnică. 

— Cum e mâncarea ta? întreabă Marv după puţin timp. Ori, 
mai la obiect, ce e? 

— Ouă, caşcaval și ceva. 

— Măcar îţi plac ouăle? 

— Nu. 

— Și atunci, de ce-ai cerut? 

— Ei bine, nu arătau a ouă când erau pe farfuria celuilalt tip. 

— Destul de corect. Vrei să-ţi dau de la mine? 


29 îngrășământ pe bază de bălegar (n.tr.). 


Îi accept oferta și mănânc puţin din turta lui. Nu e chiar rea și, 
la sfârșit, l-am întrebat pe Marv de ce a ales ziua de azi, dintre 
toate zilele, să mă scoată la un mic dejun în oraș. Nu s-a mai 
întâmplat până acum. Niciodată nu am luat micul dejun în oraș. 
Asta, iar Marv nu s-ar fi gândit niciodată să plătească pentru 
mine. Ar fi fost imposibil. În circumstanţe normale, ar fi preferat 
să moară. 

— Marv, am spus, privindu-l în ochi, de ce suntem aici? 

El clatină din cap. 

— Vrei să te asiguri că mă prezint la jocul din seara asta, nu? 
Vrei să mă îndulcești. 

Marv nu mă poate minţi cu chestia asta și o știe. 

— Cam asta ar fi. 

— Voi fi acolo, îi spun. La patru fix. 

— Bine. 

e 

Restul zilei se scurge pe nesimţite. Din fericire, Marv mă lasă 
liber următoarele câteva ore, așa că mă întorc acasă și dorm. 

Când vine momentul, mă îndrept spre terenuri împreună cu 
Portarul, care s-a molipsit de fericirea mea recentă, în pofida 
aspectului meu îngrozitor. 

Ne oprim la Audrey. 

Nu-i nimeni acasă. 

Poate că a ajuns deja la Terenuri. Urăște fotbalul, dar în 
fiecare an o găsești acolo. 

E aproape patru fără un sfert când pătrundem în valea unde 
se află terenurile și îmi amintesc cum stăteam cu Sophie lângă 
pistele de atletism. Jocul acesta de fotbal pare demn de milă, 
prin comparaţie - ceea ce și este. Pe terenul de fotbal deja se 
adună mulţimea, în timp ce pista de atletism este pustie, în 
afara imaginilor fetei desculţe. 

Cât pot, o admir pe frumoasă, apoi mă întorc cu spatele la ea 
și înfrunt ceea ce mi se oferă. 

e 

Pe măsură ce mă apropii, mirosul de bere devine mai 
puternic. E torid. Sunt cam treizeci și două de grade. 

Cele două echipe se află în colțuri diferite ale terenului și 
mulțimea de câteva sute crește, încetul cu încetul. Deja se 
transformă într-un soi de eveniment. Are loc în prima sâmbătă 


156 


din decembrie și mă gândesc că este a cincea oară când se 
organizează. Pentru mine, este al treilea an. 

Îl las pe Portar la umbra unui copac și, când mă apropii de 
echipă, cei care mă observă se mai uită o dată la faţa mea. 
Interesul, totuși, îi părăsește destul de repede. Sunt tipul de 
oameni care văd vânătăi și sânge destul de des. 

În nici cinci minute, sunt aruncat într-un tricou albastru cu 
dungi roșii și galbene pe el. Numărul doisprezece. Mă schimb de 
blugi într-o pereche de pantaloni scurţi. Fără șosete și fără 
bocanci - acestea sunt regulile jocului. Fără încălțări și fără 
echipament de protecţie. Doar tricoul, pantalonii scurți și o gură 
spurcată. Doar de asta ai nevoie. 

Echipa noastră este cunoscută sub numele de Mânijii. 
Adversarii sunt Șoimii. Ei poartă tricouri verde cu alb, cu 
pantaloni scurți asortaţi, deși nimănui nu-i pasă de asta. Suntem 
norocoși că avem măcar tricouri, dacă ne gândim că fiecare 
echipă le-a cerșit de la unul dintre cluburile locale sau le-a luat 
pe cele aruncate. 

(J 

Jucătorii sunt bărbați de patruzeci de ani. Pompieri sau mineri 
mari și urâţi. Există și câțiva jucători de statură medie; unii 
tineri, ca Marv, Ritchie și cu mine, și alții care joacă bine. 

Ritchie e ultimul care apare. 

— Ei, ia uitaţi-vă ce-a adus blestematul de câine, spune unul 
dintre tipii masivi. 

Unul dintre colegii lui îi spune că se presupune că pisica e cea 
care aduce, dar să fim sinceri, grăsanul e prea grobian a să 
înțeleagă. Are ceea ce am numi o mustață à la Merv Hughes”. 
Dacă nu înţelegi asta, tot ce trebuie să știi este că e mare. E 
stufoasă și chiar reprobabilă. Cel mai trist lucru este că se 
întâmplă să fie și căpitanul nostru de echipă. Cred că numele lui 
adevărat este Henry Dickens. Nicio legătură cu Charles. 

Ritchie își aruncă bâta și răspunde. 

— Hei, flăcăilor, ce mai faceţi? însă privește în pământ și, de 
fapt, nimănui nu-i pasă de cum se simte celălalt. 

Mai sunt cinci minute până la patru și mai toată echipa bea 
bere. Mi se aruncă și mie una, dar o păstrez pentru mai târziu. 


21 Merv Hughes, fost jucător australian de crichet (n.tr.). 
157 


Mai stau pe margine puţin, în timp ce mulţimea continuă să 
se îngrămădească pe lângă terenul de fotbal, iar Ritchie se 
apropie de mine. 

Mă studiază, din cap până în picioare, și vorbește: 

— Dumnezeule, Ed - arăţi al naibii de disperat. Însângerat și 
făcut bucăţi și ca dracu'. 

— Mulţumesc. 

Mă privește atent: 

— Ce s-a întâmplat? 

— A, niște tinerei care aveau chef de-o distracţie nevinovată. 

Mă bate pe spate, destul de tare ca să mă doară. 

— Asta o să te învețe minte, nu? 

— Ce anume? 

Ritchie îmi face cu ochiul și își termină berea. 

— Habar n-am. 

Nu poţi să nu-l iubeşti pe Ritchie când e așa. Nu prea îi pasă 
cum s-au întâmplat lucrurile, nici nu se sinchisește să mă 
întrebe de ce. Își dă seama că nu ţin în mod deosebit să discut 
despre incident, așa că face o glumă și lăsăm totul baltă. 

Ritchie e un camarad bun. 

Mi se pare ciudat că nimeni nu a sugerat măcar că ar fi trebuit 
să chem poliţia. Nu faci chestii de astea pe aici. Oamenii sunt 
jefuiţi și bătuţi tot timpul și, în majoritatea cazurilor, fie te 
răzbuni imediat, fie o încasezi. 

În cazul meu, o încasez. 

e 

Făcând câteva întinderi leneșe, îmi privesc adversarii. Sunt 
mai mari ca noi și pun ochii pe masivul despre care vorbise 
Marv cu puţin timp în urmă. E gigantic și, să fiu sincer, nu mă 
pot decide dacă e bărbat sau femeie. De fapt, de la distanță 
seamănă cu Mimi din The Drew Carey Show”. 

Apoi. 

Ce poate fi mai rău. 

Mă uit la numărul lui. 

E doisprezece, ca al meu. 

— Tu îl marchezi, spune o voce în spatele meu. 

Știu că e Marv și se apropie și Ritchie. 

— Noroc, Ed, spune el, reprimându-și amuzamentul. 

Ceea ce face să-mi scape un hohot de râs. 


22 Comedie de situaţii americană, difuzată de ABC din 1995 până în 2004 (nitr.). 


— La dracu’, o să mă facă plachie. La propriu. 

— Ești sigur că e bărbat? întreabă Marv. 

Mă aplec și-mi ridic degetele de la picioare, întinzându-mi 
mușchii coapsei. 

— Am să-l întreb când va fi călare pe mine. 

Ciudat, totuși, nu sunt deloc îngrijorat. 

e 

Mulțimea devine neliniștită. 

— Bine, intră pe teren, spune Merv. 

Așa e, am spus Merv, nu Marv - l-am numit pe tipul grăsan cu 
mustață Merv, pentru că nu sunt sigur că numele lui real este 
Henry. Camarazii lui cred că îi spun Merv, oricum, din cauza 
mustăţii. 

Toată lumea se adună și ne ambalăm pentru meci. Este o 
colecţie de sudoare oribilă de subsuoară, răsuflare cu aromă de 
bere, dinţi lipsă și barbă nerasă de trei zile. 

— Așa, spune Merv, când ieșim pe teren, ce trebuie să facem? 

Nimeni nu răspunde. 

— Ei bine? 

— Nu știu, spune unul în cele din urmă. 

— O să-i distrugem pe fătălăii ăștia! urlă Marv și acum se 
aude un bubuit de aprobare, cu excepţia lui Ritchie, care cască. 

Câţiva dintre ceilalţi urlă și ei, dar nu poți spune că e chiar un 
zid de sunet. Înjură și-și suflă nasul și vorbesc de toate și cum le 
vor scoate maţele Șoimilor. 

„Și totuși, se presupune că sunt adulți, gândesc eu. Nu ne 
maturizăm niciodată.” 

Arbitrul fluieră. Ca întotdeauna, e Reggie La Motta, care este 
foarte popular în oraș, fiind un beţivan notoriu. Singurul motiv 
pentru care acceptă să arbitreze este că primește două sticle de 
alcool gratis, pentru care cotizăm toţi. Câte una de fiecare 
echipă. 

— Bine, haideţi să-i ucidem pe tipii ăștia, e consensul general 
și flancurile aleargă spre locurile lor. 

Repede, mă întorc la copacul unde l-am lăsat pe Portar. 
Doarme și un băieţel îl mângâie. 

— Nu vrei să ai grijă de câinele meu? îl întreb. 

— Sună bine, răspunde el. Numele meu e Jay 

— Și el e Portarul, și alerg pe teren alăturându-mă liniei. 

— Acum, băieţi, ascultați la mine, începe Reggie. 


Vocea îi este nesigură. Jocul nici n-a început, iar arbitrul este 
deja furios. De fapt, e chiar amuzant. 

— Dacă se întâmplă rahatul de anul trecut, plec și puteţi să vă 
arbitraţi singuri. 

— Și atunci, nu te capeţi cu cele două sticle, Reg, spune 
cineva. 

— Ba pe dracu’ nu, răspunde tăios Reggie. Acum, fără 
porcării, auziţi? 

Și toate lumea îi face pe plac. 

— Mulţumim, Reggie. 

— Chiar așa, Reg. 

Toţi avansăm și ne strângem mâinile. Eu strâng mâna 
adversarului meu direct, care se înclină spre mine ca un turn, 
ținându-mi umbră. Am avut dreptate. E bărbat, dar e leit Mimi 
din Drew Carey. 

— Noroc, îi spun eu. 

— Lasă-mă câteva minute, răspunde ameninţător Mimi. 

Cu puţin machiaj de scenă, e Mimi. 

— Te rup în bucăți. 

Să înceapă jocul. 

e 

Șoimii aruncă în afară și repede am șansa unui tur. 

Sunt oprit. 

lar fac un tur. 

lar sunt blocat și mai aud și limbajul porcos al lui Mimi, care 
îmi înfundă capul în pământ. Despre asta e vorba în acest joc. 
Mulțimea strigă permanent ooo și aaa, urlând obscenităţi și 
făcând glume porcoase - și toate astea, între partidele de băut 
vin și bere și de mâncat plăcintă și crenvurști de la același tip 
care apare în fiecare an să le vândă. Işi amplasează toneta la 
marginea terenului și chiar face catering pentru copii, cu 
răcoritoare și acadele. 

Șoimii marchează de câteva ori și preiau conducerea bine. 

— Ce dracu’ se întâmplă? întreabă cineva, când ne aflăm 
lângă stâlpi. g 

E marele Merv. In postura de căpitan, simte că trebuie să 
comenteze. 

— Isuse, numai unul dintre noi are viteză și acesta e - hei, 
cum ai spus că te cheamă? 

Sunt surprins, pentru că arată spre mine. 


160 


Mirat, răspund: 

— Ed. Kennedy. 

— Ei bine, Ed aici de faţă e singurul care aleargă și plachează. 
Haideţi odată! 

Continui să alerg. 

Mimi continuă să mă chinuiască și să mă înjure, iar eu mă 
întreb dacă rămâne vreodată fără răsuflare. Cu certitudine 
cineva atât de mare, pe o căldură ca asta, nu poate rezista prea 
mult. 

Când Reggie anunţă sfârșitul primei reprize, sunt la pământ. 
Toată lumea merge să-și ia bere. După asta, fiecare jucător va 
munci din greu să-l convingă să continue jocul. 

e 

În pauză, stau întins la umbră, lângă Portar și băiat. Și atunci 
se arată Audrey. Nu mă întreabă cum mă simt, pentru că știe că 
e doar slujba mea de mesager. Devine deja normalitate, așa că 
n-are sens să mai discutăm. 

— Ești bine? mă întreabă ea. 

Suspin fericit și răspund: 

— Sigur, iubesc viaţa. 

e 

În a doua jumătate a jocului, norocul se întoarce și e rândul 
nostru să ripostăm. Ritchie înscrie în colț și, apoi, un alt tip 
înscrie pe sub stâlpi. Și scorul devine egal. 

Marv joacă și el bine acum și egalul se menţine multă vreme. 

Mimi obosește în sfârșit și, într-o pauză pentru o accidentare, 
Marv vine la mine și mă stârnește. 

— Hei, mă împunge el, încă nu l-ai accidentat pe ticălosul 
acela. 

E tot numai păr blond unsuros și privire hotărâtă. 

Obiectez. 

— Păi, uită-te la el, cât e de mare, Marv! E mai mare decât 
Mama Grape”, pentru Dumnezeu. 

— Cine-i Mama Grape? 

— Ştii tu - din carte. 

Cedez. 


23 Mama obeză din filmul american What's Eating Gilbert Grape (1993), regizor: Lasse 
Hallström, scenarist: Peter Hedges, în rolurile principale: Johnny Depp, Leonardo 
DiCaprio, Juliette Lewis. După romanul omonim al lui Peter Hedges. (n.tr.). 


161 


— Și au făcut și un film după ea. Nu-ţi amintești? Johnny 
Depp? 

— Mă rog, Ed - ridică-te și dă-i câteva! 

Asta și fac. 

Un tip este ajutat pe margine și eu mă duc la Mimi. 

Ne privim reciproc. 

— Când prinzi mingea data viitoare, aleargă spre mine, îi 
spun. 

După care plec, făcând pe mine de frică. 

Jocul se reia și Mimi chiar o face. 

Își ia avânt și aleargă spre mine și, nu știu din ce motiv, știu 
că o voi face. Se repede la minge, eu îl urmăresc, avansez și tot 
ce aud este sunetul. Are loc o coliziune puternică și totul înjur se 
cutremură. Când mulţimea o ia razna, îmi dau seama că încă 
sunt în picioare, iar Mimi e la pământ, ca o grămadă informă. 

Curând, toată lumea mă înconjoară, spunând ce treabă bună 
am făcut și toate alea, dar brusc simt că mi-e rău la stomac. Mă 
simt oribil pentru ce am făcut și giganticul număr doisprezece 
de pe spatele lui Mimi se uită jalnic la mine, imobil. 

— Mai trăiește? întreabă cineva. 

— Cui îi pasă? vine și răspunsul. 

Vomit. 

e 

Încet, mă îndepărtez de teren, în timp ce toată lumea discută 
despre cum să scape de Mimi ca să reia jocul. 

— Aduceţi targa, aud. 

— N-avem și, în afară de asta - uită-te la el. E prea mare. 
Avem nevoie de o afurisită de macara. 

— Sau de un motostivuitor. 

Sugestiile sunt nelimitate. Oamenilor de genul ăsta nu le pasă 
de nimeni. Nu contează nimic. Nici înălțimea, nici greutatea, nici 
duhoarea. Dacă le ai, ţi-o spun, chiar dacă ești călcat în picioare 
și făcut una cu pământul. 

Ultima voce pe care o aud este a marelui Merv. lar el spune: 

— E cel mai bun caz fără drept de apel pe care l-am văzut de 
mult timp. 

Și-a exprimat o mare bucurie prin acele cuvinte, iar ceilalți 
jucători au fost de acord cu el. 

Continui să mă îndepărtez. Încă mă simt oribil. Vinovat. 

Pentru mine, jocul s-a sfârșit. 


162 


Jocul s-a sfârșit, dar începe altul. 

(J 
Mă întorc la copac și Portarul nu mai e. 
O teamă familiară se cuibărește în mine. 


2 4 Douăzeci de dolari pentru câine și 
cartea de joc 


Mă ridic și mă învârt disperat, încercând să-mi găsesc câinele 
și pe puști. 

Dincolo de terenul de fotbal este un pârâu și aleg să încep de 
acolo. Alerg cât pot de repede în starea în care sunt, uitând de 
joc, și, cu coada ochiului, văd o fată cu părul blond care vine 
spre mine. 

— Portarul, strig către Audrey. A dispărut, zic și îmi dau 
seama cât de mult îmi iubesc câinele. 

Mi se alătură pentru un timp, apoi o ia în altă direcție. 

La pârâu, nu văd nimic. 

Mă întorc la iarba luxuriantă a terenului. Jocul continuă și aud 
mulțimea, undeva în zecile de kilometri din fundalul minţii mele. 

— Nu e? întreabă Audrey. 

Mersese mai departe în josul pârâului. 

—Nu. 

Ne oprim. 

Calm. 

Așa e cel mai bine și acum, întorcându-mă la copacul sub care 
a stat iniţial Portarul, îi văd pe puști și câinele din nou acolo. 
Băiatul ţine o doză de răcoritoare și un băț lung de lemn dulce și 
acum văd că mai este cineva cu ei. 

Ea mă vede. 

E o tinerică și, când îmi întâlnește privirea, îngenunchează 
repede și pune mâna pe băiat. Îi dă ceva, îi vorbește și se 
îndreaptă imediat în direcţia opusă. 

e 

— E următoarea carte de joc, îi spun lui Audrey și o iau la 
picior. 

Alerg mai repede ca niciodată. 


Când ajung la băiat și la câine, mă opresc și văd că am 
dreptate. Băiatul ţine o carte de joc, dar deocamdată nu văd ce 
culoare este. Plec din nou în urmărirea tinerei. A dispărut în 
mulțime, dar continui să alerg, pentru că sunt sigur. Sunt 
absolut sigur că urmăresc o persoană care știe cine e în spatele 
poveștii ăsteia. 

Dar ea a dispărut. 

A dispărut și eu stau pe marginea terenului, fără răsuflare. 

Aș continua să o urmăresc, dar n-are sens. A dispărut și eu 
trebuie să mă întorc la carte. Băiatul ar putea să o rupă în bucăţi 
chiar acum. 

Din fericire, când mă întorc, văd că băiatul încă o ţine în 
mână. Strâns. Și arată de parcă nu are de gând s-o cedeze fără 
luptă. 

Și s-a demonstrat că aveam dreptate. 

e 

— Nu, spune el. 

— Uite. 

Ultimul lucru pe care vreau să-l fac este să pierd timpul cu 
băiatul acesta. 

— Dă-mi cartea. 

— Nu! și băiatul se pregătește să plângă. 

— Ei bine, ce ţi-a spun doamna asta? 

— A spus... 

Își șterge ochii. 

— Că această carte aparţine proprietarului câinelui. 

— Păi, eu sunt ăla, spun eu. 

— Ba nu - e al meu. Câinele e al meu! 

„Îi prefer pe Daryl, Keith și bătaia lor oricând”, gândesc eu. 
Orice ar fi de preferat, decât băiatul acesta. 

— Bine, adaptez eu planul de bătaie. ți dau zece dolari pentru 
câine și pentru carte. 

Puștiul nu-i prost: 

— Douăzeci. 

Sunt nemulţumit, asta ca să nu zic mai mult, dar îi cer lui 
Audrey o bancnotă de douăzeci și ea îmi dă. 

— Ți-i înapoiez mai târziu, spun eu. 

— Nu-ţi face probleme. 

Înmânez cei douăzeci de dolari și-l primesc pe Portar, 
împreună cu cartea de joc. 


164 


— Mi-a plăcut să facem afaceri împreună. 

Băiatul se bucură de laurii victoriei. 

Simt că-mi vine să-l strâng de gât. 

e 

Nu asta aşteptam. 

— Pică, Îi spun lui Audrey. 

E suficient de aproape, ca părul ei să-mi atingă umărul. 
Portarul stă pe piciorul meu. 

— Și tu, îl acuz eu. Tu să stai unde-ți spun data viitoare. 

Bine, bine, răspunde el și, brusc, îl apucă o criză de tuse. 

O bucată de lemn dulce îi sare din gură și în ochi i se 
strecoară vina. 

— Asta o să te înveţe minte, îndrept furios degetul spre el. 

El încearcă să mă ignore. 

— Se simte bine? întreabă Audrey pregătindu-se de plecare. 

— Bineînţeles, răspund eu. Va trăi mai mult decât mine, 
ticălosul nesătul, dar, în sinea mea, zâmbesc. 


3 4 Săpături 


Se pare că am câștigat meciul și, acasă la marele Merv, are 
loc o petrecere. Marv mă sună seara și îmi ordonă să vin, 
deoarece toată lumea m-a votat ca fiind cel mai bun jucător, 
pentru că l-am trimis în lumea viselor pe Mimi. 

— Trebuie să vii, Ed. 

Așa că, mă duc. 

e 

Din nou, mă opresc pe la Audrey pe drum, dar ea nu e acasă. 
Presupun c-a ieşit cu prietenul ei. Aproape că nu-mi mai vine să 
merg la Merv, dar mă mobilizez și ajung acolo. 

Nimeni nu mă recunoaște. 

Nimeni nu-mi vorbește. 

La început, nu-l pot găsi pe Marv, dar el mă localizează mai 
târziu, pe veranda din faţă. 

— Ai reușit să ajungi. Cum te simţi? 

Mă uit la prietenul meu și îi spun: 

— Mai bine ca niciodată. 


În spatele nostru, auzim beţivii ţipând și sărbătorind, iar în 
dormitorul din faţă este un cuplu care face ceea ce fac cuplurile 
acolo. 

Stăm pe verandă o vreme și Marv îmi descrie ultimele 
evenimente ale meciului. Se întreabă unde am dispărut, dar îi 
spun doar că m-am simţit rău și n-am mai putut continua. Am 
vorbit mult timp despre lovitura pe care i-am aplicat-o lui Mimi. 

— A fost un moment glorios, îmi împărtășește Marv. 

— Vai, mulțumesc mult. 

Incerc să reprim împunsăturile vinovăţiei înapoi în stomac. 
Încă îmi pare rău pentru el sau pentru ea, indiferent ce-o fi fost. 

După încă vreo zece minute, simt că Marv ar dori să se 
întoarcă în casă. 

In buzunar am noua carte de joc. 

Asul de pică. 

Mă face să scrutez cu atenţie strada, încercând să descopăr 
evenimentele pe care mi le rezervă viitorul. Sunt fericit. 

— Ce e? întreabă Marv. La ce te hlizești, boitule? 

„Boitule”, îmi zic și pufnim amândoi în râs, simțind pentru un 
moment o legătură între noi. 

— Zău, insistă Marv. Ce e, Ed? 

— Timpul pentru săpături, spun și părăsesc veranda. Trebuie 
să plec, Marv. Îmi pare rău. Ne vedem mai târziu. 

Am remușcări, pentru că se pare că zilele astea nu fac decât 
să mă îndepărtez de Marv. Noaptea asta, mă lasă în pace. Cred 
că în sfârșit înțelege că tot ceea ce e important pentru el nu 
trebuie să fie și pentru mine. 

— Pa, Ed, spune el și, după voce, îmi dau seama că e suficient 
de fericit. 

e 

Noaptea e întunecată, dar plăcută și mă întorc pe jos acasă. 
La un moment dat, mă opresc sub un felinar cu lumină 
pâlpâitoare și examinez din nou Asul de Pică. M-am uitat de 
câteva ori la el, acasă și pe veranda lui Marv. Sunt cât se poate 
de nedumerit de alegerea culorii, pentru că mă așteptam la 
cupă. Cupa ar fi urmat un model roșu-negru și m-am gândit că 
pica, fiind culoarea cea mai amenințătoare, ar fi ultima. 

Cartea de joc are trei nume pe ea: 


Graham Greene 


Morris West 
Sylvia Plath 


Numele sunt familiare, deși nu sunt sigur de ce. Nu îi cunosc, 
dar am auzit de ei. Cu certitudine. Când ajung acasă, îi caut în 
cartea de telefon și găsesc un Greene și câţiva West, dar 
niciunul cu un G sau un M înainte. Și totuși, ar putea fi alți 
oameni la acele adrese cu acele nume. Decid că trebuie să 
colind orașul mâine. 

Mă relaxez în sufragerie cu Portarul. Am făcut chipsuri la 
cuptor și acum le împărţim. Simt cum trupul îmi este cuprins de 
dureri suplimentare, de la partida de fotbal și, la miezul nopții, 
de-abia mă mai pot mișca. Portarul este la picioarele mele și 
rămân unde sunt, așteptând să vină somnul. 

Capul îmi cade pe spate. 

Asul de Pică îmi alunecă din mână într-o despărţitură a 
canapelei. 

Visez. 

e 

E o noapte lungă, în care sunt prins într-o lume de vis și nu-mi 
pot da seama dacă totul e aievea sau nu. Când mă trezesc 
aproape de dimineață, sunt încă prins în meciul de fotbal și 
urmăresc femeia care mi-a adus cartea și mă cert cu puștiul. Mă 
târguiesc cu el. 

Mai târziu, visez că sunt din nou la școală, dar nu mai este 
nimeni cu mine. Numai eu și aerul din clasă, plin de un praf 
galben. Stau acolo cu manualele înșirate pe pupitru și cuvinte 
scrise pe tablă. Cuvintele sunt scrise cursiv și nu le pot descifra. 

În clasă intră o femeie. 

O profesoară cu picioare slăbănoage, fustă neagră, o bluză 
albă și un sacou purpuriu. Are aproape cincizeci de ani, dar are 
ceva sexy. Mă ignoră în cea mai mare parte a timpului, până se 
aude clopoțtelul, tare, de parcă ar fi la ușa clasei. E prima dată 
când pare să mă observe. 

Își ridică privirea. 

— E timpul să începi, Ed. 

Sunt gata. 

— Da? 

— Poţi citi cuvintele din spatele meu, te rog? 

— Nu pot. 


167 


— Și de ce, pentru numele lui Dumnezeu, nu poți? 

Mă concentrez mai tare asupra cuvintelor, dar tot nu le pot 
înţelege. Acum clatină din cap. Nu văd, dar îi simt dezamăgirea, 
pentru că am ochii lipiţi de pupitru. Mă uit mult timp în același 
loc și chiar îmi pare rău că am dezamăgit-o pe femeie. 

e 

Câteva minute mai târziu. 

Aud. 

e 

Un zgomot ca de plesnet ajunge la urechile mele, urmat de o 
scârțâiala. 

Ridic ochii și un șoc mă întâmpină. Îmi taie respirația - 
profesoara atârnă de un ștreang în faţa tablei. 

E moartă. 

Se leagănă. 

Tavanul a dispărut și frânghia este legată strâns în jurul unui 
căprior. 

Oripilat, rămân așezat, sufocându-mă cu aerul care pare să 
nu mai aibă oxigen și pe care îl trag sacadat în mine. Mâinile îmi 
rămân lipite de masă, atât de puternic încât trebuie să mi le 
smulg când mă ridic și încerc să fug, să chem ajutoare. Mâna 
dreaptă atinge mânerul ușii, când, încet, mă opresc și mă întorc 
din nou la femeia care atârnă în ștreang. 

Încet. 

Aproape furișându-mă. 

Mă duc în fata ei. 

Tocmai când mă gândesc că arată chiar împăcată, deschide 
ochii și îmi vorbește. 

Vocea îi este sugrumată și aspră. 

— Acum recunoști cuvintele, Ed? spuse ea și rămân acolo în 
picioare, uitându-mă în spatele ei, la tablă. 

Acum văd titlul de sus și înțeleg la ce se referă: 

„Femeia stearpă”2. 

Și atunci, trupul se rostogolește la picioarele mele și mă 
trezesc. 

e 

Portarul e la picioarele mele și aerul din sufragerie este prăfos 

și galben de la soarele care răsare. 


24 Barren Woman. Poem de Sylvia Plath. 


Visul mai persistă în mintea mea câteva secunde după ce 
deschid ochii și văd din nou femeia, cuvintele și titlul. O simt 
cum cade la picioarele mele și aud ce-mi spune. 

— Acum recunoști cuvintele, Ed? 

— Femeia stearpă, șoptesc eu. 

Știu că le-am auzit și altădată. De fapt, știu că am citit un 
poem intitulat „Femeia stearpă”. L-am citit la școală, pentru că 
am avut o profesoară de engleză deprimată. lubea poezia 
aceasta și îmi amintesc până și astăzi câteva versuri. Expresii 
precum „cel mai ușor pas”%, „un muzeu fără statui”?* și 
compararea vieţii ei cu o fântână care se ridică și cade în ea 
însăși. 

Femeia stearpă. 

Femeia stearpă. 

Mă ridic imediat când îmi dau seama. Aproape că mă împiedic 
de Portar, care, pentru că veni vorba, nu este impresionat. Îmi 
aruncă o privire de genul Prietene, m-ai trezit. 

— Femeia stearpă, îi spun. 

Și ce dacă? 

Repet titlul și de data asta îl apuc în glumă de bot, pentru că 
acum știu răspunsul la Asul de Pică. Sau, cel puţin, sunt pe 
rumul cel bun. 

Poemul „Femeia stearpă” a fost scris de o femeie care s-a 
sinucis și sunt destul de sigur de asta - numele ei era Sylvia 
Plath. 

Caut pe canapea, ca să dau de cartea de joc, și i-am văzut din 
nou numele, al treilea pe listă. „Toţi sunt scriitori”, îmi spun. 
Graham Greene, Morris West și Sylvia Plath. Mă surprinde că n- 
am auzit niciodată de primii doi, dar nu poţi să-i cunoști pe toți 
care au scris vreodată o carte. Dar sunt sigur de Sylvia. Ne 
spunem chiar pe nume acum. Așa de mândru sunt de mine! 

Mă mai bucur puţin de acest moment, simţindu-mă de parcă 
aș fi dezlegat cine știe ce mare mister din pură întâmplare. Sunt 
incredibil de ţeapăn acum și coastele mă omoară, dar încă sunt 
capabil să mănânc cereale cu un lapte care e cel puţin dubios și 
cu cantităţi industriale de zahăr. 


25 The least footfall. Din Barren Woman. 
26 A museum without statues. Din Barren Woman. 


În jur de șapte și jumătate, descopăr că nu am rezolvat decât 
o parte din problemă. Încă nu am habar unde să merg și pe cine 
trebuie să vizitez. 

„Încep cu biblioteca”, gândesc. Păcat că e duminică. Nu 
deschid decât mai târziu. 


Audrey trece pe la mine. 

Ne uităm la un film pe care îl recomandă călduros. 

Este bun. 

Mă abţin s-o întreb unde a fost noaptea trecută. 

e 

Îi povestesc despre Asul de Pică, și anume că am intenţia să 
mă duc la bibliotecă după-amiază. Sunt destul de sigur că e 
deschis duminica, între douăsprezece și patru. 

Când bea cafeaua pe care i-am făcut-o, mă uit la roșul buzelor 
ei și-mi doresc să mă pot ridica, să mă apropii de ea și să le 
sărut. Îmi doresc să simt carnea buzelor ei și moliciunea gurii ei 
pe a mea. Îmi doresc să expir în ea și cu ea. Îmi doresc să-i simt 
pielea gâtului cu dinţii și să-i ating spatele cu degetele și să mi 
le plimb prin culoarea plăcută, de un blond potolit, a părului ei. 

Pe bune. 

Nu știu ce e cu dimineaţa asta. 

Dar curând înţeleg de ce simt asta - merit ceva. Repar vieţile 
oamenilor, măcar pentru un moment sau două. li lovesc pe cei 
care trebuie loviți, chiar atunci când a produce durere e 
împotriva întregii mele simţiri. 

„Merit și eu ceva în schimb”, mă gândesc. Cu certitudine, 
Audrey m-ar putea iubi măcar pentru o clipă, dar știu. Fără 
îndoială, știu că nu se va întâmpla nimic. N-o să mă sărute. De- 
abia mă va atinge. Umblu prin tot orașul, sunt călcat în picioare, 
sunt bătut, abuzat, și pentru ce? Ce îmi iese din asta? Ed 
Kennedy, cu ce se alege? 

Vă spun eu cu ce... 

Cu nimic. 


Dar mint. 
e 
Mint și jur, chiar în clipa asta, să mă opresc. Am mai trecut 
prin asta și credeam că, după Asul de Treflă, chiar mi se va 
schimba viața. 


170 


Că mă opresc. 

Că o termin cu toate. 

Și fac ceva stupid... _ 

Mă ridic din impuls și mă duc la Audrey și o sărut pe gură. li 
simt buzele roșii și carnea și aerul din ea și, cu ochii închiși, o 
simt pentru o secundă. Îi simt întreaga fiinţă, care trece în 
viteză pe lângă mine. Prin mine, și pe lângă mine, și peste mine, 
și mi-e cald, și tremur, și mă prăbușesc. 

Mă prăbușesc la sunetul gurii mele care alunecă de pe a ei, în 
timp ce tăcerea se clatină între noi. 

Simt gust de sânge. 

Apoi văd sânge, pe buzele lui Audrey, pe faţa surprinsă a 
acesteia. 

Dumnezeule, nici măcar n-o pot săruta cum trebuie. N-am 
putut-o face fără să mă deschid și să sângerez peste ea. 

Închid ochii. 

Îi strâng bine. 

În curând, totul înjur se opreşte și spun: 

— Îmi pare rău, Audrey. Mă întorc cu spatele la ea. Nu știam 
ce fac. Sunt... și cuvintele mi se opresc și ele. 

Se opresc înainte de a fi prea târziu, iar noi doi ne aflăm în 
picioare în bucătărie. 

Amândoi avem sânge pe buze. 

Nu vrea să aibă astfel de sentimente față de mine și pot 
accepta asta, dar mă întreb dacă va ști vreodată că nimeni n-o 
va iubi așa cum o iubesc eu. Își șterge sângele de pe buze și eu 
spun din nou cât de rău îmi pare. Audrey este blândă ca 
întotdeauna și acceptă scuza, explicându-mi că nu poate face 
asta cu mine. Cred că ar face-o mai curând fără vreun înţeles 
sau adevăr. Doar ceea ce este, fără riscul implicării. Dacă nu 
vrea iubire de la nimeni, trebuie să accept asta. 

— Nu-ţi face griji, Ed, spune ea și vorbește serios. 

Un lucru minunat este că Audrey și cu mine suntem 
întotdeauna OK. Cumva, reușim să ne împăcăm. Nu pare să 
conteze prea mult ce se întâmplă. Mă gândesc un moment la 
asta și, ca să fiu întru totul sincer, mă întreb cât va mai dura. Cu 
certitudine, nu o veșnicie. 

— Oferă-mi un zâmbet, Ed, spune ea mai târziu, când se 
pregătește să plece. 

Nu mă pot abţine. 


171 


Îi zâmbesc. 

— Noroc cu Asul de Pică, spuse ea. 

— Mulţumesc. 

Ușa se închide. 

E aproape douăsprezece și îmi pun pantofii și mă îndrept spre 
bibliotecă. Incă mă simt ca un prost. 

e 

Acum, e adevărat că am citit o mulţime de cărţi, dar le-am 
cumpărat pe toate, în principal, de la anticariate. Ultima dată 
când am fost la bibliotecă, încă mai aveau dulapuri lungi și mari 
cu fişe. Chiar și la scoală, când calculatoarele deveniseră 
dotarea standard, încă utilizam dulapurile. Îmi place să scot fișa 
unui autor și să mă uit la cărţile enumerate acolo. 

Când intru în bibliotecă, mă aștept să văd o bătrână în spatele 
tejghelei, dar e un tânăr, cam de vârsta mea, cu păr lung și 
cârlionţat. E cam obraznic, dar îmi place. 

— Ai vreuna dintre cărțile acestea? îl întreb. 

— Ce fel de cărți? De joc”? De bibliotecă? Sau cărți de credit? 
Se distrează la maximum. Mai exact, ce vrei? 

Îmi dau seama că încearcă să mă facă să par needucat și 
inutil, deși nu am cu adevărat nevoie de ajutorul lui. 

— Ştii tu, îi explic, cartonașele cu toţi scriitorii și autorii și 
chestii de astea. 

— Ooo, și acum râde cu toată gura. N-ai mai fost de mult pe 
la bibliotecă, nu-i așa? 

— Nu, spun. 

Acum chiar că mă simt needucat și inutil. Aș putea la fel de 
bine purta un semn pe care să scrie prostovan sută la sută. Îmi 
joc rolul. 

— Dar i-am citit pe Joyce, Dickens și Conrad. 

— Cine-s ăştia? 

Acum eu sunt cel care deţine atuurile. 

— Ce? Vrei să spui că nu i-ai citit pe tipii ăștia? Și te mai 
chemi bibliotecar? 

Pare să mă vadă pentru prima dată și afișează un zâmbet 
diavolesc. 

— Touché. 

Touché. 

Urăsc expresia asta. 


27 Playing cards = cărți de joc; cards - carduri (n.tr). 
172 


Totuși, tipul devine mult mai de ajutor acum. Spune: 

— Nu mai folosim așa ceva - totul e pe calculator. Vino cu 
mine. 

Mergem la calculatoare și-mi spune: 

— Așa, spune-mi un autor. 

Mă bâlbâi, pentru că nu vreau să-i spun unul dintre numele 
scrise pe Asul de Pică. l-I dau pe Shakespeare. 

Tastează numele și toate titlurile apar pe ecran. Apoi tastează 
numărul de lângă Macbeth și spune: 

— Uite-l. L-ai notat? 

Citesc pe ecran și înțeleg. 

— Mulţumesc. 

— Strigă când ai nevoie de mine. 

— Nu-ţi face griji. 

Pleacă și rămân singur, cu cheile, cu cititorii și monitorul. 

Întâi și întâi, îl caut pe Graham Greene. Merg în ordinea în 
care sunt enumeraţi pe cartea de joc. Caut în buzunar hârtie, 
dar tot ce găsesc este un șervețel de masă decrepit. Prins de 
masă este un pix și, când tastez numele și apăs tasta Return, 
toate titlurile lui Graham Greene apar pe ecran. 

Unele dintre ele sunt strălucite. 

Factorul uman. 

Brighton Rock. 

Miezul lucrurilor. 

Puterea și gloria. 

Omul nostru din Havana. 

Le scriu pe toate pe șerveţel, cât și cota cărţilor de pe primul. 
Toate numerele sunt la fel. 

Apoi tastez West, Morris. Unele titluri sunt la fel de bune ca 
ale lui Greene, dacă nu chiar mai bune. 

Spânzurătoare pe nisip. 

Sandalele pescarului. 

Copiii soarelui. 

Directorul de circ. 

Bufonii Domnului. 

Și acum, Sylvia. 

Trebuie să recunosc, am o slăbiciune pentru ea, pentru că am 
citit-o odată și scrierea ei a fost cea care m-a vizitat în vis. Dacă 
nu era ea, nu aș sta aici, mai aproape de a-mi afla destinaţia. 


173 


Vreau ca titlurile ei să fie cele mai bune și, subiectiv sau nu, 
sunt. 

Nava de iarnă. 

Colosul. 

Ariel. 

Traversând Marea. 

Clopotul de sticlă. 

lau șervețelul și mă îndrept spre rafturi și le caut din nou, în 
ordine. Sunt toate minunate. Toate vechi și cu coperţi tari, de un 
roșu, albastru sau negru simplu. Le iau pe toate și mă așez. ȘI 
acum, ce urmează? 

e 

Cum naiba am să citesc toate cărțile astea într-o săptămână 
sau două? Poemele Sylviei, poate, dar ceilalţi doi trebuie să fi 
scris cărți destul de lungi, asta, ca să fiu optimist. Sper că sunt 
și bune. 

— Ascultă, spune bibliotecarul. 

Sunt la pupitru, cu toate cărțile. 

— Nu poţi împrumuta atât de multe. Este o limită, știi? Măcar 
ai card? 

— Ce fel de card? Nu mă pot abţine. 

— O carte de joc? Un card de credit? La ce tip de card te 
referi? 

— Bine, șmechere. 

Amândoi ne bucurăm de momentul ăsta și își bagă mâna sub 
tejghea și îmi întinde o foaie de hârtie. 

— Completează formularul, te rog. 

După ce primesc cardul, încerc să-l îndulcesc puţin, ca să pun 
mâna pe toate cărțile. 

— Mulţumesc, prietene. Faci o treabă a dracului de bună. 

Își ridică privirea. 

— Tot mai vrei toate cărțile alea, nu? 

— Așa e. 

Le stivuiesc spre tejghea, începând de la podea. 

— In esenţă, am cu adevărat nevoie de ele și, într-un fel sau 
altul, tot le voi obține. Numai într-o societate bolnavă precum a 
noastră, poate fi acuzat un om că citește prea multe cărți. Imi 
întorc privirea spre pustietatea bibliotecii. Nu prea se năpustesc 
spre rafturi, nu? Nu cred că le vrea și altcineva chiar acum. 

Mă lasă să vorbesc, făcând tot ce trebuie pentru înregistrare. 


174 


Uite, ca să fiu sincer, spune el, eu personal nu dau doi bani pe 
cât de multe cărți vrei să împrumuţi. Dar acesta-i regulamentul. 
Dacă mă prinde șeful, intru tare. 

— În ce? 

— Să fiu a/ dracului dacă știu în ce, dar intru adânc. 

Totuși, continui să mă uit în ochii lui, necedând nici un pas. 

Și cedează el: 

— Bine, dă-mi-le încoace. Să văd ce pot face pentru tine. 

Începe să le scaneze. 

— Șeful meu e oricum un mare nesuferit. 

După ce termină, sunt exact optsprezece cărți de cealaltă 
parte a tejghelei. 

— Mulţumesc, îi spun. Apreciez mult. 

„Cum am să le duc pe toate acasă?” mă întreb. 

(J 

Mă gândesc să-l sun pe Marv să mă ia cu mașina, dar reușesc 
până la urmă singur. Mai scap câteva pe drum, mă odihnesc de 
câteva ori, dar până la urmă, toate cărțile ajung acasă. 

Brațele mă omoară. 

Nu știam că niște cuvinte pot fi atât de grele. 

Toată după-amiaza, citesc. 

Adorm, și asta nu înseamnă că nu-i respect pe scriitori. Doar 
că încă sunt epuizat de la bătaia luată de la Rose și de la meciul 
de fotbal. 

Citind, descopăr că-mi place opera lui Graham Greene. Nu 
aflu niciun indiciu despre destinația mea, dar cred că trebuie să 
fie mai simplu de atât. Mă uit la micuţii munți de cărți pe care i- 
am construit. E cel puțin demoralizant. Cum am să descopăr 
vreodată ce-mi trebuie prin miile alea de pagini? 

Când mă trezesc, afară suflă un vânt de sud și e destul de 
răcoare pentru perioada asta. E începutul lui decembrie, mă 
simt puţin ciudat că trebuie să pun o geacă pe mine. Trec pe 
lângă ușa de la intrare și văd o bucată de hârtie zăcând acolo. 

Nu, e un șerveţel. 

Anxios, ţin ochii închiși pentru o clipă și mă aplec să-l ridic. Mă 
convinge că am fost urmărit în tot acest timp. M-au urmărit 
când am mers la bibliotecă. M-au urmărit în bibliotecă și pe 
drumul spre casă. Știau că mi-am scris titlurile pe șerveţel. 

Ochii citesc. 

Doar câteva cuvinte, în roșu. 


175 


Dragă Ed, 
Faci treabă bună - dar nu-ți face griji, e mai simplu 
decât crezi. 


Mă întorc și mă așez printre cărți. Am citit Femeia stearpă, 
până am învăţat-o pe de rost. 

Portarul vrea plimbare mai târziu, așa că mergem. Ne 
învârtim pe străzile orașului și încerc să ghicesc unde va fi 
următoarea adresă. 

— Vreun indiciu, Portarule? întreb. 

Nu-mi răspunde. E mult prea ocupat să se ţină de stilul lui 
obișnuit de adulmecat, de investigator. 

Ce n-am observat până acum este că răspunsurile sunt pe 
indicatoarele de direcţie. Sunt peste tot, la fiecare stradă și la 
fiecare intersecţie. „Și dacă mesajele sunt ascunse în titluri? mă 
întreb. Titlurile cărților.” Tot ce am de făcut este să asociez 
strada cu una dintre cărțile fiecărui scriitor. 

— Mai ușor decât crezi, îmi spun. 

Șerveţelul este încă în buzunar, împreună cu Asul de Pică. Le 
scot pe amândouă și mă uit la ele. Numele mă urmăresc și jur 
că lumea îmi vede înțelegerea în ochi. Mă aplec un moment și îi 
spun agitat Portarului. 

— Vino, spun. Trebuie să ne mișcăm. 

Alergăm acasă sau, cel puţin, mergem cât de repede îmi 
permite Portarul. Am nevoie de cărţi, de directorul străzilor și, să 
sperăm, de numai câteva minute. 

Da, alergăm. 

e 

Fiecare carte mă așteaptă și mă așez lângă ele cu vechiul 
meu Gregory's, încercând să găsesc o potrivire cu vreunul dintre 
titluri. Incep cu Graham. Nu există nicio stradă Human, nicio 
stradă Factor, nicio stradă Heart. 

După un minut, o găsesc. 

Tin cartea în mână. 

E neagră, iar titlul este scris cu auriu pe cotor. Puterea și 
Gloria. Nu există o stradă Power, dar ochii mi se măresc când 
dau câteva pagini înapoi și pricep. Numele îmi sare ochii ca un 
pumn. Glory Road. 

Pe hartă, e aproape de marginea orașului. 


176 


Acum parcurg și titlurile lui Morris West. Merge mai repede de 
data asta. 
Bufonii Domnului. 
Găsesc o stradă Clown în partea superioară a orașului. 
Și la urmă, a Sylviei Plath e strada Bell, de la Clopotul de 
sticlă. Conform directorului, strada Bell este una dintre 
strădutele laterale ale străzii principale a orașului. 
Acum verific, să fiu sigur că niciunul dintre ridurile rămase nu 
se potrivește, dar pot să stau liniștit. Acestea sunt. 
Doar o întrebare, pentru fiecare stradă. 
Ce număr? 
e 

Și acum trebuie să fac săpături. 

E vorba de pică, deci trebuie să sap”. 
e 

Indiciile trebuie să fie în cărți, așa că le împing pe celelalte 
într-o parte, concentrându-mă pe cele trei finaliste. Îmi pare 
oarecum rău pentru cele abandonate, să fiu sincer. Arată ca 
pierzătorii dintr-o cursă dramatică, tumultuoasă, așa cum stau 
pe podea. Dacă ar fi oameni, ai putea spune că stau cu capul în 
mâini. 

Mai întâi, mă întind după Putere și Glorie. Noaptea se lăsase 
de mult când mi-am ridicat ochii din carte și am văzut că e ora 
unu. Nu am niciun indiciu încă și simt cum frustrarea se 
strecoară. „Şi dacă mi-a scăpat?” Mă întreb, dar sunt sigur că 
voi ști când voi vedea indiciul. Poate că numerele pe Glory Road 
merg doar până la 20 sau 30, dar continui să citesc. Simt că 
trebuie. La asta se referă totul. Ar fi un păcat să renunţ acum. 

La 3.46 (și ora mi-e gravată cu fierul în memorie), îl găsesc. 

Pagina 114. 

La capătul paginii, în colţul din stânga, există un simbol de 
pică, desenat cu negru. Lângă el se află cuvintele: 

„Bună treabă, Ed”. 

Triumfător, mă sprijin de spătarul canapelei. Nu se poate mai 
bine ca asta. Fără pietre. Fără violență, e timpul ca totul să 
devină civilizat. 

Acum mă îndrept direct spre Bufonii Domnului şi frunzăresc. 
Nu-mi vine să cred că n-am făcut asta de la bun început. E mult 


7 Joc de cuvinte intraductibil, spade în Ib. engl. Înseamnă și cazma, și e și semnul 
cărții de joc, pica. (n.tr.). 
177 


mai rapid decât să încerc să găsesc indiciile în fiecare cuvânt de 
pe fiecare pagină. „Mai simplu decât crezi”, îmi reamintesc. 

De data asta, e la pagina 23. Doar simbolul. Și în C/opotul de 
sticlă, este pagina 39. Am adresele și sufăr și de o epuizare 
masivă. 

Săpatul s-a terminat. 

Adorm. 


4 4 Avantajele minciunii 


Este marți seara și jucăm cărţi la mine. Ritchie se plânge că-l 
doare clavicula de la meciul de fotbal, Audrey se distrează, iar 
Marv câștigă. Este insuportabil, ca de obicei. 

Am fost pe Glory Road și am văzut numărul 114. Este o 
familie polineziană cu un soț mai mare decât tipul de pe strada 
Edgar. Lucrează în construcţii și-și tratează soţia ca pe o regină 
și copiii, ca pe niște zei. Când vine acasă de la serviciu, îi ridică 
și-i aruncă în aer. Ei râd și o ţin tot așa și așteaptă nerăbdători 
venirea tatălui. 

Glory Road este lungă și izolată. Casele sunt toate destul de 
vechi. Toate din fibro”. 

Încă nu știu ce am de făcut acolo, dar sunt destul de sigur că 
îmi voi da seama. 

e 

— Se pare că iar câștig, se laudă Marv. Este în formă bună, cu 
un trabuc înghesuit în colțul buzelor. 

— Te urăsc, Marv, spune Ritchie. 

Și el doar rezumă ceea ce gândim cu toţii în astfel de 
momente. 

Marv se repede să organizeze un joc de Crăciun. 

— Al cui e rândul anul acesta? întreabă el, deși știm cu toţii că 
e al lui și va încerca să scape de obligaţie. Marv n-ar putea 
niciodată găti o cină de Crăciun. Nu pentru că este irecuperabil. 
E doar prea zgârcit. N-ar da banii pe un curcan nici să moară. 
Micul dejun din ziua jocului de fotbal a fost o premieră. 

— Tu, spune Ritchie și arată cu degetul direct spre Marv. E 
rândul tău, Marv. 


29 Fibrociment (n.tr.). 
178 


— Eşti sigur de asta? 

— Da, Ritchie e emfatic. Sunt sigur. 

— Dar știi, vor fi și ai mei acolo, și sora mea, si... 

— Rahat cu perje, Marv, îi iubim pe părinţii tăi. 

Ritchie e în formă. Știm cu toţii că puţin îi pasă unde are loc 
petrecerea. Doar că adoră să-l împungă Marv. 

— Și o iubim și pe sora ta. E fierbinte ca nisipul de vară, 
băiete. E uluitoare. 

— Nisipul de vară? întreabă Audrey. Uluitoare? 

Ritchie trântește cu pumnul în masă. 

— Chiar așa, fato. 

Toţi trei râdem, iar Marv se foiește. 

— Nu-i ca și cum n-ai avea bani, spun eu. Treizeci de mii, nu-i 
așa? 

— Tocmai s-au făcut patruzeci, replică el. 

Ceea ce declanșează o discuţie despre ce intenţionează Marv 
cu banii ăștia. Ne spune că e doar treaba lui și nu ne mai batem 
capul cu asta. Cred că nu ne mai batem capul cu multe. 

După câteva momente, mă înduioșez. 

— Hai s-o facem aici, spun. Mă uit la Marv. Dar va trebui să te 
descurci cu Portarul, prietene. 

Marv nu e fericit, dar este de acord. Și supralicitez. 

— Foarte bine, Marv, spun. Uite cum facem - organizez eu aici 
partida de Crăciun, cu o condiţie. 

— Care? 

— Trebuie să-i aduci Portarului un cadou. 

Nu mă pot abţine să nu insist. Cu Marv, trebuie să mergi 
departe și trebuie s-o recunosc, iese mai bine decât speram. 
Sunt încântat de mine. 

— li poţi aduce o friptură zemoasă și... 

Și acum lucrurile devin și mai plăcute. 

— Trebuie să-i dai un sărut de Crăciun din toată inima ta. 

Ritchie își pocnește degetele. 

— O idee minunată, Ed. Perfectă. 

Marv a încremenit. 

E ultragiat. 

— Asta-i jignitor, îmi spune, dar totuși, e mai bine decât să 
plătească pentru curcan și să facă efortul de a găti. În cele din 
urmă, se hotărăște: Foarte bine, mă prind. 

Mă arată cu degetul. 


179 


— Dar ești un ticălos scrântit la cap, Ed. 

— Mulţumesc, Marv, apreciez, și pentru prima dată în mulţi 
ani, de-abia aștept Crăciunul. 

În funcţie de turele mele pe taxi, continui să mă întorc pe 
Glory Road și, deși este evident că familia asta încearcă din greu 
să o scoată la capăt cu banii, încă nu știu ce am de făcut. Într-o 
seară, pe când stau ascuns în tufișuri, tatăl se apropie de mine. 
E un tip foarte mare și m-ar putea strangula cu o mână la spate. 
Nu pare fericit. 

— Hei, mă strigă el. Tu de acolo. Te-am mai văzut. 

Se deplasează repede spre mine. leși imediat din tufișuri. 
Vocea nu-i este puternică. Sună de parcă ar fi blândă și scăzută 
în majoritatea situaţiilor în viaţa. Dimensiunile lui sunt cele care 
mă îngrijorează. 

„Nu-ţi face griji, mă calmez singur. Trebuie să fii aici. Și vei 
suporta ce vei avea de suportat.” 

les din tufișuri și mă întorc spre bărbat, cu soarele asfinţind în 
spatele casei. Are o piele neagră și netedă și păr negru creț și 
ochi care mă ameninţă. 

— Îmi spionezi copiii, băiete? 

— Nu, domnule. 

Îmi ridic faţa. Trebuie să par mândru și sincer. 

„la stai puţin, îmi amintesc. Sunt onest. Ei bine, destul de.” 

— Păi, ce cauţi aici? 

Mint și sper. 

— Am locuit aici, spun. 

„Rahat. Bine gândit, Ed.” Chiar m-am impresionat pe mine. 

— Cu mulţi ani în urmă - înainte de a ne muta mai aproape de 
oraș. Uneori îmi place să vin aici și să mă uit la casă. 

„Şi Te rog, Doamne, îl implor, fă ca oamenii ăștia să nu stea 
de mult timp aici.” 

— Tatăl meu a murit nu cu mult timp în urmă și când vin aici, 
mă gândesc la el. Mă gândesc la el când te văd cu copiii tăi, 
aruncându-i în aer și peste umăr... 

Omul se înmoaie, puţintel. 

„Mulţumescu-Ţi, Doamne!” 

— Da, e o cocioabă destul de veche, și arată cu mâna, dar 
doar atât ne permitem acum. 

— Mi se pare în ordine, spun. 


180 


Continuăm încă puţin și, în sfârșit, omul îmi pune o întrebare 
surprinzătoare, face un pas în spate, se gândește, apoi spune: 

— Hei, ţi-ar plăcea să intri, să arunci o privire? Tocmai ne 
pregăteam să luăm cina. Ești bine-venit să stai cu noi. 

Instinctul îmi spune să refuz, dar nu pot. Cea mai grea decizie 
este să intru. A 

Îl urmez pe om pe verandă și în casă. Înainte de a intra, el 
spune: 

— Numele meu e Lua. Lua Tatupu. 

— Ed Kennedy, răspund și ne strângem mâinile. 

Lua aproape că-mi rupe fiecare oscior din mâna dreaptă. 

a 

— Marie?! strigă el odată aflați în casă. Copii?! 

Se întoarce spre mine. 

— E la fel cum îţi amintești? 

— Poftim? 

Apoi îmi amintesc. 

— O, da, este. 

Copiii intră, revărsându-se din lemnărie, și încep să se caţăre 
pe noi. Lua mă prezintă, lor și soţiei lui. Cina constă în piure și 
cârnaţi. 

Mâncăm și Lua spune glume și copiii râd și râd, chiar dacă au 
auzit aceeași glumă de o mie de ori, cum spune Marie. Marie are 
riduri sub ochi și pare epuizată de viaţă și de copii și de pus 
mâncare pe masă în fiecare noapte. Are pielea mai deschisă 
decât Lua și păr negru, ondulat. A fost frumoasă odată - chiar 
mai frumoasă de-atât. Lucrează șapte zile pe săptămână într-un 
supermarket. 

Copiii sunt cinci la număr. Toţi au probleme când e vorba să 
mănânce cu gura închisă, dar când râd, poţi vedea întreaga 
lume în ochii lor. Înţeleg de ce Lua îi tratează cum îi tratează și 
de ce îi iubește atât de mult. 

— Mă poate plimba Ed în spinare, tati? întreabă una dintre 
fete. 

Încuviinţez din cap și Lua spune: 

— Bineînţeles, iubito, dar trebuie să pui și altceva în 
propoziția aceea. 

Îmi amintește de fratele părintelui O'Reilly, Tony. 

Fata se pocnește pe frunte. 

— Mă poate plimba Ed în spinare, vă rog? zâmbește ea. 


181 


— Sigur, copilă, spune Lua, și eu mă conformez. 

Până să mă salveze Marie de cel mai mic dintre băieţi, am 
executat treisprezece cărăușii. 

— Jessie, cred că Ed este istovit, bine? 

— Biiine, cedează Jessie și cad secerat pe canapea. Jessie are 
cam șase ani și, cât mă odihnesc pe canapea, îmi șoptește în 
ureche. 

E răspunsul. 

El spune: 

— În curând, tati montează luminile de Crăciun - trebuie să vii 
și să le vezi într-o zi. lubesc luminile alea... 

— Promit, spun eu. Voi veni. 

e 

Mă uit pentru ultima oară la casă, aproape convingându-mă 
că am locuit acolo. Chiar am evocat o grămadă de amintiri 
minunate cu tatăl meu între acei pereți. 

Lua doarme deja când mă pregătesc să plec, așa că mă 
conduce Marie. 

— Mulţumesc pentru tot, spun eu. 

Ea se mulțumește să se uite la mine cu ochii ei sinceri și calzi 
și spune: 

— Nu-ţi face probleme, Ed. Poţi să treci pe aici când vrei. 

— Voi trece, spun eu. 

Și de data aceasta, nu mint. 

În weekend, trec pe lângă casă. Luminile de Crăciun sunt 
aprinse și sunt foarte vechi și palide. Unele dintre becuri lipsesc. 
Sunt lumini de stil vechi. Nu sunt tipul care luminează 
intermitent. Sunt doar becuri mari de culori diferite, întinse de-a 
lungul streșinii de deasupra verandei. 

„Mă voi întoarce mai târziu”, gândesc, să arunc o privire. 

e 

Și seara, când luminile sunt aprinse, văd că numai jumătate 
dintre cele care sunt acolo funcţionează. Ceea ce se traduce 
prin patru globuri care operează. Patru globuri să lumineze casa 
Tatupu anul acesta. Nu-i mare lucru, dar bănuiesc că e adevărat 
- lucrurile mari sunt adeseori doar lucruri mici care sunt 
observate. 

Cu prima ocazie, mă voi întoarce, în timpul zilei, când toată 
lumea e la scoală sau la lucru. 

Trebuie făcut ceva cu luminile alea. 


182 


Merg la Kmart și cumpăr un set nou de lumini, identice cu 
cele vechi. Globuri drăguţe, mari, cu roșu, albastru, galben și 
verde. Este o miercuri toridă și, surprinzător, niciun vecin nu mă 
întreabă nimic când ajung pe veranda familiei Tatupu și mă urc 
pe un ghiveci mare răsturnat. Demontez luminile vechi, îndoind 
cuiele care susțin cablul electric. Când toată chestia e la 
pământ, observ că alimentarea e din casă (cum ar fi trebuit să 
mă aștept), așa că nu pot termina treaba. Decid să pun înapoi 
luminile vechi și să le las pe cele noi în fața ușii. 

Nu las niciun bilet. 

Nu mai este nimic de făcut. 

e 

La început, am vrut să scriu „Crăciun fericit” pe cutie pe 
undeva, dar am renunţat la idee. 

Nu are legătură cu cuvintele. 

Are legătură cu luminile strălucitoare și lucrurile mici care 
sunt mari. 


5 4 Puterea și gloria 


În noaptea aceea, eram în bucătărie mâncând ravioli, când o 
dubiţă a tras în fața barăcii. Motorul se oprește cu un mărâit și 
aud portiera trântindu-se. Apoi aud sunetul unor pumni mici la 
ușă. 

Portarul latră, dar îl calmez și deschid. 

Și acolo sunt Lua, Marie și toți copiii familiei. 

— Bună, Ed, spune Lua și restul grupului îl imită. El continuă: 
Te-am căutat în cartea de telefoane, dar nu ești trecut, așa că 
am sunat la toţi Kennedy de pe-aici. Mama ta ne-a dat adresa. 

Și s-a lăsat tăcerea, eu întrebându-mă ce le-o fi spus mama. 
Marie îmi întrerupe firul gândurilor. 

— Vino cu noi, spune ea. 

In dubiță, înghesuit între toţi copiii, stau acolo și, pentru prima 
dată în această familie, toată lumea e tăcută. Asta, după cum vă 
puteţi imagina, îmi creează o stare de neliniște. Lampadarele 
stradale luminează în trecere, ca niște pagini de lumină, fiecare 
apropiindu-se de mine și apoi abandonându-mă. Închizând calea 


183 


în urma mea. Când mă uit în partea din față a mașinii, îl surprind 
pe Lua privindu-mă în oglinda retrovizoare. 

Ajungem în cinci sau zece minute acasă. 

Marie preia conducerea. 

— Gata, înăuntru, copii. 

Și ea îi însoțește, lăsându-ne, pe mine și pe Lua, în mașină, 
împreună. 

Din nou privește în oglindă și ochii i se reflectă înapoi, spre 
mine. 

— Eşti gata? întreabă. 

— Pentru ce? 

Se mulțumește să dea din cap. 

— Nu mă lua cu de-astea, Ed. 

Coboară și trântește portiera. 

— Hai, vino, mă cheamă prin geam. leși, băiete! Băiete. 

Nu mi-a plăcut modul în care a spus-o. Cumva prevestitor. 
Temerea mea cea mare este că l-am insultat cu noile lumini. 
Poate că a luat-o ca pe un semn că nu poate avea grijă cum se 
cuvine de propria familie. Cine știe, poate crede că în sinea mea 
îmi spun: „Nebunul acesta sărac și neadaptat nu poate să facă 
nici măcar un set complet de lumini să funcţioneze cum 
trebuie”. Nu îndrăznesc să privesc spre casă; îl urmez spre locul 
unde stă pe marginea drumului, privind peste umăr. Este 
întuneric acolo. Foarte întuneric. 

Așteptăm amândoi. 

Lua mă urmărește. 

Eu mă uit în pământ. 

Următorul lucru pe care îl aud este sunetul plasei contra 
muștelor de la ușă deschizându-se și trântindu-se de câteva ori. 
Copiii vin spre noi în goană, urmaţi de Marie, cu un pas rapid. 

Când număr copiii, observ că unul dintre ei lipsește. 

Jessie. 

Analizez toate fețele înainte de a mă uita din nou în pământ. 
Chemarea puternică a vocii lui Lua aproape că mă face să sar. 

— OK, Jess! strigă el. 

Se adună și se scurg câteva secunde și când îmi ridic privirea, 
vechea casă din fibro e luminată. Luminile sunt atât de 
frumoase, încât par să susţină casa. Feţele copiilor, a lui Lua și a 
lui Marie sunt stropite cu roșu, albastru, galben și verde. Simt o 
culoare roșie care strălucește pe faţa mea și propriu-mi zâmbet 


184 


ușurat. Copiii ovaţionează și bat din palme și spun că acesta va 
fi cel mai frumos Crăciun. Fetele încep să danseze împreună, 
ținându-se de mâini. Și atunci vine și Jessie din casă, să arunce 
o privire. 

— A insistat să aprindă el luminile, îmi spune Lua și, când mă 
uit la el, zâmbetul lui Jessie este cel mai mare și mai frumos. 

Cel mai viu. Acesta e momentul lui, gândesc, al lui și al lui Lua 
și al lui Marie. 

— Când am primit luminile acestea noi, Jessie a spus că vrea 
să fii și tu aici când le aprindem. Așa că, ce puteam face? 

Dau din cap, privind la culorile care strălucesc dincolo de 
gard. 

Și ele îmi înoată în ochi. 

În sine, îmi spun, „Puterea și gloria”. 


6 4 Un moment de frumusețe 


În timp ce copiii dansează prin curte, sub cerul nopţii și sub 
lumini, văd ceva. 

Lua și Marie se ţin de mână. 

Par atât de fericiți în acel moment, privindu-i pe copii și 
luminile de pe casa lor din fibro! 

Lua o sărută. 

Doar ușor, pe buze. 

Și ea îi răspunde. 

Uneori, oamenii sunt frumoși. 

Nu după înfățișare. 

Nu după cuvinte. 

Ci după ceea ce sunt. 


7 4 O clipă de adevăr 


Marie mă obligă să intru pentru o ceașcă de cafea. La început 
refuz, dar ea insistă: 

— Trebuie, Ed. 

Cedez și intrăm în casă, și bem, și vorbim. 


Un timp, totul e foarte confortabil, până când cuvintele lui 
Marie se opresc și se ridică, în mijlocul conversaţiei. Amestecă în 
ceașca de cafea și spune: 

— Mulţumesc, Ed. 

Ridurile din jurul ochilor devin puţin îngrijorătoare și ochii par 
a-i fi umpluti cu scântei. 

— Mulţumesc foarte mult. 

— Pentru ce? 

Scutură din cap. 

— Nu mă obliga s-o spun, Ed. Știm că tu ai fost acela - Jessie 
n-ar putea ţine un secret nici dacă i-am lipi gura. Știm că ai fost 
tu. 

Mă predau necondiţionat: 

— O meritaţi. 

Încă nu e mulţumită: 

— Dar de ce? De ce noi? 

— Nu știu, și acesta e adevărul. 

Sorb din cafea. E o poveste lungă și aproape inexplicabilă. Tot 
ce știu este că stăteam în fata casei ăsteia bătrâne și restul doar 
s-a întâmplat. 

Acum Lua intră în mijlocul cuvintelor și le dă un impuls. 

— Ştii tu, Ed, locuim aici de aproape un an și nimeni - absolut 
nimeni - nu a ridicat măcar un deget vreodată să ne ajute sau 
să ne facă să ne simţim bine-veniţi, îmi spune el. 

Soarbe. 

— Nu că m-aș plânge. Nu ne așteptăm la nimic bun pe 
timpurile astea. Oamenii au suficiente probleme încercând să se 
descurce cu ale lor... 

Ochii îi rămân aninaţi de mine, pentru o secundă. 

— Și pe urmă, apari tu, de nicăieri. Pur și simplu, nu 
pricepem. 

În clipa aceea, un moment de clarviziune ia formă în faţa 
mea. 

— Nici măcar să nu încercaţi - nici eu nu înțeleg, le spun. 

Marie îmi acceptă declaraţia, dar insistă puţin: 

— Corect, Ed, dar tot vrem să-ţi mulţumim. 

— Da, o susţine Lua. 

Marie îi face semn cu capul și merge la frigider. Lipit de el cu 
un magnet se află un plic. Numele „Ed Kennedy” este scris pe 
el, îl ia și mi-l întinde. 


186 


— Nu avem prea multe, spune el, dar măcar atât putem face 
ca să-ti mulțumim. 

Îmi pune plicul în mână. 

— Am cumva sentimentul că-ţi va plăcea. 

Înăuntru este o felicitare de Crăciun făcută în casă. Toţi copiii 
au desenat pe ea. Pomi de Crăciun, lumini strălucitoare și copii 
jucându-se. Unele dintre desene sunt șocante, dar minunate. In 
interiorul felicitării sunt cuvintele, scrise și ele de unul dintre 
copii. 


Dragă Ed, 

Să ai un Crăciun fericit! Sperăm că și tu ai lumini 
frumoase precum cele pe care ni le-ai dăruit. 

De la întreaga familie Tatupu 


Mă face să zâmbesc și mă ridic și merg în sufragerie, unde 
copiii sunt răspândiţi peste tot, urmărind ceva la televizor. 

— Hei, mulțumesc pentru felicitare, le spun. 

Îmi răspund cu toţii, dar vocea lui Jessie iese în evidenţă și, în 
câteva secunde, s-au concentrat din nou asupra televizorului. 
Este un film. Una dintre chestiile alea de aventuri cu animale. 
Ochii lor urmăresc fascinaţi cum o pisică alunecă la vale pe un 
râu într-o cutie din carton. 

— Ne vedem mai târziu, le spun, dar nu mă aude niciunul 
dintre ei. 

Mă uit mulțumit la imaginile de pe ecran, după care mă întorc 
în bucătărie. 

Când ajung acolo, prezentarea nu s-a sfârșit. 

Lua stă în picioare cu o piatră mică neagră care are un model 
ca o cruce. 

Și spune: 

— Mi-a dăruit-o un prieten odată, Ed - poartă noroc. 

Mi-o întinde. 

— Vreau să fie a ta. 

La început ne uităm toţi la ea, fără să vorbim. 

Sunt surprins la auzul propriei mele voci. 

— Nu, spun. N-o pot accepta, Lua. 

Cuvintele lui liniștite, blânde sunt calme, dar insistente. Ochii 
îi sunt sălbatic de sinceri. 


187 


— Nu, Ed - trebuie s-o primești. Ne-ai dăruit atât de multe! N- 
o să știi niciodată cât de multe. 

Îmi întinde din nou piatra și mi-o pune în mână, pe care mi-o 
închide, ţinând-o ferm închisă. Îmi ţine mâna cu mâinile lui. 

— Este ata. 

— Nu poartă doar noroc, îmi spune Marie. E și un memento. 

Accept piatra și o privesc. 

— Mulţumesc, le spun amândurora. Voi avea grijă de ea. 

Lua îmi pune mâna pe umăr. 

— Știu. 

Toţi trei stăm acolo în bucătărie, împreună. 

e 

La plecare, Marie mă sărută pe obraz și ne luăm la revedere. 

— Să nu uiţi, spune ea. Poţi veni oricând la noi. Eşti bine-venit 
întotdeauna. 

— Mulţumesc, răspund și mă îndrept spre ușă. 

Lua vrea să mă ducă acasă cu mașina, dar refuz, în principal 
pentru că simt că am chef de o plimbare în seara asta. Ne 
strângem mâinile, Lua mi-o zdrobește încă o dată pe a mea. 

Mă conduce până la marginea peluzei și îmi cere să-i răspund 
la o ultimă întrebare: 

— Vreau să te întreb ceva, Ed. 

Ne despart câțiva pași. 

— Bineînţeles. 

Se îndepărtează încă puţin în întuneric. În spatele nostru, 
luminile continuă să strălucească mândre în noapte. Acesta e 
momentul adevărului. 

Lua spune: 

— Nu ai locuit niciodată aici, Ed. Nu? 

Nu mai am unde să mă ascund. N-am cum să scap. 

— Nu, răspund. N-am locuit. 

Ne uităm atent unul la celălalt și pot vedea că Lua dorește să 
știe multe lucruri. Tocmai se pregătește să mă întrebe, când îl 
văd renunțând. Preferă să nu strice lucrurile cu mai multe 
întrebări. 

Ceea ce este este. 

— Pa, Ed. 

— La revedere, Lua. 

Ne strângem mâinile din nou și ne îndreptăm în direcții 
diferite. 


188 


La capătul străzii, chiar înainte să iau colţul, mă întorc să mă 
uit la lumini pentru ultima dată. 


8 4 Strada Clown, chipsuri, Portarul și cu 


mine 


E cea mai caldă zi a anului și am o zi de mizerie în oraș. Taxiul 
are aer condiționat, dar acesta se strică, spre dezgustul tuturor 
pasagerilor. li avertizez de fiecare dată când urcă, dar numai 
unul renunță. E un bărbat care încă ţine în gură ultimul fum de 
Winfield. 

— Lipsit de speranţă, îmi spune. 

— Știu, dau din umeri și încuviinţez. 

Piatra pe care mi-a dat-o Lua Tatupu este în buzunarul stâng. 
Mă face fericit în traficul urban aglomerat, chiar când 
semafoarele sunt pe verde și toate mașinile stau pe loc. 

e 

La scurtă vreme după ce returnez taxiul la sediu, Audrey 
parchează și ea. Își coboară geamul ca să discute cu mine. 

— Transpir ca nebuna aici, spune ea. 

Imi imaginez transpiraţia pe ea și cum mi-ar plăcea să o gust. 
Cu un chip lipsit de expresie, încep să visez cu ochii deschiși 
detaliile. 

— Ed? 

Părul ei este unsuros, dar minunat. De un blond deosebit, ca 
fânul. Văd trei sau patru pete de soare care se joacă pe faţa ei. 
Din nou, îmi vorbește: 

— Ed? 

— Scuze, spun, mă gândeam la ceva. Privesc în spate, unde 
stă prietenul ei, așteptând-o. 

— Te așteaptă. 

Când îmi întorc privirea spre faţa lui Audrey, nu reușesc s-o 
mai văd și prind în treacăt doar degetele ei pe volan. Sunt 
relaxate și îmbrăcate în lumină. Și sunt minunate. „Observă el 
oare toate lucrurile astea mici?” Mă întreb, dar nu-i spun și lui 
Audrey. Spun numai: 

— Să aveţi o seară minunată, și mă îndepărtez de mașină. 

— Şi tu, Ed. 


Pornește mașina. 

Mai târziu, când soarele asfințește și mă plimb prin oraș și 
spre strada Clown, o văd pe Audrey în întregime. li văd braţele 
și picioarele osoase. O văd zâmbind și vorbind în timpul mesei 
cu prietenul. Îmi imaginez cum el îi dă de mâncare din palma lui 
în bucătăria ei și ea mănâncă, atingându-l cu buzele atât cât să-l 
însemne cu frumuseţea ei. 

Portarul mă însoțește. 

Tovarășul meu credincios. 

Pe drum îmi cumpăr chipsuri fierbinţi cu multă sare și oțet. De 
stil vechi, ambalate în secţiunea cu curse a ziarului de astăzi. 

Favoritul e o iapă de doi ani cu numele de Bacon Rashers%. 
Mă întreb cum s-a descurcat. Portarului, pe de altă parte, puţin îi 
pasă. Îi miroase a chipsuri. 

Când ajungem la numărul 23 de pe strada Clown, descoperim 
că este un restaurant. Este micuţ și se numește MELUSSO'S. 
Italian. Este în interiorul unui minimarket și respectă ritualul 
restaurantelor mici, de a fi luminate foarte slab. Miroase bine. 

Pe trotuarul de vizavi este o bancă și ne așezăm acolo, 
mâncând chipsuri. Îmi bag adânc mâna în ambalajul transpirat 
și uleios. Și mă bucur de fiecare clipă. De fiecare dată când îi 
arunc Portarului un chips, îl lasă să atingă pământul, se apleacă 
spre el și îl linge până îl bagă în bot. Nu refuză nimic câinele 
acesta. Nu cred că-i pasă foarte mult de colesterolul lui. 

e 

În noaptea asta, nimic. 

Nici în următoarea. 

De fapt, pierd timpul. 

Acum a devenit o tradiţie. Strada Clown. Chipsuri. Portarul și 
cu mine. 

Patronul e bătrân și plin de demnitate și sunt destul de sigur 
că nu pe el trebuie să-l văd. Îmi dau seama de asta. Dar ceva se 
apropie. 

e 

Vineri seara, după ce am stat în afara restaurantului și am 
plecat după închidere, o găsesc pe Audrey pe veranda mea, 
așteptându-mă. Poartă pantaloni scurți pentru boarding și o 
cămașă de o culoare deschisă, fără sutien. Nu e prea dezvoltată 


30 Feliuţe de şuncă (n.tr.). 
190 


acolo sus, Audrey, dar arată bine. Mă opresc un moment, ezit și 
continui. Portarul o iubește și se aruncă asupra ei. 

— Bună, Portarule, spune ea. 

Își îndoaie genunchii să-l salute cu căldură. Sunt buni prieteni 
ăștia doi. 

— Bună, Ed. 

— Bună, Audrey. 

Deschid ușa și ea mă urmează în casă. 

Ne așezăm. 

În bucătărie. 

— Deci, unde ai fost de data asta? întreabă ea. 

E aproape rizibil, pentru că de obicei întrebarea e pusă cu 
dispreț soţilor ticăloși și în care nu poţi avea încredere. 

— Strada Clown, răspund. 

— Strada Clown? 

Dau din cap. 

— Un restaurant de acolo. 

— Chiar există o stradă numită Clown? 

— Știu. 

— Și s-a întâmplat ceva pe acolo? 

— Nu. 

— Aha. 

Când își întoarce privirea într-o parte, mă hotărăsc. 

— De ce ai venit aici, Audrey? o întreb. 

Ea își coboară privirea. 

Se uită într-o parte. 

Când răspunde în cele din urmă, spune: 

— Cred că mi-a fost dor de tine, Ed. 

Ochii ei sunt de un verde palid și umezi. Vreau să-i spun că 
de-abia a trecut o săptămână de când ne-am văzut, dar cred că 
știu la ce se referă. 

— Simt că te îndepărtezi cumva. Te-ai schimbat de când au 
început toate astea. 

— M-am schimbat? 

E o întrebare, dar știu că așa e. M-am schimbat. 

Mă ridic și o privesc atent. 

— Da, confirmă ea. Înainte, te mulţumeai să fii. 

Explică de parcă nu dorește neapărat să audă. De parcă mai 
mult este obligată s-o spună. 


191 


— Acum ești cineva, Ed. Nu știu tot ce ai făcut și prin ce ai 
trecut, dar nu știu - pari mai distant acum. 

E ironic, nu credeți? Tot ce mi-am dorit vreodată a fost să fiu 
mai aproape de ea. Chiar am încercat cu disperare. 

lar ea încheie cu: 

— Eşti mai bun. 

Cu aceste cuvinte, am început să văd lucrurile din perspectiva 
lui Audrey. Îi plăcea să fiu doar Ed. Era mai sigur așa. Stabil. 
Acum, am schimbat lucrurile. Mi-am lăsat amprentele asupra 
lumii, indiferent cât de mici, și asta a stricat echilibrul relaţiei 
noastre - a mea și a lui Audrey. Poate că se teme că n-o să mai 
vreau să păstrăm relaţia, pentru că nu îmi cedează. 

Relaţia de atunci. 

Cea de altădată. 

Nu vrea să mă iubească, dar nici nu vrea să mă piardă. 

e 

Vrea să rămânem prieteni. Ca înainte. 

Dar nu mai sunt toate așa de certe. 

Vom rămâne prieteni, încerc să promit. 

Și sper să am dreptate. 

e 

Încă sunt în bucătărie, degetele ating în buzunar piatra de la 
Lua. Mă gândesc la ce mi-a spus Audrey. Poate că într-adevăr 
renunţ la vechiul Ed Kennedy, pentru această nouă persoană 
care are mai multă încăpățânare decât incompetență. Poate că 
într-o dimineaţă mă voi trezi și voi ieși din mine însumi, pentru a 
privi în urmă la vechiul meu eu, care zace mort printre 
cearșafuri. 

E un lucru bun, știu. 

Dar cum poate un lucru bun să-ţi transmită așa o tristeţe? 

Doar asta mi-am dorit de la bun început. 

e 

Mă întorc la frigider și mai aduc de băut. Am ajuns la 

concluzia că trebuie să ne îmbătăm. Audrey e de acord. 
e 

— Așadar, ce ai mai făcut cât am fost eu pe strada Clown? o 
întreb mai târziu, stând așezați amândoi pe canapea. 

Văd cum își deapănă gândurile. 

E suficient de beată încât să-mi spună, măcar într-un fel 
viclean. 


192 


— Ştii tu, spune încurcată. 

— Nu, o iau puţin în râs. Nu știu. 

— Am fost cu Simon la mine și am... câteva ore. 

— Câteva ore. 

Mă doare, dar nu las să mi se ghicească în voce. 

— Cum de-ai avut puterea să ajungi aici? 

— Nu știu, admite ea. El a mers acasă, iar eu mă simţeam 
pustie. i 

„Şi ai venit aici”, gândesc, dar nu sunt supărat. Nu acum. Imi 
dau seama că lucrurile fizice nu contează așa de mult. Audrey 
are nevoie de mine acum și, de dragul trecutului, este suficient. 

e 

Mă trezește puţin mai târziu. Suntem încă pe canapea. O mică 
grămadă de sticle este aranjată pe masă. Stau acolo de parcă ar 
fi spectatori. Ca observatorii la un accident. 

Audrey mă privește dur în faţă, ezită și îmi pune o întrebare: 

— Mă urâăști, Ed? 

Încă prostit, cu bule și vodcă în stomac, răspund. Foarte 
serios. 

— Da, șoptesc. Te urăsc. 

Amândoi lovim tăcerea cu hohote de râs. Când tăcerea se 
întoarce, iar o lovim. Râsul se învârte în fata noastră și 
continuăm să lovim tăcerea. 

După ce ne calmăm, Audrey șoptește: 

— Nu-ţi port pică. 

Data următoare când mă trezesc, o fac din cauza unui 
ciocănit în ușă. 

Mă clatin până acolo, o deschid și în fața mea este tipul care a 
sărit din mașina mea. Parcă s-ar fi petrecut cu o eternitate în 
urmă. 

Pare enervat. 

Ca de obicei. 

Ridică mâna cerându-mi să tac și spune: 

— Doar - se oprește, pentru efect - taci și ascultă-mă. 

Și când continuă, pare mai mult emoţionat decât enervat: 

— Uite ce e, Ed. 

Ochii mărginiţi de galben mă zgârie. 

— Este trei dimineaţa. Încă umed ca în iad și noi suntem aici. 

— Da, consimt. 


Un nor de beție atârnă deasupra mea. Aproape că mă aştept 
să plouă. 

— lată-ne. 

— Acum, nu mă lua în râs, băiete. 

Dau înapoi. 

— Îmi pare rău. Ce este? 

El face o pauză, iar aerul dintre noi pare violent. Vorbește: 

— Mâine. La ora opt seara, punct. La MELUSSO'S. 

Se întoarce să plece și, brusc, își amintește ceva: 

— Și fă-mi un serviciu, te rog. 

— Bineînţeles. 

— Mai redu chipsurile, pentru numele lui Dumnezeu. Mi-e rău 
când te văd. 

Și acum îndreaptă degetul spre mine, ameninţător. 

— Și grăbește-te cu toate chestiile astea. Poate crezi că n-am 
treburi mai bune de făcut, dar să știi că am, da? 

— Bine. E corect. 

Spre stupoarea mea, încerc ceva în plus: 

— Cine te trimite? 

Tânărul cu ochii mărginiţi cu auriu, costum negru și o 
dispoziție brutală se întoarce, urcă înapoi treptele verandei. 
Spune: 

— De unde dracu' să știu, Kennedy? 

Chiar râde și clatină din cap. 

— Poate că nu ești singurul care primește ași în poștă. Te-ai 
gândit vreodată la asta? 

Mai zăbovește puţin, se întoarce și pornește încetișor, 
dizolvându-se în întuneric. Amestecându-se. 

Audrey este în spatele meu la ușă și acum chiar am ceva la 
care să mă gândesc. 

e 

Îmi notez ce mi-a spus despre Melusso's. 

La ora opt, mâine-seară, trebuie să fiu acolo. 

După ce lipesc notita pe frigider, merg la culcare și Audrey 
vine cu mine. Doarme cu picioarele peste mine și iubesc 
senzația respirației ei pe gâtul meu. 

Poate zece minute mai târziu, spune: 

— Povestește-mi, Ed. Povestește-mi unde ai fost. 

l-am spus și altădată despre mesajele cu Asul de Caro, dar nu 
cu detalii. Sunt atât de obosit acum, dar îi povestesc totuși. 


194 


Despre Milla. Frumoasa Milla. Vorbind, îi văd faţa imploratoare 
când mă ruga s-o asigur că făcuse ce trebuia cu Jimmy alei. 

Despre Sophie. Fata desculță cu... 

Audrey a adormit. j 

A adormit, dar eu continui să vorbesc. li spun despre strada 
Edgar și toate celelalte. Pietrele. Bătăile. Părintele O'Reilly, 
Angie Caruso. Băieți Rose. Familia Tatupu. 

În clipa aceasta, sunt fericit ṣi vreau să rămân treaz, dar în 
curând noaptea se aşterne, lovindu-mă până adorm. 


9 A Femeia 


Căscatul unei fete poate fi atât de frumos, încât să te facă să 
te contracți. 

Mai ales când stă în bucătăria ta în chiloţi și o cămașă, 
căscând. 

Și Audrey tocmai asta face acum, în timp ce eu spăl vasele. 
Clătesc o farfurie și uite-o, frecându-se la ochi, căscând, apoi 
zâmbind. 

— Ai dormit bine? o întreb. 

Dă din cap și spune: 

— Ești foarte confortabil, Ed. 

Îmi dau seama că m-aș putea simţi jignit, dar de fapt este un 
compliment. 

— la loc, spun și, fără să gândesc, mă uit la nasturii de la 
cămașă și la soldurile ei. 

Îi cercetez cu privirea picioarele până la genunchi, coapsele și 
gleznele. Toate într-o clipă foarte scurtă. Picioarele lui Audrey 
par moi și delicate. Aproape de parcă s-ar putea topi prin 
podeaua bucătăriei. 

Îi pregătesc cereale și ea le ronţăie. Nu trebuie să întreb dacă 
vrea. Unele lucruri le știu pur și simplu. 

Aspect care mi se confirmă mai târziu, după ce Audrey face 
un duș și se îmbracă. 

La ușă, îmi spune: 

— Mulţumesc, Ed. 

Face o pauză, apoi continuă: 


— Ştii? Dintre toţi, tu mă cunoști cel mai bine și mă tratezi cel 
mai frumos. Cu tine, mă simt cât se poate de în largul meu. 

Chiar se apleacă spre mine și mă sărută pe obraz. 

— Mulţumesc că mă suporţi. 

O privesc îndepărtându-se și încă îi simt buzele pe piele. 
Gustul lor. 

O urmăresc până în capul străzii, până dă colţul. Chiar înainte 
de a dispărea, știe că încă stau în pragul ușii și se întoarce 
pentru ultima dată și-mi face cu mâna. Ca răspuns, ridic și eu 
mâna și dispare. 

Încet. 

Uneori dureros. 

Audrey mă omoară. 

(J 

„Și fă-mi un serviciu, te rog. Mai redu chipsurile, pentru 
numele lui Dumnezeu.” 

Aud din nou cuvintele prietenului meu de seara trecută. 

Toată ziua mă urmăresc, împreună cu alte declarații pe care 
le-a făcut. 

„Poate că nu ești singurul care primește ași în poștă. Te-ai 
gândit vreodată la asta?” 

Bineînţeles, la sfârșitul cuvintelor era un semn de întrebare, 
dar știu că de fapt era o declaraţie. Mă face să mă gândesc la 
toți oamenii cu care am intrat în contact. Și dacă toţi sunt 
mesageri, ca mine, și toţi sunt ameninţaţi și disperaţi să termine 
de făcut ce au de făcut ca să supravieţuiască? Mă întreb dacă și 
ei au primit cărţi de joc și arme în cutiile poștale sau dacă li s-au 
furnizat unelte personalizate. Probabi/ că totul e personal, 
gândesc. Eu am primit cărțile de joc pentru că asta e 
îndeletnicirea mea. Poate că lui Daryl și Keith li s-au dat cagule, 
iar tovarășului meu de seara trecută i s-au dat costumul negru 
și comportamentul certăreț. 

Până la opt fără un sfert, voi fi înapoi la Melusso's, dar fără 
Portar. De data aceasta, voi intra. Trebuie să-i explic asta 
înainte de a pleca. 

Se uită la mine. 

Ce? Fără chipsuri în seara asta? 

— Îmi pare rău, prietene. Dar îţi aduc ceva când mă întorc, îţi 
promit. 


Când plec, pare destul de fericit, pentru că i-am lăsat ceva 
cafea în care am pus îngheţată. Aproape că sare de pe o labă pe 
alta când îi pun castronul jos. 

E bun, îmi spune în bucătărie. Rămânem prieteni. 

Trebuie să recunosc, chiar mi-e dor puţin de el pe când mă 
îndrept spre strada Clown și Melusso's. Parcă am fi fost în asta 
împreună și acum trebuie să termin singur și să culeg toți laurii. 

Asta e. 

Dacă vor fi lauri. 

Aproape că am uitat că lucrurile pot merge rău și că misiunea 
poate fi dificilă. Proba A pentru acest caz a fost strada Edgar. 
Proba B, băieţii Rose. 

Mă întreb ce mesaj voi transmite acum, intrând pe ușa 
restaurantului MELUSSO'S, în mirosul epuizant și căldura sosului 
de spaghete, paste și usturoi. Prudent și în gardă, am încercat 
să-mi dau seama dacă mă urmărește cineva, dar n-am văzut 
niciun suflet care să pară interesat. Doar oameni care își vedeau 
de treabă. 

Vorbind. Parcând strâmb. 

Înjurând. Spunându-le copiilor să se grăbească și să nu se mai 
plângă. 

Chestii de genul acesta. 

Acum, în restaurant, o rog pe chelneriţa plinuţă să mă plaseze 
în colţul cel mai întunecat. 

— Acolo? întreabă ea uluită. Lângă bucătărie? 

— Da, te rog. 

— Nimeni n-a cerut vreodată să fie așezat acolo, pretinde ea. 
Ești sigur, prietene? 

— Foarte. 

„Ce tip ciudat”, o văd gândind, dar mă conduce acolo. 

— Lista de vinuri? 

— Poftim? 

— Ai dori puţin vin? 

— Nu, mulțumesc. 

Smulge lista de vinuri de pe masă și-mi înșiră specialităţile. 
Comand spaghete cu chifteluţe și o lasagna. 

— Aștepţi pe cineva? Scutur din cap. 

— Nu. 

— Deci, ai de gând să mănânci ambele feluri? 


197 


— O, nu, răspund. Lasagna e pentru câinele meu - i-am 
promis că-i aduc ceva. 

De data aceasta îmi aruncă o privire gen „Ce amărât patetic 
și singuratic”, ceea ce e de înţeles, presupun. Dar de spus, 
spune: 

— Atunci, îţi aduc lasagna chiar înainte să pleci, OK? 

— Mulţumesc. 

— Ceva de băut? 

— Nu, mulțumesc. 

Refuz toate băuturile restaurantului, pentru că îmi imaginez 
că pot să-mi iau de băut de oriunde - sunt aici pentru mâncarea 
pe care n-o pot găti. 

Mă părăsește și supraveghez restaurantul, care este plin pe 
jumătate. Văd oameni care se îndoapă, oameni care sorb vin, în 
timp ce un cuplu tânăr se sărută peste masă și împarte 
mâncarea. Singura persoană de interes este un bărbat care stă 
în aceeași secţiune a restaurantului ca și mine. Așteaptă pe 
cineva, bând vin, dar fără să mănânce. E îmbrăcat în costum și 
are un păr bine pieptănat pe spate, negru-argintiu. 

La scurt timp după ce primesc chifteluțele cu spaghete, 
semnificația nopţii se fructifică. 

Aproape că mă înec cu ce am în furculiţă, când sosește 
oaspetele tipului. Acesta se ridică și o sărută și își pune mâinile 
pe șoldurile ei. 

Femeia este Beverly Anne Kennedy. 

Bev Kennedy. 

Cunoscută și sub numele de Mama. 

e 
„O, drace”, gândesc și îmi țin capul plecat. 
Nu se știe din ce motiv, îmi vine să vomit. 
e 

Mama mea poartă o rochie sexy. De un albastru-închis 
strălucitor. Aproape de culoarea furtunii. Se politicos și, să fiu 
sincer, părul îi încadrează faţa într-un mod foarte plăcut. 

Pe scurt, este prima dată când mi se pare că arată ca o 
femeie. De obicei arată doar ca mama cu gura spurcată care mă 
înjură și îmi spune că sunt „inutil”. În seara aceasta, totuși, 
poartă cercei și faţa ei întunecată și ochii căprui zâmbesc. Când 
zâmbește, face câteva riduri, dar da, pare fericită. 

Pare fericită că e femeie. 


Bărbatul este un adevărat gentleman, îi toarnă vin și o 
întreabă ce i-ar plăcea să mănânce. Discută cu plăcere și 
ușurință, dar nu pot auzi ce-și spun. Sincer să fiu, chiar mă 
străduiesc să nu aud. 

Mă gândesc la tata. 

Mă gândesc la el și asta mă deprimă pe loc. 

Nu mă întrebaţi de ce, dar simt că merita mai mult de atât. 
Da, era un beţiv, în special spre sfârșitul vieţii, dar era așa de 
bun, generos și blând! Cu privirea la chifteluţe, îi văd părul scurt 
și negru și ochii aproape incolori. Era destul de înalt și, când 
pleca la muncă, întotdeauna purta o cămașă din flanel și avea o 
țigară în colţul gurii. Acasă nu fuma niciodată. Nu în casă. In 
pofida a toate, era și el un gentleman. 

Îmi amintesc și când se împleticea pe ușă și se prăbușea pe 
canapea după ce se închidea pubul. 

Bineînţeles că mama ţipa la el, dar fără efect. 

Oricum îl bătea la cap permanent. Lucra până la epuizare, dar 
nu era niciodată de ajuns. Vă aduceţi aminte incidentul cu 
măsuța de cafea? Ei bine, tata se confrunta cu asta în fiecare zi. 

Când eram mai tineri, obișnuia să ne ducă în locuri precum 
Parcul Naţional și plaja și un loc de joacă aflat la zeci de 
kilometri, care avea o rachetă uriașă din metal. Nu precum 
locurile de joacă de acum, din plastic, unde trebuie să se joace 
copiii de astăzi. Ne ducea în locurile acelea și ne urmărea liniștit 
cum ne jucam. Îi aruncam câte o privire și el era acolo, fumând 
fericit, poate chiar visând. Prima mea amintire e de când aveam 
patru ani și avusesem plăcerea să călăresc în spinarea lui 
Gregor Kennedy, tatăl meu. Asta e de pe când lumea nu era atât 
de mare și puteam vedea totul. Pe când tatăl meu era erou, nu 
om. 
Și acum stau aici, întrebându-mă ce ar trebui să fac în 
continuare. 

e 

Primul punct pe ordinea de zi a afacerilor este să nu-mi 
termin chifteluțele. Mă mulţumesc să o urmăresc pe mama la 
minunata ei întâlnire. Este destul de evident că perechea a mai 
fost acolo. Chelneriţa îi cunoaște și se oprește să schimbe o 
vorbă cu ei. Par a se simți în largul lor. 


Încerc să simt amărăciune și furie, dar mă controlez. Ce sens 
are? Până la urmă, este și ea o persoană și are dreptul să fie 
fericită ca toată lumea. 

Doar la puţin timp după aceea înțeleg de ce primul meu 
impuls este să o invidiez pentru această fericire. 

Și n-are nimic de-a face cu tatăl meu. 

E vorba de mine. 

Într-un val brusc de greață, văd oroarea absolută, dacă vreţi 
s-o numim așa, a situaţiei. 

Acolo e mama mea, de cincizeci de ani, plimbându-se prin 
oraș cu un tip - în timp ce eu stau aici, în floarea tinereţii, cu 
totul singur. 

Clatin din cap. 

La mine. 


10 4 Ciclonul de pe verandă 


Chelnerița îmi ia chifteluțele și îmi aduce lasagna Portarului 
într-o cutie din plastic ieftină. Portarul va fi foarte fericit. 

În drum spre tejghea, unde vreau să plătesc, arunc o privire 
îndărăt spre mama mea și bărbat, atent să nu fiu văzut. Dar ea 
e cu totul absorbită de însoţitorul ei. Îl privește fix și îl ascultă 
atât de concentrată, încât nici măcar nu mă mai străduiesc să 
mă ascund de ei. Plătesc și ies din restaurant, doar că nu mă 
duc acasă. Mă duc la casa mamei și mă așez pe verandă să o 
aștept. 

Casa asta miroase precum copilăria mea. Se simte chiar și pe 
sub ușă, așa cum stau acolo, pe cimentul rece. 

Noaptea palpită vie cu stele și, când mă întind și mă uit la cer, 
mă pierd între ele. Simt că parcă m-aș prăbuși, dar în sus, în 
abisul cerului de deasupra mea. 

Următorul lucru pe care-l simt este piciorul cuiva, care mă 
împinge în coapsă. 

Mă trezesc și găsesc faţa căreia îi aparţine piciorul. 

— Ce faci aici? mă întreabă ea. 

E mama. 

Prietenoasă ca întotdeauna. 

Mă sprijin într-un cot și decid să nu mai amân. 


— Am venit să te întreb dacă te-ai distrat la Melusso's. 

O expresie de surpriză îi cade de pe față, deși încearcă să și-o 
păstreze. Se rupe și ea pare să o prindă și să se joace cu ea în 
mâini. 

— A fost foarte plăcut, spune ea, dar îmi dau seama că trage 
de timp, ca să își recapituleze opţiunile. O femeie trebuie să 
trăiască și ea. 

Mă ridic. 

— Bănuiesc că așa e corect. 

Ea dă din umeri. 

— E singurul motiv pentru care ai venit - să mă tragi la 
raspundere că am fost să iau cina cu un bărbat? Am și eu 
nevoile mele, știi? 

Nevoi. 

la ascultaţi-o! 

Trece pe lângă mine spre ușă și bagă cheia în yală. 

— Acum, dacă nu te superi, Ed, sunt foarte obosită. 

Acum. 

Momentul. 

De obicei renunţ, dar în seara aceasta o înfrunt. Acum știu 
foarte bine că, dintre toate progeniturile ei, eu sunt singurul pe 
care această femeie nu l-ar invita în casă într-o astfel de 
situaţie. Dacă surorile mele ar fi fost acolo, deja ar fi făcut 
cafeaua. Dacă ar fi fost Tommy, l-ar fi întrebat cum îl tratează 
cei de la universitate, oferindu-i o cola sau o felie de tort. 

Și totuși, cu mine, Ed Kennedy, copilul ei ca și ceilalţi, se 
retrage și-mi refuză comportamentul prietenos, ca să nu mai 
spunem o invitaţie de a intra. Mi-ar plăcea să fie măcar cât de 
puţin amabilă. 

Ușa aproape că se închisese, când o opresc cu mâna. Sunetul 
unei feţe pălmuite. 

Expresia i se alterează sub ochii mei. 

Vorbesc, pronunţând cuvintele dur. 

— Mamă? întreb eu. 

— Ce-i? 

— De ce mă urăști așa de mult? 

Și acum se uită la mine, femeia asta, eu încercând să mă 
asigur că nu mă trădează ochii. 

Plat, simplu, răspunde: 

— Pentru că îmi amintești de e/. 


De el? 

Înregistrez semnificaţia. 

De el - tatăl meu. 

Intră în casă și ușa se trântește. 

e 

A trebuit să duc un om la Catedrală și să încerc să-l omor. Am 
servit unor ucigași de profesie plăcintă în bucătăria mea, după 
care m-au bătut până m-au lăsat inconștient. Am fost asaltat de 
o bandă de mardeiași adolescenţi. 

Și totuși, asta pare să fie cea mai întunecată oră a mea. 

În picioare. 

Îndurerat. 

Pe veranda mamei mele. 

(J 

Cerul se deschide acum, făcându-se fărâme. 

Îmi vine să izbesc în ușă cu mâinile, cu picioarele. 

Dar n-o fac. 

Tot ce fac este să mă las în genunchi, doborât de cuvintele 
care pot da așa o lovitură năucitoare. Incerc să văd partea bună 
a lucrurilor, pentru că mi-am iubit tatăl. În afara părţii cu 
alcoolismul, cred că nu e cu totul rușinos să fii ca el. 

Deci, de ce mă simt atât de oribil? 

Rămân nemișcat. 

De fapt, am jurat să nu părăsesc veranda asta mizerabilă 
până nu obţin răspunsurile pe care le merit. Voi dormi aici, dacă 
va fi nevoie, și voi aștepta în căldura năprasnică toată ziua de 
mâine. Mă voi ridica și o voi striga. 

— Nu plec de-aici, mamă! 

Din nou. 

— Mă auzi? Nu plec. 

După cincisprezece minute, ușa se deschide din nou, dar nu o 
privesc. Mă întorc și îi vorbesc drumului, spunând: 

— Îi tratezi atât de frumos pe toţi ceilalţi - Leigh, Keith și 
Tommy. De parcă... 

Dar nu-mi pot permite să devin slab. Încep să pășesc de colo 
Colo. 

— Dar mie îmi vorbeşti cu o totală lipsă de respect și eu sunt 
singurul care sunt aici. Acum mă întorc și mă uit la ea. Eu sunt 
cel care e aici când ai nevoie de ceva - și de fiecare dată, eu 
rezolv problema, nu? 


202 


Ea încuviințează: 

— Da, Ed. 

Dar contraatacă în același timp. Mă asaltează cu propria ei 
versiune de adevăr. Cuvintele îmi taie auzul atât de dur, încât 
mă aștept să-mi curgă sânge din urechi. 

— Da, ești aici - și tocmai asta e! Își întinde braţele. Uită-te la 
mormanul acesta de gunoi. Casa, orașul, toate. Vocea devine 
întunecată. Și tatăl tău... mi-a promis că odată vom părăsi acest 
loc. Mi-a spus că vom împacheta într-o zi și vom pleca, și uite 
unde suntem, Ed! Încă aici. Tu ești aici și, ca și bătrânul tău, ești 
totul numai promisiuni deșarte, Ed, fără finalitate. Tu, și ridică 
înveninată un deget acuzator. Ai putea fi la fel de bun ca toți 
ceilalți. La fel de bun ca Tommy chiar... Dar ești încă aici și vei fi 
aici și peste cincizeci de ani. 

Vocea îi este deosebit de rece: 

— Și nu vei fi realizat niciodată nimic. 

e 

Cădem în tăcere. 

e 

— Mi-aș dori, întrerupe ea tăcerea, să realizezi ceva. 

Încet, își croiește drum către treptele din faţă și spune: 

— Trebuie să realizezi și tu ceva, Ed. 

— Ce? 

— Ai grijă, declară ea. Mă crezi sau nu - e nevoie de multă 
dragoste ca să te urăsc atât. 

Încerc să înţeleg. 

e 

Încă mai era pe treptele verandei când eu cobor pe peluză și 
mă întorc spre ea. 

Dumnezeule, s-a lăsat întunericul. 

Un întuneric precum Asul de Pică. 

e 

— Te întâlneai cu bărbatul acela și pe când trăia tata? o întreb 
eu. 

Se uită la mine, dorind să nu fi fost obligată să o facă, și, deși 
nu spune nimic, știu. Știu că nu numai pe tata îl urăște, ci și pe 
ea. Și atunci îmi dau seama că a înțeles greșit. 

„Nu e vorba de loc, gândesc eu, ci de oameni.” 

Am fi aceiași oriunde am merge. 

Vorbesc din nou. O ultimă întrebare: 


203 


— Tata a știut? 

O pauză lungă. 

O pauză care ucide, până când mama se întoarce cu spatele, 
plânge, iar noaptea este atât de adâncă și întunecată, încât mă 
întreb dacă va mai răsări vreodată soarele. 


J 4 Un telefon 


— Mamă? 

— Mda? 

Cobor privirea la Portar, care își mănâncă lasagna cu ceva ce 
nu aș putea numi decât extazul suprem. Este ora 2.30 
dimineaţa și ţin receptorul la ureche. 

— Eşti bine, mamă? 

Vocea tremură, dar răspunde așa cum mă aşteptam: 

— Mda, sunt bine. 

— Asta e bine. 

— Doar că m-ai trezit, nenorocitul dracu... 

Închid, dar zâmbesc. 

Aș fi vrut să-i spun că încă o iubesc, dar poate că e mai bine 
așa. 


Q 4 Teatrul de pe strada Bell 


Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la toate lucrurile pe 
care le-a spus mama seara trecută. 

Este duminică dimineaţă și n-am dormit mai deloc. Portarul și 
cu mine am băut câteva cafele, dar care nu prea m-au trezit. Mă 
întreb dacă mi-am terminat treaba pe strada Clown și cu mama, 
dar am senzaţia că da. Trebuia doar să-mi spună acele lucruri. 

Bineînţeles, faptul că mama mă consideră un ratat total nu 
este foarte plăcut. 

Faptul că se consideră și ea însăși o ratată iar nu mă 
reconfortează foarte mult, deși ar trebui. Într-un fel, m-a trezit 
puţin la realitate. Îmi dau seama acum că nu voi putea fi șofer 
de taxi toată viaţa mea. Aș ajunge la ospiciu. 

Pentru prima dată, un mesaj a atins o parte din viața mea. 

204 


Și pentru cine a fost acest mesaj? 

Pentru mama sau pentru mine? 

Îi aud din nou cuvintele. 

„E nevoie de multă dragoste ca să te urăsc într-atât”. 

Și mi s-a părut că am văzut o undă de ușurare străbătânau-i 
fața când a spus asta. 

Mesajul fusese al ei. 

e 

M-am dus cu Portarul la biserică să-l vedem pe părintele 
O'Reilly, care încă mai avea o congregație destul de numeroasă. 

— Ed, spune el emoționat puțin mai târziu. Mă temeam că n-o 
să te mai întorci. Mi-ai lipsit în ultimele câteva săptămâni. 

Îl mângâie pe Portar. 

— Am cam fost ocupați, spun eu. 

— Domnul a fost cu tine? 

— Nu prea, răspund eu. 

Mă gândesc la noaptea trecută și la adulterul mamei mele, 
care îl urăște pe tatăl meu pentru că nu și-a ţinut promisiunile și 
își disprețuiește singurul copil care i-a rămas în oraș. 

— Ah, afirmă el. Orice pe lumea asta are un scop. 

Nu pot decât să fiu de acord. Nimic nu s-a întâmplat fără un 
scop și mă concentrez pe următorul mesaj. 

e 

Există numai strada Bell acum și acolo mă și duc spre seară. 
Numărul 39 este un cinema vechi, prăpădit, în care intri 
coborând câteva trepte. Deasupra lui este o casă cu terasă, pe 
marchiza căruia este lipit un panou. Astăzi, pe panou scrie 
„Casablanca, 2.30 după-amiază” și „Some Like It Hot, 7 
seara”. Coborând scările, am văzut că în vitrină erau expuse 
postere de filme vechi, hârtia era îngălbenită pe margini și, când 
am intrat, în cinematograf erau și mai multe postere. 

Mirosea a popcorn vechi și mochetă umedă. Și pare gol. 

— E cineva aici? strig. 

Nimic. 

Locul acesta trebuie să fi murit cu ani în urmă, când s-a 
deschis Greater Union în partea cealaltă a orașului. Acum e 
abandonat. 

— E cineva aici? strig din nou, de data aceasta mai tare. 


31 În România prezentat sub titlul Unora le place jazzul (n.tr.). 


Mă uit într-o cameră din spate și văd un bătrân care doarme. 
Poartă un costum și papion, ca un ușier de modă veche. 

— Ești bine, prietene? întreb eu, iar el sare ca ars. 

— O! sare de pe scaun și își netezește sacoul. Cu ce vă pot 
ajuta? 

Mă uit la raftul de deasupra tejghelei și spun: 

— Îmi poţi da un bilet la Casab/anca, te rog? 

— Dumnezeule, ești primul meu client de săptămâni întregi! 

Ridurile din jurul ochilor bărbatului sunt enorme și are 
sprâncene extraordinar de stufoase. Părul alb este pieptănat 
perfect și, deși chelește, nu poartă o pieptănătură peste cap. 
Expresia feţei îi este sinceră. Bărbatul e încântat. Ca să fiu 
sincer, e agitat până la leșin. 

Îi întind zece dolari și el îmi dă rest cinci. 

— Popcorn? 

— Da, te rog. 

Se declară încântat, în timp ce extrage popcornul și îl pune în 
cutie. 

— Din partea casei, și-mi face cu ochiul. 

— Noroc. 

a 

Cinematograful în sine e mic, dar ecranul e gigantic. Trebuie 
să aştept un timp, dar înjur de 2.25, bărbatul intră în sală. 

— Nu cred că mai vine cineva. Te-ar deranja dacă începem 
mai devreme? 

Probabil că e speriat la culme că mă voi supăra pe el dacă va 
trebui să aştept prea mult. 

— Nu-ţi face griji. 

Se grăbeşte înapoi pe culoar. 

Stau aproape fix în mijlocul teatrului. Dacă înseamnă ceva, 
stau în ultimul rând înainte de mijloc. 

Filmul începe. 

Alb și negru. 

După un timp, se întrerupe și-mi arunc privirea în spate, la 
fereastra de proiectare. A uitat să schimbe rola. Strig: 

— Hei! 

Nimic. 

Mă gândesc că a adormit din nou, așa că ies și găsesc o ușă 
pe care scrie NUMAI PENTRU PERSONAL și intru. Ușa mă duce la 


206 


camera de proiecţie, unde omul sforăie încetișor, lăsat pe spate 
în scaun și sprijinit de perete pe o coastă. 

— Domnule? spun eu. 

— O, nu! ţipă el. Nu din nou! 

Este vizibil supărat, grăbindu-se să aducă rola nouă, 
criticându-se aspru și cerându-și iertare. 

— E OK, îi spun. Calmează-te, dar nu vrea deloc, îmi spune din 
nou și din nou: 

— Nu-ţi face griji, fiule, îţi dau banii înapoi și îţi dau și un bilet 
la liber. Alegerea ta. Continuă, cu ardoare: La orice film vrei tu. 

Accept. Nu am de ales. 

O ia înainte în fugă și spune: 

— Acum, dacă lungești puţin pasul, vei ajunge la timp ca să 
nu pierzi nimic. 

Înainte de a mă întoarce în sală, mă simt obligat să mă 
prezint. Spun: 

— Numele meu e Ed Kennedy și întind mâna. 

El se oprește şi-mi strânge mâna, privindu-mă în ochi. 

— Da, știu cine ești. Pe moment, uită de rolă și mă privește în 
ochi cu o prietenie absolută: Mi s-a spus că vei veni. 

Și își reia programul. 

Eu rămân nemișcat în picioare. 

E din ce în ce mai bine. 

Urmăresc restul filmului și-mi spun: „Nu ies de aici până nu 
aflu cine l-a informat pe bătrân că vin”. 

— Îţi place? întreabă când ies, dar nu mă las atras într-o astfel 
de discuţie. 

Spun: 

— Cine te-a anunţat că vin? 

Încearcă să scape cu un ridicat din umeri. 

— Nu. 

Aproape că intră în panică. 

— Nu pot. 

Se îndepărtează. 

— Le-am promis și sunt niște tipi așa simpatici... 

Îl trag spre mine, cu faţa spre mine. 

— Cine? 

Pare și mai bătrân acum, inspectându-și papucii și covorul. 

— Erau doi bărbaţi? întreb eu. 

El se uită la mine, de parcă ar spune da. 


— Daryl și Keith? 

— Cine? 

Încerc altă abordare: 

— Au mâncat și ei din popcornul tău? 

Din nou, un aa. 

— Erau Daryl și Keith, confirm eu. Ticăloșii ăia nesătui. Nu ți- 
au făcut niciun rău, nu? 

— O, nu. Nu, au fost foarte simpatici. Amabili. Au venit pe aici 
cu o lună în urmă și au vizionat Mister Roberts. Inainte să plece, 
mi-au spus că un tip numit Ed Kennedy urmează să vină și să-i 
dau ceva când își termină treaba. 

— Și când îmi termin treaba? 

Își întinde mâinile. 

— Mi-au spus c-o să știi singur. Faţa i se înclină, de parcă ar fi 
fost cuprins de tristeţe. Ţi-ai terminat treaba? 

Scutur din cap. 

— Nu. Simt că mai am ceva de făcut. 

Privesc în lături, apoi din nou la el. 

— Trebuie să fac ceva pentru tine. Ceva bun, aș spune, în 
cazul tău. 

— De ce? 

Am fost pe aproape să-i spun că nu știu, dar refuz să mint. 

— Pentru că ai nevoie. 

Are nevoie de o întorsătură pozitivă, precum părintele 
O'Reilly? 

Mă îndoiesc. Nu de două ori. 

— Poate, și se apropie de mine, îți vei termina treaba când te 
întorci să vezi filmul gratuit. 

— Bine, sunt de acord. 

— Și poți să-ţi aduci și iubita, sugerează el. Ai o iubită, Ed? 

Mă bucur de moment. 

— Da, spun. Am o iubită. 

— Ei bine, adu-o și pe ea. 

Își freacă mâinile. 

— Nimic mai frumos decât tu și prietena ta în fața marelui 
ecran. 

Un râs zburdalnic i se rostogolește de pe buze. 

— Îmi plăcea la nebunie să aduc fete aici când eram tânăr. De 
aceea am cumpărat locul acesta când m-am retras din 
construcții. 


208 


— Ai scos vreodată bani din afacerea asta? 

— O, nu, Isuse, nu, nu-mi trebuie. Îmi place doar să pun 
filmele, să urmăresc puţin, să dorm puţin. Soţia mea spune că, 
dacă mă ţine departe de necazuri, de ce nu? 

— Corect. 

— Deci, când crezi că te poţi întoarce? 

— Poate mâine. 

Îmi dă un catalog de dimensiunea unei enciclopedii, ca să mă 
uit prin el și să-i sugerez un film, dar n-am nevoie de el. 

— Nu, mulțumesc, îi explic. Știu ce vreau. 

— Chiar așa? Deja? 

Încuviinţez din cap. 

— Cool Hand Luke”. 

Își freacă mâinile și rânjește. 

— O alegere minunată. Un film mare. Paul Newman este 
extraordinar, iar George Kennedy, omonimul tău - de neuitat. La 
7.30 seara, mâine-seară? 

— Sună bine. 

— Minunat, vă aştept mâine, pe tine și pe prietena ta. Care e 
numele ei, al fetei ăsteia? 

— Audrey. 

— A, foarte drăguţ. 

Sunt pe cale să-l părăsesc, când îmi dau seama că n-am idee 
care e numele bărbatului. 

Işi cere scuze. 

— O, îmi pare tare rău, Ed. Numele meu e Bernie. Bernie 
Price. 

— Ei bine, îmi pare bine să te cunosc, Bernie. 

Și mă îndrept spre ieșire. 

— Și mie, spune el. Mă bucur c-ai venit. 

— Și eu. 

Pășesc în aerul fierbinte al serii târzii și al verii. 

e 

Anul acesta, Ajunul Crăciunului este joi și atunci toată lumea 
vine cu felicitări, curcan și sărutul aprig al lui Marv pentru 
Portar. 

O sun pe Audrey în legătură cu ziua de mâine și ea 
contramandează o întâlnire cu iubitul ei. Cred că și-a dat seama 
după tonul vocii mele că am nevoie de compania ei. 


32 În România, prezentat sub titlul Luke, mână rece (n.tr.). 
209 


Imediat ce am rezolvat asta, merg la o plimbare până la Milla, 
pe Harrison Avenue. 

Deschide ușa și parcă, în săptămânile care au trecut, a 
devenit mai fragilă ca niciodată. A trecut ceva timp de când n- 
am mai trecut pe la ea și se luminează toată când mă vede. La 
început stă aplecată, dar când îmi vede fața, se îndreaptă. 

— Jimmy! Și vocea îi prinde aripi: Intră, intră! 

Fac așa cum spune și, când intru în sufragerie, văd că încerca 
să citească singură La răscruce de vânturi, dar nu ajunsese prea 
departe. 

— O, da, spune ea, când intră în cameră cu ceaiul. Am 
încercat s-o citesc fără tine, dar nu merge prea bine. 

— Vrei să-ţi citesc puţin acum? 

— Ar fi plăcut, zâmbi ea. 

lubesc zâmbetul femeii ăsteia. lubesc peticele de riduri 
omenești de pe faţa ei și bucuria din ochii ei. 

— Ti-ar plăcea să vii pe la mine în ziua de Crăciun? o întreb. 

Pune ceaiul jos și răspunde: 

— Da, bineînţeles, mi-ar plăcea la nebunie. Sunt... îmi aruncă 
o privire. Sunt din ce în ce mai singură fără tine, Jimmy. 

— Știu, spun, știu. 

li acopăr mâna cu a mea și i-o mângâi cu blândeţe. În 
momente ca acestea, mă rog ca sufletele să se întâlnească 
după moarte. Milla și Jimmy cel real. Mă rog pentru asta. 

— Capitolul șase, citesc. Domnul Hindley a venit acasă pentru 
înmormântare; și - lucru care ne-a uluit și i-a făcut pe vecini să 
clevetească în dreapta și-n stânga - și-a adus cu el și o 
nevastă...” 

e 

Lunea este o zi de lucru plină în oraș. Am avut o groază de 
clienţi și se pare că am reușit și eu să manevrez bine prin trafic 
măcar o dată. Adeseori, țelul meu ca șofer de taxi este să nu 
enervez alţi șoferi. Și astăzi funcţionează. 

Ajung acasă înainte de șase, mănânc împreună cu Portarul și 
o iau pe Audrey în jur de șapte. Port cei mai buni blugi ai mei, 
cizmele și o cămașă roșie, așa de veche că bate spre portocaliu. 

Audrey răspunde la ușă și îi simt parfumul. 

— Miroși grozav, îi spun. 


33 Emily Bronte, La răscruce de vânturi, București: Editura pentru Literatură, 1967, tr. 
Henriette Yvonne Stahl, p. 55. 


210 


— O, mulțumesc, bunule domn, și îmi permite să îi sărut 
mâna. 

E îmbrăcată cu o fustă neagră, pantofi cu toc și o bluză de 
culoarea nisipului. Toate se potrivesc foarte bine, iar părul este 
împletit la spate într-o coadă cu câteva fire rebele care îi cad pe 
laturi. 

Ne plimbăm pe stradă și ne ţinem de braţ. 

Când ne uităm unul la altul, ne pufnește râsul. Nu ne putem 
abţine. 

— Dar miroși atât de bine, îi spun din nou, și arăţi minunat. 

— Ca și tine, replică ea și se gândește un moment. Chiar și cu 
cămașa aia atroce. 

Privesc în josul corpului. 

— Ştiu, e uluitoare, nu-i așa? 

Dar lui Audrey nu-i pasă. In loc să meargă, aproape că sare 
sau dansează și spune: 

— Deci, ce film vedem? 

Incerc să-mi ascund expresia de autosatisfacţie, pentru că 
știu că e unul dintre favoritele ei. 

— Cool Hand Luke. 

Se oprește și chipul atinge o culme a frumuseţii care aproape 
că mă face să plâng. 

— Te-ai întrecut pe tine, Ed. 

Ultima dată când auzisem această expresie, Marv i-o 
adresase lui Margaret, chelneriţa. De data aceasta, sensul nu 
era sarcastic. 

— Mulţumesc, răspund eu și continuăm să ne plimbăm. 

leșim pe strada Bell și braţul lui Audrey este încă înlănţuit de 
al meu. Îmi doresc ca cinematograful să fie mai departe. 

e 

— lată-vă! spune Bernie Price când ajungem. 

Este emoţionat. Sunt surprins că nu doarme. 

— Bernie, spun politicos. Ţi-o prezint pe Audrey O'Neill. 

— Plăcerea este de partea mea, Audrey, rânjește Bernie. 

Când ea se retrage la baie, Bernie mă trage deoparte agitat și 
șoptește: 

— Ei, arată bine din toate punctele de vedere, nu, Ed? 

— Așa e, sunt de acord. Cu certitudine, așa e. 


211 


Cumpăr popcornul stătut ori cel puţin încerc (pentru că 
Bernie, în cuvintele lui, nici nu se gândește) și intrăm în sală, și 
ne așezăm, aproape de locul de unde am urmărit și ieri filmul. 

Ne-a dat câte un bilet fiecăruia. 

— Cool Hand Luke: 7 după-amiaza. 

— Cool al tău are trei de 0?*, întreabă Audrey. 

Mă uit la biletul meu. Are și el trei de o și e perfect pentru 
noaptea asta. 

Ne așezăm și așteptăm, și în curând se aude un ciocănit de 
sus, de la fereastra proiectorului. 

— Voi doi, sunteți gata? auzim vocea înfundată. 

— Gata! răspundem amândoi și ne întoarcem spre ecran. 

Filmul începe. 

e 

Sper că, în timp ce noi urmărim, Bernie e acolo sus fericit, 
amintindu-și cum era când, de vârsta mea fiind, venea și el aici. 

Sper că, privind la cele două persoane din fața marelui ecran 
- doar două siluete - încă mai crede că Audrey este iubita mea. 

Acest mesaj e în spatele meu. 

_ Este livrat deja, dar nu văd expresia de pe faţa lui Bernie. 
Incerc să surprind sentimentul lui pe feţele persoanelor de pe 
ecran. 

Da, sper că Bernie e fericit. 

Sper că-și amintește totul. 

Audrey fredonează cu voce joasă după muzica de pe ecran și, 
în acest moment, este iubita mea. E ceva ce pot crede. 

Noaptea aceasta e pentru Bernie, dar și eu am o mică bucată 
din ea, numai pentru mine. 

e 

Amândoi am văzut filmul de câteva ori. Este, cu certitudine, 
un favorit. Aproape că putem rosti replicile odată cu personajele 
pe alocuri, dar n-o facem niciodată. Ne mulţumim să stăm pe 
scaune și ne bucurăm de peliculă. Ne bucurăm de sala goală și 
eu mă bucur de Audrey. lubesc faptul că suntem numai noi doi, 
singuri, acolo. 

Doar tu și iubita ta, mi-l amintesc pe Bernie spunând ieri și îmi 
dau seama că Bernie chiar merită mai mult decât să stea la 
noapte în camera de proiecţie. Îi șoptesc lui Audrey: 


34 Corect, cool, rece, în Ib. engleză în text (n.tr.). 


— Te-ar deranja dacă îl rog pe Bernie să coboare și să stea cu 
noi? 

lar ea răspunde cum mă așteptam s-o facă: 

— Deloc! 

Trec peste picioarele ei și mă îndrept spre camera de 
proiecţie. Bernie doarme, dar îl trezesc blând, atingându-l. 

— Bernie? spun. 

— 0... da, Ed? 

Se scutură de oboseală. 

— Audrey și cu mine..., spun, ne întrebam dacă n-ai vrea să 
cobori și să vezi filmul cu noi. 

El protestează, aplecându-se. 

— O, nu, Ed, n-aş putea face asta. Niciodată! Am o groază de 
făcut aici și voi, tinerii, ar trebui să fiți lăsați singuri. Ştii tu, 
spune el, să faceţi vreo poznă. 

— Hai, Bernie, spun. Ne-ar plăcea foarte mult să fii cu noi. 

— Nu, nu, nu. E vehement: Nu pot. 

După un minut sau două în care ne certăm, renunţ și mă 
întorc în sală. Când îmi reiau locul lângă Audrey, mă întreabă 
unde e Bernie. 

— Nu a vrut să ne întrerupă, spun eu, dar pe când îmi caut o 
poziţie confortabilă în fotoliu, ușa din spate se deschide și 
Bernie stă acolo, în lumină. Vine încet pe culoar spre noi și se 
așază de cealaltă parte a lui Audrey. 

— Mă bucur c-ai venit, șoptește ea. 

Bernie ne privește pe amândoi. 

— Mulţumesc. 

Ochii epuizați clipesc cu recunoștință și el se întoarce plin de 
viaţă spre ecran. 

Cincisprezece minute mai târziu, Audrey îmi găsește mâna pe 
reazem. Își strecoară degetele între ale mele. Când mi le 
strânge ușor, privesc pe lângă ea și văd că-l ţine și pe Bernie de 
mână. Uneori, prietenia lui Audrey este suficientă. Uneori știe 
exact ce trebuie făcut. 

Sincronizarea ei poate fi perfectă. 

e 

Totul merge perfect, până când trebuie schimbată rola. 

Bernie iar a adormit. Îl trezim. 

— Bernie, spune Audrey, cu voce joasă. 

ÎI scutură puţin. 


Când se trezește, sare de pe scaun și strigă: 

— Rola. 

Se deplasează repede pe culoar și, când mă întorc să mă uit 
la camera de proiecţie, observ. 

Acolo se află deja cineva. 

— Ei, Audrey, spun. Uite, și ne ridicăm amândoi și ne aţintim 
privirea spre fereastră. 

În cameră este cineva. Aerul pare a-și ţine respiraţia în jurul 
nostru, până când, în sfârșit, mă pun în mișcare. Mă îndrept spre 
culoar. 

La început, Audrey nu știe ce să facă, dar, curând, îi aud pașii 
în urma mea. Alerg, cu ochii ancoraţi de umbra din camera de 
proiecţie. Ne vede și mișcările ei devin mai repezi. lese aproape 
înnebunită din cameră, când noi ne aflam la jumătatea drumului 
spre ușa sălii. 

În foaier, pot simţi tensiunea printre mirosurile de popcorn 
stătut și de covor umed. Mirosul cuiva care a fost acolo și a 
plecat. Aud ușa „NUMAI PENTRU PERSONAL”. Audrey e chiar în 
spatele meu. 

Când ajungem în cameră, primul lucru pe care îl văd sunt 
mâinile tremurânde ale lui Bernie. Șocul i se citește pe faţă. Pe 
buze, în gât. 

— Bernie? spun întrebător. Bernie? 

— M-a speriat tare, spune el. Aproape că m-a dărâmat când a 
rupt-o la fugă. 

Se așază. 

— Sunt bine, Ed. 

La scurt timp, îmi arată o stivă de role. 

— Ce? spune Audrey. Ce s-a întâmplat? 

— Cea din vârf, răspunde Bernie. Nu e a mea. 

Merge acolo și o ridică. O studiază. Pe ea este o mică 
etichetă, cu scrisul uzat. Are un singur cuvânt: ED. 

— Să o vedem? 

Păstrez tăcerea pentru un timp, dar răspund că da. 

— Mai bine aţi cobori înapoi în sală, sugerează Bernie. Veţi 
vedea mult mai bine de acolo. 

Înainte de a pleca, îi pun o întrebare la care am sentimentul 
că Bernie ar putea răspunde. 

— De ce, Bernie? întreb. De ce continuă să-mi facă asta? 

Dar Bernie se mulțumește să râdă. 


214 


— Încă nu înţelegi, Ed, nu-i așa? 

— Să înțeleg ce? 

Ridică privirea spre mine și nu se grăbește să răspundă. 

— O fac pentru că pot. 

Vocea îi este obosită, dar sinceră. Hotărâtă. 

— Toate au fost puse la cale cu mult timp în urmă. Cel puţin 
un an. 

— i-au spus ei asta? 

— Da. 

— În cuvintele acelea? 

— Da. 

Mai rămânem alături câteva minute, meditând, până când 
Bernie ne alungă. 

— Haideţi, spune el, copii, mergeţi înapoi acolo. Montez rola 
într-un minut. 

Înapoi în foaier, mă sprijin de ușă și Audrey vorbește: 

— Întotdeauna e așa? 

— Mai întotdeauna, răspund, și nu-i rămâne decât să-și clatine 
capul și să păstreze tăcerea. Mai bine mergem, îi spun și după 
câteva încercări o conving să ne întoarcem în sala de cinema. E 
aproape gata, spun și, dintr-un motiv oarecare, presupun că 
Audrey știe că mă gândesc la film. 

Dar eu? 

Eu nu mă mai gândesc la filme. 

Nu mă gândesc la nimic. 

Doar la cărţi de joc. 

Doar la ași. 


K 4 Ultima rolă 


Coborând pe culoar, vedem că ecranul este încă alb. 

Când revine la viaţă, scena este întunecată și văd picioarele 
unor tineri care merg. 

La puţin timp, abordează o siluetă singuratică de pe stradă. 

Este o stradă a acestui oraș. 

Și silueta e din acest oraș... 

Mă opresc din mers. 

Imediat. 


215 


Audrey merge puţin mai departe, până se întoarce și mă vede 
cu ochii fixaţi pe ecran. 

La început, doar arăt cu degetul. 

Apoi spun: 

— Acela sunt eu, Audrey. 

Pe ecran, urmărim metrajul cu băieţii Rose și prietenii lor 
sărind pe mine și bătându-mă în stradă. 

Stând pe alee, îmi simt cicatricile de pe faţă. 

Degetele ating și ard cicatricile de pe pielea în vindecare. 

— Acolo sunt eu, spun din nou. De data aceasta, în șoaptă și, 
lângă mine, ochii lui Audrey cedează și începe să plângă, în sala 
întunecată. 

e 

Următoarea scenă mă arată ieșind din bibliotecă și cărând 
teancul imens de cărți. După asta, apar luminile de pe strada 
Glory. Un prim-plan numai cu acestea, în noapte - puterea și 
gloria. La început e întuneric, până când luminile se aprind și 
încep să strălucească în întreaga sală. Urmează scena ciclonului 
de pe verandă, o scenă fără sunet. O văd pe mama emițând 
cuvintele dureroase, aproape lovindu-mă în faţă cu ele, până 
când, încet-încet, mă îndepărtez, aproape direct în cameră. 
Amândoi urmărim cum Ed Kennedy se îndreaptă spre 
cinematograful de pe strada Bell. 

Ultimul lucru pe care îl vedem sunt câteva cuvinte scrise 
direct pe rolă. Și anume: 

„Vremuri de restriște pentru Ed Kennedy. Felicitări, Ed. E 
timpul să mergi mai departe.” 

Și ecranul se întunecă din nou. 

Cu totul. 

e 

Încă nu-mi pot mișca picioarele. Audrey încearcă să mă tragă 
după ea, dar aproape în zadar. Stau încremenit, uitându-mă la 
ecran. 

— Hai să mergem la locurile noastre, spune ea și îi aud 
îngrijorarea în voce. Cred că ar fi mai bine să stai jos, Ed. 

Încet, ridic un picior. 

Apoi pe celălalt. 

e 
— Pot să mai pun o dată filmul? întreabă Bernie de sus. 
Audrey se uită la mine cu ochi întrebători. 


Ridic puţin capul și îl cobor la fel de lent, în semn de 
încuviinţare. 

— Da, Bernie! lar mie îmi spune: O idee bună. Să-ţi mai ia 
gândurile de la asta. 

Timp de câteva secunde, mă gândesc să fug înapoi și să caut 
peste tot, să-l găsesc pe cel care adusese rola. Vreau să-l întreb 
pe Bernie dacă erau din nou Daryl și Keith. Vreau să știu de ce 
lui Bernie i s-a spus ce rol are, iar eu sunt ţinut în întuneric. 

Și totuși, știu că e inutil. 

O fac pentru că pot. 

e 

Cuvintele acelea mă invadează de câteva ori și știu că sunt 
exact unde ar trebui să fiu. Pentru figurile de pică, aceasta este 
încercarea supremă, din care trebuie să mă salvez singur. 
Trebuie să rămânem unde suntem. 

Când ecranul prinde viaţă din nou, aștept faimoasa scenă din 
Cool Hand Luke, când Luke evadează în sfârșit și toată lumea îl 
părăsește. 

— Acum unde sunteţi?! aştept să ţipe de pe prici. 

Întorcându-ne la scaunele noastre, Luke începe să se târască 
de-a lungul ecranului, cu o disperare totală, absolută. Se 
întoarce și cade aproape de prici. 

— Unde sunteţi acum? întreabă el cu voce sfârșită. 

„Unde sunteţi acum?” întreb și eu, așteptându-mă să văd o 
figură în picioare undeva în sală. Aștept să aud pași pe podea în 
spatele nostru. Îmi răsucesc capul în toate părţile, să surprind 
toate feţele. Sunt oameni peste tot și nicăieri. În fiecare spaţiu 
gol pe care îl găsesc, mi se pare că văd pe cineva, dar de 
fiecare dată, întunericul se îngroașă și atât rămâne. Întuneric. 

— Ce s-a întâmplat, Ed? întreabă Audrey. 

— Sunt aici, răspund, deși nu mai pot fi sigur de nimic. 

Întreaga experienţă m-a învăţat măcar atât. Trebuie să fie, 
dar, când verific din ochi sala, nu văd nimic. Dacă sunt aici, nu-i 
pot vedea. 

Și în curând îmi dau seama de ceva. 

Îmi dau seama, când ne întoarcem la locurile noastre, că nu 
sunt aici acum - dar că au fost. 

Au fost acolo sigur, pentru că, pe scaunul meu, pe locul meu, 
este Asul de Inimă. 


217 


— Unde sunteți acum? strigă Luke de pe ecran și bătaia inimii 
mele îi răspunde. 

Îmi zguduie interiorul fiinţei, de parcă un uriaş ar trage de 
funia unui clopot. Se dilată și se aprinde când înghit. 

Ridic cartea de ioc și o ţin în mână. 

— Inimile, șoptesc. 

Aici am ajuns. 

Sunt tentat să citesc ce scrie pe carte, dar reușesc să 
urmăresc ce a mai rămas din film doar ţinând-o în mână. 

Urmaăresc filmul. 

O urmăresc pe Audrey și mă bucur de această clipă sau, cel 
puţin, de ce-a mai rămas din ea. 

În mână, aproape că simt cartea de joc pulsând, stând acolo 
cuminte și așteptând. 


e PARTEA A PATRA: MUZICA INIMILOR 


+ The Suritease 


aot Bakko u 


219 


A % Muzica inimilor 


În capul meu cântă muzica și are culorile roșu și negru. 

E în dimineaţa de după. 

Dimineaţa de după Asul de Inimă. 

Am senzația că sunt mahmur. 

e 

După ce ne-am asigurat că Bernie e bine (îl lăsasem dormind 
în camera de proiecție), ne-am întors pe strada Bell și în noapte. 
Era cald și umed și singura persoană în preajmă era un tânăr 
care privea în partea opusă. Stătea pe o bancă veche, ruginită. 

La început, eram pierdut în gândurile mele, legate de tot ce 
se întâmplase, și când m-am întors să mă uit la el din nou, nu 
mai era acolo. 

Dispăruse. 

Vocea lui Audrey mi-a adresat o întrebare, dar n-am auzit-o. 
Era la periferia exploziei uriașe de zgomot din urechile mele. La 
început m-am întrebat ce se întâmpla, dar apoi, fără alte 
întrebări, am fost sigur. Se băteau inimile roșii și cuvintele 
negre. 

Sunetul inimilor. 

e 

Fără să mă mai întreb, am știut că tânărul de pe bancă era cel 
trimis la cinematograf. 

Poate că m-ar fi putut conduce la persoana care trimitea 
cărțile de joc. 

Posibilităţile erau multe. 

Mergând, zgomotul din urechi a început să se calmeze. Pași și 
vocea lui Audrey a devenit din nou clară. 

e 

Acum este dimineaţă și aud din nou sunetul acela. 

Cartea de joc este pe podea. 

Portarul este întins lângă ea. 

Îmi închid ochii, dar totul este roșu și negru. 

„Asta e ultima carte”, îmi spun, dar mă scufund din nou în 
somn, în pofida muzicii inimilor, care ritmează în patul meu. 


Visez că fug. 

Într-o mașină. 

Cu Portarul pe locul din faţă. 

Asta, probabil ca urmare a faptului că-l simt lângă patul meu. 

Doar că, în mașină, sunt singur. 

Fără vreo fată. 

Doar eu și Portarul. 

Tragedia este că, în somn, cred că așa este. Când mă trezesc, 
simt un șoc brutal, pentru că nu mă mai aflu pe drumul liber. În 
schimb, Portarul sforăie și piciorul lui din spate este întins peste 
cartea de joc de pe podea. Nu aș putea pune mâna pe ea nici 
dac-aș vrea. Nu-mi place să-l mișc pe Portar când doarme. 

In sertar, celelalte cărţi de joc își așteaptă ultima tovarășă. 

Fiecare în felul ei este completă. 

„Incă una”, gândesc și mă ridic în genunchi pe pat, 
îngropându-mi capul adânc în pernă. 

Nu mă rog, dar sunt aproape. 

e 

Când mă trezesc, îi schimb poziţia Portarului și citesc din nou 
cartea de joc. Scrisul negru este același ca și la celelalte cuvinte 
care mi-au fost date. De data aceasta, spun o altă poveste: 


The Suitcase” 
Cat Ballou** 
Roman Holiday?” 


Sunt destul de sigur că toate sunt titluri de filme, deși n-am 
văzut niciunul dintre ele. Îmi amintesc că The Suitcase este unul 
destul de bun. Nu rula probabil la cinematograful de pe strada 
Bell, dar sunt sigur că încă mai rula la unul dintre 
cinematografele obscure, totuși populare, din oraș. Îmi amintesc 
că am văzut niște afișe publicitare. Era o reeditare după un film 
spaniol, plin de ucigași plătiţi, gloanţe și o valiză plină de franci 
suedezi. Celelalte două filme îmi sunt necunoscute, dar sunt 
sigur că știu exact omul care m-ar putea ajuta. 


35 În română, Valiza, thriller din 2009, cu David Garfield, regizor: David Garfield, 
scenariști: David Garfield, Susan Garibotto. 

36 Film din 1965, în rolul principal, Jane Fonda. Regizor: Elliot Silverstein, scenariști: 
Walter Newman și Frank Pierson. 

37 În română, Vacanță la Roma, film din 1953, cu Gregory Peck, Audrey Hepburn; 
regizor: William Wyler, scenarișri: lan McLellan Hunter, John Dighton (n.tr.). 


221 


Sunt gata să încep, dar în cele câteva zile care au rămas până 
la Crăciun, las munca să-mi stea în cale. În această perioadă e 
întotdeauna  aglomeraţie, așa că preiau câteva ture 
suplimentare și conduc foarte multe nopți. Păstrez întotdeauna 
Asul de Inimă în buzunarul de la cămașă. Călătorește cu mine 
oriunde merg și n-o să-i dau drumul până când nu se termină 
povestea. 

„Dar se va termina vreodată? mă întreb. Mă va lăsa în pace?” 
Deja parcă știu că va rămâne cu mine pentru totdeauna. Mă va 
bântui, dar mă tem și că mă va face să mă simt recunoscător. 
Spun mă tem, pentru că, uneori, îmi doresc ca toate acestea să 
devină o amintire dragă doar după ce se termină. Mă tem și că, 
până la urmă, nimic nu se termină vreodată. Lucrurile continuă, 
atât cât memoria își învârte toporul, găsind întotdeauna un loc 
moale în mintea ta prin care să taie și să pătrundă. 

e 

Pentru prima dată de ani de zile, expediez felicitări de 
Crăciun. 

e 

Singura diferență este că nu trimit felicitări cu Moș Crăciun 
sau pomi de Crăciun pe ele. Găsesc câteva pachete vechi de 
cărți de joc și scot toți așii. Scriu câteva cuvinte pe cartea de joc 
pentru fiecare loc pe care l-am vizitat, o bag într-un plic mic și 
scriu „Crăciun fericit de la Ed”. Chiar și pentru băieţii Rose. 

Le distribui înaintea unui schimb de noapte și, în majoritatea 
destinaţiilor, scap neobservat. La Sophie sunt văzut și trebuie să 
mărturisesc că așteptam cumva să mă descopere. 

Dintr-un motiv neștiut, am pentru Sophie sentimente aparte. 
Poate o parte din mine o iubește, pentru că este pierzătorul 
etern, mult asemănătoare mie. Dar știu și că e mai mult de atât. 

E frumoasă. 

Așa cum este. 

După ce pun plicul în cutia poștală, mă întorc și mă 
îndepărtez decis, de parcă ar trebui să fiu în altă parte, dar 
vocea ei mă descoperă de sus, de la fereastră. 

— Ed? mă strigă. 

Când mă întorc, îmi strigă să o aștept și curând iese pe ușa 
din față. Poartă un tricou alb și o pereche de pantaloni scurți de 
alergare. Părul îi este legat la spate, dar bretonul îi plutește pe 
frunte. 


222 


— Ti-am adus o felicitare, spun, de Crăciun. 

O stupiditate bruscă mă copleșește și mă simt penibil, stând 
acolo pe aleea ei. 

Deschide plicul și citește felicitarea. 

Pe a ei am scris ceva în plus, sub caro. 

„Ai frumusețe”, am scris și văd cum ochii i se topesc când 
citesc. Asta i-am spus în ziua picioarelor goale și a sângelui pe 
terenul de atletism. 

— Mulţumesc, Ed, spune ea și privește concentrată felicitarea. 
N-am mai primit niciodată așa o felicitare. 

— Rămăseseră fără Crăciuni și pomi de Crăciun, răspund. 

Misiunea mea de a dărui felicitări tuturor acestor oameni e 
ciudată. Nu vor ști niciodată ce înseamnă și, în unele cazuri, nu 
vor avea nicio idee cine e Ed ăsta. La sfârșit, decid că nu 
contează și îmi iau la revedere de la Sophie. 

e 

— Ed? spune ea. 

Deja sunt în taxi și cobor geamul. 

— Da, Sophie? 

— Poţi să-mi spui? 

Și vocea iese politicos din gura ei. 

— Poţi să-mi spui ce să-ţi dăruiesc? Tu mi-ai dăruit atât de 
multe! 

— Nu ţi-am dăruit nimic, îi spun eu. 

Dar mă cunoaște suficient de bine. 

Poţi spune despre o cutie de pantofi goală că e nimic, dar, 
oricum, refuzasem trocul. 

Știam amândoi că voi refuza. 

Volanul se încălzește pe măsură ce mă îndepărtez. 

e 

Ultima felicitare pe care am livrat-o este către părintele 
O'Reilly, care pare să fi organizat o petrecere la el acasă pentru 
toate cazurile disperate de pe strada lui. Tipii aceia care au 
încercat să-mi fure geaca și banii inexistenţi și ţigările erau și ei 
acolo, mâncând cu toţii sendvișuri cu cârnaţi și tone de sos și 
ceapă. 

— Uite, spune unul și mă arată cu degetul. Cred că e Joe. Uite- 
| pe Ed! Încearcă să-l găsească pe părinte. 

— Hei, părinte! strigă el, scuipându-și jumătate din sendviș 
odată cu cuvintele. A venit Ed! 


223 


Părintele O'Reilly vine în fugă și spune: 

— Uite-l - omul care a făcut diferența anul acesta. Am 
încercat să te sun. 

— Am fost ocupat, părinte. 

— A, da, încuviinţează el. Misiunea ta. Mă trage deoparte și 
spune: Uite, nu vreau decât să-ţi mulțumesc încă o dată, Ed. 

Știu că ar trebui să mă bucur de asta, dar n-o pot face. 

— Nu sunt aici ca să mi se mulțumească, părinte. Doar ţi-am 
adus o amărâtă de felicitare. 

— Ei bine, mulţumesc oricum, băiete. 

Sunt frustrat din cauza ultimului meu as. 

Inima ar fi trebuit să fie ultima. 

Mă așteptam la pică. 

Și m-am ales cu inimi și, dintr-un motiv oarecare, pare să fie 
cea mai periculoasă carte dintre toate. 

Oamenii mor de inimă frântă. Au atacuri de cord. Și inima te 
doare cel mai tare când lucrurile merg rău și vine despărţirea. 

Când mă întorc în stradă, părintele îmi intuiește neliniștea. 
Spune: 

— Încă nu s-a terminat, nu? 

Ştie că el era doar o piesă din ceea ce am de făcut. Un mesaj 
al unei mâini date. 

— Nu părinte, răspund. Nu s-a terminat. 

— Vei fi bine, îmi spune. 

— Nu, răspund eu, nu voi fi. Nu voi fi bine numai ca să fiu 
bine. Nu mai sunt omul acesta. 

Și este adevărat. 

Dacă e să fiu din nou bine, va trebui s-o merit. 

Cartea de joc este încă în buzunarul meu, iar eu îi urez 
părintelui un Crăciun fericit și iau în piept din nou seara. Simt 
cum Asul de Inimă se zvârcolește în buzunarul meu. Se apleacă 
înainte, încercând să se apropie de aer și de lumea cu care 
trebuie să mă confrunt. 

(J 

— Încotro? îmi întreb primul client din ziua următoare, dar nu 
aud răspunsul. Tot ce aud este sunetul inimilor, strigând și 
urlând și bătând darabana în urechile mele. 

Mai repede. 

Mai repede. 


224 


Nu se aude motorul. 

Nu se aude tic-toc-ul semnalizatoarelor, nu se aude vocea 
clienţilor ori traficul. Doar inimile. 

În buzunarul meu. 

În pantalonii mei. 

Pe pielea mea. În respiraţia mea. 

Sunt în interiorul interiorului meu. 

— Doar inimile, spun, peste tot, dar clientul meu habar n-are 
ce spun. 

— E bine aici, spune ea. 

Are cam patruzeci de ani, e dată cu un deodorant care 
miroase ca fumul dulce și poartă un machiaj de culoarea 
trandafirilor. Când îmi înmânează banii, îmi spune, uitându-se la 
mine din oglindă: 

— Crăciun fericit! 

Vocea ei are timbrul cărții de inimă. 


2 % Sărutul, mormântul, focul 


Am cumpărat tot ce trebuia să cumpăr. Mai mult alcool decât 
mâncare, bineînţeles, și până să apară toată lumea pentru 
Ajunul Crăciunului, baraca mea mirosea a curcan, salată de 
varză și, bineînţeles, a Portar. Un timp, curcanul îi acoperă 
mirosul, dar până la urmă, izul câinelui ăstuia poate învinge 
orice. 

Prima care s-a prezentat a fost Audrey. 

A adus o sticlă și fursecuri făcute de ea. 

— Îmi pare rău, Ed, îmi spune când intră. 

Nu pot sta prea mult. 

Mă sărută pe obraz. 

— Simon are o întâlnire cu colegii lui și vrea să merg și eu. 

— Dar tu vrei să mergi? întreb, deși știu că da. 

De ce ai prefera să stai cu trei nătărăi în mod evident inutili și 
cu un câine jegos? Trebuie să fie nebună să vrea să rămână cu 
noi. 

Audrey răspunde: 

— Bineînţeles. Știi că nu fac nimic obligată. 

— Asta e adevărat, replic eu. Este. 


Începem să bem și intră Ritchie. Îi auzim motocicleta din 
capătul străzii și, când trage în faţa casei, strigă să-i deschidem 
ușa. Cară cu el o ladă frigorifică plină cu creveţi, somon și lămăi 
feliate. 

— Nu-i rău, nu? O lasă jos. Măcar atât să fac și eu. 

— Cum ai adus lada până aici? întreb. 

— Ce? 

— Lada? Ştii tu, cu motocicleta? 

— O, am legat-o la spate. Practic am stat în picioare tot 
drumul. Lada îmi ocupa jumătate din scaun. 

Ritchie ne face cu ochiul, cu generozitate. 

— A meritat, totuși. 

Jumătate din alocaţia lui de șomaj probabil că se dusese pe 
conținutul lăzii ăleia. 

Acum așteptăm. 

Pe Marv. 

— Pariez că nu se arată, spune Ritchie, imediat ce se așază. 

Mâna i se îndreaptă spre mustata rară și părul murdar, la fel 
de nespălat și aspru ca întotdeauna. Amuzamentul este 
sentimentul lui predominant. De-abia așteaptă spectacolul. 
Sorbind o bere și stând pe canapea, îl folosește pe Portar pe 
post de scaun pentru picioare. Este leneș și deșirat, cum stă 
acolo cu picioarele întinse confortabil. Cumva, reușește să arate 
grațios. 

— O, ba o să se arate, afirm eu. Dacă nu, îl târăsc pe Portar la 
poarta lui și îl fac să-l sărute chiar acolo. 

Pun jos băutura. 

— N-am mai așteptat cu atâta nerăbdare un Crăciun ca ăsta 
de ani de zile. 

— Nici eu, adaugă Ritchie. 

De-abia așteaptă. 

— Și în plus, e o masă gratuită, continui eu. O fi având Marv 
patruzeci de mii în bancă, dar tot nu se poate abtine de la ceva 
gratuit. Crede-mă. Va veni. 

— Zgârcitul, afirmă Ritchie. 

Este spiritul Crăciunului în forma sa cea mai pură. 

— Să-l sunăm? sugerează Audrey. 

— Nu. Lasă-l să vină el la noi, o face Ritchie pe orgoliosul și 
parcă simt un miros. 

Va fi minunat. Coboară privirea spre câine și spune: 


226 


— Eşti pregătit pentru scena cea mare, Portarule? 

Portarul ridică ochii de parcă ar vrea să spună: 

Ce tot pui la cale, prietene? Nimeni nu i-a spus ce s-a pus la 
cale pentru noaptea asta. Bietul câine! Nimeni nu l-a întrebat 
dacă e de acord. 

În cele din urmă, intră Marv, cu mâna goală. 

— Crăciun fericit! spune el. 

— Da, da, și ţie la fel. 

Indic spre mâinile lui goale. 

— Mamă, dar ești al dracului de generos, nu-i așa? 

Dar știu ce gândește Marv. 

A decis că, dacă tot trebuie să-l sărute pe Portar, apoi e 
suficient pentru anul acesta. Și mai pot spune că se agaţă de 
speranţa fragilă că poate am uitat. 

Ritchie îi distruge speranţa fără întârziere. 

Se ridică și spune: 

— Ei bine, Marv? 

Și rânjește. 

— Ei bine, ce? 

— Ştii tu, chicotește și Audrey. 

— Nu, nu știu, insistă Marv. 

— Acum, n-o face pe-a prostul. 

Ritchie scoate la bătaie legea. 

— Știi tu. Și noi știm. 

Îi place la nebunie spectacolul. Aproape că mă aștept să-și 
frece mâinile de încântare. 

— Marv, anunţă el, vei săruta acest câine. 

Face un semn spre Portar. 

— Și când îl săruţi, să se vadă că-ţi place. Și ai s-o faci cu un 
zâmbet mare pe faţă sau, altfel, te fac să-l săruţi din nou, și din 
nou, Și... 

— Gata! și Marv își arată colții. 

Îmi amintește de un puști căruia nu-i iese pasienţa. 

— Pe creștetul capului, da? 

— O, nu, afirmă Ritchie. 

Se ridică, bucurându-se de fiecare clipă. 

— Cred că înţelegerea a fost să-l săruţi pe buze și acesta e 
locul în care o vei face, și împunge aerul cu degetul în direcţia 
lui Marv. 

Portarul ridică privirea. 


Pare destul de neliniștit. 

— Bietul de tine, declară Ritchie. 

Marv se bosumflă. 

— Știu. 

— Nu cu tine vorbeam, atacă Ritchie. Cu el! 

Și face semn cu capul spre câine. 

— Bine, bine, spune Audrey. Acum, să nu ne mai prostim. 

Îmi înmânează camera video. 

— Hai, Marv. Portarul îţi aparţine întru totul. 

Cu greutatea lumii atârnându-i pe umeri, Marv se apleacă 
inundat de oroare și, făcând un efort titanic, se apropie de fața 
Portarului. Portarul pare atât de agitat de parcă e gata să plângă 
- blană aurie și neagră și ochi umezi. 

— Chiar trebuie să stea cu limba afară așa? mă întreabă Marv. 

— E câine, spun eu. Ce vrei mai mult de la el? 

Profund nemulțumit, Marv o face în cele din urmă. Se apleacă 
și-l sărută pe Portar pe bot, suficient de mult ca să pot face poza 
și ca Audrey și Ritchie să ovaţioneze, să aplaude și să moară de 
râs. 

— N-a fost așa de greu, nu? spune Ritchie, dar Marv a 
dispărut deja în baie. 

Sărmanul Portar! 

li dau și eu un sărut, pe frunte, și o bucată luxoasă de curcan. 

Mulţumesc, Ed, zâmbește el. 

Portarul are un zâmbet plăcut. 

Reușim să-l facem pe Marv să se deschidă puţin și chiar să 
râdă, deși încă se mai plânge că simte gustul Portarului pe buze. 

Mâncăm cu toții și bem și jucăm ceva cărţi până când o bătaie 
în ușă îl aduce pe prieten înăuntru. Bea cu noi și mănâncă 
creveţi. E un tip simpatic, decid, dar uitându-mă la ea, pot 
spune că Audrey nu-l iubește. 

Cred că asta contează. 

e 

După plecarea lui Audrey, decidem să nu plângem cu nasul în 
sticlele de bere. Ritchie, Marv și cu mine ne îndopăm, bem tot și 
plecăm la hoinăreală prin oraș. La capătul lui Main Street e un 
foc de tabără și acolo mergem și noi. 

Un timp, ne e greu să ne ţinem drept, dar, până să ajungem 
acolo, ne-am trezit destul de bine. 

E o noapte reușită. 


228 


Oamenii dansează. 

Vorbesc tare. 

Câţiva se bat. 

Întotdeauna a fost așa de Crăciun. Tensiunea întregului an își 
spune cuvântul. 

Lângă foc, o văd pe Angie Carusso cu copiii ei sau, mai 
curând, vin ei la mine. 

Simt o bătaie pe picior și, când cobor privirea, îl văd pe unul 
din băieții ei. Cel care plânge tot timpul. 

— Hei, domnule? spune el. 

Când mă întorc, o văd pe Angie Carusso ţinând în mână o 
înghețată. Mi-o oferă și spune: 

— Crăciun fericit, Ed! 

O iau. 

— Mulţumesc, spun eu. Exact asta îmi doream. 

— Uneori, cu toții ne dorim. 

Fericirea că le-a putut face o mică plăcere copiilor e evidentă. 

lau o înghițitură și întreb: 

— Și cum e, Angie? 

— Ah... Se uită la copii și din nou la mine. Supravieţuiesc, Ed. 
Uneori e suficient. 

Își amintește ceva. 

— Apropo, mulţumesc pentru felicitare. Încet, se îndepărtează 
însoţită de copii. 

— Cu plăcere, strig după ea. Să vă bucuraţi de seara aceasta. 

— Și tu să te bucuri de înghețată, răspunde ea. 

Încep să se plimbe în jurul focului. 

— Despre ce era vorba? întreabă Marv. 

— O fată pe care o cunosc. 

Nu am primit niciodată înghețată de Crăciun. 

Urmărind focul, las răcoarea ei dulce să mi se scurgă pe buze. 

e 

În spatele meu, aud un tată vorbindu-i fiului său. 

— Dacă mai faci asta vreodată, spune el, îţi dau un șut de-ai 
să zbori în foc. Vocea i se îndulcește, sardonic: Și nu vrem asta, 
nu? Moș Crăciun nu va fi prea impresionat de asta, nu? Nu, nu 
va fi. 

Marv, Ritchie și cu mine ne bucurăm să auzim așa veste. 

— Ah, suspină fericit Ritchie. Asta e esenţa Crăciunului. 

Cu toţii am auzit-o de la taţii noștri. Măcar o dată. 


229 


Mă gândesc la propriul meu tată, mort și îngropat. Primul meu 
Crăciun fără el. 

— Crăciun fericit, tată, spun și mă asigur că focul nu mi se 
reflectă în ochi. 

Înghetata mi se topeşte pe degete. 

e 

Pe măsură ce noaptea avansează și se topește în dimineața 
de Crăciun, Marv, Ritchie și cu mine ne despărțim. Mulțimea 
este densă și, odată ce ne-am pierdut unul de altul, totul s-a 
terminat. 

Mă întorc în oraș și vizitez mormântul tatălui meu și stau 
acolo un timp îndelungat. Din cimitir, văd o luminiţă care e focul 
de tabără și stau acolo, uitându-mă la piatra funerară care are 
numele tatălui meu pe ea. 

Am plâns la înmormântarea lui. 

Mi-am lăsat lacrimile să îmi ude faţa într-o tăcere totală, 
vinovat că nu puteam nici măcar să-mi adun curajul să vorbesc 
despre el. Ştiam că toată lumea de acolo se gândea că era doar 
un beţiv, în timp ce eu îmi aminteam și celelalte lucruri. 

— A fost un gentleman, șoptesc acum. 

Numai dacă aș fi spus asta atunci, gândesc, pentru că tata n-a 
avut niciodată nicio vorbă rea pentru cineva și nici rău n-a făcut 
nimănui niciodată. Bineînţeles, n-a reușit multe în viaţă și a 
dezamăgit-o pe mama cu făgăduielile încălcate, dar nu cred că 
nu merita nici măcar un cuvânt din partea familiei în ziua aceea. 

— Îmi pare rău, îi spun acum, ridicându-mă să plec. Îmi pare 
atât de rău, tată! 

Mă îndepărtez, înfricoșat. 

Înfricoșat, pentru că nu vreau ca la propria înmormântare să 
fiu atât de singur și gol. 

Vreau cuvinte la înmormântarea mea. 

Dar bănuiesc că asta înseamnă să-ti trăieşti viața. 

Merg fără ţintă acum. 


Merg. 

Când ajung acasă, îl găsesc pe Marv adormit pe bancheta din 
spate a mașinii lui și pe Ritchie stând pe veranda mea. 
Picioarele îi sunt perfect închise, iar el se sprijină de fibro. La o 


230 


inspecție mai atentă, descopăr că și Ritchie doarme. Îl trag de 
mânecă. 

— Ritchie, șoptesc. Trezește-te. 

Ochii i se deschid brusc. 

— Ce? spune el, aproape speriat. Ce s-a întâmplat? 

— Dormi pe veranda mea, îi spun. Mai bine du-te acasă. Se 
scutură de somn, se uită la jumătatea de lună de pe cer și 
spune: 

— Mi-am lăsat cheile pe masă în bucătărie la tine. 

— Vino! 

Întind mâna, mi-o ia și-l ajut să se ridice. 

Înăuntru, descopăr că e trei și câteva minute. 

Degetele lui Ritchie strâng cheile. 

— Vrei ceva? întreb. Ceva de băut, de mâncat, o cafea? 

— Nu, mulțumesc. 

Dar nici nu pleacă. 

Pentru o clipă, stăm într-o tăcere stânjenitoare, până când, în 
sfârșit, Ritchie se uită pe lângă mine și spune: 

— N-am chef să merg acasă în noaptea asta, Ed. 

Surprind o nuanţă de tristețe în ochii lui, dar dispare imediat, 
pentru că Ritchie n-o lasă să se dezvolte. Acum se mulțumește 
să privească cheile și mă întreb ce pândește în spatele 
exteriorului calm, sigur pe sine, al prietenului meu. Obosit, mă 
întreb ce l-ar putea deranja pe cineva atât de relaxat ca Ritchie. 

Ochii i se târăsc spre mine din nou. 

— Bineînţeles, îi spun. Rămâi aici. 

Ritchie se așază la masă. 

— Mulţumesc, Ed, spune el. Hei, Portarule. 

Portarul intrase în bucătărie, când eu am ieșit să-l adun pe 
Marv. 

Un moment, m-am gândit să-l las în mașină, dar spiritul 
Crăciunului poate pătrunde și-n sufletul unuia ca mine. 

Încerc să bat în geamul portierei, dar mâna îmi intră direct 
prin ea. 

Bineînţeles. 

Nu există geam. 

Marv încă n-a reparat mașina de când a fost jefuit. Cred că s-a 
dus cu ea la service, dar tipul de acolo i-a spus că geamul ar 
putea costa mai mult decât mașina. 


Dormea cu capul prins în mâini, iar țânțarii stau la rând să-i 
bea sângele. 

Portiera din faţă este neîncuiată, așa că o deschid și claxonez. 

— Hristoase! urlă Marv. 

— Vino înăuntru, îi spun. La puţin după aceea, aud portiera 
mașinii deschizându-se și trântindu-se și târșâitul picioarelor lui 
Marv în spatele meu. 

e 

Ritchie se alege cu canapeaua, Marv îmi ia patul, iar eu decid 
să stau în bucătărie. Îi spun lui Marv că oricum n-aveam de gând 
să dorm, iar el îmi acceptă grațios patul: 

— Mulţumesc, Ed. 

Înainte de a intra în dormitor, profit de ocazie, intru în cameră 
şi-mi recuperez cărțile de joc din sertarul de lângă pat. Piatra 
Tatupu este și ea acolo. 

În bucătărie le trec în revistă, le citesc din nou, deși oboseala 
din ochi face cuvintele să se schimbe între ele, să se întoarcă și 
să jongleze. Mă simt dărâmat. 

În momentele de conștientă, îmi amintesc carourile, retrăiesc 
treflele și chiar zâmbesc când mă gândesc la pică. 

Dar mă îngrijorez când mă gândesc la inimi. 

Nu vreau să adorm, ca să nu le visez. 


3 Y Costumul de zi 


Tradiţia poate fi un cuvânt murdar, în special în preajma 
Crăciunului. 

Familiile de pe tot globul se adună și se bucură unii de alţii 
pentru câteva minute. Pentru o oră, se suportă. După aceea, 
reușesc doar să fie civilizaţi. 

După o dimineaţă lipsită de evenimente petrecută cu Ritchie 
și Marv, mă duc la mama. N-am făcut nimic altceva cu băieţii 
decât să mâncăm ce rămăsese din seara precedentă și să jucăm 
câteva mâini de Annoyance. Nu e la fel fără Audrey și nu ne ia 
mult până să strângem totul și să ne despărțim. 

Aranjamentul obișnuit cu familia mea este să ne întâlnim la 
ora douăsprezece, la mama acasă. 


Surorile mele erau deja acolo cu copiii și soții, iar Tommy a 
apărut și el repede cu o tipă uluitoare, pe care reușise s-o agate 
la universitate. 

— Ea e Ingrid, mi-o prezintă și trebuie să spun că Ingrid e ca o 
poză din calendar. Are păr lung șaten, o față plăcută, bronzată, 
și un trup în care m-aș putea dizolva. 

— Îmi pare bine să te cunosc, spune ea. 

Și o voce plăcută, pe deasupra. 

— Am auzit multe despre tine, Ed. 

Minte, bineînțeles, și decid să îndrept lucrurile. Anul acesta, 
nu am puterea să mă prefac. 

Spun: 

— Nu, n-ai auzit, Ingrid, dar încerc să păstrez pe cât posibil un 
timbru agreabil al vocii. Sunt aproape timid. E prea frumoasă să 
se lase enervată de asta. Frumoasa întotdeauna scapă 
nepedepsită. 

— O, ai ajuns, spune mama când mă vede. 

— Crăciun fericit, mamă! strig cu o bucurie trucată și sunt 
sigur că toată lumea îmi sesizează sarcasmul din voce. 

Mâncăm. 

Ne dăm cadouri. 

Le ofer copiilor lui Leigh și Katherine o sută de avioane și 
călăreli în spinare, până simt că nu mai pot. 

Îl prind pe Tommy pipăind-o cu toate degetele pe Ingrid, în 
sufragerie. Chiar lângă faimoasa masă de cafea din lemn de 
cedru. 

— Drace - îmi pare rău, și mă retrag din cameră. 

Noroc bun lui. 

Pe la patru fără un sfert, s-a făcut timpul să plec și să o iau pe 
Milla. Îmi sărut surorile, strâng mâna cumnaţilor și îmi iau 
rămas-bun de la copii. 

— Ultimul la venire, primul la plecare, spune mama, suflând 
fumul de ţigară inhalat. 

De Crăciun, fumează foarte mult. 

— Și locuiește cel mai aproape de mine, ceea ce mai 
întotdeauna mă face să mă dezbrac de temperament și să i-l 
arunc în cap. 

„Să-l înșele pe tata, gândesc. Să mă insulte la fiecare pas.” 

Doresc atât de mult s-o înjur pe femeia asta, care stă în 
bucătărie trăgând și eliminând fum din plămâni. 


233 


În loc de asta, o privesc în ochi. 

Vorbesc prin ceața caldă: 

— Fumatul te face urâtă, spun și plec, lăsând-o pierdută în 
fum. 

e 

Pe peluză, pe când plecam, sunt strigat de două ori. Prima 
dată, de Tommy, apoi de mama. 

Tommy iese și spune: 

— Ești bine, Ed? 

Mă întorc. 

— Mă descurc bine, Tommy. A fost un an nebunesc, dar e 
bine. Tu? 

Ne așezăm pe treptele din faţă, care sunt pe jumătate în 
umbră, jumătate în soare. Se întâmplă că eu stau în umbră, iar 
Tommy stă în lumină. E destul de simbolic, de altfel. 

Este prima dată când m-am simţit în largul meu toată ziua, 
vorbind cu fratele meu și răspunzându-ne la întrebările scurte. 

— E bine la universitate? 

— Mda, notele sunt bune. Mai bune decât speram. 

— Și Ingrid? 

Urmează o tăcere pe care, în cele din urmă, n-o mai putem 
păstra. Se destramă între noi și pufnim în râs. Pare foarte 
copilăresc, dar îl felicit, și Tommy se felicită singur. 

— Nu e rea, spune el și, cu sinceritate, îi spun fratelui meu că 
sunt mândru de el - și nu pentru Ingrid. 

Ingrid nu înseamnă nimic faţă de subiectul la care mă refer. 

Îi spun: 

— Bravo ţie, Tommy, îmi pun mâna pe spatele lui și mă ridic. 

— Mult noroc. 

Pe când coboram treptele, îmi spune: 

— Am să te sun. Să ne întâlnim. 

Dar din nou, nu pot accepta asta. Mă întorc și vorbesc cu un 
ton atât de scăzut, că mă surprinde până și pe mine: 

— Mă îndoiesc că o vei face, Tommy, și mă simt bine. 

Mă simt bine să ies în sfârșit din păienjenișul de minciuni. 

Tommy încuviințează. 

Spune: 

— Ai dreptate, Ed. 


234 


Rămânem fraţi si, cine știe? Poate odată. Într-o zi, sunt sigur 
că ne vom întâlni și ne vom aminti și vom vorbi despre multe. 
Lucruri mai importante decât universitatea și decât Ingrid. 

Dar nu chiar curând. 

Deocamdată, traversez peluza și spun: 

— La revedere, Tommy, mulţumesc că ai venit, și sunt 
mulțumit de un singur lucru: voiam să stau pe verandă cu el 
până când soarele ne va fi luminat pe amândoi cu putere, dar n- 
am făcut-o. M-am ridicat și am coborât scările. Mai curând alerg 
după soare decât să-l aștept. 

e 

Când Tommy intră și eu plec din nou, iese mama. 

— Ed, mă strigă. 

Mă întorc cu fata la ea. Se apropie și spune: 

— Crăciun fericit! 

— La fel și ţie. Apoi adaug: Este legat de persoană, nu de 
locuri, mamă. Dacă pleci de aici, vei fi aceeași oriunde vei 
merge. 

Este adevărat, dar nu mă pot opri acum. 

— Dacă voi părăsi vreodată locul ăsta... Înghit. Întâi mă voi 
asigura că între noi relaţia va fi mai bună. 

— Bine, Ed. 

E amorţită de șoc și îmi pare rău pentru femeia care stă pe 
veranda unei strazi sărace dintr-un oraș josnic. E corect așa. 

— Ne vedem mai târziu, mamă. 

Și plec. 

Asta trebuia făcut. 

e 

Trec pe acasă pentru o băutură rapidă și mă îndrept spre 
Milla. Când ajung acolo, ea mă aștepta cu nerăbdare, purtând o 
rochie de vară de un albastru-deschis și ţinând în mână un 
cadou. Și o bucurie nerăbdătoare pe faţă. 

— Pentru tine, Jimmy, spune ea, întinzându-mi cutia mare, 
plată. 

Îmi pare rău că nu i-am luat un cadou. 

— Îmi pare rău..., încep să spun, dar ea mă întrerupe cu o 
fluturare de mână. 

— Este suficient că te-ai întors pentru mine, spune ea. Ai de 
gând să-l deschizi? 

— Nu, prefer să aştept și îi ofer bătrânei doamne brațul. 


Mă apucă de braț și părăsim casa ei, îndreptându-ne spre a 
mea. O întreb dacă să iau un taxi, dar este fericită să ne 
plimbăm și, pe la jumătatea drumului, nu mai sunt așa sigur că 
reușește să ajungă la capăt. Tușește tare și respiră greu. Mă 
imaginez fiind nevoit să o car. Totuși, reușește să reziste și, 
odată ce ajungem acasă, îi dau puţin vin să bea. 

— Mulţumesc, Jimmy, spune ea, dar se afundă în fotoliu și 
adoarme aproape imediat. 

Lăsând-o acolo, mă întorc de câteva ori să verific dacă e încă 
vie, dar o aud respirând de fiecare dată. 

În cele din urmă, mă așez în sufragerie lângă ea, iar ziua se 
stinge dincolo de fereastră. 

Când se trezește, mâncăm curcan de noaptea trecută și ceva 
salată de fasole. 

— Minunat, Jimmy, bătrâna strălucește. Cu totul minunat. 

Când zâmbește, se aud fisurile deschizându-se. 

În circumstanţe normale, aș prefera să-l împușc pe cel care 
utilizează cuvântul „minunat”, dar Millei i se potrivește perfect. 
Se șterge la gură, mai mormăie „minunat” de câteva ori și am 
sentimentul că Crăciunul este complet. 

—Acum... 

Și lovește brațele scaunului. 

Pare mult mai plină de viaţă acum, că a dormit puţin. 

— Îţi deschizi cadoul, Jimmy? 

Cedez. 

— Bineînţeles. 

Mă duc la cutia împachetată în hârtie de cadouri și ridic 
capacul. Înăuntru sunt un costum negru de zi și o cămașă de un 
albastru ca oceanul. Este probabil primul și ultimul costum pe 
care îl cumpără cineva pentru mine. 

— Îți place? întreabă. 

— E extraordinar. 

Mă îndrăgostesc de el imediat, în pofida faptului că știu că voi 
avea arareori ocazia să-l port. 

— Pune-l pe tine, Jimmy. 

— Acum, spun. Acum mă duc, și, odată dispărut în dormitor 
să-l pun pe mine, găsesc și o pereche de pantofi negri vechi, ca 
să meargă la costum. 


236 


Costumul nu are umeri mari, ceea ce e o ușurare. De abia 
aștept să mă întorc să-i arăt, dar, când ajung în sufragerie, văd 
că Milla a adormit din nou. 

Așa că mă așez. 

În costum. 

Când se trezește, bătrâna spune: 

— O, chiar e un costum drăguţ, Jimmy. 

Chiar îl atinge, ca să simtă țesătura. 

— De unde l-ai primit? 

Un moment mă blochez, nedumerit, înainte de a-mi da seama 
că a uitat cu totul. O sărut pe bătrână pe obraz. 

— O femeie frumoasă mi l-a dăruit, îi spun. 

Bătrâna e minunată. 

— Asta-i foarte bine, spune ea. 

— Este, cad eu de acord. 

Și are dreptate. 

e 

După ce bem cafeaua, chem un taxi și merg acasă cu ea. 
Șoferul este Simon, prietenul, care face și el tură dublă de 
Crăciun. 

Înainte de a o duce pe Milla înăuntru, îl rog să aștepte. Știu că 
e de la lene, dar astăzi am bani și simt că-mi pot permite 
călătoria cu taxiul acasă. 

— Ei bine, mulțumesc din nou, Jimmy, spune Milla și merge 
clătinându-se spre bucătărie. 

Este atât de fragilă și totuși atât de frumoasă! 

— A fost o zi minunată, îmi spune ea și nu pot decât să fiu de 
acord. 

A fost. Și odată cu asta, îmi dau seama că, în tot acel timp, 
crezusem că eu sunt cel care-i face bătrânei o favoare 
petrecând prima zi de Crăciun cu ea. 

leșind din casă în costumul meu negru de zi, îmi dau seama 
că e invers. 

Eu sunt cel privilegiat, iar doamna asta bătrână va fi 
întotdeauna o ființă minunată. 

e 
— Înapoi acasă? întreabă prietenul când mă întorc la taxi. 
— Da, te rog. 


Stau pe scaunul din faţă, iar prietenul iniţiază conversaţia. 
Pare decis să discute despre Audrey, deși mi-aș dori să se 
abţină. 

Spune: 

— Deci, tu și Audrey sunteti prieteni de ani de zile, nu? 

Privesc bordul. 

— Probabil de mai mult de câţiva ani. 

Mă ia cu asalt. 

— O iubești? 

Sunt surprins de francheţea întrebării lui, în special în etapa 
aceasta timpurie a dialogului. Ajung la concluzia că știe că 
drumul e scurt. Și vrea să maximizeze rapid rezultatele, ceea ce 
e corect. Mă întreabă din nou: 

— Ei bine? 

— Ei bine, ce? 

— Acum, nu mă irita, Kennedy! O iubești sau nu? 

— Ei bine, tu ce crezi? 

Își freacă bărbia și nu spune nimic, așa că, merg mai departe. 

Spun: 

— Nu e vorba aici dacă o iubesc sau nu. De fapt, vrei să știi 
dacă ea te iubește sau nu. 

Vocea mea îl biciuiește. Dau năvală peste bietul de el. 

— Nu-i așa? 

— Ei bine... 

Bâjbâie după cuvinte și atunci îmi dau seama că merită măcar 
o formă de răspuns. 

— Nu vrea să te iubească, îi spun eu. Nu vrea să iubească pe 
nimeni. A avut o viaţă grea Audrey. Singurele persoane pe care 
le-a iubit a sfârșit prin a le urî. Am niște aduceri-aminte de pe 
când eram copii. A fost rănită de multe ori și a jurat că asta nu 
se va mai întâmpla. Nu va mai permite așa ceva. 

Prietenul nu spune nimic. E arătos, decid. Mai arătos decât 
mine. Are ochi dulci și un maxilar puternic. Mustaţa îl face să 
semene cu un fotomodel masculin. 

Păstrăm tăcerea până tragem în faţa casei mele și prietenul 
vorbește din nou. 

El spune: 

— Dar te iubește pe tine, Ed... 

Mă uit la el. 

— Dar te dorește pe tine. 


238 


Și asta e problema. 


— Uite. 

Îi întind banii, dar el face un gest de refuz cu mâna. 

— Din partea casei, spune el, dar încerc din nou și, de data 
aceasta, îi primește. 

— Nu-i bate în casă, sugerez. Cred că meriţi și tu pe ziua de 
azi niște bani de buzunar. Împărtăşșim acest moment, după care 
cobor. 

— Mi-a făcut plăcere să discut cu tine, spun și ne strângem 
mâinile. Crăciun fericit, Simon! 

Bănuiesc că de acum înainte e Simon, nu prietenul. 

Odată aflat în casă, mă culc pe canapea în costumul meu 
negru de zi și cu cămașa de un albastru oceanic. 

Crăciun fericit, Ed! 


4 % Să simti frica 


Sunt de serviciu de Boxing Day* și a doua zi, îl vizitez pe 
Bernie la cinematograful de pe strada Bell. 

— Ed Kennedy! ţipă el când ajung acolo. Te-ai întors să mai 
vezi ceva filme, nu? 

— Nu, îi spun eu. Am nevoie de ajutorul tău, Bernie. 

Imediat, se apropie și mă întreabă: 

— Ce pot face pentru tine? 

— Ei bine, știi totul despre filmele tale, nu? 

— Bineînţeles, poţi vedea orice... 

— Șșșt - te rog doar să-mi povestești, Bernie. Să-mi 
povestești tot ce știi despre aceste titluri. 

Scot Asul de Inimă, deși le-aș putea recita foarte ușor fără 
ajutorul cărții de joc: The Suitcase, Cat Ballou și Roman Holiday. 

Bernie trece direct la subiect. 

— Am Roman Holiday, dar nu și pe celelalte. 

Mă inundă cu detalii. 


38 Boxing Day. Prin tradiţie, a doua zi de Crăciun (ziua Sfântului Ștefan). Cu origini în 
Evul-Mediu, zi în care slujitorii și comercianții primeau daruri de la stăpânii și 
angajatorii lor (n.tr.). 


239 


— Roman Holiday este considerat de mulţi unul dintre cele 
mai bune filme ale lui Gregory Peck, realizat în 1953 și regizat 
de William Wyler, care și-a câștigat renumele cu Ben-Hur. A fost 
filmat în decorurile de o frumusețe covârșitoare din Roma și 
este faimos pentru interpretarea extraordinară a lui Audrey 
Hepburn, iar Peck a insistat să fie plătită ca și el, susținând că, 
dacă nu se rezolvă problema asta, el se va face de râs - atât de 
deosebită a fost interpretarea ei. Renume care a fost consolidat 
când și-a băgat în buzunar un Oscar pentru pătimirile ei... 

Vorbește într-un ritm foarte rapid, dar dau înapoi la un cuvânt 
pe care l-a pronunţat Bernie. 

Audrey, gândesc. 

— Audrey, spun cu voce tare. 

— Da. Mă privește, dezorientat de ignoranţa mea. Da, Audrey 
Hepburn. Și a fost absolut minun... 

„Nu, nu spune minunată, îl implor. Acel cuvânt îi aparţine 
Millei.” 

Și aproape că strig: 

— Audrey Hepburn! Ce îmi mai poţi spune despre cei doi? 

— Ei bine, am un catalog, explică Bernie. E chiar mai mare 
decât cel pe care ţi l-am arătat data trecută. Conţine mai toate 
filmele realizate vreodată. Actori, regizori, cineaști, coloana 
sonoră, scorurile muzicale, toate cele. 

Se întoarce cu volumul gros și mi-l oferă. Mai întâi, Cat Ballou. 
Citesc cu voce tare imediat ce găsesc pagina. 

— În rolul principal, Lee Marvin, în unul dintre cele mai 
faimoase roluri jucate... 

Mă opresc pentru că l-am găsit. Mă întorc la pasaj și citesc 
numele din nou. Lee Marvin. 

Acum trec la The Suitcase. 

Imediat ce-l găsesc, citesc distribuţia și numele regizorului. 
Regizorul lui The Suitcase este cineva numit Pablo Sanchez. El și 
Ritchie împărtășesc același nume de familie. 

Și acum am și cele trei adrese. 

Ritchie. Marv. Audrey. 

Emoţia pozitivă este rapid înlocuită de anxietate. 

Sper că mesajele sunt de bine, gândesc, dar ceva îmi pune că 
nu va fi chiar atât de ușor. Există un motiv pentru care au fost 
lăsate la urmă. Pe lângă faptul că sunt prietenii mei, vor 


240 


constitui și cele mai dificile mesaje pe care va trebui să le livrez. 
Simt asta în fiinţa mea. 

Tin cartea de joc în mână și las pe tejghea catalogul. 

Bernie este îngrijorat. 

— Ce se întâmplă, Ed? 

II privesc și spun: 

— Urează-mi noroc, Bernie. Să-mi reziste inima la toate astea. 

Asta și face. 

Încă ţinând cartea de joc, ies în stradă. Afară, întâlnesc 
întunericul și incertitudinea viitorului. 

Simt teama, dar pasul mi se iuțește, să o înfrunt. 

(J 

Mirosul străzii se luptă să pună mâna pe mine, dar mă scutur 
de el și îmi continui drumul. De fiecare dată când un fior își face 
loc în brațele și picioarele mele, întețesc pasul, luând decizia că, 
dacă Audrey, și Ritchie, și Marv au nevoie de mine, trebuie să 
mă grăbesc. 

Teama este strada. 

Teama este fiecare pas. 

Întunericul se îngroașă pe drumul meu și aici încep să... 


Alerg. 

e 

Primul impuls îmi spune să merg direct la Audrey. 

Vreau să ajung acolo cât mai repede posibil, să-i ușurez orice 
problemă are. Nici măcar nu îndrăznesc să mă gândesc că ar 
trebui să fac ceva neplăcut. 

„Du-te acolo”, îmi spun, dar intervine un alt impuls care preia 
controlul. 

Continui să merg, dar scot cartea de joc și o ţin în fața ochilor. 

Verific ordinea. 

Ritchie. Marv. Audrey. 

Un sentiment puternic se avântă în faţa mea și târâie după el 
conştientizarea faptului că trebuie să le iau în ordine. Audrey 
este ultima dintr-un anume motiv și o știu și eu prea bine. 
Primul este Ritchie. 

— Da, îmi aprob gândurile și continui să pășesc hotărât. 

Mă îndrept spre casa lui Ritchie, pe strada Bridge. Descopăr 
care e cea mai rapidă rută până acolo și picioarele mi se mișcă 
mai repede, ducându-mă mai departe. 


241 


„Mă grăbesc ca să pot ajunge mai repede la Audrey?” mă 
întreb, dar nu-mi ofer niciun răspuns. 

Mă concentrez asupra lui Ritchie. 

O imagine a chipului său îmi vine în minte când trec pe sub 
ramurile unui copac. Frunzele mă ating și-l șterg din ochii mei, 
dar îmi aduc aminte remarcile constante din timpul jocului de 
cărţi. Îmi amintesc bucuria lui când l-a văzut de Crăciun pe Marv 
sărutându-l pe Portar. 

„Ritchie, mă întreb. Ce mesaj trebuie să-i livrez lui Ritchie?” 

Aproape că am ajuns. 

Colţul cu strada Bridge e chiar în faţa mea. Pulsul începe să 
mi se zbată, accelerându-se. 

Făcând colţul, văd imediat casa lui Ritchie. O întrebare 
șocantă stă lângă mine și îmi respiră în față. 

Văd luminile din bucătăria și sufrageria lui Ritchie, dar calea 
îmi este abătută de un gând. Care refuză să plece. 

„Și acum, ce fac?” mă întreabă. 

În toate celelalte misiuni, fusese relativ ușor, pentru că nu-i 
cunoșteam pe destinatari (cu excepţia mamei - și când stăteam 
în restaurantul italian, n-aveam idee că o aștept pe ea), deci nu 
prea aveam de ales. M-am mulțumit să aștept oportunitatea. 
Dar în cazul lui Ritchie, Marv și Audrey, îi cunosc mult prea bine 
ca să mă învârt în jurul caselor lor. E ultimul lucru pe care l-aș 
face. 

Totuși, mai cântăresc problema aproape un minut și, în cele 
din urmă, decid să traversez și să mă așez, sprijinit de un stejar 
bătrân, să aștept. 

Stau acolo de aproape o oră și, să fiu sincer, nu se întâmplă 
foarte multe. Observ că familia lui Ritchie s-a întors din vacanţă. 
(Am văzut-o pe mama lui spălând vasele.) 

Se face târziu și, în curând, singura lumină aprinsă e în 
bucătărie. Luminile de pe toată strada s-au stins și tot ce 
rămâne este iluminatul stradal. 

În casa Sanchez, o siluetă singuratică a intrat și s-a așezat la 
masa de bucătărie. 

Știu, fără îndoială, că este Ritchie. 

Pentru un moment, iau în considerare ideea de a intra, dar 
înainte de a avea șansa să mă ridic în picioare, aud persoane 
venind în direcția mea. 

În curând, aplecaţi deasupra mea, sunt doi bărbaţi. 


242 


Care mănâncă plăcintă. 

Unul din ei se uită la mine si-mi vorbește. Se uită la mine cu 
un fel de dispreț familiar, indiferent, și spune: 

— Ni s-a spus că s-ar putea să te găsim aici, Ed. Scutură din 
cap și aruncă o plăcintă, cumpărată evident de la un service 
local. Lăsându-se să cadă la pământ, adaugă: Da' știu că ești 
hotărât să ne faci surprize! 

Îmi ridic privirea, incapabil să rostesc vreo vorbă. 

— Ei bine, Ed? 

Acum vorbește celălalt și, oricât de ridicol ar suna, e destul de 
greu să-i recunoști fără cagule. 

— Daryl? întreb. 

— Da. 

— Keith? 

— Corect. 

Daryl se așază și îmi întinde o plăcintă. 

— De dragul trecutului, explică el. 

— Mda, replic eu, încă în șoc. Mulţumesc. 

Amintiri ale ultimei lor vizite încep să mă bântuie. Gânduri 
peste gânduri, cu sânge, cuvinte și dușumeaua murdară a 
bucătăriei. Trebuie să-i întreb: 

—N-o să mă... 

E destul de greu să pronunţ cuvintele. 

— Ce? spune Keith de data aceasta, așezându-se de cealaltă 
parte a mea. Să ne dăm la tine niţel? 

— Ei bine, spun eu, da. 

Ca un act de bună-credinţă, Daryl deschide ambalajul din 
plastic al plăcintei și îmi întinde conţinutul. 

— O nu, Ed. Fără atingeri astăzi. Nimic de genul acesta. 

Și lasă să-i scape de pe buze un râs nostalgic. Parcă am fi 
vechi camarazi de război, dacă te iei după el. 

— Dar ţine minte, dacă o faci pe deșteptul cu noi... 

Se așază mai confortabil pe pământ. Are pielea palidă și o 
faţă plină de cicatrici de la bătăi. Dar tot reușește cumva să fie 
atrăgător. Pe de altă parte, Keith are o faţă împroșcată de o 
veche acnee, un nas în vânt și o bărbie strâmbă. 

Mă uit la el și spun: 

— Isuse, amice, cred că-mi plăceai mai mult cu masca pe 
fată. 


243 


Daryl lasă să-i scape un hohot de râs. Prin comparaţie, Keith 
nu e impresionat ori cel puţin la început. Imediat se calmează, 
iar sentimentele dintre noi sunt pozitive. Bănuiesc că se 
datorează faptului că am trecut împreună prin ceva; chiar dacă 
din tabere total diferite. 

Un minut stăm așa, mâncând. 

— Aveţi sos? întreb eu. 

— Ti-am spus eu, îl acuză Keith pe Daryl. 

— Ce? 

— Păi, i-am spus că ar trebui să-ţi luăm niște sos, Ed, explică 
Keith, dar zgârcitul acesta de lângă tine nici n-a vrut să audă. 

Daryl își aruncă brusc capul pe spate înainte să răspundă. 

— Uite, începe el. Sosul e prea periculos. 

Și arată cu degetul spre cămașa mea. 

— Keith, uită-te cum e îmbrăcat Ed, hm? Spune-mi. Ce 
culoare are? 

— Știu ce culoare are, Daryl. Nu e nevoie să fii atât de 
condescendent, nu din nou. 

— Din nou? Când dracu' am mai fost eu condescendent? 

Aproape că ţipă unul la altul peste capul meu, iar eu mai iau o 
înghiţitură din plăcinta pe jumătate rece. 

— Chiar acum, continuă Keith. 

Încearcă să mă atragă în conversaţie, întrebându-mă: 

— Și tu ce spui, Ed? Privirea îi este fixată pe mine. Este Daryl 
condescendent? 

Decid să răspund primei întrebări a lui Daryl. 

— Port o cămașă albă, spun. 

— Exact, răspunde Daryl. 

— Exact, ce? 

— Exact, Keith, este pur și simplu prea periculos pentru Ed și 
să se gândească să mănânce plăcinta aia cu sos. 

Acum chiar că are un ton condescendent. 

— Sosul picură, aterizează pe drăguţa de cămașă albă și 
bietul amăraât va sfârși prin a trebui să spele tâmpenia. Și nu 
vrem asta acum, nu? 

— N-o să-l omoare dac-o spală! 

Keith e deosebit de vehement asupra acestui aspect. 

— Poate pune o mașină la spălat cât își spală câinele ăla de 
rahat al lui - îi va lua cel puţin câteva ore. 


244 


— Nu e nevoie să-l aducem în discuţie și pe Portar, protestez. 
El n-a făcut nimic. 

— Exact, e Daryl de acord. Asta chiar e inutil, Keith. 

Keith se calmează un moment, apoi recunoaște. Capul îi 
alunecă în faţă. 

— Știu. 

Își cere chiar și scuze. 

— Imi pare rău, Ed, și pot spune că de data asta li s-a ordonat 
să se poarte cât se poate de bine cu mine. 

Probabil de aceea și-au dublat certurile dintre ei. 

Mai continuă o bucată de vreme, până când au terminat să se 
scuze amândoi și, un timp, vorbim în noaptea care a căzut peste 
noi cu tăcere. 

Suntem chiar fericiţi, cu Daryl spunând glume despre bărbaţi 
care intră în baruri, femei cu puști și apoi, neveste, surori și fraţi 
care s-ar culca toţi cu lăptarul pentru un milion de dolari. 

Da, suntem fericiți, până când se stinge lumina în bucătăria 
lui Ritchie. 

Atunci mă ridic și spun: 

— Fantastic. 

Mă întorc spre cei mai buni certăreţi pe care i-am întâlnit 
vreodată și le spun că mi-am ratat șansa. 

Amândoi par neinteresați. 

— Şansa la ce? întreabă Daryl. 

— Ştii tu, îi spun. 

Dar el se mulțumește să clatine din cap. 

Și spune: 

— Nu, Ed, de fapt nu știu. Știu doar că acesta este mesajul 
tău și că încă nu pari să știi foarte clar ce ai de făcut. 

Vocea îi este normală, dar încărcată și cu ceva. 

„Adevărul”, gândesc. 

Cu asta este încărcată vocea lui. 

Are dreptate. Chiar nu știu ce fac. Încă sunt în faza de ghicit, 
stând aici și sperând că răspunsurile vor veni pur și simplu. 

Keith este cel care se ocupă de ultimele întrebări, din stânga 
mea. 

Imi hrănește cuvintele în urechi cu o voce aspră, blândă, 
atotștiutoare. 

Aproape, atât de aproape de mine, spune: 

— Totuși, ce cauţi aici, Ed? 


245 


Cuvintele planează și mai aproape și se târăsc în urechea 
mea. 

— De ce stai aici în așteptare? Ar trebui să știi ce ai de făcut... 
se odihnește un moment înainte de a-mi administra ultimul 
potop de cuvinte. 

Care mă pătrund ca un fluviu. 

— Ritchie este unul dintre cei mai buni prieteni ai tăi, Ed. Nu 
ai nevoie să te gândești sau să aștepți, sau să decizi ce ai de 
făcut. Stii deja, fără întrebări sau îndoieli. Nu știi? 

Și repetă: 

— Nu știi, Ed? 

Simt cum mă prăbușesc și lunec lângă copac. Cele două 
siluete rămân în picioare, privind spre casă. 

Vocea mi se avântă, aterizând pe pământul de sub picioarele 
lor. 

„Ştii ce trebuie să faci”, gândesc. 

— Da, răspund. Știu. 

Viziunile mă fărâmă. 

Pe pământ zac bucăţi din mine. 

Keith și Daryl se îndepărtează. 

— Ura, spune unul din ei, dar nu știu care. 

Vreau să mă ridic și să-i urmăresc și să-i rog și să-i implor să- 
mi spună cine e în spatele tuturor acestor întâmplări și de ce, 
dar. 

Nu pot. 

Tot ce pot face este să rămân la pământ și să adun 
fragmentele zdrenţuite din tot ceea ce am văzut. 

L-am văzut pe Ritchie. 

M-am văzut pe mine. 

Acum, cu copacul deasupra mea, încerc să neg asta și să mă 
ridic, dar stomacul mi-e greu ca stânca și mă așez la loc. 

— Îmi pare rău, Ritchie, șoptesc, dar trebuie s-o fac. 

„Dacă stomacul meu ar fi o culoare, gândesc, ar fi negru, ca 
noaptea asta”, și mă stabilizez și încep ceea ce pare a fi o 
întoarcere nesfârșită acasă. 

Când ajung acasă, spăl vasele. 

Acestea sunt adunate teanc lângă chiuvetă și ultimul lucru pe 
care îl spăl este un cuţit transparent, plat. Reflectă lumina din 
bucătărie și îmi surprind propria faţă, înăuntrul metalului. 

Sunt oval și distorsionat. 


246 


Sunt decupat la margini. 

Ultimul lucru pe care-l văd sunt cuvintele pe care trebuie să i 
le spun lui Ritchie. La aceasta, pun cuțitul pe suport, peste 
muntele de vase curate. Lunecă și cade zdrăngănind pe 
dușumea, apoi se rotește ca un braţ de ceas. 

Faţa mea apare de trei ori, făcând înconjurul camerei. 

Prima dată, îl văd pe Ritchie în ochii mei. 

Apoi îl văd pe Marv. 

Apoi pe Audrey. 

ÎI ridic și-l ţin în mână. 

Mi-aș dori, cu cuțitul acesta în mână, să spintec întreaga 
lume. Să-i deschid măruntaiele și să mă strecor prin ruptură în 
următoarea lume. 

În pat, mă agăţ de acest gând. 

În sertarul meu sunt trei cărţi de joc și una în mâna mea. 

Cu somnul aninat deasupra mea, îmi apăs ușor degetul pe 
marginea Asului de Inimă. Cartea de joc este rece și ascuţită. 

Aud un ceas bătând. 

Totul înjur mă urmărește, cu nerăbdare. 


5 Y Păcatul lui Ritchie 


Nume: David Sanchez. 
Cunoscut și ca: Ritchie. 
Vârsta: Douăzeci. 
Ocupația: Niciuna. 
Realizări: Niciuna. 

Ambiții: Niciuna. 
Probabilitatea de a obține răspunsuri 
la ultimele trei întrebări: Niciuna. 


Următoarea dată în care mă duc la casa lui Ritchie de pe 
strada Bridge, găsesc locul în întuneric. Mă pregăteam să plec, 
când lumina de la bucătărie se aprinde brusc. Clipește și moare 
de câteva ori, înainte de a se forța la viaţă. 

O siluetă intră și se așază la masa de bucătărie. Este sigur 
Ritchie. Pot spune după forma părului și modul în care se mișcă 
și se așază. 


247 


Apropiindu-mă, descopăr că ascultă radioul. Sunt mai mult 
discuţii cu ascultătorii, cu câteva cântece presărate pe ici-colo. 
Vag, aud. 

Mă ascund cât de aproape de casă pot ca să nu fiu văzut și 
ascult. 

Vocile de la radio sunt înăbușite, le surprind încercarea de a 
se face auzite. Cuvinte ca brațele, care se așază și se odihnesc 
grele pe umerii lui Ritchie. 

Îmi imaginez întreaga scenă din bucătărie. 

Un prăjitor de pâine cu firimituri în jurul lui. 

Un cuptor pe jumătate murdar. 

Folii de laminex care au fost odată albe, acum aproape 
cenușii. 

Scaunele din plastic roșii, cu găuri. 

Dușumea cu linoleum ieftin. 

Și Ritchie. 

Încerc să-mi imaginez faţa lui, stând pe scaun, ascultând, îmi 
amintesc Ajunul Crăciunului și cuvintele lui Ritchie. 

— Nu am chef să merg acasă în noaptea asta. 

Văd ochii care se târăsc spre mine și acum înţeleg că orice ar 
fi fost mai bine decât să stea singur în bucătăria lui. 

Cu Ritchie, este întotdeauna dificil să-ţi imaginezi o expresie 
de durere pe fața lui, pentru că are maniera asta relaxată. 
Totuși, am surprins o străfulgerare în Ajunul Crăciunului și o 
revăd în memorie acum. 

Îmi imaginez și mâinile lui. 

Așezate pe masă, strânse, mișcându-se blând și împingând în 
tăblie. Sunt albe și frustrate. Nu au nimic de făcut. 

e 

Lumina îl înăbușă. 

Stă acolo de aproape o oră și radioul pare să se audă din ce în 
ce mai slab. Când privesc pe fereastră, îl văd că își odihnește 
capul pe masă, dormind. Radioul e sus, lângă el. Mă îndepărtez; 
nu mă pot opri. Știu că se presupune că ar trebui să intru, dar 
noaptea aceasta nu pare să fie potrivită pentru asta. 

Mă întorc acasă fără a privi îndărăt. 

e 

Următoarele două nopţi, jucăm cărți. O dată la Marv și o dată 
la mine. La mine, Portarul se apropie și se așază sub masă. |l 
mângâi cu picioarele și îl studiez pe Ritchie toată noaptea. 


248 


Noaptea trecută, când stăteam lângă casa lui, s-a întâmplat 
același lucru. S-a trezit, a intrat în bucătărie și a ascultat radioul. 

Tatuajul cu Hendrix se holbează la mine, când Ritchie aruncă 
jos Dama de Pică și mă nenorocește. 

— Mulţumesc mult, îi spun. 

— Îmi pare rău, Ed. 

Existenţa lui constă din aceste nopţi singuratice și târzii, când 
se trezește la zece și jumătate dimineaţa, după ce a fost la pub 
până la douăsprezece și vizavi, la TAB, până la unu. Dacă 
adăugăm la asta indemnizaţia de șomaj, care plătește pentru o 
partidă sau două, cam asta e viaţa lui. 

La mine acasă se râde mult, pentru că Audrey ne povestește 
păţania unei prietene de-a ei, care căuta o slujbă în oraș. A mers 
la una dintre agenţiile de recrutare și ei aveau o politică de a le 
da oamenilor un ceas micuţ cu alarmă atunci când erau 
angajaţi. Când a găsit de lucru, s-a prezentat la firma care o 
angajase să le mulţumească și a uitat cu totul de ceas. L-a lăsat 
pe tejgheaua din anticameră la plecare. 

Și ceasul a rămas acolo, în cutie. 

Ticăind. 

— Toată lumea îl vede și nimeni nu-l atinge, explică Audrey. 
Toţi cred că e o bombă. 

Aruncă o carte. 

— ÎI cheamă pe directorul general al companiei și acesta 
practic face pe el, pentru că probabil tocmai avea o întrevedere 
amoroasă cu una dintre secretare și se gândește că nevastă-sa 
vrea să se răzbune pentru asta. 

Face o pauză, ca să ne menţină atenţia trează. 

— Oricum, au evacuat întreaga clădire, au chemat specialiștii 
în dezamorsări, poliţia, toată trupa. Geniștii ajung și deschid 
cutia, iar ceasul începe să sune. 

Audrey scutură din cap. 

— A fost dată afară înainte de a începe... 

Când istorisirea se termină, îl privesc pe Ritchie. 

Și aș vrea să mă apropii de el. 

Aș vrea să-l fac să se simtă prost, să-l smulg de unde este și 
să-l trimit în bucătăria lui, așa cum eu sunt în a mea. Dacă aș 
putea realiza asta cumva, aș putea vedea o versiune mai lungă 
a ceea ce este și ce simte el. E doar o problemă de sincronizare. 


249 


Momentul vine jumătate de oră mai târziu, când sugerează să 
jucăm cărți la el acasă peste câteva zile. 

— In jur de opt? întreabă el. 

Suntem toţi de acord și ne pregătim să ne luăm rămas-bun, și 
atunci eu spun: 

— Și poate atunci îmi arăţi și mie radioul acela pe care îl ai în 
bucătărie. Mă forţez să fiu brutal și calculat. Show-ul de noapte 
probabil că e excelent. 

Se uită la mine. 

— Despre ce vorbești, Ed? 

— Despre nimic, spun și las lucrurile așa, pentru că am văzut 
expresia aia pe faţa lui din nou și știu ce este. 

Știu ce simte și cum arată Ritchie când stă acolo în lumina 
paralizată a bucătăriei. 

Intru în întunericul ochilor lui și îl găsesc undeva înăuntru, 
căutând printr-un labirint de cărări anonime și singuratice. Se 
plimbă singur. Străzile își schimbă direcţia și se răsucesc în jurul 
lui, dar el nu-și schimbă nici ritmul și nici starea de spirit. 

— Mă așteaptă, spune el, când mă alătur lui, acolo în 
profunzimea fiinţei lui. 

La început se mulțumește să meargă mai departe. Numai 
când mă uit la picioarele noastre, realizez că de fapt nu mergem 
nicăieri. Lumea e cea care se mișcă - străzile, aerul și petele de 
întuneric ale cerului interior. 

Ritchie și cu mine rămânem nemișcați. 

— E undeva acolo, mi-l imaginez spunând. Undeva. Merge cu 
mai multă hotărâre acum. Și vrea ca eu să vin după ea. Vrea să 
o iau. 

Totul se oprește acum. 

O văd atât de clar în ochii lui Ritchie! 

În interiorul lor, acolo unde ne-am oprit, spun: 

— Ce te așteaptă, Ritchie? 

Dar știu. 

Fără dubiu, știu. 

Sper doar să o poată găsi și el. 

După ce a plecat toată lumea, mai împart o cafea cu Portarul. 
După cam jumătate de oră, suntem întrerupţi de un ciocănit la 
ușă. 

„Ritchie”, mă gândesc. 

Portarul pare să încuviinţeze și mă duc la ușă și o deschid. 


— Bună, Ritchie, îl salut. Ai uitat ceva? 

— Nu. 

Îl invit înăuntru și ne așezăm la masa din bucătărie. 

— Cafea? 

— Nu. 

— Ceai? 

— Nu. 

— Bere? 

— Nu. 

— Da' știu că ești mofturos... 

Răspunde cu încă o tăcere, dar în curând ridică ochii spre 
mine. 

— M-ai urmărit? mă întreabă bătăios. 

— Urmăresc pe toată lumea, îi răspund întorcând capul să mă 
uit spre el. 

Își bagă mâinile în buzunar. 

— Eşti vreun pervers sau ce? 

Este chiar comic - tot asta m-a întrebat și Sophie. Strâng din 
umeri. 

— Nu mai mult decât oricare altul, bănuiesc. 

— Ei bine, n-ai vrea să te abţii? 

— Nu. 

Își apropie faţa de a mea. 

— De ce nu? 

— Nu pot. 

Se uită la mine de parcă aș încerca să-i joc vreo farsă. Ochii 
lui negri spun: „De ce nu mă luminezi tu, Ed?” așa că asta și fac. 

Intru în dormitor și scot cărţile de joc din sertar și mă întorc la 
masa din bucătărie. Las cărțile să cadă în fata prietenului meu și 
spun: 

— Îţi amintești când am primit prima carte, în septembrie, la 
mall? Ți-am spus că am aruncat-o, dar nu era adevărat. 

Cuvintele curg din mine repede. Mă așez în faţa lui. 

— Și acum tu ești pe una dintre cărți, Ritchie. Tu ești unul 
dintre mesaje. 

— Ești sigur? 

Încearcă să-mi arate că ar fi o greșeală, dar refuz să-l ascult. 
Mă mulțumesc să clatin din cap și simt cum transpiraţia mi se 
adună sub braţ. 

— Tu ești, îi spun eu. 


251 


— Dar de ce? 

Ritchie mă imploră, dar asta nu mă poate opri. Nu-l pot lăsa 
să se scufunde din nou în locul întunecos din interiorul fiinţei lui, 
unde mândria îi este căzută la pământ undeva într-o cameră 
ascunsă. La sfârșit, vorbesc golit de orice emoție: 

— Ritchie - ești o rușine pentru propria-ţi persoană. 

Se uită la mine de parcă tocmai i-am împușcat câinele sau i- 
am spus că i-a murit mama. 

Stă în bucătăria aia în fiecare noapte și, indiferent ce spun 
vocile la radio, Cuvintele sunt întotdeauna aceleași. Sunt 
cuvintele pe care tocmai le-am pronunţat eu și o știm amândoi. 

Ritchie se uită fix la masă. 

Eu mă uit fix peste umărul lui. 

Amândoi medităm la ceea ce s-a rostit. Ritchie stă acolo ca o 
rană. 

Și asta ţine mult timp, până când la nări ne ajunge un miros - 
a intrat Portarul. 

— Ești un prieten bun, Ed, spune în cele din urmă Ritchie și își 
reia expresia lui obișnuită de om fără griji. 

Se luptă să o menţină pe faţă. 

— Și tu, îi spune Portarului, miroși ca un canal. 

Se ridică și pleacă. 

Cuvintele se repetă de la sine în jurul meu în timp ce 
Kawasaki pornește și începe să vireze pe strada întunecată și 
lipsită de viaţă. 

A fost puțin cam dur, Ed, spune Portarul. 

Păstrăm amândoi tăcerea o perioadă. 

e 

Noaptea următoare, sunt din nou acolo, lângă casa lui Ritchie. 
Ceva îmi spune că nu pot avea încredere în el. 

Silueta îi devine vizibilă în bucătărie, dar de data aceasta, 
vine pe ușa din faţă, cu radioul într-o mână și cu o sticlă în 
cealaltă. Picioarele se opresc și vocea strigă la mine: 

— Bună, Ed. 

Pășesc în lumină. 

— Hai să mergem la râu, îmi spune el. 

e 

Râul curge pe lângă noi și noi stăm acolo, la capătul unei 
plimbări pe jos de la casa lui Ritchie. Trecem sticla de la unul la 
altul. Radioul vorbește în surdină. 


252 


— Ştii tu, Ed, spune Ritchie, după un timp. Altădată credeam 
că sufăr de sindromul oboselii cronice... 

Se oprește, de parcă ar fi uitat ce voia să spună. 

— Și? întreb. 

— Ce? 

— Oboseala cronică... 

— A, da. 

Se adună. 

— Mda, credeam că am asta, dar după aceea mi-am dat 
seama că, de fapt, se întâmplă doar să fiu unul dintre cei mai 
leneși ticăloși de pe Pământ. Dacă stau și mă gândesc, e chiar 
comic. 

— Ei bine, nu ești singurul. 

— Dar cei mai mulți oameni au slujbe, Ed. Până și Marv are o 
slujbă. Până și tu. 

— Ce vrei să spui cu „până și eu”? 

— Ei bine, nu ești chiar cea mai motivată persoană pe care o 
cunosc, știi tu. 

Recunosc că așa e. 

— E destul de exactă descrierea. O înghit. Și nici n-aș numi 
condusul unui taxi o slujbă adevărată. 

— Dar cum ai numi-o? întreabă Ritchie. 

Mă gândesc puţin înainte de a răspunde: 

— Un pretext. 

Ritchie nu spune nimic, pentru că știe că am dreptate. 
Continuăm să bem, iar râul curge năvalnic pe lângă noi. 

e 

A trecut mai bine de o oră de-acum. Ritchie se ridică și intră 
în râu. Apa se ridică dincolo de genunchii lui. Spune: 

— Uite, aşa sunt viețile noastre, Ed. 

E absorbit de ideea evenimentelor care se scurg pe lângă noi. 

— Am douăzeci de ani si... 

Tatuajul cu Hendrix-Pryor îmi face cu ochiul sub lumina lunii. 

— Uită-te la mine - nu mă atrage nimic. 

Nu e nemaipomenit cât de brutal poate fi adevărul uneori? Nu 
poți decât să-l admiri. 

De obicei, umblăm în cerc, încercând să ne convingem 
singuri. Sunt bine, ne spunem. Sunt bine. Dar uneori adevărul 
pogoară asupra ta și nu poţi scăpa de el. Și atunci realizezi că 


253 


uneori nici măcar nu e vorba de un răspuns - ci de o întrebare. 
Chiar și acum, mă întreb cât din viața mea este convingere. 

Mă ridic în picioare și mă alătur lui Ritchie în râu. 

Amândoi stăm acolo, în apa până la genunchi, și adevărul ne- 
a lăsat, literal, aproape goi. 

Râul curge năvalnic pe lângă noi. 

e 

— Ed? spune Ritchie puțin mai târziu. 

Încă mai stăteam în apă. 

— Un singur lucru îmi doresc. 

— Ce anume, Ritchie? 

— Să-mi doresc ceva. 


6 4 Dumnezeu să-l binecuvânteze pe cel 
cu barbă, fără dinți și sărac 


A doua zi, Ritchie trece pe lângă bar și TAB și chiar începe să- 
și caute o slujbă. În ce mă privește, m-am gândit și eu mult la ce 
s-a spus noaptea trecută lângă râu. 

Duc oamenii cu taxiul prin oraș, primind ordine ce să fac și 
unde să merg. Urmăresc oamenii. Vorbesc cu ei. Vremea este 
plăcută astăzi. Vremea este întotdeauna într-un fel. 

Mă văicăresc? 

Mă plâng? 

Nu. 

Asta am ales să fac. 

„Dar este asta ce-ţi dorești?” mă întreb. 

Preţ de câţiva kilometri, mă mint pe mine că da, asta îmi 
doresc. Încerc să mă conving că exact aşa îmi doresc să fie 
viața mea, dar știu că nu-i adevărat. Știu că taximetria și 
închirierea unei șandramale din fibro nu poate fi țelul suprem al 
vieţii mele. Nu se poate. 

Mă simt de parcă la un moment dat m-am așezat și am spus: 
„Ritchie, acesta e Ed Kennedy”. 

Undeva de-a lungul firului, simt că m-am prezentat cumva. 

Mie însumi. 

Și iată-mă. 


254 


— Hei, e ruta corectă? mă interoghează clientul meu 
corpolent și îmbrăcat în costum de pe bancheta din spate. 

Privesc în oglindă și spun: 

— Nu știu. 

e 

Următoarele zile se scurg liniștite. jucăm cărți într-o noapte și 
îmi dau seama că trebuie să fac mișcarea cu Marv. Cu Ritchie 
pornit pe drumul bun, a venit momentul lui Marv. 

Îl urmăresc cu coada ochiului, întrebându-mă: „Ce dracu' e de 
făcut cu Marv?” Are o slujbă. Are bani. Cu certitudine, deţine cea 
mai nereușită mașină din istorie, dar pare suficient de mulţumit, 
ținând cont că nu e dispus să dea un sfanţ din banii ăia ai lui ca 
să-și cumpere una nouă. 

Deci, ce și-ar putea dori Marv? 

De ce ar putea avea el nevoie? 

e 

În cazul tuturor celorlalte mesaje, așteptam eu să vină soluţia. 

În cazul lui Marv, nu sunt sigur. Pentru el, am un sentiment 
diferit. Se apropie și se așază într-un loc pe lângă care am 
senzaţia că am trecut de multe ori, dar fără să observ. Probabil 
că văd acel loc în fiecare zi, dar între a vedea și a descoperi eo 
mare diferenţă. 

Cumva, Marv are nevoie de mine. 

Nu știu ce să fac. 

e 

Situaţia continuă încă douăzeci și patru de ore, indecizia 
aceasta totală. Ajunul Crăciunului a venit și a plecat. Focurile de 
artificii au traversat cerul orașului. Bădărani beţi mi-au decorat 
taxiul, urlând de o fericire care nu poate sfârși decât între 
cearșafurile îmbibate cu miros de bere și greutatea zilei de 
mâine. 

De data aceasta, toată lumea a mers la Ritchie și am avut 
grijă să ajung și eu în jur de miezul nopţii. Familia lui dădea o 
petrecere. Le-am strâns mâna lui Marv, lui Ritchie și lui Simon. 
Am sărutat-o pe Audrey pe obraz și am întrebat-o cum a reușit 
să obțină o noapte liberă. Se pare că e vorba de noroc pur. 

După aceea, m-am întors la muncă și acasă la Portar în 
primele ore ale dimineţii. Și acolo sunt și acum. Împărţim o 
băutură de sărbătoare prelungită și spun: 


— În sănătatea ta, domnule Portar. Să dea Dumnezeu să mai 
trăieşti un an. 

El bea tot, se îndreaptă spre ușă și se întinde în prag. 

Sunt destul de circumspect în privinţa Ajunului Anului Nou. 
Bănuiesc că nu sunt chiar în starea de spirit necesară pentru 
sărbătorirea anului acesta. O parte din problemă este faptul că 
mă gândesc la tatăl meu, pentru că el nu mai este lângă noi la 
astfel de sărbători. Crăciunul. Anul Nou. Nu că ar fi fost vreodată 
suficient de treaz ca să aibă vreun impact, dar mă afectează 
totuși. 

Dau jos prosoapele din baie, ca și prosopul de ceai destul de 
sordid din bucătărie. Prosop care a fost una dintre idiosincraziile 
sau superstiţiile tatălui meu. Să nu lași nimic afară să se usuce 
când răsare soarele în prima zi a noului an. „Extraordinară” 
moștenire, știu, dar e mai bună decât nimic. 

Celălalt motiv pentru starea de spirit în care mă aflu este 
gândul la Marv și ce am de făcut. 

Trec în revistă multe - ce mi-a spus în ultimul timp și ce a 
făcut. Mă gândesc la meciul de Sledge și la patetismul evident al 
mașinii sale. Și la faptul că a preferat să-l sărute pe Portar mai 
curând decât să bucătărească pentru jocul de cărți de Crăciun. 

Patruzeci de mii la bancă, dar dă întotdeauna înapoi când e 
vorba să cheltuiască o lețcaie. 

„Intotdeauna”, gândesc, și câteva seri mai târziu, pe când mă 
uitam la un film vechi, mă lovește o întrebare: 

„Ce are de gând Marv cu patruzeci de mii de dolari?” 


Da. 
Mi-am dat seama. 


Banii. 
e 
Pentru ce are nevoie Marv de bani? 
Acesta e mesajul. 
e 
Îmi amintesc ce mi-au spus Daryl și Keith despre Ritchie. Au 
spus că ar trebui să ştiu, pentru că este unul dintre cei mai buni 
prieteni ai mei. Şi asta aproape că mă convinge să gândesc că 
ar trebui să știu la ce-i trebuie lui Marv banii. „Poate că 


256 


răspunsul e sub nasul meu”, mă întreb, dar nimic nu e evident, 
și înțeleg că, în cazul lui Marv, trebuie să folosesc informaţiile pe 
care le am despre el ca să obţin mesajul de la el. 

Poate că nu cunosc mesajul, dar îl cunosc pe Marv și opţiunile 
pe care le pot verifica pentru a dezlega enigma asta. 

Pe verandă, mă așez împreună cu Portarul și soarele la 
asfinţit. Analizez trei strategii de abordare a lui Marv. 

e 

Strategia unu: să mă cert cu el. 

Ceea ce poate fi realizat foarte ușor deschizând subiectul 
mașinii și al motivului pentru care refuză să-și cumpere una 
nouă. 

Pericolul aici constă în aceea că Marv s-ar putea aprinde 
repede, ieșind ca furtuna din casă și lăsându-mă în neștiință. 
Ceea ce ar fi dezastruos. 

Avantajul acestei strategii este, înainte de toate, că ar fi 
distractivă, poate chiar l-ar convinge să-și cumpere o mașină 
nouă. 

e 

Strategia doi: să-l îmbăt așa de tare, încât să-mi spună 
mesajul fără măcar să gândească. 

Pericole: ca să-l aduc pe Marv în stadiul de stupoare alcoolică, 
ar fi necesar să ajung și eu în aceeași stare. Ceea ce nu mi-ar 
permite să înţeleg, darmite să-mi amintesc ce am de făcut. 

Avantaje: nu presupune extragerea propriu-zisă a mesajului. 
Aș rămâne cu speranța că mi-l va furniza singur. Destul de 
improbabil, îmi dau seama, dar poate că merită încercarea. 

e 

Strategia trei: să mă duc la el și să-l întreb. 

Aceasta ar fi cea mai periculoasă opţiune, pentru că poate 
avea ca rezultat un Marv cu totul încăpățânat (cum știm foarte 
bine că poate fi), care să refuze să-mi spună ceva. Dacă Marv 
resimte disconfort la preocuparea mai exagerată faţă de el (ei 
bine, să recunoaștem - de obicei mă comport de parcă puţin mi- 
ar păsa de el), toate celelalte speranţe și oportunităţi sunt 
sortite pierzaniei. 

Avantajele sunt că este onestă, deschisă și necesită o 
întreţinere considerabil de redusă. Fie funcţionează, fie nu, 
depinzând în mare măsură de oportunitatea alegerii 
momentului. 


257 


e 

Ce strategie să aplic prima dată? 

E o întrebare dificilă și numai după ce am învărtit-o pe toate 
părțile, am găsit răspunsul corect. 

Și incredibilul s-a întâmplat. 

A patra strategie s-a prezentat în faţa mea și mi s-a pus la 
dispoziţie. 

Unde? 

Supermarketul. 

Când? 

Joi seara. 

Cum? 

Cam așa: 

Intru și cumpăr produse de băcănie pentru două săptămâni și 
ies luptându-mă cu bagajele. Deja pungile îmi zdrelesc mâinile și 
de-abia ies pe ușă, punându-le imediat jos, ca să procedez la o 
repoziționare de o importanţă vitală. 

Un bătrân vagabond mă înfruntă cu barba, găurile din dantură 
și sărăcia lui. 

Expresia de pe faţa lui sângerează. 

Mă roagă timid să-i dau ceva mărunțţiș. Vorbește cu umilinţa 
pe buze. 

Imediat după ce pronunţă cuvintele, lipește ochii de pământ, 
cu jenă. M-a convins, dar nu știe asta, până când nu mă 
surprinde căutând în jachetă după portofel. 

În momentul în care degetele mele ating portofelul, răspunsul 
îmi vine. Cade la picioarele mele, uitându-se fix la mine. 

„Bineînţeles!” 

Vocea interioară se ridică și raportează același răspuns într-un 
gând instantaneu și perfect. Îl pronunt chiar, ca să-l cred. Ca să 
mi-l amintesc. 

— Cere-i bani, dau viaţă cuvintelor cu o voce joasă, făcută 
doar pentru ca urechile mele să o audă și să le pună înapoi în 
fiinţa mea. 

— Poftim? spune omul, cu vocea lui încă joasă, umilă. 

— Cere-i bani, spun din nou, dar de data asta pronunţ mai 
tare. 

Nu mă pot abţine. 

Din obișnuință, bătrânul spune: 

— Îmi pare rău, domnule. 


Trăsăturile feţei i se lasă. 

— Îmi pare rău că v-am cerut bani. 

Am scos o bancnotă de cinci dolari din buzunar, pe care i-o 
întind. 

O ţine între degete de parcă e biblică. Probabil că rareori i se 
întâmplă să capete bancnote. 

— Să vă binecuvânteze Domnul! 

Ridicându-mi bagajele, îl privesc pe bătrân, care pare vrăjit, 
cu banii în mână. 

— Nu, răspund eu. Domnul să te binecuvânteze pe tine, și 
pornesc spre casă. 

Bagajele îmi taie din nou palmele, dar nu-mi mai pasă. Nu, 
nu-mi pasă deloc. 


7 4 Marv cel secretos 


Lucrează. Bea. Joacă și cărţi. Așteaptă tot anul meciul de 
fotbal pe gheaţă. 

Asta. 

Este viața lui Marv. 


Ei bine, asta și patruzeci de mii. 
e 

Joi, trec pe la Milla, să văd ce mai face. Nu mă plictisesc 
niciodată să fiu Jimmy, deși La răscruce de vânturi începe să mă 
enerveze puţin acum. Problema e că Heathcliff e un ticălos 
înveninat, iar Catherine mă frustrează până la Dumnezeu și 
îndărăt. Cea mai profundă ură a mea e rezervată totuși pentru 
Joseph, servitorul josnic, ticălosul absolut. Și dincolo de toată 
predica și văicăreala, este și foarte greu să înţelegi ce spune. 

Cel mai bun lucru în toată povestea asta este Milla. Pentru 
mine, în paginile volumului e ea. Când mă gândesc la cartea 
asta, mă gândesc la ea. Mă gândesc la ochii ei bătrâni și 
înlăcrimaţi, care mă urmăresc citind. lubesc momentul când 
închid cartea și o văd pe bătrână odihnindu-se în fotoliu. Cred că 
ea e mesajul meu favorit. 

Dar îi mai am și pe Sophie, părintele O'Reilly și familia Tatupu. 
Chiar și băieții Rose. 


Bine, bine. 
În cazul băieţilor Rose, exagerez puţin. 
e 

În ultimul timp, l-am plimbat mult pe Portar și, făcând-o, mi- 
am amintit toate mesajele primite până acum. Cumva, mă simt 
de parcă aș trișa. Acest tip de amintire ar trebui făcută la sfârșit, 
iar eu n-am terminat încă. Mai am două mesaje de transmis. La 
doi dintre cei mai buni prieteni ai mei. 

Poate de aceea las mesajele anterioare să mă invadeze. 

Mă tem pentru Marv și pentru Audrey. 

Mă tem pentru mine. 

Nu-i poți dezamăgi, îmi predic singur, minutele scurgându-se 
pe lângă mine. 

Mi-e frică. Mi-e frică. 

Nu am ajuns atât de departe ca să-i dezamăgesc pe cei care îi 
cunosc de atâta vreme și la care ţin cel mai mult. 

Derulez iar amintirile, de la strada Edgar la Ritchie. 

Mi-e teamă. Mi-e teamă. 

Mesajele îmi dau curaj. 

— Ţi-ai găsit vreo slujbă? îl întreb pe Ritchie când ne adunăm 
la mine duminică noapte. 

El scutură din cap. 

— Nu, încă nu. 

— Tu?! exclamă Marv. Să-ţi iei o slujbă? 

Se prăbușește în crize de râs isteric. 

— Și ce-i rău în asta? intervine Audrey. 

Ritchie nu răspunde și se poate vedea că e puţin lezat. 

Chiar și Marv. Încearcă să-și rețină râsul. 

Își drege vocea: 

— Îmi pare rău, Ritchie. 

Ritchie își înăbușă puţin mai adânc durerea și ne oferă sinele 
lui obișnuit, nepăsător. 

— Nicio problemă, spune el și, în secret, sunt bucuros că Marv 
l-a tulburat puţin. 

Măcar acum va continua să încerce numai ca să-i închidă gura 
lui Marv și să vadă expresia de pe faţa lui atunci când îl va 
anunţa că s-a angajat. Să-i închizi gura lui Marv îţi aduce un soi 
de satisfacție. 

— Împart cărţile, spune Audrey. 


Jocul se încheie pe la unsprezece. Ritchie plecase deja, iar pe 
verandă Marv se oferă să o ducă acasă pe Audrey cu mașina. 
Din motive evidente, Audrey refuză. 

— De ce nu? obiectează Marv. 

— Ajung mai repede dacă merg pe jos, Marv. 

Audrey încearcă să-i explice. 

— Și pe cuvânt, Marv, sunt mai puţini țânțari aici, afară, decât 
acolo. 

Și arată cu mâna vehiculul de pe drum. 

— Mulţumesc mult, spune Marv și începe să se bosumfle. 

— Marv, îţi amintești ce s-a întâmplat ultima dată când m-ai 
condus, acum câteva săptămâni? 

Fără plăcere, Marv își amintește. 

Audrey îi amintește oricum. 

— Am sfârșit prin a împinge mașina până la tine. 

Audrey vine cu o altă idee. 

— Ai nevoie de o bicicletă pe bancheta din spate. 

— De ce? 

Începe să devină interesant. 

Aproape distractiv. 

— Hai, Marv, spune ea. Te las să meditezi până ajungi acasă - 
în special dacă ţi se strică mașina pe drum. 

Ne face semn cu mâna și iese în drum. 

— Pa, Audrey, șoptesc. 

A dispărut deja. 

e 

Când Marv urcă în mașină, sper să se întâmple inevitabilul și 
chiar se întâmplă. 

Motorul nu pornește la cele șase-șapte încercări și, traversând 
peluza, deschid portiera și urc în mașină. 

Marv se uită la mine. 

— Ce faci, Ed? 

Cu voce joasă. Pe un ton serios. 

Vorbesc. 

Spun: 

— Am nevoie de ajutorul tău, Marv. 

e 

Încearcă să pornească din nou mașina. Fără noroc. 

— Cu ce? Intreabă. 

Încearcă din nou. 


— Ai nevoie de vreo reparaţie? 

— Nu, Marv. 

— Vrei să-l aranjez pe Portar? 

— Să-l aranjezi? 

— Mda, știi tu - să-i fac capătul. 

— Da' ce ești tu, Capone? 

Marv își admiră umărul și continuă să se joace cu cheia, ceea 
ce mă irită nespus. 

— Marv, spun, n-ai putea să încetezi să te joci cu cheia și să fii 
serios un minut-două? N-ai vrea să-mi faci onoarea? 

Continuă să încerce cheia în contact, eu mă întind, înșfac 
cheia și o scot din contact. 

— Marv, șoptesc. 

O șoaptă cu puterea unui urlet. 

— Am nevoie de ajutorul tău. Am nevoie de bani. 

Clipa încetinește și se aud respirațţiile noastre. 

Trece un minut de tăcere. 

Asta e moartea relaţiei de obicei triviale dintre mine și Marv. 

Chiar am sentimentul că a murit ceva. 

e 

Lui Marv nu-i ia mult să devină interesat. Menţionarea banilor 
are efectul acesta asupra lui. Sprâncenele i se încordează și mă 
privește, încercând să-mi pătrundă gândurile. Nu pare prea 
binevoitor. 

Spune: 

— Cât, Ed? 

Și atunci erup. 

Deschid nervos portiera. 

O trântesc. 

Îmi bag capul în mașină și ridic degetul acuzator spre 
prietenul meu de la volan. 

— Ar fi trebuit să știu! mă bag în el. Eşti cel mai zgârcit ticălos 
de pe lume, Marv... Îl acuz din nou cu degetul, cât de nemilos 
pot. Nu-mi vine să cred! 

Tăcere. 

Strada și tăcerea. 

Mă întorc și mă sprijin de mașină, iar Marv iese și ocolește 
mașina să ajungă lângă mine. 

— Ed? 

— Îmi pare rău. 


„Merge bine”, îmi spun. Scutur din cap. 

— Ba nu-ţi pare deloc, spune el. 

— Marv, am crezut... 

Mă întrerupe. 

— Ed, nu am... 

Cuvintele rămân nerostite. 

— Am crezut că m-ai putea ajuta... 

— Ed, nu am bani. 

Și asta vine ca un soc. 

— Cum nu, Marv? 

Mă apropii de el și îl privesc în faţă. 

— Cum dracu’ nu? 

— l-am cheltuit. 

Vocea îi e în altă parte. Nu vine din gura lui. Pare să se arate 
de undeva de pe lângă el. Distantă. 

— Pe ce, Marv? 

Deja devin agitat. 

— Ei bine, nu pe ceva. 

Vocea i se întoarce. Este din nou a lui. 

— l-am depus într-un fond și nu-i pot retrage cel puţin câţiva 
ani. l-am depus, câștig dobândă. 

Acum a devenit foarte serios. Gânditor. 

— Nu-i pot scoate. 

— Deloc? 

— Nu. 

— Nici măcar în caz de urgente? 

— Nu cred. 

Ridic iar vocea. Agresiunea mea pare să dezbrace strada. 

— De ce dracu' ai făcut asta, Marv? Marv cedează. 

Cedează întorcându-se în fugă pe partea cealaltă a mașinii și 
strecurându-se în spatele volanului. Ținându-se de volan. 

În liniște, Marv plânge. 

Mâinile par să-i curgă de pe volan. Lacrimile îi cuprind faţa. Se 
preling reticente spre gât. 

Înconjur și eu mașina. 

— Marv? 

Aștept. 

— Ce se întâmplă, Marv? 

Își întoarce capul și ochii lui plini de suferinţă se înclină spre 
mine. 


263 


— Intră, spune el. Vreau să-ţi arăt ceva. 

La a patra încercare, Fordul pornește și Marv mă duce prin 
oraș, pe strada Edgar. Lacrimile curg șiroaie pe faţa lui. Mai 
puţin reticente acum. Puhoi. Par bete. 

Tragem lângă o baracă mică acoperită cu șindrilă, iar Marv 
coboară din mașină. Il urmez. 

— Îţi amintești locul? întreabă el. 

Îmi amintesc. 

— Suzanne Boyd, spun. 

Cuvintele se poticnesc lent din gura lui Marv. Jumătate din 
faţă îi este bântuită de întuneric, acoperită, dar încă mai pot 
discerne conturul, formele. 

— Când familia ei a părăsit orașul, spune el, au avut un motiv 
să dispară așa... 

— O, Doamne, încerc să spun, dar îmi înghit cuvintele. 

Nu-și găsesc drumul afară din mine. 

Marv vorbește pentru ultima dată. 

Când se mișcă, o lumină stradală îl înjunghie și cuvintele curg 
nestânjenite, ca sângele. 

Spune: 

— Copilul are cam doi ani și jumătate. 

e 

Ne întoarcem în mașină și stăm acolo în tăcere mult timp, iar 
Marv începe să tremure incontrolabil. Are o față bronzată, Marv 
acesta, de la lucratul în aer liber, dar acum e alb ca hârtia. 

Acum totul capătă sens. 

Acum văd. 

Precum niște cuvinte tipărite pe fața lui. 

Încrustate în faţa lui. 

Negru pe alb. 

Da, totul capătă sens. 

Mașina patetică. 

Prudenta obsesivă și vigilenţa respingătoare în legătură cu 
banii. 

Chiar și dispoziţia lui combativă, ca să utilizăm o frază gen La 
răscruce de vânturi. Marv suferă, cu totul singur, și utilizează 
toate lucrurile astea ca să-și elimine vina din stomac, în fiecare 
zi. 

— Vreau să-i dau copilului ceva, știi? Când mai crește. 

— Știi dacă e fată sau băiat? 


264 


— Nu. 

Scoate o bucată de hârtie dintr-un caiet de însemnări vechi 
din portofel. Când o despăturește, văd că adresa scrisă acolo a 
fost rescrisă de câteva ori, ca să nu se șteargă. 

— Cabramatta Road, nr. 17, Auburn. 

— O parte din prietenii ei, vorbește fără expresie Marv. Când 
familia a dispărut, am mers la prietenii ei și i-am implorat să-mi 
spună unde s-a dus. Dumnezeule, eram demn de milă. 
Plângeam pe treptele casei lui Sarah Bishop, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

Cuvintele par să rezoneze, ieșite din gura care pare imobilă. 
Aproape amorțită. 

— Omule, Suzanne aia. Dulcea Suzanne. 

Scuipă un râs sarcastic. 

— Cha - tatăl ei era un ticălos aspru -, dar a reușit să se 
furișeze câteva nopţi pe săptămână, o oră înainte de răsărit, și 
mergeam pe un câmp vechi, unde cineva obișnuia să cultive 
porumb. 

Acum aproape că zâmbește. 

— Aveam cu noi o pătură și mergeam acolo și ne iubeam 
câteva nopţi pe săptămână... Era strălucitoare, Ed. 

Mă privește în ochi, pentru că, dacă e s-o spună cuiva, vrea s- 
o spună chiar acum. 

— Avea un gust atât de bun! 

Zâmbetul se anină disperat de trăsăturile lui. 

— Uneori ne forțam norocul și stăteam până ce răsărea 
soarele... 

— Sună minunat, Marv. 

Am pronunțat cuvintele spre parbriz - nu-mi vine să cred că 
eu și Marv vorbim așa. De obicei, ne certăm ca să ne arătăm 
prietenia. 

— Cerul portocaliu, continuă Marv, iarba umedă - și îmi 
amintesc mereu căldura ei. In ea și pe pielea ei... 

Îmi imaginez și eu, dar Marv distruge momentul, cu o 
respiraţie sălbatică. 

— Și într-o zi, casa rămâne goală. Am mers pe câmp, dar nu 
eram decât eu și porumbul. 

Fata rămăsese însărcinată. 

Nu ceva neobișnuit prin părţile astea, dar evident ceva de 
neiertat pentru familia Boyd. 


265 


Familia a părăsit orașul. 

Nu s-a spus niciodată niciun cuvânt, iar familia Boyd nu a fost 
regretată. Oamenii întotdeauna vin și pleacă pe-aici. Dacă fac 
bani, pleacă undeva unde e mai bine. Dacă nu, se mută într-un 
loc la fel de mizerabil, ca să-și încerce norocul. 

— Bănuiesc, spune Marv puţin mai târziu, că bătrânului îi era 
rușine că fata lui de șaisprezece ani a rămas însărcinată, în 
special cu unul ca mine. Bănuiesc că avea dreptate să fie 
aspru... 

Nu știu ce să spun. 

— Au părăsit orașul, îmi spune. Nu mi-au spus nimic. Acum 
mă privește. Îi simt ochii pe faţa mea. Și trăiesc cu asta singur 
de trei ani. 

„Nu mai ești singur”, gândesc, dar nu pot fi sigur. 

Sentimentul e de speranţă încăpăţânată ori disperare. 

e 

E mai calm acum, dar încă stă rigid în scaun. Trece o oră. 
Aștept. Întreb. 

— Ai fost la adresa aia? 

Devine și mai rigid. 

— Nu. Am încercat, dar nu pot. 

Continuă povestirea. 

— Cam la o săptămână după ziua aceea de la Bishop, Sarah a 
venit unde lucram eu. Mi-a dat biletul și mi-a spus, „Am promis 
să nu spun nimănui - cu atât mai puţin ţie -, dar totuși cred că 
nu e corect”. Apoi spune, „Dar să fii atent, Marv. Bătrânul lui 
Suzie spune că te omoară dacă încerci măcar să te apropii de 
ea”. Și apoi a plecat. 

Întunericul îi acoperă faţa. 

— În ziua aceea ploua, îmi amintesc. Straturi subţiri de ploaie. 

Întreb: 

— Sarah e cea înaltă, șatenă, frumușică? 

— Ea e, confirmă Marv. După ce a spus ce-a spus, m-am dus 
în oraș de câteva ori. O dată chiar aveam zece mii de dolari în 
buzunar - ca ajutor. Doar atât vreau, Ed. 

— Te cred. 

Cu solemnitate, își freacă faţa și spune: 

— Știu. Mulţumesc. 

— Deci, nu ai văzut niciodată copilul? 


266 


— Nu. N-am avut niciodată curajul nici măcar să intru pe 
strada lor - sunt jalnic. 

Incepe să psalmodieze. 

— Jalnic, jalnic și, blând, încrâncenat, bate cu pumnul în 
volan. 

Mă aștept să explodeze, dar Marv nu poate găsi puterea 
pentru o erupție de emoție. A trecut de punctul acesta. De trei 
ani, de când a plecat fata aceea, faţada a fost impecabilă. Acum 
i se cojește de pe piele, lăsând adevărul din el la volanul mașinii 
lui. 

— Așa... 

Clatină din cap. _ 

— Așa arăt la 3 dimineaţa, Ed. In fiecare dimineaţă. O vad pe 
fata aia - acea fată spectaculoasă și săracă lipită pământului. 
Uneori mă duc pe câmpul acela şi cad în genunchi, îmi aud 
inima bătând, dar nu vreau asta. Imi urăsc bătaia inimii. Este 
prea puternică în acel câmp. Se prăbușește. leșind din mine. Dar 
după aceea urcă din nou. 


Aud. 
Văd imaginea. 


Picioarele cedează. 

Pantalonii lasă urme în praf. 

Ingenuncheat acolo, cu genunchii zgăriaţi de pământ și o 
inimă în colaps. 

Lovește pământul lângă el, dur și... 

Bate. Bate. 

Bate. 

Refuză să moară sau să înceteze, găsindu-și întotdeauna 
drumul înapoi în trupul lui Marv. Dar într-o noapte, cu 
certitudine, va renunța. 

(J 

— Cincizeci de mii, îmi spune Marv. Mă opresc la cincizeci. La 
început, erau zece, apoi douăzeci, dar pur și simplu nu m-am 
putut opri. 

— Să-ţi răscumperi vina. 

— Așa e. 

incearcă de câteva ori să pornească mașina și în cele din 
urmă plecăm. 


267 


— Dar nu banii mă blochează. 

Oprește în mijlocul drumului. Frânele ard, iar fața lui Marv se 
aprinde. 

— Vreau să ating acel copil... 

— Trebuie s-o faci. 

— Sunt multe moduri în care o poţi face, spune el. 

— În afară de unul, răspund eu. 

Marv încuviințează. 

e 

Când mă aduce acasă, se lăsase răcoarea nopţii. 

— Hei, Marv, spun, chiar înainte să cobor. 

Se uită la mine. 

— Vin cu tine. 

Ochii i se închid. 

Vrea să vorbească, dar nu poate. Acele cuvinte e mai bine să 
rămână nespuse. 


8 V Fiecare pentru fiecare 


Mâine e ziua. 

După ce am intrat, mă retrag în sufragerie și mă așez acolo, 
complet extenuat, pe canapea. Aproape cinci minute mai târziu, 
Marv mă sună și-mi spune. Nu mă salută. 

— Vom merge mâine. 

— Pe la șase? 

— Vin să te iau. 

— Nu, spun. Te duc eu cu taxiul. 

— Bună idee. Dacă mănânc bătaie, s-ar putea să ne dorim o 
mașină care să și pornească. 

e 

Vine momentul și plecăm de la mine la șase, ajungând în 
Auburn pe la șapte fără ceva. Traficul e greoi. 

— Sper să fie treaz copilul, gândesc mai mult cu voce tare. 

Marv nu-mi răspunde. 

e 

Trăgând vizavi de numărul 17 de pe Cabramatta Road, nu mă 

pot opri să observ că e exact acelaşi tip de oribilitate din fibro în 


268 


care locuia familia Boyd și acasă. Suntem pe cealaltă parte a 
străzii, ca niște mesageri tipici. 

Marv se uită la ceas. 

— Intru la șapte și cinci. 

Vine 7.05 și pleacă așa cum a venit. 

— Bine. La șapte și zece. 

— Nu-ţi face griji, Marv. 

[] 

La 7.46, Marv se dă jos din mașină și rămâne locului. 

— Noroc, îi spun. 

Dumnezeule, îi aud inima din taxi. E de mirare că nu-l izbește 
în coșul pieptului până la moarte. 

Stă acolo. Trei minute. 

Traversează. Din două încercări. 

Curtea e diferită. Din prima încercare - surpriză. 

Apoi, surpriza cea mare... 

Paisprezece încercări de a bate la ușă. Când în sfârșit îi aud 
degetele lovind lemnul, sună de parcă ar fi învineţite. 

Cineva răspunde și Marv stă acolo, în blugi, o cămașă 
drăguță, cizme. Se schimbă cuvinte, dar nu le aud, bineînțeles. 
Între mine și sunete sunt amintirea bătăii de inimă a lui Marv și 
bătutul la ușă. 

Intră și acum inima mea e cea care se face auzita. „S-ar putea 
să fie cea mai lungă așteptare din viața mea”, gândesc. Și mă 
înșel. 

Cam treizeci de secunde mai târziu, Marv ţâșnește pe ușă. 
Înaintează în salturi. Trece de ușă și ajunge în curte. Henry 
Boyd, tatăl Suzannei, îi dă lui Marv un șut pe care acesta nu-l va 
uita curând. O dâră de sânge zboară din Marv pe iarbă. les din 
taxi. 

Ca să vă faceţi o idee, Henry Boyd nu e un tip mare de 
statură, dar e puternic. 

Mic, dar îndesat. 

Și are voința. E genul de versiune de buzunar a mesajului 
meu de pe strada Edgar. Și. E treaz și nu am nicio armă. 

Când traversez strada, îl văd pe Marv întins în curte ca un 
campion la sărituri îngheţat. 

| se dau suturi. 

Prin cuvinte. 

Este împușcat. 


269 


De degetul arătător al lui Boyd, care îl acuză. 

— Acum, dispari dracului de aici! 

Bărbatul micuţ, dar vânjos stă aplecat peste Marv, începând 
să-și frece mâinile. 

— Domnule, îl aud pe Marv pledând. 

Numai buzele i se mișcă. Nimic altceva. Vorbește cu cerul. 

— Am aproape cincizeci de mii de dolari... 

Dar Henry Boyd nu e interesat. Se apropie, aplecându-se 
direct peste Marv. 

Se aude plânsetul unui copil. Vecinii încep să se adune pe 
stradă. Au ieșit să vadă spectacolul. Henry se repede la ei și le 
spune să-și mute fundurile grăsane de turci înapoi în casă. 
Cuvintele lui, nu ale mele. 

— Și tu! 

Îl pedepsește din nou pe Marv cu vocea lui: 

— Să nu mai vii aici niciodată, auzi? 

Ajung și eu și mă ghemuiesc lângă Marv. Buza de sus este 
extrem de mare și din ea picură sânge. Nu este foarte conștient. 

— Și tu cine dracu' ești? 

„Rahat, îmi zic, foarte nervos într-adevăr, cred că la mine se 
referă.” Răspund repede. Respectuos. 

— Am venit să-mi adun prietenul de pe peluza 
dumneavoastră. 

— Bună idee. 

Acum o văd și pe Suzanne. În pragul ușii, cu un copil care o 
ține de mână. O fată. Ai o fată! Vreau să-i strig lui Marv, dar 
poate că mai bine mă abţin. 

Dau din cap spre ea, spre Suzanne. 

— Intră în casă, Suzie! Ea îmi răspunde. 

— Acum! 

Copilul începe să plângă din nou. 

Ea a plecat, iar eu îl ajut pe Marv să se ridice. Pe cămașă este 
o picătură de sânge rătăcită. A 

Henry Boyd are lacrimi de furie pe obraji. li străpung ochii. 

— Ticălosul acela a adus rușinea asupra familiei mele. 

— La fel ca și fata dumneavoastră. 

Nu-mi vine să cred că din gură îmi ies astfel de cuvinte. 

— Mai bine plecaţi, băiete, sau veţi ajunge acasă ca niște 
gemeni. 

Drăguţ. 


Și atunci îl întreb pe Marv dacă se poate ţine pe picioare. 
Poate, așa că mă apropii de Henry Boyd. Nu sunt sigur că i s-a 
întâmplat foarte des. E scund, dar pe măsură ce mă apropii, 
pare din ce în ce mai puternic. Deocamdată, este uluit. 

Îl privesc cu respect. 

— Pare că aveţi un copil minunat acolo, spun. 

Vocea nu-mi tremură. Asta îl surprinde, dându-mi curajul să 
continui: 

— Așa e, nu, domnule? 

Se luptă cu el însuși. Știu ce dezbate în minte. Ar vrea să mă 
strângă de gât, dar miroase ciudata încredere în mine care 
răzbate în tot ceea ce spun. În cele din urmă, îmi răspunde. Are 
perciuni. Care se mișcă ușor înainte să vorbească. 

— Să știi că-i frumoasă. 

Acum arăt spre Marv, stând cât de drept pot în faţa domnului 
Boyd. Braţele îi atârnă. Sunt scurte și musculoase. Spun: 

— Poate că v-a adus rușinea asupra familiei și știu că din 
cauza asta aţi părăsit orașul. 

Din nou, privesc la silueta ușor însângerată care este Marv. 

— Dar ce a făcut întâlnindu-vă față în față - asta e dovadă de 
respect. Nu puteţi găsi ceva mai decent sau mai mândru de 
atât. 

Marv este scuturat de fiori și își gustă sângele. 

— Ştia că asta se va întâmpla și totuși a venit. 

Acum îl fixez cu privirea. 

— Dacă aţi fi fost în locul lui, aţi fi putut face același lucru? Aţi 
fi venit la o astfel de confruntare? 

7 

Vocea bărbatului e din nou scăzută. 

— Te rog, pledează el. 

Îmi dau seama că simt o tristeţe uriașă pentru acest om. 
Suferă. 

— Hai! Pleacă! 

N-o fac. 

Mai rămân câteva momente în el, spunând, „Gândește-te la 
asta”. Lângă mașină, îmi dau seama că sunt singur. 

Sunt singur, pentru că un tânăr cu sânge la gură a făcut 
câţiva pași în plus. A mers înainte, spre casă, iar fata cu care se 
întâlnea în câmp și cu care făcea dragoste până în zori este pe 
verandă. 


271 


Și se uită unul la altul, fix. 
9 Y Leagănele 


A trecut o săptămână. 

In acea noapte, pe când ne aflam în taxi, întorcându-ne acasă 
din Auburn, strada Cabramatta, Marv se mulţumise să stea 
acolo, sângerând pe scaunul pasagerului. Își atingea gura și 
buza deschisă, iar sângele începea să alunece, prelingându-se. 
Când am văzut că pătează scaunul, i-am spus, bineînţeles. 

Și la asta a răspuns cu un singur lucru: 

— Mulţumesc, Ed. 

Cred că era bucuros să fie tratat la fel - chiar dacă el și eu nu 
vom mai putea fi niciodată prieteni așa cum am fost. 
Adăugasem la amintirile noastre ceea ce se întâmplase. 

Pe când ieșeam din parcarea pentru TAXIURI LIBERE într-o 
dimineaţă, mă oprește Marge. Vine în grabă, făcându-mi semn 
să nu plec. Opresc și deschid geamul, ea își trage răsuflarea și 
spune: 

— Ce bine-mi pare că te-am prins - seara trecută te-a căutat 
cineva pentru o cursă. 

Părea personal. Observ astăzi că Marge are o groază de riduri. 
Cumva, ele îi amplifică spiritul prietenos. 

— N-am vrut să transmit la radio... 

— Unde este? întreb. 

— Era o femeie, Ed, sau o fată, și te-a cerut pe tine. Astăzi, 
ora douăsprezece. 

Simt și o știu. 

— Strada Cabramatta? întreb. Auburn. 

Marge încuviințează. 

li mulțumesc și Marge îmi oferă un „Pentru nimic, dragoste”, 
iar primul instinct este să-l sun imediat pe Marv și să-i spun. N-o 
fac. Clientul este pe primul loc. Doar sunt un profesionist. Nu, în 
loc de asta, trec pe lângă locul lui de muncă, la o nouă 
subdiviziune aproape de strada Glory. Utilitara tatălui lui este 
acolo și îmi este suficient. Îmi continui drumul. 

La amiază, trag lângă casa Suzannei Boyd din Auburn. Ea iese 
imediat împreună cu fiica ei și un scaun special pentru copii. 


Ne oprim un moment. 

Suzanne are păr lung precum mierea și ochi de cafea, deși 
mult mai întunecați decât ai mei. Fără lapte în ei. Este slabă. 
Fiica are aceeași culoare de păr, dar încă scurt. Se cârlionțează 
în jurul urechilor și fetița îmi zâmbește. 

— El este Ed Kennedy, îi spune mama. Salută-l, draga mea. 

— Bună, Ed Kennedy, spune fetița. 

Mă ghemuiesc. 

— Și care e numele tău? 

Ochii îi are de la Marv. 

— Melinda Boyd. 

Copilul are un zâmbet de milioane. 

— E minunată, îi spun Suzannei. 

— Mulţumesc. 

Deschide portiera din spate și pune fetiţa în scaunul special. 
Și atunci îmi dau seama că Suzanne e o mamă adevărată. 
Privesc cum mâinile ei se asigură că Melinda e ancorată bine în 
scaun. E la fel de frumoasă ca întotdeauna. 

e 

Suzanne lucrează cu jumătate de normă. Își urăște tatăl. Se 
urăște pe ea însăși pentru că nu i s-a împotrivit niciodată. Și 
regretă totul. 

— Dar o iubesc pe Melinda, spune ea, e singurul crâmpei de 
frumuseţe în toată urâţenia asta. 

Suzanne stă lângă fiica ei și mă surprinde privind-o în oglindă. 

— Face să merite totul, știi tu? 

Întorc cheia în contact și pornim. 

e 

Numai sunetul motorului se aude în mașina în care Melinda 
Boyd doarme, dar când se trezește, se joacă și vorbește și 
dansează cu mâinile. 

— Mă urăști, Ed? întreabă Suzanne, când ne apropiem de 
oraș. 

Îmi amintesc că Audrey mi-a pus aceeași întrebare. Privesc în 
oglinda retrovizoare și spun: 

— De ce aș face-o? 

— Pentru ce i-am făcut lui Marv. 

Cuvintele care îmi ajung pe buze sunt succinte. Poate că le- 
am repetat subconștient. Mă mulțumesc să spun: 


— Erai un copil, Suzie. Marv era un copil... și tatăl tău era tatăl 
tău... într-un fel, îi spun eu, îmi pare rău pentru el. E 
traumatizat. 

— Da, dar ce i-am făcut lui Marv este de neiertat. 

— Ești în taxiul acesta, nu? 

O privesc prin oglindă din nou. 

După un timp de meditaţie, Suzanne Boyd îmi aruncă o privire 
de aprobare și spune: 

— Ştii, Ed? 

Capul îi tremură. 

— Nimeni nu i-a vorbit tatălui meu cum ai făcut-o tu. 

— Sau să-l fi înfruntat cum a făcut-o Marv. 

Și dă din cap a încuviințare. 

e 

Îi spun că o pot duce la locul de muncă al lui Marv, dar ea mă 
roagă să opresc la un teren dejoacă din apropiere. 

— Te-ai gândit bine, replic eu și ea așteaptă. 

In ciocănitul lui Marv se insinuează o pauză. E undeva sus, cu 
câteva cuie în gură. Profit de ocazie și îl strig. 

— Cred c-ar fi mai bine să vii cu mine. 

Vede hotărârea din ochii mei, face o pauză, scuipă cuiele, își 
lasă să cadă centura cu unelte și vine spre mine. În mașină, mă 
gândesc că e mai nervos decât noaptea trecută. 

Când reuşim să ajungem la terenul de joacă, coborâm 
amândoi din mașină. 

— Ne așteaptă, îi spun, dar nu cred că mă aude. 

Mă așez pe capota taxiului, iar Marv se îndreaptă ezitant spre 
teren. 

larba este uscată și galbenă și nu este bine întreţinută. Este 
un teren de joacă vechi. Unul vechi și drăguţ, cu un tobogan 
mare din fier, leagăne cu lanţuri și un balansoar care îţi dă 
dureri de fund - exact așa cum ar trebui să fie. Nimic din 
tâmpeniile din plastic. 

Un vânt ușor mângâie iarba. 

Când Marv se întoarce să se uite la mine, văd că teama i s-a 
cuibărit în ochi. Merge încet spre echipamentul de joacă, unde 
așteaptă Suzanne Boyd. Melinda stă pe unul dintre leagăne. 

Marv pare așa de mare! 

Pasul lui și mâinile lui, și temerile lui. 


274 


Nu aud nimic, dar pot vedea că vorbesc, iar mâinile de gigant 
ale lui Marv strâng una dintre mâinile fiicei lui. Se vede că ar 
dori să o ţină, să o îmbrățișeze, să o prindă într-o strânsoare 
caldă de urs, dar n-o face. 

Melinda sare înapoi pe leagăn și, după ce îi cere din ochi 
permisiunea Suzannei, Marv, încet-încet, își împinge fiica în aer. 

După câteva minute, Suzanne se strecoară nevăzută și vine 
să stea cu mine. 

— E bun cu ea, vorbește ea șoptit. 

— Este. 

Zâmbesc, de dragul prietenului meu. 

Auzim vocea puternică a Melindei: 

— Mai sus, Marvin Harris! Te rog, mai sus! 

Treptat, o împinge mai tare. Atinge spatele fiicei lui cu ambele 
mâini și ea râde tare și zboară spre cer. 

Când s-a săturat, Marv oprește leagănul. Fata coboară și îl ia 
de mână și își conduce tatăl spre noi. Chiar de la distanţă, văd 
că Marv are lacrimi pe faţă, transparente ca sticla. 

Zâmbetul lui Marv și lacrimile transparente de pe fața 
uriașului sunt două dintre cele mai frumoase lucruri pe care le- 
am văzut vreodată. 


10 Y Audrey, partea întâi: trei nopţi de 
așteptare 


În acea noapte, nu dorm. Ziua leagănelor. 

Cu fiecare clipă care trece, îl văd pe Marv împingând fata în 
aer sau îl văd întorcându-se la mașină cu ea, mână în mână. 
Aproape de miezul nopţii, aud vocea lui Marv la ușă. Când o 
deschid, el stă acolo, arătând după cum se simte. 

— leşi, spune el și, când o fac, prietenul meu Marv Harris mă 
îmbrățișează. 

Mă îmbrățișează așa tare că pot mirosi și gusta bucuria care 
curge năvalnic în fiinţa lui. 

e 

Deci, cu Ritchie și Marv am rezolvat. Am ajuns atât de departe 
de când cu jaful! Am arat prin unsprezece mesaje și acesta este 
ultimul. Cel mai important. 

275 


În noaptea următoare mă duc direct la Audrey și pândesc. Un 
timp, mă aștept să apară din nou Daryl și Keith, dar n-o fac. Știu 
ce am de făcut și de câte ori se întâmplă asta, mă lasă în pace. 

Nu mă așez chiar vizavi de casa lui Audrey, ci într-un parc mic 
puţin mai departe pe aceeași stradă. Este un nou teren de 
joacă. Tot numai plastic și mic. larba este tunsă și ordonată. 

Casa se află într-unul dintre acele complexe noi, cu opt sau 
nouă locuri. Par a fi legate între ele. Mașinile sunt parcate în fața 
caselor pe rânduri. 

e 

Merg acolo trei nopți de-a rândul. De fiecare dată, Simon se 
arată, dar nu mă vede campat în parc. Mintea îi este numai la 
Audrey și la ce au de gând să facă. Chiar și de la distanță, îi pot 
vedea dorința în întregul trup. Odată intrat, mă apropii, ajung 
până în dreptul cutiilor poștale și privesc. 

e 

Mănâncă. 

Fac sex. 

Beau. 

Fac iarăşi sex. 

Sunetele se strecoară pe sub ușa în apropierea căreia stau, 
amintindu-mi conversaţia pe care am avut-o cu Simon de 
Crăciun, când m-a luat de la Milla. 

Știu ce trebuie să-i dau lui Audrey. 

Audrey nu iubește pe nimeni. 

Refuză. 

Dar mă iubește pe mine. 

Mă iubește și, pentru o clipă, trebuie să-i dea voie 
sentimentului să se manifeste. Trebuie să îl ţină în suflet. 
Trebuie să-l cunoască în totalitate. Măcar o dată. 

e 

În toate cele trei nopţi, stau afară până dimineaţa. Simon 
pleacă înainte de răsărit. Trebuie să se prezinte la serviciu 
pentru tura de dimineaţă în oraș. 

În a treia noapte, gândesc. 

Mâine. 

Da. 

O voi face mâine. 


J 4 Marv se răzgândește 


Chiar înainte de a mă îndrepta spre casa lui Audrey, în seara 
următoare, Marv se arată din nou la ușa mea, de data aceasta 
cu o întrebare. 

les și el refuză să mă urmeze. 

De pe verandă, spune: 

— Îți mai trebuie banii ăia, Ed? 

Se uită la mine, preocupat. 

— Îmi pare rău - am uitat cu totul despre asta. 

— Nu-ţi face griji, îi spun. Până la urmă, nu cred că-mi trebuie. 

Am sub braţ un casetofon antic cu o bandă în el. 

Îndepărtându-mă, aud vocea lui Marv, care mă leagă și mă 
trage îndărăt, să mă uit în ochii lui. 

Mă privește și el gânditor și spune: 

— Chiar ai avut nevoie de bani? 

Mă apropii mai mult. 

— Nu, și dau din cap. Nu, Marv, n-am avut nevoie. 

— Atunci, de ce... coboară treptele ca să fie mai aproape de 
mine. Atunci de ce ai spus... 

— Am păstrat cartea aia de joc pe care am primit-o în mall, 
Marv. 

Dacă Ritchie a meritat adevărul, atunci și Marv îl merită, îi 
explic. Toate detaliile. 

— Marv, am primit carouri, trefle, pici și mai am o inimă de 
rezolvat. 

— Acolo eram eu...? 

— Da, Marv, răspund. Erai la inimi. 

Redus la tăcere. 

Perplex. 

Marv stă pe peluza mea și nu știe ce să spună - dar pare 
fericit. 

Când aproape că plec, mă strigă: 

— Ultima carte se referă la Audrey? 

Mă întorc și mă uit la el, mergând cu spatele. 

— Ei bine, noroc! răspunde el. 

De data aceasta, zâmbesc și îi fac din mână. 


277 


Q V Audrey, partea a doua: trei minute 
libere 


Toate se întâmplă ca de obicei, cu excepţia nopţii acesteia, 
radioul pe care l-am adus cu mine transpiră lângă mine pe 
fundalul lunii care se înalţă, coboară și pălește pe măsură ce se 
apropie dimineaţa. Mă întreb pentru un moment de ce nu mi-am 
setat alarma acasă și să vin la răsărit, dar știu că de data 
aceasta totul trebuie să fie ca la carte. 

Îmi întind picioarele, dar noaptea se întinde și mai mult. Prima 
rază de lumină mă sperie. 

Mă legăn spre somn în parc, când aud ușa trântindu-se și 
mașina lui Simon pornind. lese din complexul de case cu un viraj 
tăcut, neîndemânatic în stradă. Trece un minut, dar 
conștientizez că a venit timpul. Totul îmi dă un sentiment 
liniștitor. 

Radioul. Lumina. 

Și acum, sunetul pașilor mei spre ușa lui Audrey. 

(J 

Bat la ușă. 

Niciun răspuns. 

Din nou, îmi încleștez pumnul, dar când să lovesc din nou 
lemnul, ușa se crapă și vocea obosită a lui Audrey se strecoară 
prin ea. 

— Ai uitat ceva. 

Vocea se oprește. 

— Eu sunt, spun. 

— Ed? 

— Da. 

— Ce cauţi aici... 

Cămașa mi se pare că e din ciment. Am jeanși din lemn, 
ciorapi din glaspapir și papuci din nicovale. 

— Sunt aici pentru tine, șoptesc. 

Audrey, fata, femeia, este într-o cămășuță de noapte roz. 

Deschide ușa și stă acolo în picioarele goale, îndepărtându-și 
somnul de pe ochi cu pumnul. Îmi amintește de micuța 
Angelina. 


Încet, îi iau mâna și o aduc pe alee. Apăsarea m-a părăsit și 
rămânem doar noi doi. Pun radioul în grădina presărată cu 
scoarță de copac, mă ghemuiesc și apăs play. 

La început, prin aer se avântă o undă de zgomote statice 
moderate. Apoi începe muzica și amândoi auzim disperarea 
lentă, tăcută, dulce a unui cântec pe care nu-l voi menţiona. 
Imaginaţi-vă cel mai blând, cel mai dur, cel mai frumos cântec 
pe care-l știți și vă faceţi o idee. Inspirăm melodia și privirile ni 
se înlănţuie. 

Mă apropii și o prind de mâini. 

— Ed, ce... 

— Șșșt... 

O apropii de mine cuprinzându-i șoldurile și ea se lasă 
cuprinsă. 

Își pune braţele în jurul gâtului meu și își reazemă capul de 
umărul meu. Miros sexul pe ea și singura mea speranță este că 
ea miroase iubirea pe mine. 

Muzica atinge o tonalitate joasă. 

Vocea atinge una înaltă. 

Este muzica inimilor din nou - dar mult mai reușită de data 
aceasta - și ne mișcă trupurile și ne răsucim, iar respiraţia lui 
Audrey se așază lin pe gâtul meu. 

— Mmm, murmură blând și dansăm pe alee. 

Ne ţinem în braţe. La un moment dat, o eliberez și o învârt 
încet. Când revine în brațele mele îmi dă un sărut mic, mic pe 
gât. 

„Te iubesc”, îmi vine să-i spun, dar nu e nevoie de cuvinte. 

Cerul curge cu focul și eu dansez cu Audrey. Chiar și când se 
termină cântecul rămânem îmbrăţișaţi și mă gândesc că am 
dansat cam trei minute. 

Am avut trei minute ca să-i spun c-o iubesc. 

Trei minute ca să recunoască faptul că și ea mă iubește. 

Îmi spune că mă iubește când ne despărțim, dar de pe buze 
nu-i iese niciun cuvânt de iubire. Doar închide ochii și spune: 

— Ei bine, Ed Kennedy, mmh? 

Zâmbesc. 

Ridică degetul. 

— Dar numai tu, bine? 

— Bine, confirm eu. 


Mă uit la picioarele goale ale lui Audrey, la gleznele ei, la 
coapsele ei, apoi urc spre chipul ei. În minte, îi fac o poză. Ochii 
obosiţi și părul zbârlit de dimineaţă, de culoarea paielor. 
Zâmbetul îi atinge ușor buzele. Urechile mici și nasul delicat. Și 
ultimele rămășițe ale sexului, aderând ciudat la trupul ei... 

Și-a permis să mă iubească trei minute. 

„Pot trei minute să-ţi ajungă pentru o veșnicie?” Mă întreb, 
dar deja știu răspunsul. 

„Probabil că nu, răspund. Dar poate că sunt suficient de 
multe.” 


K Y Sfârșitul 


Ridic radioul și mai stăm puţin împreună. Nu mă invită să 
intru și nici nu cer asta. 

Ce trebuia făcut s-a făcut, așa că mă răsucesc și spun: 

— Ei bine, ne vedem, Audrey. Poate la următorul joc de cărți. 
Poate înainte. 

— În curând, mă asigură ea și, cu radioul băgat sub braţ, mă 
îndrept spre casă. 

(J 

Am livrat douăsprezece mesaje. 

Am finalizat acțiunile pentru patru ași. 

Parcă ar fi cea mai măreață zi din viața mea. 

„Sunt în viaţă, îmi spun. Am câștigat.” 

Mă simt liber pentru prima dată în luni de zile și un aer de 
mulțumire de sine mă însoțește în drumul spre casă. Și rămâne 
lângă mine când intru pe ușă, îl sărut pe Portar și pregătesc 
cafea pentru amândoi în bucătărie. 

Suntem la jumătatea pauzei de cafea, când un alt sentiment 
își găsește drumul spre stomacul meu, se învolburează și se 
revarsă. 

Nu știu de ce simt ceea ce simt, dar multumirea de sine 
dispare imediat, sub privirile Portarului. Auzim cum se deschide 
un zăvor și cum se închide pe dinafară și pașii unei persoane 
fugind. 


Merg încet către ușă, cobor treptele verandei și ajung în 
curtea din fată. 
Cutia de scrisori e acolo. Puțin strâmbă. Are un aer de 
vinovăţie. 
Inima mi se cutremură. 
e 
Continui să mă apropii și un frison mă străbate când deschid 
cutia de scrisori. 
„O, nu, gândesc. Nu, nu. Nu!” 
e 
Mâinile pătrund în cutie și degetele cuprind un plic. Cu 
numele meu pe el și înăuntru, pot deja vedea ce este. 
O ultimă carte de joc. 
O ultimă adresă. 
Îmi închid ochii și cad în genunchi pe peluză. 
Gândurile și-au pierdut coerenţa. 


O ultimă carte. 
e 
Cu mintea amorţită, deschid încet plicul și, când ochii găsesc 
adresa, toate gândurile sunt secerate și lăsate acolo, să moară. 
Cuvintele sunt: 


Strada Shipping nr. 26 


Adresa este a mea. 
Ultimul mesaj este pentru mine. 


e PARTEA A CINCEA: JOKERUL 


282 


J © Râsul 


Strada este pustie și tăcută. 

Jokerul râde de mine. 

Totul este tăcere, în afara râsului fără sunet al clovnului din 
mâinile mele. El râde în hohote. 

e 

larba este acoperită cu sudoare și stau acolo singur cu jokerul 
între degete. Am fost urmărit tot timpul, dar nu m-am simțit 
niciodată atât de vulnerabil, supus unei urmăriri nemiloase. 

„Înăuntru, intru în panică. Ce mă așteaptă înăuntru?” 

— Du-te repede, spun și traversez peluza îmbibată de 
transpirație. 

Bineînţeles, nu vreau să intru, dar ce altă opţiune am? Dacă 
este cineva acolo, nu mă pot opune. Picioarele lasă amprente 
umede pe veranda din ciment. 

Merg în bucătărie. 

— Este cineva aici? strig. 


Dar. 


Nu este nimeni. 
In. 


Bucătăria mea. 
e 
De fapt, nu este nimeni în toată casa, cu excepţia Portarului, 
a Jokerului și a mea. Verific peste tot, inclusiv sub pat, deși știu 
că n-ar cadra cu ce se întâmplă în misiunile mele. Mi-ar bea 
cafeaua sau mi-ar folosi toaleta, sau ar face o baie, ori ceva de 
genul acesta. Dar în casa mea nu e nimeni și nimic. Tăcerea se 
insinuează peste tot până când Portarul cască și-și linge buzele. 
(J 
Orele trec și trebuie să merg la slujbă. 
— Încotro? 
— Martin Place, te rog. 


283 


Devin din ce în ce mai amorțit cu fiecare comandă pe care o 
execut și, pentru prima dată, nu vorbesc cu nimeni toată ziua. 
Nu discut vremea. Nu vorbesc despre câștigătorul de sâmbătă 
ori orice altă tâmpenie conversaţională care umple vidul într-un 
taxi. 

Asta este prima zi. 

A doua curge la fel. 

În a treia zi, se întâmplă ceva. 

e 

Sunt în drum spre casă, când aproape că produc un accident 
la un rond. Un combi în fata mea încearcă să treacă, dar eu mă 
uit în dreapta, în loc să rămân concentrat pe camionetă. Se 
oprește brusc, frânele urlă la picioarele mele și reușesc să 
opresc la câţiva centimetri de plăcuţa de înmatriculare a 
combiului. 

Pe scaunul pasagerului stă Jokerul. 

Care face un salt în faţă. 

Aterizează pe podea. 

Și râde. 


J O Săptămânile 


Ţi-ai întins vreodată prea mult picioarele sau te-ai chinuit din 
răsputeri să-ți atingi degetele de la picioare? Cam așa 
percepeam eu zilele și săptămânile acum, lucrând și așteptând 
ca Jokerul să se dezvăluie singur. 

Ce se va întâmpla în baraca mea, la numărul 26 de pe strada 
Shipping? 

Cine va veni? 

e 

Pe 7 februarie, o mână se întinde spre ușa mea și jumătate 
alerg înainte, jumătate dau înapoi încercând să ajung la ușă. 
Oare acesta să fie? 

Este Audrey. 


Intră și spune: 
— Nu ai dat niciun semn în ultimul timp, Ed. Marv spune că a 
încercat să te sune, dar nu erai niciodată acasă. 


284 


— Am lucrat. 

— Și? 

— Am așteptat. 

Se așază pe canapea și întreabă: 

— Ce? 

Fără grabă, mă ridic și mă îndrept spre dulapul din dormitor și 
scot cele patru cărți de joc. Când mă întorc la ea, i le prezint, 
una câte una. 

— Caro, spun. Rezolvat. 

O las să cadă și ea se așterne pe podea. 

— Treflele. Rezolvat. 

Din nou, cartea ajunge pe covor. 

— Pieile și inimile - rezolvate și ele. 

— Și acum ce urmează? 

Audrey îmi vede paloarea de pe față și istovirea de care mă 
simt copleșit. 

Din buzunar, scot Jokerul. 

— Asta, declar. 

Și o implor. Aproape plâng pronunţând cuvintele: 

— Spune-mi, Audrey, spune-mi că e vorba de tine. Spune-mi 
că tu mi-ai trimis cărţile astea. Spune-mi că voiai să-i ajuţi pe 
oamenii aceștia și... 

— Și ce, Ed? 

Închid ochii. 

— Să mă faci un om mai bun - să mă faci să merit. 

Cuvintele alunecă spre covor, spre cărţi, iar Audrey zâmbește. 
Zâmbește, iar eu aştept să recunoască. 

— Spune-mi! îi cer. Spune-mi... 

Și se deschide. 

Şi-mi spune adevărul. 

Cuvintele îi zboară aproape inconștient de pe buze. _ 

— Nu, Ed, spune ea încet. Nu sunt eu expeditorul. Își scutură 
capul și mă privește în ochi. Imi pare rău, Ed. Imi pare atât de 
rău! Mi-aș dori să fi fost eu acela, dar... nu-și termină propoziţia. 


J © Sfârșitul nu este sfârșitul 


În sfârșit, vine. 


O altă ciocănitură în ușă și știu că asta așteptam. Este târziu, 
mâna este aspră și mă încalţ înainte să merg la ușă să deschid. 

„Inspiră adânc, Ed.” 

Ceea ce și fac. 

— Stai acolo, îi ordon Portarului, când mă întâmpină pe hol, 
dar oricum mă urmează în drumul spre ușă. 

Când o deschid, văd un bărbat în costum. 

— Ed Kennedy? 

Este chel și are o mustață alungită. 

— Da, spun. 

Se apropie mai mult de prag și spune: 

— Am ceva pentru tine - îmi dai voie să intru? 

Este suficient de prietenos și decid că, dacă vrea să intre, ar 
trebui să-i permit. Mă dau la o parte și îl las pe bărbat să intre. 
Este înalt, de vârstă mijlocie și vocea îi este saturată de politeţe 
și siguranţă de sine. 

— Cafea? îl întreb, dar mă refuză. 

— Nu, mulțumesc. 

Este prima dată când văd că în mână are o servietă. Se așază 
și o deschide, iar înăuntru văd că are un pachet pentru prânz, 
un măr și un plic. 

— Un sendviș? îmi oferă el. 

— Nu, mulțumesc. 

— Bună decizie. Soţia mea face sendvișuri oribile - n-am 
suportat să-l mănânc astăzi. 

Repede, se întoarce la treburile noastre, înmânându-mi plicul. 

— Mulţumesc, spun cu emoție. 

— N-ai de gând să-l deschizi? 

— Cine te-a trimis? 

II pătrund cu privirea și bărbatul, pentru un moment, rămâne 
fără replică. 

— Deschide-l. 

— Cine te-a trimis? 

Totuși, nu mă mai pot abţine. Degetele își fac loc în plic și 
sunt întâmpinat de scrisul de mână, familiar de acum. 


Dragă Ed, 


Sfârșitul este aproape. 
Cred că ai face bine să te duci la cimitir. 


286 


— La cimitir? întreb și știu că mâine se împlinește un an de 
când a murit tatăl meu. 

Tatăl meu. 

— Tatăl meu, îi spun eu bărbatului. Spune-mi - el a fost? 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— De ce nu? 

Aproape că-l iau de guler. 

— Eu... începe el. 

— Ce? 

— Am fost trimis aici. 

— De cine? 

Dar bărbatul nu poate decât să-și plece capul. Rostește 
cuvintele cu hotărâre: 

— Nu știu. Nu știu cine este... 

— A fost tatăl meu în spatele întregii afaceri? mă reped la el. 
El este cel care a organizat toate astea înainte de a muri. A 
făcut el... 

Îmi reamintesc cuvintele pe care mi le-a spus mama anul 
trecut. 

„Ești exact ca el.” 

A lăsat tatăl meu instrucțiuni pentru cineva să organizeze 
totul? Îmi amintesc că l-am văzut plimbându-se noaptea pe 
străzi când eram de serviciu pe taxi. O făcea să se trezească. 
Chiar l-am luat când și când cu taxiul, când se întorcea de la 
pub... 
— Așa a aflat adresele, spun cu voce tare. 

— Poftim? 

— Nimic, răspund și nu mai rostim niciun cuvânt, pentru că 
ies pe ușă. 

Parcurg strada îndreptându-mă spre cimitir. Noaptea are 
culoarea aceea de un albastru-negru. Norii precum cimentul 
arată ca dalele pavate pe cer. 

Cimitirul se arată ca o fantomă și mă îndrept spre zona unde 
se află mormântul tatălui meu. Niște paznici stau în apropiere. 

Sau nu? 


Nu. 


Sunt Daryl și Keith. 
Incetinesc până mă opresc și ei mă urmăresc. Daryl vorbește: 


287 


— Felicitări, Ed. Îmi trag răsuflarea. 

— Tatăl meu? întreb. 

— Ești așa cum era el, mă luminează Keith, și probabil vei 
muri ca el - un sfert din ceea ce ai fi putut fi... 

— Așa că v-a trimis că faceţi asta? El a organizat toate astea 
înainte să moară? 

Daryl răspunde la întrebare, apropiindu-se. 

— Vezi tu, Ed, ai fost întotdeauna un om lipsit de orizonturi - 
ca și bătrânul tău. Fără supărare. 

— Nu mă supăr. 

— Și am fost angajaţi să te testăm - să vedem dacă poţi evita 
tipul acesta de viață. 

Indică în treacăt mormântul. 

— Singura problemă este, și acum intervine Keith, că nu tatăl 
tău ne-a trimis. 

e 

Îmi ia un timp până să interiorizez cuvintele. Nu e Audrey. Nu 
e tatăl meu. 

Mulţimi de întrebări se scurg prin mine, precum șirurile de 
oameni care părăsesc un teren de fotbal sau un concert, împing 
și dau la o parte și se împiedică. Unii ocolesc. Alţii rămân pe 
locurile lor, așteptându-și șansa. 

— Atunci, ce faceţi aici? îi întreb. Cum de-aţi știut că voi fi aici 
astăzi, acum? 

— Angajatorul nostru ne-a trimis, răspunde Daryl. 

— Ne-a spus că vei fi aici, intervine din nou Keith. 

Lucrează bine în seara asta. 

— Deci, am venit. 

Îmi zâmbește, aproape cu simpatie. Până acum, n-a greșit 
niciodată. 

Încerc să gândesc, să înţeleg ceva din ce se întâmplă. 

— Ei bine, încep, dar se pare că nu mai am cuvinte să dezvolt 
propoziția. Mi le găsesc: Cine e angajatorul vostru? 

Daryl scutură din cap. 

— Nu știm, Ed. Facem ce ni se spune și atât. 

Începe să pună ordine în evenimente. 

— Dar, da, Ed, ai fost trimis aici în noaptea asta ca să-ți 
amintești că nu vrei să mori la fel ca tatăl tău. Înţeles? 

Încuviinţez din cap. 


288 


— Și acum, mai avem un singur lucru să-ţi spunem și apoi 
vom dispărea din viaţa ta pentru totdeauna. 

Mă pregătesc să ascult cu atenție. 

— Ce anume? 

Deja se pregătesc să plece. 

— Doar că mai ai puţin de așteptat, da? 

Rămân acolo. 

Ce altceva pot face decât să rămân acolo? 

Îi privesc pe Daryl şi Keith cum se îndepărtează calm în 
noapte. Au plecat și n-o să-i mai văd niciodată. 

— Mulţumesc, spun, dar nu mă aud. 

Imi pare rău că n-o vor face niciodată. 

e 

Mai trec câteva zile și îmi dau seama că nu pot face nimic 
altceva decât să aştept. Aproape că renunțasem, când, într-o 
dimineaţă în zori, pe drumul de întoarcere spre casă de la lucru, 
un tânăr în blugi, cu o jachetă și o șapcă îmi face semn cu 
mâna. 

Urcă pe bancheta din spate. 

Tipic. 

II întreb unde vrea să meargă. 

Tipic. 

Și atunci capăt răspunsul: 

— Numărul 26 de pe strada Shipping. 

Atipic. 

Cuvintele mă paralizează și aproape că opresc mașina. 

— Continuă să conduci, spune el, dar nu ridică privirea. Așa 
cum ţi-am spus, Ed, numărul 26 de pe strada Shipping. 

Conduc. 

Călătorim în tăcere până ajungem în oraș. Conduc cu 
prudenţă, cu ochi agitați și o inimă care bate maladiv. 

Intru pe strada mea și trag în faţa casei. In sfârșit, persoana 
de pe bancheta din spate își scoate șapca și își ridică faţa, astfel 
că-l pot vedea în oglindă pentru prima dată. 

— Tu erai! strig. 

— Da. 

Ceva mai presus de șoc sau surpriză mi-a furat orice gând sau 
reacţie pe care le-aș fi putut avea - pentru că pe bancheta din 
spatele taxiului meu se află jefuitorul ratat de la începutul 


289 


povestirii de faţă. Mustăţile roșcate sunt încă acolo și este la fel 
de urât ca întotdeauna. 

— Au trecut cele șase luni, explică el și vocea îi este 
prietenoasă de data aceasta. 

— Dar... 

— Nu pune întrebări, mă întrerupe el. Continuă să conduci. 
Du-mă la numărul 45 de pe strada Edgar. 

Așa și fac. 

— Îţi amintești locul acesta? întreabă el. 

Îmi amintesc. 

— Acum, la numărul 13 de pe Harrison Avenue și, rând pe 
rând, jefuitorul ratat mă duce în fiecare loc. 

La Milla și Sophie, la părinte și la Angie Carusso și la băieții 
Boyd. 

— Îţi amintești? mă chestionează de fiecare dată. 

În taxi, rememorez fiecare loc, fiecare mesaj. 

— Da, îi spun. Îmi amintesc. 

— Bine. Strada Glory, acum. 

— Strada Clown și la mama ta acasă. 

— Strada Bell. 

— Și le știi pe ultimele trei. Ne plimbăm pe străzile orașului cu 
soarele urcând tot mai sus pe cer. Mergem la Ritchie, la parcul 
cu iarba lui neîngrijită, apoi la Audrey. La fiecare destinaţie, 
reamintirea mă ia în stăpânire. Uneori, mă face să-mi doresc să 
opresc mașina și să rămân nemișcat. 

Să rămân nemișcat pentru totdeauna. 

Cu Ritchie în râu. 

Cu Marv la leagăne. 

Și dansând cu Audrey în focul tăcut al dimineții. 

e 

— Și acum, unde? îl întreb, după ce ne întoarcem la mine. 

— Coboară din mașină, îmi spune și eu nu mă mai pot abţine. 

— Tu ești, nu? Ai jefuit banca știind că..., apuc să spun. 

— O, n-ai putea să taci, Ed? 

Stăm lângă taxi în soarele dimineţii. 

Metodic, extrage ceva din buzunarul hainei. Este o oglindă 
mică și plată. 

e 


— Îţi amintești ce ţi-am spus, Ed - la procesul meu? 


— Îmi amintesc, și din cine știe ce motiv, simt o căldură în 
ochi. 

— Spune-mi. 

— Ai spus că de fiecare dată când mă privesc în oglindă, ar 
trebui să-mi amintesc că mă uit la un mort. 

— Așa e. 

Hoţul ratat pășește în laterală și vine în faţa mea. Un zâmbet 
mic îi aterizează pe faţă și ridică oglinda. Mă uit la mine. 

El spune: 

— Acum te mai uiţi la un mort? 

Într-un potop lăuntric, văd toate locurile și oamenii din nou. 
Tin în brațe copilul de pe verandă și sunt cunoscut sub numele 
de Jimmy de o bătrână minunată. Urmăresc cum o fată fuge cu 
cele mai slăvite picioare însângerate din lume. 

Râd cu emoția de pe fața unui om profund religios. Văd 
buzele pline de îngheţată ale lui Angie Carusso și simt loialitatea 
băieților Rose. Urmăresc cum întunericul unei familii se 
luminează prin putere și glorie, o fac pe mama să descătușeze 
adevărul și iubirea și dezamăgirea întregii sale vieţi, și urmăresc 
filme în cinematograful unui singuratic. p 

Privind în sticla de oglindă, stau cu prietenul meu în râu. Îl văd 
pe Marvin Harris cum își împinge fiica pe leagăn, sus în cer, și 
dansez cu dragostea și cu Audrey trei minute... 

(J 

— Ei bine? mă întreabă din nou. Acum te mai uiţi la un mort? 

De data aceasta, îi răspund. 

Spun: 

— Nu, și infractorul vorbește: 

— Ei bine, atunci a meritat... 

A mers la închisoare pentru oamenii aceștia. 

A mers la închisoare pentru mine și acum pleacă doar cu 
câteva ultime cuvinte: 

— Adio, Ed - cred că te vei simţi mai bine în casă. 

Și dispare. 

Ca și în cazul lui Daryl și Keith, nu-l voi mai vedea niciodată. 


J © Dosarul 


Cât de calm pot, intru. Ușa era deschisă. 
Pe canapea stă un tânăr care îl mângâie în tăcere și fericit pe 
Portar. 


— Cine ești... 

Bună, Ed, spune el. Îmi pare bine să te cunosc în sfârșit. 
— Ești...? 

El dă aprobator din cap. 

— Tu ai trimis...? 

Din nou, dă din cap. 


Când se ridică, spune: 

— Am venit în orașul acesta cu un an în urmă, Ed. 

Are părul șaten destul de scurt, e puţin sub înălțimea medie și 
poartă o cămașă, jeanși negri și pantofi de atletism albaștri. Cu 
fiecare minut care trece, pare tot mai mult un tânăr decât un 
bărbat, deși, când vorbește, vocea nu-i este deloc tinerească. 

— Mda, cam cu un an în urmă și am văzut înmormântarea 
tatălui tău. Te-am văzut cu jocurile tale de cărți și cu câinele tău 
și cu mama ta. Am tot continuat să mă întorc, urmărindu-te, 
cam cum ai procedat tu cu adresele... 

Întoarce capul puţin în laterală, aproape rușşinat. 

— Ti-am omorât tatăl, Ed. Am organizat jaful trucat al băncii, 
într-un moment în care tu erai acolo. l-am dat instrucțiuni 
bărbatului aceluia să-și brutalizeze soţia. l-am obligat pe Daryl și 
pe Keith să-ţi facă toate chestiile alea, ţie și camaradului tău 
care te-a dus la stânci... Privește în jos, apoi ridică ochii. 

— Eu ti-am făcut toate astea. Te-am făcut un șofer de taxi 
mai puţin competent și te-am silit să faci toate chestiile alea pe 
care credeai că nu le poţi face. 

Acum suntem în picioare, uitându-ne fix unul la altul. 
Așteptând alte cuvinte. 

— Și de ce? 

Face o pauză, dar nu dă îndărăt. 

— Am făcut-o pentru că tu ești epitomul obișnuitului, Ed. Mă 
privește cu seriozitate. Și dacă un tip ca tine poate lua atitudine 
și poate face tot ce-ai făcut tu pentru oamenii aceia, atunci 


292 


toată lumea poate. Oricine poate trăi dincolo de capacităţile 
proprii. 

Acum devine mai intens. Emoţionat. 

— În asta stă totul. 

— Poate chiar și eu pot... 


Se așază înapoi, pe canapea. 

Îmi amintesc senzaţia că orașul este pictat în jurul meu și că 
eu însumi sunt o invenţie. Oare asta chiar se întâmplă? 

Da, se întâmplă. lar tânărul stă aici trecându-și mâna prin păr. 

În tăcere, se ridică și privește îndărăt spre canapea. Acolo, pe 
o pernuţă, se află un dosar galben cu culoarea ștearsă de 
vreme. 

— Totul e aici, spune el. Totul. Tot ce am scris pentru tine. 
Toate ideile care mi-au zgâriat creierul. Fiecare persoană pe 
care ai ajutat-o, ai rănit-o sau peste care ai dat. 

— Dar... 

Cuvintele mele par că încearcă să iasă dintr-o mlaștină. 

— Cum? 

— Chiar și asta, răspunde el, este acolo - discuţia aceasta. 

Șocat, uluit, în prostraţie, mă ridic. 

În cele din urmă, reușesc să vorbesc din nou: 

— Dar sunt real? 

Nu acordă prea mult timp de gândire întrebării mele. Nu are 
nevoie. 

— Vită-te în dosar, spune el. La sfârșit. Vezi? 

În litere mari, scrijelite pe partea albă a unui suport pentru 
pahare, este scris. Răspunsul lui este scris acolo cu cerneală 
neagră. „Bineînţeles că ești real - ca orice gând, orice poveste. 
Totul e real cât timp faci parte din ea.” 

Și spune: 

— Mai bine plec acum. Probabil, vrei să citești dosarul și să 
verifici consistenţa datelor. E totul acolo. 

Un moment, intru în panică. E sentimentul acela de prăbușire 
când știi fără dubiu că ai pierdut controlul mașinii sau ai făcut o 
greșeală care nu mai poate fi îndreptată. 

— Și acum, ce fac? întreb disperat. Spune-mi! Acum ce fac? 

El își păstrează calmul. 

Mă privește atent și spune: 


293 


— Continuă să trăiești, Ed... numai paginile scrise se opresc 
aici. 
e 
Mai stă poate încă zece minute, probabil din cauza traumei 
care s-a încătușat de mine. Rămân în picioare, încercând să 
contemplu și să-mi revin din șocul provocat de cele aflate. 
— Chiar cred că e mai bine să plec, spune din nou, de data 
aceasta mai hotărât. 
Cu dificultate, îl conduc la ușă. 
Ne luăm adio pe verandă și îl văd cum se îndepărtează pe 
stradă. 
Mă întreb care e numele lui, dar sunt sigur că-l voi afla 
curând. 
a 
A scris și despre asta, ticălosul, sunt sigur. Despre toate. 
Mergând pe stradă, scoate un carnet de notițe din buzunar și 
notează câteva lucruri. 
Mă face să mă gândesc că poate ar trebui să scriu și eu 
despre toate astea. In fond, eu sunt cel care a muncit. 
Aș începe cu jaful de la bancă. 
Ceva de genul, „cel cu pistolul e inutil”. 
Dar sunt șanse mari să mi-o fi luat înainte și cu asta. 
Va fi numele lui pe coperta tuturor cuvintelor acestora, nu al 
meu. 
Și-și va asuma toate meritele. 
Sau tot rahatul, dacă a făcut o treabă de mântuială. 
Dar să ne amintim că eu am fost cel care a dat viaţă acestor 
pagini - nu el. Eu am fost cel care... 
„Of, nu te mai plânge, Ed”, îmi spune o voce interioară. 
Care îmi sună cunoscută. 
e 
Toată ziua, mă gândesc la multe, deși încerc să nu. 
Frunzăresc dosarul și găsesc tot ce-a spus. Toate ideile sunt 
scrise și persoanele schițate. Extrase neomogene sunt alăturate. 
Începuturi și finaluri se îmbină și se întreţes. 
Orele trec fără știre. 
Le urmează zilele. 
J 
Refuz să ies din baracă și nu răspund la telefon. De-abia mai 
mănânc. Portarul îmi este tovarăș în scurgerea minutelor. 


294 


Mult timp, mă întreb ce aştept, dar înțeleg că e exact cum a 
spus. 
Aștept viaţa de dincolo de paginile acestea. 


J © Mesajul 


Într-o după-amiază, aud ceva ce pare a fi o ciocănitură la ușa 
mea și stând acolo, pe veranda mea deteriorată, e Audrey. 

Ochii mă evită un moment și mă întreabă dacă poate intra. 

Pe hol, se sprijină de ușă și spune: 

— Pot să rămân cu tine, Ed? 

Mă apropii de ea. 

— Bineînţeles că poţi să rămâi toată noaptea, dar ea scutură 
din cap și ochii ezitanţi privesc în cele din urmă podeaua. 

Audrey face câţiva pași înainte și se apropie de mine. 

— Nu în noaptea asta, spune ea. Pentru totdeauna. 

Ne lăsăm pe podeaua holului și Audrey mă sărută. Buzele i se 
lipesc de ale mele și-i gust respiraţia și o absorb și o simt și 
tânjesc după ea. Îmi străbate fiinţa cu fluvii de frumuseţe. îi ridic 
părul auriu. Îi ating pielea delicată a gâtului și ea mă sărută 
încontinuu. Pentru că asta vrea. 

Când totul se sfârșește, Portarul se apropie de noi și se așază 
lângă mine. 

— Bună, Portarule, spune Audrey și din nou, ochii îi 
strălucesc. 

Pare fericită. 

Portarul ne privește. El este înțeleptul. El este înțelepciunea. 
Și spune: Păi era și timpul. 

a 

Stăm în hol aproape o oră și îi povestesc lui Audrey tot. Ea mă 
ascultă cu atenție și îl mângâie pe Portar. Mă crede, îmi dau 
seama că Audrey m-a crezut întotdeauna. 

Sunt pe cale să mă relaxez total, când o întrebare alunecă în 
interiorul meu. Încearcă să se ridice, dar alunecă din nou. 

— Dosarul, spun. A 

Mă ridic și mă îndrept grăbit spre sufragerie. In genunchi, 
frunzăresc febril dosarul. Stau acolo și parcurg pagină după 
pagină. Caut și scotocesc printre toate paginile volante. 


— Ce faci? mă întreabă Audrey. 

A intrat și stă lângă mine. 

Mă întorc și ridic privirea spre ea. 

— Caut asta, îi spun. 

Indic cu mâna făpturile noastre. 

— Noi doi, împreună. _ 

Și Audrey se ghemuiește lângă mine. Ingenunchează lângă 
mine și pune mâna pe mine, ca să mă convingă să abandonez 
hârtiile. 

— Nu cred că povestea noastră e acolo. 

Și o spune cu blândeţe. 

— Cred, Ed... 

Mâinile îmi cuprind cu blândeţe faţa. Lumina portocalie a 
după-amiezii târzii o înfășoară. 

— Cred că asta ne aparţine numai nouă. 

e 

Acum e seară, iar Audrey și cu mine Împărțim o cafea cu 
Portarul pe verandă. Portarul îmi zâmbește după ce termină și 
cade în somnul lui obișnuit, liniștit, lângă ușă. Cofeina nu-l mai 
afectează. 

Degetele lui Audrey sunt împletite cu ale mele, lumina mai 
persistă câteva momente și aud din nou cuvintele de dimineaţă. 

„Dacă un tip ca tine poate lua atitudine și poate face tot ce-ai 
făcut tu pentru oamenii aceia, atunci toată lumea poate. Oricine 
poate trăi dincolo de propriile limite.” 

e 

Și atunci, conștientizez. 

Într-un moment dulce, crud, frumos de claritate, zâmbesc, 
privesc o crăpătură din ciment și le spun lui Audrey și Portarului 
adormit ceea ce vă spun și vouă: 

Până la urmă, nu sunt mesagerul. 


Sunt mesajul. 


296