Shalini Boland — Sotia milionarului

S 
O 
j} 
I 
A 
M 
I 
L 
I 
O 
N 
A 
R 
U 
L 
U 
I 


SHALINI BOLAND 


SOTIA MILIONARULUI 


Original: The Millionaire's Wife (2018) 


Traducerea: 
CRISTIANA TOMA 
prin LINGUA CONNEXION 


~e 


e 
© 
e 


virtual-project.eu 


Capitolul unu 


3 ianuarie 2017, Barbados 


El o privi coborând în grabă scările de piatră. O lăsase să o ia 
puţin înainte, pentru a-i putea admira picioarele goale, bronzate 
și lungi - o combinaţie de gene bune și cursuri regulate de dans 
-, care arătau mai degrabă ca ale unei adolescente decât ca ale 
unei femei de douăzeci și ceva de ani. Pentru o clipă, rămase cu 
ochii aţintiţi asupra ei, având impresia că privește, de fapt, un 
videoclip pe laptopul său, cu o persoană pe care o cunoscuse în 
altă viaţă. Clătină însă din cap și o urmă. 

— Haide, adormitule! îl tachină ea, iar el rămase cu privirea 
ațintită la buclele ei de abanos care îi mângâiau umerii. 

Se întoarse cu faţa spre el și îi zâmbi provocator. El îi întoarse 
zâmbetul, apoi mări pasul și, ridicând-o în braţe, începu să 
coboare scările în fugă, până ajunseră cu picioarele în nisipul 
curat. Dincolo de nisip se profila golful turcoaz, pe malul căruia 
copacii se unduiau în briză. Nisipul cald și moale, incandescent 
în timpul zilei, îi mângâia acum tălpile goale. 

Katie se smulse din braţele lui și, luându-l de mână, îl trase 
spre locul lor preferat, sub umbra matinală a unui palmier 
imens, suficient de departe de pâlcul de copaci din specia 
copacul morții, cu fructele lor otrăvitoare și seva letală. 

În ciuda orei matinale, pe plajă erau deja două cupluri, întinse 
pe prosoape strălucitoare, și o femeie în vârstă, singură, care 
părea absorbită de cartea pe care o citea. Fiind în timpul 
săptămânii, nu era nici urmă de proprietarii de iahturi și bărci cu 
motor, care ancorau în golf deseori până la apusul soarelui. 
Numai cerul senin și oceanul nemărginit. Totul era perfect. 

Katie își lăsă geanta și prosopul pe nisip, apoi își strânse părul 
într-un coc lejer, pe care îl fixă cu elasticul de păr de la 
încheietura mâinii, și spuse: 

— Vii în apă? 

— Mai târziu. Cred că mă voi relaxa pentru o vreme. 


— Nu știi ce pierzi. Doamna care stă în vila de lângă noi mi-a 
spus că ieri a văzut balene în golf. Vreau să înot până acolo și să 
văd dacă le pot zări cât încă este destul de devreme. 

— Nu te duce prea mult în larg, îi spuse el, știind că, cel mai 
probabil, fata îl va ignora. 

Până să o cunoască pe Katie, nu mai fusese niciodată într-o 
astfel de vacanţă. lahturile, vilele luxoase, părtiile de schi nu 
erau pentru el. In schimb, pentru Katie, astfel de vacanțe 
reprezentau normalitatea. În timp ce el își julea genunchii 
încercând să înveţe să meargă pe o bicicletă la mâna a doua în 
parcul de skateboard din cartier, ea și părinţii ei schiau pe cele 
mai bune pârtii din lume, mergeau în safari pe continente 
îndepărtate sau urmăreau prim-balerinele răsucindu-se pe 
scene celebre. Dusese o viaţă de huzur. 

Cu siguranţă că părinţii unei astfel de fete ar fi trebuit să fie 
îngroziţi când ea adusese acasă un neica nimeni ca el - un ratat 
sărac, fără clasă, fără o carieră. Dar se dovedise că greșise 
gândind așa. Cei din familia Spencer erau oameni drăguţi. Calzi 
și primitori. Care nu judecau. Nu semănau deloc cu cei din 
familia lui. In apărarea lui, poate că nu era vreun bogătaș, dar 
avea un extraordinar simţ al umorului și arăta destul de bine. 
Oriunde mergea, atrăgea complimente. Farmecul fusese 
întotdeauna atuul lui. 

Așadar, nu i-a fost greu să se integreze cu succes în familia ei. 
El și Katie. Cuplul de aur, cei care luminau orice încăpere în care 
intrau. Se obișnuise numaidecât cu stilul ei de viață, pe care 
reușise să-l adopte la rândul lui. Zborurile pe distanţe lungi spre 
locuri îndepărtate, schi, safari, spectacolele de balet, concertele 
de muzică clasică au devenit ceva obișnuit pentru el. Reușise să 
se adapteze la noua viață fără să-și piardă identitatea. Aveau 
relaţia la care toată lumea râvnea, iar ea îl iubea cu toată ființa 
ei. 

Își dădu tricoul jos, apoi începu să se dea cu cremă de 
protecţie solară, privind-o pe Katie cum traversa plaja, în 
perechea sa minusculă de bikini, îndreptându-se spre oceanul 
care se unduia ușor. Spre deosebire de apele Canalului Mânecii 
de acasă care-ţi tăiau respiraţia și îţi înţepau pielea, pentru ca, 
în cele din urmă, să-ţi dea o lovitură îngheţată în stomac, apele 
oceanului erau calde și cristaline. Nu, mările din Barbados erau 
calde și totuși răcoritoare. O urmări înaintând, până ce apa îi 


ajunse la brâu, apoi începu să înoate, avântându-se în larg. Mai 
rămase cu privirea aţintită asupra ei câteva minute, apoi se 
așeză la soare, holbându-se la palmierii care se legănau în 
bătaia vântului și la cerul albastru de deasupra, încercând să-și 
elibereze mintea de orice gând. 

Nu-i era de niciun folos să se gândească obsesiv la același 
lucru. 

După ceva timp auzi un sunet înfundat. Slab, la început, ca o 
albină leneșă sau ca mașina de tuns iarbă a vecinului, apoi din 
ce în ce mai puternic. Motorul unei bărci care spinteca cu viteză 
suprafața oceanului. Se imagină pe sine ridicându-se în capul 
oaselor și scrutând oceanul, căutând sursa zgomotului, dar, pur 
și simplu, nu se putu mișca. O putere supranaturală îl ţintuia 
locului. Nu-și putea dezlipi privirea de la albastrul cerului. Abia 
dacă putea respira. 

Un strigăt îl făcu să-și revină din starea de visare și sări în sus 
ca ars. Brusc, toate simţurile păreau să i se fi ascuțit și își dădu 
seama că toţi cei de pe plajă alergau în direcţia oceanului, 
arătând spre ceva din larg. Unii dintre ei ţipau speriaţi. Își 
îndreptă și el privirea spre ocean și văzu o barcă cu motor albă, 
care tăia valurile cu viteză. Începu să o caute pe Katie din priviri, 
dar nici urmă de ea. Poate valurile erau prea mari și de aceea 
nu o putea vedea. 

O rupse la fugă spre mal, mijind ochii și punându-și mâna 
pavăză la ochi, în încercarea de a o localiza. 

— A fost lovită de barcă? întrebă o femeie cu un puternic 
accent nemţțesc. Ai văzut? 

— Ce? răspunse el, gâfâind. 

— Barca aceea. Cred că este posibil să fi lovit-o pe prietena 
ta. 

— Sunteţi sigură? întrebă el, fără să-și dea seama cât de 
stupid sunase întrebarea. Barca aceea? A lovit-o pe soţia mea? 
întrebă el, apoi, fără să mai aștepte vreo confirmare, se avântă 
în largul oceanului, în căutarea lui Katie. 

Işi dădu seama, la un moment dat, că nu este singur și că 
cineva de pe plajă îi sărise în ajutor. Barca deja nu se mai 
vedea. Nici nu știa de unde ar trebui să înceapă căutarea. Se 
simţea inutil. Ar fi trebuit să aibă grijă de ea în loc să privească 
cerul. Dar bărbatul care-i sărise în ajutor părea să știe exact 


unde trebuie să se ducă, loviturile sale lungi și puternice 
propulsându-l către un punct fix. Așa că se luă după el. 

O pată purpurie ca un far se întindea înaintea lui, deja 
pierzându-și strălucirea și transformându-se într-un roz pal. 
Curând, totul avea să fie absorbit în ocean. Dar nici urmă de 
Katie, totuși. Acolo trebuie să se fi întâmplat. Acela era locul în 
care soţia sa fusese lovită de acea barcă cu motor. Luă o gură 
zdravănă de aer, apoi se scufundă în valuri. Nu-l putea lăsa pe 
celălalt să ajungă la ea primul. Apele erau suficient de limpezi 
pentru a-i oferi vizibilitate. 

Când o găsi, își dădu seama că trupul ei era întreg, dar 
suferise răni incompatibile cu viaţa. Îi lipsea o parte din craniu, 
iar din rană ieșeau șuvoaie de sânge care se unduiau în apă, ca 
niște panglicii sângerii. Se uită scurt în altă parte, observând 
lângă el forma neclară a bărbatului de pe plajă. Apoi se întoarse, 
înotă spre soţia lui, îi prinse trupul în braţe și ieși la suprafață, 
gâfâind. 

Bărbatul se ridică și el la suprafaţă odată cu el și, apropiindu- 
se, îi puse mâna pe umăr și spuse, gâfâind: 

— lisuse! Să o ducem la țărm. Nenorocita de barcă cu motor... 

Bărbatul avea un accent sud-african. 

— Să te... ajut cu... ea? 

— Nu. Mă descurc. 

Invăţase de la cursurile de prim ajutor cum să ţină în braţe un 
corp inert. 

Sud-africanul continuă să înoate pe lângă el, în timp ce își 
ducea la țărm soţia moartă. Mirosul de sânge se amesteca cu 
cel al soarelui și al sării. | se făcu greață, dar continuă să înoate 
fără să se poată gândi la nimic, lăsând o dâră de sânge în urma 
lor. 

Inapoi pe plajă, una dintre femei clătina din cap și plângea, iar 
altele două aveau deja telefoanele mobile la urechi, foarte 
probabil sunaseră la salvare. Celălalt bărbat de pe mal o apucă 
pe Katie de picioare și împreună o duseră în susul plajei, 
departe de țărm, spre palmierul preferat al lui și al lui Katie. O 
lăsară ușor pe prosop, acolo unde stătuse cu mai puţin de o oră 
înainte. Işi simţi întregul corp amorţit și își dădu seama că 
tremură. 

Cineva îi pusese un prosop cald pe umeri, dar nici așa nu 
reuși să se oprească din tremurat. 


— Este în stare de șoc, auzi el o voce puternică și autoritară 
de femeie. 

— Este soţia lui, spuse sud-africanul. 

— Credeţi că îi vor prinde? Pe oamenii din barcă? 

— Când am vorbit cu cei de la poliţie, le-am descris barca, dar 
nu am apucat să văd cine se afla la cârma ei. O pot detecta pe 
radar, nu-i așa? 

— Nicio șansă. Vor fi dispărut de mult până vine poliţia, spuse 
un bărbat cu accent englezesc. 

— Idioţi iresponsabili. 

— Nu-mi vine să cred. Sărmana femeie. 

— Sărmanul bărbat. _ 

Auzi murmurul celor din jur ca prin vis, dar nu răspunse. Işi 
închise ochii și își strânse cu toată puterea prosopul în jurul 
umerilor, încercând din răsputeri să se oprească din tremurat și 
să acționeze mai coerent. Să reacționeze. Să răspundă. Să 
plângă. Simti o mână în jurul umerilor săi - era sud-africanul. 

— Nu-ţi face griji, amice. Poliţiştii vor ajunge în cel mai scurt 
timp și-i vor prinde pe nenorociţii care se fac vinovaţi de această 
tragedie. Nu vor scăpa nepedepsiți. Stai fără grijă. 


Capitolul doi 


7 ianuarie 2017, Bournemouth, Anglia 


Problema cu dezvăluirea secretelor este că nu știi cum va 
reacţiona cealaltă persoană. Un secret este ca o gaură neagră, 
care absoarbe tot ce se află în raza ei de acţiune. Cu cât 
secretul este mai mare, cu atât forța de atracţie este mai mare. 
Cei din jurul tău simt că ceva nu este în regulă, o curiozitate 
inexplicabilă îi trage mai aproape. Dar, până când nu decizi să 
dezvălui acel ceva, misterul continuă să planeze în jurul tău. 

In timp ce stau pe masă, agăţând de tavan panglici argintii, 
încercând să îmi menţin echilibrul pe suprafaţa alunecoasă și 
lustruită, îmi dau seama că nu asta este viaţa pe care o vreau 
pentru mine și Will. Nu vreau să mai am secrete faţă de el. ÎI 
iubesc. Viaţa noastră împreună este perfectă, și de aceea mi-a 
fost mereu frică să deschid gura și să stric totul. Să nu cumva 
să-l trezesc la realitate prea repede. Dar suntem destul de 
puternici să trecem peste. Am încredere că Will va înţelege de 
ce am ales să nu-i spun nimic până acum. Oricum, nu doar 
pentru el a trebuit să păstrez tăcerea. A trebuit să-mi dau timp 
și să mă asigur că pericolul a trecut. Și acum, în sfârșit, cred că 
a venit momentul potrivit să-i spun soţului meu ceea ce ar fi 
trebuit să-i spun de la început. 

Dar nu îi voi dezvălui niciun secret diseară. Este aniversarea 
zilei lui de naștere. Împlinește 30 de ani. Nu este momentul 
potrivit. Nu încă. 

Problema este că, acum, când m-am decis să-i spun, nu mai 
am răbdare. Sunt nervoasă, surescitată, toate la un loc. Trebuie 
însă să mai aștept încă o zi. 

Până la urmă, sincronizarea este totul. 

— Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască, la muulţi ani. La mulți 
ani, dragă Will! 

Poate că nu sunt cea mai bună cântăreaţă din lume, dar 
compensez prin entuziasm. Punem deoparte tunurile de confetti 
și îl încurajăm pe soţul meu, care se chinuie de zor să sufle 
toate cele 30 de lumânări de pe tort. 


Steve, tatăl lui Will, s-a ridicat în picioare și lovește ușor cu 
lingura de la tort în paharul său, pentru a ne atrage tuturor 
atenţia. Își așază paharul pe masa din lemn lustruit și își trece 
mâna prin părul grizonant, așteptând să facem liniște. 

— AȘ dori să spun câteva cuvinte, dacă este în regulă, spune 
el. Nu vreau ca Will să se simtă jenat, dar, ce naiba, am să o fac 
oricum. 

Bufnim cu toţii în râs, iar Remy, cel mai bun prieten al lui Will, 
îl înghiontește ușor. 

— Fiul meu... Tușește pentru a-și drege glasul și aruncă o 
privire prin restaurant. Minunatul meu fiu William Blackwell 
împlinește 30 de ani și, în faţa voastră, a tuturor, aș vrea să îi 
spun că sunt cel mai mândru tată din lume. 

Îi simt emoţionaţi pe toţi cei din cameră. 

Steve se întoarce cu fața spre Will, cu ochii înecaţi în lacrimi. 

— Și mama ta ar fi fost atât de mânară de tine. l-ar fi plăcut 
să vadă bărbatul minunat care ai devenit. Se uită o clipă în ochii 
fiului său, apoi își ia paharul și îl ridică, așteptând ca noi să-i 
imităm gestul. 

— La mulţi ani, Will! 

— La mulţi ani, Will! Începem cu toţii să batem din palme și 
din picioare, să ovaţionăm, dar el ne face semn că nu a terminat 
încă tot ce avea de spus. 

— De asemenea, aș dori să-i mulțumesc mult Annei pentru 
organizarea acestei petreceri fără ca el să bănuiască ceva și 
pentru că l-a făcut pe fiul meu cel mai fericit bărbat în viaţă. 

Îi zâmbesc plină de recunoștință, deși nu-mi place să fiu în 
centrul atenţiei. Will mă privește mândru, apoi mă sărută ușor, 
înainte de a se ridică și el în picioare. 

— Mersi, tată. Mulţumesc. Și ai dreptate. Anna este 
responsabilă pentru asta, spune el, arătând spre zâmbetul larg 
de pe chipul său. 

Își ridică apoi paharul și continuă: 

— Pentru Steve. Cel mai bun tată pe care cineva și l-ar putea 
dori, și pentru Anna, minunata mea soţie, pentru că m-a făcut 
cel mai fericit bărbat în viaţă. 

— Pentru Steve și Anna, ovaţionează cei din jur. 

Mesenii încep să dea noroc cu noi, iar eu profit de ocazie 
pentru a-l lua de mână. Simt cum imediat mă cuprinde un 


sentiment inegalabil de fericire. Un sentiment cu care încă nu 
mă pot obişnui. Incă nu simt că merit viaţa pe care o am. 

Sărbătorim a treizecea aniversare a lui Will la Blackwell's, un 
fermecător bistrou cu specific franțuzesc care le aparţine lui Will 
și tatălui său. Este cotat ca fiind cel mai bun restaurant din 
Westbourne. Mâncarea este excelentă și de fiecare dată este o 
adevărată corvoadă să găsești o masă liberă, deși sunt în jur de 
200 de cafenele și restaurante în această suburbie mică și 
prosperă a orașului Bournemouth. Bine că am apucat să fac 
rezervarea cu luni înainte, pentru că altfel nu am fi putut ţine 
petrecerea aici. A trebuit să fac rezervarea pe alt nume, pentru 
că altfel Will ar fi aflat despre petrecere. 

Louise, una dintre chelnerițe, a venit să ia tortul pentru a-l 
tăia. Chiar atunci, telefonul începe să-mi sune, dar îl ignor și-l 
strecor în poșeta pe care am agăţat-o de spătarul scaunului. 

— iți mulțumesc pentru petrecere, Anna, îmi spune el. Este o 
noapte absolut strălucitoare. 

— Discursul tatălui tău a fost minunat. Am crezut că o să 
izbucnesc în lacrimi. 

— Și eu la fel. Cine ar fi crezut că bătrânul poate fi atât de 
sentimental? 

Mama lui Will a murit pe când el avea doar 9 ani din cauza 
unei tumori cerebrale și rareori vorbește despre ea, așa că nu 
mă miră că s-a emoţionat când și-a auzit tatăl spunând cât de 
mândră ar fi fost de el. Mereu am apreciat relaţia strânsă dintre 
ei. Mă întreb dacă Steve își va reface vreodată viața alături de 
altă femeie, dar mi-a spus odată că Helen a fost iubirea vieţii lui 
și că nimeni nu ar putea să o înlocuiască niciodată. Pare să fie 
fericit cu viaţa pe care o duce alături de fiul său, împărțindu-și 
timpul între restaurant și prietenii de la clubul de tenis. Poate că 
este suficient. 

— Și ar mai fi ceva, îi spun eu, luându-l de mână pe Will și 
făcându-i un semn discret tatălui său. 

Will se uită la mine întrebător. 

— OK, toată lumea, strigă Steve. Haideţi să-i urmăm pe Anna 
și pe Will afară pe ușa din spate, vă rog. 

li arunc lui Will ceea ce eu sper să fie un zâmbet enigmatic și-l 
conduc printre mesele din restaurant, pe lângă bar și prin ușile 
rotative care dau în bucătărie. Înăuntru, toţi bucătarii și chelnerii 
zâmbesc încântați. 


— Mă simt ca Pied Piper!, spune el, în timp ce toată lumea ne 
urmează afară. 

— Închide ochii, îi spun eu, când ajungem la ușa din spate, iar 
el mă ascultă. 

Steve vine și se așază în stânga lui, în timp ce eu stau în 
dreapta. Îl luăm fiecare de câte un braţ și îl conducem afară în 
aerul răcoros al nopţii. Străbatem cu grijă curtea interioară și 
ajungem în parcare. Din spate se aud exclamațţiile de încântare 
ale prietenilor noștri când văd ce se află pe asfalt. 

— Acum poţi deschide ochii, Will, îi spun eu. 

— La mulţi ani, fiule, adaugă Steve. 

Will deschide ochii și clipește de câteva ori. Remy stă în 
lateral, filmându-i reacţia la vederea imaculatului Ford Mustang 
roșu vișină din 1969, care îl aștepta în parcare, decorat cu o 
fundă albă uriașă. 

— Uau, șoptește el. 

— Îţi place? îi întreb eu. 

— Dacă-mi place? rânjeşte el. Este o fiară. O ador. 

A fost ideea mea să-i luăm o mașină pentru că știu cât de 
mult iubește Will mașinile clasice americane, dar înainte de 
orice i-am cerut părerea și lui Steve. 

— Cred că este o idee minunată, a spus el. Atât timp cât o pot 
împrumuta! 

— Este un Boss 429, îi spun eu lui Will. A fost expediată din 
State. Nu am putut să găsesc una cu volan pe dreapta, dar... 

— Este perfectă, a spus el, ochii lui negri strălucind când se 
întoarce să mă sărute. 

— Mulţumesc, mulțumesc, mulțumesc. 

Îi dau cheile, iar el se îndreaptă spre mașină, clătinând din 
cap. Mi se umple inima de bucurie să-l văd atât de fericit. Işi 
plimbă ușor mâna de-a lungul capotei înainte de a deschide ușa. 

— Ai de gând să faci o tură cu ea, amice? îi strigă unul dintre 
prietenii lui. 

— Probabil că este prea beat, spune altcineva și bufnim cu 
toții în râs. 

Will se așază pe scaunul șoferului, dar lasă ușa deschisă, 
corpul lui musculos umplând spaţiul strâmt. Bagă cheia în 
contact și pornește motorul, ambalându-l, lăsându-l să toarcă. 


1 Fluierarul din Hamelin - personaj al unei fabule din folclorul german, care avea 
puterea de a-i fermeca pe cei din jur cu flautul său (n.tr.). 


Noi batem din picioare și aplaudăm, rânjind la vederea veseliei 
de școlar de pe faţa lui. Dar cine spusese mai devreme că nu e 
în stare să conducă avusese dreptate. Cu siguranță, Will a băut 
prea mult ca să conducă. Fără prea mare tragere de inimă, 
coboară din Mustang și închide ușa, apoi își sărută palma și 
depune sărutul pe plafon, mângâindu-l. 

Revine lângă noi cu pași lenți și își îmbrățișează tatăl, apoi mă 
strânge în brațe și-mi șoptește: 

— Te iubesc, doamnă Blackwell. Ești incredibilă. 

Ne pierdem apoi într-un sărut pasional, uitând de lumea din 
jur. Mă desprind din îmbrăţișare fără prea multă tragere de 
inimă, amintindu-mi ce am planificat pentru restul serii. 

— Mai târziu, îi promit eu. 

El oftează și-și plimbă un deget de-a lungul obrazului meu. 

Mă uit la ceas și-mi dau seama că artrebui să fie gata. 

— Bine, spun eu. Să intrăm. E frig aici. 

— Ai dreptate, spune el. Probabil că nu ar trebui să lăsăm 
mașina aici peste noapte. E prea frig. Gerul îi va deteriora... 

— M-am gândit deja la asta, spun eu. Unul dintre flăcăii de 
aici o va duce acasă în câteva minute. În curând va ajunge în 
garajul nostru drăguţ și confortabil, iar tu te vei putea duce mai 
târziu să-i urezi noapte bună. 

— Și deșteaptă, și frumoasă? Cum de-am fost așa de norocos? 

Îi fac cu ochiul. Și mai am o surpriză pentru soţul meu când 
intrăm din nou în bistrou. În timp ce noi eram afară în parcare, 
chelnerii au mutat mesele și scaunele la perete și un DJ de top 
din Londra își instalează aparatele lângă bar. Lumina este acum 
difuză, și în locul muzicii ambientale de mai devreme, din boxe 
răsună muzică de club. 

— E atât de grozav, spune Will. Cea mai tare zi de naștere din 
istorie. Ți-am spus în ultima vreme că te iubesc? 

— Hm, poate o dată sau de două ori, răspund eu. La mulţi ani. 
să ciocnim în cinstea unei seri de pomină. 

Îmi înclin capul ca să-l sărut din nou, dar suntem întrerupţi de 
cineva care-și drege glasul lângă noi. 

— Bun deci. 

Ridic privirea și îl văd pe tatăl lui Will zăbovind pe lângă noi. 

— Plec acum. Las tineretul să se mai distreze. 

— Nu trebuie să pleci, Steve, spun eu. Rămâi. Măcar un dans. 


— Îţi mulțumesc, Anna, răspunde el, bătându-mă pe umăr. M- 
am distrat pe cinste, dar mâine mă trezesc devreme. Trebuie să 
ajung pe chei până la 7.00 dacă vreau să apuc ceva pește bun 
pentru masa specială de mâine. 

— De ce nu-i ceri lui Paul să meargă în locul tău? întreabă 
Will, deși știe foarte bine că tatăl lui nu-i va cere niciodată 
bucătarului să meargă în locul lui. Lui Steve îi place la nebunie 
să stea la povești cu pescarii de acolo. Face parte din rutina lui 
zilnică. 

— Nu, am plecat. Distracţie plăcută, spune Steve, clătinând 
din cap și ignorându-ne rugăminţile. 

— Mulţumesc, tată. Mustangul acela... mulțumesc. Este... 

— l-a spus deja Annei că vreau să fiu primul care-l împrumută. 

— Oricând, tată. Doar că poate nu săptămâna asta. 

— Hmmm, spune el și îi ciufulește părul fiului său. Apoi se 
întinde spre mine și mă sărută pe obraz. 

Will și cu mine continuăm să-l urmărim cu privirea în timp ce- 
și face loc prin mulţime și începe să-și ia la revedere de la toată 
lumea. Aproximez că-i va lua cel puţin jumătate de oră. 

— Hei, hai să dansăm, ne îmbie Sian, cea mai bună prietenă a 
mea, care apoi își face loc între mine și Will și ne târăște pe 
ringul de dans. 

Remy ni se alătură, făcând mișcări de popping? spre 
amuzamentul nostru. Pe lângă faptul că este cel mai bun prieten 
a lui Will, este și iubitul lui Sian, iar noi patru suntem ca o 
familie. Suntem suficient de beţi cât să nu mă deranjeze că 
suntem primii pe ringul de dans. 

Nu trece mult și toată lumea ne urmează, iar Will și cu mine 
suntem în centru. Asta îmi amintește de nunta noastră de acum 
puțin mai mult de un an, cu singura deosebire că acum îi cunosc 
prietenii. Sunt și prietenii mei. 

După aproximativ 20 de minute, mă smulg din braţele lui Will 
și-mi fac loc prin mulţime spre bar, de unde-mi iau niște apă 
pentru a-mi dilua alcoolul din sânge. Cu paharul în mână, fac un 
ocol rapid să verific mesajul pe care l-am primit mai devreme. 
Telefonul este în geanta mea, care încă atârnă de scaun. 


? Dans de stradă adaptat din mișcarea culturală Boogaloo din Oakland, California, 
caracterizat prin contractarea și relaxarea rapidă a mușchilor pentru a crea un efect 
sacadat în corp (n.red.). 


Dau să mă așez și-mi dau seama că mi s-a ridicat rochia, așa 
că o trag discret în jos, apoi mă așez pe scaun și intru în 
mesagerie. Este de la un număr necunoscut. Am o ameţeală 
plăcută în cap și fredonez fals melodia lui Bruno Mars. lau o gură 
de apă, deschid mesajul necitit și o imagine apare pe ecran. 

Sunt îngrozită. Trebuie să fie un spam. E macabru. Fotografia 
unei femei moarte. Capul mi se învârte și simt că mă cuprinde 
greaţa. E tinerică. Are faţa strivită pe-o parte. De ce naiba mi-ar 
trimite cineva o imagine de genul acesta? Mi-a pierit instant 
cheful de orice petrecere. Sunt pe cale să șterg poza, apoi mă 
opresc când observ brusc textul de deasupra fotografiei. 

Când îl citesc, sângele îmi îngheaţă în vine. 


Bună, Anna. Tu urmezi. Pupici. 


Capitolul trei 


Iunie 2007 


— Bagă-ţi limba în gură, a spus Sian rânjind. 

— Ce? 

L-am urmărit pe Fin cum călărea valurile, profitând la 
maximum de cursa scurtă. Fin era, fără doar și poate, cel mai 
bun surfer de acolo. El fusese singurul care reușise să prindă un 
val, în timp ce toţi ceilalţi nu făceau decât să se bălăcească în 
valuri ca niște foci negre oropsite în așteptarea peștelui. 

— Îți curg balele, Anna. 

— Ce? Stânjenită, îmi șterg gura și bărbia cu dosul palmei 
înainte să-mi dau seama că Sian doar mă tachina. Acum, nu se 
mai oprea din râs. 

— Vaco, i-am întors-o eu râzând. 

Era prima zi călduroasă a anului și plaja mustea de lume. 
Împreună cu o parte dintre colegii mei, venisem imediat după 
școală să înotăm, să facem surf și să scăpăm de părinţii noștri 
pentru încă câteva ore. Întotdeauna ne pierdeam vremea în 
același loc - puţin mai la est de Boscombe Pier, deoarece, de 
obicei, era cel mai bun loc pentru surf. Sian și cu mine nu prea 
stăteam cu grupul, așa că ne-am așezat ceva mai încolo. Nu 
pentru că ei nu ne-ar fi plăcut sau altceva de felul acesta, ci, pur 
și simplu, nu aveam aceleași pasiuni - să bem, să fumăm, să 
depășim limitele. Sian și cu mine eram prea demodate. 

— ţi place de el, nu-i așa? m-a întrebat ea. 

— De cine? 

— Taci din gură, știi la cine mă refer. 

— Nu știu despre ce vorbești. Mi-am întors privirea ca să nu 
vadă că m-am îmbujorat. _ 

— Fin Chambers, mă tachinează ea. |ţi place de el. 

Nu am răspuns nimic. Am încercat să mă gândesc la un alt 
subiect de discuţie, dar nu mi-a venit nimic în minte. 

— Haide, Anna, recunoaște. Îţi place de el. Eu îţi spun toate 
secretele mele murdare, așa că ar fi corect să mi le spui și tu pe 
ale tale. 


Fin era cu mult peste toţi băieţii din școala noastră și era 
perfect conștient de asta. Se vedea în poziția umerilor și în 
înclinarea bărbiei. Nu-i plăceau nonconformiștii. Toţi băieţii 
voiau să fie ca el și toate fetele îl doreau. Inclusiv eu. Ca de 
obicei, prietena mea cea mai bună mă ghicise. Problema era că 
știam că nu aveam nicio șansă și nu aveam de gând să mă 
adaug pe lista interminabilă de admiratoare ale lui Fin 
Chambers. 

— E frumușel, am spus eu. 

— Frumușel? m-a întrebat Sian, ridicând o sprânceană. E al 
naibii de frumos, asta este. 

Mi-am înclinat capul aprobator. 

— Uite ce... Sian și-a încrucișat picioarele și s-a întors cu faţa 
la mine, adoptând un ton serios. Ești de departe cea mai 
frumoasă fată din școală. Știu că nu faci parte din gașca lui 
Leah, dar dacă Fin nu te scoate în oraș, înseamnă că ori e 
nebun, ori e orb. 

La auzul cuvintelor ei, inima mi-a luat-o la galop. 

— Crezi? 

— Dăăă. 

Am bufnit amândouă în râs. 

— Tu ești cu mult mai frumoasă decât mine, am spus eu. Ai 
un păr grozav, iar ochii tăi sunt cu adevărat extraordinari - gri și 
sexy. 

Ea a rânjit și a început să clatine din cap. 

— Ha! Mulţumesc că încerci să mă faci să mă simt mai bine, 
dar nu pot concura cu părul tău blond și cu ochii ăia albaștri de 
suedeză. 

— În Stockholm, sunt o fată normală. Ca toate celelalte. Nu 
am nimic special. 

M-am mutat în Marea Britanie din Suedia cu familia mea 
acum doi ani. 

— Ei bine, aici arăţi ca o zeiță sau așa ceva, așa că ai face 
bine să te obișnuiești cu asta. 

Nu sunt sigură că am crezut-o, dar m-am simţit bine să fiu 
complimentată. Sian și cu mine ne-am împrietenit anul trecut, 
când, la ora de educaţie fizică, profesorul a încercat să ne înveţe 
să dansăm pe muzică country, iar noi am râs până nu am mai 
putut de muzică și de mișcări. Până atunci, fusese genul de fată 
retrasă, neavând nimic în comun cu celelalte fete care erau fie 


tocilare, fie petrecăreţe. Prin urmare, cred că era inevitabil ca ea 
și cu mine să ne împrietenim. 

— Vrei să mergem să înotăm? am întrebat-o eu. 

Ne pusesem deja costumele de baie pe noi înainte de a pleca 
de la școală, dar se dovedise prea frig ca să facem plajă. 

— Exclus, mi-a răspuns ea, privindu-mă de parcă eram 
nebună să sugerez așa ceva. E frig de crapă pietrele. 

— Haide. Nu vreau să mă duc singură. 

Era prima vară pe care nu o petreceam cu ai mei la cabana 
noastră dărăpănată din inima Suediei. Parte din rutina noastră 
zilnică arăta în felul următor: transpiram în saună, apoi, de pe 
debarcaderul de lemn care se năruia, plonjam în apele îngheţate 
ale lacului. Așa că apa îngheţată a Canalului Mânecii nu mă 
deranja deloc. De fapt, îl iubeam indiferent de anotimp. 

Am observat că deja valurile scăzuseră în intensitate, fiind 
aproape inexistente. Destul de curând, marea va fi ca un iaz. 
Perfectă pentru înot. Fin tocmai ieșea din apă și se îndrepta spre 
grupul nostru împrăștiat cu mersul lui legănat, îndepărtându-și 
de pe faţă părul blond și umed. Mă întrebam dacă se va uita în 
direcţia mea sau dacă am putea chiar să stăm de vorbă. 
Desigur, am mai schimbat câteva cuvinte și altă dată, dar 
întotdeauna în prezenţa altora, niciodată singuri. Mi-am dat 
uniforma jos și m-am ridicat în picioare, puţin rușinată să mă 
afișez în costum de baie. 

— Ai grijă de lucrurile mele. Nu o să stau mult. 

— Nu ești în toate minţile, a răspuns Sian, trimiţându-mi din 
zbor un sărut. 

În timp ce Fin mergea pe plajă, m-am asigurat că drumurile 
noastre nu se vor intersecta, stând la o distanţă de aproape 
douăzeci de metri de el și evitând contactul vizual. Nu voiam să 
creadă că încercam să mă bag în seamă cu el. Inima îmi bubuia 
în piept doar pentru că eram așa de aproape de el. De obicei mă 
simţeam în largul meu în preajma băieţilor, dar el avea ceva 
special care-mi făcea genunchii să mi se înmoaie. Mi-am 
concentrat atenţia asupra oceanului. Ar trebui să ies în larg 
pentru a mă asigura că nu voi fi lovită de cei care încă fac surf. 
Mareea nu se făcea încă simțită, așa că a fost o călătorie destul 
de lungă până la țărm. În timp ce mergeam, m-am bucurat de 
căldura slabă a soarelui pe umerii mei. 

— Bună, Anna. Fin a apărut lângă mine. 


Trebuie să se fi abătut din drum pentru a vorbi cu mine. 

— Te duci să înoţi? m-a întrebat el. 

— Da. 

— E frig în apă - și port un costum de neopren. 

— Nu mă deranjează frigul. 

— Stai să-mi las placa în grija celorlalţi și vin și eu cu tine, a 
spus el. 

— Oh, bine. 

Nu părusem prea entuziasmată, dar inima îmi bubuia în piept. 

— Asta bineînţeles dacă vrei și tu, a spus el, mai puţin 
încrezător. 

— Sigur că vreau. Ar fi grozav. 

A înclinat capul în lateral și și-a lovit ușor urechea cu podul 
palmei, buclele sale împroșcând stropi peste tot. 

— Mi-a intrat apă în urechi, mi-a explicat el. E enervant. 

Am încuviințat. 

— Bine. Mă întorc cât ai zice pește. 

— Bine, am încuviințat din nou și am continuat să înaintez 
spre ocean. 

Fin Chambers venea să înoate cu mine, Anna Karlsson. A 
venit din proprie iniţiativă să mă întrebe dacă poate să mă 
însoţească. Insemna asta ceva? Să fie asta începutul unei 
povești? Sau doar o baie inocentă? Mi-am întors privirea spre 
plajă și am văzut-o pe Sian, care rânjea. Apoi s-a prefăcut că își 
sărută pasional dosul palmei. Am simţit cum mă înroșesc toată 
de rușine, așa că mi-am întors privirea spre Fin, rugându-mă să 
nu o fi văzut pe prietena mea încercând să mă facă de râs. Dar, 
slavă Domnului, stătea de vorbă cu prietenii lui. M-am întors 
spre Sian și m-am strâmbat, apoi am început să alerg până la 
mal. 

Cea mai bună metodă de a intra în apa rece este să te 
scufunzi dintr-odată. Altfel, devine un proces lung și sinuos, mult 
prea dureros. Singura problemă era că apa la mal era extrem de 
mică, așa că trebuia să alerg câţiva metri, apoi să plonjez într- 
un mod extrem de caraghios pe burtă. În timp ce plonjam, am 
simţit pe altcineva sărind lângă mine. Fin trebuie să fi alergat 
înapoi în apă. S-a rostogolit pe spate și s-a uitat la mine cum ies 
la suprafaţă și mă împiedic când mă ridic în picioare. Apa ne 
vine încă doar până la piept. 


— Vrei să ne întrecem până la geamandură? am spus dintr- 
odată. 

— Este destul de departe, a răspuns el. 

— Dacă nu vrei... 

— Trei, doi, unu, start! 

S-a ridicat și a plonjat în apă ca un marsuin înainte ca eu să 
apuc să mai spun ceva. Am tras adânc aer în piept și m-am 
scufundat după el. 

Nu mi-a luat mult să-l ajung din urmă și mi-am dat repede 
seama că pot câștiga cursa fără niciun fel de probleme, dar 
aveam senzaţia că nu ar da prea bine să-l înving, așa că am 
rămas câţiva metri în urmă. L-am privit cum apucă triumfător 
geamandura, așteptându-mă să sosesc. M-am agăţat și eu de 
geamandură și am rămas așa amândoi, trăgându-ne sufletul și 
rânjind. In jurul nostru, apa clipocea liniștită, iar câţiva pescăruși 
curioși ne supravegheau de la distanţă sigură. 

— Eşti destul de rapidă, mi-a spus el. La un moment dat am 
crezut că mă vei învinge. 

— Eşti prea rapid, am minţit eu. 

— Înot destul de mult, a încuviinţat el. 

A dat din cap aprobator. 

— Înot mult. 

— Am văzut că ai prins câteva valuri mai devreme, am spus 
eu, fără să mă gândesc că așa își va da seama că l-am urmărit 
de la distanţă. 

— Uf, n-au prea fost valuri de surf azi, s-a plâns el. Abia aştept 
să termine odată de construit reciful artificial. Se pare că la anul 
va fi gata. 

— Părinţii mei nu cred că va funcţiona, am spus eu. 

Fin a ridicat din sprâncene. 

De ce am spus asta? Nu era foarte cool să aduci vorba de 
părinţi. 

— De unde știu ei dacă o să funcţioneze sau nu? 

— Se pare că firma care se ocupă de proiect a mai construit 
două astfel de recife și niciunul nu a funcţionat, așa că... 

— Pe bune? 

Expresia de pe chipul lui a devenit serioasă, dar nu-mi 
puteam da seama dacă era supărat pe mine sau din cauza veștii 
pe care i-o dădusem. 


— Atunci de ce primăria nu contactează altă companie să se 
ocupe de proiect? 

— Presupun că e vorba despre bani. Se pare că ei au avut 
tariful cel mai mic. 

— Tipic. 

Am încuviinţat din cap. 

— Eu și prietenii mei mergem în oraș să mâncăm un burger 
după asta. Vrei să ne însoțești? 

Iniţial, am fost tentată să spun da, dar mi-am adus aminte că 
trebuia să ajung acasă până la ora șapte. Nu avea rost să-i rog 
să mă lase să stau mai mult afară, pentru că știam care va fi 
răspunsul lor: Wu. Ai doar 15 ani, Anna. Anglia nu este ca 
Suedia. Bla, bla, bla. 

— Îmi pare rău, nu pot, am răspuns eu. 

— Nu e nicio problemă, a spus el, ridicând din umeri. Poate 
altă dată, da? 

— Sigur. 

S-a întors și a plonjat în valuri, îndreptându-se spre țărm. L- 
am urmat și eu, inima bătându-mi plină de speranţă. 


Capitolul patru 


Ianuarie 2017 


Zgomotul din jur scade în intensitate și totul se reduce la cele 
cinci cuvinte de pe ecran. Devin din ce în ce mai neclare și brusc 
mă trezesc că sunt din nou la mine în apartament, locul în care 
cândva am crezut că sunt atât de fericită. Acum, gândul la acel 
loc mă face să simt fiori reci pe șira spinării. Amintirile din acea 
vreme sunt cele pe care am încercat să le îngrop, dar se pare că 
sunt pe cale să iasă la suprafaţă. Mă rog doar să nu mă tragă 
înăuntru. 

Mă cutremur și clipesc, forțându-mă să alung acele gânduri. 
Cu siguranţă trebuie să fie vorba despre o glumă. Nu poate să... 
nu se poate gândi... Am crezut că am pus de mult punct acelei 
povești. 

— Anna! 

Îmi ridic privirea speriată, amintindu-mi brusc unde sunt. Will 
stă în faţa mea. Îmi bag telefonul în poșetă și mă forţez să 
zâmbesc. 

— E totul în regulă? mă întreabă el, ridicând din sprâncene. 
Păreai extrem de speriată. 

— Ce? Nu, totul este minunat. Haide, vino să dansăm. 

Îl las să mă ajute să mă ridic și ne întoarcem pe ringul de 
dans, dar nimic nu mai este ca înainte. Efectul șampaniei s-a 
dus. Muzica nu mai pare un imn al bucuriei, ci s-a transformat 
într-un marș funebru. Hohotele de râs ale prietenilor noștri sunt 
ascuțite, distonante, distante, ca ale unor hiene care mă 
încolțesc. 

Will își pune braţele în jurul meu și mă trage aproape de el, 
atingându-mi protector mijlocul. Îi simt respiraţia în ureche. 
Prezenţa lui reconfortantă este deja un vis îndepărtat. Mă agăţ 
de el de parcă m-aș îneca, iar el este barca mea de salvare, 
dorindu-mi să fi fost doar noi doi, departe de tot și de toate, 
undeva în siguranță, izolaţi de restul lumii. Dar imaginea 
cadavrului pe care tocmai l-am văzut mi-a rămas întipărită pe 


retină. Simt cum mă cuprinde greaţa și știu că n-o să ajung la 
timp la toaletă. 

Mă desprind din îmbrăţișarea soțului meu, mă strecor printre 
ceilalți dansatori și mă năpustesc afară, pe asfalt. Aerul rece mă 
izbește în față, dar nu este suficient cât să mă facă să nu mai 
vomit în rigola îngheţată, lângă roțile unui Audi TT nou-nouţ. 

— Scârbos. 

Aud voci de femei în spatele meu, apoi pași îndepărtându-se, 
dar am prea multe pe cap pentru a mă simţi rușinată sau jenată. 

— Hei! Simt o mână pe spate. E Will. Eşti bine? mă întreabă 
el. 

— Cred că am exagerat cu șampania, suspin eu. 

— Nu-ţi stă în fire să faci asta, spune el, blând. De obicei mă 
bagi sub masă. 

Simt cum mă cuprinde un nou val de greață. 

— Să-ţi aduc niște apă? 

— Nu. 

Tușesc și îmi șterg buzele cu dosul palmei. Mă ridic apoi 
privindu-l în ochi. 

— Nu mă părăsi. _ 

— Niciodată, îmi răspunde el, strângându-mă la pieptul lui. Il 
îmbrățișez și eu strâns, speriată să-i dau drumul. 

— Te simţi mai bine? 

Încuviinţez, deși tremur ca varga și-mi clânţăne dinții. 

— Poate că ai luat vreun virus de undeva. Imi masează ușor 
braţele, încercând să mă încălzească. 

— Îmi pare rău, Will. Îţi stric petrecerea. 

— Nu spune asta, zâmbește el. Nu îţi face griji. Gândește-te la 
asta ca la o poveste amuzantă pe care o vom putea povesti 
prietenilor noștri, spune el, încercând să mă facă să mă simt mai 
bine. 

— Uf! Cred că deja știu, spun eu, zărindu-i pe Sian și pe Remy 
holbându-se la noi prin geam. 

Will se întoarce cu faţa spre ei și le face cu mâna, iar ei se 
încruntă și ridică din umeri, întrebându-se probabil ce facem 
acolo. 

— Te simţi în stare să ne întoarcem înăuntru sau vrei să te 
duc acasă? 

— Nu mă duci acasă! E ziua ta. Mă simt mult mai bine, serios. 
Hai să intrăm. 


— Eşti sigură? Am putea lua un taxi fără ca nimeni să-și dea 
seama că am dispărut. 

Vocea îi este caldă și atât de plină de îngrijorare, îmi frânge 
inima. 

— Da, sigur. Mă simt bine. 

Mă ia de mână și mă conduce înapoi, dar deja am senzaţia că 
sunt mâinile unui străin. Din fericire, nimeni nu m-a văzut 
vomitând, iar Will le spune tuturor că am fost doar să luăm o 
gură de aer proaspăt. Reușesc cumva să mimez fericirea tot 
restul nopţii, să mă prefac că sunt aceeași Anna Blackwell, 
frumoasa soție a lui Will. Dar înăuntrul meu simt un freamăt în 
stomac și inima mi se strânge. Mor de durere știind ce înseamnă 
acel mesaj... 


Capitolul cinci 


lunie 2007 


Cu privirea aţintită în podea, trec pe lângă vestiarele 
deteriorate de pe hol, mirosul înțepător de șosete nespălate și 
clor făcându-mă să-mi ţin respiraţia și să strâmb din nas. Cu pas 
agale, mă îndrept spre ora de istorie a domnului Williams. Încă 
nu am intrat în vizorul fetelor din clasele mai mari, dar este o 
școală mai dură în comparaţie cu cea de acasă, iar Sian spune 
că se vor lua cu siguranţă de mine pentru că sunt prea drăguță 
și dintr-o ţară străină (deși nu am niciun fel de accent care să 
mă trădeze) sau că sunt prea grasă sau ciudată, sau orice alt 
motiv ar găsi agresorii de la școală. Dar astăzi nu asta mă 
îngrijora cel mai tare, ci faptul că prima oră era cea de istorie și 
urma să-l văd pe Fin. Mi s-a întors stomacul pe dos la gândul că 
îl voi vedea. Oare mă va băga în seamă după ce vinerea trecută 
am înotat împreună? 

Mi-am petrecut întreg weekendul analizând fiecare cuvânt pe 
care mi l-a spus pe plajă, fiecare privire a lui. Oare este, într- 
adevăr, interesat de mine sau, pur și simplu, mă consideră doar 
o altă prietenă cu care îi place să-și petreacă timpul? Oare mă 
vedea cu alţi ochi? Așa speram, pentru că de atunci nu mai 
pusesem geană pe geană. La masă abia dacă mă atinsesem de 
mâncare și nu fusesem în stare să ascult nimic din ceea ce 
povesteau părinţii sau fraţii mei. Toată vorbăria lor plictisitoare 
nu făcea altceva decât să îmi abată gândul de la Fin. Nu 
înțelegeau că, pur și simplu, aveam nevoie să fiu singură să mă 
gândesc, să visez? 

Am ajuns, în cele din urmă, în faţa clasei. Inima îmi bătea să- 
mi sară din piept. Mi-am trecut o mână prin păr și am intrat. 
Aruncându-mi privirea prin sală, mi-am dat seama că doar 
câţiva dintre colegii mei ajunseseră înaintea mea - Fin nu era 
printre ei. M-am îndreptat gârbovită spre locul în care stăteam 
de obicei, la aproape o treime distanţă de locurile din faţă, și m- 
am așezat înainte de a-mi scoate manualele din ghiozdan. 
Încercam să rezist tentaţiei de a-mi îndrepta privirea spre ușă 


de fiecare dată când intra cineva. De obicei, Fin stă pe rândul de 
la fereastră, cu două bănci mai în faţă, așa că probabil va trebui 
să treacă prin dreptul meu pentru a ajunge la banca lui. Sian are 
cu totul alt orar și nu ne întâlnim decât la orele de sport. 

Așezat la catedră, domnul Williams corecta concentrat niște 
lucrări. Foarte puţini profesori de la Shelborne păreau să-și facă 
cu plăcere meseria, iar domnul Williams nu făcea excepție de la 
regulă. Era mereu încruntat. Atunci când părinţii mei s-au mutat 
aici, nu și-au dat seama că există o atât de mare diferenţă între 
standardele școlilor din zonă. Din păcate, ajunsesem în școala 
cea mai rău famată din sudul Angliei. Se putea spune, fără a 
greși, că nu-mi plăcea locul, dar cel puţin temele erau ușoare. In 
plus, o aveam pe cea mai bună prietenă a mea și probabil că 
eram pe punctul de a-mi face primul iubit. Cu toate astea, 
problema educaţiei era intens dezbătută la mine acasă, așa că 
trăiam cu teama că într-o zi mama mă va anunţa că mă mută la 
altă școală și voi fi nevoită să o iau de la capăt într-un mediu 
nou. 

— Hei! aud o voce în dreapta mea care mă face să tresar. 

Îmi ridic privirea și îmi mușc ușor buza când îl văd pe Fin 
zâmbindu-mi leneș. O șuviţă blondă de păr îi acoperă un ochi. 

— Oh! Bună! spun eu, încercând să zâmbesc nonșalant. 

— A fost un sfârșit de săptămână plăcut? 

— A fost OK, am răspuns eu, ridicând din umeri. Al tău? 

— La fel. 

— Domnule Chambers..., a răsunat accentul galez al domnului 
Williams, întrerupându-ne conversaţia. 

Ne-am ridicat amândoi privirea spre catedră. 

— Îmi pare rău că sunt nevoit să vă întrerup conversaţia, a 
spus el, dar v-aș ruga să tăceţi din gură și să LUAŢI LOC! 

— Cretin! a murmurat Fin în barbă. 

În ultimul an, mă familiarizasem cu acest adjectiv englezesc 
pe care-l folosea toată lumea, deoarece era folosit cu referire la 
majoritatea profesorilor și uneori la alţi elevi. Sian a fost cea 
care mi-a explicat ce înseamnă și cum se folosește. 

M-am forțat să nu zâmbesc. 

— Aţi spus ceva? a întrebat domnul Williams, ridicându-se în 
picioare și privind încruntat în direcţia lui Fin, care a clătinat din 
cap. Pentru că, dacă într-adevăr aţi spus ceva, trebuie să vă 
spun că săptămâna aceasta eu mă ocup de detenţia de după 


ore și aș fi mai mult decât încântat să vă invit să-mi ţineţi 
companie, domnule Chambers. 

— Nu am spus nimic, domnule, s-a grăbit Fin să răspundă, dar 
apoi l-am auzit rostind din nou în șoaptă cuvântul „cretin”. 

Am tras adânc aer în piept. Episodul acesta nu avea cum să 
aibă un deznodământ favorabil. Întreaga clasă amuţise și toți 
ochii zburau de la Fin la Williams, așteptând să vadă cum se va 
sfârși totul. Mi-am dat atunci seama că Fin avea să aibă 
probleme doar pentru că a stat de vorbă cu mine, însă nu știam 
ce aș putea face ca să îl ajut. 

— Știţi... a continuat Williams. Dumneavoastră, domnule 
Chambers, vă credeţi o persoană importantă în această școală. 
Vă credeți „șmecher”, a spus el, subliniind ultimul cuvânt. Dar, 
dă-mi voie să-ți spun, flăcău, că am mai văzut la viaţa mea de- 
alde dumitale. Poate că sunt eu profesor de istorie, dar sunt și 
clarvăzător și pot să-ţi spun cu exactitate cum va arăta viaţa ta 
în viitor. Vrei să-ţi spun și ţie? Pentru că am o rată de precizie de 
99%. 

Fin a rămas tăcut lângă mine. Îi simțeam furia. Mă rugam să 
nu facă sau să nu spună ceva necugetat. 

— Așa deci, a spus domnul Williams zâmbind, rotindu-și 
privirea satisfăcut prin sala de curs, înainte de a-l fixa pe Fin. Tu, 
flacău, ești doar un pierde-vară. Un ratat care nu va reuși să 
facă nimic bun în viaţă. Înțelegi ce spun? Atenţie, toată lumea. 
Dacă vreţi să aruncaţi pe apa sâmbetei orice șansă de a reuși în 
viață, așa trebuie să procedaţi, a continuat el, arătându-l cu 
degetul pe Fin. Acum, ia /oc și nu vreau să mai scoţi un singur 
cuvânt până la sfârșitul orei mele. 

Liniștea a plutit în aer câteva clipe, înainte ca Fin să dea cu 
piciorul într-un scaun și să iasă ca o furtună din clasă, trântind 
ușa în urma sa și arătându-i un semn obscen lui Williams prin 
geam. 

— Bun! Deschideţi manualul la pagina 57, a tunat domnul 
Williams, cu maxilarul încleștat și roșu la faţă. 

Am făcut cu toţii cum ne-a cerut, în liniște și cu capul plecat. 
M-am mirat că nu a ieșit după Fin, dar mi-am dat seama că nu 
ar fi putut să ne lase singuri. 

Întreaga oră a fost ceaţă totală. Nu m-am putut concentra la 
nimic. Din fericire, domnul Williams nu mi-a pus nicio întrebare. 
Oare ce avea să se întâmple cu Fin, acum? Oare avea să 


primească detenţie, va fi suspendat sau, și mai rău, 
exmatriculat? Oare plecase acasă? Oare mă considera vinovată 
pentru ce i se întâmplase? Nu, cu siguranţă că nu. Ela venit la 
mine și a început să-mi vorbească. 

Niciodată nu m-am bucurat așa de tare să aud clopotelul care 
suna de pauză. Trebuia să-i povestesc lui Sian ceea ce tocmai se 
întâmplase. 

e 

— Trebuie să fi fost îngrozitor. 

Sian m-a luat de braț în timp ce ne plimbam în jurul clădirii ce 
găzduia catedra de engleză - o plimbare obișnuită pe care o 
făceam în pauză. Nu eram suficient de populare pentru a ne 
plimba pe aleile din jurul clădirii unde se ţineau orele de muzică. 
O altă alternativă ar fi fost să ne facem veacul pe terenul de 
joacă, dar acolo era cartierul general al bobocilor și nu voiam să 
riscăm să fim văzute în compania lor. Când ne plimbam în jurul 
clădirii respective, era singurul moment în care nu eram 
hărţuite. 

— A fost oribil, am spus eu. Dar, în același timp, m-am 
bucurat, într-o oarecare măsură, că a venit să vorbească cu 
mine. Știi ce vreau să zic? Singura problemă e că acum nu știu 
unde a dispărut. Crezi că o să fie exmatriculat? 

— Nu, nu cred. Nu-ţi face griji, m-a liniștit ea, strângându-mă 
de mână. Dar cu siguranţă va primi câteva ore de detenţie. În 
cel mai rău caz, dacă a decis să chiulească, va fi suspendat de 
la cursuri o săptămână. 

Când am ajuns în dreptul gardului din spatele clădirii, un 
fluierat strident ne-a atras atenţia. Sian m-a înghiontit ușor și 
mi-a arătat cu degetul în direcţia de unde se auzise sunetul. Fin 
stătea pe trotuarul de vizavi de școală, ascuns parţial după o 
dubă roșie. 

— Hei, Anna, a strigat el. 

Sian și cu mine ne-am oprit, iar inima a început să-mi bată 
tare în piept. 

— Vino până aici. 

Îmi cerea să ies din curtea școlii. Să chiulesc - ceva ce nu mai 
făcusem niciodată. 

— Anna, nu te duce, a șuierat Sian. O să intri în belele. 

Chiar atunci, Fin mi-a aruncat un zâmbet leneș care mi-a tăiat 
respiraţia, apoi mi-a făcut ușor semn din cap să-l urmez. 


— Vino cu mine, Sian, am rugat-o eu, fiind speriată să fac asta 
singură. 

— Glumești, nu-i așa? făcu ea ochii mari. Nu risc să intru în 
belele doar ca să fiu a treia roată la căruţă. 

— In regulă. Ei bine, eu mă duc, am spus eu, apoi m-am uitat 
în stânga și-n dreapta, inima bătându-mi nebunește. 

— Dar... 

— O să fiu bine. Dacă întreabă cineva, spune și tu că nu m-am 
simţit bine și a trebuit să plec acasă. 

— Nu ești în toate minţile, a spus ea, clătinând din cap. OK. 
Bine. Bănuiesc că ai nevoie de puţin ajutor să sari gardul. 

Am încuviințat, iar ea și-a împreunat degetele. 

— Te descurci singură? am întrebat-o eu. 

— O să mă duc să-i caut pe tocilarii de la cursul de film. Pe ei 
nu-i deranjează să stau cu ei, m-a liniștit ea. 

Mi-am aruncat ghiozdanul peste gard, mi-am pus piciorul în 
mâinile ei și m-am împins în sus, peste gardul cald de metal. 
Eram roșie la faţă când am aterizat pe trotuarul prăfuit. 

— Distracţie plăcută, mica mea rebelă, m-a tachinat Sian. 

— Te sun eu mai târziu. Nu uita să le spui profesorilor că nu 
m-am simțit bine și am plecat acasă. 

Sian a încuviinţat, apoi a dispărut după clădire, iar eu m-am 
trezit brusc destul de singură, întrebându-mă în ce naiba mă 
băgasem. Dar apoi m-am întors cu faţa spre Fin, care mi-a făcut 
cu ochiul. Inima mi-a luat-o la galop. De luni de zile îmi dorisem 
să mă observe. Ei bine, se părea că acum o făcuse. Doar că nu 
era chiar scenariul pe care-l avusesem eu în minte. 

Mi-am ridicat ghiozdanul de pe jos și am fugit pe drumul gol 
până acolo unde mă aștepta Fin. 

Si acum ce fac? 

M-a luat de mână și m-a condus în spatele dubei, unde nu ne 
putea vedea nimeni din școală. Am început să-mi rod interiorul 
obrazului, extrem de conștientă de faptul că ne ţinem de mână. 
Cealaltă mână e în jurul taliei mele. Se apropie și mai mult de 
mine, până când doar câţiva centimetri ne mai despart. Îi simt 
respiraţia mentolată. Până să apuc să reacţionez, Fin mă sărută. 

Totul s-a întâmplat atât de repede. 

Nu mă mai sărutasem așa cu nimeni până atunci. Nu genul 
ăsta de sărut franțuzesc pasional. Un sărut care m-a consumat 
și pe care l-am simţit până în măduva oaselor. Eram conștientă 


la ce avea să ducă asta. Când te sărutai cu Fin Chambers, 
deveneai a lui. Erai specială. Sărutul acela era un pact, un pact 
pecetluit cu limba lui care-și croia drum din ce în ce mai adânc 
în gura mea. El era cel care deţinea controlul, iar eu nu aveam 
niciun cuvânt de spus. Era Fin, iar eu avusesem norocul să fiu 
aleasă. În sfârșit, mă observase. Mă simţeam cea mai norocoasă 
fată din lume. 

S-a desprins primul din sărut, lăsându-mă fără suflare, cu 
buzele umflate și total ametțită. 

— Te plac, Anna, mi-a spus el. Haide să mergem în altă parte. 

Am încuviințat, incapabilă să mai gândesc raţional. In acele 
momente, l-aș fi urmat până la capătul pământului. 

Ținându-ne de mână, am parcurs în liniște câteva străduțe. 
Nu știam ce aș fi putut spune. Nimic inteligent sau plin de duh 
nu îmi venea în minte. Pe lângă noi treceau mașini și câţiva 
pietoni rătăciţi. Priveam îngrijorată în jur, imaginându-mi că, 
dintr-o clipă în alta, ne vom întâlni cu cineva cunoscut - vreun 
părinte sau profesor. Dar nu am spus nimic despre asta. În cele 
din urmă, nu am mai putut îndura liniștea dintre noi și am spus: 

— Sper că nu din vina mea ai dat de bucluc astăzi. 

— Ce? Nu, sigur că nu. 

— Doar că vorbeai cu mine când domnul Williams... 

— E așa un cretin, a exclamat el, oprindu-se din mers. 

Mi-a dat drumul la mână și s-a îndepărtat de mine, pentru a 
se sprijini de un gard de cărămidă. 

— Adică, cine mama naibii se crede? Se crede special? La 
naiba, predă la Shelborne - probabil la cea mai proastă școală 
din Anglia. Să-mi spună mie că nu o să realizez nimic în viaţă. 
Cine vorbește, domnul ipotecă, doi copii și un hatchback obosit. 

— E un idiot, am spus eu. Nu-mi vine să cred că ţi-a vorbit 
așa. În Suedia, profesorii nu au voie să se poarte așa cu elevii 
lor. 

— Nici aici nu au voie să se poarte așa. Ar trebui să-i fac 
reclamaţie. 

— Așa ar trebui să faci. 

— Mulţumesc, a spus el, apoi m-a tras mai aproape de el și 
ne-am sărutat din nou. Nu vrei să mergem la mine? 


3 Tip de caroserie numit și cu două volume, unul din volume fiind compartimentul 
motor, și al doilea cel de pasageri, contopit cu portbagajul, a cărei caracteristică este 
ușa din spate care se deschide în sus (n.red.). 


M-am întrebat atunci dacă se aștepta să mă culc cu el. În 
orice caz, mi-am dat seama că nu aveam să fiu capabilă să-l 
refuz. Era ceva irezistibil la Fin. Mă simțeam atrasă de el ca un 
val spre țărm. Aș fi vrut să fiu cât mai aproape de el. Fin mă 
făcea să nu mai ţin seama de reguli, într-un fel în care nu mai 
fusesem până atunci. 

— Unde locuiești? am întrebat eu. 

— Nu departe de aici. Dar trebuie să te avertizez, casa 
noastră e un dezastru, iar tata e mai rău decât domnul Williams. 

Văzându-mi expresia de pe chip, Fin s-a grăbit să adauge: 

— Nu-ţi face griji. O să stăm în șopron. Acolo e răcoare, avem 
perne și alte chestii. E locul în care îmi petrec cea mai mare 
parte a timpului. Deci nu o să trebuiască să dai ochii cu tata, 
care e oricum prea ocupat să fumeze cu tovarășii lui. Nici nu o 
să ne observe. 

Când am auzit asta, mi-am mușcat limba, pentru că știam că, 
dacă aș fi spus ceva, mi-aş fi distrus orice șansă de a fi cu el. 

— Stai puţin, am spus eu, apucându-mă să scotocesc prin 
ghiozdan după telefon. 

Am format numărul mamei, care la ora aia era la lucru. După 
trei semnale sonore, a răspuns într-un final: 

— Mamma“? 

— Anna? E totul în regulă? 

— Da. De fapt, nu prea. Mă doare stomacul. Poţi tu să suni la 
școală și să le spui că am plecat acasă? 

— Oh, nu. Vrei să vin și eu acasă? 

— Nu. Sunt bine. O să încerc să mă odihnesc puţin. 

— Ai vomitat? 

— Nu, mama. Nu-ti face griji. Am să mă odihnesc puţin doar. 
Poţi să suni tu la școală? 

— Bine, o să sun. Dar să mă suni dacă ai nevoie de ceva. O să 
încerc să ajung acasă la 5.30 cel târziu. 

Îmi dădeam seama din tonul vocii cât era de îngrijorată, dar 
mi-am spus că nu trebuie să mă simt vinovată. Fusesem mereu 
o fată cuminte, făcând întotdeauna ceea ce trebuie. Nu avea să 
se transforme într-un obicei. Pur și simplu, voiam să fiu cu 
băiatul care-mi plăcuse din prima clipă în care-l văzusem. 

— Mulţumesc, mamă. Ne vedem mai târziu. 

— Pe curând, draga mea. 


4 Mamă (în Ib. sued. în orig.) (n.red.). 


După ce am închis telefonul, l-am îndesat înapoi în ghiozdan. 

— Vorbeai engleza, mi-a spus Fin. Am crezut că vorbești 
suedeza cu familia ta. 

— Nu. Atunci când ne-am mutat în Anglia, părinţii mei au 
decis că trebuie să vorbim engleza - chiar și între noi. 

— De aceea engleza ta este atât de bună. 

— Mulţumesc, mi-am plecat capul și am zâmbit. 

O lovitură furioasă m-a făcut să-mi ridic privirea și să văd o 
femeie care bătea cu degetul în fereastră, arătând spre Fin, care 
stătea pe gardul ei, și făcând semn cu mâna să plecăm. 

S-a întors să privească, i-a aruncat femeii un sărut, apoi a 
sărit înapoi pe trotuar. 

— Vino, mi-a spus el, luându-mă din nou de mână. Hai să 
mergem la mine. 

Îmi simţeam gura uscată și un amalgam de gânduri despre 
ceea ce avea să se întâmple cu noi mi se învârtea prin cap. Îmi 
dorisem atât de mult momentul acesta, iar acum, în sfârșit, 
dorinţele păreau să-mi se îndeplinească. 


Capitolul șase 


2017 


Indiferent de cât de târziu mă culc, întotdeauna mă trezesc 
devreme. E enervant. Mi-ar plăcea să pot să lenevesc în pat, dar 
odată ce mă trezesc, nu mai am stare să stau în pat și trebuie 
să mă dau jos. Will e încă în pat, doarme dus. Mă dau jos din pat 
în liniște, îmi pun halatul pe mine și cobor scările desculţă, 
mulțumită de alegerea mea de a pune încălzire în pardoseală. 
Îmi ating faţa; pielea e aspră și am ochii umflaţi. Am uitat să mă 
demachiez noaptea trecută. Nu am reușit decât să mă spăl pe 
dinţi înainte de a mă strecura sub pătură. Nici nu știu de ce m- 
am mai deranjat să încerc să dorm. Cu atâtea gânduri în cap, 
abia dacă am reușit să aţipesc douăzeci de minute. E un miracol 
că am reușit să dorm chiar și atât. 

Tot ceea ce până de curând era confortabil și familiar în casa 
noastră pare diferit în dimineaţa aceasta. Până și aerul mi se 
pare că miroase ciudat. Trebuie să mă liniștesc. Trebuie să mă 
gândesc cum să ies din asta. Nu pot lăsa un simplu mesaj să-mi 
schimbe viaţa. Nu pot. Am muncit prea mult pentru a construi 
tot ce am. 

În bucătărie, mă îndrept direct spre espressor. Numai gândul 
la mâncare îmi provoacă greață. Dau drumul la robinet și umplu 
recipientul pentru apă, apoi îl pun la loc și apăs butonul de 
pornire. În mod normal, avem o vedere la mare superbă de aici 
de sus, din bungalow-ul nostru de pe vârful stâncii. Dar astăzi, 
ceața este extrem de joasă și abia dacă se vede malul. Cumva, 
camera pare mai mică și simt că mă apasă. 

Will a copilărit în casa asta, iar când s-a căsătorit, tatăl lui ne- 
a dat-o nouă drept cadou de nuntă. A spus că, după moartea 
soţiei sale, casa nu i s-a mai părut aceeași. Ne-a spus că acea 
casă avea nevoie de o familie, de câini, copii și așa mai departe. 
Așa că s-a mutat și casa e a noastră acum. Ne place la nebunie, 
în ciuda faptului că jumătate din grădină s-a prăbușit pe stâncă. 
Tatăl lui Will locuiește acum într-o casă nou-nouţă la stradă - o 


casă de burlac, aflată la câţiva pași de bistrou. Spune că se 
simte mult mai fericit acolo. 

Aroma cafelei mă face să uit pentru câteva clipe de grijile 
mele și mă pierd în ritualul zilnic al pregătirii cafelei: torn lapte 
într-un pahar înalt, îl încălzesc, îl spumez, apoi torn cafeaua 
deasupra. Doar că mâinile îmi tremură și mă chinui din răsputeri 
să nu plâng. Trebuie să mă adun înainte să coboare Will. Astăzi 
trebuia să fie ziua în care îi povesteam totul, dar cum mai pot 
face asta după ce am primit mesajul pe care l-am primit? Am 
fost convinsă că pericolul trecuse de mult, dar se pare că m-am 
înșelat. Totul s-a agravat. E mult mai rău. 

Parte din mine își dorește să ia telefonul de pe masă și să se 
uite din nou la poză. Să mă asigur că mesajul chiar există și că 
nu a fost doar rodul imaginaţiei mele alimentate de alcool. Dar 
numai gândul de a revedea trupul... Alung această idee din 
minte și decid să nu mă ating de telefon astăzi. 

Am stabilit cu Sian și Remy să ne întâlnim la prânz. Planul 
este să ieșim la masă, apoi să ne plimbăm pe mal. Așa că asta 
vom face. Nu voi lăsa un mesaj să-mi strice ziua, dar o voce din 
cap îmi spune: Nu poți să-l ignori, pur și simplu. 

lau o gură de cafea, apoi iau telecomanda și pornesc 
televizorul. Emisiunile matinale ar trebui să-mi ia măcar 
temporar gândul de la problemele mele. Las vocea 
prezentatorului de știri locale să mă învăluie în timp ce îi 
pregătesc lui Will o ceașcă de ceai. l-I voi duce la pat. Probabil 
că ar trebui să-i duc și un Paracetamol. Cu siguranţă se va 
resimţi după beţia de aseară. Berea și șampania nu fac 
niciodată casă bună. 

— 'Neaţța, se aude o voce din spatele meu. 

Mă speri și ţip înainte de a mă întoarce. 

— Will! M-ai speriat! Nu te-am auzit coborând. Credeam că 
încă dormi. 

Stă în prag îmbrăcat cu o pereche de pantaloni de sport gri și 
un hanorac roșu și îmi zâmbește ușor. 

— Îmi pare rău. Știu că nu-mi stă în fire să mă trezesc așa 
devreme, dar am nevoie de un ceai. 

— Tocmai ce mă pregăteam să ţi-l aduc la pat. 

— Ştii, probabil că ești cea mai bună soţie din lume, spune el, 
apoi îl văd cum se apropie de mine și mă sărută ușor pe frunte. 
Îi dau cana, iar el ia o gură de ceai, gesticulând spre geam. 


— Ce ceaţă. 

— Da, știu, încuviinţez eu, tremurând ușor. E înfiorător acolo. 
Cum te simţi în dimineaţa asta? Cam mahmur? 

— Mă simt bine. Mahmureala va începe probabil mai târziu. A 
fost o noapte pe cinste. Îţi mulţumesc, Anna. 

— Mă bucur că te-ai simţit bine. 

Întind mâna, încercând să-i aranjez o șuviţă rebelă. 

— Și mașina aia, exclamă el, ducându-și mâna la frunte ca să 
mă ajute să-i aranjez șuviţa care se încăpăţâna să nu stea la 
locul ei. Las-o în pace. Am să fac un duș într-un minut. Încă nu- 
mi vine să cred că deţin un Mustang. O scoatem azi la o 
plimbare? 

— Da, de ce nu. Totuși, ar fi bine să fii atent la ceaţă. lau o 
altă gură de cafea și mă sprijin de blat. 

— Nu m-am gândit la asta, spune el, încruntându-se. Va trebui 
să așteptăm până se ridică ceața. 

— Probabil că e o idee bună, spun eu. Nu vrei să ajungi în 
vreun stâlp de pe marginea drumului. 

— Mi-am făcut griji pentru tine azi-noapte, spune Will, cu 
sprâncenele încreţite. Te simţi mai bine în dimineaţa asta? 

— Mult mai bine. Trebuie să fi fost vreun virus ciudat sau ceva 
de genul ăsta. 

— Sau poate a fost doar de la șampanie, spune el, 
strângându-mă la piept. Ne putem relaxa azi, dacă vrei. Vrei să 
anulez întâlnirea cu Sian și Remy? 

Will continuă să vorbească cu mine, dar, dintr-odată, eu nu-l 
mai aud. În schimb, mă întorc spre televizor, unde prezentatorul 
de știri vorbește despre o companie de bărci din Poole. Imi 
îngheaţă sângele în vine când aud numele companiei. Vorbele 
lui mă smulg din brațele soțului meu și mă aruncă în abisul 
întunecat de care am încercat atât de mult să fug. 


Fiica lui Martin Spencer, proprietarul companiei locale de 
iahturi de lux, Blue Swift, a fost ucisă în timp ce se afla în 
vacanță în Barbados alături de soțul ei. Martorii oculari spun 
că moartea ei a fost cauzată de conducătorul neatent al 
unei ambarcațiuni. Ancheta desfășurată de polițiștii locali și 
cei britanici pentru găsirea și aducerea vinovatului în fața 
justiției continuă. 


— Anna? Ce părere ai? Ar trebui să anulez? 


— Hm? întreb eu, smulgându-mă din braţele lui și întorcându- 
mă cu faţa spre televizor. 

Nu-mi puteam lua ochii de la imaginile care se derulau pe 
ecran: imensul iaht ancorat în Poole Quay, apoi imaginea 
victimei. Ea este. Dar, în această fotografie, fata zâmbește către 
obiectiv, nu zace moartă, cu jumătate din față lipsă. Reporterul 
încă vorbește, dar mintea mea e în altă parte. Au trecut deja la 
alt subiect despre cum se preconizează că vom avea record de 
temperaturi negative în luna ianuarie. 

Will vorbește cu mine. Mă întreabă ceva. Trebuie să mă 
concentrez. Trebuie să mă liniștesc. Trebuie să respir. Dar 
mesajul îmi tot revine în minte și simt fiori pe șira spinării. 7u 
urmezi. 

— Anna? aud din nou vocea lui. 

— Scuză-mă, scuză-mă, Will. Am fost distrasă de știrea de la 
televizor. 

— Da, se pare că o să avem parte de cel mai friguros ianuarie 
din istorie. Spun asta în fiecare an și mereu exagerează. Mă 
întrebam doar dacă vrei să anulez brunch-ul de azi. Sincer să 
fiu, ești cam palidă. 

Îmi tremură picioarele. Mă îndrept spre canapeaua capitonată 
cu catifea bleumarin. Mă așez pe marginea ei și rămân cu 
privirea aţintită la ceața de afară, care bate în tăcere la 
fereastră. În mod normal, mi-ar plăcea vremea asta - senzaţia 
asta înfiorătoare mi-ar emoţiona inima scandinavă, dar astăzi nu 
este cazul. Astăzi mă deranjează și mai mult. E un semn de rău 
augur. 

— Nu. Nu anula, răspund eu, deși, sincer, nu am niciun chef 
să mă duc. Cum voi reuși să mă comport normal? Dar care este 
alternativă? Să rămân acasă, perpelindu-mă și gândindu-mă la 
ce ar trebui să fac? Să răspund oare la mesaj sau să-mi arunc 
telefonul și să fug? 

— Eşti sigură? mă întreabă Will, venind lângă mine pe 
canapea. Nu-mi place deloc cum arăţi. 

Își așază ceașca de ceai pe măsuta de cafea, apoi îmi atinge 
ușor fruntea cu dosul palmei. 

— Eşti leoarcă de transpiraţie. O să sun să spun că nu mai 
ajungem. 

— Nici vorbă! am sărit eu. Te rog, încetează să-ţi faci griji. 


— Bine, bine. Încercam doar să... ridică el mâinile în semn de 
capitulare. 

— lartă-mă, Will. lartă-mă, spun eu, atingându-l ușor pe umăr. 
Eşti dulce și drăguţ, iar eu nu sunt decât o vacă ursuză. 

Mă forțez să zâmbesc și mă trag și mai aproape de el. 

— Chiar vreau să merg. 

— Dacă ești sigură. 

Incuviințez din cap. Trebuie să mă adun. Tot ce trebuie să fac 
este să-mi scot totul din cap pentru câteva ore. Trebuie să fiu 
cea mai bună versiune a mea. Persoana care sunt în preajma lui 
Will. Nu-mi pot permite să cedez în fața fricii. Nu înţeleg de ce 
știrea de la televizor m-a dat atât de mult peste cap, pentru că, 
până la urmă, nu aflasem nimic nou. Dar atunci de ce-mi bătea 
inima așa de tare și de ce privirea mi se înceţoșase? Trag adânc 
aer în piept, îmi ţin respiraţia și expir încet. Trebuie să îmi 
păstrez calmul. Știu că există o rezolvare și pentru această 
problemă. Desigur că există. Nu îmi pot imagina altă alternativă. 

Crezusem cu adevărat că pot să-mi văd mai departe de viața 
mea și să uit de trecut? Pe atunci, mintea mea era un talmeș- 
balmeș, un haos întunecat. Până aseară, lăsasem deoparte 
perioada aceea din viața mea, sperând că totul va dispărea, pur 
și simplu. Dar nu dispăruse. Și acum, zgomotul de fundal al fricii 
s-a amplificat. S-a transformat într-un monstru zgomotos care a 
venit să-și recupereze datoriile. 

Dar nu vreau să plătesc. Nu cred că am suficientă forță să-l 
înfrunt. 


Capitolul șapte 


August 2010 


Fluturii din stomacul meu nu se datorează doar faptului că 
urmează să aflu rezultatele examenului de bacalaureat. Am 
emoţii mari pentru că, dacă obţin note mari, înseamnă că mă 
voi întoarce în Suedia. Înseamnă că urmează să fiu admisă fără 
probleme la Școala Suedeză de Sport și Științe ale Sănătății din 
Stockholm. De asemenea, înseamnă că va trebui să îl părăsesc 
pe Fin. 

Fin lucrează acum cu jumătate de normă la un magazin local 
care comercializează plăci de surf, pe care îl iubește. Până 
acum, am avut parte de o vară perfectă împreună, cu zile 
petrecute pe plajă, petreceri cu prietenii săi și răsărituri văzute 
împreună. Suntem îndrăgostiţi și am fost nedespărţiţi de când 
decisesem să formăm un cuplu, acum trei ani. Nu i-am spus încă 
despre plecarea mea, dar știu că nu mai pot amâna acel 
moment. 

— Eşti sigură că nu vrei să te ducem noi azi la școală? m-a 
întrebat mama, în timp ce eu ronțăiam o felie de pâine prăjită. 

— Mă duc cu Sian, am răspuns eu, abandonând felia de pâine 
prăjită în farfurie, prea emoţionată să pot mânca. 

— Bine, dar să vii direct acasă după. Nu ne ţine în suspans. 

— Nu-ţi face griji, a adăugat tata. Sunt sigur că ai luat o notă 
suficient de bună pentru a intra la facultate. 

Cursul de sport fusese ideea părinţilor mei. Contractul lor de 
muncă în Marea Britanie se încheiase, așa că luna viitoare 
urmau să se mute înapoi în Suedia și presupuseseră automat că 
și eu voi merge cu ei. Theo și Elias, fraţii mei mai mari, se 
mutaseră deja acasă în urmă cu un an, ceea ce însemna că nu 
aș avea unde să stau în Anglia. 

Chiar atunci s-a auzit soneria, așa că mi-am împins scaunul, 
m-am ridicat, mi-am scuturat firimiturile de pe tricou și am spus: 

— E Sian. 

— Baftă, mi-au urat mama și tata, ridicându-se ca să mă 
sărute și să mă îmbrăţișeze. 


După ce am reușit să scap din îmbrăţișarea lor, mi-am luat 
ghiozdanul din hol și am plecat. 

— Bună, m-a întâmpinat Sian, în timp ce închideam ușa în 
urma mea. 

— Nu aştept cu nerăbdare acest moment, am spus. 

— Totul o să fie bine. Tu mereu te descurci bine la teste. 

— Tocmai de asta îmi este frică, am răspuns eu. 

Sian m-a privit întrebătoare, dar am clătinat din cap și i-am 
zâmbit. 

Pe străzi era liniște, trotuarele erau goale, iar soarele de la 
mijlocul dimineţii, deja fierbinte, ne mângâia brațele și fețele. 
Dar în ciuda cerului albastru și a căldurii crescânde, aveam o 
senzație ciudată că vara se terminase deja. 

— Nu știu ce o să mă fac fără tine, Anna, mi-a spus Sian, 
uitându-se cu o față de căţeluș la mine. 

Ea avea deja un loc asigurat în Bournemouth, unde avea să 
urmeze cursuri de cosmetică, așa că notele de azi nu contau 
prea mult pentru ea. Oricare ar fi fost rezultatele, planurile ei nu 
se schimbau. 

— Promite-mi că o să vii să mă vizitezi, am spus eu în timp ce 
traversam o stradă pustie. 

— O să încerc. Dar fără tine, nimic nu va mai fi la fel. Nu o să 
te mai am nici pe tine, nici pe Marco. Voi fi a nimănui. 

Marco și Sian formaseră un cuplu timp de doi ani, dar se 
despărţiseră când el plecase în călătorie. 

— Îţi e dor de el? am întrebat. 

— Puțin, presupun. 

La început nu a părut prea afectată de ruptură, dar Sian este 
o carte închisă. 

— O să-ţi faci o grămadă de noi prieteni la curs, am încercat 
eu să o încurajez. 

— Da, la fel cum s-a întâmplat și la liceu, mi-a răspuns ea, 
dându-și ochii peste cap. 

— La liceu e altfel, am spus. La curs vei întâlni oameni care 
sunt interesaţi de aceleași lucruri ca și tine. Va fi mult mai bine. 

— Sper. 

Pe măsură ce ne apropiam de școală, am văzut alţi elevi care 
se îndreptau în aceeași direcţie, unii sporovăind fără oprire, alţii 
tăcuţi și abătuţi. Mă simţeam de parcă mergeam la tăiere. Dacă 
nu luam examenul, nu aveam niciun plan B și chiar dacă îl luam 


cu notă mare, tot aș fi intrat la o facultate la care nu-mi doream. 
Cum aș fi putut să împiedic asta? 

— Anna? Anna! 

Când mi-am auzit numele strigat, mi-am dat seama că mă 
oprisem în mijlocul drumului și că Sian mă privea șocată. 

— Ești bine? 

— Nu vreau să mă întorc în Suedia, i-am răspuns eu. 

— Chiar trebuie să pleci? 

— Ce altceva pot să fac? Nu e ca și cum nu îmi place acolo - 
chiar îmi place dar nu vreau să te părăsesc pe tine sau pe Fin 
sau plaja... îmi place viaţa mea de aici. 

— Haide, a zis ea, luându-mă de mână. Hai să terminăm 
odată cu asta, apoi putem discuta după. 

Urmând săgețile, am ajuns în faţa sălii de sport, acolo unde se 
formase deja o coadă. Mă simţeam ciudat să fiu pentru ultima 
dată în curtea școlii. Gardul care la început mi se păruse de 
neescaladat acum mi se părea atât de mic. Mirosul de clor și de 
șosete nespălate mi se părea aproape nostalgic. 

Sian a rămas lângă mine la coadă. Incepuse să adie un vânt 
rece care îmi făcea pielea de găină. 

Cincisprezece minute mai târziu, mi-a venit și mie rândul să 
primesc plicul alb cu numele meu scris pe spate. De acel 
rezultat depindea întreg viitorul meu. Majoritatea colegilor mei 
nu mai avuseseră răbdare și își desfăcuseră plicurile înainte de a 
ieși din sală și îi auzeam râzând și bucurându-se sau, pe de altă 
parte, oftând dezamăgiţi. Sian și cu mine eram mai tăcute, cu 
privirea aţintită în podea. Am ieșit din sala de sport salutând din 
cap puţinele feţe cunoscute. 

— Le deschidem acum? a întrebat Sian, iar eu am încuviințat, 
inima bătându-mi nebunește în piept. 

— Haide să intrăm aici, mi-a făcut ea semn spre una dintre 
sălile goale de clasă, așa că ne-am furișat înăuntru și ne-am 
așezat cu fundul pe catedră. 

— Tu prima, am spus eu. 

— Bine, mi-a răspuns ea. Nu știu de ce sunt atât de agitată. 
Nu e ca și cum ar conta la ceva notele pe care le-am obținut. 

Incercând să o încurajez, am strâns-o ușor de mână în timp ce 
ea s-a apucat să desfacă plicul, din care a scos o foaie de hârtie 
împăturită. A deschis-o și și-a dres glasul: 


— Am un 6 la engleză, un 8 la arte plastice și un 8 la design, a 
spus ea, cu voce moale. 

Nu mi-am dat seama dacă era mulţumită de notele obţinute 
sau nu. 

— Bravo! 

— Mulţumesc, a răspuns ea. Bănuiesc că am obţinut rezultate 
bune, nu-i așa? 

— Da, ai luat trei note bune, am spus eu. Cred că te-ai 
descurcat minunat. Mulţi dintre colegii noștri ar da orice să fi 
obținut notele astea. 

— Mulţumesc, Anna, mi-a spus ea, îmbujorată. Bine, acum e 
rândul tău. 

Am băgat degetul în deschizătura din partea de sus a plicului 
și l-am rupt de-a lungul îndoiturii. Acum că sosise momentul, mă 
simţeam ciudat de calmă și nepăsătoare. Mi-am privit notele în 
tăcere. 

Un 10 la matematică, un 10 la biologie, un 10 la sport și un 9 
la fizică. 

Nu mă așteptasem să obţin note atât de bune, dar nu voiam 
ca Sian să creadă că mă dau mare. 

— Ei bine? m-a întrebat ea. 

— Am obţinut rezultate bune. 

— Dă-mi să văd, a spus ea și mi-a smuls foaia din mână. Uau, 
Anna, ești un geniu! Trei de 10 și un 9! Cu rezultatele astea ai 
putea să intri la Oxford sau la Cambridge. Dar cred că va trebui 
să aștepți până la anul. 

— Mergem? am spus eu, dându-mă jos de pe catedră. 

— Nu ai nimic de spus? m-a întrebat ea, ridicând dintr-o 
sprânceană. Trebuie să fii încântată de rezultatele pe care l-ai 
obţinut, nu-i așa? 

— Bănuiesc că sunt. Ca să fiu sinceră, mă simt puţin ciudat. 

— Ai tăi o să fie în al nouălea cer. 

— Și ai tăi la fel. 

— Da, bânuiesc că o să fie fericiţi. 

— Hai să mergem, i-am spus eu, luându-mi înapoi foaia cu 
rezultate când ea s-a ridicat în picioare. 

— Ar trebui să sărbătorim, a spus ea, rânjind. Ar trebui să 
facem ceva nebunesc. 

Nu-i puteam spune că tot ce-mi doream să fac era să mă bag 
în pat, să mă ghemuiesc și să dorm. Nu voiam să mă gândesc la 


o nouă facultate și la o nouă ţară. O invidiam. Ea măcar avea să 
rămână aici. 

Când am trecut pragul și am ieșit pe ușa școlii, ne-am trezit 
că afară vremea se schimbase complet. Cerul era acum acoperit 
de nori și am simţit picături fine de ploaie pe obraji. Undeva în 
depărtare, cerul s-a luminat pentru câteva secunde, apoi a 
urmat un tunet puternic. 

— Vine furtuna, a spus Sian. Hai să mergem la mine. 

Mi-am îndesat foaia cu rezultate în ghiozdan și am luat-o la 
fugă ţinându-ne de mână în timp ce picăturile deveneau din ce 
în ce mai mari, iar pe asfalt începeau să se formeze mici 
băltoace. In doar câteva secunde, a început să plouă cu găleata, 
udându-ne până la piele. In timp ce alergam prin băltoace, 
împroșcând apă în toate direcţiile, am luat brusc o decizie - una 
care m-a relaxat și mi-a limpezit mintea. Un hohot de râs mi-a 
bubuit din piept, umplând aerul umed. Sian, sesizând 
schimbarea mea de spirit, s-a întors spre mine, uimită. 

Am încetinit, și Sian și-a potrivit pasul după al meu. 

— Ce este amuzant? m-a întrebat ea. 

— Nu mă duc! am ţipat eu din toţi rărunchii pentru a putea 
acoperi răpăitul ploii. 

— Ce? Nu te duci unde? 

— In Suedia. Am decis - voi rămâne aici. 

— Pe bune? 

Am încuviinţat, rânjind atât de tare, încât simțeam că mă ard 
obrajii. Imi dădusem seama că rezultatele din acel plic nu ar 
trebui să-mi determine fericirea - eu eram responsabilă de 
propriul viitor. Nu știam unde aveam să stau și cum aveam să 
mă descurc, dar aveam să găsesc o soluţie. În câteva secunde, 
am început amândouă să râdem isteric și să sărim. Știam, fără 
urmă de îndoială, că luam decizia corectă. 

Acum... trebuia să le dau vestea părinţilor mei. 

e 

— Cum adică nu vii cu noi? 

Mamei îi îngheță zâmbetul pe chip, transformându-se ușor în 
dezamăgire, apoi în ceva ce semăna cu furia. 

— Imi pare rău, am spus eu, întorcându-mă cu faţa spre ei, în 
timp ce afară ploaia se dezlănțuia. 

Era după-amiaza devreme, iar eu tocmai mă întorsesem de la 
Sian. Nu dorisem să-i fac să aștepte, dar fusesem prea agitată 


ca să mă întorc imediat acasă. Ştiam că mă așteaptă un scandal 
monstru. După veselia de la început după aflarea notelor, asta 
venise ca o palmă peste faţă. 

— Îți pare rău? m-a întrebat tata, trecându-și o mână prin 
părul din ce în ce mai rar. 

— E din cauza lui Fin? m-a întrebat mama. Pentru că nu e 
corect din partea lui să te preseze așa. 

— Fin nici măcar nu știe, am spus eu, împingând cu degetele 
în masa albă de melamină și trăgând aer în piept. 

— Bine, a spus tata. Dacă te-ai hotărât să rămâi aici, trebuie 
să-ţi găsim rapid un loc la facultate. 

— Nu rămâne aici, a ţipat mama, dar tata i-a spus să tacă. 

— La ce note bune ai, o să fie bătaie pe tine. 

— Nu mă duc la facultate, pappăâ:. Oricum, toate locurile de 
anul acesta s-au ocupat deja. 

— Cum adică nu vrei să te înscrii la facultate? 

Tatăl meu nu se enerva niciodată, dar în acele momente mi- 
am dat seama că avea nevoie de toată stăpânirea de sine 
pentru a nu se dezlănţui. Avea maxilarul încordat și fața îi 
căpătase o nuanţă de roșu aprins. 

Mama, pe de altă parte, cedase nervos, ţipa și gesticula. 

— O să vii cu noi, Anna, și cu asta basta. Nu te las singură 
aici. 

— Îmi pare rău, dar rămân, m-am răstit eu. Am 18 ani, sunt 
adult. 

Disperată să-mi păstrez calmul, am tras adânc aer în piept și 
mi-am încleștat pumnii. Nu voiam să mă cert. Erau doar în stare 
de șoc, atât. 

— Anna, ai obţinut trei note de 10 și un 9. Nu poţi da cu 
piciorul acestei oportunităţi. Dacă nu vrei să te întorci acasă cu 
noi, lasă-ne măcar să te ajutăm să obţii un loc la o facultate de 
aici, din Anglia. Te poţi vedea cu Fin la sfârșit de săptămână și 
poţi veni acasă în vacanțe, mi-a spus tata. 

Dar în planurile mele nu intra nici facultatea, nici vizitele în 
weekend. Eu voiam să fiu cu Fin zi de zi, minut de minut. Chiar 
și așa, nu puteam sta fără el mai mult de câteva ore. Simţeam o 
durere fizică atunci când nu eram cu el. Așa că nici nu 
concepeam să mă mut la sute de kilometri depărtare, să nu-l 
văd cu săptămânile. 


5 Tată (în Ib. sued. în orig.) (n.red.). 


— Și unde ai de gând să stai? m-a întrebat mama. Nu ai niciun 
venit. Niciun loc de muncă. 

— O să-mi găsesc de lucru. Și sunt convinsă că am să pot sta 
cu Fin. 

— Tatăl lui e la curent cu planurile tale? m-a întrebat ea, 
ridicându-se în picioare și plimbându-se în jurul mesei. Omul 
acela e dependent de droguri și aduce în casă tot felul de 
dubioși. Ti-am mai spus! Nu poţi să stai acolo. E periculos. 

— O să fie bine. Au un șopron rezistent la intemperii. E 
aproape ca o căbănuţă suedeză. Îl putem transforma într-un loc 
primitor. 

— Renunţi la un loc la o facultate de prestigiu pentru a locui 
într-un șopron cu un vânzător? 

Mama și-a ridicat mâinile în aer furioasă. 

— Anna Karlsson, poate că ai obţinut tu note de 10, dar dă-mi 
voie să-ţi spun că nu ai pic de creier! Pic de creier! 

— Britt, liniștește-te, a spus tata, venind lângă ea și atingând- 
o ușor pe umăr. Cu toţii trebuie să ne liniștim și să discutam 
raţional. 

— Aruncă viitorul la gunoi pentru un băiat! 

S-a întors spre mine și și-a întins mâinile peste masă 
căutându-le pe ale mele. 

— Nu înţelegi? Poţi face orice. Poţi fi oricine. 

— Mamma, sunt deja exact cine îmi doresc să fiu. 

Îmi dă drumul mâinilor și izbește cu pumnii în masă, apoi se 
ridică și iese din bucătărie. Am auzit-o apoi urcând scările și 
trântind ușa de la camera lor. 

— Are nevoie de timp pentru a se obișnui cu ideea, mi-a spus 
tata. E dezamăgită. 

Din fericire, nu a spus că și el este dezamăgit de mine. Dar nu 
era nevoie să o facă - îi citeam dezamăgirea în ochi. 

Amândoi dădeau vina pe Fin, crezând că el mă convinsese să 
rămân. Nu o făcuse. A fost alegerea mea. Dar o parte din mine 
știa că, dacă i-aș fi spus lui Fin despre întoarcerea în Suedia, nu 
ar fi vrut să plec. Ar fi încercat să mă ţină aici. Poate că de 
aceea amânasem să-i spun. Trebuia să iau eu această decizie. 
Nu voiam să avem motive de ceartă. Nu puteam risca să-l pierd. 

* 


Știind la ce renunțasem pentru a rămâne în Marea Britanie cu 
Fin, eram hotărâtă să fac tot ce-mi stătea în putere pentru a 


face lucrurile să funcţioneze. Primul pe listă a fost să ne găsim 
un loc unde să locuim. Evident, nu era cel mai frumos 
apartament din lume, și nici în cea mai frumoasă zonă. Dar era 
singurul loc care se încadra în bugetul nostru și nu mirosea a 
pipi de pisică și nici nu avem mucegai pe pereți. 

— Cum ţi se pare? m-a întrebat Fin în timp ce stăteam pe 
Florence Road în faţa unui fost hotel victorian care fusese recent 
transformat într-un complex de apartamente. 

Dezvoltatorul se  chinuise să înghesuie cât mai multe 
apartamente cu putinţă în fostul hotel, fără să-și bată prea tare 
capul cu confortul viitorilor chiriași. Dar mirosul de vopsea 
proaspătă ne cucerise. În timp ce ne uitam prin camera cu 
bucătărie deschisă și baie proprie, i-am strâns mâna lui Fin, 
știind că acest apartament era în mod cert cel ales, imaginându- 
ne între pereţii lui. 

— Da, am spus eu, entuziasmată. Cred că trebuie să-l luăm. 

— Și eu sunt de aceeași părere. Mergem să-i spunem? 

Am încuviinţat, iar el a început să mă sărute, strecurându-și o 
mână pe sub fusta mea. Am început să chicotesc și i-am dat 
ușor mâna la o parte. 

— Nu aici, i-am șoptit. 

Agentul imobiliar era prins într-o conversaţie telefonică, dar 
imediat ce avea să termine, urma să-i spunem că voiam să 
semnăm contractul de închiriere pe șase luni. 

După ce au încercat toate tertipurile să mă facă să mă 
răzgândesc - mită, psihologie inversă, ameninţări -, părinţii mei 
au acceptat, în cele din urmă, că nu mă întorc cu ei în Suedia și 
că nici nu merg la facultate. Cel puţin aveau să ne ajute cu 
garanţia și cu plata chiriei pe două luni în avans. 

Avea să ne fie greu să ne descurcăm cu facturile și chiria, dar 
Fin reușise să obțină un contract cu normă întreagă la 
magazinul de surf, iar eu tocmai ce terminasem cursul de 
salvamar și mi se oferise un loc de muncă la un centru de 
agrement local, unde urma să încep de săptămâna viitoare. 

În timp ce îl aşteptam pe agentul imobiliar să termine 
conversaţia, am tras adânc aer în piept entuziasmată de tot 
ceea ce ne aștepta. Era ca și cum porneam într-o aventură. Doar 
noi doi. 


Capitolul opt 


2017 


Afară e un frig de crapă pietrele și sunt absolut sigură că 
suntem singurii nebuni care s-au încumetat să iasă pe ceața 
asta, când nu vezi la un metru în fața ta. Ceaţa e groasă și 
umedă, pătrunzându-ne în haine și lipindu-ni-se de păr. 

Sian și cu mine mergem în urma lui Will și a lui Remy, 
ținându-ne de braț. Au fost înghiţiţi de ceaţă. Nu îi mai putem 
vedea, putem doar să auzim chicote ciudate, fragmente de 
cuvinte care ajung până la noi. Picioarele noastre tasează 
scoicile și nisipul auriu și granulat ca zahărul. 

— Am mâncat prea mult, spune Sian, gemând. Credeam că 
prăjeala la micul dejun o să mă ajute cu mahmureala. 

— Săraca de tine, am răspuns eu. Plimbarea o să te ajute cu 
siguranţă. 

Abia am reușit să iau două guri de mâncare în această 
dimineaţă. Grija îmi taie întotdeauna pofta de mâncare. Atunci 
când sunt fericită, mănânc cât pentru toată Anglia. 

— Ai fost tăcută la masă, spune Sian. Eşti bine? 

Ar trebui oare să-i spun despre mesaj? 

— Anna? încearcă ea să-mi atragă atenţia. 

— Da, sunt bine. Doar puţin obosită, știi? 

Mă privește cu coada ochiului și încetinește pasul, dar eu 
continui să merg gândindu-mă cum să schimb subiectul. 

— Te-ai certat cu Will? mă întreabă ea. Am observat că la 
masă abia dacă ați schimbat două vorbe. 

— Nu, bineînțeles că nu. Ştii că noi nu ne certăm niciodată, îi 
răspund eu, zâmbind. 

— Ei bine, știi că poţi vorbi oricând cu mine dacă ceva... 

— Mulţumesc, sincer, sunt bine. Nu e nimic în neregulă între 
mine și Will. 

— Sigur? 

— Da, sigur. Tu cum mai ești? Entuziasmată în legătură cu 
nunta. Aţi stabilit data? 


Îmi dau seama după cum mă privește că a înțeles că am 
schimbat intenţionat subiectul, dar îmi răspunde oricum: 

— Nu, nu încă. Trebuie să găsim un local. Ar fi câteva locuri 
care mi-au plăcut, dar Remy e mereu ocupat și nu are timp să 
meargă cu mine să le vedem. Mi-e teamă că se vor rezerva 
toate. 

— Vrei să vin eu cu tine? mă ofer eu, gândindu-mă că asta m- 
ar face să nu mă mai gândesc la problemele mele. 

— Am putea restrânge lista la doar câteva, apoi tot ce va 
trebui să facă este să viziteze unu sau două localuri. 

— Ai vrea? 

— Mi-ar face mare plăcere. 

incepe să tipe și să ţopăie de bucurie. În mod normal, aș fi 
început și eu să fac același lucru. Dar astăzi picioarele-mi sunt 
ca de plumb și nu am voce. Reușesc să zâmbesc și să o strâng 
în braţe. 

— Ce se petrece aici? 

Remy și Will și-au încetinit ritmul pentru a vedea de ce facem 
atât de mult zgomot, zâmbind nedumeriţi. 

Sian îi explică, iar el rânjește: 

— Așa că am scăpat din încurcătură. Mulţumesc, Anna. 

Sian îl înghiontește în joacă: 

— Cum adică „ai scăpat din încurcătură”? Tu ești cel care m-a 
cerut pe mine în căsătorie, îţi amintești? 

— Glumeam! exclamă el, ridicând mâinile într-un gest de 
predare. 

Îmi sună telefonului și simt că îmi pierd echilibrul. 

— A fost al tău? întreabă Sian. 

— O să verific mai târziu. 

Dintr-odată, geanta pe care o port pe umăr mi se pare mai 
grea, ca și cum ar fi o bombă în interiorul ei. 

— Nu știu despre voi, dragilor, dar am înghețat, spune Will. 
Mergem? Vreţi să mergem la noi acasă? 

— Mersi de invitaţie, dar cred că o să spun pas, zice Remy. 
Cred că am petrecut prea tare aseară. 

— Îmbătrânești, prietene, îl tachinează Will. 

— Te rog frumos, eu am încă 20 de ani. Dintre noi toţi, tu ești 
ăla bătrân. 


— Ce glumă bună, spune Will, dându-și ochii peste cap. Dar 
nu pentru mult timp. Se apropie și aniversarea ta de 30 de ani, 
Rem. Nu ai cum să scapi de ea. 

— Acesta, spune Remy arătând spre sine, nu îmbătrânește 
niciodată. 

Sian și Will oftează la unison în timp ce Remy începe să 
execute un dans scurt. 

Mi-ar plăcea să mă alătur lor, dar parcă am o menghină în 
jurul pieptului și o mână în jurul gâtului, și nu pot să vorbesc. 
Mesajul de seara trecută îmi zumzăie în creier ca o viespe într- 
un borcan. Pe măsură ce ceața de iarnă se subţiază și ne 
spunem la revedere, mintea mea e în altă parte, analizând 
opțiunile limitate pe care le am. Poate eu și Will am putea să 
plecăm undeva pentru o vreme, să câștigăm ceva timp. Sau 
poate că ar trebui să găsesc curajul de a răspunde la mesaj. Will 
își așază un braţ în jurul umerilor mei și o luăm de-a lungul plajei 
spre casă. 

— Ai fost tăcută astăzi. 

Sian mă interogase deja, iar acum se pare că i-a venit rândul 
lui Will. Știu că sunt îngrijorați doar, dar nu mă simt în stare să 
dau explicaţii. Mă abţin din greu să nu mă răstesc la el. Nu e 
vina lui. 

— Sunt bine, zic eu. Sunt doar puţin obosită. 

Din fericire, Will pare mulţumit de răspunsul pe care i l-am dat 
și mă sărută pe creștetul capului, apoi continuăm să mergem în 
liniște, fiecare adâncit în gândurile lui. 

e 

Odată ajunsă acasă, nu mai rezist. În timp ce Will se întinde 
pe canapea înarmat cu edițiile de duminică ale ziarelor, o 
zbughesc pe scări spre baie, cu geanta încă pe umăr. Trebuie să 
văd mesajul de aseară și, de asemenea, trebuie să văd dacă am 
primit un nou mesaj. 

— Mă duc să fac o baie! strig de pe scări. 

— Bine! 

Intru în dormitor, trec prin dressing, ajung în baie și închid ușa 
în urma mea. Cu mâinile tremurânde, mă aplec peste marginea 
căzii cu picioare în formă de labe, pun dopul și deschid 
robinetul, adăugând în cadă un strop din spuma mea de baie 
preferată de la Prada. Nu am chef de baie, dar am nevoie de 
puţină intimitate. Am nevoie să stau puţin eu cu mine și să mă 


gândesc, să procesez. Odată ce apa începe să curgă, alunec pe 
gresia gri, sprijinindu-mă cu spatele de cadă. Apoi bag mâna în 
geantă și îmi scot telefonul. Pare ciudat de fierbinte, ca și când 
ar putea să îmi ardă pielea. Dar știu că este ridicol. 

Pictograma pentru mesaje îmi arată că am trei mesaje noi. 
Două sunt de la prieteni care îmi mulţumesc pentru petrecerea 
de seara trecută. Unul este de la un număr necunoscut. Același 
număr necunoscut de ieri. Îmi simt pulsul în urechi și în buricele 
degetelor. 

Deschid mesajul. 

Îl citesc: 


Ai primit mesajul de ieri? Astept un răspuns de la tine. 


Sudoarea mă furnică pe spate, pe gât, în palme. Nu pot să 
răspund. Ce aș putea să spun? Gândește. Gândește. Aerul din 
baie devine greu din cauza aburului, aroma lui îmi rămâne în 
gât. 

Încă nu-mi vine să cred că o femeie a murit. Este oribil. 

Parte din mine vrea să recitească primul mesaj, dar asta ar 
însemna să văd imaginea din nou. Și, pur și simplu, nu mă simt 
în stare. 

Nu mă va lăsa să plec. Nu mă va lăsa în pace. Oare chiar a 
făcut-o sau a fost doar un accident? O coincidență? Ce pot să 
fac? Mă simt singură și nu știu cu cine să vorbesc. Nu îi pot 
spune nici lui Will, nici lui Sian. Este periculos. Pentru câteva 
secunde, mă gândesc la părinţii mei. Dar nu. Mama și tata au 
făcut deja prea multe pentru mine. Nu vreau să se mai 
îngrijoreze. Poate... îmi vine o idee. Nu știu cât de fezabilă este, 
dar cu siguranță merită să încerc. Și în felul ăsta aș putea 
împușca doi iepuri dintr-o lovitură. 

Trebuie să ies din camera asta. Căldura a devenit de 
nesuportat. Sar în picioare, închid robinetele de la baie, descui 
ușa, o deschid și trag adânc aer în piept înainte de a cobori la 
parter. 

— Ce repede ai ieșit din baie, spune Will în timp ce intru în 
sufragerie. 

— M-am răzgândit. O să fac baie mai târziu. 

Will întinde mâna spre mine și mă trage lângă el pe canapea. 


— Să-ţi aduc ceva? îl întreb eu. Ceva de băut sau de 
mâncare? 

— Nu, mulţumesc. După masa din oraș, cred că nu mai vreau 
să văd mâncare câteva zile. 

Bufnesc în râs, un râs fals, dar perfect pentru a-mi da timp de 
gândire. Trebuie să-mi dau seama cum să abordez subiectul. 

— Will? 

— Da? 

Așază ziarul pe măsuţa de cafea din lemn. 

— Ce-ai zice dacă am vizita puţin Suedia? îl întreb eu, 
întorcându-mă cu faţa spre el, încercând să par entuziasmată de 
acest gând. 

— Suedia? se încruntă el. Mereu mi-ai spus că m-aș plictisi de 
moarte acolo. 

— Știu, dar m-am răzgândit. M-am gândit că ar fi drăguţ să-ți 
arăt unde am copilărit. 

Will nu m-a însoţit niciodată când am fost să-i vizitez pe ai 
mei și cred că a venit timpul ca el să îmi cunoască familia. Cred 
că este singurul loc în care vom fi în siguranţă. 

— Sigur, dacă asta vrei. Mi-ar face plăcere. Am putea să 
rezervăm ceva pentru la vară. 

— Mă gândeam să plecăm mult mai curând. 

— Plecăm deja cu Sian și cu Remy în vacanţa de Paște - îţi 
amintești -, mergem cu iahtul în Insulele Canalului. 

— Da, sigur că știu. Dar mă gândeam totuși de ce să nu fim 
spontani și să vedem dacă e vreun zbor săptămâna viitoare. Sau 
chiar mâine? Ar fi distractiv să facem ceva spontan, nu crezi? 

— Mâine? 

Will se îndreaptă și mă privește în ochi. 

Zâmbesc timid și îmi înclin capul. 

— Da, de ce nu? 

— Hmmm, bistroul? Trebuie să fiu la restaurant săptămâna 
viitoare. Tata nu se mai poate descurca singur cu atât de multă 
muncă, iar Malcolm e plecat. 

La naiba. Nu are de gând să meargă. 

— Nu ţi se pare că restaurantul a devenit o povară? Adică nu 
e ca și cum ai depinde de venituri. 

De îndată ce spun cuvintele, îmi doresc să nu le fi spus. 

Ochii lui Will se întunecă și se schimbă la faţă. 


Nu-l învinovăţesc pentru faptul că e supărat. Blackwells 
înseamnă mai mult decât bani. De fapt, nu este vorba deloc 
despre bani. 

În anii '80, Steve împreună cu soţia lui, Helen, au dezvoltat un 
lanţ de brutării de succes, pe care apoi l-au vândut unei 
multinaționale, ceea ce înseamnă că Will și tatăl său sunt 
extrem de bogați. Așa că bistroul a fost întotdeauna mai mult o 
pasiune decât o afacere. A fost ideea lui Will - ceva să-l ţină 
ocupat pe tatăl său, să nu-i mai fie așa de dor de soția lui. 
Amândoi iubesc acest loc și, în mod normal, la fel și eu. 

— Îmi pare rău, îi spun eu, punând o mână pe braţul său. Nu 
am vrut să spun asta. 

Will clatină din cap. 

Îmi dau seama că am dat-o în bară, așa că mai fac o 
încercare. 

— Tot ce am vrut să spun a fost că e păcat că nu putem pleca 
atunci când avem chef. 

— Tu poţi să pleci dacă vrei, Anna, a spus el, ridicându-se în 
picioare. Adică nu te reţine nimic. 

— Nu fi așa. 

Mă ridic și eu în picioare și mă apropii de el, dorindu-mi din tot 
sufletul să-l împac. Will este o bomboană de bărbat până spui 
ceva rău despre familia lui. lar Blackwells este parte din familie. 
Este aproape ca și cum ar fi mama lui surogat. 

— A fost doar o idee prostească ce a sunat greșit, spun eu. Nu 
știu ce e în neregulă cu mine astăzi. lartă-mă. 

ÎI văd încleștându-și maxilarul și mă pregătesc pentru o ceartă 
în toată regula. Dar, ca prin minune, se calmează. 

— E în regulă, oftează el. M-ai luat pe nepusă masă, asta e 
tot. Am responsabilități. Oricât de mult mi-aș dori, nu pot, pur și 
simplu, să plec din ţară. Dar asta nu înseamnă că nu putem 
planifica o vacanţă în viitorul apropiat. Poate chiar luna viitoare? 

— Serios? Ar fi foarte bine, spun eu, lăsându-mă să cad pe 
canapea și trecându-mi o mână prin păr. 

Dar știu că peste o lună va fi prea târziu. 


Capitolul nouă 


Februarie 2012 


— Cum a fost astăzi? l-am întrebat eu zâmbind forțat, 
temându-mă de răspuns. 

— Aproape la fel ca ieri și ca alaltăieri, mi-a răspuns el, 
dându-și haina jos și lăsând-o pe mânerul canapelei. 

Haina a alunecat pe covorul maro uzat, dar el, în loc să se 
aplece să o ia de jos, s-a trântit pe canapea cu un oftat. 

— M-am săturat să lucrez sâmbăta. 

— Vrei o ceașcă de ceai? l-am întrebat eu. 

— De parcă o ceașcă de ceai ar putea să-mi rezolve toate 
problemele. 

— M-am gândit că... 

Nimic din ce aș fi putut spune sau face nu ajuta când Fin era 
într-o astfel de stare de spirit. Dar dacă nu aș spune nimic, m-ar 
fi acuzat că nu îl susţin. 

— Îmi pare rău că ai avut o zi proastă. Stau lângă masa mică 
de bucătărie și împing cu vârfurile degetelor în blatul de lemn 
zgâriat. 

— Da, ei bine, nu e ca și când ar fi vreo surpriză că am avuto 
zi proastă. Să lucrez într-un magazin pe salariul minim nu este 
chiar ceea ce mi-am imaginat că voi face mai departe în viață. 

— Poate am putea schimba lucrurile. 

— Cum mai exact? 

Buzele i s-au încreţit într-un surâs batjocoritor. Am tras aer în 
piept și am spus: 

— Ce-ai zice să mergi la facultate. Ai putea să studiezi ceva 
ce îţi place. 

— La naiba cu facultatea. Am urât școala - nu văd niciun 
motiv pentru care facultatea ar fi diferită. 

— Dar ai face ceva ce ţi-ar plăcea. 

— Cum ar fi? 

— Nu știu. Am putea să căutăm pe internet și să vedem ce 
găsim... 

L-am văzut dându-și ochii peste cap. 


— Uite ce e, Anna. Știu că încerci să fii de ajutor, dar sunt 
frânt și chiar nu am chef să vorbesc despre asta acum. 

— Îmi pare rău. Pur și simplu, am crezut că... 

— Vreau să spun că, dacă chiar vrei să mă ajuţi, ai putea să-ţi 
mai iei câteva ture la centrul de agrement. 

Acum lucram cu jumătate de normă ca salvamar, iar în restul 
timpului mă duceam la cursuri. Ideea era că, dacă aveam o 
diplomă de calificare, puteam să candidez pentru un post de 
conducere mai bine plătit (sper). Dar știam că lui Fin îi displăcea 
profund faptul că mergeam la facultate, că luam contact cu tot 
felul de oameni pe care el nu-i cunoștea, dar și faptul că acum 
aduceam acasă și mai puţini bani decât înainte. Încercasem să îi 
explic că era doar un aranjament temporar, că vor fi doar doi ani 
în care ne vom chinui pentru ceva mai bun, dar nu voia să audă. 

— Dacă mi-aş lua mai multe ture, nu aș mai avea suficient 
timp să mă pregătesc pentru cursuri, am spus eu. 

Deja învățam până după miezul nopţii în cele mai multe nopţi. 
Nu am mai menţionat faptul că, de curând, Fin cheltuise banii pe 
care-i pusesem deoparte pentru impozit pe o placă de surf, în 
condiţiile în care și-o vânduse pe cea veche pentru câţiva 
bănuți. 

Fin a rămas tăcut. 

— Poate că aș mai putea lucra câteva ture în plus, am spus eu 
în cele din urmă, regretându-mi imediat cuvintele și întrebându- 
mă cum voi reuși să le fac pe toate. Știu că au nevoie de mai 
mulți oameni care să lucreze și duminica. 

— Grozav. Ar fi bine, a spus Fin, luminându-se la față. Până la 
urmă, cred că aș bea o ceașcă de ceai. 

În timp ce m-am întors să umplu ceainicul, mi-a venit o idee. 
O idee foarte proastă, ţinând cont de faptul că, din start, nu 
aveam prea mult timp liber, dar m-am gândit că n-avea să strice 
o ultimă zi de distracție dacă tot urma să lucrez atât de mult. 

— Mă gândeam... Ce ai zice să facem ceva diferit mâine? Să 
schimbăm puţin peisajul. Mi se pare că, în ultimul timp, nu 
facem decât să muncim, să mâncăm și să dormim. Așa că am 
putea să dăm o fugă la New Forest. Ar fi frumos. Ne-am putea 
plimba și lua o gură de aer curat, am spus eu luând două cești 
din scurgător și începând să le șterg cu un prosop umed. 

— Hmm. Chestia e că mâine-dimineaţă mă duc la surf. 


Mi-am dat seama că urma să mă refuze, așa că mi-am jucat 
cartea cu atenţie. 

— Am putea merge după ce te întorci tu de la surf. Obișnuiam 
să mă duc acolo cu ai mei tot timpul, când locuiau aici. Putem 
vedea chiar și ponei sălbatici, și căprioare. E atât de frumos! Și 
nu o să ne coste nimic. Mă rog, doar banii de benzină. 

După câteva secunde de gândire, mă surprinde acceptând. 

— Da, de ce nu. La naiba! Merităm să ne distrăm. Vino 
încoace. 

Lăsând ceștile pe masă, m-am apropiat de canapea și m-am 
așezat în braţele lui. 

— Sunt atât de bucuros că ne avem unul pe celălalt, a spus el. 
Compensează pentru toate celelalte neplăceri pe care trebuie să 
le înfruntăm. Știi, am să-l pocnesc pe următorul tip spilcuit care 
intră în magazin cu familia lui perfectă și cardul Visa Platinum. 

Mă aplec să-l sărut, înfășurându-mi brațele în jurul gâtului lui. 

— Nu este atât de rău. Pun pariu că tipii ăia spilcuiţi au și ei 
problemele lor. 

— Da, probabil decizii dificile, cum ar fi dacă următoarea lor 
mașină ar trebui să fie un Audi sau un BMW sau dacă să meargă 
la schi în Aspen sau în Courchevel. Ticăloșii. 

Am clătinat din cap, lăsându-l să se descarce. 

— lţi promit, Anna, situaţia asta nu o să dureze. O să fac 
cumva să ne mutăm curând din căzătura asta. Ne vom căsători, 
vom avea copii frumoși și vom locui într-o casă al naibii de 
mare, bine? 

Am început să râd. 

— Nu glumesc. 

— Știu. 

* 

Era o zi perfectă pentru excursie în pădure. Soarele strălucea, 
iar vântul adia ușor. După ce fusese la surf de dimineaţă, Fin s-a 
încălzit făcând un duș fierbinte, apoi ne-am îmbrăcat cu 
pulovere, jachete, ne-am pus căciulile și mănușile, pregătindu- 
ne pentru o plimbare lungă. Vechea noastră Corsa Vauxhall 
troncănea de-a lungul unor porţiuni goale de drum mărginite de 
zone de pădure și întinderi deschise de landes, în timp ce noi 
sporovăiam despre lucruri prostești și fredonam melodiile la 


6 Cf. DEX, șes întins situat pe țărmurile Atlanticului, format din nisipuri marine 
neproductive fixe sau mișcătoare (n.red.). 


modă de la radio. Aproape că uitasem cum este să te distrezi. În 
ultimele luni fusesem absorbită de muncă și de treburile 
casnice. 

Conducea Fin, iar indicatoarele rutiere erau clare, prin urmare 
nu au existat discuţii legate de alegerea rutei. Decisesem deja 
asupra zonei pe care urma să o vizităm - o porţiune izolată a 
pădurii și câteva posibile trasee de urmat. 

In cele din urmă, am intrat într-o parcare umbrită în care erau 
deja o duzină de mașini parcate. 

— Acela e un aparat de taxat? întreabă Fin, pierzându-și buna 
dispoziţie. 

— Oh! Da. Așa se pare. 

Nu luasem în calcul și preţul parcării. 

— Am doar o bancnotă de 5 lire, a răspuns Fin, pipăindu-și 
buzunarele. 

— Am eu mărunt, spun eu. Plătesc pentru cinci ore? 

— În regulă. 

— Așteaptă. Am să verific tariful. 

Am deschis portiera mașinii și am pășit pe amestecul de noroi 
și pietriș până la aparat, cercetând preţurile de pe panou. Am 
tresărit când am văzut costul și m-am întors spre mașină. Fin 
coborâse și stătea sprijinit pe partea șoferului. 

— Costă 4,80 lire, am strigat eu, ușor dezamăgită. Vrei să 
mergem în altă parte? 

— Este deja 11.30. Care e tariful pentru patru ore? 

— 3,90, am strigat eu, verificând panoul. Încă o sumă destul 
de mare, dar făcusem atâta drum... 

— Da, hai să o facem. Oricum, ar trebui să fie suficiente patru 
ore. 

— Bine. M-am întors să introduc monedele și am așteptat ca 
aparatul să-mi elibereze tichetul de parcare. Fiecare liră pe care 
o aveam era prețioasă, dar speram că o zi în aer curat, 
înconjurați de natură ne va ridica moralul. Uneori, sunt lucruri 
mai importante în viaţă decât banii. 

In ciuda faptului că soarele strălucea, aerul îngheţat ne tăia 
respiraţia și ne înţepa fețele. Dar mergeam în pas vioi și curând 
ne-am încălzit. Am ajuns, în cele din urmă, în inima pădurii, 
departe de drum și de case, departe de muncă, de oameni și de 
probleme. Luasem decizia corectă să propun această ieșire. Mă 
simțeam mai relaxată decât am fost vreodată în ultimele luni. 


Soarele își făcea simțită prezenţa, strecurându-se printre 
crengile copacilor, în timp ce la umbră se mai vedeau încă zone 
înghețate. 

Un trosnet de crengi mă face să îmi întorc capul. 

— Fin, uite! Îi fac un semn în faţă, la stânga noastră. Printre 
copaci își fac apariţia doi ponei sălbatici. Ne-am oprit să ne 
uităm la ei. Animalele nu au părut uimite de prezenţa noastră, 
ci, pur și simplu, treceau la câţiva metri de locul în care ne 
aflam. Câteva secunde mai târziu, alți șase ponei au apărut 
printre copaci, urmărind același traseu ca și cei de mai 
devreme. 

Fin a făcut câţiva pași în spate. 

— Nu îţi fac nimic, am spuse eu. 

— De unde știi tu? 

— Am mai văzut astfel de animale în sălbăticie. Nu le pasă de 
noi. 

Nu cred că Fin m-a crezut pe cuvânt și s-a relaxat doar după 
ce poneii au dispărut în pădurea din spatele nostru. 

Ne-am întâlnit apoi și cu o cireadă de vaci, dar de data asta 
ne-am asigurat că nu ne apropiem prea tare de ele, de frică să 
nu fim luaţi în coarne. Am făcut fotografii artistice cu telefonul 
cu trunchiuri de copaci contorsionate și pânze de păianjen 
înghețate. Fin a insistat să-mi facă și mie poze, dar când a venit 
rândul lui, a refuzat vehement, așa că a trebuit să-i fac poze 
când nu era atent. Am râs și ne-am sărutat, parcă am fi fost într- 
o bulă perfectă de fericire. Niciunul din noi nu a adus vorba de 
chestiuni cotidiene, ci doar ne-am bucurat de moment. 

— Mi se face foame, a spus Fin în cele din urmă, căscând. Ce 
ai zice să mâncăm ceva? 

Am încuviințat, cu stomacul chiorăind. Adusesem de-acasă 
sandviciuri cu brânză și salată și un termos cu ceai pe care Fin îl 
căra într-un rucsac mic. 

— Hai să ne așezăm aici, a spus Fin, arătând spre un trunchi 
de copac căzut într-o poiană, departe de cărare, cu rădăcinile 
noroioase la vedere. 

M-a condus de mână și ne-am așezat la jumătatea trunchiului. 
Apoi mi-a înmânat sandviciul și am stat în tăcere, bucurându-ne 
de liniștea care ne înconjura. Aerul era doar din când în când 
brăzdat de strigătul ciudat al vreunei păsări și de foșnetul 
ocazional făcut de vreo creatură din tufișuri. 


— Nu m-am săturat, a spus Fin, băgând în gură ultima bucată 
din sandvici. 

— Uite, ia ce a mai rămas dintr-al meu, i-am spus, dându-i 
jumătate de sandvici. 

— Eşti sigură? 

— Înî. Mie mi-a ajuns. 

Adevărul este că l-aș fi putut mânca, dar preferam să i-l dau 
lui, dacă încă îi era foame. 

— Merci. Apropo, cât e ceasul? 

Mi-am scos telefonul din buzunar și am exclamat uimită: 

— Uau, e deja ora 2.00. Ar trebui să ne întoarcem. 

— Mai întâi să bem niște ceai ca să ne mai încălzim puţin. 

L-am privit cum termina de mâncat sandviciul, cu maxilarul 
pătrat în mișcare și o șuviţă de păr blond murdar căzându-i pe 
un ochi. Voiam să îl sărut din nou, dar, nu știu de ce, m-am 
simţit ciudat de timidă. De obicei, el era cel care iniţia totul. 

Zece minute mai târziu, ne-am strâns lucrurile și am făcut 
câţiva pași spre cărare, întorcându-mă să văd ce îl reţinea pe 
Fin. 

— Mergi în direcția greșită, a spus el, stând lângă un copac 
prăbușit. 

— Nu, parcarea e într-acolo, am răspuns eu. 

Nu aveam nicio îndoială. Ştiam asta pentru că puteam să văd 
mușuroiul de furnici pe lângă care trecusem mai devreme. Era 
construit lângă o buturugă, iar tata ne spunea mereu că ele își 
construiesc mușuroiul cu panta mai îngustă spre sud. Știam cum 
să-mi găsesc drumul prin pădure, ghidându-mă după copaci, 
după șanțuri și după alte astfel de indicii. Copii fiind, pescuiam, 
vânam și făceam toate celelalte lucruri în natură care 
deveniseră a doua noastră fire. 

— Va trebui să ne grăbim, am spus eu. Tichetul nostru expiră 
în mai puţin de o oră. 

— Anna, e pe aici, a spus el încruntat, clătinând din cap ca și 
cum aș fi fost un copil care făcuse ceva greșit. 

— Acolo e un mușuroi de furnici, am încercat eu să-i explic. 
Am trecut pe lângă el când am venit. 

— Da, pădurea e plină de mușuroaie de furnici. Haide, să 
mergem, a spus Fin. 

Mi-am mușcat limba. Fin era încăpățânat. Ştiam că nu avea să 
cedeze. Trebuia să fac cum zice el și la un moment dat să încerc 


să îl readuc pe drumul cel bun. Am mers de-a lungul potecii 
aproximativ 20 de minute, îndreptându-ne în direcţia total 
greșită. În capul meu, încercam să găsesc o modalitate de a-i 
spune că nu o să ajungem nicăieri, însă toate variantele păreau 
să fie începutul unei certe, iar eu nu voiam să stric acea zi 
perfectă. Ştiam totuși că, dacă continuam să mergem pe acest 
drum, nu făceam decât să ne îndepărtăm și mai tare de mașină. 
Mi-aș fi dorit ca măcar unul din noi să fi avut semnal la telefon. 

— Ești bine? m-a întrebat el, luându-mă de mână. 

— Da. 

— Pentru că pari cam tensionată. 

— Nu. Sunt doar tristă că se termină ziua. A fost plăcut 
departe de muncă și de toate responsabilităţile. 

— Mie îmi spui. 

M-a tras spre el și ne-am oprit pentru o secundă să ne 
sărutăm. Când mă ţinea așa în braţe era ca și cum în lume nu 
mai exista nimeni și nimic în afară de noi. Deși eram împreună 
de aproape cinci ani, încă mă simţeam cea mai norocoasă fată 
din lume. 

— Ce ai zice dacă ne-am opri la un pub în drum spre casă? m- 
a întrebat el. Să mai lungim puţin ziua? 

Nimic nu mi-ar fi plăcut mai mult, dar știam că nu aveam să o 
facem. 

— Nu prea ne permitem, am răspuns eu. Ce-ar fi să 
cumpărăm două beri pentru acasă? 

— Nu e același lucru, dar bine, fie, Domnișoara Realistă, mi-a 
răspuns el, dându-și ochii peste cap și zâmbind ca să îmi arate 
că nu este prea supărat. 

După alte 15 minute de mers pe același traseu, cărarea 
continua în trei direcții diferite. Știam că trebuie să o luăm fie la 
dreapta, fie la stânga și să încercăm să ajungem pe drumul cel 
bun, dar, evident, Fin a ales traseul care se întindea drept 
înainte. 

— Am senzaţia că nu mergem în direcţia bună, am zis eu. 

Fin a râs. 

— Anna, ești varză cu orientarea. Vom fi în parcare în cel mult 
jumătate de oră și promit să nu-ţi scot ochii că am avut 
dreptate. 

Am tras adânc aer în piept și l-am lăsat să mă conducă mai 
departe în pădure, dorindu-mi să fi fost suficient de curajoasă 


să-mi susțin punctul de vedere de așa manieră cât să nu provoc 
o ceartă. 

Pe măsură ce soarele apunea, frigul ne pătrundea prin haine 
și, oricât de repede am fi mers, mâinile și picioarele noastre tot 
reci erau. Biletul de parcare expirase deja de mai bine de o oră, 
iar noi încetasem să mai pălăvrăgim. Curând avea să fie 
întuneric. 

— Fin... am deschis eu gura, dar el m-a oprit brusc. 

— Cred că am luat-o în direcţia greșită la ultima ramificaţie, a 
spus el. Hai să ne întoarcem. Cred că știu pe unde trebuie să 
mergem. 

Am răsuflat ușurată când ne-am întors în cele din urmă și ne- 
am îndreptat în direcţia cea bună. Fără să mai spună un cuvânt, 
Fin m-a lăsat pe mine să călăuzesc drumul spre mașină. Nu 
după mult timp, soarele a apus și a început să se întunece, doar 
un sfert de lună luminându-ne calea. Am trecut pe lângă 
trunchiul de copac unde ne-am luat prânzul - acesta a fost locul 
în care totul a luat-o în direcția greșită. Am zărit poteca pe care 
venisem dinspre parcare, recunoscând mușuroiul de furnici, 
amintindu-mi de alți copacii căzuţi, de tufișurile de ilex” și 
șanțurile de scurgere. 

Ne-a trebuit încă o oră și jumătate să ajungem la parcare, cu 
mâinile amorţite, picioarele înghețate și cu buna dispoziţie 
distrusă. Se făcuse deja 6.00 și în parcare mai era o singură 
mașină - o dubă cu farurile aprinse, iluminând mașina noastră. 

— Ce naiba? a exclamat Fin, dându-mi drumul la mână și 
pornind hotărât spre mașina noastră. 

Cineva într-o vestă reflectorizantă se apleca peste parbrizul 
mașinii. Încercau oare să o fure? L-am urmat pe Fin, frica luând 
locul oboselii. 

— Hei! a strigat el. Ce faci acolo? 

Bărbatul cu vestă ne-a privit scurt, apoi ne-a făcut semn spre 
parbriz. 

— Cred că glumești! a izbucnit Fin, smulgând plicul de sub 
unul din ștergătoarele noastre înghețate și fluturându-l spre 
bărbat. 

Umerii mi s-au prăbușit când mi-am dat seama că probabil 
bărbatul era vreun reprezentant al administraţiei locale și că ne 


7 Un gen de aproximativ 480 de specii de plante cu flori din familia Aquifoliaceae 
(n.red.). 


lăsase în geam o amendă. Poate că nu era prea târziu să fac 
apel la latura lui sensibilă. 

— Imi pare atât de rău, am spus eu. Ne-am rătăcit în pădure 
și de aceea am depășit timpul alocat. 

— Nu ar trebui să vă abateţi niciodată de la drum, a spus 
bărbatul, cu o voce profundă și un accent de la ţară. 

— Haide, omule, a spus Fin cu vocea blândă, înclinându-și 
capul. Las-o mai moale. Nu ne permitem să primim o amendă. 

— Prea târziu, ne-a spus el dând indiferent din umeri. E în 
sistem acum, nu pot să fac nimic. Puteţi face o contestaţie în 
scris dacă doriţi. 

— Nu o poți șterge din sistem? a întrebat Fin, cu bratul întins, 
încercând să-i dea înapoi bărbatului plicul galben de plastic pe 
care scria AMENDĂ. 

— Nu, nu se poate. 

— La naiba, omule! Fin se apropie de el, chinuindu-se să-i 
îndese plicul în buzunar. 

— Fin! am intervenit eu, punându-i o mână pe braţ. Lasă-o 
baltă. Vom scrie consiliului. Le vom explica cele întâmplate. 

— Intoarce-te, Anna. Asta e între mine și idiotul ăsta, a spus 
el, apoi l-a împins pe bărbat. 

Deși bărbatul era mai scund decât Fin, era mai bine făcut și 
mai în vârstă. Dacă avea să se ajungă la luptă, nu credeam că 
Fin avea să piardă. 

— Vită-te acolo, l-a îndemnat bărbatul, arătând spre ceva de 
deasupra aparatului de taxare. E o cameră de supraveghere. 
Dacă mai pui mâna pe mine o singură dată, am să chem poliţia 
să deruleze filmarea. Am mai dus tipi d-ăștia ca tine la tribunal. 
Pot să o fac din nou. 

Din fericire, cuvintele bărbatului au fost suficiente pentru a-l 
face pe Fin să cedeze. 

— Idiotule, a bâiguit Fin, făcând un pas în spate. Haide, Anna, 
a spus el, deschizând portiera mașinii și urcându-se la volan. Ce 
cretin, a mormăit Fin în timp ce eu urcam în mașină. Pun pariu 
că sistemul ăla de supraveghere nici măcar nu funcţionează. 

Mi s-a uscat gâtul când a desfăcut plicul. 

— 70 de afurisite de lire! a exclamat el. Trebuie să fie o 
glumă. 

M-a cuprins panica. Nu ne puteam permite să o plătim. 


— Nu pot să cred că au agenți de trafic care patrulează într-o 
zi de duminică, am spus eu. 

— Ce mai zi nemaipomenită, a oftat Fin, aruncând plicul cu 
amenda pe bancheta din spate. A stins apoi lumina din interiorul 
mașinii și a pornit motorul. 

— Ar trebui să dau cu mașina peste ticălos. 

Mașina a ieșit scârțâind din parcare, periculos de aproape de 
agentul de trafic, roţile noastre din spate derapând pe suprafaţa 
înghețată. 

— Ai grijă! am spus eu, prinzându-mă de bord. 

Fin mi-a ignorat avertismentul, împleticindu-se pe drum și 
aproape băgându-ne într-un șanț. Nu a spus nimic în timp ce 
respira și redresa mașina. Ne-am îndreptat către casă - mânia 
lui plutind în aer, iar sentimentul meu de vinovăţie amplificându- 
se în liniște. Nu ar fi trebuit să sugerez să ieșim. Fusese o idee 
proastă și extravagantă. Ar trebui să mă revanșez faţă de Fin, 
dar știam că nu era momentul. Nu avea dispoziţia necesară să 
îmi asculte scuzele. Trebuia să aștept până când avea să se mai 
liniștească. 


Capitolul zece 


2017 


Ceaţa rece ca gheaţa s-a risipit în cele din urmă, iar eu 
privesc lung pe geamul de la bucătărie norii cenușii care 
întunecă orizontul și oceanul întunecos și tulbure de dedesubt. 
De obicei, știu cum sa-mi ocup timpul cu tot felul de activităţi - 
întâlniri cu prietenele, alergat pe plajă, exerciţii la sala de sport, 
spa, programării la  manichiură, programări la coafor, 
cumpărături, citit -, dar de când am primit mesajul, nu-mi stă 
capul la nimic altceva. Will a fost plecat toată dimineaţa. Nu a 
vrut să-mi spună unde se duce. Mi-a spus că e secret. Nu sunt 
mare admiratoare a surprizelor și a secretelor, paradoxal, având 
în vedere secretul pe care-l păstrez faţă de soțul meu. Dar îmi 
doresc să nu-mi bat capul cu asta. In schimb, încerc să găsesc o 
soluție, acum că știu că nici nu se pune problema să plecăm din 
țară deocamdată. 

Tresar când aud telefonul zumzăind pe blat - e mai degrabă 
un apel decât un mesaj text. Mă întorc și mă îndrept spre el. 
Mâinile mi s-au umezit și am nervii întinși la maximum. Văd 
poza de profil a lui Will pe ecran și mă relaxez imediat. 

— Bună, îi spun eu. Unde ești? Ce pui la cale? 

— Sunt afară, în mașină. 

— Ești afară? întreb eu, mirată. De ce mă sună de afară? 

— Poţi să-mi faci o favoare? mă întreabă el. Du-te în bucătărie 
și așază-te pe canapea. 

— Poftim? întreb eu, speriată. Ce se întâmplă? 

— Poţi să faci asta, Anna. 

— E totul în regulă? întreb eu, inima bătându-mi puternic. 

Sunt tentată să mă duc în sufragerie să mă uit pe fereastra 
din faţă. 

— Totul este în regulă, spune el. Nu pare nici speriat, nici 
îngrijorat. De fapt, mi se pare chiar că e... entuziasmat. 

Chiar atunci aud un sunet strident. 

— Ce e zgomotul acela? E cineva cu tine? Vin să... 


— Anna! mă întrerupe el. Poţi măcar o dată în viață să faci 
cum îţi cer? 

— Scuze, îi spun eu, încercând să mă liniștesc. Vrei să mă duc 
să mă așez pe canapea? Cea din bucătărie? 

— Da. Te rog. 

— Biine... 

Mă îndrept spre canapea și mă așez, apoi îmi încrucișez 
picioarele, dar le îndrept repede. 

— M-am așezat. 

— Bun. Acum închide ochii. 

— De ce trebuie să... 

— Anna! Te rog. 

— Bine, bine, o să închid ochii. Gata. 

— Bun. Acum o să închid și o să intru în casă. 

Deschid repede ochii pentru a finaliza apelul și pentru a mă 
ridica să-mi pun telefonul pe măsuţa de cafea, apoi îi închid la 
loc, simțindu-mă ușor ridicolă. Aud ușa de la intrare 
deschizându-se, apoi închizându-se. Apoi pași care se apropie. 

— Nu-i deschide încă, îl aud de Will spunând. Pare 
entuziasmat. 

Simt un miros slab de malț și nu-mi dau seama ce este. 

— Bine, spune el. In câteva secunde poţi să-ţi deschizi ochii, 
dar, te rog, nu ţipa și nu face mișcări bruște, în regulă? 

— Will, mă sperii. 

— Poţi să deschizi ochii. 

Fac așa cum îmi spune și trebuie să clipesc de câteva ori 
pentru a-mi reobișnui ochii cu lumina. Îl văd pe Will în faţa mea, 
ţinând ceva în braţe. Acel ceva se mișcă. Îmi ţin respiraţia. 

— Oh, uau! Este adorabil, șoptesc eu. 

— E un băiețel de 12 săptămâni, Anna. Și este al tău, spune el 
și ochii îi strălucesc. 

Mă uit lung la cățelușul cu ochi căprui și blăniţă cârlionţată 
care adulmecă cu nesaț aerul din jurul lui. Sunt atât de 
emoţionată, încât nu-mi găsesc cuvintele. Will se așază lângă 
mine și mi-l pune în brațe. Căţelușul începe să mă adulmece și 
să se joace cu puloverul meu tricotat, în timp ce eu încep să-l 
mângâi ușor, minunându-mă de blăniţa lui moale. 

— Îţi place? mă întreabă Will, mângâindu-l pe cap. 

— ÎI ador, îi răspund eu în șoaptă, luptându-mă din răsputeri 
să nu plâng. 


Simt că sunt pe punctul de a avea o cădere nervoasă. Știu că 
aceste lacrimi nevărsate nu sunt doar despre căţeluș, sunt 
despre atât de multe alte lucruri. Trag aer în piept și mă scutur: 

— Nu-mi vine să cred că mi-ai luat un câine. 

Mă întind spre el și-l sărut ușor. 

— Îţi mulțumesc. 

Mi-am dorit un câine toată viața mea, dar mama și tata nu au 
stat niciodată suficient de mult timp într-un loc pentru a-și putea 
lua un astfel de angajament. 

— E felul meu de a-ţi arăta că îmi pare rău că am fost un bou 
ieri, îmi spune el. 

— Despre ce vorbești? 

Nu știu la ce se referă. Will nu a fost niciodată un bou. 

— Ai vrut să mergem în Suedia, explică el, iar eu n-am 
reacţionat prea frumos. E ţara în care te-ai născut și ar fi trebuit 
să fiu mai înțelegător. Evident că ai dreptul să îţi dorești să 
mergi acasă oricând vrei, fără să te simţi vinovată pentru asta. 

Acum e rândul meu să mă simt vinovată. Dorul de casă nu are 
nimic de a face cu dorința mea de a merge în Suedia. Vreau 
doar să fugim de problemele mele. 

— Nu te mai gândi. Știu că ai obligaţii. N-a fost corect din 
partea mea să îţi cer asta. 

— O să mergem, totuși, spune el. De îndată ce am timp. 

— În niciun caz! exclam eu, zâmbind. Nu acum că avem 
drăgălășenia asta. Nu vreau să-l las singur aici. 

— Tata mi-a spus că ar fi bucuros să aibă grijă de el de câte 
ori avem nevoie, așa că, din punctul acesta de vedere, nu e 
nicio problemă, spune Will, zâmbind ștrengărește. 

— Cum îl cheamă pe micut? întreb eu, afundându-mi nasul în 
blâniţa lui. 

— Nu are nume încă, spune Will. M-am gândit că ar trebui tu 
să-l botezi. 

— Hm... 

Mă uit la el și mă gândesc pentru un moment. 

— Nu ţi-a venit nicio idee? întreabă Will, luându-l pe micut din 
braţele mele și pupându-l. 

— Ce zici de Bo? întreb eu. Mi se pare că are faţă de Bo, nu 
crezi? Și sună bine și în engleză, și în suedeză. 

— Bo, spune Will, uitându-se la cățelul din poala lui. Ce părere 
ai, Bo? Îţi place numele tău? 


Bo începe să latre ușor, iar Will și cu mine bufnim în râs. 

— Bun, așa rămâne. Bo, spune Will. 

Cu Will și cu Bo, reușesc să nu mă mai gândesc la cele mai 
negre scenarii, dar, dincolo de aparente, frica încă mocnește și 
știu că nu mai pot continua așa prea mult timp. Nu mai am poftă 
de mâncare și am constant stomacul ghem. Știu că asta nu o să 
treacă de la sine, dar mintea mea nu vrea să proceseze ce se 
întâmplă. Numai gândul de a răspunde acelui mesaj îmi 
provoacă greață. Îmi îngrop capul atât de adânc în nisip, încât 
sunt în pericol să mă sufoc. 

e 

După o zi de joacă minunată cu Bo, Will a plecat la restaurant, 
lăsându-mă pe mine și pe Bo ghemuiți pe canapeaua din 
sufragerie. E doar ora șase după-amiaza, dar noaptea se apropie 
deja, întunericul răspândindu-se pe cer asemenea cernelii pe 
hârtie. Bo sforăie lângă mine pe-o pernă, epuizat după o zi plină. 
Urmează prima lui noapte departe de mama lui și simt că 
trebuie să-l protejez. 

Cred că aș putea să mă uit la o comedie romantică în seara 
asta, așa că mă ridic ușor de pe canapea și mă duc să iau 
telecomanda pe care doamna care ne ajută la curăţenie a pus-o 
lângă televizor. In timp ce sunt în picioare, mă îndrept spre 
fereastră să trag draperiile. Din cauza copacilor înalţi, de la 
geamul de la sufragerie nu se vede foarte bine aleea din faţa 
casei, dar strada principală este încă vizibilă prin poarta 
electrică. Când trag draperia, văd ceva afară. Observ silueta 
unui bărbat sub felinarul stradal și mă cuprinde frica. Mi se pare 
că se uită spre mine, dar nu sunt sigură. Fac un pas în spate, mă 
lovesc la tibie într-o măsuţă și înjur cu voce tare, trezindu-l pe 
Bo. 

Îmi fac curaj și ridic marginea draperiei pentru a privi afară la 
spaţiul de dincolo de porţi. Dar nu e nimeni acolo. Să fi fost doar 
imaginația mea? Ar trebui oare să ies și să verific? Gândul de a 
merge singură afară în întunericul gol nu este unul plăcut. Oare 
chiar vreau să știu cine este acolo? Nu, nu vreau. 

Trag draperiile, asigurându-mă că acoperă perfect geamul. 
Mă uit în jur după telefon. Nu-l găsesc pe nicăieri și, oricum, pe 
cine să sun? Nu pot să sun la poliţie. Îl iau pe Bo în braţe, îl sărut 
pe cap și mergem în bucătărie, unde trag jaluzelele și draperiile 


și aprind lumina. Telefonul este pe blat, în bucătărie. Îl pun pe 
Bo jos, apoi aprind ecranul și văd că am un mesaj necitit: 


Da, ai ghicit. Eu eram cel care stătea în fata casei tale. Ai 
face bine să răspunzi la mesaje. Nici să nu-ți treacă prin cap 
să mă ignori. 


Telefonul îmi cade din mână și se lovește de blat. Cu coada 
ochiului, îl văd pe Bo cum face pipi pe covorul crem de sub 
masă, dar nu reușesc să procesez informația. Simt că mă sufoc. 
Mă prind cu ambele mâini de blat și încerc să mă gândesc. 

E aici. Știe unde locuiesc. Ce Dumnezeului o să fac? 


Capitolul unsprezece 


Decembrie 2012 


Stăteam ghemuită pe canapea, sub o pilotă și două pături 
grele, plângându-mi de milă. Deși nu stăteam prea bine cu 
banii, fusesem nevoită să sun la serviciu să-mi iau concediu 
medical, pentru că gastroenterita virală mă făcea să mă simt 
îngrozitor. Abia dacă puteam să mănânc ceva, gâtul îmi era 
inflamat și uscat și mă durea tot corpul. Tot ce voiam să fac era 
să dorm, dar în apartament era atât de frig, încât nu mă puteam 
simţi confortabil. Camerele noastre erau orientate spre nord, iar 
ferestrele cu o singură foaie de sticlă zăngăneau în vânt, lăsând 
aerul îngheţat să pătrundă în casă. Nu aveam suficienţi bani să 
lăsăm încălzirea pornită toată noaptea, așa că îi dădeam drumul 
o oră dimineaţa și două seara. Preferam să mă duc la serviciu 
unde era cald și bine decât să stau acasă. 

Fin fusese drăguţ în ultimele zile - mă îngrijea și îmi spunea 
să o iau mai ușor, că boala mea se datorează faptului că 
muncisem prea mult, că acele cursuri de la facultate pun prea 
multă presiune pe mine și că poate ar trebui să mă gândesc să 
renunţ. A trebuit să-l liniștesc că sunt bine, că era vorba doar 
despre un virus. Problema era că nu mă simţeam bine deloc. 

Nu aveam cu cine să vorbesc. Sian și cu mine ne cam 
îndepărtasem cumva în ultimul an. Fin nu se înţelegea cu 
prietenul lui Sian, care lucra în domeniul bancar, iar eu eram fie 
prea obosită, fie prea ocupată să ne întâlnim doar noi două. 
Uneori, comentam la postările ei de pe reţelele de socializare și 
din când în când ne trimiteam mesaje, dar cam atât. Și nu eram 
suficient de apropiată de colegii de la facultate și prietenii de la 
muncă, încât să discut și altceva în afară de ei bine, facultate și 
muncă. Bineînţeles că nu le puteam spune părinţilor mei cât de 
izolată și de epuizată mă simţeam, căci nu aș fi suportat să o 
aud pe mama spunându-mi că avusese dreptate de la bun 
început. Cât despre ei, aveam nevoie ca ei să creadă că sunt 
cea mai fericită persoană din lume. 


Nici nu se punea problema să discut cu Fin despre 
sentimentele mele. Nu pentru că nu i-ar fi păsat, ci pentru că, 
dacă i-aș fi spus ce simt cu adevărat, ar fi luat totul personal. Ar 
fi crezut că dădeam vina pe el, lucru pe care nu-l făceam. 
Somnul era singura mea evadare - un mod de a bloca 
anxietatea din mintea mea, frica din stomac. Parte din mine se 
întreba dacă nu cumva boala mea era legată mai degrabă de 
starea mea de agitaţie decât de vreun virus real. 

Clinchetul unei chei în yală m-a trezit din somnul de veghe și 
mi-am deschis ochii, privind de sub pilotă. 

— Hei! 

Fin a intrat, scrutând cu ochii camera slab luminată. Mi-am 
întors privirea spre locul în care se uita el, dându-mi seama de 
dezordine - vase nespălate și lucruri aruncate peste tot. M-am 
simțit cuprinsă de vină. Stătusem acasă toată ziua și nu 
ridicasem un deget. 

— Bună, am spus eu, cu o voce răgușită, așezându-mă în 
poziție șezândă, încercând să par mai trează decât mă simţeam. 

— Cum te simţi? a întrebat el. 

— Puțin mai bine, l-am minţit eu, observând în mâna lui o 
geantă mare de transport. Una de la serviciu. Ce este asta? Ai 
primit ceva de la magazin? 

— AȘ vrea eu, a spus el, așezându-se pe brațul canapelei. Nu. 
E un costum de neopren pentru iarnă. Un chilipir. Ar fi trebuit să 
fie 400 de lire, dar se pare că are ceva defecte și a fost returnat, 
așa că Damian mi-a spus că mi-l lasă la 100 de lire. 

Am simţit un gol în stomac. Făcea mișto de mine? Nu-și dădea 
seama ce probleme financiare aveam? Nu aveam nici măcar o 
liră pusă de-o parte, să nu mai vorbim de 100! 

— M-am gândit că, dacă nu-mi cumperi un cadou de Crăciun, 
atunci acesta ar putea fi... știi tu, cadoul meu de Crăciun, a spus 
el, cu ochii larg deschişi, de parcă tocmai îi venise o idee 
grozavă. 

Nici măcar știam ce să-i răspund. Aș fi vrut să ţip la el, să înjur 
ca un birjar, dar știam că nu voi face asta. Nu aș fi putut face 
față unei confruntări. Nu aveam forța mentală necesară pentru 
asta. Fin mă speria când se enerva - era rece, mânios. Cum aș fi 
putut să tac, totuși? Trebuia să-l fac să înțeleagă faptul că nu ni- 
| permiteam, că situaţia noastră financiară era precară. Am 


simţit lacrimile fierbinţi alunecându-mi pe obraji și înțepându-mi 
pielea. 

— Ce? Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat ceva? m-a privit el, 
încruntat. 

— Nu ne permitem, Fin. La costum, mă refer. Abia dacă ne 
permitem să plătim chiria, mâncarea și facturile. Suntem mai 
mult decât lefteri. Nu cred că avem destui bani nici măcar 
pentru încă o lună. Suntem deja în rahat. 

— Totul va fi bine, a zis el. Nu poate fi atât de rău. Amândoi 
lucrăm. 

— Câștigăm amândoi minimumul pe economie. Știi măcar 
care sunt cheltuielile noastre în fiecare lună? 

— Și ce vrei să fac în legătură cu asta? a spus el, încruntându- 
se. Nu pot să-mi găsesc peste noapte un loc de muncă mai bine 
plătit. 

— Nu ne permitem costumul de neopren, am spus eu, iar 
când i-am întâlnit privirea, i-am citit dezamăgirea în ochi. 

Costumul pe care îl avea era antic, destrămându-se pe la 
cusături. Nu îi mai ţinea de cald în apa înghețată. Știam că avea 
nevoie de unul nou și îmi era milă de el. Dar, în același timp, 
aveam nevoie de mâncare și de încălzire - un acoperiș deasupra 
capului. Trebuia să ne gândim la priorităţi. 

— La naiba! a înjurat el, ridicându-se de pe braţul canapelei, 
aruncând punga pe podeaua bucătăriei și ieșind din apartament 
trântind ușa în urma lui. 

Am dat pilota la o parte și am reușit cu greu să mă ridic în 
picioare, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Ar trebui să 
merg după el? Nici măcar nu eram îmbrăcată. Nu eram suficient 
de puternică. Până la urmă, avea să se calmeze. Anul acesta, 
niciunul din noi nu avea să primească cadouri de Crăciun. Eram 
norocoși dacă nu eram obligaţi să-l implorăm pe tatăl lui Fin să 
ne lase să stăm în șopronul lui. 

Incercasem de mai multe ori să-i spun lui Fin că nu o ducem 
prea bine cu banii, dar el nu m-a luat niciodată în seamă, 
ignorând situaţia precară în care ne aflam. Își folosea 
întotdeauna soldul bancar actual pentru a stabili câţi bani avea 
de cheltuit, uitând cu desăvârșire de facturile care trebuiau 
plătite la fiecare sfârșit de lună. Prin urmare, întotdeauna 
scoteam mai mult decât aveam în cont și trebuia să lucrăm ore 
suplimentare pentru a putea acoperi toate cheltuielile. Nu voiam 


să fiu cea care îi atrage atenţia în fiecare lună asupra 
problemelor financiare, dar dacă eu nu o făceam, atunci cine? 
Îmi doream să ne fi putut întoarce la zilele de început, când nu 
trebuia să ne facem griji pentru toate astea. Acele zile petrecute 
pe plajă, când nu ne mai săturam unul de celălalt și dragostea 
era singurul lucru la care ne gândeam. 

M-am târât spre bucătărie ca să mă apuc de spălat vasele. 
Atunci mi-am dat seama că laptele îngheţase în castroane. Era 
ridicol. Trebuia să dau puţin drumul la căldură. Măcar cât 
făceam curat și apoi aveam să-l închid când mă băgăm înapoi în 
pat. Mi-am târât picioarele până la termostat și am apăsat 
butonul de pornire. Sunetul cazanului care s-a aprins m-a 
înveselit pentru moment. Dar asta nu schimba cu nimic faptul că 
Fin era absent nemotivat. Mă întrebam unde se dusese, dacă 
ieșise la o plimbare sau dacă se dusese la vreun prieten. Pe de-o 
parte, îmi doream să vină acasă, dar, pe de altă parte, îmi era 
teamă de momentul în care avea să intre pe acea ușă. Era oare 
vina mea că nu aveam bani? Dădeam oare dovadă de egoism 
dorindu-mi să termin acel curs de management? Poate că ar 
trebui s-o las baltă și să-mi iau mai multe ore la muncă în 
schimb, dar știam că asta nu ar face decât să lungească 
dezastrul acesta financiar în care eram. Ce șanse aveam să ne 
căsătorim și să avem o familie, dacă abia puteam să avem grijă 
de noi? Am strâns toate farfuriile și toate tacâmurile în chiuvetă, 
apoi am pus puţină apă în fierbător, așezându-mi palmele pe 
vasul de plastic în timp ce se încălzea. 

Mi-a luat aproximativ jumătate de oră să fac casa să pară vag 
ordonată. Încălzirea centrală și o cameră curată m-au făcut să 
mă simt mai puţin distrusă. Cel puţin când venea Fin avea să fie 
întâmpinat de o atmosferă mai primitoare. Mi-am verificat 
telefonul, dar nu aveam niciun mesaj. Urma să-l sun dacă nu 
venea până la 8.00. Am decis să mă uit puţin la televizor în timp 
de așteptam. 

La opt încă nu primisem niciun semn de la el, așa că m-am 
ridicat anevoie de pe canapea și m-am dus să opresc centrala. 
Imediat, temperatura din cameră a început să scadă. După ce 
m-am târât înapoi în cuibul meu din pături de pe canapea, i-am 
trimis două mesaje, dar ambele au rămas fără răspuns. Mi-am 
făcut, în cele din urmă, curaj să-l sun, dar mi-a intrat direct 
căsuţa vocală. Era oare supărat pe mine? Mă ura pentru că îi 


cerusem să returneze costumul de neopren? Am încercat să mă 
gândesc la o viaţă fără el, dar nu mi-o puteam imagina, întreaga 
mea existenţă orbita în jurul lui. În jurul nostru. Fără el nu știam 
ce aș fi făcut, în ce direcţie să o apuc. Imi simţeam capul 
pulsând. Ce ar fi trebuit să fac? 

e 

Am dormit iepurește pe canapea, salteaua de pe patul nostru 
fiind atât de rece, încât nu aș fi putut să mă așez pe ea fără ca 
Fin să fie acolo să mă încălzească. În ciuda faptului că eram 
învelită cu două pături, am tremurat ca varga toată noaptea. M- 
am trezit din oră în oră panicată, întristându-mă de fiecare dată 
când îmi dădeam seama că Fin încă nu se întorsese acasă. Imi 
ardea gâtul, ochii îmi erau umflaţi de lacrimi și epuizare. Mă 
uitam întruna la telefon, dar degeaba. Niciun mesaj. Oare pe 
unde umbla? 

În cele din urmă, la 6.30 dimineaţa, am reușit să mă dau jos 
din pat, am pornit boilerul și l-am mai sunat o dată pe Fin. Și de 
data aceasta mi-a intrat căsuţa vocală și am simţit că îmi vine 
să arunc cu telefonul prin cameră. 

Asta fusese tot? Se terminase? Nu ar fi trebuit niciodată să-i 
cer să returneze costumul. Ne-am fi descurcat noi cumva. Nu 
meritase toate astea. Mi-am dat seama că aș fi făcut orice să-l 
fac să se întoarcă acasă la mine și să ne împăcăm. In ciuda 
tuturor lucrurilor, îl iubeam încă cu aceeași intensitate ca la 
începutul relaţiei noastre. 

M-am târât înapoi în culcușul meu și am rămas cu privirea 
aţintită la broboanele de vopsea de pe perete și la pojghiţa de 
gheaţă care acoperea interiorul ferestrei. Prin perete, puteam 
auzi alarma deșteptătoare a vecinului. In stradă, mașina de 
gunoi făcea un tămbălău de nedescris. Toate aceste zgomote 
cotidiene cu care mă obișnuisem nu însemnau nimic fără Fin. Mă 
simţeam ca o străină în propria mea casă. 

Și atunci, în sfârșit, am auzit sunetul pe care-l așteptam - pași 
pe palier, o cheie în yală. Inima a început să-mi bată mai tare. 
Am tras adânc aer în piept, pregătindu-mă pentru orice avea să 
urmeze. 

— Doamne Dumnezeule, e mai frig aici decât afară, a 
exclamat el, intrând în cameră ciufulit și îmbujorat. 

Nu părea nici nervos, nici supărat, a dat doar din cap și a 
schițat un zâmbit. 


— Bună. 

— Bună, i-am răspuns eu, cu inima în gât. 

— Anna, Îmi pare rău. 

La auzul acestor cuvinte, toată furia și toată supărarea s-au 
topit pe loc. 

— Și mie. Bineînţeles că poţi păstra costumul. Am fost... 

— Nu, nu, aveai dreptate în legătură cu tot, a spus el, 
închizând ușa în urma lui și așezându-se lângă mine pe 
canapea. 

Mi-a luat faţa în palme și m-a sărutat apăsat, apoi s-a lăsat pe 
spate și a închis ochii pentru o clipă. 

— Îmi pare rău, Anna. Am fost un nesimtit. Îmi pare rău că am 
plecat așa. Nimic din toate astea nu e vina ta. Doar că... pur și 
simplu, nu știu. Mă înfurii atât de tare și sunt frustrat tot timpul. 

— Ştiu, știu. 

— În fiecare zi văd oameni care intră în magazin și dau 500 - 
600 de lire pe un costum de neopren nou, pe o placă nouă de 
surf, pe haine și încălțăminte, și mă întreb cum fac. Cum au 
ajuns în situaţia în care viaţa lor este atât de ușoară? Și de ce 
sunt viețile noastre atât de grele? Vreau să am grijă de tine. 
Vreau să avem o viaţă ușoară și fericită. Cocina asta, nu aici îmi 
doresc eu să stăm. 

— Nu o să stăm aici pe veci, i-am spus eu. Lucrurile o să 
meargă mai bine. 

— Ascultă-mă, Anna, mi-a spus el, pe un ton mai serios. Dacă 
nu facem ceva, atunci nimic nu se va schimba. O să continuăm 
să muncim pe un salariu de nimic, doar pentru a îngheţa într-un 
pat ca ăsta de rahat, fără nicio speranţă că lucrurile se vor 
schimba. Dar m-am gândit... există o modalitate mai bună... 
decât asta. 

Speram să fi ajuns, în cele din urmă, la vorba mea și să-și fi 
dat seama că trebuia să se înscrie la facultate sau să urmeze 
cursuri de perfecţionare, dacă doream să ieșim vreodată din 
situația asta. Că, în sfârșit, avea să facă ceva concret. Ceva ce 
ne-ar scoate din mocirlă. 

— Îți aduci aminte de idiotul de Williams? Nu vreau să se 
adeverească ce a spus despre mine. Nu vreau să fiu un ratat 
toată viaţa. Înţelegi? 

— Fin, nu ești un ratat. Williams habar nu avea ce spune. 


— Ba da, Anna, sunt, a oftat el, făcând o pauză să-și dreagă 
vocea, apoi a continuat. Dar nu mă las așa ușor. Am câteva idei. 
Sunt un pic cam radicale, dar una dintre ele s-ar putea să 
meargă. Fiecare variantă la care m-am gândit fie este un joc de 
noroc, fie înseamnă ani de zile de muncă pe brânci. Dar așa 
cred că ne-am putea schimba viața. 

Pentru prima dată în ultimele zile nu mă mai simţeam așa de 
distrusă. Am permis unei raze de speranţă să se strecoare în 
gândurile mele. Nu-l mai văzusem niciodată atât de entuziasmat 
și de hotărât. 

— Ei bine, spune-mi. Ce idei ţi-au venit? 

— Te rog doar să ai răbdare să-ţi explic, bine? 

Am încuviințat. 

— Niciunul din noi nu este bogat, nu-i așa? Nu avem părinți 
bogaţi și nu ni s-a dat de pomană. Trebuie doar să ne croim 
drumul, practic, din nimic. 

— Ne avem unul pe altul, am spus eu, zâmbind. 

— Da, așa e, dar avem nevoie de mai mult de atât pentru a 
trăi. Avem nevoie de un loc al nostru, de haine, de mâncare; de 
căldură. 

— Da, mi-ar prinde bine niște căldură acum. 

— Tremuri, a spus el. ` 

Avea dreptate. Eu nici nu observasem. Imi tremura tot corpul. 

Mi-a luat palmele într-ale lui și a început să mi le încălzească. 

— E mai bine? 

Am încuviințat, deși și el avea mâinile la fel de reci ca ale 
mele. 

— Anna, puștii aia bogaţi nici nu-și dau seama cât de norocoși 
sunt că sunt ajutaţi la început de drum. Ei nu joacă niciodată 
după reguli. Am putea spune chiar că ei trișează. Nu și-au 
petrecut nici măcar o zi din viaţă luptându-se. 

— Presupun. Dar ei sunt o minoritate. Majoritatea oamenilor 
trebuie să se lupte la fel ca noi. Poţi înnebuni gândindu-te la ce 
au alţii. Nu merită să-ți lași mintea să se gândească la astfel de 
lucruri. 

Fin a clătinat din cap, apoi a spus: 

— Dar de ce să ne chinuim, când sunt și alte variante? 

— Cum ar fi? 

— Anna, te-ai gândit vreodată să faci o schimbare în carieră? 
E greu de explicat și nu vreau să înţelegi greșit. 


— Fin, spune odată ce ai de spus. 

— Bine, a spus el. 

S-a ridicat în picioare și s-a dus lângă fereastră. Apoi s-a 
întors cu faţa spre mine, cu ochii sclipitori. 

— Așa cum ţi-am spus, am mai multe idei. Asta e doar una 
dintre ele. Ca s-o spun pe șleau. Anna, știi cât de atrăgătoare 
ești? Oriunde mergem, sunt în pericol să pocnesc fiecare tip din 
cameră doar pentru că te privește. Ai putea avea pe oricine 
dorești. 

Vorbele lui m-au făcut să roșesc și am simţit furnicături pe 
piele, dar nu eram sigură că îl cred. Și nici nu înţelegeam unde 
vrea să ajungă cu asta. 

— Ei bine, mă gândeam că nu avem nici cariere excelente, 
nici bani, nici alte bunuri. De fapt, chiar acum, putem considera 
că frumuseţea ta este singurul nostru bun de preţ. 

— Bun de preţ? 

— Deci... ce ar fi dacă... Anna, te-ai gândit vreodată să devii 
escortă? 

— Să devin ce? 

Eram destul de sigură că știu despre ce vorbește, dar nu-mi 
venea să cred că el chiar îmi cerea asta. 

— Nu e nimic rău în asta. Practic, ieși cu bărbaţi care nu sunt 
în stare să obţină o întâlnire reală. 

— Îmi propui să devin prostituată? 

Cu siguranţă nu vorbea serios. 

— Nu! O escortă. Mergi doar la întâlniri. Nu trebuie să te culci 
cu ei. 

— Oh, sigur, bine, și tu ai putea fi - cum li se spune? - un 
gigolo. Am bufnit eu în râs clătinând din cap. Da, sigur. Foarte 
amuzant. Ăsta e planul tău? 

Fin a încuviinţat. 

— Fin! 

— Ce? a rânjit el. E un plan bun pentru a ne îmbogăţi. 

— Fin, nu fac așa ceva pentru bani. Ce fel de femeie crezi că 
sunt? 

— Tot ce-mi doresc este să fiu cu tine, a spus el. Dar îmi e 
teamă că, dacă continuăm așa - lefteri, bolnavi, zbătându-ne, 
certându-ne -, vom ajunge să ne urâm unul pe altul. Planul meu 
are de-a face mai mult cu iubirea decât cu banii. 


La auzul explicaţiei lui nu m-am putut abţine să nu ridic din 
sprâncene. Planul lui Fin avea cu siguranță mai mult de-a face 
cu banii. Dar dacă continuam tot așa, relația noastră nu avea să 
reziste. Am decis să mă prefac, în glumă, că sunt de acord cu el. 

— Și cam la ce tarif te-ai gândit pe oră? O sută? Două sute? 

— Cel puţin, a rânjit el, venind din nou lângă mine pe 
canapea. Dacă aș avea bani, eu aș plăti și mai mult să ies cu 
tine. 

— Chiar și când arăt așa? Cu părul nespălat, cu pijamaua 
jerpelită, cu frisoane din cauza gripei? 

— Pe unii bărbaţi s-ar putea să îi excite asta. 

— Ce  scârbos, l-am înghiontit, împingându-l în braţul 
canapelei. Nu ar fi mai puţin neplăcut - nu știu - să spargem o 
bancă? am spus eu și am râs. 

— M-am gândit și la asta, crede-mă. Dar nu, ar fi mult mai 
greu să spargem o bancă și nu am putea cheltui banii aici. Ar 
trebui să fugim. În felul acesta, am face bani în mod legitim și 
ne-am putea vedea de vieţile noastre fără să ne caute poliţia. 

— Deci, lasă-mă să văd dacă am înțeles bine, am spus eu. 
Mergem la întâlniri cu oameni bogaţi, câștigăm o căruţă de bani 
și trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi? 

— Nu chiar, a răspuns el. 7u mergi la întâlniri, eu mă ocup de 
partea economică. 

— Ca un pește? am spus eu, înclinând capul într-o parte. Da, 
te și văd îmbrăcat într-o haină de blană cu un lanț mare de aur 
la gât. Ti-ar sta bine. Eşti ţăcănit rău, am spus eu, apoi am 
închis ochii pentru câteva secunde. Mi-a venit o idee și mai 
bună. Ce ar fi dacă tu te-ai prostitua, iar eu m-aș ocupa de bani? 

— Nu am face la fel de mulţi bani, a clătinat el din cap. 

— Da, bine. Măcar de-ar exista o soluţie așa de simplă pentru 
toate problemele noastre - una care să nu presupună ca eu să 
îmi vând trupul, iar tu să porți blană, bineînţeles. 

— Da, a oftat el. Măcar. 

Canapeaua s-a mișcat când el s-a tras mai aproape de mine, 
iar eu m-am aplecat spre el, simţindu-mă mult mai bine. 
Discuţia noastră prostească mă înveselise. 


Capitolul doisprezece 


2017 


Mai mult decât orice, nu vreau să fiu singură în seara asta. 
Casa mi se pare prea mare și prea goală. Un loc cu umbre unde 
oricine ar putea sta la pândă. Dar dacă îl sun pe Will, mă va 
întreba de ce vreau să se întoarcă acasă. Îmi va pune întrebări 
la care nu pot să răspund. 

lau telefonul din nou și încep să tastez un mesaj. 


Hei, Sian, ce faci în seara asta? Ti-ar plăcea să treci pe la 
mine să ne uităm la un film de duzină la televizor? 


În nici zece secunde, telefonul meu bâzâie: 
Da! La ce oră? 
Acum? 
În 20 de minute sunt la tine. 


Îi trimit o faţă zâmbitoare cu un pupic. 

Până ajunge Sian, mă duc să verific covorul pe care Bo a făcut 
pipi. Este distrus - cred că nici cei de la curăţătorie nu-l pot 
salva. E numai vina mea. Will îmi spusese că trebuie scos o dată 
la două ore, dar au trecut mai bine de patru ore de la ultima lui 
plimbare prin curte. 

— Îmi pare rău, băiete, spun eu, ghemuindu-mă lângă el și 
scărpinându-l în spatele urechilor. In seara asta nu ieşim în 
curte. E prea periculos. Dar, uite, poţi face pipi aici, spun eu, 
apoi mă ridic și aduc câteva șerveţțele de la bucătărie, pe care le 
pun lângă ușă. Uite. Îţi poţi face nevoile aici pentru moment. 

El începe să adulmece în jurul zonei și se ghemuiește imediat 
lângă teancul de șerveţele. Îi împing ușor funduleţul, astfel încât 
să mă asigur că-și face nevoile pe șerveţele. Apoi îl laud. Cel 
puțin micuțul ăsta mă ajută să îmi mai iau mintea de la alte 
lucruri. 


În cele din urmă ajunge și Sian. Îi deschid poarta și în timp ce 
ea intră cu mașina în curte, eu mă uit afară din prag, 
asigurându-mă că nu mai e nimeni altcineva acolo. Porţile se 
închid imediat ce Toyota pe care o conduce intră în curte, iar eu 
răsuflu ușurată. 

După ce a intrat în casă și ne-am salutat, îi fac cunoștință cu 
Bo. Îl smotocim amândouă vreo jumătate de oră, după care Bo 
cade lat și adoarme la el în pătuț. 

— Așadar, spun eu, turnând vin în pahare. Hai să vorbim 
despre nuntă. Te-ai decis ce local îţi place cel mai mult? 

Evident că nu-mi ascund grijile destul de bine, deoarece Sian 
îmi aruncă o privire întrebătoare. 

— Ce e? o întreb eu, lăsând sticla pe blat și încrucișându-mi 
brațele la piept. 

— Tu să-mi spui. 

— Sian, nu am nici cea mai vagă idee despre... 

— Așa e, domnişoară, spune ea, aducându-și paharul de vin 
lângă canapea. Vreau să-mi spui de ce arăţi de parcă cineva 
tocmai a făcut ceva în paharul tău de Chardonnay. 

— Poftim? Sunt bine. Eu... 

— Să spui asta cuiva care nu te cunoaște! Își trece o mână 
prin părul blond închis și îmi aruncă o privire care mă duce 
înapoi în zilele noastre de școală. 

— De cât timp ne cunoaștem? 

— Hm, nu știu... de un car de ani buni. 

— De 11 ani. Anna, de 11 ani, cu mici pauze, tu ai fost cea 
mai bună prietenă a mea. Acum, spune-mi ce s-a întâmplat. 

Mă îndrept spre canapea. Mă așez pe colţul opus și îmi trag 
picioarele sub mine. Mă năpădesc amintirile, apoi dispar cum au 
venit. 

— L-ai văzut pe Fin în ultima vreme? o întreb eu, tremurând. 

— Pe Fin? De ce mă întrebi de el? 

Sian își așază paharul pe masa de cafea și se apleacă, 
încercând să îmi surprindă privirea. Dar privirea mea alunecă pe 
podea, spre covorul pătat de pipi. 

— Ai auzit ce s-a întâmplat? o întreb eu. 

— S-a întâmplat ceva cu Fin? 

— Soţia lui, spun eu. A murit. 

Îmi ridic privirea pentru a-i surprinde reacţia. 

— La naiba. 


Strânge din buze și tace o vreme, procesând informaţia. 

— Era bolnavă? 

— Nu, nu era, spun eu, reamintindu-mi imaginea chipului ei 
însângerat. Avea doar 29 de ani. 

— E groaznic. Cum se simte Fin? 

— Speram ca măcar tu să fi ţinut legătura cu el, ridic eu din 
umeri. 

— Eu? face ea ochii mari. De ce aș ţine legătura cu Fin? 

— Nu știu. Mă întrebam doar. 

Se întinde după pahar, ia o gură și se lasă din nou pe spate. 

— Deci, ce s-a întâmplat cu ea? Cum a murit? 

— A fost la știri. Se pare că erau în vacanţă. leșise în larg să 
înoate când a fost lovită de o ambarcaţiune scăpată de sub 
control. 

Nu-i pot spune nimic despre mesajele pe care le-am primit. 

Sian inspiră adânc. 

— Absolut îngrozitor. Săracul Fin. Presupun că ar fi ciudat să-l 
suni, ţinând cont că este fostul tău și tot restul. 

Înghit în sec și încuviinţez. 

— Mă gândeam că poate... poate ai putea tu să iei legătura cu 
el. Ai putea să-i trimiţi un mesaj să vezi cum se simte. 

Mă gândesc că poate Sian s-ar putea chiar întâlni cu el să 
vadă în ce stare e. Să văd dacă aduce vorba de mine. 

— Nu cred că e o idee prea bună, Anna. Dacă îmi cere 
numărul tău? Dacă vrea să intre din nou în viaţa ta? Asta ţi-ar 
putea distruge viaţa pe care ai clădit-o alături de Will. E ciudat, 
spune ea, înclinându-și capul. La un moment dat, eram convinsă 
că tu și Fin o să rămâneţi împreună, o să vă căsătoriţi - voi doi 
ați fost nedespărţiţi ani de zile. Până când... ști; tu. 

Mi se întoarce stomacul pe dos când îmi aduc aminte de 
perioada aia. Anxietate și violență îmbrăcate în amintiri. 

— Când ai plecat în Suedia, am crezut că n-o să te mai văd 
niciodată, a continuat Sian. Am crezut că mi-am pierdut cea mai 
bună prietenă pentru totdeauna. Nu ai încă sentimente pentru 
Fin, nu-i așa? Pentru că dacă e așa, Will ar fi... 

— Nu! Bineînţeles că nu, clatin eu din cap. Îmi iubesc soţul. 
Sunt doar îngrijorată pentru Fin după cele întâmplate. Nu vreau 
să iau legătura cu el pe la spatele lui Will. Nu ar fi corect. De 
aceea mă întrebam dacă ai face-o tu. 

Sian clatină din cap. 


— Îmi pare rău, dar nu. Doar pentru că îmi pasă de tine. E mai 
bine să lăsăm lucrurile așa cum sunt. 

li aruncă o privire lui Bo care doarme în pătuţul lui, apoi îmi 
zâmbește. 

— Așa e. Probabil că ai dreptate, încuviinţez eu. 

— Inţeleg, spune Sian. Fin a fost prima ta dragoste. El a fost 
pasiunea, drama. Cine nu își dorea să fie cu el? Dar Will e mult 
mai mult de atât. Will este puternic. Cu el te simţi în siguranţă. 
Pe el te poţi baza. E minunat. Înţelegi? 

Inteleg. Sian nu trebuie să-și facă griji pentru mine. Nu e 
necesar să mă avertizeze. Dar acum nu mai am altă variantă. 
Știu că Fin mi-a trimis toate acele mesaje, așa că trebuie să fac 
ceva ce mă sperie de moarte. Va trebui să-l contactez chiar eu. 


Capitolul treisprezece 


Ianuarie 2014 


Am coborât pe trotuarul ud, așteptând să mă îndepărtez de 
stația de autobuz, înainte de a-mi deschide umbrela. Ceilalţi 
pietoni trec pe lângă mine cu privirea în pământ, cu umerii 
gârboviţi pentru a se feri de ploaie. La fel și mașinile, farurile lor 
proiectând bălți de lumină pe strada slab luminată. Unul în fața 
celuilalt, pașii mă poartă înainte. Deși mi-aș dori să o rup la fugă 
în direcția opusă. 

In timp ce treceam pe lângă Florence Road, m-am gândit cu 
dor la apartamentul nostru. Intr-adevăr, nu fusese căminul ideal 
când locuiam acolo, dar cel puţin fusese spaţiul nostru privat. 
Insă nu am mai reușit să plătim chiria și mizerabilul de 
proprietar ne-a dat afară. Am aflat recent că probabil am fi putut 
rămâne - că și chiriașii au drepturi -, dar era prea târziu. 
Eliberasem apartamentul și proprietarul nostru schimbase yala 
și îl închiriase din nou. 

Acum, locuiam la tatăl lui Fin, în șopronul din curte și era de 
un milion de ori mai rău decât înainte. Șopronul în sine arăta 
bine. Fiind un spaţiu mic, un singur calorifer electric era suficient 
pentru a-l încălzi la o temperatură decentă. Aveam o saltea 
gonflabilă și o grămadă de așternuturi pe care le foloseam pe 
post de canapea. Și, de asemenea, cumpărasem un minifrigider 
la mâna a doua și un cuptor cu microunde de la Gumtree. Mă 
simţeam de parcă eram în camping. 

Partea proastă era tatăl lui Fin, Col. De câte ori aveam nevoie 
de baie, trebuia să intrăm în mica sa locuinţă socială terasată. 
Sufrageria era în partea din spate a casei și era locul în care Col 
și prietenii lui se întâlneau să fumeze iarbă, să vorbească 
obscenităţi și să se uite la televizor toată ziua și aproape toată 
noaptea. De fiecare dată când treceam pe acolo, făceau 
comentarii sexiste sau obraznice. Uram asta. La fel și Fin, dar 
nu-l înfrunta pe tatăl lui. Poate se temea de el. 

Și asta nu era singura problemă. Tot mai des în ultimele luni, 
Fin spusese lucruri care mă nelinișteau. Voia să venim cu idei 


despre cum să facem bani. Își dorea o rezolvare a situaţiei în stil 
mare și mulţi bani. Îmi vorbea despre scheme de îmbogăţire 
rapidă, despre ilegalităţi și lucruri care erau... ei bine... 
nebunești. 

Eu îi ţineam isonul, pentru că acestea erau cam singurele 
ocazii când părea fericit. Dar când simţeam că vrea să meargă 
mai departe, să-și pună în practică planurile, bufneam în râs, 
pentru a-i da de înţeles că totul mi se părea doar o glumă, că 
nu-l luam în serios. Atunci se supăra, se retrăgea în sine și nu 
mai vorbea cu mine. Trebuia să-l împac, povestindu-i vreo 
chestie amuzantă din trecut sau întrebându-l despre surf. Era 
obositor. 

Și, de parcă nu ar fi fost deja destul de rău, tocmai 
descoperisem altceva, ceva ce avea să ne schimbe vieţile 
complet. Trebuia cumva să găsesc cuvintele potrivite pentru a-i 
spune lui Fin. Dar cum ar reacționa? Nu mai aveam mult până 
acasă. Dacă vremea nu ar fi fost atât de îngrozitoare, m-aș mai 
fi plimbat puţin pe străduţele din jurul casei. Aș fi făcut orice să 
amân inevitabilul. Dar știam că eu cât îi spun mai repede, cu 
atât mai repede o puteam rezolva. 

Chiar atunci când am pus piciorul pe strada noastră, ploaia a 
devenit și mai deasă, tăind aerul într-un anumit unghi. Degeaba 
aveam umbrelă. Aerul încărcat de umezeală îmi invada 
plămânii, îngreunându-mi respiraţia. Apa mi se lipea de gene, 
intrându-mi în ochi și înceţoșându-mi privirea. Un tip pe o 
bicicletă venea spre mine pe trotuar, cu capul în jos, cu 
anvelopele șuierând și fără lumini. A trebuit să calc în jgheabul 
plin de apă de ploaie ca să mă dau din calea lui. Norocul meu că 
nu venea nicio mașină. Ar fi trebuit să strig după el, dar nu mă 
simțeam în stare să mă iau la harță cu un străin. Trebuia să-mi 
păstrez toată energia emoțională pentru confruntarea cu Fin. 

Prea curând, am ajuns la șirul de case terasate pe care acum 
îl numeam acasă. Cea mai dărăpănată dintre toate, a treia de la 
capăt, era casa lui Col. Acum și casa noastră. Fără prea multă 
tragere de inimă, am împins poarta și am pășit pe aleea care 
ducea spre grădina lungă și îngustă din spate, plină de buruieni 
și presărată cu gunoi. O lumină galbenă puternică strălucea la 
ferestrele murdare ale șopronului din bolţari, aflat în capătul 
celălalt. Fin era acasă. 


Inima mi-a luat-o la galop, în timp ce am continuat să înaintez 
pe cărare. Mi-am închis umbrela, am scuturat-o și am deschis 
ușa. Am fost izbită de aerul închis și umed din cameră. Fin și-a 
ridicat privirea din telefon și mi-a zâmbit. 

— Bună. 

— Bună, i-am răspuns eu, închizând ușa în urma mea, dându- 
mi haina jos și descălțându-mă de pantofi. Ploaia răpăia pe 
acoperișul din pâslă. Chiar și așa, era liniște și pace înăuntru. 
Ochiul furtuniit. 

— Ai avut o zi bună? a întrebat Fin. 

— A fost nebunie. Foarte multe lecţii de înot și un băiețel a 
alunecat pe o parte și s-a ales cu o contuzie. 

— A păţit ceva? 

— Greu de spus. Nu era ameţit și nici nu a vomitat, dar a 
leșinat pentru câteva secunde. Tu ce ai făcut azi? 

Fin a ridicat din umeri și și-a ţuguiat buzele. 

M-am dus și m-am așezat pe pat lângă el, înfășurându-mi 
braţele în jurul lui. M-a tras mai aproape de el și m-a sărutat 
apăsat. Am simţit un gust de sare și disperare când mi-a tras de 
haine și și-a strecurat mâna sub ele. 

— Așteaptă, am spus eu, pregătindu-mi în minte cuvintele. 

— Anna, a oftat el, gura lui mutându-se de pe buzele mele pe 
gâtul meu, degetele sale încurcându-se în părul meu umed. Mi- 
am încolăcit picioarele în jurul lui și mi-am lipit corpul de al lui. 
Trebuia cu disperare că vorbim, dar poate că aveam nevoie de 
asta mai mult. 

După aceea, ne-am întins în pat, calzi și umezi, mai fericiţi 
decât înainte. Dar nu mai puteam amâna. 

— Fin? 

— Da. 

S-a sprijinit într-un cot și s-a întors cu fața spre mine, cu ochii 
mai mult verzi decât maro astăzi, cu umerii săi de surfer, largi și 
puternici. 

Mi-am plimbat ușor arătătorul pe bicepsul lui, apoi mi-am 
retras mâna, îndepărtându-mi o șuviţă de păr imaginară de pe 


8 Zonă lipsită de vânturi și de precipitaţii din centrul ciclonului, numită și ochiul 
ciclonului, furtuna desfășurându-se aparent în jurul său. Ochiul unui ciclon tipic are un 
diametru de 30-60 km și poate fi însorit sau acoperit de nori. Prin contrast, cele mai 
puternice vânturi se întâlnesc chiar la marginea ochiului (n.red.). 


față. Vocea mi s-a oprit în gât, dar m-am forţat să rostesc 
cuvintele: 

— Trebuie să-ți spun ceva. Entuziasmul și frica își făceau loc 
în mintea mea. Eu... sunt însărcinată. 

Aerul a devenit dintr-odata umed. Și-a ridicat privirea din ochii 
mei și și-a plimbat-o pe perete. 

— Fin? 

A murmurat ceva în barbă, dar nu i-am putut distinge 
cuvintele. Am continuat să-l privesc, încercând să-i citesc 
reacţia, încercând să-i surprind privirea, dar chipul lui era ca o 
carte închisă. Vorbise întotdeauna despre faptul că vom avea o 
familie în viitor, dar oare ce gândea cu adevărat acum că 
devenea realitate? 

— Ești bine? am întrebat eu. Știu că este un șoc. Abia azi am 
aflat și eu. Nu prea înțeleg nimic. Am făcut un test de sarcină la 
muncă. 

— La naiba, Anna, exclamă el, punându-și mâinile după cap. 
Credeam că iei pastile. 

— Da, iau pastile. 

— Atunci cum s-a întâmplat? La naiba! 

S-a întors, și-a coborât brațele și a izbit cu pumnul în perete. 

Am scâncit și inima mi-a luat-o la galop, sunetul bătăilor ei 
acoperind ploaia. 

— Așa ceva nu poate să se întâmple, a mormăit el, trăgându- 
și blugii și ridicându-se în picioare. Sângele mânjea cărămida gri 
și îi picura din încheieturile degetelor pe patul improvizat. 

— E în regulă. O să fie bine, am spus eu. Vocea mea era 
slabă, abia se auzea, de parcă venea de la un radio aflat într-o 
cameră îndepărtată. 

— Cum? a zâmbit Fin, batjocoritor. Cum să fie bine? Locuim 
într-un blestemat de șopron. Nu avem bani, nu avem nimic. 
Nimic din toate astea nu e bine. 

— Mă gândeam... poate vom fi eligibili pentru ceva... de la 
stat. Poate un ajutor social sau ceva de genul acesta. 

— Nu! 

Fin își clătina capul de la stânga la dreapta ca un animal 
încolţit, căutând să scape. 

— Nu vreau să ajung ca ratatul de tata. Să trăiesc din ajutor 
social, ratându-mi viaţa. Nu, a spus el și s-a întors spre mine. Va 
trebui să avortezi. 


Cuvintele lui au fost ca o palmă peste faţă. Nici măcar nu voia 
să vorbim despre asta. 

— Așa, pur și simplu? Să fac avort? am spus eu, apoi mi-am 
strâns mâinile în jurul corpului, abţinându-mă să nu plâng. Sunt 
întotdeauna atentă să nu spun ceva greșit, să mă asigur că ești 
bine. Mă gândesc mereu la modul în care te-ar afecta cuvintele 
mele. Dar tu - tu îmi spui, pur și simplu, să fac avort. Nici măcar 
nu mă întrebi cum mă simt. 

A clătinat din cap și s-a uitat la mine. 

— Îmi pare rău, Anna. Știu că ar fi trebuit să te întreb cum te 
simţi, dar trebuie să înţelegi că nu putem avea un copil. Nu în 
situaţia în care ne aflăm. Nu aici. 

— Poate că putem, poate că nu, dar hai cel puţin să vorbim 
despre asta. Îţi pasă măcar de ce simt eu? O viaţă nouă crește 
în corpul meu. 

Simţeam cum mă sufoc, de parcă pereţii aveau să se dărâme 
peste mine. 

— Nu te poţi gândi la asta așa, a spus el, cu maxilarul 
încleștat. Nu am planificat asta. Nu putem lăsa asta să ne 
distrugă viețile. 

— Du-te naibii, Fin, am spus eu printre lacrimi, apoi m-am 
ridicat și am început să mă îmbrac. 

— Anna, unde te duci? Trebuie să decidem ce vom face. 

— Mie mi se pare că deja ai decis. 

Mi-am luat jacheta și geanta, am încălţat pantofii uzi și am dat 
să deschid ușa. 

— Anna, așteaptă. 

Mâinile au început să-mi tremure și cu o strângere de inimă 
am deschis ușa și am pășit afară în aerul aspru al nopţii. Am 
plâns în timp ce mergeam clătinându-mă pe cărarea din 
grădină. În treacăt, m-am întors să văd dacă Fin venea după 
mine, dar îl puteam vedea prin fereastră, neclintit din locul în 
care îl lăsasem, trăgându-se cu mâna de păr. Nu închisesem 
bine ușa șopronului și acum se trântea în bătaia vântului, 
amenințând să iasă din balamale. 

Era un singur loc în care mă puteam duce. O singură 
persoană cu care aș fi putut vorbi. 

e 

Am ajuns la casa părinților lui Sian udă până la piele, 

îngheţată și tremurând de frig, o ceață de emoţii amortindu-mi 


creierul. Sian m-a condus în casă, mi-a dat un prosop cald și 
haine uscate și mi-a pus în mâini o ceașcă de ceai aburindă. 

Am stat în camera ei cum obișnuiam să stăm pe vremuri. M- 
am ghemuit la piciorul patului ei, iar ea s-a sprijinit de tăblia roz 
a patului. Emana așa un calm și mi-am dat seama că era pentru 
prima dată în ultimele luni când mă simțeam în siguranţă. 
Împleticindu-mă la vorbă, i-am spus despre situaţia dificilă în 
care mă aflam. l-am spus despre șopronul în care locuiam, 
despre faptul că nu aveam bani și, în cele din urmă, despre 
recenta sarcină și reacţia lui Fin la aflarea veștii. 

După ce am terminat, Sian a expirat încet. 

— Și ce ai de gând să faci? m-a întrebat ea, cu ochii plini de 
îngrijorare. 

Am clipit și am strâns din buze, încercând cu disperare să nu 
plâng. 

— ÎI mai iubești încă? m-a întrebat ea, luându-mă de mână. 

Am încuviințat. 

— Vrei să păstrezi copilul? 

— Nu... nu știu. Cred că da. Când mă gândesc să scap de el, 
mă... 

— Știu, știu, a încercat ea să mă liniștească. 

— Dar... cum să-l fac? Nici măcar de noi nu putem să avem 
grijă. Ne-am pierdut apartamentul, muncim toată ziua și nu 
avem deloc timp pentru noi. Un copil nu ar face decât să 
înrăutățească lucrurile, nu-i așa? 

— Uite, Anna, să fiu sinceră, nu știu ce ar trebui să faci. Dar 
nu trebuie să iei o decizie chiar acum, nu-i așa? În câte luni ești? 

— Nu sunt prea sigură. Cred că 2-3 luni. 

Sian și-a luat telefonul în mână și a început să caute ceva pe 
internet. 

— Aici scrie că se poate face întrerupere de sarcină cel mai 
târziu în săptămâna 24. Nu-ţi face griji. Mai ai timp să decizi. 

— Îţi mulțumesc. 

Vocea mi s-a schimbat, iar ea și-a pus telefonul pe pat șia 
venit să mă ia în brațe, în timp ce eu am izbucnit în lacrimi. 

— Îmi pare rău, am spus eu. 

— Taci, văcuţă toantă. Nu ai de ce să îţi ceri scuze. Eşti 
prietena mea, nu-i așa? Toantă mică. 

Am încuviinţat și am strâns-o ușor înainte de a mă desprinde 
din îmbrățișare și a mă așeza cu picioarele încrucișate pe pat. 


— Ai de gând să te întorci la temutul șopron în seara asta? 
Sau vrei să aduc sacul de dormit? m-a întrebat ea. O petrecere 
la miezul nopţii? 

Am bufnit în râs. 

— Ești sigură că pot să rămân la tine? Nu o să se supere 
părinţii tăi? 

— Bineînţeles că nu. Ai mei te adoră, Anna. Ştii asta. 

— Doar că Fin s-a purtat atât de oribil cu mine. Nu-mi vine să 
cred că mi-a spus, pur și simplu, să fac avort. Nici măcar nu m-a 
întrebat cum mă simt sau ceva de genul acesta. 

— E în stare de șoc. Are 22 de ani și, practic, l-ai anunţat că o 
să fie tată. Chiar dacă eraţi plini de bani și locuiaţi într-o casă 
frumoasă, tot s-ar fi panicat. Dă-i timp să se obișnuiască cu 
ideea. 

— Crezi că o va face? Crezi că o să se obișnuiască cu ideea, 
adică? Pentru că nici măcar eu nu m-am obișnuit cu acest gând. 

— Hmm. Fin e puţin mai rebel. Dar te iubește, nu-i așa? 

Am încuviințat. 

— Da. 

Fin îmi spusese mereu că-și dorește să avem copii. Eram 
conștientă de faptul că nu era momentul potrivit, dar speram să- 
și schimbe părerea. 

— Nu-ţi face griji, Anna. Nu te va abandona. Ar fi nebun să te 
părăsească. 

Cuvintele prietenei mele m-au consolat și mi-am dat voie să o 
cred. Am lăsat-o să mă aline și să mă răsfete, prea epuizată să 
iau în calcul alternativă. 


Capitolul paisprezece 


2017 


Am ajuns, în cele din urmă, la centrul comercial cu produse de 
grădinărit din North Dorset și cu greu am găsit un loc liber de 
parcare, foarte departe de intrarea principală. Land Roverul meu 
este mult prea mare pentru majoritatea locurilor de parcare, dar 
a fost un cadou de la Will și îmi place la nebunie. Am stabilit cu 
Fin să ne întâlnim în după-amiaza asta la cafeneaua dinăuntrul 
centrului comercial. Nu am vrut să ne vedem în Bournemouth, 
de teamă să nu dăm peste cineva cunoscut, iar la el acasă am 
refuzat să mă duc. Aici suntem pe teren neutru și, în plus, pot 
pleca oricând. 

les din mașină, o încui și îmi trag eșarfa subţire peste nas. 
Aerul de aici e mult mai rece decât pe coastă, vântul bate, iar 
eu nu sunt îmbrăcată adecvat. Traversez parcarea pietruită 
îndreptându-mă spre intrare. O pancartă pusă la intrare îi 
anunţă pe vizitatori că pensionarii beneficiază de reducere de 
luni până joi. Poate de aceea este parcarea atât de plină. 

Nu am mai vorbit cu Fin de trei ani. Mă întreb dacă s-a 
schimbat vreun pic sau dacă va observa cât de mult m-am 
schimbat eu. Deschid ușa de sticlă, ușurată că am lăsat afară 
frigul usturător. Nu am mai fost aici niciodată. Ușa se închide în 
urma mea și mă trezesc într-un vast magazin cu articole de uz 
casnic, plante, ornamente de grădină și cadouri. În mod normal, 
e genul de magazin în care mi-aș pierde cu plăcere câteva ore. 
Dar nu și astăzi. 

Aud deja zgomotele specifice oricărei cafenele: tacâmuri, 
farfurii și râsete. Mă întreb dacă Fin a ajuns deja. Inima îmi bate 
tare în piept. Știu că nu ar fi trebuit să vin, și totuși, chiar aveam 
de ales? 

Mă trezesc intrând în cafenea și încep să scanez încăperea. 
Din exterior par o persoană obișnuită care face lucruri obișnuite. 
Doar că întâlnirea pe care urmează să o am va fi orice numai 
obișnuită nu. Trag adânc aer în piept de câteva ori și îmi rotesc 


umerii încercând să mă liniștesc. Dar nimic nu are efect 
împotriva anxietăţii care nu vrea să-mi dea pace. 

Cafeneaua este un local cu autoservire, unde trebuie să te 
așezi la coadă cu o tavă pentru a cere apoi ce vrei să mănânci și 
să bei. Estimez că sunt cam 30-40 de mese în local și aproape 
toate sunt ocupate. Nu este cafeneaua micuță și intimă pe care 
mi-o imaginasem. Tresar speriată când simt cum cineva mă 
atinge pe umăr și mă întorc. 

— Anna. 

Chiar și după toţi acești ani, încă mi se înmoaie genunchii 
când îl văd și mă urăsc pentru asta. Mi se pare că-mi înșel soțul. 
Fin este neschimbat... deși, privindu-l mai atent, observ câteva 
schimbări. Pomeţii lui sunt mai definiţi și și-a lăsat un pic de 
barbă. Are părul mai scurt și este îmbrăcat mai elegant decât se 
îmbrăca în perioada în care eram împreună. Blugii de firmă, 
puloverul marca Aran și jacheta de lână au înlocuit hainele sport 
și tricourile. Dar e încă Fin și toate amintirile dau năvală, 
chinuindu-mi inima și făcându-mă să îmi doresc mai mult ca 
niciodată să fi rămas acasă astăzi. 

ÎI simt cum mă atinge ușor pe braţ și cum se întinde spre 
mine să mă sărute pe gură. Mă smucesc, mirosul lui fiindu-mi 
încă atât de familiar, chiar și după tot acest timp. 

— Ce? mă întreabă el, încruntându-se. 

— Sunt măritată, mă rățoiesc eu la el. 

Faţa lui se întunecă și spune: 

— Și eu eram până de curând, ai uitat? 

Nu-mi doresc decât să fug, dar nu pot să plec până nu vorbim. 
Până când nu se rezolvă totul. Nu vreau să plec până nu mă 
asigur că Fin Chambers va dispărea pentru totdeauna din viaţa 
mea. 

— Vrei o cafea? mă întreabă el, dându-mi drumul la mână. 

— Bine. Eu am să caut o masă. 

Mă întorc brusc cu spatele la el, într-o încercare disperată de 
a-mi aduna gândurile. În primul rând, trebuie să găsesc o masă 
liberă. Mă strecor printre mese, abia reușind să mă ţin pe 
picioare. Mâinile îmi tremură atât de tare, încât trebuie să-mi 
încleștez pumnii. Mirosul de lasagna, de pește, cafea și pâine 
proaspătă se combină cu mirosul de pudră de talc și parfum al 
bătrânilor. 


— Puteţi sta aici, scumpete. Noi tocmai ce plecam, spune o 
doamnă din dreapta mea, ridicându-se de la masă. Prietena ei 
își trage haina pe ea. 

— Mulţumim, spun eu. 

— Încă e frig afară? întreabă ea. 

— E foarte frig, murmur eu. 

— Am tot amânat plecarea, spune prietena ei. Stăm aici de la 
11.30, nu-i așa, Mary? 

— Am venit să ne bem cafeaua, am rămas să luăm și prânzul 
și până la urmă ne-am gândit că nu ar fi o idee rea să ne bem și 
ceaiul de după-amiază, mi-a povestit ea, apoi au râs amândouă, 
iar eu m-am străduit să zâmbesc. 

— Deci, cred că ar fi mai bine să mergem și să înfruntăm 
vânturile arctice de afară. 

Într-o zi obișnuită, mi-ar fi plăcut să stau la povești cu ele, dar 
mi-e mintea goală. Tot ce pot face e să dau din cap și să 
zâmbesc fals până când, în cele din urmă, pleacă și mă așez pe 
unul dintre scaunele rămase libere. Masa e plină de firimituri, 
șerveţele, cești și farfurii murdare. Îmi îndrept privirea spre 
coada unde Fin încă așteptă să fie servit. Nu se uită în direcţia 
mea. 

O chelneriţă vine să debaraseze masa şi-mi zâmbește 
politicos, încercând să facă conversaţie; o alta se apropie cu o 
cârpă umedă să curețe firimiturile. Amândouă sunt drăguțe și 
eficiente. Nu e de mirare că este aglomerat aici. Cad apoi pe 
gânduri, cu privirea aţintită spre sera unde rânduri întregi de 
plante și răsaduri așteaptă să fie luate acasă. 

— Ți-am luat un /atte. 

Fin s-a întors. Se așază în faţa mea și pune ceștile pe masă. 

— Mersi, îi spun eu, dar știu că nu voi putea să beau din el. 
Apropierea lui îmi declanșează emoţii pe care le credeam de 
mult uitate. 

— Arăţi foarte bine, Anna. Foarte bine. Ce mai faci? 

Nu știu ce să-i răspund, așa că-mi ţin privirea aţintită spre 
ceașca de cafea. Îmi e teamă ca nu cumva să cad din nou în 
mrejele lui Fin. Nu-i pot permite trecutului nostru comun să-mi 
distrugă noua viaţă. Sunt lucruri pe care trebuie să le rezolvăm, 
Fin și cu mine, odată pentru totdeauna. Mă gândesc la Will și-mi 
imaginez chipul lui pentru a prinde curaj. Apoi mă gândesc la 
biata soție moartă a lui Fin. Îmi așez palmele pe masa încă 


umedă și, privindu-l în ochi, sperând că vocea mea nu-mi va 
trăda nervii, spun: 

— Trebuie să-mi văd de viaţă, Fin. Și așa ar trebui să faci și tu. 
Asta... E o nebunie. Nu vreau să am nimic de-a face cu asta... 
Așa cum am spus, vreau să ne vedem fiecare de viața lui. 

— Anna, nimic nu s-a schimbat. 

Vocea lui e blândă și își croiește drumul până în sufletul meu. 
Dar sentimentele pe care mi le stârnește sunt doar o 
reminiscență a unor vremuri apuse. Ele nu sunt reale. Nu-mi 
permit să le dau atenţie. 

— Totul s-a schimbat, răspund eu. 

— Încă te iubesc, spune el, frecându-și obrazul. Și știi că 
trebuie să faci asta. 

Nu-mi dau seama dacă e o ameninţare sau îmi dă de ales. 
Trag adânc aer în piept și spun: 

— Nu mă poți iubi încă. Nici măcar nu mai știi cine sunt. M-am 
schimbat. Nu mai sunt copila naivă care eram odată. A trecut 
atât de mult timp de când nu ne-am mai văzut. Nici măcar nu 
am păstrat legătura. Nu putem să ne întâlnim din senin și să 
continuăm ca și când nimic nu s-ar fi schimbat. S-a terminat. Am 
o viaţă cu... 

— Ce naiba tot spui tu acolo? spune și se apleacă înainte. Așa 
ne-am înţeles - să nu ne vedem. Asta a fost planul nostru. Nu 
poţi, pur și simplu, să... 

— Nu! exclam eu, apoi, coborându-mi vocea, adaug: Cu asta 
ai fost tu de acord, Fin. Asta a fost planul tău. Las-o baltă. Nu 
mi-am imaginat niciodată că vei... 

— Nu poţi da vina pe mine pentru tot, Anna. A fost pentru 
amândoi. 

Fin clipește furios. N 

— Așa ceva nu se poate întâmpla. |ţi dai seama ce tocmai am 
făcut pentru tine? 

— Nu spune asta. Nu ai făcut-o pentru mine. 

În minte îmi vine acel prim mesaj și buletinul de știri. Simt 
cum mi se face greață. 

— Nu ne mai putem vedea. Am crezut, după ce am plecat 
atunci, că acesta va fi sfârșitul. 

— Sfârșitul? Acela a fost doar începutul. Atunci a început 
totul. 

Clatin din cap și încerc să-mi controlez respiraţia. 


— Nu. Nu a fost. Orice ai făcut, Fin. Acesta trebuie să fie 
sfârșitul. 

— ÎI iubești? mă întreabă el, ducându-și pumnul încleștat la 
gură. 

Îmi las privirea în jos, prea speriată să-l privesc în ochi. 

— Eu mi-am ţinut partea de înţelegere, spune el. Noi doi 
avem ceva special. Așa a fost dintotdeauna. O simt încă și știu 
că și tu simţi. Ne iubim, Anna. Nu mă poţi lăsa baltă acum. Nu 
poţi. 

— Îmi pare rău, Fin, dar totul s-a sfârșit, spun eu, ignorând 
valul de atracţie atât de familiar. Orice ar fi fost între noi... s-a 
sfârșit de mult. Am crezut că ai înțeles asta. 

Prinzându-mă de masă cu ambele mâini, îmi împing scaunul și 
dau să mă ridic, disperată să mă îndepărtez de el. De pericolul 
care îl înconjoară. 

Fin se ridică și el, vine lângă mine și mă apucă de braţ. Este 
destul de aproape de mine, încât nimeni nu ar putea vedea ceva 
în neregulă. 

— Nu pleci, a șuierat el. Nu fără să îmi promiţi că o vei face. 
Că vei respecta partea ta de înţelegere. 

— Dă-mi drumul, Fin, spun eu, printre dinţi. Nu există nicio 
înțelegere. Niciodată nu a existat. Și dacă ai făcut ceva ce nu 
trebuia să faci, nu are nicio legătură cu mine. Delirezi. Ai nevoie 
de ajutor de specialitate. 

— Căţea, mormăie el, strângându-mă atât de tare de mână, 
încât abia mă abţin să nu ţip. 

Dar reușesc să rămân tăcută și să-l privesc în ochi până când, 
în cele din urmă, îmi dă drumul. În momentul acesta, nu știu sau 
nu-mi mai pasă dacă cineva din cafeneaua asta gălăgioasă ne-a 
văzut sau ne-a auzit schimbul de cuvinte. 

— Vorbesc serios, Fin. Lasă-mă în pace. 

Trebuie să ies de aici. Abia dacă mai văd în faţa mea, căci 
ochii mi se umplu de lacrimi și încerc cu disperare să clipesc 
înainte să mi se reverse pe obraji. Nu-mi doresc decât să fiu cât 
mai departe de el și de prezenţa lui ameţitoare, dar, înainte de a 
pleca, bâigui un ultim avertisment: 

— Dacă mă mai cauţi o singură dată, o să sun la poliţie. De 
fapt, ar trebui să... 


— Ești la fel de implicată în asta ca mine, îmi șoptește el. 
Dacă îndrăznești să spui cuiva, o să mă asigur că toată lumea 
știe treaba asta. 

Mă uit în ochii lui și îmi dau seama că nu minte. 

— Oh, și Anna... 

Știu că ar trebui să mă întorc pe călcâie și să plec acum, să nu 
mai ascult nimic din porcăriile lui, dar, în loc să fac asta, trag 
adânc aer în piept și mă uit în ochii lui, așteptând să termine ce 
are de spus. Furia i-a dispărut din privire, iar chipul său e lipsit 
de expresie. 

— Ai cuvântul meu de onoare că, dacă nu te ocupi tu de el, o 
voi face eu, spune repede. Ai o lună la dispoziţie. O lună. 

Îmi mai aruncă o ultimă privire pătrunzătoare, apoi se 
întoarce pe călcâie și pleacă. 

Nu pot să vorbesc. Nu pot să-i răspund la aceste ameninţări 
revoltătoare. Îi privesc spatele în timp ce se îndepărtează. Ar 
trebui să merg după el, să îi spun să mă asculte, să mă lase în 
pace. Să-l fac să înțeleagă, dar nu sunt destul de puternică 
pentru a-i vorbi din nou. Îl las să plece, în schimb. Ce prostie din 
partea mea. 

Un cuplu în vârstă se apropie, zăbovind pe lângă masa mea, 
așa că mă ridic și le fac semn că le cedez locul meu și mă 
îndrept spre ieșire, croindu-mi drum printre mese, pe lângă 
pensionarii fericiţi care beau ceai și mănâncă prăjituri, 
inconștienţi de faptul că viaţa mea se destramă. 

Deodată, simt cum cineva mă atinge pe umăr și tresar 
speriată. Mă opresc în loc și mă întorc pentru a vedea o tânără 
perfect machiată, cu părul strălucitor. Imi pare destul de 
cunoscută, dar nu aș ști de unde s-o iau. Apoi îmi dau seama - 
este recepţionera de la clubul de tenis. Oare cum o chema? Nu- 
mi aduc aminte. Chiar nu am chef să vorbesc cu ea. Nu sunt în 
stare să fac conversație cu nimeni. Sunt pe punctul de a ceda 
nervos. Îmi îndrept postura și-mi mușc limba în speranţa că nu 
voi izbucni în lacrimi. 

— Te-am văzut stând la masă și mi s-a părut că ești tu, spune 
ea. Ce mai faci, Anna? Nu te-am mai văzut la club de ceva 
vreme. 

— Nu, am... hm... am fost cam ocupată. 

— Mama și tata locuiesc aici. l-am scos în oraș la o cafea și o 
prăjitură. 


— Ce frumos, spun eu, forțându-mă să zâmbesc. 

Mă rog să nu izbucnesc în lacrimi. Îmi dau seama din felul în 
care se uită la mine că așteaptă să-i spun și eu ce fac aici, să-i 
spun despre bărbatul cu care eram. Mă întreb oare cât a prins 
din discuţia noastră și dacă a văzut cum Fin încercase să mă 
sărute. La naiba. Ar fi trebuit să ne întâlnim într-un loc mai 
retras. Dar e prea târziu acum. Pun pariu că o să spună ceva - 
dacă nu lui Will, atunci altcuiva. Bârfa va circula prin club și 
toată lumea se va întreba dacă am sau nu o aventură. Trebuie 
să-i spun lui Will ceva înainte să ajungă bârfa la urechile lui. 
Mandy! Aşa o chemă. 

— Imi pare rău, Mandy, dar trebuie să plec. Nu vreau să prind 
ora de vârf. 

— Da, așa este. Sper să vă văd pe tine și pe Will la club 
curând. 

— Da, bineînțeles. 

Zâmbesc din nou, gândindu-mă cât de tare îi place situaţia 
asta. Dar nu știu asta cu certitudine, poate că e o fată drăguță, 
căreia nu-i place bârfa. 

les din cafenea și traversez din nou magazinul de cadouri, 
muzica veselă și liniștită ciocnindu-se de gândurile mele. les prin 
ușile duble în vântul cumplit și-mi fac loc prin parcare. Fin ar 
putea fi acolo, privindu-mă din mașina lui. În mod clar nu e în 
toate minţile. Tremur toată și pășesc concentrată drept înainte. 
Ajung în cele din urmă la mașină, deschid ușa și mă așez la 
volan. Încă tremur și nu pot gândi clar. Mi-aș dori să-mi odihnesc 
capul pe volan, dar dacă Fin mă urmărește... nu-l pot lăsa să 
vadă cât de vlăguită sunt. Nu vreau să mă vadă deloc. Tresar la 
gândul că ne-am putea întâlni din nou. Trebuie să plec cât mai 
repede de aici, așa că bag cheia în contact și pornesc motorul și 
luminile, ies din parcare și mă îndrept spre casă. Mintea și 
corpul îmi sunt amorțite. 

Conduc ameţită, abia observând ruta, traficul, orice parte a 
călătoriei, nu mă pot gândi decât la evenimentele din această 
după-amiază. Nu mă pot preface că nu s-a întâmplat. Trebuie să 
fac ceva. Dar ce? Nu mi-am imaginat că voi avea norocul să 
întâlnesc pe cineva ca Will, cineva în preajma căruia mă simt 
atât de în largul meu. Cineva care nu mă face să mă simt 
neliniștită și cu nervii întinși la maximum. Îmi dau seama acum, 
uitându-mă înapoi, că așa mă făcea Fin să mă simt - de parcă aș 


fi stat pe marginea unei prăpăstii, îngrijorându-mă în 
permanenţă despre cum va reacţiona la orice. Relaţia noastră 
nu era una sănătoasă, ci o relaţie extrem de toxică, pe când 
ceea ce am cu Will este iubire adevărată. 

Asta e viaţa pe care vreau să o duc în continuare, dar nu știu 
ce urmează să se întâmple, știu doar că nu pot renunţa la viaţa 
perfectă pe care o am pentru planul sinistru al unui psihopat. 

Străbat străduțele și intersecțiile orășelelor și satelor din 
Dorset și mă blochez fără speranţă în traficul aglomerat. Dau 
drumul la radio, în încercarea de a-mi distrage atenţia, dar nimic 
nu poate opri frica asta care mă sufocă. 

Îmi ia aproximativ două ore să ajung acasă. Când, în cele din 
urmă, intru pe aleea noastră și poarta de fier se închide în urma 
mea, răsuflu ușurată. Știu că aici sunt în siguranță. Cel puţin 
pentru moment. 

Dau buzna prin ușa de la intrare și devin tensionată când îi 
aud vocea lui Will în bucătărie. Cu cine vorbește? Nu mă simt în 
stare să întrețin musafiri. Mă întreb dacă Will va simţi trădarea 
mea, dacă va ști că am un secret. Imi acopăr obrajii cu palmele, 
convinsă că adevărul se poate citi pe fața mea, dar apoi îmi 
spun în sinea mea că, de fapt, nu am făcut nimic rău. Tot ce am 
făcut a fost să mă întâlnesc cu un fost iubit pentru a-i spune să 
mă lase în pace. Imi dau jos jacheta și mă îndrept spre 
bucătărie, dar ajunsă în prag, nu văd pe nimeni în afară de Will 
care stă în patru labe în faţa geamului și se joacă cu Bo. 

Când mă vede, Bo se repede la mine și-și înfige dințișorii în 
blugii mei. ÎI ridic și-l pup pe vârful capului mătăsos, încercând 
să-l ţin în braţe. Pentru moment, gândurile negre au dispărut din 
mintea mea. 

— Cine e un băiat cuminte? Da, tu ești un băiat cuminte, da, 
ești. 

Will ni se alătură și începem amândoi să ne jucăm cu micul 
Bo, care se bucură de atenţia pe care i-o oferim. 

— Ai avut o după-amiază plăcută? întreabă Will, încercând să 
mă sărute, dar nefiind lăsat de Bo. 

Las câinele jos ca să pot să-mi sărut soţul cum se cuvine 
înainte de a-mi întinde brațele deasupra capului, încercând să- 
mi relaxez mușchii după o călătorie atât de tensionată spre 
casă. 


— Destul de bine, răspund eu. Însă traficul a fost oribil. M-am 
dus la un centru comercial cu produse pentru grădinărit. 

Nu plănuisem să-i spun lui Will unde am fost, dar, dat fiind 
faptul că m-am întâlnit cu Mandy, nu pot să risc să afle din altă 
parte. 

— Am crezut că te duci să-ţi cumperi haine, spune el, ridicând 
dintr-o sprânceană. Un centru comercial cu produse pentru 
grădinărit? 

Stă în fața mea și abia se abţine să nu bufnească în râs. 

— Exact. De la o anumită vârstă, începe să-ţi placă să te 
ocupi de trebui casnice. Nu, glumesc. Am fost să mă uit după 
niște ghivece pentru curtea din față, unde mi se pare că lipsește 
ceva. Mă gândeam că s-ar încadra bine niște flori colorate. 

— În regulă. Și ce ai cumpărat? 

— Nimic, am spus eu și m-am prefăcut că râd. Nu m-am putut 
decide. Aveau prea multe opţiuni și nu am știut ce să aleg. Cred 
că mai am nevoie de părerea cuiva. Am putea merge împreună 
cândva? 

— Da, sigur, și apoi putem merge să alegem cadre de mers. 

lau o pernă de jos și o arunc spre el, dar reușește să se 
ferească. 

— Poţi să râzi cât vrei, Blackwell, dar s-a dovedit științific 
faptul că florile îți îmbunătățesc starea de spirit, iar natura face 
bine la suflet. 

— Bine, bine, te tachinam doar, spune el și își ridică mâinile în 
semn de capitulare. 

— Aaa, și ca să vezi ce mică-i lumea, m-am întâlnit cu două 
persoane cunoscute. 

— Da? 

— Cu Mandy de la clubul de tenis. 

— Cine? 

— Ştii tu... Mandy de la recepţie. Cea cu foarte mult machiaj. 

— A, da, o știu. Nu m-aș fi gândit că e genul de fată care 
merge în astfel de locuri. 

— Venise împreună cu părinţii ei care locuiesc în apropiere. 

— Și cine era cealaltă persoană? 

Mă aplec să-l mângâi pe Bo, încercând să nu las să se vadă 
faptul că am roșit. 

— Cu cineva cu care am lucrat la Charwood. 

— La centrul de agrement, nu? 


— Da. Nu-l mai văzusem de ani buni, așa că ne-am oprit să 
bem o ceașcă de ceai și să mai stăm la povești. 

— II cunosc? 

— Nu cred. 

— Ei bine, mai am o oră până plec la muncă. Vrei să facem 
ceva special până atunci? 

Oftez ușurată înainte de a traversa camera și a-l lua în braţe. 

— Nu. Hai doar să ne odihnim puţin. 

Will mă trage în brațele lui, iar eu încerc să-mi fac inima să nu 
mai bată așa de tare. Să sperăm că mi-am acoperit urmele. 
Dacă Mandy decide să bârfească, cel puţin i-am spus lui Will cu 
cine am vorbit. Dar cumva minciuna pe care i-am spus-o începe 
să distrugă puţin câte puţin relaţia pe care o avem. Ne face 
cumva mai puţin reali, mai puţin puri, și sunt conștientă că 
lucrurile nu au cum să devină mai bune. 


Capitolul cincisprezece 


Ianuarie 2014 


A doua zi de dimineaţă, când am deschis ochii, amintirile zilei 
de dinainte m-au lovit în moalele capului, un izvor de gânduri și 
emoţii nepoftite. Imi închid ochii din nou, în speranţa că somnul 
mă va face să uit tot ce s-a întâmplat, dar nu am eu norocul 
ăsta. Mi-am sprijinit palmele pe pântec, nevenindu-mi să cred că 
acolo era un omuleț. O parte din Fin și din mine. Mă simţeam... 
ciudat. Am tras adânc aer în piept și m-am ridicat în șezut. 
Atunci mi-am dat seama că Sian nu mai era în pat și că pe 
cuvertură mă aștepta un bileţel: 


A trebuit să plec la muncă. Nu am vrut să te trezesc. Mama 
și tata au plecat și ei la serviciu. 


Sper că ești mai bine. Serveşte-te cu micul dejun. În cuier 
găsești cheia de rezervă. Poti să stai cât de mult vrei. Dă-mi 
un mesaj dacă vrei. Ne vedem mai încolo. 

S. Pupici. 


M-am întins să-mi iau telefonul din geantă și am văzut că 
aveam mai multe mesaje necitite de la Fin. În toate își cerea 
scuze pentru reacţia pe care o avusese și își exprima 
îngrijorarea. Imi spunea că nu se duce la serviciu și că mă 
așteaptă. Voia să găsim împreună o soluţie. Deodată, am 
răsuflat ușurată, disperarea de ieri evaporându-se. Atât timp cât 
îl aveam pe Fin lângă mine, totul avea să fie bine. 

l-am scris repede un mesaj în care-i spuneam că eram în 
drum spre casă. Slavă cerului, tura mea la serviciu era abia 
după-amiază, așa că aveam timp să mă duc acasă și să mă 
împac cu Fin. In timp ce mă îmbrăcam și puneam pijamaua lui 
Sian în coș, stomacul meu a început să ghiorţăie, dar nu aveam 
timp de micul dejun. Fin mă aștepta acasă. Speram că de 
această dată nu va mai aduce vorba despre avort și că vom 
începe să ne planificăm următoarea etapă din viaţa noastră. 
Plină de speranţă, mi-am luat geanta și am plecat, fără să iau și 


cheia de rezervă. Nu mai aveam nevoie de ea, acum că Fin își 
ceruse scuze. 

Nu aveam mult de mers până acasă și, din fericire, ploaia se 
oprise. Chiar și așa, era o dimineaţă umedă și cenușie, cu un cer 
întunecat. Nu mă obișnuisem cu gândul că locuiam într-un 
șopron și speram să găsim o soluţie cât mai curând. Mă 
gândeam că am putea începe să punem bani deoparte pentru 
un apartament sau, cum îi spusesem și lui Fin ieri, poate că am 
putea primi o indemnizaţie din partea statului, până când ne 
vom pune din nou pe picioare. Nici mie nu-mi plăcea această 
idee mai mult decât îi plăcea lui Fin, dar dacă nu aveam de ales, 
puteam cel puţin să o luăm în calcul. 

În cele din urmă, am ajuns la casa tatălui lui Fin și, cu frică și 
speranţă în același timp, am împins poarta și am ocolit casa. Nu 
am apucat să ajung în faţa casei, că am văzut cum ușa se 
deschide și Fin apare în prag, îmbrăcat în aceleași haine de cu o 
zi înainte. Avea părul ciufulit și era palid. 

— Îmi pare rău, a spus el. 

— Și mie, am răspuns eu, prăbușindu-mă în braţele lui și 
strângându-l tare, atât de ușurată că nu mai eram supăraţi unul 
pe celălalt. Nu ar fi trebuit să plec așa. 

— Unde ai fost toată noaptea? a întrebat el, desprinzându-se 
din îmbrățișare și încruntându-se. Am fost atât de îngrijorat. Nici 
măcar nu mi-ai răspuns la telefon. 

— Îmi pare rău. Mi-am dat telefonul pe silențios. Eram 
supărată, așa că am mers acasă la Sian. 

Fin s-a încruntat și a făcut un pas în spate. 

— La Sian? l-ai povestit ce s-a întâmplat? 

— Nu, bineînțeles că nu. 

Nu-i puteam spune adevărul - că Sian știa totul. Nu ar fi 
înțeles. 

— Și atunci ce i-ai spus? 

— l-am spus doar că ne-am certat și că aveam nevoie de 
spațiu. 

— Mi-aș fi dorit să nu fi făcut asta, a clătinat el din cap. Mă 
pune într-o lumină proastă. 

— Ba nu, am spus eu, urmându-l în casă și închizând ușa în 
urma noastră. Toate cuplurile se ceartă. E ceva normal. 


— Dar eu nu vreau să fim ca „toate cuplurile”. Noi suntem 
mai buni ca ei. Noi avem ceva special. Nu ar trebui să ne certăm 
niciodată. 

Am bufnit în râs, dar el era serios. 

— Serios, a spus el. Și îmi pare rău. Nu ar fi trebuit să-mi pierd 
cumpătul. M-am speriat, dar nu este vina ta. Mă ierţi? 

S-a așezat pe pat, cu pumnii încleștaţi și cu piciorul drept 
legănându-se. M-am așezat lângă el, răsuflând ușurată. 

— Bineînţeles că te iert. Nu ai de ce să-ți ceri scuze. Am fost 
amândoi luaţi prin surprindere de vestea asta ieri și am spus 
lucruri pe care le-am regretat apoi. Și... te iubesc, Fin, bine? 

— Și eu te iubesc, Anna, a zâmbit el. Mai mult decât orice pe 
lume. De aceea decizia de a face întrerupere de sarcină este 
atât de grea - pentru amândoi. 

— Ce? 

La auzul vorbelor lui, mi-a îngheţat sângele în vine. 

— Încă vrei să... 

— Nu vreau nimic mai mult decât să am o familie cu tine. 
Gândul de a avea un copil care e parte din mine și parte din tine 
- nu mă pot gândi la nimic mai bun. Dar nu chiar acum. Ştii 
asta. Știi că nu ne permitem acum să... 

— Vrei să renunţ la copilul nostru? Ai spus că-ţi pare rău. Am 
crezut că... 

— M-am gândit mult la asta. Toată noaptea. 

M-a prins de braţe și m-a întors cu faţa spre el, uitându-se 
adânc în ochii mei. 

— Am irosit deja prea mult timp. Uite, Anna, am o idee, a spus 
el, strângându-mă și mai tare. 

— O idee? 

Am simţit cum camera se învârte cu mine. 

— Fin, sper că nu seamănă cu ultima ta idee. Nu voi fi 
escortă, așa că poţi uita de asta. 

— Știu. A fost o sugestie tâmpită. 

M-am simţit bine să-l aud spunând asta, deși parte din mine 
nu-l credea. Am simţit cum mă cuprinde frica. 

— Fin, te rog, poţi să-mi dai drumul la mâini? 

Strânsoarea lui se intensificase. Mă ţinea mult prea strâns. 

— Ascultă-mă, a spus el, scuturându-mă violent. Un copil ar 
distruge totul. 

— Nu e adevărat! 


— Ascultă-mă, a strigat el. Lasă-mă să-ți spun ce idee mi-a 
venit... Se scurge timpul. Suntem deja la cel mai de jos nivel. 
Deja ne certăm. Nu ne mai permitem să așteptăm. 

— Fin! Mă rănești! 

Mi-a dat drumul în cele din urmă și a început să-și ceară 
scuze. 

— Îmi pare rău, a șoptit el, cu privirea dusă. 

— Ce idee ţi-a venit? l-am întrebat, masându-mi ușor brațele, 
sperând că planul lui va include și copilul nostru. 

— Ce ar fi dacă ne-am despărţi o vreme? Ai fi de acord cu 
asta? 

Mi s-a pus un nod în gât. Cu câteva clipe în urmă, nu-mi mai 
încăpeam în piele de fericire la gândul că ne împăcăm. Era oare 
acesta doar un mod de a mă lua cu binișorul? Mi-am întors 
privirea de la el spre încăperea care ne servise drept casă în 
ultimele luni. Aerul stătut era umed și dulceag. Nu mă puteam 
gândi decât la faptul că ar fi putut fi ultima oară când respiram 
acel aer. Când m-am întors din nou cu faţa spre el, am simţit 
lacrimile curgându-mi pe obraji, jelind deja pierderea lui. 

— Te desparți de mine? 

— Nu, a răspuns el. Nu m-aș despărţi niciodată de tine. Vreau 
să fiu cu tine pentru totdeauna, Anna. Vreau să avem copii și să 
îmbătrânesc alături de tine. Promit. 

Am răsuflat ușurată. 

— Atunci de ce ai spus că trebuie să... 

— Nu vorbesc despre o despărțire definitivă, a explicat el. 
Doar pentru o vreme. 

— Pentru cât timp? De ce? 

— Ar trebui să fie pentru cel puţin un an. Poate doi. 

Nu-mi venea să cred. 

— Tu chiar te desparţi de mine. Nimeni nu alege să ia o pauză 
de un an sau mai mult intenţionat. Spune-mi adevărul, Fin. 

— Îți spun adevărul, promit. Doar că... este așa de greu de 
explicat asta. Nu vreau să-ți faci o impresie greșită. 

— Fin, doar spune-mi odată ce ai de spus. 

— Prea bine, a spus el, ridicându-se în picioare și ducându-se 
spre geam. 

Când s-a întors cu faţa spre mine, ochii îi sclipeau, iar pielea îi 
căpătase o strălucire nefirească. 


— Cum îţi ziceam, mi-a venit ideea asta. Am să ţi-o spun 
direct. Ce-ar fi dacă... dacă ne despărţim... pentru un timp. Tu îţi 
găsești un iubit putred de bogat, iar eu îmi găsesc o iubită 
putred de bogată, ne căsătorim cu ei, un an sau doi mai târziu, 
le luăm banii și apoi tu și cu mine ne continuăm relaţia. 

Pentru o clipă, am înlemnit toată, încercând să procesez ceea 
ce tocmai auzisem. 

— E o glumă, nu? 

— Nu, nu glumesc... 

L-am privit, încercând să descifrez pe chipul lui un semn că 
făcea mișto de mine. Dar tot ce am văzut a fost sclipirea de 
entuziasm sălbatic din ochii lui. Avea dinţii încleștaţi și își râcâia 
cu degetele un plasture roșu aprins de pe dosul palmei. 

M-am ridicat de pe pat și am făcut un pas spre el. 

— Fin, ascultă-mă. Nu putem face așa ceva. Nu ar fi... moral. 

— Dă-o naibii de moralitate, a exclamat el. O să avem grijă să 
nu ne alegem oameni drăguţi. O să fim ca Robin Hood - luăm de 
la bogaţi și dăm la săraci. Nu poţi spune că nu e o idee bună. Și 
chiar ar putea să meargă. 

— Stai să văd dacă am înțeles bine. Deci vrei să ne căsătorim 
cu bogătași, apoi să divorțăm și să le luăm jumătate din avere? 

— Nu chiar, a răspuns el. Nu am vrea să ne batem capul cu 
divorțul. Așadar, ne căsătorim, ne prefacem că suntem 
îndrăgostiţi până peste cap de ei, apoi fiecare din ei are un 
„accident”. Câteva luni mai târziu, noi doi ne cuplăm din nou și 
ne găsim consolarea unul în braţele celuilalt. 

— Fin? 

M-am uitat fix la el, căutând cel mai mic semn că glumește. 
Dar nu glumea. Expresia de pe chipul lui era sumbră și hotărâtă. 
Era disperat. 

— Vorbești serios? 

M-au trecut fiori reci pe șira spinării când am realizat ce 
sugera el, de fapt. 

— Nu vorbeşti serios. Nu poţi să vorbești serios. 

— Vorbesc serios, Anna. E o idee al naibii de bună. Știu că va 
funcţiona. 

Nu-mi venea să cred ce aud. Inima îmi bătea nebunește în 
piept și, pentru prima dată în relaţia noastră, simţeam ceva 
asemănător cu teroarea. 


— Cred... cred că ar fi mai bine să plec, am spus eu și m-am 
întors cu spatele la el, tremurând. 

— Așteaptă! 

M-am oprit în loc și m-am întors cu fața spre el, sperând să-mi 
spună să uit de toată povestea. Că vorbea prostii. 

— Gândește-te la ce ţi-am spus, Anna, a spus el, cu ochii 
sclipitori. Gândește-te doar cum ar putea fi viața noastră. 

Dacă Fin credea, chiar și pentru o clipă, că ideea lui era bună, 
atunci nu era persoana care credeam eu că este. Eram 
împreună de la 15 ani. El fusese prima și ultima mea dragoste. 
Trecuserăm prin atât de multe împreună. Credeam că-l cunosc. 
Da, știam că era o fire mai rebelă, că era puţin „dus”. Dar 
crimă? 

— Toate celelalte idei pe care le-am avut erau bune, dar nu 
ideale. Erau prea pe jumătate. Asta e mult mai bună. Trebuie să 
recunoști asta. 

Nu-și dăduse seama cât de tare mă îngrozea ideea lui. Nu se 
gândea la mine sau la copil. 

— Va fi nevoie însă de timp să ne organizăm și de multă 
dedicare, a spus el, privind o clipă în zare, în timp ce își imagina 
planul perfect. Fiecare din noi va trebui să găsească pe cineva, 
a continuat el, fixându-mă cu privirea. Ție nu-ţi va fi greu să-ţi 
găsești pe cineva. Apoi, după o căsnicie de un an sau doi, vom 
găsi noi o modalitate să scăpăm de ei odată pentru totdeauna. 

Nu mă mai puteam minţi singură spunându-mi că erau doar 
fantezii nevinovate. Fin chiar vorbea serios. 

— Nu plânge, mi-a spus el. 

Ducându-mi mâna la ochi, mi-am dat seama că plângeam. 

— Nu va fi pentru totdeauna, a spus el. Vom sta despărțiți cel 
mult doi ani. Probabil mai puţin. Dar va merita efortul. Și apoi o 
să putem avea câţi copii vrei tu - patru, cinci, șase... mai mulţi. 
Și o să ne permitem să-i creștem într-o casă imensă, departe de 
aici, fără să ne mai facem probleme în privinţa banilor. Nu va 
trebui să mai muncim niciodată sau să dăm socoteală unor șefi 
nenorociți. 

Deja nu-l mai ascultam. Era la fel de entuziasmat ca un copil 
care-l aștepta pe Moș Crăciun. Când devenise atât de iluzionat? 
Cum de nu văzusem asta? Poate că alesesem să nu văd. 
Semnele erau acolo de luni bune, dar alesesem să mă agăł cu 
disperare de imaginea bărbatului perfect de care eram 


îndrăgostită. M-am smuls din ameţeală și m-am ridicat în 
picioare, gândindu-mă la ce trebuia să iau cu mine. Aveam 
nevoie de ceva haine și de pașaport... 

Cuvintele îmi ieșeau pe gură, dar abia dacă puteam înţelege 
ce spuneam. 

— Nu vreau să mai aud niciun cuvânt din planul tău. Am 
terminat-o cu tine, Fin. Îmi pare rău. Asta este. Ne despărțim. 

— Bine, a spus el, ridicându-se în picioare și încuviințând. 

Nu mă așteptasem să fie atât de calm. Dar apoi mi-am dat 
seama că mă înșelasem amarnic când l-am auzit adăugând: 

— Da, ai dreptate. Trebuie să ne comportăm ca și cum chiar 
ne-am despărţi de-adevăratelea. Și apoi, odată ce ne-am achitat 
de sarcină... 

— Nu. Fin, tu nu mă înţelegi. Odată ce ies pe acea ușă, nu mă 
mai întorc. Niciodată. 

— Anna, a zâmbit el. Știu ce încerci să faci, dar să știi că nu 
ne aude nimeni. Nu trebuie să ne prefacem încă. Nu încă. Hai să 
ne vedem peste doi ani, după ce fiecare ne vom fi îndeplinit 
misiunea. 

La naiba. Nu a înţeles că vorbeam serios. Nu mă auzea. Ceva 
nu era în regulă cu el. A continuat să vorbească despre planurile 
lui, subliniind exact ce ar trebui să facem în continuare, dar nu l- 
am mai putut asculta. Am încercat să-i blochez cuvintele. Am 
simţit apoi cum respiraţia mi se accelerează. Trebuia cu orice 
preţ să plec cât mai repede de acolo, dar îmi era teamă că va 
încerca să-mi facă rău. Locul ăsta îmi sugea tot aerul din 
plămâni, mă storcea de toată energia din corp. Fusesem prea 
mult timp prinsă în cercul acesta vicios. Parte din mine încă îl 
iubea - pe surferul fără griji, cu părul blond, pe care toată lumea 
îl adora. Dar adevăratul Fin era mult mai complicat. Mai 
întunecat. Unul de care îmi era frică și care îmi fura toată 
energia. Doar că nu dorisem să văd adevărul. Poate că aș fi 
putut să rămân și să-l fac să-și dea seama că avea nevoie de 
ajutor. Dar trebuia să evadez de acolo până nu mă distrugea de 
tot. 

L-am sărutat pe obraz și cu mâna la inimă i-am spus: 

— Adio, Fin. 

Mă privea cu ochii sticloși și plini de entuziasm. Era o expresie 
de care ajunsesem să mă tem, pentru că însemna că născocea 
planuri mai bizare pentru viitor. Ei bine, trebuia să-și facă 


planuri fără mine, pentru că eu îl părăseam și nu mă mai 
întorceam. Niciodată. 

— O să iau eu legătura cu tine după ce totul se va fi terminat, 
mi-a spus el. Trebuie să începi să-ţi faci planuri, Anna. Trebuie 
să faci ce am discutat. Dar, mai întâi, fă-ţi o programare pentru 
întrerupere de sarcină. Apoi găsește-ţi un bogătaș. Și, nu uita, 
nu trebuie să ne vedem sau să vorbim până când totul se va fi 
terminat. 

— Nu! Încetează să mai vorbeşti așa. Nu o să faci rău 
nimănui! am exclamat eu, apoi am rămas privindu-l în ochi și 
dorindu-mi să înţeleagă că nu aveam să fiu părtașă la acest 
pact. Ascultă-mă, asta nu se va întâmpla. Te părăsesc. Asta nu 
face parte din niciun plan, am terminat definitiv, înţelegi? 

Dar el a continuat să vorbească, așa că, în cele din urmă, am 
renunţat. Mi-am strâns puţinele lucruri și le-am îndesat în 
geanta de voiaj pe care o primisem de la ai mei, fără să mă mai 
deranjez să le împăturesc, ci doar înghesuindu-le cât de repede 
puteam. Era ca și cum aș cădea în gol, cu încetinitorul, de pe 
marginea unei stânci, căutând o frânghie de siguranţă care nu 
era acolo. Lacrimile continuau să-mi curgă pe obraji și aveam un 
nod în stomac, ceea ce era ciudat dat fiind faptul că stomacul 
meu nu era gol. 

— Ne vedem peste doi ani, Anna. Te iubesc. 

— Nu fac asta, Fin, am spus eu, clătinând din cap. 

M-am întors să-l privesc pentru ultima dată, încercând să-l fac 
să asculte. 

— Fin, ai nevoie de ajutor. Eu o să plec acum, dar fă-ţi o 
programare la un doctor, bine? Vorbește cu el despre ce simți. 

— Nu am nevoie de niciun doctor. Tu ai grijă să te ţii de plan 
și o să avem viaţa pe care ne-am dorit-o dintotdeauna. Anna, ai 
face bine să nu mă dezamăgești. 

Mă ameninţă oare? Trebuia să plec cât mai repede de acolo. 

M-am aplecat să-mi iau geanta de jos și l-am văzut cu coada 
ochiului cum se năpustește asupra mea și cum mă apucă de 
umăr. Am ţipat, dar cumva am reușit să mă eliberez din 
strânsoarea lui, inima bătându-mi nebunește. 

— Ce faci? am strigat eu. 

— Anna, te rog, promite-mi. 


Ochii îi străluceau, în timp ce mă îndepărtam de el, 
clătinându-mă. Am continuat să înaintez spre ușă, strângând 
încă geanta de voiaj. 

— Promite-mi că ai înţeles ce ai de făcut. 

Din postura lui, părea că era gata să se năpustească din nou 
asupra mea și, pentru câteva secunde, am avut impresia că nu 
voi reuși să scap de acolo. Când l-am văzut că încearcă să-mi 
smulgă geanta din mână, m-am smucit și m-am repezit spre 
ușă. Fin a făcut o ultimă încercare să mă oprească, strigându-mi 
numele, dar am ajuns la ușă înaintea lui și am reușit să o 
deschid și să fug în grădina îmbibată de apă, disperată să fiu cât 
mai departe de el. Am început să alerg, știind că mă putea 
prinde din urmă fără prea mult efort. Când m-am împiedicat, m- 
am așteptat ca în orice moment să mă ajungă și să mă târască 
înapoi în casă. În schimb, vocea lui aspră și disperată a răzbătut 
prin ploaie, o ultimă încercare de a mă lega de el. 

— Am făcut un pact, Anna! a strigat el prin ploaia puternică. 
Nu uita! 

Plângând și gâfâind, am continuat să alerg, știind că bărbatul 
care stătea în prag nu era Fin cel pe care-l știam, îndepărtându- 
mă de-a lungul aleii și ieșind pe trotuar, am realizat ceva - acum 
că-l părăsisem pe Fin, nu aveam unde să mă duc. Nu aveam nici 
măcar cheia de rezervă de la apartamentul lui Sian și oricum nu 
era corect să o împovărez cu toate astea. Așa că am luato 
decizie. Udă leoarcă, îngrozită, cu viaţa făcută bucăţi, venise 
timpul să mă întorc acasă. Trebuia să las totul în urmă și să mă 
întorc în Suedia. Aveam să-i trimit lui Sian un mesaj în care să-i 
spun că eu și Fin ne-am despărțit, apoi urma să-i sun pe mama 
și pe tata să-i rog să-mi rezerve un bilet de avion. Știam că nici 
nu vor sta pe gânduri. Poate aș putea pleca chiar azi. 

În acel moment, mai mult decât orice, îmi doream să îmi văd 
părinţii din nou. Abia așteptam să-l strâng pe pappa în braţe și 
să aud sfaturile practice ale lui mamma. Nici măcar nu-mi păsa 
dacă avea să-mi spună Ti-am spus eu. Tot ce știam era că 
trebuie să plec de aici. Departe de Fin și de ideile sale terifiante. 


Capitolul șaisprezece 


2017 


Nu am făcut nimic de când m-am întâlnit cu Fin în centrul 
comercial. Nu am niciun plan, nu am nicio idee ce să fac să iasă 
bine. Fin mi-a dat o lună, și luna aceea aproape că s-a dus. Mi- 
am dorit doar să se rezolve de la sine. Mai am doar o zi la 
dispoziţie. 

În acest moment, Will e la etaj, face duș, iar eu stau pe 
canapeaua din sufragerie și-l aștept să coboare, pentru că 
urmează să luăm cina la Blackwells cu Sian și Remy. In timp ce îl 
aștept, îmi storc creierii încercând să găsesc o modalitate de a-l 
face pe Fin să-și bage minţile în cap și să mă lase în pace. De 
când a început totul, mă tot gândesc la soluţii, dar niciodată nu 
reușesc să mă hotărăsc. Scurg și ultima gură de Chardonnay, 
apoi, cu degetele tremurânde, mă întind să las paharul pe masă. 
Ridic perna brodată de lângă mine și o strâng la piept. 

Problema e că Fin nu este o persoană raţională. Știu că cea 
mai înţeleaptă decizie ar fi să sun la poliţie și să le povestesc tot 
ce s-a întâmplat. Ar trebui să le arăt mesajele de la el și să sper 
că mă vor crede. Dar știu că Fin poate să fie extrem de 
convingător. l-ar putea face să creadă că sunt complicea lui, iar 
faptul că sunt măritată cu un bărbat bogat nu mă ajută deloc. 
Probabil că aș face față dacă poliţia m-ar găsi vinovată, dar 
gândul că Will va crede că niciodată nu l-am iubit, că m-am 
măritat cu el doar pentru bani, că aș vrea să-i fac rău în vreun 
fel... gândul acesta nu l-aș suporta. 

Din orice unghi aș privi lucrurile, sunt într-o situaţie din care 
nu pot să ies victorioasă. Dacă mă duc la poliţie, risc să pierd 
totul. Dacă nu mă duc la poliţie, Fin a spus că o să-mi omoare 
soțul chiar el. Mă trece un fior. Ce n-aș da să putem dispărea 
măcar pentru un timp. Să plecăm undeva unde nimeni să nu ne 
poată da de urmă. Mai am doar o zi la dispoziţie înainte ca Fin 
să treacă la fapte. De ce nu-mi vine nicio idee? Nu sunt proastă. 
Pot să găsesc o soluţie, nu? Dar pe cine încerc eu să păcălesc? 
Nu am niciun plan. Sunt paralizată. M-am autoconvins că totul 


nu e decât un vis urât, care va dispărea dacă îl ignor. Îmi cobor 
privirea spre perna pe care o ţin în braţe și îmi dau seama că am 
reușit să descos un colț al frumoasei broderii. Firele sunt acum 
zdrențuite și urâte - am distrus-o. 

— Nu-mi vine să cred că ești gata înaintea mea. 

Will apare în prag îmbrăcat într-un costum, cu părul încă ud și 
mirosind a apă de colonie. Totul este atât de familiar, încât îmi 
vine să plâng. 

— Sunt gata de multă vreme, spun eu, ridicându-mă în 
picioare. 

Eram prea preocupată ca să stau ore în șir în fața dulapului 
gândindu-mă cu ce să mă îmbrac, cum să-mi fac unghiile și 
părul, cum să mă machiez, așa că alesesem o rochie neagră, o 
pereche de cizme, un colier de argint, iar părul mi l-am strâns 
rapid într-o coadă de cal, în vârful capului. 

— Stai să-i spun lui Sian că am fost gata în mai puţin de 20 de 
minute. N-o să mă creadă niciodată. 

Este un prilej permanent de amuzament faptul că întârziem 
oriunde pentru că mereu îmi ia foarte mult timp să mă 
pregătesc. Will a renunţat de mult să încerce să mă facă să fiu 
gata mai repede - chiar a început să îmi spună că trebuie să 
ajungem la întâlniri cu o oră mai devreme ca să se asigure că 
ajungem la timp. In felul acesta, avem șansa să ajungem la o 
oră rezonabilă. 

Will bufnește în râs, făcându-mă și pe mine să râd. Nu-mi vine 
să cred că pot râde și glumi, când în sinea mea mă simt de 
parcă lumea mea e pe cale să se prăbușească, în ultimele 
săptămâni, am devenit expertă în a juca un rol. In spatele 
fiecărei conversații se ascunde spaima. M-am străduit din 
răsputeri să par veselă, să fac glume, să râd și să fiu o soţie cât 
se poate de iubitoare. Nu pot risca să mă întrebe ce s-a 
întâmplat, pentru că, dacă o va face, s-ar putea să îi spun 
adevărul. 

— Dacă vrei, conduc eu azi, a spus el. Putem lua un taxi la 
întoarcere. 

— Bine. Mulţumesc. 

Mă bucur că s-a oferit el. Nu cred că m-aș putea concentra la 
drum. 


Îmi iau paltonul roșu de lână și o eșarfă cu model, îmi aranjez 
puţin părul și pășim în aerul umed și răcoros al serii de 
februarie. 

e 

Reușim să ajungem aproape la timp și să găsim un loc de 
parcare aproape de restaurant. A început din nou să plouă, așa 
că Will mă ia de mână și alergăm pe trotuar, până ajungem cu 
respirația tăiată la ușa de la intrare. 

— Nu v-aţi luat umbrelă? 

Tatăl lui Will ne ţine ușa în timp ce intrăm în restaurantul cald 
și uscat, mirosurile sale familiare de usturoi și zahăr ars 
făcându-mi apetitul să reapară pentru prima dată după multe 
săptămâni. 

— Nu ploua când am plecat noi, îi răspunde Will. 

— Suntem bine, Steve, îi spun eu, sărutându-l pe obraz. Am 
parcat aproape. 

— Intraţi și faceţi-vă comozi. Sian și Remy au ajuns deja. Am 
pus cu toții pariu cât de mult o să întârziaţi, dar aţi reușit să ne 
surprindeţi plăcut cu o întârziere de doar 10 minute. E un record 
personal, Anna? 

— Foarte amuzant, spun eu, dându-i un ghiont în umăr. 

Chicotește apoi și ne conduce spre masa noastră preferată 
din spate, la micul mezanin, unde prietenii noștri ne așteaptă 
deja. 

După mai multe tachinări despre punctualitatea noastră 
neobișnuită, ne așezăm - eu lângă Sian și Will lângă Remy. 
Vinovăţia mă cuprinde instantaneu. l-a promis lui Sian că o voi 
ajuta să aleagă un loc pentru nuntă, dar n-am mai sunat-o din 
noaptea pe care ne-am petrecut-o împreună ca fetele luna 
trecută. 

— Cum merg pregătirile? o întreb eu. 

— Nu am avut timp să văd nimic, se strâmbă ea. Am fost prea 
ocupată la muncă. Și oricum vremea a fost prea urâtă ca să 
merg să vizitez localuri. 

— Să-mi spui când vrei să te însoțesc, îi spun eu. Abia aştept 
să-mi clătesc puțin ochii cu ceva vile la ţară și hoteluri elegante. 

— Eşti sigură? Știu că ai spus că mă însoțești, dar nu e nicio 
problemă dacă ești prea ocupată, nu vreau să... 


— Ți-am spus că voi merge și am vorbit serios. Aştept să mă 
suni să-mi spui când, îi spun eu, iar ea mă strânge ușor de 
mână. 

Will îmi toarnă un pahar din vinul casei, așa că iau o 
înghiţitură, în speranţa că alcoolul va face tensiunea pe care o 
simt între ochi să dispară și îmi va calma bătăile inimii. Dar în 
loc de asta, simt cum vinul mă arde pe gât și inima începe să-mi 
bată cu și mai multă putere în piept. Brusc, simt că nu-mi mai 
pot controla membrele și parcă sunetele din jurul nostru devin 
mai ascuţite. 

— Ești cam palidă, remarcă Sian. Te simţi bine? 

— Sunt doar obosită, spun eu, inspirând încet, încercând să- 
mi liniștesc panica din vene. 

— Doar nu €...? se întreabă ea cu voce tare, ridicând privirea 
spre geam. Nu, nu contează. 

— Ce? 

Îi urmăresc privirea până la fereastra micului restaurant, dar 
nu văd nimic. 

— Am crezut că am văzut pe cineva, spune ea, netezindu-și o 
sprânceană cu arătătorul. 

— Pe cine? Pe cine ai văzut? strig eu. 

În minte îmi apare chipul lui Fin. Camera începe să se învârtă 
cu mine, apoi se oprește. 

— Este totul în regulă? întreabă Will. 

El și Remy se holbează la mine de pe partea cealaltă a mesei 
de parcă aș avea două capete. 

Încerc să mă relaxez și să zâmbesc. 

— Da, totul e bine. Stăteam și noi de vorbă. 

Will ridică dintr-o sprânceană, iar eu mă forțez să-i zâmbesc. 
Din fericire, el și Remy se întorc la conversaţia pe care o purtau. 

— Pe cine ai văzut? o întreb în șoaptă pe Sian. 

— Probabil pe nimeni, spune ea. Dar arăta... arăta ca Fin. 

Simt că rămân fără aer când o aud pronunţându-i numele și 
nu mai pot să înghit, nu mai pot să vorbesc, nu mai pot să 
gândesc, nu mai pot să rămân așezată aici nicio secundă în 
plus. 

Îmi împing scaunul și toată lumea își ridică privirea surprinsă. 

— Anna? spune Will, ridicându-se în picioare. 


— Scuze, spun eu cu un zâmbet fals. M-am ridicat cam brusc. 
Mă duc până la toaletă. Will, ai putea să comanzi tu și pentru 
mine? Ceva pește - biban de mare, calcan sau orice. 

— Sigur, încuviinţează el, așezându-se la loc, o licărire de 
îngrijorare traversându-i faţa. 

Plec de la masă, îndreptându-mă nesigură pe picioare spre 
ușa din spate care dă spre niște scări ce conduc la toaletă 
rezervată clienţilor. Tocurile îmi răsună pe treptele din piatră și 
îmi apăs mâna dreaptă de peretele de cărămidă aparentă, în 
încercarea de a-mi menţine echilibrul. Trebuie să mă adun. Imi 
voi stropi faţa cu apă rece și voi respira profund. Asta cu 
siguranţă mă va ajuta să-mi revin. 

Oare Fin chiar este prin apropiere? Când mi-am aruncat 
privirea afară acum o clipă, nu am văzut nimic. Dar de ce ar 
inventa Sian așa ceva? Și dacă se ascunde undeva în afara 
restaurantului? 

La baza scărilor, cotesc la dreapta și o iau de-a lungul 
coridorului puternic luminat, ai cărui pereţi sunt împodobiţi cu 
fotografii alb-negru ce înfățișează faleze și alte locuri minunate. 
În timp ce deschid ușa batantă care duce la toaletă doamnelor, 
simt mâinile cuiva încolăcite în jurul taliei mele. Zâmbesc 
ușurată și mă întorc, gândindu-mă că minunatul meu soț m-a 
urmărit până aici. În schimb, aproape că am un atac de cord 
când mă trezesc uitându-mă în ochii lui Fin. 

Înainte să apuc să ţip, una din mâinile lui îmi părăsește talia 
şi-mi acoperă gura. 

— Șșșș, îmi șoptește el, apoi își retrage mâna de pe gura 
mea. 

— Ce cauţi aici? șuier eu, cu inima bătându-mi nebunește în 
piept. Trebuie să pleci. Sian crede că te-a văzut. Dacă vine jos și 
te găsește aici? 

— Nu-ţi face griji în privinţa ei. 

— Trebuie să se termine, îi spun eu. Lasă-mă în pace, Fin. 

— Am uitat cât de bine arăţi, îmi spune el. Mi-a fost așa dor să 
te ating. 

Simt cum mâna lui coboară de-a lungul spatelui meu și cum 
apoi mă trage mai aproape de el. 

— Miroși a... 


Reușesc atunci să scap din strânsoarea lui și mă abţin cu greu 
să nu tremur. Cum e posibil ca acest om - acest criminal - să fi 
fost odată iubitul pe care îl adoram?! 

— Nu ai mai dat niciun semn de viaţă, Anna, murmură el, cu o 
privire răzbunătoare în ochi. Mai e doar o zi până expiră timpul 
și văd că domnul Blackwell e încă viu și nevătămat. Deci, când 
ai de gând să o faci? Ai vreun plan? 

— Fin, oprește-te. E doar o fantezie juvenilă și stupidă de-a ta, 
spun eu, strângându-mi pumnii. Nu am crezut nicio secundă că 
tu chiar îţi vei duce planul la bun sfârșit. Deci, nu, nu am de 
gând să-mi ucid soțul. Și nici tu nu o vei face. 

— Îmi pare rău, dar nu pot fi de acord cu tine. Ti-am spus, eu 
deja mi-am ţinut promisiunea, așa că acum e rândul tău. E deja 
prea târziu să dai înapoi. 

— Fin, ești un criminal. Înțelegi? Ai omorât pe cineva, spun eu 
și simt un gust amar în gură. 

— Da. Da, Anna. Înţeleg, spune el, ridicând din sprâncene și 
imitându-mi tonul vocii. 

Clatin din cap. 

— Ai moștenirea soţiei tale. Sunt convinsă că ai mai mulţi bani 
decât ai putea cheltui într-o viață. Nu mai ai nevoie și de banii 
lui Will. Te rog... pleacă și trăieşte-ți viaţa. Dacă ai simţit 
vreodată ceva pentru mine, atunci dă-mi drumul. Doar... 
încearcă și fii fericit. 

Deși mă întreb cât de fericit ar putea fi vreodată, știind că a 
ucis persoana care l-a iubit cel mai mult. 

— Spune-mi, Anna, de ce te-ai căsătorit cu Will? Sunt sigur că 
nu pentru aspectul și pentru personalitatea sa. Nu este tocmai 
chipeș și pare plictisitor ca dracu’. 

Îmi îndrept spatele. Poate că Will nu se încadrează în 
canoanele standard de frumuseţe, dar este amuzant și amabil 
și, pentru mine, este cel mai sexy bărbat de pe planetă. Mi se 
strepezesc dinţii să-l aud pe Fin spunând așa ceva despre 
bărbatul pe care îl iubesc. _ 

— Faptul că Will e bogat e doar o coincidenţă. In ciuda a ceea 
ce ai putea crede, nu m-am măritat cu el pentru bani. Când ne- 
am cunoscut, nici nu știam că are bani. Nu este genul care să-și 
etaleze bogăţia. 

— Nu te cred. Este putred de bogat. De îndată ce am văzut că 
te căsatorești cu el, am știut că te ţii de plan. A deveni soţia 


unui multimilionar a fost ca și cum mi-ai fi trimis o declaraţie de 
dragoste. 

— Ascultă-mă bine, am șuierat eu printre dinţi. Așa cum ţi-am 
spus de o mie de ori, uită de „planul” tău - și desenez semnele 
citării cu degetele în aer - și vezi-ți de viața ta... fără mine. Nu o 
fac. 

Pentru o clipă, mi se pare că Fin e pe cale să mă contrazică, 
dar apoi dă din cap în tăcere și se îndepărtează, pașii lui 
răsunând de-a lungul coridorului. Privesc cum pleacă, cum dă 
colţul să urce scările. Inima îmi bate tare, îmi simt palmele 
umede și am impresia că sunt pe punctul de a vomita. Nu-i pot 
lăsa pe Will și prietenii mei să mă vadă așa. Trebuie să mă adun 
înainte de a mă întoarce la masă. 

Sunetele îndepărtate ale restaurantului de deasupra cresc și 
scad în intensitate precum valurile care se rostogolesc pe mal și 
se retrag. Deschid ușa băii și mă îndrept clătinându-mă către 
una din cele două cabine. Incui apoi ușa și mă așez pe toaletă. 
Oare faptul că Fin a plecat înseamnă că mi-a acceptat decizia? 
Așa sper. Dar nu-mi vine să cred că va fi atât de ușor. Îl cunosc 
pe Fin. Este încăpățânat și hotărât. Și acum este și un criminal. 
Saliva îmi inundă gura. Mă ridic, ridic scaunul de toaletă și dau 
afară cele două pahare de vin pe care le-am băut. Ce naiba o să 
fac? 


Capitolul șaptesprezece 


Mă uit prin ușile batante la grădina din spate, dar plouă cu 
găleata și nu se vede prea bine prin sticlă. 

— Anna! îmi aud din nou numele. 

Sunt sigură că mă strigă Will, care s-a oferit să înfrunte 
uraganul de afară și să-l scoată pe Bo la plimbare. 

— Anna! 

În regulă, este cu siguranţă el. Când deschid ușa, o rafală de 
vânt mi-o smulge din mână și se trântește de perete. Mare 
noroc că geamul nu s-a spart. Simt cum mă cuprinde panica. 
Oare Will a pățit ceva? Nu-l văd de aici. Fără să mă opresc să-mi 
iau haina sau să mă încalț, ies repede în vasta curte interioară 
pavată cu piatră care se întinde în spatele casei, o treime din ea 
fiind ocupată de piscina pe care am acoperit-o odată cu venirea 
toamnei. Rafalele de vânt îmi taie respiraţia și mă uit prin 
grădină încercând să-l zăresc pe Will, urechile mele încordându- 
se să-i audă vocea. 

Mă mișc cât de repede pot, împotrivindu-mă vântului, și cobor 
treptele circulare spre gazonul de smarald, o grădină de 
dimensiuni decente conform standardelor Bournemouth. Partea 
din spate a curţii a fost împrejmuită cu un gard de lemn, 
suficient de mic pentru a nu obstrucţiona vederea spre mare, 
dar suficient de înalt pentru a-i opri pe oameni să ajungă în acea 
zonă, dat fiind faptul că terenul nu este tocmai stabil lângă 
marginea stâncii și se poate prăbuși în orice moment, mai ales 
după perioade lungi de umezeală, ca acum. 

În timp ce alunec și patinez pe iarba udă, nu mă pot gândi 
decât la vizita lui Fin de la restaurant de seara trecută și la 
faptul că Will ar putea fi în pericol. Oare Fin a venit deja cu un 
plan? Mai am totuși o zi la dispoziţie și nu prea-mi vine a crede 
că Fin a intrat la noi în curte. Inima îmi bate puternic în piept și 
mă abţin să nu plâng în hohote. Este vina mea. Ar fi trebuit să 
spun ceva. Ar fi trebuit să-mi avertizez soţul. Mă rog să nu fi 
păţit nimic şi-mi promit în gând că-i voi spune totul. 

Apoi îl văd, o umbră neagră la capătul grădinii. Pare că este 
întins pe iarbă lângă gard. 


— Will! ţip eu. Will, ești bine? 

Nu, nu, nu. 

Răsuflu ușurată când văd că-și întoarce capul spre mine și-mi 
face semn cu mâna. 

— Adu-i lesa lui Bo și niște recompense! strigă el. 

Cu răsuflarea întretăiată, o pornesc în fugă înapoi, urc 
treptele și intru în casă, unde aproape că alunec pe podeaua 
lustruită de calcar. Smulg lesa lui Bo de pe pervazul ferestrei, 
dar nu găsesc cutia cu recompense. Nu-mi pot aduna gândurile. 
Probabil Bo s-a strecurat cumva de partea cealaltă a gardului. 
Sper că e bine. Cel puţin Will nu a păţit nimic, îmi spun eu. Asta 
e cel mai important. Am nevoie de cutia cu recompense ca să-l 
ademenesc înapoi, dar, pur și simplu, nu mă pot gândi unde aș 
putea să o găsesc, așa că mă reped la frigider, deschid ușa și 
cercetez conţinutul, rupând o bucată de piept dintr-un pui gata 
făcut. Mă reped apoi afară, jumătate alergând, jumătate 
alunecând. Mă strecor pe gazonul îmbibat cu apă, în șosete, 
spre soţul meu, care acum s-a ridicat în picioare și-l strigă pe Bo 
peste gard. 

— Maimuţica aia s-a strecurat prin gard, îmi strigă Will. Se 
pare că există o gaură în gard. Nu-mi vine să cred că n-am 
observat-o până acum. 

Imi îndrept privirea spre locul în care arată Will și văd că 
lipsesc două șipci din partea de jos, creându-se un spațiu 
suficient de mare pentru ca un câine mic să se strecoare. 

— Bo! BO! 

Începem amândoi să strigăm la unison, folosind la început 
tonul pe care-l folosea dresorul cu el, apoi unul mai sever. Nimic 
nu funcţionează. Bo nu ne bagă în seamă. 

Mă aplec peste gard și cercetez partea de gazon lăsată în 
paragină. 

— Acolo! exclam eu, arătând spre o formă mică și întunecată 
în depărtare, o mișcare subtilă sub un ilex. O să mă strecor prin 
gard și o să-l aduc înapoi. Sper ca bucăţica asta de pui să-l 
ademenească. 

— Nu, nu e sigur, îmi spune Will, trăgându-mă spre el. Terenul 
e foarte instabil acolo. Mă duc eu. Dă-mi lesa lui Bo. 

— Nici vorbă, răspund eu, mintea umplându-mi-se de scenarii 
îngrozitoare. Îmi dau seama că asta trebuie să fie mâna lui Fin. 
Șipcile din gard nu dispar singure. Nu-l pot lăsa pe Will să se 


ducă acolo. Dacă Fin s-a ascuns în vreun tufiș sau în spatele 
unui copac? Dacă intenţionează să... 

Dar degeaba. Will se chinuie deja să forțeze balamaua 
ruginită, apoi deschide poarta. Imi smulge lesa din mână și-și 
continuă drumul. 

— Stai aici! îmi poruncește el, dar eu îl ignor și intru cu el în 
curte. 

Sunt alertă la orice sunet sau mișcare - orice semn că cineva 
este aici. E aproape imposibil de spus totuși, pentru că vântul 
șuieră, copacii și tufișurile se leagănă și gem, crengile trosnesc, 
iar valurile se sparg de țărm. Il aud pe Will spunându-mi ceva, 
dar nu reușesc să-mi dau seama ce. 

— Nu te aud! țip eu. 

— Puiul! spune el din nou, întinzând mâna spre mine, în timp 
ce îi pun în palmă jumătate din pieptul de pui zdrobit. 

— Bo! strig eu. Vino aici, Bo! Uite ce ţi-am adus! 

Pe măsură ce ne apropiem de el, ne dăm seama că e prea 
ocupat să ronţăie ceva scârbos, ignorându-ne complet pe mine 
și pe Will. 

— Ai grijă unde pui piciorul, mă avertizează Will. Nu știu cât 
de în siguranţă suntem aici. 

Inaintăm amândoi cu mare grijă spre cățelușul nostru, 
strigându-l în același timp. Tresar când simt că ceva ascuţit îmi 
străpunge talpa, dar ignor durerea deocamdată. Când ajungem, 
în cele din urmă, lângă Bo, văd marginea crestată a stâncii în 
față și inspir puternic uitându-mă la pământul și rădăcinile de 
copaci expuse vederii, la panta aproape verticală. Incă câţiva 
pași și am cădea pe promenada de beton de mai jos. Nimeni nu 
ar putea supravieţui unei astfel de căderi. Nu realizasem cât de 
aproape eram de margine. 

Acum când am ajuns lângă el, mi-am dat seama ce roade de 
zor: o bucată mare de carne crudă. Cum naiba a ajuns asta 
acolo? Sângele îmi îngheaţă în vine. Îmi întorc capul, încercând 
să văd dacă-l pot zări pe Fin. Oare el a făcut asta? Sau e doaro 
coincidenţă ciudată? 

— Bo! îl strigă Will. Aici, băiete! 

Incep și eu să-l strig, dar el nici nu ne bagă în seamă, prea 
ocupat cu prada lui. 


— De data asta vreau să mă asculţi și să stai aici, îmi spune 
Will. Nu cred că terenul este suficient de puternic să ne ţină pe 
amândoi. 

— Nu te duce! îi spun eu. E prea periculos. Bo e mai ușor 
decât tine. O să fie bine. O să vină înapoi la noi imediat. 

— Dar dacă o ia la fugă în direcţia greșită și cade în gol? 
întreabă el, trecându-și mâinile prin părul ud. Voi călca cu 
atenție. 

— Will, te rog, nu! îl implor eu, dar e prea târziu, pentru că 
deja a pornit-o spre margine și tot ce pot face este să-l privesc 
neputincioasă. Ai grijă! îl implor eu, mușcându-mi pumnul. 

Îl văd cum flutură bucata de pui prin fața ochilor lui. 
Obrăznicătura lasă imediat bucata de carne crudă pe care o 
molfăia și-i smulge puiul din mână, înfulecându-l lacom dintr-o 
înghiţitură. Will profită de neatenţia lui și se apleacă să-l ia în 
braţe. Chiar când face un pas spre mine, observ că tufișul lângă 
care era Bo se înclină. 

— Ai grijă! strig eu. Aleargă spre mine! 

Will înlemnește pentru o clipă, apoi face cum îi spun și o rupe 
la goană spre mine, cu Bo în brațe. Spre groaza mea, bucata de 
pământ pe care stătea până acum câteva secunde se desprinde 
și cade în hău. Cu inima cât un purice, îl apuc pe Will de mâna 
liberă, încercând să-l trag prin poartă, unde e în siguranță. Dar 
se oprește pentru o fracțiune de secundă și se întoarce să 
privească cum un alt metru de pământ se prăbușește. 

— Vino. E prea periculos acolo, ţip eu. 

O rupem amândoi la fugă de-a lungul gazonului, urcăm 
treptele de piatră și, în cele din urmă, ajungem în bucătăria 
caldă și sigură, trântind ușa în urma noastră. Inima îmi bubuie în 
piept și amândoi gâfâim obosiţi. 

— Uau, spune Will, cu un râs sugrumat. Aproape că era să 
mor acolo! 

Eu clatin din cap. 

— A fost cel mai prostesc lucru, Will, spun eu, și îl lovesc ușor 
pe umăr. Ai fi putut să cazi. Te-aș fi putut pierde. 

— Cred că trebuie să mă așez, spune el, gâfâind. 

— Vrei să-ţi fac un ceai dulce? Te-ar ajuta să-ți mai revii din 
ŞOC. 

— Whisky, spune Will. 


Îmi șterg lacrimile și picăturile de ploaie care mi se amestecă 
pe față. 

— Am crezut... am crezut că o să te pierd... 

— Șșș, șșș, liniștește-te, îmi spune el, strângându-mă la 
pieptul lui. Sunt bine. Cu toţii suntem bine. Nu s-a întâmplat 
nimic, bine? 

Oftez și încuviințez, strângându-l și mai tare în brațe, 
conștientă fiind că Bo e încă între noi. 

— El e bine? întreb eu, făcând un pas în spate și examinând 
ghemul de blană care tremură în brațele lui Will. 

Will se apleacă și-l lasă pe gresie, iar Bo începe să se scuture 
împroșcându-ne cu și mai multă apă, moment în care bufnim 
amândoi în râs, un fel de râs de nebun, isteric, un râs de 
ușurare. 

— Cred că e bine, spune Will, dându-și ochii peste cap. Tu, în 
schimb, ești udă până la piele. 

— Și tu la fel. 

— Cel puţin eu am haina pe mine. Și unde îţi sunt pantofii? 
Anna, sângerezi! exclamă el, îngrijorat. 

— Ce? Unde? întreb eu, apoi, urmărindu-i privirea, observ că 
stau într-o baltă de apă de ploaie și sânge. 

In timp ce mă uit la lichidul roșu care se acumulează, durerea 
din piciorul meu revine din plin. 

— Oh! gâfâi eu. 

— Ce-ai făcut? 

— Cred că am călcat în ceva. 

Strâng din dinţi în timp ce durerea pulsează în talpa piciorului 
meu. 

— Imi amintesc că am simţit o durere ascuţită, dar apoi nu i- 
am mai dat importanţă. Eram prea ocupată să-mi fac griji că ai 
să cazi treizeci de metri în gol și ai să mori. 

— Lasă-mă să mă uit mai bine. 

Mă îndrept spre insula din bucătărie, călcând pe călcâi, astfel 
încât să nu sângerez pe toată podeaua. Mă arunc apoi pe unul 
dintre scaune și-l las pe Will să-mi dea jos șoseta. 

— Se pare că ai călcat într-un cui sau într-o piatră ascuţită sau 
ceva de genul acesta. Nu e o tăietură adâncă, doar că sângerezi 
destul de mult. Ești cu vaccinul antitetanos la zi? 

— Cât e valabilă o doză? 

— Zece ani. 


Încep să număr descrescător pe degete. 

— Da, am făcut o doză acum șapte sau opt ani. Cred că 
aveam șaisprezece ani. 

— Bine. Lasă-mă să iau un antiseptic și să curăț rana. Nu-mi 
vine să cred că ai ieșit desculţă. 

— lar mie nu-mi vine să cred că ai mers pe marginea unei 
stânci care se prăbușea pe timp de furtună. 

— Ei bine, hai să facem un pact: de acum încolo, nimeni nu 
mai face lucruri necugetate. 

Incerc să zâmbesc, dar nimic din toate astea nu a fost un 
accident, ci a fost premeditat. O gaură în gard? O bucată de 
carne crudă pe marginea stâncii? Fusese mâna lui Fin. Deodată, 
mă simt cuprinsă de furie, fierbinte ca lava, transformându-se 
repede în teroare rece ca gheaţa. 

Rămân așezată pe scaun și îmi las soţul să îmi usuce și să îmi 
bandajeze piciorul. 

— Am uitat să îţi aduc whisky-ul, șoptesc eu. 

— Lasă-mă să termin aici, apoi ne schimbăm amândoi în 
haine uscate și savurăm împreună un pahar, ce zici? 

— Mulţumesc. 

Will îmi zâmbește, apa de ploaie picurându-i din păr pe blugii 
mei. 

— Mă întreb cât din grădină am pierdut, spun eu, revăzând în 
minte ilexul acela înclinându-se și alunecând. 

— Sper că nu prea mult. E de la ploaia care nu se mai 
termină. Plus minunăţii mei bocanci călcând lângă margine. 
Sunt atât de prost. Ar fi trebuit să te ascult, Anna. 

— Cel puţin acum ești în siguranţă. Asta este cel mai 
important. 

— Va trebui să chemăm pe cineva să inspecteze peretele 
abrupt al stâncii. S-ar putea să aibă nevoie de lucrări serioase 
de îndiguire, spune el, ridicându-și privirea spre mine. Gata, am 
terminat. Te doare? 

— Nu, e-n regulă. Mulţumesc, doctore Blackwell. 

— Acum am să-l usuc pe micul huligan din cauza căruia s-au 
întâmplat toate astea, spune el, apoi se îndreaptă spre dulapul 
unde ţinem lucrurile lui Bo. 

Scoate de acolo un prosop și-l înfășoară pe Bo în el, frecându-i 
blănița. Bo se răsucește și mârâie, crezând că este un joc, 
mușcând marginea prosopului. După câteva minute, Will îl așază 


în pătuţul îmblănit, iar el oftează satisfăcut și se încovrigă, 
acoperindu-și nasul cu coada. 

— Cred că și noi trebuie să ne uscăm, spun eu tremurând. 

Alunec de pe scaun și-mi testez greutatea pe piciorul rănit. 
Răsuflu ușurată când îmi dau seama că nu mă doare, ci doar mă 
ustură puţin. 

— Toată povestea asta cu gardul e ciudată totuși, nu crezi? 
spune Will, holbându-se pe fereastra bucătăriei. Nu am 
observat-o până acum. Și bucata aia de carne pe marginea 
stâncii... Ce naiba căuta acolo? 

Acum e momentul să-i povestesc lui Will ce se petrece, dar 
sunt prea zguduită de tot ce s-a întâmplat și nu știu de unde să 
încep. Am nevoie de puţin timp singură pentru a mă gândi cum 
să-l abordez. Nu vreau să mă înțeleagă greșit. 

— Nu am mai avut până acum un cățeluș, spun eu. Presupun 
că o gaură în gard nu este ceva la care am fi dat atenţie dacă nu 
ar fi fost nevoie. 

— Da, cred că ai dreptate, spune el, întorcându-se îngândurat 
pentru a mă privi. E totuși destul de bizar, nu crezi? 

— Va trebui să schimbăm gardul, spun eu, prefăcându-mă 
indiferentă. 

— Da, cred că, până la urmă, chiar va trebui să facem o 
excursie până la centrul ăla comercial, spune Will, ridicând 
sprâncenele și zâmbind. 

— Ha, ha, spun eu, încercând să nu las să se vadă cât de 
speriată sunt. 

Mă tot întreb dacă Fin a fost afară mai devreme, urmărindu- 
ne. Este acolo afară acum? Privirea mi se înceţoșează, mă sprijin 
de blat și trag ușor aer în piept, din nou și din nou. Dacă nu fac 
ceva, viaţa mea perfectă va fi complet distrusă. Trebuie să fac 
ceva să-/ opresc. 


Capitolul optsprezece 


— Anna. Anna! 

— Ce? 

Vocea lui ascuţită mă scoate din miniatacul meu de panică. 

— Cred că Bo o să vomite! exclamă el, apoi se duce lângă Bo, 
care pare cuprins de niște spasme îngrozitoare. 

Eu înșfac ziarul de weekend de pe măsuţa de cafea chiar la 
timp pentru a-l împinge în faţa lui, în vreme ce varsă peste toată 
secţiunea de sport. Bucăţi de piept de pui și carne crudă 
nedigerate spumegă pe hârtia ziarului. 

— Bietul de tine! 

— Cred că e de la carne, spune Will. Probabil nu i-a picat bine. 

Will se apleacă să-l liniștească și să-l mângâie pe cap pe Bo, 
care pare în continuare să se simtă rău. 

— Crezi că o să fie bine? 

— Nu pare să se simtă bine. Will... carnea aia... cred că s-ar 
putea să fi fost otrăvită, spun eu, întrebându-mă dacă Fin ar fi 
capabil să facă ceva atât de diabolic. Trebuie să-l ducem la 
veterinar, continui eu, văzând că Bo a început să respire din ce 
în ce mai greu. 

Will mă privește fix cu ochi mari, încă mângâindu-l pe Bo. 

— Ai dreptate. Sună tu, în timp ce eu îl curăț. 

II înregistrasem deja la o clinică veterinară locală, așa că îmi 
iau telefonul și sun la numărul pe care îl am. 

— Bună ziua, clinica Vet's on the Corner, cu ce vă pot ajuta? 
mă întreabă recepţionera de la celălalt capăt al firului, cu o voce 
calmă și pricepută. 

— Bună ziua. Căţelușul nostru în vârstă de patru luni vomită și 
respiră greu, spun eu, slab și șovăielnic. 

— Sunteţi înregistraţi la noi la cabinet? 

— Da. Numele lui este Bo. Bo Blackwell. 

— Veniţi cu el la cabinet, spune ea, încă eficientă și calmă. 
Mark vă va vedea imediat ce ajungeţi. 

— Mulţumesc foarte mult, spun eu, apoi mă întorc spre Will și 
încuviinţez. 


Înșfăcăm paltoanele și le tragem peste hainele noastre ude, 
ne încălțăm în grabă și ieşim din casă, fără să ne pese de vânt și 
de ploaia torențială. 

— Condu tu Land Roverul, îi spun lui Will. ÎI iau eu pe Bo. 

Ne urcăm în mașină și Will demarează. Bo este în poala mea, 
scheunând, cu ochii pe jumătate închiși. 

— Grăbește-te, Will. Bo nu arată deloc bine, spun eu, 
mângâindu-i blănița umedă și rugându-mă ca veterinarul să 
poată face ceva. E în regulă, micuţțule, totul o să fie bine, îi spun 
eu, deși nu sunt deloc sigură de asta. 

Will frânează brusc în parcarea cabinetului veterinar, parcând 
pe trei locuri, și o rupem la fugă spre intrare și nu ne oprim până 
nu ajungem la recepţie. 

— Bo Blackwell, îi spune Will recepţionerei cu voce tare. Am 
sunat adineauri. 

Ea încuviințează și pune mâna pe telefon. 

— Căţelușul Blackwell este aici, apoi pune receptorul în furcă 
și ne zâmbește compătimitoare. Mark va veni imediat. 

Ne întoarcem spre ușa din dreapta noastră, fără să ne 
deranjăm să stăm jos. Câteva secunde mai târziu, ușa se 
deschide și intră un bărbat la vreo treizeci de ani, într-un halat 
alb. Ne vede stând acolo și ne face semn să-l urmăm. 

— Bo? întreabă el, în timp ce înaintăm pe un coridor unde 
miroase a blană și a dezinfectant. 

— Da, răspunde Will. A vomitat. 

— Și acum nu se mai mișcă deloc, spun eu, cu vocea 
tremurândă. A mâncat o bucată de carne crudă pe care a găsit- 
O. 
Îl urmăm pe veterinar într-o cameră mică, cu un blat înalt. ÎI 
așez cu grijă pe Bo pe masa de examinare. Stă nemișcat, cu 
ochii închiși. g 

Veterinarul își ia stetoscopul și îl așază pe pieptul lui Bo. Imi 
ţin respirația. Will mă prinde de mână și mă ține strâns. 

— Va fi bine? întreabă Will. A mâncat niște carne crudă pe 
care a găsit-o afară. A fost bine un minut, apoi a început brusc 
să vomite și a rămas nemișcat, gâfâind. 

Veterinarul ridică un deget pentru a ne spune să-i acordăm un 
minut. Cu o expresie serioasă pe chip, își scoate stetoscopul, 
atârnându-și-l în jurul gâtului, și își apasă ușor mâna de coastele 
lui Bo. Apoi își pune două degete pe interiorul coapsei din spate 


a lui Bo. În cele din urmă, după ceea ce pare o eternitate, se 
uită la noi. 

— Bine, este un lucru bun că l-aţi adus la timp. 

— O să fie bine? întreabă Will. 

— Aţi adus o mostră din carnea pe care a mâncat-o? întreabă 
veterinarul. Trebuie să o testez. 

Will îi explică despre alunecarea de teren de la capătul 
grădinii și despre cum bucata de carne s-a prăbușit în prăpastie, 
împreună cu câţiva metri de pământ din grădina noastră. 

— Îmi pare rău să aud asta, spune el. Ar trebui să verificaţi 
dacă nu cumva a ajuns pe promenada de dedesubt. Ar putea 
otrăvi și alt câine. 

— Dar Bo va fi bine? întreb eu, cu o voce piţigăiată. 

— Sunt șanse mari să-și revină, spune veterinarul. O să-i 
administrez o perfuzie care va dilua orice urme de otravă din 
organism. Și chiar vă recomand să găsiţi bucata de carne. Dacă, 
într-adevăr, se dovedește că cineva pune otravă, trebuie să 
alarmăm comunitatea. 

— Bine, încuviinţează Will. Vom încerca să o găsim. 

Știu foarte bine că acea bucată periculoasă de carne a fost 
destinată numai câinelui nostru și mă simt iar cuprinsă de o 
furie arzătoare. Mi se pare din nou că trăiesc un coșmar, ca și 
cum aș fi ajuns într-un univers paralel, unde nimic nu mai este 
cum ar trebui să fie. 

— Lăsaţi-l pe Bo aici, spune el. O să facem tot posibilul să-i 
scoatem toxinele din sistem. O să vă sun peste vreo două ore 
pentru a vă anunța cum se simte micuțul. 

Mă aplec și așez un sărut pe capul mătăsos al lui Bo, 
mângâindu-i blăniţa și spunându-i că va fi bine. Will face și el la 
fel, apoi îl lăsăm în grija medicului veterinar. Chiar dacă îl avem 
doar de puţin timp, face deja parte din familia noastră. Il iubesc 
așa mult, încât simt o durere fizică în momentul în care îl las în 
urmă. 

Ca prin vis, ies cu Will din clădire și mă întorc la mașină. Când 
dau să-mi pun centura de siguranţă, îmi sună telefonul, 
anunţându-mă că am primit un mesaj text. Îmi bag mâna în 
geantă și-l scot. Nu e nevoie să verific pentru a-mi da seama 
cine este. Frica și furia se luptă în mine. Mă uit la ecran cu o 
privire sticloasă. 


Ti-am dat totul mură în gură şi tot ai dat-o în bară. Tot ce 
trebuia să faci era să-l împingi peste margine. Nu mai există 
o a doua șansă. Am să mă ocup eu de el. 


Nu mai pot amâna. Nu pot să mai stau cu mâinile în sân. Este 
timpul să-i povestesc lui Will ce se întâmplă. Fin a încercat să ne 
omoare câinele, iar Will e următorul pe lista lui. Mă tentează să-i 
spun adevărul doar pe jumătate. Că Fin este, pur și simplu, un 
fost iubit ţicnit care încearcă să ne despartă. Dar nu pot face 
asta. Soțul meu merită să știe cu ce se confruntă. Trebuie să-i 
spun lui Will că Fin a mai ucis înainte. Dacă vreau să mă asigur 
că e în siguranţă, trebuie să-i spun adevărul absolut. Și trebuie 
să-i spun în seara asta. 

Gândul că Will nu mă va crede, gândul că nu mă va mai iubi 
mă doare atât de mult. Dar mai tare mă sperie gândul că Fin îi 
va face rău. 

După o călătorie tăcută spre casă, Will intră pe alee și oprește 
motorul. În timp ce soarele apune, rămânem unul lângă altul în 
mașină. Sunt atât de îngrijorată pentru Bo, dar nu-mi pot 
permite să plâng. Trebuie să-i spun lui Will că el va fi 
următoarea ţintă. Dacă nu ar fi atât de terifiant, probabil aș râde 
de absurdul situaţiei. Oare îmi pierd minţile? Cu siguranţă, așa 
mă simt. 

— Anna? 

Will a coborât deja din Land Rover. Mi-a deschis ușa 
pasagerului și mă așteaptă să cobor. Alunec afară, închizând 
ușa în urma mea. Ne uităm unul la celălalt pentru un moment, 
cu ochii strălucitori. Will își drege glasul, iar eu mă întorc cu fața 
spre casă și, îndreptându-mă spre ușa de la intrare, introduc 
cheia în broască. Ușa de lemn este rigidă, umflată de la apa de 
ploaie. Mă opintesc în ea și, în cele din urmă, se deschide. Bo nu 
vine în grabă în hol să ne întâmpine. Casa este tăcută și rece. 

Will se îndreaptă direct spre hol în timp ce eu dezactivez 
alarma. Mă îndrept și-mi apăs palmele de perete, sprijinindu-mă 
acolo pentru o clipă, trăgând adânc aer în piept, până când, în 
sfârșit, îmi adun suficientă energie pentru a-l urma pe Will până 
la bucătărie. 

— Cine a putut face așa ceva? spune el, cu o voce mânioasă. 
Nu poate fi un act deliberat, nu-i așa? 


Stau acolo încercând să-mi dau seama exact cum ar trebui să- 
i spun soțului meu despre fostul meu iubit. 


Capitolul nouăsprezece 


Will a aprins șemineul din sufragerie. Am făcut un duș și m- 
am schimbat în haine curate, apoi am turnat fiecăruia câte un 
pahar de vin. Corpul meu s-a încălzit, dar o răceală s-a instalat 
înăuntrul meu, un frig întunecat care se răspândește spre 
exterior. 

— Să bem în cinstea lui Bo și a însănătoșirii lui grabnice, 
propune Will un toast. 

— Pentru Bo, șoptesc eu, abia reușind să rostesc cuvintele. 

Îmi simt gura uscată și o apăsare în piept. Mă așez pe 
canapea lângă Will, privind flăcările galbene care dansează în 
șemineu, și spun: 

— Will. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă el 

— Știu ce s-a întâmplat... cu Bo. Otrava. A fost intenţionat. 

Îmi întorc privirea spre el pentru a-i vedea reacţia. Dar el nu 
face decât să-mi zâmbească trist. 

— S-ar putea să nu fi fost otrăvit, spune Will. Ar fi putut fi 
ceva... 

— Nu, îl întrerup eu. Vreau să spun că știu efectiv ce s-a 
întâmplat... 

Inima începe să-mi bată cu putere în piept și mă abţin cu greu 
să nu izbucnesc în lacrimi. Trebuie să-i spun. Trebuie să știe ce 
se întâmplă. 

— Anna, ce este? 

— Ştii că în liceu am avut un iubit - Fin. 

— Da. Mi-ai povestit despre el la începutul relaţiei. Un surfer, 
nu? 

Încuviinţez. 

Îl văd cum se încruntă, uitându-se fix la mine. Am intrat în 
horă, așa că trebuie să joc până la capăt. 

— Will, ideea e că... 

— Încă mai ești îndrăgostită de el, nu-i așa? 

— Nu! Nici vorbă! exclam eu. 

— Bine, răsuflă el, ușurat. Pentru o clipă am crezut că o să-mi 
spui că... spune el, apoi îmi ia mâna într-a lui și mi-o sărută. 


— Nu e vorba despre nimic de genul ăsta, îi spun eu, 
gândindu-mă dacă ce urmează să-i povestesc este mai rău sau 
mai bine decât ceea ce credea el. Doar lasă-mă, te rog, să-ți 
explic. 

— Bineînţeles, spune el, apoi îmi dă drumul la mână în poală 
și mai ia o înghiţitură de vin. 

lau și eu o înghiţitură mare. Focul din șemineu duduie, și 
obrajii mei se înfierbântă cu fiecare secundă care trece, îmi așez 
paharul pe braţul canapelei și îmi schimb poziția. 

— Fin are probleme, spun eu. Probleme serioase. Ne-am 
despărțit pentru că începuse să delireze, aproape la graniţa cu 
nebunia. Pe vremea când eram împreună eram foarte săraci. 
Locuiam în șopronul din spatele casei tatălui lui. Era o situaţie 
destul de disperată. 

Ridic privirea spre Will, iar el se uită la mine, dând din cap 
înţelegător. Înghit și continui. 

— Lui Fin îi veneau tot felul de idei, care mai de care mai 
nebunești pentru a câștiga niște bani. Eu întotdeauna credeam 
că glumește. Doar că, spre sfârșitul relaţiei noastre, am realizat 
că acele idei ale lui nu erau glume. Nu erau ipotetice. Erau 
adevărate planuri pe care el voia să le punem în practică. 

— Ce fel de planuri? întreabă el. 

— Planuri periculoase, răspund eu. 

— Anna, te rog, spune-mi. 

— El... trag adânc aer în piept și-mi ridic privirea spre tavan, 
bătându-mi ușor obrajii cu arătătorul. Inainte să-ţi spun ce s-a 
întâmplat, vreau să știi că eu nu am fost niciodată de acord cu 
planurile lui și că, atunci când mi-a spus ce are de gând să facă, 
m-am despărțit de el imediat. Și nu l-am mai văzut niciodată 
după aceea. Sincer, am crezut că acela era sfârșitul. 

— Anna, mă sperii. A avut ceva de a face cu ce a păţit Bo? 

— Da, spun eu, mușcându-mi interiorul obrazului, încercând 
să-mi stăpânesc lacrimile. Trebuie să-i spun tot ce am de spus, 
fără să o iau razna. 

Will se ridică în picioare, cu mâinile ridicate în aer și degetele 
strânse. 

— Fostul tău iubit a încercat să ne omoare câinele? De ce? De 
ce ar face așa ceva? Dacă, într-adevăr, a făcut-o, trebuie să 
chemăm poliția. Acum, spune el, apoi începe să-și caute 
telefonul. 


— Stai, spun. Este mai rău de atât. Asta nu e tot. Te rog, 
așază-te. 

Will clătină din cap. 

— Nu mă pot așeza. Doar spune-mi restul. 

— Te rog, Will. Așază-te. Nu pot vorbi cu tine în timp ce tu... 

— Bine, spune el, așezându-se din nou pe canapea. Apoi 
expresia de pe faţă i se îmbunează. Imi pare rău, nu am vrut 
să... 

— Este în regulă, spun, trăgând adânc aer în piept. Fin a avut 
această idee nebunească. Când eram împreună, a vrut să ne 
despărțim pentru o perioadă și să ne găsim parteneri bogaţi cu 
care să ne căsătorim. 

Will strânge din buze și se încruntă. 

— La început, am crezut că vrea să ne căsătorim cu ei, să 
divorțăm și să păstrăm jumătate din bani - ceea ce, apropo, nu 
aș fi facut niciodată. Dar planul lui era și mai diabolic. Ideea lui 
era ca, la ceva timp după căsătorie, soţii noștri să sufere un 
„accident”. 

În timp ce încerc să-i explic, transpiraţia mi se formează pe 
buza superioară, pe scalp și la subraț. 

— Crimă, spune el, clătinând din cap. 

Eu încuviinţez. 

— Trebuia să mă omori? 

— Nu! Ti-am spus, eu nu am fost niciodată de acord cu nimic. 
Am terminat-o cu el în secunda în care mi-am dat seama că 
vorbea serios, cu mult înainte de a te întâlni. 

— Dar te-ai măritat cu mine. Și sunt... bogat, spune el, 
zâmbind amar. 

— Oh, Will, m-ai înţeles greșit. 

Acum e rândul meu să mă ridic în picioare. Îmi trec prin minte 
cu repeziciune o groază de lucruri și nu găsesc cuvintele 
potrivite pentru a-i explica tot ce se petrece. Mă îndrept spre 
șemineu, apoi mă întorc lângă canapea. 

— Anna, stai jos și termină ce-ai de spus. 

Vocea lui e dură, aspră chiar. Dar nu-l pot învinui. Ceea ce 
tocmai i-am povestit nu este deloc ușor de digerat. 

Fac cum îmi cere și mă așez pe marginea canapelei, cu 
degetele împreunate în poală. Încerc să-mi pun gândurile în 
ordine ca să-i pot explica restul poveștii. 


— Când l-am părăsit pe Fin, mi l-am scos din minte. Nu am 
mai luat niciodată legătura cu el și nu m-am mai gândit 
niciodată la sugestia lui. Nici măcar pentru o secundă. Asta se 
întâmpla cu un an înainte să te întâlnesc. 

— La clubul de tenis, spune Will. Ne-am întâlnit la club. 

— Da. Pe atunci locuiam cu Sian. Eram nefericită, deprimată. 

— Din cauza lui Fin? Îţi era dor de el? 

— Nu. Eram bucuroasă că nu mai eram cu el. Eram nefericită 
pentru că nu făcusem nimic cu viaţa mea. Nu aveam facultate, 
nu aveam un loc de muncă stabil și eram singură. Sian m-a 
obligat să mă înscriu la clubul de tenis pentru a încerca să mă 
înveselească. 

Will se încruntă și clatină din cap. 

— Ce? Nu mă crezi? 

— Nu aș fi crezut că ești genul de femeie care umblă după 
averea bărbaţilor, spune el. 

Cuvintele lui m-au rănit. Mi-au tăiat în inimă. 

— În mod intenţionat nu le spun oamenilor că sunt bogat 
tocmai ca să nu fiu tratat diferit. Dar poate că tu deja îţi făcuseși 
temele. 

— Will! Nu! Îți promit! 

Mi se pune un nod în gât. Viaţa mea perfectă este pe cale să 
se nărulie. 

— Anna, îmi povestești despre planul lui Fin și îmi spui că nu 
ai fost niciodată de acord cu el, dar apoi, ca din întâmplare, dai 
peste un multimilionar la clubul de tenis. Nu înţeleg. Vreau să 
spun, uită-te la tine, ești o femeie superbă, în timp ce eu nu sunt 
tocmai Leonardo DiCaprio. 

— Nu am știut niciodată că ești bogat. Pur și simplu, m-am 
îndrăgostit de tine, Will. Te iubesc și tu ști; asta. 

— Eu știu doar ce alegi tu să-mi spui. E și Sian băgată în 
combinaţia voastră? 

— Sian? Clipesc și încerc să mă concentrez din nou. Ce? Nu 
există nicio combinaţie - nu în ceea ce mă privește pe mine. Te 
rog, Will. Te iubesc. Te ador. Ești cel mai bun lucru care mi s-a 
întâmplat vreodată. 

— Și Bo? întreabă el, clătinându-și capul repede, de parcă ar fi 
încercat să scape de ceva. Scumpul nostru căţeluș? Fin l-a 
otrăvit? Sau a fost mâna ta? 

Tresar de parcă aș fi fost pocnită. 


— Will! Nu! Niciodată n-aș... Îl iubesc pe Bo. Nu știu cum poţi 
să mă întrebi așa ceva. 

— Ești soția mea și... Nici măcar nu te cunosc. 

Glasul i se stinge, dar apoi pufnește și chipul i se împietrește. 

— Ba mă cunoști, spun eu, încercând să îi rețin privirea, să-l 
fac să înţeleagă că spun adevărul. Sunt exact cine am fost 
dintotdeauna, Will. 

— Asta mă sperie, spune el, apoi trage adânc aer în piept și 
spune aproape în șoaptă: Mă sperii, Anna. Lucrurile pe care mi 
le spui... 

— Știu, știu, spun eu, împreunându-mi mâinile ca într-un gest 
de rugăciune, cu degetele mari sub bărbie. Este un șoc imens. 
Uite. Orice altceva ai gândi despre mine, te rog, crede-mă când 
îți spun că ești în pericol. Fin și-a pierdut minţile. Și-a omorât 
nevasta și acum tu ești următorul pe lista lui. 

— Și-a omorât nevasta? Will se freacă la gură cu dosul palmei. 
Chiar și-a omorât nevasta? 

— A... a făcut să pară că totul a fost un accident în timp ce 
erau în vacanţă, mă bâlbâi eu. 

— Deci, ţii legătura cu psihopatul ăsta? Te ţine la curent cu 
bunul mers al planului? 

— Nu! exclam eu, dorindu-mi să reușesc cumva să-l fac să 
vadă în sufletul meu și să-și dea seama că niciodată n-aș unelti 
împotriva lui. Fin mi-a trimis un mesaj luna trecută și atunci a 
fost prima dată când a luat legătura cu mine de când ne-am 
despărțit. Mi-a trimis o fotografie a soţiei sale moarte. Era 
dezgustător. Mi-a spus că era rândul meu, că trebuia să te omor 
și că dacă eu nu o făceam, atunci o va face e/. Cred că l-a 
otrăvit pe Bo ca un soi de avertisment pentru mine. Un soi de 
amenințare. 

— La naiba! 

Will nu înjură niciodată. Mă agăț de braţele lui, încercând să-l 
fac să se uite la mine, dar se scutură din strânsoare și se ridică 
brusc în picioare, apoi iese ca o furtună din cameră. 

— Will! Unde te duci? 

Mă ridic să mă duc după el, dar el deja a trântit ușa în urma 
lui și a ieșit în curte. O deschid de perete. 

— Will! E periculos, strig eu după el, dar e deja în Mercedesul 
lui. 

Porțile se deschid, iar el demarează în trombă. 


Stau în prag, cu inima bătându-mi nebunește, tremurând din 
toate încheieturile. Cum de a mers totul atât de prost? 

Geanta mea e pe masa din hol. O înșfac și încep să caut 
telefonul mobil. II scot apoi și formez numărul. Dar soneria se 
aude din bucătărie. La naiba. 

Imi iau cheile de la mașină de pe masa din hol, mă încalț 
repede cu o pereche de pantofi sport, setez alarma și ies, 
trăgând ușa din față după mine. Mi se pare că au trecut 
săptămâni de când eu și Will eram în mașina mea, întorcându- 
ne de la veterinar. Nu-mi vine să cred că au trecut doar două 
ore. Mă urc pe scaunul șoferului și ies de pe alee, apoi cotesc la 
dreapta, în speranţa că voi vedea farurile din spate ale mașinii, 
dar drumul este gol. Conduc până la capătul străzii noastre, apoi 
opresc motorul și cercetez zona. Gâfâi de parcă aș fi alergat la 
maraton. Unde s-ar fi putut duce? 

Oare acesta să fie sfârșitul poveștii noastre? Ce fac acum? 
Cum fac să îl protejez? 


Capitolul douăzeci 


Îmi amintesc de o noapte, cu ani în urmă, când așteptam un 
alt bărbat să se întoarcă la mine după o ceartă. Dar acum este 
atât de diferit. Îl iubesc pe Will cu fiecare părticică a fiinţei mele. 
Este bun, amuzant, blând. Am încredere deplină în el. Și am 
spulberat această încredere în seara asta. Ar fi trebuit să-i 
povestesc totul din momentul în care am primit primul mesaj. 
Am fi putut rezolva problema asta împreună. 

Din mașină, o sun pe Sian, apoi pe Remy și pe tatăl lui să-i 
întreb dacă Will e cu ei, spunându-le că și-a uitat telefonul acasă 
și încercând să par cât mai detașată. Dar toţi mi-au spus că nu l- 
au văzut. 

Mă duc în toate locurile pe care le frecventăm, toate barurile 
și restaurantele cunoscute, deși nu cred că voi da de el acolo. M- 
am dus și pe plaja din apropiere. Dar el nu pare să fie nicăieri. 
Mă întorc acasă, sperând că va fi acolo, așteptându-mă, dispus 
să mă ierte și să creadă că l-am iubit întotdeauna. Dar casa este 
goală, așa că îi las un bilet lângă telefon, spunându-i să mă sune 
imediat ce se întoarce acasă. 

Urcându-mă din nou la volan, cutreier toate străduţele liniștite 
din Westbourne, plaja și cartierul chinezesc. Dar Will pare de 
negăsit. Acum am parcat mașina în vârful dealului și stau cu 
telefonul în mână, în speranța că mă va suna. Nu poate sta 
plecat la infinit. La un moment dat, tot va trebui să se întoarcă 
acasă. Nu m-a auzit când i-am spus că e în pericol? Fin este 
undeva acolo și are intenții rele. Will e în pericol. Pericol mare. 

Și atunci îmi dau seama. Cred că știu unde s-a dus Will. 

Introduc adresa pe GPS și urmăresc apoi indicaţiile spre locul 
în care sper că se află soțul meu. Reușesc cu greu să mă 
concentrez la drum. Îmi este frică și simt că totul se întâmplă 
doar din vina mea. Mi-aș dori să pot da timpul înapoi. Drumul 
mă poartă prin Canford Cliffs, cobor spre port, apoi merg de-a 
lungul Shore Road și ajung, în cele din urmă, pe Sandbanks 
Road. Farurile se reflectă pe apă și pe asfaltul umed al 
trotuarelor pustii. Cotesc la dreapta pe Elgin Road și apoi mai 


conduc puţin prin cartierul rezidenţial, până ce dau cu ochii de 
mașina lui Will, parcată în partea stângă, lângă un gard viu. 

Parchez în spatele lui și dau drumul volanului din mână. 
Tristețea îmi domolește bătăile inimii. Am avut dreptate. Will a 
venit la cimitir. Să-și vadă mama. 

Mă dau jos din mașină și vântul mă izbește în față, făcându- 
mă să lăcrimez. Cotesc la stânga și o iau pe aleea care duce la 
cimitir. Nu există porţi încuiate de escaladat, dar nu sunt nici 
lumini. Poteca este întunecată și niciun sunet nu se aude, în 
afară de vântul care șuieră printre crengile copacilor, foșnetul 
frunzelor și pașii mei pe cărarea de beton. Știu unde este 
mormântul lui Helen Blackwell - o vizităm des. Ea a fost printre 
ultimele persoane înmormântate aici înainte ca cimitirul să fie 
considerat plin. 

Înainte să mă întâlnească pe mine, Will obișnuia să vină des 
aici. Spunea că, atunci când avea vreo problemă sau simţea că 
nu mai poate, întotdeauna îl ajuta să discute cu ea. Presupun 
că, uneori, e mai ușor să stai de vorbă cu o persoană decedată 
decât cu una în viaţă. Acum îmi spune că mă are pe mine și vine 
aici doar de dragul amintirilor, pentru confort, nu din cauza 
tristeții. 

Aleea din cimitir trasează conturul literei D, cu o altă alee care 
le intersectează pe restul. Trebuie să o cotesc la stânga pentru a 
ajunge la mormântul ei. Luna este ascunsă printre nori, așa că 
abia dacă reușesc să văd ceva. Dar sunt prea îngrijorată din 
pricina lui ca să-mi mai pese de fantome. 

Tin minte că m-a adus pentru prima dată aici când m-a cerut 
de soție. Am reușit cu greu să nu plâng în timp ce el îi povestea 
despre noi și îi spunea cât de mult și-ar fi dorit să mă fi 
cunoscut. Mă întreb dacă și acum mai crede la fel. Imi trec 
degetul mare peste verigheta de platină, aducându-mi aminte 
de ziua în care Will mi-a pus-o pe deget cu atât de multă 
dragoste în ochi. Oare mă va mai privi vreodată așa? 

Mă opresc. O lumină în stânga mea se vede printre morminte, 
apoi fasciculul de lumină mă orbește și sunt nevoită să-mi pun 
mâna pavăză la ochi. Lumina devine din ce în ce mai puternică. 
Probabil e Will cu o lanternă. Dar dacă nu e el? Sper că nu este 
vreun nebun. Sau Fin. Fac un pas în spate. Apoi altul. Vreau să o 
iau la fugă, dar nu o fac, în schimb strig cu voce tremurândă: 

— Will? 


— Anna? 

Este Will. Expir și mă îndrept spre lumină. 

— Ce faci aici? mă întreabă el pe un ton aspru, acuzator. 

Lasă lanterna jos și atunci îi văd chipul palid și încordat. 

— Will, slavă Domnului că te-am găsit. Am fost așa de 
îngrijorată. Te-am căutat peste tot. Am venit să lămurim 
lucrurile. 

El nu spune nimic. 

— Will, te iubesc. Nu-mi pasă de bani. Poţi să mă scoţi din 
testament dacă vrei. Poţi să lași toată averea unei organizații 
caritabile. Nu-mi pasă. Te rog. Trebuie să mă crezi. 

Vocea mea tremură și nu pot să mai vorbesc. Lacrimile mi se 
revarsă pe obraji. 

— Fin nu e în toate minţile. E nebun. Eu nu am nimic de a face 
cu planul lui. Sunt speriată, Will. Vrea să te omoare. Ar trebui să 
mergem la poliţie. 

Mi-am dat seama că singurul mod prin care-l pot convinge de 
sentimentele mele este să-i arăt că nu am nimic de ascuns. 
Dacă mergem la poliţie și le povestesc totul, atunci sigur își va 
da seama că nu am nimic de a face cu el și planul lui. 

— Dacă vrei, putem merge chiar acum la secția de poliţie. 

Simt nevoia să vorbesc în continuare, să-i explic mai departe 
și să-l fac să mă creadă. Dar mă forţez să mă opresc, așteptând 
să văd dacă m-a iertat vreun pic. 

Lanterna lui este îndreptată în jos, iluminând un cerc de iarbă 
udă. Pentru câteva clipe, nimeni nu spune nimic. Chiar și vântul 
pare să se fi oprit pentru o clipă. Apoi Will spune, în cele din 
urmă, cu voce slabă: 

— La câteva zile după ce ne-am cunoscut, am venit aici să o 
văd pe mama. l-am spus că vreau să mă căsătoresc cu tine. l- 
am spus că vreau să te cer în căsătorie imediat. Pentru că am 
știut că tu ești aleasa. 

Se oprește. Nu sunt sigură dacă așteaptă să spun ceva. 
Deschid gura să vorbesc, dar înainte să pot spune ceva, 
continuă: 

— Voiam să ne căsătorim cât mai repede, dar ceva îmi 
spunea că mama ar fi vrut să mai aștept o vreme. Că probabil 
nu ar fi fost înțelept să mă căsătoresc cu o persoană pe care 
abia o cunoscusem. Așa că i-am ascultat sfatul de dincolo de 
mormânt și am mai așteptat câteva luni. Probabil că a avut mai 


mult de a face cu faptul că nu voiam să te sperii cerându-te prea 
devreme. 

— Și eu am simţit la fel. Îmi amintesc că i-am spus lui Sian că 
tu ești jumătatea mea. Sufletul meu pereche, spun eu, dar el îmi 
ignoră comentariul și continuă: 

— Nu am avut nicio îndoială în privința noastră, Anna. Până 
astăzi. Niciodată în viața mea nu am fost atât de fericit. Așa că, 
atunci când mi-ai spus astă-seară toate lucrurile acelea despre 
Fin și despre planul lui de a-ţi găsi un bărbat cu bani, am simţit 
că tot acest timp alături de tine am trăit o minciună. Ca și cum 
toată fericirea mea ar fi fost doar o iluzie pe care tu mi-ai creat- 
o. Că totul de acum înainte avea să fie întunecat și trist. Am 
simţit că ai putea la fel de bine să mă omori și să-mi iei toți 
banii, pentru că oricum fără tine nimic nu are valoare. Dar mă 
întreb dacă tu exiști măcar. Ești reală, Anna? Ești Anna mea sau 
ești a lui Fin? 

— Bineînţeles că sunt a ta, Will. Sunt aici. Nu sunt altcineva, 
spun eu, luându-i mâna și ducându-i-o la fața mea înlăcrimată. 
Îți promit că o să fac orice să-ţi demonstrez asta. Și îmi pare de 
rău, atât de rău că nu ţi-am spus ce se întâmplă mai devreme. 
Pur și simplu... nu am știut cum. 

— Jură, spune el. jură că spui adevărul și nu mă minţi. Pentru 
că... 

— Jur. Jur pe viaţa mea. Will, tu ești totul pentru mine, 
întotdeauna ai fost și întotdeauna vei fi. 

— Anna, nu vreau să mai avem secrete unul faţă de celălalt, 
spune el, apoi își retrage mâna dintr-a mea. Dacă te neliniștește 
ceva, vreau să ai încredere în mine. 

Inima îmi tresare la auzul cuvintelor lui. Mai am atât de multe 
să-i spun. Dar toate la timpul lor. Acum, cel mai important este 
să mă asigur că e în siguranţă. Restul mai poate aștepta. 

— Îmi pare rău, spun eu, deși ceea ce spun sună inadecvat și 
defensiv. M-am speriat, asta a fost tot. M-am gândit că, dacă vei 
ști despre planul lui Fin, ai să crezi că am ceva de-a face cu el. 

— Anna, mi-aș fi dorit să-mi fi spus de la început adevărul, 
spune el, frecându-se la rădăcina nasului cu arătătorul. Te-aș fi 
crezut. Te iubesc. Tu ești soția mea. Dar încrederea este totul. 

— Știu și ai dreptate. Îmi pare rău. Atât timp cât mă crezi 
acum... 


— Cred că dacă ai fi vrut să-mi faci rău, ai fi făcut-o, pur și 
simplu. Nu mi-ai fi spus despre asta. 

— Mi se face greață numai gândindu-mă la așa ceva. Nu ţi-aș 
face niciodată rău, Will. Trebuie să mă crezi. 

— Nu-mi place deloc faptul că mi-ai ascuns toate astea. Dar, 
da, te cred, Anna. 

În sfârșit, pot respira ușurată. Dar nu-mi permit luxul de a mă 
bucura. Trebuie să-mi protejez soţul. 

— Trebuie să plecăm cât mai repede de aici, spun eu, luându-l 
de mână. Vorbeam serios când am spus că vreau să mergem la 
poliţie, Will. O să mă duc și o să le spun totul despre Fin. Nu 
poate scăpa basma curată după ce a ucis o femeie nevinovată. 
E periculos. Mă tem pentru viaţa ta. Pentru noi. 

— Hai să mergem acasă mai întâi, spune Will, în timp ce ne 
întoarcem spre poteca principală. 

— Dar cum rămâne cu Fin? Ar putea fi... 

— Acasă o să fim în siguranţă. Pot să am grijă singur de mine. 
Pot să am grijă de amândoi. 

— Dar tu nu-l cunoști. Nu e în toate mințile. 

— În acest moment, nici eu nu mă simt foarte sănătos la cap, 
spune el, mergând atât de repede, încât aproape că trebuie să 
alerg ca să ţin pasul cu el. 

Imi mușc buza, apoi spun: 

— A ucis deja o dată. 

— Da, și ticălosul ne-a otrăvit câinele. Anna, uite ce e, dacă 
mergem la poliţie și le povestim ce mi-ai spus mie, s-ar putea să 
nu creadă că ești nevinovată. Până la urmă, nici măcar eu, soţul 
tău, deși te iubesc la nebunie, nu te-am crezut la început. Ce 
crezi că o să se întâmple când îl vor aresta pe Fin? Le va spune 
că ai fost de acord cu planul lui. Din ce mi-ai spus mie deja, mi 
se pare că el chiar crede asta. Te-ar putea aresta și pe tine. 

— Dar eu nu am făcut nimic. El a făcut. 

— Chiar dacă până la urmă își dau seama că nu ai niciun 
amestec, tot o să fie un calvar. Soţia lui e moartă, așa că va fi o 
anchetă. Vieţile noastre vor fi date peste cap, făcute bucăţi. 
Gândește-te prin ce va trebui să trecem. Și cum rămâne cu 
tata? Nu-l pot pune să treacă prin așa ceva. Gândește-te la cum 
ne va afecta asta viețile și căsnicia. 


— Înţeleg ce vrei să spui, dar vieţile noastre sunt în pericol 
câtă vreme Fin e încă acolo. Chiar cred că asta e cea mai bună 
variantă - să-l raportăm la poliţie. 

— Nu, spune el, oprindu-se brusc și întorcându-se cu fața spre 
mine. Nu. Nu vreau să mergi la poliţie, Anna. Nu ai auzit ce am 
spus? Ce o să se întâmplă dacă te găsesc vinovată? 

— Dar eu nu sunt vinovată. Te rog, Will, mă lamentez eu, deși 
știu că are dreptate. 

Fin ar putea foarte ușor să-mi răstălmăcească cuvintele și să 
facă să pară că suntem complici. Ar fi cuvântul meu împotriva 
cuvântului lui, și scenariul acesta nu iese niciodată bine. 
Deocamdată îmi e suficient că Will mă crede. 

— Nu, spune Will din nou. Ne vom gândi la altă variantă. 
Trebuie să existe o altă modalitate de a-l opri. 


Capitolul douăzeci și unu 


Ajunși înapoi acasă, Will și cu mine mergem dintr-o cameră în 
alta împreună, verificând că toate ferestrele și ușile sunt 
încuiate. 

— Și dacă este deja în casă? șoptesc eu. 

— Alarma era activată. Așa că, dacă nu știe codul... 

— Ai dreptate. Pur și simplu, sunt paranoică. 

Chiar și așa, când pășim în fiecare cameră și baie, mă trezesc 
că îmi ţin respiraţia până ce am încuiat fiecare fereastră și am 
verificat sub fiecare pat și în fiecare dulap, cu inima bătându-mi 
să-mi sară din piept. 

La parter, intrăm în sufragerie și tragem draperiile, ca și cum 
bucăţile acelea de material subţire ne-ar putea proteja în vreun 
fel de un nebun. Will se așază apoi pe o canapea, iar eu pe 
cealaltă. 

— Îţi e foame? întreb eu, iar el clatină din cam. Nici mie. 

Se lasă liniștea, o liniște apăsătoare, plină de cuvinte 
nespuse. De obicei, este o cameră confortabilă, o cameră în 
care ne cuibărim unul în braţele celuilalt. Aici ne petrecem 
serile, uitându-ne la un film sau la focul din șemineu. O cameră 
în care aprindem lămpile pentru lumina lor caldă, nu 
candelabrul de pe tavan care acum ne scoate în evidenţă feţele 
palide și tensionate și proiectează umbre stranii pe pereți. 

— WIII, izbucnesc eu. Chiar îmi pare rău pentru tot ce s-a 
întâmplat. Ar fi trebuit să-ţi fi spus de la început ce se petrece, 
dar nu puteam gândi limpede. Nu știam ce să fac. 

— Da, spune el. Hai să nu ne facem griji pentru asta acum. 
Trebuie să ne dăm seama ce e de făcut în continuare. 

Deși Will mi-a spus deja că m-a iertat și este alături de mine, 
limbajul lui corporal spune altceva. Gesturile lui au devenit 
aspre, iar expresia lui este încruntată. Presupun că și eu aș fi 
reacţionat la fel dacă aș fi fost în locul lui, dar asta nu înseamnă 
că nu-mi este în continuare teamă că relaţia noastră nu va 
rezista. 


— Bun, spune el, lovindu-și genunchii cu palmele. Tot ce 
putem face pentru a ne asigura că suntem în siguranţă este să 
plecăm din ţară. 

Răsuflu ușurată. Asta am vrut să facem de la început. Este 
singura metodă de a scăpa de el. Dar îmi dau seama de ceva: 

— Cred că ar trebui să-l luăm și pe tatăl tău cu noi. 

— Pe tata? 

— Ca măsură de precauţie. În cazul în care Fin va încerca să 
se folosească de el... pentru a ajunge la noi. 

Will își maseze tâmplele. 

— Este un afurisit de coșmar. 

— Îmi pare atât de rău, Will. 

Vocea mi se înmoaie. Mă simt de parcă tot ce pot să fac este 
să-mi cer scuze. 

— Nu, ai dreptate. Tata nu e în siguranţă. Nu e vina ta că Fin 
e nebun de legat. Mă bucur că acum ai gusturi mai bune în 
materie de bărbaţi, spune el, zâmbind sumbru. 

Mă întind spre el și-l ating ușor pe mână, cu inima plină de 
dragoste pentru bărbatul care este gata să mă creadă, să fie de 
partea mea după ce viaţa i-a fost dată peste cap din cauza mea. 

— Ce îi vei spune tatălui tău? 

Will dă din umeri și își ridică mâinile în aer. 

— O să-i spun că-l ducem într-o vacanţă de familie. Nu o să fie 
prea încântat să lase restaurantul, totuși. Știi și tu cum e el. 

— Vrei să intru online și să rezerv biletele acum? 

— Da, cred că e o idee bună. Unde crezi că ar trebui să 
mergem? 

Există un singur loc la care mă pot gândi și sper ca și Will să 
fie de acord cu mine. 

— Am putea merge oricând în Suedia, spun eu. Va fi ușor. Știu 
locurile și-i avem și pe ai mei să ne ajute dacă se întâmplă ceva. 
ȘI... 

Mă opresc. Nu-i pot spune restul. Nu încă. Poate mai târziu. 
Poate o să-i spun pe drum. 

— Nu, asta e tot, serios. Asta este sugestia mea. 

— Da, bine. Fă-o. Rezervă biletele. Mă duc să-l iau pe tata, îţi 
trimit un mesaj cu detaliile pașaportului. 

— Will, te rog, fii atent. Fin probabil ne pândește, știi asta, nu? 


— Voi fi bine. Nu poate, pur și simplu, să mă omoare. Nu și 
dacă vrea să pară că totul a fost un accident. Va trebui să vină 
cu ceva convingător. Cu siguranţă, asta necesită timp. 

— la Land Roverul, zic eu. li va fi greu să te scoată de pe 
carosabil în bestia aia. 

— Bună idee, spune el, ridicându-se în picioare. 

Vreau să-mi arunc braţele în jurul lui, dar nu sunt sigură că-mi 
va răspunde la gest, așa că rămân locului, înfășurându-mi-le în 
jurul taliei, în schimb. 

— Bine, spune el,  scărpinându-și barba. Începe să 
împachetezi și ai grijă să încui casa. Mă duc să-i dau tatei vestea 
că îl ducem într-o mică vacanţă. Nu am nicio idee ce va spune 
despre asta. 

— Nu o să iau foarte multe lucruri, spun. Doar strictul 
necesar. Putem cumpăra de acolo ce avem nevoie, da? 

— Bine. Cum crezi tu că e mai bine. 

Ne privim ca doi străini. Ciudat. Nesigur. Se apleacă spre mine 
și își apropie ușor buzele de ale mele. Nu este suficient, dar mă 
mulțumesc cu asta. 

Odată plecat, casa devine și mai străină. Un spaţiu cavernos 
cu prea multe ferestre și prea multe uși. Din fericire, am multe 
lucruri care să mă ţină ocupată. Voi rezerva zborurile mai întâi, 
apoi o să mă apuc să împachetez. 

Mă întorc în sufragerie și mă așez picior peste picior pe 
canapea, înarmată cu iPad-ul. După aproximativ 10 minute de 
căutare, găsesc, în cele din urmă, trei bilete de pe Heathrow 
spre aeroportul Arlanda din Stockholm, clasa business cu 
Scandinavian Airlines, mâine-dimineaţă la 6.40. Am sperat să 
găsesc ceva mai devreme, dar e bine și așa. Rezerv biletele și 
completez toate detaliile pentru mine și pentru Will. Acum, tot 
ce-mi mai trebuie sunt datele lui Steve și suntem gata de 
plecare. Știu că nu o să mă liniștesc până nu vom fi cu toţii în 
avion. 

Acum, a venit timpul să mă ocup de bagaje. Încă ţinând iPad- 
ul în mână, sunt pe cale să mă ridic de pe canapea, când sună 
soneria de la poartă. Dangătul ei îmi răsună prin tot corpul. 
Rămân blocată locului, incapabilă să mă mișc. Soneria se aude 
din nou, parcă sunând mai tare, mai strident de data aceasta. O 
să o ignor. In afară de Will sau Steve, nu vreau să vorbesc cu 
nimeni. Mă consolez la gândul că oricine ar fi nu este chiar în 


faţa ușii - ci dincolo de porţile electrice. Nu poate intra. În orice 
caz, nu poate fi Fin. El nu ar suna la sonerie, nu-i așa? 

Chiar atunci, telefonul îmi sună în geantă. Probabil e Will care 
îmi trimite datele din pașaportul lui Steve. Bag mâna în poșetă 
și după ce-l găsesc, în cele din urmă, observ că, de fapt, Sian e 
cea care mă sună. Chiar nu am timp să vorbesc cu ea, și soneria 
sună din nou. Sunt pe cale să resping apelul, când îmi dau 
seama că mi-ar face bine să stau de vorbă cu ea. Poate așa voi 
mai uita de frică. Așa că răspund. 

Glisez cu degetul pe ecran și duc telefonul la ureche. 

— Bună, Sian. 

— Bună. Unde ești? mă întreabă ea. 

— li, sunt acasă, dar nu e un moment prielnic. 

— Eu sunt în faţă la tine. 

— Ce? Ești aici? 

— Da. Stau în faţa porţii ca ultima fraieră și sun de un veac. 
Ce faci acolo? 

Pulsul îmi încetinește și răsuflu ușurată. 

— Așteaptă. 

Deși chiar nu am timp de vizita ei, trebuie să recunosc că sunt 
ușurată că e aici. Mă duc în hol, apăs pe butonul interfonului și 
deschid ușa din față. Poarta se deschide, iar Sian rânjește și îmi 
face cu mâna în timp ce intră în curte. Se dă apoi jos din mașină 
și o văd înaintând spre casă cocoţată pe o pereche de tocuri cui 
imense. Pare mai aranjată ca de obicei, ca și cum s-ar fi pregătit 
pentru o ieșire în oraș. 

Ne sărutăm pe obraz și intrăm în casă. 

— Drăguţi pantofii. Arăţi foarte bine, îi spun eu. 

— Mi-am făcut un mic cadou azi, îmi spune ea. Asta după ce 
în ultimul timp am pus fiecare bănuţ deoparte pentru nuntă. Azi 
am cedat tentaţiei și am dat iama în magazinele din 
Westbourne. Remy o să mă omoare când află. 

— Remy nu se va supăra. Te iubește. Și crede-mă că o să te 
iubească și mai mult când o să te vadă încălţată în ăia. 

— Ha, ha, mulțumesc, drăguţo. S-a făcut ora de vin? mă 
întreabă ea când intrăm în bucătărie. 

— Sigur că da. E trecut de 10.00. 

— Serios? Imi pare rău. Nu mi-am dat seama că este așa de 
târziu. 

— În orice caz, uite, trebuie să plec într-un minut. 


Sian se uită urât la mine. 

— Chiar trebuie să vorbesc cu tine. 

Nu-mi place să o expediez când ea a fost mereu acolo de câte 
ori am avut nevoie de cineva, dar nu am de ales. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să ajung la restaurant - criză de 
personal. 

— Ce zici de jumătate de pahar? Un sfert de pahar? O 
cincime? Cinci minute din timpul tău? Teee rooog! 

— Bine, bine, s-a făcut, spun eu, mergând cu pași mari spre 
bucătărie. 

— Unde este superbul tău căţeluș? mă întreabă ea. 

Cuvintele ei sunt ca un pumn în inimă, dar nu am timp să-i 
povestesc ce s-a întâmplat. 

— Hm, e cu Will. 

— L-a luat la restaurant? întreabă ea uimită. Mă gândeam că 
nu e voie cu animale acolo. Știi tu, normele de igienă și toate 
cele. 

Mă duc la frigider și scot o sticlă de Pinot Grigio pe jumătate 
goală, apoi scot un pahar și îl umplu pe jumătate. E urât din 
partea mea că nu-i ofer un pahar întreg, dar chiar trebuie să fac 
bagajul acum. 

— Mulţumesc, îmi spune ea, apoi ia o gură de vin. Mm, e 
foarte bun. 

O invidiez. Mi-ar fi plăcut să fi savurat și eu un pahar de vin, 
dar trebuie să fiu trează și alertă. 

— Deci, despre ce voiai să vorbim? întreb eu. 

— Nu vrei să ne așezăm mai comod? întreabă ea, 
îndreptându-se spre canapea, unde se descalţă și se întinde, 
ridicându-și picioarele. 

Nu cred că a înțeles cât de tare mă grăbesc. 

— Mult mai bine, exclamă ea. Îmi ador noii pantofi, dar abia i- 
am încălţat și mă bat groaznic. 

Mă duc și eu lângă ea. _ 

— Stai jos, spune ea, cu un rânjet. Imi dai o stare de 
nervozitate când stai așa în picioare. 

Fac cum mă roagă și mă așez pe marginea canapelei, dar 
trebuie să fiu directă: 

— Sian, știi că te iubesc, dar chiar trebuie să... 

— Știu, știu, iartă-mă, am să trec la subiect și apoi te las să-ţi 
vezi de program. 


— E vorba despre nuntă? E totul în regulă între tine și Remy? 
întreb eu. 

— Da, da, totul e bine. Nu, vreau să vorbim despre soţia lui 
Fin. 

Am nevoie de câteva secunde să realizez ce-mi spune. De 
îndată ce o fac, pulsul mi se accelerează și simt cum obrajii îmi 
iau foc. 

— Despre soţia lui? Vrei să spui despre accident? 

Ce ar putea ști ea despre asta? mă întreb în sinea mea. 

Ea încuviințează, iar ochii îi strălucesc. 

— Știu cine a fost de vină. 

Simt că rămân fără aer. Sian știe despre Fin. Sau poate că nu 
și doar are o bănuială. Trag aer în piept și întreb: 

— Ce? Cum ai aflat? 

Vocea mea pare de lemn, falsă. 

— Ştii cine a omorât-o? 

Ea încuviințează și mai ia o gură de vin. 

— Da, spune ea, zâmbind. Eu, spune ea, cu privirea fixă. 

Mă holbez la ea, incapabilă să procesez informaţia. 

— Încă nu ţi-ai dat seama? mă întreabă ea. 

— Sian, e vreo glumă? Pentru că dacă e, să știi că nu e deloc 
amuzant. 

Atunci îmi vine o idee: 

— Fin te-a pus să faci asta? Ești în pericol? o întreb eu 
aproape șoptit, apoi mă ridic în picioare și inspectez bucătăria, 
de teamă ca nu cumva să fi reușit să intre în casă. 

— Expresia de pe chipul tău, Anna, e nepreţuită, îmi spune ea, 
bând și ultima gură de vin. Nu, nu e nicio glumă. E adevărat. 

Își așază paharul pe braţul canapelei și continuă: 

— Eu am fost cea care i-a tăiat o parte din cap lui Katie cu o 
barcă cu motor. A fost foarte satisfăcător. Am lovit-o fix în cap. 
Sunetul a fost ceva special. Ca să nu mai spun de sângele care a 
țâșnit din ţeasta ei. 

— Tu? 

Bila mi se ridică în gât și încerc să înghit, acidul arzându-mă 
până la inimă. 

— Da, eu. Eu și Fin cam suntem împreună. De fapt, ce să mă 
mai ascund după deget. Eu și Fin formăm un cuplu și suntem 
foarte îndrăgostiţi unul de celălalt. 


Simt cum mă lasă picioarele. Fac un pas în spate în încercarea 
de a mări distanța dintre noi și mă sprijin de insula din 
bucătărie. 

Sian este prietena mea cea mai bună. 

Nu poate să fi făcut asta. 

Nu poate. 


Capitolul douăzeci și doi 


— Sian... nu. 

Parcă am pășit într-o altă dimensiune. 

— Sian, ce ai făcut? 

— Tu nu ai ascultat? 

Încetează să mai zâmbească și clatină din cap. 

— Fin și cu mine suntem împreună. Și trebuie să spun că sunt 
o iubită mult mai bună decât ai fost tu vreodată. Nu l-ai susținut 
niciodată. Nu l-ai înţeles niciodată. 

Îmi trec mâna prin păr și mă chinui să trag aer în piept. 

— Vrei să spui că tu și Fin sunteţi împreună? Că tu ai ucis-o pe 
soţia lui? 

Işi înclină capul într-o parte și mă privește în liniște pentru 
câteva clipe, apoi spune: 

— După ce v-aţi despărțit și tu ai fugit la părinţii tăi, am trecut 
pe la el să-l văd, să aflu ce s-a întâmplat. 

— Ti-am spus ce s-a întâmplat. Voia să fac întrerupere de 
sarcină. 

— Bine, o să fiu sinceră cu tine. M-am dus la el gândindu-mă 
că, acum că tu ieșiseși din peisaj, chiar aș fi putut să am o șansă 
cu el. 

Clipesc, uimită de sinceritatea ei. La fel de bine ar fi putut să 
mă plesnească peste ochi. 

— Îți plăcea de el chiar și atunci? Când noi eram împreună? 
De cât timp? 

Cine e femeia asta? Cum de s-a transformat atât de brusc din 
prietena mea încântătoare în această străină înverșunată care 
stă în picioare înaintea mea? Chiar a fost în stare să o ucidă pe 
soţia lui Fin? Oare este o criminală? 

— Bineînţeles că-mi plăcea de el, surâde batjocoritor Sian. 
Toate fetele din oraș îl plăceau. Doar tu erai prea proastă ca să 
știi ce ai lângă tine. După ce-ai plecat acasă în cele din urmă, 
am devenit din ce în ce mai apropiaţi. Dar relaţia noastră a fost 
întotdeauna un secret. Trebuia să fie, pentru că mi-a povestit 
despre ideea ta genială. 


— Ce anume ţi-a povestit? întreb eu, privind-o în ochi și 
observând unghiuri și expresii noi și dure - acelea de care nu 
fusesem niciodată conștientă până acum. 

— Ştii foarte bine despre ce mi-a povestit. Mi-a spus despre 
planul vostru. Nu m-aș fi gândit niciodată că ești capabilă de așa 
ceva, Anna. Într-adevăr, nu părea genul de lucru pe care l-ai 
face. 

— Nu a fost ideea mea. A fost a lui de la început. Planul acela 
nebunesc a fost motivul pentru care l-am părăsit. Delira. Încă 
delirează. 

— Chiar așa să fie? întreabă ea, încruntându-se. 

— Bineînţeles! Chiar crezi că m-aș mărita cu cineva doar 
pentru bani? Ca să nu mai vorbim că nu aș fi în stare să omor pe 
cineva. 

— Da, mă rog - face un pas spre mine și privirea îi devine și 
mai intensă -, de aia te-am luat la clubul de tenis cu mine când 
te-ai întors din Suedia. Am pretins că te duc acolo ca să te 
înveselesc, să îţi distrag atenţia de la gândurile tale. Dar aveam 
un alt motiv. 

La auzul acestor cuvinte, mi se răcește pielea pe mine și 
încep să tremur din toate încheieturile. Mă rog să nu spună ce 
cred eu că urmează să spună. Mă prind cu ambele mâini de blat 
ca să nu mă prăbușesc la pământ. Il strâng atât de tare, încât mi 
se albesc încheieturile degetelor. Vreau să tacă. Nu vreau să 
mai aud niciun cuvânt din ce are de spus. 

— Fin și-a dat seama că s-ar putea să nu ai curajul să duci 
planul la bun sfârșit, așa că i-am spus că am să-ţi dau o mână 
de ajutor. Fin și cu mine l-am ales pe William Blackwell pentru 
tine, gândindu-ne că e candidatul perfect cu toate milioanele lui 
minunate. Și nici nu se dă mare cu asta. Este plictisitor și fad. Ca 
tine. Așadar, mă tem că destinul nu are nimic de a face cu faptul 
că tu și Will v-aţi întâlnit la clubul de tenis într-o după-amiază 
însorită. A fost mâna mea. 

— Nu, șoptesc eu. 

— Ba da. Mă tem că da. 

Ochii ei strălucesc și un zâmbet se strecoară din nou pe faţa 
ei. 

Mă simt ca și cum m-ar fi pocnit în moalele capului. Fiecare 
cuvânt al ei mă lovește în inimă, iar ea se bucură de fiecare 
moment. Repulsia mea. Îi place asta la nebunie. Nu pot să mă 


gândesc decât la faptul că mariajul meu este o farsă. Un șiretlic 
pentru lăcomia și depravarea altcuiva. Cum pot să-i spun eu lui 
Will că relația noastră a fost pusă la cale de fostul meu iubit? |l 
va distruge și ne va distruge căsnicia. 

— Și cum rămâne cu Remy? întreb eu, cu voce tremurândă. 

— Oh, Remy e destul de drăguţ. Îmi e ușor să mă prefac în 
faţa lui. 

— Și planurile de nuntă? Bănuiesc că nu ai de gând să te 
măriți cu el până la urmă. 

— Nu e suficient de bogat ca să mă obosesc. A fost doar 
acoperirea mea. Scenariul perfect. Două prietene care merg la 
clubul de tenis, își întâlnesc sufletele pereche și devin cei patru 
de nedespărțţit. Plus de asta, așa am putut să supraveghez totul. 
Remy îmi spune tot ce face Will. E de-a dreptul hilar că eu am 
știut dintotdeauna înaintea ta tot ce avea să se întâmple 
important. Am știut înaintea ta că Will urma să te ceară de 
nevastă, să-ţi dea inelul mamei lui și că, după nuntă, Steve 
urma să vă dea în dar casa și două treimi din moștenirea lui 
Will. Will și Remy își povestesc totul. Totul, rânjește ea. 

Durerea, șocul, trădarea și frica sunt înlocuite de furie. Cum 
îndrăznește să se joace așa cu viaţa mea? Cum mama naibii 
îndrăznește? 

— Tu... 

Nu există niciun cuvânt suficient de puternic pentru a descrie 
ce simt acum faţă de ea. 

— Da, da, știu. Sunt o târâtură. Dar tu... tu, Anna, ești o vacă 
atât de enervantă. Prietenia cu tine a însemnat o viaţă în 
umbră. Sunt destul de atrăgătoare. Pot să agăț un tip dacă 
vreau. Dar tu ai fost întotdeauna mai frumoasă, mai exotică, 
mai simpatică, mai inteligentă. 

— Asta e o porcărie. 

— Așa să fie oare? Sian râde sec. Anna, totul a fost 
întotdeauna despre tine, despre viaţa ta, despre iubitul tău, 
despre problemele tale. 

Clatin din cap și slăbesc din strânsoare blatul, incapabilă să 
procesez tot ce-mi spune. Am crezut că suntem prietene, am 
crezut că e de partea mea. Când a început să mă urască? 

— Deci, spun, încercând să nu las să se observe că-mi 
tremură vocea. Tu și Fin ce sunteţi? lubiți? 


— Fin și cu mine suntem mai mult decât atât. Suntem suflete 
pereche. Ar fi trebuit să fim împreună de la început. Recunoaște 
că tu ai fost o greșeală. Tu erai prea slabă și prea jalnică pentru 
a fi cu cineva ca el. 

— Psihopat, vrei să spui. Pentru că asta este el. Și din ce mi-ai 
povestit, asta ești și tu. 

— Nu, Anna. Nu ne interesează convențiile și toate astea - ce 
este rău și ce este bine. Societatea ne spune ce putem să facem 
și ce nu, dar cred că oamenii sunt ipocriţi. Uită-te doar la cei 
aflați la putere care fac aceste lucruri, dar le fac pe furiș: fraudă, 
delapidare, furt. Bancherii și directorii companiilor iau bonusuri 
uriașe, politicienii iau mită și își falsifică cheltuielile. Toată lumea 
face asta, doar că nimeni nu recunoaște. 

— Nici eu și nici Will nu am face așa ceva. Ca să nu mai zic de 
faptul că de la fraudă la crimă e cale lungă. 

— Da, ei bine, asta pentru că sunteţi amândoi multimilionari. 
Este ușor să fii bun când ţi s-a dat totul pe tavă. Voi nu trebuie 
să dați în cap și să minţiţi. 

— Nu am fost crescută în puf, știi asta foarte bine. Am plecat 
de jos și a trebuit să muncesc pe brânci. Dar nu am dat nimănui 
în cap și nici nu am profitat de prietenii mei. În orice caz, nu-mi 
pasă de banii lui Will. Aș rămâne lângă el și dacă ar pierde tot. 

— Bazaconii. Cât timp ai rezistat lângă Fin când locuiaţi în 
șopronul ăla și nu aveaţi de niciunele? 

Trag adânc aer în piept pentru o secundă și mă întreb dacă nu 
are cumva dreptate. Oare eu și Fin nu am rezistat împreună din 
cauza problemelor financiare? Evident că asta nu a ajutat, dar 
problemele noastre erau mult, mult mai mari. 

— Nu, Sian, spun eu, clătinând din cap. Nu ai dreptate. Faptul 
că ne-am despărţit nu a avut nimic de-a face cu lipsa banilor. A 
fost cu totul și cu totul altceva. 

— Da, așa este, spune ea. Ai rămas însărcinată. Dar crezi că 
s-ar mai fi pus problema să faci avort dacă aţi fi avut suficienți 
bani? 

— Așa cum am spus, nu avea nimic de-a face cu sărăcia. A 
fost despre starea sufletească a lui Fin și ideile sale nebunești. 

— Crezi ce vrei, Anna. Dar la sfârșitul zilei, totul se reduce la 
bani. 

— Dar asta nu înţeleg. Fin este deja bogat. Și-a ucis soţia, cu 
siguranţă i-a moștenit toată averea. 


— Așa ai crede. Toată averea era în posesia unui mandatar. 
Părinţii lui Katie încă deţin toată averea. Fin a luat casa și câteva 
sute de mii, dar nu suficient să se retragă și să ducă o viaţă 
liniștită. Nu a fost suficient de priceput pentru a-și da seama 
atunci când s-a căsătorit cu ea. Acum este mai înțelept. 

Ceva nu se leagă în legătură cu planul lor de a mă căsători cu 
Will și treaba asta nu-mi dă pace. 

— De ce nu te-ai combinat tu cu Will? Atunci ar fi fost totul 
mult mai ușor. Te măritai cu el, îl omorai și apoi îi luai banii, 
scuip eu cuvintele. 

— Ei bine, spune ea, ar fi trezit suspiciuni. 

— Suspiciuni? Nu e adevărat. 

Sian își ridică bărbia și-și încrucișează braţele. Brusc, pare să 
fi trecut în defensivă. 

Atunci îmi dau seama de ceva și rămân cu gura căscată. 

— Acesta a fost planul de la bun început, nu-i așa? 

— Ce tot spui acolo? întreabă ea și o văd cum începe să-și 
roadă interiorul obrazului. 

— Am dreptate, nu-i așa? Will ar fi trebuit să se 
îndrăgostească de tine! 

Lui Sian îi pică faţa. În ciuda ororii situaţiei, nu mă pot abţine 
să nu zâmbesc. Asta înseamnă că relaţia dintre mine și Will nu a 
fost influenţată din exterior. Asta înseamnă că destinul a vrut să 
ne aducă împreună. Sian l-a vrut pentru ea. A vrut să-l omoare 
și să-i ia banii. Dar, în schimb, el s-a îndrăgostit de mine, și eu 
de el. 

— Trebuie să fi fost foarte furioasă, spun eu. V-am stricat 
ploile. 

— Da, ei bine, nu contează, rostește scurt Sian. Ceea ce 
contează este unde ne aflăm acum. Eu și Fin suntem mai 
îndrăgostiți ca niciodată și imediat ce punem mâna pe banii lui 
Will, spălăm puţina. 

— Și cum plănuiţi voi să puneţi mâna pe averea lui Will? Tu nu 
o poți moșteni, iar de la mine nu o să vedeți niciun șfanţ. 

Nu-mi place deloc expresia infatuată de pe chipul ei. Incă nu- 
mi spune totul. 

— Când mi-am dat seama că o să formaţi un cuplu, Fin a vrut 
să vă lăsăm în pace, să găsim alt tip bogat cu care să mă 
căsătoresc, dar l-am convins că așa e mai bine și că aceasta 
este oportunitatea perfectă. 


— Nu văd cum. Mie mi se pare că ai vrut doar să-mi faci viaţa 
un iad. 

— Recunosc că ăsta este un bonus, spune ea. Dar nu. Cum ți- 
a spus și Fin, planul era ca Will să aibă un accident și tu să 
moștenești tot. Doar că acum există o ușoară schimbare de 
plan. Mă tem că Will și tatăl său vor trebui să moară amândoi 
într-un accident, astfel încât să poţi moșteni totul. 

Rămân cu gura căscată, în timp ce ea relatează planul lor 
înspăimântător. 

— Apoi, continuă ea, în loc să te căsătorești cu Fin, vei 
transfera cea mai mare parte a banilor într-un cont din altă ţară, 
pe care Fin și cu mine l-am deschis. Îţi vom lăsa suficient cât să- 
ţi continui viaţa ca până acum, astfel încât oamenii să nu devină 
suspicioși. 

— Cred că ai văzut prea multe filme, Sian. Dacă crezi că îi poți 
face rău lui Will sau lui Steve fără ca nimeni să-și dea seama, 
ești nebună de legat. Și, oricum, cum îţi trece prin cap să faci 
așa ceva? Îl cunoşti pe Will. Îl cunoști pe tatăl lui. Amândoi te 
iubesc și te consideră parte din familie. De ce ai... 

— Oh, Anna, mai taci din gură. Ești așa previzibila și 
enervantă! 

Până în acest moment am fost în șoc, creierul meu 
răzvrătindu-se împotriva dezvăluirilor lui Sian. Dar acum, dintr- 
odată, furia de mai devreme mă cuprinde din nou, îmi fierbe tot 
sângele, sunt toată încordată și am pumnii strânși. 

— Să nu îndrăznești să te atingi de Will sau de Steve. Îți 
promit aici și acum că, orice aţi face, nu o să puneţi niciodată 
mâna pe banii lor. 

— Ba da, Anna, ba da, spune ea, venind spre mine și oprindu- 
se la câţiva metri în faţa mea. 

O văd cum bagă mâna în buzunarul de la haină și fac un pas 
în spate, convinsă fiind că va scoate o armă. Mă uit în jur după 
ceva, orice cu care să mă apăr, dar suportul de cuțite de 
bucătărie e în spatele ei. Tot ce văd este sticla de Pinot Grigio 
plină doar pe sfert. Dau să mă întind după ea când îmi dau 
seama că nu are în mână vreun pistol, ci un telefon, un telefon 
ieftin, din plastic, nu obișnuitul ei iPhone roz. 

— Privește, spune Sian, glisând de câteva ori pe ecran, apoi 
îndreptându-l spre mine, cu ochii strălucitori și un rânjet 
triumfător pe față. 


Îmi arunc privirea de pe faţa ei la ecranul telefonului, 
rugându-mă ca Steve sau Will să nu fi păţit ceva. Nu ar fi trebuit 
să-l las să plece singur. Pe ecran văd un filmuleţ. Fac un pas în 
faţă. ÎI văd pe Fin într-o cameră slab luminată - un soi de cabană 
din lemn. Nu mai văd nimic din ce este în jurul meu decât ceea 
ce este pe ecran și mi se taie respirația. 

— Bună, Anna, spune el vesel, vocea lui sunând aspră și 
îndepărtată. Uite pe cine am eu aici, spune el, apoi întoarce 
telefonul și focalizează spre un colț al încăperii. Atunci simt că 
lumea mea se prăbușește. 

Disperată, îmi acoperă gura cu mâinile. 

— Nu! exclam eu. 

— Ba da, spune Sian. 


Capitolul douăzeci și trei 


Fin știe. Mă holbez transfigurată la filmuleţ. În colţul unei 
camere necunoscute, fiica mea de doi ani, Olivia, se joacă cu o 
păpușă și vorbește pe limba ei, fără să-i pese deloc că este în 
compania unui străin - tatăl ei pe care nu l-a mai întâlnit 
niciodată până acum. Cum de a aflat că nu am făcut niciodată 
întrerupere de sarcină? Nu i-am spus nici lui, nici lui Sian că am 
păstrat copilul. Am avut foarte mare grijă să nu afle nimeni 
pentru că am vrut să o știu în siguranţă. 

Mi-am dorit întotdeauna să fiu prezentă în viața fiicei mele și 
să am grijă de ea, dar după naștere nu am fost în stare să fac 
asta. Am fost diagnosticată cu depresie postnatală, iar părinţii 
mei s-au oferit să aibă grijă de ea până când mă voi simţi mai 
bine. Problema a fost că mă simţeam din ce în ce mai rău și abia 
reușeam să mă dau jos din pat, eram inundată de sentimente 
de disperare, iar ceața din creierul meu refuza să se ridice. În 
cele din urmă, pappa a sugerat că ar fi o idee bună să mă duc în 
vacanţă în Anglia, să merg să stau cu Sian, să mă distrez. Nu am 
vrut să plec, nu voiam să-mi abandonez bebelușul, dar mi-au 
cumpărat un bilet de avion și, practic, m-au împins în avion. 
Erau disperaţi. Sperau că schimbarea de peisaj și compania 
celei mai bune prietene a mea mă vor face să mă simt mai bine 
și că voi redeveni fata aceea veselă pe care o știau ei. 

Și a funcționat. 

După câteva săptămâni în care am zăcut în pat, l-am 
cunoscut pe Will și atunci a răsărit soarele și pe strada mea. Am 
vrut să le spun celor din jur că am o fiică, dar nu am vrut să risc 
ca Fin să afle, așa că am ţinut totul secret. Mi-am ascuns copilul 
la ai mei, îngrozită de ce ar fi putut face Fin dacă avea să afle că 
am păstrat copilul, îngrozită că ar putea să îi facă rău. Când Sian 
m-a întrebat despre avort, i-am spus că nu mă simţeam în stare 
să vorbesc despre asta. 

O dată la câteva săptămâni mă duceam acasă, spunându-le 
tuturor că merg să-mi vizitez părinţii, când eu, de fapt, voiam să 
fiu alături de fiica mea. În timp ce în Anglia mă îndrăgosteam de 
Will, acasă, în Suedia, începeam să mă îndrăgostesc de ea și să 


o cunosc mai bine. Obișnuiam să o scot în parc, să îi pregătesc 
masa și să îi citesc povești. In sfârșit, norii negri ai depresiei se 
împrăștiau și bucuria îmi umplea inima. Singurul nor de pe cerul 
vieții mele era faptul că încă nu-i spusesem lui Will. 

Și atunci el m-a cerut în căsătorie. 

Am acceptat imediat, spunându-mi că aveam să le fac 
cunoștință chiar în acea săptămână. Dar am tot amânat 
momentul, și zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni. A 
fost ideea mea să facem o nuntă restrânsă în Marea Britanie - 
fără agitaţie, fără familie, cu excepţia lui Steve și a câtorva 
prieteni. În scurtă vreme, mi-a fost clar că, dacă îi spuneam lui 
Will, după tot acest timp, va fi îngrozit de faptul că i-am ascuns 
adevărul. Și încă eram convinsă că era mai sigur pentru Olivia 
să rămână în Suedia. Apoi, chiar înainte de aniversarea lui Will, 
m-am simţit cuprinsă de un sentiment de calm. Trecuseră trei 
ani de când nu mai știam nimic despre Fin, cu mult peste 
termenul despre care vorbise în planul lui. Eram convinsă că 
totul avea să fie bine, îmi iubeam soțul și el mă iubea pe mine. 
Aveam să-i povestesc totul despre Olivia. 

Când am primit acel prim mesaj de la Fin, cu fotografia soției 
sale moarte, eram pe punctul de a-i destăinui totul. Atunci a 
început tot coșmarul acesta groaznic. Cum aș fi putut să-i 
povestesc despre Olivia, acum, când se întâmplau atât de 
multe? Și cum aș fi putut să-mi pun copilul în pericol, spunându- 
le tuturor despre existenţa ei? 

— Unde sunt? întreb eu, disperată, apoi mă întind spre Sian 
cu gândul de a-i smulge telefonul. 

Dar ea e mai rapidă și-și retrage mâna. 

— Cum ai aflat despre fiica mea? 

— Doar o bănuială, spune ea. Am un soi de al șaselea simţ 
când vine vorba despre lucruri de genul acesta. 

— O bănuială? Nu te cred, spun eu, ridicând dintr-o 
sprânceană. Nu ţi-am vorbit niciodată despre ea. Nu ţi-am dat 
niciodată niciun motiv să crezi că nu am făcut întrerupere de 
sarcină. 

— Bine, bine, spune ea, dându-și ochii peste cap. M-ai prins. 
Ti-am căutat odată în telefon și am găsit fotografiile cu Olivia 
trimise de ai tăi. Ti-am citit mesajele și așa mi-am dat seama că 
aveai un copil. M-a durut să descopăr că nu mi-ai spus niciodată 


despre ea, Anna. Credeam că suntem prietene, rânjește ea și 
mie îmi vine să o strâng de gât. 

— Ce caută Fin cu Olivia? Ce vrea de la ea? Vrea să fie tatăl 
ei? Nu-l vor lăsa niciodată să o scoată din ţară. 

— Să o scoată din ţară? râde Sian. Nu vrea să o ducă nicăieri. 

— Atunci ce vrea să facă? întreb eu, respirând sacadat, 
încercând să mă calmez. 

— O vei primi înapoi de îndată ce Will și Steve suferă acel 
accident despre care ţi-am povestit și tu transferi banii moșteniți 
în cont. lar dacă nu o faci, ei bine, cred că-ţi dai și singură 
seama ce o să facă Fin. 

Cuvintele ei sunt ca niște pumnale. Simt cum pereţii se strâng 
în jurul meu, că totul se reduce la noi două și telefonul ei. 
Întreaga mea familie este în pericol din cauza femeii nebune din 
faţa mea. Cum de nu mi-am dat seama până acum? Cum de am 
avut încredere în ea? Întind mâna și apuc sticla de vin, pe care o 
ridic deasupra capului și mă pregătesc să o lovesc. 

Sian își dă seama și face un pas în spate, dar sunt ca o 
leoaică. Femeia asta îmi ameninţă copilul. Am să-i zdrobesc 
faţa. Ridic din nou sticla și mă pregătesc să atac. De data asta, 
ea încearcă să-și protejeze fața cu mâinile, așa că o lovesc în 
antebraţ. Sticla nu se sparge, prin urmare o ridic din nou și o 
lovesc iar. De data asta, nimeresc ţinta și o lovesc în tâmplă. 
Sticla rămâne în continuare intactă. 

— Anna! ţipă ea. Lasă-mă în pace, femeie nebună! 

Lasă telefonul să-i cadă din mână și mă apucă de pulover, 
încercând să mă împingă la o parte. 

O calc cu toată puterea pe picior, iar ea urlă de durere, îmi 
pare rău că nu port tocuri cui. Apoi ridic sticla din nou deasupra 
capului și o lovesc încă o dată în zona tâmplei. De data asta, 
sticla se sparge cu un sunet satisfăcător când se lovește de 
capul ei, făcând sângele să țâșnească. Sian ţipă și își duce 
mâinile la față. Mă descotorosesc de sticla spartă și mă 
năpustesc asupra ei. Apuc suportul de cuțite din spatele ei și îl 
ridic deasupra capului. Toate cuţitele se împrăștie pe jos, dar nu 
le dau atenţie. Nu-mi pasă unde aterizează, nu-mi pasă dacă mă 
taie pe mine sau pe ea. 

Respir sacadat, în timp ce văd cum sângele țâșnește din fața 
ei. Nu-mi dau seama dacă rănile au fost cauzate de sticlă sau de 
suportul de cuțite. Văd cum își dă ochii peste cap și se 


prăbușește pe aragaz, de unde apoi alunecă pe podea, 
inconștientă. 

Gâfâi ca o creatură nebună. Triumfătoare, dar îngrozită. Ce 
am făcut? Oare am omorât-o? Ce se va întâmpla acum? Cum 
rămâne cu Olivia? Trebuie să o găsesc. Pun suportul de cuțite la 
loc pe blat și îmi îndrept privirea spre podea, apoi încep să caut 
telefonul lui Sian, rugându-mă să nu se fi spart. 

Uite-l! Î găsesc, în cele din urmă, sub unul dintre scaunele de 
la bucătărie și mă aplec să-l iau de-acolo. Un zgomot mă face să 
tresar, să-mi conștientizez bătăile inimii. 

— Anna? 

E Will. lau telefonul, mă ridic în picioare și mă întorc spre ușă, 
unde îl văd stând în prag. 

— Ce naiba? Îţi sângerează faţa. Eşti bine? 

Îmi dau seama că Sian este ascunsă în spatele insulei din 
mijlocul bucătăriei, așa că Will nu o poate vedea. 

— Will... încep eu, dar mă opresc, pentru că nu-mi găsesc 
cuvintele. 

Nu mă pot gândi decât la Olivia. 

— Trebuie să... Stai acolo, așteaptă-mă puțin. 

Deblochez telefonul lui Sian, disperată să mai văd o dată 
filmulețul cu fiica mea. Trebuie să văd dacă-mi pot da seama 
unde o ţine Fin. În timp ce eu butonez telefonul, Will se 
îndreaptă spre mine. 

— Ce se petrece aici? De ce sunt cioburi peste... Aceea este 
Sian? Anna, vorbește cu mine! 

Îl simt cum mă apucă de mână, dar mă desprind din 
strânsoarea lui și apăs pe butonul p/ay. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? întreabă el, trecând pe lângă mine 
și îngenunchind lângă ea. E în regulă. Încă mai are puls. Fin este 
de vină pentru ce s-a întâmplat aici? întreabă el, ridicându-se în 
picioare. 

Când vede că nu am nicio reacție, mă apucă de umeri și mă 
scutură ușor. 

— Anna! Vorbește cu mine! 

Îmi dezlipesc cu greu privirea de la filmuleţ și mă holbez la 
soțul meu ca la un străin. Miroase a aer proaspăt și mă privește 
nedumerit. 

— Chem ambulanţa, spune el, scoţându-și telefonul din 
buzunar. Sau ai sunat deja? 


Reușesc să revin la realitate și îi smulg telefonul din mână. 
— Nu! exclam eu. Nu chema ambulanţa. 


— Dar cum rămâne cu Sian? E... 
— Am spus nu! Te rog, Will. Ai încredere în mine. Totul s-a 


schimbat acum. Trebuie... trebuie să-ţi spun toată povestea, 
spun eu, apoi trag aer în piept și continui. Will, am nevoie de 
ajutorul tău. 


Capitolul douăzeci și patru 


— Anna, ai face bine să-mi spui ce naiba se petrece aici. Am 
fost îngrijorat înainte, dar acum chiar mă sperii, spune el, 
încrucișându-și brațele la piept și încruntându-și privirea. 

— Știu, știu. Îmi pare rău. Lucrurile au luat-o razna. Am crezut 
că numai Fin este implicat în povestea asta, dar am aflat că el și 
Sian sunt în cârdășie și au răpit-o pe Olivia. Will, nu știu ce o să 
mă fac! 

— Nu înţeleg o iotă din ce spui. 

Îl văd cum își mută privirea de la mine la Sian și înapoi la 
mine. 

— Trebuie să chemăm o ambulanţă. Respira acum o secundă, 
însă nu-mi dau seama cât de grave sunt rănile ei. Dă-mi 
telefonul. 

— Nu! Will, te rog, putem face abstracţie de Sian pentru două 
minute? 

Aproape că ţip și îmi trec agitată mâna prin păr, într-o 
încercare disperată de a mă linişti. 

— Anna! De ce nu o ajuţi pe Sian? Liniștește-te și spune-mi ce 
s-a întâmplat. Cine e Olivia? 

— Îmi pare atât de rău, Will. Ar fi trebuit să-ţi spun înainte, dar 
mi-a fost teamă că Fin va ajunge la ea - că o va lua de lângă 
mine sau mai rău. Și acum... acum se întâmplă oricum. 

— Pe cine să ia? Pe Sian? 

— Nu. Will... spun eu, așezându-mi ușor mâna pe mâneca 
hainei lui. Will... am o fiică. 

El se uită fix la mine, cu ochii mari și cu gura căscată. 

— Îmi pare atât de rău. Știu că ar fi trebuit să-ţi spun. 

— Doamne Dumnezeule, Anna. Mi se pare că nici nu te mai 
cunosc, spune el, apoi se întoarce cu spatele la mine și se 
îndreaptă spre fereastra întunecată din fața canapelei, se 
oprește și privește lung în noaptea neagră. Și mai multe secrete, 
murmură el. Numai secrete și minciuni. Apoi se întoarce pentru 
a-mi înfrunta privirea. Ce alte schelete mai ai în dulap? Ai vreo 
soră geamănă malefică despre care nu am aflat încă? Cadavre 
în subsol? Povestea asta devine din ce în ce mai ciudată. 


— Îți promit că asta este tot. Aveam de gând să-ţi spun luna 
trecută, dar apoi am primit acel mesaj... 

— Luna trecută? Luna trecută? clatină el viguros din cap, apoi 
își încrucișează degetele la ceafă. Ce zici de acum doi ani când 
ne-am întâlnit prima dată? Atunci probabil ar fi fost momentul 
potrivit să-mi spui că ai un copil secret. Presupun că e fiica lui 
Fin, nu-i așa? 

Încuviinţez, jucându-mă cu o șuviţă de păr. 

— Dar până acum nu a știut de existenţa ei. Când am rămas 
însărcinată, mi-a spus să fac avort, dar, pur și simplu, nu am 
putut să fac una ca asta. 

— Deci l-ai minţit și pe el? l-ai ascuns faptul că are un copil, a 
spus el, expirând... 

— Da, dar am făcut asta ca să o protejez. Am crezut că 
reprezintă un pericol pentru ea și se pare că am avut dreptate. 
Will, o are pe Olivia. Mi-a luat copilul. 

Lacrimi încep să-mi alunece pe obraz, apă sărată care îmi udă 
buzele uscate, dar le șterg furioasă. Nu-mi pot permite să cedez 
în faţa emoţiilor. Nu acum, când am atâtea de făcut. Nu acum, 
când trebuie să-mi salvez fiica din mâinile acelui psihopat. 

— Și Sian? întreabă el. Poţi să îmi explici de ce prietena ta cea 
mai bună zace inconștientă pe podeaua din bucătăria noastră? 
Și mai ales de ce nu vrei să o ajuţi? 

Traversez bucătăria pentru a mă apropia de Will, dar expresia 
prevestitoare de furtună de pe chipul lui mă face să mă opresc 
când ajung la canapea. Mă agăţ cu mâinile de braţul canapelei, 
ca să nu-mi pierd echilibrul. 

— Tocmai am aflat că Sian este și ea implicată. 

— Poftim? Ce vrei să spui? 

— Se pare că ea și Fin sunt împreună încă de dinainte să te 
cunosc pe tine. Nu am bănuit nimic niciodată. Doar ce mi-a 
recunoscut că ea... 

Respir adânc. 

— Că ea ce? 

Simt că nu-mi găsesc locul, în timp cel el mă privește. 

— Anna, spune el, încordat. 

— Ea era cea cu care trebuia să te căsătorești. 

— Poftim? întreabă el, apoi își îndreaptă privirea spre locul în 
care zace fosta mea cea mai bună prietenă. 


— Tocmai ce-am aflat și eu, spun. Mi-a povestit că atunci 
când ne-am întâlnit la clubul de tenis ar fi trebuit să te 
îndrăgostești de ea, nu de mine. Voia să se mărite cu tine 
pentru bani, dar noi i-am dat planurile peste cap atunci când ne- 
am îndrăgostit. 

Cuvintele îmi ies de-a valma din gură și sper să fi înțeles ce- 
am spus și să-și dea seama că nu doar el a fost păcălit, că 
amândoi suntem în aceeași oală. 

Will rămâne tăcut, holbându-se când la mine, când la ea. 
Văzând că el nu spune nimic, continui să-i spun toate detaliile 
terifiante. 

— Mi-a mai spus și că ea a fost cea care a omorât-o pe soţia 
lui Fin. Au plănuit totul împreună. 

— Nu-mi vine să cred, murmură Will. 

— Și povestea nu se termină aici. Vor ca tu și tatăl tău să 
aveţi un accident fatal, ca apoi eu să transfer toți banii tăi într- 
un cont pe numele lor. Mi-a spus că dacă nu fac întocmai cum 
spune ea, îi vor face ceva teribil fiicei mele. 

— Este o nebunie. 

— Se pare că Sian e mai rea decât el. Dacă nu era ea, cred că 
nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Cred că Fin m-ar fi 
lăsat în pace. 

— La naiba, spune el, cuprinzându-și capul în mâini. La naiba! 
Și cum rămâne cu Remy? 

Clatin din cap. 

— Nu simte nimic pentru el. A stat cu el pentru că așa a putut 
să ne supravegheze pe amândoi. Dar, Will, ascultă... Fin o are 
pe fetița mea. lar Sian a spus că... 

Îmi tremură vocea și trebuie să trag adânc aer în piept pentru 
a putea continua. 

— Sian mi-a spus că Fin o să o rănească dacă nu te omor și nu 
transfer toţi banii în contul lor. Mi-a spus că n-o s-o mai văd 
niciodată. Atunci am luat sticla de vin și am lovit-o în cap. 

— Da, acum înţeleg de ce ai avut pornirea asta. Dar cel puţin 
nu ai omorât-o. Acum o putem da pe mâna poliţiei. Unde e Fin? 

— Nu știu. Sunt aproape sigură că e pe undeva prin Suedia. 
Pare să fie un fel de cabană din lemn. Nu ar putea să o scoată 
pe Livi din ţară. Ea nici nu-l cunoaște. Cred că e foarte speriată. 
Sian mi-a arătat un filmuleţ ca dovadă a faptului că este la Fin, 
spun, fluturând telefonul prin faţa lui Will. 


— E telefonul ei? 

— Da. Nu e telefonul ei obișnuit, totuși. 

— Să vedem filmuleţul, spune el. 

Mă așez pe canapea, apoi Will se așază și el lângă mine și 
pentru câteva secunde mă simt în siguranţă lângă el. Nu pot 
însă să nu mă întreb dacă nu cumva este ultima dată când vom 
sta așa de aproape unul de celălalt. Sunt convinsă că după 
povestea asta mă va părăsi. Și nu l-aș învinui. 

Îi arăt filmuleţul, încercând să nu izbucnesc în lacrimi atunci 
când camera se îndreaptă spre fiica mea care stă cu capul ei 
micut și blond aplecat deasupra păpușii în timp de vorbește cu 
ea. Îl privesc pe Will, încercând să-mi dau seama la ce se 
gândește, dar figura lui nu trădează nimic. 

— Pare să fie un fel de casă de vacanţă din lemn. Sau un soi 
de cabană, spun eu. Nu o să reușesc niciodată să-i găsesc. Dacă 
măcar aș ști unde sunt, cel puţin aș avea o șansă să... 

— Hai să aruncăm o privire, spune Will. Să vedem dacă mai 
sunt și alte mesaje de la Fin în telefon în care îi spune unde 
sunt. 

— Da, ai dreptate! 

Simt o rază de speranţă. Opresc clipul și intru în mesagerie, 
unde nu găsesc decât un număr de telefon, fără nume. Trebuie 
să fie al lui. 

Ultimul mesaj a fost trimis de ea și pare să fi fost dat exact 
înainte să ajungă la mine: 


Vezi că intru. Îți dau mesaj după xx 


Derulez conversaţia, ca să le pot citi în ordine. Primul mesaj 
este de la Fin și mi se face pielea de găină când îl citesc, mă 
face să mă simt murdară și scârbită. Mă studiau din umbră. 
Amândoi, ca și cum aș fi fost un șoarece de laborator. Bănuiesc 
că acest prim mesaj se referă la mesajul pe care mi l-a trimis în 
timpul petrecerii aniversare a lui Will. 


Sunt pe cale să-i trimit mesajul. Fii cu ochii pe ea și 
vezi cum reacționează. 


Trimis :) 


Nu l-a citit. Și-a băgat telefonul în geantă. 


La naiba. Să mă anunti când o face. 
Bine xx 


l-a cumpărat un Mustang de ziua lui. Remy zice că 
valorează 300.000 de lire. 


La naiba. 

Exact. Mașina aia ar trebui să fie a noastră. 

Ai dreptate. Dar nu mai e mult şi o să fim bogati. 
Trebuie să plec. Îti dau mesaj mai târziu. 


Doamne Dumnezeule, a citit mesajul de la tine și acum își 
varsă matele în parcare. 


Da! O să fie floare ia ureche. Abia astept să vând ce o 
să-mi răspundă ia mesaj. 


Ti-a răspuns? 

Nu. 

Anunţă-mă când îti răspunde. 

Da, sigur. 

Ti-a răspuns aseară? 

Nu. 

Mai trimite-i un mesaj. Spune-i că trebuie să-ți răspundă. 
Gata. 

Vreo veste? 

Nu. 

Va trebui să o faci cumva să răspundă. 


Sunt în fata casei lor. El tocmai ce a plecat. Crezi că 
ar trebui să stau aici și să o sperii? 


Da, fă-o. 


Asta am făcut, apoi i-am trimis un mesaj. A fost al 
naibii de grozav. Cred că acum face pe ea de frică. 


Perfect! xx 


În timp ce parcurg conversațiile, fiecare eveniment îmi revine 
în minte cu o claritate dezgustătoare, doar că, de data aceasta, 
le pot vedea prin ochii lui Fin și ai lui Sian. Acum văd cum mă 
manipulau. Cum râdeau de mine. Mă întorc spre Will și văd pe 
chipul lui neîncredere și groază. Vreau să izbesc telefonul de 
perete, apoi să-l calc în picioare până nu mai rămâne nimic din 
el în afară de sticlă zdrobită, metal și plastic. Dar nu pot face 
asta. Este dovada. 

— Ce nenorociţi, spune Will, printre dinţi. Cum îndrăznesc? 
Anna, nu-ţi face rău să citeşti așa ceva? 

În ciuda durerii, îmi dau seama că Will chiar mă crede acum. 
Și-a dat seama că spun adevărul și vrea să mă ajute. Vocea lui 
se înmoaie. 

— Știu că nu-ţi este ușor, spune el. Pot să le citesc eu pe 
restul dacă vrei, să văd dacă găsesc vreo adresă. 

— Mulţumesc, dar nu. Trebuie să le văd. 

Trag adânc aer în piept și continuăm să citim. 


Vaca asta m-a rugat să mă duc la ea. Probabil că ai speriat- 
o tare. Nu pot să cred că încă crede că suntem prietene. Mă 
întreb dacă are de gând să-mi povestească despre tine... 

Ai grijă. 

Bineînţeles. 

Ei bine?? 

Mi-a spus despre accidentul cu barca cu motor. M-am 
prefăcut îngrijorată, lol. Vrea ca eu să iau legătura cu tine, 
ca să „văd cum te simți”. Da, sigur. l-am spus să se țină la 
distanță și să te uite. 


A fost oare o idee bună? 


Ai încredere în mine. Pun pariu că acum o să ia legătura cu 
tine. 


Vom vedea. 

Aa, și apropo, au un căţel nou. 

Ai avut dreptate, mi-a răspuns. Ne întâlnim mai 
târziu la un centru dubios cu produse pentru 
grădinărit! 

Daaa! Succes x 

Noroc. 

Am convins-o că încă sunt îndrăgostit de ea, dar nu 
vrea în ruptul capului să fie de acord cu planul. :( 
l-am spus că mă ocup eu de el dacă ea n-o s-o facă. 
Ti-am spus eu că nu o va face. Cătea patetică. 

Cred că ai avut dreptate. Bine că ești tu deşteaptă. 

:) 

Va trebui să ne gândim la altceva. 

Mi-as fi dorit să te pot vedea. 

Când mai poti pleca? 

Joi. Aceeasi oră, acelasi loc. 


Abia astept. 


Am făcut-o. Am urmărit-o la baie la restaurant și i-am 
spus că încă sunt îndrăgostit de ea, însă nici nu a 
vrut să audă despre așa ceva. Nu cred că o să 
obtinem ceva de la ea. Mai bine o lăsăm baltă. 


Nici vorbă. Trebuie să facem ceva. Mă voi gândi la ceva. 


Precum? 


Nu știu încă. 

Aș putea să-i otrăvesc câinele... 

Nu e o idee rea xx 

Era doar o glumă, dar, da, de ce nu. 

Am putea să o supunem unui test. Să vedem dacă, într- 
adevăr, ar fi în stare să facă restul. Am o idee foarte bună. 
Voi reveni curând. Trebuie să vorbim cum se cuvine. 


Abia am aterizat. 


Bun. Dar îmi e deja dor de tine xx 


Nu i-a făcut vânt în prăpastie. Trebuie să-i dai un mesaj și 
să-i spui că de acum te ocupi tu. 


Am știut eu că nu are suficientă vână în ea. Să facă așa 
ceva. 


Spre deosebire de tine xxx 
<3 


Bun, i-am dat mesaj. Sunt în fata casei alor ei. O să 
intru să iau fata după ce o bagă în pat. 


Succes. 


Sunt destul de sigură că potaia n-o să scape. Ce păcat că n- 
a mâncat și stăpânul din bucata aia de carne. Asta ne-ar fi 
scutit de niște probleme. 

HAHAHA. îti dau mesaj când o am pe fată. 

Nu uita să-mi trimiti un filmulet. 


S-a făcut. 


Te iubesc xXXXXXXX 
Si eu xx 


În curând, totul se va termina. Abia astept să fiu cu tine 
24/7. 


Nu mai e mult până atunci :) 


Am copilul. Îti trimit acum filmul. 


Sunt în fata casei ei. Abia aştept să-i văd fata când o să-i 
povestesc despre noi. 


Ai grija. Succes xx 
Intru. Îti dau mesaj după xx 


Will și cu mine stăm unul lângă altul pe canapea în tăcere 
pentru o clipă. Pun telefonul pe măsuţa de cafea și îmi şterg 
palmele de blugi. Mă simt murdară, întinată de ceea ce am citit, 
de toată ura aceea îndreptată împotriva mea. Merit ceva din 
toate astea? Nu cred. 

— Mi-aș dori ca Fin să fie aici ca să pot să-i sparg o sticlă de 
vin în cap, spune Will. 

Cuvintele lui trezesc ceva în mine, îmi las capul în jos și îmi 
apăs palmele peste ochi, încercând să opresc lacrimile care 
ameninţă să cadă. Simt cum Will mă cuprinde în braţe și mă 
sărută pe creștetul capului. In ciuda faptului că i-am ascuns atât 
de multe lucruri, el este încă lângă mine. 

— Sunt nenorociţi, spune el. Anna, ascultă-mă. Nu-i lăsa să te 
doboare. Nu sunt sănătoși la cap. S-au jucat cu vieţile noastre 
de la început, dar acum știm, bine? Acum avem dovada, putem 
merge la poliţie. 

— Dar o are pe Olivia, suspin eu, întorcându-mă cu faţa spre 
el. Și nu spune nimic în mesaje despre locul în care se află. 

— Poliţia va da cumva de ei... 

— Și dacă o dau în bară? Fin o să o rănească pe Livi. 

Teroarea și neputința legate de situaţia în care mă aflu pun 
stăpânire din nou pe mine. 


— Nu îi va face rău. E fiica lui. 

— Nu-mi pot asuma acest risc. Și chiar dacă nu-i face rău, ar 
putea cu ușurință să mi-o ia, ca să se răzbune pentru ce i-am 
făcut lui Sian. 

— De unde o să afle ce s-a întâmplat? 

Expresia de pe chipul lui Will se schimbă brusc de la 
îngrijorare la altceva, iar privirea i s-a luminat. 

— Ne-am putea da drept ea! Avem telefonul ei. De ce nu-i dai 
mesaj lui Fin? Spune-i că vii în Suedia. Spune-i să-ți trimită 
adresa. 

— Will, ești un geniu, spun eu și îmi șterg lacrimile. 

lau telefonul lui Sian de pe măsuţa de cafea și apăs butonul 
de pornire, apoi intru în mesagerie și încep să scriu: 


Anna a fost de acord să o facă! Ar face orice să-și știe fata 
în siguranță. O să vin și eu la tine. Trimite-mi adresa x 


Îi arăt mesajul lui Will ca să-mi spună ce părere are înainte de 
a-l trimite. 

— E bine. Dar înlocuiește cuvântul „fata” cu „plodul”. Sună 
mai lipsit de sentimente. 

— Bine, bună idee, spun eu, dar îmi vine atât de greu să scriu 
acel cuvânt și să vorbesc despre Olivia ca și cum ar fi copilul 
unui străin oarecare: 


Anna a fost de acord să o facă! Ar face orice să-și știe plodul 
în siguranţă. O să vin și eu la tine. Trimite-mi adresa x 


Fin răspunde aproape imediat: 


Astea da vești bune. Dar am crezut că vei rămâne 
acolo ca să-i tii sub observatie. 


Îi răspund: 


M-am răzgândit. Nu mai am nimic de făcut pe aici. Plus, va 
fi mai ușor cu amândoi acolo. Trebuie doar să așteptăm ca 
A să-și țină promisiunea xx 


Will încuviințează și trimit mesajul. 
Câteva secunde mai târziu, aproape că scap telefonul când 
începe să vibreze în mână. 


— La naiba, la naiba, ce ar trebui să fac? 

— Nu răspunde, spune Will. Inventează ceva și spune că nu 
poţi să vorbești. 

În timp ce așteptăm ca telefonul să se oprească din sunat, i-l 
dau lui Will și mă ridic de pe canapea. Aproape că am uitat că 
Sian este încă aici, inconștientă. Dar cred că s-ar putea trezi 
dintr-un moment în altul. 

— Avem sfoară pe undeva? întreb eu. Trebuie să o legăm. 

— Cred că ar merge mai bine bandă adezivă, spune el, apoi 
se ridică de pe canapea și-mi dă telefonul, care, din fericire, nu 
mai sună. Mă duc să iau din garaj. 

— Ce să-i spun lui Fin? întreb eu. 

— Spune-i că ești în drum spre aeroport. Apoi să sperăm că-cţi 
va spune unde se află și vom putea trimite poliţia pe urmele lui. 

În timp ce Will se duce după banda adezivă, eu tastez repede 
un mesaj și apăs tasta trimite. 

Din fericire, Fin mă crede și, un minut mai târziu, primesc 
răspunsul lui cu o adresă de pe lângă Växbo din Hälsingland. 
Nu-mi vine să cred că a fost așa de ușor. Locul ăsta e foarte 
aproape de cabana de lângă lac a părinţilor mei și sunt convinsă 
că voi reuși să găsesc adresa fără probleme. 

— Am găsit banda adezivă, mormăie Will, intrând din nou în 
bucătărie. Bănuiesc că va trebui să o leg. Știu că ce a făcut este 
de neiertat, dar tot simt că este o greșeală să o leg. 

— Asta pentru că tu ești un om bun, Will. Vrei să o leg eu? 
întreb eu, ridicându-mă în picioare, deși mă cuprinde greata la 
gândul că va trebui să mă apropii de corpul inert al lui Sian. 

— Nu, e în regulă, spune el. Mă descurc. 

— Sigur? 

El încuviințează, dar nu se clintește din loc. 

— După ce o legăm, putem să o închidem în camera de 
oaspeți, spun eu. 

Telefonul lui Will sună, iar eu îi arunc o privire. Mă întreb cine 
ar putea să fie. Will își scoate telefonul din buzunar și se 
holbează la ecran. 

— E veterinarul, spune el. 

— Răspunde.-i, îl zoresc eu. 

Face cum îi spun, iar eu trebuie să aștept câteva secunde 
înainte ca Will să-mi facă un semn că totul este în regulă. Apoi 
închide telefonul și răsuflă ușurat. 


— Ei bine? întreb eu. 

— Veterinarul spune că Bo o să se facă bine și că e rezistent 
pentru un câine de vârsta lui. Cei mai mulți cățeluși nu ar fi 
rezistat, spune el, ștergându-și o lacrimă de pe obraz. 

— Când îl putem lua acasă? întreb eu. 

— Speră că în vreo două zile. 

— Nu știu ce m-aș fi făcut dacă... 

— Hei, este în regulă, Anna. Bo este bine, îmi spune el, dar 
simt încă prăpastia care se cască între noi. 

Îmi strâng mâinile în jurul corpului. Will se uită la ceas și 
spune: 

— Uite ce e, tata ar trebui să ajungă aici în mai puţin de o oră. 
De fapt, a fost chiar încântat să vină cu noi în „vacanţă”. A 
crezut că e un soi de surpriză minunată. 

Trag aer în piept și încerc să mă concentrez asupra chestiunii 
în cauză. 

— Trebuie să o ascunzi pe Sian înainte ca el să ajungă aici. 
Trebuie să ne revanșăm faţă de el. După ce se termină toată 
tărășenia asta, o să mergem cu toţii în vacanţă. Dacă încă vom 
mai... adică dacă vrei. 

Will nu spune nimic. Îmi înghit dezamăgirea și continui: 

— Cel puţin, nici tu și nici tatăl tău nu mai sunteţi în pericol 
acum că Fin este în Suedia, iar Sian, aici. 

— Vrei să suni la poliţie în timp ce eu o leg pe Sian? 

— Will, nu sun la poliţie. Trebuie să o găsesc pe Olivia. Sunt 
convinsă că nu i-ar face rău, doar este și fiica lui, spun eu, 
încercând să mă conving singură că totul va fi simplu. 

Dar o parte din mine nu e sigură de asta. Fin nu e în toate 
minţile. Poate nici măcar nu se gândește că Olivia este fiica lui. 

— Nu poţi să pleci în Suedia! exclamă el. 

— Trebuie. 

— Dă adresa poliţiei. Lasă-i pe ei să se ocupe. 

— Dacă poliţia descinde acolo, Livi ar putea fi rănită. S-ar 
putea transforma într-o luare de ostatici. 

In timp rostesc aceste cuvinte, mi se învârte capul și nu-mi 
vine să cred cât de terifiant și ireal a devenit totul. 

— Cred că știu cum să vorbesc cu el, cum să-l conving să-i 
dea drumul fără niciun fel de violență. Acum că, în sfârșit, Sian 
nu-l mai poate influenţa, s-ar putea să reușesc să-l fac să 
înţeleagă că greșește. 


— Nu îmi place deloc asta, spune el, privindu-mă serios. Dar 
dacă chiar vrei să mergi în Suedia, o să vin și eu cu tine. 

Fac câţiva pași spre el și îl ating ușor pe mână. 

— Nu, Will, tu trebuie să rămâi aici și să te asiguri că Sian nu 
scapă, spun eu, aruncând o privire spre corpul inert de lângă 
mine, întrebându-mă dacă încă mai trăiește. Și va trebui să-l 
supraveghezi pe tatăl tău în cazul în care cumva Fin se întoarce. 

— Nu te pot lăsa să mergi acolo singură, spune el, 
încruntându-se și clătinând încet din cap. Ai spus-o chiar tu, Fin 
nu este un om raţional. 

— Will, trebuie să fac asta. Trebuie să-l opresc. Trebuie să-mi 
recuperez fetița. Oricum, dacă vii cu mine, nu vei face decât să-l 
întărâţi. 

— Nu pot să te las să duci singură povara asta. Ce fel de soţ 
aș fi dacă aș face asta? 

— Eşti un soţ minunat, îi spun eu, zâmbind recunoscătoare. Și 
nu o să fiu în pericol. Ai încredere în mine. Fin va juca pe teren 
necunoscut. E un orășean în mijlocul pădurilor și lacurilor din 
Hälsingland. Locul acela nu este deloc prietenos iarna. O să 
folosesc asta în avantajul meu. Oricum, știu zona ca pe propriul 
buzunar, spun eu, dar exagerez puţin. Regiunea este vastă și cu 
siguranţă nu o știu pe toată ca pe propriul buzunar - nici pe 
departe. Dar știu că eu cunosc locul mult mai al naibii de bine 
decât Fin. 

— Anna, și ce te faci dacă este înarmat? Poate oi fi tu un Bear 
Grylls al Suediei, dar nu ești imună la gloanţe. 

— N-o va face. De unde să ia el o armă? Se află într-o ţară 
străină, unde nu știe pe nimeni și nu se așteaptă să mă vadă pe 
mine acolo. Nu știe că noi i-am dat de urmă. 

— Nu-mi place deloc, Anna. Deloc. 

— Te rog. 

Mi-aș dori din tot sufletul să mă apropii de Will și să-l sărut. 
Să-l strâng în braţe și să-mi trec mâinile prin părul lui. Dar simt 
că încă ne desparte un zid. Nu pot să presupun, pur și simplu, că 
va accepta apropierea mea și nu aș suporta să fiu respinsă chiar 
acum, așa că, în schimb, mă concentrez pe ce am de făcut. 

— Nu o să stau mai mult de o zi sau două. Zborul meu este 
deja rezervat pentru mâine-dimineaţă. O să-mi iau câteva haine 
și plec, asigurându-mă că ajung la timp. 

Will își mușcă buza de jos și ascultă, cu fața schimonosită. 


— Tu rămâi aici să o păzești pe Sian și să ai grijă de tatăl tău. 
Dacă cumva se întâmplă ceva, dacă nu te sun până mâine- 
seară, atunci sună la poliţie, bine? 

Will pune banda adezivă pe blatul din bucătărie și se apropie 
de mine. Mă ia în braţe și mă strânge tare. Simt un junghi în 
piept și îl strâng și eu tare, inspirând cu nesaț parfumul lui, 
recunoscătoare pentru atingerea lui și disperată din cauza 
coșmarului acesta care aștept să se termine. 

— Anna, mi-aș fi dorit să nu mă fi minţit, îmi spune el, făcând 
un pas în spate. Mi-aș fi dorit să fi avut suficient de multă 
încredere în mine, încât să-mi fi povestit despre Olivia de la bun 
început. Dar cred că înţeleg cum de ţi-au scăpat lucrurile de sub 
control. Încercai să ne protejezi pe mine și pe fiica ta de Fin. Așa 
că vreau să știi că... atunci când te vei întoarce, voi fi aici pentru 
tine. Și pentru Olivia, de asemenea. 

Cuvintele lui m-au emoționat peste măsură și nu mai știu ce 
să spun. 

— Te iubesc, Will. Îţi mulţumesc. 

El încuviințează și mă strânge de mână, apoi îmi dă drumul. 

— O să te descurci cu...? întreb eu, făcând un semn cu capul 
spre locul unde Sian zace întinsă pe podeaua bucătăriei. 

— Da. Du-te și împachetează, înainte să mă răzgândesc. 


Capitolul douăzeci și cinci 


Acum îmi dau seama că eu sunt singura care poate rezolva 
situaţia asta. Dacă aș fi fost cinstită cu Will de la început, am fi 
putut să-l dăm pe Fin pe mâna poliţiei după ce și-a omorât soţia 
și aș fi putut să-i spun despre Olivia. Acum, fiica mea este în 
pericol, iar eu trebuie să o salvez. Nu am vrut niciodată să omor 
pe cineva, dar s-ar putea să nu am de ales. În timp ce conduc 
spre aeroport, îmi fac în minte, în linii mari, un plan. Poate că 
este riscant, dar este singurul lucru la care mă pot gândi ca să- 
mi salvez fiica. 

Odată ajunsă la terminalul aeroportului, găsesc un loc liniștit 
unde să stau, deoarece ghișeul de check-in urmează să se 
deschidă abia peste două ore. Îmi scot telefonul din buzunar și îi 
trimit un mesaj lui Will. 


Bună, sunt la aeroport. 

Mă bucur că ai ajuns cu bine. Tata e la noi. 

Bine, grozav. Pupă-l din partea mea. Ce ai făcut cu Sian? 
E bine. 

S-a trezit? 

Am dus-o în camera de oaspeti. Nu s-a trezit încă. 
Îţi dau mesaj când ajung la Stockholm. 

Bine. Ai grija de tine x 

Multumesc. Te iubesc xxx 

Și eu te iubesc x 


Mă bucur că Steve e acolo cu el, dar mă întreb dacă i-a 
povestit ce s-a întâmplat. Cu siguranţă, Steve mă va uri pentru 
că i-am pus fiul în pericol. Și cum rămâne cu Will? Știu că a zis 
că mă va aștepta, dar dacă se răzgândește? Are suficient timp 


cât sunt plecată să se gândească la ce s-a întâmplat și la 
pericolul la care a fost expus din cauza mea. La secretele pe 
care le-am păstrat faţă de el. Și va trebui să o păzească și pe 
Sian. Ce se va întâmpla când se va trezi? Lucrul acesta va pune 
și mai multă presiune pe el. 

Încerc să-mi găsesc o poziţie confortabilă și observ că îmi 
sună telefonul. E tata. Ar fi trebuit să-i sun mai devreme, dar cu 
câte s-au întâmplat în ultimele 24 de ore, mi-a ieșit complet din 
minte. Răspund repede. 

— Pappa? 

— Anna. Oh, Anna, nici nu ştiu cum să-ți spun. E vorba de 
Livi... 

— E în regulă, pappa. Ştiu unde se află. 

— Știi unde se află? De unde știi? E cu tine? Ar fi trebuit să ne 
spui. Oh, Doamne Dumnezeule! 

Îl aud cum îi spune mamei vestea că știu unde se află Olivia. 

— Când ne-am dus să verificăm ce face înainte de a ne băga 
în pat, am descoperit că pătuțul era gol! Nu te-am sunat 
imediat, pentru că nu am vrut să te îngrijorezi, dar atunci când 
ne-am dat seama că nu o putem găsi... 

— Nu vă faceţi griji, îi spun eu, dorindu-mi să îmi pot urma 
propriul sfat. 

— Deci, unde este? 

— Este la Fin. 

Pentru câteva secunde, tata nu mai spune nimic. 

— Oh, nu. Nu el. E în siguranță? 

— Este în regulă. Sunt în drum spre ea. 

— Ştii unde este? O să anunţ poliţia. 

— Nu! exclam eu, atrăgând atenţia unui angajat de la 
aeroport care golește un coș de gunoi din apropiere. Imi cobor 
vocea și spun: 

— Nu, nu trebuie să faci asta. Nu îţi face griji. Mă duc eu să o 
iau. 

— Dar... 

— Tată, trebuie să ai încredere în mine. 

— Băiatul ăla! Mama ta avut dreptate de la început. 

— Știu, îi dau eu dreptate. 

— Anna, unde ești? 

— În aeroportul Heathrow. 

— Nici măcar nu ai ajuns în Suedia? 


— E în regulă. Livi cred că doarme acum, iar Fin nu i-ar face 
rău, spun eu pentru a-mi linişti părinţii, dorindu-mi să cred și eu 
ce spun. 

— La ce oră ai zborul? 

— La 6.40. Îndată ce am aterizat, mă duc direct să o iau. Voi 
ar trebui să vă odihniţi acum. O să vă sun imediat ce o 
recuperez pe Livi. 

— Unde a dus-o? 

— La o cabană de lângă Växbo. 

— Nu e departe de aici. De ce nu mă lași pe mine să mă duc 
până acolo? Pot ajunge înaintea ta. O să am eu o discuţie 
serioasă cu el. Nu e în toate minţile. A intrat cumva prin efracţie. 
Nu știu cum a fost posibil așa ceva. 

— Nu, pappa, te rog, nu face asta. E mai bine să mă duc eu. 
Pe mine o să mă asculte, spun eu, deși nu sunt foarte convinsă 
că așa va fi. 

e 

E aproape plin la clasa business, dar, din fericire, am un loc 
spaţios la geam, o cușetă privată unde mă pot sprijini de 
scaunul căptușit și pot să-mi întind picioarele. Este încă 
întuneric pe pistă, dar în curând soarele va răsări și ziua de azi 
va începe. O zi în care coșmarul acesta se va termina... într-un 
fel sau altul. 

Mă așteaptă un zbor scurt, de doar două ore și jumătate, așa 
că ar trebui să mă odihnesc puţin. Am nevoie de toată energia 
odată ce ajung acolo. Am nevoie de o minte ascuţită și viteză de 
reacţie, dar sunt prea agitată să pot să aţipesc. Mintea mea este 
plină de gânduri, de imagini, de durere, de regret și de teroare 
clocotindă... 

În loc să încerc să dorm puţin, mă aplec și încep să cotrobăi 
prin geantă până găsesc telefonul lui Sian. Pornesc din nou 
filmuleţul și îl urmăresc cu volumul la minimum. Măcar Olivia 
pare mulţumită, jucându-se cu păpușa ei, fără să știe în ce 
situaţie se află. Dar Fin nu știe cum să se poarte cu copiii mici, 
iar ea nu are decât doi ani și jumătate. Are nevoie ca cineva să-i 
citească înainte de culcare și să-i cânte un cântec de leagăn 
pentru a o adormi. Oare cum va reacţiona el dacă începe să 
plângă? Va ști cum s-o liniștească sau se va enerva și va ţipa la 
ea? Dacă o va speria? Dacă o va răni? Are nevoie să fie lângă 
bunicii ei. Nu. Are nevoie de mine. 


Chiar dacă i-am zis să rămână acasă, brusc, îmi doresc ca Will 
să fie aici cu mine și să-mi spună că totul o să fie bine, să-mi 
dea curaj și să mă ţină de mână. Îmi scapă un suspin, dar mă 
prefac că tușesc ca nu cumva cineva să observe că sunt tristă. 
Nu am nevoie de mila nimănui pentru că știu că asta mă va face 
să cedez în faţa sentimentelor. În schimb, mă concentrez pe 
indignarea mea față de trădarea lui Sian, la faptul că au încercat 
să îl omoare pe Bo și la toate porcăriile pe care le-am îndurat 
din cauza fostului meu iubit și așa-zisei mele cea mai bună 
prietenă. Trebuie să mă concentrez pe furia pe care o am în 
mine și trebuie să născocesc rapid un plan. 

e 

Câteva ore mai târziu, mă aflu la volanul unui jeep verde pe 
care l-am închiriat și mă îndrept spre pădurea de lângă 
Hälsingland. Soarele strălucește pe cerul albastru și palid al 
după-amiezii. Carosabilul este plin de noroi maro, dar zăpada 
curată acoperă iarba de pe acostament și îmbracă cu gheaţă 
brazii falnici aliniaţi de-a lungul drumului. La meteo se 
prognozează că noaptea asta va ninge și că temperaturile vor fi 
de -20*C. Tremur când mă gândesc, dar sunt mulțumită că Fin 
nu a dus-o pe Livi mai spre nord, unde este și mai frig. 

De dimineaţă, înainte să plec din Stockholm, i-am dat un 
mesaj lui Will să-i spun că am ajuns în siguranţă. Apoi am trecut 
pe la apartamentul fratelui meu Theo, pe care l-am prins exact 
la timp înainte să plece în tură la restaurant. Fratele meu mai 
mare, care de obicei este extrem de tăcut, de data asta era plin 
de zâmbete și m-a sufocat cu întrebări. A amuţit însă curând 
când i-am spus că vreau să împrumut una dintre puștile lui de 
vânătoare, pentru că eu nu am așa ceva și nici nu aș fi putut să-i 
rog pe ai mei să mi-o împrumute pe a lor, căci aș fi trezit 
suspiciuni. 

l-am spus lui Theo că este doar pentru protecţie, dat fiind 
faptul că mergeam în pădure pe cont propriu. Am pretins că mă 
temeam să nu fiu atacată de vreo fiară sălbatică - urși bruni și 
lupi. Dar chiar și eu știu că sunt timizi și că șansele de a da nas 
în nas cu ei sunt infime. În cele din urmă, Theo a cedat și, 
deschizând seiful unde își ţinea armele, mi-a întins pușca sa 
semiautomată, un Ruger Mini-l4, și o cutie cu muniţie, 
amintindu-mi că este ilegal să călătorești cu o armă de foc 
încărcată. Mi-a spus că acum face o excepţie pentru mine, că 


am putea avea amândoi probleme serioase dacă se întâmplă 
ceva și că, dacă aveam să-mi fac un obicei din a face drumeţii 
singură, aș face bine să depun o cerere pentru propriul meu 
permis de portarmă. l-am mulţumit și i-am promis că ne vom 
revedea curând. 

După două ore de mers cu mașina, văd un indicator spre un 
magazin și o cafenea. Mă hotărăsc să mă opresc pentru a merge 
la toaletă și să mănânc ceva. Aș prefera să nu pierd timpul, dar 
nu am mai mâncat nimic de la micul dejun din avion care îmi 
părea atât de îndepărtat în timp. Nici nu am dormit, așa că am 
nevoie să mă hrănesc, chiar dacă nu mi-e foame deloc. 
Semnalizez dreapta, ies de pe drumul principal și opresc într-o 
parcare acoperită de zăpadă, apoi găsesc un loc lângă intrarea 
cafenelei. 

Când deschid ușa jeepului, aerul rece se strecoară în vehicul, 
trezindu-mă și alertându-mi simţurile. Mă dau jos din mașină, 
îmi închid fermoarul până sus și îmi trag gluga pe cap, dar, chiar 
și așa, frigul pătrunzător îmi îngheaţă picioarele și îmi pătrunde 
până în măduva oaselor. Pășesc cu greu printre nămeţii de 
zăpadă, până ajung în faţa cafenelei și îmi dau seama că 
pantofii îmi sunt deja uzi. Dacă aș fi văzut lucrurile limpede, mi- 
aș fi luat ghete de drumeţie. 

In cafeneaua rustică, cu grinzi de pin și pereţi de culoarea 
salviei, este cald, slavă Domnului, într-un colț arzând focul în 
șemineu. Mă așez lângă fereastră și o doamnă de vârstă mijlocie 
vine să-mi ia comanda. Mă uit puţin pe meniu, apoi aleg o 
tocană de elan. Genul de mâncare pe care îl mănânc atunci 
când vreau să mă simt mai bine și pe care mama o gătea când 
eram copil. Poate voi reuși să iau câteva înghiţituri. 

După ce mi se ia comanda, mă duc la toaletă, cu intenţia să 
mă împrospătez puţin. Mă uit în oglindă și îmi dau seama că 
sunt palidă și că am ochii roşii. Îmi trec o mână prin părul lung, 
strângându-l și legându-l într-o coadă de cal. Mă spăl apoi pe 
față cu apă rece ca gheaţa, certându-mă în gând pentru faptul 
că nu am profitat de cele două ore și jumătate de zbor ca să 
dorm. 

Când mă întorc la masa mea, chelneriţa se apropie cu bolul 
meu de tocană și o bucată de pâine de secară. În ciuda faptului 
că îmi pierdusem pofta de mâncare mai devreme, am terminat 
în timp-record tot din farfurie, folosindu-mi pâinea pentru a 


șterge sosul bogat de pe pereţii vasului. Îi mulțumesc femeii, 
plătesc și intru printr-o ușă batantă în magazinul de articole 
pentru drumeție de alături. 

De aici cumpăr tot ce aș putea avea nevoie: un hanorac din 
fleece, o geacă de iarnă, ghete de zăpadă, o bluză de corp, 
șosete groase, mănuși, o căciulă, un rucsac ușor, o lanternă, un 
cuţit de vânătoare, diverse produse alimentare și alte câteva 
lucruri care mi-ar putea trebui. Îi cumpăr și lui Livi un rând de 
haine, deoarece mă îndoiesc că Fin s-a gândit să-i aducă haine 
călduroase. Probabil este încă în pijama. Gândul că a fost atât 
de nesăbuit mă face să strâng din dinţi și să vreau să ţip, dar 
reușesc să-mi păstrez calmul și îi întind cardul tânărului de la 
casa de marcat. 

Mă îndrept spre cabina de probă, unde mă dezbrac de hainele 
mele impecabile și mă îmbrac cu cele noi, încălțând, în cele din 
urmă, o pereche de ghete de zăpadă căptușite cu pâslă, astfel 
simţindu-mă instantaneu mai în siguranţă și mai pregătită. În 
timp ce mă aflu în cabina de probă, profit de ocazie pentru a-mi 
pune celelalte lucruri cumpărate în rucsac. Îmi las vechile haine 
acolo, îmi iau la revedere de la tânărul casier și ies în aerul rece 
de afară, pregătită pentru ultima parte a călătoriei mele. 

In timp ce mă urc în jeep, îmi sună telefonul. Este Will. 

— Hei. 

— Anna, te-am tot sunat. De ce nu ai răspuns? Am fost 
îngrijorat. 

— Imi pare rău. Nu am auzit telefonul. Semnalul e cam slab 
aici. 

— Ti-am dat și mesaje. Cum stă treaba? 

— Aproape am ajuns. Sunt doar la o oră distanţă. Cum merg 
lucrurile acolo? 

Prin „lucruri” mă refer la Sian, dar nu suport să-i pronunt 
numele. 

— S-a trezit aseară. A început să ţipe ca nebuna la mine, așa 
că a trebuit să o leg la gură. Am încercat să-i dau mâncare și 
apă, dar nu se atinge de nimic. Tata vrea să chemăm poliţia și, 
sincer, sunt de acord cu el. Încă nu sunt mulţumit că ai plecat 
singură să dai ochii cu acel nebun. 

— Te rog, mai dă-mi câteva ore, Will. Lasă-mă să o iau pe 
Olivia înapoi, să mă asigur că este în siguranţă, apoi te sun și 
poţi alerta autorităţile, bine? 


El nu spune nimic. 

— Will? Will? Alo? 

Mă uit la telefon și văd că nu mai am semnal, așa că-i scriu un 
mesaj în care-i spun să nu sune încă la poliţie. O să i-l trimit 
când ajung într-o zonă cu semnal, dar deocamdată trebuie să o 
recuperez pe Olivia. 

Ajung în apropiere de Växbo în jur de ora 4.00 după-amiaza 
și, după cum arată cerul, o să ningă. Opresc pe marginea 
drumului și văd că am din nou semnal, așa că-i trimit mesajul lui 
Will, apoi tastez adresa dată de Fin în Google Maps. Cabana este 
undeva la nord-vest de unde mă aflu, în afara drumului 
principal, pe ceea ce pare să fie un drum cu o singură bandă și 
apoi mai adânc în pădure. Dacă există vreun drum asfaltat care 
să ducă de la cărare până acolo, atunci acesta nu apare pe 
hartă. 

Scot din geantă telefonul lui Sian, îl deconectez de la 
încărcătorul portabil și îi scriu lui Fin că voi ajunge cam într-o 
oră. Sau, mă rog, că Sian o să ajungă cam într-o oră. Apoi aștept 
până când el răspunde: 


Slava Domnului! Copilul ăsta mă scoate din minți. Nu 
vrea să doarmă naibii odată și nu vorbește boabă de 
engleză. 


Tresar când citesc cuvintele lui. Nu înțeleg cum poate vorbi 
așa despre fiica lui? Vreau să-i spun să aibă răbdare. Să fie 
blând cu ea. Dar din mesajele anterioare ale lui Sian mi-am dat 
seama că și ea este la fel de crudă ca el. Așa că, în schimb, 
încep să tastez: 


Nu știu ce-ti imaginezi că aș putea face eu. Nu sunt Super 
Nanny XX 


Adu pistolul cu tranchilizante cu tine, lol. 


Fin, dacă vrei să ne luăm banii, nu ne putem atinge de 
niciun fir de păr din capul ei. 


Da, știu. Era doar o glumă. Grăbește-te și vino aici. 
Vreau să ti-o trag până n-o să poti să te mai ridici din 
pat. 


Ajung imediat xx 


Scurta conversaţie cu Fin mi-a reaprins furia și mi-a confirmat 
faptul că fac ceea ce trebuie. Pornesc jeepul și urmez indicaţiile 
GPS-ului, indicaţii care o să mă ducă la fetița mea. 


Capitolul douăzeci și șase 


Nu e prea mult trafic pe drum. Zona nu este foarte populată 
în această perioadă a anului, fiind una extrem de sălbatică, cu 
păduri boreale antice, râuri, munţi, pajiști și peste o mie de 
lacuri. Un loc unde orășenii vin în lunile de vară să se relaxeze în 
cabanele lor de lemn și să se reîntoarcă la natură. Dar iarna... 
zona este pustie și părăsită, lacurile sunt îngheţate, iar terenul 
înzăpezit este greu de străbătut. E locul perfect unde să te 
ascunzi cu un copil răpit. 

Mă întreb acum dacă sunt nebună să vin singură aici. Dacă nu 
cumva Will avea dreptate și ar fi trebuit să implic și poliția. Dar îl 
cunosc pe Fin - ar fi reușit să scape, să întoarcă situaţia în 
favoarea lui. Nu m-ar fi mirat dacă le-ar fi spus că a făcut-o 
pentru a petrece un timp cu fiica lui. lar gândul că lui și lui Sian 
li s-ar acorda orice fel de acces la Olivia îmi face pielea de găină. 

Google Maps îmi spune să virez la dreapta și să ies de pe 
drumul principal. Terenuri agricole acoperite de zăpadă se întind 
de ambele părţi ale drumului și văd câteva clădiri mari din lemn 
ale unei ferme, chiar în faţă, cuibărite la marginea pădurii, cu 
ferestrele întunecate. În zăpadă se văd urme de roţi, semn că a 
mai trecut cineva pe aici de curând. Jeepul se descurcă foarte 
bine pe teren, dar, cu toate astea, merg încet. Nu-mi permit să 
fac un accident aici. 

În faţă se întinde pădurea adâncă. Soarele începe să apună, 
exact acum când aveam mai mare nevoie de lumină. Aprind 
farurile pe fază lungă. După ce trec de clădirile de la fermă, 
observă că GPS-ul nu mai funcţionează și că nu mai am nici 
semnal la telefon. Sunt pe cont propriu. 

Continui să înaintez câţiva metri de-a lungul benzii înguste 
până ajung la ultimul viraj - o cărare îngustă care mă va duce la 
Fin și la fiica mea. Dar înainte trebuie să inspectez zona din jurul 
cabanei. Opresc jeepul, sting farurile și opresc motorul. Amurgul 
plutește sub un cer palid, plin de zăpadă. Mă întreb când o să 
înceapă să cadă primii fulgi. 

Aprind lumina din interior și mă simt mai vulnerabilă decât 
înainte, deși știu că nu se uită nimeni la mine. Inima începe să- 


mi bată mai tare. Îmi pun pe mine noua geacă de iarnă, căciula 
și mănușile și încep imediat să transpir în interiorul încălzit, dar 
știu că voi avea nevoie de toate aceste rânduri de haine dacă 
vreau să nu mor îngheţată. Deschid portiera și gâfâi din cauza 
temperaturii scăzute de afară. Gerul mă lovește ca un airbag 
care se declanșează. Chiar și cu noul meu echipament, frigul e 
brutal. Dar nu am timp să mă gândesc la asta. Cobor din mașină 
și pășesc cu noile mele ghete în zăpada care, din fericire, nu 
este adâncă. 

Verific din nou, dar am doar un semnal slab la telefon. Sunt 
pe cont propriu. Rămân locului pentru câteva clipe. Este atât de 
liniște, încât îmi aud propria respiraţie. Este genul de liniște de 
care ai parte numai în sânul naturii. Dar nu am timp să stau și 
să îmi ascult respiraţia toată noaptea, trebuie să merg mai 
departe. 

Mă îndrept spre portbagaj și-l deschid. Scot întâi lanterna din 
rucsac, apoi mi-l pun în spate, reglând bretelele până se așază 
confortabil. Scot apoi pușca de vânătoare a fratelui meu din 
geantă, verific dacă piedica este trasă și introduc încărcătorul cu 
cinci gloanțe, blocându-l în poziţie. Pe cel de rezervă și restul de 
muniţie le pun în buzunarul din stânga al gecii și pornesc la 
drum, înaintând pe lângă copaci. 

Vânam cu toţii în adolescenţă, trăind din ceea ce ne oferea 
pământul în timpul vacanţelor de vară în familie, dar a trecut 
mult timp de când am pus mâna pe o pușcă. Incă știu să o 
mânuiesc, dar asta nu înseamnă că-mi surâde ideea de a aduce 
o armă încărcată în preajma fiicei mele. 

Înaintez repede de-a lungul cărării acoperite de zăpadă. 
Soarele încă nu a dispărut complet, așa că, momentan, îmi voi 
economisi bateriile lanternei. Din când în când, încetinesc pasul 
pentru a privi în jur, dar nu văd nimic, cu excepţia potecii 
înguste și a pădurii înzăpezite. Fin a ales acest loc pentru că e 
izolat, ceea ce se potrivește perfect cu ce am eu în minte. Cu 
cât mai departe de civilizaţie, cu atât mai bine. 

După aproximativ 15 minute de mers rapid, soarele a apus 
aproape de tot și e timpul să aprind lanterna. Dar apoi zăresc o 
rază de lumină venind din faţă. Cu inima bubuindu-mi în piept, 
încetinesc ritmul, zgomotul pașilor mei amplificându-se. Dintr- 
odată, toate simţurile îmi intră în alertă - urechile surprind orice 
zgomot, ochii înregistrează orice mișcare, iar nările mi se umplu 


cu miros de zăpadă și fum de lemne arse. Pe măsură ce mă 
apropii, observ că strălucirea vine de la o lanternă de pe 
veranda unei cabane forestiere unde presupun că este ţinută 
Livi. Un BMW 4x4 cu parbrizul îngheţat este parcat în lateral, 
sub un șopron rustic. 

Cabana din lemn este micuță, construită în stil tradiţional, 
vopsită în roșu, cu ramele geamurilor vopsite în alb. Acoperișul 
este acoperit cu zăpadă, iar din horn iese fum negru. Casa se 
află în partea din spate a unei poieni și este înconjurată de o 
pădure deasă, ca într-un basm. Am nevoie de toată stăpânirea 
de sine să nu o rup la fugă spre cabană, să deschid ușa și să-mi 
iau copilul. În schimb, mă opresc la sfârșitul cărării și mă holbez 
prin întuneric, observând fiecare amănunt din jurul meu. 

Draperiile sunt trase, dar se zărește o rază de lumină venind 
dinăuntru. Tresar când observ o siluetă mișcându-se prin 
cameră și apropiindu-se de fereastră. Văd cum trage ușor de 
colţul draperiei și se uită pe geam în întuneric - Fin. 

Mă retrag lângă linia copacilor, speriată că m-ar putea vedea. 
Raţional, știu că e puţin probabil, dar lucrul acesta nu-mi 
calmează bătăile inimii. 

Mă gândesc să bat la ușă chiar acum și să termin odată cu 
toată tevatura asta. Dar sunt prea departe și este prea frig ca să 
o duc pe Livi pe jos până la mașină. Mă gândesc pentru câteva 
secunde că aș putea să iau mașina lui Fin, dar îmi dau seama că 
ar trebui mai întâi să o deszăpezesc, să verific dacă rezervorul 
este plin și să caut cheile. Așa că rămân la planul iniţial. Fac 
stânga-mprejur și mă îndrept spre jeep. O să parchez mașina în 
fata cabanei. 

În timp ce alerg prin zăpadă, ultimele raze ale zilei se scurg 
de pe cer, lăsând în urmă o albeaţă sinistră iluminată de o lună 
ascunsă, așa că îmi aprind lanterna și mă gândesc la ceea ce 
mă așteaptă. 

Ajung la mașină și sting lanterna, pe care o bag în buzunar, 
apoi îmi pun rucsacul sub scaun și pușca pe scaunul din 
dreapta. În ciuda faptului că mi-e frig, broboane de sudoare rece 
mi se formează pe frunte. O să fiu fericită când, în sfârșit, am 
să-l confrunt, când am să-l forțez să-mi dea copilul înapoi. 

Mă urc în jeep, pornesc motorul, aprind farurile și încep scurta 
călătorie pe cărare. 

Am ajuns. 


La câteva secunde după ce ajung în faţa cabanei, Fin iese în 
prag, îmbrăcat într-o pereche de blugi, cizme de drumeţie și un 
pulover gri. judecând după zâmbetul de pe fața lui, îmi dau 
seama că a crezut că sunt Sian, care a venit să-i fie alături. Il 
văd cum își ţine mâna pavăză la ochi, pentru a se feri de lumina 
farurilor, dar eu le ţin aprinse până când îmi iau rucsacul și 
pușca de pe scaunul de lângă. Apoi trag aer în piept, sting 
farurile și opresc motorul. 

În timp ce cobor din mașină și îndrept pușca spre pieptul lui 
Fin, văd cum zâmbetul de pe chip i se transformă în confuzie 
totală. Rămâne împietrit în prag și privește nedumerit în jur, 
încercând să-și dea seama ce trebuie să facă. 

— Anna, strigă el, încercând și nereușind să zâmbească din 
nou. Ce cauţi aici? 

Pașii mei scârțâie pe zăpadă în timp ce mă îndrept spre el. 

— De ce ai o armă? 

— Pentru că, dacă nu îmi dai fata înapoi, am să te omor. 

Îl văd cum păleşte. 

— Nu va fi nevoie de așa ceva, spune el, făcând câţiva pași 
spre mine. 

— Rămâi acolo unde ești, exclam eu, vocea mea umplând 
aerul. 

— Haide, Anna. Asta e o nebunie, spune el, făcând încă doi 
pași în direcţia mea. 

Strâng pușca și mai tare în braţe în timp ce degetul meu 
așteaptă să apese pe trăgaci. Tot ce trebuie să fac este să apăs 
și Fin Chambers va încasa un glonţ în piept. Îmi dau seama că, 
de la distanţa la care suntem, lucrurile n-o să fie prea frumoase. 

— Vorbesc serios, Fin. Nu te apropia mai mult de mine. 

Îmi simt palmele transpirate, degetele îmi alunecă de pe 
pușcă și mă întreb dacă voi avea curajul să apăs pe trăgaci, în 
cazul în care îmi ignoră avertismentul. 

Inima mi-o ia la galop când îmi dau seama că Fin se apropie 
din ce în ce mai mult, îndepărtându-se de cabană. Broboane de 
transpiraţie mi se scurg de pe frunte, făcându-mi ochii să 
usture. Clipesc și mă aplec înainte, încercând să-mi tamponez 
fruntea cu manșeta. Nu reușesc să gândesc limpede. De ce nu 
pot să-l împușc, pur și simplu? Îmi dau seama însă că practica 
este mai grea decât teoria atunci când vine vorba despre a 
omorî un om. Dacă atunci când aude împușcătura Olivia iese din 


cabană și vede corpul însângerat al tatălui ei? Ar putea să o 
traumatizeze. Ca să nu mai spun că aș putea ajunge la 
închisoare și că, indiferent de ce a făcut Fin, ne-am iubit cândva. 
Pot eu să-i curm viaţa? 

— Adu-mi-o pe Olivia, spun eu, cu vocea ascuţită și slabă. 

— Nu, răspunde el, cu un zâmbet batjocoritor. 

— Dacă mai faci un singur pas, jur că te omor, spun eu, cu 
voce tremurată. O iau razna. Te rog, nu mă lăsa să mă pierd cu 
firea acum. 

— Dacă voiai să mă omori, o făceai de mult, spune el. Vocea 
lui e calmă, domoală, batjocoritoare. 

Abia acum îmi dau seama că a început să ningă, mici fulgi albi 
învârtindu-se și dansând spre mine în noapte. Poate că nu 
trebuie să-l omor. Aș putea doar să-l rănesc, să-l împușc în 
picior, să-l schilodesc. Imi îndrept arma mai jos, spre piciorul său 
stâng. 

— Mamma! 

E vocea Oliviei. Îmi îndrept privirea spre cabană și o văd stând 
sub lumina de pe verandă, cu mâinile întinse spre mine. Observ 
că are picioarele goale. Afurisitul de Fin! De ce naiba nu i-a pus 
șosetele? 

— Livi! Rămâi acolo un minut, îi spun eu în suedeză. 

Înainte să am ocazia să-mi întorc privirea, Fin este pe mine. 
Cu doar câteva mișcări, împinge ţeava puștii spre pământ și îmi 
smulge arma din mână. Tip, dar fără niciun folos. Mă împinge și 
cad pe-o parte în zăpadă. Am dat-o în bară. 

— Mamma! ţipă ea, împleticindu-se spre mine în pijama. 

— Livi. Totul e bine. Mama e aici. 

Mă ridic în picioare și fac un pas înainte, dar Fin e mai rapid 
decât mine și din câţiva pași a ajuns deja la ea. Îl văd cum o 
ridică în brațe și țip: 

— Nu o atinge! 

Deschide ușa cabanei și o împinge înăuntru, apoi trântește 
ușa, o încuie și îndeasă cheia în buzunar. 

Plânsul slab al copilului meu răzbate prin pereţii cabanei și, 
oricât de mult îmi doresc să-mi apăs buzele pe obrazul ei moale, 
vreau și să-mi înfig pumnii în faţa lui Fin pentru felul în care o 
tratează. Urlu de frustrare, înjurându-mă pentru ezitarea de mai 
devreme. Dacă voi mai avea șansa din nou, nu voi ezita să-l 
împușc pe ticălos. 


— Dă-i drumul! ţip eu, printre suspine. Cum ai putut să o 
împingi așa? 

Mă îndrept spre locul unde stă el pe verandă, fără să-mi pese 
că merg spre ţeava unei arme încărcate. 

— E doar un copil. Pentru numele lui Dumnezeu, e fiica ta! 
Atinge-o din nou și te ucid. 

— Pe bune? mă ironizează el. Ei bine, ai avut șansa să o faci 
chiar acum, dar nu ai profitat de ea, nu-i așa? 

ÎI văd cum îndreaptă arma spre capul meu și mă opresc. 

— Cum m-ai găsit? Unde e Sian? Trebuia să... 

— Stricata aia? spun eu printre dinţi, iar faţa lui se întunecă. 

— Ce i-ai făcut? Anna, sper că nu ai rănit-o. 

— E amuzant, spun eu, cu mai multă bravură decât simt. Tu 
îmi ţii mie lecţii de moralitate. Asta ai făcut toată viaţa. 

— Spune-mi ce ai făcut sau jur că o omor pe răzgâiata aia 
mică. 

— Preţuiești mai mult viața curvei ăleia decât viața propriului 
tău copil, clatin eu din cap neîncrezătoare. 

— De unde știu că e copilul meu? 

— Oh, scutește-mă, Fin. Cum poţi să te îndoiești de asta? 
Locuiam împreună. Ți-am spus că sunt însărcinată. Lucram toată 
ziua, iar noaptea învățam. Când aș fi putut să te înșel? Și, 
oricum, eram îndrăgostită de tine. Proasta de mine. 

— Nu contează dacă plodul ăla e sânge din sângele meu sau 
nu. O iubesc pe Sian. 

— Doar dă-mi fata și lasă-ne să plecăm. Nu vreau să vă mai 
văd niciodată pe niciunul din voi. 

— Asta nu o să se întâmple, spune el și văd cum începe să 
tremure. 

Nu e îmbrăcat adecvat pentru iarna din Suedia. 

— O să vină cu noi în Anglia, unde o să scapi de bărbată-tu și 
de socru-tu. O să fie ușor - accident de mașină, intoxicație 
alimentară -, nu știu, folosește-ţi imaginaţia. Apoi tu o să ne 
transferi moștenirea, iar noi îţi dăm plodul înapoi. Dacă nu te ţii 
de plan, dacă suni la polite sau dacă te apucă pe tine să faci pe 
eroina, fata moare. Ne-am înţeles? 

— Eşti un nebun fără pic de suflet, șuier eu printre dinţi. Nu- 
mi vine să cred că mi-am irosit ani buni de viaţă lângă tine. 

Am dat-o în bară în stil mare. Am avut șansa să-mi salvez 
copilul și am ratat-o. De ce naiba nu l-am împușcat în picior 


când am avut ocazia? Încă o pot auzi pe Olivia plângând - mai 
slab acum, dar mai sfâșietor, dacă așa ceva este posibil. 

— Chiar dacă nu ar fi copilul tău, cum poţi să te gândești 
măcar să rănești un copil de doi ani? 

— E simplu. Aș face orice pentru Sian. Cu ea ar fi trebuit să 
mă combin de la început. Noi doi suntem la fel. 

— Psihopaţi, vrei să spui. 

— Poţi să ne numești cum vrei, Anna. Oi fi tu frumoasă, dar 
ești insipidă. Ești de-a dreptul plictisitoare, dacă vrei să știi. 

Tresar la auzul acestor vorbe, în ciuda faptului că prefer să fiu 
plicticoasă decât să fiu ca ea. 

— Sian e mai femeie decât vei fi tu vreodată, adaugă el. Aș 
face orice pentru ea. 

— Oare? 

— Tocmai ce am spus asta, nu? 

— Ce noroc pe mine, spun, apoi îmi dau seama că s-ar putea 
totuși să am o șansă să o recuperez pe Olivia în seara asta. 

— Ce vrei să spui? 

Încep să-mi desfac fermoarul de la buzunar. 

— Ce naiba faci? mă întreabă el, înaintând câţiva pași spre 
mine și îndreptând pușca spre pieptul meu. 

Ridic mâinile în aer și spun: 

— Ai grijă cu aia, Fin. Știi măcar să foloseşti o pușcă? 

— Bănuiesc că tot ce trebuie să fac e să apăs pe trăgaci, 
răspunde el sarcastic. 

— Nu vreau decât să-mi scot telefonul din buzunar. Vreau să- 
ţi arat ceva. 

— Ușurel, mă avertizează el. 

Îmi strecor mâna sub lanterna de cauciuc din buzunar și dau 
de telefon, apoi îl scot și observ cum Fin se relaxează când își dă 
seama că am vorbit serios. 

Intru în galerie și găsesc filmuleţul pe care l-am făcut înainte 
de a pleca din Anglia, filmuleţ care o înfățișează pe Sian zăcând 
inconștientă pe podeaua din bucătărie, legată de mâini și de 
picioare. Îi întind telefonul și îi arăt și lui. 

— La naiba. E...? 

— Dacă e moartă? Nu, deși ar merita să fie. E doar puţin 
legată, spun eu, deși știu că nu e bine să-l provoc, mai ales că 
are arma îndreptată spre mine, dar sunt atât de supărată, încât 
nu-mi pot ţine gura. 


— Anna, mă scoţi din sărite. Nu lipsește mult să bag un glonţ 
în tine! 

— Asta ar fi regretabil pentru Sian. 

Vocea a început să-mi tremure din nou - frică, frig, furie, toate 
amestecate. 

— Sună-l pe Will. Spune-i să-i dea drumul lui Sian. Gata cu 
jocurile. 

— Nu, spun eu. Mai înainte îmi vreau fiica înapoi. 

— Ti-am spus că nu-ţi vezi plodul până nu punem mâna pe 
bani. 

Dinţii îi clănțăne acum, mâinile îi tremură și este aproape 
albastru din cauza gerului. 

— Sună-l pe Will. Chiar acum. 

— Nu, repet eu. 

— Prea bine. Atunci o să te omor pe tine, apoi o să-i fac felul 
și plodului. După care o să mă duc în Anglia să-i omor și pe Will, 
și pe tatăl lui. 

— Cam multe cadavre de ascuns, nu crezi? întreb eu, 
încercând să trag de timp până îmi vine o idee. Pun pariu că 
poliţia o să-și dea seama că ai fost tu. 

— Da, ei bine, tu nu o să mai fi în viaţă să afli. 

Simt cum ceva s-a schimbat în tonul lui. E mai hotărât, mai 
determinat. 

— Întoarce-te cu spatele. 

Gata. Până aici mi-a fost, chiar vrea să mă omoare. 

— Îţi dai seama că pușca nu e nici măcar încărcată, nu? 

— Poftim? întreabă el, apoi își coboară privirea spre pușcă, iar 
eu profit de ezitarea lui și i-o smulg din mână. 

Pușca se descarcă și împușcătura se aude în noapte, pentru o 
secundă rămânând amândoi paralizați, cu ochii mari și urechile 
țiuind. 

O rup la fugă. 


Capitolul douăzeci și șapte 


Nu mă uit în spatele meu. Alerg spre copaci cât de repede 
pot, sperând să-l îndepărtez de cabană și de Olivia. Va fi bine 
acolo singură pentru scurt timp, nu-i așa? Ştie să nu pună mâna 
pe sobă, nu-i așa? Nu te gândi la asta, îmi spun în gând. 
Gândește-te să ajungi la copaci. Fin este un pericol mai mare 
pentru ea decât orice din cabană. Sper că se va băga în pat și 
va plânge până o va lua somnul. 

Alerg prin zăpadă, trăgând cu nesat aer în piept. Gândul că 
Olivia ar putea fi rănită ameninţă să mă sece de tot de energie. 
Sunt la un pas distanță de a mă arunca la pământ și de a mă 
declara învinsă. De a-l implora pe Fin să o cruţe. Dar nu pot 
ceda. Trebuie să fiu puternică pentru Olivia. Pentru Will. Trebuie 
să-mi ţin sentimentele în frâu. Trebuie să continui să merg. 
Moartă n-o să fiu de niciun folos. Trebuie să rămân în viață până 
îmi dau seama cum să o salvez. 

— Anna! îl aud pe Fin ţipând. Dacă pun mâna pe tine, te 
omor. 

Îl ignor și mă concentrez să ajung la adăpost. În ultimul 
moment, iau decizia să mă îndrept spre nord-vest în loc să alerg 
spre șosea. Poate dacă reușesc să-mi pierd urma, voi reuși să 
mă întorc la cabană, să o iau pe Olivia și să plecăm. Ce bine ar fi 
dacă ar fi așa de simplu precum sună. 

Continui să alerg, încercând să nu mă gândesc că ar putea să 
mă împuște dintr-o clipă în alta. Zăpada, ghetele cele noi, 
rucsacul care îmi atârnă ca o piatră pe umăr, toate mă 
încetinesc. Există mai multe adăposturi acolo și mai puţine 
șanse de a fi împușcată. Când reușesc să ajung, în sfârșit, în 
dreptul copacilor, trag adânc aer în piept, apoi mă ascund în 
spatele unui trunchi. Trebuie să-mi trag sufletul și să văd ce face 
Fin. 

Îl văd înaintând printre copaci. Nu mai aleargă și nici nu mai 
ține pușca în direcţia mea. In schimb, se joacă cu arma, iar eu 
îmi dau seama că habar nu are ce face. Mai are patru gloanţe, 
dar trebuie să-și dea seama cum să armeze din nou. Îmi permit 


un mic moment de ușurare înainte de a mă afunda în pădurea 
întunecată. 

Nici Fin nu pierde timpul. Dacă s-ar gândi puţin, și-ar da 
seama că nu are nevoie de pușcă să mă oprească. Tot ce ar 
trebui să facă ar fi să mă doboare la pământ și să mă lovească 
cu patul armei în cap. În schimb, mă lasă să-mi iau un avans 
crucial. 

Poate că, în cele din urmă, și-a dat seama, căci brusc îi aud 
pașii din ce în ce mai aproape, amestecându-se cu bătăile inimii 
mele. 

Mă întorc și mă afund în pădure, lovindu-mă de crengile joase, 
ceea ce face zăpada să se scuture peste tot, pe umerii mei și pe 
gât. Îmi trag gluga pe cap și continui să alerg, abia reușind să 
zăresc ceva în întunericul înzăpezit, păstrând distanţa, dar 
făcând suficient zgomot cât să mă poată urmări. Trebuie să-l ţin 
departe de cabană până când îmi dau seama ce să fac. 

Aud o împușcătură, o pocnitură slabă atenuată de zăpadă, 
așchii de lemn care se împrăștie când glonţul lovește un copac. 
La naiba. Și-a dat seama cum să armeze pușca. Nu pot să alerg 
mai repede. E prea întuneric, solul este prea denivelat, e prea 
frig și abia pot să respir. Nu pot să folosesc nici lanterna, pentru 
că nu vreau să risc să-și dea seama unde sunt. Trebuie neapărat 
să măresc distanţa dintre noi. Nu a fost doar o amenințare - 
chiar vrea să mă omoare. Mă înfior în timp ce un alt glonţ trece 
pe lângă mine, lovind o ramură chiar în fața mea, la dreapta. 
Prea aproape. 

Mă aplec pe sub niște crengi și încerc să nu mă gândesc la 
Olivia care e singură în cabană. La faptul că mă îndepărtez de 
ea când fiecare părticică din mine își dorește să fugă înapoi și să 
o ia în braţe. 

— Pun eu mâna pe tine, Anna! g 

În liniștea pădurii, vocea lui sună răgușită. Îmi dau seama că 
gâfâie tare. Mi se pare că rămâne în urmă. Dar nu îndrăznesc să 
sper. Mai are două gloanţe și mă aștept ca, din moment în 
moment, să tragă din nou. Mă rog să nu mă nimerească nici de 
data asta. Inspir adânc și trag de mine mai tare făcând pași 
mari, în ciuda zvâcniturilor din mușchii picioarelor și a apăsării 
din piept. 

Arma se descarcă din nou. Pușca fratelui meu în mâinile unui 
nebun. Nu ar fi trebuit să o iau cu mine. Continui să înaintez prin 


zăpadă și printre copaci, dar nu pot să nu mă întreb oare ce aș 
simţi dacă m-ar nimeri un glonţ direct în cap. Oare mi-aș da 
seama instantaneu? Sau durerea ar apărea cu o ușoară 
întârziere? Poate că nu aș simţi nimic - viaţa mea s-ar stinge 
într-o milisecundă. Încerc să nu mă mai gândesc la asta. Nu 
trebuie să intru în panică. Sunt încă în viaţă. Încă nevătămată. 
Dar nu pot să mă abţin să nu-mi imaginez glonţul penetrându- 
mi craniul, balta de sânge roșu care îmi pătează părul blond, 
încâlcindu-l, un amestec de bucăţi de creier, oase și sânge. 

Dar șansele că așa ceva să se întâmple sunt din ce în ce mai 
mici. Nu mai are decât un glonţ. 

Încep să mă doară umerii, iar greutatea rucsacului mă 
încetinește, dar nu pot să-l arunc. Este posibil să am nevoie de 
ceea ce este înăuntru. Ar putea foarte bine să îmi salveze viața 
dacă o să rămân blocată aici prea mult timp. Îmi dau seama că 
ochii mei au început să se obișnuiască cu întunericul. 

Când eram mici, ne petreceam serile de vară învățând cum să 
ne descurcăm în pădure. Dar asta a fost demult și abia dacă-mi 
mai aduc aminte de sfaturile tatălui meu. Frânturi de informaţii 
apar și dispar. Și mi-e mai greu să mă descurc noapte, ca să nu 
mai spun că ninge și, din cauza zăpezii, mi-e și mai greu să mă 
orientez. Zăpada estompează diferenţele dintre sol și apă și 
acoperă întreaga vegetaţie. Totul pare la fel. Totul în jur este 
alb. lar zăpada proaspătă care cade acoperă urmele, ceea ce 
înseamnă că-mi va fi și mai greu să găsesc drumul înapoi. 

Pe măsură ce mă afund în pădure, încep să rup crenguţe din 
copaci, până reușesc să strâng un mănunchi generos, pe care îl 
las să cadă în zăpadă. Repet procedeul din nou și din nou, 
lăsând astfel indicii. Chiar dacă o să mai ningă, la întoarcere o 
să-mi pot folosi lanterna să încerc să văd grămăjoarele regulate 
- dacă o să am ocazia. Un alt avantaj al lăsării acestor indicii 
este gălăgia pe care o fac rupând crengile uscate - înseamnă că 
Fin mă poate urmări mai ușor. Și acum luna a început să 
strălucească printre norii de zăpadă, lumina ei misterioasă fiind 
suficient de puternică încât Fin să se ia după urmele mele care 
se estompează. 

Îl aud încă în spatele meu, zgomotul slab al pașilor lui pe 
zăpadă, trosnetul crengilor, foșnetul ramurilor în timp ce 
încearcă să mă ajungă din urmă. Vreau să mă urmeze, dar 
trebuie să mă asigur că este totuși o distanţă destul de mare 


între noi. Nu trebuie să-mi vadă silueta, altfel va ţinti din nou. 
Din când în când, îl aud înjurând sau tușind, semn că a obosit, 
este slăbit și începe să-i fie frig. 

— Anna! 

Vocea lui pare din ce în ce mai departe și nici nu-i mai aud 
pașii în spatele meu. Dar înaintez hotărâtă, reducând doar puţin 
ritmul. 

— Anna, așteaptă-mă! O să te rătăcești! 

Ceea ce vrea să spună este, de fapt, că e/o să se rătăcească. 
Ar trebui să pot găsi drumul înapoi, asta dacă nu mă prinde. Nu-i 
răspund. Nu-i ofer ocazia să se ia după vocea mea și să mă 
găsească. 

— Anna, vino înapoi! Uite, îţi promit că n-o să te rănesc! 

Nu cred o iotă din ce-mi spune. 

— Poţi s-o iei pe Olivia, îmi spune el, apoi cuvintele lui se 
transformă într-o tuse violentă. Eu o să mă întorc la cabană, 
bine? E prea frig aici. O să îngheți de frig dacă mai continui. 

De ce îmi spune, dintr-odată, că o pot lua pe Olivia? Trebuie 
să fie o capcană. Nu a reușit să mă ajungă din urmă și încearcă 
să mă facă să mă întorc eu la el. Dar nu o să cad în cursa lui. Nu 
o să mă expun ca el să-şi poată folosi ultimul glonț. 

Mă opresc locului. Imi rotesc privirea în toate direcțiile, 
chinuindu-mă să văd ceva prin fulgii de zăpadă care acoperă 
crengile copacilor. Dar nu-l văd pe nicăieri. Respir din ce în ce 
mai greu și îmi dau seama că el nu are nici măcar o geacă de 
iarnă. Nu e de mirare că îi e frig. Eu am o altă problemă. Acum 
că m-am oprit, îmi dau seama cât de cald mi s-a făcut și că s-ar 
putea să încep să transpir, așa că îmi dau jos gluga și îmi scot 
căciula. Îmi desfac haina și hanoracul pentru a lăsa aerul să mă 
răcorească pentru o secundă. Tata ne spunea mereu să avem 
grijă să nu transpirăm afară, noaptea, pe timp de iarnă, pentru 
că am putea să murim de frig, transpiraţia caldă devenind din 
ce în ce mai rece. 

— Anna! Vorbesc serios. Mă întorc la cabană. 

Vocea lui pare din ce în ce mai îndepărtată. Mă întreb dacă, 
într-adevăr, va reuși să găsească drumul înapoi și îmi dau 
seama că nu pot lăsa să se întâmple asta. Nu pot să-mi asum 
riscul ca el să ajungă primul la Olivia și să o rănească. Dar ce 
pot să fac? Nu am cum să-l opresc atât timp cât încă are pușca 
la el. 


Ciulesc urechile, concentrându-mă la fiecare zgomot: o 
crenguță care se rupe, pași pe zăpadă, un acces de tuse. Dar 
sunt înconjurată de liniște. Nu-mi aud decât respiraţia și bătăile 
inimii printre fulgii de zăpadă care se aștern pe jos. Mă mișc 
încet, ca un vânător, încercând să-mi aduc aminte lecțiile din 
copilărie despre cum să fiu una cu natura - devenind parte a 
peisajului, încercând să-mi amintesc cum să mă mișc ca 
animalele, precum copacii, ca vântul. Conștientă de ultimul 
glonț. 

— Anna! 

Urmăresc sunetul. Mă mișc încet, fără să fac niciun zgomot. 
Dacă, într-adevăr, se îndreaptă spre cabană, trebuie să-mi dau 
seama cum să ajung acolo înaintea lui. 

Pe măsură ce mă apropii mai mult de el, îmi dau seama că nu 
trebuie să-mi fac griji că am să-i pierd urma - e mai gălăgios 
decât o turmă de elani cuprinși de streche. Mulțumită înaintării 
lui zgomotoase, am timp să-mi scot busola din rucsac ca să fiu 
absolut sigură unde se duce. Mă opresc, îmi dau jos rucsacul și 
deschid fermoarul cu degete tremurânde. Scot busola din 
buzunarul interior, apoi îmi vine ideea și îmi scot și noul cuțit de 
vânătoare, închid fermoarul la loc și îmi pun rucsacul în spate. 

Cu busola în mâna înmănușată, apăs pe buton și aștept 
câteva secunde până găsește nordul. Ar trebui s-o ia spre sud- 
est pentru a ajunge la cabană. Sper și mă rog să o ia în direcţia 
opusă, dar rugăciunile nu îmi sunt ascultate. La naiba! Se 
îndreaptă spre sud-est, înapoi spre Olivia. 

Bag busola înapoi în buzunar și apuc strâns cuțitul în mâna 
dreaptă, simţindu-mă puţin mai în siguranţă acum că am și eu o 
armă, chiar dacă nu se compară cu pușca pe care o are el. Incep 
din nou să înaintez pe urmele lui, păstrând o distanţă suficient 
de mare între noi, încât să nu fiu în pericol. Incepe să mi se facă 
frig din nou, așa că îmi trag fermoarul de la geacă. Cu fiecare 
pas pe care-l face spre cabană, șansele mele să-l opresc devin 
din ce în ce mai mici. Având în vedere ritmul în care se mișcă, 
probabil că suntem la o oră distanţă de cabană. Trebuie să 
acţionez cât mai repede. 

Cu un nod în stomac, îmi dau seama că am o singură opţiune 
- să mă strecor pe la spatele lui și să îl înjunghii în rinichi, ca mai 
apoi să iau arma. Gândul că trebuie să fac asta îmi provoacă 
greață și îmi accelerează pulsul. 


Problema este că nu cred că am de ales. Nu dacă vreau să-mi 
protejez fiica. 

Trebuie să mă apropii și mai mult de el, fără ca el să mă audă. 
Va trebui să fiu aproape deasupra lui dacă vreau să-l iau prin 
surprindere. 

OK, asta o să fac. Trebuie s-o fac. 

Strângând cuțitul, măresc pasul, inima sărindu-mi din piept 
când, în cele din urmă, îl văd înaintând în faţa mea, o siluetă 
întunecată care se mișcă printre copaci, cu brațele înfășurate în 
jurul corpului, cu pușca atârnând neglijent pe umărul drept. 

Incerc să mă deplasez în același ritm cu el ca să nu-mi audă 
pașii pe zăpadă. Atunci când el pășește cu stângul, pășesc și eu 
cu stângul, atunci când pășește cu dreptul, pășesc și eu cu 
dreptul, având însă grijă să fiu cu o fracțiune de secundă mai 
rapidă decât el, pentru că știu că sunetul înaintează diferit. 
Continuăm să mergem în tandem pentru o perioadă - nu-mi dau 
seama cât. Timpul pare suspendat un minut, pentru ca apoi să 
alerge. 

Nu mai ninge, cerul începe să se însenineze, iar temperatura 
scade rapid. Fin încetinește și mai mult acum, murmurând 
pentru sine. Sunt din ce în ce mai aproape de el. Inima îmi bate 
așa de tare și sunt convinsă că o va auzi, se va întoarce și mă va 
vedea aici, aproape, în spatele său. Un nor se mișcă și dezvăluie 
o jumătate de lună, luminându-l complet. Are părul acoperit de 
chiciură și umerii acoperiţi de zăpadă. E acum ori niciodată. 
Trebuie să-mi adun curajul și să acţionez. Strâng cuțitul în mână 
și îl țin în fața mea, lama sa letală sclipind în lumina lunii. 

Dar, înainte să apuc să lansez atacul, Fin mă strigă, aproape 
provocându-mi un atac de cord. Ințepenesc locului și mă întreb 
dacă nu cumva știe că sunt în spatele lui. Oare m-a văzut? Fac 
un pas în lateral și mă ascund în spatele unui copac, strângând 
din buze ca să mă opresc din a scânci de teamă, aproape 
scăpând cuțitul. Nu știu dacă să rămân ascunsă aici și să risc să 
fiu descoperită sau să o rup la fugă. 


Capitolul douăzeci și opt 


Decid să rămân ascunsă în spatele copacului. Dacă ies din 
ascunzătoare, am să fiu o ţintă sigură. Dacă rămân unde sunt, 
pot să-l atac atunci când ajunge suficient de aproape de mine. 
Trag aer în piept și îmi ţin respiraţia, ascultând zgomotele din 
jur. 

— Curvă proastă! zbiară Fin. 

Tresar și risc să arunc o privire. Îmi îngheaţă sângele în vine 
când îl văd învârtindu-se cu pușca la ochi. Încă îmi ţin respiraţia. 
Nici măcar nu îndrăznesc să respir, convinsă fiind că o să îmi 
descopere ascunzătoarea și o să mă tragă afară, astfel încât să 
mă poată împușca. Trebuie să fiu pregătită să atac. 

— Unde naiba ești? zbiară el din nou. 

Să mă fi auzit strecurându-mă în spatele lui? Sau, pur și 
simplu, își varsă furia și frica? 

— Curvă, mormăie el. M-ai târâit în pustietatea asta să deger 
de frig. Unde dracu' este? Jur că dacă o găsesc, o omor. 

Nu îndrăznesc să mă uit din nou. Imi apăs puternic spatele de 
trunchiul copacului, dorindu-mi să mă fac una cu el. Sper că nu 
o s-o ia în direcția asta. Rămân nemișcată pentru ceea ce pare o 
eternitate, ascultându-i pașii în zăpadă, înjurând și ţipând. Mi se 
face din nou frig. Mi-aș dori să-mi pot trage fermoarul, dar nu 
vreau să risc să fac prea mult zgomot. 

Imi tot spun în gând că totul este în regulă. Cunosc locul 
acesta. Il cunosc, dar Fin este scos din zona lui de confort. Da, 
bine, are o pușcă, dar la ce e bună o pușcă dacă nu îţi găsești 
prada? Și chiar acum sunt destul de sigură că nu are nici cea 
mai vagă idee că sunt la doar câţiva metri de el, ascultându-l 
cum se plimbă în cerc. 

După o perioadă interminabilă, nu mai aud niciun mormăit, 
nicio mișcare, așa că profit de ocazie și privesc în direcţia în 
care l-am văzut stând ultima dată. Cred că a plecat, dar nu pot fi 
sigură, așa că arunc o privire de pe partea cealaltă a copacului. 
Nu, cu siguranţă nu mai este acolo. 

Îmi închid fermoarul gecii și îmi trag încă o dată căciula de 
lână pe cap, bucurându-mă din nou de căldura care îmi cuprinde 


urechile. les apoi din ascunzătoare și încep să studiez terenul. 
Urmele sale par să meargă în direcția greșită, îndreptându-se 
spre vest. Spre lac. Se pare că s-a rătăcit. 

Aceasta ar putea fi șansa mea. Aș putea fugi înapoi la cabană 
acum. Toate instinctele mele materne ţipă la mine să mă 
îndrept într-acolo și să văd dacă fiica mea este în regulă. Dar 
apoi anxietatea mea dă năvală. Dacă Fin mă urmărește? Mi se 
face pielea de găină când realizez că ar putea fi un truc ca să 
mă atragă din ascunzătoarea mea și să mă poată urmări afară 
din pădure. Realizez că e puţin probabil să fie așa, pentru că, 
ultima dată când l-am văzut, Fin părea dezorientat și tremura 
tot. Nu cred că este capabil să gândească raţional aici. Totuși, 
nu pot să risc. Trebuie să-l găsesc și să văd cu ochii mei că nu 
se îndreaptă spre Olivia. 

Nu-mi ia mult să-l prind din urmă. Se deplasează într-un ritm 
dureros de lent, împiedicându-se în toate direcţiile și tremurând 
violent. Mă poziţionez în spatele lui, la oarecare distanţă, 
urmărindu-i fiecare mișcare, încă ţinând cuțitul în mână, pentru 
orice eventualitate. 

Fin se mișcă în cercuri șovăitoare de ceva timp, dar, în ciuda 
acestui fapt, pare să se îndepărteze tot mai mult de Olivia și să 
se afunde tot mai tare în sălbăticie. Gerul iernii începe să își facă 
simțită prezenţa prin hainele mele. Mi s-a răcit pielea și frigul 
îmi pătrunde în oase. Dumnezeu știe cât o să mai reziste Fin 
fără geacă. Nu-mi vine să cred că se mai poate ţine pe picioare 
și că încă înaintează. Pare să fie momentul oportun să îl las. 
Cred că, în sfârșit, mă pot întoarce la Olivia fără teama că mă va 
urmări. Voi aștepta zece minute, ca să mă asigur că, într- 
adevăr, s-a rătăcit. 

Inaintez fără să mai gândesc acum, fermecată de ritmul 
nostru lent și de scârțâitul moale ale cizmelor în zăpadă, de 
liniștea înăbușită a pădurii noaptea, de frigul insistent care îmi 
mușcă din oase. Dar deodată ceva mă scoate din transa în care 
sunt. Îl aud în depărtare, un sunet pe care nu l-am mai auzit de 
mulţi ani - urletul unui lup. 

Îl văd pe Fin cum se oprește în mijlocul drumului, ascultând 
atent în jurul lui. 

Imi mușc limba și mă ascund în spatele unui copac, chiar în 
momentul în care el se răsucește, încercând să-și dea seama de 
unde vine sunetul. Probabil că haita de lupi se află la cel puţin 


câţiva kilometri distanţă, dar el nu are de unde să știe asta. Pun 
pariu că e speriat și că are impresia că o să fie atacat dintr-un 
moment în altul. Ceea ce el, de asemenea, nu știe este că lupii 
de pe aici sunt creaturi timide și nu au mai atacat oamenii în 
sălbăticie de mai bine de un secol. 

Ca la un semn, sunetul se aude din nou, ca într-o scenă 
desprinsă din Twilight. 

— La dracu'! 

Vocea lui este răgușită, aproape un suspin. Fin își trage pușca 
de vânătoare a fratelui meu de pe umăr, ţintind în faţa lui, în 
timp ce se învârte în toate direcţiile, probabil îngrozit de gândul 
că un lup va sări dintre copaci și își va înfige colții în gâtul lui. 

— Anna! mă strigă el. Anna! Ești acolo? Te rog, spune-mi că 
ești acolo. 

Pașii lui se aud din ce în ce mai aproape. Fac un pas în spate, 
ascunzându-mă printre ramurile stufoase ale unui molid 
norvegian. Câteva secunde mai târziu, îi văd silueta întunecată 
trecând prin faţa copacului, cu pușca în mână, cu părul blond 
acoperit de chiciură, cu faţa cenușie, urechile roșii, cu ochii mari 
de teamă, lacrimile înghețându-i pe obraji. Aproape că îmi este 
milă de el. Aproape. Dar nu chiar. _ 

Trece prin faţa copacului fără să mă vadă. Il aud cum mă 
strigă și cum se roagă unui Dumnezeu în care nu crede ca să-l 
salveze. Îl las să plece, privindu-l cum se clatină și se îndreaptă 
spre nord, tot mai adânc în pădure, îndepărtându-se de 
civilizație, afundându-se în sălbăticie, departe de lac, spre 
kilometri și kilometri de pustietate. Nu, Fin nu trebuie să își facă 
griji în privinţa lupilor. Gerul nopţii îl va ucide. 

În acel moment, îmi dau seama că probabil nu va supraviețui. 
Mai mult ca sigur o să moară de frig în mijlocul pădurii dacă nu îl 
ajut. Poate că nu am fost în stare să-l ucid cu sânge rece mai 
devreme, dar nu aș avea nicio remușcare să-l las să moară în 
sălbăticie. Sunt destul de sigură că suntem suficient de departe 
în pădure, încât să nu mai găsească niciodată drumul spre casă. 
O să facă hipotermie înainte de a ieși din pădure. 

Frigul se întețește și simt cum îmi pătrunde în oase. Locuiesc 
de prea mult timp la oraș. Corpul meu a devenit moale, mult 


? Amurg (în Ib. engl. Twilight) este un film american romantic despre vampiri, apărut 
în anul 2008, bazat pe romanul lui Stephenie Meyer, care poartă același nume 
(n.red.). 


mai obișnuit cu încălzirea centrală decât cu clima asta 
subarctică. Creierul nu-mi mai funcţionează la aceeași viteză, 
dar sunt suficient de lucidă ca să știu că trebuie să mă întorc, că 
Olivia este singură deja de prea mult timp. 

Trebuie întâi să-mi refac stocul de energie, pentru că altfel nu 
am nicio șansă de reușită. Cu mâinile tremurânde, reușesc să 
scot un baton de proteine din rucsac, rup cu dinţii ambalajul și 
mușc cu nesat din el. E aproape îngheţat. IIl mestec cu grijă, 
asigurându-mă că îl încălzesc suficient de tare înainte de a-l 
înghiţi. Apoi, încă mestecând, îmi scot busola din buzunar, mă 
întorc și mă îndrept spre cabană - sau cel puţin spre locul în 
care cred că se află cabana. Nu-mi permit să mă îndoiesc de 
mine. Trebuie să fiu hotărâtă, altfel voi muri aici. Și dacă mor, ce 
se va întâmpla cu fetița mea? 

În timp ce fac primii pași, nesiguranța pune stăpânire pe 
inima mea. Oare acesta este drumul corect? Oare m-am pierdut 
și eu? Nu trebuie să intru în panică. Trebuie să rămân calmă. 
Broboane de transpiraţie îmi brăzdează fruntea și spatele. Cu 
cât încerc mai mult să mă liniștesc, cu atât intru mai tare în 
panică. Îmi deschid fermoarul de la geacă și de la hanorac, 
încercând să rămân stăpână pe mine și să-mi amintesc tot ce m- 
a învăţat tata. Să mă panichez este cel mai rău lucru pe care îl 
pot face. Sunt tentată să îmi abandonez rucsacul în zăpadă ca 
să mă pot mișca mai bine, dar știu că asta ar fi o greșeală. Nu-/ 
lăsa. Păstrează-l. 

Îmi vin în minte imagini cu fiica mea în cabană plângând, 
speriată, mai rău... Îmi spun însă că nu trebuie să gândesc așa. 
Nu trebuie să mă gândesc la câte ore a petrecut singură. 
Trebuie să îmi scot aceste gânduri din minte, pentru că altfel o 
să o iau razna și o să fac greșeli. Trebuie să inspir adânc, să-mi 
liniștesc respiraţia. Trebuie să caut în jur indicii și să îmi să 
verific busola. Trebuie să continui să înaintez, pentru că știu că 
nu mai am mult. Nu mai am mult... nu-i așa? 

În timp ce înaintez prin întuneric, lupii continuă să urle a jale. 
Uneori, mi se pare c-ar fi mai aproape decât sunt cu adevărat, 
vântul jucând feste auzului meu. Mă împiedic de câteva ori de 
rădăcini sau de diverse obstacole ascunse în zăpadă, dar mă 
ridic și merg mai departe, strângând din pumni și relaxându-i, 
pentru a-mi activa circulaţia periferică. 


După o vreme, merg de parcă sunt pe pilot automat. Mă dor 
picioarele, dar nu mă gândesc la durere, ci doar la Olivia. 
Disperarea este singurul lucru care mă pune în mișcare. Piciorul 
drept, piciorul stâng, piciorul drept, piciorul stâng. Nu recunosc 
nimic pe traseu. Doar zăpadă pe pământ, cerul întunecat 
deasupra și copaci în jur. Întotdeauna la fel. Îmi spun din nou că 
nu trebuie să plâng și că nu trebuie să intru în panică, nu trebuie 
să mă gândesc că m-am rătăcit. Trebuie să mă gândesc doar la 
întoarcerea la copilul meu. Trebuie să respir și să merg până la 
capăt. 

Îmi dau seama că nu mai aud urletul lupilor și că probabil au 
ieșit la vânătoare. O parte din mine își dorește ca Fin să fie 
prada lor în seara asta. Sper să-l facă bucăţi. Izbucnesc în râs, 
un râs ciudat, pe care nu-l cunosc, de parcă ar fi al unui animal 
sălbatic. 

Oare imi e scris să mor aici? 

Dar chiar atunci văd ceva îngropat în zăpadă - un morman 
mic de rămurele uscate. Rămurelele me/e. Indiciile mele. Mă 
opresc din mers și mă uit la rămurele. Ușurarea este ca o pătură 
caldă în jurul umerilor mei și încep să plâng. 

Dar apoi îmi șterg repede lacrimile cu fularul și pornesc în 
ritm susținut. Sunt mai sigură ca niciodată că voi reuși. Imi voi 
recupera fiica. 

Gândul că nu mai am mult și ajung mă face să merg din ce în 
ce mai repede. Inima îmi sare din piept când zăresc o lumină 
printre copaci. Lumina de la cabană! Dar nu se poate să fi ajuns 
deja la cabană. Estimasem că mai aveam cam jumătate de oră 
până acolo, poate mai mult. Mă opresc când aud trosnet de 
crengi în faţa mea. E sunetul scos de un om sau de o creatură 
mare care se mișcă printre pomi. Atunci îmi dau seama că 
lumina se mișcă. Și nu doar că se mișcă, dar se îndreaptă spre 
mine. 


Capitolul douăzeci și nouă 


Încremenesc locului. În fața mea, copacii par să se miște, 
ramurile foșnind și pocnind. Văd din nou luminile pâlpâind. Ce se 
întâmplă? Primul meu gând este să fug și să mă ascund. Oare a 
reușit Fin să ajungă înapoi înaintea mea? Nu, nu poate fi posibil 
așa ceva. 

Atunci, de undeva din dreapta mea, aud: 

— Anna! mă strigă o voce groasă. 

— Anna! aud de data asta de undeva din faţa mea. 

Aud mai multe voci care mă strigă. Oare am halucinaţii? Aud 
scheunatul unui lup sau al unui câine și apoi un torent de 
lătrături. Și îi văd apărând printre copaci ca într-un vis - polițiști 
în jachete reflectorizante însoţiţi de câini de căutare și lanterne. 

Nu am destulă energie să strig. Rămân, pur și simplu, locului, 
lăsându-mi rucsacul să alunece la pământ în zăpadă. 

În câteva secunde, un poliţist ajunge lângă mine și mă prinde 
ușor de braț, sprijinindu-mă să nu cad. 

— Anna Blackwell? întreabă el. 

— Da, bălmăjesc eu. Fiica mea... 

— Olivia e bine, spune el în engleză. Am ajuns la ea acum 
două ore. Nu aveţi de ce să vă faceţi griji. E teafără și în 
siguranţă, zâmbește el. Are ochii albaștri, amabili și plin de 
compasiune. 

În sfârșit, îmi dau voie să mă relaxez. Să respir. Dar tremur 
din toate încheieturile. Nu mă pot abţine. 

— Mai era cineva cu dumneavoastră? întreabă unul dintre 
polițiști. Mai este cineva acolo în pădure? 

Pentru câteva secunde, rămân tăcută, gândindu-mă dacă 
vreau ca Fin să fie și el salvat. Wu. Nu. Nu le spune. Dar chiar 
dacă reușesc să-l găsească, nu-mi pot imagina cum ar putea să 
fie încă în viaţă. Poate că mi-ar face bine să-l găsească poliţia ca 
să-i văd trupul îngheţat. Așa aș ști că s-a încheiat acest capitol 
negru din viaţa mea. Prin urmare, îi răspund poliţistului: 

— Fin. Fin Chambers. Fostul mei iubit e încă acolo. El a răpit-o 
pe Olivia. 

Dinţii îmi tremură atât de tare că abia pot să vorbesc. 


— Încerca să mă omoare. A vrut să ne omoare pe amândouă, 
așa că am fugit în pădure ca să-l îndepărtez de fiica mea. 

O femeie în uniformă vine și îmi pune o pătură groasă pe 
umeri, apoi mă întreabă cum mă simt. Nu-i răspund. Ard de 
nerăbdare sa-mi văd fetița. 

— Cât de departe suntem de cabană? 

— Aproximativ 40 de minute, spune femeia, luându-mi 
temperatura. Aveţi o ușoară hipotermie, dar veți fi bine. Sunteţi 
extrem de norocoasă. 

— Știu, spun eu, mușcându-mi buza de jos. Vă mulţumesc că 
ați venit să mă căutați. 

Ea își înclină capul și zâmbește. 

— Vă vom pune pe o targă ca să staţi la o temperatură 
constantă. Am să vă torn niște ceai cald, spune ea, apoi scoate 
din geantă un termos, deșurubează capacul, toarnă ceai și mă 
ajută să beau. Înghiţituri mici, îmi zice. 

Dulceaţa îmi inundă gura înainte ca lichidul fierbinte să 
alunece pe gât, încălzindu-mi corpul din interior. 

— Mulţumesc, spun eu din nou, apoi mă întorc cu faţa spre 
poliţist. Ne putem întoarce acum? Olivia trebuie să fie foarte 
speriată. 

— E în regulă. Bunicii ei tocmai au ajuns, spune polițistul. Dar, 
da, vom pleca și noi. O să las o echipă aici să-l caute în 
continuare pe domnul Chambers. 

Femeia și colegii ei, care îmi închipui că sunt paramedici îmi 
spun să mă întind pe targă, iar eu fac întocmai. Nu mai sunt în 
stare să merg, căci picioarele mi s-au transformat în gelatină. 

— De unde aţi știut unde să mă găsiţi? Cum aţi știut unde 
este cabana? îl întreb pe poliţist în timp ce mă întind, iar medicii 
de pe ambulanţă mă învelesc cu pături. 

Mă simt așa de bine întinsă! Îmi ridic privirea spre cer și văd 
milioane de stele care împodobesc bolta cerească, realizând că 
norii de zăpadă s-au răspândit. Medicii ridică targa și am 
senzaţia că plutesc. 

— Soțul dumneavoastră a lua legătura cu poliția din Marea 
Britanie mai devreme în această seară, îmi explică el pe un ton 
calm. Nu aţi răspuns la telefon și a început să-și facă griji. Le-a 
spus polițiștilor tot ce vi s-a întâmplat în ultimele săptămâni. 
Despre domnul Chambers și despre Sian Davies, despre 
presupusele lor planuri de a extorca bani și despre presupusa 


asasinare a soţiei domnului Chambers. Soţul dumneavoastră ne- 
a dat adresa la care fiica dumneavoastră era ţinută prizonieră. 

— Will, spun eu închizând ochii pentru câteva secunde și 
imaginându-mi chipul lui. 

— Nu ar fi trebuit să veniţi aici de una singură, îmi spune 
polițistul. A fost foarte necugetat din partea dumneavoastră și 
periculos. 

— Încercam doar să-mi protejez fiica. 

— OK. Ei bine, vom vorbi despre asta la secţie. 

Clipesc în semn de confirmare, dându-mi seama că va trebui 
să răspund la o mulțime de întrebări. 

— În ce direcţie spuneaţi că se îndrepta suspectul când l-aţi 
văzut ultima dată? întreabă polițistul. 

Mă uit la el și îi răspund: 

— Spre nord. Dar cred că e deja departe. 

— Și este înarmat? 

— O pușcă de vânătoare, zic eu, omițând să le spun că pușca 
o are de la mine, că îi aparţine fratelui meu. Cred că mai are 
doar un glonţ. 

— În regulă. Bine. O să fiţi bine acum. 

— Mulţumesc, spun eu. 

Zâmbește și își sprijină, pentru o clipă, o mână pe umărul 
meu acoperit, apoi se întoarce spre colegii lui și spune: 

— Să mergem. 

Acum pot să-mi închid ochii. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că 
Olivia e în siguranţă și că voi avea șansa să mă revanșez faţă de 
ea, să-i fiu mamă, în sfârșit. 


Capitolul treizeci 


Sase luni mai târziu 


— Vrei o cafea cu gheaţă? întreb eu, băgând capul pe ușă și 
zâmbindu-i lui Will care stă tolănit pe un şezlong lângă piscină. 

E sâmbătă după-amiază, una dintre acele rare zile fierbinţi în 
care vântul nici măcar nu adie. Doar o briză caldă de sud, care 
se prelinge pe pielea goală ca o urmă de sărutări. Will mi-a furat 
o carte și pare absorbit de ea, în ciuda faptului că atunci când 
am citit-o eu nu s-a putut abţine să nu râdă de mine că citesc 
așa ceva. 

— Îţi place cartea? întreb eu. 

— E bunicică, rânjește el. De fapt, trebuie să recunosc că nu 
am mai râs așa de mult. 

— Ştiam eu că ţi-ar plăcea. 

— Bine că le știi tu pe toate, spune el, dându-și ochii peste 
cap. 

— Ce să-i faci dacă așa sunt. Deci, vrei cafea cu gheaţă sau 
nu? 

— Da, te rog, ar fi grozav. Mă topesc aici. 

— De ce nu-ţi pui umbrela? 

— Îmi este prea lene. 

Acum e rândul meu să-mi dau ochii peste cap. 

— Se distrează? întreb, arătând spre grădină. 

Will se ridică și privește în direcţia indicată de mine. 

— Se pare că se distrează de minune. 

Îi urmăresc privirea și îi văd pe Olivia și Bo jucându-se pe 
gazon. Cei doi sunt inseparabili. După încercarea grea prin care 
a trecut, Bo s-a refăcut foarte bine și a ajutat-o mult pe Olivia să 
se adapteze la noul mediu. 

Olivia a avut coșmaruri în primele câteva săptămâni cu noi în 
Anglia. Părinţii mei au stat două săptămâni ca să o ajute să se 
adapteze, dar când au plecat în cele din urmă, i-a fost dor și a 
plâns toată noaptea după ei. M-a făcut să mă simt atât de 
vinovată că nu am fost acolo pentru ea. Mama și tatăl meu au 
fost cei care au avut grijă de ea până acum, așa că presupun că 


era normal ca Olivia să le simtă lipsa. Dar nu are rost să 
regretăm trecutul. Pur și simplu, trebuie să fac tot posibilul 
pentru a compensa acei doi ani pierduţi. Treptat, petrecând tot 
timpul cu ea, reușesc să-i câștig încrederea. Pe Will l-a cucerit 
din prima zi. Este un tată nemaipomenit, iar ea deja îi spune 
tati. Sperăm că va uita orice amintire din scurtul timp petrecut 
cu tatăl ei biologic. 

Cât despre Fin, nimeni nu mai știe nimic despre el din acea 
noapte îngrozitoare. Will este singurul căruia i-am spus în ce 
stare deplorabilă se afla ultima dată când l-am văzut, că suferea 
de hipotermie cronică și că în niciun caz grupul de căutare nu 
avea cum să-l găsească la timp. Trupul lui nu a fost găsit 
niciodată, prin urmare, cred că a ajuns hrană pentru lupi. 

Sian a fost extrădată în Barbados, acolo unde are de ispășit o 
pedeapsă de 25 de ani în închisoare pentru ucidere și asociere 
în vederea săvârșirii infracţiunii de omor. Se pare că, în timpul 
vacanței de iarnă petrecute cu Remy în Barbados, a făcut o 
scurtă excursie pe cont propriu și ar fi plătit doi localnici să 
conducă barca cu motor care a ucis-o pe soția lui Fin. M-a mințit 
- nu era ea cea care conducea barca, deși la fel de bine ar fi 
putut s-o facă. lar dacă Fin ar fi fost încă în viaţă, ar fi fost 
judecat și el pentru crimă. 

Remy este, bineînțeles, devastat de trădarea «i 
dezgustătoare, dar și eu, și Will facem tot posibilul să-l ajutăm 
să treacă peste asta. Petrecem mult timp cu el, iar Olivia este 
absolut îndrăgostită de unchiul Remy al ei. 

Imi pun mâna pavăză la ochi și îi urmăresc o clipă pe Olivia și 
pe Bo jucându-se. Bo are o bucată de sfoară răsucită în gură, iar 
Olivia aleargă în zigzag pe lângă el, încercând să i-o ia, dar 
micuțul nemernic este prea rapid. Fiica mea râde atât de tare, 
că îmi este teamă să nu facă pe ea. 

— Bine, cafea, îmi spun eu, întorcându-mă la umbra din 
bucătărie, iubind atingerea podelei reci de marmură de sub 
picioarele mele goale și umflate. 

— Vrei o cafea cu gheaţă? o întreb pe Suzy, verișoara lui Will 
și bona Oliviei, care stă la masa din bucătărie și citește unul 
dintre manualele ei. 

Nu am vrut o bonă, pentru că am dorit să am singură grijă de 
Olivia, dar după ce ea a început să aibă coșmaruri, Will a 
sugerat să angajăm pe cineva pentru o vreme, deoarece eu nu 


reușeam să mă odihnesc destul. Am avut noroc și am reușit să o 
angajăm pe Suzy, care este specializată în psihologie pediatrică 
și care acum învață pentru doctorat. Olivia va fi unul dintre 
studiile ei de caz, iar Suzy ne ajută să ne asigurăm că nu suferă 
de șoc posttraumatic ca urmare a răpirii. În schimbul serviciilor 
sale, noi o găzduim și îi plătim un salariu din care să-și poată 
plăti taxa de școlarizare. 

— Mă ocup eu de asta, se oferă ea, dornică să ajute. 

— Nu, stai jos, îi spun eu, făcându-i semn să rămână unde 
este. 

— Uh, este așa greu să mă concentrez când afară e atât de 
mult soare. Mai târziu o voi duce pe Livi la plajă. 

— Ooh, da, vin și eu cu voi, spun eu, apăsând butonul pentru 
gheață de pe frigider și privind cum cuburile cad în paharul 
înalt. 

lau un cub și-l bag în gură, savurând senzaţia răcoritoare de 
pe limba mea. 

— Mi-ar prinde bine puţină briză. Mă simt de parcă aș căra o 
sticlă cu apă fierbinte, spun eu. Imi masez ușor pântecul, 
minunându-mă încă o dată de rotunjimea lui. 

— Cred că abia aștepți să vină sfârșitul lui august, spune 
Suzy. 

Zâmbesc. Un pic de căldură și disconfort nu înseamnă nimic 
în comparaţie cu entuziasmul pe care îl simt purtându-l în 
pântec pe fratele mai mic al Oliviei. Nu-mi vine să cred că mai 
am două luni și nasc. Nu mi-am dat seama că sunt însărcinată 
până în luna a patra. Pur și simplu, m-am gândit că din cauza 
stresului organismul meu este dat peste cap. A fost un șoc când 
am aflat, dar acum Will și cu mine abia aşteptăm. Și cred că și 
Olivia este entuziasmată, deși nu înțelege exact despre ce este 
vorba. 

— Mamma! o aud cum mă strigă din grădină. 

— Vin imediat, îi spun lui Suzy, apoi ies pe terasă, trecând pe 
lângă o albină ce se lovește frenetic de sticla uneia dintre ușile 
franţuzești. O îndepărtez și mă uit cum zumzăie pe terasă spre 
tufa de trandafiri căţărători. î 

Will este deja în picioare, coborând treptele de piatră. Il 
urmez, sprijinindu-mă de balustrada de piatră. 

Olivia arată cu degetul în jos spre grădină. 


— Tati, nu-l găsesc pe Bo. A trecut de partea cealaltă a 
zidului. 

— A trecut de partea cealaltă a zidului? întreabă Will. Vrei să 
spui gardul, de acolo de jos? Nu are pe unde să iasă. E în regulă. 
O să fie în siguranță. 

— Nu, o ține ea pe a ei și arată spre gard. A fugit pe acolo. 

Will a reparat gardul în martie și ne-am asigurat apoi că nu 
mai există nicio crăpătură. Un inginer structural a venit să 
reexamineze grădina pentru a ne asigura că zona neîngrădită 
nu este în pericol să se prăbușească. Ne-a asigurat că, atât timp 
cât nu trecem de gard, suntem în siguranţă. 

În timp ce mă uit la Will pe deasupra capului Oliviei, urechile 
încep să-mi vâjâie. Ştiu că sunt ridicolă numai gândindu-mă la 
ceea ce mă gândesc, dar pot citi și în ochii lui aceeași 
îngrijorare. Îndoiala. Un déjà vu ameninţător. 

— Poţi să o iei pe Olivia și să intraţi în casă? Mă duc să văd 
dacă Bo e bine, spune Will. 

— Bo acolo jos, repetă Olivia. 

O apuc de mâna caldă și pufoasă și urcăm treptele împreună, 
cu picioarele tremurânde. 

— Vrei să vedem dacă Suzy are îngheţată în congelator? 
întreb eu, cu o voce nefiresc de veselă. 

— Da, te log. 

Ajungem în bucătărie și o găsim pe Suzy lângă aparatul de 
cafea. 

— Am terminat eu de preparat cafeaua lui Will, spune ea, 
întorcându-se spre noi cu un zâmbet. Să mă duc eu să...? 

— Poţi să o iei pe Olivia? o întrerup eu. Să nu iasă din casă? 
Asigură-te că toate ușile și geamurile sunt închise. 

Faţa lui Suzy pălește și rămâne cu gura deschisă. 

— Sunt sigură că totul e bine, adaug eu. Vreau doar să-mi iau 
toate măsurile de precauţie. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă ea, venind și luând-o pe Olivia 
de mână. 

— Probabil nimic. Sunt doar paranoică. 

— Bine... 

— Se pare că Bo a dat de bucluc, explic eu, încălţând o 
pereche de papuci. Se poate să se fi strecurat prin gardul de la 
capătul grădinii. Vrem doar să verificăm că totul este în regulă. 


Încerc să-mi păstrez calmul, dar se pare că nu am reușit, 
pentru că Suzy mă privește speriată. 

— Dacă nu mă întorc în 10 minute, sună la poliţie. 

Se albește la faţă și apoi încuviințează. 

— Sigur. 

— Mulţumesc, adaug eu, înainte de a mă întoarce și a părăsi 
răcoarea plăcută a bucătăriei, închizând ușile franţuzești în 
urma mea. 

Pe măsură ce ies înapoi pe terasă și cobor treptele grădinii, 
mi se zburlește părul de pe braţe și inima mi-o ia la galop. 


Capitolul treizeci și unu 


Will îmi arată spre capătul grădinii, până la limita unde se află 
gardul. Aș vrea să strig și să-l întreb ce se întâmplă, dar ceva 
mă oprește. Mă feresc să ridic vocea în caz că... /n caz că ce? 
Gândurile care îmi zboară prin cap sunt prea ridicole pentru a le 
da atenţie, așa că de ce le gândesc măcar? 

Pe măsură ce mă apropii de gard, Will arată cu degetul spre 
un gol din partea de jos a unuia dintre panouri, unde lipsesc 
două dintre plăcile de lemn, creând o gaură suficient de mare 
pentru ca un câine mic să se poată strecura. La fel ca data 
trecută. Will și cu mine ne uităm unul la celălalt și încerc să nu 
izbucnesc în lacrimi. Brusc, toate temerile pe care le crezusem 
îngropate revin la suprafaţă. Nu știu ce o să mă fac dacă Boa 
fost din nou otrăvit. lar Livi va fi devastată. 

— Îl vezi acolo? întreb eu, privind peste gard, încercând să-i 
zăresc blana întunecată, dar căldura a făcut ca arbuștii și 
buruienile să crească atât de mult, încât o întreagă echipă de 
fotbal s-ar putea ascunde acolo și nu am putea-o vedea de aici. 

Will își trece mâna prin păr. 

— Poate că i s-a prins blăniţa într-un tufiș. Sau poate se 
ascunde pe după vreun copac. 

Niciunul din noi nu spune la ce se gândește cu adevărat - că 
ar fi putut să găsească o bucată de carne otrăvită. Sau că ar fi 
putut să cadă în prăpastie. 

— Nu vreau să mă gândesc la ce e mai rău, spune el, dar asta 
e o coincidenţă prea mare. 

Eu încuviinţez, mușcându-mi limba. 

— Ce ar trebui să facem? Să sunăm la poliţie? 

— Lasă-mă să merg până acolo să verific mai întâi. S-ar putea 
să exagerăm. S-ar putea să nu fie nimic. ] 

— Nu, Will. În niciun caz! Este prea periculos. Îl iubesc pe Bo, 
dar nu poţi să-ţi riști viaţa ca data trecută. 

— Nu voi risca nimic, spune el. Vreau doar să arunc o privire, 
atât. 

— Atunci vom merge Împreună, răspund eu. 


— Anna, ești însărcinată, spune el cu severitate. Nu-ţi face 
griji, nu mă voi apropia de margine. 

Îi arunc o privire care să-i dea de înţeles că nu accept un 
refuz. 

— Nu, spune el, ignorându-mi privirea. În niciun caz. Dacă i s- 
a întâmplat ceva lui Bo, nu vreau să vezi. Nu vreau să te 
stresezi. 

— Ei bine, nici nu mă gândesc să te las să te duci acolo 
singur, Will. Dacă este el? Dacă nu a murit? 

— N-are cum să fie el. Poliţia a spus că șansele sale de 
supravieţuire erau de aproximativ cinci la sută. 

— Dar dacă este el? 

Nu cred sincer că Fin poate fi în grădina noastră. Am văzut 
starea în care se afla în Suedia. Nu-mi pot imagina cum ar fi 
putut supravieţui. Dar știu, de asemenea, că nu-l pot lăsa pe 
soțul meu să meargă singur pe marginea stâncii. 

— Vin cu tine, Will, fie că îţi place sau nu. 

Clatină încet din cap. 

— Bine. Dar dacă este el, vreau să te întorci direct în casă... 

— Nu te las singur acolo. 

— În cazul în care trebuie să te duci după ajutor, adaugă el. 

— Bine, încuviințez, sperând și rugându-mă ca temerile 
noastre să nu fie fondate. 

Will descuie și deschide poarta, apoi pășim amândoi de pe 
gazonul nostru îngrijit în încurcătura de ierburi și arbuști. Mă ia 
de mână și începem să înaintăm printre buruienile care-mi ajung 
până la gleznă. Îmi rotesc privirea în toate direcţiile, cercetând 
tufișurile în căutarea blăniței lui maro, așteptând să aud un 
schelălăit sau un lătrat. Dar tot ce aud sunt greierii și viespile 
zumzăind, sunetul mării în depărtare și râsetele copiilor care se 
joacă pe plajă. Însă toate zgomotele se estompează când văd o 
siluetă ieșind din spatele unui copac de la marginea stâncii. 

ÎI strâng mai tare de mână pe Will, iar el pe mine. Inima mi-o 
ia la galop. Îmi duc mâna la burtă, încercând să-l liniștesc pe 
micut, care, simţindu-mă agitată, a început să dea din picioare. 

— Întoarce-te în casă, șoptește Will. 

— Nu, răspund eu. 

Continuăm să înaintăm ca într-un vis. Sau un coșmar. 

Bărbatul de pe marginea prăpastiei este neîngrijit și are o 
barbă neuniformă. Murdar, ca o persoană fără adăpost. E 


îmbrăcat într-o pereche de blugi rupţi și murdari, un tricou 
albastru, pătat și rupt și o pereche de cizme de drumeţie care se 
destramă. Părul lui blond este murdar, mătuit și slinos. Rânjește 
în direcția noastră și îl ţine în braţe pe Bo. 

Expir, îmi trag mâna dintr-a lui Will și mă opresc locului. Will 
face un pas în faţa mea, încercând să mă protejeze, dar fac un 
pas în faţă pentru a fi din nou lângă el. 

— Nu ar trebui să stai acolo. E periculos, spune Will. 

— Mersi de grijă, dar cred că voi fi în regulă. 

Vocea lui Fin este neplăcută, aspră și slabă. 

Nu am habar ce trebuie să fac. Nu știu cum o să-l recuperăm 
pe Bo din mâinile acelui psihopat. In ciuda fricii, încep să 
înaintez spre el cu pași siguri. Will trece pe lângă mine, 
încercând încă o dată să se pună între mine și Fin, șuierându-mi 
să mă opresc, pentru că e prea periculos, mai ales că nu știm 
dacă Fin e înarmat sau nu. Dar abia dacă îl aud. 

— Ce vrei, Fin? Cum ai reușit să... 

— Cum am reușit să ce? Să supraviețuiesc? spune el și 
zâmbetul îi dispare. 

Rămân pe loc, Will se oprește puţin în faţa mea. Acum, 
suntem doar la câţiva metri distanță de Fin. Suficient de 
aproape ca să mă avânt înainte și să îl împing peste margine. 
Dar nu pot risca să-mi rănesc copilul și, în plus, Fin îl are pe Bo. 
Cum aș putea să-i fac rău lui Bo? 

— Văd că o să mai ai un plod, spune el, gesticulând spre 
pântecul meu. 

Imi acopăr protector burta cu mâinile, de parcă atenţia lui Fin 
ar avea puterea de a-l răni pe fiul meu nenăscut. 

— Cum ai reușit să părăsești Suedia? pufnește Will. Ești pe 
lista infractorilor căutați de poliţie. 

— Da, știu, răspunde Fin. Am reușit să-mi iau tălpășiţa la 
bordul unui feribot de la Göteborg, spune el, mângâindu-i blana 
lui Bo. 

Câinele pare în regulă deocamdată, dar doar Dumnezeu știe 
ce are Fin de gând. 

— M-ai lăsat în sălbăticie să mor, Anna, spune el încet și trist. 

— Poţi să mă învinovăţțești? Ai încercat să mă omori. Ai 
ameninţat s-o omori pe Olivia. Tu și Sian... 

— Mi-ai luat-o pe Sian, mârâie el. Ai stricat totul. 


Îl văd cum se oprește din mângâiat, și cum îl trece pe Bo în 
mâna stângă. Apoi își ridică mâna dreaptă în aer. 

— Uite ce mi-ai făcut, ţipă el. 

— O! 

Îmi acopăr gura cu mâinile. Copilul tresare și el speriat și 
resimt o durere ascuţită, care mă face să trag aer în piept. 

Mâna lui Fin este roșie și umflată, dar, mai grav de atât, îi 
lipsesc patru degete. l-a rămas doar degetul mare. Restul sunt 
cioturi. 

— Mi-au degerat, Anna. Asta mi-ai făcut. Mi-am pierdut și trei 
dintre degetele de la picioare. 

— Cum ai reușit să ieși din pădure? întreabă Will, iar Fin se 
încruntă. 

— Nu că ar fi treaba ta, dar am avut noroc, spune el, privindu- 
mă în ochi. Am dat de trei tipi care mergeau să pescuiască la 
copcă sau cam așa ceva. Ei m-au dus la adăpost și mi-au dat de 
mâncare. Mi-au salvat viaţa. Mă rog, oricât de distractiv ar fi să 
stăm de vorbă, nu de asta am venit aici. 

— Ce naiba vrei, Chambers? întreabă Will, nervos. 

l-am pus o mână pe braţ pentru a încerca să-l fac să se 
liniștească. Nu vreau să facă vreo prostie. Nu vreau să riște 
nimic. 

— Încă îmi datorezi niște bani, Anna, spune Fin. Și m-ai lăsat 
să mor în pădure. Cred că merit și ceva despăgubiri pentru asta. 
Cred că așa ar fi corect. Am nevoie de bani ca să-mi iau 
tălpășița. 

— Bani? râd eu batjocoritor. După tot calvarul prin care am 
trecut din cauza ta, ai tupeul să vii aici după bani? 

— Cât vrei? întreabă Will. 

— Nu! îi spun eu. Nu-i dai niciun... 

— AȘ, spune Will. E în regulă, Anna. O să merite dacă așa 
scăpăm de el. 

— Ai un soţ inteligent, spune el. 

— Zece mii, spune Will. Pot să ţi-i aduc acum. 

— În visele tale, Blackwell. Două sute de mii și dispar. 

— Nu o face, îi șoptesc eu ca Fin să nu ne audă. O să ne tot 
ceară bani. 

— Nu mai șușotiţi! spune Fin. 

Will face un pas în faţă, ţinându-mă la o distanţă de un braţ 
de el. 


— Două sute de mii și dispari. Nu ne contactezi pe niciunul 
dintre noi. Nu vreau să te mai văd sau să mai aud de tine 
vreodată. 

— Vreau numerar, încuviințează el. 

— S-a făcut. Acum, dă-mi câinele, spune el, mai înaintând un 
pas. Nu îi mai desparte decât vreo doi metri. 

— Nu. Nu te apropia. Nu o să-ţi vezi câinele până nu mă 
asigur că-mi dai banii, avertizează Fin. 

Tresar în timp de Will mai face un pas mic spre el. 

— Incă un pas și arunc potaia în prăpastie. 

II văd cum îl apucă pe Bo de ceafa și cum îl ţine deasupra 
hăului. 

Bo începe să scheaune, iar eu îmi strâng pumnii. 

— Să ai un căteluș otrăvit este un ghinion, dar pe jumătate 
aruncat de pe o stâncă? Cred că s-ar putea să primiţi vizita celor 
de la poliţia animalelor, rânjește el și se uită în spate, făcând un 
pas înapoi și ţinându-l pe Bo pe buza prăpastiei. 

— Fin, te rog, îl implor eu. Will ţi-a promis că o să-ţi dea banii. 
Nu-i face rău. 

— Terenul nu e sigur acolo, îl avertizează Will. O să cazi dacă 
nu ești atent. 

Fin face un pas mic în dreapta și altul în stânga, într-un mic 
dans pentru a-i arăta cât de neînfricat este. În timp ce face 
acest lucru, un petic de pământ se desprinde și cade pe faleză. 

— Oho, spune Fin cu un zâmbet nervos, încercând să pară 
stăpân pe sine. 

Il aruncă pe Bo înapoi pe teren solid și se apropie de Will. 

— Da, văd ce vrei să spui. E destul de riscant pe aici. Un loc 
periculos de locuit. 

— Este periculos doar pentru unii oameni, spune Will. Oameni 
care-mi ameninţă familia. 

In timp ce vorbește, Will se aruncă brusc cu toată greutatea 
înainte și îl apucă pe Bo cu ambele mâini. 

Incep să ţip, încordându-mă și deschizându-mi larg degetele 
peste burtă. L-aș ajuta pe Will, dar nu pot risca să-i fac rău 
copilului. Și nici nu îndrăznesc să fug să chem ajutoare, pentru 
că nu vreau să-l las pe Will singur cu Fin. Amândoi l-au apucat 
pe Bo, acum - Fin încă îl mai ţine de gât, în timp ce Will l-a 
apucat de burtă -, și niciunul nu vrea să-i dea drumul. Mă ucide 
să văd bietul animal schelălăind îngrozit. 


— Ferește-te, Will! strig eu. 

Am inima cât un purice. Sunt amândoi pe cale să se 
răstoarne, dar, cumva, reușesc să-și păstreze echilibrul. Răsuflu 
ușurată, până când Fin își lasă cotul drept în jos, lovindu-l cu 
forță pe Will. Țip la auzul sunetului făcut de os pe os, în timp ce 
Will geme de durere, dar nu-i dă drumul lui Bo. Fin se 
pregătește să atace din nou și știu că nu mai pot să stau cu 
mâinile în sân. Trebuie să face ceva pentru a-mi ajuta soțul. 
Arunc o privire în jur după un băț, o ramură căzută, o piatră... 
orice, în același timp ochii zburându-mi constant spre Will. 

Înainte să pot acţiona, Bo întoarce capul și își afundă dinţii 
ascuţiţi în bărbia lui Fin, făcându-l să urle de durere și să-i dea 
drumul. În același timp, Will profită de moment și-l lovește cu 
putere în tibie. Lovitura este suficientă pentru a-l dezechilibra pe 
Fin, care se împiedică, dislocând o bucată de pământ din 
spatele lui, care alunecă la vale. 

Cu Bo în siguranţă în braţele lui, Will se întoarce spre mine, 
mă ia de mână și mă trage cât mai departe de fostul meu iubit 
nebun și de prăpastie, în timp ce Fin se balansează, încercând 
să se îndrepte, cu o mână la barba însângerată, cu cealaltă 
încercând să ajungă la pinul bătut de vânt din dreapta sa. Dar 
nu are degete de care să se ajute, iar crengile sunt prea înalte și 
nu se poate prinde de ele cu cotul. Cu fața schimonosită de 
disperare, Fin se întoarce spre mine. Ne holbăm unul la altul 
pentru o clipă, până când, cu o bufnitură, bucata de pământ de 
sub picioarele lui cedează, iar el dispare. De atât a fost nevoie. 
De o fracțiune de secundă. 

În locul în care a stat până atunci Fin, acum nu mai este nimic 
altceva în afară de cerul albastru și un nor de praf care se 
disipă. 

De jos se aud ţipetele și strigătele oamenilor de pe plajă care 
sunt martori la căderea unui bărbat de pe o stâncă de la o sută 
de metri înălțime. 

Din instinct, fac un pas în față să mă uit în hăul ce s-a căscat 
în grădina noastră, temându-mă ca nu cumva să fi supravieţuit 
miraculos și de data asta. Will mă trage înapoi și mă strânge în 
braţe. 

— E în regulă, Anna. S-a terminat. Suntem în siguranţă, îmi 
spune el. 

— Ești sigur? 


Mă desprind din îmbrăţișarea lui și-l privesc în ochi, 
nevenindu-mi să cred. 

— De unde știi? 

Mi-l pune pe Bo în braţe și-mi spune să nu mă mișc din loc. 

— Ce? Unde te duci? 

— Mă întorc într-un minut, strigă el, deja alergând spre casă 
de-a lungul grădinii neîngrijite. 

Brusc, mă simt extrem de obosită și fac ce vrea el, 
scufundându-mă în iarba care mă zgârie, cu Bo în brate, 
neîndrăznind să-i dau drumul. 

Pe măsură ce secundele trec, sunetele încă se aud de pe plajă 
- mulţimea de oameni, valurile blânde ale oceanului, motoarele 
bărcilor, palele unui elicopter. Și apoi... sunetul sirenelor. 

Câteva minute mai târziu, aud zgomotul pașilor care se 
grăbesc spre mine. Mă ridic în picioare. Will s-a întors, are faţa 
roșie și fruntea acoperită de sudoare. 

— S-a dus, spune el, cu respiraţia tăiată și o privire sălbatică 
în ochi. Fin este mort. 

— L-ai văzut tu cu ochii tăi? 

Will încuviinţează. 

— Am văzut cum cineva i-a acoperit trupul cu un prosop de 
plajă. Auzi sirenele? 

— E într-adevăr mort, repet eu. 

— Da, mă asigură Will, iar vocea lui pare groasă, ca și când ar 
fi răcit. 

— Eşti bine? întreb eu. 

— Da, încuviințează el din cap. Dar cred că mi-am spart nasul. 

— Oh, nu! mai bine te-am duce la un spital. 

— Șșș, sunt bine, mă asigură el, apoi îl ia pe Bo în braţe și-l 
sărută pe frunte. Suntem în siguranță, Anna. La fel este și 
micuțul acesta. 

Ne uităm la ghemul nostru de blană, cu ochii lui ca niște 
nasturi strălucitori și nas fremătător. 

— Bravo, Bo, îl laud eu, mângâindu-l pe cap. L-ai mușcat pe 
nenea cel rău. 

Bo strănută drept răspuns, iar eu și Will ne zâmbim unul 
altuia. 

— Vino, îmi spune el, luându-mă de mână și conducându-mă 
înapoi prin grădină, de-a lungul gazonului de smarald și pe 
treptele de piatră. 


Din curte, o văd pe Suzy palidă și trasă la față la fereastra 
bucătăriei, chipul relaxându-i-se de îndată ce ne zărește 


apropiindu-ne. Îi fac cu mâna scurt și îi arăt spre ușile 
franţuzești, făcând o mișcare cu mâna ca și când aș roti o cheie 
în yală. 


Suzy deschide ușile, iar Olivia iese alergând pe terasă. 

— L-aţi adus pe Bo! exclamă ea fericită, cu obrajii îmbujorați 
și ochii scânteietori. 

— Da, scumpo, spune Will. Și, uite, nu a păţit nimic. 

ÎI așază pe iubitul nostru Bo în braţele întinse ale Oliviei și îi 
strânge pe amândoi în braţele sale. 

— Mai vrei cafeaua aia cu gheaţă? îl întreb eu, iar el zâmbind 
îmi răspunde: 

— Da, de ce nu. 

Rămân cu privirea ațintită la familia mea și îmi simt inima 
plină de dragoste. Nu-mi vine să cred că toată lumea e bine și 
că, în sfârșit, coșmarul s-a terminat. Nu mai există secrete. Mă 
aplec și o sărut pe Livi pe obraz, în timp ce Will se apleacă și mă 
sărută pe frunte, apoi mă atinge ușor pe pântec. Odată cu 
această nouă viață vine un nou început. Pentru noi toţi. 


7, 
(3) > 
Boland 


virtual-project.eu 


violin