Carlos Montero — Haosul din urma ta

Carles Volere 


HAOSUL DIN URMA TA 


CARLOS MONTERO 


HAOSUL DIN URMA TA 


Original: E/ desorden que dejas 
[The Mess You Leave Behind] (2016) 


Traducere din limba spaniolă de: 
ELENA-ANCA COMAN 


~a 


. 
e 
ai 


virtual-project.eu 


ÉÉ UNIVERS 
2021 


VP - 


2 


Capitolul 1 


Fotograful, un bărbat de circa cincizeci și cinci de ani, cu o 
burtă mare care nu-l împiedica să se aplece, să meargă cu 
spatele, să urce și să coboare pe și de pe tot ce întâlnea în cale 
pentru a obţine cel mai bun unghi al camerei, îi încurajă pe 
tinerii proaspăt căsătoriţi să se apropie de marginea mlaștinii, 
puţin mai încolo de băile termale romane. larna, apa din lacul de 
acumulare acoperea de obicei termele, dar cum în acea toamnă 
nu plouase prea mult, nivelul apei lăsa la vedere o parte dintre 
ruinele romane și un țărm nisipos caracteristic mai degrabă unei 
plaje, decât unui râu. Nisipul era presărat cu mii de frunze 
uscate, care căzuseră din niște copaci ce păreau să se despartă 
cu timiditate de apă, când de fapt, din cauza secetei, tocmai 
aceasta era cea care fugea de ei. Mlaștinile cu apă caldă 
fumegau în acea zi rece de iarnă, creând o atmosferă ciudată, 
cu care locuitorii provinciei Ourense erau deja obișnuiți, dar 
care-i surprindea mereu pe străini. Băile termale reveniseră la 
modă și erau o solicitare turistică atât pe malurile râului Miño, în 
enclave ca A Chubasqueira sau în Outariz, cât și în acest lac de 
acumulare, numit As Conchas, pe râul Limia, în sudul provinciei 
și aproape de graniţa cu Portugalia. Mii de turiști, pe lângă 
vecinii din zonă, veneau în timpul anului să facă baie în acele 
bălți căâlduţe, adevărate jacuzzi naturale. „Nu este Islanda”, 
spuneau mândri locuitorii din Ourense, „este Galicia”. 

— Cu acest cer și cu apa din lacul de acumulare, cred că 
poate fi un fundal minunat, zise fotograful în timp ce-și ștergea 
cu o batistă din cârpă niște picături de transpiraţie care-i 
coborau pe frunte și-i ajungeau până la gușă. 

— Nu e prea ud? întrebă mireasa. Nu vreau să-mi murdăresc 
rochia. 

Fotograful se apropie de mal și pipăi cu mâna dreaptă 
pământul nisipos. 

— Uscat. Apropiaţi-vă fără teamă. 

Mirii îi dădură ascultare, deși nu păreau să colaboreze pe 
deplin, însă fotograful era deja obișnuit cu asta; o parte din 
munca lui consta în a-i face să uite pentru douăzeci de minute 


VP-3 


de agitația din timpul zilei și de toate obligaţiile lor faţă de 
invitaţi. Pentru a reuși, folosea de obicei repertoriul obișnuit, 
recurgând la celebrele sale fraze, menite să dezinhibeze cuplul. 
„Prinde-o de mijloc, priveşte-o așa, cu iubire. Ce ziceţi de un 
sărut? Ce-ar fi să vă sărutaţi pe buze? S-ar putea să fiu nevoit să 
petrec cu voi noaptea nunţii ca să vă dau indicaţii despre cum 
se face, pentru că vă văd cam încordațţi”. 

În general, oricât de prostești erau, frazele funcționau, iar 
mirii ajungeau să se relaxeze și chiar să se bucure de moment. 
Dar acesta nu părea să fie cazul. 

— Să încercăm să ne mișcăm repede, pentru că oamenii încep 
să protesteze, spuse mirele, consultându-și pentru a mia oară 
telefonul mobil. 

— Nici în ziua nunţii noastre nu lași telefonul în pace? protestă 
ea. 

— Cele mai multe mesaje sunt de la tatăl tău. Ce vrei să fac? 

— Terminăm imediat, jur, îi asigură fotograful. Incă două 
fotografii acolo și gata. Andrea, ce-ar fi să privești spre apa din 
lacul de acumulare? Imaginează-ţi, nu știu, că vezi un velier 
minunat și că i-l arăţi soţului tău. 

— Soţul meu... Ce ciudat sună. 

— Păi, va trebui să te obișnuiești, replică el bine dispus. 

— Bun, soțul meu, ia uite ce velier minunat e acolo, în 
depărtare. 

Amândoi zâmbiră continuând pantomima, până când mireasa 
se strâmbă. 

— Ce plutește acolo? Arătă spre buruienile existente la vreo 
sută de metri distanţă de mai. Este o plută? 

— Unde? Fără ochelari, mi-e greu să... 

— Acolo. 

Soţul își forță puţin ochii și înţelese imediat gestul îngrozit al 
proaspetei sale soții. 

— Este un trup... gol... și... 

— Unde? întrebă fotograful. 

— Este un mort? 

Cu iuţeala pe care i-o permiteau degetele sale grase, 
fotograful schimbă obiectivul de 50 mm al camerei sale cu unul 
telescopic de 200 mm. ÎI îndreptă spre lacul de acumulare, 
căutând ţinta. Reuși să încadreze exact ce căuta și putu să 
constate că, da, ceea ce plutea era un cadavru. Corpul tumefiat, 


VP -4 


pielea albastră, buzele vineţii, spumă în gură, trăsăturile feţei 
deformate din cauza umflăturii și părul încâlcit. Era la fel ca 
acelea care apăreau în serialele polițiste de care soţia lui era 
atât de pasionată și pe care le înghiţea aproape în fiecare seară. 
Apăsă de mai multe ori declanșatorul de la aparatul foto. 

— Ce vezi? E mort? întrebă soțul, îngrozit și dominat de ideea 
unui cadavru plutitor. 

Mireasa se ţinea de braţul soțului ei și aștepta neliniștită 
răspunsul fotografului. 

— Moartă. Este o femeie. Nu foarte în vârstă, confirmă 
fotograful. Ar fi mai bine să chemi Garda Civilă. 

Mireasa nu-și putu reprima senzația de vomă. Vărsă. Stropi de 
vomă ajunseră pe rochia ei. Soţul îi dădu o batistă ca să se 
șteargă. 

— Nu contează, nu contează. 

Dintr-odată, i se părea lipsit de importanţă și chiar nepotrivit 
să o preocupe o pată de pe rochie. 

O oră mai târziu, în zonă sosiră mai multe patrule. Mirii nu mai 
erau acolo, doar fotograful rămăsese în acel loc. Considerase că 
era obligaţia lui să rămână până când aveau să apară cei din 
Garda Civilă. 

Avură nevoie de o șalupă cu motor ca să ajungă la trupul 
neînsufleţit al fetei și să-l aducă până la mal. Judecătorul și 
secretara judiciară sosiră la scurt timp pentru ridicarea 
cadavrului. 

— Cred că ea este, domnule judecător, se aventură prim- 
caporalul Gimenez. 

— Cine? 

— Profesoara din Novariz, cea dispărută de o săptămână. 
Sărmana fată. 


VP-5 


Capitolul 2 


Am citit undeva care sunt cauzele ce provoacă cel mai mult 
stres; ordonate de la cea mai stresantă la cea mai puţin 
stresantă, acestea sunt: moartea unei fiinţe dragi, o despărțire 
amoroasă și o mutare. 

Moartea unei ființe dragi: check. Sau, mai bine zis, dublu 
check. 

Mutarea: ceea ce facem acum eu și soțul meu. Am părăsit 
apartamentul închiriat în cartierul Montealto din A Coruña după 
șase ani de locuit acolo. 

Despărţire amoroasă: o văd pe-aproape, dacă nu cădem naibii 
odată de acord asupra a tot ce trebuie să aruncăm și să 
păstrăm. 

— N-ai mai purtat haina asta de când erai la facultate. 

— Mi-a dăruit-o tata. E una dintre puţinele amintiri care mi-au 
mai rămas de la el. 

— Germân, nu stabiliserăm că ai terminat cu refrenul „tata a 
murit”? 

— Dacă te-ar auzi cineva... N-au trecut nici patru luni... 

— Bine, probeaz-o. Dacă chiar crezi că-ţi vine bine, o punem 
în cutiile pe care le luăm cu noi. 

Germân o îmbracă. Se privește în oglindă, caută să vadă dacă 
și eu mă uit la el. 

— Cum e? mă întreabă. _ 

Vede ceva în reflexia sa ce nu-i place. Işi duce mâna la cap și 
oftează cu îngrijorare, pipăindu-și părul cu oarecare neliniște. 

— Am din ce în ce mai puţin păr. Cred că l-am pierdut în lunile 
cât am fost internat în spital. Nimeni nu-ţi spune că acesta va fi 
unul dintre efectele colaterale ale bolii unui părinte. 

— N-o să chelești. 

— Sper. Îţi place haina? 

Eu îl privesc, fără să știu prea bine ce să spun. 

— Este oribilă, cedează el. Chiar te-ai îndrăgostit de mine 
când purtam asta? 

— Mai degrabă când ţi-ai dat-o jos. 


VP-6 


Atunci Germân începe să o dezbrace cu o senzualitate 
prefăcută și stângace, în timp ce fredonează o melodie de prost 
gust. 

— Îmi pare rău, dar nu mai are același efect, îi spun cu o 
seriozitate voită. Îmi ating chiloţii și nimic, uscați, uscați. 

Germân râde. Și mă molipsesc și eu de râsul lui. 

Poate că acesta este motivul pentru care încă suntem 
împreună după doisprezece ani. Pentru că uneori încă râdem. 
Fiindcă, după cele întâmplate cu tatăl lui, îmi e din ce în ce mai 
greu să-i smulg un zâmbet. „Cele întâmplate cu tatăl lui” nu 
reprezintă altceva decât moartea acestuia. Ce ciudate sunt 
eufemismele și toate eforturile pe care le facem pentru a evita 
moartea din viața noastră și chiar și din limbaj. Cele întâmplate 
cu tatăl lui. 

Tere spune că, atunci când vorbesc despre relaţia mea cu 
Germân, par o babă. O babă de cel puţin patruzeci și cinci de 
ani. Tot ce depășește vârsta noastră, treizeci și patru de ani, ea 
începe să considere bătrâneţe. De-aia acum a apucat-o să și-o 
tragă cu unul sau doi pe săptămână, ca să profite de singurul an 
care i-a mai rămas înainte de decadenţă. Eu îi spun că nu 
vorbesc ca o babă, pur și simplu sunt împreună cu Germân din 
anul doi de facultate. Doisprezece ani deja, o nuntă, două 
avorturi naturale, moartea tatălui său, moartea mamei mele, 
patru mutări, cei doi ani și jumătate ai lui de șomer care deja 
durează de prea mult timp, deși el nu va recunoaște niciodată 
că este în șomaj, el scrie, doar că nu scrie și, nescriind, se 
deprimă. Intră și iese din depresie cu o ușurință uluitoare. 
Trebuie să mai pun la socoteală o poveste urâtă pe care 
amândoi încercăm să o uităm. Ne străduim atât de mult, încât 
uneori am impresia că am redus căsnicia la asta, la a depăși ce 
s-a întâmplat. Nici nu-i mai dăm nume. Pentru că, în teorie, am 
uitat. Amândoi suntem convinși că există viaţă după cele 
întâmplate și iată-ne aici, încercând în continuare. Și poate că 
este greu să recunosc, dar moartea mamei mele și cea a tatălui 
său ne-au ajutat să rezistăm. In cele mai grele momente, am 
avut mare nevoie unul de altul. 

Acestor două tragedii trebuie să le adaug și cele două 
încercări ale mele de a câștiga concursul. Și acum deplasările, 
toate acele înlocuiri pe care le fac pentru cele mai rătăcite licee 
din Galicia. N-am câștigat concursul, dar am rămas pe un post 


VP -7 


suficient de bun ca să fiu angajată ca interimar. Unde este un 
loc liber de trei sau patru săptămâni sau chiar de două luni, 
acolo hop și eu. Sunt profesoara suplinitoare. Tere mi-a făcut 
chiar și un tricou. Profesoară suplinitoare imună la descurajare. 
Da, ce să fac? Îmi place foarte mult munca mea, deși nu pot să 
rămân cu aceiași elevi atât cât mi-ar plăcea. Vocaţia mea nu a 
fost una timpurie, ci, dimpotrivă, nu mă imaginasem niciodată 
profesoară. Dar am încercat și m-a prins. Poate cu timpul mi se 
va întâmpla la fel ca multor profesori, mă voi plictisi în cele din 
urmă, voi vedea că trec anii, că îmbătrânesc și că elevii au 
mereu aceeași vârstă și aceeași energie, iar eu nu, dar în 
prezent îmi este greu să cred asta. Și există profesori care-și 
păstrează entuziasmul până la final, nu? Eu de ce nu mă pot 
număra printre aceștia? 

De data asta am avut noroc. O să înlocuiesc un cadru didactic 
timp de aproape șapte luni. Este practic aproape un an școlar. O 
să mă simt cu adevărat o profesoară. Șase luni pentru a-i vedea 
progresând pe elevi, pentru a le putea transmite cu adevărat 
ceea ce știu, ceea ce gândesc și ideile în care cred. Nu sunt prea 
multe, dar două sau trei lucruri bănuiesc că îi pot învăţa. Sau, 
cel puţin, e timp suficient pentru a le dezvolta dragostea pentru 
literatură, pentru cărţi. Bine, bine, mai bine nu mă ambalez, 
deja mă văd ca proful de la Cercul poeților dispăruți și nu se 
pune problema de așa ceva. Am picioarele pe pământ, iar faptul 
că vocaţia mea a apărut târziu și că am deja o anumită vârstă - 
„Treizeci și trei de ani nu este o anumită vârstă, draga mea, o 
anumită vârstă înseamnă șaizeci”, ar spune Tere - mă face o 
persoană realistă. 

În plus și, mai ales, spre bucuria lui Germân, trebuie să 
înlocuiesc un cadru didactic la unul din cele două licee care 
există în satul său. Exact în liceul la care a învăţat el. Mâna 
destinului, a norocului? Sau pur și simplu a hazardului? Pentru 
că se pare că nu există licee... De-aia și mutarea. Germân vine 
cu mine. Așa am hotărât. Mai bine zis, el a hotărât, dar să 
vorbești la plural când unele dintre deciziile luate unilateral nu 
sunt complet pe placul celuilalt este unul dintre secretele 
căsniciei, ca să nu dai dracului totul. Folosind pluralul, ajungi să 
crezi că decizia a fost o chestiune comună și supărarea trece 
mai ușor. 


VP-8 


Și trebuie să recunosc un lucru despre soţul meu. Germân se 
duce tot timpul anului o dată sau de două ori pe săptămână în 
satul lui, la început ca să aibă grijă de tatăl lui bolnav, iar acum 
ca să se ocupe de mama lui. Și deja e sătul de drumuri, prea 
mulți kilometri. Aceasta este o șansă unică pentru amândoi. Ca 
să o luăm de la zero în cel mai frumos peisaj. Satul lui, o mică 
așezare de douăsprezece mii de locuitori în adâncul provinciei 
Ourense, un loc cu multă istorie, multă brumă și multă ceată, 
multe poduri romane traversând râul, multe terme cu ape calde 
și alcaline, multă verdeață, multe mănăstiri în stil baroc, mult 
turism vara, dar, la urma urmei, un sat. Ah, și lovit de criză ca 
oricare altul; avea o economie bazată pe o mare fabrică de 
mezeluri, care a dat faliment și atunci satul a decăzut. Au rămas 
fără locuri de muncă aproximativ șase mii de persoane. Au cel 
mai ridicat indice de șomaj din ţară. Și să nu-l numești sat, 
pentru că îi jigneşti pe locuitori, pentru ei este un oraș mic. Și, 
bineînţeles, acolo se află familia lui. Pentru Germân, nu există 
mediu mai bun decât familia lui. În ciuda dramei cu socrul meu. 
Dar trebuie să recunosc că întotdeauna au fost o bisericuță, iar 
în faţa loviturilor vieţii se unesc și mai mult. Tipă unii la alţii, se 
supără, își reproșează diverse, dar nu-i poate despărţi nimeni. Și 
cred că Germán are nevoie să fie în preajma familiei lui și a 
amintirii tatălui său pentru a-i asimila pierderea. In privinţa asta 
semănăm foarte puțin. 

Sunt speriată. Mă tem ca nu cumva, după acele șase luni, 
când voi fi trimisă la alt liceu, Germân să decidă că s-a terminat 
cu mutările și că trebuie să ne stabilim tabăra în sat. Ar putea 
chiar să lucreze la afacerea familiei, dacă va renunța o dată 
pentru totdeauna la ideea de a scrie. Eu nu-l încurajez să 
renunţe, dar e adevărat că nu vreau să-l văd suferind. || disperă 
neputinta lui de a scoate mai mult de jumătate de pagină pe zi, 
lipsa lui de inspiraţie îl cufundă în niște stări aproape vegetative, 
din care îi este greu să iasă. Și, deși la început găsea sprijin în 
mine pentru a scăpa de tristețile sale, acum știu că nu-i sunt de 
folos. Simte că-l judec, că-l critic prea mult - „Uite-o pe 
profesoara de literatură...” De aceea vrea să-și aibă familia 
aproape, cu ei se simte protejat. Cu ei este din nou copilul care 
făcea totul bine, cel care avea un talent indiscutabil, cel mai 
genial și mai ingenios din casa și din clasa lui. Și mai este faptul 


VP-9 


că, dacă vrem să avem copii, e întotdeauna mai bine să-i avem 
aproape pe ai noștri. 

În asta constă problema. Ai lui nu sunt și ai mei. Eu n-am știut 
nici măcar să-mi ţin aproape propria familie. Cât despre copii, 
după două avorturi, nu mai am nici trup, nici curaj să mai încerc. 
Germân crede că este din cauza cealaltă, a poveștii urâte 
despre care nu vorbim. Dar nu, mi-e de-ajuns să-i educ pe tinerii 
cărora le predau. Am încercat să discut cu Germân, dar spune 
că sunt negativistă și că suntem deja de mai bine de doi ani în 
rahat, încât să nu pot accepta că acum lucrurile încep să se 
rezolve. „Cum de nu pot să văd că faptul că trebuie să ţin locul 
unui cadru didactic în satul lui este un semn că totul se 
schimbă?”, îmi spune. 

— Trebuia să ni se schimbe și nouă soarta, nu, Raquel? 
Trebuia să ne zâmbească și nouă puţin viaţa. 

Poate că are dreptate. Poate că n-ar trebui să mă opun 
viitorului. Satul lui nu este un loc rău, familia lui nu este ceva 
rău, nici măcar unii dintre prietenii lui nu sunt răi. De ce nu 
poate fi începutul a ceva ce începem să merităm? Eu vreau să 
lupt pentru relația noastră. Chiar vreau. lar pentru ca acesta să 
funcţioneze nu este suficient doar să dau pagina, să uit, trebuie 
și sa-mi dau toată silința. Sunt dispusă să fac asta. 

Chiar sunt. 

Da. 

Nanuk, câinele nostru Husky de patru ani, acela pe care 
Germân mi/ni l-a dăruit când era pui, după ce am hotărât să 
amânăm sine die chestiunea legată de copii, este neliniștit, nu 
înţelege ce-i cu atâta agitaţie. În general, devine isteric când ne 
vede făcând bagaje, intuind că-l vom părăsi pentru câteva zile, 
lăsându-l acasă la vreun prieten, dar acum este diferit. 
Impachetăm jumătate de casă și nu reușește să priceapă de ce. 
„Mă vor lăsa aici?”, pare să gândească. „Sau ce naiba se 
petrece?” 

De parcă am putea să-l abandonăm! Putem să lăsăm în urmă 
jumătate de casă, dar câinele vine cu noi. Cum e posibil să 
iubești atât de mult o vietate? Nanuk m-a făcut să-mi schimb 
radical părerea, deși evitam în mod natural orice fel de animal 
domestic. 

— Ştii cum o să-l numim? mi-a zis Germán de îndată ce m-a 
văzut îmbrăţișând acel cățeluș păros. Nanuk. O să-l numim 


VP - 10 


Nanuk pentru că tocmai a topit într-o clipă toată gheața din 
inima ta. 

Da, Germân poate deveni așa de ridicol și de pedant. Asta 
înseamnă să fii legată de un aspirant la scriitor și cinefil. Dar 
adevărul este că numele acela de eschimos îi venea ca turnat 
acelei chestii mici și păroase, cu ochii de culori diferite, pentru 
că în mai puţin de două minute mă îmblânzise și în mai puţin de 
douăzeci și patru de ore îl iubeam deja ca pe un membru al 
familiei. ÎI iubeam cu adevărat. Și asta deși i-a luat mult până a 
învăţat să-și facă nevoile în afara casei și deși a distrus foarte 
mult toate colțurile canapelei, cele două laptopuri ale noastre și 
două dintre cele patru picioare ale mesei din sufragerie. Cu 
micuțul Nanuk am învăţat lucruri fundamentale sau, mai bine 
zis, am recuperat lucrurile cu adevărat esenţiale. A fost 
revelator să descopăr cu el minunile pe care le oferă viaţa, 
pentru el totul însemna să se joace, să mănânce, să se plimbe. 
Nu exista nimic altceva și era de-ajuns. Să simt cum se bucura 
de fiecare descoperire, de fiecare mângâiere m-a făcut să-mi 
reconsider priorităţile. Poate părea o prostie, dar uneori ai 
nevoie ca cineva sau ceva, chiar și un câine, să te înveţe să lași 
deoparte toate anxietăţile, toate căutările inutile, toată acea 
harababură de scopuri, reușite, eșecuri și alte isterii în care 
suntem instalaţi, pentru a te întoarce la ceea ce este esenţial, la 
a te bucura de soare, de joacă, de afecţiune, de viaţă. lar Nanuk 
a reușit asta. Cum să nu-l ador? Acum viaţa fără el pare de 
neconceput. Înainte de a-l avea pe Nanuk, nu înţelegeam acea 
iubire nemăsurată pe care-o simt oamenii pentru un animal de 
companie, de fapt nici nu înțelegeam bine expresia „animal de 
companie”. Acum nu-mi imaginez o companie mai bună, nici 
iubire necondiționată decât cea pe care ţi-o oferă un câine. 

Nanuk continuă să ţopăie dintr-o parte în alta, în timp ce latră 
și mormăie lamentabil. Germân încearcă să-l liniștească. 

— Nu s-a întâmplat nimic, Nanuk, vii și tu cu noi. Plecăm în 
sat. O să poţi să urmărești câţi iepuri vrei. 

— Nu te mai strădui, pentru că, până nu va vedea că-l luăm 
cu noi și că-l urcăm cu noi în mașină, o să fie tot așa de isteric. 
Nanuk! Oprește-te! 

Reușesc să-l fac să stea locului câteva secunde, dar când 
începem să mutăm iar cărţi de pe rafturi în cutiile din carton, 
începe să latre din nou. 


VP -11 


— Nanuk! 

Privesc apartamentul cu oarecare nostalgie. Cu toate că nu 
sunt sentimentală în ceea ce priveşte casele pe care le las în 
urmă. Dar nu ştiu de ce am senzația că această mutare este 
foarte diferită de altele. 

— Nu-ţi va fi dor de apartamentul ăsta? îl întreb pe Germán. 

— De doi ani te plângi de igrasia din toți pereții. Aşa că să nu 
te apuce nostalgia acum. 

— Coruña este o provincie umedă. E firesc să existe igrasie. 
Dar eu pot să trăiesc cu igrasie. 

Germán se apropie de mine, își trece brațul pe după umerii 
mei și mă sărută pe obraz. Un sărut dintr-acelea care înainte 
vindecau și care acum sunt doar un ecou al celor din trecut, nu 
știu dacă au aceeași putere. 

— O să ne meargă foarte bine în Novariz, o să vezi. 


VP - 12 


Capitolul 3 


Am decis să lăsăm multe dintre lucrurile noastre în 
apartamentul mamei. Mă rog, de data asta folosesc pluralul, dar 
eu am decis. Mi se pare absurd să demontăm toată casa și s-o 
luăm în satul lui Germân, din moment ce vom sta doar șase luni. 
„Pentru ce să ne mutăm toată biblioteca dintr-o parte în alta? 
Cel mai bine este să lăsăm majoritatea cărților acasă la mama”. 
Continui să-i spun așa, deși știu că acum este casa mea. Darnu 
reușesc să mă obișnuiesc. 

Vin rar. De fiecare dată când intru în acest apartament, simt 
absenţa mamei într-un mod aproape fizic și este prea dureros. 
Trebuie să iau o decizie cu privire la apartament. Fie îl vând, fie 
îl închiriez, fie îl conving pe soţul meu să ne mutăm aici. Dar 
niciuna dintre cele trei opţiuni nu-mi place. Vreau să-l închiriez? 
Nu, desigur că nu. N-aș suporta ideea ca alţii să locuiască unde 
eu și mama am trăit atâţia ani. Vreau ca eu și Germân...? Nu. N- 
aș putea să locuiesc aici. Aș simţi prezenţa mamei în fiecare 
cameră. Poate peste câțiva ani, după ce mă voi fi împăcat cu ea 
și cu mine, poate mă voi putea gândi la așa ceva. Dar 
deocamdată, nu. Să-l vând este cea mai înţeleaptă opţiune, dar 
mi-e greu să mă decid. lar dacă mă gândesc în mod practic, 
aproape că e mai bine să aștept să crească iar preţurile. Acum 
aș fi nevoită să-l vând la un preţ de nimic. Și să încep să fac 
demersurile, să caut o agenție care să-l scoată la vânzare, să 
învăţ să negociez, o adevărată tărășenie. 

— Păi, fată dragă, îl scoţi la vânzare cât ai clipi, mă ocup eu 
dacă vrei, nu e mare scofală, iar dacă trebuie să-l vinzi pe un 
preţ de nimic, asta e, deși mă îndoiesc. Tot ce obţii va fi pentru 
tine, pentru că nu are ipoteci sau datorii. Dac-aș fi în locul tău, 
aș scăpa cât mai repede de el, te răscolește foarte mult, ascultă 
ce-ţi zic. 

Am rugat-o pe Tere să vină să mă ajute cu mutatul cărților. 
Este cel mai bun antidot pentru stările mele de melancolie 
absurde. Știu că pălăvrăgeala ei neîncetată o să-mi alunge 
prostia de a sta aici ca un suflet chinuit. 


VP - 13 


— Sau mi-l închiriezi mie, spune ea în continuare, că mereu 
am visat să locuiesc lângă Cantones, în Marina, într-un 
apartament de o sută patruzeci de metri pătraţi. Cu cât mi l-ai 
lăsa? 

— Nu i-l voi închiria, Tere. N-ai putea să plătești nici baia. 

— Nu mi-ai oferi un preţ de prietenă? Ce rea! Hai să aerisim, 
că miroase a mort aici... Ah, nu a mort, scuze, a aer închis. Și să 
intre puţină lumină din această Coruña imposibilă. 

Tere se apucă să deschidă ferestre ca nebuna. Zgomotele de 
pe stradă, din port, ale pescărușilor se strecoară în casă. 

— Ce frumos e să privești navele de aici. E un lux. Și, pe 
deasupra, se mai face și zona asta pietonală. lar tu stai închisă 
cu soțul tău într-un apartament mic din Montealto. Îmi vine să te 
omor. 

Nu vreau să stau prea mult aici, vreau doar să las cutiile și să 
plec. Dar dacă lui Tere i-a intrat în cap să petreacă după-amiaza 
în apartament, mai bine mă resemnez. li place să se joace de-a 
stăpâna casei, să trăiască precum bogății din A Coruña. 

— Ce baftă pe mama ta! Și, fată, nu știu cum de consideri o 
tragedie faptul că ţi-a lăsat apartamentul ăsta. Eu aș ţopăi de 
fericire și aș face orgii în fiecare săptămână. Mi-aș trage-o pe 
toate balcoanele și n-au decât să se scandalizeze cât vor 
dobitocii care-și plimbă fotomodelele. 

— N-ai îndrăzni, e numai gura de tine. 

— Tu lasă-mi cheile și-ţi vor povesti după aceea vecinii. 

Tere intră în camera mamei și se duce direct la dressingul 
enorm. 

— Și toţi pantofii ăștia! Aici e o avere în pantofi. Nu mă satur 
să mă uit la ei. Sincer, ce eleganţă avea mama ta, ce prestanță, 
ce bun-gust și ce de gologani manevra... Când voi fi mare, vreau 
să fiu ca ea. 

N-am de gând să contest ideile preconcepute ale lui Tere 
despre mama. Dar mi-e clar că viaţa ei n-a fost niciodată o 
baftă. Tot ce a făcut a fost să muncească neîncetat, astfel că 
uneori uita că avea o fiică. lar când avea grijă de mine era chiar 
mai rău. Pentru mama am fost întotdeauna o neînsemnată, o 
reflectare palidă a tot ce a obținut ea. Și nu disimula deloc asta. 
Imi tot spunea să fac ce vreau cu viaţa mea, dar știam că nu era 
adevărat, că pentru ea fusese o dezamăgire că nu alesesem 
facultatea de medicină și că nu aveam de gând să-i calc pe 


VP - 14 


urme. Dar cum să-i urmez pașii? Mai bine că am luat-o pe un alt 
drum, pentru că n-aș fi fost niciodată la înălțimea ei. Mama era 
cea mai bună pe specializarea ei și întotdeauna și-a dorit să fie 
cea mai bună. 

Mama era o persoană dificilă. Foarte. lar în ultimii ani nu ne 
mai înțelegeam deloc. Nu l-a plăcut niciodată pe Germán - 
„Pentru o relaţie pasageră, fata mea, dar nu ca să te măriţi cu 
el, ca să nu mai zic de nunta pe care vreți să o faceţi, o chestie 
de prost gust, străveche și deloc necesară și care nu ţi se 
potrivește deloc, aveam altă părere despre tine” - nu i-a plăcut 
niciodată viaţa mea - „Chiar te pregătești pentru concursul de 
profesoară la liceu? Tu? Atât de puţin valorezi? Vrei să te îngropi 
până la șaizeci și cinci de ani între pereţii unui liceu?” - și nu i-a 
plăcut niciodată că am atât de puţină ambiţie - „Într-o zi îţi vei 
da seama cât valorezi și sper să nu fie târziu, ești foarte isteață, 
dar și naivă”. Așa era ea, și asta doar când era în toane bune. 

A murit singură pentru că nu ne mai vorbeam de doi ani, după 
o ceartă de proporții epice, la care mă gândesc acum și mi se 
pare absurdă. Mi-a rămas întipărit în minte acel apel telefonic 
prin care un coleg de la spitalul la care lucra ea mi-a dat vestea. 
Totul se întâmplase brusc, de pe o zi pe alta, și de aceea nu mă 
putuse anunţa. Și nu voia să mă deranjeze. Mama era pe moarte 
și nu voia să mă deranjeze. 

Nu am iertat-o pentru asta. Nu am iertat-o că n-a vrut să mă 
deranjeze, că a crezut că trebuia să mă protejeze de boala ei 
sau că avea impresia că, fiind supărată, nu aveam să dau fuga 
la ea de îndată ce ar fi avut nevoie de mine. Și nu m-am iertat 
nici pe mine. Nu m-am iertat că m-am lăsat pradă acelei certe 
prostești, a cărei cauză aproape că nici nu mi-o mai amintesc, 
mă rog, îmi amintesc, dar ce mai contează, și că n-am sunat-o, 
că n-am încercat să întind o punte. Dar amândouă eram 
orgolioase. Intr-atât încât mama a murit singură. Fără mine. 

La înmormântare, m-am menţinut pe poziţie sau, mai bine zis, 
în stare de șoc. 

Apoi am înnebunit. 

Și apoi... 

— Ce rău îmi pare că nu mă potrivesc cu ea la picior, îţi jur că 
aș fi jefuit tot dulapul cu pantofi. Uite, uite, ce minunăţie sunt 
aceștia! Și aproape nefolosiţi. Mă lași să le fac o poză și să o pun 
pe Facebook? 


VP -15 


— Teresa, ce-ar fi să plecăm? 

— Deja? 

Mă privește cu faţa aceea de dezamăgire prefăcută, dar își dă 
imediat seama că nu mă simt prea în largul meu. 

— Uf, te-ai posomorât, te-a apucat depresia. „Nu mi-am luat 
rămas-bun de la mama”, „sunt o fiică îngrozitoare”... Nu-i așa? 

— Ce frivolă ești, Tere! 

— De-aia mă iei cu tine. Și mie mi-e greu să mă dau în 
spectacol, ce crezi? Dar o fac încântată, pentru asta sunt 
prietenele. Haide, să mergem. Și acum mă inviţi la cină ca să-mi 
treacă supărarea că nu-mi pot permite o viaţă ca asta. Doamne, 
ce apartament! Ce apartament! 


VP - 16 


Capitolul 4 


lago intră transpirat în vestiarul de la sala de gimnastică. Un 
loc cam dezordonat, care avea nevoie de o zugrăveală, dar cel 
mai bun în ceea ce privește facilităţile. La ora aceea nu prea era 
lume, iar lago o alegea pentru a se antrena cu prietenul său, 
Roi. Auzi apa de la robinetul unui duș, doar o persoană în tot 
acel loc, nu mai era nimeni altcineva. Deschise dulăpiorul și, din 
geanta lui sport, scoase șlapii, prosopul și gelul de duș. 
Antrenamentul îi stimula endorfinele și simţea un extaz 
dependent. Dar în ultima vreme acest lucru nu era de ajuns, 
nimic nu calma acel gol de anxietate pe care-l simţea în stomac 
și care, ca o gaură neagră, părea uneori că avea să-l înghită. 
Căută printre hainele din geanta sport până când găsi blugii. 
Cercetă buzunarele și găsi ce căuta. Luă și portofelul și, fără 
întârziere, intră într-una dintre toalete și trase zăvorul. 
Transpirat fiind, scoase o bancnotă de douăzeci de euro și o rulă 
sub formă de tub. Din punguţa cu praf alb scoase o cantitate 
considerabilă pentru a-și face o linie generoasă. Pe zi ce trecea, 
avea nevoie să le facă tot mai mari. Işi duse tubul la nas și priză 
toată cocaina. Simţi imediat efectul acesteia: euforie. O euforie 
care îi calma și anxietatea, cel puţin timp de câteva minute. leși 
din toaletă simțindu-se în vârful lumii. Se întoarse în locul unde- 
și lăsase lucrurile. 

Işi dădu jos pantalonii scurţi, șosetele, tricoul și-și contemplă 
trupul gol în oglindă. Ce-i mai plăcea să-și observe progresele 
după ce făcea gimnastică! In urmă cu doar doi ani era un 
slăbănog, iar acum avea spatele unui bărbat și mușchi de 
bărbat. Acolo, dezbrăcat, știa că era irezistibil și puternic. ȘI 
efectul cocainei ajuta la sporirea acelei senzaţii. Și, cu acea 
fatuitate pe care doar tinereţea o oferă, zâmbi propriei imagini. 
Işi vâri degetele prin păr pentru a ridica bine freza, de care era 
la fel de mândru ca de abdomenul său și de care se îngrijea la 
fel de mult. Fixativ, spumă și uscare cu foehnul, astfel freza 
rezista chiar și după o ședință de antrenament dur și era 
suficient să-și treacă degetele prin păr pentru ca aceasta să-și 
recapete volumul. Purta pieptănătura a mii de tineri, păr lung în 


VP - 17 


partea de sus a capului și ras la unu în rest. După ce simţi că 
avea părul perfect, își puse prosopul în jurul taliei și-și scoase 
telefonul ca să-și facă un selfie. Mai târziu avea să posteze 
fotografia pe Instagram. În timp ce căuta cel mai bun cadru, în 
vestiar intră Roi, de șaptesprezece ani, cu un an mai mic decât 
prietenul său. Roi era mai scund și, bineînţeles, nu avea corp 
atletic, deși făcea sport. Nu era în stare să urmeze dieta strictă 
a prietenului său, cea cu mi/lkshake-urile de proteine, și să 
mănânce pui și conserve de ton tot timpul. Roi purta niște 
ochelari cărora li se mișca un braț, bandajat cu leucoplast. Nu și- 
i dădea jos de la ochi nici când făcea gimnastică și, dacă ar fi 
fost după el, ar fi făcut chiar și duș cu ei. Cei doi băieţi atrăgeau 
atenţia oriunde mergeau, atât erau de antagonici și, în același 
timp, de atrăgători. Fiecare în felul lui. Aveau mii de urmăritori 
pe rețelele de socializare datorită unor fotografii în care afișau 
mai multă piele decât haine, mai ales lago; Roi era mai pudic cu 
trupul său. Deși se cunoșteau de mult, de-abia în anul acela 
deveniseră intimi. Ce-i drept, Roi era străin de dependenţa 
prietenului său. Ignora că, în ultima vreme, lago își petrecea o 
parte din zi sub efectele drogurilor stimulante, dar și depresive. 
Asta fiindcă lago începea să devină un expert în a echilibra 
stările de extaz pe care i le oferea cocaina cu alte droguri 
precum ketamina sau marijuana. 

— Ai văzut cum îmi ies în evidenţă? îl întrebă lago în timp ce 
făcea abdomene. O tabletă de opt, băiete. 

— Tocmai mi-a scris Nerea. 

— Ce vrea aia? 

— În curând va fi înmormântarea. 

— Și? 

— Ar trebui să ne ducem, nu? 

lago se încordă, dar încercă să disimuleze printr-o indiferenţă 
pe care nu o simțea. Era scutul său în fața lucrurilor care-i 
făceau rău: se prefăcea tare ca o bucată de metal. 

— De ce? N-am pierdut nimic acolo. 

Își dădu seama că, din cauza efectului euforic al cocainei, 
ridica prea mult vocea, așa că se strădui să vorbească mai încet. 

— Sigur se duce toată clasa. 

— Și de când suntem noi doi ca restul? 

Roi tăcu, n-avea niciun chef să se certe cu el. Și cu atât mai 
mult când avea acea atitudine arogantă. Și în privinţa asta se 


VP-18 


deosebea de prietenul lui. Roi era o persoană mult mai 
echilibrată. Ce-i drept, lago se pricepea să manipuleze cu 
ușurință, avea o gândire elaborată și încâlcită și, mai ales, 
reușea să-i determine pe ceilalţi să facă ce voia el. Într-un fel, 
Roi îl invidia. Incerca deseori să-l imite, cu mai mult sau mai 
puţin succes. Și, în ultima vreme, credea că ajungea la nivelul 
lui. Când se simțea optimist, credea chiar că era pe punctul de 
a-l depăși. Pentru lago, care avea o fire excesivă, totul era un 
joc de putere, iar el era regele. Obișnuit să câștige, când 
lucrurile nu ieșeau cum se aștepta, putea să piardă controlul așa 
cum numai adolescenţii știu să o facă, reacţionând cu o furie 
explozivă nemăsurată, dovedind că încă nu era atât de adult pe 
cât i-ar fi plăcut. Și, în ultima vreme, își pierdea prea ușor 
controlul. Dependenţa sa crescândă de droguri și unele 
chestiuni din trecutul său recent îi mențineau o stare de 
crispare. Era ceva ce încerca să evite, dar îl măcinau prea multe 
lucruri pentru a se putea controla. 

— Te aștept să intrăm la duș? întrebă lago. 

— Bine. 

Roi își scoase geanta sport și începu să se dezbrace încet, își 
dădu seama că purta niște chiloţi prea uzaţi, cu o gaură lângă 
elastic și se rușină la gândul că prietenul său ar putea să-l vadă. 
Așa că încercă să pună geanta în față pentru ca lago să nu 
observe. Aceea era o altă diferență între cei doi, situaţia lor 
economică. lago avea o rentă bună, tatălui său îi mergea bine, 
era dintre puţinii care nu fuseseră afectaţi de închiderea fabricii. 
Sau nu atât de afectaţi ca alţii. Deși criza îl atinsese și pe el și 
fusese nevoit să ia măsuri. Totuși, familia lui Roi fusese lovită 
din plin. Părinţii lui erau în șomaj, tatăl meșterea pe ici pe colo, 
iar mama făcea curăţenie în apartamente ca să poată ajunge, 
cu chiu cu vai, la sfârșitul lunii. 

— Grăbește-te, omule. Până și paraliticii au mai multă graţie. 

— Gata, vin. Și nu te mai uita la mine. Îţi place ce vezi sau ce? 
întrebă Roi dându-și repede jos chiloţii. 

lago zâmbi, își desfăcu prosopul de la talie și-l folosi pentru a-i 
trage una la fund lui Roi. 

— Îmi place totul la tine, glumi el. Mai ales fundulețul ăla. 

— Taci, poponarule, că o să te audă cineva într-o bună zi și o 
să creadă lucruri neadevărate, zise printre râsete. 


VP -19 


— De parcă mă interesează ce crede lumea din satul ăsta de 
ţăranoi. 

Chiar în momentul acela ieși de la duș un bărbat de vreo 
patruzeci de ani, cu un corp fleșcăit și păros. Il salutară când se 
intersectară și se vârâră sub jeturile de la dușurile comune. 

— Dacă voi avea vreodată un corp ca al ăluia, mă împușc. Ce 
scârboșenie, puștiule, comentă cu dispreţ lago. 

Și, acestea fiind spuse, începu să se săpunească și să 
fredoneze un rap foarte sexual. Își mângâia cu săpun organele 
genitale în timp ce rostea cele mai obscene fraze. Fără îndoială, 
cocaina era bună. Și deja își dorea să termine dușul pentru a 
mai priza o doză kilometrică. 

— De ce ești așa de vesel? întrebă Roi. 

lago n-avea de gând să-i explice beneficiile cocainei pentru 
nivelul de endorfine eliberate de sport, așa că răspunse cu o 
întrebare. 

— N-am voie? 

Și continuă să fredoneze. 

— Uneori pare că uiţi tot ce-am făcut. 

Comentariul acela îi schimbă dispoziţia lui lago, care încetă 
imediat să fredoneze. Se apropie de prietenul lui și, punându-și 
degetul mijlociu pe pieptul lui, vru ca tonul său să sune a 
avertizare, ba chiar a ameninţare. 

— Noi doi n-am făcut nimic. Să-ţi intre bine-n cap. 

— Omule... 

— Dacă unei dezechilibrate îi vine să se omoare, știi a cui e 
vina? A dezechilibratei. A nimănui altcuiva. 

— Acum o numești dezechilibrată? 

— Faptul că era o bunăciune nu înseamnă că nu-i fila o lampă. 

— Aha... omule... dar noi... 

Își dădu seama că era mai bine să nu continue pe acel drum. 

— Bleah, las-o baltă. 

— Hai, spune ce voiai să zici. 

— Ca am contribuit și noi. Am agitat-o la greu. Dar să știi că 
nu regret, zise, mimând un curaj pe care nu-l simţea. Doar spun 
cum au stat lucrurile. 

lago voia să pună capăt definitiv acelei conversații. Să nu se 
mai repete, voia să dea pagina, să uite totul, iar pentru asta nu-i 
trecu prin minte o idee mai bună decât să fie foarte brutal, o 


VP - 20 


bestie. Să-l facă pe prietenul lui să se simtă atât de stânjenit, 
încât să nu mai aducă în discuţie subiectul. Cocaina îl ajuta. 

— Și? Nu ţi-a plăcut să afli că avem o astfel de putere? Uite, 
mi se întărește numai când mă gândesc. Uită-te. 

Roi simţi un fior auzindu-și prietenul. Și bineînțeles că nu-și 
cobori privirea spre scula lui, nu voia să verifice dacă era 
adevărat. Cum era în stare să sugereze că-l excita faptul că 
profesoara se omorâse? 

— E moartă, omule. O iei razna. 

Văzându-și prietenul atât de serios, lago reacţionă rapid. 
Poate că întrecuse măsura. Poate calculase greșit impactul, 
încetă să-și mai atingă scula și să o arate mândru. 

— Gata, omule, gata, glumeam și eu. 

Roi deja nu mai știa dacă prietenul lui vorbea serios sau nu. 
începea să aibă îndoieli cu privire la tot ce se întâmplase. 
Intuind gândurile prietenului său, lago încercă să rezolve altfel 
situaţia. 

— la să vedem, Roi, ai înecat-o tu cu mânuțele tale? 

— Nu. 

— Am dus-o eu la râu și am înecat-o? Nu. Atunci nu știu de ce- 
ar fi vina noastră. Uită de asta. Și uit-o definitiv, bine? 

Dar pentru Roi nu avea să fie atât de ușor să uite. Și oricât 
făcea pe cocoșul prietenul său, se îndoia că putea să meargă 
înainte ca și cum nu se întâmplase nimic. 


VP -21 


Capitolul 5 


O zi înnorată dintr-un ianuarie întunecat, rece și ceţos. Mă uit 
la vreme pe aplicaţia de pe telefon. Două grade. Aburul îmi iese 
din gură și, într-un acces de optimism, pentru că e mai bine să 
faci haz de necaz, mă joc că fumez și că răsuflarea înghețată pe 
care o elimin este fumul unei ţigări. Germân a rămas dormind. 
N-am vrut să-l trezesc. Mi-a promis că vom sta doar două sau 
trei zile în casa părinţilor lui până când vom găsi un loc unde să 
locuim singuri. Casa este o fostă moară de apă, renovată, 
construită pe o cascadă mică a unui afluent al râului Limia. De la 
acel curent de apă al cascadei provenea forţa motrice pentru a 
mișca piatra morii. Locuinţa are șase camere la primul etaj, cu 
bucătărie de vis și două băi cu cadă și duș cu hidromasaj, luxuri 
pe care și le permit cei de la sate pentru că nu trebuie să 
plătească o avere pentru metrul pătrat, iar la parter există un 
restaurant enorm, O Muíño, sursa de venituri a familiei începând 
cu anii optzeci. Până să moară, tatăl a trăit cu obsesia de a 
obține o stea Michelin. A intrat în mormânt fără s-o obţină. lar 
acum văduva lui, soacra mea, și Demetrio, fiul care muncește 
cu ea, tânjesc după acea stea. Pur și simplu ca să nu trădeze 
visul tatălui, presupun. Am stabilit deja pentru după-amiază trei 
întâlniri ca să văd apartamente. Chiar dacă pe Germân nu-l 
entuziasmează ideea apartamentelor. „Aici ne putem plăti o 
căsuță cu grădină, uite ce preţuri sunt”. 

Cina de aseară a fost destul de stânjenitoare. Ce-i drept, 
soacra mea se străduiește să revină la normalitate, să 
depășească absenţa soțului ei cât mai repede, dar îi este greu. 
De fiecare dată când o întrebi cum o mai duce, răspunde mereu 
cu gerunziul care ne definește cel mai mult și care se folosește 
foarte des aici: scoțând-o la capăt. Ceea ce este un mod foarte 
caracteristic de a merge înainte. Cu resemnare, încercând în 
continuare, făcând haz de necaz, dar nici prea mult, pentru că 
nu-i momentul potrivit. Să se știe că mergem înainte, că ne 
străduim, că încercăm, fără să dăm înapoi, dar și fără să ne 
păcălim. Mergem înainte? Mergem. Cu bucurie? Nu, scoțând-o la 
capăt. 


VP - 22 


— Ce faci, Claudia? Cum o mai duci? 

— O scot la capăt. 

Germân încearcă s-o încurajeze, dar toate vorbele de duh ale 
mezinului ei pe care în trecut le aplauda, acum de-abia îi pot 
smulge un zâmbet. Voia să fi organizat aseară o cină cu toți 
copiii, dar și-a imaginat că vom fi obosiţi după drum și a decis să 
o amâne. Are ceva important să ne comunice. Așa că mâine sau 
poimâine vom lua cina cu toți frații. 

Aș putea să mă duc pe jos până la liceu, dar pe frigul ăsta și 
cu umiditatea asta în atmosferă, cred că va fi o plimbare destul 
de neplăcută. Nenorocit frig galician care-ţi intră-n oase și n-ai 
cum să te protejezi de el, caută orice crăpătură ca să se 
strecoare. În plus, mi-e teamă să nu înceapă să plouă și să ajung 
udă leoarcă. Nu vreau să las o astfel de primă impresie. Așa că 
hotărăsc să iau mașina. Nanuk, care s-a trezit odată cu mine, ca 
de obicei, mă urmează peste tot și, de îndată ce deschid 
portiera din dreptul șoferului, se strecoară înăuntrul mașinii. 
Trebuie să insist ca să iasă. 

— Mă duc la serviciu, Nanuk. Jos. 

Nicio șansă. Nu-mi rămâne decât să-l apuc de zgardă. ȘIi-l duc 
în casă. Închid ușa și-i aud gemetele. Joacă foarte bine teatru. 
Este regele manipulării, dar acum n-am timp și nici chef să 
cedez șantajelor lui. O să-l scoată mai târziu Germân, când o să 
se trezească. Adevărul este că e plăcut să-l vezi alergând pe 
întreaga proprietate. El e cel mai fericit că se află aici. Și 
presupun că numai pentru asta și tot merită osteneala. 

Urc în mașină, încerc să o pornesc, dar nu reușesc, din cauza 
îngheţului de azi-noapte. Strănut pentru a zecea oară pe ziua de 
azi. De două zile tot strănut. De când am început mutarea, 
praful acumulat în cărţile pe care le-am vârât în cutii mi-a 
declanșat alergia. M-am îndopat cu antihistaminice. Și, ca să mă 
trezesc din letargia pastilelor, beau o cafea la fiecare trei ore. 
Antihistaminice și litri de cofeină, așa o duc de ieri. E și normal 
să fi dormit așa cum am dormit. Prost, foarte prost. 

Încerc pentru a nu știu câta oară să pornesc motorul, dar nu 
se poate. Așa că nu-mi rămâne decât să o iau pe jos. „Este o 
plimbare de cincisprezece minute, hai că poţi, Raquel. Este 
prima ta zi, profită de energia asta, mda, bine, diminuată de 
insomnie și de alergie și tulburată de cafea. Dar dacă o să cauţi 
bine în interiorul tău, o să găsești acolo aproape intactă iluzia ta 


VP - 23 


de a-i cunoaște pe elevi și pe colegii tăi. Ca atunci când erai 
mică și așteptai în secret să vină septembrie ca să înceapă anul 
școlar”. Mirosul acela de carte ieșită de curând de la tipar era la 
fel de minunat ca aroma unei baghete de pâine de-abia scoase 
din cuptor. Mirosuri îmbătătoare. Cele mai plăcute din lume. 

Străzile par moarte. Doar două furgonete și patru 
autoturisme. Presupun că în satele unde rata de șomaj este atât 
de ridicată lumea nu e nevoită să se trezească devreme. 
Luminiţele de Crăciun n-au fost încă strânse și, nu știu de ce 
sunt aprinse, creând un efect cât se poate de ciudat: strada 
învăluită în mantia albă și deasă a ceţii, din care se remarcă 
doar fasciculele de lumină ale farurilor mașinilor și punctulețele 
colorate ale beculeţelor de Crăciun. 

Traversând pe una dintre trecerile de pietoni, simt că o 
mașină se năpustește asupra mea. Sar înapoi și mașina 
frânează brusc. Datorită reflexelor mele, mașina n-a dat peste 
mine. Îmi dau seama că numai doi centimetri m-au despărțit de 
impact. Asta-mi mai lipsea, să mor lovită de mașină în acest sat 
fantomă. M-am speriat atât de tare, încât iese la iveală partea 
cea rea din mine. ȘI-I înfrunt pe șofer ca o fiară. 

— Eşti un dobitoc! Nu știi că aici se respectă întotdeauna 
trecerile de pietoni? Și că se poate merge doar cu treizeci la 
oră? 

Şoferul a rămas mut, netulburat. Coboară geamul. lar eu mă 
apropii de el. 

— Să te uiţi pe unde mergi, tipule. 

Bărbatul, care are în jur de patruzeci de ani, clatină din cap. 
Are o barbă castanie deasă și frumos aranjată, cu unele smocuri 
blonde. Poartă ochelari de soare, ceea ce mă miră, pentru că, 
firește, la cât de înnorată și de ploioasă este ziua, nu sunt foarte 
necesari. Brusc, văd o lacrimă apărându-i pe obraz. El o 
îndepărtează repede cu două degete. Plânge? Sau are vreo 
problemă la ochi? Vreo boală și de-aia poartă ochelari? 

— Eşti bine? întreb. 

M-a impresionat acea lacrimă, nu mă așteptam. Adevărul e 
că, dacă este o tactică pentru a evita înfruntarea, funcţionează. 

Își dă jos ochelarii de soare. Are ochii iritaţi, apoși, iar corneea 
este înroșită. Alergie? Tristeţe? Cearcănele pronunţate și 
întunecate par să indice o insomnie acută. 


VP - 24 


— Scuze, nici nu știu unde mi-e capul, își cere iertare cu o 
voce gravă și clară. 

— Stai liniștit, nu s-a întâmplat nimic. Sunt întreagă, vezi? 

Încearcă să zâmbească. lar acel zâmbet pare să-și croiască 
drum printr-o tristețe infinită. Observ ce efort titanic reprezintă 
pentru el să zâmbească. Şi-mi imaginez cât de bine ar arăta 
fericirea unui zâmbet deplin pe acel chip. Ar fi chipeș zâmbind, 
mă gândesc. De fapt, chiar este chipeș. Sunt unele chipuri pe 
care nici măcar tristețea nu le poate distruge. 

— lartă-mă, serios. N-ar fi trebuit să iau mașina. 

— Păi, poate că nu era o idee rea, dar stai liniștit, n-a fost 
moarte de om. 

Lasă privirea în jos. Și-și pune din nou ochelarii. Eu rămân 
neclintită. Parcă sunt vrăjită. Sau pur și simplu şocată de 
această întâlnire ciudată. Mă uit la ceas și decid că este încă 
devreme și că am câteva minute libere. 

— Auzi, vrei o cafea sau ceva? Nu știu... 

Nu știu de ce invit la o cafea un necunoscut. Presupun însă 
că-mi trezește un instinct de ocrotire. Sau pur și simplu mă 
intrigă lacrimile lui și ochelarii de soare în această zi ploioasă. 

Refuză cu un gest. 

— Mulţumesc, nu, parchez deja aici și intru în liceu. 

Și, fără să-mi permită să-i spun că și eu mă îndrept tot într- 
acolo, pornește și pleacă. Îl văd parcând și ieșind din mașină. 
Intră în liceu. Este profesor? Firește, n-ar fi chiar atât de ciudat, 
dar mă uimește. Nu știu de ce, dar nu mă așteptam. 

Mai am câteva minute și decid să profit de timp și să beau o 
cafea la prima cafenea pe care-o găsesc. Văd una la câţiva 
metri distanță, O Forno; mă apropii. La intrare este un băiat 
blond de vreo douăzeci și ceva de ani, cu un șorț negru, 
grăbindu-se să termine o ţigară. Intru. Miroase a cafea cu lapte, 
sunt câţiva localnici la bar și doi sau trei împrăștiați pe la mese. 
Decorul este eclectic, vreo două tablouri cu apusuri deasupra 
podului roman din Novariz, o ţintă pentru jocul cu săgeți, un cap 
de cerb împăiat și mai multe miniaturi de coșari răspândite pe la 
mese. Mă apropii de tejghea. 

— Bună ziua, îmi daţi o cafea simplă? 

— Simplă? Non o queres con leite mellor” La ora asta una 
simplă perforează stomacul. 


1 „Nu o vrei mai bine cu lapte?”, în galiciană, în original (n.tr.). 
VP - 25 


Doamna care mă servește este o femeie dolofană, cârnoasă și 
seamănă cu orice bunică galiciană sau poate cu orice bunică din 
lume. 

— Stomacul meu suportă orice, îi spun. 

— Dacă zici tu... Un trociio de bica? Recén feita.? 

— De ce nu? 

— Mijaíl! Veña, para adentro. Non fago carreira de rapaz? 

Mijaíl, căci așa îl cheamă pe băiatul blond care fuma, aruncă 
tigara pe jos, o stinge cu piciorul și intră. 

— Vin, doña Concha, vin... 

— Atâta fumat, atâta fumat... 

Îmi servește cafeaua cu o promptitudine ce pare să-i 
contrazică vârsta și anvergura. Taie budinca și mi-o pune lângă 
cafea. Nici în Madrid nu ești servit atât de rapid, mă gândesc. 

— Eres a nova?! 

— Poftim? 

Femeia începe deodată să-mi vorbească în spaniolă. Eu vreau 
să-i spun că nu e nevoie, că-mi poate vorbi în continuare în 
galiciană, că nu e vorba că n-am înţeles-o, ci că întrebarea ei m- 
a prins pe picior greșit, dar fiindcă a început să vorbească, nu 
vreau nici s-o întrerup. 

— Profesoara cea nouă, nu? De la liceu. Eu vă vânez din zbor. 
După vârsta ta, după haine și cheful de începător care-ţi 
strălucește în ochi. 

— Ah... da, da, cea nouă. 

— Și ce mă bucur să văd oameni tineri cu serviciu și chef de 
muncă. 

Coboară tonul vocii, ca să nu audă nimeni ce-mi spune: 

— Căci aici, la câţi morţi vii sunt, pare uneori o morgă. De 
când au închis fabrica, toți umblă ca niște suflete rătăcite. 

— Da, adevărul e că trebuie să fi fost greu. 

— Nu știi tu bine, miña nena. Que non se me poñan diante os 
Acebedo...” 

E clar că nu-i are la inimă pe cei care au fost patronii fabricii. 
Şi-mi închipui că este o chestiune generalizată. Au furat 


2 „O bucată de budincă? Tocmai am făcut-o.” în galiciană, în original (n.tr.). 

3 „Hai înăuntru. Nu concurez cu băiatul.”, în galiciană, în original (n.tr.). 

4 „Eşti cea nouă?”, în galiciană, în original (n. tr). 

5 „fata mea. Să nu-i văd în fața ochilor pe cei din familia Acebedo...” în galiciană, în 
original (n.tr.). 


VP -26 


prezentul și viitorul întregului sat și ale întregii regiuni. Mă 
grăbesc să-mi termin cafeaua și iau o înghiţitură zdravănă din 
budincă. E gustoasă, suculentă, calorică, foarte dulce. 

— Sper să-ţi meargă bine. Pentru că răpitorii ăia o merită cu 
vârf și îndesat, cu tot ce se întâmplă. 

Nu înțeleg la ce se referă, dar femeia se duce să-i servească 
pe alţi clienţi și mă lasă cu îndoială. Termin budinca. Când vreau 
să plătesc, femeia refuză. 

— De data asta e din partea casei. Data viitoare nu, să nu te 
obișnuiești așa. 

Zâmbesc și scot o monedă de un euro ca să i-o las ca bacșiș. 
Dar ea o refuză. 

— Păstrează asta. Hai să nu începem cu stângul. Bacșișurile 
sunt pentru americani. Când Concha invită, chiar asta face. 

— Am înţeles. Atunci mulțumesc, Concha. 

— N-ai pentru ce. 

Mă privește cu multă căldură și aproape matern. 

— Succes, miña nena, pentru că o să ai nevoie. 

les din cafenea și ajung la liceu cu o senzație ciudată în corp. 
Este una dintre cele mai ciudate clădiri din sat. La ora asta și 
pentru că este ceaţă, are un aspect între romantic și gotic. Sau 
poate că am o dispoziţie ciudată în urma întâlnirii cu șoferul și 
apoi cu Concha. Imi îndrept privirea spre marea cupolă din 
sticlă, care de-a lungul zilei iluminează cu lumina soarelui curtea 
centrală și care poate că este cea mai fotografiată din sat, nu 
există carte poștală cu Novariz în care să nu apară. Mai mulţi 
elevi intră în clădire și eu îi urmez. Acești pereți din piatră, fier și 
sticlă cuprind aproape două secole de istorie. Clădirea a fost 
incinta unei băi cu ape termale naturale, care a avut perioada sa 
de splendoare, apoi a fost abandonată în anii douăzeci, pentru a 
deveni un spital militar pe vremea Războiului Civil și apoi o 
închisoare de prizonieri republicani. În cele din urmă, odată cu 
apariţia democraţiei, cuiva i-a trecut prin minte că era locul 
ideal pentru a-l transforma într-o școală. 

Simt frigul și umezeala specifice locului, pe lângă mirosul 
caracteristic de sulf care mi-a atras atât de mult atenţia când 
Germân m-a adus în vizită. Se datorează izvorului termal din 
curte, care, din când în când, încă emană apă la patruzeci de 
grade, vestigiu al acelei bogății naturale ce odinioară a adus 
faimă satului și pe care acum mulți încearcă să o recupereze; 


VP - 27 


„dacă cei din orașul Ourense au reușit să atragă turiști datorită 
apelor sale, de ce aici nu?”, se întreabă sătenii. Zarva tinerilor 
mă scoate din letargia mea romantică. Nu contează secolele de 
istorie și ceața; aici, înăuntru, râsetele și energia contagioasă a 
adolescenților mă readuc la viață. Satul părea mort, dar iată-i 
aici pe elevi, ca să contrazică această impresie. 

Viață și zgomot la opt și zece dimineaţa. Printre atâta 
hărmălaie pot să-mi disimulez fără teamă cheful de a începe. 
Pentru că nu e bine nici să te vadă lumea atât de entuziasmată 
și, în același timp, agitată. Este din cauza cafelei tari de la 
Concha, cred eu, care nu știu dacă va perfora stomacul, dar m-a 
agitat. 

Mi-e greu să ajung până în cancelarie. Clădirea asta este un 
labirint. Asta e partea proastă când clădirile vechi sunt adaptate 
pentru un alt uz. Au personalitate, dar uneori sunt puţin 
funcţionale. 

Reușesc să găsesc cancelaria și, când intru, las în urmă 
agitația elevilor și simt atmosfera diferită. Și nu doar pentru că e 
liniște. Observ fețe lungi printre puţinii profesori care sunt aici la 
ora asta, nu știu dacă de îngrijorare sau de stânjeneală, mi-e 
greu să ghicesc. Desigur că uneori nu sunt ei de vină, ci eu îmi 
proiectez starea de spirit asupra celorlalţi. Niciodată nu e ușor 
să fii nouă la un liceu, mai ales când anul școlar a început cu 
luni în urmă și dinamica este mai mult decât stabilită. Profesorii 
retrograzi și scârbiţi, pe de o parte, cei care mai cred în 
învățământ, pe de altă parte... încă nu știi în ce grupuleţ de 
profesori te vei încadra, asta dacă te încadrezi în vreunul, nici 
cum te vor întâmpina. Mai ales când șederea ta nu va fi mai 
lungă de câteva săptămâni sau o lună. De ce să se străduiască 
să se înţeleagă bine cu tine, dacă vei dispărea foarte curând? 
Poate că e impresia mea, îmi spun, dar printre cei cinci sau șase 
profesori care sunt acum în cancelarie simt o senzaţie diferită 
de cea obișnuită. De-abia mă salută și fiecare pare să-și vadă de 
treabă într-un fel cam... forțat? Unii citesc ziarul, alţii beau o 
cafea, unul corectează câteva lucrări... Sunt stânjeniţi. Fiindcă 
nu știu prea bine ce să fac, nici ce să spun mai mult de bună 
ziua, îmi îndrept privirea spre unul dintre zidurile cu piatră la 
vedere din cancelarie, în timp ce-mi aștept rândul să-mi fac o 
cafea. Până când îl văd într-un colţ pe bărbatul cu mașina, pe 
chipeșul înlăcrimat. Schimbăm o privire, dar atât. Se simte 


VP - 28 


rușinat pentru întâlnirea de acum câteva minute? N-aș putea 
spune sigur. 

— Ești cea nouă? mă întreabă o femeie de vreo cincizeci de 
ani. 

Eu încuviinţez, mă pregătesc să-mi spun numele, când 
profesorul cu mașina mă fixează cu privirea. 

— Ea este? o întreabă pe femeia care mi-a vorbit. O să se 
ocupe de dirigenție? 

— Incă nu s-a decis, Mauro, dar s-ar putea. 

II cheamă Mauro. Pe bărbatul care plângea îl cheamă Mauro. 
Și mi se confirmă din nou că, sub acel nor negru, se ascunde un 
bărbat atrăgător și în formă, ceva deloc neglijabil la un tip de 
vârsta lui. 

— Ai mare grijă. Nu-i lăsa să-ţi facă viaţa imposibilă, îmi 
spune. 

Vocea și tonul lui mă nedumeresc. Despre ce vorbește? Mai 
întâi lacrimi și acum mă avertizează? 

— Vino, vorbim mai bine în biroul meu. 

Femeia mă ia de braţ și mă scoate de acolo, aproape fără să 
pot reacţiona. 

— Sunt Marga, șefa de studii a liceului. 

Mă duce pe culoarele liceului, ne intersectăm cu câţiva elevi, 
care ne ignoră complet. 

— Auzi, tipul ăla, Mauro, se referea la faptul că elevii îmi vor 
face viața imposibilă? 

— Nu-ţi face griji. Îţi spun imediat. 

În biroul șefei de studii miroase a tutun și văd imediat un 
pachet de ţigări ivindu-se de sub sutele de hârtii care acoperă 
masa. Marga se așază după ce dă la o parte câteva hârtii de pe 
scaunul ei și mă încurajează să-i urmez exemplul. Are pielea 
gălbuie, ochii afundaţi în spatele unor ochelari cu rame din 
lemn, aspectul hipster și modern pentru a transmite imaginea 
că încă nu s-a dat bătută și o pieptănătură care pe capul lui 
Lady Gaga ar avea acel ceva, dar care la ea stârnește cel puţin 
nedumerire. 

— Raquel, nu-i așa? 

— Da, răspund reprimându-mi un strănut. 

Scot un șervețel din geantă și-l duc repede la nas. 

— Bine ai venit, stai jos un moment, te rog. 


VP - 29 


Vocea ei este răgușită și mi se pare că intuiesc un oarecare 
damf, deși nu pot să garantez, nasul meu e prea acoperit ca să 
dea un verdict corect. O fi trăgând câte o dușcă chiar aici? Sau o 
fi coborând la bar ca să ceară o cantitate considerabilă de 
coniac în cafeaua ei simplă? 

— Scuză-mi coafura, în dimineaţa asta mi s-a stricat foehnul 
în timp ce mă uscam și... mă rog... o să fiu subiect de bârfa 
toată ziua, dar mă descurc cu asta. 

Încearcă să-și aplatizeze părul cu mâna. Mă privește cu 
oarecare gravitate și observ cum își schimbă tonul și atitudinea, 
se pregătește să-mi spună ceva important și se pare că nu 
foarte plăcut. 

— Nu știu dacă ești la curent cu tot ce s-a întâmplat... 

— Păi... nu. 

— Aha... Fireşte, fireşte. Aici, cum despre altceva nu se 
vorbeşte, uneori mi se pare greu de crezut că cineva n-a aflat 
încă. Este o chestiune delicată. O înlocuiești pe profesoara de 
limbă și literatură de la anul întâi și doi de liceu. Pe Elvira 
Ferreiro, pe care toţi o cunoșteam ca Viruca. Avea post fix aici, 
de trei ani. Era dirigintă la o clasă de a XII-a și mă tem că va 
trebui să preiei acea dirigenţie. 

— Dacă nu am încotro, spun, încercând să zâmbesc cu 
jumătate de gură, ca să nu se observe cât de puţină plăcere îmi 
face. 

— Nu ai, ţi-am zis. Era foarte îndrăgită de elevi. Da, încă 
există astfel de profesori. A luat cea mai bună notă la concurs 
când s-a prezentat, la vârsta de doar douăzeci și cinci de anișori, 
iar în șase ani a obţinut un loc în acest liceu. Ceva practic 
imposibil, pentru că aici locurile sunt foarte căutate. Este dintre 
puţinele centre cu istorie și oarecare farmec. La fel ca acela din 
Celanova, unde s-a profitat de corpul profesoral neoclasic al 
mănăstirii pentru a fonda liceul. Acesta nu este atât de frumos, 
dar pe-aproape. Era o fostă baie publică... 

— Știu, soțul meu este din Novariz. 

— Serios? la te uită... Atunci nu ţi-l mai laud și trec peste turul 
de onoare. Chestia e că, pe lângă izvorul termal, acesta este 
dintre puţinele centre unde elevii nu s-au sălbăticit încă de tot și 
n-am apărut încă pe nicio pagină cu incidente. Sau, cel puţin, 
până acum. Să trec la subiect, că mă zăpăcesc, mă pierd... 
Sindrom de profesor, ne luăm cu vorba și nu ne mai oprim. 


VP - 30 


Viruca era foarte implicată în centru. Cu vocaţie de profesoară, 
îndrăgostită de elevii ei și preocupată de problemele lor... O 
iubeau mult și era foarte apreciată și de profesorii din consiliu. 
Aducea prăjiturele de ziua ei de naștere și era mereu dispusă să 
dea o mână de ajutor... Dar, dintr-odată, ceva s-a schimbat. Nu 
știu dacă de vină este despărţirea de soţul ei sau dacă s-a 
întâmplat ceva la începutul acestui an școlar, dar nu mai părea 
aceeași. In urmă cu mai puţin de o lună a cerut concediu pe 
motiv de depresie... Mă aşteptam la asta de la mulți, dar de la 
ea... Și fostul ei soţ lucrează aici, este profesor de istorie, e cel 
care te-a abordat în cancelarie. 

— Ah... 

— Pâinea lui Dumnezeu și chipeș, l-ai văzut deja, chipeș de 
reclamă, dar, săracul, e cam afectat, cum să-i găsești vreo vină? 
L-am rugat cu cerul și pământul să-și ia câteva zile libere, dar 
nicio șansă. S-au despărţit vara asta, dar își purtau în continuare 
de grijă destul de mult unul altuia. Eu cred că erau sortiți să se 
împace. In urmă cu trei săptămâni ne-a spus că Viruca a 
dispărut. Ne-am îngrijorat, firește, dar am crezut că poate s-au 
certat sau că ea avea nevoie să se despartă cu adevărat și nu 
știa cum să o facă... 

Marga face o pauză și se uită cu coada ochiului la pachetul ei 
de ţigări. Pare să aibă nevoie urgentă să-și aprindă o ţigară, dar 
se abține. Trage adânc aer în piept. 

— Acum câteva zile i-am găsit cadavrul plutind pe lacul de 
acumulare. 

— Cadavrul? 

Imi ia ceva până procesez informaţia. Nu știu dacă e din 
cauza impactului sau a antihistaminicelor care-mi dau o stare de 
ameţeală, dar mi-e greu să asimilez ce aud. Pentru o clipă, totul 
mi se pare ireal. 

— Da, e ciudat că soţul tău, deși este de aici, nu știe nimic. Ti- 
am zis deja că doar despre asta se vorbește. 

— Am sosit ieri-seară, nici n-am avut timp să despachetăm 
valizele... mă justific, de parcă aș simţi nevoia să cer iertare 
pentru că nu sunt la curent cu cele întâmplate. 

— Atunci îmi pare rău că sunt cea care-ţi dă veștile. Elevii 
sunt destul de bine, afectaţi, firește, dar bine, la urma urmei, cei 
de anul ăsta n-au avut chiar așa de mult timp să prindă drag de 
ea, după două luni și ceva de la începerea anului școlar a cerut 


VP - 31 


concediu... Cu cei de anul trecut ar fi fost mai dramatic, 
presupun. Așa că nu cred că vei da peste o atmosferă prea 
ciudată. A venit deja un psiholog să stea de vorbă cu ei, le-am 
pus filmul acela, Domnul Lazhar, nu știu dacă ai auzit de el. 

Pauză. 

— Și în fine... mai e ceva... 

Șefa de studii se uită din nou la pachetul de ţigări. Într-un 
acces de îndrăzneală, îl scot de sub hârtii și i-l ofer. Ea zâmbește 
recunoscătoare. Îi văd dantura. Are dinţii foarte galbeni, 
presupun că din cauza dependenţei și a unei igiene neglijente. 
Și nu știu de ce încep să mă gândesc la dantura ei când îmi 
povestește că profesoara pe care o înlocuiesc e moartă. Poate 
ca să nu mă gândesc la cadavrul ei plutind. Știu că imaginea mă 
va însoți întreaga zi. Și nu mai vreau și alți morți în viaţa mea. 

— Nu te deranjează dacă-mi aprind una? spune apropiind 
bricheta de ţigară și fără să aștepte răspunsul meu. Deschid 
fereastra și-ți jur că, la ce vânt bate azi, nu va rămâne nici urmă 
de fum aici. 

— Nicio problemă. 

Marga îmi mulțumește cu un gest și văd cum flacăra aprinde 
ţigara. 

— Vrei? 

— Nu, mulțumesc, refuz eu, m-am lăsat de ceva vreme. 

— Ferice de tine. Eu am încercat de vreo șapte ori. Dar, 
firește, nu ajută să încerci cu toți cei de aici. Nu ajută deloc. 
Dintre toate profesiile din lume am ales-o și noi pe asta. Mă rog, 
gata cu văicăreala, pentru că nimic nu-i mai plictisitor și mai 
previzibil decât un profesor care se plânge de munca lui. În ziua 
în care o să devin o astfel de profesoară mă închid într-o 
mănăstire izolată. 

Marga trage un fum adânc, urmat de o tuse. 

— Ce plăcută e a doua ţigară de dimineaţă. După cum îţi 
spuneam, Viruca a cerut concediu în urmă cu o lună și a venit 
un profesor să o înlocuiască. Un băiat slăbuț, firav, din cale- 
afară de timid și dornic să fie pe placul tuturor, dorinţă pe care 
doar voi, cei noi, o aveţi. Ei bine, după trei săptămâni a cerut 
concediu pe motiv de depresie. 

— Cum așa? 

— Habar n-am. Eu credeam că-i mergea bine, că se integrase. 
Nici elevii nu vorbeau urât despre el, iar ei, când nu le place 


VP - 32 


cineva, o strigă în gura mare. Nu știu, presupun că o fi fost ceva 
de natură personală... Sau că nu s-a putut adapta. Dar îţi spun 
deja că puștii nu sunt niște căpcăuni, serios, nu te aștepta să 
găsești ceva ciudat... O să vezi. Ce-i drept, nu sunt 
circumstanţele ideale... 

— Păi, nu, de ce să ne amăgim... 

Strănut din nou. 

— la-o ușor. Implică-te cât trebuie, pentru că veniţi mereu cu 
foarte mult chef, iar asta uneori este contraproductiv. Și la 
prima problemă pe care o ai cu puștii sau orice îndoială ori lucru 
pe care-l vezi... spune-mi. Serios, nu doar eu, ci toți vom fi 
foarte pe fază pentru ca lucrurile să meargă bine. Nu știu, 
Raquel, cred că ţi-am zis tot ce aveam să-ţi spun... lată orarul 
tău, planul de studiu al Virucăi, pe care nu trebuie să-l urmezi ca 
la carte, dar ca să vezi cum își organizase cursurile, lecturile 
facultative și restul. Adevărul e că-și dădea silinţa. 

lau dosarele pe care mi le dă și îmi arunc un ochi peste ele. 
Văd unele dintre lecturile facultative și mă bucur să constat că 
sunt ale unor autori contemporani și accesibili. 

— Și dacă nu știi unde sunt sălile de clasă, îţi fac mai târziu un 
tur. Sau rog pe cineva să te însoțească. lar dacă ai vreo 
întrebare... 

Firește că mă asaltează multe întrebări. Mai ales una. Știu că 
nu trebuie să o formulez, dar nici nu vreau să o ţin în mine. 

— Viruca, profesoara... știți dacă... s-a sinucis, dacă a fost un 
accident...? 

Trage aer în piept înainte să-mi răspundă. Verifică din ochi 
dacă ușa biroului este închisă. 

— Păi, să vedem... se pare că autopsia nu a indicat nimic 
ciudat. Și am impresia că au găsit chiar un bilet sau o filmare în 
care-și lua adio de la fostul ei soț... Dar, mă rog, judecătorul și 
Garda Civilă încă investighează. 

Marga se uită la ceas. 

— Trebuie să te las, peste două minute am o întâlnire cu doi 
părinţi. 

Marga se ridică, iar eu îi urmez exemplul. Îmi întinde mâna. 

— Bine ai venit, Raquel. 


VP - 33 


Capitolul 6 


Mă închid puţin în toaleta profesorilor. Scot telefonul mobil din 
geantă și-l sun pe Germân. Simt nevoia imperioasă de a-i auzi 
vocea. 

— Hei... Cum e prima zi? Cum merg lucrurile? 

— Normal. Profesoara pe care o înlocuiesc s-a sinucis. 

— Măi să fie... 

Tonul vocii lui mă nedumerește. Aproape că nu simt uimire. 

— Știai? Știai că profesoara a murit? 

— Da, auzisem ceva. 

— Și nu ţi-a trecut prin minte să-mi spui? N-ai crezut că era 
ceva ce mi-ar fi plăcut să știu? Nu știu, ca să fiu pregătită 
psihic... Dac-ai fi văzut ce faţă de idioată am făcut, Germán... 

— Nu eram sigur că tu aveai s-o înlocuiești. Dacă în cele din 
urmă nu era vorba despre ea, nici nu voiam să te condiţionez. 

— Aha... Germán, dar cel puţin aș fi știut la ce să mă aştept. 
Când i-am zis șefei de studii că tu ești de aici, s-a mirat că nu 
sunt la curent. 

— Bine, nu-ţi face griji, te vei descurca bine. 

— Spune-mi ceva... în fine, nu, nu contează... 

— Haide, întreabă, nu ţine în tine. 

— Nu, e foarte meschin din partea mea. Mai bine tac. 

— Urăsc când faci asta. Anunţi că o să spui ceva și apoi te 
răzgândești. Acum scuipă tot. 

— Bine. N-ai trecut sub tăcere chestiunea cu femeia moartă 
de teamă ca nu cumva să refuz să vin aici, nu-i așa? 

— Puteai să-ţi alegi o altă destinaţie? 

— Nu. 

— Atunci ţi-ai răspuns deja singură. Eu nu ţi-aș face niciodată 
așa ceva, Raquel. Uneori mă lași paf. 

— Bine, bine, iartă-mă. Vestea asta m-a dat puţin peste cap. 
Vii mai târziu să vezi apartamentele cu mine, da? 

— Desigur. Dar am stabilit deja să vedem o căsuţă la 
periferie. Îţi trimit pozele pe telefon. O să-ţi placă la nebunie. 

— Germán... 

— Ce? 


VP - 34 


— La periferie? 

— Aici la periferie înseamnă la doar doi kilometri... Vei putea 
chiar să mergi pe jos până la liceu... O să-ţi placă la nebunie, îţi 
jur. 


VP - 35 


Capitolul 7 


La prima oră de curs, clasa a noua D, găsesc vreo douăzeci de 
puști destul de receptivi. Par mai copii decât mă așteptam. 
Ascultă cu atenţie prezentarea pe care le-o fac despre mine 
însămi. Succintă, ca să nu-i plictisesc, și fermă, ca să nu mă 
ignore. Le spun ce aștept de la ei pentru restul anului școlar. Ei 
îmi pun câteva întrebări despre programa școlară și dacă o voi 
urma pe cea a Virucăi. Când îi rostesc numele, văd că o fac cu 
oarecare teamă sau respect, nu știu prea bine cum să 
interpretez. Nu este un subiect tabu, dar nici nu se simt 
confortabil. O adolescentă cu un oarecare accent mexican, 
Ximena o cheamă, vorbește despre cât de bună profesoară era, 
despre cât de mult îi încuraja să citească, în ciuda... 

— A ce? 

— A stării ei din ultima vreme. 

— Anemică, indică unul. 

— Nervoasă și foarte tristă, spune altul. 

Aproape toţi încuviinţează. Eu nu știu prea bine ce să adaug și 
nici nu știu dacă se așteaptă să adaug ceva. „O să-i urmez 
programa, lecturile?”, mă întreabă ei. Le spun adevărul, că încă 
n-am avut timp să le răsfoiesc, dar că am văzut mai multe 
lecturi care mi-au plăcut. 

— Aţi citit deja vreunele? 

— Să citim? Mai bine așteptăm filmul, îmi răspunde un băiat. 

Zâmbesc. E chiar naiv să creadă că mă poate scandaliza cu 
acel comentariu. 

— Eu fac des asta, răspund, adică aștept filmul, iar apoi spun 
mereu că romanul era mai bun. 

Stârnesc câteva râsete și mă alătur puţin. Asta și faptul că 
puștii s-au comportat bine îmi dau încredere pentru următorul 
curs. Mă simt mai degajată, mai sigură pe mine. Norii negri care 
se adunau deasupra mea încep să dispară. Acesta este un liceu 
ca oricare altul. Or exista mere putrede, ca peste tot, dar, în 
general, se va putea lucra cu plăcere. 

Cei din anul doi de liceu mă pun la încercare de la început, 
încerc să le explic cum mi-am organizat restul cursului cu ei, dar 


VP - 36 


nu par prea interesaţi. Cu toate acestea, mă prefac că le pasă, 
cel puţin mie-mi pasă și vreau să le transmit că dezamăgirea lor 
nu mă va înfrânge. Intenţia mea este să întorc programa. Să 
dedic două săptămâni unei viziuni generale a materiei, pentru 
ca apoi să încep din contemporaneitate și să merg înapoi. Cred 
că orice manifestare artistică sau literară trebuie să privească 
spre viitor. Desigur că este nevoie să știm de unde provenim, 
dar se vor simţi mult mai identificaţi cu ce se creează acum 
decât cu literatura care miroase a mort. 

Discursul meu nu-i atrage deloc. Printre altele, pentru că sigur 
l-au auzit de o mie de ori. O elevă, Iria, mă întreabă dacă va fi 
cel mai bun mod de a ne pregăti pentru examenul de 
bacalaureat. Căci pe ea și pe toţi ceilalţi nu-i interesează decât 
să ia acel examen, să intre la universitate și să lase în urmă cât 
mai repede acest liceu și acest sat de rahat. Eu îi asigur că, 
dacă vor trece la materia mea, vor lua notă de trecere și la 
examen. 

— Dacă zici tu... 

— Viruca nu concepuse materia așa. 

lată că a apărut și numele. O parte din clasă este de aceeași 
părere. Și, înainte să-i pot opri, încep s-o ridice-n slăvi: „Viruca 
era super, Viruca ne spunea că... Viruca făcea asta, Viruca făcea 
aialaltă. Viruca, în ciuda stării ei din ultimele zile... Viruca...” 

— Ce părere ai despre Hemingway, Virginia Woolf, Sylvia 
Plath? 

Întrebarea tocmai mi-a pus-o un băiat cu ochelari, al căror 
braț era bandajat cu leucoplast. Mă miră că-i cunoaște pe acei 
scriitori. Dar e clar unde vrea să ajungă, e evident, și nu știu 
dacă să-i cad în plasă. 

— Spune-mi că i-ai citit pe toţi trei și scapi automat de 
următoarele două examene, îi răspund. 

— Ce părere ai despre ei? insistă, ignorându-mi oferta. Ştii ce 
aveau în comun? 

— Desigur, sunt profesoară de literatură. 

„Curaj și ia taurul de coarne, Raquel, doar n-o să eviţi 
întrebarea”. 

— Toţi trei și-au pus capăt zilelor. lar data viitoare întreabă- 
mă ceva mai greu și menţionează-mi-i, nu știu, pe Sándor Márai, 
Stefan Zweig, Horacio Quiroga sau Alejandra Pizarnik. 


VP - 37 


„Nu face pe deșteaptă, Raquel, nu e nimic mai rău decât să 
faci pe deșteaptă”. 

— Am avut de analizat un poem de Plath. 

Se uită la fata de lângă el. 

— Cum era? „A muri..."? 

lar fata începe imediat să recite. 

— „A muri este o artă, ca toate celelalte. Eu o fac excepţional 
de bine”. 

Și, fără vreun cuvânt, o altă elevă își face curaj și se alătură 
cu următorul vers. 

— „Atât de bine, încât pare un iad”. 

Acum se alătură un băiat. 

— „Atât de bine, încât pare de-adevăratelea. / Presupun că s- 
ar putea vorbi despre vocaţie...” 

Pe trei voci, acel poem pare o rugăciune macabră, o litanie. 
Simt cum îmi străbate trupul un fior. Oare repetaseră? Incearcă 
să mă sperie sau i-a afectat atât de mult moartea profesoarei, 
încât au rămas blocaţi pe acea strofa? 

— Tu crezi că ne cerea ajutor punându-ne să analizăm acele 
texte și n-am știut să vedem asta? întreabă băiatul cu leucoplast 
pe brațul ochelarilor. 

— Nu, firește că nu, mă grăbesc să răspund. Când cineva 
apropiat moare, întotdeauna insistăm să dăm o semnificaţie 
oricărui moment trăit în ultimele zile. Și cu atât mai mult când 
acea moarte... acea moarte... 

— A fost o sinucidere. Poţi s-o spui. O știm cu toţii. E-n regulă. 

Ba nu e-n regulă, pentru că nu știu cum să abordez subiectul. 
Nu eram pregătită pentru asta. Mă tem că nu sunt la înălțime. Și 
în plus... Mă simt atât de departe de oamenii care nu mai 
suportă și-și pun capăt vieţii... Foarte departe, îi înțeleg, firește. 
Înţeleg slăbiciunea și înţeleg că cineva se poate simţi foarte rău, 
sau foarte blocat, sau foarte disperat, înțeleg întunecimile 
sufletului, nu sunt străină de ele. Dar într-atât încât să te dai 
bătut și să te îneci într-un râu, să-ți tragi un glonţ în cap sau să 
înghiţi un flacon de pastile? Cum se poate ajunge la acea 
extremă? Nu au văzut semnalele? Nu au văzut că se apropiau 
de prăpastie? Presupun că, pe de-o parte, respingerea mea are 
de-a face cu faptul că mama era una dintre cele mai renumite 
doctorițe în oncologie din A Coruña. Am crescut cu acele cazuri 
pe care ea le relata la cină. Pacienţi care nu se dădeau niciodată 


VP - 38 


bătuţi, care luptau împotriva unui cancer ce ameninţa la tot 
pasul. Persoane care se agățau cu dinţii de speranţă, de 
chimioterapie, de operaţii, de terapii alternative, de diete, de 
vraci, chiar și de înţepăturile de viespe, de orice, doar ca să mai 
smulgă de la viaţă încă o lună, încă un an. 

— Cum te simţi înlocuind o sinucigașă? 

Asta mi-o trântește verde-n față una dintre eleve. O întreb 
cum o cheamă, cu intenţia de a avea la dispoziţie vreo două 
secunde ca să mă gândesc la răspuns. „Nerea”, îmi spune. Este 
o fată drăguță, puţin plinuţă și cu un piept enorm. Poartă un 
pulover mulat, dovadă că este mândră de curbele ei și că 
încearcă să profite de ele. Întrebarea ei a stârnit așteptări, toţi 
așteaptă răspunsul meu. Simt toţi ochii aţintiţi asupra mea. 

— Vreţi să vorbim despre asta? 

— Orice, numai să nu ne predai, indică un elev. f 

Este un băiat înalt, poartă un hanorac cu gluga trasă pe cap. li 
acoperă o parte din chip. Unii râd la gluma lui. Mai ales cel cu 
ochelari. 

— Cum te cheamă? 

— lago. 

— lago, picură aici? îl întreb. Într-o sală de clasă nu se stă cu 
gluga în cap. 

— Și unde scrie asta? 

Mă provoacă. Firește. Regret imediat că i-am spus asta; în 
plus, ce naiba mă interesează pe mine, de când mă deranjează 
regulile acelea stupide de educaţie? Presupun că a fost un mod 
stângaci de a mă abate de la subiect. Foarte stângaci și foarte 
evident. Observ dezamăgirea pe fețele multora dintre ei. Cert e 
că nu mai pot să dau înapoi. Mă apropii de tablă și scriu: „In sala 
de clasă nu se stă cu șepci pe cap”. Bine, tocmai am devenit 
caricatura jalnică a unei profesoare. Chiar am scris asta? 
Doamne... îmi mai tremură și mâna. Nici nu e de mirare. 

— Aici scrie, îi spun arătând spre tablă. Ți-o dai jos? 

— Dă-mi-o tu. 

Îl privesc două secunde înainte să răspund. Cineva 
fredonează o melodie de duel de film din vest. Râsete. Ah, i-am 
pierdut definitiv. „Eşti genială, Raquel. Eşti genială pentru că nu 
vei mai putea să redresezi lucrurile”. 

— Nu sunt atât de bine plătită încât să mă apropii, să fiu 
nevoită să te ating și să-ţi dau jos gluga... Cine știe când ai făcut 


VP - 39 


duș ultima oară și cum miroși... Va fi o idee bună să stai cu ea 
pe cap. 

Bine, recunosc că am fost foarte departe de genialitate. Dar 
când văd că băiatul își dă imediat jos gluga, știu că vorbele mele 
și-au făcut efectul. Pură psihologie inversă. Gluga lasă la vedere 
o freză enormă. Probabil că petrece mult timp în faţa oglinzii ca 
să obţină acel look, pentru ca apoi să-l acopere cu o glugă. 
Contradicţii ale adolescenților, presupun. 

Într-un acces de inspiraţie lașă, le zic să pună mână pe hârtie 
Și pix și să-mi spună care este ultima carte pe care au citit-o, 
dacă le-a plăcut sau nu și de ce. Pufnete de dezamăgire. Mă 
menţin fermă și, în cele din urmă, elevii îmi dau ascultare. 

— Ştii ce a făcut Viruca în prima zi de școală? Ne-a cerut să 
scriem despre noi, fără teamă, pe șleau, ne-a spus că doar ea 
avea să citească, zice Nerea și e clar că este una dintre liderele 
clasei. Să povestim ceva care ne doare, pentru că asta este 
literatura, durere, pentru că literatura izvorăște din rahatul pe 
care fiecare scriitor îl poartă înăuntrul său, din latura sa cea mai 
întunecată. Și ca să o înțelegem a făcut ceva incredibil. S-a dat 
de exemplu și ne-a povestit ceva ce i se întâmplase ei. 

Mă intrigă să aflu ce mărturisire le-a făcut Viruca. Deja se afla 
acolo germenul celor petrecute ulterior. Chiar și-a deschis 
sufletul în fața lor? Au folosit apoi tinerii acea informaţie ca să o 
înfunde? 

— Nu mi se pare o idee prea bună, răspund eu. 

— Profa, eu știu ce-i cu tine, spune băiatul cu ochelarii. Ți-e 
frică să ne povestești ceva despre tine, ca să nu avem vreun 
avantaj asupra ta. Dar stai liniștită pentru că, dacă am vrea să 
știm ceva, e de-ajuns să căutăm pe Internet. Am ști, de 
exemplu, că ai o sută șapte prieteni pe Facebook, că ideile tale 
politice sunt aproape ca ale tuturor profesorilor și, chiar dacă nu 
te remarci foarte mult, din când în când faci câte un comentariu 
ironic despre vreun politician de dreapta, dar fără să ajungi la 
insulte, pentru că tu ești mai presus, ești mult mai elegantă. In 
ceea ce privește bikinii, ai gusturi cam îndoielnice... Un concediu 
de milionară în Menorca, eh? Hotel de patru stele și multe plaje 
cu nisip alb. Ah, și multe mojito... Probleme cu băutura? Și mai e 
și hopul pe care l-ai avut cu soțul tău, cât a durat? Dar acum aţi 
depășit totul. Ohhhh... Acum vă iubiţi din nou ca în prima zi. 


VP - 40 


Simt că nu mai am aer. M-a făcut K.O. Încerc să-mi revin, să 
respir normal sau, cel puţin, fac un efort să trag din nou aer în 
piept. Cum a aflat toate astea, a făcut-o acum, într-un timp atât 
de scurt? Toate rețelele mele sociale sunt private și, chiar dacă 
s-ar fi putut strecura, cum a aflat despre criza noastră? Atât de 
mult a dedus? Am lăsat vreo urmă despre acea perioadă? 

Mă gândesc repede. Trebuie să fiu categorică, rapidă, trebuie 
să tai asta de la rădăcină. 

— Așadar, avem un aspirant la hacker în clasă. Cum te 
cheamă? 

— Roi. 

— Roi, și ce-aveai de gând să faci cu acea informaţie atât de 
relevantă, pe lângă să mi-o scuipi aici, în faţa tuturor? 

Roi nu răspunde. lar eu mă umflu în pene. 

— Să lămurim ceva ca să nu pierdem prea mult timp. O să-mi 
petrec cu voi doar patru ore pe săptămână. Apoi plec de aici, 
mă duc acasă și uit de voi. Am o viaţă care ar fi prea puţin 
afectată de încercările voastre de sabotaj. Așa că nu vă mai 
obosiţi. In felul acesta o să avem toţi de câștigat. 

Se pare că vorbele mele își fac efectul și reușesc să-i 
determin să se concentreze să scrie ce le-am cerut. După 
treizeci de minute se încheie ora de curs. In timp ce ies, elevii 
îmi lasă pe catedră redactările lor. Băiatul cu ochelarii bandajaţi 
cu leucoplast se ridică, este mai scund decât credeam, dar, deși 
nu are mai mult de un metru șaizeci și cinci, se impune în fața 
mea. Unii au această putere. Când lasă lucrarea pe catedră, îl 
abordez. 

— Roi, nu-i așa? Putem să stăm de vorbă o clipă? 

Se aud râsete și cuvinte de încurajare și de ironie: „Profa nouă 
te-a prins”; „Stai liniștit, asta vrea să se joace”; „Roi, Roi, Roi. Ți- 
a învăţat deja numele, Roi”. 

— Dacă n-am de ales, răspunde băiatul. Ce vrei? 

— Roi, nu știu ce fel de relaţie aveai cu cealaltă, dar cu mine 
nu va fi așa. Tu ești elevul meu, iar eu profesoara ta și asta-i tot. 
Puțin îmi pasă că tu crezi că ai dedus cum sunt eu sau dacă-mi 
merge bine ori nu cu soțul meu, pentru că adevărul e că habar 
n-ai și nici n-o să ai. 

— Cealaltă are nume. Viruca. 

— Da, știu, știu, e un nume pe care-l aud des; n-am cum să-l 
uit. 


VP - 41 


— Tu o dispreţuiești, nu? O dispreţuiești pentru că s-a sinucis, 
crezi că e o lașitate să faci așa ceva. 

— Eu nu dispreţuiesc pe nimeni. 

— Pot să-ţi spun ceva, „doamna profesoară”? Tu nu-i ajungi 
nici la degetul mic de la picior. Să nu uiţi asta. Așa că să nu-i 
mai zici „cealaltă”. 

Inghit în sec. Rămân mută și îl las pe băiat să plece. La naiba. 
Ce mai început de școală! 

Intr-o cancelarie la oră de vârf, plină până la refuz de colegi 
gălăgioși, caut un loc la masă, iau toate redactările elevilor și 
mă apuc să le revizuiesc. Nu sunt nerăbdătoare să fac asta, dar 
n-am o idee mai bună ca să-mi revin și să mă conving că n-am 
pierdut controlul asupra elevilor, că ei nu mă pot învinge. 

Aranjez lucrările în ordine alfabetică și, când mai am puţin și 
ajung la jumătate, descopăr o foaie pe care e desenat doar un 
maimuţoi. Este un desen cu jocul spânzurătoarea, o fată 
atârnată de un copac, dar nu e terminat, la fel ca și cuvântul de 
dedesubt. Lipsesc câteva litere pentru a-mi completa numele: R 

E; 
Ce-i asta? Întorc foaia și găsesc răspunsul. Și o teamă 
palpabilă, exagerată, dar foarte reală pune stăpânire pe mine 
când citesc: 

„Dar tu cât vei rezista înainte să mori?” 


VP - 42 


Capitolul 8 


Mauro ieși supărat de la sediul Gărzii Civile. Nu mai era nici 
urmă din bărbatul care era să dea cu mașina peste Raquel, cu 
lacrimi în ochi. Îl însoțea prietenul său Duarte, îmbrăcat într-un 
costum imaculat, o haină de firmă și fular din cașmir. Era unul 
dintre cei mai buni avocaţi din sat și se mândrea cu asta așa 
cum, în mod curios, oamenii se laudă și în același timp își 
minimizează importanţa: „E ușor să fii cel mai bun când nu prea 
ai concurență”. Era prima oară când avea de-a face cu un astfel 
de caz. Era obișnuit mai mult să se confrunte cu firme de 
asigurări, să ajungă la proces pentru chestiuni de grăniţuire, 
pentru câte-un divorț, nu pentru un caz precum cel al 
prietenului său. 

— Nu mă iau deloc în seamă, se lamentă Mauro. 

— În felul acesta nu vei obţine nimic. 

Pe scările cazărmii intrau și ieșeau jandarmi și, de aceea, pe 
Duarte îl incomoda să poarte acolo acea conversaţie deloc 
adecvată. 

— Ai auzit ce-am auzit și eu? Că vor închide cazul, că nu vor 
mai face cercetări... 

— Asta trebuie să decidă judecătorul. 

— Dar dacă nu i se aduc dovezi, dacă nu i se dă nimic, îl va 
închide până la urmă. lar ei nu fac nimic, nimic. Două 
interogatorii de rahat și atât. Ce modalitate e asta de a aborda o 
investigație? Și știi de ce nu fac nimic? Pentru că sunt convinși 
că s-a sinucis. Că s-a aruncat în apă și s-a lăsat în voia morţii. 

Duarte trase aer în piept, respiră calm. Simţi pentru prima 
dată că nu mai putea să suporte acea conversaţie. Se uită în 
stânga și-n dreapta ca să verifice că în momentul acela nu era 
nimeni prin preajmă care să-i poată auzi și-l apucă de umăr. 

— Mauro, îmi permiţi să fiu absolut sincer cu tine? Știu că 
trebuia s-o fi făcut mai demult, dar n-am știut cum. 

— Ce-i? 

— Hai să bem o cafea la biroul meu. 

— Nu, zi-mi acum ce-ai de spus. 


VP - 43 


Mauro era tras la față. Trăia un coșmar, care începuse în ziua 
în care-și dăduse seama că Viruca dispăruse. Un coșmar care a 
devenit un infern când a fost sunat de Garda Civilă ca să-i spună 
că găsiseră un cadavru plutind pe lacul de acumulare As 
Conchas și că în mare parte coincidea cu descrierea fostei sale 
soţii. Se putea duce să o identifice? Și s-a dus, desigur că s-a 
dus. Mort de frică, rugându-se precum copilul mic care la un 
moment dat a crezut în Dumnezeu, implorându-l să nu fie 
adevărat, ca acel trup neînsuflețit să nu corespundă cu al soţiei 
sale. Niciodată nu i s-au părut mai lungi minutele decât atunci 
când a intrat în spital și a fost condus până la morgă. „Sunteţi 
pregătit?” Firește că nu era, cum să fii pregătit pentru așa ceva? 
A închis ochii din instinct când medicul legist a ridicat cearșaful 
care acoperea fața cadavrului. „Când doriţi, puteţi să priviţi”. 
Mauro a deschis mai întâi un ochi și apoi pe celălalt. Și a simţit 
imediat cum i se umpleau de lacrimi. Era ea. Viruca. Soţia lui. Cu 
chipul aproape de nerecunoscut, dar era ea. | s-au înmuiat 
picioarele, a simţit că mușchii nu-l mai susțineau și a trebuit să 
se sprijine de medicul legist ca să nu ajungă pe podea. Apoi s-a 
întors acasă cu taxiul, pentru că n-a îndrăznit să mai ia mașina. 
Și după aceea vizita acasă la părinţii Virucăi. Când se oferise să 
le dea vestea? Nu mai erau socrii lui, nu avea de ce s-o facă. Nu 
i-ar fi reproșat nimeni dacă n-ar fi îndrăznit. Dar era datoria lui. 
lar dacă fusese greu să identifice cadavrul soţiei sale, să-i 
asculte pe părinţii ei a fost devastator. l-a văzut cum se 
frângeau, cum în mai puţin de o secundă pierdeau ani de viață. 
Din acea clipă nu aveau să mai fie persoanele care fuseseră. 

Duarte nu-și dădea drumul la vorbă. Dar, în cele din urmă, 
reuși să-și adune puţina putere pe care-o avea. 

— Uite, Mauro. Cred că va fi mult mai bine pentru toată lumea 
să se închidă cazul aici. 

— Ce? 

— Da, să decidă că nu există niciun caz. Că Viruca și-a pus 
capăt zilelor, că nu a ucis-o nimeni. 

Lui Mauro nu-i venea să creadă ce tocmai îi spusese prietenul 
său. 

— Dar tu de partea cui ești? 

— De ata, omule, de a ta. 


VP - 44 


— Și atunci cum de poţi spune așa ceva? Tu o cunoșteai pe 
Viruca la fel de bine ca mine... tu... Chiar crezi că ea...? Nu poţi 
să crezi așa ceva. Nutu. 

Mauro tăcu un moment. Se temea că aceea avea să devină 
una dintre cele mai stânjenitoare conversații din viaţa lui. 

— Mauro, știu că este greu de acceptat și știu că doare foarte 
mult, dar da, cred că acesta este adevărul. Ţi-a trimis chiar și o 
filmare în care-și ia adio, în care-ţi spune că nu mai poate. E cât 
se poate de clar, Mauro. Singurul care nu vede ești tu. Imi pare 
rău că sunt așa de dur. Știu că te simţi vinovat, știu că te apasă 
divorţul și crezi că poate de-asta... Dar nimeni nu este de vină 
pentru sinuciderea altei persoane. Nimeni. 

— Nu, nu. 

Mauro refuza categoric să accepte așa ceva. Soţia lui nu, cum 
să facă soția lui așa ceva? Oricât de grea ar fi fost perioada prin 
care trecea, cum să ajungă soţia lui să...? ` 

— Mauro... va fi cel mai bine pentru tine. Inchiderea 
investigației acum n-o să-ţi aducă decât beneficii. 

Argumentul acela îl dădu complet peste cap, nu se aștepta la 
așa ceva. 

— Ce vrei să spui? 

— Da, să se închidă și să poţi da pagina cât mai repede, să 
treci peste doliu sau ce-o fi și să redevii tu. Uită-te cum ești 
îmbrăcat, uite ce cearcăne ai... Ești o umbră, Mauro. lar ea, 
oricât de mult te doare, nu mai era soţia ta. Uit-o. Las-o baltă. 

— Dar cum poţi să-mi spui așa ceva? Cum îmi ceri s-o las 
baltă? A fost ucisă. 

— Ah, da? Și cum de ești atât de sigur? 

Mauro tăcu o clipă. Il privi pe avocat. 

— Sunt. 

Văzându-l atât de convins, lui Duarte îi trecu prin minte un 
gând. Și dacă nu vorbea doar mânat de durere și exista ceva ce 
lui îi scăpa deoarece clientul său nu era pe deplin sincer? 

— E ceva ce nu-mi spui? Ceva ce treci sub tăcere? Fiindcă 
acum e momentul să-mi spui. Sunt avocatul tău. 

Mauro se foi stânjenit. Existau lucruri despre care nu putea să 
vorbească, nici măcar cu avocatul lui. 

— Nu. 

— Sigur? 

Mauro încuviinţă. 


VP - 45 


— Atunci dă-mi voie să-ţi spun ceva. Ştii unde-i caută poliţia 
sau Garda Civilă pe vinovăţii unui asasinat? În anturajul cel mai 
apropiat al victimei. Soţul, familia. 

— Insinuezi că mă vor bănui pe mine? Dar eu sunt cel care 
dorește să se investigheze, cum să fiu eu asasinul? 

— Insistenţa ta este cel mai bun alibi. 

— Poftim? 

— Mauro, unde erai în ziua în care a murit Viruca? Ce făceai 
exact la ora când a murit? 

— Ştii deja, eram acasă, corectam lucrări. 

— Nu ai martori, nu ai alibi... 

— Acum te îndoiești de mine. 

— Ar trebui? 

— Nu! 

Dintr-odată, Duarte nu mai era în toate minţile. Și zări 
posibilitatea reală ca Viruca să nu fie o sinucigașă. Și dacă 
fusese asasinată? Și dacă Mauro avusese vreo legătură sau știa 
ceva ce nu putea să spună pentru că îl implica în vreun fel? 

— Ce-i, Duarte? întrebă Mauro alarmat. Acum te îndoiești de 
mine? 

— Asta obţii cu încăpăţânarea ta de a răscoli toată 
chestiunea. lar dacă și cei din Garda Civilă se vor îndoi și vor 
decide că soţia ta a fost ucisă și nu vor găsi pe nimeni, știi cine 
va ajunge între gratii? Știi câți soți sunt în închisoare, plătind 
pentru crime pe care poate că nu le-au comis? 

— Asta e... absurd. 

— Tot satul știe că aţi avut o despărțire dificilă. De câte ori v- 
au auzit certându-vă? 

— Și pentru că ne-am certat, eu mă duc și o omor? Eram în 
proces de divorț, firește că ne certam. 

Văzându-și prietenul jignit, Duarte hotărî să încerce cu alt 
argument. Avea să folosească argumente, doar de-aia era 
avocat, iar argumentele nu-i lipseau niciodată. 

— Bine, imaginează-ţi că pe tine te vor exclude, imaginează-ţi 
asta. Chiar vrei să se înceapă o cercetare amănunţită? Chiar vrei 
să afli tot ce a făcut soţia ta în aceste ultime luni? 

— De ce nu? 

— Mauro... E mai bine să nu mai zgândărim noroiul... Dacă 
încep să descopere lucruri pe care nu vrei să le afli? Pe care n-ai 
nevoie să le afli. 


VP - 46 


— Ce încerci să-mi spui? Ce știi despre ea și nu știu eu? 

— Se droga când era cu tine? Bea mult? 

— Viruca? 

Duarte deschise servieta pe care o purta în bandulieră. Căută 
printre hârtii și scoase una. 

— Am smuls o foaie din raportul autopsiei ca să nu ai acces la 
ea. 

— Ce? De ce? Cu ce drept? Dar... cine naiba te crezi? 

— Voiam să te protejez de toate astea. Pentru că nu era 
nevoie să știi. Uite cât alcool avea în sânge... Și uite rezultatele 
analizelor toxicologice... Pozitiv la barbiturice, cocaină și hașiș. 
Deși poate știai deja toate astea și eu sunt cel luat de fraier. 

— Nu! 

— Pot să-ţi pun o întrebare? Când ai avut ultima oară relații 
sexuale cu ea? 

— Nu știu... cu vreo jumătate de an în urmă, cred... 

— Era însărcinată în trei luni. 


VP - 47 


Capitolul 9 


Pe Germân îl entuziasmează casa care ne este prezentată la 
periferia satului. Și pe Nanuk. Nu știu de ce l-a adus, se învârte 
întruna dintr-o parte în alta, cercetând fiecare colţișor, dându-și 
acordul prin mișcarea neîncetată a cozii. Proprietatea este 
situată la poalele unui munte, de unde se vede tot satul. Trebuie 
să recunosc că priveliștea este incredibilă. Construcţia este din 
anii cincizeci sau șaizeci, cu o arhitectură simplă și funcțională. 
Ferestrele, din păcate, sunt din aluminiu, în loc de lemn, dar 
suntem în Galicia, boala aluminiului s-a extins ca o plagă timp 
de prea mulţi ani. Așa că nu voi cere imposibilul. lar ceea ce eu 
văd ca un defect, proprietarul, don Froilán, un bătrân, slutit, 
zbârcit, cu ochii bulbucaţi și plin de vitalitate, se străduiește să 
scoată în evidenţă. 

— Fereastră dublă din aluminiu, aici nu intră nicio picătură de 
apă. 

Atât exteriorul, cât și interiorul au nevoie de o mână de 
vopsea. lar în băi ar trebui robinete noi. Marginea cu fructe de-a 
lungul gresiei la un metru înălţime ar fi putut să lipsească, dar 
am văzut băi mult mai groaznice. În bucătărie sunt vreo două 
sau trei plăci de gresie desprinse, iar podelei i-ar prinde bine o 
lustruire. 

— Este prea mare pentru noi doi, îi spun lui Germân. Pentru 
ce ne trebuie trei camere? 

— De când e o problemă spaţiul mare? îmi șoptește el. 

Privește grădina. 

— Și uite ce priveliște. Vara putem chiar să punem o piscină 
din acelea gonflabile. Sau să construim una cu un coș de gunoi. 
Am văzut cum se face într-un video pe YouTube. 

— Vara? O să rămânem aici și vara? Anul școlar se termină în 
iunie. 

Sunt cam insuportabilă, știu. Și doar Germân poate să mă 
suporte în starea asta. 

— Tu ai păţit ceva, atât de prost ţi-a mers în prima zi? 

— Nu e vorba de asta. 

— Se vede pe fața ta, Raquel, nu mă păcălești. 


VP - 48 


Germân se pricepe să detecteze stări de spirit. Și mie mi se 
întâmplă și, cu siguranţă, oricărei persoane care este căsătorită 
de ceva vreme. Oricât de mult vrei să disimulezi, se observă tot 
până la urmă. În unele zile am impresia că ne petrecem timpul 
întrebându-ne „ești bine?”, „ce-i cu faţa aia?” Eu nu vreau să 
recunosc că sunt îngrijorată, că în prima zi de școală mi-a mers 
îngrozitor și că sunt cam neliniștită. Nu vreau să mă preocupe 
tot ce s-a întâmplat cu Viruca. Nu e mare lucru și n-am să fac o 
obsesie din asta. 

Don Froilân, care se îndepărtase cu înţelepciune ca să ne lase 
să reflectăm, se apropie de noi. 

— vă arăt pivniţa? Acolo n-o să aveţi nevoie nici de frigider 
pentru fructe. E răcoare, răcoare. Și boilerul funcţionează pe 
bază de peleţi. Foarte ieftin. Ce de lucruri s-au inventat, așa-i? 
Ce invenţii! 

— Ce sunt peleţii? întreb. 

— Este un boiler pe biomasă, ecologic, minunat, răspunde 
Germân. Putem să ţinem căldura deschisă toată ziua fără să ne 
mănânce tot salariul. 

Se uită la bătrân. 

— Haideţi să vedem pivniţa aceea, don Froilán. 

— Scutește-mă de acel don, lasă-l pentru profesori. 

Pivniţa este o minunăţie. Și e spaţiu să pui o masă enormă, ba 
chiar am putea băga mașina acolo, pentru că ar folosi și ca 
garaj. Don Froilân ne avertizează că, dacă o vrem, trebuie să 
avem grijă să nu lăsăm niciodată resturi de mâncare, nici 
gunoaie afară. 

— Din cauza mistreţilor. Dacă n-au ce să mănânce în munţi, 
coboară până la case... 

— Sunt mulţi? Sunt periculoși? 

— Depinde. Dar e mai bine să nu daţi peste vreunul, pentru 
că au capul mare și rad totul și pe oricine din calea lor. Desigur 
că nu trebuie nici să le daţi prea multă atenţie. 

Nanuk iese în grădină și începe să alerge. Zâmbesc, în ciuda 
ideii mistreţilor de prin împrejurimi. Germán îmi vede faţa și 
intuiește că dimensiunea pivniţei și faptul de a-l vedea pe Nanuk 
fericit vor cântări în favoarea deciziei. 

— Froilán, și de câte luni de garanţie aveţi nevoie? îl întreb pe 
proprietar, cedând. 


VP - 49 


Ajungem la un acord în ceea ce privește garanția și Froilán 
promite să dea o mână de vopsea și să repare plăcile de gresie. 
În câteva zile va fi gata. Germán nu-și poate disimula 
entuziasmul. 

— Atunci semnăm contract? întreabă proprietarul. 

Încuviinţez. Germán mă îmbrățișează și mă sărută pe buze. 

— Chiar îţi place? 

Cum să-i spun că azi nu există nimic care să-mi placă? Că 
mintea îmi e doar la liceu, la elevi și, recunosc în sfârșit, la 
biletul acela blestemat. E o idioțenie, știu, și nu-mi vine să cred 
că mă gândesc atât de mult la asta. De parcă un bilețel al unui 
derbedeu ar putea să-mi condiţioneze starea de spirit. Dar da, e 
evident că mi-o condiţionează. Și, acum că-mi amintesc, apare 
din nou fiorul pe care l-am simţit când l-am citit pentru prima 
oară. Bleagă, bleagă mai sunt. 

Când ajungem la restaurant, masa este deja aranjată pentru 
șapte persoane, copiii vor mânca la alta rotundă. Claudia, mama 
lui Germán, iese din bucătărie ca să ne salute. A fost la coafor, a 
îndrăznit să se vopsească și să-și facă o tunsoare care o 
întinerește destul de mult. lar sub șorț se zărește una dintre 
rochiile pe care le îmbracă la ocazii speciale. S-a îmbrăcat în 
negru doar în ziua când și-a înmormântat soţul. Şi cred că am 
progresat ceva în ultimii ani în ceea ce privește obiceiurile; 
văduvele purtând permanent doliu au devenit deja istorie. Este 
și-așa destul de îngrozitor să accepţi absenţa unei ființe dragi, 
încât s-o mai și afișezi purtând negru. Insă sunt persoane care și 
acum spun că nu era un obicei rău, că a-ţi exterioriza 
sentimentele nu este doar un mod de a-ti cinsti morții, ci și de a 
spune lumii că ceea ce ţi s-a întâmplat este atât de grav, atât de 
dureros, atât de devastator, încât nu intenţionezi deloc să 
disimulezi. Totuși, eu urăsc negrul doliului, am văzut-o atâţia ani 
pe bunica mea ascunsă sub acea culoare, moartă în viață, încât 
chiar mi-e greu să am rochii sau haine negre. 

— Ce bine-ţi stă cu părul așa, Claudia, îi spun soacrei mele și 
îl întreb pe Germân: Nu-i așa că-i frumoasă mama ta? 

— Întotdeauna. 

— Credeam că nu mai ajungeţi. 

Îmi ignoră complet complimentele, face des asta, nici nu știu 
de ce mă mai străduiesc. 

— Cum vi s-a părut casa lui Froilân? 


VP - 50 


— Am închiriat-o, îi spun. 

— Bună decizie, deși eu te vedeam locuind mai degrabă într- 
un apartament, să știi. 

— Mamă, protestează el. Las-o baltă, te rog. 

— Ce-am mai zis acum? Nu o nimeresc niciodată cu voi. 
Mereu trebuie să am grijă cu voi. 

Schimb o privire cu soţul meu. Răbdare, azi va trebui să ne 
înarmăm cu răbdare. Azi e una din acele zile. Este o femeie 
puternică, care i-a uimit pe toți prin faptul că a știut să suporte 
cu mult curaj lipsa soţului ei, pe care-l adora, dar, cum este 
firesc, uneori se clatină și nu e de mirare că mai pică într-o stare 
între melancolie și victimizare. Dar mă gândesc la cum am 
îndurat moartea mamei mele și nu pot decât să o admir pe 
soacra mea. Eu chiar n-am fost la înălţime. Așa că, dacă Claudia 
mai cedează uneori, tot ce putem face este să o sprijinim. 

Demetrio iese din bucătărie. Este fratele cel mare, patruzeci 
și unu de ani, practic chel, cu opt kile în plus depuse pe burtă și 
cu o faţă de om bun. Este rumen în obraji și transpirat din cauza 
căldurii de la aragaz. Are pe cap o batistă precum cele pe care 
și le pun medicii chirurgi în seriile TV, cu desene din The 
Simpsons. Haz de necaz, presupun. Demetrio are o bucurie și un 
nu știu ce extravagant destul de contagioase. 

— Ție-ţi plăcea calcanul? mă întreabă. 

— Mie-mi place tot ce gătești tu. 

— Nu știu cum s-a uitat la tine femeia asta, jur, îi spune 
fratelui său. Avându-mă pe mine, George Clooney din Novariz. 

— Dar tu când te uiţi în oglindă, ce vezi? îi dă replica Germán, 
bine dispus. Deschidem o sticlă de vin bun sau o să ne pedepsiţi 
cu vinul acela cu care-i maltrataţi pe clienți? 

În curând încep să sosească și ceilalţi, Pilar cu soţul ei, 
Gerardo și cei doi copii ai lor. Ea și familia ei locuiesc în Vigo, 
lucrează acolo la un cabinet veterinar. Și deși Novariz nu este 
foarte departe de oraș, mai puţin de două ore cu mașina, nu-și 
fac prea des apariţia. Așa că anunţul pe care vrea să-l facă azi 
soacra mea trebuie să fie important. Mai ales pentru că a doua 
zi puștii au ore și o să fie nevoiţi să se trezească devreme ca să 
se întoarcă acasă. 

Claudia își salută nepoţii în mod efuziv și zgomotos, 
concurează cu cealaltă bunică și e dispusă să-și șantajeze și să- 
și răsfeţe nepoţii până la delir ca să iasă învingătoare. Copiii, 


VP -51 


care nu sunt chiar atât de mici, știu asta și profită. Pilar mă 
salută sărutându-mă pe amândoi obrajii și-mi îmbibă hainele cu 
parfumul ei. 

— Ce bine că ai găsit de lucru la școală, nu? Ce bine, ce bine, 
ce bine. Ne bucurăm foarte mult, nu-i așa, Gerardo? 

Caută întotdeauna încuviințarea soțului ei, iar acesta, deja cu 
o bere în mână, se limitează să încuviințeze. Ar fi consimţit 
orice. A învăţat deja cum e mai înţelept să procedeze. Sper ca 
eu și Germán să nu devenim niciodată un astfel de cuplu. Soțul 
meu crede că astfel de gânduri o fac pe cumnata mea să mă 
considere o snoabă. „Dar de ce-și dă aerele alea? Doar pentru 
că sunt din La Coruña nu înseamnă că-și fac diferit nevoile. O fi 
ea fiica unei doctoriţe cu renume, dar trebuie să recunoaștem 
că ea nici măcar n-a fost în stare să-și ia licenţa”. l-a trântit asta 
într-o seară de revelion soţului meu și eu am auzit-o. Recunosc 
că probabil am meritat-o în seara aceea, pentru că naiba m-a 
pus să-mi doresc să petrec revelionul cu ei. Veronica, nepoata 
mea cea mică, se caţără în braţele mele și mă sărută pe buze. 

— E scârbos, Vero, o ceartă mama ei. A văzut la televizor 
zilele trecute și acum repetă asta tot timpul. Așa se iau toți 
microbii. 

— Ce sunt microbii? Ca iubiții? 

— lubiţii sunt mai rău, îi răspund eu. Deși mult mai distractivi. 

— Nu-i spune de-astea fetei, că apoi duce vorba. 

Rosalia, soţia lui Demetrio, apare ultima. Lucrează la primărie, 
în departamentul de turism și se ocupă de proiectul abilitării și 
al altor băi termale de pe malul râului. Există deja o baie 
termală privată care funcţionează la capacitate maximă, dar 
acum vor să profite și de celelalte izvoare și să facă niște bazine 
publice. Rosalia este entuziastă, iar dacă poate cineva să ducă 
la bun sfârșit acea acţiune, atunci ea este aceea. Va pune tot 
sufletul în asta. Așa cum face întotdeauna. Mi-e cea mai 
simpatică din toată familia, după soţul meu, vreau să zic. În 
ciuda entuziasmului său, în viaţa de zi cu zi este o femeie care 
transmite pace și relaxare, și puţin îi pasă de ce fac ceilalţi. Ea și 
Demetrio sunt un cuplu ciudat, ar putea avea propriul rea/ity 
show la televizor. Ar fi amuzanţi. Ea se bucură că mi-am găsit de 
lucru la liceu, dar nu într-atât încât să ţopăie de bucurie. 
Demetrio o sărută pe buric. E însărcinată? 

Ea ne lămurește imediat. 


VP - 52 


— Prostuţului ăstuia i s-a năzărit să mă sărute pe buric. Nu 
știu de unde-i vin atâtea idei prostești. Nu-i nimic aici, înăuntru, 
nu vă alarmați. Nici n-o să fie. Cu doi câini și trei pisici ne e de- 
ajuns. 

După ce ne așezăm, nu încetez să mă mir de cât de puţin 
seamănă fizic fraţii între ei. Ce-i drept, sunt la fel de înalți și de 
robuști. Și, fără îndoială, Germán a fost cel mai norocos la 
loteria genetică. Este cel mai chipeș. Nu e dragoste de soție, ar 
fi putut fi în primul an, acum este o informaţie obiectivă. Și nu 
se deosebește doar în ceea ce privește trăsăturile simetrice și 
armonice, ci și în privinţa comportamentului. Pe lângă ceilalţi, 
Germân pare imaginea rafinamentului. Nu degeaba cei din 
familia lui îi spun „frumușelul”. 

Bem și mâncăm mai mult decât ar trebui, totul e delicios, nu 
doar calcanul, ci și pâinea aceea cu porumb, care are un gust 
extraordinar și salata de varză, cu ceapă și roșii. Roșii 
adevărate, dintr-acelea pe care le cultivă în mica seră pe care o 
au în grădina de zarzavat și care au gustul copilăriei mele. 
Având în vedere zarva copiilor și după ce l-au torturat pe Nanuk 
în toate modurile posibile - câinele nostru e un sfânt care 
permite orice fel de abuzuri din partea copiilor - cumnaţii mei îi 
lasă să se joace cu minunatele lor iPad-uri, pe care și le-au 
cumpărat de curând cu ocazia Regilor Magi, ca să nu ne bată 
prea mult la cap. Imediat ce pornesc iPad-urile, zici că nici nu 
există copii la masă. Binecuvântată invenţie, mulţumesc Steve 
Jobs. 

Germân este euforic, presupun că o contribuţie are și faptul 
că a băut aproape o sticlă de Albariño. Și mă tem și de faptul că 
se duce frecvent la toaletă, de unde vine din ce în ce mai 
frenetic. Mă sărută pe cap când se așază, iar eu îl interoghez cu 
privirea. „Chiar tragi pe nas cocaină la o cină cu familia?” Mă 
mir că ceilalţi nu-și dau seama de nimic. Sau își dau seama și 
tolerează la fel ca mine? Dar nu, de obicei nimeni nu-și dă 
seama de astfel de lucruri dacă nu este cu adevărat familiarizat 
cu subiectul. lar în familii, cei mai în vârstă cred în continuare că 
cineva care se droghează este un dependent distrus de heroină, 
așadar este imposibil să conceapă ca un fiu sau un nepot, care 
are o viață funcţională, care pur și simplu se cherchelește la 
cinele în familie, ar putea fi un consumator obișnuit sau sporadic 
de alte substanţe decât alcoolul. Eu cred în continuare că ceea 


VP-53 


ce face Germân este ceva sporadic și pur ludic și recreativ, de 
aceea nu vreau nici să mă îngrijorez, nici să fac un scandal. 

Toţi insistă din nou că am avut noroc că mi s-a oferit să 
înlocuiesc o profesoară în acest sat. Și toți trec cu vederea 
circumstanţele acelei substituiri. Nu vor să vorbească despre o 
moartă, le-a fost de-ajuns ce s-a întâmplat cu tatăl lor, încât să 
mai aducă acum subiectul în discuţie. In plus, sunt și copiii de 
față, spune Pilar, și cu cât află mai puţine despre lucrurile astea, 
cu atât mai bine. Nu știu dacă se referă la moarte sau la 
sinucidere. 

Într-un mod cam teatral, Claudia face să răsune un pahar 
lovindu-l ușor cu lingurița pentru desert. 

— Bun, mai bine să vă spun de ce v-am adunat aici. Sunteţi 
de acord? Nu știu dacă sunteţi vreun pic la curent cu ce se 
întâmplă la restaurant. Nu știu dacă fratele vostru v-a pus la 
curent. 

Toate privirile se îndreaptă spre Demetrio. La ce se referă? E 
clar că i-a ţinut departe de orice subiect legat de afacerea 
familiei. Mi-ar plăcea să fiu la fel de nerăbdătoare ca ei, dar 
recunosc că mintea mea umblă pe alte cărări. Nenorocitul acela 
de bilet ameninţător se strecoară iar și iar în gândurile mele, în 
mod obsesiv. „Dar tu cât vei rezista înainte să mori?” Germán, 
care-și dă seama că sunt distrasă și îngrijorată, mă întreabă 
pentru a doua oară dacă-i totul în regulă. Eu dau din cap pentru 
a încuviinţa și-i fac un semn să se concentreze la mama lui. 

— Pentru ultima extindere și renovarea bucătăriei a trebuit să 
cerem un împrumut imens și ne costă ochii din cap să-l plătim. 

— Bine, mamă, nu e cazul nici să exagerezi, spune Demetrio. 

— Ne costă mult. Mult. Mai bine să spunem lucrurilor pe 
nume. Și mai e și chestiunea moștenirii. E ceva ce trebuie să 
rezolvăm. A cam venit vremea. Vouă, tuturor copiilor, vă revine 
jumătate din tot, adică, partea tatălui vostru. lar tot ce avea 
este aici, în restaurant și în apartamentul de pe plajă. 
Apartamentul este plătit de mult, cu restaurantul v-am spus 
deja că e o altă situaţie. Și chiar dacă Demetrio se ocupă de el, 
știți că este al tuturor. Deși, firește, lui îi va reveni mai mult 
pentru că muncește în el. 

— Da, dar unde vrei să ajungi cu toate astea? întreabă Pilar. 

— Tocmai mi s-a făcut o ofertă să vând O Muíño. 

Demetrio se îneacă cu desertul. 


VP - 54 


— Poftim? 

Demetrio s-a schimbat la faţă. Se pare că nu știa nimic despre 
asta. 

— Nu este o ofertă rea, acum câţiva ani ar fi fost mai bună, 
dar nu e rea, la cum stau lucrurile, iar eu chiar acum aș spune 
da, dacă acesta n-ar fi locul tău de muncă, Demetrio. 

Demetrio trece printr-un moment neplăcut. L-a luat pe 
nepregătite. Pentru o clipă, eu mă gândesc din nou la biletul 
ameninţător. Încerc să mă concentrez la momentul de faţă, la 
drama familiei. La urma urmei, e familia mea, prin alianţă, dar 
tot familia mea. 

— Dar, ia să vedem, mamă, de ce? De ce am vinde? întreabă 
Demetrio. 

— Pentru că eu nu vreau să mai muncesc aici. Renunţ. Și cum 
jumătate este a mea, va trebui să vă puneţi de acord să mi-o 
cumpăraţi. Cer patru sute de mii. Nu este negociabil. 

La naiba cu soacra mea. Tonul vocii sale și hotărârea ei mă 
fac să fiu atentă la discuţie. Și simt pentru ea o simpatie 
renăscută. Cumnaţii mei nu par prea mulţumiţi de această 
versiune neașteptată a femeii calculate care a devenit mama 
lor. Germân mă privește. Cred că-i intuiesc gândurile. „Tu ai 
făcut lucruri foarte ciudate după moartea mamei tale și acum se 
pare că mama mea a luat-o razna. Moartea vă schimbă”. 

— Cer un preţ sub cel al pieței. lar dacă nu-l puteţi plăti, 
atunci voi accepta oferta de vânzare. 

— Să nu mai spui asta nici în glumă, răspunde Demetrio 
foarte enervat. Restaurantul ăsta este atât al tău, cât și al meu, 
așa că nu se vinde. 

Totuși, Claudia nu-și pierde cumpătul. 

— Mi s-a promis că poţi să rămâi ca bucătar. În cel mai rău 
caz, nu ţi-ai pierde locul de muncă. Gândește-te că în felul 
acesta s-ar termina grijile banilor, care te fac să-ţi pierzi și 
puținul păr care ţi-a mai rămas. 

— Nu poţi să faci asta, protestează Demetrio, copleșit de tot 
ce se întâmplă, de tsunami-ul pe care tocmai l-a stârnit mama 
lui. Nu, nu, nu... 

— Bineînţeles că pot. 

— Patru sute de mii? Și de unde să scoată Demetrio banii 
ăștia ca să-ţi cumpere partea? întreabă soția lui. 

N-am mai văzut-o niciodată atât de îngrijorată. 


VP -55 


— Cu ajutorul unui alt credit, presupun, sau îi poate face 
asociați pe fraţii lui și să-l ajute să-mi cumpere partea. Dacă eu 
nu voi mai locui sus, o puteți transforma într-o pensiune dintr- 
acelea care acum sunt foarte la modă. Aveţi acolo cinci sau șase 
camere bune. 

Soacra mea s-a gândit la toate. Copiilor ei nu le vine să 
creadă ce se întâmplă. 

— Va trebui să cumpărăm partea ta? Dar... mamă... trebuie 
să existe altă soluţie. lar când tu nu... nu vei mai fi, spune Pilar, 
care preferă acest eufemism decât să menţioneze cuvântul 
moarte, va fi din nou al nostru, nu? Spun că este cam absurd să 
cumpărăm partea ta. Mai ales când noi n-avem nici în clin, nici 
în mânecă. Pe Demetrio îl interesează. 

— Mulţumesc mult, Pilar, o ironizează Demetrio. Mă bucur să 
știu că pot conta pe tine. S-ar putea să te pun să-ţi plătești 
porția de calcan. Felul ăsta de mâncare costă treizeci și doi de 
euro, dacă-i adaugi salata, plus cele două deserturi pe care o să 
le mănânci, pentru că tu iei mereu două deserturi, mai puţin de 
cincizeci nu face. 

— Păi, dacă trebuie să-ţi plătesc, o voi face, și nu uita să-mi 
iei banii și pentru soţul meu și pentru nepoții tăi, îi trântește 
Pilar, jignită. 

— Eu am vorbit deja cu un avocat și asta voi face, continuă 
soacra mea, străină de dispută. 

E de neoprit. 

— Pentru că eu vreau să plec. Și o să plec. În Panxón, la 
apartamentul de la plajă. Pentru că acolo e o climă foarte bună. 
M-am săturat de frig. 

— Dar, mamă... 

— Sunt hotărâtă. Nu mai avem ce vorbi. 

Claudia se ridică de la masă. 

— Gândiţi-vă bine şi-mi spuneţi apoi ce decizie aţi luat. A 
rămas să dau un răspuns peste o lună. 

— O lună? 

— Este termenul care mi-a fost dat. Foarte bun calcanul, fiule. 

Claudia sărută cu afecţiune capul lui Demetrio și trece pe 
lângă mine. 

— Scuze pentru toate astea, dar am preferat să fii de față 
pentru că și tu faci parte din familie. 


VP - 56 


Dar știu că, deși îmi spune asta, nu o crede pe deplin. Dacă 
m-ar simţi parte din familie, n-ar fi fost nevoie să mi-o spună. Cu 
cel mai frumos zâmbet, Claudia iese din restaurant. Toţi fraţii 
rămân o clipă în tăcere. Pentru câteva secunde se aud doar 
sunetele de la iPad-urile copiilor. 

— Oare ia medicamente? Pentru că asta nu e normal, dă 
sentința Demetrio. 

— E dreptul ei, presupun, spune Pilar. Și probabil că aici totul 
îi amintește de tata și se simte sufocată. 

— Asfixiată, repetă Demetrio cu indignare. Dar ce-i cu prostia 
asta că se simte sufocată? Nu-mi poate face una ca asta... Nu 
pot să plătesc acea sumă. 

— Poate toţi trei... intervine Germán. Eu sunt dispus să pun 
umărul. Și să cumpăr o parte. Și nici ideea pensiunii nu este rea, 
eu i-am menţionat-o mamei. Cred că, dacă facem niște calcule 
și dacă cerem vreo două subvenţii de la guvern, pentru că m-am 
uitat deja, ne ies socotelile. 

Cuvintele lui mă miră. Cum adică s-a uitat deja și că îi ies 
socotelile? N-are niciun ban. 

— Păi, pentru noi e groaznic, nu, avem ipoteca de la cabinetul 
veterinar și de la apartament și... nu... nu... nu-i aşa că nu, 
Gerardo? întreabă Pilar, așteptând un singur răspuns, cel pe 
care ea-l dorea. 

— Ar trebui să facem multe calcule... răspunde soțul ei. 

— Nu, nu, conchide ea. 

— Mulţumesc că te-ai gândit atât de mult, Pili. 

Demetrio este foarte frustrat. Discuţia se înfierbântă, până 
când Rosalia intervine ca să calmeze spiritele. Decide că e mai 
bine să lase lucrurile așa cum sunt. Să ne gândim și să vorbim 
din nou peste câteva zile, să vedem ce rezolvare ne trece prin 
minte. Suntem cu toţii de acord, printre altele pentru că nimeni 
nu știe cum să iasă acum din această situaţie fără să înceapă să 
tipe. 

Urcăm și ne Împărțim camerele. Eu și Germán o avem deja 
atribuită pe a noastră, aceeași în care am dormit ieri. 

— Mama ta mă detestă. 

— Nu vorbi prostii. 

Mă bag în pat cu o neliniște în corp, care nu știu dacă este din 
cauza a tot ce s-a întâmplat la cină, a celor petrecute la liceu, a 
răspunsului mânios al lui Germân sau a faptului că încep să mă 


VP - 57 


tem de decizia lui, aceea la care se gândește de ceva vreme. 
Sper să mă înșel. Nanuk se urcă în pat, iar eu n-am nici chef, 
nici putere să-i poruncesc să se dea jos. Și-mi place că se 
ghemuiește la picioarele mele, chiar dacă pe Germán îl scoate 
din sărite. Se duce la baie să se spele pe dinţi. Se întoarce cu 
periuţa în gură. 

— Ar trebui să vorbim, nu? spun în timp ce reașez cele trei 
pături pe pat. 

Suport cu greu că n-au pilote în toată casa. Nu-mi place deloc 
să dorm strivită de greutatea atâtor pături. Încep să devin o 
plângăcioasă. Nimic nu-mi convine. 

— Presupun că da, răspunde Germân. 

— Sper că nu vorbeai serios când ai spus să cumpăraţi partea 
mamei tale... Ce-i cu subvenţiile, cu calculele? Te gândești 
serios la asta? 

— Este o posibilitate. De doi ani nu-mi găsesc serviciu la 
niciun ziar, la nicio revistă. lar dacă voi fi nevoit să muncesc 
orice, aproape că prefer s-o fac aici, fiind unul dintre proprietari. 

— Dar, Germân... 

— Ştii cât de frustrant e să fii șomer de doi ani? Cât de inutil 
mă simt? Că mi-e rușine să scot capul în lume. Că încerc să nu- 
mi afecteze starea de spirit, să am perspectivă, sunt tânăr, sunt 
sănătos, te am pe tine și există lucruri mai rele decât ar fi să-ţi 
moară tatăl și mama ta să rămână văduvă, dar, oricât de mult 
îmi doresc să fiu optimist, mi-e foarte greu. Sunt zile în care nu 
vreau nici să mă dau jos din pat. La naiba, îmi vine doar să 
plâng. Să plâng și să mă îmbăt. 

Inghit în sec. Rareori Germán este atât de sincer, rar se 
dezlănţuie în explicaţii sau, mai bine zis, își vomită starea de 
spirit. 

— Te-ai pus vreo clipă în locul meu? Știi cât de greu este? E 
foarte greu, la naiba, continuă să spună. Mă simt vinovat. Foarte 
vinovat. lar asta e cel mai rău, să te simţi vinovat. Pentru că nu- 
mi folosește la nimic să mă gândesc că jumătate din ţară e în 
situaţia mea. Nu, oricât mi s-ar spune că nu e vina mea pentru 
situaţia asta de rahat, că nu e vorba că n-am căutat de lucru, ci 
că n-am găsit, am senzaţia nenorocită că nu-i adevărat. Că nici 
măcar să muncesc nu sunt bun. Aici, de exemplu. În toate acele 
luni când veneam să-l văd pe tata la spital, simţeam privirea lui 
de reproș. 


VP -58 


— Tatăl tău nu ţi-a reproșat niciodată nimic. 

— Păi, eu așa simţeam. Pentru că știam ce gândea, chiar dacă 
nu mi-o spunea. Se spetise toată viața muncind la restaurant 
pentru ca noi să putem învăţa, să putem avea o altă viaţă, iar 
eu acum mi-o irosesc pe-a mea, fiind un inutil, un șomer. 

— Nu știu de ce ești așa de dur cu tine. Tatăl tău nu gândea 
așa. Şi, uite, chiar și tu spui că el voia o altă viaţă pentru voi. 

— II cunoșteai mai bine decât mine? 

— Era mândru de tine, Germán. Chiar dacă nu ţi-o zicea. Și 
sigur era recunoscător că veneai aici în fiecare zi să ai grijă de 
el, să stai cu el în timp ce se stingea din viaţă. Nu toți copiii fac 
asta. 

Dar îmi dau seama că Germán nu ascultă de rațiune. O ţine 
pe-a lui. 

— Ideea pensiunii nu este una rea. E o oportunitate 
nemaipomenită. De doi ani mă tot plâng că viaţa nu-mi dă și 
mie o amărâtă de șansă. lat-o. E ca și cum mi-ar oferi-o tata. 

— Mai degrabă mama ta, subliniez. 

Dar el îmi ignoră comentariul. 

— Știu că aș putea să fac asta. Aș putea munci aici, aș putea 
transforma O Muíño într-o pensiune care să funcţioneze. Este un 
proiect super, drăguţ, real. 

— Germân, spun doar că nu trebuie luate decizii majore de 
viață când omul trece printr-un doliu. 

— Nu e vorba despre asta, la naiba. Vreau să mă simt din nou 
om, să respir iar, să mă trezesc din nou dimineaţa fără să-mi 
vină să plâng. Nu contează dacă nu sunt scriitor, nu-i nimic dacă 
recunosc asta, nu-i nimic dacă uit ceea ce nu este posibil și 
încep să construiesc ceva. 

— Eu înţeleg că după cei doi ani de rahat n-ai nicio tragere de 
inimă să te concentrezi și să te apuci de scris. Dar ar trebui. Tu 
scrii, asta faci, asta ești și asta e ceea ce ar trebui să faci în 
continuare. 

— Acum vrei să scriu? 

— Și când n-am vrut? 

— Raquel, de mai bine de un an mă privești peste umăr, 
tolerându-mă, dar enervată. 

Rămân puţin uimită de cuvintele lui. Asta gândește despre 
mine? Asta e impresia pe care i-am lăsat-o în tot acest timp? 


VP -59 


— Dar ce tot spui? Nu-i adevărat. Firește că te sprijin, desigur 
că o fac. Am muncit în tot acest timp fără să protestez, fără... 

— Fără să protestezi? Chiar te auzi ce zici? Chiar crezi ce 
spui? Fără să protestezi... 

— Da, nu-i așa? șovăi. 

— Ideea de a te îngropa cu mine în acest sat te deprimă. 
Recunoaște. Și de-aia ţi se pare o idee bună să scriu, numai ca 
să nu ajung să muncesc aici. 

— Asta-i foarte nedrept. _ 

Imi vine să plâng, dar mă abţin. Incerc să-mi pun repede 
gândurile în ordine. 

— Bine, nu acesta este viitorul pe care mi-l doream. Dar mai 
ales nu era viitorul pe care mi-l imaginam pentru amândoi. 
Pentru că suntem doi. Doi. Tu și cu mine. Nu-mi imaginam ca tu 
să ajungi să muncești la restaurantul tatălui tău, iar eu să 
călătoresc prin toată Galicia înlocuind profesori și venind aici în 
weekenduri, la căsuţa noastră din sat, păi... nu. Nu așa îmi 
imaginam eu viaţa noastră. 

— Dar spune-mi ce e rău în satul ăsta. 

— Ce e rău? 

Incerc să-i răspund rapid și categoric. 

— Ştii ce e rău? 

Mă gândesc și tac, înainte să răspund o prostie. 

— Uite, mai bine hai la culcare și mâine vorbim cu mai mult 
calm. 

— Mie nu mi-e somn, culcă-te tu. 

Germân deschide ușa camerei. 

— Unde te duci? 

— Să iau aer. Sau ţi se pare ceva rău? 

Nu răspund. Pentru ce? Câinele mă privește, întrebându-mă 
parcă dacă în noaptea asta vom fi doar noi doi în pat. 

— Am impresia că da, Nanuk. 

Sting lumina. 

Mă foiesc în pat. Nu pot să dorm. Sunt prea supărată. Și nu-mi 
place să dorm singură. După o jumătate de oră, Germân încă nu 
s-a întors, iar eu tot nu pot să adorm. Așa că aprind lumina, 
constat că iPad-ul nu are baterie și că priza este prea departe ca 
să-l pun la încărcat și să citesc în același timp în pat. Puținele 
romane pe care le-am adus sunt în cutiile cu cărți și n-am să mă 
duc acum după ele la furgonetă. Nanuk deschide un ochi, pe cel 


VP - 60 


albastru, cumpănind dacă trebuie să se trezească sau nu, dacă 
e momentul plimbării sale de dimineaţă, dar îl mângâi ca să 
rămână la locul lui. 

Decid să iau laptopul. Mă ridic și-l deschid. Intru pe Internet, 
blestem conexiunea, mult mai lentă decât în La Coruña, și caut 
profilul meu pe Facebook. Sunt în continuare concentrată 
asupra aceleiași idei. Ce l-a făcut pe elevul meu să presupună 
că eu și Germân trecuserăm printr-o pasă proastă? 

După o oră de cercetări, nu reușesc să înțeleg cum de elevul 
a putut să ajungă la acea concluzie. Se zăreau tristețea, 
nedumerirea mea în postările mele? Vreo melodie pe care am 
postat-o? Au existat multe fotografii fără el în acea perioadă? 
leșeam mai mult cu prietenele mele? Dar nu sunt în stare să 
găsesc un indiciu. Dacă eu, la fel ca aproape toată lumea, 
folosesc Facebook-ul doar ca să povestesc partea veselă din 
viața mea, nu știu cum s-a putut strecura cealaltă, cea amărâtă, 
cea întunecată. Poate prin omisiune. Asta și faptul că Roi are 
probabil o capacitate uimitoare de a deduce din foarte puţin. 
Ceea ce artrebui să mă îngrijoreze. 

Ar trebui să șterg profilul. Dar mă enervează să cedez în felul 
ăsta. Desigur că este mai bine să mă protejez, să nu permit 
nimănui să se strecoare în viaţa mea. Chiar dacă e vorba despre 
această viaţă inventată de pe rețelele de socializare. Așa că, 
fără să mai stau pe gânduri, îl șterg. După ce fac asta și fiindcă 
tot nu-mi vine somnul, mă apuc să arunc o privire peste lucrările 
elevilor. Mai e ceva ce-mi dă târcoale prin minte și mi-e rușine 
să recunosc. Încep să citesc lucrările. Încerc să nu mă gândesc 
la acea idee. Dar revine iar și iar. Trebuie să recunosc că 
subiectul începe să mă îngrijoreze prea mult. 

Cine mi-o fi scris bileţelul ăla blestemat? Poate că, dacă încerc 
să compar scrisul cu cel din lucrările puștilor despre ce au citit 
ultima oară, pot să ajung la o concluzie. Nu știu la ce mi-ar 
putea folosi să aflu, dar cel puţin în felul acesta mi-i imaginez 
neîncetat pe toți elevii clasei ca pe locuitorii satului 
blestemaţilor. Toţi împotriva mea. Toţi conspirând. Nu vreau să 
am coșmaruri cu ei. Nu merită și nici eu nu merit. lar eu, când 
visez, sunt infernală și destul de neliniștită. Unul singur se 
ascunde în spatele acestei acţiuni și e mai bine dacă descopăr 
cine este. Pentru că, dacă continui să cred că toţi se joacă cu 


VP - 61 


mine, nu voi mai fi în stare să mă ridic din pat ca să mă duc la 
școală. 

Și-mi petrec în felul acesta următoarele trei ore. Comparând 
caligrafii. Încercând să aflu cine a pariat că eu voi fi următoarea 
care va muri. 


VP - 62 


Capitolul 10 


Zilele trec și încep să mă familiarizez cu elevii. N-am reușit să 
aflu după caligrafie cine se ascunde în spatele biletului și, cât 
timp nu mai sunt ameninţată, încerc să uit. Și, bineînţeles, în 
fața lor mă prefac că nici n-a existat, pentru că, în ciuda panicii 
iraționale pe care am simţit-o, nu le voi da satisfacția de a mă 
vedea afectată și distrusă. În cursul săptămânii, elevii continuă 
să mă pună la încercare, dar nu e ceva la care să nu pot face 
față. Ce-i drept, mi-e greu să aflu la ce nivel se află cu materia, 
pentru că le place să se joace cu mine. Apare din nou numele 
Virucăi și continuă să mă compare cu ea, dar încerc să nu mă 
afecteze. Deși presupun că, oricât vreau să refuz, ea este prea 
prezentă. Încep să le învăţ numele. Roi Fernandez, hackerul, cel 
cu braţul de la ochelari lipit cu leucoplast și cu o capacitate de 
deducție genială. lago Nogueira, cel cu freza. Nerea Casado, cea 
cu sânii enormi, lidera. Carolina, Uxia, un puști foarte scund, 
român de origine, Marco, Cabano, Jan, un oriental care pare că 
are unsprezece ani când deja a împlinit șaptesprezece, Romina, 
Iria, Jenifer... Vineri deja mă pot mândri că știu numele tuturor 
elevilor și, din când în când, mă laud cu asta. De parcă asta m- 
ar face o profesoară mai bună. 

În cancelarie, Marga, șefa de studii, se apropie de mine. 

— Ce mai faci, cum merg lucrurile, te înţelegi cu elevii? mă 
întreabă. 

— Da, da... prefer să nu fiu mai explicită. Marga, voiam să te 
întreb... Lucrările și examenele elevilor din anul doi sunt 
arhivate pe undeva? Aș vrea să știu exact nivelul la care se află 
și ce au făcut deja cu Viruca. 

— Mă tem că totul era la ea sau poate că nici măcar la ea, 
sunt mulţi profesori care le înapoiază elevilor toate lucrările și 
toate examenele. De fapt, îi sfătuim să o facă. 

— Aha... _ 

— Poate Mauro, fostul ei soț, te poate ajuta. Intreabă-l dacă 
are ceva pe acasă. 

Ideea de a vorbi cu el nu mă entuziasmează prea mult, dar n- 
am de ales dacă vreau să aflu ce mă interesează. Fie fac asta, 


VP - 63 


fie uit de tot și le impun elevilor punctul meu de vedere, 
ignorând ce au făcut până acum. Dar nu mi se pare corect. Și, 
de ce să mint, sunt curioasă să o cunosc pe antecesoarea mea, 
chiar și doar după modul în care evalua. 

Catedra se umple de profesori, e recreaţie. Am început să 
învăţ numele colegilor mei, dar la capitolul ăsta mă descurc mai 
greu decât cu elevii. Profesoara de chimie, cred că de chimie 
este, își dă seama de efortul meu și zâmbește, venindu-mi în 
ajutor. Probabil e cu câţiva ani mai mică decât mine, tunsă 
scurt, are un nas care-i ocupă jumătate din faţă și care la alte 
persoane ar fi oribil, dar ei îi conferă o oarecare graţie și farmec. 

— O să ajungi să ne identifici după faţă și nume, nu te mâhni. 
Eu sunt Isa. Toţi păţim la fel în primele zile, doar că se observă 
mai puţin, e mai rău când vii după ce a început deja anul școlar 
și ești singură în fața pericolului. 

li mulțumesc pentru vorbele ei și mă relaxez puţin. Ea începe 
să mă bombardeze cu întrebări. „Cum te descurci cu puștii? Am 
auzit că ești dintr-acele persoane curajoase care au decis să 
locuiască în sat, așa-i? Inseamnă că tu chiar îţi dorești, având 
Ourense la o aruncătură de băț”. 

— Soţul meu este de aici, răspund. 

— Ce ghinion. 

les să fac o plimbare prin sat. Vreau să iau aer și am la 
dispoziţie vreo două ore până la următorul curs. Străbat tot 
centrul. Văd multe magazine închise, criza și falimentul fabricii 
Acebedo le-au distrus. Și încep să se vadă unele clădiri într-o 
stare foarte proastă. Ce repede se deteriorează totul și ce trist e 
să te gândești că acesta poate fi unul dintre acele sate care 
rămân blocate în timp. De parcă viaţa ar fugi în alte locuri mai 
prospere. De parcă până și orele și zilele ar vrea să fugă de aici. 
Totul începe să miroasă a trecut. Poate că exagerez, deoarece 
crizele se depășesc, iar falimentul unei fabrici nu poate pune 
capăt unei perioade de cinci sute de ani de istorie. Vor apărea 
proiecte noi, vreunul poate chiar va germina. Și cine știe dacă 
doi sau trei dintre puștii pe care-i educăm vor reuși, zic și eu, să 
pună bazele unei industrii de energii renovabile sau de noi 
culturi ecologice, sau să creeze o marcă de pantofi ori o 
aplicaţie pentru telefoane mobile care să aducă din nou locuri 
de muncă și prosperitate zonei? De ce nu? Aceea este și 
responsabilitatea noastră, de-asta muncim în domeniul nostru. 


VP - 64 


Trebuie să le oferim armele necesare pentru ca, în viitor, să 
poată fi adulţi de ispravă. De folos pentru viaţă. 

„ȘI cum o să creăm o aplicaţie pentru telefoane mobile citind 
La Regenta, profa?” De multe ori mă întreabă asta și tot de 
atâtea ori le răspund același lucru: „Literatura te ajută să 
gândești, să-ţi imaginezi imposibilul, să crezi că se poate. Dacă 
dintr-un cap a luat naștere Pământul de Mijloc al lui Tolkien sau 
Macondo din Un veac de singurătate, din al vostru poate lua 
naștere orice vreți”. 

Imi îndrept pașii din nou spre liceu. Mă uit la ceas și văd că 
mai am câtva timp până la următorul curs, așa că decid să mă 
opresc la cafeneaua Conchei. Mijail fumează din nou la intrare. 
Intru și Concha mă salută cu o încredere și o bucurie 
nemăsurate. 

— Ai supravieţuit primei săptămâni? 

— Așa se pare. 

— Ce mă bucur, nenifia! Ce dorești? 

li cer o cafea. 

— Una simplă, imediat. Mijail! Rusul ăsta o să-mi distrugă 
răbdarea. Mijail, treci înăuntru! 

— Vin, vin... spune băiatul intrând. Într-o zi o să mă plâng 
sindicatului și o să vă denunţ la protecţia sclavilor. 

— Ce mi-e dat să aud! Eu te tratez ca pe un sclav? O sfântă, 
asta sunt eu cu tine. 

Câţiva puști joacă Darts. La una dintre runde, unul dintre 
băieți aruncă atât de prost, încât săgeata se înfige în capul de 
cerb împăiat. 

— Dar, nenorocitule! strigă Concha. Dacă nu știi să ţintești, de 
ce joci? 

lese de după tejghea, se suie pe un scaun și ia săgeata din 
capul cerbului. Mângâie capul animalului. Și i se adresează 
băiatului care nu știe să ţintească. 

— Ştii cât de greu mi-a fost să vânez acest animal? Dimineţi 
întregi stând pe munte, ca să vii tu acum să-mi distrugi trofeul. 
Gata, s-au terminat săgețile pe ziua de azi. Daţi-mi-le. 

— Dar suntem la jumătatea partidei, protestează unul dintre 
băieţi. 

— S-a terminat și nu mai avem ce discuta! 

Cu fermitate, Concha le ia săgețile. Eu îl privesc pe Mijaíl, 
oarecum uimită. 


VP - 65 


— Şefa ta vânează? 

— Mai ales potârnichi, dar uneori îndrăznește și un animal mai 
mare. A promis că mă învaţă, dar, până acum, nimic. 

Concha se întoarce la tejghea, iar eu o privesc, nevenindu-mi 
să cred că acea femeie știe să manevreze o pușcă. 

— Așadar, vânezi... 

— Trebuie să-mi omor într-un fel timpul... iar croșetatul și 
televizorul mă plictisesc. Și tu vânezi? 

— Nu, nu... dar Mijaíl vrea să-l înveți... 

— Când o să merite. Nu sunt prea mulțumită de el. 

Văd că la una dintre mese tocmai s-a așezat Mauro, îmbrăcat 
într-un costum negru, cu niște cearcăne adânci. După înfățișare, 
pare că n-a dormit toată noaptea. Fiindcă deja mă simt mai 
puternică, decid să mă apropii de el. Dacă o femeie precum 
Concha vânează, și eu pot să fiu curajoasă. 

— Ești Mauro, nu-i așa? 

— lar tu, cea nouă. 

— Da. Raquel. Voiam să te întreb... Încerc să mă pun la zi cu 
elevii și nu știu dacă ai putea să mă ajuţi. 

— Spune-mi. 

— Mi-ar plăcea să am acces la examenele și la lucrările lor din 
acest an școlar. Și mă întrebam dacă tu... 

— Dacă eu ce? 

Bine. N-o să-mi facă munca ușoară. 

— Dacă soţia ta o avea acasă... 

— Eu și soţia mea eram despărțiți. Nu mai locuiam împreună 
de astă-vară. 

— Bine, atunci lasă. Scuze că te-am deranjat. 

Mă îndepărtez de el, regretând că am avut îndrăzneala și 
stângăcia de a-i vorbi. E clar că a fost o idee foarte proastă. Și 
că sunt delicată ca un ciulin. 

— Stai. 

Mauro se ridică și mă urmează până la tejghea. 

— Viruca scana de obicei toate examenele și lucrările elevilor 
ei. Era foarte ordonată și îi plăcea să aibă o fișă a fiecărui elev, 
cu lucrările și progresele lui. Pe mine mă scotea din minţi asta. 
Pentru că muncea întruna. Eu îi spuneam mereu că nu-i va 
ridica nimeni statuie. Și uite... 

Nu știu prea bine ce să zic, așa că mă limitez să mișc din cap, 
cu un gest înțelegător. 


VP - 66 


— Am chei de la casa ei. Și ea avea de la a mea. Dacă vrei, 
pot să-ţi fac o copie a tot ce avea pe hard disk de la elevi. 

— Ar fi minunat, dar nu vreau nici să te deranjez. Să te duci 
până acolo și să... 

— Dacă n-ai fi vrut să mă deranjezi, nu mi-ai fi cerut asta. 

— Lasă, serios, mă descurc. Înţeleg cât de greu trebuie să 
fie... Și a fost o gafa din partea mea. Mulţumesc oricum. 

Las un euro pe tejghea și mă pregătesc să plec. 

— Nu. Habar n-ai cât de greu este. Habar n-ai. Ți-au spus ceva 
despre mine ceilalţi profesori? Se poartă cu mine de parcă 
nenorocirea mea ar putea fi contagioasă. Și văd că și tu te 
grăbești să pleci. 

Deși se mișcă dintr-o parte în alta a tejghelei, Concha e 
atentă la conversație și schimbă o privire cu mine. „Răbdare, 
miña nena”, pare că-mi spune. 

— Adevărul e că încă n-am vorbit cu mulţi colegi. Nici despre 
tine, nici despre altceva. Și nu e vorba că mă grăbesc, ci pur și 
simplu cred că abuzez de încrederea ta fără să te cunosc. 

— Aha, păi, bine. Du-te. 

— Da, e cel mai bine. 

Dar fiindcă întârzii o secundă să reacţionez, el profită ca să se 
descarce. 

— Ei nu pricep de ce nu mi-am luat câteva zile libere, sau 
concediu, sau de ce n-am cerut transferul. Prezența mea îi 
deranjează. Dar eu n-am să plec. Pe mine nu mă sperie elevii 
ăia. Vreau să-mi vadă fața în fiecare zi. Vreau să vadă că știu. 
Că ei au fost cei care au ucis-o. N 

Auzind asemenea mărturisire, nu pot decât să tac. li înțeleg 
motivele și nu știu dacă eu aș proceda la fel, dacă aș fi în locul 
lui, însă pot să văd ceea ce presupun că văd și colegii lui, și 
anume că-l afectează prea mult. Fiindcă refuz să cred că elevii 
au avut acea putere asupra ei. Refuz să cred, pentru că, dacă aș 
crede, aș fi pierdută. 

— Va fi înmormântată azi după-amiază. Judecătorul a dat în 
sfârșit ordin să ne fie predat cadavrul. O să vii? 

Întrebarea mă ia complet pe nepregătite. 

— N-o cunoșteam. 

— Dar îmi ceri lucrurile ei. 

— Nu, pe cele ale elevilor ei. 

— Aha. Termină-ţi cafeaua. Nu pleca tu, plec eu. 


VP - 67 


Și, acestea fiind zise, Mauro iese din cafenea. Concha mișcă 
din cap, fiindu-i milă de el. 

— Pobrifiof, atât de tânăr și nevoit să treacă prin asta. Asta-i 
situația. Dar, fii atentă ce-ţi spun, cred că într-o privinţă are 
dreptate. A Viruca non se matou'. 

— Poftim? 

— Nu, nu și-a luat viața. Din păcate, eu provin dintr-o familie 
de sinucigași, mătușa din partea bunicii și fratele meu Juan s-au 
spânzurat. Așa că știu despre ce vorbesc. Astfel de morţi sunt 
întipărite pe chip. lar Viruca nu o avea întipărită pe faţă. Nu. Mai 
mult tu arăţi a sinucigașă, decât ea, fii atentă la ce-ţi spun. 

— Mulţumesc, Concha. 

— E un fel de-a spune, neniña. 

— Și atunci de ce Garda Civilă și judecătorul nu descoperă 
nimic? 

— Poate că a fost un accident... sau poate... 

Mijail o privește dojenitor. 

— Sau poate-mi ţin gura. 


€ „Sărmanul”, în galiciană, în original (n.tr.). 
7 „Viruca nu s-a omorât”, în galiciană, în original (n.tr.). 


VP - 68 


Capitolul 11 


les de acolo cu o stare proastă. M-a afectat ce mi-a spus 
Concha. Pe Mauro nu-mi venea să-l cred pentru că simţeam că 
vorbea mânat de durere. Dar pe Concha n-o afectează cu nimic 
asta. Ştie mai multe decât spune sau pur și simplu se plictiseşte 
și simte nevoia să inventeze povești ca să atragă atenţia? Imi 
ating fruntea. O simt mai caldă decât de obicei. Sper că nu mă 
îmbolnăvesc. Decid să-mi cumpăr Couldina, mă ajută cel mai 
bine la primele simptome de răceală sau gripă. De când eram 
foarte mică, mi se dădea acest medicament acasă și m-am 
obișnuit cu el. Intru în prima farmacie pe care o găsesc. Imi 
aștept rândul în faţa unui bătrân care cumpără cutii întregi de 
medicamente. Farmacista îi explică răbdătoare cum să ia fiecare 
dintre pastile și cât de important este să nu confunde orele, nici 
culorile fiecăreia. 

— Nu uitaţi că cele roșii sunt pentru tensiune. Una după micul 
dejun. 

— Of, eu nu prea iau micul dejun. 

— Atunci mâncaţi doi biscuiţi sau ceva, pentru că e groaznic 
să le luaţi pe stomacul gol. 

Privirea îmi rătăcește pe la diferitele rafturi. Văd pe unul 
dintre pereţi un afiș cu fotografia unei fete dispărute. Viruca 
Ferreiro. Tresar. Este profesoara pe care o înlocuiesc. lat-o. Nu 
văzusem până acum nicio fotografie cu ea. Privind-o, rămân 
puţin blocată. Era frumoasă. Foarte frumoasă. Și nu știu de ce 
acea frumuseţe aproape hipnotică mă surprinde atât de mult. 
Poate pentru că astfel de femei apar de obicei într-o revistă de 
modă sau într-o reclamă TV, nu le găsești ca profesoare 
devotate la un liceu. Și, de asemenea, mă miră faptul că nimeni 
nu mi-a menţionat asta. Că niciun elev, nici șefa de studii, că 
nimeni nu mi-a spus că Viruca Ferreiro era o femeie așa de 
spectaculoasă. Dintr-acele femei atât de frumoase, încât pare că 
se vor sfărâmă, dar nu. O frumusețe fragilă și, în același timp, 
categorică. O contradicție. Păr lins și negru până la umeri. Cu un 
breton neregulat. Ochi închiși la culoare, ca ai mei, dar plini de 
viață, de adâncime și de mister. Ochi inteligenți. Cu o gropiţă în 


VP - 69 


bărbie și niște buze cărnoase din care se desprinde o sexualitate 
incontestabilă. Aș putea spune că pare tristă, dar nu cred că 
faţa cuiva care apare pe un afiș cu dispăruţi dă impresia de 
fericire. Chiar a vrut să se omoare o fiinţă atât de frumoasă? 
Știu că este o frivolitate ceea ce tocmai am gândit, că 
frumuseţea nu-ţi garantează un permis pentru viaţă, dar să 
spunem că ajută. Lumea este mult mai amabilă cu cei frumoși. 
Chiar și cel mai recalcitrant rasism se risipește în faţa 
frumuseţii. 

lar eu o înlocuiesc pe fata aceea. Dintr-odată, mă simt 
nesigură. Inferioară. 

— Ce doriţi? mă întreabă farmacista. 

Arăt spre afiș. 

— Știţi că a fost găsită, nu-i așa? 

— Ah, da, Viruca. Dar nu-mi vine să-l dau jos. Simt că... mă 
rog, n-aș ști să vă spun. Simt că este un mod de a o cinsti sau 
de a-mi aminti că... Era o fată foarte bună, știți? Și... Nu 
contează, sunt prostii. Cu ce vă servesc? 

— Ce voiaţi să mai spuneţi? Era o fată foarte bună și...? 

— Nu mi-am dat seama că-mi cerea ajutor, știți? Uneori, banii 
corup totul. Dar deja vorbesc mai mult decât e cazul. Nu mă 
luaţi în seamă. Ce vă pun? 

— Couldina? 

Îmi vine să o întreb la ce se referă când pomenește de bani. 
Venind la farmacie, tocmai am descoperit două aspecte despre 
Viruca pe care nu le știam: că era de o frumusețe hipnotică și 
că... avea probleme cu banii? Atunci îmi amintesc mașina care 
era să dea peste mine ieri. A fostului ei soț. Era o mașină 
luxoasă, un Jaguar. leri nu mi-am dat seama, dar este ciudat ca 
un profesor să-și poată permite o asemenea mașină. Desigur, n- 
ar fi nici primul, nici ultimul, oamenii pot să economisească și 
apoi să-și cheltuiască banii pe ce vor, unii-și cumpără case, își 
măresc biblioteca sau se duc la prostituate. lar Mauro are tot 
dreptul să-și cumpere un Jaguar. Poate-l întreb pe Germân cam 
cât valorează acea mașină, doar ca să-mi fac o idee. 

Viruca mă intrigă mai mult ca niciodată. Pentru prima oară, 
vreau să știu cine era. Ce există dincolo de tot misterul ei. Nu 
sunt o fire curioasă, nici nesigură. Și, de exemplu, pe plan 
sentimental, nu sunt dintr-acelea care simt nevoia să sape în 
trecutul partenerilor lor, nici nu mă simt ameninţată de iubitele 


VP - 70 


anterioare pe care le-ar fi putut avea. N-am înţeles niciodată 
gelozia, cu atât mai puţin gelozia pentru lucruri din trecut. Dar 
acum, văzând frumuseţea Virucăi, tocmai m-am simţit fragilă, 
nesigură. Ca o mireasă care știe că înlocuiește în inima soţului ei 
o fostă iubită, mai frumoasă, mai inteligentă, mai importantă și 
la al cărei nivel nu se va ridica niciodată. Nu știu de ce fac 
legătura între două lucruri atât de diferite. Dar așa mă simt. Ca 
și cum, având în faţă imaginea Virucăi, mi-aş da pentru prima 
oară seama că nu o să fiu la nivelul ei în faţa elevilor săi și 
tocmai de aceea vreau să știu. Vreau să o cunosc, vreau să 
descopăr cine era și ce s-a întâmplat. 

Ajung la O Muíño cu dorinţa de a mă băga în pat. De a dormi 
toată după-amiaza. Dar, în loc să fac asta, îl caut pe Germân la 
restaurant; este acolo, cu fratele său Demetrio, ajutându-l să 
curețe niște midii. Câinele de-abia mă salută, prea atent la ei, să 
vadă dacă-i cade ceva de mâncare. Din laptop răsună tare 
muzica de la Spoty. Fredonează sau, mai bine zis, distrug o 
melodie a lui Bowie, Life on Mars. Par fericiţi, nici urmă de 
furtuna pe care a dezlănţuit-o mama lor în urmă cu câteva zile. 
Nici de cea pe care am provocat-o eu mai târziu. Și cel mai răue 
că acum mă simt foarte egoistă pentru că nu știu dacă-mi 
doresc să-l văd pe Germân atât de integrat în bucătărie, atât de 
în largul lui cu fratele său. Când mă vede, cumnatul meu reduce 
volumul laptopului. 

— În seara asta avem la cină plăcintă cu midii, ce părere ai? 
Vin membrii familiei Acebedo și le place la nebunie cum o 
prepar. 

Cei din familia Acebedo sunt moștenitorii fabricii de mezeluri. 
Cei care au creat locuri de muncă în sat și care, apoi, le-au dus 
pe apa sâmbetei cu investiţiile lor proaste. Locuiesc în 
continuare în vila lor și manevrează foarte mulţi bani. Fabrica s- 
a închis, dar au afaceri în străinătate. Și, deși au distrus 
economia locală, sunt în continuare respectaţi. Presupun că 
există dinamici foarte greu de eradicat. Și, potrivit cumnatului 
meu, li se datorează atât de multe, încât nu vor fi condamnați 
pentru acțiunile lor proaste din ultimii ani. Totuși, cred că, dacă 
sunt în continuare trataţi ca în trecut, este pentru că ei se 
consideră în continuare stăpânii satului. Și, deși nu împărtășesc 
acea perspectivă și mă deranjează, nu mă simt în stare nici s-o 
reproșez. Cel puţin, nu cu voce tare. Mai ales că, o dată pe 


VP -71 


săptămână, vin să ia cina la O Muíño și sunt cei mai buni clienţi 
ai lui Demetrio. În plus, sunt generoși chiar și în excesele lor. 
Comandă întotdeauna cele mai scumpe vinuri și-și oferă niște 
omagii gastronomice pe care alţii le păstrează doar pentru 
ocaziile foarte speciale. 

— Cât valorează un Jaguar? întreb fără alte preambuluri. 

Fraţii mă privesc intrigați. 

— Depinde de model. Vrei să-ţi cumperi unul? 

— Eu? Nici vorbă. Modelul despre care vă întreb este mare, 
luxos, cu cinci uși și pare foarte nou. 

— Nu știu, o grămadă de bani. Poate costa patruzeci sau 
cincizeci de mii. Cam de la preţul ăsta pornește, îmi răspunde 
Germân. De ce te interesează? 

— Pură curiozitate. Am văzut unul mai devreme prin sat și m- 
a uimit. 

— Era al familiei Acebedo? 

— Nu. Mă rog, nu din câte știu eu. 

Asta dacă nu cumva Mauro e rudă cu ei. Deși nu au același 
nume de familie. 

— Mă și miram, ei au mai multe mașini Mercedes, BMW și 
Jeep. 

— Și Porsche, e tare mişto cel pe care-l are Gabriel, spune 
soțul meu. 

— Mă duc sus să mă lungesc puţin. Vă las cu midiile și David 
Bowie. 

— O zi grea la mină? întreabă cumnatul meu. 

O spune bine dispus, dar mie mi se pare că zăresc o critică 
ascunsă faţă de cât de puţin muncim noi, profesorii. Sau poate 
că e paranoia tipică a tuturor celor care lucrează în învăţământ 
și pentru care acesta este un subiect sensibil. 

— În unele zile aș prefera să curăţ midii. Dar azi n-a fost una 
dintre ele. E totul în regulă. 

Urc în cameră. Germân vine după un timp și mă găsește 
răscolind prin valiză, scoțând hainele și punându-le pe pat. 

— Ce faci? întreabă. 

— Caut ceva cu care să mă pot îmbrăca la o înmormântare. 
Azi o înmormântează pe Viruca, profesoara. 

— Te duci? 

Pe Germân îl miră că vreau să mă duc. E firesc, mereu îmi e 
greu să mă integrez la liceele la care mă duc, mereu încerc să 


VP- 72 


nu mă implic prea mult, să nu cultiv prietenii care vor dispărea 
peste câteva săptămâni, de unde acum interesul acela de a 
asista la o înmormântare? 

— Crezi că n-ar trebui, că e deplasat? 

— N-are de ce să deranjeze pe cineva că te duci, firește. Dar 
nici nu cred că-ţi va simţi cineva lipsa. 

— Ai vreun costum în valiza asta? 

— Vrei să te însoțesc? 

Văd panică în privirea lui. Nu-l învinovățesc. 

Mă gândesc o secundă. Ce mesaj aș transmite apărând acolo 
cu soțul meu și în fața elevilor care vor veni? Că mi-e frică de ei, 
să vadă că am un soţ care mă protejează? ` 

— Nu, nu... Nu e nevoie. Nici nu știu de ce am spus-o. Imi pun 
rochia asta? 

— Dacă o îmbraci, stau să te văd, că-mi place la nebunie cum 
îți vine. 

Și, spunând asta, se așază pe un fotoliu și mă privește cu un 
zâmbet ștrengar. Ce-mi place acel Germán! De o astfel de 
persoană m-am îndrăgostit. Cineva care, după câteva zile 
ciudate precum cele provocate de discuţia despre viitorul său, 
este în stare să dea pagina, să-mi arate latura sa amabilă, 
amuzantă, generoasă. Așa este Germân, știe să ierte foarte 
ușor. N-o spune direct, dar o dovedește prin atitudinea sa. Nu 
simte nevoia să revină asupra subiectului, pur și simplu îl lasă în 
urmă. 

— Dar ce faci? râd eu. Ce te-a apucat? 

— Nu pot să-mi privesc soţia în timp ce se îmbracă sexy 
pentru o înmormântare? 

— Asta nu e sexy, nu vorbi prostii. 

— Dezbracă-te. 

— Germân! protestez fără prea multă convingere. 

Sunt încântată. Ușurată. Mulţumesc, Germân. Mi-a schimbat 
starea de spirit. Ah, faptul că încă are acea putere asupra mea, 
că încă există acele scântei în căsnicie îmi dă speranţe. Și mă 
agăţ de ele și mi le amintesc de fiecare dată când simt că 
clachez sau că clacăm. Pentru astfel de momente încă merită 
osteneala. 

Și trebuie să recunosc că, într-un mod ciudat, faptul că mă 
vede sexy tocmai azi, tocmai după ce am descoperit cât de 
frumoasă era Viruca, îmi aduce alinare. De parcă n-aș încerca 


VP-73 


doar să obţin respectul elevilor ei, ci și aprobarea soțului meu. 
Este absurd, știu. Dar acesta-i adevărul. 

Germân insistă să mă dezbrac și decid să fac puţin pe 
inabordabila, dar asigurându-l că vreau să-i dau ascultare, că 
vreau să particip. Îl întreb cum vrea să-mi dau jos tricoul, dacă 
mai încet sau mai repede. lar el înțelege imediat ce pretind. 
Vreau să mă ghideze cu vocea lui, vreau să-i dau ascultare. 

Când deja mi-au mai rămas doar chiloţii, Germân se ridică și 
începe să se dezbrace. 

— Ce faci? întreb, făcând pe uimita și prefăcându-mă 
scandalizată. 

Nu răspunde. Își dă jos cămașa și tricoul. Ce-mi place corpul 
lui și cât de des uit asta! Mi-a plăcut din prima zi, acea beţie 
infinită cu rachiu, descoperiri și râsete, care ne-a condus până în 
camera mamei, când ea era de gardă la spital. Cât a trecut deja 
de atunci? O viaţă și mai multe morţi. Nu prea are păr, doar 
puţin în jurul sfârcurilor și urma de furnici de la buric și până la 
sex. Nu e un corp lucrat la sala de gimnastică, cel puţin nu cu 
perseverenţța atleților ori a musculoșilor, dar este frumos. Pielea 
fină și pistruiată, iar pe spate are o întreagă galaxie de aluniţe. 
Unele formează chiar mici constelații cărora le-am pus nume. Işi 
dă jos cât poate de repede acei blugi foarte strâmțţi pe care-i 
poartă. Puțin i-a lipsit să cadă. Râd. Incearcă să-și înăbușe râsul 
și să continue în rolul de mascul pedepsitor. Când reușește să 
scape de ei, își recapătă verticalitatea și echilibrul. După ce mă 
privește intens timp de două secunde, ca parodie de reclamă la 
apă de colonie, ce caraghios poate deveni, se năpustește asupra 
mea și cădem pe pat. Râdem. Mă sărută. Il sărut. Ne căutăm 
unul în privirea celuilalt. Cred că suntem foarte conștienți că 
aceste momente de complicitate și de dorință sunt din ce în ce 
mai rare. Și, de aceea, cel mai înțelept este să ne bucurăm de 
ele ca și cum ar fi ultimele. Chiloţii mei dispar în două secunde. 

— Ai prezervative la îndemână? întreb. Că n-am mai luat 
pilula. 

— Sigur vrem prezervative? 

— Sigur. 


VP - 74 


Capitolul 12 


Tatăl lui lago avea să vină abia la noapte și de aceea băiatul 
stabili să se vadă acasă cu prietenii lui. Aveau să bea niște beri 
și avea să încerce să clarifice lucrurile. Era foarte uimit de 
răzvrătirea prietenului său Roi; nu reușea s-o înțeleagă. De ce 
naiba reacţiona așa cu profesoara cea nouă? În urmă cu câteva 
zile părea mort de remușcare pentru ceea ce i se întâmplase 
Virucăi. Nu avea sens. Nerea a sosit prima și, după cinci minute, 
Roi deja suna la interfonul acelui duplex de lux în care locuiau 
lago și tatăl său. Duplexul aparţinea unui complex întreg, 
construit de întreprinderea tatălui și pe care, cu chiu cu vai, 
reușiseră să-l termine. Nu erau toate vândute, dar cel puţin în 
acest cartier salvaseră mobilele. Rău fusese în celălalt, în 
împrejurimile satului. Complexul a început să fie construit exact 
când s-a declanșat criza imobiliară, cu consecințe catastrofale. 
Preţurile au căzut, nu existau cumpărători, iar firma a dat 
faliment. Construcţia a fost oprită, lăsându-i împotmoliţi pe 
puţinii care plătiseră deja o parte din bani. Slavă Domnului că 
Tomás, tatăl lui lago, beneficia de alte surse de venituri și nu 
avea niciun scrupul să facă față datoriilor de pe urma 
blestematei crize imobiliare. Afaceri care, mai mult sau mai 
puţin, erau vox populi printre locuitorii satului, deși erau multe 
zvonuri, din care puţine se puteau dovedi. Tomâs era inteligent 
și știa cum să se miște ca să nu-și prindă urechile din punct de 
vedere legal. 

Prietenii lui lago erau străini de acea situaţie, deși auziseră ei 
ceva. Dar nu vorbeau despre astfel de subiecte. Știa tatăl lui 
cum să se descurce și, atât timp cât prietenul lor avea în 
continuare duplexul, cu piscină, lor puţin le păsa. 

lago, care deja trăsese pe nas trei liniuţe în mai puţin de o 
oră, încercase să le compenseze cu una de ketamină și avea 
pregătită puţină marijuana, pentru orice eventualitate. Pentru 
lago, aceea era o zi complicată, foarte complicată. Și știa că 
trebuia să apeleze la toate resursele pe care le avea la 
îndemână pentru a o suporta. Și, mai mult de-atât, voia să 
clarifice lucrurile cu prietenii lui. 


VP -75 


— Bere, Roi? 

— Nu le-o fi având numărate tatăl tău? 

— Nici vorbă, am luat eu de la supermarket. 

Băură vreo două beri vorbind despre banalităţi, lago voia să 
aducă în discuţie subiectul ca și cum ar fi fost vorba despre ceva 
întâmplător, apărând pur și simplu în firul conversaţiei. Și când, 
în sfârșit, văzu ocazia de a-l menţiona fără să pară prea forţat, 
profită de ea. 

— Auzi, ce bătaie de cap îi dăm profei noi, nu? 

— Celei de literatură? întrebă Nerea. Nu prea. Mă rog, poate 
ăsta, zilele trecute a cam întrecut măsura cu Facebook-ul. 

Nerea îi aruncă o privire lui Roi, între mândrie și admiraţie, 
pentru care băiatul îi mulțumi plin de el. 

— Aţi văzut-o, nu? Era să facă pe ea, comentă Roi. 

— Zic și eu, n-am putea s-o lăsăm mai moale? 

— Dar n-am făcut nimic, spuse Nerea. Doar am pus-o la locul 
ei, că prea sunt cu nasul pe sus suplinitoarele astea. Și trebuie 
să le fie clar cine are pâinea și cuțitul în mână. 

— Mă rog, eu cred că deja e clar. Mai bine să ne oprim acum 
și să lăsăm lucrurile așa. 

— De ce? întrebă Roi. Doar tu ai fost primul care i-a dat bătăi 
de cap Virucăi. 

— La naiba, și ce te-ai mai văicărit în cele din urmă... că am 
mers prea departe, că din cauza noastră s-a omorât... De-aia nu 
pricep ce ţi-a venit acum s-o ataci pe asta. 

— Am crezut c-o să-ţi placă, răspunse Roi. Și că era doar ca să 
râdem puţin. 

— O faci ca să impresionezi pe cineva anume? 

lago se referea clar la Nerea, intuia că de ceva vreme băiatul 
voia să se apropie de ea, dar fata nu-i dădea atenţie. Căci Nerea 
avusese întotdeauna ochi pentru lago, ceea ce-l lăsa rece 
fiindcă, pentru el, Nerea era o prietenă, cu care putea să aibă o 
aventură dacă era prea înfierbântat, dar nimic mai mult. 

— Pe mine nu trebuie să mă impresioneze câtuși de puțin, cu 
mine dă de dracu', răspunse Nerea. 

— Stai liniștită, că nu mă gândeam la tine. Nu mi se potrivește 
mărimea XL. 

— Normal, nici n-ai ști cu ce să începi, piticule. 

— Bun, dacă sunteți de acord, lăsăm lucrurile așa. Am speriat- 
o deja puţin, acum știe cine suntem și cred că e de-ajuns. 


VP - 76 


— Și decizi tu asta? întrebă Roi. 

— Nu, mama mă-sii, decidem toți. Toţi. 

lago simţi extazul ultimei liniute, pe care o trăsese pe nas în 
urmă cu zece minute. Îl luă puţin ametțeala pentru că prizase 
mai mult decât de obicei. Și, în plus, din cauza efectului 
ketaminei, începea să se simtă cam dezechilibrat. Ketamina îi 
disocia corpul de minte, de parcă ar fi iniţiat o călătorie astrală. 
De aceea îi plăcea atât de mult acel drog. Cu toate că îi era 
teamă să nu piardă prea mult controlul, să nu se desprindă din 
corpul lui și să nu se mai întoarcă și de aceea o lua cu cocaină, 
ca situaţia să nu degenereze. Ca să se întoarcă din nou la eul 
său. Chiar dacă eul său era un rahat. Dar asta avea. 

— Decidem toţi, toți... că doar de-aia suntem colegi, repetă în 
timp ce atingea umerii și spatele celor doi prieteni ai lui. 

Pe Roi îl uimi acea dovadă de afecţiune și starea euforică a 
prietenului său. 

— Ești bine? 

— Nemaipomenit. Mă simt grozav. 

Apoi continuă cu ceea ce spunea: 

— Și, gândiţi-vă puţin, azi o înmormântează. 

Nu-i menţionă numele, fiindcă se temea că avea să le 
provoace prea multă durere. 

— Nu e un plan. Mi se pare de bun-simţ. Chiar și tu voiai să 
mergi la înmormântare. 

— La naiba, doar ca să nu creadă cineva că noi voiam să se 
omoare. Pentru că, bineînțeles, niciunul dintre noi nu-și putea 
imagina că avea să sfârșească înecată în râu, spuse Roi. 

— Nici n-a fost mare lucru, comentă Nerea. 

— Mă rog, acum că știm că pot să devină foarte sensibile, mai 
bine o lăsăm baltă. 

— Da, bine, nesuferitule, da, dacă te îngrijorează atât de mult, 
de acum încolo suntem ca niște îngerași, acceptă Nerea. Dar să 
știți că eu am conștiința foarte împăcată. 

lago îl privi pe Roi, așteptând un răspuns, voia ca și puștiul să- 
și ia angajamentul că va lăsa lucrurile baltă, dar acesta nu zise 
nimic. Tăcerea spune multe, se gândi lago și decise să mai 
desfacă alte trei beri, pentru a sărbători că ajunseseră la o 
înţelegere. Scoase și puţină marijuana, pe care o avea rezervată 
pentru el. 

— Puţină iarbă? întrebă. 


VP - 77 


— Da, spuse Nerea. 

— Dar nu prea multă, că apoi văd stele verzi. 

lago zâmbi auzindu-și prietenul. Hotări să-i răsfeţe cum se 
cuvine. Și scoase din buzunar o punguţă de cocaină și alta de 
ketamină. 

— O combinăm cu un Calvin, ce părere aveţi? 

Calvin Klein, așa numeau amestecul de cocaină și ketamină, 
CK. Nerea și Roi se priviră puţin mirați. 

— Joci tare azi, nu? 

— E o zi specială. Pregătesc câte una pentru fiecare? Sau mă 
veţi lăsa singur? 

Roi consumase cocaină de câteva ori, prima liniuţă o trăsese 
pe nas la cincisprezece ani, cu niște colegi de clasă, dar pentru 
că nu l-a convins, îi era puţin teamă și nu-și putea permite din 
punct de vedere economic, nu devenise împătimit. Însă cu lago 
mai prizase de câteva ori, dimineaţa. Așa că Roi nu era un 
expert, dar niciun puritan. Insă ideea de a consuma droguri 
diferite și în mijlocul zilei, fiind treji, i se păru o nebunie. Și știa 
despre ketamină că era un drog disociativ, că-ţi provoca niște 
senzaţii pe care, dacă nu le controlai, ajungeai să simţi o 
experienţă asemănătoare cu moartea, cu dizolvarea eului, cu 
relativismul existenţial absolut, sau cel puţin asta citise pe 
Internet și, sincer, cu cât avea să înfrunte mai târziu o 
experiență precum moartea, cu atât mai bine. 

— Eu cred că zic „pas”. 

— Mie dă-mi, spuse Nerea. _ 

— Și ţie, Roi, cel puțin una de cocaină, nu? Inţeleg că te sperie 
keta, dar cu o liniuţă o să-ți treacă plictiseala. 

Roi cedă în cele din urmă. Și, deși nu încercă ketamina, priză 
totuși o jumătate de liniuţă de cocaină. 

Cu extazul oferit de cocaină și senzaţia dată de ketamină, 
lago și Nerea începură să se calmeze. Erau pe altă lume, 
relaxaţi și extaziaţi. Roi simţea doar excitaţia pe care i-o 
provocase cocaina, însă încercă să fie la nivelul prietenilor săi. 
Deși, când văzu că se sărutau și se pipăiau, nu-i făcu prea mare 
plăcere. 

lago se lăsă iubit o vreme, pentru că Nerea conducea situația, 
dar cum nu avea chef să se încurce cu prietena lui, hotărî să mai 
tragă câteva liniuţe și să pună distanţă între ei. 

— Mai prizezi și altceva? întrebă Roi. 


VP - 78 


— Stai liniștit, știu ce fac... Mă simt foarte bine. 

Și avea dreptate, era super relaxat, iar anxietatea i se 
domolise. Însă partea proastă a faptului că scăpase de acea 
neliniște și de acea tortură care-l oprimau era că gândurile sale 
începură să hoinărească libere, iar unele sentimente pe care de 
mult timp voia să le înăbușe începură să-l macine din nou. 

— Ce-ar fi să mergem la înmormântare? întrebă. 

— Omule, la cât suntem de amețiţi, nu mi se pare cea mai 
bună idee, răspunse Roi. 

— Eu mă îmbrăcasem ca să mă duc, nu știu dacă v-aţi dat 
seama, spuse Nerea arătând spre rochia ei închisă la culoare. Eu 
n-am nimic împotrivă. 

— Gata, am hotărât. Haideţi, stabili lago însufleţit. 

Roi încercă să-i convingă să se răzgândească. Dar lago nu 
doar că nu cedă, ci mai priză o cantitate zdravănă de ketamină. 

— Să am pe drum. 

leșiră toţi trei din casă în direcția cimitirului. lago își trecu 
braţul pe după umerii lui Roi. 

— Auzi, până la urmă te-ai eschivat și nu ne-ai spus dacă o 
vei lăsa mai moale cu profa cea nouă. 

— Da, pisălogule, am zis că da. Dar sper că nu faci asta 
pentru că vrei s-o sâcâi tu în continuare și să te bucuri singur de 
glorie. 


VP - 79 


Capitolul 13 


Prima și singura dată când am călcat în acest cimitir a fost la 
înmormântarea socrului meu, în urmă cu câteva luni. Ploua și 
era foarte înnorat. Însă astăzi este o zi extrem de însorită pentru 
ianuarie. E frig și bate puţin vântul, dar nu e niciun nor. Deși, 
cunoscând clima acestei zone, în orice moment ar putea să se 
adune norii și să înceapă să plouă. Văd un grup de persoane 
îndreptându-se spre capelă, așa că, deși nu o recunosc pe 
niciuna, decid să le urmez. Ajungem imediat la locul unde se 
află restul lumii. Capela este înconjurată de locuri de veci și de 
câte un mausoleu. Granit și marmură. Statui și cruci care se 
suprapun, creând un spațiu lugubru și copleșitor. E multă lume, 
nu exagerat, dar sunt vreo șaptezeci de persoane. Disting câţiva 
profesori și elevi. Preotul a început deja slujba. Este una scurtă. 
Înmormântarea ar fi trebuit să aibă loc acum câteva zile. Îl văd 
în primul rând pe Mauro, însoţit de un cuplu bătrân. Probabil că 
sunt părinţii ei. Sunt copleșiți de durere. Cu o atitudine sumbră, 
Mauro încearcă să urmărească vorbele preotului. Slujba se 
termină și mai mulți bărbați, printre care și Mauro, iau coșciugul 
în care se află Viruca. Greutatea morţii pe umerii lor. Doar câţiva 
centimetri de lemn și material textil separă pielea Virucăi de a 
lui Mauro. Ultimii metri parcurși împreună. Cu pașii lor, 
marchează drumul cortegiului. 

La vreo cincizeci de metri depărtare, ne oprim. Am ajuns la 
mormântul unde va fi îngropată. Văd lespedea. Reușesc să 
citesc ce scrie pe ea. Elvira Ferreiro Martinez 1983-2015. Și mă 
doare să citesc acele cifre sau, mai bine zis, scurta perioadă 
dintre ele. Nimeni n-ar trebui să moară atât de tânăr. 

Mi se par eterne minutele cât întârzie să ridice lespedea și să 
introducă înăuntru coșciugul. Și simt că toţi au aceeași impresie. 
Aud bocetele părinţilor ei. Îi văd pe șefa de studii, pe mai mulţi 
elevi cărora cred că le sunt dirigintă și, în capăt, apropiindu-se, 
pe lago, Roi și Nerea. lago are în mână o cutie de bere? Roi îi 
sugerează s-o arunce, sau cel puţin asta interpretez din 
gesturile sale, dar lago n-are de gând să facă asta. Sper doar ca 
Mauro să nu-și dea seama, printre atâția oameni, că elevul este 


VP - 80 


băut. Continuă să se apropie de locul unde ne aflăm noi toţi. Ar 
trebui să mă duc la ei și să le spun că este o lipsă de respect să 
vină cu o cutie de bere? Dar cine sunt eu să fac așa ceva? Sau ji- 
aș putea sugera vreunuia dintre elevi, dar nu, încă n-am 
suficientă încredere să fac asta. Poate că ar fi contraproductiv și 
aș obţine exact contrariul a ceea ce pretind. Marga, șefa de 
studii, tocmai și-a dat și ea seama. Clatină din cap. 

— Mama care l-a făcut... îl omor, îl omor și apoi îl omor din 
nou. 

Coșciugul atinge solul și groparii îndepărtează corzile, închid 
mormântul, pe care-l sigilează cu ciment. Acum chiar o auzim 
pe mama Virucăi plângând. 

— Miña nena... Miha nena... 

Clătinându-se puțin, lago își croiește drum printre oameni și 
are în continuare berea în mână. Roi încearcă să i-o ia, dar 
acesta îl împinge, provocând agitație printre oameni. Unii 
protestează. „Ce face puştiul ăsta? Ce-i cu imbecilul ăsta?” 
Mauro îl vede. Și observă berea. Se duce direct la el. Marga, 
care până acum nu se mișcase, încearcă să se interpună, 
temându-se de ce-i mai rău. 

— Lasă-l în pace, Mauro. E beat. 

Dar nu folosește la nimic. Mauro apucă furios braţul lui lago. 

— Cum îndrăznești să te prezinţi aici? Și bând? Ce-i cu tine? 
N-ai rușine. i 

— N-am voie să beau ultima bere cu profa? In cinstea ei. Și 
asta e pentru ea, marca ei preferată, spune lago bâlbâindu-se. 

E beat și, poate, drogat. 

Rămânem muti în faţa unei asemenea provocări. 

Mauro nu-și poate stăpâni o furie care-i ţâșnește din adâncul 
fiinţei și-i trage băiatului un pumn în faţă. Se aude un țipăt de 
durere. Amândoi ţipă, unul când primește impactul neașteptat, 
iar celălalt când simte că i s-a rupt ceva la mână. Din cauza 
impactului, lago își pierde echilibrul și cade. Nu dă să se ridice, 
doar îl înfruntă pe profesor. 

— Acum te-ai găsit și tu să arăţi că ai testicule, îi strigă lago, 
ținându-se cu mâna de obrazul lovit. Târziu, foarte târziu, 
dobitocule. 

Mauro vrea să se năpustească asupra lui, e furios, înnebunit. 
Dar mai mulţi bărbaţi îl opresc, deși cu greu reușesc să-l separe 
câţiva metri de el. Dă din picioare, se zbate. Strigă. 


VP - 81 


— Lasă-l, Mauro, te rog. 

— Luaţi-l de aici! Că-l omor! Îl omor! 

Roi, Nerea și vreo doi adulţi îl ridică pe lago de jos. Marga le 
face un semn să-l ia de acolo. lago încearcă să opună rezistență. 

— Nu mai face pe dobitocul, la naiba, îi strigă Roi. Hai să 
mergem. 

Nerea și Roi îl iau pe băiat, fiecare de câte un braţ. Și reușesc 
să-l îndepărteze. Oamenii murmură neliniștiţi. Fără să înțeleagă 
prea bine ce s-a întâmplat. 

— Cine era ăla? Cine era? întreabă bătrâna mamă a Virucăi. 

— Nimeni, nu era nimeni, răspunde Mauro. 

— Ce voia de la fata mea? 

Mauro tace. 

— Ce voia? 

Indică spre ginerele ei. 

— Tu știi. Tu știi. Tu știi lucruri pe care nu ni le spui. Dacă fiica 
mea e îngropată aici, e din cauza ta. 

— Haide, Carmiña, să plecăm de aici. 

Soţul încearcă s-o ia cu el, îmbrăţișând-o, dar ea se desprinde 
cu putere. 

Bătrâna îl înfruntă din nou pe ginerele ei. 

— Dacă n-ai fi părăsit-o, dacă ai fi luptat pentru ea, acum ar fi 
în viață. Dar n-ai fost un... un bărbat adevărat... Tu, tu... ai 
lăsat-o să moară. 

Mauro neagă, lasă capul în jos. N-are putere să-și înfrunte 
soacra. 

— Îmi pare rău, îmi pare rău. Și eu am pierdut-o acum. 

— Nu. Tu ai pierdut-o cu mult timp în urmă, răspunde socrul. 

Marga se apropie de Mauro și-i face semn să vină cu ea. El se 
lasă dus. Și bătrânii pleacă, dar în altă direcție. Oamenii încep să 
se împrăștie. Simt că se va vorbi despre această înmormântare 
zile întregi. Sigur toţi își vor pune întrebări, la fel ca mine. „Ce s- 
a întâmplat aici? De ce a apărut beat elevul acela? De ce soacra 
dă vina pe Mauro pentru moartea Virucăi? De ce Mauro n-a vrut 
să se apere?” 


VP - 82 


Capitolul 14 


Ajung la O Muíño, cu o stare proastă. N-a fost plăcut să-l văd 
pe Mauro pierzându-și controlul cu băiatul acela. Dar cum să-l 
învinovățesc? Băiatul l-a provocat. Intru în restaurant și-i văd pe 
membrii familiei Acebedo luând deja cina la masă. Germân îi 
servește, le toarnă vin, glumește cu ei. E clar că se cunosc bine. 
Când mă vede, îmi face un semn să mă apropii, dar eu n-am 
chef să-i salut și-i indic că prefer să mă duc sus. El insistă și nu- 
mi rămâne decât să mă apropii. 

— Raquel! Ce faci, frumoaso? Eşti ca vinul bun, cu fiecare an 
mai bun. Și să știi că nu dădeam doi bani pe tine când ăsta ne 
povestea emoţionat că s-a îndrăgostit de o colegă de clasă. 

Cel care vorbește este Gabriel, mezinul familiei, trecut cu 
mult de treizeci de ani, cu înfățișare de surfer eșuat sau mistuit 
de excese și viaţă bună, pentru că și viaţa bună te distruge. 
Poartă părul lung până la umeri, de un blond cam oxigenat, 
coliere din mărgele de lemn, care-i oferă un aspect între snob și 
locuitor din Ibiza, iar la încheietura mâinii are un ceas cu care s- 
ar putea hrăni jumătate de ţară africană. 

— Scuze, dar mereu ţi-a plăcut de soția mea, glumește 
Germân. 

— Așa este, vorbește invidia în locul meu. Cum se poartă cu 
tine bestiile alea de la liceu? Sper că mai bine decât o făceam 
noi pe vremea noastră. Deși, dac-am fi avut o profesoară ca 
tine, sigur am fi știut să ne comportăm. 

— Permite-mi să mă îndoiesc, îi spun cu un zâmbet prefăcut. 

— Ți-i amintești pe Eugenio și pe soţia lui, Adela? 

Încuviinţez. Eugenio este fratele cel mare al lui Gabriel, cu 
zece ani mai mare. Rumen în obraji, implanturi de păr, cu 
siguranţă un lifting sau vitamine din acelea injectate ca să pară 
mai tânăr și viguros. Soţia lui e prietenă cu chirurgia plastică. 
Mă gândesc că le-o fi făcut o reducere, doi în unu. Eugenio a 
avut întotdeauna faimă de parazit. Se zvonește că a risipit 
jumătate din averea familiei. Faimă de parazit și de satir. Nu știu 
cât adevăr există în toată legenda care circulă despre el și pe 
care însuși Eugenio a încurajat-o. Germân spune că, în toate 


VP - 83 


satele, mici sau mari, apare figura bărbatului sau a femeii, 
expert în tot felul de vicii, care a încercat toate drogurile, care 
probabil era să moară din cauza acizilor sau care are faţa 
marcată în urma unei dependențe de cocaină sau de opiu. 
Despre Eugenio nu se spun doar astea, se vorbește și despre un 
trecut plin de promiscuitate, de excese, despre preferințe 
sexuale foarte specifice și că numai el a finanţat o parte dintre 
cele mai selecte bordeluri din provincie. Dar, după cum bine zice 
Germân, acestea nu sunt decât zvonuri, bârfe ale vecinilor 
invidioși și cu prea mult timp liber. Și cum nici Eugenio, nici soţia 
lui nu s-au ocupat să-l dezmintă, mitul a continuat să crească. 
Una dintre cele mai interesante povești ale lui Germân vorbește 
despre acel cuplu ciudat, despre viaţa lor libertină, despre 
căutarea constantă a plăcerii și despre cum nu contau nici banii, 
nici efortul de a o obţine. Gabriel, fratele lui Eugenio, i-a 
transmis acestuia povestea soţului meu și nu doar că n-a 
cenzurat-o, ci a reușit chiar să-i fie publicată: „Noi, cei care nu 
avem copii, trebuie să fim mândri de excesele noastre”. 

— Cred că pe tine nu te-am mai văzut de la nuntă, zice Adela. 

— A trecut ceva timp, răspund. Dar, da, s-ar putea. 

— Ei ne-au dăruit vesela pe care am adus-o din Coruña, îţi 
amintești? Soţiei mele îi place la nebunie, răspunde Germán. 

Urăsc când este atât de servil, de supus. Cu cei din familia 
Acebedo se poartă la fel cum o fac toţi sătenii. Pare să fie 
recunoscător că-l includ în cercul lor, când, de fapt, sunt doar 
amabili cu el în timp ce le servește mâncarea. Știu că exagerez, 
că sunt nedreaptă. In trecut, a făcut parte în câte-o vară din 
gașca lui Gabriel și a snobilor. Jucau în aceeași echipă de 
baschet, ei împotriva americanilor. Americanii erau copiii 
emigranților care, în fiecare vară, debarcau în sat, etalându-și 
hainele din Statele Unite, accentul yankeu, manierele şi, 
bineînţeles, ultimele tehnologii. Transformau satul cu simpla lor 
prezenţă, făceau din Novariz un loc cosmopolit, devenea ONU 
din Ourense, cum spunea mereu în glumă Germân, poate fără 
să fie conștient că ceea ce se întâmpla vara aici, se petrecea în 
aproape toate satele din Galicia. Vorbesc la trecut deoarece 
cred că acum acest lucru este mai puţin frecvent. Emigrarea 
avea acel efect: în lunile de vară, hoarde de emigranți își 
aduceau rudele ca să-și recupereze originile și, în treacăt, ca să 
se laude cu statusurile lor și cu faptul că au progresat în viaţă. 


VP - 84 


Copiii acelor emigranţi aparţineau mai mult celorlalte ţări, cum 
este și firesc - Statele Unite, Venezuela, Germania... - decât 
Galiciei. Cu toate că părinţii lor le inoculaseră, sau mai degrabă 
le întipăriseră, dragostea pentru patrie și, oriunde se duceau, se 
mândreau că erau din Galicia. Germân păstrează ca pe aur 
multe fotografii cu acea echipă de baschet, de la meciuri și de la 
petrecerile ulterioare, unde snobii și americanii se înfrățeau 
datorită lichiorului de cafea. Cele mai frumoase veri din viaţa lui. 
Așa le definește. Nu mai contează că, după aceea, noi doi am 
călătorit prin lume în iulie și august. Niciuna dintre verile noastre 
nu va fi la înălțimea acelora pe care le-a mitificat atât de mult, 
însă bănuiesc că e logic. Puţine veri sunt la fel de frumoase 
precum cele din adolescenţă, când ne trezim la viaţă și ni se 
aprinde dorința. 

Germân îmi prezintă restul familiei și eu inventez o scuză ca 
să mă retrag, deși ei insistă să cobor mai târziu, la desert, și să 
beau un paharcu ei. 

— Ca să ne povestești cum merg lucrurile la liceu. Mai e acolo 
don Alfredo? Și cum o chema pe schiloada de matematică? 

— Amelia Donoso, strigară la unison Gabriel și Germán. 

— Nu cred, le spun. Gata, vă las. Poftă bună! Mă bucur că v- 
am văzut. 

Și eu știu să joc rolul soţiei binevoitoare și sociabile când 
vreau. Îl sărut pe buze pe Germán și el îmi zâmbește 
recunoscător. 

— Nici să nu te gândești să cobori, ăștia sunt ca un sac fără 
fund și te vor îmbăta, spune el de față cu toţi pentru că știe 
sigur că nu voi mai veni și-n felul ăsta îmi dă permisiunea. 

Astfel, pare că urmez dorința soţului meu. 

— Las-o pe femeie să se distreze, protestează Gabriel. 

— Dacă nu adorm de îndată ce intru în cameră, pentru că 
există acest risc, o să cobor, îi asigur. 

Germân mă sărută din nou, iar eu mă retrag, afișând cel mai 
frumos zâmbet. 

Urcând pe scări, încep să aud o muzică ce provine de la etaj, 
din salon. Este o habaneră. Prin ușa întredeschisă, o văd pe 
Claudia, care, stând pe podea, înconjurată de fotografii și de 
albume, fredonează melodia. 

— Bună, Claudia. 

— Cum a fost la înmormântare? 


VP - 85 


— Ca la oricare alta. 

— Trebuie să fie oribil să îngropi o soţie atât de tânără. Mă 
rog, întotdeauna este îngrozitor. Dar presupun că, atunci când 
nu te aștepți, când nici n-ai timp să te împaci cu ideea, trebuie 
să fie... ah... cum trebuie să fie! Cu Antonio am avut luni întregi 
la dispoziţie să mă obișnuiesc cu ideea. Nu știu dacă e frumos să 
o spun, dar în unele nopţi, când el era deja muribund, îmi 
imaginam moartea lui. Da, ce chestie, eh? Îmi imaginam 
moartea lui. Cum avea să se întâmple, dacă avea să sufere 
mult, dacă aveam să știu ce să-i spun, cum să-mi iau adio de la 
el... Și cum aveam să mă simt apoi, când nu avea să mai fie. 

Îmi aruncă o privire cam temătoare. 

— Te deranjează că vorbesc despre asta? Scuze. 

— Nu, nu, deloc, Claudia. 

Nu mă deranjează. Mă nedumerește puțin, pentru că eu și 
soacra mea n-am avut niciodată acea relaţie în care ne 
povestim lucruri, în care să fim sincere una cu alta. Cred că 
până acum n-am știut cum să facem asta. 

— In acele nopţi în care-mi imaginam moartea lui și viața mea 
fără el, simţeam uneori că mor de durere sau de neliniște doar 
gândindu-mă la cum va fi. Și apoi, când trece, când vine 
momentul, este mai rău, mult mai rău decât tot ce ţi-ai 
imaginat, și-ţi dai seama că închipuirile nu au folosit la nimic. 
Dar, de asemenea, nu știu cum s-o spun, pe de altă parte, nu e 
nici mare lucru. Ce chestie, eh? Cum e posibil să fie mai teribil 
decât ţi-ai imaginat și, în același timp, să nu fie mare lucru? 

N-am un răspuns. Și nici nu sunt sigură că am înţeles-o pe 
deplin. 

— Presupun că motivul este că niciodată nimic nu e mare 
lucru. Nici măcar moartea, conchide. 

Mă îndoiesc că pot adăuga ceva la asemenea cugetare. Mi-ar 
plăcea să mă duc în camera mea, dar nu mi se pare indicat, din 
moment ce este prima oară când îmi mărturisește cele mai 
intime gânduri. 

— Ştii care a fost ultimul lucru pe care i l-am zis? 

Mă privește în expectativă. Eu clatin din cap. 

— M-am apropiat de urechea lui și i-am spus: du-te să cauţi 
un loc frumos. Că știi deja că mie-mi plac locurile frumoase. 

Zâmbește cu oarecare tristeţe. 


VP - 86 


— După cum vezi, m-am pregătit atâta și mintea nu m-a dus 
decât la asta. Nu știu dacă m-a înţeles sau dacă m-a auzit pe 
deplin, dar mi se pare că mi-a zâmbit. Cu acel zâmbet poznaș, 
cu jumătate de gură. 

— Sigur te-a auzit și a înţeles. 

— lar dacă nu, eu prefer să cred că da. 

Așa e soacra mea, practică chiar și în ceea ce privește 
sentimentele pe care trebuie să le aibă după ce soțul ei a murit. 
O întreb dacă decide ce fotografii să ia la Panxon și pe care nu. 

— Uite-l pe Germán la patru ani. Ştiai fotografia asta? 

Mi-o dă și văd un băieţel zâmbăreţ jucându-se cu o găletușă, 
un băț și nisipul de pe plajă. Nu, nu o văzusem niciodată. 

Claudia fredonează din nou melodia, de data asta refrenul. 

— „...care a apărut la fereastra mea/ din Havana colonială, / 
Câdiz, catedrala, podgoria și locul de clacă... / Și veţi vedea că 
nu exagerez, / dacă atunci când cânt habanera repet: / Havana 
este Cádiz cu mai mulți negri, / Cádiz este Havana cu mai multă 
sare”. 

Zâmbesc auzind-o atât de însufleţită. 

— Unele cântece îţi redau cheful de viaţă, nu-i așa? Pe mine 
m-a umplut întotdeauna de bucurie chestia asta cu Havana care 
este Cádiz cu mai mulți negri, vezi și tu. Nu știu de ce, dar îmi 
imaginez orașul Câdiz plin de negri dansatori și mă înveselesc. 
Și chestia e că n-am fost niciodată în Cádiz. Tu? 

— In Caños de Meca și în Zahara de los Atunes. 

— Și acum sigur sunt mai mulţi negri decât când a fost 
compus cântecul, nu-i așa? Pentru că acum există negri peste 
tot. 

— Păi... ceva mai mulţi, presupun. 

— Așa că o fi semănând mai mult cu Havana. l-am spus de- 
atâtea ori lui Antonio să mă ducă acolo, iar el zicea că da, că 
oricând vreau, dar mereu amânam... 

— Te poţi duce tu. 

— Păi, da, mă pot duce eu. 

Se așterne tăcerea. Nu știu prea bine ce să-i spun. 

— Mă duc în cameră, sunt cam obosită. 

— Desigur... 

Și când mă pregătesc să mă retrag, Claudia își amintește 
ceva. 

— Raquel... tu ce părere ai că Germân vrea să rămână aici? 


VP - 87 


— Sincer, nu știu dacă vrea cu adevărat. Nu știu dacă vrea, 
dacă se ascunde sau dacă o face pentru că simte nevoia să-i 
dovedească asta cuiva. 

— Cui? 

— Tatălui său ori familiei sale. 

Soacra mea respinge din start ideea. 

— Asta-i o prostie. Germân nu trebuie să demonstreze nimic 
nimănui. Și cu atât mai puţin unui mort. 

— Păi, spune-i tu asta, pentru că pe mine n-o să mă creadă. 

— Asta-i treaba lui. 

Și a mea, mă gândesc, dar nu-i spun. 

— Ce-o să faci dacă vrea să rămână? întreabă. Fiindcă înainte 
toate femeile își urmau soţii, dar acum e diferit. 

Soacra mea încearcă să afle care sunt intenţiile mele. 
Presupun că tot nu are încredere în mine. Intuiește că nu sunt 
dispusă să respect fără obiecții decizia pe care o va lua Germân. 
Cred că nu m-a plăcut niciodată pe deplin pentru fiul ei. Nu știu 
dacă e din cauză că mă crede prea independentă sau pentru că 
Germân a pus-o la curent cu tot ce ni s-a întâmplat de-a lungul 
anilor. Și de aceea acum se teme că, dacă Germân decide să se 
îngroape de viu în acest sat, eu nu voi dori să-l însoțesc și că 
refuzul meu îl va face să reanalizeze lucrurile și să nu rămână la 
restaurant. 

— Nu știu, presupun că vom trece acea punte când vom 
ajunge la ea, îi răspund. 

E singurul mod pe care-l găsesc ca să mă fofilez. Căci 
adevărul e că mi-ar plăcea la nebunie să-i spun că, dacă 
Germân se află acum la o răscruce, e din cauza ei, pentru că a 
scos la vânzare restaurantul. Dar ar fi prea nedrept să-i trântesc 
asta. Claudia are tot dreptul să facă ce vrea cu viaţa ei. lar dacă 
asta mă afectează în vreun fel, va trebui să suport. 

li spun noapte bună și mă duc în camera mea. Ceea ce pare 
clar este că Germân s-a hotărât deja. Cel puţin, așa crede mama 
lui. Și s-ar putea să aibă dreptate, pentru că s-a uitat după 
subvenţii și pare fericit muncind cot la cot cu fratele lui. Va 
trebui să mă obișnuiesc cu ideea. Căci s-ar putea ca acea punte 
să fie mai aproape decât mi-ar plăcea. 


VP - 88 


Capitolul 15 


Sunt la masa din cancelaria profesorilor când văd că cineva 
pune ceva lângă mine. Este un hard disk portabil. 

— Poftim. Tot ce avea Viruca de la ei. Fișele lor, lucrările lor... 
Am încercat să arunc o privire, dar e prea dureros pentru mine 
să citesc comentariile ei, să văd cum se dădea peste cap pentru 
ei, iar în cele din urmă... 

Nu vrea să mai aprofundeze subiectul. 

— E al tău. Nu-i nevoie să mi-l înapoiezi. 

— Ah... mulţumesc. Sincer, nu trebuia să te deranjezi. 

Dar simt o emoție și o curiozitate greu de stăpânit. O voi mai 
cunoaște puţin pe Viruca. 

Mauro arată mai bine. Sau, cel puţin, așa mi se pare. Și-a 
aranjat părul, și-a pus o cămașă gri cu o cravată albastră din 
lână și poartă niște blugi care-i vin bine. Observ, din cauză că 
schimbarea înfățișării sale este foarte evidentă. Cred că a făcut 
un efort să se aranjeze, poate ca să încerce să uite momentul 
neplăcut din urmă cu o zi. Nu știu dacă să-i menţionez că am 
fost la înmormântare. Dar poate e mai bine să tac. Dacă mi-a 
adus hard disk-ul, bănuiesc că a făcut-o pentru că ieri m-a văzut 
printre oameni și acesta este felul lui de a mă recompensa. 

— Au închis cazul Virucăi. leri mi-au comunicat. Sinucidere, 
spun ei. Pot să-ţi cer o favoare în schimbul hard disk-ului? 

— Dacă-mi stă în putinţă. 

— Dacă vezi orice care-ţi atrage atenţia sau care ţi se pare 
ciudat, o să-mi spui? 

— Pe hard disk? 

— Da, sau la orele tale de curs... 

Încuviinţez. Nu știu prea bine ce se așteaptă să găsesc și sunt 
convinsă că nu voi descoperi nimic care să-l poată ajuta să-și 
calmeze conștiința sau să persiste în ideea că moartea soţiei 
sale n-a fost o sinucidere. Dar presupun că tocmai de aceea 
încuviinţez. Pentru că nu mă costă nimic s-o fac. Insă e ceva ce 
mă frământă de la înmormântare. 

— De ce te-a înfruntat lago la cimitir? 


VP - 89 


— Ca să mă enerveze. Asta știu să facă el și ceilalţi doi care-l 
însoțeau. l-au făcut viața imposibilă Virucăi. Și să fie clar că ea 
nu mi-a spus asta niciodată. Știu de la alţi elevi. Toţi trei s-au 
înverșunat împotriva ei, mai ales lago, și nu s-au potolit până n- 
au distrus-o. Sunt manipulatori, inteligenţi, nemiloși. Au mai 
abuzat și înainte de câte-un puști. Când văd pe cineva slab, se 
năpustesc asupra lui. Sunt ca niște piranha care sug sângele. 

Imaginea mă înfiorează. 

— Eu nu înțelegeam de ce, de ce acea înverșunare, până când 
mi-am dat seama. Ştii de ce o fac? Pentru că pot s-o facă. Doar 
ca să demonstreze că pot. N-au nevoie de niciun alt motiv. 

— Dar nu ai dovezi că lago, în mod concret... 

— Și ce altceva mai trebuie decât să-l vezi apărând beat și cu 
o bere în mână? Voia să arate clar că aici e mâna lui și că, în 
plus, nimeni nu-l va învinui. Și voia să facă asta în fața tuturor. 
Ca să demonstreze că nu-i e frică de nimic. 

Nu m-a convins pe deplin discursul lui. Sau pur și simplu nu 
vreau să-l cred. 

— Le-am dat numele lui celor din Garda Civilă, continuă să 
spună. Le-am zis să-l investigheze, să-l întrebe unde era și ce 
făcea când a ajuns soția mea în râu. 

— Le-ai spus celor din Garda Civilă că el a înecat-o? 

— Cei din Garda Civilă i-au pus patru întrebări, i-a convins 
alibiul lui și asta a fost tot. E deștept. Sunt deștepţi. Ai grijă. 
Pentru că, înainte să-ți dai seama, ăștia ţi-au pătruns deja în 
minte, te-au distrus și nu poţi să faci nimic. 

— Mauro... Cum să-ţi spun asta? lago are șaptesprezece sau 
optsprezece ani, este un copil. Oricât de inteligent s-ar crede... 
Îmi descrii aproape o fiinţă diabolică și, sincer, eu nu asta am 
văzut ieri la cimitir. 

Am văzut un băiat beat, îndurerat, care a întrecut măsura. Da, 
avea chef de scandal, cu siguranță. Dar profilul de psihopat pe 
care tocmai mi l-a descris Mauro nu corespunde deloc cu ceea 
ce am văzut. 

— Nici tu nu mă crezi, conchide. Fă ce vrei. Eu te-am 
avertizat. 

— Mauro, chiar de-ar fi adevărat... De ce s-ar înverșuna 
împotriva mea? 

— Ti-am spus. Pentru că pot s-o facă. Pur și simplu pentru a-și 
demonstra că pot s-o facă. 


VP - 90 


Capitolul 16 


Prima mea oră de dirigenţie. Biroul este lângă cel al șefei de 
studii și al multor altora cu activităţi extrașcolare, laboratorul, 
sala de calculatoare... N-am nicio întâlnire programată, așa că 
profit să mă pun la zi cu elevii și cu fișele lor. Deși îmi doresc să 
verific cât mai repede hard disk-ul Virucăi, simt că ar trebui să 
las pentru weekend cercetarea planului ei de studii, a 
corecturilor pe care le-a făcut la lucrările elevilor. Nu știu de ce, 
dar acesta nu este locul potrivit să fac asta. Poate din cauză că 
nu vreau să mă prindă cineva scotocindu-i prin lucruri. Nu fac 
nimic rău pentru că, în teorie, tot ce vreau e să mă pun la zi cu 
elevii, dar nu mă simt pe deplin comod. Ce-i drept, mă omoară 
curiozitatea. 

Aud că bate cineva la ușă. 

— Intră. 

Intră un bărbat de cincizeci și ceva de ani. Robust, înalt, cu 
barbă de mai multe zile, niște bucle cam necontrolate și o 
expresie dură. Are niște mâini mari, vânoase și tensionate. 

— Ești diriginta de la anul doi? 

Mai mult scuipă fraza decât întreabă. E supărat și nu vrea să 
disimuleze. 

— Raquel Valero, cu ce vă pot ajuta? Aveam întâlnire? 

Știu că nu, dar vreau să pun distanţă, atât în adresarea cu 
dumneavoastră, cât și cu întrebarea. 

— Sunt tatăl lui lago Nogueira. 

Înghit în sec. Ce-o să păţesc! Mă uit la el și încerc să găsesc 
vreo asemănare cu fiul lui. Fără îndoială, au aceeași privire vie, 
inteligentă și sfidătoare. Și aceeași aroganță, amândoi au fost 
binecuvântaţi cu gene bune și știu asta, deși, în cazul tatălui, e 
mai ascunsă de vârstă și de acel aspect puţin neglijent. Nu cred 
că e genul care-și dă prea mult cu creme hidratante, nici care 
ține diete. 

— Bună ziua, luaţi loc, vă rog. 

— Prefer să stau în picioare. 


VP - 91 


— Eu prefer să vă așezați. Altfel mă veţi obliga să mă ridic și, 
nu știu de ce, dar cred că va fi mai bine să purtăm această 
conversaţie stând jos. 

Șovăie o secundă, mă privește cu o îngâmfare ce încearcă să 
mă dezarmeze, de parcă situaţia n-ar fi deja dezechilibrată, de 
parcă ar trebui să mai facă ceva pentru a-mi dovedi că sunt în 
dezavantaj. Bine că în cele din urmă cedează și se așază. 

— Cum vă numiți? 

— Tomás. Putem să renunțăm la formalităţi? Ştii ce s-a 
întâmplat ieri la cimitir? 

Păi, firește că despre asta vrea să vorbească. Niciun părinte 
n-ar fi trecut cu vederea așa ceva. Dar nu știu de ce trebuie să 
suport eu consecinţele. Bine, sunt diriginta, dar am picat de 
curând în această dramă. 

— Eram acolo, îi spun. lar dacă nu vă deranjează, aș prefera 
să nu ne tutuim. 

— Pe mine, frumoaso, mă doare undeva ce preferi tu. 

Bine. O să joace dur. Recurgând la insulte. Încerc să respir. O 
să încerc să-mi menţin calmul. 

— Dacă nu sunteţi în stare să respectaţi normele, ar fi mai 
bine să plecați. 

— Va fi greu să fac asta. Pe fiul meu l-a agresat un profesor, i- 
a spart faţa. Şi mare mi-a fost uimirea când azi mă sună băiatul 
meu și-mi spune că nenorocitul ăla predă în continuare. Că l-a 
văzut pe coridoare. 

Normal că l-a văzut azi la școală, din câte știu, încă n-a vorbit 
nimeni nu el. Presupun că directorul și șefa de studii vor să 
rezolve această chestiune cu o atenţionare și cam atât. E și-așa 
destul de amărât, sărmanul. 

— Spune-mi că băiatul meu se înșală și că l-au dat afară pe 
anormalul ăla. Spune-mi, că altfel îi fut pe toți. 

— Poate că ar trebui să avem această conversaţie cu şefa de 
studii și cu directorul școlii. 

Mă ridic, cu intenţia de a încheia discuţia înainte ca situaţia să 
devină mai violentă. Am auzit prea multe povești de groază cu 
părinţi care-și pierd controlul și ajung să-i agreseze pe profesori. 
Și, îmi pare rău, dar n-am de ce să trec prin acest moment 
neplăcut. Îl văd pe tatăl lui lago crăcănându-se pe scaun, 
încrucișându-și brațele și privindu-mă ameninţător. Ca să ajung 
la ușa acestui birou mic ar trebui să-i ating corpul și, sincer, nu 


VP - 92 


vreau să fac asta. Rămân un moment pe loc. În picioare, dar pe 
loc. 

— L-au dat afară sau nu? 

Mă uit la telefonul de pe masă. Pe ce trebuie să apăs ca să 
vorbesc cu directorul sau cu secretara? La naiba. Habar n-am. 
Nu știu nici măcar numărul de telefon al șefei de studii. Spre ce 
dă fereastra biroului? Oare mă va auzi cineva dacă situaţia 
devine violentă? Dacă ţip? Mai bine mă calmez, nu trebuie să 
afișez nervozitate, n-am să-i fac pe plac. Pot să controlez 
situaţia. Trebuie să pot. 

— Știţi că fiul dumneavoastră a venit beat la cimitir, 
insultându-i pe decedată și pe soţul ei? 

— Și trebuie să cred asta? 

— Sunt vreo șaizeci de persoane care o să poată să vă spună 
același lucru. 

— Bun, și chiar dac-ar fi adevărat, ce-i cu asta? 

— Încerc doar să vă expun contextul. În cazul acesta, 
contextul este foarte important. Dacă într-un moment de stres 
profesorul și-a pierdut cumpătul, cred că este destul de ușor de 
înțeles. 

Nu știu de ce vorbesc așa de pedant, dar presupun că o fac 
pentru a încerca să impun distanță. Să nu pierd controlul, să 
vadă că nu mă intimidează. Bărbatul se ridică, furia nu i s-a 
micșorat, ba dimpotrivă. 

— Dobitocul ăla mi-a trântit fiul la pământ dintr-o lovitură. Nu 
știu de ce alt context ai nevoie. L-a trântit la pământ. Un adult 
pe un copil. Am înnebunit cu toţii? L-a doborât. 

— Mă rog, să spunem că fiul dumneavoastră era într-o stare 
în care-și putea pierde foarte ușor echilibrul. 

— Cine dracu' se crede porcul ăla ca să-mi atingă fiul? 

— Oricine în locul lui Mauro ar fi făcut ceva asemănător. 
Puneţi-vă în locul lui. 

— Eu nu eram în locul lui! Vreau să plece, să fie dat afară! Dar 
mai întâi vreau să-i ceară iertare fiului meu. lar dacă n-o face, să 
se pregătească pentru un denunţ, nu mă voi lăsa până nu-l voi 
înfunda. Pe el și toată școala. 

Tomás apucă clanţa ușii, o deschide și pleacă. Picioarele încep 
să-mi tremure. La fel ca mandibula. L-am suportat foarte bine 
pe tip, dar acum toată tensiunea acumulată îmi joacă feste. Mă 
las pe scaun. Încerc să mă liniștesc, dar nu reușesc. 


VP - 93 


Ce mai primă întâlnire cu un părinte! 

Îi povestesc șefei de studii, cu lux de amănunte. Nu mă simt 
foarte mândră de prestaţia mea, dar nici nu știam cum să mă 
comport. Marga mă liniștește. 

— E tot ce puteai să faci, stai liniștită. Cred că toţi l-am 
înfruntat la un moment dat pe Tomás. Are un caracter dificil. 

— N-am nicio îndoială. 

— Să vedem cum o să ne afecteze toate astea. Dar singura 
soluție este ca Mauro să-și ia câteva zile libere. De data asta va 
trebui să-l conving cu orice preţ, pentru ca situaţia să nu 
degenereze. 


VP - 94 


Capitolul 17 


Conectez la laptopul meu hard disk-ul pe care mi l-a dat 
Mauro. Văd că există sute de fișiere puse în diferite dosare. Fără 
îndoială, Viruca era o persoană metodică. Le are clasificate pe 
clase și apoi pe teme. Examenele, lucrările: comentarii de texte 
și redactări personale. Mă duc direct la clasa care mă 
interesează. A XII-a B, la care sunt dirigintă. 

Mauro avea dreptate, toate examenele sunt scanate. Și sunt 
pline de corecturi minuţioase, dar nu cu pix roșu, ci albastru sau 
verde. Bănuiesc că roșul i se părea prea agresiv, prea asupritor, 
prea punitiv. Mă uit cu atenţie la scrisul Virucăi. Este o caligrafie 
clară, lizibilă, cu trăsături ferme. Nu sunt vreo expertă în astfel 
de analize, așa că n-am să trag nicio concluzie despre 
personalitatea ei. Dar simt că, încetul cu încetul, pe zi ce trece 
mă apropii mai mult de ea. Știu cum arăta din punct de vedere 
fizic, cum o vedeau elevii și profesorii, știu cât de mult o iubea 
fostul ei soț și, de asemenea, că aveau probleme economice 
grave. lar acum știu cum scria și o să încep să văd cum gândea. 

Citesc câteva dintre comentariile ei, dintre observaţiile 
adăugate. Este tăioasă, amuzantă, uneori chiar și puţin ironică, 
dar întotdeauna încearcă să-l încurajeze pe elev. Sugerează 
modificări sau chiar notează lecturi suplimentare ca să-i susțină 
opinia sau ca să încerce să-l stimuleze să citească mai mult 
decât lecturile obligatorii din programă. Este convingătoare și 
persuasivă. Și tratează totul cu multă seriozitate. lInțeleg 
frustrarea lui Mauro văzând că investea atâtea ore în aceste 
corecturi. Bineînţeles, eu sunt foarte departe de a-i examina pe 
puști în acest mod atât de minuţios și devotat. Chiar și în 
privinţa asta mă depășește. 

Las pentru o clipă notele ei și caut materia pe care le-a 
predat-o deja. După ce știu clar ce cărți au citit sau cel puţin, au 
învăţat cei din a XII-a, caut ceea ce mă interesează cu adevărat. 
Fiindcă, trebuie să recunosc, dacă am deschis acest hard disk, 
este pentru a încerca să văd cum gândea, dar și să aflu mai 
multe despre elevi, despre cei trei, Nerea, lago și Roi. Vreau să 
știu ce fel de relaţie aveau cu profesoara. O sfidau? Se luau de 


VP - 95 


ea? Încercau să-i boicoteze examenele, o amenințau voalat? Sau 
erau mai isteți de atât și nu voiau să lase nicio dovadă scrisă? 

Încep cu Nerea și confirm imediat ce părere avea despre ea. 
Știe să compună un discurs și a citit toate cărţile pe care i le 
indicase Viruca. Este sclipitoare în unele dintre observaţiile sale, 
iar profesoara, la fel cum aș face și eu, îi dă de înţeles asta în 
notițele ei. „Continuă tot așa”, îi spune. Sau „Nu m-am gândit 
niciodată la acest personaj în felul ăsta, îmi place”. Notele fetei 
nu sunt niciodată mai mici de nouă. Și nu văd niciun fel de 
sfidare faţă de profesoară. Cel puţin, nu în primele lucrări pe 
care le verific. Deși ceva - mi atrage atenţia. La răspunsul 
elaborat și inteligent despre romantismul sinucigaș din 
Suferințele tânărului Werther, Viruca îi răspunde cu un citat: 
„După cum spunea Albert Camus, o singură problemă filosofică 
este cu adevărat serioasă: sinuciderea. A judeca dacă viața 
merită sau nu merită osteneala de a fi trăită înseamnă a 
răspunde la chestiunea fundamentală a filosofiei”. 

Poate că nu are nicio importanță și poate că vreau să-i dau o 
anumită interpretare acum, că știu cum a sfârșit Viruca. Dar 
pare evident că ideea sinuciderii îi dădea târcoale. 

Continui să verific notițele din lucrările Nereei, însă nu mai 
văd nicio altă referire la sinucidere, nici la altceva care să-mi 
atragă atenţia. 

Voi reveni la ea mai pe îndelete. Acum prefer să-mi fac o idee 
generală despre toţi trei. 

Roi este mult mai inconstant. Mai leneș. Și nu e din cauză că i 
s-a pus pata pe ea. Are unele sclipiri de genialitate, mai ales 
când se vede că a citit textele. Când nu, improvizează cu mai 
mult sau mai puţin amuzament. O nimerește mai mult decât te- 
ai putea aștepta, știe să folosească logica și are o retorică bună. 
Mă enervează să recunosc asta? Nu, nu-i voi purta pică băiatului 
pentru că m-a înfruntat. E unul dintre acei elevi care, dacă s-ar 
strădui puţin, ar fi geniali. Dacă n-o face este pentru că nici n- 
are nevoie, pentru că îi e de ajuns puţinul efort pe care-l 
depune. Noi, profesorii, suntem atât de obișnuiți cu examene și 
lucrări mediocre, încât atunci când dai peste un elev ca Roi, 
care se vede de la o poștă că n-a citit, nici studiat cât trebuia, 
dar care știe totuși să folosească sintaxa, îl recompensezi în cele 
din urmă pentru capacitatea sa dialectică și pentru 
ingeniozitatea lui de a ieși din încurcătură. Și, să recunoaștem, 


VP - 96 


știi că astfel de elevi vor face faţă. Fiindcă ei cunosc și 
manevrează instrumentele, fac calcule, se folosesc de tupeu, 
știu să iasă din încurcături cu multă abilitate, iar asta, de multe 
ori, e tot ce trebuie în viaţă. Pentru a ajunge acolo, unde alţii, 
care citesc cărţile, care își tocesc coatele învățând, nu ajung. 
Băieţii ca Roi ajung să conducă firme. 

Caut examenele și lucrările lui lago. lar uimirea mea este că 
nu le găsesc. Nu se află în acel dosar. De ce? Nu a predat nimic 
în cele două luni de când a început școala? Mi se pare foarte 
ciudat. Verific și celelalte dosare. Poate că s-au rătăcit, poate 
folosește alte criterii pentru a le ordona. Dar, oricât deschid 
diferitele fișiere, nu găsesc nici urmă de lago... 

E târziu. Sunt obosită, azi ne-am mutat, pentru că don Froilân 
ne-a dat cheile de dimineaţă. Nici nu aduseserăm prea multe 
lucruri în furgoneta pe care ne-a dat-o Manel. Canapeaua, patru 
candelabre, cele două birouri de lucru, laptopurile, vreo două 
scaune, toate hainele noastre, vesela pe care am acumulat-o în 
acești ani, espressorul, dar să vedem unde găsim capsule în 
acest sat, și câteva cărţi distribuite în patru cutii. Mai erau și 
notițele de la facultate, din dorinţa absurdă de a le căra dintr-un 
loc în altul. Mă îndoiesc că le voi folosi, dar mi-e greu să mă 
desprind de ele. Le-aș fi putut lăsa foarte bine acasă la mama, 
dar cred mereu că voi avea nevoie de ele. De ani nu le-am mai 
consultat. 

După-amiază, Demetrio ne-a adus o somieră și o saltea. Nu 
este cea mai bună saltea din lume, dar va fi de folos pentru 
șapte luni. „Și-i puteţi pune o tablă dedesubt, dacă vedeţi că 
este prea moale”, ne-a spus. Germân și-a petrecut toată ziua 
aranjând și făcând curățenie, cu o energie și o bucurie care pe 
mine mă epuizau numai când mă uitam la el. Nanuk l-a urmat 
peste tot, nu s-a dezlipit de el și a dat întruna din coadă. Cred că 
a decis deja care este colţul lui preferat din casă, după patul 
nostru, desigur, și anume, lângă șemineu. Și încă nu l-am aprins, 
când o vom face, o să înnebunească de emoție. Și eu am 
încercat să mă arăt entuziasmată și, deși credeam că mă 
descurcam bine, probabil că n-am reușit să fac față, pentru că, 
de fiecare dată când mă intersectam cu Germân, mă întreba 
dacă totul era în regulă, dacă vedeam progrese, dacă-mi plăcea 
casa. 


VP - 97 


— Ai văzut ce bine arată canapeaua? Și e super că are 
instalaţii de bucătărie. 

Și apoi a început să laude mașina de spălat vase. De câţi ani 
nu mai aveam una? Și mașina de spălat rufe, care se afla într-o 
încăpere separată. 

— Există chiar și o masă de călcat! 

— Ti-am mai zis, o să trăim ca bogății. 

Comentariul acela cinic mi-a scăpat fără să vreau. 

— Nu știu dacă precum bogății, dar lefteri nu vom fi. 

Când este entuziasmat, Germân e imun la sarcasmul meu. Nu 
mai e nevoie să spun că în apartamentul din Montealto nu 
aveam masă de călcat pentru că nu aveam spaţiu unde să o 
ținem. Așadar, călcam doar când era strict necesar, pe masa de 
lucru, acoperită cu un prosop. După ce a așezat cărţile, hainele, 
vesela și a răspândit prin casă fotografii cu el și cu întreaga 
familie împreună cu tatăl său, fotografii pe care nici nu știam că 
le are, Germân a hotărât să se apuce de călcat. Blugi, cămăși, 
atât de-ale lui, cât și de-ale mele, chiar și chiloţi de-ai lui, iar 
dacă nu-i spuneam că ai mei erau bine așa necălcați, i-ar fi 
călcat și pe ei. 

In seara aceea cădem amândoi lăţi pe noua noastră saltea, 
care nu e deloc nouă, și în noua noastră casă. 

— Ce bine, nu? 

Germân o fi obosit, dar entuziasmul său a rămas intact. Ca și 
câinele, are capacitatea de a fi fericit cu foarte puţin. 

— Trebuie să cumpărăm niște perdele, pentru că alea sunt 
cam oribile, adaugă, dar, în rest, minunat. De când n-am mai 
avut o cameră așa de mare? 

— Are ecou. 

— ŢI se pare? 

— Dar îmi place, îi spun, fiindcă, ce-i drept, casa nu arată rău, 
iar puţin entuziasm nu o să mă omoare. Și se pare că 
radiatoarele chiar încălzesc. O să lași fotografia aia acolo? întreb 
arătând spre un tablou pe care l-a așezat deasupra comodei. 

Este un portret alb-negru al tatălui său, de dimensiuni mari, 
cu o atitudine serioasă și o postură cam pompoasă, ca a unui 
ministru franchist. 

— Te deranjează atât de mult? 

— Nu, mă rog, dacă ţie-ţi place, las-o. 


VP - 98 


Mă sărută pe buze ca să-mi mulţumească pentru că am cedat, 
atât în privinţa fotografiei, cât și a restului lucrurilor, și că mi-au 
trebuit doar cinci zile ca să recunosc că ideea casei fusese bună. 

— Inaugurăm casa cu o partidă de sex epică? 

— Trebuie să fie epică sau poate să fie una rapidă? Sunt 
moartă de oboseală. 

— Mie și cele rapide mi se par epice. 

Zâmbesc. Îmi place mult acest Germân fermecător. Îmi 
amintește de cel de la începutul relației noastre. Pentru că, în 
ultima vreme, suntem foarte apatici. Apatici din punct de vedere 
sexual. Cu excepţia partidei de zilele trecute, dinainte de 
înmormântare, care, desigur, a fost plăcută, foarte plăcută. Și 
prefer să spun că suntem așa de la o vreme și să nu intru în alte 
detalii. Pentru că, dacă o fac, o să mă sperii. Așa că minciuna cu 
„O vreme” face ca totul să fie mai suportabil. Câte minciuni ne 
spunem pentru ca șandramaua să nu se dărâme! De ce se duce 
așa de repede cheful de a face sex? De ce acea pasiune nebună 
durează doar unu sau doi ani? Ar fi atât de ușor să suporţi toate 
greutățile vieții dacă ai avea același chef de sex ca la început! 
Chestia e că trupurile noastre se înţeleg, mecanica funcţionează 
în continuare, dar nu mai e la fel. Cred că acum ne-o tragem ca 
să obţinem două săptămâni fără sex. Ca un „voucher pentru 
două săptămâni”. Ca să nu ne simţim prost în acele 
cincisprezece zile. E ca un mod de a spune: da, încă ne iubim, 
adu-ţi aminte că, de curând, am făcut sex. Dar în interiorul meu 
simt că, în loc să ne unească, acele partide de sex mai mult ne 
despart. Pentru că, de multe ori, acele partide nu sunt cu el. 
Sunt cu o fantezie. Este corpul lui, dar mă gândesc la trupurile 
altora. De câte ori trebuie să mi-i imaginez pe alţii în pat pentru 
a atinge un orgasm sau pur și simplu pentru a mă umezi? Și de 
aceea simt că, în loc să ne unească, partidele acelea de sex ne 
despart. Sigur și lui Germân i se întâmplă la fel. Pe vremea când 
mă duceam la psiholog, îi povesteam toate astea, iar el îmi 
spunea să nu mă mai pedepsesc atât de aspru, să nu cer 
imposibilul de la mine, să uit o dată pentru totdeauna de acel 
concept siropos și mincinos de iubire, cum că pasiunea este 
infinită și că vom trăi fericiți până la adânci bătrâneţi, că aceea 
este o construcţie ideală care funcţionează doar în filme și în 
literatură. „Dragostea este altceva. Relaţia ta cu Germân este 
adevărată. Vorbești cu el? Râzi cu el? Ai încredere în el? Te 


VP - 99 


sprijini pe el? Cui vrei să-i povestești ce ţi se întâmplă?” Și cum 
răspunsul era afirmativ, psihologul îmi spunea să nu-mi fac griji 
că apelam la fantezii. Chiar și Marge și Homer Simpson o fac. 
Asta-mi spunea psihologul, că și soţii Simpson recurgeau la 
fantezii pentru a și-o trage, iar eu mă gândeam: sigur vreau să-i 
plătesc în continuare acestui domn șaizeci de euro pe ședință? 
Dar înţelegeam ce voia să spună, că nu puteam să pierd tot ce 
aveam cu soțul meu pentru simplul fapt că nu mai existau focuri 
de artificii în timpul sexului și că trebuia să recurgem la mici 
trucuri. Intr-o balanţă care are pe un taler viaţa, o viaţă bună, 
iar pe celălalt sexul, sexul nu poate să cântărească la fel de 
mult ca viaţa, nu? 

Chiar acum Germân caută un prezervativ în trusa pe care a 
lăsat-o în baie. Se întoarce cu el în mână și mi-l arată triumfător. 

Adevărul e că n-am chef deloc, dar nu vreau să-l descurajez. 
Am promis că mă voi strădui să-mi salvez căsnicia. Așa că 
haide, la treabă. 

Nu e ca zilele trecute. Bineînţeles că nu. Și Germân e obosit. 
Procedura durează cât trebuie. Tocmai am numit procedură 
sexul cu soțul meu? Nu te pedepsi, Raquel, nu te pedepsi. Nu-i 
nimic. Procedură nici măcar nu-i un cuvânt atât de rău. Nu le da 
acea putere cuvintelor. Nu le permite să te condiționeze prea 
mult. Nu te mai gândi atâta. Nu permite ca totul să devină o 
dramă fără motiv. Și cu atât mai puţin din cauza folosirii 
inconștiente a unui cuvânt care se strecoară în momentul 
partidei de sex. Gata cu dramele inutile. De-ajuns. Viaţa trebuie 
să fie ceva mai mult decât o tortură continuă despre detalii 
minore, despre nimic. Oi fi învăţat ceva din apropierea morţii, 
din adevărul morţii. Aceea este singura dramă, pe celelalte le 
putem controla, atenua, evita. Și dacă azi sexul a fost o 
procedură, ce? Nu este chiar atât de important. 

— Poate că am fost puţin cam departe de epic, nu? mă 
întreabă. 

— Ca să fie epice trebuie să fim mai odihniţi, îi spun. 

— Ințelepte vorbe... glumește. Ei, bine, am inaugurat casa. Nu 
cu foarte multă glorie, dar am inaugurat-o. Sting lumina? 

— Stinge-o. 

Pe întuneric se aud doar sunetele dinspre munte. Vântul 
mișcând frunzele, un câine în depărtare, care tulbură somnul lui 
Nanuk, pare că se trezește la fiecare lătrat îndepărtat, dar n-o 


VP - 100 


face pe deplin. Când sunt pe punctul de a adormi, îmi dau 
seama de ceva. Nu știu de ce mi-a venit în minte acea idee. Mă 
ridic repede din pat. Nu aprind lumina, mă folosesc de cea de la 
ecranul telefonului ca să nu mă împiedic de ceva și să ajung 
până la laptop. Îl deschid, dar trebuie să-l bag în priză pentru că 
nu prea are baterie. Fac puţin zgomot și Germân se trezește, e 
dintr-acele persoane care adorm imediat și cred că deja era în 
faza REM. 

— Ce s-a întâmplat? Ce faci? 

— Trebuie să verific ceva. M-am uitat doar la fișierele acelei 
clase. Și s-ar putea ca... s-ar putea ca... 

— Despre ce vorbești? 

— Treburi de-ale mele. 

— Raquel, nu ești nici măcar de două săptămâni la liceu și 
deja ești atât de obsedată? 

— Nu, nu e vorba de asta. Hai, culcă-te. 

Intru pe site-ul liceului, cum încă n-avem Internet acasă, 
trebuie să folosesc datele mobile, dar nu-mi pasă. Pot să suport, 
chiar dacă merge mai încet. Recunosc însă că mă disperă puţin. 
Mă duc la lista elevilor de anul trecut. Și găsesc exact ce caut. 
lago repetă anul școlar. El o cunoștea pe profesoară din urmă cu 
un an. 

Mă uit pe hard disk-ul Virucăi, dar, din păcate, îmi dau seama 
că Mauro mi-a copiat doar fișierele de anul acesta. Trebuie să 
fac rost de cele de anul trecut. 

Poate acolo găsesc vreun indiciu. 


VP - 101 


Capitolul 18 


Nu-l găsesc nicăieri pe Mauro toată dimineaţa zilei de luni. 
Vreau să-i cer fișierele de anul trecut ale Virucăi, m-am convins 
în weekend că voi găsi ceva util în ele. Și, de aceea, pe măsură 
ce trec orele, mă frustrează că nu-l întâlnesc. O întreb în cele 
din urmă pe șefa de studii. lar ea îmi spune că, în sfârșit, a 
reușit ca Mauro să ceară concediu pentru câteva zile. Ori făcea 
asta, ori îi deschidea un dosar. 

— Amenințarea și-a făcut efectul, îmi spune ea mândră. 

— Poate așa se liniștesc puţin apele. 

Îi cer numărul lui de telefon și Marga mi-l dă fără prea multe 
întrebări, deși e curioasă. Eu îi spun că vreau pur și simplu să 
vorbesc cu el, să-l întreb ce mai face, să-l încurajez. L-am văzut 
foarte singur, îi spun, și știu cât de importantă este în astfel de 
momente o atitudine prietenească. | se pare un gest drăguţ. 

— Dar nu-l lăsa să te molipsească cu starea lui depresivă. Se 
ia mai ceva decât o gripă. 

— Stai liniștită, sunt rezistentă, îi zic, dar fără să cred întru 
totul. 

Îl sun de mai multe ori, dar are telefonul închis. Și sfârșesc 
prin a-i întreba pe mai mulți profesori dacă știu unde locuiește. 
Toţi îmi spun că în sat, dar niciunul nu știe strada. Până când, în 
sfârșit, cel de educaţie fizică îmi dă adresa. 

— Anul trecut au organizat o petrecere la ei acasă și ne-au 
invitat pe câţiva. Stai, trebuie s-o am în telefon. Să nu-mi spui 
câ...? 

— Că... ce? 

— Nu știu, toate spuneau pe aici, acum câţiva ani, că 
profesorul de istorie era burlacul de aur al liceului. Că nimeni 
nu-i va pune lațul de gât... 

— Și ce legătură are asta cu mine? 

— Zic și eu că... vezi tu... dacă vrei să te duci după el, 
minunat, dar, sincer să fiu, nu știu ce vedeţi la el. Și cu atât mai 
mult acum, la cât de apatic și de paranoic este. 

— Crezi că-ţi cer adresa lui ca să încerc să-l agăț? 

— Nu? 


VP - 102 


— Sunt măritată. 

— Și? 

— Și nici nu mi-ar trece prin minte. lar dacă aș vrea să-l înșel 
pe soţul meu, ultimul lucru pe care l-aș face ar fi să mă încurc 
cu cineva de la liceu, să fim serioși! 

— O faci cu oamenii pe care-i ai la îndemână. Vreau să spun 
că, în general, oamenii sunt infideli cu colegii de serviciu. 
Deoarece cu ei au contact zilnic și chestii de-astea. 

— Și chestii de-astea. 

Mă uit la el cam uluită. De când își permite tipul ăsta să 
poarte cu mine o asemenea conversaţie? Cred că am schimbat 
doar vreo două vorbe cu el săptămâna trecută. 

— Auzi, dacă te-am jignit, scuze, da? Nu era intenţia mea. Eu 
am ajuns la astfel de concluzii din pură invidie, să știi. 

Nu l-am înţeles pe deplin. 

— Da, încă-mi amintesc când mă duceam de la un liceu la 
altul, un an școlar în câte-un loc diferit, și... ce bucurie să 
schimb peisajul, să știu că aveam să stau puţin și că o întreagă 
turmă mă aștepta cu braţele deschise. 

— Turmă? 

— Da, profesoare mai mult decât receptive și... mă rog, și 
câte-un profesor, de ce să mint. Nu fac discriminări. Dacă sunt 
buni, e foarte bine. 

— Ah... 

Nu știu ce să adaug acelei mărturisiri bisexuale a profesorului 
de educaţie fizică. Mă uit la el și nu-mi vine să cred că acea 
ființă a avut atât de mult succes, agăţând persoane pe la licee. 

— Așa cum mă vezi, la douăzeci și ceva mi-o trăsesem deja o 
dată. De două ori. 

e 

Mă prezint la apartamentul lui Mauro pe la șase seara. 
Locuiește pe o stradă destul de centrală, lângă Plaza Mayor, 
într-o clădire pe bârne, din acelea din piatră și cu niște galerii 
albe care ocupă aproape toată faţada. Clădire tipică de pe 
bulevard. Văd că în dreptul apartamentului unde locuiește 
există două afișe cu „DE VÂNZARE”. Sun la interfon, după ce am 
repetat de mai multe ori ce-i voi spune. Este o nesăbuinţă să mă 
prezint în felul acesta, știu că este cam de proastă educaţie, dar 
nerăbdarea e mai puternică, n-am ce să fac. 

— Da? răsună vocea lui prin interfon. 


VP - 103 


— Mauro? Sunt Raquel, profesoara de literatură. 

Tăcere. Nu răspunde nimic. 

— Mauro? 

Și, drept răspuns, se aude zgomotul ușii. Mi-a deschis pur și 
simplu. Nu există lift, trebuie să urc pe jos cele trei etaje. Scările 
sunt din lemn, foarte erodat de trecerea anilor, pe unele trepte 
de-abia poţi să calci. Și sunt cam alunecoase, așa că mă ţin bine 
de balustradă. Ajung fără suflare la etajul trei. Trebuie să mă 
întorc la sala de gimnastică, nu e posibil ca trei etaje să mă 
termine. Mauro mă așteaptă la ușă. Poartă pantaloni de trening 
gri din bumbac și un tricou foarte uzat. Dintr-acelea cu care toți 
stăm prin casă. Și un bandaj la mâna dreaptă, cu care l-a lovit 
pe lago. 

— Raquel, ce cauţi aici? 

— Voiam să vad cum te simţi. 

— Intră. 

Intru și-l urmez pe un hol enorm, înalt și strâmt. E plin de 
cărți, mai mult decât holul unei case, pare al unei biblioteci 
haotice și dezordonate. Nu prea e lumină și el aprinde lămpi în 
drumul său. In sfârșit, ajungem într-un spaţiu mare, salonul- 
sufragerie. Deși nu există masă de sufragerie, iar dacă există, 
este acoperită de și mai multe cărţi. Mai multe hărţi vechi 
decorează pereţii. Salonul dă în galeria dinspre stradă. lar 
lumina care se strecoară la această oră este minimă, iarna se 
înserează imediat, iar Mauro trebuie să aprindă în continuare 
lămpi ca să ne vedem fețele fără prea mult efort. 

— Scuză-mi dezordinea. Nu așteptam musafiri. Vrei ceva de 
băut? Am un vermut foarte bun, cumpărat de la o cârciumă din 
zonă. 

— Nu, mulțumesc. 

— Eu o să-mi torn puţin, dacă nu te deranjează. 

Mauro iese din salon pe altă ușă și rămân singură câteva 
secunde, de care profit ca să privesc nestingherită întregul 
haos. Este un haos plăcut, îmi plac casele ticsite de cărți. 
Observ o umbră care se mișcă într-un colț. Este o pisică 
persană. Mauro intră cu două pahare de vermut și o sticlă. 

— Ti-am adus și ţie, în caz că te răzgândești. 

Imi oferă paharul, îi mulțumesc și, dacă tot îl am în mână, 
decid să gust din el. 

— E bun. 


VP - 104 


— Te ascult. 

— Aveai dreptate când spuneai că Viruca era foarte 
minuțioasă  corectând examene. M-a uimit foarte mult 
devotamentul ei. Neobosită. Și cu o cultură copleșitoare, ce-i 
drept. Și cu o dorinţă enormă de a le-o transmite elevilor. 
Pasiunea aceea se observă în fiecare examen. În fiecare test. 

— Așa era ea. 

Păstrăm câteva secunde tăcerea. Mauro își ridică paharul, 
pentru a bea parcă în cinstea soţiei sale. Și eu închin paharul 
pentru ea. 

— Pentru soţia ta. 

— Pentru fosta mea soţie, mai bine zis. Dar mulțumesc. E 
foarte frumos tot ce ai spus. Dar sigur n-ai venit până aici pentru 
a-i face complimente unei persoane moarte, nu-i așa? 

— Mi-ai dat fișierele din anul ăsta școlar. Aș putea avea acces 
la cele din anii trecuți? 

— Pentru? 

Caut un răspuns care să-l poată convinge. Nu știu cum de nu 
m-am gândit deja dinainte la unul. 

— Cred că am multe de învăţat de la ea. 

Nu știu dacă o să meargă ceva atât de șubred. 

— Credeam că vrei să afli nivelul pe care-l aveau cei din clasa 
a XII-a de anul ăsta. 

— Da. Așa este. 

— Şi, să fim sinceri, cred că ai atât de multe fișiere de revizuit 
pe acel hard disk, încât mă îndoiesc că ai avut timp să faci asta 
într-un weekend. 

— Le-am aruncat o privire și vreau să mă uit în continuare 
mai amănunţit. Da. 

— O să-ţi repet întrebarea. De ce vrei să vezi fișierele de anul 
trecut? 

Am două opţiuni, să continui minciuna sau să fiu sinceră cu el, 
indiferent de rezultat. 

— Dintre fișierele pe care mi le-ai dat lipseau cele ale unui 
elev. lago Nogueira. 

— Nu erau? 

Clatin din cap. 

— Ce ciudat. Și crezi că ar putea fi cu cele din alt an? 

— E repetent, i-a predat anul trecut. Poate le găsesc printre 
cele de anul acela. 


VP - 105 


— Dar ce-i cu interesul ăsta pentru lago? Să nu-mi spui că 
începi să mă crezi. 

Simt un oarecare entuziasm în vocea lui. Confirmat, în plus, 
de faptul că-mi mai toarnă puţin vermut. 

— Incă nu vreau să trag nicio concluzie, dar m-a mirat foarte 
mult că n-am văzut examenele băiatului. 

Imi dau seama de ceva. Poate că le-a eliminat Mauro. Poate 
că el vrea să-mi aţâțe curiozitatea. Dacă e așa, am căzut în 
capcană ca o fraieră. Și-mi reproșez că nu mi-am dat seama mai 
înainte. 

— Ai avut vreo legătură? îl întreb. 

Deși nu știu de ce întreb asta, fiindcă mi-e clar că, în cazul în 
care a făcut-o, nu va mărturisi adevărul. 

— Cum adică vreo legătură? De ce l-aș fi eliminat eu pe lago? 
N-are sens. 

— Mă rog, deocamdată faptul că nu apare în fișiere m-a adus 
până aici. 

— Ah... tu crezi că sunt atât de manipulator? Și că mi-a putut 
trece prin minte așa ceva? 

— Nu te cunosc. 

— Și, deși nu mă cunoşti, ai venit până la mine acasă. Pe 
nepusă masă. 

— Ai dreptate. Poate ar fi mai bine să plec. 

— Nu, nu. Te rog. Nu te gonesc, nici vorbă. Uite ce-ţi propun. 
Nu vreau să crezi că-ţi ascund ceva, că te ghidez sau că vreau 
să ajungi la aceleași concluzii ca mine. Sincer, faptul că te arăţi 
interesată, că ai venit până aici, pentru mine înseamnă totul. Mi- 
ar plăcea să știu că există cineva dispus să privească situaţia cu 
alţi ochi, să vadă ceea ce poate că mie-mi scapă și care să nu 
creadă că Viruca s-a sinucis, nici contrariul. Să te conducă 
dovezile, sau ce vei găsi, spre luarea unei decizii. Și bine-ar fi să 
folosească pentru a se descoperi adevărul. Oricare ar fi acesta. 
Dacă și-a pus capăt zilelor, bine, voi accepta. N-am încotro. 

— Imi ceri să încerc să aflu ce i s-a întâmplat soţiei tale? Eu 
sunt doar o profesoară. 

— Nu simţi curiozitate? Nu crezi că să știi ce i s-a întâmplat, 
ce i s-a întâmplat cu adevărat, te poate ajuta în relaţia cu elevii? 

E isteț. Firește că și eu cred asta. De aceea mă aflu aici. 
Mauro iese din salon fără să dea vreo explicaţie. Se întoarce la 
scurt timp cu niște chei în mână. Mi le dă. 


VP - 106 


— Poftim. Sunt de la casa Virucăi. De la apartamentul pe care 
și l-a închiriat când ne-am despărțit. 

— Pentru ce mi le dai? 

— Vreau să vezi că nu-ţi ascund nimic. Să te duci acolo când 
vrei și să-i cercetezi liniștită lucrurile, să intri pe laptopul ei, să 
te uiţi printre hârtiile ei. 

— Dar... 

— Poate vezi ceva ce mie mi-a scăpat. 

Dau să protestez, dar nu-mi permite. 

— Păstrează-le. Iţi notez adresa. 

Mauro scrie pe primul carnet pe care-l găsește. Rupe foaia și 
mi-o dă. 

— Uite ce e, Mauro, nu pot să intru prin case străine. 

— Nu este o casă străină. Este casa Virucăi. O persoană pe 
care deja începi să o cunoști. Sau pe care, cel puţin, ţi-ar plăcea 
să o cunoști. Mă înșel? Păstrează-le, nu lua nicio decizie acum. 
La naiba! Tocmai mi-am dat seama de ceva. Cum de n-am 
observat? Spui că printre acele fișiere nu e nicio lucrare a lui 
lago, nimic, nu-i așa? 

— Da. 

— Îți amintești tot ce-a zis băiatul la cimitir? Că voia să-și ia 
adio de la ea, că-i aducea o bere din marca ei preferată. 

Nu-mi amintesc partea cu marca preferată, dar nici nu pot să 
spun că n-a zis asta. S-ar putea. 

— De unde știa că era marca ei preferată? De unde atâta 
familiaritate între ei? 

Mauro răscolește printre mai multe hârtii de pe o masă, dar 
nu găsește ce caută. Se uită într-o servietă din piele. Și scoate o 
hârtie mototolită. 

— Aceasta este ultima foaie din autopsia Virucăi. Era 
însărcinată în două luni și jumătate. Și te asigur că nu era copilul 
meu. 

Privesc foaia. 

— Nu vezi? Piesele încep să se potrivească. A ascuns lucrările 
lui lago, s-ar putea să existe ceva în ele care să trădeze o 
posibilă relaţie sau... nu, o relaţie, nu, Viruca nu s-ar fi încurcat 
niciodată cu un elev, nu, dar poate că... da, poate că el era 
obsedat de ea, îndrăgostit, ea nu-l ia în seamă, dar băiatul 
devine obsedat. De aici hărțuiala, iar cum Viruca tot nu cedează, 
într-o zi o droghează, o violează, întrece măsura... 


VP - 107 


— la să vedem... Mauro, nu e totuși prea mult să ajungi la 
asemenea concluzie doar pentru că lucrările lui nu sunt laolaltă 
cu celelalte și pentru o marcă de bere? 

— Spune-mi că nu se potrivește. Tu l-ai văzut pe băiat la 
cimitir, la fel ca mine. Era disperat. Era ca un orfan. Crezi că pe 
cineva care a hărțuit din pură distracţie o profesoară îl doare 
apoi atât de mult moartea ei? 

— Mauro, chiar tu mi-ai spus că o făceau pentru a se distra. ȘI 
că o făceau pur și simplu ca să arate că puteau. 

— Da! E adevărat. Dar poate că mă înșelam. Poate că era atât 
de simplu ca asta. lago o hărțuiește pentru că n-o poate avea și, 
într-o zi, disperat, o violează. Știi cât de frumoasă era Viruca? 
Câte ravagii făcea? Nici mie nu mi-a venit să cred întru totul cât 
de norocos eram c-o aveam. Că-mi dăduse atenţie. Viruca, mie. 
În fiecare an se îndrăgosteau de ea doi sau trei din fiecare clasă. 
Și nu numai dintre elevi. Și profesorii. Era... era irezistibilă. 

Încerc să-mi deschid mintea și să-i acord un vot de încredere 
lui Mauro. Ce-i drept, teoria lui n-ar susţine-o niciun judecător, 
nici poliţia, nici vreun juriu popular. Lipsesc dovezi, totul e 
speculație pură, cu doar două sau trei date. Este o poveste 
bazată pe trei supoziţii foarte firave. Dar adevărul e că au o 
oarecare logică. 

— Du-te la ea acasă și vezi dacă găsești ceva despre lago, 
ceva ce-mi poate susține teoria. 

— Poate că ar trebui s-o faci tu, dacă tot ţi-e atât de clar. 

— Nu. Ți-am zis, am nevoie de cineva imparțial, cineva care 
să nu mă creadă pe mine pur și simplu, nici pe cei din Garda 
Civilă. Ajută-mă, te rog. 


VP - 108 


Capitolul 19 


Tomás bătu la ușa camerei fiului său. 

— lago, ești acolo? _ 

Însă nu răspunse nimeni. Încercă să o deschidă. Era pus 
zăvorul. 

— lago, știu că ești acolo, deschide. Haide, mama măssii, fii 
rezonabil. La un moment dat tot va trebui să vorbești cu mine, 
îmi pare rău că am reacționat ca un idiot. Dar, băiete, înțelege 
că m-am enervat. Tu n-aveai ce căuta la înmormântarea aia. Ce 
nevoie aveai să te dai în spectacol în faţa întregului sat? 

— Pleacă! 

— Comand pizza pentru cină? 

— Nu iau cina cu tine! 

Tomás renunţă. Își cunoștea bine fiul, avea să-i treacă. Deși 
supărarea îl ţinea cam mult. Şi, în ultima vreme, nu-i plăcea cum 
arăta. Era irascibil, cu schimbări dese de dispoziţie, trecea de la 
euforie la cea mai profundă depresie. Fie-ţi povestea cu lux de 
amănunte antrenamentul de crossfit, fie se închidea într-o 
muțenie care-l ţinea zile întregi. Trebuia să ia măsuri cât mai 
repede. Poate să-l trimită o vreme în străinătate. La vreun curs 
în Statele Unite sau Anglia. Avea să-i prindă bine engleza, dar 
mai ales să schimbe peisajul, să renunţe la obsesia aceea. 
Tomás simţea că făcuse tot ce-i stătuse în putinţă să-l educe 
într-o situaţie foarte grea, mai ales pentru că fusese nevoit să-și 
asume rolul de tată și de mamă de când lago era mic, când 
soția lui i-a părăsit. „O prostituată, la fel ca toate. Cine 
părăsește un copil, oricât de multe probleme ar avea cu soțul? 
Cine?” Și, în toţi acești ani, Tomás se ocupase de el. Și reușise 
să aibă cu fiul său o relaţie oarecum decentă. Ce mai, i-ar fi 
plăcut și lui să fi avut acea legătură strânsă cu tatăl său. Ha. De 
aceea îl enerva acum să-l vadă atât de distant, atât de 
morocănos, atât de puţin comunicativ. De asemenea, îl îngrijora 
ca nu cumva să abuzeze prea mult de iarbă sau să consume și 
alte droguri. Asta-i mai lipsea, un fiu drogat. Doar nu muncise 
din greu în viață pentru ca acum băiatul lui să fie prins în rahatul 
ăla. Pentru că una era să tragă din când în când din câte-o 


VP - 109 


țigară și altceva, foarte diferit, să depindă de acele rahaturi, mai 
ales fiind atât de tânăr, fiindcă de-abia ajunsese la majorat. In 
adolescenţă, Tomás fusese martor la felul cum își distrusese 
viaţa generaţia verilor săi din cauza heroinei. Pe la jumătatea 
anilor optzeci, în jur de cincisprezece sau douăzeci de puști din 
sat muriseră din cauza acelui rahat. Și nu avea de gând să 
permită ca fiul său să treacă nici măcar prin a zecea parte din 
ceea ce au suferit acei puști, nici vorbă de așa ceva. Desigur că 
nu trebuia nici să exagereze situația. Băiatul lui trecea printr-un 
moment prost, dar era puternic, un sportiv înnăscut, și cu minte. 
Și, în plus, toți cei între cincisprezece și douăzeci de ani se lăsau 
puţin duși de val, făcea parte din procesul de creștere, nu? 
Trebuia doar să stea puţin cu ochii pe el și gata. lar dacă 
continua s-o ia pe căi greșite și era necesar să-l trimită un an în 
străinătate, atunci asta avea să facă. 

— lago, o să comand pizza quattro formaggi, îi spuse de pe 
scări. Aceea îţi place. 

— Fă ce vrei, strigă băiatul din celălalt capăt. 

lago nu voia să vadă pe nimeni. Și cu atât mai puţin pe tatăl 
lui. Îl ura. Îl ura mai mult decât oricând. Îl ura, și era o ură ce 
avea să dureze mult timp. Tatăl lui era un nenorocit, cu toate 
literele. Și punct. Să nu facă acum pe grozavul, să nu facă acum 
pe grozavul pentru că... pentru că îl pocnea. Pentru că punea 
mâna pe el și-l trosnea. Doar nu degeaba se spetea la sala de 
gimnastică, doar nu degeaba era tare ca o piatră, pentru ca 
nimeni să nu râdă de el, pentru ca nimeni să nu îndrăznească să 
se pună cu el. Îl sâcâiseră destui și nu avea de gând să mai 
permită așa ceva vreodată. Niciodată. Acum era puternic, acum 
era bărbat. Scoase o punguţă de cocaină din sertarul biroului și 
trase pe nas o liniuţă zdravănă. „Să se ducă dracului pizza, să se 
ducă dracului toţi”. 

lago știa că trebuia să se calmeze, că trebuia să înceapă să 
controleze acea dispoziţie proastă care-i izvora din interior și 
care îl controla. Și, ce-i drept, cocaina nu-l ajuta. Dar, mama mă- 
sii, dacă îi luau și asta... dacă-i luau și asta, nu știa cum avea să 
suporte acel rahat care-l chinuia și nu-l lăsa deloc în pace. Ce 
dor îi era... de ea. Așa cum nu i-a fost niciodată dor de nimeni. Il 
durea. Și se temea că avea să-i uite chipul, părul, corpul, 
zâmbetul. Nu, nu era frică, era panică absolută. Și, în plus, nu 


VP - 110 


prea avea fotografii cu ea. Și nici nu voia ca tatăl lui să le 
descopere. Deja îl bătuse destul la cap în privinţa asta. 

Scoase dosarul de sub canapea. Acela în care ţinea toate 
lucrările de literatură și toate examenele cu însemnările ei. Să-i 
citească toate notițele era aproape ca și cum ar fi auzit-o. Pe 
unele le știa chiar pe de rost. Se prăpădea de râs cu unele dintre 
ele, pentru că la lucrări, la examene știa cum s-o provoace, cum 
s-o scoată din minţi. Și nu-i spunea doar porcării, ci îi mărturisise 
și cele mai ciudate lucruri, pe care nu fusese în stare să le 
povestească nimănui. Fiindcă simţea că ea îl înțelegea și nu-l 
judeca. Și de aceea a îndrăznit să-i spună tot ce i-a povestit. N- 
ar fi trebuit s-o facă. S-a înșelat, nu trebuia să facă niciodată 
acel pas. Dar deja era târziu pentru regrete. Nu mai era nimic de 
făcut. Ce mai târfă! Ce nenorocită! Dar cel mai bine ar fi să uite 
de asta. Mai bine să arunce sau să rupă acele lucrări unde-i 
povestea tot. Mai bine să se concentreze pe celelalte. În acelea 
în care exista complicitate. In acelea în care el își folosea cele 
mai bune arme, tot farmecul și toată nerușinarea pentru a o 
enerva și excita. 

Chiar așa, pentru că, oricât spunea ea că nu, el era sigur că 
se excita citind porcăriile pe care i le scria. Lui i se întâmpla 
asta. | se întărea mădularul când o provoca, când îi spunea 
obscenităţi, mai mult sau mai puţin neghioabe, mai mult sau 
mai puţin drăguţe. Și-o imagina citindu-le, recitându-le cu voce 
tare, ascunzându-se de toţi, închizându-se în toaletă și 
atingându-se. li plăcea să creadă că reușea s-o umezească. 
Pentru că sigur făcea asta. Sigur se atingea când citea porcăriile 
pe care i le scria. Se vedea asta în răspunsurile ei, indignate, dar 
nu prea. lar pe el îl excita foarte mult să și-o imagineze așa. 

Chiar și acum, după ce ea murise, și-o imagina și... uff... 

Oare doar cineva foarte tulburat se masturbează gândindu-se 
la o persoană moartă? Dar nu era o moartă, era Viruca. Viruca 
lui. 

Dacă ea ar fi vrut, dacă ea ar fi... La naiba. Ce nenorocită! 

Dar nu, gata cu gândurile negative, gata cu lamentările, gata 
cu incriminările, trecutul este trecut. 

Acum era mai bine să-și amintească doar momentele 
frumoase, râsetele ei, felul în care se mișca, pielea ei, sânii 
incredibili și... 

Işi mai puse o liniuţă, o trase pe nas și-și dădu jos pantalonii. 


VP - 111 


Capitolul 20 


Intru în clădirea unde locuise Viruca. Locuise la etajul trei 
dintr-o clădire cu doar trei nivele. Verific la cutiile poștale care 
este apartamentul ei. Am chei de la cutia poștală, ar trebui să 
văd dacă are corespondență? Dar nu îndrăznesc. Mai ales 
pentru că nu vreau să mă surprindă cineva, n-aș ști cum să mă 
justific. Mă duc la lift și, când ușile se deschid, din el ies o 
doamnă de vreo cincizeci de ani și o adolescentă de 
cincisprezece sau șaisprezece ani. Ne salutăm. Observ privirile 
lor curioase, dar nu întreabă nimic. E clar că în clădirea asta nu 
pot intra decât oameni cunoscuți. E specific clădirilor mici, toți 
se cunosc între ei. Intru în lift și mă uit în oglindă. In această 
oglindă se privea Viruca în fiecare zi. Nu știu de ce mă gândesc 
la așa ceva, dar o fac. O Viruca ce era de curând singură sau, 
mai bine zis, divorțată. Ce vedea când se privea? Se vedea din 
zi în zi mai prăbușită, mai mistuită, mai disperată? Liftul ajunge 
la etajul trei și ușile se deschid. Caut ușa C. Introduc cheia în 
yală și intru. Mă simt de parcă aș profana un loc sfânt. Nu știu 
prea bine ce caut aici, de ce m-am lăsat manipulată de Mauro. 
În timp ce-mi expunea teoria lui, avea un oarecare sens. Dar 
acum mă gândesc că, dacă ar fi adevărat, dacă ar fi adevărat că 
Viruca a avut vreo legătură cu băiatul sau că băiatul voia ceva 
de la ea ce nu a obţinut și de aceea a început să o hărțuiască, 
din pură frustrare, ceea ce nu are sens este că puștii încearcă să 
mă hărţuiască și pe mine. Dacă Viruca a fost hărțuită pentru că 
a frânt o inimă sau pentru că nu s-a lăsat cucerită, de ce naiba 
încercau acum să-mi arunce momeala mie? 

În orice caz, sunt deja în apartament. Nu mă costă nimic să 
arunc o privire. Este un apartament mic, nou, impersonal. Nu 
seamănă deloc cu acea casă unde locuia cu Mauro. Este un 
apartament cu trei camere: sufragerie cu bucătărie americană, 
o cameră cu un pat de o singură persoană și o baie cu duș, fără 
cadă. Asta-i tot. În sufragerie are o bibliotecă pe jumătate goală. 
O masă de lucru cu un calculator, diverse notițe, două sau trei 
manuale și mai multe fotografii înrămate. În ele apar ea și 
părinţii ei, deși mi-e greu să-i recunosc în aceste două persoane 


VP - 112 


pe bătrânii pe care i-am văzut la cimitir. Probabil că durerea 
este unul dintre lucrurile care te îmbătrânesc cel mai mult. Iți ia 
ani din viaţă. Te sting. Există, de asemenea, mai multe fotografii 
ale ei cu diferite grupuri de elevi. Zâmbesc toți. Il caut pe lago 
printre aceștia. Dar, la prima vedere, nu-l găsesc. Până când, în 
cele din urmă, observând cu mare atenţie, reușesc să-l văd în 
ultimul rând într-unul dintre grupuri. În acea fotografie se află la 
mare distanță de Viruca, nimic nu te-ar putea face să crezi că 
între ei doi exista ceva. Nu mi-e de folos. 

Îi pornesc calculatorul. Și, în timp ce aştept, cotrobăi prin 
camera ei. Deschid dulapul și dau peste foarte multe rochii, 
pantaloni, cămăși... Toate de firmă. Marc Jacobs, Carolina 
Herrera, Armani, Adolfo Dominguez, Prada... Și-mi amintesc 
atunci comentariul pe care l-a făcut farmacista, că banii corup. 
Moartea ei o fi având vreo legătură cu asta? 

Văd o geantă de sport. O deschid, găsesc un tricou, niște 
teniși Reebok, sunt precum cei ai lui Germân, cei pe care și i-a 
cumpărat ca să practice crossfit, ce pacoste a fost până i-a găsit 
pe cei care-i plăceau - „Sunt geniali, sunt buni ca să alergi, să 
frânezi, pentru salturi, sunt desăvârșiți”. Mai există un prosop și 
o sticlă mică de gel. Și o cheie mică, poate de la dulapul 
vestiarului de la sala de gimnastică la care se ducea, și trei sau 
patru monede. 

Pe raftul de sus descopăr mai multe cutii cu pantofi. Să le 
verific? Voi găsi altceva în afară de pantofi? Trag un taburet și 
mă urc pe el. Deschid câteva cutii, pantofi și iar pantofi. Până 
când într-una găsesc fotografii, hârtii, câte-o casetă audio și 
video mică, de cameră video, și mai multe carduri de memorie. 
Și un mic aparat foto. Și un telefon mobil vechi. 

Cobor cutia și o așez pe pat. Scotocesc printre fotografii. 
Multe sunt din călătorii făcute cu soțul ei. Zâmbitori amândoi în 
Paris, în Viena, în Londra, în Caraibe, în India. Au străbătut 
lumea împreună. Ce mod de a-ţi cheltui salariul de profesor! Văd 
câteva poze de la un spectacol de teatru. Cu puști, încerc să 
disting pe vreunul din clasele mele, dar, având în vedere hainele 
și machiajul lor, nu reușesc să recunosc pe nimeni. Continui să 
cercetez cutia și dau peste un test de sarcină nefolosit. Știa oare 
că era însărcinată? Bănuia măcar și de aceea și-a cumpărat 
testul? Mai e și o punguță din plastic cu resturi de ierburi. O 
miros. Este marijuana. Se îmbrăca de la Prada și fuma 


VP-113 


marijuana. lau aparatul foto și încerc să-l deschid, dar nu are 
baterie. Caut încărcătorul și, după ce-l găsesc, îl duc în 
sufragerie, îl voi pune la încărcat cât timp arunc o privire în 
calculator. 

Am noroc că nu-mi cere nicio parolă ca să intru. Văd pe ecran 
multe dosare foarte bine ordonate. „Muncă”, „Timp liber”, 
„Personal”, „Lecturi”, „Intrări blog”. Acelea sunt dosarele. 
Apăsând pe oricare dintre ele, descopăr la rândul lor multe alte 
dosare secundare. În cel denumit „Muncă” se află toate clasele 
cărora le-a predat și, de asemenea, anii. Decid să fac o copie a 
tuturor fișierelor de lucru. Am adus o memorie USB. Le verific și 
pe celelalte. În „Timp liber” nu găsesc mare lucru: cursuri pe 
care le-a făcut sau avea de gând să le facă. Unul de fotografie, 
altul de design de pagini web, vreo două conferinţe la care avea 
de gând să asiste sau a asistat. E ciudat că punea conferințele 
în dosarul „Timp liber”, pentru că au legătură cu munca. În 
dosarul „Intrări blog” văd că sunt multe articole despre critici 
literare. Așadar, avea un blog de literatură. Voi arunca o privire 
când voi ajunge acasă. Las la urmă dosarul „Persona!”. Nu știu 
ce-o să găsesc acolo. Și simt că n-ar trebui să-mi bag nasul. 
Decid să aștept un moment. Mai întâi intru în browser-ul ei. 
Vreau să văd istoricul navigărilor. 

Dar am parte de o dezamăgire, pentru că este șters. Nu e ca 
mine, care las mereu urma evidentă a tuturor paginilor web pe 
care navighez. Așadar, mă întorc la dosarul „Personal”. Sunt mai 
multe dosare secundare. „Buletin”, „Contracte”, „Facturi”, 
„Fotografii”, „Altele”. Intru în „Facturi” și văd că are scanate 
toate facturile de la lumină, apă etc. Femeia asta era o control 
freak. La contracte văd că, pe lângă contractele cu diferitele 
companii energetice, există și câte unul personal referitor la 
vreo conferință sau vreun curs pe care le-a ţinut, în „Fotografii” 
sunt exact patru mii șapte sute zece. N-am să mă uit la ele. Trec 
peste. Mă rog, arunc o privire peste câteva, dar nu mă 
interesează câtuși de puţin. Din nou fotografii din călătoriile cu 
soțul ei. Cu ei într-un restaurant în construcţie. Altele într-o 
cabană. În dosarul „Altele” dau peste mai multe numere cu 
câteva litere. Sunt cifre care nu știu ce înseamnă. Parole de 
acces? Pentru contul ei de Apple, pentru iCloud? De la bancă? 
Habar n-am. Şi mi se pare cam stângaci din partea ei să le pună 
aici, la vedere. Deși, ce-i drept, nu oferă prea multe indicii. 


VP - 114 


Copiez acest dosar în memoria mea USB, în caz că la un 
moment dat mi-ar fi de folos. 

Și nu mai văd nimic altceva în calculator. Aș putea să plec. 
Cred că nu voi mai obţine prea multe aici. În orice caz, înainte 
de a închide calculatorul și, deși am luat toate fișierele din 
dosarul „Muncă”, decid să-l deschid o clipă. Poate văd vreo 
urmă de lago pe undeva. Mă uit la clasa de anul trecut. La clasa 
a XII-a. Clasa în care ar trebui să fie el. 

Elevii sunt în ordine alfabetică, așa că mă duc la N de la 
Nogueira. Nimic. lago tot nu apare. 

La naiba. De ce ascunde tot ce are legătură cu băiatul? 

Bateria de la aparatul foto este deja puţin încărcată. Și 
reușesc să-l deschid. Dar, în memorie, sunt doar vreo două 
fotografii la sala de gimnastică. Cu un grup. Nu-mi e nimeni 
cunoscut. Și, da, cred că am nimerit-o în privinţa tenișilor pe 
care i-am văzut în geanta ei de sport. Sunt de crossfit, fiindcă e 
clar că acest grup practică sportul. Se vede că și Viruca era 
dependentă de acel hobby la modă, care face ravagii în 
jumătate de lume. 

Mă duc până în baia Virucăi și caut printre lucrurile ei. Nu știu 
de ce fac asta. Dar o fac. În sertarele de la dulap nu găsesc 
aproape nimic. Aspirine, leucoplast, niște tampoane, câteva 
produse de machiaj, vreo două aparate de ras, cremă 
depilatoare... Cam tot ce avem toate femeile în baie. Prosoapele 
sunt stivuite foarte ordonat, chiar pe culori. Unul îmi atrage 
atenţia, are cusut numele unui hotel. La Toja. L-a furat din 
hotelul balnear? Nu știu de ce, dar nu mi-o imaginez furând 
prosoape din hoteluri. Insă adevărul e că nu știu nici cum sunt 
exact oamenii care iau astfel de suvenire dintr-un hotel și nici 
dacă Viruca se încadrează sau nu în acel profil. Miros 
parfumurile pe care le are. Diferite. Și există unul care iese în 
evidență. 1 Million de Paco Rabanne. Oare o vizitau bărbaţi în 
apartamentul ăsta? Sau îi plăcea să-și dea din când în când cu 
un parfum bărbătesc? Este singurul detaliu care trădează 
prezenţa unui bărbat. Fiindcă presupun că aparatele de ras le 
folosea pentru a se epila. Există o periuță de dinţi electrică și 
mai multe normale. Două nedesfăcute. Una folosită într-un 
pahar. Poate că aceea era a vreunui bărbat care o vizita. lago? 


VP - 115 


Dar nu pot să ajung la nicio concluzie cu atât de puţine date. 
Și decid să-mi închei vizita. Mi-am vârât destul nasul în 
apartamentul unei persoane moarte. 

e 

Ajung acasă și Germán nu e, doar Nanuk, care mă întâmpină 
cu o bucurie nemăsurată, pentru că aşa ştie el să salute, 
punând tot sufletul. II mângâi pe spinare, vine după mine până 
în cameră și decid să mă uit pe fișierele pe care le-am copiat din 
calculatorul Virucăi. Mă uit mai întâi în toate dosarele de anul 
trecut. Caut numele lui lago și, deși apare, după cum știu deja, 
pe listele cu clasele la care ea predă literatură, tot nu găsesc 
vreo lucrare scrisă de el. Niciun examen. N-a dat niciun examen 
în tot anul școlar? Greu de crezut. Pentru că, în cel mai rău caz, 
ar fi trebuit să predea foaia albă la examene. lar dacă a predat 
examene și lucrări, de ce nu le are scanate? Viruca a vrut să-l 
șteargă din viaţa ei, din fișierele ei? Ce exista în acele lucrări? A 
simţit nevoia să creadă că băiatul nu a trecut pe la cursul ei? E 
ciudat. Poate le are în altă parte. Poate... Mă apuc să verific 
toate dosarele în mod exhaustiv. Este epuizant. Și, după două 
ore lungi, tot nu găsesc nimic. 

Intru în dosarul unde și-a notat acele numere despre care-mi 
închipui că sunt parole. Și încerc să-i accesez e-mail-ul, dar nici 
măcar nu-i știu adresa, așa că va fi destul de greu să mă pot 
strecura în intimitatea ei. S-ar putea să găsesc adresa ei de e- 
mail pe pagina web a liceului. lar dacă nu, îl pot suna pe Mauro 
să mi-o dea el, dar deocamdată nu vreau să știe că îl iau în 
seamă și că investighez. 

Pe pagina web a liceului nu reușesc să găsesc adresa ei de e- 
mail, dar dau de ea printre lucrurile pe care mi le-a dat șefa de 
studii. Bingo! virucaferrOgmail.com. Acum tot ce trebuie să fac 
este să intru pe gmail și să încerc unul dintre toate acele 
numere. Poate că vreunul este parola. 

Dar n-am noroc. Am încercat cu toate și nimic. Niciunul nu-mi 
oferă acces la e-mailul ei. Oricum, ce credeam c-aș putea găsi 
acolo? 

Joi le dau elevilor de a XII-a un comentariu de text și, pe când 
mă aflu acasă corectându-le lucrările, dau peste ceva ce mă 
face să tresar. 

Este afișul în care Viruca era dată dispărută. Cel pe care l-am 
văzut în farmacie. Vreun elev ce face pe amuzantul mi l-a 


VP - 116 


strecurat printre lucrări. Ce sperietură am tras! Dar încerc să nu- 
i dau prea multă importanţă. Nu e deloc amuzant, dar aia e. 
Când îl dau la o parte ca să continui cu lucrările, găsesc ceva și 
mai neplăcut pe spatele afișului. Un nou desen cu jocul 
spânzurătoarea. Și acum sunt mai multe litere. E mai aproape 
de a-mi fi completat numele: R _ Q _ EL. Un fior îmi străbate 
trupul. 

După câteva minute, mă sună Teresa. 

— Fată, ce-ai păţit? Te-ai ţicnit, nu? 

Este foarte tulburată, vorbește mai repede decât de obicei, și 
ea oricum nu vorbește lent. 

— Eu? De ce? 

— Cum de postezi așa ceva pe Facebook? 

— Pe Facebook? Pe contul meu? 

— Da, pealtău. 

— Tere, mi-am șters contul. N-am avut cum să postez ceva. 

— Scuze, dar îl văd chiar în clipa asta. Profilul tău. Îl am în 
faţa ochilor. 

— Nu e posibil. 

— Bineînţeles că e posibil. Și sunt îngrozită de ceea ce tocmai 
ai pus la statusul tău. 

— Ti-am zis deja că n-am pus nimic! Că mi-am șters contul! 

— Păi, eu citesc ce scrie. Oricât ţipi, e adevărat ce-ţi zic. 

Mă ridic supărată, deschid laptopul și intru pe Facebook. Nu 
pot să intru pe profilul meu. Nu cu datele mele. Incerc să-mi 
introduc din nou parola. 

— Nu mă lasă să intru. Spune că parola e incorectă. 

— Intră pe profilul tău din al meu. 

— Cum fac asta? 

— Nu te duce deloc mintea. Stai să-ţi dau numele meu de 
utilizator și parola. 

Mi le dă și, în sfârșit, pot să-mi văd profilul. Sunt acolo toate 
fotografiile mele, toate statusurile mele, prietenii mei, tot. Totul, 
cu excepţia faptului că cineva a schimbat parola și eu nu pot să 
am acces, nici să scriu, nici să șterg, nici nimic, pentru că, 
firește, chiar dacă e acolo, nu mai este profilul meu sau, cel 
puţin, eu nu am voie să-l folosesc. 

— Ai văzut? Ai văzut ce status ai pus? 

— Stai să citesc. 

Și aproape că fac infarct când citesc. 


VP - 117 


„lată-mă aici, în satul ăsta de rahat. Fiindu-mi dor de tine așa 
cum îmi era odinioară. Vreau să te simt din nou. Să mi-o tragi ca 
înainte. Să ne dăm șansa pe care nu ne-am oferit-o”. 

lar frazele sunt însoţite de o fotografie. Una în care apar 
zâmbitoare și îmbrăţișându-l pe Simón. 

Simón, cel mai bun prieten al soţului meu. 

Simón, bărbatul cu care l-am înșelat luni întregi. 

La naiba. La naiba. La naiba. 

— Cum mama mă-sii pot să şterg asta? Cum să o fac? o întreb 
disperată pe Teresa prin telefon. 

Ah, aș da orice să o am acum aici cu mine. 

— Deci, n-ai postat tu asta? 

— Teresa, pentru numele lui Dumnezeu! Cum să postez eu 
așa ceva? Doar ţi-am zis că mi-am șters profilul. Mi l-a spart 
cineva. Spune-mi ce să fac. Cum îl șterg? 

— Nu știu, scrie-le celor de la Facebook și denunță furtul. 

— Bine, dar ei cât de repede îl vor șterge? 

— Nu știu, sper că destul de repede. 

— La naiba, la naiba, la naiba. 

— Dar cine ţi l-a furat? Cine știa despre Simón? Credeam că 
doar eu știu. Și, mă rog, Germán. 

— Nu, Germân știe doar o minimă parte. La naiba, la naiba, la 
naiba... Germân nu trebuie să afle niciodată... La naiba, la 
naiba, la naiba... 

— Hai, liniștește-te. Și încetează să repeţi de trei ori la naiba. 
Cu puţin noroc, nu vede statusul și reușești să-l elimini înainte 
să intre pe profilul tău. De obicei intră des? 

— Nu, cred că nu. 

— Cine ţi-a făcut asta, Raquel? 

— Sigur a fost Roi. 

— Roi? 

— Un elev. 

— Un elev? Dar, Raquel, de unde să știe un elev că aiavuto 
aventură cu cel mai bun prieten al soţului tău? 

— Nu știu. Dar în prima mea zi de școală intrase deja pe 
profilul meu, care era privat, și dedusese că am trecut printr-o 
criză cu Germân. 

— Dar cui predai? Fiului lui Einstein și Bill Gates? 

— Nu mă aşteptam la așa ceva, adevărul este că... dar a fost 
el, sigur el a fost. Ce fac? Ce-i spun lui Germân? 


VP - 118 


— Că greșeala ta de o noapte a durat luni întregi? Nici să nu-ți 
treacă prin minte! 

— N-au fost chiar luni întregi. A fost... a fost... mama măssii, 
eram foarte derutată, foarte debusolată după pierderea mamei. 
Am luat-o razna rău. Nu eram eu, știi și tu în ce stare mă aflam. 

— Da, da, dar nu-i spune. Nu-i spune cât a durat. Și-așa te-a 
iertat cu greu pentru ceea ce el crede că a fost o noapte de 
confuzie. Dacă nu i-ai povestit la momentul respectiv, acum e 
mai bine să... 

— Nu, nu mă refer la asta. Firește că nu vreau să-i spun, mă 
refer la mesaj, adică, la statusul de pe Facebook. Să-i spun că 
mi-a furat contul un elev? 

— Și nu va fi foarte ciudat să justifici că elevul îți cunoaște 
atât de bine viaţa? 

— Păi, firește că este ciudat. Dar ăsta-i adevărul. Oricât de 
absurd ar fi. De unde naiba știe? 

— Raquel, mă gândesc că... Păstrezi vreun mail din cele pe 
care i le-ai scris lui Simón? 

— Nu... le-am șters pe toate. 

— Sigur? Nu le ai în dosarul celor eliminate? 

— Există un dosar cu cele eliminate? 

— Așadar, da, încă le ai acolo. Of, Doamne, toată viața ai stat 
prost la capitolul informatică! 

— Nu mă certa, Tere, nu-i momentul. Nu știu dacă or fi încă 
acolo. Nu se evaporă după o vreme? 

— Dacă se evaporă? Ca apa când fierbe, vrei să zici? Fată, tot 
ce scriem, trimitem, ștergem, păstrăm, tot, absolut tot lasă o 
urmă. Cu atât mai mult dacă nu faci nici măcar minimul efort de 
a o șterge. 

— Nu, stai, stai, cred că le-am eliminat și de acolo. Stai să mă 
uit. Da, trebuie să le fi eliminat... 

Intru pe adresa mea de Hotmail. Și mă rog să le fi eliminat. Nu 
sunt chiar așa de imbecilă, nu? Trebuie să fi făcut asta. Sigur am 
făcut-o la un moment dat. E primul lucru pe care-l faci când ești 
infidel, nu? Ștergi urmele. Sigur am făcut-o. Verific dosarul cu e- 
mailuri eliminate și nu găsesc niciunul trimis lui Simón. Bine! 

— Nu sunt acolo. Vezi? Le-am eliminat, nu știu când, dar le- 
am șters. Dar atunci... de unde naiba știe? De unde? Incep s-o 
iau razna. E imposibil ca Roi să știe, pot să înțeleg că a ajuns să 


VP - 119 


deducă faptul că am trecut printr-o criză cu Germân, dar asta... 
e imposibil. Nu avea cum să obţină acea informație. 

— Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare, Raquel. Nu le ai cumva în 
iCloud? La e-mailuri mă refer. 

— În iCloud? 

— Da, iCloud-ul de Apple. Ai programat e-mailul să facă o 
copie de siguranţă în iCloud? 

— De unde să știu? Poate când am configurat noul telefon 
mobil... Niciodată nu știu prea bine ce configurez și ce nu, sunt 
atâtea lucruri, atâtea rahaturi, atâtea... 

— Voi lua acest răspuns ca pe un da. A intrat cineva în iCloud- 
ul tău. 

— A intrat cineva în iCloud-ul meu, repet consternată. Și ce 
mama mă-sii înseamnă asta, mai exact? 

— Dacă a intrat cineva în iCloud-ul tău, poate să afle totul 
despre tine. 

A intrat cineva în iCloud-ul meu. Cum de o frază atât de 
inofensivă, aproape poetică, lipsită de semnificaţie cu ani în 
urmă, poate însemna acum pentru mine cea mai mare tragedie? 

— Dar e chiar așa de ușor să intri pe iCloud-ul ăla sau cum? 

— Mă rog, ar fi putut s-o facă prin intermediul telefonului tău 
mobil. Dacă a avut acces la el. 

— Nu, e imposibil. 

— Dacă l-ai lăsat în cancelarie, sau în vreun birou, sau în 
geanta ta în sala de clasă... Nu era nevoie decât de vreo 
cincisprezece sau douăzeci de minute pentru a-l accesa și apoi 
să-l lase la locul lui... 

— Nu știu, Tere, s-ar putea, dar nu cred... 

— Mai există o posibilitate, cu un dispozitiv de captat 
frecvenţe. 

— Ce? 

— Imaginează-ţi că ai postat o fotografie pe Instagram sau pe 
Facebook când erai la școală. Cu un dispozitiv de captat 
frecvenţe a putut fi localizată și i s-a putut extrage algoritmul 
codării. Și deja cu asta se poate intra. 

— Dar despre ce-mi vorbeşti? Tu de unde știi toate astea? 

— Am văzut într-un documentar. 

— Așadar, dintr-o simplă fotografie pe care o postez se poate 
obţine toată informaţia? 


VP - 120 


— Uite ce-i... ţi-am zis deja că ar fi nevoie de un dispozitiv de 
captat frecvențe. 

— Și ce dimensiuni are? Dispozitivul ăla? L-ar putea pune într- 
un ghiozdan? 

— Nu e mai mare decât un pachet de ţigări... 

— Serios? La naiba, la naiba, la naiba... Sunt terminată. 

Bun, primul lucru pe care trebuie să-l fac este să-mi menţin 
calmul. Să gândesc cu mintea limpede. Un elev are acces la 
toate e-mailurile mele. Un elev care a hotărât să mă atace. lar 
acum o poate face, fiindcă îmi cunoaște punctul slab. Ştie că am 
avut o aventură cu cel mai bun prieten al soţului meu. O 
aventură care trebuia să dureze doar o noapte. Nu, nici măcar 
atât, dar, treacă-meargă, căci o noapte ar fi putut să mi-o ierte. 
De fapt, Germân chiar mi-a iertat-o, n-a fost ușor, dar m-a iertat. 
Ceea ce nu avea să-mi ierte era celălalt lucru. Nici măcar eu nu 
mi-l iert. Celălalt lucru este faptul că a durat mult timp. Celălalt 
lucru este că am cedat din nou în următoarea săptămână, și în 
cealaltă și tot așa. Da. Și ce nopţi de sex! Ce mă făcea să simt, 
totul părea nou, sudoarea, pielea lui, braţele acelea, pântecele 
său plat, fluidele sale, era atât de excitant să o fac cu cel mai 
bun prieten al soțului meu... Era o nebunie, da, dar eu eram 
nebună pe atunci. Complet smintită. Devastată de durerea 
pierderii mamei mele. Nu este o scuză și nu e vorba că vreau să 
mă folosesc de acest pretext, dar ăsta-i adevărul. Eu nu eram 
eu, eram o chestie care se mișca, respira, rătăcea mai mult 
moartă decât vie, eram o chestie care mânca prost când își 
aducea aminte sau când o obligau alţii. Eram o chestie care nu 
gândea cu claritate. Mă rog, nici cu claritate, nici fără ea. Eu nu 
gândeam. Eram atât de goală pe dinăuntru, încât doar Simón 
mă ajuta să simt. Era ceva foarte excitant în a face cel mai rău 
lucru pe care-l puteam face, și anume să-mi trădez soțul cu cel 
mai bun prieten al lui, să mă târăsc prin noroi, să mă afund din 
ce în ce mai mult. Senzaţia de vină și de pericol era atât de 
mare, atât de brutală, încât am devenit dependentă. Mă uram 
pentru asta, mă uram așa cum nu urâsem niciodată nimic și pe 
nimeni. Voiam să-l părăsesc, să nu mă mai întorc la el, dar în 
același timp nu puteam să mă opresc. De fiecare dată când 
plecam de la el, îmi spuneam: „Gata, Raquel, pentru Dumnezeu, 
ajunge”. Dar după două ore deja-mi doream să mă întorc. Eram 
acasă cu Germân și mă gândeam doar la sexul sălbatic și 


VP - 121 


păcătos pe care-l avusesem cu două ore înainte. Voiam doar să 
sug iar, să mușc, să mângâi, voiam doar să-i simt din nou 
mădularul în vaginul meu. Mădularul altuia, care nu era soțul 
meu. Mădularul acela atât de străin mie, atât de diferit de cel 
cunoscut, acel mădular gros, ciudat, venos, palpitant și 
întotdeauna erect pentru a intra în corpul meu, pentru a mă 
sfâșia, a mă lovi, a mă umple, pentru a mă copleși de plăcere. Și 
mă închideam în baie să plâng din cauza vinovăţiei și a dorinţei. 
Plângeam de furie că nu mă aflam în patul lui Simón. Și mă 
uram şi-mi detestam soţul că mă îndepărta de el. Și plângeam 
atât de mult, încât Germân nu mai știa cum să mă consoleze. 
Rămânea de cealaltă parte a ușii, șoptind vorbe de consolare, 
de încurajare. „Va trece totul, vei fi din nou bine, chiar dacă 
acum pare imposibil, durerea se va diminua”. Fiindcă el credea 
că lacrimile erau din cauza morţii mamei. Dar era plânsul unei 
nebune, unei nenorocite care-și pierduse direcţia, echilibrul, 
decenţa, rușinea, simţul real al vieţii. Și cel mai rău era că 
uneori se simţea mai vie ca niciodată. Eu, liniștită din fire, 
moderată din fire, prudentă din fire, devenisem o nebună fără 
limite. Voiam totul și-l voiam imediat. Îl voiam pe el. Aveam 
nevoie de corpul lui, de buzele lui, de râsul lui. Trăiam într-un 
bolero nenorocit. Într-un film în care personajele erau sclavii 
dorinței. Aceea eram eu, o sclavă a dorinţei și a vinovâăţiei. 

Și într-una dintre acele nopţi de sex brutal, fără măsură, am 
simţit că mă îndrăgosteam. Că-l iubeam pe Simón și că eram 
dispusă să-mi părăsesc soțul. Că nu mai simţisem niciodată 
ceea ce simţeam pentru el, nici în viața asta, nici în reîncarnările 
trecute, și că voiam să fac o încercare. Să dau naibii căsnicia 
mea, viaţa mea, tot ce clădisem, să-mi pun capul sub secure și 
să fug cu el. Și i-am zis. l-am spus tot ce simțeam pentru el, că 
eram îndrăgostită nebunește de el, că fără el nu exista viață, că 
fără el aș fi murit, că doar sexul lui, doar acele ore de pasiune 
dădeau sens nonsensului vieţii mele. El făcuse din infernul 
morţii mamei mele un loc locuibil. Eram în întuneric, iar lângă el 
era lumină. Partea proastă este că, atunci când i-am spus toate 
astea și i-am propus o viață în comun, Simón m-a privit ca pe o 
adevărată extraterestră, ca pe o nebună. Și s-a speriat. Și-a dat 
seama de starea mea mintală și chiar atunci a decis că acea 
aventură, acea nebunie nu mai putea dura nici măcar o 
secundă. M-a părăsit. A plecat. A dispărut din viaţa mea. În loc 


VP - 122 


să accept, să profit de acea oportunitate pentru a termina totul, 
pentru a da pagina, pentru a uita, am început să-l hărțuiesc. 
Pentru că el nu putea să mă părăsească, sigur simţea și el la fel 
ca mine, iar dacă fugea, o făcea fiindcă-i era frică, teamă să 
accepte acea iubire mai mare decât viaţa. Și am început să-l 
sun, Să-i trimit mesaje și să-i scriu e-mailuri. Nişte mesaje 
disperate, niște e-mailuri patetice de la o femeie bolnavă de 
dorinţă și de durere. 

Aceleași pe care acum le are probabil Roi. Doamne... Dacă va 
continua să le folosească, dacă i le va trimite soțului meu, sunt 
pierdută. Nu va mai exista nicio șansă să ne salveze căsnicia. Și 
poate că cel mai rău lucru nu va fi că Germân se va despărți de 
mine și nu va mai dori să știe nimic despre mine. Acest lucru ar 
fi oribil, da, dar suportabil, și știu că o merit, este o pedeapsă 
corectă pentru ceea ce am făcut, întotdeauna am știut că s-ar 
putea întâmpla asta, așa că sunt pregătită din punct de vedere 
mintal. Cel mai rău lucru ar fi că acele e-mailuri îl vor distruge 
pe Germán, îl vor termina. lar el nu merită una ca asta. El, mai 
mult decât oricine, nu merită asta. Germân mi-a fost alături în 
cele mai întunecate luni din viaţa mea, în timp ce eu făceam 
neîncetat cea mai mare prostie. M-a susținut și când plângeam 
din cauza absenței lui Simón. Când eram distrusă din cauza 
plecării celui mai bun prieten al lui și din cauza morții mamei 
mele. Datorită soțului meu, tenacităţii sale, răbdării sale, 
sprijinului său constant, mi-am recăpătat raţiunea, datorită lui 
am redevenit eu și de aceea nu merită, pentru nimic în lume, să 
descopere trădarea mea. Fiindcă eu nu eram aceea. lar dacă mi- 
am revenit a fost datorită lui. Germân nu poate fi pedepsit 
pentru că m-a adus din nou la viaţă. Nu e corect. Dacă va fi 
cazul, îmi pot asuma prețul, prețul exilului, al despărțirii. Dar el 
nu. Nu merită ca fostul meu eu, dezechilibratul meu eu, acel eu 
care nu mai există să revină din trecut ca să-l sfâșie pe din 
două. Fiindcă știu că nu și-ar mai reveni niciodată. Și pentru 
nimic în lume nu pot să permit să se întâmple asta. 

Trebuie să o împiedic. 

Trebuie să opresc asta cu orice preț. 


VP - 123 


Capitolul 21 


Roi alerga pe drumurile forestiere. Atât lui, cât și lui lago îi 
plăceau cărările care urcau până la muntele Carballo, aveau 
denivelări mari și câte-o pantă foarte nenorocită, ideală pentru a 
arde calorii și a îmbunătăţi rezistența. Carlos, coach-ul de 
crossfit, îi încuraja mereu să iasă la alergat de vreo două ori pe 
săptămână, chiar dacă ploua, era cel mai indicat pentru a 
completa antrenamentul aproape militar la care-i supunea. 
Astăzi Roi alerga singur, din ziua înmormântării Virucăi, prefera 
să păstreze puţin distanța de prietenul său. In ultima vreme, se 
simţea foarte incomod cu el. lar faza de la cimitir a fost picătura 
care a umplut paharul. Încercase să-l facă să se relaxeze, să 
privească lucrurile cu mult calm, dar lago se prefăcea că nu 
aude, tot ce obținuse fuseseră răspunsuri urâte și câte-o 
tentativă de ceartă, iar Roi, bineînţeles, nu voia să se certe cu 
el. 

Nu era prea distractiv să alerge singur, dar cu căștile în urechi 
și muzica din telefonul mobil cursa devenea destul de plăcută. 
Din cauza transpiraţiei, ochelarii îi alunecau de pe nas și trebuia 
să și-i reașeze din când în când. După douăzeci de minute de 
dat tot ce avea mai bun din el și cântând foarte tare pentru a se 
însufleți, simţi o prezenţă lângă el. Întorcându-se, dădu peste 
zâmbetul lui lago, care alerga în același ritm cu el și care 
apăruse din neant. Roi își dădu jos căștile. 

— Mama mă-sii, ce m-ai speriat! 

— De ce nu m-ai sunat să vin să alerg? 

— Am crezut că nu vrei. 

— Cum așa? 

— Nu știu, te văd cam descurajat, tulburat. leri n-ai venit la 
antrenamente. 

— M-am dus la altă oră. 

— Bine, nici tu nu m-ai anunţat. Așa că suntem chit. 

— Ai ceva cu mine? întrebă lago. 

— Eu? Nimic. 

— Bine, iar dacă ai vreo problemă, o discutăm. 

Roi încuviinţă. 


VP - 124 


— E valabil și pentru tine. 

— Ce probleme să am? întrebă lago, în defensivă și puţin 
tulburat. 

Aceea era atitudinea lui în ultima vreme. 

— Doar nu vrei să spui că scena de zilele trecute de la cimitir 
e specifică unui tip normal. 

— Altul ca tata. Ce-i, tu nu-ţi pierzi niciodată controlul? 

— Eu zic doar că poţi să-mi povestești orice. 

— Da, da, nesuferitule. Facem o întrecere până la cruce? 

Roi n-avea deloc chef să fie provocat de prietenul lui, dar nu 
știu nici cum să refuze. lago nu-i așteptă răspunsul și-și începu 
sprintul. 

— Haide, fătălăule. Ne vedem sus! 

lago ţâșni cu toată viteza, Roi încercă să-l urmeze, însă fără 
prea mult chef. Dar nu voia ca prietenul lui să câștige având 
mult avantaj, pur și simplu ca să nu-și dea seama că n-avea 
deloc chef de întrecere. Așa că se strădui să prindă o viteză 
bună. 

Ajungând la cruce, îl găsi pe lago, care stătea pe vine, cu fața 
schimonosită și atingându-și pieptul. Roi se alarmă. 

— Ești bine? 

— Da, da, doar că am sprintat prea mult. Gata. 

Se ridică dintr-un salt, însă fu nevoit să se agate de prietenul 
său din cauza unei amețeli care aproape că-l făcu să cadă. 

— Sigur ești bine? 

— Ți-am mai zis că da. 

În momentul acela se auzi un mesaj pe telefonul lui. lago îl 
privi. 

— Este Nerea. Uite ce târfă! 

Îi arătă telefonul. Era îmbrăcată cu puţine haine, arătându-și 
fără pudoare surplusul de kilograme, machiată exagerat cu fard 
de pleoape și având o atitudine provocatoare. Și o singură frază. 
„Părinţii mei sunt plecaţi, avem atelierul să ne-o tragem”. 

— Asta a rămas înfierbântată de zilele trecute. Mergem? 

— Acum? 

— Da, mama ma-sii! Facem duș la mine acasă, iau puţin 
material și dăm o petrecere. 

— Mâine avem ore. 

— Nu fi pămpălău, ce mama mă-sii! Eşti de-o plictiseală... 
Haide, să mergem. 


VP-125 


Roi încercă să se eschiveze, dar nu reuși. 

O oră mai târziu, se aflau la ușa atelierului de sculptură al 
tatălui Nereei, cu niște cutii de bere în mâini. Sunară la ușă. 
Nerea deschise și fu uimită să-l vadă pe Roi. 

— Dacă vrei să plec, îmi faci o favoare. 

— Ce vorbeşti? Mai bine trei decât doi. Intraţi. 

Intrară în atelier. Era un spaţiu enorm. Plin de sculpturi uriașe 
pe jumătate terminate. Părţi neasamblate de trupuri goale, atât 
de bărbaţi, cât și de femei, construite din diferite materiale, dar 
mai ales din fier. Părea un peisaj desprins din filmul Metropolis. 
Tatăl Nereei era un artist recunoscut în Galicia, inundase cu 
operele sale multe sensuri giratorii și pieţe publice. Unele opere 
nu erau lipsite de polemică, având în vedere conţinutul lor 
explicit sexual. Nerea se mândrea cu tatăl ei și îi plăcea la 
nebunie când avea atelierul la dispoziția ei. Deși nu avea 
intenţia de a continua tradiţia artistică a familiei, îi plăcea totuși 
să se plimbe printre piesele tatălui ei și să-și facă fotografii 
cocoţată pe sculpturile care reprezentau organele sexuale 
realizate la scară mare. In acele instantanee părea o fiinţă mică 
urcată pe corpuri enorme, de parcă ar fi fost protagonista din 
The incredible Shrinking Man sau din scena alb-negru ce făcea 
parte din filmul Vorbește cu ea de Almodóvar. Avea mare succes 
cu ele pe Instagram. 

Le arătă cu mândrie băieţilor niște sâni realizaţi din fier, ce 
păreau armura strâmtă a unei amazoane de cinci metri înălțime. 

— Alea chiar sunt ţâţe, dădu verdictul lago. 

— Și cine crezi că a fost sursa de inspiraţie? glumi Nerea, 
arătându-le pe ale ei prin pulover. 

Nu erau niște țâțe de top model, ci adecvate unei fete ca ea, 
plinuţă, dar pentru că le afișa cu mândrie, arătau la fel de 
atrăgătoare. 

Desfăcură niște beri și le terminară curând. lago marca ritmul, 
era nerăbdător, dornic să bea și să se îmbete repede. Adusese 
un arsenal de droguri și, pe lângă cocaină, de data asta avea și 
GHB și Ecstasy. Dacă cocaina era excitantă, GHB-ul era un 
depresor. Provoca dezinhibare, mai ales sexuală, nu degeaba 
era cunoscut în Statele Unite ca drogul violului, provoca și 
modificări ale percepţiei tactile şi vizuale, sporea 
comunicativitatea și, cu puţin noroc, îţi conferea o stare euforică 


VP - 126 


de fericire deplină, fără efectele anxioase ale cocainei. Însă dacă 
întreceai măsura cu doza, te putea face KO, te scotea din circuit. 

— Ţâtele alea stârnesc simţurile, nu? Cine vrea o picătură? 

— Omule, cine-ţi dă toate astea? Și cum le plătești? întrebă 
Nerea. Tu ești băgat în vreo șmecherie ciudată. 

lago preferă să nu-i răspundă, șmecheriile lui ciudate, cum le 
numea Nerea, le păstra pentru el, se pricepea să ţină secrete. 
Când voia, devenea cel mai ermetic tip din lume. De mic 
învățase că era cel mai înţelept lucru. „Cu cât știe lumea mai 
puține, cu atât mai bine” îi zicea tatăl lui. Și respecta asta cu 
atâta sfinţenie, încât uneori, păstrând atâta secretul, ajungea 
să-l uite și el. Fără îndoială, era cea mai bună armură a lui 
pentru a supravieţui, mai ales în zile precum aceasta, când 
remușcările, vina și mai ales durerea îl asaltau. Işi turnă în bere 
cu pipeta trei picături generoase din sticluţa în care ţinea 
drogul. Însă numai atâtea, nu voia să vomite. 

— Am nevoie la baie, zise Roi, pentru a se eschiva de la vreun 
drog. Unde e? o întrebă pe Nerea. Mă încurc mereu. 

Nerea se ridică de pe sculptură și-i indică drumul, însoţindu-l. 

— Aveţi grijă ce faceţi, porcilor, strigă lago printre râsete. 

Când se îndepărtară de prietenul lor, Roi o apucă pe Nerea de 
umăr. 

— Ai văzut ce dornic e să consume droguri? o întrebă pe 
prietena lui. 

— Mereu a fost puţin vicios, răspunse ea, fără să acorde prea 
mare importanţă. 

— Aha, dar acum e mai mult. Încep să mă îngrijorez. 

— Nu te stresa, lago e băiat deștept. Și are deja un tată. 

— Dar de o lună consumă prea mult. lar eu cred că este de 
când Viruca... 

— Dar ce vorbești? 

Roi își dădu seama că pe Nerea o deranja simpla menționare 
a profesoarei. Credea că fata fusese întotdeauna geloasă pe 
Viruca. Chiar dacă Nerea nu se manifesta, Roi își dădea seama 
că nu suporta ca lago să simtă vreo atracţie pentru profesoară. 
O atracţie dubioasă, fără îndoială, de iubire-ură, o dorință de a i- 
o trage și a o hărțui. Asta i-a spus odată în timp ce erau 
amândoi la dușurile de la sala de gimnastică, moment de care 
lago profita mereu pentru confesiunile sale sexuale. Să i-o tragă 
și să o hărțuiască. Îl credea în stare, pentru că exista în lago 


VP - 127 


ceva neîmblânzit, sălbatic, ceva ce ascundea sub un control și o 
indiferență aparente. Și, în loc să-l scandalizeze acea 
mărturisire, lui Roi i se păru oarecum morbidă și atrăgătoare. 
Fiindcă înțelegea acea dorinţă dominatoare de a poseda pe 
cineva aproape ca pe un obiect și de a face ce voia cu el. 

— Nu-ţi face filme, încheie Nerea. lago se bucură de viaţă și 
bine face. 

Ajunseră la baie și Nerea îl întrebă dacă voia să-l aștepte. Roi 
refuză. Când intră în toaletă, simţi mirosul de diluant care 
invada încăperea. Nu-i venea să-și facă nevoile, fusese doar un 
pretext ca să rămână singur cu Nerea și să-i transmită 
îngrijorarea pentru prietenul său, însă nu se aștepta ca fata să 
nu-l ia în seamă. Oare exagera? Dar nu, nivelul dependenţei de 
droguri a lui lago crescuse considerabil de când dispăruse 
Viruca. Asta era clar. Chiar dacă prietena lui nu voia să vadă 
asta. 

Când se întoarse de la baie, lago și Nerea își mai desfăcuseră 
câte o bere și îi mai dădură una și lui Roi. 

— Încă mai am jumătate din a mea. 

lago i-o luă din mâini și o izbi de țâțe. 

— Aia era deja caldă. 

— Omule, nu întrece măsura, că apoi trebuie să șterg, 
protestă Nerea. 

— Dacă vrei, șterg chiar acum cu gura. E visul oricărui tip, să 
lingă niște ţâţe de doi metri. 

Roi luă o înghiţitură de bere și simţi un gust deosebit de amar. 

— Sper că nu mi-aţi pus nimic în ea... 

— Nu, ce mama mă-sii! Nu ţi-am pus drog în cola cao. 

Nerea râse la gluma lui lago. Și începură amândoi să imite un 
video foarte celebru de pe YouTube în care un ţăran se plângea 
că-i pusese cineva drog în cola cao. Căutară filmuleţul pe 
telefonul fetei ca să-l vadă pentru a nu știu câta oară. Și, pentru 
a nu știu câta oară, râseră iar. 

Roi începu să simtă imediat o căldură care-i invada tot corpul 
și atunci fu conștient că-i puseseră ceva în bere. 

— Nenorociţilor. 

lago râse. 

— Ai două opţiuni: fie te relaxezi și te bucuri, fie te enervezi și 
ajungi să vomiţi. Ufff... mă lovește și pe mine, ce plăcere, 
Doamne... Zbor. Zbor... Nu știu de ce nu i s-a acordat Nobelul 


VP - 128 


celui care a inventat asta, ce fericire. Ufff... Sus, sus, sus... 
Schimbă muzica, Nerea, pune ceva mai ritmat. Uite ce piele am, 
atinge. 

Nerea se apropie de el și începu să-i atingă braţul, 
abdomenul. 

— Simţi? Te-ai excitat? 

Nerea duse mâna lui lago la țţâţele ei. 

— Mă excit al naibii de tare, o asigură băiatul. 

— E mai mișto originalul decât copia, nu? Cele ale sculpturii 
sunt mai mari, dar astea sunt mai plăcute. 

lago consimţi, imitând fața unei persoane cu probleme 
mintale și scoțând limba. 

— Haide, Roi, îi spuse lago prietenului său. Uite niște tțâțe 
adevărate. 

Roi refuză, dar Nerea nu-l lăsă să dea înapoi și, apucându-l de 
mână, îl apropie de ea. Fără să-i dea drumul lui lago, îl făcu și pe 
celălalt băiat să o pipăie. 

lago și Roi schimbară o privire. lago zâmbi așa cum ar face-o 
un copil văzând o bomboană interzisă pe care se pregătește să 
o fure. Și, fără să-și ia ochii de la prietenul său, îi devoră gura 
Nereei. lago își vâri mâna pe sub rochia fetei și începu să tragă 
de chiloţii ei ca să-i dea jos. 

Privirea lui Roi rătăci pe sculptura enormă de care se 
sprijineau. Efectul GHB-ului, apropierea prietenilor săi, excitaţia 
ciudată pe care o simţea și acel peisaj halucinant îl făceau să nu 
mai gândească bine și să nu mai știe cum să se comporte. Se 
lăsa dus, își simţea corpul ușor și, deși încerca din când în când 
să se îndepărteze, își simţea voința anulată. Și, în plus, excitaţia 
era mai puternică decât el. 

În mai puţin de două minute, își scoseseră deja o parte dintre 
haine, Nerea avea rochia pe deasupra mijlocului, chiloţii dați jos. 
lago, în boxeri și cu o excitație care nu lăsa loc imaginaţiei, o 
penetră direct. Atunci Roi avu un moment de luciditate și hotărî 
să se îndepărteze, își trase pantalonii și, când era pe punctul de 
a pleca, lago îl apucă de braţ. 

— Tu nu pleci de aici. 

— Puteţi să continuaţi singuri. 

— Nici vorbă. Spune-mi că nu ești excitat. 

lago îi atinse penisul. 


VP - 129 


— Mai ai puţin și plesnești, omule. lar Nerea vrea să rămăi, 
nu-i așa? 

— Desigur. Ne simțim al naibii de bine, afirmă fata, cu 
pupilele complet dilatate. 

— Plec. 

— Ba rămâi, ce mama dracului! 

lago îl apucă tare de braţ și-l trase spre ei. 

— E destul și pentru tine. Vrei pizda ei sau penisul meu? 
Alege. 

— Du-te dracului, omule, protestă Roi, desprinzându-se de 
mâna prietenului său. 

Roi se îndreptă de spate și încercă să se îndepărteze, dar lago 
îl ajunse din urmă și, cu o furie neobișnuită, cu o furie colosală, îl 
înghesui în sculptură. 

— Ce crezi, că mă poţi păcăli, că nu-mi dau seama cum te uiţi 
la mine când suntem la dușuri? Păi, profită, idiotule, pentru că 
nu se va mai repeta. Sunt atât de excitat, încât mi-o trag cu 
oricine. 

— Lasă-mă în pace, omule. 

lago își duse mâna la gâtul băiatului și începu să strângă. 

— Spune-mi că nu ești înfierbântat ca o căţea. Spune-mi și-ţi 
dau drumul. 

Roi încercă să scape de el, dar fără prea mare succes, 
prietenul lui era mai puternic, iar efectul drogului îl afectase 
destul de mult. 

— Lasă-mă. 

lago continuă să strângă, iar cu cealaltă mână îi atinse 
mădularul. 

— Ești foarte fericit. Penisul tău vrea să petreacă. lago o privi 
pe fată. Nerea, vino. 

Nerea se apropie de ei. 

— Devorează-mi-l. Și apoi pe al lui. 

Nerea îl privi pe lago și imediat după aceea pe Roi. Acesta 
refuză. Era panică în privirea lui. 

— Lasă.-l, îi faci rău, zise fata, fiindu-i milă de Roi. 

— Mă vrea doar pentru el, râse lago, dar trebuie să mă 
împartă. Asta-i situația. 

lago o sărută pe fată, îl excita foarte mult să deţină puterea. 
Roi profită de moment pentru a-și desprinde gâtul de mâna 


VP - 130 


prietenului său și încercă să se îndepărteze, dar lago, mai rapid 
decât el, o lăsă pe Nerea și-l apucă din nou. 

— Unde pleci? 

— Acasă, departe de voi! Departe de tine! 

— Nu, strigă lago, strângându-l mai tare. 

Roi nu văzu altă scăpare decât să-i tragă un pumn și-l lovi 
atât de tare, încât aproape că-l dărâmă. lago reuși să se agaţe 
de sculptură ca să nu cadă. Văzându-și prietenul atât de afectat, 
Roi se apropie îngrijorat. 

— Ești bine? 

— Pleacă, nenorocitule, înainte să pun mâna pe tine. 

Roi șovăi. 

— Pleacă, imbecilule. 

O privi pe Nerea, iar fata îi făcu un semn să plece. Roi își luă 
hanoracul și tenișii și plecă de acolo, în timp ce lago zbiera în 
urma lui: 

— Ai încurcat-o cu mine, idiotule. Dacă spui ceva din toate 
astea, ești mort. Mort! 


VP - 131 


Capitolul 22 


Nu este în clasă. Sunt de douăzeci de minute cu elevii din 
clasa a XII-a B. Lipsește doar el, Roi. De fiecare dată când aud 
un zgomot pe coridor întorc capul spre ușă, așteptând să intre. 
Dar nu. Nu este el. O jumătate din noapte am tot repetat ce 
aveam să-i spun, iar acum, că nu este alături de colegii lui, mă 
simt foarte frustrată. Aș putea să vorbesc cu lago sau cu Nerea, 
dar sunt atât de convinsă că vinovatul este Roi, încât refuz să 
mă răzgândesc. De-abia reușesc să termin ora de curs. Elevii 
încep să iasă și, înainte ca Nerea să plece, îi ies în cale. 

— Ştii de ce nu a venit Roi? 

— Habar n-am. 

— A lipsit și de la alte ore? Ţi-a zis dacă e cumva bolnav? 

— Azi n-a venit. E tot ce știu. 

— Lipsește de obicei? 

— Nu. 

Nerea e stânjenită. Vreau să cred că motivul este că simte că- 
și trădează prietenul vorbind cu mine despre el. Sper că nu e din 
cauză că știe ceva despre ce îmi face Roi, sau poate ea, sau 
poate lago, sau poate toţi trei la un loc. Îmi pierd minţile. M-am 
concentrat asupra lui Roi pentru că sunt convinsă că el trebuie 
să fi fost, fiindcă Roi m-a sfidat intrând pe profilul meu de 
Facebook, dar nu exclud posibilitatea să mă înșel. Însă nu vreau 
să trezesc bănuieli prostește. Mai bine rămân concentrată 
asupra obiectivului meu. Asupra celui despre care am decis că 
este obiectivul meu, adică Roi. 

— Poţi să-l suni? 

— Acum? 

— Te rog. 

— Te vei interesa de orice elev care lipsește? 

— ÎI suni? Sau îi sun eu pe părinţii lui și-i întreb ce-a păţit? 
Apoi va trebui să-i explici lui Roi de ce nu m-ai împiedicat să-i 
sun. 

— Bine, bine... Chiar îţi dai silinţa. 


VP - 132 


Nerea își scoate telefonul mobil și caută numărul prietenului 
ei în agendă. Sună de câteva ori, dar, în cele din urmă, intră 
robotul. 

— Nu răspunde. Vrei să-i las vreun mesaj? 

— Nu-i nevoie. Mersi. 

— Pot să plec? 

Incuviințez și mă dau la o parte din ușă ca să-i permit să iasă. 

— Nerea... 

Se întoarce. 

— Ce? 

— Dacă vorbeşti cu el... spune-i că se joacă cu focul și că încă 
poate încheia totul, că eu nu sunt o persoană ranchiunoasă. 

Mă privește de parcă n-ar înţelege nimic din ce spun. Nu știu 
dacă e cea mai bună actriţă din lume sau chiar e uimită. Chestia 
e că, dacă știe la ce mă refer, mesajul este valabil și pentru ea. 
„Incă puteţi încheia totul. Incă o putem lua de la zero”. 

— Cum zici tu, tanti. Pot să plec sau continui cu placa asta? 

Îi fac un semn să plece. Mă îndrept spre biroul de informaţii? 
Vreau să notez numărul de telefon și adresa lui Roi. Ar fi o 
prostie să mă prezint la el acasă. Nu vreau să le dau explicaţii 
părinţilor lui, nici să afle el că am vorbit cu ei. Nu vreau să-l 
provoc. Fiindcă sigur ar vedea asta ca pe o provocare. Trebuie 
să tratez această chestiune cu inteligență, cu delicateţe, dar și 
urgent. Trebuie să-l scot cât mai repede din circuit. Citesc 
adresa. Nu mi-e cunoscută strada. O caut pe internet pe una 
dintre hărțile satului. E în nord, e un cartier acolo dintre cele 
cunoscute drept „case ieftine”. Nu știu ce denumire au acum. 
Deși n-am fost acolo, știu ce faimă au. Tot satul știe. 
Minimarketul drogurilor, așa-i spun Germân și prietenii lui în 
glumă. Fiindcă nu ajunge la denumirea de supermarket, ar fi 
prea pretenţios pentru că, totuși, se face trafic doar pe o 
jumătate de stradă. Sau se făcea. Nu știu dacă în toți acești ani 
situaţia s-o fi schimbat prea mult. Nu este un cartier care să 
facă parte din traseul turistic al satului, dar nu e nici prea 
periculos. M-aș putea duce până acolo, dar nu știu dacă 
prezenţa mea va atrage atenţia. Ar trebui să caut o scuză, o altă 
posibilă destinaţie, în caz că mă vede cineva. Nu vreau să se 
știe că m-am dus acasă la Roi, dar nici să se creadă că m-am 
dus să cumpăr cocaină sau alte droguri. Ce să inventez? 
Gândește-te, Raquel... Cel mai probabil, la ora asta, părinţii lui 


VP - 133 


sunt la serviciu, aș putea să mă prezint acolo pur și simplu. 
Dacă deschide Roi, foarte bine, dacă deschide altcineva, pot să 
inventez că fac vreun sondaj pentru primărie sau ceva de genul. 
Nu e cea mai bună idee, dar s-ar putea să funcţioneze. 

Mai am vreo două ore de curs; după ce termin, mă duc acolo. 
Deși poate c-ar fi mai înțelept să aștept până mâine, să văd 
dacă vine la școală. Dar refuz să aștept atât de mult. Am nevoie 
să șteargă imediat mesajul de pe Facebook. Chiar dacă am 
denunţat spargerea profilului, nu știu când îl vor dezactiva și mă 
tem că Germân va intra pe Facebook înainte să se întâmple 
asta. Ce-i drept, nu obișnuiește să intre zilnic și nu există riscul 
ca Simón să vorbească cu el. După ce a aflat de relația noastră, 
sau de o minimă parte, Germán a rupt orice legătură cu el. 
Presupun că avea doar două opţiuni: fie să se despartă de mine, 
fie să rupă legătura cu prietenul lui cel mai bun. Și a ales a doua 
variantă. Așa că nu m-am simţit prost doar pentru tot ce îi 
făcusem și pentru tot ce-i ascundeam, ci și pentru că-l 
obligasem să renunțe la cel mai bun prieten al său. Dintr-odată, 
soţul meu trebuia să trăiască alături de o soţie infidelă, trebuia 
să înveţe să mă ierte și, în plus, îl lăsam și fără unul dintre 
pilonii vieţii sale. 

După terminarea orelor, mă urc în mașină. Pornesc. Încă nu 
știu ce-o să fac. Dacă să mă duc în cartierul lui Roi sau să mă 
întorc direct acasă. Șovăi. La următoarea intersecție, trebuie să 
mă decid, spre dreapta mă duc acasă, spre stânga o iau către 
cartierul lui Roi. Aleg stânga. 

Cartierul, care sigur n-a fost niciodată frumos, acum este o 
cocină. Casele par pe jumătate abandonate, toate fațadele ar 
avea nevoie de o bună renovare. Sunt scorojite, au pete de 
mucegai și umezeală, felinarele sunt oxidate, străzile n-au mai 
fost asfaltate de mult și au numai gropi. Și cred că mereu ajung 
să plătească prețul aceiași oameni în vremuri de criză, credem 
că ne afectează pe toţi la fel, dar nu-i adevărat. Localizez 
clădirea și reușesc să parchez la distanţă mică. Nu sunt mulți 
oameni pe stradă. Mai bine. Când ajung în dreptul clădirii, văd 
că ușa este deschisă și hotărăsc să urc fără să sun. E la etajul 
cinci și liftul nu funcționează. 

Imi repet discursul în timp ce urc. Când ajung la etajul trei, 
deja regret că mă aflu aici. E o nebunie. „Fă stânga-mprejur, 
Raquel, fa stânga-mprejur și decizi mâine”. 


VP - 134 


Dar picioarele nu mă ascultă și, iată-mă acolo, urcând 
treptele. Ajung la etajul cinci. Caut ușa E. îmi pun degetul pe 
sonerie. Întârzii câteva secunde până mă decid, dar în cele din 
urmă apăs. A sunat? Încerc din nou. Cred că nu sună. Bat cu 
nodurile degetelor în ușă. Aștept o clipă, nu se apropie nimeni. 
Bat din nou. Nimic. Frustrare. Deși poate că e cel mai bine. Faco 
ultimă încercare, cu același rezultat. Mă întorc pe unde am 
venit. Coborând scările, dau de el. De Roi. E foarte uimit. Nu mă 
aștepta. 

— Tu? Ce cauţi aici? 

— Tu ce crezi? 

— Ce vrei? Ai venit să vorbeşti cu părinţii mei? 

— Nu. E mai bine să nu-i implicăm. Nu crezi? 

— În ce să nu-i implicăm? 

— Hai să vorbim undeva. 

— Dar... de ce? N-am ce să vorbesc cu tine. Doar am lipsit o zi 
de la școală. 

— Uite ce-i, Roi, cred că nu ești conștient de ceva, ceea ce-mi 
faci este un delict pedepsit de lege. M-aș putea duce direct la 
Garda Civilă ca să cer să fii arestat. 

— Că am lipsit de la școală? Zâmbește cinic. Tu iei pastile... 

— Nu pentru că ai lipsit de la școală! Ştii perfect despre ce 
vorbesc! 

În momentul acela urcă o doamnă în vârstă, încărcată cu 
două pungi de cumpărături. Ne privește mirată. 

— Bună ziua, doña Pilar, vă ajut? 

— Mulţumesc, fiule, dar nu-i nevoie, continuă-ți discuţia cu 
iubita... _ 

Păstrăm tăcerea până când doamna intră în casă. Il apuc pe 
Roi de braţ. 

— Hai să vorbim altundeva. La tine în casă, în mașina mea, 
oriunde, dar nu aici. 

— Acasă la mine, nu. 

— Atunci să mergem. 

Încep să cobor scările. Roi mă urmează. 

— O iau razna cu tine, serios. 

leșim din clădire. Urc în mașină și îi deschid portiera. EIl 
șovăie. 

— Vrei să urci odată? 

— Bine, bine... 


VP-135 


Deschide portiera și se așază pe scaun. | s-au udat ochelarii 
și, când intră în mașină, i se aburesc lentilele din cauza 
picăturilor de ploaie. Și-i dă jos ca să și-i șteargă. Eu pornesc 
motorul. 

— Unde mergem? 

— Nu știu, știi vreun loc unde putem vorbi fără să fim văzuţi? 

— la-o pe acolo, îmi zice arătând spre un drum. Duce spre 
munte. 

Niciunul nu vorbește cât timp conduc. Încerc să mă liniștesc și 
să-mi aleg bine cuvintele. El deja pare mai relaxat. De parcă nu 
i-ar păsa prea mult că stă pe scaunul copilotului în mașina 
profesoarei lui de limbă și literatură. Să nu ne vadă nimeni 
pentru că nu vreau să dau explicaţii, nici să creadă lumea ce nu 
e. Aș putea spune că l-am adus acasă, că se simţea rău... darn- 
o să meargă. 

Parchez pe un drum unde există un mirador cu deschidere 
către întregul sat. La ora asta, nu e nimeni. Și, la cât e de urâtă 
vremea, nimănui nu i-ar trece prin minte să se oprească să 
contemple peisajul. Opresc motorul. Nu ne dăm jos din mașină. 
Mă privește întrebător. 

— Scoate-ţi telefonul, îi zic. 

— De ce? 

— Nu vreau să înregistrezi conversaţia asta. S-ar putea să zic 
vreo două vorbe urâte și prefer să nu rămână înregistrate. 

— Ai văzut prea multe filme... Scoate-l mai întâi tu pe-al tău. 

— E mașina mea și eu comand aici. N-am de ce să scot nimic. 

— Păi, dacă tu nu-l scoţi... 

— Bine, bine. 

lau telefonul din buzunarul pantalonilor și îl pun pe bord. Roi 
face la fel. 

— Și acum? Mă dezbrac ca să vezi că n-am niciun microfon? 

— Nu-i amuzant, nu-i deloc amuzant. Îmi nenorocești viaţa și 
trebuie să încetezi. Nu ţi-am făcut nimic ca să-mi faci una ca 
asta. Trebuie să încetezi imediat. Dacă o faci, promit să uit totul. 

— Ce să încetez? 

— Voiai să-ţi demonstrezi teoria, foarte bine, ai făcut-o. Mi-e 
clar. Recunosc. Ai câștigat. 

— Dar ce teorie? mă întreabă cu tot calmul din lume, de parcă 
n-ar fi vorba despre el. 


VP - 136 


— Teoria că toţi avem puncte slabe și că e suficient să le 
cunoască cineva ca să te nenorocească. Am înțeles. Aveai 
dreptate. Acum încetează. Șterge statusul de pe Facebook, 
șterge profilul și debarasează-te de tot ce ai furat de pe iCloud- 
ul meu. Dacă nu o faci, chiar voi fi implacabilă. Poate că-mi vei 
distruge căsnicia, dar n-am să mă las până nu te voi băga în 
închisoare sau până nu-ţi voi distruge viaţa. Iţi jur. 

— Să vedem... povestea cu închisoarea nu va fi posibilă, 
pentru că sunt minor. lar chestia cu iCloud-ul va trebui să mi-o 
explici, pentru că nu pricep ce zici. 

— Roi, nu mă păcălești. Așa cum ai intrat pe contul meu de 
Facebook, la fel ai intrat și în iCloud-ul meu. Și ai avut acces la 
tot. 

— Nu, spune calm. 

Ce stoic e ticălosul! 

— Da, ai intrat. Știu. 

— Ti-am zis că nu. Una e să intri pe un profil privat de 
Facebook, asta o face și un copil de doi ani, și alta să-ţi spargă 
cineva parola de la iCloud. 

— Doar nu vrei să-mi zici că nu știi s-o faci... 

— Păi, dacă m-aș strădui mult, poate că aș reuși să mă 
strecor. Dar cu mult efort. Și, sincer, mă îndoiesc că aș găsi ceva 
acolo care să merite atâta efort. g 

Respir. Lucrurile nu decurg cum mă aşteptam. Imi imaginam 
un Roi șmecher, lăudându-se cu isprava sa, afișându-și puterea, 
râzându-mi în față, desfătându-se cu disperarea mea, dar nu 
prevăzusem asta, să nege majoritatea acuzațiilor, să aibă 
această atitudine aproape de copil bun, cu excepția zâmbetelor 
sale cinice și a controlului absolut al situației. Ce fac? 

— Nu ești conștient de cât de gravă este situația. Îmi violezi 
intimitatea. Este un delict și-ți dau șansa să încetezi, să te 
îndrepţi. Următorul meu pas este să te denunţ. Şi nu doar la 
liceu, ceea ce, desigur, voi face. Dar se va ajunge chiar la 
proces, Roi. 

— Tanti, ai mai zis asta, dar oricât o repeţi, nu va fi așa. Eu n- 
am făcut nimic. 

— Atunci cine, ia zi? Nerea? lago? Sunteţi toţi trei mână-n 
mână, nu? Poate că n-ai furat tu parola, dar le-ai dat ideea lor... 


VP - 137 


— De Nerea e doar gura. Și e prea isteaţă ca să se bage în 
așa ceva. Cât despre lago... uite, după ce... după ce-a făcut 
zilele trecute la cimitir, puţin îmi pasă. 

— Adică, ar fi putut s-o facă lago? 

— Eu spun doar că n-am fost eu. 

— Bine, atunci vorbește cu lago, spune-i să-l șteargă. Spune-i 
că... 

— Tocmai ţi-am zis că nu mai vorbesc cu el. 

— lar eu îţi spun că, dacă mâine mai e statusul ăla pe profilul 
meu, trec la acţiune! Vă denunţ! Voi reuși să fiți exmatriculați 
definitiv! Și luaţi-vă adio de la universitate și de la viitorul 
vostru! 

Rămâne tăcut. Nu și-a pierdut nicio clipă calmul. Eu m-am 
agitat de la bun început, am acţionat ieșindu-mi complet din 
minţi. Chiar și în privinţa asta mă întrece. Un mucos nenorocit. 
Un elev nenorocit a scos tot ce-i mai rău din mine. 

— Și pot să te întreb ce scrie în acel status de ești atât de 
terminată? 

— Nimic. 

— Haide, au lovit la ţintă, nu? Unde te doare cel mai tare. 

— Ce vrei? Spune-mi ce vrei. În afară de a dovedi că ai 
dreptate. Ce mai vrei? Să discutăm. 

— Vreau să mă duci acasă. Acum. Sau, uite, o iau pe jos, nu-i 
nicio problemă. 

Se pregătește să coboare, iar eu, aproape instantaneu, 
blochez ușile. Mă privește uimit. 

— Tanti, tu ești de groază. Deschide. 

— Te duc. 

Pornesc. Păstrăm tăcerea tot drumul. Ajungem la clădirea lui. 
De data asta nu parchez mașina, pur și simplu opresc în fața 
clădirii unde locuiește. 

— Pleacă. Vorbește cu cine-o fi și încetează asta. Fă-o. Pentru 
binele vostru. 

— lar eu îţi spun că n-am nicio legătură. Cu mine ai greșit 
ținta. 

lese din mașină. Trântește portiera. Dar înainte de a intra în 
clădire, se apropie de geamul meu. Îmi face un semn să-l cobor. 
O fac. 


VP - 138 


— Un lucru îți mai spun. Dacă o să vorbești cu lago și vrei să-l 
sperii, sper să te străduiești mai bine. Ala nu-i ca mine. El e dat 
dracului. 


VP - 139 


Capitolul 23 


Ajung acasă epuizată, cu nervii la pământ. Încerc să deschid 
grilajul de la intrare cu telecomanda, dar nu reușesc. Așa că mă 
dau jos din mașină și încerc s-o fac manual. Dar tot nu merge. 
Sun la interfonul de la poartă. 

— Da? 

— Germân, nu pot să deschid poarta. Nu știu ce are... Nu știu 
ce are... 

— Vin acum. 

— Mulţumesc. 

Germân coboară imediat și deschide poarta dinăuntru. Urc în 
mașină fără să-l salut, pornesc motorul și o bag în garaj. 

— Rahatul ăsta nu funcţionează. 

— N-o mai fi având baterie. Mie mi-a mers înainte. Dă-mi voie 
să verific. 

— Dacă nu merge, înseamnă că nu merge. Sau crezi că nu 
știu să folosesc o telecomandă? 

— Bine, bine... 

Conștientă de tonul pe care l-am folosit, îi dau telecomanda. 

— la, scuze. Aparatele astea mă enervează rău. 

— Auzi, vrei să ieșim la o plimbare? În felul ăsta te relaxezi și 
vorbim. 

— Acum? N-am chef să ies, Germân. 

— Trebuie să stăm de vorbă, Raquel. Și e mai bine să luăm 
aer. 

Simt cum mi se strânge stomacul. Despre ce trebuie să 
vorbim? Mi-a văzut profilul de Facebook. Sigur. La naiba. La 
naiba. La naiba. Trebuie să-i spun adevărul. Nu, adevărul nu, o 
parte din adevăr. Doar cea necesară pentru a putea justifica 
acel status pe profilul meu. Dar cu ce să încep? Cum o să creadă 
că un elev a descoperit că am avut doar o noapte, doar una, de 
sex cu Simón? De unde să deducă asta, dacă nu din toate e- 
mailurile cu care l-am hărțuit pe prietenul lui? Ah, Doamne, dar 
trebuie să încerc, trebuie să fiu convingătoare, trebuie să acopăr 
această rană înainte să devină o hemoragie de neoprit. 

— Bine. 


VP - 140 


— Haide. 

Îl urmez până în garaj și văd că-mi arată două biciclete. 

— Sunt moarte de plictiseală la O Muíño. Așa că le-am adus 
aici. 

Îmi vine să protestez din nou, pentru că n-am niciun chef să 
mă plimb cu bicicleta, dar, înainte să-mi dau seama, pedalăm 
deja pe străzile satului. Ar trebui să mă bucur de plimbare, dacă 
n-ar fi acea neliniște care mă macină. Încerc să mă liniștesc, să 
mă las purtată de pedalare, să pună stăpânire pe mine senzaţia 
infantilă de a merge pe bicicletă. 

— Cum e la școală? mă întreabă. 

— Bine... 

— Aha. 

Știe. Știe tot. O să fie oribil. Și simt că n-am scăpare, oricât aș 
lua-o la fugă pe această bicicletă, nu voi avea cum să scap. 

— O luăm pe aici? 

Germân are două prosoape pe umeri și un ghiozdan în spate, 
n-a vrut să-mi spună pentru ce le-a luat. Are de gând să facă un 
picnic la ora asta? Are mâncare în ghiozdan? 

— O să-ţi placă locul. S-o luăm pe aici. 

Nu știu cât timp pedalăm, bine că terenul este destul de plat, 
iar denivelările pe care le întâlnim sunt în pantă. Și, în sfârșit, o 
luăm pe o cărare, un drum de țară, care ne duce până la lacul 
de acumulare As Conchas. Locul este extraordinar. Dacă în 
urmă cu două ore ploua cu găleata, acum cerul este complet 
senin și mii de stele ne luminează. Infinitul universului acolo sus. 
În văzul nostru. Păcat că n-am starea de spirit necesară să mă 
bucur de el. 

— Vino. 

Lăsăm bicicletele și ne apropiem de malul lacului. Se aud 
unele voci. Mai sunt și alți oameni pe aici? Germán arată cu 
mâinile spre niște bălți. Au dimensiunea unor piscine mici sau 
jacuzzi mari. Trei sau patru persoane se scaldă la ora asta, într-o 
noapte de iarnă ca aceasta. lese fum din două izvoare de apă 
caldă. 

— Nu te-am adus niciodată aici, nu-i așa? Ce deștepţi au fost 
romanii! 

— Romanii? 

Ce legătură au romanii acum? Pentru asta m-a adus aici? Voia 
să vorbim despre romani? Nu înţeleg nimic. 


VP - 141 


— Acolo, la două sute de metri, se află ruinele așezării 
romane. Știi că mulţi spun că nu zăcămintele de aur din Ourense 
i-au atras pe romani? Mai ales pentru că nu trebuie să fi găsit 
multe. Apele sale termale i-au atras. Cele pe care le-au găsit pe 
râurile Miño, Arnoia și pe acesta, pe râul Limia. Vezi acele cinci 
băi mici? Sunt romane. Aici veneau să se scalde. Vino, bagă 
mâna. 

Îi dau ascultare. Îmi apropii mâna de apa uneia dintre bălți. E 
caldă. 

Germân începe să se dezbrace. 

— Ce faci? 

— Mă dezbrac. O să facem o baie. 

— Acum? Dar nu trebuia să vorbim? 

Sunt din ce în ce mai nedumerită. 

— Nu putem să vorbim în apă? 

Germân rămâne complet dezbrăcat și intră în baltă. Eu mă uit 
la el, neștiind prea bine ce să fac. Privesc spre locul unde se află 
celelalte persoane. Sunt doar trei sau patru și se află la o 
distanță destul de mare, în alte bălți. Cu siguranţă, și ele sunt 
dezbrăcate. Așa că nu se vor scandaliza dacă mă văd fără haine. 

— Haide, bleguţo. 

Chiar vrea să mă bag acolo dezbrăcată? De ce? Ca să-mi facă 
apoi scandal și să mă lase acolo singură și în pielea goală? Asta 
vrea? Dar nu, Germân nu e așa. Decid să mă dezbrac repede. E 
frig. Foarte frig. Așa că mă bag repede în apă. Corpul meu se 
obișnuiește imediat cu acea temperatură caldă. Și reușesc să 
mă relaxez puțin. 

— Cum e? 

— Bine... Presupun... Vorbim? 

— Stai liniștită, relaxează-te, permite-i acestei ape alcaline și 
călduțe să intre în fiecare por al pielii tale, o să vezi ce bine e. 

Păstrăm o vreme tăcerea, pe care eu o rup în cele din urmă 
cu o întrebare inofensivă. 

— Veneai des aici în adolescenţă? 

— Câteodată. Tatei îi plăcea mult să vină. 

Observ cum o umbră îi acoperă chipul, dar încearcă s-o 
alunge. 

— Dar nu erau atâtea bălți. Pe astea le-au construit de 
curând. Nu-i așa că-i plăcut? 

— Da. Dar o să ne fie un frig când o să ieșim... 


VP - 142 


— Vei vedea că nu. Având corpul fierbinte, vei fi 
recunoscătoare pentru puţin frig. 

Germân se relaxează în apă, contemplă peisajul nocturn. 
Respiră. 

— Ce isteți erau romanii, sigur au descoperit aceste ape și au 
zis: „gata, rămânem aici. Vom construi aici o așezare”. Şi cine 
știe câţi ani s-au bucurat de nopţi precum aceasta, exact aici, 
unde suntem noi. Nu e uluitor că în clipa asta suntem aici, în 
această apă caldă, și contemplăm aceleași stele pe care le-au 
văzut ei cu două mii două sute de ani în urmă? 

Germân privește din nou cerul. 

— Ar fi trebuit să-mi descarc pe telefon aplicaţia aia care 
spune numele constelaţiilor. Acum aș fi putut să mă laud și să 
pun nume fiecăreia dintre ele. 

Ar trebui să mă bucur de acest moment, știu. Dar nu pot. ȘI, 
mai ales, nu pot face asta gândindu-mă că s-ar putea să fie 
ultima oară când ne bucurăm de așa ceva, că atunci când se va 
afla tot adevărul, nimic nu va mai fi la fel. Ceea ce nu reușesc să 
înțeleg este de ce Germán lungește atât de mult totul. Vrea să- 
mi dea de înţeles într-un mod încâlcit că relaţia noastră ar fi 
putut să fie plină de astfel de momente și că eu singurică am 
decis s-o distrug? 

Germân își ia ochii de la firmament și se uită la mine. 

— Nu știu cu ce să încep. 

lat-o că vine. Bomba. Ah... 

— Nici eu, îi răspund. 

— Am luat o hotărâre, spune pe un ton grav. 

E foarte serios. Nici nu e de mirare. 

— La naiba... 

— Știu că este greu și știu că... dar nu văd altă alternativă. 
Chiar nu o văd. 

— Eu cred că putem să stăm de vorbă, Germán. Să nu ne 
grăbim, eu... nu știu cu ce să încep. 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc, pentru că e deja destul de 
greu, iar dacă mă întrerupi, va fi imposibil. Fiindcă te-am adus 
aici ca să ne simţim bine și relaxaţi. Pentru ca, pe lângă acest 
cer infinit și plin de secole de istorie, problema noastră să pară 
ceea ce este, o chestie măruntă. 

Tac. lar Germân începe să vorbească fără să mă privească: 


VP - 143 


— Vreau să cumpăr partea de restaurant a mamei. Pilar și 
soțul ei nu vor să se implice sau nu pot. Dar eu vreau s-o fac. Nu 
pot permite ca mama să-l vândă și să rămânem fără O Muíño. E 
casa noastră. 

— Vrei să cumperi restaurantul? 

— Cu fratele meu. Să fim asociați cu părţi egale. și să-l 
transformăm într-o pensiune. 

— Asta voiai să-mi spui? întreb respirând ușurată. 

Cu o ușurare care mă face să simt că plutesc, ca și cum forţa 
de gravitație n-ar avea efect asupra mea. 

— Știu că, spus așa, pare ceva măreț. Și că este o decizie pe 
care trebuie s-o luăm amândoi. Știu, dar voiam să-ţi spun că mi- 
e foarte clar, Raquel. Nu fug de nimic, nu mă dau bătut, chiar 
nu. Dar, să recunoaștem, am avut la dispoziţie doi ani să scriu și 
n-am reușit decât să-ţi fac viața mizerabilă. Ai avut o răbdare 
infinită cu mine. Trebuie să schimb direcţia. lar aceasta este o 
șansă grozavă, chiar este. Am fost fericit zilele astea muncind 
alături de fratele meu. Am multe planuri, multă energie. Cred că 
pensiunea ar putea funcţiona, cred că aș ști cum s-o 
administrez. Și, uite, dacă nu te vezi locuind aici, ne putem 
muta în Vigo sau în Ourense, eu sunt dispus să fac naveta în 
fiecare zi. Dar cred că asta trebuie să fac, Raquel, trebuie s-o 
fac. 

— Bine, răspund. 

Observ cum îl dezarmează răspunsul meu. 

— Bine? 

— Da, înţeleg. Ai dreptate. Cred că, dacă ţi-e atât de clar, tot 
ce pot și trebuie să fac este să te sprijin. 

— Sigur? 

— Da. 

— Dar cum rămâne cu tot ce mi-ai spus, că mă îngrop de viu, 
că fug, că fac asta doar pentru ca tata să se simtă mândru de 
mine? 

— Dacă ești hotărât, sunt și eu, Germán. 

Germân e șocat. Zâmbește fericit. Cred că de mult nu l-am 
mai văzut atât de bucuros. 

— Măi să fie, chiar a funcţionat că te-am adus la terme... Ah, 
Quela, ești cea mai bună. Mă sărută. Mulţumesc. Te iubesc. 

— Ei, nu e mare lucru. 


VP - 144 


— Ba e. Ba e. Faptul că mă sprijini înseamnă totul. Dar... 
acum urmează partea afurisită, și anume să obţinem un credit 
pentru a putea plăti partea mamei mele. Fiindcă acum băncile 
sunt foarte afurisite când e vorba să împrumute bani. Analizează 
totul pe toate părțile. lar câștigurile de la restaurant sunt așa și 
așa, au fost doi ani slăbuți... 

— Bun, am apartamentul mamei. A sosit momentul să-l scot 
la vânzare. Cu siguranţă, ce obţin pe el ne ajunge să cumpărăm 
partea de restaurant. 

— Apartamentul mamei tale? Nu, nu, nu. Nu pot să-ţi cer asta. 

— De ce nu? Suntem soţ și soţie. Ce-i al tău e al meu și ce-i al 
meu e al tău. Asta e pentru toată viaţa, nu? La bine și la greu. 
Am trecut prin multe situaţii și le-am depășit. lar dacă acum a 
apărut asta și trebuie să investim în O Muíño, în proiectul tău, 
bun, atunci va trebui să o facem. 

— Sigur? 

— Da. 

— Raquel, dar mai ieri îmi cereai să scriu, să nu mă închid 
aici. lar acum ești dispusă să-ţi investești moștenirea în 
restaurant. 

— Îmi investesc moștenirea aici ca să nu fii nevoit s-o pierzi 
pe a ta. Nu mi se pare un târg rău. Și știi ce? Poate că e 
compatibil. Poate, nu spun acum, dar poate peste câţiva ani, 
când totul va fi demarat, vei putea să scrii. 

Bine. O să sacrific apartamentul mamei pentru a-mi salva 
căsnicia. Căsnicia aceea care, de la o vreme, nu știam dacă 
merită osteneala. Trăiam cu îndoiala constantă de a nu ști dacă 
eram niște lași pentru că nu îndrăzneam să ne despărțim sau 
niște curajoși pentru că ne străduiam în continuare. Și iată 
răspunsul: vreau să lupt ca s-o salvez. Ca să fim în continuare 
doi, ca să fim în continuare noi. Acum știu ce vreau, având în 
vedere posibilitatea de a-l pierde, știu că vreau să lupt. lar dacă 
prețul este apartamentul mamei, foarte bine. 

În momentul acela, niște faruri foarte puternice luminează 
întreaga zonă. Se aude zgomot de motoare. Privim în direcţia de 
unde vine zgomotul și vedem sosind două jeepuri enorme, cu 
pneuri uriașe, până la malul lacului de acumulare. Au muzica 
dată la maximum. 

— Ce-i cu ăștia? întreb. 


VP - 145 


Din vehicule coboară un grup de oameni, toți destul de tineri, 
făcând multă zarvă. Au sticle în mâini, e clar că sărbătoresc 
ceva. Încep să se dezbrace. lar unii în lenjerie intimă și alţii goi 
intră în bălți printre strigăte. La naiba cu toată pacea și 
contemplarea universului. 

— La naiba, Germân! 

Cel care-l salută e unul din familia Acebedo. Gabriel, cel cu 
părul hippy. Care se aruncă în balta noastră în costumul lui 
Adam. Ce să mai, în pielea goală, la fel cum suntem eu și 
Germân. 

— Fetelor! Aduceţi-ne niște beri! le strigă celor două fete care 
au rămas lângă jeepuri. Trebuie să sărbătorim. 

— Ce mai faci, Gabriel? întreabă soţul meu oarecum stânjenit. 

— Grozav, iar acum, că vă am aici, mai bine decât oricând. Ce 
coincidenţă! Nu știam că vii aici să faci baie seara cu soția ta. Ce 
tare! Pe a mea n-o conving să facă așa ceva nici dacă o îndop cu 
fructe de mare și pastile. 

— Mă rog, nu pare că-i simţi prea mult lipsa, îi spun. 

— Bineînţeles că nu. Și cu atât mai puţin acum, pentru că e în 
Mexic. Pentru mine, acesta este secretul unei căsnicii fericite. Să 
te întâlnești cu nevasta cât mai puţin posibil. 

Râde la propria glumă. Se bălăcește în apă ca un copil mic. 

— Mama mă-sii! Ce bine-i aici! 

Le strigă fetelor: 

— Vin berile alea sau ce? 

Fetele se apropie cu o ladă frigorifică. Și scot mai multe beri, 
pe care ni le oferă. 

— În sănătatea voastră, porumbeilor! Auziţi, după ce plecăm 
de aici, ne ducem să încheiem petrecerea acasă. Veniţi și voi, 
nu? 

— Mulţumim, dar eu mâine am ore... 

— Da, mulțumim, Gabriel, dar și eu am treabă la restaurant. 

— Aha, aha... Unde aveţi mașina? 

— Am venit cu bicicletele, spune Germán. 

Gabriel nu reușește să-și înăbușe râsul când îl aude. 

— Atunci va trebui să veniţi cu noi, chiar dacă nu vreţi. La 
cum o să vă scadă tensiunea când o să ieșiţi din apa asta caldă, 
nu veți fi în stare să urcați nici măcar una dintre acele pante 
până în sat. Nici măcar una... 

— Vom vedea, îi zic. 


VP - 146 


Gabriel râde din nou. Chiar cu mai multă poftă. 

— Niciuna, drăguțo, niciuna. 

Bea berea din două înghițituri. 

— Gata cu apa caldă. 

Se ridică și rămâne în picioare în baltă. Se uită după prietenii 
lui și strigă: 

— În apă, rațelor! Doar nu sunteţi lași! 

Și, cu un strigăt viking, iese din baltă și aleargă până la mal. 
Prietenii îl urmează, strigând și ei, și cad în apă făcând mult 
zgomot și dând din mâini. 

Eu și Germân observăm din baltă toată desfășurarea 
tinerească de care sunt atât de mândri. 

— Sunt mai rău decât adolescenţii, comentez. 

— Fugim înainte să ne oblige să continuăm petrecerea cu ei? 

Sunt întru totul de acord. Așa că ieșim amândoi din apă, ne 
ștergem cât putem de repede și ne îmbrăcăm. Gabriel avea 
dreptate într-o privință. Avem tensiunea foarte scăzută. Apa 
caldă ne-a secat de energie. lar când urcăm pe biciclete, simțim 
imediat că ne va fi foarte greu să pedalăm. De ce n-om fi venit 
cu mașina? 

lar la prima pantă, cedez. Decid să merg pe jos și să trag 
bicicleta după mine. 

Douăzeci de minute mai târziu, deja nu mai pot și simt că de- 
abia am înaintat. Auzim motoarele mașinilor. Trec pe lângă noi 
claxonând. Unul dintre jeepuri oprește la câţiva metri mai în 
faţă. Gabriel iese din mașină și se apropie de noi. 

— Băieți! le strigă celor din mașină. Hai, ajutaţi-mă să pun 
bicicletele în spate. 

— Nu-i nevoie, Gabriel, spune soţul meu. 

— Aha, aha... 

Eu n-am putere să protestez. Și, înainte să ne dăm seama, 
bicicletele noastre sunt deja în portbagaj. 

— Haideţi, sus! 

— Dar ne lași acasă, da? îi cere Germân. 

— După un pahar la fermă, vă las unde vreţi. 

Germán mă privește cu resemnare. Eu încuviințez. Orice, 
numai să nu continui să pedalez. Ce noapte ciudată! 

Jeepurile cu muzica la maximum ne duc până în sat. Dar, în 
loc să intre în zona urbană, o iau pe o șosea care conduce la o 
fermă enormă înconjurată cu un gard impunător din fier și 


VP - 147 


piatră. Poarta care se deschide când Gabriel apasă pe o 
telecomandă este și mai monumentală. 

— Bine aţi venit la Vila Acebedo. 

La vreo trei sute de metri vedem o clădire enormă din piatră. 
Este un fost palat restaurat. Nu știu nici câţi metri pătraţi o 
avea, nici ce avere o fi costat renovarea lui. Germân îmi vorbise 
cândva despre palat, dar e prima dată când voi intra în el. 
Recunosc că simt o oarecare curiozitate să aflu cum o fi în 
interior. 

În curând o să văd. Coborâm din mașini și intrăm în palat. 
Gabriel are bun-gust. Pereţi din piatră, podele și mobile din 
lemne nobile. Ficuși și mici palmieri răspândiţi prin toate părțile 
oferă spaţiului un aspect între decadent și exuberant. În aripa 
de vest, așa se referă Gabriel la acea parte a casei, există o 
bibliotecă minunată cu tavane foarte înalte, cu un aer industrial, 
proiectată cu siguranţă de un arhitect de renume ce și-a 
exercitat asupra ei tot talentul. Gabriel mi-o arată cu mândrie. 

— Lemn din stejar. Paisprezece mii de volume. Și nu, nu le-am 
citit pe toate, glumește. Albumele cu Tintin, da. Ce vrei de băut? 

— Apă? 

— De-aia nu avem. Dar o să găsim ceva și pentru tine. Haide. 

Gabriel ne conduce până la o piscină interioară. E de vis. ÎI 
privesc pe Germân. 

— Impresionant, nu? 

Obscen, mă gândesc. E obscen că locuiește în casa asta, că 
se laudă cu ea, când mai bine de jumătate din sat locuiește în 
mizerie de când s-a închis fabrica familiei lui. 

— Mă duc după băutură. Să nu vă îndepărtați prea mult. 

Ne lasă acolo și dispare. 

— Dar nu sunt în ruină? îl întreb pe Germân. 

— Milionarii cad mereu în picioare. Pot să închidă fabrici, să 
piardă milioane, dar știu cum să-și menţină în continuare 
statutul. În plus, și-au diversificat averea. Au lanţuri hoteliere pe 
coasta Caraibelor din Mexic și Miami, care le merg de minune. 

— Am înţeles... 

Gabriel apare cu pahare pentru noi. 

— Să nu vă lipsească nimic. Aveam de gând să trezesc 
personalul de serviciu, dar e prea târziu. Așa că le spun 
oamenilor să se servească singuri. Ah, în dulapul acela există 
costume de baie. Deși, mă rog, ne-am văzut deja toţi în pielea 


VP - 148 


goală, dar ca să păstrăm normele... Și e mult mai distractiv să ni 
le dăm jos apoi... 

ÎI privesc pe Germán. Nu vreau să par o mironosiţă, dar nu mă 
încântă deloc posibilitatea ca lucrurile să degenereze și să 
sfârșească într-un fel de orgie în masă. Inainte să spun ceva, 
Germân mi-o ia înainte. 

— Bea-o din două înghiţituri și plecăm. 

— Mulţumesc, îi zic, respirând ușurată. 

Însă planurile noastre de fugă nu dau rezultate. Gabriel insistă 
că ne va duce el cu mașina, dar mai târziu. Așa că n-avem 
încotro decât să rezistăm. Petrecerea s-a animat, sosesc și alţi 
oameni. Toţi sunt tineri, între douăzeci și treizeci de ani. 

— Sunt din sat? întreb. 

— Presupun că mulţi sunt din Ourense sau din Portugalia. N- 
avem scăpare. 

— Și face un casting ca să-i aleagă, sau cum? Nu există nicio 
fată, niciun băiat urât. 

— Gabriel a fost întotdeauna un desfrânat. 

— lar tu ești încântat, îi trântesc. 

— Eu? Râde. Să nu-mi spui că ești geloasă. 

— Nu... dar totul... nu știu... e cam marțian, nu? 

— De ce? 

— Nu știu... tipul ăsta de petreceri... aici... 

— Nu înţelegi cum de știu și oamenii de la sate să se distreze? 

— Nu e vorba de asta. 

Văd ceva. 

— La naiba! 

— Ce-i? 

Îi arăt doi puști care tocmai au intrat. 

— Cred că ăia doi sunt elevi de la liceul unde predau. Să 
plecăm de aici. Nu vreau să mă vadă. Haide. 

Germán vrea să-și ia mai întâi rămas-bun de la Gabriel, dar eu 
insist. 

— Îl suni mâine și îţi iei rămas-bun. Nu fi atât de politicos. 

— Bicicletele noastre sunt la el în mașină. Durează doar un 
moment. 

În timp ce Germân se duce să-l caute pe Gabriel, eu încerc să 
mă ascund în spatele plantelor. Îi văd pe puști dezbrăcându-se 
acolo, în faţa mea, ca să-și pună un slip, fără să le pese că i-ar 
putea vedea cineva. Se aruncă în apă. Germân vine cu Gabriel. 


VP - 149 


— Așadar, profesoara vrea să plece. 

— Îţi mulțumesc mult pentru petrecere, dar deja e foarte 
târziu. 

— Nu-ţi face griji. Deși pierdeţi partea cea mai frumoasă... 

leșim din palat și urcăm în jeep. 

— Dar dacă ne opresc agenţii de la trafic, voi plătiţi amenda. 
Glumesc, de mult n-am mai primit o amendă. Mă costă ceva 
bani. 

Îi indicăm drumul spre casă. El vorbește întruna, se laudă cu 
locuinţa sa, cu petrecerile sale, îl lovește cu cotul pe soțul meu, 
căutându-i complicitatea. Noi ne limităm să încuviințăm. Și ne 
lasă exact la poartă. Nanuk latră nervos când ne vede coborând 
din mașină. 

— Noapte bună, porumbeilor! Acum știți unde locuiesc. 
Repetăm când doriți. 

Intru în casă, în timp ce Germân scoate bicicletele din 
portbagaj. Îl mângâi pe Nanuk, îl văd pe Gabriel vorbind cu 
Germân și luându-și rămas-bun de la el cu o pupătură pe obraz 
afectuoasă și o palmă la fund. 

— Ai grijă de ea! Nici nu știi ce comoară ai, derbedeule! 

Germân intră cu bicicletele. 

— Nu știu cum de poţi să-l placi pe tipul ăla. 

— De ce? 

— De ce? 

Mie-mi trec prin minte mii de motive ca să-l urăsc, dar mi se 
par toate atât de evidente și mă deranjează atât de mult că 
Germân nu-și dă seama de ele, încât prefer să tac. 

— Nimic... las-o baltă. 

Mă închid în baie. Am nevoie să stau singură câteva minute. 
Să-mi fac ordine în gânduri, să respir. A fost o zi foarte lungă și 
intensă. Profit ca să-mi verific de pe telefon profilul de 
Facebook, vreau să știu dacă a fost eliminat. Intru din nou de pe 
profilul lui Tere. Și constat ușurată că nu mai e acolo. O fi dat 
rezultate fermitatea mea în faţa lui Roi? Și-o fi dat seama că 
sunt un os greu de ros? Mai bine să nu mă bucur prea devreme 
de victorie, pentru că s-ar putea ca el să nu fi avut nicio legătură 
cu toată chestiunea asta și profilul să fi fost șters la solicitarea 
mea. Dar important este că Germân nu l-a văzut. Acum trebuie 
să șterg orice urmă din iCloud-ul meu. Să șterg tot. Fotografiile, 
documentele, tot. Tot trecutul, ca să-mi salvez viitorul. Or fi 


VP - 150 


făcut vreo copie la tot ce exista acolo? S-or putea juca în 
continuare cu mine? Sper că nu, sper să nu fi fost atât de 


prevăzători. Între timp, trebuie să-l elimin ca să nu-l mai poată 
accesa nimeni. 


VP - 151 


Capitolul 24 


În zilele următoare totul decurge normal, în ciuda tuturor 
temerilor mele. Roi a revenit la cursuri și are prudenţa de a nu 
face niciun comentariu despre întâlnirea noastră. Cel puţin, în 
public nu spune nimic. Nu știu dacă o fi vorbit cu prietenii lui. Și 
eu mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. 

Acasă, Germân este implicat întru totul în posibilele schimbări 
aduse restaurantului ca să-l transforme într-o pensiune. A vorbit 
deja cu un arhitect să-i facă un proiect. A făcut-o fără să-i spună 
fratelui său, iar când Demetrio a aflat, s-au certat. Într-o după- 
amiază, când ajung la restaurant, exact cu puţin înainte de a 
sosi lumea la cină, îi găsesc în plină ceartă. 

— Nu mă opun, la naiba! Dar s-o luăm pas cu pas. Nici nu 
știm încă sigur dacă o să rămâi și deja vrei să revoluţionezi 
totul. 

— Păi, dacă rămân, nu vreau să fiu doar ajutorul tău la 
bucătărie. 

— Dar cine ţi-a zis să fii ajutorul de bucătar? Sunt o mie de 
alte lucruri de făcut. Mai ales de când mama stă cu brațele-n 
sân. 

Nici n-apucă s-o menţioneze bine, că soacra mea își și face 
apariţia în restaurant, cu bigudiuri, în halat și papuci. În 
momentul acela încep să sosească primii clienţi, care o privesc 
la fel ca noi, uimiţi. Ce caută soacra mea în halat? 

— Mamă... 

— Ce-i? 

— Una e să nu mai vrei să muncești și alta să cobori aici de 
parcă ar fi sufrageria casei. 

— E casa mea. 

— Casa e sus, aici este restaurantul. 

Soacra mea îl ignoră. la capacul de pe una dintre oalele de pe 
foc și, cu o lingură din lemn, gustă supa. 

— N-are niciun gust. 

— Mama care te-a făcut, protestează Demetrio. 

— Gustă, Raquel, îmi cere Claudia. Noi, femeile, ne pricepem 
la asta. 


VP - 152 


— Nu prea am gust, îi spun drept scuză ca să nu fiu nevoită să 
mă bag. 

Claudia îmi aruncă una dintre acele priviri dezaprobatoare cu 
care sunt deja obișnuită. 

— Aha... 

Și, tam-nesam, iese din bucătărie și se întoarce pe unde a 
venit. Privirea lui Demetrio scânteiază. Însă Germân pare 
îngrijorat. 

— S-o fi simțind bine mama? N-o fi luând-o puţin razna? 

— Nici vorbă! O face dinadins, strigă Demetrio. Ne boicotează 
ca să luăm mai repede o decizie. Sunt convins de asta. 

Germân mă privește, nu știu dacă-mi cere voie să-i spună ce 
decizie am luat. Când ajungem acasă, îi zic că-l privește, că 
poate să facă ce vrea, dar că ar fi bine să aștepte să fie totul 
rezolvat. Să vedem dacă există cumpărători interesaţi de 
apartament și chestiile astea. Pare de acord, dar cu toate 
acestea, e în continuare îngrijorat de sănătatea mintală a 
mamei lui. 

În cancelarie, profesorii se bucură de absenţa lui Mauro, deși 
nimeni n-o spune explicit. Norul acela negru pe care-l aducea cu 
el, acea amintire constantă a morții Virucăi s-a risipit. Mă 
împrietenesc din ce în ce mai mult cu Isa, profa de chimie, care- 
mi aduce puţin aminte de Tere, deși e mai puţin frivolă și mereu 
e cu pisălogeala ideologică, fiindcă analizează totul din punct de 
vedere politic, și descopăr printre altele, că este căsătorită cu 
Marga, șefa de studii. Chestia e că deja mi se părea mie că au 
un discurs și un mod de a se exprima similare. Faptul că-și 
împart viața este, poate, unul dintre motivele care le face să 
trăiască în afara satului, fiindcă oricât de moderni ar fi oamenii 
de aici, două lesbiene căsătorite ar cam atrage totuși atenţia. 
Sau poate că mă înșel și nu locuiesc în Novariz, pur și simplu 
pentru că nu vor. 

Profit de faptul că mă înţeleg bine cu ea ca să încerc să mai 
cercetez puţin. Pentru că, deși au încercat să mă sperie 
spărgându-mi contul de Facebook, nu voi permite să scape 
basma curată. Nici vorbă. lar dacă din hard disk-ul Virucăi n-am 
obținut prea multe informaţii, poate că e momentul să încerc 
alte căi. Dacă între lago și Viruca a existat ceva, așa cum mi-a 
sugerat Mauro, poate că știe cineva de la liceu. 

— Bem o cafea mai târziu? o întreb. 


VP - 153 


— Mai bine ceva mai tare. 

Avem deja jumătate de gin tonic în corp. Observ privirea 
Conchei de la tejghea. Nu știu dacă mă judecă, nu știu dacă a 
ajuns deja la concluzia că am apucat-o pe calea greșită. Două 
săptămâni la liceu și deja beau gin la cinci după-amiaza. In 
aceste zile am încercat s-o trag de limbă pe Concha să-mi 
povestească tot ce crede despre moartea Virucăi, dar n-a scos o 
vorbă. „Nicio șansă, miña nena, așa-s bătrânii”. 

— Haide, întreabă ce dorești, îmi trântește Isa. 

— Nu știu ce-mi doresc să întreb. 

— Ba știi foarte bine. Viruca. 

Atât de evidentă sunt? Chiar se vede atât de clar? 

— Mai degrabă mi-ar plăcea să uit tot ce are legătură cu ea 
decât să pun întrebări despre ea. 

— Păcat că ceea ce preferi tu nu se va și întâmpla. 

— De ce? 

— Pentru că soțul ei nu te va lăsa s-o uiţi, pentru că elevii nu 
te vor lăsa s-o uiţi și pentru că tot liceul și tot satul sunt încă 
prea traumatizaţi după moartea ei încât să șteargă totul cu 
buretele. la zi... ce știi despre ea sau, mai bine zis, ce vrei să 
știi? 

— Profesoară bună, foarte muncitoare, foarte... foarte 
frumoasă. 

— Da, chiar era frumoasă. Foarte. 

— Sigur erau toți înnebuniţi după ea... 

— Uite ce-i... eu i-aș fi făcut favoarea, spune Isa zâmbind cu 
jumătate de gură. Dar, sinceră să fiu, n-a fost niciodată 
interesată. Nici de mine, nici de nimeni. Să nu crezi că era dintr- 
acelea care se laudă cu frumuseţea lor sau care trec prin viaţă 
seducând oameni. Mai degrabă se arăta oarecum distantă. Mă 
rog, nu distantă, dar nu flirta. Știi că unele persoane mai mult 
cochetează decât vorbesc sau încearcă să te seducă, dar ea nu 
era așa. 

— Și, totuși, n-o deranja să-și expună intimităţile în clasă. 

— Ah, dar făcea asta pentru a-i provoca pe elevi... Pentru a-i 
stimula. Mie mi se pare o mare greșeală, dar cred că aceea era 
intenţia ei. 

Vreau să-l aduc în discuţie pe lago, să aflu dacă ea a auzit 
vreun zvon despre ei doi, dar nu știu cum să o întreb. Așa că 
divaghez. 


VP - 154 


— Spui că nu se lăuda cu frumusețea, dar îi plăcea să se 
îmbrace foarte bine, nu? Totul de firme scumpe. Foarte scumpe. 

— De unde știi tu asta? 

— Am văzut fotografii. Și recunosc că am intrat pe Facebook- 
ul ei, o mint. 

Mai bine să creadă că am intrat pe Facebook-ul Virucăi decât 
în casa ei. 

— Aha... Observ o sclipire de admiraţie în privirea ei. Deci, ai 
aflat câte ceva. Mă lași să-ţi spun părerea mea? Și apoi tragi ce 
concluzie dorești. 

— Desigur. 

— Dar nu aici, hai să ne plimbăm. De când nu te-ai mai 
plimbat pe la râu? E minunat. Mergem? 

Îi dau de înțeles că sunt de acord. Isa i se adresează Conchei. 

— Trece totul în contul meu, frumoaso. 

leșim din bar și începem să mergem. De ce a preferat să 
continue discuţia afară? Este atât de important sau de delicat 
ce-mi va relata? Dar, o vreme, vorbim sau mai bine zis vorbește 
ea despre banalități. Că satul îi place, dar nu într-atât încât să 
locuiască în el, că e păcat că va sfârși precum Ferrol, ca un oraș- 
fantomă după închiderea șantierelor navale. Că riscăm ca 
jumătate de ţară să sfârșească așa. Sau, cel puţin, jumătate din 
Galicia, fiindcă redresarea, de-ar sosi, știm deja că aici sosește 
întotdeauna târziu, că suntem vagonul de la urmă. Că nu avem 
nici putere financiară, nici capacitatea de a produce industrie. 
Că stăm foarte bine la capitolul turism, dar Camino de Santiago, 
fructele de mare și fantezia microclimei estuarelor au și ele o 
limită. Că doar cu astea nu ne descurcăm. 

Are dreptate șefa de studii când ne spune că pe noi, 
profesorii, dacă ne pornești, nu ne mai oprește nimeni. Este unul 
dintre defectele noastre sau una dintre calităţile noastre. 
Blestemata elocvenţă, acea capacitate de a ţine un discurs din 
neant și de a-l argumenta până la infinit, dacă-i nevoie. Când 
mă cert cu el, Germân ajunge să-mi reproșeze mereu că 
locvacitatea mea îl zăpăcește, îl enervează, îl epuizează. 

Isa continuă să vorbească despre idiosincrazia și situaţia din 
Galicia. Unul dintre subiectele preferate ale oricărui profesor 
implicat politic, iar Isa este o astfel de profesoară. E dintr-acele 
profesoare care se preocupă de elevi și care le vâră ideologia lor 
printr-o pâlnie. De multe ori, fără să fie conștiente de asta. Sau 


VP - 155 


cu intenţia de a-i face să reacționeze, de a-i ajuta să-și 
clădească o minte critică. Chiar dacă, deseori, tot ce obţin sunt 
adepți pentru cauză. Pot fi mai mult sau mai puţin de acord cu 
ceea ce spune, dar recunosc că, în aceste momente, mă 
interesează destul de puţin. Vreau să-mi povestească ce mă 
interesează. 

— Viruca, nu? 

Asta, da, Viruca. 

— Virucăi și soţului ei le plăcea să trăiască bine. Foarte bine, 
ceea ce în țara asta s-a numit a trăi mai presus de posibilităţi. 
Să ne înțelegem, mai presus de posibilităţile a doua salarii de 
profesori. Dar ea și Mauro aveau, probabil, bani de la familie. Să 
fim serioşi, părinţilor Virucăi nu le-a mers deloc rău și era 
singurul lor copil. Și am impresia că și Mauro provine dintr-o 
familie înstărită, iar după moartea părinţilor trebuie să-i fi 
revenit o sumă frumușică. Dar, din ce știm sau intuim, sau din 
ce a vrut să ne povestească Viruca, a investit prost, foarte prost. 
A băgat mii și mii de euro în acţiuni la fabrica Acebedo, firma de 
mezeluri, o știi, nu? 

— Desigur. 

— Păi, a investit cu puţin timp, la un an și un pic, cred, înainte 
să se ducă totul de râpă. Au pierdut totul. Au trebuit să 
ipotecheze din nou casă, să ceară bani de la bănci... să-și vândă 
cabana de pe plajă, să-și reducă stilul de viaţă la condiţii foarte 
proaste și, cu toate acestea, socotelile tot nu se potrivesc, au 
venit și mai multe credite, și mai multe împrumuturi, o nebunie. 
Cred că Viruca nu l-a iertat și l-a învinuit, iar căsnicia s-a dus 
dracului în câteva luni. În acele luni de certuri, unele treceau 
dincolo de limită, nu se ascundeau, și de-aia am atâtea 
informaţii, una e bârfa și alta e să știu, pentru că eram cu toţii la 
capătul străzii. 

Încerc să diger toată acea informaţie, căutam ceva despre un 
posibil flirt între lago și Viruca și dau peste această panoramă. 
Mă dezamăgește totul. Nici nu știu ce să mai cred. Mă ghidează 
Mauro spre băiat, spre lago, ca să nu cred că el a avut vreo 
legătură? 

— După cum îţi spuneam, în acele luni din anul trecut 
randamentul academic al Virucăi nu s-a văzut afectat, elevii nu 
s-au plâns de nimic și totul a decurs bine. Dar când a venit vara, 
atunci lucrurile s-au schimbat. Ea era alta. Niște suișuri și 


VP - 156 


coborâșuri de nu-ţi vine să crezi, când era în al nouălea cer, 
când își ţăra picioarele pe coridoare. Și atunci, încetul cu încetul, 
elevii au început să comenteze. Că mirosea a alcool, că-i invita 
pe toţi să se dezbrace, metaforic vorbind, adică să se dezbrace 
emoţional, să-și deschidă sufletul. Știi și tu, ideile lui Perogrullo. 
Ea, se pare, a mărturisit câteva lucruri inimaginabile. Că soţul ei 
încercase s-o recâștige în acea vară într-un mod patetic, că mai 
bine se călugărea decât să se mai culce cu el... 

— Le-a povestit astea elevilor? 

— Da, să ne înţelegem, cu toţii am mai făcut câte-o indiscreţie 
și le-am comentat elevilor chestii din viețile noastre, la urma 
urmei, după luni întregi și atâtea ore de curs se creează o 
legătură, iar elevii se pricep de minune să te tragă de limbă... 
Dar să vorbeşti despre experiențele tale sexuale... ufff... nu 
trebuie să fii prea isteţ ca să știi că e o idee foarte proastă. 

— Și ce i s-a întâmplat pe timpul verii ca să se întoarcă 
transformată în altă persoană? 

— Asta e întrebarea de un milion de puncte. Am discutat, dar 
niciunul dintre noi nu știe. Nici măcar fostul ei soț. Și cred că din 
cauza asta Mauro e atât de amărăt, din cauză că n-a știut să 
citească simptomele, nici să taie problema de la rădăcină, 
fiindcă n-a știut niciodată unde era rădăcina. 

— Adică, după părerea ta, totul are legătură cu problemele 
economice... 

— Deci, trecutul meu marxist leninist mă trădează, văd în 
orice o cauză economică, dar nu, cu siguranță e mai mult de 
atât. Un scriitor pe care-l urmăresc pe Twitter spune că e mereu 
uimit că în sondajele CIS? în care spaniolii sunt întrebaţi despre 
problemele care-i preocupă cel mai mult, nu apare niciodată 
dragostea pe prima poziţie. 

Zâmbesc la această idee. Şi-mi imaginez una dintre acele 
sondaje având în capul listei dragostea, urmată de șomaj și apoi 
de independenţa Cataloniei. 

— Cine știe ce motive are o persoană ca să decidă să-și pună 
capăt vieţii? continuă să spună. Ruina economică, depresia, 
dezamăgirea în dragoste sau clima asta nenorocită, pentru că, 
atunci când vin șapte săptămâni de ploaie neîntreruptă, îţi piere 
cheful de orice... 

— Așadar, nu crezi că elevii au făcut-o să se sinucidă? 


8 Comunitatea Statelor Independente (n.tr.). 
VP - 157 


— Deci... sunt doi sau trei, o să-ţi dai tu seama, care sunt 
niște specimene... Și sigur că au apăsat pe butoanele adecvate 
ca s-o ajute să cadă, dar de aici până la a da vina pe ei... Noi, 
ceilalți, suntem aici, nu? Vreau să spun că pe noi, ceilalți 
profesori, nu ne-au înnebunit. Trebuie să fii deja pregătit. Nu știu 
dacă mă fac înţeleasă. 

— Da, presupun că da. 

Și mă gândesc: sunt eu pregătită? 

— Pot să-ţi pun o întrebare? îi trântesc. E... mă rog, sigure o 
aberaţie, dar e ceva ce am auzit pe ici, pe colo... Crezi că a 
putut avea vreo aventură cu vreun elev? 

— Viruca? 

Râde. 

— Nu, nu cred. Să fim serioși, n-are profilul profei pedofilie. 
Sigur vreunul era înnebunit după ea. Dar ea... Nu, nu... Nici 
vorbă. In plus, nu reușesc să cred întru totul în aventurile 
profesorilor cu elevii. Nu spun că nu se întâmplă niciodată, dar 
nu știu... cred că asta funcţionează foarte bine în literatură sau 
în cinematografie, dar dacă lucrezi în domeniul ăsta și le predai 
elevilor, cred că ultimul lucru la care te gândești este că te-ar 
putea atrage unul dintre ei. Să fim serioși, pe mine mă pufnește 
râsul numai când mă gândesc că acele trupuri pe jumătate 
formate, transpirate, isterice, teatrale, acei saci plini de furie, de 
deliruri de măreție și de decadență, ar putea să mi se pară 
atrăgătoare. 

Felul cum explică mă face să zâmbesc. Fiindcă sunt întru totul 
de acord cu acea idee. Și mie mi-e greu să cred că un profesor 
sau o profesoară poate simţi dorințe sexuale sau amoroase 
pentru acei elevi care încă sunt proiecte de persoane. Și nu 
vorbesc despre faptul că mă dezgustă din punct de vedere 
moral, ci despre pura imposibilitate de a exista acea dorinţă. Eu, 
care nu sunt străină de frumusețea unui corp bine clădit, atletic 
și care nu spun că nu există deja așa ceva la câte-un elev, am 
nevoie să fie însoţită întotdeauna de un stimul sau de o 
provocare, fie intelectuală sau de alt fel. lar poziţia de 
superioritate pe care, logic vorbind, o avem întotdeauna noi, 
profesorii, în fața elevilor dezactivează complet acea posibilitate 
de stimul. Dar, după cum bine spune Isa, cazuri de profesori sau 
profesoare care seduc sau se lasă seduși/ seduse de elevi și de 
eleve au existat de când lumea și pământul. Deși, la fel ca ea, și 


VP - 158 


eu cred că sunt mai mult excepţii decât regulă, cu toate că, 
dacă e să ne luăm după filme, seriale TV și literatură, par a fi la 
ordinea zilei. 

Asta înseamnă că Virucăi i s-ar fi putut întâmpla? Că s-ar fi 
putut simţi atrasă de unul dintre ei? S-ar putea, dar văzând 
reacţia Isei, cred că ar trebui s-o exclud. 

Sau nu? 


VP - 159 


Capitolul 25 


Chiar dacă fac pe viteaza, nu reușesc să-mi îndepărtez frica 
de fiecare dată când intru la ore, așteptând ceva rău ce nu se 
întâmplă. Oare deţin în continuare toată informaţia de pe 
iCloud-ul meu? La fel pățesc și când ajung acasă. Am mereu 
senzația că Germân o să-mi spună că știe, că a aflat despre tot 
trecutul meu cu Simón, că mă părăsește. Am coşmaruri oribile 
noaptea. Simón apare în multe dintre ele. Ne-o tragem. Am 
niște vise erotice care până și pe mine mă fac să roșesc și care 
se transformă în cele din urmă în adevărate monstruozităţi. Așa 
că trec de la cea mai extraordinară excitație la cea mai 
groaznică teroare. Subconștientul meu e putred. Cum de putem 
adăposti asemenea atrocități în interiorul nostru? Cum e posibil 
ca, fără frâiele raţionalului, care ţin din scurt inconştientul, să se 
ducă totul dracului în felul acela? Mă trezesc prost dispusă, 
foarte afectată. Germán vrea să știe ce-am păţit. Începe să se 
îngrijoreze că mă trezesc atât de prost dispusă în fiecare 
dimineață. 

— Ai visat-o iar pe mama ta? 

— Da. 

Îl mint. ÎI mint pe soţul meu cu privire la coșmarurile mele. Nu 
cred că este prea grav. Pot să trăiesc cu asta. Dar mă 
deranjează. Nu vreau să mai existe minciuni în căsnicia noastră, 
vreau să las în urmă tot acest rahat. Vreau un nou început. 
Trebuie să mă iert, trebuie să depășesc ce s-a întâmplat, trebuie 
să reușesc să nu mă afecteze nimic din toate astea. Nu e posibil 
ca acum eu sau mai bine zis, acea parte din mine pe care n-o 
controlez să mă boicoteze cu acele coşmaruri care-mi 
condiţionează starea de spirit toată ziua. Urăsc că mi se 
întâmplă asta. Urăsc că sunt atât de reale și de crunte, încât 
continuă să fie vii în mine și după ce mă trezesc. 

— Quela, poate că te gândești la chestiunea cu apartamentul. 
Încă e timp să anulăm totul. 

— Nu, nu e vorba de asta. 

Decid să-i spun o parte din adevăr. Doar o parte. Deoarece, 
ca o mincinoasă desăvârșită ce-am fost, știu că minciunile sunt 


VP - 160 


mult mai eficiente dacă sunt presărate cu puţin adevăr. Şi-i spun 
că niște elevi îmi fac viaţa cam grea și vor să mă sperie puţin. 
Ca să sfârșesc precum Viruca, moartă. 

— Ce? Dar de ce? 

— Presupun că ei cred că sunt o pradă ușoară. 

Germán se schimbă la față. 

— Dar de când se întâmplă asta? 

— Nu-ţi face griji, Germán, a fost o prostie, în primele zile. 
Acum s-au mai relaxat lucrurile, îl mint. 

— Uite ce-i, Raquel, nu e o prostie, cealaltă profesoară și-a 
luat viața. Dacă se mai întâmplă ceva, îmi spui, da? E o 
chestiune serioasă. Vei sta acolo până la sfârșitul anului școlar. 
Trebuie să le câştigi încrederea sau, nu știu... haide, nu le poți 
permite să-ți facă viața grea. 

li spun că totul e sub control și că, dacă situaţia ar continua, 
aș vorbi cu șefa de studii și gata. 

— Nu i-ai spus încă nimic? 

— Nici nu s-a întâmplat ceva grav. Și uite, weekendul ăsta mă 
duc în A Coruña, iau puţin aer și sigur nu mă mai gândesc atâta. 
Și în felul acesta încep odată toate demersurile ca să vând 
apartamentul. Caut cea mai bună agenţie, fac puţină curățenie, 
închiriez un depozit ca să las lucrurile de valoare... 

— În weekendul ăsta? Nu se poate în următorul? Avem o 
nuntă la O Muíño și i-am promis fratelui meu că-l ajut. 

— Rămâi. Prefer să mă duc singură. Petrec și eu o noapte ca 
fetele. 

— Și o să te descurci singură cu totul? 

— Am de gând s-o oblig pe Tere să mă ajute, nu-ţi face griji. Și 
sigur mai pot să mituiesc încă vreo doi prieteni. 

De-abia aștept să părăsesc Novariz pentru două zile. Vineri 
mă trezesc mai bine dispusă știind că, în câteva ore, voi fi în 
drum spre A Coruña. Am doar două ore de curs, voi mânca ceva 
ușor și voi porni la drum. l-am rugat pe elevi să-mi predea azi 
unul dintre comentariile de text pe care li le-am dat luni. După 
foaia cu maimuţoiul din spânzurătoare pe care am găsit-o dată 
trecută, nu ard de nerăbdare să strâng lucrările. Dar nici nu voi 
renunţa să le strâng de teamă că voi da peste ceva ce nu-mi va 
plăcea. Mulţi elevi nu-mi predau nimic. Îmi dau tot felul de 
scuze, „n-am terminat la timp”, „am uitat”, „l-am lăsat în alt 
dosar”, „nu știu unde l-am pus”, „toţi îmi daţi un milion de teme 


VP - 161 


și n-am cum să le fac pe toate”... Acum elevii vin echipați cu 
telefoane mobile de ultimă generație, cu iPad-uri cu conexiune 
4G, dar scuzele rămân aceleași dintotdeauna. Aceleași pe care 
le foloseam și noi când eram elevi. Or fi conștienți că nu de mult 
și eu eram de partea aceea? les din clasă fără să arunc vreo 
privire lucrărilor. Nu vreau să-mi strice nimic weekendul. lar 
când mă pregătesc să urc în mașină, îl văd pe Mauro apropiindu- 
se. Arată bine. Zâmbește cu jumătate de gură. Același zâmbet 
din ziua când l-am cunoscut. Un zâmbet care-și croiește drum 
prin tristeţe. 

— Bună. Ai găsit ceva acasă la Viruca? Ceva despre lago? 

ÎI privesc. Îmi vine să-l întreb despre starea lui financiară. E 
adevărat că e ruinat? E adevărat că asta l-a distanțat de soţia lui 
și l-a făcut să pice într-o stare depresivă? 

— Ai găsit ceva? repetă. 

— Deocamdată nu, îi zic. Adevărul e că am făcut o copie cu ce 
era în calculatorul ei, dar n-am prea avut timp... Am verificat 
ceva, dar n-am găsit nimic. Nici urmă de lago. Deși nu știu dacă 
el este problema, Mauro. 

— De ce spui asta? 

— Săptămâna asta mi-a făcut cineva o festă și n-a fost el. 
Sunt convinsă. A fost Roi. 

— Ce s-a întâmplat? 

N-am deloc chef să-i povestesc, dar dacă nu-i spun, e în stare 
să mă sune la telefon sâmbătă și duminică. Așa că-l pun la 
curent într-un mod concis. 

— Ce nenorociţi! Așa sunt ei. Și de ce ești atât de convinsă că 
Roi e în spatele poveștii? 

— Pentru că n-a avut nicio problemă să recunoască în fața 
tuturor și cu o atitudine de șmecher că intrase pe Facebook-ul 
meu. De-aia tot el trebuie să fi intrat în iCloud-ul meu. 

Dar, ce-i drept, e ceva ce mă frământă și nu se potrivește 
întru totul, trebuie să recunosc. 

— Deși, când l-am înfruntat, n-a recunoscut. A făcut pe 
miratul. Mi-l imaginam războinic, mândru de isprava lui. Dar nu, 
s-a prefăcut surprins și i-a ieșit de minune. 

— E clar. Sigur n-a fost el, ci lago. 

— Nu știu... Cred că sunt implicaţi amândoi sau toţi trei, cu 
Nerea. Se joacă cu mine. 

— S-a mai întâmplat și altceva? Au mai făcut ceva? 


VP - 162 


— Pe lângă faptul că s-au dat drept mine și au scos la lumină 
o poveste din trecutul meu care-mi poate distruge viaţa? Nu. N- 
au mai făcut nimic altceva. Cred că deja nu mai au cu ce să mă 
atace. 

Insă spun asta cu jumătate de gură, dorindu-mi mai mult 
decât orice să fie adevărat. 

— Mi-au șters profilul, așa cum i-am cerut lui Roi. 

— Nu te încrede. Să n-ai deloc încredere. 

Deschid portiera mașinii, ca să închei conversaţia, îmi arunc 
dosarul cu lucrările elevilor pe bancheta din spate. Câteva dintre 
foi zboară pe banchetă. Văd ceva. 

— La naiba... 

— Ce-i? 

Regret imediat după ce am scos acea exclamație. 

— Nimic, nimic. 

Mauro privește spre bancheta din spate și vede ce-am văzut 
și eu. Pe colțul unei foi albe e desenat un maimuţoi spânzurat, 
dar acum mai detaliat și s-au adăugat două litere numelui. RAQ 

EL. 

lar de data asta chiar mă cutremur la gândul că, dacă atunci 
când erau doar trei litere au fost în stare să ajungă atât de 
departe, ce mă așteaptă acum, când aproape că m-au 
spânzurat de tot, acum că aproape mi-au completat numele? 

Ar trebui să-i denunţ, dar mă tem că ar fi ca și cum aș încerca 
să sting un foc cu benzină. Ar lua-o ca pe o provocare și ar 
putea să folosească tot ce au împotriva mea. Nu pot permite ca 
Germân să afle ceva. Trebuie să găsesc o altă cale pentru a face 
asta. Trebuie să fiu mai inteligentă decât ei. 

— Trebuie să-i oprești înainte să sfârșești precum Viruca. 
Trebuie, tu sau împreună cu mine, să găsim dovezi cu privire la 
ceea ce-ţi fac, la ceea ce i-au făcut ei și... 

— Uite ce-i, Mauro, liniștește-te, nu voi permite să mi se 
întâmple ceva. Serios că nu. 

Urc în mașină și pornesc. Pe parcursul primilor kilometri simt 
cum un nor negru mă pândește, apăsându-mi pieptul, dând 
târcoale pe lângă mine, dar pe măsură ce mă îndepărtez de 
Novariz, starea mea de spirit se schimbă. O să uit pentru două 
zile de toate astea. Mă așteaptă orașul meu, prietenii mei. Am 
de gând să grăbesc demersurile cu apartamentul, dar o să mă și 
îmbăt. Da, fără îndoială, o să trag o beţie. Acea perspectivă mă 


VP - 163 


face să văd viața altfel. Aproape mă bine dispune. Cu cât mă 
îndepărtez mai mult, cu cât se mărește distanţa dintre mașina 
mea și Novariz, cu atât mă simt mai bine. Aveam nevoie doar de 
puţină distanţă ca să am o perspectivă asupra lucrurilor. Și ca să 
le ofer adevărata importanţă. 

Dau muzica la maximum. De-abia aștept să mă întorc în oraș, 
să petrec două zile departe de toate astea. Să uit de elevi, de 
amenințări, de hărţuială, de opresiunea acelui liceu... Deschid 
geamul. E frig, dar vreau să simt vântul pe faţa mea. Cu toate 
că maimuţoiul spânzurat e în continuare acolo, printre foi. Cu 
numele meu. Nu pot să uit de el. Și-mi trece prin minte că cel 
mai bun mod ca să nu mă afecteze este să scap de hârtia aia. 
Așa că mă abat la următoarea benzinărie pe care o văd. Frânez 
și caut printre foile de pe bancheta din spate. Când o găsesc, 
rup cu fermitate foaia în două. les din mașină, caut un coș de 
gunoi și arunc cele două bucăţi de hârtie. La naiba. Problemă 
încheiată. 

Mă întorc la mașină. Pornesc la drum. După câţiva kilometri, 
îmi dau seama de ceva. Dar cum de pot fi atât de imbecilă? 
Tocmai am aruncat una dintre dovezile care-i incriminează pe 
hărţuitorii mei? Cum o să mă creadă dacă va trebui să 
povestesc și altcuiva ce-mi fac elevii? Hotărăsc să mă întorc la 
prima intersecţie ca să recuperez foaia. Sunt o dobitoacă. 

Am pierdut mai bine de o jumătate de oră cu recuperarea foii. 
N-a fost deloc plăcut să bag mâna în coșul de gunoi. Am văzut 
cum mă priveau două persoane, or fi crezut că sunt o cerșetoare 
care umblă după mâncare. Reușesc să recuperez hârtia. Chiar 
dacă este pătată de ketchup. Ce scârboșenie! Încerc să o șterg 
cu un șerveţel și o vâr în torpedo. Acolo rămâne. 

Două ore mai târziu, intru în A Coruña. În ciuda întârzierii, în 
ciuda cerului înnorat, încerc să zâmbesc. Trebuie să mă scutur 
de griji și să mă gândesc la cât de mult îmi doresc să fiu aici. 

Mă întâlnesc cu prietena mea și facem o plimbare lungă prin 
centru. Dacă n-ar fi frig și vânt, aș cobori până la plaja din 
Orzán, m-aș descălța și mi-aş uda picioarele în apă. Dar dacă 
până și vara e rece, acum trebuie să fie îngheţată. Mai bine-mi 
pun pofta-n cui. 

Când îi zic lui Tere cât mă bucur s-o revăd, să mă plimb din 
nou prin piața Maria Pita, prin port, pe la castelul San Anton, pe 
străzile din Montealto, prietena mea mă privește amuzată. 


VP - 164 


— Dacă ţi-a fost dor chiar și de Montealto, situaţia ta e gravă. 

— Hai să bem un pahar cu vin. Mai multe pahare. Și apoi te 
invit la cină. Și apoi dormi cu mine acasă la mama, pentru că nu 
vreau să dorm singură acolo sau mai bine mă inviţi la tine. Hai 
să bem mult. Promite-mi că o să bem mult. 

— Așa, îmbată-te, doar așa poţi să continui cu prostia asta. 

— Ce prostie? Intrăm aici? 

Indic unul dintre barurile din zona cu vinuri. E unul dintre 
zecile deschise în ultimii ani. Nu mai există niciun parter de 
clădire pe toate aceste străzi care să nu aibă un bar sau un 
restaurant. Și toate cele noi au un aspect similar, între enxebre’, 
cosmopolit și industrial. 

— Răspunde-mi, Tere. La ce prostie te referi? 

— Ai văzut ce fericită și ce ușurată te simţi că te-ai întors aici? 
Chiar te gândești serios la ideea de a vinde apartamentul 
mamei tale? 

— Păi, tu erai prima care-mi ziceai să-l vând. 

— Dar nu așa. Nu în grabă și pe fugă. Și nu din motive greșite. 

— Motive greșite? 

— Tu nu vrei să trăiești în Novariz. N-ai vrut niciodată. lar 
acum ești dispusă să-ţi investești toată moștenirea de la mama 
ta în satul acela? 

— Este o investiţie bună. Și Germân are nevoie de ea. 

— Ţi-a cerut el să faci asta? 

Un chelner cu patru piercing-uri și două dilatări în ureche ne 
aduce al treilea Ribeiro. Ne-a adus și câteva gustări. Dar le dau 
la o parte, vreau să las loc în stomacul meu pentru cină, iar dacă 
începem să ronţăim, îmi va pieri apoi foamea. Tere le atacă fără 
milă. 

— Nu, firește că nu mi-a cerut el. Nu mi-ar cere niciodată așa 
ceva. l-am propus eu. 

— Te-ai ţicnit de tot. Te simți atât de vinovată și ţi-e atât de 
frică să nu descopere ce s-a întâmplat, încât ești dispusă să 
sacrifici apartamentul. E o nebunie, Raquel. 

— De ce? Așa se face într-o căsnicie. Se împarte totul. 

— Gândește-te, Raquel. Chiar vrei să-ți ipotechezi așa viitorul? 
Chiar vrei să renunţi la singurul lucru pe care ţi l-a lăsat mama 
ta? La siguranţa pe care ţi-o oferă acest apartament și să 


? Aspect de carton, în galiciană, în original (n.tr.). 
VP - 165 


investești totul într-o afacere care nu-ţi place nici ţie și nu-i 
place nici lui? 

— Şi ce să fac? La ce naiba îmi trebuie siguranţa aia dacă nu-l 
am pe el? El îmi dă acea siguranţă. Aceia sunt doar niște pereți. 

— Nu poţi să arunci pe fereastră moștenirea mamei tale 
fiindcă te-a speriat un elev. Fiindcă asta s-a întâmplat. Îi vei 
permite unui mucos să-ţi decidă viața? 

— Nu-i așa! zic cu atâta impetuozitate și las paharul pe masă 
cu atâta putere, încât îl sparg. 

Vinul și cioburile se împrăștie peste tot. 

— La naiba. 

Chelnerul cu piercing-urile vine repede cu o cârpă și cu 
mătura ca să șteargă tot. Incerc să-l ajut, luând câteva cioburi 
cu degetele. Dar băiatul insistă să nu mai pun mâna pentru că 
se ocupă el. 

— Raquel, și dacă iese prost? Dacă afacerea nu merge și 
pierdeţi totul în cele din urmă? 

— Dar de ce trebuie să te gândești la ce-i mai rău? 

— Pentru că, dacă n-o faci tu, cineva tot trebuie s-o facă. 
Crezi că-l vei putea ierta dacă se întâmplă așa ceva? Dacă în 
căsnicia voastră mai apare și problema banilor... 

— Tere, căsnicia noastră este solidă. Unele femei chiar se 
mărită pentru toată viaţa. 

Tere rămâne mută. Observ dezamăgirea infinită de pe chipul 
ei. Se putea aștepta la asta de la alţii, dar nu de la mine. Acea 
înjunghiere nu-mi este specifică. 

— Scuzaţi-mă, doamnă căsnicie perfectă, scuzaţi-mă pentru 
că altele au eșuat în căsniciile lor, printre care și eu. Dar ţi-o 
spun tocmai pentru că știu cât de ușor este să se ducă totul de 
râpă. Desigur, poate că a ta rezistă tuturor obstacolelor. Poate 
că a ta este atât de solidă, încât faci pe tine la simpla 
amenințare a unui puști și vii repede să irosești moștenirea pe 
care ţi-a lăsat-o mama ta. 

Tere scoate douăzeci de euro din portofel, îi lasă pe masă și 
pleacă. Eu nu știu prea bine ce să fac. Tocmai m-a lăsat singură 
în bar? Chelnerul îmi aruncă o privire compătimitoare. 

— La naiba cu iubita ta, ce caracter! 

— Nu e iubita mea! 

De ce crede imbecilul ăla cu urechi perforate că suntem 
iubite? 


VP - 166 


— E de-ajuns douăzeci de euro? 

— Chiar prea mult. 

— Atunci păstrează restul. 

„Ca să-ţi mai faci vreo două perforări în urechi”, mă gândesc. 

les de acolo ca s-o caut pe Tere, n-o pot lăsa să plece așa. N- 
am să pierd o prietenă din cauza unei discuţii înfierbântate. 
Asta-mi mai lipsea. 

— Tere! Tere! 

— Lasă-mă. 

Tere continuă să meargă, nu se opreşte deloc. Grăbesc pasul. 
O ajung din urmă. 

— Tere, o iau de braţ, iartă-mă. 

— Nu mă atinge, lasă-mă. 

— Tere... o să creadă toată lumea că suntem iubite. 

— De ce ar crede asemenea prostie? 

— Chelnerul crede deja. 

— Cel cu piercing-urile? 

— Da. 

— E un idiot. 

Și râde. 

— Doar un idiot ar putea să creadă așa ceva și să-și 
găurească urechile în toate felurile posibile. 

Zâmbesc. Ajung lângă ea. 

— Dar fără atâtea bijuterii care să atârne pe el, ar fi drăguţ. 

— Crezi că ar vrea să-ncerce cu două lesbiene? Asta-i cam 
excită pe tipi, nu? 

— De unde să ştiu? 

Râd, mai ales pentru că nu s-a supărat. Sau pentru că 
supărarea a ținut-o atât de puțin. 

— Ne întoarcem și-i propunem? spune Tere printre râsete. 

— Mai bine te întorci tu diseară. 

— Sigur tu i-ai plăcea mai mult. 

Zâmbesc. Nu merit o prietenă ca Tere. Dar nu-i zic, ca să nu 
profite și să mă ducă la un restaurant de trei stele Michelin. 

— Haide, să mergem să luăm cina. Și să nu mai vorbim 
despre subiectul ăsta. Bine? 

— Bine. Dar dormim acasă la mama ta. Şi-mi lași mie patul 
matrimonial, că poate-l agăț pe chelner. 

— Ai fi în stare. 


VP - 167 


Ei bine, a fost în stare. L-a agăţat pe băiat. După cină, ne-am 
dus să bem niște cocktailuri Caipiroska - „O să vezi ce bine le 
prepară aici” - și, după al treilea, deja mahmură, Tere s-a 
încăpățânat să-l vadă pe chelner. Mi s-a părut o idee atât de 
nebunească, încât m-a amuzat și ne-am prezentat acolo. 
Prietena mea n-a avut nevoie decât de două păhărele ca să se 
lase sedusă sau să-l seducă, nu știu prea bine cum a fost, 
alcoolul îmi încețoșează amintirea. Cred că a folosit tactica 
fostului. Căci la aceasta apelează în ultima vreme. Este o tactică 
foarte simplă, dar extrem de eficientă. Când vrea să agaţe pe 
cineva, se apropie, se prezintă și îi spune imediat că-i amintește 
de fostul ei, îi atinge braţul și-i zice: „Ah, nu, tu ești mult mai 
puternic, iar zâmbetul tău este mult mai frumos și i-ar plăcea lui 
să aibă părul tău și abdomenul ăsta... Și, uite, tu știi chiar și să 
vorbeşti. l-ar plăcea fostului meu să-ţi ajungă măcar la degetul 
mic”. Și nu-i nevoie de mai mult, de obicei toţi cad. Cred că a 
funcţionat și cu chelnerul, chiar dacă se uita și la mine. Mă tem 
că rămăsese setat pe ideea de trio. Așa că a trebuit să insist de 
mai multe ori că nu suntem un cuplu de lesbiene, să nu-și facă 
iluzii, și că cel mult, va face sex cu una din noi. Adică, cu Tere. 

Le-am lăsat patul mamei. „Mi-ai promis, Raquel”. lar eu m-am 
dus să dorm în fosta mea cameră. Mama a luat decizia bună să 
elimine decoraţiunile adolescentine de pe pereţi după ce am 
plecat de acasă. Și, deși la momentul respectiv mi s-a părut o 
trădare, indiciul că voia să scape de mine cât mai repede, acum 
îi mulțumesc că a făcut-o. N-aș suporta să dorm ascultând 
gemetele și mișcarea ritmică a lui Tere și a chelnerului și, în 
același timp, să fiu nevoită să privesc posterele cu NSYNC care- 
mi inundau pereţii. Ce-mi mai plăcea Justin Timberlake, eram 
mare fan. Și ce-a mai râs Germân când a descoperit unul dintre 
CD-urile cu boy band pe etajeră. 

N-am să devin nostalgică, n-am să mă las pradă vechiului truc 
de a rememora cele mai frumoase momente cu Germân. Toate 
nopţile în care ne-am furișat în camera asta. Nici cum ne-am 
cunoscut, nici cel dintâi an de fericire. Dar, de asemenea, ar fi 
absurd să neg cât de dor mi-e de el în noaptea asta. Dacă-mi 
imaginez mai multe nopţi așa, fără el... Nu, prefer să n-o fac. 
Nu, bineînţeles că nu vreau să le trăiesc. Nu voi permite așa 
ceva. Nu voi permite să se întâmple asta. O să lupt din răsputeri 
ca să dorm în continuare în fiecare noapte lângă el. 


VP - 168 


Ce sensibilă sunt noaptea. Ce sensibilă, ce slabă și ce 
fricoasă. Nu prea-mi place de mine noaptea. Sper să-mi vină 
odată somnul. 

e 

De dimineaţă, în bucătărie, dau peste chelner în boxeri, 
căutând prin sertare. E șocantă imaginea unui tip aproape gol 
prin casa mamei. De mult nu s-a mai plimbat nimeni așa pe aici. 
Ultimul a fost Germân și au trecut deja ani de-atunci, mama încă 
trăia. Și cred că este o modalitate bună de a exorciza 
apartamentul. De a-i alunga tristețea. Ce-i mai indicat decât 
frumusețea și viaţa pentru a îndepărta amintirile urâte? 
Zâmbesc. 

— Nu aveţi nimic pentru micul dejun? întreabă. 

— Nu locuim aici. 

— Nu mai spune! Mi se părea mie că nu e casa tipică a doua 
lesbiene. 

— Și, după părerea ta, cum arată o casă a unui cuplu de 
lesbiene? 

— Ah, nu știu, n-am fost niciodată întruna. Dar mi-o imaginez 
mai... nu știu... cu țesături în carouri? 

Tere intră în clipa aceea, doar în niște chiloţi tanga și o 
bustieră. 

— Chiar ţi-ai tras-o cu ăsta? întreb arătând spre chelner și 
simulând dispreţ. 

— Era să-mi smulgă piercing-ul, spune chelnerul arătând spre 
unul dintre cerceii lui. lubita ta e o fiara. Și-mi place că sunteţi 
atât de libertine. 

— Ți-am mai zis că nu suntem iubite! protestez. 

— Știu, știu, râdeam de tine, răspunde. Haideţi, îmbrăcaţi-vă, 
vă invit să luăm micul dejun prin port. Sau vreţi să aduc niște 
croasanți? 

— Cel mai bine ar fi să pleci, nu e cazul să prinzi drag de noi, 
îi trântește Tere. 

— Ce tare! Dacă face un tip asta, e vai de capul lui, dar la voi 
e chiar amuzant, nu? Să știți că și noi avem sentimente. 

— Da, iar când vă înţepaţi, și voi sângeraţi, da. Toţi am citit 
Shakespeare. Mă rog, tu sigur nu. 

— Auzi, am un doctorat în științe umane. 

— Și ai ajuns chelner. Așa e în ţara asta. Hai, adio! Poate ne 
trimitem mai încolo vreun mesaj pe WhatsApp. 


VP - 169 


Tere îl însoțește pe chelnerul cu piercing-uri afară din 
bucătărie. Îi aud vorbind. 

— Și hainele mele? 

— Or fi în cameră, zic eu. Să nu trântești ușa când pleci, se 
simte în clădirile astea vechi. 

Tere intră din nou. O observ, cu admiraţie, dar și cu uimire. 

— Ești tare. 

— E drăgut. În ciuda piercing-urilor. Bun, deci? Ai reflectat sau 
continui cu ideea nebunească să vinzi apartamentul? 

Nu prea știu ce să-i răspund. 

— Doar nu vrei să-mi zici că-ţi dorești să pierzi acest refugiu 
de lux. Recunoaște că ţi-a prins foarte bine să petreci noaptea 
aici și să dai peste un tip aproape gol prin bucătărie. Chiar vrei 
să renunţi la asta? 

— Îmi place să fiu aici cu tine, îmi place acest weekend 
departe de Novariz, dar mi-a fost dor de Germán care să 
doarmă lângă mine. 

— Bine, atunci caută modul de a nu-l pierde fără să vinzi 
apartamentul. Îţi va veni ţie vreo idee. 

— Tere, o să-l scot la vânzare. 

Tace. 

— Asta nu înseamnă că-l și vând imediat. Dar cel puţin să văd 
cum e piaţa. 

— Bine, atâta vreme cât e doar asta... 

— lar azi o să mă ajuţi să selectez ce trimit la depozitul de 
mobilă și ce nu, bine? lar dacă te porţi frumos, poate-ți dăruiesc 
haina aceea a mamei care-ţi place atât de mult. 

— Serios? 

— Serios. 

e 

Timp de mai multe ore, ne ocupăm de organizarea lucrurilor 
care pot rămâne acasă și care e mai bine să ajungă la depozitul 
de mobile. Ce bine că o am cu mine pe Tere, plus câteva beri ca 
să suport situația, fiindcă pentru mine este prea dureros să 
înfrunt atâtea amintiri ale mamei. Imediat după moartea ei, am 
închis apartamentul și am încercat să mă îndepărtez cât mai 
mult de el. Chiar dacă nu m-am mutat în alt oraș, am făcut tot 
posibilul să nu mă gândesc nici la acest apartament, nici la ea. 
Credeam că, în felul acesta, aveam să pot depăși pierderea ei, 


VP - 170 


într-un mod mai puţin traumatizant. M-am înșelat amarnic. 
Acum știu asta. 

Berile au început să-și facă efectul. Mai ales asupra lui Tere, 
care urmează să aibă un acces de sinceritate, specific ei, pe cât 
de lucid, pe atât de periculos. 

— Pot să-ţi spun ceva? 

— O să mă doară? 

— Cred că ţi-e atât de teamă să nu-l pierzi pe Germán, încât 
ești dispusă la orice. Și știi de ce ţi se întâmplă asta? Pentru că 
te temi că, dacă-l pierzi, vei păţi la fel ca atunci când ai pierdut- 
o pe mama ta. 

Mă foiesc stânjenită. Nu e cel mai bun moment, nici locul 
potrivit. Sau poate că da, poate că nu există moment mai bun, 
nici loc mai potrivit decât acum și aici, în apartamentul ei și 
înconjurată de lucrurile ei, și tocmai de-aia nu vreau s-o ascult 
pe Tere. Nu vreau să fiu de acord cu ea. 

— Ce legătură are una cu alta? Ce legătură are moartea 
mamei cu relaţia mea cu Germân? 

— Mare legătură. 

Tere ia o înghiţitură din berea ei, care-i folosește ca să facă o 
pauză melodramatică. 

— Te temi să nu înnebunești dacă-l pierzi. Așa cum ţi s-a 
întâmplat cu mama ta. Dar știi ce, Raquel? Eşti mai puternică 
decât crezi. 

— Știu deja că sunt puternică. 

— Nu, nu știi. Dar vei afla. Sunt convinsă de asta. 


VP - 171 


Capitolul 26 


— Ce naiba ai? 

Antrenorul de la sala de gimnastică intră furios în vestiar și-l 
apucă pe lago de tricou. Cele patru persoane care se schimbau 
în momentul acela rămaseră tăcute, contemplând scena. 

— Ce-i? protestă lago. 

— Ce-i? Puteai să mori și puteai să-l omori pe Fernando! Cum 
ţi-a trecut prin minte să vii la antrenament în starea asta? Eşti 
drogat, tipule! Nu vreau oameni care se droghează în sala asta 
de gimnastică! 

— Atunci va trebui să-i dai afară pe jumătate dintre cei care 
vin aici. lago arătă spre unul dintre băieţii care erau acolo. Asta 
fumează marijuana, iar pe ălălalt l-am văzut trăgând pe nas în 
stil mare. 

Cei spre care arătă îi făcură un semn să se ducă dracului. Roi 
ieși în momentul acela de la duș. Antrenorul i se adresă. 

— Pot să știu și eu ce-are prietenul tău? 

Roi îi privi pe amândoi și ridică din umeri. Nu voia decât să-i 
spună că nu mai era prietenul lui. Și că n-avea de gând să-și 
asume răspunderea pentru toate idioțeniile pe care acesta le 
făcea. Că-i venise să facă pe eroul la aruncatul cu inele, și ce? 
Că sărise asupra lui Fernando, lovindu-l la cap? Nu era problema 
lui. 

— Nu te mai întorci aici până nu încetezi să mai consumi 
rahatul ăla, îi trânti antrenorul. 

— Am plătit pentru tot anul și o să vin dacă așa vor mușchii 
mei. 

— Să nu-ndrăznești să te pui cu mine, băiete. Nici să nu-ți 
treacă prin minte, că o să ieși în pierdere. Începând de mâine, 
ca să intri la orele mele, o să-ţi fac un test antidrog. Dacă iese 
pozitiv, nu te antrenezi. Și nu mai avem ce discuta. 

| se adresă lui Roi: 

— Și ţie la fel! 

— Mie? De ce? Eu ce legătură am? 

Antrenorul nici nu-i răspunse și ieși din sala de gimnastică 
fără alte explicaţii. Roi îl privi pe lago cu furie. 


VP - 172 


— Eşti mulțumit? Ce dracu’ ai, îmi zici și mie? 

— De-ajuns cu predicile, fătălăule. 

Roi îi privi cu coada ochiului, stânjenit, pe tipii care se aflau în 
vestiar. 

— Vrei să taci? 

— Ah, da, e un secret. 

— Du-te dracului, tipule! N-o să mă faci în felul ăsta să mai 
vorbesc cu tine. 

— Dar acum ce faci, nu vorbești? Poate-i adevărat și taci. 

Roi îi întoarse spatele, deschise dulăpiorul, își scoase geanta 
de sport și începu să se îmbrace. Era furios și foarte frustrat de 
atitudinea celui care-i fusese cel mai bun prieten. 

— Nu știu de ce naiba te porţi așa. Cu atât mai mult cu mine. 
Nu merit asta. 

— Ah, sărăcuţul, nu merită, zise pe un ton zeflemitor. 

— Du-te dracului. Dacă vrei să te distrugi, fă-o. 

— Dar ce-i cu prostia aia că mă distrug? 

Roi se apropie de el și-i vorbi aproape în șoaptă, ca să nu-i 
audă nimeni. Cu toate că mai rămăsese doar o persoană, ceilalți 
intraseră la dușuri, n-aveau chef să asiste la confruntare. 

— Crezi că n-am ochi? Crezi că nu știu de ce ești așa de 
terminat? 

— Habar n-ai despre ce vorbești. 

— Ba sigur că am. Viruca. 

— Taci! 

— Viruca. 

— Ti-am zis să taci, nenorocitule! 

— Viruca. 

lago îl lipi de dulăpioare. 

— Dacă-i mai rostești numele cu voce tare, te omor, băiete. 

lago avea pumnul ridicat, pregătit să-i tragă una și să-i 
străpungă obrazul, bărbia și toate oasele nenorocite ale feței. 
Roi, deși era încolțit și vedea că situaţia era foarte periculoasă, 
că provoca un animal rănit, avu curajul sau inconștienţa de a 
zâmbi. 

— Vezi? O ţii în tine, te arde. 

— Pe mine nu mă arde nimic. 

— Și în mine puteai să ai încredere. În mine chiar puteai să ai 
încredere. Dar ai decis să ţii în tine. Și nu știu dacă-ţi dai seama, 


VP - 173 


dar, pe zi ce trece, te afectează și mai mult. Ceva te macină în 
interior. Și o să te distrugă. 

— Acum ești psiholog? 

Roi nu-i răspunse, dar își dădu seama că, într-un fel, îl 
atinsese pe băiat. Poate că n-ar trebui să se dea bătut atât de 
repede. lago se comporta ca un adevărat imbecil, dar poate că 
ceea ce-l măcina era atât de grav, încât nu știa cum să lupte cu 
el. Așa că i se făcu milă. 

— Știi ce? Chiar dacă ești un nemernic, poţi să contezi pe 
mine. 

— Ți-am zis să mă lași în pace. 

— Poate că nu vreau. 


VP - 174 


Capitolul 27 


A treia oră de dimineaţă o am cu cei din anul doi. Am băut trei 
cafele, un suc de portocale și altul de ananas și am mâncat 
două gogoși. Vreau să fiu pregătită, hrănită, pentru luptă. 
Credeam că weekendul petrecut în A Coruña mi-a prins bine, 
dar sunt mai paranoică decât când am plecat. Au fost două zile 
minunate, departe de toate astea, dar acum îmi dau seama că 
erau doar o paranteză. Acum viaţa mea este aici. Aceasta este 
bătălia pe care trebuie s-o câștig. 

Fiindcă mă simt atât de groaznic, mi se pare aproape ciudat 
că lecţia se desfășoară cât se poate de normal, urmând tiparul 
ultimei săptămânii. Dacă m-ar vedea cineva din afară, n-ar 
putea să zărească starea de tortură interioară în care mă aflu. 
Sunt foarte agitată. Nu pierd din vedere pe niciunul dintre cei 
trei, pe Roi, pe Nerea și pe lago. Și pentru prima dată, mă 
gândesc că poate dușmanii mei nu sunt ei sau nu numai ei. 
Poate că sunt atacată din altă parte. Da, sunt paranoică. Foarte. 
Nu-mi place de mine așa. Nu-mi place că au reușit să facă asta 
cu mine. Atât de curând, atât de repede. Ce ţintă bună au avut! 

Le înapoiez elevilor lucrările corectate. Îi felicit. Poate într-un 
mod cam exagerat. Dar vreau să mă arăt curajoasă, să nu-și 
dea seama că pe dinăuntru sunt în plină furtună. Vreau să 
creadă că, în ciuda tuturor lucrurilor, în ciuda boicotului unora, 
eu sunt perseverentă și că judecata mea, starea mea de spirit și 
cheful meu vor rămâne intacte. Bineînţeles, nu comentez nimic 
despre maimuțoiul spânzurat, nu le voi face pe plac. Pentru 
mine n-a existat. Asta vreau să le transmit. Am în mână lucrarea 
Nereei. Mă apropii să i-o dau. l-am pus un nouă. Poate că merita 
doar un opt. Dar nu sunt ranchiunoasă. 

— Felicitări, Nerea. Foarte bună analiză. lar referinţele pe care 
le folosești sunt extraordinare. 

— Știu, răspunde. 

— N-ar fi rău un mulţumesc, îi zic cu cel mai frumos zâmbet, 
chiar și numai ca să te antrenezi pentru momentul când te va 
felicita un șef. Un „știu” nu este cel mai bun răspuns. 

— Dar tu nu ești șefa mea. 


VP - 175 


Bineînţeles că nu. Ai fi deja concediată. Îmi vibrează telefonul 
mobil. Mai întâi o dată. Un mesaj. Apoi încă o dată. Alt mesaj. Și 
o a treia oară. Nu-l scot. După ce am repetat de atâtea ori că nu 
se folosesc telefoanele mobile în clasă, nu pot să-mi încalc 
propria regulă. 

li dau acum lucrarea lui Roi. 

— N-ai fost prea inspirat. Poţi s-o faci mult mai bine. 

Roi vede nota, un cinci virgulă cinci. 

— Ah, dar am trecut, nu-i chiar așa de rău. 

Continui să predau lucrările. Telefonul vibrează din nou. O 
dată, de două, de trei ori. După ce termin de împărțit lucrările, 
mă așez la catedră. Le cer să deschidă cartea pe care o 
analizăm. Puţini o au la ei și pentru că deja prevăzusem asta, 
am făcut copii xerox după mai multe pagini. li spun uneia dintre 
eleve să le împartă. In timp ce face asta, profit să arunc o privire 
rapidă telefonului. Și când văd conţinutul primului mesaj mâinile 
încep să-mi tremure. Nu e posibil. Nu. Nu. Nu. 

Este o fotografie porno. Cu mine. Eu sunt. Dezbrăcată. 
Aplecată. Făcând o felaţie. 

Următorul mesaj conţine alta fotografie. Din nou eu. 
Dezbrăcată. În timp ce Simón îmi devorează sânii. 

Nu se poate așa ceva. Îi privesc pe toţi elevii. Cine-mi trimite 
aceste fotografii? Cine? 

Al treilea mesaj este altă fotografie. Eu și Simón la duș. Prefer 
să nu mă uit la ea. Mi-o amintesc foarte bine. 

Când ne-a trecut prin minte să facem aceste poze? De ce nu 
le-am șters? Sau am făcut-o? De ce ni le-am trimis pe 
WhatsApp? lar dacă le-am șters, de ce apar acum? Și ele au 
rămas arhivate pe iCloud? lar acum unul dintre elevi mi le 
trimite. Le-a văzut. M-a văzut dezbrăcată, făcând sex cu cineva 
care nu este soțul meu. Acele fotografii probabil că sunt 
transferate din telefon în telefon chiar acum. Sigur. În mai puţin 
de douăzeci și patru de ore - ce tot zic douăzeci și patru de ore? 
- în mai puţin de una sau două ore, voi fi bătaia de joc a 
întregului liceu. „Târfa, infidela, nenorocita”. 

Vor exista un înainte și un după acest moment. Știu. Ce pot să 
fac? Incerc să mă liniștesc. Privesc pe fereastră. Văd copacii 
desfrunziţi de pe alee. Acolo, afară, iarna este străină de 
tragedia mea. Un nou mesaj. Mă uit la el. Nu mai este o 
fotografie. E mai rău. E o ameninţare. 


VP - 176 


„Dacă nu vrei să i le trimitem soţului tău...” 

Sosește altul: „Trebuie să faci doar un lucru...” 

Și încă unul: „Ridică-te și scrie chiar acum pe tablă: mâine 
examen”. 

Serios? Asta vor să fac? De ce? Sosește încă unul nou: „E 
foarte simplu. Fă-o”. 

Îi privesc pe toţi elevii. N-o pot face. Nu pot să cedez în faţa 
unui șantaj atât de pueril. Nu e mare lucru ce-mi cer. Aș putea 
justifica foarte ușor un examen. Am studiat deja câteva 
subiecte, nu e chiar atât de ciudat să vreau să văd cum se 
descurcă. Dar nu pot să cedez. Dacă cedez, sunt pierdută. Dacă 
cedez, au câștigat. Dar acele fotografii nu trebuie să ajungă la 
Germân. Sunt fotografii făcute în zile diferite, în locuri diferite. 
Acele fotografii dovedesc marea minciună în care am trăit în toţi 
acești ani. Minciuna că a fost doar o noapte, doar o greșeală. 
Aceste fotografii demonstrează că greșeala a continuat, iar acea 
greșeală continuată are un singur nume: trădare. Și ar pune 
capăt căsniciei mele într-o secundă. Nu, bine-ar fi să se termine 
într-o secundă. Nu. Ar fi pur și simplu declanșarea unei curse 
spre infern. Un infern neplăcut, lung, murdar, oribil. Un iad din 
care n-ar supravieţui niciunul din noi doi. 

Și pot să evit toate astea scriind pur și simplu pe tablă: 
„mâine examen”. Deși știu că nu este adevărat. Dacă cedez 
acum, situaţia nu se va mai termina. Le voi da puterea: și mă 
voi preda. 

Însă ideea că acele fotografii ar putea ajunge la Germân este 
prea devastatoare. Nu pot să permit așa ceva. Și dacă scriu 
chestia cu examenul? Cel puţin, voi câștiga câteva ore sau 
câteva zile pentru a mă gândi la o strategie, pentru a reuși să 
opresc asta, dar cum? Bine, poate că nu știu cum, dar cel puţin 
voi putea să-l avertizez pe Germân, să pregătesc terenul, să 
încerc să îmblânzesc impactul. „Nu. N-o face, Raquel, nu ceda. 
N-o face. N-o poţi face. Te observă. Gândește-te că cel care ţi-a 
trimis mesajele te observă. Și se va bucura de capitularea ta. 
Nu-i face pe plac. N-o face”. 

Mă ridic de pe scaun. lau o cretă. Chiar o să scriu? Nu trebuie. 
Nu trebuie. Nu trebuie. Nu trebuie. Nu trebuie. Nu trebuie. Nu 
trebuie. Nu trebuie. 

Însă degetele mele par a avea viaţă proprie și înainte să-mi 
dau seama, am scris: „mâine examen”. 


VP - 177 


Strigatele de protest ale elevilor nu se lasă așteptate. Și 
trebuie să-mi sprijin mâna de tablă ca să nu cad, pentru că mi 
se înmoaie picioarele. Am cedat. Acum trebuie să fac față 
consecinţelor. Prima, să liniștesc fiarele, să le explic decizia mea 
și să pară firească, logică. Și astfel s-o pot nega pe cea mai 
mare, dacă mă văd obligată s-o fac la un moment dat. Nu, n-am 
cedat niciunui șantaj, deja mă gândisem să dau un examen. 
Jalnic. 

— Liniștiţi-vă, nu va conta la nota finală, vreau doar să văd 
cum aţi asimilat conceptele. E mai mult un examen ca să mă 
testez pe mine, să văd dacă mă fac înțeleasă. 

— Adică, dacă picăm examenul, de fapt tu-l pici. 

— Și putem să greșim cât de mult vrem. Doar ca să te 
enervăm, nu? 

Le spun că nu, că trebuie să-și dea silința, dar s-o facă într-un 
mod relaxat. Și că, dacă se gândesc bine, nici nu prea au ce să 
învețe. N-am parcurs foarte mult din materie. 

— Mai mult, o să fie atât de ușor, încât dacă treceţi toți, 
atunci o să conteze la nota finală. 

— Atunci cum rămâne: contează sau nu contează? 

Din nou vâlvă. Nu sunt deloc mulțumiți, nu mai știu ce să 
creadă. Îi privesc pe cei trei instigatori sau pe cei despre care 
cred că sunt instigatorii acestei situații. Nu-mi pot da seama 
prea bine dacă se bucură, dacă suferă, dacă au avut sau nu 
vreo legătură cu toată această încurcătură. Dar desigur că au 
avut o legătură, cum să nu aibă? Și sigur au fost toţi trei. Sunt 
complici. Sigur. 

Continui să vorbesc până-i liniștesc pe toţi. Practic, le dictez 
întrebările pe care le voi da la examen. Le-am improvizat. 

— După cum vedeţi, e floare la ureche. 

— Și dacă e așa de floare la ureche, de ce o faci? Crezi că nu-l 
vom putea face mai bine? Că suntem prostuţi? întreabă Nerea. 

— Bine, dacă vrei, ţie îţi dau un examen special. Unul pentru 
nivelul tău. 

Câţiva elevi se bucură de comentariul meu. Nerea nici nu 
clipește. 

— Ora s-a terminat, profa. 

Elevii încep să se ridice. 

— Atunci mâine avem sau nu examen? 

— Da. Examen. 


VP - 178 


Elevii ies agitaţi din clasă. Zarva este mai mare decât de 
obicei. Nu sunt deloc mulțumiți de ideea examenului și acela 
este felul lor de a se exprima. Zgomotos. Eu rămân așezată pe 
scaun. Învinsă. 

Roi este unul dintre ultimii elevi care ies. Mă privește. 
Zâmbește. 

— Foarte prost, profa, foarte prost. Nu se negociază niciodată 
cu teroriști. 

Rămân stană de piatră. 

El a fost. El a fost. 

Nenorocitul are curajul să-mi râdă în faţă. 

Îl văd cum iese din clasă. Și, în sfârșit, reacţionez cu o furie 
care ţâșnește din adâncul meu și pe care n-o pot controla. Mă 
ridic de pe scaun impulsionată de o forță care până și pe mine 
mă uimește și mă iau după el. Toţi mușchii îmi sunt tensionaţi, 
vreau să pun mâna pe el și să-l strivesc de perete. Vreau să-mi 
apropii faţa la jumătate de centimetru de a lui. Vreau să fiu 
extraterestrul care o încolțește pe locotenentul Ripley într-un 
colț și o ameninţă să-i scuipe-n faţă veninul său. Un venin 
puternic și mortal, care-mi roade chiar acum măruntaiele. 

Și, fără să mă pot abţine, îl apuc pe Roi de braţ, pe coridor, și- 
| lipesc de perete. Simt că adrenalina care a pus stăpânire pe 
mine mă face să am o forță infinită. 

— Cine te crezi, nenorocitule? 

Roi rămâne uimit de accesul meu de furie. Observ privirile 
tuturor elevilor. Tocmai s-a așternut tăcerea. 

— Răspunde! Crezi că poţi să mă șantajezi și, pe deasupra, 
să-mi râzi în față? Chiar crezi asta, mucos nenorocit? O să te 
distrug! O să te distrug! 

Roi e mut. Nici el, nici altcineva nu spune nimic. Toţi au rămas 
stană de piatră. Impresionaţi de accesul meu de furie, de atacul 
meu de nebunie necontrolată. Dintr-odată, văd pe cineva 
apropiindu-se. 

— Raquel, Raquel... ce s-a întâmplat? Ce faci? 

Este Marga, șefa de studii. Eu îl ţin în continuare pe Roi de 
braţ. 

— Raquel, Raquel... 

În sfârșit, îmi iau ochii de la Roi și o privesc. 

— Ce-i? 

— Dă-i drumul. Lasă-l să plece. Dă-i drumul. 


VP - 179 


Și de parcă vorbele ei ar rupe vraja, îmi dau seama de ceea 
ce fac, că îl împing atât de tare pe băiat în perete, încât sigur îi 
fac rău. Îi dau drumul imediat. 

— Ție-ţi filează o lampă, tanti. Chiar foarte mult, îmi strigă 
Roi. 

Devine curajos în prezenţa șefei de studii, căreia îi zice: 

— Poate faci ceva cu nebuna asta! _ 

Roi se îndepărtează în timp ce-și aranjează cămașa. Il văd 
coborând scările până când îl pierd din vedere. O privesc pe 
Marga, neștiind ce să spun. 

— Hai să bem o cafea în biroul meu, îmi zice Marga. Şi-mi 
povestești în liniște. 

Nici nu mă mișc. 

— Raquel, ești bine? 

— Nu știu ce mi s-a întâmplat, chiar nu știu... Eu... 

— Haide, mai bine vorbim în altă parte. Vino. 

Mă duce spre biroul ei. Observ privirile și comentariile elevilor 
în timp ce pășim pe coridor. Sunt atât de rușinată, încât tot ce 
pot face este să las capul în jos și să-mi privesc pantofii. Drumul 
până la biroul Margăi mi se pare etern. Marga merge în faţa mea 
și, când ridic privirea, îi observ spatele. Mâinile. Cred că mi-ar 
plăcea să mă agăţ de mâna ei și să mă las dusă departe de acel 
loc. Ce naiba mi s-a întâmplat? Cum de mi-am putut pierde 
cumpătul în halul acela? 

Intrăm în biroul ei. 

— Stai jos, hai. 

— Îmi pare rău... îmi pare rău... asta... eu... nu știu... 

— Raquel, nu-i nimic, stai liniștită. Nu suntem aici ca să-ţi ţin 
o predică sau ceva de genul ăsta. Povestește-mi. Pur și simplu 
povestește-mi. Ce s-a întâmplat? 

— Am cedat nervos. Nu-mi stă în fire, serios că nu. Eu nu sunt 
așa, niciodată... e prima oară când încolțesc un elev, când pun 
mâna pe el, când îl împing, eu... Serios că nu fac chestii de- 
astea... 

— Te cred. Liniștește-te. Știu că ai cedat nervos. Tocmai te- 
am văzut. Și tuturor ni s-a întâmplat la un moment dat. Vreau 
doar să știu de ce, cum s-a întâmplat? 

— Nu știu, mint. Nu știu. 

— Desigur că știi. Raquel, sunt de partea ta. Voi fi mereu de 
partea ta. Ar trebui să dai foc unui elev și să-i mănânci capul și 


VP - 180 


ficatul ca să-mi treacă prin minte să fiu de partea lui. Și poate că 
nici așa n-aș face-o, bine? 

Incerc să schițez un zâmbet recunoscător pentru cuvintele ei 
de încurajare. Și pentru o clipă, iau în considerare posibilitatea 
să-i spun adevărul. Tot adevărul. Să încep cu începutul, să-mi 
deschid sufletul și să-i povestesc tot, fără să omit niciun detaliu. 
Dar am telefonul mobil în buzunarul de la pantaloni. Și acele 
fotografii mă ard. Acele fotografii, acea realitate mă împiedică 
să fiu sinceră. Așa că mint, mint și-i povestesc primul lucru care- 
mi trece prin minte, sperând să sune credibil. 

— M-a provocat în cel mai prostesc mod, iar eu am fost atât 
de idioată încât să-i cad în plasă. E vina mea, e numai vina mea. 

— Ce ţi-a zis? 

— A fost o prostie, serios, improvizez eu disperată. Îi deranja 
pe alţi elevi făcând comentarii foarte cinice, foarte jignitoare. 
Toată ora s-a comportat așa și, la sfârșit, când a trecut pe lângă 
mine... 

— Ce ţi-a spus? 

„inventează repede ceva, Raquel. Fă-o cu pricepere. Fii 
convingătoare”. 

— Că sunt o lașă, că e prea mult pentru mine și să nu mă 
apuc să apăr pe nimeni, mai ales când n-o fac cu sinceritate. 
Când eu îi dispreţuiesc la fel de mult ca el. 

— Ţi-a zis toate astea? 

— Da. 

li observ expresia feţei, vreau să-mi dau seama dacă a înghiţit 
asemenea poveste. Nici nu știu de ce mi-a trecut prin minte așa 
ceva. 

— Și atunci tu te-ai enervat? 

— Da. 

— Păi, te enervezi cam repede, răspunde. 

— Chiar nu știu ce-am păţit, încerc eu să par convingătoare. 
Și-ţi jur că n-o să se mai întâmple, iar dacă vin părinţii lui să se 
plângă, bineînţeles că voi accepta toate consecinţele... Și... 

— Stai liniștită, n-o să vină pentru atâta lucru. Cel puţin, 
părinţii lui Roi n-o să vină. În patru ani nu i-am văzut nici măcar 
într-o zi pe aici. Deci, cel puţin în privinţa asta, ai avut noroc. 

Marga mă mângâie pe braţ și mă privește în ochi înainte de a 
vorbi. Vrea să pară o persoană în care pot avea încredere. 

— Raquel... 


VP - 181 


— Da? 

— Tot nu-mi vine să cred că te-ai enervat de la atâta lucru. 

— Asta-i adevărul! mă agit, mă apăr. Chiar acesta este. 

N-a crezut nimic. Cum s-o învinovățesc? Dar Marga nu pare 
supărată. Nu, mai degrabă, dimpotrivă. O văd îngrijorată, 
solidară cu mine. 

— Nu vreau să treci singură prin asta. Raquel, vorbesc serios. 
Vreau să ai încredere în mine. Vreau să-mi spui dacă se poartă 
urât cu tine. Ti-am zis asta în prima zi și ţi-am spus-o din inimă. 
Poţi să contezi pe mine. Nu trebuie să faci nici pe eroina, nici pe 
martira, nici să-i înfrunţi singură. Fiindcă nu este nici util, nici 
inteligent și, mai ales, nu este necesar. 

— Știu, știu, îți mulţumesc. 

— Nu, nu vreau să-mi multumești pentru nimic. Vreau doar s- 
o faci. Să contezi pe noi. Nu vreau să mai pierd și alţi profesori. 
Nu mai vreau sperieturi. Nu mai vreau suferințe. Dacă elevii te 
hărțuiesc, dacă-ţi fac viața imposibilă, puţin îmi pasă dacă unul 
sau douăzeci, îi punem la punct și gata. Și-i punem categoric la 
punct. 

— Bine. 

— Nu voi permite să i se mai întâmple ceva vreunui profesor. 
Nu mi-aș ierta-o. 

Incuviinţez. Și încerc să par sinceră. Deși tot ce fac e să mă 
repet. 

— Bine. 

— Deci, gândește-te că ţi-o cer aproape ca pe o favoare 
personală. Nu mă lăsa pe dinafară. Povestește-mi tot. Nu trebuie 
s-o faci acum, ci când vrei. Când vei fi mai relaxată, când vei 
pune cap la cap tot ce s-a întâmplat, când o să vezi că ai o 
poveste coerentă de spus, în care elevii nu pică întru totul prost 
și în care întotdeauna există o cauză și un efect. 

— De ce spui asta? 

— Deoarece cred că încep să te cunosc și ești dintr-acelea 
care preferă să se tortureze și să se învinovăţească pentru tot 
ce se întâmplă, în loc să admită că printre elevi există adevărați 
profesioniști ai răului. Sau mă înșel? 

Zâmbesc. E tot ce fac pentru a nu continua conversaţia. 

li mulțumesc. Mă ridic și-i promit că da, că mă voi întoarce, că 
voi conta pe ea. 

Dar știu că n-o voi face. Sau cel puţin, nu curând. 


VP - 182 


Oricât se străduiește și oricât de recunoscătoare îi sunt, în 
chestiunea asta sunt singură și trebuie s-o rezolv în felul meu. Și 
nu pentru că aș fi o eroină. Sunt singură pentru că tocmai am 
capitulat în faţa lor. Am negociat cu teroriști. 

Am intrat cu totul în noroi. 

Și doar eu pot ieși din această belea. 

Dacă pot. 


VP - 183 


Capitolul 28 


Germân mă sună la telefon când ies de la liceu. De ce mă 
sună? A primit fotografiile? Teroriștii nu s-au ţinut de cuvânt? Nu 
vreau să-i răspund. Nu vreau. Și n-o fac. Pun telefonul în geantă. 
Il dau pe mute. Urc în mașină. Văd cum se mișcă geanta, 
vibrează telefonul. Trebuie să răspund. Trebuie să-l înfrunt. 

— De ce nu vii la O Muíño cât mai repede? mă întreabă. 

— Acum am terminat. Ce-i? 

— Demetrio ţi-a pregătit niște crab de te lingi pe degete. Vrea 
să desfacă chiar și cea mai bună șampanie. Sticla aceea pe care 
a cumpărat-o de la târgul din Frankfurt. 

— Cu ce ocazie? întreb nedumerită. 

— Spune că trebuie să-i trateze cum se cuvine pe noii asociați 
de la O Muíño. 

— Ah... i-ai povestit despre apartament? 

— Nu mai știam cum să mă abţin. Am făcut rău? 

— Nu, nu. Vin acum. 

Sunt primită la O Muíño de parcă aș fi Mr. Marshall din filmul 
lui Berlanga!", mai lipsește doar fanfara. Fiindcă au improvizat 
chiar și o mică pancartă făcută din multe feţe de masă unite 
printr-o frânghie și agățată de perete. „Mulţumim, asociato. Bine 
ai venit în afacere”. De îndată ce intru pe ușa restaurantului, 
Demetrio desface sticla de șampanie. Toarnă în pahare. Se află 
acolo Claudia, Rosalia și Germân. Toţi zâmbesc fericiți. Demetrio 
îmi dă o cupă plină de șampanie și mă îmbrățișează. Este o 
îmbrăţișare puternică, lungă, protectoare. Eu tremur. 

— Eşti foarte tare, cumnată. Foarte super. Tremuri? 

— Păi, nu mă aşteptam... 

— Și mai zice lumea că-ți dai aere... Dar tu ești o emotivă, 
spune Demetrio. 

— Dar cine a zis că-și dă aere? se apără Claudia. 

— Era un fel de-a spune. Tremură ca o trestie. Mulţumesc, 
Raquelina, sincer îți mulțumesc. Ştiam eu că-l iubeşti pe 
ticălosul de frate-meu. Dar nu-mi imaginam că atât de mult. Ne- 
ai salvat viaţa. 


10 Luis Garcia Berlanga este considerat un clasic al cinematografiei spaniole (n.tr.). 
VP - 184 


— Mă rog... răspund, neștiind ce să spun. 

— N-o mai copleșiți, încă poate să regrete și să se 
răzgândească. 

Germân se apropie de mine. Și-mi vorbește printre șoapte. 

— lartă-mă pentru asta. Pur și simplu i-am comentat lui 
Demetrio și situaţia a scăpat de sub control. 

— Nu-i nimic, prostuțule. Mă bucur că au reacţionat așa. 

— Ce șușotiţi? întreabă Demetrio. 

— Nimic, că este încântată de această primire. 

— Da, dar încă nu l-am vândut și nu știu cât îmi va lua să 
găsesc un cumpărător... Poate durează mai mult de o lună... Și 
cum Claudia trebuia să dea un răspuns... 

— Știind că veţi rămâne voi cu restaurantul, puţin îmi pasă cât 
o să dureze. li refuz chiar mâine pe ceilalți, răspunde soacra 
mea. 

— Și, auzi, s-ar putea să am deja un cumpărător pentru 
apartament, spune Demetrio. 

Germân îi aruncă o privire ucigașă. 

— Demetrio... 

— Bine, uite ce-i... soţiorului tău nu-i place deloc ideea, cine 
știe de ce... lar eu nu zic că o să iasă ceva, dar uite, poţi să 
vorbești cu el și să-i faci o ofertă. 

— Las-o baltă, o să găsească în A Coruña alt cumpărător. 

— Cine este? întreb. 

— Gabriel Acebedo, ieri am jucat un meci de baschet la el 
acasă, nu-i așa? Și i-am zis că ai un super apartament în La 
Marina pe care vrei să-l vinzi și s-a arătat interesat. Dar nu știu 
de ce se împotrivește ăsta. Se uită la fratele lui. Bani au, și la 
cât de mult te iubește, ai putea să obţii de la el oricât i-ai cere. 

— Ce prostie este asta că mă iubește? 

— E nebun după tine, știm cu toţii asta. Demetrio zâmbește 
ștrengărește și mă privește. Ţi-a povestit vreodată cum se 
distrau în adolescenţă ăștia doi? 

Germân se încordează, se enervează. 

— Demetrio, petrecem cu familia, nu este momentul, nici 
locul... 

— Bine, bine. 

Mi se adresează din nou: 

— Tu zi-i să-ți povestească într-o zi, iar dacă nu, îţi fac eu un 
rezumat. 


VP-185 


— Ce idiot ești, serios! îl mustră Germân, mai bine dispus. Ce 
asociat o să am la pensiune... 

— Mă rog, mai vorbim despre pensiune. Nu-ţi spun nici da, 
nici nu, dar să nu te arunci ca nebunul, va trebui s-o luăm încet, 
da? zice Demetrio. 

— Să ciocnim, spune Rosalía ridicând paharul, ea știe 
întotdeauna cum să reducă tensiunea care apare uneori între 
cei doi fraţi. 

Ce bine că e aici, mai ales acum, când vor munci cot la cot și 
vor fi nevoiţi să ia amândoi deciziile. N-o să fie ușor. Fiindcă, 
deși se adoră, se ceartă destul de des. 

In timp ce ridică paharul, Demetrio vorbește cu mine ca să 
lămurească lucrurile. 

— Eu zic că nu-i nicio problemă să-i faci o ofertă lui Gabriel și, 
când va sosi momentul, să-i arăţi apartamentul, nu-i așa? 

— Desigur, răspund. 

Sunt de aceeași părere ca Germân, nici pe mine nu prea mă 
încântă ideea ca familia Acebedo să cumpere apartamentul. 
Cred că e de-ajuns că posedă jumătate de sat. Ce-i drept, nu 
reușesc să înțeleg de ce lui Germân nu i se pare o idee bună. 
Mereu a vrut să le facă pe plac lui Gabriel și fraţilor acestuia. 

— Haideţi, să ciocnim, conchide Germán. Ridică paharul și toți 
îl imită. Pentru soția mea. Cea mai bună din lume. Sunt cel mai 
norocos bărbat de pe pământ. Nu te merit, inima mea. 

— Măi să fie, ce se pricepe la vorbe scriitorul, îi dă replica 
Demetrio. Pentru tine, Raquelina. 

Toţi ciocnesc paharul cu al meu. Bem. Mie-mi rămâne 
șampania în gât. Dar încerc să disimulez. Claudia, soacra mea, 
schimbă o privire cu mine. Eu încerc să zâmbesc, dar știu că-mi 
iese ciudat. 

— Bun, haideţi să mâncăm crabii ăia. Avem pe foc niște crabi 
de două kile fiecare, cei mai buni de pe piaţă. Și avem și salată 
de rucola, roșii și quinoa. Ca să vezi că tocmai ai investit într-o 
afacere care unește tradiţia galiciană cu modernitatea. Asta nu 
găsești nici în cele mai bune restaurante din A Coruña. 

— Taci, nesuferitule, nu mai e nevoie să-i faci reclamă, spune 
cumnata mea și mă privește. Ca acţionară, acum va trebui să-i 
pun la respect ca să nu te calce în picioare. 

— Mai bine îl las pe Germân să facă asta. 

Fiindcă nu voi face pe arbitrul între ei doi. Nici vorbă. 


VP - 186 


Ne așezăm la masă. Soacra mea se pune lângă mine. Își 
așază mâna pe braţul meu. 

— Germán e fericit. Mulţumesc. 

— Am făcut ce trebuia. 

— Nu trebuia, îmi spune. Dar ai făcut-o. lar dacă e să fiu 
sinceră cu tine, n-am crezut niciodată c-o vei face. 

Mă străduiesc să zâmbesc. „Nici eu, Claudia, nici eu n-am 
crezut c-o voi face”. Dar iată-ne aici, sărbătorind această 
nebunie. Sărbătorind într-una dintre cele mai groaznice zile din 
viaţa mea. Soțul meu crede că sunt cea mai bună femeie din 
lume și, chiar în momentul ăsta, probabil că există o copie a 
fotografiilor mele în pielea goală, trăgându-mi-o cu alt bărbat în 
aproximativ două sute de telefoane mobile ale tot atâtor elevi. 

— Eşti bucuroasă? mă întreabă Germán. lartă-mă pentru 
toată această nebunie. 

— Nu-i nimic. 

— De mult n-am mai avut o veste bună și de-aia au luat-o 
puţin razna... 

— Da... 

— Ne permiteţi să ne retragem o secundă? își întreabă 
Germân familia. 

— De ce? îl întreb. Urmează să mâncăm... 

— Doar o secundă. 

Mă ia de mână. Mă ridic de la masă și-l las să mă conducă 
până la baie. Inchide ușa. 

— Raquel, știu că totul este o capcană sau că pare a fi. Dar 
adevărul e că nu este. Însă nu te simţi obligată, poţi să te 
răzgândești când dorești. Toţi vor înţelege. 

— Mă îndoiesc foarte mult. 

— Nu, serios. lar dacă nu înțeleg, puţin îmi pasă. Nu trebuie 
să faci asta. 

— Bine, eu am luat deja decizia. Spune-mi că nu vom da greș 
și mi-e de-ajuns. 

— Firește că nu vom da greș. Vom transforma O Muíño în cea 
mai frumoasă pensiune din toată zona. 

— Pe fratele tău nu prea-l încântă ideea de pensiune, nu-i 
așa? 

— Va trebui să se obișnuiască. 

— Ai grijă cu el, Germán. Până ieri era patronul. 


VP - 187 


— Era patron împreună cu mama. Dar stai liniștită. Auzi, cât 
despre vânzarea apartamentului lui Gabriel, în niciun caz. 

— De ce? Uite ce-i... nici mie nu-mi convine, dar n-am înţeles 
de ce nu-ţi place ideea. _ 

— Pentru că nu vreau să amestec lucrurile. li plac pe cei din 
familia Acebedo pentru că-i cunosc de când mă știu și-mi sunt 
prieteni, mai ales Gabriel, dar e mai bine să nu faci afaceri cu ei. 
Nici măcar să le vinzi un apartament. 

— Sunt de acord. 

Germân mă sărută. Mă privește îndrăgostit. 

— Ești cea mai bună. 

— Îmi vine să te înregistrez spunând-o. 

— De ce? 

— De-ale mele. Te iubesc mult, Germân. 

Mă privește oarecum alarmat. 

— Nu mi-o spune așa, pe tonul ăla și cu acea emfază, pare că 
urmează să mă anunţi că ai o boală incurabilă. 

E mai rău, mă gândesc. Mult mai rău. 

Se aud bătăi în ușă. 

— Vă așteaptă crabii. Lăsaţi giugiuleala pentru la noapte, 
strigă Demetrio de cealaltă parte. 

— leșim imediat! 

Mâncăm printre râsete, planuri de viitor și mai multă 
șampanie, destul de mult vin și până și Claudia se „afumă” 
puțin. Eu, de fiecare dată când sună un telefon mobil, trebuie 
să-mi reprim o tresărire. Mă simt ca într-un film unde există o 
bombă pe punctul de a exploda și doar eu sunt conștientă de 
pericol. Trebuie să salvez lumea de explozie, de catastrofa și 
trebuie s-o fac fără să afle cineva, fără să înceteze petrecerea. 

Dar cum să fac asta? 


VP - 188 


Capitolul 29 


În noaptea asta îmbrăţișez spatele lui Germán în pat. Nu știu 
dacă doarme. Imi imaginez că da, având în vedere capacitatea 
sa de a adormi în câteva secunde. Eu nu pot să dorm. Mintea 
îmi galopează. Dar încerc să mă liniștesc. Vreau să mă calmeze 
contactul pielii mele cu spatele lui. Vreau să-i inspir mirosul și 
să-mi fie ca un drog. Luna plină luminează o parte din cameră. E 
una dintre acele nopţi ciudate de iarnă cu puţini nori și, de 
aceea, luna folosește drept far nocturn. Îi contemplu spatele, 
alunițele. lau telefonul mobil și folosesc lumina ecranului pentru 
a străbate fiecare centimetru al pielii lui. 

— La ce te uiţi? întreabă. 

De fiecare dată când unul din noi doi ia telefonul mobil în pat 
și pune o melodie sau se uită la un video, celălalt întreabă: „Ce 
asculţi? La ce te uiţi?” De parcă n-am vrea să pierdem nimic din 
ceea ce-l bucură pe celălalt. 

— Ești treaz? 

— Pe jumătate. 

— Nu mă uit la nimic. Mă rog, ba da. La alunitele de pe 
spatele tău. 

Ating o zonă unde se grupează mai multe. 

— lţi amintești cum le-am botezat pe acestea? Lacul Bled? 
Lacul Bled din Slovenia. Cu insulița lui în mijlocul apei. Nişte 
trepte enorme ca să urci la biserica de pe insuliţă. Un peisaj ce 
părea desprins dintr-un vis. Aceea a fost una dintre primele 
călătorii pe care le-am făcut împreună. Eu văzusem niște 
fotografii pe Internet și m-am îndrăgostit de acel loc. Voiam să-l 
cunosc. Voiam să mă scald la malul acelui lac de poveste și apoi 
să închiriem o barcă ca să ne ducem până la biserica de pe 
insulă. Imi amintesc că, atunci când am urcat în avion, eram 
foarte agitată. Mă temeam că locul nu avea să fie ca în 
fotografie. Și că vacanţa mea de vis avea să devină o 
dezamăgire. N-a fost așa. Intr-una dintre acele nopţi de vacanţă 
am botezat constelația de aluniţe Lacul Bled. Când lucrurile 
aveau să se înrăutățească, avea să ne rămână întotdeauna 
amintirea Lacului Bled. 


VP - 189 


Germân se întoarce în pat. Mă privește amuzat. 

— Ce-i cu accesul ăsta de romantism? 

— N-am voie? 

— Ba sigur că ai voie. Dar mi se pare ciudat. Fiindcă ţie ţi-a 
fost extirpată gena romantismului de la naștere. Sau nu? Cum 
era aia că romantismul a fost inventat de magazinul El Corte 
Inglés ca să vândă brățări? 

— Nu râde de mine. 

Germân rămâne în tăcere. Mă privește. Se uită la mine așa 
cum o făcea când m-a cunoscut, cu un amestec de uimire, 
dorinţă, curiozitate și teamă. „Teamă că mâine mă voi trezi și 
totul va fi o minciună”, spunea el foarte siropos. lar eu râdeam 
și-l asiguram că nu trebuia să spună acele fraze de bolero ca să 
și-o tragă iar cu mine. Acum observ că teama a dispărut din 
acea privire. Este sigur de iubirea mea. De parcă siguranţa n-ar 
fi întotdeauna un miraj cu care ne obișnuim să trăim. 

— Te iubesc mult, Raquel. Și știi că nu trebuie să vinzi 
apartamentul, da? Eu o să te iubesc la fel, chiar dacă nu-l vinzi. 

— Taci. Și dormi. Decizia e deja luată. 

Germân zâmbește, privește fotografia tatălui său. 

— Cred că tata e fericit acolo sus. 

Cuvintele lui mă uimesc, chiar mă înfiorează. Acolo sus. Nici 
nu știam că soţul meu crede într-o viaţă dincolo de moarte. Dar 
prefer să nu aduc asta în discuţie. 

— Știi că singura dată când l-am simţit mândru de mine a fost 
când m-am căsătorit cu tine? De parcă, în sfârșit, aș fi luat o 
decizie bună. lar azi mi-ar spune la fel? „Vezi? Ai ales bine”. 

Germân se cuibărește din nou în pat și văd cum i se închid 
ochii. Eu mă întorc cu spatele și-i simt mâna îmbrăţișându-mi 
corpul și trăgându-l spre al lui. 

— Și da, se numea Lacul Bled, îmi zice. Ar trebui să ne 
întoarcem acolo într-o bună zi. 

Reușesc să dorm puţin. Dar mă trezesc repede. Mă uit la 
ceas. Au trecut doar câteva minute. Gândurile mi se 
declanșează iar. Blestemata mea realitate se strecoară din nou 
în pat, în această noapte cu lună plină. Și oricât de mult mă 
străduiesc, de data asta nu reușesc să mă liniștesc. 

Și dacă mâine nu le dau examen? l-aș putea lua telefonul 
mobil lui Germân. Să-l iau cu mine și în felul acesta să verific 
dacă-și duc la bun sfârșit ameninţarea, dacă nedându-le 


VP - 190 


examen, ei trimit fotografia. Vorbesc la plural, ei, pentru că deja 
sunt convinsă că sunt cei trei. Trebuie să fie cei trei. lago, Nerea 
și Roi. Cei trei muschetari, cei trei nenorociţi, cele trei picioare 
care susțin acea bancă a răului. Germán doarme buștean. li iau 
telefonul. Mă ridic și-l duc la baie. Și dacă-l fac să dispară? Și 
dacă-l arunc în W.C. Și apoi mă prefac că nu știu ce i s-a 
întâmplat? „Cine știe unde l-ai pierdut, Germân, ești un aiurit, 
nu știi niciodată unde ţi-e capul”. Cu siguranţă, îi va lua vreo 
două zile până va face rost de unul nou. Sunt două zile câștigate 
pentru mine. Deși s-ar putea ca Demetrio să-i dea vreunul vechi. 
Trebuie doar să facă o copie a cartelei SIM și gata. Cel mult, aș 
câștiga câteva ore. Nu merită atât de mult efort pentru atât de 
puţin. Soluţia nu poate fi să-i tai soțului meu contactul cu lumea 
exterioară. Dacă au făcut rost de numărul lui de telefon, îl pot 
afla și pe al lui Demetrio. Și nu mi se pare prea fericită nici ideea 
ca Demetrio să vadă fotografiile în care apar dezbrăcată cu alt 
bărbat care nu este fratele lui. Mă înfiorează. 

Verific din nou hard disk-ul Virucăi. Mă încăpăţânez cu ceva ce 
nu există. Oricât de mult ciocănesc acolo, nu voi reuși să bat un 
cui care poate că nu există. Trebuie să gândesc diferit. Trebuie 
să aflu cât mai multe despre cei trei. Dacă au reușit să mă 
rănească de moarte, atacându-mi din plin punctul slab, și eu aș 
putea face la fel cu ei. Să folosesc armele lor. Apelez la lucrările 
lui Roi și Nerea, acelea în care Viruca îi îndemna să-și 
povestească vieţile, secretele, acele lucrări în care le cerea să-și 
elibereze demonii. Mă uit mai întâi la cea a Nereei. Deși am citit- 
o deja acum câteva zile, dar vreau să văd dacă mi-a scăpat 
ceva, ceva de care pot să trag. Dar povestește doar generalităţi, 
nu-și deschide sufletul, e clar că n-are de gând să participe la 
jocul propus de profesoară. Menţionează câteva anecdote din 
copilăria ei. Tatăl ei este sculptor, cu oarecare renume în 
provincie. Nerea relatează cu destul haz cum a crescut jucându- 
se în atelierul artistului, văzându-și tatăl dezbrăcând femei și 
bărbaţi ca să plăsmuiască acele corpuri în operele sale. La șapte 
ani, a povestit la școală cât se poate de firesc că-și petrecuse 
weekendul înconjurată de trupuri goale. Având în vedere 
scandalul pe care l-a făcut învăţătoarea, a învățat repede că era 
mai bine să nu facă referire la unele lucruri, pentru că avea să 
existe mereu un profesor sau un elev dispus s-o judece și s-o 
cenzureze cu prima ocazie. Așa că s-a obișnuit să pastreze 


VP-191 


secrete de când era mică, tot ce avea legătură cu familia ei. Sau 
cu orice era nevoie. In plus, asta a făcut-o să creadă că 
aparţineau unei clase diferite de oameni, unui grup de oameni 
mai deschişi la minte și mai elevaţi. „Am crescut în libertate, dar 
am învăţat să mă prefac”, încheie. 

Pot să trag vreo concluzie din asta? Educată cu valori mai 
libertine și mai tolerante. Sau poate educată diferit, făcând-o să 
se simtă superioară celorlalţi și, în același timp, să se prefacă. 
Din asta apare un monstru? Nu cred. Sau da, dar e doar pură 
speculație. Și, bineînţeles, nu prea pot să am vreun avantaj din 
asta. 

Totuși, Roi vorbește despre o copilărie dificilă. A crescut cu 
lipsuri. În acel cartier pe care-l cunosc deja, înconjurat de 
sărăcie, de mizerie. Nu-i place viaţa lui, nu se mândrește cu ea. 
Se vede că vrea să plece cât mai repede de acolo, să facă parte 
dintr-o altă clasă socială. Cum să-l învinovăţesc? Cine n-ar vrea 
același lucru în locul lui? Poate că prietenia lui cu lago izvorăște 
și din acea dorință de a se simţi egal cu cei norocoși. Ceva ce, 
într-o oarecare măsură, i se întâmplă lui Germân; deși el n-a 
avut o copilărie cu lipsuri, a vrut întotdeauna să se înconjoare de 
oameni precum cei din familia Acebedo. Chiar și faptul că s-a 
simţit atras de mine a avut o oarecare legătură cu asta. Eu eram 
fiica unei doctorițe oncolog de renume. Făceam parte dintr-o 
presupusă elită din A Coruña. Sau, cel puţin, așa a crezut el, 
fiindcă îmi amintesc că-mi spunea asta când am început să 
ieșim, îmi zicea că nu era la nivelul meu, dar că-și dorea să fie, 
că nu va ști să se comporte în anumite medii. Și cred că a fost 
puțin dezamăgit când a descoperit că nu aveam să-l duc 
niciodată prin acele locuri. In curând și-a dat seama că fusesem 
crescută la o școală privată, una dintre puţinele școli laice de 
bani gata din oraș, dar că nu mă simţeam nici prea în largul 
meu, nici prea mândră că făceam parte din acea clasă. Nici 
mama nu mă făcuse să mă simt specială datorită privilegiilor 
noastre. Dimpotrivă, m-a educat cu ideea că norocul era de 
partea noastră, dar că nu folosea foarte mult dacă nu era însoțit 
de alt fel de valori. 

Citesc tot ce găsesc despre Roi și Nerea. Dar nu reușesc să 
depășesc prea mult aceste prime impresii. O fată care se simte 
superioară și un băiat care vrea să aparţină altei clase sociale. 
Cu alte cuvinte, mai nimic. 


VP - 192 


Încerc să introduc din nou în contul de gmail al Virucăi 
numerele din fișierul pe care l-am găsit în calculatorul ei. Sper 
ca vreunul dintre ele să-mi deschidă poarta spre secretele sale. 
Dar tot nu am noroc. Încerc combinaţii, dar nimic. Firește, eu 
sunt hacker așa cum este Lisbeth Salander simpatică. 

Mă străduiesc mai mult decât alte dăți, știind cât de mult risc. 
Rezultatul este același. Nimic. 

Mă uit la ceas, e ora șapte dimineaţa. În curând se va lumina 
de ziuă și va trebui să decid dacă merg înainte cu ideea 
examenului sau nu. Imi simt gâtul iritat. Mi se pare că am febră. 
Ar fi minunat să mă îmbolnăvesc. Să cer concediu câteva zile. 
Să uit de tot. Dar s-ar putea să nu reușesc să amân nimic. S-ar 
putea ca ei să considere asta o capitulare absolută. Și dacă-mi 
dau demisia? Și dacă mă dau bătută? Vor accepta înfrângerea 
mea și mă vor lăsa în pace? Mă îndoiesc însă că se vor mulțumi 
cu asta. E clar că vor să mă vadă distrusă, iar o demisie n-ar fi 
suficientă pentru ei. Sigur că nu. 

Decid să mă întorc acasă la Viruca. Sunt disperată, da. Și ce? 
Trebuie să încerc ceva. Dintr-odată, ideea de a transfera tot din 
calculatorul ei în al meu mi se pare cea mai bună idee. Dacă n- 
am găsit nimic în dosarele pe care le-am copiat, s-ar putea să 
existe ceva în cele pe care nu le-am verificat. Sigur. Trebuie să 
existe. Intr-un colțișor, pe undeva. lar dacă nu sunt în stare să 
găsesc nimic singură, o să cer ajutor. În A Coruña am un prieten 
la care pot apela. Dacă nu poate să găsească nimic, fără 
îndoială înseamnă că nu există nimic care să prezinte interes. 

Ar trebui să-i povestesc lui Mauro că o să trec pe la 
apartamentul fostei lui soţii, dar prefer să trec sub tăcere. O să-i 
spun dacă găsesc ceva clar. Nu e vorba că n-am încredere în el, 
dar acum, după toată informaţia pe care mi-a dat-o Isa, prefer 
să fiu precaută. Și nu vreau să-i spun nici că am cedat 
șantajului. Mi-e rușine. Foarte multă rușine. 

Când plec de acasă, aud împușcături în zona muntelui. Sună 
ca focurile de artificii și poate de-aia Nanuk urlă speriat și 
neliniștit. Urăşte astfel de zgomote. 

— Nu-i nimic, Nanuk. 

Au ieșit la vânătoare de mistreți. Ne-a zis deja don Froilán că 
unii oameni din sat se adună ca să-i vâneze, sătui să le tot 
distrugă recoltele. E a doua oară în această săptămână când 


VP - 193 


auzim împușcături și Nanuk nu reușește să se obișnuiască. Și eu 
păţesc la fel. Prefer zgomotul pescărușilor. 
e 

Intru în clădirea unde locuia Viruca. E ora opt și jumătate 
dimineața. Mă întâlnesc cu o adolescentă. Mi-e cunoscută. Mă 
priveşte. 

— Scuze! Tu ești profa la liceu, nu? De la liceul Rosalía. 

— Da, îi spun. Ești eleva mea? 

— Nu, nu, dar te-am văzut. Eşti cea nouă, de limbă și 
literatură, nu? Să nu-mi spui că te-ai mutat aici! Fiindcă te-am 
văzut zilele trecute în lift. Te-ai mutat? 

— Ah... mă... gândesc la asta. 

— În apartamentul Virucăi Ferreiro? 

— Eh... locuia aici? 

— La etajul trei apartament B. Eu locuiesc la C. 

— Ah, păi nu mi-au zis nimic cei de la agenţie. 

— Credeam că încă nu i-a luat nimeni lucrurile. Părinții ei au 
fost ieri pe aici. 

Înghit în sec. Părinții vin la apartamentul fetei lor. Desigur, de 
ce n-ar veni? Și dacă îi apucă să vină în dimineața asta? Cum 
aveam să-mi justific prezența? Adolescenta mă privește în 
continuare, așteptând un răspuns. Trebuie s-o fac să creadă că 
apartamentul acela este scos la închiriat. 

— Ah... Păi, apartamentul este... gol. 

Bine, n-am fost prea convingătoare. 

— O să-l închiriezi? Sper să nu te influenţeze ceea ce tocmai 
ţi-am spus. 

Fata nu știe prea bine cum să spună ce urmează. 

— Să nu-ţi faci sânge rău, nu s-a sinucis acolo. 

— Bine. Mulţumesc. 

Încerc să schiţez un zâmbet de mulţumire. 

— Nu-ţi face griji. 

Fata pleacă. Eu intru în clădire, dar înainte de a închide ușa, 
mă întorc să o privesc. Ea a făcut la fel. Privirile ni se întâlnesc. 
Cred că n-a crezut nimic din tot ce i-am zis. Poate că ar trebui să 
plec de aici, deși zarurile au fost deja aruncate. Mai bine copiez 
tot ce este în calculator, plec imediat și îi dau înapoi cheia lui 
Mauro, ca să nu mai fiu tentată să mă întorc aici. 

Urc în lift. Oglinda îmi reflectă chipul palid. Cearcănele de la 
faptul că n-am dormit, faţa îngrijorată. Probabil că o imagine 


VP - 194 


asemănătoare îi arăta acea oglindă și Virucăi în ultimele zile. 
Imaginea disperării, a căderii. Îmi alung din minte acel gând. E 
prea chinuitor și macabru. „Tu nu ești ea”. 

Intru în apartamentul Virucăi și mă duc direct la calculator. 
Știu cum să transfer toată informaţia pentru că a trebuit să fac 
asta o dată de pe vechiul meu Mac pe cel nou. Am nevoie doar 
de un cablu ethernet conectat de la unul la altul. O fac și-mi 
spune că operaţiunea va dura o oră și jumătate. Mă uit la ceas. 
O să ajung la timp pentru examen. 

Nu-mi rămâne decât să aștept. 

Am la dispoziţie o oră și jumătate ca să-i scotocesc din nou 
prin dulapuri. Ca să fiu mai exhaustivă de data asta. Deși nu 
cred că am talent de detectiv. Căutarea se dovedește la fel de 
inutilă. Ce-i drept, senzaţia este diferită. Cred ca-mi scapă ceva. 
Ceva ce e în faţa ochilor mei și nu reușesc să văd. Verific 
buzunarele tuturor pantalonilor ei, ale jachetelor și cămășilor ei. 
Nimic. Mă uit din nou în geanta de sport. Prosop, teniși, cheie 
mică de lacăt de la dulăpior... O fi unul dintr-acele dulăpioare 
care se închiriază pentru o lună? O fi păstrând ceva acolo? Dac- 
ar fi așa, cel mai probabil și-ar fi lăsat geanta de sport în acel 
loc, nu? Deși poate c-ar trebui să arunc o privire... Pentru asta 
trebuie să aflu la ce sală de gimnastică se ducea. Unde am 
văzut o fotografie? Ah, da, în aparatul foto digital. 

ÎI caut, îl deschid și reușesc să aflu cum se numește sala de 
gimnastică. Mă rog, se văd doar ultimele litere, dar va fi 
suficient. EIRA. 

Părăsesc apartamentul după trei ore. Cu tot ce era pe 
calculatorul ei instalat pe al meu. Și am senzaţia că am depăşit 
o limită pe care nu trebuia niciodată s-o depășesc. In plus, acum 
există un martor, eleva de la liceu. Sper să uite că m-a văzut pe 
aici. Dacă o întâlnesc pe culoarele liceului, îi voi spune că până 
la urmă am hotărât să nu închiriez apartamentul. Mă uit la ceas, 
trebuie să mă grăbesc dacă vreau să ajung la timp la școală. Nu 
vreau ca ei să creadă că am dat bir cu fugiţii, că nu mă voi duce 
să le dau examenul. Nu vreau să le dau nici cinci minute de 
răgaz ca să-i poată trimite fotografiile lui Germân. 

les din clădire. Mă uit din nou la ceas, cu speranţa deșartă că 
timpul s-ar fi oprit. Mi-au mai rămas doar zece minute să ajung 
la liceu. Încep să merg repede și, când îmi dau seama că în felul 
acesta n-o să ajung, o iau la fugă. Alerg pe străzile din Novariz. 


VP-195 


Observ cum mă privesc puţinii pietoni care există la ora asta. 
„De ce te-ai grăbi în acest sat în care nimeni nu se scoală de 
dimineață? Unde-i urgenţa?” 

Ajung la liceu transpirată, fără suflare. Cu inima bătându-mi 
nebunește. Încerc să respir calm, expirând și inspirând încet, ca 
să încerc să reduc pulsaţiile. Îi salut pe vreo doi profesori care 
mă privesc nedumeriţi. Cel de sport se apropie de mine. 

— E totul în regulă? 

— Da, credeam că nu mai ajung. 

— Doar n-ai de făcut o operaţie pe inimă. Dacă întâărzii cinci 
minute, să aștepte. De câte ori nu așteptăm și noi după ei... 

— Și nu sunt nici în formă. 

— Te încălzesc eu când dorești. 

Zâmbesc. A fost o insinuare? Tocmai s-a dat la mine acea... 
fiinţă în trening? 

Urc scările, recăpătându-mi încetul cu încetul răsuflarea. Sunt 
fleașcă pe spate. Mă miros pe ascuns la subraț. Doamne, sper 
să am deodorant în geantă. Caut și găsesc un roll on. Încerc să-l 
am mereu la mine, transpir ușor. Mă închid în toaleta 
profesorilor și-mi ung bine axilele cu roll on. Dacă tot sunt la 
toaletă, îmi stropesc fața cu apă și mă pieptăn cu degetele. Sunt 
gata. Pregătită să intru în clasă. Mă simt de parcă m-aș duce la 
eșafod. Sau să denunţ un coleg pentru a evita o tortură. Sunt o 
rușine de om. O scursură, o paria. Cea mai rea. lar asta nu se 
rezolvă cu puţin deodorant. 

— Nu vom da examenul. 

Roi tocmai s-a ridicat în picioare și a strigat asta foarte tare. 
„Nu vom da examenul”, o spune în timp ce eu împart foile cu 
întrebările. 

— E complet nedrept și nu-l vom da. 

Îl privesc nedumerită. Nu înțeleg ce pretinde. Mai întâi mă 
obligă să dau un examen și acum vrea să-l împiedice? 

— Eşti delegatul clasei? întreb, încercând să nu-mi pierd 
calmul. 

— Nu. Dar nu-i nevoie, am vorbit cu câţiva și nu-l vom da. 

— Îmi pare rău, dar asta nu decizi tu. 

Roi rupe în două foaia pe care i-am dat-o. Și mai mulţi elevi îl 
imită. Printre ei, Nerea. lago nici nu se clintește. 

— Vino cu mine, îi poruncesc. Vino cu mine. 


VP - 196 


Băiatului îi ia o secundă să reacționeze, dar îmi dă ascultare 
în cele din urmă. 

— Venim imediat, le spun elevilor. Profitaţi să aruncaţi o 
privire pe întrebări, dacă vreți. 

les pe culoar și Roi mă urmează. Cobor scările. El rămâne sus, 
privindu-mă. 

— Unde mergem? 

— Undeva unde să nu ne audă nimeni. 

Roi decide să coboare și eu îl duc prin coridoarele labirintice, 
până ajungem afară, la adăpostul unui copac, lângă fântâna 
care miroase a sulf. 

— Nu mai era alt loc? întreabă. Aici miroase oribil. 

— Pot să știu ce pretinzi? Mă obligi să dau un examen și acum 
nu vrei să-l susţii? Încerci să mă înnebunești? 

— Eu nu te-am obligat să dai acest examen. 

— Cum nu? M-ai șantajat cu pozele! 

— Ce poze? 

— E de-ajuns, nu ţi se pare? 

— Păi, nu știu despre ce vorbești. Din nou. 

— Ah, da? Dacă n-ai fost tu, atunci de ce mi-ai zis că n-ar 
trebui să negociez cu teroriști? 

— Pentru că asta i s-a întâmplat Virucăi. 

— Ce? 

— Era clar că nu voiai să ne dai examenul, că te obliga 
cineva. Așa i s-a întâmplat și Virucăi. Nu intuiești cum stau 
lucrurile? Cineva te obligă să faci ceva, la început o prostie, cum 
e un examen, dacă n-o faci, te atacă unde te doare cel mai tare 
- încearcă să ghicească - în căsnicia ta? 

Eu tac. lar tăcerea mă trădează. 

— În căsnicia ta, da. Aşadar, cu mare durere în inimă, cedezi. 
E doar un examen, nu? Il poţi justifica, în fața ta și a noastră. 
Dar apoi îţi vor cere altceva, un lucru mai nenorocit sau mai 
rușinos și atunci îţi vor apărea multe îndoieli. De asemenea, te 
vezi obligată să cedezi. O să începi să te simţi foarte rău, o să 
începi să te urăști. Și astfel, încetul cu încetul, o să te 
prăbușești. Și este inevitabil. Pentru că-ţi dai seama că o să faci 
orice pentru a-ţi salva căsnicia. Dar preţul este foarte mare, 
fiindcă tocmai ai devenit ostatica unui șantajist. Te-ai 
transformat în ceea ce urăști cel mai mult, în cineva care e 
manipulat, în cineva pe care tu l-ai detesta, pentru că te 


VP - 197 


transformi în cea mai proastă versiune a ta, într-o lașă, într-o 
trădătoare și, mai ales, într-o profesoară rea. Cea mai rea. Și n-o 
să suporţi, o să te învinovăţești că ai cedat, că te-ai lăsat târâtă, 
iar dacă la un moment dat îţi vine să-ţi îndrepţi greșelile, deja o 
să fie târziu. Acţiunile tale nu mai au justificare, n-o să te ierte 
nimeni dacă acum ai vrea să dai timpul înapoi. Fiindcă ceea ce 
te-au obligat să faci nu este doar rău, cu siguranţă este și ilegal. 
Așa că nici șefa de studii, nici directorul, nici colegii tăi, nici 
elevii n-o să te ierte. Nici soțul tău, pentru că, bineînţeles, el o 
să afle totul în cele din urmă. lar aceea va fi lovitura fatală. O să 
te simţi încolţită, distrusă, singură și, poate, unica soluţie pe 
care o vei vedea o să fie să termini cu totul. Să dispari. Niște 
pastile, niște tăieturi la încheieturile mâinilor, să te spânzuri? Să 
te îneci?... 

Tăcere. Nici nu știu ce să spun la auzul viitorului macabru pe 
care tocmai mi l-a prezis băiatul. 

— Asta i s-a întâmplat Virucăi. Și de-aia a fost găsită plutind în 
lacul de acumulare. 

— Dar ce fel de psihopaţi sunteţi? Și, ia zi-mi... ce mă 
împiedică să mă duc chiar acum la șefa de studii și să-i 
povestesc ceea ce tocmai mi-ai spus? la zi! Sau la Garda Civilă, 
mai bine. 

— Nu știu, ce te împiedică? 

Tac din nou. Roi zâmbește. 

— Măi să fie, te strâng bine ăia cu ușa, nu? Ce e în pozele 
alea? Tu omorând copii sau trăgându-ţi-o cu ei? Tu într-o orgie? 
Cu cine-l înșeli? Cu fratele lui? Cu tatăl lui? Ce poate fi atât de 
grav ca să te aducă în starea asta? 

— Vrei să-mi spui că n-ai nicio legătură? 

— N-am nicio legătură. 

— lmi pare rău, dar nu te cred. 

— Atunci de ce am rupt foaia de examen? Nu vezi că-ţi ofer o 
scăpare? Tu ai cedat, i-ai demonstrat șantajistului tău că erai 
dispusă să dai examenul, dar ceva mai presus de tine, ceva ce 
nu ai putut să controlezi te-a împiedicat să-l duci la bun sfârșit. 
Reușești să ieși basma curată din povestea asta. Ar trebui să-mi 
mulțumești. 

Clatin din cap. Nu, nu și nu. Nu-l cred. Nu pot accepta că-mi 
dă o mână de ajutor. Se joacă cu mine. Are prea multe 
informaţii ca nu fie implicat. Asta face parte din joculeţul lui 


VP - 198 


macabru. Vrea ca acum să am încredere în el, ca să-mi dea din 
nou o lovituri Fără îndoială. 

— Dacă n-ai fost tu, atunci cine? De unde știi toate astea? 

— Pentru că eu am fost implicat în ce i s-a întâmplat Virucăi. 
Foarte la început. Apoi n-am mai fost. 

— Cine dirijează totul? Nerea? lago? Ajută-mă. 

Clatină din cap. 

— Am făcut deja mai mult decât trebuia. Dacă mai fac un pas, 
situaţia se va întoarce împotriva mea. Nu pot. Am mers deja 
prea departe. 

Roi se îndepărtează. Și rămân acolo, neștiind prea bine ce să 
fac în continuare. Isa apare pe coridor. 

— E totul bine? 

— Da, de ce? 

— Fiindcă pare că ai văzut un mort. Eşti palidă. 

— Ah, nu, doar că n-am luat micul dejun... 

— Păi, mănâncă un croasant. Sau două. Te rog. 

Încuviinţez. Îi spun că mă grăbesc, că mă așteaptă elevii. 

Când intru în clasă, Roi e deja la locul lui. 

— Continui cu examenul? întreabă un elev. 

Cred că-l cheamă Alberto. 

— Nu că ar conta, am avut timp să ne uităm pe toate 
întrebările. 

— Și? 

— O să-l trecem fără probleme. 

Îmi vine o idee. Cum de nu m-am gândit înainte? E ceva cam 
în disperare de cauză, dar poate să funcţioneze. 

— Păi, mai bine, nu? Mai bine să-l treceţi fără probleme. Să 
continuăm cu examenul. Dar daţi-mi telefoanele mobile. 

Elevii protestează furioși. „Nici vorbă de așa ceva”, „De ce?”, 
„Ce te-a apucat?” 

— La examenele mele nu stă nimeni cu telefonul mobil. 

— Dar am văzut deja întrebările! Nu mai e nevoie să copiem, 
am văzut deja răspunsurile! 

— Cu atât mai bine. Daţi-mi telefoanele, vă rog. 

Îmi desfac geanta și trec pe la toate mesele. În ciuda 
protestelor, reușesc să-mi dea unul câte unul telefoanele 
mobile. Când ajung în dreptul Nereei, fata face pe leneșa, dar 
mi-l dă în cele din urmă. La fel se întâmplă și cu lago. 


VP - 199 


— Sigur asta e anticonstituţional sau ceva de genul, îmi 
spune. 

— Atunci, reclamaţi-mă. 

lago acceptă și mi-l dă. După ce iau toate telefoanele, le spun 
că au la dispoziţie patruzeci de minute ca să dea examenul. Să 
nu facă prea multă gălăgie. Mă pregătesc să ies. 

— Dar unde te duci, profa? 

— Am încredere în voi. Mă întorc imediat. 

les din clasă, sub privirile uimite ale tuturor. Cine știe ce-or 
mai fi crezând despre mine? li oblig să dea un examen de care 
apoi nu-mi pasă deloc. Dar nu pot să ratez această ocazie de a 
arunca o privire asupra tuturor telefoanelor. Poate găsesc ce 
caut printre fișierele lui lago sau ale Nereei. Sau ale lui Roi. Cu 
toate că mi le-au dat fără să protesteze prea mult, acela nu 
poate fi un indiciu prea bun. 

Intru în toaleta profesorilor și mă închid într-una dintre cabine. 
Scot toate telefoanele și le pun pe podea. Le caut pe al lui lago 
și pe al Nereei. Am încercat să memorez care erau. Unul avea o 
husă albastră și celălalt una argintie. Dar sunt mai multe modele 
cu aceleași carcase, așa că nu prea știu cu care să încep. Mă 
hotărăsc să încep cu primul pe care pun mâna. 

La naiba. Are parolă. Nu pot să-l accesez. La fel se întâmplă și 
cu următoarele. În sfârșit, găsesc unul care n-are. Mă duc direct 
la fotografii. E al Nereei. Imi dau seama pentru că are multe 
selfie-uri cu ea. Dar nici urmă de fotografiile mele 
compromiţătoare. Mă duc la conversațiile ei de pe WhatsApp. 
De aici nu s-a trimis niciun mesaj către telefonul meu mobil. lar 
dacă a făcut-o, a avut precauţia să-l șteargă. 

Continui să inspectez telefoanele mobile, cu același succes 
redus. Aproape toate sunt blocate cu o parolă sau cu amprentă. 
Nu pot să intru. Pe măsură ce le încerc, le las pe podea. Ca să 
nu mă încurc și să nu repet munca. Reușesc să mai intru într- 
unul, dar tot nu găsesc nimic. Brusc, se aud niște bătăi în ușă. 

— Raquel, ești acolo? 

Rămân neclintită. Mută. E vocea Margăi, şefa de studii. 

— Raquel, ești bine? 

La naiba. 

— Ah, da, da... ies acum. 

— Ai păţit ceva? Elevii din clasa ta sunt agitaţi. 


VP - 200 


Vâr cât pot de repede telefoanele mobile în geantă, încercând 
să nu fac zgomot, deși, la cât sunt de grăbită, unul îmi cade pe 
jos. 

— Raquel... 

— les acum. 

Deschid în sfârșit ușa. Și dau peste Marga, care mă privește 
îngrijorată. 

— Eşti bolnavă? Arăţi oribil. 

— Asta mi-a zis și Isa. N-am luat micul dejun... și am ametit 
puțin. 

— Ah... Şi-i lași pe elevi singuri în plin examen? Ai fi putut să 
anunţi orice profesor care era liber ca să-i supravegheze. 

— Nu e chiar un examen... e mai mult... o... verificare... 

Se uită la mine, neștiind prea bine ce să creadă. Imi vede 
geanta bombată. 

— Le-am luat telefoanele mobile, mă justific. 

— Și ţi le-au dat? 

— Da. 

— Adică le iei telefoanele mobile și pleci. 

— Am ametit... a fost doar un moment. 

— De cel puţin zece minute făceau gălăgie... 

— Atât de mult? 

— Sigur ești bine? 

— Da, da... mă duc în clasă. Mulţumesc pentru grijă. 

Și ies din toaletă fără să privesc în urmă, îndepărtându-mă de 
acel interogatoriu stânjenitor care m-a făcut să par o cretină. 

— Raquel... 

Marga nu se lasă bătută. N-am încotro, trebuie să mă întorc și 
să suport cu stoicism ce are să-mi spună. 

— N-oi fi însărcinată? 

— Eu? Nici vorbă. Bine-ar fi. 

— Aveţi în plan un copil? 

— Nu, de ce? 

— Ah, nu, fiindcă ai zis ce bine-ar fi. 

— Ah, da... nu, nu, improvizez din mers, nu-l avem în plan, 
dar dacă vine, e bine-venit. 

Zâmbesc cu stângăcie. Par protagonista unui film cu 
încurcături. Ce mod absurd de a intra în belele! 

— Mă duc în clasă... 

— Du-te, du-te. 


VP - 201 


Intru în clasă. Ce-i drept, e zarvă mare. Îi cert și le ţin tipicul 
discurs că mă așteptam să pot avea încredere în ei. Că nu-i voi 
mai lăsa niciodată singuri la un examen. Le cer să-mi dea foile și 
să-și ia fiecare telefonul. Se năpustesc toți asupra catedrei mele, 
dar le cer s-o facă în ordine. Mă ascultă cu chiu, cu vai. Se 
produce puţină încurcătură cu telefoanele. Unii nu știu care e al 
lor. Protestează. Dacă nu le-aș fi luat telefoanele... In toată 
agitația, ceva îmi atrage atenţia. Rămân cu ochii aţintiţi asupra 
tenișilor lui lago. Ce au așa de special? Atunci îmi dau seama. 
Sunt la fel că ai Virucăi, la fel că ai soțului meu, aceeași marcă și 
același model pe care le folosesc cei ce practică crossfit. Or fi 
mers el și Viruca la aceeași sală de gimnastică? Aceea pe care 
încă nu m-am dus să o vizitez și unde încă n-am verificat dacă 
deschide cheia vreun dulăpior. Știu că e ca și cum m-aș agăța 
de un pai. Dar n-am nimic de pierdut. 

(J 

Chiar în după-amiaza aceea aflu la ce sală de gimnastică se 
ducea Viruca. Sala de gimnastică se numește Moreira. Și da, 
acolo se țin ore de crossfit. Așa că mă prezint pe la șapte după- 
amiaza. Mă dau drept o posibilă clientă și îi rog să-mi arate 
instalaţiile. Rugăminte ce-mi este îndeplinită. lar când ajung la 
vestiar, văd dulăpioarele și întreb dacă se închiriază vreunele 
pentru o lună. Imi arată partea de sus a doua dulapuri. 

— Ai fi interesată? Cred că sunt vreo două libere. 

— S-ar putea. 

Sub pretextul că am nevoie la toaletă, rămân un moment 
singură. Și, de îndată ce fata care mi le-a arătat iese, eu îmi 
încerc norocul la dulapurile de închiriat. Din a treia încercare 
reușesc să deschid un dulăpior. E al Virucăi. Inăuntru este un 
hanorac. || iau. li verific buzunarele. Și găsesc ceva. Un telefon 
mobil. Privesc în toate părțile, având grijă să nu mă vadă 
nimeni. Și-l vår în buzunarul meu. Las hanoracul în dulăpior. Și îl 
închid. 

Când ies din vestiar, mă apropii de fata care m-a condus prin 
sala de gimnastică și o întreb dacă e o atmosferă plăcută în 
grupurile de crossfit, dacă au vreo pagină web sau de Facebook. 
Ea îmi răspunde că da, îmi notează adresa. Vreau să văd pozele 
care sunt postate. Și, de asemenea, o întreb pe recepționeră 
dacă există vreo listă cu cei care sunt înscriși în grupuri. 

— Da, de ce? 


VP - 202 


— Sunt profesoară la liceu și știu că unii elevi vin aici să facă 
sport și, sinceră să fiu, nu mi-ar plăcea să fiu cu ei în aceleași 
grupuri. Ar putea fi cam stânjenitor. Te deranjează dacă arunc o 
privire? 

— Nu știu... 

— Dacă nu verific, n-o să pot veni. Și e tocmai scuza perfectă 
ca să nu mă încumet. 

— Bun, haide... dar să nu spui nimănui. Oricum, să știi că 
uneori se mai schimbă grupurile, nu sunt bătute-n cuie. 

— Dar cel puţin îmi fac o idee. 

Deschide un fișier pe calculator și mă lasă să arunc o privire. 
Văd numele lui lago și, de asemenea, pe al lui Roi, dar nu-l văd 
pe al profesoarei. 

Îi mulţumesc fetei și mă pregătesc să plec. 

— Așadar, te înscrii? 

— Sigur. Revin săptămâna viitoare. 

e 

Ajung acasă. Mă închid în baie pentru ca Germán să nu mă 
vadă. Deși în momentul acela nu e acasă, dar în caz că sosește. 
Scot din buzunar telefonul Virucăi. Să nu aibă parolă, să nu aibă 
parolă. Dar n-are baterie. Și nu e compatibil cu încărcătorul 
meu. Măi, să fie. Mă uit la ceas. N-o să găsesc niciun magazin 
deschis. Mâine la prima oră mă voi duce să cumpăr un 
încărcător. 

Sunt convinsă că nu este telefonul mobil pe care-l folosea 
zilnic, pentru că pe acela sigur îl avea cu ea când s-a omorât. 
Acesta era al doilea telefon al ei, cel pe care-l ascundea de toată 
lumea. Acesta era telefonul mobil pe care-l folosea pentru 
lucrurile interzise. Pentru infidelităţi. Fără îndoială. Știu asta 
pentru că și eu am avut unul. 

Dacă mâine, după ce-l încarc, reușesc să-l accesez, o să fiu 
mult mai aproape de aflarea adevărului. 

Decid să intru pe pagina de Facebook pe care mi-a dat-o fata 
de la sala de gimnastică. O cercetez de la început până la 
sfârșit. Văd vreo două fotografii în care apar lago și Roi. Dar nici 
urmă de Viruca. Intru pe profilurile oamenilor din diferitele 
grupuri. Le cercetez fotografiile. Până când, pe profilul unei fete, 
găsesc ceva. 

— Bingo! 


VP - 203 


E o fotografie de la o cină. În ea apare Viruca, printre mulţi alți 
oameni, alături de lago. Băiatul îi înconjoară umerii cu braţul și o 
privește. Zâmbitor. Și nu par elev și profesoară. 

Pe cât să pun pariu că numărul de telefon al lui lago apare în 
al doilea mobil al Virucăi? 


VP - 204 


Capitolul 30 


La nouă și jumătate dimineaţa sunt în faţa unui magazin de 
consumabile și telefoane mobile. Încă este închis. Verific 
programul care e lipit de ușă și decid să aștept. Am în buzunar 
telefonul mobil al Virucăi. Ard de nerăbdare să aflu ce voi 
descoperi. 

Văd venind un bărbat de vreo patruzeci și ceva de ani. 
Deschide magazinul. Aștept să aprindă luminile. Nu știu de ce 
nu vreau să par nerăbdătoare. De parcă pe acel domn l-ar 
interesa sau nu anxietatea mea. Când, în sfârșit, îl văd 
așezându-se la tejghea, intru în magazin. 

— Bună dimineaţa, aveţi un încărcător pentru acest telefon 
mobil? 

— E un android, corect? 

Încuviințez, dar fără să fiu prea sigură. Caută printre mai 
multe adaptatoare și încărcătoare și alege unul. 

— Vezi dacă se potrivește. 

Îl iau, încerc să-l bag în mufa telefonului și da, se potrivește. 

— Îl iau. Cât costă? 

Plătesc și, când să plec, îmi vine o idee. 

— Aveţi cumva tot pentru modelul acesta și ca să-l încarc în 
mașină? 

les din magazin emoţionată. Cu încărcătorul pentru mașină nu 
va trebui să-l încarc nici în cancelarie, în văzul tuturor, nici să 
aștept până la prânz, când voi ajunge acasă. Am vreo două ore 
libere înainte de primul curs. Pot să fac o plimbare cu mașina, 
întotdeauna mă linişteşte și mă ajută să gândesc, în timp ce se 
încarcă bateria. 

O iau în direcţia A Coruña. Nu am niciun interes să mă duc 
acolo. Cel puţin, nu acum, când am ore. Dar o fac aproape 
automat. Pun telefonul mobil la încărcat. 

La fiecare cinci minute verific starea bateriei. Și când, în 
sfârșit, ajunge la douăzeci la sută, decid să nu mai aștept și să 
arunc o privire. Frustrarea survine imediat. Telefonul are parolă. 
Nu pot să-i accesez conținutul. La naiba. Ce să fac? Ce să fac? 

Îmi iau telefonul. Caut în agendă și apelez. 


VP - 205 


— Dario, sunt Raquel. Raquel Valero. 

— Raquel! De când n-am mai vorbit! Ce mai zici? Tot așa 
bunăciune ai rămas? 

— Nu fi fraier. Auzi, te deranjez? 

— Tu? Niciodată, femeie, spune-mi. 

— Trebuie să-ţi cer o favoare enormă. Și adevărul e că nu pot 
să-ți răspund la prea multe întrebări. Trebuie să mă ajuţi fără să- 
mi pui întrebări. 

— La naiba, devine interesant. 

— Ai ști să deblochezi un telefon mobil a cărui parolă nu o 
știu? 

— Cât ai zice pește. Ce-mi dai în schimb? 

— Ce vrei? 

— Două sute de euro. Sau o poză cu ţâţele tale. 

— Cu ţâțele mele? Serios? 

— Firește că nu! Doar nu aveam de gând să mă laud cu poza 
cu țâțele fostei profe a surorii mele. Când mi-l aduci? 

— Păi, vreo două ore, cât îmi ia să ajung. 

— Uau, chiar ești departe. Pe unde umbli? 

— În iad, mai mult sau mai puţin. 

Îmi iau la revedere de la el. Decid să sun la liceu ca să anunţ 
că azi nu pot să mă duc. Că a apărut o problemă. La urma 
urmei, n-am decât o oră de curs. Nu cred că se vor supăra prea 
tare. Mă prefac răgușită și inventez cea mai veche scuză din 
lume și pe care au folosit-o toţi elevii dintotdeauna. 

— Sunt foarte răcită. Nu vreau să molipsesc pe nimeni, 
Marga. 

— Nu-ţi face griji, femeie. Ai grijă de tine și fă-te bine. Ne 
vedem luni. Încearcă doar să nu lipsești prea des vinerea, să nu 
devină obișnuinţă. 

— Chiar mă simt îngrozitor. 

— Da, te cred. Nu te stresa. lar elevii vor fi încântați să nu 
facă ora și să iasă mai devreme. Te pup. 

După ce vorbesc cu ea, decid să-l anunţ pe Germân. 

— Germân, te-am trezit? 

— Nici pomeneală, m-am trezit imediat după ce-ai plecat. 
Spune-mi. 

— Mă duc în A Coruña. M-au sunat cei de la agenţie. Vor unii 
să vadă apartamentul neapărat azi. Mă rog, l-au văzut deja, iar 
acum vor să discute cu mine detaliile. 


VP - 206 


— Ce tot spui? Așa de repede? Și sunt dispuși să plătească 
atât cât ai cerut? 

— Asta o să încerc să negociez. 

— Bine, deocamdată, nu lasa prea mult din preț, vei avea 
timp să-l mai reduci. Când te întorci? 

— Te deranjează dacă rămân până duminică? În felul ăsta 
termin de împachetat lucrurile mamei. Vino și tu, dacă vrei. 

— Bine, nu știu dacă o să pot veni. Dar te anunț, bine? 

— Genial. Te pup. 

Închid și mă simt îngrozitor. Încep să mă obișnuiesc să-l mint 
pe soțul meu. O fac cu o naturaleţe uimitoare. Asta ar trebui să 
mă îngrijoreze. Duminică va trebui să inventez că n-am reușit să 
ajung la un acord cu posibilii cumpărători. Că voiau să le fac o 
reducere prea mare. 

Dario mă primește în cocioaba lui. În halat și pijama. Mă 
îmbrățișează când mă vede. 

— Raquel! 

— Dacă știai că vin, nu puteai să te îmbraci puţin? 

— De ce? Asta-i uniforma mea de muncă. 

— Ai mult de lucru? 

— De mă doare. Dar atât timp cât ies biștarii, e super tare. 

Dario are un puternic accent specific regiunii A Coruña. Un 
amestec între derbedeu și snob. Plin de cuvinte colocviale 
specifice zonei. Eu cred chiar că exagerează. Pentru că uneori 
chiar și mie mi-e greu să-l înțeleg. Pe Dario l-am cunoscut 
pentru că am fost diriginta surorii lui, căreia i-am predat câteva 
luni. Am avut o problemă cu ea și el a venit imediat la școală. Și 
din primul moment am simțit o oarecare fascinaţie pentru acest 
personaj. Inteligent, provocator și care-și adora sora. Avea grijă 
de ea ca nimeni altul. Ea se mândrea mereu cu fratele ei, un 
cracker într-ale calculatoarelor. Și avea dreptate. In curând, tot 
liceul a apelat la el ca să ne rezolve problemele de informatică. 
A devenit indispensabil. 

Dario își dă la o parte de pe faţă părul slinos. Chelește, deși 
are doar douăzeci și șapte de ani și ascunde asta cu o pleată 
cam absurdă care-i acoperă jumătate de faţă, dar care de-abia îi 
acoperă chelia. 

— Și ai o pată pe tricou, îi spun. 

— E acolo de secole, nu se ia cu nimic. Știi vreun truc? Am 
încercat de toate și nu merge nimic. 


VP - 207 


— Să-ţi cumperi altul? 

— Cu asta am debutat. Habar n-aveai, nu-i așa? ȚI-l imaginezi 
pe Armstrong renunțând la costumul lui de astronaut? Munca 
mea chiar a fost un mare pas pentru om. 

Zâmbesc auzindu-i raţionamentul incontestabil. Scot telefonul 
și i-l dau. 

— Cât o să dureze? 

— Vrei deblocare de telefon și presupun că și de cartelă SIM, 
nu? 

— Ar fi bine. 

— Îl conectez la calculator și în două minute e deblocat. 
Cartela îmi va lua puţin mai mult. E mai complicată treaba. Dar 
stai liniștită, mă descurc. Fac o schemă și în mai puţin de o oră e 
gata și asta. Te servesc cu ceva? Nu știu ce-o fi prin frigi. 

— Nu, mersi. Sigur fac salmonela sau ceva. 

— Nu-ţi bate joc de mine. Fă-te comodă. Ca la tine acasă. 

Arată spre o canapea plină de haine, benzi desenate și 
vechituri. Există vreo două replici de nave făcute din Lego din 
Războiul stelelor. Și un elicopter controlat cu telecomandă. Și, 
de asemenea, o dronă. 

Îmi fac loc și încerc să mă așez fără să deranjez prea mult 
haosul. Dario intră în cameră, conectează telefonul la calculator 
și începe să lucreze. 

— Și ce-o să găsesc înăuntru? 

— Nu sunt foarte sigură. 

— Chiar nu-mi spui care-i mișcarea? 

— N-aș ști cu ce să încep. 

Răsfoiesc câteva dintre benzile desenate. Nu cunosc niciuna. 
Nici acei supereroi nu-mi sunt cunoscuți. S-a schimbat mult 
lumea benzilor desenate de când am deschis ultima oară una. 
Profit s-o sun pe Tere și să-i spun că am venit într-o vizită 
surpriză în A Coruña și că rămân în weekend. Ea se bucură într- 
un mod ieșit din comun, de parcă nu ne-am mai văzut de secole. 

— Spune-mi că încă n-ai cumpărător pentru apartament. 

— Nu, stai liniştită. 

— Mai bine. Luăm cina împreună? S-a deschis un loc minunat. 
Ai bani? 

Cincisprezece minute mai târziu, Dario se ridică și-mi dă 
telefonul. 

— Ce mai pramatie femeia asta, așa-i? 


VP - 208 


— Poftim? 

— Stăpâna telefonului. N-o fi al tău, nu? Că-i încurcătura 
dracului... 

— Nu... 

— Cu pozele de pe WhatsApp nu pierde vremea tipa. 

— Ţi-ai vârât nasul? 

— Dacă nu mi-ai zis povestea. Și voiam să pricep. Tipa e 
super bună. Ce mai căţea! Oaaa... 

Cu telefonul în mâinile mele, caut aplicaţia WhatsApp și o 
deschid. Sunt mai multe numere, patru, dar niciunul nu are 
nume. La naiba. Viruca era discretă și grijulie chiar și cu acest 
telefon. Dar bănuiesc că era logic. Ce bine-ar fi să am memorie 
fotografică, pentru că mi-aș putea aminti dacă am văzut pe 
undeva vreunul dintre acele numere. Poate pe listele cu elevi. 
Dar n-am acea capacitate, ba dimpotrivă, mi-e destul de greu 
să-mi amintesc CNP-ul, iar singurul număr de telefon pe care am 
reușit să-l memorez a fost cel pe care-l aveam acasă la mama. 
Apoi, după ce au apărut agendele de la telefoanele mobile, n- 
am făcut niciodată efortul de a reține vreunul. Nici pe cel al lui 
Germân, pentru că oricum îl am în agendă. 

Măi să fie, acum înţeleg de ce Dario a făcut-o cățea. Privesc 
una dintre fotografiile de pe WhatsApp. E o poză destul de 
explicită. Cu organele genitale ale unui băiat. Un prim-plan care 
arată clar atât mărimea, cât și gradul de excitație. Părul pubian 
este practic ras. E un trup slab și tânăr. Fără îndoială. Mă duc la 
mesaje. 

„Asta-mi provoci. Mi-e dor de tine. Ne vdm?” 

lar răspunsul Virucăi: „Ești bolnav”. 

Și, drept răspuns, o altă poză. La fel de explicită, doar că 
puţin mai amplă. Acum se văd și buricul, și o parte din picioare. 

„Bolnav de tine”. 

Viruca: „Nu-mi mai scrie”. 

El: „Ce-ai fakut cu ce ţi-am dat?” 

Închid telefonul. Voi avea timp să văd totul în liniște. Acasă la 
mama. Acasă la mine. 

— Cât îţi datorez? 

— Hei, nu mă jigni. E cinstea mea. 

— Mulţumesc mult, Dario. Ce mai face sora ta? 

— Ca de obicei, e o zăpăcită. Cu chestiile ei, știi deja. Spune 
că-și vede de facultate, dar... eu o cred pe jumătate, pe Bea e 


VP - 209 


mai bine să n-o crezi întru totul. Chiar nu-mi povestești care-i 
faza? 

Drept răspuns, îl sărut pe amândoi obrajii și plec. Vreau să 
ajung cât mai repede la apartamentul mamei. Trebuie să 
analizez în detaliu tot ce există în acest telefon mobil. Tot. 

Cine este cel din fotografie? Roi? lago? Un adult? Dar nu pare 
trupul unui adult. E clar un tânăr, atletic, dar tânăr. A avut o 
relație cu Viruca pe care ea a terminat-o și băiatul n-a acceptat 
asta? A tot insistat până când ea s-a sinucis? Îi trimitea fotografii 
pornografice și în clasă o hărţuia? Sau o şantaja, la fel ca pe 
mine? 

Intru în apartamentul mamei. Îmi las geanta pe masa din 
bucătărie. Mă așez, scot telefonul. Caut mesajele. Există mesaje 
doar de la patru numere de telefon diferite. Dacă este un telefon 
pe care-l folosea pentru aventurile ei, asta înseamnă că avea 
patru amanți? 

Mă întorc la mesajele băiatului. După acele poze trimise și 
după ce Viruca i-a cerut s-o lase în pace, el îi scrie din nou. „Ce- 
ai fakut cu ce ţi-am dat?” „De ce nu vii la ore?” „Pe unde 
umbli?” „De ce nu-mi deschizi când sun la interfon?” „Mi-e dor 
de tine”. „Hai să vorbim”. „lartă-mă, te rog”. „Viruca, la 
naiba...” „Răspunde-mi”. 

Sunt mesaje din zile diferite. Trebuie să verific datele, dar 
ultimele mesaje, în care deja nu se mai arată provocator și sigur 
de sex-appeal-ul lui, ci are o atitudine imploratoare, sunt din 
urmă cu cinci săptămâni. Cam de când a murit Viruca. Asta 
înseamnă că băiatul nu știa nimic despre moartea ei? Că n-a 
avut nicio legătură? Sau a lăsat acele mesaje pentru a avea un 
alibi? Un mod de a demonstra că el nu știa nimic. Că el era 
străin de tot ce i se întâmpla profesoarei. 

Privesc celelalte numere de telefon. 

„Viru, când ne vedem?” 

„Viru, de aia-mi dai numărul ăsta?” 

„Nu-mi răspunzi niciodată, Viru”. 

La numărul acela nu mai sunt alte mesaje. 

„Nu mai pot, trebuie să te văd”. Acesta este un mesaj de la 
alt număr. Și la care Viruca răspunde: „Răbdare, deja sunt 
foarte aproape de final”. 

Aproape de final, de care final? La ce se referă? 


VP - 210 


La ultimul număr de WhatsApp sunt vreo două mesaje cu altă 
conotaţie. Ea e cea care scrie: „Vreau două. Peste o jumătate de 
oră, la locul obișnuit?” Două? Două ce? La acel mesaj există 
doar un răspuns: „Da”. 

Și aici se termină mesajele pe WhatsApp. Fie avea acel 
telefon de puţin timp, fie a avut precauţia să șteargă toate 
mesajele. Deși, ce-i drept, fotografiile cu băiatul nu le-a șters. 
Mă duc la albumul foto și, pe lângă cele două poze cu mădularul 
erect al băiatului, găsesc mai multe selfie-uri ale Virucăi. 
Semidezbrăcată, pozând în oglindă. Practica sexting cu amanţii 
ei? Mi se pare foarte tulburător să văd acele fotografii ale 
profesoarei. E o frumusețe, e sex pur. Sau mai bine ar trebui să 
vorbesc la trecut, pentru că e moartă. Pe lângă faptul că 
debordează de sex, selfie-urile au ceva bolnavicios. Poziţiile, 
fața palidă. Are o vânătaie pe gât? În două fotografii apare cu 
picioarele legate. li plăcea sexul dur? Sado? 

Nu le mai privesc. Mă tulbură prea mult. 

Ce pot să fac cu aceste numere de telefon? Cum să aflu cui 
aparţin? Cine e băiatul din poze? Să-i trimit un mesaj? Să-i spun 
că am telefonul Virucăi, să nu se mai joace cu mine, pentru că 
altfel duc această dovadă la poliţie? Mă îndoiesc că există în 
aceste mesaje indicii de vreun delict, dar poate că lago, Roi, sau 
cine-o fi nu știe asta. Pot să joc la cacealma. Dacă joc bine 
această carte, poate fi șansa mea ca să mă lase în pace. „Dacă 
continuaţi să mă hărţuiţi, voi folosi asta împotriva voastră. Am 
dovezile care vă incriminează”. 

Desigur că dacă o voi face, trebuie s-o fac foarte bine. Poate 
că am doar o șansă. Nu pot s-o ratez. Cum să fac? Ce mesaj să 
scriu? 

Mă gândesc la diferite posibilităţi, dar niciuna nu reușește să 
mă convingă. Așa că, atunci când vine Tere, îi cer ajutorul. 
Pentru asta, trebuie s-o pun la curent cu tot. Și, în timp ce fac 
asta, văd cum se schimbă la față. Când, în sfârșit, îi spun toată 
povestea cu telefonul, Tere este categorică. 

— Trebuie să-l duci la poliţie. 

— Nu. Nu. 

— Cum adică nu, Raquel? Ai înnebunit? 

— Dacă mă duc la poliţie, vor începe să investigheze, iar dacă 
se ajunge la băieţi, aceștia se vor răzbuna pe mine. |i vor trimite 


VP - 211 


pozele lui Germân. Nu pot să fac asta. Trebuie s-o scot la capăt 
fără implicarea poliţiei. 

— Și ce vrei să faci? 

— Păi... să le arăt că nu-i de joacă deloc cu mine, că și eu am 
cu ce să le distrug viaţa. Acesta e pașaportul meu, Tere, îi spun 
arătând spre telefonul mobil. Asta va fi salvarea mea. 

— Eu cred că e o nebunie, Raquel. Că vorbim despre ceva 
foarte serios, că poate fi dovada unei crime. lar dacă nu-l predai, 
obstrucţionezi justiţia, ăsta sigur e delict. 

— Dar ce dovadă? Nu prea e nimic aici. Doar patru numere și 
patru fotografii. 

— Și ce? Poate fi un fir de care să se tragă. 

— Au închis cazul. Au spus deja că a fost o sinucidere. Dacă ar 
fi vrut să investigheze cu adevărat, ar fi ajuns deja până aici. 
Cum e posibil ca o profesoară să găsească asta, iar ei nu? 
Motivul este că nu-i interesează subiectul. 

— Nu știu, Raquel... nu știu. 

— Tere, am nevoie de tine. Ajută-mă să ies din beleaua asta. 
Nu le pot permite acelor mucoși să mă șantajeze în continuare. 
Nu le pot permite să se joace cu viaţa mea. 

— Ce-ar fi să-i spui adevărul lui Germân? N-ar fi cel mai bine 
pentru toată lumea? 

— Adevărul? Nu pot! Nu-i pot face așa ceva lui Germân, nu 
pot. Ajută-mă, Tere. Eu te-am sprijinit mereu, în toate nebuniile 
tale. 

Tere șovăie. 

— Femeie, de data asta e ceva serios. Și ce vrei să faci? 
Spune-mi. 

— Trebuie să-i trimit un mesaj băiatului cu pozele. Ce să-i 
scriu? 

— Nu știu... zi-i că... ai telefonul Virucăi, că ai toate dovezile 
care-l implică în moartea ei. Că vrei să negociezi. 

— Și dacă el n-a avut nicio legătură cu moartea ei? Dacă a 
fost unul dintre celelalte trei numere? 

— Bun, dar e clar că ăsta e un băiat. Adică, unul dintre elevii 
tăi, cu siguranţă. Tu nu-l recunoști după penis, nu? Pentru că în 
felul ăsta am scăpa imediat de îndoieli. 

— Ce amuzantă ești! 

— Sau după buric sau după picioare. Nu-ţi par cunoscute? 


VP - 212 


— Tere, dar tu crezi că i-am văzut buricul vreunuia dintre 
elevii mei? Ce mesaj să-i scriu? Concentrează-te. 

— Păi, ce-ai zis, că ai telefonul Virucăi, care-l va duce direct în 
închisoare. 

— Da? 

Încep să tastez cu oarecare nervozitate. Șterg și scriu de 
câteva ori, până concep un mesaj care să-mi convină. l-I arăt lui 
Tere. 

— Cum ţi se pare? 

— Merge. Trimite.-l. 

— Da? 

— Am zis că da, mama mă-sii! 

II citesc cu voce tare ca să mă asigur, să mă conving întru 
totul că e tot ce pot să scriu mai bine. Că e cel mai potrivit. 

„Poate ești uimit să primești acest mesaj. După cum vezi, am 
telefonul Virucăi. Și dovezile pentru a te băga la închisoare. ÎI 
duc Gărzii Civile? De tine depinde”. 

Apăs pe trimitere. 

Și fie ce-o fi. 


VP - 213 


Capitolul 31 


Eu și Tere așteptăm răspunsul, privind cu nerăbdare telefonul. 
Dar, timp de câteva minute, nu sosește niciun răspuns. După o 
jumătate de oră, telefonul e la fel. Așa că nu-mi rămâne decât 
să-l bag în buzunar și să cobor să iau ceva pentru cină. In timp 
ce aştept la coada de la pui fripţi, orice sunet de telefon mobil 
mă face să tresar. Cred că în mai puţin de douăzeci de minute 
m-am uitat de vreo zece ori la telefon. De ce nu răspunde? Nu l- 
o fi primit? S-o fi stricat telefonul? Sau o fi căutând un mod de a 
scăpa de ameninţarea mea cu un contraatac brutal? Incep să 
regret că am aruncat prima piatră. Mă tem că acel mesaj va 
avea consecințe ireversibile. Sper să nu-mi explodeze bomba în 
faţă. Fiindcă, la ce noroc am, orice e posibil. 

Mă întorc acasă cu doi pui fripţi, niște crochete și o porţie de 
salată. 

— Vrei să ne facem cât focile? întreabă Tere. 

— Ce ne rămâne o să fie pentru micul dejun. 

— Pui și salată la micul dejun? Ești îngrozitoare. 

Se aude ţiuitul unui mesaj. Simt că-mi stă inima. Scot 
telefonul Virucăi. Mă uit la Tere, vrând parcă s-o consult dacă ar 
trebui să-l deschid. 

— Ce mai aștepți? Haide. 

Deschid WhatsApp-ul și iată răspunsul. Scurt, laconic: „Fă ce 
vrei”. Nu era răspunsul la care mă așteptam. lar asta mă 
enervează. 

— Cum adică să fac ce vreau? Îi e indiferent dacă duc asta la 
Garda Civilă? Serios? Serios? 

Mă uit la Tere, căutând o soluţie. 

— Ce să fac? 

— Mai trimite-i un mesaj. Spunându-i că vorbești serios. 

Șovâi. Dintr-odată, toată această idee, toată iniţiativa mea mi 
se pare o greșeală absolută. Cine mă pune să încerc să joc 
același joc? 

— Nu știu... 

Și în momentul acela mai primesc un mesaj pe WhatsApp: 
„Nici nu știi cine sunt. Sau ai recunoscut asta?” 


VP - 214 


Următorul mesaj este o fotografie cu mădularul lui. lar 
următorul, aproape imediat: „Îţi place? Virucăi îi plăcea la 
nebunie. Voi, profele de literatură, știți să apreciaţi ce-i bun”. 

Scot un țipăt. Arunc telefonul de parcă m-ar arde. 

— Știe cine sunt! Știe cine sunt! 

— De unde să știe? 

Îi arăt partea de mesaj în care vorbește despre profele de 
literatură. 

— Știe. Și are dreptate, eu nici măcar nu știu cine e el! Nu știu 
dacă e Roi sau lago. Ar putea fi chiar Nerea. 

— Nu cu penisul ăla, nu cred. 

— Dar poate că a furat fotografiile de pe Internet și se joacă 
cu mine. La naiba. La naiba. 

— Du telefonul mobil la poliţie, Raquel. E cel mai înţelept. 

— Trebuie să aflu al cui e numărul ăla. ` 

Mă duc la ghiozdanul în care am laptopul. II deschid. Caut lista 
cu elevi, fişele lor. Și trec în revistă, unul câte unul, toate 
numerele de telefon. Dar, bineînţeles, niciunul nu coincide cu cel 
pe care-l caut. Niciunul. Dacă Viruca avea un alt telefon pentru 
aventurile ei, probabil că și elevul care e în spatele mesajelor a 
făcut la fel. Își poate permite un elev două telefoane mobile? Mă 
rog, dacă a fost în stare să-mi acceseze telefonul ca să intre pe 
iCloud-ul meu, e clar că are bani pentru echipament, așa că nu-i 
atât de greu să-și poată permite două telefoane. Asta ar trebui 
să-mi ofere indiciul că persoana care e în spatele a tot ce se 
întâmplă manevrează bani. lar Roi nu are bani. Oare o fi 
adevărat că lago e cel care încearcă să mă sperie? 

lau o decizie. lau telefonul Virucăi și-l închid. 

— Aşa ai de gând să rezolvi problema? Închizând telefonul? 

— E cel mai bine. E mai bine să creadă că nu mi-e teamă, că 
n-am de gând să mai comunic cu el. Și că s-ar putea să duc 
telefonul la Garda Civilă. Și să-și dea seama că-l am la mână. Că 
nu mă sperie atitudinea lui șmecheră și atotștiutoare. Că eu ţin 
frâiele. 

— Și, după părerea ta, va deduce toate astea din faptul că ai 
închis telefonul? 

— Nu? 

— Păi, adevărul e că nu cred, Raquel. 


VP - 215 


— Deocamdată îl las închis. Și după ce voi ajunge la o 
concluzie de-a lungul weekendului, voi acţiona în consecinţă. 
Acum mai bine să uităm de toate astea. Hai să luăm cina. 

— Vei acţiona în consecinţă, ce bine zici. 

— Râzi de mine tocmai într-un astfel de moment? 

— Nu, nu. Hai să mâncăm. 

Mi-e greu să înghit puiul și de-abia simt gustul salatei și al 
crochetelor. Nu mi-e foame, dar încerc să mă prefac, încerc să 
mă păcălesc singură pentru că intenţia mea este să nu mă 
afecteze nimic din toate astea și să dovedesc că nimeni nu-mi 
va putea schimba nici starea de spirit, nici apetitul. 

— Ştii că m-am mai văzut cu chelnerul? 

— Cu cel cu piercing-urile? întreb. Și? 

— Mă rog, îi plăcea mai mult casa asta decât a mea. Și cred 
că a fost puţin dezamăgit când și-a dat seama că nu am banii pe 
care credea că-i am. Mă lași să-l invit din nou aici? 

— Azi? 

— Sau mâine. Nu vreau nici să fiu insensibilă la ce ţi se 
întâmplă. 

— Fă ce vrei. 


VP - 216 


Capitolul 32 


lago se învârtea în camera lui cu telefonul în mână. Mintea-i 
mergea cu viteza luminii. Cum naiba pusese mâna profesoara 
cea nouă pe telefonul mobil al Virucăi? Cum naiba de-l avea? Și 
de ce? De ce-și băga nasul în toate astea? Trebuia s-o oprească, 
trebuia să facă asta cu orice preţ, înainte ca apele să se agite și 
mai mult. La naiba, la cât de bine mergea totul acum! Garda 
Civilă închisese deja cazul, după ce ajunsese la singura 
concluzie posibilă, aceea că lașa se sinucisese. Ce-a apucat-o 
acum pe profesoara cea nouă să răscolească totul? „Să știi, 
tanti, că Viruca s-a omorât. S-a omorât. Și bine a făcut, pentru 
că era o panaramă, o trădătoare, o lașă. A cuprins-o vinovăția. 
Și e normal s-o fi cuprins. Fiindcă doar cineva care este în stare 
să facă așa ceva, doar o asemenea nenorocită poate avea un 
sfârșit ca al ei. Firește că s-a aruncat în râu, firește c-a vrut să-și 
înăbușe conștiința idioată. 

Pentru că asta s-a întâmplat. Da”. 

lago încercă să se liniștească. Acele gânduri recurente nu-l 
duceau niciodată spre nimic bun. „Gata, frate, depășește 
situația. Gata. Gândește-te la altceva. Trădătoarea aia e poveste 
veche, tu ai toată viaţa nenorocită dinainte. Gata”. Dar, firește, 
dacă profa cea nouă răscolește totul, nu-i posibilă uitarea. 

Hotări să iasă la alergat. Poate reușea să se calmeze dacă 
elimina prin transpiraţie toată acea furie. 

Își puse pantalonii de sport, tenișii, un tricou și se pregăti să 
iasă din casă. 

— Pleci? îl întrebă tatăl lui. 

— Mă întorc în mai puţin de o oră. Vreau să alerg înainte de 
cină. 

— Plouă. 

— Și ce? 

— Fă ce vrei, spuse Tomás, văzând că era imposibil să 
vorbească cu fiul lui. 

lago ieși și după o jumătate de oră de alergat într-un ritm bun, 
sentimentele sale de furie față de Viruca se transformaseră. 
Acum își amintea tot ce fusese frumos, doar partea bună. Și 


VP - 217 


fuseseră atâtea momente frumoase! Nimeni nu-l făcuse 
vreodată să se simtă așa. Așa de bine, așa de rău, așa de 
euforic, așa de viu... Și de aceea îl enerva atât de mult că în cele 
din urmă... nu, dar gata. Nu avea să se mai gândească la asta. 
Nu avea să permită furiei să pună din nou stăpânire pe el. Acum 
tot ce trebuia să facă era să rezolve problema cu profa cea 
nouă. Să o facă să uite odată de Viruca. Să uite toată lumea de 
ea. Viruca îi aparținea doar lui. Amintirea ei era doar pentru el. 

Grăbi pasul. Mai avea putere să alerge încă cel puţin 
cincisprezece minute. Până când mușchii aveau să-i plesnească 
de durere. Putea s-o facă. Și, încetul cu încetul, îi veni o idee 
pentru ca profesoara cea nouă să lase în pace amintirea Virucăi. 
Da, putea funcţiona. 

Se întoarse acasă, intră în salon și i se adresă tatălui său: 

— Vrei să luăm mâine cina la O Muíño? 


— Ce-ţi veni? 
— N-am mai ieșit de mult împreună, nu? lar locul acela îţi 
place. 


— Gata, sun să rezerv, spuse Tomás, însufleţit și zâmbitor la 
auzul propunerii fiului său. 

Îl bucură să vadă că băiatul începea să iasă din mutismul său; 
deja începuse să se îngrijoreze cu adevărat. 

— Urc să mă schimb. 

lago se închise în camera lui. Era euforic datorită planului pe 
care-l concepuse. „Acelei profesoare nenorocite avea să-i treacă 
o dată pentru totdeauna cheful de a-și vâri nasul unde nu-i 
fierbea oala. Avea să facă pe ea de frică”, își jură lago. 

Luă telefonul și o sună pe Nerea. 

— Nere, să nu-ţi faci planuri pentru mâine-seară. 


VP - 218 


Capitolul 33 


Reușesc să nu deschid telefonul mobil al Virucăi tot 
weekendul. Deși asta nu înseamnă că nu mă gândesc tot timpul 
la el. E mai bine să nu fac nimic până nu aflu cine este în spatele 
acestei povești și până n-am un mod clar de a-l învinge. 

Trec pe la agenţia la care am apelat pentru vânzarea 
apartamentului. Întreb dacă a fost cineva interesat. Și da, au 
fost vreo doi interesaţi, iar unul a făcut o ofertă. Dar e cu 
cincizeci de mii de euro mai puţin decât cer. 

— Ar trebui să accept? 

— Eşti foarte grăbită să-l vinzi? mă întreabă fata de la 
agenţie. 

— Eh...credcănu. 

Mă simt cam vinovată când spun asta, dar nu e chiar atât de 
mare grabă, nu? 

Mă întorc la apartament și-i spun Teresei că am o listă 
întreagă cu lucruri de făcut. Orice, numai să nu mă gândesc la 
telefonul Virucăi. Să uit pentru câteva ore de existența lui. Dacă 
tot sunt în Coruña, vreau să profit de tot ce-mi oferă orașul, să 
iau masa la un restaurant de lângă plajă, să merg la cinema, la 
cumpărături, să ne pierdem într-unul dintre centrele comerciale 
imense din împrejurimile orașului și să probăm toate hainele din 
lume. Teresa se alătură entuziasmată planului. Și tăiem de pe 
lista imaginară tot ce reușim să facem. Ce-i drept, Tere decide 
că e mai bine să probeze haine cu două pahare de Ribeiro sau 
un Godello bun în corp. Nu bem două, ci cinci pahare. Și de 
aceea ajungem să ne entuziasmăm de aproape toate hainele pe 
care le probăm și ne întoarcem la apartament cu foarte multe 
pungi. lar seara, după ce influenţa alcoolului a trecut deja, ne 
dăm seama că jumătate dintre hainele pe care ni le-am 
cumpărat sunt oribile. Dar în loc să ne apuce panica, ne 
pufnește râsul și desfacem o sticlă de vin, în speranţa că, dacă 
ne îmbătăm din nou, ne vor plăcea iar hainele. Dar nu, și râdem 
din nou. Ce bine mi-a prins ziua din Coruia, este o gură de 
oxigen și aproape că reușesc să uit de toate problemele mele 
din Novariz. 


VP - 219 


Însă noaptea mintea mea se gândește iar la același lucru. Și 
apar din nou coșmarurile. Reușesc cu chiu, cu vai să adorm, mă 
trezesc devreme și cu dorința de a-l vedea pe Germân. 
Intenţionam să stau până după-amiază, dar mi-e prea dor de el. 

În momentul acela mă sună un număr necunoscut. Nu știu 
dacă să răspund. Îmi fac curaj și zic: 

— Da? 

— Raquel? Sunt Gabriel. Gabriel Acebedo. 

Și ăsta de ce mă sună? 

— Ah, bună, Gabriel. 

— Sper că nu te deranjez, Germán mi-a dat numărul tău de 
telefon. Mi-a spus că ești în A Coruña. 

— Da, sunt aici, organizez treaba la apartamentul mamei 
mele. 

— Uite ce-i... o să ţi se pară un jaf armat, dar sunt chiar pe 
aici, prin zona Cantones... și nu știu dacă ţi-a zis soţul tău sau 
cumnatul tău că sunt interesat să-ţi văd apartamentul. 

Așa este. Uitasem că Demetrio îmi spusese. 

— Poţi să mi-l arăţi acum? În felul ăsta scutim amândoi un 
drum într-o altă zi. 

— Păi... voiam să mă întorc în Novariz, dar... bine, dacă nu 
întârzii. 

— Dă-mi adresa. 

l-o dau și, după zece minute, deja sună la ușă. De-abia am 
timp să ridic toate obloanele și jaluzelele ca să se vadă 
apartamentul în toată splendoarea sa. Intre timp, Tere s-a 
aranjat repede, mai ales când i-am zis că unul dintre membrii 
familiei Acebedo vine să vadă apartamentul. 

— E ăla care arată bine? 

— Poate arăta acum câțiva ani. 

Gabriel urcă scările cu viteza fulgerului și, când deschid ușa, 
deja a ajuns pe palier. Mă sărută cu afecțiune și o privește pe 
Tere. 

— Tu ai fost la nuntă, nu? Cred că ai prins buchetul. 

— Nu mai spune! zise Tere foarte măgulită. E imposibil să ţii 
minte. A fost acum mulţi ani. 

— Eu am memorie bună pentru lucrurile care mă interesează. 

Îl invit să intre. Gabriel se uită cu atenţie în fiecare cameră. 

— Minunat. Cu mult bun-gust. Mama ta era o femeie cu stil. 
Prin Novariz nu vezi astfel de apartamente. 


VP - 220 


Îi mulţumesc pentru aprecieri, dar pe mine nu mă păcălește. 
Mai ales după ce am fost în palatul lui. Cineva care locuiește 
într-un asemenea loc nu se poate lăsa impresionat atât de ușor. 

— Chiar vrei să renunţi la o asemenea bijuterie? 

— Asta-i zic și eu, comentează Tere, dar căsnicia e cea mai 
importantă. 

— Presupun că Germân merită o tipă așa de grozavă, zice 
Gabriel. Și cât ceri pe el? 

Îi spun suma, de fapt îi spun mult mai mult decât mă 
gândisem să cer și observ privirea uimită a prietenei mele. După 
expresia feţei, pare că nu înțelege nimic. Totuși, Gabriel nu e 
foarte șocat. 

— Mă rog, bănuiesc că se poate negocia ceva. Bine, ce-i 
drept, în A Coruña terenul e scump, iar apartamentul e în 
centru... 

— Deocamdată nu vreau să scad preţul. 

Gabriel încuviinţează. 

— Vreo ipotecă? Probleme cu vecinii? E totul în regulă? 

— Totul. 

— Atunci ţinem legătura, bine? Fiindcă sunt interesat. Foarte 
interesat. 

— Minunat! spune Teresa, fără să-și ascundă câtuși de puţin 
entuziasmul. Bei ceva cu noi? Ca să sărbătorim. 

— Tere, încă nu l-a cumpărat, îi zic. 

— Aha, aha... dar, mă rog, era o scuză să bem niște 
cocktailuri ca să ne meargă bine dimineața de duminică... 

— Eu vreau să pornesc curând la drum... îi spun. 

— Cât de curând? întreabă prietena mea. Făcusem rezervare 
să luăm masa împreună. Ce-i cu graba asta? 

— ÎI poţi lua pe chelnerul tău. 

— Ar trebui să-i fac cinste și nu-mi permit atâtea cheltuieli. 

— Atunci bem cocktailurile alea sau ce? întreabă Gabriel. 

— În altă zi, promit. 

— Eşti o nesuferită, zice Tere. 

ÎI însoțesc pe Gabriel până la ușă. 

— Mulţumesc că mi l-ai arătat, așa, pe nepusă masă. Nici nu 
te-am întrebat, cum îţi merge în Novariz? Te adaptezi? Eşti 
bucuroasă că Germán vrea să cumpere o parte din O Muíño? 

— Păi... da... 


VP - 221 


Gabriel zâmbește de parcă mi-ar înţelege îndoielile și grijile. 
Reţinerile mele. 

— Acolo se trăieşte bine, femeie. Va trebui să repetăm ce-am 
făcut zilele trecute. O să vezi ce bine e! 

— Aha... 

— Da, femeie, după două sau trei petreceri la palat îţi trece 
orice dor de A Coruña. 

— Mulţumesc. 

— Nu mulțumesc, nu. Tu promite-mi că vei mai veni la palat. 
Pentru asta sunt prietenii. lar eu ţin foarte mult la soțul tău. 

— Știu. 

— Atunci îmi promiţi? Și în felul acesta putem încheia târgul. 
lar dacă negociezi bine, o să obţii ce dorești de la mine. Sunt un 
sentimental. 

Zâmbesc, îl sărut pe amândoi obrajii și-mi iau rămas-bun de la 
el. Închid ușa. Tere e uimită. 

— La naiba cu tipul. A fost cam ciudat, nu? 

— De ce? 

Și mie mi s-a părut, dar vreau să aud ce-are de zis Tere, în 
general am încredere în felul cum îi judecă pe ceilalţi. 

— Părea puţin ca un mafiot, nu? Când te sărută de moarte. De 
genul: ca prieteni, totul în regulă; ca dușmani, ai grijă. 

— Exagerezi. 

— Bine, dar am puţină dreptate. 

— Face parte din familia Acebedo, Tere. Așa sunt obișnuiți 
oamenii ăștia să-i trateze pe ceilalţi. La școală erau câţiva snobi 
de teapa lui. Cred că lumea e a lor și că, atunci când te includ și 
pe tine în ea, artrebui să le fii veșnic recunoscătoare. 

— Și e foarte bun prieten cu Germân? 

— Păi... eu credeam că e o prietenie ca oricare alta din trecut, 
dar poate că lunile astea, la cât de mult a venit prin Novariz, au 
devenit iar apropiaţi. 

Îmi strâng lucrurile, le vâr în geanta de voiaj. Și-mi iau rămas- 
bun de la prietena mea, care e în continuare puţin supărată că 
nu mai rămân. 

— Nu te bosumfla, Tere, mă întorc cât de curând. 

Mă îmbrățișează. 

— Raquel, promite-mi că n-o să faci nicio prostie. Că te vei 
gândi bine la fiecare pas. 

— Nu mă duc la război, nu-i nevoie să faci fața aia. 


VP - 222 


— Sunt îngrijorată, bine? 

— Stai liniștită, o să mă descurc. O să vezi. 

— Vrei să deschidem telefonul și să vedem dacă e vreun 
mesaj nou? Prefer să faci asta aici, cu mine, decât pe drum. 

Nu e o idee rea. Dacă am de gând s-o fac, e mai bine să-l 
deschid acum, când am companie. Dar decid să fiu puternică. 
Nu, mi-am promis că nu-l voi deschide până nu voi avea o 
strategie. Și n-o am. Așa că îi spun adevărul. Că acel telefon nu 
va fi deschis decât după ce voi ști ce să fac cu el. 

Tere mă sărută foarte sonor pe ambii obraji înainte să urc în 
mașină și îmi face cu mâna în timp ce pornesc motorul. O văd 
agitându-și braţul prin oglinda retrovizoare. Îi fac un semn să 
plece și o pierd în cele din urmă din vedere când pătrund în 
traficul de pe strada Juan Flórez. 

Pe drum, mă gândesc iar și iar la telefonul Virucăi, la pagina 
mea de Facebook, la toată informaţia pe care au furat-o de pe 
iCloud-ul meu. Și blestem această epocă în care am hotărât să 
ne punem pe Internet toată intimitatea. Suntem sătui să auzim 
că s-a schimbat sau s-a volatilizat conceptul de intimitate din 
cauza Internetului și a tehnologiei, dar nu suntem conștienți de 
tot ce implică asta până când nu experimentăm pe pielea 
noastră. Suntem vinovaţi că împărtășim fiecare minut, fiecare 
clipă pe Internet. Și, de asemenea, suntem vinovaţi că nu ne 
protejăm mai bine intimitatea pe calculator. 

Da, știu că e vina mea, că eu sunt vinovată că am pus pe 
Internet sau am păstrat anumite lucruri și am crezut că nu 
exista niciun pericol. Dar nu te gândești că cineva va folosi 
vreodată toate astea pentru a-ţi face rău. Ce bine-ar fi fost dac- 
aș fi predat acum cincisprezece ani, nimic din toate asta nu s-ar 
fi întâmplat. Elevii n-ar fi avut acces la intimitatea mea, la 
secretele mele. Acum n-aș fi fost șantajată. Firește că, dacă nu 
m-aș fi culcat cu cel mai bun prieten al soțului meu, de mai 
multe ori, dacă n-aș fi făcut fotografii la întâlnirile noastre 
sexuale, dacă nu le-aș fi păstrat pe iCloud-ul meu, dacă nu... 
Dacă nu, dacă nu, dacă nu... Oricât de mult ar fi existat 
Internetul, oricât de mult mi-ar fi violat intimitatea, n-ar fi găsit 
nimic. 

In timp ce conduc pe autostradă mă gândesc la toate astea. 
Și, de asemenea, la moduri de a mă ierta. Moduri de a-mi găsi 
justificări că nu sunt un monstru, că sunt ca toţi ceilalţi. Că 


VP - 223 


greşesc și că am dreptul să supraviețuiesc unei greșeli, fatală, 
dar greșeală la urma urmei, din trecutul meu. Crimele nu se 
prescriu? De ce trebuie să plătesc atât de scump pentru o 
greșeală pe care aproape că reușisem să mi-o iert? 

Văd o ieșire la trei sute de metri. O benzinărie. O iau într- 
acolo. Parchez în primul loc pe care îl văd. Nu am nevoie la 
toaletă, nici să mănânc ceva. Am oprit din alt motiv. 

lau telefonul Virucăi și îl deschid. Introduc noua parolă, pe 
care mi-a dat-o Dario atât pentru deblocare, cât și pentru PIN, și 
aștept noile mesaje. Pregătindu-mă pentru ce-i mai rău. Dar, 
spre surprinderea mea, nu sosește niciun mesaj. Tipul acela nu 
mi-a mai scris. Cum trebuie să interpretez asta? 

Incerc să nu-mi bat prea mult capul. Pun din nou telefonul 
mobil în geantă și pornesc iar la drum. În mai mult de o oră voi 
intra în Novariz. 

Reușesc să fac telecomanda de la poarta casei noastre să 
funcționeze din prima. E ora douăsprezece și jumătate, într-o zi 
însorită de februarie. E frig și am întâlnit destulă ceață pe drum, 
într-atât încât uneori a trebuit să reduc viteza, dar acum, aici, în 
Novariz, strălucește soarele. Cu poarta deschisă, intru în grădină 
îndreptându-mă spre parterul casei, spre garaj și, dintr-odată, 
dau de el. 

De lago, fără tricou, cu un topor în mână. Nanuk aleargă 
agitat printre picioarele lui. 

— Salut, profa! Bine-ai venit. 


VP - 224 


Capitolul 34 


Frânez brusc. Mă gândesc să dau înapoi, dar, la cât sunt de 
agitată, folosesc greșit schimbătorul de viteze și mașina mi se 
oprește. Intorc cheia ca să pornesc din nou motorul. lago se 
apropie de mine. Blochez repede ușile. Încerc din nou să 
pornesc motorul. Nanuk se apropie și se cațără până la geam. 
Nu înțelege de ce nu-i deschid portiera mașinii. De fiecare dată 
când sosesc, obișnuiesc să fac asta, îi place la nebunie să intre 
și să mă salute înainte să cobor. lar faptul că acum n-o fac îl 
nedumerește și protestează urlând. 

— O s-o strici... Ambreiază, îmi spune lago. 

Nu știu ce mi se întâmplă, nu pot să pornesc mașina. lago 
continuă să se apropie. Trebuie să fie un vis, trebuie să mă 
trezesc. Nanuk continuă să geamă și eu încerc să-l calmez. Mă 
agită foarte tare. 

— Gata, gata, Nanuk, așteaptă. 

lago e deja lângă geam. Are o expresie ciudată, în ciuda 
zâmbetului. Are cearcăne, ochii sticloși și părul încâlcit. Îmi face 
semn să cobor geamul. Eu nu-mi pot lua ochii de la toporul de 
pe umărul său. L-a omorât pe soţul meu? Acum urmez eu? De 
ce nu reușesc să pornesc mașina asta nenorocită? Dar nu, nu s- 
a întâmplat nimic, altfel Nanuk n-ar fi atât de fericit, nu? Pentru 
că e fericit, deși urlă. Sau urlă pentru că a fost martor la ceva 
oribil? 

— Raquel! 

Este vocea lui Germân. Îl văd ieșind din garaj cu niște bușteni. 
Are cămașa descheiată. Zâmbește. Din spatele lui apare Nerea, 
cu niște beri în mâini. Ce naiba se întâmplă? Ce caută ăștia în 
casa mea, cu soţul meu? 

— Ce repede ai venit! Uite cine a venit să mă ajute să tai 
lemne! 

ÎI privesc pe lago. Își afișează cel mai frumos zâmbet. Nerea 
mă salută și ea, dar fără să zâmbească. Sunt șocată. Ce caută 
elevii mei aici? Și tocmai aceștia. 

— Nu bagi mașina în garaj? mă întreabă Germân. 


VP - 225 


Și o spune ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă ar fi 
cel mai firesc lucru din lume să-i avem pe doi elevi de-ai mei, pe 
care el nu-i cunoștea, la noi acasă și bând bere. 

— | s-a blocat, spune lago. Vrei să mă ocup eu? Am luat de 
curând carnetul, dar conduc de doi ani. M-a învăţat tata. 

Refuz. În sfârșit, reușesc să pornesc motorul și duc mașina 
până în garaj. Văd, stivuite într-un colţ, multe crengi netăiate, 
înainte să cobor din mașină, vâr telefonul mobil al Virucăi în 
torpedo. Încerc să-l ascund cât mai bine. Caut toate hârtiile de 
prin mașină și le pun și pe ele tot acolo, ca să-i ascund prezenţa. 
Nu voi permite ca lago sau cealaltă să-l găsească. Ce naiba 
caută aici? Și cum de Germân a fost atât de prost să-i lase să 
intre? E o nebunie. O prostie. O să mă dau jos din mașină, dar 
înainte prefer să vorbesc între patru ochi cu soţul meu. Il sun pe 
mobil. 

— Germân, vino în garaj. 

— De ce? 

— Am zis să vii! 

ÎI aştept în mașină. Când îl văd că apare, deschid portiera 
copilotului și-i spun să intre. Germân mă privește cam mirat. 

— Sunt transpirat, Quela, și plin de mizerie de la lemn, nu 
vreau să murdăresc scaunul. 

— Intră! 

Germân îmi dă ascultare. Se așază pe scaunul copilotului, dar 
lasă portiera deschisă. Eu întind braţul și o parte din corp ca să 
ajung până la ușă și să o închid. 

— Ce se întâmplă? mă întreabă. 

Miroase a alcool și a tutun. Și e de-abia miezul zilei. 

— Câte beri a băut? 

Și pare că a dormit puţin și prost. A chefuit azi-noapte? 

— Mă întrebi ce se întâmplă? 

— Ce caută ăștia aici? Ce caută în casa noastră? Ti se pare 
normal? 

— Mă ajută cu lemnele. 

— Dar de când avem lemne? Boilerul nu mergea cu nu știu ce 
rahat de biomasă? 

— Peleți, da. Dar lemnul ăsta e pentru șemineul din salon. Ai 
zis zilele trecute că ar fi bine să-l aprindem. 

— Am zis? 

— Da. Ce se întâmplă, Raquel? 


VP - 226 


— Nu știu cum te-ai lăsat păcălit de ăia doi și cum i-ai lăsat să 
intre. Cum s-a întâmplat? Nu înțeleg nimic. De unde-i cunoști? 
Ce caută aici? 

— Băiatul și tatăl lui au luat aseară cina la restaurant, iar eu i- 
am zis lui Demetrio că vreau să fac rost de lemne de undeva și 
mi-au zis că au ei și că mi le oferă la preț bun... 

— Dar le-a cerut Demetrio sau ţi le-au oferit ei? 

— Nu știu, cred că m-au auzit vorbind cu el, presupun, nu știu 
prea bine cum s-a întâmplat. De ce? Ce importanţă are? 

— Nu vreau să vină elevi de-ai mei la mine acasă. Nu cred că 
este atât de greu de priceput. 

— Dar e ilegal sau ceva de genul să cumpărăm lemne de la 
tatăl unui elev? 

— Desigur că nu! Dar nu văd necesitatea! Și miroși a alcool... 
Bei alcool cu elevii mei minori? Ești nebun? 

— Două beri, Quela. Și ăia numai minori nu sunt. 

— Ce vrei să zici? 

— Că nu e prima bere pe care o beau ei, Raquel, asta vreau 
să zic. Nu deveni isterică și n-o lua razna. 

— Și ea de ce a venit? Cu pantalonii ăia scurţi, mama mă-sii, 
doar suntem în februarie! 

— Să nu-mi zici că ești geloasă pe o elevă! 

— Sunt foarte proști, Germân, ei sunt în stare de orice... Ea 
este... Ea este... 

— Crezi că o să sară pe mine și o să mă violeze sau ce? 

Îmi pierd controlul și strig: 

— Nu râde de mine! Vorbesc foarte serios! 

În sfârșit, Germân pare că-și dă seama de gravitatea situaţiei. 

— Bine, bine... nu știam că o să reacţionezi așa. lartă-mă. 

— Spune-le să plece! 

— Raquel, ce ai păţit? De parc-ar fi prima oară când ai sau 
avem legături cu vreun elev. Ai adus de mai multe ori acasă 
câţiva să vedem un film. 

— Dar ăștia sunt elevii despre care ţi-am vorbit! 

Germân mă privește nedumerit. 

— Cei care-mi fac viaţa imposibilă. Cei care mă hărțuiesc. 

— lago? Nerea? Ei aș! Nu-mi vine să cred. 

— Da! 

— Dar... lago? E un băiat fermecător. Și de o oră tot vorbește 
foarte frumos despre tine. Mama măssii, a citit chiar și cărțile 


VP - 227 


despre care le-ai vorbit la ore. Și Nerea pare o fată isteaţă, mai 
rece, cred că nu prea avea chef să vină aici, probabil că a venit 
la insistențele celuilalt, dar haide, nu mi-a părut nici ea o fată 
rea. 

— lago a vorbit frumos despre mine? 

— Da. Și știi că practică crossfit? Mi-a zis să mă înscriu la sala 
de gimnastică unde se duce el, că au un antrenor grozav și au 
format un grup minunat. 

— Nici gând! Germán, să nu-ţi treacă prin minte așa ceva. 

El mă vede atât de serioasă, încât își dă seama că în felul 
acesta nu se va putea înțelege cu mine. 

— Bine, bine. Dar să știi că te înșeli în privinţa lui. E imposibil 
ca băiatul ăsta să te enerveze. 

— Știu eu ce zic, Germân! Sau ești cumva tu în clasă ca să 
vezi? 

— Nu, nu, firește că nu. Dar... Ce ţi-a făcut, mai exact? 

— Păi... în prima zi n-a vrut să-și dea gluga jos din cap... Și 
apoi... apoi... 

— Apoi ce? 

Și atunci îmi dau seama că nu prea am ce să-i zic. Mai mult, 
n-am de ce să-i acuz, asta dacă nu cumva mă apuc să vorbesc 
despre faptul că au intrat în coptul meu de Facebook și că mi-au 
violat iCloud-ul. Așa că nu știu prea bine ce să-i spun și, văzând 
insistenţele lui Germân, nu pot decât să mă fac că plouă. 

— Îmi boicotează orele în tăcere! 

— În tăcere? Și cum se face asta? 

— lar cealaltă nici nu știi cum mă provoacă prin tot ce zice... 
e... Și n-am de ce să-ți dau explicaţii! Dacă-ţi zic că sunt 
persoane rele, așa este și punct. Nu vreau să mai vină pe aici și 
nu vreau să ai legături cu el, nici cu ea și, bineînţeles, nu vreau 
să te duci la aceeași sală de gimnastică la care merge el. lar 
acum le spui să plece! 

— Uite ce e... Raquel... va fi foarte ciudat să le cer să plece 
când de-abia am tăiat jumătate din lemne. Ne fac o favoare. Ni 
le-au vândut pe un preţ de nimic. lar eu nu mă pricep deloc la 
tăiat bușteni. Nici nu știi ce greu e. 

— Atunci rămânem fără lemne! 

— Bine, uite ce e... eu le zic. Le spun să plece. Dar nu va fi 
foarte ciudat să le cer asta exact acum, când ai sosit? Acesta e 
mesajul pe care vrei să-l transmiţi? Că te enervează atât de 


VP - 228 


tare, încât nu poţi să suporţi nici măcar să termine de tăiat niște 
bușteni înainte să-i trimitem acasă? 

— Fă ce vrei, îi spun. 

— Atunci îi lăsăm să le termine de tăiat. Îi invit la o Coca-Cola, 
ca să nu mai bea alcool și să se ducă apoi la casele lor. Ești de 
acord? 

Eu păstrez tăcerea. Germân o interpretează ca pe un da și 
iese din mașină. Cobor și eu în cele din urmă, dar în loc să mă 
duc în grădină, urc scările interioare la primul etaj. Intru în salon 
ca să mă apropii de fereastră. Și, de îndată ce pășesc în salon, 
observ ceva ciudat. E îngrozitor de frig. Ferestrele sunt larg 
deschise. Privesc într-o parte și-n alta. E totul ordonat, dar simt 
că e ceva diferit. Mă uit cu atenţie. E covorul puţin strâmb? Nu, 
nu cred că e asta. Nu stăm de prea multe zile în casa asta ca să 
știm dacă e ceva nelalocul lui. Văd o scrumieră goală și cred că 
nu era înainte acolo. Sau era? Miroase a tutun? S-a fumat aici și 
de-aia sunt deschise ferestrele? Incerc să-mi îndepărtez orice 
idee ciudată din minte și mă apropii de fereastră. De-aia am 
venit. Ca să-i observ, dar fără ca lago și Nerea să mă vadă. 

Germân vorbește cu lago. Între timp, Nerea cară câte un 
buștean dintr-o parte în alta. Probabil că soțul meu le 
inventează o scuză pentru a-mi justifica absența. lago 
încuviințează și auzind vorbele lui Germán, clatină din cap cu 
vehemenţă. Îl văd luând un buștean mare. Germán se apropie 
de Nerea. Ea zâmbește. Ce naiba i-a zis? Și de ce ea îi pune 
mâna pe umăr? lago începe să taie cu toporul. Ştie cum să-l 
mânuiască, are forță și îndemânare. Dintr-odată, lago privește 
spre fereastră, iar eu, ca o fraieră, mă îndepărtez cât pot de 
repede. M-o fi văzut? Aud sunetul toporului și mă apropii din nou 
cu grijă. lago pare foarte concentrat asupra muncii sale. Ține cu 
putere unealta. Mușchii braţelor sale se încordează, la fel ca cei 
abdominali. Este același corp ca acela din fotografiile de pe 
telefonul Virucăi? Slab, fără păr, fibros. Ce bine-ar fi dac-ar avea 
un semn, vreo aluniţă sau ceva care să-l dea de gol. 

— Ce faci? Să nu-mi spui că-l spionezi pe băiat? 

Germân tocmai a intrat în salon. 

— Nu, nu, îi zic. Le-ai spus să plece? 

Brusc, văd un pahar lunguleţ în spatele canapelei. Are 
rămășițe ale unei băuturi închise la culoare. Ce caută acolo? 


VP - 229 


— l-am zis că nu-i nevoie să mai taie și alţi bușteni. Că o s-o 
fac eu încetul cu încetul, spune Germân. 

— Sigur le-ai spus asta? 

— Desigur, dar a insistat să mai taie câţiva bușteni și apoi 
pleacă. Doar nu era să-i scot în șuturi afară, nu? 

— Unde e Nerea? îl întreb, fiindcă am pierdut-o din vedere. 

— VUite-o, mi-o arată. Aduce niște bușteni. 

— Bine. Poţi să-mi faci o favoare? 

— Spune-mi. 

— O să cobor să-i salut. Dar vreau să vorbesc cu băiatul între 
patru ochi. Îi voi spune Nereei să urce să aducă lemne și o ţii de 
vorbă. 

— Serios? 

— Te rog. Și să nu ne pierzi mult timp din vedere pe mine și 
pe lago. 

— Vrei să vă supraveghez? 

— Da, pentru orice eventualitate. 

— Dacă vrei, cobor cu tine. 

— Nu, nu vreau nici să creadă că mi-e frică de el. 

Cobor în grădină. Văd că Germân a rămas la fereastră. Nu e 
vorba că vreau să mă supravegheze, ci prefer să fie departe cât 
timp vorbesc cu lago. Mă întâlnesc cu Nerea. 

— Nerea, Germán m-a rugat să-ţi zic să duci sus câteva 
lemne, vrea să vadă dacă funcţionează șemineul. Poţi să faci 
asta? Auzi, a cui a fost ideea să veniţi la mine acasă? 

— A mea nu, te asigur. 

Nerea se duce spre garaj și ia vreo doi bușteni. Așa că profit 
ca să mă apropii de lago. O fac cu pas hotărât. Să vadă că sunt 
sigură pe mine. O să vadă el! Deși n-am de gând să-mi pierd 
controlul. Chiar dacă a avut îndrăzneala să apară aici cu un 
topor și pe jumătate dezbrăcat. 

— Cum îndrăznești să vii aici? 

În timp ce vorbește cu mine, lago taie în continuare lemne cu 
toporul. De parcă aș avea un rol secundar în toată povestea 
asta. De parcă aș fi doar ceva deranjant, o muscă pe care o 
poate îndepărta lovind-o cu mâna. 

— M-a rugat soțul tău. E vreo problemă, profa? întreabă. 

Îi simt vocea puţin distorsionată, de parcă i-ar fi greu să 
vorbească. 


VP - 230 


— Nu vreau să mai intri în casa mea. Dacă ai de gând să mă 
sperii, nu vei reuși. Nu mi-e frică de tine. Și pune pe tine o 
cămașă sau un pulover, te rog, că e februarie. Și termină odată 
treaba! 

— Nu-ţi place ce vezi sau îţi place prea mult? 

— Să-ţi intre bine-n cap: eu nu sunt Viruca. Pe mine n-o să mă 
seduci, nici n-o să mă provoci, nici... 

— Cred că-ţi faci un film, profa. Poate c-ar trebui să nu-ţi mai 
imaginezi lucruri. 

Mă privește cu ochii aceia sticloși și, acum îmi dau seama, cu 
pupilele dilatate. E sub efectul vreunui drog? La mine acasă? 

— Și mai ales, mai ales, ar trebui să nu-ţi mai bagi nasul unde 
nu-ţi fierbe oala, continuă să spună. Am aflat că ai pus tot felul 
de întrebări pe la sala de gimnastică și că ai intrat în 
apartamentul unei moarte. Nu ţi-e rușine? 

— Aveam voie. lar ţie n-am de ce să-ţi dau vreo explicaţie. 

— Eu zic doar că bănuiesc că e mai bine pentru toată lumea 
să ne înțelegem bine. 

— Ai tupeu. Dar nu eu am început toată povestea asta. Dacă- 
mi bag nasul, e pentru că voi mă obligaţi. Doar nu crezi că mă 
poți şantaja cu niște fotografii și eu o să stau cu mâinile-n sân. 

— Nişte fotografii? 

— Nu face pe niznaiul, că știi foarte bine despre ce vorbesc. 

— Îți jur că nu. 

— Nu, lago, nu... Pe mine nu mă păcălești. Am de gând să aflu 
ce i-ați făcut Virucăi, am de gând să cercetez. Și știi de ce? 
Pentru că doar în felul acesta voi scăpa de voi. lar acum știu 
cum să o fac. 

— Ah, da? 

— Vrei să-mi spui că n-ai primit niciun mesaj pe mobil? 

lago mă privește și nu spune nimic. În ochii lui se citește atâta 
ură, încât trebuie să fac mari eforturi ca să nu-mi îndepărtez 
privirea. lago ia toporul și lovește din nou lemnul. Privesc spre 
fereastră. Acolo se află Germân și Nerea. Dar nu se uită la mine 
în acest moment. Văd că Nerea îi vâră ceva în buzunar. Ce 
naiba...? Un bilet cu numărul ei de telefon? Sau ce? 

— Faptul că am venit aici e doar un avertisment, profa. lago 
mă privește cu ochii aceia de extraterestru din cauza pupilelor 
dilatate. Ca să vezi cât de ușor îmi e să mă strecor în casa ta, să 
petrec cu soţul tău, ce mai viciu are, să devenim prieteni la 


VP - 231 


cataramă cu el și să înceapă să creadă că delirezi, pentru că 
niște tineri așa de drăguţi nu-i pot face nimănui viaţa 
imposibilă... 

Trebuie să ai o minte bolnavă ca să spui toate astea. Trebuie 
să fii o persoană rea, trebuie să fii... Și ce naiba a vrut să spună 
cu „ce mai viciu are Germân”? 

— Las-o baltă, profa. Pentru binele tuturor. Vezi-ţi de predat. 

— Cum de ai tupeul să vii la mine acasă să mă ameninţi? 

— Nu te ameninţ, ce mama mă-sii! 

Pentru prima dată observ că-și pierde cumpătul și puţin din 
tupeu. 

— E prea mult pentru tine. Asta e mai presus de tine și de 
mine. Sau nu știi? Uită de tot, uită de soțul ăla tâmpit și laș pe 
care-l avea Viruca, fiindcă sigur el e cel care-ţi umple capul cu 
povești. Dar, mai ales, uită de ea. S-a omorât, sfârșitul poveștii. 

— lago, dar nu înţelegi? Eu vreau să las totul baltă. Dar voi 
sunteţi cei care mă obligaţi să n-o fac. Nu mă mai amenintati, 
nu mă mai șantajaţi, iar eu uit totul. 

— Profa, habar n-am ce film ţi-ai făcut. Eu nu te-am șantajat 
niciodată. 

— Sigur? Dacă nu ești tu, atunci e prietena ta sau celălalt. 

Dar clatin din cap, alungând acea idee. 

— Și-mi pare rău, dar nu te cred. Tu ești, totul indică spre 
tine. 

— Cine este celălalt? 

Eu nu scot niciun cuvânt. În momentul acela Nerea se apropie 
de noi. lago insistă din nou înainte ca Nerea să ajungă lângă noi. 

— Cine? 

Dar eu tot nu-i răspund. 

— Plecăm? întreabă fata. Vreau să dorm puţin. 

lago mă privește și, văzând că tac, cedează. 

— Mă duc să-mi iau lucrurile. 

Lasă toporul și se duce la garaj. Eu și Nerea observăm tăcute 
cum își pune pe el hanoracul și haina din piele. II mângâie pe 
Nanuk, iar câinele se lasă iubit. 

— Soţul tău pare un tip de treabă, îmi spune Nerea. 
Petrecăreţ, dar de treabă. Nu ţi se potrivește deloc. 

Nu știu cum să iau acel comentariu. Petrecăreţ? Au chefuit cu 
el sau ce? 

— Ce i-ai vârât lui Germán în buzunar? 


VP - 232 


— Eu? Nimic. 

lago se apropie de noi. 

— Plecăm? 

Nerea încuviinţează. lago își trece un braţ pe după umărul ei 
și mă privește, în timp ce se îndepărtează. 

— Nu vreau să mai vin aici. Nu mă obliga. 

Și ies amândoi din curte. 

Urc furioasă scările și-l înfrunt pe Germân. Nanuk mă 
urmează. 

— Să nu-i mai inviţi niciodată, niciodată, ai înțeles? 

— Bine, bine, am înțeles. 

Ca o nebună, bag mâna în buzunarul de la pantalonii lui, 
căutând un bileţel sau ceva, nu știu ce. 

— Ce faci? Ce cauţi? 

— Ce ţi-a vârât tipa aia în buzunar? 

— Despre ce vorbești, Raquel? 

— Am văzut! 

Germân ridică mâinile ca să mă lase să-l cercetez în voie. Dar 
nu găsesc nimic. In buzunarul lui drept găsesc doar o bancnotă 
de cincizeci de euro. lar în cel stâng, nimic. Mă rog, găsesc un 
șervețel, pe care-l verific pe toate părțile, în speranța, sau mai 
bine zis cu teama, de a găsi un număr de telefon scris pe el. Dar 
nu văd nimic. 

Germân mă privește îngrijorat. 

— Gata, ești mulțumită? 

Nu zic nimic. 

— Acum vrei să-mi explici de ce ești atât de neliniștită? 

— Tocmai m-a ameninţat, Germán! Tipul ăla despre care zici 
că e foarte drăguţ tocmai m-a ameninţat! 

— Ce? Ce ţi-a zis? 

— Să nu-l oblig să se întoarcă. 

— Să se întoarcă unde? 

— In casa asta. Nu-ţi dai seama că a venit aici doar ca să-și 
marcheze terenul, să mă intimideze? lar tu îi inviţi să chefuiți! l- 
ai adus acasă să betți ultimul pahar, nu? 

— Dar despre ce tot vorbești? 

Furioasă, mă duc să iau paharul lunguleţ pe care l-am văzut în 
spatele canapelei. 

— Ce-i asta? îl miros. Un pahar cu resturi de alcool. lar tu pari 
nedormit. 


VP - 233 


Mă apropii la trei centimetri de chipul lui, ca să verific ceva. 

— Și ai pupilele dilatate, la fel ca el. Germân, chiar ai chefuit 
acasă cu elevii mei și te-ai drogat? 

— Am zis că nu... 

Nu cred. Nu cred nimic din tot ce-mi spune. Mă uit din nou 
prin salon. Ferestrele deschise. Îmi vine o idee. Mă duc direct în 
bucătărie și deschid mașina de spălat vase. E plină de pahare. 
Pahare pe care eu nu le-am murdărit zilele astea. Mai sunt și trei 
scrumiere. Le miros ca o posedată. Deși e totul curat, sigur mai 
sunt urme de miros. Le ating, încă sunt calde. 

— Germân, tocmai ai spălat vasele. Încă e caldă mașina. 

— ȘI? 

— La naiba, recunoaște că ai petrecut aici cu ei. Recunoaște, 
înainte să-mi pierd definitiv încrederea în tine. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu mă lua peste picior. Tu nu. Dacă nici în tine nu 
mai pot avea încredere, chiar o să înnebunesc. Nu vezi în ce 
stare sunt? Nu mă vezi? Dacă mă iubești măcar puţin, chiar 
numai foarte puţin, spune-mi adevărul! 

Văzându-mă atât de fragilă, Germân își schimbă, în sfârșit, 
atitudinea. 

— Bine, Raquel, da, iartă-mă. Te-am văzut atât de isterică, 
încât am preferat să nu-ţi zic nimic... lartă-mă, iartă-mă, îmi 
pare rău. 

— Aţi dat o petrecere acasă? 

— Da. 

— Dar cum s-a întâmplat? Cum au ajuns până aici? 

— Ti-am spus că a venit lago să ia cina cu tatăl lui și apoi au 
băut câteva pahare. Eu și Demetrio am acceptat să-i însoțim și 
să bem și noi vreo două pahare. lar eu eram atât de vesel, încât 
am continuat... Și l-am întâlnit apoi pe lago într-un pub... și... 
după un pahar, am mai băut unul... 

— V-aţi drogat? 

Lui Germân îi e greu să răspundă. 

— V-aţi drogat? 

— Nerea avea vreo două pastile de Ecstasy... 

— La naiba! 

— lartă-mă, nu știu ce-a fost în capul meu, sincer, nu mi-am 
dat seama că, fiind elevii tăi... situaţia era atât de gravă. 

— Serios? Nu ţi-ai dat seama? 


VP - 234 


— lartă-mă. Nu se va mai întâmpla. Nu știu unde mi-a fost 
capul... Nu știu... mă simțeam atât de bine cu ei, m-am simţit și 
eu ca un adolescent, așa cum petreceam înainte verile aici... 
și... iartă-mă. Sunt un cretin. 

— Da. Eşti foarte cretin. Și ei foarte deștepţi. Nu-ţi dai seama? 
Au făcut-o doar ca să mă enerveze pe mine. Au înnebunit-o pe 
Viruca și acum vor să facă la fel și cu mine. Cu orice preţ. lar 
dacă vor fi nevoiţi să se folosească de tine, atunci o vor face. 
Totul numai ca să cedez. 

— Dar de ce să-ţi facă una ca asta? De ce se înverșuneze 
împotriva ta? 

— Nu știu... Dar trebuie să mă crezi, Germân, trebuie să te 
simt de partea mea. Și să nu mă mai minţi, te rog. Pentru că, 
dacă nu pot avea încredere în tine, nimic din toate astea nu are 
sens, îmi fac bagajele și mă întorc în A Coruña și să se ducă 
naibii elevii, serviciul și Novariz. 

Sunt disperată. Îmi vine să plâng. Germân se apropie și mă 
îmbrățișează. 

— Bineînţeles că sunt de partea ta. De partea cui să fiu? 

— Eu n-o iau razna de obicei, nu? Adică, nu sunt nici 
paranoică, nici nu inventez lucruri... Dar dacă-mi daţi atâtea 
motive... n-am de ales. _ 

— Haide, nu-ţi face griji. Sunt cu tine, Quela. Intotdeauna. 

Și, în sfârșit, încep să mă liniștesc. În braţele lui încep să-mi 
recapăt calmul și raţiunea. 

— Cum de ţi-a trecut prin minte să te droghezi cu ei? Serios 
acuma... 

— Îmi pare rău, îmi pare rău. 

ÎI strâng tare în braţe pe Germán. Mi-ar plăcea să-l întreb 
dacă-mi va fi mereu alături, dacă o să mă creadă mereu, orice s- 
ar întâmpla, chiar dacă el va descoperi în cele din urmă acele 
fotografii blestemate cu care sunt amenințată. Dar bineînţeles, 
nu e momentul potrivit. Sau, cel puţin, eu nu simt că ar fi. 

Îi spun că vreau să fac un duș, să-mi vâr capul și corpul sub 
robinet, să mă relaxeze forţa apei, să alunge oboseala și 
această senzaţie oribilă pe care o am acum. 

— O să fii bine? mă întreabă. 

— Da. 

Mă închid în baie, deschid robinetele de la duș și aștept să se 
încălzească apa în timp ce mă dezbrac. Verific temperatura apei 


VP - 235 


punându-mi mâna sub jet. Mișc robinetul la dreapta ca să se 
încălzească mai mult și când apa e în sfârșit pe placul meu, intru 
în cadă, trag paravanul și las apa să curgă pe tot corpul meu. 
Mă săpunesc bine, ca și cum aș vrea să-mi curăț tot corpul și 
toată mintea de răul din aceste zile. 

Și, dintr-odată, îmi dau seama de ceva. lago mi-a cerut, m-a 
rugat să-l las în pace, să nu mai investighez. Că problema e 
foarte serioasă și că e mai presus de el, de mine. Să nu-mi bag 
nasul unde nu-mi fierbe oala. lar asta presupune o întorsătură a 
situaţiei, asta e dovada că Mauro avea dreptate, că nu e un 
paranoic, că în spatele sinuciderii Virucăi e ceva dubios. E ceva 
neclar și e ceva ce lago, și poate și altcineva, nu vrea să se afle. 

M-a ameninţat ca să nu mai cercetez. 

Trebuie să vorbesc cu Mauro. 

Trebuie să ascult cu atenţie tot ce-mi poate spune. Acum știu 
că nu-l domină sentimentul de vinovăţie că n-a putut să 
împiedice sinuciderea soției sale. Acum știu că are dreptate. Că 
pe Viruca, într-un fel sau altul, a omorât-o cineva. 


VP - 236 


Capitolul 35 


Mauro este entuziasmat că, în sfârșit, îl cred. Că sunt prima 
persoană care nu-l privește cu scepticism și care e dispusă să-i 
urmeze teoriile. Să le exploreze, cel puţin. A scos din nou 
vermutul pe care mi l-a oferit data trecută și, în timp ce bea, 
ascultă cu atenţie tot ce am să-i spun. 

Încerc să am grijă când îi spun despre celălalt telefon mobil. 
Cel pe care l-am găsit în dulăpiorul ei de la sala de gimnastică. 
Simt durerea pe chipul lui când îi vorbesc despre mesajele și 
fotografiile pe care le-am descoperit. 

— Vreau să le văd, l-ai adus? 

— Nu. 

— Nu? întreabă vizibil enervat. 

— Prefer să-l ţin ascuns deocamdată. Să nu cumva să mă 
atace cineva și să-mi ia geanta. 

— Bine, dar la un moment dat ar trebui să-l văd. 

— S-ar putea să te doară prea mult, Mauro. 

— Puțin îmi pasă! Dar, dacă văd numerele de telefon, poate 
recunosc vreunul. 

— Când ajung acasă-iţi trimit numerele. Dar acum trebuie să- 
mi povestești tot, Mauro. Trebuie să știu exact ce s-a întâmplat. 
Sau ce știi tu, ce-ai aflat și, de asemenea, ce intuiești. E 
adevărat că Viruca ţi-a trimis un mesaj video de rămas-bun? 
Cine i-a găsit cadavrul? Cum era acel cadavru? Unde a apărut 
mai exact? Când ai văzut-o în viaţă ultima oară? Vreau să știu 
tot. 

Mauro încuviințează. 

— S-a întâmplat pe 8 ianuarie, pe 9 de dimineaţă m-au sunat 
polițiștii ca să mă duc să recunosc un cadavru. A fost cea mai 
oribilă zi din viaţa mea. Îngrozitoare. Nu mi-o pot șterge din 
minte. N-o voi putea uita niciodată. 

Mauro îmi relatează cu lux de amănunte cum l-au dus până la 
morgă, cum au ridicat cearșaful și cât de greu i-a fost să se ţină 
pe picioare când a descoperit că era ea, soţia lui, cea moartă. Și 
cum a trebuit să le dea el vestea socrilor și cum i-a vazut 
ofilindu-se într-o secundă. 


VP - 237 


— Parcă li s-au luat ani din viaţă. După vreo două zile, cei de 
la Garda Civilă i-au găsit hainele pe malul râului, la câţiva 
kilometri de locul unde îi apăruse cadavrul plutind în lacul de 
acumulare. Vrei să vezi locul? 

Urcăm în mașina lui de lux și o luăm pe un drum de ţară care 
ne duce într-o zonă de pescuit a râului Limia. Pătrundem printre 
copaci și tufișuri. Este o zonă cu vegetație foarte bogată. Și în 
sfârșit, ajungem la o mică oază de pe mal. Râul curge liniștit. Iți 
vine să navighezi pe el. Dar nu să te arunci în apă într-o zi atât 
de friguroasă ca asta. 

— Aici s-a întâmplat. Aici i-au găsit hainele. Aici s-a aruncat în 
apă. Sau cel puţin, ei așa zic. 

Mă aplec și-mi vâr o parte din mână în apă. Nu e atât de rece 
precum îmi imaginam. O scot și mi-o șterg pe pantaloni. 

— Prin zona asta, datorită apelor termale, există curenţi de 
apă caldă. Dar, cu toate astea, mă îndoiesc că s-a băgat motu 
proprio în râu. 

— Crezi că și-ar fi ales un alt mod să-și pună capăt zilelor? 

— Nu știu. De obicei, nu porţi o astfel de conversaţie cu soţia 
ta. Cum ai vrea să te sinucizi, scumpo? 

Schiţez un fel de zâmbet. 

— În orice caz, nu cred că a forțat-o cineva să se arunce de 
aici, conchide. 

— De ce? 

— Pentru că, dacă a obligat-o cineva să vină aici, dacă a 
înecat-o, s-ar putea să fi fost în altă parte, ca să nu se vadă 
urme pe pământ sau semne că ar fi fost forțată. De unde să 
știm că n-a fost obligată să se dezbrace în alt loc și din acel loc 
au băgat-o în apă și au împiedicat-o să iasă? Apoi i-au luat 
hainele și le-au lăsat aici, ca să pară că ea singură și nesilită de 
nimeni a hotărât să-și pună capăt zilelor. 

E clar că Mauro a avut mult timp la dispoziţie să se gândească 
la teoria lui. Și, bineînţeles, e posibil. lar dacă s-a întâmplat așa, 
asta ar însemna că în spatele acestui asasinat e cineva atent, 
care a gândit mult lucrurile, care a făcut treaba atât de bine, 
încât a reușit să-i păcălească pe cei din Garda Civilă și pe 
judecător, care a reușit o crimă perfectă. Ceva ce literatura și 
cinematografia ne-au asigurat întotdeauna că este imposibil. 
Deși realitatea se încăpăţânează să demonstreze contrariul, 


VP - 238 


oare nu s-ar putea considera asasinate perfecte sutele, miile de 
crime care au rămas neelucidate? 

Dar, dacă toată povestea asta ar fi adevărată, e ceva ce nu se 
potrivește. 

— Și mesajul de rămas-bun pe care ţi l-a trimis? Crezi că a 
fost obligată să ţi-l trimită? Părea forţată? Ai observat ceva 
ciudat? 

— Vrei să-l vezi? 

Mauro scoate telefonul din buzunarul blugilor. Caută filmarea 
și când o găsește, se apropie de un copac, pentru ca puţinul 
soare al după-amiezii să nu ajungă la ecran. 

— Vino. 

Eu mă apropii și Mauro apasă pe play. Este un mesaj scurt, 
concis. Ea apare în prim-plan, pe un fond în care nu se văd 
decât nori. E un unghi puţin înclinat și de aceea nu se vede 
nimic altceva decât cerul în spatele ei. Viruca întârzie câteva 
secunde înainte să vorbească. 

„Îmi pare foarte rău, nu mai pot. Îmi pare rău”. 

E prima oară când aud vocea Virucăi. Și când o văd mișcându- 
se. Nu m-am gândit niciodată cum o fi vocea ei. Și mă miră s-o 
aud. E destul de gravă și guturală. La început, nu pare să se 
potrivească cu acea imagine a ei atât de frumoasă și delicată, 
dar după ce o auzi și te obișnuiești, nu ţi-o mai poți imagina 
altfel. O face și mai atrăgătoare. Asta-i toată filmarea. 

— Gata? 

— Da. 

Ceva din acea filmare nu mi se pare că se potrivește. Mă rog, 
mai multe lucruri, de fapt. 

— Nici nu-ţi spune pe nume, nici... Nici măcar nu se vede cum 
deschide sau închide camera telefonului mobil, nu? 

— Ce vrei să spui? întreabă el. 

— Că s-a deranjat să o editeze. Nu o vedem apropiind degetul 
pentru a întrerupe filmarea. Ştia să editeze filmări? 

— Mă rog, cu telefonul mobil este destul de simplu, nu? mă 
întreabă Mauro. 

— Da, presupun că da, deși eu nu știu cum se face, nu m-a 
interesat niciodată să învăţ. Germán îmi reproșează asta mereu. 

— Cred că ea știa. 

— Bine, dar de ce s-o editeze? Pentru ce? 


VP - 239 


— Nu știu, poate că apoi a început să plângă și nu voia s-o 
văd... 

— Sau poate că filmarea e mai lungă și persoana care ţi-a 
trimis-o a decis s-o editeze și să se vadă doar acea parte. 

— Cum adică persoana care mi-a trimis-o? Crezi că n-a fost 
ea? E trimisă de pe telefonul ei. 

— Da, dar acele două fraze, dacă sunt editate, au putut fi 
scoase dintr-o filmare care nu-ţi era destinată, care era pentru 
altcineva și care nu era neapărat mesajul de rămas-bun al unei 
sinucigașe. Și apoi a fost trimisă pe mobilul ei și de acolo, ţie. 

— Crezi? întreabă el, cântărind cu oarecare speranţă că s-ar 
putea să am dreptate. 

— Este o posibilitate. Dacă, după cum zici, asasinul sau 
asasinii au fost în stare să plănuiască totul, să-i pună hainele în 
alt loc, de ce n-ar fi posibil să fi căutat printre filmările ei și să fi 
editat una dintre ele? 

Mauro mă privește impresionat. 

— S-ar putea. Dar mie de ce nu mi-a venit ideea asta? Și de 
ce nu s-a gândit nimeni la asta, niciunul dintre cei din Garda 
Civilă? 

Poate pentru că eu am o informaţie pe care ei nu o au. Dar 
deocamdată nu vreau să i-o împărtășesc lui Mauro. Eu știu că ea 
n-a vrut să se mai vadă cu băiatul care-i trimitea mesajele pe 
celălalt telefon. Ea îi scria spunându-i să înceteze, să o lase în 
pace. Poate că i-a trimis și un mesaj video spunându-i că nu-l 
mai suporta, că nu voia să se mai vadă cu el. Bine, este o 
posibilitate destul de mică, dar nu pot și nici nu vreau s-o trec cu 
vederea. 

— Atunci cui îi era destinată această filmare? întreabă el. Lui 
lago? 

— Nu știu. Poate. Sau poate altora. 

— Altora? La plural? Tu crezi că soţia mea se culca cu mai 
mulţi? 

— Nu știu, Mauro, dar hai să încercăm să fim deschişi la minte 
și să nu excludem nimic, ești de acord? 

— Cum poate deveni cineva într-un timp atât de scurt o 
necunoscută? Eu n-am înșelat-o niciodată, continuă să spună. 
Niciodată. Și nu zic că din acest motiv și ea trebuia să facă la fel, 
dar mi-e greu să mi-o imaginez cu alţii. 

— Mă rog, nu mai eraţi împreună, nu? 


VP - 240 


— Nu. 

— Așa că, teoretic și practic, nu te înșela. Mauro, pot să te 
întreb ceva? 

— Ce dorești. 

— Cât de grave erau problemele economice pe care le aveaţi 
tu și soția ta? 

Mauro mă privește cu oarecare mirare. 

— Ce ţi s-a spus? 

— Nu prea multe. Că vă certaţi mult în ultima vreme și că 
problemele financiare ieșeau la iveală. 

— Și de ce mă întrebi? Te îndoiești de mine? 

— Nu, doar încerc să strâng cât mai multe informaţii, încerc s- 
o cunosc mai bine pe ea. Poate că, dacă aveaţi probleme 
economice grave, s-a apropiat de cineva care ar fi putut-o ajuta 
să le rezolve sau... nu știu, încerc să caut posibile căi de a 
continua cu asta. 

— Am avut probleme foarte mari, da. Foarte mari. Am pierdut 
foarte mulţi bani, din vina mea, în principal. Viruca avea gusturi 
scumpe. lar eu nu știam să-i spun nu. 

— Judecând după dulapul ei, se vede că-i plăcea să 
cheltuiască. 

— Te-ai uitat în dulapul ei? 

Tac rușinată. 

— Nu, nu, stai liniștită, ai făcut bine. Pentru asta ţi-am dat 
cheia de la apartamentul ei, ca să te uiţi la ce vrei. Să spunem 
că aveam un nivel de viaţă cu mult peste ce-și pot permite doi 
profesori de liceu. Noi ne permiteam pentru că aveam bani de la 
moștenirea de familie. Dar am investit prost, tot ce aveam la 
bursă am pierdut printr-o mișcare proastă. lar ceea ce 
investisem în fabrica familiei Acebedo... Și alte afaceri... Mă rog, 
un dezastru. A trebuit să vindem casa de pe plajă, să le cerem 
bani părinţilor ei. Eu deja topisem moștenirea alor mei... A fost 
destul de neplăcut, ne-am spus lucruri oribile. Eu am acuzat-o 
că m-a târât în acea viaţă absurdă de luxuri, iar ea pe mine că 
mă întindeam mai mult decât îmi era plapuma. Am renegat-o, 
am învinovăţit-o că m-a transformat într-un snob, într-un snob 
patetic, și i-am zis că-mi părea rău ca am cunoscut-o. Că 
regretam ziua în care am invitat-o la o cafea. Și că mai bine n-aș 
fi venit în Novariz, pentru că în felul acesta n-aș fi cunoscut-o. 

Trage aer în piept înainte de a continua. Se gândește. 


VP - 241 


— Acum, că o spun cu voce tare, parcă nu sună atât de oribil. 
Presupun că asta se datorează faptului că îndulcesc situaţia sau 
că eu și Viruca nu eram un cuplu care se certa prea mult. Până 
când au început problemele cu banii, vreau să zic. Mă rog, știu 
că există cupluri care se ceartă toată ziua, că așa comunică ei, 
că-și spun lucruri mult mai teribile decât ce ţi-am povestit eu și 
că sunt în continuare împreună. Dar noi nu știam să facem asta. 
De cum am început să ne certăm, am început să ne și 
distrugem. Ştii când, dintr-odată, îţi arăţi latura cea mai urâtă și, 
de asemenea, vezi latura cea mai urâtă a soției tale și nu mai e 
cale de întoarcere? Nu mai poți recupera ce erai, pentru că ai 
arătat deja ce monstru sălășluiește în tine și ai văzut ce monstru 
există în cealaltă persoană. Și nimeni nu-și dorește să 
conviețuiască alături de monștri. 

Cuvintele sale mă impresionează. Îl înţeleg atât de bine... Mă 
atinge atât de mult ceea ce spune... Nimeni nu vrea să 
convieţuiască alături de monștri. Sunt sigură că asta va crede 
Germân dacă va ajunge să descopere adevărul. Cum să-l 
învinovăţesc că va dori să mă părăsească după ce va descoperi 
trădarea mea? Cum va convieţui în continuare cu un monstru? 
Dar, de asemenea, vreau să cred că oamenii depășesc aceste 
lucruri. Câte infidelităţi, câte trădări se iartă? Mii, milioane. 
Oamenii merg înainte. Poate cu răni grave care se cicatrizează 
prost, dar se cicatrizează. Se transformă, dar, cu toate acestea, 
merg înainte. Există căsnicii care supraviețuiesc tuturor 
problemelor. Și altele, ce-i drept, care nu supraviețuiesc. Din 
care categorie facem oare parte eu și Germân? 

— Așadar, crezi că nu v-aţi fi împăcat niciodată? îl întreb. 

Se gândește destul de mult la răspuns. Caută cuvintele 
potrivite. Observ că se străduiește să fie clar. 

— Pe termen scurt, mă îndoiesc. Dar cu timpul, eu credeam 
că da. Puteam să suport să ne despărţim, să divorțăm, dar nu 
putea suporta ideea unui viitor fără ea. Eu simţeam nevoia să 
cred că, pe termen lung, aveam să ne împăcăm. Asta mă ajuta 
să merg înainte, să nu mă clatin. De aceea acum este atât de 
dureroasă ideea că ea nu mai există. Că nu va mai exista 
niciodată. Că a dispărut pentru totdeauna. Pentru totdeauna. 
Este atât de... ridicolă acea idee. Atât de absurdă... Îţi amintești 
când, copil fiind, descoperi pentru prima oară ideea infinitului 
sau ideea morţii? Și este absolut nesfârșită, de neconceput. Este 


VP - 242 


o lovitură care schimbă totul dintr-odată, care face ca totul să 
capete o nouă perspectivă. Una destul de înfiorătoare. Așa sunt 
eu acum, ca un copil mic. În fiecare zi când mă trezesc, trebuie 
să fac un efort monumental ca să accept ideea că ea nu mai 
există. Este o muncă titanică, niciodată nu mi-a fost nimic mai 
greu decât acea jumătate de oră în care trebuie să mă oblig să 
reorganizez lumea. Să reorganizez o lume în care ea nu mai 
este. Și în unele zile dau greș, nu reușesc să accept asta, iar în 
acele zile nimic nu are sens și nimic nu merită osteneala. 
Hoinăresc prin casă, prin liceu, prin sat, prin viaţă. 

li observ fragilitatea, starea sufletească și mintală. Și mă simt 
egoistă, teribil de egoistă, pentru că, în ciuda vulnerabilităţii 
sale, în ciuda durerii sale, eu nu mă pot gândi decât la propria 
durere și vulnerabilitate. Pot doar să mă proiectez în el. Așa voi 
fi eu când Germán nu va mai fi cu mine. Mă voi transforma în 
acea persoană, în cineva care va avea nevoie de mai mult deo 
jumătate de oră dimineaţa pentru a reorganiza o lume fără soțul 
meu. Pentru a reorganiza haosul pe care-l lasă în urmă. Ah, 
Doamne... 

Mă apropii de malul râului. Privesc spre apă. Cum se 
supraviețuiește unei despărțiri? 

Mauro se apropie de mine, mă vede afectată. 

— Ești bine? 

— Da, da, desigur. 

— Scuze. Nu voiam să te afecteze ce ţi-am povestit. Nu mă 
lua prea mult în seamă. 

— Stai liniștit. Plecăm de aici? Data viitoare aducem undiţe și 
pescuim, sigur e mai distractiv. 

Zâmbește, recunoscător pentru efortul meu de a duce 
conversaţia pe alt făgaș. 

— Nu este sezon de pescuit. 

— Ah, nu? 

— Haide, te invit să bem ceva, dacă vrei. Meriţi. Asta dacă nu 
cumva vrei să fugi de acest domn cenușiu și depresiv. În cazul 
acesta, o să te înţeleg foarte bine. 

Ce atrăgător este când își scutură tristețea! Aproape că-mi 
vine să-i spun asta, dar nu vreau să interpreteze greșit, ultimul 
lucru la care mă gândesc este să am o aventură. Și sigure 
ultimul lucru la care probabil că se gândește și el, de aceea nu 
vreau să stârnesc un moment incomod pentru că nu știu să-mi 


VP - 243 


țin în frâu gândurile. Zâmbesc imaginându-mi că în clipa asta 
suntem ca doi castrati două persoane cu organele sexuale 
extirpate. Ale lui din cauza durerii că a pierdut-o pe Viruca, iar 
ale mele din cauza fricii de a-l pierde pe Germân. 

— Aș bea un vermut din acelea de casă din care mi-ai dat să 
gust când am fost la tine. Ştii vreun loc unde se servește așa 
ceva? 

— Știu. Și-ţi promit că nu voi vorbi nici despre Viruca, nici 
despre căsnicie, nici despre moarte, nici despre nimic neplăcut. 
Ești de acord? 

— Unde trebuie să semnez? 

Mauro mă duce la un bar aflat într-o clădire cu arcade din 
piatră. Este situat pe una dintre străzile cartierului evreiesc din 
Novariz. Se mai păstrează doar două străzi din vechiul cartier. 
La o brutărie din această zonă se fabrică din nou dulciuri de 
origine evreiască, după reţete ancestrale. Mauro îmi vorbește 
despre asta cu pasiune. Despre mamules din fructe uscate și 
apă de flori de portocale, despre ghorayebah din făină de alune 
sau despre kijelej de mon cu seminţe de maci. 

— Mergem apoi să-ţi cumpăr vreo două K//e/es. Sunt foarte 
dulci pentru gustul meu, dar merită, pentru că la fiecare 
înghiţitură simţi că mănânci o bucăţică de istorie. 

Îmi dau seama că Mauro este pasionat de istoria evreiască din 
Galicia. Și ca orice profesor bun, se bucură povestind și 
transmițându-și cunoștințele. O face cu entuziasm și aparține 
acelei categorii de persoane care, când vorbesc despre un 
subiect despre care tu habar n-ai sau cunoști foarte puţine, te 
fac să cugeți cu privire la acesta. Dar cum era posibil ca până 
acum acest subiect să nu mă fi interesat? La al treilea vermut 
de casă, deja îmi doresc să-mi cumpăr toate cărţile de istorie a 
evreilor și sefarzilor din Galicia care există pe piaţă. Nu pot să 
trăiesc fără să aflu tot despre ei. Cum au sosit, cum s-au stabilit, 
cum mulți dintre ei s-au convertit în cele din urmă la creștinism, 
pentru a supraviețui epocii teribile a Inchiziției și cum alţii fie au 
fost uciși, fie au fost nevoiţi să fugă pentru a nu avea aceeași 
soartă. 

Descopăr în Mauro profesorul de istorie, persoana pasionată, 
care vibrează transmițând cunoștințe. Poate că de vină este 
alcoolul sau căldura din bar, care, deși e din piatră, reușește să 
menţină căldura ce provine de la șemineul din capăt, sau poate 


VP - 244 


faptul că timp de o oră niciunul din noi doi nu vorbește despre 
moarte, nici despre absente, nici despre despărţiri este ceea ce 
mă face să mă simt foarte în largul meu și pentru prima oară de 
săptămâni întregi, mă simt lipsită de griji, eliberată de acea 
neliniște care mă ţinea prizonieră de când am sosit în Novariz. 

— Elevii ţi-au pus vreo poreclă? îl întreb. 

— Din câte știu eu, nu. 

— Tocmai m-am gândit la una pentru tine. Profesor Lexatin. 

Mă privește între amuzat și îngrozit. 

— De ce acel cuvânt așa de înfiorător? Atât de mult te 
plictisesc? 

— Nu, nu, nici vorbă... dimpotrivă, simt că nodul de neliniște 
pe care-l aveam în stomac a dispărut. 

Mauro râde. 

— Ah, dar n-am nicio legătură cu asta. E de la vermut! 

— Atunci să mai cerem unul înainte să plecăm. 

— Bine, și apoi mergem să luăm K;/el/es. 

— S-a făcut. 


VP - 245 


Capitolul 36 


Am dus deserturile acasă. Am mâncat unul pe drum, iar 
Mauro avea dreptate, sunt foarte dulci. Sunt destul de lipicioase, 
dar încerc să simt cu fiecare înghiţitură acea bucăţică de istorie, 
„toată istoria evreiască pe care-o cuprinde”, cum spune el, dar 
nu reușesc. Presupun că, după ce a trecut deja efectul 
vermutului și fără cuvintele lui Mauro, acest desert este doar 
atât: un desert. Totuși, în seara aceea, înainte de a ne duce la 
culcare, încerc să-i transmit lui Germán tot ce am învățat și-i 
povestesc tot ce învăluie acel desert. 

— E bun, zice el. Am putea aduce și la restaurant sau să le 
dăruim viitorilor oaspeţi de la pensiune. Mai mult, am putea 
chiar povesti pe un pliant sau pe o carte de vizită toată istoria 
evreilor. Chestiile culturale le plac mereu foarte mult turiștilor. 
Cum le-ai descoperit? Eu, care sunt de aici, habar n-aveam că 
există asemenea dulciuri. 

— M-am întâlnit cu profesorul de istorie în timp ce mă 
plimbam prin cartierul evreiesc și mi-a vorbit despre ele. 

— Ce bine. 

Mai mușcă o dată din prăjitură. 

— Deși, dacă stau bine să mă gândesc, nu știu dacă tatălui 
meu i-ar plăcea să servesc deserturi evreiești, la cât de 
propalestinian era. 

— Tatăl tău? 

— Foarte mult. 

— Doar nu vei lua decizii în funcţie de ce-ar crede sau nu tatăl 
tău, nu-i așa? Una e să vrei să ţi-l amintești cu atâtea fotografii 
prin casă și alta să te influenţeze în halul ăsta. 

— Te deranjează fotografiile? întreabă sincer. 

— Nu, nu... Nu e vorba despre asta. 

— Eu nu sunt ca tine, Raquel, eu simt nevoia să mi-l amintesc 
pentru a accepta că l-am pierdut. Trebuie să-i privesc în faţă 
moartea. Și nu te critic pentru felul cum ai reacţionat tu la 
moartea mamei tale, fiecare gestionează cum poate lucrurile 
astea. 


VP - 246 


Mă pregătesc să-i dau replica, dar în acel moment primesc un 
mesaj pe telefonul mobil. Este pe canapea, așa că mă apropii și 
mă uit la el. 

— Cine e? întreabă Germán văzându-mi expresia feței. 

— Tere, îi spun, improvizând. 

— Veşti proaste? 

— Nu, de ce? 

— Ai o față de om speriat. 

— Nu-i nimic, doar că a rămas în apartamentul mamei din A 
Coruia și a scăpat un pahar cu vin pe canapea... 

— Așa-ţi trebuie dacă-i lași apartamentul. 

— Aha... 

Nici nu știu cum de am putut să improvizez. Nu-mi pot lua 
ochii de la mesaj, îmi concentrez întreaga atenţie să citesc iar și 
iar ceea ce scrie: „Vreau telefonul mobil al Virucăi. Lasă-l mâine 
la prima oră în cutia poștală numărul șapte din staţia de 
autobuze și dăm uitării toată povestea asta”. 

li inventez o scuză lui Germán și cobor la mașină. Vreau să 
văd dacă numărul acesta coincide cu vreunul dintre cele salvate 
în mobilul Virucăi. Nanuk mă însoțește. Intră cu mine în mașină. 
Scot telefonul din torpedo, îl deschid și mă uit la numere. Într- 
adevăr, numărul coincide cu cel al mesajelor cu fotografiile 
tipului. Nu încape îndoială. lago este băiatul acela. Tocmai s-a 
dat singur de gol. Dar probabil că se simte atât de sigur pe el, 
încât nu-i pasă. Trebuie să mă hotărăsc ce să fac. Oare o fi 
adevărat că, dacă îi dau telefonul mobil, încetează hărţuirea și 
fotografiile mele compromiţătoare nu vor ajunge niciodată la 
Germân? Pot să am încredere? Chiar sunt dispusă să pierd 
singura mea asigurare de viaţă, și anume telefonul? Și, chiar 
dacă lago s-ar ține de cuvânt, mai sunt Roi și Nerea, cine-mi 
garantează că ei nu mă vor necăji în continuare? Și în plus, simt 
că dacă aș renunţa acum, l-aș dezamăgi pe Mauro. Bineînţeles, 
nu e cel mai important lucru pentru mine în acest moment, tot 
ce vreau, tot ce-mi doresc este ca Germân să nu afle niciodată 
despre toate astea, dar simt că predând telefonul, nu voi pune 
capăt acestei chestiuni. Pur și simplu voi avea mai puţine arme 
pentru a contraataca. Acum că știu că a funcţionat cacealmaua 
mea, că-și dorește cu adevărat telefonul mobil, pentru nimic în 
lume nu i-l pot da. Singurul lucru înțelept pe care-l pot face și pe 
care trebuie să-l fac este să găsesc o ascunzătoare mai bună. 


VP - 247 


Așa că petrec jumătate din noapte mutând telefonul dintr-un 
loc în altul, în timp ce Germân doarme. 

A doua zi, la școală, încerc să-mi îndeplinesc perfect rolul de 
profesoară de literatură. Le vorbesc elevilor despre Emilia Pardo 
Bazán și despre romanul ei Conacul din Ulloa. li provoc să-l 
citească. Cred că nimeni, în afară de cei trei, care își ocupă 
locurile ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, n-ar putea să 
intuiască iadul prin care trec. Devin o expertă într-ale minciunii, 
în stare să mă prefac, sunt ca un spion ce inventează o 
identitate pentru a o ascunde pe cea adevărată: pe cea a unei 
persoane cufundate într-o furtună interioară din care nu știe 
cum să iasă. 

lnițiez o dezbatere despre Galicia de azi și cea pe care o 
descria Emilia Pardo Bazân, despre cât de mult s-a schimbat 
societatea și despre instinctele umane, care au rămas aceleași, 
la fel și modul în care relaționăm unii cu alţii. Sistemul aproape 
feudal pe care-l descrie Pardo Bazân în romanul ei despre 
Galicia rurală din secolul al XIX-lea nu prea mai are legătură cu 
cel actual, deși poate că nu s-a schimbat atât de mult. Puterea 
continuă să oprime clasa cea mai defavorizată. Abuzând de ea 
în foarte multe moduri, acum chiar și cu acordul acesteia, 
creând sclavi supuși care nici nu-și dau seama de asta. Imi 
exagerez părerile ca să-i întărât, ca să mă contrazică, să se 
exprime. Și în timp ce elevii se angrenează într-o discuţie care 
imediat derivă în sfera politică, eu mă pregătesc să-mi analizez 
următorii pași. Deși sunt în continuare în clasă, mintea mea 
umblă prin alte părți. 

II privesc pe Roi. Puținele dovezi pe care le-am obţinut până 
acum au demonstrat că avea dreptate în ceea ce spunea, că nu 
se află în spatele hărțuielii. Că a fost lago, chiar dacă, ce-i drept, 
acesta a negat într-un mod foarte credibil că ar ști ceva despre 
fotografiile ce mi-au fost furate de pe iCloud. Nerea mi-o fi furat 
pozele, mi-o fi accesat calculatorul și telefonul mobil? Ce-ar fi să 
încerc să stau de vorbă cu ea în altă parte decât la liceu? Aș 
putea să obţin ceva de la ea? 

Dar poate că ar trebui să mai discut cu Roi. Să fiu sinceră cu 
el sau cel puţin, să-i spun o parte din adevăr. Să-i arăt că-l cred, 
că știu că el nu are nicio vină. Trebuie să reușesc să-l abordez 
fără martori, ca să nu se simtă constrâns, ca să se exprime fără 
teamă. 


VP - 248 


Discuţia din clasă s-a încins cam mult și trebuie să intervin și 
să calmez spiritele. „Să nu devină o dezbatere politică de la 
televizor, nu e nevoie de ţipete, nici de insulte pentru a încerca 
să ne impunem părerea”, le spun. Dar sfaturile mele rămân doar 
vorbe-n vânt, am stârnit bestia din ei și nu sunt dispuși să mă 
asculte. Bine că ora de curs se termină și toţi pleacă așa cum o 
fac de obicei, în mod gălăgios. 

Caut în fișele elevilor numărul de telefon al lui Roi și-l notez în 
agenda telefonului meu. Mă uit pe fereastră. Și aştept să iasă. E 
timpul pentru pauză și toţi coboară pe alee și se risipesc pe 
străzile satului. Când îl văd neînsoţit, îl sun. 

— Roi, sunt Raquel. Vino în biroul meu. 

— De ce? 

— Ca să nu afle nimeni. Vreau să-ţi spun ceva. 

— Acum? 

— Da. Dar găsește un pretext pentru colegii tăi, să nu te 
vadă, bine? 

Roi închide telefonul și-l văd cum intră în liceu. 

Nu știu prea bine ce și cum îi voi spune. Trebuie să-l fac să mi 
se destăinuie. E o mișcare riscantă și cam disperată. Mai ales 
pentru că nu mi-e clar dacă pot avea încredere în el. Dar am 
senzația că trebuie să fac asta. 

Mă apropii de zona de birouri, iar Isa îmi iese în întâmpinare. 
Mă întreabă cum a fost weekendul în A Coruña, cum merge 
treaba cu vânzarea apartamentului. S-ar putea să cunoască 
niște prieteni care-ar fi interesați. Eu îi spun să ia legătura cu 
mine, că voi fi încântată să stau de vorbă cu ei și să le arăt 
apartamentul. Roi trece pe lângă mine, mă privește întrebător, 
iar eu îi fac un semn să-și continue drumul spre birou. 

— Ai numărul meu de telefon? o întreb pe Isa. 

— Îl iau din lista profesorilor. Sau mi-l dă Marga. 

— Minunat. Păi, mulțumesc mult, Isa. Să mă sune când vor, 
bine? 

Îmi iau rămas-bun de la ea și mă îndrept spre birouri. 

Roi mă așteaptă la ușă. 

— Ce vrei? 

— Așteaptă. 

Scot cheia și descui ușa, îl invit înăuntru. Și încui cu cheia. Nu 
e nevoie să încui, dar vreau să creez un climat propice. Scot din 
geantă o foaie și i-o arăt. 


VP - 249 


— Ți-e cunoscut vreunul dintre aceste numere de telefon? îl 
întreb. 

Roi mă privește cu oarecare curiozitate, nu înţelege de ce îi 
pun acea întrebare. Dar, cu toate acestea, se uită la ele. Sunt 
numerele din telefonul Virucăi. 

— Păi, așa, la prima vedere, nu. 

— Nici ăsta? Uită-te bine, te rog. 

— Nu. 

— Vrei să-mi faci o favoare? Poţi să tastezi pe telefonul tău, să 
vezi dacă nu cumva coincide cu vreunul pe care-l ai în agendă? 

— De ce artrebui să fac asta? 

— Te rog. 

Roi își scoate telefonul și tastează. Îmi arată că nu-l are salvat 
în agendă. Nu apare niciun nume. 

— Crezi că lago are un alt număr de telefon? 

— Nu. De ce? 

— Numărul ăsta e al lui. 

— Nu. Numărul lui e altul. 

Decid să risc puţin. Am transferat pozele porcoase din 
telefonul Virucăi în al meu. O caut pe cea cu trupul lui lago și i-o 
arăt. 

— Ai ști să-mi spui dacă acest trup este al prietenului tău? 

Văzând trupul gol al lui lago, Roi îndepărtează repede 
telefonul din ochii lui. 

— Tanti, ce porcărie îmi arăţi. 

— Este sau nu este? 

— De unde să știu? Verifică tu pe Instagramul lui. Are mii de 
astfel de fotografii. Mă rog, nu atât de porcoase. Dar aproape. 
Toată ziua se expune. Are 4 k de urmăritori. 

— 4k? 

— Patru mii de urmăritori. Nu prea te pricepi la rețelele 
sociale, nu? 

ÎI întreb care e numele de utilizator al prietenului său. Mi-l 
spune și intru pe Instagram să-l caut. Și are dreptate, pe profilul 
lui sunt sute de fotografii în care se expune. Cu puţine haine, ba 
chiar în unele este strategic dezbrăcat, fără să-și arate organele 
genitale, pentru ca fotografiile să treacă de cenzura 
Instagramului și să nu fie eliminate că încalcă regulile impuse. 
Mă impresionează câtă nerușinare și exhibiţionism reflectă 
aceste poze. Unele, ca să nu zic foarte multe, au un aspect 


VP - 250 


sexual și morbid foarte evident. Făcut dinadins. Din ce motiv se 
expune în felul acesta? Văzând aceste fotografii, îmi întăresc 
teoria că de ceva vreme, de când cu răspândirea la nivel 
mondial a Internetului, nu doar că ne-am transformat în 
consumatori compulsivi de pornografie, ci am devenit și 
producători involuntari de material audiovizual pornografic. 
Există foarte multe aplicaţii care devin adevărate mijloace 
pentru a ne expune în felul acesta: Instagram, Snapchat, 
Periscope... Așa-numitul sexting, schimbul de fotografii cu înalt 
conţinut sexual, ne-a transformat pe toţi în producători de 
pornografie. Pentru că acele fotografii care, în multe cazuri, erau 
destinate unui singur receptor, pe care noi îl aleseserăm, ajung 
să fie împrăștiate și multiplicate la infinit, pe tot Internetul. lar în 
cazul lui lago, e clar că nu caută să ajungă la un singur receptor 
sau o singură receptoare, ci aspiră să aibă cât mai mulţi 
urmăritori. E o lume ciudată, aceasta a narcisismului sexual. Cu 
cât mai mulţi fani, cu cât mai mulţi urmăritori, cu atât e mai 
satisfăcut egoul. 

— Și tu ai un astfel de profil? îl întreb pe Roi. 

— Nici vorbă. Mie nu-mi place să apar în pielea goală. Și de- 
aia eu n-am decât o sută și ceva de urmăritori. Carnea vinde. 
lago știe cum să profite. 

— Ce vrei să spui? 

— Exact asta, că datorită acestui lucru are mii de fani. 

— Și nu profită altfel? 


— Altfel? Cum? 
— Nu știu, te întreb pe tine pentru că tu ai zis că știe cum să 
profite. 


Fiindcă, văzând acele fotografii aproape pornografice ale lui 
lago, tind să cred că dacă e în stare să se afișeze așa doar 
pentru a avea urmăritori, poate că este în stare să caute și un 
alt fel de beneficiu. 

— Face comerț cu ele? 

Roi îmi râde în față. 

— Ce tot spui? Instagram nu plătește pentru așa ceva. 

— Nu spun că prin Instagram, ci prin alte aplicaţii... nu știu... 
unii oameni sunt dispuși să plătească pentru astfel de fotografii 
sau chiar mai îndrăznețe. 

— Nici vorbă! 

Rămânem o clipă în tăcere. 


VP - 251 


— Aveai dreptate, îi zic. 

— Cu ce? 

— Că lago e cel care mă hărțuiește. Și cel care a hărțuit-o pe 
Viruca. 

— Dacă zici tu... 

— Încep să am dovezi. Știu că-i trimitea aceste fotografii, în 
privat. 

Roi mă privește fără să i se clintească vreun mușchi al feţei. 
Nu știu dacă știa deja sau dacă descoperă asta acum și nu vrea 
să-mi dau seama. 

— Avea o aventură cu ea. 

— lago? Ar fi vrut el! Ce să caute o bunăciune ca Viruca cu un 
idiot? 

— Nu era prietenul tău? 

— Era, tu ai zis-o. 

— Ajută-mă. Ajută-mă să-l demasc. 

Pentru prima oară, Roi mă privește diferit. Cântărind parcă 
dacă poate avea încredere în mine. Sau cel puţin, asta vreau să- 
mi imaginez. 

— O faci pentru Viruca sau ca să nu ajungă la nimeni acele 
fotografii compromiţătoare ale tale pe care zici că le are? mă 
întreabă. 

— În momentul ăsta puţin îmi pasă de fotografiile cu mine pe 
care le are. Mi-e indiferent. 

Încerc să par sinceră, fiindcă încep să cred și eu asta. Sunt 
uimită de mine însămi, dar ăsta-i adevărul, dacă vreau să câștig 
această luptă, trebuie să fiu dispusă să risc totul, să fac orice, 
iar dacă, între timp, acele fotografii ajung la Germân, asta e. O 
să mă descurc eu cumva. Dar e singura cale. Acum îmi dau 
seama. Singura cale este să nu-mi fie frică. 

— Vreau să aflu ce s-a întâmplat. 

Roi șovăie. Încă nu are încredere în mine. 

— lago a venit la mine acasă și m-a ameninţat. Mi-a spus să 
nu continui cu cercetările, pentru binele meu. lar mie nu-mi 
spune nimeni ce trebuie și ce nu trebuie să fac. Nu asta mi-ai 
zis, să nu cedez șantajelor? Asta fac. Ce altă dovadă mai vrei? 

Roi își ia telefonul mobil. 

— Nu știu dacă ar trebui să fac asta. Dar o să am încredere în 
tine. Înainte să-ţi trimit ceva, trebuie să-ţi pun o întrebare: tu ai 


VP - 252 


încredere în mine? Pentru că, dacă eu am încredere în tine, și tu 
trebuie să ai în mine. 

Cumpănesc răspunsul. 

— Răspunde. Ceea ce-ţi voi trimite e heavy. Foarte. Indiferent 
de ce-ţi trimit, o să ai încredere în mine? Și o să mă asculți? O să 
mă asculţi până la capăt? 

— Da, îi spun temătoare. 

— Dă-mi cheia. 

— Cheia? 

— De la birou. Pentru că, după ce vei primi ce-ţi voi trimite, s- 
ar putea să vrei să pleci fără să asculţi ce am de zis și n-am să 
permit asta. 

— Mă sperii. 

Roi caută ceva în telefonul lui. Și apasă pe trimitere. Imediat 
se aude un ţiuit la telefonul meu. Mesaj primit. Și apoi încă unul 
și încă unul. Șapte mesaje pe WhatsApp. 

Intrigată, deschid aplicaţia. Imi ia mai multe secunde să 
asimilez ceea ce văd. Și rămân complet șocată. Stupefiată. 

Imi îndepărtez privirea de la ecranul telefonului și mi-o îndrept 
spre Roi. 

— Ce? Ce fel de glumă e asta? 

Sunt pozele mele cu Simón. Cele care mi-au fost trimise 
pentru a mă șantaja. 

— Cum de le ai tu? Tu mi le-ai trimis? 

— Mi-ai zis că o să mă asculți. 

Tac și îl privesc. 

Roi începe să vorbească. 


VP - 253 


Capitolul 37 


— Ascultă-mă, te rog. În prima zi de școală mi-a plăcut cum l- 
ai înfruntat pe lago. Și pe noi toţi. Așa că m-am gândit că poate 
ești persoana indicată. Cineva care putea să descopere, cu puţin 
ajutor, adevărul despre Viruca. Despre ce i s-a întâmplat. Dar ca 
să te implici, trebuia să treci prin aceeași situaţie. Să-i cunoști 
iadul, să simţi teama de a fi hărțuită. 

— Tu ai fost? Tot timpul ai fost tu? Dar îţi dai seama ce-mi 
spui? 

— Ai zis că o să mă asculti. Te rog doar s-o faci până la capăt. 

Trebuie să fac un mare efort ca să nu sar la gâtul lui, dar mă 
abtin și îi fac semn să continue. O să ascult tot ce are de spus, 
chiar dacă trebuie să-mi stăpânesc neputinţa și furia pe care le 
simt în clipa asta. 

— L-am cunoscut pe lago anul trecut la sala de gimnastică și 
am devenit prieteni destul de buni. Recunosc că am fost fascinat 
de el încă de la început, că m-a atras foarte mult. Are o 
personalitate grozavă. Și... mă rog, ca să-i fiu alături și să-i 
devin prieten, eram dispus să fac orice-mi spunea. Așa de 
imbecil sunt, recunosc. Așa că anul ăsta, când am ajuns să fim 
în aceeași clasă, am devenit căţelușul lui. Tot ce făcea, spunea, 
gândea făceam și eu. Și într-o zi, a început să o atace pe 
profesoară, pe Viruca, și eu l-am urmat. Dar apoi, când situaţia 
s-a tot complicat, mi-am dat seama că nu mai puteam să 
continui... Deși n-a mai contat, pentru că atunci Viruca și-a luat 
concediu. lago era încântat, se simțea un învingător. 
Reușiserăm s-o eliminăm. Era mândru. Dar după o săptămână, 
am început să observ o schimbare la el. Nu se mai fălea cu ceea 
ce făcuserăm, a început să mă evite, era amărât și mai tăcut 
decât de obicei. lar când am aflat despre moartea ei... el a făcut 
pe durul, dar știu că l-a afectat foarte mult. Foarte mult. A fost o 
lovitură brutală. Nici nu puteai să vorbești cu el despre asta, se 
înfuria foarte tare. Uneori o insulta: târfa aia. lar alteori 
reacţiona așa cum a făcut-o la cimitir. Se îmbăta și plângea de 
furie, de durere sau de vină. Nu știu... 

Roi tace. Mă privește. 


VP - 254 


— Uite ce e... Roi... îmi spui prea puţine lucruri. Mai exact, ce 
relaţie avea lago cu Viruca? Era îndrăgostit de ea? Avuseseră 
relaţii sexuale? 

— Nu știu. Adică, el era foarte obsedat. Nebun după ea, ce să 
mai! Dar nu știu dacă ea s-a culcat vreodată cu el. Nu sunt 
sigur. Uneori, se umfla-n pene că și-o trăseseră, dar a doua zi 
îmi spunea că nu, că era o minciună. Și după o săptămână 
spunea iar că da și chiar îmi povestea cu lux de amănunte cum 
fusese. Și că-și lăsase soțul pentru el. lar apoi nega din nou. Și 
se plângea că ea nu-l vedea ca pe un bărbat, dar că într-o bună 
zi avea s-o facă și avea să-și dea seama ce tip era el. 

— Și tu ce crezi? Aveau o relaţie? Sau pentru că nu a reușit s- 
o aibă, a omorât-o în cele din urmă? 

— Nu știu. Nu știu. 

— Și fiindcă voiai să afli, în loc să te duci la Garda Civilă sau 
să-i povestești directorului, decizi să-mi faci mie viața 
imposibilă. 

Roi tace. 

— Dar nu-ţi dai seama ce prostie ai făcut? Nu-ţi dai seama că 
ai comis un delict? Ai încercat să mă șantajezi. Mi-ai violat 
intimitatea, mi-ai accesat ilegal calculatorul... ai... la naiba... 
Roi. 

— Știu, știu... Dar era singura cale... Garda Civilă nu mai 
investiga, toți au considerat că s-a sinucis... 

— Și poate că s-a sinucis, Roi. N-ai nici măcar o dovadă că nu 
s-a sinucis. 

— Dar tu ai. Tu ai aflat deja că lago e implicat. Pentru că te-a 
ameninţat că va lua măsuri dacă nu-l lași în pace. 

— Atunci și tu ești vinovat, ce-ai făcut tu a fost și mai rău, m- 
ai șantajat! 

— Doar ca să investighezi. Ai fi ajuns atât de departe dacă eu 
nu te-aș fi obligat? la zi! Tu ai obținut mai multe decât noi toţi, 
decât Garda Civilă, decât soţul ei, decât toți. Așa că ideea mea a 
funcţionat. 

Clatin din cap. Mi-e greu să cred că m-am implicat în așa 
ceva. Și cel mai rău e că, în tot delirul lui, are dreptate. Am 
ajuns foarte departe, am aflat multe lucruri despre Viruca 
pentru a încerca să-mi salvez pielea, căsnicia. Şi e adevărat că 
altfel nu m-aș fi implicat în toată povestea asta, nu sunt atât de 
curioasă, nici băgăreață, mie puţin îmi pasă de vieţile celorlalți. 


VP - 255 


— Și acum, că am aflat că tu mă șantajai, de ce crezi că o să 
investighez în continuare? Sau vei folosi din nou acele fotografii 
pentru a mă ameninţa? 

— Nu, firește că nu. O să-ţi dau tot ce am cu tine. Nu voi folosi 
nimic. N-am avut niciodată de gând să fac asta. Niciodată. 
Trebuie să mă crezi. 

— Deja nu știu ce să mai cred. 

— Crede-mă pe mine. Risc mult povestindu-ţi totul. După tot 
ce ţi-am spus, dacă te duci acum la director, voi fi exmatriculat 
definitiv. Sunt sincer, deși știu bine ce risc îmi asum. 

În privinţa asta are dreptate. Acum e în mâinile mele. 

— Și acum, că știu adevărul, că știu că nu mă va hărțui 
nimeni, nici nu mă va șantaja, de ce crezi că o să continui să 
cercetez ce i s-a întâmplat Virucăi? 

— Pentru că ești deja prea aproape ca să renunţi, nu? 

Nu știu ce să cred. Sunt atât de copleșită de tot ce mi-a 
povestit, de tot ce am aflat, încât nici nu știu ce-am de gând să 
fac. Vreau să continui cu povestea asta? Atât de mare e 
curiozitatea mea? Sau dorinţa de a-l ajuta pe Mauro? N-ar fi mai 
înțelept să renunţ, acum că știu că nu mă va hărțui nimeni? 

— Nu știu, Roi, nu știu. Ar fi mai bine să pleci. 

— O să mă denunțţi? 

— Nu. Nu mă întreba de ce, dar deocamdată nu vreau s-o fac. 

— Deocamdată? 

— Pleacă. Și șterge tot ce ai furat din calculatorul meu. 

Roi încuviinţează. la cheia și descuie ușa. Mi-o înapoiază și 
pleacă. 

Eu mă simt ca un balon rămas fără aer. Alunec pe scaun, 
încercând să asimilez tot ce mi s-a întâmplat. 

Gata? Aș putea să renunţ acum și nu s-ar întâmpla nimic? S-a 
terminat hărţuiala? Aș putea să predau ca o profesoară normală, 
după care să mă întorc acasă și să-mi trăiesc viaţa liniștită 
alături de soțul meu? Și, dacă-i așa, de ce nu mă simt ușurată? 
De ce mă roade această neliniște? Oare simt nevoia să știu cei 
s-a întâmplat Virucăi? Oare nu vreau ca acum lago să scape 
basma curată, să vadă că am cedat amenințării lui și că am 
lăsat lucrurile așa din cauză că mi-a fost frică? Dar nu-i cel mai 
înţelept? Am în mâinile mele, pentru prima oară de când mă aflu 
în Novariz, posibilitatea de a lăsa totul în urmă. De ce nu ţopăi 
de bucurie? 


VP - 256 


Ochii îmi cad pe foaia pe care i-am dat-o lui Roi s-o citească, 
cu numerele de telefon din mobilul Virucăi. Mă uit la ele de 
parcă nu le-aș mai fi văzut. Dacă n-aș fi atât de neîndemânatică 
și n-aș uita atât de repede numerele, le-aș fi memorat deja, la 
cât de mult le-am privit. 

Dintr-odată, am o intuiţie. Sau, mai degrabă, o revelație. Nu. 
Nu e posibil. Nu. Nu. Nu. 

Nu e posibil. Era acolo, în faţa mea. Sub nasul meu, din 
momentul în care Dario mi-a dat telefonul deblocat. Și n-am 
văzut. Nu mi-am dat seama. Cum pot să fiu atât de bătută-n 
cap? Cum pot să fiu atât de neatentă la numerele de telefon? 
Chestia e că, dacă stau bine să mă gândesc, unul dintre ele mi 
se părea cunoscut... 

L-am rugat pe Roi să tasteze numărul lui lago ca să văd dacă-l 
avea în agenda lui. Și eu de ce n-am făcut la fel? De ce n-am 
tastat numărul acela care mi se părea cunoscut? De ce? 
Numărul care mi se părea cunoscut corespundea următorului 
mesaj pe WhatsApp de pe mobilul Virucăi: „Vreau două. Peste o 
jumătate de oră, la locul obișnuit?” 

Și acum fac imediat legătura între acel mesaj și momentul în 
care Nerea a vârât mâna în buzunarul pantalonilor lui Germân. 
Buzunarul acela în care n-am găsit nimic. Dar firește că am găsit 
ceva. Cincizeci de euro. 

Tastez acel număr de telefon în agenda mea. Cu teamă. 
Pentru că știu deja ce-o să găsesc. 

Tastez primele cifre. 

Nerea îi dăduse cincizeci de euro. 

Tastez ultimele trei cifre. 

Nu lago și Nerea îi dăduseră lui o pastilă de Ecstasy. 

Nu. 

Completez numărul pe telefonul meu. Și apare numele în 
agenda mea, singurul nume care nu voiam să apară pentru 
nimic în lume. 

Germân. 

Germân vinde droguri. 

Germân o cunoștea pe Viruca. 

Era dealerul ei. 


VP - 257 


Capitolul 38 


Părăsesc liceul de parcă m-ar fi împușcat cineva. Rănită de 
moarte. N-am putere nici să merg. Tocmai am descoperit că 
soțul meu o cunoștea pe sinucigașă. Că-i vindea droguri. 
Germân vânduse iarbă o scurtă perioadă în timpul facultăţii, dar 
asta?, de când?, de ce?, cum a început? Sunt convinsă că în A 
Coruia nu făcea așa ceva. Fiindcă, oricât de oarbă aș fi fost, mi- 
aș fi dat seama de ceva, vreo mișcare ciudată, oameni care-ar fi 
venit acasă sau el ar fi găsit pretexte să plece, dar nu. Trebuie 
să se fi întâmplat acum, în aceste luni, în Novariz. Mie-mi 
spunea că venea să aibă grijă de tatăl lui și să ajute la 
restaurant și, într-un fel... Poate că a făcut-o doar în mod 
sporadic, poate că aducea cocaină de bună calitate pentru 
propriul consum din A Coruña și cineva i-a zis să vândă un gram 
sau două. Nu? Și așa a început. Sau cine știe... E imposibil de 
digerat. Dar dacă se întâmpla doar în mod sporadic, cum de 
știau elevii mei că vinde? Ce se întâmplă? Nu-mi cunosc soţul. 
Cine e? Și, mai ales, de ce nu mi-a zis că o cunoștea pe Viruca? 
De ce am fost oarbă în tot acest timp? Îmi vând apartamentul 
pentru el. Eram dispusă să sacrific totul pentru el. Și nu știu cine 
e. 

Simt nevoia să iau aer. Să mă plimb. Să mă gândesc. Nu pot, 
nici nu vreau să-l înfrunt acum. Nu-l voi suna. Nu. Trebuie să mă 
gândesc. Trebuie să las să treacă orele. 

Poate că nu este așa de grav. Poate că există o explicaţie. 
Poate... 

Poate că mă voi arde dacă mă încăpăţțânez să mă agăţ de un 
cui fierbinte. 

Merg ca un zombi pe stradă. Îi salut în mod automat pe niște 
elevi, pe doi profesori care se miră văzând că mă comport atât 
de ciudat. Probabil că par un figurant dintr-un film cu posedațţi. 

— Raquel, pleci? 

— Da... da... am terminat pe ziua de azi. 

Nu știu dacă mai am ore sau nu. Puțin îmi pasă. Acum nu mă 
preocupă asta. Vreau doar să merg. Cobor scările din piatră care 


VP - 258 


duc la râu. Dintr-odată, cineva mă strigă. Mă prefac că nu aud și 
continui să cobor. 

— Raquel! 

Recunosc vocea lui Mauro. 

Nu, acum nu vreau să-l văd, dar nici nu pot să plec așa, pur și 
simplu. Se apropie de mine cu pași repezi. 

— Raquel, Raquel... 

Mă întorc. Văzându-mi chipul, se sperie. 

— Ce-ai păţit? 

— Acum nu prea am chef de vorbă, Mauro. 

— Ce s-a întâmplat? Ce ţi-au făcut? 

— Nimic, nimic... 

Mi-ar plăcea să inventez orice scuză și să scap de el, dar sunt 
atât de amețită, încât nu știu ce să spun. 

— Raquel, te rog... Povestește-mi. 

— Aici nu, hai să coborâm. 

II duc până la una dintre băncile de pe malul râului. Mă uit în 
jur, ca să mă asigur că nu ne aude nimeni, și încep să vorbesc. li 
povestesc tot ce mi-a zis Roi. 

— Și îl crezi? Crezi că a făcut-o pentru a-ţi atrage atenţia? Ca 
să investighezi? 

— Da, de ce nu? Bineînţeles că a funcţionat, am ajuns destul 
de departe. Chiar prea departe. 

— De ce prea departe? 

Și atunci îi vorbesc despre soţul meu. 

— O cunoștea pe soţia ta. Știai? Ştiai că soţia ta îl cunoștea pe 
soțul meu? 

— Raquel, eu nu știu cine e soţul tău. 

— Germán Campos, de la restaurantul O Muíño, ţi-e cunoscut? 

— Știu unde se află, dar n-am fost niciodată. Ai vreo 
fotografie? 

— Cu soţul meu? Da, cred că da, în telefon. 

Caut una în care să se vadă clar. Aleg una în care zâmbește și 
pare un copil. Un copil nevinovat, un băiat bun, nu un dealer. 

— Îl cunoști? L-ai văzut vreodată cu soţia ta? 

— Nu. El nu ți-a spus c-o cunoștea? 

Clatin din cap. 

— Nici când i-ai zis că trebuia s-o înlocuiești? Dar tu ești 
sigură c-o cunoștea pe Viruca? 

— Chiar foarte bine, cred că era dealerul ei. 


VP - 259 


Mauro primește informaţia la fel de uimit ca și mine. 

— Soţul tău...? 

— Știu că din când în când consumă, dar de acolo până la... 
nu, e prima oară când aflu. Eu... eu nu mai pot, Mauro. Cred 
că... cred că renunţ. 

— Renunţi la ce? 

— La toate astea, nu vreau să-mi mai bag nasul unde nu-mi 
fierbe oala, renunţ la liceu, la sat... Mai bine plec. Și să se ducă 
naibii totul. 

— Dar... dar nu poţi să pleci acum. Acum suntem mai aproape 
decât oricând. 

— Îmi pare rău, Mauro. Dar deja am descoperit mai mult 
decât voiam. Știu că era soţia ta, știu cât de important este 
pentru tine, dar... Nu. Îmi pare rău. 

Mă ridic de pe bancă. 

— Și gata? Să se ducă naibii totul? Mă lași așa și nu-ţi pasă de 
ce s-a întâmplat, că au râs de tine, că te-au amenințat, ţi-e 
indiferent? Nu simţi niciun pic de empatie pentru ce i s-a 
întâmplat soţiei mele acum că te-au făcut și pe tine să treci prin 
aceeași situație? Nu simţi deloc empatie? 

— Nu știu, Mauro. Am nevoie... am nevoie să stau singură, să 
mă gândesc... Îmi pare rău. 

Și mă îndepărtez de el. Nu sunt mândră de ceea ce fac, că-l 
las acolo, dar eu acum trebuie să mă îndepărtez. Să mă 
îndepărtez de el, de liceu, trebuie să mă gândesc, trebuie să 
diger faptul că soţul meu este un străin nenorocit. 

Încep să merg. Îmi las picioarele să mă ducă oriunde. 

Departe. Foarte departe. 

Merg mai întâi pe lângă râu, apoi o iau pe ultimele străzi ale 
satului și pătrund pe drumuri de ţară. Pierd noţiunea timpului. 
Nu știu dacă merg de o jumătate de oră sau de două ore. Nu 
sunt în stare să-mi dau seama. De cât timp am părăsit aleea 
asfaltată a râului? Începe să plouă. Putin îmi pasă că mă ud și că 
nu sunt pregătită pentru ploaie. Sunt singura fraieră care pleacă 
de acasă fără umbrelă și fără pelerină într-o zi de februarie în 
Galicia. Dar ce mai contează, e doar apă. Continui să merg. 

Ploaia devine torențială. Frigul și umiditatea îmi ajung până la 
oase. Decid să mă opresc. Deja s-a întunecat. Habar n-am de 
cât timp merg. Mă dor picioarele. E mai bine să mă întorc. Să 
mă întorc pe unde am venit înainte de a mă rătăci în munți. 


VP - 260 


Fiindcă asta-mi mai lipsea, să mă rătăcesc printre copaci. Văd 
luminile satului în depărtare, ele îmi vor indica drumul. Îmi simt 
picioarele grele. Mă abat din drum de vreo două ori fără să 
vreau, pentru că nu știu prea bine pe unde am venit. Dar, în cele 
din urmă, găsesc calea. Drumul înapoi mi se pare etern. Dar cât 
am mers? 

In sfârșit, ajung la liceu. Am crezut că n-o să reușesc, că 
aveau să vină să mă caute. Nu mai e nimeni pe aici. Porţile sunt 
închise. Îmi văd mașina parcată și urc în ea. Ud tot scaunul. Îmi 
curge apă din haine. Sunt udă leoarcă. Mă uit în oglinda 
retrovizoare. Par o fantomă, un spectru. 

Nu sunt nici măcar umbra femeii care a sosit în Novariz. 

Mă simt atât de dezolată, încât îmi vine să plâng. Îmi vine să 
plâng foarte tare. Dar n-o fac. Nu folosește la nimic să plâng 
acum. A sosit momentul să vorbesc cu Germân. Să-l confrunt. 
Vreau să aud ce are de zis. Vreau să-mi explice. Vreau să-mi 
spună. 

Pornesc motorul mașinii și mă îndrept spre casă. 

Toate semafoarele care-mi ies în cale sunt pe roșu. Mi-ar 
plăcea să nu mă opresc la niciunul, pentru că acum îmi doresc 
să ajung cât mai repede cu putinţă. Văd mai mulţi adolescenţi 
trecând pe o zebră. Se uită la mine, nu știu dacă mă recunosc. 
Unul ridică mâna ca să mă salute. Sau poate că mi se pare, de 
la ploaie și întuneric nu prea-mi pot da seama. Cineva arată spre 
farurile de la mașina mea. Ce-i cu ele? 

— Le ai stinse, profa. 

Le aprind imediat și aproape că-i orbesc pe tineri. 

— Dă-le pe fază mică! 

Semaforul se face în sfârșit verde și pornesc. Reușesc să 
ajung acasă. Telecomanda de la poartă nu vrea să mă asculte, 
dar, la a patra încercare, reușesc s-o fac să funcţioneze. Poarta 
se deschide. Plouă atât de tare, încât Nanuk nu iese să mă 
întâmpine, probabil că stă lipit de radiator, o fi el câine 
eschimos, dar îi place la nebunie să stea la căldură. Bag mașina 
în garaj. Găsesc vreo două prosoape pe care Germân a avut 
precauţia să le lase în prima zi acolo, la îndemână. Și le folosesc 
ca să-mi usuc puţin părul. Mai întâi de toate trebuie să-mi 
schimb hainele. Nu vreau să am o discuţie cu soțul meu așa, 
udă leoarcă. În timp ce mă șterg îmi dau seama că în garaj este 


VP - 261 


o mare dezordine. Lemnele împrăștiate, cele două dulapuri 
deschise și... ce caută totul pe jos? Urc în casă. 

Și acolo descopăr că totul e un talmeș-balmeș. Sertarele 
mobilelor deschise, cărțile împrăștiate pe jos, mesele 
răsturnate. Ce naiba s-a întâmplat? Ne-au jefuit? 

— Germân! Germân! 

Ce căutau? Și atunci îmi pică fisa. Telefonul Virucăi. Au venit 
după telefonul Virucăi. Mă duc repede în locul unde l-am ascuns, 
l-or fi descoperit? Urc în podul casei, mă uit sub placa de lemn 
unde l-am pus și e acolo. Ce bine! Decid să-l iau și să-l pun în 
buzunar. Cobor de acolo, încă îngrijorată pentru soţul meu și 
pentru Nanuk. 

— Germán! Nanuk! Nanuk! 

De ce nu iese câinele să mă întâmpine? 

II sun pe Germán la telefon. Are semnal și sună de mai multe 
ori, dar nu-mi răspunde. În cele din urmă, intră robotul. 

— Germán, sună-mă de îndată ce auzi mesajul. 

Intru în bucătărie. Totul e răvășit. Au demontat chiar și hota. 
Unde e câinele? 

— Nanuk! 

Văd ceva pe sol. E sânge. Nişte picături care devin o pată, o 
urmă. O urmăresc. Ajunge până la scările exterioare, dar acolo, 
din cauza ploii, se pierde. Au rănit câinele? Pe Germán? 

Îmi sună telefonul. E soțul meu. 

— Unde ești? 

— La restaurant, ce-i? Care-i urgenţa? M-ai speriat. 

— Ne-au intrat în casă, Germán. Ne-au jefuit. 

— Ce? 

— Câinele nu e aici, am văzut sânge. l-au făcut ceva lui 
Nanuk. Lui Nanuk al meu. 

— Vin imediat! Nu te mişca. Nu te mişca. 

Dar nu pot să stau acolo fără să fac nimic. les în grădină, cu 
speranța să găsesc vreo urmă. Folosesc lanterna de la telefonul 
mobil ca să lumineze puțin solul, dar nu prea are putere, aşa că 
intru din nou în casă și caut disperată o lanternă. Avem una, știu 
că avem una pe undeva. Nu o găsesc, cobor în garaj și o caut. În 
sfârșit, o găsesc într-una dintre cutiile pe care le-au răsturnat. 
les afară, îndreptând raza de lumină în toate părţile. Ploaia se 
întețește din ce în ce mai mult. Trebuie să găsesc urma de 
sânge. Trebuie s-o găsesc. Il strig pe nume, disperată. 


VP - 262 


— Nanuk! Nanuk! Unde ești? Sunt eu, inimioara mea! Nanuk... 

Nimic. N-am să mi-o iert. Dacă i s-a întâmplat ceva câinelui 
meu, n-am să mi-o iert niciodată. Pentru că eu sunt de vină 
pentru tot. Pentru că mi-am băgat nasul unde nu trebuia. De ce? 
Cine m-a pus să fac asta? Cine m-a pus să fac pe detectivul, pe 
isteaţa, să încerc să fiu la înălțimea acelui nemernic? Vrea 
telefonul ăla blestemat și nu va renunţa până nu-l va obţine. 

— Nanuk! 

Poarta de la intrare se deschide. Sosește Germán în Land 
Roverul enorm al fratelui său. Îl parchează prost în mijlocul 
grădinii. 

— Nu apare? 

— Nu. 

— Nanuk! Te-ai uitat bine prin casă? Poate e sub pat sau... Te- 
ai uitat? 

— Nu... Dar urma de sânge pornea din bucătărie spre scările 
de afară... 

— Mă duc să mă uit în cameră. Tu continuă să-l strigi. 

— Să nu-l fi omorât, Doamne... să nu-l fi omorât... 

— Raquel, să nu ne gândim la ce-i mai rău, da? N-aveau de ce 
să-l omoare... e un câine inofensiv, nu e un câine de pază... 

— Așa e, așa e... 

Germân urcă în casă. La scurt timp, apare la fereastră. 

— Nu e aici. Cobor. 

Eu continui să-l strig pe Nanuk, în timp ce Germán se întoarce 
lângă mine. 

— Au distrus toată casa, de ce? Ce voiau? N-au luat nici 
televizorul, nici laptopurile... Ce căutau? 

— Telefonul. 

— Telefonul tău? 

— Nu. Al Virucăi. 

— Îl ai tu? 

— Da, și cu un mesaj de la tine. Cu cât îi vindeai gramul? Cu 
cincizeci de euro, la fel ca Nereei, sau îi ofereai un preţ de 
prietenă? 

Germân rămâne stupefiat. Mut. 

— Nu-mi răspunzi? 

— Uite ce e... Raquel... nu știu ce-ţi imaginezi... dar... 


VP - 263 


— Acum nu, Germân. Acum nu mai vreau să aud nicio 
minciună. Acum hai să ne găsim câinele. Vom avea timp să și 
vorbim. Nanuk! 

— Raquel... 

— Pe unde o fi putut să iasă? E vreo gaură în gard pe unde s- 
ar fi putut strecura? 

Mă apropii de gardul grădinii. Caut disperată vreun loc pe 
unde ar fi putut să încapă câinele. 

— Aici! strigă. 

— L-ai găsit? întreb în timp ce o iau la fugă spre locul unde 
indică Germân. 

— A fugit pe aici. E sânge pe gard. 

Germân atinge cu un deget sârma și se murdărește de 
sângele câinelui nostru. 

— Ce i-au făcut, Dumnezeule? 

— Hai pe partea cealaltă, pe aici nu putem sări. 

leșim în fugă pe poarta de intrare și înconjurăm tot gardul, 
până ajungem în locul în care ne aflam mai devreme, dar pe 
partea cealaltă. Eu arăt spre sol. Mi se pare că văd două pete de 
sânge, pe care încă nu le-a șters ploaia, fiindcă zona e protejată 
de buruieni. 

— Pe aici! Nanuk! 

Vedem vreo două străfulgerări în depărtare. Două fulgere. 
Urmate de două tunete puternice. Înaintăm printre copaci. 

— Nanuk! 

— Nanuk! 

Fulgeră iar și se aude imediat sunetul tunetului. Se apropie 
furtuna. 

— Dacă continuă să se apropie, n-ar trebui să stăm printre 
copaci, spune Germân. 

— Nu-mi pasă! Nu plec de aici până nu-l găsesc. Nanuk! Dacă 
i s-a întâmplat ceva... dacă i s-a întâmplat ceva... 

Pășim în continuare, orbește, neștiind foarte bine pe unde ar 
fi putut să fugă. Urcăm pe panta unui munte, drumul este 
abrupt, trebuie să ne folosim de mâini ca să continuăm urcușul. 
Mă dor mâinile și, din cauza frigului și a apei, de-abia pot să mă 
țin de buruieni sau de pământ. Dar merg în continuare. Sunt 
stăpânită de furie, de adrenalină. Pot să merg toată noaptea, 
dacă e nevoie, n-am să mă opresc, nici Germân, până nu-l voi 
găsi. Ce bine-ar fi să putem face asta fără să vorbim, fără să 


VP - 264 


gândim, fără ca minţile noastre să funcţioneze cu viteza 
vântului, fără să existe mii de întrebări și mii de reproșuri între 
noi. Și mai e și ploaia asta blestemată, care nu se oprește. 

— Și de ce fuge, dacă e rănit? N-ar fi trebuit să rămână 
ghemuit în casă? 

— Poate că l-au izgonit, l-au speriat... sugerează Germân. 

— Dar cum de au fost atât de sălbatici să-l rănească pe 
câinele nostru? Cine sunt oamenii ăia, Germân? 

— Și de ce mă întrebi pe mine? Tu oi fi știind... 

— lago, spun. Trebuie să fi fost lago. 

Dar ceva nu se potrivește. Ceva nu... 

— lago s-a jucat cu el... continui să spun. Nanuk n-ar ataca 
niciodată pe cineva cunoscut și dacă nu l-a atacat, de ce ar fi 
rănit? N-are sens. Nanuk l-ar fi lăsat să răscolească toată casa 
fără probleme. Ar fi crezut că e un joc. Trebuie să fi intrat alţii... 
Alţii care voiau, de asemenea, telefonul mobil... Alţii pe care 
Nanuk nu-i cunoștea, s-a agitat și... sau nu? Ce se întâmplă, 
Germân? 

— Eu nu știu nimic, Raquel. 

— Nu? Și atunci de ce avea Viruca numărul tău de telefon? De 
ce vorbeai cu ea? De ce nu mi-ai zis nimic? 

Germán continuă să meargă, răscolind printre tufișuri, 
înțepându-se cu buruieni. 

— Hai să găsim câinele. Îl vom găsi, spune. 

Și mai mult decât a certitudine, sună a dorinţă. 

Înaintăm în continuare orbește. Germân calcă strâmb și e 
nevoit să se agaţe de o creangă ca să nu cadă. Pe creangă sunt 
ţepi care-l taie. S-a rănit la o palmă. Se vaită. Sângerează. 
Privește cum curge sângele. Eu mă apropii de el ca să-l ajut, dar 
nu-mi dă voie. Mă respinge. 

— Dacă i se întâmplă ceva, dacă i se întâmplă ceva lui 
Nanuk... nu te voi ierta niciodată, îmi trântește. 

Rămân neclintită. Chiar am auzit asta sau mi s-a părut? 

— Poftim? Tu nu mă vei ierta? Tu pe mine? întreb absolut 
stupefiată. 

— Da, Raquel. Eu pe tine. De ce a trebuit să-ţi bagi nasul unde 
nu-ți fierbea oala? De ce nu puteai să-ți ţii orele la școală și 
atât? De ce mania aia de a cerceta, de a întreba, de a răscoli 
totul? 

— Mă hărţuiau! Trebuia să mă apăr! 


VP - 265 


— Și ai făcut asta apucându-te să investighezi moartea 
Virucăi? Așa te-ai apărat? De ce n-ai putut să denunțţi hărțuiala 
la liceu și gata? 

— Pentru că... pentru că nu puteam. 

— De ce? 

— Pentru că nu. 

— Pentru că nu. Ce mai răspuns! Păi, uite unde ne-a dus 
„pentru că nu” ăsta al tău. Faci pe deșteaptă și nu știi în ce te 
bagi. 

— Du-te naibii, tipule! 

— Sunt deja la naiba! Sau nu vezi? 

Țipăm unul la altul. Vreau să cred că facem asta pentru că 
suntem nervoși, pentru că, din cauza ploii torențiale, de-abia 
reuşim să ne auzim vocile și de-aia ţipăm. Dar ne insultăm. Nu 
ne respectăm. Asta facem. 

Ne continuăm drumul în tăcere. Poate că niciunul din noi nu 
vrea să mai spună ceva. Ca să nu regretăm apoi, ca să nu 
depășim nicio barieră de netrecut. Deși s-ar putea s-o fi depășit 
deja. 

— Nanuk! Nanuk! 

Da, mai bine să ne păstrăm puterile, saliva. Mai bine să le 
folosim doar ca să-l strigăm pe câinele nostru. 

— E ceva ce nu-mi spui, Raquel. E ceva în toată povestea asta 
care nu are sens. De ce naiba te-ai băgat în asemenea poveste? 
mă întreabă. 

Auzind această acuzaţie, răbufnesc. E o întrebare nedreaptă. 

— Am făcut-o pentru noi! Pentru noi! Ca să salvez relația 
noastră! 

Germân se oprește și mă privește de parcă m-ar vedea pentru 
prima oară. Încearcă să înţeleagă, dar nu reușește să îmbine 
piesele. 

— Dar ce era de salvat, Raquel? Nu ne era bine? 

— Spune-mi tu. Dacă ne era atât de bine, de ce făceai afaceri 
despre care eu nu știam nimic? mă apăr atacând. 

Nu sunt mândră că fac asta, dar nu-mi vine altă idee. 

— De ce ţineai acel secret? 

— Și tu nu ai niciunul? 

Tac. Și probabil că mă trădează suficient puţina parte a 
chipului meu pe care-o intuiește prin ploaie și întuneric. 

— Răspunde, tu nu ai niciun secret? 


VP - 266 


Mă întreabă pentru că știe ceva? O fi primit pozele în care 
apar cu Simón? De-aia mă întreabă? 

— Nu ai niciun secret pe care ai vrea să mi-l spui? Sau o să 
faci în continuare pe ofensată, pe soţia perfectă care nu știe 
decât să se indigneze de greșelile și secretele soțului ei? 

— Ți-au... trimis fotografiile? 

— Ce fotografii? 

La naiba. Habar n-are. 

— Ce fotografii, Raquel? 

— Las-o baltă. 

— Nu! Ce fotografii? 

Pentru ce să mai ţin secretul? Pentru ce? 

— In care apar cu Simón, îi trântesc cu furie. Cei care mă 
hărțuiesc mi le-au furat. Și voiau să mă șantajeze cu ele. 

— Cu Simón? Tu și Simón v-aţi făcut poze? Și cum sunt acele 
poze de te șantajau cu ele? 

— Imaginează-ți ce-i mai rău. 

Germân își duce o mână la abdomen, presupun că-l doare 
stomacul, de parcă i-ar fi tras cineva un pumn. 

— La naiba... la naiba... 

— Acum știm totul despre toţi. Mă rog, despre tine încă știu 
destul de puţine lucruri. 

— De câte ori te-ai întâlnit cu Simón? De câte ori? Ştiam, 
știam eu că relaţia aia s-a repetat în timp. Cum ai putut să faci 
asta, Raquel? 

— N-am de gând să mai port iar discuţia asta, îi spun cu o 
răceală care chiar și pe mine mă uimește. Nu vreau să vorbesc 
despre asta aici și acum, în ploaie, în timp ce-l căutăm pe 
câinele nostru muribund, acum că tocmai am descoperit că ești 
un dealer și că o cunoșteai pe femeia moartă. Cine știe dacă n- 
oi fi având vreo legătură cu asasinarea ei. Așa că îmi pare rău, 
dar n-am să port această conversaţie. 

— Vrei să-mi răspunzi? insistă. 

— Hai să găsim odată câinele! îi poruncesc. Nanuk! Nanuk! 

Mergem în tăcere. Germân de-abia ţine pasul cu mine. 
Presupun că-l macină ceea ce tocmai i-am spus. Nu știu de ce 
am făcut-o, presupun că pentru a mă simţi eliberată sau, și mai 
rău, pentru a-l răni. La fel cum m-a rănit și el pe mine ţinându- 
mă departe de șmecheriile lui. Am făcut-o dinadins, da, ca să-l 
necăjesc. 


VP - 267 


— Stai! Cred că am auzit ceva. 

— Ce? 

— Nu auzi? E un geamăt. Ele. 

Nanuk urlă. Trebuie să fie el. 

— Eu nu aud nimic, îi spun. 

— Taci! 

Acum da. Acum îl aud. Încerc să urmăresc sunetul. Alerg pe o 
pantă. E în depărtare. Îl aud. Mă agăţ de mai multe trunchiuri ca 
să nu cad. Solul este noroios. Trebuie să fac un efort pentru ca 
picioarele să nu-mi rămână blocate în noroi. Țintesc cu lanterna. 
Ce-i aia? El e? E Nanuk? 

— E aici! Germân! E aici! Stai liniștit, Nanuk, vin, vin. 

Alerg spre el. Nanuk e ascuns sub niște crengi. Are părul 
complet ud și tremură de frig. De-abia deschide un ochi, nu știu 
dacă mă recunoaște. Are o rană deschisă în abdomen. E o rană 
enormă. Mă apropii și mărâie. 

— Nanuk, sunt eu. Sunt eu. 

Reușesc să-l mângăi. 

— Germán... e foarte rău, e foarte grav rănit sărăcuţul. Cum 
de i-au făcut asta? 

Germân ajunge până în locul unde mă aflu. 

— Nanuk, prietene. Ce ţi-au făcut? 

Germân își trece mâna pe spinarea câinelui și încearcă să-l 
liniștească prin vorbele sale. Îi șoptește într-un mod afectuos și 
liniștitor. 

— O să te faci bine, o să vezi. O să te vindeci. 

— Ce facem? 

— Trebuie să-l luăm de aici. 

Germân încearcă să-l ia, dar Nanuk scoate niște urlete 
teribile. Probabil că simte o durere înfiorătoare. De ce n-am luat 
niciun calmant de acasă? Cum de nu mi-a picat fisa? Germân 
încearcă din nou să-l miște și câinele urlă iar. 

— Suferă îngrozitor, nu știu dacă e o idee bună să-l miști, 
Germân. 

Mă simt atât de neputincioasă, încât de-abia pot să gândesc. 

Cad din nou mai multe fulgere, urmate de un sunet asurzitor. 
Fulgerele s-au succedat la o diferenţă de nici măcar o secundă. 
Furtuna se apropie. Trebuie să plecăm de aici cât mai repede. 
Nanuk urlă, la fel ca aproape toți câinii, simte o panică atavică 
atunci când aude tunete. 


VP - 268 


— Trebuie să-l iau, chiar dacă-l doare, doar n-o să-l lăsăm aici. 
Ajută-mă, Raquel, te rog, nu sta acolo. De îndată ce o să-l iau în 
braţe, o să alerg în sus pe deal. O să am nevoie să mergi în 
spatele meu și să mă împingi. 

Mă apropii de ei, dar nu știu prea bine ce să fac. Nu vreau să 
fiu aici, nu vreau să trec prin asta. 

— Cântă-i. 

— Să-i cânt? 

— Asta-l linişteşte. Ca atunci când îl duci la veterinar pentru 
vaccinuri. Cântă-i. 

Și astfel, prin ploaie, prin acea furtună îngrozitoare, încep să-i 
cânt la ureche o melodie a lui Julio Iglesias. Lui Nanuk îi place 
Julio Iglesias, ce să-i facem? De-abia mă aude, pentru că nu ridic 
vocea. Germân decide să mă acompanieze. Cred că o face ca să 
calmeze câinele și ca să-și facă curaj să urce repede dealul cu el 
în braţe. 

lată-ne pe mine și pe soţul meu, trecând printr-unul dintre 
cele mai proaste momente ale relației noastre, printr-una dintre 
cele mai urâte certuri, cântând o melodie a lui Julio Iglesias 
pentru câinele nostru muribund. Uneori, viaţa este o glumă 
proastă. Știu că dacă Nanuk supraviețuiește, când vom povesti 
mai târziu toată situaţia asta, va deveni una dintre cele mai 
bune povești ale noastre, dar dacă nu trece de noaptea asta, 
amândoi ne vom dori să îngropăm acest moment. 

— „Căci eu iubesc viaţa, iubesc dragostea... Sunt un bufon, 
sunt un domn...” 

Germán reușește să-l ridice, în ciuda urletelor și a zvărcolirilor 
câinelui. Și cu ajutorul meu, reușește să urce tot dealul. li 
împing atât de tare spatele, încât ajung să cad în noroi. Scot un 
scâncet. 

— Ești bine? 

— Da, da... 

Reușesc să mă ridic și-mi îndepărtez noroiul de pe mâini. M- 
am rănit, dar nu e timp pentru lamentări. 

— Haide... 

— Gata, a trecut ce-i mai rău. Acum trebuie să ajungem la 
mașină și să-l ducem urgent la un veterinar. Ce greu e... 

Germân merge cât poate de repede. Eu o iau înainte cu 
lanterna, ca să nu facă vreun pas greșit. Nanuk e într-o stare 


VP - 269 


foarte proastă. Se vaită întruna. Mie mi se rupe sufletul să-l văd 
așa. Sărmanul nostru câine! Ce nenorocit i-a făcut una ca asta? 

Mergem cât putem de repede. Germân își pierde din puteri. 
Nanuk cântărește în jur de douăzeci și opt de kile. 

— Vrei să-l duc eu puţin? 

— Nu, nu... rezist. 

Văd hainele lui Germân pătate de sânge, pantalonii lui încep 
să devină roșii. Nanuk pierde prea mult sânge. Nu va reuși să se 
salveze. Ne vom vedea câinele cum va muri în noaptea asta. Nu 
sunt pregătită. Nu vreau să se întâmple asta. Nu vreau să se 
întâmple. Nu se poate întâmpla. 

— Câine frumos, rezistă, viața mea. Rezistă. 

In sfârșit, vedem casa noastră în depărtare. Furtuna nu are 
îndurare. Văzând obiectivul nostru atât de aproape, Germân 
capătă putere și aleargă, dar ghinionul îl face să calce unde nu 
trebuie și e cât pe ce să cadă. Urlă. Și-a scrântit o gleznă. Dara 
reușit să nu cadă. Eu îl susţin cum pot. 

— Mai e puţin, Germán, haide, te implor. 

Șchiopătând, ajunge până la mașina fratelui său și deschide 
portiera din spate. Așază câinele pe banchetă, care se umple 
imediat de sânge. 

— O să mă omoare fratele meu, dar ducă-se naibii bancheta, 
nu-mi pasă. Haide. 

Urcă în mașină, pe scaunul șoferului. 

— Poţi să conduci cu piciorul așa? 

Germán își dă seama că este o nesăbuinţă și se mută cât 
poate de repede pe scaunul copilotului. 

— Condu tu, îmi spune. 

N-am condus niciodată un Land Rover, dar nu e momentul să 
mă las intimidată. Vâr cheile în contact și pornesc motorul. 
Inainte să bag într-a-ntâia, întorc capul ca să mă uit la Nanuk, 
sărmanul nici măcar nu mai geme. 

— Nanuk, nu adormi, nu adormi... 

Mă uit la Germân. 

— Ştii unde găsim vreun veterinar? 

— Te ghidez. 

Germán îl sună pe Demetrio, îi povestește ce s-a întâmplat, 
iar fratele lui îi spune să nu-și facă griji, că-l va suna el pe Anton, 
cel mai bun veterinar din sat. Ne va primi de îndată ce vom 
ajunge. Il asigură că el ne poate salva câinele. S-ar putea să fi 


VP - 270 


spus asta doar ca să ne liniștească, dar noi avem atât de mare 
nevoie de speranţă, încât îl credem. Anton îl va salva. Anton va 
ști cum să-l vindece pe Nanuk. 

— Te vei face bine, te vei face bine, o să vezi. 

Veterinarul îl consultă de mai bine de o jumătate de oră. 
Germân e în picioare, străbătând agitat cei cinci metri ai sălii de 
așteptare dintr-o parte în alta. Eu stau jos, udă leoarcă și plină 
de noroi, rugându-l pe Dumnezeul în care nu cred să-l salveze. 
să-l salveze pe Nanuk. Eu și soțul meu nu putem nici măcar să 
ne privim. Nu ne putem consola reciproc. În timp ce încercam să 
ridicăm de jos câinele, în timp ce-i cântam, am reușit să 
funcționăm ca o echipă, ca un cuplu, dar acum toată acea 
conexiune s-a risipit. 

Am senzaţia îngrozitoare, deși nu e decât o superstiție 
absurdă, că dacă Nanuk supraviețuiește, și relaţia noastră ar 
putea fi salvată, iar dacă moare câinele, căsnicia noastră va 
muri odată cu el. 

Minutele trec foarte greu. Nici nu mai știu de câte ori m-am 
uitat la ceas. Cinci, zece, douăzeci de minute. 

O oră. O oră și jumătate. Doar câţiva metri mă despart de 
soțul meu, împărțim același spaţiu, dar suntem foarte departe 
unul de altul. Niciunul din noi nu face vreun efort pentru un gest 
cât de mic, poate pentru că nu mai avem putere. Niciodată n- 
am fost atât de străini unul de altul. Dar acum nu mai contează 
sau, ba da, contează, dar prioritatea este Nanuk, tot ce ne dorim 
este ca Nanuk să supravieţuiască. Viaţa câinelui nostru e în 
mâinile veterinarului. Și se pare că la fel și viața noastră în 
comun. E suspendată până când va ieși Anton ca să ne ofere 
posibilitatea să continuăm. 

În sfârșit, ușa cabinetului se deschide. Anton, veterinarul, iese 
dezbrăcând un halat plin de sânge. După expresia feţei sale nu 
ne putem da seama ce o să ne spună. 

Ne privește. Și clatină din cap. 

Nu. 

Nu. 

Nanuk. Nanuk al meu. 

Germân izbucnește în plâns, neconsolat. Pare că nu se va mai 
opri din bocit. Să mă apropii de el, să-l îmbrăţișez? Nu pot, nu 
știu. Anton lasă capul în jos, îi acordă un minut ca să-și revină. 
Veterinarul se uită la mine, eu nu plâng. Nu știu de ce, dar n-o 


VP - 271 


fac. În sfârșit, plânsul lui Germân se potolește. Dar a lăsat loc 
pentru ceva mai rău, acum simte o mânie necontrolată. Lovește 
cu furie peretele clinicii. 

— O să plătească. O să plătească foarte scump. O să-i găsesc. 
O să... 

Lovește din nou peretele. Și din nou lacrimile îi curg pe faţă. - 
Nanuk... 

E dezolat. Amândoi suntem. 

— Putem să-l vedem? îl întreb pe veterinar. 

Anton încuviințează și ne lasă să intrăm. Nanuk e acoperit cu 
o pătură din hârtie. Nu i se vede decât partea cu boticul. Acum 
chiar mă prăbușesc. Atât îmi trebuia pentru a mă prăbuși: să-l 
văd. 

Un plânset incontrolabil iese din adâncul meu, de parcă nu 
mi-ar aparține. Mă domină. Germán mă îmbrățișează. lar eu le 
permit brațelor lui să mă cuprindă. Însă nu-mi oferă nici căldură, 
nici consolare. 

— Trebuie să mergem la Garda Civilă, îi spun. Să-i denunțăm. 

— Mai bine vorbim despre asta acasă. 

— Haide acum la secţie. Haide, te rog. 

Germân îl privește pe Anton și veterinarul își dă seama că 
avem nevoie de un moment între patru ochi și se retrage. 

— Raquel, e mai bine să nu implicăm Garda Civilă în povestea 
asta. 

— Ce? De ce? Ne-au jefuit, ne-au omorât câinele. Trebuie să 
intervină Garda Civilă. 

— Și chiar vrei să le spui ce căutau cei care ne-au răvăşit 
casa? Chiar vrei să le spui că ai în posesia ta telefonul mobil al 
unei persoane moarte? 

— Mi-e indiferent. Poate că ar fi mai bine. 

— Păi, mie nu-mi e indiferent. Problema asta o vom rezolva 
noi. 

Nu înțeleg de ce vrea să ţină la distanță Garda Civilă. Ca să 
nu descopere afacerile sale cu drogurile? 

— Uite ce bine mi-a mers mie fiindcă am vrut să rezolv 
lucrurile singură, îi zic. Nanuk e mort. S-a terminat. Fie ce-o fi. 
Mergem la Garda Civilă. 

Părăsesc clinica. Germán vine după mine. Furtuna s-a 
transformat într-o ploaie intermitentă. Plouă mai puţin, dar 
temperatura a scăzut, sau cel puţin mie mi-e foarte frig. 


VP - 272 


— Raquel! Ascultă-mă, te rog! 

— Ce vrei? 

— Nu ne putem duce acolo. 

— De ce nu? 

— Ai încredere în mine. E tot ce-ţi cer: să ai încredere în mine. 
Vom avea timp să mergem, serios îţi zic. Dar nu acum. 

— Ce se întâmplă, Germán? Ce-mi ascunzi? Ți-e teamă să nu 
descopere că vinzi cocaină? 

— Nu! Nu! Nu e asta! 

— Atunci ce? 

— Raquel, nu-ţi dai seama? Ce i s-a întâmplat câinelui a fost 
doar un avertisment. Dacă vei continua, tu vei urma. 

— Ce legătură ai tu cu toate astea? De unde știi că eu voi 
urma? Ce naiba zici, Germân? 

— Nu știu nimic. Doar fac conexiuni, presupuneri... lar dacă ți- 
au cerut să lași totul baltă, să încetezi, de ce naiba ai vrea să 
continui? 

— Pentru că mi-au omorât câinele! Pentru că, dacă credeau 
că așa mă vor determina să las totul baltă, s-au înșelat amarnic! 
Au ucis ce iubeam mai mult. Și-mi pare rău, dar nu voi renunța. 
Nu mă voi lăsa până nu-i voi găsi pe vinovaţi. Chiar de-ar trebui 
să dinamitez satul ăsta blestemat. 

— Și dacă asta a făcut și Viruca, a cercetat, s-a încăpățânat 
și... a sfârșit în felul acela? 

— Păi, atunci să mergem la Garda Civilă, să le povestim tot. 

— Crezi că o să ne ofere protecție douăzeci și patru din 
douăzeci și patru? Crezi că n-o să mai fim în pericol? Nu! Hai 
acasă, să ne gândim la următoarea mișcare, trebuie să fim mult 
mai isteți decât ei, dacă vrem să scăpăm de asta. 

— Dar cine sunt ei? 

Acum Îmi amintesc ce-a zis lago când a venit la mine acasă: 
„Asta e mai presus de tine și de mine”. Așadar, e adevărat, mai 
e cineva implicat în toată povestea asta. Există un „ei”. 
Povestea nu se termină cu lago. Și are o oarecare logică, dacă 
lago ar fi jefuit casă, n-ar fi trebuit să omoare câinele. Mai e 
cineva implicat. 

— Cine sunt ei, Germân? 

— Nu știu! lago, celălalt coleg al lui, cum îl chema? Celălalt 
care te hărțuia... 

— Roi, dar ăla deja nu mai... 


VP - 273 


— Roi. Ăla a putut intra în casă, ăla nu-l cunoștea pe Nanuk... 

— Ascultă-mă, Germán. N-a fost el. El m-a hărțuit doar ca să 
mă implic în toată povestea asta... 

— Ce? ȘI-l crezi? 

— Da. 

— Dar știi ce ciudat sună tot ce zici? De ce să-l crezi? 

— De-aia. Nu asta e problema. 

— Atunci s-o rezolvăm împreună. Dar nu te duce la Garda 
Civilă. Sunt de partea ta. 

Îmi pare rău, dar nu-l cred. Nu mai am încredere în soţul meu. 
Știe mult mai multe decât spune. E clar. Faptul că a adus acum 
vorba despre Roi... nu știu... mi se pare că încearcă să devieze 
subiectul. Ca și cum ceva l-ar împiedica să-mi spună adevărul. 
lar dacă n-are încredere în mine să-mi spună, nici eu nu pot să 
am încredere în el. S-a terminat. 

Mă pun în mișcare, îndepărtându-mă de el. 

— Ce faci? Unde te duci? Mașina e aici. 

— Nu merg acasă. 

— Te implor, nu te duce la secția Gărzii Civile. 

— O să văd ce-o să fac. 

— Nu te duce, te rog. 

Mă îndepărtez. 

— Raquel! strigă. Dacă te duci, nu se va rezolva nimic. Nimic. 
Lasă-mă pe mine. Îţi promit că vor plăti pentru ce i-au făcut lui 
Nanuk. Îţi promit! 

N-am chef nici măcar să mă întorc și-mi continui drumul. 


VP - 274 


Capitolul 39 


Mă îndrept spre secţia Gărzii Civile. Puțin îmi pasă de ce zice 
Germân. Merg prin ploaie și ajung la destinaţia mea. Rămân 
nemișcată la ușă. Nu pot să intru până nu-mi pun în ordine tot 
ce le voi spune. Când, în sfârșit, reușesc să mă liniștesc, 
picioarele par că nu-mi dau ascultare. Mă aflu aici, la câţiva 
metri de secție, și nu înțeleg de ce nu mă mișc. „Haide, Raquel, 
intră. A sosit momentul să intervină cei care trebuie s-o facă.” 
Dar nimic, tot nu mă pot decide. De ce? Poate pentru că încep 
să intuiesc că-mi va fi greu să explic anumite lucruri: prezenţa 
mea acasă la Viruca, faptul că am telefonul ei mobil, că m-au 
hărțuit la ore și nu i-am denunţat, că doi elevi au cumpărat 
droguri de la soțul meu, aceiași elevi care mă hărţuiau, că alţii 
deţin fotografii în care eu mi-o trag cu alt bărbat decât 
Germân... Da, încep să cred că sunt prea multe lucruri... Și, în 
cel mai rău caz, dacă nu vor să aibă încredere în mine, pot să le 
demonteze rând pe rând. Există două delicte clare, faptul că mi- 
au furat toate informaţiile din calculator, că mi-au violat 
intimitatea și faptul că au intrat în casa mea ca să omoare 
câinele. Partea proastă e că acela care mi-a accesat calculatorul 
este Roi și a făcut-o ca să mă implic, ca să cercetez moartea 
Virucăi. Știu că n-a procedat bine și bineînţeles că nu sunt de 
acord cu metodele lui, dar nici nu vreau să plătească pentru 
asta. Avea o intenţie bună, greșită, dar bună. lar cel care a 
intrat sau cei care au intrat la mine acasă au fost alţii, lago? Nu, 
cel puţin nu doar el, pentru că deja sunt convinsă că el n-ar fi 
omorât câinele. N-avea de ce s-o facă. Așa că s-ar putea ca 
Garda Civilă să ajungă la aceeași concluzie, să-l excludă imediat 
ca suspect și să facă în cele din urmă legătura între cele două 
delicte și să-l acuze pe Roi că a intrat în casa mea și a omorât 
câinele. Și nu pot să permit asta. Pentru băiat și pentru că doar 
ar obstrucţiona și ar întârzia adevărata investigaţie. Și atunci s- 
ar putea ca Germân să aibă dreptate, s-ar putea ca atunci 
adevărații vinovaţi să aibă timp pentru a face orice le trece prin 
minte. Să fugă, să distrugă probe, să inventeze alibiuri sau chiar 
să mă atace sau să ne atace. 


VP - 275 


Un jandarm iese din secţie și, văzându-mă acolo, se apropie 
de mine. 

— Sunteţi bine? Aveţi nevoie de ceva? 

— Nu, nu... 

— Sigur? Sunteţi udă leoarcă... înăuntru avem prosoape și 
pături... 

Clatin din cap. Fac stânga-mprejur și mă îndepărtez. 

— Domnișoară... 

Dar nu-l iau în seamă și grăbesc pasul. Merg pe străduţe 
înguste. Am ajuns, fără să-mi dau seama, în zona veche a 
satului. Trec prin cartierul evreiesc, prin faţa barului unde am 
băut vermut cu Mauro, și atunci iau o decizie. Casa lui e singurul 
loc unde mă pot duce acum. 

Mă îndrept într-acolo. Și după două sau trei sute de metri 
parcurși, simt o prezenţă. Sunt urmărită? Cred că o mașină mă 
urmărește de ceva vreme. Sau poate că e doar în imaginaţia 
mea. Dar am ciudata senzaţie că mașina aceea închisă la 
culoare se afla mai devreme pe o altă stradă... Erau în apropiere 
de casa noastră și ne-au urmărit până la clinica veterinară? Or 
ști că am la mine telefonul mobil și acum, că sunt singură, vor 
profita ca să mă atace? Încep să merg mai repede. De ce naiba 
am luat telefonul Virucăi? Dacă mi-l fură, atunci chiar nu voi mai 
avea niciun avantaj asupra lor. Nu pot să permit așa ceva. Mă 
întorc, mașina e tot acolo. Înaintează cu aceeași viteză cu care 
merg eu. Nu e în imaginaţia mea. Mă urmăresc. O iau pe prima 
străduță ce-mi iese în cale. Dacă mă îndrept spre Plaza Mayor, 
nu vor putea să mă urmărească, există niște trepte, mașina nu 
va putea să treacă pe acolo. Da, într-acolo trebuie să mă 
îndrept. Văd luminile de la farurile mașinii, a intrat pe străduță... 

O iau la fugă. Alerg, deși nu mai am putere. Dar pentru nimic 
în lume nu le pot permite să mă prindă din urmă. Ajung în piaţă, 
solul din granit șlefuit este o capcană mortală pe ploaie. Trebuie 
să încetinesc pasul, dacă nu vreau să cad. Ce-o fi fost în mintea 
lor când au decis că piatra șlefuită era cea mai bună opţiune 
pentru un sat din Galicia? Privesc în urmă. Se pare că mașina nu 
mă mai urmărește. Oi fi reușit să scap de ei? Dar înainte de a 
termina de formulat acea întrebare, văd fasciculele de lumină 
ale farurilor. O iau la fugă. La naiba cu solul șlefuit, dacă o să 
cad, ghinionul meu. Ajung la trepte și le urc din trei în trei. 
Mașina ajunge până la ele și trebuie să frâneze. Bine. La două 


VP - 276 


străzi distanţă se află casa lui Mauro. Trebuie să ajung cu orice 
preț. Trebuie să reușesc. 

Ploaia cade din nou cu putere. Aud pași în spatele meu? Nici 
nu îndrăznesc să privesc înapoi, dar în cele din urmă o fac. Nu 
văd pe nimeni. Dar, în orice caz, nu micșorez pasul. Ajung în 
sfârșit pe strada lui Mauro. E cineva în capătul celălalt al străzii? 
Vin spre mine? Ce să fac? Mă întorc? Dar în curând îmi dau 
seama că persoanele care vin se clatină puţin, sunt doi beţivi. 
Așa că decid să-mi continui drumul. Bărbaţii trec pe lângă mine. 

— Bruneto, bea un ultim pahar cu noi. 

Nu le răspund și-mi văd de drum. Ajung la intrarea în clădirea 
unde locuiește Mauro. În sfârșit. Sun la interfon. Nu răspunde. Îi 
aud pe betțivi vorbind cu altcineva. Cel care mă urmărea? Sun 
din nou, de data asta foarte insistent. 

— Da? 

— Mauro? Sunt Raquel... Scuze că vin la ora asta... Dar... 

Mauro deschide ușa. Urc scările uzate din lemn, lăsând urme 
de apă și de noroi în drumul meu. Mauro e la ușă, îmbrăcat în 
pijama. Când vede în ce stare sunt, se alarmează. 

— Ce ai pațţit? 

— Cred că sunt urmărită... 

— Ce? De cine? 

— Nu știu... Pot să dorm în noaptea asta pe canapeaua ta? Nu 
prea știu unde să mă duc... 

Mauro mă lasă să intru la el în casă. La intrare îmi dau jos 
ghetele. 

— O să șterg tot. Poţi să-mi aduci ceva să mă schimb? Ca să 
nu intru cu hainele astea. 

— Nu contează... 

— Nu, nu, te rog, dă-mi ceva... 

Mauro încuviințează. O ia pe holul lung, aprinde luminile, la fel 
ca data trecută și se întoarce imediat cu un tricou și niște 
pantaloni de fată. Mi le dă. 

— Sunt ale Virucăi? 

— Da, firește. 

Știu că nu e momentul să fac pe fandosită, dar nu pot să mă 
abţin. 

— Te superi dacă vreau orice altceva? Orice pantaloni de 
sport de-ai tăi și un tricou... 

Mă privește, fără să-mi înţeleagă pe deplin dorința. 


VP - 277 


— Păi... poate că ţi se va părea o prostie, dar nu prea-mi vine 
să îmbrac hainele ei... 

— De ce? 

Mi-e rușine să mărturisesc, dar deja mi se pare prea mult că 
mă aflu aici, în casa lui, și pe deasupra, cu hainele soţiei lui 
moarte. Cu toate acestea, decid să trec peste scrupulele mele. 

— Nu contează, îmi pun hainele ei. 

— Nu, dacă o să te simţi incomod, îţi aduc altceva. Dar intră 
în sufragerie, serios, nu contează dacă lași urme. 

Îi mulțumesc și intru. 

— Cine te urmărea? 

— Nu știu... nici nu sunt foarte sigură că mă urmărea cineva... 
mă rog, da, nu știu... Sunt foarte confuză. ţi povestesc imediat. 

Mauro încuviințează. Se duce în cameră să caute niște haine 
care să-mi poată fi de folos. Eu rămân și observ cărțile, decorul, 
lămpile. Îmi apar lacrimi în ochi. Ori de câte ori mă gândesc la 
Nanuk mă apucă plânsul. Așa că, atunci când Mauro intră cu o 
pereche de pantaloni scurți și un tricou în mână, mă găsește 
făcând eforturi să nu plâng. Eforturi care sunt zadarnice. Pentru 
că-și dă seama de tot. 

— Ce se întâmplă? 

— Unde pot să mă schimb? 

Mauro îmi indică baia. Mă încui în ea. 

— Pot să fac un duș rapid? îl întreb prin ușă. 

— Găsești prosoape în dulap. 

Și acum, sub jetul de apă de la duș, mă simt protejată și, 
relaxându-mă, mă prăbușesc. Plâng ca o fetiţă care tocmai a 
căzut de pe bicicletă. Și cred că bocesc mai mult de douăzeci de 
minute. Pielea degetelor de la mâini începe să mi se 
încreţească. 

— E totul în regulă? 

— les imediat. 

Reușesc să mă liniștesc. Sunt atât de deshidratată după cât 
am plâns, încât n-aș mai putea să vărs nicio lacrimă în plus. les 
de la duș și mă şterg. Îmi pun tricoul și pantalonii lui Mauro. 
Hainele au impregnat mirosul lui. 

Mă așteaptă în sufragerie, cu două pahare de vermut. 

— Cred că ai nevoie. 

Mă apropii de fereastră, privesc spre stradă, dar nu văd pe 
nimeni. Beau dintr-o înghiţitură conţinutul paharului. 


VP - 278 


— Pot să-mi mai torn unul? 

— Și toată sticla. 

Mă uit din nou pe fereastră. Dacă mă urmăriseră, acum ei nu 
mai sunt afară. Mă așez pe canapea, pe care Mauro deja a pus 
niște cearșafuri și niște pături. Apare cu sticla. 

— Vrei să vorbești? Sau te las să dormi? 

Nu știu prea bine dacă vreau să vorbesc sau nu. Știu că simt 
nevoia să beau. Și parcă nu se cuvine să beau în tăcere. Așa că, 
înainte să stau prea mult pe gânduri, încep să-i povestesc tot ce 
s-a întâmplat. lar când îmi exprim îndoielile cu privire la faptul 
că lago mi-ar fi asaltat casă, Mauro nu prea înţelege. 

— Dar, dacă n-a fost el, atunci cine? Nu înţeleg nimic. 

Scot telefonul Virucăi. Nu știu dacă e pregătit să-l vadă, dar 
cred că nu mai e cazul să ne învârtim în jurul cozii. 

— Acesta este al doilea telefon al Virucăi. 

Mauro tresare. 

— Îmi dai voie? 

— Stai. 

O să încerc să nu vadă deocamdată fotografiile, nu vreau nici 
să se prăbușească, nici să-l afecteze prea mult. 

— Uite acest mesaj. 

Citesc mesajul de pe unul dintre numerele de telefon, care nu 
corespunde nici cu al lui Germân, nici cu al lui lago. 

— „Nu mai pot, trebuie să te văd”. Și la care Viruca răspunde: 
„Răbdare, deja sunt foarte aproape de final”. Cine e? Și la ce se 
referă soția ta? 

— Nu știu... trebuie să aflăm cui aparține acest număr de 
telefon. 

— Ți-e cunoscut numărul? g 

Mauro îi aruncă o privire și nu, habar n-are. Il tastează pe 
telefonul lui, în caz că l-ar avea în agendă. Dar nimic. 

— Sunăm? mă întreabă. 

— Deocamdată nu. 

E mai bine să n-o facem. Până acum acest lucru nu mi-a oferit 
rezultate prea bune. Nanuk a murit din cauză că am folosit acea 
strategie. Prefer să nu mai încerc. 

Dar Mauro tastează numărul. 

— Nu! protestez. 

Dar în loc să sune, intră un mesaj automat: „Numărul apelat 
este închis sau în afara ariei de acoperire”. Nu știu dacă să mă 


VP - 279 


simt ușurată sau nu. Fiindcă nici posibilitatea ca cineva să 
răspundă nu mă făcea prea fericită. 

— N-ar trebui să-l ducem la Garda Civilă? întreabă Mauro. 

— Nu știu... Poate că Germân are dreptate într-o privinţă... S- 
ar putea ca nici măcar așa cei din Garda Civilă să nu facă prea 
multe. Avem doar indicii, presupuneri. Mai trebuie să continuăm 
puțin, să încercăm să aflăm mai multe. Și apoi mă voi duce, 
bineînţeles că mă voi duce la secție. 

— Și dacă e prea periculos? 

— Uite, mi-au omorât deja câinele și cred că tocmai mi s-a 
destrămat căsnicia. S-a dus dracu' tot ce conta pentru mine. 
Acum nu mai au cu ce să-mi facă rău. 

— Îți pot face ţie rău. A 

Mă simt îndrăzneață și curajoasă. In urmă cu o jumătate de 
oră alergam speriată prin ploaie deoarece credeam că mă 
urmăreau. Dar acum, după ce am făcut duș acasă la Mauro și 
după trei pahare de vermut, sunt alta. O femeie hotărâtă și 
căreia nu-i e teamă de nimeni și de nimic. 

— Nu voi permite să se întâmple asta. 

Mauro încearcă să mă facă să mă răzgândesc, dar eu am luat 
deja o decizie și nu sunt dispusă să mă las convinsă. 

Observ oarecare mândrie în privirea lui? 

— Poţi să contezi pe mine. 

— Mulţumesc. 

Îi ating braţul ca să încerc să-i arăt că recunoştinţa mea este 
sinceră. Dar nu știu dacă gestul îl deranjează sau dacă el îl 
interpretează în mod greșit, pentru că îl simt stânjenit. 

— N-o fac doar pentru tine, ci ca să aflu ce i s-a întâmplat 
soției mele. 

— Știu, știu. Dar tot îţi mulțumesc. 

— Pot să văd telefonul? 

— Mauro, problema e că... există câteva fotografii... care... 

— Dă-mi-l să văd, te rog. 

Șovăi, dar i-l dau în cele din urmă. O să-l doară, dar cred că 
are dreptul să-l vadă. Și, într-adevăr, când vede fotografiile, îi 
simt durerea. Mi-l înapoiază de parcă l-ar frige. 

— La naiba... 

— Soţiei tale îi plăcea...? 

— Să fie legată? Și să-și facă astfel de fotografii... Nu! Cel 
puţin, nu cu mine... Îţi jur că... îţi jur că nu înţeleg nimic... 


VP - 280 


Lui Mauro i s-a schimbat starea de spirit. Se ridică și ia 
paharele. 

— Mai vrei vermut sau ne culcăm? 

li zic că e mai bine să dormim. Eu sunt epuizată, iar el are 
nevoie să digere singur conţinutul fotografiilor. Regret că i le-am 
arătat așa de brusc. Ar fi trebuit să fiu mai atentă. Mă pun în 
situaţia lui, dacă eu aș fi descoperit că soţul meu... Mă rog, de 
fapt, asta s-a și întâmplat. Am descoperit că soțul meu face 
trafic de droguri. Așa că e cam tot același lucru... 

Mauro îmi spune noapte bună și se duce în camera lui. 

Rămasă singură în sufragerie, încep să-mi pierd din puteri. Mă 
bag între așternuturi. Sting lumina lămpii de pe masă și încerc 
să dorm. Deși știu deja că e imposibil, oricât închid ochii, oricât 
încerc să mă concentrez, oricât de obosită sunt, mintea mea e 
în alertă. 

Au trecut două ore și eu tot trează sunt. Și moartă de frică. 
Noaptea și ororile sale. Mă simt pustie. Orfană. Sărmanul Nanuk. 
Și sărmana de mine. Cum o să ajung la finalul acestei povești? 
Cum o să supraviețuiesc fără Germân? Chiar s-a terminat relaţia 
noastră? Nu ne-am despărțit, firește, dar cum să rămân alături 
de cineva în care nu mai pot avea încredere? 

Intorc pe toate părţile, iar și iar, tot ce s-a întâmplat. Germán 
făcând trafic de droguri cu elevii mei, Germân vânzându-i 
cocaină Virucăi. Era doar dealerul ei sau este implicat în vreun 
fel în moartea ei și de aceea nu voia să meargă la Garda Civilă? 
In unele momente, acea idee mi se pare complet nebunească, 
dar și faptul că face trafic cu droguri. lar faptul că n-a vrut să-mi 
povestească nimic nu e deloc în favoarea lui. 

Incerc să dorm. Să uit de tot pentru câteva ore. Nu reușesc. 
Simt din ce în ce mai multă teamă. Sunt îngrozită. Mă ridic. Bat 
la ușa dormitorului lui Mauro, cu speranța că nu doarme. Dar nu 
răspunde nimeni. Deschid ușa camerei lui. Îl văd în penumbră 
dormind. Și, fără să stau prea mult pe gânduri, decid să mă 
întind lângă el. E o nebunie, știu, dar am nevoie să simt căldură 
umană. Chiar am nevoie. 

Și, în sfârșit, reușesc să adorm. 


VP - 281 


Capitolul 40 


Mă trezesc în miezul nopţii, speriată. Tocmai am avut un 
coșmar oribil. Incerc să ordonez imaginile tulburătoare în mintea 
mea, să le ofer o oarecare logică, să acord o semnificaţie acelei 
relatări onirice fără cap și coadă. Eram în pat și lago apărea gol 
în cameră. Dezbrăcat și excitat. Și deși la început prezenţa lui 
mă stânjenea, după aceea goliciunea lui ajungea să mă excite. 
Foarte mult. Și tot ce-mi doream era să se întindă lângă mine. El 
se apropie și se lungește alături de mine și când mă 
îmbrățișează, simt ceva vâscos, e plin de sânge. Și apoi îl aud 
urlând pe Nanuk. lago îmi zâmbește malițios: „Am fost nevoit s- 
o fac, ca să fim singuri noi doi”. Atunci încerc să mă ridic din 
pat, dar el mă împiedică. Strig, îl întreb pe cine a omorât: „Pe 
Nanuk, pe soțul meu? Pe cine?” lar el răspunde: „Soţul tău nu 
mai e de mult soţul tău” în sfârșit, reușesc să scap de el și mă 
ridic din pat, dar camera nu are ușă, nu pot să ies, iar din partea 
cealaltă îl aud în continuare urlând pe câinele meu. Când mă 
întorc și privesc spre pat îl văd pe lago însângerat trăgându-și-o 
cu soțul meu, în timp ce încearcă să-l strângă de gât cu 
amândouă mâinile... Atunci mă trezesc. 

Incă amețită, nu realizez prea bine unde sunt și îmi ia câteva 
secunde să recunosc locul. Imi dau seama că dorm în patul lui 
Mauro. Nu mă miră că subconștientul meu îmi joacă astfel de 
feste. După moartea lui Nanuk și faptul că am ajuns în patul 
ăsta, nu e de mirare că am aceste coșmaruri. Mauro nu e lângă 
mine. Mă uit la ceas pe telefon, șase și jumătate dimineaţa, în 
curând se va lumina de ziuă. Am multe apeluri pierdute de la 
Germán. Şi cinci sau șase mesaje. 

„Unde ești?” 

„Te-ai dus la Garda Civilă?” 

„Trebuie să vorbim”. 

„Da-mi voie să-ţi explic”. 

Mă ridic. les din cameră și aud zgomote în bucătărie. Mă 
apropii desculţă. 

Ușa este întredeschisă, e puţină lumină, îl văd pe Mauro 
iluminat de becul de la hotă. Ce face? Îl văd vârând ceva în 


VP - 282 


punga de gunoi. O cârpă? Un tricou? E pătat de vin sau de ceva 
închis la culoare. Mauro închide punga de gunoi și o scoate ferm 
din găleată. Eu hotărăsc să mă întorc în pat. Nu vreau să mă 
vadă. 

Mă duc repede în cameră, încercând să nu fac zgomot. Mă 
acopăr cu păturile și mă prefac că dorm. Dar Mauro nu intră în 
cameră. Aud poarta de la stradă. Unde se duce la ora asta? Mă 
ridic și privesc pe fereastră, până când îl văd ieșind. Se 
îndepărtează în jos pe stradă, până când se oprește la un 
container de gunoi și aruncă punga în el. Ce-i cu nevoia asta de 
a cobori acum să ducă gunoiul? E un maniac al ordinii? Nu prea 
are sens. Sau e ceva în acea pungă ce nu vrea să văd? 

Nu, sigur există o explicaţie logică pentru toate astea. Mai 
bine să nu mai divaghez, încă sunt prea ameţită din cauza 
visului. Mauro se îndreaptă spre intrarea în clădire, eu decid să 
mă bag în pat. Trebuie să dorm. Mâine, la lumina zilei, îl voi 
întreba. 

Aud cum deschide ușa de la intrare și pașii lui înaintând pe 
hol, dar, spre uimirea mea, nu intră în cameră. Rămâne în 
sufragerie. Poate că nu vrea să împartă patul cu mine. Nu-l 
învinovățesc, m-am furișat aici fără să fiu invitată, bărbatul sigur 
a fost foarte surprins să mă vadă lângă el când s-a trezit. Decid 
să mă dau jos și să-i înapoiez patul, e al lui. 

— Bună dimineaţa, îi zic. 

— Ah, bună. Te-am trezit? 

— Nu, nu-ţi face griji. Îţi înapoiez patul. Scuze că... Nu puteam 
să dorm, m-am speriat și... scuze. 

— Nu-i nimic. A fost ciudat să mă trezesc cu tine alături, dar 
mi-am imaginat că te-ai simţit singură. 

— Da. 

— Nu mai dormi? 

— Am avut un coșmar oribil, nu prea mă încântă ideea de a 
mai dormi... Te-ai dus să iei micul dejun? 

— Eh... nu, nu... M-am trezit să beau apă și gunoiul mirosea 
foarte urât... Aseară am mâncat pește și am uitat să duc 
gunoiul. Așa că am coborât acum. Încearcă să zâmbească. Să nu 
le spui celor de la primărie. La ora asta n-ar trebui să duc 
gunoiul. 

— Nu cunosc pe nimeni de la primărie căruia să-i spun, stai 
liniștit, îi zic pe un ton binevoitor. 


VP - 283 


— Ce dorești la micul dejun? 

— Nu prea mi-e foame. 

— Prăjesc puţină pâine și apoi decizi dacă vrei ceva sau nu. 

Mauro se duce în bucătărie. Eu îmi caut hainele. Le-a pus pe 
unul dintre radiatoare și s-au uscat. Murdare, dar uscate. E mai 
bine să mă îmbrac cu ele. Ar trebui să trec pe acasă și să mă 
schimb înainte să ajung la liceu, deși n-am niciun chef să-l văd 
pe Germân. Ce-ar fi să plec pentru câteva zile? Ce-ar fi să dispar 
o săptămână și să stau în A Coruña? Mă tem însă că asta doar ar 
întârzia inevitabilul. La un moment dat va trebui să vorbesc cu 
soțul meu, să rezolv situaţia. Și să-mi spună odată ce relaţie 
avea cu Viruca. Ce știe și nu vrea să-mi zică. 

Mauro iese din bucătărie cu o farfurie cu felii de pâine prăjită. 
Eu m-am îmbrăcat deja, îi mulțumesc, dar nu pot să mănânc. Nu 
mi-e foame, cu atât mai mult cu cât nu e nici măcar șapte 
dimineața. 

— Plec. Mulţumesc că m-ai găzduit. Și promit să nu mai apar 
pe nepusă masă. 

— Te duci la soţul tău? 

— Nu prea vreau, dar... 

— Stai. 

Mauro deschide un sertar de la dulapul de pe hol și scoate de 
acolo niște chei. 

— Poftim. Sunt cheile de aici. 

— Nu pot să vin aici, Mauro. Am abuzat prea mult de 
încrederea ta. 

— Mai cunoști pe cineva la care ai putea să stai? 

Aș putea să stau în casa de la O Muíño, dar și acolo aș fi 
nevoită să-l văd pe Germân. Și nu, în Novariz nu mai cunosc pe 
nimeni la care aș putea să stau. Poate cumnaţii mei, dar nu 
vreau să-i pun la curent cu toate problemele mele cu fratele lor. 

— Nu mi se pare în regulă, Mauro. 

— Păstrează-le. 

Părăsesc apartamentul lui la primele raze de lumină. Nici nu-ţi 
vine să crezi că ieri a fost o asemenea furtună și azi ziua a 
început așa de liniștită. E frig, dar nici urmă de nori. Nu vreau 
să-l văd pe Germân, cu puţin noroc, poate îl găsesc dormind și 
reușesc să mă schimb de haine fără să știe. Când ajung acasă 
nu-i văd mașina, nici pe cea a fratelui său. Urc pe furiș la etaj, 
intru în cameră și nu-l văd. N-a dormit aici? O fi rămas la O 


VP - 284 


Muíño? Probabil. S-ar putea ca nici el să nu prea aibă chef să mă 
vadă după tot ce ne-am spus ieri, după tot ce a descoperit 
despre mine. 

Mă dezbrac și pun hainele la spălat. Văd jucăriile lui Nanuk și 
simt o durere în piept. Ce ciudată va fi viaţa fără el! Ce ciudată 
și ce pustie! Mă îmbrac cu ce găsesc mai întâi și decid să arunc 
tot ce-mi amintește de câine. Hrana lui, păturile pe care 
dormea, jucăriile... Fac asta cât pot de repede, ca să nu dureze 
mult acest moment. E prea dureros. Duc punga la containerul 
enorm de pe stradă. Când o arunc, îmi amintesc de Mauro 
aruncând punga de gunoi. Chiar mirosea atât de urât, încât a 
simţit nevoia s-o arunce imediat la container? Nu-mi amintesc 
să fi mirosit așa. Dar, ce-i drept, eram ameţită din cauza 
coșmarului pe care-l avusesem. Și doar n-o să încep acum să 
mă îndoiesc de Mauro. Mi-a dat cheile de la apartamentul lui, iar 
el își dorește chiar mai mult decât mine să se clarifice totul și să 
se descopere odată ce i s-a întâmplat soţiei lui. Și pentru 
sănătatea mea mintală, nu-mi rămâne decât să încep să am 
încredere în oameni. Trebuie să cred că Roi e de partea mea, la 
fel și Mauro. Din păcate, nu pot spune același lucru despre soțul 
meu, nici despre nimeni altcineva. 

Mă bag la duș și stau mai mult de cincisprezece minute sub 
apa caldă. Mă îmbrac și decid să bag într-o valiză câteva toale, 
în caz că mă hotărăsc să plec de aici. Mai bine s-o am pregătită, 
în caz că se întâmplă ceva. Mă sperii când îmi văd chipul în 
oglindă. Am niște cearcăne și niște pungi oribile sub ochi. 
Trebuie să mă machiez bine, altfel o să par o stafie. 

Dar nu reușesc să-mi acopăr și să-mi ascund oboseala, oricât 
de mult fard și fond de ten aș folosi. N-am știut niciodată să mă 
machiez excesiv. Tind să par o travestită. Ce oribil! 

E opt dimineaţa și am ore de-abia la unsprezece, dar nu vreau 
să stau în casă, ca să mă întâlnesc cu Germân, așa că plec. 

Intru în cafeneaua din fața liceului. Concha mă salută bine 
dispusă. 

— Și se mai spune că profesorii nu muncesc. Nici nu s-a 
deschis liceul și tu deja ești aici. Cu ce te servesc? 

— O cafea simplă și puţină budincă. 

— Imediat. 


VP - 285 


Concha îmi servește cafeaua fără să-și ia ochii de la mine. 
Taie budinca fără să-și ia ochii de la mine. Și mi-o servește tot 
fără să-și îndepărteze privirea de la mine. 

— Îmi pari diferită. 

— În bine sau în rău? 

— Miña nena, pentru ce s-a inventat termenul diferită dacă nu 
pentru a spune că arăţi îngrozitor fără să fie o lipsă de politeţe? 

— Păi, mulţumesc, Concha, pentru politeţe, îi trântesc cu cea 
mai mare ironie de care sunt în stare la ora asta. 

— Fillina, eu zic doar că la cei treizeci de ani ai tăi, ce nevoie 
ai să te spoiești atâta? Lasă asta pentru femeile de vârstă 
„incertă”. 

— Era singurul mod de a-mi acoperi cearcănele. 

— Ai avut o noapte proastă? 

— Cam așa ceva. 

— Am șerveţele din acelea de șters funduleţul bebelușilor, de 
la nepoata mea, dacă vrei să-ţi ștergi surplusul. 

— Atât de urât arăt? 

Și, drept răspuns, îmi dă șervețelele. 

e 

Azi nu am ore cu cei de a XIl-a. Dar trebuie să-l văd pe lago, 
vreau să-l am în faţa mea și să-mi nege că a intrat la mine 
acasă. Așa că îl caut în sala de clasă, dar nu e acolo. Nici el, nici 
Roi n-au fost la prima oră. Îi caut și-n cursul zilei, dar degeaba. 
Au decis să nu vină azi la ore. Ceea ce nu-mi miroase deloc a 
bine. Fiind diriginta lor, am dreptul să-i sun. O fac, dar niciunul 
nu-mi răspunde. Cel al lui Roi este închis, iar al lui lago sună, 
însă nu-mi răspunde. Decid să-i sun pe părinţii lor. Am voie să 
fac asta. Mama lui Roi îmi răspunde alarmată. 

— leri n-a dormit acasă. Nu știu pe unde umblă. Nu ne 
răspunde la telefon, nici mie, nici tatălui său, nici fratelui său. 
Deja mă gândesc să mă duc la Garda Civilă. 

— Nu s-a mai întâmplat asta niciodată? 

— Nu, firește că nu. Dacă nu vine să doarmă acasă, anunţă, 
așa cum e normal. Dacă nu apare până la prânz, o să anunţ 
autorităţile. Sunt foarte îngrijorată. Ah, Doamne, dacă i s-a 
întâmplat ceva... 

— Bun, nu vă faceți griji, sigur există o explicaţie. 

Îl sun pe tatăl lui lago; nu sunt prea încântată să fac asta 
după prima și ultima noastră întrevedere, dar acum am o scuză 


VP - 286 


bună, prietenul său Roi a dispărut. Mă ridic în picioare, fiindcă 
întotdeauna prefer să mă plimb când dau un telefon dificil. 

— Tomás? Sunt Raquel Valero, diriginta fiului tău. 

— Te ascult. 

— Azi lago n-a venit la școală. Și nici prietenul său Roi, iar 
mama acestuia este îngrijorată fiindcă n-a dormit acasă. 

— Și de ce-mi spui mie asta? 

— În caz că ştii ceva. lago e acasă? 

— Cu febră foarte mare. Sau, cel puțin, așa zice el. Eu cred că 
mai mult se preface, dar nu arată prea bine, așa că l-am lăsat să 
rămână acasă. 

— Vrei să-l întrebi dacă știe ceva despre prietenul lui? 

— Acum? Mă pregăteam să plec la serviciu. 

— Dacă ai fi atât de amabil... 

Bombăne. 

— Bine, bine... Așteaptă. Nu închide. 

După un minut, îmi vorbește din nou. 

— Spune că habar n-are. Că nu l-a mai văzut de ieri, de la 
școală. 

— Mulţumesc mult, îi zic pe un ton vădit enervat. 

Tomás închide fără să-și ia rămas-bun. Unde o fi Roi? Nu 
vreau să-mi fac griji, dar... ar trebui? 

Următoarea oră o am la patru după-amiaza, așa că hotărăsc 
să mă duc să iau prânzul pe undeva prin sat. Isa se auto-invită 
să ia prânzul cu mine, dar găsesc o scuză, îi spun că mă 
întâlnesc cu soțul meu. Nu vreau să mă prefac în faţa ei că sunt 
bine, când, de fapt, mă simt îngrozitor, și cu atât mai puţin să-i 
împărtășesc ce-mi trece prin minte. 

Intru în primul bar care are meniul zilei și care e departe de 
zona liceului, ca să nu dau de niciun coleg. Ce trebuie să fac în 
continuare? Ar trebui să mă duc acasă la lago? S-o sun din nou 
pe mama lui Roi să aflu dacă are vești despre fiul ei? Sau să 
decid o dată pentru totdeauna cum să abordez situația cu 
Germân? Nu reușesc însă să ajung la nicio concluzie. De-abia 
reușesc să ciugulesc ceva și mă întorc la liceu fără vreun chef să 
predau și neputând să mă concentrez asupra materiei. 

Termin cu chiu, cu vai ora cu cei de anul întâi. Și când deja 
cobor scările ca să ies din clădire, o aud pe Marga strigându-mă. 

— Raquel, vino. 


VP - 287 


Mă duce în cancelarie. Acolo sunt mai mulţi colegi cu fețe 
posomorâte. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Roi Fernandez, unul dintre elevii tăi... 

— Da, ce-i cu el? 

— E internat în spital. 

— În spital? Cum așa? întreb destul de alarmată. 

Vestea că un elev e internat în spital n-ar trebui să provoace 
acea expresie pe chipurile profesorilor. 

— Nu știm prea bine, dar a fost bătut. 

— Ce? 

— Și apoi a fost lovit de o mașină. 

— Poftim? Dar n-are nicio noimă. 

— Încă se încearcă să se afle ce s-a întâmplat. Dar se pare că 
are lovituri care nu pot fi consecințe ale accidentului. 

— E foarte grav? întreb cu teamă. 

judecând după atitudinea profesorilor, mi-e teamă de 
răspuns. 

— Foarte. 

— La ce spital e? 

— La spitalul universitar din Ourense. 

— Nu am venit cu mașina. La naiba. Cine mă poate duce până 
acolo? 

Marga se oferă. leșim din cancelarie. 

— Raquel, mai e ceva ce nu ţi-am spus acolo, înăuntru. Ca să 
nu se răspândească vestea sau ca să nu-i alarmez și mai mult. 

— Ce-i? 

— Cineva l-a dus până la intrarea de la urgenţe, l-a lăsat acolo 
și a fugit. Cred că au vrut să-l omoare și apoi s-au răzgândit. Nu 
știu. 


VP - 288 


Capitolul 41 


Ajungem la spital în mai puţin de o jumătate de oră. 
Binecuvântată fie autostrada, aceea de care sunt atât de mândri 
locuitorii din Novariz și singurul lucru despre care vorbea socrul 
meu în ultimele zile ale vieţii sale. Îi părea rău că nu avea să se 
bucure de ea, după cât de mult durase construcţia ei. La asta 
mă gândesc pe drum, la asta și la o mie de alte lucruri, pe care 
nu vreau să i le spun Margăi. O las pe ea să divagheze. Dacă am 
păstrat tăcerea până acum, nu pot să-mi dau drumul la gură 
până nu îmbin toate piesele. Îmi vin în minte iar și iar cuvintele 
lui Roi, temerile sale. Teama că vorbește prea mult și că asta ar 
avea consecinţe. Sunt vinovată pentru ce s-a întâmplat? Ar fi 
trebuit să mă duc la Garda Civilă de îndată ce am avut primele 
bănuieli? Aș fi putut evita situația asta? Dar mă oblig să nu mă 
torturez degeaba. N-ar folosi la mare lucru. 

Întrebăm la recepţia spitalului de elevul nostru. 

— În momentul acesta este în sala de operaţii. 

— Unde putem aștepta? Unde e familia lui? 

Suntem direcționate către etajul trei. Eu n-o cunosc pe mama 
lui Roi, nici Marga, așa că, atunci când ajungem acolo, îi 
întrebăm pe oamenii pe care-i vedem prin sala de așteptare. 

— E cineva rudă cu Roi Fernandez? 

O femeie de cincizeci și ceva de ani și un băiat de vreo 
treisprezece ani, care vorbesc cu doi bărbaţi, se întorc. 

— Sunt mama lui. lar el e fiul meu cel mic. 

Ne prezentăm. Mama nu înțelege ce căutăm acolo, deși ne 
mulțumește că ne-am deranjat să venim. Este o femeie 
mărunţică, îmbrăcată umil, cu mâinile deteriorate de la atâta 
frecat de scări și făcut curăţenie în case străine. Are părul strâns 
într-o coadă. Băiatul pare isteț și seamănă mult cu Roi, deși e la 
vârsta când coșurile de pe faţă sunt cel mai groaznic dușman. 

— Cum se simte? întreabă Marga. 

— Rău, foarte rău, se tem pentru viaţa lui, spune femeia cu un 
tremur în bărbie, în timp ce-și îmbrățișează fiul cel mic. 

— Ce s-a întâmplat? Ce se știe? intervin eu. 

— Puţine lucruri, polițiștii aceia tocmai ne informau. 


VP - 289 


Cei doi bărbaţi se prezintă. Au vreo patruzeci de ani și arată 
mai mult a funcţionari decât a polițiști din filme. Nu poartă 
uniformă. Și unul e mult mai în formă decât celălalt. 

— L-au lăsat pe băiat la ușa secţiei de urgente și au fugit. 
Avem imagini de pe camerele de supraveghere. Le analizăm. Să 
vedem ce obținem. 

— Ce se vede în ele? întreb. 

— O parte din mașina în care a fost adus și un bărbat cu o 
glugă lăsându-l pe jos. 

— Pot să le văd? le cer. 

Poliţiștii se privesc. Șovăie un moment. Eu insist. 

— Dacă cel care l-a adus este vreun coleg de clasă, vreun 
prieten... Eu și Marga l-am putea recunoaște. 

Asta pare să-i convingă și ne duc la cabina de supraveghere a 
spitalului. Și acolo ni se pune înregistrarea. 

Imaginea nu este prea clară. Și după cum spuneau, se vede 
sosind o mașină. Este un autoturism de dimensiuni medii, ar 
putea fi albastru sau gri-albăstrui, nu prea se distinge. Și nu se 
vede nici numărul de înmatriculare. Mașina frânează, din cauza 
unghiului camerei nu se vede șoferul coborând, ci doar cum 
apare în cadru și deschide portiera din spate, scoțându-l pe Roi, 
însângerat și neclintit. Îl lasă pe jos. Urcă din nou în mașină și 
pleacă. 

Tocmai am intuit ceva. Simt că nu mai am aer. Mâinile mi se 
încordează. Mă sprijin cu putere de spătarul scaunului pe care 
stă supraveghetorul din cabină. 

— Mai puteţi pune o dată înregistrarea? întreb, încercând să 
nu se observe cât sunt de agitată. 

Trebuie să văd din nou imaginile. Dorindu-mi să-mi înfăţișeze 
o altă realitate, ceva care să mă facă să ajung la o concluzie 
diferită. 

Mi se pune din nou înregistrarea. 

Acum știu. Acea mașină albastră sau gri-albăstruie este a 
mea. lar acel bărbat care se ascunde în spatele glugii cred că... 
cred că este Germân. Dar ce-a făcut? L-a bătut pentru că a decis 
că Roi ne-a omorât câinele? De-aia? Dar Germân n-ar face 
niciodată așa ceva. Sau, cel puţin, nu acel Germân pe care-l 
cunosc eu. Desigur că acela pe care-l cunosc eu n-ar face nici 
trafic cu droguri... 

— Îl recunoașteţi pe bărbat? întreabă unul din polițiști. 


VP - 290 


Șovăi pentru o clipă. Îmi voi denunța soţul fără a fi pe deplin 
sigură? Și dacă nu e el? Și dacă e, dar există o explicaţie și el nu 
e vinovatul? Și dacă a găsit trupul rănit și pur și simplu l-a adus 
la spital? Dar atunci de ce a fugit? 

Marga mă privește în expectativă. 

— ÎI recunoști? insistă polițistul. 

— Nu, nu știu cine e, răspund. 

Și pentru prima dată sunt conștientă că tocmai am comis un 
delict. Dacă Roi nu supraviețuiește operației, eu voi fi complice 
la un asasinat. Sau cel puţin, aș putea fi acuzată de 
obstrucționarea justiţiei. 

De ce nu le-am zis adevărul sau ceea ce cred că este 
adevărul? Roi se zbate între viață și moarte pentru că eu am 
decis să nu implic Garda Civilă și continui s-o ţin una și bună pe- 
a mea. Ce tot fac? De ce refuz să las asta în mâinile celor care 
se pricep? Probabil că încă simt că trebuie să-i fiu loială 
bărbatului cu care m-am căsătorit. Nu pot să-l trădez cu prima 
ocazie. Trebuie să vorbesc cu el. Trebuie să-mi explice, să-mi 
povestească. Apoi voi acţiona în consecinţă. 

Urcăm din nou la etajul trei. Poliţiştii și-au luat rămas-bun de 
la noi, asigurându-ne că ne vor ţine la curent cu tot ce se 
întâmplă. Este ultima mea șansă să vorbesc, să mărturisesc tot 
ce știu înainte ca ei să plece, dar o las să-mi scape. 

Operația durează mult. E deja de două ore în sala de operaţie 
și nimeni nu ne spune nimic. Trebuie să plec de acolo, să-l 
găsesc pe Germân. Dar nu vreau nici să plec până nu aflu dacă 
Roi va supraviețui. Așa că eu și Marga rămânem cu mama și 
fratele lui Roi. Nu prea avem ce vorbi și păstrăm tăcerea. In 
ciuda tensiunii, simt cum mă ia somnul și trebuie să fac eforturi 
ca să nu adorm. Și, deși nu închid ochii, mă cuprinde o stare 
ciudată, în care sala aceasta de așteptare se amestecă cu cea 
de la clinica veterinară. Într-un interval scurt de timp, mă aflu 
din nou într-o sală de așteptare, sperând ca, de data asta, 
deznodământul să fie diferit. Marga s-a dus după cafea pentru 
toate trei. Nu e prea bună, de fapt are un gust oribil, dar îi 
mulțumim oricum. Nu știu dacă ar trebui să ne aflăm aici, asta- 
mi trece prin minte când o văd pe mama lui Roi. Nu știu dacă ar 
trebui s-o însoțim într-un moment de durere ce-i aparține numai 
ei. Dar presupun că orice companie este bine-venită, chiar și a 
doua persoane necunoscute. 


VP - 291 


Mama lui de-abia scoate un sunet, chiar dacă uneori se 
lamentează. Vrea să înţeleagă ce s-a întâmplat, cum s-a 
întâmplat, cine voia să-l bată pe fiul ei. De ce? 

— E un băiat bun, nu-i așa? ne întreabă, vrând să audă un 
singur răspuns. Nu se ia niciodată de nimeni, își vede de treaba 
lui, nu-i așa? 

— La liceu este foarte apreciat de toată lumea, răspunde 
Marga. 

— Așa cred și eu. Că toată povestea asta nu are sens, nu are 
sens. 

Fraza aceea se transformă într-o litanie, pe care o repetă la 
nesfârșit, care-mi distruge urechile și mi se strecoară în creier 
într-un mod insistent. Și eu sunt de acord cu ea. Nu are sens. Nu 
are sens. Soțul meu nu poate fi un criminal, un asasin, nu poate 
fi. 

Cum se poate complica atât de mult viaţa într-un timp atât de 
scurt? Cum se poate întoarce totul cu susul în jos? Ce caut aici, 
într-un spital, temându-mă că soțul meu i-a tras o bătaie soră cu 
moartea unui băiat? 

Nu mai suport. Mă ridic și mă închid în toaletă. 

Îl sun pe Germán. Dar nu-mi răspunde. Îi las un mesaj vocal. 
„Germân, trebuie să vorbim. Sună-mă de îndată ce auzi 
mesajul.” 

Mă întorc în sala de așteptare. Minutele devin eterne. Văd 
oameni care vin și pleacă. Oricât mă uit la ceas, timpul pare să 
se fi oprit. Și, în sfârșit, după încă o oră și jumătate, un chirurg 
se apropie de noi. Îmi încrucișez degetele. În momentul ăsta îmi 
e atât de teamă de o veste proastă, încât nu știu cum voi putea 
să rezist. Te rog, Doamne, să fi scăpat! Ne ridicăm. Mama se 
agaţă cu putere de fiul ei. lar eu o apuc pe Marga de braţ. 

— Tocmai a ieșit din sala de operaţie, ne spune chirurgul. 

— Și? 

— Haideţi să ne așezăm, ne îndeamnă medicul. 

Sunt vești proaste. Nu ne-ar spune să ne așezăm dacă ar fi 
vești bune. 

— Am oprit hemoragia internă, sunt mai multe organe 
afectate, dar cel mai rău este ficatul, e destul de deteriorat. Și 
are o contuzie cerebrală despre care încă nu ne putem 
pronunţa. Următoarele ore vor fi decisive. 


VP - 292 


— Dar se va face bine, nu-i așa, domnule doctor? întreabă 
mama lui Roi. 

ÎI tratează cu un respect reverenţial pe chirurg. Caracteristic 
acelor persoane care îi văd pe medici ca pe o rasă superioară. 
Am trăit de multe ori asta cu mama, pe care o venerau cu un 
respect infinit și exagerat. Fapt care pe ea o stânjenea foarte 
mult, dar nu știa cum să evite. 

— Vom face tot posibilul, răspunde chirurgul. Dar trebuie să 
fim pregătiţi pentru orice s-ar putea întâmpla. 

Încerc să analizez expresia feţei medicului. Să aflu ce se 
ascunde în spatele cuvintelor sale ambigue. De ce sunt doctorii 
mereu atât de prudenţi? 

— Se va face bine, se va face bine, repetă mama băiatului. 
Roi este puternic. Se va face bine. 

— Vei vedea că așa va fi, mamă. 

— Putem să-l vedem? vrea să știe mama. 

— Acum e dus la terapie intensivă. În cel mai bun caz, mâine 
veţi putea să intraţi cinci minute. Ar trebui să vă duceți să vă 
odihniţi. Cei de la recepție au datele dumneavoastră, nu-i așa? 
Vă vom anunţa dacă intervine vreo schimbare. 

— Nu. Rămânem aici. 

Chirurgul nu recomandă asta, dar nici nu se poate opune prea 
mult încăpățânării mamei. Se retrage. Eu mă ridic ca un arc și 
mă iau după el. 

— Domnule doctor, scuze... 

— Da? 

— Există vreo speranţă reală să supravieţuiască? 

— Și dumneavoastră sunteţi...? 

— Diriginta lui... profesoara lui... Mie îmi puteţi spune 
adevărul. 

Observ că se simte hărțuit. 

— Și de ce credeţi că dumneavoastră v-aș spune ceva diferit? 
Nu vă pot spune mai multe decât v-am zis deja. 

— Vă rog... îl implor. 

— Îmi pare rău. 

— Putem face ceva? Să donăm sânge...? Nu știu... 

— De sânge întotdeauna este nevoie. Dar nu pentru el, e zero 
pozitiv. Și avem rezerve suficiente. 

Chirurgul se retrage. Eu rămân necilintită. Am o senzaţie 
neplăcută, funestă, pe care n-o pot evita. Moare. Roi e pe 


VP - 293 


moarte. lar dacă moare, nu voi ști cum să merg mai departe. 
Dacă moare, eu... 

Mama și fiul se apropie. 

— Ce v-a spus? Ce l-aţi întrebat? 

— Dacă putem dona sânge. Mi-a spus că nu este necesar. 

— Ah, mulţumesc, mulțumesc mult, răspunde mama lui Roi. 
Nu știu cum să vă mulţumesc că vă faceţi atâtea griji, eu care 
nici n-am dat pe la liceu. 

— Nu aveati de ce, îi răspunde Marga. 

O privesc pe șefa de studii. Vreau să-i spun că nu prea mai 
avem ce căuta aici. Dar nu e nevoie să exprim asta cu voce 
tare, Marga o prinde din zbor. Așa că ne luăm rămas-bun de la 
ei, după ce-i rugăm călduros să se ducă să se odihnească. 

— Bine, vom vedea. 

Marga se oferă să mă ducă acasă, deși ea locuiește în orașul 
Ourense. Refuz oferta. 

— Mulţumesc, Marga. lau un taxi. Sună-mă dacă afli ceva, 
bine? 

— Ești bine? 

Încuviinţez, dar fără prea multă convingere. 

— La un moment dat, va trebui să vorbim, îmi spune. 

— Despre ce? 

— Despre tot ce ascunzi, Raquel. Pentru că proastă nu sunt. 


VP - 294 


Capitolul 42 


Îi dau taximetristului adresa de la O Muíño. Și o parte din 
drum îmi vorbește despre mâncarea foarte bună ce se servește 
acolo. A fost acolo la două nunți. 

— Nemaipomenit, o mâncare delicioasă. Porţiile sunt cam 
mici pentru gustul nostru... Dar se știe deja cum e bucătăria 
modernă. 

El continuă să vorbească și eu încuviințez din inerție. Nu-l 
ascult. În mintea mea sunt numai întrebări. Se bat cap în cap. Și 
toate au legătură cu Germân. 

Intru în restaurant și dau peste cumnatul meu. 

— Demetrio, Germân e pe aici? 

— Mi-a povestit deja ce i s-a întâmplat câinelui, îmi pare rău, 
Raquelina. 

— Mulţumesc. E pe aici? 

În momentul acela, Germán iese cu un șorț din bucătărie. 

— Raquel. 

— Te-am tot sunat, nu te uiţi la telefon sau ce? 

Auzindu-mi tonul vocii, Demetrio decide să ne lase singuri. 

— Cred că l-am lăsat în mașină. Scuze. 

— Vino. Hai afară. 

les din restaurant pe ușa din spate. Germân mă urmează, îl 
duc la cascadă. Acolo, cu sunetul apei pe fundal, nu ne poate 
auzi nimic. 

— Unde ai mașina? 

— E parcată acolo, afară. De ce? 

— O să găsesc bancheta din spate pătată de sânge? 

Germán mă privește. Îşi duce mâna dreaptă la frunte. 

— De... de... ce? 

— Tocmai i-am asigurat pe polițiști că nu-l cunosc pe 
nenorocitul care l-a lăsat pe elevul meu trântit în faţa secției de 
urgențe și apoi a fugit. Dar probabil în curând vor descoperi 
numărul de înmatriculare al mașinii. Spune-mi că există un 
motiv pentru care i-am minţit. Spune-mi că există o explicaţie, 
Germân. 

— Cum de știi că...? 


VP - 295 


— Sunt camere de supraveghere peste tot, cretinule. Chiar și 
aici, în restaurant, aveţi. Credeai că o glugă va fi suficientă ca să 
nu fii recunoscut? 

— Uite ce e... nu e ceea ce pare... eu... n-am făcut nimic. Mă 
rog, da, eu l-am dus la urgențe. Cum se simte? 

— Se zbate între viaţă și moarte. Așa se simte. Germán, 
povestește-mi tot. Te implor. 

— Trebuie să-mi promiţi ceva. 

— Nu-ţi mai promit nimic. 

— Ascută, Raquel. Eu îţi povestesc, dar tu trebuie să-mi 
promiţi că vei lăsa totul așa cum este, că nu te vei mai implica 
în toată povestea asta. 

— Nu! O să decid singură ce fac sau ce nu fac. 

— Nu pricepi, nu înţelegi. 

— Dar ce trebuie să înţeleg? 

— Că e mai bine să stai deoparte... E mai bine... 

— Ce-i cu încăpăţânarea asta ca eu să stau departe? Ce ţi-e 
teamă că voi descoperi? Că ai avut vreo legătură cu moartea 
Virucăi și că acum era să-l omori pe Roi? Ești un asasin, 
Germân? Asta ești? 

— Nu! Dar nu-ţi dai seama? Nimeni n-a omorât-o pe Viruca. 
Ea singură s-a omorât. S-a sinucis. Bănuiesc că n-a putut să 
suporte. Și să știi că eu i-am zis s-o lase baltă, i-am zis, dar ea s- 
a încăpățânat să continue și... Cel mai bine ar fi să plecăm de 
aici. Cel mai bine ar fi să uităm de toate astea. 

— De aici? De unde? 

— Din sat, să ne întoarcem în A Coruña. 

— Poftim? Dar tu erai cel care voia să rămână, tu m-ai convins 
să-mi investesc aici toată moștenirea. Despre ce naiba vorbești? 
Crezi că lucrurile se rezolvă dispărând pur și simplu? 

— N-am comis nicio crimă. 

— Și atunci de ce ai fugi? Nu vezi că asta te incriminează? 
Hai, povestește-mi. Te implor, dă-i drumul și fii convingător. 

Germân se gândește înainte să vorbească, dar în sfârșit, se 
hotărăște. 

— În dimineaţa asta m-am dus să vorbesc cu lago, bine? 
Voiam să-l întreb dacă a avut vreo legătură cu ce i s-a întâmplat 
lui Nanuk. 

— Știi unde locuiește? 


VP - 296 


— Ăsta e un sat, Raquel. E foarte ușor să afli unde locuiesc 
oamenii. 

Se uită la mine ca să vadă dacă-l cred. Dar nu, firește că nu-l 
cred. Totuși, treacă de la mine. 

— Continuă. 

— Și când am ajuns, n-am găsit pe nimeni. Nu era nimeni 
acasă. Sau nu mi-a deschis nimeni. Și... 

Tace. Idiotul tace și începe să se plimbe dintr-o parte în alta a 
podului din lemn care străbate cascada. 

— Germân, te rog, continuă. 

— Am plecat și l-am văzut pe Roi trântit pe șosea. 

— Ce? Așa? Pur și simplu? 

Încuviinţează. 

— Și vrei să te cred? 

— Am crezut că era mort, dar respira și... doar nu era să-l las 
acolo. 

— Și după părerea ta, cine l-a bătut? lago? 

— Nu știu... 

Cât o să mă mai mintă? 

— De unde o cunoșteai pe Viruca? De ce îi dădeai cocaină? De 
ce i-ai dat și Nereei zilele trecute? În lunile astea ai devenit 
dealerul satului? Și așa de mult voiai ca tatăl tău să se simtă 
mândru de tine, încât ai devenit dealer! La naiba, Germân. 

Demetrio se apropie de noi. 

— Tocmai au sosit doi polițiști. Intreabă de tine. 

— Le-ai zis că sunt aici? întreabă Germán. 

— Desigur. 

Germân se uită la fratele lui, îl imploră. 

— Trebuie să le spui că am petrecut toată noaptea aici. Și că 
azi am fost aici toată ziua. 

— De ce? 

— Trebuie să le spui. Când mă vor aresta, când te vor 
întreba... e important, e foarte important, Demetrio. 

Cumnatul meu răsuflă. E clar că nu vrea să aibă probleme cu 
poliţia, că nu vrea să mintă. Dar e fratele lui. Mă privește, 
căutând ajutor, sfat. Dar eu nici nu știu ce expresie a feţei să 
adopt. 

Cei doi polițiști se apropie prea mult de noi. Sunt aceiași de la 
spital. Nu sunt uimiţi să mă vadă. |! întreabă pe soțul meu dacă 


VP - 297 


el este proprietarul mașinii noastre. Germán încuviinţează. Unul 
din polițiști scoate câtușele și i le pune. 

— Sunteţi arestat pentru că l-aţi agresat pe Roi Fernandez, 
aveţi dreptul să păstraţi tăcerea, orice lucru pe care-l spuneţi 
poate fi folosit împotriva dumneavoastră. 

— Ce naiba se întâmplă? De ce-l arestaţi pe fratele meu? Îi 
privește pe Germân. Ce se întâmplă? 

Se adresează din nou polițiștilor: 

— Fratele meu nu a agresat pe nimeni în viața lui. N-ar fi în 
stare. 

Unul din polițiști mă arată cu degetul, e supărat. 

— lar dumneavoastră, doamnă, să nu părăsiţi satul. S-ar 
putea ca judecătorul să solicite în curând arestarea 
dumneavoastră pentru obstrucţionarea justiţiei. Știaţi perfect pe 
cine aţi văzut în imagini. 

Eu mă limitez să clatin din cap. Dar ei nu mă cred. Îl iau pe 
Germân încătușat. Claudia apare în ușa restaurantului; văzându- 
și fiul arestat, începe să ţipe. 

— De ce-l luaţi? Ce se întâmplă? Fiul meu nu este un 
delincvent! Fiul meu nu este un delincvent! 

leșim în urma lor. Eu, Demetrio și soacra mea. Vedem cum îl 
bagă pe Germán în mașină. Unul din polițiști îl ajută pe soțul 
meu să intre în partea din spate punându-i mâna pe cap. 
Germân i se adresează lui Demetrio: 

— Sună un avocat. Pe Duarte, e cel mai bun. 

Polițistul trântește portiera și urcă pe scaunul din faţă. Colegul 
lui e deja pe scaunul copilotului. Mașina pornește și vedem cum 
se îndepărtează. Cu soțul meu încătușat, acuzat că a atentat la 
viața unuia dintre elevii mei. Cum naiba s-au putut întâmpla 
toate astea? Cum? 

Claudia mă privește cu ură. Arată spre mine cu degetul. 

— Asta e numai vina ta. Ai adus nenorocirea în viaţa fiului 
meu. 

— A mea? Dar de ce zici asta, Claudia? 

— Nu face pe mironosiţa. Că aici toţi te-am citit din prima zi. 

Dar ce i-a venit Claudiei să dea acum vina pe mine? Chiar era 
adevărat că mă ura. Il privesc pe Demetrio, căutând o explicaţie 
pentru răspunsul furios al mamei lui. O explicaţie dincolo de 
acea ură închistată. Deși, într-un fel, aproape că e reconfortant 
să știu că nu era doar impresia mea că nu mă suporta. 


VP - 298 


— Haide, mamă, las-o baltă. 

— Nu! De ce-l arestează? 

— Nu știi de ce e arestat, dar ai decis că e vina mea? 
Mulţumesc mult, Claudia. 

— Păi, explică-i ca să înțeleagă. Ca să înţelegem, îmi cere 
Demetrio. 

Fac un efort. Reușesc să mă liniștesc și le spun de ce l-au 
arestat. Claudia neagă, nu-i vine să creadă. Dar măcar își 
schimbă puţin atitudinea și mă roagă, ne roagă să-l ajutăm să 
iasă din situația asta. 

— Tu știi că Germân nu e în stare de așa ceva, îmi zice. 

Dar eu deja mă îndoiesc de orice. 

— Ne-a fost omorât câinele, îi spun. 

— Și asta ce legătură are? 

— Că poate a crezut că a făcut-o acel elev și s-au luat la 
bătaie. 

— Nu. Nu, imposibil. ÎI privește pe fiul ei. Tu îl cunoşti, el n-ar 
face niciodată rău nimănui. Nici n-ar ști cum. 

Mă privește. Vede că mă îndoiesc. 

— Și puţin îmi pasă ce crezi. Ești soţia lui. Și dacă-l mai iubești 
măcar puţin, chiar și numai puţin, trebuie să-l ajuţi. 

De ce a decis că nu-l mai iubesc? 

— Trebuie să facem orice. Spune-mi că-l vei ajuta. Spune-mi. 

Mișc capul de sus în jos, încuviinţțând fără prea mare 
convingere. Asta e tot ce promit. Claudia se adresează fiului ei: 

— Sună-l pe avocat, ce mai aștepți? 

Acum Îmi vorbește mie: 

— Și tu fă ceva. Fă ceva, nu staţi aici. 

N-am nicio intenţie să rămân acolo, în privința asta are 
perfectă dreptate. Bag mâna dreaptă în buzunarul de la blugi, 
pipăi niște chei. Sunt de la apartamentul lui Mauro. 

Sun la interfonul de la intrarea în clădirea lui. Nu-mi răspunde 
nimeni. Îl sun pe mobil. Îmi spune să intru, că o să vină și el 
imediat, e la cumpărături. Urc, deschid ușa, ajung până în 
sufragerie și mă trântesc pe canapea. Mi-ar prinde bine un 
vermut. Așa că, adunându-mi puţinele puteri, mă ridic și mă duc 
până la bucătărie. Deschid dulapurile. Mai întâi mă uit în locurile 
logice, dar găsesc de toate, mai puţin sticla. Vase cu aspect de 
chipuri, cutii de pantofi refolosite pentru a păstra facturi. Sunt 
clasificate pe ani. Există tot felul de obiecte în dulapuri, vechituri 


VP - 299 


de bucătărie, unele pe care nu le văzusem niciodată sau doar la 
vreo emisiune de gătit. In sfârșit, găsesc sticlele cu alcool. O iau 
pe cea cu vermut și-mi torn într-un pahar. Deschid ușa de la 
congelator ca să caut cubulețele de gheaţă. Congelatorul e 
destul de mare, ocupă același spaţiu ca frigiderul. lnăuntru sunt 
zeci de pungi cu mâncare. Găsesc gheaţa și când mă servesc, 
aud ușa de la intrare. E Mauro, care sosește încărcat cu pungi 
de la supermarket. 

— Bună, mi-am permis să-mi servesc un vermut. Sper să nu 
te deranjeze. 

— Firește că nu, servește-te cu ce dorești. Și poţi să iei tot ce 
vrei. Ești invitata mea. 

— Mulţumesc. L-au arestat pe soţul meu. 

(J 

După trei pahare de vermut, l-am pus deja la curent cu toată 
situația. Mauro, din nu știu ce motiv, presupun că pentru a mă 
linişti, îi ţine partea soțului meu și alege să creadă versiunea lui 
imposibilă, aceea că l-a găsit pe Roi în mijlocul drumului. 

— Soţul tău nu este un tip violent, nu? 

— Până acum, nu. 

— Cred că e ceva ce trebuie să-ți vină din interior, altfel e 
aproape imposibil să-ţi apară un instinct asasin din neant. 

— Nu știu, dacă l-aș avea în faţa ochilor pe cel care mi-a 
omorât câinele, nu știu de ce-aș fi în stare. 

— Să ţipi la el, să-l insulţi, poate să-i tragi un pumn, dar nu 
cred că mai mult de atât. Și e nevoie de mai mult de un pumn 
pentru ca cineva să fie în pericol să-și piardă viaţa. 

— De ce-i ţii partea? 

— Cred că dacă nu ai încredere în partenerul tău, deja totul e 
pierdut. 

— Așa mă simt. Că relaţia noastră nu mai are remediu. 

— Dar dacă spune adevărul? Cum te-ai simţi tu dacă ai fi în 
locul lui, arestată la comisariat și n-ai avea sprijinul soțului tău? 

— Nu știu... Ce-ar fi să nu mai vorbim despre el o vreme? 

— Ti-e foame? 

e 

Îl ajut să pregătească puţin cușcuș și din patru ingrediente, 
Mauro face o salată extraordinară. Mâncăm cu poftă și golim o 
sticlă de vin roșu. 

Din când în când privesc telefonul mobil. 


VP - 300 


— Vreo veste de la soțul tău? 

— Nu, nici de la cumnatul meu. Nici despre Roi. 

— Sigur o să te anunţe de îndată ce o să știe ceva. 

Încuviinţez. Sigur că da, mă vor anunţa. Și, deși îmi e bine cu 
Mauro, mă simt vinovată. N-ar trebui să mă aflu aici, mâncând și 
bând vin cu el, în timp ce soţul meu este arestat, în timp ce Roi 
se zbate între viață și moarte. Ar trebui să fac ceva, să unesc 
piesele, să caut piste sau să-mi storc creierul ca să descopăr ce 
naiba se petrece. Dar nu prea mă ţin puterile. Și nici nu știu cum 
să continui. Simt că toate căile sunt epuizate. Poate că cel mai 
înţelept ar fi să aștept ca Roi să-și recapete cunoștința, dacă o 
va face, și să povestească ce s-a întâmplat. Cine l-a bătut? De 
ce? A fost Germân? 

— La ce te gândești? mă întreabă Mauro. 

— La faptul că ești un bucătar excelent. 

— Mulţumesc, dar nu la asta te gândeai. 

Zâmbește. 

E foarte chipeș. Cu tot cu barbă. La fel de chipeș ca în prima 
zi când l-am văzut în mașină și era să mă calce. In ziua aceea în 
care am vrut să-l urmăresc sau să mă urmarească. Nici nu știu 
de ce-mi amintesc asta acum. Poate pentru că zâmbește. 

— Ai dreptate. Mă gândeam la ceva mult mai indecent. 

Am zis asta cu voce tare? Sunt dusă cu capul? Dar cum de-mi 
trece prin minte să spun așa ceva? O fi de la vin? De la stres? 
De la tensiunea acumulată în toate zilele astea? 

— Cum indecent? 

— Nimic, nimic, uită ce-am zis. În astfel de momente, libidoul 
îmi joacă feste și vinul îmi dezleagă limba. Uită ce-am zis. 

— Flirtezi cu mine? întreabă zâmbind cu jumătate de gură, un 
zâmbet mai degrabă stânjenit decât seducător. 

— Nu, nu. Uită ce-am zis, serios. 

Mă ridic ca să strâng farfuriile. Fără să vreau, îi ating spatele 
cu cotul meu. El se îndepărtează în mod automat. 

— Auzi, cel mai bine ar fi să plec acasă. Asta e... absurd. 

— Nu-i nimic, Raquel. E totul în regulă. Doar că m-a surprins 
comentariul tău. 

— Și pe mine, și pe mine. Se pare că e adevărat proverbul 
„lupu-și schimbă părul, dar năravul ba”. 

— Ce vrei să spui? 


VP - 301 


— Îţi amintești că ţi-am povestit despre aventura pe care am 
avut-o cu cel mai bun prieten al soțului meu în cel mai groaznic 
moment al vieţii mele? 

— Da, când a murit mama ta. 

— Exact. Am crezut că nu sunt așa, că a fost o perioadă de 
nebunie trecătoare, dar vezi și tu, mă aflu aici, într-un alt 
moment groaznic al vieţii mele, având gânduri lascive cu un 
necunoscut. Presupun că niciodată nu e târziu să te descoperi 
așa cum ești. 

Acum chiar zâmbește. 

— Nu te pedepsi prea tare pentru așa ceva. O iau ca pe un 
compliment. 

— Mai bine plec. 

Las farfuriile în chiuvetă și mă pregătesc să plec, când el mă 
ia de mână. 

— Stai. 

Eu mă eliberez de mâna lui cu viteza fulgerului, prea brusc. 

— Nu face asta, îi zic. 

Dar, în loc să-mi dea ascultare, el se ridică și mă 
îngrămădește în perete. 

— Ce faci? 

— Taci. 

Își apropie buzele de ale mele. 

— Nu, nu, nu... 

Rămâne la trei milimetri de gura mea. Fără să se miște. 

— Lasă-mă să plec. 

Își ridică braţele, ca să-mi arate că nu mă împiedică să plec. 
Pot să plec, dacă vreau. Dar n-o fac. 

Nu mă mișc niciun milimetru. lar buzele lui sunt aproape lipite 
de ale mele. Îi simt răsuflarea. Miroase a alcool, a vin, la fel cred 
că miroase și a mea. 

— Eu... eu nu sunt așa de frumoasă ca Viruca. 

— Ce ţi-a venit să spui asta? 

Nu știu ce mi-a venit. Presupun că simt că nu merit pe cineva 
ca Mauro, cineva care-și adoră în continuare soţia. Pe acea 
femeie cu care, oricât de mult m-aș compara, nu voi fi niciodată 
la același nivel. 

— N-am nici corpul ei, nici... 

— Taci. 


VP - 302 


Și mă sărută. Se îndepărtează trei centimetri de mine și mă 
privește. Imi caută reacţia. Mă apropii de buzele lui și-i răspund 
cu un sărut. O fac cu oarecare teamă, dar apoi dorința crește și 
inundă totul. Sărutul se prelungește. Ne devorăm. li ridic tricoul, 
îmi vâr mâna în pantalonii lui. Îi simt sexul. E la fel de excitat ca 
mine, iar asta mă excită și mai mult. 

— La naiba, îi spun. 

— Ce e? 

— Vreau să mi-o tragi. 

Mă duce până la canapea. Presupun că dormitorul lui, patul lui 
reprezintă încă un loc sfânt, un loc în care încă nu se poate 
imagina cu alta în afară de Viruca. Nu-l învinovăţțesc. Ne 
dezbrăcăm repede și cu oarecare stângăcie. Coregrafia sexuală 
iese bine doar în filme. El își păstrează tricoul, eu încerc să i-l 
dau jos, dar nu mă lasă. 

— Am o rană urâtă pe braţ, e mai bine așa. 

— Ce-ai păţit? 

— O rană de mai demult care nu se vindecă. 

Canapeaua nu este cel mai comod loc pentru o partidă de 
sex, dar asta nu ne va împiedica să ne desfătăm. Săruturile 
noastre sunt grăbite, furioase, pline de dorinţă. Și, deși mă las 
purtată de val, deși dorinţa și excitaţia mă domină, mintea mea 
se gândește la același lucru. O înlocuiesc pe Viruca și aici, nu 
doar în sala de clasă. Și nu știu dacă asta mă face să mă excit 
atât de tare. lar dacă ăsta e motivul, am o minte bolnavă. Nu 
sunt în toate minţile. Și în plus, presupun că făcând sex cu 
Mauro pun capăt căsniciei mele. Distrug orice posibilitate de ao 
salva. Distrug ultima punte. Nu mai e cale de întoarcere. Da, de 
aceea sunt acum aici. Nu pentru că am nevoie ca Mauro să mă 
compare cu Viruca prin sărutările lui. Sunt aici ca să pun capăt 
căsniciei mele. 

Mauro îmi laudă sânii, mici, rotunzi, dar încă fermi, încă nu i-a 
distrus gravitația. Îi sărută, îi suge, îi devorează. Îl apuc de cap 
ca să continue acolo o vreme. Râde. Mă aflu aici, trăgându-mi-o 
cu altul decât soțul meu. Din nou. Mă aflu aici, arzând punţile, 
distrugând dinadins ceea ce până de curând voiam să salvez 
mai presus de orice. Consemnând faptul că nu-l mai vreau în 
viaţa mea. Este parafa divorțului meu. Fiindcă asta e, nu-i așa? 
Asta fac? 

Mauro se ridică pentru ca să se ducă să caute prezervative. 


VP - 303 


— Vino repede, îi zic. Nu întârzia, ca nu cumva să realizez ce 
se întâmplă și s-o iau la fugă. 

— Zece secunde. Dar dacă nu mai ești când mă întorc, o să 
înțeleg. 

Îl aud deschizând sertare, umblând prin baie. Mă uit la hainele 
mele, aș putea să mă îmbrac într-o secundă, aș putea să plec și 
totul ar rămâne o anecdotă, începutul a ceva ce am oprit la 
timp. Mauro se întoarce, afișând un corp foarte acceptabil la 
patruzeci de ani. 

— N-ai plecat. 

ÎI ajut să-și pună prezervativul. Și când se pregătește să intre 
în corpul meu, îmi pun o mână pe pieptul lui ca să-l opresc. 

— Stai. 

— Ce-i? 

— Nu e de vină alcoolul, fac asta pentru că vreau. Și nici nu 
caut să am o aventură cu tine. 

„Și n-are legătură nici cu faptul că ești soţul Virucăi.”, îmi 
spun în sinea mea, fără să rostesc cu voce tare. 

— Nicio legătură. 

— Îmi spui asta mie sau ţi-o spui ţie? 

— Presupun că amândurora. 

— Așa rămâne. Continui? Sau regretăm și renunțăm? 

Cobor privirea ca să-i văd sexul întărit. Imi doresc să mă 
penetreze. 

— Continuă, continuă. 

Și ţip de plăcere când simt cum mă străpunge. 


VP - 304 


Capitolul 43 


Mauro îmi cere voie să se ducă la duș. De parcă n-ar fi casa 
lui. 

— Nu e vorba că vreau să scap de mirosul tău, îmi spune, 
doar că nu suport transpiraţia pe corpul meu. 

Il asigur că-l înțeleg, că n-am nevoie de explicaţii, că poate să 
facă duș fără probleme. Eu profit să mă îmbrac. Ar trebui să mă 
întorc acasă? Poate că ar fi cel mai indicat. Deși n-am niciun 
chef să dorm singură. Nu vreau nici să petrec noaptea în brațele 
lui, dar nu m-ar deranja deloc să știu că e în camera de alături în 
timp ce eu încerc să adorm pe canapea. Dacă mă duc acasă, mi- 
e teamă să nu sune telefonul și să primesc vestea că Roi n-a 
supravieţuit operaţiei. Nu vreau să fiu singură, dacă primesc 
acel apel. Mauro iese de la duș îmbrăcat cu un tricou și niște 
pantaloni de pijama. 

— Te deranjează dacă rămân și dorm pe canapea? 

— La miezul nopţii o să vii la mine în pat? 

— Nu. 

— Ah, voiam să-ţi spun că poţi. 

— Și te deranjează dacă nu mai vorbim despre ce am făcut și 
ne culcăm? Tu în pat, iar eu aici. 

— La ordinele dumneavoastră. 

Mauro scoate niște pături și cearșafuri și mi le lasă în 
sufragerie. 

— Scuze, nu știu niciodată cum să controlez astfel de 
momente. 

— Stai liniștită, și pentru mine e ceva nou. Noapte bună. 

— Noapte bună și mulțumesc că m-ai lăsat să rămân. 

Mauro îmi face cu mâna și dispare în camera lui. Eu îmi 
aranjez culcușul pe canapea și mă bag în pături. Las telefonul 
mobil în apropiere și nu-l dau pe silențios. Sper să nu mă 
trezească o veste proastă. Sper. 

In ciuda sexului și a energiei consumate, sau poate tocmai de 
aceea, nu pot să adorm. N-a trecut nici măcar o jumătate de oră 
și deja regret ce am făcut. Întreaga mea teorie, că am făcut asta 
pentru a pune capăt căsniciei mele, se destramă în unele 


VP - 305 


momente. Mă simt îngrozitor. Sunt o femeie infidelă. Sunt o 
femeie care renunţă cu prima ocazie, sunt o femeie care s-a 
lăsat pradă unui moment de desfrâu pentru care va trebui să 
plătească tot restul vieţii. Sunt o femeie... Și așa mai departe. 
Mi-e imposibil să adorm. Mi-e imposibil să mă iert sau, cel puţin, 
nu așa de repede. O să mai sufăr și o să mă mai pedepsesc 
pentru acest păcat până voi reuși să mă iert. 

Într-un acces de optimism, închid din nou ochii, încerc să 
număr de la o sută înapoi; uneori, de puţine ori, funcţionează. 
Dar când ajung la douăzeci, decid să mă opresc, sunt chiar mai 
trează decât mai devreme. Poate are Mauro vreo pastilă de 
dormit în trusa din baie. Mă ridic și mă închid în baie, cu 
speranţa că voi găsi ceva. Caut prin sertare, dar în afară de 
plasturi, paracetamol, o cremă hidratantă, lame de ras și o 
cremă antirid, nu văd nimic altceva. Nici măcar un anxiolitic, nici 
măcar un relaxant muscular. Nimic. A trecut prin cele mai grele 
momente ale văduviei sale fără nicio pastilă. In schimb eu, după 
moartea mamei, am folosit toate medicamentele care mi s-au 
oferit. Deschid în continuare sertare, din ce în ce mai disperată. 
Trebuie să existe ceva. Deschid cu atâta forță unul dintre 
sertare, încât ceva se desprinde din partea de sus, ceva ce face 
ca sertarul să rămână blocat. La naiba. Vâr mâna pentru a 
încerca să pun la loc piesa care a căzut și să închid astfel 
sertarul. Pipăi orbește și-mi dau seama ce este. Însă mi se pare 
ciudat. Observ că e lipit cu bandă adezivă de partea de sus a 
sertarului. O smulg cum pot și reușesc să-l scot. E un telefon 
mobil. De ce ţine Mauro acest telefon mobil ascuns într-un 
sertar și lipit de partea de sus? Il ţin de parcă m-ar arde, fiindcă 
asta nu poate prevesti nimic bun. Simt cum se așterne asupra 
mea un nor negru. Asupra noastră. Ce-ar fi să mă fac că nu l-am 
văzut? Ce-ar fi să-l las unde era? Decid să-l deschid, deși nu 
cred că are baterie, dar mă înșel. E încărcat puţin. 

Și atunci, ca o străfulgerare, îmbin mai multe piese. Și 
dacă...? Nu, nu e posibil... N-ar avea sens. Imi scot telefonul și, 
cu oarecare teamă și dorindu-mi să mă înșel, tastez unul dintre 
cele patru numere de pe al doilea mobil al Virucăi. Am reușit să 
le învăţ pe de rost. Eu, care nu reușeam niciodată să memorez 
vreunul. 


VP - 306 


Telefonul începe să sune. E al lui. Mauro a fost cel care i-a 
trimis mesajul: „Nu mai pot, trebuie să te văd”. Și la care Viruca 
îi răspunde: „Răbdare, deja sunt foarte aproape de final”. 

Foarte aproape de final. De care final? Și de ce mi-a ascuns 
Mauro faptul că acele mesaje erau ale lui? De ce s-a prefăcut că 
nu recunoaște numărul de telefon? Ba chiar a tastat acel număr 
în faţa mea! 

Și atunci îmi amintesc de rana lui urâtă de la braţ. Și fac 
automat legătura cu noaptea trecută, când l-am văzut în 
bucătărie, cu cârpa îmbibată cu ceva ce am decis că era vin. 
Dar nu, era sânge. Sângele câinelui meu și, poate, al lui. De-aia 
a ieșit să ducă gunoiul la ora aia, ca să nu găsesc hainele lui 
pătate de sânge. El a intrat la mine acasă, el a vrut să pună 
mâna pe telefonul Virucăi. 

Simt durere. O durere înfiorătoare. M-am culcat cu asasinul 
câinelui meu. l-am permis nenorocitului aceluia să mă posede. 
Am venit să cer refugiu unde nu trebuia, bărbatului nepotrivit. 
Mi-am trădat soţul cu cel mai rău om cu care o puteam face. Imi 
vine să vomit. 

Nu e posibil ce mi se întâmplă. Nu. Nu. O furie crescândă ce 
izvorăște din adâncul meu, îmi pune stăpânire pe tot corpul. Mă 
încordez și-mi înfig unghiile în palmă. 

les din baie aproape posedată, înnebunită și intru în camera 
lui. Îi arunc telefonul pe pat. Mauro se trezește speriat. 

— Vrei să-mi explici ce înseamnă asta? mai mult scuip vorbele 
decât îl întreb. 

— Ce-i? 

— Îi trimiteai mesaje soţiei tale pe celălalt telefon. lar când te- 
am întrebat dacă știi vreunul dintre numere, când te-am 
întrebat... La naiba, ba chiar l-ai tastat. lar acum îl găsesc 
ascuns într-un sertar din baie. 

Mauro încearcă să se dezmeticească, să se trezească din 
somn și să se ridice în capul oaselor în pat. 

— Există o explicaţie. 

— Zău? ȘI tu ai explicaţii neverosimile, la fel ca soțul meu? Și 
când mă gândesc că n-am avut încredere în el, când mă 
gândesc că l-am trădat cu tine! 

Mă apropii și-i ridic mâneca de la tricou. Are un leucoplast și 
un bandaj. | le smulg. les la iveală două mici incizii. De colți, cu 
siguranţă. Nu era nevoie să verific, știam ce-o să găsesc. Știam. 


VP - 307 


— Răspunde la o întrebare. La una singură. Mi-ai omorât 
câinele, nenorocitule? Spune-mi că nu m-am culcat cu asasinul 
câinelui meu. Spune-mi că nu i-am permis asasinului lui Nanuk 
să mi-o tragă. 

— Dacă vorbesc, mă vei asculta? 

— Asta înseamnă că am dreptate? L-ai omorât? 

— Nu mă vei asculta. 

Mauro se dă jos din pat. Mă îndepărtez din instinct, mă așez 
sub tocul ușii. Dacă trebuie s-o iau la fugă, o pot face. Nu mai 
am încredere în el, nu mai știu cine e. Oare sunt în pericol în 
casa asta? Cineva care e capabil să mă mintă de la bun început, 
să se dea drept un văduv îndurerat, cineva care omoară cu 
sânge rece un câine e în stare de orice. 

— Dar ce vrei să ascult? îi strig. Și eu mă îndoiam de soțul 
meu, spuneam că el a avut vreo legătură cu moartea soţiei tale, 
iar singurul vinovat ești tu. Tu! Trebuie să fii foarte bolnav, 
nebun de legat ca să înscenezi toată această pantomimă, ca 
să... ca să te dai drept un tip cumsecade, un văduv îndurerat 
și... Dar de ce voiai să-i investighez moartea dacă tu erai în 
spatele acesteia? De ce? N-are niciun sens! Și de ce ţii ascuns 
acel telefon? Nu înțeleg nimic. 

— Nu mi-am ucis soția. Cum de poţi gândi așa ceva? 

— Ai fost în stare să intri în casa mea, să-mi omori câinele, ca 
să recuperezi telefonul blestemat al soţiei tale. Și mai ai tupeul 
să spui că n-ai nicio legătură cu moartea Virucăi? 

Ajung cu o luciditate uimitoare la singura soluţie cu putință. 

— Chiar acum mă duc la Garda Civilă să te denunț. Și o să le 
explici lor ce vrei. 

— Și de ce nu te-ai dus deja? De ce ai intrat aici să mă 
înfrunţi? 

Imi vorbește cu tonul pe care un profesor l-ar folosi cu elevii 
săi. lar asta, în loc să mă liniștească, mă sperie puţin mai mult. 
Dar ce fel de persoană este nebunul ăsta cu care am făcut sex? 

— Dacă mă crezi atât de periculos, ce mai cauţi aici, de ce nu 
te-ai cărat? 

E o întrebare bună. Și am nevoie de un răspuns bun. De ce 
mă aflu încă în casa asta? 

— Fiindcă voiam să-ţi văd faţa, îi zic. Voiam să negi. Voiam să- 
mi spui că sunt nebună, că nu mi-ai omori niciodată câinele, că 
n-ai nicio legătură cu moartea soției tale. 


VP - 308 


— N-am nicio legătură cu moartea Virucăi! 

— Dar cu a câinelui meu? Răspunde! L-ai ucis pe Nanuk? 
Vreau să mărturisești, vreau să ai curajul s-o spui. Să-ţi văd faţa 
în timp ce zici asta. 

Lui Mauro îi e greu să-și găsească vorbele, observ că face un 
efort. 

— Nu era intenţia mea. 

„Nu era intenţia mea”, a zis nenorocitul. Nu era intenţia mea. 

— Tocmai ne-am tras-o...! Tocmai ai fost în mine! repet, de 
parcă aș vrea să mă pedepsesc pentru ceea ce am făcut. 

Merit să nu uit asta, merit să sufăr pentru ceea ce am făcut. 
Și de aceea o tot repet. 

— Raquel... _ 

Încearcă să se apropie și-mi atinge braţul. Îl resping de parcă 
m-ar frige. Simt o repulsie infinită faţă de el. Dacă mai devreme 
am reușit să nu vomit, acum va fi imposibil. les iute din cameră, 
ajung cu chiu, cu vai la baie și vomit. Vomit până-mi golesc 
maţele. Din corpul meu iese o pastă vâscoasă gălbuie. Tușesc. 
M-am culcat cu asasinul câinelui meu. Vomit din nou. Fac un 
efort atât de mare, încât simt cum mi se sparg vasele capilare 
ale ochilor. Îmi dau sufletul și mă doare. 

În sfârșit, reușesc să nu mai vomit. Rămân pustie. Unde mă 
aflu? Ce caut aici? Cum am putut să-i fac una ca asta soţului 
meu? Mă simt precum Alice, făcându-mă mică într-o lume 
fermecată pe care n-o recunosc. Și la fel cum nu mi-am putut 
stăpâni voma, acum pune stăpânire pe mine o groază infinită. 
Nu voi putea continua, îmi spun în sinea mea. Nu voi putea să 
suport toate astea. 

Vreau să mor. Vreau să mor. 

E foarte puternică acea dorinţă de a se sfârși totul. E atât de 
puternică, încât cu o luciditate care, fără îndoială, este rodul 
acestei disperări care mă cuprinde, îmi dau seama că tot așa 
trebuie să se fi simţit și Viruca. Acea femeie pe care am 
dispreţuit-o pentru că și-a pus capăt zilelor. Și iată-mă, la fel ca 
ea, distrusă, disperată, pustiită. Și simt ca și cum prima 
ameninţare scrisă pe care am primit-o - „Cât vei rezista înainte 
să mori?” - s-ar materializa. 

Nu. Nu. Nu pot permite asta. Nu. Nu. 


VP - 309 


„Raquel, liniștește-te, pentru numele lui Dumnezeu. Revino-ti. 
Nu te întoarce în gaura neagră. N-o lăsa să te tragă spre ea, să 
te prindă”. 

„Ridică-te și ieși de aici. Nu ești Viruca, nu ești o sinucigașă. Și 
acum știi că nici ea n-a fost, nu te lăsa păcălită, să nu ţi se 
întunece judecata, pentru că iar amesteci totul, iar nu știi ce 
este real și ce nu. Părăsește apartamentul acesta, îndepărtează- 
te de Mauro. Și revino-ți”. 

Acele cuvinte își fac efectul. Cu greu, dar își fac efectul. Mă 
ridic în capul oaselor și mă șterg cu primul prosop pe care-l 
găsesc. Deschid robinetul și-mi clătesc gura. Mi se activează 
instinctul de supraviețuire. Dacă a fost în stare să omoare un 
animal lipsit de apărare, ce nu i-o fi făcut Virucăi? Trebuie să 
plec de aici. Sunt în pericol. Dacă mi-a omorât câinele și a ucis-o 
pe Viruca, ce-l va împiedica să scape și de mine? Trebuie să plec 
de aici. Trebuie să fac asta imediat. les din baie. 

— Mauro? încerc să-mi dau seama unde e. 

— Da? 

Vocea lui se aude de departe. 

E tot în cameră. Ușa se află la câţiva metri. 

Trebuie să plec de aici. Trebuie să plec de aici. De ce nu mă 
mișc? Din locul unde mă aflu văd ușa de la intrare, cum de n-am 
ajuns încă la ea? 

Ceva mă împiedică, ceva îmi spune că trebuie să aflu tot ce 
pot chiar acum. E cea mai bună șansă pe care-o am. Sunt prea 
nebună dacă rămân, dacă încerc să vorbesc cu el? Ar fi în stare 
să mă omoare? Nu, sigur că nu. A făcut sex cu mine mai 
devreme, n-ar avea niciun sens, nu-i așa? Incerc să mă conving. 
Și, fără prea mare convingere, pașii mei se îndreaptă spre 
bucătărie. 

Mă apuc să deschid sertare cât pot de repede, caut ceva cu 
care să mă apăr, dacă va fi cazul. In sfârșit, găsesc cuțitele. Il 
iau pe cel mai mare și mă întorc în cameră. Când mă vede 
ținând în mână cuțitul, Mauro mă privește șocat. 

— Ce faci? Lasă ăla. 

— Nu. Mă apăr. În caz că vrei să mă ataci. Vorbește. De ce l-ai 
omorât? 

Mauro nu-și ia ochii de la cuțit. 

— Hai, lasă cuțitul. 

— Nu. 


VP - 310 


Mauro se așază pe pat, învins. Pare sincer îndurerat. 

— Îmi pare rău, îmi pare foarte rău pentru ce i s-a întâmplat 
câinelui tău. S-a năpustit asupra mea... l-am îndepărtat cu o 
lovitură, dar a revenit cu și mai multă furie și mi-a fost foarte 
frică, am crezut că avea să mă sfâșie dacă nu mă apăram... am 
văzut o lopată și am încercat să-l îndepărtez, dar l-am lovit prea 
tare, presupun... a fugit rănit... Dar n-am crezut că era atât de 
grav... chiar n-am crezut. 

— De ce voiai telefonul? Ce credeai că vei găsi? Sau cum 
credeai că te-ar putea incrimina? 

— Nu, nu e vorba despre asta. Nu mă îngrijora că m-ar 
incrimina. 

— Atunci? 

— E ceva ce nu ţi-am spus. 

— Ţi-ai omorât soția? 

— Nu! Desigur că nu. Dar nu-ţi dai seama? Nu ţi-e clar că eu... 
Eu... îmi adoram soția? 

Mă privește o secundă înainte de a continua. 

— Și ea pe mine. 

— Dar eraţi despărțiți. 

— Nu. Nu ne-am despărțit niciodată. 


VP - 311 


Capitolul 44 


Acea informaţie e ca un duș rece pentru mine. Mă uit la 
Mauro, neînţelegând ceea ce tocmai mi-a spus. Cum adică nu 
erau despărțiți? Dar știa toată lumea asta. Ce minciună îmi 
spune? Tot liceul, tot satul știu că nu mai erau împreună. 

— Noi nu ne-am despărțit niciodată. Nu ne mergea rău sau cel 
puţin nu atât de rău încât să ne gândim la divorț. Totul a fost o 
înscenare. 

— Deci... să vedem... Ce... ce tot spui? De ce inventezi asta 
acum? N-are nicio noimă... nu... 

— Hai mai bine să mergem în sufragerie și să stai jos. Nu e 
ușor de explicat ce-ţi voi povesti. Mergem? Am nevoie să beau 
ceva ca să-ţi povestesc asta. 

leșim din cameră. Nu-l slăbesc nicio clipă din ochi. 

— Tu vrei ceva? mă întreabă. 

— Nu. 

Mauro scoate o sticlă de whisky din mobila din sufragerie și-și 
toarnă generos într-un pahar. la o înghiţitură. Se vede că nu-l 
impresionează deloc că am un cuţit în mână. 

— Ti-am povestit că eu și Viruca aveam probleme economice, 
nu-i așa? 

— Da, dar nu mai știu dacă asta face parte din realitate sau 
se încadrează în minciunile pe care mi le-ai tot spus de când te 
cunosc. 

— Te-am minţit în foarte puţine privinţe. Crede-mă. Am 
distorsionat puţin realitatea, am omis informaţii. Dar minciuni n- 
au fost prea multe, îţi jur. 

— Uite, puţin îmi pasă de ceea ce mi-ai zis, vreau doar ca 
acum să fii sincer. Nimic altceva. 

— Sunt sincer. Sau crezi că e ușor să recunosc că ţi-am 
omorât câinele? 

Mișc din cap, supărată. Chiar îi voi permite acestui tip să 
vorbească? Chiar îl voi crede? 

— Dă-i drumul. Aveai probleme economice sau nu? 

— Să vorbești despre probleme economice este un adevărat 
eufemism. Eram ruinaţi, dar într-un mod sângerând. Eram 


VP - 312 


băgaţi până-n gât în necaz. Riscam să ajungem în închisoare. 
Așa de disperată era situația noastră. lar asta nici măcar nu era 
cel mai rău lucru. Odată cu noi aveau să cadă și familiile 
noastre. Cele două surori ale mele și părinţii Virucăi. 

— Cum așa? 

— Le-am cerut tuturor bani, garanţii, cele două surori ale 
mele au făcut chiar și un credit ca să ne plătească datoriile... 

— Dar cum aţi ajuns la asemenea datorii? 

— Erai aici când a avut loc criza din 2008? Nu știi câţi oameni 
și-au pierdut casele, economiile, viața? 

— Ba da. 

— Adaugă la asta mintea noastră proastă, înclinația noastră 
pentru cheltuieli, faptul că nu eram precauţi, că voiam să 
tragem de niște salarii care nu ajungeau nici pentru a zecea 
parte din cheltuielile noastre, adaugă mult ghinion în mai multe 
investiții, nebunia Virucăi de a investi într-un restaurant din 
Vigo, a fost un sac fără fund... de-aia am ajuns să fim atât de 
disperaţi, încât am cerut în cele din urmă bani în locuri greșite. 
Fiindcă, înainte de a apela la familiile noastre, am semnat vreo 
două credite cu firme din acelea care împrumută bani și cărora li 
se face mereu reclamă la televizor... Dobânzile acelor firme 
sunt... mă rog, o nebunie. În mai puţin de doi ani datoram de 
cinci ori suma pe care ne-o împrumutaseră. Și, cu toate astea, 
tot n-am apelat la familie. Eu nu voiam. Am pus la vânzare casa 
asta și cea de pe plajă. Eu am vrut să vând acţiunile pe care le 
aveam la firma Acebedo, dar au început să scadă și nu mai 
valorau nimic... Eram în rahat. Și atunci Viruca m-a convins să le 
cerem bani părinţilor ei, surorilor mele. Eu încă mă opuneam, 
dar adevărul e că n-am avut altă opţiune. Ne-au împrumutat cu 
cât au putut, s-au îndatorat pentru noi, dar nici așa n-am reușit 
să ieşim din impas. În loc să ne aducă pe linia de plutire, n-au 
făcut decât să se îndatoreze odată cu noi. Fiindcă așa se 
întâmplă de obicei, când te arunci în mare după cineva care se 
îneacă, există multe șanse să te îneci cu el. 

— Și ce legătură au toate astea cu Viruca și cu moartea ei? 

— Nu voi nega că toate aceste probleme ne-au erodat 
căsnicia. Foarte mult. Ne-am făcut mult rău, dar eram în 
continuare împreună. Cu îndoieli, dar împreună. Ne-am reproșat 
lucruri foarte dureroase... 

— Da, mi-ai povestit toate astea, scutește-mă. 


VP - 313 


— Când părea că situația noastră economică avea să ne ducă 
la închisoare, Virucăi i-a venit o idee. Nesăbuită, disperată, 
jalnică... Bineînţeles că am refuzat. Am refuzat în toate modurile 
posibile. 

Sunt intrigată. 

— Exista cineva care ne putea ajuta. Cineva care ne putea da 
o mână de ajutor. Dar pentru asta trebuia să fim pregătiţi. Să 
simulăm un divorț. 

— De ce? 

— Era cineva dispus să-și asume datoriile noastre, dacă o 
avea pe Viruca pentru el. Doar pentru el. 

— Ce? Nu poate fi adevărat. 

Nu-mi vine să cred. Adică soţia lui a decis să renunţe la tot și 
să se ofere celui mai bun ofertant. Dar se întâmplă așa ceva în 
ziua de azi? Și Mauro era de acord? 

— Tu nu ești conștientă de cum era Viruca. Era cea mai 
frumoasă femeie din  Novariz, din întreaga provincie. 
Intotdeauna avusese o mie de pretendenți, toţi o voiau. Era ca 
un magnet. Putea să aleagă pe cine voia. Și m-a ales pe mine. 
Un profesor de istorie de liceu. Un amărât. 

Știu deja discursul ăsta, ceva asemănător mi-a zis data 
trecută când a vorbit despre ea. Presupun că l-a marcat mult 
faptul că el a fost alesul. Faptul că el crede că nu a meritat-o 
niciodată pe deplin. 

— Dar, bineînțeles, n-a uitat niciodată că-i atrăgea în 
continuare pe toți, la fel ca înainte de a se mărita, ba chiar mai 
mult, pentru că acum era inaccesibilă. Așa că i-a venit ideea de 
a se folosi de asta. Pentru situaţii disperate, soluţii disperate. 

— S-a prostituat? 

— Mă rog, e un mod de a vedea lucrurile, cam categoric, dar 
da, s-ar putea spune că era ceva de genul. A hotărât să se lase 
iubită de unul dintre cei mai bogați bărbați din sat. Cineva 
dezgustător, pervers, dar care era îndrăgostit de ea de ani buni. 
Intotdeauna a vrut s-o aibă. 

— Vreunul dintre membrii familiei Acebedo? 

— Nu, nu. Tatăl unui elev. Tatăl lui lago. Era dispus să 
cumpere toate proprietățile, să plătească toate datoriile, orice ar 
fi fost nevoie. Se fac bani frumoși din prostituție. Firma lui de 
construcții era un paravan minunat, așa își spală banii, dar mulţi 
din sat știm cu ce se ocupă. 


VP - 314 


— Și era dispus să-și asume toată datoria voastră doar ca să 
se culce cu soţia ta? 

— Era dispus dacă Viruca... era doar a lui. Dacă aveau o 
relaţie adevărată, de durată, exclusivă. 

— Și de-aia v-aţi despărțit... 

— Intenţia era să fim din nou împreună după ce datoria nu 
avea să mai fie o problemă. Acum, când povestesc, pare destul 
de naiv, fiindcă n-am fi reușit să scăpăm de el, e clar că nu, dar 
în momentul acela ni s-a părut posibil. Disperarea îţi întunecă 
raţiunea. 

— Și tu...? Tu erai de acord cu asemenea înțelegere? 

— Urma să rămânem fără nimic. Urma să ne ruinăm familiile. 
Și desigur că nu voiam ca ea să fie cu el. Bineînţeles că nu. Mă 
termina s-o văd cu el. Era oribil. Deși încercam să mă 
obișnuiesc. Uneori chiar reușeam să nu mor de gelozie. Sau de 
scârbă. Ea venea mereu la mine să mă liniștească. Pe mine mă 
iubea. Se sacrifica pentru noi, pentru amândoi. Aveam să 
depășim momentul și să fim mai puternici. Eu aveam îndoieli, 
firește. De multe ori, am crezut c-o voi pierde, că va ajunge să-l 
placă pe celălalt cu adevărat, dar întotdeauna se întorcea la 
mine. În ciuda certurilor, a geloziei, a săptămânilor în care nu ne 
vorbeam, povestea noastră era mai puternică decât orice. Așa 
că am mers înainte. 

Tace. Mă privește. Nu va continua povestea? 

— Și ce s-a întâmplat? 

— lago. Asta s-a întâmplat. 

Nu înţeleg ce vrea să spună. Ce legătură are băiatul cu toată 
povestea asta? 

— Fiul s-a îndrăgostit de ea sau a făcut o obsesie pentru ea. 
lar asta a pus-o pe Viruca într-o situaţie incomodă. Băiatul 
profita de orice moment ca să stea cu ea. Când tatăl nu era prin 
apropiere, lago o hărțuia, iar Viruca, deși la început era 
categorică, uneori nu avea de ales decât să se arate oarecum 
receptivă, fără să-i dea speranțe, dar oferindu-i atenţie și 
înţelegere. Îi era teamă ca băiatul să nu fie un obstacol în 
dorinţa tatălui de a continua relaţia. Cu fiul pe deplin împotrivă, 
știa că totul se putea duce de râpă. Din câte-mi spunea Viruca, 
tatăl și fiul au o relaţie complicată. Băiatul și-a pierdut mama 
când era foarte mic și tatăl l-a supraprotejat. Fără 
consimţământul fiului, Viruca nu avea să pună mâna pe tată. 


VP - 315 


Mauro se apropie de un birou, deschide un sertar, răscolește 
printre lucruri și ia un pen drive mai mare puţin decât o unghie. 
Mi-l dă. 

— Îți amintești că lipseau toate dosarele cu lucrările și 
examenele lui lago? Sunt aici. 

Mă uit la pen arive, asimilând ce există în el. 

— Le aveai tu? De ce nu mi le-ai dat? 

— Aveai dreptate, voiam să te simţi intrigată de acea absenţă 
a lui lago. Voiam să-ţi dorești mai mult să continui cercetările. 

— Mă simt ca o idioată. Tu și Roi m-aţi manipulat de la bun 
început. 

— Dar eu am făcut-o pentru o cauză mai importantă, ca să 
continui cercetările. 

— La fel mi-a zis și Roi. Și uite cum a sfârșit... Mă uit la pen. 
Ce-o să găsesc aici? 

— Să nu crezi că foarte multe lucruri. Aberaţii de adolescent 
în călduri. Declaraţii de dragoste pentru Viruca, ascunse printre 
lucrările lui. Injurii pentru că n-o putea avea, provocări sexuale 
asemănătoare celor din mesajele de pe telefonul pe care mi l-ai 
arătat, dar fară conţinut grafic, desigur, acuzații, ameninţări 
disperate din partea cuiva care nu știe ce să facă pentru a-i 
atrage atenţia, fantezii lascive că a avut-o... 

— A reușit să se culce cu Viruca? 

— Nu! Sau, cel puţin mie, Viruca nu mi-a zis. Dar ce-i drept, 
situaţia a devenit din ce în ce mai complicată, băiatul voia mai 
mult și mai mult... iar Viruca începea deja să vadă totul foarte 
negru. Era prea stânjenitor. Probabil că băiatul și-a convins 
prietenii să înceapă s-o hărţuiască la ore. Dacă nu voia nimic cu 
el, era dispus să-i facă viaţa imposibilă... 

Încerc să-mi asamblez povestea în minte, să ajung la unele 
concluzii. 

— Și Viruca a cedat și a decis să-l părăsească pe tatăl 
băiatului? A 

— Nu, dar a existat o schimbare de planuri. Intr-o noapte a 
venit acasă spunând că nu mai era nevoie să ajungă atât de 
departe cu Tomás, ba chiar că-l putea părăsi. Găsise ceva care 
schimba totul. Ceva cu care ne puteam plăti datoria fără să fie 
nevoită să continue cu el. Ceva cu care-l putea șantaja pe 
Tomâs. El nu avea de ales decât să cedeze. 

— Ce anume? 


VP - 316 


— N-am aflat niciodată. Dar știu că la început a dat roade, 
pentru că Viruca era bucuroasă, îl storcea de mulţi bani... Mulţi. 
Dar, dintr-odată, probabil că Tomás s-a săturat să-i tot dea și... 

— De ce să fi cedat la început și apoi nu? 

— Nu știu. 

— Bine, dacă-ţi era totul atât de clar, de ce nu te-ai dus la 
Garda Civilă și nu ai povestit tot? 

— Bineînţeles că m-am dus. 

— Și le-ai zis tot adevărul, tot ce plănuiserăți? 

— Că eu și soția mea aveam un plan ca să ne plătim datoriile? 
Și că planul era ca ea să seducă un alt bărbat și să-l șantajeze? 
Nu, le-am spus doar ce am crezut de cuviinţă ca să cerceteze. 
Le-am zis că era ameninţată. Că descoperise ceva, dar că nu 
știam ce anume. Că acel ceva trebuia să fie foarte grav, încât să 
se facă moarte de om pentru el. 

Nu știu dacă m-a convins explicaţia lui. 

— Și Garda Civilă ce a făcut? 

— Mai nimic. l-au interogat, ce-i drept. Tatăl lui lago a zis că 
ieșise de câteva ori cu ea, dar că lucrurile nu merseseră. Și atât 
tatăl, cât și fiul aveau alibiuri pentru ora crimei. 

— Atunci, dacă aveau alibiuri, înseamnă că n-au fost ei. 

— Alibiurile se inventează, e ușor, mai ales când cei din Garda 
Civilă sunt dispuși să te creadă. 

— Dar ţie nu ţi-a trecut prin minte să spui tot adevărul, 
absolut tot adevărul, în caz că era de ajutor? 

— Le-am povestit tot ce era necesar. Și ce dacă am omis 
detaliile cele mai urâte? La ce-ar fi folosit, mai ales după ce am 
văzut reacţia Gărzii Civile, a judecătorului? Uite, dacă chiar și tu, 
acum că știi tot, continui să crezi că s-ar putea să fi fost o 
sinucidere, d-apăi Garda Civilă! Și-așa n-au luat prea în serios 
cazul, închipuie-ţi ce-ar fi dacă și-ar face o părere negativă 
despre Viruca. Ar fi condamnat-o pur și simplu. Și n-ar fi folosit 
decât ca să afle toată lumea că Viruca se culca cu cineva pentru 
bani. Și nu voiam să aibă cineva acea imagine despre ea. Nu 
merita. Nici ea, nici părinţii ei, nici familia mea. Îmi pare rău, dar 
nu. 

Trebuie să fiu sinceră cu el. 

— Nu știu dacă te cred pe deplin, Mauro. E ceva ce nu-mi 
spui. 

Mauro mă privește. Pare rușinat. 


VP - 317 


— Bine. Voiam mai întâi să găsesc banii, aceia pe care Viruca 
i-a stors de la Tomás. Aveam nevoie de ei ca să încep să plătesc 
din datorii... De aceea aveam nevoie de telefonul ei mobil. 
Ştiam că avea acolo numărul de la seiful unde îi ţinea ascunși. In 
calculator avea niște cifre, dar nu erau complete. 

Am înlemnit. 

— Ce? De-aia voiai telefonul? Și de-aia mi-ai omorât câinele? 
Pentru bani? Și de-aia n-ai povestit totul Gărzii Civile? Fiindcă 
voiai să obţii banii și cum n-ai reușit, m-ai implicat pe mine... 
Doamne... 

ÎI privesc ca și cum m-aș uita la un monstru. Fiindcă în asta s- 
a transformat. 

— Ai găsit în telefon ce căutai? A 

— Eu căutam adevărul, Raquel, nu doar banii. iți jur că eu 
căutam adevărul. Voiam să știu cine a ucis-o pe Viruca. 

— N-ai găsit? 

— Banii? Nu. 

Încerc să diger toată informaţia. Și deși mă dezgustă 
explicaţia lui, acum îl cred. E atât de meschin, încât tocmai de 
aceea îl cred. În sfârșit, totul se potrivește. 

— Și acum ce-ai de gând? îl întreb. Acum ce vrei să fac cu tot 
ce mi-ai povestit? 

— Acum du-te la Garda Civilă sau fa ce vrei. Eu vreau în 
continuare să aflu adevărul. Vreau să știu ce a descoperit 
Viruca, cu ce voia să-l șantajeze pe tatăl lui lago. Vreau să știu 
tot. Am nevoie să știu, ca să descopăr dacă el a ucis-o. 

— Eu nu știu dacă vreau. 

— Nici pentru soțul tău? Dacă Roi nu supraviețuiește, vor da 
vina pe el pentru moartea lui. 

— Tu știai că soțul meu și Viruca se cunoșteau? 

— Ti-am zis deja că nu. De ce? 

— Ca să știu cum și când a început să-i furnizeze droguri, 
dacă-i unea și altceva, vreo relaţie, de prietenie... nu știu, mi se 
pare foarte ciudat că Germân vindea droguri oricui, că în așa de 
puţine luni toată lumea știa că el era dealer. Nu știu... e... ceva 
nu se leagă. 

— Crezi că soţul tău este un asasin? 

Și, în sfârșit, ajung la o concluzie. Acum mi-e clar. Cum să fie 
un asasin? E Germân. E imposibil. 

— Nu. Nu este. 


VP - 318 


— Atunci nu lăsa să plătească pentru o crimă pe care n-a 
comis-o. Raquel, suntem foarte aproape de final. De momentul 
în care vom uni toate piesele. Știi, nu-i așa? Nu te da bătută 
acum. Dacă nu vrei s-o faci în memoria Virucăi, ca să lămurești 
ce s-a întâmplat, atunci fă-o pentru soţul tău. 

— N-ar fi mai bine să se ocupe poliţia, Garda Civilă? 

— Fă cum crezi. Dar va trebui să explici multe lucruri. 

Nu știu ce trebuie să fac. Deocamdată, vreau să plec de aici, 
să procesez toată această informaţie. 

Îmi iau lucrurile, puţinele lucrurile pe care le-am adus, și-i 
spun la revedere. 

— Ce-o să faci? mă întreabă. 

— Nu știu, Mauro, îţi jur că nu știu. 


VP - 319 


Capitolul 45 


Părăsesc apartamentul lui la trei dimineaţa. Am luat cu mine 
pen drive-ul pe care mi l-a dat, acela în care sunt toate lucrările 
și examenele lui lago. De la care a început totul. Acelea pe care 
am vrut să le văd de la început, în care credeam că o să găsesc 
o motivație pentru hărţuiala Virucăi, pentru hărţuiala mea. Dar 
acele întrebări sunt deja rezolvate, simt că fac deja parte din 
trecut. Cu toate acestea, vreau să citesc tot ce există acolo, 
trebuie să descopăr ceva, vreun indiciu care i-a scăpat, poate, 
lui Mauro. Ceva care să mă ajute să mă duc la Garda Civilă și să 
prezint ca dovadă. Fiindcă, ce-i drept, am nevoie de ceva solid 
pentru ca acest nonsens, pentru ca toată această poveste să 
aibă puţină credibilitate și să fiu luată în serios. Fiindcă văd 
perfect imaginea pe care aș afișa-o dacă m-aș duce la sediul 
Gărzii Civile și le-aș povesti tot ce am aflat. Vor crede, pe bună 
dreptate, că m-am molipsit de nebunia și de paranoia lui Mauro 
și că sunt dispusă să cred orice pentru a-mi exonera soțul de 
accidentul și bătaia suferite de Roi. Și deocamdată dovezile sunt 
împotriva mea. Fiindcă imbecilul de soțul meu a fost filmat 
lăsând un băiat grav rănit în faţa secţiei de urgenţe și fugind. 
Oare acest lucru nu este mai convingător decât toată povestea 
ciudată pe care au născocit-o două persoane disperate, un 
văduv convins că nevasta lui nu este o sinucigașă și o soţie 
dispusă să creadă orice numai ca să-și salveze bărbatul? 

Vreau să-l salvez cu orice preţ? Nu, vreau să aflu adevărul. 
Vreau ca adevărul să scoată la iveală concluzia că soţul meu e 
un idiot care s-a lăsat vârât în afaceri cu droguri, dar care nu 
este un asasin, niciun bătăuș. Poate că este un laş, poate că știa 
mai multe lucruri decât recunoaște, poate că a fost complice, 
fără să știe sau cu bună știință la moartea Virucăi, dar nu este 
un asasin. lar dacă ar fi, dacă Germân ar fi implicat într-un mod 
criminal în toată povestea asta, tot trebuie să aflu. Puțin îmi 
pasă că deja mi-e distrusă căsnicia și că am dinamitat-o acum 
câteva ore. Puțin îmi pasă dacă Germán nu mă iartă, mă 
îndoiesc că eu voi reuși să mă iert, dar trebuie să aflu adevărul. 
Până acum am fost manipulată, atât de Roi, cât și de Mauro, 


VP - 320 


trebuie să aflu dacă și Germân a făcut-o, dacă insistând să nu 
continui cercetările, o făcea doar din dorinţa de a mă proteja 
sau de teamă să nu descopăr ceva care să-l implice. Trebuie să 
încetez să mai umblu orbește, ca să nu mă mai manipuleze 
nimeni niciodată. 

De aceea trebuie să găsesc ceva în aceste examene. În 
aceste lucrări. Ceva. Ceva de care să mă pot agăța. Ceva care 
să mă ajute să dau un sens acestei nebunii. Ce a aflat Viruca? 
Ce a putut să găsească pentru a crede că-l putea șantaja pe 
tatăl lui lago? Chiar cred că în acest pen drive, în aceste lucrări, 
voi găsi cheia? Cu siguranţă, Mauro le-a revizuit deja de la un 
capăt la altul. Așa că mă îndoiesc că-mi vor folosi prea mult. Dar 
poate mi-ar oferi ceva de care să trag, un mic indiciu, vreo pistă, 
ceva care să-i fi scăpat lui Mauro. Ceva. 

Merg pe străzile din Novariz, de-abia luminate. Îmi aduc 
aminte de Lisabona, un oraș care, nu știu dacă din conștiință 
ecologică sau din lipsă de mijloace, are o iluminare nocturnă 
minimă. La fel ca New York. Însă, ce-i drept, în Marele Apple 
clădirile și vitrinele iluminate înlocuiesc carenţa felinarelor. Nu 
știu de ce mă gândesc la așa ceva. Mintea mea o ia întotdeauna 
pe căi absurde când încerc să-mi concentrez atenţia asupra unui 
lucru concret, când am mai mare nevoie să mă concentrez. 

Imi privesc telefonul. Mi-e teamă să nu primesc un apel de la 
spital. Roi trebuie să supraviețuiască. Trebuie s-o facă. Dar ce 
știu despre soţul meu? l-o fi luat declaraţie judecătorul de 
instrucție? Presupun că Demetrio m-ar fi sunat să-mi spună. Și 
s-ar putea ca de-abia mâine să se prezinte în faţa judecătorului. 

Așa că pot să stau lipită de telefon, așteptând unul din acele 
două apeluri. Cel despre Roi, cel despre soţul meu. Sau pot să 
fac ceva în timp ce aștept. 

Ajung acasă și mă duc direct la calculator. Am la dispoziţie 
câteva ore până se luminează de ziuă. Am acele ore ca să 
descopăr ceva care să mă ajute să înţeleg, să aflu ce s-a 
întâmplat. 

Vâr pen-ul în calculator și încep să deschid fișierele. lată-le, 
lucrările de anul trecut ale lui lago. Și, de asemenea, puţinele pe 
care le-a dat cu Viruca anul acesta. 

Mă duc în bucătărie. Imi pregătesc o cafea, mă întorc la 
calculator și încep să citesc. Îmi petrec trei ore citind și recitind. 
Mauro avea dreptate, lucrările sunt pline de provocări din partea 


VP - 321 


lui lago. Din când în când, pare să-și deschidă inima, să-i 
povestească intimităţi din viaţa lui, dar imediat încearcă iar s-o 
seducă. Uneori într-un mod subtil, amuzant, alteori devine mai 
pornografic sau agresiv. Băiatul se pricepe destul de bine la 
vorbe. Știam deja că este inteligent, dar nu mă așteptam la acel 
har de a se înfățișa atât de atrăgător. Fiindcă este foarte 
conștient de puterea pe care o exercită asupra fetelor. Magnetul 
pe care-l are și care, acum îmi dau seama, depășește aspectul 
fizic. Pentru că, la urma urmei, nimic nu e mai atrăgător decât 
să te placi și să te știi dorit și să nu ai niciun fel de rușine și de 
opreliști să te folosești de asta. Incep să zăresc posibilitatea 
reală ca Viruca să se fi lăsat sedusă. Când Mauro o expunea ca 
pe o opţiune, nu mi se părea posibilă, dar acum da. Cred că 
până și eu, care nu simt nici cea mai mică dorință sexuală 
pentru niciun elev, aș fi putut să-i cad în mreje. 

Nu știu dacă asta schimbă cu ceva situația. Viruca se culca 
din interes cu tatăl și s-a îndrăgostit nebunește de fiu? Și ce 
dacă s-a întâmplat așa? Asta a dus-o la moarte? Nu, nu, trebuie 
să exclud o dată pentru totdeauna ideea unei sinucideri 
voluntare. Trebuie să mă joc cu ipoteza că a fost omorâtă sau că 
i s-a indus cu tărie ideea de a-și lua viaţa. Gândește-te la 
cuvintele lui lago: „Asta e mai presus de noi”. 

Ce a descoperit Viruca? Ce a descoperit de credea că putea 
folosi ca să-l șantajeze pe tatăl lui lago? Aceasta este întrebarea 
la care trebuie să găsesc răspuns. Este întrebarea la care nu voi 
găsi răspuns între aceste documente. Sau da? 

Și le revizuiesc din nou. Decid să le scot la imprimantă ca să 
pot avea o viziune globală, să întind toate lucrările pe pat, să le 
lipesc pe pereţi, vreau să le rețin bine, vreau să nu-mi scape 
nimic. Așa că umplu de foi mica imprimantă pe care am adus-o 
din A Coruña și pe care era cât pe ce s-o las în apartamentul 
mamei și încep să tipăresc. Pe măsură ce ies foile, le răspândesc 
prin toată camera. Le aranjez în funcţie de dată, cele de anul 
trecut, cele de anul ăsta. 

Cu foile răspândite peste tot, îmi dau seama cel puţin de un 
lucru. Foarte evident. Am dat mai multă atenţie lucrurilor pe 
care le scria lago decât comentariilor pe care le făcea Viruca pe 
margine, întotdeauna cu pix albastru, verde sau mov, niciodată 
cu roșu. Așa că acum decid să mă concentrez asupra a ceea ce 
spune ea. Este cultivată. Imi dădusem deja seama de asta 


VP - 322 


recitind corecturile făcute altor elevi. Menţionează necontenit 
autori precum Celine, în Că/ătorie la capătul nopții; Muñoz 
Molina, în Sefarad, Charles Dickens, cu Timpuri grele... 

Observ cu atenţie comentariul pe care-l face despre o idee 
scrisă de lago, care se pare că a citit Timpuri grele. Încă mă 
surprinde că băiatul ăsta citește, așa de multe prejudecăţi am. 
lago scrie: „Toate ororile pe care ţi le poţi imagina, cineva le-a 
comis deja”. Nu știu dacă fraza îi aparţine lui lago, dacă e a lui 
Dickens sau a luat-o de la alt scriitor, nu face referire la autorul 
citatului. Viruca îi răspunde la acea însemnare, îi spune că 
înţelege că i-a plăcut mult romanul lui Dickens și că tocmai de 
aceea i l-a recomandat. Literatura ajută să ne înțelegem, să 
empatizăm, iar când nu e așa, cel puţin ne însoțește pe drum. 
Cam asta îi spune. Siropos și poate puţin evident, eu sigur m-aș 
fi exprimat altfel, dar nici n-am de gând s-o contrazic. 

Incerc să-mi amintesc subiectul romanului lui Dickens. Dar 
trebuie să apelez la Internet pentru asta. Deși știu că l-am citit 
cândva, am doar o amintire vagă a poveștii. 

Citesc despre ce e vorba și nu înțeleg care este paralelismul 
ce poate exista între viaţa lui și cea a personajelor din romanul 
din secolul al XIX-lea. Vorbește despre viața mizerabilă a clasei 
muncitoare, în comparaţie cu privilegiile pe care le au afaceriștii 
bogaţi, care profită de munca și sudoarea angajaţilor lor ca să 
fie din ce în ce mai bogaţi și mai mizerabili. Nimic nou. Nici 
atunci, nici acum. Dar ce legătură are asta cu lago și cu obsesia 
lui pentru Viruca? Sau se referă la altceva? 

„Toate ororile pe care ţi le poţi imagina cineva le-a comis 
deja”. 

Recitesc toată lucrarea lui lago, mă uit la toate însemnările. 
Mă întorc la subiectul romanului lui Dickens, de parcă aș putea 
găsi acolo un indiciu, ca în acele filme în care răspunsul se află 
într-un citat din Biblie. Dar nu, oricât de detaliat citesc subiectul, 
habar n-am la ce se referă. Oameni care trebuie să se descurce 
în viaţă cu orice preţ, un frate care ajunge să-și prostitueze sora 
ca să poată supraviețui, acuzația falsă de crimă pe care oamenii 
de afaceri i-o aduc unui muncitor, o nuntă aranjată, copii 
abandonaţi luaţi de familii înstărite pe care apoi îi vor maltrata... 
Niciunul nu este un subiect nou în opera lui Dickens. Acolo nu 
voi găsi nimic. 


VP - 323 


Mă reîntorc la însemnarea lui lago: „Toate ororile pe care ţi le 
poţi imagina, cineva le-a comis deja”. 

Cine le-a comis? Ce orori? Și atunci îmi apare ca o 
străfulgerare imaginea unuia dintre mesajele pe care băiatul i 
le-a trimis pe celălalt telefon al ei. Desigur! Era chiar acolo, în 
faţa mea. 

lau telefonul Virucăi și recitesc mesajul, ca să mă asigur că nu 
l-am inventat. E acolo. 

„Ce-ai făcut cu ce ţi-am dat?” 

Eu mă gândeam că ar putea fi vorba despre droguri sau 
despre bani, dar nu. l-a dat ceva, i-a dat dovada acelor orori 
comise de tatăl lui. Cu asta a hotărât Viruca să-l șantajeze! Asta 
e! 

Însă euforia provocată de descoperire nu durează prea mult. 
Acum trebuie să aflu despre ce secret e vorba, ce fel de oroare 
comisă de tată putea să cunoască fiul și să fie dezvăluită. 

Divaghez, dar imaginaţia mea nu ajunge prea departe, nimic 
nu mi se pare suficient de oribil pentru a putea fi ţinta unui 
șantaj și cu atât mai puţin ca dezvăluirea acelui secret să pună 
în pericol viaţa Virucăi. 

Își bătea fiul? Își maltrata angajaţii ca în opera lui Dickens? 
Acestea nu sunt motive suficiente pentru un șantaj. Mă tot 
gândesc, dar nu-mi vine nicio altă idee. Și chiar îmi storc 
creierul, dar imaginaţia mea este mai degrabă redusă în ceea ce 
privește ororile și cruzimea. Și încep să mă simt foarte obosită. 
Vederea mi se încețoșează, ochii mi se închid. Au fost niște ore 
foarte tensionate, cu prea multe emoții și acum acestea își pun 
amprenta asupra mea. Mă uit la ceas, șase dimineaţa. Ar trebui 
să mă odihnesc puțin. Să dorm măcar trei ore ca să pot înfrunta 
ceea ce urmează. 

Și în timp ce mă bag în pat și sting lumina, hotărăsc că 
trebuie să vorbesc cu lago. Să-i expun teoria mea, chiar să joc 
puţin la cacealma. Dacă-l fac să creadă că știu ce s-a întâmplat, 
poate voi reuși să-l descos. Ce i-a dat Virucăi? 

Adorm printre foile pe care tocmai le-am scos la imprimantă, 
cu scrisul lui lago și al Virucăi însoţindu-mi somnul. 

Mă trezesc cu primele raze ale soarelui. E ora opt și jumătate 
dimineaţa. M-am odihnit foarte puţin. Văzând foile împrăștiate 
pe pat, îmi ia o clipă să reacţionez, până când îmi aduc aminte 
că le-am revizuit în urmă cu câteva ore. Acum acea căutare mi 


VP - 324 


se pare o strădanie absurdă, o pierdere de timp. Le adun și le 
las stivuite pe masă. 

ÎI strig pe Nanuk şi-mi dau imediat seama că n-o să vină. Nici 
acum, nici altă dată. Simt o înţepătură în stomac. Nu știu dacă 
este reală sau nu, dar doare ca și cum ar fi. 

Fac un duș rapid ca să mă trezesc. Îl sun pe Germân, dar nu- 
mi răspunde. Normal. La secţie i-or fi luat telefonul de cum a 
ajuns. Îl sun pe Demetrio ca să-mi spună dacă știe ceva despre 
fratele lui. 

— A vorbit avocatul cu el? Ce i-a zis? Când îi va lua 
judecătorul declarația? Pot să mă duc să-l văd? 

— leri nu păreai prea interesată. 

— Ce vrei să spui? 

— Că tu-l crezi vinovat. 

— Îmi dai numărul de telefon al avocatului? 

Demetrio îmi dă numărul de telefon și aștept să se facă ora 
nouă ca să-l sun pe avocat. Îmi mulțumește că l-am sunat, 
spune că a încercat să dea de mine ieri, dar nu m-a găsit. Și 
acum îmi dau seama că am mai multe apeluri pierdute de la un 
număr necunoscut. Îmi spune că judecătorul îl va chema să dea 
declarație cel mai probabil înainte de prânz. Și, cu puţin noroc, 
va impune o cauţiune, dacă nu apare nicio schimbare a stării 
băiatului aflat în spital. 

— Și dacă băiatul nu reușește să supraviețuiască? întreb cu 
teamă. 

— Acum trebuie să ne concentrăm să-l scoatem pe soțul 
dumneavoastră din belea. Dacă judecătorul impune o cauțiune, 
pot să apelez la dumneavoastră pentru plată? 

— Depinde de sumă. 

— De acord. lau legătura cu dumneavoastră de îndată ce aflu 
ceva. 

Plec de acasă și mă îndrept spre liceu. Mi se pare aproape 
imposibil ca, după cele petrecute ieri și azi, să am starea de 
spirit ca să predau. Dar trebuie să mă duc la ore și să-l întâlnesc 
pe lago pe un teren neutru, cu oameni în jur. Trebuie să vorbesc 
cu el, dar am nevoie s-o fac acolo, poate în biroul de consiliere, 
știind că am colegi în preajmă. Nu e vorba că mi-e teamă, dare 
bine să fii precaut. 

Pe coridorul liceului, elevii sunt agitaţi, neliniștiţi. Nu știu dacă 
îmi imaginez, dacă deja văd unele lucruri acolo unde nu există, 


VP - 325 


dar observ că se întâmplă ceva ciudat. Mă apropii de ei ca din 
întâmplare. 

— Intrăm în clasă? 

— Profa, știi ceva despre Roi? 

— E adevărat că a fost bătut? 

— De cine? 

— Se zvonește că a fost soțul tău. Că l-au arestat. 

Veștile chiar se răspândesc repede. Dar, desigur, acesta este 
un sat, era de așteptat. Și cui îi va păsa de prezumția de 
nevinovăție, când există ceva atât de suculent de dezbătut? 

— Haideţi în clasă. 

Elevii intră, bombardându-mă cu întrebări. Nu știu ce 
atitudine trebuie să adopt. Să mă fac că plouă? Să mint? Sau să 
încerc s-o iau pe arătură? 

— Dar e adevărat sau nu, profa? 

— Îi interoghează pe mai mulţi martori, iar soţul meu a fost 
unul dintre ei, da. 

— Și de când martorii petrec noaptea închiși la secţia Gărzii 
Civile? întreabă Nerea. 

— Începem ora? 

Dar e imposibil, elevii sunt prea agitaţi. Vor să știe, nu înțeleg 
nimic. Cine l-a bătut pe Roi? Se va face bine? 

lago nu e în clasă. Nu știu de ce, dar într-un fel mă așteptam 
la asta. E clar că nu avea să fie atât de ușor pentru mine. 

Neputând să ţin ora, le spun că au liber. Că pot să rămână în 
clasă citind sau să facă o plimbare, dar fără să stea pe coridoare 
și să deranjeze. Toţi ies ca un fulger. Nerea rămâne în urmă. Mă 
privește. Vrea să stea de vorbă cu mine? Și atunci îmi vine o 
idee. E cam disperată și nu știu dacă o să funcţioneze. 

— Ai nevoie de ceva? întreb. 

— Ce se întâmplă, Raquel? mă întreabă cu o curiozitate 
sinceră. 

— Și eu voiam să-ţi pun aceeași întrebare. Ce știi despre lago? 

— Nu l-am văzut de ieri. L-am sunat, dar nu mi-a răspuns. 

— El și Roi s-au certat vreodată? 

— Doar nu crezi că bătaia aia soră cu moartea i-a dat-o lago! 

— Nu știu. Jur că nu știu ce să cred. Sunt prietenii tăi, tu îi 
cunoști mai bine. 

Se uită la mine, fără să spună ceva. 


VP - 326 


— Pot să-ţi zic ceva? o întreb. Deși nu știu dacă ar trebui să 
am încredere în tine. 

— Cum vrei. 

— Știu cine era în spatele hărțuielii mele. 

— Cine? 

— Roi, dar voia să mă alerteze. Voia să cercetez moartea 
Virucăi. 

Nerea nu știe ce să spună. 

— Știu ce-a fost între ea și lago. Și cred că Roi voia să 
cercetez. 

— De ce-mi povestești toate astea? întreabă ea cu oarecare 
stânjeneală. 

— Fiindcă știu ce s-a întâmplat, știu în ce e implicat lago. Și s- 
ar putea să pot să-l ajut. 

— Cu ce să-l ajuţi? insistă Nerea. 

— Să nu ajungă în închisoare. 

Nerea rămâne stană de piatră, deși disimulează și imediat 
sare în apărarea prietenului ei, într-un mod visceral, ca să 
ascundă că e dată peste cap. 

— lago n-a făcut nimic, nu e posibil ca el să-l fi bătut pe Roi. 

Trebuie să procedez bine. Mai ales dacă am de gând să o 
sperii și să creadă că știu mai multe decât știu. Ca să-i transmită 
lui lago. 

— Deși e ceva grav, bătaia pe care a încasat-o prietenul tău 
contează cel mai puţin, îi zic. 

— Atunci despre ce vorbești? 

— Despre moartea Virucăi. Despre tot ce a încercat să 
ascundă lago. 

— Ce? Dar ea s-a sinucis... Ce legătură să aibă lago cu asta? 

— Știu tot. De la Roi și de la cei din Garda Civilă... 

— Scuze, cazul e închis. 

— Asta v-au făcut să credeți. 

Dintr-odată, Nerea mă privește de parcă ar vedea o străină. | 
se declanșează imaginația. 

— Eşti polițistă sau de la Garda Civilă și ești infiltrată? 

Izbucnesc în râs, la asta chiar nu mă aşteptam. 

— Nu, nu, sunt doar profesoară. Dar Garda Civilă a ţinut 
legătura cu mine și cu șefa de studii încă de la început. Și din ce 
mi s-a povestit și ce-am aflat eu... 

— Tu nu știi nimic, îmi spune Nerea, tatonând. 


VP - 327 


— Prietenul tău e într-o belea. Foarte mare. Pot să înţeleg 
multe din ce-a făcut. Uite... era foarte obsedat de Viruca, 
îndrăgostit și nu suporta că ea avea o relaţie cu tatăl lui... Și 
apoi... mă rog, mai e și ce i-a mărturisit el. Delictul. Și asta a 
făcut ca totul să se termine foarte tragic pentru Viruca. 

— Ce delict? Despre ce vorbești? 

— Nu pot să-ţi zic mai multe, Nerea, înțelege. Deja vorbesc 
prea mult. Îţi spun asta ca să vezi că știu totul, că nu joc la 
cacealma și că l-aș putea ajuta. 

— Și de ce ai vrea să-l ajuţi? 

— Pentru că presupun că în aceste momente sunt singura 
care o poate face. Spune-i să mă sune, spune-i că... Dacă nu, 
după-amiază o să mă duc la Garda Civilă și o să povestesc tot 
ce au nevoie să știe că să-l aresteze. Il vor acuza de ceva foarte 
grav, Nerea. Și eu știu că n-a făcut-o singur. Dar ceilalţi îl vor 
lăsa baltă. Știu asta. 

— Nu știu ce film îţi faci... 

— Spune-mi ceva. Viruca era combinată cu el și cu tatăl lui? 
Mai știa asta cineva în afară de tine și de Roi? 

— Eu... eu nu sunt atât de sigură că era combinat cu ea... 
eu... _ 

— E mai bine ca el să vorbească cu mine. Inainte să fie prea 
târziu. 

Nerea mă privește. Nu spune nimic și iese pur și simplu din 
clasă. O fi muşcat momeala? Îi va spune lui lago? Sunt convinsă 
că-i va spune ceva, acum trebuie să aflu dacă va dori să-i 
relateze tot ce am inventat eu și dacă m-o fi crezut. 

les din sala de clasă și mă duc în cancelarie. Mă uit din nou la 
telefonul mobil. Nicio veste despre Roi. O fi vorbit mama lui cu 
șefa de studii? Dau de Marga de îndată ce intru în cancelarie. 

— N-ai ore? mă întreabă. 

— Le-am dat drumul. 

— Cum așa? 

— Știau că soţul meu e arestat. Și că e implicat în bătaia pe 
care a încasat-o Roi. 

— Ce tot zici? exclamă Marga. 

— Marga, dacă elevii știau, e imposibil ca tu să nu știi, aşa că 
nu te mai preface. Ți-aș fi recunoscătoare. 

— Și eu ţi-aș fi recunoscătoare dacă mi-ai povesti tot ce se 
întâmplă. Și nu știu de ce, dar nu cred c-o s-o faci. Nu-i așa? 


VP - 328 


— Trebuie să îmbin piesele, Marga. După ce o să termin, tu o 
să fii prima care o să afle. 

— Dar ce piese? În ce belea te-ai băgat? Și ce caută soţul tău 
în toată povestea asta? Ştii cât e de ciudat? 

— Are legătură cu Viruca. Cu asasinarea ei. 

— Ce? 

— E foarte mult de explicat, Marga. 

— Să nu-mi spui că te-ai lăsat manipulată de nebunia lui 
Mauro! 

— Tu știai că Viruca era combinată cu tatăl unui elev? Și că 
avea de gând să se întoarcă la Mauro? Că plănuiseră asta 
amândoi? 

— Ce? 

— A fost ucisă, Marga. Viruca a fost ucisă și sunt pe punctul 
de a descoperi cine e asasinul. 

— Dar... dar... dar de ce te-ai implicat în asta? Și de-aia l-a 
bătut soțul tău pe băiat? 

— Soţul meu n-ar face niciodată așa ceva! 

— Poliţia e de altă părere. 

Nu vreau să mă apuc să-l apăr pe Germán, n-am timp și nici 
putere să fac asta. 

— Ştii cu cine era combinată Viruca? o întreb. 

— Nu... Nu sunt deloc bârfitoare, poate alt profesor îţi poate 
spune ceva, dar eu... nu. 

— Cu tatăl lui lago. Cu Tomâs Nogueira. 

— Cu ăla? întreabă mirată. 

— Și știi tot ce se spune despre el, nu? Despre afacerile lui? 

— Am auzit ceva. 

— Păi, Viruca a descoperit ceva ce nu trebuia. 

— Raquel... și, în cazul în care ar fi adevărat, care-i problema? 

— Dacă Roi nu supraviețuiește, soţul meu va fi acuzat de 
asasinat. lar acum știu că el n-a avut nicio legătură. De aceea 
trebuie să merg până-n pânzele albe. 

Marga încearcă să proceseze toată informaţia. Dar nu pare 
deloc convinsă. 

— Deja nu mai știu dacă ceva din tot ce spui are sens sau nu. 
Dar, te implor, ai grijă. Nu vezi că, dac-ar fi adevărat ce spui 
despre Viruca și au ucis-o pentru că știa lucruri pe care nu 
trebuia să le afle, îţi pot face și ţie același lucru dacă continui 
să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala? 


VP - 329 


— Dar ce aveți cu toţii? Ce-i cu strădania asta de a rămâne 
tăcuţi, de a lăsa lucrurile așa cum sunt? S-a comis o crimă! Au 
ucis-o pe Viruca și era să-l omoare și pe Roi! Cum să las totul 
baltă? Și să plătească soţul meu pentru ceva ce nu a făcut? 

— Uite ce e, Raquel, eu nu mă străduiesc să ascund nimic. 
Bineînţeles că, dacă e ceva tulbure în spatele morţii Virucăi, 
prefer să se descopere. Iți spun doar să ai grijă. Dacă au ucis-o 
pentru ce știa, ești sigură că și tu vrei să afli? 

Ridic din umeri, resemnată. 

— N-am de ales. 

e 

les din cancelarie și din liceu. Decid să mă învârt prin zonă. 
Dacă Nerea i-a povestit tot lui lago, sunt sigură că în curând va 
da semne de viaţă. 

Și am dreptate. lago apare în timp ce mă plimb pe lângă râu. 

— Te-ai apucat să vorbești? 

— Sunt de partea ta, stai liniștit. 

— De care parte? 

Imi scot telefonul și caut ceva să-i arăt. Am avut înțelepciunea 
să-mi descarc pe mobil o parte dintre lucrările lui, în care avea 
un dialog cu Viruca. 

— Uite. 

lago privește ecranul. Ridică din umeri. 

— Și? Ce vrei să-mi spui cu asta? 

— Știu tot. 

— Ce înseamnă tot? 

— A ieșit deja la lumină, lago. Garda Civilă știe deja că 
moartea Virucăi a fost o crimă. După mărturia soţului meu și 
mesajele pe care tu și tatăl tău i le-aţi trimis pe al doilea telefon, 
te au la mână. Le-am cerut timp. 

— Poftim? Cui ai cerut timp? Ce tot zici? 

— Celor din Garda Civilă, să mă lase să vorbesc mai întâi cu 
tine. Să nu pici doar tu. 

— Delirezi, femeie. 

Decid să joc dur, totul sau nimic. Doamne, ajută-mă! 

— Mai ai în calculator sau în telefon informaţia pe care i-ai 
dat-o Virucăi, aceea cu care a început să-l șantajeze pe tatăl tău 
și pentru care el a omorât-o? Sau ai fost atât de idiot încât ai 
șters-o? 


VP - 330 


lago rămâne stană de piatră. Observ asta. Bine! Am nimerit-o! 
Sau m-am apropiat mult. 

— Habar n-ai despre ce vorbești! 

Îmi pare rău, dar nu mă mai păcălește. L-am descoperit. 

— Poţi să negi, dar e inutil. Tot ce vreau e să te ajut. Nu 
trebuie să plătești tu pentru ce au făcut alţii. Știu că n-ai 
omorât-o tu. Știu că n-ai făcut-o. Dar celor din Garda Civilă nu le 
va păsa de asta; dacă nu-l au pe adevăratul vinovat, vor veni 
după tine. 

— După mine? Dar... Viruca s-a sinucis. N-au dovezi împotriva 
mea! 

— Au multe indicii. Suficiente ca să-ți deschidă proces. Te 
privește cum vrei să-l înfrunţi, singur sau cu oameni ca mine, 
care vor să te ajute. 

Îi observ îndoiala, disperarea, oricât de mult curaj vrea să 
arate, se prăbușește, știu asta pentru că începe să opună 
rezistență. 

— Și tu de ce m-ai sprijini? Cum m-ai putea ajuta? 

— Fiindcă știu că tu o iubeai și o iubeai cu adevărat. Și că te-a 
înnebunit cu oscilațiile ei, dar n-ai omorât-o tu. La fel cum nu l-ai 
bătut pe... Roi. 

Când spun asta, observ o schimbare de atitudine la el. Și se 
schimbă în mod radical. Mă privește cu o mutră de dispreț. 

— Pfff... haide, habar n-ai de nimic. 

Am pierdut? Am dat-o în bară? Și ce bine-mi mergea, la naiba! 
O fi avut vreo legătură cu bătaia? Asta e? Nu, nu, trebuie să 
recapăt controlul, trebuie să-l fac să creadă din nou că știu totul. 

— lago, după cum i-am zis Nereei, fă ce vrei. Dar dacă-mi dai 
mie sau Gărzii Civile ce i-ai dat Virucăi, sigur reușești să scapi 
basma curată. 

Clatină din cap de mai multe ori. L-am pierdut, la naiba! 

— Nu, nu... tu nu știi nimic. Habar n-ai... nu... 

lago pleacă, se îndepărtează. 

— lago! Hei, sunt de partea ta, serios vorbesc. Te vor lăsa 
singur! 

Se întoarce și-mi strigă: 

— Du-te dracului! Tu și toţi! Să vă ia naiba! 

N-am obţinut ce pretindeam, să-l fac pe lago să-și deschidă 
sufletul în faţa mea, presupun că era imposibil. Dar, cel puţin, 
am descoperit ceva. Am zis ceva? Multe chiar. lago i-a dat 


VP - 331 


Virucăi ceea ce ea deținea împotriva tatălui său. Și avea asta în 
calculator. E în calculatorul lui! Trebuie doar să reușesc să ajung 
la el. Trebuie doar să fac asta. Și în timp ce-mi spun asta, mă 
dezumflu, îmi dispare euforia. Cum să obțin așa ceva? Dario? 
Prietenul meu Dario ar fi în stare să intre în calculator? 

Dar în caz că ar putea să obţină informaţia, făcând asta ilegal, 
aș mai putea s-o duc Gărzii Civile? Ar fi o dovadă? 

Chiar în momentul acela mă sună avocatul. 

— Raquel? Judecătorul tocmai i-a luat declaraţia. N-am vești 
bune. Soțul dumneavoastră nu a reușit să-l convingă că n-a avut 
nicio legătură cu agresiunea suferită de băiat. 

— Și atunci? ÎI trimite la închisoare? 

— Nu. ÎI eliberează provizoriu, pe bază de cauţiune. Dar a 
impus o cauţiune exorbitantă. Cel puţin, pentru astfel de cazuri. 
Procuratura s-a folosit foarte bine de faptul că băiatul e în 
continuare în stare foarte gravă. Și că nu dă semne de 
însănătoșire. 

— Și cât e cauţiunea? 

— Patruzeci și cinci de mii de euro. Puteţi să faceţi rost de 
această sumă? 

— Patruzeci și cinci de mii? Nu, nu, nu dispun de suma asta. 
Mă rog, am pus la vânzare apartamentul mamei, dar, desigur, 
nu știu când îl voi vinde. Dar presupun că-l pot oferi ca garanţie 
ca să obţin un credit. 

— N-avem la dispoziție decât câteva zile sau una ori două 
săptămâni... Puteţi să cereți ajutorul familiei și să faceți rost cu 
toţii de acea sumă? 

— Pot să încerc, da. Dar sunt bani mulți. 

— Și eu pot să bat la câteva uși. Poate reușim cu toţii ca 
mâine sau poimâine să fie în libertate, ce ziceți? 

— El cum se simte? 

— A întrebat de dumneavoastră. 

— Spuneți-i că voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să-l scot de 
acolo. Spuneţi-i, vă rog. Ah, încă ceva... Vreau să vă pun o 
întrebare... Nu știu dacă are vreo legătură cu tot ce se întâmplă, 
dar, într-un fel, da. Dacă aș face rost de dovezi într-un mod cam 
îndoielnic, ar putea fi prezentate judecătorului? 

— Dovezi că nu l-a bătut pe băiat? 

— Nu tocmai... Dovezi că în toată povestea asta mai sunt și 
alţi factori de care trebuie să se ţină seama. 


VP - 332 


— Nu cred că vă înțeleg. Ce fel de dovezi? 

— Dovezi care fac legătura cu sinuciderea unei profesoare. Și 
care demonstrează că a fost asasinată. 

— Nu vă înţeleg prea bine. Ce legătură are asta cu bătaia pe 
care a încasat-o băiatul? 

— Ar demonstra că și băiatul făcea cercetări despre acea 
crimă, că a ajuns foarte departe și că de-aia s-a dorit eliminarea 
lui. Și sunt pe punctul de a obţine acele dovezi. Dar v-am zis că 
nu știu dacă o să poată fi folosite... 

— De ce? Cum aveţi de gând să obţineţi acele dovezi? 

— Piratând un calculator. O voi face. 

— Înţeleg. Dacă aș fi în locul dumneavoastră, m-aș concentra 
să fac rost de bani pentru cauțiune. Și, deși îmi lipsesc informaţii 
ca să înţeleg tot ce-mi spuneţi, din experienţă vă zic că să vă 
băgaţi nasul unde nu vă fierbe oala nu este cel mai bun mod de 
a proceda. Pentru asta există profesioniști, poliţie, avocati, 
judecători... Dacă doriţi, după ce faceţi rost de bani, ne putem 
vedea şi-mi povestiţi tot cu lux de amănunte, să vedem ce 
putem face. 

— Da, poate că e cel mai bine, îi spun. 

Închid telefonul. Cum să fac rost de suma aceea de bani? 
Trebuie să vorbesc neapărat cu fraţii lui și cu Claudia. Trebuie să 
existe o cale să facem rost de bani. Și poate că trebuie să mă 
concentrez asupra acestei probleme. Poate că avocatul are 
dreptate. De fapt, când i-am povestit, m-am simţit puţin ridicolă. 
Eu  piratând calculatoare? Eu obținând dovezi care 
demonstrează că Viruca a fost ucisă? 

Decid să mă duc la O Muíño. Trebuie să-i strâng laolaltă pe 
membrii familiei lui Germân ca să vedem dacă reușim să 
adunăm în vreun fel acea sumă. Îl sun pe Demetrio și-l pun la 
curent. El o va suna pe sora lui. 

Plec de acasă și mă îndrept spre O Muíño. Mintea mi se 
învârte cu o mie de kilometri pe oră. Trebuie să dau mai multe 
telefoane, la bancă, la agenţia de imobiliare și la spital. Să aflu 
dacă există vreo noutate despre Roi. Sunt convinsă că, dacă și- 
ar recăpăta cunoștința, totul s-ar rezolva. Sun la spital, dar n-au 
voie să-mi dea nicio informaţie. Cer să mi se facă legătura cu 
rezerva lui, dar nu obţin nici asta. S-o sun pe mama lui Roi? O fi 
știind că soţul meu este arestat pentru agresiune împotriva 
fiului ei? Cu siguranţă. Așa că mai bine să nu iau legătura cu ea. 


VP - 333 


Femeia nu ar înțelege nimic și mă îndoiesc că ar vrea să-mi 
răspundă. Și n-o învinovăţesc, firește. O sun pe Marga. O rog ca 
de îndată ce află ceva despre Roi, să mă anunţe. 

— Ai vreo noutate? mă întreabă. 

— Nu. 

— Mai bine. Las-o baltă, Raquel. 

— Stai liniștită, acum trebuie să mă ocup de cauţiunea pentru 
soțul meu. 

— Ai încredere în el? 

— E soţul meu, răspund. 

Și o spun cu multă convingere. Nu e nici urmă de resemnare 
în vorbele mele, nici în tonul vocii mele. E soţul meu. Trebuie și 
vreau să am încredere în el. 

— Succes. 

În drum spre O Muíño, trecând prin sat, simt că puţinii oameni 
pe care-i întâlnesc mă privesc cu oarecare reproș. Ca și cum toți 
ar ști deja că soţul meu este arestat. Poate e doar imaginaţia 
mea, dar la cât de repede zboară veștile, logic ar fi ca toţi să fie 
deja la curent. Așa că decid să fac un ocol și să n-o iau pe 
străzile cele mai circulate ca să nu fiu nevoită să suport privirile 
nimănui. O iau pe strada San Roque, iar când trec pe zebră, mă 
claxonează o mașină. Șoferul este Gabriel Acebedo. Mă salută. 
Coboară geamul. 

— Raquel, ce bine că te-am întâlnit, chiar acum mă duceam la 
O Muíño ca să vorbesc cu voi. 

— Bună, Gabriel. 

— Am aflat despre cauţiune. 

— Ah, da? 

— Da, avocatul mi-e prieten. Veneam să vă spun că, dacă nu 
aveţi acum banii ăia, vi-i împrumut eu. Te duci la restaurant? 

— Da. 

— Urcă și te duc eu. 

Adevărul e că nu mă încântă prea mult ideea să urc acum în 
mașina lui Gabriel, dar dacă s-a oferit să achite cauţiunea, n-am 
să fac pe nesuferită. Urc în mașină. 

— Gabriel, mulțumesc mult pentru ofertă, dar sigur ne putem 
descurca. 

— Perfect, dar, mă rog, eu ziceam doar ca să nu petreacă în 
închisoare prea multe zile prostește. Cred că nu e deloc plăcut. 

— Mulţumesc. 


VP - 334 


Gabriel o ia pe strada Encarnación, în loc să continue pe San 
Roque, care-l duce direct la O Muíño. 

— Nu e mai bine s-o iei drept? 

— Ah, da, scuze, am o treabă de făcut mai înainte. Sper că nu 
te deranjează. 

Atunci Gabriel blochează automat toate ușile. 

— Ce faci? 


VP - 335 


Capitolul 46 


— Gabriel, ce faci? De ce ai blocat ușile? 

— Stai liniștită. Trebuie să vorbim. 

— Ce vrei? Ce se întâmplă? 

— Raquel, te rog. Hai să vorbim ca adulţi ce suntem. Voiam să 
stăm puţin singuri înainte să ne reunim cu familia lui Germân. 
Prefer să te am de partea mea, asta-i tot. Să înţelegi bine cât 
riscă soţul tău și să vezi că eu sunt aici ca să vă ajut. Dar pentru 
asta trebuie să știu că tu înţelegi toată situaţia. 

— Ce situaţie? Despre ce vorbești? Mă sperii. 

— Eu? Nu vorbi prostii. Sunt Gabriel, ce naiba. Sunt prieten 
bun cu soțul tău. Dar trebuie să stăm de vorbă, asta-i tot. Și cel 
mai bine e într-un loc liniștit. 

— Unde mă duci? 

Am părăsit centrul urban și acum o luăm pe un drum de țară. 

— Acolo. 

Gabriel arată cu degetul spre un cartier de case lipite, pe 
jumătate construite. Dintr-acelea care au rămas abandonate din 
cauza crizei imobiliare. 

— Acolo putem sta liniștiți și să-ţi faci o idee despre toată 
situaţia. 

— Prefer să ne întoarcem la O Muíño, Gabriel. Și spui în faţa 
întregii familii ce ai de zis. 

— Nu-ţi pot spune decât ţie. Eşti mai isteaţă decât ei toţi și te 
vei ocupa imediat de situaţie. 

Un zâmbet larg îi apare pe chip. 

— Relaxează-te, bleguţo. N-am mâncat niciodată pe nimeni. 
N-am să încep acum și cu atât mai puţin cu femeia celui mai 
bun prieten al meu. 

Gabriel ajunge până la una dintre acele cabane lipite. Probabil 
că este casa-pilot a întregului cartier pentru că e singura care 
pare finalizata. Cartierul este dezolant. Casele neterminate și 
care încep să se deterioreze cu trecerea timpului, distruse de 
mucegai, umezeală și o vegetaţie ce pune stăpânire pe ele, lasă 
întotdeauna această impresie. 


VP - 336 


Ușa de la garaj se deschide fără să apese pe vreun buton. Și 
imediat îmi dau seama că a deschis-o cineva manual, dinăuntru. 
Văd o siluetă. Este lago, iar lângă el îl văd pe Tomás, tatăl lui. 
Simt că pică cerul peste mine. Nu mai am scăpare, încep să 
transpir, să tremur. Dintr-odată și cu o luciditate absolută, sunt 
conștientă că viaţa mea e în pericol, dar nici nu știu cum să 
reacţionez. Trebuie să ies de aici. Trebuie să plec chiar acum. 

— Ce caută ăștia doi aici, ce se întâmplă? Gabriel, nu vreau să 
fiu aici, întoarce, te rog. _ 

lago de-abia mă privește. Pare stânjenit. In schimb, tatăl lui 
nu-și ia ochii de la mine. 

— Vrei să te liniștești? Nu ţi-am zis că fac asta pentru soţul 
tău? Sau ești atât de nemernică încât nu vrei ca Germân să iasă 
cu bine din tot rahatul ăsta? 

Sunt șocată de vorbele lui, de furia cu care le rostește. 

— Ce mama mă-sii, mă faci să-mi pierd răbdarea cu atâta 
smiorcăială. O să stăm aici puţin, vorbim, rezolvăm totul și apoi 
ne întoarcem la O Muíño. Simplu, nu? Germán spune 
întotdeauna că ești o tipă isteaţă, ia să vedem dacă-i adevărat. 

Eu tot nu scot o vorbă. Incerc să mă gândesc la un mod dea 
ieși de aici. De a fugi. 

Gabriel parchează în garaj. Deblochează ușile. Și deschide 
portiera din dreptul lui. 

— Mergem? 

Eu nu mă mișc. 

— Ce-i? Vrei să vorbim aici? 

— Nu vreau să vorbesc nicăieri, vreau să mă duci la O Muíño. 

— O ţii una și bună. Ti-am zis că da, că mergem după aceea. 
Haide, coboară. Hai, scuze că mi-am pierdut răbdarea. Suntem 
cu toții cam tensionaţi, dar serios c-o să ne înţelegem. 

Tot nu mă mișc. Nu din încăpățânare, ci pentru că nu știu ce 
mă așteaptă afară. Sunt clar în dezavantaj. Inchisă într-un loc pe 
care nu-l cunosc, cu un bărbat în care n-am încredere și cu un 
elev și tatăl lui, despre care știu că sunt implicaţi în moartea 
Virucăi. Mă gândesc să câștig timp, cât mai mult cu putinţă. 
Poate voi reuși să trimit un mesaj prin care să cer ajutor. 

Gabriel oftează, se înarmează cu răbdare, coboară tonul și-mi 
vorbește ca și cum aș fi o fetiță pe care trebuie s-o liniștești 
după o criză de isterie. 


VP - 337 


— Raquel... putem să rezolvăm situaţia bine și repede, în 
câteva minute sau să o facem mai neplăcută pentru toți. Și nu 
văd necesitatea. 

— Dar chiar crezi că aducându-mă aici împotriva voinţei mele 
și încercând acum să-mi vorbeşti pe un ton blând, o să mă 
calmez? Nu-ţi dai seama că tonul ăsta mă sperie și mai mult? 

Gabriel mă privește. 

— Şi atunci ce facem? 

Incerc să manevrez telefonul fără să-și dea seama. Nu e ușor. 

— Bine, o să vorbesc cu tine, accept eu mai mult ca să câștig 
timp. Dar spune-le ălora să plece. Poţi să-mi spui și fără ei ce-ai 
de zis, nu? 

In momentul acela, Tomás se apropie de mașină. 

— Ce se întâmplă? 

— Lasă-ne un minut, Tomás. 

— Sigur? 

Gabriel încuviinţează și-i face semn să plece. Eu am profitat 
de acele secunde ca să încerc să tastez SOS. Gabriel mă 
privește. Observ o strălucire de furie în ochii lui. Și, fără să 
prevăd, Gabriel se năpustește asupra mea și mă trage de păr cu 
putere. Tip. 

— Dă-mi telefonul. Și doar ţi-am zis, ţi-am spus că putem face 
asta repede și bine, dar tu nu înţelegi, tu vrei să complici 
lucrurile. Crezi că vreau să-ţi fac rău, că-mi place să fac asta? 
Nu. 

Mă trage mai tare, eu încerc să mă desprind din mâinile lui, 
dar, de îndată ce mă mișc, trage cu și mai multă furie. Și se urcă 
pe mine, ca să mă imobilizeze. Își bagă mâna în buzunarul meu 
ca să ia telefonul. Eu încerc să-l împiedic, dar e în zadar. ÎI 
scoate. Deschide geamul și-l trântește furios pe solul din garaj. 

— Vreau doar să vorbim. Vrei să te doară în continuare? 

— Nu. 

— Îţi pot da drumul, dar promiţi să nu faci nicio prostie? 

— Da. 

— Așa-mi place. 

Gabriel scoate capul pe geam: 

— Veniti! 

Deschide portiera din partea copilotului și iese din mașină. În 
garaj intră Tomâs și lago. 

— leşi, îmi poruncește. 


VP - 338 


Eu continui să stau nemișcată. 

— Ce-am stabilit? N-ai zis că ești o fată ascultătoare? leşi. 

N-am de ales decât să-i dau ascultare. Cobor din mașină. 
Tremur. Sunt moartă de frică. 

— Ce vreţi? 

Mă uit la lago, care-și ţine în continuare capul aplecat. 

— lago, ce se întâmplă? 

Băiatul nu-mi răspunde. 

— lago! Te rog... îl implor. 

— Sus o să stăm mai comod, spune Gabriel. 

Mă ia de braţ. Incerc să mă desprind, dar mă apucă mai 
strâns. 

— Să urcăm. _ 

Mă las condusă de el. N-am încotro. Imi privesc telefonul 
căzut pe jos. Singura mea speranţă să scap din situaţia asta s-a 
făcut ţăndări. Trebuie să mă gândesc la ceva, la un alt mod dea 
fugi de aici. 

— Stai jos. 

Gabriel îmi indică un scaun din mijlocul salonului. Nu există 
decât o masă și încă două scaune. lago și Tomás intră și încuie 
ușa cu cheia. li dau ascultare și mă așez. Ei rămân în picioare. 
Gabriel ia un scaun și se așază în faţa mea. 

— Nu știu dacă știi, dar Roi n-a supraviețuit. 

— A murit? 

— O nenorocire. Asta complică lucrurile pentru soţul tău. 

— Nu te cred. M-ar fi sunat cineva, m-ar fi anunţat. 

— Tocmai s-a întâmplat. 

— Nu te cred. 

— Vorbim? întreabă Gabriel. 

— Lasă tâmpeniile și să terminăm odată cu asta, spune 
Tomâs în mod expeditiv. 

— Stai liniștit, să nu ne pierdem cumpătul, poruncește 
Gabriel. Mai întâi să stăm de vorbă și să ne spună ce știe. Dacă 
există o șansă să rezolvăm situaţia asta, o vom face. Nu-i așa, 
Raquel? 

— Ce să rezolvăm? 

— Totul. Ca tu și soţul tău să puteţi pleca din sat și sănu vă 
mai întoarceţi, iar noi să putem da pagina și să îngropăm totul 
pentru totdeauna. 


VP - 339 


— Îi dai femeii speranţe false, să terminăm odată, spune 
Tomás, din ce în ce mai neliniștit. 

— Vrei să taci? strigă Gabriel, ieșindu-și din minți. 

Tremur și, deși încerc, nu pot să mă abţin. Imi vine să mă duc 
la baie, o să fac pe mine. Situaţia arată rău, foarte rău. Trebuie 
să fac ceva. Trebuie să fac ceva. 

— Ce-ar fi să vorbim noi doi singuri? îl întreb sau, mai bine zis, 
îl implor pe Gabriel. 

— Pentru că e mai bine să fie și ei. E mai bine să fie prezent 
lago. Data trecută noi, adulţii, am rezolvat problema în locul lui. 
Și uite unde am ajuns. De-aia e mai bine să vadă acum cât de 
greu se rezolvă problemele. Și să devină responsabil pentru 
faptele sale. Are deja o vârstă. 

— El n-a făcut nimic! Nu mi-a zis nimic! strig. 

— Avocatul nostru ne-a spus altceva. 

— Poftim? Ce? Ce avocat? 

— Da, discuţia pe care ai avut-o mai devreme cu avocatul pe 
care i-l plătesc soțului tău. E un om de încredere. 

— Nu... 

— Ba da, i-ai spus că mai ai puţin și afli adevărul, că ai 
descoperit totul, că vei pirata calculatorul lui lago. lar dacă ai 
ajuns atât de departe este pentru că ăsta - arată spre băiat - e 
un imbecil. Un gură spartă și un mucos. Și e timpul să vadă ce 
înseamnă să nu știi să păstrezi secrete. La fel i s-a întâmplat și 
cu Viruca. Și atunci eu și tatăl lui a trebuit să rezolvăm situaţia. 
Dar acum, nu. Acum el se va ocupa să-și curețe rahatul. Ca să 
se înveţe minte, ca să nu-i mai treacă prin cap așa ceva. Așa se 
maturizează omul. Înfruntându-și greșelile. 

Il privesc pe lago. Ce se întâmplă? Așadar, nu m-au adus aici 
ca să vorbim? M-au adus ca să mă omoare băiatul? Asta e? Nu 
poate fi adevărat. Nu pot să mor așa, acum. Nu mi se poate 
întâmpla așa ceva. 

Trebuie să-i conving să n-o facă, trebuie să reușesc. 

— Nu, nu, nu... Uitaţi ce e... Hai să vorbim. Eu vă jur că nu 
știu nimic, eu... lago nu mi-a spus nimic... Nu știu ce e în 
calculatorul lui și nici nu mă interesează. Jucam la cacealma, i- 
am întins o capcană ca să vorbească, dar tot n-a scos un sunet. 
Serios că nu. Eu... eu uit de toate... vă jur... Eu... spune-mi ce 
vrei să fac, spune-mi. Plec din sat, uit de voi, de toate astea... 


VP - 340 


nu-mi mai spuneţi nimic... eu am ajuns doar la presupuneri, dar 
nu știu nimic, lago nu mi-a zis nimic. 

Încerc să mă adresez băiatului: 

— lago... lago, spune-le, spune-le că tu nu mi-ai zis niciodată 
nimic de care eu să mă pot agăța. Spune-le. 

lago tace. Nu-și ridică privirea din dalele gri de pe sol. 

Gabriel zâmbește cu amărăciune. 

— Ştii ce, Raquel? In urmă cu câteva săptămâni te-aș fi 
crezut... Dar acum știu că nu. Acum nu mai e nimic de făcut. Nu 
mai e cale de întoarcere. Știi prea multe, nu vei reuși să-ți ţii 
gura. Și-ţi vei băga iar nasul unde nu-ți fierbe oala. E evident că 
ai asta în sânge. Păcat. Să știi că-mi pare rău. Mai ales pentru 
soțul tău. O să sufere îngrozitor pentru că soţia lui s-a sinucis. 

— Ce? 

Simt un fior care-mi străbate tot corpul. Mă șochează 
cuvintele lui. Așadar, acela este planul, vor să apar în faţa lumii 
ca o altă sinucigașă. Doamne. 

— O să sufere îngrozitor pentru că n-ai putut suporta 
presiunea și că te-ai încurcat cu un elev și cu un profesor... 

— Nu m-am încurcat cu niciun elev! 

Zâmbește. Tocmai i-am confirmat una dintre bănuieli. 

— Deci cu profesorul da... firește, urciorul nu merge de multe 
ori la apă... late uită, te-ai încurcat cu văduvul. 

— Nimeni n-o să creadă că m-am încurcat cu un elev. 

— lago o să confirme... Incă nu ne e clar dacă va spune că tu 
l-ai sedus sau dacă el te-a sedus pe tine. Sărmanul are o fixaţie 
pentru profesoarele de literatură... Nu se învaţă minte. 

— Nu. Nu. Nu. Oamenii care mă cunosc știu că n-aș face 
niciodată așa ceva. Și nimeni nu va crede că două profesoare de 
la același liceu și-au pus capăt zilelor. Nimeni! 

— De ce nu? Sinuciderea e contagioasă. Sigur ai citit despre 
asta. Sau de ce crezi că există acel pact tacit de a nu-i menţiona 
pe sinucigași în mijloacele de comunicare, nici în altă parte? 
Fiindcă toţi se tem de efectul de atracţie. Tu, sărăcuţa, ai 
început să faci o obsesie pentru Viruca, pentru moartea ei și ai 
sfârșit la fel ca ea, nemaisuportând presiunea, măcinată de 
sentimentul vinovăţiei, dezechilibrată, disperată și n-ai văzut 
decât o cale: să renunţi la tot. 

— Nu. Nu veţi reuși. Nimeni nu vă va crede. 

ÎI implor pe băiat: 


VP - 341 


— lago! Nu-i lăsa să facă asta. Vei ajunge la închisoare. 
Nimeni nu vă va crede. Nimeni! Nu sunt o sinucigașă! 

— Câte luni ai fost închisă într-un spital psihiatric după 
moartea mamei tale? 

Simt acea întrebare ca pe o lovitură. Doare la fel ca o 
împușcătură. Înghit în sec. Ce i s-a spus? Cine i-a zis? Asta știe 
doar... Germân? 

— N-am fost închisă! A fost... o perioadă grea, dar n-am fost 
închisă! 

— Câte barbiturice ai luat atunci? 

— Ce? 

— Nu-ţi dai seama că eu și Germân suntem prieteni? A fost 
foarte îngrijorat, credea c-o să te piardă... 

— N-am vrut să mă sinucid, a fost... am greșit doza... mi-au 
făcut o spălătură stomacală și gata. A fost o intoxicație fără 
importanţă, n-aș fi murit niciodată. 

— Aha... aha... aha... Dar chestia aia atât de urâtă și de prost 
gust să te încurci cu prietenul lui, cu Simón? Ce urât! lar acum 
faci la fel cu idiotul de văduv. Știi cum numesc asta psihiatrii? A 
urma un tipar. Din cauza vinovăţiei de a te fi încurcat cu 
prietenul soțului tău: încercare de sinucidere. Din cauza 
vinovăţiei de a te fi încurcat cu un profesor și cu un elev: o nouă 
încercare, dar de data asta cu mai mult succes. Nimeni nu va fi 
uimit că de data asta ai mărit doza... 

— Nu. Nu. Nu sunt o sinucigașă. 

— Ce păcat, pentru că, dacă ai fi, ne-ai scuti de acest moment 
neplăcut. 

Gabriel își permite un hohot de râs macabru. 

Îi face un semn lui Tomás. Atunci acesta se apleacă să ia o 
geantă de sport de pe podea. Din ea scoate o sticlă de un litru 
cu apă și mai multe cutii cu medicamente. Din locul în care mă 
aflu, nu reușesc să văd ce sunt. Tomâs vorbește cu fiul lui. 

— Ajută-mă. 

lago șovăie, dar se apropie în cele din urmă și amândoi încep 
să scoată pastile din cutii. 

Încep să mă împac cu ideea că aici se termină totul. O să mor. 

O să mor. 

O să dispar pentru totdeauna. 

Privesc cum pisează pastilele. Nu se poate. Nu se poate. Nu e 
uman ce se întâmplă, nu pot să accept așa ceva. 


VP - 342 


— Nu sunt o sinucigașă. N-o să mor. Nu pot să mor, mă 
adresez elevului meu. 

Dacă am vreo șansă, oricât de mică, de a mă salva, este la el. 

— lago! lago, pentru numele lui Dumnezeu, nu-i lăsa să mă 
omoare! Nu permite! 

lago mă privește pentru o clipă, în ochii lui există durere și 
nedumerire, i se face milă de mine? Dar tatăl îl obligă să se 
concentreze asupra a ceea ce face. lar Gabriel ţipă la el. 
Auzindu-i tipetele, lago se intimidează. Și acum îmi dau seama, 
băiatul pare un mielușel speriat. Nu știu ce putere ciudată 
exercită Gabriel asupra lui. Dar e complet supus. Nu e nici urmă 
din băiatul trufaș, șmecher și arogant pe care l-am cunoscut. Și 
am senzaţia că și tatăl lui e stânjenit, dar în alt fel. Vrea să 
termine cât mai repede cu toate astea. Pentru el este o 
tranzacţie neplăcută de care vrea să scape repede, ceva ce 
trebuie să termine ca să treacă la altceva. 

Mă uit la lago, trebuie să fiu în stare să pătrund în carapacea 
lui. Trebuie să reușesc să i-o sparg. Dacă este supus, dacă e aici 
împotriva voinţei sale, poate voi reuși să-l conving. Caut 
argumente noi. Ceva ce l-ar putea face să se răzgândească. 

— Nimeni n-o să înțeleagă că m-aţi găsit moartă aici, nimeni 
n-o să înţeleagă... 

— Păi, nu te vor găsi aici, spune Gabriel. 

Scoate niște chei din buzunar și mi le arată. 

— Le recunoști? 

Observ cheile, fără să pricep. 

— De la apartamentul tău din A Coruña. Mi le-au dat cei de la 
agenţie și le-am făcut o copie. Acolo o să te găsească. Moartă în 
apartamentul tău. Și toţi o să înţeleagă că presiunea a fost mai 
puternică și te-a învins. Singură, fără soţul tău, simţindu-te un 
rahat, n-ai văzut altă ieșire. Sărăcuţa. 

— Nu, nu... nu... 

Ce nenorocit... Ce nenorocit... 

— Gata cu vorba, latră Tomâs nerăbdător. 

Scoate ceva din ghiozdan. Se apropie de mine și mă apucă de 
gât. 

— Taci. 

A luat o bandă adezivă și, cu ajutorul lui Gabriel, începe să mi- 
o înfășoare peste corp și să mă lege de scaun. Eu mă zvârcolesc 
cu toată puterea, dar nu-mi folosește la nimic. 


VP - 343 


— Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă! Nu, nu, nu! strig. Nu faceți asta, vă 
rog. Nu faceţi asta. lago! lago, te implor, nu-i asculta pe nebunii 
ăștia, pleacă de aici, anunţă poliţia, Garda Civilă, eu... jur c-o să 
spun că m-ai salvat! lago, dacă mor, o să dai de belele, o să se 
afle adevărul! V-a ieșit bine o dată, dar n-o să vă meargă de 
două ori! E imposibil! lago! 

Băiatul mă privește, în timp ce tatăl lui și Gabriel încearcă să 
mă facă să tac. Mi se pare că lago își bagă mai multe pastile în 
buzunar. Mă ajută? Asta face? Decid să ţip în continuare, 
zvârcolindu-mă, ca să le distrag celor doi atenţia. 

— Am zis să taci, poruncește Tomás. Ce noroc ai că nu-ți 
putem trage o mamă de bătaie ca să nu rămână semne... 

— Nu te mai mișca și nu mai ţipa. 

— Unii porci ţipă mai puţin când îi omori. 

Tomâs își privește fiul. 

— Termină odată. Bagă pastilele în sticlă și adu-o. 

Eu continui să zbier. lago desface sticla și, cu ajutorul unei 
pâlnii pe care o scoate din ghiozdan, toarnă o parte din pastile, 
lăsând ca restul să cadă în afară. Dar tatăl îl vede. Și se apropie 
de el morocănos. 

— Ce faci, imbecilule? 

Strânge de jos ce-a căzut și vâră în sticlă. Nemulțumit de 
rezultat, mai pisează trei pastile. La naiba. Singura posibilitate 
pe care o întrezăream să supraviețuiesc tocmai s-a risipit sub 
ochii mei. Tomâs agită bine sticla. Rezultatul este un lichid 
albicios. l-I dă fiului său. 

— la. Fă-o. 

lago ia sticla. Și șovăie. 

— Haide, îl îndeamnă Gabriel. 

Cu sticla în mână, lago începe să se apropie de mine. Se 
mișcă indecis, e evident că nu vrea s-o facă, că nu vrea să fie 
aici, că e obligat. Trebuie să profit de asta. 

— lago, nu fă asta. Nu mă forța să beau lichidul ăsta. Putem 
să rezolvăm situaţia. Serios că nu știu nimic. Chiar nu știu ce ați 
făcut atât de teribil. Nu știu. Nici n-o să știu. Nu mă interesează. 
Plec de aici și uit totul. Jur. 

lago îl privește nehotărât pe Gabriel. Dar acesta clatină din 
cap. 

— E prea târziu, spune Gabriel. 

Și mi se adresează din nou: 


VP - 344 


— Nu mai poţi să faci nimic ca să ne convingi. Acum chiar știi 
prea multe. 

— Ba nu știu nimic, nu pot să-mi imaginez ce aţi făcut încât să 
fiți nevoiţi s-o omorâţi pe Viruca și acum pe mine. 

— Nici n-o să știi, mă asigură Tomás. Haide, fiule, haide 
odată. 

lago e deja lângă mine. Văd cum îi tremură mâinile. Nu vrea 
s-o facă. 

— lago, ascultă-mă. lago... tu nu ești ca ei. Nu-i lăsa să te 
transforme într-un asasin. Nu le permite. Tu ești un puști, dacă 
ai avut vreo legătură cu moartea Virucăi, sigur există o 
explicaţie. O să le spun că ai evitat asasinarea mea, iar asta o să 
cântărească în favoarea ta. |ţi jur că dacă mă ajuţi, o să fac 
imposibilul să scapi. 

— Taci! strigă Tomâs. 

Și îi poruncește fiului său: 

— Fă-o odată! 

Tomás se apropie de mine, mă apucă de cap și-mi acoperă 
nasul cu două degete. Eu închid gura când văd că lago aduce 
sticla până la buzele mele. Nu vreau să beau, n-o să beau. Dar 
trec douăzeci de secunde și nu mai am aer. Deschid involuntar 
gura ca să respir. lago profită ca să-mi introducă sticla în gură. 
Dau din picioare, mișc capul dintr-o parte în alta, o parte din 
lichid îmi curge pe faţă, pe haine, dar nu reușesc să scap, iar 
tatăl și fiul mă obligă să beau tot conţinutul. N-am cum să 
împiedic să se strecoare în gâtul meu lichidul și să-mi coboare 
până în stomac. 

Mă omoară, Doamne. O să mor. 

Simt atâta panică, încât nu mă pot controla. Și nu mă pot 
abtine, fac pe mine. 

Mă obligă să înghit tot conţinutul sticlei. E amar și vâscos. Nu 
știu de cât timp tot înghit, dar este agonizant. Nu se mai 
termină. Vreau să înceteze, încerc să ţip, să închid gâtul, dar nu 
reușesc. 

Văd cum dispare lichidul până nu mai rămâne nimic. Și, în 
sfârșit, îmi îndepărtează sticla din gură. Tip, încerc să scuip, dar 
nu folosește la nimic. 

— Nu, nu, nu... ce mi-aţi dat? Ce e rahatul ăla? 


VP - 345 


Trebuie să vomit. Trebuie să-mi determin corpul să respingă 
lichidul. Dar sunt în continuare legată, nu pot să-mi vâr degetele 
în gât, n-am cum s-o fac. 

Cei trei mă observă. 

— N-o să doară. Vei adormi imediat. Nu te zbate, nu te opune, 
spune Gabriel. 

— Nu, nu, nu... îl implor pe lago. Te rog... ajută-mă... te rog... 
încă e timp... te rog... Pleacă, du-te după ajutor. Du-te. 

Nu mi se poate întâmpla asta. Nu pot să mor. Nu așa. Nu pot 
să mor... 

Văd cum deschide Gabriel ușa și iese. Rămân singură cu lago 
și Tomás. Mă adresez din nou lui lago: 

— O să-ţi petreci restul vieții în închisoare, ajută-mă. Nu 
contează ce-aţi făcut, lago... te rog... 

Încep să simt primele efecte. Pe limbă. O simt cleioasă... și 
vederea începe să mi se încețoșeze. Dar trebuie să lupt ca să 
nu-mi pierd cunoștința. 

— lago, te rog... te rog... anunţă poliţia... te rog... salvează- 
mă... te rog... 

Și, deși opun cât pot de mult rezistență, deși încerc să ţin 
ochii deschiși, aceștia se închid în cele din urmă. 

— Te rog... te ro... 


VP - 346 


Capitolul 47 


— Verifică dacă respiră, îi porunci Gabriel băiatului. 

lago se apropie de Raquel cu foarte mare reţinere. Avea capul 
lăsat într-o parte, atârnându-i de trup, care era în continuare 
drept, deoarece era încă legat de scaun cu banda adezivă. lago 
își apropie urechea de nasul profesoarei. Respira? Nu putea să 
confirme. 

— Respiră? 

— Nu sunt sigur, mărturisi băiatul. 

— Nu contează, o luăm cu noi. Nu ne putem permite să mai 
zăbovim mult pe aici, în curând îi vor simţi lipsa. La mașină cu 
ea! Spune-i tatălui tău să te ajute s-o cari. 

— li scot banda adezivă? 

Gabriel îi aruncă o privire plină de dispreț. Băiatul acela era 
imbecil, își spuse în sinea lui. 

— Dacă nu vrei să iei și scaunul, da. 

lago se apropie de ea și începu să dezlipească banda adezivă 
de pe corpul profesoarei. Gabriel îl observă un moment și apoi 
ieși din încăpere. 

— Îmi pare foarte rău, îi zise lago trupului inert al lui Raquel. 
Nu voiam să-ţi fac asta. Îmi pare foarte rău. 

În momentul acela, tatăl lui lago intră cu o găleată și un mop. 
Trebuia să șteargă foarte bine orice urmă care ar fi trădat 
prezența femeii, printre altele, urina care era pe jos. lago 
termină de dezlipit banda adezivă de pe corpul ei, în timp ceo 
ținea ca să nu cadă de pe scaun. Se descurca destul de prost, 
foarte stângaci, fiindcă nu prea știa cum s-o ţină. Tatăl își dădu 
seama. 

— Curăţă tu, o duc eu jos. 

Tomás se apropie și luând trupul lui Raquel, începu s-o 
târască prin tot salonul. Nu și-o imagina atât de grea și fu nevoit 
să ceară ajutorul fiului său. 

— Stai, mai bine ia-o de picioare și o coborâm amândoi. 
Curăţăm după aia. 

lago îi dădu ascultare. Conștient fiind de ceea ce făceau el și 
tatăl lui și mai ales de ceea ce tocmai făcuseră, trebui să-și 


VP - 347 


înăbușe senzaţia de vomă. Fără prea mult succes. Simţi gustul 
vomei ajungându-i în gură. 

— Ce ai păţit? întrebă tatăl. 

Băiatul dădu drumul picioarelor profesoarei. Și se grăbi să 
ajungă la găleată, ca să nu vomite pe jos. Își goli tot stomacul, 
inundând salonul cu un miros urât. 

— La naiba, lago. 

— Ce? strigă băiatul, răzvrătindu-se. 

Atunci tatăl își dădu seama de cât de mult îi cerea. Că, deși 
băiatul părea să fi acceptat cu resemnare să-și îndrepte 
greșelile făcute, acum începea să fie conștient de magnitudinea 
celor petrecute. La fel ca Tomâs. Își transformase fiul într-un 
asasin. Trebuia să învețe să controleze acea situație nouă, cu un 
amestec de fermitate și tact, pentru ca băiatul să nu se 
prăbușească. 

— Haide, cu cât terminăm mai repede cu asta, cu atât o să 
putem să uităm mai curând. 

— Să uitam? Te auzi ce zici? Eu n-o să uit toată viaţa. 

— Haide. 

lago se ridică în capul oaselor și apucă din nou picioarele 
femeii. Gabriel intră în salon. 

— Ce-i cu duhoarea asta? 

— Nimic. Băiatul a vomitat. 

— Ești un idiot. 

— Imi pare rău, murmură lago. 

— Să mergem, porunci Gabriel. 

Coborâră trupul pe scări și Gabriel îi puse să-l văre în 
portbagajul mașinii sale. 

— Cu grijă, să nu aibă nicio lovitură. Dacă vrem să iasă totul 
bine, trebuie să fim atenți. 

Cu mult efort, introduseră trupul lui Raquel în portbagaj. 
Gabriel îl închise. 

— Și acum? întrebă Tomás. 

— Acum veniţi cu mine în A Coruña. O să ne descurcăm toți 
trei să facem treaba asta. 

— Și cum o să facem s-o băgăm în apartamentul ei fără să ne 
vadă cineva? întrebă lago. 

— O să ne vină o idee. Cum ar fi să așteptăm până în zori. 


VP - 348 


— Avem acasă o ladă în care ar putea încăpea, spuse băiatul. 
Putem să ne dăm drept muncitori care ajută la mutare. N-a pus 
apartamentul la vânzare? 

— Să nu-mi zici că acum te duce capul! spuse Gabriel cu 
oarecare ironie. Mai bine să nu ne vadă nimeni. O să găsim o 
cale. 

Intrară în mașină. Gabriel îi spuse băiatului să urce în față. 
Prefera să-l aibă sub control, nu avea întru totul încredere în el. 
Era conștient că-l obligaseră la multe și voia să-i dea o lecţie. 
Avea două ore de drum ca să facă asta. 

Odată ajunși în mașină, Gabriel porni și se îndreptă spre A 
Coruña. 

Nu parcurseseră nici cinci minute de drum, când începură să 
audă nişte lovituri. Proveneau din portbagaj. 

— La naiba... E rezistentă nenorocita. Nu v-aţi gândit să-i 
legați mâinile? întrebă Gabriel indignat, îndepărtându-și privirea 
de la drum și uitându-se la băiat. 

lago tăcu. Era prea șocat de posibilitatea ca Raquel să fie încă 
în viaţă. Funcţionase faptul că nu dizolvase în sticlă toate 
pastilele, așa cum i se poruncise? 

— Niciunuia nu ne-a trecut prin minte, răspunse Tomâs de pe 
bancheta din spate. 

— La naiba... 

— La cât am băgat în ea, va fi din nou inconștientă. 

— Bine-ar fi, zise Gabriel. 

În loc să se potolească, loviturile deveniră mai insistente. 

lago decise că trebuia să facă ceva. Văzu comenzile de pe 
bord. Care corespundea deschiderii portbagajului? Când reuși să 
o localizeze, profită de o curbă care-l obligă pe Gabriel să fie 
atent și, cu o mișcare rapidă, se năpusti asupra comenzii pentru 
a o acţiona. 

Gabriel reacţionă speriat. Și trase brusc de volan. 

— Dar ce dracului faci? 


VP - 349 


Capitolul 48 


Întuneric. Sunt moartă? Deschid ochii. Tot întuneric. Mă 
înconjoară întunericul. Asta e moartea? Dar nu. Unde sunt? Ce-i 
zgomotul ăsta? De ce nu pot să mă mișc? Incerc să mă liniștesc. 
Sunt în viaţă. Asta e tot ce contează. Trăiesc. Analizez zgomotul. 
E un motor. Sunt într-o mașină. În portbagaj. Trebuie să ies de 
aici. Trebuie să ies. Nu pot să-mi mișc braţul drept, cred că e 
sub corpul meu și probabil că a amortit. Da, simt o furnicătură. 
Braţul stâng, pot să-mi mișc braţul stâng. Lovesc tavanul 
portbagajului. Lovesc neîncetat. Vreau să-l deschid. Sau vreau 
să mă audă cineva, chiar și ei, să știe că trăiesc, că nu m-au 
omorât, că planul nu le-a ieșit bine. Trăiesc! 

Continui să lovesc. 

— Ajutor! Ajutor! 

Să mă audă cineva. Trebuie să mă audă cineva. 

Lovesc până nu mai am putere. Și cu toate astea, continui. 
Mâna mă doare, cred că m-am tăiat în ceva, simt cum îmi curge 
sângele pe pumn. Dar asta nu mă va împiedica să lovesc în 
continuare. 

— Ajutor! 

Aud un click. Ceva a fost acţionat. Portbagajul. Se deschide. 
Se deschide! Dar mașina e încă în mișcare. Atunci de ce l-au 
deschis? De ce? Dar nu contează motivul, trebuie să mă mișc. 
Trebuie să ies. Cu orice preţ. Reușesc să-l deschid împingându-l 
și făcând un efort supraomenesc, fiindcă sunt ameţită și 
amorţită, reușesc să mă ridic în capul oaselor. Mașina își 
mărește viteza. Sau, cel puţin, așa mi se pare. Dacă mă arunc 
din mers, e posibil să mă omor. Dar oare voi avea o altă șansă 
de scăpare? „Nu mai sta pe gânduri, Raquel. Nu mai sta pe 
gânduri și aruncă-te”. 

Închid ochii și mă las să cad. Corpul meu se rostogolește cu 
viteză. Simt duritatea asfaltului și apoi buruienile, mă 
rostogolesc pe o pantă. Și nu pot să mă opresc, încerc să mă 
agăţ de vreun tufiș, de vreo creangă, dar e imposibil. Acestea 
mă lovesc peste față, peste mâini, peste tot corpul, nu simt 
durere, nu simt nimic. Continui să mă rostogolesc. Până când, în 


VP - 350 


sfârșit, reușesc să mă opresc. Încerc să mă ridic în capul 
oaselor, dar nu pot. Prea mult efort și acum da, durerea. 
Durerea care se instalează și cuprinde totul. Dar trebuie să mă 
mișc. Pentru că vor veni după mine. Trebuie să înaintez, să mă 
ascund. De-abia văd, nu pot să-mi fixez privirea. Sunt foarte 
ameţită. 

Aud un zgomot asurzitor. E o împușcătură. Au ajuns deja aici? 
Mă vor împușca? Întorc capul, încerc să văd dacă mă urmăresc, 
dacă mă ajung din urmă. Dar nu văd pe nimeni. Doar crengi fără 
frunze și copaci. Aud o altă împușcătură. Și acum îmi dau seama 
că împușcăturile nu provin dinspre șosea, zgomotul vine din altă 
parte. Hotărăsc să înaintez. Dar de-abia reușesc să mă mișc, 
picioarele nu-mi dau ascultare. Trebuie să mă sprijin în mâini, să 
înaintez în patru labe, ca un animal. Mă doare atât de tare când 
mă mișc, încât de-abia reușesc să fac câțiva pași. 

— Ajutor, strig. 

Dacă cumva strig. Fiindcă e probabil să scot doar mormăieli 
care nu se prea aud. 

— Ajutor! 

Aud pași. În apropiere. M-au văzut. Singura șansă pe care o 
aveam să scap tocmai s-a risipit. Ei sunt aici. 

Aud o altă împușcătură. 

— Cuidao!!, animal! 

E vocea unei femei. Niște pași înaintează spre locul unde mă 
aflu. Aud frunzele uscate trosnind. Văd două cizme și privesc în 
sus. 

— Nenifa... ce cauţi aici? Rusul era să te confunde cu un 
mistreț. 

E Concha. Cu o pușcă. Și acum îl văd pe chelnerul rus, pe 
Mijail. Și el are o armă în mână. 

— Concha... ajutor... ajutor... _ 

Nu mai am puteri. Drogurile își fac din nou efectul. În curând 
îmi voi pierde din nou cunoștința. Simt asta. Mai aud și alți pași, 
întorc capul și-i văd acolo, venind. Pe Gabriel, pe Tomâs și pe 
lago. Mă uit la Concha și clatin din cap. 

— Nu-i lăsa... nu-i lăsa... 

— Stai liniștită, miña nena. 

Cei trei rămân pe loc când văd că sunt însoţită. Și aud vocea 
lui Gabriel. 


xn 


1 „Ai grijă”, în galiciană, în original (n.tr.). 
VP - 351 


— Raquel, ce bine că te-am găsit, ce ne-am speriat... 

Încearcă să se apropie de mine. Dar Concha se pune în faţa 
mea ca să mă apere. Îl ţintuiește cu pușca. Ochii mi se închid. 
Lupt cu toată puterea să nu leșin. 

— Stai pe loc, Acebedo, îi poruncește Concha cu o fermitate 


de general. 

— Ce faci, nebuno? Nu vezi că e rănită? Vrem s-o ducem la 
spital. 

— Stai pe loc. 


Concha se adresează chelnerului: 

— Mijaíl, ţintește spre ceilalţi doi. Și dacă se mișcă vreunul, 
tragi. Așa cum te-am învăţat. 

— Țintesc spre picioare? 

— Mai bine spre boașe. 

Mijail îi dă ascultare fără să șovăie și-și îndreaptă arma spre 
ceilalţi doi. 

— Dar, femeie, ce faci? Hai să fim rezonabili, insistă Gabriel 
cu cel mai blând ton al vocii. 

— Plecaţi pe unde aţi venit. 

— Nu, protestează Gabriel. Trebuie s-o ducem la spital. 

— Ne ocupăm noi, răspunde Concha. Nu-ţi face griji pentru 
asta. 

— Uite ce e... Gabriel încearcă să se miște. 

— Stai pe loc, Acebedo, căci mulţi din sat ţi-au pus gând rău. 
Nu-mi oferi această plăcere. 

Gabriel șovăie, dar decide să ignore ameninţarea și înaintează 
spre mine. Fără să stea pe gânduri, Concha apasă pe trăgaci. 
Proiectilul izbește piciorul drept al lui Gabriel, care cade și urlă, 
mort de durere. 

— Ah, nenorocito! Ești nebună. 

Concha nu se tulbură câtuși de puţin. E dură. Li se adresează 
lui lago și lui Tomâs: 

— Am aici cartușe pentru toţi trei. lar dacă pot să doboare un 
mistreț, vă asigur că pot să vă termine și pe voi. Așa că valea! 
Mijail, dacă fac vreo mișcare spre noi, tragi. 

— La ordinele dumneavoastră, șefa. 

— Asta e rus și nu se joacă. p 

— Nu pot să mă mișc, nenorocito. O să regreţi asta. lti jur, 
urlă Gabriel. 

— Mă îndoiesc, Acebedo. Haide! Valea! 


VP - 352 


Concha încarcă din nou arma și o îndreaptă spre ei. 

— La trei. Nu aştept mai mult. Mijaíl, tu începi cu puştiul, în 
boașe. Unu... plecaţi, doi... deja m-am săturat, trei... 

Văd cum lago și Tomâs ridică mâinile în semn de capitulare, 
se apropie temători de Gabriel și încep să-l târască. Oboseala 
mă învinge. Îmi simt pleoapele grele... 


VP - 353 


Capitolul 49 


Sunetul sirenei de la o ambulanţă... Niște palme pe faţă. Voci 
îndepărtate... Sunt transportată pe o targă... Ușa care se închide 
sau se deschide... Luminile unui coridor... Fețe pe care nu le 
cunosc... Mi se introduce un tub prin gât... Eu încerc să-l 
îndepărtez... 

— Stai liniștită, stai liniştită. 

Ochii mi se închid... 

— Nu adormi, scumpo. 

O senzaţie de vomă... Două... Vomit... 

— Foarte bine, așa... 

Ochii mi se închid... 


VP - 354 


Capitolul 50 


Mă trezesc în patul unei camere de spital. Îl văd pe Germân 
stând pe un scaun, lângă mine. Când vede că mă mișc, Germân 
se ridică și se apropie de mine. Încearcă să zâmbească. 

— Cum te simţi? 

— Mi-e sete. 

Germân ia o sticlă cu apă de pe noptieră. Și toarnă puţin într- 
un pahar. Mi-l dă și beau cu lăcomie. 

— Ce m-am speriat! 

Germân încearcă să mă mângâie pe păr. Dar nu știu dacă 
sunt pregătită pentru o mângâiere din partea lui, așa că încerc 
să scap de mâna lui fără s-o fac prea brusc. 

— Mă doare. 

— Rău? 

— Nu. 

Încă nu pricep ce caută aici. 

— Te-au eliberat. Cine a plătit cauţiunea? 

— Nimeni. N-a fost nevoie. Dar nu-ţi face griji acum pentru 
asta. Te dor rănile de pe faţă? 

Îmi duc mâinile la faţă și descopăr că am niște bandaje. Mă 
alarmez. 

— Nu-ţi vor rămâne semne, stai liniștită, sunt doar zgârieturi 
și o mică arsură. 

Și mâinile au răni. Dar doar două sunt acoperite cu plasturi. 

— Și Gabriel și...? 

— La secție. Toţi trei sunt arestați. Datorită ţie. 

— De ce au făcut-o? De ce au vrut să mă omoare? De ce au 
omorât-o pe Viruca? Tu știi, nu-i așa? 

Germân clatină din cap. 

— Nu, Raquel. Ştiam că Viruca se implica în ceva periculos. 
Dar doar atât. Vom avea timp să aflăm. 

Încerc să mă ridic. 

— Să caute în calculatorul lui lago. Acolo e, acolo trebuie să 
fie... 

— Acum nu-ţi face griji pentru asta. 

— E important, Germân. 


VP - 355 


— Se ocupă ei de asta. 

— Sigur? 

Încuviinţează. 

— Vrei să faci câţiva pași? 

— Da. 

Germán mă ţine de braţ și eu mă sprijin de el ca să cobor din 
pat. Imi aduce papucii și mi-i pune. Și atunci începe să plângă 
nestăpânit, de parcă lacrimile și regretul s-ar fi adunat de mult 
timp în el și acum n-ar mai avea voinţă, nici putere pentru a le 
împiedica să iasă la suprafaţă. 

— Imi pare foarte rău, Raquel. Imi pare foarte rău. Mi-a fost 
atât de frică... Eu sunt vinovat pentru tot. N-ar fi trebuit să ne 
întoarcem niciodată aici. N-ar fi trebuit niciodată să mă bag în 
rahatul de a vinde cocaină. Chiar am făcut-o în mod punctual... 
Trebuia să câștig iar bani, mai ales ca să-mi plătesc viciile, nu 
voiam să-ţi folosesc banii ca să cumpăr cocaina pe care o 
consumam și a apărut șansa asta, iar eu am început să vând. 
Am fost un prost, știu... dar, mai ales... mai ales nu trebuia să te 
fi ţinut niciodată deoparte. Ai ajuns să crezi că eram implicat în 
moartea Virucăi și nu te pot învinovăţi pentru asta. Am fost un 
laș. Nu știam nimic sau nu voiam să știu... eu... Consumam 
uneori cocaină cu ea și începea să-și dea drumul la gură... 
vorbea despre o poveste complicată pe două planuri. Nu-mi 
dădea niciodată nume, îţi jur. Și într-o zi mi-a zis că avea să se 
încheie, că știa cum să termine totul. Și mi-a vorbit despre 
Gabriel, despre ceva ce făcuse. Și n-am lăsat-o să continue... N- 
am lăsat-o să vorbească în continuare, pur și simplu am rugat-o 
s-o lase baltă, să nu se pună cu el. Că era mai bine să-l aibă 
prieten. 

— Așa cum îl aveai tu. 

— Pentru cine crezi că vindeam cocaină? Pentru el! Știam ce-i 
putea pielea! De-aia am rugat-o pe Viruca să nu se bage în 
belele... 

— Și, când a murit, n-ai făcut legătura? 

— Toată lumea spunea că fusese o sinucidere! Și eu văzusem 
că nu era deloc bine! Voia din ce în ce mai multă cocaină, era 
din ce în ce mai palidă! De ce să nu cred că s-a sinucis? 

— Ai vrut să crezi, Germân. E diferit. Era mai comod să faci 
ce-a făcut jumătate de sat, inclusiv Garda Civilă. Să privești în 
altă parte și să decizi că nebuna de Viruca s-a sinucis. Și chiar 


VP - 356 


că bine-a făcut, pentru că a fost infidelă, escroacă, pentru că și- 
a părăsit soțul și s-a combinat cu un elev și cu tatăl acestuia. 

— Nu știam asta. 

— Germán... 

Și tac. Aș putea continua, dar prefer să nu mai vorbesc. Ce 
rost are? Sunt atât de dezamăgită, încât dacă continui, doar i-aș 
face rău. Și ne-am face rău. Și nu mai pot. 

— Dacă ţi s-ar fi întâmplat ceva... spune. Dacă ți s-ar fi 
întâmplat ceva, nu mi-aş fi iertat-o toată viaţa. Gândul că te-aș 
putea pierde a fost oribil... N-am crezut niciodată că din cauza 
tăcerii mele, a modului meu de a acţiona și a faptului că am 
refuzat să văd ce se petrecea, avea să ţi se întâmple asta, 
Raquel. Trebuie să mă crezi. Fiindcă, dac-aș fi intuit, niciodată n- 
aș fi permis așa ceva. Trebuie să mă crezi și trebuie să mă ierți. 

ÎI privesc și nu știu ce să spun. Fiindcă în momentul ăsta nu 
știu ce simt, sunt încă ameţită. Ba nu, mint. Desigur că știu. 
Firește că știu că relaţia noastră e moartă și îngropată. Și dacă 
există ceva bun în faptul că am trecut prin această oroare, dacă 
există ceva bun în faptul că am văzut moartea atât de aproape, 
acel ceva e că știu că acum sunt vie. E singurul lucru important. 
Trăiesc. Și e atât de minunat, încât acum pot să îndur orice 
reproșuri. Acum îmi dau seama că era absurdă atâta teamă de 
a-l pierde pe Germân, de a trăi cu absenţa lui, atâta luptă ca să 
fiu cu el pentru ca relaţia noastră să nu se termine. Îmi dau 
seama că acea teamă de a-l pierde era doar atât: teamă. Nu e 
chiar așa de grav. După cum mi-a zis Claudia atunci când 
selecta fotografii din trecutul ei, chiar dacă doare foarte mult, 
chiar dacă este mai sfâșietor decât ai crezut, în cele din urmă nu 
e chiar atât de grav. Pentru că nimic nu e niciodată chiar așa de 
grav. 

Pot să trăiesc fără Germân. Acum știu asta. Va fi dureros, dar 
pot. 

— Vreau să merg. 

Mă ridic și fac câţiva pași. Sunt cam ameţită și amorțită, dar 
mai puţin decât mă așteptam. 

— Chiar îi cercetează calculatorul? 

— Da, nu-ţi face griji. 

— De ce? Cum de știau că trebuie să-i cerceteze calculatorul? 

Am vorbit în somn? M-au interogat cei de la Garda Civilă și 
nu-mi amintesc? 


VP - 357 


— Te voi duce undeva, îmi permiţi? întreabă Germán. 

— Germân... 

— Spune-mi. 

— Ce cauţi aici? 

— M-au eliberat și voiam să fiu cu tine. Unde altundeva să fiu? 

Trebuie să-i spun că s-au întâmplat prea multe lucruri, că au 
existat prea multe secrete, prea multe trădări între noi, că eu m- 
am desprins deja de el și că nu-i nimic, că totul va fi bine. 

— Germân... Unde e Concha? Și Mijail? Trebuie să le 
mulțumesc. 

— Îi sun imediat. Concha m-a rugat s-o sun de îndată ce te 
trezești. 

— Mi-au salvat viaţa. 

Și, prin asta, vreau să-i spun că ei au făcut-o. Nu el. „Ei m-au 
salvat. Tu nu erai aici”. 

— Îi sun imediat. Dar lasă-mă să te duc mai întâi undeva. 

— Îmbrăcată așa? 

— Nu părăsim spitalul. 

Încuviinţez. Vrea să mă ducă într-un loc mai liniștit ca să 
vorbim? Unde? Vrea să fumeze pe acoperiș? Unde mă duce? 

Mergem pe coridor și Germán mă conduce până la lift, urcăm 
două etaje. Îl privesc. Are încă ochii roșii de la plâns. Ce departe 
îl simt. Se agaţă de mine, mă strânge de mână, dar eu nu vreau 
decât să mă desprind. Încearcă să-mi zâmbească. leșim din lift. 
ÎI urmez și intră în camera 303. Cineva mă salută din pat. 

— Bună. 

E Roi. Trăiește. Palid, cu cearcăne, aproape cadaveric, dar 
trăiește. Și are ochelari noi. Fără braţe legate cu leucoplast. 

— Roi! 

— Ce faci, profa? Ai văzut? Aproape că a trebuit să mor ca să- 
mi cumpere mama ochelari noi. Cum a fost spălătura aia 
stomacală? 

— Mai bine decât rătăcirile pe munte, încearcă să glumească 
Germân. 

ÎI privesc pe soţul meu și apoi mă uit la Roi, fără să înţeleg 
întru totul. Nu se urăsc? Roi l-a iertat că a vrut să-l omoare cu 
bătaia? Sau n-a fost soțul meu cel care l-a bătut? 

— Aveţi multe să-mi explicaţi, le spun. 

— Mi-a salvat viața, mă asigură Roi. 

— Germân te-a salvat? 


VP - 358 


— Da. 

— Deși era să dau cu mașina peste el. 

— Poftim? 

Nu înțeleg nimic. 

— Vrei să știi ce s-a întâmplat? întreabă Roi. 

Îi e greu să vorbească, încă e foarte slăbit și are dureri, dar 
vrea s-o facă. 

— Îți amintești când ţi-am povestit în biroul tău că eu am fost 
în spatele tuturor rahaturilor pe care le-ai îndurat la școală? 

— Cum aș putea să uit? 

— lago a aflat. A aflat că a fost ideea mea. ȘI și-a ieșit din 
minţi. M-a ameninţat, mi-a spus că voi plăti foarte scump, dar eu 
nu l-am luat în seamă. Nu era prima oară când vorbea gura fără 
el sau când ne încăieram. Dar știi ce? Eu voiam să-l ajut. Știam 
că ascundea ceva, că-l măcina ceva în legătură cu Viruca. Așa 
că, în ciuda amenințărilor, eu am continuat să insist, să-l tot rog 
să-mi spună ce-a păţit, să-i zic că, dacă se simţea vinovat, era 
mai bine să-și descarce sufletul în fața mea. 

— Și ţi-a povestit? 

— Mi-a zis ceva sau cel puţin, mai multe decât îmi spusese 
până atunci. Mi-a zis că Viruca merita tot ce i se întâmplase. Că 
nu știa dacă se sinucisese sau nu, dar că merita să moară. Că el 
avusese încredere în ea, își deschisese sufletul în fața ei și-i 
povestise ceva ce nu spusese niciodată nimănui, ceva ce avea 
legătură cu tatăl lui, cu ceva ce făcuse sau îi făcuse, și că 
Viruca, în loc să renunţe la tatăl lui, în loc să-i nenorocească 
viaţa, a folosit ce i-a mărturisit el ca să-l șantajeze. 

— Și nu ţi-a spus ce i-a dat? 

— Mi-a spus ceva despre un fișier pe care-l păstra cu sfințenie 
în calculatorul lui. Așa că, a doua zi, m-am dus la el acasă. Am 
așteptat să plece și i-am spus tatălui său că aveam nevoie de 
ceva din camera lui lago. Am intrat și i-am accesat calculatorul. 
Nici nu știu cât timp am stat acolo și eram atât de concentrat 
căutând, încât nici nu mi-am dat seama că intrase în casă. M-a 
descoperit și a luat-o razna. A înnebunit de-a binelea. Nu-l mai 
văzusem niciodată așa. Niciodată. Credeam că-i cunosc latura 
cea mai furioasă, dar nici nu se compara cu reacția pe care a 
avut-o. Cred că era foarte drogat. A început să zbiere la mine, 
credea că reușisem deja să găsesc fișierele. L-am asigurat că n- 
am găsit nimic și atunci mi-a cercetat buzunarele, eu nu m-am 


VP - 359 


lăsat și a început să mă lovească atât de furios, încât nu m-am 
putut apăra. Am încercat să fug din cameră, am reușit s-o fac, 
dar m-a apucat de picioare și am căzut pe scări. Și atunci, în loc 
să i se facă milă, a început să mă lovească cu picioarele, iar și 
iar. Mi-a rupt patru coaste. Una mi-a perforat un plămân. Și mi-a 
nenorocit și ficatul. 

Încuviinţez îngrozită. 

— In ciuda loviturilor, am reușit să mă ridic și să ies din casă. 
Dar el a venit după mine și când eram deja aproape de șosea, 
m-a împins cu putere și am căzut pe o mașină. Impactul a fost 
brutal. 

— Mașina era a mea, spune Germân. 

— l-am cerut ajutor și cred că am leșinat. 

— L-am văzut pe lago înnebunit. Imi spunea să nu mă 
amestec, să plec. Că era problema lor. Dar, desigur, băiatul era 
pe jos, în plus, eu dădusem cu mașina peste el. M-am gândit să 
chem o ambulanţă, dar mi-era teamă că, dacă nu-l luam de 
acolo cât mai repede, lago avea să-l omoare. Nu-l puteam lăsa 
acolo. L-am urcat în mașină și lago mi-a jurat că dacă-l luam cu 
mine, dacă cineva afla că îl bătuse el, dacă poliția mă interoga, 
avea să mă caute, avea să te caute și pe tine, avea să le spună 
totul tatălui său și lui Gabriel. Că niciunul din ei nu avea să 
permită să ieșim basma curată din toată povestea asta. 

— Și de-aia l-ai lăsat la intrarea în spital și ai fugit. 

— Am fost un prost și un laș, știu. Dar trebuie să mă crezi, 
Quela... 

— Nu-mi mai spune Quela, urăsc să-mi zici Quela! 

— Scuze. Scuze. Dar chiar am făcut-o ca să te protejez, ca să 
ne protejez. 

— Și credeai că nu te va descoperi nimeni? Uite cât de puţin 
le-a luat să dea de tine. 

— Nu m-am gândit, nu-mi stătea mintea la așa ceva... voiam 
doar să-l las la urgenţe, voiam doar să supraviețuiască. 

Am rămas tăcută. Incercând să procesez toate informaţiile. 
Așadar, soțul meu nu este un asasin. E doar un laş și un idiot. 
Doar s-a băgat în afaceri cu un tip de cea mai joasă speţă 
precum Gabriel. Cineva de care atât el, cât și toţi din sat se 
temeau. Sau pentru care simțeau un amestec de teamă, respect 
și fascinaţie, ca în cazul soțului meu. Un tip care era dispus să 


VP - 360 


ucidă ca să nu se descopere ce avea lago în calculator împotriva 
lui și a lui Tomâs. Fiindcă acum știu că-i afecta pe amândoi. 

— Ce era în calculator? îl întreb pe Roi. 

— Nu știu. Jur că nu știu. 


VP - 361 


Capitolul 51 


Trei săptămâni mai târziu, știrea a apărut în ziare. Și i-a 
impresionat pe toți locuitorii satului. Și, cu siguranţă, întreaga 
țară. Judecătorul decretase confidenţialitate, dar cineva de la 
judecătorie sau cineva din Garda Civilă făcuse informaţia 
publică. Era prea atrăgător sau, mai bine zis, prea extraordinar 
ca să nu se afle. Putregaiul e mai bine să iasă la lumină. Probabil 
că așa au gândit. lar eu eram perfect de acord. 

Germân m-a sunat să-mi spună să cumpăr ziarul. 

Lui îi fusese greu să accepte că nu mai voiam să-i fiu alături, 
dar, după câteva conversații foarte dureroase, a înţeles că nu 
mai era nimic între noi. Nu mai puteam fi împreună. 

Am ieșit să cumpăr ziarul și am văzut că știrea era pe prima 
pagină în ziarele cu tiraj naţional și, de asemenea, în La Voz de 
Galicia şi La Región. Le-am cumpărat pe toate. Am urcat la mine 
acasă și când am ajuns, am găsit o surpriză la ușă. Era un 
pachet foarte greu. Pe numele meu. L-am desfăcut și am găsit 
șase sticle de vermut de casă. Din acela de care am băut la 
Mauro. Era și un bilet: 


Am făcut rost de adresa ta de la colegii de la liceu. Sper 
că nu te deranjează. N-am putut să vin să te văd la spital. 
Mi-am imaginat că nu voiai să mă vezi. Nu știu cum să-ţi cer 
iertare. Ți-am omorât câinele și era să-ţi pierzi viaţa din 
cauza mea. Și nu știu nici cum să-ți mulţumesc. Fără tine, 
nu s-ar fi descoperit adevărul. Mulțumită ţie, Viruca se 
odihnește în pace. Și, poate că, într-o bună zi, eu o voi 
putea lua de la capăt. iți doresc numai bine. Imbată-te în 
cinstea mea. 


Mauro 


Am băgat sticlele în casă. M-am gândit să le arunc la gunoi, 
dar m-am răzgândit. Ar fi păcat să irosesc acel vermut atât de 
bun. Sticlele nu aveau nicio vină că Mauro era un idiot. Un idiot 
care descoperise adevărul, nu și unde băgase soţia lui banii 
obținuți din șantaj. Să-și vadă de viaţa lui! Am desfăcut ziarele și 
înainte să încep să citesc, am hotărât să-mi torn într-un pahar 


VP - 362 


vin dintr-o sticlă. Meritam. Am desfăcut-o și m-am lăsat 
îmbătată de miros. Cu vinul în pahar, m-am așezat la masa din 
salon, cu fereastra deschisă spre port, și m-am cufundat în 
lectură. 

Ziarele se pricepuseră să reconstituie povestea pe baza 
tuturor declaraţiilor, mai ales a lui lago și a mea. Fiindcă datorită 
mie știau că Gabriel și Tomâs o uciseseră pe Viruca. Dar din 
declaraţia băiatului s-a putut afla și restul adevărului. 

Când am citit mi-a îngheţat sângele-n vine. A trebuit să stau 
mai bine de o jumătate de oră liniștită, încercând să asimilez 
toată oroarea pe care o citisem. 

L-am sunat pe Germân. 

— Tocmai am citit, i-am zis. Chiar nu știai nimic, nici măcar nu 
intuiai ceva despre toate astea? 

— Raquel, dar cum era să-mi imaginez o asemenea 
atrocitate? Firește că Gabriel voia să împiedice cu tot dinadinsul 
să iasă la lumină. 

— Gabriel și tatăl lui lago... Nu știu cine-i mai nenorocit. 

Și în momentul acela mi-am amintit de una dintre lucrările pe 
care lago le scrisese la materia pe care o preda Viruca. Aceea în 
care spunea: „Toate ororile pe care ţi le poţi imagina, cineva le- 
a comis deja”. Şi, de asemenea, am înţeles de ce fusese atât de 
impresionat de opera lui Dickens, Timpuri grele. 

Povestea fratelui care ajunge să-și prostitueze sora. 

Cum să nu se simtă sărmanul lago impresionat de o 
asemenea poveste? Doar era povestea lui. Fiindcă toate ororile 
posibile fuseseră săvârșite deja. Mai ales în acele timpuri grele, 
cele de dinainte, cele de acum. Timpurile grele sunt cel mai bun 
teren pentru a germina orice faptă mizerabilă. 

Sărmanul lago fusese nevoit să suporte un tată obișnuit să 
comercializeze, în stare să pună preț pe orice, pe ceea ce 
cumpăra, pe dragostea Virucăi, și pe ce vindea, pe propriul fiu. 
Fiindcă asta făcuse. Făcuse rost de mulți minori, preadolescenți 
și adolescenţi de ambele sexe, ca să fie abuzaţi sexual de 
Gabriel. Chiar și propriul fiu, lago. De la cincisprezece la 
șaptesprezece ani suferise abuzurile mezinului familiei Acebedo. 
Ale prietenului soţului meu. Tomás consimţise ca fiul lui să se 
prostitueze. Il vânduse la un preț ridicat cuiva care să-l scoată 
din prăpastia financiară în care se afla. Unei persoane precum 
Gabriel Acebedo. 


VP - 363 


Dezgustător. 

Fișierele pe care lago le păstra în calculatorul lui erau 
imaginile de pe camerele de supraveghere din bordelul tatălui 
său. Din bordel și din toate locurile unde Tomâs își trimitea 
prostituatele și, în cazul ăsta, minorii, ca să fie abuzaţi. 

Nemulțumit de „carnea proaspăta pe care Tomás i-o furniza, 
Gabriel începuse să facă o obsesie pentru lago când acesta avea 
doar cincisprezece ani. II cunoștea de pe rețelele de socializare 
și de la sala de gimnastică. Așa spunea presa. Gabriel știa că lui 
Tomás îi era greu să ţină pe linia de plutire cele două afaceri, 
atât firma de construcţii, cât și bordelul, fiindcă, în anii cei mai 
grei ai crizei, se prăbușise chiar și afacerea profitabilă a 
prostituţiei. Și, obișnuit să obţină mereu ce voia și obsedat din 
ce în ce mai mult de băiat, disperat să-l aibă, a reușit mai întâi 
să-l seducă pe puști sau, cel puţin, să-l aducă pe terenul lui, să 
abuzeze de el, iar când tatăl a aflat, în loc să se înfurie, să-l 
denunțe, să-l îndepărteze de băiat, a decis să profite de situaţie. 
Tomás a văzut astfel șansa de a ieși din groapă și a pus un preţ 
foarte mare pe acele întâlniri între fiul lui și Gabriel, într-atât 
încât să poată ieși la liman și să-și redreseze firma de 
construcții. lago s-a văzut obligat să întrețină în continuare 
relaţii sexuale cu mezinul familiei Acebedo și obținea, în plus, o 
sumă frumușică de bani pentru fiecare întâlnire cu Gabriel. 
Acesta, obișnuit să-și satisfacă toate dorințele, era dispus să 
plătească oricât, chiar dacă pentru asta trebuia să salveze firma 
de construcții a lui Tomâs și să-i plătească băiatului capriciile. Și 
asta a făcut. 

Ceea ce Gabriel Acebedo a aflat abia mult mai târziu este că 
tatăl înregistrase toate acele întâlniri, care aveau loc aproape 
mereu în cabana din cartierul unde era să-mi pierd viaţa. ÎI filma 
cu intenţia de a avea o asigurare de viaţă, un mod de a-l şantaja 
pe Gabriel în caz de nevoie. 

Ziaristul obținuse informaţia mai ales din declaraţiile lui lago, 
care, din primul moment, simţise nevoia să vorbească, să 
vomite toată oroarea pe care o trăise. 

De la treisprezece ani, lago spiona înregistrările tatălui. Nici 
că exista un material mai bun pentru a-și face primele 
masturbări decât imaginile cu târfele care făceau asta clienţilor. 
Așa a descoperit că tatăl lui înregistrase întâlnirile și abuzurile la 
care îl supusese Gabriel. 


VP - 364 


Când lago a început să se îndrăgostească și să fie obsedat de 
Viruca și a vrut ca ea să-l părăsească pe tatăl lui, a decis să-i 
arate imaginile. Ca ea să vadă cu ce fel de monstru ieșea. Cu 
cineva în stare să prostitueze minori, ba chiar pe propriul fiu. 
Era convins că, atunci când Viruca avea să descopere că tatăl lui 
era un porc, avea să-l denunțe, ducând imaginile la Garda Civilă, 
sau cel puţin, avea să-l părăsească pe Tomás ipso facto. Băiatul 
nu și-a imaginat însă că Viruca avea să folosească acele 
înregistrări ca să încerce să-l șantajeze pe tatăl lui. Bine, băiatul 
nici nu pretindea ca profesoara să-l salveze de tatăl lui sau de 
Gabriel, denunţându-i. Asta ar fi putut să facă și singur. Dându-i 
acele înregistrări, lago avea și un scop utilitar: ca ea să-l 
părăsească pe tatăl lui, să vadă ce monstru era și să rămână cu 
el. Dar nici măcar așa n-a reușit s-o aibă. 

Trebuie să fi fost o lovitură foarte puternică pentru puști. 
Persoana de care se îndrăgostise era la fel de mizerabilă ca 
ceilalți doi. Probabil că lago a crezut că nu mai exista nimeni 
integru pe pământ. Toţi aveau un preț. Chiar și Viruca, iubirea 
lui. Era în stare să-l lase baltă, să nu denunțe abuzul doar ca să 
obțină un profit. Furia pe care a simţit-o pentru ea trebuie să fi 
fost devastatoare. 

Viruca crezuse că atinsese cerul cu acele înregistrări. Putea 
obține ce voia fără să fie nevoită să se mai culce cu Tomás. 
Acesta, la început, trebuie să fi cedat șantajului, dar Viruca era 
nesătulă și voia din ce în ce mai mulţi bani. Intr-atât încât a 
decis să recurgă la cealaltă sursă, la Gabriel. Cel care avea o 
adevărată avere și care chiar avea mult mai multe de pierdut cu 
toată povestea. 

Și astfel, datorită șantajului Virucăi, Gabriel a descoperit că 
Tomás înregistrase întâlnirile. Și-a ieșit din minţi. Și l-a înfruntat 
pe Tomás. Nu avea de gând să cedeze niciunui șantaj din partea 
Virucăi. Nu avea să permită așa ceva. Și fiindcă nu el crease 
situaţia, l-a obligat pe Tomás să pună capăt problemei. Fiindcă, 
dacă n-o făcea, aveau să cadă amândoi. Unul pentru că se culca 
cu minori, iar celălalt pentru că-i prostitua. Așa că Tomâs n-a 
avut de ales, a trebuit să accepte. Amândoi au plănuit 
asasinarea ei. Probabil că Tomás a impus condiţia ca fiul lui să 
nu fie implicat. Aveau s-o facă pe la spatele lui. Tatăl și-a obligat 
fiul doar să șteargă toate fișierele. Ceea ce fiul a jurat că a 


VP - 365 


făcut, dar e evident că n-a făcut. Și el voia să aibă o asigurare 
de viaţă, în caz că ar fi avut nevoie mai târziu. 

Tomás și Gabriel au plănuit bine moartea ei. Era aproape 
crima perfectă. Au decis să profite de toate circumstanțele 
personale care o înconjurau pe Viruca: hărţuirea la care era 
supusă la liceu, faptul că se despărțise de soțul ei și că se 
apucase de droguri. Era situaţia ideală să pară o sinucidere. 

Au drogat-o și, aproape inconștientă, au dus-o la băile termale 
de la lacul de acumulare, ca s-o adoarmă în apa caldă și apoi au 
dus-o până la lac, înecând-o cu mâinile lor. 

Și totul le-ar fi ieșit bine dacă nu mi-aș fi băgat nasul. De 
aceea au încercat să facă același lucru și cu mine. S-au gândit 
probabil că, dacă reușiseră o dată, de ce să nu încerce din nou? 
Și eu eram o candidată bună, după cum mi-au arătat, ca să 
sufăr o criză de nervi cu rezultat fatal. 

Au fost cât pe ce să reușească. Foarte aproape. 

Mi-a fost milă de lago. 

— Sărmanul băiat a trăit un iad. Tatăl lui îl prostituează, iar 
când se îndrăgostește și crede că poate avea încredere în 
profesoară, ea îl trădează folosind fișierele pentru propriul 
beneficiu. Cum să n-o urască? Cum să nu dezvolte o furie 
infinită împotriva ei? Îi mărturisește oroarea, subjugarea și 
abuzurile pe care le-a îndurat din partea lui Gabriel, cu acordul 
tatălui său. El voia ca ea să-l salveze, iar Viruca, în loc să simtă 
milă, să-l ajute, l-a trădat. 

— Adevărul e că este foarte dubios. 

— Și imaginează-ţi ce sentimente contradictorii trebuie să-l fi 
torturat. Fiindcă, chiar dacă poate că a ajuns să o urască, 
probabil că se simţea și foarte vinovat pentru că nu-i venea să 
creadă că s-a sinucis și, cu toate acestea, n-a făcut nimic să 
descopere adevărul... Sărmanul copil. 

— Acel sărman copil a încercat să te omoare. 

— Nu, Germân. Nu-ţi dai seama? L-au obligat. Gabriel îl 
subjugase complet. Știi ce putere continuă să aibă, chiar și după 
mulţi ani, un infractor care-și abuzează victima asupra acesteia? 
Sigur Gabriel era foarte conștient de asta. Și a hotărât să-l 
implice, voia să-i dea o lecţie, să-și murdărească și el mâinile de 
data asta. Să înveţe lecţia. La urma urmei, din punctul de 
vedere greșit al lui Gabriel, și chiar al tatălui, lago era vinovat că 
ajunsesem atât de departe. De aceea el trebuia să fie acolo, să 


VP - 366 


participe la asasinarea mea. Dar datorită lui sunt în viaţă. Într- 
un fel, am reușit să-l conving să i se facă milă de mine. Ar fi 
putut să bage mai multe pastile în acea sticlă, dar n-a făcut-o. Și 
s-ar putea ca el să fi apăsat pe buton ca eu să pot să ies din 
portbagaj. 

— Da, am citit asta într-unul dintre articole. 

— Vezi? O să vorbesc cu avocatul lui ca să mărturisesc din 
nou în favoarea sa. 

— Sigur? 

— lago a trecut deja prin prea multe iaduri, nu merită să 
sfârșească în închisoare. 

— Ești incredibilă, îmi spune. 

— Nu, voi face doar ce consider că este corect. Nimic mai 
mult. 

Rămânem tăcuţi timp de câteva secunde. 

— Ştii că mama, până la urmă, vinde restaurantul? 

— Da? Și ce-o să facă fratele tău? 

— EI și soţia lui se vor duce o vreme în Argentina. A fost visul 
amândurora dintotdeauna. E prima oară când aud asta, nu mi- 
au spus niciodată. Dar păreau bucuroși. Și cred că Demetrio se 
simte chiar eliberat să părăsească O Muíño. 

— Păi, atunci mă bucur mult. Și tu? Ce-o să faci? 

— Îți amintești când mă plângeam că nu aveam idei și tu îmi 
spuneai că trebuie doar să deschid ochii și să mă uit în jurul 
meu? 

— Ți-am spus asta vreodată? 

— De multe ori. Păi, cunosc un sat unde a avut loc o poveste 
extraordinară. Novariz, nu știu dacă ai auzit de el. Am chiar și 
protagonista. O profesoară suplinitoare, care se vâră în gura 
lupului și descoperă în cele din urmă cea mai dubioasă 
problemă a satului. Cum ţi se pare? 

— Presupun că e o idee bună. Un singur lucru îţi cer. Ca soțul 
ei să n-o păţească prea rău. Te cunosc și ești în stare să cazi de 
pe un măgar. 

— O să încerc. Dar nu-ţi promit nimic, fiindcă soțul profesoarei 
e un imbecil fără pereche. Raquel... 

— Da. 

— În weekend trebuie să mă duc în A Coruña. Am putea să ne 
vedem. 

— Mai bine nu, Germân. Am vorbit tot ce aveam de vorbit. 


VP - 367 


— Aha... O să-mi fie dor de tine. Foarte mult. 

— Și mie. Promite-mi că voi fi una dintre primele persoane 
care vor citi povestea. 

— Desigur. Raquel... 

— O să închid, Germân. Pa. 

— Pa. 

Am închis telefonul. Ce grele sunt despărțirile! Dar ne-am luat 
deja rămas-bun de prea multe ori. Nu mai puteam repeta acel 
ritual chinuitor. M-am uitat în jurul meu. Apartamentul mamei, 
mă rog, de acum apartamentul meu era plin de cutii din carton. 
În sfârșit luasem decizia, aveam să locuiesc acolo. 

Singură. 

Fără Germân. Și când mă gândesc că luni întregi mi-a fost 
teamă să înfrunt încă o absenţă în viaţa mea... Crezând că nu 
voi putea suporta golul pe care avea să-l lase, la fel ca acela 
lăsat de mama. Temându-mă să nu înnebunesc din nou. Dar 
iată-mă. Întreagă, dintr-o bucată. Se putea trăi printre absenţe. 
Cu moartea unei fiinţe dragi și cu o căsnicie eșuată. Fiindcă 
niciodată nimic nu e mare scofală. Și de multe ori, teama de 
absenţă este mai teribilă și mai paralizantă decât absenţa în 
sine. Începeam o nouă viaţă. Și partea cea mai bună este că, 
deși eram moartă de frică, eram și foarte entuziasmată. 

În plus, în acele zile, Coruña mă întâmpinase cu o lumină și o 
temperatură de primăvară care invitau la optimism. lar prietena 
mea Tere era încântată să mă aibă din nou aproape și, pe 
deasupra, celibatară. Puteam să ieșim la agăţat, să cunoaștem 
bărbaţi, să ne-o tragem fără limite. Deși știu că nu vorbea serios 
pentru că ea se îndrăgostise din ce în ce mai mult de chelnerul 
ei, cel cu piercing-urile, și cred că deja se gândea la nuntă și la 
copii cu el. 

Ea dorind să se așeze la casa ei, iar eu singură. 

Viaţa se inversa. 

Sunetul pescărușilor și zgomotele din port se strecurau pe 
fereastră. 

Și m-am apucat să despachetez cutii. 


VP - 368 


VP - 369