Mihail Drumes — Elevul Dima dintr-a saptea

MIHAIL DRUMEŞ 
ELEVUL DIMA 


DINTR-A ŞAPTEA 


(z 
Sg 


4 


MIHAIL DRUMEȘ 
ELEVUL DIMA DINTR-A ŞAPTEA 


== aladriaa =s 


e 
e: 


PARTEA ÎNTÂI 


Plecarea la şcoală 


Mâine se deschid şcolile. Nu cred să fi aşteptat cineva ziua 
asta ca mine. Noaptea, care trebuie să-i facă loc pe pământ, 
rămâne albă. Nu pot să închid ochii. Un frământ, o nerăbdare 
ciudată îmi fură somnul. Când zorile surâd la ferestre, sar din 
aşternut şi primul meu gând e să aflu cât e ceasul. Pendula, 
draga mea prietenă, mi l-a ghicit. Bate patru lovituri sonore, 
prelungi, care răsună prin toată fiinţa mea. Peste o oră plec cu 
tata la Craiova. 

Toţi ai casei s-au trezit. În sufragerie, ceaiul mă aşteaptă 
fierbinte. Îl sorb în grabă. Mama, care îmi pregăteşte de trei zile 
bagajele, tot mai găseşte câte ceva de pus. E îngrijorată şi 
tristă, de parcă m-aş duce la război. Imi dă mereu sfaturi cum să 
mă păzesc de răceală, de colegi răi şi de altele. 

Vine şi tata. Mama îi spune: 

— Stroe, trebuie neapărat să vorbeşti cu directorul să-l 
supravegheze îndeaproape. 

Tata  încuviinţează tăcut. Pare cam plictisit de atâtea 
stăruinţe. Îl cunoaşte pe directorul liceului, au fost colegi de 
facultate. Asta nu-i rău deloc. 

Cobor în curtea casei. Afară e răcoare şi umed. Simt un fior de 
gheaţă prin şira spinării. Încă nu s-a crăpat de ziuă. Văzduhul e 
o umbră deasa care topeşte zările. Dealul din spatele casei 
arată ca o matahală apocaliptică, gata să se năpustească 
asupra mea. 

Grivei, dulăul, răsare deodată ca din pământ, se gudură şi 
sare cu picioarele pe mine. Îl cert, dar lui nu-i pasă. O zbugheşte 
prin ogradă, răsfăţat. Alerg după el, fără să-l prind. Latră voios 
şi-i pare bine de joacă. L-aş lua cu mine la oraş, dar nu se poate. 
E în stare să sfâşie oamenii de acolo, sălbaticul, căci nu prea 
ştie multe. 

Mă abat pe la grajd. Moş loniţă a scos trăsura din şopron. 
Acum înhamă caii şi pufăie tacticos din lulea. 

— Bună dimineaţa, moşule! 

— Mulţumim dumitale... Te sculaşi cu noaptea-n cap, ai? 

— Ce să fac, moş Ioniţă? Trebuie să mă duc la şcoală. 


— Hei, domnişorule, e bună învăţătura. Pe vremea mea nu se 
pomenea de aşa ceva. 

Grivei nu se astâmpără. Latră mereu la caii care se sperie şi 
azvârlă cu picioarele. 

— Marş d-aici, jigodie! îl goneşte moş loniţă. 

Pe urmă, trage trăsura în faţa intrării. Coboară şi tata, însoţit 
de mama. 

— Grig, n-ai uitat nimic? 

— Nu, măicuţă! 

Imi iau rămas-bun. Ea mă îmbrăţişează şi-şi şterge pe furiş 
lacrimile, să n-o vadă tata. Îmi spune la ureche: 

— Să-mi scrii, Grig, în fiecare săptămână. Şi fereşte-te să nu 
răceşti. 

li făgăduiesc totul, ba îmi pun în minte să-i scriu de două ori 
pe săptămână. Simt cum îmi strecoară ceva în buzunar. Trebuie 
să fie niscai bănişori. 

Înainte de a pleca, mă pune să-mi fac cruce şi îmi înfăşoară 
un şal în jurul gâtului. 

Pornim. Flutur batista. Mama face la fel. Grivei latră şi se 
caţără pe garduri, dar nu le poate sări: sunt prea înalte. 

De la Dimeşti până la oraş e cale de câteva ceasuri. Am bătut- 
o de multe ori. Mi-a plăcut întotdeauna, mai ales când e vreme 
bună. Şi ziua de azi arată a fi frumoasă. 

Nu vorbim nimic. E ciudat lucrul ăsta, dar cu tata nu mă 
pricep să vorbesc. Dacă nu mă întreabă, nu ştiu ce să-i spun, 
nu-mi vine nimic în minte. Poate din cauză că e rece, închis, ca 
un diplomat. Mă contrazice mereu, din te miri ce, opunându-mi 
argumente pe care nu i le pot răsturna... în logică, e foarte tare, 
nu mă pot măsura cu el. Orice-i spun, parcă ar fi o prostie care 
trebuie doborâtă. Tot mai bine-i să nu vorbim. Aşa am răgaz să 
fiu mai mult în tovărăşia gândurilor mele. 

Sunt vesel. Pentru mine începe o viaţă nouă, necunoscută. Cu 
şcoala mea e o poveste întreagă. Primele două clase gimnaziale 
le-am trecut, în particular, la Londra. A treia am dat-o la 
Geneva, unde ne-am mutat după aceea. A patra am isprăvit-o - 
tot ca pregătit în particular - la Bucureşti, iar a cincea şi a şasea, 
la Paris. 

În timpul învăţăturii, m-a ajutat mama, iar la matematici, 
fiindcă nu se pricepea, mi-a luat preparatori când englezi, când 
francezi, după cum găsea. Pe la începutul verii, ne-am întors în 


ţară, instalându-ne la Dimeşti; după cât am înţeles, pentru mai 
multă vreme. 

Mama ar fi vrut să dau şi clasa a Vll-a tot în particular, şi chiar 
îmi găsise un preparator, dar tata s-a împotrivit. El susţinea că-i 
mai bine să urmez la zi, să mă obişnuiesc şi eu să trăiesc în 
lume, nu legat toată ziua de fustele mamei. 

Din cauza asta părinţii s-au certat. Câteva săptămâni nu şi-au 
vorbit deloc. În cele din urmă, mama n-a avut încotro şi a trebuit 
să se supună. Mai ales că, de rândul acesta, nici eu nu-i dădeam 
dreptate. 

Câteodată mă apucă o nelinişte ciudată. Cum o fi să urmezi la 
şcoală? îmi închipui că trebuie să fie tare plăcut. În primul rând, 
te bucuri de libertate, în al doilea rând, îţi faci prieteni câţi vrei 
şi, mai ales, te plimbi nesupravegheat pe unde ai poftă. E puţin 
lucru? Pentru mine astă-vară era o sărbătoare când plecam în 
oraş singur de capul meu. În sfârşit, îmi trec prin minte o 
grămadă de lucruri. 

După o oră şi mai bine de tăcere, tata mă întreabă: 

— Ţi-e răcoare, Grigore? 

— Nu. 

Tăcem din nou, fiecare cu gândurile lui. Mă uit cum iese 
soarele de sub pământ. E roşu ca arama topită; toată bucata de 
cer din jurul lui s-a aprins şi arde mocnit ca jăraticul. Văzduhul 
se umple de lumină proaspătă şi caldă. Mă simt înviorat, 
mândru şi atât de mare, încât nu mai încap în mine. Mă dor ochii 
de atâta strălucire, întorc capul: uite că şi caii au simţit ceva, 
pentru că îndeamnă la drum mai sprinteni şi mai voioşi. Nici nu 
prind de veste când soarele se ridică de-o suliță pe cer. Acum nu 
mai e roşu, ci sclipitor ca argintul viu, încât nu poţi să te uiţi la el 
mai mult de o clipă. 

Trecem prin pădurea Cotmeana. Un iepure ţâşneşte dintr-un 
tufiş, ne taie scurt calea şi se face nevăzut. Moş Ioniţă tresare 
de pe capră: 

— Pii! Cum de n-avusei o flintă, că-i făceam de petrecanie! 

Tata nu se clinteşte, rămâne tăcut şi nepăsător, parcă nu s-ar 
fi întâmplat nimic. 

Mă uit la copacii care ţin tovărăşie şoselei. Sunt trişti şi 
amărâţi pentru că frunzele lor au început să ruginească şi multe 
cad moarte la poalele lor ca într-un ţintirim. 

Las capul uşor pe spate, sprijinit de pernele trăsurii. Apoi 


închid pleoapele şi mă cufund în lumea visurilor mele. Ea nu 
seamănă deloc cu viaţa searbădă pe care o duc. 

Vreau să mă gândesc la Alina. E departe de mine, nu ştie ce 
dor mi-i de ea... 

Mă las în voia închipuirii şi retrăiesc împrejurările atât de 
minunate în care am cunoscut-o... 
Alina Barbu 


În vara asta, nu mult după întoarcerea noastră de la Paris, am 
plecat cu mama la Bucureşti, căci voia să se arate unui medic. 

În tren am intrat într-un compartiment de clasa întâi, unde 
mai era o doamnă pe care mama o cunoştea. Un timp am 
ascultat conversaţia celor două prietene, dar m-am plictisit 
curând. Vrând să citesc ceva ca să-mi omor timpul, m-am ridicat 
să umblu în servietă unde aveam o revistă literară. In clipa 
aceea, am zărit o carte rezemată de peretele canapelei. Am 
luat-o în mână şi m-am uitat la titlu. Era o carte franţuzească, 
din colecţia „Nelson”: Le Discip/e de Paul Bourget. 

Am întrebat-o politicos pe doamna din compartiment: 

— Este cartea dumneavoastră? 

— Nu-i a mea... mi-a răspuns. Se vede că a uitat-o un tânăr 
care a coborât la Piatra-olt. 

Norocul meu! 

M-am aşezat din nou şi m-am apucat să răsfoiesc romanul. 
Dintre file a lunecat deodată o fotografie de mărimea unei cărţi 
poştale, înfaţişând-o pe cântăreaţa Alina Barbu în Traviata. Pe 
dos erau câteva rânduri, cu scris mărunt şi dezordonat de 
femeie răsfăţată: 

Dragului meu Grig, pe veci a ta. Alina. 

Am tresărit, înspăimântat de această descoperire. Dădusem, 
fără să vreau, peste un mare secret. Pe urmă, m-am mirat: şi pe 
el îl chema tot Grig, ca pe mine. Uite, întâmplarea a uneltit ca 
tocmai eu să dau peste dedicaţia asta, ca şi când mie mi-ar fi 
adresat-o Alina... 

M-am uitat lacom la fotografie şi nu mă săturam privind-o: 
înaltă, mlădioasă ca o trestie, cu părul şi ochii negri. Surâdea, şi 
pe faţa ei se lăsase o lumină, totuna cu farmecul. Parcă fusese 
într-adins creată pe gustul meu. O ciudă mare m-a răscolit ca o 
revoltă: de ce nu sunt eu Grig acela?... Aş fi iubit-o mult, aş fi 
făcut orice pentru ea. Nu e puţin lucru să te iubească o 


cântăreaţă celebră ca Alina. Te-ar invidia toţi prietenii şi 
cunoscuţii, iar celelalte fete ar crăpa de ciudă. 

Când voi ajunge student, voi face pe dracu-n patru să devin 
iubitul unei actriţe celebre, ca să mă plimb la braţ cu ea pe 
Calea Victoriei. 

Fără doar şi poate că trebuie să existe la Bucureşti şi alte 
actriţe tot atât de fermecătoare ca Alina Barbu... 

Mi-am luat inima în dinţi şi-am întrebat-o pe doamna care ne 
ţinea tovărăşie: 

— Era frumos tânărul care a uitat cartea? 

Atât mama, cât şi prietena ei au rămas surprinse de 
întrebarea mea, fiindcă părea, ce-i drept, cam nelalocul ei. 

— Ce te interesează pe tine? m-a descusut mama. 

— Sunt curios să ştiu... 

— Nu mi s-a părut deloc... răpitor... a surâs doamna. Dacă nu 
era elegant îmbrăcat, ar fi fost chiar urât. Dar un bărbat nu 
trebuie să fie decât puţin mai chipeş decât dracul... 

Am râs de comparaţie şi mi-a părut bine că Grig acela era 
urât şi poate chiar respingător. 

Am stat în capitală vreo zece zile, până când mama a isprăvit 
tratamentul. Pe toate gardurile erau lipite afişe mari, colorate cu 
litere de-o şchioapă, care anunțau Traviata la Opera Română, cu 
Alina Barbu în rolul principal. Mai figurau pe afiş şi alţi cântăreţi 
celebri, ca Dimăncescu-Basu sau Daria Ropală, însă numele ei 
era tipărit cu literele cele mai mari. 

Am rugat-o pe mama să mergem la Operă, dar ea avea alte 
treburi, aşa că mi-a dat voie să mă duc singur. Ardeam de 
nerăbdare s-o văd pe Alina Barbu, şi cele zece minute care s-au 
scurs până să se ridice cortina mi s-au părut tot atâtea veacuri. 

Când a intrat în scenă, uşoară, cu paşi de fulg şi înveşmântată 
într-o rochie vaporoasă ca de zăpadă, am deschis ochii mirat, 
mari cât porţile unei cetăţi, ca s-o trec în fiinţa mea. Era mult 
mai răpitoare decât în fotografie şi frumuseţea ei stârnea un 
freamăt în public, asemănător cu extazul. Cum a început să 
cânte, cu un glas de clinchet, cu triluri de privighetoare, m-au 
trecut fiorii. Părea aşa de ireală în desăvârşirea ei, încât de 
multe ori mă întrebam dacă nu visez un vis cu o zână care îi 
cântă logodnicului ei, în palatul de cleştar, din fundul mării... 

Dar nu era vis. Alina Barbu exista în realitate şi numai eu 
ştiam pe cine iubeşte. De la un timp, nici nu mai luam seama de 


ceilalţi interpreţi şi mă gândeam în neştire în ce fel i-o fi şoptind 
lui Grig al ei „te iubesc” şi de câte ori s-or fi sărutând amândoi 
într-o noapte. 

Când s-a lăsat cortina, am aplaudat ca un smintit. Ea a prins 
de veste, s-a uitat o clipă la mine şi chiar mi-a surâs... Poate mi 
s-a părut, fiindcă prea îi cerşeam privirea. Nu ştiu bine... 

Oricum, pluteam în fericire, asta-i sigur. Am vrut să-i duc 
fotografia găsită, numai ca s-o văd şi să-i vorbesc. Dar n-am 
îndrăznit. Mi s-a părut ceva supranatural, să fie numai la doi paşi 
de mine... 

În timpul antractului, m-am întâlnit cu Tiberiu, băiatul 
preotului Doncea de la noi, care urmează liceul la Bucureşti. Ne 
cunoşteam de când eram mici. 

— Ce-i cu tine, Grig, pe-aici? Când te-ai întors în ţară? 

— De câteva luni. 

— Stai la Bucureşti sau eşti numai în trecere? 

— Stau la Dimeşti, dar vin destul de des în capitală, l-am 
minţit, fără niciun motiv, de altfel. 

Işi pusese un costum nou-nouţ şi-şi netezea mereu freza, 
privindu-se necontenit într-o oglindă cât toate zilele, spânzurată 
de peretele holului. Tot timpul mi s-a lăudat că se prăpădesc 
fetele după el, că o studentă de la Litere era cât p-aci să se 
sinucidă din pricina lui şi că-i scrie aproape în fiecare zi câte opt 
pagini. Mi-a arătat chiar fotografia ei. 

— Dar tu cum o duci cu amorul? m-a întrebat. 

— Eu...? 

Şi-n clipa aceea mi-a fulgerat un gând năstruşnic prin minte. 

— Eu, dragul meu, eu, hm... lucrez pe picior mare... Sunt 
încurcat cu o actriţă celebră... 

— Ei, lasă-mă că mor! Cu cine? 

— Secret de stat! 

— Aiurea! Dacă nu-mi spui înseamnă că mă duci cu zăhărelul. 

— Imi dai cuvântul de onoare că nu sufli nimănui o vorbă? 

— Ai cuvântul meu. 

— Sută-n sută? 

— Zero absolut! 

— Ei bine, ascultă, iubita mea e... Alina, i-am şoptit în mare 
taină. 

— Care Alina? 

— Alina Barbu, cântăreaţa... care alta? 


Tiberiu a făcut ochii mari cât două cepe, apoi a pufnit în râs. 

— Pe mine mă fraiereşti, tu? Vezi de altul, băieţaş! 

— Ascultă, tipule, nu fi caraghios, l-am luat la rost. Nu e vorba 
de nicio „fraiereală”. Dacă vrei o dovadă, poftim... 

Am scos din portmoneu fotografia Alinei şi i-am arătat-o. El a 
citit aiurit dedicaţia scrisă pe verso, pufnind pe nas. 

— Este sau nu este? l-am înfruntat victorios, gata să-l dărâm. 

— la te uită ce crai de ghindă! Cum ai pus laba pe ea? Mi-a 
plăcut tare mult exclamaţia amicului meu. N-am s-o uit 
niciodată. 

— Asta e altă poveste, i-am răspuns privindu-l de sus. Poate 
aş fi născocit la repezeală o poveste, dar soneria a zbârnâit 
strident, iar noi ne-am despărţit în pripă, ca să ne reluăm 
locurile în sală. 

În zilele următoare, am fost la încă două spectacole ale Alinei: 
Boema şi Madama Butterfly, dar, de astă dată, cu mama. 

De atunci o port mereu în gând pe Alina Barbu. Tot aşa mi s-a 
întâmplat cu Lucile, frumoasa soţie a lui Camille Desmoulins, 
unul dintre eroii Revoluţiei Franceze, pe când eram într-a V-a. l- 
am găsit portretul într-o carte de istorie şi mi-a plăcut aşa de 
mult, încât am rupt fila şi-o păstram în portmoneu, ca s-o am 
întotdeauna la îndemână. Numai că săraca Lucile era moartă de 
mult, splendidul ei cap fusese retezat de ghilotină, din porunca 
lui Robespierre, pe când Alina Barbu trăieşte, se bucură de 
viaţă, culege succese ori de câte ori apare pe scenă şi a ajuns o 
mare vedetă. 

Într-o noapte, pe când visam cu ochii deschişi, am plănuit 
cum să fac cunoştinţă cu ea. Peste doi ani, când voi fi student, 
mă voi duce la Operă cu un buchet mare de gladiole. Ea, foarte 
intrigată, se va întreba cine-i tânărul care i-a dăruit florile. A 
doua seară îi voi trimite încă un buchet, şi tot aşa, vreme deo 
săptămână, până când, în sfârşit, îi voi strecura cartea mea de 
vizită: Grigore Dima, student la Filosofie și Litere. Cred că are s- 
o impresioneze teribil şi atunci va trimite numaidecât după 
mine. Eu, de cum voi pune piciorul în cabina ei, am să cad în 
genunchi foarte teatral şi am să-i spun cu tremolo în glas: „Zână 
din O mie şi una de nopți aştern inima mea zdrobită la picioarele 
tale!” Cred că e o frază de mare efect... Şi-i a mea, n-am citit-o 
nicăieri. Alina îmi va întinde mâna ei de fildeş şi, după ce mă voi 
ridica de jos, se va prăbuşi la pieptul meu, gemând sfâşietor: 


„Cât te iubesc, Grig! De ce m-ai făcut să sufăr atâta timp? De ce 
nu te-ai arătat mai curând, om cu inimă de piatră ce eşti!...” şi 
ne vom săruta de sute de ori! 

După asta va urma căsătoria. Dacă părinţii mei se vor 
împotrivi să iau de nevastă o cântăreaţă celebră, voi prefera să 
fiu, mai degrabă, dezmoştenit, decât să renunţ la aleasa inimii 
mele. 

Mai târziu mi s-a părut prea pueril planul de cucerire cu florile 
şi prăbuşirea în genunchi. 

M-am apucat să-i scriu o scrisoare lungă, să-i declar deschis 
cât de mult o iubesc şi cât de fericită aş face-o dacă s-ar mărita 
cu mine când voi ajunge student. Până atunci, să ne logodim în 
taină şi să ne sărutăm doar. Trebuia, totodată, s-o previn să nu-l 
mai iubească pe acel Grig care-i uită fotografiile pretutindeni, 
fiindcă nu-i vrednic de ea. Să-l abandoneze cât de curând, căci e 
urât. 

N-am izbutit să aştern niciun sfert din scrisoare. Nu-mi plăcea, 
frazele erau prea sărace, parcă le înveşmântasem în zdrenţe. 
Am rupt-o în bucățele. Voiam să-i trimit Alinei un răvaş de 
dragoste cum nu s-a mai scris până astăzi. 


Fata gazdei 


Tata mă trezeşte din visarea pe aripile căreia am zburat tot 
timpul. Am ajuns la măgura Străjeştilor şi acum trebuie să 
coborâm din trăsură, pentru că urcuşul e anevoios. 

Sus pe coamă stă înfipt Hanul lui Cristea, bătut de vânturi şi 
de ploi. In vale, se aşterne Cetatea Banilor, cu casele lipite una 
de alta, din care nu se văd decât acoperişurile roşii. Dincolo, 
peste aşezarea omenească, licăreşte Jiul, subţirel ca un şarpe de 
argint care se strecoară agale prin bogăţia de verdeață a zărilor. 

Intră în oraş prin bariera Cârcii. Pe străzi, oamenii mişună 
încoace şi încolo ca furnicile, umblă trăsuri cu cauciucuri la roţi 
şi chiar automobile, iar neguţătorii ambulanți îşi strigă marfa. 
Tot peisajul acesta citadin îmi trezeşte un simţământ călduţ de 
mândrie. Eh, eu am văzut minunăţiile Parisului şi Londrei, în 
urechi îmi sună şi acum tumultul şi fierberea marilor bulevarde. 

Dar acolo mă simţeam mic, neînsemnat, străin... Aici, în 
schimb, sunt în largul meu, voi ţine oraşul în braţe, pentru că în 


mine sălăşluiesc dimensiuni uriaşe ale atâtor metropole, voi 
domni ca un voievod de baştină pe meleagurile acestea... 

Trecem prin faţa unei clădiri arătoase, unde s-a adunat o 
grămadă de oameni cu boccele în mâini şi copii stângaci de la 
tară. 

— Ce-i aici? îl întreb pe tata. 

— E Şcoala Normală. 

Mai mergem câtva, apoi trăsura se opreşte: 

— Am ajuns! 

— Da? fac mirat şi sar pe trotuar. Mă dor oasele de atâta 
şedere. Aşadar, aici am să locuiesc? şi surâd îngăduitor 
gândului. Casa o în fundul curţii: o îngrămădire de ziduri fără 
noimă, cu geamlăc în faţă. Imi plac, în schimb, grădiniţa, care e 
bine îngrijită, şi mai ales un nuc uriaş, care-şi întinde umbra 
până-n stradă. Sub el sunt o măsuţă de fier şi două scaune 
pliante. Aici o să stau să învăţ, când o fi timpul bun, îmi fac 
socoteala. 

O femeie înaltă şi bine legată, cu o aluniţă pe obraz, ne 
întâmpină în prag. Tata mă prezintă, şi eu îi sărut mâna. E 
gazda mea. Mă priveşte surâzând, cu un fel de uimire. Îi spune 
tatei: 

— Ce băiat voinic şi frumos! 

Complimentul îmi displace, e prea pe faţă. Ne pofteşte în 
casă. Suim câteva trepte şi intrăm într-un antreu cu oglinzi 
multe, iar de aci, într-o odaie împodobită cu scoarţe olteneşti. 
Ne aşezăm la o masă. Gazda vorbeşte cu tata. Nu mă amestec 
în discuţie, o cântăresc, trăgând spre ea cu coada ochiului. Pare 
să fi fost frumoasă, urmele supraviețuiesc încă. Are ochi mari şi 
sprâncene groase, iar nasul e acvilin. Toate astea îi dau un aer 
de distincţie, deşi nu e îmbrăcată elegant. 

O slujnică urâtă foc şi desculţă aduce pe tavă lichior. Beau un 
păhărel. Mmm! E tare bun! Aş mai cere unul, dar nu e 
cuviincios. 

— Aş putea, vă rog, să văd camera? întreb. 

— De ce nu? spune gazda şi strigă din nou slujnica. Condu-l 
pe domnul în odaia de lângă sufragerie. 

Mă iau după ea şi pătrund într-o săliţă îngustă şi întunecoasă. 
De o parte şi de alta se înşiră câte două camere cu uşile vopsite 
în gri. Intrăm pe dreapta. 

— Asta e, domnişorule... 


Îmi plimb privirile, cercetător, împrejur. Camera e cochet 
mobilată şi plină de soare. Îmi place toaleta, care are o oglindă 
mare de cristal, până în pământ. Pot să mă văd întreg în ea. 
Asta e bine. În colţul dinspre uşă e un garderob vechi. În partea 
cealaltă, de-a lungul peretelui, un pat cu tăblii, strălucitor de 
curat. 

— Hm! nu prea e modern, dar merge... 

Lângă pat, în dreptul ferestrei, o masă cu etajeră pentru cărţi. 
Etajera îmi place. Pe pereţi atârnă o mulţime de tablouri şi 
fotografii cu rame ieftine. Am să spun să le scoată. După ce 
isprăvesc examenul, o întreb pe slujnică: 

— Mai aveţi băieţi în gazdă? 

— Avem, pe domnişorii Nicu, Gigi şi Magotu. 

— Cum ai zis? Magotu? fac nedumerit. 

Mi se pare că n-am auzit bine. Ea izbucneşte în râs. E arămie 
la faţă, cu ochii mici şi gura mare. Probabil ţigăncuşă, şi râde 
intruna, fără noimă. 

— De ce râzi? o-ntreb, şi atunci ea fuge şi mă lasă singur. 

— E toantă rău asta... 

Dau să mă întorc în sufragerie, unde e tata. Deschid o uşă şi 
rămân îngheţat în prag: o fata înaltă şi subţire, într-o cămăşuţă 
roz, care-i vine până la genunchi, se îmbracă pesemne. Când 
mă vede, se trage înapoi şi sloboade un țipăt. Nu-mi trece prin 
minte să închid uşa la loc, decât peste câteva clipe, atât de 
buimăcit sunt din cauza acestei întâmplări neaşteptate. Şi nici 
nu-mi vine în minte să îngăimez o scuză. Nu ştiu cum am plecat 
şi m-am pomenit în antreul cu geamlăc. Tocmai atunci moş 
loniţă, şiroind de sudoare, aducea bagajele să le aşeze în 
cameră, la locul lor. Intru în sufragerie când tata număra banii 
scoşi din fişic. 

— Ţi-a plăcut camera? mă întreabă gazda. 

— Da, doamnă, foarte mult. 

— De ce ai roşit? mă cercetează tata. 

— l-am ajutat lui moş Ioniţă să urcăm geamantanele, mint eu. 
Ba nu, zău, ce s-ar fi putut spune? i 

Tata mă crede. Acum trebuie să mergem la liceu. Işi ia ră- 
mas-bun de la gazda mea şi-i recomandă să fie foarte severă cu 
mine. Liceul nu e departe. Cred că în zece minute aş putea 
ajunge pe jos. 

Nu-mi iese din cap întâmplarea de adineauri. Ce neghiobie! 


Cum am putut să greşesc uşa, când era atât de simplu? A fost 
parcă un făcut! Cine o fi fata aceea? Poate vreo elevă în 
pensiune sau chiar fata gazdei? Cum am să dau ochii cu ea, ce 
figură are să facă după întâmplarea aceea stupidă? Doar am 
văzut-o în cămaşă, cu picioarele goale. Ciudat, nu-mi amintesc 
deloc dacă era frumoasă. 

Pătrundem în anticamera cancelariei, ticsită de părinţi şi copii. 
Aici o să avem de aşteptat, gândesc eu, văzând atâta lume... 
Dar toţi se dau la o parte când îl văd pe tata şi-i deschid drum. 
Oare gravitatea figurii (e, într-adevăr, foarte grav şi distant) ori 
eleganța lui vestimentară să-i fi impresionat? Chiar şi uşierul îl 
pofteşte numaidecât, peste rând, în cancelarie. 

Directorul liceului şade copleşit îndărătul unui birou masiv. Nu 
ştiu de ce mi-l închipuiam înalt, impunător, cu barbă mare, 
revărsată pe piept. Nu e nici pe departe aşa. E scund, puţintel la 
trup, cu chelie şi mustăţi lungi. In afară de asta, poartă ochelari. 
Când ne vede, se ridică şi vine la noi. După ce-i strânge mâna 
tatei, mi-o întinde şi mie. Apoi mă bate amical pe umeri şi-mi 
spune: 

— Ei, tinere, sper să fim prieteni. 

Nu ştiu ce să-i răspund. Mă chinuiesc mult, dar nu pot găsi un 
răspuns în pripă. Atunci îi zâmbesc, şi cred că e mai potrivit aşa. 
După ce vorbeşte câteva minute în şoaptă cu tata, plecăm întins 
la librărie, să cumpărăm manualele şcolare. Nu-i chip, e atâta 
îmbulzeală, că nu se poate răzbate până la vânzători. 

— Ai să ţi le cumperi singur, după-amiază, spune tata. Trebuie 
să ne despărţim, el se duce la prefectură, unde are nişte treburi 
de pus la cale, şi de-acolo pleacă îndărăt, la Dimeşti. Îi sărut 
mâna, deşi nu-mi place acest obicei ancestral, pe care tirania 
tatei mi-l impune. După ce pleacă, hoinăresc în neştire pe străzi, 
căscând uneori gura pe la vitrine. Vreau să mă familiarizez puţin 
cu centrul oraşului. 

Incerc o ciudată stare sufletească. Sunt, parcă, nedumerit că 
oamenii trec indiferenți pe lângă mine, fără să-mi arunce măcar 
o privire. Şi doar am trăit nu mai puţin de 15 ani în străinătate, 
mişcându-mă pe multe meridiane. Hotărât, astea sunt prostii!... 
Ca şi când ar scrie pe fruntea mea că am colindat lumea în lung 
şi-n lat. Totuşi, geografia pe care am trăit-o mi-a strecurat o 
tainică superioritate, de care mă simt mândru. Şi chiar m-a făcut 
să mă cunosc mai bine. 


Intru la cofetăria Moderna şi cumpăr o cutie cu fructe glasate 
şi una cu fursecuri pentru mama. Apoi fug la han, unde a tras 
moş Ioniţă, şi-i încredinţez pachetele. 

Mă întorc la noua mea locuinţă. E cam târziu şi nu vreau să 
mă aştepte cu masa. 


În gazdă la Dona Bianca 


— Ai venit la timp, mă întâmpină gazda. Masa e gata. 

În sufragerie găsesc trei băieţi care întorc capul, măsurându- 
mă lung din creştet până-n tălpi. 

— Băieți, vi-l prezint pe noul vostru coleg, domnul Dima. Ne 
strângem mâinile, zâmbind cu răceală. Apoi mă aşez. 

— Domnul Goanţă, ori n-am auzit bine? mă adresez celui mai 
vârstnic dintre tovarăşii mei. 

— Ce Goanţă? sare Nicu. Îl cheamă Magotu toată ziua. Aşa-i 
spunem toţi. 

Râd. Îmi aduc aminte de vorbele slujnicei. E adevărat, prin 
urmare. Înţeleg acum de ce l-au poreclit astfel. E negricios la 
faţă, cu maxilarul de jos ieşit în afară şi ochii mici, duşi în fundul 
capului. Cel vizat îl mustră pe colegul lui, din priviri. Cu toate 
astea, e simpatic şi vioi, deşi urât foc. Are picioarele îndoite, ca 
două paranteze. 

Vine şi fata pe care am zărit-o la sosire. Nu se aştepta să mă 
găsească aici şi face un gest de surprindere. Se vede că e 
stingherită şi roşeşte uşor. Nici mie nu mi-e tocmai la îndemână, 
pentru că aici, faţă de toată lumea, nu pot să-mi cer scuze 
pentru cele întâmplate. Trec câteva clipe grele. Gazda ne scoate 
din încurcătură şi mi-o prezintă: 

— Mia bambina, Charlotte. 

Îmi întinde mâna, dar nu îndrăznesc s-o privesc. Aşadar, o 
cheamă Charlotte, ca pe iubita lui Werther. Ne aşezăm la masă. 
Magotu mă întreabă: 

— In ce clasă eşti? 

— Intr-a şaptea. 

— Atunci sunteţi colegi, spune Nicu. 

— Da? îmi pare bine. Am putea să ne aşezăm amândoi într-o 
bancă. 

Magotu primeşte numaidecât. 

În timp ce prânzim, comesenii încep să mă descoasă pe toate 


părţile. Vrând-nevrând, le povestesc peregrinările familiei mele 
din ţară în ţară. Toţi se miră şi mă privesc admirativ. Nu le vine 
să creaţia că până acum n-am urmat deloc la şcoală. 

— Ce e tatăl matale? se interesează Nicu, din fire cam curios. 

— A fost ministru plenipotenţiar. 

— Şi acum nu mai e? 

— Nu. L-au rechemat. A avut un conflict cu noul ministru de 
Externe, şi acum lucrează la un studiu despre istoria diplomaţiei, 
din care a şi apărut primul volum, iar mama traduce opera lui 
Dickens. 

Magotu exclamă hohotind: 

— D-aia nu-i bine să fii ministru, că te dă jos şi rămâi cu 
buzele umflate. 

Râd şi ceilalţi. Le explic că tata n-a rămas cu buzele umflate, 
că e profesor la Universitate, dar şi-a luat un concediu de la 
catedră, să scrie pe îndelete cartea. 

Nicu mă întreabă dacă ştiu bine franţuzeşte şi englezeşte. 

— Destul de bine. Tot aşa cum vorbeşti dumneata româneşte. 

— Bărbiereală! strigă Magotu. 

Nu înţeleg ce vrea să spună. Nicu îmi explică superior 
semnificaţia cuvântului şi se mira de naivitatea mea. Nu sunt 
naiv, dar dacă nu l-am auzit niciodată, cu ce sunt de vină? 

— Numai între haimanale se vorbeşte astfel, spune gazda. l-a 
„atins”, dar ei nu se sinchisesc de atâta lucru. 

— Te-ai învârtit cu dumnealui la Damigeană, şopteşte Nicu în 
urechea lui Magotu. 

Aflu că Damigeană e profesorul de franceză. 

Mi-i cam ciudă că domnişoara Lotte nu mă întreabă nimic Se 
vede că e supărată încă. În două rânduri o surprind că se uită la 
mine pe furiş. E aproape măslinie la faţă, are ochii migdalaţi, cu 
sprâncene lungi şi subţiri, ca în jurnalele de modă, şi părul 
negru, strălucitor. Poartă o rochie albă, care o prinde bine. Insă, 
orice-ar face, nu se poate asemui cu Alina Barbu - degeaba. 

Stă lângă mine şi asta pare că o stinghereşte. Intr-un rând, 
scapă furculita jos, iar eu mă aplec şi o ridic. Îmi mulţumeşte 
greu, îmbufnată. 

Aflu că Nicu e într-a Vl-a Normală. Aşadar, are să termine 
chiar anul ăsta. Gigi e şi el în clasa a VIl-a, la comerţ. Îl credeam 
mai mic, fiindcă e slab şi pipernicit, din cauza cocoaşei. Are însă 
faţa albă ca laptele, cu trăsături regulate, încât aş putea spune 


că e frumos. Trebuie să sufere mult din pricina infirmităţii, de 
aceea arată atât de timid şi de tăcut. N-a scos o vorbă în timpul 
mesei. 

Când se serveşte compotul, Lotte face o mişcare greşită şi 
varsă castronaşul pe rochia ei albă. 

Mamă-sa o ceartă. 

— Ce-i cu tine, mia bambina! 

Sar eu, sare şi Gigi să o ajutăm să se şteargă. Dar ea, roşie ca 
focul, plânge de ciudă şi fuge în odaia ei, trântind uşa. 

Mă întristez. Nu ştiu de ce mă simt vinovat de întâmplarea 
asta. Cred că din pricina mea Lotte a răsturnat castronaşul cu 
compot... 

M-aş duce să-i cer iertare, dacă nu mi-ar fi teamă c-o întărât 
mai rău. 


Carnetul lui Magotu 


După-masă, Magotu şi Nicu vin la mine în cameră, vor să-mi 
ajute la despachetarea lucrurilor. Mă pizmuiesc pentru că eu am 
o odaie singur, pe câtă vreme ei trebuie să stea laolaltă. Mă 
întreabă cât plătesc pensiunea. Nu ştiu, tata nu mi-a spus, nici 
eu nu l-am întrebat. 

— Aici ai s-o duci ca-n sânul lui Avram, zice Magotu. Eu stau 
de trei ani, acum intru în al patrulea şi, slavă Domnului, n-am de 
ce mă plânge. Gazda e bună ca plăcinta cu mere. 

— Dar bărbatul ei? întreb. 

— N-are bărbat. A murit acum opt-nouă ani. 

— Vasăzică madam Bordenache e văduvă? Nu ştiam. 

— Pardon, Dona Bianca, mă corectează Magotu. Să nu-i zici 
„mMadam”, că se supără. 

— E italiancă? Magotu râde: 

— Dacă o cheamă Bianca, ce vrei să fie, cehoslovacă? Are 
dreptate, din cauza asta îi spune fie-si bambina. 

— Dar bărbatul ei tot italian era? 

— Ba nu, român sadea. A ţinut o băcănie în Piaţa Nouă, e mult 
de-atunci. O să-ţi povestească ea. 

— A fost marinar pe vremuri, mă lămureşte Nicu, şi făcea 
curse la Istanbul. Acolo a cunoscut-o pe „madam” şi s-au 
îndrăgostit, mă înţelegi. Insă ea e de fel din Reggio, Sicilia, 


stabilită mai demult cu părinţii la Constantinopol. 

Magotu mi-arată pe perete o fotografie veche, cu ramă din 
scoici, care o înfăţişează pe Dona Bianca cu bărbatu-său, ca 
mireasă şi mire. Gazda mea, în rochie albă, purtând o cunună de 
lămâiţă pe cap, arată ca o zeiţă. Dacă nu mi-ar fi spus Magotu, 
n-aş fi recunoscut-o, într-atât e de schimbată. Numai nasul i-a 
rămas acelaşi. 

Mă uit la fotografia bărbatului ei: n-am văzut până acum un 
ginere care să poarte barbă. Din cauza asta, pare mult mai 
vârstnic. Nu ştiu de ce nu mă pot obişnui cu gândul că el este 
tatăl domnişoarei Lotte. E ciudat că-mi pare rău, mă întristez 
fără motiv. 

— l-a rămas Donei Bianca ceva avere după bărbatul ei? 

— AŞ, nu se prea vede. Altfel, n-ar lua elevi în pensiune. 
Trăieşte şi ea, săraca, pe spinarea noastră. 

— Dar casa este a ei? 

— De unde! Stă cu chirie. 

Desfacem pachetele. Mama mi-a pus înăuntru o mulţime de 
bunătăţi: cozonaci, prăjituri, şunci şi fructe. Lui Magotu îi 
sclipesc ochii. 

Îl invit să ia ce-i place, şi el n-aşteaptă să-i spun de două ori: 
îmbucă repede câteva prăjituri şi aproape o jumătate de 
cozonac cu nuci. Nu mă dumiresc cum de-i este aşa de foame. 
Abia a trecut o jumătate de oră de când ne-am ridicat de la 
masă. 

Nicu se mulţumeşte cu o pară. | se face şi celuilalt poftă de 
pere şi dă gata câteva, cât ai clipi. 

Nicu, văzând asta, nu se poate stăpâni şi-i strigă: 

— Ho, nesăţiosule! Ho, burtă spartă! Apoi se întoarce spre 
mine şi zice: Dă-l afară, că-ţi înfulecă toate prăjiturile. 

Magotu, drept răspuns se uită mai întâi la ceas, pe urmă, 
foarte liniştit, scoate din buzunar un carnet şi însemnează: La 14 
septembrie 1914, ora 2:20, adus injurii, facându-mă „nesățios” 
şi „burta spartă”. 

Sunt nedumerit. 

— De ce-l notezi acolo? 

Magotu surâde cu importanţă şi-mi explică: 

— Mă-sa mi l-a dat în primire. Mi-a spus: „Ai grijă de el, să nu 
umble haimana, să nu se apuce de băut, să nu umble după 
fete”. Eu răspund de educaţia lui, am promis solemn. D-aia mi- 


am cumpărat carnetul, ia o notă rea, dacă se obrăzniceşte - 
tranc! — îl însemnez colea. Când o veni, i-l arăt: „Poftim, 
madam, aici sunt delictele odraslei matale, cercetează şi aplică-i 
constituţia!” 

— Idiotule, îl apostrofa Nicu furios, pe mă-ta s-o strigi 
„madam”! 

Magotu scoate din nou carnetul cu pricina şi, foarte calm, 
însemnează: 

La 14 septembrie 1914, ora 2:25, apostrofat: „idiotule“ şi a 
insultat-o pe mama, spunându-i „madam”. 

Pune creionul în teacă şi tot aşa de calm vâră carnetul în 
buzunar. 

— Nu trebuie să te superi, intervin împăciuitor pe lângă Nicu. 

— Cum să nu mă supăr? Crezi că glumeşte? N-am păţit-o, de 
două ori, anul trecut? Asta e în stare să-l spânzure pe tat-su, 
darmite... Ţi-o coc eu, hipopotamule! 

Magotu, mereu netulburat, însemnează şi de astă dată: 
hipopotam. 

— Ţi-ai luat o sarcină cam ingrată, îi spun. N-ar fi mai bine să 
ţii carnetul mereu în mână? 

— O să-ţi mut fălcile! îşi iese Nicu din fire şi se repede să-l 
pocnească. 

Prind de veste şi-l împiedic. 

Magotu, netulburat ca o statuie, notează în carnet tentativa. 
Adevărat, Nicu ăsta, mărunt de statură, aproape pitic, cu capul 
cât o portocală, e plin de vioiciune şi neastâmpărat, poate să-l 
bată lesne pe Magotu. Cestălalt însă e croit din altă stofa. Oricât 
ar fi de provocat, se stăpâneşte. Nu răspunde decât... 
însemnând în carnet. 

La drept vorbind, îmi place Magotu. E simpatic şi are un fel de 
a fi original. Afară de asta, se lipeşte uşor de cineva. Cred că o 
sa ne împrietenim. 

După ce isprăvesc cu aranjatul lucrurilor, ies în oraş să 
cumpăr cărţile. Nicu trebuie să se ducă la şcoală să plătească 
taxa. Magotu însă n-are nimic de făcut şi merge cu mine. De la 
el aflu că Lotte urmează la „Madona-Duducă” şi e în clasa a VI-a. 
Aş fi vrut să aflu ce vârstă are, dar nu ştie bine. Crede că mai 
mult de 16 ani n-are, în orice caz. 

li propun să mergem diseară la cinema Apolio, dacă ne dă 
voie Dona Bianca. El zice că ne dă. 


Ne întoarcem acasă. Pe lângă manualele şcolare, mi-am 
cumpărat câteva romane din banii pe care mi i-a strecurat 
mama. Magotu se apucă să joace şah cu Gigi, sau „Cuviosul”, 
după cum l-a poreclit. Eu n-am timp, stau în camera mea, 
învelesc cărţile de şcoală cu hârtie albastră şi le răsfoiesc pe 
îndelete. 

Cineva bate în uşă de câteva ori, tare de tot. Cred că trebuie 
să fie Magotu sau Nicu. De ce o fi bătând aşa de tare? Strig: 

— Intră! 

Mă pomenesc cu Lotte. Şi-a schimbat rochia, dar pare că nu i- 
a trecut supărarea. 

Am întrebat, fără cuvinte, mai mult din ochi, ce doreşte. 

— Am vrut să-ţi arăt cum se pătrunde într-o cameră străină. 
Pricep aluzia. Până să-i dau însă lămuriri cum s-a întâmplat azi- 
dimineaţă, ea fuge repede, şi eu rămân mofluz. 

De ce a făcut asta? Nu înţeleg. Mi se pare că-mi poartă pică. 


Lotte nu mă bagă în seamă 


Renunţăm să mergem la cinema, ne-am trezit cam târzior din 
cauza cinei, care s-a prelungit mult. Nicio pagubă, ne vom duce 
altă dată. 

Nu ştiu ce e cu Lotte. Nu-mi dă nicio atenţie. In vremea 
prânzului tot o mai surprindeam că se uită la mine, pe furiş. 
Acum mă ignoră, ca şi când aş fi absent. Cu ceilalţi băieţi 
vorbeşte şi râde, afectând o veselie exagerată. Mă bate gândul 
că se preface, joacă teatru domnişoara noastră. In orice caz, nu 
pare să fie râsul ei natural. 

Incep să mă conving că nu e frumoasă. Are gura prea mare. ŞI 
merge nu ştiu cum, cu paşi mărunți, legănându-se. N-are, orice 
s-ar spune, un mers grațios, care să încânte ochiul. Am văzut-o 
odată, la Comedia Franceză, în Les Romanesques, pe actriţa 
Denise Laugier. Dumnezeule, mersul ei era o poemă; nu-i vorbă, 
avea picioare atât de fine şi de subţiri... Dar de ce stau la 
discuţie? Ar fi ridicol s-o compar cu Lotte. 

La urma urmei, nici n-o cheamă Lotte. Aflu că are trei nume: 
Cristina, Constanţa, Charlotte. li place să i se spună Lotte, ca 
iubitei lui Werther. Se vede că o bat gândurile şi pe ea să ajungă 
eroină de roman. Are şi mutră! 


Mă hotărăsc să nu-i mai dau nicio atenţie acestei fete mof- 
turoase, care habar n-are pe unde curge Tamisa ori dacă există 
Turnul Eiffel. Mă voi gândi, în schimb, la frumoasa mea Alina şi 
poate mi-o ajuta cerul s-o cunosc cândva personal. 

Donei Bianca îi place să-şi facă siesta cel puţin o oră şi nu 
suferă, în acest timp, să se ridice masa. 

Domnişoara, apucată de o ciudată dispoziţie, îi spune lui 
Goanţă: 

— Magotule, fii drăguţ şi zbiară puţin ca Ciuş-măgăruş. 

— ŞI... Şi... intervine şi Dona Bianca, să te audă şi Dima! 

El n-aşteaptă să fie rugat a doua oară. Se ridică de pe scaun 
foarte grav, se trage câţiva paşi îndărăt şi, făcând o plecăciune, 
anunţă teatral: 

— Imitaţiuni după diverse animale domestice. 

Apoi îşi duce amândouă mâinile la gură, le strânge pumn şi 
începe să rage cu icnituri repetate, ca măgarii. Lotte pufneşte în 
râs cea dintâi. Îi zăresc dinţii albi şi mi-i ciudă că sunt atât de 
frumoşi. Cuviosul Gigi râde potolit, parcă i-e frică să nu facă 
zgomot. Uit de Lotte şi izbucnesc în hohote, încât îmi dau 
lacrimile. 

Tot aşa şi Dona Bianca. Numai Nicu nu ia parte la petrecerea 
noastră. N-a uitat harţa de adineauri. E mereu înţepat şi poartă 
ranchiună mult timp. 

Pe faţa lui Magotu nu trece însă nicio luminiţă de surâs. Mereu 
serios şi grav, cotcodăceşte ca o găină, cântă ca un cocoş, apoi 
reproduce, cât se poate de fidel, miorlăiturile de dragoste dintre 
un cotoi şi o pisică. Miorlăie aşa de caraghios, încât gazdei îi 
vine rău de atâta râs. 

— Termină odată, blestemăţiile, îngăimă ea, sfârşită, lăsân- 
du-se pe spate. 

— Puțin coniac, Dona Bianca! sar eu. 

Magotu profită de împrejurare, să toarne şi el pe gât un 
păhărel. Apoi îşi reia locul şi anunţă: 

— Cum plânge un copil de ţâţă! 

la o pernă şi, înfaşurând-o cu un prosop, o ţine în brate, 
legănând-o. Şi unde începe să ţipe ca ţâncii, întâi potolit, apoi 
din ce în ce mai asurzitor. 

Numărul e unul dintre cele mai reuşite. De aceea l-a lăsat într- 
adins la urmă. Cu toate astea, nu mai stârneşte ilaritate. Toţi, 
afară de Nicu, care acum râde şi el, zăceau pe scaune, istoviţi. 


Lotte se uită la mine c-un aer de biruinţă, parc-ar vrea să-mi 
spună: „Vezi, tu ai putea să faci aşa ceva?” 

Ei şi? Ce merit are ea, dacă Magotu se pricepe să imite 
animalele şi păsările? E o îngâmfată clasa întâi. Îmi pare bine 
că-i descopăr atâtea defecte. 

Ne ducem la culcare, s-a făcut târziu. Nu mi-e somn însă. M- 
apuc să lipesc etichetele pe căptuşeala cărţilor şi caietelor şi 
scriu pe ele cât mai caligrafic: Dima S. Grigore, clasa a Vll-a, 
Liceul Mihai Bravu. După aceea tai sugativa în bucăţi 
dreptunghiulare, îmi ascut creioanele Hardmuth şi le pun în 
albiuţa de sticlă. 

Un gând se naşte brusc, cu o-ntrebare: „O fi îndrăgostită Lotte 
de cineva?” „Nu cred, îi răspund, e prea trufaşă...” Dar acesta 
nu-i un motiv. La urma urmei, n-are decât... Ce-mi pasă? Mi- 
aduc aminte de gafa de azi-dimineaţă. Mă trece un fior prin şira 
spinării. Nu mi s-a mai întâmplat să surprind o fată în cămaşă. 
Încerc să mi-o închipui pe Lotte goală, dar nu izbutesc să încheg 
decât o imagine nedesluşită. Tare mi-ar plăcea să mă ascund 
undeva şi s-o privesc când face baie. Prostii! Mai bine m-aş 
gândi la ceva serios. lar îmi aduc aminte de Magotu. Da, am 
petrecut îndrăcit şi Magotu a fost eroul serii. Gândindu-mă la el, 
mă apuc să cotcodăcesc ca găina - asta mi se pare mai uşor. 
Scot câteva sunete atât de caraghioase, încât mă las repede 
păgubaş. Al dracului Magotu! Cum poate să imite aşa de bine 
graiul păsărilor şi animalelor? 

Mi-e ciudă pe el, fiindcă face lumea să petreacă şi din cauza 
asta trebuie că are succes la fete. Poate chiar Lotte!... 

Nu, nu cred să aibă ceva cu Magotu. Prea e urât şi 
respingător, ca un maimuţoi. Nici cu Zgâră... Asta e antipatic şi 
nu poate inspira iubire. Cât îl priveşte pe Cuviosul Gigi, cu 
infirmitatea lui, nici vorbă... 

Ciudat! Vreau să-mi îndrept gândurile în altă parte - aiurea - 
şi nu-i chip. Tot la ea mă gândesc. 

E un mare bine că alţii nu ne cunosc gândurile. Dacă Lotte ar 
şti că se plimbă nestingherită prin închipuirea mea, ca pe moşia 
ei, m-ar privi de sus, cu siguranţă, m-ar sfida chiar. 

Mai cuminte ar fi să-i scriu Alinei marea scrisoare. Dar renunţ 
şi de astă dată, renunţ mereu... 

Mă culc. Ziua de azi mi s-a părut lungă, nesfârşită. Aşa aş 
vrea sa fie toate zilele mele. 


Prima zi de școală 


Când mă trezesc e aproape întuneric în odaie. Trag perdelele 
şi deschid larg fereastra în revărsatul zorilor. Afară plouă mărunt 
şi cerul greu, de plumb, s-a lăsat jos de tot, încât aş putea să-l 
ating cu mâna. 

Ce vreme frumoasă era ieri. Şi acum... Păcat! Tocmai în prima 
zi de şcoală! 

Sunt trist, bolnav de trist. Nu mă doare nimic, simt numai o 
apăsare, parcă s-ar fi îngreunat aerul şi mă zdrobeşte. Aş vrea 
să plec acasă, mi-e dor de mama, de moş Ioniţă, de Grivei, de 
toţi ai mei. Aici mă simt singur, străin, părăsit. Îmi vine chiar să 
plâng. 

Ceilalţi sunt în sufragerie. Marița îmi aduce cafeaua cu lapte, 
dar nu m-ating de ea. Nu mi-e foame. 

— Ce ai? mă întreabă Magotu. 

— Nimic. 

Ce pot să-i spun? Vine şi Lotte. Şi-a îmbrăcat uniforma de 
şcolăriţă şi e schimbată mult. Poartă şorţ negru şi rochie cu 
guleraş alb, brodat. Aş vrea ca ea să mă întrebe de ce nu beau 
cafeaua cu lapte, dar nu mă întreabă. Asta mă întristează şi mai 
mult. 

Magotu zice să nu iau ghiozdanul cu mine, pentru că astăzi nu 
facem lecţii. Nici mâine, nici în restul săptămânii. El ştie, e elev 
vechi, cu experienţă. 

Zgâră pleacă cel dintâi, şcoala lui e departe, face aproape un 
kilometru pe jos. După un timp, plec şi eu cu Magotu. Cuviosul 
Gigi rămâne s-o conducă pe Lotte, fiindcă au acelaşi drum. 

Pe coridoarele liceului, e o larmă asurzitoare: elevi din toate 
clasele forfotesc încoace şi-ncolo, fără astâmpăr, ca apa 
răscolită. Cei mici se fugăresc unii pe alţii, scoțând ţipete 
ascuţite. Ceilalţi, din clasele superioare, se strâng în grupuri şi 
discută zgomotos. Unii fumează pe ascuns şi azvârlă mucurile 
pe fereastră. Au venit şi părinţii, la ora nouă are loc sfeştania, la 
care toţi trebuie să ia parte. 

Trecem pe lângă un elev care stă rezemat de-o fereastră şi 
citeşte o carte. Privirile mele se încrucişează cu ale lui, ca două 
fulgere. Are ochii mari, neasemuiţi de mari şi de luminoşi, aduce 


puţin cu actorul de cinema Mosjukin, care-i slăbiciunea mea. 

— Cine-i băiatul acela? Îl cunoşti? îl întreb pe Magotu la 
ureche. 

— E unu, Şoimaru... dintr-a V-a. Face pe poetul în păpuriş. Ai 
ceva cu el? 

— Nu, nimic... Voiam numai să ştiu... aşa, din curiozitate. 
Clasa noastră e în fundul coridorului, pe dreapta, lângă a VIll-a. 
Când deschid uşa, simt cum îmi bate inima de emoție. Ivirea lui 
Magotu stârneşte ţipete de bucurie. Băieţii îşi părăsesc locurile, 
se reped buluc asupra lui. Strângerile de mână, îmbrăţişările şi 
pupăturile nu mai contenesc. La mine trag cu coada ochiului, 
sfioşi, ca şi cum s-ar întreba: „Cine-o mai fi şi ăsta?” Magotu îmi 
face cunoştinţă cu o mulţime de colegi, aşa încât nu-i chip să le 
ţin minte numele tuturor. Mi-a fost de folos, dacă veneam 
singur, m-aş fi simţit foarte stingher. Căutăm loc într-una din 
băncile din fund. Dar sunt ocupate de cei care s-au grăbit să 
vină devreme, într-adins pentru asta. Lui Magotu nu-i convine. 
Ocheşte o bancă marcată cu două şepci. 

— Cine şade aici? 

— Domisol şi Gălbează. Au ieşit adineauri pe sală. 

— S-au fript. 

Le ia şepcile şi le mută într-o bancă mai în faţă. 

— Aici e de noi. Hopa, stabilizează-te! îmi spune. 

— Să nu se supere colegii, îl previn. 

— Nu există... Scurt pe doi... 

— De ce nu vrei să schimbăm? Uite colo, banca a treia... E 
liberă. 

— Ce?! Mai bine mă spânzur! 

Nu înţeleg de ce ţine morţiş să stăm în fundul clasei. Din 
primele rânduri poţi să auzi mai bine explicaţiile profesorului. 
Magotu însă nu se gândeşte la asta. Zice că aici se poate dormi 
în timpul lecţiilor, iar la teze se copiază în lege, fără să fii prins. 

Ce nostim e Magotu! Nu-mi închipui cum un elev poate să 
doarmă în timpul lecţiilor. Şi de ce trebuie să copieze? 

Intră în clasă un coleg înalt şi deşirat, cu capul lunguieţ. 

— Ehe! lacă şi Păleaţă! se aud strigăte. 

Aflu că-l cheamă Zegheanu Lascăr şi că e fiul profesorului de 
franceză poreclit Damigeană. Dă mâna cu fiecare şi ne anunţă 
că ne-a venit un nou profesor de matematici, domnul Popovici, 
în locul lui moş Pentagon, scos la pensie, şi că ăsta e dat 


dracului, urgia lui Dumnezeu. 

Mulţi încremenesc de spaimă şi cer mereu desluşiri. Mă uit pe 
furiş la Stănescu Barbu, care şade alături de noi. Ţine picioarele 
pe lângă bancă, deoarece e prea strâmtă pentru el, un adevărat 
uriaş. Are fălcile mari, aduse în afară; nu m-aş mira dacă s-ar 
apuca să mănânce pietre cu ele. Aflu că ştie o mulţime de arii şi 
vocea lui e atât de puternică, încât vibraţiile ei au crăpat odată 
un geam. De altfel, e cel mai bătrân din clasă, în vârstă de 22 de 
ani. 

Toţi elevii îi spun Basu, chiar şi unii profesori. Am aflat pentru 
ce: odată a venit în turneu vestitul Dimăncescu-Basu şi a cântat 
Boris Godunov. După reprezentaţie, liceenii i-au făcut o 
manifestaţie de simpatie. Din mijlocul lor, Stănescu Barbu, cu 
vocea lui groasă, striga cât îl ţinea gura: 

— Trăiască Dimăncescu-Basu! 

Cică marele cântăreţ, auzindu-l, a tresărit de surprindere, l-a 
chemat la el şi, strângându-i mâna, i-a prezis un viitor strălucit 
dacă va urma Conservatorul. 

Din ziua aceea, băieţii l-au poreclit Basu şi aşa i-a rămas 
numele. 

În vremea asta, vine Domisol şi-i cere socoteală lui Magotu, 
fiindcă i-a ocupat locul. Magotu face pe inocentul, spunând că e 
locul lui, că n-a găsit nicio şapcă pe pupitru şi e gata să jure. 
Asta îl întărâtă pe Domisol, se face roşu şi gâfâie, deoarece e 
foarte gras. 

— Nu înţelegi să nu mă plictiseşti? Am martori că eu am 
ocupat întâi banca. Spunând asta, Magotu îi întoarce spatele. 

Domisol nu se dă bătut şi-l trage de mână. 

— Domisol, ascultă, când ţi-oi da una, iei pe si din pod, se 
înfurie Magotu. 

— Ce-i acolo, se aude vocea lui Basu, potoleşte-te, Domisol, 
că intri în fabrica de tăbăcărie şi-i vai de pielea ta. Avem nevoie 
de linişte. 

Intervenţia lui Basu curmă neînţelegerea. Domisol se retrage 
şi mormăie îmbufnat. 

Deodată, Gălbează dă buzna în clasă şi anunţă: 

— Dom! director! Dom” director! 

Toţi se împrăştie ca potârnichile, sărind de-a valma peste 
bănci până-şi găsesc locurile. Se face tăcere. 

Intră directorul. Clasa zvâcneşte în picioare, ca un are 


declanşat. 

— Bună dimineaţa, băieţi! 

Se urcă la catedră şi ne măsoară cu privirea. Apoi întreabă: 

— Au venit toţi? 

Lipsesc câţiva. Trebuie să fim 37, şi nu suntem prezenţi decât 
31. 

— Văd că v-aţi aranjat în bănci, urmează el. Dima e aici? Mă 
ridic. 

— Da, domnule director! 

— De ce te-ai aşezat tocmai acolo, în fund? Treci în faţă, în 
rândul întâi, cu Niculescu. 

— Da, domnule director. 

Mă mut în banca întâi. Magotu are o mină nenorocită. Îmi 
pare rău, dar ce pot face? 

— Acum, continuă directorul, mergeţi doi câte doi în amfi- 
teatru unde are loc sfeştania şi păstraţi liniştea. Zegheanu, tu ai 
să supraveghezi ordinea. 

După ce pleacă directorul, ne ridicăm şi dăm fuga în 
amfiteatru. 

În amfiteatrul liceului, foarte încăpător, s-au adunat toate 
clasele. In rândurile din faţă stau părinţii şi rudele elevilor. 
Aşteptăm ca din clipă în clipă să vină preotul şi corpul didactic. 

Intâmplarea face să se aşeze lângă mine Şoimaru, elevul cu 
ochi răscolitori ca Mosjukin. Ne pomenim vorbind împreună, de 
parcă ne-am cunoaşte de cine ştie când. Îl întreb ce carte e 
aceea pe care o citeşte. Mi-o arată: Les Fleurs du mal de 
Baudelaire. 

— Alors vous conaissez à fond le francais, n 'est-ce pas?! 

— Mais naturellement, răspunde el, puisque maman est fran- 
çaise...’ 

Sunt bucuros că am găsit un coleg cu care să mă pot întreține 
în limba lui Voltaire. 

Ne prezentăm singuri. Când aflu că îl cheamă Cătălin 
Şoimaru, tresar de bucurie. Cătălin! Ce nume frumos! Cât mi-ar 
fi plăcut să mă cheme şi pe mine aşa. 

Magotu şi alţi liceeni, printre care Ploşniţă, Gălbează şi 
Corcoduş, trag cu urechea la discuţia noastră şi ne parodiază 
vorbind o franţuzească de baltă, care ne stârneşte hohote de 


1 Aşadar, ştiţi bine franceza, nu-i aşa? 
2 Desigur, pentru că mama e franţuzoaică. 


râs. 

Tarzan, un coleg înalt şi frumos ca un artist, îl întreabă ceva 
pe Magotu, încet, la ureche. Acesta îi răspunde: 

— A stat 13 ani în Occident şi 4 în Orient! E născut în insula 
Java din Oceanul Pacific. 

Înţeleg că-i vorba despre mine. De ce s-o fi apucat Magotu să 
bată câmpii? Nu trece mult şi mă întreabă: 

— Nu mi-ai spus: de unde te cunoaşte Michiduţă? Michiduţă e 
directorul liceului. 

— E prieten cu tata. Au fost colegi de facultate. 

— Daaa? face el mirat. Atunci stăm bine, la puterea a doua, 
cu direcţia, fiindcă îl cunoaşte şi Dona Bianca. 

Abia acum înţeleg de ce tata nu mă dăduse la internatul 
profesorului Pleşea, cum voia la început. Desigur, directorul i-o 
recomandase pe Dona Bianca. 

Preotul vine urmat de Michiduţă, profesori şi alte personalităţi 
craiovene, care se aşază pe scenă. Printre ei este şi tatăl lui 
Tarzan, primarul oraşului. 

Magotu mi-i arată pe profesori, ca să-i cunosc, şi-mi spune 
cum îi cheamă. Fiecare dintre ei are câte o poreclă, afară de 
lliuţă, profesorul de română. 

Dă Dumnezeu şi se isprăveşte slujba religioasă, lungă ca o zi 
de post şi fără noimă, pentru că n-o ascultă nimeni. În vreme ce 
preotul oficiază, fără glas şi fără fast, oamenii vorbesc 
nestingheriţi între ei. Directorul ţine o cuvântare ocazională, 
adică o citeşte (şi numai el ştie ce a citit), apoi vine rândul lui 
Damigeană, profesorul de franceză, tatăl lui Păleaţă. E un 
bărbat voinic, bine clădit, cu ochi ageri, vultureşti, mustăţi 
tepoase, răsucite în sus, şi faţa roşie ca sfecla. 

— E afumat rău! îmi şopteşte Magotu. 

L-au poreclit Damigeană din cauză că-i place să bea. Aud însă 
că-i unul dintre profesorii cei mai inteligenţi şi culţi din liceul 
nostru. Vorbeşte înflăcărat, cu fraze alese, ca din carte, pe care 
le împodobeşte cu gesturi potrivite, aşa încât toată lumea îl 
ascultă furată. Când termină, curg ropote de aplauze. 

— Fiu-său îi calcă pe urme cu „damigeana”, mai şuşoteşte 
Magotu. 

Cu toate astea, Păleaţă e premiantul clasei. Nu-mi vine să 
cred. Îl întreb şi pe Niculescu, noul meu tovarăş de bancă, şi el 
tot aşa îmi spune. Mi se pare foarte ciudat. 


Solemnitatea se isprăveşte. A ţinut mai bine de două ceasuri. 
Mă despart de Şoimaru cu o caldă strângere de mână şi-l invit 
pe la mine, să mai stăm de vorbă. El îmi făgăduieşte. Apoi ne 
ducem să vedem dacă s-a afişat programul de cursuri. Nu s-a 
afişat încă. 

— Mai bine, zice Magotu. Hai s-o luăm din loc... 


Gaudeamus igitur 


E încă devreme să ne întoarcem acasă. Până la prânz, mai 
sunt două ore bune. 

Ploaia a stat demult. Soarele străluceşte pe cerul văduv de 
nori, e frumos ca ieri. Poate chiar mai frumos, pentru că străzile 
sunt curate şi proaspete ca un obraz de fată. Apa le-a spălat de 
praf şi de murdărie. 

Nu ştiu când mi-a revenit voioşia şi, odată cu ea, un dor de 
viaţă - viaţa care abia începe în mine. Aş alerga pe bulevarde, 
m-aş căţăra pe case, aş boxa cu o sută de potrivnici, aş cuceri o 
ţară şi chiar tot pământul. Din păcate, nu pot face nimic din 
toate astea. 

Mi-e foame. Azi-dimineaţă n-am luat nimic în gură. Când 
trecem prin faţa cofetăriei Moderna, îl întreb pe Magotu: 

— Nu vrei să luăm câte o prăjitură? El stă în cumpănă: 

— Hai mai bine la Nea lancu. Are un pelin extra... şi nişte 
gustări ante apud ad adversus... 

Nu vreau să-i stric pofta. Intrăm într-o cârciumă îmbâcsită de 
fum, care duhneşte îngrozitor a rachiu. Mugşteriii, rău îmbrăcaţi, 
beau şi pălăvrăgesc pe la mese. 

— Cum, aici? îl întreb pe Magotu din ochi. De fapt, nu-mi place 
să calc prin cârciumi şi nici n-am avut prilejul. 

— Ai răbdare, mă linişteşte el şi o ia înainte. Coborâm o scară 
şi ajungem într-o subterană boltită, cu despărţituri pe alocuri, 
unde sunt aşezate mese. Lumina pătrunde prin câteva 
ferestruici cu gratii, deasupra capetelor noastre. 

Hm, interesant! Până acum n-am mai văzut aşa ceva. Parcă ar 
fi catacombele Sfântului Calist, de pe Via Appia. Din cauza 
întunericului şi a fumului de ţigară, nu se vede la nici cinci paşi. 
Magotu mă lămureşte că aici vin câteodată, pe furiş, liceenii 
mari să bea. 

— Hei, Piţurcă! strigă el. Unde eşti, mânzule? 


Un băieţaş vioi şi curăţel, cu şorţ alb dinainte, răsare ca din 
pământ. 

— Piţurcă, tată, ia să ne frigi tu un ficăţel de văcuţă... Aveţi 
proaspăt? 

— Este! răspunde prompt flăcăiaşul. 

— Bun! şi adu-ne, puiule, o juma de pelinişor extra. Ai înţeles? 

— Vine!... 

Băiatul o zbugheşte ca glonţul din puşcă. 

— Repede, Piţurcă, tată, că te omor! 

Din felul cum comandă şi cunoaşte personalul de serviciu, se 
vede că e client vechi. Mă miră faptul că liceenii îşi pierd timpul 
prin localuri de-astea. 

— Îţi place ficatul la grătar, nu-i aşa? mă întreabă. 

— Îmi place, îi spun surâzând cu înţeles, pentru că el mă 
consultă după ce comandase. 

Până să vină Piţurcă, mai vorbim de una, de alta. Aflu că are 
21 de ani, e cu câteva luni mai mic ca Basu. A ajuns cu chiu, cu 
vai într-a VIl-a, fiindcă în cursul inferior a făcut câte doi ani în 
fiecare clasă. De când stă la Dona Bianca, a pus şcoala pe roate, 
pentru că ea intervine pe lângă Michiduţă şi-l scapă de 
repetenţie. Altfel, n-ar fi chip să treacă clasa. De loc, e de prin 
Romanați. Tatăl său lucrează ca mecanic la o moară ţărănească. 
Maică-sa a murit mai demult şi are o soră mai mică decât el, 
care a rămas acasă, să vadă de gospodărie. 

Îmi mai spune că mama lui Zgâră e preoteasă văduvă, iar 
Cuviosul Gigi e fiul unui administrator de plasă. Pe când era de 
zece luni, a căzut din leagăn şi s-a ales cu infirmitatea de care 
suferă. Dona Bianca ţine mult la el, pentru că e cuminte ca o 
fată şi învaţă bine. 

— Mi se pare că-i face curte Bambinei, arunc o vorbă la 
întâmplare. 

— Cuviosul să facă curte? Tronc, Marinco! Mai vezi de altul! 
Şi-apoi, nu s-ar uita la el, s-o pici cu ceară. E dată naibii! 
Întreabă-l numai pe Zgâră. 

— Care Zgâră? 

— Nicu, frate. Lui îi spunem Zgâră şi eu i-s naşul. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Stai că spui tot... 

Piţurcă ne aduce friptura, tăiată în bucățele, şi ne toarnă 
pelinul în pahare. E bun, înţeapă la limbă, dar nu pot să beau 


mult. Nu sunt obişnuit. 

Magotu răstoarnă paharul şi nu înghite, ci lasă lichidul să i 
urgă în voie pe gât. Nu ştiam că se poate bea şi în acest fel. Mă 
bucur că descopăr atâtea lucruri noi, de care n-aveam habar. 

— Chestia cu Zgâră e de anul trecut, reia el. Macaronara îi 
căzuse cu tronc la herţ şi, într-o zi tragică, încearcă s-o pupe. 
Atât i-a trebuit pisicuţei pis-pis-pis. Mi ţi l-a zgâriat cu ghearele, 
de i-a făcut Asia pe obrazul drept şi Africa pe cel stâng. Când îl 
văd: „Ce-ai păţit, miofratello? ” îl întreb. Zice: „M-am împiedicat 
şi-am căzut în nas”. „Să i-o spui lui Mutu, că eu am mirosit de 
unde-ţi veniră continentele. Să nu mai faci amor fără loc de 
întoarcere, măre Zgâră, c-o păţeşti rău.” De-atunci, aşa i-a 
rămas numele. Acu ai înţeles de ce-i sunt naş? 

Mai toarnă pe gât un pahar de pelin şi comandă încă o 
jumătate. 

— Dar dumneata nu i-ai făcut curte deloc? îl întreb. 

— Ce, crezi că ard gazul de pomană? Eu nu mă-ncurc decât 
cu femei cu experienţă. 

Râd cu poftă. Băiatul ăsta m-a zăpăcit complet. Nu prea cred 
ce trăncăneşte, însă e atât de nostim, are un fel de a fi care Îl 
deosebeşte dintr-o mie. 

— Dar Bambina n-are niciun iubit? mă trezesc eu întrebând. 

— Ce tot te interesezi de ea? Atenţiune la cord, că altfel cazi 
mesa! face el bănuitor. 

— Hm! Se vede că nu mă cunoşti. Află, dragă colega, că nici 
eu nu mă uit la puştoaice cu caş la gură. 

— E-n regulă! Aşa te vreau, la etajul cinci... Se apleacă la 
urechea mea şi mă descoase: Avem vreo victimă la activ? 

— Astea sunt lucruri care nu se dau în vileag... 

— Între noi, „bărbaţii”? Trezeşte-te, copile, din letargie, zice 
poetul Icsulescu. Cred că mă tromboneşti... 

— Ce-i asta, „tromboneşti”? 

— Ei, pe dracu, atâta lucru nu ştii? Adică „mă duci cu 
zăhărelul”. Nici expresia asta habar n-am ce înseamnă, dar nu-l 
mai întreb, ca să nu mă creadă prost. Revenind la discuţia 
noastră privitoare la „iubita” cu care am relaţii, îi spun: 

— Ţi-aş destăinui cine este, numai dacă păstrezi discreţie 
absolută. 

— Voi fi mai mut decât Mutul de la Manutanţă, mă asigură 
Magotu. 


— Atunci află că sunt în dragoste cu o cântăreaţă celebră care 
moare după mine, şi eu după ea. 

— Zi-i numele şi prenumele, că-s topit de curiozitate... 

Nu vreau să-i spun, dar el insistă atât de mult, că nu văd cum 
aş rezista mai departe. 

— Ai auzit de Alina Barbu? 5 

— Zexon d'amour! persiflează Magotu. Asta-i trombon cu T 
mare. 

Drept răspuns, scot fotografia din portmoneu şi i-o arăt. El o 
priveşte lung, zgâind ochii: 

— Hm! Faină bucăţică!... Banca-ntâi! 

După ce citeşte dedicaţia de pe verso „a ta pe veci” exclamă: 

— Săraca! E căzută pe termen lung! şi adaugă admirativ: Imi 
placi, amice, eşti Cotnar veritabil. 

Ne pomenim cu un coleg al nostru, Ţiganu, care cere o 
băncuţă cu împrumut. A băut cu Ploşniţă, la o masă în fund, câte 
un ţoi de rachiu şi nu le ajung banii. Magotu zice că n-are o 
lescaie şi îl muştruluieşte că a consumat... fără acoperire. 

— Mă, Născătoare, lasă morala şi scoate băncuţa, insistă 
colegul, că ţi-o aduc mâine la şcoală, de ce-mi faci figuri în text? 

Până la urmă, îi dă banii şi Ţiganu pleacă fericit. 

— De ce ţi-a spus „Născătoare”? îl întreb pe Magotu. 

— Eh, e o chestie veche, de la examenul de capacitate. Pe 
vremea aia, era director al liceului Nae Turbatu, unu', urgia lui 
Dumnezeu, nu ca Michiduţă, nu te jucai cu el în arşice. Prezida 
comisia şi trântea pe capete, fără milă. Mă întreabă istorie, 
geografie, literatură. Clei, pe tot frontul. La orice întrebare îl 
luam pe nu ştiu în braţe. Preşedintele comisiei s-a făcut foc: 
„Cum ai ajuns tu într-a patra, mă, prostu' proştilor? Cine te-a 
trecut pe tine clasă cu clasă?” Nici la întrebarea asta n-am putut 
răspunde. Zice: „Ştii să citeşti?” lau cartea şi încep să citesc. A 
văzut că ştiu. Mă pune să analizez părţile de cuvânt, ca în şcoala 
primară. „Asta ce-i?” „Substantiv”, zic. „Dar asta?” „Adjectiv.” 
„Şi asta?” „Verb!” Mă întreabă: „De câte feluri sunt verbele?” 

— Ai spus că avem patru conjugări în limba română? 

— AŞ, uitasem. l-am răspuns că verbele sunt masculine şi 
feminine. 

Mă podideşte râsul auzind asemenea enormitate. 

— Nu râde! Turbatu a sărit de doi metri în sus, vărsând foc pe 
nări, pe gură şi scoțând fulgere prin ochi. A urlat aşa de tare, că 


era cât p-aci să dărâme liceul: „Pe cuvântul meu de cinste că te 
trec dacă îmi dai un exemplu de verb... feminin”. S-a făcut o 
tăcere mormântală. Ait! zic, acu-i acu, Magotule!... Sus cugetul! 
să fim la nivel înalt, că altfel o punem de mămăligă. Imi storc 
creierii să găsesc un verb feminin, ascut urechile poate aud de 
undeva o şoaptă... Nimic! Şi tocmai când îmi pierdusem 
nădejdea tranc! — mă luminează Sfântul Duh. Răspund călare 
pe situaţie: „A naşte!” Comisia izbucneşte în râs, clasa tot aşa, 
toată lumea râde să moară. Numai Turbatu spumegă. „La loc, 
potaie, te-am trecut!” 

Formidabil Magotu ăsta! M-a amuzat într-atât povestirea lui, 
încât nu m-am putut stăpâni să nu-l îmbrăţişez. 

— Dar un verb masculin cunoşti? îl întreb. 

Înainte de a-mi răspunde, răsar din întuneric Basu şi Păleaţă. 
Când dau cu ochii de noi, vin la masa noastră. 

— Piţurcă! strigă Basu, izbind cu pumnul în masă, de cred că 
a auzit până la liceu. 

Piţurcă vine ca gândul. Ei comandă ţuică şi măsline, după ce 
mai întâi fac numărătoarea banilor. 

Nu ştiu de ce mi se pare Basu atât de caraghios văzându-l 
îmbrăcat în uniformă de liceu. Nu pot să mi-l închipui decât 
ofiţer în garda regală, într-atât e de spătos, ca elveţienii care fac 
de strajă la Vatican. 

El şi cu Păleaţă îmi pun tot felul de întrebări neruşinate. De 
pildă, vor să ştie dacă am fost la femei. Roşesc fără să vreau şi-i 
privesc de sus. 

— Tinere, eşti novice, decretează Basu şi mă bate protector 
pe umăr. Am să mă ocup eu de educaţia ta. 

Mă uit doar de sus la ei, cu reţinută compătimire: 

— Hm! 

Atât! Acest „Hm!” însoţit de o ridicare din umeri, îi pune cu 
botul pe labe, mai abitir ca o muştruluială. Magotu a prins 
mişcarea şi-i ia numaidecât în primire: 

— Mă, guguştiucilor, ce v-apucarăţi voi să vindeţi castraveți la 
grădinar? 

Cei doi găligani se uită întrebători la Magotu; aşteaptă 
lămuriri. 

— Dima vă dă o mie la sută avans în chestii de amor. Pilaf vă 
face... adaugă el cu un gest potrivit. 

— AŞ! face Basu neîncrezător. 


— Niciun „aş”! Păi tu ştii că el e amantul celei mai frumoase 
femei din capitală? 

— Care e paparuda aia? 

— la scoate, Dima, fotografia, şi fă-l knock-out, mă îndeamnă 
Magotu. 

Sunt pus într-o situaţie îngrozitoare... Trebuie să recurg din 
nou la minciună ca să ies deasupra, de astă dată, fără voia mea. 
Rezist totuşi, de ce-i numaidecât nevoie ca Alina să fie pângărită 
de priviri străine? Dar nu e chip. Câteşitrei insistă, trag de mine, 
să afle despre cine-i vorba. Magotu aproape îmi smulge 
fotografia şi o flutură pe sus, ca un trofeu. 

— Ascultă, Bas hodorogit, tu care te lauzi că te pricepi la 
muzică, auzit-ai de Alina Barbu? 

— Primadona? 

— Dar care alta? la uite păsărică albă-n cioc, subțirică la 
mijloc... 

Basu ia fotografia şi o priveşte mirat. Păleaţă se-nghesuie şi 
holbează ochii, cocoţat pe umerii lui. 

— Ascultă, Casanova, cum ai pus mâna pe ea? 

— E poveste lungă... îi spun, afectând indiferența. O cunosc 
de la Paris... 

— Ce vorbeşti? Ai fost şi la Paris? 

— De ce nu? surâd privindu-i de sus. 

Magotu jubilează şi parcă nu-şi mai încape în piele. 

— Piţurcă, să mai vie o juma'! Repede, că te omor! 

— Stai, îl opresc eu. Adu-ne, băiete, o sticlă de şampanie. 
Aveţi Mott, 1900? 

— Uraaa! chicotesc colegii. Azvârle şepcile în tavan, mă 
îmbrăţişează de-mi trosnesc oasele, apoi se îmbrăţişează între 
ei şi-şi trag ghionturi. 

Vine şampania. lau sticla şi o destup. La ziua tatei tot eu 
făceam asta. Pocneşte ca puşca. Băieţii se uită la mine cu 
admiraţie. Se vede treaba că ei nu se pricep la asemenea 
operaţie. 

Ciocnim cupele şi ne facem urări pentru începutul anului 
şcolar. 

— Hm! Bună e! Casaţie! Asta te scoală din boală şi te bagă-n 
groapă, exclamă Magotu şi înalţă cupa în zare, privind-o în 
dreptul luminii. 

— Am început-o bine, adaugă Păleaţă, anul ăsta o să ne 


meargă ca pe roate. 

Sticla se goleşte repede. 

— Pe toţi dracii, aş mânca şi cupa, spune Basu. La viaţa mea 
n-am băut şampanie. 

Nu stă pe gânduri şi s-apucă să roadă sticla cu dinţii. Mă 
îngrozeşte omul ăsta. În câteva minute, nu mai rămâne nimic 
din cupă. Trebuie să aibă o dantură de oţel. Apoi, vesel, 
umflându-şi pieptul, începe să cânte cu vocea-i groasă de bas, 
de se cutremură catacombele lui Nea lancu: 

Gaudeamus igitur 

Juvenes dum sumus... 

Ah, dacă ar şti tata unde sunt! 


Un mic incident 


După-amiază n-avem ce face. Magotu, care a băut mult, se 
culcă. Eu nu pot să dorm după-masă. Mă trântesc în pat şi m- 
apuc sa citesc Le Rouge et le Noir de Stendhal. Nu-mi place, să 
spun drept. Cel puţin atât cât am citit. Nu înţeleg cum Julien, 
care e tânăr, poate să se uite la o femeie măritată. Eu, unul, 
mărturisesc, n-aş face aşa ceva. 

Vine Magotu şi mă-ntrerupe. 

— Dima, ştii să joci şah? 

— Ştiu. Aveţi table? 

— Are gazda. Vrei să facem o partidă? 

— Bucuros! 

Trecem în sufragerie. Lotte cântă la pian. Îi fac semn lui 
Magotu să stea locului. E o bucată care-mi place mult şi aş vrea 
s-o ascult până la capăt. Lotte nu prinde de veste că tragem cu 
urechea, îşi plimbă degetele cu îndemânare şi am impresia că 
nuanţează bine. 

— E aşa de tristă bucata asta... exclam când termină. Cum îi 
spune? 

Ea mă priveşte lung, mirată. Îmi arată titlul scris sus, 
deasupra notelor: Elegie de Massenet. 

— Te rog, domnişoară Lotte, mai cânt-o o dată! 

— Nu pot, îmi aruncă ostentativ şi fuge în odaia ei. 

E sălbatică rău fata asta! Parcă n-ar trăi între oameni. Oare 
aşa trebuie să se poarte cu un nou-venit? Zice că are 17 ani, dar 


nu cred să aibă mai mult de zece... Îi lipsesc, se vede, cei 7 
ani... Te pomeneşti că vrea să ajungă pianistă celebră, ca Elise 
Geamănu. Mai ştii? 

Dacă se poartă tot aşa, voi scrie tatei să-mi caute altă gazdă. 

Magotu mă strigă. A găsit tablele. Ne aşezăm la o măsuţă din 
colţul sufrageriei. Pe când aranjăm piesele, iat-o pe Dona 
Bianca. 

— Magotule, n-aveţi lecţii pentru mâine? 

— Nici pomeneală. Începem serios de-abia săptămâna 
viitoare. Gazda ne lasă în pace. 

Zgâră îşi ia un scaun şi vine să urmărească partida. 

— Mă rog, fără chibiţ, mormăie Magotu. 

— Scuzaţi! Eu privesc la Dima. Îmi dă voie. 

Începem jocul. Adversarul joacă slab, e prea distrat şi face 
multe greşeli. 

— Hm! Mi-am găsit naşu'...zice el şi se scarpină după ceafă. 

— E mare şi prost, ca baia comunală, îi aruncă Zgâră, râzând. 
Magotu scoate numaidecât carnetul şi notează insulta. Mai 
facem o partidă, apoi încă una. Pierde într-una. 

— Numai dacă-i dai înainte regele, atunci bate şi urangutanul, 
zice Zgâră batjocoritor. 

Magotu îi aruncă o privire dispreţuitoare, apoi se ridică. 

— Fă o partidă cu Mia Bambina. E mai tare decât noi. 

Ce bine mi-ar părea s-o bat, că prea se ţine mândră. Magotu 
se duce s-o caute. E în curte, citeşte cu Cuviosul Gigi sub nuc. 
aud pe Magotu de afară: 

— Bambina, joci şah cu Dima? 

— Acum sunt ocupată. El a propus? 

— Nu, eu. 

— Regret, nu pot. 

Magotu se-ntoarce şi-mi raportează: 

— N-are chef contesa... 

— Îmi pare rău că mă refuză. Probabil că se teme de bătaie. 
Seara, înainte de a ne aşeza la masă, Magotu dă buzna în su- 
fragerie, se-mpiedică de un covor şi cade. 

— Hei, unde te trezeşti? îl ceartă Lotte. Aşa intră oamenii 
bine-crescuţi? 

Mă simt atins şi eu. Aluzia e destul de transparentă. Se vede 
că tot n-a uitat întâmplarea de ieri. 

— Doar n-am pătruns în budoarul tău, ripostează Magotu 


înţepat. 

— Eşti un măgar, strigă „marea pianistă”, bătând din picior 
roşie de mânie. 

Se petrece ceva ciudat cu ea. E mereu agitată şi nimeni nu-i 
intră în voie. Face lucrurile pe jumătate, apoi le lasă, apucată de 
neastâmpăr. Trebuie să fie rea din fire. 

Magotu se posomorăşte şi nu-i răspunde la insultă. Apoi se 
întoarce cu spatele la noi şi, ascunzându-şi faţa în mâini, începe 
să plângă şi să ofteze. 

Nu ştiu ce să cred... Să fie oare atât de simţitor? 

Vine Dona Bianca şi, când îl vede plângând, ne întreabă din 
ochi ce-i cu el. l-o arăt pe Lotte, surâzând. 

— Ce i-ai făcut, bambina? 

— Nimic, mamă! 

— Cum nimic? Atunci de ce plânge? 

Zgâră explică, în cele din urmă, ce anume s-a întâmplat. Sunt 
uimit. M-apropii de el şi-l bat pe umăr. 

— Magpotule, nu fi copil, ce Dumnezeul! 

— Dă-l dracului de potaie, că se preface, nu cunosc eu marfa? 
spune Zgâră, râzând. 

Magotu plânge cu sughiţuri şi-i curg şiroaie de lacrimi pe faţă. 
Din când în când, îşi şterge nasul cu o batistă mare cât o basma. 

— E adevărat, intervin eu. Ar fi cu neputinţă să se prefacă 
astfel! Lui Lotte îi pare rău şi-i vine să plângă. Se duce la el şi-i 
cere iertare încet la ureche. 

— Lasă-mă, suspină Magotu şi o-ndepărtează cu mâinile. Ea 
insistă, îl mângâie, dar toate astea îl întărâtă şi mai mult. Marea 
pianistă Elise Geamănu aleargă deznădăjduită la mai- că-sa. 

— Mamă, nu tace! 

De astă dată, încearcă însă şi Dona Bianca să-l potolească. 

— Lasciate! Lo conoso io sua maladia ?? 

Îi culcă binişor capul în poală, îi netezeşte părul cu mâna şi-i 
şterge lacrimile cu batista. 

— Cui o să-i facă mămica plăcintă cu brânză de vaci? 

— Lui Fănel, murmură Magotu cu un surâs. 

— Cel mititel, adaugă Dona Bianca. Pe cine o să ia mămica, 
poimâine, duminică, s-o conducă la cinema? 

— Pe Magotu! 

— Desigur, desigur că pe Magotu, fiindcă el e băieţaş 


3 Lasă-l ! Îi știu eu năravul. 


cuminte, e maimuța mea credincioasă, care nu mai plânge 
pentru că o proastă l-a făcut porc. 

Încetul cu încetul, Magotu se lasă copleşit de mângâieri, 
închide cuminte ochii şi nu mai plânge. 

— Nu-l tot giugiuli aşa, Dona Bianca, pe potaia asta, că-şi ia 
lumea-n cap, sare Zgâră. 

— Te rog, domnule Nicu, să fii la locul dumitale! Nu-ţi permit 
să te amesteci unde nu-ţi fierbe oala. 

Magotu se ridică brusc. Ne uităm toţi la el, căci nu ştim ce 
vrea să facă. Când duce mâna la buzunar, înţeleg. Trebuie să-l 
noteze pe Zgâră în carneţel. 

— E pentru că l-ai făcut potaie, râde Lotte, adresându-se 
vinovatului. 

Magotu vrea să-şi culce din nou capul în poala gazdei, dar ea 
îl îndepărtează: 

— Ei, ţi-o fi ajungând, muţunache! Tot ce-i mult nu-i bun. Mă 
gândesc la ceea ce-mi destăinuise Magotu la catacombe cu 
privire la simţămintele lui pentru Dona Bianca. 

S-a prefăcut, ticălosul, îmi trece prin minte ca o lumină. Zgâră 
are dreptate. 


De la școală citire 


Pe zi ce trece intrăm tot mai adânc în materiile programei, iar 
eu mă obişnuiesc din ce în ce cu colegii, aruncând unora punți 
pentru prietenie. 

Profesorii mă cam dezamăgesc, poate din cauză că aş fi vrut 
mai mult de la ei. Aproape toţi îţi explică lecţia, te ascultă, îţi 
pun notă, şi cu asta, basta... 

Azi, în ora întâi, Popovici-Zecimalu îi scoate la tablă pe Tarzan 
şi pe Rogvaiv. Tarzan nu se are bine cu matematica şi nici nu se 
omoară cu învăţătura. Dar e inteligent, vioi şi... simpatic. Tot ce 
nu ştie îi şopteşte Rogvaiv şi el prinde cu urechea ca un actor. 
Zecimalu, din fericire, nu prea aude, aşa că lucrurile merg 
strună. 

Rezultatul: Tarzan capătă nota 8, iar Rogvaiv, 6. Bună soco- 
teală. În recreaţie îl întreb: 

— De ce ţi-a pus numai 6? Are ceva cu tine? 

— Ce să aibă? Niciodată cocoşul meu n-a cântat pe gardul 


lui... răspunde Rogvaiv. Dare bun şi 6. 

L-au poreclit Rogvaiv, pentru că niciodată nu poate să spună 
în ordine culorile spectrului solar. E un băiat potolit, nu se 
amestecă în discuţii, fuge de certuri şi bătăi. Când avem liber, 
se duce la bibliotecă şi citeşte... Am auzit că e de la ţară, fiul 
unei învăţătoare văduve. Tatăl lui, învăţător şi el, a murit de 
holeră anul trecut, în campania din Bulgaria. 

Chiar Tarzan recunoaşte nedreptatea făcută colegului său: 

— Zecimalu ne-a pus invers notele. 

— Ba le-a pus bine, în conformitate cu obiceiul pământului, 
sare Magotu neîntrebat. 

— De ce, mă? 

— Pentru că Rogvaiv e ţăran cu păr pe limbă, n-are nici 
izmene pe el, iar tu eşti odrasla primarului. D-aia! 

— Aşa o fi, dar nu eu, ci babacul e vinovat. 

— Mie mi-a pus 5 la chimie, fiindcă s-a constatat că n-am 
haine de gală, strigă Domisol din fundul clasei. 

— Şi mie... zice Ţiganu, dar se întrerupe brusc: tocmai atunci 
intra domnul lliuţă, de română. 

E cel mai de seamă dintre profesorii noştri. A scris chiar o 
carte despre Romantismul în literatura româna, pe care am citit- 
o la biblioteca liceului. M-a impresionat mult şi nu-mi vine a 
crede că pot să-l văd pe autor în carne şi oase şi să stau de 
vorbă cu el. Mulţi colegi nici nu-şi dau seama ce om mare este 
profesorul nostru. _ 

Ne vorbeşte toată ora despre Luceafărul lui Eminescu. ll 
ascult, furat de vraja elocinţii, uitând de mine. Frazele îi ies din 
gură atât de cizelate, parcă le-ar citi aidoma într-o carte pe care 
nimeni n-o vede. Aflu atâtea lucruri noi, atâtea frumuseți în 
poema eminesciană, încât singur niciodată nu le-aş fi 
descoperit. Ah! trebuie să învăţ Luceafărul pe de rost. 

Cu puţin înainte de a suna, lliuţă întreabă dacă are cineva 
vreo nedumerire. 

— Eu, domnule profesor, ridică Aguridă mâna. 

— la spune, ce este? 

— Vă rog să mă iertaţi, dar nu înţeleg de ce marele poet, care 
era foarte meticulos, n-a îngrijit mai mult forma. El zice Cobori în 
jos, luceafăr blând... Nu e bine... 

Clasa freamătă, se ridică un val de proteste. Ca şi când ar 
spune: „lacă, se găsi genialul poet Aguridă să-l critice pe 


Eminescu!” 

— Ba e foarte bine! se aud glasuri din toate părţile. Profesorul 
lliuţă restabileşte cu un gest liniştea. 

— Nu e bine, repetă îndărătnic colegul nostru, pentru că a 
spune „cobori în jos” e un pleonasm, nu poţi cobori „în sus”. 
Dacă zicea: cobori din cer, luceafăr blând, era altceva. 

Clasa  hohoteşte, potrivnică, batjocoritoare. Aguridă se 
enervează: 

— Nu fac pe deşteptul, cum credeţi, îmi place foarte mult 
Luceafărul şi chiar o consider cea mai reuşită poezie a lui 
Eminescu, dar ce, adică, n-am voie să relev o mică scădere? 

Deşi elevul s-a adresat clasei, totuşi, îi răspunde profesorul: 

— Ai voie, desigur, dar trebuie să ştii că într-o operă genială 
imperfecţiunile nu se observă decât foarte greu, pentru că sunt 
acoperite de perfecţiune. 

Aguridă nu înţelege. 

— Să-ţi dau un exemplu. Dumneata ai văzut Palatul 
Administrativ din piaţa Unirii? 

— Sigur că l-am văzut, domnule profesor. 

— Ce impresie ţi-a făcut? 

— Nici vorbă, e o clădire monumentală. 

— Foarte bine ai spus. Dar ai observat că pe zidul dinspre 
Teatrul Naţional are o zgârietură? 

— Nu, aşa ceva n-am observat... 

— Acesta e răspunsul. Ştii de ce n-ai observat? Pentru că 
palatul e prea mare şi zgârietura prea mică... 

În sfârşit, Aguridă s-a luminat. 

— Da, aveţi dreptate, domnule profesor. 

Colegul nostru, care, la urma urmei, nu face poezii chiar 
proaste, a fost nefericit inspirat. Ori de câte ori băieţii dau cu 
ochii de el, îi aruncă în zeflemea: 

Te suie Aguridă-n beci 
Și-acolo scrie versuri seci. 

Nu ştiu cine a compus distihul... 

După-amiază avem latina. Profesorul titular s-a îmbolnăvit, 
lipseşte de o săptămână. Se aude că-i internat la Filantropia, 
unde a fost operat. În locul lui, ne-a venit temporar un bătrân 
scos la pensie, bun ca pâinea caldă, dar fără însuşiri didactice. 
Abia pricepem ce spune, fiindcă pronunţă ş în loc de s. Oricum, 
la ora de latină e o distracţie nemaipomenită. Profesorul, pe 


care l-am şi poreclit Şşşş, se duce pâş-pâş la catedră şi strigă: 

— Ştănescu Barbu (Basu) să ieşe la leccie. 

— Nu poate, domnule profesor, că doarme, răspund câteva 
glasuri din clasă. 

— Vă rog şculaci-l, că altfel sunt silit şă-i pun şinşi. 

— Puneţi-i, domn'e, cinci, nu-l mai deranjaţi. Cinci e cea mai 
mică notă de trecere. 

— Biiine, face prea naivul profesor, dar să nu se supere... 

— Vă asigurăm că nu se supără! 

Sunt şi colegi care totuşi „acceptă” să iasă la lecţie, dar nu 
pentru a fi examinaţi, ci ca să-l examineze ei pe profesor, 
punându-i tot felul de întrebări. Gălbează, cel mai bun la latină - 
are numai 10 -, e şi în fruntea răutăcioşilor. Se ridică în picioare 
şi-l întreabă pe Şşş: 

— Vă rog, domnule profesor, cum se spune în latineşte: „Vrei, 
nu vrei, bea, Grigore, agheasmă”? 

— Aşta nu se poate, e o expresie neaoş românească... 

— Ba se poate, domnule profesor... 

— Ei, cum? 

Gălbează, pregătit cu traducerea, debitează pe nerăsuflate: 

— Volens-nolens, aghiasmus Gregorius bibet. 

Râde şi bunul profesor. Dar nu termină cu râsul, că, hop, altă 
întrebare: 

— Cum ziceau strămoşii noştri romani: „Na-ţi-o frântă, că ti- 
am dres-o”? Dar: „Adio şi-un praz verde”?... Dar... 

Gălbează are un carnet plin cu traduceri de-astea trăsnite, pe 
care le debitează oricui, stârnind hazul. 

Cine să mai înveţe latină în asemenea condiţii? 


„Îți mulțumesc, domnule Dima, pentru romanul 
împrumutat..! ” 


M-a apucat o poftă crâncenă de citit. Am dat gata toate cărţile 
cumpărate şi am împrumutat câteva de la Niculescu, colegul 
meu de bancă. El are multe, e lector pasionat, dar nu citeşte în 
limbi străine. 

În câteva seri de lectură prelungită până noaptea târziu am 
dat gata pe Madame Bovary, Le Disciple (cartea găsită în tren), 
Thais, Martin Eden, Werther şi altele. Niciuna nu-mi place însă 


ca Manon Lescaut, această poveste de dragoste 
supraomenească, cea dintâi şi cea de pe urmă, nesăţioasă şi 
mereu proaspătă, renăscând prin ea însăşi, pe care n-o sugrumă 
nici mizeria, nici ruşinea... 

Doamne! Eu n-aş lăsa-o pe Alina să moară, cum a făcut 
cavalerul des Grieux cu Manon. Mi-aş jertfi viaţa pentru ea şi, 
dacă asta n-ar folosi la nimic, aş lăsa cu limbă de moarte să ne 
îngroape unul lângă altul. Dar niciodată n-aş supravieţui ei. Ce 
noimă are viaţa fără aceea pe care o iubeşti? 

Am plâns cu lacrimi când a murit Manon. Parcă se sfâşiase 
ceva din mine. O iubeam atâta! 

Mă gândesc într-una la dragoste şi caut din cărţile pe care le 
citesc să-mi fac o idee despre ea. Vreau să ştiu în ce constă 
mirajul iubirii şi ce trebuie să faci ca să fii iubit. Chestiunile 
astea mă interesează foarte mult. Am găsit în Jean Christophe 
următoarea frază : L'amour n “est jamais plus fort que quand il 
sent qu'il va à ce qui le fera souffrir?* Simt că asta e foarte 
adevărat. Ch. Maurras spune undeva că dragostea pe care o 
chemi poate să vină cu toată forţa. Chiar asta vreau şi eu. Insă 
cu o condiţiune: dragostea mea să fie împărtăşită, ca să nu 
sufăr aşa cum a suferit Werther, încât a trebuit să-şi curme 
zilele. 

Anatole France însă mă încurcă. El susţine că iubirea trăieşte 
din dorinţă şi se hrăneşte cu minciuni. Nu se iubesc cu adevărat 
decât aceia care nu se cunosc încă... Nu pricep. Cum vine asta? 

Îndrăgostiţii trebuie să se mintă unul pe altul? E de necrezut! 
apoi, dacă nu se cunosc bine, cum o să se iubească? 

Mi-am făcut un maculator special în care notez reflecţiile mai 
interesante pe care le găsesc în cărţi. Altfel, mi-e frică să nu le 
uit. Poate voi reuşi, cu ajutorul lor, să fac niţică lumină în capul 
meu, pentru că trebuie să mărturisesc deschis că în dragoste nu 
mă pricep deloc, iar la şcoală nu învăţăm despre aşa ceva, deşi 
îmi vine să cred că ăsta este lucrul cel mai de căpetenie în viaţă. 
La ce-ţi folosesc atâtea cunoştinţe, dacă nu ştii să-ţi conduci 
inima? Cu ea nu se glumeşte. E cauza atâtor nenorociri şi uneori 
aduce chiar moartea. Ciudat: nici părinţii nu mi-au spus nimic în 
privinţa asta, mă lasă pe mine să-mi caut singur drumul. A 

De mult mă roade curiozitatea să aflu ce-i actul sexual. Imi 


* Dragostea nu e niciodată mai puternică decât atunci când te face să 
suferi. 


pare rău că în cărţi n-am găsit până acum o descriere care să 
mă lămurească. Când vine vorba de el, autorii pun puncte, 
puncte, îmi vine să crap de ciudă şi arunc cartea cât colo. E aşa 
de ruşinos, sau ei nu se pricep să-l transpună în vorbe? 

Încă o chestiune importantă: cum poate cineva să se culce cu 
o femeie fără s-o iubească? Oare actul sexual şi dragostea sunt 
două lucruri deosebite? În cărţi n-am găsit deosebirea asta. Des 
Grieux, Julien, Robert, toţi iubeau şi erau iubiţi. Oare în lumea 
cărţilor se petrec lucrurile altfel decât în viaţă? 


De câteva ore, îmi tot bat capul să citesc Physiologie de 
l'amour moderne, a lui Bourget. E anevoios de înţeles, pentru că 
trebuie să cântăreşti fiecare frază în parte. Vine Cuviosul Gigi şi- 
mi spune că Lotte mă roagă să-i împrumut Lerouge et le Noir, ca 
să-l citească şi ea. l-l dau împreună cu Manon Lescaut, cu 
recomandarea că ultimul e mai frumos decât cel dintâi. 

Cuviosul îmi mulţumeşte şi pleacă. Mă întreb de unde ştie 
Lotte că am cărţi de citit, fiindcă le ţin ascunse în geamantan. 
Nu cumva îmi cotrobăieşte prin lucruri în lipsa mea? 

În loc să mă supăr, mă simt măgulit. Oricum, tot ea are 
nevoie de mine; îmi cere cărţi de citit. Acum câteva zile, când 
am rugat-o să cânte Elegia de Massenet, marea pianistă m-a 
refuzat şi tot aşa, când a invitat-o Magotu să joace şah cu mine. 
Aş fi putut s-o refuz şi eu, dar n-am facut-o. E o răzbunare destul 
de subtilă să întorci răul prin bine. Numai de-ar fi în stare să 
priceapă! 

Cuviosul Gigi revine şi-mi înapoiază Manon Lescaut. 

— Domnişoara Bordenache l-a citit şi vă mulţumeşte. 

El îi spune lui Lotte domnişoara Bordenache, deşi stă aici de 
doi ani, iar lui Magotu şi lui Nicu, domnule Goanţă sau domnule 
Enăchescu. În afară de asta, întrebuinţează întotdeauna 
pronumele de reverență. Începe să-mi devină nesuferit. Ce-i cu 
el? De ce-l trimite Lotte cu diferite comisioane numai pe el? De 
ce stau mereu împreuna? Alaltăieri au citit în grădină. Alteori, 
joacă şah. Pretutindeni numai ei amândoi. Unde mai pui că o 
conduce dimineaţa la şcoală. La masă, l-am surprins uitându-se 
lung la ea. 

E cu ochi şi cu sprâncene: trebuie să fie ceva la mijloc. 
Bănuiala mă nelinişteşte, îmi iscă un neastâmpăr ciudat. Nu e 
chip să mai citesc, gândurile îmi zboară aiurea. 


Ce-mi pasă, la urma urmei? N-are decât să se mărite cu el, 
dacă-i place. Poftă bună şi la mulţi ani! 

N-am să-i mai împrumut, de azi înainte, nicio carte. Să-i 
împrumute Cuviosul Gigi, dacă-i dă mâna. Abia acum îmi vine să 
râd de numele ăsta. Auzi, Gigi! Îl pronunţ tare de mai multe ori. 
Doamne, ce caraghios sună! 

M-am apucat să-i scriu mamei. E şi timpul, pentru că de două 
săptămâni tot amân. Îi pomenesc de Magotu, şi-l acopăr de 
laude. Despre cheful de la catacombe nu suflu o vorbă. Nici 
despre Lotte nu scriu nimic - nu merită. 

În timp ce peniţa se propteşte neputincioasă pe hârtie, mi- 
aduc aminte de rugămintea mamei de a-i povesti impresiile de 
la şcoală. 

„Da, măicuţă dragă, până acum impresiile mele de la şcoală 
sunt foarte plăcute. Am învăţat o mulţime de expresii latineşti şi 
franţuzeşti. Tu ştii cum se zice pe limba lui Moliere: /i poartă 
sâmbetele? (II lui porte les samedis). Dar şi-a luat nasul la 
purtare ?.(Prendre son nez à la conduite). Dar au festin du 
diable ai habar ce înseamnă? Ei bine: /a dracu în prazni ! Şi mai 
află că sânâtos-tun se traduce: sain-canon.” 

În restul scrisorii mă ocup numai de profesorul lliuţă, pe care îl 
ridic în slăvile cerului. De altfel, am învăţat pe dinafară 
Luceafărul lui Eminescu, deşi nu mi-a cerut nimeni. 

Duc scrisoarea la cutie. In curtea casei, Magotu şi Zgâră se 
întrec unul pe altul la sărituri cu elan. Magotu, trupeş şi greoi, 
nu sare departe. Zgâră râde într-una de el şi asta îl necăjeşte. 
Cuviosul Gigi trebuie să fie cu celebra pianistă, fireşte! 

Aş sări şi eu, dar n-am poftă. La gimnastică le-o iau multora 
înainte fiindcă am făcut sporturi de mic, ba anul trecut am luat - 
după îndemnul tatei - serioase lecţii de box. Imi spunea: „Ai să 
întâlneşti uneori în viaţă ocazii când raţiunea se dă la o parte ca 
să-i facă loc pumnului. Şi fetele trebuie să practice acest sport”. 

Vine vremea prânzului. Magotu nu mai are răbdare să aştepte 
masa. Se plânge că leşină de foame. Lotte intră în sufragerie 
sărind într-un picior. Acum e veselă şi zglobie şi, când mă vede, 
înclină capul şi îmi spune surâzând: 

— Îţi mulţumesc, domnule Dima, pentru romanul împrumutat. 

Magotu şi Zgâră râd să moară de tonul cu care Lotte a 
pronunţat fraza. Într-adevăr, a fost cam afectată, ca o artistă 
care-şi subţiază vocea ca sa joace un rol de mare ducesă. 


Amândoi colegii se înghesuie în jurul meu, îmi fac reverenţe 
graţioase şi, vorbind în vârful limbii, o maimuţăresc pe Lotte: „Îţi 
mulţumesc, domnule Dima, pentru romanul împrumutat”. 

Mă ţin să nu izbucnesc în râs şi-mi muşc buzele. S-ar supăra 
Lotte. 

— Haide, fiţi serioşi, le spun, dar fără convingere. 

Ei însă nu mai contenesc. Magotu îşi îndoaie trupul şi face 
nişte graţii, de s-ar strâmba de râs şi Sfânta Vineri. 

— Sunteţi nişte nesuferiţi, îi apostrofa „marea pianistă”. 

Asta îi întărâtă. Magotu începe s-o imite de la început, de 
când a intrat în sufragerie. Se duce la uşă şi vine sărind într-un 
picior. Apoi surâde languros, pune mâna în dreptul inimii şi-şi 
înăbuşă un oftat. După asta, urmează reverenţa şi: „iți 
mulţumesc, domnule Dima, pentru romanul împrumutat”. 

In cele din urmă, Lotte izbucneşte şi ea în râs. 

Dona Bianca s-a ţinut de cuvânt. A făcut plăcintă cu brânză de 
vaci. E atât de bună, că ţi se topeşte în gură. Magotu mai cere o 
porţie, apoi încă una. 

— Te-ai încumeta, Magotule, să mănânci singur o tavă cu 
plăcintă? îl întreabă Lotte. 

— Ba bine că nu, răspunde el cu gura plină. 

— Santisima Madona! se minunează „pianista” noastră. Dar 
eu îl cred în stare. 

Dona Bianca obişnuieşte întotdeauna să fumeze la sfârşitul 
mesei. Cheamă servitoarea s-o trimită după ţigări. 

— Uite, Mariţo, colea 5 lei. Pachetul costă 2,40. Cât ai să-mi 
aduci restul? 

Slujnica ia banii şi se gândeşte, se gândeşte... 

— Haide, tot n-ai făcut socoteala? 

— 4 lei, coniţă, izbucneşte tiganca radioasă... Zgâră scapă un 
chiot: 

— Fugi d-aci, proasto ce eşti! 

Nu înţeleg cum unii oameni pot fi atât de mărginiţi. A. Suares 
susţine că orice femeie este regină din clipa când începe s-o 
dorească un bărbat. Chiar cea din urmă dintre femei are această 
împărăție. 

Oare Marița, ţiganca asta urâtă şi respingătoare, care nu 
poate să adune pe 2 cu 3, o să ajungă vreodată regină? 


Zorile unui mare vis 


Pomii sunt trişti şi frunzele au îngălbenit de spaima iernii. 

Zilele se topesc pe nesimţite, una după alta. Plouă într-una, 
uneori câte-o săptămână. Din cauza asta, vremea e mohorâtă. 
S-a lăsat şi gerul. De aseară, cad primii fulgi de zăpadă. Vântul 
nu le dă pace deloc, îi poartă pretutindeni, până ameţesc, şi pe 
urmă îi îmbrânceşte în noroi. 

La şcoală am luat note bune. Damigeană m-a examinat, 
odată, aproape o jumătate de oră, despre romanticii francezi şi 
mi-a pus nota 10. Numai eu şi cu Păleaţă avem 10 la limba 
franceză. 

Basu, de câtva timp, şi-a luat lumea în cap. Se ceartă într-una 
cu colegii şi îi bate. De la unii s-a împrumutat cu parale şi nu 
mai vrea să le dea înapoi. Niciunul nu îndrăzneşte să-l reclame 
la direcţie, de frica bătăii. Pe Domisol, cel puţin, l-a lovit rău, 
într-o recreaţie, aşa încât bietul a trebuit să şadă două zile în 
pat. Din cauza asta, băieţii încep să-l urască şi se feresc de 
dânsul. 

Şeful clasei, Păleaţă, vine într-o zi la şcoală cu capul gol. Și 
era o vreme câinoasă afară. 

Curioasă dihanie, Păleaţă ăsta! Are atâtea vicii şi atâtea 
virtuţi, încât e de mirare cum trăiesc laolaltă, fără să se sfâşie. 

Când ieşim de la şcoală, îl iau de mână şi, intrând într-o 
ceaprăzărie, îi cumpăr o şapcă nou-nouţă. Pare mişcat de gestul 
meu, dar numaidecât îşi dă în petec: îmi cere să-i împrumut 21 
de lei. Nu mi-a rămas decât un leu şi jumătate în buzunar. Se 
mulţumeşte şi cu atât. 

Cu Şoimaru m-am împrietenit bine. E delicat şi simţitor ca o 
fată. Îl simpatizez foarte mult. Doar un singur lucru nu-mi place 
la el: întotdeauna când vorbeşte cu mine, îmi spune 
dumneavoastră. 

Până acum, a venit de câteva ori la mine şi am jucat şah. 
Când jucăm, toţi ai casei se strâng în jurul nostru şi urmăresc 
partida. M-aş duce şi eu să-i întorc vizita, dar el şade la 
internatul profesorului Pleşea, sau la Leagăn, cum spun băieţii, 
şi n-are unde să mă primească. 

De asemenea, m-am împrietenit şi cu Tarzan, băiatul 
primarului, care-i o fire deschisă şi entuziastă. Niculescu, sau 
Esculap, cum l-au poreclit băieţii pe colegul meu de bancă, din 


cauza emblemei bătute pe obloanele farmaciei tatălui său, e 
cam posac şi de aceea relaţiile noastre sunt destul de reci. E 
foarte tare la ştiinţele naturale şi are cel mai frumos ierbar. 
Pupăză, ori de câte ori ne explică, îl ia ca asistent, ceea ce, 
oricum, e o cinste. Îmi spune că vrea să se facă farmacist, ca 
părinţii lui. (Şi mama lui e tot farmacistă.) 

Avem în clasă un desenator de talent, pe Niţă Pavel, sau 
Rembrandt, cum îi spun băieţii. 

Într-o zi vine cu o bancnotă de o mie de lei, atât de bine 
desenată, încât ai crede că abia a ieşit din teascurile Băncii 
Naţionale. Mulţi colegi nu-l pot suferi fiindcă e îngâmfat şi 
morocăânos. 

Magotu a păţit-o la germană. A încercat să copieze la teză 
rezumatul piesei Minna von Barnheim pe care-l avea dinainte 
scris într-o fiţuică, dar l-a prins Laiţă şi i-a pus nota 1. Cred că o 
să rămână corigent, pentru că Laiţă e ranchiunos rău. 

L-au botezat Laiţă fiindcă în loc de bancă spune laiţă. Numai 
ce-l auzi strigând: 

— No, loază, treci acolo, în laiţă! 

E bucovinean, mi se pare. Numele adevărat nu i-l cunosc încă. 

În recreaţie mă plimb cu Tarzan pe culoarele liceului şi vorbim 
ba de una, ba de alta. Printre altele, îmi istoriseşte câteva 
peripeții din excursia pe care a facut-o astă-vară cu părinţii lui în 
Ardeal. 

— Şi mie îmi plac excursiile, îi spun, dar pe apă. Am fost cu 
mama acum trei ani în insula Java, la Batavia. De la noul port şi 
până în oraş e o autostradă de câţiva kilometri, pe care am 
străbătut-o cu automobilul marelui Hotel des Indes... Ne-am 
uitat în dreapta şi-n stânga, dar oraşul - nicăieri. Cât vedeai cu 
ochii numai bananieri, cocotieri, palmieri şi flori, flori de toate 
culorile. Mama l-a întrebat pe un malaiez: „Vă rog, unde-i 
Batavia?” „Chiar asta e”, i-a răspuns el mândru. Şi, într-adevăr, 
aşa era. Printre arbori, descopeream, ici-colo, câte o vilă cu 
acoperişul  sclipind în verdeață. Casele, împrăştiate ca 
potârnichile, se ascundeau parcă de vizitatori. În loc de străzi, 
şerpuiau alei cu bănci de odihnă, presărate de-a lungul lor. In 
sfârşit, un oraş ascuns într-o grădină uriaşă, vrăjită... Ce zici, 
Tarzane, de aşa ceva? _ 

Tare aş vrea să dau o raită pe acolo. Insă, dintre oraşele 
noastre, cel care îmi place cel mai mult e Severinul... Are un 


parc - o frumuseţe! N-ai fost niciodată la Severin? 

— Nu. 

— Asta-i bună! Ai cutreierat oceanele, dar până la Dunăre nu 
te-ai repezit... 

— Ce-ar fi să organizăm la vară o excursie pe Dunăre? 

— Cu ce? Cu vaporul? 

— A, nu... Cu vaporul n-are nicio noimă. Construim o luntre, îi 
punem un motor, şi... 

— Nu cred să facem vreo brânză. Costă prea mult. 

— Ei şi? Dacă ne asociem şase sau opt inşi nu ne revin mai 
mult de 3-400 de lei de căciulă, poftim 500, însă cu cheltuiala 
întreţinerii cu tot... Mai avantajos decât aşa, ce vrei? 

— Hm! Nu-i rea ideea. Şi pe cine luăm cu noi? 

— Eu, unu, tu, doi, Basu... 

— Pe Basu să-l lăsăm deoparte... E trup şi suflet cu Păleaţă şi 
nu-l înghit. 

— Nici eu... Atunci Esculap, trei, Domisol, patru, Ţiganu, cinci, 
Şoimaru, şase, Magotu... 

— Magotu e totdeauna lefter. 

— Face el rost de gologani, n-ai grijă, şi pe urmă e hâtru, bun 
de glume, n-o să ne plictisim cu el. Am spus şapte... Ploşniţă, 
opt... Sau Zgâră... un coleg de la normală, care stă la aceeaşi 
gazdă cu mine. În fine, opt persoane găsim oricând... De asta 
sunt sigur, cum te văd şi mă vezi. 

— Ar fi teribil, Dima, să reuşim, exclamă Tarzan, sclipindu-i 
ochii. Plecăm de la Turnu-Severin, poposim o zi la Ada-Kaleh, 
apoi o-ntindem la Calafat, Bechet, Corabia, Turnu-Măgurele, 
Giurgiu, Cernavodă, Galaţi, Brăila, Tulcea. De acolo facem calea 
întoarsă. Stai! Ce-ar fi dacă am vizita, la înapoiere, porturile de 
pe malul bulgăresc? 

— Se poate? 

— Căpătăm autorizaţie. Mă rog, excursie cu scop ştiinţific... 

— Sigur că da... Dar eu sunt de părere să mergem mai 
departe, pe Marea Neagră, până la Constanţa... 

— Pe mare e cam primejdios... Dacă ne apucă vreo furtună şi 
luăm apă la galoşi? 

— Fii serios! Navigam pe lângă țărm... Cum se apropie 
furtuna, ţâşti pe mal cu transat/anticul. 

— Mda... Am putea s-o facem şi pe asta. ) 

Ideea mea cu excursia pe Dunăre face vâlvă mare. In afară de 


cei opt, vor să meargă şi alţi colegi. Însă e cu neputinţă să-i 
luăm pe toţi. După consfătuiri lungi şi furtunoase, primim încă 
patru inşi, ca să fim în total 12. Numaidecât ne constituim într- 
un comitet, bineînţeles, sub preşedinţia mea. Apoi începem 
lucrările. Până una-alta, propunerile sunt verbale. Mai târziu le 
vom aşterne pe hârtie. Fixăm data excursiei: imediat ce începe 
vacanţa mare, adică prin iunie. Acum suntem în noiembrie... 
Avem destul timp ca să strângem banii trebuincioşi şi să punem 
lucrurile la punct. Magotu a şi început să economisească bani şi 
pretutindeni nu vorbeşte decât de excursie. Mă întreabă şi 
Lotte, şi Dona Bianca dacă e adevărat ce spune urangutanul. 

— E certitudine, îi răspund, şi eu însumi sunt încredinţat de 
asta. Cuviosul Gigi însă nu mă întreabă nimic. Ah, nu-l pot 
suferi! Netotul s-a apucat să înveţe italieneşte şi-l pregăteşte 
Lotte. 

Aflu că şi-a cumpărat un dicţionar şi două maculatoare. Ştie 
pe dinafară o mulţime de cuvinte şi chiar expresii, pe care le 
întrebuinţează uneori. Dona Bianca e foarte măgulită şi-l iubeşte 
ca pe copilul ei. 

O ceartă, fără urmări prea mari, ne-a mohorât câteva zile. 
Magotu, isprăvind carnetul cu pedepsele, l-a trimis mamei lui 
Zgâră. Aceasta i-a expediat fiului ei o scrisoare cu aspre 
mustrări. El, iute din fire, s-a înfuriat şi i-a cerut socoteală lui 
Magotu. De aici - ceartă la cataramă. Zgâră l-a pocnit cu o 
farfurie în cap. Magotu, deşi rănit, şi-a păstrat calmul, şi, 
scoțând un nou carnet a notat: „15 noiembrie 1914, ora 8:30, 
insultat şi spart grav capul în două locuri.” 

Dona Bianca, supărată foc, i-a scris preotesei că nu-i mai ţine 
băiatul în gazdă. Ea a venit în grabă şi s-a rugat să-l ierte pe 
vinovat. Magotu, bucuros că putea să lipsească câteva zile de la 
şcoală, a stăruit el însuşi pentru iertarea agresorului, până când, 
în fine, Dona Bianca s-a lăsat înduplecată. Zgâră, în afară de 
mustrările  maică-sii, s-a ales şi cu pedeapsă, destul de 
înjositoare, de a mânca la bucătărie timp de o săptămână. Eu, 
de asemenea, l-am şters dintre excursionişti. 

Acum i-e groază de carnetul cu pricina. De câte ori greşeşte, 
se roagă de Magotu să-l ierte, şi acesta îl iartă, pentru că, în 
fond, are suflet bun. 


Un simulacre des jeux de l'amour 


Mă gândesc mereu la Alina şi simt că, pe zi ce trece, o iubesc 
mai mult. Seara, când mă vâr sub plapumă, uşa se deschide 
tainic şi ea pătrunde în cameră, cu paşi uşori, de balerină. Se 
aşază pe u aun, lângă pat, şi stăm împreună de vorbă, uneori 
câte un ceas, două. E foarte bună cu mine: îmi cântă ce îmi 
place (odată mi-a cântat Adio del Passalo; altădată, chiar Elegia 
de Massenet) şi mă lasă s-o sărut de câte ori vreau. Ce fericit aş 
fi, dacă ar putea să vină cu noi în excursie! Imi dau seama că 
asta, oricât aş vrea, nu-i cu putinţă. Ea habar n-are ce gânduri 
mă frământă. Ah! Dacă ar locui undeva, într-un port de pe malul 
Dunării, să mă vadă măcar trecând pe acolo în barca noastră cu 
motor! 

Deşi e miezul nopţii, sar din pat şi m-apuc să-i aştern marea 
scrisoare de dragoste. Trebuie să i-o trimit până nu va fi prea 
târziu. Tocul aleargă vertiginos pe hârtie, ţinându-se voinic de 
gândurile care-i iau mereu înainte. Peniţa scârţâie, se strică, alta 
îi ia locul, şi apoi alta... Sunt leoarcă de năduşeală, cu capul 
înfierbântat. Mă opresc la jumătatea lucrului şi recitesc ce-am 
scris. 

Pe toţi dracii, nu-mi place! Nu-i un răvaş vrednic de ea. 

Pentru Alina trebuie să concep ceva supraomenesc, un imn cu 
trâmbiţe de îngeri, o simfonie de chemări înaripate, o rugă cu 
note lungi de vrajă sau braţe nevăzute de sepie, care s-o 
înlănţuie tainic, înfiorând-o toată şi aducând-o pe covoare de 
curcubeu la altarul dragostei noastre, pentru marea jertfa. 

Mă cuprinde o amară deznădejde. Mi-e teamă că niciodată n-o 
să-i pot scrie această scrisoare. 

Maculatorul meu special, plin de cugetări despre dragoste 
culese din cărţi, e destinat să mă ajute la compunerea marii 
scrisori pentru Alina. Îl ascund cu grijă şi câteodată îl port cu 
mine. Cu toate astea, nu ştiu cum se face că Lotte a dat peste 
el, fiindcă am găsit mai multe însemnări pe margine. 

De exemplu, sub reflecţia nr. 54 care sună: Les femmes sont 
toutes les mémes, le desir d'un homme les flatte toujours (H. 
De Regnier), a adăugat cu creionul: „S-o spui lui Mutu”. De 


> O simulare a jocurilor dragostei. 
6€ Femeile sunt toate la fel, dorinţa bărbatului le flatează. 


asemenea, la nr. 68: En amour il n'y a d'interessant que la 
conquete et la rupture... Tout le reste est du remplissage” (M. 
Donnay), a scris dedesubt: „Ce gogomănie!” 

Şi aşa mai departe... Mă supăr foc! Ce tot face pe deşteapta? 
Vrea să-mi arate că se pricepe mai bine în dragoste decât 
autorii aceştia? Grozavă mai e! 

Am să-i fac observaţii aspre, interzicându-i pentru totdeauna 
să-mi mai umble prin lucruri. Nu pot s-o pârăsc Donei Bianca, 
pentru că ar afla de îndeletnicirile mele... extraşcolare, şi nu-mi 
prea vine la îndemână. Să încui camera? Nici asta nu se poate: 
trebuie să facă servitoarea curat. O să-mi comand o lădiţă cu 
cheie. Să poftească atunci să mai cotrobăiască! 

Lotte trece prin sală, fredonând. Deschid uşa şi o chem. 

— Vino, te rog, o clipă... 

Ea se apropie cu paşi uşori, de pisică. 

— Ce vrei? 

— De ce mi-ai umblat în maculator? 

— Pentru asta m-ai chemat? râde ea şi-mi arată un şirag de 
perle albe ca laptele. 

— Trebuie să ştii că nu-ţi permit. 

— Sunt prostii tot ce ai scris acolo, domnule filosof. Dragostea 
nu se învaţă din cărţi. 

— Dar cum se învaţă? 

— Foarte simplu: din experienţă. 

— Mersi de explicaţie. Asta o ştie şi Baba Rada. 

— Eşti obraznic! O apuc de mână. 

— Pe cine faci obraznic? 

— Pe tine! 

Mă tutuieşte acum! Ştii, merge prea departe cu îndrăzneala. 
Am s-o sărut cu sila - nu fiindcă aş iubi-o, ci pentru că o fată, 
după ce o săruţi, nu te mai înfruntă. li prind şi cealaltă mână... 

— Ce faci? se miră ea. 

— Vreau să-ţi dovedesc că sunt obraznic. 

— Nu trebuie, şi-aşa sunt convinsă. 

— Ba trebuie! 

O trag spre mine şi-i caut gura, dar întoarce la timp capul şi 
scapă. 

— Cum îndrăzneşti? îngaimă ea şi păleşte ca o moartă. 


7 În dragoste, nu sunt interesante decât cucerirea şi despărţirea... 
Restul e umplutură. 


Îi imobilizez din nou mâinile, cu o mişcare cam brutală. Vreau 
cu orice preţ s-o sărut. Fata, mânioasă de puterea mea, se 
apără, din ochi îi ţâşnesc săgeți de ură. 

— Dă-mi drumul, c-o păţeşti rău! 

— Nu vreau, să vedem, ce-ai să-mi faci? 

— Te pun jos, în genunchi, să-mi ceri iertare. Pufnesc în râs. 

— Ba nu, zău?! Aş vrea s-o văd şi p-asta... 

— Nu crezi? Stai că-ţi arăt eu! 

În aceeaşi clipă m-apucă brusc de mijloc cu amândouă 
mâinile, ca într-un cleşte, şi face o sforţare ca să mă trântească. 
S-a lipit de mine şi-i simt sânii mici cum se strivesc de pieptul 
meu. Stau în defensivă, pentru că îmi place să ţină cât mai mult 
lupta. Ea se smuceşte, mă împinge, opintindu-se din greu, ca să 
mă doboare. Îi simt suflarea pripită, iar părul ei răvăşit îmi 
gâdilă faţa. Când îi vine bine, încearcă să-mi pună o piedică pe 
la spate cu piciorul, isteaţa, ca să mă răstoarne. De astă dată aş 
putea s-o sărut prin surprindere, dar mi-e teamă să nu se supere 
şi să curme încăierarea. Uneori, trebuie să-mi încordez puterea, 
ca să nu mă izbească. 

„E voinică, nu glumă”, îmi spun, şi nu ştiu de ce îmi pare bine. 

Lupta urmează dezlănţuită. Ne strivim în braţe, ne lipim unul 
de altul, ne frângem, ne proptim de mobile. Aş vrea să mă 
războiesc până mâine cu un astfel de inamic... 

Aş vrea - dar mă împiedic de piciorul patului şi, pierzându-mi 
echilibrul, mă pomenesc lungit pe jos, pe covor, cu ea deasupra. 
M-am lovit puţin la cap, dar ce-are a face? Lotte sloboade un 
chiot de biruinţă. 

— Te dai bătut? 

— Nu! 

— Nuu? Ei bine, ridică-te dacă poţi, scrâşneşte ea şi mă ţine 
strâns, acoperindu-mă cu trupul ei subţire. 

Prind de veste cum mă furnică prin trup o simţire cu totul 
nouă şi nu cutez să fac vreo mişcare ca să n-o gonesc. 

— Nici acum nu te dai învins?... mă întreabă ea a doua oară. 

— Ba da... bâigui ca-n vis. 

— Aşa-ţi trebuie, obraznicule, ciripeşte Lotte şi, sărind 
sprintenă în picioare, îşi potriveşte părul şi rochia mototolită. 
Apoi se întoarce triumfătoare: Hai, scoală-te acum! Te scutesc 
să-mi mai ceri iertare. Şi mă ajută să mă ridic. 

O privesc absent. Ochii mi se-nchid. O moleşeală ciudată mă 


cuprinde. Ce s-a întâmplat oare cu mine? 

Straniu! Am impresia că mi s-au muiat brusc oasele şi trupul 
s-a preschimbat într-o gelatină moale. Lotte mă cercetează 
nedumerită, făcând ochii mari. 

— Ce ai, nu ţi-e bine? 

— Ba da. 

— Minti! Te-ai lovit la cap? Eşti palid! 

— Nu m-am lovit deloc. 

Mă întind îmbrăcat pe marginea patului. Ea s-apropie şi mă 
şterge de praf, îmi aranjează părul. 

— Ţi-am spus să nu te măsori cu mine, şi nu m-ai ascultat. 
Zâmbesc. O îndepărtez uşor cu mâna. Nu ştiu de ce, dar acum 
parcă n-o mai pot suferi în juru-mi. 

— Lasă-mă... Du-te! 

— Nesuferitule, aşa-ţi trebuie, mi-o aruncă ea şi fuge râzând. 
Seara, înainte de cină, în timp ce Dona Bianca serveşte primul 
fel de mâncare, Lotte ciripeşte bătând veselă din palme, ca din 
aripi: 

— Staţi să vă spun una bună! După-amiază, m-am prins la 
trântă cu Dima şi l-am pus jos... 

Rămân năuc şi cred că am roşit până-n vârful urechilor. Nu 
mă aşteptam ca Lotte să facă o astfel de neghiobie. Ei bine, 
fetiţa asta e de-o inconştienţă fără pereche. 

Magotu izbucneşte în râs. Şi râzi, râzi! Se opreşte uneori ca să 
reînceapă mai tare. 

— Ho, nebune! îl ghionteşte Zgâră, îţi crapă fierea!... Magotu 
n-aude. Se clatină pe scaun, se ţine cu mâinile de pântece şi 
hohoteşte de se cutremură sufrageria. Cum o putea să iadă 
atâta? 

Ne molipsim şi ceilalţi. Noi râdem însă de râsul lui Magotu. 

— Ce, adică, nu crezi? îl întreabă Lotte. 

— Mai bine ţi-ai măsura forţele cu mine, îi propune Magotu 
râzând şi îşi încordează în faţa tuturor muşchii braţelor. 

— Cu urangutanii nu mă bat, răspunde Lotte, dispreţuitoare. 

Mă gândesc la lupta aceea vrăjită şi simt încă fiori pe şira 
spinării. Îmi dau seama că nu-i lucru tocmai curat. 

Ce-o fi gândind Dona Bianca despre povestea asta? O fi 
bănuit ceva? Ei şi? Ce-mi pasă, la urma urmei? Poate să creadă 
ce-i place. Mai degrabă mă simt stânjenit faţă de Magotu şi de 
Zgâră. Nu, zău, cum a fost Lotte în stare să facă o asemenea 


gafa? 


„Încearcă să mă săruţți!” 


Consfătuirile în legătură cu excursia se ţin lanţ. Ne întrunim în 
clasă, pe culoarele sau în vestiarele liceului, acasă la mine sau 
la Tarzan şi, uneori, chiar pe stradă. 

Fiecare membru din comitetul de organizare vine cu câte o 
propunere pe care o dezbatem. Domisol, de pildă, e de părere 
ca luntrea să fie acoperită cu o prelată, ca să nu ne plouă. 
Ţiganu se ocupă cu aprovizionarea. Crede că e mai bine să ne 
procurăm hrană rece. Magotu se împotriveşte. El vrea, când 
debarcăm pe uscat, să întindem corturile şi să răsturnăm colo o 
mămăligă cât luna, rumenă şi fierbinte. De aceea îi atrage 
atenţia lui Ţiganu să se aprovizioneze în special cu unt şi 
brânză. Şoimaru, care e poet, se obligă să scrie jurnalul de bord, 
iar Tarzan o să facă poze, alegând peisajele cele mai frumoase. 
Are un aparat de fotografiat foarte bun. In sfârşit, lucrurile merg 
strună. 

Comandăm telegrafic la Paris un catalog de la Manufacture 
Francaise d'armes et cycles de Saint-Etienne şi, după vreo zece 
zile de înfrigurată aşteptare, ne soseşte o carte groasă, având 
aproape o mie de pagini. 

O răsfoim cu toţii, claie peste grămadă, şi, la pagina 431 dăm 
peste ceea ce ne trebuie. După scurte dezbateri, ne hotărâm să 
cumpărăm luntrea denumită Ocean, lungă de 8 m şi lată la 
mijloc de 1,60 m, care poate transporta 12 persoane, adică 
tocmai câţi suntem noi. Costă 670 de franci, dar cine se uită la 
preţ când ea este atât de elegantă, construită din stejar lustruit, 
cu chila vopsită şi cârma cu mânerul de bronz? Bineînţeles, îi 
vom ataşa un motor Motogodille, de 2.1/2 H.P., pe care-l găsim 
în acelaşi catalog, după două pagini, şi nu costă decât 1090 de 
franci. 

Răsfoim, în mare grabă, necuprinsul catalog, ca să ne dăm 
seama ce ne mai trebuie. 

Aşa... Ne trebuie, în primul rând, două corturi, pe care le 
alegem: unul tip Bonnet şi altul Ministeriel, unde voi dormi eu în 
nopţile pe care le vom petrece pe uscat. 

La capitolul „alimente” zăbovim mai mult. Alegem o mare 


cantitate de conserve de peşte, în special sardele Robert, care 
sunt delicioase, apoi conserve de carne, vânat şi legume. 
Notăm, de asemenea, câteva cutii de lapte condensat, 
ciocolată, cacao, premiu şi o serie de tonice, esenţă de cola şi 
extrase concentrate pentru siropuri şi lichioruri diferite, de care 
avem neapărată nevoie, ca să ne răcorim când ne va fi prea 
cald. 

Facem socoteala cât ne costa toate astea: vreo 4500 de 
franci. Deosebit, trebuie să mai punem la socoteală şi hrana pe 
două luni. Nu-i nimic: facem noi rost de banii aceştia. Esculap îşi 
ia angajamentul să aducă o trusă completă de medicamente 
pentru cazuri de boală sau chiar accidente. De bună seamă, 
proiectul trebuie studiat în cele mai mici amănunte şi chiar aşa 
vom face, ca să ne bucurăm de reuşită deplină. 

Tarzan s-a apucat să scrie în oraşele de pe malul Dunării, pe 
la cunoştinţe sau chiar unor necunoscuţi, cerându-le să-i trimită 
vederi. Nu ştiu ce are de gând cu ele. De asemenea, îl văd de 
câteva zile, cu o carte groasă, Le Danube, pe care o citeşte cu 
încordare. Vrea să ştie ce adâncime are fluviul, ce neamuri de 
peşte cresc în apele lui, în sfârşit, flora şi fauna Deltei. 

Planul acestei excursii ne obsedează atât de mult încât, ori de 
câte ori ne vedem, nu vorbim despre altceva. 

Am scris o scrisoare Întreprinderilor M.E. De Saint-Etienne, 
rugându-le să ne comunice, de urgenţă, în cât timp ne pot livra 
o comandă foarte importantă pe care urmează s-o facem, după 
sosirea răspunsului. 

S-a făcut frig în cameră. Pun mâna pe sobă. E rece. Focul s-a 
stins. Încerc să-l reaprind, când Lotte se strecoară, ca o vedenie. 

— Ce tot boscorodeşti acolo? 

— Fac focul, nu vezi? 

— Lasă-mă pe mine, că nu te pricepi! 

Mă trag la o parte şi-i fac loc. Ea se apleacă şi suflă cu putere, 
răscolind jarul. În felul cum stă îndoită de mijloc, rochia s-a tras 
în sus şi-i zăresc o bucată îngustă din pulpele plinuţe, cu carne 
moale. Aş vrea să facă o mişcare ca să înalțe rochia şi mai sus, 
dar degeaba. Lemnele s-au aprins şi limbi de flăcări izbucnesc 
vioaie în sobă. 

Lotte se ridică sprintenă. Parcă i s-a aprins şi ei faţa. 

— Ştii de ce-am venit? mă întreabă. Ridic din umeri. 

— Poate vrei o carte de citit? 


— Nu... 

— Să jucăm o partidă de şah? 

— Nici... 

Ce-o fi vrând? Nu-mi vine nimic în minte. 

— Nu ghiceşti? Mama nu-i acasă. Magotu cu Zgâră dorm 
buştean. 

— Ei, spune odată! 

— Eşti prost! Haide, încearcă să mă săruţi. 

A, asta vrea! Adică să ne luptăm, ca acum două săptămâni. 
Nu-i răspund, o privesc doar lung, cu reproş. 

— Nu vrei? 

— Nu. Pentru că ai obiceiul să baţi toba. Ar trebui să fii mai 
discretă. 

— Discretă? De ce? Doar n-am nimic de ascuns. 

— Dacă-ţi place... 

— Înţeleg, eşti mândru. Bine, dacă ţii atâta, nu suflu o vorbă. 

— Jură-mi! 

— Jur! 

— Să nu te măriţi dacă vei spune? Fata are o clipă de ezitare. 

— Fie, să nu mă mărit. 

— Atunci, haidem. 

Îmi încolăcesc braţele, apucând-o cleşte de mijloc. Ea face la 
fel. 

— Ce subţire eşti, îmi spune, te cuprind uşor cu mâinile. 

— Dumneata eşti mai subţire. Parcă ai fi o trestie. Surâde 
cochetă: 

— Serios? 

Niciodată surâsul ei nu mi s-a părut atât de fermecător. 
Începem ciudata noastră luptă, care seamănă mai mult cu o 
vrajă. Bineînţeles, nu încerc s-o sărut, căci nu interesează asta 
pe niciunul. Amândoi laolaltă suntem un trup cu patru braţe şi 
picioare care şovăiesc şi-l poartă printre mobile, izbindu-l de 
tăbliile patului sau de masa la care învăţ. Când ne proptim de 
peretele din fund, din cauza unei mişcări neîndemânatice, se 
desprinde o ramă din cui şi cade cu zgomot. O ridic de jos: e 
portretul tatălui ei, în costum de marinar, cu o barbă scurtă, 
care-i dă un aer de lup de mare... 

— Vai, s-a spart geamul! ţipă Lotte speriată. 

— Lasă, nu-i nimic... Mă duc mâine la geamgiu şi pun altul în 
loc. N-o să ştie nimeni... 


Reluăm lupta întreruptă. Uneori îmi lipesc obrazul de al ei şi 
stau aşa cu ochii închişi. Mă mir că Lotte nu se împotriveşte. Se 
vede că-i place şi ei. 

Nu mă dumiresc cum fata asta poate să ia jocul nostru în 
serios, fiindcă se trudeşte din răsputeri să mă doboare. Pentru 
ea farmecul e să învingă? Oare nu simte altceva, cu mult mai 
îmbătător decât vanitatea biruitorului? 

Mă minunez de îndârjirea ei. Uneori, când i se pare că 
izbuteşte, sloboade un țipăt. Apoi, mă prinde mai cu sete, 
lipindu-şi trupul de mine, fără umbră de şovăială. La rându-mi, o 
strâng în braţe aşa de încleştat, că-şi pierde răsuflarea, dar nu 
se plânge. Asta îmi stârneşte o voluptate smintită. Aş învinge-o 
numaidecât, dar nu vreau, pentru că îmi place să prelungesc 
beţia care mă inundă. 

Simt, instinctiv, ca şi rândul trecut, că se apropie acea clipă 
de ameţeală uluitoare. Acum trebuie s-o sfârşim într-un fel. O 
trântesc cu precauţie, să nu se lovească. Fata încearcă să se 
ridice, azvârle din picioare, se frământă, dar nu poate să scape. 
În cele din urmă, se domoleşte şi-mi spune cu ciudă: 

— Mă dau bătută. 

Eu însă am uitat de-a binelea că trebuie să mă scol, şi o 
îmbrăţişez în neştire, nebunește, cu sufletul aiurea. 

Lotte tresare şi pleacă ochii ruşinată. O roşeaţă vie îi 
izbucneşte în obraji. Mă respinge brutal şi, sărind în picioare, se 
duce într-un colţ şi-şi ascunde faţa în mâini. 

Plânge? 

Abia prind de veste. Sunt încă buimac de cele întâmplate. 
Adevărat, am făcut o prostie. Nu trebuia s-o îmbrăţişez după ce 
se sfârşise jocul. Dar cine îşi mai dădea seama? A fost fără voia 
mea. Se vede că însăşi fata a simţit că ceva nu-i în regulă. 

Mă apropii de ea. Câteva minute nu îndrăznesc să scot niciun 
cuvânt. O privesc în tăcere, aproape cu teamă. Lotte nu mă 
vede, şi-a acoperit faţa cu podul palmelor. Pieptul îi tresaltă 
neregulat. 

Plânge încet, tăcut... 

Dumnezeule, sunt un monstru! Aş face orice ca s-o împac. 

— Lotte! îi şoptesc la ureche, dar aşa de încet, că nici n-aude. 
Lotte! repet mai tare. 

— Lasă-mă! ţipă fără să ridice capul. 

— Eşti supărată pe mine? Tace. 


— Eşti supărată? Răspunde-mi! Lotte scutură capul. 

— Nu? 

Repetă mişcarea. 

— Atunci de ce nu-mi vorbeşti? 

Rămâne mereu mută. Nu-i chip să-i smulg un cuvânt. Trec 
câteva clipe lungi. Reiau: 

— Ce ţi-am făcut, de te-ai supărat? Nu mă ştiu vinovat cu 
nimic. 

Tace din nou, îndărătnică şi absentă. 

— Haide, spune-mi! 

Deodată se înalţă dreaptă şi, săgetându-mă cu ochii, îmi 
aruncă în faţă: 

— Eşti obraznic! şi fuge sprintenă ca o căpriţă. 

— De ce? o întreb, dar rămân fără răspuns. 
Insula fără nume 


Înainte de a pleca la geamgiu, curăţ rama prăfuită şi scot 
cioburile de sticlă. Când desprind portretul, cade o hârtie 
galbenă, împăturită. O ridic de jos şi citesc începutul. E o 
scrisoare trimisă lui lon Bordenache, tatăl lui Lotte, de către un 
camarad, marinar şi el. De ce-o fi ascuns-o bătrânul în tablou, 
sub învelitoarea de mucava? Mister! 

Inchid repede uşa cu cheia, să nu mă surprindă cineva, şi mă 
apuc s-o citesc. E scrisă în englezeşte, cu slovă încâlcită. 
Pesemne că acela care a aşternut-o avea îndemânare la alte 
îndeletniciri decât mânuirea condeiului. Totuşi, nu-i lipsea un 
umor specific american. 

lată scrisoarea cu pricina: 


Prietene John, îti scrie frate-tău mai mare, Jim Blacke, care 
aşteaptă din zi în zi, grohăind în pat, să-l ia dracu. Am mai 
scăpat eu de cumătrul Scaraoțchi şi altădată, dar acum cred 
că mi s-a înfunaat. 

Jii minte când ne-am ciocnit cu San-Salvador-ul nostru de 
blestematele alea de stânci dintre Borneo şi Celebes? Eram 
gata s-o pornesc spre fundul oceanului, dar tu ai fost de altă 
părere. Mare scofală n-ai facut cu asta, chiar m-ai pus în 
încurcătură cu recunoştinţa. Acum, habar n-am pe unde 
umbli, dacă n-ai crăpat între timp, şi tare mă tem că am 
prăpădit bunătate de cerneală. În sfârşit, cum ţi-o fi cântat 


cocoşul la născare. 

Mă, cârlan păcătos, cască bine ochii la ceea ce-ţi scriu mai 
la vale, şi să nu te plângi că nu te-a pălit şi pe tine o dată 
norocul. Acu’ doi ani am pus laba pe un mare secret de la 
bunicu-meu, cârmaciul, cu trei ceasuri înainte de a-şi da 
duhul. Ţi-l vâna pe dragoste chioară, lua-te-ar dracu'. Şi lui i l- 
a dat, la rându-i, muierea unui bătrân pirat cu care a trăit, dar 
povestea e lungă, și n-am poftă să fac scurtă la mână 
aşternând-o pe hârtie. Ascultă despre ce-i vorba: 

În arhipelagul Galapagos din Pacific, prin dreptul 
Ecuatorului, se află o insulă (se află ele vreo treizeci, dar nu 
ne interesează ălelante, naiba să le ia). Asta de care-ţi spusei 
n-are nume, n-a călcat-o picior de alb, e, în sfârşit, fată mare 
cum a lăsat-o mă-sa, natura. Ei bine, aici se găseşte o 
comoara, comoara vestitului pirat Kyd Brown, care ştii cum a 
dat ochii peste cap acuşi o sută de ani, pe vremea 
Corsicanului. El n-avu parte de comoară, nici bunicul, nici 
bărbatul ţiitoarei bunicului, nici eu. Poate oi avea tu noroc, mă 
John, ori lon, cum te-ofi chemând în ţara ta, că tainele cerului 
sunt mari, băieţele!... 

Dar, în lături cu vorbăria. la seama ici: insula cu pricina are 
poziția: 90°, 24' longitudine estică; 1°, 43’ latitudine nordică 
şi 1° şi 25’ latitudine sudică. Lămurit ori ba? 

Acu “să vedem unde se află dumneaei, comoara, care, după 
cum umblă vorba, ar avea mai multe mii de kilograme de aur, 
fie în lingouri solide, fie în monede cu feţele a peste o suta de 
regi, fie în juvaericale muiereşti. Oricum, e mai dihai decât 
comoara cetății Lima, capturată tot de pirați. 

După ce pui piciorul în insulă pe la sud şi mergi cam o 
jumătate de milă, trebuie să dai cu nasul de un baobab. In 
fața lui, cam la 20 de stânjeni, e un cocotier, iar în dreapta ṣi- 
n stânga, alți doi cocotieri. Acuşa, atenţie: dacă uneşti cu o 
linie cocotierii lăturalnici şi cu alta baobabul şi cocoherul din 
față, în punctul unde se întâlnesc aceste două linii acolo este 
îngropată comoara. 

Să-ţi desenez mai bine, ca să nu te-ncurci. 

Învățătura mea e asta: fă ce-i face, strânge niscaiva 
gologănaşi de unde şi cum ai putea, ia-ti o mână de oameni 
credincioşi (asta-i partea mai grea) şi cară-te fără zăbavă la 
Ecuator, să pui mâna pe aur, ca nu cumva să-ţi ia înainte altul 


mai iute de picior. 

N-ai a te teme de nimeni. După cum iţi spusei, insula e 
pustie ca buzunarele mele. Bunicul auzise de la cineva că s-ar 
fi aciuat pe acolo un neam de femei lungane, care umblă pe 
cai ca amazoanele. El nu credea în baliverne de-astea, nici eu. 
Nu stau ele, muierile, fără bărbați, nici să le pici cu ceară. 

ȘI, când ti-o fi bine, trage-mi câte o înjurătură zdravănă, în 
semn de recunoştinţă. Eu am să te-aud şi - hâc! - sughit în 
cazanul cu smoală. 

Asta-i tot... Ce să fac dacă n-am avut parte să dau cu nasul 
de bogăție - târfa asta după care alergăm toţi? Du-te măcar 
tu, păcătosule, şi, în caz că nici pe tine nu te ţin curelele, 
pricopseşte pe altul ochit de noroc. Să ne vedem cât mai 
târziu, mama ei de viaţă! Şterge-te pe bot, să te pupe Jim 
Blacke. 


Nu-mi dau seama cât timp rămân ca năuc, pradă unei 
tulburări adânci. Inima îmi bate cu putere şi un stol de gânduri 
îmi învârte capul. Ce întâmplare cu tâlc: să cadă tabloul din 
perete, să desfac rama şi să dau peste acest uluitor secret care 
va fi, fără doar şi poate, axa vieţii mele! 

Un gând mă mustră uşor. Parcă mi-ar spune: „Nu-i cinstit ce 
faci; nu trebuie să-ţi însuşeşti bunul altuia. Secretul pe care ai 
pus mâna e al Donei Bianca, soţia  decedatului John 
Bordenache.” 

Ba, s-avem iertare, scumpa mea conştiinţă! Dacă bărbatul 
gazdei ar fi vrut ca scrisoarea cu pricina să rămână moştenire 
familiei sale, de ce a lăsat-o să mucezească ascunsă în rama 
tabloului? Nu i-a trecut nicio clipă prin minte să încredinţeze 
cuiva secretul. Sau, mai bine zis, l-a lăsat la voia întâmplării. Şi, 
uite, norocul m-a ales pe mine şi cred că n-a greşit: sunt 
singurul care va putea să înfrunte greutăţile şi primejdiile legate 
de această grandioasă întreprindere. Voi fi totuşi generos: am s- 
o înzestrez împărăteşte pe Lotte, ca să facă un mariaj bun. 
Altfel, săracă, aşa cum este, cine s-ar încumeta s-o ia de 
nevastă? 

Da, da, răbdare... Trebuie să mă gândesc temeinic cum să 
ajung în insula fără nume. Pe-ndelete, fără grabă... Ca să 
izbutesc la sigur... 

Până atunci, să ascundem bine comoara, să nu dea cineva 


peste ea. Desfac uşor căptuşeala hainei, vâr înăuntru scrisoarea 
îngălbenită de vreme, apoi cos la loc. 
Şi ssst! Tăcere!... 


A doua zi la şcoală, Tarzan vine şi-mi raportează că Găliganu, 
care nu fusese primit în echipaj, fiindcă nu mai aveam locuri, 
organizează şi el o excursie pe Dunăre, asemănătoare cu a 
noastră, şi că ia douăzeci de băieţi, cei mai mulţi din clasa a V-a 
şi a V-a. 

Hm! N-are decât! La drept vorbind, prea puţin mă interesează 
excursia pe Dunăre, de când am dat peste marele secret care- 
mi înghite toate gândurile. 

Tarzan e nedumerit. 

— Cum se poate? Admiţi una ca asta? 

Are dreptate... Ideea cu excursia e a mea şi nimeni n-are voie 
să mă copieze. Dar Găliganu e cel mai tare din clasă la copiat. In 
recreaţie, îl chem deoparte şi-l întreb: 

— Am auzit că organizezi şi tu o excursie pe Dunăre după 
modelul meu. E adevărat? 

— Mda, cam aşa e. Dacă vrei să fim împreună, nu zic ba. 

Întrerupem convorbirea, deoarece sună. Profesorul Laiţă se 
iveşte numaidecât cu catalogul la subsuoară. Nu-i rea ideea lui 
Găliganu!... Să pornim două luntri sau chiar mai multe... o flotilă 
întreagă de luntre... 

Sau, în loc de mai multe luntre, să construim un vaporaş!... 
Asta da... E cu totul altceva... N-o să coste marea cu sarea. Am 
putea explora... Dar ce să explorăm pe Dunăre? Mai bine am 
porni pe mare... Că tot avem vapor... Sau pe ocean... Şi să 
vizităm... ce? Hm, am putea merge în insula Java... Ba nu, acolo 
am fost, pentru mine n-ar mai avea niciun farmec... Trebuie să 
caut altceva... Ceva mai îndrăzneţ... Stai! 

Dumnezeule, ce-ar fi să pornim în căutarea comorii din insula 
fără nume? 

Sar în sus de bucurie la ivirea gândului minunat! Acolo, acolo, 
vom merge cu toţii! Expediția noastră va fi fără pereche... şi ne 
vom întoarce încărcaţi de glorie, cum s-a întors Columb după ce 
a descoperit America. 

Convoc numaidecât comitetul de organizare la Tarzan acasă, 
în odaia de musafiri, care e foarte spațioasă. Auzind că-i o 
şedinţă importantă, băieţii sunt curioşi să afle cât mai repede 


despre ce este vorba. 

lau cuvântul şi le împărtăşesc planul meu. 

— Excursia pe Dunăre e un fleac... Noi, băieţi, trebuie să 
facem ceva grandios, care să rămână scris cu litere de aur în 
istoria patriei, înţelegeţi? Plecăm în căutarea unei insule care 
până azi n-are nume. 

Băieţii sunt nedumeriţi. Nu pricep ce este cu această insulă. 

— Tocmai aici voiam să ajung, le spun. Aflaţi, dragii mei, că 
norocul m-a ajutat să descopăr un mare secret. 

Spunând acestea, desfac cusătura hainei, scot scrisoarea 
veştejită a lui Jim şi o flutur în aer ca pe un trofeu de preţ. 

— Vedeţi voi, de acest petec de hârtie atârnă soarta noastră! 
Băieţii zgâiesc ochii şi feţele lor se alungesc de mirare. 

— Aţi auzit cumva de teribilul lup de mare Jim Blacke? Nu? Ei 
bine, a fost un marinar tot aşa de priceput ca Marco Polo, 
Magellan sau Jean Bart. Scrisoarea pe care o am în mână e 
opera lui şi conţine secretul de care v-am pomenit. Ascultaţi să 
v-o traduc, deoarece e scrisă în englezeşte. 

Le citesc răvaşul cu pricina, omiţând, fireşte, a arăta poziţia 
insulei şi harta. Ei înţeleg că vreau să păstrez secretul numai 
pentru mine, ca să nu îndur vreo surpriză neplăcută din partea 
cuiva sau vreo trădare. Oricine în locul meu n-ar fi făcut altfel. 

— Formidabil! exclamă Tarzan. 

— Extraordinar! Fenomenal! strigă ceilalți de-a valma, 
cuprinşi de o febră ciudată. 

— Cum ai intrat în posesia documentului? Spune-ne şi nouă, 
mă roagă Magotu. 

— Ssst!... pun eu degetul în dreptul gurii. Nu pot să suflu nicio 
silabă, nicio literă măcar. Dacă v-aş da în vileag sursa şi ar 
transpira ceva, adio viaţă! M-aţi găsi asasinat... 

Băieţii sunt cuprinşi de fiori. Da, da, se poate... Primejdia e 
mare... Tot atât de mare ca secretul... Câţi n-ar vrea să se 
înfrupte din comoara noastră, chiar călcând peste cadavre? 

Am pus bine problema ca să evit o dată pentru totdeauna 
curiozitatea lor. 

— Trebuie să lucrăm conspirativ, adaug, asta-i toată filosofia. 
Dacă pălăvrăgim fără rost, se duce pe copcă secretul... Deci, 
lacăt la gură... 

— Da, da, aşa e, strigă ei laolaltă, adânc convinşi, şi se simt 
măndri şi importanţi că se înhamă la o asemenea treabă plină 


de primejdii, dar atât de generoasă! 

După o mică pauză, în timpul căreia fiecare se simte în sine 
ca un erou încărcat de glorie, Gălbează se ridică şi întreabă: 

— Mă rog, am putea şti ce dată poartă documentul? 

Îmi place: nimeni nu-i mai spune scrisoare, ci document... Mă 
uit la dată: 

— 8 mai 1902. 

— Sunt 12 ani de atunci... 

— Cam mult, obiectează Tarzan. Dacă, între timp, insula a 
fost descoperită de alţii? 

— Imposibil! decretez eu cu cea mai mare certitudine. Nimeni 
n-a îndrăznit să se aventureze până acolo. Şi chiar dacă s-a 
aventurat, tot degeaba: n-avea datele precise pe care le posed 
eu. 

— Noi vom îndrăzni, strigă Tarzan, chiar dacă ar crăpa de 
ciudă Păleaţă şi Basu. 

— Vom înfrunta orice lovituri, fredonează Domisol din marşul 
Pe-al nostru steag. 

— În orice caz, înainte de a porni, trebuie să ne documentăm 
serios, propune Esculap. Am o carte groasă despre America. 

— Nici vorbă, îi răspund. N-o să plecăm în necunoscut, aşa 
cum a făcut Columb. 

— Aş vrea să citesc şi eu povestea lui Columb, spune Tarzan. 

— i-o aduc mâine. De acum înainte vom citi numai călătorii 
celebre: Columb, Magellan, Amerigo Vespucci, Diaz de Solia, de 
La Perouse, Vasco da Gama, Marco Polo etc, etc... 

Plănuim aşa: până la terminarea studiilor universitare, vom 
economisi mereu bani, să strângem câte zece mii de lei de 
şapcă. Cum expediţia va fi compusă din 100 de persoane, vom 
avea la dispoziţie un milion de lei... Cu acest milion, cumpărăm 
o goeletă de cel puţin 10 mii de tone... Afară de asta, ne putem 
împrumuta, căci la întoarcere vom putea plăti orice datorie, 
oricât de mare. 

Avem însă nevoie de oameni pricepuţi. După terminarea 
liceului, Tarzan, Găliganu şi cu mine trebuie să urmăm Şcoala de 
Navigaţie ca să ieşim câteştrei ofiţeri de marină. Esculap va fi 
farmacistul expediției, Gălbează - inginer de mine, Ploşniţă - 
medic, Ţiganu - inginer electro-mecanic, Domisol - şeful muzicii 
militare - şi aşa mai departe, ne specializăm fiecare în vederea 
grandioasei expediţii. 


Într-o săptămână proiectul nostru atinge proporţii nebănuite. 
Elevi din toate clasele, până şi cei din clasa |, vor să se înscrie în 
echipaj. Tarzan cumpără un registru şi începe să-i treacă, după 
ce, în şedinţele comitetului de direcţie, discutăm asupra 
aptitudinilor fiecăruia. Nu primim însă decât elevi din clasele a 
VIII-a, a VIl-a şi a VI-a. Atât, şi nimic mai mult. 

Într-o dimineaţă, înaintea primei ore de curs, Rogvaiv vine la 
banca mea şi mă roagă să-l primesc şi pe el în echipajul nostru. 

— Du-te la Tarzan, el se ocupă cu înscrierile. 

— Am fost, dar nu vrea. 

— Nu se poate... De ce să nu vrea? 

— Mi-a împrumutat nişte bani, i-am dat înapoi, însă fără 
dobândă. De-asta e supărat. Ştii... 

— Las’ că-i trece. Fă-mi o cerere, Rogvaiv, şi ad-o-ncoace. 

— O am la mine. 

Mă uit fugar peste hârtie şi privirea îmi cade pe semnătură: 
Catălin Preda. Îl cheamă tot Cătălin, ca pe Şoimaru, şi eu habar 
n-aveam. Din pricina poreclelor ăstora afurisite, nici nu mai ştim 
cum ne cheamă cu adevărat unii pe alţii. 

— S-a făcut, Rogvaiv. Începând de azi, eşti de-ai noştri. 

Îmi mulţumeşte şi pleacă fericit... Bun băiat! 

Ah! expediţia aceasta este un vis sublim care mă face să 
trăiesc cele mai plăcute clipe... 

Întotdeauna, înainte de culcare, mă plimb cu gândul - câte un 
ceas-două - prin locurile pe care va trebui să le explorăm... Din 
cauza asta uit de tot de Alina şi de scrisoarea pe care voiam să 
i-o scriu de atâta timp. 

Ah! ce minunat are să fie! Jim şi bunicul său nu cred că insula 
fără nume e locuită... Dacă, totuşi, se află acolo [ara 
Amazoanelor de care am auzit vorbindu-se de atâtea ori? 
Trebuie să fie femei agere şi frumoase, aşa cum mi-o închipui pe 
Anca din Soveja, eroina unei piese de teatru citite mai demult. 

Parcă o văd pe regina lor târându-se la picioarele mele, ca să-i 
cruţ viaţa. Ba nu - nu se târăşte - reginele sunt mândre, 
dimpotrivă, mă priveşte lung, cu ochii trişti. E atât de 
fermecătoare. Are degete lungi, în care strălucesc inele de aur 
cu perle. Pe cap poartă o diademă uriaşă din aur masiv, 
încrustată cu pietre preţioase. 

Curtea reginei e alcătuită din amazoane alese pe sprânceană, 
care stau călare pe cai în jurul suveranei lor. 


— Cum te cheamă? o întreb eu pe regină. 

— Makala, îmi răspunde ea. 

— De astăzi înainte veţi fi soţia mea, îi poruncesc prin 
tălmaci... Ea struneşte calul care îngenunchează în faţa mea, în 
semn de supunere, aşa cum am văzut la Royal-Circ, un cal care 
se pleca în faţa publicului. 

— Stăpâne, cum ţi-i voia! 

Apoi începem serbările nunţii, care trebuie să dureze şapte 
zile şi şapte nopţi. De asemenea, statul meu major, alcătuit din 
Tarzan, Esculap, Domisol, Găliganu, Rogvaiv, Magotu, Gălbează 
şi Ţiganu, se însoară cu domniţele din suita reginei. 

Şi încep domnia în Ţara Amazoanelor, pe care o botez după 
numele meu, Dimuda... Dimada... Dimaida... Hm! nu merge. 
Parcă mai frumos sună Grigorida... Da, ţara Grigoridei... iar eu 
iau titlul de Grig l-ul. 

Cât m-aş bucura dacă Lotte ar putea să ne facă o vizită. Aş 
primi-o chiar în sala tronului, cu toate onorurile, ospătând-o, 
bineînţeles, împărăteşte. Abia atunci are să-şi dea seama cât 
era de proastă făcând pe mofturoasa cu un tânăr ca mine, menit 
să ajungă pe cele mai înalte culmi. 

Am s-o poftesc şi pe Alina, oricât ar costa o asemenea 
călătorie, ca să dea în capitala Grigoridei câteva reprezentații cu 
ansamblul operei, mai ales Aida care-mi place mult. 

Şi aşa adorm fericit, cu surâsul pe buze, purtat de aripile 
reveriei într-alt colţ de lume, cu soare mult şi vegetaţie 
luxuriantă, străjuit de apele molcome ale Pacificului. 

Toate astea nu sunt decât fructul închipuirii, dar e atât de 
dulce şi de gustos acest fruct, încât mereu aş muşca din el fără 
să mă satur. 


Vacanta de Crăciun 


A venit vacanţa Crăciunului. La şcoală e zarvă mare. Pe toţi 
parcă ne roade un neastâmpăr ciudat. În ultima zi, nici lecţii nu 
mai facem. 

Când sună de ieşire, ne îmbrăţişăm unii pe alţii, ca fraţii, şi ne 
despărţim. Aud că Basu are de gând să plece la Bucureşti în 
timpul vacanței. Păleaţă ar vrea să-l însoţească. Dar n-are bani. 
De aceea lansează la repezeală o listă de subscripţie, ca să-l 
împrumute clasa cu banii de care are nevoie. Se jură pe ochii lui 


din cap că îi va restitui după Crăciun. 

Deşi suntem în raporturi destul de reci, totuşi contribui la 
împrumut şi-i îndemn şi pe alţii să facă acelaşi lucru, ca să nu 
spună că-i purtăm pică, deşi ştiu că nimeni n-are să mai vadă 
vreun ban de la el. Nici mie n-are de gând să-mi restituie banii 
împrumutaţi. 

Când mă ridic de la masă, vine Marița, servitoarea, şi mă 
anunţă că a sosit sania de la ţară şi că a tras în curte. Magotu 
fuge numaidecât s-o vadă. Apoi, rebegit de ger, se-ntoarce în 
sufragerie cu moş Ioniţă. 

Imi fac bagajul, în timp ce moşul înfulecă ceva la repezeală, 
deoarece trebuie să ajungem acasă înainte de a se înnopta. 

Magotu pleacă după-amiază, iar Zgără şi Cuviosul Gigi, mâine 
dimineaţă. Imi iau rămas-bun de la toţi şi le urez petrecere buna 
de sărbători. Lotte nu e aci... Trebuie să-mi iau rămas-bun de la 
ea. 

— Mia bambinal Mia bambinal o strigă Dona Bianca. S-a dus, 
pesemne, în odaia ei. 

De ce o fi plecat tocmai acum, când ştia că trebuie să-mi iau 
rămas-bun? Tot mai ţine supărarea? Mă duc şi bat la uşa ei. 

— Cine e? întreabă Lotte dinăuntru. 

— Eu sunt! lţi urez petrecere bună! 

— Mulţumesc, asemenea, răspunde ea, fără să deschidă. Mă 
urc în sanie, cu inima grea. Nu mă aşteptam să-mi facă o figură 
ca asta! 

Îmi petrec tot timpul citind şi făcând planuri în legătură cu 
expediţia din insula vrăjită. 

Am găsit în biblioteca tatei doar trei cărţi tratând călătorii 
celebre, pe care le dau repede gata. Pe dosul uneia dintre ele 
găsesc înşirate o mulţime de lucrări, tratând expediţii vestite în 
decursul secolelor. Notez titlurile pe o bucată de hârtie, cu 
gândul de a comanda la Paris aceste cărţi. De revelion vine la 
noi familia Pâslaru. Domnul Barbu, prieten bun cu tata, e 
proprietarul unei moşii întinse, vecină cu a noastră. Au fost chiar 
colegi de şcoală. Pâslarii au două fete: pe Coralia, care s-a dus 
cu inginerul ei să petreacă sărbătorile la Sinaia, şi pe loana, o 
codană de vreo 13 anişori, zburdalnică şi răsfăţată, care 
urmează şcoala la Bucureşti. E în clasa a Ill-a. 

Ne simţim foarte bine în tovărăşia lor. Când pendula din salon 
bate 12 lovituri, destupăm câteva sticle de şampanie şi ciocnim 


între noi cupele spumoase. 

loana, care a dat pe gât două păhăruţe, s-a ameţit. E mai 
roşie la faţă decât o cireaşă. Vine întins la mine şi îmi spune 
tare, fără urmă de sfială: 

— Când oi fi mare, mă mărit cu tine. Vrei? 

Pufnesc în râs... Codana se supără foc şi începe să plângă cu 
hohote. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? întreabă tatăl ei. 

— l-am spus lui Griguţă că vreau să mă mărit cu el... şi... 

— Şi el?... 

— A început să râdă. 

Atunci, Pâslaru mă ia în primire. 

— Cum se poate, banditule, una ca asta? Auzi, fetiţa mea să-ţi 
facă o asemenea ofertă şi tu s-o respingi? 

— Nu-i adevărat, nene Barbule... Şi eu vreau s-o iau de 
nevastă pe loana... 

— Ei vezi, loano? De ce faci atunci tărăboi? 

— Serios, vrei, Griguţă? mă întreabă ea înseninată. 

— Foarte serios. 

— Dacă-i aşa, facem angajament în scris. 

— Bine, facem. 

li scriu pe o foaie de hârtie că, după terminarea studiilor, mă 
oblig s-o iau de nevastă, şi iscălesc. 

Toată lumea râde să se prăpădească şi până dimineaţă se 
încinge o veselie molipsitoare. 


Domnişoara Lidia 


Mă întorc de Bobotează, în loc de Sf. loan - adică mai 
devreme cu o zi -, din cauză că tata are treburi la Craiova. 

Sania mă lasă în faţa casei şi apoi pleacă mai departe cu tata. 
Mă lupt cu două geamantane pe care le târăsc anevoie prin 
curtea acoperită cu un covor de zăpadă. Sosirea mea stârneşte 
surpriză. Lotte are musafiri: câteva colege de şcoală, pe care le- 
a primit tocmai în camera mea. Mă roagă să nu mă supăr din 
cauza asta. Nu ştia că mă întorc mai devreme. Îi răspund că nu 
mă supăr pentru atâta lucru, fiindcă eu nu sunt mofturos ca ea. 
Ea zâmbeşte, ştiind că fac aluzie la figura din ajunul plecării, 
când s-a închis în cameră ca să nu-şi ia rămas-bun. Apoi mă 


prezintă celor trei invitate. 

Două dintre ele, surorile Cocoranu, sunt gemene, amândouă 
micuţe şi firave ca nişte păpuşi de porțelan. Cea de a treia eo 
fată înaltă şi bine făcută, foarte veselă şi guralivă. O cheamă 
Lidia Predescu. Are ochii verzi şi, ceea ce mi se pare curios, e 
tunsă băieţeşte, pe când Lotte şi surorile Cocoranu au cozi care 
le atârnă pe spate. Dona Bianca nu e acasă; e dusă undeva, prin 
vecini. Cu atât mai bine. Ne distrăm şi singuri. Lotte ne tratează 
cu prăjituri, cozonac şi vişinată făcută în casă. 

— Staţi, fetelor, le spun, am adus două sticle de şampanie... 

— Ura! Bem şampanie, strigă Lidia. Repede, Charlotte, adu 
cupe şi pişcoturi! 

— Pişcoturi n-am, draga mea... 

— Am eu. Aşteptaţi o clipă să desfac geamantanul... 

— Eşti teribil, Dima, ma parole! exclamă Lidia foarte familiar. 
Lotte aduce cupele, iar eu şampania şi pişcoturile rămase de la 
revelion. 

— Mmm! ce mai pişcă, râde Lidia, arătându-şi dinţii albi. 

Îndemn fetele să bea. Cu chiu, cu vai, Lotte dă pe gât o cupă, 
iar gemenele abia îşi moaie buzele. În schimb, Lidia şi cu mine 
ducem tot greul. Acum e timpul să punem şi puţină muzică. 
Aduc patefonul şi pun câteva plăci... 

— Dansezi, Dima? mă întreabă Lidia. 

— Da, duduie Predescu. 

— Atunci, fetelor, am rezolvat problema. Dar unde dansăm? 

— Dacă vreţi să trecem în sufragerie... E mai mult loc acolo... 
Trecem în sufragerie şi într-o clipă masa şi scaunele sunt trase 
la perete. 

— Eu am grijă de patefon, spune Lotte. 

— Nu se poate... trebuie să dansezi şi dumneata, intervin eu. 
O invit la dans pe Lidia, deşi trebuia să încep cu Lotte. Vreau să-i 
plătesc polita pentru purtarea ei. Lidia dansează minunat, de 
parcă ar fi maestră la Juventus. Se lipeşte de mine şi mă 
încolăceşte cu mâinile, ca o iederă. Apropierea ei îmi stârneşte o 
ameţeală mai tare decât şampania. Mă desprind uşor de ea, căci 
mă sfiesc de fetele celelalte. N-aş vrea să-şi închipuie cine ştie 
ce despre mine. Dar Lidia îşi lipeşte din nou pieptul de mine şi 
obrajii de faţa mea. 

„Căpriţa asta e femeie sută-n sută”, gândesc eu iscodit. Are 
stofa - prima calitate! În timpul dansului, o întreb curios: 


— Eşti colegă cu Lotte? 

— Am fost... anul trecut. 

— Dar acum de ce nu mai eşti? 

— Fiindcă am intrat funcţionară la Poştă. M-am săturat de 
şcoală. 

— Serios? 

— De ce nu mă crezi? N-am niciun motiv să te mint. Tu în ce 
clasă eşti? 

Auzi colo, nici nu ne cunoşteam bine şi mă tutuieşte. Ştii, eo 
îndrăzneală şi jumătate! 

— Într-a şaptea, îi răspund. 

— Eşti puşti... cu caş la gură... râde ea. 

Placa se isprăveşte. O las pe Lidia şi comand un vals. De 
rândul acesta, dansez cu una din surorile Cocoranu. Fata nu 
seamănă nici pe departe cu Lidia: e sfioasă, cu un aer serios de 
bătrânică, şi păstrăm între noi o distanţă cuviincioasă. Apoi 
dansez cu Lotte. Încerc s-o lipesc de mine, dar ea se desprinde 
fluid, fără să spună n vorbă. Trag uneori cu coada ochiului spre 
ea: e palidă şi se uită atât de ciudat la mine! 

Ne odihnim puţin. Fetele sunt obosite. Le îndemn să mănânce 
prăjituri şi rumenesc din nou cupele cu şampanie spumoasă. 

— Vivat! 

Ciocnim. Dar bem numai eu şi Lidia. Nu mă dau bătut până 
când nu reuşesc să le fac pe Lotte şi pe surorile Cocoranu să 
golească potirele până la fund. 

Începem din nou dansul. 

— Lotte, n-aveţi Dunărea albastră? întreabă Lidia. 

— Ba da. Trebuie să fi rămas dincolo. 

Mă reped să caut placa în camera mea, unde sunt şi celelalte. 

— Merg şi eu să-ţi ajut, sare Lidia. 

intrăm amândoi în odaie şi începem să cotrobăim prin 
maldărul de plăci. Dunărea albastră e printre cele dintâi - 
deasupra. 

— Ce repede am găsit-o, constat eu cu o umbră de regret. 

— N-ai fi vrut s-o găseşti aşa de repede?... 

— Nu... Aş fi vrut s-o căutăm mult... mult... Până mâine... 

— De ce? mă întreabă fata şi mă fixează cu ochii adânc. 

— Pentru că... pentru că... îmi place să stau cu... tine. 

— Serios? 

— Foarte serios. 


— Ştii că eşti cam îndrăzneţ... puştiule? 

— Sunt mult mai îndrăzneţ decât îţi închipui... 

— Zău? Aş vrea s-o văd... 

— Uite! 

Îi prind capul cu amândouă mâinile, i-l răstorn (cum l-am 
văzut la cinema pe Ivan Mosjukin) şi o sărut pe gură. 

— Puşti nebun! şopteşte ea înfiorată şi ochii îi sclipesc ciudat 
în orbite. 

— Aş vrea să te mai văd... îmi dai voie să-ţi scriu? 

— Eu nu-ţi dau. Dar tu poţi să-mi scrii... 

— Bine, Lidia... s-a făcut! 

— Hai să mergem în sufragerie, să nu-şi închipuie sclifositele 
alea cine ştie ce. 

— Să mergem, îi răspund cam contrariat de uşurinţa cu care 
aruncase prietenelor ei epitetul de sclifosite. 

Dansăm până se înserează. Lotte stă mai mult la patefon. E 
tristă şi nervoasă. Din cauza asta sparge o placă. Şi tocmai 
Dunărea albastra. 

Una dintre surorile Cocoranu o întreabă: 

— Ce ai, Bordenache, nu te simţi bine? 

— Mă doare îngrozitor capul. Probabil şampania mi-a făcut 
rău. 

Lidia, care a auzit conversaţia, îmi şopteşte pe când dansez 
cu ea: 

— E geloasă rău, Charlotte. N-o fi amorezată de tine, fetiţa? 

— Da de unde! [i se pare... 

— Spui drept? Să se facă aşa cine minte? 

— Să se facă! Nici n-aş putea să ţin la o fată atât de 
mofturoasă... 

— Ti credo, Alfredo! râde ea. 

S-aude un zgomot în antreu. Trebuie să se fi înapoiat Dona 
Bianca. Îi ies în întâmpinare. 

— A, dumneata, Dima? Te-ai întors? A-la-la, mio Diol Ce-i aici, 
fetelor? Faciate la fiesta? De unde aveţi şampanie? 

— Dima a adus-o, mamă! 

— Apoi el e întotdeauna capul răutăţilor... Dar ce înseamnă 
asta? Patru fete şi un cavaler? Nu v-aţi bătut pe el? 

— Ma no, mamma! Nu face să ne smulgem părul pentru el, 
răspunde Lotte cu un surâs ironic. 

— Auzi, Dima, ce spun domnişoarele despre dumneata! 


— E adevărat, Dona Bianca: nu şi-au rupt cosiţele, dar tot o 
doare pe câte una capul din cauza mea. 

— Poţi să crezi mult şi bine. Mă doare capul din cauza 
şampaniei. 

— Dar şampania cine a adus-o? Nu tot eu? Lotte n-are ce să 
mai răspundă. Am înfundat-o! 

Când se sparge petrecerea, eu cu Lotte conducem fetele până 
la poartă. 

— Charli dragă, vino duminică pe la mine, o invită Lidia. Apoi 
adaugă: Poţi să-l iei şi pe Dima. 

— Bine, să vedem, răspunde Lotte cu o jumătate de gură. Te 
anunţ eu dacă venim. 

Când ne întoarcem în casă, se iscă o ceartă între mamă şi 
fiică: 

— Ţi-am mai spus că nu-mi place prietenia ta cu stricata asta. 
E mai mare cu patru ani decât tine şi... 

— N-am invitat-o eu, se apără Lotte. 

— Dar cine? 

— A venit fără s-o cheme nimeni. S-a întâlnit cu Cocorăncile 
pe stradă... Cu ce sunt eu de vină? 

— Altă dată să nu se mai întâmple. A 

Sunt înciudat de ceea ce se pune pe seama Lidiei. Imi iau 
inima în dinţi şi o întreb pe Dona Bianca: 

— De ce e stricată? Are purtări rele? 

— Anul trecut a fost eliminată din şcoală. Acum a pus cartea 
în cui şi-şi face de cap. Bărbaţii se ţin cârd după ea. 

— Dacă-i frumoasă, de ce să nu se ţină? o apăr eu. 

— Vorbeşti prostii, sare Lotte înţepată şi pleacă în camera ei. 

Schimbăm subiectul. Profit că am rămas singur cu gazda, ca 
să aduc vorba despre bărbatul ei, John Bordenache. Ea îmi 
povesteteşte, cu ochii pe jumătate închişi, cum l-a cunoscut, 
logodna lor la Constantinopol în biserica ortodoxă de la Kalamis 
şi o mulţime de întâmplări din viaţa lor. 

Era un om şi jumătate, cu putere herculeană şi suflet de copil. 
Pe câţi marinari n-a salvat de la moarte! 

— De ce s-a făcut negustor după aceea? o întreb, urmărind 
firul unui gând ascuns. 

Voia să câştige bani mulţi, ca să facă o călătorie, undeva, în 
Oceanul Pacific, crezând că acolo va găsi mine de aur... Ti-am 
spus că era naiv ca un adolescent. 


— Şi a renunţat la călătorie? 

— N-a mai apucat s-o facă. Suferea, bietul, de inimă şi în 
câteva clipe boala l-a doborât... lacă, se împlinesc şase ani, în 
martie, de cănd l-am pierdut, spune Dona Bianca, clătinând 
capul cu ochii aţintiţi, undeva, departe... 

... Aşadar, el voia să plece... după sfatul prietenului său, Jim. 
Credea în insula vrăjită şi căuta să strângă banii trebuincioşi, 
dar moartea i-a zădărnicit planul. Asta voiam să ştiu... 

Da, da, soarta n-a vrut să plece tatăl lui Lotte, m-a ales pe 
mine. Şi n-a greşit: eu voi duce la îndeplinire acest vis îndrăzneţ! 


Razna 


În consfătuirile noastre vine la ordinea zilei organizarea unei 
armate care va trebui să le învingă pe aprigele amazoane din 
insula fără nume. Treaba asta nu-i uşoară. Eu va trebui să 
renunţ la marină şi să îmbrăţişez cariera militară, ca să pot 
conduce luptele după toate regulile tacticii şi strategiei 
moderne. Mai desemnez zece băieţi care, de asemenea, se vor 
face ofiţeri combatanți. În cazul acesta, trebuie să mărim 
considerabil numărul expediţionarilor. 

Ce facem atunci, cum o scoatem la capăt? N-o să ne ajungă 
un singur vapor, va fi nevoie de o flotă întreagă... 

Magotu vine cu o propunere: 

— Fraţilor, eu zic să îmbarcăm numai cadrele ofiţereşti. Trupa 
o recrutăm peste Ocean. Ne oprim în America de Sud şi acolo 
angajăm oameni cu plată. 

Are dreptate. In Argentina se găsesc mercenari cu duiumul, îi 
vom plăti gras, şi-n două luni vor fi gata instruiți să pornim lupta 
împotriva amazoanelor... Numai muniţia o luăm din ţară, sau o 
comandăm la Uzinele Skoda. 

— Nu vă pripiţi aşa, sare Găliganu grijuliu. Dacă mercenarii 
noştri vor mirosi comoara după care umblăm şi ne-o suflă de 
sub nas? 

Toţi rămân mofluzi, cu gura căscată. Mde, nu e pentru cine se 
pregăteşte... 

— Staţi, băieţi, îi liniştesc eu, numai unor guguştiuci li se 
poate întâmpla aşa ceva. Armata şi grupul expediționar vor 
opera separat, începem săpăturile numai după ce cucerim 


insula amazoanelor, aşa încât mercenarii habar n-o să aibă de 
existenţa comorii. 

Gândul meu e s-o iau de soţie pe regina amazoanelor (dacă 
într-adevăr există), însă deocamdată nu vreau să-l dau în vileag, 
ca să nu-şi închipuie cineva că umblu numaidecât să ajung rege. 

Dar Tarzan tot a dibuit ceva. 

— Eu cred, spune el, că-i mai bine să-i ducem reginei niscaiva 
daruri, decât să-i declarăm război. Mai degrabă o amăgim cu 
darurile. 

— De ce? întreabă într-un glas băieţii. 

— Ca să se însoare Dima cu ea... Atunci suntem călare pe 
situaaţie şi nu mai avem nevoie nici de mercenari, nici de 
muniții. 

Colegii se uită unii la alții întrebători, ridicând din umeri sau 
dându-şi coate. 

— Nu vă miraţi aşa, le spun. Ideea lui Tarzan e ingenioasă. Aş 
putea, la urma urmei, s-o fac şi pe asta, pentru reuşita 
expediției... 

— Dacă o fi urâtă ca Muma-Pădurii? îşi dă Gălbează cu 
părerea. 

— Nu se poate. Regina trebuie să fie cea mai frumoasă dintre 
amazoane. 

Tarzan mai pune o întrebare: 

— Ai avea ceva împotrivă dacă ne-am însura şi noi cu 
doamnele de onoare? 

— Chiar vă rog! 

— Dacă e aşa, zice Ploşniţă, ce ne-ar împiedica să rămânem 
acolo şi să întemeiem o nouă ţară? 

— Asupra acestei probleme nu ne putem încă pronunţa de pe 
acum. Insă iau notă de propunerea ta, care e interesantă. 

Băieţii, văzându-se ca şi  însuraţi cu  fermecătoarele 
amazoane, sunt cuprinşi de o veselie ciudată şi aruncă şepcile în 
sus, apoi, ca turbaţi, joacă pe ele cu picioarele până le fac zob. 

Ho, nebunilor, ce v-a apucat? îi admonestez cu toată 
asprimea. 

— Mi-aţi făcut capul calendar cu amazoanele voastre, zice 
Magotu. Eu nu cred în basme, nici să mă pici cu ceară... 

— De ce, mă, urangutane? sar toţi pe el. 

— Păi nu v-am mai spus? Cum o să trăiască muierile alea fără 
barbaţi? Nu se poate... Non possumus. 


— De ce să nu se poată? îl înfruntă Ploşniţă. 

— Pentru că şi căci n-au cum să se-nmulţească, bă, deşteptul 
lui papuc... 

Magotu ne-a încuiat. Spiritul lui practic se sprijină pe o logi- a 
sănătoasă. 

— Tu ce părere ai despre toate astea? îl întreabă Găliganu pe 
Rogvaiv, care până acum n-a scos un cuvânt măcar. 

— Foarte proastă. D-aia te-aş ruga, Dima, să mă ştergi din 
controalele voastre, dacă veţi continua tot aşa. 

— De ce, Rogvaiv? Ce te-a apucat? Ai vreo nemulţumire? Toţi 
se miră şi fac roată în jurul lui, să audă motivele pentru care 
vrea să părăsească expediţia. 

— Sunteţi neserioşi, pe legea mea, umblaţi cu picioarele în 
aer, parcă aţi fi copii. Aud că vreţi să ajungeţi ofiţeri combatanți 
ca să porniţi război contra amazoanelor. Când devii ofiţer, faci 
parte dintr-un corp organizat, adică din armata română, nu? 
Cine are să vă dea voie să luptaţi peste capul comandanților 
voştri şi peste conducerea ţării? Şi cu cine? Cu un stat organizat, 
cu Republica Ecuador, în stăpânirea căreia se află arhipeleagul 
Galapagos, respectiv insula aceea fără nume. Într-un cuvânt, 
noi, elevii Liceului „Mihai Bravu”, ne războim cu forţele armate 
ale Ecuadorului. Păzea, că te facem pilaf, Ecuadorule, dacă te 
pui cu noi! 

Băieţii izbucnesc în râs. 

— Râdeţi, continuă Rogvaiv încălzit. Sigur că-i de râs. Şi pe 
urmă, Dima, nu pricep cum de v-a intrat în cap să faceţi 
colonialism? Şi de unde aţi scos bazaconia cu amazoanele, pe 
care n-o cred nici copiii de la grădiniţă? 

Tarzan, Ploşniţă şi Găliganu îl combat: 

— Amazoane există, tot aşa cum există şi fluviul cu acelaşi 
nume. Problema e dacă locuiesc în insula cu comoara sau nu... 
Dacă n-ar fi acolo, de ce pomeneşte Jim de ele? Aşadar, las-o 
mai uşurel cu „bazaconia”. 

— Rogvaiv are dreptate, sar eu, luându-i partea. Chiar Jim 
Blacke se îndoieşte de existenţa lor. Însă adevărul e că nouă ne 
place să credem în amazoane şi să ne umplem închipuirea cu 
ele. Rogvaiv mai are dreptate şi în privinţa co/onialismului. Am 
luat-o razna... Sigur, n-o să provocăm războaie şi n-o să 
cotropim pe nimeni. la spune tu, Rogvaiv, cum vezi expediţia, în 
linii mari? Că eu nu mai ştiu pe ce lume sunt... zău aşa. 


— Cât se poate de simplu. E vorba de o comoară, nu? N-o 
putem captura decât singuri, orice străin de noi înseamnă o 
primejdie. Avem nevoie de un vas al nostru, condus de noi, cu 
puterile noastre. Lucrul e posibil în timp. Acum ce facem cu 
aurul găsit ? El aparţine expediţionarilor, unui grup de oameni. 
Ei bine, vom trăi câţiva ani împreună... într-o insulă-paradis... 
folosindu-ne timpul cât mai raţional, pe baza unui program 
riguros respectat. Trebuie să chibzuim foarte serios. 

— N-ar fi mai potrivit să ne facem locuinţe şi să rămânem 
acolo? In orice caz, vom trăi mai bine decât aici, zice Ploşniţă. Și 
îndată i se aliază câţiva ademeniţi de propunere. 

— Să ne mai gândim!... Să ne mai gândim! le spun furat, la 
rându-mi, de aceeaşi propunere. Apoi mă adresez lui Rogvaiv: 
Cred că ai văzut bine, dragul meu! 


Lotte e geloasă? 


A doua zi, la prânz, găsesc o scrisoare. La început, credeam 
că e de la mama, dar ea nu-mi scrie pe plicuri roz. O desfac. E 
de la Lidia. Îmi cere să ne întâlnim azi între patru şi patru şi 
jumătate, la cofetăria Moderna, cică are să-mi spună ceva foarte 
important. Mă gândesc ce o fi având să-mi spună atât de 
important? Să mă duc? Adică de ce nu? N-aş zice că mă 
prăpădesc după ea, dar nici nu-mi displace. Gazda susţine că-i o 
fată cam uşuratică. Ce-mi pasă? N-are decât... Aş vrea ca Lotte 
să afle că am primit scrisoarea şi că mă duc la întâlnire. Ar 
crăpa de ciudă, nu alta. Mă gândesc s-o las pe masă, să creadă 
că am azvârlit-o aşa, din neglijenţă. Curioasă cum e, are să dea 
peste ea şi o s-o citească. Nu-mi convine însă: e plină de greşeli, 
Lidia e certată rău cu gramatica. Dacă aş lăsa numai plicul, n-ar 
şti despre ce este vorba, şi atunci n-am făcut nimic. 

După ce isprăvim cu dejunul, Zgâră mă ia deoparte, şi-mi 
spune: 

— Ţi-a venit o scrisoare. Ai primit-o? 

— Da, îi răspund. De unde ştii? 

— Eram cu Bambina la poartă, când a trecut factorul. 

— Şi cui i-a dat-o în mână? 

— Ei. 

Mă bucur de descoperirea asta. Aşadar, tot ştie ceva. Poate 


că-şi închipuie cam despre ce este vorba, judecând după 
culoarea plicului. 

Lui Magotu şi lui Zgâră nu le spun nimic. Cel mai mare omagiu 
pe care-l aduci dragostei este s-o ascunzi cât mai bine, spune 
Anatole France în reflecţia nr. 34 din Maculatorul meu special. 
Eu n-am scris cugetările astea numai ca să le scriu; le şi aplic în 
viaţa de toate zilele, bineînţeles, cu prudenţă, pentru că mi-e 
frică să n-o păţesc ca Robert din Le Disciple. 

Imi lustruiesc ghetele şi-mi pun uniforma cea nouă, pe care o 
îmbrac numai în zilele de sărbătoare. Cu cât se apropie ceasul 
întâlnirii, cu atât sunt mai neliniştit şi mai nerăbdător. Limbile 
pendulei parcă-s de plumb, aşa de încet se mişcă. Nu-i mai cer 
voie Donei Bianca: mi-e greu s-o mint. Plec şi aşa, chiar dacă m- 
ar mustra după aceea. Trebuie să sufăr puţin: nu se poate 
dragoste fără suferinţă. 

Mă privesc îndelung în oglindă, unde mă văd întreg. Nu sunt 
urât, am trăsături energice, ca tata. Aş fi voit să semăn mai 
degrabă mamei. Atunci s-ar prăpădi fetele după mine, căci 
mama e frumoasă. Mă necăjesc câteva coşuri care mi-au ieşit 
pe obraz şi în frunte. Încerc să-i strivesc, apoi dau cu pudră, dar 
tot se cunosc. 

Aud parcă ciocănituri mărunte. Dintr-o săritură sunt la uşă. 
Când deschid, dau cu ochii de Lotte. Câteva clipe ne uităm unul 
la altul, fără a rosti un cuvânt. Nu pot s-o întreb ce caută; e 
nepoliticos, trebuie să plec, şi mi-e frică să nu mă ţină de vorbă. 

— Te deranjez? mă întreabă, surâzând uşor, şi intră în odaie. 

— Nu, deloc, o mint şi mă simt foarte stânjenit din cauza 
acestei vizite nepotrivite. 

Ea mă măsoară de sus până jos, vede că mi-am pus uniforma 
nouă şi nu zice nimic. Deodată mă întreabă, aproape răstit: 

— Nu vrei să jucăm şah? 

— Scuză-mă, te rog, nu pot acum... 

— De ce? mă înfruntă, ţintuindu-mă cu privirile. 

— Trebuie să plec... 

— Unde? 

— La un coleg... avem de lucrat câteva exerciţii de algebră 
pentru mâine. 

— Daaa?! face ea bănuitoare, uitându-se la mine de sus. 
Mâine n-aveţi matematica. Sau minte orarul? 

Mda, am scăpat din vedere. Orarul, prins în perete cu pioneze 


m-a dat de gol. Nu mă pricep să ticluiesc minciuni la repezeală. 

— Ei bine, pentru poimâine, e totuna. 

— Atunci, ai să te duci mâine pentru exerciţii. Acum am poftă 
de şah. N-ai idee cât mă plictisesc. 

Nu mă dau bătut. 

— N-ai decât să joci cu Gigi... Cu el joci întotdeauna. 

— De rândul ăsta vreau să jucăm împreună. 

— Şi dacă nu vreau? 

Ea face ochii mari. 

— Cum, mă refuzi? 

— Dumneata de ce ai refuzat să-mi cânţi Elegia? 

— Pentru că aşa am avut poftă! 

— Ei bine, şi eu am poftă să te refuz. Suntem chit. 

Lotte e palidă ca ceara şi face sforţări ca să nu izbucnească. 
Mă uit la ea şi deodată îmi trece prin minte un gând ca o lumină. 
Dumnezeule, fata asta mă iubeşte îngrozitor... A ghicit, 
pesemne, că ma duc la o întâlnire şi caută să mă împiedice cu 
orice chip. Altfel, ce rost ar avea stăruinţele ei? Nu renunţ însă 
la întâlnire, În ruptul capului. Chiar asta vreau: să sufere cumplit 
din pricina mea. Imi pun şapca şi dau să ies. Sunt hotărât, nu 
glumesc. Lotte s-a făcut şi mai palidă decât adineauri şi are 
ochii tulburi. Se vede că niciodată nu i s-a întâmplat s-o înfrunte 
cineva astfel. 

— Prin urmare, ţii cu tot dinadinsul să pleci? 

De rândul ăsta, sigur pe mine, o privesc, superior: 

— Trebuie să înţelegi! 

— Ei bine, n-ai să pleci, scrâşneşte ea, înfruntându-mă. 

— Nu, zău? Aş vrea s-o văd! 

— Aşteaptă, numaidecât! 

Cât ai clipi din ochi, fuge pe coridor şi încuie uşa. Când îmi 
dau seama, e prea târziu. Zgâlţâi clanţa, bat în uşă - degeaba. 
Sunt prizonier în odaia mea. 

— Deschide, strig, nu-i frumos ce faci! 

— Domnul matematician e rugat să-şi facă singur exerciţiile 
de algebră, fără preparator, răspunde ea semeţ, de afară. 

Sunt buimăcit. Când a avut vreme să închidă? Cheia era doar 
pusă pe dinăuntru. Se vede că a mutat-o mai dinainte - tot avea 
ea planul să mă încuie. 

— Deschide, insist, lasă gluma la o parte! 

— Cine e mojic cu o fată se pedepseşte cu carceră. Peste trei 


ore, domnul mojic îşi va recăpăta libertatea. 

— Trei ore? Eşti nebună? strig mâniat foc. 

— Incă o oră de carceră pentru obrăznicie. Total: patru ore. 

— Să ştii că sparg uşa. 

— O plăteşti ca popa. 

— Strig, urlu, are să mă audă lumea şi te faci de râs. 

— N-ai decât. Nu-i e nimeni acasă. La revedere, stimate 
domn. Cel mai cuminte lucru e să te resemnezi. 

N-am auzit vorba din urmă. 

— Cum ai zis? 

— Re-sem-nea-ză-te! silabiseşte ea. 

Aud paşi în sus, pe coridor. Se depărtează. 

— Ascultă, nu pleca! strig din răsputeri. Sunt dispus să jucăm 
şah. 

— Îmi pare rău, mie mi-a pierit pofta. 

Aşadar, iată-mă prizonier. Ei bine, fata asta e nebună de-a 
binelea. Am să i-o plătesc cu vârf şi îndesat. E patru şi jumătate. 
Desigur, Lidia mă aşteaptă la cofetărie în clipa asta. Ce să fac, 
cum să scap de aici? Deschid fereastra şi încerc să vâr capul 
printre vergele. Nu se poate, sunt prea dese şi nu încape. 
Turbez de ciudă. Şi totuşi, trebuie să mă eliberez, orice s-ar 
întâmpla, îmi frământ mintea să descopăr un mijloc, oricare, dar 
n-ajung la niciun rezultat. 

„N-am să-i mai vorbesc niciodată”, mă hotărăsc. Renunţ la 
ideea de a evada. E o imposibilitate. Văd pe masă plicul Lidiei. 
Biata fată, cum m-o fi aşteptând!... Dacă ar bănui măcar ce mi 
s-a întâmplat! 

„Nu cumva Lotte mi-a deschis scrisoarea?” îmi trece prin 
minte ca un fulger. De unde ştia că plec, pentru a mă împiedica 
la timp? 

Cercetez plicul la încheieturi. Într-adevăr, a citit-o! Şi a lipit la 
loc plicul. Pare încă umedă lipitura... 

Afurisită fată! Asta are s-o coste mult. Cu atât mai mult, cu 
cât mă iubeşte ca o disperată. 

Imi trec prin cap răzbunări cumplite. Am să mă prefac c-o 
iubesc şi eu şi, după ce o voi săruta, numaidecât îi voi întoarce 
spatele. Pentru o fată, părăsirea e cea mai cruntă pedeapsă, 
soră cu moartea. 

Aşa am să fac. Apoi mă fotografiez bust cu Lidia şi pun poza 
pe masa mea de lucru. Când ne-o vedea Lotte împreună... 


măiculiţa Doamne! „Să nu-şi piardă minţile, sărmana fată!” îmi 
şopteşte un gând. „N-are decât! Nu mă înspăimântă atâta lucru. 
Răzbunarea-i răzbunare...” 

După două ceasuri se îndură şi-mi dă drumul. 

Seara, Lotte arată o voioşie neobişnuită. Râde cu atâta poftă, 
încât toţi ne molipsim de râsul ei, chiar şi eu. Apoi cântă fără s-o 
roage cineva o canţonetă italienească. 

Magotu îşi pune o rochie albă de-a Donei Bianca şi o cunună 
de lămâiţă în jurul frunţii, iar Zgâră face pe ginerele, îmbrăcat în 
hainele răposatului soţ al gazdei, care-i sunt foarte largi. 

Ne prăpădim de râs când îi vedem. Mai ales Magotu, în 
mireasă e nostim de tot. Şi-a dat cu pudră pe faţă şi şi-a roşit 
buzele. Când face pe ruşinoasa şi-şi dă ochii peste cap, e 
irezistibil. 

Amândoi dansează şi fac nişte mişcări atât de caraghioase, 
încât Lotte râde cu lacrimi. 

— O să vă pun să deschideţi un circ în Pacific, le spun. Nu vă 
lunece nimeni în bufonerii. 

— Să ştii că nu-i rea ideea, se bucură Magotu. Se acceptă cu 
brio! 

După atâta potop de veselie, rezultatul e de aşteptat. Gazda, 
însoţită de ginere, coboară în pivniţă şi aduce două sticle cu vin 
înfundat. 

— Afurisiţi băieţi, ăştia o să-mi bea tot vinul! se vaită ea. 

Dona Bianca are, într-adevăr, vreo 70-80 de sticle cu vin 
râmas de la răposatul, care ţinuse băcănie şi bodegă, şi le 
păstrează pentru nunta lui Lotte. 

Cred că până atunci o să rămână fără ele. 

Logica dragostei 


După întâmplarea asta, Lotte mă ocoleşte şi e mereu tristă. 
Nici şah nu mai vrea să joace cu mine. De câteva zile nimeni nu- 
i mai intră în voie. Uneori se aşază la pian, face câteva game şi 
se scoală nervoasă, apucată de un neastâmpăr ciudat. Aflu că la 
şcoală a luat câteva note rele. Poate asta să fie cauza. 

Magotu mă întreabă odată, discret: 

— Cum o duci cu dragostea, generalisime? 

— Care dragoste? 

— Ei, nu mai face pe prostul cu mine! 

Mă jur că nu-i ascund nimic, şi el se cruceşte. 


— Cum, n-ai prins de veste că marchiza e moartă după tine? 
Pufnesc în râs. 

— De ce râzi? 

— Pentru că spui prostii. 

— Generalisime, te-am pierdut pour toujours. Nu te pricepi la 
dame. Să mor, dacă te pricepi. 

— Ascultă, măi zevzecule, pe ce te bazezi tu când spui că... 

— Am eu flerul meu care nu mă înşală. Bambina nu mai e 
aceea pe care o cunosc. 

— Cum adică? 

— Nu vezi că-şi schimbă fustele de trei ori pe zi, că stă cu 
ceasurile dinaintea oglinzii şi e mereu cu toane? 

— i se pare, Magotule. Cred că mai degrabă mă urăşte. 

— Să i-o spui lui Mutu. Dar nici el nu te crede. Tu habar n-ai 
de comportarea ei dinainte, ca să poţi face o comparaţie... Ehe, 
în materie de psihologia fustei, nu mă bate nici dracu’... 

— Du-te dracului cu psihologia ta! 

Mă retrag în camera mea, dintr-o nevoie imperioasă de a fi 
singur. Lungit în pat, mi-aşez mâinile sub cap şi m-aştern pe 
gânduri. De fapt, ştiam că Lotte mă iubeşte, dar acum, când mi- 
o confirmă şi cineva dinafară, certitudinea îmi dă bucuria 
izbânzii. Simt cum cresc de mândrie şi mă înalt pe culmi, cu 
aripi în spate... 

Îmi revine în minte păţania recentă. Eram şi atunci sigur că 
din cauza geloziei m-a zăvorât Lotte în cameră - ca să-mi 
zădărnicească întâlnirea cu... cealaltă. 

Îmi pare rău, dar n-o iubesc: inima mea e dată Alinei Barbu, 
care va fi cu siguranţă, soţia mea. În privinţa asta, mi-am făcut 
de mult toate socotelile. Îndată ce ajung student, mă logodesc 
cu ea, iar după ce-mi voi lua diploma de licenţă, ne vom 
căsători. La drept vorbind, nu regret deloc că sunt îndrăgostit de 
alta. Lotte prea s-a purtat urât cu mine, prea mi-a făcut multe 
mizerii. Să îndure şi ea acum! Nu există faptă fără răsplată. 

În zilele ce urmează o tratez de sus. Vreau s-o fac neapărat să 
sufere, ca să mă iubească şi mai mult. Dar ea nici nu se 
sinchiseşte de mine. l-a revenit veselia, cântă la pian, sare, 
glumeşte... 

Ce s-o fi întâmplat? începe să mă roadă îndoiala: m-o fi iubind 
într-adevăr? 

Nu ştiu ce să mai cred. Sunt dezorientat de tot. Ceea ce azi mi 


se pare adevărat, mâine se dovedeşte o simplă părere. Şi nu mă 
pot bizui pe raţionament, pentru că dragostea e prea 
capricioasă ca s-o cuprinzi în cleştele silogismelor. Ea n-are 
logică... Cel mai cuminte lucru e să nu mă mai gândesc la nimic 
şi... să aştept. 


În ora de franceză 


Convoc băieţii în vestiarul clasei. Trebuie să pornim o acţiune 
energică şi organizată pentru înfăptuirea expediției. După o 
scurtă dezbatere luăm următoarele hotărâri: 

1. Expediția noastră va purta numele de Asociaţia Română p» 
niru Expediția Transoceanică sau, prescurtat, A.R.P.E.T. 

2. Domisol se deleagă cu organizarea unei orchestre şi a unei 
fanfare care vor da concerte în localitate şi, eventual, în alte 
oraşe din Oltenia în timpul vacanței mari, pentru a mări fondul 
expediției. 

3. Magotu va organiza o trupă care va da reprezentații şcolare 
în vederea sporirii fondurilor A.R.P.E.T.-ului. 

4. Esculap se numeşte casier-central. Toate operaţiile le va 
trece într-un maculator special. 

5. Tarzan va conduce corespondenţa biroului, trecând într-un 
registru hotărârile care se iau de către Statul Major al Expediţiei. 
Tot în grija lui va fi secţia fotografică a Asociaţiei. 

6. Ploşniţă va îngriji de alcătuirea unei biblioteci, cuprinzând 
toate călătoriile celebre şi expedițiile ştiinţifice făcute până 
astăzi. 

7. Şoimaru Cătălin se ataşează ca aghiotant pe lângă Dima 
Grigore. 

Alături, în clasă, zarva încetează brusc. A intrat Damigeană şi 
noi tot n-am isprăvit cu şedinţa. 

Ne întrebăm din ochi: tragem la fit ora de franceză, ca să 
putem continua discuţiile, sau intrăm în clasă? lau cuvântul: 

— Arpetişti, avem de dezbătut chestiuni importante. Deci 
stăm pe loc. Vorbiţi încet, ca să nu ne audă monsieur 
Damigeană şi să ne facă festa. 

Astfel, în şoaptă, ca nişte conspiratori, hotărâm apariţia unei 
reviste intitulate Lupta noastră, care va avea ca motto: „Cine nu 
luptă pentru ideal se consideră decedat”. Noi vom lupta până la 


ultima noastră picătură de sânge pentru realizarea marelui 
nostru ideal, expediţia transoceanică, iar revista va face o 
susţinută propagandă în acest sens. 

— Staţi, arpetişti, îi temperez eu, revista o tragem la 
şapirograf în 3-400 de exemplare şi n-o răspândim decât printre 
elevii liceului. 

Abia termin fraza, că uşa se deschide şi Damigeană se iveşte 
în prag, impunător ca un general. 

— Ce este cu voi? Ce faceţi aici? 

— Discutăm câteva chestiuni importante în legătură cu 
excursia pe care o proiectăm. 

— Acest lucru puteţi să-l faceţi în afara orelor de clasă. 

— Scuzaţi, domnule profesor, în focul discuţiilor, n-am prins 
de veste că aţi intrat în clasă. 

— Îmi pare rău, Dima, că nu sunteţi mai atenţi. Am intrat de 
peste o oră, şi, dacă nu auzeam gălăgie, habar n-aveam că 
sunteţi. Treceţi în clasă! 

Unul câte unul, ne strecurăm în clasă şi ne ocupăm locurile 

— Să nu se mai întâmple aşa ceva. 

Bine, n-are să se mai întâmple. Vom închiria undeva o cameră 
şi acolo vom ţine consfătuirile noastre, fără să ne mai deranjeze 
nimeni. Dar tot n-avem parte de romantismul francez... După 
câteva minute auzim de afară o larmă ciudată. Pe coridoare 
tropăie paşi grăbiţi, răsună câteva ţipete. Nu-i a bună... Ce s-a 
întâmplat? Chiar Damigeană întrerupe examinarea şi ciuleşte 
urechile. 

— Balaci, du-te şi vezi ce e! 

Copoiu ţâşneşte din clasă ca glonţul şi, după câteva minute 
grele se întoarce abia trăgându-şi sufletul: 

— Domnule profesor, un elev dintr-a treia s-a aruncat pe 
fereastra de la etajul doi. 

Damigeană sare în picioare, speriat: 

— A murit? Cine-i? Din ce cauză? 

Prea multe întrebări. Copoiu nu poate să răspundă, nici n-a 
avut vreme să coboare în curtea şcolii, un elev i-a spus ce s-a 
întâmplat la ora lui Zecimalu. 

De jos, din curte, se aude claxonând o maşină. 

— Salvarea! A venit Salvarea! strigă Basu. 

Clasa parcă ia foc. Câţiva colegi o zbughesc pe uşă fără să 
mai ceară voie. Profesorul nu se supără. 


El însuşi, după câteva clipe, ia catalogul şi se îndreaptă spre 
ieşire, având grijă să ne recomande: 

— Păstraţi liniştea! 

Ce linişte? Toţi zburăm pe coridoare ca să ajungem mai iute la 
locul accidentului. 

Prea târziu. Sinucigaşul a fost ridicat şi dus la spital. Prin 
urmare n-a murit, mai e o nădejde, Doamne, de-ar scăpa, 
sărăcuţul! 

Ne amestecăm cu puştii dintr-a treia, de la care aflăm ce s-a 
petrecut. Pe sinucigaş îl cheamă Mazilu Ştefan, un băiat bun, 
sârguincios la învăţătură. Când l-a scos la tablă, i-a spus 
Zecimalului să-l ierte că n-a putut pregăti lecţia. „De ce?” l-a 
întrebat, dar Mazilu a tăcut. „Nota 1 şi să-i spui lui tat-tu să vină 
la cancelarie!” Băiatul s-a uitat îngrozit la profesor şi, cum 
acesta ţine de obicei deschis geamul din dreptul catedrei, ca să 
aibă aer curat - aerul e obsesia lui -, a zbughit-o la fereastră şi 
s-a aruncat în gol. Un coleg, Mătăsaru, a vrut să-l împiedice, 
chiar l-a apucat de haină, însă n-a avut putere să-l ţină. 

Portarul liceului spune că Mazilu a căzut întâi pe sârmele de 
telegraf, şi după aceea pe pământ, numai aşa se explică de ce 
n-a murit pe loc. 

A doua zi, Copoiu vine cu veşti noi, auzite de la tatăl său, 
chestorul poliţiei, care face ancheta. Zice că Mazilu are tată 
vitreg şi alaltăieri seara i-a bătut pe el şi pe maică-sa atât de 
rău, încât toată noaptea s-au vâăitat amândoi de durere. Aşa că 
din cauza asta n-a putut să înveţe băiatul, dar cum să-i spună lui 
Zecimalu aşa ceva? 

Peste alte câteva zile, aflăm că Mazilu scapă, însă rămâne 
beteag de picioare. 

Dar Zecimalu nu păţeşte nimic? 


Centrala expediției transoceanice 


Magotu vine şi-mi spune că a găsit pe strada Preda Buzescu 
un loc pentru Centrala expediției noastre, dar că proprietăreasa 
n-are încredere să-l închirieze unor elevi de liceu. Mă duc s-o 
conving eu. Ce-i drept, n-a fost tocmai uşor, am pisat-o două 
ore, dar am reuşit. 

— Îmi pare bine că vom avea o proprietăreasa atât de tânără 


şi de frumoasă, am încheiat eu. 

Nu ştiu ce mi-a venit să-i spun vorbele astea. 

— Într-adevăr, găseşti? se miră ea, surâzând. Nu credeam că 
te pricepi la aşa ceva. 

— Îmi pare rău! fac eu jignit. Doar nu mai sunt copil, am 
experienţă... 

— Daa?! Nu-mi prea vine a crede. 

— Ei bine, aflaţi că sunt încurcat cu o artistă celebră de la 
Operă, am izbucnit eu, dintr-o suflare, ca s-o dau gata. 

— Cu cine? 

— Vai, doamnă, nu-mi cereţi să vă spun numele!... Abia acum 
îmi dau seama ce nesăbuit am fost. 

Proprietăreasa insistă mereu, împinsă de curiozitate. 

— Mă puneţi într-o situaţie foarte grea. 

— Te asigur de toată discreţia mea! îmi promite ea, amuzată. 
Nu mai pot să tac, să mă ia drept un palavragiu. 

— E vorba de Alina Barbu. Aţi auzit de ea? 

— Cum să nu?! Dar nu-mi prea vine să cred că se uită la 
adolescenţi. 

— Vă înşelaţi, doamnă. Mă iubeşte cu pasiune, şi eu tot aşa. 
Vieţi o dovadă? 

Scot fotografia Alinei din portmoneu şi i-o arăt. Proprietăreasa 
o ia, se uită lung la ea, citeşte dedicaţia şi râde cu poftă: 

— Asta-i bună! Foarte bună! Femeile sunt atât de capricioase! 
Când vă vedeţi? 

— Mă duc deseori la Bucureşti. Şi, când nu ne vedem, ne 
scriem. 

— Bravo, tinere, felicitările mele! Mă interesează, să-ţi spun 
drept, povestea asta... 


Mă întorc cu tot statul-major la sediul nostru. Apăs pe butonul 
soneriei. Numaidecât se iveşte servitoarea, care ne deschide 
uşa prăvăliei şi ne anunţă că o să coboare şi cucoana. 

— Ce-i asta, generalisime? Ce gânduri ai cu dugheana? 
întreabă Tarzan. Aici a fost o cofetărie... 

— Arpetişti proşti ce sunteţi, asta nu-i dugheană: e birou în 
toată regula, şi aici vom lucra de acum înainte, nu în vestiar, ca 
să ne surprindă Damigeană şi să ne poftească în clasă. Colo, 
lângă perete, îţi aşezi, Ploşniţă, biblioteca, dincoace, Tarzane, îţi 
pui biroul şi un dulap pentru scripte, aici Esculap îşi aranjează 


casa de bani... 

— De unde casă? 

— Cumpărăm una veche. Vreau să vă văd la treabă. Trebuie 
să muncim, arpetişti, până cădem pe brânci, altfel n-o scoateţi 
la capăt cu mine. 

Băieţii sunt entuziasmați. Într-adevăr, la aşa ceva nu se 
gândiseră, un birou al lor le trebuia, fără îndoială. 

Coborâm să vedem cum arată pivniţa. E mare şi întunecoasă - 
ţine cât toată prăvălia. 

— Ne trebuie o masă la mijloc şi scaune. Aici vom ţine 
şedinţele secrete. 

De minune! Pivniţa e parcă croită pentru aşa ceva. Orice taină 
presupune un loc ascuns, o grotă, o subterană. Chiar primii 
creştini se adunau în catacombe, săpate sub pământ, să i se 
închine noului zeu. 

Vine şi proprietăreasa. E îmbrăcată într-un taior strâns pe 
corp care o arată mai tânără decât este. Surâde şi mă întreabă: 

— Ei, aţi venit? 

— Da. Să-mi daţi voie să vă prezint statul meu major. Ea râde 
înveselită: 

— Statul-major? Bine, domnule generalisim, prezintă-mi-l! 
Băieţii îi sărută mâna, şi după asta, vrem să facem contractul. 

— Să nu păţesc vreo boroboaţă, mă avertizează ea. Nu 
sunteţi conspiratori, nu uneltiţi cumva împotriva... statului? 

— Vai, doamnă Victoria, se poate? Suntem băieţi serioşi... 
părinţii noştri garantează oricând pentru noi. Tatăl meu e 
diplomat... tatăl colegului meu e avocat şi primarul oraşului... 

— A, dumneata eşti băiatul domnului Arginteanu? 

— Da, domniţă, răspunde Tarzan, zâmbitor şi galant. 

— Tatăl lui, continui, arătându-l pe Esculap, este farmacist. 

— Îl cunosc pe domnul Niculescu... Bine, sunt convinsă că 
sunteţi băieţi de ispravă. 

După ce pleacă proprietăreasa, le spun băieţilor: 

— În două zile, trebuie să mobilăm biroul. Din pământ, din 
iarbă verde, să-mi scoateţi tot ce ne trebuie. Scrie, Tarzan, fă o 
listă de mobilier. 

— Mai întâi, să-i tragem o zugrăveală numărul ainţ, propune 
Magotu. 

— Bine, te ocupi tu cu zugrăvitul, şi Tarzan cu mobilierul. Joi, 
la orele şase, totul să fie gata. Executarea! 


— Am înţeles! 

— Stai că am uitat! Tu, Ploşniţă, comanzi o firmă 
reprezentând un vapor care merge pe ocean şi deasupra scris 
cu litere mari, de-o şchioapă: Asociaţia Româna pentru Expeditia 
Transoceanica, iar dedesubt, cu litere mărunte: Biroul Central de 
Organizare. Ai înţeles? 

— La ordin! face Ploşniţă soldăţeşte, ducând mâna la chipiu. 

Asta era într-o luni. Peste trei zile, mă duc să văd ce au făcut 
băieţii. Localul e de nerecunoscut. Pereţii sunt zugrăviți cu 
albastru intens, ca apa mării, iar plafonul cu bleu, aidoma 
cerului. Pe peretele liber, din fund, Tarzan, priceput la pictură, a 
desenat harta Americii de Sud, cu arhipeleagul Galapagos la 
scara 1:500.000. Tot el a adus de acasă un covor pe care l-a 
aşternut pe jos şi două mese. Un arpetist dintr-a şasea a cărat 
un dulap, iar altul a venit cu perdele şi brizbrizuri, cu care au 
împodobit ferestrele. In sfârşit, biroul nostru este atât de cochet, 
încât mi se umple inima de mândrie. Mai trebuie casa de bani. 
Facem noi rost şi de asta, nicio grijă. 

Băieţii, la rândul lor, abia îşi încap în piele de mândrie. 

— Vino să vezi firma!... 

Firma e pe gang, n-a fost încă montată. Magotu o trage de la 
perete şi mi-o arată. E o capodoperă. Meşterul n-a pictat un 
vapor modern, ci o corabie străveche cu pânze. Aflu că Ploşniţă 
a găsit o carte despre Cristofor Columb, care, în ediţia franceză, 
are pe copertă o corabie, după care s-a inspirat zugravul. 

Cobor în pivniţă. În mijlocul ei, tronează o masă mare, îm- 
prejmuită de zece scaune. Pe jos, arpetiştii au aşternut nisip fin, 
iar pereţii i-au îmbrăcat cu rogojini de jur-împrejur, aşa încât 
încăperea are un aspect de-a dreptul straniu. 

Magotu îmi raportează că un arpetist dintr-a Vl-a i-a făgăduit 
că tatăl său, tipograf, ne va tipări gratis un număr din revistă (o 
să plătim numai hârtia), iar celelalte numere cu preţ redus. 

— Tarzan, adună materialul şi dă-l la tipar. Eu voi scrie un 
articol despre Columb sau Magellan. Mâine ţi-l aduc. 

Mă mir singur de îndrăzneala mea, pentru că niciodată n-am 
mai scris un articol şi nu ştiu dacă voi duce la bun sfârşit o 
asemenea treabă. 

Ne sfătuim cum să aranjăm vitrina şi ce să punem în ea. 
Tarzan zice să construim un transatlantic în miniatură şi să-l 
încadrăm într-un decor marin. Eu aş vrea ceva mai de senzaţie. 


Aş vrea ca transatlanticul să meargă cumva pe apă... Ţiganu şi 
cu Magotu cred că e posibil să facem aşa ceva. Când vrei cu tot 
dinadinsul, nimic nu e imposibil. Trebuie să chemăm un 
constructor iscusit. 

Observ că afară sunt strânşi o droaie de elevi care se uită 
curioşi şi discută. Mulţi trecători se opresc şi, văzând elevii 
strânşi, îi întreabă ce s-a întâmplat, ce aşteaptă acolo. 

Dau ordin ca băieţii care n-au nicio treabă să nu mai caşte 
gura de pomană dinaintea birourilor, să împiedice circulaţia. 
Magotu se duce şi îi împrăştie. 

— Erau şi arpetişti printre ei? îl întreb. 

— Da, câţiva numai. 

— Cum am face să-i deosebim dintr-o singură ochire?... Am 
găsit! Ne trebuie o insignă. Tarzan, ia notă: fiecare arpetist va 
purta la piept o insignă de metal. 

— De unde procurăm insignele? 

— Te priveşte. Să fie emailate pe deasupra, de mărimea unei 
băncuţe, însă nu rotunde, ci ovale. 

— Şi ce scriem pe ele? 

— Iniţialele A.R.P.E.T., ce altceva? Sub iniţiale, un vas şi trei 
linioare ondulate care reprezintă apa mării. Toţi arpetiştii vor 
purta insigna în mod obligatoriu, bineînţeles, plătind costul ei. 
Executarea! 

— Am înţeles, generalisime. 

— Stai o clipă: pentru statul-major, insignele să fie mai mari şi 
de culoare bleu. Celelalte, gri sau albe. În şapte zile, 
executarea! 

Magotu îmi raportează că Basu, Păleaţă şi Rembrandt au 
trecut pe la birou sau Centrală, cum îi spuneam, şi că se uitau 
cam cu jind. Ei nu s-au înscris în expediţia noastră, socotind, 
probabil, că tot ce facem şi dregem nu-i decât o aiureală. Lasă 
c-o să-i judec eu când le-o fi lumea mai dragă! 

— Totuşi, adaugă Magotu, pe Basu trebuie să-l cooptăm: 
pentru serbări şcolare e foarte bun! 

— Fiindcă are voce? Găsim noi pe alţii cu voce mai grozavă ca 
a lui. _ 

Înainte de culcare, m-apuc să-i scriu mamei. Îi povestesc tot 
ce s-a întâmplat cu Mazilu, ce viaţă infernală ducea el acasă cu 
maică-sa şi cum, împins de deznădejde, a vrut să-şi curme 
zilele. lar călăii săi, tatăl vitreg şi Zecimalu, n-au păţit nimic. De 


ce atâta nedreptate pe lumea asta? 

li mai scriu că am fost cu Magotu la spital şi i-am dus lui 
Mazilu bomboane şi prăjituri. S-a bucurat aşa de mult, sărăcuţul! 
Noaptea tot pe Mazilu l-am visat... 


Cea dintâi femeie 


larna s-a topit odată cu hlamida ei albă. De câteva zile soarele 
sclipeşte vioi pe boltă, parcă ar fi prins puteri noi. Pomii stau să 
înfrunzească şi se simte ceva nelămurit plutind peste fire. 

Sunt când vesel, când trist. Simt că-mi lipseşte ceva şi nu ştiu 
ce. Uneori îmi vine să strig şi să zburd ca un copil. Ah! dacă aş 
putea să zbor în insula fermecată, unde trebuie să fie mereu 
primăvara! 

Nu-i chip să stau în casă pe vremea asta. les în curte şi mă 
bucur, fără să-mi dau seama de ce. Băieţii sunt toţi plecaţi, 
Magotu trebuie să fie la Centrală. Mă duc să văd ce mai e pe- 
acolo. 

Lotte mă strigă din spate: 

— Pleci în oraş? 

— Da, îi răspund. De ce? 

— Dacă nu te superi, îţi dau să iei o reţetă de la farmacie. 
Dona Bianca e bolnavă de ieri. Azi-dimineaţă am auzit că a venit 
doctorul. Lotte se repede în casă şi-mi aduce reţeta. Mă uit la ea 
aşa de nedumerit, încât fata e intrigată: 

— De ce mă priveşti aşa? 

E atât de frumoasă astăzi, încât nu-mi vine să cred că-i tot ea. 
Nu-i răspund nimic şi plec la farmacie. Pe drum, în dreptul 
poştei, o întâlnesc pe Lidia. Probabil a ieşit de la slujbă. Era cât 
p-aci să n-o recunosc şi să trec mai departe. Când mă zăreşte, 
surâde şi mi se pare şi ea mai frumoasă decât este, în bătaia 
soarelui de primăvară. 

— Nici n-ar trebui să-ţi vorbesc, mă dojeneşte ea. Nu eşti 
parolist. 

— lartă-mă, Lidia, n-am putut veni. 

— Ce s-a întâmplat? Ai fost bolnav? 

— Nu, dar am primit prea târziu scrisoarea. 

Ce era să-i spun? Că m-a împiedicat Lotte? Nu se putea. 
Totuşi, Lidia îmi reproşează că nu i-am răspuns. 


— Ba ţi-am scris, o mint. N-ai primit scrisoarea! Ti-am pus-o la 
poştă... 

— Nu trebuia pe adresa aceea. S-au mai pierdut două 
scrisori... 

— Bine, dar altă adresă nu aveam. 

Îmi pare bine că s-aprins minciuna. Sunt unele care se 
potrivesc la ţanc cu adevărul. După aceea o întreb: 

— În definitiv, ce-aveai să-mi comunici atât de „important”? 

— Acum nu mai am nimic, râde ea. 

Tăcem câteva clipe. O măsor, de sus până jos, cu coada 
ochiului. E atât de proaspătă şi taiorul ei, strâns pe trup, o 
prinde atât de bine. 

— Ai vreo treabă? Nu vrei să ne plimbăm puţin? 

— Ba da, cu plăcere. Numai că trebuie să iau o reţetă. Nu-i 
nimic, se poate şi mai târziu. 

O luăm agale, pe Unirii. Aş vrea s-o invit într-o cofetărie, şi nu 
îndrăznesc. Ea exclamă: 

— Mi-e o sete nebună! 

— Hai să luăm câte o prăjitură, sar eu. 

— Nu sete de asta. Sete de viaţă... înţelegi? 

Râdem amândoi. Credeam că numai eu simt aşa, dar uite că 
şi Lidia simte - poate chiar toată lumea asta care forfoteşte pe 
stradă încoace şi încolo. 

Totuşi intrăm la Moderna. Vorbim mult şi de toate. Mă apuc şi- 
i istorisesc aventura mea imaginară cu Alina Barbu, îi arăt şi 
fotografia. Ea e uimită şi mă priveşte cu ochii mari. 

— O mai iubeşti? mă întreabă. 

— Nu. Dar am iubit-o şi am suferit mult din cauza ei. 

— Nu se poate dragoste fără suferinţă. 

Uite, şi Lidia a spus un mare adevăr. Lumea din cofetărie 
trage cu coada ochiului spre noi, parcă ne spionează. Aş vrea să 
treacă Lotte şi să mă vadă cu Lidia. Cred că ar crăpa de ciudă. 

La plecare, îi cumpăr Lidiei o cutie cu bomboane fondante. 

— Încotro mergem? o întreb. 

— Hai să trecem pe la mine. Tot trebuie să las pachetul 
acasă. 

Stau o clipă la îndoială. 

— Părinţii tăi ce-o să creadă despre mine?... 

Ea râde cu poftă. 

— Ţi-e frică de ei? 


— Nu mi-e frică, dar ştii... mă jenez puţin. 

— N-ai nicio grijă. Mama e la lucru, într-o familie. 

— Şi nu vine deloc? 

— Se întoarce tocmai diseară. 

Îmi aduc aminte că ea n-are tată. Grăbim pasul, deşi nimic nu 
ne îndreptăţeşte. Mă gândeam la vorbele ei: „Mama e la lucru, 
într-o familie”. Cum vine asta? Nu pricep nimic. Dar nu 
îndrăznesc s-o întreb mai mult. 

Ajungem în faţa unei case modeste, tupilată în fundul unei 
curţi şi străjuite de o armată de pomi. 

— Aici stau. 

Nu ştiu de ce îmi închipuiam că Lidia trebuie să locuiască într- 
o o vilă elegantă, totuşi nu-mi displace casa. Pătrundem în 
antreu, apoi într-o odaie cu tavanul scund. Pe pereţi atârnă 
fotografii în rame ieftine. Mai văd un pat cu tăbliile pictate şi o 
oglindă luminoasă de cristal, care parcă râde de sărăcia 
celorlalte mobile. 

— Nu-ţi place la mine? Adevărat, nu prea e simpatic... 
Protestez, fără convingere: 

— A, nu! 

Aş spune mai multe, dar nu-mi vine nicio frază în minte. Ea 
îmi oferă un scaun. 

— Cu ce vrei să te tratez? Îţi place dulceaţa de caise? 

Mai e nevoie de trataţie? Doar venim de la cofetărie. Desco- 
păr, într-un colţ, pe o măsuţă, un patefon. La început, credeam 
că-i o maşină de scris. 

— Mai bine să ascultăm muzică. 

— Bună idee! Am câteva plăci bune. 

Se repede şi mi le aduce grămadă, ca să am de unde alege. 

Pune La Paloma. Asta îmi place mult. Muzica mă înveseleşte. 
Parcă nu-i chiar aşa de urât cum mi se păruse la început. 
Soarele pătrunde prin fereastră şi o inundă pe Lidia cu lumină. 
Ei îi place. În lumină e mai fermecătoare. A 

Dau peste un album pe care m-apuc să-l răsfoiesc. Intr-o 
poză, Lidia e fotografiată aproape goală, şezând pe un divan. 
Sorb cu lăcomie imaginea trupului ei şi-mi vine în minte Pao/ina 
Borghese a lui Canova. Ea prinde de veste şi se apropie de 
mine. 

— Ce faci aici? 

Când îşi dă seama că îi contemplu nudul, se burzuluieşte: 


— Nu ţi-e ruşine? De ce nu mi-ai cerut voie? şi-mi smulge 
albumul din mână.! : 

— Tot nu m-ai fi lăsat, chiar dacă-ţi ceream voie. Imi placi 
mult acolo. Eşti foarte bine. 

— Obraznicule! mă dojeneşte cu drăgălăşenie şi mă trage 
puţintel de urechi. Apoi se aşază lângă mine şi mă descoase: 
Spune-mi drept, eşti iubitul italiencei? 

— Singura fiinţă pe care am iubit-o este - ţi-am mai spus - 
Alina Barbu, marea cântăreaţă. 

— Dar la mine nu ţii deloc? 

— Dacă vrei să-ţi spun, dă-mi nudul. 

— În ruptul capului! Mai întâi că nu-i reuşit. 

— Dacă mie-mi place, ce-ţi pasă? 

— i-o fi plăcând, dar nu se poate. 

— ŢI-I iau cu forţa, să ştii. 

— Poftim. Incearcă dacă poţi... 

O prind în braţe şi o strâng cu putere de mijloc. Asta îmi 
aduce aminte de luptele cu Lotte şi vreau să încerc şi cu Lidia. 

— Uite ce este: ne luptăm luptă dreaptă. Cine rămâne 
învingător ia albumul. 

— Şi cum ne luptăm? 

— Corp la corp. 

— Eşti nebun? 

Ea râde şi se-nvoieşte. Pune albumul deoparte şi îşi suflecă 
mânecile. 

— Bagă de seamă că eu muşc! 

— Nu mă tem! 

Ne încolăcim braţele şi ne lipim unul de altul. Şi lupta începe, 
furioasă, de o parte şi de alta. Lidia e mult mai voinică decât 
Lotte. 

— Îţi place trânta? o întreb. 

— Nu-mi place. Nu vezi cum mi s-a mototolit rochia? 

Ne desprindem din braţe. Lidia încearcă să netezească rochia 
cu mâna, dar nu reuşeşte. 

— Am s-o scot, că se şifonează... Dezbracă-ţi şi tu haina... Fac 
numaidecât întuneric în odaie. 

Dumnezeule, ce idee năstruşnică şi pe Lidia! Asta-i nebună 
bine! Mă amuză teribil trăsnaia ei. 

După ce lasă transperantul, arunc într-o clipă haina de pe 
mine. 


Eşti gata? mă întreabă ea. 

— Gata! Dar tu? 

— Şi eu... 

— Atunci, începem! 

O caut, bâjbâind prin întuneric. Ne înlănţuim din nou cu 
braţele şi mă trece o grindină de fiori când o simt lipindu-se de 
mine. 

Dacă voiam să prelungesc luptele cu Lotte, apoi cu Lidia n-aş 
mai sfârşi încăierarea, atât e de plăcută. De ce sufli greu? o 
întreb. Drept răspuns, Lidia mă sărută sălbatic, încât era să tip 
de durerce. Cu toate astea, îi întorc sărutarea, fără să mă las 
mai prejos. Se vede treaba că şi sărutările fac parte din luptă... 

— Mi-eşti drag... îmi şopteşte cu alt glas decât alei. 

— Şi tu mie, îi răspund înfocat. 

Mă cuprinde mirarea că împotrivirea ei slăbeşte. Lidia dă 
mereu înapoi şi, în retragere, atinge transperantul care se 
clatină, lăsând un fir de lumină să pătrundă în odaie. Se lipeşte 
tot mai mult de mine, ca să n-o văd în cămăşuţă. Infruntându- 
ne, mereu, ajungem lângă pat. Ea cade şi, în cădere, mă trage şi 
pe mine. Nu înţeleg ce a fost: s-a împiedicat sau... 

— Capitulezi? 

— Da, şopteşte, cu ochii închişi. 

Are suflarea pripită şi fierbinte, iar trupul îi arde ca jarul. 

— Atunci îmi dai fotografia? 

— la-mă pe mine, prostule... 

Mă simt zdrobit, buimac. O senzaţie de toropeală plăcută mă 
copleşeşte. Nu-mi dau seama cât zăbovesc în starea asta şi nu 
ştiu cum s-a întâmplat întorsătura: din învingător am devenit 
învins şi din senin a coborât o vrajă, schimbând sorții. Când mă 
trezesc, trag cu coada ochiului să văd ce face Lidia. Se bucură 
de biruinţa ei? Dar ea zace alături, cu faţa descompusă şi ochii 
închişi. Pieptul abia îi saltă, parcă n-ar mai răsufla. E goală, un 
picior îi atârnă pe marginea patului. 

Nu-mi vine a crede. Cum, şi Lidia este înfrântă? Şi ea zace cu 
mădularele zdrobite? E de neînchipuit cât de ciudată a fost lupta 
asta... 

Sunt asudat tot. Îmi şterg năduşeala de pe frunte cu un pui de 
pernă. Mi-e sete. Aş bea o vadră de apă, fără să mă satur. Imi 
pare rău s-o trezesc, deşi acum n-o mai pot suferi lângă mine. 
Goliciunea Lidiei mă irită şi o acopăr, trăgând un colţ al 


cuverturii peste mijlocul ei. În clipa aceea îmi scapără în minte 
marea întrebare ce mă frământă de câţiva ani: „Asta e femeia?” 

Mă cutremur din toate băierile fiinţei. Nu, nu, nu se poate! 
Vreau să fie... altfel, cu totul altfel. M-aş simţi cel mai nenorocit 
om de pe lume, dacă mi-ar fi silă de Alina. Îmi pare rău că în 
clipa asta m-am gândit la Alina. Nu trebuia. Mă cuprinde o 
tristeţe grea, un simţământ straniu, pe care nu l-am mai 
încercat. 

Nu mai pot rămâne aici, parcă m-aş sufoca. Mă ridic încet, să 
n-o trezesc pe Lidia, şi cobor din pat. Mă bate gândul să fug... 

Lidia simte şi mă întreabă: 

— De ce nu mai stai? 

— Cum, nu dormeai? fac mirat. 

— Ce vorbă pe tine! Cum să dorm? Şi se porneşte pe râs. 

Mie nu-mi place şi sunt nedumerit că ea râde, în loc să 
plângă. Orice fată plânge, după ce se întâmplă asta, nu? Ea de 
ce nu face la fel? Foarte ciudat! 

Ne îmbrăcăm. Se apropie de mine, serioasă: 

— Jură-mi că n-ai să spui nimănui. 

— Cum îţi închipui aşa ceva? protestez. Doar îmi dau seama 
de gravitatea faptului. 

E mulţumită de răspuns şi mă sărută pe obraz. 

— Sărută-mă şi tu! Aici! 

Îmi arată gura. Lipesc absent buzele de-ale ei. Sărutul nu mai 
are niciun farmec. Totul fusese un miraj care se destrămase, 
sfâşiat de o mână brutală. 

Mă înăbuş, dacă mai întârzii o clipă în camera asta strâmtă, 
fără aer. 

— S-a făcut cam târziu, îi spun. Trebuie să plec... 

— Urâciosule, să-ţi fie ruşine! Credeam că nu eşti atât de 
grăbit... Nu mă sinchisesc de vorbele ei, îmi intră pe-o ureche şi 
îmi ies pe alta. În timp ce aranjează patul răvăşit, mă întreabă: 

— Când ne mai întâlnim? 

— Să văd... Te anunţeu... 

Se opreşte din dereticat şi ridică ochii. Pesemne răspunsul i s- 
a părut cam nelalocul lui. 

— Daaa? „Să vezi”? Ştii ce? Te rog să nu mă mai anunţi în 
niciun fel! 

— De ce? 

— Pentru că eşti impertinent! îmi aruncă ea înfuriată. 


— Bine... dar... de ce te superi? 

Mă mir de ce s-a supărat aşa, dintr-odată. Ca s-o împac, îi 
spun: 

— Am să-ţi aduc un cadou frumos de tot. 

— Pleacă! Se întoarce mama! Pleacă numaidecât! se răsteşte 
la mine, de parcă ar fi intrat deodată alta în pielea ei. 

Imi iau şapca şi, obidit, mă strecor în curte, temându-mă să 
fac cel mai mic zgomot. Când ies pe portiţă, parcă aş fi zvârlit o 
stâncă din spinare. Nu m-am uitat deloc înapoi. 

Între timp, plouase afară. Nici n-am prins de veste. Străzile 
înoată în apă. Cerul e încă înnorat şi lămpile încep să se aprindă. 

Am impresia că mă găsesc în alt oraş, atât de ciudate mi se 
par clădirile şi străzile pe care colind. Parcă şi-au schimbat, ca 
prin vrajă, înfăţişarea. 

„Eu însumi mă simt altul", îmi vine în minte, şi asta mă 
dumirește întrucâtva. 

Ciudată întâmplare! Mi se pare că s-au scurs zile, chiar luni 
întregi de când m-am întâlnit cu Lidia. 

Când ajung pe Regală, zăresc un om care vine din sus. N-am 
curajul să dau ochii cu el. Il evit, şi pentru asta trebuie să 
traversez strada. Dar trecătorii se îndesesc şi n-am încotro. Mă 
strecor printre ei, cu privirea în pământ, ca un criminal. Mi s-ar 
părea cel mai nebunesc curaj să le înfrunt privirile. Toţi mă 
scrutează mustrător cu ochii, ca şi cum ar fi aflat de isprava 
mea. 

Abia când ajung acasă, mi-aduc aminte că trebuia să iau 
reţeta pentru Dona Bianca. 

— Ptiu! mă plesnesc pe frunte, de când m-o fi aşteptând cu 
doctoriile! 

M-aş spânzura, atât mă simt de vinovat. Ce îi voi spune lui 
Lotte? De ce am întârziat patru ore? Şi nici măcar n-am trecut 
pe la Centrală. 

Cu moartea în suflet, intru într-o farmacie şi, după ce iau 
reţeta, sunt atât de zdrobit, încât nici nu grăbesc paşii să ajung 
mai repede acasă cu medicamentele. 


Eroul zilei 


Norii de pe suflet s-au dus... Dar atât de greu! Zece zile am 


zăcut pe picioare de o boală fără nume. Parcă se instalase un 
răzbunător în fiinţa mea şi voia să nimicească tot ce mă 
înconjoară. Şi chiar pe mine însumi. Nu era chip să văd o 
femeie, chiar pe Dona Bianca sau pe Lotte, fără ca răzbunătorul 
meu să nu-şi reverse mânia. În tot timpul acesta, am ocolit, cu 
spaimă, orice fată sau femeie, chiar pe stradă... Gazda se luase 
de grijă, mă descosea mereu ce am, de ce nu chem un doctor. 
Ce aş fi putut să-i răspund? 

În sfârşit, a trecut criza... Acum mă simt iarăşi senin, vesel, 
mi-a revenit bucuria de a trăi. 

Arpetiştii muncesc din răsputeri şi nu se plâng de oboseală, 
chiar dacă n-ar dormi şapte nopţi de-a rândul din cauza lucrului. 
Fireşte, nu s-a întâmplat până acum ca un arpetist să nu închidă 
ochii o săptămână, dar două zile şi două nopţi tot au lucrat 
Tarzan, Esculap şi Domisol la proiectul de regulament al 
Asociaţiei, numai şi numai ca să fie gata în ziua fixată. Mă bucur 
că mă ascultă şi chiar aşa trebuie să facă. Magotu îmi spune că 
ştiu să mă impun. De asta nu pot să-mi dau singur seama, totuşi 
cred că-i adevărat. 

Revista a apărut cu titlul Pe aripile biruinței, având ca subti- 
tlu: Organ al Asociaţiei Române pentru Expediția Transoceanică. 
Are o copertă arătoasă, din hârtie lustruită, pe care e desenată 
corabia lui Columb. Articolul meu despre Că/ătorii vestite a ieşit 
la loc de frunte. În cuprins mai avem o odă semnată de Cătălin 
Şoimaru, aghiotantul meu, închinată arpetiştilor care vor pleca 
departe pe mări şi oceane. Am publicat, de asemenea, toate 
circularele şi dispoziţiile precum şi lista arpetiştilor, în frunte cu 
statul-major. 

Echipele artistice lucrează cu multă râvnă. Sub direcţia de 
scenă a lui Magotu, se repetă piesa 0 scrisoare pierduta a lui 
Caragiale, şi în curând vom fixa data reprezentaţiei. (Aş fi vrut 
să jucăm o piesă cu caracter arpetist, dar cine s-o scrie?) 

Domisol a făcut ce-a făcut şi a înjghebat o fanfară. 
Deocamdată n-are decât două clarinete, un trombon, un 
fligelhorn şi o tobă mică, dar se descurcă şi cu astea. Câteva 
zile a repetat cu instrumentiştii în pivnita Centralei, dar doamna 
Victoria mi-a trimis vorbă că nu se poate odihni din cauza 
tărăboiului, aşa că băieţii au continuat să exerseze la Domisol 
acasă. Acolo e mai bine, pentru că îi învaţă tatăl lui, care e şeful 
muzicii militare a Regimentului 99 infanterie. 


Insignele sunt gata şi ne plac mult; micuţe, ovale, colorate viu 
şi emailate. Arpetiştii le poartă cu mândrie şi se fălesc 
pretutindeni că ei fac parte din expediţia care, într-o bună zi, îşi 
va lua zborul spre alte zări, despicând apele oceanului. Primim 
mereu cereri noi de înscriere în A.R.P.E.T., dar nu le putem 
satisface, căci nu mai avem locuri. Totuşi, stăruinţele sunt mari. 
Până şi Lotte m-a rugat pentru un elev dintr-a Ill-a liceală. Nu 
ştiu ce-i de făcut, trebuie să sporim numărul membrilor 
echipajului. Se vede că farmecul aventurii îmbată minţile 
fragede. Mai sunt şi afurisitele alea de insigne care strălucesc 
atât de ispititor. In plus, băieţii îşi dau seama că A.R.P.E.T.-ul e 
ceva serios, ca o organizaţie de stat cu birouri, propagandă, 
echipe artistice şi altele. 

Când discutăm regulamentul A.R.P.ET.—ului coborâm în 
pivniţă, pentru că sunt lucruri secrete. Eu stăruiesc, mai ales, 
asupra disciplinei pe care arpetiştii trebuie s-o păstreze cu 
sfinţenie şi prevăd pedepse aspre pentru cei care o încalcă. 

Când vine vorba de noile cereri, sporim numărul membrilor 
echipajului de la 150, cât era până acum, la 1000. 

— E prea mult, obiectează Tarzan. Toţi elevii liceului, de la 
clasa | şi până la a VIl-a, nu sunt decât 760. 

— Avem însă Şcoala Normală, Liceul Comercial. Îi înscriem pe 
toţi. Numai să fie băieţi de ispravă. Vom organiza o expediţie 
cum nu s-a mai văzut. 

— Ce brânză facem cu puștii din cursul inferior? întreabă 
Magotu. Nu-i înscriem de pomană? 

— Nu. li vom lua şi pe ei. Nu văd deocamdată ce utilizare le 
vom da. Acest lucru îl vom stabili ulterior. 

În sfârşit, numărul membrilor rămâne definitiv fixat la 1.000 
de suflete. 

Când anunţăm acest lucru, atât la afişier, cât şi în revistă, 
suntem năpădiţi de o avalanşă de cereri. Facem cunoscut 
fiecărui petiţionar să se prezinte la sediul A.R.P.E.T.-ului pentru 
a-şi susţine personal cererea. Ca să terminăm mai repede lucrul, 
fiecare arpetist din statul-major devine o comisie. Tarzan este 
comisia nr. 1, Magotu — Comisia nr. 2, Domisol - comisia nr. 3 şi 
aşa mai departe. 

Dacă ne-ar fi plătit cineva un milion, n-am fi lucrat nici pe 
departe cu atâta râvnă cum am facut-o aşa, pe gratis. In zece 
zile de muncă supraomenească - bineînţeles, în afara orelor de 


şcoală — operaţia recrutării este terminată. 

Succesul e cu atât mai mare, cu cât absolut toţi elevii dintr-a 
VIll-a au venit să se înscrie, acceptând şefia noastră, deşi 
suntem într-a VIl-a. Şi-au dat, desigur, seama de superioritatea 
noastră şi au plecat stindardul, lăsând nasurile jos. Totuşi le fac 
o cinste: voi coopta pe doi dintre ei în statul-major, şi anume pe 
Esculap Il, fratele colegului meu de bancă, şi pe Gheţu, şeful 
clasei. 

Numai Păleaţă, Rembrandt şi Basu se ţin mândri şi nu se 
înscriu. Cu atât mai rău pentru alteţele lor serenisime, uscate şi 
acre de invidie, care filosofează cu şira spinării cam în felul 
următor: „Cum se poate ca un venetic, sosit de câteva luni la 
şcoală, să se erijeze, aşa, deodată, în mare şef de expediţie, iar 
ei, în special Păleaţă, care-i şeful clasei, să rămână la coadă, 
nebăgaţi în seamă?” 

Aşa o fi, dar cine-i de vină? 

Păleaţă, dacă-i şeful clasei şi fiul marelui Damigeană, n-avea 
decât să-şi stoarcă materia cenuşie şi să născocească un plan 
de expediţie mai abitir decât al meu, în loc să joace pocher cu 
toate haimanalele şi să se ţină de fuste. 

De asemenea, s-au înscris buluc, după cum am prevăzut de 
altfel, elevii de la Comercial şi Normală. L-am înscris, din oficiu, 
şi pe Mazilu şi i-am dus insigna la spital. 

Profesori, părinţi, rude - în fine, toată lumea începe să 
cerceteze, să întrebe: „Ce este cu expediţia asta? Cine o face? 
Când vom pleca? De unde avem bani? Şi de ce îi spunem 
«expediţie» şi nu excursie?” 

Mulţi rămân nedumeriţi, alţii surâd îngăduitor: „Nu-i decât o 
copilărie”. Îi las să creadă ce vor. 

Într-un fel, sunt eroul zilei. Tot oraşul mă cunoaşte ca pe un 
cal breaz: „Asta e Dima cu expediţia transoceanică!”. Fetele de 
la scoală, în uniformă, cu şorţuleţe şi cu guleraşe albe, scrobite, 
se uită lung la mine. 

Nu-i tocmai rău. În orice caz, se poate spune că însemn ceva 
de pe acum. Dar mai târziu, după ce vom cuceri insula vrăjită? 
N-am însă vreme să mă bucur de popularitatea mea, pentru că 
sunt ocupat, foarte ocupat. 

De câteva nopţi, îndată ce mă vâr sub plapumă şi începe să 
învie lumea gândurilor, mă pomenesc cu Lidia. O văd mereu 
goală, şi în minte îmi revine, mereu, ca o obsesie, clipa când i- 


am acoperit mijlocul cu colţul cuverturii. Îmbrăcată - nu pot să 
mi-o închipui. Păcat că s-a supărat. Ce i-o fi venit aşa, tam- 
nesam? Trebuie s-o împac, numai de-aş găsi o cale onorabilă. 

Mă apuc să-i scriu o scrisoare lungă. Fireşte, îi declar c-o 
iubesc la nebunie şi o rog să se ţină de cuvânt, deoarece, când 
am fost la ea, mi-a mărturisit că va fi sclava mea toată viaţa. li 
cer să ne întâlnim neapărat miercuri, la şapte seara, tot la 
cofetărie. 

În ziua hotărâtă, mă instalez la o masă şi aştept cu sufletul la 
gură. Lidia vine după un ceas şi un sfert, însă e foarte grăbită. 

Abia are timp să-mi spună că, dacă vreau s-o văd, să vin la 
ea, mâine după-amiază, deoarece acum nu poate, e de serviciu 
la poştă, abia a scăpat cinci minute, ca să mă anunţe. 

Oricum, sunt bucuros că a venit. A doua zi, plec la întâlnire cu 
un ceas mai devreme. În drum, intru într-un magazin şi-i cumpăr 
o brichetă frumos nichelată şi o cutie de ţigări fine, fiindcă 
fumează ca o şerpoaică. 

Când ajung în dreptul casei, Lidia, care mă aştepta la 
fereastră, vine şi-mi deschide portiţa. Intrăm în camera ei şi 
acolo îi ofer darul. 

— Vai, ce drăguţ eşti! Îţi mulţumesc. Şi tot aprinde şi stinge 
bricheta. Dar, ia ascultă, stimate domn, dacă mă iubeşti aşa 
cum mi-ai scris, de ce n-ai mai dat niciun semn de atâta timp? 

— lartă-mă, Lidi... Am crezut că eşti supărată, ştii, de atunci... 
şi nu îndrăzneam să... 

— Supărată? De ce aş fi? Că doar nu eram fată mare. 

— Nu?! Serios nu erai? 

Lidia pufneşte în râs. Şi râde, râde de se clatină casa. 

— Of, naiv şi prostuţ ce eşti! 

— Nu sunt nici naiv, nici prostuţ, dar aşa credeam... N-am mai 
cunoscut altă femeie... 

— Serios? Eu am fost prima ta femeie...? 

— Ei, da şi de ce nu? Lidia devine subit duioasă: 

— Ce băieţel cuminte! O să mă mustre toată viaţa cugetul că 
l-am învăţat la rele. 

Şi mă sărută cu un aer protector, de bonă care călăuzeşte cei 
dintâi paşi ai copilului. 

— Aşadar, chestia cu cântăreaţa aia celebră era o aiureală? 

— Ba nu, pardon: e tot atât de adevărată cum mă vezi şi te 
văd... 


— Să i-o spui lui Mutu! Te-ai culcat vreodată cu ea? 


— N-am îndrăznit. Însă ne-am sărutat mult. 

Lidia izbucnește din nou în hohote: 

— Amor platonic cu artistele? Taci, că râd şi curcile! 

— Îţi jur pe ce vrei că-i adevărat. 

Şi nu mint. Trăisem toate visele cu Alina atât de puternic, 
încât acum sunt convins că totul s-a petrecut în realitate. 

Dar Lidiei îi e greu să priceapă aşa ceva. 


La „nimfe” 


O veste aproape absurdă. Marița, servitoarea noastră, este 
însărcinată. Dona Bianca a băgat de seamă că i s-a umflat 
pântecele şi a bătut-o măr, dar ea nu vrea să spună cu cine a 
rămas grea. 

Stau şi mă întreb: cine şi-o fi prins mintea cu ţiganca asta 
urâtă şi respingătoare? Mare mister! Aşadar, şi Marița a fost 
regină, după teoria lui Suares. Totuşi, aud că gazda n-o dă afară: 
în timpul lehuziei vine maică-sa şi-i ţine locul, apoi îi creşte 
copilul. 

Fac o paralelă între ea şi Lidia şi abia atunci îmi dau seama ce 
amantă fermecătoare mi-a hărăzit norocul. Da, Lidia e o 
comoară de fată şi mă duc deseori la ea. Imi place din ce în ce 
mai mult. 

Aş sta tot timpul cu dânsa, dacă n-aş avea şcoală. Şi, pe 
urmă, la A.R.P.E.T, activitatea creşte pe zi ce trece. 

Azi, pe înserat, avem o surpriză îmbucurătoare. Uşa se 
deschide şi profesorul de română, lliuţă, intră impunător. 

Tot personalul Centralei se ridică în picioare, ca la şcoală. 

— Bună seara, băieţi! 

— Vă salutăm, domnule profesor! 


— Nu vă supăraţi dacă vă fac o mică vizită, deşi e cam târziu. 

— Se poate, domnule profesor? Dimpotrivă, ne pare foarte 
bine. Poftiţi, luaţi loc! 

lliuţă se aşază pe scaun; ne aşezăm şi noi. 

Sunt curios să ştiu, mai amănunţit, ce aveţi de gând să faceţi? 
Îi explic pe larg planul expediției şi el înclină mereu din cap, în 


semn de aprobare. Asta îmi place, îmi dă curaj. 

— Şi pe când aţi fixat data plecării? A 

— N-am fixat-o încă. Ea atârnă de împrejurări. In orice caz, nu 
poate fi mai înainte de patru ani. De ce aşa târziu? 

— Pentru că urmează să creăm specialiştii de care avem 
nevoie. Eu, de pildă, trebuie să devin ofiţer combatant, ca să pot 
conduce operaţiunile militare, Arginteanu (Tarzan) şi Diculescu 
(Găliganu) se vor face ofiţeri de marină, Marian (Gălbează), 
inginer de mine, pentru a putea conduce exploatarea bogățiilor 
pământului şi aşa mai departe, ne specializăm fiecare într-o 
direcţie reclamată de interesele grandioasei expediţii... 

— Foarte frumos... foarte frumos! Preţuiesc râvna voastră şi 
vă admir sincer că munciţi. 

— Vă mulţumim, domnule profesor. Când cineva munceşte 
pentru un ideal, nu se simte niciodată ostenit, chiar dacă ar căra 
toată ziua munţii în spinare. 

— Până aici, Dima, toate bune. Dar bani? De unde veţi face 
rost de bani? Vă trebuiesc, după câte înţeleg, sume importante. 

— O, domnule profesor, totul este pus la punct cu cea mai 
mare minuţiozitate. Suntem o mie de membri, nu-i aşa? Ei bine, 
fiecare arpetist este obligat să aibă carnet la Casa de Depuneri 
şi să economisească pe lună cel puţin 2-3 lei, adică, în medie, 
20 de lei. Prin urmare, în patru ani, dacă adăugăm şi dobânzile, 
va realiza un capital de 1 500 de lei. Dacă înmulţim cu 1.000 
(numărul expediţionarilor) avem 1 500 000, o sumă destul de 
respectabilă, care însă nu-i suficientă pentru acoperirea 
cheltuielilor, deoarece nouă ne trebuiesc vreo 4.000.000. De 
unde vom scoate restul de 2.500.000? Ei bine, le vom scoate din 
serbări şi reprezentații şcolare, din eventualele câştiguri la 
loterie (deoarece fiecare arpetist e obligat să joace la loterie), 
din donaţii şi, la rigoare, dîntr-un împrumut. Când ai 3.000.000, 
nu-i cel mai greu lucru să-l găseşti pe al patrulea. 

— De unde veţi plăti banii împrumutaţi? 

— Dar v-am spus că în arhipelagul Galapagos se găsesc 
bogate zăcăminte şi chiar pietre preţioase ca diamante, topaze 
şi agate. De asemenea, vom încărca scorţişoară, cafea, cacao, 
cauciuc, chinină, apoi, lemn preţios, produse medicinale şi 
materii colorante. Într-un cuvânt, ne vom întoarce bogaţi şi se 
prea poate să şi rămânem acolo, să întemeiem o colonie... 

— Văd, Dima, că ai studiat serios bogăţiile Americii. In orice 


caz expediţia voastră este organizată cu o pricepere care mă 
uimeşte. De asemenea, toţi băieţii muncesc cu drag pentru 
realizarea ei. Dar această muncă pe care o depun nu le răpeşte 
prea mult timp şi nu-i stânjeneşte de la învăţătură? 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Observ că, de la un timp, elevii au început să-şi neglijeze 
lecţiile şi să ia note proaste. Şi atunci te întreb pe dumneata: 
cum vor putea ei să ajungă ofiţeri, ingineri, medici, constructori 
etc. pentru a fi utili acestei expediţii, într-adevăr gigantice, dacă 
pierd clasa şi rămân repetenţi? 

Sar în sus indignat. 

— Aceasta nu se va întâmpla niciodată. Arpetiştii trebuie să 
înveţe şi să treacă clasa. Nu avem nevoie de elemente rele. 

— Foarte bine. Dar scrie undeva aceasta? Ei au cunoştinţă de 
acest fapt? 

Rămân cu gura căscată. 

— Aveţi dreptate, domnule profesor. 

Mă adresez îndată colegilor mei din statul-major: 

Trebuie neapărat să introducem în regulament un articol îi 
următorul cuprins: Cine va fi declarat repetent... 

— Eu te-aş ruga să adaugi: corigent ori repetent... intervine 
lliuţă. 

— Perfect. Prin urmare: Cine va fi declarat corigent ori 
repetent la sfârşitul anului şcolar se va şterge din oficiu din 
controalele expediției... 

— Foarte bine... Când vrei să faci ceva trainic, este absolut 
necesar să legi lucrul de moralitate... 

— Vă mulţumesc din suflet că aţi venit: mi-aţi dat sugestii 
foarte preţioase. 

— Arpetiştii dumitale trebuie să-şi înăbuşe slăbiciunile, să fie 
oameni întregi pentru a merita cinstea ce li se face, nu-i aşa? 

— Voi mai adăuga în regulament că nimeni nu are voie să 
fumeze, să joace cărţi sau orice fel de jocuri de noroc, să 
meargă la cinema şi la teatru, în afară de spectacolele 
îngăduite. Pe cel care va fi prins îl ştergem, de asemenea, din 
controale. 

— Domnule Dima, eşti într-adevăr un tânăr superior, cu care 
se poate sta de vorbă. 

Mai discutăm de una, alta. lliuţă ne cercetează biblioteca şi 
ne făgăduieşte că ne va dărui şi el câteva cărţi care ne 


interesează. Observ că din buzunarul lui o carte şi-a scos capul 
afară. Îl rog să mi-o arate, pentru că sunt foarte curios să ştiu ce 
anume citeşte. 

— E o carte a unui sociolog francez, Fourier. Se cheamă Traité 
de l'association domestique et agricole&... Ţi-aş recomanda s-o 
citeşti, are câteva lucruri foarte interesante. 

Îl poftesc să coboare în pivniţă, căci vreau să-i arăt sala 
noastră de şedinţe. El îmi spune că, într-adevăr, beciul nostru 
este amenajat, dar că mai cuminte ar fi să ţinem şedinţele sus, 
în birou, deoarece am putea să răcim foarte uşor. 

Profit de ocazie şi-i rog să-mi dea un articol pentru revistă, îmi 
făgăduieşte bucuros. Înainte de a pleca, adaugă că i-ar face 
multă plăcere dacă aş veni odată pe la el, într-o după-amiază. 

— Vizita asta a lui lliuţă, mârâie Magotu, mi se pare cu 
cântec... 

— Ce vrei să zici? 

— Nu venea el să ne vadă de dragul ochilor noştri... 

— Nu fi tâmpit, Magotule, ăsta e cel mai de seamă profesor al 
nostru şi eu unul îl preţuiesc foarte mult. 

Când ne uităm la ceas: 9:30. 

— Hait! Ne-am lins pe bot de alimentaţie. Dona Bianca nu ne 
mai aşteaptă cu masa după 9. Pe unde scoatem cămaşa? 

— Mergem să înfulecăm câte o friptură la Nea lancu. Mi-e aşa 
de foame, încât te văd... curcan. 

— La Nea lancu? Ah, generalisime, niciodată nu m-am îndoit 
de genialitatea ta, strigă Magotu entuziasmat. 

Intrăm în cârciumă şi coborâm în hrubele subpământene. N- 
am mai călcat pe aici, de când am sărbătorit începutul anului 
şcolar. 

Piţurcă ne aduce fripturile şi vinul. Odată cu mâncarea, ne 
aşternem pe taifas. Fireşte, vorbim despre expediţie. Şi 
discutăm, şi bem, şi iar bem, şi iar discutăm, până ni se 
împăienjeneşte vederea. 

Comandăm încă un rând de fripturi şi de băutură şi iar ne 
încingem la vorbă. 

Catacombele lui Nea lancu au început să joace cu noi 
tontoroiul. Magotu, tolănit pe spate, cântă de unul singur. Apoi 
se scoală de pe scaun şi începe să joace o bătută, până cade 


è Tratat despre asociaţia gospodăreasca şi agricolă 


jos, muiat de năduşeală. 

— Ce zici, mergem, Magotule? 

— Nu merg nici mort. Aici e de mine. 

Şi iar începe să joace. În jurul nostru mai sunt câţiva clienţi 
întărziaţi, chercheliţi şi ei, care fac haz nespus pe seama lui 
Magotu. 

După ce plătesc consumaţia, îl invit din nou să mergem, dar 
nu-i chip să te mai înţelegi cu el. Atunci îl arunc în spinare şi, 
ţinându-i mâinile pe umerii mei, urc cu el scara şi ajung în 
stradă. 

Aerul rece îl mai înviorează puţin. 

— Dima, scumpule, iubitule, adoratule, hai să mergem la... şi- 
mi şopteşte la ureche ceva. Dacă mă refuzi, mă omori. S-a 
isprăvit cu Magotu. Piere o mare potaie de pe suprafaţa globului 
terestru. 

— Tu nu vezi că nu te mai poţi ţine pe picioare şi-ţi arde de 
blestemăţii? N-oi fi vrând să te duc în cârcă? 

— Ba nu, merg cu 11. Nu mă refuza, scumpule, iubitule... 

— Bine, merg... Dar la Duduleanca asta n-am fost niciodată... 

— Te duc eu, Jupiter, n-avea grijă... 

— Măi beţivane, tu nu ştii nici măcar unde suntem, darămite 
să... 

— Nici n-am nevoie. Picioarele mă duc ele singure. 

Şi într-adevăr aşa e. Bâjbâind orbeşte prin beznă, nimerim 
casa cu pricina. 

Înainte de a ne strecura pe poartă, fac ochii roată: nu se vede 
nicăieri vreun felinar roşu. Eu aşa am citit, că toate casele cu 
fete trebuie să aibă un felinar roşu. Asta de ce n-are? Poate nu 
se mai obişnuieşte? Aş vrea să-l întreb pe Magotu, dar mi-e frică 
să nu mă dau de gol că până acum n-am călcat cu piciorul pe la 
bordel. 

Urcăm o scară de lemn îngustă, cu balustradă, care scârţâie 
îngrozitor sub paşii noştri. E de mirare cum s-a urcat Magotu 
până sus fără să-şi spargă capul. Deschide uşa şi ne pomenim 
într-un fel de hol-salon, în tavanul căruia mijeşte un bec cu 
lumină vlăguită. În fund şi la dreapta, se vede un rând de uşi, 
una lângă alta, ca la hotel. Nimfele, în cămăşi scurte, până 
deasupra genunchilor, lâncezesc plictisite pe scaune, în felurite 
poziţii. Două mai bătrâioare stau la o masă şi sorb câte-o cafea, 
trăgând bărbăteşte din ţigări proaste. Prin fumul înecăcios, 


deosebesc două siluete de satiri tineri care râd cu o nimfă la altă 
masă. Fetele nici nu se sinchisesc de sosirea noastră, după cum 
nici n-aud glumele baieţilor. Totuşi, le dau cu oarecare sfială 
bună seara, dar nu-mi răspunde nimeni. Atâta pagubă! Magotu 
vrea să s-aşeze pe un scaun, dar nimereşte alături şi se 
rostogoleşte cu picioarele în sus. 

li sar numaidecât în ajutor şi-l aşez pe un fotoliu. Bine că nu 
şi-a spart capul. 

— Fetelor, liceenii ăştia sunt beţi turtă, strigă o nimfă 
strâmbându-se. De ce-or fi venit beţi? 

— Fiindcă treji n-am fi călcat cu piciorul pe aici... mormăie 
Magotu. 

— Mă sfrijitule, sare una dintre cele două nimfe care beau 
cafea, unde te trezeşti? La tat-tu acasă? Să vorbeşti cuviincios în 
local... că pe urmă te ia mama dracului. 

O femeie, care stă cu coatele rezemate de-o măsuţă şi înşiră 
nişte mărgele pe-o sforicică, se răţoieşte: 

— Veruţo, ia, te rog, potole-vu. Asta e client vechi şi nu permit 
să fie vexat. 

— Săru' mâna, tanti Filomiţo, aci erai, că nu te vedeam, glă- 
suieşte Magotu vesel. Da’ unde e poloneza de Chopin? 

— Trebuie să iasă. Are client. Mai aşteaptă. 

— Asta e ţaţa Duduleanca, zisă Hopa-Mitică, zisă Primum 
vivere etc, îmi suflă Magotu la ureche. 

O cântăresc de sus până jos. E înaltă şi osoasă, cu părul 
roşcat, probabil, vopsit, şi ochii ageri ca ai unei păsări de pradă. 
Nu e deloc aşa cum îmi închipuiam că trebuie să arate o 
patroană de bordel. Cred că e o profesionistă ieşită la pensie, 
care cunoaşte bine tainele meseriei şi acum trăieşte pe spinarea 
artistelor, pe care le stoarce după cum şi ea a fost, la rândul ei, 
stoarsă de patroană. 

Din când în când, se deschide câte o uşă şi o nimfă iese cu un 
lighean în mână, traversează holul şi se duce pesemne la baie 
sau în bucătărie, ca să-l verse. 

După aceea se iveşte şi satirul, înnodându-şi cravata, şi 
pleacă fără să spună o vorbă. 

Mă uit cu coada ochiului la fete. Dumnezeule, sunt de plâns! 
Uscate şi slabe, de le numeri coastele, urâte şi mai ales vopsite 
ca la bâlci. 

Brrr! Nu m-aş uita la vreuna, nici de frică. Dacă-i vorba de 


femeie, apoi un milion de paparude de-astea nu fac nici cât 
degetul cel mic al Lidiei. 

Totuşi, nu-mi pare rău că am venit. Trebuia să am şi eu idee 
ce este un bordel. Băieţii te socotesc un neisprăvit dacă n-ai 
călcat cu piciorul în cloaca asta şi se uită la tine batjocoritor. 

— Hai, destulă conversaţie! Mi-aţi împuiat urechile, se adre- 
sează Duduleanca celor doi tineri care tot râd şi pălăvrăgesc în 
fund. Şi Mimi tot n-a venit. Unde o fi umblând boccia asta? ŞI 
aseară tot aşa mi-a făcut. 

— E-n tandreţe cu un doctor, chipurile, insinuează o nimfa, 
surâzând crispat. 

— Aşa? Eu îi dau crăpelniţă şi o îmbrac ca să-şi facă de cap cu 
amorezii? Las' că o învăţ eu minte! 

O uşă se deschide şi o blondă scundă, grasă şi spălăcită iese 
cu ligheanul în mâini. 

— Contesă Walewska, sclavul tău te aşteaptă de un ceas, 
striga Magotu înviorat. 

— Sunt numaidecât liberă, şopteşte poloneza încruntată. 
După câteva clipe, se întoarce şi-i face semn cu capul. 

— Haide, Napoleon! 

Magotu intră triumfător în cameră şi contesa lui îl urmează. 
Se aude apoi o cheie răsucită în broască. 

Rămân singur şi mă simt foarte stingherit. Nicio fată nu mă 
bagă în seamă, parcă nici n-aş fi de faţă. Sunt foarte plictisite şi 
chipurile lor, boite, au o grimasă de amărăciune, de parcă ar fi 
înghiţit fiere. 

— Dar tu, mânzule, n-ai niciun gând? mă ia şi pe mine în 
primii e patroana localului. Sau ai venit să beleşti ochii la mine? 

Credeam c-o găsesc pe Mimi, mint eu ca să scap de în- mu 
atură. 

— Ce, numai Mimi are coarne? Ce dracu’ găsiţi la împuţita 
asta, de vi se aprind la toţi călcâiele după ea? Alte fete nu mai 
sunt? Ba, uite-o c-a venit, paţachina. 

In clipa aceea, răsare în pragul uşii o fetiţă de 14-15 ani, 
scundă şi subţire ca o trestie, cu părul tuns băieţeşte, purtând 
pe cap o beretă. 

— Scuză-mă, te rog, tanti dragă, dar să vezi ce mi s-a 
întâmplat, debitează ea pe nerăsuflate patroanei. 

— N-am vreme de poveşti. Las' că reglăm noi pe urmă 
socotelile. 


— Crede-mă, tanti, să mor dacă... 

— Ssst... Vorbim pe urmă. Acum ai client. 

— Cine este? 

Patroana mă arată cu degetul. 

— Uite-l colo, te aşteaptă de două ceasuri. Micuța nimfă se 
uită la mine o clipă, apoi îmi şopteşte: 

— Numaidecât! 

Fuge într-o cameră şi după câteva secunde iese purtând o 
cămăşuţă roşie ca focul şi scurtă până mai sus de genunchi. 

— Trei e liberă? 

— Treci la patru. 

— Haide, îmi face un semn cu ochiul, şi eu, vrând-nevrând, o 
urmez. 

Intrăm într-o cameră strâmtă în care sunt doar un pat cu 
tablă, un cuier şi un spălător de fier care fusese odată vopsit în 
alb. 

Fata se trânteşte în pat şi mă pofteşte să fac la fel. E o 
brunetă, cu părul ca păcura, şi trăsături regulate. Aş putea 
spune că e chiar drăguță. 

Mă aşez lângă ea, uşor stânjenit. 

— Ce faci? Nu te dezbraci? mă întreabă. 

— Ba da... Darnici nu ne cunoaştem. 

— Ha, ha, râde, eşti formalist. 

— Nu-s formalist, însă aş vrea să ştiu cum te cheamă. 

— Mimi. 

— Mimi şi mai cum? 

— lonescu... Dar pe tine? 

Pe mine Dima. Ascultă, când te-am zărit adineauri, credeam 
că eşti elevă de şcoală. Numai şorţul şi guleraşul îţi lipsesc. 
Încolo... 

— Aşa cred toţi, fiindcă sunt mică de statură. Dar tot am 20 
de ani. Adică îi împlinesc la vară. Tu câţi ai? 

— Eu am 19. Însă nu-ţi dădeam mai mult de 14. De ce n-ai 
urmat o şcoală? 

— Am fost, dar un ofiţer m-a ademenit şi după aceea n-am 
mai avut tragere de inimă la învăţătură. 

— Ce păcat! Eşti aşa de drăguță! 

— Mi-ar fi plăcut să mă fac farmacistă, să stau în laborator, în 
halat alb de olandă (albul mă prinde minunat!) şi uite ce-am 
ajuns! Curvă! Dar mă las de meseria asta. M-am săturat până-n 


gât. Ştii că mă mărit cu un doctor? 

— Serios? 

— Foarte serios. E căzut rău după mine şi sunt şi eu 
amorezată aşa, niţeluş. Ne logodim peste două săptămâni şi, 
după Paşti, de Duminica Tomii, facem nunta. 

— Felicitările mele! Îţi doresc noroc! 

— Mersi. E la Spitalul Filantropia şi a ieşit doctor astă-vară. Să 
vezi ce băiat delicat şi drăguţ este, parcă ar fi o fată. Şi lui îi stă 
bine în halat alb. 

— El ştie ca eşti aici? 

Asta mi-ar lipsi! Nici nu l-am lăsat să se atingă de mine. Crede 
că sunt fată mare, prostuţu'. 

— Dar cum poţi să te culci cu alţii, dacă zici că eşti amorezată 
de el? 

— Numai prostii mă întrebi. Haide odată, că trece vremea şi 
coropişniţa o să pretindă taxă dublă. 

— Bine, plătesc şi taxă dublă. Îmi place să stau de vorbă cu 
tine. Regret că n-ai ajuns farmacistă cum voiai. 

— Dar eu! Am avut o viaţă atât de zbuciumată şi plină de 
mister. Tatăl meu era comandantul unui vas care naviga pe 
Oceanul nu ştiu care, între Tokio şi Singapore, iar mama, fiica 
unui mare explorator englez, s-a îndrăgostit la nebunie de el. 

— Care va să zică, eşti englezoaică? 

— Nu, tata era de origine spaniolă, mai înainte fusese 
toreador şi, pe urmă, după ce a ucis 46 de tauri oribili, s-a făcut 
căpitan de vas, pentru că-i plăcea foarte mult să călătorească. 

— Şi unde sunt părinţii tăi? 

— E o poveste întreagă... Pe când aveam doi ani, vaporul lui 
tăticu' s-a lovit de un ghețar, ca Titanicul, şi s-a dat la fund. 

— În Pacific nu sunt aisberguri... 

— Sunt, sunt, ştii tu mai bine decât mine? Atunci au pierit în 
valuri tăticul şi mămica... 

Şi începe să plângă, de ţi se rupe inima. 

Ce prostie am făcut răscolindu-i amintirile! 

Deşi nu cred o iotă din basmul pe care mi l-a înşirat, totuşi 
ceva dureros s-a petrecut cu această fiinţă, care are o 
imaginaţie destul de aprinsă şi crede în tot ce spune. 

— Nu plânge, Mimi, căci, de bine, de rău, tot a avut 
Dumnezeu grijă de tine şi ţi-a scos în cale pe medicul acela cu 
care ai sa te măriţi. 


— Oh, mi-e silă, silă de viaţa pe care o duc şi, dacă n-ar fi el, 
aş înnebuni de disperare, m-aş spânzura cu limba de cârligul 
tavanului. 

— Dacă vrei nici nu mă ating de tine... plec şi aşa... dar, 
fireşte, taxa... o plătesc. 

— Nu, nu se poate, nu m-am referit la tine. Tu eşti drăguţ. ŞI 
aş vrea să mai dai pe la mine... să nu mă uiţi de tot... şi mă 
sărută. Să-ţi spun drept, n-am sărutat pe nimeni până acum din 
cei care vin p-aici... Pot să mă jur pe sfânta icoană, uite-aşa... 
Dar pe tine... nu ştiu cum mi-a venit... Pari foarte curăţel şi-mi 
placi puţin... 

Se aude o uşoară bătaie în uşă. Mimi pricepe îndată despre ce 
este vorba. De aceea strigă: 

— Am taxă dublă. 

Inainte de a pleca, îi sărut mâna. Ea e foarte emoţionată de 
gestul meu. Imi şopteşte încet la ureche: 

— Nu mă uita, să mai dai pe la mine din când în când... chiai 
dacă n-ai bani... 

li făgăduiesc şi mă întreb, dacă-i îndrăgostită de medicul 
acela, de ce mă cheamă şi altă dată la ea? 

Magotu mă aşteaptă în hol, adormit într-un fotoliu. Îl scutur şi 
după ce se trezeşte, plecăm repede. 

— Ei, cum ţi-a plăcut? mă întreabă el. 

— E oribil, dar, oricum, interesant! 


Un raport cu... cântec 


Îl intreb pe Şoimaru Cătălin dacă poate să compună un marş 
al arpetiştilor. Zice că poate, şi în trei zile îl dă gata. 

— Cătăline, Cătăline, trei zile sunt tot atâtea secole! Mâine 
dimineaţă vreau să mi-l aduci. Şi aşa trebuie să aştept 12 
ceasuri. 

— Am înţeles! îl compun la noapte. 

— Aşa te vreau, poete! Nu trebuie să dispreţuieşti noaptea. În 
umbra ei s-au zămislit cele mai de seamă fapte şi cuceriri ale 
minţii, întunericul a dat cel mai mare preţ luminii. 

O trăsură prăfuită se opreşte în faţa Centralei. Proprietăreasa 
noastră, Victoria Popescu, plecată mai demult la o rubedenie, s- 
a întors. Deşi e obosită de drum, o poftesc să ne facă o scurtă 


vizită fiindcă habar n-are cum am mobilat dugheana şi pivniţa 
ei. 

— Vin peste o jumătate de oră. Să mă curăţ puţin. 

— Nu se poate. Acuma, insist eu şi-o iau de mână. _ 

Ea surâde şi, văzând că n-are încotro, îmi face pe plac. li arăt 
vitrina, covoarele, harta Americii de Sud, pictată pe perete, 
biblioteca. Rămâne încântată de ceea ce vede. Apoi o poftesc să 
vadă pivniţa. 

— Acolo ce faceţi? 

— Ţinem şedinţele secrete. 

Surâde iarăşi. Coborâm. Când dă cu ochii de pereţii îmbrăcaţi 
cu rogojini şi masa din mijlocul pivniţei, se miră toată: 

— Aşa ceva nu mi-am închipuit. Aveţi imaginaţie. 

Apoi, aducându-şi aminte de vechea mea poveste de iubire, 
mă întreabă: 

— la spune-mi, ce-ţi mai face Alina? 

— E sănătoasă şi se gândeşte la mine. 

— Că se gândeşte nu mă îndoiesc. |ţi scrie des? 

— O dată pe săptămână. Victoria râde cu poftă. 

— Bună fată! Face s-o iei de nevastă! Dar nu mi-ai spus până 
acum în ce împrejurări v-aţi cunoscut. 

— A, e foarte palpitant... 

Îi debitez, pe nerăsuflate, o poveste pe care am trăit-o de 
multe ori în închipuire: că am cunoscut-o la Paris, într-o zi, la 
Bois de Boulogne, unde se rătăcise, apoi, cum i-am scris după 
ce s-a întors în ţară, cum ne-am revăzut la Bucureşti, arşi de 
dragoste... 

— Dacă ar veni la Craiova, ce-ai spune? mă descoase ea. 
Dumnezeule, Alina aici?! Asta mi-ar trebui. Fac feţe-feţe. Îi 
răspund: 

— Desigur, mi-ar părea bine. Dar nu înţeleg de ce să vină. 
Numai să mă vadă? 

— Ea soseşte în turneu. Şi, cu ocazia asta, vă vedeţi, nu? 

— Aşa, da... Bineînţeles. 


A doua zi, Şoimaru îmi aduce în clasă marşul în 5 strofe. Nu 
m-aşteptam să fie atât de inspirat. Bravo, Cătăline! Ai să ajungi 
un mare poet. Il citesc şi Tarzan, şi Esculap. Sunt încântați şi ei. 
Acum nu ne rămâne decât să-l punem pe note. Dar cine s-o 
facă? A, am găsit! Tatăl lui Domisol, care e şeful muzicii militare 


şi compozitoi în timpul liber. Voi vorbi cu fiu-său. 

M-am hotărât să mă duc la profesorul lliuţă. l-am făgăduii de 
atâta timp că-i voi face o vizită şi, uite, prins de treburi, am toi 
amânat, până ce s-au scurs două săptămâni. 

Stă cam departe, pe strada Traian, într-o casă micuță, cu 
înfăţişare de vilă. 

Vine şi-mi deschide servitoarea. 

— Bună ziua. Domnul profesor e acasă? 

— Da. Cine eşti dumneata? 

— Sunt elevul Dima dintr-a VIl-a şi am venit să-i fac o vizită. 
Pot să intru? 

— Da, poftim. Aşteaptă puţin în birou, bărbatu-meu tocmai 
face baie. 

Văleu! Ce gafa! E soţia lui lliuţă, şi o luasem drept slujnică. 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă... Vă rog foarte mult... Am 
crezut că... 

— Nu-i nimic, tinere, surâde buna femeie şi mă pofteşte în 
casă. 

Intru în camera de lucru a profesorului. Un dulap cu cărţi, 
unele legate, altele broşate, teancuri de reviste şi de gazete, 
toate aranjate în ordine. Pe masă, un vraf de hârtii, scrisori şi 
mape. Într-un colţ un teanc de caiete. Trag cu coada ochiului: 
sunt tezele la română ale elevilor dintr-a Il-a. Răsfoiesc câteva: 
nu-s corectate încă. 

Mă aşez pe scaun şi deschid o carte, citesc rânduri răzlețe. Mă 
plictisesc însă curând. Şi lliuţă tot nu se arată. Întind mâna în 
vraful de hârtii şi-mi cad privirile exact pe cuvântul A.R.P.ET. „Ce 
o fi asta?” 

Trag foaia şi o pun deasupra unui dosar, ca şi cum ar fi 
aşezată acolo. În felul acesta, o pot citi fără ca lliuţă să mă 
poată surprinde, dacă ar intra pe neaşteptate. 

Citesc, cu mirare sporită din ce în ce, următoarele: 


Domnule Director, 

Potrivit însărcinării date cu ord. Nr. 4212 din 19 febr. 1914 de 
a raporta asupra activității extraşcolare desfăşurate de un grup 
de elevi din cl. a Vil-a în frunte cu Dima S. Grigore, am onoarea 
a vă comunica cele ce urmează: 

În ziua de 28 martie a.c. am făcut o vizită inopinată într-o 
casă unde se strâng băieții, din str. Preda Buzescu nr. 15. Acolo 


au improvizat un birou în toată regula, având mese, bibliotecă, 
chiar şi o maşină de scris. Intrând în vorbă cu elevul Dima 
asupra scopurilor urmărite, mi-a declarat: 


urmează ce i-am declarat eu, transcris cu multă exactitate. 
Apoi citesc mai departe: 


„„„ Am credința că activitatea extraşcolară a elevilor trebuie 
privită cu simpatie şi încurajată. Ei cheltuiesc o energie uriaşă în 
vederea atingerii țelului lor îndepărtat, care prezintă mai puțină 
importanţă. 

Ceea ce ne interesează astăzi este captarea acestei energii şi 
folosirea ei rațională, pentru a da roade cât mai bune. Totuşi, 
acest lucru s-a putut face şi fără ajutorul forurilor şcolare. Într- 
adevăr, elevii, proiectând măreaţța lor excursie, au nevoie de 
ofițeri de marină, ingineri de mine, constructori, electricieni, 
medici, farmacişti etc. Ca atare, şi-au împărțit atribuţiile, fiind de 
pe acum desemnați cei care vor ocupa aceste funcții. Sunt ferm 
încredințat că ei vor obține, în chip strălucit, diplomele 
specialiştilor de care au nevoie, deoarece sunt animați de un 
entuziasm care înfrânge orice piedică. Fără îndoială că, până la 
urma, ei vor uita de planul lor fantezist şi se va alege fiecare cu 
o carieră sănătoasă, ceea ce din punct de vedere pedagogic 
constituie un câştig incontestabil. 

Nu e lipsit de interes să citez cazul petrecut la o şcoală din 
Germania. El ilustrează, în mic, ceea ce se petrece la noi în 
masă. Se ştie că la nemti există şcoli mixte, unde învaţă laolaltă 
băieţi şi fete. Cel mai leneş şi îndărătnic la învățătură era un 
băiat înăltut şi firav, anume Peter. Institutorul, care avea un ochi 
destul de ager, a prins de veste că acest Peter îi făcea curte 
unei colege, Gertruda, fată frumuşică şi dezgheţțată. Ea părea 
că respinge curtea, şi acest fapt îl îndârjea pe micul îndrăgostit. 

Institutorul l-a chemat la el pe elev, spunându-i că a aflat de 
dragostea lui pentru Gertruda. Elevul, înspăimântat, a tăgăduit 
cu înverșunare, dar, spre mirarea lui, dascălul a adăugat că 
Gertruda e o fată foarte bună şi cuminte şi că merită să fie 
iubită. Insă numai cu condiția ca el, Peter, să aibă gânduri 
serioase cu ea, adică să o ia de nevastă. 

„Chiar asta am de gând!” a izbucnit elevul într-un strigăt 
suprem. 


Institutorul l-a felicitat spunându-i că e foarte frumos din 
parte-i că nutreşte acest simțământ. Dar cum se va însura, dacă 
la aritmetică nu ştie să facă o socoteală? Cu siguranță că îl vor 
înşela şi băcanul, şi măcelarul, şi croitorul, în sfârşit, toată 
lumea. Şi cum o să câştige inima scumpei lui Gertruda, dacă nu 
poate să scrie o scrisoare de dragoste fără greşeli gramaticale, 
de care, cu siguranță, fata va râde? 

Peter a rămas năuc, dar, totodată, adânc convins de 
intervenția institutorului. S-a aşternut pe carte şi a învățat cu o 
râvnă de om deznădăjduit. De unde mai înainte era la coada 
clasei, acum se luase la întrecere cu premiantul întăi. Cu timpul, 
a uitat de Gertruda, alegându-se doar cu dragostea pentru 
învățătură. A făcut studii strălucite şi a ajuns unul dintre cei mai 
vestiți profesori de la Universitatea din Heidelberg. 

Un alt caz izolat, petrecut de astă dată în Rusia. Un copil îşi 
pusese în gând să facă o călătorie pe apă, dorind să ajungă în 
Australia. Toată ziua le bătea capul părinților să-i dea voie să 
plece. Tatăl său, un om cultivat, nu s-a opus dorinței băiatului, 
ci, dimpotrivă, l-a încurajat, spunându-i că planul lui e foarte 
interesant şi-l va ajuta să-şi construiască singur vasul cu care va 
porni în larg. Şi, astfel, meritul lui va fi mai mare, deoarece nu 
va datora nimănui nimic. 

Băiatul, convins, a intrat într-un şantier naval din Petersburg 
şi s-a apucat cu nădejde de lucru. In câţiva ani, iată-l ajuns unul 
dintre cei mai pricepuți ingineri constructori de nave. Intre timp, 
pasiunea lui pentru călătorie s-a stins, fiind înlocuită, în aceeaşi 
măsură, cu pasiunea pentru construirea vaselor. Mijlocul 
devenise astfel scopul final. 

Revenind acum la pasiunea elevilor noştri pentru proiectata 
lor expediţie la Ecuator, care se manifestă în masă, inspirată, 
alimentată şi dirijată de elevul Dima, aceasta constituie un 
fenomen unic în analele şcolii noastre. Numitul elev, dotat cu o 
inteligență alertă şi cultivată, a ajuns să stăpânească peste o 
mie de suflete fragede şi entuziaste. E, prin urmare, depozitarul 
unei formidabile energii juvenile. Un cuvânt al acestui mic 
monarh este urmat orbeşte de către toți tovarăşii săi de joacă. 
De aceea, socot că-i absolut necesar ca elevul Dima să fie 
supravegheat în toate acțiunile sale, pentru a nu comite greşeli 
care ar putea să aibă grave consecinţe. 

Potrivit principiilor pedagogiei active şi ținând seamă şi de 


exemplele arătate mai sus, sunt de părere ca direcţia şcolii să 
încurajeze acţiunea pornită de elevul Dima pe cât e cu putinţă. 
Inceputul l-am făcut chiar eu, cu destulă prudență. L-am rugat 
pe elevul Dima să dea severe dispoziții arpetiştilor săi să înveţe 
cu sârguinţă, cei care vor rămâne corigenți urmând a fi excluşi, 
ca nevrednici de a face parte din asociația lor, ceea ce Dima a 
acceptat. Rezultatele se vor vedea în scurtă vreme. 

Datoria noastră este să captăm această mare energie 
canalizând-o şi folosind-o pentru obţinerea unor rezultate 
pedagogice strălucite. Niciodată liceul nostru, şi nicio şcoală din 
lume, n-a avut la îndemână un prilej atât de rar pentru o 
experiență pedagogică unică. Asemenea institutorului, care a 
ştiut să exploateze pedagogic pasiunea lui Peter, reuşind ca un 
element mediocru să ajungă în rândul oamenilor aleşi, tot astfel 
se impune din partea noastră, a corpului didactic, o înțelegere 
deplină pentru a reuşi ca aceşti o mie de elevi să devină oameni 
întregi, sădindu-le în ființa lor râvna pentru învățătură, ca mijloc 
pentru atingerea țelului lor fantezist, izvorât din nevoia firească 
de visare a adolescenței, după care acest mijloc se va 
transforma, fără îndoială, în scop, odată cu scurgerea anilor... 

Primiti, vă rog, domnule director etc. 

Prof. Ilie Iliuţă 


Citind raportul profesorului de română, rămân uluit. Prin 
urmare, nu se înşelase Magotu că vizita lui lliuţă avea „cântec”. 
Şi mă mir încă de ceva: socoate domnul profesor că noi vom 
proceda ca bietul Peter, care a uitat de Gertruda lui ca să ajungă 
dascăl la Heidelberg? S-o creadă mult şi bine! Niciodată nu vom 
părăsi gândul expediției transoceanice, pentru că el e raţiunea 
pentru care trăim. Nu m-aşteptam ca un profesor inteligent cum 
e lliuţă să fie atât de naiv şi să se ia după cărţi, iar nu după 
realităţi. Imi place însă că recunoaşte că eu sunt „depozitarul 
unei formidabile energii tinereşti”. Asta e foarte adevărat şi pot 
să fac lucruri mari. Şi chiar am să fac, în ciuda tuturor piedicilor. 
Dar, ca să mă supravegheze cineva, nu - asta n-o admit, în 
ruptul capului! 

În sfârşit, intră domnul profesor lliuţă, cu faţa veşnic luminată 
de surâs. Bineînţeles, nu suflu o vorbă despre raport. Mă 
tratează cu dulceaţă şi cafea şi îmi oferă ţigări. Ezit să fumez în 
faţa lui, dar el stăruie şi-mi aprinde ţigara. Fumăm împreună. 


Nici nu mai încap în mine de atâta mândrie. E oare puţin lucru 
să fumezi cu un profesor, aşa, ca de la egal la egal? 

lliuţă îmi spune că a povestit, în consiliu, despre ceea ce ne- 
am propus să facem şi că atât directorul, cât şi domnii profesori 
au fost de părere să ne dea concursul, deoarece este o idee 
bună. 

— Şi dumneavoastră, domnule profesor, credeţi că ideea 
noastră cu expediţia transoceanică este, într-adevăr, bună? 

— Da, de ce nu? 

— Vai de mine, domnule profesor, dar eu însumi, care am 
născocit-o, nu cred în ea, îl încerc aşa, într-o doară, să-l prind în 
capcană. 

— Cum se poate, Dima? 

— Se poate foarte bine, domnule profesor. Eu nu urmăresc 
realizarea expediției - aceasta este o utopie ci formarea 
elementelor, pregătirea aşa-ziselor cadre. Elevii angrenaţi la 
carte vor uita de scopul pentru care s-au pregătit şi vor prinde 
dragoste pentru învăţătură. 

lliuţă se ridică în picioare aiurit. 

— Pentru ce vrei să faci asta? 

— N-aţi băgat de seamă că încerc o experienţă pedagogică de 
naii proporţii? 

— Eşti teribil, Dima! Dumneata vei ajunge un mare pedagog, 
dacă îmbrăţişezi cariera didactică. ` 

— Nu m-am gândit la aşa ceva. Imi place să fac lucruri 
îndrăzneţe, chiar năstruşnice. Insă nu-mi place să fiu 
supravegheat... 

Pusesem punctul pe i. Jocul a prins de minune. Făcându-mă 
aliat cu Iliuță, n-am de cine să mă tem de acum înainte, pentru 
că era pus de direcţia liceului să ne supravegheze activitatea. 

Ehe, suntem şi noi niţel deştepţi, domnule profesor, şi nici de 
noroc n-avem să ne plângem, ce credeţi dumneavoastră? 

Inainte de a pleca, mi-aduc aminte de Fourier şi-l rog să-mi 
împrumte cartea. N-am noroc. Directoarea liceului de fete i-a 
cerut-o s-o citească, şi, după ce-i va fi înapoiată, are să mi-o 
dea...în orice caz, după sărbătorile Paştilor voi avea negreşit 
cartea. 


Falanga 


Vacanţa de Paşti am petrecut-o doar cu mama. Pe tata nu l- 
am găsit, a plecat mai demult la Bucureşti după treburi. Îmi 
petrec timpul citind şi făcând plimbări lungi cu Grivei. În schimb, 
mama se omoară cu traducerea cărţilor lui Dickens. 

Vreau să citesc ceva în legătură cu Oceanul Pacific, în special 
despre insulele arhipelagului Galapagos, dar nu găsesc nimic în 
biblioteca tatei. Dau peste o carte a lui Arnoux despre Poporu/ 
japonez, pe care mai mult o răsfoiesc. A doua zi, înghesuită într- 
un raft, dau peste cartea lui Charles Fourier, recomandată de 
profesorul meu, lliuţă... la s-o citim - o fi ceva de capul autorului 
ăstuia? Mai întâi, m-apuc şi-o răsfoiesc, dar, încetul cu încetul, 
lucrarea mă prinde în mrejele ei. O iau de la capăt şi o parcurg 
pe îndelete, cu multă luare-aminte. Hm! Straşnic franţuzul, are o 
minte agera - ce ageră? — aş zice genială. Şi idei, şi fantezie cu 
carul. Avea dreptate lliuţă să mi-o recomande... 

Concepţia filosofică a lui Fourier mi se pare foarte interesantă. 
El susţine că societatea noastră e rău construită, deoarece se 
afla în contradicţie cu mecanismul armoniei universale. Numai 
când se va favoriza dezvoltarea liberă a pasiunilor omeneşti atât 
de dezaprobate, abia atunci oamenii vor fi fericiţi. 

Pe baza acestei concepţii, autorul lansează ideea unei 
societăţi drepte, lipsite de exploatare, care să asigure individului 
o armonioasă dezvoltare a însuşirilor lui psiho-fizice. 

Şi iată la ce soluţie ajunge autorul: omenirea să se organizeze 
într-o federaţie de comune, alcătuind fiecare câte o falangă, 
compusă din 1500 de oameni. Acest grup va locui într-o mare 
clădire, denumit falanster. Membrii falangei, adică societarii, 
sunt toţi coproprietari. Ei locuiesc împreună, muncesc împreună, 
iar ceea ce câştigă împart între ei, având în vedere trei factori: 
capitalul, munca şi talentul... 

Ei bine, asta nu mi-ar fi trecut prin minte! Mă fulgeră o idee: 
ce-ar fi dacă noi, arpetiştii, îmbrăţişând doctrina socială a lui 
Fourier, am înfiinţa o falangă în insula fără nume şi am trăi acolo 
fericiţi? Asta-i, băieţi, ceea ce ne trebuie nouă... Asta-i, Rogvaiv! 
Tot eu am găsit formula miraculoasă... Ei, Ploşniţă, acum putem 
spune că ne vom face rosturi bune la capătul celălalt al 
pământului. 

Phii, ce teribil exemplu vom da omenirii de organizare socială! 
Şi, cine ştie, exemplul nostru ar putea să fie începutul unor mari 
prefaceri pe glob. Ideea mă entuziasmează. O falangă în 


Grigorida, condusă de o regență, în care eu voi deţine primul rol, 
e puţin lucru? Băieți găsim noi şi pentru două falange, nicio 
grijă. Vom clădi un palat măreț, în cea mai pitorească regiune, 
împrejmuită de coline, lângă o apă curgătoare, exact cum arată 
Fourier al meu. 

Dar bani de unde găsim pentru construirea palatului? Ah! 
prost mai sunt, am uitat cu desăvârşire de comoara lui Jim 
Blacke. M-au năucit de tot ideile astea ale autorului francez. Cu 
aurul acela socot că am putea ridica nu unul, ci zece palate. 

Acum însă încep să mă împiedic de multe lucruri. Fourier 
susţine că 7/8 din societarii falangei trebuie să fie agricultori, 
care vor asigura hrana de bază întregii colectivităţi. Or, eu habar 
n-am dacă insula noastră posedă terenuri arabile pentru a 
cultiva grâu şi alte cereale. Nu-i vorbă, nu ştiu nici ce întindere 
are, nici ce climă, în sfârşit, nu ştiu nimic. 

Fără a mai sta pe gânduri, m-apuc şi scriu librăriei Hachette 
din Paris să-mi trimită, contra ramburs, orice carte are în depozit 
despre Pacific. Mama vede plicul şi mă întreabă: 

— Dar ce te interesează pe tine Pacificul? 

Ce-aş putea să-i răspund? Că într-o insuliţă care şi-a scos 
capul din nesfârşitul apelor se află o comoară şi că noi, elevii 
Liceului “Mihai Bravu", ne vom duce acolo s-o dezgropăm, dar 
nu ne vom întoarce cu buzunarele pline de aur, nu ne ispiteşte 
bogăţia, ci vom rămâne în insulă, organizându-ne într-o nouă 
formă de viaţă, pe cât de originală, pe atât de ştiinţifică, pentru 
a cuceri fericirea pe care omenirea o caută mereu fără s-o 
găsească? 

— Mamă, vreau să scriu o lucrare despre arhipeleagul 
Galapagos şi am nevoie de date noi, amănunțite. De fapt, eo 
conferinţă pe care m-am obligat s-o ţin în amfiteatrul liceului. 
Mă crede şi nu-mi pune alte întrebări. 

— J'y suis!” exclamă ea la un moment dat, îi voi scrie doamnei 
Stone... Bărbatul ei a stat cinci ani în arhipeleag, a făcut 
cercetări geologice. El poate să te lămurească mai bine decât 
oricine. 

— Scrie-i, mamă! Apucă-te chiar acum! Te rog, te implor! N-o 
las până nu aşterne scrisoarea pe care o voi duce singur la 
poştă. 


° Cu sensul de: „A, stai!”. 


— Prietena ta n-a fost şi ea în arhipelag cu bărbatul ei...? 

— Ba da, însă n-a putut să rămână. O îngrozeau broaştele 
țestoase. 

— Aşa ţi-a spus? 

— Da, erau broaşte țestoase uriaşe, cântărind până la 300- 
400 de kilograme... 

Mi se taie picioarele. La una ca asta nu mă aşteptam. 
Lighioanele acelea mă înspăimântă şi pe mine, de la mii de 
kilometri, chiar fără să le văd. Ar fi cu putinţă să locuim într-un 
colţ al pământului atât de sălbatic şi neprimitor?... 

— Dar, ia stai, alte insule nu se mai găsesc oare în Pacific? 

Încing cu mama o discuţie pe această temă. Arhipelagul 
Hawaii e considerat drept „Paradisul lumii”. Mark Twain a spus 
că nu există nicăieri o ţară mai încântătoare şi fructe mai 
minunate. Pe urmă, e insula Pitcairn, unde s-au refugiat 
răzvrătiţii de pe vasul Bounty şi au dus acolo o viaţă de 
Robinsoni. Dar, apropo de Robinson, ştii de unde s-a inspirat 
bătrânul Daniel Defoe? Tot aşa, un răzvrătit, cârmaci pe un vas, 
a fost debarcat cu forţa pe insula Masa Fuera, un adevărat rai 
pentru un sihastru, unde a trăit câţiva ani de zile. Salvat de 
corsari şi întors în Anglia, a povestit unui gazetar păţaniile sale, 
fiind apoi publicate. De aici s-a născut Robinson Crusoe... Dar 
Tahiti pictura lui Gauguin, unde se află o adevărată feerie de 
culori? O, sunt mii şi mii de insule în dragul meu Pacific şi, 
desigur, vom găsi una pentru noi, ca să trăim fericiţi, ca-n sânul 
lui Avram... 


18 mai 1914 


Întors la Craiova, nu suflu nimănui o vorbă despre 
descoperirea mea în legătură cu falanga. Vreau să recitesc 
cartea, ca s-o aprofundez, dar nu mă lasă timpul, împuţinat rău. 
Magotu repetă de zor cu trupa lui O scrisoare pierdută a lui 
Caragiale. La 18 mai va avea loc reprezentaţia, în amfiteatrul 
liceului, unde încap peste o mie de spectatori. Michiduţă ne 
aprobă sala, fără plată. 

E un adevărat praznic pentru întreaga suflare arpetistă ziua 
când pe toate gardurile oraşului răsar, în bătaia soarelui, afişele 
noastre, cu litere de-o şchioapă, vestind importantul eveniment. 


Colind, înaripat, pe străzile nesfârşite, ca să văd pe unde sunt 
lipite afişele şi le citesc pe fiecare în parte, de parcă n-ar avea 
acelaşi cuprins. Când zăresc pe cineva oprindu-se să citească 
afişul, îmi vine să-l îmbrăţişez. 

Biletele se vând ca pâinea caldă. Cu trei zile înainte de 
spectacol, nu mai există un bilet, nici de sămânță. 

Arpetiştii aleargă încoace şi-ncolo, muncesc pe brânci, cad din 
picioare de oboseală, dar nu se plâng. Dimpotrivă, cer tot mai 
mult de lucru. Magotu, pe care-l ştiam un leneş fără pereche, nu 
pridideşte cu treburile: repetiţii, decoruri, recuzită, alergături. 
Nici nu-i chip să mai stai de vorbă cu el. Lipseşte de multe ori de 
la masă şi Dona Bianca se întreabă ce l-o fi apucat atâta 
vrednicie. La fel spune şi despre mine şi, desigur, dacă ar putea 
să vadă ce lucrează şi ceilalţi arpetişti, s-ar cruci... 

Vine, în sfârşit, 18 mai. Ne pregătim să mergem la serbare. 
Lotte e veselă şi plină de neastâmpăr, încât n-o mai cuprinde 
casa. Mă întreabă ce rochie să-şi pună. Îi spun: cea albă, cu 
volănaşe, fiindcă aceea îi vine de minune. 

— Bine, o pun, dacă zici tu, şi fuge sprintenă în odaia ei. 

Mă tutuieşte acum. Ce-o fi găsit-o? Mi se pare ciudat şi totuşi 
îmi place. Nu trece mult, şi se iveşte înveşmântată în alb. li 
lipsesc doar aripile, ca să fie un înger cu adevărat. O întâmpin 
şi-i apuc mâinile amândouă. 

— Ce adorabilă eşti tu, Lotte! exclam şi o privesc încântat, 
tutuind-o la rândul meu. 

Ea se uită speriată în juru-i. Parcă i-e frică să nu mă fi auzit 
cineva. 

— Obraznicule, mă ameninţă nu numai cu un deget, ci şi cu 
toată drăgălăşenia. 

— Să mor, dacă te mint! 

— Taci! Şi-mi astupă gura cu mânuţa ei. 

Nu s-a supărat fiindcă am tutuit-o. Asta mă face să tresalt de 
bucurie. Caut câteva fraze cu tu, dar nu-mi vine nimic în minte. 

— Sunteţi gata? ne întreabă Zgâră. 

— Gata. 

Pornim câteşitrei. Dona Bianca nu vine, fiindcă i-a ieşit un 
furuncul în ceafă, iar Cuviosul Gigi, fireşte, îi ţine de urât acasă. 
Magotu, care joacă în piesă, a plecat îndată după masă. 

Cum ajungem, ne iese Tarzan înainte şi-mi dă raportul: 

— Sala geme de lume. A venit şi Păleaţă cu Basu. Pe Rem- 


brandt nu l-am văzut. Mi se pare că-i bolnav. Dintre profesori, 
numai Zecimalu şi Pupăză lipsesc. 

— E-n regulă. Ce locuri ne-ai rezervat? 

— Apoi, generalisime, pentru statul-major, am oprit loja de la 
avanscenă. Acolo am dus-o şi pe soră-mea. 

— Foarte bine. 

Lotte şi Zgâră intră în lojă şi se aşază. Ea stă lângă sora lui 
Tarzan, iar Zgâră, în spate. Îmi pare bine că scaunul de lângă 
dânsa l-a oprit pentru mine. Când prind de veste că am sosit, ies 
pe culoar Esculap, Ţiganu, Gălbează şi Ploşniţă, care stăteau în 
lojă. 

— Va fi un triumf! strigă ei, aprinşi. 

— Ssst! Să-l vedem întâi. Cât e ceasul? 

— Mai avem cinci minute până să înceapă. 

— Să intrăm, atunci. 

— Nu încă. Domisol a spus să ne facem apariţia la 3 fix. Toţi 
ridică din umeri. Habar n-au de ce. Ce-o fi având Domisol de 
gând? Cele cinci minute au trecut. Reprezentaţia trebuie să 
înceapă. Eu împreună cu stat-majoriştii prezenţi intrăm 
maiestuoşi în lojă. 

In clipa aceea, fanfara de sub conducerea lui Domisol 
intonează marşul arpetist. 

Lotte, sora lui Tarzan şi Zgâră se ridică şi ascultăm nemişcaţi 
primele măsuri ale vijeliosului marş, parcă ar fi un imn. Publicul 
şi arpetiştii din sală se ridică şi ei în picioare. Trăiesc câteva 
clipe solemne, care mă cutremură. Bravo, Domisol, straşnică 
idee! Ştiu că m-au trecut toate năduşelile. 

După ce se termină marşul, ne aşezăm. Stau lângă Lotte. 
Ceilalţi arpetişti îşi fac loc în spatele nostru, iar unii rămân în 
picioare ca să vadă mai bine. 

Cortina se ridică şi începe piesa. Abia aştept să-l văd pe 
Magotu cum o să joace. Şi Lotte e curioasă şi nerăbdătoare. 

In timpul ăsta, îi întâlnesc mâna şi o iau într-a mea. Fata o 
lasă şi nu zice nimic. Atingerea îmi stârneşte un potop de fiori. 
Din cauza asta, nu pot să fiu atent la ceea ce se petrece pe 
scenă, dar ce-mi pasă? Din când în când, îi strâng mâna mai 
tare şi simt o voluptate nemaipomenită. 

— Fii cuminte, îmi şopteşte fata la ureche, să nu observe 
cineva! Nu-i răspund şi mi se pare că vorbele ei le-am auzit 
altcândva şi parcă spuse de altă voce. Mă lipesc tot mai mult de 


ea. Ah! cât aş vrea s-o strâng în braţe, ca în jocurile noastre de 
odinioară! Îmi pare bine că m-a avertizat să fiu cuminte, asta 
dovedeşte că-şi dă seama că facem ceva neîngăduit, dar admite 
să fie cu mine. 

Zgâră izbucnește în râs, şi, odată cu el, toată sala. 

Rămân nedumerit. Un beţiv a spus ceva pe scenă, dar n-am 
înţeles deloc ce-a spus. 

— Al dracului urangutan! exclamă Zgâră... 

Mă uit la Lotte. Nici ea n-a priceput nimic. Acum încercăm să 
fim mai atenţi. Magotu joacă rolul cetăţeanului turmentat şi-l 
imită aşa de bine, încât toată lumea se prăpădeşte de râs. 

Încerc să-mi alătur şi piciorul de-al ei, dar Lotte şi-l trage în 
lături. Îşi retrage în acelaşi timp şi mâna. Mi se pare că s-a 
supărat. Vreau să-i iau din nou mâna, dar nu-i chip. Mă 
resemnez. Stau cuminte ca un copil şi privesc atent pe scenă. 
Mă simt cotropit de o tristeţe apăsătoare. In pauză, îi propun lui 
Lotte să mergem la bufet. Mă refuză. O las în pace şi, împreună 
cu arpetiştii, trec pe scenă ca să-l felicit pe Magotu. Băieţii au 
feţele luminate ca ostaşii care au dobândit o mare victorie. 

Când ne întoarcem în lojă, Lotte s-a mutat pe fotoliul surorii 
lui Tarzan, iar aceasta şade acum lângă mine. Poftim! Afurisita, 
ce figură mi-a făcut! 

„Lasă, domnişoară, că ţi-o coc eu când ţi-o fi lumea mai 
dragă!” o ameninţ în minte şi urmăresc spectacolul mai departe, 
fară să pricep o iotă, deoarece nu-mi iese din cap purtarea lui 
Lotte. 

Arpetiştii au avut dreptate: reprezentaţia noastră a fost un 
triumf. Atât echipa de teatru, cât şi cea muzicală s-au întrecut 
una pe alta. Felicitările curg cu duiumul de pretutindeni. 
Profesorul lliuţă vine să mă felicite personal. 

— Îmi place că mergeţi pe un drum sănătos. Am convingerea 
că veţi reuşi. 

Se înghesuie şi alţi profesori să ne felicite. Mulţi îl sfătuiesc pe 
Magotu să se facă actor. El nu răspunde nimic, dar se vede cae 
fericit de succesul lui. 

Dar Lotte ce-o fi având de nu pleacă? De ce nu se întoarce 
acasă cu Zgâră? De necaz, o fac să aştepte, întreţinându-mă cu 
o mulţime de persoane necunoscute care mă copleşesc cu tot 
felul de întrebări în legătură cu marea expediţie transoceanică. 

În sfârşit, n-am încotro. Trebuie să plec cu ea. M-a aşteptat o 


jumătate de ceas. Cred că am pedepsit-o destul. 


O bătaie şi o fericire 


— De ce mă faci să aştept atâta? mă mustră Lotte. 

— lartă-mă, am atâtea obligaţii... nu vezi? De ce n-ai plecat cu 
Zgâră? 

— Voiam să plec cu tine, răspunde ea, înţepat. 

— Bine... Să mergem, atunci. 

Pornim câteşitrei. Valurile de lume s-au scurs şi circulaţia 
străzii e acum normală. Lotte mă ia de braţ şi o întindem încet 
spre casă, fără să scoatem o vorbă. După o bucată de drum, 
Zgâră mă iscodeşte: 

— Ce-ai de eşti mahmur? 

— Mi s-au înecat corăbiile în Oceanul Pacific, surâd eu silit, cu 
o strâmbătură de amărăciune. 

— Lasă, că ai să-ţi construieşti o nouă flotă, spune Lotte. 

— Din ce? o întreb. 

— Din coji de nucă. 

— Spui vorbe fără... miez, stimată domnişoară, închei acru. Pe 
trotuar, la câţiva paşi, îl zăresc pe Basu, care se apropie. S-a 
despărţit, se vede, de Păleaţă, şi acum se duce acasă. Imi pare 
bine că mă vede la braţ cu o fată atât de frumoasă. Când trece 
prin dreptul lui Lotte, rânjeşte cu gura lui de cal. 

— Pe cinste puicuţă, îi aruncă vulgar şi-o ciupeşte de braţ. 

— Obraznicule! ţipă fata, roşie de indignare. Cum îndrăzneşti? 
... Apoi, întorcându-se spre mine, ca la un protector suprem, 
adaugă: 

— M-a insultat! 

Tot sângele mi se răscoală în vine şi mi se urcă la cap. Fac doi 
paşi îndărăt, îl apuc pe Basu de mânecă şi-l apostrofez: 

— Ascultă, unde te trezeşti, necioplitule? Cere-i numaidecât 
scuze domnişoarei! 

Basu, netulburat, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, mă 
priveşte dispreţuitor: 

— 'Țâncule, ia-o din loc, că-ţi fac boiangerie la nas! 

Spunând acestea, mă îmbrânceşte puternic. Din cauza 
neaşteptatei lovituri, fac câţiva paşi de-a-ndărătelea şi, 
împiedicându-mă de bordura trotuarului, mă rostogolesc pe 


caldarâm. Aud hohote de râs care-mi înţeapă dureros urechile. 
Mă ridic ca o zvârlugă şi văd nedesluşit, ca printr-o pânză, un 
pâlc de trecători care au fost martori la păţania mea. Lotte s-a 
strâns toată lângă Zgâră şi amândoi cată la mine cu ochii măriţi 
de groază. 

Basu râde şi el dogit. Când vede că mă apropii, să-l atac, 
strigă din nou, dispreţuitor: 

— Vrei să intri la fabrică, măi, cocoşelule? şi încearcă să mă 
pocnească în falcă. Parez uşor lovitura şi-i trântesc, în schimb, o 
directă nu tocmai reuşită în bărbie. Gură-cască de pe trotuar 
izbucnesc în râs, însă acum fac haz pe spinarea adversarului. 

Asta îl întărâtă pe Basu, care tabără pe mine cu o ploaie de 
pumni. Mă feresc atât de bine, încât niciunul nu mă atinge. |n 
timpul încăierării, Zgâră se furişează pe la spate, îi trânteşte un 
pumn în ceafă şi fuge. Basu se întoarce instinctiv să vadă cine l- 
a pocnit. În clipa asta, profitând de împrejurare, îi dau o lovitură 
puternică în beregată. Se clatină pe picioare ca beat, dar tot nu 
cade grămadă. 

— Bravo, bravo tinere! strigă cineva de pe trotuar. Asta a fost 
teribilă! 

Mă apropii din nou de Basu, dar de rândul ăsta mă înşfacă cu 
amândouă mâinile. Îi pun o piedică şi amândoi ne rostogolim pe 
caldarâm, stârnind praful. Lupta continuă înăbușită, şi-mi 
trebuie o sforţare supraomenească să mă degajez, urcându-mă 
deasupra lui. Când îmi vine bine, îi mai trântesc un pumn şi-l las 
leşinat. Tot a fost bun la ceva boxul. Altfel, mă făcea pilaf Basu, 
cu puterea lui herculeană. 

Lumea care s-a strâns în jurul nostru mă priveşte cu 
admiraţie, ca pe biblicul David, învingătorul uriaşului Goliat. 

— Bravo, cavalerule, mi-a plăcut cum ai apărat cinstea 
domnişoarei! îmi şopteşte o femeie bătrână, care trece pe lângă 
noi şi-şi vede mai departe de drum. 

După ce-mi scutur hainele de praf, mă apropii de Lotte şi o 
iau firesc de braţ. 

— Haidem... draga mea! Cred că i-au mers fulgii... 

Ea, încă emoţionată, nu scoate o vorbă. In schimb, Zgâră, 
satisfăcut, exclamă: 

— Ştiu că l-ai altoit! 

Se aud signale de gardişti. E o larmă neobişnuită în jurul 
nostru, Basu, venindu-şi în fire, s-a ridicat de jos şi aleargă după 


mine. O las pe Lotte la o parte şi-l întâmpin, privindu-l cu milă: 

— Nu-ţi ajunge? Tot te mai mănâncă pielea? 

— Te omor! Te omor! urlă el, orbit de furie, cu părul vâlvoi şi 
ochii bulbucaţi ca de broască. 

— Numai să fii în stare, îi răspund, fără să mă sinchisesc de 
amenințările lui. 

— Fugi, Dima, are cuţit! strigă Zgâră. 

Se aud ţipete pe-aproape. Lotte mă trage de mână, vrea să 
fug. Cum să fug? Nu-mi pasă de Basu, nici de cuțitul lui. ŞI-I 
înfrunt doar cu pumnii. 

Adversarul se năpusteşte asupra mea şi vrea să mă lovească. 
Dar mişcările lui, din cauza furiei, sunt atât de stângace, încât le 
parez cu multă uşurinţă. E ciudat că nimeni nu îndrăzneşte să 
intervină, ca să punem capăt acestei încăierări sălbatice. 

Profit de o clipă de neatenţie şi-i mai trântesc o directă în 
falcă. Asta îl întărâtă peste fire şi, tăbărând pe mine, mă sileşte 
să dau înapoi. În retragere, mă împiedic iarăşi de bordura 
trotuarului şi cad. Basu se aruncă asupra mea, dar îl sprijin cu 
piciorul drept şi-l pocnesc cu călcâiul în faţă. Uluit de lovitură, se 
trage înapoi, acoperindu-şi faţa cu mâinile, iar eu mă ridic în 
picioare. 

— Te-a rănit, mizerabilule? aud întrebări, dar nu ştiu cui îi 
sunt adresate. 

În aceeaşi clipă, când era gata să ne încăieram din nou, se 
iveşte directorul Michiduţă, urmat de un gardian. 

— Ce înseamnă asta? tună el, mâniat foc. Vă bateţi ca 
puşlamalelc pe uliţe? Şi tocmai dumneata, Dima? 

Sunt atât de uluit, că nu pot articula un cuvânt. Basu a 
îngheţat şi el cu cuțitul în mână... 

— A, aţi ajuns la cuțite? Gardian, ia-i cuțitul din mână! 
porunceşte directorul. 

Basu se lasă dezarmat, fără să crâcnească. 

— Domnule director, sare Lotte, elevul Dima nu-i vinovat cu 
nimic. El mi-a luat apărarea împotriva acestui derbedeu care, 
fără niciun motiv, m-a insultat pe stradă. 

— Aşa e! Aşa e! întăresc voci din mulţime. 

— Mergeţi cu mine la cancelarie! ordonă grav Michiduţă. 
Suntem gata să ne supunem. Înainte de a pleca, Lotte mă apucă 
de mână, ţipând: 

— Sânge! Eşti rănit! Curge sânge! Criminalul, te-a rănit! 


Fără să vreau, arunc o privire: într-adevăr, o şuviţă de sânge 
se prelinge pe mâneca hainei. Ciudat, nu simt nicio durere. 
Lotte opreşte o trăsură care tocmai trecea pe acolo. 

— Să mergem la spital! Repede, trebuie să nu pierdem niciun 
minut... 

Michiduţă îl încredinţează gardianului pe Basu şi se urcă în 
trăsură cu mine; Lotte se aşază pe scăunel şi îl cheamă pe 
Zgâră: 

— Te rog, du-te acasă şi spune-i mamei că suntem la spital! 
Trăsura porneşte. 

— Mână mai repede, birjar! îl îndeamnă fata. Mergi prea încet. 
Apoi, adresându-se directorului, îi povesteşte toată întâmplarea 
şi plânge. 

— Nu plânge, Lotte! 

— Doamne, cum să nu plâng, dacă din cauza mea s-au 
întâmplat toate astea? Mai bine rămâneam acasă. Te doare, 
spune-mi. Suferi mult? 

— Nu mă doare deloc. 

Lotte încearcă să-mi desfacă haina şi să mă tamponeze cu 
batista ei, dar n-o las. E foarte agitată, parcă ar sta pe jăratic. 

Ajungem la spital şi ne ducem în sala de consultaţii. Medicul 
şef nu-i acolo, îl găsim, în schimb, pe ajutorul lui. El îmi scoate 
haina; am o rană la umărul stâng, destul de adâncă. Basu mi-a 
împlântat briceagul, probabil când am căzut a doua oară. 

— Nu moare? întreabă Lotte, îngrozită, pe medic. Medicul 
surâde cu bunătate: 

— Nu, domnişoară, nu moare un voinic ca stejarul din cauza 
unei zgârieturi. 

Apoi mă pansează şi-i dă ordin infirmierei să pregătească o 
injecție. În acest timp, Michiduţă vorbeşte în şoaptă cu medicul, 
apoi ies împreună, lăsându-ne singuri. 

Lotte izbucneşte în plâns. 

— Să nu mori! Să nu mori! 

— Draga mea, tu nu înţelegi că n-am nimic? O simplă 
zgârietură nu contează. 

— Mi-e frică... De ce a vorbit medicul în taină cu Michiduţă? 
Nu vreau să mori, înţelegi? Şi mă îmbrăţişează, pierdută, cu 
sufletul la gură. 

— Fii cuminte, o încurajez, nu se întâmplă nimic. De ce te 
sperii aşa? 


— Ai pierdut atâta sânge... 

— Şi chiar dacă mor, reiau eroic, o fac pentru tine! 

— Nu! Nu! Vreau să trăieşti... Te iubesc! Te iubesc atât de 
mult! strigă ea cu vocea întretăiată de sughiţuri şi mă 
copleşeşte de sărutări pe ochi, pe obraji, pe gură... Uite, cât te 
iubesc!... 

— Şi eu... şi eu! îi răspund şi o trag spre mine, lipind-o de 
pieptul meu. 

Când îi dau drumul din braţe, se rezeamă, ameţită, de 
speteaza unui scaun, dar, în aceeaşi clipă, sloboade un țipăt. 

Infirmiera se întorsese cu seringa, şi noi n-am auzit măcar 
când a deschis uşa şi a intrat înăuntru. Cu siguranţă că ne-a 
surprins sărutându-ne. 

Nu îndrăznesc să ridic ochii la ea. Mi-aduc aminte de Anatole 
France, care spunea: „Cel mai înălţător prinos pe care-l aduci 
dragostei este s-o ţii tăinuită”. Şi iată, spre nenorocul nostru, 
infirmiera aceasta bătrână, pe care o întâlnim pentru întâia 
dată, cunoaşte cea mai mare taină a noastră. Şi poate să bată 
toba, să ne facă mustrări sau chiar să-i spună lui Michiduţă că 
ne-a surprins sărutându-ne. 

Dar ea nu scoate o vorbă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, 
îmi face injecţia, mă bandajează, mă ajută să-mi îmbrac haina. 
Apoi, îmi şopteşte cu sfială: 

— S-o iubeşti mult, e atât de frumoasă! Rămân uluit de 
vorbele ei. Cu un gest scurt, îi apuc mâna şi i-o sărut. E atât de 
bună femeia asta, trebuie să fi suferit mult. 

— Te vom chema la nunta noastră, îi strig cu însufleţire, şi 
faţa lui Lotte se luminează ca un răsărit de soare. 

— Ce drăguţi sunteţi! zice bătrâna surâzându-ne. Să veniţi 
împreună la pansament! 

— Venim! Venim! îi răspundem într-un glas. 

În timpul acesta, uşa se deschide şi intră gazda, însoţită de 
medic şi de Michiduţă. Mă întreabă cum mă simt. Îi spun că 
foarte bine, deşi abia acum încep să îndur junghiurile rănii. 

Mi se pare că se face prea mult zgomot pentru nimic... Când 
coborâm în curte, ne întâmpină Zgâră şi Cuviosul Gigi. Numai 
Magotu lipseşte, el n-a aflat încă de păţania mea. 

A, dac-ar şti că adineauri am sărutat-o pe Lotte pentru prima 
dată! Ar crăpa de ciudă şi poate că ar tăbări pe mine mai rău 
decar Basu... 


Astăzi e, într-adevăr, o zi mare. S-au întâmplat două 
evenimente importante: serbarea noastră şi cucerirea lui Lotte. 
În cât suntem? 18 mai! Da, duminică 18 mai... N-am să uit 
niciodată ziua asta. Aş putea să spun că mă simt în al nouălea 
cer şi, dacă există fericire pe pământ, apoi eu sunt cu adevărat 
fericit... fericit... fericit! 


O nouă comoară 


La liceu e zarvă mare. Toţi arpetiştii mă năpădesc cu 
întrebări: cum a fost cu bătaia? Cum l-am făcut knock-out pe 
Basu? Multora nu le vine să creadă că l-am învins. Dar Zgâră 
poate să dea mărturie Tarzan, Ţiganu şi Ploşniţă se leagă să-i 
tragă o sfântă bătaie, ca să-l înveţe minte o dată pentru 
totdeauna. 

Dacă venea la şcoală, cu siguranţă că Basu n-ar fi scăpat 
teafăr de furia arpetiştilor. 

La prânz, înainte de a ne aşeza la masă, ne pomenim cu 
mama agresorului. E o femeie de vreo 50 de ani, mică şi slabă 
ca o umbră. N-ar crede nimeni că e mama unei namile ca Basu. 
Mă roagă să-l iert pe fiul ei, căci a greşit şi se căieşte pentru 
fapta lui. lertându-l pe el, înseamnă că mă îndur mai ales de ea, 
o fiinţă tare sărmană şi necăjită, al cărei sprijin nu-i decât 
păcătosul de băiat, care calcă pe drum rău. 

Dona Bianca o ascultă cu îngăduinţă şi, după ce termină, o 
întreabă: 

— De ce nu vine vinovatul să-şi ceară iertare şi te trimite pe 
dumneata, care n-ai greşit cu nimic? 

— Nu îndrăzneşte să intre. E afară... O să mai încerc o dată... 
Femeia iese şi, după câteva minute, ne pomenim cu Basu, palid 
ca un mort, cu fruntea în pământ. 

Mi se face milă de el. Niciodată nu mi-aş fi închipuit că poate 
să ajungă în halul acesta de umilinţă, el, atât de mândru şi de 
îngâmfat, care ne înfrunta pe toţi. 

Îi ies înainte şi-i spun: 

— Dragă Basule, hai să uităm întâmplarea de duminică şi să 
rămânem prieteni. Vrei? 

Şi-i întind mâna. 

— Să mă ia dracu', ai suflet bun, Dima! geme el înăbuşit. 


— Ai greşit. Ai avut o clipă de rătăcire. Şi domnişoara te iartă. 
Aşa-i, Lotte? 

— Da, desigur, răspunde ea. 

— Vă mulţumesc, spune mama lui Basu, înduioşată, sunteţi 
atât de buni cu noi! 

După ce pleacă cei doi cu sufletele înseninate, ne aşezăm din 
nou la masă. 

— Eu nu l-aş fi iertat nici mort, zice Zgâră. E o brută, un 
derbedeu... 

Mă uit în ochii lui Lotte. Sunt strălucitori ca roua de pe flori. 

— Ba eu l-aş fi iertat, sare Magotu, dar după ce-i altoiam 
câteva scatoalce îndesate, număru' ainţ! 

Numai Cuviosul Gigi nu se amestecă în discuţie. 

„Ah, proşti ce sunteţi, le spun în gând, voi habar n-aveţi ce 
bine imens mi-a făcut Basu. Dacă nu m-ar fi rănit el, n-ajungeam 
s-o sărut pe Lotte.” 

Îi sunt recunoscător pentru asta. Îl ador pe Basu! 

După-masă, Lotte se furişează în camera mea şi-mi şopteşte: 
Ce bine îmi pare că l-ai iertat! Asta înseamnă că eşti generos. Şi 
fuge zglobie, lăsând în urma ei o mireasmă de floare. 


A doua zi, Michiduţă trimite după mine. La cancelarie, 
anchetarea cazului e în toi. Trebuie să dau o declaraţie despre 
cele întâmplate. 

Mă aşez şi aştern pe nerăsuflate două pagini. Apoi închei 
rugând consiliul profesoral să-l ierte pe colegul Basu pentru 
fapta lui nechibzuită, pe care el însuşi o regretă. 

După un ceas, sunt din nou chemat la cancelarie. Dinaintea 
unei mese lungi cât toate zilele, stau înşiraţi profesorii. 
Michiduţă mă întreabă: 

— De ce vrei să-l ierţi, Dima? 

— A greşit, domnule director, îi răspund eu. Şi-i pare rău de 
fapta lui. 

— De unde ştii că-i pare rău? 

— Mi-a cerut iertare. Nu-i rău la suflet. Acum suntem din nou 
prieteni... V-aş ruga să-l iertaţi şi dumneavoastră. Dacă-l 
eliminaţi din şcoală, se înrăieşte mai tare... Şi poate să facă 
fapte şi mai urâte. 

Michiduţă face ochii mari: 

— Prin urmare, asta e dorinţa ta: să-l ţinem la şcoală sub 


supraveghere severă. 

— Da, domnule director. Şi, dacă nu se îndreaptă, atunci... să 
faceţi ce credeţi de cuviinţă. 

— Bine, Dima, du-te! 

Plec cu inima uşoară. Cred că Basu nu va păţi nimic, şi chiar 
aşa se întâmplă. Conferinţa profesorală îl elimină pe o lună şi-i 
aplică principiul Beranger: suspendarea pedepsei. In caz de 
recidivă, va suferi şi prima pedeapsă. 

Dacă Lotte nu mi-ar fi căzut în braţe, oare l-aş fi iertat pe 
Basu? Nu ştiu. Ceea ce ştiu e că îndrăgostiţii sunt foarte 
generoşi! 


Toată noaptea m-a înjunghiat rana. Parcă ar umbla cineva cu 
ghearele prin ea. Deşi mâine nu e zi de pansament, totuşi o să 
mă duc la spital. 

Au trecut trei zile şi trei nopţi de la prima noastră sărutare. De 
atunci n-am mai izbutit să rămân singur cu Lotte. Mi se pare 
atât de fragedă şi de proaspătă, ca o caisă ruptă de pe ram. 
Faţa-i înoată în lumină, ca şi când soarele ar răsări din ochii ei. A 
doua zi, luni, n-am zărit-o deloc: nici la masa de prânz, nici 
seara, nici în timpul zilei. Dona Bianca ne-a spus că Mia 
Bambina nu se simte tocmai bine şi că nu s-a dus nici la şcoală. 

Dar dimineaţă, la micul dejun, ea vine şi mă întreabă: 

— Azi te duci la spital? 

— Da. 

— Merg şi eu. Vreau să-i dăruiesc infirmierei un ceas pe care 
mi l-a făcut mama cadou când am împlinit 16 ani. 

N-o pot îndupleca să renunţe. Infirmiera e foarte impresionată 
de dar şi nu vrea să-l primească. Dar Lotte stăruieşte atât de 
cald şi de convingător, încât nu-i chip s-o refuze. 

La întoarcere, ne abatem pe strada Unirii. Vitrinele Loteriei de 
Stat sunt inundate de afişe. Pe o pancartă citim: Câștiguri de 
milioane! Pe alta scrie: Ultima zi. Mâine, tragerea loteriei! 

— Hai să cumpărăm un loz! propune Lotte. Dar numaidecât se 
răzgândeşte. N-am bani... 

— Am eu. Dacă vom câştiga, înseamnă că ne căsătorim... 

— Trebuie să câştigăm! 

Intrăm în oficiu. Lotte trage lozul. Să fie într-un ceas bun! Pe 
drum mă conjură să nu spun nimănui, chiar dacă vom câştiga. 
Taina să rămână a noastră. li făgăduiesc. 


Acasă - o surpriză nu tocmai plăcută: a venit tata. Probabil l-a 
anunţat Michiduţă sau, poate, Dona Bianca de cele întâmplate. 
Nu arată să fie prea îngrijorat de soarta mea. Cum mă vede, mă 
întreabă: 

— Ce-ai păţit, băiete? 

li povestesc, pe scurt, păţania. El clatină din cap cu gravitate: 

— Altă dată caută să eviţi astfel de lucruri. 

Tăcem câteva clipe, stingheriţi şi unul, şi altul. Apoi îl întreb 
deodată: 

— Dar mama ce face? 

— Nu se simte tocmai bine. De aceea nu i-am spus. N-aş fi 
putut s-o opresc să vină să te vadă... 

— După aceea, tata pleacă la directorul liceului. Moş loniţă 
trage căruţa în curte şi dă ovăz cailor. Mă duc întins la el: Ce 
mai faci, moş loniţă? 

— laca bine, domnişorule, cu tinereţea... surâde bătrânul pe 
sub mustață şi, aducându-şi aminte de ceva, adaugă: Cât pe ce 
să uit, uita-m-ar relele! 

Se scotoceşte în sân şi scoate un plic mototolit pe care mi-l 
întinde: 

— E de la cucoana! 

II iau şi-l desfac repede. O scrisoare de la mama şi... ceva 
bani. Nici n-apuc să citesc ceea ce-mi scrie, că-mi vine un gând 
care mă umple de neastâmpăr. Las cititul şi alerg în oraş. Pe 
strada Buzescu e un ceasornicar de lux. Mă uit în vitrină şi 
ochesc un ceas cu brățară, la fel cu acela pe care i l-a dăruit 
Lotte infirmierei. Nu-i un ceas prea scump. După aceea, intru 
într-o librărie şi cer ultimele noutăţi franceze. Vreau să i le trimit 
mamei. Mai cumpăr şi o mapă de plicuri şi dau fuga acasă. 

li scriu mamei în grabă câteva rânduri şi-i mulţumesc pentru 
bani. li dau apoi lui moş loniţă scrisoarea împreună cu pachetul 
de cărţi. 

Când mă întorc în odaia mea, desfac ceasul proaspăt 
cumpărat şi-l mângâi cu privirile. Ce mic şi delicat e! Parcă ar fi 
lucrat de zânele copilăriei. La început, voiam să-i trimit lui Lotte 
un bileţel. Dar năvala gândurilor se revarsă peste marginile filei 
rupte din maculator şi atunci iau o hârtie bleu din mapa de 
scrisori şi aştern înfrigurat, cu scris mărunt, toate paginile: 


Lotte scumpă, Eu trebuia să-i dăruiesc infirmierei ceasul, 


pentru că eu am fost cel mai fericit om din lume, din clipa în 
care ne-am sărutat!... Şi toate ceasurile de bucurie pe care le- 
am trăit de atunci ţi le datorez ţie şi fac de miliarde şi miliarde 
de ori mai mult decât ceasul acesta, pe care ţi-l dăruiesc 
acum. L-am pus la orele şase şi un sfert, adică ora la care ne- 
am sărutat pentru întâia oară. Îmi pare rău că ceasul n-are şi 
calendar, ca să arate ziua, luna şi anul când s-a întâmplat cel 
mai de seamă eveniment din viața mea. 


Până seara, tot caut un prilej să-i dau pacheţelul şi scrisoarea, 
dar în zadar. Abia înainte de cină izbutesc. Suntem în păr la 
masă, şi Lotte nicăieri. Dona Bianca se duce la uşa care dă pe 
săliţă şi o strigă de două ori. Dar nu-i răspunde nimeni. 

— Mă duc s-o chem eu... 

Spunând acestea, o zbughesc pe săliţă şi bat uşor la uşa ei şi 
deschid încetişor uşa. 

— Cine e? 

— Eu, Lotte. 

Ea vine fuga şi se apropie de mine. E neliniştită: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, am venit să te chem la masă şi... să-ţi dau asta. 

— Ce e? 

— Ai să vezi pe urmă... şi plec repede. 

Ne aşezăm la masă, şi Lotte tot nu se arată. „Semn bun, mă 
gândesc, nu s-a îndurat să vină la cină înainte de a citi 
scrisoarea.” 

Dona Bianca, enervată, deschide uşa şi strigă puternic: 

— Charlotte, vieni piu presto”? 

— Pronto, mamma!! 

După câteva clipe vine, roşie la faţă, şi se aşază la masă, ca o 
vinovată, bâiguind o scuză stupidă: 

— lartă-mă, mamă, am întârziat puţin. 

_ Seara, înainte de culcare, citesc o piesă de Porto Riche, 
Indrăgostita, care nu-mi place deloc. Cred că o femeie nu 
trebuie să renunţe la mândria ei, oricât ar suferi din pricina 
dragostei, ci să aștepte ca bărbatul să-i ceară el ceea ce voieşte 
ea să-i dea cu ardoare. Oare câte femei înţeleg firea noastră şi 


10 Charlotte, vino mai repede! 
"1 Imediat, mamă! 


câte au tăria să sufere până la câştigarea biruinţei? 

Dacă Lotte s-ar umili, cerşindu-mi dragostea, poate că nici nu 
m-aş uita la ea. Ea însă n-o face, deşi e o copilă care n-are nicio 
experienţă în materie de iubire. Are, în schimb, intuiţii care nu 
dau greş niciodată. 

Aud un fâsâit uşor. Nu-mi dau seama de unde vine. Ce să fie 
asta? Mă uit spre uşa şi văd ceva alb. O scrisoare ?! Trebuie să 
fie de la Lotte... O înşfac dintr-o săritură, ca pe un trofeu. 

Cea dintâi scrisoare de dragoste de la Lotte!... E drept, n-a 
aşternut niciun cuvânt de iubire, dar ce-are a face? Imi mulţu- 
meşte pentru darul făcut şi mă roagă să nu mai fac alte 
sacrificii, fiindca ea preţuieşte de o mie de ori mai mult un 
cuvânt bine simţit sau un gest frumos, decât tot aurul din lume. 

Frazele sunt cântărite şi cuvintele alese cu grijă, de parcă ar fi 
copiate dintr-o carte. Nu-mi închipuiam că Lotte are atâta 
îndemânare la scris. Mereu îi descopăr însuşiri noi. 

Recitesc scrisoarea de mai multe ori, cu aceeaşi tragere de 
inimă ca la început, şi, după ce trece un timp, simt nevoia să 
reiau lectura de la capăt. 

Vreau să-i răspund îndată, să nu aştepte. Aştern la iuţeală 
câteva pagini, dar nu-mi plac. Cizelez cu răbdare frazele, 
înlocuiesc cuvintele şterse cu altele, strălucitoare, sonore... Dar 
tot nu sunt mulţumit. Ţin neapărat ca scrisoarea s-o uluiască pe 
Lotte într-atât, încât... 

Alerg la „maculatorul meu special” care este, fără îndoială, un 
muzeu al dragostei. Culeg de-acolo câteva aforisme care se 
potrivesc. Îi scriu printre altele: 


Dragostea unei fete este aproape o pietate. Nimic pe lume 
nu dă impresia de ceva suav, celest, ideal, ca dragostea 
aceasta pudică şi tremurată... Cine răneşte inima unei copile 
este un ucigaş mai odios decât acela care ridică viața unui 
om... 


Şi închei: 
Vezi, Lotte, ştiind şi scriindu-ți lucrurile acestea, cred că-ţi 


dai seama cât de mult te iubesc şi ce gânduri bune îţi port. 
Al tău pe veci, Grig 


Când scriu ultimele cuvinte, simt cum mă trece un fior plăcut 
prin inimă. Deschid uşa încet, ca să nu fac zgomot, şi tiptil, ca 
un hoţ, mă strecor până în dreptul camerei în care doarme Lotte 
şi vâr scrisoarea pe sub uşă, aşa cum făcuse şi ea cu o oră mai 
devreme. 

A doua zi de dimineaţă, pe când mă îmbrăcam, zăresc în 
dreptul uşii... un plic! 

lată, mi-a şi răspuns, draga de ea! 

Patru pagini aşternute cu scris mărunt. Sărăcuţa, şi-a prăpădit 
toată noaptea scriindu-mi. Nici nu s-a îndurat să mă lase să 
aştept prea mult. Ceea ce-mi scrie n-are nicio legătură cu noi, 
sau are una prea străvezie. Imi mărturiseşte admiraţia ei 
neţărmurita pentru marile iubiri: Tristan şi Isolda, Manon şi 
cavalerul des Grieux, Paul şi Virginia, Herman şi Dorothea etc. 
Şi, fiindcă ştie cât de mult mi-a plăcut romanul abatelui Prevost, 
mă întreabă: Vei putea sa fii tu un cavaler des Grieux? 

Mai e exact un ceas până să sune clopoţelul de intrare în 
clasă. Fac repede o socoteală: 14 minute îmi ia drumul până la 
liceu, 10 minute gustarea de dimineaţă - dacă renunţ la această 
gustare, tot am timp trei sferturi de oră ca să-i răspund. Trimit 
vorbă gazdei că nu mi-e foame şi m-apuc de scris cu ceasul pe 
masă. 

O pagină, două... două şi jumătate. Mai sunt 13 minute. Mă 
ridic să plec. 

Tocmai atunci Lotte vâră capul prin deschizătura uşii şi mă 
întreabă: 

— De ce n-ai venit la cafea? 

— Nu vezi? Ţi-am răspuns! 

Ea surâde şi pleacă ochii. 

— Oh! Ce nebun eşti! 

O ia şi o vâră repede în sân, apoi se face nevăzută. Azi avem 
latina înainte de prânz. Un sfert din clasă se cere "afară, pentru 
necesităţi urgente". Plec şi eu ca să nimeresc la oficiu, unde s- 
au afişat câştigurile. O, Fortuna, zeiţă milostivă, nu-mi vine a 
crede ochilor! Lozul nostru a ieşit cu 100 000 de lei. E din seria 
celor cinci mari câştiguri. Aşadar, Lotte a avut mână bună, am 
să i-o sărut de milioane de ori. Ştiu numărul pe dinafară, 124 
246, dar în mecanica memoriei mele se întâmplă un fenomen 
ciudat: mi se pare brusc că terminația nu e 246, ci invers, 624. 
Îndoiala e catastrofală, mă scoate din minţi. Abia după o oră, 


Lotte iese de la şcoală şi poate să-mi confirme adevărul. Cum s- 
o aştept atâta timp fără să înnebunesc? Imposibil! Fie ce-o fi, 
mă reped până la ea, s-o întreb de numărul lozului. N-o să se 
întample niciun cataclism. 

Ei bine, azi e ziua tuturor surprizelor. lat-o pe Lotte desprin- 
zându-se din mulţimea trecătorilor ca o floare din buruieni. 

— Lotte, bine că ai venit! 

— Am câştigat sau nu? 

— Ce număr avem? îi întorc întrebarea. 

— L-ai uitat? 124 246. 

— Câştigat! Câştigat! Câştigat! Ne îmbrăţişăm şi ne sărutăm 
în mijlocul furnicarului de oameni. Bucuria e mai puternică decât 
toate prejudecățile la un loc. 

Ne mai uitam o dată la lozurile câştigătoare, dar cine mai 
deosebeşte numerele? Totul e înveşmântat în roz, culoarea 
fericirii, şi fugim speriaţi de fericirea noastră. 

Am câştigat 25 000 de lei... O mică avere. Ah, dacă am fi luat 
un loz întreg... Ce bănet! Şi-aşa e bine, o pătrime. 

E bine, pentru că am întrebat destinul, şi el ne-a răspuns: „Da 
sunt cu voi, vă protejez, iubiţi-vă, dragilor, şi căsătoriţi-vă când 
va veni timpul”. 

Îi spun lui Lotte: 

— Domnişoară Norocel, după-amiază ridici comoara şi o 
păstrezi cu grijă, până facem nunta... 

Ne hotărâm să nu spunem nimănui că am câştigat, nici chiar 
părinţilor. Tezaurul va rămâne taina noastră, închisă cu 
străşnicie în inima mea şi a lui Lotte. 

La prânz, n-am pus nimic în gură niciunul, nici celălalt. 


Piere un vis 


Tarzan soseşte la Centrală într-un suflet, mă ia deoparte şi-mi 
şopteşte în mare taină: 

— Vine Alina! Vine Alina! 

Luat prea repede, nici nu pricep despre ce-i vorba. 

— Alina Barbu, iubita ta. Cântă în Faust şi în Traviata. Am 
văzut afişele pe stradă. 

Vestea explodează ca o bombă. Tresar zguduit de spaimă şi 
un val de gânduri mă izbeşte, luându-mă cu el în necunoscut. 


— Nu-ţi pare bine c-o revezi? se miră Tarzan, ghicind furtuna 
din mine. 

— Ba da, mai încape vorbă? râd silit, crispându-mi faţa. Şi ca 
să întăresc spusa, adaug o nouă minciună: De altfel, ştiam, mă 
anunţase din vreme. 

Ce întâmplare teribilă! Nu m-aşteptam să vină în turneu, deşi 
lucrul era cât se poate de posibil. Cum voi scăpa cu faţa curată 
dîntr-un impas atât de greu? 

Încerc nevoia să fiu singur, pentru a-mi pune ordine în 
gânduri. M-am angajat prea mult în această aventură, am 
trâmbiţat numele Alinei în orice împrejurare, ca să uimesc, să 
câştig stimă, să stârnesc invidie, în loc de a ascunde 
simţământul născut pentru ea într-o tainţă a sufletului, l-am 
negociat pe piaţă ca pe o marfă. De fapt, îmi dădeam seama că 
nu fac bine procedând aşa, dar cine se putea stăpâni? Nu 
trebuia să mă laud cu o minciună faţă de Magotu, nici faţă de 
Tarzan, Păleaţă, Basu şi alţii. 

Fumez câteva ţigări, aprinzându-le una de la cealaltă. După o 
vreme, parcă mă ajung din urmă gândurile mai bune. Cred că 
exagerez: sosirea Alinei nu-i chiar o calamitate. Să luăm 
încetişor lucrurile; nimeni nu-mi va pretinde să mă plimb cu ea 
la braţ pe Unirii ori în parcul Bibescu. După două-trei zile are să 
plece şi totul va reintra în normal. Ce bine îmi pare că nu i-am 
trimis mult proiectata scrisoare de dragoste. Atunci s-ar fi ivit 
complicaţii, nu glumă. Dar aşa? Nici nu ştie de existenţa mea. 

Ciudat! Deşi am iubit-o atât de mult şi am plutit împreună pe 
înalturile fericirii, acum mi-e străină, mă stânjeneşte chiar. O fi 
obosit această dragoste imaginară, înainte de a începe? 

Pâlpâirea scurtă a unui gând îmi aduce răspunsul: în fiinţa 
mea a poposit o nouă dragoste şi nu mai e loc pentru Alina 
trecutului. 


Azi de dimineaţă văd şi eu afişele care anunţă cele două 
reprezentații extraordinare ale Alinei Barbu. Cântăreaţa e 
însoţită de două celebrităţi: Daria Ropală şi Dimăncescu-Basu. 
Un buchet de nume ilustre. Astă-seară are loc primul spectacol 
cu Traviata. Nu ştiu ce să fac. Să iau bilet? Să nu iau? Şi, dacă 
iau, cum o să mă duc singur? În afară de asta, habar n-am dacă 
noi, elevii, avem voie la acest spectacol. 

La Centrală, majoriştii sunt în păr şi lucrează cântând. 


Nu trece mult şi slujnica proprietăresei noastre vine şi mă 
anunţă: 

— Vă pofteşte coniţa până sus. 

— De ce? o-ntreb puţin mirat, fiindcă până acum nu m-a 
invitat niciodată sus, la dânsa. 

— Nu ştiu ce are să vă spuie... 

— Bine, vin îndată. 

Doamna Victoria mă întâmpină cu surâsul nelipsit de pe buze; 

— Cred că nu te-am deranjat, domnule Dima... 

— Nicidecum! protestez. 

— Sora mea, căreia i-am vorbit adesea despre dumneata, ar 
vrea să te cunoască. Nu te superi, nu-i aşa? 

— Să mă supăr? Dimpotrivă, mă simt foarte măgulit. 

Mă pofteşte în salonul ei. E elegant mobilat şi cu gust: numai 
persane, tablouri, oglinzi de cristal şi bibelouri scumpe. In colţul 
din fund descopăr un pian cu coadă la care cântă, întoarsă cu 
spatele, sora doamnei Victoria. 

Când intrăm, ea se ridică şi vine spre noi. E o brunetă cu ochii 
negri, mai tânără decât proprietăreasa şi mai subţire. Are 
trăsăturile feţei regulate, însă nu-mi place o încruntare a 
sprâncenelor, devenită aproape tic, care-i dă un aer de gravitate 
şi-i retează puţin din farmec. 

— i-l prezint, draga mea, pe faimosul cuceritor de inimi. Grig 
Dima... 

— Sunt încântată că te cunosc, ciripeşte ea, am auzit despre 
dumneata lucruri de necrezut... 

— Probabil că sora dumneavoastră a exagerat, răspund eu, 
luând modestia în braţe. 

Ne aşezăm pe scaune. Sora proprietăresei se instalează 
comod într-un fotoliu, punând picior peste picior, şi aprinde o 
ţigară. 

— Victoria mi-a povestit aventura dumitale cu Alina Barbu. Mă 
uit lung la ea. lar a venit vorba de acest subiect nesuferit peste 
care voiam să aştern linţoliul uitării! Din păcate, nu pot da 
înapoi: prea aş face impresie proastă. Însă, de aci înainte, s-a 
isprăvit: niciun cuvânt despre Alina Barbu. Musafira continuă: 

— Ştii că se află în oraş? 

— Cum să nu ştiu? Cântă astă-seară în Traviata. 

— Te invidiez că ai o iubită atât de celebră... 

— De ce mă invidiaţi? Şi dumneavoastră aţi putea foarte bine 


să aveţi un iubit celebru. Sau sunteţi măritată? 

— Nu, nu m-am măritat. Pe mine nu mă place nimeni... 

Râd din toată inima: 

— Cine are timp să creadă? Sunteţi atât de frumoasă! De ce 
n-aţi incercat? 

— Ştiu şi eu? Cred că n-am avut timp... 

— Dar ce faceţi toată vremea? 

— Muzică... Asta-i pasiunea mea. Cânt de dimineaţă până 

seara. 

— O, ce sublim! Aţi putea să ajungeţi o cântăreaţă vestită, la 
fel ca Alina... 

— Cam greu... Spune-mi şi mie cum ai cunoscut-o pe această 
Alina? Îmi plac foarte mult aventurile de dragoste. 

Îi povestesc, ca şi soră-si, cum am cunoscut-o pe Alina la 
Paris, cum m-am îndrăgostit fulgerător de dânsa, cum ne-am 
văzut apoi în Bucureşti în repetate rânduri şi cum ne scriem de 
două ori pe lună scrisori înflăcărate. 

— V-aţi sărutat de multe ori? 

— Cine mai ţine minte?! De milioane de ori! 

— Sunteţi, se vede, pasionaţi amândoi. Ei, şi ce-aveţi de gând 
să faceţi? Vă căsătoriţi? 

— Desigur... mai încape vorbă? 

— Bine, dar ea e mai mare decât dumneata. N 

— N-are importanţă. Principalul e că ne iubim. Incolo, puţin 
îmi pasă... 

— Nu vrei să-i arăţi şi soră-mii, mă roagă proprietăreasa, 
fotografia iubitei dumitale? 

— A, da, sunt tare curioasă s-o văd... Arată-mi-o! ciripeşte 
pianista. 

Scot fotografia din portmoneu şi i-o întind. Sora doamnei 
Victoria o priveşte lung şi surâde. Surâde şi proprietăreasa. 

— Parcă seamănă cu soră-mea, ce zici? mă întreabă ea, 
înapo-liiilu mi portretul. 

Îmi plimb privirile când la sora proprietăresei, când la Alina 
din poză şi clatin din cap negativ. 

— Vi s-a părut. Domnişoara are alt fel de trăsături... 

— Cum, adică vrei să spui că nu sunt frumoasă?... 

— O, nu, desigur... dar altfel... 

Doamna Victoria striveşte în scrumieră mucul ţigării 
consumate. Apoi se adresează soră-sii: 


— Draga mea, nu vrei să ne cânţi ceva? 

— Şi eu v-aş ruga, domnişoară. 

— Ce vreţi să vă cânt? Ce-ţi place mai mult, domnule Dima? 
Hai să-ţi cânt o bucată care să-ţi aducă aminte de Alina 
dumitale. Vrei? 

— Ştiţi Adio del Passato? 

— Să încerc. 

Sora proprietăresei trece la pian şi face câteva game. 

— Dacă ţii s-o vezi pe iubita dumitale, închide ochii şi 
ascultă... 

Fac chiar aşa cum spune: trag pleoapele peste luminile 
ochilor şi o melodie tânguitoare, tristă ca un dor neîmplinit, 
răsună fermecându-mi auzul. Dumnezeule, dar fata asta are o 
voce minunată... o voce care... Hm! Nu se poate! E un gând 
stupid... Alina Barbu arăta altfel... deşi vocea... Prea ar fi o 
coincidenţă! Nici nu ştiu măcar cum o cheamă! Proprietăreasa 
nu mi-a spus numele. Mi-a spus doar: „[i-o prezint pe sora 
mea”. De ce? Şi pe urmă, pentru ce m-au chemat ? Pentru care 
motiv? Şi de ce tot surâdeau amândouă cu înţeles? Mi-e frică! 
Dac-o fi Alina Barbu în carne şi oase? Ce catastrofă! 

Sunt tulburat... Deschid ochii şi-mi plimb privirile ameţite pe 
pereţi. Ce-i acolo? Un portret... Nu-i Madama Butterfly ? Ba da, 
o recunosc după kimonoul pe care-l poartă. Şi pe măsuţa de 
alături? O ramă cu portretul Alinei... E chiar identic cu portretul 
pe care l-am găsit în tren. De ce-o fi plecat proprietăreasa în 
vârful picioarelor? Vrea să mă lase singur cu ea? Doamne, în ce 
încurcătură am intrat! Ce mă fac? Mor de ruşine! Ea e! Alina! 
Alina Barbu în persoană! Şi eu sunt la câţiva paşi de ea - 
prizonierul ei. 

Aria s-a sfârşit, şi niciodată nu mi-a părut atât de rău ca 
acum. Aş fi vrut să ţină ceasuri întregi... să nu se mai 
isprăvească. 

Alina se ridică de la pian şi vine la mine: 

— Ei, ţi-a plăcut? Dar ce ai? Eşti palid! 

Mă prăbuşesc la picioarele ei şi-i cuprind genunchii cu 
mâinile: 

— Vă rog să mă iertaţi... Dumneavoastră sunteţi Alina 
Barbu... Am greşit foarte grav faţă de dumneavoastră... am 
comis o crimă monstruoasă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ridică-te... nu-mi place să 


stai aşa - n-am să-ţi reproşez nimic... absolut nimic... 

— Cum? Nu sunteţi supărată pe mine? 

— ţi repet: nu sunt deloc supărată, criminalule! 

De bucurie, îi acopăr mâinile cu sărutări. 

— Dacă m-aţi iertat, aveţi un suflet de înger... 

Alina surâde cu bunătate şi-mi mângâie părul. Apoi se aşază 
pe canapea şi mă pune să şed lângă ea. 

Sunt curioasă să aflu cum a ajuns fotografia în mâinile du- 
mitale. 

li povestesc întâmplarea din tren, cum am dat peste portretul 
ascuns în cartea aceea uitată şi potriveala uluitoare a numelor. 

Ah! cât aş fi vrut să fiu eu Grig acela... Deşi nu-l cunoşteam, îl 
uram, totuşi, îl uram, ştiţi, grozav. Eu n-aş fi uitat în tren 
fotografia iubitei mele, să cadă în mâini străine. Niciodată! Mă 
gândeam la toate acestea şi vă contemplam chipul... Eraţi atât 
de frumoasă, atât de fermecătoare, că nu-mi luam ochii de pe 
dumneavoastră. Ajungând în Bucureşti, m-am dus la toate 
spectacolele în care aţi cântat. V-am văzut în Traviata... Cine ar 
putea să vă descrie impresia pe care mi-aţi făcut-o când aţi 
apărut pe scenă, ca o nălucă. Gândurile şi simţămintele ce m-au 
năpădit atunci treceau dincolo de hotarele şi puterea cuvintelor. 
Când aţi început să cântaţi, mă întrebam dacă nu visez cel mai 
frumos vis. Şi când s-a lăsat cortina, v-am aplaudat ca un 
nebun, fără să-mi pese de lumea din jur. Mereu mi se părea că 
vă uitaţi la mine şi-mi zâbeaţi... Şi în clipele acelea eram cel mai 
fericit om de pe pământ. După asta am plecat şi v-am luat 
imaginea în suflet... intotdeauna când eram singur sau seara, 
când mă vâram în aşternut, stăteam de vorbă împreună ceasuri 
întregi, ţesând planuri de viitor. Mă gândeam să ne logodim 
când voi ajunge student, şi după ce voi obţine diploma de 
licenţă, să ne căsătorim. Doamne, ce planuri îmi treceau prin 
cap... Voiam să vă trimit o scrisoare de dragoste cum n-aţi 
primit alta, cea mai frumoasă scrisoare de dragoste care s-a 
scris vreodată. Dar n-am izbutit s-o scriu, pentru că o asemenea 
scrisoare nu poate fi scrisă. Şi iată-mă acum în faţa visului meu 
de iubire, căruia simţirea mea aprinsă i-a dat formă şi i-a 
insuflat viaţă, mirându-mă de puterea ascunsă care-mi dă grai. 

— Asta e cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care am 
auzit-o până acum... îmi şopteşte Alina tulburată, cu treimur în 
glas, şi o lacrimă i se scurge pe obraz. 


— De ce plângeţi? strig înspăimântat. N-am vrut să vă fac 
niciun rău... Vă implor, nu mai plângeţi! 

Alina mă priveşte cu o nesfârşită tristeţe: 

— Imi pare aşa de rău că te-am chemat!... Vezi, asta nu pot 
să-mi iert. Trebuia să te ţin mereu departe de mine, să nu sfâşii 
vălul de vis care se ţesuse între noi. Soră-mea mi-a destăinuit că 
un licean chipeş i s-a lăudat că ar fi în dragoste cu mine. „Aş 
putea sa-l văd?” am întrebat-o... „Da, o să-l chem să râdem 
puţin pe socoteala lui...” Cine ar fi putut să-şi închipuie ce palat 
de sentimente ţi-am ţesut în sufletul dumitale fraged, de 
adolescent? Spune-mi sincer, îţi pare bine că mă vezi sau ai fi 
vrut să nu mă întâlneşti niciodată ! 

— Era mai bine dacă nu mă chemaţi... 

Ea clatină trist capul. 

— Ştiam... Ştiam că nu sunt aceea pe care ţi-o închipuiai. Şt 
chiar dacă aş fi fost... la ce bun? Viaţa mea e atât de tristă - 
chiar o glumă pe care vreau s-o fac, tot trist se sfârşeşte... De 
aceea, visează cât poţi... Şi, dacă poţi, nu te mai trezi din 
visare... Ti-am sfărâmai un vis, clădeşte-ţi altul, mereu altul... 
Doamne, cum m-ai tulburat! 

Se ridică în picioare şi-şi trece o mână pe frunte. Apoi 
încearcă să râdă silit: 

— Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat! la spune-mi, vii diseară 
la spectacol? 

— O, cât aş vrea! Dar nu se poate. Nu ne dă voie de la şcoala 

— Aşa e... da... uitasem. Eşti elev. 

Se lasă între noi o tăcere grea, apăsătoare, ca o piatră de 
mormânt. Deodată, Alina îşi recapătă voioşia: 

— Ştii ce? Dau o reprezentaţie pentru tine, cu tot ansamblul 
Operei. 

— Pentru mine singur? 

— Da... Voi cânta Traviata doar pentru tine. Vino mâine la 
Teatrul Naţional, la ora 3 fix. Va fi o repetiţie generală care e ca 
un spectacol. 

Sunt atât de buimăcit de propunerea ei, încât nu ştiu ce să-i 
răspund. 

Din fericire, tocmai în clipa asta se întoarce proprietăreasa, 
ţinând în mână o tavă cu trei potire de îngheţată. 

Pesemne că a citit ceva neobişnuit pe chipurile noastre, 
fiindcă se uită mirată când la Alina, când la mine, şi, lăsând tava 


pe o masuţă, ne întreabă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu s-a întâmplat nimic, dar mâine se va întâmpla un mic 
eveniment... 

— Ce eveniment? 

— Alina Barbu va cânta în Traviata numai pentru iubitul ei, 
aşa cum n-a mai cântat niciodată până acum. După aceea, se 
vor despărţi ca să nu se mai întâlnească niciodată... 


O apuc pe străzi, buimac, cu o apăsare grea pe suflet. O, zei 
nemiloşi, auziţi şi voi minunea minunilor: Alina Barbu, Daria 
Topală, Dimăncescu-Basu şi, în sfârşit, tot ansamblul Operei vor 
cânta special pentru mine! S-a mai întâmplat una ca asta 
cândva? Şi unde? 

Într-un târziu, ajung acasă. 

Magotu mă întâmpină în prag. 

— De ce te-a chemat proprietăreasa? 

— Îţi spun altă dată, îi răspund absent. 

El îşi dă seama că nu sunt în toane bune şi mă lasă în pace. 
Trec în odaia mea, închid uşa cu cheia şi mă lungesc în pat. Nu 
ştiu de ce mă simt zdrobit, cu oasele frânte, parcă aş fi cărat 
munţi în spinare. Când gazda mă cheamă la masă, îi trimit 
vorbă că nu mi-e foame. ` 

Lotte vine numaidecât şi mă întreabă, îngrijorată, ce am. li 
răspund că n-am nimic. 

— Eşti bolnav! Să-ţi fac un ceai? 

— Nu vreau nimic, absolut nimic. 

Nu pot s-o sufăr nici pe ea în jurul meu, pe nimeni... îmi vine 
să plâng... Mă doare ceva şi nu-mi dau seama ce, poate sunt 
chiar bolnav. 

Cât aş vrea să dorm! 

Presimţeam că n-o să pot închide ochii toată noaptea. Aşa a 
fost. Dimineaţa, mă scol cu capul greu ca o stâncă, încât abia 
pot să-l ţin pe umeri. La şcoală, e un chin. Majoriştii tabără pe 
mine şi mă pisează cu întrebările: 

— De ce te-a chemat proprietăreasa? 

Aş putea să le trântesc bomba nătângilor: Alina Barbu a trimis 
după mine, şi azi după-amiază va cânta Traviata cu tot 
ansamblul Operei, doar pentru mine singur - şi i-aş vedea pe 
toţi prăbuşiţi sub pupitre, fără răsuflare. 


Dar nu pot, nu pot! În schimb, îi mint fără rost: 

— Mi-a cerut chiria pe o jumătate de an înainte... Are nevoie 
de bani. 

La 3 fără un sfert sunt în faţa Teatrului Naţional. N-am spus 
nimănui unde mă duc, deşi altul în locul meu ar fi dat sfoară în 
tot oraşul. Parcă am venit cu picioarele altcuiva sau urmând un 
car funebru, atât de greu mi-a părut drumul. 


Nu, nu pot să intru. Nu pot asculta spectacolul... Mă îngrozesc 
de starea mea. Şi clipele zboară, alungându-se una pe alta. 

Deodată, pradă unei hotărâri înspăimântătoare, năvălesc într- 
un debit şi cer plic şi hârtie. Apoi îi scriu Alinei, tremurând din 
toate încheieturile: 

Vă implor, nu mai cântaţi pentru mine! Sunt un ticălos. Vă 
înapoiez portretul, Grig Dima. 

Mă duc la portarul teatrului, care picoteşte de somn în odăiţa 
lui cât o palmă. 

— O scrisoare urgentă pentru cântăreaţa Alina Barbu... 

— Imediat i-o duc, tresare el. 

După asta, fug acasă, ca un hoţ, mă încui în camera mea şi 


plâng, plâng... 
Sfârşitul anului şcolar 


A treia zi, Lotte se strecoară pe uşă în vârful picioarelor şi o 
închide binişor cu cheia pe dinăuntru. 

— Ce faci? o întreb. 

— Nu vreau să ne surprindă cineva. Sr apropie uşor de mine, 
privindu-mă cu ochii mari, miraţi. 

— De câteva zile eşti mereu trist şi nu te atingi de mâncare. 
Spune-mi, ce ai? Ce te doare? 

— N-am nimic, Lotte. Am fost puţin indispus, asta-i tot. 

— De ce mă minţi? Boala ta vine de altundeva... 

Râd silit: 

— Ce copilă eşti! 

— Jură-mi că n-ai nimic cu Lidia! 

— Ce ţi-a venit să-mi pomeneşti de ea? 

— Fiindcă ştiu că nu-ţi displace. Ţii minte când voiai să te duci 
la întâlnire şi te-am împiedicat? 

— De ce m-ai împiedicat? o întreb, surâzând. 


Lui Lotte i se umplu ochii de lacrimi. 

— Nu plânge! Ştiu că mă iubeşti. Şi eu te iubesc din tot 
sufletul. Nule aş da pe o mie de fete ca Lidia. Nu-ţi mai face 
sânge rău din cauza ei : n-o pot suferi. Te jigneşti singură, dacă 
eşti geloasă pe ea. 

— Dar cântăreaţa aceea? 

— Care cântăreaţă? 

— Alina Barbu. 

— Cine ţi-a mai spus-o şi pe-asta? 

— Magotu. 

— Când? 

— Demult. Chiar de când ai venit la noi, la începutul anului. 

— Nu trebuia să crezi nimic... A fost o poveste, nimic altceva 
decât o poveste. 

— Grig, nu mă minţi... nu-ţi bate joc de mine. Spune-mi 
adevărul : ce este cu această femeie? 

— Lotte, îţi jur pe 18 mai al nostru că am iubit-o numai în 
închipuire... că niciodată nu ne-am sărutat... 

— Dacă-i aşa, de ce ţi-a dat fotografia? 

— De aici a pornit toată povestea. Fotografia nu mi-a dat-o 
ea, am găsit-o în tren, într-o carte. Mai precis: am iubit o femeie 
dintr-o fotografie. După ce a început dragostea dintre noi, i-am 
trimis portretul înapoi. Asta-i tot... Lotte începe să plângă. 

— Nu cred un singur cuvânt din tot ce-mi spui. 

O apuc cu amândouă mâinile de umeri şi o scutur zdravăn 

— Cum? ţi jur pe cea mai frumoasă zi din viaţa mea, şi tu te 
îndoieşti? 

— lartă-mă, Grig, sunt atât de tulburată. De trei zile nu mai 
ştiu pe ce lume mă aflu. lartă-mă şi nu fi supărat... 

— Bine, nu sunt. Dacă vrei să cunoşti adevărul, apoi chiar tu 
eşti de vină... din cauza ta m-am îmbolnăvit... 

— Din cauza mea! zice, uluită. De ce? 

— De două săptămâni nu-i chip să rămânem o clipă singuri De 
ce mă ocoleşti aşa? De ce nu vii la mine, cum ai făcut acum? Ce 
dragoste e asta? Numai prin corespondenţă? 

— Mi-e frică să nu ne prindă cineva. 

— Şi dacă ne prinde? Ce, am comis o crimă? Suntem tineri şi 
ne iubim. Şi pe urmă „destinul” s-a pronunţat în favoarea 
noastră. Sa poftească acum cineva să ne facă observaţie: îl fac 
una cu pământul 


— Nu fi atât de cumplit! Deocamdată sunt la tine de o 
jumătate de oră şi nu facem decât să ne certăm. 

— Ai dreptate, Lotte. 

Ne înlănţuim cu braţele şi ne sărutăm lung, strivindu-ne 
buzele. 

Alina Barbu n-a murit încă în mine, dar mă gândesc cu spaimă 
la ea. M-am purtat ca un nemernic. A vrut să-mi facă cea mai de 
seamă cinste, să cânte un spectacol pentru mine, şi eu... Ce 
ruşine! Nu sunt vrednic nici să mă dispreţuiască! 

Câteva zile, n-am mai călcat pe la Centrală. Mi-era groază sa 
dau ochii cu proprietăreasa. 

Într-o seară, pe când mă întorc spre casă, o zăresc la câţiva 
paji înaintea mea pe Lidia, agăţată de braţul unui bărbat scund 
şi gras. Calcă rar, cu afectare, parcă ar merge pe note, şi râde 
de umple toată strada. 

Mi-e silă să dau ochii cu ea şi s-o salut. De aceea traversez şi- 
mi continuu drumul pe celălalt trotuar. 


În curtea liceului, băieţii forfotesc încoace şi-ncolo, discutând 
în grupuri. Cei mici, veşnic neastâmpăraţi, se aleargă unii pe 
alţii, scoțând chiote. 

În sfârşit, apar listele, care 
dinspre cancelarie. 

Rezultatele la clasa a Vil-a sunt: Esculap, întâiul, cu media 
9,60, al doilea, eu, cu 9,50, şi al treilea, Rembrandt, cu 9,10. 
Păleaţă, şeful clasei, a rămas de căruţă: a trecut al zecelea. 
Imediat după el vin Ţiganu şi Gălbează. Pe la mijloc se află 
Domisol şi Copoiu, după ei, Rogvaiv şi Aguridă, iar la coadă, ca 
de obicei, Magotu şi Basu. 

lată-l şi pe Ploşniţă printre promovați. Era ameninţat la 
germană, ca Magotu, de altfel. Pe amândoi Laiţă i-a prins 
copiind. Magotu a scăpat datorită lui Michiduţă, dar Ploşniţă ce-o 
fi făcut? 

Singurii corigenţi ai clasei sunt: Găliganu, la germană şi la 
matematică, şi Corcoduş, la matematică şi la franceză. Ei 
amândoi sunt prieteni atât de nedespărţiţi, încât ar fi fost cu 
neputinţă ca unul să treacă promovat, şi altul să rămână 
corigent. 

În orice caz, rezultatele par surprinzătoare: numai 5 repetenţi 
şi 11 corigenţi din 760 de elevi. Aud că aşa ceva nu s-a mai 


A 


nălbesc geamlâcul pe partea 


întâmplat de mult. Anul trecut au fost 47 de repetenţi pe tot 
liceul. Arpetiştii noştri au tăbărât furioşi pe carte şi au facut-o 
ferfeniţă. De asemenea, aghiotantul meu, Cătălin Şoimaru, care 
e într-a V a, a ieşit întâiul. 

Zărindu-l pe Esculap într-un grup de băieţi, mă duc la el şi-l 
felicit. Gestul meu îl stânjeneşte, credea că-i port pică fiindcă 
mi-a luat-o înainte... 

— De fapt, credeam că tu ai ieşit primul, spune. Nu ştiu cum 
s-a întâmplat. 

— Ce importanţă are, Esculape? 

— Prea mare, nu... dar oricât. Tu, fiind generalisimul nostru, s- 
ar fi cuvenit să fii primul şi la carte... 

— La anul am să mă silesc mai mult decât m-am silit anul 
ăsta. Adică, la drept vorbind, nu m-am silit deloc... 

După ce mă despart de Esculap, iată-l şi pe Basu. Mă aşteaptă 
stingher într-un colţ, cu un pachet la subsuoară. 

— Uite, spune el, ţi-am adus o carte... e foarte veche şi 
interesantă. O am de mult de tot... 

O iau şi o răsfoiesc: o ediţie veche, din 1800, a lucrării lui 
Mario Capeteni despre călătoriile lui Marco Polo, apărută la 
Bonomi. 

— Şi ce să fac, Basule, cu cartea asta? 

— Nu ştiu, ridică el din umeri, cam stânjenit. Mie tot nu-mi 
trebuie. 

— A, vrei să mi-o dăruieşti? 

— Da... De ce nu? 

Îl cântăresc cu privirile, înveselit: 

— Îţi mulţumesc, Basule, eşti foarte drăguţ. Dar ce te-a găsit? 

— Am vrut şi eu să-ţi fac un cadou... 

— Mă rog, de ce să-mi faci numaidecât un cadou? îl iscodesc 

— Uite, aşa mi-a venit... bâiguie el, încurcat, parcă ar fi un 
şcolar prins cu lecţia neînvăţată. O clipă zbor cu gândul la bătaia 
sălbatică din ziua serbării: ce deosebire între lupul de atunci şi 
mielul de acum! 

— În orice caz, eu... îţi mulţumesc pentru atenţie... şi-i strâng 
mâna. 

El se îndepărtează fericit, cu mersul lui greoi, legănându-se ca 
o rață. ÎI strig din urmă: 

— Hei, Basule! Stai o clipă! Se opreşte. 

— Uite la ce m-am gândit: nu vrei să te înscrii la A.R.P.E.T.? 


— Ba da, vreau. Mă primiţi? 

— Fireşte că te primim. Acum te-ai făcut om de treabă. 

— Să ştii: voi munci cât o sută. Nici nu-ţi dai seama ce pot 
face când vreau! 

Plecăm împreună. Pe drum, din una în alta, Basu îmi 
istoriseşte că Păleaţă împreună cu nesuferitul de Rembrandt 
plănuiesc să falsifice bancnote. Ce-au făcut, ce-au dres, că s-au 
împrietenit cu un zincograf de la Tipografia Sache Pavlovici. Dar 
n-au capital să cumpere unelte şi umblă cu limba scoasă după 
bani. 

— Mi-e frică să nu încerce o lovitură la Centrala voastră. Ştie 
că aveţi ceva biştari. 

— Ţine-ţi firea, Basule, acolo nu-i de nasul lor. Banii sunt puşi 
bine. Aşa că va trebui să-şi mute gândul. 

Venind vorba de Michiduţă, directorul liceului, îmi destăinuie 
că i-a dus acasă o garniţă de untură. Aşa a scăpat de eliminare 
când cu faimoasa „agresiune”. 

— Cum ai avut curaj să faci una ca asta? 

— Gazda voastră, Dona Bianca, m-a sfătuit. 

— Basule, nu-i „valabil”. Vezi de altul! 

— Să-mi crape ochii dacă te mint! Uite, asta mi-e crucea! 
Aşterne o cruce pe piept, ca o pecete, care să-i întărească 
spusa. Sunt, pur şi simplu, uluit. Credeam că numai intervenţia 
mea l-a salvat pe Basu de pedeapsă. Şi când colo! 

Cea dintâi măsură pe care o iau la Centrală este procurarea 
unei case de bani pentru a ne pune la adăpost sigur agoniseala. 
Să poftească acum Păleaţă s-o spargă, dacă îi dă inima brânci. 
Un rând de chei îl ţin la mine, celălalt rămâne la Esculap, 
casierul. Apoi îi eliminăm dintre membrii A.R.P.E.T.-ului pe cei 
cinci repetenţi. Corigenţilor le dăm un sever avertisment şi 
alcătuim o comisie de pregătitori, compusă, fireşte, din arpetişti, 
care să-i muştruluiască zdravăn în timpul vacanței, ca să treacă 
şi ei clasa. 

In timpul vacanței mari, echipa de teatru urmează să dea 
câte-o reprezentaţie în oraşele Olteniei. Deocamdată, ne 
mărginim la atât. Nu trebuie s-o luăm prea repede. Festina 
lente!... Fanfara lui Domisol mai are de furcă: trebuie să-şi 
alcătuiască un repertoriu ca lumea. De aceea, băieţilor care fac 
parte din echipa muzicală le-am suprimat vacanţa mare. Ei nu 
numai că nu crâcnesc, dar chiar le pare bine. 


Nu suspendăm în acest timp nici activitatea Centralei. 
Majoriştii localnici vor lucra fără pic de răgaz. Ceilalţi, care 
suntem de la ţară, vom căpăta scurte concedii, să ne vedem 
părinţii. 

În legătură cu primirea lui Basu, câţiva strâmbă din nas. El 
trebuia să-şi facă mai întâi stagiul, ca simplu arpetist, şi numai 
dacă va dovedi însuşiri deosebite, să fie cooptat în statul-major, 
nu aşa hodoronc-tronc! Au dreptate băieţii. Dar ce greu e să 
jertfeşti hatârul care e lângă inimă pentru dreptatea care stă 
deoparte! Lor nici nu le trece prin minte ce serviciu mi-a făcut 
Basu în dragostea mea cu Lotte. 

Îmi iau un concediu de două săptămâni, pe care-l voi petrece 
la Dimeşti, în sânul familiei. Tata m-a anunţat că zilele acestea 
trimite să mă aducă. Magotu rămâne pe loc, are mult de lucru 
cu organizarea celor şase reprezentații teatrale. 

Pe la vremea prânzului, când mă întorceam spre casă, o 
maşină opreşte în dreptul meu, lângă trotuar, scrâşnind din 
toate închieturile. O portieră se deschide şi un glas cunoscut mă 
strigă. E mama. 

Cât ai clipi, sunt lângă ea şi-o potopesc cu pupături. 

— Încetează, nebunule, m-ai ametit! 

— Ce să fac, mi-era aşa dor de tine! Apoi o-ntreb: A cui e 
maşina? 

— A vecinilor. 

— Aaa, a Pâslarilor?! Tii, ce frumoasă! O fi costând mult... 

— Ei, lasă, Grig, habar n-am de lucrurile astea... 

— Spune-mi, o-ntreb eu nerăbdător, n-a venit răspunsul de la 
doamna Stone? 

— Nu încă. Cred că-i plecată din Londra. 

— Şi atunci ce fac? 

— Ai răbdare! l-am scris unei prietene comune, cu rugămintea 
de a-i trimite scrisoarea. 

Ne ducem la restaurantul Minerva, să prânzim. E lume multă. 
La o masă, Tarzan şi Rogvaiv, dinaintea unor halbe de bere, 
discută şi fumează. Când ne văd, se uită la mine cu ochii cât 
cepele. După un timp, mă reped până la ei să le spun că azi plec 
la ţară. Tarzan mă descoase tainic: 

— Cine-i tipesa, generalisime. Faină bucăţică! Mă uit la el, 
stupefiat: 

— Eşti nebun? E mama, măi aiuritule! 


N-am văzut în viaţa mea o mutră mai jalnică decât a lui. Parcă 
l-aş fi opărit cu apă fiartă. Îmi cere iertare, mă roagă să nu mă 
supăr - dar ce rost ar avea? Dimpotrivă, îmi pare bine că mama 
arată ca o fetişcană. E puţină la făptură şi subţirică. N-ai crede, 
în ruptul capului, că are 40 de ani. Când se plimbă cu tata, ai 
jura că-i fiica, nicidecum soţia lui. 

Acasă, la Dona Bianca, majoriştii au sosit în păr, să-şi ia rămas 
bun de la mine. Abia încap în sufragerie. Numai Cătălin Şoimaru 
lipseşte. Nu ştiu ce-i cu băiatul acesta, l-am văzut mereu trist în 
ultimele două săptămâni. 

Când îmi fac apariţia cu mama, izbucnesc în urale, parcă am fi 
la paradă. 

— Cine sunt băieţii, mă-ntreabă ea, colegi de-ai tăi? 

— Da, mamă. Fac parte din statul meu major. 

— Ce stat-major e ăsta? Nu înţeleg. 

— Iţi explic numaidecât. 

Şi deodată comand cu voce puternică: 

— Prezentaţi-vă individual, din flancul drept. Executarea! 
Majoriştii se reped, unul câte unul, îşi strigă numele şi sărută 
mâna mamei. 

Mama e din ce în ce mai mirată. 

— Ce înseamnă asta? Sunteţi la liceul militar? 

— Nu, mamă, dar facem o excursie transoceanică, şi ei sunt 
arpetiştii din statul-major. 

— Ce vrea să zică arpetiştii? N-am auzit niciodată de cuvântul 
asta. 

— Lasă, că-ţi explic eu! 

S-a ivit şi Dona Bianca împreună cu Lotte. Sunt amândouă 
bucuroase că fac cunoştinţă cu mama. Mai ales Lotte, care o 
priveşte fascinată. 

Sunt mândru de mama. Cred că niciunul dintre băieţi n-are o 
mamă atât de fermecătoare. 

— Ce luaţi, doamnă Dima? o întreabă Lotte, cu faţa aprinsă de 
bucurie. 

— Frumoasa mea, dacă se poate, o citronadă. Mi-e tare cald... 

— O, cu plăcere, scumpă doamnă, face Lotte şi dispare ca o 
nălucă. 

Până să vină citronada, încerc s-o lămuresc pe mama ce este 
cu expediţia, dar mai mult o încurc, pentru că vorbim câte doi- 
trei deodată şi nimeni nu poate pricepe ceva. Inainte de plecare, 


ea trebuie să facă unele târguieli prin oraş. Ne ridicăm, spre 
marea părere de rău a lui Lotte şi a Donei Bianca. 

— Totuşi, mamă, nu-i rău să ne abatem o clipă pe la Centrală, 
să vezi ce am realizat până acum. 

— Bine, vom trece şi pe acolo, le vom face pe toate. 

Majoriştii pleacă înainte pe jos, să ne facă primirea după toate 
regulile, iar eu mă urc în maşină, alături de şofer. 

— Nu vrei să mergi cu noi să te plimbi puţin? o întreabă 
mama pe Lotte. 

— Ba da, dar nu îndrăzneam să vă propun, răspunde ea 
fericită. 

Se aşază cu mama în fundul maşinii şi, după ce oprim la 
câteva magazine, pornim spre Centrală. 

— E un birou de voiaj? Ce-i aici? se miră mama. 

— Cum poţi să spui aşa ceva? Aici e sediul nostru, Centrala. 
Lasă că-i explic înăuntru. 

Dar tot nu reuşim s-o lămurim asupra scopurilor noastre. 
Centrală, stat-major, reprezentații, fanfară, expediţie - sunt o 
seama de noţiuni care se contrazic între ele şi noi vrem să-i 
explicam totul dintr-odată. O ducem şi în pivniţă şi ea se 
minunează mereu şi ridică din umeri. 

— Dacă vă ocupați de toate astea, când mai învăţaţi carte? 

— Apoi, mamă, tocmai aici este secretul. Muncim îndoit şi 
întreit şi tot o scoatem la capăt. Dovada este că niciun arpetist, 
afară de câteva regretabile excepţii, n-a rămas nu numai 
repetent, dar nici măcar corigent. Nu-i un record? Spune şi tu... 

Cel puţin Lotte, care n-a fost deloc pe la sediu, rămâne 
extaziată de toate câte le vede. De unele lucruri, ca de pildă 
harta murală a Pacificului, cu arhipelagul Galapagos, ştia mai de 
mult. 

— Mi-au spus fetele la şcoală, mă lămureşte ea. 

— Dar fetele de unde ştiu? 

— Fetele ştiu tot ce se întâmplă aici! 

Afurisite şcolăriţe! Ce treabă au ele decât să-i descoasă pe 
băieţii prostănaci, ca să fie la curent cu preocupările noastre 
extra şcolare? Eu însă nu admit ca secretul şedinţelor să fie dat 
în vileag, să facă apoi pricină de vorbă în târg, printre cumetre. 
Voi da dispoziţii foarte severe în această privinţă. 

— Şi vara ce faceţi cu prăvălia asta? mă întreabă mama. 

— Activitatea continuă pe timpul vacanței. 


— Cum, nu petreceţi acasă toată vacanţa? 

— Ah! mamă, dar este o imposibilitate. Datoria mă cheamă să 
fiu prezent. O săptămână, două aş putea lipsi... mai mult nu 
cred. Ştii ce? N-am putea invita statul-major la noi, la ţară, 
pentru o săptămână măcar? 

— Ba da... să vină băieţii! Dar să nu faceţi prostii pe acolo! 
Vai, doamnă! exclamă într-un glas majoriştii. Vom fi cuminţi ca 
nişte statui! 

Ce bine îmi pare că s-a aranjat cu vizita statului-major. Era o 
chestiune foarte însemnată. 

Îmi iau rămas-bun de la arpetişti. 

— Ura! Ura! De trei ori ura! le strig şi-i îmbrăţişez pe fiecare. 

— Concediu plăcut şi idei geniale, generalisime! îmi urează 
Tarzan. 

— Călătorie sprâncenată! strigă ceilalţi cu mâinile întinse. 

Maşina porneşte. Oprim puţin la Dona Bianca, să-mi iau 
bagajul. Deşi lucrurile sunt pregătite din vreme, tot mai găsesc 
câte ceva de făcut. Dar cum să-mi iau rămas-bun de la Lotte? E 
în sufragerie cu mama şi Dona Bianca. O strig din pragul uşii: 

— Domnişoară Lotte, vino te rog să-ţi dau cărţile pe care mi 
le-ai împrumutat... 

Ea vine repede şi mă întreabă: 

— Ce cărţi? 

A fost un pretext. Voiam să fim singuri ca să ne luăm rămas- 
bun... 

O apuc de mână, apoi o sărut lung pe gură. 

— La revedere, iubito, să-mi scrii mult, mult... Auzi? 

— Bine, iubitule, îţi voi scrie în fiecare zi, dar şi tu să-mi scrii 
tot aşa... Făgăduieşte-mi! 

— lţi făgăduiesc! 

— Şi mai fagăduieşte-mi că n-o să stai la ţară mai mult de 
două săptămâni. 

— Şi asta îţi făgăduiesc. 

— Acum, trecem la jurăminte. Jură-mi că n-o să te uiţi la nicio 
fată! 

— Jur! 

— Că ai să te gândeşti numai la mine! 

— Jur! 

— Pe ce? 

— Pe 18 mai al nostru. 


— Bine. Şi acum, la revedere. 

Se lipeşte de mine şi mă sărută. O sărut şi eu o dată, de două 
ori.. 

— Ajunge! Să nu ne surprindă cineva... 

— Nu-ţi fie teamă. 

O mai sărut o dată lung, lung de tot. Trebuie să-mi ajungă 
pentru două săptămâni. 

Lotte e palidă şi tremură. Aud paşi pe sală. O las repede din 
braţe şi m-apuc să închid un geamantan. Mama se arată în 
pragul uşii: 

— Ce faci, Grig, nu vii odată? 

— Sunt gata, mamă. Te rog, domnişoară Lotte, ajută-mă 
puţin! 

Ea mă ajută, stingherită, să închid geamantanul încărcat 
doldora, şi mama se uită lung la noi. Mi se pare că a observat 
ceva. Trebuia să fiu mai prudent. Încă nu ştiu ce-i măsura. Ba 
ştiu, dar nu-mi place s-o păstrez. 

Dona Bianca şi ceilalţi ne petrec până în stradă. Acolo ne 
luăm rămas-bun, şi maşina porneşte întins spre Dimeşti. 

În norul de praf care se stârneşte dindărăt, o zăresc pe Lotte 
lângă portiţă, ca învăluită într-un nimb. 


Vacanța mare 


Vacanţa mare! Întotdeauna tresar când aud aceste cuvinte. 
Parcă se leagă de ele, cu lanţuri nevăzute, toate bucuriile pe 
care şi le poate închipui o minte de copil. 

Acum, însă, s-au schimbat lucrurile. Vacanţa mare nu mai are 
sens pentru mine. De când ne-am consacrat marii opere pe care 
vrem s-o înfăptuim, nu mai avem nicio clipă de răgaz. Trebuie 
să muncim pe capete, zi şi noapte... Or, vacanţa e, dimpotrivă, 
odihnă, lenevie, joacă. Ce, ne arde nouă acum de joacă? 

Primele zile au fost pline. O plimbare cu maşina la Bălceştii 
marelui revoluţionar, apoi hoinăreli cu Grivei prin locurile în care 
am copilărit. l-am scris lui Lotte un lung răvaş (18 pagini de 
caiet) şi am citit o carte despre revolta marinarilor de pe 
Bounty. 

M-am împrietenit la cataramă cu Valea, şoferul Pâslarilor, 
prietenii familiei noastre. E un basarabean spân, cu inimă de 


aur. În câteva zile, mă învaţă să conduc automobilul. Nu-i mare 
lucru, mai greu e să umbli la motor, să-i desfaci piesele şi pe 
urmă să le pui la loc. Dar, cu timpul, am învăţat şi asta. 

Sunt tare bucuros, fiindcă azi am primit un vraf de scrisori. 

Una e de la Lotte, celelalte, de la majoriştii mei. 

Sărmana fată, nu mai poate de dor... O cred. Nu s-au scurs 
decât zece zile şi-mi scrie că trebuie să mă întorc numaidecât, 
să mă vadă măcar un minut, şi după aceea pot să plec iarăşi. 
Cât aş vrea, dar e cu neputinţă să mă reped în oraş fără un 
motiv serios în ochii părinţilor. 

Tarzan, Basu, Magotu şi Rogvaiv mă anunţă că statul-major 
soseşte poimâine la Dimeşti. Vor veni zece inşi, în loc de opt, 
cum fusese vorba. Să poftească şi o sută! Avem şire de paie 
unde să-i culcăm! Şi vara dormi de minune â la belle etoile!?. 
Băieţii mai scriu că vor face drumul pe jos, căci e o plăcere să 
mergi în zorii zilei pe şosele de ţară. Cei 28 de kilometri, câţi 
sunt de la Craiova până la noi, îi vor străbate în cel mult cinci 
ore. 

Duc mamei vestea. E bucuroasă de oaspeţi şi-mi dă, la rându- 
i, o veste: a venit răspunsul Stonilor. Aproape îi smulg scrisoarea 
din mană, atât sunt de nerăbdător s-o citesc... Ce-mi scrie 
geologul? 

Arhipeleagul Galapagos (nume oficial Col6n), suprafaţă totală 
1814 km2. Ce păcat că nu pot deduce întinderea insulei 
noastre! Are 32 de insule; principale sunt: Santa Cruz, Isabela, 
San Salvador şi Santa Maria. Depărtare: 900 de kilometri de 
America de Sud. 

Fauna: animale tropicale şi polare (foarte interesant), precum: 
iguane, foci, pinguini, broaşte țestoase elefantine (monştrii care 
au îngrozit-o pe soţia geologului). Amănunt: trăiesc şase luni 
fără hrană şi apă. Alt amănunt: animalele din arhipelag sunt 
inofensive, nu şi-au format reflexele, fug în caz de primejdie. Din 
1832 Galapagos este în posesia Republicii Ecuador, populaţia - 
aproximativ 2 500 de oameni (cei mai mulţi trăiesc în insula 
Isabela). În celelalte insule (în afara celor menţionate) nu există 
picior de om. N 

Sunt cam nemulţumit de puţinătatea datelor trimise. Incă nu 
ştiu dacă solul este propice agriculturii, habar n-am de climă, 
nici de floră. Ceea ce mă bucură e faptul că poziţia geografică 


Sub cerul liber. 


se apropie foarte mult de cea indicată de Jim Blacke, ceea ce 
înseamnă că este corectă. Mai avem un punct câştigat: insula e 
nelocuită. Adio amazoane! 

Mama începe să facă pregătiri pentru primirea oaspeţilor. 
Distinşii majorişti, fiind prea numeroşi, vor binevoi să se culce 
câte doi în pat, fără să facă nazuri. 

În ziua hotărâtă cer automobilul lui nenea Barbu şi le ies 
înainte, la Pieleşti, unde-i calea jumătate. Bucuria băieţilor e 
mare. Ne îmbrăţişăm şi ne sărutăm înfocaţi, parcă nu ne-am fi 
văzut de luni de zile. 

Un grup de şase băieţi se urcă în maşină şi pornesc spre 
Dimeşti. În timp ce eu rămân cu ceilalţi patru ca să mergem cu 
al doilea transport. Când se întoarce maşina, ceasul arată 8 fără 
un sfert. 

— Valea, ştii ce, îi spun şoferului, hai să ne repezim până la 
Craiova, stăm acolo zece minute, după care ne întoarcem să-i 
luăm pe băieţi. 

El se învoieşte, fără a cere explicaţii. Trăiască bunătatea! 
Arpetiştii se lungesc la umbra unui salcâm, până când ne 
întoarcem. Cred că nu întârziem mai mult de o jumătate de oră. 

Se miră ce treabă atât de urgentă oi fi având la Craiova, dar 
eu le pun un deget la gură şi le şoptesc: 

— Silentium! _ 

Gonim cu 70-80 km pe oră, ca să ajungem mai repede. In 
urma noastră şoseaua înoată în nori de praf. Pietrele de pe 
şosea zboară departe şi uneori pocnesc crunt sub caroserie. 

lată, a şi răsărit înaintea noastră panorama oraşului. După 
câteva minute, suntem în faţa casei Donei Bianca. Deschid 
portiţa şi intru în curte. Uite, ce surpriză! La măsuţa de sub nuc 
stă Lotte singură-singurică şi scrie de zor. S-a trezit aşa de 
dimineaţă? Şi ce-o fi scriind, mă rog, domnişoara? Mă îndrept 
spre ea, în vârful picioarelor, şi-i acopăr, pe la spate, ochii cu 
mâinile: 

— Ghici, cine e? i 

Ghiceşte numaidecât. O explozie de bucurie o scutură toată. li 
şoptesc: 

— Mi-ai scris că vrei să mă vezi un minut. Ţi-am făcut voia: 
acum uită-te la mine! 

— Ce nebun eşti! 

— A trecut minutul... La revedere!... 


— Stai, nici nu te-am văzut bine! 

— Îţi mai acord patru minute. 

— Vai, ce darnic eşti... 

— Şi dornic... Cui îi scriai aici, frumoasă Elena? 

— Cui altuia, decât chipeşului Paris? 

— Dona Bianca unde-i? In casă? 

— Nu. E la piaţă cu slujnica. 

— Atunci suntem singuri... 

Ne sărutăm câteva minute, cu privirile aţintite spre poartă, să 
nu ne surprindă mama ei, dacă s-ar întâmpla să se întoarcă. 

— Acum te las. La revedere, iubito!... 

— Mai stai!... Mai stai!... 

Ne sărutăm într-una. Lotte nu mai poate. 

— Acum, du-te!... 

Mă uit la ceas: 

— Na! Am topit un sfert de oră şi a fost vorba numai de cinci 
minute. 

Încă o sărutare de adio şi o iau la picior. 

— Să nu mă dai de gol că am fost pe aici! 

Lotte mă petrece până la poartă. E atât de bucuroasă de 
venirea mea neaşteptată! 


Regența Grigoridei 


În grădina casei avem un chioşc mare, de lemn, unde 
mâncăm de obicei vara, iar mama îşi petrece acolo aproape tot 
timpul. Îi poftesc pe majorişti în chioşc şi, după gustarea de 
dimineaţă, începem discuţiile. Acum sunt înarmat cu date 
precise, nu mai e nevoie să bâjbâim în întuneric. Expediția 
noastră trebuie să cape formă şi conţinut. Aşa că le propun să 
întemeiem, în insula noastră o falangă de încercare şi să trăim 
acolo, stăpâni pe destinele noastre, până la adânci bătrâneţi. Le 
explic pe larg ce-i aceea o falangă. Vom locui într-un falanster 
măreț, pe care-l vom construi îndată ce punem mâna pe 
comoară. Băieţii ascultă miraţi descrierea falansterului, parcă ar 
fi un palat din O mie şi una de nopți. Şi cu adevărat este, căci va 
avea turn de ordine, teatru, clopotniţa de ceremonii, tribunal, 
grădină de iarnă, câteva sute de apartamente, şi chiar străzi- 
galerii în interior, ca să putem comunica de la un capăt la altul... 


Bineînţeles, într-o aripă lăturalnică vor fi instalate atelierele de 
care avem nevoie - şi toate acestea împrejmuite de parcuri 
întinse. 

Băieţii îmi sorb cuvintele cu lăcomie. Imaginaţia îi înhaţă şi-i 
duce într-o lume vrăjită, de basm. Basu sloboade un chiot: 

— Maică măiculiţă, acolo-i de mine! 

— Şi de mine! chicoteşte Ploşniţă, zvârlind şapca în aer. Să tot 
trăieşti tinereţe fără bătrâneţe! 

— Mai mult decât în visul meu! strigă şi Tarzan, invocând o 
reminiscență din £/ Zorab, poezia lui Coşbuc. 

Majoriştii sunt atât de entuziasmați de viaţa care-i aşteaptă, 
încât se apucă pe loc să joace o bătută, de se zguduie podeaua 
chioşcului. 

— Staţi, măi, ce, aţi înnebunit? Vreţi să dărâmaţi hardughia? 

Într-un fel, le dau dreptate să se bucure aşa, pentru că modul 
de viaţă imaginat de sociologul francez se înrudeşte cu fericirea. 

— Eu, unul, să ştiţi, ne anunţă Găliganu, mi-am pus în gând să 
mă însor c-o amazoană. Să n-avem discuţii. 

— Din păcate, trebuie să-ţi muţi gândul. Insula e pustie, nu 
există picior de om. 

Băieţii, plouaţi ca din senin, mă măsoară lung, neîncrezători: 

— Nu se poate!... 

— Nu cred că Jim Blacke ne-a dus cu muia... 

— Fără amazoanele astea, s-a dus farmecul pe copcă. 

Le spun că însuşi Jim se îndoia de existenţa lor. 

— Atunci, ne-am lins pe bot. Of! Ce rău îmi pare! suspină 
Tarzan. Nu de alta, dar făurisem atâtea planuri... Ai vreun 
indiciu serios ? 

— Foarte serios! Ce, crezi că am stat pân-acum cu mâinile-n 
sân? 

Le citesc scrisoarea lui Stone, sărind doar un rând: acela care 
vorbeşte de uriaşele broaşte țestoase, ca să nu-i dezamăgesc 
încă o dată sau chiar să-i înspăimânt. 

— Dacă-i aşa, întreabă Domisol, ce facem? Cu cine ne 
însurăm? 

Găliganu e de părere să luăm cu noi un grup de fete alese pe 
sprânceană... 

— De ce să nu plecăm cu iubitele noastre? propune Esculap. 

Râdem pe înfundate: uite că şi Esculap are o iubită! De fapt, 
propunerea lui e bună: fetele îi vor urma cu drag pe aleşii inimii 


lor chiar până la capătul pământului. Totuşi, câţiva băieţi ar 
prefera să se însoare cu băştinaşe din arhipelag, eventual cu 
tahitiene sau japoneze, susţinând că... sunt sătui de-ale noastre. 

În sfârşit, chestiunea însurătorilor rămâne să se rezolve 
ulterior, deocamdată aş vrea să ştiu dacă are cineva vreo 
obiecţie cu privire la felul de viaţă pe care l-am propus. 

Rogvaiv, ca şi rândul trecut, când ne puseserăm în cap să ne 
războim cu amazoanele, a tăcut chitic tot timpul. S-a uitat cum 
au ţopăit de bucurie majoriştii, a ascultat ce-a spus fiecare, şi 
acum se hotărăşte să vorbească. Incepe domol, fără grabă, 
ţintind un punct imaterial, undeva în spaţiu. Spre mirarea 
tuturor, face o excursie - scurtă ce-i drept, dar destul de 
interesantă - prin filozofia socială, pornind de la Platon şi 
Aristotel, ca să ajungă la Saint-Simon şi Fourier, care consideră 
proprietatea colectivă ca esenţială în organizarea statului. Apoi 
spune: 

— De aceea te felicit, Dima, că te-ai oprit la doctrina 
sociologului francez. 

Băieţii se miră de unde ştie el lucruri atât de înalte, chiar şi 
eu, cu toate că l-am văzut de atâtea ori citind la biblioteca 
liceului. Aşadar, Fourier nu-i este străin... Bravo, Rogvaiv, ne 
mândrim cu tine, homo sapiens! 

— Trebuie să adaug, continuă Rogvaiv, că doi adepţi 
fourierieni, Victor Considerant şi Andre Godin, au pus în practică 
falanga - unul în America, celălalt în Franţa, fără să reuşească. 
Un alt adept, Theodor Diamant, a încercat să înfiinţeze, de astă 
dată chiar la noi, la Scăeni, în Prahova, un falanster, însă 
autorităţile 1-au oprit. Aşadar, vom fi singurii care vom reuşi, 
dacă ştim ce vrem. 

Majoriştii, ademeniţi de noua formulă de viaţă, cer tot soiul de 
explicaţii. Cine va construi falansterul? Noi, fireşte, cu mâinile 
noastre... De aceea, în viitorii trei ani, fiecare arpetist va 
deprinde o meserie manuală, ca fiind a doua pasiune a sa. Eu 
voi învăţa tâmplăria, altul fierăria şi aşa mai departe. Ne vom 
ocupa cu toate formele de activitate pe care le reclamă viaţa. N- 
ar fi mai bine sa construim vile pentru fiecare? Nu, nu-i bine, nu 
ne dă Fourier voie. El zice: Locuiţi împreună, munciţi împreună, 
mâncaţi împreună şi petreceţi împreună. 

Şi, mă rog, cine va conduce mica noastră comună? Un regent 
şi un viceregent, ajutaţi de arhidregătorie. Fourier îi spune 


consiliu, dar noi facem unele corectări cerute de necesitate. Ce 
este această arhidregătorie? Ce să fie? Un guvern în miniatură, 
având departamentele care ne trebuie. Numai că miniştrilor le 
spunem dregători. De ce nu miniştri? Parcă sună mai pompos. O 
fi sunând mai pompos, dar nu-mi place... Ştiţi ce înseamnă în 
dialectul provensal /e ministre? Ei bine, măgarul care merge 
înaintea oilor. În noua alcătuire socială, mai există sărăcia? Nu. 
Nici sărăcia, nici nedreptatea, nici hoţia, nici desfrâul. Niciuna 
dintre aceste boli. 

— Ar mai fi unele corecturi de adus principiului emulaţiei, 
intervine Rogvaiv, dar aş vrea să le mai aprofundez... 

— Avem nevoie de o Constituţie al cărei proiect te rog să-l faci 
tu, Rogvaiv... După aceea, o vom analiza împreună. 

Majoriştii vor şi ei să-i citească pe Fourier şi pe ceilalţi autori, 
ca să nu şadă în timpul discuţiilor ca viţelul la poarta nouă. 
Rogvaiv întocmeşte o listă, pe care băieţii numaidecât o copiază 
unul de la altul. Toate bune. Acum să vedem cine va fi regentul 
şi vicele? Propun să recurgem la vot. Băieţii sunt de părere că 
numai pe viceregent să-l aleagă prin vot; asupra regentului nu 
încape nicio discuţie: mă aleg tot pe mine, având drepturi 
câştigate de la începutul începutului. Rogvaiv obţine şapte 
voturi. Tarzan trei, iar Esculap unul singur. Mă bucur pentru 
Rogvaiv, e o reuşită meritată. 

Trecem la desemnarea dregătorilor care vor forma primul 
guvern. 

Tarzan: dregător pentru treburile dinăuntru şi din afară. 

Esculap: dregător pentru vistierie. 

Gălbează: dregător pentru muncă şi lucrări obşteşti. 

Găliganu: dregător pentru negoţ şi industrie. 

Ploşniţă: dregător pentru îngrijirea trupească, inclusiv 
sporturi. 

Magotu: dregător pentru desfătarea poporului. 

Ţiganu: dregător pentru dreptate şi ordine. 

Copoiu: dregător cu coordonarea activităţilor. 

Regenţă avem, dregătorii sunt numiţi, dar ce nume va purta 
micul nostru stat de peste ocean? Toţi majoriştii propun să-l 
botezăm Arpetia. Nu-mi place nici de frică. În reveriile mele, îi 
spuneaam Grigorida, după numele meu, şi aşa parcă sună mai 
frumos... lau cuvântul: 

— Sunt de părere ca noului stat să-i punem numele 


Grigorida... 

Toţi sunt împotrivă. De ce Grigorida? Ce semnificaţie are 
Grigorida? Pe câtă vreme Arpetia reprezintă inițialele asociaţiei 
noastre expediţionare. Afurisite lighioane! Abia i-am făcut înalţi 
dregători şi, iată, încearcă să mă înfrunte! 

Nimeni nu prinde de veste că Grigorida vine de la numele 
meu de botez. Fac atunci un act de autoritate şi bat cu pumnul 
în masă: 

— Menţin Grigorida! 

Proaspătul guvern amuţeşte câteva clipe lungi. La capătul 
tăcerii, Rogvaiv se ridică întunecat, protestând: 

— Asta nu mai e democraţie! 

Esculap, Domisol şi Ploşniţă se solidarizează cu el: 

— Suntem de aceeaşi părere... 

Detest actele de autoritate, ripostează Rogvaiv. „Aşa vreau, 
aşa fac.” Mă rog, explică-ne, Dima, pentru care motiv ţii morţiş 
ca noului stat să-i punem acest nume pocit?... 

— De ce pocit, măi viceregentule? îl iau la rost. De unde ai 
scos» a numele meu e pocit? 

Rogvaiv nu înţelege. 

— Care nume?... 

— Numele meu, Grigore... Pentru că de la el vine Grigorida - 
asta-i la mintea cocoşului, nu? Şi dacă eu v-am înhămat pe toţi 
la carul acestui proiect gigantic, n-am dreptul să botez noua 
ţară cu propriul meu nume? la spuneţi, excelenţelor? 

— Valabil! Valabil! izbucnesc spontan câteva glasuri. 

— Ei, da... aşa înţeleg... zice  Rogvaiv, convins de 
argumentare 

— De ce n-ai spus de la început? întreabă Esculap. 

— Ca să nu vă dau mură-n gură. Aşteptam să-mi propuneţi 
voi singuri. Adică să daţi dovadă, cu alte cuvinte, de puţină 
perspicacitate... Or, voi, domnilor dregători... 

— Tuca na glava! completează Basu, stârnind râsete. 

— Schimbă-ne dacă poţi... zice Găliganu. 

— Păi vorba lui Gălbează-Latinistul: Vo/ens, nolens, aghiasmus 
Gregorius bibet. 

— Ce să-i faci: sacus peticusque, adaugă Ploşniţă, ceea ce ar 
însemna: cum e sacul, şi peticul... 

Cascadele de râs se revarsă, şi pentru menţinerea veseliei e 
nevoie de o sticlă de vişinată. Numai Esculap nu se atinge de 


bautură: are colită. Nu mănâncă ouă: îl doare ficatul. Nu pune 
mâna în apă rece: e reumatic. Are toate bolile, ca un moşneag. 
Şi tabieturi la fel: la opt se culcă, la şase dimineaţa face ochi, se 
piaptănă, se perie, îşi calcă hainele - o poveste întreagă cu el. 

După două zile, pleacă - nu poate îndura neorânduiala în care 
trăim laolaltă. Ducă-se! N-o să se facă gaură în cer din pricina 
lui. 

Îi dau lui Tarzan, primul dregător, o importantă sarcină: aceea 
de a stabili, cu ajutorul guvernului, numărul specialiştilor de 
care avem nevoie în Grigorida, ca să ne pregătim din timp 
cadrele. 

— Am înţeles, sire! strigă el, ducând mâna la şapcă. 

Mi-a spus „sire**... Hm, nu-i rău... Dat dracului Tarzan ăsta... 

După îndelungi şi agitate consfătuiri cu dregătorii săi, îmi 
prezintă un tabel în care sunt înşiruite numeric toate categoriile 
de meserii. Pe lângă arhitecţi, ingineri, medici, profesori etc, el 
n-a neglijat să prevadă chiar şi un astronom. 

Hotărâm ca, după deschiderea anului şcolar, de preferinţă în 
noiembrie, să ţinem congresul arpetiştilor pentru a repartiza 
fiecăruia dintre noi, după plac, specialitatea pe care o 
îmbrăţişează. Eu rămân la alegerea anterioară: mă fac ofiţer de 
marină şi şofer. Rogvaiv, profesor şi zidar; Tarzan, medic şi 
tâmplar - şi aşa mai departe. 

După ce pleacă majoriştii, mă pun cu burta pe carte: am mai 
găsit în biblioteca tatei şi operele lui Saint-Simon. 

Restul timpului, învăţ să conduc maşina şi să umblu prin 
măruntaiele motorului. 

Din păcate, aceste preocupări sunt tulburate de veşti 
internaţionale destul de proaste, care sosesc pe drumul 


telegrafului: „Atentatul de la Sarajevo...” „Arhiducele Franz- 
Ferdinand şi arhiducesa Sofia, asasinați de sârbul Gabro 
Prinkip...” „Doliul Austro-Ungariei.” „Agitaţia împotriva sârbilor.” 


„Demonstraţiile din Viena şi Agram...” 

În ciuda tensiunii europene, Magotu cu echipa lui teatrală 
colindă oraşele Olteniei, dând reprezentații reuşite. M-am dus şi 
eu la Turnu-Severin şi Râmnicu-Vâlcea şi chiar am vorbit despre 
călătoriile lui Columb. Străduinţele noastre nu sunt zadarnice: 
am strâns o grămadă de bani. Esculap, dregătorul finanţelor, îmi 
raportează că avem în vistierie 21 000 de lei. Dacă adaug 
comoara mea şi a lui Lotte, de care nu ştie nimeni, înseamnă că 


dispunem de o mică avere. 

Asta îmi dă un curaj nebun! Şi n-au trecut nici cinci-şase luni 
de când activăm mai serios. Dar peste patru ani? Vom strânge, 
sunt mai mult decât sigur, peste prevederile noastre cele mai 
optimiste. Partea eroică e că tot ceea ce realizăm ni se 
datorează numai nouă. Nu cerem ajutorul nimănui, cum a făcut 
Columb, apelând la regii Spaniei, Ferdinand şi Isabela, care l-au 
făcut să aştepte şapte ani, până să-i încredinţeze comanda celor 
trei caravele, şi după aceea l-au lăsat să moară sărac şi părăsit. 
Tot aşa şi Magellan, şi alţii, şi alţii... 


Josefina de Beauharnais 


Corespondenţa cu Lotte continuă din ce în ce mai aprinsă. Îi 
comunic că am hotărât înscrierea ei în A.R.P.E.T., urmând să ne 
căsătorim îndată după terminarea falansterului din noua ţară a 
Grigoridei. Am renunţat cu dragă inimă la regina amazoanelor 
şi, la drept vorbind, a fost o naivitate din partea mea că m-am 
gândit să mă însor cu o fiinţă imaginară. 


Vom trăi acolo, scumpa mea, în patria noastră împrejimuita de 
apele oceanului, ca în sânul lui Adam. Viaţa noastră va fi altfel 
decât a celorlalți oameni, care trăiesc la întâmplare, se zbat în 
ghearele nedreptăților şi se sfâşie între ei ca fiarele, ca să apuce 
un ciolan. În Grigorida, vor domni Armonia în relațiile dintre 
oameni şi Atracția față de muncă şi lucruri. Ca să întelegi ce 
înseamnă acest principiu al atracției, e de-ajuns să-ţi spun că, 
dacă un economist tine să cultivăm nuci în loc de pruni, care 
sunt mai rentabili, noi nu ținem seama de părerea lui. Toti 
arpetiştii suntem egali între noi, femeile egale cu bărbații. Eu 
însumi, regentul Grigoridei, voi lucra cu mâinile la construcţia 
mărețului falanster, cărâna materiale ca şofer, şi această muncă 
îmi va trezi bucuria. Şantierele noastre vor fi locul unde 
cântecele vor sădi flori în văzduh. 

Trebuie să-ți comunic încă ceva foarte important, pe care n-ar 
avea rațiune să ţi-l ascund, căci aş greşi față de tine. N-aş vrea 
să ti se întâmple ceea ce i s-a întâmplat Josefinei de 
Beauharnais, care n-a putut să-i dea lui Napoleon un moştenitor, 
şi, din această pricină, marele corsican a fost nevoit să se 


însoare cu Maria Louise, prințesa austriacă. M-ar durea tare mult 
să pățeşti asemenea ruşine. Sunt sigur însă că tu îmi vei dărui 
odraslele de care Grigorida are atâta nevoie, pentru a ne 
asigura continuitatea. 


A treia zi soseşte răspunsul. Lotte îmi scrie că nu trăieşte 
decât pentru a aştepta scrisorile mele, că uneori îi e frică de 
atâta fericire. Şi mai departe: 


Sunt foarte curioasă să-l citesc pe Charles Fourier, dar nu se 
găsesc nicăieri lucrările lui, le-am căutat pe la toate bibliotecile. 
Nu poți să-mi trimiti măcar una dintre ele? 

Seara, când mă vâr în aşternut, gândurile mele zboară la tine, 
la Grigorida noastră. Va fi sublim, iubitul meu, ca într-un vis cu 
ochii deschişi. Mă plimb cu închipuirea prin necuprinsul falanster 
şi ştiu pe dinafară cum vor arăta grădina de iarnă, teatrul, 
cinematograful şi chiar străzile interioare. Nu mai vorbesc de 
parcurile care înconjoară falansterul, scăldate în verdeață, 
cufântâni arteziene şi arbori exotici, cu umbră deasă. Pe alei, 
din loc în loc, sunt tufişuri cu frunzişul retezat ca-n palmă, având 
în ele niṣe încăpătoare, cu bănci de piatră, puse într-adins să se 
odihnească perechile de îndrăgostiți. 

Eu să ştii că mă fac doctoriță de copii, şi te rog de pe acum 
să-mi rezervi mie conducerea secției de pediatrie a spitalului 
falansterului. Mi-ar plăcea să mă ocup şi de creşterea păsărilor, 
dar cred că nu voi avea timp. Ar trebui ca pe medici să-i scutiţi 
de a doua meserie. 


Felicitări, domnişoară doctoriţă, îţi urez cât mai multe succse 
în generoasa profesiune pe care ţi-ai ales-o! Numai că mă cam 
contrariază faptul că nu pomeneşti nimic în scrisoare dacă tu 
poţi să devii mamă. 

În orice caz, sunt hotărât să i-o arăt pe Lotte unui mamoş, 
înainte de a ne căsători, ca să am siguranţa că va avea copii. 
Dacă Napoleon ar fi făcut la fel, alta ar fi fost soarta lui. Înainte 
de a ne căsători ? ... Nu. Mult mai cuminte ar fi să mergem la 
medic cât mai repede, ca să ştiu din timp. 

A doua zi, profit de faptul că tata are treburi la Craiova, şi plec 
cu el. Cum ajung, glonţ la Centrală. Acolo, toţi arpetiştii în păr: 
lucrează la Constituţia Grigoridei. În pivniţă, unde pun la cale 


soarta noului stat, umblă nori groşi de fum de ţigară, încât abia 
le descopăr siluetele, ca nişte vedenii de ceaţă. Când mă văd, 
izbucneşte o explozie de bucurie. li las să lucreze mai departe şi 
urc în birou, atrăgându-le atenţia să nu mă deranjeze nimeni, 
având de făcut o lucrare însemnată... 

Îi scriu lui Lotte câteva rânduri, rugând-o să treacă pe la 
Centrală, trimit biletul printr-un băieţaş. Până să vină, iau 
telefonul şi mă interesez la Filantropia cine-i cea mai bună 
doctoriţă-mamoş de acolo. 

Nu trece mult şi iat-o pe Lotte, abia trăgându-şi sufletul. A 
venit fuga prin caniculă şi se tot şterge pe faţă cu batista de 
năduşeală. De cum a intrat, încăperea toată se umple de ea. 
Strigă de la uşă: 

— Ce bine-mi pare ca ai venit! De-acum, nu-i aşa că nu mai 
pleci? 

— Ba da, plec diseară. N-am încotro. Mă întorc înainte de 
începerea cursurilor. Avem foarte mult de lucru. Nici nu ştiu 
unde ne stă capul. Uite ce te rog, draga mea, să mergem la o 
doctoriţa... 

— Unde? La medic? Pentru ce? se miră ea. 

— Ştii, doar ţi-am scris... în chestiunea Josefinei... 

— Care Josefină? 

— Ei, care?! Josefină de Bauharnais... Mai există alta? 

— Nu înţeleg nimic... Ce-i cu Josefină asta? 

— Nu ţi-am scris, Lotte, că nu vreau să păţeşti ca ea? De 
aceea trebuie sa ştiu dinainte dacă tu... 

Fata pleacă ochii în jos şi o roşeaţă vie îi acoperă obrajii. 

— Nu trebuie să-ţi fie ruşine. Doctoriţa nu te cunoaşte... habar 
n-are cine eşti. Dar eu, înţelegi, vreau să fiu sigur că... Ce zici, 
mergem? 

— Nu! Nu! strigă ea îngrozită. Nu pot. 

— Biiine, Lotte, foarte bine... şi rostind acestea mă aşez la 
masa de lucru. 

Fata izbucneşte în hohote de plâns. 

— Vai de mine! Ce-i asta? Tocmai aici ţi-ai găsit să plângi? 
Dacă vine cineva şi te vede, ce are să-şi închipuie? Te rog, 
draga mea, încetează! 

Ea plânge din ce în ce mai tare. Deodată se precipită spre uşa 
şi fuge în stradă. Alerg după ea: 

— Lotte! Lotte! 


Dar e departe. Se strecoară, buimacă, printre pietonii care o 
privesc miraţi, întorcând capul. Mă înapoiez la birou, cu 
conştiinţa grea că am săvârşit o nelegiuire. Gândul meu era 
bun. De ce-or fi ieşind uneori lucrurile anapoda? 

Pe înserat, dau o raită cu Tarzan pe Unirii. Strada e răscolită 
de agitaţie. Vânzătorii de ziare aleargă încoace şi-ncolo, strigând 
„ediţie specială”, iar trecătorii le smulg gazetele din mână. 

Titluri mari anunţă războiul sârbo-austro-ungar, bombardarea 
şi luptele din faţa Belgradului... _ 

Nori de sânge s-au îngrămădit pe cerul Europei. In zilele 
următoare, pământul ia foc: Rusia a declarat război Austro- 
Ungariei, Germania a declarat război Rusiei, Franţa a declarat 
război Germaniei, Anglia tot aşa, Turcia mobilizează, Bulgaria 
atacă Serbia, muntenegrenii pătrund în Herzegovina, nemţii în 
Belgia... 

La noi, consiliul de coroană de la Sinaia hotărăşte că ţara 
noastră păstrează... expectativa... Până când? 


PARTEA A DOUA 


Institutul „Profesor Pleşea” 


Citesc, cu nesaţ, toate ziarele care-i vin tatei, ca să-mi dau 
seama cum merge războiul. Din partea lui Lotte, n-am mai 
primit niciun rând, de două săptămâni. Nu-i vorbă, nici eu nu i- 
am scris. Suntem, aşadar, supăraţi. Supăraţi din cauza unui 
lucru de nimic. Nu înţeleg de ce s-a îndărătnicit să nu meargă la 
doctor, când ştia cât de mult tineam la asta. Cu atât mai rău 
pentru ea. Eu unul, să mă ierte, dar nu vreau să mai ştiu de o 
fată atât de mofturoasă. Ce, ar fi mâncat-o medicul? 

Se apropie plecarea la şcoală. Fireşte, din cauza certei dintre 
noi, nu mai pot să stau la Dona Bianca: trebuie să-mi găsesc 
altă gazdă. Dar cum să le spun părinţilor? Ce motiv să invoc? 

Tata însă mă scuteşte de grijă, anunţându-mă că anul acesta 
o să mă dea intern la Institutul „Profesor Pleşea”. E rândul meu 
să întreb: De ce?... 

Dar tata, care-i laconic, nu-mi răspunde decât: 

— E mai bine acolo! 


O descos pe mama, să aflu motivul acestei hotărâri, dar nici 
ea nu ştie mai mult şi ridică din umeri. Mă gândesc: nu cumva 
mama o fi scăpat vreo vorbă că m-a surprins sărutându-mă cu 
fata gazdei? totuşi, nu văd altă pricină. 

Dar ce tot îmi bat capul când, de fapt, îmi convine 
deocamdată măsura asta? 

Şi iată-mă, la începutul lui septembrie, instalat la Institutul 
Pleşea sau la Leagăn, cum l-au poreclit băieţii. 

Leagănul e o casă destul de mare, cam părăginită, având un 
demisol şi etaj. La demisol, sunt instalate sufrageria, bucătăria, 
spălatoria, cămara şi pivniţa, unde băieţii îşi ţin cuferele, iar la 
etaj, cele două dormitoare, sala de meditaţie, odaia 
pedagogului, cancelaria şi locuinţa direcţiei. 

Profesorul Pleşea, sau Pleaşcă, şi soţia lui, care este tot 
profesoară, alcătuiesc, bineînţeles, direcţia institutului. 

Cu Pleaşcă, pe care-l avem la filosofie la cursul superior, 
suntem cunoştinţe vechi, însă pe soţia lui n-o cunosc decât 
acum. E o blondă înaltă şi subţire, cu ochii mari, albaştri. Tarzan, 
care e priceput în materie de femei, susţine că-i una din cele 
trei-patru frumuseți ale oraşului. 

O fi, nu zic ba. Mie nu mi se pare chiar aşa, pentru că e prea 
mândră şi încrezută. Se îmbracă elegant, schimbându-şi 
toaletele de trei ori pe zi, şi în orele libere nu face altceva decât 
să se coafeze. Din cauza aerelor ei, mi-e antipatică. 

In schimb, bucătăreasa e o bomboană de fată. O cheamă 
Grete. Dacă ar vedea-o cineva pe stradă, n-ar crede în ruptul 
capului că e bucătăreasă. E o săsoaică scundă şi durdulie, cu 
şolduri pline. Are faţa roşie, plină de sănătate, şi pielea albă. E 
foarte curată, vrednică şi totdeauna umblă îmbrăcată ca 
duminica, în straie noi. Când găteşte sau roboteşte prin 
bucătărie, fredonează necontenit cântece vesele şi săltăreţe în 
nemţeşte. Dacă o întâlneşti, îţi zâmbeştie, oricine ai fi, sau râde. 

Aud că e angajată de curând, că anul trecut a fost altă 
bucătăreasă. O ţărancă bătrână şi zbârcită, împreună cu fata ei 
de vreo 15 ani, care o ajuta spălând vasele şi servind la masă. 
Mai e un om de serviciu, un ardelean, Zaharie, care are grijă de 
curăţenia casei, mătură prin curte şi face şi pe portarul. 

Eu am izbutit să vin mai devreme, din cauză că trebuie să 
terminăm odată cu Constituţia, care ne-a răpit o groază de timp. 
De aceea sunt singurul pensionar al Leagănului. De altfel, nu fac 


altceva decât să dorm acolo, pentru că masa o iau în oraş, pe 
unde nimeresc, până la începerea cursurilor. 

Chiar din prima zi a sosirii mele, mă reped la Dona Bianca, s-o 
anunţ că anul acesta nu mai stau la dânsa, ci la internat. 
Credeam că voi da ochii cu Lotte, dar ea, din fericire, plecase cu 
zece minute mai devreme în oraş. Biancăi îi pare rău, auzind că 
plec de la dânsa. Şi îmi spune să mai dau din când în când pe la 
ea, s-o văd. 

li făgăduiesc şi plec cu inima grea. Ce-o să spună Lotte cândo 
afla vestea? 

Pleaşcă mă cheamă în cancelarie şi-mi propune să mă 
angajez pedagog al Leagănului. Imi dă întreţinere completă şi 
pe deasupra o leafa bună. li spun că aş primi cu dragă inimă, 
dar sunt foarte ocupat cu lucrările expediției transoceanice şi n- 
am deloc timp liber. 

Doamna directoare, care e şi ea de faţă, râde şi-mi aruncă în 
faţă: 

— Sunteţi băieţi mari acum, nu vă mai ţineţi de prostii! 

Deşi mustrarea ei este generalizată, nu mă pot opri s-o 
privesc înmărmurit, de parcă mi-ar fi aruncat în cap o oală cu 
apă clocotită. 

— Vai, doamnă, cum puteţi vorbi astfel? Ceea ce facem noi 
este absolut serios. Nimeni, până azi, nu s-a gândit la o 
expediţie de proporţii atât de grandioase şi organizată temeinic 
cum e a noastră. Vă rog să poftiţi odată la Centrală şi veţi fi 
lămurită pe deplin. 

— Astea sunt copilării îngăduite până la o vârstă. Mai bine v- 
aţi vedea de carte! 

— Vă rog, doamnă directoare, să abandonăm acest subiect! Îi 
tai scurt piuitul. 

— Daaa? face ea jignită. Nu ţi se pare că eşti puţin cam... 
impertinent ? 

— Nu... răspund hotărât, înfruntând-o mai mult cu privirile. 

Discuţia se termină aici. Tot e bine că am avut ultimul cuvânt. 
După acest început plin de făgăduieli, socot că n-o să fac pureci 
prea mulţi la Leagănul lui Pleaşcă. Ce credea Madam Fâţ, c-o să 
mă dea gata? Nu-mi place să înghit cugetări luate din manualele 
de bucătărie: capăt indigestie! 

Aflu că onorata direcţie Pleaşcă & Madam Fâţ l-a angajat ca 
pedagog pe Rocoş Virgiliu, arpetist, care a terminat în vară clasa 


a VIII-a şi s-a înscris la Drept. Nu se duce însă la Bucureşti decât 
pentru examene, fiindcă e sărac şi n-are cu ce să se întreţină 
acolo. El a mai fost la Leagăn şi anul trecut, însă ca ajutor de 
pedagog. 

Astăzi, cum a venit, au şi pus mâna pe dânsul. Când aude că 
eu voi locui la Leagăn, se bucură ca un câine credincios la 
venirea stăpânului. 

Din cauza Constituţiei la care guvernul lucrează de zor, mă 
scol dis-de-dimineaţă, pe la cinci, ca să fiu la Centrală, cel mai 
târziu, la şase. Rocoş, cu care dorm deocamdată în aceeaşi 
cameră, se scoală mai târziu. 

Mă duc în pivniţă, să iau din cufăr o felie de cozonac făcut de 
mama. Se conjugă de minune cu cafeaua cu lapte, pe care mi-o 
prepar singur. 

Tocmai când încui cufărul, răsare în uşă Grete, îmbrăcată într- 
o rochie roşie, parcă atunci scoasă din garderob, peste care 
poartă un şorţ alb, strălucind şi el de curăţenie. 

— Ce caute aci, domnu' Tioma, aşa dimineaţa? 

— Pe dumneata te caut, Grete... 

— Pe mine? râde ea... Şi io caute la tumneata... 

— Atunci, ne-am găsit! 

— Ce bine pare la mine... şi râde, râde cu toată făptura ei 
durdulie. 

Mă apropii de ea, o iau de mână, apoi o sărut pe gură. 

— loi! ţipă Grete. Asta plăcut... Tare fost minunate! 

O mai sărut o dată, apoi o întreb, mai mult din ochi, dacă... Ea 
dă volubil din cap în semn că da, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât 
asta. Ne strecurăm repede în camera ei, care e alături, şi acolo 
Grete îmi dezvăluie deschis şi fără mofturi toate farmecele ei 
simple ca firea. 

Când soarele se uită pe fereastră, nu mai vede pe nimeni în 
odăiţa cu perdele albe, tăinuitoare. 


În sfârşit, soseşte mult aşteptatul răspuns din Republica 
Ecuador. Ministerul ne scrie că insulele de care ne interesăm 
sunt nelocuite şi (ciudăţenie!) ar fi de... vânzare. Sau toate în 
bloc sau în parte... 

Convoc miniştrii şi le arăt adresa. La început, ei par 
consternaţi. 

— Vasăzică ne-am lins definitiv pe bot de amazoane! exclamă 


Tarzan cu părere de rău. 

— După cum văd, am mers până acum cu picioarele în sus, pe 
prezumţii, nu pe realităţi, constată Ploşniţă. 

— Păi sigur. Dacă deşteptul de Jim ne-a dus de nas? se 
necăjeşte Magotu. Şi cât am mai visat amazoanele alea! 

— Isprăviţi odată cu amazoanele, îi repet enervat. Jim n-a fost 
la faţa locului, ca să ştie dacă există sau nu. El spune: Se zice că 
ar fi. Prin urmare, ceva nesigur, ipotetic. Numai în privinţa 
comorii afirmă precis că se află în locul cutare... 

— Staţi, sare Găliganu, uite ce facem: punem mâna pe 
comoară şi cumpărăm insula. Simplu ca bună ziua, nu? Ne 
tocmim cu Ecuadorul la sânge. Mă lăsaţi pe mine să mă 
tocmesc. 

— Asta-i un chilipirgiu şi jumătate! îl persiflează Aguridă. 

— Lăsaţi glumele, Găliganu a pus bine problema. Cumpărăm 
toată insula, şi cu banii rămaşi începem să construim primul 
oraş al noului stat liber, Grigorida. 

— Aşa rămâne. 

Continuăm să lucrăm la redactarea Constituţiei. Mi-am 
procurat cărţile de care aveam nevoie, în afară de două, le-am 
citit pe nerăsuflate şi în capul meu e un haos de principii care se 
ciocnesc între ele. Tot Rogvaiv ne scoate din încurcătură. A 
făcut raportul cerut, dar nu-mi place că-n fruntea statului el 
aşază un preşedinte eligibil, când eu aş vrea să fiu un monarh 
ereditar... Dacă viitoarea mea soţie nu-mi va dărui un 
moştenitor, atunci se schimbă socoteala. Dar nu cred să mi se 
întâmple o astfel de... calamitate! 


Secretul lui Şoimaru 


Încep cursurile. Astăzi e prima zi de şcoală în clasa a VIll-a. 
Dis de dimineaţă mă duc, ca de obicei, la Centrală, unde lucrez 
încă la Constituţie, apoi la opt fără zece minute pornesc cu tot 
guvernul la liceu. 

Când intrăm pe poartă, băieţii din toate clasele ne primesc cu 
urale entuziaste, ca pe vitejii întorşi biruitori din război. 
Manifestaţia e atât de zgomotoasă, încât profesorii, în frunte cu 
Michiduţă, ies din concelarie şi aleargă în curte, să vadă ce s-a 
întâmplat. Când află despre ce e vorba, ridică din umeri şi 


zâmbesc. 

Bobocii din clasa | încă nu ştiu ce este cu expediţia 
transoceanică dar ne aclamă şi ei. Guvernul Grigoridei, în frunte 
cu mine, străbate ţanţoş coridoarele liceului, trecându-i în 
revistă pe arpetişti, apoi intrăm în clasă. Colegii ne înconjoară şi 
nu mai prididesc cu întrebările. Le spun că totul merge strună şi 
că expediţia e tot atât de sigură ca şi cogito, ergo sum”. Ei se 
bucură şi cer de lucru, ceea ce le făgăduiesc. 

Intr-o bancă, în fundul clasei, zăresc pe Păleaţă, stând 
stingher ca un ciumat. E ciudată îndărătnicia acestui băiat, care 
nu vrea să se înscrie la A.R.P.E.T., fiindcă nu admite şefia mea. 

Michiduţă umblă din clasă în clasă. Vine şi la noi, ca să ne 
anunţe că dirigintele clasei noastre va fi anul acesta domnul 
profesor lliuţă, iar eu, şeful clasei şi totodată şeful liceului. 

— Nădăjduiesc, Dima, că te vei achita onorabil de aceste 
însărcinări pe care ţi le dau, în urma dorinţei domnului profesor 
lliuţă, care, ca şi mine, are multă încredere în destoinicia ta. 

— Vă mulţumesc, domnule director. Voi munci din răsputeri 
să corespund misiunilor încredințate. 

După aceea, ne invită în amfiteatru, la sfeştanie: 

— Dima, te rog, ai grijă ca elevii să meargă în ordine în 
amfiteatru! 

Dau dispoziţii guvernului să-i scoată pe arpetişti în curtea 
liceului şi să-i grupeze. In zece minute, operaţiunea e gata. 
Ministrul oştirii şi ministrul ordinii interne îi aranjează pe 
arpetişti în amfiteatru, după clase: cei mici, în faţă, şi cei mari, 
în locurile din fund. 

Păleaţă e palid ca un elev care a luat nota 1. Mi-e milă de el, l- 
aş primi în A.R.P.E.T. şi chiar i-aş oferi un portofoliu ministerial, 
dar, se înţelege, el trebuie să facă cererea de înscriere. Doar n- 
am să mă duc eu să-l rog... Atât mi-ar mai lipsi! 

Sala s-a umplut de lume: autorităţi, părinţi, elevi. Profesorii, 
de asemenea, sunt toţi în păr. Cine-o fi Ciam-Ciuciai, care şade 
băţos pe scaun, la stânga lui Michiduţă? Acela, cu părul lins ca 
de pisică şi mustaţa lungă şi lăsată în jos? 

Magotu îl recunoaşte. Când a fost astă-vară la Turnu-Severin, 
cu ocazia turneului teatral, băieţii de-acolo i-au spus că 
proifesorul lor de istorie şi-a cerut mutarea la Craiova şi acum 


15 Cuget, deci exist. 


ne-a cazut pleaşcă pe cap! Bucurie mare! 

— De ce l-or fi poreclit Attila? E rău? 

— Ce rău? E spaima liceului. O s-avem mult de furcă cu el. Nu 
te speria, Magotule, îi venim noi de hac! A.R.P.E.T.-ul să 
trăiască! 

Slujba religioasă începe în tăcere şi fum de tămâie. 

Mă întorc cu gândul la trecut. Uite, s-a scurs un an de la prima 
zi de şcoală! Şi, cu toate astea, parcă n-ar fi trecut un an, ci 
zece, douăzeci, aşa mi se pare de mult. Doar s-au petrecut 
atâtea fapte! Mi-amintesc drumul până la liceu, împreună cu 
Magotu, cunoştinţa cu Tarzan, Basu, Păleaţă, Ţiganu, Ploşniţă, 
Domisol, Şoimaru şi toţi ceilalţi... Apoi cheful de pomină din 
catacombele lui Nea lancu când Basu a ros cupele de şampanie. 
Ploua atunci şi deodată s-a făcut frumos. A răsărit soarele, 
potopind oraşul cu lumină caldă. Ce răpitoare era Lotte în ziua 
aceea, în rochiţa ei de şcolăriţă, cu guleraş alb şi codiţele 
înnodate pe cap, ca o diademă! 

Hei, hei, cum trec toate! Imi pare rău că sunt certat cu Lotte. 
Simt o mare nevoie s-o îmbrăţişez, s-o sărut sau numai să fie 
lângă mine... 

Au venit băieţii. Leagănul a început să freamăte de viaţă. 
Puştii din cursul inferior se hârjonesc sau se joacă de-a săritul 
căpriţei în curtea largă şi înverzită. Suntem mai mulţi decât 
cuprinde Leagănul. De aceea, noi, cei trei elevi dintr-a opta, 
adică eu, Găliganu şi Corcoduş, ne instalăm dormitorul în 
camera pedagogului Rocoş. E mai bine pentru noi că ne-am 
separat de ceilalţi. Intre noi, înainte de culcare, putem vorbi tot 
ce ne trăsneşte prin cap. Faţă de cei mai mici însă trebuie să ne 
punem lacăt la gură. 

Madam Fâţ a ajuns nesuferită cu aerele ei de mare directoare. 
Mereu inspectează dormitoarele, ne supraveghează la spălător 
sau în timpul meselor şi ne face tot felul de observaţii. Băieţii n- 
o pot suferi şi se feresc de ea ca de ciumă. Nu pricep, cum de o 
femeie frumoasă poate să fie atât de severă, chiar rea? 

Mie, cel puţin, abia îmi răspunde la salut. Atâta pagubă! Dar şi 
eu, de multe ori, trec pe lângă ea şi mă prefac că n-o văd. Nu de 
alta, dar aşa - să crape de ciudă, fâţa!... 

Găliganu, care era cât pe-aci să cadă la corigentă, se jură că o 
să facă una bună directoarei, încât n-o să mai calce prin 
dormitorul nostru până la adânci bătrâneţi. 


Într-adevăr, a doua zi de dimineaţă, când Madam Fâţ vine să 
ne inspecteze, pentru a se convinge dacă ne-am trezit la ora 
regulamentară, Găliganu aruncă de pe el cămaşa de noapte şi 
rămâne în pielea goală. Când dă cu ochii de el, directoarea 
încremeni în prag, apoi sloboade un țipăt şi închide repede uşa 
la loc. 

Noi - râdem, să ne spargem! În viaţa mea, n-am râs cu atâta 
poftă. Într-o clipă, tot Leagănul află de mica păţanie a lui Madam 
Fâţ. Şi râsul se încinge ca o molimă, însorind chipurile baieţilor. 

Nu trece mult şi Găliganu este poftit la cancelarie. Na, se 
îngroașă gluma! Dar eroul nostru nu se sperie de atâta lucru. 
Când se întoarce, îl năpădim curioşi: 

— Ei, ce-a fost? Ce ţi-a spus? 

— Ce să fie, răspunde el. Pleaşcă m-a luat la trei. „Cum ţi-ai 
permis să te prezinţi soţiei mele în costumul lui Adam?” „Ba, vă 
rog să mă iertaţi, dom'le director, n-am venit eu la doamna ci 
dânsa a venit în dormitorul nostru. Nici tu bătaie la uşă, nici tu 
nimic. Eu, ca omu', tocmai dam să-mi pun cămaşa şi izmenele, 
când mă pomenesc că intră doamna directoare. Cine-i de vină, 
spuneţi şi dvs.? Dacă dânsa vrea să ne inspecteze, s-o facă 
după ce ne îmbrăcăm, nu şi înainte, ca să nu se expună la 
neplăceri.” Ce să zic? L-am redus la zecimale pe Pleaşcă. Numai 
ce-l aud că spune „Dragă, are dreptate băiatul, de unde era să 
ştie că tu o să dai buzna peste el?” „E un neruşinat!” latră 
căţeaua, şi cu asta finita la divina commedia! 

A venit şi Cătălin Şoimaru. El stă la Leagăn de anul trecut. E 
vesel şi îmbujorat la faţă. Se bucură ca un copil că vom petrece 
anul şcolar sub acelaşi acoperiş. Imi spune că părinţii lui (tatăl 
său e medic-şef la spitalul din Obogeni, o comună situată la vreo 
opt km de Craiova) sunt foarte nerăbdători să mă cunoască, şi 
dacă vreau să petrecem vacanţa de Crăciun la ei, le-aş face o 
mare plăcere. 

— Cred că de sărbători n-o să pot veni, însă am putea să ne 
repezim, într-o duminică, până la Obogeni, fie cu o maşină, fie 
cu bicicletele, iar seara ne întoarcem. 

— E bine şi aşa, răspunde Şoimaru, bucuros. 

— Dar ce te-ai apucat să mă încondeiezi faţă de părinţii tăi! 

— N-am exagerat nimic... Le-am povestit doar planurile cu 
expediţia noastră... 

O veste uluitoare: înțeleptul nostru rege Carol | a murit. Vine 


ordin ca şcoala să fie închisă pe timp de trei zile. Totuşi nimeni 
nu se bucură de vacanţa aceasta scurtă, căzută pe neaşteptate. 
Toţi elevii poartă doliu la mână. 

In ziua înmormântării, ne ducem încolonaţi la catedrală. 
Oraşul e mohorât, zăbranice acoperă felinarele de pe străzi. Pe 
clădiri flutură steaguri îndoliate, iar clopotele împrăştie în 
văzduh tânguiri de aramă. 

Sunt foarte emoţionat. Simt că într-adevăr a murit un om 
mare. După ce se termină slujba religioasă, profesorul lliuţă ne 
vorbeşte despre viaţa regelui, care se împleteşte cu istoria ţării. 

Dulcineea lui Magotu a născut un băiat dolofan. Îl creşte 
mama ei, care locuieşte într-o comună învecinată. 

— Ai văzut vreodată copilul? îl întreb pe urangutan, 

— Îl văd în fiecare lună, când îi duc femeii bani. 

— Îți seamănă, spune drept? 

— E leit taică-său... Dar asta rămâne între noi. 

Al dracului Magotu, numai tată nu fusese încă. 

Imi mai spune că Dona Bianca i-a dat drumul Măritei şi acum 
are altă servitoare. 

— Dar pe Dona Bianca ai lăsat-o în pace? 

— Hei, m-aş înfige eu, dar nu se prinde. Acolo trebuie artilerie 
grea, nu glumă. Altfel, nu capitulează cetatea, râde Magotu pe 
sub mustăcioară. 

După comica păţanie cu Găliganu, Madam Fâţ nu se mai vede 
nicăieri. Parcă a intrat în pământ. Legăniştii răsuflă uşuraţi şi-l 
felicită mereu pe Găliganu, care se umflă în pene de mândrie, 
ca un păun. 

Corcoduş, prietenul nedespărţit al lui Găliganu, vine râzând 
(niciodată nu l-am văzut serios: chiar dacă nu râde, el tot 
zâmbeşte) şi-mi spune: 

— Sire, am avut adineauri bătaie. Păcat că n-ai fost de faţă. 

— Cine sunt eroii? 

— Găliganu şi Şoimaru... 

— Şoimaru? Băiatul ăsta delicat ca o fată? Fugi de-acolo 
Corcoduş, torni baliverne... 

Corcoduş râde să crape. 

— Să mor, sire, dacă te mint! Să vezi cum a fost. Eram mai 
mulţi băieţi şi, cum stăteam de vorbă, trece Zaharie grăbit şi ne 
întreabă dacă n-am văzut-o pe doamna directoare urcând. 
Găliganu îi răspunde: „N-o mai căuta, Silvane, că Madam Fâţ s-a 


speriat rău de Aghiuţă şi a luat-o din loc”. Şoimaru, când aude, 
parcă ia foc: se repede la Găliganu, îl face canalie şi-i trânteşte 
un pumn în nas, încât îl podideşte sângele. Cât ai zice peşte, 
Găliganu mi ţi-l înşfacă şi începe să-i care la pumni în cap. Dacă 
nu eram eu sa-l scap, l-ar fi făcut piftie clasa una. 

— Carevasăzică, după tine, Şoimaru e de vină? 

— Dar cine? Soacră-mea? 

O păruială între arpetişti e un lucru destul de grav. Mai ales 
când împricinaţii fac amândoi parte din guvern. Il chem pe 
Şoimaru şi ne retragem pe o bancă în fundul grădinii, unde 
suntem singuri şi nu ne tulbură nimeni. 

— la spune-mi, ce s-a întâmplat? De ce l-ai pocnit pe 
Găliganu? Ce ţi-a făcut? 

Şoimaru, în picioare lângă mine, tace. E posomorât ca un cer 
în furtună şi ţine privirile în pământ. 

— Stai jos, lângă mine! îl îndemn. Nu vrea. 

— Haide, aşază-te! Doar n-o să stai în picioare, şi-l fac să şadă 
cu de-a sila. Acum povesteşte-mi toată întâmplarea, cinstit ca 
un arpetist. Ştii bine cât te preţuiesc. Eşti un colaborator de 
seamă al nostru, un element de valoare. 

— vă mulţumesc pentru aprecierile dumneavoastră. Sunteţi 
foarte bun cu mine. 

— Nu-mi spune dumneavoastră... fiindcă nu sunt profesor. Te- 
am rugat şi altă dată. Spune-mi dumneata... sau chiar tu... Doar 
suntem camarazi. 

— lertaţi-mă, dar nu pot... nu pot... 

— Bine... cum vrei. Acum povesteşte-mi, ce-a fost cu 
Găliganu? 

Şoimaru ţine mereu ochii în jos şi cuvintele îi ies din gură 
sincopat, parcă i le-ar trage cineva cu cleştele. 

— Sunt vinovat... nu trebuia să-l lovesc... dar nu m-am putut 
stăpâni...era prea mult... 

— De ce? Ce ţi-a făcut? 

... S-a exprimat ireverenţios faţă de doamna directoare. 

— Daaa? În ce fel? 

— lertaţi-mă, dar mi-e imposibil să vă reproduc termenii. 

— În sfârşit, orice ar fi spus, nu te-a insultat pe tine. 

— Dacă m-ar fi insultat pe mine, poate că nici nu reacţionam. 
Dar a insultat o femeie... Dumneavoastră admiteţi ca o femeie 
să fie batjocorită astfel? 


— Fireşte că nu admit... şi-mi pare bine că dai dovadă de 
sentimente atât de cavalerești. Însă persoana care susţii că a 
fost insultata - eu aş spune persiflată - este directoarea noastră, 
pe care cei mai mulţi dintre băieţi n-o pot suferi. 

— Nu este adevărat, vă înşelaţi! geme Şoimaru, parcă 
spintecat, şi-şi acoperă faţa cu mâna. 

Îl privesc lung, uluit aproape. Ce se petrece oare cu el? Ce 
ganduri se îmbulzesc în acest cap înfierbântat şi ce spun bătăile 
inimii lui? 

Şi deodată, într-o clipă, se face lumină în creierul meu. 
Nefericitul meu aghiotant o iubeşte pe directoare! Tot ceea ce 
până acum mi se păruse ciudat sau nelalocul lui devine limpede 
ca lumina zilei. Da, da, o iubeşte! Acum îl înţeleg! Şi întorc, la 
timp, macazul. 

— Băieţii n-o înghit pe directoare pentru că ea e prea fină şi ei 
sunt prea grosolani. Dar nu trebuie să ne sinchisim de asta. 

— Prin urmare, reia Şoimaru, înseninat la faţă, şi 
dumnavoastră o preţuiţi, nu-i aşa? 

— O! Dumnezeule! E o femeie atât de frumoasă şi de bună, 
încât aş asemui-o mai degrabă cu o zeiţă. 

— Oh! cât vă mulţumesc, strigă transfigurat băiatul şi, luându- 
mi mâna prin surprindere, mi-o sărută. 

— Eşti nebun, Şoimaru? Ce înseamnă asta? bâlbâi ca fript. 

El arată foarte nenorocit de această întâmplare. Cade în 
genunchi în faţa mea şi mă imploră să-l iert, că n-a ştiut ce face. 
ÎI ridic de jos şi-l mângâi ca pe un copil bătut. Apoi îl întreb încet, 
duios: 

— O iubeşti atât de mult? _ 

Şoimaru izbucneşte în hohote şi plânge cu sughiţuri. II las se 
potolească, apoi reiau: 

— Dragul meu, te înţeleg. Înţeleg că este un simţământ căruia 
nu i te-ai putut împotrivi... şi te-ai lăsat copleşit de el. Dar, ia 
spune-mi, aşa, ca unui frate mai mare, ce-ai de gând să faci? 
Unde vrei să ajungi? 

— Habar n-am... răspunde el, biruit. 

— Ea... ştie? 

Băiatul îmi aruncă o privire mustrătoare. 

— Cum vă închipuiţi aşa ceva? 

— Nici nu bănuieşte măcar? i 

Şoimaru clatină din cap în semn că nu. Hm! Incurcată treaba! 


De altfel, chiar dacă ar bănui, s-ar schimba ceva? 

— Şi de când a început povestea asta? 

— Chiar azi se împlineşte un an, adică de când sunt la institut. 
După cum vedeţi, frumoasă aniversare! Dar vă conjur, nu suflaţi 
o vorbă. Închipuiţi-vă, dacă ar afla cineva, ce groaznic ar fi! Ce 
cataclism! 

— O, nicio grijă în privinţa asta... 

— Eram sigur că sunteţi un suflet ales. De aceea mi-am 
descărcat dumneavoastră inima. Simţeam atâta nevoie să mă 
spovedesc cuiva, cum n-aveţi idee. Nu ştie nimeni - nici mama. 

— Bine, toate bune, e frumos să iubeşti şi să suferi, aşa e 
iubirea la vârsta noastră, dar spune-mi, ce-ar putea să se aleagă 
de dragostea ta? Te gândeşti să devii amantul ei? 

— Tocmai dumneavoastră vorbiţi aşa? Ce vorbă urâtă aţi 
spus! Nu vreau nimic... Mi-ajunge doar s-o privesc. Uneori îmi 
zâmbeşte şi atunci mă simt atât de mare şi de puternic, ca un 
împărat! Tot aşa mi-a surâs acum un an şi de atunci... 

Doamne, ce copilandru neprihănit şi naiv! Îl măsor pe ascuns, 
cu coada ochiului, parcă l-aş vedea pentru întâia oară: înalt şi 
mlădios, cu trăsături pale şi delicate, ca de manechin de vitrină, 
într-adevăr, ce frumos e băiatul acesta plăpând şi cum ar trebui 
ferit de orice atingere, ca să nu sufere! Ceea ce însă pare de 
neasemuit la el sunt ochii mari şi migdalaţi, cu văpăile lor de 
păcură, care privesc departe, dincolo de zare, şi din cauza asta 
par trişti, dureros de trişti. 

Nu-mi dau seama ce m-a atras la făptura lui diafană, chiar din 
clipa când l-am zărit, în prima zi de şcoală, stând pe sălile 
liceului rezemat de o fereastră şi citind Les F/eurs du Mal. 

Dau să mă ridic. Se ridică şi el. 

— Uite ce este, Şoimaru: incidentul nu trebuie să ajungă la 
urechile direcţiei. E mai bine să te împaci cu Găliganu, chiar à 
contre coeur. Îl trimit să-ţi ceară scuze. 

— Nu... Nu-i nevoie să-mi ceară scuze. N-aş vrea să se simtă 
jignit. Mă împac cu el şi aşa. Numai să vrea. 

— Dacă vreau eu, trebuie să vrea şi el. 

Trimit un băieţaş să caute pe Găliganu, care vine după câteva 
minute de aşteptare. 

— Ascultă, Găligane, am auzit tot ce s-a întâmplat între voi. 
Ştii bine că nu admit certuri între arpetişti. Întinde-i mâna lui 
Şoimaru şi împăcaţi-vă! 


Namila de Găliganu rămâne o clipă în dilemă, chibzuind dacă 
trebuie să asculte, apoi, docil, îi întinde mâna lui Şoimaru. 

— Moa n-am nicio vină, se scuză el, m-am pomenit tam-nisam 
cu boiangeria în nas. Altă dată junele să fie mai prudent, c-o 
păţeşte a la fonfe... Ce? Adică l-a pus cineva tutorele lui Madam 
Fâţ? 

— Sst, Găligane, niciun cuvânt despre directoare. E rudă cu 
Şoimaru, nu ştiai? Ar putea foarte bine să te pârască şi gata 
eliminarea. 

— Serios? Ce fel de rudă? 

— Nepot de vară. 

— Hee! Ee! Acum sunt eu acasă! Mă miram de ce face pe 
nebunu' vizavi de madam... Scuzele mele, dragă aghiotantule! 
Cât priveşte chestia cu trestia, s-o lăsăm... moartă, la popa la 
poartă... 

Şi Găliganu pleacă, legănându-se voios printre tufele de 
trandafiri. Ce deosebire, ca de la cer la pământ, între această 
namilă osoasă şi vulgară şi făptura firavă şi delicată, ca o floare 
de seră, a lui Şoimaru! Cu cine găsise aghiotantul meu să-şi 
măsoare puterile! 

— De ce aţi minţit? mă întreabă acesta mirat. 

— Hei, dragul meu, a fost o minciună necesară, cum ar spune 
Ibsen. Crezi că imprudenţa ta nu te-ar fi dat de gol? Mâine- 
poimâine, toţi băieţii ar fi comentat simţămintele tale pentru 
doamna directoare. Pe câtă vreme aşa, fapta ta are o acoperire. 

Ochii lui Şoimaru se aprind de bucurie. 

— Ce perspicace sunteţi! Nu m-am gândit la una ca asta. 
Apoi, după o ezitare, adaugă: Dacă doamna află că mă dau 
drept nepotul ei? 

— N-are decât. Nu te-ai dat tu nepotul ei, ci alţii au făcut-o. 
Nicio grijă în privinţa asta... 

— Da, da... Aveţi dreptate... Stau şi mă gândesc: dacă nu 
eraţi dumneavostră, ce mă făceam? 

Ce să-i răspund? Surâd şi-i mângâi părul negru, lucios, cu 
ondulări de valuri. 


Bacanta Grete 


Astă-seară am fost cu Rocoş, pedagogul, la Teatrul Municipal 


Am văzut Heidelbergul de altădată. Piesa, deşi o citisem, mi-a 
plăcut foarte mult. Aş putea spune că finalul m-a înduioşat până 
la lacrimi. Ce lucru minunat e arta! Numai ea face să vibreze cu 
adevărat sufletele oamenilor. În Grigorida, voi da o deosebită 
atenţie teatrului. A 

ÎI întreb pe Rocoş dacă i-a plăcut piesa. l-a plăcut şi lui. Îmi 
spune; 

— Mai ales nenorocita aia de actriţă care făcea pe Kathy, e 
teribilă, pe cinstea mea... (Adjectivele nenorocit şi tâmpit nu-i 
lipsesc din nicio frază.) 

Pe la miezul nopţii, ne întoarcem la Leagăn. După ce intrăm în 
curte, Rocoş mă întreabă: 

— S-o fi culcat nenorocita de Grete? 

— De ce? Ţi-e foame? Vrei să-ţi facă ceva de mâncare? 

— Ei, foame! M-aş duce să-i ţin de urât tâmpitei. 

— Du-te, că-i e frică să doarmă singură. 

În gândul meu: afurisită săsoaică! S-a apucat să facă pe 
păianjenul şi să prindă mereu muşte în plasă. 

Rocoş se apleacă şi bate uşor în geam, dar nu-i răspunde 
nimeni. 

— Las-o, omule, în plata Domnului, că-i trezeşti ibovnicul. 
Pedagogul se lasă, într-adevăr, păgubaş. Urcăm în vârful 
picioarelor, şi pătrundem în camera noastră. 

Găliganu şi Corcoduş sforăie de mama focului. Aprind veioza 
şi ne dezbrăcăm în tăcere, să nu-i trezim cumva. Deodată 
răbufneşte în tăcerea odăii un chiot înăbuşit. 

— Ce e? Nu dormiţi încă, potăi nenorocite? 

Din nou chiotul se repetă, de rândul ăsta parcă e mai subţire 
şi ascuţit. Rocoş aprinde lumina. 

— Nu-i o tâmpită aici? şi, spunând acestea, trage pătura. 

Stupefacţie! Între Corcoduş şi Găliganu, care au paturile 
apropiate, răsare Grete, candidă şi surâzătoare, cu cămaşa 
mototolită zob. 

— Hm! Aci-mi erai, porumbiţă nenorocită? bâlbâie pedagogul 
cu glasul pierit. 

Bucătăreasa se ridică din pat, sprijinindu-se în coate, şi-mi 
spune: 

— Pe tumneata aşteptat Grete, puişor! 

Poftim! Uite ce-mi lipsea mie la miez de noapte! 

— Ssst! Vorbeşte mai încet, nenorocito, o apostrofează Rocoş, 


că ne aude directorul şi dăm de bucluc. Hai, cară-te acum... 

— lo vrei la puişor, ciripeşte năzuroasă Grete şi, sărind din 
pat, peste Corcoduş, care râde mereu, vine şi se lipeşte de 
mine. 

— Ascultă, Grete, nu-mi place să fac amor pe scenă. Vezi de 
altul, fetiţo. 

— Şterge-o, când îţi spun, nenorocită creatură, scrâşneşte 
mânios pedagogul şi, cu o mişcare brutală, îi sfâşie cămaşa de 
sus până jos. Apoi strigă tot mai înfuriat: Dacă te mai prind pe- 
aici, îţi rup oasele, tâmpito! 

Bucătăreasa durdulie începe să plângă şi să se văicărească: 

— Pentru ce rupt cămeş al meu? lo nu pot suferi la tine, chine 
turbate... Să dai pace la mine, ştii tu, să dai pace, aşa...! 

Găliganu, enervat, se ridică într-o rână şi-l apostrofează pe 
Rocoş: Hai sictir, fleţule, ce-mi faci pe gelosu-n păpuşoi, parcă ar 
fi mă-ta în cauză! 

— Mă, tâmpenie nenorocită, pe cine faci tu gelos?! Pe tat-tu? 
Şi pedagogul e gata să se repeadă asupra lui Găliganu, dar îl 
apuc de o mână şi-l rețin la timp. 

— Arpetişti, aţi căpiat de-a binelea sau ce v-a apucat? Vreţi să 
vă încăieraţi pentru această ispititoare târfă, ca să treziţi 
Leagănul din somn şi să ajungem cu toţii de râsul lumii? Dacă 
mai aud o şoaptă, să ştiţi că vă exclud numaidecât din A.R.P.E.T. 
Am zis! 

Adversarii amuţesc, ca prin farmec, dar continuă să schimbe 
săgeți grele de ură. 

— Hai, Grete, fetiţo, îmbracă-te repede şi du-te! 

O ajut, aproape cu sila, să se îmbrace. Când e gata să iasă, 
mă întreabă: 

— Dar cămeş cine cumpără la mine? 

— Lasă, nu-ţi mai face inimă rea, îţi cumpăr eu alta. 

— Bine, eu pleci şi altedate nu mai calci cu picior aici. 

— Aşa să faci, fetiţo... Hai, du-te!... 

Când să plece, lovitură de trăsnet! Madam Fâţ se iveşte în 
prag, ca o vedenie cumplită, la al doilea cântat al cocoşilor. E în 
capot înflorat şi cu mânecile enorm de largi, aşa cum am văzut- 
o pe Alina Barbu în Madama Butterfly. 

Băieţii se privesc opăriţi unul pe altul, iar Corcoduş trage 
pătura peste cap şi se ghemuieşte în pat. 

— Ce cauţi aici, în dormitorul băieţilor? o întreabă directoarea 


pe Grete. Cine te-a adus-o aici? 

Noi tăcem chitic. Deocamdată nici nu ştim ce să răspundem şi 
nici cine să înceapă, pentru că Madam Fâţ ni s-a adresat 
deodată tuturor. 

— A venit să... să mă roage pe mine să-i repar lumina, că sa 
stricat, spune jalnic Găliganu. 

— Daaa? îl persiflează directoarea. A venit la miezul nopţii ca 
să te roage să-i repari lumina? Nu putea să aştepte până mâine 
dimineaţă? Ce nevoie are de lumină în timpul somnului? 

— Tot aşa i-am spus şi eu: mâine dimineaţă îi fac reparația 
Ştiţi, e o sârmă de la priză care face scurtcircuit. Asta-i toată 
chestia. 

— Bine, bine, lasă scurtcircuitul, dar eşti sigur că pentru asta 
a venit? 

— Cum vă văd şi mă vedeţi, răspunde Găliganu cu candoare. 
Dacă n-a venit pentru lumină, atunci pentru ce a venit? Poftim, 
spuneţi dumneavoastră! 

Al dracului Găliganu! A pus-o pe Madam Fâţ într-o încurcătură 
teribilă. Deodată, ea îi întoarce spatele şi i se adresează lui 
Rocoş: 

— Domnule pedagog, vreau să aflu adevărul. Dacă şi 
dumneata minţi, atunci... să ştii că renunţ la serviciile dumitale. 
Nu pot tolera destrăbălarea şi desfrâul în institut. Vorbeşte, ce 
caută această femeie în dormitorul vostru la miezul nopţii şi ce 
discuţie a avut loc aici, căci am auzit zgomot. 

— Doamnă directoare, eu am fost la teatru cu Dima şi, când în 
am întors, am găsit-o pe nenorocită aici. 

— Ce făcea? 

— Era culcată în pat între ei amândoi, şi arată cu mâna pe 
Găliganu şi Corcoduş. 

— Daaa? Care va să zică asta a fost... reparația luminii? Dar 
Dumitrache unde e? 

— Doarme,  n-auziţi cum  sforăie? răspunde flegmatic 
Găliganu, arătând spre Corcoduş. 

— Cum doarme? şi directoarea se duce şi trage un capăt al 
păturii la o parte, descoperindu-i faţa. 

— M-m-m, scânceşte Corcoduş şi se întoarce cu spatele, pe 
putea cealaltă. 

— Lăsaţi-l, doamnă, că doarme buştean. El nu ştie nimic, nici 
n-a trecut pe-acolo... Puteţi să tăiaţi lemne pe el şi tot nu se 


trezeşte... 

La auzul acestor cuvinte, Corcoduş nu se poate stăpâni şi 
pufneşte în râs. Degeaba încearcă el să acopere râsul printr-un 
acces de tuse, nu i se prinde. Madam Fâţ se depărtează de el, 
cu dezgust, pufnind: 

— Neruşinat! 

lau seama la ea cu coada ochiului: e, într-adevăr, frumoasă! 
Capotul pe care-l ţine strâns cu o mână îi dezvăluie linia 
sinuoasă a trupului cu unduiri de liană. E suplă şi felină, mai ales 
în comparaţie cu Grete, atât de durdulie şi de butucănoasă. 
Păcat de dânsa, că-i rea şi-i măritată cu un om şters ca Pleşea. 
Mă gândesc la Şoimaru care doarme dincolo şi poate în clipa 
asta o visează... Dar nu-i timp de reverie, fiindcă Madam Fâţ o 
admonestează pe Grete, spunându-i ca-i o stricată şi că nu se 
aştepta să-i facă asemenea pocinoage. Ea însă îi răspunde 
candid, într-o limbă atât de stâlcită, încât, cu toată gravitatea 
momentului, nu ne putem stăpâni să nu izbucnim în râs. 

— Dacă ştiudenţii foste drăguţe şi 'vitat la ei de ce io refuze ? 
Ei foste la mine la camer’ şi acum întoarcem vizite. 

Madam Fâţ se uită îngrozită la ea. 

— Cine a fost la tine? 

Grete ne arată pe toţi. Directoarei parcă tot nu-i vine a crede. 
De aceea o întreabă: 

— A fost şi domnul pedagog? 

— Foste... De ce nu? 

— Şi Dima? 

— Ah! tare drăguţe buiat! 

Îmi vine să intru în pământ de ruşine. Săsoaica asta este o 
piramidă de inconştienţă. Ar trebui s-o înşfac în braţe şi s-o 
azvârl pe fereastră, drept în lună. 

— Bravo, Rocoş! Bravo, Dima! Frumos vă şade... n-am ce 
zice! Tu să faci bine şi să-ţi iei catrafusele. Mâine dimineaţă să 
nu te mai văd. Nu tin în institut destrăbălate ca tine. 

— Bine, coniţe, eu pleci... nu stai cu sila... lo fost în servici la 
baron Gunther şi alte oamene mare... lo găseşti servici, aber 
tomnu petagog se cumper cămeş al meu care rupt... şi pleci... 

Şi, mânioasă, Grete deschide uşa şi o zbugheşte afară. 

— Ce este cu cămaşa? Cine i-a rupt-o? ne cercetează 
directoarea. 

— Întrebaţi pe domnul pedagog, spune Găliganu. 


— Dumneata i-ai rupt cămaşa? De ce? 

— Chipurile, făcea pe gelosu', adaugă tot Găliganu. 

— E adevărat, Rocoş? Vai, ce ruşine! Băieți mari, în toată 
firea, să v-apucaţi de asemenea prostii! Uite, la una ca asta nu 
m-am aşteptat! Şi dumneata, Dima, marele şef al expediției 
transoceanice! N-o iei şi pe dânsa în grandioasa voastră 
excursie? Să vă gătească bucate, fireşte! Ce ruşine! Când o auzi 
domnul director, se va bucura mult de isprăvile voastre, vă 
încredinţez! 

— Vă rugăm, nu-i spuneţi! sare Corcoduş cu gura. 

— A, dumneata erai, adormitule? 

— Zău, vă rog, nu-i spuneţi nimic şi treceţi şi dumneavoastră 
cu vederea această greşeală a tinereţii. N-aţi văzut în mitologie 
că şi zeii greşesc? Dumneavoastră trebuie să aveţi un suflet 
bun. 

— De unde ştii, Corcoduş, că am suflet bun? 

— Se vede, după faţă... 

— Cum se vede? 

— O femeie atât de frumoasă, cum sunteţi dumneavoastră, 
nu poate să fie rea. După mine, ar fi trebuit să ajungeţi cel puţin 
ducesă, judecând după frumuseţea dumneavoastră. Zău, aşa! E 
păcat de Dumnezeu... Vă rog, făgăduiţi-ne! 

— Nu ştiu, să mă gândesc, spune directoarea măgulită de 
complimentul atât de copleşitor. 

Atunci Corcoduş se dă jos din pat şi, aşa cum e în cămaşă şi 
izmene, se repede la Madam Fâţ şi, apucându-i mâinile, i le 
sărută de zor, murmurând: 

— Zău, iertaţi-ne! Vă rog eu... Vă rog chiar foarte mult. N-o să 
regretaţi. 

Directoarea încearcă să-şi tragă mâinile, dar nu-i chip. 
Corcoduş i le sărută ca un disperat, târându-se în genunchi după 
ea. 

— Vedem noi mâine... Veniţi la cancelarie la 7 şi jumătate! 

— De ce să ne iertaţi mâine şi nu acum? Zău, doamnă 
directoare, vă făgăduim că vom fi cei mai virtuoşi băieţi, n-o să 
ne mai uităm nici la zâne, darmite la bucătărese... 

— Bine, vă iert. Dar dacă mai aud că aţi făcut vreo poznă? 

— Nu mai facem. Asta-i ultima, s-a terminat... Vă mulţumesc. 
Dar vă rog s-o iertaţi şi pe Grete... săraca. E fată bună, orice aţi 
zice. Şi găteşte atât de bine, încât totdeauna ne lingem pe buze. 


— Corcoduş, ia te rog să mă slăbeşti! Întâi ceri un deget şi pe 
urmă vrei mâna toată. 

Dar Corcoduş nu se lasă. Şi metoda lui se dovedeşte fără 
greş. Incepe iarăşi să-i pupe mâinile, în veşmântul lui caraghios 
de noapte, însă directoarea, cam enervată, se smuceşte înapoi, 
ca să-şi libereze mâinile din strânsoarea lui. Din cauza mişcării 
prea bruşte, capotul prins cu o cingătoare de mătase îşi desface 
o aripă şi descoperă ochilor noştri o cămăşuţă roz, scurtă, până 
deasupra genunchilor, şi două pulpe plinuţe, în jurul cărora 
sclipesc încuietorile nichelate ale centurii. 

Madam Fâţ îşi trage repede capotul şi se precipită furioasă 
spre uşă, aruncându-i lui Corcoduş o privire înveninată: 

— Eşti un porc! 

Apoi iese ca o vijelie, lăsând uşa deschisă vraişte. Rămânem 
câteva clipe buimăciţi de această neaşteptată întorsătură. 
Pedagogul, cu faţa încruntată şi meditând, se duce şi trage uşa, 
fără s-o închidă; se întoarce, însă şi de rândul acesta uşa 
rămâne crăpată. In sfârşit, revine a treia oară şi o trânteşte atât 
de furios, încât cheia se desprinde din broască şi cade jos. 

— Nu pot să închid uşa asta nenorocită şi pace, strigă el 
disperat. 

Atunci mă reped şi eu şi o închid. Rocoş se aşază pe scaun, 
pune amândouă coatele pe masă şi-şi lasă capul în podul 
palmelor. Are o mină de om năruit. Deodată se ridică şi răcneşte 
la Corcoduş şi Găliganu: 

— Nătărăi tâmpiţi şi nenorociţi, dacă n-aduceaţi aici pe 
nenorocita aia, nu se întâmpla nimic. 

— Ascultă, Moarte Obosită, îi răspunde acru Găliganu, tu dai şi 
tot tu ţipi? Cin’ te-a pus, idiotule, să bălmăjeşti faţă de 
directoare că bacanta era culcată între mine şi curtezanul ăsta? 
Eu unul o dresesem cu chestia luminii. De ce ţi-ai băgat nasul? 

— Păi... chiar că era să creadă gogoşile tale nenorocite. 

— N-avea încotro. Trebuia să creadă... Dar voiai să intrăm la 
apă, fir-ai al dracului de fleţ gelos, scârbos şi nenorocit! Şi, când 
colo, ai intrat şi tu mai rău decât noi. Să-ţi fie de bine şi la mulţi 
ani... 

— Tacă-ţi fleanca, mârâie Rocoş plictisit. 

— A-ha, nu-ți convine... Măi, guguştiuc gelos, dacă vrei să ştii, 
bacanta ne-a spus că nu te poate suferi, că alaltăieri i-ai donat 
toată leafa ta enormă de pedagog tâmpit, şi astă-seară, eu şi 


curtezanul ăsta nenorocit, plângându-ne că am rămas în pană 
de biştari, bacanta ne-a dat leafa ta şi leafa ei, pe deasupra... 
Uite-aşa! 

Rocoş este pământiu de mânie... intervin cu asprime: 

— Ei, încetaţi acum. Nu mai are niciun haz povestea asta... 
nenorocită! 

— Măi, Grete ca Grete, dar Madam Fâţ are stofa, nu glumă, 
murmură Corcoduş. Zău, tare m-aş înfige la asemenea bucăţică! 

— Numai să te ţină curelele! râde Găliganu. 

— Tăceţi odată, nu înţelegeţi cu binele? Ne apucă zorile cu 
vorbăria. Vreau să dorm! ţip la ei. 

— Sunt nişte brute nenorocite, mormăie Rocoş. 

Nimeni nu mai suflă o vorbă. Mă dezbrac încet, sugrumat de o 
amărăciune fără nume, şi mă vâr sub pătură. Niciodată n-am 
simţit o umilinţă mai cumplită din partea cuiva, ca de data 
aceasta. Îmi sună mereu în urechi cuvintele grele, 
batjocoritoare, ale directoarei: „Şi dumneata, Dima, marele şef 
al expediției transoceanice?” Mai bine m-ar fi pocnit cineva în 
cap cu o rangă şi m-ar fi lungit pe jos, decât să îndur o 
asemenea umilinţă. S-o ia dracu' pe Grete cu tot neamul ei şi cu 
toate târfele de pe lume! 


Taxa lui Rogvaiv 


Cu cât înaintăm în redactarea Constituţiei noastre, se ivesc 
greutaţi tot mai mari. Un principiu e bun astăzi şi mâine nu mai 
stă în picioare. In afară de Rogvaiv, niciunul dintre noi nu e 
pregătit pentru o asemenea lucrare. Ar putea s-o facă el singur, 
dar o constituţie trebuie să fie expresia voinţei tuturor. De altfel, 
nu înţeleg pentru ce ne-am grăbi. Avem tot timpul înaintea 
noastră. Am mai găsit două cărţi din lista întocmită de Rogvaiv, 
pe care le citesc cu mai multă ardoare decât pe cele mai 
captivante romane de aventuri. Dacă până la sfârşitul anului 
şcolar terminăm redactarea, încă e bine... 

Am luat hotărârea să înfiinţăm un cerc de studii, având 
misiunea de a aduna material documentar şi de a pregăti 
ştiinţific tineretul în vederea expediției. Astfel, vom organiza o 
serie de conferinţe pe care le vom ţine în amfiteatrul liceului, cu 
intrare gratuită. Primul ciclu de şapte conferinţe îl şi anunţăm în 


revistă şi prin afişe. Totodată, înfiinţăm secţia feminină a 
A.R.P.E.T.-ului, din care fac parte viitoarele soţii ale băieţilor. 
Cererile de înscriere vor trebui să poarte recomandarea 
arpetistului care se va însura cu petiţionara. Viitoarea mea soţie 
va conduce, de drept, această secţiune. 

Astăzi, după ultima oră de curs, se întâmplă o scenă 
emoţionantă. Rogvaiv strigă către colegii noştri să mai rămână 
un minut în clasă, că vrea sa le spună ceva. Rămânem pe loc, 
frământaţi de curiozitate, neştiind ce are de gând. 

— Fraţilor, v-am reţinut ca să-mi iau rămas-bun de la voi. Sunt 
nevoit să mă retrag de la şcoală, m-au exmatriculat pentru că n- 
am plătit taxa. Chiar s-a afişat acest lucru. Vă las cu bine. Poate 
ne vom mai vedea vreodată... 

Parcă ne-ar fi turnat în cap o găleată cu apă fiartă. Multora 
nici nu le vine să creadă că se poate întâmpla aşa ceva, că un 
baiat bun ca Rogvaiv este silit să părăsească şcoala pentru că n- 
are bani să achite taxa. De neconceput! 

— Rogvaiv, n-ai să ne părăseşti... Nu te lăsăm! Suntem 
arpetişti, şi arpetiştii sunt uniţi pe viaţă... De ce nu ne-ai spus 
nimic până acum? De ce ai lăsat lucrurile să ajungă până aici? 

Îl înconjurăm pe loc, făcând zid în jurul său. Câţiva mai 
sentimentali îl îmbrăţişează. Rogvaiv nu ştie ce să facă, îl 
emoţionează atâta revărsare de dragoste. 

— Până mâine-poimâine aranjăm cu taxa aia blestemată... 

De ce „până mâine”? De ce n-am merge chiar acum câţiva 
băieţi la directorul Michiduţă? Trebuie să batem fierul cât e cald. 
Îi iau pe Esculap, Copoiu şi Domisol - şi fuga la cancelarie. O 
jumătate de oră ne luptăm cu direcţia. Cum e cu putinţă ca un 
elev fruntaş la învăţătură să fie exmatriculat pentru neplata 
taxei?. De ce nu i se dă bursă? Pentru cine sunt făcute bursele? 

Degeaba toată osteneala. Michiduţă nu poate să facă nimic, 
bursele s-au dat, trebuia să facă cerere acum o lună, când s-a 
ţinut comisia. „Ba, a făcut cerere, dar bursă n-a căpătat”, 
insistăm noi. 

Şi altă rezolvare nu mai e? Nu e, decât banii. În cele din urmă, 
obţinem o păsuire de zece zile... Nu-i mare lucru, dar, în sfârşit, 
putem găsi în acest timp o modalitate de a-l scoate pe colegul 
nostru din impas. 

Numai că situaţia e mai grea decât credeam. Rogvaiv n-are 
nici cu ce să se întreţină. Plăteşte 30 de lei pe lună la gazdă şi 


de acum nu mai poate plăti aceşti bani, pentru că maică-sa, 
învăţătoarea, s-a îmbolnăvit grav de trei săptămâni, e internată 
într-un spital, iar leafa pe care o primeşte abia i-ajunge pentru 
medicamente. 

Hm! Destul de grav! Vom vedea ce-i de făcut... În orice caz, 
un elev ca Rogvaiv trebuie ajutat. La urma urmei, avem destui 
bani la A.R.P.E.T. De ce nu i-am plăti noi taxa? Am putea chiar 
să-i alocăm o sumă, ca să-şi plătească gazda. Nu prea văd cine 
s-ar opune. 

li convoc pe majorişti şi toţi votează propunerea mea. 

In spatele Leagănului se întinde o grădină, nu prea mare, cu 
tufişuri de răchită, câteva ronduri de flori şi pomi fructiferi, mai 
ales duzi. Dincolo de gardul cu uluci răsare dintre pomii ruginiţi 
o casă mică bătrânească, proprietatea unui consilier de curte, 
acum pensionar cu părul alb. Am auzit că-l cheamă Băleanu şi 
că locuieşte împreună cu fiul său, tot magistrat şi el. 

Eu şi Şoimaru ne retragem de multe ori pe-nserat, în grădină, 
şi stând pe bancă, tupilaţi în tufiş, ne pierdem în discuţii 
nesfârşite - sau tăcem, urmărindu-ne propriile noastre gânduri. 

De câtva timp ne-a apucat o pasiune ciudată de a discuta 
problemele tulburi şi misterioase ale existenţei omeneşti... 

— Tu ştii cine eşti? îl întreb odată pe Şoimaru. 

— Probabil că nu, surâde el. 

— Nu „probabil!”, ci sigur. E o întrebare foarte gravă, cea mai 
gravă întrebare pe care trebuie să şi-o pună omul şi la care abia 
dacă va putea să răspundă în secolele viitoare. Între ştiinţele 
materiei inerte şi cele ale fiinţei vii e o catastrofală inegalitate, 
şi această lipsă de echilibru duce fatal la degenerescenta 
omului. În timp ce primele ştiinţe au înflorit şi ne-au dat 
civilizaţia de astăzi, celelalte, care studiază fenomenele vieţii, 
bâjbâie încă în întuneric. Până în prezent n-au prins decât 
frânturi de om. L-ai citit pe Alexis Karell? 

— Nu, răspunde Şoimaru. 

— El susţine că omul a rămas o fiinţă necunoscută oamenilor. 
Şi câtă dreptate are... 

— De ce? 

— Pentru că nu cunoaştem decât foarte puţine lucruri din 
mecanica umană. De pildă: cum procedează celulele să se 
organizeze prin voinţa lor în societăţile complexe, care sunt 
organele noastre. Sau: în ce măsură organismul poate fi 


influenţat de voinţă şi modificat. Sau: cum se produce dragostea 
ori procesul gândirii... Sau care sunt factorii fiziologici şi mintali 
care determină fericirea sau nefericirea noastră. 

Şoimaru e mişcat. Niciodată n-a privit în sine, în fiinţa lui, ci la 
lumea dinafară, aşa cum au făcut strămoşii noştri de la 
phytecantropus erectus până azi. Dar începe să arate un interes 
deosebit pentru aceste probleme. Nici despre lume şi existenţă 
n-are o concepţie clară, deşi a citit cărţi de filosofie. El crede, 
cuminte şi didactic, într-un Dumnezeu care stăpâneşte universul 
după principii specific omeneşti, răsplătind dreptatea şi 
pedepsind fărădelegea. Şi-mi destăinuie, cu toată candoarea: 

— Mie mi-e dragă uneori moartea. Insă mă îngrozesc, vă spun 
drept, de cea dintâi noapte pe care trebuie s-o petrec în cimitir. 
Vin părinţii, rudele şi prietenii şi te conduc la mormânt, apoi 
pleacă şi te lasă singur, singur... Da, prima noapte la cimitir e 
groaznica După aceea te obişnuieşti, nu mai ştii de tine, nu-i 
aşa? 

— Brr! Mai bine am vorbi de altceva. 

— Aveţi dreptate... Şi după o lungă tăcere mă întreabă 
deodată : Spuneţi-mi, pe cine recomand la... secția feminină? 

— Nu-i nevoie să te grăbeşti. Ai să recomanzi mai târziu o 
fată. 

Şoimaru are o ezitare scurtă: 

— Nu s-ar putea să rămân neînsurat? 

— Dragul meu, regret, dar toţi trebuie să ne facem datoria. Fii 
sigur că ai s-o uiţi cu timpul pe... doamna directoare. 

— O, nu! Asta nu se va întâmpla niciodată! clatină el, trist, 
capul. 

Aşa sunt elevii noştri: nu pot să iubească decât... veşnic. 


Ziua de naştere a lui Lotte 


În sfârşit, Constituţia e gata. Am bătut totul la maşină şi au 
ieşit vreo 400 de pagini. E o operă magnifică, menită să înfrunte 
secolele. Ceea ce este, într-adevăr, nou e organizarea vieţii în 
noul stat Grigorida. Nu seamănă nici pe departe cu structura 
societăţii noastre, care are atâtea lacune şi defecte, încât e de 
mirare că lumea merge mereu pe aceeaşi cale bătătorită. În 
special Tarzan, care a citit multe cărţi de doctrină socialistă, a 


avut o contribuţie esenţială la alcătuirea ei. 

O noutate plăcută: azi ne pomenim la sediu cu o delegaţie de 
cinci elevi de la liceul din Turnu-Severin, care vor să întemeieze 
o secţie a A.R.P.E.T.-ului în oraşul lor. Îi întreb de unde au aflat 
de expediţie şi îmi răspund că ştiau mai demult, însă nu şi-au 
dat seama de seriozitatea ei decât atunci când echipa noastră 
teatrală, sub conducerea lui Magotu, a dat o reprezentaţie în 
oraşul lor. 

Convoc de urgenţă guvernul într-un consiliu extraordinar... 
Ascult mai întâi părerile miniştrilor. Toţi sunt de acord, afară de 
Esculap care spune: 

— După cum prevedeam, iniţiativa noastră se întinde pe tot 
cuprinsul ţării. Vom mobiliza, aşadar, pentru cauza noastră, 
întreg tineretul român şi-l vom transporta peste ocean ca să 
întemeiem o ţara nouă... Dar, vă întreb eu, în cazul acesta, ce 
face România? Pentru că, literalmente, va rămâne fără tineret, 
iată, aşadar, ce tragedie îi pregătim patriei. De aceea, socot că 
e bine să ne gândim şi la ţara noastră. Nu trebuie s-o năpăstuim 
atât de greu. 

Argumentarea lui Esculap găseşte în sufletul nostru un vibrant 
ecou. Hotărâm ca să nu primim afilieri decât de la şcolile oltene. 
Atât şi nimic mai mult. 

Delegaţia străină rămâne adânc impresionată de organizaţia 
noastră şi ne cere tot felul de lămuriri, pe care noi le dăm 
bucuroşi. Numesc pe unul dintre ei, care mi se pare mai isteţ, 
şeful filialei, apoi îi poftim în pivniţa Centralei la o gustare pe 
care au pregătit-o Magotu şi cu Basu, experţi în materie. 

Vrând să-i năucim de tot, inaugurăm masa cu ceremonialul 
găl gâl-gâl, născocit de mine şi care e de mare efect. 

Severinenii rămân plăcut impresionați şi se apucă să ne arate 
şi ei o chestie, căreia îi spun Roata lui Bachus. Ne uităm curioşi 
să vedem ce vor face. Mai întâi, şeful lor măsoară pivniţa cu 
pasul şi se declară mulţumit. Da, este loc pentru mişcare. Un 
elev se culcă jos, altul, în continuare, îi trece picioarele pe după 
cap, iar primul i le înlănţuieşte cu mâinile; al treilea face acelaşi 
lucru, până când alcătuieşte o roată vie. Atunci, şeful lor, luând 
o sticlă în mână, strigă 

— Muzica! 

Roata începe să se învârtească şi să cânte o melodie veselă. 

Sticluță cu dulce glas 


De la gură, nu te las! 

Când şeful ajunge sus, toarnă în gura colegului de sub el,care 
aşteaptă cu gura deschisă, o înghiţitură de vin, trece sticla celui 
de deasupra, care face la fel cu dânsul, şi aşa mai departe, până 
se adapă toate gurile. Apoi, roata cântă încă o strofă, învârtindu- 
se pun nisipul pivniţei înainte şi înapoi, după care vine udeala cu 
vin şi tot aşa mereu, până ce golesc două sticle. 

Afurisite lighioane şi severinenii ăştia! Credeam c-o să-i 
năucim cu gâl-gâl-gâl-ul nostru şi, când colo, noi suntem cei 
rămaşi cu gura căscată, privind isteaţa lor exhibiţie. Magotu, 
Basu Găliganu şi alţi câţiva arpetişti entuziasmați încearcă şi ei 
să facă roata, dar nu reuşesc. Pentru asta trebuie experienţă, nu 
glumă. 

Magotu fierbe ca-n oală, căci nu admite în ruptul capului ca 
severinenii să le fie superiori arpetiştilor la capitolul „distracţii 
americane”... 

După ce revenim la masă şi ne înfruptăm din bunătăţile 
aduse, Magotu începe producţia irezistibilă de imitații după 
felurite animale, apoi cum plânge un ţânc la sânul mamei şi mai 
ales scena de amor dintre pisică şi cotoi. 

Bravo, Magotu, i-am învins: delegaţia severinenilor e pilaf. În 
viaţa lor n-au râs cât au râs acum, într-un singur ceas. 

Îi petrecem la gară şi-i urcăm în tren. Băieţii sunt, într- 
adevăr, emoţionaţi. 


Grete a plecat şi în locul ei a venit o bucătăreasă nouă, Baba 
Ilinca, de vreo cincizeci şi ceva de ani, cu faţa blândă, ca o 
icoană. Dar grasă, atât de grasă, încât abia poate să încapă pe 
uşă. 

Prin urmare, Madam Fâţ nu s-a lăsat şi a izgonit-o pe 
săsoaică. La drept vorbind, nici nu putea să facă altfel. Mă miră 
însă faptul că n-a chemat la cancelarie pe niciunul dintre noi. l-o 
fi destăinuit lui Pleaşcă întâmplarea cu Grete? La urma urmei, e 
totuna, pentru că bărbatul ei trăieşte parcă pe altă lume: ea 
conduce, de fapt, Leagănul. 

Ne-am şters pe bot de bacantă, oftează Găliganu. Era bună 
săraca, şi ne dădea gologani de cheltuială. Mare ghinion! Dar i-o 
coc eu fleţului de pedagog, de-o să mă pomenească şi când o fi 
la orizontal şi cu temperatura zero grade Celsius. 

Chiar şi legăniştii ceilalţi sunt trişti din cauza plecării Gretei. Şi 


lor le plăcea săsoaica veselă şi durdulie, care cânta ziua 
întreagă iar când trecea pe lângă ei, îi mângâia prietenos pe 
obraji. 

Înainte de a mă culca, ridic, fără să vreau, ochii şi mă uit la 
calendarul din perete: arată 18 septembrie. Aşadar, mâine e 
ziua de naştere a lui Lotte. Împlineşte 17 ani. Ce bine îmi pare 
că n-am scăpat din vedere acest eveniment, căci se prea putea 
întâmpla şi asta, ocupat până peste cap cum sunt. 

Mă podideşte un dor amarnic de ea. Mă gândesc la 
îmbrăţişările şi sărutările noastre şi simt cum mi se strânge 
inima. Nu trebuia să ne certăm, nu... Am făcut o prostie, 
cerându-i atât de stăruitor acea examinare medicală, care, 
desigur, a jignit candoarea ei de fată. Dar voi încerca să-mi 
răscumpăr greşeala. 

A doua zi, trag chiulul de la istorie, ora lui Attila, lăsându-le 
băieţilor vorbă să-i comunice că m-am simţit foarte rău şi de 
aceea a trebuit să plec. Procedez aşa pentru că Attila niciodată 
nu învoieşte pe cineva. 

Colind pe la giuvaergii şi-i cumpăr lui Lotte o cruciuliţă de aur 
pe care pun să inscripţioneze: „Pentru Lotte a mea, care 
împlineşte 17 ani, Grig”. Aş fi vrut să scriu mai multe cuvinte, 
dar nu se poate, căci cruciuliţa e prea mică. 

Apoi îl aştept pe Magotu să iasă de la şcoală şi-i dau 
pacheţelul cu rugămintea să i-l înmâneze lui Lotte pe ascuns, 
fiind vorba de un cadou. 

— Aşadar, Romeo, tot am mirosit eu ceva vizavi de Julieta 
noastră, spune Magotu, clipind şiret cu ochiul. 

— Silentium! Să nu sufli o vorbă! Secret de stat... mă-nţelegi? 

— Înţelego ma non capisco de cando faciato amore la toarta? 

— Ascultă, urangutanule, lasă italieneasca de baltă; acum n- 
am chef de confesiuni amoroase. Tu faci ce ţi-am spus şi basta. 
Şi-i mai spui că vin după-amiază în vizită, după şedinţă. E posibil 
să-l iau şi pe aghiotant. Executarea! 

Îndată după masă, pe când mă plimbam prin curte cu 
Şoimaru, îl zăresc pe Magotu intrând pe poarta Leagănului. li ies 
înainte. 

— Ce-i cu tine? l-ai dat pacheţelul? 

— Dat, conform instrucţiunilor. Am o scrisoare de amor 
extraurgentă şi cu precădere. 

— Dă-o încoace... 


— După cum văd, e căzută rău, Mia Bambina. Nu şi nu, să-i 
duci numaidecât răvaşul. Stai, contesă, să mănânc, că n-or veni 
tătarii. Abia m-a lăsat. Misiunea fiind îndeplinită, sunt, sire, al 
Maiestăţii voastre preaplecat şi preasupus serv. 

După ce pleacă Magotu, desfac plicul, pradă nerăbdării. E un 
bileţel roz, cu scrisul ei mărunt. Îmi mulţumeşte pentru frumosul 
cadou care i-a făcut o bucurie mare şi mă aşteaptă să vin după- 
amiază. Mai dau peste o hârtie împăturită. O desfac şi citesc cu 
surprindere: 


Subsemnata Ana Palade, doctor în medicina şi mamoş la 
Maternitatea Spitalului Filantropia, certific prin aceasta că, 
examinând-o pe  domnişoara  Cristiana-Constanţa-Charlotte 
Bordenache, am constatat că sus-numita are conformația 
bazinului normală, fiind aptă pentru o naştere în cele mai bune 
condiții. 

Certificatul poartă data de 20 august. Lotte nu dăduse însă 
niciun semn de viață. Mândria ei aştepta ca eu să arunc puntea 
de împăcare. 

După-masă, pe la 5, are loc, în amfiteatrul liceului, conferinţa 
lui Esculap despre Amerigo Vespucci. Toţi arpetiştii sunt în păr. 
Au mai venit, pe lângă profesori, o seamă de persoane civile, 
printre care şi părinţii conferenţiarului. Disertaţia lui Esculap 
este foarte interesantă, cu mult miez, se cunoaşte că băiatul a 
muncit serios. Păcat că vorbeşte cam încet şi, din cauza asta, 
publicul strigă mereu: „Mai tare!” După conferinţă, eu, Şoimaru 
şi Magotu plecăm la Dona Bianca. Lotte ne întâmpină veselă, cu 
faţa strălucitoare de fericire. li strâng mânuţa de sidef şi-i urez 
să trăiască cât Matusalem. Râdem de parcă n-am fi fost o clipă 
supăraţi. 

Şoimaru o felicită şi el, la rându-i, apoi intrăm cu toţii în 
sufragerie. Acolo, în afară de Zgâră şi Cuviosul Gigi, mai sunt 
surorile Cocoranu şi încă vreo patru fete, colege de-ale lui Lotte. 

Una dintre ele, domnişoara Nana Manolescu, e foarte 
frumoasă, totuşi, nu se compară cu Lotte. 

Nana, cum mă vede, mă şi ia în primire: 

— Domnule Dima, de ce eşti rău şi nu vrei să iei şi 
domnişoare în expediţia voastră? Suntem o mulţime de fete 
care am vrea să mergem... Zău aşa, ia-ne şi pe noi!... 

— Credeam că sunteţi mai la curent cu hotărârile noastre. 


Cum se face că n-aţi aflat că luăm şi fete? 

— Serios? Vai, ce bine-mi pare! 

— Am pus însă o condiţie: fata va trebui să se mărite cu 
băiatul care a recomandat-o. 

— Ce fericire! bate Nana din palme. Ne vom întoarce din 
excursie măritate gata. Dar pe cine găsesc să mă recomande? 

— Pe iubitul dumitale. 

— Vai, eu n-am niciun iubit, se văicăreşte comic Nana. Ce mă 
fac ? 

Magotu, care o mănâncă din ochi, spune: 

— Mă ofer eu. Am inima liberă... 

— Hm... se strâmbă Nana, aş prefera să-mi fii tată... 

— Dacă-i aşa, n-ai venit cu mămica? o pune Magotu cu botul 
pe labe. 

Îmi place Nana, e vioaie, dezgheţată şi niţel impertinentă; 
într-un fel, aduce cu Lidia, însă e mult mai fină şi mai mucalită. 

— Dacă nu-ţi plac urangutanii, îi spun eu, atunci să ţi-l 
recomand pe aghiotantul meu. 

— Cine e? 

Şoimaru roşeşte până-n vârful urechilor. _ 

— De, nu mi-ar displăcea. E însă cam timid, mititelu... In ce 
clasă e? 

— Cu timpul, o să prindă curaj. E în clasa a Vl-a. 

— Atunci e bine. Eu sunt într-a VIl-a şi o să-l pregătea la 
obiectele la care a luat note proaste. Aş vrea însă sa ştiu un 
lucru - dacă mă mărit cu el, devin şi aghiotanta dumitale? 

— Dacă-ţi dă voie, de ce nu? Îi dai voie, Şoimaru? Băiatul s-a 
făcut roşu ca un rac fiert şi asudă. Am impresia că asudă 
cumplit, judecând după căutătura lui jalnică. 

— Regret, domnişoară Nana, îi spun, trebuie să te opreşti tot 
la Magotu, deoarece la Şoimaru n-ai noroc. 

— Daaa, miorlăie ea, cerând un pahar cu apă, leşin! şi se lasă 
pe spătarul scaunului, cu mâinile spânzurate. 

Magotu se ridică repede şi, închipuind un telefon pe masă se 
preface că sună, apoi ridică receptorul. 

— Alo!... Alo!... Pompierii... Trimiteţi, vă rog, numaidecât trei 
cisterne pline-plinuţe. S-a aprins inima domnişoarei Nana 
Manolescu... 

Musafirii izbucnesc în hohote. Râde până şi Şoimaru. 

— Face, Nana, să-l iei de bărbat, spune Dona Bianca, dacă 


vrei să ai copii şi să râzi toată viaţa. 

Începem dansul. Cuviosul Gigi are grijă să schimbe plăcile la 
patefon. O iau mai întâi pe Lotte la dans. 

— Îţi mulţumesc pentru cadou, îmi şopteşte emoţionată. Am 
primit multe daruri, dar niciodată nu m-am bucurat ca rândul 
acesta. E aşa de drăguță cruciuliţa! O port la sân. Nu trebuia să 
cheltuieşti atâţia bani. 

— Pentru tine mi-aş da viaţa. Şi atunci ce mai contează banii? 
Mi-a părut atât de rău că ne-am certat... Cred că n-a fost la 
mijloc decât o neînțelegere. Dar mai bine că s-a întâmplat aşa... 
De acum înainte, nu-i aşa, vom fi cuminţi şi ne vom iubi mult, 
mult de tot. Şi nu ne vom mai certa niciodată. 

— Da, Grig, nu trebuie să ne mai certăm. Am suferit atâta ! 

— Şi eu tot aşa. Ce dor mi-a fost de tine... Cum facem să ne 
sărutăm? 

— Nu fi nebun, nu se poate acum. Vin într-o zi la Centrală. Ne 
sărutăm acolo. 

— Acum vreau... de ziua ta. Nu pot lăsa să treacă ziua asta, 
fără să te sărut. Mă fac că-ţi ajut să aducem îngheţata... Ce zici? 

— Las’ că văd eu... După dans, Lotte trece la pian şi execută 
Elegie de Massenet. 

— Minunat cântă! exclamă Şoimaru, extaziat. Are talent şi e 
atât de frumoasă! 

— Într-adevăr, îţi place? 

— Da, ea îmi place, dar domnişoara Nana - nu... 

— Ei bine, află că e... iubita mea... 

— Serios? Vorbiţi serios? tresare el. 

— Foarte serios... 

— O, atunci vă felicit din toată inima. Cred că sunteţi foarte 
fericit, fiindcă şi ea trebuie să vă iubească mult. 

— Da, Şoimaru, n-am de ce să mă plâng. Mă iubeşte la 
nebunie. 

— O, ce sublim! Desigur că trebuie s-o fi sărutat, nu? 

— Fireşte! 

— Ce pasionant! murmură el extaziat şi rămâne cu privirile 
rătăcind undeva, departe, dincolo de pereţii sufrageriei. 

Când Lotte termină bucata, musafirii izbucnesc într-un ropot 
de aplauze. Eu însă aplaud cel mai zgomotos, fiindcă pentru 
mine a cântat elegia. 

O quae mutatio rerum! Înainte vreme o rugam atâta să cânte 


bucata asta şi nici nu voia să audă, iar acum o cântă numai 
fiindcă ştie că-mi place. 

Nu-mi dau seama de ce, însă, ori de câte ori aud Elegie de 
Massenet, mi se strânge dureros inima şi mă podidesc lacrimile. 
Parcă mă simt cuprins de un dor nelămurit, de ceva care nu se 
poate împlini niciodată şi de aceea mă copleşeşte o tristeţe fără 
nume. 

Nu mai pot sta în sufragerie. Mă sufoc. les în curtea casei şi 
trag aer mult în piept. 

„Cum mă răscoleşte muzica asta, încât e în stare să facă alt 
om din mine”, gândesc în sinea mea, plimbându-mă cu paşi 
mari, pe sub nuc. 

Apoi intru în bucătărie, să beau un pahar cu apă. Lotte e 
acolo, trudindu-se să taie tortul în felioare, iar servitoarea cea 
nouă o ajută. 

— Mi-e sete, Lotte, un pahar cu apă, te rog! 

— Nu vrei, mai bine, un şpriţ de la gheaţă? 

— Ba da. Însă cu vin vechi. 

— S-a făcut. Du-te, Smarando, în pivniţă şi adu o sticlă. 
Servitoarea plecă după vin. 

— A fost un pretext ca să rămânem o clipă singuri, îi spun şi o 
cuprind de talie. 

— Am bănuit eu, surâde Lotte. 

Ne apropiem unul de altul, cu inimile bătând, şi ne sărutăm cu 
o sete nebună, strivindu-ne buzele. Din ce ne sărutăm, parcă tot 
mai aprig ne creşte dorinţa de a ne săruta şi atunci ne 
cuprindem gura şi ne amestecăm răsuflarea, ca să ne simţim un 
singur suflet. 

Am uitat amândoi de viaţă, de lume, de tot ce ne-nconjoară. 
Putin ne pasă dacă, pe neaşteptate, cineva ar intra în bucătărie 
şi ne-ar surprinde înlănţuiţi. 

— Lotte, ce ai? De ce plângi? o întreb în şoaptă, zărind pe 
obrazul ei cum se preling uşor la vale câteva boabe de lacrimi. 

— Nu ştiu, încearcă ea să zâmbească. Poate de prea multă 
fericire. Dar ţie de ce ţi s-au umezit ochii? 

E adevărat... Şi eu îmi simt ochii lăcrimând. Şi tresar, ca 
muşcat de un gând veninos. Mi-e teamă să n-o pierd? Sau o 
vreau toată a mea şi încă nu e? 

Mă desprind din braţele ei şi fug tulburat, mai tulburat decât 
eram adineauri din cauza muzicii. 


Când plecăm seara, Şoimaru îmi spune stingherit: 

— Ştiţi, sunteţi foarte palid. 

— Şi fericirea prea mare ucide, îi răspund, gândindu-mă la 
sărutarea aceea fără sfârşit. 


Pisc şi prăpastie 


În ora de istorie, pe care am tras-o la fit, ca să-i cumpăr lui 
Lotte cadoul pentru ziua de naştere, s-a întâmplat un fapt destul 
de grav. Attila l-a scos la lecţie pe Copoiu, băiatul chestorului 
Balaci, şi a-nceput să-l frece aşa cum ştie el, până l-a încurcat 
de tot. Pe urmă, s-a apucat să-l bată, dar Copoiu, care-i iute de 
picior, a zbughit-o pe uşă şi s-a oprit drept acasă. In locul lui, a 
venit la liceu tată-său, şeful poliţiei, şi, dând buzna în cancelarie, 
a dat peste fiorosul Attila. Atât i-a trebuit! Popescu, ajutorul de 
secretar, mi-a povestit că poliţaiul răcnea la Attila de se 
cutremura liceul: „Cum ai îndrăznit să-mi loveşti băiatul? Cine ți- 
a dat voie? Pentru ce trimitem noi băieţii la şcoală, să ni-i stâlciţi 
în bătăi?” Profesorul de istorie se făcuse mic pe scaun şi tăcea. 
Atunci a intrat Michiduţă în cancelarie şi l-a luat şi pe el în 
primire, bineînţeles, prieteneşte, căci se cunosc de mult. „Bine 
mă, Barbişon, tu eşti director sau nu? Cum permiţi tu ca ăsta să- 
mi bată copilul? În care regulament se prevăd pedepse 
corporale? Sau regulamentul este la bunul vostru plac? Vreau 
numaidecât să-mi faci anchetă!” Michiduţă nu se ştie ce a 
răspuns, a vrut pesemne să împace lucrurile, dar Balaci, tot mai 
furios, i-a înjurat pe toţi şi şi-a retras băiatul de la şcoală. 

Într-un fel, îmi pare bine de păţania lui Attila, să nu creadă el 
că la noi a găsit sat fără câini şi poate să-şi facă de cap. Păcat 
însă de Copoiu că s-a retras de la şcoală, tocmai în ultimul an. El 
zice că se pregăteşte să dea clasa în particular. 


După cină, mă strecor în fundul grădinii şi mă aşez pe banca 
pilată în tufiş. Cu Şoimaru nu ştiu ce s-a întâmplat: deşi am avut 
liber după-amiază, n-a venit la Centrală şi, în afară de asta, a 
lipsit şi de la masă. 

Contemplu, dus pe gânduri, uriaşa mantie albastră care 
acoperă cerul. Dacă n-ar fi mantia asta, s-ar vedea oare dincolo? 
Dar n-am nevoie: închid pleoapele şi văd infinitul cu ochii minţii, 


poate mai frumos decât este în realitate. 

Un hohot de râs, gros, aproape strident, mă trezeşte din 
reveria mea cosmică. Trebuie să fie procurorul, fiul 
pensionarului care locuieşte dincolo de gard. Ce desluşit se aud 
zgomotele în noapte! 

Nu trece mult şi un zvon de frunze se stârneşte pe-aproape, 
apoi paşi uşori... Trebuie să fie Şoimaru... Da, chiar el este. Cum 
se-apropie, cu luna pieptiş, faţa lui pare acoperită de o mască 
de argint, ca şi cum ar fi un mort care a fugit din mormânt. 
Alung vedenia care mă înfioară o clipă şi-l întreb: 

— Ce-i cu tine, Şoimaru? De ce n-ai venit la Centrală? 

— Ah! câte am să vă spun, şopteşte el. S-au întâmplat lucruri 
mari. Mă credeţi? Sunt foarte fericit... şi, aşezându-se pe bancă, 
lângă mine, adaugă: Tare-i frumoasă viaţa! 

— Ce lucruri atât de mari s-au întâmplat? Şi când? Sunt tare 
curios să te aud. 

Nu ştiu de ce, dar, ori de câte ori ne retragem pe banca din 
grădină, vorbim mereu în şoaptă. Poate că misterul care învăluie 
noaptea nu îndură vorba tare şi zgomotul. 

Şi Şoimaru îmi deapănă, şuşotind ca un conspirator, mica lui 
poveste: 

— Vă spun tot. Dar, ştiţi, trebuie s-o iau de la început. După- 
amiază, tocmai plecasem de la Centrală. În dreptul Bisericii 
Sfânta Treime, cu cine credeţi că mă întâlnesc? Cu doamna 
directoare. Avea un pachet în mână, cumpărase o pereche de 
pantofi. O salut, ea mă opreşte: „Unde te duci, Şoimaru? Nu vrei 
să mă însoţeşti? Ai vreo treabă?”. Îi spun: „Cu multă plăcere, 
doamnă, n-am nicio treabă”. Zice: „Vreau să mai fac nişte 
cumpăraturi. Vino cu mine, să mă ajuţi”. Mi-a dat pachetul şi 
începem să colindăm prin Lipscani după felurite târguieli. Mă 
uitam cu coada ochiului la ea: păşea aşa de zvelt şi de grațios, 
ca o regină, şi ştia să se impună negustorilor care-i făceau 
plecăciuni până la pământ, ca sclavii. După două ceasuri de 
alergătură, ne-am întors acasă, încărcaţi de pachete. „Aşteaptă 
câteva clipe, spune ea, să te tratez cu o prăjitură. Îți place 
baclavaua?”, „Da, foarte mult.”. Se uita la mine surâzând şi 
adaugă: „Mi-eşti drag, mai drag decât toţi băieţii din institut”. 
„Daa? fac eu, tresărind de uimire. Şi dumneavoastră îmi sunteţi 
foarte dragă...”. Ea zâmbeşte atât de frumos, încât faţa îmi păru 
un adevărat răsărit de soare. Era cât pe-aci să-i cad în genunchi, 


să-i îmbrăţişez picioarele şi să-i destăinuiesc dragostea mea. Am 
vrut să-i cer o fotografie, avea o mulţime într-un album, dar n- 
am îndrăznit nici asta. Pe urmă, m-am gândit să-i fur una, foarte 
reuşită, pe care o făcuse la Bucureşti, la Julie. Am văzut din 
astea vreo patru-cinci, nu cred că ar fi băgat de seamă. N-a fost 
chip: când am întins mâna, parcă mi s-a muiat din încheietura. A 
trebuit să mă mulţumesc tot cu aceea veche... 

— Aşadar, îţi dăduse una... 

— Nu, nu mi-a dat... Eu am fotografiat-o, fără să ştie, într-o zi 
când se întorcea la institut. Am mai încercat şi altă dată, fără să 
reuşesc. Ştiţi, simţeam nevoia s-o privesc mereu... 

— Spune sincer, n-ai sărutat niciodată fotografia? 

— O, de câte ori! izbucneşte el, dar numaidecât se ruşinează 
de propria-i mărturisire şi schimbă brusc vorba: Era cât pe-aici 
să uit: i-am vorbit şi de dumneavoastră. 

— Da?! fac mirat. Ce i-ai spus? 

— Că vă admir foarte mult... că... în sfârşit, n-aş putea să 
reproduc totul, fiindcă aţi crede că vă linguşesc. Ea mi-a răspuns 
că sunteţi un tânăr cu multe calităţi, dar are impresia că n-o 
prea agreaţi.„Ba da, am contrazis-o, nici nu vă daţi seama cât 
vă stimează şi ce frumos vorbeşte despre persoana 
dumneavoastră.” „Daaa? s-a mirat, nu m-aşteptam...” Şi atunci 
nu ştiu ce mi-a venit, în orice caz, e un lucru foarte ciudat, pe 
care nici acum nu mi-l explic. Ei bine, m-am apucat şi i-am 
istorisit întâmplarea cu Găliganu, punând-o însă pe seama 
dumneavoastră... „Vasăzică i-a aplicat lui Dinulescu o corecție 
pentru că s-a exprimat ireverenţios faţă de mine? Foarte frumos 
din partea lui Dima!” 

— Şoimaru, eşti nebun? De ce te-ai apucat să îndrugi 
baliverne? 

— Vă rog, iertaţi-mă, nici eu nu-mi dau seama de ce am facut- 
o! 

— Ei, şi pe urmă... ce-a mai fost? 

— Nimic. M-am ridicat să plec. Ea mi-a întins mâna, şi eu i-am 
sărutat-o... Clipa asta n-am s-o uit cât voi trăi... Avea o mână... 
Nici Michelangelo n-ar fi sculptat una mai desăvârşită... Eram 
nebun de bucurie... Şi mai sunt încă... şi voi fi mereu... mereu... 
Dar spuneţi şi dumneavoastră, care aveţi o judecată atât de 
ageră, lămuriţi-mă un lucru: de ce mi-a întins mâna? Ea 
niciodată nu mi-a întins mâna... Dar, niciodată, de când sunt în 


internat... Şi acum?... De ce a făcut asta? Ce credeţi? Spuneţi-mi 
deschis... bărbăteşte... pentru care motiv mi-a dat mâna să i-o 
sărut? 

— Bănuiesc că ţine puţin la tine. 

Şoimaru varsă flăcări pe ochi: 

— Nu-i aşa? La asta m-am gândit şi eu... Trebuie să fi simţit şi 
ea un fior... Cât de cât... Sentimentul lucrează, se transmite... 
Ah! Ce să vă spun! Când am plecat, mă împleticeam ca un om 
beat... Am luat-o razna pe străzi, pe urmă m-am dus în parc... 
Nu puteam să stau locului o clipă. Mă tortura mult fericirea şi 
trebuia să umblu necontenit, să mă istovesc. 

— De ce n-ai venit la masă? 

— Cui i-ar arde de mâncare? N-am pus nimic în gură. Nici 
acum nu mi-e foame... Fericirea n-are stomac! 

Are dreptate. Şi eu am trăit de multe ori clipe de fericire şi tot 
aşa am simţit. 

— Pleaşcă nu era acasă? îl întreb. 

— Nu ştiaţi? A plecat de azi-dimineaţă la Bucureşti şi stă 
câteva zile. A fost chemat la minister, nu ştiu pentru ce 
chestiuni. 

Tânărul meu prieten şi-a isprăvit mica lui poveste de iubire. 
Tăcem şi ne cufundăm amândoi în lumea gândurilor. Luna trece 
prin dreptul nostru şi-l inundă pe Şoimaru într-o baie de lumini 
ireală, încât... Dumnezeule, iar mă obsedează vedenia 
cadaverică! Ce-o mai fi însemnând asta? 

Dar regina nopţii intră într-un nor, şi norul se însufleţeşte, 
capătă un contur viu, colorat, de parcă ar fi ţara Grigoridei, 
înfăţişată pe globul pământesc, în mijlocul oceanului. 

Într-un târziu, Şoimaru şopteşte ca prin vis: 

— Parcă mi-e frică de atâta fericire... 

— Dragul meu, fericirea trebuie s-o înfrunţi: e aşa de aproape 
de moarte! 

Mă uit la ceas: 12 şi jumătate. Când a trecut miezul nopţii? S- 
a făcut răcoare, aş putea spune că-i frig. 

— Ce zici, n-ar fi timpul să mergem la culcare? 

— Dacă vreţi să mai stăm cinci minute... Numai cinci minute. 
E aşa de frumos, încât nu mă îndur să plec. 

— Putem să stăm oricât de mult. Şi mie-mi place... 

Şi ne aşternem iarăşi pe gânduri, cu ochii ţintă la căpăţâna 
lunii, care lunecă încet spre culcuşul ei de sub pământ. 


Din curtea vecină, răzbate, până la noi, un zvon de glasuri. 
Apoi un râs perlat de femeie răsună în noapte, ca un clinchet de 
clopoței. 

li şoptesc lui Şoimaru: 

— Pesemne e magistratul cu... aleasa inimii. A ieşit să se 
îmbete de farmecul lunii. Totdeauna îndrăgostiţii au crezut că 
luna a fost creată în adins pentru ei. 

Paşii tropăie mai aproape, parcă în spatele gardului. Se aud 
chiar frânturi de conversaţie, întretăiate de râsete. Suntem 
numai urechi. Glasul cel gros spune: 

— Pe mâine seară... da... la aceeaşi oră... Dac-oi cădea de 
serviciu, te anunţ la telefon. 

Apoi un zgomot discret. Hm! Se sărută, porumbeii. De ce s-or 
fi despărţind tocmai aici? Poarta e dincolo, în partea opusă. 
Foarte ciudat! Îndrăgostiţii sunt la câţiva paşi de noi, dinapoia 
gardului, fără să le treacă prin minte că două perechi de urechi 
le înregistrează avid orice şoaptă, orice mişcare. 

În timpan îmi răsună două pocnituri. Ce-o fi asta? Parcă s-au 
desprins două uluci din gard... Ba nu, erau desfăcute mai 
dinainte, altfel n-ar fi reuşit să le scoată atât de lesne. Vor să 
pătrundă dincoace, în grădina noastră? Na, ştii, asta-i bună! Da, 
da, au pătruns nu-i glumă! Întâi se strecoară femeia prin 
deschizătură, apoi... Dar bărbatul rămâne dincolo. De ce oare? 
Misterul cavoului bleu! Acum se sărută pe deasupra ulucilor. Şi 
în clipa următoare, înmărmuresc de uluire! Dumnezeule mare, e 
directoarea noastră, iubita visurilor lui Şoimaru! 

— La revedere, Lucreţio, şuşoteşte bărbatul. 

Şi Madam Fâţ se strecoară prin grădină şi deschide portiţa. Ca 
la un semnal, ne luăm după ea. Auzim cum urcă scările, păşind 
uşor, ca să nu facă zgomot, apoi închide uşa cu grijă. 

Inima îmi zvăcneşte în cuşca pieptului să se spargă. Aşadar, 
directoarea e îndrăgostită de fercheşul procuror de vizavi... Işi 
înşală bărbatul... A profitat de împrejurarea că Pleaşcă e dus la 
Bucureşti şi a zburat alături, în cuibul ibovnicului. 

Ah! Cât o dispreţuiesc! Ce scârbă mi-e de ea! Îmi aduc aminte 
cum făcea pe moralista faţă de noi. Ce ruşine! Imi înăbuş greu 
revolta şi, cu o voce aspră, care nu mai seamănă cu a mea, Îi 
poruncesc lui Şoimaru: 

— Să mergem... 

El încuviinţează, tăcut, cu capul. Îi iau mâna; tremură varga. 


— De ce tremuri aşa? 

— Mi-e frig, foarte frig... îngaimă el, dar îmi dau seama că-i 
vorba de un altfel de frig. 

Nu rostesc o silabă despre îngrozitoarea descoperire şi nici el 
nu pomeneşte nimic. Amândoi ne ferim să discutăm despre ea, 
aşa cum fac rudele morţilor, ca să nu-şi răscolească zadarnic 
durerea. 

Când ajunge în dreptul dormitorului, Şoimaru îmi strânge 
mâna, fără să-mi spună noapte bună... II înţeleg aşa de bine! 


Nu, e cu neputinţă să dorm... Directoarea noastră e un 
monstru antediluvian. O dispreţuiesc, o urăsc. A rănit toată fiinţa 
lui Şoimaru. E o crimă îngrozitoare să sugrumi atât de brutal cei 
dintâi fiori ai dragostei ce răsar în sufletul unui adolescent. 

Ah! Sărmane prieten! Tocmai în clipa când te-ai simţit sus, pe 
pisc, deasupra norilor, ai avut nenorocul să te prăvăleşti în 
abis... Ţineai morţiş să mai rămânem încă cinci minute... Şi iată, 
minutele acelea ţi-au sfâşiat vălul fericirii cu o mie de gheare. la 
seama însă că e un bine şi în nenorocire. Pentru că iubirea ta 
pentru o femeie care ţi-ar putea fi mamă e de-a dreptul 
nepotrivită, alături de legea firii. Totuşi ea există, neîndoielnic. 
Abia acum mă dumiresc că Stendhal nu mergea împotriva 
realităţii când l-a pus pe Julien Sorel să îndrăgească o femeie 
mult mai în vârstă decât el. Poate că acest adolescent nici n-o 
iubea anume pe doamna de Renal, ci pe femeia în genere, pe 
care abia mai târziu va reuşi s-o diferenţieze. 


Cununa de lămâăiţă 


A doua zi, dimineaţa, la ceai, Şoimaru se aşază lângă 
Corcoduş, deşi, de obicei, are locul lângă mine. Mă uit la el: îmi 
ocoleşte privirile. Apoi pleacă fără să se fi atins de ceai şi nu-mi 
spune nicio vorbă, nici nu-mi dă măcar bună dimineaţa. Ce fel? 
E supărat pe mine? Asta i bună! Ce vină am eu dacă serafica lui 
iubită se uită la altul? 

La prânz nu vine la masă. Pe unde o fi umblând? Când dau şi 
cobor scara, directoarea tocmai urcă. Îmi zâmbeşte foarte 
prietenoasă şi mă întreabă: 

— Ce mai faci, Dima? 


— Mulţumesc, bine, doamnă, îi răspund rece. 

la te uită: acum a început să-mi zâmbească şi mie. E veselă, 
nevoie mare, se vede că-i merge strună cu dragostea. 

După-amiază Şoimaru nu se arată pe la Centrală. Mă 
îngrijorează puţin băiatul ăsta, dar mă şi îndârjeşte totodată. De 
ce s-o fi ferind de mine, la urma urmei? Ce rău i-am pricinuit? Mi 
se pare că toată supărarea şi-o revarsă asupra mea. Scot poezia 
pe care mi-a dat-o acum două zile ca s-o public în revistă. 
Poartă titlul Plecare spre țărmuri necunoscute. Citind-o, mă 
trece un fior prin şira spinării. Ciudat: inspiraţia lui Şoimaru a 
sărit dincolo de cal. Am impresia că nu-i vorba de expediţia 
noastră care va porni spre ţărmuri necunoscute, ci de o plecare 
stranie pe lumea cealaltă. Poetul nostru va trebui să refacă 
bucata. O pun la loc, în buzunar, ca să i-o dau înapoi. 

O clipă mai târziu, uit de necazuri şi de strania poezie a lui 
Şoimaru, căci Lotte intră zveltă pe uşă cu faţa toată un zâmbet. 

Ce bine-i să ai un suflet ca acesta care să tremure pentru tine, 
să ştii că oricând poţi găsi o mângâiere caldă şi mânuţe albe 
care să-ţi lege rănile. 

— Lotte, ce bine-ai făcut că ai venit mai devreme! 

Până să sosească arpetiştii, coborâm în pivniţă. E mai tainic 
acolo.... 

— Vreau să ne sărutăm de o sută de ori! exclam eu nestăvilit. 
să ne sărutăm nebuneşte. 

Lotte nu mai poate. O dor buzele, de nu le mai simte. Nu mă 
las însă. O sărut pe obraji, pe gât, pe păr, până completez 
numărul. Apoi urcăm sus în birou. 

— Ascultă, Lotte, vrei să conduci secţia feminină a A.R.P.E.T.- 
ului? 

— De ce să nu vreau? 

— Trebuie să ştii că viitoarea mea soţie e de drept 
conducătoarea secţiei feminine. De mâine, te apuci de treabă. 
S-a făcut? 

După ce-mi făgăduieşte, pleacă repede, fiindcă nu vrea să-l 
întâlnească pe Magotu, şi apoi trebuie să se ducă până la Nana, 
unde mai vin câteva colege. Se obligă să lucreze la Centrală de 
două ori pe săptămână, adică joia şi sâmbăta, când nu are 
cursuri după-amiază. 

— Dar să vii tot aşa devreme... ca azi! Îi strig din prag, în 
vreme ce se îndepărtează. 


Mare mirare! Şoimaru lipseşte şi la masa de seară. Îi întreb pe 
băieţi: „Unde-i?” Nimeni nu ştie, nimeni nu l-a văzut. Pe unde o 
fi rătăcind nefericitul îndrăgostit? 

Un coleg de-al lui dintr-a Vl-a ne spune: 

— E foarte amărât! A luat azi-dimineaţă 1 la istorie, la Atilla. 

— Cum se poate?! strig eu revoltat. Şoimaru e un elev bun. 
Premiantul clasei. 

— N-a ştiut nimic... parcă se tâmpise. După oră a plecat. 
Părea foarte abătut. 

E adevărat: nicio nenorocire nu vine singură. Asta-i mai lipsea 
acum! 

După prânz, ieşim în curte şi ne împrăştiem în grupuri. Cei 
mici ies pe portiţa din dos şi se duc la bragageria lui Mehmed, 
unde se îndoapă cu alviţă şi sugiuc. Apoi se întorc la meditaţia 
de seară. 

Găliganu şi Corcoduş vor să plece în oraş. Rocoş îi avertizează 
că nu mai înghite purtarea lor şi că-i va reclama la direcţie. Ce 
înseamnă asta, să iasă în fiecare seară în oraş? 

În vremea asta, Zaharie vine alergând spre noi: 

— Do-domnule pedagog, se bâlbâie el, ve-veniţi... sus în pod, 
domnu' Şoimaru... s-a spânzurat! 

— Ce spui? sar eu speriat. E mort? 

— Mort, d-apoi cum? 

Nu ştiu când ajungem în pod. Cred că n-am făcut mai mult de 
cinci secunde. Rocoş era să cadă, dar l-a priponit din spate 
Găliganu. În pod, lumina-i aprinsă. O lăsase aşa Zaharie. 
Căutam cadavrul cu ochii. 

— Uite-l colo! strigă Corcoduş. 

Ne repezim, sărim peste grinzile groase cât omul, în partea 
din dreapta podului, unde se zăreşte o umbră. 

El e!... Bietul Şoimaru! Atârnă inert cu capul prins în laţ şi 
umbra lui se întinde înfricoşătoare până în fundul podului. Nu ne 
putem da seama dacă mai trăieşte, din cauză că lumina pe care 
o răspândeşte becul e prea vlăguită, parcă agonizează. 

— Repede, un briceag... cine are? 

— Am eu, şopteşte cu glas sugrumat Găliganu. 

N-ajung până sus, dar Rocoş şi Găliganu fac o punte cu 
braţele şi mă ridică. 

— Ţine-l să nu cadă!... 

Corcoduş îl apucă de mijloc, cu mâinile, în timp ce eu retez 


frânghia. 

— Unde-l aşezăm? 

— Staţi, nu-l puneţi pe jos, e praf de două degete... 

Îmi dezbrac haina şi o aşez pe duşumea. Băieţii îl lasă încet, 
cu grijă să nu-l lovească de vreo grindă. 

Îi pun mâna pe frunte: e rece ca gheaţa. Trebuie să fi murit de 
câteva ceasuri. Nu-i putem vedea faţa, o grindă face umbră 
tocmai în dreptul ei. 

— Lumină!... Aduceţi un bec mai mare... Găligane, aleargă tu! 

Până să vină Găliganu, un pâlc de legănişti ţâşneşte pe gura 
podului. 

— Afară! Afară! le strigă şoptit pedagogul. Cine v-a dat voie 
să urcați aici? 

Băieţii nu se mişcă din loc, parcă au înmărmurit. Rocoş, 
cuprins de furie, se năpusteşte asupra lor şi-i împinge înapoi, 
înghiontindu-i. Auzim vocea lui Găliganu care înjură fiindcă din 
cauza înghesuielii de pe scară, nu mai poate urca. În sfârşit, se 
strecoară şi schimbă becul. O lumină puternică inundă podul 
casei, dând impresia că năvăleşte viaţa. 

Ne uităm curioşi la Şoimaru. E groaznic la vedere. Doamne, ce 
a făcut moartea din el! 

Vine şi Baba Ilinca, bucătăreasa noastră. Gâfâie, abia îşi trage 
sufletul. 

— Ce-o mai fi căutând şi cotoroanţa asta? Ea mai lipsea! 

Cum vede mortul, scoate o lumânare, o aprinde la căpătâi şi-i 
face o cruce mare. Toţi patru, ca împinşi de o putere nevăzută, 
ne închinăm. Apoi începe să bocească, încet, cu glas piţigăiat, 
care întâi ne face să zâmbim, dar pe urmă ne prinde adânc în 
mreje. 

— Aoleu, băiatul mamei, ce of avuseşi la inimă, de ţi-ai stins 
luminiţele ochişorilor? Cine te întristă de moarte, stejărelul 
mamei, de întorseşi spatele lumii, că nu mai vrei nici s-o vezi, 
nici s-o auzi? Of-of-of, cum o să rabde pământul-pământelul, în 
burta lui, atâta tinereţe şi mândreţe, voinicul babei, voinicel? De 
ce-ţi lăsaşi mireasa să se căineze pe mâini străine şi făcuşi casă 
cu Recea şi Neînduplecata? 

Bocetele Babei Ilinca ne cutremură făptura din rădăcini. 
Izbucnim într-un hohot de plâns, care ne arde până la inimă, ca 
un fier încins. Lacrimile ne curg pâraie pe obraji, schimonosindu- 
ne chipurile, ca prăpădul unei furtuni. 


Cine e această Babă Ilinca, din ce comoară de înţelepciune şi 
simţire îşi făureşte ea bocetele? Şi sufletul ei, alb şi curat ca 
neaua de pe culmi, din ce lumini neştiute şi-l hrăneşte? 

Şoimaru, Şoimaru, drag prieten, ţi-ar fi trecut ţie aseară prin 
minte, când îmi depănai pe şoptite mica ta poveste de iubire, că 
Ilinca asta gârbovă, care ne găteşte bucate prăjindu-se trudnic 
şi asudând deasupra plitelor încinse, îţi va împleti acum o 
cunună de lămâiţă, pe care noi, prietenii tăi, care te-am iubit, o 
vom stropi cu lacrimi amare? 


Plecare spre ţărmuri necunoscute 


Îmi vine în minte vedenia aceea stranie de astă-noapte când, 
în băiata lunii, capul lui Şoimaru avea o mască împietrită de 
cadavru. Ce presimţire stranie! Aripile morţii fâlfâiau în jurul 
nostru, vestind sfârşitul unei vieţi care abia începuse. 

— Domnu’ Dima, mă strigă Zaharie, ivindu-se pe jumătate în 
gârliciul podului, vă pofteşte doamna până jos. 

— Spune-i că vin. 

De ce m-o fi chemând vipera? Vrea să mă întrebe de ce şi-a 
curmat Şoimaru zilele? Ei bine, din cauza ei... nu a notei 
căpătate la istorie. Din cauză că-i o târfă, care i-a frânt în două 
sufletul atât de plăpând. 

Hei, Lucreția Borgia, bunul meu prieten ţi-a cam stricat 
socotelile. Astă-seară trebuia să te întâlneşti cu Făt-Frumosul de 
vizavi şi acum n-ai să poţi, pentru că e zarvă mare: trebuie să 
vină medicul legist, autorităţile, poate şi Michiduţă. Şi chiar dacă 
n-ar veni nimeni, tot nu-ţi mai arde acum de dragoste. În timp 
ce cobor scările, Zaharie îmi spune: 

— M-o trimis baba bucătăreasă în pod, să aduc o funie de 
ceapă...că acolo ţineam ceapa... Când dau să ies cu funia, mă 
lovesc în întuneric de o pereche de picioare. Gata-gata să-mi vie 
rău, dar îmi fac curaj şi aprind un chibrit. Maică Precistă, un 
domnişor spânzurat, numaidecât l-am cunoscut cine-i... Ş-am 
alergat, într-un suflet, să vă dau de ştire. 

— Unde-i doamna? îl întreb pe Zaharie. 

— În canţelarie... 

Bat la uşa cancelariei, apoi intru. Lucreția Borgia stă 
cufundată într-un fotoliu şi-i într-o stare de adâncă prostaţie, 


parcă ar fi bătut-o cineva măr. Are ochii tulburi - a plâns 
pesemne - şi părul răvăşit. 

Prin urmare, a plâns şi ea... Nu-i chiar un monstru cum 
credeam, fără pic de suflet... Şi-o fi dat seama că... 

— Dima, ce nenorocire! exclamă ea, izbucnind din nou în 
plâns. Cine s-ar fi aşteptat la o grozăvie ca asta? Bietul băiat! 
Bietul băiat! Era atât de simţitor! 

— Da, doamnă, şoptesc eu, foarte simţitor! 

— Unde ţi-i haina? mă întreabă deodată, zărindu-mă doar în 
cămaşă. 

— Era colb în pod şi am aşternut-o pe jos, ca să-l aşezăm pe 
ea. 

— Da, da, bine-ai făcut. Dumneata erai prieten bun cu el, vă 
vedeam mereu împreună de la un timp încoace, ei bine, nu ţi-a 
spus nimic... n-ai bănuit nimic? 

— Nimic, doamnă. A fost ceva atât de fulgerător, atât de 
neateşptat! 

— E cu putinţă să-şi ridice cineva viaţa pentru că a luat nota 1 
la istorie ? 

Ridic din umeri. 

— Nu ştiu, doamnă... Nu cred... 

— Dumnezeule, ce ne facem? E groaznic! Toată reputaţia 
institutului se duce pe copcă. Vor fi atâtea bârfeli... atâtea 
suspiciuni. Şi barbatu-meu lipseşte tocmai acum. 

— N-aţi anunţat Parchetul? 

— L-am anunţat adineauri... trebuie să vină medicul şi 
procurorul de serviciu... Doamne, ce nenorocire! 

lată la ce se gândea Lucreția Borgia, în aceste clipe tragice, la 
reputaţia pensionului ei! Şi, pesemne, tot din cauza asta 
plânsese. Atunci pentru ce miorlăia: „Bietul băiat! Bietul băiat!”? 
Nu, tot un monstru este, un monstru care... Dar cine intră? 
Vecinul! Făt-Frumosul, iubitul Cosânzenei? Şi ce caută aici, mă 
rog? 

Îi arunc o privire grea de ură. Ah! Cum l-aş tăvăli puţintel de 
podea!  Filfizonul ăsta pomădat, cu dunga pantalonilor 
impecabilă şi hainele turnate pe trup, poartă şi el o parte din 
vina morţii lui Şoimaru. 

— Poţi pleca, Dima, îmi spune directoarea, şi eu ies în graba, 
sugrumat de revoltă. 

Intru în dormitor, îmi pun o altă haină şi alerg la poartă. Nu-i 


încuiată încă: aşteptăm musafiri. O iau razna pe stradă. A 
început să picure... E o burniţă rece de toamnă... Nu-mi pasă 
chiar de-ar vărsa cu găleata. Trebuie să mă răzbun pe aceşti 
ticăloşi care au suprimat o viaţă tânără. li voi denunța 
autorităţilor, voi spune tot ce ştiu... Să fie aruncaţi în fundul 
temniţei, ca să-şi ispăşească păcatele. Crimă şi pedeapsă! 
Trebuie să mă duc la primul procuror. O fi la tribunal? Nu cred. E 
ora 8. Destul de târziu. Poate-l găsesc acasă. Dar nu ştiu nici 
cum îl cheamă, niciunde şade... Ce să fac? 

Îmi vine un gând bun. Ce-ar fi să mă abat la domnul profesor 
lliuţă, să-i destăinui tot ce am pe inimă? El o să mă sfătuiască 
cum să procedez. Numai să fie acasă la ora asta. Da, e bine 
aşa... 

O apuc pe strada Traian şi, deşi nu-i prea aproape, ajung în 
zece minute. Asta n-a mai fost umblet, ci goană în toată regula. 
Apăs pe butonul soneriei, o dată, de două ori... 

Desluşesc o umbră care se apropie. E chiar profesorul lliuţă. 

— Dima, dumneata? Poftim... poftim!... 

— Vă salut, domnule profesor. Mă iertaţi că vă deranjez. 

— Nu-i nimic... Pentru dumneata sunt oricând liber... Dar, ia 
spune-mi, ce s-a întâmplat? De ce gâfâi aşa? 

— Ceva foarte grav, domnule profesor. Am alergat, ştiţi, într- 
un suflet. 

lliuţă tresare şi cată lung la mine: 

— Serios? Să trecem atunci în odaia mea de lucru. Poftim pe 
aici. 

Intrăm amândoi în biroul unde mai fusesem o dată. 

— Stai, Dima, uite-acolo un scaun. 

Mă aşez automat. El desface un sertar şi scoate o cutie de 
ţigări. Îmi oreră una. 

— Mulţumesc, domnule profesor, nu cred c-aş putea să 
fumez. 

El îşi aprinde o ţigară şi se trânteşte pe fotoliul dinaintea 
biroului. 

— Ei, ia spune-mi, ce este? 

Mă apropii puţin cu scaunul de el şi încep: 

— Domnule profesor, îl cunoaşteţi pe elevul Şoimaru Cătălin 
dintr-a şasea? 

— Da, îl cunosc, cum să nu. Ce-i cu el? 

— S-a sinucis adineauri. 


Profesorul sare în picioare şi îngălbeneşte. Apoi mă întreabă 
cu vocea sugrumată: 

— Cum se poate? De ce? A murit? 

— Da... 

Şi-i istorisesc totul, de la început şi până la sfârşit. Cum am 
descoperit dragostea lui pentru doamna directoare, îi reproduc 
tot ce-mi povestise Şoimaru aseară pe banca din grădină, apoi 
uluitoarea descoperire făcută de noi, adică legătura vinovată a 
directoarei cu fiul pensionarului şi, în sfârşit, lugubra veste a 
servitorului Zaharie, care l-a găsit spânzurat în pod. 

Profesorul lliuţă e numai urechi. Ascultă neclintit povestirea 
mea, ca pe o lecţie încă neauzită până acum. E foarte mişcat şi 
nervos, căci aprinde o ţigară după alta. 

După ce termin istorisirea faptelor, urmez: 

— Eu nu pot să tac... Trebuie ca vinovaţii care l-au împins pe 
Şoimaru în ghearele morţii să-şi ia pedeapsa ce li se cuvine. 
Vreau, într-un cuvânt, să se facă dreptate. Căci numai aşa 
sărmanul meu coleg va fi răzbunat şi eu mă voi simţi cu 
conştiinţa împăcată. De aceea am venit la dumneavoastră, 
fiindcă vă socot singurul meu sprijinitor moral, să-mi spuneţi ce 
să fac, cui să mă adresez, în sfârşit, ce cale să apuc? 

lliuţă cată în gol, parcă ar urmări firul nevăzut al unui gând. 

— Mai ştie cineva de... 

— Nimeni... Cui i-aş fi putut înşira asemenea lucruri? 

— Foarte bine... da... foarte bine! 

Mai urmăreşte un timp firul gândului, apoi adaugă: 

— Oricum, îţi mulţumesc pentru că ai venit întâi la mine. Și 
mă simt măgulit de încrederea cu care mă onorezi. 

— Ce mă povăţuiţi să fac? îl întreb zorit. 

— Uite ce e, Dima, eu, dacă aş fi în locul dumitale, n-aş face 
nimic. 

Tresar ca opărit şi-l privesc cu mare nedumerire. 

— Stai, nu te nelinişti! Să-ţi explic cum văd eu lucrurile; mai 
întâi, n-o socot vinovată pe doamna Pleşea. Dacă ea habar n-a 
avut ce sentimente îi nutrea Şoimaru, nu poate fi făcută 
răspunzătoare . Şi chiar dacă ar fi ştiut, încă nu are vreo vină, 
fiindcă nimeni n-o putea obliga să iubească un elev. Nu-i aşa? 

— lertaţi-mă, domnule profesor, nu-i chiar aşa. Ea e vinovată, 
ca să zic aşa... de adulter. Dacă dânsa nu-şi înşela bărbatul, 
Şoimaru nu s-ar fi spânzurat. De asta sunt sigur. 


— Înţelege-mă, dragă Dima, ea e vinovată doar faţă de soţ 
Atât şi nimic mai mult. la închipuieşte-ţi că ar fi continuat încă 
multă vreme legătura ei extraconjugală, fără ca Şoimaru să 
prindă de veste... S-ar fi sinucis? Nu... Realitatea era însă 
aceeaşi. Prin urmare, numai întâmplarea nenorocită de aseară a 
declanşat actul funest. Cum ai să pedepseşti întâmplarea? 

— Da, conchid eu, aveţi dreptate. 

— Şi încă nici întâmplarea, dacă ne gândim bine... Izvorul 
acestui act trebuie căutat în însăşi firea acestui adolescent atât 
de sensibil, aproape bolnăvicios de sensibil, şi de nepregătit 
pentru a îndura loviturile sorții. 

— Da, aţi prins esenţialul. Totuşi, doamna directoare trebuie 
pedepsită aspru de tot. 

— Desigur că-şi va primi pedeapsa. N-ai nicio grijă. Soţul ei îi 
va aplica sancţiunile cuvenite. Însă dumneata nu trebuie să sufli 
o vorbă din gură în privinţa asta. Nu uita că eşti încă elev şi, 
dacă din întâmplare deţii o taină care poate costa viaţa a încă 
doi oameni, e de datoria dumitale s-o păstrezi ascunsă. 

— Dar, domnule profesor... 

— Dragul meu Dima, onorează-mă mai departe cu încrederea 
dumitale şi te asigur că nu te voi dezamăgi. Ei bine, eu îmi iau 
sarcina s-o pedepsesc pe soţia infidelă a colegului meu prin 
mijloacele pe care le am la îndemână. Făgăduieşte-mi pe 
conştiinţa dumitale că vei păstra secretul cu sfinţenie, că nu va 
afla nimeni, absolut nimeni, nici chiar părinţii dumitale! 

— Vă făgăduiesc, domnule profesor. Îmi dau şi eu seama că e 
mai bine aşa. 

— Îţi mulţumesc, Dima. Eşti un suflet ales şi nădejdea pe care 
mi-am pus-o în dumneata sporeşte din ce în ce. Înlătură gândul 
care te obsedează, că trebuie numaidecât să-ţi răzbuni 
prietenul, Dacă-l răzbuni în felul acesta, cu siguranţă că sufletul 
lui Şoimaru ar fi mai întristat decât este. 

— De ce? 

— Dacă voia să se răzbune pe femeia aceasta, ar fi făcut-o el 
însuş i, fie scriindu-i soţului, fie în alt chip. Or, dacă bietul 
Şoimaru a renunţat, de ce ţii dumneata numaidecăt să treci 
peste voinţa unui mort care-ţi este atât de scump? 

— Da, domnule profesor, aveţi toată dreptatea. Sărmanul 
meu, prieten n-ar fi fost în stare să se răzbune, n-ar fi atins-o 
nici măcar cu o floare. El a iertat-o încă de atunci. Dar, vedeţi, 


se naşte o situaţie ciudată. Lumea va crede că Şoimaru s-a 
sinucis din cauză că a căpătat nota 1 la istorie. S-au mai 
întâmplat cazuri din acestea, cu elevi din cale afară de sensibili. 
Şi oprobiul public va cădea asupra domnului profesor Niculescu, 
deşi o parte de vină are şi dânsul, pentru că e excesiv de sever, 
şi, când ai de-a face cu un elev care este premiantul întâi al 
clasei şi-l prinzi cu lecţia neînvăţată, oricare ar fi motivul, nu 
trebuie numaidecât să-i pui nota 1 în catalog. Ceea ce a făcut 
domnul profesor Niculescu se cheamă lovitură de graţie. Cu 
toate că nu-l simpatizez deloc şi nimeni nu-l simpatizează din 
cauza urgiei pe care o dezlănţuie asupra elevilor (amintiţi-vă 
numai de cazul lui Balaci), nu pot totuşi să nu recunosc că 
domnia sa va suferi o grea nedreptate, dacă nu se împart aşa 
cum trebuie vinovăţiile. 

— Imi place, Dima, că ai judecată ageră şi vezi lucrurile în 
adâncime. Eu sunt de părere că vina colegului Niculescu, sau 
Attila, cum îi spuneţi voi, nu se poate încadra penal în niciun 
text de lege. Din punct de vedere moral, poate că ai dreptate: 
va îndura probabil, pe nedrept, oprobiul public. Dar un om ca el, 
te încredinţez, nici nu se sinchiseşte de aşa ceva. Şi, pe urmă, 
după două săptămâni, totul va fi dat uitării. E mai bine să lăsăm 
lucrurile să se desfăşoare astfel, decât să sfâşiem vălul care 
acoperă taina cealaltă, fiindcă am recolta o victimă cu 
desăvârşire nevinovata pe excelentul meu prieten şi coleg, 
profesorul Pleşea. El merită cu prisosinţă cruţarea noastră. 

— Da... da... aveţi dreptate, acum sunt lămurit, pe deplin 
lămurit. Ce bine îmi pare că am venit la dumneavoastră. Altfel, 
s-ar fi întâmplat încă o nenorocire, poate şi mai mare. Însă 
oricum, doamna directoare trebuie pedepsită... neapărat 
pedepsită... 

— Nici vorbă, va fi pedepsită pentru fapta ei urâtă. Trebuie să 
procedăm însă cu mult tact, înţelegi, Dima? 

— Da, înţeleg, cu mult tact, îi răspund gândindu-mă aiurea. 

Când fac calea întoarsă, mă simt atât de uşurat, încât, în 
răstimpuri, uit de-a binelea că Şoimaru şi-a luat zborul spre 
regatul umbrelor, al lui Pluton şi Proserpinei, deşi stârvul lui încă 
mai zăboveşte straniu, acolo, sus, în podul Leagănului, cu capul 
culcat cuminte pe haina mea. 


Cel din urmă drum 


Vâlva stârnită de sinuciderea lui Şoimaru a răscolit adânc 
toată şcolărimea din oraş. La liceu, deşi e sâmbătă, aproape nu 
se mai ţin cursuri. Băieţii se strâng în grupuri şi comentează, 
fără încetare, tragica faptă. Cei care-l văzuseră pe Şoimaru sau 
îi vorbiseră erau, fireşte, siguri că se va sinucide. Doi elevi dintr- 
a VIl-a spun ca Attila, când a auzit vestea, s-ar fi făcut galben ca 
lămâia şi a căzut leşinat în cancelarie, de frică să nu păţească 
ceva, fiindcă i-a pus nota 1 la istorie. In recreaţia a doua, însă, 
aflăm că Attila a avut oră cu a V-a şi că nu arăta deloc schimbat. 
Totuşi, ura împotriva profesorului de istorie se lăţeşte ca holera 
de acum doi ani. Curios! Incepe să se plimbe pe la urechile 
noastre zvonul că Şoimaru ar fi iubit o elevă de la Ortodoxe şi că 
ea ar fi fost pricina funestului act. 

La Leagăn, au fost scoase băncile din sala de meditaţie şi s-a 
improvizat un catafalc, în mijlocul încăperii. Medicul legist n-a 
mai făcut autopsie. Nici nu era nevoie. Procurorul de serviciu, 
care era tocmai iubitul... directoarei (nu ştiam că aseară el 
venise în calitate oficială), a dat numaidecât autorizaţia de 
înmormântare. U'n autopsier a îmbălsămat azi-noapte cadavrul. 

Acum Şoimaru nu mai e groaznic la vedere. Şade împietrit, cu 
fruntea mare, galbenă. Pe faţă parcă i-a rămas o urmă de 
spaimă, cu care a plecat în veşnicie. Deşi-i început de 
octombrie, am găsit flori şi l-am acoperit de sus până jos cu 
crizanteme albe, ca sufletul lui, şi garoafe roşii, ca inima lui 
însângerată. 

Sună clopoţelul pentru masa de prânz. Dar cine mai 
mănâncă ? Băieţii abia se ating de bucate. Uite, aici şedea el... 
şi acum locul e gol. Toţi se uită pe furiş la scaunul liber şi rămân 
cu furculiţa atârnată în aer, copleșiți de fapta lui. 

De afară ne străpung urechile ţipete sfâşietoare, care rănesc 
văzduhul până la cer. Băieţii sar ca muşcaţi de şarpe şi aleargă 
înghesuindu-se la uşă, să vadă ce s-a întâmplat. 

Au venit părinţii lui Şoimaru. O femeie înaltă, slabă, 
înveşmântată toată în negru, păşeşte nevolnic între doi bărbaţi, 
cerniţi şi ei, care o sprijină de o parte şi de alta. Trebuie să fie 
maică-sa. Nu pot vedea cum arată, are un voal care-i acoperă 
faţa. Bărbatul cel tânăr trebuie să fie medicul Şoimaru, iar 
bătrânul, nu ştiu, poate, tatăl ei, sau al lui, ori vreo rudă... 


Legăniştii se trag la o parte, cu sfială, ca să le facă loc celor 
îndoliaţi să treacă. Directoarea coboară scara, ieşindu-le în 
întâmpinare. E şi ea cernită. Cele două femei se îmbrăţişează şi 
plâng înlănţuite. Bărbaţii îşi şterg lacrimile, în tăcere, cu 
batistele îndoliate. Băieţii izbucnesc şi ei în plâns la vederea 
acestei jalnice scene. 

Apoi, directoarea împreună cu părinţii lui Şoimaru intră în sala 
de meditaţie unde se află catafalcul. 

O, îndurerată mamă, dacă ti-ar şopti cineva pe cine ai 
îmbrăţişat, în neştiinţa şi deznădejdea ta, ţi-ai frânge mâinile 
care au atins scorpia şi ai fugi îngrozită încotro ai vedea cu 
ochii.. 

Înmormântarea are loc mâine, duminică. Alaiul va porni de la 
Leagăn pe la 9 dimineaţa, va trece pe la liceu, apoi îşi va urma 
drumul la Obogeni, care e la vreo opt kilometri de Craiova. 

Convoc de urgenţă consiliul de miniştri: toţi arpetiştii sunt 
obligaţi să ia parte la înmormântare. 

Ne sfătuim cum facem: urmăm cortegiul până la Obogeni sau 
nu? 

Întâi: hotărâm ca guvernul să-l întovărăşească pe Şoimaru 
până la groapă, iar ceilalţi, numai până la bariera oraşului. 

Al doilea: comandăm o coroană care trebuie să fie gata în cel 
mult trei ceasuri. 

— Ce scriem pe panglică? întreabă Ţiganu, care stă să plece. 

— Îmi repugnă inscripţiile stereotipe: Regrete eterne, 
Odihneşte în pace şi altele ejusdem farinae!*. Vreau o inscripţie 
care să meargă la inimă. Scrie, Ţigane, ce-ţi dictez: De ce ne-a; 
părăsit, Şoimaru Cătălin, şi ai plecat singur pe alt drum? 
Durerea noastră e mare. Ne vom aminti mereu de tine. Prietenii 
din A.R.P.E.T. 

Simt că niciunuia nu-i place textul, dar n-au curajul să-mi 
spună deschis, deşi sunt ditamai miniştri. Ţiganu obiectează, 
luându-mă pe departe: 

— Nu-i prea lungă inscripţia? O să ne coste o groază de 
parale. 

— Fă cum îţi spun! Nu ne uităm la bani. Aduci coroana la 
Leagăn, îndată ce-o fi gata! 

Al treilea: hotărâm ca eu, în calitate de şef suprem al 
A.R.P.E.T.-ului, să ţin o cuvântare funebră. Dar aş vrea s-o 


14 De acelaşi fel. 


rostesc în faţa Centralei. Voi încerca să-i conving pe părinţi ca 
alaiul mortuar să treacă şi pe la sediu. 

Al patrulea: Tarzan şi Magotu vor arbora doliu mare la 
Centrală. 

Ordinea de zi fiind epuizată, ridicăm şedinţa. 

A doua zi, duminică. 

Parcă-i o dimineaţă de aprilie. Cerul s-a înveşmântat cu cea 
mai curată şi sclipitoare mantie: doar în câteva locuri e peticită 
de nori scămoşi. Soarele, însă, nu mai e vesel ca altă dată. 
Lumina lui pare tristă, mohorâtă, aproape că-şi trage sufletul. 
Parcă ia şi el parte la durerea noastră. 

Curtea Leagănului geme de arpetişti. Cei care nu încap în 
curte forfotesc pe stradă, în jurul carului mortuar, tras în faţa 
Leagănului. 

li dau poruncă lui Basu să-i încoloneze pe arpetişti, ca să nu 
mai împiedice trecerea. 

Soseşte şi Domisol cu fanfara. Băieţii lui şi-au îndoliat 
instrumentele cu câte o fâşie de pânză neagră. Bravo, Domisol! 
Frumos gest! 

E aproape ora 9. Trebuie să pornească cortegiul. De ce mai 
zăbovim? Avem atâta drum de străbătut. 

In clipa asta, ne pomenim cu Pleaşcă, trecând pe poartă cu un 
geamantan în mână. Abia acum se întoarce de la Bucureşti. 
Când ne vede pe mine şi pe Rocoş, vine întins la noi şi ne 
potopeşte cu întrebările. Da, iubite Pleaşcă, s-au întâmplat 
multe lucruri în lipsa dumneavoastră, atât de multe şi triste; 
parcă aţi fi plecat din secolul trecut. Şi unele nu le veţi afla 
decât mai târziu... cine ştie» când; poate niciodată! Da, 
domnule director, s-a sinucis elevul Şoimaru Cătălin. Cine ar 
putea să ştie de ce? A luat nota 1 la istorie, şi seara l-am găsit 
spânzurat în pod, cu limba scoasă de-un cot. 

Ne gătim de plecare... Eu, Rocoş, Găliganu şi Corcoduş 
ridicăm coşciugul pe umeri, ca să-l ducem la dric. Pe când 
coborâm scările Leagănului, fanfara, sub conducerea lui 
Domisol, intonează marşul arpetist. Sunt atât de emoţionat, 
încât tremur din toate încheieturile şi simt cum mi se zburleşte 
părul. 

Cortegiul cu cei doi preoţi în frunte se urneşte ca o râmă 
uriaşă, nesfârşită, târându-se pe caldarâmul străzilor înguste. În 
atmosferă pluteşte o mireasmă stranie de praznic al morţii. 


Femei, bătrâni şi copii se îmbulzesc pe la ferestre sau la porţile 
caselor, să vadă mai bine cum se scurge alaiul, încet, fără 
grabă, parcă n-ar voi să ajungă deodată la locul de veci. 

In dreptul liceului, omida cea lungă încremeneşte. Profesorul 
lliuţă se arată în balcon şi ţine o oraţie funebră. E cam departe şi 
de aceea sunt numai urechi, ca să prind tot ce spune: 

— Nimic nu este mai trist pe lumea asta ca sinuciderea unul 
copil. Ce durere cumplită, ce dezamăgire sau ce fapt fără 
importanţă i-a frânt viaţa lui Şoimaru, nu ştie nimeni. A fost 
totuşi ceva. lar noi, care avem grija lui, suntem vinovaţi că nu l- 
am putut cruța, că nu i-am semănat încrederea, că nu i-am 
oţelit voinţa. De aceea, zguduiţi, îi cerem iertare acestui copil 
bun şi cuminte, care pleacă aşa de supărat pe viaţa pe care încă 
n-a cunoscut-o... 

Cuvintele lui lliuţă mă cutremură. Parcă le smulge din suflet, 
aşa merg de repede la celelalte suflete. 

Ce-aş mai putea adăuga pe lângă cele spuse de profesorul 
lliuţă? Alături de el, mă simt mic şi neînsemnat, ca o gânganie 
faţă de un elefant. 

Cortegiul pleacă mai departe şi se opreşte în dreptul 
Centralei. Casa toată, înveşmântată în negru (de unde or fi găsit 
băieţii atâta zăbranic?), are o înfăţişare de spaimă, de monstru 
apocaliptic, de coşmar. 

Acum trebuie să rostesc cuvântarea... Dar nu pot... Nu mai 
pot spune un cuvânt după lliuţă... Dacă aş fi vorbit înaintea lui, 
aş fi avut curaj, dar aşa, mă simt la pământ, cu aripile frânte. 
Mai bine renunţ. Dar în aceeaşi clipă îmi trece prin cap, cu 
iuţeala unui fulger, gândul salvator. Îl pun pe Basu să strige cât 
îl ţine gura: „Toată lumea în genunchi!” 

Vocea lui Basu sună ca un trombon, uluind timpanele, şi se 
pierde în văzduh. Oamenii rămân câteva secunde nedumeriţi. 
Ce-o fi asta? Pentru ce este nevoie să îngenuncheze? Arpetiştii 
îngenunchează cei dintâi, în mijlocul străzii. După ei se iau şi 
ceilalţi. Nu rămân în picioare decât preoţii şi fanfara, care s-a 
postat în poarta Centralei. 

— Domisol, când îţi fac semn, începi marşul funebru de 
Beethoven, în surdină... Numai viorile... înţelegi? 

Apoi suflu la urechea lui Basu ceea ce trebuie să strige 
mulţimii, iar el transmite, cu glasul lui tunător: 

— Elevul Dima va recita poezia Plecare spre țărmuri 


necunoscute!” de Şoimaru Cătălin, regretatul nostru coleg. 

Şi, cocoţat pe umerii colegilor, în suspinele sfâşietoare ale 
viorilor, citesc strania poezie, cea din urmă poezie a lui Şoimaru, 
rămasă pentru totdeauna nerefăcută: 


Mă dezlipesc de lumea voastră 
De tot ce este îndărătul meu, 

De umbrele cu care totdeauna 
Am colindat, prin întristări, mereu. 


Plec într-o lume nouă, undeva 
Departe, peste mări - spre nesfârşit. 
Nu ştiu nici eu unde mâ-ndeamnă 
Destinul care mi-a fost hărăzit. 
Acolo va fi altfel, mai mult soare... 
Domniţe albe mi-or întinde mâna 
Si-n noaptea caldă, parfumată, 

Va răsări, mai zâmbitoare, luna. 


Corabia, cu pânzele întinse, 

Cu pieptul alb, străluminat, deschis, 
Despică apele albastre, zboară 

În depărtare, spre un cer de vis. 


Adio, mamă! Rămas-bun, prieteni! 
Mi-e strânsă inima, îndurerată, 

Că n-am puterea să vă iau cu mine, 
Dar tot am să vă chem odată! 


Efectul este uluitor. Norodul pe care l-am târât în genunchi, ca 
să asculte poezia, e zdrobit de emoție şi abia mai poate să se 
ridice în picioare. N-ar fi fost de mirare dacă însuşi Şoimaru se 
trezea din marele lui somn. 

Cortegiul porneşte din nou, şi după o jumătate de oră 
ajungem la marginea oraşului. Aici, arpetiştii se opresc şi strigă 
de trei ori într-un glas: 

— A-di-o, Şoi-ma-ru! 

Apoi fac calea întoarsă. De asemenea, pleacă lliuţă, împreuna 
cu Pleaşcă şi Madam Fâţ. Lotte îşi face loc prin mulţime până la 


15 Poezie de Virgil Carianopol. 


mine. 

— Grig, a fost aşa de emoţionantă poezia pe care ai recitat-o, 
încât am plâns cu hohote... Cum de ţi-a trecut prin cap s-o 
asculte lumea în genunchi? 

— Aşa trebuie să ascultăm poezia! 

Pornim la drum lung. 

Tatăl lui Şoimaru ne oferă o trăsură. Am încăpea, cred, opt 
inşi - Rogvaiv şi Aguridă lipsesc -, totuşi preferăm să mergem pe 
jos. După vreo patru ceasuri, adică pe la 2 şi jumătate, alaiul 
funebru ajunge la Obogeni. 

Satul - aşezare de oameni cuprinşi - se aşterne într-o vale pe 
unde şerpuiesc, nu departe, apele argintii ale Jiului. Grupuri de 
ţărani şi de târgoveţi, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, ne 
întâmpină cu frunţile plecate şi se alătură cortegiului. 

Oprim în faţa unui pâlc de clădiri, împrejmuite cu gard înalt şi 
cu o poartă uriaşă, în chip de troiță. E spitalul din Obogeni, unde 
tatăl lui Şoimaru e medic-şef. După un scurt popas, în care timp 
preoţii rostesc rugăciuni şi cădelniţează, pornim spre biserica 
satului, ale cărei clopote împuiază văzduhul cu vaiete prelungi 
de aramă. 

lată-mă, Şoimaru, la Obogenii copilăriei tale, unde m-ai poftit 
să mă cunoască părinţii tăi. 

În cimitirul care se întinde de-a lungul văii, chiar în curtea 
bisericii, ne luăm rămas-bun de la dragul nostru prieten şi-i 
sărutăm fruntea îngheţată de unde a pornit gândul răzvrătirii. 

Când ne aşezăm la masa ospăţului, nu ne e foame, deşi n-am 
pus în gură nimic de azi-dimineaţă. Dar pofta vine mâncând... 
înfulecăm de zor, după străvechea lege a trupului. 

Numai o singură fiinţă nu se atinge de bucate şi cată cu 
privirile ca o halucinată, înainte, dincolo de pereţi: e mama lui 
Şoimaru... 


O noapte de veghe 


După ospăț, ieşim în curtea spitalului. Umbrele înserării se 
lasă încet. Un miros tare de acid fenic ne gâdilă nările. Băieţii se 
strâng în jurul meu roată. Le spun: 

— Uite ce este: mergem cu toţii la cimitir. 


— Ce să facem acolo, la ora asta? se miră ei. 

— Veghem la mormântul lui Şoimaru până mâine dimineaţă, 
înţelegeţi, nu-l putem lăsa singur în prima noapte. Trebuie să-i 
ţinem tovărăşie. Pentru un mort, cea dintâi noapte în cimitir e 
ceva groaznic, înspăimântător. După asta, se obişnuieşte încetul 
cu incetul. Chiar el mi-a spus-o. Ne-am înţeles? Executarea! 
poruncesc eu napoleonian. 

Şi ne strecurăm, ca nişte umbre, pe ulițele pustii ale satului, 
până, ajungem la cimitir. Niciunuia nu-i e la îndemână să 
petreacă o noapte în tovărăşia morţilor, dar n-are încotro. 
Porunca nu se discută. 

Magotu încearcă să glumească. 

— Cred c-o să crape fierea în mine, când o veni miezul nopţii. 

— Dar ce se întâmplă la miezul nopţii? întreabă Esculap 
curios. 

— Cum, nu ştii? les strigoii şi joacă pe morminte sârba popilor. 

— Tacă-vă gura! mormăie Tarzan necăjit, nu mai sporovăiţi 
verzi şi uscate. 

— Să poftească vreo stafie să iasă din groapă, că vede ea pe 
dracu'! 

— Ce-i faci, Basule? 

— O jupoi de vie. 

— Las-o moartă, excelenţă, îi râde în nas Ţiganu. Să nu-ţi 
crape şi ţie fierea. 

Ne aşezăm în jurul mormântului lui Şoimaru. Magotu şi 
Ploşniţă aprind chibrituri pe la cruci, ca să citească numele 
morţilor. Deodată se aud hohote de râs. 

— Ce chicotiţi, măi, acolo? Nu vă mai potoliţi odată? strigă 
Tarzan. 

— Excelenţelor, ia veniţi să vedeţi cine odihneşte aici. 

Se duc Ţiganu şi Basu. Izbucnesc alte râsete. Apoi se apropie 
cu toţii. 

— Ce tot râdeţi, măi, ca leprele? îi ia Tarzan în primire. 

— Cică aici odihneşte regretatul lancu Căcărează, spune 
Magotu, şi iar se porneşte pe râs. 

Mare mucalit: ăsta şi mort face lumea să râdă. 

— Magotu şi voi ceilalţi, isprăviţi odată cu prostiile, îi cert cu 
asprime. |n acest loc trebuie să păstrăm seriozitatea. Ce 
Dumnezeu, nu puteţi să vă abţineţi? 

— Mă întreb, ce-o să facem până la ziuă? N-avem nici frunză, 


nici câini. 

— Uite ce facem: fiecare dintre noi va povesti tot ce ştie 
despre Şoimaru: întâmplări, păţanii, convorbiri, în sfârşit, orice- 
şi aduce aminte. Vreau să-l înviem în felul acesta, să-l simţim 
viu între noi. 

— Să încercăm, bâiguie sceptic câţiva. 

Încep să le povestesc cum l-am întâlnit pe sălile liceului, chiar 
în cea dintâi zi de şcoală, cum întâmplarea a făcut să şedem 
unul lângă altul la sfeştanie, cum ne-am împrietenit şi ce discuţii 
încingeam pe banca din grădina Leagănului despre lume şi 
existenţă. 

Cele mai multe întâmplări le istoriseşte Esculap, fiindcă e 
rubedenie de departe cu el. Aflu ceva nou: că Şoimaru avea 17 
ani. Nu 16 cât credeam eu. Pierduse un an din cauză că fusese 
bolnav. 

Uneori, conversaţia alunecă pe nesimţite şi ne pomenim fără 
voie în Ţara Grigoridei plimbându-ne pe aleile capitalei, care 
trebuie să semene neapărat cu Batavia, chiar s-o întreacă. 

Hotărăsc pe loc ca să dăm capitalei noastre numele lui 
Şoimaru. Arpetiştii aprobă cu însufleţire. 

— Şoimaru, mare prostie făcuşi, băiatule! strigă Basu 
înciudat. Niciodată n-o să ai parte să vezi oraşul care-ţi va purta 
numele. 

Îl admonestez pe Basu pentru exclamaţia lui ireverenţioasă şi 
adaug: 

— De mortuis nihil nisi bene®. 

Magotu numaidecât sare cu gura să mă corecteze, chipurile: 

— Nu se spune aşa, ci: De mortuis nihilsine deo! Băieţii 
izbucnesc din nou în râsete înfundate. 

— Domnilor miniştri, strig mâniat, dacă vreunul din voi mai 
face o glumă sărată sau nesărată şi nu păstrează o adâncă 
reculegere potrivită momentului, să ştiţi că-l exclud pe loc din 
guvern şi chiar din A.R.P.E.T. Cred că suntem înţeleşi. 

Câteva minute nimeni nu rosteşte o silabă. După asta ne 
aşternem iar la taifas, vorbim despre expediţie, fără a mai 
conteni. E drept că pentru subiectul acesta nu ne-ar ajunge nicio 
mie şi una de nopţi, darmite una singură. 

Din când în când, ne uităm la ceas, deşi cântatul cocoşilor ne 


16 Despre morţi numai de bine. 


arată tot atât de bine mersul vremii. E curios că de la ora 1 şi 
până la 4 nici nu ne-a dat în gând să mai cercetăm cât era 
ceasul, într-atât eram prinşi de focul discuţiei. 

— Vedeţi că n-a ieşit niciun strigoi? constată Esculap cu 
satisfacţie. 

— Mai are timp, nu te speria, îl lămureşte Ţiganu. 

Magotu se apucă să ne povestească o întâmplare care - 
susţine el - s-a petrecut în satul lui acum vreo 20 de ani, când 
era ţânc de o şchioapă. Cică un ţăran a pus rămăşag cu altul pe- 
o vadră de vin că are curaj să se ducă în cimitir la miezul nopţii 
şi să împlânte cuțitul într-un mormânt. Zis şi făcut. 

Omul se duce, într-adevăr, luptându-se cu nămeţii de zăpadă, 
până ajunge la lăcaşul morţilor, şi înfige cuțitul în pământ. Când 
dă să plece, simte că-l ţine ceva de poala şubei. Crezând că 
mortul l-a înhăţat de pulpană, ţipă de groază şi cade jos 
grămadă. A doua zi, oamenii l-au găsit întins, fără suflare, pe 
marginea mormântului, cu cuțitul înfipt în poala şubei. Ne trece 
un fior de gheaţă prin şira spinării. 

— Nu mai povestiţi întâmplări de spaimă, că ni se face părul 
măciucă! spune Esculap. 

Vorbim mai departe despre expediţie. Dar frigul se înteţeşte 
din ce în ce şi toţi începem să dârdâim. Câţiva sar şi bătătoresc 
pământul, să se încălzească. 

Basu strănută pe neaşteptate şi toţi arpetiştii sar în sus 
înspăimântați. Când îşi dau seama că pricina spaimei n-a fost 
decât un strănut caraghios, izbucnesc din nou în râs, dar 
numaidecât se prefac că i-a apucat tusea, ca să nu mă supere. 

O geană de lumină spălăcită, izvorâtă de sub pământ, se 
anină de bolta cerească, se umflă văzând cu ochii, se face albă 
ca laptele, până inundă toată partea dinspre răsărit. Apoi se 
înroşeşte, de parcă s-ar fi aprins poalele cerului, şi arde 
vâlvătaie cu limbi mari de flăcări. Cuiele de argint care ţin prinse 
de boltă uriaşa mantie de întuneric, se topesc de para focului, 
întunecimea se destramă şi zorile îşi revarsă de pretutindeni 
armatele de lumină care pun stăpânire pe întreaga fire, fără 
zăngănit de arme, în cea mai adâncă taină. 

— Care sunteţi acolo, măi creştinilor? se aude o voce groasă 
în faptul dimineţii. 

Câţiva dintre noi tresar speriaţi. Întoarcem capul. Dintre 
copacii goi de frunză răsare o matahală neagră care se apropie 


încet. Trebuie să fie preotul, care s-a trezit odată cu zorile. Casa 
parohială e lângă biserică, cimitirul se întinde în curtea bisericii 
pe o vale îngustă. 

— Măi, care sunteţi şi de ce nu daţi glas? mai strigă popa o 
dată. 

— Oameni buni, părinte, creştini ortodocşi, răspunde Magotu. 
Preotul se apropie ca o arătare patriarhală din alte vremuri. 

— Parcă aţi fi băieţi de şcoală. Ce căutaţi, taică, în cimitir cu 
noaptea-n spinare? 

— N-am venit acum: suntem de aseară, îl lămuresc eu. 

— De aseară? Nu vă e bine la cap? Sau n-aţi avut unde vă 
odihni oasele? 

— Ba nu, părinte, ne-am gândit să-i ţinem de urât colegului 
nostru, Şoimaru, în noaptea asta. 

— Să-i ţineţi de urât? se miră popa. Bată-vă să vă bată de 
mânji ! La una ca asta nu m-am gândit până acum. Da apoi, 
morţilor nu le e urât aici, căci sunt laolaltă, se cunosc între ei şi 
se înţeleg fără vorbe. Dar tot faptă creştinească se cheamă 
priveghiul vostru! 

După ce ne luăm adio de la Şoimaru, o întindem voiniceşte la 
drum. Până la oraş, avem cale lungă de bătut. Drumul ne 
încălzeşte şi într-un ceas suntem la bariera oraşului. O 
mireasmă de pâine caldă ne îmbie nările. Ne repezim în brutărie 
şi plecăm mai departe fiecare la subsuoară cu câte o pâine abia 
scoasă din cuptor, din care muşcă lacom. 

Când mai târziu ne întâlnim în clasă şi ne prinde vălmăşagul 
vieţii de toate zilele, aventura de astă-noapte ni se pare o 
povestire stranie şi neverosimilă. 


Vesti din lumea cealaltă 


Când mă duc la Centrală, găsesc pe biroul meu o scrisoare. O 
iau în mână, scrisul mi se pare cunoscut, dar nu ghicesc de la 
cine ar putea să fie. Când desfac plicul, tresar înspăimântat: un 
răvaş de la Şoimaru. Vezi, n-a plecat, în lunga lui călătorie, fără 
să-mi lase un cuvânt. 


Mult iubite prietene, 
Când veti primi aceste rânduri, aşternute în pripă, eu nu voi 
mai fi pe lume. Vă spuneam, dacă vă amintiţi, ce frică mi-era 


de atâta fericire, şi chiar aşa s-a întâmplat. De pe culmea cea 
mai înaltă am lunecat într-o prăpastie fără fund, imbrâncit de 
„fapta” ei, căreia nu îndrăznesc să-i dau un nume. Din clipa 
aceea, cerul a căzut pe mine şi m-a zdrobit, făcându-mă una 
cu pământul. 

N-am găsit în ființa mea nicio fărâmă de putere, ca să dau 
jos de pe soclu idolul căruia mă închinam. lată de ce, vă 
implor, bunul meu prieten, răzbunați-mă dumneavoastră, 
pedepsiți-o pe femeia aceasta precum merită. Ştiu că mă 
iubiți mult (şi eu v-am iubit tot aşa) şi de aceea cutez să vă 
rog, cu limbă de moarte, cele de mai sus. Şi, vă mai rog, nu 
spuneți nimănui ce a fost, chiar distrugeti scrisoarea de față. 
Nici mama nu trebuie să ştie nimic. Prea ar suferi mult şi 
vreau s-o crut, deşi pierderea mea va fi pentru ea o lovitură 
atât de grea! Dar ce să fac, ce să fac?... 

Rămâneți cu bine, scumpul meu prieten. Vă urez izbândă în 
marea expediție care era odată şi a mea. Şi nu mă uitaţi de 
tot. Aduceţi-vă aminte de acela care a fost nefericitul 
dumneavoastră, 

Cătălin Şoimaru 


Da, ai dreptate, Şoimaru, trebuie să ardem scrisoarea. Pentru 
mine e totuna, fiindcă acum o ştiu pe dinafară, cuvânt cu 
cuvânt: am citit-o de o sută de ori. Dormi, suflet zbuciumat! Te 
voi răzbuna, aşa cum numai eu ştiu să răzbun o viaţă furată. Ce 
păcat că n-o să poţi gusta niciun pic din mierea răzbunării. 

Şi parcă tot mai mult mi-ar fi plăcut s-o ierti. N-ai putut nici tu 
de bună seamă. Prea te-a durut trădarea... Şi apoi, ura e 
întotdeauna mai puternică decât iubirea. 

Intr-amurg, când mă întorc la Leagăn, mă întâmpină Rocoş cu 
un plic în mână. 

— Ai o scrisoare... 

Mi-arunc ochii pe adresa. Recunosc numaidecât scrisul lui 
Şoimaru... Cum, ce-i asta? Incă un răvaş? O fi uitat să-mi 
comunice ceva şi... Desfac plicul, gâtuit de emoție. Doar câteva 
rânduri  aşternute nervos, la repezeală. Nici titlu, nici 
semnătură... Şi aici în plic, ce-o mai fi? Un cartonaş de-o 
şchioapă - o fotografie de amator... Chiar ea - directoarea, 
fireşte -, prinsă în obiectiv undeva, pe stradă. Da, mi-aduc 
aminte. Şoimaru mi-a vorbit de poza asta... Dar de ce mi-a 


trimis-o? Şi ce mai vrea să-mi comunice ? 


N-am ştiut ce-ţi scriu, am fost nebun, nebun de legat. Să nu 
te răzbuni pe ea, nu, nu, niciodată, să nu-i faci niciun răul. Aş 
muri de durere a doua oară, mai deznădăjduit ca prima dată. 
Te rog, însă, du-te la ea şi spune-i cât am iubit-o... arata-i 
fotografia alăturată, pe care am sărutat-o de mii şi mii de ori, 
ca să te creadă. 

Și, după ce-i declari dragostea pe care niciodată n-aş fi 
îndrăznit să i-o dau în vileag, vino la mormântul meu, să-mi 
şopteşti ce ţi-a spus. Eu am să te aud... Te rog din suflet, fă 
asta pentru mine, te rog! te rog! te rog! 


Ah! ştiam, dragul meu Şoimaru, că eşti un suflet ales... Ai 
avut o clipă de rătăcire, când fiinţa ta devastată de uragan a 
căzut prada urii. Doar o singură clipă. Aşa voi face... precum mă 
rogi cu limbă de moarte... Voi găsi o împrejurare prielnică şi voi 
fi ambasadorul simţirii tale... Da, da, Şoimaru, cât de curând... 


O misiune îndeplinită 


Viaţa curge mai departe, liniştită ca un fluviu molcom pe care 
nu-l tulbură nimic, iar golul lăsat de Şoimaru nici nu se 
cunoaşte, căci apa îl umple numaidecât. Pe scaunul ocupat de el 
la masa din sufragerie stă acum altcineva, şi parcă e aşa de 
când lumea. 

Îmi vine în minte o frază amară din Omar-Khayyam: 

Ma naissance n'apportera pas le moindre profit a l'univers. Ma 
mort ne diminuera ni son immensite, ni sa splendeur. Personne 
n'a jamais pu m'expliquer pourquoi je suis venu, pourquoi je 
partirai.!/ 

Astăzi ne pomenim cu mama lui Şoimaru. A venit să ia 
lucrurile băiatului. Trimite după mine, vrea să-mi vorbească. E în 
cancelarie, cu directoarea. 

— Uite, domnule Dima, îmi spune, sunt aici opt volume din 
Mica enciclopedie, ale lui Cătălin. Ţi le dăruiesc, ca amintire din 


17 Naşterea mea n-a adus nici cel mai mic câştig universului. Moartea mea 
nu-i va micşora nici imensitatea, nici splendoarea. Nimeni n-a putut vreodată 
să-mi explice de ce am venit, de ce voi pleca. 


partea lui. Ştiu cât de mult ţinea la dumneata. 

Îi mulţumesc, mişcat, pentru gestul ei. 

— Mi-a spus părintele Dumitru, continuă doamna Şoimaru, că 
aţi vegheat toată noaptea la mormântul lui Cătălin. Nu poţi să-ţi 
închipui cât m-a zguduit această faptă, care dovedeşte din 
partea colegilor săi atâta simţire şi devotament. 

Lucreția Borgia, de asemenea, e surprinsă de gestul nostru. 

— Cum, aţi stat toată noaptea în cimitir? mă întreabă ea. 

— Da, lângă mormântul lui, i-am ţinut de urât. Mi-a spus 
odată că-i e groază, gândindu-se ce cumplită trebuie să fie cea 
dintâi noapte a unui mort în cimitirul plin de necunoscuţi... 

— lată un lucru la care nu m-am gândit niciodată... Mă uluieşti 
mereu, Dima, cu faptele dumitale! exclamă directoarea, 
privindu-mă ciudat, ca pe o arătare din altă lume. 

Nu prea înţeleg de ce o „uluiesc” atâta, pentru că faptele 
mele nu ies din normal. Mă folosesc de câteva clipe când 
rămânem singuri, ca să-i solicit o convorbire între patru ochi: 

— Între patru ochi? se miră din nou directoarea. Acum nu poţi 
să-mi spui despre ce este vorba?... 

— Nu... Am nevoie de cel puţin o jumătate de oră... 

— Atunci trebuie să fie ceva important... 

— Foarte important! 

— M-ai făcut tare curioasă... Bine, Dima, îmi fac timp liber 
după ce pleacă doamna Şoimaru şi te chem... 

Abia a plecat mama lui Şoimaru, că directoarea trimite după 
mine. Fierbe de curiozitate şi vrea cât mai degrabă să afle ce 
am să-i spun. Stă în cancelarie, pe fotoliul soţului ei, ca o 
împărăteasa pe tron: e strălucitoare, degajă o maiestate care o 
prinde de minune Şi frumoasă, frumoasă!... Abia acum, privind-o 
mai cu luare-aminte, bag de seamă cât de mult seamănă cu 
Lucile, fermecătoaioi soţie a lui Camille Desmoulins, pe care o 
îndrăgisem cu câţiva ani înainte, pe când studiam Revoluţia 
Franceză şi-i purtam portretul, ca pe acela al Alinei Barbu. 

După ce m-aşez pe scaun, dinaintea ei, o întreb grijuliu: 

— Nu ne deranjează nimeni? Nici domnul director? 

— Soţul meu nu-i acasă. Suntem singuri, aşa cum ai dorit. 
Acum spune despre ce-i vorba! 

— lertaţi-mă, trebuie să vă destăinui ceva îngrozitor. Aş fi vrut 
să vă cruţ, dar nu se poate... Sunt obligat s-o fac, înţelegeţi, n- 
am avut încotro... 


La auzul acestei fraze de început - pregătită, de altfel, cuvânt 
cu cuvânt - fiinţa directoarei tresare toată: 

— Doamne, ce este?... Mă sperii! 

— Aflaţi că Şoimaru s-a sinucis din pricina dumneavoastră.. 

Lovitura se dovedeşte atât de grea şi neprevăzută, încât nu-i 
înţelege dintr-odată mărimea. Şi cea dintâi reacţie a ei este să 
se apere, chiar dacă n-are la îndemână arme: 

— Nu se poate... Cum din cauza mea? Asta-i prostie! De ce ? 
Ce i-am făcut? 

Şi încet, rar, cu o cruzime savantă de călău (parcă aş fi intrat 
în pielea lui Sanson'5), îi dezvălui dragostea nefericitului 
adolescent pentru ea. 

Da, a iubit-o din clipa când ochii lui mari şi frumoşi au oglindit 
imaginea ei, care i-a răscolit făptura, ca o licoare vrăjită. De 
atunci nu s-a mai smuls din vraja ei, şi poate că nici n-a încercat. 
Mai bine de un an, a trăit zi de zi în acest farmec, pe cât de 
dulce, pe atât de otrăvitor, legănându-se între nădejde şi 
disperare. 

In nevoia de a va avea mereu lângă el, a încercat să vă fure o 
fotografie, dar n-a reuşit. Atunci, v-a fotografiat cu aparatul lui, 
fără să prindeţi de veste. 

Spunând acestea, scot poza găsită în plic şi i-o întind. Ea o 
priveşte lung, atât de lung, că, pare-se, nici n-o vede. Clatină 
uşor din cap: 

— Da, da, eu sunt... N-am ştiut nimic de fotografia asta... 

— Şi, cu toate astea, a fost acoperită de milioane de sărutări. 

— Bietul băiat!... Cine s-ar fi gândit la una ca asta?... Pun, însă 
problema şi altfel. Chiar dacă mi-ar fi spus... ce puteam să fac? 
Ar fi fost o nebunie să-l încurajez, când eu sunt aproape de o 
vârstă cu mama lui. Nu, nu mă simt deloc vinovată de pasiunea 
pe care i-am născut-o, se întâmplă destul de des ca un 
adolescent să iubească o femeie, dar de aici până la sinucidere 
e un drum lung. Nu cred că Şoimaru şi-a curmat zilele din 
această pricină... 

— Ba da... 

— Ţi-a destăinuit acest lucru în ajun? 

— Nu... 

— Atunci e limpede. Trebuie să fi intervenit o mare deziluzie, 
ca să recurgă la un asemenea act funest, în sfârşit, ceva foarte 


18 Călău în timpul Revoluţiei Franceze. 


puternic care să-i frângă echilibrul. 

— Din nefericire acest ceva s-a întâmplat. 

— Ce anume? 

Îi povestesc scena din grădină, când eu şi Şoimaru am 
surprins-o sărutându-se dinapoia gardului cu procurorul. Mi-e 
atât de penibilă această relatare, încât asud tot, nu găsesc fraze 
potrivite şi mă poticnesc într-una. Orice s-ar spune, ea e 
directoare şi eu, elev. Şi din acest raport nu putem ieşi niciunul, 
nici altul. 

— A! ţipă ea, rănită, şi ascultă rechizitoriul cu faţa ascunsă în 
mâini, gemând pe ruinele mândriei. E atât de zdrobită, că nu 
mai poate îngăima un cuvânt. 

Împărăteasa dinaintea mea şi-a pierdut strălucirea, 
maiestatea, frumuseţea. A ajuns o biată epavă. 

Continui implacabil: 

— Vedeţi, Şoimaru accepta ca zeiţa visului său de iubire să fie 
căsătorită cu domnul profesor Pleşea, dar n-a putut îndura să 
aveţi pe altcineva. Îmi vine greu să spun „amant”. Asta e marea 
deziluzie, care i-a rupt sufletul în două... 

Directoarea e atât de tulburată, încât nu sunt sigur dacă a 
auzit ce i-am spus. Mă întreabă brusc, ieşind din temă: 

— Mai ştie cineva de asta? 

— Adică de ce? mă prefac că nu înţeleg. 

— De ceea ce mi-ai pomenit, spune ea, ferindu-se a-i da 
faptei un nume. 

— Singur profesorul lliuţă ştie tot ce s-a întâmplat. Dar pot să- 
i spun adevărul? Nu i-aş da încă o lovitură de moarte? Tot mai 
bună mi se pare minciuna. 

— Mă jigniţi, doamnă! Îmi dau foarte bine seama de 
gravitatea acestei fapte. 

Soarta ei o preocupă într-atât, încât uită să-mi ceară scuze, 
ba, dimpotrivă, vrea chiar să-şi asigure viitorul: 

— Dima, jură, dă-mi cuvântul de onoare că şi de-aci înainte nu 
vei spune nimănui nimic, nici chiar părinţilor! Altfel, înnebunesc, 
nu ştiu ce se va alege de mine. 

— Ei, bine, doamnă, vă dau cuvântul de onoare. 

Răsuflă uşurată, parcă i-aş fi înlăturat un munte de pe piept. 
Îmi ia mâna, o strânge uşor, zâmbind crispat, cu altă faţă decât 
a ei, în semn de mulţumire. Mi-e milă, îmi face rău s-o privesc. E 
bolnavă de-a binelea, suferinţa i-a devastat faţa, aproape că nu 


mai poate vorbi. 

— Sunt zdrobită, complet zdrobită... Mai bine nu-mi spuneai 
nimic. Singura mea scuză e că habar n-aveam de 
sentimentele... bietului băiat. Şi dacă ai şti cât îmi era de drag! 

Plânge încet, potolit. 

Observ câteva boabe strălucitoare de lacrimi cum i se scurg 
pe valea obrajilor. 

— Vă rog, vă rog, nu plângeţi, doamnă! Mă simt foarte 
stingherit în faţa dumneavoastră. 

— Adevărat, e degeaba... Nu se mai poate îndrepta nimic. Dar 
nu mă pot stăpâni... 

Plânge mai departe. Mă ridic, cu gândul de a curma penibila 
scenă. 

— Doamnă, mi-am îndeplinit misiunea pe care am avut-o. Va 
rog să-mi daţi voie să plec. 

Ea îşi şterge în pripă lacrimile. 

— Asta a fost tot? 

— Da. Şoimaru a vrut ca dumneavoastră să ştiţi cât v-a iubit 
de mult... 

— Ce-i mai folosea asta? 

— Nici eu nu ştiu. Credea că, poate, în acest fel, dragostea lui 
nu se va pierde... 

— Mi se pare atât de ciudat... 

— Ca să vă convingeţi că nu adaug nimic de la mine, vă citesc 
un pasaj din scrisoarea pe care am primit-o: 

- Da, citeşte-mi... 

Scot hârtia din buzunar şi dau glas mesajului: 


.. Spune-i cât am iubit-o, arată-i fotografia alăturată pe 
care am sărutat-o de mii şi mii de ori, ca să te creadă. şi, 
după ce-i declari dragostea pe care niciodată n-aş fi îndrăznit 
să i-o dau în vileag, vino la mormântul meu să-mi şopteşti ce 
ti-a spus. Eu am să te aud... 


Nu-i vine a crede. Lucile n-a fost obişnuită cu sentimente atât 
de eterice, atât de supraomeneşti... Citeşte ea însăşi slova 
postumă... E adevărat... Nu există nicio îndoială. Spre mirarea 
mea, ochii ei se umplu iarăşi de lacrimi. Nu m-aşteptam să fie 
atât de simţitoare. Am judecat-o greşit. 

— Şi te duci acolo, la mormânt? mă întreabă după o tăcere. 


— Da... Într-una din zilele astea... cât de curând... Ce să-i 
spun? Îmi daţi un răspuns? 

Ea încuviinţează din cap, se ridică şi, apropiindu-se de mine, 
mă sărută pe obraz. E o sărutare rece, de gheaţă, care mă 
înfioară. 

— Acesta-i răspunsul meu... 


Înfrângerea lui Attila 


Istoria ne place - în general -, dar pe dascălul care o predă 
nu-l putem înghiţi. Şi nu ştiu cum se face, că antipatia pentru 
om se revarsă şi asupra materiei de studiu, care n-are nicio 
vină. Domnul Niculescu a venit de la Turnu-Severin cu poreclă 
cu tot. Acolo l-au botezat Attila, noi îi spunem la fel. Şi pe bună 
dreptate. De cum se uită la tine - să dai, să fugi. Răutatea a 
strâns-o toată în ochii lui bulbucaţi, ca de broască. Oricine simte 
un duşman în el, de care trebuie să se ferească, deşi nu i-a făcut 
nimic, niciun rău. E de statură potrivită, cam revărsat pe 
schelet, din cauza grăsimii. Zilnic se rade proaspăt şi are părul 
lins, cu cărare pe mijlocul capului. Dar, preocuparea-i de 
căpetenie e îmbrăcămintea... În fiecare zi îşi schimbă costumul. 
Şi poartă haine elegante, din stofă scumpă, englezească. Nu-i 
lipseşte nici monoclul în ochiul stâng, prins cu şnur, care 
impresionează mai mult decât eleganţa-i vestimentară. 

În recreaţia dinaintea orei de istorie, nimeni nu mai părăseşte 
clasa. Toţi băieţii răsfoiesc înfriguraţi în bănci foile manualului, 
întărind în memorie părţile care s-au întipărit mai slab. 

— Ssst! Vine! anunţă de regulă Ţiganu. 

Şi deodată un murmur surd face să freamăte clasa. Attila 
apare pe uşa larg deschisă, băţos, ca un general la paradă, cu 
catalogul trupei la subsuoară. Noi toţi ne ridicăm în picioare, 
parcă am fi nişte arcuri declanşate în aceeaşi clipă. Ne face un 
semn cu mâna, şi clasa se aşază mecanic în bănci. Lecţia 
începe. 

Nu ştiu, nu-mi dau seama de ce Attila ne inspiră atâta frică. 
Ce spun frica? Groază! De ce în ora lui se aude musca bâăzâind, 
iar Magotu nu-ndrăzneşte să miorlăie ca pisica sau să latre 
precum câinele, cum face la alţi profesori? 

Uneori se întâmplă ca Attila, bine dispus, să spună câte un 
cuvânt de duh. Mai toţi băieţii izbucnesc în râs, deşi nimeni nu 


gustă gluma. E un râs silit, îngheţat, numai pentru a-i face pe 
plac, râsul laşităţii. 

După sinuciderea lui Şoimaru, Attila a devenit foarte nervos. 
Se vede că a primit multe bobârnace de la judecătorul de 
instrucţie şi chiar din partea lui Michiduţă, şi din cauza asta 
nimeni nu-i mai intră în voie. 

De aceea, ori de câte ori avem istorie, mi se pare că toată 
clasa şade pe un butoi cu pulbere şi se pregăteşte, dintr-o clipă 
într-alta, să sară în aer. Nervii îmi sunt întinşi, gata să 
plesnească, şi toată făptura mi se încordează, ca şi cum ar sta 
să se apere împotriva unei primejdii care pluteşte în văzduh, şi 
uneori chiar mă apucă un tremur ciudat. In clipele astea, cred că 
m-aş putea război cu o sută de oameni şi pe toţi i-aş culca la 
pământ. 

Numai profesorul nostru de istorie, înţepenit comod pe 
scaunul catedrei, nu presimte nimic. Surâde ca de obicei sieşi şi 
răsfoieşte catalogul, cu mişcările lui mecanice, pe care i le 
cunoaştem atât de bine, în căutarea victimei. 

Ard de nerăbdare să văd cine va fi astăzi condamnat să iasă 
la lecţie, căci Attila nu examinează decât un singur elev. 

— Să poftească... mormăie el, întorcând o foaie de la coadă 
(şi în clipa aceea toţi cei cu S răsuflă...), să poftească, repetă el, 
desfătându-se şi mai întorcând o filă (toţi R oftează uşuraţi), să 
poftească... şi mai trece alte două-trei file, ca să se întoarcă 
apoi brusc şi să strige: Stănescu Barbu! 

Basu! Pe el au căzut sortii! Namila de Basu iese anevoie din 
banca prea mică pentru măsura lui. 

Attila observă mişcarea şi aruncă numaidecât o ironie: 

— la vezi, n-a mai rămas nimic în bancă? 

Clasa râde îngheţat, dar Basu nu pricepe „subtila” ironie a 
profesorului şi se întoarce din drum. Când ajunge în dreptul 
băncii îşi dă seama că e vorba de o zeflemea, mai ales că-i vede 
pe băieţi râzând, şi, făcând calea întoarsă, se postează lângă 
tablă, în poziţie de drepţi. 

Trec câteva minute lungi, nesfârşite, în care timp Attila 
priveşte un punct imaterial în spaţiu, deasupra capetelor 
noastre, şi-şi netezeşte, când cu stânga, când cu dreapta, părul 
lins, cu alee pe mijloc. lar când îi rămâne în mână vreun fir, suflă 
scuturând degetele, fără să-şi mişte însă privirile. 

După ce termină cu netezitul frizurii, i se adresează lui Basu: 


— Ce lecţie avem azi? 

— Mircea cel Bătrân. 

— Dă-i drumul! 

După această poftire, prea puţin pedagogică, Basu începe să 
debiteze povestirea voievodului Mircea, cu o siguranţă şi o 
cunoaştere a faptelor care mă uimesc. 

Hm! Basu a tocit straşnic şi îmi pare bine de asta. Îşi dă 
seama că trebuie să se pună cu burta pe carte, ca un arpetist 
care se respectă. 

Dar a şti lecţia ca pe apă nu este totul faţă de capriciile lui 
Attila. Câteodată vrea să nu ştii, aşa are el poftă, şi atunci cine 
îndrăzneşte să-i strice cheful? De altfel, pentru un profesor, nu e 
cel mai greu lucru să te facă să nu ştii, fiindcă el întreabă, şi 
oricine întreabă are un nemărginit avantaj asupra celui care 
trebuie să răspundă. 

— Cum o chema pe mama lui Mircea cel Bătrân? începe Attila 
seria întrebărilor menite să-l înfunde pe Basu. 

— Doamna Calinichia. 

— Dar pe soţia voievodului? 

— Mara. 

Basu se ţine bine. Bravo, Basule! Nu te da bătut! Toţi îl 
încurajăm cu privirile... 

— Ce daruri i-a trimis regele Vladislav? 

Basu zgâieşte ochii la profesor. Ce daruri or fi acelea? Habar 
n-are. 

— Ăăaă! 

Pe faţa lui Attila răsare o lumină de mulţumire: 

— Să trecem la altă chestiune. Cum se numea trimisul care a 
adus aceste daruri voievodului muntean? 

Basu cată lung în ochii călăului, se uită la tavan, în podele, 
dar tot nu-şi aduce aminte cum îl chema pe bătrânul sol. 

— Să trecem la a treia chestiune: ce era scris pe sabia dăruită 
lui Mircea? 

Basu, năuc, parcă l-ar fi lovit cu o măciucă drept în moalele 
capului, zgâieşte din nou ochii asupra profesorului. Asta nu-i în 
carte, gâfâie el într-o opintire. 

— Cuuum? Ce-ai spus? face Attila cu faţa încruntată. 

— Intrebările puse de dumneavoastră nu sunt în manual, 
răspunde Basu. 

— Daaa? Şi eu, în acest caz, îţi pun chestiuni în afară de 


manual? 

Basu preferă să tacă la această insinuare destul de vădită. 
Attila se ridică de pe scaun (semn de furtună) şi urlă groaznic: 

— Răspunde! 

Toată sala freamătă, cuprinsă de spaimă. Basu, pierdut, abia 
reuşeşte să îngaime: 

— Nu sunt în manual... 

Attila apucă atunci bastonul rezemat de scaun, coboară de pe 
catedră şi se apropie calm, cu paşi rari şi măsuraţi, de victimă. 

"ÎI bate pe Basu! Dumnezeule, îl bate pe Basu!" gândesc eu, 
mohorât. Ce-o să iasă de aici? Se va lăsa Basu cotonogit în faţa 
clasei întregi sau...? 

În timpul acesta, Attila ajunge la trei paşi de tablă. 

— Întinde palma, porunceşte el scurt elevului, ridicând 
bastonul. 

Basu îi aruncă o privire îngheţată, care este şi de îndurare, 
dar şi de înfruntare. 

— Întinde palma, n-auzi? Basu ridică mâna ca hipnotizat şi o 
lovitură grea porneşte, spintecând aerul. 

— U-u-uu! geme Basu, trăgându-şi mâna la gură şi suflând în 
ea. 

Cum se poate? Cum se poate? îmi spun uluit. Basu se lasă 
batut fără nicio împotrivire? Şi mai cu seamă pe nedrept? Dar 
acesta nu mai e el, ci doar jalnica lui umbră. 

Clasa, sugrumată de spectacolul care se desfăşoară, aproape 
nu mai răsuflă. 

— Întinde-o şi pe cealaltă, ţipă Attila, dezlănţuit. 

Basu întinde şi mâna stângă, apoi din nou mâna dreaptă, şi 
iarăşi. Şi de fiecare dată urlă şi bălăbăneşte mâinile ciomăgite. 

Nu mai pot răbda! Monstrul acesta, pe care nu ştiu ce 
întâmplare nenorocită l-a sortit să ne predea istoria patriei, tot 
nu s-a învăţat minte, deşi l-a mugştruluit tatăl lui Copoiu şi a fost 
târât la parchet de tatăl lui Şoimaru. Acum îl bate pe Basu şi 
mâine o să vină rândul altora. Trebuie să-l pun la punct 
numaidecât, chiar dacă am sări cu toţii în văzduh. Sunt şeful 
suprem al A.R.P.E.T. ului şi nu pot îngădui ca un membru din 
asociaţie să fie atins măcar cu un deget. E în joc onoarea 
noastră! 

Zvâcnesc în picioare şi strig de răsună clasa: 

— E nedemn ceea ce faceţi, domnule profesor! 


Attila se opreşte ca trăsnit, apoi, întorcându-se spre mine, 
ţipă. 

— Ce-ai spus? 

Repet rar şi răspicat, săgetându-l cu privirile: 

— Am spus că-i nedemn ceea ce faceţi. Bătaia este interzisă 
în regulamentul şcolar. Aveţi destule mijloace să ne pedepsiţi şi 
nu îngăduim să ne bateţi ca pe animale. 

Zeci de ochi mă înconjoară din toate părţile, aureolându-mă 
cu un mănunchi de raze calde şi binefăcătoare. 

— A-ha! Va să zică, rebeliune! strigă Attila. la poftim încoace, 
bestie! Te învăţ eu minte să te mai revolţi. 

În clipa aceea, iau capacul defect de la pupitrul lui Esculap şi-l 
izbesc cu putere în bancă. Zgomotul stârnit este infernal. 

— Nu permit să mă insultaţi... nici pe mine... nici pe alţii, pe 
nimeni. 

— leşi afară, măgarule! urlă Attila scos din minţi şi se 
îndreaptă spre mine, cu bastonul ridicat. Dar Basu, căruia îi 
scânteiază ciudat ochii, îi smulge arma din mână. 

— Dă bastonul, canalie! 

Şi profesorul se repede la elev, să i-l ia înapoi. 

— Vreţi baston? rânjeşte Basu cu ochii bulbucaţi cât două 
cepe. Poftim baston! ŞIi-l rupe cu mâinile în trei bucăţi, ca pe o 
jimblă proaspătă. 

Attila încremeneşte pe loc, cu gura căscată. L-o fi îngrozit 
puterea herculeană a lui Basu? 

În clipa aceea, Magotu strigă din fundul clasei: 

— Afară cu Attila! 

— Afară! Afară! Huo! Huo! izbucneşte cu o singură voce 
întreaga clasă. 

Profesorul, intimidat, se precipită spre catedră, probabil să 
salveze catalogul. În momentul în care pune piciorul pe estradă, 
o călimară zboară pe lângă el şi se sparge de perete, 
împroşcându-l cu cerneală pe faţă şi pe haine. Deşi înfăţişarea 
dascălului de istorie e de-a dreptul caraghioasă, totuşi nimeni 
nu râde. 

Attila se sperie şi cată, instinctiv, un refugiu spre uşă. Dar 
Tarzan ghiceşte gândul şi barează uşa împreună cu Ţiganu, 
Domisol şi Ploşniţă. 

— Huo! Huo! urlă băieţii, scoşi din minţi, şi se urcă, 
ameninţători pe bănci. Fiecare ţine în mână o carte, un penar 


sau un ghiozdan şi sunt gata să-l atace. 

— Fraţilor, le strig, încercând cu multă greutate să mă fac 
ascultat, să ne purtăm demn, să-i dăm o lecţie de demnitate. 
Nimeni nu trebuie să se atingă de dânsul. Suntem prea mândri 
ca să ne punem mintea cu el... 

Din toate părţile răsună voci potrivnice: 

— Nu merită iertare! 

— Să-şi ia pedeapsa! 

— Să-l punem la stâlpul infamiei! 

— Huo! Huideo! Huo! 

Strig din răsputeri, ca să domin situaţia: 

— Arpetişti, repet, nimeni nu se atinge de el. Apoi îi spun lui 
Basu: Ajută-mă să-l apărăm! 

— Bine, sire, mormăie Basu, călcându-şi pe inimă. Şi se 
adresează colegilor, ca un părinte: Băieți, liniştiţi-vă... fiţi 
cuminţi... Potoliţi-vă, nu vă pierdeţi capul. l-ajunge şi atât. O să 
plece învârtindu-se şi-l pierdem de muşteriu. 

În vremea asta, Attila încremenise pleoştit şi zgribulit ca un 
câine de pripas, lângă catedră, fără să scoată o vorbă... 

Deodată, uşa clasei se deschide larg, la perete, şi se iveşte 
Damigeană, care avea oră cu a V-a, în clasa alăturată. 

— Ce este aici? Ce-i larma asta? 

— Tâlharii vor să mă asasineze! strigă Attila, prinzând glas. 

— Nu-i adevărat, tată, sare Păleaţă. (Mă miră intervenţia lui 
Păleaţă. Până şi el îmi ţine partea în această împrejurare grea.) 

— Minte! Minte! se aud glasuri din toate colţurile. 

— Tăcere! porunceşte Damigeană cu vocea sonoră. Colega, te 
rog, pofteşte în cancelarie! 

Attila porneşte şovăind, zgâind ochii în toate părţile, să nu-l 
atace cineva, deşi acum nu mai avea motiv să se teamă de vreo 
agresiune din partea noastră, cât timp Damigeană este de faţă. 
Îl acoperă însă urletul de ură şi de dispreţ, ieşit din câteva zeci 
de piepturi. 

Damigeană încearcă să facă linişte, dar vocea lui nu se mai 
aude. Nu-i vedem decât mişcările buzelor, lipsite de glas, ca la 
cinematograf. 

Tocmai atunci se iveşte domnul profesor lliuţă, înconjurat de 
un grup de elevi. Îşi face loc anevoie printre ei şi intră în clasă. 
Glasurile amuţesc ca prin farmec. Damigeană îi lasă lui grija 
clasei şi pleacă să-şi continue lecţia întreruptă. 


— Ce s-a întâmplat? întreabă lliuţă după ce se face linişte 
deplină. Vorbeşte dumneata, Dima. 

— Domnule profesor, s-au petrecut lucruri destul de triste, 
domnul profesor Niculescu ne tratează cu dispreţ întru nimic 
justificat, socotindu-ne, probabil, animale... 

— Cum se poate? 

— Cu toate astea, se poate. Ne bate fără nicio ruşine. Astăzi 
când există chiar pentru animale o societate care le protejează, 
noi trebuie să suferim pedepse corporale. Şi, ca să ajungă aici, 
dansul ne pune tot felul de întrebări chiţibuşare. 

— Dima, te rog să fii serios! 

— Sunt foarte serios, domnule profesor. Dumneavoastră aveţi 
specialitatea română, principal, şi istoria, secundar, nu-i aşa? 

— Da... Dar nu văd ce legătură are cu împrejurarea asta? 

— Vă explic numaidecât. Adineauri l-a scos pe colegul 
Stănescu Barbu. Aveam lecţie despre Mircea cel Bătrân. După 
ce Stanescu a istorisit toate faptele domniei lui Mircea, domnul 
profesor l-a întrebat ce daruri i-a trimis regele Vladislav lui 
Mircea. El n-a ştiut. 

— l-a trimis o rochie pentru logodnică şi o sabie încrustată cu 
pietre scumpe. Dar aceasta este o chestiune de amănunt... 

— Dacă este o chestiune de amănunt, apoi ce veţi spune de 
întrebarea care a urmat, adică ce era scris pe sabie. 

— Sabia nu purta nicio inscripţie. Şi chiar dacă ar fi purtat, 
istoria nu pomeneşte de aşa ceva. 

— Sunteţi sigur, domnule profesor? 

— Absolut sigur. 

— Atunci, domnul profesor a născocit această întrebare 
înadins ca să-l încurce pe elevul Stănescu. Vedeţi, prin urmare, 
ce metode foloseşte? 

— Dima, te rog mult, ţine seama de situaţia în care mă pui şi 
evită aprecierile asupra colegului meu. Povesteşte-mi numai 
faptele, fără niciun comentariu. Lasă-mă pe mine să trag 
concluziile. 

— Mă iertaţi, domnule profesor... Dar sunt atât de enervat, de 
surescitat, încât... Aveţi dreptate, numai fapte. 

li povestesc tot ce-a mai urmat: cum a fost bătut Basu, 
intervenţia mea şi declanşarea... micii noastre revolte. 

— Aţi făcut rău ceea ce aţi făcut! Dacă vă simţeaţi 
nedreptăţiţi, trebuia să reclamaţii direcţiunii. 


— N-a reclamat colegul Balaci că a fost bătut? S-a luat vreo 
măsură? Dimpotrivă, elevul a fost nevoit să se retragă de la 
şcoală, din cauză că... 

— În orice caz, nu e admisibil să vă faceţi singuri dreptate. 

— Nu ne facem singuri... Dar l-am împiedicat să ne bată, 
pentru că acest fapt este interzis de regulamentul şcolar. Dar nu 
bătaia a fost adevărata pricină. Dacă dumneavoastră ne-aţi 
bate, noi n-am zice nici cârc. De ce? Pentru că ne sunteţi drag, 
vă stimăm, am putea spune chiar că vă iubim. Dar pe domnul 
profesor Niculescu nu-l putem suferi... îi spunem Attila, după 
cum aţi aflat şi dumneavoastră, şi-l urâm. N-a fost în stare să ne 
câştige sufletele şi nu va putea niciodată, fiindcă n-are ce să ne 
dăruiască. Sufletul lui e uscat ca iasca, şi omul acesta nu înţeleg 
de ce a ales cariera de dascăl, potrivită doar pentru suflete 
generoase. Asta-i tot... 

— Dima, Dima, ce spui dumneata se potriveşte numai în 
şcolile ideale, cu profesori şi cu elevi ideali. Dumneata ne ceri 
nouă, profesorilor, să fim fără cusur, dar voi, elevii, sunteţi tot 
aşa? Chiar dumneata, care eşti foarte inteligent, trebuie să 
recunoşti că faci multe pocinoage. 

— Eu nu sunt matur... se întâmplă adesea să greşesc... dar n- 
o fac niciodată cu intenţie. 

— Fireşte, ai scuza tinereţii şi a lipsei de experienţă. Dar să 
vedem, ce-i de făcut? Fapta voastră are aspectul unei revolte. 

— lertaţi-mă, domnule profesor, revolta presupune ceva 
organizat, o uneltire în taină - ceea ce n-a fost cazul. 
Nemulțumirea noastră a izbucnit spontan, stârnită de domnul 
profesor Niculescu. 

— Revolta, băieţi, este surparea prestigiului autorităţii şi 
înlocuirea ei cu altă forţă neautorizată. 

— Domnule profesor, nu ştim ce este ceea ce-am comis, însă 
ştim ce vrem: îndepărtarea acestui domn profesor. Altfel, nu mai 
călcăm în clasă la ora lui. 

Domnul lliuţă mă priveşte ca şi când i-aş fi turnat în cap o 
găleată cu apă clocotită. 

— În aceste condiţii, nu mai putem sta de vorbă. Regret că 
am facut-o şi până acum. 

Sincer îndurerat, caut să-l rețin: 

— Domnule profesor, nu vă supăraţi: iertaţi-mă dacă v-am 
jignit cu ceva. Vă rog să mă credeţi că n-am facut-o înadins. Ne- 


ar părea atât de bine, dacă aţi fi dumneavoastră directorul 
liceului. Ne-aţi înţelege, sunteţi singurul care ne înţelegeţi. 

Dar lliuţă nu mai ascultă. Pleacă mânios foc şi închide uşa 
după dânsul. Se lasă o tăcere grea, de parcă ar fi intrat un 
profesor, când, în realitate, a ieşit. 

— Pe unde scoatem cămaşa? mormăie Basu. Am facut-o de 
oaie. 

— Ei şi? O să ne dea niţică vacanţă, ca să ne mai refacem, 
zice Tarzan, nepăsător. Prea ne-am surmenat cu învăţătura! 

Nimeni nu răspunde, nici nu râde. Mă urc la catedră: 

— Arpetişti, noi purcedem din strămoşi care habar n-aveau ce 
e frica. Nici nouă nu trebuie să ne fie frică. Nimeni nu va 
îndrăzni să se atingă de un fir de păr din capul vostru. Vă declar 
solemn că iau asupră-mi toată răspunderea. De altfel, din cauza 
mea s-a stârnit furtuna. Sunt mulţumit că brava noastră 
împotrivire n-a degenerat în acte de violenţă. În afară de chestia 
cu călimara şi huiduielile, totul a fost demn. Bine, Magotule, cine 
dracu te-a pus, măi omule, să zvârli cu călimara? Şi tot tu ai 
început, fir-ai al dracului, cu huiduielile... 

— Îmi pare rău că nu l-am nimerit! 

— Magotescule, n-o lua razna! Nu trebuie să uităm că-i 
profesor, la urma urmei. Puteam să ajungem la acelaşi rezultat 
şi cu mijloace demne. Dar să lăsăm deoparte flecăreala. Să ne 
sfătuim ce e de făcut. Are să înceapă o anchetă, şi fiecare dintre 
noi va fi descusut. Să declarăm aşa cum s-au întâmplat lucrurile, 
fără nicio teamă. 

— Dacă ne întreabă cine a aruncat călimara, ce răspundem? îi 
interesează Domisol. 

— lei pe nu ştiu în braţe, sare Magotu. Ce mai întrebi? 

Clopoţelul sună de ieşire. Ne strângem cărţile într-o clipită şi o 
zbughim de-a valma pe coridoarele liceului. 

Mă mir: ce-o fi păţit de nu s-a arătat directorul Michiduţă? O fi 
avut oră sau o fi fost undeva, prin oraş? în orice caz, e mai bine 
că s-a întâmplat aşa. 

Când ajung la poartă, mă întreabă Păleaţă: 

— Ascultă, Dima, o s-o trag de limbă pe mama, că ei Îi 
raportează orice Damigeană, şi aflăm tot ce s-a discutat în 
cancelarie. 

— Bravo, Păleaţă, dacă faci asta, vei binemerita de la patrie. 
Ce-o fi având Păleaţă ăsta, de se arată atât de prietenos şi de 


binevoitor? 

Când mă despart de el, hop! şi Basu. Mergem împreună o 
bucată de drum: 

— Bine, măi Basule, să te laşi tu bătut de Attila? Tocmai tu? 
Zău, nu te mai recunosc. 

— Sire, mai bine să schimbăm subiectul, mormăie el, lăsând 
ochii în jos. 

— Nu te mai înţeleg deloc, parcă nu mai eşti tu. 

— Mama!... geme Basu, gata să plângă. Inţelegi tu? A ajuns o 
cerşetoare din cauza mea. Şi-a vândut tot, ca să mă ţină la 
şcoală. Şi-a ruinat sănătatea, spălând rufe prin casele 
oamenilor, ca să-mi dea ultimul ban, şi eu, în loc să învăţ carte 
pe brânci şi să pun mâna pe o slujbă, m-am ţinut tot timpul de 
drăcovenii. Dar, se vede treaba, n-am noroc...Tot degeaba... 

— Basule, nu-ţi fie teamă... N-are să ţi se întâmple nimic. 

— Las’ că ştiu eu ce m-aşteaptă! 

— Nu mă crezi? Îţi dau cuvântul de onoare. 

— Dacă pierd anul, să ştii, Dima, că-l omor! 

— Nu vorbi prostii! 

— Îţi spun foarte serios... Îl omor şi mă omor. Ştiu acum că 
am isprăvit cu amărâta asta de viaţă. Mă duc la Şoimaru... 

— Basule, copilule, începi să mă sperii. Lasă-le focului de 
gânduri negre! Tu nu-ţi dai seama ce-ar face mama ta? Ar putea 
să îndure o asemenea lovitură? 

— Dima! strigă Basu, podidit de lacrimi. Scapă-mă de 
năpastă, numai tu poţi să mă scapi! Ai un suflet de înger! Cum 
naiba poţi să arăţi atâta prietenie unui ticălos ca mine? 

Şi, spunând acestea, Basu mă îmbrăţişează în mijlocul străzii, 
fără să-i pese de trecătorii care ne privesc mirati. 


Exilat de la Leagăn 


Când ajung la Leagăn, se stârneşte o larmă de nedescris. 
Băieţii aflaseră, între timp, de răzmeriţă şi care mai de care îmi 
cere amănunte despre cele întâmplate. 

_ — Silentium, arpetişti! Jos cu bolnava curiozitate, îi necăjesc. 
In curând, voi publica memoriile: opt volume a 500 de pagini, în 
total 4 000 de pagini. 

— Haide, nu-ţi bate joc de noi! 


N-am încotro: trebuie să istorisesc cum l-am pus pe Attila cu 
botul pe labe. Găliganu şi Corcoduş mă ajută. 

După prânz, pe când stau de vorbă în sala de meditaţie cu un 
grup de legănişti, vine Zaharie şi mă anunţă că sunt poftit la 
cancelarie. 

— Te cheamă Pleaşcă, să-ţi facă morală. Ţine-te bine! 

— Las pe mine, arpetişti! 

Îmi potrivesc cravata, netezesc părul şi bat încet la uşă: 

— Intră! 

Domnul director şade pe fotoliul unde acum câteva zile trona 
preafrumoasa Lucile Desmoulins, pe care de-atunci n-am mai 
zărit-o. Se spune că e bolnavă de nervi şi că va pleca la 
Bucureşti, să se arate unui medic specialist. 

— Uite de ce te-am chemat, Dima... începe cu obişnuita-i 
gravitate directorul Pleaşcă. Mi s-a spus că la liceu a fost o 
conspirație organizată de dumneata împotriva profesorului 
Niculescu. 

— Mă iertaţi, domnule director, n-am auzit încă de aşa ceva. 

— Aţi avut de gând să-l linşaţi pe colegul meu, şi această 
faptă va fi aspru pedepsită de autoritatea şcolară. 

— Am avut de gând să-l linşăm? 

— Da, aşa ne-a declarat în cancelarie. 

— De unde ştie domnul profesor ce aveam noi de gând să 
facem? Şi apoi, nicio lege nu ne poate pedepsi pentru gândurile 
care ne trec prin cap. 

— Eşti isteţ, Dima, dar asta e oarecum în dezavantajul 
dumitale. 

— De ce, domnule director? 

— Pentru că te bizui prea mult pe deşteptăciune şi faci lucruri 
necugetate, care te pot costa... cariera. 

— Nu înţeleg să abdic de la imperativele conştiinţei mele, 
pentru a-mi asigura o carieră. Prea m-aş înjosi, chiar faţa de 
mine însumi. 

— Vezi, asta-i... Eşti prea tânăr, în faza eroică a tinereţii. 

— Aici nu vă contrazic. 

— De aceea, ca mai bătrân şi ca profesor, am datoria să-ţi 
temperez avânturile şi să-ţi deschid ochii asupra realităţii. Află 
că profesorul Niculescu a cerut o anchetă şi sunt sigur că acest 
caz va ajunge la urechile ministerului. lţi închipui deci ce te 
aşteaptă, în special pe dumneata, care ai fost capul... 


— ... conspirației. 

— Da, da, al conspirației... Vei fi eliminat din toate şcolile 
statului. 

— Dacă în aceste şcoli mai există dascăli de speța domnului 
Niculescu, e foarte firesc să nu se mai găsească niciun loc 
pentru mine. 

— Cred că m-am înşelat în privinţa dumitale. Eşti un element 
rău, periculos, dizolvant, şi regret că te-am primit aici. Prin fapta 
dumitale, arunci o nemeritată discreditare asupra institutului. Te 
rog să-l părăseşti în cel mai scurt timp! Eu îmi iau grija să-i 
anunţ pe părinţii dumitale. 

In acest moment se iveşte în pragul uşii Lucile Desmoulins, în 
capot de casă. Ascultase convorbirea din odaia de alături şi 
venise să intervină. Aşadar, era cu adevărat bolnavă. Oare să 
făcut remuşcările atâta prăpăd? 

— Nu! strigă ea cu glas sugrumat, ca o autentică eroină de 
tragedie. 

— Dar, draga mea, se dezvinovăţeşte Pleaşcă, muind vocea, e 
învinuit de o crimă, de ceva foarte grav... 

— Nu! Nu! repetă tot mai imperativ arătarea din prag. 
Directorul cedează numaidecât, ca la comandă. 

— Bine, dacă zici tu... Apoi, întorcându-se spre mine: Am 
terminat, poţi pleca, Dima. 

Fireşte, aş putea să plec, dar, iacă, nu plec: 

— Domnule director, nu vreau să vă fac dificultăţi. Mâine sau 
cel târziu poimâine mă voi muta de la institut. 

— Ba ai să rămâi, Dima, insistă Lucile Desmoulins. 

— lertaţi-mă, doamnă directoare. În aceste condiţii, nu pot să 
mai stau. 

— Te rog, Dima, n-o enerva, intervine Pleaşcă, aproape 
speriat. 

— Dumneavoastră aţi provocat această discuţie, eu n-am nici 
o vină. 

— Atunci, fă cum crezi, Dima, zice directoarea şi se retrage în 
odaia ei, închizând uşa. 

De acord... Nu mă poate obliga nimeni să stau cu sila, în 
situaţia de tolerat, de vreme ce plătesc atât de gras pensiunea. 
Inainte de a pleca, îi cer directorului să mă învoiască toată 
după-amiaza, ca să-mi caut o gazdă în oraş. 

— Cred că nici n-o să ai nevoie de gazdă. Va trebui să pleci 


de-a dreptul acasă, la părinţi. 

Nu-mi pierd deloc cumpătul: 

— Până atunci, nu-i aşa, tot va trebui să locuiesc undeva. 

— Bine, eşti liber după-amiază. 

Imi scrie un bilet de învoire, numai aşa, de formă, pentru că, 
de fapt, nici n-am cui să i-l arăt: portar nu există, iar Rocoş, 
pedagogul, nici vorbă să se împotrivească. 

Când mă întorc în sala de meditaţie, toţi legăniştii fac roata în 
jurul meu. 

— De ce te-a chemat Pleaşcă? mă întreabă Găliganu. 

Bravi arpetişti, s-a împlinit sorocul: plec din Leagăn. Şi le 
istorisesc toată întâmplarea. 

Ei se arată sincer consternaţi. 

— Cum o să rămânem fără tine? Leagănul ne va părea pustiu, 
părăsit, un adevărat cavou... 

— Lăsaţi „cavoul”, arpetişti, că vă obişnuiţi domniile voastre... 
Anul trecut cum aţi stat fără mine? Şi apoi, o să ne vedem 
destul de des, că doar n-am dat ortul popii. 

Chibzuiesc să mă duc mai întâi la Dona Bianca, s-o întreb 
dacă nu ştie vreo gazdă şi, până voi găsi una, am să stau la 
dânsa. 

Pe drum, în dreptul Teatrului Naţional, mă întâlnesc faţă în 
faţă cu Lidia. Aproape că n-o recunosc: e îmbrăcată într-un 
pardesiu de culoarea aramei, care o prinde de minune, iar pe 
cap poartă o pălăriuţa cât podul palmei, încât tare mă mir cum 
se ţine agăţată de părul ei cu reflexe roşcate. Pantofii sunt de 
culoare roşie, cu catarame la spate şi cu talpa de crep, de trei 
ori mai groasă decât trebuie. Oricum, fata ştie să se îmbrace şi 
orice pune pe ea o prinde, fiindcă, afurisita, are un trup zvelt şi 
mlădios şi nu-i pasă de părerea altora. 

Lume nouă! exclamă când mă zăreşte. Ce faci, de nu te mai 
vezi, trogloditule? 

— Ce să fac, Dulcinee? Învăţ carte pe brânci... 

— Şi ăsta-i un motiv ca să nu mai dai niciun semn? 

— Ai dreptate, frumoasă Ligia: Vinicius al tău e un ticălos fără 
pereche; trebuie dat pe mâna lui Ursus, să-l muştruluiască 
puţin. 

— Ce-i cu Vinicius şi Ursus? Nu înţeleg nimic. 

— Aştia sunt din Quo Vadis, romanul lui Sienckiewiez, 
deşteapto!... 


— Dă-le încolo de romane şi spune-mi mai bine ce faci. 
Merci-bien: m-au dat afară din institut. Asta-i ultima noutate. 
— Ce institut? Nu mai stăteai la macaronara ta? 

Sunt plecat de acolo de la începutul anului. Acum caut o 
gazdă. 

Lidia priveşte lung şi surâde: 

— Sărăcuţul de el! Caută o gazdă! Şi cum să fie gazda? 
Tinerică, frumuşică? Ştii ce? Vino la mine, şcolarule! Am o 
cameră, m-m-m! 

— Eşti nebună? Ce-o să spună mama ta? 

— Apoi, bobocelule, ai rămas cam în urmă cu politica: nu mai 
stau la mama, de anul trecut. Am apartament propriu, extra, pe 
strada Calomfirescu 48. Două camere, antreu, bucătărie - deşi 
nu gătesc acasă. Una dintre ele ţi-o dau ţie. Haide, vino, are să 
fir o folie!... 

— Dar, Lidi, nu-i ce-mi trebuie, eu caut pensiune completă. 
Trebuie să-mi serveşti şi masa. 

— Ei, na... Mănânci unde nimereşti: la birt, la lăptărie. 

— Ba nu, zău, Lidi, ar fi teribil să locuim împreună, dar 
gândeşte-te că sunt încă elev. Dacă vine tata şi află unde mi-am 
instalat reşedinţa? 

— Of, guguştiuc prostănac, uiţi că eu ţi-am fost profesoară de 
amor? Îmi pare rău că nu putem face o afacere. Ştii ce? Vino 
diseară pe la mine! Acum mă grăbesc, să nu întârzii de la slujbă. 

Lidia pleacă, şi câteva minute îi urmăresc mersul cu mişcări 
grăbite şi semeţe. Pe stradă, trecătorii sunt rari la ora asta. 
Totuşi, nu e bărbat să nu întoarcă magnetic capul după ea. Aş 
putea să reiau legătura, fără a mă angaja într-un proces de 
conştiinţă. Pe Lotte o iubesc spiritual, ceea ce înseamnă 
comuniune înaltă de gânduri şi de sentimente, iar pe Lidia o 
iubesc fizic, sau, mai bine zis, o prefer altora. Aşadar, amândouă 
zboară la altitudini atât de diferite în orbita mea, încât nici nu 
poate fi vorba de o comparaţie între ele. 

Obsedat de aceste gânduri, ajung la fosta mea gazdă, Dona 
Bianca. 

— Ce-i cu tine, sire? mă întâmpină îngrijorat Magotu. S-a 
întâmplat ceva, cumva? 

— Până acum, nimic... Dar nu-i timpul pierdut. Deocamdată 
trebuie să plec de la Leagăn şi n-am unde. 

— De ce nu vii să stai la noi? 


— O să stau până mi-oi găsi o gazdă. Ce face Dona Bianca? 

— Doarme... dar trebuie să se trezească... s-a culcat de un 
ceas. 

— Mia Bambina unde e? 

— Uite-o! 

Lotte tocmai se apropia, subţire şi uşoară, abia atingând 
pământul. Când mă vede, tresare şi o roşeaţă vie îi colorează 
obrajii. 


— Bună ziua, domnule Dima, ciripeşte  emoţionată, 
întinzându-mi mâna. 

Apoi, zăpăcindu-se, îi dă mâna şi lui Magotu, ca şi cum ar fi 
musafir. Magotu face o reverență caraghioasă, îi sărută mâna, 
apoi o duce la frunte, ca pravoslavnicii. 

— Am auzit că la liceu a fost revoluţie şi dumneata ai... 

— Exact: am dărâmat Bastilia... Eu făceam pe Robespierre, 
Basu pe Danton, Magotu pe Fouché... 

— Nu vă e frică de ghilotină? Singurul care a nimerit-o e 
Fouché... 

— De ce, Mia Bambina? întreabă Magotu. 

— Pentru că a supraviețuit Revoluției. 

— Nu mai țin minte chestiile astea. Am făcut Revoluția 
Franceză anul trecut. 

— Pagubă-n ciuperci, Magotule... Dar, ia spune, Dima, ce veşti 
ne aduci? 

— Nu tocmai bune. Am fost, deocamdată, exilat de la Leagăn. 

— Serios? 

— Foarte serios. Însă nu cu unanimitate de voturi: 50% pentru 
şi 50% contra. Partea bărbătească a fost contra, iar partea 
femeiască pentru. 

— Nici nu era nevoie s-o spui: întotdeauna partea femeiască 
ţi-a cântat în strună, remarcă Lotte cu o uşoară ironie. 

— Din cauza balotajului, hotărârea am luat-o eu. Şi acum sunt 
în căutarea unui adăpost. Până atunci, preanobilă marchiză, vă 
rog să-mi oferiţi ospitalitate sub acoperământul vostru. 

— Nobile conte, castelul nostru vă stă la dispoziţie şi se 
mândreşte de cinstea pe care i-o faceţi, alegându-l ca azil 
pentru ilustra voastră persoană, răspunde Lotte, facându-mi o 
reverență de toată frumuseţea. 

— Valet, mă adresez lui Magotu, aveţi grijă să-mi sosească 


bagajele înainte de asfinţitul soarelui! 

— Prea bine, domnule conte, face Magotu, plecându-se adânc. 

— Frumoasă marchiză, îmi permiteţi să vă ofer braţul? Aş dori 
să vizitez apartamentele pe care mi le-aţi rezervat. 

— Profund încântată, exilatule conte! Vă voi conduce 
personal. 

Îi dau braţul lui Lotte, care îmi strecoară prin îndoitura cotului 
o mânuţă subţire şi catifelată. Magotu ne urmează respectuos, 
la câţiva paşi, trudindu-se să poarte două geamantane 
imaginare. 

După ce intrăm în casă, pufnim în râs. Şi râzi, râzi... Din cauza 
zgomotului, Dona Bianca se trezeşte din somn şi-l face pe 
Magotu cu ou şi cu oţet. El începe să plângă, de ţi se rupe inima. 
Eu şi Lotte, care ştiam că se preface, ne prăpădim de râs, dar 
mai tare decât toţi râde gazda. De la un timp, râsul nostru se 
transforma într-o cascadă de sughiţuri. 

Atraşi de gălăgie, vin şi ceilalţi, Zgâră şi Cuviosul Gigi. 
Rezultatul e, ca de obicei, acelaşi: Dona Bianca trimite să aducă 
din pivniţă două sticle de vin vechi, de Drăgăşani. 

— A venit Cotnarul! chiuie Magotu şi, căzând în genunchi, 
face câteva mătănii, apoi sărută cu evlavie gâtul sticlelor. 

Mica petrecere, iscată pe neaşteptate, ţine mai bine de o oră. 
Dona Bianca mă întreabă cum s-a petrecut răzvrătirea de la 
liceu şi zice că n-am procedat bine. In orice caz, e bucuroasă să 
ma găzduiască o săptămână-două, chiar până la sfârşitul anului, 
deoarece camera mea a rămas liberă. 

Mă întorc la Leagăn să-mi iau bagajul. Într-un fel, îmi pare 
bine că plec: stăteam acolo cu încă trei băieţi în odaie şi, din 
cauza asta, nu era chip să citesc o carte. M-apuc să împachetez. 
Corcoduş şi Găliganul mă ajută. In câteva minute, cufărul şi cele 
două geamantane sunt gata îndopate cu lucrurile mele, puse 
claie peste grămadă. Corcoduş, care s-a dus să aducă o trăsură, 
se întoarce... O droaie de băieţi se înghesuie, cărând bagajele, 
dar mai mult se încurcă unii pe alţii. 

— Vă las cu bine, arpetişti! Trăsura porneşte acoperită de 
urale. 


O sculptură de Canova 


Lotte mă întâmpină foarte îngrijorată: 

— Unde ai fost? De ce ai întârziat atâta? 

— Abia am scăpat de la Leagăn. Încă nu venise Pleaşcă, şi 
trebuia să aranjez socoteala cu el. 

— Vino să iei masa! Ţi-am oprit de mâncare. 

— Mulţumesc, Lotte, dar am mâncat. 

— Unde? 

— La Leagăn. 

Fata se uită lung la mine şi tace. 

— Dona Bianca nu-i acasă? 

— E la teatru. A luat încă de alaltăieri o lojă la Apus de soare 
şi a plecat cu băieţii. 

— Tu de ce nu te-ai dus? 

— Te aşteptam pe tine... Abia am reuşit să scap, pretextând 
că mă doare capul. 

— Ce drăguță eşti! şi o sărut pe frunte. Atunci s-ar zice că 
suntem singuri-singurei în toată casa? 

— Nu tocmai singuri. Mai e şi Smaranda. 

— De ea nu mă sinchisesc. 

Vorbeşti de lup, şi lupul la uşă. Fata vine ca s-o anunţe pe 
Lotte că baia e gata. 

— Bine, Smarando, poţi să te duci la culcare. Lotte se aşază 
pe un scaun şi-mi arată şi mie unul. 

— Dar nu faci baie? o întreb. 

— De vreme ce ai venit, renunţ. 

— Nu, draga mea, n-ai niciun motiv să renunţi. Apoi adaug, 
mai mult în glumă: Ştii ce? Hai să facem baie împreună! 

Lotte ridică privirile mirată, de parcă n-ar fi auzit bine. Faţa ei 
se acoperă cu o roşeaţă vie. Apoi pleacă în jos capul şi nu spune 
o vorbă. 

Deşi îmi dau seama că o jignisem, totuşi, pradă unei porniri 
nebuneşti, stărui mai departe: 

— Serios, Lotte... ne închipuim că suntem la Lido, Veneţia. Ea 
se ridică brusc în picioare şi, privindu-mă ţintă în ochi, mă 
săgetează: 

— Grig, ce înseamnă asta? Nu ştii ce spui! Îi apuc amândouă 
mâinile şi i le strâng tare: 

— Vreau să te văd goală, înţelegi tu? 

Ea se smuceşte furioasă şi întoarce capul cu o strâmbătură: 

— Lasă-mă! 


Dar nu-i dau drumul din cleştele mâinilor, oricât s-ar zbate 

— Spune-mi, Grig, ce-i cu tine? Ai înnebunit sau eşti beat? Te 
cunosc după ochi că nu eşti în toate minţile. 

Cred şi eu. Simt o euforie care-mi scaldă fiinţa într-o baie 
plăcută. 

— Nici nu vreau să fiu în toate minţile, pentru că sunt nebun 
după tine. Nu-ţi cer decât să te văd goală. Atâta tot. Poftim, 
renunţ la baie. 

Doar rostesc cuvântul goală, şi mă simt copleşit de o 
voluptate negrăită, dar când voi vedea-o în realitate? Apoi 
adaug o motivaţie neroadă: 

— Eşti logodnica mea, şi în curând vei fi soţia mea: dacă ai 
vreun defect pe care nu-l cunosc? 

— Ei bine, am, ţipă Lotte. Am toate defectele din lume. Rândul 
trecut mi-ai cerut să-ţi dovedesc că sunt aptă să devin mamă. 
Acum vrei să mă vezi goală şi mâine-poimâine cine ştie ce-ţi mai 
trăsneşte prin cap. 

Îi spun foarte împăciuitor, cu glas domol, ca să-i potolesc 
furia. 

— Ţin ca soţia mea să aibă un trup desăvârşit, fără niciun 
cusur. Te rog, Lotte, nu-i o grozăvie ceea ce-ţi cer, trebuie să mă 
înţelegi. Un bărbat e cu totul altfel, are ciudăţeniile lui. Haide, nu 
te împotrivi. Am credinţa că vei trece strălucit examenul. N-ai 
niciun motiv să te temi. 

— Isprăveşte odată cu prostiile! strigă ea, bătând din picior. 
Mă înfurii mai tare. Ei bine, vreau cu orice preţ, cu orice risc, cu 
orice primejdie, s-o văd goală. Chiar dacă ar trebui să se 
scufunde pământul din cauza asta. 

— Nu sunt prostii, Lotte, nu lua lucrurile atât de uşor. Tu nu-ți 
dai seama unde pot să ajungă. Vrei să ne certăm din nou, ca 
rândul trecut? Îţi aduci aminte cât am suferit şi unul, şi celălalt? 

— Tocmai din cauza asta trebuie să fii mai înţelegător. 

— Înţelegător? Dar pentru numele lui Dumnezeu, ce-ţi cer? 
să faci o crimă? Să furi? Spune! 

— Termină, Grig, înţelegi, termină!... Altfel, nu ştiu ce se 
întâmplă. 

— Bine, am terminat. Dacă simţi că nu poţi face un sacrificiu 
atât de neînsemnat pentru mine, înseamnă că nu mă iubeşti... 
ca nu m-ai iubit niciodată, şi tot ce s-a petrecut între noi n-a fost 
decât un simplu joc... 


— Taci... nu profana dragostea noastră! strigă ea, rănită. Ce- 
remi să mor şi mă arunc în lac, unde-i apa mai adâncă. Dar nu- 
mi cere... asta. 

— Nu-ţi cer moartea ca o dovadă a iubirii, ci o nimica toată. 
Tu nu vrei nici atâta. Bine, Lotte, acum ştiu... sunt lămurit... 

— N-ai idee ce încântată mă simt... 

— Tocmai. Aşa că cel mai bun lucru e să ne despărţim, cu un 
ceas mai devreme, decât... 

— Spune-mi, ce ţi-a venit? Cine ţi-a băgat în cap sminteala 
asta? 

— Eşti copilă încă şi nu poţi pricepe sufletul unui bărbat. De 
aceea îi dai zor mereu cu ce mi-a venit, ce mi-a venit. Uite-aşa, 
mi-a venit, şi gata! 

— Aşa trebuie să fie bărbaţii? Asta le cer ei fetelor?... | 

Incep să ţip furios: 

— Dar ce? Ce crezi tu? 

Ea păleşte brusc, şi o clipă mă bate gândul că argumentul 
aces-ta o convinsese. 

— Nu pot... Nu pot... După ce ne căsătorim, voi vedea... Nu 
ştiu încă... 

— Nu, acum! Acum! Uite, mă duc în odaia mea şi te aştept 
acolo. Dacă nu vii într-un sfert de oră, goală sub capot, plec - şi 
totul s-a sfârşit. Gândeşte-te bine: un sfert de oră! Atât, şi nimic 
mai mult. Apoi, aducându-mi aminte de o frază citită undeva, 
adaug: Nu uita că marele eveniment al dragostei este clipa când 
goliciunea iubitei se relevă bărbatului. 

Imi pare rău că i-am debitat cugetarea asta: prea sunase fals 
şi strident. Plec repede în camera mea şi o las buimăcită în 
mijlocul sufrageriei. Mă uit la ceas: e exact 9. Prin urmare, la 9 şi 
15 minute expiră ultimatumul. Arunc haina pe un scaun şi mă 
trântesc în pat, pradă unui neastâmpăr tot mai greu. Simt cum 
mă apasă puţin conştiinţa. Îmi dau seama că forţez prea brutal 
lucrurile. Pe Lotte nu trebuie s-o pun în aceeaşi balanţă cu Lidia 
sau cu alte femeiuşti de teapa ei. Pentru Lotte, ca să apară 
goală, ca Mona Vanna, sub mantia de mătase, când s-a dus în 
cortul lui Prinzivall, poate să însemne un sacrificiu mai mare 
decât viaţa. Dar demonul care s-a cuibărit în mine nu-mi dă 
pace o clipă. „Stăruieşte şi vei izbuti, până la urmă. O fată care 
iubeşte este toată o jertfă pe altarul dragostei” 

In definitiv, chiar Anatole France spune că nu se poate 


dragoste fără puţină senzualitate. Atunci? 

Mă uit din nou la ceas: 9 şi 17 minute. Trecuse, aşadar, sfertul 
de oră, şi Mona Vanna nu se arată încă în cortul lui Prinzivall. S-o 
mai aşteptăm puţin, poate i-o veni gândul cel bun. 

Mai trec zece minute, lungi, nesfârşite. 

Sar din pat şi trec în sufragerie. Lotte nu mai e acolo. S-o fi 
retras în camera ei? Mă apropii de uşă şi văd lumină pe 
dedesubt. E înăuntru. La început, voiam să bat în uşă, dar mă 
răzgândesc. Apăs uşor clanţa şi intru ca un hoţ, păşind în vârful 
picioarelor. 

Lotte stă pe un scaun, dinaintea mesei de lucru înţesată cu 
cărţi, şi parcă doarme, cu capul sprijinit în coate. 

— Am venit să-ţi spun adio! îi şoptesc din dreptul uşii. 

— Nu! Nu! ţipă ea şi, ridicându-şi brusc capul, se întoarce spre 
mine. Are ochi roşii de plâns. 

— Fata mea, cât te iubesc! exclam înduioşat de starea în care 
se găseşte din pricina mea şi, cuprinzând-o în braţe, o lipesc de 
mine şi-o acopăr cu sărutări pe ochi, pe gură, pe gât. Ea îmi 
întoarce sărutările şi tremură toată. 

Când potopul îmbrăţişărilor încetează, observ că Lotte e cu 
picioarele goale. Îşi descălţase pantofii şi-şi scosese ciorapii. Prin 
urmare, tot avusese gândul să se dezbrace, dar nu reuşise să 
meargă până la capăt. 

Ei bine, voi continua eu, îmi pun în minte, fără s-o întreb. 

Şi încep s-o dezbrac încet, grav, fără grabă, aşa cum marii 
preoţi de odinioară oficiau slujbele divine. Îi scot mai întâi tricoul 
de lână şi-l depun cu grijă pe spătarul scaunului; apoi îi trag 
rochia peste cap. Ea, în loc să se împotrivească, mă ajută, 
docilă, resemnată, cu privirile în pământ, ridicând mâinile în sus 
ca s-o eliberez de veşmânt. Rămâne într-o cămăşuţă scurtă, roz, 
care-i ajunge până deasupra genunchilor. Imi aduc aminte că 
până aici am văzut înca din prima zi când am călcat pragul casei 
Donei Bianca, deschizând uşa din greşeală. 

Apuc poalele cămăşuţei şi dau să le trag în sus, dar Lotte se 
lipeşte de mine, încercând să-mi paralizeze mişcarea. 

Prind de veste că o scutură un tremur ciudat. 

Mai aştept câteva clipe. Ea se uită speriată parcă, spre uşă, 
deşi nu ne ameninţă nicio primejdie. Dona Bianca nu poate să 
se întoarcă de la teatru înainte de ora 11, iar Smaranda s-a dus 
la culcare. Totuşi, mă precipit spre uşă şi răsucesc cheia în 


broască. 

li trag cămăşuţă în sus. Aud, ca prin vis, o şoaptă: 

— Mai stai o clipă! 

Parcă ar fi zdrobită de oboseală şi vrea să mai răsufle puţin, îi 
fac pe voie, mai aştept o frântură de timp. Respiră greu, pieptul 
îi saltă pripit, cum face inima unei vrăbii când o ţii în palmă. A 
treia oară nu mai spune nimic. Îi scot cămăşuţa şi o anin tot de 
speteaza scaunului. Sânii ei micuţi ies speriaţi la iveală, ca două 
păsărici albe, cu ciocurile roze. 

Lotte e goală ca o sculptură de Canova, atât pare de fină şi de 
grațios dăltuită. O sorb lacom cu ochii măriţi de uimire, apoi 
vreau s-o contemplu de la depărtare, măcar de la câţiva paşi, ca 
s-o cuprind toată şi s-o fixez în memorie cât voi trăi. Dar ea nu 
mă lasă, se lipeşte de mine, mă înlănţuie cu braţele şi nu-mi dă 
drumul. Atunci o mângâi uşor pe catifeaua pielii, pe rotunjimile 
făpturii; şi aşa izbutesc s-o reconstitui şi s-o văd tactil. 

l-aş striga în urechi că-i o minune, aş certa-o că mi-a ţinut 
ascunse comorile ei, dar rămân mut, paralizat. Lotte izbucneşte 
în hohote şi plânge atât de sfâşietor, încât aproape mă sperii. 

— Taci! Nu plânge... îi şoptesc sugrumat şi, luând la 
nimereala un veşmânt, îi acopăr, stângaci, trupul de marmură 
vie. 

Ea se aşază, ca halucinată, pe marginea patului, îşi înfundă 
capul în perne şi plânge tot mai dezlănţuită. 

O las acolo, inundată de lacrimi, şi fug ca un hoţ care i-a furat 
toată bogăţia. 

O umbră de tristeţe se aşterne peste biruinţa mea. E oare 
golul visului împlinit? Nu-mi dau seama. Îmi pare rău că m-am 
purtat atât de brutal cu Lotte, impunându-i voinţa, în loc să las 
lucrurile să se desfăşoare firesc. 

Astăzi am avut o zi bogată în evenimente: revelaţia goliciunii 
iubitei, exilul voluntar de la Leagăn şi, în cursul dimineţii, mica 
noastră revoltă. Hm, aproape uitasem de ea: mi se pare atât de 
îndepărtată, parcă s-ar fi petrecut acum o lună. 

In câte avem astăzi? 21 octombrie. Trebuie s-o însemn în 
catastif. Se împlinesc cinci luni şi trei zile de când am sărutat-o 
pe Lotte pentru întâia oară, în sala de consultaţii la Spitalul 
Filantropia. 

Imi trece prin minte: ce-ar fi dacă aş avea-o pe Lotte? Gonesc 
gândul aproape cu spaimă. Nu, hotărât lucru, ea îmi inspira cele 


mai curate simţăminte, avânturi nobile, ancorări în ideal, 
ascensiuni ameţitoare. Aş vrea să fac pentru ea vitejii 
neasemuite, s-o apăr de orice primejdii cu preţul vieţii şi s-o 
cresc ca pe copila mea, senină şi neprihănită. 

Ah! abia aştept să întemeiem Grigorida, ca să-i aştern o ţară 
la picioare! 


Când toată firea doarme 


A doua zi mă trezesc în revărsatul zorilor, asudat tot. 

— Sări, Rocoş, s-a sinucis directoarea! strig buimac încă de 
somn, crezându-mă în patul de la Leagăn. 

Am avut un vis îngrozitor cu Lucile Desmoulins, din care nu-mi 
amintesc decât o frântură. Se făcea că, după groaznica mea 
destăinuire, fugise în pod şi, cuprinsă de remuşcări, se 
spânzurase chiar în locul în care odinioară îl găsisem mort pe 
Şoimaru, Şi parcă o săptămână toată lumea o căutase şi nu mai 
dădea de urma ei, până când eu, urcându-mă în pod, o văd 
agăţată de grindă, cu picioarele încălţate în pantofi uriaşi, 
bălăbănindu-se ca bătută de vânt. Atunci, am alergat pe scări, 
ţipând de groază: „Sări, Rocoş, s-a sinucis directoarea!” Şi, în 
clipa aceea, m-am trezit. 

Duc mâna la piept: inima îmi bate vijelios şi tot trupul e sloi 
de gheaţă. După ce mă liniştesc, iau ceasul de pe noptieră: 
arată 4 şi jumătate. Nu ştiu de ce mi se pare că trebuie să fie 
12. Până la ziuă, aş putea să mai trag un pui de somn. Mă culc 
din nou, dar nu-i chip să mai adorm. Imi amintesc de cele 
petrecute aseară cu Lotte. Am fugit din odaia ei, fără să-i spun 
măcar un cuvânt. Ce-o fi crezând despre mine? Sar repede din 
pat şi m-apuc să-i aştern un răvaş. Mai întâi, o rog să mă ierte 
că am ţinut s-o contemplu goală, dar nu puteam altfel. Pe urmă, 
o copleşesc cu laude. Intre altele, îi scriu că la Galeria Borghese 
din Roma am văzut o sculptură de Canova, înfăţişând pe Paolina 
Bonaparte, sora lui Napoleon. Numai această operă de artă se 
mai poate asemui cu minunatul ei trup. Şi dacă marele Canova 
ar trăi şi ar vedea-o, desigur, ar fi preferat s-o imortalizeze în 
marmură pe ea. Închei, mărturisindu-i că mă simt cel mai 
mândru dintre îndrăgostiţii de sub soare, câtă vreme sunt alesul 
ei. 


Când isprăvesc de scris, aud un fâsâit uşor: ceva alb se 
strecoară sub uşă. Trebuie să fie o scrisoare de la Lotte. Şi mi-o 
aduce cu noaptea-n cap. Deschid repede şi o zăresc ca o umbră, 
pe săliţă. Era cât pe-aci să sloboadă un ţipat de spaimă, dar 
spaima îi încleştează gura. O apuc de mână şi o trag în odaia 
mea. 

— Ce este? Ce vrei? Nu dormeai? mă întreabă ea buimacă. 

— Cum să dorm? Stai o clipă, vreau să-ţi dau şi eu o scrisoare. 
Chiar acum am terminat-o. Uite! 

Lotte ia plicul în mână şi faţa toată i se acoperă de zâmbet: 

— Şi tu mi-ai scris? Asta-i tare ciudat: ne scriam unul altuia În 
acelaşi timp. Ce prostuţ eşti! 

— De ce? fac mirat. 

— Că-ţi pierzi nopţile din cauza unei fete urâte. 

— Da, urâtă ca Zâna-Zânelor... Dar tu de ce-ţi pierzi nopţile 
din cauza unui... Făt-Frumos? 

— Încăpăţânat ca un catâr. 

Ne sărutăm. E în capot şi simt cum îi clănţăne dinţii. 

— De ce tremuri aşa? 

— E frig aici, la tine. Soba s-a răcit de tot. 

— Ştii ce? Hai să ne vârâm în pat, doar zece minute, nu mai 
mult. Să vezi cum ai să te încălzeşti. Dar să nu spui nu... Zău, te 
rog! Vrei? 

— Nu stăm mai mult de zece minute? 

— lţi jur că nu. 

— Atunci... bine. 

Sunt de-a dreptul uluit că acceptă fără împotrivire, ca şi când 
ceea ce-i cer ar fi cel mai firesc lucru. 

Întorc cheia în broască şi sting lumina. În timpul acesta, Lotte 
se urcă în pat, iar eu îmi fac loc lângă ea, sub plapumă. 

— Ce ai? Parcă tremuri mai tare? 

— Nu ştiu. Mi-e frică... 

O îmbrăţişez strâns la piept şi mă simt năpădit de o duioşie 
făra margini, care îmi dă aripi. 

— Lotte, draga mea copilă, încă nu-ţi dai seama cât de mult te 
iubesc. Şi marea dragoste e întotdeauna plină de avânturi nobile 
şi de simţăminte curate. Uite, chiar dacă am dormi împreună o 
mie şi una de nopţi, tot nu m-aş atinge de tine. De aceea, nu te 
mai teme aşa, te implor. Mă cobori chiar în propriii mei ochi. 

— Grig, am toată încrederea. Poţi să faci ce vrei cu mine. Te 


iubesc atât de mult, încât nu-mi pasă de nimic. Şi mai ales după 
ce m-ai văzut aşa! Dacă vreodată n-o să-ţi mai plac, mă 
otrăvesc şi am isprăvit... Sunt hotărâtă, să ştii... 

— Scumpa mea, ce gânduri îţi vin în căpşorul ăsta prostuţ 
Vom fi mereu cuminţi, până la căsătorie, şi chiar după căsătorie, 
cât vrei tu... 

Cum mă sărută Lotte pentru cuvintele astea şi câtă 
recunoştinţă îmi arată prin îmbrăţişările ei fierbinţi! 

Vorbim de ţara noastră vrăjită, de Grigorida visurilor noastre. 
Chiar în prima zi, când vom pune piciorul pe pământul 
fagăduinţei, începem nunta, care trebuie să ţină o lună 
încheiată, şi mai şi ca în basme. 


Cele zece minute au trecut demult. La 5 şi jumătate, Lotte, cu 
toată părerea de rău, se scoală şi se furişează în odăiţa ei, după 
ce îmi făgăduieşte că va mai veni. l-e frică să mai întârzie, din 
cauza maică-sii, care se trezeşte, de obicei, la ora 6 de 
dimineaţa 

După plecarea ei, m-apuc să citesc scrisoarea pe care mi-a 
strecurat-o sub uşă: e cea mai fierbinte declaraţie de dragoste, 
Lotte îmi scrie, ceea ce, de altfel, îmi spusese şi prin viu grai, că 
viaţa ei îmi aparţine „pe vecie”. Dacă, totuşi, voi avea cruzimea 
s-o părăsese vreodată, o va curma fără nicio ezitare. 

Lucruri care s-au spus mereu, de când e lumea. Dar mie mi se 
umezesc ochii şi mă trece un fior. Parcă mi-e frică de atâta 
dragoste! 


Mă culc din nou şi adorm fericit. La 7 şi jumătate, mă trezeşte 
Magotu cu bătăi puternice în uşă. În câteva clipe, sunt îmbrăcat 
şi pornim împreună la şcoală. Aş fi vrut s-o văd pe Lotte, dar ea 
plecase mai-nainte. 

Afară - o zi mohorâtă de sfârşit de octombrie. Cerul, vânăt ca 
plumbul, parcă mă apasă pe umeri, iar burniţa care se cerne 
necontenit îmi îngheaţă până şi oasele. 

In clasă e cald şi bine - o atmosferă vioaie, ţesută din voioşia 
noastră care vrea să înfrunte vitregia naturii. Colegii arată veseli 
şi senini, parcă n-ar plana nicio grijă asupra noastră. 

Cum mă vede, Păleaţă vine la mine. 

— Ei, ce veşti mi-aduci? îl întreb. 

Imi spune că Attila ar fi declarat în cancelarie că ne-am 


răzvrătit toată clasa împotriva lui şi am vrut să-l linşăm. A făcut 
chiar o reclamaţie lungă cât o zi de post şi i-a dat-o directorului 
Michiduţă. 

Într-un cuvânt - nimic nou. Toate acestea le aflasem cu ocazia 
balotajului de la Pleaşcă. A, uite-i pe Găliganu şi pe Corcoduş, 
tocmai intră pe uşă. Le fac semn să se apropie. 

— Ce mai e nou pe la Leagăn? îi întreb, cu gândul de a afla 
veşti despre Lucile Desmoulins. 

— Ce să fie? Directoarea noastră umblă cu acte de 
„paupertate”: cică s-a îmbolnăvit şi a plecat la Bucureşti, 
răspunde flegmatic Găliganu. 

— Serios? Ce-o fi având? 

— Are igrasie la mansardă, voievoade, asta e, mă lămureşte 
Corcoduş, râzând cu toată gura. 

Prima oră avem germana. Laiţă intră lung şi deşirat ca Don 
Quijote, îi scoate la lecţie pe Niculescu (Esculap) şi Nenciulescu, 
apoi ne ţine o disertaţie despre Schiller. Nu pomeneşte nimic 
despre întâmplarea de ieri, parcă nici n-ar fi aflat de ea. 

În ora a doua, la chimie, se întâmplă la fel. Într-a treia, însă, 
vine directorul liceului, Michiduţă, şi, oprindu-se lângă catedră, 
ne cuvântează: 

— Mi s-a adus la cunoştinţă incidentul de ieri... 

„Hm! stăm bine, gândesc eu: Michiduţă nu califică drept 
rebeliune punerea cu botul pe labe a lui Attila, ci numai 
incident..” 

— Nu am cuvinte, urmează el, să calific purtarea voastră. 
Domnul profesor Niculescu mi-a înaintat o reclamaţie despre 
gravele injurii pe care le-a avut de suferit. In consecinţă, am 
convocat conferinţa profesorală, care va judeca cele întâmplate. 
Mâine după-amiază, sâmbătă, veţi fi cu toţii prezenţi la şcoală, 
pentru anchetarea cazului. Nimeni nu trebuie să lipsească. 
Vinovaţii voi fi pedepsiţi exemplar. 

După ce rosteşte această interesantă alocuţiune, pleacă 
repede. Magotu, după câteva minute, intră ca o furtună în clasă: 

— Fraţilor, au adus nişte lemnărie în curtea liceului, să ştiţi că 
ne ridică o ghilotină! 

Mai toţi izbucnesc în râs. Tarzan îi dă replica: 

— Tu eşti singurul care n-ai ce pierde... 

— De ce? face Magotu mirat. 

— Fiindcă n-ai cap. 


Se stârneşte alt val de râsete. Şi aşa o ducem într-un râs, 
până la amiază. Zău, nu-i a bună! 


Masa de prânz e, de asemenea, veselă. N-am văzut-o pe Lotte 
de azi-dimineaţă, de când s-a furişat din patul meu, şi totuşi mi- 
e dor de ea. Uite-o că vine. Poartă o rochiţă în carouri şi-i 
fermecătoare cu ochii micşoraţi de nesomn. Râde cu poftă de 
orice şi n-o încape toată casa, aşa aleargă încoace şi încolo, ca o 
iadă zburdalnică. 

Îi povestesc chestia cu Michiduţă şi cu ancheta. 

— Dacă vă elimină, nobile conte, ce faceţi? mă întreabă ea. 

— Mi se pare, frumoasă marchiză, c-o să pun cruce şcolii. Ea 
pufneşte în râs şi-i văd două şiruri de perle strălucitoare. 

— Şi mie mi se pare tot aşa. Ce-o să zică preafericitul vostru 
tată? 

— În cel mai bun caz, va binevoi să mă dezmoştenească. 

— Ooo! Conte! Dar veţi rămâne sărac lipit... 

— Şi ce-i cu asta? Mă voi însura cu senioria voastră, frumoasă 
marchiză, care sunteţi o comoară, şi voi deveni din nou bogat. 

— Dar eu nu mă mărit cu un... dezmoştenit... 

— Dezmoştenit? Uitaţi, marchiză, de regatul Grigoridei care 
vă stă la picioare? 

— Ooo, sire, iertaţi, sunt prea zăpăcită de amor! şi fuge ca o 
zvârlugă. 

O strig din urmă; ea se întoarce repede şi face un botişor 
nedumerit. 

— Apropo de amor, frumoasă marchiză: nu-l daţi uitării pe 
fericitul suspinător la grațiile voastre şi vizitaţi-l cât mai des în 
vastele lui apartamente. Reţineţi un amănunt important: de- 
acum înainte, doarme cu uşa descuiată şi oricând sunteţi 
binevenită în braţele sale. 

Lotte roşeşte toată şi-şi lasă privirile-n pământ. Apoi fuge din 
nou, lăsând în urmă o mireasmă de floare proaspătă. Gazda se 
apropie şi se amestecă în discuţie: 

— Să nu-ţi fie frică, Dima, am să-i vorbesc directorului. 

— Nu-i nevoie, Dona Bianca, zău nu-i nevoie. Cauza noastră e 
prea dreaptă ca să mi se întâmple ceva rău. Nu trebuie nicio 
intervenţie. Michiduţă ar crede că sunt vinovat... 

— Totuşi, nu strică să pun o vorbă... 

— Nicio silabă, nicio literă măcar. Zău, vă rog! Eu ştiu ce 


spun. 
— Nici nu mă-ndoiesc. Eşti infailibil... la vârsta dumitale... 


Secretarul general în inspecţie 


A doua zi după prânz, avem ancheta incidentului. Plec la liceu 
cu vreo douăzeci de minute mai devreme. Şi în dreptul 
restaurantului Jiul dau cu ochii de un Cadillac elegant, cu 
amândouă capacele ridicate. Şoferul roboteşte mereu la motor, 
încearcă să învârtă manivela, dar automobilul nu vrea să 
pornească din loc. 

Mă apropii şi urmăresc cu atenţie truda zadarnică a şoferului. 
Trebuie să fie tare nepriceput: nu-i pentru oricine meseria asta. 

— Nu-i aici buba, îi spun, după ce cercetez fişele... N-ai o 
pătură, să mă vâr sub maşină? 

Şoferul, văzând că mă pricep, scoate un pled soios şi mi-l 
întinde. În acest timp, un bărbat înalt şi bine legat, de vreo 50 
de ani, coboară din maşină. 

— Numaidecât o pornim, îl asigur, fără să ştiu cine e, ca şi 
cum aş fi obligat cu ceva faţă de el. 

Îmi scot mantaua şcolărească, aştern pledul şi mă vâr sub 
caroserie. Un şurub de la axa cardanică e puţin slăbit şi din 
cauza asta nu mai face contactul. Şoferul îmi dă cheia, strâng 
bine şurubul în ghivent şi ies de sub maşină cu hainele pătate 
de noroi şi ulei. Învârt o dată manivela şi motorul porneşte la 
sfert. 

— All right ! E totul în regulă! Şi în gând: „Valea să trăiască”! 

— Bravo, tinere, te văd priceput... Cu ce să te recompensez! 

— Cu nimic. Dacă vreţi să mă duceţi până la liceu, v-aş fi 
foarte recunoscător. 

— Bine, suie-te. Ţi-ai cam pătat hainele. 

— Nicio pagubă. les la spălat! 

Proprietarul maşinii îmi arată să urc lângă şofer, dar mă fac că 
nu pricep şi, deschizând portiera, mă instalez comod pe 
canapeaua din spate, alături de el. 

Nu spune nimic de îndrăzneala mea: mă cântăreşte doar cu 
coada ochiului, şi atâta tot. Sunt serviabil, îmi plătesc singur 
curăţătoria chimică, dar în postură de slugă nu-mi place să 
pozez. Îi fac semn şoferului s-o ia la dreapta. 


— Eşti elev? mă întreabă el. 

— Da. 

— În ce clasă? 

— Într-a  Vill-a. Mă cheamă Grigore Dima. Dar pe 
dumneavoastră? 

— Mătăsaru, Nicolae Mătăsaru. 

— Profesorul Mătăsaru de la Universitate? 

— Da, eu... 

— Dar dumneavoastră sunteţi şi secretarul general al 
Ministerului Şcolilor, nu-i aşa? 

— Mda, sunt şi asta, surâde cu satisfacţie că a fost 
recunoscut. 

— Vă credeam mai bătrân, cu barbă mare şi foarte distant. 

— Te-am dezamăgit, tinere? 

— O, dimpotrivă... Sper să fim în curând prieteni. 

— Să sperăm. Mi-ar părea bine. 

— Nu ştie nimeni că sunteţi în localitate? 

— Nu-mi place să-mi anunţ inspecţiile. 

— Tot aşa aş proceda şi eu, dacă aş fi în locul dumneavoastră. 

— Văd că ne înţelegem, surâde el. 

— Desigur că o să inspectaţi şi liceul, nu-i aşa? Şi celelalte 
şcoli din localitate? 

— Pentru asta am venit. 

— Ştiţi, aţi nimerit bine. Tocmai avem o anchetă la liceu. 
Attila a făcut o reclamaţie împotriva noastră... 

— Cine-i Attila? 

— Scuzaţi, m-a luat gura pe dinainte. E vorba de domnul 
profesor Niculescu, de istorie. Dar am ajuns la liceu. 

— Stai o clipă, mergem împreună! 

— Începeţi chiar cu şcoala noastră? Nu mă aşteptam. Ce bine 
s-a potrivit că am avut acelaşi drum. Se întâmplă uneori 
coincidenţe de-astea, bizare... 

Nu-mi răspunde. Coborâm amândoi din maşină şi pătrundem 
în curtea interioară a liceului. Colegii mei sunt acolo, răsfiraţi în 
grupuri-grupuri. Stau în bătaia soarelui călduţ şi discută. Magotu 
fumează, dar cred că înaltul funcţionar nu l-a observat, fiindcă e 
îndemânatic şi ştie să se ferească. Când mă văd cu o persoană 
necunoscută, unii se miră, alţii îmi zâmbesc cu înţeles. Îmi vine 
să le strig tuturor: 

— Măi şcolari păcătoşi, staţi drepţi ca la armată, că trec cu 


prietenul meu, secretarul general al Ministerului Şcolilor. Zât! Să 
nu mişte nimeni în front. 

Pe când urcăm scările, în drum spre cancelarie, mă întorc şi le 
strig: 

— Domnilor colegi, vă rog să treceţi în clasă şi păstraţi linişte. 
Ancheta va începe îndată. 

Apoi, îl conduc pe distinsul oaspete în cancelarie. Directorul, 
Michiduţă, nu-i acolo. În schimb, secretarul liceului dictează o 
adresă ajutorului său, care bate la maşina de scris. 

— Unde-i, vă rog, domnul director? întreb eu. 

— N-a coborât încă. Ce aveţi cu dânsul? 

— Trimiteţi numaidecât să-l cheme. Domnul secretar general 
al ministerului a venit în inspecţie. 

Cum aude, secretarul liceului parcă ia foc. 

— Să trăiţi, domnule secretar general, strigă cu vocea gâtuită 
de emoție şi se pleacă până la pământ. Apoi o zbugheşte pe uşă 
afară, ca glonţul din puşcă. 

— Luaţi loc, domnule secretar general, şi-i arăt fotoliul lui 
Michiduţă. Domnul director vine imediat. Pot să plec? 

— Nu încă, domnule Dima... Aş vrea să te mai întreb câte 
ceva. 

Mă aşez pe un scaun, în faţa biroului. 

— Astăzi nu se ţin cursuri? 

— Joia şi sâmbăta după-amiază avem liber. 

— A, da... 

După o scurtă pauză, altă întrebare: 

— Nu mi-ai spus ce este cu ancheta aceea? De ce l-aţi poreclit 
Attila pe profesorul vostru de istorie? 

— Fiindcă e rău şi nedrept. A băgat spaima în tot liceul. Merge 
până acolo încât ne şi bate. Şi dumneavoastră ştiţi că 
regulamentul interzice bătaia în şcoală. Din cauza asta ne-a 
reclamat pentru că i-am cerut să intre în legalitate, adică să 
renunţe la maltratarea noastră corporală. 

— Bine, voi vedea eu ce-a fost. 

— Am fi încântați ca să faceţi dumneavoastră personal 
ancheta. Chiar v-aş ruga stăruitor. N-o să pierdeţi mai mult de 
un ceas. Dar s-o faceţi în clasă, de faţă cu toţi, la lumina zilei. 

— Ce înţelegi dumneata prin „lumina zilei”? 

— Înţeleg ca acuzatorii, acuzaţii şi judecătorii să stea laolaltă, 
în aceeaşi încăpere. Dacă suntem pedepsiţi, să auzim şi noi care 


sunt temeiurile. 

Uşa se deschide cu zgomot şi directorul Michiduţă intră val- 
vârtej, leoarcă de sudoare, cu cravata pusa strâmb şi cu un 
şiret de la gheată atârnând pe jos. 

— Să trăiţi, domnule secretar general, gâfâie el, aplecându-se 
adânc, vă rog să mă iertaţi că nu m-aţi găsit. Astăzi, fiind 
sambătă, avem liber după-amiază. Dacă mă anunţaţi din timp... 

— Nu-i nimic, domnule director. Luaţi loc, vă rog... 

Văzând panica lui Michiduţă, care se manifestă atât de 
caraghios, nu pot să-mi rețin un zâmbet de compătimire. E 
asemeni unui balon de copii: se umflă până plesneşte, când are 
de-a face cu noi, şi se moaie în faţa superiorilor săi. 

— Mai aveţi nevoie de mine, domnule secretar general? 

— Nu, mulţumesc! Te poţi retrage, domnule Dima. 

— La revedere! 

— La revedere! 

Imi întinde mâna şi eu i-o scutur bărbăteşte în aşa fel încât 
Michiduţă poate să crape de ciudă. Uite-aşa! Mai ales că lui nici 
nu i-a dat mâna. 

Fug pe sală ca un zănatic, ţopăind şi fredonând, şi când ajung 
în clasă, răcnesc de se clatină pereţii: 

— Poporul lui Traian, ştiţi voi că individul cu care m-aţi văzut 
trecând adineauri este chiar secretarul general al Ministerului 
Şcolilor? 

— Zexe că doarme! persiflează Găliganu. 

— Vă spun foarte serios. N-aş fi visat, nici cu gândul n-aş fi 
gândit să pice aşa, ca musca-n lapte. 

— Să nu ne ia la fixometru, îşi exprimă Corcoduş îndoiala. 

— Nu fiţi neîncrezători, îl am în buzunar. Atendite, cum l-am 
cunoscut - şi le povestesc întâmplarea cu maşina, apoi 
convorbirea din cancelarie. 

— Te-ai învârtit, împărate, la oala cu sarmale, mormăie Basu, 
pe tine te scoate basma curată. 

— Nu m-am învârtit numai eu, ci fiecare în parte şi toţi în 
total. Dar trebuie să arătăm exact aşa cum s-au petrecut 
lucrurile. 

— Ce, vreţi să mă băgaţi la apă? sare Magotu înfuriat. 

— Ho, urangutane, nu-ţi pierde uzul raţiunii pure. Popor, 
atenţiune! Nimeni nu va sufla un cuvinţel despre isprava 
Magotului nostru. Dacă se întâmplă vreun act de laşitate sau de 


răzbunare, va fi dat prin târg cu bătaia. Cine nu se conformează 
prezentei ordonanţe cu putere de lege poate să se considere 
deteriorat la integritatea corporală şi exclus din şcoală până la 
sfârşitul anului. Înţelesu-ne-am sau ba? 

— Sută-n sută! răspund băieţii. 


Ancheta 


După o oră de înfrigurată aşteptare, tribunalul intră solemn în 
clasă: în frunte e secretarul general, după el urmează Michiduţă, 
Damigeană, Attila, lliuţă, dirigintele clasei, şi alţi profesori. 

Clasa zvâcneşte în picioare şi încremeneşte ca o pădurice de 
pomi tineri, când nu adie nicio boare de vânt. 

— Şedeţi, ne face semn Michiduţă cu mâna. 

Secretarul general este poftit să ia loc la catedră, dar el 
refuză cu un gest scurt. Ajutorul de secretar şi un om de serviciu 
aduc în pripă scaune şi le înşiră în faţa clasei. Profesorii se aşază 
de-a dreapta şi de-a stânga distinsului oaspete, iar catedra 
rămâne goala. În atmosferă pluteşte ceva sărbătoresc, de zile 
mari, care ne strecoară o ciudată nelinişte. 

— Sunteţi toţi? Nu lipseşte nimeni? întreabă Michiduţă 

— Nimeni, domnule director. 

Michiduţă nu mă crede pe cuvânt şi strigă catalogul, într- 
adevăr, nu lipseşte nimeni, în afară de Dumitrescu lon, care este 
bolnav mai demult deci n-a avut cum să ia parte la incident. 

Apoi ne ţine un scurt logos: 

— După cum vă spusei şi ieri dimineaţă, v-am chemat ca să 
judecăm şi să aplicăm sancţiuni elevilor vinovaţi care, încălcând 
disciplina şcolară, au provocat regretabilul incident de joi. 
Domnul secretar general al Ministerului Şcolilor, venind pe 
neaşteptate în localitate, a fost dureros surprins, aflând aceste 
fapte, şi a ţinut să ia parte la anchetă. Prezenţa domniei sale ne 
cinsteşte şi este o garanţie de obiectivitate în plus. Însuşi 
domnul secretar general a ţinut ca ancheta cazului să se facă 
chiar în clasă, de faţă cu toţi. Aveţi ceva de zis? 

Mă ridic în picioare: 

— AŞ dori o lămurire. Dumneavoastră, domnule director, aţi 
spus că ne-aţi chemat ca să judecaţi şi să aplicaţi sancţiuni 
elevilor vinovaţi, care... 

— Da, este adevărat. 


— Eu nu ştiu, nu sunt nici avocat, nici magistrat, dar socot că 
judecătorii nu se pronunţă înainte de dezbateri asupra vinovăţiei 
sau nevinovăţiei unei părţi, pentru că atunci s-ar crede că sunt 
părtinitori. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, Dima, face Michiduţă. 

— Dumneavoastră, domnule director, aţi spus „Vrem să 
aplicăm sancţiuni elevilor”... Vă rog să mă lămuriţi dacă în acest 
proces figurează numai o singură parte: adică numai clasa a 
VIII-a? 

— Fireşte... fireşte... confirmă directorul. 

— Vă mulţumesc, sunt lămurit! şi mă aşez la loc în bancă. 

Secretarul general surâde uşor, mai mult sieşi, după care, 
învăluind clasa cu o privire de gheaţă care ne strecoară fiori, 
rosteşte: 

— Domnule Dima, întrebarea dumitale e cu tâlc. Faptul că te- 
ai declarat lămurit cu explicaţiile domnului director al liceului 
aruncă asupra noastră o fină şi reţinută ironie. Nu ştiu dacă ai 
cultură juridică, e mult mai probabil că te laşi condus de bunul 
simţ, care, de altfel, stă la temelia dreptului, însă dumneata 
trebuie să faci o distincţie: judecata şi penalizarea în dreptul 
comun nu se-aseamănă întru totul cu judecata şi penalizarea în 
lumea şcolară, care urmează alte principii morale, înscrise în 
regulamentul şcolar. 

— Foarte bine aţi spus, domnule secretar general, strigă 
Attila, dând din cap, satisfăcut. 

Inaltul funcţionar, fără să ia seama la el, răspunde tăios: 

— Prefer ripostele. Încuviinţările, ori de unde ar veni, mă lasă 
rece. 

— Ait! Attila arsus o dată! Merge strună, înregistrez cu 
bucurie. Secretarul general continuă: 

— Cu alte cuvinte, un elev care a comis un delict poate fi 
achitat de instanţele civile, dar nu poate fi absolvit de pedeapsa 
organelor disciplinare ale învăţământului. Totuşi, Dima, vom ţine 
seama de nedumerirea dumitale, în sensul că ancheta noastră 
va căuta să îmbrăţişeze faptele în totalitatea lor, pentru a avea 
o justă viziune a răspunderilor ce apasă pe umerii ambelor părţi. 

Cu această punere la punct, încep... dezbaterile. Atenţiune 
arpetişti, să fim la înălţime! 

Distinsul musafir i se adresează foarte politicos lui Attila: 

— Vă rog să ne faceţi o expunere amănunţită despre felul în 


care s-au desfăşurat faptele. 

Attila se ridică de pe scaun, ca un elev respectuos, şi tuşeşte 
de două ori, să-şi dreagă glasul. 

— Nu-i nevoie. Puteţi să staţi şi jos! 

Ait! Attila arsus de două ori! Merge strună! Înregistrez din nou 
şi scot maculatorul ca să iau însemnări. 

Attila, cam contrariat, îşi reia locul pe scaun şi începe: 

— Domnule secretar general, alaltăieri, joi, la ora mea, l-am 
examinat pe elevul Stănescu Barbu. 

— Cine este? Să se ridice! 

Basu ţâşneşte din bancă şi, emoţionat, dă să iasă afară. 

— Nu, nu-i nevoie. Rămâi la locul dumitale. Am vrut doar să te 
cunosc. Vă rog, continuaţi, domnule profesor. 

— Aveam în ziua aceea lecţia despre Mircea cel Bătrân... 
Elevul nu învățase lecţia. 

— Nu-i adevărat, strigă Basu. 

— Tăcere! Nu admit nicio întrerupere. Când vei fi întrebat, 
atunci ai să răspunzi. 

— Vedeţi, domnule secretar general, reia Attila, profitând de 
împrejurare, puteţi de pe acum să vă faceţi o părere despre 
impertinenţa acestui elev. Am încercat să-l ajut, i-am pus câteva 
întrebări cu scopul de a-i stimula memoria, dar în zadar. In loc 
să-mi ceară iertare că se prezentase nepregătit, el a găsit de 
cuviinţă să-mi arunce în faţă o obrăznicie peste care nu puteam 
trece uşor, care ar fi însemnat să dau clasei un prost exemplu. 

— În ce constă obrăznicia elevului? se interesează secretarul 
general. 

— Mi-a obiectat cu impertinenţă că întrebările puse de mine 
nu există în manual. 

— Ce întrebări i-aţi pus dumneavoastră? 

— L-am întrebat cum se numea mama lui Mircea cel Bătrân, 
cum o chema pe logodnica acestuia şi ce daruri i-a trimis 
voievodului regele Vladislav al Poloniei. 

— Elevul Stănescu a declarat că aceste chestiuni nu există în 
manual? 

— Întocmai. 

— Şi dumneavoastră susţineţi contrariul? 

— Desigur, domnule secretar general. Manualul de Floru, 
chiar eu l-am recomandat elevilor. 

Attila minţea! Minţea cu neruşinare! E ceva monstruos, 


sfâşietor chiar, să auzi cum minte un profesor care, ani de zile, 
cât îţi toceşti coatele pe băncile şcolii, te pisează, aproape în 
fiecare zi: „Să nu minţi! Minciuna este mama tuturor relelor! 
Minciuna şi crima sunt surori gemene! Minciuna este...” aşa şi 
pe dincolo... Şi acum, din laşitate sau din interes, calcă în 
picioare stindardul pe care ni l-a fâlfâit mereu pe dinainte şi 
minte, în văzul şi auzul nostru. 

Mă ridic în picioare, tremurând de indignare, roşu ca un rac 
fiert, şi, cu un glas pe care nu-l mai recunosc, strig: 

— Domnule secretar general, vă rog, daţi-mi voie să 
restabililesc faptele. Domnul profesor minte. 

Preşedinţele tribunalului, netulburat, rece ca un bolovan de 
gheaţă, mă apostrofează cu asprime: 

— Dacă o singură dată mai vorbeşti neîntrebat, mă văd silit să 
iau măsuri împotriva dumitale. 

Mă aşez jos, opărit. Toate iluziile pe care mi le făcusem 
despre înaltul demnitar se topesc ca fumul. Credeam că-mi va 
ţine partea, că-mi va arăta o cât de uşoară bunăvoință. Şi, când 
colo, nu mă lasă nici să vorbesc măcar. Toţi sunt o apă şi-un 
pământ. 

Attila povesteşte cum i-a aplicat lui Basu o uşoară corecție cu 
băţul (spune băț în loc de baston), ca să dea clasei un exemplu 
de disciplină, dar că acesta i-a smuls nuiaua (acum s-a 
transformat în nuia...) şi a rupt-o în bucăţi. (Adevărul era că 
Basu frânsese bastonul după ce suferise bătaia, numai ca să mă 
apere pe mine de furia lui Attila.) Apoi, continuă că eu am sărit 
ca din senin şi, fără să mă fi provocat cu ceva, l-am insultat 
strigând: „Eşti un nedemn!” (când în realitate spusesem: „E 
nedemn ceea ce faceţi, domnule profesor”). Şi după aceea, am 
aruncat în el cu o călimară care era cât pe-aci să-i spargă capul, 
dacă nu se izbea de perete. In schimb, s-a ales mânjit de 
cerneală pe faţă şi haine, aşa încât nu mai poate folosi acel 
costum. Dar partea cea mai gravă e că eu am îndemnat colegii 
mei să se năpustească asupra lui şi să-l linşeze, lucru pe care ei 
l-au şi făcut, şi că a scăpat cu viaţă numai datorită colegului 
său, profesorul Zegheanu (Damigeană), care s-a ivit la timp şi l- 
a salvat de furia bestiilor. 

Nu-mi vine a crede urechilor. E cu putinţă ca un om să fie 
lipsit de demnitate în aşa hal? Când Magotu aruncase călimara, 
îmi aduc destul de bine aminte că Attila se precipita spre 


catedră, întors cu spatele spre noi. Prin urmare, n-avusese cum 
să vadă cine a azvârlit blestemata de călimară şi ar fi putut să 
spună că nu ştie. Dar el, cu lipsa de bună credinţă, îmi pusese 
tot mie vina în spinare. Să-i fie de bine! 

După ce Attila isprăveşte odiosul rechizitoriu, este poftit să 
„depună” Damigeană, tatăl lui Păleaţă. El declară că, auzind 
larmă în clasa vecină, venise să facă linişte, deoarece în aceste 
condiţii nu mai putea continua lecţia. Când a deschis uşa clasei, 
profesorul Niculescu (Attila), care se afla lângă catedră, a 
început să strige că elevii vor să-l asasineze. 

— Mi s-a părut neserioasă exclamaţia colegului meu, cu atât 
mai mult cu cât, la sosirea mea, larma a încetat numaidecât. L- 
am poftit în cancelarie, fără a-l lua, protector, de braţ, cum a 
afirmat. A venit singur la mine şi nu i s-a întâmplat nimic. Eu n- 
am depăşit pragul uşii, nici nu era nevoie, pentru că băieţii se 
liniştiseră de-a binelea 

Bravo, Damigeană! Aşa depoziţie mai înţeleg şi eu. Aţi vorbit 
atât de răspicat, cu fraze limpezi, încât, chiar dacă n-ar fi 
adevărat tot ce aţi spus (aţi tras puţin spuza pe turta noastră, 
fiindcă e în joc şi soarta băiatului dumneavoastră), e destul de 
greu să nu creadă cineva că aşa a fost. Chiar eu, sub vraja 
cuvintelor, m-am trezit cu realitatea modificată, după vrerea 
dumneavoastră. 

După Damigeană, urmează lliuţă, dirigintele clasei, care se 
cam fereşte să nareze faptele, mărginindu-se doar să declare că 
are o bună părere despre elevii clasei a VIll-a. De aceea, aflând 
despre cele întâmplate, a rămas dureros surprins şi dezaprobă 
cel dintâi fapta noastră, care trebuie sancţionată, însă fără 
asprime excesivă. În sfârşit, îmi vine şi mie rândul. Mi se pare că 
au trecut ore întregi, nesfârşite, până când secretarul general 
mă pofteşte să iau cuvântul, în apărare. 

— Mai întâi, vă rog să-mi permiteţi să-i pun câteva întrebări 
colegului Stănescu (Basu). Îţi aminteşti, mă adresez lui Basu, ce 
întrebări ţi-a pus domnul profesor după ce ai narat faptele 
domnului Mircea cel Bătrân? 

— M-a întrebat ce daruri i-a trimis regele Vladislav al Poloniei 
voievodului valah. 

— N-ai putut răspunde la această întrebare, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi atunci domnul profesor a replicat: „Să trecem la altă 


chestiune”. Subliniez: Să trecem la altă chestiune. Care era 
chestiunea cu pricina? 

— Cum se numea trimisul regelui polon? 

— N-ai răspuns nici la această chestiune separată... 

— Nu... 

— Domnul profesor, desigur, ca să te salveze, ţi-a mai pus o 
chestiune - a treia -, fără nicio legătură, probabil, cu celelalte 
două, pentru că este logic când nu cunoşti o problemă în liniile 
ei generale, cu atât mai puţin ai s-o cunoşti în amănunte. Care 
este a treia întrebare? 

— Ce inscripţie purta sabia dăruită lui Mircea de regele polon. 

— Ce ai răspuns? 

— Am răspuns că ştiu lecţia, cunosc istoria românilor ca pe 
apă, fiindcă este o materie care-mi place, dar că aceste 
chestiuni nu sunt trecute în manual. 

— Ai adus manualul de istorie? 

— Da. 

Basu vine şi mi-l întinde. Depun manualul pe pupitru şi-l 
mângâi reflex, ca pe o pradă bună. Mă simt stăpân pe situaţie şi 
într-o dispoziţie sufletească de plenitudine. 

— Imi daţi voie, domnule secretar general, să formulez câteva 
întrebări domnului profesor lliuţă? 

— Da, tot ce ajută la limpezirea lucrurilor găseşte aprobarea 
mea. 

— Recunoaşteţi, domnule profesor, că, după ce aţi venit în 
clasă, v-am raportat întrebările pe care domnul profesor 
Niculescu le-a pus colegului meu? Sunt aceleaşi? 

— Da... 

— Ce aţi răspuns dumneavoastră? 

— Că sunt chestiuni de amănunt. 

— Acum, cu îngăduinţa domnului secretar general, îi voi pune 
câteva întrebări şi domnului profesor Niculescu. 

Şi, fără să-l învrednicesc pe Attila cu o privire, continuu: 

— Elevul Stănescu a susţinut că întrebările care i-au fost puse 
nu sunt în manual. Domnul profesor afirmă contrariul. În cazul 
acesta, îl rugăm să binevoiască a ne arăta pagina unde autorul 
pomeneşte amănuntele cu pricina. 

Şi, luând manualul de pe pupitru, i-l dau în mână. Profesorul 
răsfoieşte nervos cartea, apoi spune vădit încurcat: 

— E o scăpare din vedere a mea. Chestiunile acestea 


figurează într-o ediţie mai veche... 

Ait! Attila arsus a treia oară! Vasăzică, scăpare din vedere, 
adoratule? Hei, aici am vrut s-ajung, ca să-ţi frec puţintel 
ridichea 

— Domnule secretar general, răspunsul e nesatisfacător. Noi 
nu învăţăm după ediţii vechi. Dacă-i o scăpare din vedere a 
domnului profesor, de ce să plătească elevul Stănescu oalele 
sparte ? De ce să mănânce bătaie şi să fie notat în catalog, 
probabil cu zero tăiat, pentru că domnul profesor a scăpat din 
vedere?... 

O rumoare se stârneşte printre băieţi. Cred şi eu că răsuflă în 
lege! Îi simt fremătând de satisfacţie pentru săgeata înfiptă în 
Attila. Şi asta nu este decât cea dintâi. Mai am şi altele în tolbă, 
oho! 

— După cum vedeţi, domnule secretar general, recunoaşterea 
domnului profesor începe să lămurească lucrurile. Să trecem 
mai departe. După cum v-am spus, noi nu posedăm ediţii vechi, 
nici cărţi de istorie aprofundată. Cu toate acestea, nouă, ca 
români, ne place istoria patriei. De aceea fac apel la domnul 
profesor Niculescu să ne spună dumnealui ce inscripţie purta 
sabia dăruită lui Mircea cel Bătrân? Vă mărturisesc că suntem 
curioşi să ştim. L-am întrebat acest lucru şi pe domnul profesor 
lliuţă, dar n-a putut să ne dea un răspuns. Attila tace, parcă nici 
nu-l priveşte pe el întrebarea. 

— vă rog foarte stăruitor, domnule secretar general, să 
binevoiţi a interveni pe lângă domnul profesor Niculescu, să ne 
satisfacă setea de cunoaştere. 

— Setea voastră de cunoaştere va fi satisfăcută la cursuri. 
Deocamdată nu văd ce legătură ar avea această chestiune cu... 

— Are, şi încă una foarte mare. Veţi vedea numaidecât pentru 
ce. Secretarul general se lasă convins şi, cu un gest, transmite 
dorinţa mea. Attila, pământiu la faţă, clatină capul a mirare şi 
răspunde: 

— Nu-mi amintesc să fi pus o asemenea întrebare... Trăsnet! 
Bombă! Stupoare! 

Un „Aaa!” exclamativ izbucneşte spontan din toate piepturile 
colegilor, pecetluind minciuna mai bine decât ar fi facut-o cea 
mai dârză dovadă. lar eu sar în sus de un metru, parcă aş fi 
călcat pe jăratic, şi strig de se cutremură clasa: 

— Nu-i adevărat! 


Secretarul general îmi face semn cu mâna să tac. Apoi, 
întorcându-se spre Attila, îl întreabă scurt: 

— Aţi pus sau nu această întrebare? 

— Nu! răspunde dârz Attila. 

— Este o minciună sfruntată, sar eu bătăios, gata să mă 
încaier cu hunii, goții, vandalii şi, în sfârşit, cu toate hoardele 
barbare, întreaga clasă e martoră. Chiar domnul profesor lliuţă 
poate să ateste că nu eu am inventat această întrebare, 
deoarece i-am pus-o domniei sale, şi mi-a spus că istoria nu 
pomeneşte de aşa ceva. Sunt textual cuvintele domnului 
profesor! Vă rog să confirmaţi şi dumneavoastră. 

lliuţă înclină capul în semn de aprobare, fără să spună un 
cuvânt. 

— Vedeţi, domnule secretar general? Vă place metoda 
aceasta de a născoci întrebări cu scopul să ne înfunde şi după 
aceea să ne cotonogească sub pretext că n-am învăţat... lecţia? 
Aceasta s-a întâmplat cu colegul Stănescu. El n-a putut să 
răspundă, cum era şi natural, la asemenea întrebări şi atunci 
domnul profesor l-a bătut măr cu un baston aşa gros, ca pe 
mână. Eu nu pot să văd o nedreptate fără să sufăr, chiar dacă 
nu mă priveşte pe mine, am fost cuprins de indignare. M-am 
ridicat în picioare şi am strigat: „Este nedemn ceea ce faceţi, 
domnule profesor”, iar nu aşa cum a declarat dânsul că i-aş fi 
spus: „Eşti un nedemn”, ceea ce e o deosebire mare. 
Întotdeauna faţă de superiorii mei, şi ca vârstă, şi ca intelect, 
întrebuinţez pronumele de reverență. A fost avertismentul meu 
de intrare în legalitate. 

— Ce înţelegi prin această intrare în legalitate? 

— Prin intrare în legalitate înţeleg respectarea 
regulamentului, care interzice bătaia în şcoală. Domnii profesori 
au la îndemână un mijloc mai eficace de a pedepsi: notarea în 
catalog. În afară de asta, un vinovat nu poate fi pedepsit de 
două ori pentru acceaşi faptă: non bis in idem”, sună un 
principiu în dreptul roman, pe care domnul profesor Niculescu ÎI 
ignoră. De aceea continuă să pedepsească presupusa noastră 
neştiinţă şi cu nota, şi cu bătaia. 

— Te poftesc, Dima, să laşi la o parte comentariile şi sa te 
ocupi numai de expunerea faptelor. Ce s-a întâmplat după 
invitaţia dumitale de intrare în legalitate? 


19 Nu de două ori pentru acelaşi lucru. 


— Această invitaţie a avut darul de a-l scoate din sările pe 
domnul profesor. „leşi afară, măgarule, că-ţi tăbăcesc pielea!” 
mi-a strigat dânsul, şi vă cer iertare în numele său pentru 
această expresie atât de puţin academică. 

— Ţi-am atras atenţia, fără sublinieri şi comentarii, mă 
întrerupe din nou, cu asprime, omul şcolii. 

— Mă iertaţi, răspund cam contrariat, dar îmi place să spun 
lucrurilor pe nume. 

— Caută de-ţi înfrânează puţin... elocinţa. 

— Aici nu-i vorba de elocinţă, mă aprind brusc. Nu fac altceva 
decât să mă apăr cu ideile şi vorbele mele. Atât şi nimic mai 
mult. 

— Dima, nu uita că în faţa dumitale se află un fruntaş al şcolii 
noastre, care ţi-a lustruit mintea şi ţi-a dat cunoştinţele de care 
pari a fi atât de mândru, mă admonestează lliuţă, vădit supărat 
de alunecarea mea pe un povârniş primejdios. 

— Tocmai dumneavoastră spuneţi asta, domnule profesor, 
care ştiţi cum sunt cei mai mulţi dascăli ai noştri? Aflaţi că nu 
datorez totul şcolii. O spun verde şi deschis, aşa cum sunt 
obişnuit, chiar conducătorului şcolilor. Ceea ce am învăţat şi mi- 
a împodobit sufletul a fost mai mult din cărţi, aceste bune şi 
docile prietene, care nu se plâng de oboseală când le citesc 
toată noaptea. 

La şcoală am învăţat să mint când trebuie, şi mai ales când nu 
trebuie, să fumez, să fac chefuri, să-i urăsc sau să-i dispreţuiesc 
pe dascăli pentru multele lor metehne. Pentru că, trebuie să 
ştiţi, domnule secretar general, aproape toţi profesorii au 
porecle care le stigmatizează slăbiciunile. Dintre ai noştri, pe 
unul îl cheamă Attila, pe altul Michiduţă, Pupăză, Pleaşcă şi aşa 
mai departe. Numai unuia singur, domnului lliuţă, nimeni n-a 
cutezat să-i pună poreclă, pentru că e un profesor pe care Îi 
iubim şi-l respectăm, şi dacă n-ar fi existat măcar dânsul, aş fi 
fugit de la acest liceu, unde am dat piept aprig cu nedreptatea. 
Acum puteţi să mă eliminaţi, mi-e totuna... 

Mă simt atât de copleşit, încât mă prăbuşesc pe bancă, şi 
acolo mă podideşte plânsul. Aud ca prin vis cum preşedintele 
tribunalului ridică şedinţa pentru un sfert de oră şi iese din 
clasă, urmat de alaiul dascălilor. 

În clipa când deschid uşa, ca să iasă, câţiva elevi se 
rostogolesc şi cad pe jos, ţipând. Ce se întâmplase? Un grup de 


colegi de la alte clase, ştiind că se judecă marele proces al 
clasei noastre, se îngrămădiseră la uşă şi, cocoţaţi unul în 
spinarea altuia, trăgeau cu urechea. 


Călimara cu bucluc 


Îndată după plecarea mărimilor, colegii fac roată în jurul meu. 
Basu mă apucă în braţele lui vânjoase şi mă ridică în sus. 

— Eşti formidabil, împărate, i-ai făcut pilaf pe toţi. Ce pilaf? 
Varză! Tocană! Piftie! 

Apoi, strigând cu vocea lui tunătoare, porunceşte clasei: 

— Fiecare să treacă în ordine şi să-l pupe cu mare evlavie. 

— Ce, ai căpiat, Basule? mă răţoiesc la el mâniat. N-am ajuns 
moaştele sfântului Dimitrie Basarabov! 

— Să fiu al dracului, eu trebuie s-o fac! Şi apucându-mi capul 
cu sila, mă sărută, zăpăcitul, pe amândoi obrajii. 

Asta nu mi se mai întâmplase... 

— L-ai cam dat gata pe marele mahăr, îmi aruncă Păleaţă în 
treacăt, roşu de invidie. 

Nu ştiu ce să cred: nu mi se pare deloc că aş fi dobândit un 
succes. Sau nu-mi dau seama? Se poate şi asta. 

— Mi-e teamă că, până la urmă, o să mă dea el gata pe mine! 
răspund, ştergându-mă cu batista de năduşeală. Inainte părea 
că-mi arată prietenie. 

— Nu te încrede în prietenia oamenilor mari, ăştia sunt lupi în 
blană de oaie, zice Rogvaiv. 

În vremea asta, Găliganu scoate din pupitru o sticlă. 

— Trage o duşcă, regentule, să te mai întăreşti la muzicuţă, 
că altminteri e lată rău. 

Are dreptate Găliganu. Duc sticla la gură şi înghit de câteva 
ori. M-m-m... Bun mai e! 

— Acum sunt în formă! De ce n-ai pus-o la bătaie înainte de 
dezbateri? 

Sticla se goleşte la repezeală, plimbându-se din gură în gură. 

— Dacă am fi avut încă una, succesul ar fi fost asigurat sută-n 
sută! mormăie Păleaţă. 

— Tu de ce n-ai adus o sticluţă? îl admonestează Basu. 

— Eu am venit cu... Damigeană, râde Păleaţă, făcând o aluzie 
prea puţin filială la adresa lui tată-său. 


În orice caz, suntem în formă. Asta ne prinde bine. Rogvaiv e 
cam îngrijorat. Se apropie de mine şi-mi şopteşte: 

— Dima, trebuie să te ţii bine. Nu uita că e în joc soarta 
A.R.P.E.T.-ului! 

— Eu cred, Rogvaiv, că m-am asigurat de vacanţă până la 
Crăciun. Dar nu-i nimic, nu strică să ne mai odihnim puţin 
sistemul osos. 

Ţiganu, postat la uşă, ne vesteşte grav: 

— Atenţie! Soseşte înalta Curte de Casaţie! 

Într-o clipă, colegii, sărind unii peste alţii, într-o învălmăşeală 
comică, îşi află locurile în bănci şi încremenesc acolo, ca nişte 
busturi de bronz. 

Michiduţă deschide uşa larg şi se dă la o parte, să treacă 
secretarul general. După el, intră lliuţă, Damigeană, Laiţă, 
Pupăză etc. Pe Attila nu-l văd. Ce s-o fi întâmplat cu el? Sau a 
spălat putina ? 

După ce Casaţia se aşază pe scaune, dezbaterile încep din 
nou. Secretarul general ia cel dintâi cuvântul: 

— Elevul Dima, al cărui curaj, când nu se confundă cu 
impertinenţa, e vrednic de admiraţie, ne-a spus adineauri lucruri 
destul de grave despre realităţile şcolii noastre. Cu o parte din 
ele trebuie să mărturisesc că sunt de acord, şi cine urmăreşte 
activitatea mea ştie cât mă străduiesc să înlătur racilele care 
sapă învăţământul. Cealaltă parte, însă, nu constituie decât o 
tinerească exagerare a acestui elev. Datorită faptului că el a 
aruncat anatema asupra şcolii într-un elan de sinceritate, deci 
nu cu scopul de a ponegri, ci de a îndrepta, trec cu vederea 
această izbucnire, punând-o pe seama tumultuoasei sale 
tinereţi. Îi recomand însă ca, pe viitor, să fie mai cumpănit, 
deoarece cuvântul doare mai mult decât fapta, iar limba e mult 
mai ascuţită decât sabia. 

Omul şcolii vorbeşte rar, apăsat, cu lipsă de grabă şi o 
seninătate care mă scoate din sărite. 

M-aş mira mult, îmi spun în gând, dacă în vinele acestei 
făpturi ar curge altceva decât gheaţă. Trebuie să se fi născut la 
Polul Nord, pe un ghețar. Atât este de rece şi de calculat. Ca un 
ceasornic. Poate la spate, undeva, are un resort de întors arcul. 

— După această digresiune pe care n-am voit-o, dar nici n-am 
putut s-o împiedic, te rog, Dima, să continui expunerea 
dumitale. 


Mă ridic în picioare şi dau să-ncep... Dar nu-mi amintesc unde 
rămăsesem. Ei drăcia dracului! Se iscă o tăcere grea, 
apăsătoare, care mă-năbuşă ca un gol de aer. 

Şi, în loc să continuu, mă pomenesc întrebând: 

— Dar domnul profesor Niculescu de ce n-a venit? 

Toată Casaţia (afurisit Ţiganu, o nimerise bine cu botezul -tot 
e tată-său popă) rămâne o clipă în încurcătură. 

— N-a mai fost necesar, răspunde Polul Nord, cu liniştea lui de 
aisberg. 

— Cum nu? Cred că prezenţa sa era foarte necesară. Polul 
Nord ridică din umeri, îndepărtând braţele: 

— Sunt neconsolat. lată-ne din nou în dezacord! 

— Regret, domnule secretar general, dar măcar de rândul 
acesta nu e vina mea. 

— Dacă vrei neapărat să ştii, domnul profesor Niculescu ne-a 
cerut îngăduinţa de a lipsi. Te interesează şi motivul pe care l-a 
invocat?... 

— Nu, asta nu... 

— Atunci, putem continua, nu-i aşa? Ce s-a întâmplat după 
aşa-zisa chemare la ordine? 

— Domnul profesor s-a înfuriat atât de rău, încât striga cât il 
ţinea gura: „la vino-ncoace, măgarule, să-ţi tăbăcesc pielea!” Şi 
altele ejusdem farinae. Cum nu mă grăbeam să mă duc, ca un 
mieluşel, la înjunghiere, domnul profesor, cu bastonul ridicat, s- 
a repezit la mine să mă cotonogească. Trecând pe lângă 
Stănescu (Basu), care era scos la lecţie, acesta, cu o admirabilă 
prezenţă de spirit, i-a smuls bastonul din mână, dezarmându-l. 
Cu toate maltratările îndurate colegul meu nu i-a mai dat 
bastonul înapoi. (Evit să adaug că l-a rupt în bucăţi, ca să nu-i 
îngreunez situaţia lui Basu.) 

— Dacă profesorul a fost dezarmat de către elevul Stănescu, 
de ce ai mai azvârlit în dânsul sticla cu cerneală? 

Ei, na! Călimara buclucaşă a lui Magotu! Trebuie să iau 
isprava asupra mea. Sunt, oricum, într-o situaţie de un milion de 
ori mai bună decât a lui Giordano Bruno, care a fost ars pe rug. 

— Am azvârlit cerneala înainte de a fi dezarmat. Acesta-i 
adevărul! (În realitate, era cea mai gogonată minciună.) Pot 
dovedi cu mărturia întregii clase. Fireşte, regret această faptă, 
dar n-aveam încotro: trebuia să mă apăr. Altfel, aş fi păţit-o rău. 
Totuşi, după ce primejdia s-a îndreptat împotriva domnului 


profesor - spiritele erau foarte agitate -, eu şi cu colegul 
Stănescu am făcut zid de apărare în jurul său, ca să nu se 
întâmple o nenorocire. Este, băieţi?. 

— Este! răspunde clasa într-un singur glas. 

— Datorită acestei iniţiative, domnul profesor a scăpat 
neatins. Nu s-a clintit niciun fir de păr din capul dumisale.. 

— De-ajuns... spune secretarul general. Sunt lămurit. In timp 
ce-i audiez pe ceilalţi, te rog să treci într-o încăpere învecinată. 


— Pe sală n-aş putea să stau? 

— Nu prea departe, însă, ca să te pot chema. 

Părăsesc clasa uşurat, având parcă aripi la picioare. Mă bate 
gândul că am biruit toate dificultăţile. Chestiunea călimării, care 
era pentru mine o piatră de moară, trecuse aproape 
neobservată. Adică mai degrabă nu i se dăduse însemnătatea 
cuvenită. Despre huiduieli, de asemenea, n-a pomenit nimeni 
niciun cuvânt. Attila nu mai era de faţă ca să sublinieze punctele 
negre, şi gestul lui explicabil de a părăsi dezbaterile părea să 
arunce asupră-i toată răspunderea faptelor. 

Trec în curtea interioară, apoi ies pe poarta din dos, în stradă. 
Când îmi arunc ochii în sus, observ cu uimire un ciorchine de 
elevi căţăraţi pe burlane, în dreptul ferestrelor noastre, ca să 
tragă cu urechea la faimoasele dezbateri ale procesului. 

Cineva parcă mă strigă. Întorc capul şi-l zăresc pe Ţiganu, 
caic îmi face semne disperate. 

— Vino repede, te cheamă înalta Curte. Te-am căutat 
pretutindeni. Nu ştiam unde eşti. 

— Bine, vin. Pe cine a mai audiat? 

— Pe Basu, Magotu, Păleaţă şi Esculap. Şi, cu asta, basta. A 
mers strună. 

— Nu s-a încurcat careva? 

— Magotu a cam scăldat-o în chestia cu călimara, a aruncat 
vina asupra ta. Crezi că ieşim basma curată? 

— Sută-n sută. Chiar dacă ne dă o pedeapsă uşoară, victoria e 
tot de partea noastră. 

Intrăm în clasă şi ne aşezăm fiecare la locul lui. Polul Nord stă 
la catedră şi scrie cu stiloul pe o bucată de hârtie. După ce 
termină, se ridică în picioare şi citeşte: 

— Pentru faptele petrecute, consiliul profesoral decide: elevul 
Dima S. Grigore se pedepseşte cu eliminarea pe o lună de zile, 


iar ceilalţi elevi cu eliminarea pe trei zile, care se va executa 
prin rotaţie. 

Câteva clipe se iscă o tăcere grea, de stâncă. 

— Protestez! strig, tremurând de indignare. Este o pedeapsă 
nedreaptă... foarte nedreaptă... Mă pedepsiţi pentru cele ce v- 
am spus adineauri despre şcoală şi profesori... Dar domnului 
profesor Attila, care a stârnit toată furtuna, ce pedeapsă i-aţi 
dat? 

Secretarul general mă priveşte cu seninătate, de parcă nu s- 
ar fi întâmplat nimic, şi, cu un calm desăvârşit, îmi explică: 

— Domnule Dima, catilinara? dumitale, în felul cum ai 
debitat-o, te-a ridicat în ochii mei şi te-am admirat, însă nu m-a 
împiedicat să-ţi aplic pedeapsa pe care o meriţi. Te-ai făcut 
vinovat de o faptă foarte gravă: ai aruncat în profesorul 
dumitale cu un obiect contondent. Dacă-l nimereai, se putea 
întâmpla să-l răneşti sau chiar să-l ucizi. Peste această faptă, nu 
pot trece cu vederea, oricât te-aş preţui. De aceea ţi-am aplicat 
cea mai uşoara pedeapsă cu putinţă. In ceea ce-l priveşte pe 
domnul profesor Niculescu, nu conferinţa profesorală are 
competenţa să judece cazul său, ci alte organe disciplinare. 

— Nu Dima a aruncat călimara, ci altcineva! strigă Basu 
întărâtat, nemaiputând răbda nedreptatea făcută mie. 

Polul Nord tresare: 

— Cine a aruncat-o? 

— Eu singur, cu mâna mea, domnule secretar general, susţin 
mai departe, căci aş face o josnicie pe care nu mi-aş ierta-o 
niciodată, dacă l-aş da de gol pe Magotu, după ce-i făgăduisem 
că voi lua asupra-mi tărăşenia cu călimara. 

Fireşte, Polul Nord nu-i omul care să se dea bătut cu una, cu 
două. 

— Înţelegeţi, domnilor elevi, că nu admit cu niciun preţ 
inducerea în eroare, nici actele de vinovată acoperire, care duc 
la minciună. Vreau să ştiu adevărul: Cine a azvârlit călimara? 

— V-am spus şi regret că eu am făcut isprava, strig, şi pentru 
asta m-aţi pedepsit. Chestiunea e lichidată. 

— Domnule Stănescu, se adresează Polul Nord lui Basu, cu 
politeţea lui exagerată (nu tutuie pe nimeni - cum fac ceilalţi 
dascăli -, dar ce folos!), te invit să ne spui cine a aruncat 
călimara. În caz că refuzi, voi fi silit să-ţi aplic şi dumitale 


2 Apostrofă vehementă la adresa cuiva. 


aceeaşi pedeapsă ca domnului Dima... 

Basu zgâieşte ochii năucit de ameninţare. 

— Îţi dau timp de gândire trei minute. Alege! 

Întorc capul spre Basu, care stă în picioare, ca stânca, să-i fac 
semn să tacă. Fireşte, înalta Curte de Casaţie observă gestul. 
Michiduţă se răţoieşte la mine: 

— Cum îndrăzneşti sa faci semne? 

Tac. Nu-i dau nicio atenţie, ca şi când n-ar fi de faţă. 

Simt cum spumegă de mânie şi mă împroaşcă necontenit cu 
săgeți, dar nu mă sinchisesc pentru atâta lucru. Şi tocmai 
neputinţa lui de a-mi face vreun rău îl scoate din fire. 

Polul Nord (ciudată fire mai are), total absent la încordările 
acestea violente, observă ceasul: cele trei minute de graţie s-au 
scurs. 

— Cine este vinovatul? îl întreabă din nou pe Basu. 

— Nu ştiu! răspunde acesta înăbuşit, aproape gemânăd, şi se 
prăbuşeşte pe bancă. 

— Eşti eliminat pe timp de o lună. 

Clasa freamătă surd, ca o protestare nerostită. Polul Nord 
trece din nou la catedră şi ia catalogul, chiar de la început. 

— Albulescu Petre! 

— Prezent, răspunde Domisol. 

— Cine a aruncat călimara? 

— Nu ştiu... în timpul acela eu mă uitam... aşa... încolo!... 

— Eşti eliminat pe-o lună. 

— Am înţeles! Şi Domisol se aşază liniştit, ca şi cum totul ar fi 
în perfectă ordine. 

Bravo, Domisol, băiatule, aşa te vreau! Eşti un erou al 
timpurilor noi. Pentru bravura ta, îţi voi încredința misiuni de 
seamă în Grigorida! 

Toată clasa are în ochi o licărire de admiraţie pentru eroismul 
lui Domisol. 

Polul Nord continuă strigarea: 

— Arginteanu Dan! 

Tarzan nici n-aşteaptă să fie întrebat, că răspunde de-a 
dreptul: 

— Nu ştiu. 

— Eliminat pe-o lună. Bălan Alexandru. 

— Nu ştiu. 

— Eliminat pe-o lună. Bărbulescu Dumitru. 


— Nu ştiu. 

Lucrurile merg strună. Îmi frec mâinile de mulţumire. Biruinţa 
e asigurată 99 la sută. Numai de unul singur mi-e teamă să nu 
ne facă pocinogul: de Păleaţă. Dar el e la sfârşitul catalogului. La 
litera Z, şi până atunci mai va. 

Polul Nord, oricât ar fi el de cumplit, nu poate să elimine toată 
clasa pe timp de o lună. Este imposibil. Şi dacă nu ne dă afară 
pe toţi, apoi nu dă pe nimeni. 

Michiduţă se ridică în picioare. Ce-o mai fi vrând să spună? 
Tuşeşte, îşi drege glasul şi începe: 

— Domnilor elevi! 

Aşa te vrem, Michiduţă, scumpule: să ne spui domnilor, că e 
frumos şi elegant; obişnuieşte-te să fii puţintel stilat, că nu se 
face gaură în cer... 

— Băgaţi-vă minţile-n cap! (Michiduţă tot Michiduţă! E cu 
neputinţă să nu-şi dea în petec.) Nu vă jucaţi cu soarta voastră! 
O să pierdeţi un an din cauza îndărătniciei de a nu-l denunța pe 
vinovat. Gândiţi-vă la părinţii voştri, care muncesc din greu să 
vă ţină prin şcoli, pentru a vă face oameni întregi. Nu vă bateţi 
joc de ei. Dar nici de voi. Daţi-l pe faţă pe ticălosul care a făcut o 
faptă atât de urâtă lovind pe profesorul... 

— Attila! răsună o voce din fundul clasei, ca un ecou 
neaşteptat. 

— Cine a pronunţat acest nume? face Michiduţă. Tăcere. 

— Să se ridice în picioare cel care a pronunţat acest nume. 
Atâta rău! Nimeni nu se clinteşte din loc. Pe Michiduţă îl trec 
toate năduşelile. Scoate batista, se şterge pe frunte şi îşi suflă 
nasul. Apoi se aşază cuminte şi potolit ca un elev pe scaunul lui, 
murmurând o ameninţare neputincioasă: 

— Biine!... 

lliuţă se încruntă uşor. De la începutul anchetei, în afară de 
lămuririle pe care le-a dat, n-a scos o vorbă. Stă ghemuit pe 
scaun şi priveşte când pe fereastră, când în fundul clasei. In 
orice caz, am impresia că sub masca de nepăsare suferă mult, 
văzând toate câte se întâmplă sub ochii săi. Uneori îşi coboară 
privirile asupra mea. Şi acest lucru mă stânjeneşte, mă 
paralizează parcă. 

După eşecul lui Michiduţă, Polul Nord, cocoţat la catedră 
strigă mai departe catalogul clasei, cu vocea lui cavernoasă. 

— Cojocaru Marin. 


— Nu ştiu. 

— Eliminat. 

Polul Nord nu mai adaugă „pe o lună”, fiindcă s-a plictisit, iar 
noi înţelegem şi aşa, pe cât timp suntem daţi afară. 

Urmează una după alta literele alfabetului. Nicio defecţiune în 
rândurile noastre. Arpetiştii se ţin tari pe poziţie. In fine, 
ajungem la litera Z. 

— Zegheanu Lascăr. 

Păleaţă se desprinde din bancă şi se ridică lung şi deşirat, de 
nu se mai isprăveşte. Tavanul clasei e însă destul de înalt, aşa 
că moalele capului îi scapă neatins. El e singurul de care mi-e 
teamă. Dar poate că trecem şi hopul acesta cu bine. 

Damigeană îl ameninţă, săgetându-l cu privirile: 

— Dacă nu-l denunţi pe vinovat, să nu mai calci pe-acasă! Ai 
înţeles? Nu mai vreau să ştiu de tine. Haide, spune cine a 
aruncat călimara cu cerneală? 

Păleaţă, fără nicio ezitare, răspunde: 

— Goanţă Ştefan! 

Lovitură de trăsnet! Dacă ar fi căzut aşa, ca din senin, o 
bombă în mijlocul clasei, n-ar fi stârnit mai multă stupoare ca 
denunţarea lui Păleaţă. 

— Cine este Gonea Ştefan? întreabă Polul Nord. 

— Goanţă, rectifică Păleaţă. 

— Da, Goanţă. Elevul Goanţă să se ridice în picioare! Magotu 
se ridică buimăcit şi galben ca ceara. 

— Dumneata ai zvârlit călimara? 

În loc de răspuns, Magotu începe să se văicărească şi să 
plângă cu hohote: 

— Nu mă daţi afară, că mă omoară tata! Vă rog, iertaţi-mă! 
Niciodată n-am fost eliminat de când sunt elev. E păcat să-mi 
zdrobiţi viitorul pentru o greşeală. 

— Încetează cu plânsul, îi strigă Polul Nord. Explică-ne, de ce 
ai comis această faptă? Ce te-a îndemnat? 

— Nu ştiu. Nu m-am putut stăpâni. Nu-mi dau seama cum s-a 
întâmplat. Dar mi-a părut rău pe urmă. Voi repara stricăciunile. 
Aduc zugrav, să văruiască peretele, nici n-o să se cunoască 
unde a fost pata de cerneală... îi plătesc domnului profesor 
hainele, îi cumpăr altele noi... 

— Lasă pata de cerneală şi hainele, acestea sunt un lucru 
secundar. De ce n-ai avut curajul să mărturiseşti singur greşeala 


faptuită? Atunci ţi-aş fi dat circumstanţe atenuante. 

— Ştiam că voi fi eliminat... şi eu sunt băiat sărac. Acasă 
trăim de azi pe mâine, pe când Dima e în altă situaţie... şi, 
spunând acestea, Magotu plânge cu hohote, de ţi se rupe inima. 

— Termină odată cu  văicărelile!... Ele nu-ţi uşurează 
pedeapsa. 

Mustrarea Polului Nord provoacă o explozie. Magotu răcneşte 
înfiorător, de parcă îi umblă cineva cu cuțitul prin burtă, se 
loveşte cu pumnii în cap, încearcă să-şi rupă hainele. 

Înalta Curte de Casaţie se uită consternată la acest spectacol 
jalnic şi nu ştie ce să facă. Toate privirile se opresc întrebătoare 
asupra Polului Nord, aşteptând o hotărâre din partea acestuia. 
Noi, de asemenea, privim îndureraţi zvârcolelile disperate ale 
urangutanului, iar câtorva băieţi mai miloşi li se umezesc ochii. 

Deodată, Magotu tace brusc. Din două sărituri, e pe banca 
mea, şi de aici, se cocoaţă pe pervaz. Incearcă să deschidă 
fereastra. 

— Se aruncă pe geam! Vrea să se sinucidă! ţipă câţiva colegi 

— Împiedicaţi-l! Puneţi mâna pe el! strigă Polul Nord, 
ridicandu-se de la catedră. 

Eu, cel dintâi, îl apuc de un picior, apoi îl înşfac cu o mână de 
guler. 

— Ţine-mă bine, sire, că n-am poftă să dau ortul popii... îmi 
şopteşte el la ureche. 

Fir-ar al dracului de cimpanzeu, cu tot neamul lui! Se preface, 
tâlharul! Joacă teatru în faţa noastră şi a înaltei Curți de Casaţie 
de ne prosteşte pe toţi. Dar nu era să fiu tocmai eu acela care 
sa-i dea secretul în vileag. 

— Săriţi! ţip din răsputeri, nu mai pot să-l ţin. Se întâmplă 
moarte de om! 

Sar în grabă profesori şi elevi, înghesuindu-se de-a valma 
peste banca mea, aşezată exact dedesubtul ferestrei, şi, 
apucându-l de mâini şi de picioare, îl tragem la o parte, iar Basu 
închide victorios fereastra. 

— Moare! Moare! strigă deodată Ţiganu, speriat. 

— A leşinat, săracul, face Ploşniţă. 

Bravo, Magotule! Bang! Sus cortina! începe actul Il. 

— Chemaţi un doctor! propune Polul Nord. Fugi dumneata, 
Dima, că eşti mai priceput, şi adu un medic! Până atunci, 
aşezaţi-l în poziţie orizontală şi desfaceţi-i legătura de la gât. 


— N-aveţi nicio grijă, domnule secretar general, îl readuc eu 
în simţire, se oferă Esculap. 

— Te pricepi? 

— Tatăl meu e farmacist... aşa că... 

Renunţăm la medic. Cu atât mai bine. Dacă aduceam vreunul, 
cu siguranţă că Magotu ar fi fost dat de gol. Tot are un pic de 
noroc, potaia... 

Câţiva băieţi mai voinici îl înşfacă de mâini şi picioare şi, cu 
chiu, cu vai, purtându-l peste pupitre, îl aduc în faţa clasei. 

— Uşor!... Umblă cu atenţie, îl cert pe Ploşniţă care, făcând o 
mişcare neîndemânatică, loveşte capul lui Magotu de colţul unui 
pupitru. 

ÎI întindem pe jos, lângă tablă, după ce tragem la o parte 
scaunele pe care şedeau profesorii, ca să fie loc destul. 

Esculap se apleacă asupra lui. li desface cravata şi-i pune sub 
nas o sticluţă cu eter. Are întotdeauna la el în servietă o trusă cu 
felurite medicamente: tinctură de iod, alcool medicinal, aspirine, 
dermatol şi multe altele. Te doare capul? „Esculap, dă-mi un 
antinevralgic!” Şi băiatul spiţerului ţi-l oferă la repezeală, gratis. 

— Cum îi mai este bolnavului? se interesează, grijuliu, Polul 
Nord, apropiindu-se cu teamă de Magotu. 

— Îşi revine numaidecât, îl încredinţează Esculap. 

Dar Magotu n-are poftă să se trezească din leşin. Esculap însă 
îi dă de zor cu sticluţa pe la nări, aşa că bietul pacient, vrând- 
nevrând, suspină o dată lung şi întredeschide ochii. Apoi îi 
închide iar, clipeşte de câteva ori şi rămâne cu ei deschişi. Dacă 
n-ar fi procedat astfel, trebuia să adoarmă de-a binelea, tot 
trăgând eter pe nas. 

Polul Nord răsuflă uşurat, parcă i se ridică o piatră de pe 
inimă. Profit de această clipă ca să-l pun în gardă: 

— Domnule secretar general, îi spun pe englezeşte, eram 
sigur că se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat, de aceea m-am 
gândit să iau asupră-mi partea lui de vină. Dacă-i aplicaţi 
colegului meu vreo pedeapsă, să ştiţi că se sinucide. Până 
mâine dimineaţă va fi mort. E păcat să-l aveţi pe conştiinţă... 
Gândiţi-vă ce răspundere vă asumaţi ! 

Polul Nord nu răspunde nimic. În schimb, li se adresează 
celorlalţi dascăli: 

— Să mergem la cancelarie! 

Înainte de a ieşi se întoarce şi ne anunţă: 


— Rezultatul se va afişa îndată. 


Isprava lui Păleaţă 


După ce înalta Curte părăseşte clasa, băieţii sar unii peste 
alţii şi se înghesuie la uşă. Printre cei dintâi care trec pragul e 
Păleaţă. Il ajung dintr-o săritură şi-l apuc de haină. 

— Stai uşurel, că nu scapi teafăr! 

El se întoarce brusc, cu o mutră mirată, de nevinovat. 

— Ce-ai cu mine? 

— De ce eşti canalie? 

— Eu?! 

— Dar cine? Ce ţi-a făcut Magotu, de l-ai pârât ca un ticălos ce 
eşti? 

— Şi ce te priveşte pe tine? 

— Ce mă priveşte? Uite ce mă priveşte! Şi, jart-jart, îi 
trântesc, doi pumni zdraveni în fălci. 

Cade jos grămadă, cât e de lung. Ţiganu, Ploşniţă şi Corcoduş 
care sunt de faţă, încep să numere de zor, şi când ajung la noua 
decretează într-un glas: 


— Knock-out! 
Apoi îi cercetează faţa cu atenţie, să vadă dacă nu i-am mutat 
fălcile din loc. Il las în plata Domnului, un adversar ca el nu 


merita mai multă osteneală. Nu fac câţiva paşi şi Păleaţă începe 
să urle. 


— Haide, tacă-ţi fleanca, nu mai boci ca o muiere! strig 
scârbit, şi-i mai dau un picior în spate. 

Nici că se putea să termin în alt chip cu o asemenea făptură. 
Mai bine că s-a întâmplat aşa. Păleaţă se ridică de jos şi o rupe 
la fugă pe sălile liceului, urlând ca din gură de şarpe. 

— Să ştii că se duce la cancelarie să te reclame, îşi dă 
Găliganu cu părerea. 

— Ducă-se învârtindu-se! îi spun nepăsător şi mă întorc în 
clasă. Aici Magotu se ceartă cu Ploşniţă. Contele leşinat susţine 
că Ploşniţă îl lovise înadins cu capul de colţul pupitrului, pe când 
îl purta pe sus, iar celălalt se jură pe toţi sfinţii că nu-i adevărat, 
că n-a fost la mijloc decât o greşeală pe care o regretă. 

Când dau cu ochii de mine, încetează cearta. 


— Magotule, ai fost teribil, urangutan afurisit, vino să te pup, 
că meriţi! l-ai legat pe toţi la gard. 

Îl îmbrăţişez şi-l sărut aşa cum procedase Basu cu mine. 
Magotu face pe fata ruşinoasă. Toată clasa se strâmbă de râs la 
fiţăraiele lui. Dar celor mai mulţi nu le vine să creadă să potaia 
simulase şi tentativa de sinucidere şi leşinul. 

— Ascultaţi, popor al lui Traian, când a aterizat la fereastră, 
mi-a şoptit: „Ţine-mă bine, că n-am poftă să dau ortul popii”. Eu, 
de altfel, ştiam de la început că se prefăcea: cunosc de mult 
marfa. 

Toţi râd şi se minunează de isprava lui Magotu. ` 

— Mă, bine i-ai pus în garderob! exclamă Găliganu. In vremea 
asta, Magotu se umflă în pene ca un curcan. 

— Ce, se măsoară ei cu noi? De clasa a VIll-a nu se poate 
atinge nici Scaraoţchi, tartorul diavolilor, darămite Michiduţă cel 
pirpiriu? Oricine ne calcă pe bătătură, tranc! Pașol na turbinca ! 

Deodată tresare, aducându-şi aminte de ceva neplăcut: 

— Unde-i scârba de Păleaţă? Şi-a luat potecuţa? Ce crede el, 
că nu-mi pică în gheare? 

— Las” c-avu el, şeful, grijă, îl lămureşte Corcoduş, i-a altoit 
două scatoalce cinstite. 

În timp ce pălăvrăgim astfel, Popescu, ajutorul de secretar, 
intră în clasă şi îmi şopteşte la ureche cu cea mai mare 
discreţie, de parcă mi-ar împărtăşi un secret de stat: 

— Vino la cancelarie! Te pofteşte domnul director. 

— Biiine! 

Popescu, spârnelul, o ia înainte - eu, după el. Pe sală îl întreb 

— Miroase ceva? 

Îmi răspunde tot atât de tainic, deşi nu-i nimeni pe sală şi ar 
putea să strige. 

— Chestia cu Zegheanu... 

— Hm... Vasăzică Păleaţă nu şi-a ţinut pliscul, tot m-a 
reclamat. Să vedem cum o descurcăm şi pe-asta. 

În cancelarie, toată Casaţia mă aşteaptă. În dreptul sobei, stă 
pleoştit Păleaţă, ţinând o batistă murdară la nas. 

— Dumneata l-ai lovit, Dima? mă întreabă Polul Nord, 
arătându-mi înduioşătoarea victimă. 

— Da, eu... răspund prompt, şi răspunsul meu stârneşte 
mirare. 

Se vede treaba că nimeni nu se aştepta să recunosc atât de 


deschis. 

— De ce ai făcut această faptă urâtă? 

— Nu-i urâtă. l-am aplicat o corecție mică. Are un caracter 
josnic, îl urăşte toată clasa. 

— O corecție mică? În ce calitate? Te-a pus cineva vătaf peste 
elevi? 

— Domnule secretar general, viaţa noastră şcolară e simplă şi 
limpede, se desfăşoară fără ocolişuri şi ascunzişuri. Noi, între 
noi, ne cunoaştem tainele şi metehnele. Să pună colegul 
Zegheanu într-o balanţă binele şi răul pe care i l-am făcut şi să 
declare care atârnă mai greu. De ce pentru faptele mele bune 
nu m-a „pârât” niciodată? 

— Ce bine i-ai făcut dumneata? 

— Şade mai frumos s-o spună chiar el. 

— Ce bine ţi-a făcut? îl întreabă Polul Nord. 

Păleaţă strâmbă din nas, auzind întrebarea, şi încruntă 
sprâncenele. 

— Nu-mi aduc aminte... 

Din felul cum a spus-o, Casaţia îşi dă seama că minte. 

Aşa! Nu-şi aduce aminte, i-a pierit memoria. Atunci, iubite 
Păleaţă, să-ţi aducem noi aminte, deşi nu-i prea elegant din 
partea noastră. Dar a ne purta elegant cu tine înseamnă a sădi 
crini în mocirlă. 

— Domnule secretar general, nu înţeleg cum poate să mă 
pârască cineva pe care l-am ajutat să nu-şi piardă şi hainele la 
jocul de noroc. 

— Chiar dacă întâmplător i-ai făcut unele servicii, grăieşte 
Polul Nord, aceasta nu înseamnă că ţi-ai creat drepturi de 
părinte asupra lui. 

— Tocmai asta voiam să subliniez. El mi-a spus într-o zi: „Te 
consider ca un tată”. Având această calitate, mi-am îngăduit... 
să-l muştruluiesc, bineînţeles, părinteşte. El s-a comportat, însă, 
ca un adevărat fiu vitreg!... 

— Cu dumneata este greu s-o scoată cineva la capăt. Din 
punct de vedere al regulamentului şcolar, care nu este ţinut să 
cunoască raporturile dintre elevi, eşti vinovat. Fapta dumitale se 
dovedeşte cu atât mai gravă, cu cât s-a produs tocmai în faza 
de pocăire pentru recentul păcat. Sunt silit, cu toată părerea de 
rău, să-ţi mai aplic o pedeapsă. Poţi pleca. 

Vreau să-i răspund: „A se slăbi cu părerile de rău, monsieur, 


eşti ca toţi ceilalţi, în fond”, dar mă răzgândesc. Ar fi o curată 
obrăznicie la adresa Polului Nord, care dă dovadă de maniere 
alese, o politeţe exagerată, aşa încât simţi plăcere chiar dacă 
binevoieşte să-ţi reteze capul. Ştie s-o facă atât de elegant! 

Când intru în clasă, arpetiştii lungesc gâturile ca nişte lebede, 
să afle pricina pentru care fusesem chemat la cancelarie. 

— Arsus sum! Păleată m-a reclamat. 

— Răzbunare! Răzbunare! strigă fioros Magotu, cu vocea 
îngroşată, făcând pe umbra tatălui lui Hamlet. 

— Ho! cimpanzeule, nu mai urla aşa, se răţoieşte Basu la el, 
că nu eşti în junglă... Lasă, că-l bate Dumnezeu tocmai când i-o 
fi lumea mai dragă. 

— Ascultă, Bas păcătos, la urma urmei, tu eşti vinovatul 
numărul 1. Cine te-a pus să guiţi că Dima n-ar fi aruncat sticla 
cu vitriol în Attila? De-aici a pornit toată chestia cu trestia. 

— Mă, deşteptule, crezi că înghiţea cineva să fie eliminat 
Dima pe o lună pentru eroismul tău de Don Sancho? Să-ţi 
schimbi gândul, în doi timpi şi trei mişcări, că de nu, îţi mut 
fălcile tocmai în cimitirul Obogeni, ca să stai la taifas cu bunul 
tău amic, Pileală. 

În vreme ce amândoi se hărţuiesc, stârnind hazul clasei, 
Păleaţă se iveşte pe uşă ca un căţeluş plouat şi râios. 

— Domnu'! Hei, domnu'! Felicitările noastre pentru guiţat, îl 
persiflează Găliganu. 

Păleaţă nu spune nimic şi se aşază în bancă. Magotu îl ia 
numaidecât în primire: 

— la ascultă, drăgălaşule, pentru care motiv m-ai denunţat 
mahărilor? 

Văzând că tace molcom, Magotu adaugă: 

— Dacă în termen de 168 de ore nu-ți transferi caracterul la 
alt liceu, să ştii că-ţi înmoi completamente scheletul. Ai luat notă 
la reflexe, au ba? 

Păleaţă bâiguie ceva neînțeles, când uşa clasei se deschide 
solemn şi intră Michiduţă, lliuţă şi Damigeană. 

Pesemne au venit cu verdictul în proţap, gândesc eu. Cu 
înţelepciune, drepţi, să luăm aminte! 

Michiduţă, foarte enervat, se urcă la catedră şi începe: 

— Ceea ce se petrece în această clasă e dincolo de orice 
închipuire. După răzvrătirea de alaltăieri şi după lovirea lui 
Zegheanu, s-a întâmplat un fapt şi mai urât - atât de urât, încât 


îmi vine să intru în pământ de ruşine. S-a furat portmoneul cu 
bani al domnului secretar general! 

La auzul acestei învinuiri, toată clasa rămâne cu gura căscată. 

— Hoţul a profitat de înghesuiala care s-a produs cu ocazia 
salvării măgarului de Goanţă (Magotu) şi a şterpelit portofelul cu 
pricina. Auziţi, ce ticăloşie, ce dezonoare, ce pată pe acest liceu! 
Una ca asta nu s-a mai întâmplat de când sunt profesor. Dar voi, 
mizerabililor, nu v-aţi dat în lături nici de la cea mai ticăloasă 
faptă. Tocmai domnului secretar general, capul şcolii, care se 
străduieşte să ajungeţi oameni în rândul lumii, tocmai domniei 
sale v-aţi gândit să-i furaţi banii, pungaşi ordinari ce sunteţi? 
Vreţi să mă băgaţi de viu în mormânt, câinilor, sau ce vreţi? 
Spuneţi odată ! 

N-apucă să termine însă ocările, că-l îneacă un acces de tuse. 
După aceea iar începe să fulgere din ochi şi să tune din gură: 

— Imediat să iasă hoţul, cu banii furaţi! Dacă nu iese, veţi fi 
eliminaţi cu toţii, fără excepţie, iar clasa desfiinţată. Să 
poftească afară pungaşul! Cine este? Să-l văd! 

După această invitaţie atât de grotescă şi naivă, tace şi 
aşteaptă să se ridice hoţul. Dar acesta nu se grăbeşte să se 
predea de bunăvoie. Michiduţă coboară de la catedră, se plimbă 
nervos prin faţa rândului întâi de bănci, ca un leu furios în cuşcă, 
şi, văzând că în felul acesta lucrurile nu duc la niciun rezultat, 
strigă energic: 

— Nimeni nu se mişcă din bănci! Mâinile pe pupitru! Fiecare 
elev va fi supus unei percheziţii corporale! 

Sar în picioare, cuprins de toate furiile pământului: 

— Nu admitem asemenea procedee şi resping învinuirea care 
ni se aduce. 

Dar, îndată ce debitez fraza de mai sus, îmi dau seama, lucid, 
că am întrecut măsura. 

— Cine te întreabă pe tine? Ce eşti tu aici? mă apostrofează 
directorul, scos din fire. 

— Cine sunt? Ştiţi că sunt şeful clasei, pus chiar de 
dumneavoastră. Şi mai ştiţi că nu ne puteţi percheziţiona cu 
forţa. 

lliuţă, dându-şi seama că în atmosferă pluteşte praf de puşcă, 
intervine împăciuitor: 

— Dima, ca să nu vi se pară o jignire, dumneata, în calitate de 
şef al clasei, vei căuta pe fiecare elev prin buzunare. Cred că 


soluţia este cea mai potrivită. 

— |lmi pare rău, domnule profesor, nu pot face asta. l-aş jigni 
inutil pe colegii mei. În clasa noastră nu există nimeni care să fi 
făcut o asemenea ispravă. Probabil că portmoneul domnului 
secretar general a fost furat în altă parte sau pierdut, dar nu-şi 
aduce aminte. Noi, elevii, putem să fim orice: obraznici, bătăuşi, 
impertinenţi, leneşi, dar hoţi - nu... hotărât - nu! Ni se aruncă o 
învinuire gratuită... 

— Aşadar, nu vă supuneţi? face Michiduţă. 

— Dacă este cineva care vrea să fie percheziţionat, n-are 
decât. Când e cu voia lui, n-am nimic împotrivă. 

— Cine vrea să fie percheziţionat? Să ridice mâna! 

Nimeni nu clinteşte un deget. Profesorul Damigeană, care 
până atunci n-a scos o vorbă, grăieşte cu un gest autoritar: 

— Cer ca fiul meu să fie percheziţionat. Lascăre, vino-ncoace! 

— Dacă nu se procedează cu toţi la fel, de ce cu mine s-ar 
face o excepţie? se apără Păleaţă. 

— Fiindcă vreau eu! ţipă Damigeană. 

— E nedrept şi chiar jignitor. 

— Niciuna, nici alta. Ţin să fii în afara oricărei bănuieli. Treci la 
tablă! 

— Nu vreau, se încăpăţânează Păleaţă. F 

— leşi, când îţi spun! poruncește tunător Damigeană. In afară 
de cazul în care nu eşti tocmai tu hoțul. 

— Eu, hoţul?... bâiguie odrasla profesorului de franceză şi, 
lăsându-se moale, pune capul pe bancă. 

— Ce ai? 

— Mi-e rău... geme el. 

— Cum te-a apucat aşa, deodată? 

— Nu ştiu... A fost o ameţeală. Poate din cauză că mi-a curs 
sânge din nas. Mai vin pentru percheziţie? 

— Sigur că da! 

Păleaţă se ridică şi dă să iasă din bancă. Ca şi Basu, face 
lucrul acesta cu greutate, fiindcă e prea înalt. Când izbuteşte să 
scoată picioarele de sub pupitru, se aude un zgomot, de parcă 
ar fi căzut un obiect pe podea. 

— Vezi că ţi-a picat ceva, îi atrage atenţia Damigeană. 
Păleaţă, care între timp făcuse jumătate din drumul până la 
tablă, nu înţelege bine ce-i spune tată-său, însă Tarzan, cum 
şade în spatele cocostârcului, se apleacă repede şi ridică de jos 


obiectul căzut. E un portmoneu elegant, din piele lustruită, care 
sclipeşti de-ţi ia ochii. 

— E al tău? îl întreabă Michiduţă. 

— Nu, bolboroseşte Păleaţă, nu-i al meu. 

— Al cui este atunci? Parcă ţie ţi-a căzut. Tarzan sare cu gura: 

— A fost în pupitrul lui. Când a ieşit din bancă, i-a alunecat pe 
jos. Am văzut cu ochii mei. 

— Nu-i adevărat. Nu-i al meu. Portmoneul meu e altfel... de 
culoare maro... 

— la adu-l încoace! 

Tarzan îl aduce. Michiduţă îl ia în mâini, îl cercetează curios 
pe o parte şi pe alta, îl desface şi scoase dinăuntru o bucată de 
carton alb: probabil, o carte de vizită. Apoi strigă îngrozit: 

— Acesta... acesta-i portmoneul domnului secretar general! 

— Într-adevăr, este  al...?  Vorbeşti serios? întreabă 
Damigeană. 

— Sunt absolut sigur... poftim, citeşte!... şi-i arată cartea de 
vizită. lliuţă şi Damigeană întind gâturile să citească. Pe faţa lor 
răsare o uluire fără seamăn. 

— Cum a ajuns, Zegheanu, în mâinile tale? îl întreabă 
Michiduţă. 

— Trebuie să fie o neînțelegere, domnule director, răspunde 
Păleaţă. În orice caz, portmoneul nu-i al meu. 

— Fireşte că nu e, nimeni nu susţine aşa ceva; dar ce caută în 
pupitrul dumitale? 

— Poate mi l-a pus cineva fără să ştiu... 

— Minte, sare Corcoduş. Adineauri s-a prefăcut că-i vine rău; 
s-a aplecat şi a scos portmoneul din buzunar, pe care l-a ascuns 
în pupitru, ca să nu daţi peste el, la percheziţie. Dar nu i s-a 
prins stratagema. 

— Nu-i adevărat!... Altcineva mi l-a pus în bancă... bâiguie 
Păleaţă, pierdut. Au necaz pe mine... 

Nici nu termină bine fraza şi se aude un pleosc răsunător. 
Damigeană îl trăsneşte cu o palmă formidabilă, aşa încât 
Păleaţă se clatină ameţit, fără să spună nici cârc. 

Asta e în ochii tuturor dovada certă a vinovăţiei. 

— Să mergem în cancelarie, spuse Michiduţă, întunecat la 
faţă ca noaptea. Va trebui să-l luăm şi pe... el. 

— Da... dă... bineînţeles, încuviinţează Damigeană, alb ca 
varul. 


Pleacă toţi patru: profesorii înainte şi hoţul după ei, cu fruntea 
în pământ. E cel mai trist cortegiu pe care l-am văzut vreodată. 

În clasă coboară o linişte ca de planetă stinsă. Toţi suntem 
buimăciţi de uluitoarea descoperire, care, fără îndoială, va pune 
capăt vieţii şcolare a lui Păleaţă. Într-un târziu, Găliganu sparge 
liniştea, urlând: 

— Arsene zexe! 


„ Sentinta” 


Încetul cu încetul, gheaţa se topeşte. Voia bună ne revine şi 
începem să glumim, senini şi candizi, de parcă nu s-ar fi 
întâmpla! nimic. Corcoduş, deschizând gura cât o şură, cască 
atât de zgomotos, încât cred că s-a auzit până la cancelarie, 
unde înalta Curte de Casaţie deliberează de zor. 

— Ce facem, fraţilor, întreabă Ploşniţă, mai stăm mult? 

— Să ne aducă un coş cu frunze, adaugă Domisol. 

— Aşteptăm până se afişează sentinţa, decretează Tarzan. 
Mai trece o jumătate de oră, timp în care băieţii comentează pe 
toate feţele isprava lui Păleaţă. Unii spun că „junele” s-a învârtit 
de vacanţă până la sfârşitul anului, alţii cred că Damigeană va 
face pe dracu' în patru să-l scape cu o pedeapsă mai uşoară. 

În toiul discuţiilor, Ţiganu răcneşte: 

— Robespierre! Cu Robespierre seamănă! 

— Cine, frate? îl întreabă câţiva. 

— Secretarul general. De patru ore mă tot frământ să-mi aduc 
aminte cu cine seamănă. 

— Dar ce, tu ai trăit pe vremea Revoluţiei şi te-ai bătut pe 
burtă cu Robespierre? 

— Fac prinsoare pe ce vreţi că Robespierre a fost străbunul 
acestui simandicos personaj, care, ca şi el, e tot atât de auster, 
moralist şi implacabil. 

Clasa pufneşte în râs. Îi dau dreptate lui Ţiganu în ceea ce 
priveşte porecla  scornită secretarului general. Auzi, 
Robespierre! 

În orice caz, i se potriveşte de o mie de ori mai bine decât 
Polul Nord. 

Ajutorul de secretar vine şi ne anunţă că rezultatul se va a 
afişa peste două ore. 


— Până atunci, ce facem? întreabă Tarzan. 

— Puteţi pleca... 

Ne împrăştiem ca un stol de potârnichi, când răbufneşte 
puşca vânătorului. Unii rămân în curtea liceului, alţii se duc spre 
casă, iar eu, Rogvaiv, Tarzan, Basu, Magotu şi alţii nimerim la 
„biblioteca” lui Nea lancu. 

Coborâm zgomotoşi scara care duce la catacombe şi ne 
aşezăm la o masă. Cele două ore se scurg repede, iar Ţiganu şi 
Ploşniţă, care între timp plecaseră la liceu, se întorc cu sentinţa 
în... protap. 

— Sunteţi nebuni? Aţi rupt anunţul? 

— Ce era să facem? se scuză Ploşniţă. Pas de citeşte ja/nica 
tragedie pe întuneric chior. Haplea ăsta n-avea decât trei 
chibrituri... 

Ne îngrămădim unul peste altul, ca să aflăm mai repede 
verdictul. Înalta Curte de Casaţie, în cap cu Robespierre, a 
hotărât precum urmează: Păleaţă eliminat pe o lună, Magotu tot 
pe o luna, iar eu până la finele anului, cu drept de a mă 
prezenta la examen ca pregătit în particular. Restul clasei a fost 
eliminat pe trei zile, ca şi prima dată, prin rotaţie. 

Băieţii rămân cu gura căscată, uluiţi de asprimea pedepsei 
care mi s-a aplicat. Şi mie mi se pare din cale-afară... Auzi, până 
la sfărşitul anului! Nu m-aşteptam decât acolo, cinci-şase zile... 
Poftim, zece! Dar până la şase luni, mai va... 

— Non possumus înghiţire! strigă Magotu înfuriat. E cea mai 
mare nedreptate a secolului al douăzecilea. 

— Păleaţă trebuia să fie dat afară pe tot anul, iar nu tu, 
împărate, fiindcă furtul e fapt grav, în vreme ce bătaia-i ruptă 
din rai, îşi dă Basu cu părerea. 

Rogvaiv, stăpânindu-şi indignarea, se ridică solemn şi ne face 
semn cu mâna să tăcem. Apoi rosteşte grav: 

— Ca protest împotriva sentinţei, propun greva generală. 

— Se aprobă cu brio! strigă băieţii, în cap cu Tarzan. Sunt aşa 
de însufleţiţi de această idee, de parcă au luat foc. 

— În consecinţă, urmează Rogvaiv după ce se restabileşte 
liniştea, cu începere de luni, niciun arpetist nu mai calcă pe la 
şcoala, până când nu i se face dreptate deplină şefului nostru şi 
al clasei aVIll-a. 

Un ropot de aplauze subliniază cele spuse de vorbitor, dându- 
le strălucire. 


Rogvaiv se aşază la loc, pe scaun, în timp ce Tarzan se ridică 
protocolar, pentru a-mi comunica: 

— Sire, vă rog, luaţi act de dorinţa noastră unanimă şi 
hotărâtă. 

— Domnule prim-dregător, îi răspund, nu pot să mă pronunt 
nici pro, nici contra, pentru că eu însumi sunt în cauză. De 
aceea, vă trec prerogativele... 

— In regulă. Convoc pentru mâine dimineaţă, la orele 8, în 
localul Centralei, un consiliu extraordinar, pe ordinea de zi fiind 
această gravă chestiune. Domnii dregători sunt stăruitor rugaţi 
să-i anunţe şi pe colegii lor. Am terminat cu partea oficială. 
Continuăm cheful în particular. 

Spunând acestea, Tarzan se aşază. 

— Credeai că ţi-e prieten Robespierre şi că eşti asigurat la 
„Dacia”, îmi zice Ţiganu. 

— Iluzie optică, cetăţeni! Robespierre nu iartă pe nimeni şi nu 
poate fi prieten cu nimeni. După cum le primim pe cele bune 
(încep să devin biblic!), tot aşa se cade să le îndurăm şi pe cele 
rele. In concluzie, Piţurcă, băiatule, adu-ne îndată şapte 
Segârcene să udăm evenimentul. Câte o sticlă de fiecare şapcă. 

— Vine! răspunde automat flăcăiandrul şi se repede să le 
aducă. 

Fiecare ia câte o sticlă de vin în mână. N-avem nevoie de 
pahare, bem direct din clondire. Mă ridic în picioare şi cuvântez: 

— Dragi arpetişti şi elevi ai clasei a VIill-a, să bem pentru 
pricina noastră. Oricât ar încerca inamicul să ne despartă, îl 
avertizăm, pe această cale, că nu va reuşi niciodată. Chiar dacă 
ar rămâne în picioare pedeapsa care mi s-a aplicat, eu nu mă 
despart de voi, şi nici voi de mine, căci suntem legaţi unii de alţii 
cu lanţuri grele, de mii de tone. 

— Bravo! aclamă băieţii. 

— Să bem pentru solidaritatea şi prietenia noastră, să bem 
pentru scumpa noastră clasă a VIll-a, care va înfrânge năpasta 
abătută pe capul ei, să bem pentru arpetiştii noştri care vor 
realiza marea armonie acolo, departe, în sânul Pacificului, şi vor 
trai o viaţă fericită până la adânci bătrâneţi! 

Frazele mele sunt subliniate de aplauze fierbinţi. Fac semn să 
contenească, şi comand: 

— Dreepţi! 

Băieţii se ridică în picioare şi încremenesc ca statuile 


pedestre. 

— Începe ceremonia gâl-gâl-gâl-ului, ca la muşchetari. Vă rog, 
atenţie la solemnitate. Cine ştie catalogul pe dinafară? 

— Eu, zice Ţiganu. 

— Trăiască brava noastră clasă a VIll-a, pe umerii căreia se 
sprijină expediţia transoceanică. 

— Ura! Ura! Ura! răspund băieţii. 

— Să bem pentru fiecare coleg câte o gură de licoare! 

— Bem! Bem! Bem! 

— Ţigane, catalogul! 

— Albulescu Petre! 

— Prezent, răspunde Domisol. 

Cu mişcări perfect ritmice, toţi şapte, câţi suntem, ciocnim 
unul de la altul buteliile, până se încheie circuitul, ducem sticlele 
la gură, bem simultan, coborâm apoi clondirele în dreptul inimii, 
pană când [iganu pronunţă numele următor, după care 
repetăm, în desăvârşită ordine, ca nişte automate, aceleaşi 
mişcări. 

— Arginteanu Dan! 

— Aici, răspunde Tarzan. Cioc-cioc-cioc şi gâl-gâl-găl... 

— Bălan Alexandru! Cioc-cioc-cioc şi gâl-gâl-găl... 

Şi aşa, până se termină catalogul: 31 de inşi, 31 de înghiţituri 
zdravene. 

(Pe Rembrandt şi pe Păleaţă nu i-a strigat Ţiganu la catalog.) 

— Pauză! comand scurt. 

Ne aşezăm pe scaune. Mai toţi clienţii din local iau seama la 
ritualul nostru şi se miră. Câţiva mai curioşi îşi părăsesc locurile 
şi se apropie de masa noastră. Unul, înalt şi roşcovan, ne spune: 

— Îmi plăcu chestia; e straşnică, pre legea mea... Da' te face 
criţă! 

Comand din nou: 

— Atenţiune! Cetăţeni ai clasei a VIll-a: drepţi! 

Toţi sar în picioare. 

— Pentru iubita mea: de zece ori gâl-gâl! Cioc-cioc şi gâl-gâl! 

— O dată! 

— De două ori! 

— De trei ori! 

Şi aşa până la zece. 

— Sticlele la crematoriu! 

Pac! Pac! Pac! Fiecare zvârle, pe pardoseala de ciment, 


clondirul gol, care se preface în ţăndări. Piţurcă vine cu o 
mătura şi un făraş, ca să ridice cioburile. 

— Pauză! 

Ne aşezăm. Toţi ne ţinem încă bine, până şi Ploşniţă, de care 
mă temeam să nu ne facă de râs. Ochii ne sclipesc mai viu ca 
de obicei, iar obrajii ni se rumenesc ca focul. 

— Cine se declară biruit va fi proscris şi exilat în insula Sfânta 
Elena. Chiar dacă am sărbători o divizie sau un corp de armată - 
nu trebuie să ajungem sub masă. Apoi anunţ: Partea a ll-a, 
muzică vocală! La pupitru, maestrul Domisol. Program: 
Gaudeamus igitur. Piano-pianisimo. Ochi 1/4  întredeschişi. 
Capetele aplecate pe spate, în diagonală. Temperatura 40* 
Celsius, Tensiunea arterială 28! 

Şi începem încet, ca un vuiet de ape, care se apropie de de 
parte, de pe întinsul mării: 

Gaudeamus igitur 

Juvenes dum sumus 

Post jucundam juventutem, 
Post molestam senectutem, 
Nos habebit humus... 

Când isprăvim cântecul, ochii tuturor înoată în lacrimi. Ce 
miracol s-a înfăptuit cu sufletele noastre, de ne-am trezit 
cotropiţi de o înduioşare fără margini? 

Nu ştiu... În clipa asta mă simt atât de copil şi totodată atât 
de uriaş, încât aş putea să fac cele mai mari prostii, dar şi cele 
mai sublime fapte. 


„Vrem dreptate pentru Dima!” 


A doua zi, la 8 dimineaţa, dregătorii sunt toţi în păr, la 
Centrala.. Consiliul prezidat de Rogvaiv începe numaidecât 
şedinţa. Eu iau parte, ca simplu observator. Mai întâi, băieţii 
hotărăsc să trimită un protest telegrafic ministerului. Tarzan îl 
concepe astfel: 

Rugăm respectuos, reveniti imediat asupra eliminării 
elevului Dima S. Grigore din clasa a VIll-a, fiind o pedeapsă 
disciplinară adânc nedreaptă; contrariu declarăm grevă 
generală, până la sfârşitul anului şcolar 
Rogvaiv propune să cerem totodată anularea eliminării 

noastre în masă pe cele trei zile, fiind tot atât de nedreaptă ca şi 


pedeapsa aplicată mie. De asemenea, trebuie redusă eliminarea 
lui Magotu de la o lună, la cel mult o săptămână. Consiliul 
aprobă, dar Magotu se împotriveşte: 

— De ce o săptămână? Dacă-l nimeream, mai du-te-vino, dar 
aşa? 

— Să zici bogdaproste, cimpanzeule, dacă scapi cu atâta! 

Basu şi Gălbează sunt de părere să formulăm şi alte 
revendicări, ca de pildă reducerea taxelor şcolare, sporirea 
burselor etc. Rogvaiv respinge propunerea, zice că, vrând prea 
multe şi de toate, nu obţinem nimic, într-un cuvânt, trebuie să 
ne ferim de di/uare. Tarzan reface textul şi îl semnează tot el, 
spunând că numele pe care îl poartă are trecere politica, ceea 
ce e foarte adevărat. Ţiganu se repede la poştă şi dă telegrama 
foarte, foarte urgent. 

După asta, dregătorii discută organizarea grevei. 

Nici nu se pune problema dacă e cineva împotrivă: se înţelege 
de la sine că nu e nimeni. La fiecare şcoală vor fi postați, chiar 
în poartă, câte trei arpetişti. Aceştia trebuie să-i raporteze 
Centralei pe elevii care nu se supun ordinelor superioare şi intră 
la cursuri, ca să fie şterşi din controalele expediției, ca nedemni. 

Dacă ministerul, până mâine la ora 8 dimineaţa, revine 
asupra eliminării, totul e în regulă. În caz contrar, pornim greva. 

În calitate de observator, îl urmăresc pe Magotu, care are o 
mutră posomorâtă şi nu scoate o vorbă. 

— Ce-i cu tine, gorilă? îl întreb. Ţi s-au înecat corăbiile? 

— Nu s-au înecat. Dar mi-e teamă să nu luăm apă la galoşi 
Dregătorii cată nedumeriţi spre el. 

— Ce te-a apucat? De ce cobeşti a naufragiu? 

— Sunt împotriva grevei, răbufneşte el, încruntat. 

— Şi, mă rog, de ce şi pentru ce? îl descoase Tarzan. Pentru» 
A n-am cerut anularea eliminării tale? 

— A, nu... Nici pomeneală. Aia-i o chestie lichidată... 

— Atunci, care-i motivul? 

— Foarte simplu: greva e o sabie cu două tăişuri. S-ar putea 
foarte bine să se întoarcă împotriva noastră. 

— Nu ne pasă, tună Basu, suntem o forţă uriaşă, de care nu 
se poate atinge nimeni, fără să fie electrocutat cu 12 000 de 
volţi! 

— Nu mă pun contra, mai cu seamă asupra voltajului. Dar ce 
vrei, asta-i părerea mea. Nu-mi dai voie să am şi eu o părere? 


Tarzan strigă, îmbufnat: 

— Câte pofteşti, în afara A.R.P.E.T.-ului. Înăuntru, însă, toţi 
trebuie să fim un gând şi o simţire. Asta e tăria noastră, şi de- 
aici ne vine biruinţa, înţelegi tu? Ce vor spune ceilalţi, dacă te 
duci la şcoală? 

— Cine a pomenit de aşa ceva? Mă supun hotărării luate de 
voi, deşi, repet, o dezaprob. Mai întrebaţi şi pe alţii, din afară, 
oameni maturi, să auzim ce părere au ei! 

— N-avem nevoie de tutori, ripostez eu, căci după asta 
trebuie să ne cumpărăm biberoane. 

— Socotesc că suntem în stare să cântărim o situaţie cu 
propria noastră materie cenuşie, zice şi Tarzan. 

— Discuţia nu mai are rost, intervine, la rându-i, Rogvaiv, de 
vreme ce Magotu declară că se va supune hotărârii consiliului. 

Şi, cu asta, basta! Până la prânz, cutreierăm oraşul în lung şi- 
n lat, ca să vestim arpetiştii că, începând de mâine, am declarat 
greva generală: nimeni nu mai calcă cu piciorul la şcoală. 
Fiecare anunţat e dator, la rândul său, să dea sfoară la alţi 
prieteni sau cunoscuţi care locuiesc prin apropiere şi, în felul 
acesta, până seara, toţi arpetiştii sunt la curent cu marea 
noastră hotărâre. 

Între timp, mă reped de câteva ori la Centrală, să văd dacă nu 
cumva a venit răspunsul de la minister: n-a venit nimic. 
Duminică, autoritatea şcolară nu lucrează, dar cred că trebuie 
să fie cineva acolo care rezolvă chestiunile urgente. In orice caz, 
mâine începem greva: dacă vine răspunsul afirmativ, o încetăm 
numaidecât. 

A doua zi, luni, sunt cu noaptea-n cap la Centrală. Nicio veste. 
Mă instalez la biroul meu şi aştept să-mi sosească rapoartele 
dregătorilor delegaţi cu controlul. Tarzan umblă cu bicicleta de 
la liceu la Normală, de la Normală la Comerţ şi înapoi la liceu, ca 
să supravegheze personal mersul grevei. Pe la orele 9 vine şi-mi 
raportează: 

— Victorie pe tot frontul! La liceu nimeni n-a pus piciorul în 
clasă. Băieţii se plimbă în grupuri prin faţa şcolii. Michiduţă le-a 
vorbit foarte împăciuitor, sfătuindu-i să-şi vadă de carte. A 
recoltat un refuz categoric! Câţiva puşti, dintr-a-ntâia, mai 
fricoşi, au vrut să intre la cursuri, dar ceilalţi i-au împiedicat. La 
Comerţ, vreo 10-15 elevi (habar n-am dacă sunt arpetişti sau 
nu) au reuşit să pătrundă în şcoală, dar fiind prea puţini - câte 


doi-trei de fiecare clasă - profesorii n-au mai ţinut cursuri. La 
Normală, însă, lucrurile au mers mai greu. Ştii că acolo 
majoritatea băieţilor sunt interni. Aceştia au intrat la cursuri, în 
schimb, niciun extern nu s-a dus la şcoală. g 

— Vezi, n-ai prevăzut dificultatea asta. Ce facem cu ei? li 
ştergem din controale? 

— Mai bine să le dăm un avertisment. 

— Dacă-i elimină din internat, ce ne facem? 

— N-o să îndrăznească nimeni să-i dea afară, sunt vreo 250... 
pot să-şi impună voinţa. 

— Atunci, dă-le avertismentul. 

Tarzan încalecă pe bicicletă şi zboară uşor şi zvelt spre Şcoala 
Normală. Nu trece un sfert de oră şi mă pomenesc cu Magotu, 
suflând ca o locomotivă. 

— Împărate-luminate, vino numaidecât la cancelarie! Te 
cheamă Michiduţă. 

Stau în cumpănă: să mă duc, să nu mă duc? De altfel, ştiu de 
ce a trimis după mine: vrea să încetăm greva. Dacă aş fi sigur 
că poate să revină asupra eliminării, m-aş duce. Dar nu poate s- 
o facă singur. De aceea, tot mai bine-i să stau pe loc. 

— Magotu, du-te şi comunică-i textual: cât timp sunt eliminat, 
n-am ce căuta la şcoală. Executarea! 

Magotu o şterge şi după câtva timp îmi trimite un băieţaş 
dintr-a Il-a cu un bilet în care îmi scrie că ordinul de la 
„împărăţie” s-a executat întocmai. 

Pe la 10, Domisol şi Ţiganu năvălesc la Centrală. De grăbit ce 
e, Ţiganu alunecă şi cade, iar Domisol, care aleargă în urmă, nu 
observă şi, împiedicându-se de colegul său, se lungeşte şi el pe 
jos cât e de gras. 

— Ho, nebunilor, ce v-a apucat? îi iau la rost. Lăsaţi-o mai 
domol, că nu vă gonesc hunii din spate. 

— Sire, gâfâie Ţiganu ridicându-se, liceenii s-au grupat în 
coloană de marş şi au început să manifesteze pe stradă, sub 
conducerea lui Basu. 

În clipa asta, se întoarce şi Tarzan. 

— Ce e? Ce s-a mai întâmplat? întreabă Tarzan. 

Ţiganu îi repetă povestea cu Basu. 

— E o idee bună, le spun, ne aduce apă la moară. Vezi, n-am 
prevăzut-o nici pe asta. Ascultă, Tarzan, opreşte numaidecât 
coloana lui Basu! Să aştepte pe loc, până când tu organizezi 


celelalte coloane de la Normală şi de la Comerţ, după care vă 
contopiţi pe câmpul din spatele cazărmilor. Ţin să fie cea mai 
impunătoare manifestaţie şcolară din câte au avut loc în analele 
istoriei. 

Tarzan dă să plece. 

— O clipă, te rog! înainte de a manifesta pe calea Unirii, 
treceţi în corpore şi pe la sediu. Vreau să văd cum vă prezentaţi. 

— E-n regulă, sire! 

— Încă o clipă, mi-a venit o idee: Domisol, fanfara! Ce 
manifestaţie e aia fără fanfară? la o trăsură, încarcă 
instrumentele, adună-ţi muzicanţii, în sfârşit, fă ce-i face, mie 
să-mi scoţi fanfara în fruntea manifestanţilor! Ne-am înţeles? 

— Înţeles! 

— Notează, Tarzane: atât tu, cât şi Basu, trebuie să aşteptaţi 
fanfara. Executarea! Nu uitaţi că noi nu ne jucăm! Creăm istoria! 


Arpetiştii o zbughesc ca potârnichile, care încotro, conştienţi 
de copleşitoarele lor îndatoriri faţă de viitorime. 

Îmi pare rău că nu m-am gândit să facem şi un stindard. Ne-ar 
fi prins de minune acum. Sunt lucruri care ne scapă mereu: nu e 
chip să le prevedem pe toate la timp. Şi mie îmi vin cele mai 
bune nici abia după ce stau de vorbă cu cineva. 

— Bună ziua, domnule Dima. 

Tresar. Cine e? A, domnul profesor lliuţă. Eram aşa de 
cufundat în gânduri, încât nici n-am simţit când a intrat. 

— Vă salut, domnule profesor! şi-i ofer numaidecât un scaun. 
El se aşază cu o uşoară ezitare. Apoi începe: 

— Dragă Dima, dacă nu te-aş iubi ca pe copilul meu, n-aş fi 
acum în faţa dumitale. Însă n-am putut să fac altfel. Trebuie să 
te previn, să-ţi atrag atenţia... Să ştii, faceţi rău, foarte rău. Nu 
vă daţi seama pe ce cale aţi apucat. 

— Domnule profesor, aveţi dreptate: am apucat pe un drum 
primejdios. Nu vă contrazic. Dar autoritatea şcolară e basma 
curată? Spuneţi şi dumneavoastră: de ce m-a eliminat pe un an 
pentru o vină atât de mică? Cred că, la urma urmei, s-ar fi putut 
trece cu vederea greşeala pe care am comis-o, ţinându-se 
seama de situaţia mea şcolară. Când pedepsiţi disciplinar pe 
cineva, trebuie să-i cântăriţi bine fapta, întorcând-o pe toate 
feţele. Nu-i aşa? Am lipsit nemotivat de la şcoală? Am căpătat 
note proaste? M-am ţinut de drăcovenii şi scandaluri? Ce-am 


făcut: i-am tras câteva scatoalce lui Zegheanu. Atât şi nimic mai 
mult. O păruială, între colegi, care se întâmplă de regulă în 
fiecare zi. De altfel, trebuia să-l pedepsesc pentru laşitate. Ce? 
S-a făcut gaură-n cer dacă l-am scărmănat puţin? A secat 
Dunărea? 

— Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. S-a întâmplat 
însă altceva. Dacă vrei să ştii adevărul, nu atât pentru ceea ce 
ai făcut te-au dat afară, cât mai ales pentru ceea ce se temeau 
că poţi face de aici înainte. Intr-un cuvânt, au vrut să te izoleze 
de elevi, să nu mai exerciţi asupra lor vreo înrâurire de orice 
natură, sursă de noi acţiuni primejdioase. 

Rămân cu gura căscată. Sunt atât de surprins, încât nu 
reuşesc să articulez un cuvânt. 

— Da, asta a fost... Degeaba le-am atras luarea-aminte că 
săvârşesc o nedreptate. Nimeni n-a vrut să ţină seamă de 
părere mea. Totuşi, într-o măsură oarecare, eşti vinovat. In 
timpul anchetei ai afişat o impertinenţă revoltătoare, pe care 
nici inteligenţa dumitale nu izbutea s-o scuze. Dascălii noştri 
sunt obişnuiţi cu o supunere oarbă, care merge până la umilinţă. 
De aceea ei nu îndură înfruntarea, sub niciun motiv. Dumneata 
eşti un adolescent cu toate însuşirile şi scăderile acestei vârste. 
Şi obrăznicia e cea dintâi armă cu care adolescentul vrea să se 
impună. Fiindcă el se consideră alfa şi omega, începutul şi 
sfârşitul, axa pe care se învârte globul. De aceea se crede 
mereu nedreptăţit şi luptă deodată cu toate armele, ca să-şi 
afirme existenţa. Uite, asta n-au priceput colegii mei, şi eu sunt 
cel dintâi care o recunosc deschis. . 

— Vă mulţumesc foarte mult. In cazul acesta sunteţi de 
partea noastră. 

— Da, întotdeauna am fost aliatul vostru şi am susţinut 
iniţiativa pe care aţi luat-o şi care a dus până acum la înfăptuiri 
atât de frumoase. Eu vreau să apăr expediţia voastră, ca să nu 
apuce pe căi greşite, să nu degenereze în anarhie. De aceea, 
dă-mi voie, Dima, să te întreb ce legătură are greva asta 
neînţeleasă cu expediţia transoceanică? O ajută cu ceva? Nu. In 
schimb, îi creează neajunsuri mari, o poate sugruma chiar. Da, 
da... Şi pentru ce toate astea? Ca să-ţi aducă dumitale un profit 
personal, pentru că eşti şeful ei? Gândeşte-te bine ce faci... 
Rezultatul mi se pare nu numai îndoielnic, ci de-a dreptul 
catastrofal. 


— Trebuie să ştiţi, domnule profesor, că n-am propus eu 
greva. Băieţii au hotărât să... 

— Dumneata însă aveai obligaţia să-i împiedici. Eşti şeful lor 
şi ei îţi datorează ascultare. După câteva clipe, adaugă: Dima, 
trebuie să mă înţelegi: nu-i deloc frumos să apari într-o postură 
de profitor. 

— De ce profitor? 

— Pentru că ţi-ai spus aşa: „M-au eliminat, lasă că le arăt eu 
lor! Am o mie de băieţi care mă ascultă. Ei bine, n-are să mai 
calce niciunul cu piciorul pe la şcoală.” A, nu! Nu-i corect să 
sufere o mie pentru unul singur. 

— Vă rog să mă iertaţi, nu-i vorba doar de mine, ci de toată 
clasa. Ştiţi foarte bine că toţi colegii mei au fost eliminaţi. 

— Ştiu, numai că greva a pornit de la eliminarea dumitale. 
Cinstit ar fi fost să lupţi cu mijloace proprii ca să înlături 
nedreptatea suferită... 

— De ce cu mijloace proprii, când am la îndemână alte 
posibilităţi, şi nu numai pentru mine? Un om singur nu poate să 
facă decât atât cât face. În schimb, 10 oameni laolaltă izbutesc 
cât 15 sau chiar 20 de oameni singuri. Vedeţi diferenţa? 

— Atunci, pune oamenii să lupte pentru cauza dumitale. 

— Chiar asta fac. Oamenii mei sunt arpetiştii. Şi dacă nu-i pun 
eu să lupte, luptă ei şi fără îndemnul meu - ceea ce se întâmpla 
acum. 

— Când aperi o greşeală, faci una nouă. Eu îţi vorbeam de 
ajutorul unor oameni sus-puşi, la care părinţii dumitale ar fi 
putut să apeleze. 

— N-am nevoie de protecţia nimănui. Noi ştim singuri să ne 
apărăm drepturile. Suntem un trup cu o mie de capete. 

— Ceea ce spui se cheamă balaur. 

— Da, un balaur cu o mie de capete, de care nimeni nu 
îndrăzneşte să se atingă. 

— Nu ne mai înţelegem, Dima. Îmi pare foarte rău că datorită 
mie balaurul a ajuns la atâtea capete... 

Spunând acestea, pleacă supărat, fără să-mi întindă mâna, 
fără să-mi spună bună ziua. Mă uit lung în urma lui, îndurerat, 
parcă aş fi pierdut o rubedenie. Şi o dată mai mult îmi dau 
seama că n-avem duşmani mai înverşunaţi ca propriile noastre 
slăbiciuni. 

Un curier trimis de Tarzan soseşte în goană să mă anunţe că 


şi fetele au aderat la grevă. 

Din depărtare, îmi ajung la urechi sunetele unui marş care 
răscoleşte văzduhul. E fanfara lui Domisol. Aşadar, arpetiştii s- 
au grupat, după cum le-am spus, şi se apropie de Centrală. Mă 
urc repede în balcon, ca să primesc de-acolo defilarea. O râmă 
uriaşă, cu mii de picioare, lunecă încet pe albia străzii. Vuietul 
paşilor, amestecat cu sunetele muzicii, creşte din ce în ce, pe 
măsură ce se apropie. Încep să desluşesc şepcile băieţilor şi 
beretele fetelor de şcoală. 

In fruntea manifestanţilor e un grup numeros de şcolăriţe, 
rânduite în coloană de marş, câte cinci în rând. Membrii 
guvernului merg pe margine, ţinând ordinea, în afară de primul- 
ministru, Tarzan, care păşeşte ţanţoş în fruntea coloanei, de 
unul singur. 

O mulţime de curioşi, bătrâni, femei şi copii, staţionează pe 
trotuare, luând seama la ciudata manifestaţie şcolară. Unii ridică 
mâinile sau clatină capul în semn de încurajare, alţii rămân 
muţi, neştiind ce să creadă. 

Fanfara încetează brusc. Basu, cu glasul lui tunător, care se 
aude de la un kilometru, strigă lozinca: 

Clasa opta-i pedepsită 
Fără vină dovedită! 

O trompetă uriaşă de voci, dezlănţuită din sute de piepturi, 
reia distihul, înălţându-l protestatar până la cer. Basu tună din 
nou. Sacadat: 

Pentru Dima vrem dreptate. 
Fiindcă el nevinovat e! 

Pe toţi zeii din Olimp, spectacolul e magnific, emoţionant, 
sublim! Cine o fi compus lozincile? Puteau să fie mai bune... ŞI 
cine îmi face semne cu mâna? 0, Jupiter tonans, e Lotte, iubita 
mea. Păşeşte mândră în fruntea alaiului de fete, ca un căpitan în 
fruntea companiei. Îi răspund cu un zâmbet. Apoi, cu un gest 
larg, opresc coloana şi-i fac semn lui Tarzan să se apropie: 

— Domnule prim-dregător, toate bune. Nu-mi place însă cum 
mergeţi. Păşiţi alert, în pas de defilare: tac-tac! În ritmul 
fanfarei, să nu creadă lumea că vă târâţi. Şi executaţi clamările 
în cadență. Apropo, cine a făcut lozincile? 

— Aguridă, cine altul? Nu-ţi plac? 

— Putea să fie mai inspirat. Încă ceva: după ce parcurgeţi 
calea Unirii până în dreptul parcului, vă împrăştiaţi în ordine şi 


vă duceţi acasă. S-a înţeles? Executarea! 

Fanfara atacă un marş şi arpetiştii pornesc în tactul muzicii, 
pocnind surd caldarâmul, apoi cotesc ca să apuce pe strada 
principală. 

Mă simt uşor ca fulgul, aproape imaterial, parcă mi-ar fi 
crescut aripi în spate şi la picioare. Dacă îmi trecea prin cap să 
zbor, sunt sigur ca m-aş fi înălţat în văzduh, numai datorită 
voinţei. Niciodată n-am să uit clipele acestea de extaz... 


Veşti neplăcute 


Arpetiştii de la posturile de observaţie îmi dau de ştire că totul 
se petrece în regulă: niciun picior de elev n-a călcat la cursuri. 

De altfel, nici n-au mai venit băieţii la şcoală, ca azi- 
dimineaţă, deoarece acum ştiu cu toţii că este grevă şi nu s-au 
mai ostenit să bată drumul în picioare degeaba. 

La orele 5 avem consiliu extraordinar la Centrală. Dregătorii 
falangei sunt toţi prezenţi, în afară de Tarzan. El ce-o fi păţit? E 
cu putinţă să lipsească tocmai el? 

Pe când facem tot felul de presupuneri în legătură cu absenţa 
lui, o bicicletă se opreşte în dreptul Centralei şi Copoiu, băiatul 
lui Balaci, şeful poliţiei, descalecă sprinten şi intră ca o vijelie în 
birou. 

— Sire, jelanie mare! Babacu a primit ordin să închidă 
Centrala şi s-o pună sub pază. 

Vestea cade ca un trăsnet. 

— Ce are poliţia cu Centrala noastră? se înfurie Magotu. 
Putem s-o păzim şi singuri. 

— Nu fi idiot, urangutane, ripostează Copoiu, e o măsură 
represivă, faţă de greva noastră. 

— Ascultă, Copoiu, când se va întâmpla „deşteptăciunea” 
asta? îl întreb încruntat. 

— Habar n-am. Îndată ce am mirosit chestia - pentru că eu 
fac, chipurile, pe secretarul babacului - am şters-o la cartierul 
general, să vă anunţ baclavaua. 

— Na-ţi-o frântă, Sarsailă! rosteşte Basu îngrijorat. Ce ne 
facem, fraţilor? 

Fiecare îşi frământă creierii, pentru a găsi o soluţie. 

— Uite ce e, le spun, nu ne rămâne nimic altceva de făcut, 


decăt să ne mutăm. 

— Să ne mutăm în altă ţară! găseşte Magotu cu cale să 
declame un vers din poezia O/tu/ de Octavian Goga. 

— Du-te dracului, cabotinule, nu poţi să fii o dată serios ? îl 
repede Basu. 

Reiau: 

— Prin urmare, ne mutăm, am spus. Strângem banii din casa 
de fier, împachetăm arhiva din dulap şi o ducem... Aici e aici! 
Unde o ducem? 

— Aduceţi-o la mine, sare Ţiganu. 

— Nu-i bine. Trebuie să găsim pe cineva să nu facă parte din 
guvern. 

— Atunci, la mine, sare Copoiu. Vă costă doi lei. 

— Eureka! La odrasla poliţaiului e cel mai potrivit loc. Curcanii 
o să caute pretutindeni lucrurile noastre, dar nimănui n-o să-i 
treacă prin cap că sunt ascunse tocmai la şeful lor. Povestea cu 
furtul elefantului alb se repetă. Dă-i, Esculape, doi lei pentru 
chirie 

Arpetiştii îşi suflecă mânecile şi se apucă de treabă. Strâng 
arhiva şi o împachetează în colete mici, care se pot lua în mână. 
Esculap ridică banii din casa de fier, ca să-i ducă la farmacie. 

Când suntem aproape gata cu pregătirile, hop, ne pomenim 
cu Tarzan! 

— Ce-i cu tine, primule? 

— Pe dracu’ ! bufneşte el. După masă m-am culcat puţin, 
eram frânt de oboseală; când mă scol şi dau să plec - uşa 
încuiată! Mă închisese tata în odaie. 

— Şi cum ai ieşit? 

— Am spart uşa, praf am facut-o! Să se sature domnul primar! 
Dar voi ce faceţi aici? Împachetaţi? Ce v-a apucat? 

Îi povestim cele întâmplate şi el ascultă uluit. Apoi, 
spumegând de mânie, strigă: 

— E o întreagă conspirație împotriva noastră! 

Când aude că ordinul de sigilare a pornit de la prefectură, 
Tarzan face iar spume la gură şi urlă: 

— Quousque tandem abutere Catilina patientia nostra?” 

— Quamdiu etiam iste furor tuus eludet nos?? urmează 
Ploşniţă, declamând cu gesturi largi. 


21 Până când vei abuza de răbdarea noastră, Catilina? 
22 Până când o să-ţi mai suportăm furia? 


— Ad quem finem iactabit sese audacia effrenata?” 
completează Gălbează, strângând pumnii. 

Păcat că aceste vehemente proteste în limba strămoşilor 
noştri nu rezolvă nimic. Totul atârnă numai de noi. După ce 
isprăvim treaba, înhăţăm la repezeală câte două pachete... 

— Staţi pe loc, le strig băieţilor. Ce-ar fi dacă am sigila noi 
înşine Centrala? Să le jucăm sticleţilor o farsă de pomină. 

— O idee la capac! Se aprobă cu brio! 

Zis şi făcut. Magotu face rost de pecete şi ceară de la băcanul 
din colţ şi în zece minute treaba e gata. 

Apoi ne despărţim. Fiecare dintre noi porneşte care încotro, 
cu pachetele la subsuoară. 


Seara, ies în oraş cu Magotu, să dăm o raită pe Unirii. Poate 
mai aflăm ceva noutăţi. Ne abatem pe la Centrală, luând seama 
la sigilii. Sunt tot sigiliile noastre. Aşadar, n-a umblat încă mâna 
vrăjmaşă pe-acolo. Coborâm la liceu şi ne oprim la afişierul 
principal. Magotu aprinde câteva chibrituri. Nimic nou. În dreptul 
catacombelor lui Nea lancu, ne întâlnim cu Ţiganu, care ne 
spune că vreo cinci-şase băieţi au tăbărât pe Attila, i-au pus 
sacul în cap şi l-au burdugşit în lege. 

Vestea mă contrariază. Cine să fi făcut isprava? Basu? Nu 
cred. El n-avea nevoie de ajutoare. În afară de asta, m-ar fi 
prevenit. Tarzan? Ploşniţă? Exclus. Poate Găliganu. In orice caz, 
nu-mi place deloc agresiunea asta pe ascuns. E laşitate curată! 

— Te pomeneşti că-ţi pare rău de Attila, se miră Magotu. 

— Vorbeşti prostii! Nu admit legiferare fără poruncă de la 
împărăție, pricepi? Trebuie să aflu încă astă-seară cine a lucrat 
pe tont propriu. 

Pornim o goană furibundă prin oraş, ca să-i descoperim pe 
agresori. Trecem pe la Leagăn (Rocoş, Găliganu şi Corcoduş 
habar n-au), ne ducem la Copoiu (nu ştie nimic), Ploşniţă 
(aşijderi), Tarzan n-a venit încă acasă, la Esculap nici nu face să 
ne stricam pingelele, el e în afară de orice bănuială, tot aşa şi 
Domisol, iar Basu se jură că el n-a văzut, nici n-a trecut pe 
acolo, dar îi pare rău că nemilosul destin nu l-a desemnat pe el 
să-l atingă pe Attila la integritatea corporală. 

Atunci cine să fie făptaşii? Şi de ce stau în umbră? Mister! De 


23 Când va lua sfârşit îndrăzneala ta? 


trei ori mister!... 

Pe la miezul nopţii, când mă lupt cu somnul, un gând îmi 
scapără luminos în minte. 

Fără doar şi poate că Balaci, şeful poliţiei, a făcut această 
ispravă cu agenţii lui, ca să-i plătească poliţa lui Attila, pentru 
bătaia pe care i-a tras-o lui fiu-său, Copoiu. Ocazia era foarte 
nimerită, pentru bunul motiv că toată lumea ne va pune nouă în 
spinare fapta lui Balaci. 

— Dacă n-o fi aşa, mă adresez aievea arpetiştilor, să nu-mi 
spuneţi pe nume! 


Nori negri pe cerul nostru 


Nici nu fac bine ochi şi aud o bătaie puternică în uşă. Trebuie 
să fie Lotte, care are de gând să-mi aducă un răvaş. De ce-o fi 
bătând aşa tare? Când colo, e Smaranda, servitoarea. 

— Ce este? 

— O scrisoare pentru mata. 

— De la cine? 

— A adus-o o fată. 

— Ce fată? fac nedumerit. 

Smaranda ridică din umeri, neştiind ce să răspundă. 

— Dă-o-ncoace! 

lau biletul şi-l citesc. E de la Copoiu citire: 

Sire, e borțoasâ rău chestia. Babacu a primit ordin să-i 
aresteze pe toți capii expediției transoceanice. Şterge-o, până 
nu te umflă. 

Dau fuga şi-l scol pe Magotu. 

— Cimpanzeule, ia uite ce plăcintă am primit. 

El, cu ochii cârpiţi de somn, citeşte răvaşul şi îngălbeneşte ca 
turta de ceară. 

— Pe unde scoatem cămaşa?... 

— Scoate-o peste cap şi îmbracă-te în doi timpi şi trei mişcări. 
Apoi, pas alergător, îi anunţi pe majorişti s-o şteargă, care pe 
unde şi cum poate. la-l şi pe Zgâră... ca să faceţi treaba mai 
repejor. Eu îmi voi muta reşedinţa în oraş, rămânând incognito 
până la noi dispoziţiuni. 

Mă întorc în grabă, gândind unde să mă refugiez. La Obogeni, 
la părinţii lui Şoimaru? (Aş putea profita de împrejurare, ca să-i 


raportez dragului meu aghiotant că am îndeplinit misiunea 
dată.) 

Dar nu-i bine, m-aş simţi stingher în preajma unor oameni 
aproape necunoscuţi pentru mine. Şi apoi, cum să le justific 
şederea mea? Mai nimerit ar fi să mă ascund la Lidia, profesoara 
mea de dragoste. Nu se poate, aici sunt oprelişti de conştiinţă. 
Rămâne de văzut ce voi face. 

Înghesui câteva lucruri într-un geamantan şi-l închid cu cheia. 

— Ce-au păţit cârlanii, de s-au sculat cu noaptea-n cap? o aud 
pe Dona Bianca bombănind în sală. Mai pun la cale vreo 
blestemăţie? 

Mă uit la ceas: 5 şi jumătate... Afară e întuneric, felinarele de 
pe stradă încă nu s-au stins. 

— Ce faci, urangutane? Nu eşti gata?... 

— Gata. Vin cu Zgără... 

— Vă aştept în sufragerie. Plecăm împreună. 

Când mă vede cu geamantanul în mână, gazdă zgâieşte ochii 
la mine: 

— Ce mai e şi asta? Vrei să pleci? 

— Da, Dona Bianca, pentru scurtă vreme. 

Nici nu isprăvesc bine vorba, că ţârâitul soneriei îmi zgârie 
urechile. Ghinionul ghinioanelor: n-o fi poliţia? 

— Cine-o fi sunând la ora asta? se miră gazda. Aştepţi pe 
cineva? Ridic din umeri: 

— Nu. Pe nimeni. Mă duc să văd cine-i. 

Soneria, ţârrr din nou, mai stăruitor. Pitesc geamantanul sub 
masă şi mă precipit spre uşă... Dindărătul ei se desluşeşte 
uniforma unui comisar. Ait! Chiar dumneaei e, poliţia! Pe mine 
mă caută, să mă înhaţe. 

Intr-o clipă, îmi fulgeră prin cap atâtea planuri de salvare, 
încât n-apuc să mă hotărăsc pentru niciunul dintre ele. 

— In numele legii, deschide! strigă omul forţei publice 
zguduind uşa. 

Trag zăvorul, nu-i de glumă. 

— Pe cine căutaţi? 

— Aici şade Dima Grigore? 

Îmi vine în minte să-i spun că numitul locuieşte... alături, în 
casa vecină. Până se duce şi se întoarce, aş avea destul timp sa 
mă cărăbănesc. Dar nu ştiu ce mă împiedică să ascult gândul. 
Răspund: 


— Aici... 

— Dumneata eşti? 

— Nu... E în camera lui. Doarme la ora asta... 

— Dar Goanţă Ştefan? 

— Nici el nu s-a sculat... 

— Du-mă până la ei... 

— Vă duc, dar ce s-a întâmplat? întreb de formă, ca să mă 
pun într-o situaţie verosimilă împrejurării. 

— AŞ, nimic... O mică formalitate... acolo... 

— Poftiţi... 

În sufragerie, Dona Bianca şi Lotte au rămas înlemnite una 
lângă alta şi cată spre noi cu priviri de groază. 

— Nu vă speriaţi, le spun, nu-i nimic, doar o mică formalitate. 
Apoi, adresându-mă comisarului, un ins rotofei, cu nasul turtit ca 
o pătlăgică, îi îndrept paşii spre odaia mea. 

— Pe aici, domnule comisar. 

Deschid uşa, în clipa când dă să intre, îl îmbrâncesc înăuntru 
cu atâta putere, încât aud limpede zgomotul căderii. Închid cu 
cheia şi mă pomenesc în spate cu Magotu. 

— Pas alergător!... 

Năvălim în sufragerie ca vântul. Abia găsesc timp s-o anunţ 
telegrafic pe Dona Bianca: 

— Sechestrat curcan odaie! Adio! Ulterior, veşti... 

Geamantanul - şi ţâşti pe uşă, cu Magotu, ia-o la sănătoasa 
cât ne ţin picioarele. Am auzit-o pe Lotte plângând, dar acum 
cine are timp de ea să-i explice? O apucăm pe stradă în sus, 
fără ţintă, tot uitându-ne după o trăsură care nu se arată. 

— Staţi! auzim o voce tunătoare. Staţi, că vă împuşc! 

O namilă de vardist ne taie calea, proţăpindu-se înaintea 
noastră, cu revolverul în mână. 

Hait! Am pus-o de mămăligă. Încremenim pe loc, în faţa 
amenințării. 

— Ce-i cu voi? Ale cui sunt geamantanele? 

Ne crede hoţi... Nu trebuia să fugim cu ele pe stradă - mare 
greşeală! Uite, am dat de bănuit netotului ăstuia, şi acum 
descurcaţi-vă, băieţi, dacă puteţi! 

— Nu suntem hoţi, domnule vardist, îi spun, mergem la gară, 
am alergat ca să nu pierdem trenul... 

— Lasă poveştile... cunoaştem noi şpilu... 

— Nu vezi, nene, că suntem elevi de şcoală? De ce ne iei 


drept borfaşi? încearcă Magotu să-l înduplece. 

— Văd eu, dar de ce n-aveţi carnete? 

— Avem, domnule vardist, însă pierdem trenul, nu înţelegi 
omeneşte? 

— Care tren măi, ce tren aveţi voi la ora asta? Scot din 
buzunar o rublă şi i-o întind: 

— Uite, aici, trenul... 

Vardistul zgâieşte ochii la monedă şi, cu toată dârzenia 
omului legii, se înmoaie ca un bulgăre de gheaţă peste care 
torni apă fiartă. 

— Hai să vă cred... surâde el şi încearcă tăria rublei cu dinţii. 
Răsuflăm uşuraţi. Obiceiul pământului a funcţionat fără greş. 
Dar ce folos? Din spate se aud signale, o umbră aleargă pe 
trotuar, stârnind alarma. E comisarul care a scăpat din 
captivitate şi se află pe urmele noastre. 

— Pune mâna pe ei! îl auzim strigând de la o mică depărtare. 

Vardistul a tresărit... „Vasăzică nu-i lucru curat cu băieţii 
ăştia”, şi-o fi spus, şi, uitând de bacşişul gras cu care ne 
plătiserăm libertatea, ne înşfacă pe amândoi. Dintr-o smucitură, 
mă eliberez din mâna lui şi fug, lăsând geamantanul în voia 
soartei. 

— Stai! Stai ca trag! tună vocea lui din spate. 

Din păcate, soarta mea e pecetluită. Trei oameni, pesemne 
muncitori care au plecat la lucru, pun mâna pe mine şi mă aduc 
pe sus înapoi. 

Şi iată-ne tot alaiul poposind la secţia de poliţie. Comisarul 
Pătlăgică ne introduce într-o celulă la subsol, având ceva mai jos 
de tavan o fereastră cu gratii, pe unde se văd trecând picioare 
de bărbaţi şi de femei. Sumbra încăpere n-are altă mobilă decât 
doua paturi de fier suprapuse, cu rogojini în loc de saltele şi câte 
o pătură cazonă. În patul de jos se află un deţinut care şade 
întors cu faţa la perete. Probabil că doarme. 

Rămaşi singuri, ne uităm unul la altul, gata să pufnim în râs. 
Dar e numai o grimasă - râsul ne îngheaţă pe drum. 

— Ne văzurăm şi pe aici... mama lui de ghinion! scrâşneşte 
Magotu de ciudă. 

— Nu-i ghinion, e prostia mea... Nu trebuia s-o ştergem cu 
bagajele. 

— Ghinion, neghinion, vorba e că am încurcat borcanele. Se 
aude un oftat. Întoarcem capul spre patul de unde a pornit 


Magotu se apropie şi se uită la tovarăşul nostru de suferinţă. 

— Rogvaiv, tu eşti mă, viceregentule? 

Nu-mi vine a crede... Deci şi pe el l-au priponit, pesemne 
aseară sau în timpul nopţii. Dar colegul nostru, care e treaz, nu 
se ridică, nici nu spune o vorbă de prietenie. Amândoi ne uităm 
la el îngroziţi. E stâlcit în bătăi, are un ochi vânăt şi o rană la 
falcă, din care încă mai curge o dâră de sânge. Pe trup n-avem 
cum vedea ce urme i-au lăsat zbirii. Aproape că nu ne 
recunoaşte şi, chiar dacă ştie cine suntem, nu-i arde de 
explicaţii. Surâde o clipă, şi surâsul lui e mai mult o grimasă de 
durere, apoi închide ochii, dându-ne de înţeles că vrea să fie 
lăsat în pace... 

Ne retragem în vârful picioarelor, să nu-l tulburăm. 

— Asta-i o crimă, strig înăbuşit, pentru ce l-au schingiuit 
astfel? 

Magotu se uită la mine ca năuc: 

— Lasă-l pe el, a trecut prin tărbacă, vezi mai bine de noi ce o 
să păţim... 

— De ce? Ce-am făcut? L-am omorât pe Brătianu? Am trădat 
patria? Am furat tezaurul Băncii Naţionale? 

— Parcă-i nevoie de parascoveniile astea? Se vede că n-ai 
călcat pe la curăţătoria chimică... A 

— Şi ce-i cu asta? Nu pot îndura nedreptatea, înţelegi? Il voi 
răzbuna crunt pe Rogvaiv... Bestiile care l-au cotonogit vor plăti 
cu capul fărădelegea lor... îi desfiinţez, îi curăţ de pe faţa 
pământului. 

Revolta mă înăbuşă, n-o mai pot îndura. Mă apucă un 
neastâmpăr ciudat, neastâmpărul apei care se izbeşte de 
maluri. Mă plimb încoace şi-ncolo, din nevoia de a face mişcare. 

— Dacă m-atinge careva numai cu degetul, mor cu el de gât... 

Magotu se sperie. Ştie că nu glumesc, că nu pot glumi în 
aceste clipe grele. 

— Poate vine babacu-tău... Numai un semn să facă, şi am 
scăpat de bucluc. Cred că Dona Bianca l-o fi anunţat... 

— Tata? Ar fi o catastrofa să ştie că sunt arestat. Taci, nu-mi 
pomeni de el!... 

Magotu cată nedumerit în ochii mei, dar acum n-am chef să-i 
desluşesc relaţiile mele cu tata. 

— Atunci, să vorbim cu Copoiu... Altă nădejde nu-i... 

— Asta, da. Numai să putem face legătura... 


În clipa în care pronunt fraza, mi-a şi venit în minte un plan. 

Scot din buzunar o hârtie, un creion şi-i scriu lui Copoiu: 
Copoiule, au pus gheara pe noi. Suntem trei: Rogvaiv, 

Magotu şi eu, la Secţia a II-a. Fă pe dracu-n patru şi scapă-ne 

cu fața curată, altfel, e de jale. Ai o rublă pentru serviciu. In 

plus, patria recunoscătoare. 

N-am plic... îndoiesc hârtia, vâr colţurile unul într-altul şi scriu 
adresa. Apoi mă urc pe umerii lui Magotu până în dreptul 
ferestrei, unde geamul are lipsă un ciob - desigur, pentru 
aerisire. Strig un trecător, dar omul îşi vede de drum. Apelez la 
altul, acela se opreşte, mă ascultă şi, când aude despre ce-i 
vorba, spune că n-are timp şi pleacă. Mai bine aş recurge la 
femei. Opresc una - e grăbită, se duce la serviciu. Trece o 
fetişcană în uniformă; nu cred că se duce la scoală: e prea de 
dimineaţă. N-are nevoie să se aplece prea tare la geam, e 
scundă de felul ei. Surpriza surprizelor! 

— Nu sunteţi domnul Dima dintr-a VIll-a? mă întreabă. 

— Da, eu sunt, din păcate... 

— Şi ce căutaţi aici? Ce-aţi făcut? 

— Nimic. M-au arestat adineauri... Probabil din cauza grevei. 

— Vai, ce rău îmi pare! exclamă foarte emoţionată fetiţa, 
gata-gata să plângă. 

Îi spun ce să facă, unde să-l găsească pe Copoiu ca să-i dea 
biletul în mână - dacă încape pe mâna altuia, e jale mare. 

— Mă duc întâi să iau pâine, duc pâinea acasă, stăm aproape, 
la numărul 5; pe urmă, alerg unde m-aţi trimis. Bine? 

— Foarte bine. 

— Vă aduc tot aici rezultatul? 

— Nu-i nevoie. De-ajuns să dai adresantului biletul. 

— Ba, vi-l aduc, de ce să nu fie nevoie? 

— Bine, adu-l, dacă vrei... 

Şi pleacă iute, cu paşi mărunți, aproape fugind. Era şi timpul, 
căci prea se lungise convorbirea. 

— Am reuşit,  urangutane... Ai văzut ce înseamnă 
popularitatea ?. 

— Bine că n-au prins sticleţii de veste, zice Magotu, 
îndreptându-şi umerii striviţi de atâta povară. In orice caz, 
chestia a fost clasa una. O da Dumnezeu şi-om scăpa teferi din 
fabrica de pumni 

— Să zicem că noi scăpăm, dar ceilalţi? Ce facem cu ceilalţi? 


Magotu parcă pică din pod: 

— l-or fi priponit şi pe ei...? 

— Dar ce, sunt cu stea în frunte? 

El crede că de Tarzan nu se atinge nimeni, că-i băiatul 
primarului; nici de Esculap... Sau, dacă au ordin să-i înhaţe, ca 
făcând parte din conducerea A.R.P.E.T.-ului, o fac numai de 
formă, fără să-i treacă prin tărbacă. Însă pentru Ploşniţă, 
Gălbează, Aguridă şi Domisol nu garantează... 

Grei nori s-au abătut pe cerul nostru. Nu m-aşteptam... ŞI 
pentru ce? 

— Nu v-am prezis eu că greva are două tăişuri? zice Magotu 

— Chiar dacă avea douăzeci, şi tot trebuia s-o facem... Nimic 
nu se dobândeşte fără luptă, pentru că nimic nu pică din cer de- 
a gata, asta s-o ştii de la mine. 

In timp ce vorbim în şoaptă, ca să nu-l tulburăm pe Rogvaiv 
care a adormit, cineva de-afară trage zăvorul. Aha, avem 
musafiri. Deziluzie! E proaspăta noastră cunoştinţă: comisarul 
Pătlăgică. Intră pe uşă ţanţoş, în uniforma care ţipă pe el. La 
urma urmei, bine a făcut c-a venit, trebuie să-l luăm în primire, 
nu putem lăsa aşa lucrurile. Şi-i strig în faţă, fără să mai iau 
seama la starea lui Rogvaiv: 

— Ascultaţi, domnule comisar, vă fac răspunzător şi veţi plăti 
cu viaţa toţi aceia care l-aţi stâlcit pe colegul nostru de acolo... 
Să nu crezi că glumesc... în locul uniformei ăsteia, ai să porți 
una vărgată, căci e păcat s-o prăpădeşti tăind sare. Ţine minte 
ce-ţi spun! 

Pătlăgică clipeşte din ochi ca prostit şi-mi aruncă o privire 
fioroasă, gata să mă bage în sperieţi. 

— Eu, la puşcărie, mă banditule, care nu te supui legii şi mă 
sechestrezi în locuinţe particulare? Da cine eşti tu în Tara 
Românească? Deputat, senator, ministru - cine mă-ta eşti? 

Şi fulgerător îmi arde câteva palme îndesate, încât mă 
năuceşte. Magotu se repede să-l oprească, zbierând din 
răsputeri: 

— Nu da, că te-ai nenorocit! El nu-i ministru, dar e tat-su... 

Intervenţia urangutanului e nimicitoare. Comisarul paralizează 
pe loc: 

— Ministru? Unde? îngaimă el cu glas pierit. 

— E ministrul României la Paris... N-ai auzit? Toată lumea 
ştie... Tata nu mai e de un an şi jumătate în acest post, dar 


Magotu face foarte bine că minte bruta, ca s-o pună cu botul pe 
labe. Pătlăgică nu-i convins, încă luptă cu sine: 

— Nu mă duceţi cu cobza? _ 

Terenul pe care ne-am aşezat e fertil. Incă o dată spiritul 
practic al urangutanului a găsit soluţia miraculoasă, a pus 
degetul pe rana care doare, fiindcă oamenilor de teapa 
comisarului, în lipsa unei conştiinţe, le e frică şi de umbra lor. E 
timpul ca eu însumi sa-l sprijin cu toată tăria: 

— Nu-i vorba de nicio „cobză”. Uite carnetul meu de şcolar. 
Scrie aici că sunt născut la Londra? Scrie că-s fiul lui Stroe Dima, 
ministru plenipotenţiar? 

— Vasăzică, născut la Londra? bâiguie polițistul prostit. 

Locul naşterii mele l-a impresionat teribil, mai mult decât 
profesiunea tatei. 

— De ce nu?... Am două cetăţenii: română şi engleză. Te-ai 
convins acum, domnule comisar? 

— Da... da... da... Nu înţeleg însă de ce mi-a dat ordin şeful să 
vă ridic? 

— E o eroare la mijloc, care se va lămuri, spre paguba lui. 

— Aşa.-i... Se-ntâmplă la noi... S-au mai întâmplat de-astea.. 
Dar acuşa e grav. 

L-am anulat complet, e o fantoşă... Sunt călare pe situaţie, 
deşi nu mi-am venit bine în fire din pricina loviturilor încasate. 

— Toate bune. Dar cu scatoalcele alea ce facem? 

— Vă cer scuze... vă rog!... 

— Scuze cu capul spart, tâlharule? răcnesc la el, apucat brusc 
de toate furiile, şi în aceeaşi clipă îi aplic cu dreapta o directă 
formidabilă la plex. 

Mizerabila creatură se clatină ameţită când într-o parte, când 
în alta, apoi cade pe jos, grămadă. 

— Hai, urangutanule, îi fac semn din ochi. 

În clipa „următoare suntem pe coridor. Zăvorul la uşă - şi 
potecuţa! Incet, Magotule, nu zori... Şi fără tremurici, că te ia 
mama dracului... Libertatea e un lucru de preţ... 

La poartă, un vardist stă de vorbă cu o femeie. 

— Fii bun, te rog, unde îl găsim pe domnul chestor Balaci? 

— Păi la chestură, unde vrei să-l găsiţi? 

— Nu-i acolo... Ne-a spus cineva c-a venit aici. 

— Nu, mă băieţi, ne explică vardistul, pe-aici n-a fost. Duceţi- 
vă la chestură, că acolo lucrează dumnealui. 


Îi mulţumim şi plecăm mereu atenţi înapoi, la orice mişcare 
Linişte în spate, nu se întâmplă nimic. Pătlăgică încă o fi zăcând 
pe podea - să-i fie de bine şi la vară cald! 

— Vezi că-ţi curge sânge din nas, observă Magotu... Atâta 
râu! Scot batista, tamponez de câteva ori, apoi o ţin mai departe 
pe locul rănit. 

— Ştiu că l-ai atins, de i-au mers fulgii! 

— Silentium, urangutane, până ieşim din zona incendiară... 

E timpul să grăbim paşii. La prima întretăiere de străzi, ne 
despărţim. Eu o iau într-o parte, Magotu într-alta, să nu ne 
înhaţe pe amândoi, în caz de urmărire. 

— Fii cu ochii în patru, cimpanzeule! Îţi dau de ştire la timp 
potrivit... Copăcel! 

Şi cu acest avertisment intrăm, pe drumuri deosebite, în 
libertatea pierdută. 


Popescu Anatolie 


O apuc în neştire pe o uliţă îngustă şi strâmbă, cu case 
scunde, sărăcăcioase, căreia - sfântă coincidenţă - îi spune 
strada Libertăţii. N-am făcut bine că m-am despărţit de Magotu. 
Sunt parcă singur pe lume, mă apasă urâtul... Dar mai mult 
decât urâtul, îmi simt greu sufletul. Ştiu şi eu? Poate nu trebuia 
să-l atac pe comisar... Şi aşa îmi recăpătăm libertatea, doar 
apucasem, datorită isteţimii lui Magotu, pe un drum victorios. Şi, 
în afară de asta, mai era Copoiu, care nici n-a avut când să 
lucreze... 

Dar ăsta sunt eu - omul acţiunilor spontane. Niciodată nu văd 
ceea ce vine după faptă. Cu toate astea, în cazul Pătlăgică, ar fi 
fost cu neputinţă să amân cine ştie când răzbunarea pe care mi- 
o cerea toată fiinţa, din cauza palmelor lui nesocotite. Nu, nu 
puteam aştepta, rece şi calculat, era dincolo de firea mea. De 
aceea i-am plătit repede, cu vârf şi îndesat, încheind pe loc 
socotelile cu el. Imi pare rău numai de Rogvaiv că a trebuit să-l 
las acolo, la voia întâmplării, trăgând spuza numai pe turta mea. 
Dar, stai, se găseşte o soluţie şi pentru el. Bine că mi-a venit în 
minte. Voi vorbi cu Copoiu. Bineînţeles, direct nu-i chip, însă îl 
iau la telefon. Şi nu-l las, până nu-i rezolv cazul. Măcar să-l 
interneze undeva, într-un spital, şi pe urmă vom vedea ce va 


mai fi. 

Asta-i una la mână. Al doilea, ce fac eu? încotro îmi îndrept 
paşii? De întors la Dona Bianca, nici vorbă. Dacă aş trage la 
Lidia? Nu se poate decât la vremea prânzului, acum e la 
serviciu... Nu-i oare mai potrivit să-mi găsesc o gazdă 
temporară? Bine, găsesc, să zicem, dar cum te duci aşa, cu 
mâna goală? Geamantanul cu lucrurile a rămas peşcheş 
poliţiştilor. Şi atunci cum o scoţi la capăt băieţaş? Mai bine las 
timpul să descurce tot ce-am încurcat, şi gata ! 

E frig, începe să sufle un vânt tăios, dar mie aş zice că mi-e 
cald. De o oră cutreier străzi pe care niciodată n-am călcat cu 
piciorul. Şi se plimbă prin capul meu tot soiul de gânduri, fără 
nicio legătură cu clipa actuală. Mi-aduc aminte că odată Lidia 
îmi spusese că lucrează în ture. Dacă-i aşa, s-ar putea să fie 
liberă în dimineaţa asta. Nu-i rău să încerc. Cum mi-o fi norocul! 

lată-mă în strada Calomfirescu, urcând scările la primul etaj. 
Văd o tăbliță pe uşă: Lidia Predescu. Am nimerit bine, aici şade. 
Sun o dată, prelung. Aştept câteva minute - tot atâtea secole. 
Nicio mişcare. Ghinion, e la slujbă domnişoara profesoară de 
amor. Totuşi, nu mă îndur să plec, sun a doua oară. În fine, se 
aud paşi dinapoia uşii. 

— Cine e? răsună glasul Lidiei. 

— Eu, Dima. Deschide, Dulcinee! 

— Ce-i cu tine la ora asta? 

Spune ora asta, de parcă aş fi trezit-o cu noaptea-n cap. Uşa 
se crapă şi prin deschizătură răsare căpşorul Lidiei cu părul 
răvăşit şi ochii somnoroşi. Îmi şopteşte destul de stingherită: 

— lartă-mă, nu te pot primi acum. Am musafiri, mi-a picat o 
mătuşă de la Severin... Mă scuzi, tu, nu-i aşa? 

— Desigur, Dulcinee, consider că n-am venit. Numai că sunt 
într-o situaţie cam critică. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

— Prea lung ca să-ţi explic. Mai bine împrumută-mi cincizeci 
sau o sută de lei până diseară şi un geamantan vechi şi gol. 

— Banii ca banii, dar geamantanul ce ţi-o fi trebuind? 

— Dacă vrei să-mi faci un serviciu, fă-mi-l, fără explicaţii... 

— Aşteaptă un pic şi... nu te supăra... 

După câteva minute se întoarce cu banii şi cu geamantanul. 

— Mersi, Dulcinee, recunoscător până la adânci bătrâneţe! 
Diseară îţi restitui suta. Am bani, dar îmi trebuiesc, ştii, imediat. 


— Bine, bine, fără explicaţii. 

Dinăuntru, prin uşa întredeschisă, răbufneşte până la urechile 
noastre o tuse uscată, groasă. Ce fel, e un bărbat în dormitorul 
ei? Nu mă pot preface că n-am auzit nimic, zgomotul a fost prea 
evident. 

— Nu mi-ai spus că mătuşa a venit cu bărbatu-său... o 
ironizez, făcând pe naivul. 

— Am uitat, tu... închipuie-ţi! răsuflă Lidia uşurată. 

O las în plata... domnului din dormitor şi cobor scara câte trei 
trepte dintr-o dată. 

Intru în primul magazin şi târguiesc tot ce-mi trebuie: de la 
cămăşi şi ciorapi până la periuţă de dinţi şi pastă. Ingrămădesc 
lucrurile în geamantan şi încep iar colindatul pe străzi. Nu pierd 
prea mult timp. La poarta unei case ochesc un bilet „de 
închiriat”. la să încerc aici, mi-e lehamite de atâta umblet, şi, 
afară de asta, geamantanul mi se pare mereu că-mi poartă 
ghinion. Pătrund într-o curte bine îngrijită, unde mă întâmpină o 
femeie între două vârste. 

— Sunt pentru cameră, aş putea s-o văd? 

— Poftim! 

Cercetez sumar noua mea locuinţă, pentru că în situaţia în 
care mă găsesc sunt silit s-o închiriez, chiar dacă ar ploua 
înăuntru. 

— Chiria costă 25 de lei pe lună. 

— S-a făcut, doamnă, o iau. 

Îi dau un aconto, şi proprietăreasa se apucă să-mi scrie 
chitanţa. Mă întreabă cum mă cheamă. li spun: Popescu 
Anatolie. Numele mi-a venit fulgerător în minte, şi niciodată nu 
mi-am dat scama pentru ce am ales acest nume atât de 
caraghios. S-a isprăvit cu Dima Grigore. De-acum înainte, intru 
într-o nouă piele, port nume de împrumut, devin altcineva. 

Mă întorc în oraş. Încotro să-mi îndrept mai întâi paşii? 
Haidem la poştă, poate îl prind pe Copoiu la telefon. (Ce-o fi 
făcut puştanca, i-a dat bileţelul meu? Cred că da, era isteaţă, 
avea ochi de veveriţă.) Nu mă tem ca mă vor înhăţa sticleţii. 
Oho, am picioare mai iuți decât ei, şi pe urmă - boxul să 
trăiască! 

În cabina telefonică, cer chestura. 

— Alo, chestura? Vă rog daţi-mi pe domnul Balaci-junior... Tu 
eşti, Copoiule? Aici, ştii cine este... Foarte bine. Ţi-a adus fetiţa 


răvaşul? Chiar acum? De ce aşa de târziu? Aha, abia ai venit... 
te-a aşteptat, sărăcuţa... Sigur că nu mai e nevoie. Am scăpat 
de la gros prin knock-out... a fost ceva ca-n filme... Dar alta e 
problema... Copoiule... Am dat acolo de Rogvaiv, zăcea în 
nesimţire... abia ne-a recunoscut. Spune-mi şi mie pentru care 
motiv l-au schingiuit în halul ăsta? Fă bine şi deschide o 
anchetă, bestiile alea să fie pedepsite exemplar. Şi urgent 
internează-mi-l pe Rogvaiv la spital, înţelegi? Da, măi, e grav, nu 
exagerez deloc, dacă-ţi spun că zace în nesimţire? Faci treaba 
urgent? Ai cinci lei pentru serviciu. Bravo ţie, Brutus... Stai, stai, 
cu ceilalţi ce e? Da? Când îmi spui? A, sa ne întâlnim? Bine, ne 
întâlnim. Unde, când şi cum? Dopo pranzo a cinque heure? Sehr 
gut, mein liebe Herr. Nu mi-ai spus unde? Hai la „Asta-i muzica 
ce-mi place”... Bine?... Atunci, bye-bye! 

Cu Rogvaiv s-a aranjat. Vreau neapărat să ştiu ce s-a 
întâmplat cu ceilalţi mari dregători, dacă au fost arestaţi sau nu. 
Cred că pe Tarzan şi pe Esculap n-au îndrăznit să-i deranjeze. 
Corb la corb nu-şi scoate ochii! 

Avea dreptate Magotu că greva e o sabie cu două tăişuri. 
Acum lucrurile s-au întors împotriva noastră. Totuşi nu ne dăm 
bătuţi, greva continuă, orice s-ar întâmpla, chiar dacă întreg 
corpul profesoral -y compris Robespierre - ar bea cucută în 
semn de protest 

Oricum, autoritatea şcolară trebuia să răspundă la 
întâmpinarea noastră telegrafică altfel decât prin represalii. 
Lasă, lasă, îi vin eu de hac. Mă gândesc să scriu o broşură, 
înşirând faptele aşa cum s au întâmplat, şi s-o răspândesc în 
mii, chiar zeci de mii de exemplare, ca să judece toată lumea ce 
nedreptate strigătoare la cer ni s-a făcut. 

Nu mă rabdă inima, şi trec pe la Centrală, măcar s-o văd de 
departe. O apuc într-acolo mânat din spate ca de-o vijelie. Pe 
strada Lânarilor, în dreptul tutungeriei, se apropie un comisar, îl 
ocolesc, trecând pe trotuarul celălalt. Poate nici nu mă 
cunoaşte, curcanul, dar prudenta e mama înţelepciunii (aforism 
învăţat în şcoala primară). 

lată şi sărmanul nostru sediu, pustiu, cu obloanele trase, ca 
după un faliment fraudulos. Mi se strânge inima de durere, 
parcă ar fi murit mama sau Lotte. 

— Te vom redeschide, Centrală a Expediţiei Transoceanice! 
strig înăbuşit, cu pumnii strânşi. După furtună, vei fi mai mândră 


decât ai fost, şi între pereţii tăi va fremăta tot mai multă 
tinereţe şi voioşie ! 


O zi grea 


„.„„ Şi iată-mă rătăcind din nou pe străzi, în neştire, cu sufletul 
pustiu. 

Ce-o fi făcând Lotte? Era atât de speriată când am plecat! N-a 
rostit niciun cuvânt, dar ochii ei parcă spuneau: „De ce mă laşi 
singură?” 

În Piaţa Nouă, iată-l pe Ploşniţă. Cum mă vede, fuge la mine, 
cu faţa radiind de bucurie: 

— Sire, te caut de am înnebunit. Ce facem cu onor greva, că 
mahării au luat-o cu otuzbiru'? 

— Pe tine nu te-au căutat de la poliţie? 

— Ba bine că nu. Ce, sunt supus austriac? A venit un curcan 
azi-dimineaţă, dar cum l-am mirosit, am şters-o prin fundul 
curţii. Ca să fiu mai sigur, mi-am mutat reşedinţa la Copoiu. Mă 
costă chiria o băncuţă pe zi. Fie, că face. 

— Altceva ce mai ştii? 

— Topenie!?* Copoiu mi-a spus că Aguridă, Domisol, Gălbea-/ă 
şi Corcoduş sunt priponiţi. 

— Dar Esculap? 

— Esculap, Tarzan şi, bineînţeles, noi, cei de faţă, suntem 
excluşi de la maltratament. Tu cum ai scăpat viu şi natural? 

Îi povestesc întâmplarea cu toate amănuntele. Ploşniţă e 
entuziasmat de-a binelea. 

— Ştiu că l-ai atins cinstit pe juvete! Dar alta-i tărăşenia. 
Michiduţă i-a convocat azi la liceu pe părinţii şi pe 
corespondenţii elevilor, pentru comunicări urgente. Pricepem 
noi ce-i aia... Acestea fiind zise, care-i cuvântul de ordine? 

— Ne menţinem dârji pe poziţie, până la victoria finală. Acum 
s-au schimbat radical lucrurile: eliminarea mea sau a clasei 
noastre trec pe plan secundar. Autoritatea recurge la forţă 
împotriva noastră, ca să apere nedreptatea pe care ne-a făcut-o 
comiţând alta şi mai mare. 

— Ce-ar putea să ne mai facă?... 

— Cum, ce? Dar ne distruge expediţia transoceanică. 

— Nu! Asta nu!... Niciodată! Vom lupta până la ultima 


24 Nenorocire, (fig.) 


picătură de sânge. Înţelegi, sire? 

„Sire”, ce straniu îmi sună în urechi cuvântul acesta care-mi 
devenise atât de familiar. 

Înainte de a ne despărţi, îi spun să dea sfoară „liberilor” că în 
fiecare zi, între 4 şi 7, ne putem întâlni la Catacombe, pentru a 
discuta asupra situaţiei şi a lua hotărârile cerute de împrejurări. 


Pe la 5, mă plimb de colo până colo, în preajma 
monumentului Independenţei. Într-un timp, mă opresc locului şi- 
i contemplu pe eroii anonimi de la Calafat, care ne-au dezrobit 
patria de sub jugul otoman, acum patru decenii. 

Simt că mă apucă cineva de umăr. Sar în sus ca un arc 
declanşat. 

— Nu te speria, eu sunt, strigă Copoiu din spate. 

— Proastă glumă! Credeam că-i un curcan venit să mă înhaţe. 
Ce  dracu' te-ai apucat să umbli cu frânghia în casa 
spânzuratului? 

Râdem amândoi şi tragem cu buretele peste sperietură. 

— la spune, ai făcut ceva cu Rogvaiv? 

— Rogvaiv internat Filantropia, raportează el laconic. Poţi să- 
mi dai onorariul. 

După ce-i număr banii, dezleagă traista cu amănunte: cum l-a 
luat pe tat-su la fix: „Ce, babacule, tu lucrezi pentru Attila şi dai 
cu târnăcopul în colegii mei de clasă? Cum vine asta?” Tat-su 
nu, că are ordin de sus, de la Siguranţă, să înăbuşe greva. E 
Copoiu „Parcă nu ştii, babacule, cum trebuie să execuţi ordinele, 
aştepţi să te învăţ eu?” 

ÎI întrerup: 

— Ascultă, tu, spune pe cuvânt de cinste: cine i-a pus lui Attila 
sacul în cap? 

— Pe onoarea mea dacă ştiu, sire... 

Abandonez tema, sunt lămurit. Îl întreb cine mai e la gros. 

— Esculap a fost arestat? 

— Da, azi-dimineaţă... Au venit şi părinţii cu el la secţie, n-au 
vrut să-l lase singur. După ce a dat o declaraţie, l-au pus în 
libertate. 

— Aşa, fără să se aleagă cu un... suvenir? 

— Păi ăstuia, dacă-i dai o palmă, moare. 

— Vasăzică, poliţia voastră lucrează după sprânceană: pe cei 
pricopsiţi îi atinge c-o floare, şi pe cei pârliţi îi calcă-n picioare... 


— Lasă vorba aia. Dacă pune mâna pe tine, te deznoadă, cu 
toată pricopseala de care te bucuri. Acum e cazul să-ţi aduc la 
cunoştinţă că în privinţa ta nu putem face nimic. E ordin drastic 
să fii pus la popreală, întrucât eşti socotit capul răzmeriţei. Aşa 
că, sire, părerea mea e să speli putina cât mai urgent la 
Bucureşti. 

— l-am spus şi lui Ploşniţă că, orice s-ar întâmpla, rămân pe 
poziţie... 

— Ce vrei să se mai întâmple? Dar nu ştii ultima noutate: eşti 
eliminat din toate şcolile... Nu-i nicio oră de când s-a afişat 
plăcinta la liceu. 

— Ce spui? Din toate şcolile? tresar zguduit de groaznica 
veste. De ce, măi? Aşa de mult se tem de mine? 

— Se vede treaba! 

Mergem câtva timp fără să scoatem o vorbă. Ce-o să zică tata 
când o auzi de asta? Aşadar, adio şcoală!... Rămân cu şapte 
clase până la bătrâneţe, adică mereu elevul Dima dintr-a Vll-a... 

— Cred că e mai sănătos, Copoiule, să ne transportăm în 
capitala lui Vodă. Rămâne de văzut ce isprăvi vom face pe 
acolo. Fă-mi rost de câteva carnete de identitate în alb, pune-le 
ştampila şi adu-mi-le... 

— Unul nu-ţi ajunge? 

— Mă, tu eşti odraslă de poliţist. Ştii doar că sunt urmărit şi 
trebuie să-mi schimb mereu identitatea. Dacă vrei să-mi faci 
serviciul ăsta, nu mai pregeta... Aud? 

— E-n regulă, sire. Ţi-ajung cinci? 

— Cred că da... 

— Bine, şterpelesc cinci... Unde să ţi le-aduc? 

— La Catacombe. Ba nu, mai bine la Moderna... 

— Atunci, la ora 7 mă înfiinţez cu ele în proţap... Dar să ştii că 
te mai costă cinci lei, adică un leu de bucată. 

Bine că am aranjat şi chestia asta. Întâmplarea mă ajută 
peste voinţa mea. Trecând prin faţa unei farmacii, îl zăresc pe 
Esculap, care stă la casă. Veşnic casier! Când mă vede, tresare, 
parcă neplăcut surprins. 

— Tu, Dima?!... 

lată, nu-mi mai spune sire, ci pur şi simplu pe nume. Pentru el 
am încetat să mai fiu regentul Grigoridei. Numaidecât coboară 
de la casă şi-mi iese în întâmpinare. 

— Credeam că te-ai evaporat. Zău, ai mare curaj... Te admir. 


— Lasă admiraţia şi spune-mi ce-ai făcut! Ai dat „declaraţia” 
la poliţie...? 

— Am dat-o... n-aveam încotro... 

— De ce n-aveai încotro? Te-au silit? 

— Nu, dar... am fost ca şi silit... bâiguie el jalnic. 

— Inţeleg, ai capitulat. Vasăzică, excelenţă, te duci la şcoală 
de mâine, nu-i aşa? 

— Da... nu se poate altfel... 

— Am auzit că ai fost la secţie cu mămica şi cu tăticu... 

— Cine ţi-a spus? 

— N-are importanţă. Cu banii A.R.P.E.T.-ului ce faci? 

— l-am predat poliţiei, contra chitanţă... 

— Pentru care motiv? Erau banii poliţiei? Cine te-a autorizat 
să faci o asemenea infamie? 

— Trebuie să înţelegi că n-aveam nicio calitate să deţin o 
sunu atât de mare asupra mea, de vreme ce A.R.P.E.T.-ul a fost 
dizolvat 

— Cine l-a dizolvat? 

— Autorităţile... 

— Ha-ha! Nicio autoritate nu are acest drept. Numai noi, care 
l-am înfiinţat, putem să-l desfiinţăm, nimeni altul... Te fac 
răspunzător pentru averea noastră. Dacă nu mă înconjuram de 
laşi ca tine şi ca alţii de teapa ta, n-ajungeau lucrurile aici. 
Sunteţi nişte fricoşi, ca iepurii. Cum v-au zgâlţâit puţin 
autorităţile, v-a apucat tremuriciul. Apoi, cu voce scăzută, 
adaug: De fapt, venisem să te anunţ unde ne vom întâlni de aci 
înainte, dar văd că nu mal e nevoie. Din acest moment eşti 
exclus din A.R.P.E.T. Pentru lipsă de demnitate... 

Esculap e roşu ca un rac fiert şi ascultă rechizitoriul cu ochii în 
jos de vinovăţie. 

— Uite cu cine porneam să explorez pământuri virgine, să 
făuresc o nouă ţară, să aşez temeliile unei vieţi mai bune! Ridi, 
ridi, Pagliacci! 

Şi izbucnesc într-un hohot care aş vrea să semene cu râsul, 
dar mai degrabă se apropie de durere. 

Esculap, mutilat, încearcă zadarnic să se apere: 

— Degeaba mă dispreţuieşti, nu-s laş... Pot oricând să-ţi 
dovedesc că am curaj... 

— Da? Dovedeşte-mi acum... 

— În ce fel? 


— Dă-mi o otravă puternică, cu efect imediat - stricnină, 
sublimat, ce-o fi... 

— La ce-ţi trebuie otrava? Vrei să te sinucizi? 

— Ce-ţi pasă? Crezi că poliţia are să pună mâna pe mine viu? 
S-o creadă ea! 

— lartă-mă, nu pot... Asta în niciun caz... 

— Vezi că ţi-e frică? Mie nu mi-e frică să înghit otrava, iar ţie 
ţi-e frică să mi-o dai... Am sau nu dreptate să te consider laş? 

Esculap e scutit să răspundă, pentru că în clipa aceea uşa din 
fund se deschide şi mama lui pătrunde în farmacie. 

— A, domnul Dima, exclamă ea speriată, când dă cu ochii de 
mine. Nu v-a văzut nimeni stând de vorbă? Nu-i deloc prudent 
să discutaţi aici. Treceţi mai bine în casă. 

— Nu-i nevoie, doamnă, plec îndată. Şi apoi nu conspirăm 
împotriva nimănui. 

— Totuşi, lumea e rea. Am avut atâtea necazuri zilele astea, 
încât... 

— Ştiu... V-am târât şi pe dumneavoastră la poliţie... 

— Nu, de fapt ne-am dus de bunăvoie, nu puteam să-l lăsăm 
singur pe bietul lonel... 

— Rămâi cu bine, Esculap, şi spor la învăţătură. Sărut mâinile, 
doamnă... 

Plec fără să-i întind mâna, privindu-l de sus, de pe un vârf de 
munte. Mă simt atât de mare faţă de el, încât uşa farmaciei 
arată prea scundă pentru mine... Chestia cu otrava a fost 
teribilă, mi ţi l-a pus cu botul pe labe în doi timpi, chiar l-a 
năucit... În ceea ce mă priveşte, nici prin gând nu-mi trece să 
mă sinucid. Să-şi ţină otrava pentru el - are mai multă nevoie de 
ea, fiindcă oamenii de teapa lui fac degeaba umbră 
pământului... 


La ora 7 punct sunt la cofetărie. Acolo dau de Copoiu, care 
venise mai devreme şi mă aştepta. 

— Ai făcut rost? îl întreb din ochi. 

Înclină afirmativ din cap şi îmi strecoară un pacheţel învelit în 
hârtie. 

Bun băiat, te poţi bizui pe el. Îmi pare rău că tată-săue 
poliţist, deşi asta ne prinde atât de bine. Nu s-a temut să-mi dea 
carnetele, nici nu mi-a recomandat „atenţie mărită”, ca să nu 
mă prindă cineva umblând cu falsuri. 


— Ai mai mirosit ceva, Copoiule? 

El îmi serveşte pe tavă două noutăţi de ultimă oră: comisarul 
Pătlăgică, internat la spital, iar Rogvaiv a fost luat în tărbacă 
pentru că el ar fi propus greva... 

— Aşa e... Dar de unde au aflat sticleţii? 

— Esculap a făcut... declaraţii complete... 

lar Esculap... îi spun lui Copoiu cum l-am făcut adineauri cu ou 
şi cu oţet. 

— Merită. 

Când ne despărţim, îmi atrage atenţia încă o dată s-o şterg 
cât mai repede, mai ales că urmărirea împotriva mea s-a întețit, 
din cauza comisarului Pătlăgică, doborât la pământ în exerciţiul 
funcţiunii. lar dacă am nevoie de el, să folosesc de aici înainte 
un nume conspirativ. 

S-a făcut noapte. Noua mea gazdă, Elena Manolescu, mă 
aşteaptă. În odaie e cald şi bine. Parcă nu-mi vine a crede că mă 
pot bucura de atâta bine. Deşi mi-am cumpărat de mâncare, nu 
pun nimic în gură. Mă simt atât de obosit, de parcă aş fi tras la 
plug. Nu găsesc în mine nici atâta energie cât să-mi scot hainele 
şi adorm îmbrăcat. 

A fost aşa de grea ziua asta! 


Aripi frânte 


În revărsatul zorilor, fac ochi şi un timp nu mă dumiresc cine 
sunt şi unde mă aflu. Dar luciditatea îmi revine repede: sunt 
Popescu Anatolie şi mă aflu la noua mea gazdă, Elena 
Manolescu, unde am dormit cu hainele pe mine... 

Bătrânul Cronos a scos din sac o nouă zi şi i-a dat drumul pe 
pământ. Ce se va mai întâmpla azi? 

Nu mă îndur să mă ridic din pat şi lâncezesc până la 11, 
ţesând zeci şi sute de planuri, cum să facem şi să dregem 
pentru a ieşi din acest cumplit impas. Gândurile se ciocnesc 
între ele, se luptă, se înghit unele pe altele şi nu izbutesc să 
încheg nimic limpede, care să meargă fără a şchiopăta. Renunţ 
la planuri şi încerc să citesc o carte. Cuvintele îmi joacă pe 
dinainte, mă trezesc gândind aiurea. Mă apuc să-i scriu lui Lotte 
câteva rânduri, dar creionul încremeneşte după al doilea cuvânt. 
Degeaba, nu pot să fac nimic, nimic... 

Aud o bătaie uşoară în uşă. E proprietăreasa. 


— Te-ai sculat, domnule Popescu? Nu cumva eşti bolnav? 

— Nu, doamnă, n-am nimic. 

E adevărat, trupul mi-e sănătos, însă sufletul sângerează rău. 
Dacă i-aş spune cuiva că sunt grav bolnav, ar râde, văzându-mă 
teafăr pe picioare. 

Înainte de a ieşi în oraş, o zăresc din nou. Mă întreabă; 

— Nu urmezi la şcoală? 

— Nu, doamnă Manolescu, mă pregătesc în particular, dau pe- 
a VIll-a. 

Ea ridică din umeri, nu mai spune nimic. Ce-mi pasă? De 
vreme ce-i plătesc chiria, trebuie să-i dau socoteală de ceea ce 
fac şi dreg? 

Şi iarăşi încep colindul pe străzi, fără noimă, fără ţintă! 

Nu ştiu de ce, dar acum mă sinchisesc prea puţin dacă m-ar 
recunoaşte vreun curcan şi m-ar duce la poliţie. N-are decât. 
Uite, nu mă feresc deloc, întâmplă-se orice! 

Apuc la nimereală pe Trinității, prin spatele tribunalului. Pe 
drum întâlnesc un grup de elevi care se întorc de la liceu, cu 
ghiozdanele în mână. 


Ce fel? A încetat greva? Băieţii au început din nou să meargă 
la cursuri? M-aşteptam c-o să se-ntâmple una ca asta, totuşi, 
când văd realitatea cu ochii, când îmi dau seama că totul n-a 
fost decât un fum care s-a risipit în văzduh, simt că mi se face 
un gol în crcier şi mă proptesc de un stâlp de telegraf, ca să nu 
cad de ameţeală. 

Elevii mă recunosc şi se apropie de mine, scoțând şepcile. 

— Ce-i cu voi? Veniţi de la şcoală? îi întreb privind deasupra 
capului lor la zeiţa dreptăţii înfiptă în fruntea tribunalului, care, 
legată la ochi, ţine cumpăna aplecată într-o parte, deoarece pe 
unul dintre talere s-au aşezat câteva ciori. 

— Mda, răspunde unul în cârje, pe care-l recunosc: e Mazilu, 
sinucigaşul. Dacă nu ne duceam azi, ne-ar fi eliminat pe tot 
anul, aşa a spus domnul director. 

— Şi au fost toţi băieţii? 

— Toţi. Cei care au lipsit, fără a fi bolnavi, s-au ars. Dar ce 
aveţi? Sunteţi palid la faţă. 

— Nu, n-am nimic. Am lucrat mult azi-noapte. 

— Ce vă faceţi acum? Aţi citit avizul? 

— Ce aviz? 


— S-a afişat la cancelarie că sunteţi eliminat din toate şcolile 
Nu ştiaţi? 

— Ba da, ştiam, cum să nul!... Dar Corcoduş şi Găliganu ce 
fac? 

— l-au ridicat ieri şi i-au dus la secţie. Pe urmă le-au dat 
drumul. Azi-dimineaţă au venit şi ei la şcoală. V-au dus şi pe 
dumnea voastră la poliţie? 

— Pe mine? A, nu... 

— Desigur, n-au îndrăznit, nu-i aşa? 

— Nu ştiu... poate... Duceţi-vă. La revedere, băieţi. Mă uit 
lung în urma lor cum merg agale în susul străzii, parcă ar urca în 
cer. 

Aşadar, aripile visului meu mare şi drag se frâng şi zburătorii 
coboară din azur pe pământul negru şi umed. Greva, pornită cu 
atâta flacără, a eşuat jalnic după trei zile. 

Dar, nu! Trebuie să-mi apăr din răsputeri visul şi fiinţa, să lupt 
pentru ele, să le dreg aripile sau să le pun altele mai mari, mai 
puternice. Degeaba mă plâng de slăbiciunea arpetiştilor. Poate 
eu însumi sunt vinovat că nu le-am sădit în suflete o credinţă 
tare ca piatra în izbânda noastră, că nu le-am călit voinţa, că, în 
fine, n-au devenit oameni dintr-o bucată. 

Alerg ca un zănatic înapoi spre casă. Simt nevoia de a fi 
singur cu durerea mea, ca s-o măsor cât e de mare şi s-o dobor. 
Nu-mi pasă de ea. E tare ca aerul de munte şi-i întăreşte, de 
bună seamă, pe aceia pe care nu-i omoară. Nu-mi pasă nici de 
faptul că sunt în luptă cu toată societatea. 

În dreptul porţii, mă întâlnesc cu Nana, prietena lui Lotte, care 
se întoarce de la şcoală. 

— Ce-i cu tine? Vai, cum ai slăbit! Eşti bolnav? 

Mă uit lung la ea. Mi se pare atât de ciudat că a răsărit în faţa 
mea, după cum mi se par ciudaţi şi nefireşti oamenii şi lucrurile 
care au fost înainte de începerea grevei. 

— Ce mă priveşti aşa? Ai păţit ceva? Te-au arestat? 

— Nu, îi răspund în silă. 

— Şi ce faci acum? 

— Ce să fac? Mă ascund. Am închiriat aici o cameră. 

— Unde? 

— La 64. 

— Noi stăm la 64. Asta-i bună! Nu ştiai? Ridic din umeri. Ea 
continuă: 


— Prin urmare, tu eşti misteriosul Popescu Anatolie? 

— Ssst! Pun un deget la gură, ca să nu-mi dea în vileag 
secretul. 

— Las' că ştiu: nu te cunosc, nu mă cunoşti. Lotte ce face? 

— Cred că bine. N-a venit la şcoală? 

— Nu. Ea e încă în grevă. Uite ce e: după-masă mama pleacă 
la nişte rude, iar eu vin la tine să vorbim. Nu te duci nicăieri, nu-i 
aşa? 

Îi promit tot ce vrea, numai să mă lase în pace. 

Mă lungesc în pat, zdrobit, cu oasele mutilate. Sunt, aşadar, 
eliminat din toate şcolile, pentru totdeauna. Eliminarea până la 
sfârşitul anului nu ajungea? Aţi băgat groaza în arpetişti, pe 
Rogvaiv l-aţi schingiuit. Biiine, Michiduţă! Biiine, Robespierre! 
Sunteţi foarte generoşi! Dar vă plătesc eu poliţa cu vârf şi 
îndesat! Michiduţă ca Michiduţă, dar tu, Robespierre, care eşti 
atât de sus, crezi că pe tine nu te ajunge ghilotina mea? 
Robespierre, fereşte-te de mine, că-ţi pierzi capul!... Aşteaptă - 
vin la Bucureşti, să dăm lupta amândoi. Sunt sigur că te voi 
înfrânge, pentru că istoria ţine cu biruitorii. Chiar dacă va trebui 
să pier, izbânda tot a mea va fi. Şi, la urma urmei, nu mă 
interesează atât victoria, cât îmi place lupta. 


După ce maică-sa pleacă în oraş, Nana vine în odaia mea. 
Vorbim de una, de alta, îmi povesteşte ce bătaie a mâncat 
Gălbează la secţie, cică l-ar fi croit cu gârbaciul, încât spatele lui 
seamănă cu o zebră. O rog să mi-o aducă pe Lotte cum o şti, 
vreau neapărat s-o văd şi să-i vorbesc. 

— Dar, atenţie, să nu vă urmărească vreun sticlete sau curcan 
Fiţi cu ochii în patru! 

— Nicio grijă, mă asigură ea. 

— Vezi că se poate întâmpla ca agenţii să fie îmbrăcaţi în 
haine civile. Oricine vă urmăreşte, schimbaţi drumul şi derutaţi- 
|. Să nu-mi faci, Nana, vreun pocinog... Sunt sigur că locuinţa 
Donei Bianca e supravegheată intens de poliţie... 

— Am înţeles, să trăiţi! spune ea milităreşte şi face stânga 
împrejur, ţâşnind pe uşă. 

Într-adevăr, peste o jumătate de oră mă pomenesc cu Lotte E 
palidă ca o mucenică şi are cearcăne la ochi. Sărăcuţa, nici ea n- 
a dormit, se vede, în ultimele nopţi. Cum mă vede, se aruncă în 
braţele mele. Ochii i se umplu de lacrimi. 


— De ce plângi, scumpa mea? Doar n-am murit. 

— Te caută poliţiştii pretutindeni. Mi-e frică să nu te împuşte. 

— Vorbeşti copilării! Doar n-am ucis pe nimeni. 

— Cu toate astea... cu toate astea! Eram atât de îngrijorată! 
Nu ştiam nimic de soarta ta. A venit un comisar, nu acela pe 
care l-ai închis în odaie, ci altul, şi ne-a târât pe toţi la secţie, să 
dăm declaraţii cum s-a întâmplat cazul. La început, n-am vrut, 
dar nu m-au lăsat, atunci am scris că s-a purtat obraznic cu tine, 
şi de aceea l-ai încuiat. Au rupt declaraţia în bucățele, ticăloşii. 
Ah! Grig, bine i-ai făcut, ce m-am bucurat! El credea că poate 
cineva să se joace cu tine. 

Draga de ea, cu câtă convingere o spune! Surâd fără să 
vreau. Candoarea ei mă ridică deasupra mea. 

— Astăzi am auzit, Zgâră mi-a adus îngrozitoarea veste, că te- 
au eliminat din toate şcolile. 

— Ei şi? ridic din umeri. 

— Cum, nu-ţi pasă? Ce-ai să faci, Grig, de acum? Spune? 

— Voi lupta până în pânzele albe. Deocamdată m-am hotărât 
să plec la Bucureşti. 

li dezvălui planul meu de acţiune cu broşura, campania de 
presă, audienţele la mai marii zilei. 

— Şi dacă nu reuşeşti? 

— Imposibil... Dărâm toate Bastiliile... Trebuie să izbutesc. 

— Ce bine îmi pare că nu te dai învins. Când pleci? 

— Mâine... 

— Şi cât crezi că ai să stai pe acolo? 

— Ştiu şi eu? O săptămână, două, chiar trei. Nu e prea uşoară 
treaba. _ 

— Imi dau seama... Rămâi cât vrei... Ţi-am adus 2 500. lţi 
ajung banii ăştia? 

— Cum? Te aşteptai să plec? 

— M-am gândit la orice eventualitate... Dacă-s puţini, îţi aduc 
încă o mie... 

— Sunt destui. Cine ar fi crezut că vom fi siliţi să ne atingem 
de comoara noastră? Mai avem 10 000... l 

— Lasă, o facem la loc. Numai tu să izbuteşti, Grig. lţi dai 
seama cât am suferit în aceste două zile? Dacă nu erau 
lacrimile, mi-aş fi pierdut mintea. Dar degeaba, nu poţi 
pricepe... şi izbucneşte într-un plâns care o scutură crâncen. 

— lubita mea, scumpa mea, te implor, nu plânge! 


Ea n-aude ce-i spun, se strânge toată în mine, mă înlănţuie cu 
braţele, mă sărută pe ochi, pe gură, pe obraji, de parcă aş fi 
murit şi ar vrea să mă învie cu căldura ei. Apoi, gâfâind, se lasă 
pe marginea patului, sleită de vlagă, şi-mi şopteşte: 

— Tu crezi că dragostea mea e glumă? 

Simt sabia unui fior care îmi străpunge şira spinării. Pentru 
întâia oară îmi dau seama cât de mult mă iubeşte această fată 
neprihănită. Sunt o stâncă de nesimţire, un dobitoc fără minte, 
un monstru antediluvian dacă, având această comoară în braţe, 
îmi mai pasă că m-au dat afară din toate şcolile statului. 

Lotte mă trage lângă ea, îşi lipeşte obrazul de al meu, aşa ca 
să nu-i văd faţa. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, şopteşte atât de încet, încât mai 
mult ghicesc cuvintele, decât le aud. 

— Ce? fac mirat. 

— Vreau să fiu a ta, înainte de plecare. 

— Lotte, ce spui tu?... tresar copleşit de toate nedumeririle. 
Ce ţi-a venit? 

— Cred că-i mai bine aşa... Mult mai bine... 

— Dar, de ce, de ce? 

— Nu ştiu... Aşa simt... E aşa de greu să pui simţirea în vorbe. 
Poate mi-e frică să nu te pierd... 

Draga de ea! Se teme ca vâltoarea Bucureştiului, cu marile ei 
ispite, să nu mă ademenească, schimbându-mi viaţa de până 
acum. Şi vrea să mă lege de ea cu toate lanţurile, mergând 
până la dăruirea supremă. Cine s-ar fi aşteptat ca dragostea ei 
să zboare la înălţimi atât de mari, încât fata asta, pură ca 
lumina, care acum câteva zile a îndurat torturi inchizitoriale 
când am silit-o să-şi arate goliciunea, astăzi, ea însăşi să-mi 
ofere trupul? Jertfa mă cutremură ca un act cosmic şi totodată 
mă ridică în ochii mei la dimensiuni uriaşe, de care nu sunt 
vrednic. Conştiinţa acestei stări sufleteşti revarsă în mine fluvii 
de recunoştinţă faţă de zeiţa din braţele mele, a căror scurtime 
n-o mai poate cuprinde. 

Mă aplec şi-i sărut mâinile: 

— Nu, nu se poate, Lotte. Aş fi cel din urmă ticălos dacă aş 
face asta înainte de cununie. Mi s-ar părea că jignesc, profanez 
şi sugrum dragostea noastră. Şi tocmai aici să facem nunta, în 
chiţimia asta imundă, fără fastul ceremoniei, fără strălucire! Nu, 
draga mea! Viaţa noastră e înainte, şi ne e datoare mult. Să 


aşteptăm sărbătoarea dragostei care are să vină, şi atunci 
atunci... 

Ce fericită e Lotte pentru vorbele pe care i le-am spus! Plânge 
de fericire şi amuţeşte... Amândoi plutim într-o beatitudine fără 
margini, şi partea bună e că suntem conştienţi de ea. Aş zice că 
fericirea vine întotdeauna unde suntem noi... 

Cineva bate în uşă. E Nana. Da, acum poate să intre. Ne 
aduce prăjituri calde, abia ieşite din cuptor. Mi-e o foame de lup: 
de ieri de la prânz n-am pus nimic în gură. Şi Lotte e înfometată. 

Înainte de plecare, îi făgăduiesc: 

— Am să-ţi scriu în fiecare zi, iubito... 

Şi-i rostesc mereu numele, la nesfârşit: iubito! iubito! iubito! 
iubito! iubito! 


PARTEA A TREIA 


În vălmăşag 


Zarurile au fost aruncate! Plec la Bucureşti să încep lupta cu 
titanii. Nu sunt atât de naiv încât să iau trenul din gara Craiova. 
Mă duc până la staţia apropiată, Cârcea, şi acolo aştept cel 
dintâi tren personal. l-am spus doamnei Manolescu că o 
chestiune urgentă mă cheamă la Bucureşti pentru câteva zile. 
M-a întrebat dacă rețin camera - sigur că o rețin, nici vorbă. l- 
am spus numai aşa, de formă, parcă eu ştiu ce se va întâmpla? 

La fereastră, unde mi-am găsit un locşor bun, zburătorul de 
fier îmi aduce mereu pe tavă fotografiile oraşelor şi satelor pe 
unde trece. În gara Piatra-Olt cumpăr câteva ziare şi le ciugulesc 
pe la titluri. Toate nu vorbesc altceva decât despre războiul care 
pârjoleşte de anul trecut bătrâna Europă: luptele de la 
Champagne... Vosges... Torţele împătritei înţelegeri debarcă la 
Salonic... 

Şi pe acolo e jale şi prăpăd, ca în fiinţa mea. lar izvorul tuturor 
relelor care bântuie lumea numai de la cei sus-puşi se trage, 
care îşi fac de cap călcând pe dreptate, ca Robespierre al meu. 
La noi fâlfâie stindardul idealului naţional - alipirea Transilvaniei 
de patria mumă -, pretutindeni mitinguri, întruniri, discursuri. 

Las în plata Domnului războiul, din umbra căruia rânjeşte 


moartea prin milioane de guri, şi mă întorc la preocupările mele. 
lau Universul şi citesc la mica publicitate câteva anunţuri despre 
camere mobilate de închiriat. Notez adresele, să le am la 
îndemână, pentru că la hotel nu-i bine să trag, aş cădea uşor în 
capcană. 

Pe Anatolie Popescu l-am lăsat la Craiova, în camera doamnei 
Manolescu. Pe unul din carnetele lui Copoiu mi-am făurit o nouă 
ulentitate : Lotar Grigoriada. Lotar vine de la Lotte şi, de vreme 
ce ea este mereu lângă mine, de ce n-ar fi prezentată şi în 
numele meu? 

În sfârşit, pe la 3 după-amiază, trenul poposeşte în Gara de 
Nord. Mă urc într-o birjă şi - tropa-tropa la prima adresă de pe 
listă: strada Primăverii 35. Casa e arătoasă, cu porţi uriaşe, din 
fier forjat şi grădină în faţă. Nu umblu după lux, nu mă 
interesează confortul, îmi ajunge doar un pat unde să mă 
odihnesc noaptea. Urc treptele scării de la intrare şi sun. O 
doamnă bătrână, foarte distinsă, vine şi-mi deschide. Are o 
ezitare când mă vede: i s-o fi părut că-s prea tânăr. O iau pe 
franţuzeşte, spunându-i c-am venit pentru anunţ. Am nimerit-o: 
faţa i se luminează brusc. Schimbăm câteva fraze, cred că i-am 
câştigat încrederea. Vizitez camera. Ce cameră? E o garsonieră 
foarte frumos mobilată. Numai la cinematograf am văzut 
interioare atât de elegante. În mijlocul încăperii se întinde un 
pat somptuos, să tot doarmă trei oameni, nu unul, cu tăbliile 
sclipitoare, încrustate în sidef. În colţul din stânga e un pian cu 
coadă, iar pe jos, o spuză de covoare şi de carpete. Alături, baia 
în faianţă. In plus, intrare separată. Dar şi preţul - 100 de lei pe 
luna. In preţ intră şi micul dejun. Proprietăreasa nu se angajează 
cu masa, pentru că e pe punctul de a pleca în străinătate, unde 
vrea să rămână mai mult timp. 

A doua zi de dimineaţă mă reped la poştă şi-i trimit Lidiei 
banii pe care mi i-a împrumutat. Pe mandat trec o adresă fictivă, 
nu vreau să cunoască nimeni noua mea adresă, în afară, 
bineînţeles, de Lotte. Cât despre geamantan, poate să mai 
aştepte, nicio pagubă. 

Mă strecor prin furnicarul omenesc care inundă Calea 
Victoriei, ajung în strada Fântânei, şi de acolo la Ministerul 
Şcolilor. O hardughie de casă, mare cât o zi de post. Cel dintâi 
personaj cu care dau piept e portarul, un Păleaţă bătrân, în 
uniformă, cu fire turi şi galoane. 


— Unde mergi, tinere? mă descoase el. 

— La cabinetul domnului ministru... 

— Nu e voie decât la ora 11... 

Adică după două ore. Ce să fac până atunci? Să umblu hai-hui 
pe străzi? Şi ce-i dacă mă duc mai devreme? Se dărâmă 
hardughia? N-am vreme să aştept, timpul mi-e bob numărat, 
pentru asta am venit. 

— Nene, am fost chemat la ora 9... îi spun. 

— Să văd hârtiuţa... 

Scot o rublă din buzunar şi i-o pun în mână. Portarul simte 
zimţii şi mă salută drept mulţumire. 

— Poftiţi!... 

Nu ştiu pe unde s-o iau, dar „mareşalul” ăsta îmi dă toate 
lămuririle de care am nevoie: 

— Pe culoar înainte, urcați la primul etaj, faceţi la dreapta şi în 
fundul sălii se află cabinetul domnului ministru. 

— Dar dumnealui a venit? 

— Nu... Niciodată nu vine înainte de 12. Puteţi vorbi cu 
domnul secretar general. 

— Nu, nu... Cu dânsul nu stau de vorbă... 

— Cu domnul ministru o să fie mai greu... trebuie audienţă... 
nu primeşte decât sâmbăta, şi dacă vă trece pe listă de la 
cabinet. 

— S-ar putea să nu mă treacă? 

— Ba bine că nu! Dacă i-ar primi pe toţi, unde ar ajunge? Stau 
o clipă în cumpănă: nu ştiu ce să fac. „Mareşalul” meu, foarte 
binevoitor, mă învaţă cum să procedez: 

— Vorbeşte cu uşierul Pândele. Dacă ungi osia, îţi face rost să 
intri... 

— Bine... dacă aşa-i regula, ne conformăm întocmai, numai 
treaba să iasă. Ajung fără greutate la cabinet. Caut cu ochii 
personajul de care am nevoie, doar, doar l-oi dibui. In clipa 
aceea, tocmai iese un bărbat cu barbă, iar cineva gras ca un 
butoi îi ţine paltonul să se îmbrace. Asta trebuie să fie uşierul 
ministrului. După ce pleacă bărbosul, mă duc întins la Burtilă, 
ţinând în palmă o bancnotă de 20 de lei. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Pandele? 

— Eu... Ce doreşti? 

— Am o scrisoare de recomandare pentru dumneata, şi-i 
întind bancnota. 


Burtilă o ia, surâde şi o vâră în buzunar. 

— Cu ce vă pot servi? 

— Cu o audienţă. Vreau să stau de vorbă cu domnul ministru. 

— În ce chestiune? 

— O problemă de învăţământ... 

Nu-i spun că-s elev, nu vreau să mă trateze de sus, mai bine îl 
las să mă creadă student sau profesor abia ieşit din facultate. 

— Vă rog, numele. 

Burtilă notează cum mă cheamă şi mă trimite la directorul de 
cabinet, asigurându-mă că „are el grijă de mine”. 

Cu directorul se repetă povestea. Numai că el mă îndrumă să 
rezolv problema de învăţământ la Direcţia şcolilor secundare. 

— Acolo am fost... mint cu seninătate. 

— Ati vorbit cu Bratu? 

Habar n-am cine-i acest Bratu, dar susţin că da, am discutat 
de mai multe ori cu dânsul. Atunci, îmi propune să merg la 
secretarul general. lar? Cum aud de secretarul general, mi se şi 
face părul măciucă, dar să am a face cu el? 

— Numai domnul ministru poate rezolva chestiunea mea, 
insist eu... 

— Domnul ministru nu primeşte decât sâmbăta şi în limita 
posibilităţilor... 

— Vin, atunci, sâmbătă. 

Văzând că n-o scoate la capăt cu mine, directorul de cabinet 
îmi însemnează numele într-un registru şi, plictisit, spune să-i 
dau după trei zile un telefon, pentru a-mi comunica dacă 
ministrul nu m-a tăiat de pe lista audienţelor. 

Bine, mă voi interesa. Ştiu eu ce înseamnă asta. Doar Burtilă 
să nu mă tragă pe sfoară... Cum i-o fi obrazul. 

Dau să plec. Sunt bucuros. Oricum, am început-o bine, 
apăsând pe butoanele periferice, care de multe ori sunt mai 
importante decât cele centrale. Când trec prin sala de aşteptare 
- lume noua - iat-o pe Lucile Desmoulins stând grațios pe scaun, 
picior peste picior. Era internată la sanatoriu, ştiam - pesemne, 
s-a făcut bine, Prezenţa ei îmi aminteşte de Şoimaru. lartă-mă, 
dragul meu, n-am putut veni să-ţi spun că am făcut tot ce m-ai 
rugat cu limbă de moarte. Evenimentele s-au îmbulzit peste noi, 
mai ales peste mine. Şi nu mi-au dat răgaz să mă reped la 
Obogenii tăi... Dar voi face o cândva, trebuie s-o fac... doar ți- 
am făgăduit. 


— Dumneata, Dima? Ce cauţi pe aici? mă întreabă Lucile, 
vădit surprinsă. 

— Am venit să distrug nedreptatea. 

— Ţi s-a mai făcut vreo nedreptate? 

Ea nu ştie ce s-a întâmplat, pentru bunul motiv că în timpul 
acela era aici, la Bucureşti. Îi istorisesc pe scurt cum s-a ajuns la 
eliminarea mea din toate şcolile statului... 

— Cum se poate, se miră, tocmai un element excepţional să 
fie dat afară? De ce nu vine tatăl dumitale să intervină cu 
autoritatea lui pe lângă forurile şcolare? 

— Tata nu ştie încă nimic. Şi nici nu vreau să ştie. De altfel, 
sunt destul de matur ca să mă pot descurca singur. 

— Cunosc un inspector general cu multă influenţă pe lângă 
ministru. Am să vorbesc cu el... 

— Mulţumesc, doamnă Lucile... dar... 

Nu ştiu cum m-a luat gura pe dinainte, de i-am pomenit 
numele imaginar pe care i-l dau în sinea mea. Ea observă şi mă 
întreabă: 

— De ce-mi spui „Lucile”? 

— lertaţi-mă, doamnă, am greşit... 

— Cine e această Lucile? 

— Dacă ţineţi neapărat să ştiţi, e vorba de frumoasa soţie a 
lui Camille Desmoulins, cu care semănaţi foarte mult... 

— Mă uimeşti mereu, Dima... Nu merit atâta măgulire... Dar 
să trecem peste asta. Spuneam de inspectorul general... 

Se întrerupe, căci în clipa aceea vine un tânăr fercheş, 
coborât parcă dîntr-un film. Îl recunosc, e vecinul ei, procurorul 
Băleanu... Lucile arată foarte stingherită. 

— Cât te-am căutat, trebuie să-ţi comunic ceva important! 
Simţind că sunt de prisos, bat în retragere: 

— Vă rog să-mi daţi voie... 

— Te rog, treci mâine pe la mine să vorbim. Stau la Hotel 
Bulevard... 

Îi făgăduiesc cu jumătate de gură şi plec repede, lăsând-o cu 
Făt-Frumosul pe care politeţea cerea să mi-l prezinte, dar n-a 
făcut-o. Cu atât mai bine. Nici prin gând nu-mi trece să apelez la 
ajutorul ei... 

Îi scriu lui Lotte tot ce am făcut pe ziua de azi, stăruind mai 
ales asupra audienței de sâmbătă, pe care sunt sigur c-o voi 
obţine. De întâlnirea întâmplătoare cu Lucile nu-i pomenesc 


nimic. Evit să scriu numele şi adresa mea pe plic, ci numai în 
scrisoare, ca să ştie unde să-mi trimită răspunsul. Expediez 
răvaşul, bineînţeles, pe adresa Nanei, care va avea grijă să i-l 
dea în mână. 

Zilele următoare m-apuc să întocmesc un memoriu 
amănunţit, subliniind abuzurile de care s-a făcut vinovată 
autoritatea şcolară în subordine. Vreau ca ministrul să-şi dea 
seama, pe temeiul faptelor concrete, cum a fost posibil să mi se 
aplice o pedeapsa atât de gravă. 

Scriu, transcriu şi rescriu memoriul de trei ori, până să-i dau 
forma definitivă. Şi definitivă tot nu e, pentru că la ultima citire 
mereu găsesc câte ceva de îndreptat. 

II las baltă, fie ce-o fi... 


Audienta 


— Poftiţi la ora 12. Sunteţi al patrulea pe listă. 

Prin urmare, peste trei ore se va decide soarta mea... Ce să 
fac în aceste trei ore, cu ce să le umplu? Cum să-mi stăpânesc 
neastâmpărul care mă roade, neliniştea care muşcă din mine? 

Timpul curge domol ca o apă de şes, aşa cum face de la 
începutul lumii. Numai că paşii mei umblă mai repede ca râul şi 
de aceea mi se pare mereu că timpul se târăşte ca melcul sau 
uită sa meargă. 

Plec de-acasă şi hoinăresc pe străzi în neştire, fără alt ţel 
decât să sugrum vremea, pentru că mi-e imposibil să citesc sau 
să fac ceva stând pe loc. Simt o nevoie imperioasă de a mă 
mişca, de a risipi energia care mă torturează. In minte făuresc în 
neştire fraze tari, sonore, irezistibile, pe care va trebui să le 
rostesc în faţa conducătorului şcolilor. „Domnule ministru, cu 
mine s-a făcut o mare nedreptate. Numai dumneavoastră o 
puteţi repara, fiindcă sunteţi un om drept.” 

Nu, nu-i bine să-i spun „om drept”, înseamnă să-l linguşesc. 
Mai bine, îl iau pe departe: „Marii noştri voievozi au rămas în 
istorie nu numai pentru faptele lor de vitejie, cât mai ales pentru 
că împărțeau poporului dreptatea şi stârpeau nedreptatea”. 

Şi această introducere mă nemulţumeşte. Pare prea didactică, 
prea lecţie învățată pe de rost... Mai bine las spontaneităţii toate 
rezolvările, ea m-a scos din atâtea încurcături. 


Ceasul de la Eforie bate 11 lovituri. În fine, mai am o oră de 
aşteptare. Intru la Capşa şi mă aşez la o masă. Beau ceva, ca să 
mă întăresc. 

les din local într-o stare de plenitudine desăvârşită. Mă uit din 
nou la ceas, şi nu-mi vine a crede: 12 fără un sfert. O iau la 
picior pe străzi şi ajung la minister. Din fericire, n-am întârziat. 
Scot din buzunar memoriul, mă uit sumar peste pagini şi 
aştept... 

— Domnul Grigore Dima... 

— Eu. 

— Poftiţi, vă rog! 

O uşă dublă, capitonată cu piele, se deschide larg înaintea 
mea. Pătrund într-un vast salon, împodobit cu tablouri istorice. 
Tocmai în fund, în spatele unui birou masiv, zăresc un bărbat cu 
mustăţi lungi şi cioc. Nu e marţial, chip împietrit, ca tata sau alţi 
demnitari, ci un om care surâde... Surâsul - asta-mi place, mă 
unge cu miere pe inimă. li surâd şi eu, fireşte - zâmbetul cere 
zâmbet. 

— Unde ai catedra, tinere, şi ce nevoie te aduce la mine? mă 
întreabă ministrul. 

— Nu sunt profesor, domnule ministru, ci elev într-a VIII-a, şi 
nici elev, pentru că am fost eliminat din toate şcolile statului... 

— Da' ce-ai făcut, băiatule, asta-i pedeapsă gravă... 

— Nu ştiu ce-am făcut, dar ştiu că mi s-a făcut o mare 
nedreptate. V-am adus aici un memoriu, ca să vedeţi cum stau 
lucrurile. Le-am relatat cu exactitate, şi, dacă se va dovedi că 
am exagerat măcar o iotă, accept de bunăvoie să mă daţi afară 
din toate şcolile de pe glob. Pe mine, vă rog să credeţi, nu mă 
afectează prea mult pedeapsa, aş putea termina liceul la 
Londra, unde m-am născut, dar nu pot îndura o nedreptate 
strigătoare la cer, care aruncă o pată pe ministeriatul 
dumneavoastră, cu atât mai mult cu cât şi colegii mei au suferit 
nedreptăţi, o pată nemeritată, pentru că sunteţi, după cum văd, 
un om bun la suflet... 

— De unde ştii, băiatule, că sunt bun? 

— Nu ştiu, simt... Am simţit asta după zâmbetul cu care m-aţi 
întâmpinat... 

— Se pare că eşti un psiholog destul de isteţ. Ce sunt părinţii 
dumitale? Şi cum se face că ai două cetăţenii? 

— Oricine e născut în Anglia dobândeşte de drept cetăţenia 


engleză. 

— Da, înţeleg. Acum să vedem, tinere, cum lichidăm necazul 
care te-a lovit... 

Mustăciosul ridică receptorul unuia dintre cele trei telefoane 
care îl străjuiesc din spate. Îl aud spunând: 

— Vino, te rog, până aici. Apoi, către mine: Eu nu mă ocup cu 
chestiuni disciplinare, acestea intră în competenţa direcțiilor de 
învăţământ. În fond, despre ce-i vorba? 

— E greu de povestit în câteva cuvinte. S-a produs un incident 
între clasa noastră şi un profesor de istorie abuziv (nu degeaba 
a fost poreclit Attila), care l-a bătut pe un coleg, pretextând că 
n-ar fi ştiut lecţia, când, de fapt, a răspuns foarte bine. Vrând să 
mă lovească şi pe mine, colegii l-au huiduit, unul dintre ei a 
aruncat chiar cu o călimară, fără a-l nimeri, şi dacă nu 
interveneam cu autoritatea mea de şef al clasei, desigur că 
profesorul ar fi păţit-o destul de rău, toţi îl urau cu înverşunare, 
îi bătuse şi pe alţii, de exemplu, pe băiatul chestorului de poliţie 
Balaci, şi din cauza lui se crede că s-a sinucis un elev dintr-a VI- 
a, Şoimaru Cătălin chiar a fost citat la Parchet pentru asta... 

Nu prea ştiu ce a înţeles ministrul din acest torent de fraze. 

— Cine e acest Attila? 

— Domnul profesor Niculescu de istorie. 

În clipa asta intră pe uşă Robespierre... încremenesc când îl 
văd. 

— Dragă Mătăsaru, te-am chemat pentru cazul acestui elev... 
Vezi, te rog, ce s-a întâmplat, fă o cercetare şi raportează-mi 
dacă sancţiunile aplicate pot să rămână în picioare. 

Nu mai e chip să evit privirea secretarului general, decât dacă 
mă topesc în aer ca fumul din pipa Mustăciosului. Îl salut cu 
răceală, înclinând uşor capul, iar el mă recunoaşte numaidecât. 

— Te rog cu atât mai mult să dai o deosebită atenţie acestui 
caz, întrucât băiatul afirmă că s-a făcut o nedreptate, şi chiar 
mie mi se pare, fără să cunosc, bineînţeles, împrejurările, că 
pedeapsa e prea grea. 

Robespierre nu articulează un cuvânt. Tace şi ascultă ca un 
sfinx. Cu atât mai bine. În schimb, iau eu cuvântul: 

— Domnule ministru, iertaţi-mă că vă pun o întrebare. Dacă 
pe dumneavoastră, să zicem, v-a nedreptăţit cineva, la cine vă 
duceţi să vă plângeţi? Tot la acela care v-a nedreptăţit? Are el 
obiectivitatea de a se judeca pe el însuşi? 


— Se înţelege că nu... 

Secretarul general îl întrerupe şi mi se adresează sentenţios: 

— Dima, dacă nu ai încredere în mine, îl voi ruga pe domnul 
ministru să încredinţeze altcuiva rezolvarea problemei dumitale. 
Aştept să-mi răspunzi... 

— Cine ar putea să răspundă la această întrebare cu două 
tăişuri? strig enervat de perfidia lui Robespierre. O întrebare 
analoagă i-au pus judecătorii loanei D'Arc. Au întrebat-o: „Te 
crezi oare în graţia lui Dumnezeu?” Dacă răspundea da, se 
făcea vinovată de prezumţiune; dacă răspundea nu, se 
condamna singură. 

— Tinere, nu ştiu de ce ţi-a pus domnul secretar general 
chestiunea de încredere, dar te asigur că domnia sa îţi va face 
dreptate, dac-o ai, bineînţeles... 

— În caz de nevoie, pot să apelez la dumneavoastră ca la un 
judecător suprem? 

— Nici vorbă... Chiar te rog. 

— V-am pus această întrebare, pentru că mi-aţi spus că nu vă 
ocupați de problemele disciplinare. 

— Am să fac o excepţie pentru dumneata. Eşti mulţumit? 

— Da, domnule ministru, foarte mulţumit. 

— Atunci,  Mătăsarule,  ocupă-te dumneata, ai aici un 
memoriu, studiază-l şi... 

Mă adresez secretarului general: 

— Vă rog să-mi spuneţi când aş putea veni după rezultat? 

— Chiar mâine, tot la ora asta, răspunde el. Biroul meu de 
lucru e alături. 

Mă închin foarte respectuos în faţa conducătorilor şcolii 
româneşti şi ies fără să-mi dau seama pe ce drum am apucat... 
Oricum, până mâine nu-i o veşnicie... 


La ieşire mă întâmpină Burtilă, cu faţa întrebătoare: 

— S-a făcut? : 

— Încă nu, îi dau raportul. Trebuie să vin şi mâine. Însă de 
astă dată la domnul secretar general. 

Uşierul încruntă sprâncenele: 

— Dumnealui i-a repartizat chestiunea? 

— Da... 

— Hm! Vino mâine, să vedem ce-i de făcut... 

E limpede: şi Burtilă îşi dă seama, ca şi mine, pe ce mâini am 


căzut. Şi cum s-ar putea să nu-şi dea seama, dacă îl cunoaşte ca 
pe un cal breaz? Dacă săream dincolo de acest cal, aş fi fost 
sigur de succes.. 


Bătălia cu secretarul general 


A doua zi de dimineaţă, la ora indicată, mă înfiinţez în sala de 
aşteptare a ministerului. Sunt poftit numaidecât în cabinetul 
secretarului general. Robespierre mă aşteaptă stând în picioare 
dinapoia biroului şi mă pofteşte foarte politicos: 

— la loc, Dima. 

Mă aşez pe fotoliul arătat, apoi se aşază şi el. Ţine în mâna 
memoriul meu, îl răsfoieşte absent, mai degrabă se joacă în 
neştire cu filele. 

— Sunteţi în măsură să-mi daţi un răspuns? îl întreb după o 
tăcere destul de lungă. 

— Da. Memoriul a fost respins... 

Deşi mă aşteptam, răspunsul lui îmi spintecă fiinţa din cap 
până-n picioare, ca o sabie rece. Il privesc buimac, încremenit, 
înspăimântat, fără să pot rosti cuvintele „de ce?” care îmi stau 
mut pe buze. Dar el înţelege starea mea sufletească şi vine cu 
explicaţia: 

— Am fost nevoit să ajung la această rezoluţie, întrucât n-ai 
invocat în memoriu fapte noi în sprijinul dumitale, care să-mi 
modifice hotărârea anterioară. In schimb, s-a produs o faptă 
nouă. Mi-a fost adusă zilele trecute la cunoştinţă, dar, din 
păcate, ea te acuză, nu te dezvinovăţeşte. 

— Nu ştiu despre ce este vorba. 

— Profesorul Niculescu se află în momentul de faţă internat în 
spital, datorită unei agresiuni comise împotriva lui de autori 
rămaşi necunoscuţi. 

— Şi această agresiune mi se impută mie? 

— N-am spus asta. Poliţia cercetează, iar vinovatul sau 
vinovaţii vor fi deferiţi justiţiei. 

— Nu există decât un singur vinovat, şi acela este însuşi 
domnul profesor Niculescu: a bătut, şi a fost bătut. Nimic mai 
simplu. E o ruşine că în şcoală se întâmplă astfel de lucruri. 
Spuneţi că poliţia anchetează, dar vă încredinţez că niciodată 
nu-l va descoperi pe agresor. 

— De unde ai convingerea asta? 


— Sunt aproape sigur că poliţia l-a cotonogit, pentru motivul 
că şi dumnealui l-a bătut pe băiatul chestorului Balaci, care în 
urma acestui fapt s-a retras de la şcoală. După ce se va 
înzdrăveni, îl aşteaptă şi alţi amatori. Aceştia s-ar putea să fie 
mai categorici şi să-l trimită acolo unde l-a trimis şi el pe elevul 
Şoimaru dintr-a VI-a... 

— Nu înţeleg! Unde a fost trimis elevul? 

— La cimitir... S-a sinucis!... Toată lumea ştie că domnul 
profesor a fost citat la judecătorul de instrucţie. Şi 
dumneavoastră credeţi că după toate astea ar mai putea 
rămâne la liceul nostru viu şi nevătămat? Sau îl veţi transfera în 
altă parte, ca să işte şi acolo alte nenorociri? Să semene răul pe 
unde îl poartă picioarele, pentru motivul că ministerul nu-l 
pedepseşte - dumneavoastră pedepsiţi doar victimele, cum e 
cazul meu. Şi mai credeţi că puteţi merge atât de departe pe 
acest drum? Că nimeni în ţara asta nu se va ridica împotriva 
nedreptăţii? Mă rog, răspundeţi clar, de ce nu l-aţi dat afară şi 
pe el din toate şcolile statului, ca pe mine? 

Robespierre ascultă nemişcat rechizitoriul, privind undeva 
peste capul meu. 

— Deocamdată nu este vorba decât de... dumneata. Cazul 
profesorului Niculescu nu s-a rezolvat, fiindcă e indisponibil... nu 
poate fi audiat... 

— Cazul nu-i recent, durează de când acest profesor e în 
învăţământ. Nu de noi a fost botezat Attila. A venit de la 
Severin, cu poreclă cu tot. 

— Se poate, dar n-am primit nicio reclamaţie împotriva sa. Cu 
acest răspuns îmi închide gura. Sunt sigur că Attila n-o să 
păţească nimic peste ceea ce a păţit. Îl las în pace şi-mi văd de 
necazuri. 

— Mă iertaţi că v-o spun deschis: rezoluţia dumneavoastră 
este adânc nedreaptă. Dacă am analiza împreună faptele, v-aţi 
da seama cât de grav aţi greşit faţă de mine. 

— Ceea ce fac e rezultatul unei lungi meditații. 

— Nu contest. Însă oricui i-am povestit faptele a fost, pur şi 
simplu, revoltat de pedeapsa aplicată. 

— Depinde de persoana căreia i-ai povestit şi de felul cum i - 
ai povestit... 

— Una dintre aceste persoane mi-a spus: „Nu te-au dat afara 
pentru ce-ai făcut, ci pentru ceea ce se temeau că ai putea să 


faci de aici înainte”. 

Secretarul general tresare, lucru neobişnuit la acest om, care 
ai zice că-i durat numai din piatră. 

— Cine este persoana asta? 

— Regret, nu-i pot spune numele, nu fac delaţiuni. Mă întreb 
numai cum e posibil să fie cineva pedepsit pentru ceva... 
eventual? Cum adică, dumneavoastră înţelegeţi să sancţionaţi 
gândurile? 

— Nu-i vorba de gânduri. Din păcate, în cazul dumitale 
prevederile au fost întemeiate. 

— Ce-am făcut altceva, domnule secretar general, decât să 
sădesc un ideal în sufletele a o mie de colegi, ca să le 
împodobesc viaţa searbădă şi uscată? Acest ideal ne-a ajutat să 
găsim entuziasmul, dragostea de frumos şi îndemnul la 
învăţătură. Pentru acest dar făcut tineretului şcolar vreţi să mă 
pedepsiţi? Nu, niciodată! E ceva contra firii, nu se poate să ne 
furaţi visurile, n-aveţi dreptul, e o crimă ceea ce faceţi, nu 
numai împotriva mea, ci împotriva adolescenţei noastre. 
Dreptatea mea e atât de evidentă, încât se impune singură. Aş fi 
putut veni cu tata, are relaţii înalte, dar ce nevoie am de 
ajutorul său? Vreau să cuceresc singur dreptatea mea, mi se 
pare c-o jignesc apelând la forţe din afară. Deocamdată mă voi 
duce la domnul ministru... 

— Rezoluţia a fost raportată domnului ministru... 

— Da?! fac mirat. Şi n-a obiectat nimic? 

— Nu. De obicei, nu iese din cuvântul meu. 

— Nuu?! Mai logic ar fi ca dumneavoastră să nu ieşiţi din 
cuvântul său, pentru că vă e superior... 

— Ceea ce-mi spui sună a obrăznicie din partea unui elev. De 
altfel, la dumneata nu mă miră faptul. 

— Vă înşelaţi. Nu mai sunt elev, ci un simplu particular, de 
vreme ce am fost dat afară din şcoală. Aşa că, nemaifiind 
subaltern, discutăm de la egal la egal - nu? 

— Hm! Ar fi o rațiune, dacă discuţia s-ar petrece altundeva 
decât în ministerul acesta unde te-a adus nevoia. 

— Şi cu domnul ministru voi vorbi tot de pe această poziţie. 

— İn cazul că te va primi încă o dată... 

— De ce să nu mă primească? Mi-a făgăduit în faţa 
dumneavoastră. Când i-am cerut să revin la dânsul, dacă va mai 
fi cazul, mi-a spus: „Chiar te rog”. E cu putinţă ca un demnitar 


să-şi încalce cuvântul? Dar, la urma urmei, pot să renunţ. Voi da 
bătălia cu dumneavoastră, duşmanul meu numărul unu, şi vă 
voi învinge. 

— Eşti sigur, tinere? 

— Se vede că nu mă cunoaşteţi încă. Eu vă cunosc, dar 
dumneavoastră, nu... 

In loc să-l înfurie cutezanţa mea, pe el îl amuză. Fără îndoială, 
am un inamic destul de tenace. Ar putea să mă concedieze, dar 
n-o face, probabil mă studiază, îl interesez... 

— Eu nu accept „bătălia”, cum îi spui dumneata, nu ştiu cum 
ai s-o câştigi, când din capul locului e pierdută. Însă n-am cum 
să te opresc s-o dai. Adolescenţa e plină de contradicții, uneori 
haotică, are îndrăzneli mari şi te-ar putea duce pe un drum 
primejdios... Fii atent, Dima! 

— Nimic nu voi cruța... ca să vă dobor. Să nu vă fie teamă că 
întrebuinţez forţa. Cu un revolver nu obţin nimic, moartea 
dumneavoastră nu mă interesează. Marea mea satisfacţie e să- 
mi daţi singur dreptate, să anulaţi singur rezoluţia aceea 
monstruoasă. 

— Da, lupta pe faţă e cinstită... 

— Vreţi să fiu sincer? Ei bine, vă urăsc din toată puterea fiinţei 
mele, şi această ură este arma îngrozitoare cu care am să vă 
dau lovitura de graţie. De când v-am zărit, mi-am spus: „Acesta 
e Robespierre, personajul pe care l-am detestat cel mai mult din 
istoria omenirii, deşi recunosc că dintre toţi eroii Revoluţiei 
Franceze e singurul care a avut o linie, chiar o idee 
conducătoare. Dar pentru că a ucis-o pe Lucile Desmoulins, îl 
urăsc şi-l voi uri toată viaţa”. 

Secretarul general tresare a doua oară, e chiar puţin 
emoţionat, sau mi s-a părut mie? 

— Dima, dumneata ai unele intuiţii care... Se întrerupe. Voia 
să adauge ceva, dar renunţă. Apoi reia: Închipuieşte-ţi, şi alţii 
mi-au spus acelaşi lucru... 

— Prin urmare, vedeţi, nu greşesc. Sunteţi implacabil, 
incoruptibil, tiran - leit Robespierre. El nu era omul care să se 
împiedice de o viaţă. Dumneavoastră procedaţi la fel. Ştiind deci 
cu cine am de-a face, vă previn că, dacă până la 1 decembrie, 
orele 12, nu veţi reveni asupra hotărârii, mă voi sinucide, ca un 
suprem protest împotriva nedreptăţii pe care mi-aţi facut-o. 

— Dima, recurgi la ameninţări? 


— Nu-i ameninţare, ci doar o formă de luptă. Epuizând toate 
celelalte mijloace, mă văd silit s-o folosesc şi pe aceasta. E cea 
din urmă şi cea mai tare. 

— Nu-i decât o copilărie. Nu înţeleg ce vei avea de câştigat 
dacă te sinucizi. 

— Nimic. Pierd totul, ca biblicul Samson. 

— Atunci?... 

— Dar pierdeţi şi dumneavoastră, ca şi mine. Pierdem 
amândoi deopotrivă... După ce voi muri, cadavrul meu are să vă 
sugrume... 

Robespierre surâde ironic: 

— Eşti sigur de asta, Dima? 

— Sigur, cum vă văd şi mă vedeţi. Veţi fi distrus, stigmatizat, 
scos din societate, hulit, desfiinţat. Chiar dacă rămâneţi în viaţă, 
veţi trăi ca un mort. 

— Ce naiv eşti, dacă-ţi închipui că actul dumitale va 
impresiona pe cineva... Nu, Dima, după câteva zile se va 
aşterne uitarea... 

— Aşa credeţi? În primul rând, nu vor uita duşmanii 
dumneavoastră, care trebuie să fie mulţi, ca frunza şi ca iarba; 
în al doilea rând, nu vor uita prietenii mei, care mă vor răzbuna, 
şi în al treilea rând, nu voi uita eu să anunţ lumea de 
nedreptatea pe care mi-aţi racut-o, împingându-mă în ghearele 
morţii. Am să scriu o broşură cu tot ce s-a întâmplat şi am s-o 
trimit tuturor ziarelor şi revistelor, ca să le asmut împotriva 
dumneavoastră... 

— Constat că eşti mai periculos decât mă aşteptam. 

— Nu fac decât să mă apăr. Şi când mă apăr, sunt fiară cu 
toţi, chiar şi cu mine. Dacă merg până acolo încât mă suprim, 
gândiţi-vă că nu-i glumă! Cunoaşteţi sorocul: 1 decembrie. Până 
atunci, aveţi tot timpul să vă întrebaţi conştiinţa şi să reveniţi 
asupra hotărârii. 

— Te sfătuiesc să renunţi la ameninţarea aceasta nesăbuită. 

— Niciodată! Vă încredinţez, pe cinstea mea, că mă ţin de 
cuvânt. 

— Şi eu te încredinţez că, sub presiune, niciodată nu voi 
reveni... 

— Dar fără „presiune” cum aţi putea reveni? 

— În niciun fel. Consider audiența dumitale încheiată. 

— Şi eu la fel. Adio, domnule Robespierre. Sunt sigur că ne 


vom întâlni la începutul anului viitor, în împărăţia lui Pluton şi a 
Proserpinei. Acolo sper să ne înţelegem şi chiar să devenim 
prieteni... 

Aruncându-i această ultimă săgeată, plec repede, aproape 
fugind. Simt cum îmi circulă bucuria biruinţei prin toate 
mădularele sau, mai bine zis, trăiesc intens certitudinea că am 
fost net superior în ciocnirea cu el. Starea de plenitudine îmi dă 
aripi, voioşie, încredere... 

Aş putea spune că sunt fericit! 


„Pompadura” 


Mă duc la Gambrinus să prânzesc. Comand ceva de pe listă, 
dar n-am tihnă să mănânc ca lumea. M-apuc să-i scriu lui Lotte. 
Cuvintele izvorăsc fierbinţi ca lava din vulcan, revărsându-se pe 
hârtia care nu le mai încape. Cer altă hârtie, apoi încă una, până 
se fac douăzeci de pagini mari şi late. Cine-i în stare să rezume 
ce i-am scris ar putea tot aşa de bine să numere câte picături de 
apă sunt într-o ploaie torențială. li povestesc duelul cu 
Robespierre, săbiile pe care le-am înfipt în pieptul lui blindat, 
apoi ameninţarea supremă. Sub năvala gândurilor şi din goana 
condeiului, omit câteva replici, dar le adaug pe urmă, zăpăcind 
rânduiala textului. Nu-i nimic. Va înţelege Lotte şi aşa ce am 
vrut să-i spun. 

Două ore mi-a luat scrisul. Abia după asta îmi potolesc 
foamea. Şi fuga la poştă, să dau scrisoarea recomandată. Lotte 
nu poate, nu trebuie să aştepte. N-am făcut tocmai bine 
scriindu-i de legământul pe cuvânt de onoare că-mi voi lua 
viaţa, dacă nu se revine asupra eliminării mele. Dar, judecând la 
rece, nici nu puteam să-i ascund acest lucru. 

A doua zi încep o activitate, ca să zic aşa, de informare, 
pentru a şti cu precizie pe care poziţii se mişcă inamicul. Mai 
întâi, îl trag pe Burtilă de limbă, cu ajutorul unui nou bacşiş, 
despre relaţiile lui Robespierre. 

Nu mă mir că are numai duşmani, pretutindeni duşmani. În 
presa opoziţionistă e înjurat în fiecare zi, şi uneori în cea 
independentă. Burtilă crede că numărul duşmanilor necunoscuţi 
e foarte mare. Mai aflu şi alte amănunte: cum o cheamă pe soţia 
sa, ce profesie are, strada şi numărul la care şade cu casa. Îmi 


procura aceleaşi informaţii şi despre capul şcolilor, Mustăciosul. 
Notez toate astea într-un carnet. Când să plec, trece pe acolo un 
tânăr cu lavalieră, având o înfăţişare de boem, nelipsită de 
distincţie. Burtilă îmi face cunoştinţă cu el: îl cheamă Mitache şi 
e redactoi la gazeta guvernamentală Ziua. Îi spune familiar: 

— la vezi, coane, ce chestie are nepotul, pune-o în viteză și 
fă-i treaba! 

Plecăm împreună. Îmi pare bine că am pus mâna pe un 
gazetar, ştiu că ăştia au relaţii întinse, învârt lumea pe degete. 
Nu-i chip să deschid gura, pentru că la fiecare pas e asaltat de 
prieteni sau cunoştinţe. Numai după ce ne depărtăm serios de 
minister, putem încropi o conversaţie. 

— la zi, mamă-dragă, ce suferinţe ai, şi la cine? 

Auzi colo, „mamă-dragă”! Nu-mi displace! Simpatici, gazetarii 
ăştia, cu un singur cuvânt îţi intră pe sub piele. li spun că-i vorba 
de o eliminare din toate şcolile statului. 

— Da' ce-ai făcut, bre, ai pus sacul în capul vreunui belfer? 
Nu, nici atâta... Alta-i povestea, numai că pe stradă e greu să-i 
înşir faptele în ordine, aşa cum s-au întâmplat. 

— Nici nu-i nevoie. Vorbesc cu Bratu, ştii cine-i ăsta? 

— Nu... 

— Directorul secundarului, mamă-dragă... 

— Nu depinde de el, ci de secretarul general... 

— De „Turcu”? Hm! Se complică treaba... Asta e satrap, taie 
şi spânzură şi nimeni nu-i spune „dă-te mai încolo”... 

— Nici domnul ministru? 

— Nici... Ministrul e o fantomă în mâinile lui: zice mamă, zice 
tată, după cum trage Turcu de sfori. 

Nu mă miră. De aceea spunea Robespierre că Mustăciosul nu 
iese din cuvântul său. Îngrijorat, îl întreb pe ziarist: 

— În cazul acesta, ce-i de făcut, domnule Mitache? 

— Ce să fie? Recurgem la a/ianță. Chemăm într-ajutor pe 
Nyu... Dar partea proastă e că se urcă devizul... 

— Cine-i Nyu asta? 

— Auleo, novice mai eşti! Ascultă, mamă-dragă, ai ceva 
gologănet? 

— Aş avea... Cât trebuie? 

— Dacă punem pe Nyu la bătaie, te costă cinci cearşafuri. 

— Dar nu mi-aţi spus cine-i Nyu... 

— Femeia cu cele mai multe relații,  „Pompadura” 


Bucureştiului, înţelegi? Asta îl judecă şi pe dracu' şi-l scoate 
dator. Ai banii ăştia? 

Cinci cearşafuri, adică cinci hârtii de câte o mie... Cam scump, 
dar merită, dacă izbuteşte. Mai bine atac comoara, decât să-mi 
pierd viaţa. Lotte îmi va trimite negreşit suma. Avem zece mii, o 
să ne rămână cinci. Ne închipuim că, în loc de 12, am câştigat 
numai 5 - şi gata. 

— Momentan, nu dispun de atâţia bani, însă aş putea face 
rost. 

— Mamă-dragă, uită-te la mine, şi pe urmă întreabă-mă de 
sănătate. Să nu vorbim numai aşa, ca să n-adormim. Dispui, 
serios, de bani? Altfel, nu mă bag şi n-o deranjez pe Nyu de 
florile mărului. 

— Vă declar foarte serios... 

— Atunci dă-mi un aconto şi-ţi fac legătura. 

— Deocamdată nu dispun decât de o sută... 

De fapt, am mai mulţi bani, n-am cheltuit nici două sute, dar 
ştiu eu cine-i gazetarul ăsta? Şi de ce i-aş acorda atâta 
încredere? 

— Puțin, mamă-dragă. Mai cugetă niţel! 

— De ce nu înţelegeţi că n-am fost pregătit pentru o 
intervenţie plătită? Dacă nu vă achit suma cu care am convenit, 
nu-mi daţi hârtia la mână... 

El stă în cumpănă, câteva clipe, apoi se hotărăşte: 

— Fie, dă-o-ncoace! 

Caut în portmoneu şi-i dau o sută nou-nouţă. 

— E bună şi asta. Săru' mâna... 

Intrăm la terasa Oteteleşanu. Ziaristul pleacă de la masă şi 
vorbeşte la telefon aproape o jumătate de oră. Apoi vine şi-mi 
spune: 

— Mâine la 12 fix te prezinţi la Nyu cu cererea în proţap. Stă 
pe Batiștei, la 14 bis... Notează! 

A doua zi, la 12 fără 5, sun la adresa indicată. O femeie în 
vârstă vine şi-mi deschide. Trebuie să fie slujnica. li spun cine 
sunt şi ce vreau. 

— Domnişoara doarme, obiectează ea, nu ştiu ce să fac - s-o 
scol? 

Ridic din umeri: 

— Dacă mi-a dat oră?! Slujnica pleacă şi revine imediat: 

— Poftiţi... 


Trec printr-un hol elegant mobilat, şi de-aci mă pomenesc în 
dormitorul stăpânei, numai între dantele, mătăsuri şi covoare. În 
patul Louis-Quinze răsare de sub plapumă un căpşor de copilă 
cu părul blond, cârlionţat, care-i dă aerul de păpuşă milaneză. 

— Scuză-mă că te primesc în pat, n-am vrut să te fac să 
aştepţi. Nu te superi, nu-i aşa? 

Nu s-a uitat la mine când mi-a cerut iertare de formă. Îi 
răspund cu o galanterie foarte la îndemână: 

— Frumuseţea îşi poate îngădui orice capriciu, fiind scutită de 
scuze... 

Auzind complimentul, mă cântăreşte îndelung cu privirile, îmi 
face, cum s-ar zice, preţul. Cred că am reuşit la examen. Surâde 
larg, cu ochii şi gura: 

— Bravo, puştiule, te pricepi să măguleşti o femeie. Unde-ai 
învăţat asta? Câţi ani ai? 

— Nouăsprezece, îi răspund cam dezamăgit, pentru că mi-a 
spus „puştiule”, cuvânt pe care nu pot să-l sufăr. 

— Atunci eşti încă elev, cu caş la gură, nu? Zăpăcitul de 
Mitache mi-a telefonat că-i vorba de un tânăr... în sfârşit, cineva 
cu care se poate sta de vorbă. Cu elevi nu obişnuiesc să lucrez... 

— Vă rog să mă iertaţi că v-am deranjat. De altfel, nu e vina 
mea că mă aflu aici... şi fac câţiva paşi îndărăt... 

— Stai, nu pleca... 

— Inutil, zeiţă, în Olimpul dumneavoastră se vede că numai 
Jupiterii cu barbă au acces... 

— la te uită ce vorbe îi ies din gură! se miră Pompadura din 
patul Louis-Quinze şi, văzându-mă la uşă, aleargă după mine şi 
mă reţine cu sila. 

Râde aşa de fermecător, că-mi suceşte minţile. Nici nu mai 
ştiu pe ce lume mă aflu. Mă întreabă ce băutură îmi place, 
Madeira, Chianti, Malaga? 

— Prefer Porto... 

— În regulă, am un Porto excelent. 

Camerista aduce cu un cărucior băutura şi o sumedenie de 
sandvişuri, iar pentru ea o ceaşcă de cafea cu lapte şi cornuri. 
Incepem conversaţia. Deocamdată nu mă întreabă ce mă doare. 
Se interesează mereu de mine, cine sunt, de unde vin, ce-am 
făcut şi pe unde am umblat. Îi înşir volubil vrute şi nevrute, iar 
când vinul îmi dezleagă limba, o potopesc cu impresii din 
călătoriile mele, mai ales despre Java, cel mai înflorit petec de 


pământ de pe glob. 

— O, cât aş vrea să văd insula asta! exclamă Nyu cu toate 
dorurile de ducă trezite în suflet. 

Vibrează la frumos, constat eu mintal, şi mă bucur că viaţa pe 
care o duce nu i-a sugrumat încă sentimentele. De altfel, e 
tânără, n-are nici 30 de ani. 

Sună telefonul. În locul ei, vorbeşte camerista, care spune că 
domnişoara a plecat în oraş. 

— Nu sunt acasă pentru nimeni, Smarando, înţelegi? Pentru 
nimeni! 

— Prea bine, domnişoară! 

Camerista iese şi se întoarce cu încă o sticlă. O mustru din 
ochi, ea motivează că i-e sete şi vrea să bea. Umplu paharele şi 
ciocnim. Îmi destăinuie că a fost în Franţa, era studentă, a stat 
doi ani la Paris, însă nu şi-a terminat studiile, din pricina unui 
bărbat care ia năruit viaţa. 

— Din cauza lui am ajuns... ceea ce sunt... Ah! ticălosul, cât |- 
am iubit!... Dar să lăsăm asta... Spune-mi de cine depinde 
rezolvarea chestiunii tale? 

— De secretarul general Mătăsaru... 

— Ah! ăsta-i turc... Imposibil să obţii ceva de la el. 

— Domnul Mitache mi-a spus că, totuşi... 

— Nu pot să te păcălesc. Din piatră seacă se mai poate scoate 
apă, de la turc, însă, nimic... Trebuie mers mai sus, până la 
primul-ministru... Să te-aud mai întâi despre ce-i vorba? 

— M-au eliminat din toate şcolile statului... 

— Pentru ce? 

— Povestea e cam lungă... Trebuie s-o iau de la începutul în 
ceputului... 

— Spune-mi-o! la-o de unde vrei... Te ascult până diseară, nu 
mă mişc de pe scaun... 

Dacă-i aşa, încep domol, fără grabă, să învii trecutul încă 
proaspăt... 

De undeva, de departe, a poposit în Cetatea Banilor un 
adolescent cu ochii albaştri precum cerul primăverii. E elevul 
Dima dintr-a VIl-a, care până atunci a privit viaţa pe fereastra 
deschisă sau a cules-o din cărţi. Abia anul ăsta urmează pentru 
prima dată ca elev cursant. E nedumerit de apucăturile 
colegilor, de vocabularul lor pitoresc şi se simte întrucâtva 
dominat de ei. Dar nu trece mult şi timoratul adolescent se 


deschide ca o aripă înainte de zbor, subjugând toată clasa, tot 
liceul, toată şcolărimea din oraş, încât devine idolul tineretului 
şcolar. Ce minune s-a întâmplat? Niciuna sau una mare de tot: 
Dima i-a înhămat pe colegii săi la carul unui vis măreț, o 
temerară expediţie transoceanică pe întinsul Pacificului, unde se 
află o insulă fără nume, şi în acea insulă, o comoară, şi în 
mintea adolescenților, o altă comoară: ideea unui falanster 
măreț, pe care să-l realizeze acolo. Fiinţa visului creşte mereu, 
elevii trăiesc două vieţi paralele, care se împlinesc una pe alta: 
reveria şi realitatea... 

— Ce poveste frumoasă! exclamă ea, furată ca de vrajă. Nu- 
mi închipuiam că s-ar fi putut întâmpla asemenea lucruri pe 
undeva. N-ai exagerat deloc? 

— Absolut deloc... Mai degrabă am diminuat... 

— Şi istoriseşti atât de frumos, parcă ai citi dintr-o carte... Pe 
Magotu şi Basu îi văd desluşit înaintea ochilor. Ceilalţi băieţi 
sunt mai estompaţi, dar simt cum trăiesc şi ei. Spune mai 
departe... 

Trec peste drama lui Şoimaru şi descriu năpasta care ne-a 
lovit la ora de istorie cu nefastul epilog: ancheta secretarului 
general. Faptele noastre capătă contururi limpezi, îmbrăcate 
bogat în haina cuvintelor. 

— Aţi recurs la grevă? se miră Nyu toată. Cum, o grevă 
şcolară? Ce imaginaţie! Aşa ceva nu s-a pomenit... 

Fireşte că nu s-a pomenit. Cu atât mai bine! De ce să nu fi 
făcut noi începutul? 

— Vine la rând represiunea sângeroasă, când regenta 
Grigoridei a fost târâtă în beciurile poliţiei, maltratată şi 
schingiuită. 

— Te-a bătut comisarul?! strigă ea, fierbând de indignare. 
Cum a îndrăznit, bruta? Şi n-ai reacţionat? Trebuia să-i zdrobeşti 
capul... să... 

— Nu i-am zdrobit capul, dar cu două directe bine plasate l- 
am făcut knock-out şi am evadat. După aceea, l-am pândit pe 
Attila - un sac în cap şi expediţie urgentă la spital. Zace şi acum 
cu scheletul deteriorat... 

Nyu sare în sus şi bate entuziasmată din palme: 

— Bine i-ai făcut monstrului! Merita o corecție adevărată! 

Crede că eu sunt pedepsitorul. Nu strică puţină exagerare 
Parcă am uns-o cu miere pe suflet, aşa se bucură. E de neînțeles 


cât de intens participă la povestirea mea, cum trăieşte cu toată 
fiinţa 

În dormitor s-au strecurat umbre cu paşi de vată. Doamne, 
când s-au scurs cinci ore? Vasăzică, povestesc de atâtea ore, 
fără să-mi dau seama de apăsarea timpului. Bine, eu, se 
înţelege, dar ea ? O interesează într-atâta, încât a uitat de sine? 
Vreau să amân continuarea pe altă dată, mi se pare că abuzez 
prea mult... 

— Nu, nu, nu! se împotriveşte Nyu. Spune mai departe. Dacă 
ai şti ce nostalgie mi-ai trezit pentru vremea când eram elevă, 
pentru visurile care-mi scăldau fiinţa într-un ocean de fericire. 
Da, acum sunt şi eu adolescentă, ca tine. [i-o spun foarte 
serios... 

O cred. Numai aşa îmi explic de ce i-am captat într-atât 
interesul. Continui povestirea de unde am întrerupt-o. Ultimul 
capitol e audiența la ministru, apoi la secretarul general. Dar 
greşesc, nu-i ultimul capitol sau e ultimul capitol tră;t. Cum se 
va încheia romanul meu? Cu moartea eroului principal? 

Redau pe larg convorbirea cu Robespierre, aproape replică cu 
replică. Mi se întâmplă ca în focul naraţiunii să sar câte ceva, 
dar revin îndată ce-mi reamintesc. Numai despre ameninţarea 
cu sinuciderea nu-i pomenesc nimic. Nu ştiu ce mi-a venit s-o 
trec sub tăcere. 

— Aşa i-ai spus bestiei? Că-l vei dobori? Că va trăi mort, gonit 
din societate? Bravo, dragule, eşti un bărbat în toată puterea 
cuvântului... 

Şi, pradă unui entuziasm pe care nu-l mai poate stăpâni, ma 
mângâie cu mâna pe obraz, îmi netezeşte părul, mă sărută 
matern pe frunte. 

— Am să te scap de năpastă, chiar dacă ar fi să mă războiesc 
cu toţi titanozaurii. Mă duc la primul-ministru, la rege, la 
Dumnezeu în ceruri. Nu-ţi cer nimic pentru acest serviciu. 

— Cum adică, lucraţi gratuit pentru mine?... 

— Da... Ca pentru cineva foarte drag... Să nu mă înţelegi 
greşit... 

— Şi mie îmi sunteţi foarte dragă... 

Ameţit de vinul tare şi mai mult de farmecul ei, o prind în 
braţe şi o trântesc pe patul încă nefăcut. Nyu a înţeles. Pare 
uluită de gestul meu, la care nu se aştepta. Se zbate, se 
împotriveşte, ripă: 


— Nu! Nu! Asta nu! Mi-e ruşine! 

Vorbele ei sunt de circumstanţă, nu cred în ele. O astfel de 
femeie se mai poate ruşina? Împotrivirea nu-i decât o scuză abil 
mascată, nimic altceva. Dar Nyu îmi ghiceşte gândurile: 

— Cum de nu pricepi atâta lucru? În preajma ta m-am simţit 
adolescentă ca odinioară, am devenit şcolăriţa de la Ursuline, 
moartă după un elev nătâng de la Şcoala Militară, care se 
fâstâcea când ne vedeam, duminica, şi n-a îndrăznit decât să 
mă strângă de mână. Dar acea strângere de mână e cea mai 
frumoasă amintire pe care o port în mine. Şi tu vrei acuma să-mi 
aduci aminte de ceea ce sunt?... 

Plânge! Cerule, femeia asta - curtezana asta - plânge 
zdrobită, îi cer iertare, vreau s-o împac. Degeaba, iluzia nu mai 
învie, mai rău o întărât. Toată fiinţa ei e o rană care doare. 

— Pleacă, strigă printre sughiţuri, nu vreau să te mai văd! M- 
am înşelat în privinţa ta. Eşti o brută, la fel ca şi ceilalţi... 

Îngrozit, ca şi când aş fi comis o crimă, o las în lacrimi şi o iau 
la fugă. Mă împiedic de câteva ori, dar tot nimeresc uşa, iar 
paltonul îl îmbrac abia jos, în stradă... 

... Afară e mai puţin întuneric decât în mine. 


Marea întrebare 


Grăbesc paşii spre casă, din nevoia unui refugiu unde să fiu 
singur. În urechi îmi sună mereu, sâcâitor, un glas care nu-i al 
meu, dar, cu toate astea, vine din fiinţa mea: „Eşti un ticălos! 
Eşti un ticălos! Eşti un ticălos!” 

Mi-o spune de atâtea ori, deşi nu mai e nevoie. Da, recunosc, 
sunt un ticălos... 

M-am purtat cu Nyu ca o brută în care nu trăiesc decât 
simţurile primare... Cum de n-am înţeles că în sufletul ei a fost 
un cutremur care ar fi putut să-i schimbe sufletul? l-am călcat în 
picioare aripile, i-am frânt zborul, năzuinţa, visul - aşa cum a 
făcut Robespierre cu mine... 

O apuc pe Calea Victoriei în sus, furişându-mă printre pietoni, 
ca un răufăcător printre oameni cumsecade. 

Trec prin piaţa Amzei şi o iau la stânga, pe Primăverii. 
Locuinţa mea e la o sută de metri. În faţa ei, a oprit o birjă. O fi 
proprietăreasa, care s-a întors acasă? Nu, e altcineva, poate 


vreo rudă... Are un geamantan în mână, a venit, probabil, din 
provincie, încearcă să deschidă portiţa de fier... 

— Vă rog, pe cine căutaţi? o întreb. 

— Grig, tu eşti? strigă necunoscuta şi, lăsând geamantanul 
jos, vine în braţele mele. 

E Lotte în carne şi oase! Cui i-ar veni să-şi creadă ochilor? A 
plecat de acasă şi a venit la Bucureşti... Cum a plecat, de cea 
plecat, ce va face aici, cât va rămâne? Sunt atâtea întrebări care 
nu încap într-o singură clipă, aşa cum vrea nerăbdarea din 
mine... 

O conduc sus, în cameră, aprind lumina şi o ajut să-şi 
dezbrace paltonul. 

— Ce frumos e la tine! Şi cald... De unde vii? Ce mă făceam 
dacă mai întârziai? M-ar fi primit gazda ta? Sau trebuia să te 
aștept afară, în frig? 

— Mai bine, spune-mi, nu ţi-e foame? Dacă n-ai pus nimic în 
gură, ne repezim şi cinăm. E un restaurant foarte aproape. 

— Nu, nu mi-e foame... Sunt obosită!... 

Se aşază pe un fotoliu. Mă uit la ea, parcă s-a urâţit. Sau mi se 
pare? Nu, nu mi se pare. Unde-i lumina ochilor care o scălda în 
strălucire, unde-i frăgezimea făpturii, unde-i vioiciunea de 
căprioară? Nu mai sunt toate astea, şi Lotte arată acum ca toate 
fetele obişnuite. 

Mă aşez lângă ea şi-i pun marea întrebare care-mi şade ca o 
stâncă pe suflet: 

— Nu spui nimic, Lotte? Ce s-a întâmplat? De ce ai venit? 

Parcă o frig cu jar. Sare în sus şi se cuibăreşte la pieptul meu, 
făcându-se mică, mică. O strâng în braţe, îi mângâi părul, o 
dezmierd. Tremură ca o păsărică încăpută pe mâini străine, simt 
cum toată făptura ei e în primejdie şi cere ajutor. 

— Grig, ce puteam face? Să te las să mori singur? Şi eu - cum 
rămân? Vrei să trăiesc mai departe, fără tine? Niciodată! Murim 
împreună, unul lângă altul, îmbrăţişaţi... Are să fie atât de 
fermecătoare moartea noastră!... Pentru asta am venit! 

E îngrozitor ceea ce vrea Lotte. Cum aş putea să accept jertfa 
ei supremă? Ea e copilă, crede în jocul cu moartea, dar acest joc 
de spaimă nu-l joacă nimeni decât o singură dată... 

— Nu, Lotte, e o nebunie ce-ai făcut, o nebunie ce ai de gând 
să faci... Trebuie să trăieşti, înţelegi, nimeni şi nimic nu te obligă 
să-ţi pierzi viaţa. 


La auzul acestor cuvinte, Lotte, desprinzându-se din braţele 
mele, se trage câţiva paşi îndărăt. Un nor negru îi acoperă faţa, 
iar durerea îi sfâşie glasul. 

— Grig, strigă ea, tu eşti, Grig? Tu-mi spui să trăiesc mai 
departe, după moartea ta? Să fiu înţeleaptă, să mă bucur de 
viaţă, să mă mărit cu altul? Asta vrei tu? Asta? 

— Nu ştiu ce vreau, dar ştiu că aş fi un nemernic dacă te-aş 
târi cu mine în groapă. 

— De ce ţi se pare că mă târăşti? Dacă m-ai ucide prin 
surprindere, fără voia mea - atunci, da... însă de vreme ce 
vreau eu însămi?... Uite, n-am decât să plec, mă duc înapoi la 
gară şi m-arunc sub roţile trenului... De ce să mor singură, 
întristată, în loc să murim împreună, cu zâmbetul pe buze? Tu 
nu mă mai iubeşti, Grig... 

— Tocmai pentru că te iubesc prea mult, ţin la viaţa ta... Am 
strigat aşa de tare, că Lotte s-a tras înapoi... lartă-mă, te-am 


speriat... 

— Vezi, de tine mă sperii, dar de moarte, nu... 

— Bine, Lotte, fie... Dacă va trebui să murim - murim 
amândoi... 


— Dragul meu, dragostea mea! exclamă ea transfigurată şi 
mă sărută pe ochi, pe gură, pe obraji, într-o dezlănțuire 
vijelioasă. Apoi, sleită de puteri, se lasă pe fotoliu şi murmură: 
Credeai că dragostea mea e o glumă? 

Mă trece un fior prin şira spinării. Îmi dau seama cât de mult 
mă iubeşte această fată neprihănită, încât moartea devine, în 
mâinile iubirii atotputernice, o simplă jucărie de copil. Cine ar 
putea să i se împotrivească, mai ales cu pretexte şi prejudecăţi 
curente? 

Nu mi-o închipuiam atât de dârză şi de voluntară. Se vede că 
ea ştie să iubească mai mult decât mine. 

E adevărat: noi nu eram făcuţi să ne împăcăm cu o viaţă 
searbădă, monotonă. Dacă nu putem pleca acolo, departe, în 
Grigorida noastră - mai bine moartea! Aut Caesar - aut nihil! 25 

Lotte îmi povesteşte cât de alarmată a fost din pricina ultimei 
scrisori. Nana i-a dat-o la şcoală şi, îndată după ce a citit-o, a 
luat hotărârea de a veni la Bucureşti. A adus şi comoara cu ea: 
10 000 de lei... Să tot trăim - deşi nu mai avem decât 27 de zile, 
adică până la 1 decembrie, când expiră ultimatumul pe care i l- 


25 Sau Cezar, sau nimic! 


am dat lui Robespierre. O viaţă întreagă, dacă ne gândim că 
fiecare clipa poate să însemne o veşnicie... 

— Mama ta n-a prins de veste când ai plecat? o întreb. 

Nu. A profitat de lipsa ei de acasă, se dusese la un dentist. 
Numai Cuviosul Gigi a văzut-o ieşind cu geamantanul, a privit 
lung în urma ei, dar n-a întrebat-o nimic... 

— Vai, ce-o fi spus mama ta, când şi-a dat seama că ai fugit... 
Nu i-ai lăsat niciun rând? 

— Am încercat să-i scriu, dar m-am răzgândit... 

Se lasă o tăcere grea peste noi. Stăm încremeniţi, fiecare cu 
gândurile lui. Într-un târziu, o îndemn: 

— Haide, culcă-te... Eşti obosită... Ea face semn din cap că 
nu... Nu vrei să-ţi aduc ceva de mâncare? Cred că, totuşi, ţi-e 
foame... 

Lotte nu-mi răspunde. Se aşază pe marginea patului şi 
izbucneşte într-un plâns furtunos, cu sughiţuri. Mă apropii de ea, 
în grijorat: _ 

— Draga mea, ce-i asta? |ţi pare rău că ai venit? 

Mă îndepărtează cu mâinile, nu mă poate suferi în apropiere 
şi plânge tot mai sfâşietor, scăldând perna cu lacrimi. Sunt 
disperat, nu ştiu ce să fac, nu-i chip s-o potolesc. Nu trebuia să 
aduc vorba de mama ei. 

— Lotte, draga mea, iubita mea, dacă vrei, te duc înapoi 
acasă. Nu ţi-ai dat seama ce faci, dar nu-i nimic, totul se poate 
îndrepta. Mâine plecăm la Craiova. Ne-am înţeles, nu-i aşa? 

Mai bine tăceam. Vorbele mele, în loc s-o domolească, mai 
mult îi întețesc plânsul. Se zvârcoleşte în pat, spintecată de 
suspine, parcă s-a rupt ceva din ea. O privesc mut, mă doare 
durerea ei şi nu-i pot da niciun ajutor. Cel mai cuminte lucru e s- 
o las în pace până se potoleşte. După aceea voi vedea ce-i de 
făcut. Mă lungesc în pat, îmi potrivesc o pernă sub cap şi rămân 
aşa, neîndrăznind să fac cea mai uşoară mişcare, de teamă să 
n-o supăr. Sunt atât de îndurerat de ceea ce se întâmplă cu 
Lotte, încât nu pot să leg două gânduri. 

Într-un târziu, prind de veste că fata nu mai plânge. A 
adormit, de-a curmezişul patului, cu perna în braţe. lau o pătură 
şi o învelesc, să nu răcească. 

O zi grea de lacrimi coboară în trecut. 


Logodna 


A doua zi de dimineaţă, când fac ochi, văd pe Lotte stând în 
genunchi, lângă pat. 

— lartă-mă, Grig, că aseară te-am făcut să suferi. Nu m-am 
putut stăpâni, trebuia să plâng. Mă ierţi, spune? 

— Ce copilă eşti, Lotte! Dimpotrivă, tu trebuie să mă ierţi că 
te-am adus aici. Dacă îţi pare rău, plecăm înapoi chiar acum. 

— Nu!... Nu!... iubitul meu, niciodată nu ne mai întoarcem. Să- 
ţi iasă asta din cap. Nu mă judeca după o slăbiciune trecătoare. 
Când vei înţelege că-i o fericire să verşi atât de multe lacrimi, 
încât să nu mai poţi plânge? Fără plâns, n-aş fi reuşit să mă rup 
de viaţa pe care am dus-o până acum, să smulg rădăcinile 
crescute adânc în mine şi să mă pregătesc pentru marea 
plecare. Mă mir că nu înţelegi lucrul acesta, prostuţ mic ce eşti! 

Dau să-i răspund, dar ea îmi astupă gura cu o sărutare. Apoi 
mă îndeamnă: 

— Hai, scoală-te şi îmbracă-te! 

Trag plapuma de pe mine şi cobor din pat. Când vede că am 
dormit îmbrăcat, pufneşte în râs: 

— Leneşule, de ce nu ţi-ai scos hainele? Uite cum le-ai 
mototolit! 

— Nicio tragedie. Cât o fi ceasul? 

— E aproape 9. 

După gustarea de dimineaţă, plecăm în oraş. Eveniment 
însemnat, pentru că-i prima noastră ieşire în lume. Amândoi 
păşim simplu şi spontan, ţinându-ne de mână. Străzile pe care 
trecem sunt aproape pustii, dar eu nu le simt golul, pentru că aş 
umple cu Lotte nu numai Bucureştiul, ci tot pământul. E o vreme 
aspră, geroasă. Soarele istovit vrea să dea zâmbet acestei zile 
de toamnă şi reuşeşte să pună fetei o dungă de argint pe umeri, 
ca un om văzut împotriva luminii. Când ajungem în centru, mă 
întreabă: 

— Asta-i Calea Victoriei? 

— Nu, bulevardul Elisabeta. 

— Aşa-i, uitasem. Pe Victoriei nu umblă tramvaiele. 

Ea nu cunoaşte oraşul, a fost numai de două ori, la 
concursurile şcolare ale „Tinerimii Române”. O apucăm în jos, 
pe marele bulevard, spre Eforie. Lotte îmi ia braţul şi păşim 
domol, înotând printr-un fluviu de oameni. Ne oprim la fiecare 


vitrină mai răsărită. 

Sunt copleşit de cele mai felurite sentimente: când mă bucur 
de libertate şi trag aer mult în piept ca s-o simt mai bine, când 
mă înhaţă teama de a nu fi urmărit, nu numai de poliţie, ci chiar 
de tata, care, fără îndoială, a avut tot timpul să afle de isprava 
mea. Ce catastrofă, dacă l-aş întâlni acum pe stradă... 

Pe de altă parte, mă simt fericit că Lotte e lângă mine, fără 
lanţurile familiei şi ale societăţii, liberă ca pasărea cerului. Şi 
totuşi, o ţepuşă de tristeţe îmi înţeapă inima, gândindu-mă că la 
1 decembrie va trebui să plecăm într-o călătorie fără întoarcere, 
în necunoscut... 

N-am răgaz să-mi fac gânduri prea multe. Până atunci mai e 
timp destul, câte nu se pot întâmpla... 

Ne oprim în faţa unei vitrine încărcate cu bijuterii, a căror 
strălucire ne ia ochii. 

— Ce colier frumos! exclamă ea, dezmierdându-l cu priviri 
jinduitoare. 

— Dacă-ţi place, ţi-l cumpăr. 

— Ce să fac cu el? Pentru cine m-aş împodobi, dacă tu mă 
placi şi aşa? 

M-a convins. Obiecţia ei e fără replică. 

— Uite, are şi verighete. Astea ne trebuie... Lotte mă 
îmbrăţişează cald cu privirea. 

— Desigur. Ne logodim şi ne cununăm... Tu nu vrei? 

— Vreau, Grig, şi încă cum! şopteşte ea, strângându-mă tare 
de braţ. 

— 1 decembrie trebuie sa ne găsească uniţi în faţa tuturor. 
După ce cumpărăm verighetele, rămânem cu ele în deget. 

Lotte păşeşte parcă pe culmi de fericire. 

— Ce bine-mi pare că te-ai gândit la asta, Grig, zeul meu 
adorat ! Să ştii ca diseară mă voi închina ţie. 

— Prostuţă mică, vrei să te pui în conflict cu Jupiter? Va 
dezlănţui toate fulgerele împotriva ta! 

— Nu-mi pasă. Numai tu să nu tuni şi să nu fulgeri! Râdem 
zgomotos, fără a lua seama la lumea care întoarce capul după 
noi. 

— Acum, fermecătoare logodnică, urmează partea a doua a 
programului: echiparea. Nu ne putem cununa, nici duce la 
teatru sau chiar la restaurant, în toaletele astea. 

— Scumpul meu logodnic, mi se pare că domnia ta ai început 


să te gândeşti mai degrabă la viaţa asta, decât la cea viitoare. 

— Eroare profundă! Vreau să trăim în aceste trei săptămâni 
atât de intens, cât ar trăi alţii în o sută de ani. Măcar în felul 
acesta, dacă a/tfel/ n-am reuşit... 

— Pentru asta ne-ajunge dragostea noastră. Risipa, luxul, 
petrecerile sunt lucruri goale. Să rămânem tot noi, Grig... Te 
rog! 

— Şi atunci, ne cununăm aşa? 

— Ba nu... Pentru cununie, mi-ar trebui o rochie de mireasă, 
iar ţie, haine negre. 

— Îţi mai trebuie şi o rochie de seară. 

— Fie şi asta... 

Abia la ora 1, când se închid prăvăliile, punem capăt 
cumpărăturilor. Amândoi suntem frânţi de oboseală şi ne eo 
foame de lup. Ne ducem la terasa Oteteleşanu, să prânzim. 
Când ne întoarcem acasă, găsim toate lucrurile cumpărate. A 

Îmi vine o idee pe care numaidecât o transform în faptă. Îi 
scriu lui Robespierre să nu creadă cumva că am uitat de 
fagăduiala făcută zilele trecute. Mai mult decât atât, îi aduc la 
cunoştinţă că şi logodnica mea va muri odată cu mine, 
protestând şi ea. Cu jertfa vieţii, împotriva  nelegiuirii 
ministerului. Să binevoiască domnul secretar general a atrage 
atenţia conştiinţei sale că două vieţi nevinovate, una de 17, alta 
de 19 ani, îl vor trage din mormânt la răspundere în faţa 
umanităţii... 

Lotte, câştigată de această idee, semnează scrisoarea alături 
de mine. 

Dăm o raită prin Cişmigiul cu pomii goi, văduvit de verdeață. 
Aleile sunt pustii, lacul - mic senin de apă - pustiu şi el. Grădina, 
fără podoaba frunzişului, are un farmec trist, ca o femeie 
frumoasă în zdrenţe, care plânge. 

— Să plecăm, e prea mohorât Cişmigiul, îmi şopteşte Lotte la 
ureche. 

Urcăm pe-o alee părăsită, cu preş de frunze moarte, şi ieşim 
în stradă. Mai departe, la câţiva paşi, se înalţă o biserică veche, 
cu ziduri de piatră roase de curgerea vremii. Un preot bătrân, cu 
barba albă de Moş Crăciun (seamănă mult cu popa din 
Obogeni), dă sa intre pe poartă. Îl opresc şi-l întreb: 

— Sfinţia-voastră sunteţi parohul bisericii? 

— Eu, din vrednicia lui Dumnezeu! Dar ce năzuiţi de la mine, 


suflete ale Domnului? 

Îmi place mult vorbirea neaoşă şi colorată a preotului. De 
aceea intru de-a dreptul în subiect: 

— Vrem să ne logodim, părinte. 

— Domnul să vă binecuvânteze! Slujim în sfânta biserică sau 
acasă? 

— În biserică... 

— Vestiţi-mă când veniţi cu alaiul, şi eu sunt gata. 

— Părinte, nu s-ar putea chiar acum? 

— O, năstruşnică grăbire a tinereţii! Fie! De la un slujitor al 
Domnului, nimeni nu se cade să plece cu inima îndoită... Aveţi 
naşi? 

— N-avem. 

— Vă cunună Domnul. Verighetele le-aţi adus? 

— Da, astea da. 

— Atunci, să purcedem în sfântul lăcaş. Mergeţi prin faţă şi 
aşteptaţi până vă deschid. Dar nici nu mi-aţi spus cum vă 
cheamă. 

— Pe mine, Grigore, şi pe ea, Charlotte. 

— Sunteţi studenţi, se vede treaba, aşa-i? 

— Da, părinte, studenţi... 

Îmi pare bine că nu ne întreabă mai mult. Nu mi-e deloc la 
îndemână să mint tocmai acum. 

După ce pleacă preotul, Lotte mă strânge puternic de mână 
şi-mi şopteşte sugrumată de emoție: 

— Grig, dragule, nebunule, nu m-aşteptam să... 

— lubita mea, ce era să fac? Timpul zboară, şi noi trebuie să 
trăim 70 de ani în 19 zile... 

Un băiat lung şi deşirat ca Păleaţă, pesemne paracliser, ne 
deschide uşile bisericii. Pătrundem înăuntru cu paşi şovăielnici. 
Toţi sfinţii zugrăviți pe pereţi aţintesc asupra noastră priviri 
mirate. Mă simt parcă pe alt tărâm, undeva în Orient, foarte 
departe, deşi nu mă desparte decât o uşă de lumea de afară. 
Chiar şi Lotte şi-a schimbat înfăţişarea: i s-au alungit trăsăturile, 
chipu-i arată ca de ceară, încât, dacă s-ar rezema pe perete, 
oricine ar lua-o drept o icoană bizantină. 

Mă cutreieră o puzderie de fiori prin şira spinării. Şi mă simt 
mereu zguduit de cutremure. 

Trag cu coada ochiului spre Lotte, care stă lângă mine, înaltă 
şi dreaptă, şi o văd plutind departe, pe-o coamă de nori, în 


rochie albă de mireasă, cu o cunună pe cap, împletită din flori 
de lămâiţă, şi voal lung, care freamătă în bătaia vântului. In 
spatele ei, vine un pâlc de fete cu cosiţele revărsate pe umeri 
cântând: Vino din Liban, mireasă! Alaiul ciudat se apropie de 
templul durat din marmură albă, tronând deasupra norilor, 
undeva pe un pisc de munte, şi urcă nesfârşite trepte, şi urcă, 
urcă mereu, până în pridvorul marelui templu. Acolo, sus, o 
aştept înconjurat de arpetişti, îmbrăcaţi toţi la fel, în redingote 
albastre ca seninul cerului. Ei intonează, cu un singur glas, 
acelaşi cântec, care se împleteşte cu cântecul fetelor şi face să 
tresalte văzduhul. 

lată-ne acum, mire şi mireasă, păşind pe covorul de raze. 

Lotte mă strânge încet de mână, de parcă ar vrea, cu gestul 
ei, să peceduiască legătura noastră. îi înţeleg gândul şi-i 
răspund la fel, cu o strângere de mână. 

După ce se termină slujba logodnei, bătrânul preot ne urează: 

— Să trăiţi, Feţi-Frumoşi, şi să vă bucuraţi de viaţă! 


Romeo şi Julieta 


Plecăm de la logodnă într-o stare sufletească de sărbătoare. 
Au coborât umbrele înserării. Aerul rece de afară ne face bine. 
Păşim voioşi şi zvelţi, parcă ne-ar fi crescut aripi la picioare. 

— Ce zici, mergem la un spectacol? 

— Nu, mai bine ne retragem în apartamentele noastre. Sunt 
obosită. 

— Dă-mi, te rog, actul de naştere, să văd câţi ani ai! 

— De ce? 

— Crezi că m-am logodit cu o băbuţă, care să se plângă 
mereu de oboseală? 

— Nesuferitule, ce este astă-seară la Operă? 

— Boema. 

— Cine cântă? 

Ne apropiem de afiş şi, la lumina palidă a unui felinar, 
cercetăm distribuţia. 

— Nu-mi place, cântă Alina Barbu. 

— Ei şi? Te mănâncă? 

— Nu pot s-o sufăr. N-are un pic de talent. 

— Să mă ierţi matale, are talent cu carul, uite-aşa! 


— De ce-i ţii astfel partea? 

— Dar tu de ce o ponegreşti? 

— Fiindcă aşa-mi place. Dacă te topeşti după dânsa, n-ai 
decât să te duci singur să-i auzi ciripitul de privighetoare. Eu mă 
întorc acasă. 

Bună socoteală! Abia ne-am logodit, şi gata cearta! Cu multă 
greutate, o conving să mergem la Naţional, unde se joacă 
Trandafirii roşii de Zaharia Bârsan. Până să înceapă spectacolul, 
Lotte stă îmbufnată şi nu scoate o vorbă. Dar piesa, cântând 
supraomenescul sacrificiu al lui Zefir pentru Liana, fata 
împăratului, cu versuri înaripate, cu decoruri şi costume vrăjite, 
ne poartă într-o lume nouă, necunoscută, şi astfel uităm de 
Alina, de cearta noastră, de tot... Când ne amintim că am fost 
supăraţi, ne vine să râdem. 

Naţionalul revarsă un fluviu de oameni pe uşile larg deschise. 
Ne strecurăm prin mulţimea pestriță şi o apucăm la întâmplare, 
în sus, pe calea Victoriei. ă 

S-a pornit un vânt rece, care ne îngheaţă mădularele. Imi 
strâng paltonul pe trup şi ridic gulerul. Câte o răbufneală e gata- 
gata să ne ridice în văzduh. 

— Nu ţi-e frig? o întreb, apucând-o de braţ, ca să nu mi-o 
răpească vântul. 

— Ba da, mi-au îngheţat mâinile. Hai să intrăm undeva, să ne 
încălzim puţin. Ce-i acolo? 

În fruntea unei case arătoase, clipeşte o firmă luminoasă: 
Femina... 

— Trebuie să fie un local de noapte. 

— Ce înseamnă asta? 

— Un restaurant unde se bea, se mănâncă şi, pe deasupra, se 
dansează. 

— Să mergem şi noi, mă roagă ea cu nazuri de copil răsfăţat. 
Mi s-a făcut o foame... 

— Dar „obosită” nu mai eşti? 

— Ce vorbă-i asta? Doar nu te-ai logodit cu o... băbuţă... 

— Vezi, aşa te vreau, zeiţă! 

Intrăm în local printr-o uşă turnantă. Un portar ţanţoş, cu 
şapcă şi galoane la reverul paltonului şi pe mâneci, ne salută, 
îndoindu-se până la pământ. Orientându-ne după ceilalţi clienţi, 
ne ducem la ghişeul unde se vând bilete. 

— Sunt şi artişti? se miră ea. 


Ridic din umeri. Nici eu nu ştiu... Cine a umblat prin localuri 
de noapte până acum? Coborâm pe o scară largă (Lotte numără 
99 de trepte) şi pătrundem într-o sală imensă, rotundă, cu 
tavanul alcătuit din cercuri care se înalţă până dau de un mot de 
lumină, învelit cu geamuri opace. Mesele sunt puse de jur- 
împrejur, pe trei trepte destul de largi şi despărțite de paravan 
de pluş roşu, ca lojile la teatru. Jos, în mijlocul sălii, cu o 
înfăţişare atât de neobişnuită, se află o podea rotundă, din lemn 
lustruit, care se poate învârti şi chiar sălta, la nevoie. 

Deşi e târziu, nu-i prea multă lume. Femei fardate ţipător, în 
toalete sumare, având spinările goale, râd şi chefuiesc cu 
bărbaţi, în tovărăşia cupelor de şampanie. 

Lotte e toată o mirare. Îmi apucă braţul stânjenită de 
atmosfera care-i jigneşte pudoarea în faţă. 

— Hai să plecăm. Nu-mi place aici... 

O conving să rămânem. Un crin nu-şi pierde puritatea, chiar 
dacă e tăvălit în mocirlă, asta-i lege. Ne aşezăm la o masă. Un 
chelner elegant, în frac şi plastron, ne aduce o scoarță groasă, 
în care se află lista de bucate. Curios! Nu au mâncăruri calde, 
nici fripturi la grătar. Suntem nevoiţi să ne astâmpărăm foamea 
cu răcituri. 

Ce-o mai fi asta? Lumina se stinge şi se aprinde alta, 
albăstruie, care luminează doar locul unde se află podeaua. E 
miezul nopţii - începe programul. 

Citesc numele „celebrităţilor” care se produc jos, pe podea: 
Sisters Borough, M-lle Evelyne, Duet Wander, dansatoarea 
spaniolă Dolores, maestrul Kolman şi alţii, tot atât de străini şi 
de necunoscuţi. 

M-lle Evelyne apare înveşmântată într-o rochie neagră de 
paiete (atât de sclipitoare, că-ţi ia ochii) şi lungă până la călcâie. 
E cu ţigara în gură, din care trage ca o şerpoaică. Se opreşte în 
mijlocul podelei şi, rezemându-se de stâlpul unui felinar, cântă 
cu o voce joasă, de contraltă, o veche şansonetă: Pssst! Viens 
avec moi!2€ pe care o fredonau toţi băieţii ultima oară când am 
fost la Paris. După aceea mai cântă, tot în franţuzeşte, Valse 
brune, dintr-o operetă veche. 

Când vine refrenul, lumea din local o acompaniază, antrenată: 

C'est la valse brune, 


26 Vino cu mine! 


Chacun avec sa chacune...* 

— Nu-i tocmai rău, şopteşte Lotte. 

— Mi se pare că, până la urmă, o să-ţi placă. 

— Logodnic neruşinat ce eşti, mă apostrofează ea cu 
drăgălăşenie, ai să ajungi în infern! 

— Am fost. 

— Da? Şi când, mă rog? În vis? 

Îi povestesc ceea ce, de fapt, auzisem de la un prieten al tatei 
despre un local subteran, clădit dincolo de porţile Romei, pe 
vestita Via Appia, în grotele căruia sunt săpate versuri minunate 
din opera lui Dante şi scene mai cu seamă din Cântul V, Cercul 
al doilea, adică pătimaşii cu trupul, rămaşi celebri, ca: 
Semiramida, regina Asiriei, Didona, care-i făgăduise lui Siheu să- 
i rămână credincioasă şi după moarte, dar se îndrăgostise de 
Enea, Cleopatra, regina Egiptului, îndrăgostită de Cesar, apoi de 
Antoniu, Francesca da Rimini şi cumnatul ei, Paolo Malatesta, 
ucişi amândoi de Gianciotto, şi alţii. 

— Îmi place atât de mult sonoritatea acestui nume: Francesca 
da Rimini... Şi când mă gândesc ce tragică a fost povestea 
acestei femei! Dar mai bine să nu vorbim de lucruri triste. Ce 
zici, am putea să dansăm? Nu ne cunoaşte nimeni. 

— Fireşte, fireşte... Şi chiar dacă ne-ar cunoaşte... 

— N-avem nimănui de dat socoteală, nu-i aşa? 

Coborâm treptele şi, ajunşi în cercul magic, cum îi spune ea, 
ne avântăm în vârtej. Lotte e sprintenă şi uşoară ca un fulg, 
încât abia atinge podeaua lustruită. La început, păstrează, 
sfielnic, o distanţă cuviincioasă între mine şi ea, aşa cum făcea 
acum un an, când am dansat pentru prima dată amândoi. Dar, 
după aceea, se lipeşte strâns şi-mi pare aşa de bine, mai ales că 
nu i-am cerut să facă acest lucru. 

Valsul se termină. Urcăm treptele până la masa noastră. Pe 
faţa ei au înflorit doi bujori. Respiră pripit şi-şi face vânt cu 
programul. 7 

— Uf! m-am încălzit. Mi-e sete. Dă-mi ceva să beau! li torn în 
pahar vin şi apă minerală. Închinăm: 

— Pentru logodna noastră! 

— Pentru iubirea noastră! 

Lotte îşi înmoaie întâi buzele în lichidul strălucitor, gustă o 
dată întrebătoare, apoi toarnă cupa pe gât. 


27 Acesta-i valsul nopţii, fiecare cu aleasa lui. 


Orchestra începe Povestiri din pădurea vieneză. Mă ridic de 
pe scaun şi-i fac o plecăciune. Ochii ei sclipesc atât de viu, de 
parcă soarele ar surâde în cerul lor senin, iar trupul subţire şi 
mlădios ca alunul împrăştie atâta prospeţime şi sănătate, încât 
şi un bolnav s-ar vindeca în preajma ei. 

Dansăm numai noi doi. Celelalte perechi privesc cu un fel de 
uimire dansul nostru, care are ceva din sprinteneala primăverii. 
Fără să vreau, aud o doamnă care, vorbind despre noi, îi 
şopteşte, probabil, bărbatului ei: 

— Ce tineri frumoşi! 

A auzit-o şi Lotte, căci îmi adie la ureche: 

— A exclamat cineva că suntem „tineri frumoşi”! 

Mai coboară şi alte perechi, dar se opresc toate la marginea 
cercului magic, ca în faţa unei bariere, şi se uită la noi, surâzând 
într-una, admirativ. Îmi ajunge iarăşi la urechi o frântură de 
frază: 

— Sunt căsătoriţi. Poartă verighete. 

Orchestra tace, şi valsul nostru înaripat îşi frânge aripile. 
Izbucneşte un ropot de aplauze. Lotte rămâne o clipă năucă. Nu 
ştie pe cine aclamă publicul. Când îşi dă seama că aplauzele 
sunt pentru noi, o zbugheşte, ca scăpată din puşcă, şi, urcând 
treptele câte două-trei, ajunge la masa noastră. 

Publicul, înveselit, bate din palme mai zgomotos, strigând: 

— Bravo! Bravo! 

Lotte priveşte speriată în toate părţile, căutându-mă cu ochii, 
ca să-i vin în ajutor, apoi îşi ascunde faţa în mâini. 

De rândul acesta, izbucneşte un uragan de aplauze. Lotte însă 
tace chitic. Trebuie să sufere îngrozitor! Din fericire, orchestra 
începe o mazurcă şi aşa se curmă aplauzele. 

— Ce înseamnă asta, copilă răsfăţată? Ai plâns? Pentru ce? 

Mă măsoară lung, cu tristeţe, fără să spună un cuvânt. li şterg 
ochii cu batista, ca unui copil pocăit, şi, spre mirarea mea, nu se 
împotriveşte. 

Un domn şi o doamnă se apropie de masa noastră şi, 
scuzându-se foarte politicos, ne spun că ar dori să ne cunoască 
şi să bem o sticlă de şampanie împreună. 

Sunt puţin nedumerit de vizita asta cam ciudată, totuşi îi 
poftesc să şadă. Ei se prezintă: 

— Pictorul Ropală şi soţia mea, Daria Ropală. 

Şi eu, şi Lotte tresărim plăcut surprinşi auzind aceste nume 


celebre. Pictorul e un bărbat de 50 de ani, puţin scund, totuşi 
bine legat, cu o barbă neagră, despicată în două, care 
impresionează teribil, iar soţia lui, vestita cântăreaţă de operă, 
pare să tot aibă 40 de ani; nu-i frumoasă, însă are o figură 
distinsă şi e foarte elegantă. Serbează azi 20 de ani de la 
cununie şi au venit aici, singuri - în doi să petreacă aniversarea. 

— Şi noi ne-am logodit astăzi! 

— Vă urez să fie într-un ceas bun şi să serbaţi, ca noi, două 
decenii de căsnicie. 

Schimb pe furiş o privire cu Lotte: ah! dacă ar şti ei că la 1 
decembrie o să ne cânte (poate tot părintele Smarandache) 
veşnica pomenire! 

Maestrul Ropală, bun de gură, ne povesteşte câteva anecdote 
şi întâmplări, mai cu seamă din Italia, unde a stat zece ani. Apoi 
ne destăinuie: 

— Mă bate gândul să pictez un tablou cu Romeo şi Julieta. 
Până acum, n-a fost chip să găsesc modele. Cum v-am văzut 
adineauri dansând, am strigat ca Arhimede odinioară: Evrika! Ce 
ziceţi, v-aţi învoi să-mi pozaţi câteva şedinţe? 

— De ce nu? Cu plăcere! sare Lotte, bucuroasă. 

— Vă mulţumesc. 

De bucurie, pictorul răstoarnă pe gât o cupă de şampanie, în 
timp ce orchestra începe Dunărea a/bastră. 

— Îmi daţi voie, domnule Romeo, să dansez cu frumoasa 
Julieta? 

La rându-mi, cer îngăduinţa să dansez cu distinsa lui soţie. 

În timpul dansului, o caut mereu pe Lotte printre perechile 
care se învârtesc. Când ni se întâlnesc privirile, parcă se 
îmbrăţişează, se mângâie sau îşi spun cuvinte mute, pe care 
numai noi doi le înţelegem. Dar, după câteva tururi, ea îşi lasă 
partenerul şi se întoarce la masă. li cer scuze pictorului pentru 
sălbăticia lui Lotte şi-i spun: 

— Mai bine aţi picta-o în junglă, călărind un tigru! 

Maestrul surâde şi mă bate binevoitor pe umeri: 

— Nu-i nimic, tinere. Îmi dau seama că, în afară de lumea 
voastră, nu mai există altă lume. Şi ce bine-i aşa! Dacă puteţi, 
niciodată să nu ieşiţi din ea. Asta-i adevărata dragoste. 

Mi se pare că are dreptate. Într-o vreme, când discuţia 
lâncezeşte, Lotte îl întreabă pe neaşteptate: 

— De ce v-aţi gândit numaidecât la noi pentru tabloul acela? 


— Pentru că... vă iubiţi, răspunde prompt pictorul. 

— De unde ati dedus acest lucru? 

— O, dragă domnişoară, se vede de la o poştă: întotdeauna 
îndrăgostiţii au faţa mai luminată, ochii mai strălucitori, 
mişcările mai grele, în sfârşit, au ceva deosebit faţă de ceilalţi 
oameni. 

— Alţii nu se iubesc? 

— Ba da, se iubesc şi alţii. Dar nu ca voi. 

— Sunteţi sigur de asta? 

— Foarte sigur, convins chiar. 

— Ce fericită sunt! strigă Lotte, zburdând de fericire, şi bate 
din palme. 

Am urmărit cu luare-aminte discuţia încinsă între pictor şi 
logodnica mea. Un gând mi se înfige în creier, ca un cui. 

— Maestre, îmi daţi voie: aţi spus că ne-aţi ales pe noi pentru 
că sunteţi convins că ne iubim mai mult decât alţii, că, într-un 
cuvânt, iubirea noastră se ridică deasupra obişnuitului. 

— Da, este adevărat. 

— Acum să revenim la eroii lui Shakespeare: dragostea care îi 
leagă pe Romeo şi pe Julieta e tragică: deasupra ei pluteşte 
umbra morţii. Nu cumva aţi găsit o asemănare între aceste două 
iubiri ? Oare nu ne paşte şi pe noi acelaşi nemilos destin? 

Pictorul rămâne uluit auzind întrebarea, iar soţia lui tresare 
înfiorată. Când se scutură de tulburarea care l-a cuprins, Ropala 
răspunde: 

— Nu, hotărât lucru, n-am mers cu gândul până acolo... Apoi, 
după câteva clipe de reflecţie, adaugă: 

— In orice caz, tinere, eşti foarte perspicace. 

— Nu cumva alegerea aceasta a fost făcută pe deasupra 
conştiinţei? 

— Ce vrei să spui? 

— Că au lucrat elemente subconştiente, poate chiar instinctul 
dumneavoastră sigur de pictor? 

— Tinere, începi să mă sperii... 

— V-aş ruga să curmaţi subiectul acesta, intervine doamna 
Ropală. Mai bine am discuta ceva vesel. 

In local a rămas lume puţină. Doar trei-patru mese mai sunt 
ocupate. Mă uit la ceas: e 3 şi jumătate. 

— Ce facem? Mergem? 

— Mai stăm. Nu mă simt deloc obosită. Dimpotrivă. 


Bravo, Lotte! Parcă nu mai eşti şcolăriţa de ieri, de alaltăieri. 

Ori lupti din răsputeri, cu ajutorul veseliei, să înăbuşi 
amintirile atât de proaspete ale vieţii tale frânte în două, care te 
cheamă mereu înapoi, lângă Dona Bianca şi lumea cuminte a 
şcolii? Doi viorişti şi un ţambalagiu se apropie de masa noastră. 

— Ştiţi Elegie de Massenet? îi întreb. 

Unul dintre muzicanți îmi face semn că da. Viorile prind să se 
tânguie încet, duios, ţesând o melodie sfâşietoare, care vine de 
undeva, de departe, poate din Grigorida, ţara visului meu 
sfâşiat, aducând pe aripile ei nevăzute o mireasmă de 
primăvară. 

Daria Ropală, răscolită de muzică, începe să cânte tot Elegia, 
cu cuvinte franţuzeşti, şi acum cântecul devine parcă mai 
omenesc, mai aproape de inima mea. Închid ochii, şi în 
închipuire o văd pe Lotte stând dinaintea pianului, în timp ce 
mâinile ei de fildeş aleargă zorite pe clape, ca să le smulgă 
aceeaşi melodie nostalgică. _ i 

Doamne, când s-a petrecut asta? In ce secol? In care viață? 


Visul unei nopti de iarnă 


leşind de la Femina, ne aşteaptă afară o surpriză mare: a 
venit iarna. A venit pe neaşteptate, în timpul nopţii, şi acum 
împărăţia ei albă se întinde peste întreaga fire. 

Ninge liniştit, cu fulgi mari, leneşi, ca într-un tablou de 
Kreutze. Pe strada pustie şi mută se întinde un covor moale de 
zăpadă, pe care amândoi păşim maiestuos. 

— Grig, priveşte ce frumos ninge! exclamă Lotte, înfiorată de 
plăcere. Sunt cei dintâi fulgi! 

Spunând acestea, ridică faţa spre cer, iar fluturaşii de nea o 
acoperă cu aripioarele lor nevăzute. Câţiva, mai îndrăzneţi, îi 
aterizează pe gură, ca s-o sărute. Ce nenoroc! Buzele lui Lotte 
sunt totdeauna o văpaie şi ei pier topiţi de pară. 

— Acum ne-ntoarcem, în sfârşit, acasă? 

— Nu, Romeo, e prea devreme şi prea frumos. Tu nu vezi, nu 
simţi? Avem destul timp de dormit. Hai să dăm o raită prin 
Cişmigiu. Vrei? 

— Frumoasă fiică a nobilului Capulet, gata sunt a-ţi urma 
dorinţa inimii! 


Pornim, încet, fără grabă, spre Cişmigiu. Încă nu s-a luminat, 
ziua se luptă cu noaptea în tăcere. Parcă plutim, ca două arătări, 
într-o ceaţă neverosimilă, de vis. 

— Acum sunt încredinţată că mă iubeşte voievodul Crivăţ. Mi- 
a făcut, într-adevăr, o frumoasă surpriză. 

Vorbind, ajungem. Vasta grădină a Cişmigiului e o feerie 
copiată parcă dintr-o carte cu poveşti. Copacii sunt ninşi cu flori 
albe, de salcâm, aleile şerpuiesc asemenea unor pârâuri de 
argint, iar pe jos se aşterne un potop de beteală. Pretutindeni, 
până unde cuprind privirile, e o împărăție albă, acoperită de un 
uriaş voal de mireasă. 

— Ce minune, Grig, îmi vine să plâng! şopteşte Lotte, 
tulburată. Şi toate astea s-au întâmplat pentru că ne-am logodit, 
nu-i aşa? 

— Desigur, Lotte, îi răspund convins. 

— Suntem, mi se pare, numai noi, în tot regatul ăsta. 

— Tu singură şi eu... 

Trecem podul peste lac şi, în dreptul marii alei a trandafirilor, 
ne oprim deodată, parcă dinainte înţeleşi. Ne înlănţuim tăcut, ca 
din îndemnul unei porunci. Buzele ei fierbinţi îmi trezesc o sete 
ciudată de dragoste. Fulgii de zăpadă ne inundă faţa, ne gâdilă 
nările, se hârjonesc glumeţi între ei, porniţi pe joacă. 

Lotte se desprinde brusc din braţele mele şi fuge pe covorul 
de omăt. O zăresc, de departe, plutind ca o fantomă dintr-o 
povestire de Ewers. 

— Grig! chiuie ea, oprindu-se lângă un tufiş stropit cu lapte, 
care arată ca un urs polar. 

— Loootte! întorc chiuitul, ca un ecou. 

— Te iubesc! strigă atât de tare, încât răsună văzduhul, iar 
fulgii de zăpadă se opresc o clipă în aer, mirati. 

— Şi eu! 

— Uite, acum nu-mi mai pasă de nimeni. Strig ca să mă audă 
toată lumea, toate fiinţele şi vieţuitoarele pământului. Grig, te 
iubesc! Te iubesc, Grig! Te iubesc! 

Alerg spre ea şi o cuprind din nou în braţe. 

— Ajunge, nebuna mea fermecătoare, ajunge! 

Dar Lotte nu mai ţine seama de nimic şi, dezlănţuită, cu 
zăgazurile rupte, mă potopeşte ca un torent. 

— Te iubesc, înţelegi tu, te iubesc, te iubesc, aşa cum n-a mai 
iubit pe lume o fată pe un băiat, te iubesc, dragul meu, iubitul 


meu, băiatul meu drag! 

— Taci, taci, îi şoptesc şi-i astup gura cu un sărut cât o 
veşnicie. Când îi dau drumul din braţe, se clatină, ameţită, apoi 
cade jos grămadă. Îngrijorat, încerc s-o ridic, apucând-o de o 
mână. 

— Ce ai, Lotte? Ţi-e rău? 

— Lasă-mă să stau aşa... culcată, 

— Ce ţi-a venit? 

— Îmi face bine. Vreau să ningă peste mine, să mă acopere 
toată. Vino şi tu! Măcar câteva clipe. 

Mă lungesc în omăt, lângă ea. 

— Ai putea să te alegi cu o răceală. 

— Nici nu mă gândesc. E aproape cald - nu simţi? Şi pe urmă, 
dormim pe... fulgi. Ah! Grig, nici n-am visat vreodată că voi trăi 
clipele astea. Ce-ar fi dacă am muri? Zău, iubitul meu, hai să 
murim acum. Zăpada ne va acoperi cu un giulgiu alb, şi la 
primăvară vor creşte pe noi trandafiri roşii, ca-n povestea de 
dragoste a lui Zefir şi a Lianei. 

— Lotte, ce înseamnă graba asta? De ce vrei să închidem 
ochii înainte ca tu să fii a mea? 

— Prostule, dar a cui sunt? 

Îi caut gura cu înfrigurare, iar ea se strânge în mine tot mai 
voluptuoasă. Ne cufundăm apoi într-o altă lume, cu ţări mai 
vrăjite decât Grigorida visului nostru. Și, îmbrăţișaţi, făcând 
împreună o singură fiinţă, vorbim un grai nou, fără vorbe, pe 
care numai acum l-am învăţat. O fi limba fericirii ? 


Când ne-am ridicat să plecăm, fluturaşii ne prefăcuseră în 
oameni de zăpadă. 


Pregătiri pentru marea călătorie 


Nu-mi aduc aminte cum am ajuns acasă şi cât am dormit. 
Cum fac ochi dau să mă uit la ceas: 8 şi 10. 

— Ait! tresar ca fript. Am întârziat la școală! Cobor repede din 
pat, crezându-mă în gazdă la Dona Bianca. Numaidecât, însă, 
îmi dau seama de realitate. Mă aflu în garsoniera din Bucureşti, 
şi patul nu mai are zugrăviți pe tăblii îngeri păzitori, cu aripioare 
de o şchioapă, ci încrustaţii scumpe, în sidef şi chihlimbar. 


Alături doarme Lotte, cu părul revărsat pe zăpada pernei şi 
trupul ascuns sub plapuma strălucitoare de mătase. Storurile 
sunt trase, dar pe margini tot pătrunde lumina împlinită de 
afară. 

Soneria ţaraie raguşit. Trebuie să fie slujnica; ne aduce 
careaua cu lapte. Mă reped să-i deschid. Intr-adevăr, ea e, dar 
cu mana goală. 

— Mai luaţi laptele ? 

— De ce nu ? Poţi să-l aduci. 

— Credeam că e târziu. 

— Cum târziu? Abia 8 şi un sfert. 

— Să ma iertaţi: e 3 şi jumătate. Am sunat de câteva ori, dar 
nu mi-a răspuns nimeni. 

Mă uit din nou la ceas. Adevărat: e 3 şi jumătate. Cum naiba 
mi s-a părut adineauri că-i opt şi zece ? Când revin în cameră, 
Lotte a făcut ochi. 

— Hai, scoală-te, leneşo, că ne apucă noaptea. Nu ţi-e 
foame ? E 3 şi jumătate. 

Nu-i vine să creadă.li arăt ceasul. 

— Nu l-ai dat înainte? 

— Nici nu mi-a trecut prin cap... 

— Vai, ce târziu e! Am dormit dusă. 

Ne îmbrăcăm în pripă şi ieşim. Afară cerul s-a înseninat şi n-a 
mai rămas o urmă de zăpadă. Numai prin locuri dosnice, 
umbrite, se mai vede câte un ciot de vată. Izgonirea albului ne 
strecoară o uşoară tristeţe. 

Intrăm în cel dintâi restaurant şi, deşi e târziu, tot găsim câte 
ceva de mâncare. 

— Ce facem acum? Ai vreun plan? mă-ntreabă ea. 

— Haide în Cişmigiu, să reconstituim visul unei nopţi de iarnă. 
Ce zici? 

— Grig, reconstituirea asta va fi o copie tristă. 

— Te rog, Lotte... Vreau să văd dacă se poate umbla treaz 
printr-un vis. 

— Bine... Mergem... 

Apucăm pe acelaşi drum ca azi-dimineaţă, în revărsatul 
zorilor. Cişmigiul e zgribulit şi mohorât. Pe alei sunt noroaie şi 
băltoace cu apă tulbure. Unde-i feeria pe care o împletiseră 
zorile? Ce s-a făcut cu haina de sărbătoare cu care se 
împodobiseră pomii? De ce-au pierit covoarele de hermină, 


aşternute pe alei? 

Uite, acolo ne-am sărutat. Colo, lângă tufişul acela, pe care-l 
asemuiam cu un urs alb, a strigat Lotte omenirii dragostea ei, şi 
aici... trupurile noastre s-au contopit. 

Lotte a avut dreptate. Totul n-a fost decât un vis frumos şi 
scurt, care n-a trăit mai mult de câteva clipe. 

Ne întoarcem în oraş. Mai avem câteva cumpărături de făcut. 
Pe trotuar, în dreptul hotelului Bulevard-Palace, mi se pare că un 
trecător e... tata. Trag o nouă sperietură, dar în acelaşi timp şi o 
bucurie mare, căci n-a fost el. Cred că mă urmăreşte, o fi venit 
chiar în Bucureşti, după mine. Dacă aş fi locuit la hotel, desigur, 
m-ar fi găsit până acum. În orice caz, nu strică să umblu cu ochii 
în patru, mai cu seamă ziua. Dar mama, ce necăjită trebuie să 
fie! Cât o priveşte pe Dona Bianca... Ţinea, oricum, la mine, şi 
tocmai eu... Dar ce să fac? Ce să fac? 

Blestemat fie Attila, care a dezlănţuit prăpădul, blestemat 
Robespierre, călăul, blestemaţi toţi aceia care au stăvilit 
împlinirea marelui nostru vis. 

— Haide, Lotte, să cumpărăm hârtie, toc şi cerneală, trebuie 
să scot broşura în care mă voi dezvinovăţi, dar mai cu seamă - 
voi acuza. Vreau să mă apuc de lucru încă astă-seară. Tu citeşti 
o carte sau cânţi la pian. lar eu scriu, scriu, scriu... 


Mai întâi, voi face un scurt istoric, arătând scopul urmărit de 
expediţia transoceanică, entuziasmul care ne-a însufleţit, apoi 
organizarea şi rezultatele la care am ajuns până la 21 
octombrie, ziua fatală, când s-a întâmplat pocinogul cu Attila. O 
potriveală stranie, tot în ziua şi luna asta sunt născut. Hotărât 
lucru, nenorocul mă paşte din leagăn. Dar să lăsăm la o parte 
pesimismul. 

Am terminat, aşadar, cu primul capitol. Bun! Să trecem la al 
doilea. Ce punem aici? Da, în capitolul II voi descrie amănunţit 
faptele în legătură cu incidentul, apoi ancheta, eliminarea mea 
şi, în sfârşit, greva şcolarilor, atât de jalnic eşuată. 

Merge strună! Trec la capitolul III. S-o luăm încet, sistematic: 
1) Pentru care motiv mi s-a aplicat o pedeapsă atât de aspră? 2) 
Care-i vina mea, în afară de cele două palme aplicate lui 
Păleaţă? 3) Am comis o crimă, organizând expediţia 
transoceanicâ? 

În capitolul IV, şi ultimul, descriu pe larg audienţele la 


Mustăcios şi Robespierre, supranumit Turcu, folosind dialogul, 
ca în piesele de teatru. Aş putea să fac un portret al secretarului 
general, ca să afle tot românul cine-i vinovatul vinovaţilor, 
inamicul public numărul 1. 

Mă gândesc să închei în felul următor: 


Cetățeni ai omenirii, care aveți răspunderea creşterii 
noastre, dacă vreți să culegeți recolte sănătoase, dați şcolii 
profesori tineri, cu inimi calde şi frumoşi ca zeii, ca să-i 
iubească tineretul şcolar, nu oameni cu năravuri şi metehne, 
monştri antediluvieni ca Attila şi Mătăsaru, care ne chinuiesc 
copilăria şi adolescența. 


Fac o mică pauză, ca să citesc gazeta. E veche, de o lună şi 
jumătate. Cum s-o fi rătăcit la noi? Probabil a rămas de la 
vechiul chiriaş. Intorc pagina într-o doară şi citesc: 


Tragica sinucidere de la şosea. Azi-dimineaţță au fost 
descoperite într-un boschet de pe şoseaua Kiseleff cadavrele a 
doi tineri. Autorităţile, procedând la identificarea lor, au stabilit 
că tânărul se numeşte lonel Sândulescu, student în etate de 22 
de ani, iar tânăra, Nicolina Suditu, de profesie coafeză, în etate 
de 19 ani. Asupra studentului s-a găsit o scrisoare din care 
reiese că sinucigaşii, voind să se căsătorească, au întâmpinat o 
dârza rezistență din partea părinților, fapt care i-a determinat să 
recurgă la funestul act. În acest scop, s-au refugiat la şosea, 
având asupra lor două tuburi de somnalin, pe care, dizolvănau- 
le în apă, le-au înghiţit... 

Hm! Somnalin! Am auzit numai lucruri bune despre acest 
soporifer. Ce-ar fi să-l folosim şi noi, dacă aduce o moarte atât 
de uşoară? Adormi numaidecât şi, visând, te pomeneşti în 
luntrea moşneagului Caron, fiul nopţii, care te trece apa 
Styxului, ca să ajungi în regatul umbrelor unde domnesc Pluton 
şi Proserpina. 

— Dormi, Grig? mă întreabă Lotte. 

— Nu, visam cu ochii deschişi. Am avut o viziune minunată. Mi 
se pare că de ea ţine o mare taină a firii... 

Şi povestesc călătoria mea subpământeană, în lumea 
morţilor. Ea e de-a binelea emoţionată: 

— Grig, mi-e teamă să rămân singură pe celălalt tărâm. Ţin 


foarte mult să fim puşi amândoi într-un coşciug. Tu, nu? 

— Nicio grijă în privinţa asta. De altfel, trebuie să ştii că 
sufletele a două fiinţe care se iubesc şi mor în aceeaşi clipă nu 
se mai despart niciodată. Niciodată, înţelegi? 

— Ce frumos! Ce frumos! exclamă ea şi bate din palme de 
bucurie. Eşti sigur că aşa se-ntâmplă? 

— Mai mult decât sigur. Am citit asta de câteva ori... Nu 
încape nicio discuţie... Dar nu ne-am hotărât în ce fel sfârşim: cu 
revolverul, ştreangul sau ne aruncăm în mare? 

— Prefer somnalinul. Trebuie să fie fermecător. 

— Ai citit şi tu reportajul din gazetă? 

— Da, în timp ce tu scriai. 

— Atunci, s-a făcut: rămânem la somnalin. Tot nu puteam să 
sufăr pistolul. lar când aud de spânzurătoare, mă gândesc la 
bietul Şoimaru şi mi se face părul măciucă. 


Sonata lunii 


De câteva zile mă tot obsedează ce mi-a spus Nyu, că se va 
duce să intervină pentru mine la primul-ministru şi chiar la 
palat. În urma celor întâmplate, sunt nevoit să fac singur acest 
lucru. 

Şi aşa, într-o dimineaţă, iau cu asalt preşedinţia consiliului. 
Directoarea de cabinet, o femeie vârstnică, îmi spune din capul 
locului că primul-ministru, cu marile lui griji pricinuite de 
războiul care s-a întins pe tot continentul, e foarte greu să se 
ocupe de un astfel de caz. Dar să-i las ei cererea şi, când o găsi 
un moment prielnic, îl va ruga pe primul să pună o apostilă tare, 
pentru a zdrobi orice barieră. 

Aşa fac. Îi las memoriul bătut la maşina de scris şi adaug cam 
teatral: 

— Depun soarta mea în mâinile dumneavoastră... Ea surâde 
larg, cu bunăvoință: 

— O laşi în mâini bune. Mă gândesc la mama dumitale, pentru 
că am şi eu un băiat în ultima clasă de liceu. 


Pe la ora 4 mă duc cu Lotte la pictorul Ropală, după cum i-am 
făgăduit. Stă pe strada Popa Tatu, într-o casă cu etaj. Ne 
deschide chiar el, bucuros că am venit la timp. 

Intrăm într-o încăpere vastă, luminoasă, cu un perete întreg 


din geamlâc. Acesta e atelierul lui. Pe ceilalţi pereţi sunt agăţate 
o sumedenie de tablouri, de toate mărimile. În interior zac 
câteva şevalete cu pânze începute şi lăsate baltă, vopsele în 
tuburi sau pungi, palete cu culorile uscate, bidoane de ulei, 
ştacheţi de lemn şi alte mărunţişuri împrăştiate pretutindeni, 
într-o neorânduială înspăimântătoare. 

Apoi ne arată tablourile agăţate pe pereţi, dându-ne lămuririle 
de care avem nevoie. Toate sunt lucrate în culori palide, 
ceţoase, şi din cauza asta răspândesc o ciudată tristeţe. lat-o 
aici pe Manon murind în braţele cavalerului Des Grieux. Ochii ei 
parcă mai sorb o dată, lacom, imaginea iubitului, înainte de a se 
închide pentru totdeauna. Alături, Margueritte Gautier, întinsă 
pe patul de suferinţă, între mătăsuri şi dantele, mângâie cu o 
mână firavă, străvezie, pletele lui Armând Duval, care stă în 
genunchi la căpătâiul ei, cu fruntea plecată, ca un osândit. Pe 
faţa ei se vede o lumină. 

Pe celălalt perete, Werther o priveşte fascinat pe 
fermecătoarea Charlotte, cum aleargă, veselă şi zglobie, pe o 
pajişte presărată cu flori. Dar umbra pe care bătaia luminii i-o 
aşterne dindărăt nu seamănă cu trupul ei, ci are o formă stranie, 
ca o pată uriaşă, neagră, deasupra căreia se deosebeşte coasa 
înspăimântătoare a Morţii, cu reflexe roşcate. Alături, iată pe 
Didona, regina frigiană, lângă rugul care aşteaptă prada, cum îşi 
împlântă pumnalul în pieptul dezgolit, cu privirile pierdute pe 
întinsul mării, unde corabia, cu pânzele umflate de vânt, îl 
poartă pe Enea. Mai sunt şi alte tablouri: Paris şi Elena, Tristan şi 
Isolda, Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta, Thais, Floria 
Tosca, adică pătimaşii cu trupul, cum ar spune Dante, neliniştiţi 
în veci şi purtaţi de o năprasnică furtună. 

Lotte contemplă tablourile, cu ochii mari, lacomi, vrând să ştie 
şi să vadă totul dintr-o dată. E aproape tulburată şi rămâne 
mută de admiraţie, încât nu poate articula un cuvânt de laudă. 

— Fascinante compoziții, maestre, îi spun lui Ropală. 
Tonalitatea asta, în care predomină albul şi negrul, degajează 
un straniu efect, foarte potrivit subiectelor pe care le trataţi. Şi, 
mai cu seamă, îmi place genul dumneavoastră: marile iubiri de 
totdeauna. 

Maestrul înclină capul surâzând şi nu răspunde nimic. Îl întreb: 

— De ce toate iubirile mari se rezolvă în moarte? 

— Simplu de tot: pentru că ele depăşesc obişnuitul. Viaţa nu 


are nevoie decât de iubirea simplă, de toate zilele, cu scopul ei 
cert. Marile pasiuni înfruntă timpul, legile firii, toată orânduiala 
lumii, în goana lor nebună, fără ţintă şi fără frâu. Şi-şi ard aripile, 
asemenea fluturelui care râvneşte lumina prea orbitoare pentru 
el. Dar astea sunt teorii. Vreţi să ne apucăm de lucru? 

— Maestre, spune Lotte, mai bine mi-aţi fi ascuns tablourile. 
Nu ştiu ce am. Mă simt tulburată şi n-aş putea să pozez în starea 
asta. Nu vă supăraţi dacă începem lucrul de mâine? 

— Cum vrei, Julieto, nu-i nicio supărare. Veniţi peste trei zile, 
adică luni; până atunci, sunt ocupat cu o comandă urgentă. 

Când să plecăm, ne întreabă: 

— Nu vreţi s-o auziţi pe Elise Geamănu la ea acasă? Haidem 
împreună. Soţia mea e acolo. 

De ce nu? Da, mergem cu dragă inimă. Marea pianistă 
locuieşte la şosea. O trăsură ne duce până acolo. Intrăm într-un 
salon vast, plin de tablouri şi de covoare. Intr-un colţ e un pian 
cu coadă, iar lângă el, pe câteva trepte deasupra podelei, o 
mică scenă. Pesemne organizează recepții muzicale. Ne 
întâmpină un bărbat aproape uriaş şi o femeie înaltă şi uscată 
ca Sfânta Vineri. 

— Dimăncescu-Basu! se recomandă Goliat. Şi soţia mea, Elise 
Geamănu. 

Pe Jupiter! Vasăzică, ăsta e vestitul bas pe care-l cunosc şi 
copiii, care a remarcat vocea colegului meu, Basu, şi ea, vestita 
pianistă, tot atât de preţuită şi în străinătate, unde a dat 
numeroase concerte. 

Daria Ropală, Dimăncescu-Basu, Elise Geamănu! Numai 
celebrităţi! Mă simt copleşit de ei, stingher, şters! Zgârcite 
ursitoare, de ce nu mi-au dăruit şi mie vocea unui Carusso sau 
geniul unui Ingres sau Delacroix? Mai vin câţiva actori, pictori şi 
scriitori, printre care şi Zaharia Bârsan, autorul poemului 
dramatic Trandafirii roşii, pe care l-am văzut alaltăieri seară la 
Teatrul Naţional. Ne retragem într-un colţ al salonului, unde ne 
aşteaptă un bufet rece, cu tot felul de bunătăţi. 

— Mai am o invitată, pe Alina Barbu, spune Elise Geamănu 
musafirilor. 

Cade parcă tavanul pe mine. Asta-mi lipsea: să dau ochii cu 
Alina. Ce figură o să facă, zărindu-mă, după cele întâmplate la 
Craiova, când i-am tras chiulul, ca un laş, de la reprezentaţia 
hărăzită mie? Doamne, ce cataclism! Mă gândesc cum să fac, ce 


motiv să scornesc, ca s-o pot şterge înainte de a veni ea. Dar 
nu-mi trece nimic prin cap, creierul mi-a îngheţat. Stau ca pe 
ghimpi şi mă trec toate năduşelile. 

Între timp, sună telefonul. Elise lasă musafirii şi se duce să 
vorbească. 

— Ce-i cu Alina? De ce s-o scuz? Daa? Spune-i că-mi pare rău. 
M-aş fi bucurat dacă venea. 

Răsuflu uşurat, parcă mi-a luat cineva o stâncă de pe piept. 
Ce-o fi păţit Alina? Cred că numai dorinţa mea de a nu veni a 
îmbolnăvit-o subit. 

După ce musafirii termină cu gustările, se împrăştie prin salon 
grupuri, grupuri, discută şi fumează. Ropală se apropie de soţia 
lui Dimăncescu-Basu şi o roagă: 

— Ei, Elise, ne zici ceva din Beethoven? 

— Da, da, cântă-ne Beethoven, sar câţiva invitaţi. 

— Ce preferinţe aveţi? întreabă pianista. 

— Bineînţeles, mai întâi bucata pe care ţi-a dedicat-o 
Beethoven, glumeşte soţul ei. 

— Cum se poate? E adevărat? se miră Lotte naiv. 

Musafirii izbucnesc în râs. Pictorul o lămureşte pe Julieta, 
spunându-i că marele compozitor german are un lied intitulat 
Fur Elise. Or, pe soţia lui Dimăncescu-Basu o cheamă tot Elise. 

— Mi-am închipuit că-i o glumă, încearcă Lotte să repare gafa. 
Cunosc bucata. 

— Atunci, s-o cânte Julieta, propune Daria. 

Credeam că Lotte se va împotrivi din răsputeri să se producă 
în faţa atâtor celebrităţi muzicale. Spre surprinderea mea, ea 
acceptă numaidecât şi trece la pian. La început, îşi plimbă 
degetele pe clape, făcând câteva game. Sunetele tresar vioaie 
şi pline, inundând salonul de vuiet. Lotte însăşi e plăcut 
surprinsă de sonoritatea pianului. Apoi execută liedul, dantelând 
notele cu o fineţe rară, fără efort, parcă s-ar juca. 

— Bravo! Bravo! strigă toţi când se termină bucata şi aplaudă 
zgomotos. 

— Unde ai urmat Conservatorul, domnişoară Julieta? se 
interesează uscăţiva Elise Geamănu. 

— Nicăieri. Am luat lecţii la şcoală cu doamna Marineanu. 

— Ai un simţ muzical înnăscut. Ar fi păcat să nu-ți cultivi 
talentul. Lotte surâde vădit emoţionată de laudele pe care i le 
aduce vestita pianistă, apoi deodată zvâcneşte în picioare şi 


strigă, arătând cu mâna spre fereastră: 

— Luna! Luna! 

Toţi întoarcem privirile, ca la comandă. Pe bucata de cer 
plumburiu din dreptul ferestrelor mari, urcă luna plină, 
strălucitoare ca faţa logodnicei mele în transfigurarea dragostei. 

— Elise, cântă Sonata lunii, exclamă pictorul, însufleţit de 
măreaţa privelişte cerească. Cred că niciodată n-ai avut un prilej 
mai potrivit ca acesta. 

— Da, e bună ideea, confirmă Elise Geamănu şi, aşezându-se 
la pian, deschide caietul de note. 

— Ce ziceţi, să stingem lumina? propune Dimăncescu-Basu. 
Daria întoarce întrerupătorul. Ca la cinematograf, decorul se 
schimbă brusc. Regina nopţii scaldă acum încăperea într-o 
lumină ireală, de vis, poleind mobilele cu pete bizare, tivind 
siluetele invitaţilor cu galoane de argint, încât s-ar părea că ne- 
am strâns cu toţii, preoţi sacri ai unui cult străvechi, să oficiem 
în miez de noapte o rugă unei zeițe atotputernice. 

Pe coada pianului s-a aşternut o dungă de lumină care se 
trage mereu spre pianistă şi-i aureolează capul, în semn de 
suprem omagiu. 

Ruga melodioasă a sunetelor se contopeşte cu lumina tăcută 
şi din această împerechere se desprind, ca prin vrajă, o 
infinitate de piane mici cât o gânganie şi pianiste cât un greier, 
care zboară de-a valma ca fulgii prin văzduh. Unul dintre ele 
bate la poarta sufletului meu. li deschid bucuros. Şi acolo cântă, 
cântă, cântă, de răsună adâncurile. lar sufletul, iscodit, se 
umple, se măreşte... cuprinde toată lumea şi pământul. O 
pajişte verde smălțuită cu flori se arată... apoi un şir de munţi cu 
piscurile suliţând cerul. Parcă sună glas de clopote pe culmi şi 
eu mă urc, urc mereu uşor, ca gândul. lată-mă ajuns pe 
creştetul neted ca-n palmă. O domniţă în veşminte ca laptele, 
cu cosiţele fluturând în vânt, se apropie în goană, călărind pe-un 
cal alb. De ce se opresc - cal şi călăreaţă? Oare după mine 
zoreau aşa? Fata îmi întinde mâna, mă trage sus pe şaua de 
mătase, şi calul cu zăbalele înspumate porneşte pe coama 
munţilor, apoi se desprinde de pământ şi zboară în văzduh. 
Suntem acum undeva, deasupra norilor, poate mai sus, în 
necuprins. Înaintea ochilor se iveşte deodată luna imensă, 
galbenă, ca arama topită, acoperind tot cerul. „Mă duci în lună?” 
întreb fata. Ea îmi răspunde cu vocea lui Lotte: „Nu, în 


Grigorida”... 

Becurile se aprind brusc, orbindu-ne cu lumina lor vie. Ce 
înseamnă asta? S-a terminat Sonata lunii de Beethoven? Mă 
trezesc îndurerat din reveria mea albă. 

Ciudat! Nimeni nu aplaudă. Auditorii parcă ar fi tras la plug, 
atât sunt de trudiţi, extenuaţi. Nu mai au putere nici cât să bată 
din palme. Se privesc aiuriţi unii pe alţii, ca şi când s-ar întreba: 

— Ce-a fost asta? 

lau seama, pe furiş, la Lotte. Ochii ei sunt umezi, iar pe faţă 
zăbovesc încă urme de lacrimi. 

— Ai plâns? De ce? 

— M-am uitat la lună şi am prins de veste cum îi picurau 
lacrimi din ochi. Îţi spun foarte serios. 

Înainte de a-i răspunde că o cred, ea se repede la Elise 
Geamănu şi o acoperă cu sărutări: 

— Sunteţi o zeiţă! 

Abia acum izbucnesc aplauze zgomotoase. Marea pianistă, 
neluând seama la ele, o mângâie pe Lotte drăgăstos, pe păr, ca 
pe copila ei. 

— Am ascultat Sonata, rosteşte pictorul Ropală, poate de o 
sută de ori, dar niciodată nu m-a fermecat ca acum. 

— Şi pe mine la fel, mărturiseşte Dimăncescu-Basu. 

— Cred că prezenţa lunii a fost covârşitoare, spun eu într-o 
doară. A 

— Ştii, tinere, că mi-ai dat o idee? exclamă Elise Geamănu. In 
timpul verii, voi organiza un concert afară din Bucureşti, undeva 
pe o poiană, într-o noapte cu lună plină. 

— Uite ceva într-adevăr original, are Daria un program 
muzical închinat Reginei nopții. În primul rând, Sonata lunii de 
Beethoven, apoi Clair de lune de Debussy, Der Mond scheint de 
Mozart... apoi Chopin, Mendelssohn, Schubert. Da, da, se poate 
alcătui un spectacol întreg. 

Când ne-am întors acasă, luna pierise de pe bolta cerească. 
Dar nu-i nimic: o aveam în noi. 


Visătorii trăiesc încă 
Ce avem azi în program? 1. procurarea somnalinului; 2. 


vizitarea cimitirului Bellu (pentru a ne alege un model de 
cavou); 3. Oficiul Stării Civile (lămuriri despre cununie) şi 4. 


broşura. 

Încep cu somnalinul, punct principal. Intru în cea dintâi 
farmacie pe care o zăresc şi cer un tub. Farmacistul mă întreabă 
de reţetă. Ridic din umeri: n-am reţetă. 

— Nu putem vinde fără reţetă. 

— De ce? fac pe miratul. Sufăr de insomnie, şi am neapărat 
nevoie de... 

— Dacă la vârsta dumitale suferi de insomnie, e mai bine să 
consulţi un medic. _ 

Pierd două ore colindând prin farmacii - acelaşi rezultat. Imi 
aduc aminte de Esculap Il, care urmează farmacia şi face 
practică la unchiul său, el însuşi farmacist. Dar nu ştiu de unde 
să-l iau, şi nici în ce parte a oraşului şade. O idee! Pe Esculapi îi 
cheamă Niculescu. Să căutăm farmacia Niculescu, în cartea de 
telefon, poate îi dăm de urmă. Ah! uite un Niculescu. Farmacia 
lon Niculescu, calea Griviței 340 bis. Asta trebuie să fie. Al doilea 
Niculescu nu-i. Vine mai sus de Gara de Nord, cu siguranţă. 
Opresc un taxi, şi după o jumătate de oră intru în farmacia 
Esculap. (La dracu, toate farmaciile poartă emblema asta?) la te 
uite ce surpriză! Esculap Il stă la casă, citeşte un curs litografiat. 
Când mă vede, sare în sus de bucurie: 

— Dima, tu? Eşti de mult pe-aici? 

— De câteva zile. Cred că ai auzit de jalnica tragedie a 
arpetiştilor. 

Ştie... A auzit de la Basu, care a picat de alaltăieri în Bucureşti 
şi umblă cu limba scoasă după mine. Deocamdată stă la el, 
dorm împreună. Aşadar, colegul meu n-a mai călcat cu piciorul 
pe la şcoală. A trecut peste orice şi a rămas grevist, cu 
stindardul sus. Bravo ţie, Basule! Nu m-aşteptam la un sacrificiu 
atât de dureros din partea ta. Mă miră însă un lucru: de ce o fi 
venit după mine? Drumul costă destui bani. Cine i-a dat? Şi de 
ce? Nu ştie nici Esculap Il de scopul venirii lui, nu i-a spus 
nimic... 

Bine, se va lămuri asta, dar, până atunci, cum să fac rost de 
somnalin, fără ca Esculap să bănuiască ceva? Îl iau pe departe: 

— Te pricepi la farmacie? Ai învăţat să vinzi medicamente? 

— Nu-i mare scofală. La reţete încă nu mă bag. 

— Ce te faci dacă un client îţi cere ricin, şi tu-i dai somnalin? 
Apropo, aveţi somnalin? 

— De ce? 


— Am citit odată într-o gazetă că doi îndrăgostiţi au dat ortul 
popii, înghițind nu ştiu câte pastile de somnalin. Sunt curios să 
văd cum arată... 

Esculap Il întinde mâna, deschide un galantar de lângă mine 
şi scoate un tub. Îl iau, mă uit lung la el şi i-l înapoiez. 

— Cu zece pastile adormi pentru vecii-vecilor, amin, zice 
Esculap II, punând tubul la loc. 

În timpul acesta, sună telefonul, care-i în colţul celălalt al 
farmaciei, după un raft înalt. Colegul se repede să răspundă, iar 
eu, profitând de norocoasa întâmplare, şterpelesc la iuţeală 
două tuburi şi le ascund în buzunar. 

Simt o apăsare grea. Niciodată n-am făcut o faptă atât de 
urâtă. Ca să scap de mustrările conştiinţei, voi plăti înzecit 
costul tuburilor sfeterisite. Scot o hârtie de douăzeci de lei şi o 
strecor între filele cursului litografiat, ca s-o găsească Esculap Il 
mai târziu. 

Nu trece mult şi Basu intră vijelios pe uşă. 

— Împă...! exclamă el cu glasul gâtuit de emoție şi, 
strângându-mă în braţe, mă acoperă cu pupături. Apoi începe să 
topăie de bucurie, încât se clatină farmacia. Ce bine-mi pare că 
te văd viu şi natural! Aveam de gând să te caut tot Bucureştiul, 
casă cu casă... 

Mă uit la colegul meu şi nu-mi vine a crede ochilor că-i Basu. 
Dar el e, în carne şi oase, namila cu ochii mici, spălăciţi, cu părul 
veşnic ţepos, de arici, neputând fi supus pieptenului sau periei. 
Mi se rupe inima revăzându-l: parcă a murit cineva şi ne 
desparte moartea lui. A murit visul nostru drag, s-a isprăvit cu 
expediţia noastră transoceanică, şi visătorii încă trăiesc - văduvi 
mohorâţi, cu sufletele devastate de uragan. 

— Hai să mergem undeva, împărate! îmi propune volubil 
Basu. Vreau să-mi înec amarul într-un pahar de ţuică. 

Esculap Il nu poate să meargă, aşteaptă pe unchiul său, 
farmacistul, care s-a dus undeva, la un depozit de 
medicamente. Pe drum, îl descos fără zăbavă: 

— Ascultă, Basule, spune-mi deschis: de ce ai venit? 

— La drept vorbind, a fost părerea lui Rogvaiv. Inainte de 
plecare, ne-am sfătuit amândoi ce să facem ca s-o dregem. Am 
izbutit să intru la el, la spital. Mi-a spus: „Du-te tu la Bucureşti şi 
ajută-l pe Dima! Nu-l lăsa singur, nu trebuie să rămână singur... 
Visul nostru nu poate să moară aşa...” 


Vasăzică asta e... Mă mişcă grija lor, ei tremură pentru mine, 
îşi leagă soarta de a mea. 

— Şi bani? De unde bani de drum? 

— Ei, am făcut noi rost... Rogvaiv avea un ceas... l-a măritat 
la repezeală. 

Da, de la Rogvaiv mă puteam aştepta la orice sacrificiu. El cu 
Basu au rămas pe baricade. Ei doi şi cu mine. 

— Care-i situaţia voastră şcolară? 

— Păi... eliminaţi până la vacanţa mare. Dar le-am plătit-o eu 
„excelenţelor” apucate de tremurici şi care au abdicat fără să 
zică pâs. Care cum a picat în capcană: Gălbează, Aguridă, 
Corcoduş, Găliganu... 

— Şi pe balaur l-ai lăsat în pace? 

— Tocmai pe Attila, care a-ncurcat borcanele, era să-l 
scutesc? A d'autres, împărate! 

— Atunci, m-ai minţit că... 

— Scuzaţi, forţă majoră la mijloc. Bine că nu ne-a dibuit 
careva pe şantier, că ţipa balaurul de ne spărgea urechile. 

— Ai făcut singur treaba? 

— Aş! L-am luat pe Ploşniţă ca subchirurg. Era prevăzut cu 
sac în regulă... Dacă-i mutam domiciliul la „Eternitatea”, nu-l 
mai transfera acum la Sfântul Sava... 

— Cum? În loc să-l pedepsească, l-au adus la Bucureşti? 

— Vezi bine... Lui lliuţă al tău i-au făcut vânt la Pomârla, la 
dracu-n praznic. 

— De ce? Pomârla e un liceu disciplinar. Pentru ce a fost pe 
depsit? 

— Întreabă-mă să te-ntreb... A demisionat omul din dăscălie, 
ce să facă? Regrete eterne! 

Bine zis, Basule, „regrete eterne”... Pentru că era cel mai de 
seamă profesor dintre profesorii noştri. Numai că oarba 
nedreptate îşi alege victimele dintre cei buni. 

— Încă o noutate: consoarta lui Pleaşcă a dispărut de la 
domiciliul conjugal, cu destinaţie necunoscută... 

Vasăzică, Lucile a pretextat că-i bolnavă numai ca să vină la 
Bucureşti, unde se află ibovnicul ei. Cât se înşală cine crede că 
depărtarea îi desparte pe îndrăgostiţi... Dimpotrivă: îi apropie 
mai mult. Îmi aduc aminte cât a răscolit-o povestea lui Şoimaru. 
Ciudată situaţie, care mi-a schimbat din rădăcini atitudinea faţă 
de ea. Mai ales de când am avut revelaţia asemănării cu Lucile 


Desmoulins. Mi-a părut rău că am facut-o să plângă, dar şi mai 
rău că împrejurările potrivnice m-au împiedicat să mă duc la 
mormântul lui Şoimaru. S-ar putea să-i transmit prin viu grai 
ceea ce aveam de spus, după data de 1 decembrie... 

Basu mă scoate din gânduri: 

— După cum vezi, împărate, numai evenimente mari pe 
firmament. Vorba e, cum descurcăm ce-am încurcat? Tu ce-ai de 
gând? 

Ce-aş putea să-i spun? Că bătălia cu Robespierre e aproape 
pierdută şi că mă pregătesc pentru o călătorie şi mai lungă 
decât aceea proiectată de noi, din care nu mai e loc de 
întoarcere? Atât i-ar trebui lui Basu, ca să mă „defalce la 
integritate”, zăpăcitul, ca atunci când ne-am încăierat pe 
stradă... Totuşi, îi răspund: 

— Lupt până la ultima picătură de sânge... Vreau să-l înving 
cu orice preţ pe duşmanul nostru, care ne-a rupt aripile. 

— Ai pus la bătaie toată artileria grea? 

— Am făcut tot ce se putea face... 

— Acum aştept rezultatul... încleştarea e pe viaţă şi pe 
moarte. Dacă pier, Basule, jură-mi că mă vei răzbuna crunt, aşa 
cum ştii tu... _ 

Basu jură că-l va nimici pe Robespierre. In felul cum o spune, 
cu vocea lui gravă, care nu îngăduie contrazicere, cred că e în 
stare să dărâme hardughia ministerului pe capul tuturor 
vinovaţilor şi  nevinovaţilor, numai ca să-l extermine pe 
duşmanul numărul 1, cumplitul Robespierre. 

Ajunşi în Gara de Nord, îi propun să luăm o gustare în 
restaurant. La ora aceea nu-i lume multă. Ne aşezăm la o masă. 
Când vine chelnerul, Basu zgâieşte ochii la el. 

— Mă loane, pe aici ai nimerit, fârtate?... 

Era vecin cu casa, au copilărit împreună... După un schimb 
cald de fraze, Basu comandă ţuică fiartă, ca să ne mai 
dezmorţim mădularele. In timp ce golim ceştile de licoare, mă 
întreabă: 

— Ce zici, la noapte dorm tot la Esculap sau îmi mut 
catrafusele? 

Mă fac că nu-l aud. El pricepe că nu-mi dă mâna să răspund şi 
mă ia la „fix”, cum ar spune Găliganu: 

— Ascultă, împărate, de ce umbli cu cioara vopsită? Noi 
suntem ca fraţii: ce e-n guşă, şi-n căpuşă. Parcă eu nu ştiu... ce 


mai ala-bala-portocala... 

— Ce ştii, Basule? 

— Ei, na!... Că frumoasa Renata a fost răpită în noaptea nunţii 
de Casanova, cavaler de Seingalt. Este sau nu este? 

— Ssst! Tăcere! Şi-i arăt verigheta. 

Basu rămâne năuc o clipă, apoi, ca şi când i-ar fi pierit brusc 
graiul, face un semn cu mâna deasupra capului, dacă mi-am pus 
pirostriile. Îi răspund tot muteşte că da. 

— Atunci, s-a isprăvit: chiar dacă te-ar înhăţa curcanii, se 
cheamă că eşti în regulă cu situaţia civilă. Posedăm drepturi 
legale asupra minorei de faţă şi basta. 


După ce mă despart de Basu, o iau la picior, căci mai am şi 
alte treburi de făcut. În primul rând, vreau să mă interesez cum 
şi în ce fel m-aş putea cununa cu Lotte. Alerg la Oficiul Stării 
Civile din piaţa Sf. Gheorghe. Un bătrânel scund şi gras, cu 
chelie şi ochelari, îmi înşiră ce acte se cer pentru cununie. li 
spun că n-avem niciun act, că eu nu sunt născut în ţară şi că 
vrem să facem mâine nunta. Moşul zâmbeşte pe sub mustață. 
Numai pentru publicaţii trebuie să treacă 10 zile. Nu pricep. Ce 
sunt alea? N-avem nevoie de publicaţii! Noi vrem să ne 
căsătorim, asta-i tot. Nu mă înţeleg cu bătrânul, alerg la un 
funcţionar mai tânăr. Şi acesta-i tot catâr: certificatul de 
naştere, consimţământul părinţilor şi alte parascovenii. In 
sfârşit, schimb macazul: strecor o bancnotă albastră lui Moş 
Chelie, şi lucrurile parcă se limpezesc: ca să scăpăm de 
consimţământ, Lotte şi cu mine trebuie să devenim subit majori; 
în locul certificatului de naştere, un act de notorietate la 
Tribunal, cu martori plătiţi, şi gata. Cu toate astea, nu ne putem 
căsători înainte de zece zile, legea e lege. 

Acasă îi povestesc lui Lotte cum am pus mâna pe somnalin, 
întâlnirea cu Basu şi, în sfârşit, aranjamentul cu martorii. 

— Ce martori sunt aceştia?! se miră ea. Cum să jurăm că 
suntem mai vârstnici? Asta-i înşelătorie. Nu pot să mint. Să ne 
cunune şi fără actele acelea. 

— Nu se poate. Dacă ai face tu o lege, toţi cei care sunt în 
situaţia noastră te vor binecuvânta. 

— Au şi de ce: pentru că nu i-aş împinge la fapte urâte. 

— Atunci cum rămâne? Renunţăm la cununie? 

Lotte nu răspunde. Cum e la fereastră, se uită undeva sus, 


peste clădirile vecine, în necuprins. Înţeleg ce vrea sa spună 
prin tăcerea ei: în faţa firii suntem uniţi prin iubire. 

Seara, ne ducem la Teatrul Naţional, unde se joacă 
Heidelbergul de altădată. Trei ore, cât a ţinut spectacolul, am 
plutit într-o încântare fără seamăn, străbătuţi de toate 
nostalgiile. Mai toţi actorii se mistuiau în arderea pasională a 
jocului. Frumoasă piesă, al cărei autor e chiar adolescenţa. 

După ce ne întoarcem acasă, m-apuc de lucru. Vreau să 
termin broşura. Zilele trec repede şi, în afară de asta, tiparul ia 
şi el destul timp. Lotte cântă la pian valsurile postume ale lui 
Chopin, iar eu scriu fără răgaz. Am dat gata primul şi al doilea 
capitol, nu credeam că va merge atât de repede. Gândurile se 
îmbulzesc la poarta minţii, dar nu le dau drumul la toate să se 
scurgă prin vârful peniţei, căci ar însemna să lungesc prea mult 
lucrarea. lIsprăvesc şi al treilea capitol, cel cu povestirea 
faptelor. Apoi trec la al patrulea şi ultimul. Mă poticnesc uneori, 
totuşi condeiul aleargă sprinten, fără a ţine seama de goluri, pe 
care le voi umple ulterior. Lotte e obosită şi se culcă. O las să 
doarmă, eu lucrez mai departe. Vreau să termin în noaptea 
asta... 

Când mă uit la ceas, arată 4. Nu-i nimic. Mai e timp să-i scriu 
şi lui Robespierre câteva rânduri. 


Diderot spunea ca un om este fericit când îi face şi pe altii 
din jurul său fericiți. Dumneavoastră sunteți fericit numai 
când semănaţți deznădejdea printre oameni. Pe mine şi pe 
logodnica mea ne împingeți la moarte, pe cel mai de seamă 
profesor din Craiova l-aţi „pedepsit”, aducându-l la Bucureşti, 
ca să recolteze noi victime. Şi credeţi că pentru toate astea 
nu veţi plăti? Oho! Cu vârf şi îndesat! 


O, temps, suspends ton vol!’ 


Dis-de-dimineaţă alerg la o tipografie, să tratez scoaterea 
broşurii. Patronul îmi cere textul. Nu-l am încă, trebuie bătut la 
maşină. 

Vreau să tipăresc 200-300 de exemplare. „Ce fel de hârtie, 
cromo, velină, satinată?” Habar n-am, nu cunosc denumirile 


28 O, timp, opreşte-ţi zborul! 


astea. Spun la întâmplare: „Velină”. Totuşi, patronul nu poate sa 
calculeze preţul, până nu vede manuscrisul. Mă duc să-l 
transcriu la un birou de copiat acte: „Da, domnişoară, două 
copii”. Şi încep să dictez, însufleţit, parcă aş ţine o cuvântare 
unei mulţimi nevii zute. Abia la prânz suntem gata. Au ieşit în 
total 14 pagini. Cam puţine! Fug înapoi, la tipograf, cu 
manuscrisul: „Apucaţi-vă îndată de lucru! Mâine e gata 
broşura?” „Nu se poate mâine, însă într-o săptămână...” „Eu 
vreau mâine sau cel mai târziu poimâine. Desigur, plătesc lucrul 
de noapte.” 

La întoarcere, în drum spre casă, mă strigă cineva dintr-o 
birjă. E ziaristul Mitache, care-mi face semne disperate. Opreşte 
şi vine fuga la mine... 

— Ce-i cu dumneata, de ce nu mai dai niciun semn de viaţă? 
Pompadura te caută pretutindeni. Mi-a telefonat de o sută de 
ori... Bine că te-am găsit! 

Doamne, ce încurcătură! Cum să iau legătura cu Nyu, după 
cele întâmplate? Mi-e frică de ea, frică de mine, simt în aer 
primejdia unei aventuri în care nu vreau să intru. 

Şi totuşi... Dacă Pompadura a pus la bătaie influenţa ei şi a 
obţinut un rezultat sau măcar o promisiune fermă? Chiar aşa 
fiind, nu pot să jertfesc dragostea lui Lotte... Orice ar fi, orice s- 
ar întâmpla! 

Îi spun lui Mitache că... s-a rezolvat chestiunea mea... 

— Da?! se miră el. Pe cine ai avut? 

— Secret de stat... surâd eu, făcând pe misteriosul. 

— Am înţeles: secretar de stat, zice gazetarul, referindu-se la 
un ministru atotputernic. 

Îl las să creadă ce vrea, mi-e totuna. Deodată întrerupem 
conversaţia: dinspre Ateneu se apropie un fastuos cortegiu 
funebru: 

— Cine a murit? 

— Cum, nu ştii? Alina Barbu... 

— Ce?! Ce?! Care Alina? Cântăreaţa de la Operă? 

— Da, alta nu e. N-ai citit ziarele de dimineaţă? 

— Nu... De ce a murit? Vreun accident? 

— Nu se ştie încă. 

Nu, nu pot să cred. Vestea asta îngrozitoare nu pătrunde în 
fiinţa mea. Sărmană Alina, iubita închipuirii mele, ce crud destin 
te-a păscut! Să întorci spatele vieţii, în plină tinereţe şi glorie... 


Ce ai avut? Ce s-a întâmplat? 

Orchestra Operei cântă Adio de/ passato, aria ei favorită. 
Viorile suspină, violoncelele se tânguie, başii mugesc de durere 
şi toate instrumentele laolaltă cutremură văzduhul cu plânsul lor 
metalic, neverosimil. 

... Alaiul funerar a trecut mai departe. N-am avut puterea să-l 
urmez. Alina Barbu locuieşte de azi încolo numai în amintire. 


A doua zi lâncezesc în pat, până la amiază, ca un bolnav. 
Lotte nu ştie cum să facă mai bine să-mi intre în voie. Nu-i 
pomenesc nimic despre întâmplarea de ieri, dar, degeaba, 
amintirea Alinei pluteşte în aer apăsătoare. Vine un băiat de la 
tipografie cu un vraf de şpalturi. Vrea să aştepte până fac 
corecturile, ca să le ia înapoi, îi spun să vină mâine după ele, 
acum n-am timp. După asta, îmi telefonează Basu. Zice că a mai 
fost la gară şi prietenul său, lonică, i-ar fi şoptit la ureche că 
patronul restaurantului angajează un achizitor de vinuri, plătit 
bine, cu 200 pe lună, dar că are nevoie de o garanţie de 1 000 
de lei. Mă întreabă ce părere am. 

— Nicio părere, îi răspund enervat. Vom vorbi mâine de asta, 
de altfel, nici n-am înţeles despre ce-i vorba. li mai atrag o dată 
atenţia să păstreze cu sfinţenie secretul adresei mele. 

— Sunt mormânt... milenar, îi aud glasul la capătul celălalt al 
firului. 

Bine că a terminat. Trântesc receptorul în furcă. Nu-mi arde 
de nimic, să mă lase toată lumea în pace. 

Plecăm la masă, mai mult pentru Lotte. Eu nu mai pun nimic 
în gură până la 1 decembrie. Măcar de-aş muri de foame... 
Câteva afişe, lipite pe un gard, îmi atrag magnetic privirile. 
Printre ele, se află afişul Operei, care anunţă Traviata pentru 
astă-seară. Cine va cânta rolul Violetei? Mă apropii cu inima 
strânsă şi citesc un nume necunoscut. Ars longa, vita brevis!?9 

După-amiază, vrând-nevrând, mergem la Ropală. Nu-mi arde 
deloc să-i pozez, dar n-am încotro: i-am făgăduit. In afară de 
asta, l-am amânat şi rândul trecut. 

Intrăm din nou în atelierul vast, care geme de pânze. Lotte se 
opreşte în dreptul marelui tablou care o înfăţişează pe Didona, 
împlântându-şi pumnalul în inimă, şi ia seama cu luare-amintc la 
nefericita regină frigiană, deşi a mai contemplat-o şi data 


29 Arta e lungă, viaţa e scurtă! 


trecută. 

— Cine v-a pozat pentru tabloul acesta? îl întreabă pe pictor... 

— Alina Barbu, răspunse el grav, întors cu spatele, aranjând 
culorile pe paletă. 

Tresar înspăimântat... Să fie oare o simplă coincidenţă între 
destinele acestor două femei cu inimile sfâşiate... sau...?! 

— De ce aţi ales-o tocmai pe ea? 

Ropală ridică din umeri: nu ştie, după cum nu ştie de ce ne-a 
ales pe noi ca să-i pozăm pentru Romeo şi Julieta. Dar eu ştiu: 
pictorul are o intuiţie stranie şi ochi de vultur, care văd dincolo 
de lumea aceasta. 

Lucrul începe. Maestrul alege momentul când Julieta, în 
cavoul Capuleţilor, stă aplecată deasupra trupului, cald încă, al 
lui Romeo şi-i culege otrava de pe buze, ca să moară odată cu 
el. 

Lotte, în timpul pozării, abia îmi atinge buzele, sfioasă din 
cauza pictorului, care o ţintuieşte cu ochii lui tulburători. 
Nemulțumit, Ropală intervine cu tonul cel mai serios: 

— Julieto, în felul acesta n-ai să mori niciodată. Dumneata 
culegi doar mierea de pe buzele lui Romeo. Ca să dai de otravă, 
trebuie să-l săruţi cu patimă. Nu vezi că logodnicul tău e mort? 
S-a sinucis din pricina ta! Tu l-ai omorât! 

Fata tresare scuturată de un fior şi îşi apasă pierdută buzele 
pe gura mea, parcă aş fi murit cu adevărat. 

— Bravo, Julieto, aşa!... aşa!... strigă pictorul, frecându-şi 
mâinile cu mulţumire, că a izbutit să prindă pe faţa lui Lotte 
clipa în care iubirea se luptă cu deznădejdea. 

Înainte de plecare, ne dă o invitaţie din partea lui Elise 
Geamănu, pentru concertul ei care va avea loc în sala Ateneului, 
la 1 decembrie. 

Pe drum, mă sfătuiesc cu Lotte: 

— Ce facem? Ne ducem la concert? Ghinion, l-a fixat tocmai în 
ziua fatală. 

Ea ridică din umeri, nu ştie cum să ne descurcăm. Ar vrea să 
meargă, e o cinste mare să te invite o celebritate ca Elise 
Geamănu. Dar... 

— Uite ce e... îi spun, spectacolul se termină cel mai târziu la 
11. Or, până la miezul nopţii, avem destul timp să murim. 

Rămâne, prin urmare, stabilit: mergem la concert. Când ne- 
ntoarcem acasă, îl văd pe Basu, care m-aşteaptă zgribulit la 


poartă. 

— Bine ai făcut că ai venit. Îţi dăm noi mia de lei care îţi 
trebuie pentru garanţie... 

— Serios? Aveţi banii ăştia? Se cheamă că l-am apucat pe 
Dumnezeu de un picior! 

— Dar, ia stai, dacă te angajezi acolo, când mai înveţi? 

— Descurc eu borcanele, nicio grijă... Să mă văd în pâine. Dar 
îmi ajung nouă sute, o sută îmi dă lon... 

— Cu banii ăştia cumpără la loc ceasul lui Rogvaiv! 


Când duc corecturile la tipografie, zăresc un lucrător trăgând 
la maşină cărţi de vizită cu numele: Arhitect Raul Dolfineanu, 
Dionisie... telefon... 

Numaidecât îmi trece prin minte: ce-ar fi să mă adresez 
arhitectului acesta pentru cavou? Fug la poştă şi-i dau de acolo 
un telefon. E acasă. Il lămuresc despre ce este vorba. Da, poate 
să-mi facă o lucrare de artă şi mă pofteşte să tratăm. „Foarte 
bine, într-un sfert de oră sunt la dumneavoastră”. 

Îndată ce las receptorul din mână, văd în închipuire, cu o 
limpezime uimitoare, cum trebuie să arate monumentul nostru 
funerar: în faţă - un uriaş colţ de stâncă, pe vârful căruia un 
vultur a încremenit cu aripile frânte, pe când voia să-şi ia zborul 
spre o culme înaltă, unde stă înfipt globul pământesc, din care 
se deosebeşte doar arhipelagul Galapagos. Cea dintâi stâncă, 
pe o mică suprafaţă netezită, poartă inscripţia „Aripi frânte”, iar 
deasupra e săpată o cruce mică, mică. 

Arhitectul se miră când mă zăreşte. Are dreptate, nu prea am 
aerul unui om care se pregăteşte de moarte. li înţeleg aşa de 
bine gândul. 

— Pentru dumneavoastră construiți monumentul? mă 
întreabă el puțin nedumerit. 

Cum naiba să-i spun că e pentru mine? Îi torn la repezeală o 
minciună: 

— Maestrul la care lucrez a împlinit 60 de ani şi, ca un bun 
creştin, se îngrijeşte de cele veşnice... 

Mă apuc apoi şi-i descriu amănunţit cam ce ar vrea 
maestrul... 

El ascultă cu luare-aminte. Da, e interesantă ideea! Păcat că, 
din cauza lipsei de perspectivă, pierde 90 la sută din efect, dacă 
monumentul se execută într-un cimitir. 


— Atunci unde să-l construim? 

— Undeva, afară din oraş, pe un loc mai ridicat. 

Se face forte să găsească un teren potrivit, sunt doar atâtea 
de vânzare prin împrejurimile Capitalei. 

Parcă e mai bine aşa. Să zaci în ţintirim, laolaltă cu toţi moşii, 
hm! e de-a dreptul lugubru, dar undeva departe, într-un colţ 
retras de lume, doar noi amândoi (tu singură şi eu), asta-i foarte 
romantic! Îl întreb pe arhitect cât ar costa lucrarea. Nu poate să- 
mi spună preţul decât după ce întocmeşte devizul. Rămâne ca 
până mâine să găsească locul potrivit şi să-mi prezinte 
socotelile. 

— De ce atâta grabă? se miră el. 

— V-am spus doar că maestrul e bolnav... Se teme să nu dea 
ortul popii... 

Lotte se bucură că nu vom odihni la Bellu; ei nu-i plăcea 
acolo, dar n-a îndrăznit să-mi spună. 

În zilele următoare se întâmplă evenimente importante. Mai 
întâi, e gata broşura. (l-am pus titlul Acuz! — mi se pare teribil, 
şi chiar este.) Am tipărit două mii de exemplare, pe care le 
depozitez în vestiar, până aflu adresele de care am nevoie. 
Expediția trebuia făcută în jurul zilei fatale. 

Dolfineanu a găsit lângă Pădurea Băneasa un teren înconjurat 
de plopi (sunt tot fără soţ, ca în poezia lui Eminescu), pe care l- 
am cumpărat numaidecât. Din zori şi până se face noapte 
muncesc numeroşi zidari şi dulgheri. Cred că o să iasă ceva 
magnific! E drept că arhitectul mi-a făcut un deviz destul de 
usturător, dar merită, ca să fiu sincer... Mai ales dacă se are în 
vedere urgenţa. 

Mă gândesc ce voi face cu mausoleul, dacă, în urma 
presiunilor mele, Robespierre cedează şi-mi face dreptate. 
Teoretic, faptul e cu putinţă. 

Ei, şi?! De-ar fi asta singura pagubă! 

De la un timp încoace, mereu trag cu coada ochiului la 
calendarul bătut în perete şi tresar iscodit parcă de grijă, parcă 
de spaimă. Ah! nu mai pot suferi această unealtă a lui Cronos. 
Îmi vine să-i smulg puţinele foi care i-au mai rămas şi să le 
arunc pe foc. Mereu îmi sună în cap o reminiscență din 
Lamartine: O, temps, suspends ton vol! 


O bucurie neaşteptată 


Rana făcută de Alina s-a închis. Ciudat: acum parcă îmi pare 
bine că mi-a luat-o înainte, plecând în împărăţia nălucilor, unde 
Lotte şi cu mine vom găsi mulţi prieteni. Moartea ei n-a fost o 
întâmplare oarbă, a avut, desigur, un sens care-mi scapă. 

Astăzi sunt gata atât mausoleul, cât şi tabloul lui Ropală. Trec 
cu Lotte pe la arhitect, să-l iau, apoi, câteşitrei ne ducem cu 
birja la Băneasa, pentru recepţia reşedinţei noastre eterne. 

Dolfineanu se interesează dacă „maestrul” nu vine şi el la 
recepţie. Nu vine, i-am spus, e bolnav, zilele lui sunt numărate. 
Ah! dacă ar şti că mausoleul nu-i pentru acel „maestru”, care, 
de fapt, nu există, ci pentru mine şi Lotte, ai căror ani laolaltă 
abia ating vârsta arhitectului. 

Înainte de aeroport, Dolfineanu ne arată lăcaşul care se vede 
de la o depărtare de câţiva kilometri. Stâncile de piatră, ridicate 
pe un dâmb, sunt atât de înalte, încât piscurile lor se răsfaţă în 
cer. Insă globul pământesc nu se reazemă pe unul din vârfuri, 
cum i-am sugerat arhitectului. El a avut o idee mai bună: l-a 
căţărat sus pe creştet pe Atlas, un moş gârbov, cioplit în piatră, 
şi i-a pus în spinare uriaşul glob, din care nu se desluşeşte decât 
arhipeleagul Galapagos. 

— De ce n-aţi desenat şi America de Sud? îl întreb pe 
Dolfineanu. 

— După câte am înţeles, pentru maestrul dumneavoastră nu 
există pe pământ decât acest arhipeleag. 

— Are dreptate, îi ia Lotte apărarea. E mai bine aşa. E foarte 
bine. 

De asemenea, îmi place vulturul cu aripile zdrobite; în felul 
semet în care îşi ţine capul, îţi lasă impresia că nu se dă bătut şi 
că va ajunge pe stânca cealaltă, adică în arhipelag, şi fără 
ajutorul aripilor, numai cu voinţa lui dârză. 

Lotte e fascinată. O văd, după lumina din ochii ei, cât 
vibrează, cât tresaltă, ce beţie îi dă priveliştea care a răsărit 
pentru noi. 

Are dreptate. Trebuia să construim gigantul nostru care să 
înfrunte veacurile. Măcar cu atât să ne alegem. 

— Cavoul unde este? îl întreb pe arhitect. 

— În spatele stâncii principale. 

Coborâm să vizităm cavoul. Dolfineanu deschide o uşă 


tainică, grea, încuiată cu un lacăt enorm, şi pătrundem într-o 
încăpere destul de spațioasă, pardosită cu lespezi. La mijloc se 
află un bloc mare, în formă de masă. Acolo va fi zidit coşciugul. 
Lângă peretele din dreapta e o bancă pentru două persoane, 
construită din ciment, iar în cel opus atârnă o candelă, care n- 
aşteaptă decât să fie aprinsă. 

— Tare mult îmi place aici... şopteşte Lotte, ca s-o aud numai 
eu. Ce fericită sunt! Şi-mi strânge mâna pe furiş, să n-o vadă 
arhitectul. 

Surâd îngheţat. Mi s-a părut că sună atât de straniu cuvântul 
„fericire”, pronunţat de ea. Vasăzică, aici ne vom petrece 
nefiinţa, neclintiţi, unul lângă altul, până la moartea pământului. 
Oamenii viitorului se vor perinda mereu pe lângă culcuşul 
nostru, între-bându-se al cui o fi monumentul şi ce reprezintă el. 
Hei, neştiutorilor de pretutindeni, piramida asta simbolizează 
aripile frânte ale lui Grig l-ul, visătorul de vise, imaginarul 
conducător al Grigoridei, în care niciodată n-a avut parte să 
calce cu piciorul. 

E cel puţin ciudat că, deşi în pragul morții, tot ceea ce fac şi 
gândesc ţine de viaţă. Altfel, ar avea vreo noimă grija aceasta 
care mă obsedează, de anu mă uita lumea, de a vorbi mereu de 
mine, de a trăi măcar în amintirea altora? 

După ce părăsim cavoul, arhitectul încuie lacătul şi-mi predă 
cheia. La rându-mi, i-o trec lui Lotte, s-o păstreze. 


lată-ne acum la maestrul Ropală, care ne arată tabloul pentru 
care am pozat unsprezece şedinţe grele şi lungi. O contemplu, 
mut de admiraţie, pe Julieta mea dragă, în cavoul Capuleţilor, 
mult mai sărac şi şters decât al nostru. Caut mâna lui Lotte, să 
mă încredinţez că se află lângă mine, şi nu pe pânză, cu sufletul 
ei, cu tot... O jumătate de oră nu ne-am putut dezlipi de lângă 
tablou şi nici n-am lăsat-o pe Lotte de mână. 

Pictorul ne priveşte o clipă adânc, cu ochii lui iscoditori, şi 
strigă brusc: 

— Vă dăruiesc tabloul! 

Gestul său nu numai că ne surprinde, dar ne şi sperie. Nu 
putem primi asemenea dar, mai ales în situaţia noastră. Ce să 
facem cu el? E o capodoperă care trebuie să trezească emoţii 
estetice, să desfăteze mii şi mii de ochi. li propun să-l doneze 
muzeului Kalinderu, acolo e locul în care s-ar simţi bine o 


asemenea creaţie. 

Înainte de a pleca, sună telefonul. Ropală aranjează o 
întâlnire grabnică, desigur, cu o rubedenie sau un prieten, 
judecând după felul familiar cum vorbeşte. Inainte de a încheia 
convorbirea, îl aud spunând: 

— A, era să uit, Costache... de voi ţine muzeul Kalinderu?... 
Nu ştiam precis. Vreau să-ţi fac o danie, după dorinţa unor 
prieteni... Da, o cerere... Bine, am să ţi-o aduc mâine s-o 
aprobi... 

După ce depune receptorul, ne anunţă: 

— Închipuiţi-vă, am aranjat cu donația. 

— Da? Cu cine aţi vorbit? 

— Chiar cu ministrul Şcolilor. 

Tresar plăcut surprins. la te uită de unde sare iepurele! Ce 
noroc neaşteptat ne iese în cale... Pe el, să-l prindem, să nu ne 
scape cu niciun preţ! 

— Îl cunoaşteţi atât de bine pe domnul ministru? 

— Suntem prieteni vechi, am fost colegi de şcoală... 

Auzi, auzi, prieteni vechi, colegi de şcoală! Şi eu habar n- 
aveam... Uraaa! Sus inimile! 

— Ce bine-mi pare! Ce bine! şi aproape fără să vreau bat din 
palme de bucurie. 

Pictorul pricepe că-i ceva nedesluşit la mijloc. 

— Ai nevoie de el? mă întreabă. 

— Ah, dacă aţi şti!... O chestiune de viaţă şi de moarte. 

— Ce spui?! se miră Ropală. 

Lotte parcă atât aşteaptă, dintr-o săritură e lângă el şi-l roagă 
cu mâinile împreunate: 

— Ajutaţi-ne, maestre, toată nădejdea o punem în 
dumneavoastră... 

— Din toată inima, exclamă pictorul copleşit. Pe voi să nu vă 
ajut?... Să aud mai întâi despre ce-i vorba. 

Trece un ceas şi jumătate, până când îi povestesc. Mă ascultă 
atent, cu răbdare de heruvim, îmi pune uneori întrebări, ca să 
lege anumite întâmplări, şi-şi arată dezaprobarea faţă de 
atitudinea secretarului general: 

— Acest Mătăsaru e un monstru! 

— Balaur cu şapte capete! strigă Lotte. 

— Cu un singur cap, dar tot balaur, rectific eu. 

— Şi ministrul s-a lăsat influenţat în halul ăsta? Nu-l las până 


nu obţin aprobarea... Chiar dacă ar fi să ne certăm... 

La auzul acestor cuvinte, Lotte se repede la el, îl îmbrăţişează 
şi-l sărută pe amândoi obrajii. 

— Asta e drept mulţumire... 

— Prea multă... rosteşte, copleşit, maestrul. Îmi pare rău că n- 
am ştiut mai devreme. Până acum, era aranjată treaba. 

— Nici acum nu-i târziu. 

— Mâine, drăgălaşilor, vă dau un telefon ca să vă comunic 
vestea cea bună... 

N-aş vrea să ştie numărul meu de telefon, niciunde stăm, e 
mai prudent. 

— Vă telefonez eu, maestre, numai să-mi spuneţi la ce oră. 

— După-amiază, între 4 şi 6, sunt acasă. 

Pe drum, plutim uşori ca fulgii de păpădie, ne strângem în 
braţe, ne sărutăm, fără să ne pese de trecătorii care întorc capul 
după noi. Am învins moartea, l-am zdrobit pe Robespierre! Nu 
ne mai trebuie mausoleul. Vom trăi până la adânci bătrâneţe... 
Ce frumoasă e viaţa!... Trăiască viaţa! Suntem fericiţi... fericiţi... 
fericiţi!... 


O veste buna, alta rea 


A doua zi, la ora 5 fix, îi telefonez maestrului Ropală. Lotte e 
lângă mine, numai ochi şi urechi. De fapt, şi unul, şi altul 
suntem emoţionaţi, aşteptăm cu sufletul la gură rezultatul de 
care atârnă două vieţi - vieţile noastre. 

— Da, Romeo, aud vocea pictorului, de la capătul celălalt, am 
vorbit cu ministrul. S-a făcut! 

Parcă nu-mi vine a crede auzului. Ce înseamnă s-a făcut? Prea 
puţine aceste două cuvinte pentru o treabă atât de uriaşă. 

— Vasăzică domnul ministru a aprobat? 

— Da, da, a aprobat, l-am convins să aprobe, răsună din nou 
pe sârmă glasul miraculos. M-aşteptam că are să fie mai greu, 
dar n-a fost. „Bre, şi tu mi-ai venit cu băiatul ăsta? mi-a spus 
ministrul. Şi de la preşedinţia Consiliului s-a intervenit pentru el, 
a mobilizat toată lumea, cum văd.” 

De la preşedinţia Consiliului de Miniştri? Vasăzică, directoarea 
de cabinet s-a ţinut de vorbă, a obţinut apostila şi a dărâmat 
împotrivirea lui Robespierre. Ce femeie de treabă! Mă voi duce 


să-i sărut mâinile drept mulţumire. 

Dar, de pe altă parte, s-ar putea să fi intervenit şi Nyu... Altfel, 
de ce m-ar fi căutat cu atâta insistenţă. Totul e posibil. In fine, 
voi lămuri zilele viitoare cum stau lucrurile. 

ÎI întreb pe maestru: 

— Domnul secretar general nu s-a opus deloc? 

— Ba da, Costache l-a chemat, a avut o lungă discuţie cu el, la 
care, bineînţeles, eu n-am luat parte. Rezultatul este că 
ministrul mi-a spus că se revine asupra pedepsei disciplinare, 
mai ales că superiorul său s-a văzut silit să facă un act de 
autoritate. Ce-i drept, era foarte nervos, s-a plâns că l-ai 
ameninţat cu sinuciderea şi alte represalii. E adevărat? 

— Fiecare luptă cu armele sale, nu-i aşa, maestre? 

Îi mulţumim lui Ropală pentru tot ce a făcut, îi mulţumeşte şi 
Lotte. El ne invită poimâine, joi, tot la ora asta, să sărbătorim 
succesul nostru. Crede că până atunci are să pună mâna şi pe 
hârtia oficială. 

Ce om admirabil! Cât tact la el, câtă fineţe!... Nu ne-a întrebat 
cine suntem, de unde venim, ce-i cu Lotte, cum de ne-am 
cununat, fiind încă elevi de şcoală, şi atâtea altele. S-a mulţumit 
numai cu ceea ce i-am spus noi. 

Vestea  biruinţei ne deschide larg porţile fericirii şi 
entuziasmului. Lotte are fantezia să pună la patefon 
Marseillaise. Cântăm odată cu Lisle. 


— Allons enfants de la patrie 
Le jour de gloire est arrivé”? 


Da, ziua biruinţei a venit pentru noi... Prea am dorit-o, ca să 
nu vină, ea a fost creată de propria noastră dorinţă. Şi cu toate 
acestea, nu putem să ne bucurăm atât cât ar trebui. leri ne-am 
bucurat mult mai mult... Fericirea e scurtă ca fulgerul care 
umple cerul de lumină. Dacă trăieşte mai mult, se spulberă, nu 
mai este ea şi trebuie să-i dăm alt nume. 

Ne sfătuim cum vom face după obţinerea hârtiei oficiale. 
Desigur, ne întoarcem la Craiova. Dar asta nu-i chiar atât de 
simplu, după cele întâmplate. Dacă am fi de capul nostru, nimic 
de zis, însă mai sunt părinţii mei, mai e mama lui Lotte. Cum îi 
împăcăm cu situaţia de fapt? Suntem logodiţi, n-au decât să ne 


3 Haidem, copii ai patriei/ Căci ziua biruinţei a venit! 


dea consimţământul pentru căsătorie, şi gata... Doar nu suntem 
singurii din lume care au trecut peste voinţa părintească. Asta- 
A 

— E mai cuminte să mă retrag de la şcoală şi să dau ultimele 
două clase ca pregătită în particular, zice Lotte. 

— Şi aşa... Eu însă voi urma la cursuri, altfel n-am cum să 
refac A.R.P.E.T. -ul. 

O înţeleg pe Lotte, fuga ei o apasă, morala curentă a fost 
încălcată, şi gura lumii nu va fi închisă decât prin actul 
căsătoriei. 

După prânz ne ducem la Terra, unde se reprezintă o piesă de 
propagandă naţională, Martiriul românilor din Ardeal, iar seara 
vedem opereta femeia ideală de Lehar, jucată de compania 
lirică Gabrielescu. 

Ziua următoare mă reped până la preşedinţia Consiliului de 
Miniştri şi aflu că directoarea de cabinet n-a obţinut încă aposti/a 
primului. Vasăzică tot Pompadura a intervenit. Îi scriu câteva 
rânduri. Trebuie, nu mă lasă cugetul să nu-i mulţumesc că m-a 
ajutat. O rog să mă ierte pentru rătăcirea mea şi să-mi poarte o 
amintire frumoasă, aşa cum îi port eu în suflet. Nu-mi pun 
adresa pe plic, de altfel, la ce bun să ne mai vedem? La drept 
vorbind, mi-e frică de ea, sau, mai bine zis, de farmecul ei. 

Când Lotte face ochi, mă întreabă: 

— Cui îi scrii? 

— Unui gazetar... o mint, gândindu-mă la Mitache. 


Înainte de a pleca la maestrul Ropală, ce-mi vine în minte? 
Hai, zic, să-l întreb dacă n-a intervenit vreo piedică între timp, 
ca să nu facem drumul degeaba. La telefon îmi răspunde chiar 
pictorul: 

— Din păcate, s-a întâmplat ceva neplăcut... 

— Ce anume? fac tresărind de surprindere. 

— Azi-dimineaţă mi-a telefonat ministrul că poliţia din Craiova 
ar fi găsit la societatea sau organizaţia voastră, a elevilor, nu 
ştiu cum i-a spus... nu mai ţin minte... 

— A.R.P.E.T. 

— Da, da... zice că s-au descoperit acolo scrieri cu caracter 
socialist... precum şi cărţi de propagandă subversivă... 
Dumneata ştii de aşa ceva? 

— Da, maestre, e vorba de Constituţia noului stat Grigorida, 


care are la bază principiile lui Fourier. Dar nu înţeleg, cum au 
dat de ea? 

— Nu ştiu, însă ceea ce ştiu e că ministrul ar ierta orice unui 
culpabil, în afară de un singur lucru: să aibă idei socialiste. Cum 
aude de asta, ia foc, nu te mai înţelegi cu el. Şi nu numai el, ci 
toţi liberalii lui. 

— Foarte ciudat! Cum se poate să nu-şi dea seama că ideile 
acestea sunt cele mai avansate, că... 

— Asta-i altă poveste, Romeo... 

— Şi atunci... a căzut baltă tot ce v-a făgăduit, nu-i aşa?... 

— Sigur că da... îmi pare foarte rău... Am vrut să insist, i-am 
explicat că nu-i la mijloc decât o copilărie nevinovată şi, ca 
atare, nu trebuie să se alarmeze. A început să strige că nu poate 
tolera în şcoală microbul socialist, sub niciun motiv... 

— Nu-i nimic, maestre, nu-i nimic... Vă mulţumesc pentru tot 
ce aţi făcut... Sunteţi foarte bun... Vă rog să mă iertaţi că v-am 
căşunat neplăceri. Vă mulţumesc şi vă salut... 

Las zdrobit receptorul pe furcă şi rămân cu privirile pironite în 
gol. Lotte e lângă mine, lividă, mută. Nu îndrăzneşte să scoată 
un cuvânt, de teamă să nu-mi crească durerea. Vasăzică, 
autorităţile au dat peste lucrările în legătură cu Constituţia, 
depozitate la Copoiu. Cine o fi ticălosul care a trădat? Numai 
păstrătorul lor poate fi vinovatul. Dar ce importanţă mai are 
asta, de vreme ce faptul e împlinit? 

— Lotte, fata mea dragă, nu mai e loc pentru noi în lumea 
asta. 

— Mai bine, Grig, spune ea, mai bine! 

.„. Ne îmbrăţişăm strâns, cu toată puterea, ca şi când ne-am 
apăra de furia duşmanilor. 


1 decembrie 


După fericirea care ne-a luminat atât de zgârcit cerul nostru, 
ne pregătim din nou pentru marea călătorie. Zilele se scurg 
repede, ca un pârâu de munte. Cronos le înhaţă la al doilea 
cântat al cocoşilor, cu mâini nevăzute, le suceşte gâtul şi le 
zvârle în gura lacomă a trecutului. 

Până la 1 decembrie mai sunt cinci zile, apoi patru, apoi trei - 
mereu, mereu mai puţine. Calendarul are încă multe file, dar 


acestea sunt pentru alţii. Parcă ieri am poposit în capitală, parcă 
ieri ne-am logodit în bisericuţa din creştetul Cişmigiului, parcă 
ieri am ascultat vrăjit Sonata lunii de Beethoven. 

Mâine e ziua fatală. Mi-a amorţit mâna scriind pe broşurile 
mele adresele oamenilor de seamă, culese din cartea de 
telefon. Lotte lipeşte timbre de zor. După ce isprăvim treaba, 
mă reped la poştă şi predau vreo cinci sute de exemplare, 
printre care şi cele rezervate presei centrale. Îmi mai rămân 
încă de trei ori pe atâtea broşuri. Ce să fac cu ele? De ce-oi fi 
tipărit aşa de multe?... 

Lotte zice să le împărţim studenţilor de la Universitate. Dar 
cum? Mă gândesc să i le las lui Basu, să le ducă el pe la cămine 
şi cantine. E aşa de trist ca o carte să moară aruncată la gunoi, 
fără a fi simţit mângâierea unor ochi. 

Pe Basu nu-l găsesc la gară. Las pachetele prietenului său, 
chelnerul, şi câteva rânduri, când şi cui să le predea. In fine, am 
scăpat şi de grija asta. 

Când mă întorc acasă, o găsesc pe Lotte cu ochii roşii de 
plâns. Ce s-o mai fi întâmplat? A mai primit vreo veste rea? 

— Nu, am făcut lucrul cel mai greu... surâde ea, plină de 
tristeţe. 

Inţeleg, i-a scris mamei sale scrisoarea de adio... 

— Restul mi se pare atât de uşor, pe lângă asta... Ai să vezi 
tu... De altfel, mai bine că s-a întâmplat aşa. Mă gândeam cu 
groază la întoarcerea mea acasă, dar nu ţi-am spus. Prefer de o 
mie de ori să mor cu tine, e aşa de fermecător să murim tineri, 
moartea va fi atât de mândră de noi! 

O cred, o cred, Lotte nu minte, nu poate să mintă. 

Mă duc să scriu şi eu scrisorile de adio. Cu tata merge repede, 
câteva rânduri în care îi cer iertare - şi am isprăvit. Cu mama, 
draga de ea, se schimbă socoteala, am să-i spun... atâtea, 
trebuie să-i explic, ca să înţeleagă că n-aveam de ales altă cale. 

Măicuţa, să nu plângi, nicio mamă nu-l plânge pe feciorul ei 
căzut la datorie. Eu am căzut pe câmpul de luptă, înconjurat 
de duşmani aprigi, în frunte cu secretarul general Mătăsaru. 

N-am vrut să le închin steagul, căci o viaţă în care te târăşti 

nu merită să fie trăită. Eram plămădit să merg pe piscuri, să 

mă imbăt de tăria înălțimilor, să râvnesc tot mai sus. 

Duşmanii mă trăgeau în jos, în tină, acolo unde reaua 

alcătuire a societăţii le-a impus să trăiască. Dar murind, îi 


înving, şi totodată îmi apăr marele vis. Jertfa mea a fost 

necesară pentru că ea este o pildă. 

O rog pe mama să citească broşura pe care am scris-o. (Îmi 
pare rău că titlul l-am împrumutat de la Zola; n-am dat peste 
altul mai bun.) Acolo mă va găsi pe mine, locuind dincolo de 
hotarele fiinţei, la depărtări mari. 

A treia scrisoare i-o adresez procurorului, atrăgându-i luarea 
aminte să nu ne facă autopsie sub niciun motiv şi să dispună 
înmormântarea noastră în mausoleul pe care l-am construit în 
acest scop, lângă pădurea Băneasa. Îl mai avertizez că ultima 
dorinţă este să fiu pus în acelaşi coşciug cu Lotte. 

Urmează un post-scriptum: 

Las cu limbă de moarte ca oricine mă va despărți de 
logodnica mea să fie blestemat, el şi urmaşii săi, în vecii 
vecilor! Să n-aibă parte de linişte, nici în viață, nici pe lumea 
cealaltă! Dulăii pământului să-l gonească şi să-l sfâşie în 
bucăți, iar din cer să toarne asupră-i, zi şi noapte, o ploaie de 
foc! 

Hotărâm execuţia pe mâine, la miezul nopţii. Nicio clipă mai 
târziu. Deci mai avem de trăit 38 de ore şi pornim în 
necunoscut. Pipăi cu un gest reflex tuburile de somnalin din 
buzunarul hainei. Sunt la locul lor, aşteaptă cuminţi să le 
înghiţim. 

Nu ne pare rău nici mie, nici lui Lotte. Moartea ne-a devenit o 
rudă atât de apropiată, încât, dacă printr-un miracol s-ar 
întâmpla să trăim mai departe, am avea impresia că am înviat 
amândoi din morţi. 

Toată ziua colindăm prin oraş, pradă unei febre ciudate, care 
ne strecoară o energie copleşitoare. Poposim seara la teatrul 
Leon Popescu, unde se cântă Un ballo în maschera, opera lui 
Verdi. In urechi îmi sună un refren obsedant: iată ultimul 
spectacol, ultima plimbare, ultima zi, ultima noapte. Mereu 
ultimul, mereu ultima... 

In fine, coboară pe pământ şi ziua de 1 decembrie. E 
însemnată cu roşu în calendar. Fireşte, nu-i o zi ca celelalte, mai 
ales pentru noi. 

Ne trezim cu noaptea în cap, dintr-o dorinţă nemărturisită de 
a trăi mai multe clipe. Trag storurile de la fereastră: afară ninge 
cu rulgi mari, ca în dimineaţa aceea de dragoste, când Lotte a 
fost a mea. Ultima ninsoare! Pe mausoleul nostru se va lăsa un 


strat gros de zăpadă, ca o căptuşeală de vată, ca să ne apere de 
ger în culcuşul nostru de veci. 

Colindăm din nou oraşul, facem o plimbare cu sania la şosea. 
Uneori, trag cu coada ochiului spre Lotte. Nu descopăr nicio 
umbră pe chipul ei. E veselă şi senină, parcă n-ar fi sortită să 
moară la noapte, când pendula va bate lugubru 12 lovituri. 

Şi ninge într-una, şi e cald şi plăcut. Aştept dintr-o clipă într- 
alta să-l zăresc, apărând de după un colţ de stradă, pe Moş 
Crăciun cu sacul cu jucării în spinare. 

După-amiază ne ducem la cinema, iar seara la Ateneu, la 
concertul lui Elise Geamănu. 

Refrenul îmi vuieşte sâcâitor în auz: ultimul film, ultimul 
concert. 

Şi o ultimă surpriză: pe un fotoliu din faţa mea se aşază Nyu. 
E strălucitoare, acoperită de bijuterii, într-o splendidă rochie de 
seară. Atrage toate privirile, ca un magnet, asupra ei. E însoţită 
de doi bărbaţi vârstnici, foarte distinşi. Inmărmuresc când o văd, 
mă fac mic, aş vrea să dispar ca o nălucă. Degeaba. Mă 
recunoaşte, dar ciudăţenie, parcă se îndoieşte de ceva: 

— Nu eşti dumneata... Dima? întrebarea mă sfâşie ca un 
pumnal. 

— Vă înşelaţi, doamnă, îi răspund crispat, cu voce străină, 
care oricum prinde bine într-o asemenea împrejurare. 

— Scuzaţi, bâiguie Nyu... 

Lotte, curioasă, se strânge toată în mine, cerându-mi din ochi 
să-i spun cine-i această femeie şi de unde mă cunoaşte. 

Ce aş putea să născocesc la repezeală, ca să ies basma 
curată din această penibilă încurcătură? 

— Mi se pare că-i o cunoştinţă de-a mamei... 

Ea se sperie, crezând că ar putea să ne facă vreun rău dacă 
doamna m-a recunoscut, şi mă îndeamnă să plecăm 
numaidecât. Ce copilă e! O liniştesc, spunându-i că nu trebuie 
să ne pese de nimeni şi de nimic. Nu suntem sortiţi morţii? Cine 
ar mai putea să ne facă vreun rău peste răul pe care ni l-au 
făcut alţii? 

In pauză, coborâm în holul cel mare. Cineva mă trage de 
mână. E pictorul Ropală cu soţia: 

— Uite-i pe Romeo şi Julieta! strigă el vesel. Copilaşi drăgălaşi, 
de ce n-aţi mai dat niciun semn de viaţă? Sau sunteţi supăraţi? 

Surâd îngheţat. Ce va spune maestrul mâine, când cu 


adevărat nu vom mai da niciun semn de viaţă? Dar îi răspund 
altceva decât gândesc: 

— Nu suntem supăraţi. Zilele astea plecăm în Anglia, unde îmi 
voi continua studiile... 

— Daa? face pictorul. Îmi pare bine. Orice rău are şi o parte 
bună. Să ne scrieţi de acolo, să nu ne uitaţi... 

Le făgăduiesc. Dacă ar şti câţi bani face această fagăduială!... 

Concertul lui Elise Geamănu e un triumf. Publicul aplaudă 
frenetic şi ea trebuie să iasă mereu la rampă, să mulţumească. 
După spectacol, soţii Ropală ne invită la Femina. Ezităm să 
mergem... Cine ştie, poate vom întârzia acolo peste miezul 
nopţii, şi atunci înseamnă că trebuie să amânăm sinuciderea, or, 
asta nu se poate, rămânem descoperiţi, din cauză că am 
expediat broşurile. Dar ei stăruiesc şi nu-i chip să-i refuzăm. 
Acum e 11. Ei bine, peste o oră s-a isprăvit, ne ridicăm şi 
plecăm. Nimeni n-are de ce să se supere. 

Localul, din cauza orei timpurii, e aproape gol. Masa noastră, 
din noaptea neuitată a logodnei, e liberă. Ne aşezăm tot acolo. 

Simt cum mi se strânge inima din ce în ce mai dureros, parcă 
ar fi legată de minutarul ceasului. Cu cât zboară clipele, cu atât 
apăsarea devine mai grea, mai înăbuşitoare. Mă iscodeşte o 
ciudă amară pe soţii Ropală şi pe toţi oamenii care chefuiesc pe 
la mese. Ei vor trăi, se vor bucura de viaţă, vor goli cupa 
plăcerilor până la fund, pe când noi... noi! 

E atât de ciudat că tocmai acum a început să mă preocupe 
viaţa - şi din viaţă, nu zonele superioare, ci lucrurile mărunte, 
periferice. 

Paharele cu picior înalt se rumenesc neîncetat, iar lumina 
joacă raze vesele în lichidul galben, străveziu. Ah, ce bun e 
vinul, niciodată nu mi-a plăcut atât de mult ca astăzi! Aş vrea să 
mă ameţesc în lege, ca să uit tot ce mă leagă de viaţă, să mă 
eliberez de pământ. 

— De ce bei atâta? mă dojeneşte Lotte. 

Soții Ropală se uită la mine şi râd îngăduitor. Până la urmă, 
râde şi Lotte. 

Comand mereu băutură şi îndemn şi pe ceilalţi să bea. 
Şampania mă înfierbântă. Un potop de căldură izvorăşte din 
mine şi-mi încinge trupul. Lotte s-a aprins şi ea la faţă, arată 
mult mai veselă. 

Orchestra atacă un vals. Dansăm înfriguraţi, frenetic, cu 


sufletul la gura. Uneori mi se pare că se învârteşte localul odată 
cu noi, alteori îmi târâie în urechi un vuiet ciudat, pe care nu l- 
am mai auzit niciodată, iar pe oameni parcă îi văd printr-o pânză 
deasă, aproape ireală, mişcându-se fără zgomot, pe o podea de 
vată şi vorbind fără glas, ca la cinematograf. 

Inciudat de această muţenie obsedantă, răcnesc odată, de se 
cutremură clădirea din temelii. Îmi aud vocea: e, într-adevăr, 
vocea mea. Toate privirile stau acum ţintă asupra-mi, aşteptând 
parcă să le spun ceva. Vreţi un discurs? Regret, doamnelor şi 
domnilor, nu-s nici Demostene, nici Cicero. Mai bine vă recit o 
poezie! Şi m-apuc să declam poezia lui Cătălin Şoimaru: Plecare 
spre țărmuri necunoscute, pe care o ştiu pe dinafară. 

Lotte, neliniştită, mă trage de mânecă. Dar eu nu renunţ. 
Versurile fragede şi înfiorate ale lui Şoimaru răsună straniu în 
localul acesta, care nu cunoaşte decât plăcerile vulgare ale 
simţurilor. 

N-a aplaudat nimeni. Dar cine avea nevoie de aplauze? Îmi 
amintesc, ca prin vis, că am auzit zurgălăii - ce minunat îmi 
sunau în urechi -, apoi cineva m-a ridicat din zăpadă, iar eu îmi 
scuturam hainele. Încolo nu mai ştiu de nimic... 


Sinucigaşii de la Hotel Europa 


Când mă trezesc din somn, în cameră e o baie de lumină. 

Lotte, cufundată într-un fotoliu, citeşte o carte. Pe măsuţa de 
alături, zac rămăşiţele gustării de dimineaţă. Pendula din perete 
bate zece lovituri metalice, sonore, al căror ecou se topeşte 
prelung în aer. Mă doare capul, fruntea îmi dogoreşte încă. Trag 
cu coada ochiului spre calendar: arată tot 1 decembrie. Lotte n- 
a rupt încă fila de ieri, poate nici nu mai vrea s-o rupă... 

Prin urmare, trăim încă... trebuia să ne punem capăt zilelor, 
dar n-am facut-o... Azi-noapte am băut fără frâu, încât n-am 
ştiut pe ce lume sunt. Cine m-o fi adus acasă? Cum am ajuns 
aici, sub aşternutul moale, călduros? Prin ce miracol? Nu-mi 
amintesc nimic. 

Ce-o fi gândind Lotte despre mine? Fără îndoială, mă 
dispreţuieşte. Şi pe drept cuvânt. Crede că mă tem de moarte, 
că vreau să dau bir cu fugiţii? Am să-i dovedesc că se-nşală. 

— lartă-mă, Lotte, aseară am facut-o de oaie... Eşti supărată 


pe mine? 

— Nu, Grig, n-am de ce... 

După cum mi-a răspuns, se vede limpede că e supărată. Până 
acum nu i-am mai făcut o figură ca asta. Dar, lasă, îi trece, o 
împac eu... 

Încep să-i înşir că aşa a fost să se întâmple, că eu niciodată 
nu m-am îmbătat, nu ştiu ce mi-a venit aseară să beau atâta. 
Oricum, nu trebuie să mă dispreţuiască, nu sunt laş, nu mi-e 
frică de moarte. Dacă vrea, uite, înghit toate tuburile de 
somnalin... chiar acum, în faţa ei... 

Caut în buzunarul de sus al hainei, unde ţin otrava, ca să-i fac 
dovada. Ciudat! Erau două tuburi, şi acum nu mai e decât unul. 
Ce s-a făcut cu celălalt? 

— Tu l-ai luat, Lotte? 

Ea face semn cu capul că da. 

— De ce? Vrei să mori singură? N-ai încredere că vom muri 
împreună? Pentru numele lui Dumnezeu, mă uluieşti, draga 
mea. Dacă în 24 de ore nu mă voi sinucide, atunci da, ai tot 
dreptul să mă consideri un om lipsit de onoare... 

— Bine, Grig, te cred, îţi înapoiez tubul. Ţi l-am luat azi- 
dimineaţă, pe când dormeai. 

Gata! S-a făcut pace! Mai avem o zi şi o noapte de trăit. Păcat 
că m-am grăbit să expediez broşurile acelea. De unde era să 
ştiu ce are să se întâmple? 

Ne îndopăm cu trei filme, ca să fim sătui pe lumea cealaltă, 
deoarece în regatul lui Pluton cred că nu s-a descoperit încă 
cinematograful, iar seara ne ducem la Păianjenul de A. de Herz, 
cu Maria Giurgea în rolul principal. 

Înainte de miezul nopţii, suntem înapoi, acasă. Servitoarea 
care ne face curat în cameră a lăsat pe masă un bilet. Cică în 
timpul lipsei noastre ne-a căutat cineva de trei ori. 

— Trebuie să fie Basu, gândesc. Ce-o fi având cu mine aşa de 
urgent? Să amâne treaba pe mâine, că nu-l gonesc hunii, în 
frunte cu Attila. Dacă sucombam azi-noapte, ce făcea el? 

Ţrrr! Ţrrr! Ţrrr! sună prelung soneria. Na! iar Basu. A venit a 
patra oară. Ce dracu' l-o fi apucat pe omul ăsta? Poate vrea să 
mă întrebe ceva în legătură cu broşurile. In definitiv, n-avea 
decât să-mi dea un telefon, în loc să mă deranjeze la ora asta. 
Of, caraghios mai e! 

Mă duc să-i deschid. 


— Nu-l pofti înăuntru, mă roagă Lotte, nu sunt îmbrăcată. 
Cobor scara, trag zăvorul şi desfac uşa cât să vâr capul prin 
deschizătură. 

— Tu eşti, Basule? 

— Eu sunt, secătură! aud o voce groasă, prea bine-cunoscută. 

O, zei nemiloşi! O, Jupiter, care dezlănţui toate urgiile pe 
pământ, răpeşte-mă cum ai răpit-o pe Europa şi du-mă iute în 
Creta, sau tu, Neptune înghite-mă în pântecele tău fără fund! 

E tata! În faţa mea stă tata, impunător, neclintit, ca marele 
inchizitor Torquemada, şi mă spintecă furios cu privirile, încât pe 
tot trupul simt numai răni. Care va să zică, el mă căutase mai 
devreme atât de stăruitor, nicidecum Basu. Dar - mirarea 
mirărilor şi iarăşi mirare: de unde, cum, prin ce miracol mi-a luat 
urma şi a răsărit în faţa mea? 

li fac semn, fără grai, să poftească sus pentru marea răfuială 
pe care mi-a pregătit-o. Doamne, când l-o vedea Lotte!... El urcă 
treptele încet, rar, sigur de victima sa, iar eu trag zăvorul şi 
răsucesc cheia în broască. Acest lucru îmi scapără în minte un 
plan care s-ar putea să fie salvarea. Scot uşurel cheia din uşă şi 
o vâr în buzunar. Când tata vrea să pătrundă în dormitor, îl 
opresc: 

— Numai o clipă, te rog. Nu sunt singur. Ea, ştii, trebuie să se 
îmbrace... 

Tata, om de lume, înţelege că nu trebuie să dea buzna în 
odaia unei femei. Se stăpâneşte şi aşteaptă în vestiar până când 
va fi gata Lotte. Chiar asta vreau şi eu. Inchid binişor uşa cu 
cheia pe dinăuntru, şi iată-l pe marele Torquemada prizonier în 
vestiar. 

— Ce este? Ai terminat cu Basu? mă întreabă Lotte. 

— Ssst! îi fac semne, punând un deget la gură. Nu e Basu... 

— Dar cine? 

— Tata! 

Trăsnet! O paloare cadaverică se aşterne pe chipul ei. Abia 
poate să îngaime: 

— Ce ne facem? 

— Nu-ţi pierde cumpătul, îi şoptesc. Fugim repede prin dos, 
până nu prinde de veste... Deocamdată l-am închis în vestiar... 
În timp ce strâng lucrurile, îmbracă-te!... Pune-ţi ceva pe tine!... 
Repede... repede!... 

Înghesui într-un geamantan câteva lucruri, la întâmplare. De 


unele nici n-avem nevoie. Apoi, tiptil, ca nişte hoţi, coborâm pe 
scara de serviciu, ţinându-ne răsuflarea, ca să nu trezim 
slujnica. 

— Stai! Am uitat poşeta... şopteşte Lotte speriată. 

— Las-o încolo! La ce-ţi mai trebuie? 

Poarta casei e deschisă; aşa a lăsat-o, se vede, tata când a 
intrat. Pe stradă nici ţipenie de om. Dacă ne-ar ochi un vardist, 
poate ar pune mâna pe noi, crezându-ne borfaşi, aşa cum am 
păţit-o cu Magotu. Din fericire, nu-i niciunul. Cu atât mai bine... 

Ce facem acum? Incotro apucăm? Hai încoace, spre piaţa 
Amzei... Of, zăpada asta cum mai scârţâie sub picioare! Mă 
enervează îngrozitor, totul mă enervează! Doamne, ce 
nenorocire! Dacă ne-am duce la Ropală? Nu, nu se poate... Ceo 
să creadă despre noi? Vii aşa, tam-nesam, la miezul nopţii, să 
ceri găzduire... Mai bine renunţăm. Dar cum, cum a dat tata 
peste noi? Cine l-a îndreptat pe urmele noastre? Numai Basu, el 
singur ştia unde stăm. Şi n-ar fi dat pe faţă secretul, chiar dacă 
l-ar fi spânzurat cineva de limbă. Atunci - de unde a aflat? Hm! 
Să dormim la Basu? Stă prea departe. Şi, pe urmă, n-are decât o 
cameră. Măi bine ne-am duce undeva, la un hotel... Pe-aici 
parcă era, mi se pare, unul. Până mâine dimineaţă nu-i moarte 
de om. N-o să ne descopere nimeni... Să trecem doar noaptea 
asta... Pe urmă vom vedea... ne descurcăm noi... 

— Nu-i acolo un hotel? şopteşte Lotte, arătând cu mâna. Da, 
este... îi spune Hotel Europa... Judecând după clădirea 
părăginită, trebuie să fie de mâna a treia. Ce-are a face? Pentru 
o noapte, merge. Trece şi asta... trec toate!... 

Intrăm şi cerem o cameră. Portarul, morocănos că l-am trezit 
din somn, mormăie un număr: 

— Avem 14 liberă... 

Dau să scot portmoneul, să-i plătesc. Tii! am uitat banii în 
hainele celelalte. N-am nicio para chioară la mine. Ce mă fac? 

— Lăsaţi, plătiţi mâine dimineaţă. Aveţi bagaj. 

Răsuflu uşurat. Intr-o clipă m-au trecut toate năduşelile. Prin 
urmare, mâine dimineaţă. Fie şi aşa. Cumsecade portar!... Ne-a 
scutit şi de formalitatea completării buletinului. Sau a uitat? 
Totuşi, principalul era taxa... Cum s-a întâmplat pacostea asta? 
Acum mă dumiresc de-a binelea. Dar ce folos! Când mă 
pregăteam de fugă, în loc să îmbrac haina neagră, unde aveam 
portmoneul cu bani, din cauza grabei, am pus-o pe cealaltă, 


care odihnea pe spatele unui scaun. Aşa că şi Lotte şi-a uitat 
averea, şi eu... Ghinion pe toată linia. 

Camera numărul 14 e întunecoasă ca un cavou. Un dulap într- 
un colţ, un pat ponosit de fier, alături o măsuţă, iar pe ea două 
pahare şi un prosop aproape negru. Şi frig... frig... de îţi 
îngheaţă oasele. Ar fi putut să aibă hotelul ăsta un biet calorifer. 

— Nu, nu mai faceţi foc, lăsaţi-ne în pace. Nu vedeţi că soba e 
crăpată? 

Ne dezbrăcăm repede şi, dârdâind de frig, ne vârâm sub 
pătură. Multă vreme nu ne spunem un cuvânt. Parcă am fi 
certaţi sau ne-am duşmăni unul pe altul, aşa ne purtăm. 

Abia într-un târziu, Lotte mă întreabă, grijulie: 

— Cel puţin ai luat somnalinul? 

Sar din pat, ca muşcat de viperă, caut în buzunarul de sus al 
hainei, unde ţin de obicei otrava. Da, este... Măcar atât... Tot 
avem puţin noroc... 

— Ascultă-mă, Grig, nu mai are nicio noimă viaţa. Hai să-i 
punem capăt chiar acum! 

Îi dau dreptate. La ce bun am trăi încă o zi, două, fugăriţi ca 
tâlharii de codru? Nu-i mai cuminte să isprăvim imediat? Avem 
otrava la îndemână, o turnăm pe gât şi ~E finita la commedia! 
În orice caz, viu n-are să pună mâna tata pe mine... 

Ce minunat era dacă terminam această treabă azi-noapte, în 
garsoniera noastră, nu în cocina asta murdară. Dar moartea nu 
se impresionează de asemenea fleacuri. 

— Bine, Lotte, peste o oră ne sinucidem. Cât e ceasul? Unu şi 
jumătate... Ei bine, la 3 fix suntem morţi. 

— De ce nu acum, imediat? 

— Vreau să mă gândesc puţin, să dezleg misterul acesta 
îngrozitor: cum a izbutit tata să ne găsească? Inţelegi, mă râcâie 
pe creier, îmi stârneşte o ciudă... încât... 

Ea nu mai spune nimic. Îmi frământ capul cu tot felul de 
presupuneri, care de care mai absurde, doar-doar voi pune 
mâna pe cheia misterului. Dar nu-i chip. În cele din urmă, 
renunţ. Sunt complet extenuat. Şi portarul vrea banii mâine 
dimineaţă. Are să vină să bată la uşă: cioc, cioc! „Vă rog, plata, 
domnule Dima!” Şi domnul Dima va tăcea chitic, va tăcea 
pentru totdeauna, veacuri de-a rândul... A fost silit să înşele un 
biet simbriaş, cu taxa unei odăi pe-o noapte. Ha, ha, ha! Autorul 
celebrei broşuri Acuz! a ajuns un biet borfaş. De ce nu ne-am 


dus la Basu? Dormi, Lotte? Tot mai bine era dacă nimeream la 
Basu! Odihneşte-te măcar un sfert de oră, draga mea! De mine 
nu se prinde somnul. 

În tăcerea sumbră se aud paşi pe culoar... Un pasager 
întârziat se duce la culcare. Camera lui o fi lângă a noastră. 
Parcă s-a oprit în dreptul uşii. Bate?! De ce-o fi bătând la noi? A 
greşit cumva? 

— Cine e? 

— Portarul, aud o voce groasă de afară. 

— Ce vrei la ora asta? 

— Vă rog, nu vă supăraţi: numele dumneavoastră... am uitat 
să fac buletinul. 

— Avocat Lotar Grigoridă, cu soţia. 

L-aş face cu ou şi cu oţet că mă deranjează la ora asta, 
pentru... Dar n-am achitat camera şi trebuie să înghit. 

— Mulţumesc şi scuzaţi de deranj. 

Foarte ciudat! Să renunţe portarul la bunătate de somn, ca să 
îndeplinească o formalitate goală?... 

Deodată mi se face lumină în creier. Tata a scăpat din 
captivitate şi a alergat la poliţie. Telefoane pretutindeni, la toate 
hotelurile: „N-au venit un tânăr şi o tânără cu semnalmente aşa 
şi aşa?” „Aici Hotel Europa... da, avem doi pasageri... au sosit 
pe la 11 şi jumătate...” Şi fuga sus, să-ntrebe, pentru că 
buletinul de pasager nu era completat încă, şi asta înseamnă 
încălcarea regulamentului şi amendă mare. Dacă lucrurile nu s- 
ar fi întâmplat astfel, ce nevoie avea portarul să ne trezească - 
chipurile - din somn? Mâine dimineaţă nu se găsea timp să 
completăm buletinul? 

— lubita mea, ne-a bătut ceasul! Să ne gătim de moarte. Nu 
mai avem nicio clipă de pierdut. 

Lotte, senină ca o zi de april, trage pătura la o parte, coboară 
din pat şi începe să se îmbrace. Fac la fel. Apoi scot cele două 
tuburi de somnalin, umplu paharele cu apă şi dizolv pastilele. 
Otrava e gata... 

Mă apropii de Lotte, îi iau mâna şi i-o sărut: 

— lartă-mă dacă ţi-am greşit cu ceva... Am facut-o fără voie... 
Mă simt foarte emoţionat, chiar zguduit de gestul meu. 

— Grig, Grig, iubitule, tu trebuie să mă ierţi... Tu n-ai nicio 
vină... 

Ne sărutăm lung. Amândoi avem ochii umezi, feţele palide şi 


ne clănţăne dinţii. Poate din cauza frigului. Nu ştiu sigur. 

Paharele cu otravă aşteaptă, lugubre, pe masă... Le luăm în 
mână. 

— Gata, întreb sec... 

— Gata, încuviinţă ea. 

— Când voi număra trei, bem otrava până la fund. Mai ai ceva 
de făcut? 

— Nu. 

— Atunci, haidem... Una, două, două şi jumătate, două şi trei 
sferturi... 

Fără vrere, caut să prelungesc clipele. La ce bun? În vremea 
asta, cătăm înspăimântați unul la altul, cu ochii măriţi în orbite. 

— Haide odată! face ea nervoasă. 

— Trei. 

Duc paharul la gură, dar şovăi să beau. Ea îşi face o cruce 
mică, închide ochii şi, cu o grimasă de amărăciune, înghite 
conţinutul până la fund. In faţa acestui măreț exemplu, închid 
ochii şi torn otrava pe gât. Alea jacta est”! 

Ne repezim în pat, parcă am fi fost dinainte înţeleşi asupra 
acestui lucru şi, îmbrăţişându-ne, aşteptăm, înlănţuiţi, moartea. 
După câteva clipe o întreb: 

— Simţi ceva? 

Ea face semn că nu. Nici eu. În schimb tremură de-i clănţăne 
dinţii. Şi eu tremur la fel. Aşa trebuie să fie?... 

Deodată mă inundă un val de căldură, încât tot corpul mi-e ud 
de năduşeală. Hait! Mi se pare că a început... De-acum poate să 
vină tata: are ce să vadă. Credea că va pune mâna pe mine? In 
schimb, a pus mâna pe scrisori. Oricum, e obligat să ne 
înmormânteze în mausoleu. Am lăsat cu limbă de moarte, 
trebuie să-mi respecte dorinţa din urmă. 

Lotte sare din pat şi începe să strige duios, sfâşietor: 

— Mamă! Mămica mea!... 

In mână ţine o fotografie de-a Donei Bianca şi o sărută mereu, 
scăldând-o în lacrimi. Aşa cum arată, cu privirile rătăcite şi părul 
despletit, parcă nu mai seamănă cu ea, ci cu o sărmană nebună 
scăpată din ospiciu. Ar fi în stare s-o ia la fugă pe coridor, să 
alarmeze cu strigătele ei tot hotelul şi să moară ca un câine, 
undeva pe o scară sau într-o cameră străină. Mă reped la uşă şi 
scot cheia din broască. 


31 Zarurile sunt aruncate. 


— Lotte, ce faci? o întreb îngrozit, zărind-o cum se tăvăleşte 
pe jos, într-o cumplită deznădejde, strigând-o mereu pe mama 
ei, când ştie bine că n-are cum să vină. Şi dacă ar veni, ce folos? 

Trebuie s-o ridic de pe duşumeaua rece (ar putea să răcească 
- nu, nu pentru acest motiv, la ce m-aş teme de răceală în 
ajunul morţii? — totuşi e mai cuminte să murim în pat). Dau să 
fac un pas spre ea... Ce înseamnă asta? Abia îmi pot urni 
picioarele. S-au făcut grele, parc-ar cântări câteva tone de 
plumb fiecare. Îmi  încordez puterile şi, cu o  sforţare 
supraomenească, ajung lângă ea. |ntind mâna s-o ajut să se 
ridice. Uite drăcie!... Nici asta nu-i mâna mea... n-o mai 
recunosc, a cui o fi?... Brrr... nu mai pot ţine pe picioare 
greutatea uriaşă a trupului. Nicio clipă... Mă copleşeşte... mă, 
doboară... Trebuie să mă culc... repede... repede... Patul e doar 
la un pas, dar pentru mine până acolo e o distanţă de sute, de 
mii de kilometri. Niciodată nu voi mai ajunge la pat, niciodată... 

Mă prăbuşesc cu un zgomot surd. (Aşa s-or fi prăbuşind 
copacii retezaţi de la rădăcina?) Nu-mi dau seama dacă în 
cădere am lovit-o pe Lotte. Ea n-a spus nimic. A încetat să 
plângă sau n-o mai aud eu. 

Simt sub cap ceva tare. E mâna lui Lotte sau un picior. Cum 
trebuie s-o doară! Mai bine să-mi trag capul la o parte. Ştii, e 
bună! Acum nici capul nu-l mai pot mişca din loc. A înţepenit ca 
un lemn... Doar creierul mai funcţionează... Tot el, săracul! 
Maşinăria asta minunată, gânde... Ce vrei, Magotule? Cine e? 
Michiduţă? Spune-i că nu încetăm greva niciodată... nicio... 
Strigaţi toţi într-un singur glas: „Vrem drep-ta-te!” Ţi-ai găsit 
naşul, Robes... 

Mi se pare că am început să aiurez. Vezi, îmi dau seama de 
tot ce se petrece cu mine. Mă aflu la Hotel Europa, camera 
numărul 14... Acolo e soba. (Cine o fi făcut focul? E tare cald!) 
Dincolo e măsuţa cu paharele goale... (Tot am băut otrava... să 
mai spună Lotte că...) Ce picioare lungi are măsuţa... nici n-am 
observat... Şi Nyu are picioare lungi şi albe... Ce mişcă lângă 
piciorul măsuţei? Sau mi se pare? Ba nu, e un şoricel cu ochii cât 
două gămălii de ac... Parcă lunecă încet spre noi... Nu! Nu! Să 
nu vină! 

Vreau să-l alung, mi-e groază de el. Încerc să strig, dar gura 
mi-e încleştată, ca într-un coşmar. Dumnezeule, fă o minune 
mare, goneşte şoricelul... 


Aud ca prin vis bătăi aspre în uşă. Cred că acum s-a speriat 
şoricelul şi a fugit... Se lasă uşor întunericul. Se înserează? Ba 
nu, a trecut de miezul nopţii... Atunci s-a stins lumina de la 
uzină? Nu, nu s-a stins, parcă tot se mai vede becul agăţat de 
tavan, din ce în ce mai palid, ca un ochi mort. 

După asta nu-mi amintesc ce-a mai fost... 

Când deschid ochii, mă cuprinde o mirare. Unde mă aflu? 
Acesta o fi palatul din împărăţia umbrelor? Dar Pluton şi 
Proserpina de ce nu se arată? Sunt foarte curios să-i văd. Nu mi- 
e teamă deloc. Nu, nu-i palatul lor... Pare mai degrabă o odaie 
albă de spital. Aşadar, sunt spitale şi pe lumea cealaltă? Nu 
ştiam... Şi de ce m-au dus acolo - sunt bolnav? Pe fereastră se 
vede un pom cu vată multă pe crăci. Casele sunt cu 
acoperişurile bandajate. Şi pe pământ, ce risipă de vată şi de 
bandaje albe!... Sunt, probabil, răni multe, trebuie vată multă... 

Incerc să trag capul de pe piciorul Lottei, să n-o doară. Tresar 
nedumerit, Lotte nu mai e lângă mine. M-a părăsit? Nu cred... 
Poate s-o fi pierdut în lumea umbrelor... Unde s-o caut acum? 
Unde? Pe-aici nu ştiu încă seama... Dacă n-o mai găsesc, ce mă 
fac? 

Nu... nu... sunt tot pe lume. N-am murit încă. Aşa de greu 
moare omul? Am auzit parcă un oftat. E mama... Stă pe un 
scaun şi plânge... Ce ciudăţenie! Cum a ajuns lângă mine? 
Adică, de ce mă mir? O mamă e pretutindeni, numai s-o chemi 
şi ea vine, trecând orice obstacole, cât de grele... De aceea şi 
Lotte o chema pe mama ei... Mama totuşi a venit mai repede... 

Aşadar, sunt într-o cameră de spital, văd ce-i afară... respir, 
cuget chiar. 

— Mamă! 

Pot să vorbesc? Ce minune să poţi vorbi, e într-adevăr 
minunea minunilor! Eu parcă am spus „mamă”. Repet din nou, 
scăldat de fericire: 

— Mamă! 

Ea se ridică în picioare, se apleacă asupra mea şi mă 
îmbrăţişează cu privirile. O întreb încet, şoptit: 

— Unde-i Lotte? 

Mama tace. Se uită mereu la mine, îndurerată, şi tace mereu. 
O întreb din nou: 

— A murit? 

— Nu... nu... face ea cu capul. 


Nu vrea să-mi spună adevărul. Dar eu înţeleg ce soartă a avut 
sărmana Lotte. 

— De ce eu trăiesc, şi ea nu? Vreau să mor! Vreau să mor! 
izbucnesc într-o supremă încordare, şi simt pe obraji jarul 
lacrimilor. 


DUPĂ CINCISPREZECE ANI 


Pe fereastra deschisă,un om se-apleacă spre 
trecut 


S-a scurs un deceniu şi jumătate de la întâmplările povestite 
mai sus. Credeam că n-am s-o uit niciodată pe Lotte, şi totuşi 
am uitat-o. E drept, de atâtea ori stăruie în mine mireasma 
dragostei noastre defuncte. Şi atunci mi se strânge dureros 
inima şi mă cotropesc nostalgice aduceri-aminte. Dar asta e atât 
de puţin pe lângă ceea ce a fost! Crudă soartă! Ea zace undeva, 
într-un cimitir, singură şi părăsită, iar eu trăiesc. Trecutul fuge 
îndărăt, se ascunde în tăcere şi uitare, iar iureşul treburilor de 
fiecare zi mă înhaţă din nou şi nu-mi dă răgaz să mă mai 
gândesc la nimic. 

După neizbutita încercare de sinucidere, tata m-a luat cu el în 
Anglia. A fost foarte greu să ajungem, din cauza războiului, dar 
tot am reuşit. Acolo, am urmat la Eton-College, apoi la 
Politehnica din Cambridge, unde am obţinut diploma de inginer. 

Aş fi putut să mă întorc de multe ori în patrie, fie în vacante, 
fie în concedii de odihnă. Mă temeam însă că oamenii şi locurile 
pe unde am umblat îmi vor grăi de Lotte, şi de ce să mai 
răscolesc zadarnic durerea stinsă? 

Deunăzi, am primit o telegramă de acasă că tata e greu 
bolnav. Am lăsat totul baltă şi m-am întors în ţară, pe drumul 
aerului. Prea târziu, bătrânul murise cu câteva ore înainte. 

A doua zi după înmormântare, mama mi-a dat o scrisoare din 
partea tatei, scrisă cu o săptămână înainte de a închide ochii. 
Am desfăcut plicul tremurând, cu o emotie care mă sugruma. 
Nu-mi aduc aminte de câte ori am citit scrisoarea. Eram buimac, 
aş fi vrut să-mi strig bucuria în cele patru puncte cardinale, ca s- 


o audă toată lumea, şi totuşi mă îneca o revoltă copleşitoare. 
Da, Lotte, draga mea Lotte trăia, fusese salvată odată cu mine, 
iar el îmi tăinuise adevărul ani de-a rândul, minţindu-mă că-i 
moartă, numai şi numai ca s-o uit, să mă despart de ea. De ce? 
Pentru că nu admitea sub niciun motiv căsătoria noastră, voia 
să-mi termin întâi toate studiile, şi apoi s-o iau pe loana, fata 
aceea mică a Pâslarilor, aşa cum îi făgăduise mai de mult lui 
nenea Barbu. 

Bietul tata! Cât rău mi-a făcut fără să ştie. L-am iertat pentru 
visul lui neîmplinit şi niciodată nu m-am convins ca acum că 
adevărata tragedie nu-i decât ciocnirea dintre oameni de bună- 
credinţă. Mai bine ar fi plecat cu taina în neființă. Un amănunt 
semnificativ pentru caracterul bătrânului: nici mama n-a ştiut 
adevărul despre Lotte. 

Uluitoarea veste de dincolo de mormânt mi-a aprins o 
absurdă nădejde: poate Lotte nu s-a măritat, poate o fi aflat că 
trăiesc şi m-aşteaptă încă... 

Oricum, trebuia s-o văd, măcar s-o mai văd o dată. 

A doua zi, am plecat cu automobilul la Craiova şi am oprit 
brusc în faţa locuinţei Donei Bianca. La început, mi se părea că 
am greşit adresa, din cauza unor clădiri noi, ridicate alături. M-a 
cuprins o tristeţe grea. Asta era oare casa care mi-a adăpostit 
cel mai frumos şi frământat an al adolescenţei? Aici, între 
zidurile acestea părăginite, cu tencuiala roasă de vreme, a 
înflorit dragostea mea cu Lotte şi s-a născut visul magnific care 
mi-a umplut adolescenţa de soare? Unde e bătrânul nuc din 
fundul curţii, la umbra căruia ne făceam lecţiile, iar Lotte îmi 
scria răvaşe, în vara aceea când m-am întors pe neaşteptate de 
la Dimeşti şi am sărutat-o? Cine a îndrăznit să-l doboare? N-a 
mai rămas din el decât un butuc mare şi întristat. 

— Fii bun, te rog, şi spune-mi, mai şade aici doamna 
Bordenache - Bianca Bordenache? 

Omul a dat din cap. Nu ştia, n-auzise de acest nume, deşi 
locuia acolo de cinci ani. Nu crede să fi stat vreodată persoana 
pe care o căutam. 

Am zâmbit amar... Tocmai mie se găsise să-mi spună 
asemenea parascovenii? 

M-am urcat la volan şi am tras la Hotel Minerva. Apoi am 
hoinărit pe jos prin oraş, neştiind de unde să încep. 

Călcam numai pe amintiri, ca pe un covor de flori. Uite, acolo 


era cofetăria Moderna, unde m-am întâlnit de două ori cu Lidia 
Predescu. Acum devenise Banca de Scont. M-am dus întins la 
Liceul „Mihai Bravu”. Gata să nu-l mai recunosc; avea încă un 
etaj deasupra, care-i schimba înfăţişarea... In afară de asta, 
aripa dreaptă era lungită până în gardul bisericii Sf. Treime. Am 
intrat timid, ca un şcolar în curtea interioară, am urcat scările şi 
m-am oprit unde era altădată clasa a VII-a. 

În clipa aceea, a ieşit din clasă profesorul Pleaşcă, directorul 
vestitului Leagăn de odinioară. Ce dărâmat arată: umblă îndoit 
de mijloc, părul i-a albit, doar ochii i-au rămas vioi. (Pe unde-o 
mai fi Lucile, frumoasa lui soţie?) 

Când a trecut pe lângă mine l-am salutat. A rămas o clipă 
locului, mirat, scormonind în memorie. 

— Nu mă mai cunoaşteţi, domnule profesor? Mai mult după 
glas, şi-a reamintit de mine: 

— Dima, Dima, dumneata eşti?... Ce bine-mi pare că te revăd! 
Câţi ani or fi de-atunci? Vino să stăm puţin de vorbă! 

Am intrat împreună în cancelarie. Acolo mai erau câţiva 
profesori necunoscuţi. Mi-a oferit un scaun şi s-a aşezat lângă 
mine. 

— la spune-mi, ce faci acum? 

— Lucrez la o uzină din Anglia. Sunt inginer... 

— Hei, era stofa în dumneata, am bănuit eu... Vasăzică, ţi-a 
prins bine eliminarea aceea. Altfel ajungeai un pârlit de 
profesoraş ca mine, ce spun? 

Am zâmbit amar. M-a prezentat celorlalţi colegi ai săi, 
mândrindu-se că-mi fusese dascăl. 

L-am întrebat pe Pleaşcă dacă mai ţine Leagănul. Ooo, 
isprăvise demult cu el, de când s-a despărţit de nevastă-sa. 

— Dar ceilalţi profesori pe unde mai sunt, ce fac? 

l-a luat la rând: Michiduţă, la pensie; Damigeană, decedat; 
lliuţă n-a mai revenit în învăţământ, o duce greu ca redactor la o 
revistă de stânga. Dintre cei vechi, numai Zecimalu şi Laiţă au 
rămas pe loc. Zecimalu era acum director al liceului... 

— De profesorul Niculescu nu ştiţi nimic? 

O, Attila - a ajuns mare legumă: inspector general. Se putea 
altfel? Zice că a făcut politică liberală. Ei, şi? Politica suplineşte 
meritele personale? Dacă maşina noastră socială ridică în vârful 
ierarhiei indivizi ca Robespierre şi Attila, dând la o parte 
personalităţi ca lliuţă, înseamnă că are bube grave şi trebuie 


dată la fier vechi. 

În timpul discuţiei, a venit şi Laiţă cu catalogul la subsuoară. 
Aproape neschimbat. Tot înalt şi uscăţiv, cu hainele largi, 
atârnând pe corp. 

— II recunoşti, colega? l-a întrebat Pleaşcă, arătându-mă. N-a 
fost chip să-şi aducă aminte de mine. Cine ştie, poate m-am 
schimbat mult. Dacă am văzut aşa, i-am spus numele. M-a bătut 
pe umăr, râzând: 

— Da, da, da... Acela cu greva de pomină... Ştiu că ne-ai dat 
mult de lucru... 

— Nu numai dumneavoastră... 

— Bine zici, şi altora... Ai încercat parcă să te... sinucizi... 
Zecimalu, directorul liceului, care a intrat între timp, auzind 
despre ce e vorba a intervenit în discuţie: 

— N-am înţeles pentru ce ai recurs la acest act disperat, 
deoarece mi-aduc perfect aminte că ministerul a revenit 
telegrafic asupra eliminării. 

— Când? 

— Chiar în aceeaşi zi... Am văzut ordinul cu ochii... Sunt 
absolut sigur... _ 

Nu ştiam de aşa ceva. Probabil a fost opera lui Nyu. In urma 
stăruinţelor ei, primul-ministru a pus, se vede, piciorul în prag. 
Tata nu mi-a pomenit nici de acest lucru. E cu neputinţă să nu fi 
aflat. 

Unul dintre tinerii profesori de faţă a tresărit sub imboldul 
unei amintiri: 

— Nu sunteţi dumneavoastră autorul broşurii aceleia, Acuz!, 
care odinioară a făcut atâta vâlvă? 

— Da, eu... Vă amintiţi de ea? 

— Pe vremea aceea eram student. Nu ştiţi ce nebunie a fost. 
Cărţulia a circulat din mână în mână. Nu cred să fi rămas coleg 
sau colegă să n-o fi citit. 

— A avut vreo urmare practică? 

— Cum să nu? Profesorul Mătăsaru n-a mai putut ţine de 
atunci nicio prelegere. Cum intra în sala de curs se dezlănţuia o 
zarvă infernală. „Vrem dreptate pentru Dima”, strigam toţi într- 
un glas, ca să isprăvim cu huiduieli prea puţin academice. 

— Hm! S-ar zice că tot a fost ceva... 

— Sigur că da. Pentru a ieşi onorabil din această situaţie, 
Mătăsaru şi-a cerut concediu pe timp de un an. 


— Şi acum ce face? 

— Nu mai ştiu de el. A intrat în neant fără urmă. Mi-aduc 
aminte cât de convins eram că, asmuţind opinia publică 
împotriva lui Robespierre, îl voi dărâma. Ce naivitate! M-am 
bucurat totuşi că studenţii îmi îmbrăţişaseră cauza cu atâta 
căldură. Nici vorbă, ei sunt generoşi - tinereţea e flacără, 
entuziasm, jertfa, ţine întotdeauna cu cei nedreptăţiţi. 

Istovind subiectul, discuţia a luat alt curs. Directorul, vorbind 
de marea sa realizare - internatul liceului - s-a plâns că zidurile 
au rămas goale, deoarece, cu toate intervenţiile făcute la 
minister, n-a putut obţine fonduri pentru cumpărarea 
mobilierului. 

— La cât se urcă devizul? 

— Vreo 50 000... 

Am scos carnetul din buzunar şi am completat un cec cu 
suma de 50 000 de lei. Directorul, văzând gestul, a îngălbenit, 
întocmai ca Magotu când l-a prins copiind la germană. 

— E posibil? O sumă atât de mare? 

— La şcoala asta am petrecut cel mai frumos an din viaţa 
mea. Cred că-i dau prea puţin, în comparaţie cu ceea ce mi-a 
dat. Acest cec va fi onorat de Banca Română sau de oricare 
dintre sucursalele ei. 

Zecimalu, în culmea fericirii, m-a rugat să primesc ca 
internatul liceului să-mi poarte numele. Am refuzat. Nu, nu, de- 
acum înainte, la gunoi cu ambițiile deşarte. Atunci directorul mi- 
a propus să organizeze un banchet în cinstea mea. l-am 
răspuns: 

— Daţi-mi voie să vă invit eu la un asemenea banchet. Am de 
gând să-i chem pe toţi colegii din promoţia mea. 

— Cu multă plăcere, cu multă plăcere! 

Când am plecat, toţi profesorii m-au condus până la poartă. 
Am ieşit pentru întâia dată pe scara principală, rezervată numai 
dascălilor. 


De ce calci pe amintiri? 


Am luat-o în sus, ca să ajung pe strada Unirii. Uite, acolo se 
aflau pe vremuri catacombele lui Nea lancu. In locul lor, s-a ivit 
o clădire nouă cu trei etaje. La parter e o berărie, botezată 
Gaudeamus, iar deasupra un hotel cu acelaşi nume... 


Nu ştiu ce m-a îndemnat să intru în localul acela. Poate 
studenţii zugrăviți pe firmă, care cântau, ţinând halbele sus în 
mâini, ca pe nişte stindarde. Am cerut un whisky, dar n-aveau. 
L-am întrebat pe chelner, un tânăr vioi, simpatic, cu ochii 
jucăuşi: 

— Aici erau catacombele - îţi mai aduci aminte? 

— Hei, domnule, asta e chestie de-acum zece ani... S-au 
schimbat multe de-atunci. 

— Ce face Nea lancu? Mai trăieşte? 

— S-a dus jupanul, Dumnezeu să-l ierte... Noul stăpân vedeţi 
ce-a făcut? 

— Văd, văd... E craiovean? 

— Aşa zice lumea, dar stă la Bucureşti, mai are şi-acolo un 
hotel. Aici conduce domnu' Stănescu... El e antreprenorul 
localului. 

Nu mi-am dat seama cine era acel Stănescu. De altfel, nici nu 
mă interesa. 

— Şi pe dumneata cum te cheamă? 

— Pe mine? Piţurcă! Am sărit în sus de bucurie. 

— Tu eşti, Piţurcă? Bată-te să te bată! Ai prins rădăcini la 
picioare, nu te mai urneşti de-aici? Haide, adu-mi o borţoasă... 
Repede, Piţurcă, tată, că te omor! 

El a surâs vesel. Şi-a amintit că aşa comandau bere 
„studenţii” de pe vremuri. E mult de-atunci... aşa de mult! 

— A venit domnu' Stănescu. Dacă aveţi treabă cu dânsul... şi 
Piţurcă mi-a arătat o namilă de om cât toate zilele, care vorbea 
cu casieriţa. 

L-am recunoscut numaidecât: era Basu în carne şi oase. Se 
îngrăşase, avea ceva schimbat în el, care-l făcea mai matur, iar 
părul îi albise mult prea timpuriu. M-am dus întins la el, l-am luat 
de mână şi m-am uitat fix în ochii lui blânzi. A rămas năuc, 
neştiind ce-i cu mine şi ce vreau. Atunci m-am tras un pas 
îndărăt şi, luând o poziţie de boxer, l-am pocnit în falcă. 
Casieriţa a început să ţipe. Basu, fulgerător, s-a pregătit de 
luptă, ridicând ameninţător pumnul, să mă zdrobească. La 
ţipătul casieriţei au sărit de-a valma chelnerii şi clienţii din local 
şi ne-au înconjurat într-o clipă. Nu avea niciun haz să duc gluma 
mai departe. L-am strigat: 

— Păcătosule, nu eşti... Basu? 

El a zvâcnit de un metru în sus, bălăbănind braţele: 


— Pe toţi dracii, Dima... tu? 

Ne-am îmbrăţişat, ne-am tras de păr, ne-am dat ghionturi, ne- 
am sărutat. Cei strânşi în jurul nostru au rămas cu gura căscată 
şi au început să râdă. 

— Fraţilor, a urlat Basu cu vocea lui groasă, astăzi e praznic 
mare... Băieți, serviţi clienţii fără nicio plată, cui ce-i pofteşte 
inima! 

— Basule, ai înnebunit? La balamuc cu tine! 

— Ai dreptate, sunt nebun de bucurie. la spune-mi, când ai 
venit? Ce-ai făcut de când nu ne-am mai văzut? Da' mai bine 
haidem în casă, să stăm de vorbă!... 

Şi, luându-mă de mână, m-a tras în salonul lui de primire, apoi 
mi-a arătat un fotoliu, să stau. 

— Piţurcă, băiete, adu-ne două sticle de Cotnar şi nişte 
pateuri calde... Repede, Piţurcă, tată, că te omor! 

— Vineee! 

Chelnerul a zbughit-o pe uşă, să ne-aducă vinul. 

— Vasăzică, Bas hodorogit, iată-te om ajuns! 

— Eh, slugă la dârloagă, ce era să fac?... 

— ŞI... cartea? 

— Am pus-o-n cui. N-am mai putut să urmez. Aşa a fost să fie, 
împărate... 

Când a pronunţat porecla pe care n-am mai auzit-o de 15 ani, 
toată fiinţa mi s-a răvăşit, cuprinsă de o tulburare fără seamăn. 

La rândul meu, i-am povestit ce-am făcut în cei 15 ani de 
când nu ne-am mai văzut. M-a întrerupt brusc: 

— Unde ai tras? 

— La Minerva. 

A vrut să trimită numaidecât după bagaje. Nu l-am lăsat. 

— Stai, e destulă vreme pentru asta. Spune-mi mai întâi ce s- 
a făcut Lotte... 

— Aha,  Dulcineea cu troncul la inimă...  împărate, 
condoleanţele mele: s-a măritat ducesa. 

— Serios? Eşti sigur, absolut sigur sau... 

— Casaţie! 

O ameţeală mi-a învârtejit capul şi toată odaia a început să 
danseze cu mine. Dar mi-am revenit şi l-am descusut mai 
departe: 

— Cu cine? 

— Cu Moraru, directorul Şcolii Comerciale. Ce vrei, /a dona e 


mobile, de când e lumea şi pământul... 

— Moraru? Cine-i ăsta? Habar n-am! 

— Ba îl cunoşti. Parcă şedea la voi în gazdă, unul cocoşat şi 
lăptos la faţă. 

N-o fi Cuviosul Gigi? Aşa e, uitasem, Moraru îl chema. Am 
tresărit zguduit de un fior. 

— Aşadar, s-a măritat! Demult? 

— Cam demult... Are şi trei copii. Dacă ai vedea-o, cred că n- 
ai mai recunoaşte-o... 

— Trei copii? 

Lotte şi trei copii!... Mi-a trecut încă o sabie rece prin inimă... 
Bas hodorogit, ticălosule, îţi dai seama cât m-au durut veştile 
tale, mai cu seamă îmbrăcate în vocabularul de care nu te mai 
desparţi. Deşi m-aşteptam că Lotte s-a măritat, totuşi... ar fi 
putut să nu se grăbească atâta. 

— Incă mai ţii la ea? m-a întrebat Basu cu vocea gravă. la 
vezi! la vezi! O dată te-am scăpat de la moarte, a doua oară nu 
mai garantez... 

Cum? Ce înseamnă asta? Când m-a scăpat Basu de la 
moarte? 

Şi-abia acum, după un deceniu şi jumătate, am dezlegat taina 
care mă obsedase atâta în ajunul sinuciderii şi pe care bătrânul 
a ocolit-o ori de câte ori am vrut să-l descos. 

Tata, chemat de Michiduţă, a venit val-vârtej. Bănuind că am 
fugit în Capitală, a cercetat toate hotelurile bucureştene, fără 
să-mi dea de urmă. Deznădăjduit de insucces, s-a înapoiat la 
Craiova, crezând că poate mă ascund la vreunul din colegi. 
Zadarnică osteneală! Intr-o bună zi, ducându-se la Esculap | 
pentru unele lămuriri, acesta i-a destăinuit că nutream gânduri 
de sinucidere, ca i-am cerut otravă, dar el n-a vrut să audă. 
Bătrânul l-a întrebat dacă cunoşteam pe cineva care ar putea 
să-mi procure otrava. Esculap şi-a amintit de frate-său, şi iată-l 
pe tata luând înapoi drumul Bucureştilor. Esculap Il i-a confirmat 
că, într-adevăr, am venit o dată la el, dar nu i-am cerut otravă, 
ci doar mi-am exprimat dorinţa de a vedea cum arată... 
somnalinul. In clipa aceea, iscodit de o bănuială, s-a dus la 
galantarul cu pricina şi a numărat tuburile. Lipseau două. 
Alarmaţi, au alergat împreună la restaurantul gării. Asta se 
petrecea în dimineaţa zilei de 1 decembrie. Basu, cum era şi 
firesc, l-a luat pe nu ştiu în braţe, jurându-se pe toţi sfinţii că n- 


avea habar unde stăteam. Tata nu s-a dat bătut. l-a povestit 
cele auzite de la Esculap l, apoi dispariţia tuburilor de somnalin 
din farmacia lui Esculap Il. A adăugat că-i o crimă dacă i se 
tăinuieşte locul unde mă ascundeam, că această îndărătnicie nu 
înseamnă colegialitate, mai ales când e vorba de salvarea unei 
vieţi. Basu, văzând cum stăteau lucrurile, a dat în vileag 
secretul, după ce, bineînţeles, l-a pus pe tata să-i jure că 
niciodată nu-mi va spune de unde a aflat ascunzătoarea. Dacă 
Esculap Il n-ar fi întărit furtul somnalinului, putea toată Europa 
să-l tragă de limbă, n-ar fi suflat o vorbă. 

— la spune-mi, Basule, ce mai ştii de ceilalţi? Magotu ce face? 

— E artist la Teatrul Naţional de aici. Are succese, e dat 
dracului. Acum a plecat în turneu, prin ţară. Esculap | a murit de 
oftică. 

— Dar Tarzan? 

— Ofiţer fercheş, într-un regiment de cavalerie. 

În sfârşit, i-am trecut pe toţi în revistă: Ţiganu, profesor de 
liceu; Domisol, dirijor de orchestră; Ploşniţă, inginer petrolist; 
Gălbează, erou, a căzut la Mărăşeşti; Găliganu a murit tot în 
război, de tifos exantematic. Majoritatea, cu slujbe mărunte şi 
greutăţi familiale pe cap. 

— De Rogvaiv ce ştii? 

— Asta a ieşit luptător sadea. Are ce are cu socialismul. Odată 
a fost pe-aici, a ţinut o cuvântare în sala Belvedere. După aia l- 
au pus la pension... Şade mai mult arestat decât liber. O fi ştiind 
el ceva... 

— Şi vestita noastră Centrală? 

— Acum e frizerie: La Briciul lui Cuza. 


Mais ou sont les neiges d'antan??? 


La prânz am luat masa la Basu. Soţia lui ne-a servit toate 
bunătăţile, dar asta n-a ajutat să-mi învingă tristeţea. Un gând 
ca un burghiu mi-a sfredelit mereu creierul: Lotte s-a măritat! 
Lotte s-a măritat! Priveam mereu în trecut, parcă aş fi avut ochii 
în ceafă. 

Am ticluit un anunţ pentru gazete: 

Colegii din promoția 1915 a Liceului „Mihai Bravu” sunt 


32? Dar unde sunt zăpezile de altădată? (Fr. Villon) 


rugati să ia parte, în ziua de 18 mai, la sărbătorirea împlinirii a 

15 ani de la terminarea studiilor, când va avea loc o agapă la 

restaurantul „Gaudeamus”. Orice lămuriri se vor cere d-lui 

ing. Grigore Dima, Hotel Gaudeamus, Craiova. 

Basu a plecat să dea anunţurile la două ziare mai răspândite, 
iar eu am coborât să fac o plimbare prin oraş. Când am trecut 
prin faţa Şcolii Comerciale, ca la o poruncă, o trăsură s-a oprit în 
dreptul porţii, iar după câteva secunde s-a ivit de sus, pe scară, 
o femeie bine împlinită, care ţinea de mână un copil mic, în 
vreme ce alţi doi mergeau pe lângă ea, îmbrăcaţi în straie noi, 
de sărbătoare. 

Gândul, inima, instinctul, toate mi-au şoptit că ea era... Ea - 
Lotte de odinioară - se urca în trăsură, iar eu, la o depărtare de 
câţiva paşi, rămâneam împietrit, fără glas, privind în gol. 

O clipă mi s-a părut că s-a uitat la mine: am întors brusc 
capul, să nu mă recunoască. Trăsura a pornit uşor, în trapul 
cailor. S-a făcut repede nevăzută, cotind după colţul străzii. l-am 
surâs trist lui Lotte din mine şi, gândindu-mă la visul unei nopţi 
de iarnă, i-am şoptit: 

— Mais ou sont les neiges d'antan? 

Ochii ei s-au umplut de lacrimi, şi ai mei la fel. Da, toate au un 
sfârşit. Chiar dragostea veşnică! M-am înapoiat la hotel, şi pe 
drum mereu mi se părea că umblu printr-un imens cimitir, cu 
cruci multe şi morţi care nu mai învie. Călcam încet, cu luare- 
aminte, să nu le tulbur somnul. M-am culcat devreme, 
nemâncat. (Cine ar fi pus în gură ceva?) Din cauza asta, Basu 
părea foarte nenorocit. 

A doua zi a apărut în Universul şi Dimineaţa anunţul cu agapa 
colegială. L-am citit cu un simţământ de mirare şi zădărnicie: 
„La ce bun?” 

A mai trecut o zi cu plumb în picioare. Câţi dintre arpetiştii de 
odinioară, răspândiţi în toată ţara, vor da peste anunţul din 
gazete şi câţi se vor grăbi să răspundă chemării? 

Nu ştiam. Poate toţi care trăiesc. Numai o singură fiinţă eram 
sigur că va tăcea: Lotte. Ea va trebui să tacă, să nu mă mai 
vadă niciodată. Gândind aşa, simţeam o adevărată durere fizică. 
La urma urmei, ce voiam? Să mă aştepte ani de-a rândul, gata 
oricând pentru marea întoarcere? 

Pe când încercam sa mă sprijin pe gânduri mai sănătoase, pe 
măsura realităţii, am auzit deodată o bătaie în uşă: 


— Intră! 

În prag a răsărit o siluetă maiestuoasă de femeie. N-am putut 
să-i văd faţa, era acoperită cu un voal subţire de mătase. Dar n- 
aveam nevoie de asta, toată fiinţa mi-a şoptit cine-mi stătea 
dinainte. Şi mi-am umplut ochii de bogăţia ei. Aşadar, tot ea a 
răspuns cea dintâi chemării mele... 

— Grig, dragul meu! a strigat cu inima înviată din moarte. 

— Lotte! 

Ne-am pomenit înlănţuiţi, ascultând uriaşa poruncă din noi, 
mai sus de orice putere. In clipa aceea, Basu a bătut la uşă, ca 
să mă poftească la cină. M-am desprins fulgerător din 
îmbrăţişare şi i-am spus răstit: 

— Mai târziu, Basule... 

El a plecat, îngăimând o scuză. Şi-a dat seama că nu eram 
singur. De ce a trebuit să bată la uşă tocmai atunci? Deşi 
ardeam de nerăbdare s-o simt pe Lotte lângă mine, totuşi n-am 
putut să înnod îmbrăţişarea de unde fusese întreruptă. M-am 
resemnat. Am poftit-o să şadă şi-am întrebat-o: 

— Cum ai avut curajul să vii?... Pe chipul ei s-a ivit un surâs 
amar: 

— Crezi că nu-mi dau seama? Dar trebuia să te văd cu orice 
preţ. Doamne, dacă ai şti câte am să-ţi povestesc, câte întrebări 
voiam să-ţi pun... Şi, uite, le-am uitat pe toate... Spune-mi, de 
unde ai coborât? Unde ai fost până acum, în care lume, şi de ce 
n-ai mai dat niciun semn de viaţă? Te credeam mort, aşa mi-au 
spus toţi... 

— Şi despre tine mi s-a spus acelaşi lucru... 

— Cine a făcut nelegiuirea asta? Şi pentru ce a facut-o? l-am 
întins scrisoarea tatei. Ea a citit-o o dată, de două ori, apoi a 
plecat capul zdrobită şi mi-a înapoiat-o fără un cuvânt. l-am 
deşirat firul trecutului de unde fusese rupt de soartă. 

Lotte a început să plângă. Am certat-o. De ce să plângă? Ce 
mai pot îndrepta lacrimile? Ea s-a răzvrătit: 

— Lasă-mă, tu nu ştii cât am suferit, ce cumplită a fost ziua 
de astăzi, din clipa în care am dat peste anunţul din gazetă. ŞI 
agapa aceea... Ai pus-o pe 18 mai... aniversarea noastră 
dragă... N-ai să mă crezi, dar s-a întâmplat ceva uluitor. Cum 
am luat ziarul în mână, primul cuvânt care mi-a căzut sub ochi a 
fost numele tău. Am citit cutremurată, îngrozită: ing. Grigore 
Dima şi m-au copleşit o bucurie şi o spaimă fără margini: 


trăieşte, el e... Grig al meu... al vieţii mele... 

— Draga mea Lotte!... 

— De când nu te-am mai auzit strigându-mă astfel... S-au 
scurs milenii de atunci. De ce mi-ai dăruit atâtea amintiri de 
care nu mă pot despărţi? De când te-am pierdut, trăiesc 
necontenit două vieţi: una reală, cu bucurii mărunte, griji şi 
necazuri, şi alta, a amintirilor. Mă afund în lumea lor, deapăn în 
închipuire toate întâmplările noastre minunate şi le retrăiesc 
mereu, în fiecare noapte. Adevărat, Grig, dragostea noastră a 
avut ceva minunat, supraomenesc. Am trăit cu tine atâtea zile şi 
atâtea nopţi şi, ciudat, niciuna nu semăna cu cealaltă... 

— La ce bun, Lotte, dacă nu mai putem înnoda firul? Crezi că 
e cu putinţă să ne întoarcem înapoi, în trecut, când noi am mers 
întotdeauna înaintea timpului? 

S-a uitat lung, întrebător la mine, şi a plecat ochii în jos, ca o 
vinovată. Am reluat: 

— Ai avea curajul sa laşi tot şi sa te căsătoreşti - să ne 
căsătorim? Spune! 

— Dacă vrei tu, o fac... fac tot ce-mi ceri... 

— Nu se poate, Lotte! 

Ce putere uriaşă îţi trebuie ca să ajungi propriul tău stăpân! 
Peste sentinţa mea s-a lăsat o tăcere grea, apăsătoare. Ne-am 
cufundat adânc în noi, ne-am frământat ca apa care se izbeşte 
de stânci. Intr-un târziu, ea s-a ridicat semeaţă: 

— De ce ai mai venit? De ce m-ai răscolit atâta? 

— Am venit pentru tine. Dar tu nu mai eşti a mea. Mâine vei 
regreta că mi-ai călcat pragul. Ai să-ţi spui: „Ce prostie! Am fost 
nebună când am crezut că o dragoste defunctă poate să învie”. 

Nu mi-a răspuns. M-a privit întrebător, îndurerată, apoi a lăsat 
capul în jos. Şi iarăşi s-au scurs câteva minute lungi, grele. 

— Bine, Grig... Poate că ai dreptate. Şi-acum, spune-mi, ce-ai 
de gând să faci? Când pleci? 

— Nu ştiu încă. In orice caz, după agapa aceea. 

— Pleacă mai repede! Nu vrei să renunţi la ea? 

— De ce? 

— Nu pot să te ştiu lângă mine. Te rog, Grig, pleacă!... Când 
eşti departe, mă simt mai liniştită. Fă-o pentru mine, pentru tot 
ce a fost între noi. Îmi fagăduieşti? 

— Da, Lotte, îţi făgăduiesc. 

Şi-a înfăşurat faţa în voal şi a rămas locului nehotărâtă, 


aşteptând ceva. Apoi m-a tras în dreptul luminii, mi-a luat capul 
în mâini şi m-a privit lung, apăsător, lacom... 

— Ce faci? am întrebat-o. 

— Vreau să-mi umplu ochii de chipul tău. Ştiu că de-acum n- 
am să te mai văd... 

Am prins-o în braţe şi ne-am sărutat dureros, ca doi 
condamnaţi la moarte care-şi iau rămas-bun pentru totdeauna. 
În clipa aceea mi-a venit în minte strigătul de deznădejde al lui 
Karl Heinz din Heide/bergul de altădată, când o săruta pe Käthi. 

Lotte s-a desprins din îmbrăţişare, tulburată. Mi-a şoptit un 
adio sugrumat şi s-a îndreptat spre uşă. Acolo s-a oprit o clipă, 
nehotărâtă, ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva. 

— Ah, uitasem! Trebuie să-ţi înapoiez asta... şi mi-a întins 
cheia mausoleului, rămasă la ea de un deceniu şi jumătate. Apoi 
a fugit buimacă pe coridor, împinsă de la spate parcă de un 
uragan. 

— Lotte! Lotte! am strigat-o într-o supremă încordare şi am 
alergat după ea, cu riscul de a mă afunda în nebunie. A întors 
capul, s-a oprit şi m-a aşteptat cu o întrebare nerostită pe buze. 

Am îmbrăţişat-o, invadat de o deznădejde fără nume, şi i-am 
şoptit dureros: 

— Nu pot! 

Un zâmbet ca o lumină s-a ivit pe chipul ei: 

— Ştiam că n-o să mă laşi să plec. Eram sigură, Grig, atât de 
sigură! 

— Te-aştept mâine dimineaţă în piaţa Teatrului. Plecăm la 
Bucureşti şi de acolo cu avionul în Anglia. Nu lua nimic, absolut 
nimic! Numai pe tine... 

— Prin urmare, mâine la 8... a rostit ea, grav. 

— Da, Lotte, mâine la 8! 

A doua zi de dimineaţă, am aşteptat-o la volan o oră întreagă. 
N-a venit. Ce i s-o fi întâmplat? S-a răzgândit? Orologiul 
Prefecturii a bătut nouă lovituri şi fiecare dintre ele îmi înfigea 
un pumnal în inimă. S-a isprăvit, nu mai vine! 

Am pus contactul, motorul a duduit surd, şi în clipa aceea un 
comisionar s-a apropiat de maşină şi m-a întrebat: 

— Dumneavoastră sunteţi domnul inginer Dima? 

— Da, eu... 

— Aveţi o scrisoare... 

Nu l-am mai întrebat de la cine era. Am rupt nervos plicul şi 


am citit: 
lartă-mă, Grig, am încercat să plec, dar n-am putut. Sunt 
foarte nenorocita! Ai avut dreptate: trebuie să ne mulțumim 
cu ceea ce a fost. Tot ce am clădi de aici înainte peste 
amintiri ar fi şubred. Poate le-am întuneca sau chiar înăbuși. 
Să nu ucidem trecutul nostru, Grig! 
Adio, iubitul meu, pe tine te voi iubi întotdeauna... Lotte 
Am privit multă vreme în gol, fără gânduri, ca un manechin. 
Mi-a venit în minte versul lui Eminescu: „Nu-nvie morţii - e-n 
zadar, copile”. Lotte nu mai este! A murit acolo, în camera mică 
şi întunecoasă a hotelului Europa, întinsă pe jos, cu părul 
răvăşit, pe preşul umed. Şi dacă printr-o neînţeleasă minune 
trăieşte încă, ea aparţine trecutului, şi nimeni pe lumea aceasta 
n-o mai poate învia. N-am putut - şi nimeni nu va putea să 
scape iubirea de gâdele ei - timpul... 


O, quae mutatio rerum! 


Am plecat la Bucureşti. Ajuns acolo, cel dintâi lucru pe care l- 
am făcut a fost să revăd mausoleul de lângă pădurea Băneasa. 
Cruntă dezamăgire! Stâncile de ciment crăpaseră adânc, o aripa 
a vulturului era lipsă, cealaltă se desprinsese şi atârna jalnic, 
ţinându-se într-o sârmă, iar bălăriile puseseră o nestânjenită 
domnie peste tot. Am descuiat anevoie lacătul ruginit şi am 
pătruns în cavoul care trebuia să ne adăpostească osemintele 
pentru totdeauna. Pe un perete atârna o fotografie a mea şi a lui 
Lotte. Nu ştiam nimic. Aşadar, ea vizitase cavoul în lipsa mea? 
Am desprins fotografia şi am cercetat-o cu aerul unui om care 
dă peste o comoară. Într-un colţ, Lotte scrisese: Grig, iubitul 
meu, unde eşti? Şi eu pentru ce nu mai am curajul sâ mor încă o 
dată? 

M-am aşezat pe banca umedă şi rece, copleşit de tristeţe, şi 
mult timp am ascultat glasul acelei ciudate sirene care 
sălăşluieşte în străfundul fiinţei şi cântă uneori când nu te 
aştepţi. 

Doamne, câte amintiri! Pentru ce le-am iscodit astfel? Pentru 
ce mi-am răvăşit într-atât sufletul? De ce nu le-am lăsat în pace, 
să doarmă somnul adânc, tihnit, în mormântul trandafiriu, cu 
mireasmă de primăvară şi cântece mute, în care zace 


adolescenţa mea dimpreună cu Lotte, de care nu se va despărţi 
niciodată? 

Zadarnic am deschis fereastra, ca să privesc spre trecut. 
Repede, Grigore Dima, să tragem storurile! 

l-am telegrafiat lui Basu să contramandeze agapa colegială, 
deoarece o chestiune urgentă mă recheamă în Anglia. 

După expedierea telegramei, m-am simţit mai sprinten, mai 
Uşor. 

După-amiază am trăit o întâmplare cu tâlc. Pe când mă 
plimbam fără ţintă pe Calea Victoriei, mi s-a părut că mă strigă 
cineva din spate (de fapt, era o iluzie auditivă). M-am întors 
brusc să văd cine era. În clipa aceea m-am izbit de o femeie 
care trecea grăbită pe lângă mine. Tamponarea a fost atât de 
puternică, încât mi-a căzut pălăria pe jos. 

— Ai putea să fii mai atent, domnule, m-a apostrofat femeia. 
Când m-am uitat la ea, am rămas încremenit: era loana Pâslaru, 
puştanca pe care n-o mai zărisem de la revelionul din 1914, 
adică de 16 ani. 

— Oana! 

— Griguţă! 

Ne-am îmbrăţişat pe trotuar, în mijlocul mulţimii de gură- 
cască, împiedicând circulaţia. Am întrebat-o dacă ea m-a strigat. 
Nu mă strigase. Ciudat! Cu toate astea am auzit destul de bine. 

— Ce întâmplare! Să ne întâlnim după atâţia ani! Să-ţi fie 
ruşine că n-ai dat deloc pe la noi, m-a dojenit ea. 

— Oano, abia am sosit azi-dimineaţă. Unde să stăm puţin de 
vorbă? Eşti grăbită? 

Am intrat în cofetăria Riegler, la doi paşi de noi. Ne-am aşezat 
la o masă şi am comandat prăjituri. 

O cântăream din ochi: înaltă, subţire, mlădioasă, părea o 
siluetă descinsă dintr-un jurnal de mode. 

— Spune-mi, cu ce te ocupi? Ce frumoasă te-ai făcut! 

— Serios? Găseşti? a zâmbit ea cochetă. Sunt arhitectă. 

— Ce spui? Ţi-ai ales o meserie cam grea. 

— Oho! Să vezi ce zgârie-nori trântesc pe hârtie. Casa noastră 
tot eu am construit-o. Dar tu, spune-mi, ce faci? 

l-am povestit pe scurt toate întâmplările prin care am trecut 
de atâta timp. Discuţia noastră s-a întețit, hrănită de amintirile 
care se desfăceau de pe ghemul fermecat. M-am uitat la ceas: 9 
şi un sfert! Când au trecut patru ore? Cu toate astea, niciunul, 


nici celălalt nu ne înduram să plecăm, deşi a doua zi am fi putut 
să ne vedem din nou. 

— Ascultă, Oana, de ce nu te-ai măritat până acum? am 
întrebat-o brusc şi m-am uitat lung în ochii ei. 

— Pentru că, a zâmbit ea cu înţeles... Stai o clipă! Îţi spun 
numaidecât. 

A luat poşeta de pe scaun şi, umblând în ea, a scos o hârtie 
îngălbenită care abia se mai ţinea pe la încheieturi. 

— Uite, vezi? Pentru asta... 

Am luat bucata de hârtie în mâna şi am citit-o uluit. Era 
angajamentul meu din noaptea revelionului, că mă oblig s-o iau 
de nevastă pe loana, scris şi semnat de propria-mi mână. Hm! 
Scripta manent!” 

— Am glumit, Griguş, a adăugat ea, râzând. Adevărul e altul: 
cei care m-au cerut nu-mi plăceau, iar cei care-mi plăceau nu m- 
au cerut. Şi aşa, vremea s-a scurs. Am 27 de ani neîmpliniţi. 
Poate mai e timp, nu? 

— O, desigur! Ascultă, Oana, ce-ai spune dacă mi-aş ţine 
angajamentul acum? 

— Obraznicule, cred că aş fi în stare să mă mărit cu tine! 

— S-a făcut, Oana! lţi dau a doua oară cuvântul. De altfel, tot 
ce s-a petrecut în viaţa mea n-a urmărit decât acest scop... 
Mâine vin să te cer părinţilor, iar peste un an facem nunta, din 
cauza  doliului pentru tata. Ne-am înţeles, domnişoara 
logodnică? 

Obrajii ei s-au împurpurat. Mi-a răspuns: 

— Aveţi dreptate, domnule logodnic, n-aduc 16 ani ce aduce o 
singură clipă. 

— Să nu uităm că această clipă trebuia să vină odată... Când 
să plece, loana s-a întors brusc: 

— Nu ştiu cum vom face, dar eu nu te pot urma în Anglia... 

— Cine ţi-a cerut una ca asta? 

— Atunci, rămâi în ţară?... Doamne, ce bine-mi pare! 

— Da, Oana... Şi mie!... După atâta străinătate, nu-ţi dai 
seama ce dragă mi-a devenit patria. Şi pe urmă, cum s-o las pe 
mama singură? 

Vorbind cu ea, mă miram de pasul decisiv pe care îl făcusem. 
Mi se părea că nu-mi aparţine, că altcineva hotărâse în locul 
meu. Oricum, adevărul era că trebuia să mă însor cu altă fată 


33 Scrisul rămâne! 


decât Lotte. Cui i-ar fi trecut vreodată prin minte aşa ceva? 

După plecarea loanei, am hoinărit în neştire pe străzi, tot cu 
uriaşa obsesie pentru Lotte. Deşi mi-era totuna pe unde 
mergeam, paşii mă purtau, totuşi, în locuri care aveau câte ceva 
de spus despre ea. lată bisericuţa din cârca Cişmigiului, unde 
ne-am logodit, iar dincoace, în cocheta grădină, schimbată la 
faţă de feeria iernii, am făcut nunta. 

Uite şi casa din strada Primăverii, unde am locuit împreună. 

A rămas neschimbată şi parcă mă chema înăuntru să văd 
odaia părăsită în pripă şi în care poate mai erau lucruri de-ale 
noastre - uitate. 

Brrr! iată şi mohorâtul Hotel Europa, martor al unei nebunii 
care ar fi putut costa două vieţi. Acum mi-e dragă hardughia 
aceasta, e a mea - ca un lucru de preţ care mi-a mobilat fiinţa. 

Intr-un târziu, mi s-a făcut foame de atâta umblet. Mi-am adus 
aminte de Femina de odinioară şi am vrut să cinez acolo, între 
amintiri. Dar localul în care petrecusem atâtea clipe neuitate se 
transformase într-un restaurant obişnuit, nu mai avea 
înfăţişarea de altădată. Era lume multă, mai ales tineret. In faţa 
mea se întindea o masă lungă, unde se ospătau studenţi şi 
studente de-a valma. Pesemne, sărbătoreau un profesor ieşit la 
pensie sau aveau vreo aniversare. Toţi zburdau neastâmpăraţi, 
râdeau, cântau, făcând o gălăgie infernală. Câţiva întreţineau 
discuţii cu alţi colegi, tocmai în partea opusă a localului, peste 
şapte-opt rânduri de mese. Abia atunci mi-am dat seama că 
nimerisem într-un restaurant studenţesc. 

Mi-a plăcut mult atmosfera de veselie şi de exuberanţă, care- 
mi strecura în suflet o tristeţe dureros de dulce, trezind vremea 
adolescenţei mele. M-am gândit la He'de/bergul de altădată, la 
berăria lui Ruder, la fermecătoarea Kâthi, la Karl Heinrich. 
„Kâthi! Kăthi, o scutura prinţul, cu sufletul ars, numai pe tine, pe 
tine te-am iubit!” Dar Kâthi e alta şi el însuşi e altul. S-a 
strecurat un gol mare între ei, nu mai e ca odinioară. Dragostea 
s-a stins şi a rămas doar amintirea. Ea s-a logodit cu Franzel şi 
va pleca în Austria, iar el se va duce la Karlsburg, să se însoare 
cu prinţesa Hedwig, pe care n-o cunoaşte încă. 

„.. Şi-n locul prinţului am răsărit eu - şi locul lui Käthi l-a luat 
Lotte, cu privirile străine, în ochii căreia nu m-am mai regăsit, 
care ţinea de mână trei copii zburdalnici, cu zulufii bălai. 

Haide, Karl Heinz, să plecăm! Nu mai avem ce căuta la 


Heidelberg! Acolo nu mai e ca altădată! Veselia şi cântecul au 
pierit de pe buzele tuturor. lar paharele lovite de masă, din 
faimosul ad exercitium salamanaris**, sună gol, fals, lugubru... 

Să plecăm cât mai repede, Karl Heinz, visul nostru de 
dragoste s-a vestejit ca o floare peste care au trecut atâtea 
toamne. Să-l culcăm undeva, într-un ungher tăinuit al sufletului, 
ca să doarmă adânc, să nu se mai trezească niciodată, căci ne- 
ar durea... ne-ar durea!... 

S-a făcut deodată linişte în local. Studenţii s-au ridicat în 
picioare şi-au început să cânte încet, duios, ca o adiere de vânt, 
care vine de foarte departe şi freamătă în frunzişul din preajma 
iernii: 

O, vis al vieţii studenţeşti 
Din vremuri dispărute, 

De ce nu vii să înfloreşti 
Simţiri ce azi stau mute? 
Zadarnic stau şi mă gândesc, 
Eu urma nu ţi-o mai găsesc... 
O, jerum, jerum, jerum, 

O, quae mutatio rerum! 


— De ce plângeţi? m-a întrebat un student de la o masă 
vecină. 

Am  tresărit neplăcut, parcă m-ar fi surprins cineva 
închinându-mă. Nu ştiu ce i-am răspuns. 


Sfârşit 


34 Ceremonial la petreceri studenţeşti. 


CUPRINS 


PARTEA INTAI ni ceea a Solo dolor 00 a e Cao apa ea ai ul il a oa 3 
Plecarea la scoală. posia ai a a 3 
Alina Bal DU e ii A 2000 alea AT ada a aaa AN 6 
Fata gazdei ssania oea aaa aa elan 50 ta le d dee e 12 
In gazdă la Dona Bianca: sc esa eee ceata e ia ai dr ati 16 
Carnetul lui MaOEU: 2 ee caine se ada 250000 eat 25 alei ad dala ae 19 
Lotte nu mă bagă în seamă......... ea ee nea nenaaae 23 
Priimâ'zi de şcoală... isterie acea nec polei cea ce ia ta a oa tit a aa 26 
Gaulle a LIS: ICE so isa dea 0 ie aaa oala do ee dot Cata ao Dag 32 
ERIE MAGICE ze aseaza sta ali a pe otita Dea a pl al da aat ya 39 
De:lâ:scoală-Ci Dire zicea aaa ce pa a aaa păi ua 0 i n Da 43 
„iți mulţumesc, domnule Dima, pentru romanul împrumutat..! "47 
ZONE Unu mare VIS 4 aaa ae ata iat a 2 n 02 bl 20 pal a ec a că 52 
Un simulacre des jeux de l'armour:..-ie ascut ceea anca eee a ata 57 
„Încearcă să mă săruţi!”........ ceea eee eee 62 
insüla fara NUME cerei a ea ad ap tea ea 20 Apa E anapoda 67 
Vacanta: de Crăciun css cate casca coase tea e aaa a ca ic at ea ata iile 76 
Domnisoara Lidia... ete tat oaia ae oda catia ca draga dn pie tai gcaa 79 
Raznia:izi pistei ied da a if Eau moara PL a pai pa ada de oil a 84 
Lotte e geloasă? m co seo icter ta ca a a aa a ea e e ati 88 
Logica di agOSte Leca secete pete ag fede aia oda ie ponei eg oaie 93 
li Oră de Ira NCEZă sie i iat iata btu paie tt at Eta 206 fa apei 95 
Centrala expediției transoceanice............ ceea 98 
Cea nt || = | Poti ca ca = PRAI DR RR E E AR Rt A ARS RR N RR UIEE 103 
ELOULZIIE 2000 sac e a paie Bta 0 e 0 a e a A a ERE Eat 112 
ta: Amie icter ae ăsta a ba bată 117 
Un raport Cu... or la e =! oct ERE E ERE RE RD PE ttrt tt ttt PI e E PR EEEE Ta 128 
Falanga ainen caiac iati da ela A or T a Sia ai is ler ea RA 136 
18 mai Tolir e sa cea pă a oa a e al da an a are Eat de 139 
O bătaie şi o fericire... eee ee ee eee eee eee aaa 143 
Oiod comoara De tool a ana a Sa 0 dd at A în ai l05 20 a ad 149 
Piere UN VIS cocs oua sa a e cana tar aa a Da ca Dl tc ca aa 159 
Sfârşitul anuluii:scolar,: 2 e ceea aie cca ata a edu decalat aaa ș dog coda 168 
Vacanţa mare scz ao ai i cotit al Dig era pă atata baiat a gaz 179 
Regența Grigoridei:...+ ss ceea o ca a a aa ea on a ra aaa 183 
Josefina de Beauharnais............ce eee eee 190 

PARTEA:A DOUA eee ete Dati tt aurar i pt 0 a a ti 193 
Institutul „Profesor Pleşea”..............e eee 193 
Secretul lui SOITATU ir aa ea ei ata dt ae aaa ia dat ea a ala d 3 dd 198 
Bacanta. Grete. n carei ca ian iara o cate atata aa a Da atata ci ata i 208 
Taxa "ROEA e iei pa Deea a Dodi bas EEE E E a sati pate 217 
Ziua de naştere a lui Lotte... eee eee eee 220 


Pisc şi-prapastie: «sacre ao ze cine Do aaa aa ea ap urata e 229 


Cünñuna de lare jel; pasa aie i apă du rinia iiir ioii Zi 236 


Plecare spre ţărmuri necunoscute... eee 240 
Cedin urmá ArU. iaeiiio ioraa e PRI RE RA RR 247 
O noapte de vegheze toata aia ati iese dă stia dci tată Boga ee Mia 254 
Vesti din lumea cealaltă... eee eee 259 
O-:misiune'indeplinităi:s e scai nea ca ea oala ral a aaa a eee a a pa la E 261 
înfrângerea lui-Attila; „coerent dea n 267 
Exilat-de-lă:L:6agăn- zei dist ai a os aa aa at a da ela 279 
O sculptură de CanOvă s-a ceai ai ata i poa ela pac pa 286 
Când toată firea doarine;. cica ana în se easin atata it a 0806 pac a ia 292 
Secretarul general în inspecţie............e eee 298 
ANEHELa se rerien atata Baie aa at Dat abonati EA seal aaa 303 
Călimara CU BUCU Cei ae ie ca ici zoo asa a nai oii iile la e dl 22 a 314 
Isprava lui Păleaţa: ca rezidă oasele vito 00 date dai dp do să ta duăal ta 326 
RESIPI AN Ee its cioaca olt aa daia erat aa Iara Atat apa cafea fe aa 335 
„Vrem dreptate pentru Dima!”......... mmm eee eee nea 340 
Veşti Neplăcutf sosi sad Sofa dat abia ate Tau olt (7, uda ot ea ct olt 350 
Nori negri pe cerul nostru... eee eee eee nana ear 353 
Popescu Anatole sei seci abea poa ala a sei ia 60 a ea 363 
(ZIC) E clasii one Venus be E ua ala acne ina A e cbr ol Ale T 368 
Aripi frânte. i caca da oa oaia a ăla la E du d are ala m BO a 374 
PARTEA A. TREIA oa a aaa ta lata ceea ia da ta 381 
ii valMmása gien sata Ea a luat Sat aan Dad ba a a 381 
AICI NEI CE ie e io aaa ba e iat Aaa loa e ui a a îi boa E li de 387 
Bătălia cu secretarul general... eee 392 
„POD PAUL: e: tos a coaie aa ea e E lol Sec A aA EA Ia ISRA 398 
Marea Întrebare. aoinean ieaiai iei dota aa ză apă a cab boat 407 
LOGOCINa: ice e ea da d E aaa a ae o te a a 411 
Romeo Și Julieta: 20 cca aa eta e de da e po alti aa PR maria al 416 
Visul unei nopti delarnăz: ci: tataie astă coaie nau abea 425 
Pregătiri pentru marea călătorie... 428 
Sonata sees sectă pac nea aa bolta te t a ata es EVA a ada 432 
Visătorii trăiesc ÎNCE paria ma tea ătorii tanto an A da donata 342 n d E 439 
O, temps, suspends ton vol!..........mmnen nenea 446 
O bucurie neaşteptată..-s sea catea a poa rada pă dar mt Fa area a 452 
O veste buna, alta rea: ic e e te ate alea 2 o oboi cat e ate aa 457 
1 decembrie: sarea ace n a a dac a aa ee d a 3 460 
Sinucigaşii de la Hotel.Europaia sasa stana esa aa atata pt aaa 466 
DUPA CINCISPREZECE ANI. ss reia tes ete ot mat ct a ata 477 
Pe fereastra deschisă,un om se-apleacă spre trecut............. 477 
De ce calci pe amintiri? e caiet ie oceane ate a cât 483 
Mais ou sont les neiges diantan?...........eee en 487 


O, quae mutatio renunte so aaa dara aaa a 30 cele doc pg alta 493