Dennis McShade — Mana dreapta a diavolului

E SE DAL E 
“MINA DRE 
A DI AVO 


DENNIS McSHADE 


MÂNA DREAPTĂ A 
DIAVOLULUI 


Traducere 


ANGELA MOCANU 


www.virtual-project.eu 


DENIS McSHADE 
Mão direita do Diabo 
O. Dinis Ramos e Machado, Lisboa 


Editura EDINTER 
1991 


Băieţelul cu ciuf blond şi 
năsuc în vânt, care l-a văzut 
născându-se pe Maynard, în 
timp ce trăgea cu ochiul la 
maşina de scris, pe deasupra 
umărului meu. 


UNU 


Dupá ce am vorbit cu Lucky Cassino la telefon, mi-am pus 
mâinile sub cap şi am stat întins, cu lumina stinsă. 

„Asta e, Maynard, o să ai bani şi o să-i ai când îţi trebuie”. 
Lucram de trei ani cu Cassino, executând comenzile pe care le 
primea. Am început cu cazul Schuyler, care a devenit cazul 
Palmer, o viaţă schimbată cu alta. Cassino, în felul lui, avea 
calităţi. Era dinamic şi ambițios, Ştia să se descurce la nevoie şi 
îşi ducea la bun sfârşit cu precizie activitatea diplomatică. 

Am închis ochii. „Olga, de câtă vreme nu te-am mai văzut?” 
Din nou, în stomac începu sá macine vechea râşniţă, dar am 
rămas nemişcat, căutând înfrigurat şi prosteşte coloarea ochilor 
Olgăi în întunericul adânc al ochilor mei. Ar fi trebuit să mă scol, 
dar n-aveam niciun chef să mă îmbrac. Aveam poftă să stau aşa, 
chiar dacă mă încercau un pic tristeţea şi neliniştea, sfâşiind 
singurătatea, sfâşiind-o până ce avea să sângereze. 

„Asta e, Maynard, sentinela mea nebună de noapte“. M-am 
întors pe partea dreaptă şi m-am simţit mai bine după 
schimbarea poziţiei. Am stat aşa, nu ştiu cât, fără să reuşesc să 
adorm. Dorm foarte puţin, dacă apuc trei-patru ore pe noapte. 
Nopțile sunt întotdeauna lungi, fără fârşit şi eu stau întins în pat, 
ca într-un râu tăcut al liniştii, ascultându-mi tumultul inimii. 
Câteodată iau medicamente ca să pot dormi, dar îmi fac rău la 
ulcer. „Asta e, Maynard, măruntaiele astea bătrâne din tine, o să 
te ducă într-o zi la cimitir. Eşti în stare s-o porneşti într-o 
dimineaţă de toamnă, aşa cum fac numai tuberculoşii şi 
singuraticii, cu Johnny şi cu Olga în urma dricului şi cu o groază 
de lume care se roagă să fii bine îngropat”. Un vânticel iute 
mişcă perdeaua de la fereastră şi-mi răcori faţa. Am aprins 
lumina, m-am ridicat şi m-am uitat în oglindă. „Asta e, Maynard, 
nu esti într-o formă prea grozavă. Trebuie să-ţi revii. Şi trebuie să 
te speli pe dinţi, Maynard. Trebuie să ai grijă de tine”. 

M-am spălat pe dinţi şi m-am băgat din nou în pat. Am citit 


câteva pagini din Bradbury despre martieni. „Bunul meu 
Bradbury, tovarăş al stelelor, fiu al Domnului uitat pe pământ, în 
ce buzunare fără fund îţi cauţi tu máruntisul de poezie?” Am luat, 
pe urmă, o carte cu poeme de Rilke, dar am început să-mi simt 
pleoapele grele. Nu-mi fac iluzii. Eu, chiar atunci când îmi atârnă 
pleoapele, nu sunt sigur că o să adorm. De multe ori stau cu ochii 
închişi, aştept să-mi vină somnul, foarte liniştit, ca el să mă 
învăluie. Am mai citit ceva din Rilke, ca şi cum aş fi citit formule 
de medicamente, sau un ziar de la coadă la cap. La un moment 
dat am simţit să mi-e somn. „Uite-o că vine, vechea şi 
incápátânata mea prietenă, amorteala”. Îmi mai trecu prin faţa 
ochilor, ca o săgeată, Olga, înainte de a începe să mă cufund în 
cele patru ore de uitare. 


DOI 


— În câteva minute suntem acolo, - zise Cassino. 

Maşina înghiţea kilometri de şosea într-o frumoasă dimineaţă 
de mai. Ne duceam să ne întâlnim cu un om care voia să facem 
ceva foarte important şi decisiv - şi era hotărât să plătească bine 
ca să iasă treaba. Cassino, la volan, apăsa pe accelerator şi mi-l 
descria pe T.R. Douglas, milionarul care îi dăduse sarcina să mă 
aducă. 

— Vrea să-i faci o treabă clasa întâi. Ceva de lux. Are bani să 
plătească. Desigur, nu mi-a făcut mărturisiri, dar când i-am spus 
că-i fac rost de ceva extra, mi-a zis să te duc la vila lui din afara 
oraşului. Asta s-a întâmplat ieri. Ne aşteaptă şi vrea să te apuci 
de treabă chiar acum. Tipul e un pustnic. Îşi conduce afacerile de 
la distanţă, nu are familie. Se spune că e neiertător, că şi-a 
lichidat mai mulţi concurenţi. E acţionar al unor fabrici de arme şi 
are plantaţii în sud. E un self-made-man. Nu ştiu ce poveste are 
de gând să ne spună, dar trebuie să fie ceva să-ţi dea lacrimile. 

— Aşa e - i-am zis. 

— E un om bătrân - îi dădea înainte Cassino. Trebuie să aibă 
vreo şaptezeci de ani. M-a chemat la telefon acum câteva zile şi 
m-a rugat să mă întâlnesc cu el. Cunoaşte destul de bine lumea. 
La început s-a purtat cu mine cu mănuşi, cu toate că ştia că pot 
să-i fac rost de degetul care să apese pe trăgaci. După cinci 
minute eram înţeleşi. N-am vorbit în numele tău, „Califule”. l-am 
spus numai: e cel mai bun. Lucrează curat şi bine de la cap la 
coadă. 

Îmi făcu cu ochiul şi râse. leşisem din oraş. Era ora unsprezece, 
iar dimineaţa din ce în ce mai luminoasă. Pe drum am început să 
dăm de vile singuratice şi de câmpii necultivate, apoi de zone cu 
arbori, care-şi aruncau umbra pe şosea. Cassino viră la dreapta şi 
o apucă pe un drumeag îngust, drept şi destul de lung. 

— Ai să-l auzi, „Califule”. Şi ai să vezi ce casă are. Austeră, 
solidă, cu copaci deşi de jur împrejur şi cu o mică piscină. 


— Are servitori? 

— Când am fost eu, n-am vázut pe nimeni. Numai pe tip. Si ne- 
am înţeles ca şi azi să fie singur. Ştiu cá nu e însurat, face parte 
din aceia care-şi beau singurătatea cu paiul. Mi-a ajuns la urechi 
că i-ar fi plăcut femeile, dar lumea vorbeşte multe şi azi e foarte 
bătrân. E temut în afaceri pentru că ştie să lupte. Trebuie să aibă 
oameni de încredere pe unde trebuie, dar e un tip discret, închis 
în trupul său de fildeş. 

Cassino îşi trecu mâna dreaptă prin părul strălucitor şi-i dădu 
înainte: 

— E un om cu mulţi bani. Când i-am vorbit de onorariu, mi-a zis 
că asta nu-i o problemă. Că o treabă bine făcută, cum scrie la 
carte, nu are preţ. 

— E bolnav? 

— Nu mi s-a părut. Cam dărâmat, dar întreg la minte. S-ar 
putea să aibă bolile vârstei, în afară de mizantropie, reumatism 
sau ceva la inimă. Oricum, nimic la vedere. 

Cassino făcu brusc maşina să tâsneascá la dreapta şi o luă pe 
o cărare largă şi pietruită. Îmi arătă cu degetul în faţă: 

— Uite, „Califule”, acolo, în fund. 

Am văzut o casă mare, bine înfiptă în pământ, printre copaci. 
Toţi arborii de pe cărare fuseseră daţi jos, pentru a face loc unei 
porţi cu gratii. Pe măsură ce ne apropiam am putut vedea casa, o 
construcţie solidă din piatră albă, cu trepte tot din piatră. Între 
trepte şi poarta cu gratii era o alee de vreo cincizeci de metri, cu 
flori, pe partea stângă şi cu o piscină pe dreapta. Poarta se 
continua, în cele două părţi, cu un zid înalt. 

Când ne-am apropiat de poartă aceasta s-a deschis ca prin 
farmec. Maşina noastră a intrat pe alee şi Cassino a oprit-o pe 
stânga, lângă casă, într-un loc larg şi umbros. Am ieşit şi am 
început să urcăm treptele. Bărbatul a apărut în uşă: T.R. Douglas, 
în persoană, mi-am zis. O faţă de pergament într-un cap cenuşiu. 

Nu a aşteptat să ajungem. S-a întors în casă şi ne-a făcut semn 
cu mâna să-l urmăm. Culoarul era lung şi larg, iar podeaua 
acoperită de o mochetă, împletită, galben cu roşu. În tavan, o 
lustră de cristal. La stânga, o másutá pe care se vedeau nişte 
cărţi şi un ceas. La dreapta, un cuier gol. 

T.R. deschise ultima uşă a culoarului şi ne făcu să intrăm într- 
un cabinet mic. O perdea grea pe jumătate trasă, permitea 


soarelui sá intre în încăpere, luminând un birou obişnuit de 
mahon, două fotolii, un jilt cu spătar şi o masă verde care 
suporta o lampă. Totul era aşezat oarecum la întâmplare, fără o 
atenţie deosebită. 

— Luaţi loc. Luaţi loc, - zise bătrânul. - Ce beti? Brandy, Xerez, 
Whisky? - Şi se îndreaptă spre masa verde, unde deschise un 
dulăpior ascuns în ea. 

— Whisky pentru mine - spune Cassino. - Pentru Maynard, 
nimic. Nu-i aşa, „Califule”? 

— Aşa e - am zis. 

— Maynard nu bea şi nu fumează, - spuse Cassino. 

— lartă-mă că nu iau şi eu, dar nu beau niciodată înainte de 
masa de prânz - zise T.R. Douglas. 

După ce-l servi pe Cassino cu whisky, bătrânul se aşeză pe 
scaun, la birou. Imi surâse şi zise: 

— Îmi pare bine că te-am cunoscut, Maynard. Eşti dispus să 
faci treaba? 

— Depinde, - am zis. 

— Bine - bătrânul surâse. Era, într-adevăr, foarte bătrân. 
Vorbea tărăgănat. - Înţelegi, totuşi, că dacă îţi spun ce vreau să 
faci şi nu accepti, îmi vei cunoaşte secretul şi intenţiile. 

— Asta nu-i o problemă, - zise Cassino. - Maynard e un 
profesionist foarte onest. Răspund pentru el. 

— Atunci e bine, - zise bătrânul. - Numai că e un risc. Ceea ce 
doresc eu să fie făcut nu poate fi cunoscut decât de cel care va 
accepta misiunea. 

Au trecut câteva secunde în linişte. Şi eu am spus: 

— Să încercăm să ne înţelegem, Mister Douglas. Am venit aici 
ca să aflu despre ce e vorba. Voi spune dacă accept sau nu, 
numai după ce voi cunoaşte toate datele. In rest, va trebui să 
riscati, în orice fel de condiţii. Nimeni nu acceptă o treabă ca 
asta, fără să ştie despre ce vorba. Chiar dacă veţi căuta 
Sindicatul, problema nu poate fi rezolvată altfel. In ceea ce mă 
priveşte lucrez singur. Dacă preferaţi să trataţi această problemă 
într-un alt mod sau cu altă persoană. Nu-i nevoie să-mi povestiti 
nimic şi eu am plecat. 

— O clipă, - spune T.R întorcându-se spre Cassino. 

— Dumneata, ce spui? 

Cassino îşi răsucea paharul în mână, privind gânditor în 


pământ. Apoi răspunse: 

— Trebuie să luăm în consideraţie două aspecte: ce fel de 
treabă şi cum e plata. Dacă lui Maynard îi convin amândouă, 
facem afacerea. Dar dv., Mister Douglas, nu aveţi de ales. 
Spuneti-ne ce vreţi şi, cum o fi norocul. 

Bătrânul se ridică, făcu câţiva paşi prin cameră şi începu să 
spună: 

— Bine, am să vă spun o poveste veche. Cred că vă veţi face 
repede o idee despre ce e vorba si o sá vă hotărâți dacă faceţi 
sau nu treaba. 

Îşi aprinse o ţigară, mai făcu câţiva paşi şi se apropie de 
fereastră. Rămase aşa, cu spatele la noi. Era înalt, dar foarte 
adus de spate. Purta un halat de casă cenuşiu şi avea în picioare 
papuci de catifea, albastru închis. Vocea sa suna tărăgănat, dar 
limpede. 

— Acum câţiva ani o tânără a fost batjocoritá de patru bărbaţi. 
Asta a distrus-o. A stat doi ani internată într-un spital de boli 
nervoase şi după aceea s-a sinucis. 

Se făcu din nou linişte. În sfârșit, Cassino întrebă: 

— Si? 

— Şi - răspunse T.R., - a trecut multă vreme, dar eu tot n-am 
uitat. Tânăra era fiica mea şi eu vreau capul acestor bărbaţi. In 
ultimii ani n-am trăit decât cu un singur gând: să răzbun moartea 
fiicei mele. Azi am bani destui ca să plătesc şi să mă apăr de 
necazuri. Misiunea lui Maynard ar fi să-i omoare pe cei patru. 

Cassino mă privi întrebător. l-am făcut semn cu capul că da. Şi 
Cassino întrebă: 

— Cine sunt aceşti bărbaţi? p 

— Acum cunoaşteţi cazul în linii generale. Inainte de a 
continua, aş vrea să aflu părea lui Maynard. 

Mă privi drept în față. L-am întrebat: 

— Cât plătiți? 

— Spune-mi cât vrei. 

M-am gândit câteva clipe. M-am uitat la Cassino. 

— Bine, - am spus, în cele din urmă. - Optzeci de mii de dolari, 
si cheltuielile pe seama mea. Patruzeci de mii acum, restul când 
voi isprăvi treaba. Aveti vreun termen? 

— Nu. Termină cu ei când poţi. Desigur, cu cât mai repede, cu 
atât mai bine. Cred că şase luni sunt de ajuns. 


— Mai mult decât de ajuns, - am spus. - Dar vorbesc cam pe 
deasupra. După ce voi afla cine sunt indivizii îmi pot face o idee. 

T.R, se aşeză din nou în jiltul de la birou. Deschise primul 
sertar din dreapta, scoase câteva teancuri şi bancnote de o mie 
Şi zise: 

— Poţi să iei cincizeci de mii. La asta mă gândisem. 

— Nu, - îl întrerupse Cassino cu un zâmbet. - „Califul” a spus 
patruzeci de mii acum. Aşa a spus şi aşa rămâne. Acum ne 
interesează să ştim cine sunt indivizii, când s-a petrecut istoria 
etc. În sfârșit, ştiţi dv. ... 

— Acum opt ani. Unul din ei umbla cu fata mea. Unul, Nick 
Collins. Mie nu-mi plăcea. Trăia de pe urma femeilor şi a jocului. 
Katie s-a îndrăgostit de el. M-am dus odată s-o caut la Las Vegas, 
unde o dusese individul. Plecaseră acolo cu un anume Max 
Bolero, mare lucru nu era nici de capul lui. Prieten cu Collins. 
Dansator. Lucra în localuri de noapte. M-am supărat pe Katie şi 
treaba se părea că murise. Până când, într-o noapte, la Chicago, 
mi-a venit acasă zdrobită definitiv. Fuseseră patru, a apucat să- 
mi spună. Collins, Bolero şi încă doi, dar nu ştia cine erau. A făcut 
un şoc nervos foarte puternic şi câteva zile a stat în comă. Şi-a 
revenit, dar a trebuit să o internez la un spital de boli nervoase. 
Şedea zile întregi şi privea drept înainte, într-un punct nedefinit. 
A încercat să se sinucidă, dar n-a reuşit. O infirmieră a prins-o 
când încerca să se arunce pe fereastră. Până la urmă, şi-a tăiat 
venele cu o lamă. Au găsit-o dimineaţa, moartă. N-am mai avut 
niciun fel de ştire despre Collins şi Bolero. Nici aici, nici la Las 
Vegas nici la Chicago. La un moment dat m-am hotărât să nu-mi 
mai continui cercetările. Nu voiam să se ştie. M-am pregătit 
pentru o ofensivă sistematică. Am lăsat să treacă timpul şi să se 
uite totul. lar acum, Maynard, e rândul dumitale să intri în 
acţiune. 

Bătrânul spuse toate acestea pe nerásuflate, ca şi cum s-ar fi 
temut să nu-l întrerupă cineva. Durerea şi ura se amestecau în 
cuvintele lui. Avea un fel de a vorbi oarecum pompos, ca un actor 
demodat. Când termină, avea capul plecat. 

Făcu o pauză înainte de a-şi ridica din nou capul şi mă privi 
drept în faţă: 

— E o cauză frumoasă, Maynard. 

N-am răspuns şi el deschise al doilea sertar din stânga al 


biroului. Scoase de acolo o fotografie. 

— Katie - spuse simplu - Când a murit avea douázeci si doi de 
ani. 

Am luat poza: o tânără, mai mult simpatică decât drágutá, cu 
părul castaniu dat pe spate ondulat pe ceafă. Cu ochi mari şi 
sinceri, cu o gură mică şi moale. l-am dat fotografia lui Cassino, 
care o privi îndelung înainte de a o înapoia bătrânului. 

— Cine era mama ei...? - sugeră Cassino. 

— Mama ei - i-o tăie scurt, - nu interesează în cazul de faţă. 
Nu sunt căsătorit n-am fost niciodată. O nereusitá de o clipă, nici 
nu ştiu dacă mai trăieşte sau a murit. Katie a venit la mine când 
avea şase ani. 

— Mister Douglas, - am spus eu, - e aici un amănunt care 
trebuie lămurit. Collins şi Bolero au dispărut înainte de a se 
sinucide fiica dv.? 

— Da. Din noaptea aceea s-au dat la fund definitiv. 

— Oricum n-o să fie prea uşor să dăm de ei. Dar fiindcă nu-mi 
daţi un termen, ceva tot o să obţinem. Vreau să văd dacă n-o fi 
murit vreunul... 

— Cu atât mai bine pentru dumneata. Vei primi cei optzeci de 
mii pentru ceilalţi trei. Dar, am o presimtire că trăiesc toţi. 

— Dacă trăiesc, pun eu mâna pe ei. 

Cassino luă cei patruzeci de mii de dolari de pe birou şi 
întrebă: 

— Cum o să intrăm în legătură cu dv., Mister Douglas? As 
prefera să nu vorbim la telefon. 

— Vino aici, la vila mea. Sâmbătă, toată ziua, nu e nimeni aici. 
Servitorii vin numai seara. Dar dacă e ceva într-adevăr urgent 
telefonează-mi. 

— Nu cred că e nevoie - am spus. Sper să vă văd numai după 
ce-mi voi termina treaba. 

— Te aşteaptă aici cei patruzeci de mii. Totuşi, Maynard, fii 
discret. 

Cassino râse şi ridică mâinile: 

— „Califul” e cel mai discret profesionist. O să pice toţi patru, 
fiecare în câte o parte, fără să ştie nimeni cum şi de ce. Dacă nici 
crimele lui Maynard nu sunt opere de artă, atunci numai arta are 
de pierdut. 

— Am citit ceva asemănător cred că în Steinbeck - remarcă 


T.R. 
— Saroyan - l-am corectat. 


TREI 


Am aşteptat trei zile în casă în timp ce Lucky Cassino aduna 
elemente ca să ne convingem de adevărul celor povestite de T.R. 
Douglas. Am citit puţin din lonesco şi am recitat înregistrând la 
casetofonul meu două poeme de Walt Whitman. Când am trecut 
să-mi curát arma, a sunat telefonul: 

— Se confirmă, „Califule” - zise Cassino de la celălalt capăt al 
firului. - Fiica lui Douglas, Katherine Douglas, sa sinucis pe şapte 
februarie, acum opt ani la Anne Quincey Sanatorium. L-am pus 
pe Herbie pe urmele celor două nume cunoscute. O să viziteze 
toate „boites” şi în curând o să avem fişa activităţii lui Max 
Bolero. Rămâi în casă. In curând o să am informaţii concrete 
pentru tine. 

După ce am vorbit cu Cassino m-am dus să fac un duş 
fierbinte, apoi mi-am aruncat ochii peste un ziar şi m-am hotărât 
să mă duc la teatru ca să văd ultima piesă a lui Miller. Dacă mă 
sună între timp Cassino, poate să încerce şi mai târziu. Piesa n-a 
fost cine ştie ce, am plecat de la teatru înainte de terminarea 
spectacolului şi telefonul a sunat exact când m-am întors acasă. 
Era aproape da miezul nopţii. 

— „Califule”, ascultă cu atenţie - zise Cassino. - Herbie a 
obţinut ceva informaţii. Max Bolero era la Frisco acum trei ani, 
dar lumea e mică. Am mers pe urmele sale şi am aflat că 
individul este aici, la New York, sub alt nume şi conduce un local 
în care se joacă biliard. Acum se numeşte Max Gold. Localul este 
în partea săracă din vestul oraşului. 

— Are în spate vreun grangur? - l-am întrebat. 

— Tot ce-i posibil - răspunse Cassino. - E firesc ca în spatele lui 
să fie cineva cu bani şi sus pus. Nu ştiu dacă are vreo cotă-parte 
din local sau a fost pus doar ca administrator. În tot cazul este 
acolo de puţină vreme. Ce vrei să faci? 

— Mergem mâine acolo să facem o partidă de biliard, - am zis. 

— Dar nu ştiu să joc - zise Cassino. 


— Nici eu nu ştiu - i-am răspuns. - Treci pe la mine mâine, 
după masa de prânz. 

Când m-am trezit a doua zi soarele era deja sus. Mi-am făcut o 
cafea dar n-aveam zahăr în casă şi am băut-o fără prea multă 
plăcere. Am făcut un duş, m-am uitat la „Beretta” mea („Dona 
Beretta, delicată ca un maitre d'hôtel şi uşoară ca o pană de 
papagal”), am ascultat puţină muzică de Bach şi am ieşit în oraş 
ca să-mi cumpăr ziare, şi să mănânc. După ce m-am întors, mi- 
am scos hainele de culoare deschisă cu care eram îmbrăcat şi 
mi-am luat nişte pantaloni de velur şi o haină veche sport. 
Cassino a venit pe la ora două. 

— Mergem, „Califule”? 

Mergem. 

Am traversat centrul oraşului şi ne-am îndreptat spre partea de 
vest. Cassino zise: 

— Prietenul nostru Max Bolero, alias Max Gold, este patronul 
localului. Localul nu are nume. „Biliard”, atâta tot. Nu se ştie 
dacă are prieteni pe acolo. Probabil că a venit cu banii de la 
Frisco şi s-a băgat în local. Cum te gândești să rezolvi 
chestiunea? 

— Deocamdată mergem să vedem ce-i pe acolo. Şi să auzim 
ce se vorbeşte. 

Am intrat într-o zonă de clădiri demolate. Cassino viră maşina 
spre stânga şi peste puţin timp stationam lângă un şir de case 
scunde şi sărace. Am coborât din maşină. Cassino zise: 

— Asta-i capătul străzii. Herbie s-a interesat precis. 

Am mers pe jos pe lângă vreo trei case lungi, nişte copii jucau 
baseball şi un poliţist în uniformă stătea pe acolo făcându-se că 
nu vede ce-i în jur. Am intrat în sala de biliard. Era aproape 
pustie. Din cele patru mese doar una era ocupată de nişte indivizi 
care jucau „snooker”. Am luat un tac şi i-am cerut bile unui 
bătrân şchiop care, imediat, a luat husa de pe masa pe care o 
alesesem. 

Unul dintre indivizi care juca „snooker” strigă: 

— Ei, dansatorule creta! 

Bătrânul şchiop, „dansatorul”, se mişcă cât putu de repede. 
Aduse creta şi i-o dăduse unui individ înalt şi blond care, ca 
răspuns, îl bătu pe umeri. 

Luă şi Cassino un tac iar bătrânul şchiop ne aduse bilele. 


Începurăm să jucăm. Eu jucam mai bine decât Cassino. Am făcut, 
chiar, un număr rezonabil de caramboluri. 

La un moment dat intră un individ înalt şi slab, îmbrăcat într-o 
bluză neagră. Era tânăr şi cu bube pe faţă. Se duse direct la 
bătrânul şchiop. 

— Unde-i Max? Întreabă-l dacă vrea să joace o partidă? 

— Max nu-i aici - zise bătrânul şchiop - s-a dus la Frisco. 

Cassino mă privi şi-mi făcu un gest semnificativ. Am terminat 
partida, am plătit şi am plecat de acolo. 

— Asta e - zise Cassino, deja în stradă. - Probabil că individul 
are aranjamente la Frisco. Am să-l pun pe Herbie pe urmele lui, 
căci s-ar putea să întârzie mai mult pe acolo. In cazul acesta ai 
merge la Frisco? 

— N-am ce face - am zis. 

Ne-am urcat iarăşi în maşină. Cassino îşi aprinse o ţigară şi 
porni motorul. Apoi am zis: 

— Trebuie să vorbesc cu Max înainte de a-mi face treaba, să 
aflu numele celorlalţi doi. Aşa că trebuie să merg la Frisco, 
neapărat, ca să văd ce fac mai departe. 

Cassino mă privi şi zâmbi: 

— O să fie o discuţie, interesantă. 

— Aşa e - am zis. 

— Ascultă, „Califule”, imediat ce voi avea ştiri am să te sun la 
telefon. larăşi trebuie să stai în casă. 

— Mă interesează numai adresa lui de la Frisco. Plec imediat 
ce aflu. 

— Între timp - continuă Cassino - o să dăm de urmele lui Nick 
Collins. O să fie ceva mai greu. Şi numai prin cei doi, Max sau 
Nick, vei putea afla cine au fost ceilalţi doi. Sper că Herbie o să 
se descurce în treaba asta. 

— Herbie lucrează bine - am zis. - Este un informator foarte 
bun. 

— Dar e scump. 

Peste câteva minute Cassino opri maşina în faţa casei mele. 

— Bine - am zis - rămân să aştept. 

— O.K. 

Am intrat în casă, m-am dezbrăcat şi m-am întins puţin în pat. 
Era prea cald pentru luna mai. Am stat un timp cu ochii închişi 
gândindu-mă. „Olga”. Am făcut un efort ca s-o îndepărtez pe 


Olga din gândurile mele. Mă preocupa dialogul pe care urma să-l 
am cu Max. Dacă l-aş ucide înainte de a afla numele celorlalţi doi, 
care îmi lipseau, mai rămânea doar o singură posibilitate, Nick 
Collins dar despre acesta nu ştiam nici măcar pe unde umblă. 

M-am sculat, am făcut un duş şi m-am apucat să-mi pregătesc 
lucrurile pentru o eventuală călătorie la Frisco. Mi-am pus cutia în 
care tineam amortizorul. Ideal ar fi fost ca Lucky Cassino să-mi 
dea cât mai repede un telefon şi să-mi spună adresa lui Max. 
Căci preferam să tratez cu el la Frisco. 

Am luat o carte dar am lăsat-o repede din mână ca să ascult 
puţină muzică de Beethoven. Simteam o uşoara indispozitie, aşa 
cum mi se întâmplă de obicei înainte de a face ceva. Dar nici 
Beethoven nu m-a dispus. Am pus un disc cu muzică de Debussy 
şi am simţit că mă deranjează ulcerul. Am luat o pilulă. M-am 
simţit mai bine, totuşi m-am hotărât ca seara să beau numai 
lapte. Din fericire aveam lapte în frigider şi nu mai eram nevoit 
să ies din casă. Mi-am aruncat privirea peste „Beretta” mea. Era 
pregătită, gata să ucidă. 

M-am trântit iarăşi pe pat şi m-am simţit puţin obosit. Mă 
aşteptam, asta mi se întâmpla totdeauna. Trebuia să intru urgent 
în acţiune. Ştiam că nici blestematul de ulcer n-o să mă lase 
până când nu dau de Max Bolero. 

Suna telefonul. Am ridicat receptorul. 

— Bob? - întrebă o voce de femeie. 

— Poftim? 

— Dar... cine e la telefon? Nu e Bob? 

— Nu, doamnă, aţi greşit numărul. 

Am pus receptorul şi m-am dus să iau o gură de lapte. Aveam 
nevoie. M-am uitat la mâna mea dreaptă. Din fericire nu tremura. 

Era cinci şi jumătate dimineaţa când a sunat iarăşi telefonul. 
M-am trezit. 

— Alo? 

— „Califule”? 

— Vorbeşte. 

— Am adresa şi biletul de avion. Vin să te iau peste o jumătate 
de oră. E bine? 

— Da. 

Am pus receptorul, m-am spălat, m-am îmbrăcat şi mi-am 
aruncat privirea peste bagaj. Totul era în ordine. Mi-am ajustat 


centura pe corp şi mi-am pus arma în toc. Mă simţeam destul de 
calm, chiar mulţumit. Am băut un pahar de lapte, deşi stomacul 
nu mă mai durea, şi m-am învârtit puţin prin casă. „Bine, 
Maynard, ai stat toată noaptea cu ochii în tavan iar acum pari 
vesel ca o păsărică şi dacă cineva ar intra acum, pe furiş, în tine, 
n-ar îi în stare să afle ce se petrece. Nu eşti sincer nici măcar cu 
tine, bătrâne. Lup hăituit care fuge şi de sine. Ce seninătate mai 
e şi asta, Maynard? Unde ai încercat să cauţi ceva ce nu există, 
cel puţin pentru tine? 

Am zis da făcând un semn cu capul, m-am apropiat de 
fereastră şi am stat să admir spectacolul naşterii zilei, ca un copil 
care se duce pentru prima oară la circ. Mi-am mijit ochii, mi-am 
trecut mâna peste piept, simțind arma şi m-am întors cu spatele 
la răsăritul soarelui. 

Stăteam şi-l aşteptam pe Cassino. 


PATRU 


Când am ajuns la Frisco, spre sfârşitul zilei, m-am îndreptat 
spre hotelul cel mai apropiat de gară, m-am înregistrat sub un 
nume fals şi i-am spus băiatului să-mi aducă cina în cameră, un 
biftec şi lapte. 

După ce am cinat, m-am încălţat cu nişte pantofi cu talpă de 
cauciuc, mi-am schimbat hainele, mi-am pus cheia în buzunarul 
hainei şi am înfăşurat în batistă diamantul pentru tăiatul sticlei. 
Am scos din geamantan cutia cu amortizorul şi am luat un taxi ca 
să merg în partea de jos a oraşului. l-am spus taximetristului să 
oprească la vreo trei sute de metri de pensiunea la care trăsese 
Max şi am făcut restul drumului pe jos. Cassino îmi spusese că 
pot să folosesc intrarea din spate urcând pe scara de serviciu şi 
spărgând geamul de la fereastra care dădea pe coridor. Am 
inspectat terenul şi mi s-a părut că nu e o treabă grea. Am căutat 
o cabină telefonică, am răsfoit cartea de telefon, am băgat o 
monedă şi am sunat. 

— Alo? - răspunse o voce de femeie obosită. 

— Aş vrea să vorbesc cu Ricky Blake. 

— Un moment. 

Am aşteptat aproape un minut. 

— Alo? - se auzi, în sfârșit, o voce puternică. 

— Vin din partea lui Herbie - am zis. 

— Bine, domnule. Numărul camerei este doisprezece. 

Am pus receptorul. Foarte bine. Cassino i-a comunicat lui 
Herbie că aveam nevoie şi de numărul camerei în care se afla 
Max. lar Herbie l-a pus la muncă pe Richy Blake, unul din 
informatorii săi din Frisco. Când am plecat din New York îmi 
lipsea doar informaţia asta. Acum năvodul era pregătit ca să 
prindă peştele. 

În spatele clădirii era o umbră întunecoasă. Am aşteptat până 
când n-am mai văzut nicio mişcare şi s-a făcut linişte absolută. 
Am urcat pe scara în spirală şi nici n-a mai fost nevoie să sparg 


geamul de la fereastră, deoarece era deschisă. Am păşit pe 
coridor şi la lumina opacă a becului am găsit repede numărul 
doisprezece. Mi-am scos arma din toc, i-am pus amortizorul pe 
ţeavă şi m-am uitat prin gaura cheii. Am scos cheia din buzunar, 
am deschis uşa împingând-o uşor cu mâna stângă şi ţinând arma 
cu mâna dreaptă. Am intrat în cameră, am închis uşa cu spatele 
şi am căutat cu mâna stângă comutatorul din perete. Camera s-a 
luminat puternic şi am văzut că nu era nimeni înăuntru. 

Mi-am aruncat ochii prin jur: un pat, o noptieră, un şifonier şi 
două scaune, toate înghesuite între patru pereţi prost váruiti. Am 
stins lumina şi m-am dus lângă fereastra care dădea spre partea 
cealaltă căutând cu grijă să nu fiu luminat de reclama 
strălucitoare care clipea din partea cealaltă a străzii. Am întors 
un scaun şi m-am aşezat cu mâinile sprijinite pe spătar şi ţinând 
arma în mână. Mă gândeam că prima persoană care ar putea să 
treacă pragul trebuie să fie Max şi nu vreo cameristă a pensiunii, 
deoarece camera era curată şi aranjată. 

Am aşteptat douăzeci şi cinci de minute. Ceasul meu arăta ora 
douăzeci şi trei şi treizeci şi cinci de minute când am auzit paşi 
pe coridor Am uitat imediat de ulcerul care începuse să mă 
deranjeze. M-am sculat repede şi m-am aşezat în spatele uşii. Am 
auzit cheia în broască şi m-am dat puţin la o parte ca să las uşa 
să se deschidă. O umbră intră în raza mea de vedere şi camera s- 
a iluminat dintr-odată. Individul intrase în cameră aşa că mi-a 
rămas doar să închid uşa cu piciorul. Şi imediat am văzut o faţă 
înspăimântată şi doi ochi holbati la arma mea. 

— Dar... zise individul ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. 

— Stai jos - i-am zis. - Trage un scaun şi stai jos. 

Era înalt şi slab, să tot fi avut vreo patruzeci de ani şi avea o 
faţă foarte albă cu riduri ce trădau o existenţă desfrânată. Pe 
inelarul de la mâna stângă avea un inel mare cu o piatră roşie. 
Era îmbrăcat într-o haină bleu marin, purta nişte pantofi lucitori, 
cu şireturi pe margini şi mirosea puternic a briantină. 

Se aşeză pe un scaun privindu-mă dintr-o parte. Încet-încet, îşi 
revenea din surpriză. 

— Cine eşti dumneata? Si ce vrei? 

Vocea îi tremura uşor dar căuta să se stăpânească. 

— Eu sunt acela care pune întrebări. 

M-am aşezat şi eu pe scaun. Individul îmi urmărea cu lăcomie 


mişcările. Bineînţeles cá arma cu amortizorul în ţeavă era in 
atentia sa. 

Văzând cá nu zic nimic, a bâiguit: 

— Dar, arma asta... cine eşti dumneata? 

— Asta e - am zis. - Cum te cheamă? 

— Aaaaa... Bine, Al, Brown. 

— Ce lipsă de imaginaţie, - am zis. - Întoarce-te cu faţa la 
perete. 

l-am înfipt, amortizorul în spate şi cu mâna stângă i-am scos 
portofelul din buzunarul dinăuntru hainei. M-am aşezat din nou şi 
am văzut ceea ce mă interesa: era un carnet de conducere pe 
numele lui Max Gold. 

— Aşează-te - i-am zis. 

Am aruncat portofelul pe pat şi i-am zis: 

— Ascultă, Max. Max Gold sau Max Bolero sau cum te-o mai fi 
chemând pentru că, după câte văd, ai mai multe nume decât 
dinţi în gură. Acum fii cuminte şi vorbeşte-mi de o poveste veche 
în care tu şi încă trei ticăloşi aţi violat o fată. 

Individul începu să transpire. 

— Poftim? O fată? 

— Da. Acum opt ani, tu şi încă trei de teapa ta aţi făcut 
porcăria asta. Dacă e nevoie, te fac sa-ţi aduci aminte. 

— Dar... şi ce vrei să-ţi spun? - zise Max şi începu să-și 
frământe mâinile. 

— Ştiu că ai fost tu, Nick Collins şi încă doi. Vreau să ştiu 
numele celorlalţi doi ca şi alte amănunte pe care mi le poţi da. 

— Dar pentru ce? Ce ai dumneata cu asta? - zise şi vru să se 
ridice dar se aşeză imediat văzând că arma îi urma gestul. - Ce 
vrei să faci? - şi vocea i se stinse cu ultimul cuvânt. 

— Bine am să-ţi povestesc - am zis calm. - Caut pe cei patru 
care au făcut ticăloşia asta. Tu eşti primul pe care l-am găsit. Si 
trebuie să vorbeşti. 

— Am făcut ticăloşia asta? Şi dumneata? - zise aproape 
strigând. - Eşti un asasin! 

— Mai încet, căci te poate auzi lumea. 

Probabil că a văzut asprimea din ochii mei sau ceva şi mai rău 
căci a început să tremure şi să povestească: 

— Eu nici nu ştiam cine era. Pe cuvântul meu că nu ştiam. A 
fost ideea lui Nick. Báuserám mai mult şi eram veseli. După 


noaptea aceea nu i-am mai văzut niciodată. Nu, l-am mai văzut 
după câteva zile pe mexican. 

— Pe mexican? 

— Bine, nu era mexican. Era din părinţi mexicani. Noi îi 
spuneam aşa. El a fost acela care mi-a zis că ar fi mai bine să 
dispărem, că vorbise cu Nick şi cu Joe şi că lucrurile luaseră o 
întorsătură proastă. 

— Aşadar, - am zis, - mexicanul şi Joe. Zi-mi cum îi cheamă. 

Individul caută să câştige timp. 

— Dar ce vrei să faci? Vrei să mă omori? 

— Depinde - am zis. 

— Depinde de ce? 

— Vorbeşte. 

— Pot să fumez? 

— Nu. 

Şi-a frânt iarăşi mâinile. i 

— Tony Hernandez si Joe Filippo. Asta e un italo-american. Am 
fost noi patru, dar instigatorul a fost Nick. Era un individ fără 
scrupule. 

— Deci aşa - am zis. - Si unde sunt acum? 

— Nu ştiu. Am auzit că Tony ar fi plecat in Mexic Dar nu stiu. N- 
am mai auzit niciodată de Nick. Ştiu doar de Filippo că era la New 
York. 

— De unde ştii? 

— Bine - zise făcând un gest evaziv, - am vorbit cu el mai 
demult. 

— Si ce face acum? 

— Nu ştiu. Am vorbit la telefon. Mă sunase într-o chestiune. 
Surâse amar şi îşi clătină capul. 

— Ce chestiune? Ai avut afaceri cu el? 

— Nu. Doar ti-am mai spus că după ce s-a întâmplat chestia 
aia acum opt ani fiecare dintre noi şi-a urmat drumul său. 

— Repet ce chestiune? 

A urmat tăcere până când Bolero a spart-o într-un mod ciudat: 

— Era doar un gest de prietenie. N-are nimic de a face cu asta. 

— Deci aşa - am zis. - Si cu se ocupa Hernandez si Filippo 
acum opt ani? Cine îi cunoştea mai bine? 

— Ca de obicei. Jocuri de noroc, curse de cai, femei si băutură. 
- Făcu o grimasă ca şi cum ar vrut să-şi amintească ceva. - Dar 


după cum ţi-am spus, fiecare şi-a văzut de drumul său şi cu asta 
s-a terminat. E greu să le dai de urmă. Nici nu ştiu dacă Nick şi 
Tony Hernandez mai trăiesc. Pot să te întreb ceva? 

— Poţi. 

— Ce ai de gând să faci în cazul acesta? 

— Am fost angajat de tatăl fetei să vă ucid. 

S-a făcut linişte. Faţa lui Bolero era lac de apă. 

— Şi acum? 

— Acum ai să-mi spui dacă mai ştii şi alte amănunte. 

— Si după aceea? După aceea ai sá mă ucizi? 

Individul mă privi, pentru prima oară, drept în ochi. 

Şi a văzut hotărârea necesară. Poate de aceea s-a hotărât să 
rişte. S-a gândit să sară de pe scaun. Dar n-a avut timpul să se 
ridice. Primul glonte l-a lovit în spate, dar nu l-a făcut să cadă. S- 
a clătinat, a încercat să mai facă un pas dar am tras din nou. S-a 
lăsat pe perete, şi-a pus mâinile pe piept şi apoi a alunecat uşor 
pe duşumea. 

Am pus portofelul în buzunarul hainei lui Bolero. Am scos 
amortizorul de la armă şi l-am aşezat la locul său. M-am mai uitat 
o dată prin cameră. Am stins lumina, am deschis uşor uşa, m-am 
uitat în dreapta şi în stânga, apoi am luat-o pe coridor, am 
deschis fereastra care acum era închisă, am sărit afară, am 
coborât pe scara în spirală şi am dat ocolul clădirii învăluite în 
umbrele nopţii. Mi-am făcut treaba în cea mai mare linişte şi cu 
eficienţă maximă. Mai dobândisem o seamă de informaţii 
excelente şi aveam în faţă mai multe piste posibile, chiar dacă, 
deocamdată, erau destui de vagi. Dar ştiam, cel puţin, cine erau 
ceilalţi doi. 

Am intrat într-un hotel şi am dormit un somn odihnitor. Asta 
din precauţie, deoarece ulcerul nu mă m-ai deranjase. 

Am visat-o pe Olga. 


CINCI 


Am coborât din tren si, înainte de a merge acasă, am intrat 
într-o cabină telefonică şi l-am sunat pe Cassino. 

M-am întors - am zis. - Mă duc acasă. 

— O.K., peste o oră sunt la tine. 

Am luat un taxi şi peste un sfert de oră îmi descuiam uşa. Mi- 
am desfăcut geamantanul, am făcut un duş fierbinte şi mi-am 
căutat laptele lăsat pe scară. Am băut două pahare de lapte şi m- 
am învârtit prin casă. Nu aveam poftă de mâncare deşi nu 
mâncasem. 

Când a venit Cassino, l-am dus în sufragerie. 

— Vrei să bei ceva? 

— Whisky - zise. 

Când i-am dat păhărelul în mână. Zise: 

— Treaba se încinge, „Califule”. Poliţia din Frisco a dat de 
cadavru. 

— E firesc - am zis. 

— Acum o să înceapă să adulmece prin toate părţile pe unde 
miroase a Bolero. O să dea de multe piste şi o să se disperseze 
luându-se după lucruri care nu prezintă niciun interes. 

— Aşa e - am zis. 

— Ai reuşit să vorbeşti cu el înainte de...? 

S-a întrerupt ca şi cum i-ar fi fost teamă sau scârba de 
cuvântul ce urma. L-am privit drept în faţa: 

— Nu face pe delicatul, Cassino. Nu mai face pe copilul la 
prima spovedanie. Uneori nu-mi place reticenta ta. 

— Gata, „Califule”, nu te mai supăra. Ai vorbit cu el sau nu? 

— Am vorbit. De Nick Collins n-am aflat nimic. Ceilalţi doi sunt 
Tony Hernandez, de origine mexicană, şi Joe Filippo, un italian. 

— Şi pe unde mai sunt? 

— După cum mi-a zis Bolero, Hernandez ar trebui să fie în 
Mexic, iar Filippo aici, la New York. Dar nimic precis. 

Cassino fluieră uşor. 


— Bine, totusi stim deja ceva. 

— Asa e - am zis. - Si este probabil ca toţi să-şi fi schimbat 
numele. 

— Ce vrei să zici? 

— Max nu şi-a schimbat numele? Este posibil ca şi ceilalţi să fi 
făcut acelaşi lucru. 

— Aşa e. Este şi asta o ipoteză. Dar să-şi fi schimbat numele 
numai din cauza celor întâmplate? Bătrânul Douglas n-a fost prea 
clar în ceea ce priveşte importanţa ce s-a acordat acestui caz. Nu 
ştim nici dacă ziarele vremii au scris despre asta. Poate că Max 
şi-a schimbat numele din Bolero în Gold din alte motive. Poate că 
în biografia lui gluma cu fata lui Douglas e doar un fleac în 
comparaţie cu alte matrapazlâcuri. 

— E posibil - am răspuns. - In orice caz trebuie sá încerci să-l 
găseşti pe omul care s-a chemat Hernandez, deşi nici nu ştim 
dacă mai trăieşte. Bolero zicea că ar fi în Mexic. În ceea ce-l 
priveşte pe Joe Filippo, acesta i-a dat de curând un telefon lui 
Bolero. L-a sunat de aici, zicea Bolero. Nu cred că ar fi imposibil 
să dăm de el. 

Cassino bău whisky şi îşi aprinse o ţigară. Apoi zise: în cazul 
acesta s-ar putea să se ascundă sub alt nume, cum ziceai. Dar ar 
fi necesar să începem pornind de la Chicago, ca să mergem pe 
fir. Cred că acesta ar fi calea cea mai bună ea să ajungem la 
Filippo, acum Joe şi nu mai ştiu cum. 

M-am sculat, am luat cana cu apă şi mi-am turnat puţin într-un 
pahar. Am băut o înghiţitură şi m-am aşezat la locul meu. 

— Si cum a fost, „Califule”? - mă întrebă. 

— Ce să fie? 

Zâmbi şi stinse ţigara în scrumieră. 

— Întrevederea. 

— Cu Bolero? 

A dat din cap. 

S-a desfăşurat aşa cum am prevăzut. Ricky Blake mi-a dat 
numărul camerei şi după aceea n-am mai avut probleme. L-am 
aşteptat douăzeci şi cinci de minute, apoi am vorbit cu el. lar 
când am terminat de vorbit, i-am trimis două gloanţe în corp. 

— „Califule”, ai nervi de oţel. 

— Nu - am zis. - Am un ulcer în stomac, o chestie care îmi face 
multe neplăceri. 


Cassino fácu un gest cu mâna. 

— Si mai ai simţul umorului, - zise râzând si imitându-mi 
vocea: - Am un ulcer in stomac. - Apoi schimbá tonul. - Ti-a mai 
provocat necazuri? 

— Da. Am băut mult lapte din cauza asta şi am luat multe 
pilule. Înainte de a-l lichida pe Bolero am avut o criza destul de 
puternică. Dar să lăsăm astea. Să trecem la problemele noastre. 

— Bine, Herbie tatonează terenul şi acum vreau să te informez 
cu privire la ceilalţi doi. 

— Nu crezi că greşeşti lăsând totul pe mâinile lui Herbie? - l- 
am întrebat. 

— Nu. „Califule” - zise Cassino devenind dintr-odată serios. - 
Herbie este unicul nostru punct de sprijin care stă în picioare. 
Este tot atât de independent ca şi tine. Ceilalţi, cum ar fi Sonny 
Craig sau Little Gregg, sunt în legătură cu Sindicatul. Dacă i-am 
folosi s-ar putea ca Sindicatul să exploateze asta împotriva 
noastră. În cazul nostru numai Herbie ne poate interesa. 

— Ştiu că Herbie este foarte folositor. Ştiu cá are o reţea 
proprie, tesutá în spatele Sindicatului. Şi consider să este foarte 
bine că-l foloseşti. Numai că nu ştiu dacă este în stare să culeagă 
atâtea informaţii. 

— Ştii bine că poate, „Califule”. De fapt este pentru a treia 
oară când Herbie lucrează cu noi. La Cleveland... 

— Lasă istoria, Cassino, - l-am rugat. - Ştiu că totdeauna am 
lucrat bine cu el, dar îmi place să fiu precaut. 

Cassino zâmbi. 

— Foarte bine. Găsesc că e chiar bine că ai ridicat această 
problemă. lar dacă ai o idee mai bună, spune-o. 

M-am sculat iarăşi şi am băut o inghititurá de apă. 

— Nu, n-am alte idei. Problema e că trenul a pornit şi că 
trebuie să-i pui cărbuni. Să afli cât mai repede unde sunt ceilalţi 
trei. Cu sau fără Herbie. 

— Tocmai de asta mă ocup, „Califule”. 

Am stat câteva clipe fără să vorbim. Apoi Cassino s-a uitat lung 
la mine şi m-a întrebat: 

— Ce-i cu tine? 

— Nimic. Am o uşoară indispozitie - am zis. 

— Ulcerul? 

— Nu ştiu. Poate. 


— Bine, plec. 

— În regulă - am zis. - Şi eu am sá ies în seara asta. Má duc la 
librarul meu să văd dacă mi-a găsit nişte cărţi pe care i le-am 
cerut. Dacă o să ai ceva pentru mine, dă-mi un telefon după cină. 

Simteam o nevoie absolută să rămân singur. In timp ce mă 
îmbrăcam am început să mă gândesc iarăşi la cazul acesta, să 
revăd, în minte tot ce am făcut până atunci şi să-mi fac planuri 
pentru cele ce urmau. Mă preocupa faptul că pe fir apăreau tot 
mai mulţi oameni. Herbie, Ricky Blake. Dar nu vedeam o altă 
soluţie. Important era să nu aţâţ Sindicatul. Mi-am amintit de faţa 
albă şi grasă a lui Charlie di Luca, de dintele de aur care se 
vedea când îşi strâmba gura spre stânga. „Trebuie să-mi protejez 
băieţii”. Da, băieţii lui, care dormeau cu el. „Zi-i lui Maynard că 
sunt singurul stăpân din oraş”, i-a strigat lui Johnny Arteleso când 
ne-am ciocnit în legătură cu senatorul Haynes. „Maynard, 
Maynard, Maynard, independenţa te poate costa viaţa”. Da, era o 
problemă. Poate că un altul ar fi acceptat situaţia ca având în 
faţă o prăjitură să se mulţumească doar cu o bucată, oferind 
restul lui Charlie di Luca, numai fiindcă acesta are cinci „băieţi” 
imberbi şi psihopati cu ochi verzi şi reci, dar asta nu putea s-o 
facă Maynard. Apoi urmă pactul. „Il autorizez pe Maynard să-şi 
facă singur jocul dar cu condiţia să nu arunce niciun fir de nisip în 
maşinăria mea”. Ca şi mărturisirea lui May Sweet Davis, care mi- 
a spus holbându-şi ochii: „Maynard, Charlie: se teme de tine. 
Vrea să facă pe grozavul, dar se teme de tine”. Aşa e, totuşi are 
o armată de oameni pe lângă el şi este suficient să le facă un 
semn. 

M-am îmbrăcat si nu m-am mai gândit la Sindicat. „Dă-l 
dracului de Sindicat”. Fie ce o fi, dar lui Charlie n-am să-i dau un 
ban din ceea ce câştig. Am ieşit din casă. Bătea un vânt răcoros, 
de sfârșit de zi. Am luat un taxi şi m-am dus la librărie. Am 
cheltuit cinci sute de dolari cumpărând o ediţie excelentă „Kama 
Sutra” o carte de Conrad pe care o urmăream de trei ani şi o 
biografie curioasă a lui Pollock, cu reproduceri. M-am urcat într- 
un autobuz cu pachetele sub mână deoarece am simţit pe 
neaşteptate dorinţa să privesc figurile oamenilor. Apoi am intrat 
într-o farmacie şi mi-am cumpărat pilulele. În sfârșit, m-am dus 
să cinez într-un mic restaurant de pe Avenida Douăzeci şi Patru. 
Când am terminat de mâncat, l-am sunat pe Cassino. 


— Ascultă - i-am zis. - Să nu mă suni acasă. Am cinat şi mă 
duc la teatru. 

— O.K. - zise. - De fapt nici n-am ce să-ţi mai spun. 

— Bine - am zis şi am pus receptorul. 

M-am dus să văd o operetă veche de Rodgers şi Hammerstein, 
o chestie obositoare, cu un individ care cânta foarte prost şi o 
individă care juca destul de acceptabil. Am ieşit după al doilea 
act, mi-am luat pachetele pe care le lăsasem la garderobă, am 
chemat un taxi şi m-am dus acasă. 

N-am dormit prea bine. M-am trezit de două ori, a doua oară 
m-am sculat şi am băut nişte lapte. De-abia spre dimineaţă am 
adormit de-adevărat şi am dormit până la ora zece. Când m-am 
sculat, m-am uitat în oglindă şi nu mi-a plăcut cum arătam. „Aşa 
e când aştepţi, Maynard. Starea asta de aşteptate nu-ți prieste 
niciodată”. 

Mi-am zis că atunci când o să termin cu afacerea asta, osă mă 
duc undeva departe, foarte departe, pentru vreo trei luni. Fără 
Cassino, fără Charlie, fără Sindicat, fără amortizor la armă, fără 
armă. Bine, poate că-mi iau arma. 

Dar cu Olga. 


SASE 


Olga státea cu capul lásat si párul desfácut pe pieptul meu. 

— Olga. 

— Da, iubitule. 

— Plec. 

Îşi ridică puţin capul şi mă privi. 

— Deja? 

— Deja. 

— Dar sunt trei săptămâni de când nu ne-am văzut. 

— Aşa e - am zis. - Mi se făcuse pe neaşteptate dor de tine şi 
am venit. Dar trebuie să mă duc acasă. Aştept un telefon. 

Am mângâiat-o cu mâna stângă pe spate şi am închis ochii. 
Părea de mătase. 

— Când termini cu asta, Maynard? 

— Nu ştiu. Cine poate să ştie? 

— Într-o zi o sa te termine şi pe tine. 

Am zâmbit tot cu ochii închişi. 

— Într-o zi o să ne sfârşim cu toţii. 

Îşi trecu mâna stânga pe sub braţul meu şi-mi strânse umărul. 
Cu degetele, lipindu-se şi mai mult de mine. 

— Ai prefera să nu-ţi vorbesc de asta? 

— Aşa e - am zis. 

— Poate că ai dreptate, - zise încet de tot cu un glas puţin 
emoţionat. - Dar de trei ani nu se mai schimbă nimic. Te văd într- 
o seară, ca apoi să nu te mai văd o lună. N-ai putea să te laşi de 
toate astea şi să rămâi cu mine pentru totdeauna? 

— Am mai vorbit de asta. 

— Ai nevoie de bani, Maynard? Banii te silesc să faci asta? 
Doar ştii că am bani... 

— Plec, Olga - am zis încercând să mă dau jos din pat. 

— Nu. Mai aşteaptă puţin. 

Am închis iarăşi ochii şi am lăsat să treacă timpul. 

— lubitule. 


— Da. 

— Vorbeste. 

Am început să vorbesc. Am vorbit mult si despre multe, cum 
făceam de obicei când eram cu ea. La un moment dat i-am spus: 

— Mai aşteaptă puţin şi o să ne luăm şi noi o vacanţă. Şi am să 
te duc undeva departe de aici. E 

— De ce? - mă întrebă ridicându-si capul. In ochi i se citea 
teama. - Ce vrei să faci acum? 

— Am o treabă. 

Îşi puse iarăşi capul pe umărul meu. 

— Acum, însă trebuie să plec. 

— Încă nu - zise. - Mai stai puţin. 

Am mângâiat-o cu degetele de la ceafă până la brâu. Se lipise 
şi mai mult de mine. Am stat aşa câteva minute până am simţit 
furnicături în degete. Ne-am rostogolit pe pat şi am făcut o 
călătorie foarte lungă. Apoi am stat un timp cu ochii închişi, iar 
când i-am deschis, am văzut că Olga dormea. M-am dat jos uşor 
din pat, ca să n-o trezesc. 

M-am îmbrăcat repede, pe furiş, am sărutat-o încet şi am ieşit 
din cameră. Când am ajuns acasă, suna telefonul. Am ridicat 
receptorul. 

— „Califule”? Sun de două ceasuri - se auzi vocea lui Cassino. 

— Aşa o fi - am zis. - Am ieşit din casă. Ce se întâmplă? 

Am obţinut câteva informaţii privitoare la Hernandez. Acum 
cinci ani, la Detroit, a fost un scandal în care a fost amestecat şi 
Hernandez. A fost o chestie cu jocuri ilegale. Informaţia a fost 
obţinută de la „Baby” Sandy, fata lui Harris, „bookmaker-ul”. Se 
mai ştie că mai târziu a plecat în Mexic, Herbie a trimis deja pe 
cineva să rezolve problema în Mexic. Aşa că se confirmă ceea ce 
ţi-a spus Bolero. 

— Am nevoie de un paşaport fals, dacă dăm de el în Mexic, - 
am zis. 

— Nu-ţi face probleme. Asta se rezolvă de pe o zi pe alta. Dacă 
Herbie primeşte telegrama pe care o aşteaptă, mâine seara pleci 
în Mexic. Să nu pleci de acasă”. Stai cuminte, Maynard. Aşa stau 
lucrurile, nici nu se poate altfel”. 

Am făcut un tur prin cameră şi m-am aşezat la fereastră cu un 
pahar de lapte în mână. „Olga”. Îmi plăcea să stau cu ochii 
închişi când eram cu ea sau mă gândeam la ea. „Bine, Olga, îţi 


promit trei luni de fericire. E o perioadă lungă de fericire lângă un 
asasin profesionist”. 

— „Haide, Maynard, nu mai fi melodramatic. Bea-ţi laptele şi 
nu mai vorbi de unul singur. Gândeşte-te că poate mâine va 
trebui să pleci în Mexic”. 

Am pus la pick-up simfonia „Din lumea nouă”. Nici n-am auzit- 
o prea bine deoarece eram departe cu gândurile, plutind între 
reminiscente. „Trebuie, însă, să rezolv problema şi sá mă întorc 
în aceeaşi zi. , Tequilla”, căldură, „senor”, „seforita” dracul sá vă 
ia”. De asemenea, - trebuia să vorbesc cu Hernandez. Căci 
trebuia să mai aflu nişte lucruri, chiar mai multe. 

Muzica s-a oprit şi i-am cerut scuze lui Dvorak pentru lipsa mea 
de atenţie. „Să-l pun şi pe partea cealaltă. Nu. O pun tot pe asta. 
Căci n-am auzit nimic”. Simfonia a umplut camera de muzică. 
larăşi am închis ochii. „Olga”. 

„Dar mai e Joe Filippo, aici, la New York. Trebuie să rezolv şi 
problema asta”. 

Două zile mai târziu într-o dimineaţă de joi, m-a sunat iarăşi 
Cassino. Se făcea tot mai cald. Venise un val de căldură înainte 
de sosirea lunii iunie. New York-ul părea că se topeşte sub soare. 

— „Califule” - zise Cassino, - pe Tony Hernandez îl cheamă 
acum pur şi simplu Antonio Hernandez. Nu mai e la El Passo ci la 
Tijuana. Aseară Herbie mi-a dat toate informaţiile. l-am plătit 
până acum o mie cinci sute de dolari. 

— Asta e - am zis. 

— După masă trec pe la tine. Îţi aduc tot ce ai nevoie. Cu ce 
mijloc de transport vrei să pleci. 

— Plec cu maşina ta. 

— O.K. O să-ţi fac rost de un carnet de conducere pe numele 
sub care eşti trecut şi în paşaport. 

Cassino sosi pe la ora trei. Pe buza de sus avea sudoare. 

— Uf, ce cald e - zise. Şi se apucă să-şi scoată hârtiile din 
buzunare. 

Mi-a dat un paşaport, pe care era trecut numele unui oarecare 
Frederic Faith, comerciant, şi un carnet de conducere pe acelaşi 
nume. 

— Omul este la Tijuana - zise. - S-a însurat cu o mexicană cu 
bani. Acum e la o moşie, imediat cum ieşi din oraş. Am studiat şi 
modul în care te vei întoarce. Cum îţi termini treaba, te duci la 


barul Pancho Marinero din port. De acolo o barcá cu motor te va 
duce pe un vapor din larg care te va aduce la Los Angeles. Aşa că 
te vei intoarce fárá ca sá treci pe la granitá, deoarece s-ar putea 
să ai necazuri. 

— Şi maşina? 

— O vei lăsa pe chei. Un om de al lui Herbie, care va merge cu 
el, se va îngriji de maşină. O să-i schimbe numărul şi o va aduce 
înapoi în Statele Unite. 

— Ziua şi ora? 

— Întâlnirea la bar a fost fixată pentru martea viitoare, spre 
seară, la Pancho Marinero. Vor veni trei oameni dintre care unul 
va fi îmbrăcat într-un maieu şi pantaloni albi şi şapcă albastră, ca 
să-l recunoşti mai uşor. lar pe Herbie îl cunoşti. 

— Aşa e - am zis. - Sper să rezolv problema în ziua în care voi 
sosi la Tijuana. 

— Foarte bine - zise Cassino. - Te duci la moşia Santa Cruz. 
Este proprietatea Rosei Garcia Aguero, măritată acum cu 
Hernandez. | se spune „senor” Antonio, - zise Cassino zâmbind. - 
Are mulţi străini care lucrează pe moşia lui, înţelegi şi tu, vaci şi 
tot ce-i pe acolo. 

Deodată se făcu serios şi zise: 

— S-ar putea să fie greu să pui mâna pe el. Vreau să spun, cu 
atâţia oameni câţi sunt pe moşie. Crezi că ar fi mai bine...? 

— Ce? l-am întrebat. 

— Bine, ar putea să meargă cineva cu tine să te ajute. Pat 

„Dime”, de exemplu. E doar o idee... 
_ — Cassino - am zis, - nu mai băga pe nimeni în afacerea asta. 
Intr-o zi o să fie amestecați atâţia oameni în treaba asta ca într- 
un vagon nazist trimis să rezolve problema evreiască. Nici nu mai 
pot să respir. Am nevoie de spaţiu ca să mă mişc şi nu-mi plac 
cluburile. 

— Bine, era doar o idee - repetă - iar oamenii pe care i-am 
folosit până acum... 

— Erau indispensabili, ştiu asta, - l-am întrerupt, - ştiu că 
Herbie este un om de încredere şi etcetera, dar apar oameni din 
toate părţile şi nu putem să transformăm afacerea asta într-o 
fiestă. 

Cassino mă privi cu fruntea încreţită. 

— Exagerezi. 


— Aşa e - am zis. - Ştiu cá exagerez, dar vroiam să-ţi spun că 
am să rezolv singur cazul lui Hernandez. 

— Foarte bine. 

— Asta e. Deocamdată nu ştiu cum am să procedez. Voi 
rezolva asta după ce voi sosi la Santa Cruz şi voi da de 
Hernandez. Dar voi rezolva cazul, singur, ca de obicei. Mă 
interesează ca barca cu motor să mă aştepte. Apropo, cheiul nu 
e prea mult la vedere? Mă gândesc la lume, şi aşa mai departe... 

— Nu. A fost ales tocmai din cauza poziţiei sale excelente. Este 
abandonat. Un loc mai bun nici nu se putea găsi. 

— Bine. Dar aş vrea o hartă, ca sá nu umblu orbeste întrebând 
în dreapta şi în stânga. 

Am tăcut cam un minut. Apoi Cassino zise: 

— Bine. Mâine ai s-o ai. O voi cere lui Herbie. - Şi-și trecu mâna 
prin părul lucios. 

N-am zis nimic. Cassino mai lăsă să treacă un minut până când 
zise: 

— Eşti foarte precaut, „Califule”. Excesiv de precaut. Nu că ar 
avea asta vreo importanţă, dar parcă te văd puţin nervos... 

— Aşa e, - am zis. - Mă duc la Tijuana să ucid un om pe care 
nu l-am văzut niciodată, ca apoi să mă întorc fluierând „When the 
saints go marching in”. 

Cassino îşi plecă ochii privind gânditor în jos. Apoi întrebă: 

— Ce se întâmplă, „Califule”? E ceva greşit? 

Am dat din umeri şi m-am uitat în tavan. 

— Nu. 

Zise apoi, fără să mă privească: 

— Te-ai săturat să lucrezi cu mine? Ti se pare cá am neglijat 
ceva? 

N-am răspuns imediat. După un timp am zis: 

— Nu. Nu e nimic. Poate din cauza ulcerului, poate că din 
cauza căldurii, poate că din cauza că în fiecare zi am de-a face cu 
moartea sau poate că din cauza că, privind în oglindă, văd că mă 
aşteaptă bătrâneţea. 

— Te înţeleg. Şi eu simt câte puţin din astea. 

L-am privit de parcă acum l-aş fi văzut pentru prima oară după 
o despărţire de mulţi ani: avea zbârcituri desenate pe la colţurile 
gurii, pielea flască pe sub ochi, grăsime adunată sub bărbie şi un 
aer de tristeţe sau de oboseală care îi învăluie figura. 


— Cassino - am zis. 

— Poftim? 

— Ne prostim. Totul este sigur, totul a fost sigur pâná acum, 
noi suntem acei care începem sá ne prostim. 

Deschise gura zâmbind: 

— Oboseşti dacă gândeşti prea mult. 

— Aşa e, - am zis. - Nu trebuie să răvăşeşti gândurile până 
când devin o rană. M-am gândit puţin cu glas tare şi a fost ca şi 
cum aş fi scuipat otravă iar acum mă simt mai bine. Trebuie să te 
gândeşti, dar numai până la limită. Acum ceea ce vreau este să- 
mi aduci mâine harta. 

— S-a aranjat. 

Se ridică şi porni spre uşă. 

— „Califule” - zise întorcându-se. 

L-am privit. Cassino zâmbi iarăşi. 

— Faptul că citeşti mult te ajută la ceva? 

— Nu ştiu. Probabil că nu. 

— Eşti puţin ciudat, „Califule”. Gândurile tale parcă sunt mai 
profunde. 

— i se pare, băiete. 

Dădu din umeri şi zise: 

— Bine, nu sunt tare la filozofie. Pe mâine. 

leşi şi închise uşa. M-am uitat la paşaport şi la carnetul de 
conducere. „Bine, Maynard, emisar al urii adevărate, „que viva 
Mejico!” 

Mi-am zis asta în gând, dar nu mi-a plăcut. Mi s-a părut că erau 
gânduri prea literare. 


SAPTE 


Mi-am oprit maşina lângă pompa de benzină şi i-am zis 
vânzătorului din staţie: 

— Umple-mi rezervorul. 

— Que quiere usted, senor? - întrebă omul scund si spătos cu 
o mustață neagră ce-i acoperea toată zona de sus. 

l-am făcut nişte semne terminând cu un cuvânt: 

— Benzină. 

— Muy bien, senor. 

Am coborât din maşină şi m-am dus la barul de lângă staţia de 
benzină. O fată şi un bărbat gras, în vârstă, stătea de partea 
cealaltă a tejghelei. Fata se apropie surãzându-mi. 

— Vorbiti engleza? - am întrebat. 

— Un momento, senor. 

Fata se duse lângă bărbatul gras şi bătrân şi îi spuse ceva ce 
n-am priceput. Bărbatul a dat din cap şi s-a apropiat de mine. 

— Ce doriţi, senor? 

Vorbea o engleză cu accent mexican, dar puteai să-l înţelegi. 

— Vreau apă minerală, am zis, - şi aş mai vrea să mă maiuit 
peste o carte de telefoane din Tijuana. La câţi kilometri suntem 
de oraş? 

— La douăzeci, senor. 

Imi aduse apa minerală şi cartea de telefoane. M-am aşezat la 
o masă puţin mai depărtată de tejghea şi am început să caut 
numele Rosei Garcia Aguero. L-am găsit. Adresa se confirma: 
Moşia Santa Cruz. Mi-am notat numărul de telefon pe o hârtie. 
Am plătit şi am plecat. 

Peste o jumătate de oră eram la Tijuana. Soarele era la zenit şi 
casele albe, strălucitoare, iradiind o lumină crudă, îmi pricinuiau 
dureri la ochi. Mi-am scos batista din buzunar şi mi-am şters 
sudoarea de pe frunte. 

Mi-am parcat maşina pe o stradă cu umbră şi m-am dus la o 
cabină telefonică. Am făcut numărul şi o voce de femeie mi-a 


ráspuns. 

— Senor Antonio Hernandez este acasă? - am întrebat. 

— Nu, senor. O sá fie pe la trei - mi s-a spus. 

— Mulţumesc. 

Am pus-receptorul şi m-am uitat la ceas: era ora două şi zece 
minute. M-am întors la maşină, am pornit motorul şi am făcut un 
tur prin oraș. La un moment dat am intrat într-o patiserie, am 
băut un pahar cu lapte şi am mâncat un sandvici cu şuncă. Am 
ieșit am căutat altă cabină telefonică, am format numărul şi mi-a 
răspuns o voce de bărbat. 

— Vă rog cu senor Antonio Hernandez. 

— Eu sunt. Cine-i la telefon. 

— Un prieten - am zis în engleză. - Aş vrea să vorbesc cu 
dumneata. E o chestiune foarte importantă. 

De partea cealaltă a firului nu s-a auzit nimic. Fireşte. 
Hernandez era în defensivă. 

— Dar cine-i la telefon? 

— Ti-am mai spus: un prieten. Nu mă cunoşti, dar vin trimis de 
cineva pe care îl cunoşti bine. Este vorba de o poveste care a 
avut loc acum opt ani şi în care ai fost implicat. 

— Ce poveste? Ce doreşti? - vocea sa nu era prea sigură. 

— O poveste care, pentru dumneata, ar fi fost mai bine să fie 
uitată definitiv - am zis. - Din păcate, n-a fost să fie aşa. Cineva 
încearcă sá dezgroape morţii. lar eu am fost trimis aici ca să te 
ajut. g 

Trecură câteva secunde. In sfârşit, zise: 

— Sá mă ajuţi? Nu poţi fi mai explicit? 

— Pot, bineînţeles - am zis cu o notă de nerăbdare în glas. - 
Ştii, bineînţeles, la ce mă refer şi poţi să-ţi dai seama că nue o 
treabă ce poate fi discutată la telefon. 

— Acum opt ani, ziceai - spuse Hernandez. - Nu pot să-mi dau 
seama despre ce ar putea să fie vorba. 

— Bine - am răspuns - este vorba de o parodie care s-a 
terminat prost. Îţi voi da un nume: Katherine Douglas. 

Am aşteptat ca informaţia asta să-şi facă efectul. Apoi, 
Hernandez mă întrebă: 

— Şi dumneata ce vrei acum? 

— Să mai pun o piatră la temelia acestei afaceri. 

— Poftim? Cum? 


— Într-o manieră foarte isteaţă. Am să-ţi explic când ne vom 
întâlni. 

— Dar... - zise şi făcu o pauză. - Dumneata eşti de la poliţie? 

— Nu. Şi ăsta-i norocul dumitale. 

— Nu pricep - zise. 

— Bine, pot să fac următorul lucru: să pun receptorul, să plec 
şi să dau dracului toată afacerea asta. lar dumneata să faci după 
aceea ce ştii. 

— Aşteaptă - zise cu o anumită nerăbdare în glas. Aproape că-l 
vedeam gândindu-se de partea cealaltă a firului. - Vrei să mă 
şantajezi? 

— Nici nu ştii cât de ieftin este preţul, - i-am răspuns. 

— Altcineva va plăti în locul dumitale pentru ca povestea asta 
să rămână îngropată. 

— Şi cine este prietenul acesta? 

— O să-ţi spun după aceea. Acum: vrei să te întâlneşti cu mine 
sau nu? Spune repede deoarece mă grăbesc şi nu sunt deosebit 
de interesat ca să-i fac cuiva o favoare împotriva voinţei sale. 

— Aşteaptă - a zis repede. - Unde esti? 

— Pe o stradă din Tijuana - am răspuns. 

— Ai maşină? 

— Da. 

— Atunci - zise - traversează oraşul spre sud, ieşi pe şosea, ia- 
o pe primul drum care duce spre stânga şi opreşte-te lângă firma 
pe care scrie „Moşia Santa Cruz”. Ne întâlnim acolo peste o 
jumătate de oră. 

— Foarte bine. Dar ascultă: să nu te gândeşti la vreo glumă. 
Sper că ai să vii singur si că n-o să-ţi treacă prin cap cine ştie ce 
gânduri. 

— Nu - zise. - Ştiu perfect ceea ce trebuie să fac. Dar te previn 
că nu vin cu bani. 

— Cine are nevoie de banii dumitale? 

Hernandez nu zise nimic şi tăcu câteva secunde. Apoi întrebă: 

— Ce maşină ai? 

— Un Ford negru. 

— Spune-mi cum te cheamă. 

— Ascultă prietene - i-am răspuns - dacă vom continua aşa nu 
ne mai rămâne nimic să ne spunem când ne vom întâlni. 

— Bine. La revedere. 


Hernandez a închis receptorul şi eu am ieşit din cabină. Aveam 
toată faţa transpirată. M-am șters cu batista, am trecut strada şi 
m-am îndreptat spre maşină. Am scos amortizorul şi l-am pus la 
pistol. Am pornit motorul şi am deschis mai mult geamul. Am 
simţit pe faţă o briză plăcută. 

Douăzeci de minute mai târziu m-am oprit lângă firma pe care 
mi-a indicat-o Hernandez. Mi-am lăsat maşina la umbra unui 
copac, într-un loc foarte bun pentru observaţie. Înaintea ochilor 
mei se întindea un drum plin de colb, lung de vreo doi kilometri, 
pierzându-se într-un crâng, unde se desluşea un horn în stingă. În 
dreapta era câmp deschis şi o casă sau două în depărtare. În jur 
nicio tipenie de om. 

In urma mea, pe şosea, au trecut două maşini. M-am uitat la 
ceas. Trecură trei minute peste ora fixată de Hernandez. Mi-am 
şters iarăşi fruntea de sudoare şi am aşteptat. Peste cinci minute 
am văzut în depărtare un punct negru care se apropia de mine. 
Când s-a apropiat cam la o sută de metri, am pus mâna pe pistol 
şi l-am pus pe genunchi. In maşină era un bărbat cu faţa smolită 
şi cu o pălărie largă. Se opri la vreo douăzeci de metri şi-mi făcu 
un semn scurt cu mâna stângă. Apoi individul a coborât din 
maşină şi am putut să văd că era un bărbat înalt şi spătos. 

— Eu sunt. 

— Antonio Hernandez? - am întrebat. 

Atâta a apucat să zică. Am tras prin geamul maşinii şi l-am 
nimerit drept în inimă. Aş fi putut să-l mai întreb câte ceva, dar 
bânuiesc că nu ştia nimic din ceea ce m-ar fi interesat, apoi eram 
sătul de căldură şi de praf. In afară de asta, mă durea si 
stomacul. 

Am dat maşina înapoi, am ieşit pe şosea, m-am mai uitat o 
dată în jurul meu şi am pornit în viteză. Hernandez rămase întins 
sub soare, cu braţele desfăcute, în colbul drumului. 

Peste treizeci de minute mi-am lăsat maşina într-o fundătură 
din apropierea portului şi m-am dus să caut barul Pancho 
Marinero. Peste o oră veniră şi cei trei bărbaţi. Unul dintre ei era 
Herbie. Cassino nu venise. Cel mai înalt dintre ei, un individ 
stângaci numit Bruno, a primit sarcina să meargă ca să caute 
maşina şi s-o ducă, pe alte căi, în Statele Unite. Eu, Herbie şi un 
oarecare Raoul, care mi-a fost prezentat ca patronul vasului ce 
urma să ne transporte la Los Angeles, ne-am urcat într-o barcă 


cu motor şi la căderea nopţii eram deja imbarcati pe un fel de 
yacht pe care scria „Sea Star”. 

Am călătorit foarte bine, m-am bronzat la soare, la bord era 
lapte praf şi puteam să spun că jumătate din contractul încheiat 
cu T.R. era deja îndeplinit. 

Telefonul a sunat în dimineaţa zilei care a urmat după 
întoarcerea mea la New York. 

— Peter? 

Am recunoscut imediat vocea lui Johnny Arteleso. 

— Da, bătrâne. Ce mai faci? 

— Foarte bine. Ascultă, Peter, trebuie să vorbesc cu tine. 

— Când? 

— Acum. 

— Unde? 

— Vino acasă la mine. 

— Foarte bine - am zis. 

Am făcut un dus, m-am bărbierit, m-am îmbrăcat şi am început 
să mă gândesc la ce o fi vrând Johnny de la mine. După felul în 
care a vorbit, părea să fie ceva important. Cred că Johnny era 
singurul meu prieten adevărat, în sensul prieteniei care trece 
înaintea oricăror alte lucruri. Am fost tovarăşi la casa de corecție 
după ce fusese prinsă banda din care făceam amândoi parte care 
făcuse o grămadă de matrapazlâcuri prin East Side. Johnny era 
un tip sensibil, plăcut, foarte inteligent şi prietenia noastră s-a 
născut dintr-o convietuire amicală, din adaptarea personalităţilor, 
deoarece amândoi vedeam sau consideram că vedem ceva mai 
departe decât alţii, cu o altfel de perspicacitate sau cu alt fel de 
dimensiuni. După ce ieşiserăm de la casa de corecție fiecare şi-a 
urmat drumul său, dar am rămas prieteni. Mi-a scris de câteva ori 
de la Detroit, apoi i-am pierdut urma şi l-am întâlnit mai târziu la 
Sindicat, ca mână dreaptă a lui Charlie di Luca. Mulţi ziceau că 
dacă Charlie mă lasă să trăiesc, aceasta numai din cauza lui 
Johnny Arteleso. M-am convins de mai multe ori că Johnny mă 
acoperea, mai ales în perioadele în care Sindicatul, cum se 
spunea, făcea curăţenie. Johnny era de o blândete admirabilă, 
niciodată n-ar fi pus mâna pe o armă şi trimiterea lui la casa de 
corecție a fost o greşeală, care însă, mai târziu, printr-un capriciu 
al destinului, nu s-a mai confirmat. Exercita controlul barurilor şi 
al dancigurilor legate de Sindicat, era creierul lui Charlie, 


intermediarul şi sistemul său nervos. Bun la suflet, dispretuia 
mediul în care trăia, cum dispretuia aproape totul, dar cred că 
numai eu, fiindcă gândeam pe aceeaşi lungime de undă, aveam 
noţiunea reală a profunzimii acestui dispreţ, îşi petrecea timpul 
pilindu-şi unghiile şi dând telefoane. 

Îmi deschise uşa şi mă duse în biroul său. Nu-l mai văzusem de 
vreo trei sau patru luni. Zâmbea, ca întotdeauna, puţin forţat, à 
la Monty Clift, avea greutatea ideală pentru înălţimea sa şi 
spatele puţin îndoit, din cauza obiceiului său de a privi mai mult 
în pământ. 

— Stai jos, Peter - zise. - Cum te mai simţi cu ulcerul? 

— Prost - am zis. 

— De ce nu te operezi? 

Am dat din umeri, Johnny se asezá in fata mea, má privi cu 
ochi gravi si zise: 

— Se încurcă lucrurile. Charlie vroia să trimită pe cineva să te 
caute, dar eu i-am spus că vreau mai întâi să vorbesc cu tine. 

— Atunci vorbeşte. 

— E treabă serioasă, Peter. Şi nu porneşte de la noi. Charlie 
este forţat de Eddie Piano, bosul din Frisco. 

— Şi ce vor de la mine, pot să te întreb? 

— E vorba de cazul lui Max Gold. A ieşit cu bucluc. Poliţia a 
arestat multă lume, a întors totul pe dos şi e un moment dificil 
pentru Sindicat. Eddie Piano era în cele mai bune relaţii cu noi 
dar a apărut cadavrul individului şi parcă a explodat o bombă. 
Trebuie să ştii că ei controlează totul acolo. Şi într-o zi, fără ca ei 
să ştie, este omorât Max ăsta, care colac peste pupăză mai făcea 
şi anumite treburi mărunte pentru Sindicat. 

— Asta-i bună - am zis. - Dar aş vrea să ştiu ce treabă am eu 
cu asta. 

— Ascultă - zise Johnny cu o răbdare aproape părintească. 

— Eddie Piano a bănuit ceva şi într-o zi a obţinut informaţiile. A 
pus mâna pe Ricky Blake. 

Câteva clipe ne-am privit drept în ochi. Dar am rămas în derivă 
deoarece Ricky Blake era un individ ale cărui legături se 
terminau cu Herbie, nu mă cunoştea pe mine. 

— Şi mai departe? - am întrebat. 

— Nu face pe prostul, Peter. 

Ştiam că fac pe prostul, dar n-am zis nimic. Deocamdată 


vroiam să ştiu totul, înainte de a zice ceva care sá merite. 

— Evident că Ricky Blake a vorbit, - continuă Johnny, 

— Şi a zis că treaba a plecat de la New York. Si Eddie Piano a 
început să-l sâcâie pe Charlie. Ştii şi tu că Herbie este, mai mult 
sau mai puţin, apărat, dar nu ştiu dacă Charlie o să-i ierte. Eddie 
Piano e aici şi i-a vorbit lui Charlie. l-a zis că tipii de aici se duc la 
Frisco ca să omoare oamenii, probabil cu scrisori de felicitare din 
partea Sindicatului şi încă nu ştiu cu ce. 

Johnny tăcu, îşi scoase pila din buzunarul hainei şi începu să-şi 
pilească unghiile, apoi zise: 

— Evident, îţi spun lucruri pe care tu le ştii. Dar trebuie să ti le 
spun ca să ştii cum stau treburile. 

— Aşa e - am zis. - Ascultă, Johnny, spune şi restul ca să ştiu 
totul. 

Mă privi ridicându-şi ochii, fără să-şi mişte faţa: 

— Am o vagă impresie că ţi-am spus mai mult decât trebuie. 
Asta e ce se ştie, dar sunt aproape sigur cá Charlie n-o să-ți 
spună niciun sfert din asta. 

— Aşa e - am zis. - Dacă voi vorbi cu el mă fac că nu ştiu 
nimic. 

— Bine - continuă Johnny lăsându-se pentru moment de pilitul 
unghiilor - nu ştiu ce se întâmplă cu Herbie, dacă au pus mâna 
pe el sau nu, dar oricum Herbie este doar un şurub în toată 
maşinăria asta. Sindicatul ştie că face anumite servicii mărunte şi 
mai ştie că a lucrat pentru tine. De aici, băiete, intri şi tu în 
schemă. 

Herbie se întorsese cu mine de la Tijuana şi era puţin probabil 
să fi fost prins. Însă evident, nu puteam să fiu sigur. 

— Johnny - am zis - deductiile, pe care le face Charlie cu 
creierul său de găină ca să ajungă până la mine, sunt puţin trase 
de păr. 

— Trebuie să înţelegi situaţia, Peter - zise Johnny aplecându-se 
spre mine. - Sindicatul cunoaşte, mai mult sau mai puţin, paşii pe 
care îi fac independentii din oraş. De fapt sunt foarte puţini, dacă 
trecem peste nefericiţii care umblă alandala prin canalele 
oraşului. Excluzându-i pe aceştia şi ţinând cont de legăturile lui 
Herbie s-a ajuns uşor la tine şi la Cassino. 

— Şi ce vor acum, capul meu? - am întrebat. 

— Nu e asta şi nu mă mai plictisi - zise Johnny. - Nici Cassino 


nu este motorul în acţiunea asta. E doar un pion. Dar vei plăti cu 
prestigiul tău, Peter, pentru nesupunerea ta, pentru că îi faci 
necazuri lui Charlie. lar pe de altă parte Eddie Piano a auzit nu se 
ştie de unde de ciocnirile tale cu Sindicatul. 

— Bine - am zis - vrei să-ţi spun ţie dacă l-am omorât pe Max 
Gold sau vrei ca să le-o spun lor? 

— N-are nicio importanţă dacă îmi spui sau nu. Cu ei trebuie 
să-ţi aranjezi lucrurile. 

— Bine, atunci îţi spun ţie. L-am lichidat pe Max Gold. Şi acum 
ce facem? 

— Acum îl dăm dracului pe Max. Să vedem cum aranjăm 
treaba ca să ieşi basma curată. Cum ţi-am zis, trebuie să te duc 
la ei. Le-am zis că vreau mai întâi să vorbesc cu tine, dar le-am 
promis cá am sá te aduc şi pe tine. E o întâlnire la care o să vină 
si Eddie Piano. 

Am priceput încă o dată cá Johnny încearcă sá mă protejeze. 
Dacă ar fi fost să mă întâlnesc numai cu Charlie, aş fi scăpat cu 
câteva buseli. Dar cum venea şi Eddie Piano la New York, 
lucrurile se complicau. 

— Ascultă Johnny - am zis - dacă e vorba să mă duc acolo ca 
să primesc un glonte în ceafă sau ca Piano să mă predea poliţiei 
din Frisco, asta n-am s-o fac. 

— Nu e vorba de asta - zise Johnny dându-se înapoi şi scoțând 
pila din buzunar. - Nu, nu poate fi vorba de asta. Ei vor doar să te 
prevină sau aşa ceva. 

Se sculă în picioare, începu să se plimbe, se opri apoi în faţa 
mea bătând cu pila peste deget şi zise rar uitându-se undeva 
departe: 

— Oricum, să nu te aştepţi la vreo medalie din partea lor. 
Charlie a dat dovadă de înţelegere când i-am spus că vreau să 
vorbesc cu tine. Probabil că iarăşi e vorba da vechea poveste. 

— Care? Să mă lege de Sindicat? 

Johnny făcu un semn afirmativ cu capul. 

— Nu, Johnny, să n-o luăm iarăşi de la început. De acuma e 
vorba de încăpățânare. Mai întâi aş vrea ca Sindicatul sá se 
schimbe. 

— Şi eu vreau asta. Totuşi trebuie să trăim cumva, ce zici, 
băiete? 

Am stat amândoi aproape un minut fără ca să spunem ceva. 


Apoi i-am cerut un pahar cu apă. Când mi l-a adus, mi-a spus: 

— Bine, n-ai ce face decât să aştepţi şi să vezi ce o să-ţi spună. 
Şi te hotărăşti după aceea. 

— O să fie o întâlnire stupidá, Johnny - am zis. - O mare 
tâmpenie. 

— Aşa e, dar trebuie să vii. 

Ne-am uitat unul la celălalt. Apoi am zâmbit: 

— Eşti mare şmecher - i-am zis - ar trebui să te trimită la Pekin 
ca ambasador. Dar până una alta zi-mi: unde şi la ce oră? 

— O să mergem diseară împreună la Fox Bar. Pe la ora 
unsprezece. 

De la Johnny m-am dus la un restaurant şi, după ce am 
mâncat, i-am telefonat lui Cassino. Ne-am înţeles să ne întâlnim 
la mine acasă pe la ora trei. 

Când a apărut Cassino am văzut imediat pe faţa sa că avea 
ştiri pentru mine. 

— L-au prins pe Herbie, „Califule” - îmi zise. - Nu l-au frecat 
prea mult dar i-au interzis să mai lucreze pentru noi. Aşa că nu 
mai putem conta pe el. 

Îşi aprinse o ţigară şi continuă: 

— Am aflat că ai rezolvat problema de la Tijuana. Dar ai reuşit 
să vorbeşti, înainte de asta, cu Hernandez? 

— Am vorbit despre chestiuni fără importanţă. Nu ştia nimic de 
ceilalţi. De fapt nici nu l-am întrebat. 

— E adevărat, cu greu ar fi putut să mai ştie ceva - observă 
Cassino. - Era de mulţi ani la Tijuana. 

— Ce-ai mai aflat de Joe Filippo şi Nick Collins? 

Cassino se sculă în picioare, îşi frecă palma de la mâna 
dreaptă de dosul mâinii stângi, apoi trase un fum lung de ţigară 
şi mă privi cu coada ochiului. _ 

— Nimic nou. Acum, fără Herbie, o să ne fie mai greu. In afară 
de asta se pare că Sindicatul îşi bagă nasul. 

— Aşa e - am zis. - Dar avem informaţii privitoare la Joe 
Filippo. Ştim că e aici, la New York. 

— Nu ştim nimic, ţi-am mai zis - insistă Cassino. - Şi nici în 
ceea ce îl priveşte pe Nick Collins nu avem nicio pistă. Totuşi am 
nişte oameni care îl caută la Chicago. Sunt novici. Nu ştiu ce o sá 
afle. 

— Aşa e - am zis. - Ascultă, Cassino, doar n-o să lăsăm 


lucrurile la jumátatea drumului. Nu se poate. 

— Asta aşa e - zise după câteva clipe. - Cum ţi-am spus aştept 
ştiri de la Chicago. Dacă nu primesc nimic de acolo, intrăm 
amândoi direct în problemă. Fir-ar să fie, trebuie să dăm de ei. 

Se aşeză pe un scaun, îşi stinse ţigara în scrumieră şi mă 
întrebă cu jumătate de glas: 

— Ai aflat ceva de la Sindicat? 

— Am aflat câte ceva. Dar asta nu ne interesează acum. Nu 
mai fi aşa nervos. 

— Nu sunt nervos. Vroiam doar să ştiu. 

Se sculă iarăşi în picioare şi întrebă: 

— Stai acasă? Poate că primesc vreo ştire de la Chicago. 

— Am să ies diseară, dar pentru puţin timp. 

— Bine... - zise. - Am plecat. 

Era în el ceva de şoarece speriat. Se temea foarte mult de 
Sindicat. L-am auzit trântind uşa la plecare, dar am rămas liniştit 
adâncindu-mă în gânduri. „Asta e, Maynard, Charlie şi bebeluşii 
lui au ieşit pe scenă şi Cassino ar da totul acum ca să ne oprim 
aici. lar Joe Filippo şi Nick Collins sunt ca două básici de săpun 
care s-au volatilizat în aer. Amândoi valorează patruzeci de mii 
de dolari care sunt în mâinile lui T.R. Douglas. Gata să sară”. 

Dintr-odată mi-am adus aminte de Olga. „Mă duc s-o văd pe 
Olga, mănânc la Ricciardi iar după aceea mă voi duce la 
întâlnirea cu confederaţii. O să am o zi plină”. 

Căldura s-a mai lăsat puţin şi nici stomacul nu mă mai durea. 
„Trebuie să actionezi, Maynard, trebuie sá acţionezi, acum e 
nevoie de acţiune”. 


OPT 


Când am ieşit de la Olga încă mai simţeam în corp căldura 
corpului său. Incă puţin şi m-ar fi cuprins euforia. 

Am mâncat rezonabil, m-am dus la un cinema, unde am văzut 
un film vechi realizat de John Ford cu actori din copilăria mea şi 
m-am îndreptat spre Fox Bar. Am intrat, m-am apropiat de 
tejghea şi am cerut apă minerală. Barmanul, un individ tânăr şi 
cu labe mari, m-a privit ca pe o broască ţestoasă vorbitoare. Se 
duse după apă şi când mi-o aşeză în faţă, l-am întrebat: 

— Johnny Arteleso e aici? 

Işi schimbă dintr-odată atitudinea. Făcu un semn cu degetele 
chemându-l pe un individ în smoking rezemat de o coloană din 
fundul salonului. Individul veni repede şi barmanul îi zise: 

— Il caută pe mister Arteleso - şi arătă cu bărbia spre mine. 

Individul în smoking făcu o plecăciune spre mine şi mă rugă 
să-l urmez. Am ocolit barul şi mi-a deschis o uşă în dreapta. Apoi 
chemă pe cineva dinăuntru: 

— Ernie. 

A ieşit un jder cu capul bălai, tot în smoking, care m-a privit 
lung: 

— Poftim? 

— ÎI caută pe mister Arteleso - zise celălalt parcă recitind. 

— Pe aici - zise jderul pornind înaintea mea. 

Apoi deschise o uşă şi zise: 

— Vă rog să intraţi şi să aşteptaţi. 

- Uşa se închise în spatele meu şi eu m-am aşezat într-un fotoliu. 
In cameră mobila era bine distribuită, severă. Spaţiul bine folosit, 
un birou frumos era lângă fereastră, mirosea a dezinfectante, 
spre deosebire de fumul din salon. 

Am aşteptat vreo zece minute. Apoi a apărut şi Johnny. 

— Noroc - zise. - Vin şi ceilalţi. 

— In ordine - am zis. - Ai aici multi indivizi în smoking care fac 
maratonul. 


Îmi zâmbi, apoi îşi trecu mâna peste faţă şi zise: 

— Eşti bine dispus, Peter. 

— Sunt. 

— Bine, fii liniştit. Vin îndată. 

A ieşit şi am mai aşteptat vreo cinci minute. Am simţit uşa 
mişcându-se şi am întors capul. Mai întâi am auzit nişte voci, apoi 
i-am văzut intrând: Charlie di Luca, gras, cu păr rar, mâini albe şi 
mari, cu o ţigară de foi în gură şi cu paşi apăsaţi; Barney, unul 
din bebeluşii săi, o cunoştinţă mai veche de a mea, înalt, masiv, 
cu o înfăţişare neplăcută, unul din oamenii de bază care aspira la 
un post de comandă în Sindicat; şi un individ mărunt, de vreo 
cincizeci de ani, cu părul lins şi o faţă acră, cu pantofi lucitori şi 
foarte plin de el, care părea să fie Eddie Piano. În urma lor intră 
Johnny închizând uşa. 

— Noroc, Maynard, - zise di Luca. 

— Noroc, - am răspuns. 

Apoi s-a lăsat tăcerea. Aproape un minut a durat spectacolul 
de mimică. Di Luca se aşeză pe scaunul din spatele biroului, 
Piano se toláni pe un fotoliu, Johnny se aşeză pe altul, alături de 
el, iar Barney rămase în picioare cu braţele încrucişate şi rezemat 
de perete. 

— Maynard, domnul acesta este Eddie Piano. - Di Luca făcu un 
gest larg cu mâna. - Pe Arteleso şi Barney îl cunoşti. 

Piano ţine mâinile la înălţimea gurii sprijinindu-se cu coatele de 
braţele fotoliului şi făcu un semn uşor cu capul. l-am răspuns şi 
m-am uitat din nou la Di Luca. Aşteptam. 

— Arteleso a vorbit deja cu tine - zise Di Luca - şi sper că 
înţelegi situaţia. Deja am hotărât ce trebuie să facem. Sunt sigur 
că ai să fii de acord. 

Schitá un zâmbet care făcu să-i lucească dintele de aur şi 
continuă: 

— Cazul Gold a fost o lovitură de măciucă pentru mister Piano. 
Nu mai dorim lovituri de genul acesta. După cum nu ne place ca 
oamenii să fie bătuţi - zise Di Luca surâzând - şi sunt sigur că ai 
să ne înţelegi. Vezi cât sunt de rezonabil când e vorba de tine, 
Maynard? 

— Aşa e - am zis. - Vorbeşte limpede şi la obiect, Di Luca. 

— Nu fi bădăran Maynard - zise. Asta n-ar duce la nimic. 

Am tăcut. Di Luca s-a sprijinit cu coatele de masă şi zise: 


Până mâine seara vei părăsi oraşul. Ti se interzice sá operezi in 
New York, Frisco, Chicago, Las Vegas, Dallas, Boston, Los 
Angeles şi New Orleans. 

— Deci aşa - am zis. - Oraşele din reţeaua Sindicatului... 

— În plus oraşele pe care, la timpul lor, le vom considera 
necesar să le includem în această listă - mi-a tăiat-o Di Luca. - 
Până una, alta, mâine părăseşti New York-ul şi dacă vei opera în 
vreunul din oraşele menţionate, o să discutăm iarăşi. 

— Ascultă, Di Luca - am zis. - Nu-mi place sá mi se vorbească 
pe tonul acesta. De multă vreme nimeni nu mi-a vorbit aşa şi m- 
am dezobişnuit. 

Au urmat câteva secunde de tăcere. Di Luca îşi atinti ţigara 
spre mine şi zise: 

— Ştii că sunt rezonabil, Maynard. Dacă vrei, putem să 
mergem mai departe. A 

— Atunci să mergem mai departe - am zis. - Incerci să bagi 
frica în mine, Di Luca? Lasă-te de asta. 

Johnny se sculă şi se băgă în discuţie: 

— E o încercare de acord, Peter. Sindicatul nu vrea să aibă 
probleme. 

— Un moment, Arteleso, - zise Eddie Piano cu o voce ascuţită, 
metalică. - Dumneata, Maynard, mi-ai făcut necazuri la Frisco. 

— Poveşti, Piano, - am zis. - N-am mai fost de multă vreme la 
Frisco. 

— A spus Herbie, - zise Di Luca cu o voce schimbată atintindu- 
mă iarăşi cu ţigara. - Şi hai să terminăm discuţia. Dacă poimâine 
vei mai fi la New York, asta va fi ultima zi din viaţa ta. 

— Deci aşa - am zis. - Câţi băieţi vrei să trimiti? O jumătate de 
duzină ar fi puţini. 

A venit rândul lui Barney să vorbească: 

Maynard, pun pariu că ai să faci aşa cum a zis mister Di Luca. 

— Pe cât pariezi, Barney? 

— Ascultă - răspunse. - Dacă vrem, putem să scoatem din tine 
şi pentru cine ai lucrat în cazul lui Max Gold. Ai să scuipi totul şi 
mai şi rămâi în mâinile noastre. 

l-am zâmbit: 

— Eşti prost, Barney. Totdeauna ai fost un prost. Individul trase 
aer în piept şi ar fi vrut să spună ceva, dar mâna dreaptă a lui 
Eddie Piano, cu vene proeminente şi unghiile frumos tăiate, l-a 


intrerupt: 

— Maynard - zise Piano privindu-mă drept în ochi - chestiunea 
a fost aranjată aşa cum ţi-a zis Charlie di Luca. Dacă, începând 
de mâine seara, vei fi prins într-unul din cele nouă oraşe 
menţionate anulăm angajamentul şi vei răspunde pentru asta. 

— Încă nu m-am angajat cu nimic, - l-am corectat. 

— În ce ne priveşte, te-ai angajat, chiar dacă asta nu-ți place - 
continuă Piano cu faţa tot mai acră. 

— Vrei să zici că nu mai pot să merg, de exemplu, nici la Las 
Vegas ca să fac turism şi să-mi bag monezile la jocurile 
mecanice? 

— Nici asta şi nici altceva - zise Piano. - Prezenţa ta, fie şi 
numai ca să vizitezi muzeele, va însemna anularea 
angajamentului. Şi aş vrea să-ţi mai dau un sfat: du-te unde vrei 
şi fă tot posibilul să stai cuminte. Agitatia pe care ai face-o s-ar 
întoarce împotriva ta. 

— Deci aşa - am zis. Am tăcut câteva secunde, apoi am 
continuat. 

— Ascultă, Piano, voi încercaţi să forţaţi situaţia. Faptul că a 
apărut un oarecare Max Gold mort la Frisco n-are cum să 
zdruncine structura Sindicatului. Dacă a fost omorât, cum ziceţi, 
nimeni nu se gândeşte să vă pună în spinare deoarece metodele 
voastre sunt altele. Sindicatul nu l-ar oferi pe un oarecare Max 
Gold poliţiei pe tavă. Nu puteţi fi traşi la răspundere fie şi numai 
pentru că nu există nicio probă împotriva voastră. Aşadar, chiar 
plecând de la ipoteza că eu aş fi fost asasinul lui Gold, atitudinea 
voastră faţă de mine nu se justifică. Mai mult, aş zice că sunt alte 
motive. Vreau să spun că vreţi să vă folosiţi de împrejurări şi să 
încercaţi să scápati de mine definitiv. Pe plan moral asta s-ar 
chema coactiune violentă. 

Eddie Piano îl privi pe Di Luca şi amândoi păreau, cel puţin pe 
moment, intrigati. Bossul din New York îşi încreţi fruntea şi-mi 
zise: 

— Astea-s palavre avocăţeşti, Maynard. Noi suntem aceia care 
ştim ce probleme avem la Frisco. Încolo sunt vorbe de clacă. De 
multă vreme ne faci necazuri cu acţiunile tale particulare. 
Actionezi de parcă noi nici n-am exista. Dar, Maynard, vezi si tu 
că existăm. 

— Şi am hotărât că trebuie să recunoşti pentru totdeauna 


existenta noastrá - accentuá Piano cu un zâmbet care i-a 
insufletit faţa zbârcită. - Am acceptat sugestia lui Arteleso sá 
vorbească mai întâi cu tine, am admis că discutia poate fi 
condusă astfel încât să ajungem la o înţelegere. Bagă de seamă, 
Maynard, se fac presiuni şi noi încercăm să le mai frânăm. Dacă 
am fi lăsat lucrurile să curgă în voia lor, n-ar mai fi fost discuţia 
asta. 

— În cazul acesta trebuie să vă mulţumesc - am zis. 

— Mai mult sau mai puţin, Maynard, mai mult sau mai puţin - 
zise Di Luca între două fumuri. - Ai multe datorii, Maynard. 
Arteleso s-a străduit ca Sindicatul să te crute. 

Johnny îi zâmbi lui Di Luca. 

— Coexistentá paşnică, şefule. 

— Coexistenta paşnică îl interesează mai mult pe el decât pe 
noi - continuă Di Luca atintindu-si iarăşi ţigară spre mine. - 
Maynard, ăsta e ultimul prilej pe care ţi-l oferim ca să trăieşti în 
coexistentá paşnică cu noi, aşa cum zicea Arteleso. Se pare cá nu 
apreciezi gestul nostru şi asta e rău, Maynard. 

Barney se băgă iarăşi în vorbă şi, privindu-şi bombeul 
pantofului, zise: 

— Altul e limbajul pe care-l pricepe Maynard, şefule. 

— Zi-i omului dumitale să aducă un pahar de apă, Di Luca. Nu 
discut cu el, mai e şi prost pe deasupra. 

Barney mă auzi şi pe faţă îi apăru un surâs galben, dar nu-şi 
luă ochii de la bombeul pantofului. Piano îşi trecu degetele peste 
gură şi zise: 

— Bine, am terminat discuţia, Maynard. Treaba dumitale ce vei 
face mai departe. 

M-am sculat, m-am uitat lung la fiecare în parte şi am zis: 

— Dacă nu mai aveţi nimic de spus, am plecat. Nu mă conduce 
nimeni până la uşă? Tu, Barney, nu eşti bun nici pentru asta. 

— Fă-mi o plăcere, Maynard - zise stând tot cu braţele 
încrucişate. - Vino într-unul din aceste oraşe. Vino. 

— De ce? Ca să dispari de acolo? - l-am întrebat. 

— Maynard - zise Di Luca sculându-se şi mişcându-și trupul 
gras - discuţia s-a terminat. Şi aşa am vorbit prea mult. La 
revedere. 

Mi-a întors spatele şi Johnny îmi făcu un semn să ies. Am 
deschis uşa şi jderul m-a condus până la cealaltă uşă, apoi a 


apărut un alt individ în smoking care m-a condus prin bar 
lăsându-mă singur lângă uşă. M-am simţit uşurat când am 
respirat aerul răcoros al nopţii călcând pe trotuar. M-am hotărât 
să merg pe jos. De vreo două ori m-am uitat înapoi, dar nu mă 
urmărea nimeni. „Asta e, Maynard, ăştia pun gaz pe foc. l-ai 
făcut curioşi să vadă ce ai să faci mai departe. Evident, pentru ei 
ar fi mai uşor clacă te-ai pensiona decât să-ţi bage două gloanţe 
în corp. Aşadar, coexistentá paşnică. Bătrânul meu Johnny, de- 
abia acum eşti cu mâinile legate”. 

Am traversat strada, m-am gândit să iau un taxi dar am 
renunţat şi am continuat să vorbesc de unul singur. „Nici nu ştii 
ce trebuie să faci, Maynard. Nu ştii nimic de Collins, nici de 
Filippo. Trebuie să pleci din New York sau să te împotriveşti, dacă 
rămâi aici. Ai un caz rezolvat pe jumătate, fără un viitor 
previzibil, şi cu asasinii confederați legaţi de picioarele tale. lar 
ceea ce este sigur, este că dacă te prind pe undeva în reţeaua 
lor, o să tragă, chiar să te omoare. Căci dacă lui Barney îi este 
sete, de exemplu, apoi nu-i este sete de apă”. 

Am mers multă vreme până când am ajuns într-un loc 
cunoscut: uşa casei mele. Aveam o grămadă de lucruri de făcut, 
dar m-am hotărât să le las pentru a doua zi, ziua exilului 
Sfântului Maynard. 


NOUĂ 


Cele două zile petrecute în casa Olgăi au fost foarte plăcute. 
Olga a ieşit doar de două ori ca să aducă mâncare şi ziare. Căci 
eu mi-am luat de acasă numai banii, pistolul şi amortizorul. Am 
încuiat totul cu cheia, am schimbat trei taxiuri ca să ajung la 
Olga, ca să fiu sigur că nu sunt urmărit sau, dacă eram urmărit 
să mi se piardă urma. 

Olga a preparat tot felul de bunátáti şi am stat ore întregi în 
pat. L-am sunat de două ori pe Cassino însă n-am dat de el. 

In după amiaza celei de-a doua zile Olga a ieşit să cumpere 
lapte şi ziarul. Cu un pahar de lapte în mână m-am apucat să 
citesc ştirile. Dintr-o dată am intepenit cu paharul în mână. 
Creierul meu nu mai pricepea nimic. Un titlu pe trei coloane 
anunţa: „MILIONAR ASASINAT - Theodore Holand Douglas a fost 
găsit mort în vila sa de la ţară cu două gloanţe în piept şi unul în 
cap. Valetul său, Lewis Morrison, a fost ucis cu un glonte după ce 
a fost maltratat. Poliţia cercetează”. In continuare se dădeau 
multe amănunte privitoare la viaţa şi activitatea lui T.R. Douglas, 
dar nicio informaţie cu privire la prezumtivii asasini. Redactorul 
sugera foarte vag că ar fi vorba de rivalități în afaceri. 

M-am sculat şi am început sá mă plimb prin cameră. „S-ar fi 
putut, Maynard, să fie şi o coincidenţă şi T.R. Douglas să fi fost 
realmente ucis pentru chestiuni de afaceri. Totul este posibil, dar 
de departe nu pare probabil”. Erau multe de făcut, dar ce putea 
să facă un om strâns cu uşa? L-am sunat acasă pe Cassino dar n- 
a răspuns nimeni. Am încercat şi mai târziu dar cu acelaşi 
rezultat. Frica l-a făcut să se evaporeze. 

Am luat un pahar cu lapte, am tras câteva inghitituri şi am 
continuat să mă plimb prin cameră. 

— Ce-i cu tine? 

— Poftim? 

— Ce-i cu tine, Maynard? 

— Ah... nimic. 


M-am aşezat într-un fotoliu si Olga a venit în spatele meu 
mângâindu-mi cu degetele fruntea. Apoi a început să-mi maseze 
ceafa. 

— Spune, Maynard, ce te frământă? 

— Nimic - am zis. 

Am închis ochii şi am rămas nemişcat. Degetele Olgăi, 
masându-mi ceafa, îmi linişteau nervii. 

— Olga. 

— Da, iubitule. 

Dacă ar fi să dispar într-o clipa, să nu te surprindă. lar asta s-ar 
putea întâmpla chiar azi. 

— Ce vrei să spui? 

— Ce ţi-am spus. S-au complicat nişte treburi. 

După câteva clipe de tăcere zise: 

— Asta e. Tu ştii mai bine. 

M-am sculat, am făcut un duş, apoi l-am sunat pe Johnny 
acasă. 

— De unde vorbeşti? - l-am auzit pe Johnny. 

— De aici. Ascultă... 

— Ah, ce mai faci? Vorbeşte. 

Am tăcut pentru o clipă. Apoi el zise: 

— O să mă interesez de problemă. Peste o jumătate de ora am 
să pot să-ţi spun câte ceva. 

l-am mulţumit şi am pus receptorul. Am înţeles că era eu 
cineva în casă şi că peste o jumătate de oră va rămâne singur. 
„Asta e Maynard. Fie ce-o fi”. 

— Olga. 

— Da. 

— Vino aici. 

A venit privindu-mă în ochi. Şi-a trecut braţele în jurul gâtului 
meu. Am sărutat-o. A fost un sărut lung. Arzător. 

— Maynard - zise suflând greu, cu ochii închişi. 

— Am luat-o în braţe, am dus-o în pat cuprins de o furie 
amoroasă. Peste trei sferturi de oră m-am sculat, am lăsat-o 
adormită, cu părul acoperindu-i faţa. M-am bărbierit, am mai 
băut un pahar de lapte şi i-am sunat iarăşi pe Johnny. 

— Unde eşti, Peter? - mă întrebă. 

— Aici, la New York. 

— Eşti nebun, nebun de legat. Situaţia s-a agravat, băiete. 


— S-a agravat, cum adică? 

— Charlie şi Eddie Piano au fost înghesuiți şi acum Sindicatul te 
caută. Fugi, Peter, fugi cât mai departe. Nu mai pot să fac nimic 
pentru tine. Cel puţin deocamdată, cât timp lucrurile încă ard. 

— Dar ce se întâmplă? 

— Ceva ce îmi scapă. Si nici nu pot să întreb, după cum vezi. 
Barney a organizat un grup de vânătoare. Îţi spun că nici de 
Charlie di Luca nu mai sunt sigur. Vrea pielea ta, Peter. Cred că 
gangurii foarte mari au dat ordinul de execuţie. 

Am stat câteva secunde muşcându-mi buza şi gândindu-mă. 

— Johnny. 

— Da. 

— Ascultă aici: nu cumva Sindicatul l-a ucis pe milionarul 
Douglas? 

— Nu ştiu, Peter. Dar de ce? 

— Aşa mi se pare. Douglas avea nişte treburi cu mine. 

— Înţeleg - zise tărăgănat de partea cealaltă a firului. - 
Ascultă, Peter. Nu ştiu ce s-a întâmplat deoarece toţi umblă cu 
feţele întunecate murmurându-ti numele ici şi colo. Totul trebuie 
că a pornit de la un telefon pe care Eddie Piano l-a primit ieri de 
la Frisco. 

— De la Frisco? - am întrebat numai ca să întreb, căutând să 
mă adâncesc în reflecţii. 

— Peter. 

— Poftim? 

— Ascultă, Peter, de ce nu fugi din New York? Ce dracul faci 
aici? Ce ai putea să câştigi sfidându-i în momentul acesta? 

— Trebuie să-mi termin o treabă. 

— Aici? 

— Nu ştiu unde. Dar voi pleca de aici numai atunci când voi şti 
unde trebuie să mă duc. 

— Dar ce se întâmplă, Peter? Ai nevoie de bani? Asta e? 

— Nu, bătrâne. Nu e vorba de bani. Cel puţin acum nu mai e 
vorba de bani. Dacă l-au omorât pe Douglas pentru ceea ce cred 
eu, atunci trebuie să trag primul ca să rămân în viaţă. 

Johnny a tăcut. l-am zis în continuare: 

— Johnny, trebuie să merg înainte. Prin fugă n-aş rezolva 
nimic. Cineva vrea să mă vadă fugind va sta mereu în aşteptarea 
mea sau va umbla pe urmele mele. 


— N-ai putea pleca într-un loc sigur fie si numai pentru o 
vreme? - mă întrebă. - Cel puţin până când voi încerca să împac 
oamenii... 

— Johnny, - am zis cu o voce puţin schimbată. - Aştept o 
informaţie de la Cassino privitoare la locul unde se afla doi 
oameni. Imediat ce aflu, plec de aici, dar într-un anumit loc, cum 
ţi-am spus. 

— Treaba asta are vreo legătură cu Max Gold? 

— Are, - am răspuns. - Cu Max Gold şi încă trei. Doi dintre ei 
mai sunt în viaţă. O să mă linistesc doar atunci când voi da de un 
om numit Nick Collins şi de un altul numit Filippo. Probabil că 
acum îi cheamă altfel. 

— Nick Collins? 

— Da. Nick Collins. 

Johnny n-a mai zis nimic până când n-am întrerupt tăcerea: 

— Alo! 

— Da. - zise Johnny pe un ton ciudat de senin. - Da, Peter. Mă 
gândesc şi încep să văd lucrurile tot mai limpede. 

— Deci aşa - am zis şi am acoperit receptorul cu mâna 
dreaptă. 

— Există un Nick Collins care lucrează la poliţia din Frisco, - 
continuă Johnny vorbind foarte rar. Ce îmi spunea, însă, Johnny 
era mai mult decât o informaţie, era ceva ce mă punea pe 
jeratic. 

Am tăcut văzând şi înțelegând fulgerător cum se aşază pietrele 
una lângă alta. 

— Peter. 

— Da. 

— Ascultă, băiete. Fă ce faci dar dispari cât mai repede cu 
putinţă. Du-te în Europa. Du-te cât mai departe. 

— Frisco, Johnny, - am zis. - Mai întâi mă duc la Frisco. 

— Bine. Am priceput. Dar dă-te la fund, cât mai la fund. 

— Trebuie să trec şi pe acasă, Johnny. Să-mi iau banii, 
paşaportul şi alte lucruri. 

— Nu te duce, Peter. Barney căuta să afle unde locuieşti. 
Bănuiesc că umblă pe acolo să te prindă, că te aşteaptă. 

— Asta e - am zis. - La revedere băiete. 

— Ascultă, dacă vei avea nevoie să-mi telefonezi, caută-mă 
înainte de prânz. Şi fă cât mai puţine nebunii. 


Am pus receptorul si m-am asezat pe un scaun cu fata spre 
fereastră. Se întuneca. „Asta e, Maynard, fă ce-oi face dar fă 
repede şi bine. Prietenul tău Collins a făcut legătura între 
moartea lui Bolero şi cea a lui Hernandez şi a priceput că a fost 
inclus pe listă. Bătrânul Douglas o fi vorbit înainte de moarte şi 
Collins a apăsat pe buton: ţinta e Maynard. Trebuie să presupui, 
şi cu mult temei, cu toată perspicacitatea ta, Maynard, cu toată 
perspicacitatea de care eşti în stare, că Nick Collins are legături 
cu Sindicatul din Frisco. Vizita lui Eddie Piano la New York încă nu 
ascundea prea multe. De-abia după aceea, când Collins a aflat de 
moartea lui Hernandez, vânătoarea a început cu adevărat. 
Probabil că-l caută şi pe Cassino, dar nu că ar avea nevoie de 
viaţa lui. Viaţa lui Cassino nu face doi bani. Vor viaţa ta, Maynard, 
omul cu degetul pe trăgaci. Collins a slobozit un batalion de 
ucigaşi şi aceştia se vor opri doar când te vor vedea căzând. lar 
după ce ai să cazi, Collins va continua să-şi teasá intrigile 
protejând Sindicatul cu autoritatea sa de poliţist şi servindu-se de 
oameni ca Eddie Piano. Şi cine îşi va mai aduce aminte de o fată 
care a fost violată? Doar un om numit Nick Collins, rãzându-si în 
barbă, poliţist asasin care a trimis o jumătate de duzină de 
bastarzi ca să curețe petele din drumul său. Si mai e un părtaş 
indivizibil, Joe Filippo. În ce gaură de şarpe te-ai ascuns, Joe 
Filippo?” 

începu să mă doară stomacul si am băut un pahar cu lapte. 
Olga mă privea şi vedea în ochii ei un semn de întrebare. „Nu e 
nimic de spus, Olga. N-am nimic să-ţi spun”. 

Şi totuşi i-am zis: 

— Plec acum, Olga. Am să-ţi dau mai târziu de ştire. 

M-am despărţit de ea pe la ora două noaptea după ce m-am 
încălţat cu pantofi de cauciuc, mi-am încărcat pistolul şi i-am 
cerut cheile de la maşină. 

— Am să-ţi las maşina după aceea la poartă. 

Mi-a zis da cu ochii închişi. Aştepta să-i spun ceva la despărţire 
dar mâinile şi capul îmi ardeau. Mă gândeam numai la ceea ce 
aveam de făcut. 


ZECE 


Am parcat maşina în spatele clădirii în care locuiam, la o 
anumită distanţă şi am aşteptat acolo cam un sfert de oră. Am 
coborât din maşină de-abia atunci când m-am convins că nimeni 
nu-mi supraveghea casa. Acum trebuia să aflu dacă nu e cineva 
înăuntru. 

Cu pantofii de cauciuc mă simţeam ca o pisică. Cu amortizorul 
la pistol mă simţeam bărbat. Am ocolit clădirea pitindu-mă şi cu 
spatele la perete. Când am ajuns la fereastra de la baie, am sărit 
şi m-am agăţat de pervaz. Cu mâna dreaptă am apăsat uşor pe 
geam şi s-a deschis. Am mai făcut un salt şi am intrat în baie. Am 
deschis uşa şi am mers pe culoar în cea mai mare linişte 
îndreptându-mă spre tabloul cu sigurantele de la lumina 
electrică, în partea stângă a holului. Am desfăcut sigurantele de 
la lumina electrică, în partea stângă a holului, electrică. Mă 
simţeam ca un detectiv în propria mea casă, dar n-aveam nici 
timpul şi nici dispoziţia ca să savurez ideea asta. 

Dacă ar fi fost cineva în casă, putea să fie numai în dormitor 
sau în sufragerie. M-am gândit că ar fi putut să fie în sufragerie 
deoarece avea ferestre largi şi oferea o vedere spre stradă, 
pentru cineva care m-ar fi aşteptat. Faptul că nu auzeam nicio 
mişcare, niciun pas, nu era un motiv ca să mă liniştesc. Dacă se 
dăduse ordinul ca să fiu lichidat, cei ce urmau să-l execute şi-ar fi 
făcut treaba cu eficienţă maximă. 

Am împins uşor uşa de la sufragerie, mi-am scos pantoful de la 
piciorul drept şi l-am aruncat într-un fotoliu. Am auzit imediat un 
zgomot urmat de apariţia unei siluete care s-a îndreptat spre 
comutator. S-a auzit zgomotul comutatorului dar lumina nu s-a 
aprins. Am ţintit şi am tras. Corpul a căzut la cinci, metri de mine. 

Câteva minute am stat nemişcat. La un moment dat m-am 
hotărât să trec de partea cealaltă a uşii deoarece din locul în care 
mă aflam nu mai observam nicio umbră sau vreo mişcare 
anormală. Am trecut în partea cealaltă exact în momentul în care 


am auzit o şuierătură, glontele a trecut pe lângă mine şi s-a oprit 
în spatele culoarului. Mi-am scos şi celălalt pantof şi l-am aruncat 
în sufragerie. De după un fotoliu a apărut un corp dar a dispărut 
imediat. M-am dus până la uşa din capătul culoarului şi am 
împins-o căutând să atrag atenţia vizitatorului meu. M-am întors 
înapoi la prima uşă, am pândit şi am văzut pe cineva mişcându- 
se, protejat, aproape în întregime. Capul, însă, era în bătaia 
pistolului meu dar glontele a intrat în canapea, la câţiva 
centimetri de obrazul individului. Imediat s-a făcut auzit 
amortizorul vizitatorului meu, dar glontele s-a dus la întâmplare. 
L-am înghesuit în spatele canapelei, dar nici nu puteam să-l scot 
de acolo. Atunci am deschis, iarăşi fără zgomot, uşa care dădea 
în stradă, apoi am închis-o bătând, de data asta, cu forţă în ea. 
Dar n-am ieşit din casă. Apoi m-am dus spre uşa din capătul 
culoarului cu intenţia să o folosesc pe cealaltă. Spre surprinderea 
mea, individul vroia să iasă pe acolo şi dacă nu ne-am ciocnit 
unul de altul asta numai din cauza că l-am văzut primul şi i-am 
trimis un glonte în corp. A scos un strigăt înăbuşit şi a tras, dar în 
aer. Am terminat cu el vârându-i încă un glonte în corp. 

Am mai stat puţin în pragul uşii de la sufragerie atent la orice 
mişcare dar tot mai convins că am terminat treaba cu ei. M-am 
dus şi în dormitor, din prevedere, m-am convins că presimtirea 
mea s-a adeverit. M-am întors în sufragerie, am tras perdelele de 
la ferestre, am pus sigurantele la lumina electrică, m-am încălţat 
şi am văzut pe primul individ mort îmi era complet necunoscut. 
Pe cel de-al doilea, însă, l-am recunoscut de la distanţă. 
„Bătrânul şi prostul meu Barney uite ce ai făcut”. Era mort, cu 
două gloanţe băgate în piept şi o faţă mai neplăcută ca oricând. 

Am perchezitionat cele două cadavre şi la Barney am dat de o 
chestie curioasă: un bloc notes cu diferite nume, adrese şi 
numere de telefon. Era acolo numărul de telefon secret al lui Di 
Luca, al lui Johnny, numere de telefon de la baruri şi dancinguri 
ca şi altele fără menţiuni. Dar numărul de telefon care mi-a atras 
cel mai mult atenţia a fost ultimul număr de telefon al unei 
oarecare Miss Field din Frisco. 

Am ieşit din casă, m-am dus după maşină şi am tras-o lângă 
poarta din spatele casei. Era o oră ideală pentru contrabanda de 
cadavre. Am spălat sângele de pe covor, am înfăşurat cele două 
victime în pături şi le-am dus în maşină. Apoi mi-am căutat 


lucrurile de care aveam nevoie, inclusiv paşaportul, şi m-am dus 
cu maşina în afara oraşului. Când am ajuns într-un loc liniştit şi 
pustiu, cu o pantă în partea stângă, am scos cadavrele din 
maşină şi le-am făcut să alunece pe povârniş. Am băgat păturile 
în maşină şi peste un sfert de oră m-am oprit într-un cartier 
sărac. Am strâns păturile şi le-am băgat într-o ladă de gunoi. 

Era ora trei şi jumătate şi mă simţeam obosit. Am dus maşina 
la poarta Olgăi şi am mers pe jos vreo zece minute până am dat 
de un taxi. 

— La aeroport - i-am zis şoferului. 

Când se făcu dimineaţă zburam deja spre Frisco. Aveam un 
plan pus la punct până la ultimul detaliu. 

Exista, într-adevăr o Miss Field în cartea de telefoane din Frisco 
cu numărul trecut în bloc-notesul lui Barney: Patricia Field. 

Mi-am procurat adresa ei şi am dat de o casă în partea de vest 
a oraşului, departe de îngrămădeala din centru. Avea o mică 
grădină ce înconjura construcţia din cărămidă cu ornamente din 
piatră cioplită, puţin cam ţipătoarei după gusturile mele, mai ales 
din cauza unor coloane de marmoră care susțineau cele patru 
colţuri ale casei. Cu aceiaşi bani, care trebuie că au fost destui, 
se putea face ceva mai frumos. 

Pe din afară nu era nimic, nici pe cutia de scrisori, nici pe 
plácuta de lemn de la uşă, care să indice cine locuia acolo. Se 
vede că Miss Patricia Field nu era o persoană căreia să-i placă să 
iasă la vedere. La asta m-am gândit când am ajuns acolo, dar mi- 
am schimbat imediat părerea. Am apăsat pe sonerie şi după ce 
am aşteptat câteva secunde a apărut în uşă o frumuseţe blondă 
cu părul tăiat scurt, forme rotunde şi o voce fandosită. Miss] Field 
era numai jeratic, avea o carne albă, şi, cu siguranţă, gingaşă, 
ochi apoşi ca verdele mării, sâni mari, pronuntati, dar îi stăteau 
bine şi mirosea a parfum ce parcă te chema. 

— Miss Field? - am întrebat-o zâmbind în timp ce căutam să 
văd ce era în spatele ei, în dreapta vestibulului, unde se ghicea o 
cameră largă şi luminoasă. 

— Vă rog, ce poftiti? 

Frumoasa s-a sprijinit de uşă reducând unghiul meu de 
observaţie şi m-a privit cu o curiozitate care nu excludea 
sentimentul de autoapărare. 

— Vin din partea lui Barney - am zis zâmbind iarăşi! da de data 


asta mai deschis. 

— Ah, - zise şi ea zâmbind. - Eddie încă n-a venit. 

— Deci aşa - am zis. - Dar aş putea să-l aştept. Barney m-a 
trimis aici. E vorba de ceva important, ştiţi dumneavoastră. 

— Ah - zise iarăşi măsurându-mă din ochi. - Bine, dar Eddie nu 
mi-a spus nimic. 

Mă gândeam dacă e nevoie să pun piciorul în prag şi s-o silesc 
pe frumoasa să fie mai ospitalieră. Dar n-a fost nevoie. 

— Vreti să intraţi? - mă întrebă. - Eddie trebuie săi vină mai 
spre seară. 

Am intrat după ea şi am închis uşa. M-a condus în sufragerie, 
mi-a spus să mă aşez pe un scaun şi s-a aşezat pe o sofa, picior 
peste picior, în faţa mea. 

— Eddie vine mai târziu, - repetă şi tăcu, pentru câteva clipe. - 
Sunteţi din New York? - mă întrebă curioasă. 

— Da. 

— Sunteţi unul din băieţii lui Barney? 

— Luaţi loc - mi-a spus. 

— Mai mult sau mai puţin, Miss Field. 

În faţa mea, puţin în dreapta, pe o masă înaltă şi rotundă era 
portretul lui Eddie Piano. 

— Eddie vine pe aici doar din când în când, ca să-şi petreacă 
week-end-urile, dacă poate. El ţi-a spus să vii aici? 

Mă întreba tot felul de lucruri dar nu răspunsurile mele o 
interesau ci dacă mă uit la picioarele ei. lar eu mă uitam la ele cu 
acea prefăcătorie care face din complicitate o plăcere. 

— Nu, miss. Barney m-a trimis aici ca să vorbesc cu Mister 
Piano. E vorba de un oarecare Maynard. Am discutat despre asta 
la New York. 

— Eddie se bagă mereu în tot felul de afaceri. O clipă nu stă 
liniştit. 

— Trebuie, miss, - am zis. Şi pentru a zecea oară mi-am trecut 
ochii peste genunchii ei. 

Buna cuviinţă o făcu să-şi tragă puţin fusta şi mă întrebă: 

— Vrei să bei ceva? 

— Un pahar cu apă. 

Mă privi puţin mirată. l-am zâmbit, i-am făcut cu ochiul şi i-am 
spus: 

— După douăzeci de porţii de whisky e nevoie şi de o portie de 


apă. Acum a venit momentul portiei de apă. 

Râse zgomotos, se sculă şi-mi aduse un pahar cu apă. Am 
prins-o de mână ca să iau paharul. 

— Şi ce faci dumneata la New York? — mă întrebă trăgându-şi 
pe furiş mâna şi trecând-o apoi prin păr. 

— Lucrez pentru Sindicat. 

Am aşteptat câteva clipe să văd dacă spune ceva, dar n-am 
auzit nimic. Era pentru a doua oară când aşteptam o replică din 
partea ei, după ce am pomenit de numele meu, dar - frumoasa 
n-a reacţionat. Ori ştia totul, ori nu ştia nimic. Am presupus că nu 
ştia nimic, cel puţin în chestiunea asta, şi că era mult mai 
interesată să filtreze cu trimisul lui Barney. 

— Eşti un individ foarte ciudat. Nu laşi impresia unui om care 
bea apă - şi-mi aruncă o privire răutăcioasă. - Nici chiar după 
douăzeci de porţii de whisky. 

— E o laudă sau o critică? - am întrebat-o punând paharul între 
sticlele de băuturi şi aşezându-mă lângă ea. 

Se dădu puţin într-o parte şi mă privi pieziş. 

— Spuneai că... 

l-am tăiat fraza cu un sărut. Apoi încă unul şi încă unul. Era o 
femeie de foc. La un moment dat am întrebat-o: 

— La ce oră trebuie să vină Eddie? 

— Trebuie să pice acum - zise şi iarăşi mă îmbrăţişă. 

M-am uitat la ceas şi am simţit o tentatie foarte puternică, dar 
m-am stăpânit. M-am sculat de pe sofa, am lăsat să treacă 
câteva minute, deveniserám mai linistiti, ea aşezată pe sofa iar 
eu pe scaun. 

— Voi umblaţi totdeauna cu pistoale - zise privind arma pe 
care o aveam prinsă de centura pe care o purtam peste cămaşă. 

— Aşa e - am zis. 

— Cum te cheamă? Nici nu mi-ai zis cum te cheamă. 

— Joe. 

— Joe şi mai cum? 

— Joe das Damas. Sluga dumneavoastră - şi am zâmbit. 

Am scos pistolul din toc, apoi am scos amortizorul şi l-am pus 
pe ţeavă. 

— Ce faci? 

— Ce vezi. 

Vedea dar nu pricepea. Pentru că eram un Joe oarecare trimis 


de Barney ca să vorbească cu Eddie şi care se distra cu pistolul 
fiindcă aşa se distrau de obicei băieţii lui Barney. 

— Îl cunoşti pe unul Nick Collins? - am întrebat-o ca din 
întâmplare. 

— E tot de la Sindicat? 

— Este - am zis. - Obişnuieşte să vină pe aici? 

— Nu ştiu - zise. - Uneori apar pe aici tot felul de indivizi, dar 
nu ştiu cum îi cheamă. Eddie niciodată nu-mi vorbeşte de ei. 

Am început sá tintesc cu pistolul spre un punct imaginar. 

— Lasă porcăria aia de pistol, - zise. - După ce vorbeşti cu el te 
întorci la New York? 

— Nu cred, - am răspuns privind-o în ochi. - Eddie e gelos? 

— Asta-i bună! 

— Patricia, am putea petrece timpul foarte plăcut. 

— Când îţi termini treaba, nu-i aşa? 

Am priceput că Eddie conta puţin pentru ea. Ori o ţinea ca 
obiect decorativ ca să-l servească pe câte unul, dacă acesta ar fi 
avut chef de aşa ceva, ori era atât de legat de ea încât nici nu 
mai avea putere s-o ţină în mână. S-ar fi putut să fie aşa. Probabil 
că bossul din Frisco purta un lanţ de gât, un lanţ tras de Miss 
Field. 

— Barney a vrut să telefoneze - am zis aruncând încă o nadă. - 
Dar a zis că e mai bine să mă trimită pe mine, ca să fie mai sigur. 

— Eddie mi-a zis că s-ar putea să telefoneze ca să spună că a 
rezolvat totul. 

— Şi dacă ar zice că n-a rezolvat cazul? 

— Atunci să telefoneze diseară, când Eddie o să fie aici. De 
asta ai venit? 

— Aşa-i. 

— Şi de ce nu s-a rezolvat totul? 

— Fiindcă nu s-a rezolvat. 

Patricia tăcu pentru câteva clipe, apoi întrebă: 

— E vorba de bani? 

— Totdeauna e vorba de bani. 

Se enervă. 

— Eşti ca Eddie. Nu vrei să spui nimic. 

— Nu sunt lucruri pentru urechile doamnelor. 

Scoase un „pff” dispretuitor şi îşi mută artileria în altă direcţie: 

— De ce nu vii să lucrezi la Frisco? 


Am zâmbit. 

— Poate am sá vin. 

— Bine, fă ce vrei. Stai aici şi aşteaptă-l pe Eddie până când te 
plictiseşti. 

leşi din sufragerie şi intră în dormitor. Am stat cam o jumătate 
de minut, apoi m-ara sculat şi am deschis uşa. 

l-am zâmbit şi i-am zis: 

— Ce faci, frumoaso? - şi m-am convins că nu dădea telefon. 

— Aşteaptă acolo, Eddie trebuie să vină. Mă culc puţin. 
Aşteaptă-l. Eddie are cheia lui. 

— Bine, până vine el vreau să dau un telefon. 

Am pus mâna pe telefon, am tras de fir şi l-am scos din priză. 
Apoi l-am adus în sufragerie, l-am pus în priză şi l-am aşezat pe 
un scaun. M-am aşezat pe sofa cu faţa spre culoar aşteptând să-l 
văd pe Eddie Piano în carne şi oase. 

După vreo cincisprezece minute m-am sculat iarăşi, am 
deschis uşa de la dormitorul Patriciei şi m-am uitat ce face. 
Dormea. Am scos cheia din uşă, am băgat-o în broască, pe 
dinafară, şi am încuiat. Mi-am pus cheia în buzunar şi m-am 
întors în sufragerie. 

Peste vreo jumătate de oră m-am dus la bucătărie să beau un 
pahar cu apă. Când m-am întors în sufragerie am auzit clanta uşii 
de la dormitor, apoi şi vocea Patriciei. 

— Joe, Joe. 

Am scos cheia din buzunar, am deschis uşa şi am întrebat-o: 

— Ce s-a întâmplat? 

— M-ai închis cu cheia? 

— Mai dormi puţin. 

Mă privi neîncrezătoare. 

— Ascultă, de ce m-ai închis? 

Am împins-o în dormitor, am închis uşa şi am lăsat cheia în 
broască. Patricia începu să bată cu pumnii în uşă: 

— Joe, bădăranule, deschide uşa. 

Am deschis uşa, i-am tras un pumn în bărbie şi am tinut-o cu 
braţul stâng ca să nu cadă. Apoi am dus-o în pat, am ieşit din 
cameră, am închis uşa cu cheia şi m-am aşezat pe sofa. „Bine, 
Maynard, planul tău este deosebit dar uite că Eddie Piano încă n- 
a venit”. 

M-am sculat, m-am convins că nu pot fi văzut pe fereastră, de 


afară, am încercat usa care dădea în stradă ca sá pot să 
recunosc zgomotul pe care-l face şi m-am mai uitat o dată prin 
cameră. M-am convins că era cuibuşorul trandafiriu al ticălosului: 
nimic compromitátor în afară de nişte sertare ale unui fişier vechi 
şi închis cu cheie. Ca să-l deschid trebuia să fortez două broaste, 
una sus şi alta în partea stângă. M-am gândit că nu merită, că 
Piano nu-şi aduce pulberea în cuibuşorul său de sfârşit de 
săptămână şi că n-aş fi putut găsi acolo nimic ce m-ar fi putut 
interesa. 

Mi-am aruncat privirea peste vitrina cu cărţi aşezată în stânga 
unui cămin stilizat: cărţile de contabilitate şi de organizare a 
întreprinderilor ocupau aproape tot rândul de sus. In rândul al 
doilea, însă, era un adevărat haos: Vicki Baum, Agatha Christie, 
un ghid de limba engleză, „Citate din Oameni celebri” (?) „Cum 
să învingi în viaţă”, „Ascensiunea şi gloria Carolei Lombard” şi, 
pe neaşteptate, am văzut „Moby Dick” de Melville alături de 
„Cascadele de la Niagara” şi „Producţia de Electricitate”, ceea ce 
m-a descumpănit. Rândul al treilea era ocupat de Charllote 
Bronte, viaţa lui Lincoln, „Aspecte din războiul din Coreea”, 
câteva romane de dragoste de categoria a treia şi „Metode de 
orientare în afacerile private”. În colţul de jos al vitrinei, era o 
colecţie bogată de „Life”, desigur pentru distracţia domnişoarei 
Field între plecarea unui bărbat şi intrarea altuia. 

M-am aşezat iarăş pe sofa cu faţa spre culoar şi mi-am aşezat 
pistolul pe genunchi. Nu puteam să accept ideea că s-ar fi putut 
întâmpla ceva care să-l reţină pe Piano, oriunde ar fi fost şi să-i 
strice un week-end ce promitea să fie radios ţinând seama de 
aerul proaspăt şi curat al acelei după amieze de vineri. „Bine, 
Maynard, probabil că are mult de lucru cu băieţii de la Sindicat. 
Băieţii probabil că umblă să-i caute pe Barney şi pe celălalt, 
máruntel, ceea ce este o treabă destul de obositoare. Ori poate 
că deja au dat de cadavrele lor. Şi trebuie sá admiti că, dacă s-a 
întâmplat asta, informaţia a şi sosit de la New York la Frisco 
stricându-i week-end-ul lui Piano. Barney şi tovarăşul său a pornit 
spre lumea cealaltă, undeva sună telefoanele şi mulţi îşi bagă 
gloantele în revolvere. „Oare nimeni nu poate să pună mâna pe 
Maynard?” urlă pe undeva Charlie di Luca cu ţigara în colţul gurii. 
lar Johnny telefonează şi îşi pileşte unghiile vorbind în modul cel 
mai firesc despre tot felul de lucruri”. 


M-am sculat iarăşi, am ridicat puţin perdeaua de la fereastră şi 
m-am uitat afară. Nimic. Se întuneca şi neliniştea îmi cuprindea 
tot mai mult nervii. „Calm, Maynard. Chiar dacă Piano a aflat de 
cele întâmplate, nici prin cap nu-i trece că ai putea să-l aştepţi 
aici. In clipa asta doar tu si Johnny ştiţi ceea ce te interesează: 
unde se ascunde Nick Collins. Este o taină chiar şi pentru Lucky 
Cassino. Chiar dacă pun mâna pe Cassino, şi-l fac să-şi vomite 
matele, singurul lucru pe care-l poate spune este cá tu, Maynard 
n-ai dat de urma lui Nick Collins. Şi că ai putea să fii la San 
Francisco, după cum ai putea fi şi pe planeta Marte. Este 
adevărat că ar mai fi blocnotesul lui Barney, dar, chiar dacă au 
priceput ce se întâmplase, cum să le treacă prin cap cá te vei 
duce s-o vizitezi pe o oarecare Miss. Field din Frisco, foarte 
probabil o fetiţă din haremul lui Barney? Şi de unde să ştie ei ce 
şi-a scris Barney în bloc-notes? Aşa că stai liniştit, Maynard”. 

Eram sigur pe mine. Doar o presimţire deosebită sau o 
întâmplare excepţională l-ar face pe Eddie Piano să nu intre, mai 
devreme sau mai târziu, pe uşă, căutându-şi pisicuta. Cel mult 
putea să-i apără încă o zbârcitură pe frunte din cauza îngrijorării, 
adăugându-se la celelalte nenumărate care îi marcau faţa. În 
afară de asta, dacă n-a aflat ce s-a întâmplat cu Barney, aşteaptă 
un telefon de la acesta. Nouă zeci şi nouă la sută din posibilităţi 
vorbeau în favoarea certitudinii mele. Schimbările s-au petrecut 
foarte repede şi timpul era de partea mea. 

„Ei, Maynard, dacă Piano nu apare, nu-ţi mai faci nici un calcul 
şi îi dai un telefon lui Johnny sau te duci să-l cauţi pe Collins.” 

Gândurile mele au fost întrerupte de zgomotul unui motor de 
maşină. M-am uitat pe fereastră şi am văzut un individ 
îndreptându-se spre uşa casei. N-am aprins lumina. M-am gândit 
că Piano, dacă era el, avea atâta minte încât să creadă că 
Patricia s-a culcat, că o fi în bucătărie sau aşa ceva, în cazul în 
care ar fi avut vreo bănuială. Am auzit când şi-a băgat cheia în 
broască şi am stat nemişcat. L-am lăsat să intre, am aprins 
lumina şi l-am invitat: 

— Piano, vino în sufragerie. 

Am priceput că în momentul acela prin capul şi picioarele sale 
a trecut ceva ca un curent electric şi m-am gândit că frica l-ar 
putea face să fugă cât îl ţin picioarele. Dar n-a fost aşa. A rămas 
paralizat privind prosteşte la amortizor. Am trecut în spatele lui, 


am închis usa şi am repetatat: 

— Sá mergem in sufragerie. 

Înainte de a se aseza, l-am perchezitionat şi am scos un 
revolver mic din buzunarul interior al hainei. Apoi i-am luat 
servieta cu care venise, am deschis-o şi am vărsat conţinutul pe 
canapea; o listă de baruri din Frisco, un medicament şi o periuţă 
de dinţi nouă, încă învelită în celofan. 

— Maynard, - zise trecându-şi limba printre dinţi, - nu face din 
asta un caz personal, n-am nimic împotriva ta... 

L-am privit de sus ca şi cum cuvintele sale mi s-ar fi părut 
nelalocul lor. Am aruncat servieta pe sofa şi i-am zis rar: 

— Vreau să jucăm curat, Piano. Acesta e singurul joc care îţi 
poate salva viaţa. 

A dat afirmativ din cap trecându-şi iarăşi limba peste buze. 
Apoi îşi clătină capul cu un aer neliniştit: 

— Ai văzut-o... pe Patricia? 

— Doarme, - i-am zis. - Nu-ţi face griji. 

Se linişti puţin, mă privi în faţă şi zise: 

— Ei bine, Maynard, ce vrei de la mine? 

— Să-mi povesteşti totul. 

— Totul, adică ce? 

— Totul, - am repetat şi i-am zâmbit. 

Făcu un gest cu mâna, dădu din umeri şi începu: 

— Nu ştiu sigur ce vrei să afli, dar m-am băgat în afacerea asta 
numai pentru că sunt un om supus. După întâlnirea noastră, 
adică a doua zi dimineaţa, a venit un ordin de la Frisco la New 
York, un ordin telefonic. Înțelegerea cu tine a fost anulată din 
cauza unei chestiuni. 

— Ce chestiune? 

Dădu iarăşi din umeri. Am repetat: 

— Ce chestiune, Piano? 

— Bine, - zise dintr-o răsuflare, - dumneata ai fost considerat 
periculos pentru Sindicat şi trebuia să fii lichidat. Personal am 
considerat că... 

— Cine a dai ordin să fie ucis milionarul Douglas? 

— Poftim? - zise, dar am văzut că vroia doar să câştige timp. 

— Cine a dat ordin să fie ucis milionarul Douglas? 

— Nick Collins, - zise coborându-şi glasul. 

— Deci aşa - am zis. - Nick Collins de la poliţia din Frisco, care 


are legături cu Sindicatul. 

Mă privi pieziş, probabil fiindcă nu mai ştia ce ştiu şi se temea 
să nu-mi spună ceva fals. 

— De când face parte din Sindicat, Piano? 

— Cred că de vreo doi ani. Cu puţin înainte intrase în poliţie. 

— Ce făcea înainte de asta? 

— Nu ştiu. Nu e de aici. Când l-am cunoscut lucra deja la 
poliţie. 

— A venit de la Chicago? 

— S-ar putea. Nu ştiu. 

— Dumneata, ca boss al Sindicatului la Frisco, n-ar trebui să ai 
fişa lui Nick Collins? 

Tăcu câteva secunde. Apoi zise: 

— Mi-a fost trimis de sus. A trebuit să accept hotărârea. 

— Deci aşa, - am zis. - Un poliţist corupt face cât greutatea sa. 
Unde este, Joe Filippo? 

— Cine? - mă întrebă, apoi zise calm: - Nu cunosc niciun Joe 
Filippo. 

— Bine. Să mergem mai departe, - am zis. - Nick Collins a 
ordonat uciderea milionarului Douglas. Şi cum a justificat? 

— N-a justificat în niciun fel. A telefonat la New York, mi-a 
poruncit să mă întorc imediat la Frisco şi i-a spus lui Di Luca să-l 
lichideze pe Douglas şi... pe dumneata. 

— De ce pe Douglas şi pe mine? 

Eddie Piano făcu un gest vag cu mâna. 

— N-am priceput de ce. Nici nu puteam să întreb. Nick Collins 
poate să dea ordine din cauza... ei, bine... din cauza poziţiei pe 
care o ocupă. 

— Care era rolul lui Max Gold în Sindicat? 

— Făcea treburi mărunte de informator. Nimic important. Îl 
cunoştea pe Nick Collins. Din cauza morţii lui Gold s-au complicat 
lucrurile aici, la Frisco. Nu i-a plăcut lui Collins. 

— Asta e. Altceva, Piano, ce ştii de Tony Hernande sau Antonio 
Hernandez? 

— Nimic. 

Se uită la pistolul pe care îl tineam în mână, apoi a faţa mea: 

— Te asigur, Maynard. Nimic. 

Respiră adânc şi mă întrebă cu vocea scăzută: 

— O să mă omori, Maynard? 


— Cred că nu. Dar asta depinde de tine. 

— Ti-am spus tot ce ştiu - zise neliniştit. - Dacă ar afla Nick 
Collins... 

— Aşa e - am zis. - Acum: cine au fost oamenii care l-au ucis 
pe Douglas? 

— Barney, „Baby” Dienst şi încă doi oameni de-ai lui Di Luca. 

Şi cine a primit sarcina să mă omoare? 

Piano dădu din umeri. li era greu să vorbească dar instinctul de 
conservare birui: 

— Cred că Barney, fiindcă a început imediat să organizeze 
acţiunea. Dar eu m-am întors la Frisco. 

— După ce te-ai întors la Frisco ai mai vorbit cu Collins? 

— Am vorbit, - şopti. - Mi-a dat ordine foarte stricte pentru 
Barney. Să-ţi supravegheze casa, era sigur că n-ai plecat din New 
York. Şi să-mi telefoneze imediat... 

Se opri, îşi scoase batista din buzunarul hainei şi îşi şterse 
fruntea. 

— Imediat... - am repetat. 

— Bine, imediat după ce te-ar fi ucis. 

— Aşadar prietenul Barney trebuie să te sune azi. 

Mă privi puţin intrigat şi zise! 

— Ce vrei să spui, Maynard? Cadavrele lor au fost găsite şi... 

Am lăsat să treacă câteva secunde, apoi am zis: 

— Vorbeşte, Piano. Vorbeşte. 

— Bine, dumneata i-ai omorât, nu-i aşa? 

— Când ai aflat de asta? 

— Acum câteva ore. 

— Şi ce ai de gând să faci acum? 

— Nu ştiu. 

— Atunci am să-ţi spun eu - i-am zis calm. - O să-l suni acum 
pe Nick Collins şi ai să-l chemi aici. 

Mă privi alarmat: 

— Pentru ce? 

— Chiar nu-ţi trece prin cap? 

— Maynard... 

L-am întrerupt printr-un gest cu capul: 

— O să-l suni pe Nick Collins şi o să-l chemi aici ca să 
vorbească cu tine. 

— Dar eu vorbesc cu el numai la telefon... 


— Îi vei spune să vină aici ca să vorbească cu tine - am 
insistat. - Că ai primit importante ştiri de la New York şi că 
trebuie să-i vorbeşti personal. Poţi să-i mai spui că cunoşti pe 
cineva care îi ştie adresa şi că trebuie să vină aici ca să 
vorbească cu persoana respectivă. 

Piano mormăi ceva nedeslusit, dar îşi reveni şi spuse: 

— S-ar putea sá nu mă creadă... 

— Dacă nu te crede esti un om mort, Piano. De asta poţi să fii 
sigur. 

Piano, însă, era sigur de asta. Aşa că zise disperat: 

— Poate cá nu dau de el. Poate să nu este acasă sau la 
prefectura poliţiei... 

— Asta te priveşte. Ar fi foarte rău dacă n-ai da de el. Chiar rău 
de tot. 

Patricia începu să bată cu pumnii în uşă. l-am zis lui Piano: 

— Scoală-te şi vino cu mine. 

L-am împins în faţă şi l-am dus până la dormitorul Patriciei. 
Apoi am scos cheia din buzunar, am deschis uşa şi l-am împins în 
cameră. 

— Piano, leag-o. 

M-am dus la şifonier, am scos două cravate şi i le-am dat lui 
Piano. 

— la-le - am zis. 

— Ce mai e şi asta, Eddie? Ce se întâmplă? - întreabă Patricia. 
- Să mă legi? la te uită la el, animalul... 

— Tine-ti gura, fetit-o - i-am zis. - Dacă nu taci, te fac iar să 
dormi. 

— Eddie... - zise Patricia şi îşi puse mâna pe gură îngrozită. 

— Hai, Piano - am insistat liniştit. - Leag-o si pune-i o botniţă. 
Aşa ca să stea cuminte până rezolvăm treburile. 

— Eddie, cine-i omul ăsta? Eddie... - zise Patricia aproape 
tipânad. 

M-am uitat la ea, am fácut doi pasi, am apucat-o de brat si am 
trântit-o pe pat. 

— Hai - am ordonat. 

Eddie Piano luă cravatele, se întinse peste Patricia, dar se 
întoarse imediat şi sopti: 

— Nu ştiu. N-am făcut niciodată aşa ceva... 

— Încearcă, Piano. Eşti obişnuit să porunceşti altora s-o facă, 


nu-i aşa? E uşor, cu puţină bunăvoință. 

Făcu o treabă destul de bună, chiar dacă am fost nevoit să-i 
dau indicaţii. Patricia stătea lungită pe pat cu mâinile si 
picioarele legate şi cu o batistă în gură. 

Eddie o privi amărât, apoi l-am dus în sufragerie, unde s-a 
aşezat pe un scaun cu capul în mâini. 

— Acum, Piano - i-am zis - trebuie să-l suni pe Nick Collins. 

Îşi luă mâinile de la ochi şi zise rar: 

— Dar de ce să fac asta, Maynard? Şi aşa ai să mă omori. 

L-am privit drept în ochi; 

— Dacă faci cum trebuie ceea ce ţi-am spus să faci, n-am sá te 
omor. În tot cazul dacă nu faci asta, nu voi întârzia prea mult ca 
să-ţi trimit un glonte în burtă. 

— Nick este şiret şi inteligent. Poate să bănuiască ceva, - zise 
aproape gemând. 

— Aşa e - am răspuns. - Dar n-avem încotro. Sună-l. Dădu trist 
din cap. 

— Asta vrea să zică: dacă nu mă omori tu, mă omoară el după 
aceea. 

— Raționamentul s-ar putea să fie corect - am zis - dar 
pericolul imediat se află în mâna mea dreaptă. 

Privi pistolul frecându-şi bărbia cu degetele tremurânde. 

— Şi unde vrei să ajungi, Maynard? In situaţia actuală ai vreun 
avantaj dacă mă omori? Ştii foarte bine că o crimă atrage după 
sine o altă crimă şi că... 

— Aşa e - l-am întrerupt făcându-mă că mă gândesc. 

— Problema e că ai doar cinci minute ca să vorbeşti cu Collins. 

Îşi plecă pentru câteva secunde capul şi îşi strânse genunchii 
cu mâinile. Apoi se sculă, luă receptorul, se aşeză în faţa mea şi 
începu să formeze numărul. Fruntea îi strălucea ca suprafaţa 
unei piscine într-o zi cu soare. 

Am aşteptat aproape un minut privindu-l în timp ce el făcea tot 
posibilul ca să nu se uite la amortizor. Apoi zise: 

— Nu răspunde nimeni acasă. 

Şi-mi întinse receptorul. 

— Aşa e - am zis. - Dă-mi portofelul şi agenda. 

Puse receptorul de o parte şi începu să scoată diferite lucruri 
din buzunare: chei, bricheta, batista, nişte hârtii, portofelul şi o 
mică agendă cu copertă castanie. 


Am deschis portofelul, m-am uitat repede prin el şi l-am pus de 
o parte. Apoi am luat agenda şi am văzut numai numere de 
telefon şi adrese ale unor persoane pe care nu le cunoşteam. Mi- 
am încreţit sprâcenele. 

— Ştii pe de rost tot ceea ce eşti interesat să ştii, Piano. Multe 
s-ar scoate de la tine dacă ţi s-ar spăla creierul. 

Înghiţi în sec şi îşi strânse iarăşi genunchii cu mâinile. Mi s-a 
părut că ar fi vrut să spună ceva, dar se opri. 

— Numărul de telefon al lui Collins este în carte? 

— Nu - sopti. 

— Ce numár are? 

Mi-a zis numărul. Am pus mâna pe telefon si am format 
numărul. Am aşteptat puţin, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am pus 
receptorul la loc. 

— Obisnuiesti să vorbeşti cu el când este la prefectura poliţiei? 
- l-am întrebat. 

— Foarte rar. Acuma, să ştii... 

— Bine - l-am întrerupt. - N-o să telefonăm la poliţie. Dar n-ar 
putea să fie acum în altă parte? 

— Pe cuvântul meu, Maynard, că nu ştiu. Vorbesc cu el din 
când în când şi aproape totdeauna îl sun acasă. 

Am făcut un semn cu capul şi l-am privit lung. 

— Cred că nu vrei să mă păcăleşti, Piano. Ar fi o idee 
prostească. Nici nu vreau să mă gândesc la asta. 

— Nu, Maynard, nu - zise grăbit. - Numărul pe care ţi l-am dat 
este numărul lui Nick Collins. 

— Locuieşte singur? 

— Cred că da. Cel puţin de câte ori l-am sunat acasă, a 
răspuns numai el. Încolo, nu ştiu nimic despre viaţa sa intimă. 

— Ce loc ocupă fetele în viaţa lui? 

— Nu ştiu. Nimic deosebit, din câte ştiu. 

— Nick Collins, pocăitul - am zis arătându-mi dinţii. - Cine ar fi 
spus asta acum opt ani? Cum se schimbă oamenii. 

O strălucire rapidă. Trecu prin ochii lui Piano. 

— Acum opt ani? - mi s-a părut că l-am auzit spunând. 

— Nu-i nimic, Piano. Mă gândeam cu voce tare. 

Am continuat să-i arăt dinţii legănând pistolul în mână. Piano 
era hipnotizat de ritual. După un timp zise: 

— Te asigur, Maynard, am spus numai adevărul. 


N-am răspuns şi am continuat legănatul pistolului. 

— Crede-mă, Maynard, eu... - insistă Piano oprindu-se dintr- 
odată. 

— Bine, Piano, ştiu. La ce oră ar putea să fie acasă Nick 
Collins? 

— Sincer să-ţi spun, nu ştiu. 

— Cu aproximaţie. 

Îşi strânse umerii. 

— S-ar putea să fi ajuns. În tot cazul peste puţin timp cred că o 
să fie acasă. 

— Bine. Sá mai aşteptăm puţin, - am zis. - Dacă vrei să 
fumezi, fumează. - Şi i-am arătat cu pistolul pachetul de ţigări. 

Piano acceptă ideea repede şi nervos. Scoase o ţigară din 
pachet, o aprinse şi trase un fum. Apoi respiră şi mă privi cu nişte 
ochi aproape prietenoşi. 

— Piano, - am zis trecându-mi uşor degetul arátátor de la 
mâna stângă peste buze, - cum se bagă poliţia în treburile 
acestea? 

Mă privi întrebător, apoi mai trase un fum şi zise: 

— Ca de obicei. Adulmecă urmele şi ne deranjează. 

— Şi nimeni nu le răceşte entuziasmul? Collins, de exemplu? 

— E greu de pus frână într-o chestie ca asta. Dar nici Sindicatul 
nu ajută. 

— De ce nu ajută? 

— Maynard. Chestiunile dintre Sindicat şi dumneata sunt... - 
cum aş zice... chestiuni particulare. 

— Aşa e - am zis. - Dar poliţia a găsit cadavre care nu mai sunt 
chestiuni particulare. Până la ce punct ati reuşit sá evitati 
amestecul poliţiei? 

Piano mai trase un fum, scutură ţigara în scrumieră şi se lăsă 
pe spate respirând greu. 

— Sindicatul a făcut să se evaporeze urmele, - zise coborând 
glasul. - Cunoşti metodele Sindicatului, nu e nevoie să ti le 
explic... 

— Poate că e nevoie, Piano. Ceea ce mă interesează este să 
ştiu dacă cineva ar putea să-şi aducă aminte de numele meu în 
faţa unui reprezentant al poliţiei. 

— Nimeni n-ar putea face asta, Maynard. Sindicatul 
camuflează tot ce ar putea să-l atingă. Doar dacă... 


— Doar dacă, ce? - am întrebat. 

Piano îşi mişcă uşor umerii. 

— Vreau să spun că Sindicatul va face totul ca să pună mâna 
pe tine, Maynard. Dar fără ca poliţia să se amestece. Nu putem 
lăsa poliţia să-şi vâre nasul în chestiunea asta. Toate afacerile 
noastre... 

Se opri ca să mă fixeze mai insistent mijindu-şi ochii. 

— Maynard - zise surprinzător de calm. - Sindicatul ar pierde 
mai mult decât dumneata dacă poliţia s-ar amesteca în treburile 
acestea. Nici nu înţeleg de ce te preocupă asta. 

— Piano - am zis şi eu foarte calm - asta a fost demult. Acum 
Collins vrea să-şi salveze pielea. lar pielea mea face cât a lui. 
Collins şi-ar putea aduce aminte că poate să pună poliţia pe 
urmele mele. În afară de asta, vreau să luminez puţin urmele. 

— N-o să facă asta - răspunse Piano. - Collins nu este 
Sindicatul. E doar o piesă. 

— Şi n-ar putea să trimită pe cineva să şoptească numele 
meu? 

— Nu. Sunt sigur că nu. 

Am dat din cap. 

— În tot cazul, Piano, mă gândesc că păstrez un cartuş pe 
ţeavă pentru un denuntátor posibil. 

Piano se foi puţin neliniştit. 

— Nimeni n-ar face asta, Maynard. Ar fi pentru prima oară. 

— Bine - am zis zâmbind. - Dar şi Nero a incendiat Roma doar 
o singură dată. 

Trase ultimul fum şi stinse ţigara în scrumieră. 

— Hai să-i mai telefonăm lui Collins acasă, - am zis. 

Am pus mâna pe telefon şi am format numărul. După cea 
sunat puţin cineva a răspuns de partea cealaltă a firului. 

— Alo? 

l-am dat telefonul lui Piano şi i-am făcut un semn cu capul. 
Conversatia a fost scurtă şi Piano s-a comportat foarte bine. 
Collins a muşcat din nadă şi a zis că vine peste o jumătate, de 
oră. Era o notă de satisfacţie în vocea sa, cel puţin aşa mi s-a 
părut. În tot cazul cred că ideea că ar putea să pună mâna pe 
mine i s-a părut deosebit de agreabilă. 

Piano, terminând de vorbit, îşi întinse picioarele şi mă privi cu 
nişte ochi obosiţi, aproape indiferenți. Mi s-a părut că văd în ei o 


întrebare, dar care nu trăda o stare de spirit neliniştită. „O sá mă 
omori?” părea să fie întrebarea. Dar în spatele ei nu părea să fie 
vreo teamă. Piano părea epuizat. Făcuse un efort foarte mare la 
telefon, apoi mai era şi amortizorul îndreptat spre el. Probabil că 
asta i-a epuizat, minut cu minut, capacitatea de a se teme. Părea 
o zdreantá, dar reuşea, chiar şi fără eforturi, să arate o oboseală 
demnă, şi o profundă dezamăgire. Cu un strop de resemnare ar fi 
fost în stare să primească un glonte în inimă fără ca asta să-l 
deranjeze prea mult. 

— Bine, Collins va fi aici peste puţin timp - zise coborându-şi 
ochii spre covor. - Acum poţi să faci ce vrei. 

— Aşa e - am zis. 

Am făcut câţiva paşi prin cameră ca să-mi dezmortesc 
picioarele şi m-am uitat pe fereastră. Piano şedea în fotoliu 
cuminte gândindu-se la lucruri, probabil neplăcute, care nu-l mai 
impresionau. 

— Piano - am zis văzându-i figura deprimată reflectată în 
geamul ferestrei - când vine Collins, o să sune la uşă? 

— Da - răspunse. 

— Dacă nu procedează normal, ca un om neprevenit, te trimit 
pe lumea cealaltă, Piano. 

l-am spus asta şi m-am întors spre el. l-am văzut privirea 
calmă, uşor acuzatoare. 

— Nu ştiu dacă bănuieşte ceva. Ai auzit conversaţia. Nu pot să 
fac nimic mai mult. 

— Să sperăm că totul va decurge conform planurilor mele, 
Piano. Aşa îmi place să văd lucrurile. 

M-am aşezat iarăşi în faţa lui şi l-am întrebat: 

— Câţi oameni mă caută şi în ce oraşe? 

— Bănuiesc, - răspunse cu ezitare, - bănuiesc că umblă multi 
după coada ta, dar mi-e greu să-ţi spun câţi. În toate oraşele 
controlate de Sindicat trebuie să fie oameni care te caută. 

— Nick Collins a iniţiat toată activitatea asta? 

Îşi plecă iarăşi ochii ca să răspundă: 

— N-a fost numai Collins. Ştii ce gândeşte şi Di Luca... 

— Dar dumneata la ce te gândeai? - l-am întrerupt. 

Pe faţa lui Piano apăru o umbră de zâmbet. 

— Aşa stau lucrurile, Maynard. Cum ai fi vrut să fie? i-am întors 
umbra de zâmbet. 


— Mă interesează să ştiu de câţi asasini trebuie sá mă apăr. 

— Înţeleg ce vrei să spui, Maynard, - zise Piano. - Pot sá-ti 
spun doar că Sindicatul nu se opreşte până nu-şi rezolvă 
problemele. 

— Aşa e, - am zis. - Chiar dacă îl trimit pe Nick Collins la 
groapa comună activitatea o să crească? 

A urmat un moment lung de tăcere, după care Piano zise: 

— Depinde. 

Cuvântul a fost spus limpede şi concis. Piano îl spusese 
eliberându-se, parcă, de un secret pe care îl ţinea între dinţi. 

— Depinde? - am întrebat învărtind pistolul în mâini. 

— Bine - zise desfăcându-şi gulerul, - vreau să spun că 
Sindicatul n-o să se simtă obligat să se mişte mai repede. Nick 
Collins nu prezintă importanţă pentru Sindicat. 

— Nu prezintă importanţă? 

— Bine, nu într-atâta cât ai putea să crezi. Faptul că este 
poliţist nu înseamnă că Sindicatul... 

Se opri şi a trebuit să-l întreb: 

— Ce anume? 

— Nu înseamnă că Sindicatul nu poate trăi fără el, ba chiar s-ar 
putea să aibă motive serioase ca să dorească să scape de el. 

— De exemplu? 

— Ei bine, Collins abuzează de autoritatea sa. Unii spun că 
marilor boşi nu le plac anumite libertăţi pe care şi le permite. 

— De exemplu? - l-am întrebat iarăşi. 

— Nu pot să precizez, - răspunse Piano evaziv. Chiar dacă aş 
vrea să-ţi spun, nu pot fiindcă nu ştiu. 

Am lăsat să treacă câteva secunde şi l-am întrebat: 

— Adică dumitale, chiar şi dumnitale, ti-ar face plăcere să-l 
vezi pe Nick Collins trimis pe lumea cealaltă. 

— De ce spui asta? 

— Fiindcă asta am înţeles din cuvintele dumitale. Pot să 
presupun că sunt destule lupte interne în Sindicat. Era de 
prevăzut. În toate marile organizaţii sunt astfel de ciocniri: 

Pe faţa lui Piano apăru vag un surâs trist. 

— De aceea preferi solitudinea? - întrebă. 

— De multe ori şi unul singur e prea mult. Sunt destule 
contradicții şi într-un singur om. Dar să mergem mai departe. Voi 
fi evidenţiat prin ordin de serviciu dacă îl ucid pe Nick Collins? 


Piano zâmbi iarási. 

— După cum stau lucrurile, multumirile care ti se pot aduce nu 
anuleazá necesitatea fundamentalá de-a fi ucis. Stii, Maynard, in 
toate există o reacţie în lanţ. Nici dumneata nu vrei să te opresti. 

— Nu pot, Piano, nu pot, - am răspuns. 

M-am uitat la ceasul de la mână. Am rămas câteva clipe pe 
gânduri. Piano nu se mai uita la pistolul, meu. Fixa un punct din 
spatele meu desprinzându-se, parcă, de un conflict consumat şi 
care nu-l mai privea. 

La un moment dat respiră adânc, mă privi şi mă întrebă! 

— După ce vei rezolva problema lui Collins ce vrei să faci? Am 
zâmbit. 

— Voi căuta să termin cu afacerea asta. Să dau reprezentatia 
finală. 

Îşi strânse ochii. 

— Povestea nu se termină aici? 

— Nu, - am zis. - Dar sper că sfârşitul nu este departe. Am 
obosit şi eu, Piano. Să ucizi oameni este o sarcină istovitoare, 
mai ales pentru că trebuie să aştepţi mult şi e un anumit ritual. 
Este o sarcină de specialist, ceva ce reclamă o specializare 
nervoasă. Dumneata, care eşti din Sindicat, ai o idee despre 
asta, dar dumneata nu ucizi. Eşti în afara atmosferei. Faptul că 
nu te afli în mijlocul lucrurilor că nu urmăreşti ţinta, că nu 
distrugi, ceea ce trebuie să fie distrus, cu propriile mâini, te 
scuteşte de situaţii limită. Am trecut de atâtea ori prin situaţii 
limită încât m-am ales cu un ulcer la stomac. Trebuie mereu să 
fugi ca Sammy Glick, nu ca să fii primul, ci ca să ajungi la finis. 

Am făcut o pauză, apoi am zis: 

— Nu ştiu de ce ti-oi fi spunând toate astea, Piano. Cel puţin ai 
priceput ceva? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Bine - am zis. Şi am început să fluier încet. 

Piano mă privi. 

— Asta-i din cauza singurătăţii, Maynard. Simti nevoia să 
vorbeşti. Dacă ai fi avut vreun prieten, ti-ar fi fost mai uşor. 

— Am un prieten, Piano. Dar cu el nici n-am nevoie să vorbesc, 
cel puţin despre treburile acestea. 

— Cassino? - întrebă. 

— Poftim? 


— Cassino e marele dumitale prieten? 

— Nu, nu e Cassino. 

A dat din cap. 

— Dar te înţelegi bine cu Cassino. 

— Crezi că interesează faptul că te înţelegi bine cu cineva? 

— Nu. 

— Aşa că vezi cum e. 

Ne-am uitat unul la altul aproape cu simpatie. 

„Dragul meu Eddie Piano, furnică umană, săracul de tine”. 

La un moment dat mă întrebă: 

— Te-ai gândit cum o să rezolvi cazul meu? 

— M-am gândit. 

— O să mă... - îşi luă ochii de la mine şi tăcu. N-am zis nimic şi 
am aşteptat să aud ce spune. 

Îşi întoarse ochii şi mă privi în faţă. 

— O să mă ucizi? 

l-am făcut semn cu capul că nu. 

— Nu te-ai gândit că te complici mai puţin dacă mă ucizi? - 
insistă cu o luciditate impulsionată de o mare dorinţă de a trece 
printr-o situaţie limită. 

— De ce? 

— Bine... - zise. - Ştiu atâtea lucruri. 

— Scuteşte-mă de situaţii ridicole, Piano, - am răspuns - Sunt 
atâţia oameni care ştiu multe lucruri. II ucid numai pe cel pe care 
trebuie să-l ucid. Dacă rezolv cazul lui Collins, aşa cum sper, 
dumneata rămâi în viaţă, eventual o să te urmărească Sindicatul. 
În tot cazul, noi suntem mereu urmăriţi de cineva. lar Sindicatul 
nu e mai rău decât alţii. 

— Te joci cu cuvintele - zise aşteptând câteva clipe. 

— Aşa e - am răspuns. Am făcut o pauză şi mi-am zis - Nick 
Collins trebuie să sosească. 

A mai trecut puţin timp şi Piano zise: 

— AŞ mai fuma o ţigară. 

— Fumează - i-am răspuns: _ 

Piano aprinse o ţigară. M-am uitat la ceas. Incepeam să mă 
neliniștesc, îmi simţeam ulcerul. 

— Ai lapte în casă. Piano? 

— Lapte? 

— Da. Lapte. Lapte de băut. 


— Am. Trebuie să fie în frigider. 

— Atunci hai împreună. Trebuie să beau nişte lapte căci mă 
doare stomacul. 

Ne-am ridicat şi ne-am dus la bucătărie, eu am rămas la 
intrarea în coridor cu ochii la uşa de la intrare şi în același timp la 
mişcările lui Piano. Piano umplu un pahar cu lapte şi mi-l dădu. 
Apoi ne-am întors în sufragerie. La mijlocul drumului mă întrebă: 

— Patricia...? 

— Las-o acolo. E cuminte. 

Piano se aşeză pe sofa iar eu m-am dus la fereastră ca să văd 
dacă nu vine Collins. Apoi am băut jumătate din paharul cu lapte, 
m-am întors repede lângă Piano şi m-am uitat la pistol. L-am 
strâns mai tare în mână, mă simţeam mai sigur strângându-l în 
mână, cu oţelul lipit de piele. „Nick Collins, întârzii, ştii tu oare, 
chiar dacă nu poţi fi sigur, că moartea te aşteaptă? Nick Collins, 
scriem ultima pagină a poveştii. Poate că fac un mare serviciu 
omenirii că te bag într-un coşciug, dar cred că-mi fac un serviciu 
şi mai mare. Am nevoie de puţină linişte. Olga. Nu grăbi timpul, 
Maynard. Vezi dacă eşti în stare să laşi timpul să se scurgă 
normal”. 

Soneria de la uşă era să mă sperie. Am ridicat pistolul spre 
Piano care îşi strânse mâinile şi îşi încreţi sprâcenele de frică. Se 
sculă şi trecu în faţa mea. M-am oprit lângă cuierul de la intrare 
şi i-am făcut un semn cu pistolul să deschidă. Mă mai privi o 
dată, ca şi cum s-ar fi despărţit de ceva, poate din respect pentru 
persoana sa. Apoi deschise uşa. 

Nick Collins intră şi se pomeni în faţa pistolului meu. Am simţit 
că nervii mi se relaxează şi durerea din stomac dispăru. 


UNSPREZECE 


M-am uitat la Piano şi i-am zis: 

— Ar fi mai bine pentru dumneata să nu auzi discuţia. Să 
mergem în dormitor unde Collins o să te lege. - Am zâmbit. - O 
să stai lângă Patricia. 

Am deschis uşa dormitorului, m-am dus până la şifonier, am 
scos de acolo două cravate şi am zis; 

— Collins, leagă-l pe Piano şi pune-i şi un căluş. 

Patricia, culcată în pat, mă privea cu ochii ei verzi, plini de 
exasperare şi de furie. 

L-am lăsat pe Piano lângă Patricia şi m-am întors cu Collins în 
sufragerie. L-am perchezitionat, i-am luat pistolul şi i-am spus să 
se aşeze pe canapea. 

Se aşeză cu cele nouăzeci de kilograme ale sale. Avea părul 
bălai, tuns foarte scurt şi nişte ochi de un albastru foarte clar, 
reci ca marea de la Polul Nord. 

— O să mă omori? - mă întrebă. 

Toţi îmi puneau această întrebare dar faptul că Nick Collins mă 
întreba, m-a făcut să râd. 

— Eşti al treilea, om de pe lista mea - i-am răspuns. 

— Hm - bombăni Collins. 

— L-ai prins pe T.R. Douglas iar eu te-am prins pe dumneata. - 
am continuat. 

— Şi de ce să mă omori? - mă întrebă de parcă ar fi vrut să 
ştie unde am de gând să-mi petrec concediul. 

— Pentru că am ajuns primul. Concurăm amândoi, nu-i aşa? 

Era un adversar dur, extrem de calculat. Acuma, însă, căzuse 
în capcană şi n-aveam de ce să vărs lacrimi pentru el. Singurul lui 
gând era să câştige timp şi teren. Nu-şi făcea iluzii în privinţa 
superiorității mele cu arma în mână dar avea încredere în 
posibilităţile sale. Era un inamic care nu accepta să piardă 
războiul. 

— Nu ştiu de ce dar parcă era ceva în vocea lui Piano care a 


sunat fals. Dar n-am vrut să-i acord vreo importanţă. Am tratat 
cu dispreţ impresia asta de moment. Niciodată nu trebuie să 
dispretuim impresiile de moment - zise cu o ironie suavá, puţin 
ciudată. 

— Aşa e - am zis. 

— lată-mă aici, în faţa ta, - continuă, - obligat să-ti accept 
condiţiile. Realmente, Maynard, nici nu puteam să bănuiesc că mi 
s-ar fi putut întâmpla aşa ceva. 

— Aşa e - am răspuns. 

Zâmbi. Era un zâmbet mecanic, îngheţat. 

— Dacă nu te-aş fi recunoscut după pistolul cu amortizor, te-aş 
fi recunoscut după acest „aşa e”, care e cartea ta de vizită. In 
orice caz sunt în mâinile tale. Poate că am putea trata 
chestiunea. 

Zise asta în modul cel mai firesc, convins de ceva, probabil de 
posibilităţile sale sau poate de eventuala mea necinste. 

— Şi ce-ai putea să-mi oferi, Collins? 

— Depinde de ce vrei? 

— Vreau să-mi spui unde este Joe Filippo. Cel de-al patrulea. Si 
vreau să-mi mai spui câte ceva. 

— Şi după aceea? 

— Ce după aceea? 

Individul zâmbi. 

— Dacă am să-ţi spun unde este Joe Filippo, asta în cazul în 
care ştiu, vei trece peste cadavrul meu şi te vei duce să-l cauţi, 
nu-i aşa? In cazul acesta afacerea nu mă interesează. Vezi şi 
singur că n-am niciun avantaj. 

— Aşa e, - am zis. - Dar pot să te ucid peste un sfert de oră 
sau chiar peste o oră. Şi cu cât vei trăi mai mult, cu atât ai mai 
multe posibilităţi să ieşi din situaţie. 

— E greu - zise cu ochii reci. - Eşti un profesionist. Am puţine 
şanse. Singurul lucru pe care pot să-l încerc este să ne tocmim. 

— Şi ce ai putea să-mi dai în schimb? - l-am întrebat. 

— Vrei informaţii - zise coborându-şi vocea. - Dar informaţiile 
nu-mi salvează viaţa. Şi cum eşti un profesionist, singurul lucru 
pe care pot să ţi-l ofer sunt banii. 

N-am zis nimic. Collins aşteaptă câteva secunde, apoi 
continuă: 

— Ştiu că ţi-am omorât găina cu ouă de aur, Maynard. Cu T.R. 


Douglas aveai treaba asigurată. Din motive de apărare l-am scos 
pe T.R. Douglas din joc. Şi tu ajungeai la morgă dacă puneam 
mâna pe tine. Dar situaţia s-a inversat. Acum sunt gata să 
compensez dauna pe care ţi-am pricinuit-o prin dispariţia 
milionarului. Ştiu că ai primit patruzeci de mii de dolari avans. Ai 
îndeplinit jumătate din contractul cu Douglas şi ai mai fi primit 
patruzeci de mii dacă ai fi terminat operaţiunea. 

Collins făcu o pauză dar eu am continuat să tac. 

— Aşadar - zise el rar, - îţi ofer următoarele condiţii: patruzeci 
de mii de dolari ca să stai cuminte şi să nu mai faci nimic. În asta 
intră, bineînţeles, şi viaţa omului care stă în faţa ta. - larási 
zâmbi. - Nu se obişnuieşte să-i oferi bani unui om numai ca să nu 
facă nimic. Este foarte avantajoasă propunerea pe care ţi-o fac, 
Maynard. 

— Aşa e - am zis auzind de foarte departe propria mea voce. 

— Maynard - zise Collins, numai că mie îmi venea foarte greu 
să-l ascult. Era ceva în mine gata să izbucnească dintr-o clipă în 
alta - eşti un realist, trebuie să fii. Deoarece eşti cel mai bun 
dintre profesionişti. Ştiu bine că există scrupule în anumite 
situaţii, dar un om se cântăreşte după capacitatea sa de a ieşi 
din orice situaţie, de a vira în favoarea sa şi de a merge înainte. 
Bineînţeles că poţi să presupui că după aceea n-am să te las în 
pace şi că am să te urmăresc ca să te lichidez. Iti garantez că nu 
aceasta este intenţia mea deşi pentru patruzeci de mii de dolari 
merită să te expui şi acestei probabilitáti. Este un preţ bun, chiar 
dacă implică riscul de a fi după aceea urmărit. 

— Unde e Joe Filippo? - i-am răspuns printr-o întrebare. Şi nici 
nu mai ştiu dacă vocea ce s-a auzit era a mea. 

— Hm, - făcu Collins. 

l-am văzut ochii stráfulgerati de teamă. 

— Unde e Joe Filippo? - am repetat. 

— Bine, - zise trecându-şi arătătorul de la mâna dreaptă peste 
sprâncene, - efectiv nu ştiu unde este Joe Filippo. Dacă îl 
întâlneşti, totuşi, poţi să-l lichidezi. Înțelegerea noastră se referă 
numai la mine şi... 

— Vreau informaţii privitoare la Joe Filippo. 

Îşi strânse puţin buzele înainte de a răspunde. 

— Sincer nu ştiu. Singurul lucru pe care pot să ţi-l spun este că 
nu l-am mai văzut de ani de zile. 


Când am tras ştiam că n-am să-l nimeresc dar vroiam ca sá fie 
sigur că al doilea glonte va intra în el. Collins auzise zgomotul 
pistolului şi zgomotul glontelui intrând în canapea la un deget 
depărtare de braţul său stâng. Dintr-odată, se făcu mai serios. 

— Maynard... - zise. 

L-am privit. Ştia că dacă nu-mi dă nicio informaţie cel de-al 
doilea glonte nu va întârzia. Ca să-l evite zise: 

— Nu ştiu unde e Filippo. Acum câteva luni l-am întâlnire la 
Chicago, la fosta lui amantă, Lilly Lilliput. E patroana unui bar din 
oraş. „Furtuna”. 

Collins vorbea repede, parcă cu teama să nu-i întrerup fraza cu 
un glonte. 

— Face parte din Sindicat? 

— Nu - şopti - N-are nimic de a face cu Sindicatul. 

— De când s-a despărţit Filippo de ea? 

— De ani de zile. Dar cred că ea trebuie să-i ştie adresa. Am 
făcut o pauză după care am întrebat; 

— Câţi oameni are Sindicatul la Chicago? 

Mă privi puţin pieziş: 

— Câţiva - îmi răspunse. 

— Câţi? 

— Bine, nu ştiu câţi. Bănuiesc că destui. 

— Aşa e. Ty Rouse tot mai e boss la Chicago? 

— Da. 

Am tăcut câteva clipe privindu-l. Apoi i-am zis: 

— Îi vei da un telefon lui Rouse ca să-şi trimită oamenii la 
Frisco deoarece ai dat de mine. 

Collins îşi miji ochii încât păreau ca două crestături albastre şi 
reci. 

— Să-i telefonez lui Rouse ca să..? 

— Exact. 

— Înţeleg, - zise blând. - Vrei să ai câmp liber la Chicago. 

— Exact. 

— Dar cine îţi spune că Sindicatul acordă atâta importanţă 
acestui caz încât să-şi trimită oamenii la Frisco? 

Ara zis clar, pe silabe: 

— Cred că acordă. Sunt extrem de interesaţi să mă facă să mă 
opresc. Şi chiar dacă Rouse consideră că nu este absolut 
necesar, n-o să meargă el împotriva unui ordin de la Nick Collins. 


O sá-i spui cá obiectivul numárul unu al Sindicalului este cáderea 
lui Maynard si el trebuie sá stie asta având in vedere ordinele pe 
care le-a primit pentru eventualitatea in care individul acesta s-ar 
afla la Chicago. Aşadar, o să-i spui, cá Maynard se află la Frisco şi 
că toţi oamenii disponibili să fie trimişi aici pentru ca vânătoarea 
să se facă repede şi curat. 

— Hm - făcu Collins scărpinându-şi vârful nasului cu degetul 
arătător de la mâna stângă. 

Am îndreptat pistolul spre locul unde ar fi trebuit să fie inima 
lui Collins. 

— În felul acesta ei vor veni încoace în timp ce eu mă voi duce 
acolo. 

— Şi cum rămâne cu mine - mă întrebă. 

— O să vedem după aceea. 

— Şi ipoteza unei înţelegeri între noi doi? 

— Collins, nu poate fi vorba de nicio înţelegere până când nu-l 
suni pe Rouse. După cum vezi, vreau să aflu la Chicago adresa lui 
Fillippo. Fillippo e ţinta finală. Ultimul cartuş îl păstrez pentru el. 

Collins îşi plecă puţin capul şi îşi încreţi sprânceana de parcă s- 
ar fi gândit şi l-ar fi durut. 

— Tu, Maynard, ai un amortizor în mână şi hotárásti, - zise 
ridicându-şi ochii spre mine. - Nu înţeleg însă de ce refuzi 
patruzeci de mii de dolari. Setea de răzbunare nu are nicio 
justificare. Nici nu e problema ta, era a lui Douglas. Sunt gata să-l 
înlocuiesc pe Douglas şi te faci că nu pricepi. 

Tăcu câteva secunde, apoi zise: 

— Poate că mă urăşti? 

— Nu discut cu tine anumite probleme, Collins. Doar ţi-am mai 
spus că putem ajunge la o înţelegere numai după ce îl suni pe 
Rouse. 

— Hm - făcu iarăşi. 

— Aşadar - am continuat, - tu trebuie să-i telefonezi lui Rouse 
şi să-i prezinti în aşa fel situaţia încât lucrurile să decurgă după 
aceea aşa cum vreau eu. 

— Bine - zise. Era o notă de eroism în calmul său, deşi ştia că |- 
aş fi ucis pe loc dacă n-ar fi telefonat. 

Peste o jumătate de oră l-am întins pe canapea cu ochii 
deschişi şi un glonte în inimă. Murise fără să încerce să scape 
deoarece l-am ucis într-un moment în care nu se aştepta, după o 


întrebare stupidá la care se pregătea să răspundă. Între timp 

vorbise cu Rouse şi „băieţii din Chicago se pregăteau sá 

călătorească la Frisco urmând să-i telefoneze acasă lui Collins 

imediat după sosire. Bineînţeles că nimeni nu le va mai 

răspunde. lar când Eddie Piano se va elibera de cravate, va găsi 

corpul cadavrului lui Collins în sufragerie şi va avea probleme. 
Dar cine nu are probleme? 


DOISPREZECE 


Trecuse multă vreme de când nu mai fusesem la Chicago. Este 
un oraş care nu-mi place deoarece mă simt în el, din motive 
ciudate, ca un străin care nu cunoaşte limba. Oraşul îmi sugera 
idei neplăcute, cum se întâmplă uneori când îţi aminteşti de 
feţele unor oameni sau de cuvintele lor. Probabil că ghicisem în 
spatele clădirilor oraşului o murdărie morbidă, un şuvoi de 
gânduri şi de acţiuni din cele mai corupte. Cred că Chicago este 
oraşul în care oamenii face cele mai multe schimburi cu lucruri 
abjecte. Este un blestem care apasă asupra oraşului. Şi nu eram 
eu vinovat că atmosfera aceasta mă deprimă şi mă dezgustă. 

M-am dus la un hotel mai puţin cunoscut, m-am înregistrat, m- 
am urcat în cameră, am făcut un duş şi m-am culcat gol pe pat 
pentru o jumătate de oră aşteptând să vină noaptea şi căldura să 
mai scadă puţin. „Maynard, trebuie s-o găseşti repede pe Lilly 
Lilliput şi să afli unde e Joe Filippo. Acum, mai mult ca oricând, 
timpul te grăbeşte. Olga, te sărut de la distanţă”. 

Aerul condiţionat mi-a răcorit corpul. Apoi m-am sculat, m-am 
bărbierit şi mi se făcuse dor de pick-upul meu. Mi-ar fi făcut 
plăcere să ascult ceva, dar ceva ales. Am deschis geamantanul, 
mi-am aranjat lenjeria prin sertarele din comodă şi am închis cu 
cheia tocul de la amortizor în şifonier. M-am îmbrăcat. Am 
coborât în hol şi am căutat adresa barului „Furtuna” în cartea de 
telefoane. Am găsit-o, mi-am scris-o pe o bucăţică de hârtie şi 
am zâmbit gândindu-mă că metodele unui bun profesionist 
arareori diferă deoarece trebuie să corespundă tuturor situaţiilor. 
„Un bun asasin profesionist, Maynard, este ca un bun actor, ca 
un bun politician sau ca un bun vânător de piepteni. Important 
este să ştii ce ai de făcut şi să fii eficient. lar în cazul tău, să fii şi 
sobru pe deasupra”. 

Când am intrat la „Furtuna” m-am uitat de jur împrejur şi m- 
am aşezat, ca de obicei în situaţii similare, cât mai departe de 
societate. Este, într-adevăr, ceva sordid în baruri, în aerul dezolat 


al bárbatilor beti, al expectativei candidatilor la betie, al femeilor 
ce-şi fac veacul pe acolo; aşteptând sá îmbătrânească. Nu m-am 
dus direct la bar ci am ales o masă luminată mai discret şi m-am 
aşezat astfel încât să pot cuprinde cu privirea tot salonul din locul 
în care mă aflam. 

Salonul era mai mare ca de obicei cu un bar lung în partea 
dreaptă şi nişte lumini roşii firave. Erau multe oglinzi în toate 
părţile încât aveai impresia că era doar o singură oglindă enormă 
pe care cineva a spart-o în bucăţi aşezând-o apoi, artistic, pe 
pereţi şi pe tavan. Era o atmosferă grea, innábusitoare si 
cetoasá, prin care pluteau zdrente de fum albastru de ţigară, cu 
tonuri violete şi portocalii ce se destrămau în faţa luminilor roşii. 
Ca în toate barurile din lume, bărbaţii erau trişti, în haine de 
culoare închisă şi priveau undeva departe sau în propriul lor 
suflet iar femeile îşi târau şoldurile printre mese, îşi arătau 
picioarele, fumau şi îşi roteau privirile de jur împrejur. 

Se apropie o umbră acoperind albeata feţei de masă. Mi se 
puse în faţă o sticlă de whisky. Mi-am ridicat ochii şi i-am spus 
omului în haină albă care încă nu-şi terminase treaba: 

— Mulţumesc. Doar apă minerală. 

Omul zâmbi. Era brunet şi puternic cu o faţă rotundă şi 
strălucitoare. 

— Sunteţi primul client din luna aceasta care îmi cere doar apă 
minerală. 

— Ulcerul - am zis. 

— Am avut - răspunse făcând cu ochiul. - Dar nu e cazul unui 
regim prea sever. Ulcerul este ca o femeie. Nu poţi să ai prea 
multă încredere în el. 

— Aşa e - am zis. Şi i-am zâmbit. 

Individul s-a întins peste masa mea şi veselia de pe faţa sa 
deveni şi mai evidentă. Era singurul care respira a veselie din 
jurul meu. 

— Dacă vreţi vă aduc un cocteil foarte puţin alcoolizat. Ulcerul 
nici n-o să-l simtă. Este o reţetă de a mea. Este mult mai plăcut 
decât apa minerală. 

— Fie - am răspuns. 

Individul îmi făcu iarăşi cu ochiul şi se duse cu sticla. O 
roşcovană de la bar, la vreo zece metri de mine, se întoarse 
pentru a treia oară aruncându-mi o privire fugară. Peste puţin 


timp a venit si chelnerul cu o băutură gălbuie într-un pahar înalt 
şi subţire, mi-l puse pe masă si-mi zise: 

— Mă numesc Fred. 

— Foarte bine - am zis. Şi iarăşi i-am zâmbit. 

Individul mi-a mai făcut un semn cu ochiul, probabil că era tic 
sau obişnuinţă, în tot cazul am bănuit că era un gest maşinal în 
semn de simpatie. „Maynard, nefericitule, muscă zăpăcită în 
pustiul vieţii, îngropată într-un mormânt în care se bea whisky 
până când ochii devin sticloşi, Maynard, omul dracului, mai sunt 
oameni care se uită la tine şi îţi fac cu ochiul fără griji, ca şi cum 
totul s-ar reduce la un semn făcut cu ochiul. Dragul meu Fred, 
membru al acestui club de ulcer, şi tu ţi-ai vindecat ulcerul, deşi, 
s-ar putea, să nu fi avut niciodată. Ulcerul este o stare de spirit, a 
zis nu ştiu cine. Aşa e, Maynard. Lucrurile sunt aşa cum sunt. Nu 
se pot cumpăra piramidele din Egipt. lar eu, domnilor şi 
doamnelor, trebuie să dau de Lilly Lilliput, trebuie să scriu încă 
un paragraf şi să fac amortizorul să şuiere ca să-l reducă pentru 
totdeauna la tăcere pe Joc Filippo. Şi mai sunt atâtea lucruri de 
făcut, trebuie să beau lapte din cauza stomacului, să-mi curát 
arma, să-l ascult pe Mozart, să-l citesc pe Dos Passos şi pe 
Celine, să fac dragoste. Olga. Nu te grăbi, Maynard, nu te grăbi la 
nimic. Avioanele cu reacţie...” 

Cineva, în picioare, zise în dreapta mea: 

— Pot să mă aşez şi eu? 

M-am uitat în sus. Era roşcovana. Avea ochii încercănaţi si 
genele foarte lungi. Când zâmbea făcea gropite în obraz. Nu era 
nici tânără, nici bătrână. Era la vârsta lucrurilor coapte. Era înaltă 
şi avea pudoarea femeii care ar fi vrut să stea cu mine dar 
aştepta s-o invit eu. Era ziua în care oamenii căutau în mine nu 
ştiu ce şi asta mă surprindea deoarece eram la Chicago, oraşul 
cel mai respingător din lume. Poate că, totuşi, nu e? 

— Luaţi loc - i-am spus. 

Se aşeză în faţa mea, îmi aruncă o privire fugară, zâmbi şi îşi 
puse mâinile pe masă. 

— Eşti un solitar - zise. 

— Ce vrei să bei? - am întrebat-o. 

— Whisky. 

Făcu un semn cu capul şi Fred, din fundul salonului, îi făcu un 
gest că a înţeles. 


— Eşti solitar şi mai eşti şi dur. 

— Poftim? 

— Eşti dur - repetă mişcând-şi genele. 

— Aşa e - am zis. 

— Ce bei? 

— Ceva inventat de Fred. 

Aprinse o ţigară şi suflă fumul spre salon. Avea mâini albe si 
lungi, unghii îngrijite dar fără lac. Mâinile erau mai albe decât 
gâtul, gâtul mai alb decât faţa dar toate se potriveau perfect. 
Alternanta tonalitátii pielii era suavă ca tot ce e armonios. 

— E bună? - mă întrebă. 

— Ce să fie bună? 

— Băutura. 

— Nu e rea. E puţin dulce. Dar are şi ceva amărui care o face 
să nu fie gretoasá. 

Fred se apropie de noi, îmi zâmbi şi îi aşeză în faţă un pahar cu 
whisky. 

— Să o las? - mă întrebă arătându-mi cu degetul sticla de pe 
tavă. 

— Las-o - am zis. 

Puse sticla pe masă şi se îndepărtă. Roşcovana îşi trecu mâna 
dreaptă peste părul de lângă ureche şi zise: 

— Mă cheamă Cinthia. 

— Ai un nume frumos. 

— Constat - zise după câteva clipe - că eşti un interlocutor 
fascinant. 

Am zâmbit. 

— Depinde. 

— Vrei să spui că nu-ţi place compania mea? 

— N-am spus asta. În momentul acesta eşti chiar odihnitoare. 

— Ca o pilulă? 

Am tras o inghititurá din băutura mea. 

— Nu e cazul să faci asemenea comparații. 

Îşi puse mâna stângă sub bărbie. 

— Eşti un tip ciudat - zise fixându-mă mai atent. 

— Ciudat, cum adică? 

— Nu ştiu - zise ezitând. - E ceva straniu în tine, dar nu e 
neplăcut. Femeile obişnuiesc să se îndrăgostească de tine? 

— Nu - am zis. 


— Evident, acesta era răspunsul - observă cu un aer gânditor. 
- Obişnuieşti să baţi femeile şi să le iei banii? 

— Poftim? 

— Nu te uita la ce spun - zise zâmbind. - Dar să ştii că nu sunt 
beată. Uneori vorbesc aşa. Dar nu din răutate. 

— Ştiu, Cinthia. 

Îşi stinse ţigara în scrumieră şi mă privi cu nişte ochi serioşi. 

— Într-adevăr eşti un tip deosebit. 

— Deosebit? 

— Da. Nu-i aşa că nu te interesează nimic? 

Am răsucit paharul între degete şi am dat din umeri. 

— Bine - zise după puţin timp. - Vrei să plec? 

— Nu. Mai stai. 

— Foarte bine. Pot să te întreb câte ceva? 

— Poţi - am zis şi i-am zâmbit. 

— Bine, acum mă simt mai bine - zise zâmbind. - De unde vii? 

— De departe. 

Îşi mai aprinse o ţigară şi-mi aruncă două priviri rapide, una 
după alta, înainte de a-şi opri ochii pe pahar şi de a-mi spune: 

— Ai venit să cauţi ceva? 

— Am venit să vorbesc cu Lilly Lilliput. 

— Ea e punctul tău slab? 

— Am foarte multe puncte slabe, dar ea nu face parte din ele. 

— Atunci ce vrei de la ea? 

— Nimic deosebit. Vreau să-i transmit ceva din partea unui om 
pe care l-am cunoscut. Sunt în trecere şi aş vrea să vorbesc cu 
ea, dacă o văd. Cred că ea e patroana acestui bar? 

— Ea e - zise cu o voce calmă şi gânditoare. - Poate că e 
numai asta, dar poate că nu e. Ai întrebat de ea? Pe Fred? 

— Nu. Am vrut mai întâi să văd ce-i în jur. 

Continua fumând şi suflând fumul în sus. Mi-am terminat 
băutura şi m-am dat pe spate. 

— Pot să-l chem pe Fred? 

— Poţi - am răspuns. 

— Cu lipsa asta de interes s-ar putea să termini mergând cu ea 
la pat? 

Am zâmbit dar n-am spus nimic. 

— E o femeie coaptă şi interesantă. 

— Nu ştiu. N-o cunosc, - am răspuns. 


— Foarte ráu. 

M-am aplecat iarăşi spre masă şi am întrebat-o: 

— O fi aici? 

— Tot ce-i posibil - răspunse. - întreabă-l pe Fred. Te grăbeşti? 

— N-am de ce. 

— Atunci să mai stăm puţin de vorbă. Te deranjează? 

— Nu, nu mă deranjează - am zis. - Dar despre ce să vorbim? 

— Despre ceva care te interesează. Aş vrea să ştiu ce te 
interesează ca să nu te plictisesc. 

— Eşti simpatică - am zis - dar mi-e greu să găsesc acum ceva 
care să mă intereseze, în afară de posibilitatea de a vorbi cu Lilly 
Lilliput. După cum vezi, asta m-a adus şi este singurul motiv 
pentru care mă aflu aici. Nu sunt omul care să-şi piardă vremea 
prin baruri, cheltuindu-şi orele de pomană. Altfel îmi folosesc 
vremea. 

Îşi miji ochii lăsându-mi impresia că a descoperit ceva plăcut în 
cuvintele mele. 

— Cum? 

— Poftim? - am zis uitându-mă într-o parte să văd dacă nu vine 
Fred. 

— Cum îţi foloseşti vremea? 

Mi-am pus arătătorul pe marginea paharului gol. 

— Nu te mai gândi la asta, Cinthia. N-am de gând să merg cu 
tine la pat. 

Se făcu serioasă. Vroia, chiar, să fie dură. 

— De ce? Eşti fătălău? 

Mi-am luat degetul de pe marginea paharului, am întins mâna 
şi am mângâiat-o uşor pe bărbie însoţind gestul cu un zâmbet. 

— lartă-mă, Cinthia. N-am vrut să te necájesc. 

— Acum - zise ducându-şi capul spre stânga - mi-ai zis lucruri 
şi mai neplăcute. Nu eşti primul bărbat care nu vrea să meargă 
cu mine la pat chiar dacă îl invit. 

Táceam. Cinthia, zgáriind faţa de masă cu unghia de la degetul 
mare, continuă: 

— De fapt am ştiut de la început că ai să mă refuzi. Vrei să-ţi 
spun ceva? Simt că mă atrage abisul. Cel puţin, o jumătate de 
duzină de bărbaţi, pe care i-am invitat să meargă cu mine la pat, 
m-au refuzat. Morala: niciodată nu trebuie să inviti un bărbat la 
pat. 


— Asa e - am zis. - Mai mult sau mai puţin, dar nu e numai 
asta. 

Cinthia respirá profund. 

— Atunci ce e? 

— Ce sá fie? 

Dădu din umeri şi îşi scutură părul. 

— Eşti imposibil. 

Am tăcut iarăşi. La un moment dat, fiindcă nici ea nu mai 
spunea nimic, am zis cu un glas mai blând: 

— Cinthia. 

— Bine - zise - termină cu aerul ăsta patern. Nu se mai înghite. 

— Cred că am să-i mai cer lui Fred un cocteil - am zis cu o 
voce liniştită - dar, în afară de asta, nu cred că eşti înnebunită 
după mine, Cinthia. Aşa că asta nu are nicio importanţă, nu poate 
să însemne nimic. Mă cunoşti doar de câteva minute. 

Pentru prima oară mă privi cu nişte ochi, într-adevăr, trişti. 

— Îmi aminteşti de un ticălos din Cincinnati, un individ care mi- 
a întors matele pe dos. l-am şi uitat figura. Du-te dracului. Mă 
duc să ţi-l trimit pe Fred. 

Se sculă şi se duse la bar. Se aşeză pe scaunul pe care stătuse 
până atunci, cu spatele la mine, şi îi făcu un semn barmanului. 
Mi-am luat ochii de la ea şi am aşteptat. 

După două minute apăru şi Fred cu zâmbetul său uşor fericit 
pe faţă. Se aplecă spre mine 

— Ce doriţi de la Miss Lilliput? 

Mi-am ridicat ochii spre el. 

— E ceva personal, Fred. Vreau să vorbesc numai cu ea. Mă 
înţelegi, numai cu ea. 

Surâsul lui dobândi o notă de şiretenie, o expresie nouă pentru 
mine. 

— Foarte bine. Si nu vreţi să vă spuneţi numele? 

— Nu mă cunoaşte, Fred. 

— Ah - zise. 

— Ascultă, mai adu-mi un cocteil. 

Zâmbetul îi acoperi faţa. 

— E foarte bun pentru ulcer, nu-i aşa? 

— Aşa e - am zis. 

Fred se duse. Avea mersul mlădios al oamenilor practici şi, 
totodată, gata să te servească. Mi-am îndreptat ochii spre Cinthia 


şi parcă aş fi vrut s-o chem să vină lângă mine. „Maynard, dragul 
meu cu creieri de găină, n-ai niciun motiv să te bagi cu Cinthia în 
pat, să-i oferi umărul ca să plângă şi să-ţi înşire toate necazurile 
pe care le-a avut cu nenorocitul acela din Cincinnati. Nu fii copil, 
Maynard. Adună-ţi puterile pentru Lilly, deoarece numai Lilly ar 
putea să ştie ceva ce te interesează. Şi ce te interesează, 
bătrâne? De ce vrei, Maynard, să-l omori pe Joe Filippo? Nici banii 
nu mai sunt în joc, iar pe de altă parte s-ar putea ca Joe Filippo să 
aibă o grămadă de copii şi să meargă la serviciu în fiecare zi, la 
ore fixe. Cine eşti tu, Maynard, ca să duci la capăt nişte treburi 
fără să mai fie nevoie s-o faci? Pentru ce, Maynard, simţi în sânge 
setea de a-l omori pe Joe Filippo?” 

Gândurile acestea m-au surprins aproape abandonat de logica 
mea într-un bar oarecare din Chicago. Joe Filippo nu mai 
reprezenta nimic, doar curiozitatea mă mai putea face să-l caut. 
„Ce fel de curiozitate, Maynard? În primul rând ar trebui să ai 
grijă de tine, băiete. Cauti să omori oameni ca unul care-şi caută 
rostul în viaţă. Opreşte-te. Nu ti-ar strica puţină luciditate. Îl cauţi 
pe Joe Filippo ca să duci la capăt întreaga operaţiune, scopul tău 
e numai clarificarea sfârşitului, deşi asta, de multe ori, nu mai 
înseamnă nimic. Dar dacă îl cauţi pe Joe Filippo, nu te mai 
încurca cu alte lucruri”. 

M-am mai uitat o dată la Cinthia, acum, însă, avea capul întors 
spre mine. Faţa îi rămânea în umbră, totuşi am fixat-o. Şi-a întors 
capul şi a început să bea, cu inghitituri mici, dintr-un pahar pe 
care-l ţinea cu mâna stângă. Fred, care îşi urma neobosit 
maratonul, se apropie de masa mea, puse paharul cu un lichid 
gălbui, îmi făcu cu ochiul şi se duse. 

Cinci minute mai târziu, când deja băusem jumătate din pahar, 
se deschise uşa din fundul barului, în dreapta, şi o femeie a 
traversat salonul venind spre mine, târându-şi rochia roşie lungă 
şi arătâdu-şi braţele goale şi plinute. Se apropie de masa mea, îşi 
trase un scaun fără să spună nimic şi dădu drumul la un fum din 
ţigara înfiptă într-un tigaret lung şi alb. Se aşeză şi mă privi. Avea 
părul negru, des, pieptănat artistic, ridicat neobişnuit de mult, 
cam o palmă deasupra capului. Ochii, de culoarea ceaiului tare, 
erau foarte vii şi scrutători. Avea o faţă mică, cu un semn pe 
obrazul drept şi o prospeţime naturală în gesturi care rezista la 
asaltul vârstei. Mult mai bătrână pe dinăuntru decât pe din afară, 


nu oferea nimănui nicio iluzie. 

— Ce doreşti? - mă întrebă într-o manieră directă, chiar prea 
directă. 

Mi-am încreţit buzele şi am întrebat-o: 

— Bei ceva? 

— Nu. 

Câteva secunde am tăcut amândoi. Apoi am zis: 

— Lilly, n-are rost poziţia asta defensivă. N-am să mă arunc 
asupra ta. Aş fi vrut să vorbesc cu tine în legătură cu o persoană 
pe care o cunoşti. 

Ochii i se făcură şi mai duri. 

— Nu ştiu dacă asta e o tactică, adevărul este că nu ştiu 
pentru ce trebuie să te ascult. Căci nu mi-ai spus nimic până 
acum iar eu am atâtea treburi. 

Am dat din cap. 

— Aşa e. 

— Cum adică? 

— Văd că îţi sunt antipatic şi asta îmi complică situaţia. Vroiam 
să te rog să-mi spui ce ştii de Joe Filippo? 

Se încordă şi şopti: 

— Cine eşti dumneata? 

— Cineva care îl caută pe Joe Filippo. Trebuie să-l întâlnesc. 

Trăgea fumuri lungi de ţigară lansând spirale albăstrii ca o 
actriţă din filmul mut, dar nu era ridicolă deoarece o făcea cu 
multă graţie. 

— Individul ţi-a făcut vreo porcárie? 

— Nu e asta - am răspuns. - Nu mi-a făcut nimic. Trebuie să-l 
întâlnesc, asta-i tot. 

— Băiete - zise aplecându-se - de multă vreme nu l-am mai 
văzut pe tâmpitul ăsta. Mi-ai fi fost chiar foarte simpatic dacă nu 
mi-ai fi vorbit de el. 

Am zâmbit. 

— Azi, se vede, este ziua mea de varietăţi. Trebuie să-mi 
amintesc şi de oameni de care nimeni nu mai vrea să-şi aducă 
aminte. 

Mă privi încă o dată drept în faţă. Avea o privire extrem de 
directă şi sfredelitoare. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic. Dar am o problemă. Trebuie să-l întâlnesc pe Joe 


Filippo. 

Am băut puţin din cocteilul meu şi am continuat: 

— Ştiu că acum câţiva ani a fost la Chicago. Mai ştiu că aveai 
legături cu el. Şi m-am gândit că aş putea să găsesc aici o pistă 
care să mă ducă la individ. Incolo, ce să-ţi spun, nici nu prea am 
timp pentru asta. Dacă nu mă ajutaţi, va trebui să renunţ la ideea 
asta. 

— Si care e ideea ta? - zise cu ochii atintiti asupra mea. 

— Bine, n-am de gând să te invit la cinema. 

l-am văzut dinţii pentru prima oară. Avea nişte dinţi mărunți si 
albi şi un surâs care îi făcea faţa şi mai mică. 

— Bine, să beau ceva cu tine. 

Ridică braţul drept şi făcu un semn cu degetele spre bar. 
Cinthia se uita la mine. l-am fixat iarăşi faţa, chiar dacă era în 
umbră. Lilly îmi tăie vederea ridicând mâna stângă în faţa ochilor 
mei. M-am uitat la ea şi am văzut-o iarăşi zâmbind. 

— O cunoşti pe Cinthia? 

— Am cunoscut-o adineauri. A băut un whisky la masa mea. 

— Ah - zise rotunjindu-şi buzele şi făcând ochii mari. 

Cinthia nu obişnuieşte să se aşeze la mesele clienţilor. 
Dumneata ai invitat-o? 

— Nu. Cred că ei i s-a părut că sunt un solitar. 

— Cinthia nu obişnuieşte să se uite prea mult după bărbaţi. lar 
de când sunt aici şi-a întors capul de câteva ori spre masa 
noastră. Ce i-ai pus în băutură? 

— Cred că îi amintesc de un nemernic din Cincinnati. 

— Ah! - zise iarăşi dar de data asta fără să-şi mai rotunjească 
buzele. Trase încă un fum, privi spre Cinthia şi zise: - Semeni cu 
nemernicul acela din Cincinnati cât semeni şi cu Robert Taylor. 
Poate la mâini. 

— Poftim? 

— Am zis poate la mâini. Semeni la mâini cu nemernicul acela 
din Cincinnati. L-am cunoscut. Avea mâini în stare să facă multe 
lucruri, bune şi rele, minunate şi oribile. Erau fragile şi puternice. 
A trecut prin viaţa mea ca un meteor. Asta de curând La multă 
vreme după Joe Filippo. 

Mi-am privit mâinile şi m-am gândit ce fac cu ele. Am început 
să fluier încet. Se apropie Fred şi puse un păhărel cu brandy în 
faţa ei. 


— Lilly - i-am zis la un moment dat - văd cá nemernicul acela 
din Cincinnati avea ceva deosebit, cum ziceti, dar... 

— Şi dumneata ai - îmi tăie vorba privindu-mă cu obstinatie in 
ochi - dar din alte motive. Lasă-mă, nu vreau sá mă îndrăgostesc 
de tine. A fost un bărbat... cum să-ţi spun... care a trecut în fugă. 
Nici n-am avut timp să-i văd culoarea ochilor. 

— Aşa o fi - am zis. - Dar în ce-l priveşte pe Joe Filippo? 

— În ce-l priveşte pe Joe Filippo pot să-ţi spun doar atât că nu 
mi-a lăsat nicio amintire. Şi când spun niciuna, zic ceva. Nu ştia 
să spună un cuvânt unei femei, nu ştia să se uite la ea iar în pat 
era de vulgaritate îngrozitoare. Într-o zi a fugit cu banii mei şi mi- 
a lăsat un bilet de despărţire. Un bilet oribil, fără niciuna din 
frazele care le plac femeilor, chiar dacă ceea ce făcuse era o 
mare ticăloşie. 

— Şi după aceea? - am întrebat-o. 

— Asta s-a întâmplat acum opt ani - zise mijindu-şi ochii şi 
bând puţin din păhărel. - Nu l-am mai văzut niciodată şi nici nu 
mai ştiu nimic de el. Nici nu l-am mai căutat vreodată. S-ar fi 
întors, dacă l-aş fi căutat. Dar era un individ infect la care nu 
merită să te gândeşti. 

Pe faţa ei trecu o umbră de emoție atât de repede încât m-am 
îndoit că am văzut-o. Dar sunt omul care se convinge chiar din 
lucruri pe care le vede din zbor. 

„Fata mea, frumoasă Lilly, Joe Filippo mai trăieşte în tine, nu 
ştiu la ce adâncime, dar este acolo. Cei opt ani n-au vindecat 
rana. Mă interesează să ştiu dacă pot să fac din tine, femeie 
rănită, un complice ideal”. 

— Când a dispărut s-a vorbit ceva despre el? - am întrebat-o. 

— Ce să se vorbească? 

— Întreb dacă s-a vorbit ceva despre dispariţia lui? Dacă n-a 
fugit de ceva, dacă n-a izbucnit vreun scandal...? 

Îşi scoase ţigara din tigaret, o stinse în scrumieră şi îmi tăie 
fraza cu o privire. Apoi începu să se joace cu tigaretul şi sá mă 
privească drept în faţă ca şi cum ar fi vrut să ghicească ce vreau 
eu, de fapt, să aflu. Până la urmă zise: 

— Da, a fost o poveste murdară cu o femeie. Se pare că din 
cauza asta a fugit. Dacă îmi aduc bine aminte parcă a fost şi un 
poliţist care a venit să vorbească cu mine. Dar de atunci a trecut 
atâta vreme. 


Táceam atent asteptând alte informaţii. 

— Eşti de la poliţie? - mă întrebă cu ochii lucitori. 

— Nu. 

— Atunci, cine eşti? Pentru ce trebuie, să-ţi povestesc toate 
astea? Nu-l cunosc. 

— Dacă aş fi de la politie mi-ai povesti? Nu sunt de la poliţie 
dar trebuie să-l găsesc pe Filippo deoarece este ultima verigă 
dintr-o poveste complicată. Imi place ca toate poveştile să aibă 
un sfârşit. 

Continua să se joace cu tigaretul, apoi îşi luă ochii de la mine. 

— Vrei să-l bati pe Filippo sau să-l denunti? 

— Să-l denunt, nu. 

— Ah, - zise, apoi întrebă: - Ce porcărie a făcut? E ceva legat 
de dispariţia lui de acum opt ani de zile? Despre asta e vorba? 

Insistenta ei nu-mi plăcea prea mult. Táceam învârtind paharul 
între degete. 

— Nu zici nimic. Cum vrei să te ajut? 

In vocea ei era sfidare. 

— Ajută-mă, dacă vrei şi dacă poţi. Ti-am spus deja că n-am să 
te invit la cinema - am zis privind într-o parte. 

Trecură câteva minute, apoi Lilly zise: 

— Nu ştiu ce să fac. Nu-mi trezeşti prea multă încredere. În 
afară de asta, ceea ce ştiu nu te-ar ajuta prea mult ca să dai 
acum de el. Au trecut atâţia ani, habar n-am pe unde ar putea fi. 

Am privit-o printre ochi. 

— Orice mă poate ajuta. Un prieten de-al lui, pe care-l cunoşti, 
în orice parte a ţării, familia, aspectul fizic. Orice, ce ar putea să 
servească drept pistă. Ceva cu care să încep. 

— Nu i-am cunoscut niciodată familia. De fapt, nici nu era de 
aici. A apărut aici într-o zi. Blestemată zi. În ceea ce priveşte 
aspectul fizic, acum trebuie să fie gras. Încă de pe atunci 
începuse să se îngraşe. Bănuiesc că acum e rotofei. 

Zise asta si zâmbi dispretuitor, dar puţin convingător, 
începeam sá mă simt ca un intrus care răscoleşte amintiri 
dureroase, un bisturiu uman ce răvăşeşte vremuri demult 
îngropate. 

— Lilly - am zis - chestia asta cá e gras e de acum ceva. - Si 
am zâmbit. 

Incepu iar sá se joace cu tigaretul, de data asta numai cu 


degetele de la mâna stângă, apoi îl puse pe masă şi zise: 

— Chestia asta că e gras e un fel de a vorbi. Poate că rămas 
cum a fost. 

— Aşa e - am zis. - Ce vârstă are? 

— Trebuie să aibă vreo patruzeci de ani. Niciodată nu i-am 
ştiut vârsta exactă. La urma urmelor am impresia că niciodată n- 
am ştiut nimic despre el. 

— Lilly - am zis. 

— Ce-i? - spuse parcă apărându-se. 

Am coborât ochii. 

— Te rog să mă ierti că te-am întristat ráscolindu-ti amintirile 
neplăcute. 

Dădu din umeri. 

— Nu face nimic. De fapt nici nu ştiu dacă sunt neplăcute. - Mă 
mai privi o dată drept în faţă. - Dar de ce să nu vorbim puţin şi 
despre tine? 

— Nu am nimic de spus. Sunt doar un individ care îl caută pe 
Filippo. 

— Serios? - zise fixându-mă. - vrei să faci ceva rău? 

— Depinde. 

— Depinde de ce? 

Mi-am îndepărtat ochii de ai ei. 

— Nici eu nu ştiu - am răspuns. - După ce am să-l văd, 
probabil după ce am să-l ascult, mă voi hotărî. In caut pe Filippo 
dintr-un soi de încăpățânare. 

— Doamne, ce încăpățânare - zise cu un aer grav. 

Am zâmbit. 

— Bine, nu-i nimic patologic. Cel puţin aşa sper. 

— Nu ştiu - zise şi ea surâzând. - Pe mine, însă, ar trebui să 
mă deranjeze faptul că vrei să faci rău unui om care a dormit 
aproape doi ani în patul meu. La urma urmelor, ce ţi-a făcut? 

— Mie nimic, Lilly. Dar i-am promis unui om, care a murit, că 
am să-l caut. 

— Dacă a murit, s-a terminat - zise. Las-o baltă. 

Am dat uşor din cap. 

— Nu e chiar aşa de simplu. Lucrurile nu sunt chiar aşa de 
simple. 

— Bine - zise respirând adânc - ai o ţigară? 

— Nu fumez. 


Fácu un semn cu degetele si o vânzátoare de tigári se apropie 
de masa noastră şi lăsă un pachet de ţigări. Apoi se duse în timp 
ce eu îl urmăream cu privirea picioarele bine făcute în ciorapi 
negri. Făcând o asociaţie de idei, mi-am întors capul spre bar 
unde Cinthia şedea în aceeaşi poziţie, cu spatele la mine. 

— La care te opreşti? La vânzătoarea de ţigări sau la Cinthia? - 
mă întrebă, de data asta cu nişte ochi de ceai cáldut. 

Am zâmbit fără să spun ceva. 

— E semn de proastă educaţie când un bărbat stă la masă cuo 
doamnă şi se uită după alte femei. E umilitor. Pentru doamnă, 
bineînţeles. 

— Nu manifestăm interes unul faţă de celălalt, Lilly. Vorbim 
doar despre Joe Filippo. 

— Cine ţi-a spus că n-aş vrea să merg cu tine la pat? 

— Nimeni, e adevărat, - am răspuns punând degetul arătător 
de la mâna dreaptă pe marginea paharului. - Ai vrea? 

— Aşa e - am zis. 

— Poate, - zise trecându-si mâna prin păr. - Poate că în pat aş 
putea să-ţi văd culoarea ochilor. _ 

Lilly aştepta sá mai spun ceva, dar n-am mai spus nimic. In 
sfârşit, zise: 

— Sunt o femeie de lepădat? - întrebă. 

— Nu, deloc - am zis coborând glasul. Mergem când vrei. 

— Pentru ce? Ca să mă întrebi de Joe Filippo? 

— Dar tu nu vrei să afli ce culoare au ochii mei? Nu umblăm 
amândoi ca să aflăm câte ceva? 

Deschise pachetul de ţigări, trase o ţigară şi o băgă în tigaret. 
Apoi scoase de undeva din rochia de culoarea focului o brichetă 
şi îşi aprinse ţigara. 

— Eşti şiret - zise. 

— Poftim? 

— Am zis că eşti şiret. Acum nu mai ştiu dacă e o tactică. Am 
dat din cap. 

— Nu pricep. 

— Evident. Dar acum. Discutăm dacă vii să bei ceva în 
apartamentul meu. 

— Vin - am zis. 

— Ca să petrecem câteva clipe plăcute sau ca să vorbim iarăşi 
de Joe Filippo? 


— O să avem timp pentru toate. 

Îşi goli paharul, trase un fum şi, fixându-mă pieziş, zise: 

— Poate că eşti nedezvoltat sexual sau aşa ceva. Niciodată nu 
se poate şti. 

— Aşa e. Niciodată nu se poate şti. 

— De unde vii? 

— Din mai multe locuri. Ultima oará am trecut prin Frisco. 

— Dar unde locuiesti? Sau esti nomad? 

— De obicei la New York. 

— Si ai venit aici din cauza lui Joe Filippo? 

Am zâmbit. Mi-am dus degetul mare de la mâna dreaptă la 
buze şi am fluierat uşor înainte de a zice: 

— Curios. Cineva mi-a zis, şi am motive să cred că e adevărat, 
că Joe Filippo se află la New York. lar eu vin de acolo ca să-l caut 
aici. 

— Da, nu prea are sens - zise mijindu-şi uşor ochii. 

— Dar tot adevărat este că New York-ul este un oraş foarte 
mare. 

— Aşa e. 

— Puteai să angajezi pe cineva care să ţi-l descopere acolo, la 
New York - zise cu aerul că-şi aminteşte de ceva important. - 
Sunt detectivi particulari sau aşa ceva. 

— În momentul de faţă oraşul New York mi-a fost interzis. 

— Interzis? 

— Aşa-i. 

— Cum adică? A trebuit să fugi? 

— Cam aşa ceva. 

— Băiete, eşti un butoi de pulbere. Şi în plus misterios. 

— N-o fac intenţionat - am zis zâmbind. 

— Asta te face şi mai interesant - răspunse. Făcu o pauză şi 
continuă: - Vrei să spui că ai venit aici ca să mă cauţi şi să dai de 
ceva ce să te ducă la Joe Filippo. Dar cine ţi-a vorbit de mine? 

— Un individ. 

— Ce individ? 

— Un individ care te cunoaşte. Nu interesează cine. 

Lilly rămase pe gânduri câteva clipe. 

— Cred că esti de la poliţie. lar cu poliţiştii nu mă duc la pat - 
zise în sfârşit. 

— Nu sunt poliţist, Lilly. Ti-am mai spus-o. 


— Atunci ce esti? Ce mai esti in afará de faptul cá vii de 
departe şi cá ai ochi de o culoare nedefinită şi mâini ciudate? 

— Nu strica farmecul întâlnirii - am zis. - Ne simţeam bine. 

— Shane - sopti. 

— Poftim? 

— Tu eşti Shane. Am văzut într-un film cu cow-boy un tip ce îţi 
semăna. Un film cu Alan Ladd. Şi acela venea de departe. Dar 
venea călare şi folosea pistolul. 

— N-am venit călare. 

— Dar foloseşti pistolul? 

— Ta, ta, - am făcut cu degetul prin aer. - De ce strici farmecul 
întâlnirii. 

M-am uitat într-o parte şi am surprins iarăşi faţa Cinthiei 
întoarsă spre mine. 

— Eşti incorigibil - zise Lilly. 

— Cinthia e tristă şi romantică - am zis. 

— Si eu sunt tristă şi romantică - zise Lilly privindu-mă drept în 
ochi. 

— Nu, tu nu eşti. Tu stimulezi imaginaţia, cauţi emoţii dar le 
găseşti cu greu. E o disperare în tine, dar o disperare matură, 
controlată. Eşti o femeie coaptă. 

Lilly scoase ţigara din tigaret, o strivi în scrumieră apăsând cu 
putere. 

— Ăsta vrea să fie un compliment? 

— Nu ştiu. Dar mi se pare că e realitatea. 

— Dumnezeule, - zise coborându-şi glasul şi împreunându-şi 
mâinile. - Ţi-a intrat în cap că ştii să citeşti caracterele 
oamenilor? 

Mi-am plecat capul uitându-mă la albeata feţei de masă. 

— Caut doar să fiu un bun observator. Apoi spun lucruri de 
care nu sunt totdeauna sigur. 

Zâmbi ironic şi zise! 

— Cu un mic efort ai putea să-mi citeşti şi ursita. 

— Poate, dacă mi-ai da nişte informaţii utile privitoare la Joe 
Filippo. 

Am râs amândoi din toată inima. Apoi Lilly zise: 

— Am plecat. Maşina mea este un Mercedes castaniu parcat la 
cincizeci de metri de aici, aproape de capătul străzii. Te aştept. 

Se ridică şi porni cu capul sus, intră pe uşa care a apărut şi eu 


am stat câteva momente cu ochii aproape închişi din cauza 
fumului care umplea salonul. 

Cinthia vorbea cu un bărbat ce şedea pe un scaun în dreapta 
ei. 

Peste câteva minute i-am făcut un semn lui Fred şi mi-am 
plătit consumatia. M-am ridicat, i-am zâmbit pentru ultima oară şi 
m-am îndreptat spre uşa de la ieşirea din salon. La uşă, înainte 
de a o împinge s-o deschid, m-am uitat înapoi. 

Cinthia nu s-a uitat după mine. 


TREISPREZECE 


Camera era de culoarea unui trandafir aprins, cu multe dantele 
în jurul patului şi pe pat. Lilly se identifica cu tot ceea ce poate 
să-l facă pe un bărbat fericit. Când i-am mângâiat cu degetele 
braţul stâng oprindu-mă la semnul lăsat de vaccin, mi-a zis: 

— Stai cuminte. 

Am rămas cuminte, dar ea n-a întârziat ca să spună: 

— Ai mâna fierbinte. 

— Aşa e. 

Am coborât mâna fierbinte pe spatele ei alb şi bine turnat. Lilly 
îşi deschise uşor buzele, îşi trecu braţul stâng în jurul gâtului meu 
şi trase la o parte cuvertura de pe pat. M-am aplecat asupra ei, 
am sărutat-o pe buze, uşor, de mai multe ori şi am auzit-o 
întrebându-mă cu o jumătate de glas: 

— Care e prenumele tău? 

— Peter, am zis. 

Când mi-am băgat mâna stângă sub sutien şi i-am deschis 
copca, s-a lipit şi mai tare de mine. Două minute mai târziu îmi 
spunea la ureche muşcându-mi uşor cu dinţii lobul urechii: 

— Peter. 

Îmi repeta prenumele cu vocea joasă până când n-a mai zis 
nimic şi i se auzea doar respiraţia înfierbântată. 

— Peter, nu fi nebun. 

Avea carnea moale şi tare în acelaşi timp, de o albeatá ce 
putea fi uşor confundată cu fildeşul șlefuit. Gura era micuță, dar 
lacomă şi avea în mâini o forţă nervoasă extraordinară. Când, 
după o jumătate de oră, i-am trecut degetul arátátor peste 
pleoapa stângă, i-am recunoscut privirea de culoarea ceaiului 
călduţ, dar de data asta apatică, fixată undeva foarte departe. 

— Peter, - zise. 

Era, mai mult decât un disc spart, era imaginea definitivă a 
unei femei cufundate într-o linişte profundă. Imi mângâie faţa cu 
mâna şi îmi zise ceva de genul acesta: 


— Trebuie să te bărbiereşti. 

l-am sărutat vârful degetelor şi am întrebat-o: 

— Şi Joe Filippo? 

— Ce-i cu Joe Filippo? Ah, da, Joe Filippo. 

— Aşadar, - am zis. 

— Este adevărat, există un Joe Filippo - zise îndreptându-şi 
părul cu mâna stângă. 

M-am sculat şi m-am aşezat pe marginea patului. 

— Dă-mi o ţigară - îmi zise. 

Am scos o ţigară din pachet, i-am aprins-o şi i-am dat-o. Lilly 
începu să fumeze trăgând fumuri lungi cu ochii închişi. 

— Peter - zise - îmi place spatele tău. 

Îmi mângâie spatele cu mâna. Privind printre dantele orizontul 
trandafiriu, i-am răspuns: 

— Aşa o fi. 

Peste un minut m-am întins pe spate şi am privit-o în ochi. 

— Ce aş putea să ştiu despre Joe Filippo care te-ar putea 
interesa? - mă întrebă. 

— Nu ştiu. Ráscoleste-ti memoria. 

— Asteaptá puţin - zise punându-si degetul mic pe gât - 
aşteaptă puţin, poate cá găsesc ceva ce te-ar putea interesa. 
Dacă aş putea să-i găsesc fotografia... 

— Fotografia lui? - am întrebat. 

Se ridică din pat dând la o parte dantelele cu mânuta sa mică. 
Parcă dobândise dintr-odată o viață nouă. 

— Dacă măcar aş şti unde ar putea să fie, - zise printre dinţi. 

Deschise sertarul de la másuta de toaletă şi scoase o cutie 
pătrată, din argint vechi, pe care o deschise cu o cheitá. 
Aşteptam la câţiva metri în spate, fluieram încet şi mă gândeam. 
„O fotografie, Maynard, ar fi ceva. Era un punct de plecare. Cu 
fotografia omului pot să ajung unde vreau”. 

Peste câteva minute se întoarse spre mine. 

— Am găsit-o - zise cu o fotografie în mină. 

— Dă-mi-o. 

— Nu. Mai întâi dă-mi un sărut. - Îşi ridică puţin capul şi îşi 
întinse buzele  ducându-şi mâinile la spate şi ascunzând 
fotografia. 

M-am apropiat de ea, am strâns-o în braţe şi am sărutat-o. 

— Încă o dată - zise. 


Am sárutat-o de sapte ori pentru o fotografie. 


PAISPREZECE 


De o jumátate de orá má plimbam prin camera mea de hotel 
de la Chicago. Imi masam cu palmele zona dureroasă a 
stomacului. Respiram adânc. Am ridicat receptorul telefonului şi 
am cerut o sticlă de lapte. Imediat. 

După trei minute a venit chelnerul. Am luat sticla, mi-am 
umplut paharul şi l-am băut. Am continuat o vreme sa mă plimb 
prin cameră. Dar durerea nu înceta. Am stat vreo zece minute 
culcat pe spate continuând să-mi masez stomacul. Durerea 
începea şi dispărea, dar revenea cu o forţă şi mai mare, până 
când se risipea din nou. Mi-am închis ochii şi m-am întors cu faţa 
într-o parte. Soarele ajunsese deja sus şi un val de căldură se 
apropia implacabil. 

„Toată lumea are necazuri, Maynard. Dar un cancer la gât sau 
un picior cu cangrenă este mult mai rău decât durerea provocată 
de un ulcer într-o cameră uitată de hotel din Chicago. E mult mai 
rău să mori de sete în Sahara sau de foame într-un lagăr de 
concentrare decât sa urci pe un munte, singur între oameni, 
ascunzându-ti faţa de oglinzi, fugind de gloanţe. Maynard, a trăi 
înseamnă a plăti un preţ. A trăi înseamnă a aduna ore care, după 
aceea, sunt pierdute, fiindcă nu mai folosesc altor scopuri. lar 
experienţa înseamnă să pui degetul pe obiect şi să-l vezi cu ochii 
tăi, chiar dacă îţi lasă un gust de fiere în gură. Altfel nu se poate. 
A plânge pe propriul umăr nu e recomandabil din punct de 
vedere estetic şi este de o pretiozitate umană aproape odioasá. 
Surpriză, Maynard, surpriză? Numai copiii pot fi surprinşi. De 
fiecare dată când facem un pas, punem piciorul pe ceva, pe un 
element solid sau lichid, sau chiar în gol. Oricum ar fi, ceea ce ai 
văzut e sigur, căci dacă n-ar fi fost sigur, n-ar fi existat. Eşti un 
ingenuu dacă crezi că n-ai să pui piciorul în gol. Iti vine greu să 
suporţi această idee, Maynard, deoarece mai ai în tine 
ingenuitatea ancestrală, mai eşti copilul care se uită la jucăriile 
pe care alţi copii ţi le vor împrumuta (când, Maynard, când?), cu 


degetele mânjite de unt, cu faţa uimită şi mâneca de la cămaşă 
ruptă, pe care şi-a şters nasul. lar apoi judeci, bătrâne, ca un 
solitar şi îţi petreci ceasurile de răgaz sau altele, zicându-ti cá, la 
urma urmelor, eşti cineva, că poţi simţi profund, uitându-te la 
ceilalţi ca la nişte busteni ce îşi urmăresc destinul înecaţi în 
superficialitate. Ah, Maynard, om profund, om ce posezi, mă faci 
să râd. Nimic nu poate face lumină în confuzia imensă din tine, 
cu care te culci ca să mori în fiecare zi, învăluit de plăcerea de a 
fi propria ta victimă. Şi reînvii iarăşi să bei lapte din cauza 
ulcerului, pe care-l duci de o viaţă întreagă. Dacă nu era stomac, 
ai fi avut ulcer la ochi, la degetul de la picior sau într-unul din 
frumoasele tale compartimente ale unei personalităţi 
intransmisibile. Băiete, aici e buba, te iei după cărţile pe care le 
citeşti, dar reţeta este de multe ori greşită, ştii foarte bine că nu 
există boli şi numai bolnavi, că eşti un bolnav incurabil şi suferi 
de ceva ce este chiar în tine, că ai fugi de asta mâncând 
pământul, dacă ai şti ce e”. 

M-am sculat şi m-am privit în oglindă. „Când Lilly ţi-a spus să 
te bărbiereşti, a observat ceva foarte concret. Tu, Maynard, eşti 
un idiot inveterat, dintre aceia a căror existenţă ar trebui să fie 
interzisă, deoarece îşi schilodesc viaţa şi o schilodesc şi pe a 
altora. Ai febră, băiete. Ai nevoie de un termometru, de o injecție 
şi să stai la pat. Dar stai aici aşa cum esti, în faţa. Propriilor 
simţuri, rănindu-te în ele la fiecare mişcare ce faci, ránindu-te si 
mai mult la fiecare încercare de eliberare. Eliberarea de ce, 
Maynard? Nu fi prost şi priveşte lucrurile aşa cum sunt. Şi odată 
pentru totdeauna. Eliberarea nu înseamnă nimic. Liberă e marea 
(Camus). Şi plăcerea asta de a cita, ah, de a cita mereu. Când nu 
te citezi pe tine, ceea ce este o chestie de cel mai prost gust, îi 
citezi pe alţii, ceea ce iarăşi este o prostie iremediabilă, deoarece 
nu duce la nimic. Tu eşti tu, Maynard, numai tu, umbră pierdută 
a unui trup, ce speră să şi-l recupereze cu ajutorul pilulelor 
pentru stomac, al lui Beethoven şi al braţelor Olgăi, eşti o culoare 
albastră întinsă peste tot, un albastru decolorat sau foarte 
puternic, tonalități romantice ale temperamentului tău pierdut în 
imensitatea de oameni care te plătesc sau pe care îi cauţi cu 
amortizorul înfipt în „Beretta”, de oameni care nu reprezintă 
nimic pentru tine şi care doar spun „bună ziua”, „Maynard e un 
dur”, „Maynard e o adevărată mână dreaptă a diavolului”. „Eu aş 


zice, băiete, că esti mai degrabă mâna stângă a lui Dumnezeu” 
(Johnny Arteleso). Cauti să te amesteci cu imaginea care ţi-a fost 
creată şi faci eforturi mari ca să împrăştii în jur puţină dreptate, 
căci e sigur că eşti mâna stângă a lui Dumnezeu, ca negativul 
unei fotografii. 

In afară de febra care te arde, în afară de cele aproape 
patruzeci de grade care au pus stăpânire pe tine, mai există în 
toată povestea asta lungă şi plictisitoare un adevăr uriaş şi dur 
ca deşertul Nevada. Caută să-ţi păstrezi umbra, Maynard, 
priveşte-te în oglindă şi cântă. Cântă soarele ce apare în fiecare 
dimineaţă, în ciuda tuturor, în primul rând în ciuda ta. Vine, însă, 
un val de căldură cu care nu e de glumit. Dar după ce va trece 
febra, vei fi iarăşi O.K.”. 

Am făcut câţiva paşi prin cameră, am luat un pahar, am turnat 
restul de lapte din sticlă, l-am băut şi m-am aşezat pe marginea 
patului. Apoi m-am sculat, am deschis mai mult fereastra care 
era doar întredeschisă şi m-am întors în pat culcându-mă de-a 
lungul patului. „Eşti neliniştit, Maynard, ai în tine un diavol sau o 
fi febra din corpul tău, ca şi celelalte febre de a descoperi lucruri 
pe care n-ar trebui să le descoperi fiindcă îţi fac rău, pentru că, la 
urma urmelor, eşti báietasul care nu s-a schimbat niciodată, care 
nu s-a putut obişnui niciodată, tremurând mereu, să privească în 
ochi adevărul, iar acum, la bătrâneţe, rătăceşti din oraş în oraş, 
privind peisaje pe care le întâlneşti când îţi scrutezi sufletul, 
locurile cele mai pustii din lume care se află în spatele ochilor tăi 
închişi. La dracul cu toate astea, febra trebuie să treacă şi atunci 
totul va fi mai simplu, faptul că te simţi atât de nenorocit nu este 
chiar aşa de profund după cum ţi se pare, până la urmă ai să 
rezolvi problema şi nu te mai gândi la asta. Ce aştepţi tu de la 
oameni, Maynard? Uită-te mai întâi în tine şi spune ce vezi. Nu te 
mai gândi la altceva, băiete, fluieră, uită-te ia picioarele fetelor, 
curátá-ti arma şi mergi înainte. Mi-e dor de tine, Olga, mi-e dor 
de parfumul trupului tău, de această ţară lungă şi aurită de carne 
în care, uneori, se pierde solitudinea mea. Trebuie să-i telefonezi 
lui Johnny, să te gândeşti la ce ai să faci, trebuie să faci ordine în 
toate, să-ţi aranjezi lucrurile şi să pleci în Europa. În momentul 
acesta, Maynard, trebuie să-ţi stăpâneşti febra, să fii iarăşi ce ai 
fost, omul perfect înarmat ca să-l apere pe celălalt din tine, care 
se ascunde în tainicele fricii şi tăcerii. Dă-i un telefon lui Johnny 


ca să vină aici cu Lucky Cassino, aranjezi treburile, uiţi de toată 
porcăria asta, trimiti frátia omenească acolo unde ar trebui să fie, 
în canalele de scurgere, în toate canalele de scurgere din lume. 
Trăzni-te-ar, Joe Filippo, ducă-se dracului toată porcăria asta, 
trăzni-te-ar şi pe tine, Maynard, căci eşti cel mai mare tâmpit din 
câţi au fost pe suprafaţa pământului. Dar, la urma urmelor, cine 
te-a trimis să cauţi ceva ce nu mai prezenta niciun interes? De ce 
n-ai învăţat până acum tehnica de a te opri la momentul oportun, 
de ce nu ştii să legi precis secunda aceasta nenorocitule, veşnic 
rămas în urmă faţă de ceasurile exacte? Mi-ar plăcea să te văd 
mai dur decât ai fost până acum, căci febra se pare că trece, 
laptele ţi-a făcut bine, laptele totdeauna face bine, aş vrea să te 
văd cum ai trăi fără lapte? Dă-i un telefon lui Johnny, ai mai zis 
asta de câteva ori. Aşa e. Te întorci încet-încet la luciditatea ta, la 
această veche lumină care te aprinde şi care nu te lasă să te vezi 
aşa cum eşti. Spre norocul tău, bătrâne, incursiunile acestea într- 
o intimitate fără pudoare sunt rare, şi nu pentru că chemarea nu 
ar fi fost constantă, ci pentru că arareori eşti atât de dezarmat 
încât să nu poţi s-o învingi. Fugi de febră, băiete, fugi de ştirile 
mărunte şi violente care nu apar prin ziare, fugi de emoţii ca de 
nişte ace, desprinde-te de toate acestea şi vezi dacă poţi să 
dormi puţin, însă dacă dormi şi ai febră, cu siguranţă că o să ai 
coşmare. Dă un telefon, dar nu lui Johnny, dă-i un telefon lui... 
lui... băiatului de jos să-ţi trimită nişte pilule contra febrei, vezi să 
nu-ţi pierzi şi restul de luciditate care te mai susţine, dă-i un 
telefon băiatului de jos să-ţi trimită ceva. Pilula văzută printr-o 
lentilă ce măreşte pare luna când se apropie de pământ, o lună 
recomandată pentru îndrăgostiţi, dar nu pentru tine, Maynard, 
diavol de noapte, bătrână cârtiţă kafkiană, cu imaginile tale 
literare, căci nici frânt în două nu poţi. Să te laşi de viciul acesta 
blestemat”. 

Am căutat cu mâna receptorul telefonului, l-am ridicat şi am 
auzit nişte pocnete urmate de zumzete în timp ce o voce venea 
de departe, între castaniete, probabil din Spania, cu un taur în 
stânga şi cu Hemingway în dreapta, „acest mod de a căuta 
moartea cu ardoare” (nu ştiu cine a spus-o, dar nici nu 
interesează). Apoi mi s-a părut că nu mai erau castaniete ci 
cineva căruia îi clănţăneau dinţii. „Maynard, îţi clântánesc dinţii, 
aluneci încet-încet spre un abis fără culoare, te agáti de 


zdrentele nimicului, într-acolo te duci, arzând de febră, cu o 
dorinţă enormă de a-ţi zdrobi capul într-o piscină fără apă. Dacă 
e să mori aşa, du-te, fie şi numai pentru că pe o plajă un copii se 
joacă cu un zmeu de hârtie. 

Trebuie să tele... tele... telefonez lui Johnny. Nu-ţi mai pili 
unghiile, Johnny”. 


CINCISPREZECE 


— Stati jos, le-am spus. 

Cassino puse pe un scaun geanta de piele cu care venise, îşi 
scoase o ţigară, o aprinse, apoi se aşeză şi îl privi pe Johnny cu 
un aer întrebător. Acesta rămase câteva minute în picioare, îşi 
muşcă buza de jos, apoi îşi trase un scaun şi se aşeză în faţa 
mea. Se trase în spate sprijinindu-se de spătar şi îşi strânse 
mâinile. 

— Ce se întâmplă, Peter? Nu arăţi prea bine. 

— Am avut febră, dar acum mă simt bine. M-au tratat aici, la 
hotel, o zi şi o noapte am transpirat. 

M-am sculat de pe marginea patului, mi-am băgat cămaşa în 
pantaloni şi am început să mă plimb prin cameră. 

— Poftim? 

— Spuneam - zise Cassino zâmbind - că am venit cât am putut 
de repede. Am adus cei douăzeci de mii de dolari pe care mi i-ai 
cerut, în afară de banii care îmi reveneau din afacerea asta. Am 
înţeles că ai nevoie de ei. Mi-a zis Johnny Arteleso... 

— Aşa e - l-am întrerupt pe un ton foarte dur. 

Am continuat să mă plimb prin cameră căutând să-mi 
dezmortesc picioarele. Stomacul nu mă mai durea. M-am oprit în 
faţa oglinzii şi am văzut de partea cealaltă o barbă nerasă de trei 
zile. Ochii încă îmi lucrau puţin, dar eram din nou stăpân pe 
energia mea normală, mărită de o mare dorinţă de a acţiona. 

— Peter - zise Johnny cu o voce blândă - am venit imediat ce 
am putut. Ce se întâmplă? 

— Se întâmplă că - am zis făcând paşi mari prin cameră - am 
să închid uşa cu cheia ca să discutăm puţin. 

M-am dus spre uşă, am întors cheia în broască şi apoi am pus- 
o în buzunar. M-am aşezat pe marginea patului, de partea 
cealaltă, cu spatele la Johnny şi cu faţa spre Cassino. Mi-am întins 
mâna spre noptieră, am luat fotografia pe care mi-o dăduse Lilly 
şi l-am întrebat pe Cassino: 


— Stii cine e? 

Cassino îşi miji ochii. Nu răspunse. 

— Ştii cine e? - am repetat. 

Urmă un moment lung de tăcere. Cassino îşi luă ochii de la 
mine şi îl privi pe Johnny. Apoi îşi strânse buzele şi aşteptă. 

— Cassino - am zis cu o voce care mi-a sunat înăbuşit, - toate 
astea sunt o mare porcărie, vreau să spun că, la urma urmelor, 
tu eşti Joe Filippo, ca într-o melodramă ieftină. Nu că aceasta ar 
avea, la urma urmelor, vreo importanţă de ordin moral, dar un 
om înnebuneşte umblând ca tâmpitul, izbindu-se cu capul de toţi 
pereţii. 

Mi-am şters cu dosul palmei gura şi am aruncat fotografia pe 
pat. 

— Cred că încă din ziua în care am fost în casa lui T. R. 
Douglas, - am continuat, - am tot tras de un fir căruia îi lipsea 
celălalt capăt. Aveam vaga impresie că tot ce făceam ieşea pe 
dos, la un moment dat nici nu mai ştiam bine ce urmăream, până 
când n-ai intrat tu în schemă şi totul s-a lămurit. Când am aflat 
că tu eşti Joe Filippo, uitându-mă la această fotografie cu 
dedicație, am făcut o criză de ulcer şi am făcut febră. Am căzut 
într-o situaţie extrem de ridicolă. 

Cassino nu zise nimic. Johnny tăcea şi el. Am lăsat să mai 
treacă vreo jumătate de minut, apoi am ridicat mâna şi l-am lovit 
pe Cassino peste ochi făcând să-i zboare ţigara din gură. Lovitura 
a fost puternică, dar Cassino nu spunea nimic, doar si-a pus 
mâinile peste obraz, ca un copil ruşinat. 

— Mi-a rămas un singur lucru de făcut, Cassino - am continuat. 
- De multă vreme îl caut pe Joe Filippo ca să lichidez afacerea 
aranjată de tine cu milionarul T. R. Douglas. Un lucru mai stupid 
decât ăsta poate fi doar anecdota cu omul care a fost călcat de 
propria sa maşină. 

M-am sculat, am deschis sertarul noptierei şi am pus mâna pe 
„Berettă”. Cassino îşi luă mâinile de la ochi şi mă privea cu o 
expresie foarte tristă. Johnny nu se mişcă, dar zise; 

— Fii calm, Peter. 

N-am răspuns. Am deschis tocul amortizorului, care era pe pat, 
am scos amortizorul şi l-am pus la pistol. Cassino îşi plecă ochii. 

Johnny, în spatele meu, se sculă şi se duse la fereastră ca să 
ne vadă din profil. 


— Cassino - am zis. - Nu ai de spus nimic? 

Cassino tăcea şi se uita în jos. Mi-am trecut pistolul în mâna 
stângă şi l-am lovit cu cealaltă mână, de data asta, cu pumnul. L- 
am apucat de gât şi aproape că a căzut de pe scaun. Se sculă, 
încercă să se apere cu mâinile, dar i-am dat o lovitură foarte 
puternică în gură trăgându-l înapoi. 

— Cassino? - am întrebat. - Nu vorbeşti? 

Îi curgea sânge din gură. Scoase o batistă şi mă fixă: 

— Chiar vrei să-ţi povestesc? N-ar fi şi mai stupid dacă ti-as 
vorbi de asta? 

Un val de furie îmi trecu prin cap. Mi-am trecut iarăşi pistolul în 
mâna dreaptă şi l-am lovit cu pistolul în obraz. l-am mai dat cu 
„Beretta” peste mâna ridicată, apoi m-am oprit căci i-a tásnit 
sângele de sub ochiul stâng. Cassino făcu doi paşi înapoi, îşi 
trecu mâna prin părul lucios şi şopti! 

— Dacă te calmezi, am putea vorbi. - Şi îşi şterse obrazul cu 
batista. 

L-am lovit cu piciorul în stomac făcându-l să scoată un geamăt 
înăbuşit. M-am apropiat de el şi l-am lovit cu mâna stângă peste 
gât dându-i o lovitură ca de cuţit. Căzu jos şi l-am lovit de câteva 
ori cu piciorul peste rinichi. Încercă să fugă în patru labe, dar i- 
am mai dat o lovitură de picior în spate. Scoase un geamăt surd 
şi se sprijini de perete, stând jos. 

M-am aşezat iarăşi pe marginea patului. Cassino sufla greu şi 
făcea mari eforturi ca să nu geamă. Obrazul stâng îi era plin de 
sânge. Şi-a întins mâna ca să ia batista de pe jos, o luă şi şi-o 
puse pe faţa însângerată. Se întinse pe parchet. 

— Johnny - am zis fără să mă uit. 

— Zi-i! 

— Nu ţi-am cerut sa vii ca să vezi spectacolul acesta. Vroiam 
doar ca să-l aduci. 

— O.K., Peter. Fii calm. 

M-am uitat pieziş la Cassino. 

— Zicea că dacă mă calmez am putea să discutăm. 

— Fii calm, Peter. 

— Sunt calm, Johnny. Aştept ca să vorbească. Cum am făcut cu 
Max Bolero şi cu Nick Collins. Acum o să ne spună totul. 

Cassino întrebă: 

— Pot sá mă duc la baie să-mi spăl faţa? 


— Du-te - i-am zis. - Dar lasá usa deschisá. 

Se sculá cu greu si intră în baie lăsând uşa larg deschisă. Din 
locul în care mă aflam îi vedeam picioarele şi brâul aplecat 
înainte. S-a auzit apa curgând din robinet. Johnny făcu câţiva paşi 
rari prin cameră, îşi scoase pila din buzunarul hainei, se sprijini 
de perete şi începu să-şi pilească unghiile. 

Cassino ieşi din baie ştergându-şi faţa cu un prosop. Mă privi, 
apoi se uită la Johnny şi se aşeză pe scaunul pe care stătuse mai 
înainte. Am făcut si eu câţiva paşi prin cameră legănând pistolul 
în mână, apoi m-am aşezat iarăşi pe marginea patului. Johnny 
stătea foarte calm pilindu-şi unghiile şi privindu-l discret pe 
Cassino. 

— „Califule”, - zise Cassino cu un aer extrem de dezamăgit, - 
probabil crezi că te-am minţit de la început, dar n-a fost aşa. 
Poate că pare stupid, dar adevărul este că, atunci când am primit 
telefonul, eram departe de a bănui că milionarul Douglas ar fi 
putut să fie tatăl lui Katie Douglas. Nici prin cap nu mi-a trecut 
aşa ceva. 

Făcu o mică pauză, apoi îşi şterse iarăşi faţa cu prosopul şi se 
uită la sângele de pe prosop. Işi ridică din nou capul, privi undeva 
în stânga mea, spre fundul camerei, şi continuă să vorbească. 

— Când s-a întâmplat chestia aceea de la Chicago, acum opt 
ani, singurul care cunoştea bine fata era Nick Collins. Poate că şi 
Max Bolero. În tot cazul a fost o prostie. Când am auzit ce s-a 
întâmplat după aceea cu fata, am fugit. Mi-a fost frică, mi s-a 
spus că tatăl ei ne caută. Adevărul este că am fugit cu toţii. Eu 
m-am dus în Minesota iar de acolo am venit la New York. Pentru 
mine cazul a fost înmormântat, nu m-am mai gândit niciodată la 
asta. Ştiam că pe fată o chema Douglas, dar sunt o mulţime de 
Douglas în Statele Unite. De unde era să ştiu că milionarul 
Douglas era tatăl ei? Pe atunci cred că nici nu era milionar. 

Au urmat câteva secunde de tăcere. L-am întrebat, fără să-l 
privesc: 

— În ce moment ai aflat că era tatăl lui Katie? 

— Când a început să vorbească de întâmplarea de acum opt 
ani şi a amintit de numele lui Collins şi Bolero. Când fusesem cu o 
zi înainte la el nu mi-a zis nimic de afacerea asta şi n-aveam de 
unde să ghicesc. 

— Şi de ce n-ai încercat să mă faci să nu accept afacerea asta? 


Începu să zgârie covorul cu vârful pantofului privind în jos. 

— Am fost luat prea repede. M-am gândit să trebuie să fac 
ceva. Chiar şi după ce am plecat de acolo m-am gândit la asta. 
Dar nu ştiam cum să rezolv problema. 

— Pute-ai să-mi spui, - am şoptit. 

— M-am gândit la asta, dar mi-a fost teamă să nu iasă şi mai 
rău. 

Am oftat adânc. 

— Mai rău, de ce? - l-am întrebat. 

— Nu ştiu - zise îndoindu-se. - Deja încheiaseşi afacerea cu 
bătrânul. Apoi era vorba de mulţi bani şi... 

Se opri ca să mă privească. Dădu din umeri şi iarăşi se uită la 
prosop. 

— Aşa e - am zis. - Era vorba de mulţi bani şi-ţi părea rău să-i 
dai înapoi. Mai uşor era să-l înşeli pe Maynard, ai? 

— Poate că a fost şi asta - zise coborând glasul. - Am pierdut 
prilejul să-ţi spun asta înainte de a începe acţiunea iar apoi m-am 
lăsat târât de ideea că lucrurile se vor aranja într-un fel. Aveam 
nevoie de dolarii aceia şi mi-ar fi fost greu să mă lipsesc de ei. A 
fost o prostie, dar asta a fost. 

Îşi scoase pachetul de ţigări din buzunar şi îşi aprinse una. 
Johnny îşi vâri pila de unghii în buzunar, îşi încrucişă braţele şi se 
sprijini pe piciorul drept cu spatele la perete. L-am întrebat pe 
Cassino: 

— Şi cum te gândeai să aranjezi lucrurile? 

Dădu din umeri. 

— Ideea mea era să dau de urmele lui Max Bolero şi ale lui 
Tony Hernandez. După aceea, eventual, de urmele lui Nick 
Collins. În ce-l priveşte pe Joe Filippo... 

Zâmbi, lăsă să treacă un timp până când l-am întrebat: 

— în ce-l priveşte pe Filippo? 

— Bine, puteam să-l dau dispărut. Poate cá reuşeam să-l 
conving pe bătrânul Douglas că acesta murise sau aşa ceva şi să 
ne dea restul de patruzeci de mii de dolari. La un moment dat 
singura mea preocupare era să ascund urmele lui Joe Filippo. 

— Aşa e - am zis. 

Cassino se sculă, începu să se plimbe prin cameră şi zisei: 

— După ce le-ai dus în Mexic am început, într-adevăr, să mă 
tem de ce s-ar putea întâmplă. Când am aflat că Nick Collins 


lucra la poliţia din Frisco şi făcea parte din Sindicat am fost foarte 
îngrijorat. 

— De ce? - l-am întrebat. 

— Îşi miji ochii şi îşi puse nervos prosopul în mâna stângă. 

— Nu era chiar aşa de simplu să-l omori pe Nick Collins, - zise 
Cassino vorbind rar. - Sindicatul nu s-ar fi împăcat cu asta. 
Fuseseră avizaţi în sensul acesta. Uciderea lui Collins reprezenta 
o sfidare a Sindicatului într-unul din momentele cele mai dificile. 
Şi în cazul acesta Sindicatul putea să răvăşească totul, să scoată 
la suprafaţă toate dedesubturile. lar dacă Joe Filippo fusese 
îngropat, Lucky Cassino era complet expus. Şi cum lucrurile se 
desfăşurau într-un ritm vertiginos, singura mea preocupare era 
să amân cât mai mult deznodământul pe care îl căutai. 

— Aşa e, - am zis gândindu-mă la multe lucruri care până 
atunci se încurcau în calculele mele iar acum, puţin câte puţin, îşi 
găseau locul firesc, unele lângă altele. - Şi cum te gândeai să 
amâni deznodământul? - l-am întrebat cu o anumită doză de 
răutate ghicind urmarea dialogului. 

Se opri în faţa mea dar nu reuşi să mă fixeze. Trase un fum 
privind în jos şi zise: 

— E greu să-ţi explic ce se petrecea în capul meu. Nu aveam 
nicio idee clară. Pe de altă parte te vedeam hotărât să mergi 
până la capăt. 

— Asta după ce, - am zis după câteva clipe de tăcere, -ai 
început să dai din colţ în colţ lăsându-mă tot mai mult în umbră. 
După eficienţa iniţială, care m-a dus la Max Bolero şi la Tony 
Hernandez, au urmat şovăielile tale, nu totdeauna destul de 
subtile, deoarece nu mai rezistai nervos. Ultimele discuţii pe care 
le-am avut marcau deja marea ta trădare şi marea mea îndoială. 
Iti amintesti, Cassino? - l-am întrebat privindu-i faţa rănită si 
amărâtă. 

— Vorbeam dar nu mai reuşeam să ne înţelegem. Îmi dădeam 
seama că ceva nu merge, că sunt pe o urmă profund greşită, dar 
nu-mi dădeam seama despre ce este vorba. Vedeam că te 
temeai de Sindicat, ceea ce era firesc, dar mai era ceva, ceva ce 
îmi scăpa printre degete ca nisipul uscat. Silit să mă gândesc în 
primul rând la mine, am lăsat la o parte preocuparea pe care mi- 
ai pricinuit-o. Ceva suna în adâncul meu, ca un clopoțel din 
depărtări, spunându-mi să fiu atent la ceea ce se întâmplă. 


Probabil că atitudinea ta m-a făcut să-l caut pe Joe Filippo. Sau 
poate că eu am avut o intuiţie fantastică, care m-a dus acolo 
unde am ajuns, Cassino, bătrânul Freud ti-ar explica asta mai 
bine, dar tu pricepi ce vreau să spun. Când te-ai hotărât să mă 
bagi într-o colivie de răspunsuri neutre, m-ai împins, fără să vrei, 
spre o formă de încăpățânare. 

Cassino îşi stinse ţigara în scrumieră. Părea puţin absent, dar 
eu ştiam că nu era. 

— Cassino - am zis schimbând tonul. - Acum tu trebuie să ne 
povesteşti. Trebuie să ne schimbăm rolurile. 

— In fond, cunoşti restul - răspunse ridicându-şi capul. 

— Cunosc? - am zis vorbind rar. - Vasăzică nu mai ştii nimic 
care să merite să fie spus? 

— „Califule” - zise - vrei să dezgropăm toată porcăria asta? 

— Ştiu că nu-ţi place să dezgropi toată porcăria asta - am zis 
pe un ton dur - dar n-avem ce face. Dacă îţi lipseşte curajul şi 
voinţa, atunci pot s-o fac eu în locul tău. - Mi-am lovit uşor 
genunchiul cu pistolul şi i-am mai spus: - Corectează-mă, poate 
că am greşit. 

Işi trecu mâna dreaptă peste brâu ca şi cum şi-ar fi masat 
partea rănită. Mă privi pieziş şi aşteptă. larăşi avea aerul de 
şoarece speriat, pe care îl avea din când în când, în situaţii ce se 
anunțau serioase şi care îl priveau direct. 

— Când ţi-am spus să mergem să vorbim cu Max Bolero la 
salonul de biliard - am început să vorbesc plimbându-mă prin 
cameră, înainte şi înapoi, cu paşi mari, - mi-ai zis că nu ştii să joci 
biliard şi ai făcut tot posibilul să nu mergi cu mine. Aşa e? 

— Aşa e - zise cu o voce joasă continuând să-şi maseze 
trunchiul. 

— Aşa e - am zis. - Atunci i-ai dat telefon spunându-i că un 
asasin profesionist îl vânează pentru povestea aceea cu Katie 
Douglas. l-ai spus asta sau poate altceva. Ceea ce te interesa, 
însă era să-l trimiti la Frisco ca să nu dea ochii cu tine în salonul 
de biliard. Probabil că i-ai spus că unica posibilitate de a se salva 
era să plece din New York. Trebuie că i-ai mai spus că îi faci un 
mare serviciu etcetera. De aceea mi-a zis, cu câteva minute 
înainte de a muri, că primise un telefon de la Joe Filippo. Un gest 
de prietenie, mi-a zis, presupunând că prietenul de chefuri de 
acum opt ani a rămas acelaşi băiat de comitet. Un singur lucru n- 


ai reuşit sá eviti: să aflu cá Joe Filippo este la New York. Deşi nici 
aceasta nu spunea prea multe, New York-ul are zece milioane de 
locuitori şi nu puteam să fac o anchetă şi nici să dau un anunţ la 
ziar. De fapt, când ai venit din Minnesota erai deja Lucky Cassino. 
Ţi-ai scos pielea lui Joe Filippo încă de la Chicago. Nu-i aşa? 

— Cam aşa ceva - zise muşcându-şi unghia de la degetul 
arătător al mâinii stângi. 

Am continuat să mă plimb şi să vorbesc. 

— La urma urmelor toată povestea că toţi cei patru şi-ar fi 
schimbat numele din cauza lui Katie Douglas s-a stins simţitor. 
Nick Collins s-a mutat la Frisco după noaptea aceea dar şi-a 
păstrat numele, obţinând, chiar după aceea, un post la poliţie şi 
un loc în Sindicat. Tony Hernandez a rămas tot Tony Hernandez, 
doar că în Mexic lui Tony i se spune Antonio, aşa că acolo i se 
spunea Antonio Hernandez. Numai tu şi Max Bolero v-aţi 
schimbat numele, dar asta, bănuiesc din cauza altor 
matrapazlăcuri. Numai că Bolero era nevinovat, sau conservator, 
căci şi-a păstrat prenumele de Max, poate de teama că nu s-ar 
recunoaşte dacă nu şi-ar auzi numele de botez. Tu, însă, ai 
schimbat totul. Ştii tu pentru ce. Căci am bănuieli foarte 
puternice că n-ai făcut asta din cauza lui Katie. Nu-i aşa? 

Cassino făcu un semn slab cu capul. Se aşeză din nou cu 
mâinile sprijinite pe genunchi şi trunchiul îndoit, privind în jos. 
Din când în când se ştergea cu prosopul pe obraz. 

— M-ai trimis în Mexic pentru aceleaşi motive pentru care m-ai 
trimis la Frisco - am continuat. - Era, însă, necesar, ca tu să nu 
apari pe scenă alături de mine, Ca să nu te recunoască. De fapt, 
aceasta nu era o treabă prea grea. Dar, după lichidarea lui Bolero 
şi a lui Hernandez, te-ai trezit în faţa unei dileme. Continuarea 
operaţiunii putea să devină periculoasă pentru tine. Cu cât mai 
repede dădeam de Nick Collins, cu atât mai repede începeam să- 
| caut pe Joe Filippo. Cred că acesta este raţionamentul pe care l- 
ai fácut, nu-i adevárat? 

Cassino nu răspunse. M-am oprit, l-am privit şi am repetat: 

— Nu-i adevărat? 

- E adevărat - răspunse fără să se mişte. 

Mi-am continuat drumul încolo şi încoace lucrând cu imaginaţia 
şi încadrând faptele în schemă. 

— Când ai aflat că Nick Collins lucrează la poliţia din Frisco, ţi-a 


fost frică, fie şi numai pentru faptul că Sindicatul începuse să se 
mişte în momentul acela. 


— „Califule”... - mă întrerupse. 
— Ai zis ceva? 
— „Califule” - zise silabisind cu o voce puţin obosită, 


- Uciderea lui Collins era foarte primejdioasă. Ti-am mai spus-o. 

— Aşa e - am răspuns. - Ştiu că mi-ai spus-o. Şi eu o spun 
acum. Dar să facem o mică digresiune. Să căutăm lumina. 
Trebuie să fie pe undeva. 

M-am oprit în mijlocul camerei şi m-am uitat în jos cu o 
expresie gânditoare. Îl vedeam, fără să-l privesc, că aşteaptă cu 
nerăbdare. 

— Cassino - am zis ridicându-mi capul şi continuând să mă 
plimb - când am citit în ziar că T. R. Douglas a fost asasinat, 
probabil din cauza unor afaceri cum zicea reporterul anonim, mi- 
am zis că, poate, Nick Collins aflase de moartea lui Bolero şi a lui 
Hernandez, a făcut legătura şi s-a gândit cu cucuiul său, dar s-a 
gândit foarte bine, că era următorul pe listă. El sau Joe Filippo. 
Ştiam deja că Collins era la Frisco făcând joc dublu. Şi m-am 
gândit că nu era interesat să se amestece poliţia în treaba asta 
deoarece precis că ar fi ieşit la iveală ce a făcut în noaptea 
aceea, ca instigator al unei fapte infame. Aşa că îi era mai uşor 
să trimită oamenii Sindicatului pe capul meu, să facă din mine 
inamicul numărul unu. Mai ales că moartea lui Bolero în zona sa 
de jurisdicție îi servea admirabil de pretext. Sindicatul nici nu 
bănuia că lucra pentru el, adică pentru Nick Collins. De aici am 
dedus că Collins şi Bolero au rămas nedespártiti după gluma de 
la Chicago şi Collins a rămas foarte amărât văzând cadavrul 
prietenului său la cataramă. Dar el nu ştia, n-avea de unde să 
ştie că totul a plecat de la o fată care şi-a tăiat venele cu o lamă 
într-un sanatoriu. Aşa că, probabil, a legat moartea lui Bolero cu 
vreo altă poveste. 

Johnny a început să mă privească tot mai interesat în timp ce 
Cassino stătea nemişcat ca o statuie. 

— Mai târziu, după ce am fost la Tijuana şi l-am lăsat pe 
Hernandez în soare, pe şosea, şi ne-am întâlnit, mă priveai pe 
furiş, cu un aer de parcă ai fi picai din cer, îmi vorbeai de 
necazurile cu Sindicatul etcetera. Un gândăcel din mine, din 
partea cea mai ascunsă a bătrânului Maynard începu să zumzăie, 


la început imperceptibil. Mă întrebam ce o fi, ce nu merge. Până 
când am fost anunțat cá Sindicatul nu-mi mai oferă nicio 
posibilitate. La început m-au exclus din oraşele controlate de 
Sindicat iar după moartea lui Hernandez s-a hotărât lichidarea 
mea. În timpul acesta bătrânul Douglas era dus la cimitir. 

Am făcut o mică pauză, fără să mă opresc din mers, după care 
am continuat: 

— Cassino, povestesc aici nişte lucruri care, poate, că se 
repetă pe ici, pe colo, dar este necesar deoarece numai aşa 
putem cuprinde toată problema şi să evidentiem toată ticăloşia 
ta. Uciderea bătrânului Douglas m-a pus pe gânduri. Bine, mi-am 
zis, deductia era simplă: Nick Collins a aflat de Hernandez, a 
legat moartea acestuia de moartea lui Bolero, şi-a trimis băieţii la 
Douglas iar halta următoare eram eu. Crezi că am judecat bine, 
Cassino? 

— Cred că da - zise cu o indiferenţă simulată. 

— Bine. M-am dus să-l prind pe Nick Collins în timp ce el se 
gândea cum să mă prindă el. Dar cu am ajuns primul. Inainte de 
a muri mi-a zis nişte treburi. Nu era omul care să vorbească mult, 
dar mi-a zis câte ceva. Poate că mi-ar fi spus mai multe, dacă l-aş 
fi întrebat. Dar nici eu nu ştiam ce să-l întreb. Mă ghidam numai 
după intuiţie, îmi scăpau amănuntele. Este adevărat, însă, că mi- 
a oferit bani ca să-l las în viaţă. Dar n-am fost de acord. Am 
hotărât că trebuie să rămână pe veci acolo. 

Am mai făcut doi paşi şi am continuat vorbind rar: 

— Când mi-a dat Lilly fotografia, am văzut în faţa ochilor tot 
tabloul. Cum putea, m-am întrebat, să lege Collins moartea lui 
Hernandez de moartea lui Bolero? Ce dracul,Maynard, mi-am zis, 
Hernandez a murit în Mexic şi ştirea n-avea cum să ajungă la 
Frisco, poate doar printr-un porumbel voiajor, iar Collins avea 
alte treburi de făcut decât să umble ca să afle ce se mai întâmplă 
cu Hernandez şi e greu de presupus că a aflat de moartea 
acestuia printr-o întâmplare. Pricepi ce vreau să spun, Cassino? 

Cassino nu răspunse. De fapt ştiam că n-o să răspundă. Johnny 
se uita la mine cu ochii atintiti. 

— Vreau să spun Cassino - am zis dându-mi seama cá 
începeam să iau un aer teatral - că Nick Collins nici n-a visat 
măcar de ce a murit Bolero şi, prin urmare, n-avea de ce să fie 
preocupat de soarta celorlalţi figuranti din piesă, nici chiar de a 


lui. Este foarte probabil că a murit fără să ştie de moartea lui 
Hernandez. Doar dacă nu i-o fi spus cineva. Ori în cazul acesta 
situaţia se complică, Cassino. 

De data aceasta Cassino mă privi cu nişte ochi întrebători. Am 
continuat: 

— Doar dacă cineva i-o fi soptit, probabil la telefon, că 
Maynard, angajat de T. R. Douglas, i-a lichidat deja pe Max 
Bolero şi pe Tony Hernandez şi că pasul următor va fi îndreptat 
spre el, adică spre Nick Collins. Tu, Cassino, ai fost cel care a 
făcut asta. 

— „Califule”... - vru să spună. 

— Un moment, - l-am întrerupt ridicând mâna. — Când o să 
am îndoieli, am să te întreb. Dar acum nu mai am nicio îndoială. 
Aşa că ascultă cu atenţie. 

M-am aşezat iarăşi pe marginea patului legănând pistolul în 
mână şi privindu-l ţintă. 

— Şi acum văd cum se leagă toate, Cassino: moartea lui 
Douglas, Sindicatul de coada mea, dispariţia ta. Iti amintesti, 
Cassino? N-am mai ştiut nimic de tine după moartea lui T. R. 
Douglas. Pe atunci credeam că fugi de Sindicat ca de propria 
umbră. Dar nu era aşa. Fugeai de mine, iar pe de altă parte 
căutai să laşi câmp liber „băieţilor” lui Collins. 

M-a surprins că nu mai reacţiona. Părea un burete ce absorbea 
cuvintele şi înghiţea toate loviturile mele. 

— Nu i-ai spus lui Nick Collins că erai Joe Filippo. Cred că doar 
ai speriat iepurele făcându-i legătura dintre moartea lui Bolero şi 
moartea lui Hernandez. Dar a fost suficient, căci Collins a atacat 
cu toate puterile căutând să-şi curețe drumul. În timpul ăsta te-ai 
dat de fund, căci dacă erai prins, aveai şi tu partea ta. Doar eu 
nu ştiam ce se întâmplă şi le venea uşor să se îngrijească de 
pielea mea. Numai că am aflat la timp, în parte din întâmplare, 
cine era Nick Collins. Ştiam ce ştiai şi tu, numai că tu nu mi-ai zis 
nimic fiindcă nu-ţi convenea. Ti-ar fi convenit să-mi faci rost de 
un sicriu de lemn negru cu litere aurite. Căci acesta era singurul 
mod de a mă face să nu-l mai caut pe Joe Filippo. 

Am vrut să fac o pauză, dar am continuat. 

M-am aşezat pe marginea patului privindu-l pe Cassino în timp 
ce Johnny se uita la noi, când la mine, când la el. Am stat câteva 
minute în tăcere apoi i-am zis vorbind foarte rar: 


— Ar trebui sá te omor, Cassino. Sá te omor ca pe un câine. l-ai 
trădat pe ticăloşii tăi de prieteni, m-ai trădat pe mine, l-ai trădat 
şi pe omul care te-a angajat şi în toată povestea asta te-ai gândit 
numai la banii pe care puteai să-i câştigi şi la pielea ta scârboasă. 
Ştiam foarte bine că niciodată n-ai fost cine ştie ce, nimeni dintre 
noi nu e cine ştie ce, nimeni nu e, dar modul în care ai procedat 
în cazul acesta îţi face greață de la început până la sfârşit. Ceea 
ce pot să fac este exact ceea ce am să fac: iau cei douăzeci de 
mii de dolari pe care i-ai adus şi care constituie jumătatea ta din 
prima parte a contractului. În felul acesta îmi iau cei patruzeci de 
mii de dolari, deoarece am fost singurul care am respectat cât 
am putut contractul. Şi să mă ierte bătrânul Douglas că n-am să-l 
trimit pe Joe Filippo pe lumea cealaltă, căci m-am săturat şi eu de 
atâţia morţi. Te las să trăieşti, eventual să te am la mână, poate 
chiar să mai lucrăm împreună, dar după ce am să uit de toată 
povestea asta şi am să ajung la concluzia că n-aveam niciun 
motiv să mă aştept la mai mult din partea ta. 

Am pus mâna pe geanta pe care o adusese, am deschis-o şi 
am numărat douăzeci de mii de dolari. Apoi am zis: 

— Acum pleacă. 

— „Califule”... - zise. 

— Ce-i? 

— Unde să mă duc? Am doar două sute de dolari în buzunar 
Şi... 

— Dispari - i-am zis printre dinți. 

Johnny se apropie de banii care erau pe pat, luă o bancnotă de 
o mie de dolari şi-mi zise: 


— Peter... 
Am dat din umeri. 
— Cassino, - zise Johnny privindu-l. - la o mie de dolari şi 


pleacă. Şi ascunde-te într-o gaură cât mai departe, până ce se 
potolesc oamenii de la Sindicat. Pleacă. 

Cassino puse prosopul pe scaun, luă bancnota şi se îndreptă 
spre uşă. Înainte de a ieşi, zise: 

— lartă-mă, „Califule”. 

— Bine, - am răspuns întorcându-i spatele. - Să ieşi pe scara 
de serviciu a hotelului, să nu te vadă lumea cu botul desfigurat. 


SAISPREZECE 


— Poate că ar trebui s-o protejám pe Olga de vreo încercare 
din partea Sindicatului - zise Johnny intrând cu mine pe pista 
aeroportului. - Eddie Piano a dispărut, în orice clipă poate fi găsit 
cadavrul lui Collins iar băieţii lui Rouse trebuie să se întoarcă la 
Chicago. Pleci la Roma, băiete, la timp. Eu mă întorc la New York 
ca să văd cum mai stau lucrurile. Ştiu că am să dau de Charlie di 
Luca foarte supărat. 

— l-am zâmbit. 

— Johnny, eşti un înger, - am zis. 

— Bine, - răspunse zâmbind. - Am să ţi-o trimit pe Olga 
imediat ce te instalezi. Să-mi trimiti o telegramă de la Roma dar 
să te semnezi cu un nume italian, ca să pot intra în contact cu 
tine. 

Mi-am pus degetul pe buze. 

— Giovanni Scarpelli e bun? - l-am întrebat. 

— E o frumuseţe de nume. 

Cred că o umbră mi-a trecut peste obraz când m-am uitat la 
avion. 

— Ce-i cu tine, Peter? - mă întrebă. 

— Nimic. Poate că e ulcerul. Mi-e dor de Olga iar tu esti un 
mare prost. 

Câteva clipe am tăcut amândoi. Mi-am pus geanta în mâna 
stângă şi m-am uitat la Johnny. Îmi zâmbi trist. 

— Peter, nu merită să te necájesti. 

— Aşa e. 

— Toate sunt un rahat. Aşa a fost şi aşa o să fie mereu. 

— La revedere, prostule. 

M-am urcat în avion fără să mă mai uit înapoi. M-am așezat la 
locul meu. Mi-am strâns centura şi mi-am zis că mi-ar prinde bine 
dacă aş dormi puţin în timpul călătoriei. „Nu mai începe să 
desfaci firul în patru, băiete. Lasă lucrurile în voia lor. Căci 
blestematele de monologuri maynardiene sunt mai rele decât 


ulcerul”. 
Mi-am lăsat capul pe spate și am închis ochii. 


SFÂRȘIT