Lucy Foley — Lista de invitati

>= 
HY 
= 
Ss 
EL, 
>= 
O 
D 
bi 


LUCY FOLEY 


LISTA DE INVITAȚI 


Original: The Guest List (2020) 


Traducere din engleză și note de: 
BOGDAN GHIURCO 


virtual-project.eu 


VP - 


NOAPTEA NUNȚII 


Acum 


E pană de curent. 

intr-o clipă, domnește întunericul. Trupa încetează să mai 
cânte. În marchiza unde are loc petrecerea de nuntă, invitaţii 
ţipă și se agaţă unul de altul. Lumina lumânărilor de pe mese nu 
face decât să sporească confuzia și să arunce umbre mișcătoare 
pe pereţii de pânză. Este imposibil să vezi unde se află fiecare 
sau să auzi ce spune: vocile invitaţilor sunt acoperite de urletul 
vântului frenetic. 

Afară se dezlănţuie furtuna. Urlă de jur-împrejurul lor, zgâlțâie 
marchiza. La fiecare asalt, întreaga structură se încovoaie și se 
cutremură cu un răsunător vaiet metalic; invitaţii se ghemuiesc 
speriaţi. Ușile s-au desprins din legături și fâlfâie la intrare. 
Flăcările torțelor de parafină care luminează pragul sfârâie ca un 
chicotit disprețuitor. 

Pare că are ceva personal cu ei furtuna asta. Ca și cum toată 
furia acumulată și-ar fi vărsat-o acum asupra lor. 

Nu e prima oară când cedează sistemul electric. Numai că 
data trecută și-a revenit după câteva minute. Invitaţii s-au întors 
la dansul lor, la paharele lor, la pastilele lor halucinogene, la 
intrigile lor, la mâncarea lor, la râsetele lor... și au uitat că 
avusese loc o pană de curent. 

Cât timp a trecut? Greu de spus pe întuneric. Câteva minute? 
15? 20? 

Începe să le fie frică. Întunericul pare ostil, hotărât. Ca și cum 
s-ar putea întâmpla orice la adăpostul lui. 

xxx 

În sfârșit, becurile pâlpâie din nou. Invitaţii aclamă și 
ovaţionează. Le este jenă de felul în care i-a surprins lumina: 
ghemuiţi, gata parcă să respingă un atac. Fac haz de necaz. 
Aproape că reușesc să se convingă pe ei înșiși că nu s-au 
speriat. 

Priveliștea luminată din cele trei corturi ale marchizei ar 
trebui să fie una de sărbătoare - în schimb, e mai degrabă 


VP-3 


dezolantă. În zona principală rezervată meselor, băltoace de vin 
au împroșcat parchetul și pe pânza albă se întinde o pată 
purpurie. Peste tot zac grămezi de sticle de șampanie, mărturia 
vie a unei seri de toasturi și veselie. Pe podea, de sub fața de 
masă se ițește o pereche de sandale argintii, abandonate. 

În cortul rezervat dansului, trupa irlandeză își reia cântecul - o 
melodie săltăreaţă, pentru a reface atmosfera de sărbătoare. 
Mai mulţi invitaţi se duc grăbiţi în acea direcţie, dornici să se 
destindă puţin. Dacă ar privi cu atenţie pe unde pășesc, ar 
putea vedea urmele de sânge pe care un invitat descult, care a 
călcat pe cioburi de sticlă, le-a lăsat pe parchet, pete uscate, 
ruginii. Nimeni nu le observă. 

Alţi invitaţi se adună derutaţi în cortul principal, difuzi, ca 
fumul lăsat de o ţigară. Nu-i trage inima să mai rămână, dar nici 
să iasă din sanctuarul marchizei, cât timp încă vuiește furtuna. 
Și nimeni nu poate pleca de pe insulă. Deocamdată. Bărcile nu 
pot sosi până nu se potolește vântul. 

În mijlocul încăperii tronează tortul uriaș. În cea mai mare 
parte a zilei, li s-a părut perfect, fără cusur, cu șiragul său de 
frunze din zahăr sclipind în lumină. Cu doar câteva minute 
înainte de pana de curent, invitaţii se adunaseră în jurul tortului, 
să asiste la ceremonia masacrării lui. Acum s-a rupt în bucăţi, 
lăsând să se vadă pandișpanul roșu din interior. 

e 

Deodată, de afară se aude din nou un zgomot. Ai putea să te 
înșeli și să crezi că e vântul. Dar zgomotul crește în intensitate 
și volum, până devine de neconfundat. 

Invitaţii încremenesc. Se holbează unul la altul. Brusc, li se 
face din nou teamă. Mult mai tare decât după ce se stinseseră 
luminile. Recunosc cu toţii zgomotul. Este un urlet de groază. 


VP -4 


AOIFE 


Organizatoarea nuntii 


Cu o zi în urmă 


Au sosit aproape toţi invitaţii pentru petrecerea de nuntă. În 
curând, lucrurile vor intra în altă viteză: în seara asta are loc 
repetiţia pentru dineu, doar cu anumiţi musafiri, așa că nunta va 
începe, de fapt, diseară. 

Am pus șampania la gheaţă, să fie gata înainte de dineu. 
Bollinger clasic: opt sticle, plus vinul de la dineu și două lăzi de 
Guinness - toate conform instrucțiunilor miresei. Nu e treaba 
mea să comentez, dar mi se pare cam mult. Dar, mă rog, sunt 
majori. Sunt convinsă că știu să se abţină. Sau poate nu. 
Cavalerul de onoare pare cam vulnerabil - toţi cavalerii par așa, 
ca să fiu sinceră. lar pe domnișoara de onoare - sora vitregă a 
miresei - am remarcat-o în plimbările ei solitare pe insulă, 
mergând aplecată și grăbită, de parcă încerca să scape de 
cineva. 

Afli toate dedesubturile când ai o slujbă ca a mea. Asiști la 
chestii la care nimeni altcineva nu are privilegiul să asiste. Toate 
bârfele pentru care invitaţii ar omori să le afle. Ca organizatoare 
de nunţi, nu-mi permit să-mi scape nimic. Trebuie să fiu atentă 
la toate detaliile, chiar și la cele mai mărunte vârtejuri contra 
curentului. Dacă n-aș face-o, unul dintre aceste vârtejuri s-ar 
putea transforma într-o maree care mi-ar distruge toate 
planurile atent gândite. Și am mai învățat un lucru: câteodată, 
curenţii cei mai mici sunt și cei mai puternici. 

Străbat camerele de la parter ale castelului Folly și aprind 
bucăţile de turbă în șemineu, pregătind focul pentru seara asta. 
Eu și Freddy am început să tăiem și să uscăm singuri turba din 
mlaștini, așa cum se făcea acum câteva secole. Mirosul de fum 
și de pământ al focului făcut cu mușchi de turbă va contribui la 
atmosfera locală. Ar trebui să fie pe placul invitaţilor. În plus, 
chiar dacă suntem în toiul verii, nopţile sunt reci pe insulă. 


VP-5 


Bătrânele ziduri de piatră ale castelului Folly ţin căldura la 
distanţă și nu se pricep la fel de bine s-o menţină înăuntru. 

Astăzi a fost surprinzător de cald, cel puţin după standardele 
de prin părţile astea, dar e puţin probabil să fie aceeași vreme și 
mâine. Am prins sfârșitul prognozei meteo la radio și se vorbea 
despre vânt. Avem vreme grea aici; de multe ori, furtunile sunt 
mult mai puternice decât pe continent, ca și cum s-ar descărca 
pe noi. Afară este încă soare, dar azi după-amiază acul vechiului 
barometru din coridor a oscilat de la VREME BUNA la 
SCHIMBATOARE. L-am dat jos de pe perete. Nu vreau să-l vadă 
mireasa. Deși nu pare genul de persoană care să intre în panică. 
Mai degrabă, genul care se enervează și caută să dea vina pe 
altcineva. Și cam am idee cine ar putea intra în bătaia puștii ei. 

— Freddy, strig în bucătărie, ai de gând să te-apuci să 
pregătești cina? 

— Da, îmi răspunde, totul e sub control. 

Diseară, invitaţii vor mânca o tocană de pește după o reţetă 
pescărească tradiționala din Connemara: pește afumat, multă 
smântână. Am descoperit-o când am vizitat locul ăsta prima 
dată, pe vremea când era încă locuit. In această seară vom servi 
o variantă mai rafinată a reţetei, fiindcă și invitaţii sunt oameni 
rafinaţi. Sau, mă rog, cel puţin asta le place să creadă despre ei. 
Vom vedea ce se mai întâmplă după ce li se urcă băutura la cap. 

— După aceea va trebui să pregătim apetitivele pentru 
mâine, strig din nou, parcurgând în minte lista. 

— Asta fac. 

— Și tortul: ar fi bine să-l asamblăm în timp util. 

Tortul este demn de toată admiraţia. E și firesc. Știu cât de 
mult a costat. Mireasa nici nu a clipit când a văzut preţul. Cred 
că este învățată cu tot ce e mai bun. Patru straturi de pandișpan 
de un roșu-intens, învelite în glazură albă, imaculată, și 
presărate cu frunze din zahăr, ca să se asorteze cu frunzișul de 
pe capelă și marchiză. Extrem de fragil și făcut după indicațiile 
exprese ale miresei, a fost adus până aici tocmai de la un 
cofetar exclusivist din Dublin: n-a fost deloc ușor să fie 
transportat pe apă și să ajungă întreg. Mâine, bineînţeles, va fi 
nimicit. Dar la o nuntă tot ce contează este momentul. Ziua 
aceea. Nu prea are legătură cu mariajul propriu-zis, orice s-ar 
spune. 


VP-6 


Vezi tu, în meseria mea mă ocup cu orchestrarea fericirii. De 
asta m-am făcut organizatoare de nunţi. Viaţa e haotică. Știm cu 
toţii. Se petrec tot felul de lucruri cumplite, am aflat asta încă 
din copilărie. Dar, indiferent ce se întâmplă, viaţa nu este decât 
o înșiruire de zile. Nu le poți controla pe toate. Dar una dintre 
ele o poţi controla. 24 de ore pot fi organizate. Ziua nunţii este o 
mică frântură de timp în care pot crea ceva deplin și perfect, 
care să fie prețuit pentru tot restul vieții, ca o perlă dintr-un 
colier stricat. 

Freddy iese din bucătărie cu șorțul său murdar, de măcelar. 

— Cum te simţi? 

Ridic din umeri. 

— Puțin neliniștită, ca să fiu sinceră. 

— O scoţi tu la capăt, iubito! Gândește-te de câte ori ţi-a ieșit. 

— Dar de data asta e altfel. Pentru că uite și tu pentru cine 
lucrăm... 

A fost o mare lovitură să-i conving pe Will Stater și pe Julia 
Keegan să-și ţină nunta aici. Înainte, lucram ca organizatoare de 
evenimente în Dublin. A fost ideea mea să amenajăm locul ăsta, 
să transformăm ruinele de pe insulă, această stranie construcție 
pe jumătate distrusă, într-un castel cu 10 dormitoare, 
sufragerie, salon și bucătărie. Eu și Freddy locuim aici tot anul, 
dar, când suntem numai noi doi, folosim doar o mică parte din 
spațiu. 

— $$$... 

Freddy face câțiva pași spre mine și mă cuprinde în braţe. La 
început, simt cum mă crispez. Sunt atât de concentrată pe lista 
mea de sarcini, încât îmbrăţișarea pare o diversiune pentru care 
nu avem timp. Apoi îmi îngădui să mă relaxez în braţele lui, să 
mă bucur de căldura lui mângâietoare, familiară. Freddy se 
pricepe la îmbrăţișări. El este ceea ce s-ar putea numi o 
„pufoșenie”. li place mâncarea pe care o face - doar e meseria 
lui. Inainte să ne mutăm aici, conducea un restaurant în Dublin. 

— Totul va fi bine, spune el. Îți promit! Totul va fi perfect. 

Mă sărută pe creștet. Am multă experienţă în domeniu. Dar n- 
am mai organizat niciodată un eveniment în care să mă implic 
atât de mult emoţional. Și mireasa este foarte pretențioasă - 
ceea ce, ca să fiu corectă față de ea, are legătură, probabil, cu 
slujba ei, cu revista proprie pe care o conduce. Altcineva ar fi 


VP -7 


fost poate agasat de solicitările ei. Dar pe mine chiar m-au 
bucurat. Imi plac provocările. 

În fine! Destul despre mine. La urma urmei, weekendul ăsta 
este despre fericitul cuplu. Mirele și mireasa nu sunt de mult 
timp împreună, din câte am auzit. Fiindcă dormitorul nostru este 
tot în castelul Folly, cu toate celelalte, i-am putut auzi azi- 
noapte. 

— lisuse, a spus Freddy când ne-am băgat în pat. Nu rezist să 
ascult așa ceva. 

Știu la ce se referea. E ciudat cum spasmele de plăcere ale 
cuiva sună ca un chin. Cei doi par foarte îndrăgostiţi, dar un 
cinic ar putea spune că tocmai de asta nu-și pot lua mâinile unul 
de pe celălalt. Foarte voluptuoși ar fi, poate, o descriere mai 
exactă. 

Eu și Freddy suntem împreună de aproape 20 de ani, dar 
chiar și acum există lucruri pe care i le ascund și sunt convinsă 
că e valabil și viceversa. Te întrebi cât de multe știu unul despre 
celălalt cei doi. 

Dacă într-adevăr își cunosc reciproc toate secretele 
întunecate. 


VP-8 


HANNAH 


invitată 


Valurile se înalță în fața noastră, cu creasta lor albă. Pe 
continent este o zi frumoasă de vară, dar aici vremea este 
destul de neprielnică. Am părăsit de câteva minute siguranţa 
portului de pe partea continentală și, pe măsură ce ne-am 
îndepărtat, apele au devenit parcă mai întunecate și valurile au 
crescut cu câteva zeci de centimetri. 

Este seara dinaintea nunţii și ne îndreptăm spre insulă. 
Rămânem acolo peste noapte, ca „invitaţi speciali”. De-abia 
aștept. Cel puţin... așa cred. Oricum, simt nevoia să-mi distragă 
ceva atenţia în momentul ăsta. 

— Țineţi-vă bine! se aude în urma noastră un strigăt din 
cabina căpitanului. 

Mattie, așa îl cheamă. Până să ne dezmeticim, micuța 
ambarcaţiune plonjează de pe un val direct pe creasta altuia. 
Formând o boltă uriașă, apa ne împroașcă. 

— Hristoase! urlă Charlie și observ că e ud leoarcă pe o parte. 

Ca printr-un miracol, eu m-am udat foarte puţin. 

— V-aţi cam murat, nu-i așa? strigă Mattie. 

Râd, dar nu din toată inima, pentru că a fost destul de 
înspăimântător. Mișcarea bărcii, înainte și înapoi și, în același 
timp, într-o parte și în cealaltă, îmi întoarce stomacul pe dos. 

— Offf, spun, simțind cum mă cuprinde ameţeala. 

Când îmi amintesc de ceaiul cu frișcă și gustările pe care le- 
am luat înainte să ne urcăm în barcă, îmi vine să vomit. 

Charlie se uită la mine, își pune mâna pe genunchiul meu și 
mă strânge. 

— O, Doamne! A început deja? 

Dintotdeauna am avut rău de mare. Rău de orice, de altfel; 
când eram însărcinată, a fost și mai grav. 

— Mmm... Am luat două pastile, dar a trecut deja efectul. 

— Uite, spune Charlie repede. Am să-ţi citesc despre locul 
ăsta, ca să te gândești la altceva. 


VP-9 


Își butonează telefonul. Și-a descărcat un ghid; soţul meu nu- 
și iese niciodată din rolul de profesor. Barca se înclină din nou și 
iPhone-ul aproape că-i zboară din mână. Înjură și îl apucă cu 
ambele mâini; nu ne permitem unul nou. 

— Nu sunt prea multe informaţii aici, spune el, cerându-și 
parcă scuze, după ce reușește să încarce pagina. O grămadă de 
chestii despre Connemara, mda, dar despre insulă, efectiv... 
presupun că-i prea mică... spune el și privește ţintă ecranul, ca 
și cum s-ar pregăti de o prelegere. O, stai, am găsit ceva! zice și 
își drege glasul, după care începe să citească cu vocea pe care o 
folosește, probabil, la ore. Inis An Amplâra sau insula 
Cormorant, cum o numesc englezii, are două mile de la un capăt 
la celălalt, fiind mai degrabă lungă decât lată. Insula este 
formată dintr-o stâncă de granit, care se înalță maiestuos din 
Oceanul Atlantic, la câteva mile distanță de ţărmul ținutului 
Connemara. În mare parte, suprafaţa sa este acoperită de 
mlaștini sau „turbării”, cum le spun localnicii. Cea mai bună 
metodă, de fapt singura, de a admira insula este dintr-o 
ambarcaţiune personală. Apele canalului care separă insula de 
partea continentală pot fi extrem de agitate... 

— Au dreptate la faza asta, mormăi eu, agățându-mă de 
margine, în timp ce trecem legănându-ne peste un nou val și ne 
izbim când coborâm, iar stomacul mi se întoarce din nou pe dos. 

— Vă pot spune eu mai multe despre asta, strigă Mattie din 
cabina sa. 

N-am crezut că ne putea auzi de acolo. 

— N-o să aflaţi prea multe despre Inis An Amplóra dintr-un 
ghid, a adăugat el. 

Eu și Charlie ne tragem mai aproape de cabină, să-l putem 
auzi. Are un accent puternic, adorabil, tipul ăsta, Mattie. 

— Primii oameni care s-au stabilit aici, ne spune el, din câte 
se știe, erau o sectă religioasă, persecutată de unii de pe 
continent. 

— A, da, confirmă Charlie uitându-se în ghid. Cred c-am văzut 
ceva despre asta... 

— N-o să afli nimic din chestia aia, repetă Mattie încruntat și 
evident neimpresionat de întrerupere. Am trăit aici toată viaţa 
mea, înţelegi dumneata - și strămoșii mei au locuit aici secole la 
rând. Îţi pot spune mult mai multe decât omul tău de pe 
internet. 


VP - 10 


— Scuze, spune Charlie roșind. 

— În fine, reia Mattie. Cu vreo 20 de ani în urmă, au fost 
descoperiţi de arheologi. Toţi grămadă, între smârcuri, umăr 
lângă umăr, strâns ghemuliţi. 

Ceva îmi spune că îi face plăcere să povestească. 

— Perfect conservaţi, pentru că acolo nu există aer, se spune. 
A fost un masacru. Au fost măcelăriți cu toții. 

— O, face Charlie, aruncându-mi o privire, nu sunt sigur că... 

Prea târziu, ideea mi s-a cuibărit deja în minte: cadavre de 
mult îngropate, ieșind la suprafaţă din pământul negru. Incerc 
să nu mă mai gândesc la asta, dar imaginea continuă să reapară 
ca o distorsiune dintr-un clip video. Atacul de greață care mă 
cuprinde când trecem peste următorul val îl trăiesc aproape ca 
o ușurare, făcându-mă să mă concentrez total asupra lui. 

— Și acum nu mai locuiește nimeni acolo? întreabă Charlie cu 
seninătate, încercând să schimbe subiectul. Doar noii 
proprietari? 

— Nu, răspunde Mattie. Nimeni altcineva decât fantomele. 

Charlie apasă ușor pe ecran. 

— Aici scrie că insula a fost populată până prin anii '90, când 
ultimii săi locuitori au hotărât să se întoarcă pe continent, să se 
bucure de apă curentă, electricitate și un trai modern. 

— Oh, așa scrie? pare Mattie amuzat. 

— De ce? întreb eu, reușind să-mi recapăt glasul. Au plecat 
cumva din alt motiv? 

Mattie dă să spună ceva. Dar se schimbă la faţă. 

— Aveţi grijă! urlă el. 

Eu și Charlie reușim să ne prindem de balustradă cu câteva 
secunde înainte ca fundul ambarcaţiunii să dispară brusc de sub 
noi, plonjând de pe marginea unui val și izbindu-ne apoi de un 
altul. lisuse Hristoase! 

Când suferi de rău de mare, ar trebui să găsești un punct 
nemișcat. Mă străduiesc să-mi fixez privirea asupra insulei. A 
fost vizibilă tot drumul de când am plecat de pe uscat, o pată 
albăstruie la orizont, ca o nicovală turtită. Jules nici că putea 
găsi un loc mai impresionant, dar nu mă pot abţine să nu mă 
gândesc la conturul său întunecat care pare sumbru și de rău 
augur, prin comparaţie cu ziua senină. 

— Superbă, nu-i așa? întreabă Charlie. 


VP -11 


— Mm, spun fără tragere de inimă. Ei bine, să sperăm că au 
apă curentă și electricitate zilele astea. Am nevoie de o baie ca 
lumea după asta. 

Charlie zâmbește ștrengărește. 

— La cum o știu eu pe Jules, dacă n-au avut apă și curent 
până acum, înseamnă că le-au tras zilele astea. Doar o cunoști 
și tu. E foarte eficientă. 

Sunt convinsă că Charlie n-a făcut-o cu intenţie, dar am 
simţit-o ca pe o comparaţie. Eu nu sunt cea mai eficientă 
persoană din lume. Se pare că nu pot intra într-o cameră fără să 
fac mizerie, iar de când s-au născut copiii, casa noastră este un 
permanent dezastru. Când - rareori - avem musafiri, bag 
lucrurile prin dulapuri, le înghesui, închizându-le ușile cu greu, și 
toată locuinţa pare că-și ţine respiraţia, chinuindu-se să nu 
explodeze. Când ne-am dus prima dată la cină la Jules, în 
eleganta ei casă în stil victorian din Islington, mi s-a părut ceva 
desprins parcă dintr-o revistă; din revista e; - o publicaţie online, 
care se cheamă The Download. Mă tot gândeam că s-ar putea 
să încerce să mă ascundă undeva, conștientă de modul în care 
ieșeam în evidenţă ca un deget cangrenat, cu cei doi centimetri 
de rădăcini decolorate și hainele mele de bulevard. M-am 
surprins pe mine însămi că încercam să-mi ascund accentul, să 
rotunjesc vocalele din dialectul meu din Manchester. 

Nici că se putea să fim mai diferite, Jules și cu mine. Cele mai 
importante femei din viaţa soțului meu. Mă aplec peste 
balustradă și trag puternic în piept aerul de mare. 

— Am citit o bună bucată din articolul ăla despre insulă, 
spune Charlie. Cică are plaje cu nisip alb, celebre în zona asta a 
Irlandei. lar datorită culorii nisipului, apa din golfuri capătă o 
frumoasă culoare turcoaz. 

— O, spun eu. Sună mai interesant decât turbăriile. 

— Mda, zice Charlie. Poate apucăm să înotăm puţin, îmi 
zâmbește el. 

Privesc apa, care este, mai degrabă, verde ca ardezia decât 
turcoaz și mă cutremur. Dar, până la urmă, înot și la Brighton, în 
Canalul Mânecii, nu-i așa? Totuși. Acolo vremea pare mai blândă 
decât marea asta sălbatică, nemiloasă. 

— Va fi distractiv weekendul ăsta, nu? întreabă Charlie. 

— Da, răspund eu. Așa sper. Zilele astea se apropie cel mai 
mult de o vacanţă în care n-am mai fost de foarte mult timp. Și 


VP - 12 


chiar că mi-ar prinde bine una acum. Totuși, nu-mi pot imagina 
de ce a ales Jules o insulă oarecare, în largul coastei irlandeze. 

Pare tipic pentru ea să prefere un loc special, în așa fel încât 
invitaţii să se înece până ajung la destinaţie. 

— Și-ar fi permis să organizeze nunta oriunde și-ar fi dorit, 
adaug eu. 

Charlie se încruntă. Nu-i plac discuţiile despre bani, îl 
stânjenesc. Este unul dintre motivele pentru care îl iubesc. 
Numai că uneori, foarte rar, nu mă pot abţine să nu mă întreb 
cum ar fi dacă am avea și noi ceva mai mulți bani. Ne-am 
chinuit cumplit din pricina cadoului de pe listă și chiar ne-am 
certat puţin. De regulă, suma maximă pe care o punem la 
bătaie este 50 de lire, dar Charlie a insistat să dăm mai mult, 
pentru că el și Jules se cunosc de atâta vreme. Cum toate 
articolele din listă erau de la Liberty's, cu cele 150 de lire pe 
care am convenit în sfârșit să le sacrificăm nu am reușit să 
cumpărăm decât un vas ceramic destul de banal. Pe listă mai 
era, de exemplu, o lumânare parfumată cu 200 de lire. 

— Doar o știi pe Jules, îmi spune Charlie acum, în timp ce 
barca plonjează iarăși brusc, lovindu-se de ceva care pare mult 
mai dur decât apa și ricoșând din nou vertical, în convulsii 
piezișe, pentru variaţie. li place să facă diferit lucrurile. Și s-ar 
putea să aibă legătură cu faptul că tatăl ei e irlandez. 

— Dar credeam că nu se înțelege cu tatăl ei. 

— E mai complicată treaba. El nu i-a fost fost niciodată alături 
și e cam ticălos, dar, după părerea mea, ea l-a idolatrizat 
dintotdeauna. De-asta mi-a cerut să-i dau lecţii de navigaţie, cu 
ani în urmă. Tatăl ei avea un iaht și Jules își dorea ca el să fie 
mândru de ea. 

Mi-e greu să mi-o imaginez pe Jules într-o poziţie inferioară, 
dornică să fie cineva mândru de ea. Știu că tatăl ei este un mare 
dezvoltator imobiliar, un om care s-a ridicat de jos. Ținând cont 
că tata a fost mecanic de locomotivă și mama, asistentă 
medicală, mereu la strâmtoare financiar vorbind, sunt fascinată 
- și un pic bănuitoare - când e vorba de oameni care au o 
grămadă de bani. Pentru mine, e ca și cum ar aparține unei cu 
totul alte specii, o rasă de feline mari, suple și periculoase. 

— Sau poate Will a ales locul, spun eu. Pare tipic pentru el să 
aleagă ceva extrem. 


VP - 13 


Tresar, încântată că voi întâlni pe cineva atât de celebru. Îmi 
vine greu să mă gândesc la logodnicul lui Jules ca la o persoană 
reală. 

M-am uitat pe ascuns la tot show-ul lui. E destul de bun, totuși 
e greu să fii obiectiv. Am fost fascinată de ideea că Jules e cu 
tipul ăsta... că îl atinge, îl sărută, se culcă cu el. Că urmează să 
se căsătorească cu el. 

Premisa de bază a show-ului Supraviețuiește noptii, este 
abandonarea lui Will undeva, legat fedeleș, inclusiv la ochi, în 
toiul nopţii. Într-o pădure, de exemplu, sau în mijlocul tunarei 
arctice, fără nimic altceva decât hainele de pe el și, eventual, un 
cuţit la curea. Trebuie apoi să se elibereze și să-și croiască drum 
spre un loc de întâlnire, bazându-se exclusiv pe inteligenţa și 
aptitudinile sale de navigator. Există multe situaţii dramatice: 
într-un episod a trebuit să traverseze o cascadă pe întuneric; în 
altul a fost atacat de lupi. Câteodată, îți amintești că echipa de 
filmare este acolo, cu ochii pe el, înregistrându-l. Dacă ar fi chiar 
atât de gravă situaţia, oare nu i-ar sări în ajutor? Dar, fără 
discuție, se pricep de minune să creeze senzaţia de pericol. 

Când am amintit de Will, Charlie s-a întunecat la față. 

— Tot nu pricep cum de se mărită cu el după atât de puţină 
vreme, spune el. Presupun că așa e felul lui Jules de-a fi. Când îi 
intră ceva în cap, acţionează imediat. Dar ţine minte ce-ţi spun, 
Han: ascunde el ceva. Nu cred că e chiar așa grozav pe cât 
pare. 

Acesta este motivul pentru care am urmărit emisiunea pe 
ascuns. Știu că Charlie n-ar fi de acord. Uneori nu mă pot abţine 
să nu cred că antipatia lui faţă de Will ţine puţin de gelozie. Sper 
realmente să nu fie gelos. Pentru că ce ar însemna asta? 

S-ar putea, totodată, să ţină de petrecerea burlacilor 
organizată de Will. A participat și Charlie, deși părea cam 
deplasat, fiindcă el este prietenul lui Jules. La întoarcerea din 
weekendul din Suedia, nu era tocmai în apele lui. De fiecare 
dată când deschideam subiectul, devenea foarte ciudat și 
încordat. Așa că am ridicat din umeri și am trecut mai departe. 
S-a întors teafăr și nevătămat, asta contează, nu? 

Marea pare acum și mai furioasă. Bătrâna barcă de pescuit se 
înclină și se leagănă în toate direcţiile, ca un taur mecanic de 
rodeo, de parcă ar vrea să ne arunce peste bord. 

— Putem înainta în siguranță? strig către Mattie. 


VP - 14 


— Mda! strigă și el, peste apa pulverizată și vuietul vântului. 
Este o zi cum nu se poate mai bună. Nu mai avem mult și 
ajungem în Inis An Amplóra. 

Simt cum unele șuvițe mi s-au lipit de frunte din cauza apei, 
în vreme ce restul părului mi s-a ridicat ca un imens nor încâlcit. 
Nu pot decât să-mi închipui cum voi arăta în ochii lui Jules, ai lui 
Will și ai celorlalți când, în sfârșit, vom ajunge. 

— Un cormoran! strigă Charlie, arătând cu degetul. 

Încearcă să-mi distragă atenţia de la starea de greață, știu 
bine. Mă simt ca un copil care e dus la medic, să i se facă 
injecție. Dar îi urmăresc degetul cu privirea și zăresc un cap 
închis la culoare, suplu, ieșind dintre valuri ca periscopul unui 
submarin în miniatură. Apoi dispare în adânc, cu rapiditate, ca 
un fulger negru. Oare cum e să te simţi ca acasă într-un mediu 
atât de ostil? 

— Parcă am văzut ceva despre cormorani în articol, spune 
Charlie scoțându-și din nou telefonul. Ah, da, aici. Se pare că 
sunt foarte răspândiţi în această zonă de coastă. 

Începe să vorbească iarăși ca un profesor: 

— „..cormoranul este o pasăre extrem de denigrată în folclorul 
local. O, Doamne! De-a lungul istoriei, aceste păsări au fost 
considerate un simbol al lăcomiei, ghinionului și diabolicului. 

Ne uităm amândoi la cormoranul care iese din nou la 
suprafaţă. În ciocul său ascuţit ţine un peștișor, o scurtă sclipire 
de argint înainte ca pasărea să-și deschidă gâtlejul și să-l 
înfulece dintr-o înghiţitură. 

Stomacul mi se revoltă. Ca și cum eu aș fi înghiţit acel pește 
iute și alunecos, care îmi înoată acum prin burtă. lar când barca 
se înclină în cealaltă direcție, mă aplec peste balustradă și vomit 
ceaiul cu frișcă. 


VP -15 


JULES 


Mireasa 


Stau în fața oglinzii din camera noastră, cel mai mare și mai 
elegant dintre cele 10 dormitoare ale castelului Folly, firește. 
Din locul în care mă aflu, trebuie să întorc foarte puţin capul ca 
să văd marea pe ferestre. Vremea de azi e perfectă, soarele 
făcând să strălucească atât de puternic valurile, că abia te poți 
uita la ele. Ar face bine, la dracu', să fie la fel și mâine. 

Camera noastră este în aripa de vest a clădirii și, cum ne 
aflăm pe cea mai vestică insulă din partea asta de coastă, între 
noi și America nu mai există nimeni și nimic altceva. Îmi place 
efectul ăsta dramatic. Castelul Folly este o clădire frumos 
restaurată din secolul al XV-lea, la graniţa dintre lux și 
atemporalitate, dintre grandoare și confort: covoare străvechi 
pe podelele de piatră, căzi de baie cu picioare sub formă de 
gheare, șemineuri în care mocnește turba. Este suficient de 
mare să poată găzdui toți invitaţii, totuși suficient de mic încât 
să pară intim. Este perfect. Totul va fi perfect. 

Nu te gândi la bilet, Jules! 

Nu, nuam să mă gândesc la bilet. 

Băga-mi-aș! Băga-mi-aș! Nu știu de ce m-a afectat atât de 
mult. N-am fost niciodată o tipă care să-și facă griji, genul acela 
de persoană care se trezește la 3 dimineaţa, frământându-se. În 
orice caz, nu până de curând. 

Biletul l-am primit în cutia poștală acum trei săptămâni. Mă 
avertiza să nu mă mărit cu Will. Să anulez nunta. 

Cumva, în mod sumbru, ideea a pus stăpânire pe mine. Ori de 
câte ori mă gândesc la asta, în adâncul stomacului am o 
senzaţie amară. O senzaţie de spaimă. 

Ceea ce este caraghios. În mod normal, nu m-aș fi gândit 
nicio secundă la o prostie ca asta. 

Mă uit din nou în oglindă. Sunt îmbrăcată cu rochia. Cu rochia. 
Mi s-a părut important să o probez încă o dată, în ajunul nunții, 
doar ca să fiu sigură. Am probat-o la croitorie săptămâna 
trecută, dar nu las nimic la voia întâmplării. După cum era de 


VP - 16 


așteptat, este perfectă. Mătasea grea, de culoarea vaniliei, îmi 
vine ca turnată, corsetul de dedesubt creând o siluetă de 
clepsidră prin excelenţă. Fără dantelă sau alte zorzoane, că nu 
sunt genul meu. Mătasea este atât de fină, că nu poate fi 
manipulată decât cu mănuși albe speciale pe care, evident, le 
port acum. A costat o avere. Dar a meritat. Nu mă interesează 
moda de dragul modei, dar respect puterea hainelor în crearea 
imaginii corespunzătoare. Mi-am dat seama imediat că rochia 
asta te transformă într-o regină. 

Până la sfârșitul serii, rochia va fi dezgustător de murdară și 
nici măcar eu nu pot împiedica asta. Dar am s-o scurtez chiar 
deasupra genunchilor și am s-o vopsesc într-o culoare mai 
închisă. Mai presus de orice, sunt o persoană practică. Am 
întotdeauna, dar întotdeauna un plan; asta încă de când eram 
mică. 

Mă îndrept spre peretele pe care mi-am prins în piuneze 
planul meselor. Will spune că sunt ca un general care și-a 
atârnat hărţile de campanie. Dar e un aspect important, nu-i 
așa? În mare măsură, așezarea la mese poate asigura sau 
distruge distracţia invitaţilor de la o nuntă. Știu că voi pune totul 
la punct până diseară. Totul ţine de planificare: așa am reușit în 
doar doi ani să transform The Download dintr-un blog într-o 
veritabilă revistă online, cu 30 de angajați. 

Majoritatea invitaţilor vor sosi mâine la nuntă, apoi se vor 
întoarce la hotel, pe continent - am savurat momentul în care 
am trecut pe invitaţii „bărci la miezul nopţii”, în locul banalului 
„transport”. Dar cei mai importanţi invitaţi ai noștri vor rămâne 
pe insulă și în seara asta, și mâine, vor sta la Folly împreună cu 
noi. Este o listă de invitaţi oarecum selectă. Will a trebuit să-și 
aleagă un favorit dintre cavalerii lui, și are extrem de mulți. 
Pentru mine nu a fost prea greu, pentru că nu am decâto 
singură domnișoară de onoare - pe sora mea vitregă, Olivia. Nu 
am multe prietene. N-am timp de stat la bârfe. În plus, găștile 
de femei îmi amintesc prea tare de clica fetelor rele din școală, 
care nu m-au acceptat niciodată printre ele. A fost o surpriză să 
văd că atât de multe gâsculițe fac asta... dar, pe de altă parte, 
majoritatea au devenit angajatele mele de la The Download - 
care mi-au organizat o petrecere nu întru totul bine-venită -, la 
fel și consoartele prietenilor lui Will. Cel mai bun prieten al meu 


VP - 17 


e un bărbat: Charlie. În consecinţă, el va fi cavalerul meu de 
onoare. 

Charlie și Hannah sunt pe drum, ultimii invitaţi care sosesc în 
seara asta. Mă bucur enorm că am să mă văd cu Charlie. Mi se 
pare că a trecut o veșnicie de când ardeam gazul de pomană 
împreună, doi adulţi, fără copiii lui, încă nu-i avea. Pe vremuri, 
ne întâlneam mai tot timpul - chiar și după ce s-a cuplat cu 
Hannah. Își făcea mereu timp pentru mine. Dar, de când are 
copii, parcă s-a teleportat într-o altă dimensiune: una în care 
târziu înseamnă ora 23 și fiecare ieșire fără ăia mici trebuie să 
fie atent orchestrată. Abia atunci am ajuns să tânjesc să-l am 
doar pentru mine. 

— Arăţi incredibil! 

— Ah! tresar, apoi îl zăresc în oglindă: Will. 

Stă sprijinit de tocul ușii și mă privește. 

— Will! rostesc printre dinţi. Sunt îmbrăcată cu rochia! 
Dispari! Nu trebuie să vezi... 

Nu se clintește. 

— N-am dreptul la o avanpremieră? Și, de-acum, am văzut-o, 
spune și face câțiva pași spre mine. Faptul e consumat. Arăţi... 
lisuse!... abia aștept să te văd mergând spre altar în chestia 
asta. 

Vine în spatele meu și mă cuprinde de umerii goi. 

Ar trebui să fiu neagră de supărare. Chiar sunt. Totuși simt 
cum furia mi se evaporă. Pentru că mâinile lui mă ating acum, 
coboară de pe umeri pe braţe și simt acel prim fior de dorință. 
Îmi reamintesc totodată că nu am nicidecum superstiţia cu 
mirele care vede dinainte rochia miresei - n-am crezut niciodată 
în povești din astea. 

— N-ar trebui să fii aici, îi spun îmbufnată, dar deja par 
nesinceră. 

— Uită-te la noi, spune el în timp ce privirile ni se întâlnesc în 
oglindă, în timp ce își plimbă un deget pe obrazul meu. Nu-i așa 
că ne stă bine împreună? 

Și are dreptate, chiar așa este. Eu, atât de palidă și oacheșă; 
el, atât de chipeș și de bronzat. Suntem cel mai seducător cuplu 
din orice încăpere în care am intra. N-am să pretind că lucrul 
ăsta nu face parte din farmecul întregii povești, imaginându-mi 
cum arătăm în ochii lumii... și ai invitaţilor noștri de mâine. Mă 
gândesc la colegele de școală care mă tachinau pentru că eram 


VP-18 


o tocilară grasă (mi-am atins potenţialul mai târziu) și-mi spun în 
sinea mea: Uite cine râde la urmă. 

Mă mușcă de umărul gol. Simt un fior de plăcere în capul 
pieptului, o coardă care cedează. Și, odată cu ea, ultima mea 
strădanie de rezistenţă. 

— Mai ai de lucru cu asta? 

Se uită peste umărul meu la planul cu mesele. 

— Încă nu știu unde să-i așez pe fiecare, spun eu. 

Inspectează planul în tăcere și îi simt respiraţia caldă pe gât, 
cum îmi învăluie clavicula. Și parfumul after-shave-ului: cedru și 
mosc. 

— L-am invitat și pe Piers? întreabă blajin. Nu ţin minte să-l fi 
pus pe listă. 

Mă străduiesc să nu-mi dau ochii peste cap. Eu m-am ocupat 
de toate invitaţiile. Eu am îmbunătăţit lista, am ales papetăria, 
am verificat toate adresele, am cumpărat timbrele și am trimis 
invitaţiile prin poștă, una câte una, până la ultima. Will a fost 
plecat des la filmările pentru noul sezon. Din când în când, mai 
rostea câte un nume de care, nu știu cum, uitase. Imi închipui 
că, într-un final, a verificat cu atenţie lista și mi-a spus că vrea 
să se asigure că n-am uitat pe nimeni. Piers a fost adăugat mai 
târziu. 

— Nu era pe listă, recunosc eu. Dar m-am întâlnit cu soția lui 
la cocktailul de la Groucho. M-a întrebat despre nuntă și mi s-a 
părut o nebunie curată să nu-i invit și pe ei. Până la urmă, de ce 
n-am fi făcut-o? 

Piers e producătorul emisiunii lui Will. Este un tip simpatic și, 
din câte am văzut eu, s-a înțeles mereu bine cu Will. Nu a 
trebuit să mă gândesc de două ori când i-am trimis invitaţia. 

— Bine, spune Will. Da, normal că trebuia. 

Dar simt o tensiune în vocea lui. Dintr-un motiv sau altul, l-a 
deranjat treaba asta. 

— Uite, dragul meu, spun trecându-mi un braţ pe după umărul 
lui. Am crezut că vei fi încântat să-i vezi aici. Lor, cu siguranţă, 
le-a făcut plăcere că i-am invitat. 

— Nu mă deranjează, spune el prudent. Doar că m-a luat prin 
surprindere, atâta tot, adaugă și mă cuprinde cu mâinile de 
talie. Nu mă deranjează absolut deloc. De fapt, este o surpriză 
plăcută. Mă bucur că vin și ei. 


VP -19 


— OK. Așadar am să așez soţii și soțiile faţă-n faţă. Ce părere 
ai? 

— Eterna dilemă, spune el profund disprețuitor. 

— Dumnezeule, știu... dar oamenilor chiar le pasă de chestia 
asta. 

— Păi, spune el, dacă noi doi am fi invitaţi, aș ști exact unde 
m-aș așeza. 

— Ah, da? 

— Fix în fața ta, ca să pot face asta. 

Întinde mâna și-mi ridică rochia de mătase, făcându-și loc pe 
dedesubt. 

— Will, spun eu, mătasea... 

Degetele lui au descoperit marginea de dantelă a chiloţilor 
mei. 

— Will! spun pe jumătate iritată. Ce, Dumnezeu, faci... 

Apoi degetele îi alunecă în chiloţii mei și încep să se miște, 
așa că nu mă mai preocupă atât de mult ce se întâmplă cu 
mătasea. Îmi lipesc capul de pieptul lui. 

Nu-mi stă deloc în fire chestia asta. Nu sunt genul de 
persoană care să se logodească după câteva luni de când 
cunoaște pe cineva... sau să se căsătorească după alte câteva 
luni. Dar, după părerea mea, nu e vorba despre un act pripit sau 
impulsiv, cum ar putea crede unii. Dimpotrivă chiar. E vorba 
despre cunoașterea de sine, să știi ce vrei și să acționezi. 

— Putem s-o facem chiar acum, murmură Will cu buzele lipite 
de gâtul meu. Avem timp, nu? 

Dau să răspund - nu -, dar degetele lui își continuă treaba și 
mă fac să scot un geamăt prelung. 

De foștii iubiți mă plictiseam după câteva săptămâni și sexul 
devenea anost, o obligaţie. De când sunt cu Will, parcă nu mă 
mai satur - chiar și când, instinctual vorbind, sunt mai 
satisfăcută ca niciodată. Nu are de-a face doar cu frumuseţea lui 
- și, desigur, în modul cel mai obiectiv, e un tip frumos. Pofta 
mea nepotolită este mult mai profundă. Sunt conștientă că 
vreau să pun stăpânire pe el. Cu fiecare partidă de sex, încerc 
să-l domin, fără să reușesc asta complet, întrucât ceva esenţial 
îmi scapă de fiecare dată, alunecând în adâncurile fiinţei lui. 

Are oare legătură cu celebritatea lui? Cu faptul că, odată 
faimos, devii, într-un fel, un bun public? Sau ţine de altceva, de 


VP - 20 


o trăsătură a lui fundamentală? Secretă și imposibil de 
descoperit, ascunsă vederii? 

La gândul ăsta, inevitabil, mintea îmi fuge la bilet. Nu mă voi 
gândi la bilet. 

Degetele lui Will își continuă treaba. 

— Will, spun cu jumătate de gură, ar putea intra oricine peste 
noi. 

— Și nu ăsta-i farmecul? șoptește el. 

Da, da, presupun că așa este. Fără discuţie, Will mi-a lărgit 
orizonturile sexuale. Cu el am făcut prima dată sex într-un loc 
public. Am făcut-o noaptea în parc, pe rândul din spate într-un 
cinema aproape pustiu. Când îmi aduc aminte, sunt aproape 
uimită de mine: nu-mi vine să cred că am făcut așa ceva. Jules 
Keegan nu încalcă legea. 

De asemenea, e singurul bărbat căruia i-am îngăduit să mă 
filmeze goală - odată chiar în timp ce făceam sex. Firește, nu i- 
am permis asta decât după ce ne-am logodit. Doar nu-s ultima 
proastă. Dar Will își dorește asta și, după ce am început s-o 
facem, mi-am dat seama că nu prea îmi place - e o lipsă de 
control și, în fiecare relaţie pe care am avut-o, eu am fost la 
butoane - totuși, în același timp, această lipsă de control e 
ameţitoare. Îl aud cum își desface cureaua și, la acest sunet 
simplu, sunt străbătută parcă de o descărcare electrică. li simt 
vârful penisului, gata să mă pătrundă. 

— Alo, alo? E cineva aici? 

Ușa se deschide scârțâind. 

Căcat! 

Will se îndepărtează de mine, îl aud cum își pune blugii, 
cureaua. Îmi simt rochia coborându-mi pe picioare. Aproape că 
nici nu-mi vine să mă întorc cu faţa. 

lată-l pur și simplu în prag, relaxat: Johnno, cavalerul de 
onoare al lui Will. Cât a apucat să vadă? Totul? Simt cum mi se 
încing obrajii și mă înfurii pe mine însămi. Mă înfurii pe el. Eu nu 
roșesc niciodată. 

— Scuze, tinereilor, spune Johnno. V-am întrerupt? 

Rânjește cumva? 

— Ooo... face el când îmi remarcă rochia. E ceea ce...? Dar nu 
poartă ghinion? 

Mi-aș dori să pun mâna pe ceva greu și să arunc în el, să urlu 
să se care. Dar manierele mele sunt ireproșabile. 


VP -21 


— Of, pentru numele lui Dumnezeu! zic, în schimb, și sper ca 
tonul meu să spună de fapt: Ti se pare că sunt genul de cretină 
care să pună botul la așa ceva? 

Ridic din sprânceană la el, îmi încrucișez braţele. Sunt o 
maestră desăvârșită a ridicatului din sprânceană - la serviciu, 
are un efect fantastic. Îl provoc să nu mai scoată nicio vorbuliţă. 
Oricât de cocoș s-ar da, cred că lui Johnno îi este un pic teamă 
de mine. Oamenilor, în general, le este teamă de mine. 

— Verificam așezarea la mese, îi spun. Deci de la asta ne-ai 
întrerupt. 

— Ei, bine, spune el. Ce tâmpit sunt... 

Se vede că e ușor intimidat. Foarte bine. 

— Tocmai mi-am dat seama că am uitat ceva destul de 
important, adaugă el. 

Simt cum inima începe să-mi bată cu putere. Sper că nu 
verighetele. Doar i-am spus lui Will să nu i le lase până în ultima 
clipă. Dacă a uitat verighetele, nu mai pot fi declarată 
responsabilă pentru faptele mele. 

— Costumul meu, spune Johnno! Am pregătit toate bagajele, 
pentru vas... și apoi, în ultima secundă... în fine, nu știu ce s-a- 
ntâmplat. Cel mai probabil, a rămas agăţat de ușă, acasă, în 
Anglia. 

Întorc privirea în timp ce ies amândoi din cameră. Mă 
străduiesc să nu spun un lucru pe care să-l regret mai târziu. 
Trebuie să-mi ţin firea weekendul ăsta. Sunt cunoscută pentru 
ieșirile mele. Nu sunt mândră de asta, dar nu reușesc niciodată 
să mă controlez pe deplin, deși am făcut unele progrese. O 
mireasă furioasă nu este ceva plăcut de privit. 

Nu pricep cum se face că Will e prieten cu Johnno și de ce nu 
l-a eliminat până acum din viaţa lui. E limpede că nu pentru 
înțelepciunea din conversaţie încă rezistă în anturajul lui. Tipul e 
inofensiv, să zicem... cel puţin, așa cred, că e inofensiv. Dar sunt 
atât de diferiți! Will este extrem de hotărât, e un bărbat de 
succes, o apariţie atât de elegantă! Johnno e stângaci. Un 
repetent la capitolul viață. Pe continent, când l-am luat cu 
mașina din gară, puţea a iarbă și arăta de parcă ar fi dormit sub 
cerul liber. M-aș fi așteptat măcar să se bărbierească și să se 
tundă înainte să vină aici. Nu mi se pare o pretenţie exagerată 
ca un cavaler de onoare să nu semene cu un om al cavernelor. 


VP - 22 


După asta, am să-l trimit pe Will la el în dormitor cu un aparat 
de ras. 

Will e prea bun pentru el. Din câte am auzit, i-a aranjat lui 
Johnno chiar și o audiție pentru Supravietuiește noptii, de care, 
bineînţeles, s-a ales praful. Când l-am întrebat pe Will de ce 
continuă să fie așa de apropiat de Johnno, mi-a răspuns sec: 
„trecutul”. 

— În prezent, nu mai avem prea multe în comun, mi-a zis el. 
Dar ne cunoaștem de-o viaţă. 

Totuși Will poate fi de-a dreptul neîndurător. Ca să fiu sinceră, 
ăsta a fost, probabil, singurul lucru care m-a atras la el când ne- 
am întâlnit prima oară, un aspect pe care îl avem în comun și pe 
care l-am remarcat imediat. Pe lângă înfățișarea minunată și 
zâmbetul lui de campion, chestia care m-a atras cel mai mult a 
fost ambiția pe care o transmitea prin toți porii, dincolo de 
șarmul lui. 

Așadar asta mă neliniștește, presupun. De ce-ar ţine Will la 
prietenia cu unul ca Johnno, doar pentru că au un trecut comun? 
Poate doar dacă nu cumva trecutul îl are cu ceva la mână. 


VP - 23 


JOHNNO 


Cavaler de onoare 


Will iese prin chepeng cu un bax de Guinness în mână. Am 
urcat pe parapetul castelului Folly și privim prin crenelurile din 
piatră. E lung drumul până jos și o parte din zidăria de aici pare 
destul de instabilă. Unul care nu e învăţat cu înălțimile s-ar 
putea s-o încurce. Mă simt ca un rege aici, cu soarele care îmi 
bate în faţă. 

Will deschide o doză din bax. 

— Poftim! 

— Ah, marfă de calitate. Mersi, amice. Și-mi cer scuze că am 
dat buzna peste voi. 

li fac cu ochiul. 

— Parcă trebuia totuși să vă păstraţi virginitatea până la 
nuntă, nu? 

Will ridică din sprâncene, complet nevinovat. 

— Nu știu despre ce vorbeşti. Eu și Jules verificam 
amplasamentul meselor. 

— Ah, da? Așa îi zice acum? Totuși, sincer, îmi pare rău pentru 
costum, amice. Mă simt ca dracu' că l-am uitat. 

Vreau să afle că îmi pare rău - că îmi iau în serios rolul de 
cavaler de onoare. Chiar ţin la asta, vreau să fie mândru de 
mine. 

— Nu-i niciun stres, spune Will. Nu-s convins că te încape 
costumul meu de rezervă, dar ești liber să-l probezi. 

— Ești sigur că Jules n-are nimic împotrivă? Nu părea deloc 
încântată. 

— Înî, dă din mână Will. N-o deranjează. 

Ceea ce înseamnă, probabil, că o deranjează, dar se va ocupa 
el de asta. 

— OK. Mersi, amice. 

Bea o gură de Guinness și se sprijină de peretele de piatră din 
spatele nostru. Pare că-și amintește brusc de ceva. 


VP - 24 


— A! Apropo, n-ai văzut-o cumva pe Olivia? Sora vitregă a lui 
Jules? Dispare întruna. E un pic cam... zice și face un gest cu 
mâna. 

„Zărghită”, vrea să spună, dar rostește „fragilă”. 

Am cunoscut-o pe Olivia mai devreme. E înaltă, brunetă, cu o 
expresie posacă și picioare care îi urcă parcă până la subsuori. 

— Rușinică, îi spun eu. Doar... mă rog, nu-mi spune că n-ai 
observat? 

— Johnno, are 19 ani, pentru numele lui Dumnezeu! spune 
Will. Nu fi scârbos! În plus, întâmplător, e sora logodnicei mele. 

— La 19 ani e totuși majoră, spun eu, încercând să-l tachinez. 
Așa-i tradiţia, nu? Cavalerul de onoare stă cu cea mai bună 
dintre domnișoarele miresei. Și cum e una singură, nu prea am 
de unde alege... 

Will se strâmbă ca și cum aș fi spus ceva scabros. 

— Nu cred că regula mai este valabilă când e cu 15 ani mai 
tânără ca tine, idiotule, spune el. 

Acum o face pe politicosul, dar a alergat întotdeauna după 
fuste. Și, ce-i drept, și ele după el, ticălos norocos. 

— N-ai voie să te-atingi de ea, ai înţeles? Să-ţi intre bine în 
căpăţâna aia seacă! zice și îmi dă o castană. 

Nu-mi place faza cu „căpăţâna seacă”. Nu sunt tocmai 
deștept. Dar nici nu-mi place să fiu tratat ca un idiot. Will știe 
bine. La școală, mi-a ţinut mereu spatele pe chestia asta. Trec 
mai departe râzând. Îmi dau seama că nu a făcut-o cu intenţie. 

— Ascultă, spune el. Nu vreau să faci vreo gafă și să-i faci 
avansuri cumnatei mele adolescente. Jules m-ar omori. Şi te-ar 
omori și pe tine. 

— Bine, bine, cedez eu. 

— În plus, adaugă el coborându-și vocea, mai e și problema 
cu... înţelegi tu... și face din nou gestul care vrea să însemne 
„Zărghită”. Cred că moștenește asta de la mama lui Jules. Slavă 
Domnului că Jules a ratat genele astea! În fine, jos labele, ai 
priceput? 

— Bine, bine... 

lau o dușcă din Guinnessul meu și râgâi puternic. 

— Ai mai avut ocazia să faci căţărări în ultimul timp? mă 
întreabă Will, încercând evident să schimbe subiectul. 


VP -25 


— Nu, zic eu. Nu chiar. Așa m-am ales cu asta, spun și mă 
mângâi pe burtă. Mi-e greu să-mi fac timp când nu-s plătit 
pentru asta, ca tine. 

Partea amuzantă este că, cu ceva timp în urmă, eu eram cel 
pasionat de treburi de-astea. Tot ce ţine de natură și aventuri. 
Până de curând, așa mi-am și câștigat existenţa, am lucrat la un 
parc de aventuri din Lake District. 

— Mda. Să zicem, spune Will. E ciudat că... nu e atât de 
distractiv pe cât pare, serios. 

— Mă cam îndoiesc, amice, zic eu. Ai cea mai faină meserie 
din lume. 

— Mă rog, știi... nu e chiar atât de autentic; mult fum și 
oglinzi... 

Pun pariu că folosește o dublură pentru cele mai periculoase 
scene. Lui Will nu i-a plăcut niciodată să se murdărească pe 
mâini. Susține că s-a antrenat mult pentru emisiune, totuși... 

— Apoi mai e și treaba cu părul și machiajul, spune el, chestie 
caraghioasă dacă te gândești că filmăm o emisiune despre 
supraviețuire. 

— Pot să jur că te dai în vânt după asta, spun eu, făcându-i cu 
ochiul. Pe mine nu mă prostești. 

A fost întotdeauna un pic înfumurat. O spun cu drag, 
bineînţeles. E un tip arătos și e conștient de asta. Se vede că 
hainele pe care le poartă, inclusiv blugii, sunt de calitate, 
scumpe. Poate e influenţa lui Jules: și ea e o tipă stilată şi-mi 
imaginez că-l poartă după ea prin magazine. Dar, pe de altă 
parte, nici nu cred că-l deranjează prea tare. 

— Deci, îi spun, bătându-l pe umăr. Ești gata de însurătoare? 

Zâmbește forţat și dă din cap. 

— Da. Ce pot să spun? Sunt băgat până-n gât. 

Am fost surprins când Will mi-a spus că vrea să se însoare, n- 
am de ce să mint. Mi s-a părut tot timpul un monden. Nicio 
femeie nu putea rezista farmecului băiatului-minune. La 
petrecerea burlacilor, mi-a povestit de niște tipe cu care fusese 
înaintea lui Jules. 

— Vreau să spun, într-un fel a fost al naibii de bine. Nici măcar 
în facultate n-am mai avut parte de atâta acţiune, de când mi- 
am instalat aplicaţiile alea. A trebuit să-mi fac analizele o dată la 
două săptămâni. Dar am dat și peste niște nebune, peste unele 
care s-au ţinut de mine ca scaiul, înţelegi? Nu mai am timp 


VP - 26 


pentru așa ceva. Și apoi am cunoscut-o pe Jules. lar ea este... 
perfectă. Atât de sigură pe ea, pe ce vrea de la viaţă. Suntem 
identici. 

Pun pariu că nici casa din Islington nu te-a deranjat, i-aș zice, 
dar nu îndrăznesc. Tăticul putred de bogat. Dar n-am cum să bat 
apropouri de-astea - oamenii devin ciudaţi când vorbesc despre 
bani. Însă dacă există ceva ce i-a plăcut lui Will mai mult decât 
femeile, atunci este vorba de bani. Poate i se trage din copilărie, 
când era mai necăjit decât ceilalți colegi ai noștri. E de înțeles. 
El învăţa acolo pentru că tatăl lui era director, iar eu primisem o 
bursă sportivă. Familia mea nu face parte din cercurile înalte. 
Am fost remarcat la un turneu de rugby în Croydon, pe când 
aveam 11 ani, și așa l-au abordat pe tata. E un lucru destul de 
firesc pentru Trevs: e foarte important pentru ei să alcătuiască 
cea mai bună echipă cu putinţă. 

O voce răsună de jos. 

— Hei, hei, hei! Ce se-ntâmplă acolo? 

— Băieți! strigă Will. Veniţi aici, cu noi! Cu cât mai mulţi, cu- 
atât mai bine! 

Băga-mi-aş! Chiar îmi plăcea să fiu doar eu cu Will. les și ei 
prin chepeng - cei patru cavaleri. Mă retrag un pic, ca să le fac 
loc, salutându-i din cap pe fiecare, pe măsură ce-și fac apariţia: 
Femi, apoi Angus, Duncan și Peter. 

— Futu-i, dar suntem sus tare, spune Femi, privind în jos 
peste margine. 

Duncan îl înșfacă pe Angus de umeri și se preface că-l 
împinge. 

— Hopa, te-am salvat! 

Angus scoate un țipăt ascuţit și râdem cu toţii. 

— Să nu îndrăznești! spune furios, revenindu-și în fire. 
Dumnezeule - e periculos ce-ai făcut, futu-i! 

Se agaţă de peretele de piatră, de parcă ar fi pe muchie de 
cuţit, apoi se târăște și se așază lângă noi. Angus a fost 
întotdeauna cam pămpălău pentru gașca noastră, dar are 
meritul de a fi sosit cu elicopterul lui taică-său la începutul 
trimestrului. 

Will le întinde dozele de Guinness pe care pusesem ochii de 
câteva secunde. 

— Mersi, amice, spune Femi și se uită la doză. Când ești în 
Roma, deci? 


VP - 27 


Pete face semn din cap spre hăul care se cască sub noi. 

— Mă gândesc că ţi-ar prinde bine niște bere, ca să uiţi de 
asta, Angus, amice. 

— Da, dar nici să nu bei prea mult, zice Duncan. Că s-ar putea 
să nu-ți mai pese deloc. 

— Of, mai tacă-ţi gura, spune Angus supărat, înroșindu-se. 

Totuși, e în continuare destul de palid și am impresia că se 
străduiește din greu să nu se uite peste margine. 

— Mi-am adus geanta cu scule weekendul ăsta, anunţă Pete 
în surdină, și cu ea poţi să sari și să-ţi iei zborul. 

— Lupul nu-și schimbă năravul, nu-i așa, Pete? spune Femi. 
lar ai dat iama în dulapul cu medicamente al maică-tii - îmi aduc 
aminte cum zăngănea geanta aia a ta când te-ai întors după ce- 
ai fost exmatriculat o săptămână. 

— Da, confirmă Angus. Îi suntem cu toţii recunoscători pentru 
asta. _ 

— Chiar că /-aș fi și eu recunoscător, spune Duncan. Imi 
amintesc ce bunăciune era maică-ta, Pete. 

— Ai face bine să împărtășești cu noi iubirea mâine, amice, 
zice Femi. 

Pete îi face cu ochiul. 

— Doar mă cunoști. Întotdeauna mă sacrific pentru băieţii 
mei. 

— Dar acum ce-are? întreb eu. 

Brusc, simt nevoia să fiu ameţit, dar iarba pe care am fumat-o 
mai devreme și-a pierdut efectul. 

— Îmi place atitudinea ta, J-dulăule, spune Pete. Dar trebuie s- 
o iei ușurel. 

— Aveţi grijă să vă comportati ca lumea mâine, zice Will mai 
în glumă, mai în serios. Nu vreau să mă dea de gol cavalerii mei. 

— Ne comportăm ca lumea, amice, spune Pete cuprinzându-l 
cu brațul pe după umeri. Tot ce ne dorim este ca nunta 
tovarășului nostru să fie un eveniment de neuitat. 

Will a fost mereu în centrul atenţiei, liantul grupului, și noi toți 
am gravitat în jurul lui. Bun la sport, bunicel la școală - cu puțin 
ajutor pe ici, pe colo. Simpatizat de toată lumea. Totul părea 
foarte natural la el, ca și cum nu ar fi depus niciun efort. Bine, ai 
fi zis asta dacă nu-l cunoșteai așa de bine ca mine. 

Câteva clipe, stăm și bem în liniște, în lumina soarelui. 


VP - 28 


— Mă simt ca pe vremuri, la Trevs, spune Angus, istoricul de 
serviciu. Mai ţineţi minte cum băgăm pe furiș bere în școală? Și 
ne cățăram pe acoperișul sălii de sport, s-o bem? 

— înî, face Duncan. Ţin minte că și-atunci te căcai pe tine. 

Angus se încruntă. 

— Du-te dracului! 

— Johnno era cel care făcea, de fapt, rost de ele, spune Femi, 
de la firma aia din sat. 

— Mda, spune Duncan, pentru că era înalt, urât și păros ca 
dracu' chiar și la 15 ani, nu-i așa, amice? întreabă și se apleacă 
să-mi dea un pumn în umăr. 

— Și beam berea caldă direct din doză, spune Angus, pentru 
că n-aveam unde s-o răcim. Cred că a fost cea mai grozavă 
chestie pe care am băut-o în viaţa mea - chiar dacă acum am 
putea bea cu toţii câte-o nenorocită de sticlă de Dom Perignon 
pe zi, săptămână de săptămână, dac-am vrea. 

— Ca în urmă cu câteva luni, vrei să spui, zice Duncan. La 
RAC. 

— Când a fost asta? întreb eu. 

— Ah, face Will. Imi pare rău, Johnno. Știam că e prea departe 
pentru tine, tu fiind în Cumbria și alea, alea. 

— O, spun eu. Mda, mi se pare firesc. 

Mi-i imaginez cum beau un pahar de șampanie veche, în timp 
ce iau prânzul împreună la Royal Automobile Club, unul din 
locurile alea cu ștaif, rezervate exclusiv membrilor. Așa, deci. 
Trag o dușcă zdravănă din doza de Guinness. Ce bine mi-ar 
prinde niște iarbă! 

— Ni se părea palpitant, spune Femi, când eram în școală, la 
Trevs. Despre asta e vorba. Știind că puteam fi prinși. 

— lisuse, zice Will. Chiar trebuie să discutăm acum despre 
Trevs? E destul de nasol că trebuie să-l ascult pe taică-meu 
vorbind despre asta. 

O spune zâmbind, dar observ că închide ușor ochii, ca și cum 
Guinnessul îi vine pe nas. L-am compătimit mereu pe Will din 
cauza lui taica-său. Nu e de mirare că s-a simţit obligat să arate 
ce poate. Știu că ar prefera să uite complet de acele locuri și 
vremuri. Și eu, la fel. 

— Atunci, școala mi se părea atât de sinistră, spune Angus, 
dar acum, când privesc în urmă - și Dumnezeu știe ce vrea să 
spună asta despre mine - simt că, într-un fel, au fost cei mai 


VP - 29 


importanţi ani din viaţa mea. Adică nici în ruptul capului nu mi- 
aș trimite copiii acolo - sper să nu se supere tatăl tău pe mine, 
Will -, dar n-a fost chiar așa groaznic. Nu? 

— Nu știu ce să zic, spune Femi șovăitor. Eu am fost 
persecutat destul de mult de profesori. Rasiști împuţiți. 

Vorbește cu dezinvoltură, dar știu că nu i-a fost ușor să fie 
printre puţinii copii de culoare din școală. 

— Mie mi-a plăcut la nebunie, zice Duncan și, când ne uităm 
cu toţii la el, continuă: Jur! Privind în urmă, îmi dau seama cât 
de important a fost, înţelegeţi? N-aș fi vrut să se întâmple altfel. 
Ne-a unit. 

— În fine, spune Will, să revenim în prezent. Cred că ne 
merge binișor la toţi, n-aţi zice? 

Lui îi merge bine, cu siguranță. Și ceilalți se descurcă onorabil. 
Femi e chirurg. Angus muncește pentru firma de dezvoltare a 
tatălui său, Duncan e investitor de risc - orice ar însemna asta -, 
iar Pete lucrează în publicitate, un domeniu nu tocmai potrivit 
pentru dependenţa lui de cocaină. 

— Și tu ce mai faci, Johnno? întreabă Pete, întorcându-se spre 
mine. Erai instructor de căţărări sau ceva de genul ăsta, nu? 

Dau din cap că da. 

— Parcul de aventură, spun eu. Nu doar căţărări. Și cum să 
supraviețuiești în sălbăticie, cum să construieşti o tabără... 

— Îhî, face Duncan, tăindu-mi macaroana, mă gândeam la o zi 
de team building - voiam să vorbesc cu tine. Imi faci o reducere, 
ca-ntre prieteni? 

— Mi-ar face mare plăcere, spun eu, gândindu-mă totodată că 
cineva care are atâţia bani câţi are Duncan nu ar avea nevoie 
de reduceri prietenești. Dar nu mă mai ocup cu asta. 

— Oh? 

— Nu. Mi-am deschis o afacere cu whisky. Urmează să-l 
lansez pe piaţă cât de curând. In următoarele șase luni, sau cam 
așa ceva. 

— Și ai distribuitori? întreabă Angus. 

Pare destul de iritat. Presupun că nu se potrivește cu 
imaginea pe care o are despre tontălăul și gogomanul de 
Johnno. Cumva am reușit să evit o slujbă plictisitoare de birou și 
să ies totuși în câștig. 

— Am, spun eu, dând din cap. Am. 

— Waitrose? întreabă Duncan. Sainsbury's? 


VP - 30 


— Și ceilalţi. 

— E concurenţă mare pe piaţă, spune Angus. 

— Mda, confirm eu. Multe nume mari, de tradiţie, mărci 
produse de celebrităţi - chiar și luptătorul ăla de UFC are una, 
Connor MacGregor. Dar noi am vrut să creăm o altă senzaţie, nu 
știu cum să zic, mai personală. Ca noile sticle de gin, dacă le știi. 

— Din fericire, vom bea mâine din el, spune Will. Johnno ne-a 
adus o ladă. Poate gustăm un pic și în seara asta. Cum ziceai că 
se cheamă? Știu că era un nume tare. 

— Hellraiser!, îi amintesc eu. Chiar sunt mândru de numele 
ăsta. Nu seamănă cu mărcile alea vechi, prăfuite. Și sunt un pic 
supărat că Will a uitat denumirea - doar e trecută pe sticlele pe 
care i le-am adus ieri. Dar tipul ăsta se însoară mâine. Are altele 
pe cap. 

— Cine-ar fi crezut? spune Femi. lată-ne pe toţi niște adulți 
respectabili. Și când te gândești de unde am pornit... Repet, fără 
să-l jignesc pe tatăl tău, Will. Dar locul ăla era parcă dintr-un alt 
secol. Am avut noroc și am scăpat cu viaţă - plecau câte patru 
băieţi pe trimestru, dacă ţin bine minte. 

Eu n-aș fi avut cum să plec. Ai mei erau extrem de încântați 
de bursa de rugby, de faptul că intrasem la o școală atât de 
selectă - o școală cu /nternat, parcă desprinsă dintr-un roman. 
De toate oportunităţile care mi se ofereau, sau cel puţin așa 
credeau ei. 

— Mda, spune Pete. Vă mai amintiţi de băiatul ăla care a băut 
etanol din laboratorul de științe pentru că i-a zis cineva că n-are 
curaj s-o facă - cum l-au dus de urgenţă la spital? Apoi era 
mereu câte unul care ceda nervos... 

— Ah, drace, face Duncan emoţionat, mai era și copilul ăla 
mic și slăbănog, care a murit. Doar cei puternici supraviețuiesc, 
zice și zâmbește amar, întorcându-și capul către fiecare din noi. 
Și scandalagiii, nu-i așa băieţi? Din nou împreună weekendul 
ăsta! 

— Da! spune Femi. Dar uită-te la noi! 

Arată cu degetul spre locul în care i s-a rărit părul. 

— Îmbătrânim și devenim plictisitori, nu-i așa? 


1 Joc de cuvinte intraductibil. În traducere, cel care stârnește iadul, expresie care va 
mai apărea pe parcursul romanului (N.t.). 


VP - 31 


— Vorbește în numele tău, amice! îl îndeamnă Duncan. Cred 
că suntem încă în stare să încingem atmosfera dacă situaţia o 
cere. 

— Nu și la nunta mea, spune Will, dar zâmbește. 

— Mai ales la nunta ta, zice Duncan. 

— Am crezut că o să te-nsori primul, amice, îi spune Femi lui 
Will. Ținând cont de slăbiciunea domnișoarelor pentru tine. 

— lar eu am crezut că n-o să se însoare niciodată, adaugă 
Angus, pupincurist ca de obicei, ţinând cont de slăbiciunea lor 
exagerată pentru tine. De ce-ai vrea să te așezi la casa ta? 

— O mai ţii minte pe tipa aia de care te-ai frecat? întreabă 
Pete. De la sală? Și poza cu ea la bustul gol? lisuse! 

— Pusă la colecţia de poze pentru masturbat, se amuză 
Angus. Încă mă mai gândesc la poza aia uneori. 

— Da, pentru că tu nu te bucuri niciodată de acţiune, spune 
Duncan. 

Will face cu ochiul. 

— În fine! Fiindcă suntem cu toţii aici - chiar așa bătrâni și 
plictisitori, cum ai spus tu cu atât farmec, Femi -, cred că se 
cuvine un toast. 

— Beau pentru asta, spune Duncan, ridicând doza. 

— Și eu, zice Pete. 

— Pentru supraviețuitori! toastează Will. 

— Pentru supraviețuitori! repetăm noi ca un ecou. 

Și o clipă, atâta doar, uitându-mă la ceilalţi, îmi par altfel, mai 
tineri. Ca și cum i-ar fi poleit soarele. Din unghiul ăsta nu zăresc 
chelia lui Femi sau burta lui Angus, iar Pete arată de parcă ar 
ieși din casă doar noaptea. Și, deși pare imposibil, chiar și Will 
arată mai bine, mai luminos. Trăiesc brusc sentimentul că ne- 
am întors la școală, că stăm pe acoperișul sălii de sport și nu ni 
s-a întâmplat încă nimic rău. Ce n-aș da să mă pot întoarce în 
vremurile alea! 

— În regulă, spune Will, sorbind ce a mai rămas în doza de 
Guinness. Ar fi cazul să cobor. Trebuie să sosească Charlie și 
Hannah. Jules vrea să organizeze la debarcader o petrecere de 
întâmpinare. 

Presupun că după ce vor sosi toţi invitaţii de peste weekend, 
lucrurile vor lua o turnură mai serioasă. Dar mi-aș dori pentru o 
clipă să putem fi din nou doar noi doi, Will și cu mine, să 
flecărim așa cum am făcut-o înainte să vină și ceilalţi. Nu prea 


VP - 32 


m-am văzut cu el în ultima vreme. Cu toate astea, mă cunoaște 
mai bine decât oricine altcineva pe lumea asta. Și eu pe el. 


VP - 33 


OLIVIA 


Domnişoară de onoare 


Dormitorul meu a fost cândva al unei cameriste, din câte se 
pare. Am aflat destul de repede că mă aflu sub camera lui Jules 
și Will. Aseară am auzit totu/. Deși n-am vrut, evident. Dar cu cât 
mă chinuiam mai tare, cu atât auzeam fiecare sunet, fiecare 
geamăt, fiecare oftat. De parcă și-ar fi dorit să-i ascult. Și 
dimineaţă au făcut-o din nou, dar cel puţin atunci am putut să 
ies, să evadez din castel. Am fost instruiți cu toţii să nu ne 
plimbăm pe insulă după lăsarea întunericului. Dar, dacă se 
repetă povestea și în seara asta, n-am să mai rămân în cameră 
nici în ruptul capului. Prefer să-mi încerc norocul în mlaștină și 
printre stânci. 

Îmi comut în mod repetat telefonul pe modul Avion, să văd 
dacă se întâmplă ceva cu mesajul FARA SEMNAL, dar nu se 
întâmplă nici pe dracu'. Mă îndoiesc că am primit vreun mesaj. 
Am cam pierdut legătura cu toţi prietenii mei. Nu fiindcă s-ar fi 
răcit relaţiile dintre noi. Are, mai degrabă, legătură cu faptul că 
am plecat din lumea lor după ce am renunţat la facultate. La 
început, îmi trimiteau mesaje: 

Sper că ești OK, gagico! 

Sună dacă vrei să vorbești cu cineva, Livs! 

Ne vedem curând, bine? 

Ne este dor de tine! 

Ce s-a întâmplat???? _ 

Brusc, simt că nu pot să mai respir. Intind mâna spre 
noptieră. Aparatul de ras e acolo: atât de mic, dar atât de 
ascuţit. Îmi trag blugii în jos și apăs cu marginea aparatului pe 
coapsa interioară, în apropierea chiloţilor, îl trag prin carne până 
țâșnește sângele. Roșul e acolo atât de închis prin comparaţie 
cu pielea alb-vineţie! Nu e o tăietură prea adâncă; mi-am făcut 
altele și mai serioase. Dar senzaţia de usturime concentrează 
totul într-un singur punct, în locul în care metalul îmi pătrunde în 
carne, așa că, o clipă, nu există altceva. Respir cu ceva mai 
multă ușurință. Poate ar fi cazul să-mi mai fac una... 


VP - 34 


Se aude o bătaie în ușă. Scap aparatul de ras din mână și mă 
chinui să-mi închei blugii. 

— Cine e? strig eu. 

— Eu, spune Jules, împingând ușa înainte s-o invit să intre, 
ceea ce e atât de tipic pentru ea. 

Slavă Domnului că am reacţionat repede! 

— Vreau să te văd în rochia de domnișoară de onoare, spune 
ea. Avem un pic de timp la dispoziţie înainte să sosească 
Hannah și Charlie. Johnno și-a uitat dracului costumul, așa că 
vreau să mă asigur că cel puţin unul dintre participanţii la nuntă 
arată bine. 

— Am probat-o deja, îi zic. Îmi vine bine, fără discuţie. 

Minciună. Habar n-am dacă e așa sau nu. Trebuia să merg la 
magazin, s-o probez. Dar am inventat câte o scuză de fiecare 
dată când Jules încerca să mă ducă acolo: în cele din urmă, a 
renunţat și a cumpărat-o ea, cu condiţia să o probez și să o dau 
la modificat imediat. l-am spus că am făcut asta, dar n-am reușit 
să mă motivez s-o îmbrac. A rămas în cutia ei mare și ţeapănă 
de carton, încă din momentul când mi-a trimis-o Jules. 

— Poate că ai probat-o tu, spune Jules, dar vreau și eu s-o 
văd, zice și îmi zâmbește din senin, ca și cum tocmai și-ar fi 
amintit că trebuia s-o facă. Poţi să te schimbi la noi în dormitor, 
dacă vrei. Spune asta de parcă mi-ar oferi nu știu ce privilegiu 
uimitor. 

— Nu, mersi, îi răspund. Prefer să rămân aici... 

— Haide, spune ea. Avem o oglindă mare și frumoasă. 

Îmi dau seama că nu am încotro. Mă duc la șifonier și iau cutia 
imensă, de culoarea oului de rață. Gura lui Jules se încordează. 
Îmi dau seama că e furioasă că n-am pus rochia pe umeraș. 

În copilăria mea împreună cu Jules, m-am simţit uneori ca și 
cum aș fi avut o a doua mamă sau o mamă ca toate celelalte - 
autoritară, strictă și așa mai departe. Mama nu a fost niciodată 
așa, dar Jules, da. 

Merg în urma ei spre dormitorul lor. Chiar dacă Jules este 
super îngrijită și chiar dacă au deschis o fereastră, să intre aer 
curat, aici miroase a trupuri și a aftershave și, cred (deși nu 
vreau să mă gândesc), a sex. Mi se pare aiurea să mă aflu aici, 
în spaţiul lor intim. 

Jules închide ușa și se întoarce spre mine cu braţele 
încrucișate. 


VP - 35 


— Hai, dă-i drumul! spune ea. 

Mi se pare că nu am de ales. Jules se pricepe de minune să te 
pună în postura asta. Mă dezbrac până rămân în chiloţi, 
încrucișându-mi strâns picioarele, în cazul în care coapsa încă- 
mi sângerează. Dacă observă Jules, am să-i spun că mi-a venit 
ciclul. Pielea mi se face de găină sub adierea ușoară care 
pătrunde pe fereastră. O simt pe Jules cum stă cu ochii pe mine; 
mi-aș dori să-mi ofere un pic de intimitate. 

— Ai slăbit, spune critic. 

Tonul ei este grijuliu, dar nu pare complet sincer. S-ar putea 
să fie invidioasă. Odată, când s-a îmbătat, a povestit cum în 
școală copiii se luau de ea pentru că era „durdulie”. Mereu face 
comentarii despre greutatea mea, de parcă n-ar ști că am fost 
dintotdeauna slabă, încă de când eram mică. Dar se poate să-ți 
urăști corpul și dacă ești slabă. Să simţi că te-a decepţionat. 

Jules are dreptate totuși. Chiar am slăbit. Nu-mi mai vin decât 
blugii cei mai strâmţi și chiar și ăștia îmi alunecă de pe talie. Nu 
m-am străduit să slăbesc sau ceva de genul ăsta. Dar senzaţia 
de vid pe care o am când nu mănânc... se potrivește cu felul în 
care mă simt. Mi se pare firească. 

Jules scoate rochia din cutie. 

— Olivia, spune ea îmbufnată. Ai lăsat-o aici tot timpul ăsta? 
Uită-te la cutele astea! Mătasea e extrem de delicată... Am 
crezut c-o să ai și tu grijă de ea! 

Parcă vorbește cu un copil. Poate chiar crede asta. Dar nu mai 
sunt copil. 

— Scuze, spun eu. Am uitat. 

Minciună. 

— Ei bine... Slavă cerului că am adus un fier de călcat. O să 
dureze totuși o veșnicie până îndrepţi toate cutele. Dar o să te 
ocupi de asta mai târziu. Deocamdată, probeaz-o. 

Mă pune să întind mâinile, ca un copil, și îmi trage rochia 
peste cap. Când face asta, observ un semn roz, strălucitor, de 
vreo doi centimetri și ceva pe partea interioară a încheieturii 
mâinii ei. E o arsură, cred. Pare dureroasă și mă întreb de unde 
o are: Jules e foarte atentă, în mod normal nu e niciodată atât 
de neîndemânatică încât să se frigă în halul ăsta. Dar înainte să 
apuc să văd mai bine, mă prinde de mâini și mă trage spre 
oglindă, ca să ne uităm amândouă cum îmi stă cu rochia. E roz 
ca pudra, ceva ce n-aș purta niciodată, pentru că mă face să par 


VP - 36 


și mai palidă. Aproape aceeași culoare ca și manichiura elegantă 
pe care m-a obligat Jules să mi-o fac săptămâna trecută, la 
Londra. Jules nu era mulțumită de aspectul unghiilor mele - i-a 
spus manichiuristei „să facă tot ce se poate cu ele”. Când îmi 
privesc acum mâinile, îmi vine să râd: rozul strident de prinţesă 
sclipește pe unghiile mele roase până în carne, cu cuticulele 
sângerii. 

Jules face un pas în spate, cu brațele încrucișate, mijind ochii. 

— E cam largă. Dumnezeule, sunt sigură că asta e cea mai 
mică măsură posibilă. Pentru numele lui Hristos, Olivia! Ar fi 
trebuit să-mi spui că nu-ți vine bine - aș fi dus-o la strâmtat. 
Dar... se încruntă, dându-mi târcoale, iar eu simt din nou 
adierea vântului și încep să tremur. Nu știu ce să zic, poate că 
merge și așa, un pic mai largă. Bănuiesc că e și ăsta un /ook, 
într-un fel... 

Mă analizez în oglindă. Forma rochiei, în sine, nu e prea 
agresivă: o croială dreaptă, simpatică, destul de asemănătoare 
cu stilul anilor '90. Aș purta așa ceva dacă ar avea altă culoare. 
Jules nu se înșală; nu arată rău. Doar că mi se văd chiloţii negri 
și sfârcurile prin material. 

— Nu-ţi face griji, spune Jules, ca și cum mi-ar citi gândurile. 
Am un sutien cu adeziv pentru tine. Și ţi-am cumpărat o pereche 
de tanga invizibili - mi-am închipuit că tu n-ai așa ceva. 

Grozav! În felul ăsta, am să mă simt și mai dezbrăcată, la 
dracu'! 

E ciudat cum stăm în faţa oglinzii, Jules în spatele meu, 
uitându-ne amândouă la reflexia mea. Există diferențe evidente 
între noi. În primul rând, siluetele noastre sunt complet diferite, 
plus că eu am nasul mai subţire - moștenit de la mama -, iar 
Jules are un păr mai frumos, des și strălucitor. Dar când stăm 
una lângă alta, îmi dau seama că semănăm mai bine decât ar 
spune oamenii. Avem aceeași formă a feţei, a mamei. Se vede 
că suntem surori, sau pe aproape. 

Mă întreb dacă a remarcat și Jules asemănarea dintre noi. 
Expresia ei este tot timpul bizară și arțăgoasă. 

— Of, Olivia, spune ea. 

Și apoi - zăresc ce se întâmplă în oglinda din faţa noastră, 
înainte să simt efectiv - se întinde și îmi cuprinde palma cu 
mâinile ei. Încremenesc. Nu-i stă deloc în fire: nu se omoară 
după contactul fizic sau afecţiune. 


VP - 37 


— Uite, spune ea, știu că nu ne-am înţeles chiar tot timpul. 
Dar sunt mândră să fii domnișoara mea de onoare, înţelegi, nu-i 
așa? 

— Da, zic, dar cuvântul sună un pic ca un orăcăit. 

Jules îmi strânge mâna, ceea ce pentru ea echivalează cu o 
îmbrățișare din tot sufletul. 

— Mi-a spus mama că te-ai despărțit de tipul ăla. Știi, Olivia, 
la vârsta ta, ţi se pare, poate, un capăt de lume. Dar ai să 
cunoști apoi pe cineva cu care chiar ai să te potrivești și ai să 
vezi diferenţa. Ca mine și Will... 

— Mi-e bine, o asigur eu. E totul bine. 

Minciună. Nu vreau să mai vorbesc despre asta cu nimeni. Cu 
Jules, cu atât mai puţin. E ultima persoană care ar înţelege dacă 
i-aș spune că nu-mi amintesc de ce m-am străduit vreodată să 
mă machiez, să port lenjerie frumoasă, să-mi cumpăr haine noi 
sau să merg să mă tund. Mi se pare că altcineva a făcut toate 
astea în locul meu. 

Brusc, mă simt foarte straniu. O stare de leșin și de greață. 
Mă clatin puţin și Jules mă prinde strâns cu mâinile de subsuori. 

— Sunt bine, spun eu înainte să apuce să mă întrebe ce s-a 
întâmplat. 

Mă aplec şi-mi desfac pantofii gri de mătase, ultrasofisticaţi, 
pe care mi i-a ales Jules, cu cataramele lor cu pietre preţioase, și 
durează o veșnicie, fiindcă mâinile îmi sunt deodată stângace, 
neîndemânatice. Apoi mă întind și-mi trag rochia peste cap, cu o 
mișcare atât de puternică, încât Jules icnește, temându-se că 
am s-o rup. 

— Olivia! spune ea. Ce Dumnezeu te-a apucat? 

— Îmi pare rău, zic eu, însă doar mimez cuvintele, nu reușesc 
să scot niciun sunet. 

— Ascultă, mă atenționează ea. Te rog eu, măcar zilele astea 
încearcă să te străduiești puţin. OK? E nunta mea, Livvy. Am 
muncit din greu să fie perfectă. Ti-am cumpărat rochia asta - 
mi-ar plăcea s-o porţi, pentru că vreau să fii acolo, să fii 
domnișoara mea de onoare. Înseamnă mult pentru mine. Ar 
trebui să însemne și pentru tine. Nu-i așa? 

Dau din cap aprobator. 

— Da, aşa e. 

După care, pentru că mi se pare că se așteaptă să continui, 
adaug: 


VP - 38 


— Sunt OK. Nu știu ce... ce-a fost asta, mai devreme. Sunt 
bine acum. 
Minciună. 


VP - 39 


JULES 


Mireasa 


Împing ușa de la dormitorul mamei și mă învăluie un nor de 
parfum Shalimar și, n-ar fi exclus, fum de ţigară. Sper că nu 
fumează înăuntru. Mama stă în faţa oglinzii, în chimonoul ei de 
mătase, ocupată să-și contureze buzele cu carminul care o 
caracterizează. 

— Doamne, ce expresie criminală! Ce dorești, dragă? 

Dragă. 

Cruzimea stranie a acestui cuvânt. 

Imi păstrez tonul calm, raţional. Astăzi sunt în apele mele. 

— Sper că Olivia se va comporta cum trebuie mâine, nu? 

Mama oftează plictisită. la o înghiţitură din paharul de lângă 
ea. Seamănă suspect de mult cu un martini. Minunat, deci a 
trecut deja pe tărie. 

— Am ales-o ca domnişoară de onoare, spun eu. Aș fi putut 
alege din vreo 20 și ceva de persoane, îi zic, ceea ce nu-i chiar 
adevărat. Dar se poartă de parcă ar fi cine știe ce corvoadă. Nu 
i-am cerut să facă mai nimic. La petrecerea burlăcițelor n-a 
venit, deși aveam în vilă o cameră liberă pentru ea. Mi s-a părut 
foarte ciudat... 

— Puteam să vin eu în schimb, dragă... 

Mă holbez la ea. Nu mi-a trecut prin minte că i-ar fi plăcut să 
participe. În plus, nici gând, la naiba, s-o invit pe mama la 
petrecerea burlăcițelor. S-ar fi transformat, inevitabil, într-un 
spectacol de prost-gust. 

— Ascultă, spun eu. Nu mai contează toate astea. Fac parte 
din trecut, să zicem. Dar oare se va strădui măcar să pară că se 
bucură pentru mine? 

— A trecut prin niște încercări grele, comentează mama. 

— Pentru că s-a despărțit de iubitul ei sau ce-o fi fost ăla, vrei 
să spui? Erau împreună doar de câteva luni, din câte am văzut 
eu pe Instagram. Ce să zic, o poveste de dragoste de proporții 
epopeice! 


VP - 40 


O umbră de irascibilitate s-a cuibărit în mine, în pofida 
bunelor mele intenții. 

Mama mea se concentrează acum să ducă la bun sfârșit 
conturul migălos al arcului lui Cupidon. 

— Dar, dragă, spune ea după ce a terminat, dacă te gândești 
bine, nici tu și superbul Will nu sunteţi împreună de prea mult 
timp, nu-i așa? 

— E cu totul altceva, sar urzicată. Olivia are 19 ani. E încă 
adolescentă. Adolescenţii cred că iubesc, când, de fapt, e vorba 
doar de hormonii care clocotesc în ei. Și eu m-am crezut 
îndrăgostită când eram de vârsta ei. 

Mă gândesc la Charlie când aveam 18 ani: la bronzul puternic, 
nuanţa biscuitului, la linia albă, vizibilă uneori de sub pantalonii 
lui scurţi. Cred că mama n-a știut niciodată - sau nu s-a 
interesat - de problemele mele sentimentale din adolescenţă. 
Era prea ocupată să-și vadă de viața ei. Slavă cerului; nu cred că 
există vreun adolescent care să-și dorească atenţie. Și, cu toate 
acestea, nu pot să nu mă gândesc că asta e o dovadă că ea și 
Olivia au o relaţie mult mai caldă decât am avut noi vreodată. 

— Când m-a părăsit taică-tău, spune mama, amintește-ţi că 
aveam cam aceeași vârstă. Și un bebeluș... 

— Știu, mamă, am spus încercând să fiu cât mai răbdătoare 
cu putinţă. 

M-am săturat să aud cum nașterea mea a curmat ceea ce s-ar 
fi putut dovedi probabil, teoretic, o carieră strălucită pentru 
mama. 

— Ştii prin ce-am trecut? mă întreabă ea. 

Of, iar începe: aceeași poveste răsuflată. Să încerci să-ți 
urmezi cariera și să ai grijă de un bebeluș? Să-ţi câştigi pâinea, 
să ajungi undeva în viață? Doar ca să ai ce să pui pe masă? 

Poate că ar fi trebuit să renunti la tentativele de a lucra ca 
actriță, îmi zic în sinea mea. Dacă voiai într-adevăr să ai ce să 
pui pe masă, poate că asta n-a fost cea mai rațională soluție cu 
putință. Nu te obliga nimeni să-ți cheltui salariul infim pe 
apartamentul din Shaftesbury Avenue, în Zona Unu, și din cauza 
asta să nu mai avem ce mânca. Nu e vina mea că ai luat niște 
decizii proaste în adolescență și ai rămas cu burta la gură. 

Ca de obicei, nu scot o vorbă despre toate astea. 

— Acum vorbeam despre Olivia, spun în schimb. 


VP - 41 


— Ei bine, reia mama, să zicem că experienţa Oliviei nu se 
reduce la o despărțire dureroasă. 

Își studiază luciul unghiilor - același carmin, parcă și-ar fi 
înmuiat degetele în sânge. 

Bineînţeles, mă gândesc. Doar e vorba despre Olivia, așa că 
trebuie să fie ceva special și diferit. A; grijă, Jules. Nu fi 
răutăcioasă! Comportă-te ireproșabil! 

— Atunci, ce? întreb eu. Ce s-a mai întâmplat? 

— Nu-i frumos să-ți spun eu. 

Surprinzătoare discreţia asta, atipică pentru mama. 

— Și, în plus, adaugă ea, Olivia seamănă cu mine la faza asta 
- e o sufletistă. Noi nu putem pur și simplu... să ne fardăm 
sentimentele și să bravăm, așa cum fac unii oameni. 

Știu că, într-un fel, are dreptate. Știu că Olivia este într-adevăr 
sensibilă, prea sensibilă, că pune totul la suflet. E o visătoare. Se 
întorcea mereu de la școală cu tot felul de julituri și vânătăi pe 
care și le făcuse în parc, ciocnindu-se de diverse chestii. Işi 
roade unghiile, despică firul în patru și gândește prea mult. E 
„fragilă”. Dar și răsfăţată. 

Și nu am cum să nu înțeleg aluzia critică a mamei când s-a 
referit la „unii oameni”. Doar pentru că unii dintre noi nu ne 
punem inima pe tavă, doar pentru că am descoperit un mod prin 
care să ne gestionăm sentimentele - asta nu înseamnă că nu le 
avem. 

Respiră, Jules! 

Îmi amintesc cât de ciudat s-a uitat Olivia la mine când i-am 
spus că m-aș bucura să-mi fie domnișoară de onoare. Nu mi-am 
putut înăbuși senzaţia de durere când a probat rochia și hainele 
au alunecat de pe ea, dezvăluindu-i trupul subţire, fără 
vergeturi. Știu că și-a dat seama că o priveam. Este, cu 
siguranţă, prea slabă și prea palidă. Și totuși, incredibil de 
frumoasă. Ca unul dintre fotomodelele androgine din anii '90: un 
fel de Kate Moss, într-o cameră de cămin studenţesc, cu o 
lumină feerică în fundal. Privind-o, am trăit aceleași două 
sentimente contrare care mă încearcă mereu când am de-a face 
cu Olivia: o afecţiune profundă, aproape dureroasă, și o invidie 
condamnabilă, ascunsă. 

Presupun că n-am fost atât de afectuoasă cu ea pe cât aș fi 
putut. Acum a mai crescut, s-a mai copt la minte - și, în ultimul 
timp, mai ales de la petrecerea de logodnă încoace, a fost 


VP - 42 


remarcabil de cool. Dar, când era mică, Olivia încerca să-mi 
calce pe urme ca un căteluș care te adoră. Mă obișnuisem cu 
efuziunile ei neîmpărtășite. Chiar dacă o invidiam. 

Mama se întoarce pe scaun spre mine. Chipul ei a căpătat 
brusc o expresie foarte gravă, care nu-i stă deloc în fire. 

— Ascultă! A avut o perioadă dificilă, Jules. Nu ţi-aș putea 
povesti nici măcar jumătate. Biata fată a suferit mult. 

Biata fată! Mă atac la faza asta. Credeam că m-am imunizat 
până acum. Mi-e jenă să văd că nici pe departe: săgeata mică a 
invidiei îmi pătrunde în inimă. 

Respir adânc. Îmi reamintesc unde mă aflu, că urmează să mă 
mărit. Dacă eu și Will vom avea copii, copilăria lor nu va semăna 
nicidecum cu a mea - mama și șirul ei de iubiţi, toţi actori, 
veșnic „pe cale să dea marea lovitură”. Câte cineva pregătindu- 
mi un culcuș printre haine, la inevitabilele petreceri post- 
eveniment din Soho, pe când aveam șase ani, în timp ce colegii 
mei de clasă dormeau duși de câteva ore bune. 

Mama se întoarce spre oglindă. Se privește mijind ochii, își 
împinge părul într-o parte, apoi în cealaltă, îl răsucește la spate. 

— Trebuie să arăt bine pentru cei nou-sosiţi, spune ea. Nu-i 
așa că-s frumoși prietenii lui Will? 

Of, Hristoase! 

Olivia nici nu-și închipuie ce bine i-a mers, cât a fost de 
norocoasă. Pentru ea, era totul normal. Când tatăl ei, Rob, a fost 
aproape de ele, mama s-a transformat într-un părinte-model: 
făcea de mâncare, insista să o culce până în ora 8, camera era 
plină de jucării. În cele din urmă, mama s-a plictisit să se joace 
de-a familia fericită. Dar nu înainte ca Olivia să se bucure de o 
copilărie sănătoasă, satisfăcătoare. Nu înainte să ajung aproape 
s-o urăsc pe acea fetiţă pentru tot ce avea și nici prin minte nu-i 
trecea că are. 

Simt nevoia să sparg ceva. Pun mâna pe lumânarea Cire 
Trudon de pe măsuţa de toaletă, o ridic, îmi imaginez ce-aș 
simţi dacă aș vedea cum se sparge în mii de bucățele. Dar nu 
mai fac așa ceva - știu să mă stăpânesc. În mod evident, nu mi- 
aș dori ca Will să vadă această latură a mea. Dar când sunt cu 
cei din familie, îmi dau seama cum regresez, cum permit 
vechilor meschinării, invidii și dureri să mă ia cu asalt, 
transformându-mă din nou în adolescenta Jules, care pune la 
cale un plan de evadare. Trebuie să fiu mai presus de asta. Mi- 


VP - 43 


am croit propriul drum. Și weekendul ăsta va fi o mărturie în 
acest sens. Marșul meu victorios. 

Pe fereastră, aud huruind motorul unei bărci. Trebuie să 
sosească Charlie. Charlie mă va ajuta să mă simt mai bine. 

Pun lumânarea la loc. 


VP - 44 


HANNAH 


invitată 


Până să ajungem, în sfârșit, în apele ceva mai liniștite ale 
golfului insulei, mi-a fost rău de trei ori, iar umezeala și frigul m- 
au pătruns până la os, făcându-mă să mă simt ca o cârpă veche 
de vase și agăţându-mă de Charlie ca de o plută umană. Nu știu 
cum am să cobor de pe vas, fiindcă simt că picioarele mele nu 
mai au oase. Mă întreb dacă lui Charlie are să-i fie rușine să se 
afișeze cu mine în halul în care arăt acum. Intotdeauna s-a 
comportat puţin straniu în preajma lui Jules. Mama ar numi asta 
„a-ţi da aere”. 

— Oh, privește, spune Charlie, vezi plajele de-acolo? Nisipul 
este într-adevăr alb. 

Văd cum, în apele puţin adânci, marea capătă uimitoare 
nuanţe turcoaz, cum lumina străpunge valurile. La o 
extremitate, țărmul dantelat continuă în depărtări cu stânci 
spectaculoase și înălțimi uriașe, separate de restul peisajului. La 
cealaltă extremitate se găsește un castel neverosimil de mic, 
chiar pe un promontoriu, cocoțat în vârful unui recif și deasupra 
mării care freamătă la poalele lui. 

— Uită-te la castel, îl îndemn eu. 

— Cred că e Folly, spune Charlie. Cel puţin, așa l-a numit 
Jules. 

— Era firesc ca niște oameni cu ștaif să-i dea un nume pe 
măsură. 

Charlie mă ignoră. 

— Vom dormi acolo. Ar trebui să fie interesant. Și distractiv, 
nu crezi? Știu că luna asta a fost cam dificilă. 

— hf, dau din cap. 

Charlie mă strânge de mână. Tăcem amândoi pentru o clipă. 

— Și mai știi ce? zice el apoi. Vom fi fără copii de data asta. 
Adulţi singuri din nou. 

Îi arunc o privire. Mi s-a părut oare sau tonul lui ascunde un 
strop de amărăciune? E adevărat că nu am făcut mare lucru în 
ultima vreme în afară de faptul că le-am purtat de grijă celor doi 


VP - 45 


omuleți. Mi se pare uneori că Charlie e un pic gelos pentru câtă 
dragoste și atenţie le ofer copiilor. 

— Mai ţii minte cum era pe vremuri? mi-a spus Charlie acum o 
oră, pe când străbăteam cu mașina frumosul ținut Connemara, 
admirând iarba roșie și înălțimile întunecate. Când ne urcam cu 
cortul în tren și mergeam și campam undeva în sălbăticie tot 
weekendul? Dumnezeule, mi se pare că a trecut o veșnicie! 

Pe atunci, ne petreceam weekenduri întregi făcând sex, 
scoțând capul în lume doar ca să mâncăm sau să mergem la 
plimbare. Nu știu cum, dar mereu aveam bani de rezervă. Da, 
viețile noastre s-au îmbogăţit acum într-un mod diferit, dar 
înţeleg la ce se referă Charlie. Am fost primii din grupul nostru 
de prieteni care au avut copii - am rămas însărcinată cu Ben 
înainte să ne căsătorim. Deși n-aș schimba lucrurile pentru 
nimic în lume, mă întreb dacă n-am pierdut totuși câţiva ani 
buni de distracţie lipsită de griji. Câteodată, mi se pare că am 
pierdut pe parcurs o bucată din mine. Din acea fată care 
rămânea de fiecare dată pentru încă un pahar, căreia îi plăcea 
să danseze. Uneori, mi-e dor de ea. 

Charlie are dreptate. Se impunea să plecăm undeva un 
weekend, doar noi doi. Singura mea dorinţă însă ar fi fost ca 
prima noastră evadare serioasă, după veacuri întregi, să nu aibă 
loc la nunta fistichie a înspăimântătoarei prietene a lui Charlie. 

Nu vreau să mă concentrez prea tare să-mi amintesc când am 
făcut sex ultima oară, pentru că răspunsul ar fi prea deprimant. 
A trecut ceva vreme, oricum. În onoarea acestui weekend, m- 
am epilat inghinal cu ceară pentru prima oară după... 
Dumnezeu știe cât timp, mult, în orice caz, dacă nu pun la 
socoteală cutiuţele de uz personal uitate, în mare parte, 
nefolosite în dulapul din baie. Câteodată, de când avem copiii, 
parcă suntem, mai degrabă, colegi sau parteneri într-o firmă 
aflată la început, pe un drum șubred, și mai puţin iubiți. lubiţi. 
Când ne-am gândit oare ultima dată la noi înșine? 

— Rahat, spun eu, încercând să-mi abat gândurile în altă 
direcție, ce marchiză! E uriașă. 

E atât de mare, că pare un oraș de corturi, nu o structură 
unică. Dacă exista cineva care să aibă o marchiză cu adevărat 
pompoasă, aceasta nu putea fi decât Jules. 

Restul insulei pare, dacă e posibil așa ceva, și mai ostil decât 
de la depărtare. Nu-mi vine să cred că acest loc respingător ne 


VP - 46 


va găzdui în zilele următoare. Pe măsură ce ne apropiem, zăresc 
un complex de clădiri mici, închise la culoare, în spatele 
castelului Folly. Și pe creasta dealului, care se înalță dincolo de 
marchiză, observ niște mici forme întunecate. La început, am 
crezut că sunt oameni; o armată de siluete ieșite în 
întâmpinarea noastră. Doar că sunt ciudat și incredibil de 
nemișcate. După ce ne apropiem mai mult, îmi dau seama că 
acele forme stranii verticale sunt pietre de mormânt. Și ceea ce 
semăna cu niște uriașe capete bulboase sunt cruci, cruci celtice, 
cercuri rotunde care înglobează un simbol cu brațe egale. 

— Uite-i! spune Charlie și le face cu mâna. 

Zăresc un grup de persoane pe debarcader, care ne salută 
făcându-ne cu mâna. Imi trec degetele prin păr, cu toate că 
experiența îndelungată m-a învăţat că așa îl voi zburli și mai 
tare. Aș fi vrut să am o sticlă de apă, să-mi clătesc gura ca să 
scap de gustul acru. 

Pe măsură ce ne apropiem, reușesc să-i identific mai clar. O 
remarc pe Jules și, chiar și de la distanţă, se vede că arată 
impecabil: singura persoană care poate purta haine albe într-un 
astfel de loc fără să le păteze imediat. Lângă Jules și Will stau 
două femei care nu pot fi decât rudele lui Jules - părul brunet, 
strălucitor, le dă de gol. 

— Uite-o pe mama lui Jules, spune Charlie, arătând spre 
femeia mai în vârstă. 

— Uau! fac eu. Nu e deloc așa cum mi-am imaginat-o. 

Poartă blugi negri skinny, ochelari fumurii cu rame ochi-de- 
pisică și are o tunsoare bob, sclipitoare. Nu pare suficient de 
bătrână, încât să aibă o fiică de 30 și ceva de ani. 

— Da, a născut-o pe Jules când era destul de tânără, spune 
Charlie, de parcă mi-ar fi citit gândurile. Și aia trebuie să fie... 
lisuse Hristoase! Imi închipui că nu poate fi decât Olivia. 
Surioara vitregă a lui Jules. 

— Nu mai pare atât de micuță acum, spun eu. 

E mai înaltă decât Jules și decât mama ei; are o siluetă total 
diferită de a lui Jules, care e toată numai forme. Arată 
extraordinar, e frumoasă chiar, iar pielea ei foarte, foarte, foarte 
palidă se potrivește de minune cu părul brunet. Imbrăcată în 
blugi, picioarele ei sunt două linii lungi și subţiri desenate în 
cărbune. Dumnezeule, aș ucide pentru așa niște picioare. 

— Nu-mi vine să cred cât a crescut, spune Charlie. 


VP - 47 


Acum vorbește mai mult în șoaptă, fiindcă suntem destul de 
aproape, încât să ne audă. Pare un pic speriat. 

— Ea e cea care era îndrăgostită de tine? întreb eu, extrăgând 
informaţia dintr-o conversație cu Jules pe jumătate uitată. 

— Da, spune el, zâmbind amar. Dumnezeule, Jules mă tachina 
întruna pe subiectul ăsta. Era destul de jenant. Amuzant, totuși 
jenant. Tipa inventa pretexte să vină să vorbească cu mine și-mi 
dădea târcoale în modul ăla tulburător de provocator de care 
numai puștoaicele de 13 ani sunt în stare. 

Mă uit la superba fiinţă de pe debarcader și mă gândesc: pun 
pariu că azi n-ar mai fi la fel de stânjenit. 

Mattie își face brusc de lucru prin preajma noastră, punând 
într-o parte tranchetul, pregătind parâmele. 

Charlie face un pas în faţă: 

— Dă-mi voie să te ajut... 

Mattie îl alungă cu un gest, ceea ce presupun că l-a deranjat 
un pic pe Charlie. 

— Arunc-o aici! zice Will. 

Se îndreaptă spre noi pe debarcader. La televizor, e un tip 
arătos. În carne și oase, e... ei bine, îţi taie răsuflarea. 

— Dă-mi voie să te-ajut! îi strigă lui Mattie. 

Mattie îi aruncă o frânghie și Will o prinde din zbor cu precizie, 
descoperindu-și o parte din abdomenul lucrat, de sub puloverul 
Aran împletit. Mă întreb dacă Charlie nu s-a zbârlit cumva lângă 
mine. Bărcile sunt pasiunea lui: în tinerețe, a fost instructor de 
navigaţie. Dar tot ce are legătură cu natura pare la îndemâna lui 
Will. 

— Bun venit, oameni buni! zâmbește și îmi întinde mâna. Ai 
nevoie de ajutor? 

Nu chiar, dar accept oricum. Mă apucă de subsuoară și mă 
ridică din barcă de parcă aș fi ușoară ca un copil. Surprind o 
adiere subtilă de parfum masculin - mosc și pin - și realizez cu 
consternare că eu, în schimb, miros probabil a vomă și a alge. 

Le are și în viaţa reală, îmi dau seama deja, farmecul acela și 
magnetismul. Într-unul din articolele pe care le-am citit despre 
el, când mă uitam la emisiune - pentru că, evident, am început 
să caut pe Google totul despre el -, ziarista glumea că ea a 
urmărit show-ul pentru că practic nu-și putea lua ochii de la Will. 
O mulţime de oameni s-au arătat indignaţi, declarând că fusese 
tratat ca un obiect, că dacă un ziarist de sex masculin ar fi scris 


VP - 48 


un articol similar, ar fi fost jupuit de viu. Pot să jur că echipa de 
PR a emisiunii a deschis o sticlă de șampania la faza asta. 

Sinceră să fiu, știu la ce se referea tipa. Exista o mulțime de 
scene cu Will la bustul gol sau cățărându-se pe o stâncă, în care 
arată incredibil de bine. Dar nu e doar asta. Are un mod special 
de a se adresa camerei de filmat, o oarecare familiaritate, care 
te face să vrei să te cuibărești lângă el în adăpostul temporar, 
construit de el din ramuri și scoarță de copac, la lumina 
pâlpâitoare a lanternei sale frontale. Este vorba de sentimentul 
de singurătate prietenoasă, de faptul că sunteţi doar voi doi în 
sălbăticie. Este un act de seducţie. 

Charlie îi întinde o mână lui Will. 

— O, ce naiba? spune Will, refuzând să-i strângă mâna și 
cuprinzându-l pe Charlie într-o îmbrăţișare puternică. 

Din locul în care mă aflu, pot vedea că Charlie are spatele 
încordat. 

— Will, spune Charlie, dând scurt din cap și îndepărtându-se 
de el imediat. 

Este aproape o încălcare a politeţii, ţinând cont că Will a fost 
atât de politicos. 

— Charlie! înaintează Jules, întinzându-și braţele. A trecut atât 
de mult timp! Doamne, ce dor mi-a fost de tine! 

Jules, cealaltă femeie din viaţa lui Charlie. Cea mai 
importantă... până la apariţia mea. Se îmbrățișează îndelung. 

In sfârșit, îi urmăm pe Jules și pe Will spre castelul Folly. Will 
ne povestește că a fost construit iniţial pentru apărarea coastei, 
apoi, în urmă cu un secol, a fost transformat de un irlandez 
bogat în casă de vacanţă: un loc în care să te retragi câteva zile, 
să te distrezi cu prietenii. Dar, dacă n-ai ști toate astea, ai putea 
crede că este un castel medieval. Are un mic turn și printre 
ferestrele mai mari sunt altele mai micute: „fante false pentru 
arcași”, spune Charlie, care e de-a dreptul înnebunit după 
castele. 

Pe măsură ce ne apropiem, zărim o capelă sau, mă rog, 
ruinele unei capele, ascunsă în spatele castelului. Din câte se 
vede, acoperișul a fost distrus complet și nu au mai rămas în 
picioare decât pereţii și cinci coloane înalte - unde au fost, 
probabil, turlele - care se înalță către cer. Ferestrele sunt doar 
niște găuri căscate în piatră și întreaga faţadă e prăbușită. 

— Aici va avea loc ceremonia, mâine, spune Jules. 


VP - 49 


— Ce frumos! exclam eu. Foarte romantic! 

Are tot ce-i trebuie. Locul are frumusețea lui, într-un mod 
dezolant. Eu și Charlie ne-am căsătorit la starea civilă. Evident, 
n-avea cum să fie ceva frumos: o sală sărăcăcioasă a 
municipalităţii, cam înghesuită și degradată. A fost și Jules de 
față, bineînţeles, care nu prea se integra în peisaj în ţinuta ei de 
la o casă de modă. Toată tărășenia s-a terminat în vreo 20 de 
minute, cred, iar la ieșire ne-am întâlnit cu perechea următoare. 

Dar nu mi-aș fi dorit să mă căsătoresc în altă parte, ca de 
exemplu într-o capelă. Da, e frumos, dar frumuseţea asta are 
ceva tragic, chiar ușor macabru. Ruinele se ridică spre cer ca o 
mână diformă, cu degete lungi. Au un aer bântuit. 

Mă uit la Will și la Jules în timp ce mergem în urma lor. N-aș fi 
zis niciodată că Jules e genul lipicios, dar îl atinge întruna, de 
parcă nu-și poate lua mâinile de pe el. Se vede că fac sex. La 
greu. Nu-mi vine ușor să mă uit la ea cum își strecoară palmele 
în buzunarul de la spate al pantalonilor lui sau pe sub tricou. Pot 
să jur că a remarcat și Charlie. Dar n-am să deschid subiectul cu 
el. Asta n-ar face decât să pună în lumină cât de rar facem noi 
sex. Pe vremuri aveam niște partide tare bune, pline de 
aventură. Dar în ultimul timp suntem epuizați. Și mă întreb 
uneori, de când s-au născut copiii, dacă sentimentele mele față 
de Charlie s-au schimbat sau dacă el mă mai place la fel de mult 
acum, când sânii mei nu mai sunt ca înainte să alăptez, când pe 
burtă îmi atârnă o bucată ciudată de piele. Știu că nu se cuvine 
să-mi pun astfel de întrebări, pentru că trupul meu a dat naștere 
unui miracol; două, de fapt. Și totuși este important ca doi 
oameni care sunt împreună să se dorească unul pe celălalt, nu-i 
așa? 

De când sunt cu Charlie, Jules n-a avut nicio relaţie de durată. 
Mi s-a părut mereu că nu avea timp pentru ceva serios, atât de 
concentrată era pe ce făcea la The Download. Lui Charlie îi 
plăcea să dea pronosticuri privind relaţiile ei: „Trei luni, maxim”. 
Sau: „De data asta, au trecut cu mult de termenul de expirare, 
dacă mă întrebi pe mine”. Și o suna de fiecare dată după ce se 
despărţea de câte unul. Mă întreb uneori cum se simte el acum, 
când o vede, în sfârșit, liniștită. As zice că nu întru totul fericit. 
Bănuielile mele despre ei doi dau să iasă la suprafaţă. Le împing 
înapoi în adânc. 


VP - 50 


Când ne apropiem de clădire, un râs puternic izbucnește de 
undeva, de sus. Ridic privirea și văd o gașcă de bărbaţi căţărați 
pe parapetul castelului, uitându-se în jos, la noi. Râsul lor are 
ceva ironic și îmi dau seama brusc în ce hal îmi arată hainele și 
coafura. Sunt convinsă că noi suntem subiectul lor de glume. 


VP -51 


OLIVIA 


Domnişoară de onoare 


Când l-am văzut pe Charlie, mi-am amintit cum visam la el cu 
ochii deschişi. În realitate, n-au trecut decât câțiva ani, dar eram 
o puștoaică pe atunci. Mi-e jenă când mă gândesc la fetița care 
eram altă dată. Dar mă și întristează, într-un fel. 

Caut un loc unde să mă ascund de ei toţi. O apuc pe cărarea 
care trece pe lângă casele în ruină, rămase de pe vremea când 
insula era locuită. Jules mi-a spus că insularii le-au abandonat 
pentru că au preferat să trăiască pe continent, că și-au dorit 
curent electric și alte chestii. E de înţeles. Simplul gând de a sta 
izolat aici e suficient să te facă s-o iei razna. Chiar dacă faci rost 
de o barcă, tot ești la un milion de mile de orice altceva. Cel mai 
apropiat, nu știu, H&M, să zicem, trebuie să fie la sute de mile 
depărtare. Am crezut mereu că eu și mama locuim într-un fund 
de ţară, dar acum sunt recunoscătoare că nu trăim pe o insulă 
în mijlocul Atlanticului. Așa că, mda, înțeleg de ce și-au dorit să 
plece. lar când mă uit la casele părăsite, cu ferestrele lor sparte 
și aspectul dărăpănat, nu-mi pot înăbuși senzaţia că aici s-au 
petrecut lucruri îngrozitoare. 

leri am văzut un obiect pe una dintre plaje; ceva mai mare 
decât restul pietrelor, cenușiu, dar neted și oarecum moale. M- 
am dus să arunc o privire mai de-aproape. Era o focă moartă. 
Un pui, cred, pentru că era atât de mic! M-am apropiat tiptil și 
mai mult și am fost șocată. Pe partea cealaltă, care îmi fusese 
ascunsă vederii până atunci, trupul focii era deschis, grena, 
eviscerat. Nu-mi pot scoate imaginea din cap. De atunci, locul 
ăsta mă face să mă gândesc la moarte. 

Durează doar câteva minute să cobori până la peștera care 
apare pe unele hărţi ale insulei din castelul Folly. Peștera 
șoaptelor, așa se numește. E ca o rană adâncă în pământ - 
deschisă la ambele capete. Ai putea cădea în ea fără să-ţi dai 
seama, pentru că intrarea este ascunsă de iarba înaltă. leri, 
când am descoperit-o, era, într-adevăr, cât pe ce să cad. Mi-aș fi 


VP - 52 


rupt gâtul. Asta chiar că ar fi dat peste cap nunta perfectă a lui 
Jules. Gândul ăsta aproape că mă face să zâmbesc. 

Cobor în peșteră pe stâncile de pe margine care seamănă cu 
o scară. Zgomotul din capul meu se potolește puţin și încep să 
respir mai ușor, chiar dacă miroase dubios aici - a sulf și a 
chestii în putrefacție, cred. Poate e de la algele care zac peste 
tot ca niște frânghii mari, închise la culoare. Sau poate duhnește 
de la pereţii plini de licheni galbeni. 

În faţa mea e o mică plajă de prundiș și, dincolo de ea, marea. 
Mă așez pe o stâncă. E umedă, dar tot locul e astfel. Dimineaţă, 
când m-am îmbrăcat, am simţit umezeala din haine, ca și cum 
le-aș fi spălat și nu s-ar fi uscat complet. Dacă îmi ling buzele, 
au gust de sare. 

Mă gândesc să rămân aici mult timp, poate toată noaptea. M- 
aș putea ascunde până la încheierea ceremoniei, până se 
termină și se prăfuiește totul. Jules va fi neagră de furie, 
evident. Deși... poate doar se va preface supărată, când, de 
fapt, în sinea ei, va fi ușurată. In realitate, nu cred că mă vrea 
câtuși de puţin la nunta ei. Cred că mă detestă pentru că mama 
se înțelege mai bine cu mine și pentru că tatăl meu vrea să mă 
vadă, măcar din când în când. Știu că sunt o javră. Uneori, Jules 
se comportă realmente frumos cu mine, ca atunci când m-a 
lăsat să stau în apartamentul ei din Londra, vara trecută. Și 
când mă gândesc la asta, mă simt prost, ca și cum aș avea un 
gust neplăcut în gură. 

Îmi scot telefonul. Din cauza semnalului de rahat, Instagramul 
meu s-a blocat la prima poză. Bineînţeles, n-are cum să fie 
decât postarea lui Ellie. Ca și cum și-ar bate joc de mine. 
Comentariile de mai jos: 


OAMENI buni! VY Y 


OMG atââât de drăguță. © 

mama + tata 

atmosferă V 

deci putem considera că de-acum e oficial, nu? * face cu ochiul * 


Încă sufăr. O durere în coșul pieptului. Mă uit la feţele lor 
zâmbitoare și o parte din mine vrea să izbească telefonul cu 
toată puterea de peretele peșterii. Dar asta nu mi-ar rezolva 
problemele. Ar rămâne aici, cu mine. 


VP - 53 


Aud un zgomot în peșteră - pași - și aproape că scap telefonul 
de uimire. 

— Cine-i acolo? întreb. 

Vocea îmi sună fragilă și speriată. Sper din tot sufletul să nu 
fie cavalerul de onoare, Johnno. L-am surprins mai devreme cum 
se holba la mine. 

Mă ridic în picioare și încep să mă caţăr afară din peșteră, 
stând aproape de perete, care este acoperit cu mii de scoici 
mărunte și aspre, care îmi zgârie buricele degetelor. În sfârșit, 
reușesc să scot capul deasupra peretelui de piatră. 

— Oh, lisuse Hristoase! 

Silueta se poticnește și își duce mâna la inimă. E nevasta lui 
Charlie. Hristoase! 

— M-ai băgat în sperieţi. N-am crezut că e cineva acolo, jos, 
spune și are un accent simpatic, din nord. Tu ești Olivia, nu? Eu 
sunt Hannah, soţia lui Charlie. 

— Îhî, zic eu. M-am prins. Bună! 

— Ce faci acolo, jos? mă întreabă și aruncă repede o privire 
peste umărul meu, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu ne 
aude nimeni. Cauţi un loc în care să te ascunzi? Și eu. 

Hotărăsc s-o plac un pic pentru asta. 

— Ah, spune ea, nu cred c-a sunat prea bine, nu-i așa? Doar 
că... îmi închipui că Charlie și Jules au atâtea să-și 
povestească... și o pot face mai ușor dacă nu stau pe capul lor. 
Știi cum e, au un trecut extrem de îndelungat împreună și care 
nu mă include și pe mine. 

Pare că s-a cam săturat. De trecut. Sunt 90% convinsă că 
Jules și Charlie și-au tras-o la un moment dat, cândva. Mă întreb 
dacă Hannah s-a gândit vreodată la asta. 

Hannah se așază pe o lespede. Mă așez și eu, pentru că am 
ajuns aici prima. Mi-aș dori să priceapă apropoul și să mă lase în 
pace. Imi scot pachetul de ţigări din buzunar și iau o ţigară. 
Aștept să văd dacă Hannah are de gând să spună ceva. N-o 
face. Așa că mă dau cu un pas mai încolo, ca s-o testez, 
presupun, apoi îi ofer o ţigară și bricheta. 

Se strâmbă. 

— N-ar trebui, spune ea și apoi oftează. Dar, de ce nu? A fost 
o traversare absolut nebunească până aici - tremur și acum. 

Intinde o mână, ca să-mi arate. 


VP - 54 


Aprinde ţigara, trage adânc fumul în piept și oftează din nou, 
cu putere. Se vede că a ametit puțin. 

— Uau! Mi s-a urcat direct la cap. N-am mai fumat de foarte 
mult timp. Am renunţat când am rămas însărcinată. Dar fumam 
la greu pe vremuri, când o ardeam prin cluburi, spune ea și îmi 
aruncă o privire. Da, știu - te gândești că asta trebuie să fi fost 
acum câteva milioane de ani. Ce-i drept, așa pare. 

Mă simt un pic vinovată, pentru că mi-a trecut gândul ăsta 
prin minte. Dar la o privire mai atentă observ că are patru cercei 
într-o ureche și un tatuaj pe partea interioară a încheieturii, pe 
jumătate ascuns de mâneca hainei. Poate că asta este o altă 
latură a ei. 

Trage încă un fum, adânc. 

— Doamne, ce bună e! După ce m-am lăsat, am crezut că am 
să uit gustul sau că n-am să le mai duc dorul, zice și râde 
zgomotos, pe un ton grav. Mda. Nu s-a întâmplat asta, adaugă și 
scoate pe gură patru inele perfecte de fum. 

Sunt destul de impresionată, deși nu mi se întâmplă de obicei. 
Callum se chinuia să facă asta, dar n-a reușit niciodată. 

— Deci ești la facultate? mă întreabă ea. 

— hf, spun eu. 

— Unde? 

— Exeter. 

— Asta-i dintre cele de top, nu? 

— Ihî, spun eu. Așa cred. 

— Eu n-am făcut facultatea, zice Hannah. Nimeni din familia 
mea nu are facultate, tușește ea, cu excepţia soră-mii, Alice. 

Nu știu cum să reacționez. Nu cunosc efectiv pe nimeni care 
să nu fi făcut facultate. Chiar și mama a studiat actoria. 

— Alice a fost întotdeauna mai deșteaptă, continuă Hannah. 
lar eu, cea rebelă, dacă-ţi vine să crezi. Am mers amândouă la 
aceeași școală de rahat, dar Alice a terminat cu note incredibile, 
spune și scutură scrumul de ţigară. Scuze, știu că te bat la cap. 
Numai că nu-mi pot lua gândul de la ea pe moment. 

S-a schimbat la faţă, observ. Dar nu simt că aș putea s-o 
întreb mai multe, ținând cont că suntem niște străine. 

— În fine, spune Hannah. Îţi place la Exeter? 

— Nu mai merg acolo, îi mărturisesc eu. Am abandonat. 


VP-55 


Nu știu de ce i-am spus asta. Ar fi fost mult mai simplu să-i 
cânt în strună, să mă prefac că sunt încă la facultate. Dar am 
simţit deodată că nu vreau s-o mint. 

Hannah se încruntă. 

— A, da? Nu-ţi mai plăcea, deci? 

— Nu, spun eu. Bănuiesc că... din cauză că am avut un iubit. 
Și mi-a dat papucii. 

Uau, ce jalnic sună! 

— Cred c-a fost un căcat de om, spune Hannah, dacă ai 
renunţat la facultate din cauza lui. 

Când îmi aduc aminte tot ce s-a întâmplat în ultimul an, mi se 
înfierbântă creierii și mi se face un vid în cap și nu mai reușesc 
să gândesc cum trebuie sau să uit toată povestea. Nu are nicio 
logică, mai ales acum, când mă chinui să pun lucrurile cap la 
cap. Nu pot să explic situaţia, bănuiesc, decât dacă-i povestesc 
totul. Așa că ridic din umeri și zic: 

— Păi, cred că s-ar putea spune că a fost prima mea relaţie 
serioasă. 

Relaţie serioasă, adică cineva cu care să fac și altceva decât 
să merg la petreceri. Dar nu-i spun asta lui Hannah. 

— Şi l-ai iubit, spune ea. 

Nu a formulat-o ca pe o întrebare, așa că nu simt nevoia să-i 
răspund. Totuși dau din cap. 

— Da, recunosc eu. 

Vocea îmi sună neputincioasă, spartă. N-am crezut în 
dragoste la prima vedere până nu l-am cunoscut pe Callum, 
vizavi de bar, în săptămâna Bobocilor, un tip brunet, cu păr 
buclat, cu ochi albaștri, superbi. Mi-a zâmbit vag și a fost de 
parcă l-aș fi cunoscut de multă vreme. De parcă ne-ar fi fost 
scris să ne întâlnim, să ne găsim unul pe celălalt. 

Primul care a spus „te iubesc” a fost Callum. Eu eram prea 
speriată să nu mă fac de râs. Dar, în cele din urmă, am simţit că 
trebuia s-o spun și eu și vorbele au izbucnit parcă din mine. La 
despărțire, mi-a zis că mă va iubi pentru totdeauna. Dar astea-s 
gogoși. Dacă iubești cu adevărat pe cineva, nu faci nimic care 
să-l rănească. 

— N-am renunţat doar pentru că s-a despărțit de mine, spun 
repede. A fost... zic și trag puternic din ţigară, iar mâna îmi 
tremură. Presupun că dacă Callum n-ar fi rupt-o cu mine, nimic 
din tot ce-a urmat nu s-ar fi întâmplat. 


VP - 56 


— Nimic din tot ce-a urmat? întreabă Hannah și se apleacă în 
faţă, curioasă. 

Nu răspund. Încerc să găsesc o cale să continui, dar nu-mi 
găsesc cuvintele. Ea nu mă presează. Așa că urmează un lung 
moment de tăcere, în care stăm pur și simplu amândouă și 
fumăm. 

Apoi: 

— Rahat! spune Hannah. Mi se pare mie sau s-a întunecat 
cam tare de când suntem aici? 

— Cred că apune soarele, răspund eu. 

Nu-l putem vedea din locul ăsta, fiindcă nu stăm cu faţa în 
direcţia lui, dar se poate observa strălucirea trandafirie a 
cerului. 

— O, Doamne, spune Hannah. Ar fi cazul să ne întoarcem la 
Folly. Charlie nu suportă să întârzii, indiferent de motiv. Are 
apucături de profesor. Presupun că aș mai putea rămâne vreo 
10 minute, dar... 

Stinge chiștocul de ţigară. 

— Du-te, o îndemn eu. E-n regulă. Nu e important. 

Mă privește mijind ochii. 

— Mi s-a părut că e. 

— Nu, spun eu. Sincer! 

Nu-mi vine să cred că era cât pe ce să-i zic totul. N-am 
povestit nimănui celelalte chestii. Nici măcar unei prietene. E o 
ușurare, de fapt. Dacă i-aș fi spus, nu mi-aș fi putut retracta 
cuvintele. S-ar fi dus în lumea largă: tot ce-am făcut. 


VP - 57 


AOIFE 


Organizatoarea nuntii 


Ora 7. În sufragerie e pregătită masa pentru cină. Freddy s-a 
ocupat de mâncare, ceea ce înseamnă o jumătate de oră liberă 
la dispoziţie. Hotărăsc să dau o fugă până la cimitir. Florile 
trebuie  reîmprospătate și mâine vom fi într-o continuă 
alergătură. 

Când ies din clădire, soarele abia apune, vărsând foc peste 
apă. Colorează în nuanțe trandafirii ceața care a început să se 
adune deasupra mlaștinii, apărându-i secretele. E momentul 
meu preferat din zi. 

Cavalerii sunt urcați pe metereze: când ies din Folly, le aud 
vocile plutind în jos - ceva mai stridente și mai incoerente decât 
adineauri, efectul Guinnessului, pot să jur. 

— Trebuie s-o facem lată. 

— Da, ar trebui să facem ceva. Ar fi doar tradiţia... 

Intr-o anumită măsură, sunt tentată să stau să ascult, să mă 
asigur că nu pun la cale vreo nerozie pe tura mea. Dar sună 
inofensiv. Și nu am pentru mine decât această scurtă fereastră 
de timp. 

Insula arată incredibil de frumos în seara asta, sub strălucirea 
soarelui muribund. Dar nu va egala, probabil, niciodată 
frumusețea amintirilor mele din vizitele pe care le făceam aici în 
copilărie. Noi patru, familia mea, rămâneam pe insulă în 
vacanţele de vară. Nimic de pe lumea asta nu s-ar putea ridica 
la înălțimea acelor zile liniștite. Dar ăsta e efectul nostalgiei, 
tirania acelor amintiri din copilărie care par de aur, perfecte. 

Aud un murmur când ajung în cimitir, începutul unei brize 
care se strecoară printre pietre. Vestește, poate, vremea de 
mâine. Uneori, când vântul este foarte puternic, mi se pare că 
poartă ecoul femeilor din veacurile trecute, care practică ritualul 
caoineadh, jelitul morților. 

Mormintele de aici sunt nefiresc de apropiate, pentru că e 
greu de găsit pe insulă un petic de pământ uscat. Chiar și așa, la 
margini, mlaștina a început să muște din el, înghițind câteva 


VP - 58 


morminte din care nu se mai văd decât câţiva centimetri. Unele 
pietre funerare s-au apropiat și mai mult, aplecându-se una spre 
cealaltă ca și cum și-ar șopti un secret. Numele, cele vizibile 
încă, sunt comune pentru Connemara: Joyce, Foley, Kelly, 
Conneely. 

E ciudat când te gândești că numărul morților de pe insulă îl 
depășește cu mult pe cel al oamenilor în viaţă, chiar și acum, 
după ce au sosit o parte dintre invitaţi. Mâine se va restabili 
echilibrul. 

In zonă există o mulţime de superstiții despre insulă. Acum un 
an, când eu și Freddy am cumpărat castelul Folly, nu a mai 
licitat nimeni pentru el. Insularii nu au inspirat niciodată 
încredere, au fost consideraţi o specie aparte. 

Știu că locuitorii din partea continentală ne privesc pe mine și 
pe Freddy ca pe niște intruși. Eu, „Jackeen” din Dublin, fata de la 
oraș, și Freddy Englezoiul, un cuplu care habar nu are pe ce 
lume se află, care s-a înhămat la mai mult decât poate duce. 
Cine nu știe nimic despre istoria întunecată a acestui loc numit 
Inis An Amplóra ar trebui să afle că este vorba despre fantome. 
De fapt, cunosc locul ăsta mai bine decât cred ei. În anumite 
privinţe, sunt mai familiarizată cu el decât cu alte locuri din 
viața mea. Nu-mi fac griji că e bântuit. Am propriile mele 
fantome. Le port cu mine oriunde mă duc. 

— Mi-e dor de tine, spun, ghemuindu-mă. 

Pietrele funerare mă privesc la rândul lor, oarbe și mute. Ating 
piatra cu vârful degetelor. Este aspră, rece, neclintită - foarte 
diferită de căldura obrazului sau de părul moale, neîmblânzit, pe 
care mi-l amintesc atât de limpede. 

— Dar sper că ai să fii mândră de mine, am adăugat. 

Trăiesc același sentiment de fiecare dată când stau ghemuită 
aici: furia familiară, neputincioasă, care mă cuprinde, lăsându- 
mi un gust amar. 

Și atunci aud un chicotit de undeva, de deasupra mea, ca și 
cum și-ar bate cineva joc de cuvintele mele. Indiferent de câte 
ori îl aud, sunetul ăsta nu va înceta să-mi îngheţe sângele în 
vine. Ridic privirea și îl văd stând acolo: un cormoran imens, 
cocoţat în partea cea mai înaltă a ruinelor capelei, cu aripile sale 
negre și strâmbe, atârnând deschise ca să și le usuce, ca o 
umbrelă stricată. Un cormoran pe o clopotniţă: ăsta, da, semn 
rău. Pasărea diavolului, cum i se spune în părţile astea. 


VP -59 


Cailleach dhubh, hârca neagră, vestitoarea morţii. Sper că 
mirele și mireasa nu știu chestiile astea... sau nu sunt 
superstiţioși. R 

Bat din palme, dar creatura nu se clintește. In schimb, își 
întoarce capul încet și îi pot vedea profilul clar, forma nemiloasă 
a ciocului. Și îmi dau seama că mă privește, pieziș, cu ochiul său 
scânteietor, ca și cum ar ști ceva ce eu nu știu. 

xxx 

După ce mă întorc la Folly, duc în sufragerie o tavă de pahare 
de șampanie, pentru băuturile din seara asta. Când deschid ușa, 
zăresc un cuplu pe canapea. Imi ia ceva timp să-mi dau seama 
că e mireasa alături de un alt bărbat: un tip adus de Mattie cu 
barca, când a transportat un alt cuplu. Cei doi stau foarte 
aproape, frunţile li se ating și vorbesc în șoaptă. Nici gând să se 
distanțeze brusc la intrarea mea, doar se îndepărtează câţiva 
centimetri unul de altul. Și ea își ia mâna de pe genunchiul lui. 

— Aoife, spune mireasa cu voce tare. El e Charlie. 

Îmi amintesc numele lui din listă. 

— Maestrul nostru de ceremonii de mâine, dacă nu greșesc? 
răspund eu. 

El tușește. 

— Da, în persoană. 

— Desigur, și pe soţie o cheamă Hannah, nu-i așa? 

— Da, spune el. Ce memorie bună! 

— Tocmai treceam în revistă ce obligaţii are Charlie mâine, 
mă anunţă mireasa. 

— Firește, zic eu. Bine. 

Mă întreb de ce a simţit nevoia să-mi dea explicaţii. Părea că 
se simt destul de bine împreună pe canapea, dar nu sunt eu în 
măsură să-i judec din punct de vedere moral pe clienţii mei, să 
am simpatii sau antipatii ori să-mi dau cu părerea despre 
diverse chestii. Nu așa funcționează lucrurile. Ca totul să 
meargă bine, eu și Freddy trebuie să ne confundăm cu peisajul. 
Nu vom ieși în evidenţă decât dacă socotelile merg prost, și am 
de gând să mă asigur că nu va fi așa. Mirii, împreună cu cei 
dragi și apropiaţi lor, trebuie să simtă că acest loc le aparţine, 
că ei sunt, de fapt, gazdele. Noi nu ne aflăm aici decât ca să 
înlesnim lucrurile, să ne asigurăm că totul merge ca pe roate. 
Dar pentru asta nu pot fi complet pasivă. Rolul meu implică o 
stranie presiune. Trebuie să fiu cu ochii în patru, să urmăresc 


VP - 60 


orice posibilă ameninţare. Trebuie să fiu mereu cu un pas 
înaintea tuturor. 


VP - 61 


NOAPTEA NUNȚII 


Acum 


După ce încetează, ţipătul vibrează în aer ca un pahar spart. 
Invitaţii rămân încremeniţi. Din marchiză, privesc cu toţii afară 
către întunericul dens de unde s-a auzit zgomotul. Luminile 
pâlpâie, amenințând cu o nouă întrerupere. 

Apoi o fată intră clătinându-se în marchiză. Cămașa albă pe 
care o poartă arată că e chelneriță. Dar chipul ei este de animal 
sălbatic, cu ochii mari și întunecaţi, cu părul încâlcit. Stă în fața 
lor, privind fix. Nici măcar nu clipește. 

Intr-un târziu, o femeie se apropie de ea. Nu e una dintre 
invitate. E organizatoarea nunții. 

— Ce-i cu tine? o întreabă blând. Ce s-a întâmplat? 

Fata nu răspunde. Invitaţilor li se pare că nu pot auzi altceva 
decât respiraţia ei. Care are ceva animalic: aspră și răgușită. 

Organizatoarea face un pas către ea, îi pune o mână pe umăr, 
nesigură. Fata nu reacţionează. Invitaţii sunt transfiguratți, 
încremeniţi. Unii dintre ei și-o amintesc vag de mai devreme. A 
fost una dintre numeroasele fete care le-au servit zâmbitoare 
apetitivele, felul principal și deserturile. Ea le-a luat farfuriile și 
le-a umplut din nou paharele cu vin, turnând cu precizie, 
fluturându-și la fiecare pas coada roșcată, elegant prinsă, cu 
cămașa sa albă curată și apretată. Unii dintre ei își amintesc de 
ușorul ei accent melodios: să vă umplu paharul, să vă ajut cu 
ceva? Altminteri a fost, în lipsa unei expresii mai potrivite, o 
piesă de mobilier. O parte din angrenajul bine uns al zilei. 
Nedemnă, efectiv, de a fi luată în seamă mai mult decât 
cochetele aranjamente florale, decât șovăielnicele flăcări ale 
sfeșnicelor de argint. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă iarăși organizatoarea. 

Tonul ei este în continuare plin de compasiune, dar de data 
asta ceva mai ferm, cu o notă de autoritate. Chelneriţa a 
început să tremure, extrem de tare, ca la un atac de panică. 
Organizatoarea îi pune din nou mâna pe umăr, ca și cum arvrea 


VP - 62 


s-o liniștească. Fata duce o mână la gură, de parcă i-ar veni să 
vomite. Apoi, în sfârșit, vorbește. 

— Afară, spune ea și scoate un sunet răgușit, aproape 
inuman. 

Invitații își întind gâtul ca să audă mai bine. 

Ea geme ușor. 

— Haide, spune organizatoarea cu calm, încet și, de data 
asta, o zgâlţăie cu blândeţe. Haide! Sunt lângă tine, vreau să te 
ajut... toţi vrem. Și e-n regulă, ești în siguranţă aici. Spune-mi ce 
s-a întâmplat! 

În cele din urmă, cu vocea teribil de răgușită, fata vorbește 
din nou. 

— Afară. Foarte mult sânge. Un cadavru, mai spune, după 
care leșină. 


VP - 63 


HANNAH 


invitată 


Cu o zi în urmă 


Cu un șervețel, înlătur surplusul de ruj. Pare un loc în care 
merită să mă rujez. Dormitorul nostru e imens, dublu față de cel 
de acasă. Nu a fost ignorat niciun detaliu: frapiera cu un vin 
scump pus la gheață, două pahare; candelabrul de epocă 
atârnat de tavanul înalt; fereastra imensă cu vedere la mare. Nu 
mă pot apropia prea mult de ea fără să mă ia ameteala - dacă 
te uiţi direct în jos, poţi vedea cum se sparg valurile de stânci și 
fâșia de plajă, îngustă și udă. 

In această seară, strălucirea muribundă a apusului a umplut 
toată încăperea cu o lumină auriu-trandafirie. Până m-am 
îmbrăcat, am băut un pahar mare de vin, absolut delicios. Pe 
stomacul gol și după ţigările pe care le-am fumat cu Olivia, m-a 
luat o ușoară durere de cap. 

Mi-a plăcut să fumez în peșteră - a fost ca o întoarcere în 
timp. Mi-a dat curaj să merg mai departe weekendul ăsta. Am 
fost agitată și tristă toată luna: și acum iată ocazia să mă 
destind puţin. Așa că am tras pe mine o rochie neagră de 
mătase de la & Other Stories, pe care o am dinainte de a fi 
mamă; întotdeauna m-am simţit bine în ea. Mi-am uscat și 
netezit părul cu foehnul. Merită efortul, chiar dacă, în contact cu 
aerul umed de afară, se va transforma iar într-o minge mare și 
creaţă, o versiune păroasă a dovleacului Cenușăresei. Am crezut 
că Charlie o să mă aștepte îmbufnat, dar și el abia s-a întors în 
cameră de câteva minute, așa că am apucat să mă spăl pe dinţi 
și să scap de mirosul de ţigară, simţindu-mă din nou ca o 
adolescentă obraznică. Pe de altă parte, speram să-l găsesc aici. 
Am fi făcut o baie împreună în cada cu picioare sub formă de 
gheară. 

De fapt, de când am coborât de pe barcă, aproape că nici n- 
am mai dat ochii cu Charlie: el și Jules și-au petrecut toată seara 
împreună, verificând obligaţiile lui ca maestru de ceremonii. 

VP - 64 


— Scuze, Han, a spus când s-a întors. Jules a vrut să trecem în 
revistă toate treburile pentru mâine. Sper că nu te-ai simțit 
abandonată. 

Acum, în timp ce ies din baie, mă studiază apreciativ. 

— Arăţi... ridică el din sprâncene. Sexy. 

— Mulţumesc, spun eu, dând puţin din șolduri. 

Chiar mă simt sexy; a trecut ceva timp de când am depus 
atâtea eforturi. Și sunt conștientă că n-ar trebui să mă afecteze, 
dar nu mai ţin minte când mi-a spus ultima oară așa ceva. 

Ne alăturăm celorlalţi în salon, unde suntem serviţi cu băuturi. 
Salonul este la fel de pus la punct ca și dormitorul nostru: 
pardoseală de epocă din cărămidă, candelabru plin de lumânări, 
casete de sticlă pe pereţi, cu o mulţime de pești sclipitori, 
adevăraţi, din câte se pare. Cum Dumnezeu împăiezi un pește? 
mă întreb. Pe ferestrele minuscule se zăresc crâmpeie 
rectangulare din asfinţitul albastru și întreaga priveliște 
exterioară are acum ceva neguros, parcă din altă lume. 

Jules și Will stau în picioare, la lumina lumânărilor, înconjurați 
de invitaţi. Will spune, cred, o anecdotă: ceilalţi îl ascultă, 
sorbindu-i fiecare cuvânt. Observ că el și Jules se ţin de mână, 
ca și cum n-ar suporta să nu se atingă. Le stă atât de bine 
împreună, incredibil de înalţi și de eleganţi, ea într-o salopetă 
crem, iar el în pantaloni negri și cămașă albă, care îi 
accentuează și mai mult bronzul. M-am simţit bine în pielea 
mea, dar acum, prin comparaţie, ţinuta mea pare nelalocul ei: 
dacă pentru mine rochia de la & Other Stories e curată 
extravagantă, sunt convinsă că Jules nici nu calcă în marile 
lanțuri de magazine. 

Ajung să stau destul de aproape de Will și asta nu chiar din 
întâmplare - se pare că sunt atrasă de el. Este o experienţă 
ametțitoare să fii în preajma cuiva pe care l-ai văzut la televizor. 
Un sentiment familiar și straniu, totodată. Simt furnicături pe 
piele datorită apropierii atât de mari. Mi-am dat seama când am 
intrat că mi-a evaluat aspectul, măsurându-mă repede din cap 
până-n picioare, înainte să-și termine anecdota. Deci chiar arăt 
bine. Mă străbate un fior de vinovăţie. În ultimii ani, de când 
avem copii - poate pentru că sunt tot timpul cu ei -, am devenit 
aproape invizibilă pentru bărbaţi. Abia după ce nu le-am mai 
simţit privirile am realizat că le considerasem de la sine înțelese. 
Că îmi făceau plăcere. 


VP - 65 


— Hannah, spune Will, întorcându-se spre mine cu zâmbetul 
lui celebru, generos. Arăţi uimitor. 

— Mersi, răspund și iau o înghiţitură zdravănă din paharul cu 
șampanie, simţindu-mă sexy și un pic îndrăzneață. 

— Voiam să te întreb, pe debarcader... ne-am cunoscut 
cumva la petrecerea de logodnă? 

— Nu, spun pe un ton de scuză. N-am putut ajunge tocmai din 
Brighton, din păcate. 

— Atunci poate te-am văzut în vreo poză de-ale lui Jules. Îmi 
pari cunoscută. 

— Posibil, spun eu. 

Dar nu cred. Nu-mi imaginez că Jules a expus vreo fotografie 
care să mă includă și pe mine; are destule în care apar doar ea 
și Charlie. Dar îmi dau seama ce face Will: mă ajută să mă 
integrez, să fac parte din gașcă. Apreciez bunătatea lui. 

— Ştii, îi spun eu, am aceeași senzaţie în ce te privește. Parcă 
te-am mai văzut undeva. Cum ar fi... la televizor? 

A fost o glumă răsuflată, dar Will râde oricum, încet, dar 
copios, și mă simt de parcă aș fi câștigat un premiu. 

— Vinovat! spune el, ridicând mâinile. 

Când face asta, îi simt iarăși parfumul: mosc și pin, un covor 
de frunze din pădure, intermediat de o parfumerie scumpă. Mă 
întreabă despre copii, despre Brighton. Pare fascinat de ce-i 
povestesc. E genul de om care te face să te simţi mai isteţ și 
mai atrăgător decât în mod normal, îmi dau seama că mă simt 
bine, savurând paharul rece de șampanie delicioasă. 

— Acum, zice Will, îndrumându-mă delicat cu mâna pe spate 
și o simt fierbinte prin rochie, dă-mi voie să te prezint unor 
persoane. Ea e Georgina. 

Georgina, subţire și cochetă, într-o rochie lungă de mătase 
fucsia, îmi zâmbește glacial. Nu prea își poate mișca faţa și mă 
străduiesc din răsputeri să nu mă holbez la ea - nu cred că am 
mai văzut vreodată atâta botox în realitate. 

— Ai fost la petrecerea burlăcițelor? mă întreabă ea. Nu-mi 
amintesc. 

— N-am putut veni, spun eu. Copiii... 

Parţial adevărat. În plus, a fost organizată la un complex de 
yoga din Ibiza și nu mi-aş fi permis să particip nici într-un milion 
de ani. 


VP - 66 


— N-ai pierdut mare lucru, se bagă în vorbă un bărbat zvelt, 
cu părul roșcat-închis. Doar o mulţime de gagici cu țâțele pe- 
afară, bârfind și turnând în ele sticle de Whispering Angel. 
Dumnezeule, adaugă el, examinându-mă, înainte să se aplece și 
să mă sărute pe obraz. Dar ce drăguţică ești! 

— Aăă... mersi! 

Zâmbetul lui îmi sugerează că a spus-o cu amabilitate, dar nu 
sunt total convinsă că a fost un compliment. 

Îl cheamă Duncan, se pare, și e soţul Georginei. Totodată, e 
unul dintre cei patru cavaleri. Peter - cu părul pieptănat lins pe 
spate, genul petrecăreț. Oluwafemi, sau Femi - înalt, negru, 
foarte arătos. Angus - blond ca Boris Johnson și la fel de burtos. 
Dar, într-un mod caraghios, seamănă toţi între ei. Toţi poartă 
cravată în dungi, cămașă albă apretată, pantofi de lac și sacou 
de lux care, cu siguranţă, nu provine de la Next, precum cel al 
lui Charlie. Charlie și l-a cumpărat special pentru weekendul 
ăsta și sper că nu se simte prea prost, prin comparaţie cu ei. 
Pare oricum ca scos din cutie dacă-l pui lângă cavalerul de 
onoare, Johnno, care, în pofida dimensiunilor lui, îmi amintește 
oarecum de un puști îmbrăcat din dulapul de obiecte pierdute al 
școlii. 

Aparent, sunt foarte șarmanţi acești bărbaţi. Dar îmi amintesc 
de râsul din turn, când am intrat cu toţii în castel. Și chiar și 
acum există, fără îndoială, ceva ascuns sub tot acest șarm. 
Rânjete, sprâncene ridicate, de parcă ar râde în secret pe 
socoteala cuiva... poate a mea. 

Mă duc să vorbesc cu Olivia, care arată eterică în rochia gri. 
Credeam că ne-am împrietenit un pic mai devreme, în peșteră, 
dar acum îmi răspunde monosilabic, evitând să se uite în ochii 
mei. 

De câteva ori, privirea mea se intersectează peste umărul ei 
cu cea a lui Will. Nu cred că e din vina mea: am impresia uneori 
că era deja cu ochii pe mine de ceva vreme. Nu se cuvine, dare 
palpitant. Imi aduce aminte - știu că este complet deplasat să 
spun asta - de sentimentul pe care-l ai când începi să bănuiești 
că cineva de care ești atras te place la rândul său. 

Mă surprinde că mă captivează acest gând. Coboară cu 
picioarele pe pământ, Hannah! Ești femeie măritată, ai doi copii 
și soţul tău e de faţă, iar tu vorbeşti cu un tip care e pe cale să 
se însoare cu cea mai bună prietenă a bărbatului tău, o 


VP - 67 


adevărată Monica Bellucci, doar că ceva mai luxos îmbrăcată. 
Poate ar fi cazul s-o lași mai ușor cu șampania. Am băut cam 
mult. Și din cauza emoţiilor, pentru că sunt înconjurată de atâta 
lume. Dar și datorită sentimentului de libertate pe care îl am. 
Fără bona faţă de care să ne simţim stânjeniţi ulterior, fără 
omuleţii pentru care trebuie să ne trezim dimineaţa. E ceva 
exotic în faptul că suntem aici, îmbrăcați la patru ace, exclusiv 
în compania unor adulţi, cu o grămadă de băutură la dispoziţie 
și fără nicio responsabilitate. 

— Mâncarea miroase incredibil, zic eu. Cine a gătit-o? 

— Aoife și Freddy, spune Jules. Ei sunt proprietarii castelului. 
Aoife este, totodată, organizatoarea nunţii. Am să-ţi fac 
cunoştinţă cu ea la cină. lar Freddy va găti pentru noi și mâine. 

— Imi dau seama de pe acum că va fi totul delicios, spun eu. 
Doamne, ce foame mi-e! 

— Păi, stomacul tău e lipit de coaste, spune Charlie. Doar l-ai 
golit complet în barcă, nu? 

— Ai vomat? întreabă Duncan încântat. Ai dat la rațe? 

li arunc lui Charlie o privire tăioasă. Simt că tocmai a anulat o 
parte din eforturile depuse de mine în seara asta. Simt că 
încearcă să-i facă pe oameni să râdă, glumind pe socoteala 
mea. Pot să jur că și-a schimbat și accentul - a adoptat unul mai 
stilat -, dar știu că, dacă l-aș întreba, s-ar preface că habar n-are 
despre ce vorbesc. 

— In fine, spun eu, va fi o schimbare în bine faţă de șnițelele 
de pui pe care, nu știu cum, ajung să le mănânc aproape în 
fiecare seară, cu cei mici. 

— Mai există restaurante bune în Brighton, în ziua de azi? 
întreabă Jules. 

Jules se poartă mereu de parcă Brighton ar fi în pădure. 

— Da, spun eu, există... 

— Numai că noi nu mergem niciodată, intervine Charlie. 

— Nu-i adevărat, îl contrazic eu. Am mers la localul ăla italian, 
deschis recent... 

— Deja nu mai e recent, contraatacă Charlie. Asta se întâmpla 
acum un an. 

Are dreptate. Nu ţin minte să mai fi mâncat în oraș de atunci. 
Am dus-o destul de rău cu banii și, pe lângă mâncare, a trebuit 
să plătim și bona. Dar mi-aș fi dorit să nu povestească asta. 


VP - 68 


Johnno încearcă să-i umple lui Charlie paharul cu șampanie, 
dar Charlie acoperă repede paharul cu mâna. 

— Nu, mersi! 

— Ei, hai, amice, spune Johnno. E noaptea dinaintea nunţii. 
Trebuie să te relaxezi puţin. 

— Haide! îl tachinează și Duncan. E doar puţină șampanie, nu 
cocaină. Sau poate vrei să ne destăinui că ești gravid. 

Ceilalţi cavaleri se hlizesc. 

— Nu, repetă Charlie, încordat. O iau ușurel în seara asta. 

Îmi dau seama de stânjeneala cu care vorbește. Dar mă bucur 
că nu a cedat pe frontul ăsta. 

— Deci, Charlie, băiete, spune Johnno, povestește-ne! Cum v- 
aţi cunoscut voi doi? 

Am crezut iniţial că se referă la mine și la Charlie. Apoi îmi 
dau seama că se uită undeva între Charlie și Jules. Firește. 

— O, Dumnezeule... A fost acum un milion de ani... spune 
Jules. 

Ea și Charlie ridică din sprâncene la unison. 

— Am învăţat-o să navigheze, spune Charlie. Locuiam în 
Cornwall. Era jobul meu de vară. 

— lar tata are o casă acolo, spune Jules. Speram că, dacă 
învăţ, o să mă ia cu el pe barcă. Dar se pare că o plimbare cu 
iahtul de-a lungul coastei împreună cu fiica ta de 16 ani nu se 
compară cu iubita de ultimă oră, care se bronzează pe prova 
vasului, la St. Tropez. 

A sunat mai amar decât a avut de gând, cred. 

— În fine, spune ea. Charlie a fost instructorul meu, 
precizează și se uită la el. Eram foarte îndrăgostită de el. 

Charlie îi întoarce zâmbetul. Râd și eu odată cu ceilalţi, dar nu 
e râsul meu. Nu este prima oară când aud povestea asta. E ca o 
piesă în doi pe care o pun în scenă. Băiatul din provincie și fata 
din înalta societate. Cu toate astea, simt un gol în stomac când 
Jules reia povestea. 

— Principala ta grijă era să încerci să te culci cu cât mai multe 
fete de vârsta ta înainte să mergi la facultate, îi spune Jules lui 
Charlie și, deodată, parcă i s-ar adresa exclusiv lui. Și părea să-ţi 
iasă. Bronzul permanent și corpul pe care îl aveai pe atunci ţi-au 
fost, probabil, de ajutor... 

— Da, spune Charlie. Am fost în cea mai bună formă din viaţa 
mea. Datorită slujbei, era de parcă aș fi avut abonament la sală, 


VP - 69 


făceam mișcare pe apă zi de zi. Din păcate, nu ai cum să faci 
mușchi predând geografia elevilor de 15 ani. 

— Hai, să-ţi vedem acum pătrățelele, spune Duncan, 
aplecându-se și apucând de marginea cămășii lui Charlie. 

O ridică și dezvăluie câţiva centimetri din burta moale, palidă. 
Charlie face câţiva pași înapoi, înroșindu-se și își bagă cămașa la 
loc. 

— Și părea extrem de matur, continuă Jules, fără să-i pese că 
fusese întreruptă, după care pune mâna pe braţul lui Charlie, 
stăpână pe ea. Când ai 16 ani, un tip de 18 ani ți se pare mult 
mai mare. Eram timidă. 

— Greu de crezut, bâiguie Johnno. 

Jules îl ignoră. 

— Dar știu că la început m-ai crezut o prinţesă cu nasul pe 
sus. 

— Ceea ce era, probabil, adevărat, spune Charlie, ridicând din 
sprânceană și recăpătându-și siguranța. 

Jules îl stropește cu puţină șampanie din paharul ei: 

— Hei! 

Flirtează. Nu există un termen mai potrivit. 

— Dar nu, în cele din urmă, mi-am dat seama că ești destul 
de cool, spune el. Am descoperit că ai un simț malefic al 
umorului. 

— Şi apoi am păstrat legătura, adaugă Jules. 

— Incepuseră să fie la modă telefoanele mobile, continuă 
Charlie. 

— În anul următor, tu ai fost cel timid, râde Jules. Îmi 
crescuseră, în sfârșit, sânii. Îmi aduc aminte cât ai fost de 
surprins când am coborât pe ponton. 

lau o gură mare de șampanie. Încerc să-mi reamintesc că, pe 
atunci, erau doar niște adolescenți. Că sunt geloasă pe o fată de 
17 ani care nu mai există. 

— Da, și aveai un iubit și așa mai departe, spune Charlie. Nu 
era cel mai mare fan al meu. 

— Da, e de acord Jules, cu un zâmbet misterios. N-am rezistat 
foarte mult împreună. Era foarte gelos. 

— Da v-aţi tras-o vreodată? întreabă Johnno. 

Și uite, fix așa: întrebarea pe care n-am îndrăznit niciodată s-o 
rostesc pe șleau. 

Cavalerii sunt încântați. 


VP - 70 


— Da, ai auzit foarte bine, asta te-a-ntrebat! strigă ei. La 
dracu'! 

Se înghesuie unul în altul, încântați, veseli, cercul lor 
devenind tot mai strâns. Poate din cauza asta simt brusc că abia 
mai pot respira. 

— Johnno! spune Jules. Vrei să încetezi? E totuși nunta mea! 

Dar n-a spus că n-au făcut-o. 

Nu mă pot uita la Charlie. Nu vreau să aflu. 

Apoi, slavă Domnului, ceva îi face să înceteze: un pocnet 
zgomotos. Duncan a deschis sticla de șampanie pe care o ţinea 
în mână. 

— Hristoase, Duncan! strigă Femi. Era cât pe ce să-mi scoţi un 
ochi! 

— Voi, băieţi, cum v-aţi cunoscut? îl întreb pe Johnno, 
profitând nerăbdătoare de distragerea creată. 

— Aaa, face Johnno, ne știm de ceva ani. 

Își pune mâna pe umărul lui Will și cumva acest gest îi 
deosebește de ceilalţi. Lângă el, Will pare și mai frumos. Sunt ca 
noaptea și ziua. lar ochii lui Johnno au ceva ciudat. Imi petrec o 
vreme încercând să descifrez ce anume. Sunt prea apropiaţi? 
Prea mici? 

— Dap, spune Will. Am fost colegi de școală. 

Sunt surprinsă. Ceilalţi au aerul celor care au urmat școli 
publice, pe când Johnno pare mai necioplit... nu are un accent 
șlefuit. 

— Trevellyan's, spune Femi. A fost ca în cartea cu băieţii ăia 
pe o insulă pustie, care se omoară între ei, o, Doamne, cum se 
chema... 

— Împăratul muștelor, spune Charlie cu un ușor aer de 
superioritate. 

Am învățat eu la o scoală de stat, dar sunt mai citit ca voi. 

— N-a fost chiar așa rău, spune Will repede. Eram mai 
degrabă... niște băieţi care o luaseră puţin razna. 

— Băieţii sunt băieţi! intervine Duncan. N-am dreptate, 
Johnno? 

— Da, băieţii sunt băieţi, repetă Johnno. 

— Și am rămas prieteni și în ziua de azi, spune Will și îl bate 
pe Johnno cu palma pe spate. Johnno, aici de faţă, venea cu 
rablamentul lui de mașină să mă viziteze la facultate, în 
Edinburgh, nu-i așa, Johnno? 


VP -71 


— Da, confirmă Johnno. Îl duceam la munte, unde făceam 
cățărări și excursii cu cortul. Mă asiguram că nu se blegește 
prea tare. Și că face și altceva decât să și-o tragă toată ziua, 
spune, după care se preface că are remușcări. Scuze, Jules. 

Jules se mulțumește să-și întoarcă privirea. 

— Pe cine mai cunoaștem noi care a învăţat la Edinburgh, 
Han? spune Charlie. 

Incremenesc. Cum de a putut să uite despre cine e vorba? 
apoi îi văd expresia de groază când își dă seama de greșeala pe 
care a făcut-o. 

— Ştii pe cineva? întreabă Will. Pe cine? 

— Ea n-a învăţat acolo foarte mult, spun repede. Ştii, Will, m- 
am întrebat mereu. Faza aia din Supraviețuiește nopții, în tundra 
arctică. Cât de frig a fost? Chiar era cât pe ce să te alegi cu 
degerături? 

— Dap, spune Will. Nu-mi mai simțeam deloc buricele 
degetelor, zice și ridică mâna să mi le arate. Am rămas fără 
amprente la vreo două din ele. 

Mijesc ochii. Mie nu mi se par chiar atât de diferite. Dar, cu 
toate astea, mă trezesc vorbind: 

— Aăă... da, cred că se vede. Uau! 

Arăt de parcă aș fi una dintre admiratoarele lui. 

Charlie se întoarce către mine. 

— Nu știam că ai văzut emisiunea, spune el. Când ai urmărit- 
o? Nu ne-am uitat niciodată împreună. 

Ups! Mă gândesc la după-amiezile alea în care puneam copiii 
în fața televizorului, la CBeebies, și eu mă uitam la emisiunea lui 
Will pe iPad, în bucătărie, în timp ce încălzeam cina. Charlie îl 
privește pe Will. 

— Fără supărare, prietene - chiar am de gând să mă uit din 
urmă. R 

Nu-i adevărat. Iți poți da seama din felul cum o spune că nu-i 
adevărat. Nici măcar nu s-a chinuit să pară sincer. 

— N-am de ce să mă supăr, spune Will moale. 

— Oh, zic eu. N-am văzut toate episoadele. Am... am prins 
doar fazele mai importante, înţelegi? 

— Mie mi se pare că domniţa obiectează cam mult, spune 
Peter și pune o mână pe umărul lui Will, hlizindu-se. Will, ai o 
admiratoare! 


VP- 72 


Will ocolește subiectul râzând. Dar simt valul de căldură care 
îmi cuprinde gâtul și obrajii. Sper să fie destul de întuneric în 
încăpere și să nu se observe că am roșit. 

Băga-mi-aş! Mai am nevoie de șampanie. Întind paharul să 
mi-l umple din nou. 

— Cel puţin nevasta ta știe să se distreze, amice, îi spune 
Duncan lui Charlie, în timp ce Femi îmi toarnă în pahar, aproape 
umplându-mi-l. 

— Ușurel, spun eu, când băutura se apropie de buza 
paharului, suficient! 

Deodată, se aude un „pleosc!” și simt câţiva stropi pe 
încheietura mâinii. Privesc surprinsă și observ că cineva mi-a 
pus ceva în băutură. 

— Ce-i asta? spun nedumerită. 

— la și vezi, mă îndeamnă Duncan rânjind. Leapşa, la tine. 
Trebuie să-l bei tot acum. 

Mă holbez la el, apoi la pahar. Fără îndoială, pe fundul 
paharului meu plin ochi e o mică monedă de cupru, cu profilul 
sever al reginei. 

— Duncan! spune Georgina, chicotind. Eşti teribil de afurisit! 

Nu cred că am mai jucat leapșa pe băutură de la 18 ani. 
Deodată, toată lumea e cu ochii pe mine. Mă uit la Charlie, să-mi 
dea acordul că nu sunt obligată să-l beau. Dar expresia lui este 
ciudat de stăruitoare. Este genul de privire la care m-aș aștepta 
din partea lui Ben: Te rog, mamă, nu mă face de rușine în fata 
prietenilor mei. 

Ce nebunie, mă gândesc. Nu sunt obligată să-l beau. Am 34 
de ani. Nici măcar nu-i cunosc pe oamenii ăștia, nu mă au cu 
nimic la mână. N-am de gând să mă las împinsă de la spate... 

— Până la fund... 

— Până la fund! 

Dumnezeule, au început să scandeze. 

— Salvează regina! 

— Se îneacă! 

Până la fund! Până la fund! Până la fund! 

Simt cum mi se înroșesc obrajii. Ca să-și ia ochii de la mine, 
ca să înceteze cu scandările, beau tot paharul. Înainte, mi s-a 
părut că șampania era delicioasă, dar de data asta e oribilă, 
acră și aspră, mă înţeapă pe gât, tușesc, nu pot s-o înghit și-mi 
țâșnește pe nas. Simt cum o parte mi se scurge pe buza de jos. 


VP-73 


Mi se umplu ochii de lacrimi. Sunt umilită. Ca și cum toţi ceilalți 
ar fi priceput regulile jocului, oricare ar fi el. Toţi în afară de 
mine. 

După asta, izbucnesc cu toţii în urale. Dar nu cred că pentru 
mine. Se felicită între ei. Mă simt ca un copil înconjurat la locul 
de joacă de o gașcă de bătăuși. Când mă uit la Charlie, își cere, 
chipurile, scuze făcându-mi cu ochiul. Brusc, mă simt foarte 
singură. Mă întorc cu spatele la ei ca să nu-mi poată vedea faţa. 

Și surprind un lucru care îmi îngheaţă sângele în vine. 

La fereastră este cineva care ne privește din întuneric, 
analizându-ne în tăcere. Are chipul lipit de geam, trăsăturile 
distorsionate, ca o mască hidoasă de gargui, dinţii dezgoliţi într- 
un rânjet oribil. În timp ce continui să mă uit, incapabilă să-mi 
întorc privirea, mimează un singur cuvânt. 

BAU! 


VP - 74 


NOAPTEA NUNȚII 


Acum 


Durează câteva clipe până când chelneriţa își revine în simțiri. 
Din câte se pare, nu este rănită, dar cele văzute de ea au lăsat-o 
aproape mută. Tot ce pot scoate de la ea sunt niște gemete 
slabe, niște cuvinte fără înţeles. 

— Am trimis-o până la castel să mai aducă niște sticle de 
șampanie, spune neputincioasă șefa chelnerilor, care are tot 
vreo 20 și ceva de ani. 

In marchiză, tăcerea a devenit palpabilă. Invitaţii îi caută cu 
privirea prin îmbulzeală pe cei dragi, să vadă dacă sunt teferi. 
Dar e greu să recunoști pe cineva în mulţimea agitată, cu atât 
mai puţin după haine, după o zi de chefuială. E greu totodată și 
din cauza structurii moderne a marchizei: ringul de dans este 
într-un cort, barul, în altul, iar zona principală de servit masa, în 
cortul cel mare. 

— Poate că doar s-a speriat, sugerează un bărbat. E doar o 
adolescentă. Afară e întuneric beznă și s-a stârnit furtuna. 

— Dar poate că cineva are nevoie de ajutor, spune un alt 
bărbat. Ar fi cazul să mergem să vedem... 

— Nu putem lăsa oamenii să rătacească pe insulă. Invitaţii o 
ascultă pe organizatoarea nunţii. Are o autoritate înnăscută, 
deși pare la fel de șocată ca ceilalţi, palidă și trasă la faţă. 

— S-a stârnit într-adevăr furtuna, spune ea. E întuneric. Apoi 
mai sunt smârcurile, stâncile. Nu vreau să se mai rănească 
cineva... dacă deja s-a întâmplat asta. 

— Cred că face pe ea de frică, nu se simte în siguranţă, 
mormăie un bărbat. 

— Ar trebui să mergem să vedem, spune un cavaler. Unii 
dintre noi, băieţi. Unde-s mulţi, puterea crește și așa mai 
departe. 


VP -75 


JULES 


Mireasa 
Cu o zi în urmă 


— Tată! Ai băgat-o în sperieţi pe biata Hannah! 

Mă rog, a fost o reacţie cam exagerată din partea ei să scape 
paharul din mână. Oare chiar trebuia să facă atâta caz? Imi 
înăbuș iritarea, în timp ce Aoife adună cioburile, trecând discret 
printre noi cu mătura. 

— Scuze, ne zâmbește tata intrând în încăpere. M-am gândit 
să vă sperii puţin. 

Accentul lui este mai pronunţat decât de obicei, probabil 
pentru că este pe teren propriu sau, în orice caz, pe aproape. A 
crescut în Gaeltacht, în partea din Galway în care se vorbește 
irlandeza, nu departe de locul unde suntem acum. Tata nu e un 
tip mare, dar reușește să umple spaţiul și are o statură 
impozantă: umerii laţi, nasul rupt. Îmi vine greu să-l privesc 
obiectiv din cauza a tot ce înseamnă el pentru mine. Dar 
presupun că un străin ar putea crede despre el că a fost boxer 
sau luptător, și nu un antreprenor imobiliar de succes. 

Séverine, cea mai recentă soție a tatei - o franțuzoaică, 
apropiată de vârsta mea, un sfert decolteu și trei sferturi 
dermatograf lichid - se strecoară în urma lui, fluturându-și 
coama lungă, roșcată. 

— Ei bine, îi spun tatei, ignorând-o pe Séverine (nu am de 
gând să-mi bat prea mult capul cu ea până nu depășește pragul 
de cinci ani, recordul actual al tatei). Ai ajuns... în sfârșit. 

Ştiam că urmau să sosească la ora asta - a trebuit să-i cer lui 
Aoife să trimită o barcă după ei. Dar chiar și așa, m-am temut să 
nu inventeze vreo scuză, vreun motiv să nu ajungă în seara 
asta. N-ar fi prima oară, de altfel. _ 

Observ că Will și tata se măsoară din priviri pe ascuns. In 
preajma tatei, în mod ciudat, Will nu mai pare să aibă aceeași 
forță, nu mai seamănă cu el însuși. Uitându-mă la el, în cămașa 
lui apretată și pantalonii de bumbac, mi-e teamă ca tata să nu 

VP - 76 


creadă cumva că e un privilegiat, un flușturatic, nimic altceva 
decât un licean de bani gata. 

— Nu-mi vine să cred că nu v-aţi cunoscut până acum, spun 
eu. 

Nu că nu ne-am fi dat peste cap să se întâmple asta. Eu și Will 
am zburat special la New York acum câteva luni. În ultimul 
moment am aflat că tata fusese chemat în Europa, pentru o 
afacere. Îmi închipui că avioanele noastre s-au intersectat 
undeva, deasupra Atlanticului. Tata este un tip-foar-te-o-cu-pat! 
Atât de ocupat, încât nu l-a cunoscut pe logodnicul fiicei lui până 
în ajunul nunţii. Povestea vieţii mele, la naiba! 

— Îmi pare bine de cunoștință, Ronan, spune Will, întinzându-i 
mâna. 

Tata ignoră gestul și, în schimb, îl bate pe umăr. 

— Celebrul Will, spune el. Ne întâlnim, în sfârșit! 

— Nu îndeajuns de celebru încă, zice Will, zâmbindu-i 
încrezător tatei. 

Mă cutremur. E o gafă rară din partea lui. A sunat a falsă 
modestie și sunt destul de convinsă că tata nu s-a referit la 
chestiile de la televizor când a spus „celebru”. Tata nu se 
omoară după vedete sau după oricine nu-și câștigă existența cu 
sudoarea frunţii. E mândru de el însuși, că s-a ridicat de jos prin 
propriile puteri. 

— Și ea trebuie să fie Séverine, spune Will, întinzându-se s-o 
sărute pe ambii obraji. Jules mi-a povestit foarte multe despre 
tine... și despre gemeni. 

Nici pomeneală! Gemenii, ultimele progenituri ale tatei, n-au 
fost invitați. 

Severine zâmbește prostește, topită de farmecul lui Will. Nu 
cred că în felul ăsta tata îl va îndrăgi mai tare. Mi-aș dori să nu- 
mi pese de ce crede tata. Și totuși stau acolo în picioare, 
transfigurată, uitându-mă la ei cum își dau târcoale în spaţiul 
ăsta atât de mic. Este chinuitor. Simt o oarecare ușurare când 
vine Aoife și ne anunţă că se va servi cina. 

Aoife este o femeie pe placul inimii mele: organizată, 
pricepută, discretă. Are un sânge rece, o anumită detașare, care 
s-ar putea să nu fie pe gustul tuturor. Eu le prefer. Nu vreau ca 
cineva să se prefacă că suntem prieteni la cataramă când îl 
plătesc să facă ceva. Mi-a plăcut de Aoife din primul moment 
când am vorbit la telefon și sunt tentată într-o anumită măsură 


VP - 77 


s-o întreb dacă nu ar vrea să lase totul și să vină să lucreze 
pentru The Download. Poate părea o persoană agreabilă, dar 
are și o latură mai dură. 

Intrăm în sufragerie. Mama și tata, conform planului, stau la 
capetele opuse ale mesei, cât mai departe unul de celălalt. Nu 
sunt convinsă, dar cred că, din anii '90 încoace, părinţii mei nu 
au schimbat mai mult de câteva vorbe și ar fi probabil mai bine 
pentru armonia weekendului ca situaţia să continue. Pe de altă 
parte, Séverine stă atât de aproape de tata, că ar putea la fel de 
bine să i se așeze în poală. Câh: n-o fi având decât jumătate din 
vârsta lui, dar e și ea trecută de 30 de ani, nu mai eo 
adolescentă. 

In seara asta, măcar, toată lumea pare într-o dispoziţie 
bunicică. Cred că cele câteva sticle de Bollinger 1999 au și ele 
meritul lor. Chiar și mama e destul de amabilă, jucându-și cu 
aplomb rolul de soacră mică. Aptitudinile ei de actriță au fost 
puse mereu mai bine în lumină în viaţa reală decât pe scenă. 

Aoife și soțul ei intră aducând apetitivul: supă-cremă 
presărată cu pătrunjel tocat. 

— Ei sunt Aoife și Freddy, le spun celorlalți. 

Nu le zic că sunt gazdele noastre, pentru că, de fapt, eu am 
rolul ăsta. Plătesc pentru acest privilegiu. Așa că zic doar: 

— Folly este al lor. 

Aoife dă ușor din cap. 

— Dacă aveţi nevoie de ceva, apelați la oricare din noi, spune 
ea. Sper să vă placă șederea aici. Nunta de mâine e prima pe 
care o organizăm pe insulă, așa că va fi una aparte. 

— Ce frumos, spune Hannah cu bunăvoință. Și felul ăsta pare 
delicios. 

— Mulţumesc, zice Freddy, căpătând glas. 

E englez, îmi dau seama - aș fi zis că e irlandez, ca Aoife. 

Aoife încuviințează. 

— Am adunat personal midiile azi-dimineaţă. 

După ce suntem serviţi cu toţii, conversaţia din jurul mesei se 
reia, doar Olivia stă mută, fixând farfuria cu privirea. 

— Am amintiri foarte dragi legate de Brighton, îi spune mama 
lui Hannah. Știi, am jucat acolo de câteva ori. 

O, Doamne! Nu mai durează mult și o să înceapă să le 
povestească scena de sex pe care a avut-o în nu știu ce film de 


VP - 78 


artă (care n-a fost lansat niciodată, dar se găsește acum, 
probabil, pe PornHub). 

— Ah, răspunde Hannah, noi ne simţim un pic vinovați că nu 
mai putem merge la teatru așa des ca pe vremuri. Unde ai 
jucat? La Theatre Royal? 

— Nu, spune mama, cu acel ton ușor trufaș care se strecoară 
în vocea ei de fiecare dată după ce a fost demascată. E vorba 
despre un loc ceva mai mic, zice și își lasă brusc capul pe spate. 
Se numește „The Magic Lantern”. În cartierul Lanes. Ai auzit de 
el? 

— Hm... nu, spune Hannah. Dar, cum îţi ziceam, noi suntem 
pe dinafara subiectului, așa că nu avem de unde ști, chiar dacă 
ar merita vizitat locul respectiv. 

Hannah e o tipă cumsecade. Asta este una dintre calităţile ei 
evidente. Într-un fel... parcă se revarsă bunătatea din ea. Când 
am întâlnit-o prima oară, îmi amintesc că m-am gândit: ah, deci 
asta își dorește Charlie. O persoană drăguță. O persoană 
delicată și afectuoasă. Eu sunt prea furioasă, prea încrâncenată. 
Nu m-ar fi preferat niciodată pe mine. 

Nu mai sunt geloasă pe Hannah, îmi reamintesc. Poate că 
Charlie era un tip sexos pe vremea clubului de navigație, dar 
acum a devenit pufos și, în locul abdomenului plat și bronzat, 
are ditamai burta. In plus, e mulțumit de cariera lui. Dacă ar fi 
după mine, acum s-ar lupta cel puţin pentru funcția de director 
adjunct. Nimic nu este mai puţin sexy decât lipsa ambiţiei. 

Mă uit la Charlie până ni se încrucișează privirile - mă asigur 
că eu sunt cea care întoarce prima capul. Și mă întreb: oare 
acum este e/ cel gelos? Am văzut neîncrederea cu care se 
poartă în prezenţa lui Will, de parcă ar încerca să-i descopere 
vreun defect. L-am surprins cum ne analiza în timpul 
cocktailului. Și am simţit din nou cât de bine ne stă împreună, 
văzuţi prin ochii lui. 

— Ce dulce, îi spune mama lui Hannah. Cinci anișori e o 
vârstă adorabilă. 

Cu siguranţă se pricepe de minune să pară interesată. 

— Și ce fac cei doi micuţi ai tăi, Ronan? strigă ea peste masă. 

Sunt curioasă dacă a fost o scăpare intenţionată să n-o 
includă pe Séverine în întrebarea ei. De fapt... retrag ce-am 
spus, nu am de ce să fiu curioasă. În pofida impresiei de 


VP - 79 


aiureală boemă pe care se străduiește din greu s-o creeze, 
mama face foarte puţine lucruri fără intenţie. 

— Sunt bine, spune el. Mulţumesc, Araminta. Merg la 
grădiniță, nu-i așa? se întoarce el către Severine. 

— Oui, răspunde ea. Căutăm pentru ei o grădiniţă în care să 
se vorbească franceza. E foarte important să crească... bilimbi, 
ca mine. 

— Ah, tu ești bilingvă? întreb eu. 

Nu reușesc să-mi înăbuș disprețul. 

Dacă Séverine a remarcat cumva, nu reacționează. 

— Oui, răspunde ea, ridicând din umeri. Am învăţat la un 
internat de fete în Marea Britanie, când eram mică. Și fraţii mei 
au urmat o școală pentru băieţi tot acolo. 

— Cerule, spune mama, adresându-se în continuare exclusiv 
tatei. Trebuie să fie epuizant la vârsta ta, Ronan. 

Și, înainte ca el să apuce să-i dea replica, ea bate din palme: 

— Până sosește felul următor, zice ea, ridicându-se, mi-ar 
plăcea să spun ceva! 

— Nu e nevoie, mamă, strig eu. 

Toată lumea râde. Dar eu nu glumesc. E beată? Greu de 
apreciat, pentru că am băut cu toţii destul de mult. Și oricum, în 
cazul ei, n-ar fi mare diferenţă. Ea n-a avut niciodată niciun fel 
de rețineri. 

— Pentru Jules a mea, spune, ridicând paharul. Încă de când 
erai mică, ai știut exact ce-ţi dorești. Și vai și amar dacă ţi-a stat 
cineva în cale! Eu n-am fost niciodată așa - în ce mă privește, 
de la o săptămână la alta îmi doream mereu altceva și poate de 
asta am fost mereu atât de al dracului de nefericită. În fine: ai 
știut dintotdeauna. Și obţii de fiecare dată ce-ţi propui. 

O, Doamne! Face asta pentru că i-am interzis să ţină un 
discurs la nunta propriu-zisă. Sunt convinsă. 

— Am știut din clipa în care mi-ai povestit despre Will că ţi-l 
dorești, adaugă ea. 

Nu e cine știe ce dovadă de clarviziune, ţinând cont că am 
informat-o cu aceeași ocazie că eram deja logodiţi. Dar mama 
nu a lăsat niciodată adevărurile incomode să stea în calea unei 
povești bune. 

— Nu-i așa că arată bine împreună? întreabă mama. 

Murmure de aprobare din partea celorlalţi. Nu-mi place modul 
în care a pus accentul pe cuvântul „arată”. 


VP - 80 


— Știam că Jules va trebui să găsească pe cineva la fel de 
ambițios ca ea, spune mama. 

Mi s-a părut oare sau a bătut iar un apropo prin felul în care a 
rostit „ambiţios”? Îi surprind privirea lui Charlie peste masă - el 
o cunoaște bine pe mama. Îmi face cu ochiul și simt o aciditate 
tainică, adânc, în stomac. 

— Și are atâta stil fiica mea! Doar știm cu toţii, nu-i așa? 
Revista ei, frumoasa casă din Islington și acum bărbatul ăsta 
fermecător, zice și își sprijină mâna, cu unghiile ei roșii, pe 
umărul lui Will. Ai avut întotdeauna ochi buni, Jules! 

De parcă l-aș fi ales să se asorteze cu o pereche de pantofi. 
De parcă m-aș mărita cu el doar pentru că se potrivește perfect 
în viaţa mea... 

— Și altora li s-ar părea, poate, o nebunie, continuă mama, să 
ne târască pe toți pe insula asta îngheţată, uitată de Dumnezeu, 
în mijlocul pustietăţii. Dar, dacă pentru Jules e important, asta e 
tot ce contează. 

Nici cuvintele astea nu-mi place cum sună. Râd împreună cu 
ceilalți. Dar, în sinea mea, încerc să mă îmbărbătez. Vreau să 
mă ridic și să-mi spun propria tiradă, de parcă ea ar fi procurorul 
și eu avocatul apărării. Nu asta ar trebui să simţi când asculți 
discursul unei persoane dragi, nu-i așa? 

lată adevărul pe care mama nu-l va rosti: dacă n-aș fi știut ce 
vreau și n-aș fi muncit să-l obţin, nu s-ar fi ales nimic de mine. A 
trebuit să învăţ să mă descurc. Pentru că mama nu mi-a fost de 
niciun ajutor, la dracu'. Mă uit la ea, în rochia ieftină de sifon 
negru - ca negativul unei rochii de mireasă -, la cerceii 
strălucitori și la paharul spumant de șampanie din mâna ei, și 
mă gândesc: chiar nu pricepi. Nu e momentul tău. Nu l-ai creat 
tu. Eu l-am creat în pofida ta. 

Mă ţin bine de marginea mesei, încercând să mă liniștesc. Cu 
cealaltă mână ridic paharul de șampanie și sorb prelung din el. 
Spune că ești mândră de mine, mă gândesc. Şi cu asta suntem 
chit. Spune-o și te iert. 

— S-ar putea să pară un pic lipsit de modestie, spune mama, 
ducând mâna la piept. Dar trebuie să recunosc că sunt mândră 
de mine pentru că am crescut o fiică atât de puternică și de 
independentă. 

Și face o mică reverență, ca în faţa unui public care o adoră. 
Toată lumea aplaudă respectuos, în timp ce ea se așază. 


VP - 81 


Tremur de furie. Mă uit la paharul de șampanie din mână. Îmi 
imaginez pentru o clipă, pentru o clipă savuroasă, nebună, că îl 
iau și-l fac zob de masă, punând astfel capăt întregii tărășenii. 
Trag adânc aer în piept. Și, în schimb, mă ridic să fac la rândul 
meu o urare. Va fi una binevoitoare, plină de recunoștință și de 
afecțiune. 

— Mulţumesc tare mult că aţi venit, spun eu. 

Mă străduiesc să adopt un ton cald. Sunt atât de obișnuită să 
le vorbesc angajatelor mele, încât trebuie să am grijă să elimin 
nota de autoritate din glas. Știu că unele femei se plâng că nu 
reușesc să-i facă pe oameni să le ia în serios. În ce mă privește, 
problema mea este exact reversul situaţiei. La petrecerea 
noastră de Crăciun, una dintre angajate, Eliza, s-a îmbătat și mi- 
a spus că am în permanenţă o figură de scorpie în stare latentă. 
l-am trecut cu vederea cuvintele, pentru că era beată și avea să 
uite până a doua zi. Dar nici vorbă să uit. 

— Suntem foarte fericiţi că ne sunteţi alături, continui. 

Zâmbesc. Îmi simt rujul cerat, rigid de pe buze. 

— Știu că a fost un drum lung... și v-a fost greu să vă faceţi 
timp să veniți. Dar, din momentul în care am descoperit acest 
loc, am știut că va fi perfect. Pentru Will, care e atât de pasionat 
de natură. Și ca un omagiu pentru rădăcinile mele irlandeze. 

Mă uit la tata, care zâmbește ștrengărește. 

— Să vă știu pe toţi adunaţi aici - cei mai apropiaţi și mai 
dragi nouă - înseamnă foarte mult pentru mine. Pentru 
amândoi, spun și ridic paharul în cinstea lui Will și el îmi întoarce 
gestul. 

Se pricepe mult mai bine ca mine la chestii din astea. El 
emană farmec și căldură fără ca măcar să se străduiască să o 
facă. Eu pot să-i determin pe oameni să facă ce vreau, desigur. 
Dar n-am reușit niciodată să-i determin să mă placă. Cel puţin, 
nu așa cum reușește logodnicul meu. Îmi zâmbește, îmi face cu 
ochiul și mă trezesc imaginându-mi că terminăm ceea ce am 
început mai devreme, în dormitor... 

— Nu-mi vine să cred că a venit ziua asta, spun, venindu-mi în 
fire. În ultimii ani am fost atât de ocupată cu The Download, 
încât nu credeam că voi avea timp să cunosc pe cineva. 

— Nu uita, zice Will. A trebuit să insist destul de mult ca să te 
conving să ieși cu mine în oraș. 


VP - 82 


Are dreptate. Cumva, părea prea frumos ca să fie adevărat. 
Ulterior mi-a povestit că trecuse recent printr-o relație nocivă, 
că nici el nu căuta pe nimeni. Dar ne-am înțeles de minune la 
acea petrecere. 

— Mă bucur enorm că ai insistat, îi zâmbesc, continuând să mi 
se pară o minune că lucrurile s-au petrecut atât de repede și de 
ușor. Dacă aș crede în așa ceva, adaug eu, aș spune că Soarta 
ne-a adus împreună. 

Will se uită la mine radiind. Privirile ni se întâlnesc și e ca și 
cum n-ar mai exista nimeni pe lumea asta. Apoi, din senin, mă 
gândesc la afurisitul acela de bilet. Și simt cum îmi piere 
zâmbetul de pe buze. 


VP - 83 


JOHNNO 


Cavaler de onoare 


Afară e beznă. Fumul din șemineu umple încăperea și toată 
lumea arată diferit, siluetele devin neclare. Oamenii nu mai 
seamănă cu cei de acum câteva minute. 

Am trecut la felul următor, la un știu ce tartă sofisticată cu 
ciocolată neagră. Încerc s-o tai și îmi țâșnește din farfurie, 
împrăștiind firimituri de aluat peste tot. 

— Să te ajute cineva să-ţi taie mâncarea, băiatul lui mama? 
mă împunge Duncan tocmai din celălalt capăt al mesei. 

Îi aud pe ceilalţi amici ai mei cum râd. Ca și cum nimic nu s-ar 
fi schimbat. Îi ignor. 

Hannah se întoarce spre mine. 

— Deci, Johnno, spune ea, și tu locuiești tot în Londra? 

O plac pe Hannah, m-am hotărât. Pare de treabă. Și îmi plac 
accentul ei nordic și cerceii grosolani de pe lobul urechii, care o 
fac să pară o tipă de gașcă, deși, din câte se pare, a născut doi 
copii. Pun pariu că poate fi destul de nebunatică când are chef. 

— Hristoase, nu! îi spun eu. Urăsc orașul. Prefer viaţa la ţară 
la orice oră din zi și din noapte. Am nevoie de spaţiu să mă 
desfășor. 

— Şi ţie tot în aer liber îţi place? întreabă Hannah. 

— Înî, răspund eu. Cred că poţi spune și așa. Am lucrat la un 
parc de aventuri din Lake District. Dădeam lecţii de cățărat, de 
supravieţuit în natură și din astea. 

— O, uau! Acum are logică, pentru că tu ai organizat 
petrecerea burlacilor, nu? 

Îmi zâmbește. Mă întreb cât de multe știe despre petrecere. 

— Îhî, fac eu. Eu am organizat-o. 

— Charlie nu mi-a povestit mare lucru. Dar am auzit că 
trebuia să mergeţi cu caiacul, să faceți căţărări și chestii din 
astea. 

Ah, deci nu i-a spus ce s-a întâmplat de fapt. Nu mă miră. Nici 
eu n-aș fi făcut-o în locul lui, dacă stau bine și mă gândesc. Cu 
cât mai puţine confidenţe, cu atât mai bine. Să sperăm că a 


VP - 84 


hotărât să-și îngroape morţii de pe acel front. Bietul om! Dar, la 
urma urmei, n-a fost ideea mea. 

— Păi, da, continui eu. Am avut mereu pasiunea asta. 

— Da, intervine Femi. Johnno a fost cel care a descoperit cum 
să escaladăm peretele ca să ajungem pe acoperișul sălii de 
sport. lar tu te-ai cățărat în copacul ăla uriaș de lângă sala de 
mese, nu-i așa? 

— Of, Doamne, îi spune Will lui Hannah. Să nu-i stârnești pe 
ăștia cu amintirile lor din școală. Că nu-i mai poţi opri. 

Hannah îmi zâmbește. 

— Mi se pare că ai putea avea propria emisiune TV, Johnno. 

— Păi... E ciudat că zici asta, dar chiar am dat probe pentru o 
emisiune. 

— Serios? întreabă Hannah. Pentru Supraviețuiește nopții? 

— nf. 

Of, Hristoase! Oare de ce am deschis subiectul? Johnno, 
fraiere, întotdeauna ai avut gura spartă, lisuse, ce rușine! 

— Mda, mă rog, au filmat o probă cu noi doi și... 

— Și Johnno a hotărât că nu e dispus la rahaturi din astea, nu-i 
așa? completează Will. 

Drăguţ din partea lui că încearcă să-mi scape pielea. Dar 
acum nu mai are niciun rost să mint, așa că mai bine dau cărțile 
pe față. 

— E un prieten adevărat, spun eu. Adevărul este că am fost 
de rahat. In mare, ideea a fost că nu dau bine pe sticlă. Spre 
deosebire de băiatul ăsta de-aici... adaug și mă aplec ca să-l 
ciufulesc pe Will, iar el se fereşte, râzând. Într-un fel, are 
dreptate. Nu era de mine. N-am suportat machiajul pe care ţi-l 
pun pe faţă, hainele pe care te pun să le porţi. Asta nu-nseamnă 
că ce spun te pune pe tine într-o lumină proastă, amice. 

— Nu ţi-o iau în nume de rău, spune Will, ridicând mâinile. 

El arată natural pe ecran. Are această capacitate de a intra în 
pielea oricărui personaj. Când apare la televizor, am remarcat 
că renunţă la „h”-uri, ca să vorbească la fel ca „un om 
oarecare”. Dar când e cu amicii lui eleganţi, educați în școli 
publice, tipi care provin de la școli mai bune decât cea absolvită 
de noi, e unul de-ai lor... sută la sută. 

— Oricum... îi spun lui Hannah. E firesc. Cine și-ar dori să-mi 
vadă mutra urâtă la televizor? întreb și mă strâmb. 


VP - 85 


O văd pe Jules cum își mută privirea de la mine, de parcă 
tocmai m-aș fi făcut de râs. Vacă îngâmfată! 

— Și de unde vine ideea emisiunii, Will? întreabă Hannah. 

Îi sunt recunoscător că încearcă să schimbe subiectul, 
scutindu-mă de noi umilinţe. 

— Daaa, spune Femi. Ştii, chiar eram curios. Oare de la 
Supraviețuirea? 

— Supraviețuirea? se întoarce Hannah spre el. 

— Jocul nostru de la școală, explică Femi. 

Soţia lui Duncan, Georgina, intervine: 

— O, Doamne! Mi-a povestit Duncan câte ceva. Chestii cu 
adevărat oribile. Mi-a spus că voi, băieţii, eraţi luaţi noaptea din 
pat și lăsaţi undeva, în mijlocul pustietății... 

— Da, așa se întâmpla, confirmă Femi. Răpeau un băiat mai 
mic din pat și-l duceau cât mai departe de școală, în sălbăticie. 

— Și vorbim de ditai sălbăticia, spune Angus. La dracu-n 
praznic. Beznă. Nicăieri nicio lumină. 

— Sună barbar, comentează Hannah cu ochii cascați. 

— Era o veche tradiţie, spune Duncan. Se practica de sute de 
ani, încă de la întemeierea școlii. 

— Will n-a trebuit s-o facă niciodată, nu-i așa, amice? se 
întoarce Femi spre el. 

Will ridică palmele. 

— N-a venit nimeni niciodată să pună mâna pe mine. 

— Mda, spune Angus, pentru că toţi făceau pe ei de frica lui 
taică-său. 

— Înainte de orice, băiatul răpit era legat la ochi, explică 
Angus, întorcându-se spre Hannah, așa că nu știa unde se află. 
Câteodată, chiar era legat de un copac sau de un gard și trebuia 
să se elibereze. Ţin minte când mi-a venit rândul... 

— Te-ai pișat pe tine, încheie Duncan fraza. 

— Nu-i adevărat, răspunde Angus. 

— Ba da, spune Duncan. Să nu crezi c-am uitat. Pișăciosule! 

Angus ia o gură de vin. 

— Fie, așa este, dar mulți au păţit așa. Era al dracului de 
înspăimântător. 

Îmi amintesc de Supravietuirea mea. Deși știai că la un 
moment dat îţi va sosi rândul, nimic nu te pregătea de fapt 
pentru momentul în care veneau după tine. 


VP - 86 


— Cea mai deplasată chestie este că lui Duncan nu i se pare 
că a fost ceva rău, spune Georgina și se întoarce spre el. Nu-i 
așa, dragule? 

— M-a ajutat să devin bărbat, spune Duncan. 

Mă uit la Duncan, cum stă cu mâinile în buzunare și cu pieptul 
înainte, de parcă ar fi regele tuturor, de parcă el ar fi stăpânul 
acestor locuri. Și mă întreb în ce sens, mai exact, l-a ajutat asta 
să devină bărbat. 

Mă întreb în ce sens m-a ajutat și pe mine. 

— Presupun că a fost ceva inofensiv, concluzionează 
Georgina. N-a murit nimeni, nu? râde ea scurt. 

Ţin minte că m-am trezit și că în jurul meu, în întuneric, se 
auzeau șoapte. 7ine-l/ de picioare... tu ocupă-te de cap. După 
care, cât de zgomotos râdeau când m-au țintuit și m-au legat la 
ochi. Apoi, vocile. Răcnete și chiote, poate... dar cum eșarfa cu 
care fusesem legat la ochi îmi acoperea și urechile, mi se 
păreau sunete animalice: urlete de lupi și ţipete stridente de 
păsări. Afară, în aerul nopţii, îngheţând în picioarele goale. 
Hurducându-mă pe terenul accidentat - într-o roabă, presupun - 
pe o distanță atât de lungă, încât m-am gândit că mă aflam 
dincolo de terenurile școlii. Apoi m-au lăsat acolo, în pădure. 
Singur cuc. Nu se auzea nimic altceva decât bătăile inimii mele 
și zgomotele tainice ale pădurii. Mi-am scos legătura de la ochi 
și m-am trezit într-un întuneric deplin, fără ca luna să se 
zărească nicăieri. Crengile îmi zgâriau obrajii, copacii erau atât 
de aproape, încât mi se părea că nu am să pot trece printre ei, 
că aveau să mă strivească. Extrem de frig și cu un gust metalic, 
ca de sânge, în gură. Trosnetul crengilor sub picioarele mele 
goale. Am mers mile întregi, în cerc, probabil. Toată noaptea, 
prin pădure, până la răsăritul soarelui. 

După ce m-am întors la școală, am simţit că m-am născut a 
doua oară. La dracu' cu profesorii care îmi spuseseră că nu era 
mare lucru de capul meu. De parcă ei ar fi reușit vreodată să 
supravieţuiască unei nopţi ca aceea. Mă simţeam invincibil. 
Capabil de orice. 

— Johnno, spune Will, ziceam că poate ar fi momentul să ne 
servești cu whisky-ul tău. Să ne oferi o mostră. 

Se ridică brusc de la masă și se duce să aducă una dintre 
sticle. 


VP - 87 


— Oh, pot să mă uit puţin? spune Hannah și ia sticla din mâna 
lui Will. Ce design cool, Johnno! Ai colaborat cu cineva pentru el? 

— Îhî, fac eu. Am un amic la Londra care e grafician. A făcut o 
treabă bunicică, nu? 

— Să știi că da, zice ea, încuviințând din cap, urmărind cu 
degetul conturul literelor. Cu asta mă ocup și eu. Sau ceva de 
genul ăsta. Sunt ilustratoare. Dar parcă a trecut un car de ani 
de-atunci. Sunt în concediu de maternitate pe termen nelimitat. 

— Pot să mă uit și eu? întreabă Charlie, luându-i sticla din 
mână și citind eticheta, încruntându-se. Te-ai asociat cu o 
distilerie? Fiindcă scrie aici că este vechi de 12 ani. 

— Mda, spun eu, simţindu-mă ca la un interviu, ca la un test. 
Așa am făcut. 

Ca și cum ar vrea să mă prindă cu mâţa-n sac. Poate sunt 
doar niște apucături de profesor. 

— Ei bine, spune Will, deschizând sticla cu un gest bombastic. 
Testul de aciditate! zice și apoi strigă spre bucătărie: Aoife... 
Freddy! Ne aduceţi niște pahare de whisky, vă rugăm? 

Aoife aduce câteva pe o tavă. _ 

— la unul și pentru tine, și unul pentru Freddy. Îl încercăm cu 
toţii, spune Will, de parcă ar fi stăpânul castelului, iar apoi, când 
Aoife dă să clatine din cap: Insist! 

Freddy intră șovăielnic și stă în picioare lângă soţia lui. 
Priveşte în jos și își face de lucru cu cordonul șorțului, în timp ce 
rămân amândoi acolo, într-o postură penibilă. Ciudatu/ dracului, 
șoptește Duncan către noi. E o idee bună probabil că bietul om 
ţine privirea în pământ. 

Mă uit la Aoife. Nu e chiar atât de în vârstă pe cât am crezut 
inițial: puţin peste 40 de ani, poate. Doar că se îmbracă 
bătrânește. Și nu arată rău - are un aer rafinat. Mă întreb oare 
ce caută cu un mototol ca bărbatu-său. 

Will le toarnă whisky și celorlalţi. Jules cere să i se pună doar 
câteva picături: 

— N-am fost niciodată o mare băutoare de whisky, din păcate. 

Soarbe din pahar și o văd cum se crispează, înainte să apuce 
să-și acopere gura cu mâna. Dar gestul nu face decât să atragă 
atenţia asupra ei. Ceea ce, dacă mă gândesc bine, cred că Jules 
a și intenţionat să facă. Este destul de limpede că nu e cea mai 
mare admiratoare a mea. 


VP - 88 


— E bun, amice, spune Duncan. Îmi amintește oarecum de 
Laphroaig, nu? 

— Da, confirm eu. Să zicem. 

Te poţi baza pe cunoștințele lui Duncan la capitolul whisky. 

Aoife și Freddy dau repede paharele peste cap și o șterg 
înapoi în bucătărie. E de înţeles. Mama a lucrat la un club 
exclusivist, într-o zonă retrasă - genul de club în care părinţii lui 
Angus și Duncan erau, probabil, membri. Mi-a povestit că 
jucătorii de golf încercau uneori să-i facă cinste cu băuturi, 
crezând că astfel dau dovadă de nu știu ce mărinimie, dar nu 
reușeau decât să o pună într-o postură proastă. 

— Mi se pare al dracului de bun, spune Hannah. Sunt 
surprinsă. Sincer îţi spun, Johnno, de regulă nu sunt mare 
băutoare de whisky, zice și mai ia o gură. 

— Ei bine, zice Jules. Invitaţii noștri au mare noroc. 

Imi zâmbește. Dar unii oameni nu-ţi zâmbesc și cu ochii. E și 
cazul ei. 

Le surâd tuturor. Dar mă simt cam aiurea. Cred că de la 
discuţiile alea despre Supraviețuirea. Nu-mi vine ușor să-mi 
aduc aminte că pentru ei - ca, de altfel, pentru aproape toți 
ceilalți băieți care au învățat la Trevellyan's - nu este decât o 
joacă. 

Mă uit la Will. O ţine pe Jules de umeri și ne zâmbește tuturor. 
Arată ca un om care are totul în viaţă. Ceea ce, într-un fel, e 
adevărat. Și mă gândesc: pe el nu-l afectează toate discuţiile 
astea despre vremurile de altă dată? Nici măcar cât negru sub 
unghie? 

Trebuie să ies din pasa asta ciudată. Mă întind spre mijlocul 
mesei și iau sticla de whisky. 

— A sosit vremea unui concurs de băut, propun eu. 

— Ah... spune Jules, încercând probabil să se împotrivească, 
dar este acoperită de urletele de aprobare ale băieţilor. 

— Da! strigă Angus. Proba irlandeză? 

— Daaa, spune Femi. Cum făceam în școală! mai ţineţi minte 
când beam shoturi de apă de gură Listerine? Pentru că 
descoperiserăm că are 50% alcool? 

— Sau votca pe care o aduceai tu pe ascuns, Dunc, spune 
Angus. 

— Perfect, zic eu, ridicându-mă dintr-un salt de la masă. Mă 
duc să fac rost de un pachet de cărți de joc. 


VP - 89 


Deja mă simt mai bine, pentru că am găsit un țel care să-mi 
distragă atenţia. 

Intru în bucătărie și dau peste Aoife, care stă cu spatele la 
mine, parcurgând un soi de listă de pe o planșă. Când tușesc, 
tresare vag. 

— Aoife, scumpo, spun eu, ai cumva un pachet de cărţi de 
joc? 

— Da, răspunde ea, făcând un pas în spate, de parcă s-ar 
teme de mine. Bineînţeles. Cre' că este unul în salon. 

Are un fel simpatic de a vorbi. Intotdeauna mi-au plăcut 
irlandezele. Cre”, nu cred - rostirea asta mă face să zâmbesc. 

E și soțul ei acolo, ocupat cu cuptorul. 

— Gătești pentru mâine? îl întreb cât o aștept pe Aoife. 

— Ihâm, face el, fără să se uite la mine. 

Sunt bucuros când se întoarce Aoife, după un minut sau două, 
cu cărțile de joc. 

Întors la masă, împart cărțile. 

— Eu mă duc să-mi fac somnul de frumusețe, spune mama lui 
Jules. Nu m-am omorât niciodată după tărie. 

Minti, citesc pe buzele lui Jules. Tatăl și maică-sa vitregă, 
franţuzoaica sexoasă, se scuză și ei. 

— Nici eu, spune Hannah și se uită la Charlie. Am avut o zi 
lungă, nu-i așa, iubitule? 

— Nu știu ce să zic, ripostează Charlie. 

— Haide, Charlie, băiete! strig eu. Va fi distractiv! Simți și tu 
că trăieşti! 

Nu pare prea convins. 

Lucrurile au scăpat de sub control la petrecerea burlacilor. 
Charlie, sărmanul, n-a mers la același gen de școală ca noi, așa 
că nu era pregătit. Chestia e că nu-și poate ieși din rolul ăsta 
de... profesor de geografie. Mi s-a părut că a pășit pe un tărâm 
întunecat în noaptea aia. Ca oricine altcineva în locul lui, 
probabil. După asta n-a mai schimbat aproape nicio vorbă cu noi 
tot weekendul. 

Presupun că din cauza faptului că ne adunaserăm iar toată 
gașca. Majoritatea dintre noi am învăţat la Trevellyan's. Locul 
ăla ne-a unit. Nu în același mod în care ne-a unit pe mine și pe 
Will - la noi e ceva aparte. Dar sunt alte lucruri care ne-au unit. 
Ritualurile, prietenia  ca-ntre băieți. Când ne întâlnim, 
manifestăm genul de mentalitate de gașcă. 


VP - 90 


Și ne lăsăm duși de val. 


VP - 91 


HANNAH 


invitată 


De la povestea cu leapșa pe băutură, am devenit foarte 
precaută în prezenţa cavalerilor de onoare ai mirelui. Cu cât 
beau mai mult, cu atât își dau arama pe faţă: ceva sumbru și 
crud se ascunde dincolo de manierele lor de băieţi care au 
urmat școli publice. Și urăsc faptul că soțul meu se comportă ca 
un adolescent care vrea să fie primit în gașca lor. 

— Perfect, spune Johnno. Toată lumea e pregătită? 

Se uită în jurul mesei. Mi-am dat seama ce e ciudat la ochii 
lui. Sunt atât de închiși la culoare, încât nu poţi deosebi irisul de 
pupilă. Din cauza asta, privirea lui e stranie, oarbă, încât, chiar 
și când râde, ochii lui nu par să participe. lar, prin comparaţie, 
restul figurii lui este un pic prea expresivă, schimbându-se o 
dată la câteva secunde, și are o gură foarte mare și mobilă. Are 
o energie maniacală. Sper că e inofensivă. Seamănă cu un câine 
mare și înfricoșător care sare la tine, dar care nu speră decât să 
te joci cu el cu mingea - nu să-ţi sfâșie faţa. 

— Charlie, spune Johnno. Ni te alături? 

— Charlie, șoptesc eu, încercând să-i surprind privirea. 

Nu s-a uitat aproape deloc la mine toată seara, prea absorbit 
de Jules sau prea ocupat să fie acceptat în rândul băieţilor. Dar 
îmi doresc să pot comunica cu el. 

Charlie este un bărbat atât de blând: rareori ridică vocea, 
rareori își iese din pepeni din cauza copiilor. De regulă, eu sunt 
cea care îi muștruluiește. Așa că, atunci când bea, lucrul ăsta nu 
scoate nimic rău din el, alcoolul nu-i amplifică trăsăturile 
negative. În viaţa de zi cu zi, chiar nu are trăsături negative. 
Într-adevăr, poate că mânia zace ascunsă în el, dincolo de 
aparenţe. Dar jur că, în rarele ocazii când l-am văzut beat, parcă 
preia cineva controlul asupra lui. Asta face ca situaţia să fie și 
mai înspăimântătoare. De-a lungul anilor, am învăţat recunosc 
chiar și cele mai mici semnale. Gura ușor deschisă, pleoapele 
căzute. A trebuit să le învăţ, pentru că ceea ce urmează nu este 


VP - 92 


deloc plăcut. Parcă un foc de artificii i s-ar declanșa brusc în 
creier. 

În sfârșit, Charlie se uită la mine. Scutur din cap, încet, dar cu 
hotărâre, ca să mă conving că mă înţelege bine. N-o face! 

— Ce dracului se petrece aici? cârâie Duncan. 

O, Doamne, m-a surprins! Se răsucește pe călcâie spre 
Charlie. 

— Te ţine în lesă, Charlie, băiete? 

Urechile lui Charlie devin de un roșu-aprins. 

— Nu, spune el. Evident că nu. Da, bine. Mă bag. 

Căcat! Sunt împărţită între dorinţa de a rămâne, pentru a-l 
împiedica să facă vreo prostie, și gândul că poate ar fi cazul să 
plec, să-l las să-și facă de cap, indiferent de consecinţe. Mai ales 
după ce a flirtat grosolan cu Jules. 

— Eu fac cărţile, spune Johnno. 

— Stai, spune Duncan, ridicându-se și bătând din palme. Ar 
trebui mai întâi să rostim deviza școlii noastre. 

— Da, cade de acord Femi, alăturându-i-se, apoi se ridică și 
Angus. Haideţi, Will, Johnno! De dragul vremurilor de altă dată și 
așa mai departe. 

Johnno și Will se ridică. 

Eu mă uit la ei - toţi, cu excepţia lui Johnno, atât de elegant 
îmbrăcaţi, în cămăși albe și pantaloni de culoare închisă, cu 
ceasuri scumpe la mână. Mă întreb de ce naiba acești bărbaţi, 
care, aparent, s-au descurcat atât de bine în viaţă, sunt încă 
obsedati de anii de școală. Eu nu mă văd bătând monedă despre 
bătrânul și infectul meu liceu Dunraven. Nu am avut niciodată 
resentimente faţă de el, dar nici n-a fost genul de loc la care să 
mă gândesc prea mult. Ca toată lumea, am plecat de acolo în 
roba de absolventă și rareori am mai privit în urmă. Dar tipii 
ăștia nu ieșeau de la școală la 15:30 și nu se duceau acasă să se 
uite la Hollyoaks - ei și-au petrecut, se pare, o bună parte din 
copilărie închiși în locul acela. 

Duncan începe să bată încet cu pumnul în masă. Se uită în 
jur, îndemnându-i și pe ceilalţi să i se alăture. Așa se întâmplă. 
Încet, încet, zgomotul crește, bătăile devin tot mai rapide, mai 
frenetice. 

— Fac fortia et patere, intonează Duncan în latină, din câte se 
pare. 

— Fac fortia et părere, continuă ceilalţi. 


VP - 93 


Apoi, cu un murmur grav, intens: 

— Flectere si nequeo superos, 

Acheronta movebo. 

Flectere si nequeo superos, 

Acheronta movebo! 

Îi privesc, mă uit cum le sclipesc ochii în lumina pâlpâitoare a 
lumânărilor. Sunt roșii la faţă - agitaţi, beţi. Simt un fior 
urcându-mi pe șira spinării. Din cauza lumânărilor și a 
întunericului care se înghesuie în ferestre, a ritmului straniu al 
scandării, a bătăilor în masă, mi se pare brusc că asist la un 
ritual satanic. Are în el ceva ameninţător, tribal. Duc mâna la 
piept și simt cât de puternic îmi bate inima, ca unui animal 
speriat. 

Bătăile se intensifică, ating punctul culminant, devin atât de 
turbate, încât vesela și tacâmurile sar în stânga și-n dreapta. Un 
pahar sare pe colțul mesei și apoi se face țăndări de podea. 
Nimeni altcineva în afară de mine nu-i acordă atenţie. 

— Fac fortia et patere! 

Flectere si nequeo superos, 

Acheronta movebo! 

Apoi, în sfârșit, tocmai când simt că nu mai rezist, scot cu toții 
un răget și se opresc. Se holbează unul la altul. Frunţile le 
sclipesc de sudoare. Pupilele li s-au dilatat, de parcă ar fi luat o 
doză dintr-un drog. Râd zgomotos, sunt ca niște hiene 
dezvelindu-și dinţii, bătându-se reciproc pe spate, cărându-și 
pumni, suficient de tare încât să-i doară. Observ că Johnno nu 
râde la fel de tare ca ceilalți. Cumva, rânjetul lui nu e 
convingător. 

— Dar ce înseamnă? întreabă Georgina. 

— Angus, bolborosește Femi, tu ești tocilarul la latină. 

— Prima parte, spune Angus, înseamnă: „Dă dovadă de curaj 
și trăinicie”, asta era deviza școlii. Partea a doua am adăugat-o 
noi, băieţii: „Dacă nu pot urni cerul, atunci voi stârni iadul”. De 
regulă, scandam asta înaintea meciurilor de rugby. 

— Și cu alte ocazii, spune Duncan cu un zâmbet meschin. 

— Ce ameninţător sună, zice Georgina. 

Dar se uită la soţul ei roșu, transpirat, cu ochii sălbăticiţi, de 
parcă nu i s-ar fi părut niciodată mai atrăgător. 

— Asta era și ideea. 


VP - 94 


— Bine, fetelor, strigă Johnno. Hai să nu ne mai învârtim în 
jurul cozii și să ne punem pe băut! 

Un nou răcnet de aprobare din partea celorlalţi. Femi și 
Duncan amestecă whisky-ul cu vinul și sosul rămas de la cină, 
adaugă sare și piper, formând o supă maronie, dezgustătoare. Și 
apoi începe jocul - toţi bat cu palmele în masă și urlă cât îi ţine 
gura. _ 

Angus trage primul cartea pierzătoare. In timp ce bea 
amestecul, o parte i se scurge pe cămașa albă, imaculată, 
umplând-o de pete maro. Ceilalţi își bat joc de el. 

— ldiotule! strigă Duncan. Mai mult îţi curge pe alături. Angus 
înghite ultima gură, îi vine să vomite. Ochii îi ies din orbite. 

Urmează Will. Se descurcă ca un expert. li urmăresc mușchii 
gâtului cum lucrează. Işi pune pe cap paharul gol cu fundul în 
sus și rânjește. 

Charlie e următorul care trage cartea pierzătoare. Se uită la 
pahar, trage adânc aer în piept. 

— Haide, păsărică! urlă Duncan. 

Nu pot să mă uit la asta. Nu trebuie să mă uit la asta. Charlie, 
neghiobule, mă gândesc. Asta trebuia să fie weekendul nostru. 
Dacă vrea să se înjosească, n-are decât să-și poarte singur de 
grijă, la dracu’. Sunt soţia lui, nu maică-sa. Mă ridic. 

— Mă duc la culcare, spun eu. Noapte bună tuturor! Dar nu-mi 
răspunde nimeni, nici măcar nu întorc capul spre mine. 

XXX 

Intru în salonul de alături și încremenesc, șocată. Pe canapea, 
în beznă, stă cineva. După câteva clipe, o recunosc pe Olivia. 

— Oh, bună! spun eu. 

Ridică privirea. Picioarele ei lungi, cu tălpile goale, ies în 
evidență. 

— Bună! 

— Ţi-a ajuns ce-ai văzut acolo? 

— Mda. 

— Și mie, spun. Mai rămâi puţin? întreb eu. 

Ridică din umeri. 

— N-are rost să mă duc la culcare. Camera mea e chiar lângă 
asta. 

Ca la un semn, în sufragerie izbucnește un hohot de râs 
batjocoritor. Cineva răcnește: 

— Dă-l pe gât... dă-l pe gât! 


VP - 95 


Apoi, o scandare: Dă-/ pe gât, dă-l pe gât - care se transformă 
brusc în stârnește iadul, stârnește iadul, STÂRNEȘTE IADUL! Se 
aude cum izbesc masa cu pumnii. După care, un obiect spart - 
un alt pahar? O voce insultătoare: 

— Johnno, idiotul dracului! 

Biata Olivia, nu are cum să scape de chestia asta. Mă opresc 
în prag. 

— E-n regulă, spune ea. Nu e cazul să-mi ţină nimeni 
companie. 

Dar simt că trebuie să rămân. Mi-e milă de ea. Și, de altfel, 
îmi dau seama că vreau să rămân. Mi-a plăcut compania ei mai 
devreme, când am fumat în peșteră. A avut ceva palpitant acel 
moment, un fior straniu. Vorbind cu ea și simțind gustul de tutun 
în gură, m-am simţit din nou ca la 19 ani, bârfind despre băieții 
cu care m-am culcat - și nu ca o mamă cu doi copii, băgată în 
datorii până-n creștet. Și mai e și faptul că Olivia îmi amintește 
de cineva. Dar nu-mi dau seama de cine. Mă sâcâie lucrul ăsta, 
ca atunci când te gândești la un cuvânt și știi că îţi stă pe vârful 
limbii. 

— De fapt, spun eu. Nu-s deloc obosită. Și nu trebuie să mă 
trezesc dimineaţă, să mă ocup de doi copii neastâmpăraţi. Am 
niște vin la noi în cameră - aș putea merge să-l aduc. 

Imi zâmbește auzind ce spun, pentru prima oară. După care 
bagă mâna în spatele pernei canapelei și scoate o sticlă de 
votcă, care pare foarte scumpă. 

— Am șterpelit-o din bucătărie mai devreme, spune ea. 

— Ah! exclam eu. Păi, și mai bine. 

Chiar că încep să mă simt din nou ca la 19 ani. 

Imi pasează sticla. li scot capacul, iau o înghiţitură. Mă arde 
pe gât și mă face să icnesc. 

— Uau! Nici nu mai ţin minte când am făcut asta ultima oară, 
spun și îi dau sticla, după care mă șterg la gură. Ne-am întrerupt 
cam brusc mai devreme, nu-i așa? Imi povesteai despre tipul 
ăla... Callum? Despre despărțirea voastră. 

Olivia închide ochii, trage adânc aer în piept. 

— S-ar putea spune, cred, că despărţirea a fost doar 
începutul, spune ea. 

Din încăperea alăturată răsună iar un hohot uriaș de râs. Mai 
multe mâini care bat în masă. Mai multe glasuri de bărbaţi beti 
care strigă unul la altul. O izbitură în ușă, după care Angus se 


VP - 96 


prăbușește pe ușa deschisă, cu pantalonii în vine și penisul 
fluturând obscen la vedere. 

— Scuze, doamnelor, spune el, cu un rictus de beţivan. Nu mă 
băgaţi în seamă! 

— Of, pentru Dumnezeu, izbucnesc eu, dar... dar dispari 
dracului și lasă-ne-n pace! 

Olivia se uită la mine, impresionată, ca și cum nu s-ar fi 
așteptat la una ca asta din partea mea. Nici eu nu mă așteptam. 
Nu știu ce m-a apucat. Poate e de la votcă. 

— Ştii ce? spun eu. Nu cred că ăsta e cel mai bun loc în care 
să vorbim, nu-i așa? 

Dă din cap. 

— Am putea merge la peșteră? 

— Ăă... Nu aveam în plan o incursiune nocturnă pe insulă. În 
plus, sunt convinsă că e periculos să umblăm aiurea noaptea, 
ținând cont de mlaștină și de alte ameninţări. 

— Las-o baltă, spune Olivia repede. Am priceput. Doar că - ce 
ciudat! - mi-a venit mai ușor să vorbesc acolo. 

Brusc, trăiesc același sentiment pe care l-am avut mai 
devreme. Un fior straniu, o senzaţie că încalc niște reguli. 

— Nu, spun eu. Hai s-o facem! Și ia și sticla cu tine. 

Ne strecurăm afară din castel pe ușa din spate. Noaptea, locul 
ăsta este cu adevărat înfiorător. Este atât de liniștit, dacă nu pui 
la socoteală sunetul valurilor care se sparg de stânci, la mică 
distanță! Din când în când se aude un croncănit bizar, gutural, 
care îmi ridică părul de pe mâini. În cele din urmă, îmi dau 
seama că trebuie să fie vreo pasăre. Una destul de mare, 
judecând după sunet. 

Pe măsură ce înaintăm, deslușesc la lumina lanternei mele 
casele în ruină pe lângă care trecem. Ferestrele întunecate se 
cască asemenea unor orbite oculare goale și arată ameninţător, 
de parcă ar fi cineva acolo, privindu-ne, urmărindu-ne pas cu 
pas. Dinăuntru, răzbat totodată zgomote: foșnete, scârțâituri și 
zgârieturi. Probabil, șobolani - dar, pe de altă parte, nici acesta 
nu este un gând prea liniștitor. 

Simt că în jurul nostru se mișcă ceva - prea repede ca să văd 
exact despre ce este vorba, surprinzând doar câteva crâmpeie 
în lumina slabă a lunii. Ceva zboară atât de aproape de fața 
mea, încât îi simt atingerea pe pielea sensibilă a obrazului. Fac 


VP - 97 


un salt înapoi și întind mâna să-l alung. Un liliac? Cu siguranță, 
căci era prea mare ca să fie doar o insectă. 

În timp ce coborâm în peșteră, pe peretele de stâncă zăresc o 
siluetă întunecată, o formă umană. Cât pe ce să scap sticla de 
uimire, când, după o clipă, îmi dau seama că e propria-mi 
umbră. 

Locul ăsta poate să te facă să ajungi să crezi în fantome. 


VP - 98 


NOAPTEA NUNȚII 


Acum 


Cei patru cavaleri au format o echipă de căutare. lau cu ei 
trusa de prim ajutor. Și torțele uriașe de parafină din suporturile 
de la intrare, ca să-și lumineze drumul. 

— Bine, băieţi, spune Femi. Toată lumea e gata? 

Pregătirile lor au ceva febril, straniu, la limita unui entuziasm 
nefiresc. Parcă sunt niște cercetași gata de misiune, școlarii de 
altă dată pe cale să plece într-o expediţie nocturnă. 

Ceilalţi invitaţi se adună în liniște, urmărind pregătirile, 
ușurați că și-au luat o grijă de pe cap, că li se îngăduie să 
rămână la lumină și la căldură. 

În ochii celor din marchiză, cei patru arată ca niște săteni 
medievali plecaţi la vânătoare de vrăjitoare: aceleași torţe 
aprinse, aceeași fervoare. Vântul și pana de curent fac ca totul 
să pară ireal. Descoperirea macabră - care e posibil să-i aștepte 
afară - a adăugat o dimensiune fantastică: incredibilul. In plus, e 
greu de știut ce să crezi, dacă să ai încredere în cuvintele unei 
adolescente isterice. Unii dintre ei încă speră că a fost doar o 
neînțelegere teribilă. 

Privesc, tăcuţi, în timp ce micul grup iese pe ușile marchizei, 
care se tot izbesc. Afară în noaptea dezlănţuită, în furtună, 
ținând torţele ridicate. 


VP - 99 


OLIVIA 


Domnişoară de onoare 


Cu o zi în urmă 


În peșteră a pătruns marea, care plescăie efectiv la picioarele 
noastre - o apă neagră ca smoala. Din cauza asta, locul pare 
mai mic, mai claustrofob. Eu și Hannah stăm mai aproape una 
de alta decât data trecută, genunchii noștri se ating, iar în faţa 
noastră, așezată pe o stâncă, stă lumânarea pe care am furat-o 
din salon, băgată într-un felinar de sticlă. 

Acum înțeleg de ce se numește Peștera șoaptelor. Fluxul a 
modificat acustica cavităţii, așa că, de data asta, tot ce rostim 
se întoarce spre noi sub formă de șoapte, ca și cum ar fi cineva 
acolo, în întuneric, și ar repeta fiecare cuvânt. E greu de crezut 
că nu e nimeni. Mă surprind verificând din când în când locul, ca 
să mă asigur că nu suntem decât noi două. 

Nu reușesc s-o disting prea bine pe Hannah în lumina slabă a 
lumânării. Dar îi aud respiraţia, îi simt parfumul. 

Pasăm sticla de votcă de la una la alta. Eram deja destul de 
amețită, cred, încă de la cină. N-am prea avut poftă de mâncare 
și băutura mi s-a urcat repede la cap. Dar trebuie să fiu beată ca 
să-i pot povesti, suficient de ameţită încât creierul meu să nu-mi 
blocheze cuvintele. Ceea ce pare caraghios, ţinând cont că în 
ultima vreme am trăit cu disperare nevoia să povestesc cuiva, 
simțind că vorbele vor izbucni din mine, fără avertisment. Dar 
acum, când chiar sunt pe punctul s-o fac, nu-mi pot dezlega 
limba. 

Hannah vorbește prima. 

— Olivia! 

Peștera reproduce în șoaptă: Olivia, Olivia, Olivia. 

— Dumnezeule, spune Hannah, ce ecou! Fostul tău... ţi-a 
făcut cumva ceva? Am o prietenă... zice, apoi se oprește și o ia 
de capăt. Sora mea, Alice. A avut un iubit în facultate. Și tipul a 
reacţionat urât la despărțire. Și când spun urât, vreau să zic 
extrem, extrem de urât... 

VP - 100 


Aștept ca Hannah să continue, dar nu o face. Îmi ia în schimb 
sticla din mână și trage un gât sănătos, cât vreo patru shoturi. 

— Nu, n-a fost nimic de genul ăsta, spun eu. Da, Callum a fost 
un gunoi de om. Adică nu s-a purtat deloc cu mănuși când s-a 
combinat cu Ellie, imediat după asta. Și tot el a fost cel care mi- 
a dat papucii, dar nu asta a fost problema. 

li iau sticla și trag o dușcă bună. Simt pe margine gustul 
rujului ei. 

— S-a întâmplat în vacanţa de vară de la sfârșitul trimestrului. 
Locuiam în casa lui Jules, în Islington, cât ea era plecată într-o 
delegaţie. 

Vorbesc în întuneric și peștera îmi repetă în șoaptă cuvintele. 
Mă trezesc că-i povestesc lui Hannah cât de singură mă 
simţeam. Că mă aflam în acel oraș mare, minunat, care mi se 
păruse dintotdeauna atât de captivant, și am realizat că nu am 
pe nimeni cu care să împărtășesc sentimentul. Că era vineri 
seara și, mergând la Sainsbury's, vizavi de apartamentul lui 
Jules, de unde mi-am cumpărat chipsuri, lapte și cereale pentru 
dimineaţă, am trecut la întoarcere pe lângă toţi oamenii ăia care 
stăteau la intrarea în pub, beau și râdeau cu gura până la 
urechi. Că m-am simţit ca un căcat în ploaie, cu punga mea 
portocalie și perspectiva unei nopți petrecute pe Netflix. Că 
aveam momente în care mă gândeam doar la Callum și la ce-ar 
fi fost dacă am fi rămas împreună, ceea ce mă făcea să mă simt 
și mai singură. 

Incă nu-mi vine să cred că vreau să-i spun toate astea, deși n- 
o cunosc aproape deloc. Dar poate că asta-i și ideea. Poate că, 
dintre toți cei de aici, ea este singura căreia îi pot povesti, 
tocmai pentru că este, practic, o străină. Fără discuţie, și votca 
mă ajută, și faptul că este atât de întuneric aici, încât nu-i zăresc 
prea bine faţa. Dar, chiar și așa, nu cred că îi pot dezvălui totul. 
La acest gând, mă cuprinde panica. Dar am să încep cu 
începutul și am să văd, după ce-i spun mare parte din poveste, 
dacă sunt suficient de curajoasă ca să-i destăinui totul. 

— Mă uitam pe telefon, spun eu, și l-am văzut pe Callum, era 
cu Ellie. Ea postase niște poze pe Snapchat. În una dintre ele 
stătea la el în poală. Și în alta îl săruta, ridicând, în același timp, 
degetul din mijloc la cameră, ca și cum nu ar fi vrut să fie 
pozaţi... numai că, după asta, a dat share, s-o vadă toată lumea, 
futu-i! 


VP - 101 


Hannah ia o gură din sticlă, expiră. 

— Cred că te-ai simţit îngrozitor, spune ea. Să vezi așa ceva. 
lisuse, reţelele astea sociale au multe pe conștiință. 

— Da. 

Ridic din umeri. 

— M-a făcut să mă simt un pic cam... de căcat. 

Ca să nu par o obsedată, nu-i spun de câte ori m-am uitat la 
pozele alea, cum am rămas acolo strângând în mâini punga de 
Sainsbury's și plângând. 

— Prietenii mei mi-au spus că aș face bine să mă distrez, zic 
eu. Ințelegi, ca să-i arăt lui Callum ce-a pierdut. Mi-au repetat 
întruna să-mi descarc tot felul de aplicaţii de matrimoniale, dar 
eu n-am vrut să fac asta în facultate, unde mi se părea totul ca 
un incest. 

— Ce, aplicaţii gen Tinder? 

Mi se pare că încearcă să arate că ţine pasul cu tinerii. 

— Mda. Dar nu prea mai folosește nimeni Tinder în ziua de 
azi. 

— Scuze. Eu sunt o babă, nu uita. Ce știu eu? spune ea, dar 
cu o notă de nostalgie. 

— Nu ești babă, îi spun. 

— Mă rog... mersi! 

Genunchii ni se ciocnesc. 

lau încă o gură de votcă. Și îmi amintesc cum, în noaptea aia, 
în apartamentul lui Jules, am băut niște vin de-al ei care m-a 
făcut să-mi dau seama că toate chestiile pe care le beam noi, 
studenţii, în puburi, cu 3 lire paharul, nu erau decât un pișat. Îmi 
amintesc ce sofisticată m-am simţit plimbându-mă prin casă în 
pantaloni și sutien, cu un pahar mare în mână. Mi-am imaginat 
că era apartamentul meu, că urma să ies în oraș, să găsescun 
tip, să-l aduc acolo și să ne-o tragem. Și prin asta să-i arăt eu lui 
Callum. 

Bineînțeles, nu aveam de gând s-o fac /iteralmente. Până 
atunci, făcusem sex doar cu un singur tip, cu Callum. Și chiar și 
cu el fusese ceva destul de cuminte. 

— Mi-am făcut un profil, îi spun lui Hannah. M-am gândit că în 
Londra era altfel. In Londra puteam ieși cu cineva fără să afle tot 
campusul până a doua zi dimineaţă. 


VP - 102 


— Sunt impresionată, spune Hannah. Eu n-am avut niciodată 
curajul să fac așa ceva. Dar nu ţi-a fost frică, știi tu... pentru 
siguranţa ta? 

— Nu, spun eu. Nu-s idioată. N-am folosit numele meu 
adevărat. Sau vârsta. 

— Ah, încuviinţează Hannah. Just! 

Am impresia că n-a fost convinsă de cuvintele mele și mă 
străduiesc din greu să nu spun mai multe. 

De fapt, completasem că aveam 26 de ani. Poza de profil nici 
măcar nu semăna cu mine. Am dat iama în garderoba lui Jules, 
m-am machiat la perfecţie. Dar, într-un fel, ideea era ca 
aspectul să fie cât mai diferit de cum arătam în realitate. 

— Am zis că mă cheamă Bella, spun eu. Știi, de la Bella 
Hadid? 

Îi povestesc lui Hannah cum am stat pe pat și am parcurs 
fotografiile tuturor tipilor până am simţit că-mi iau foc ochii. 

— Majoritatea erau scârboși, spun eu. La sala de forţă, 
ridicându-și tricourile, sau cu ochelari de soare care, după 
mintea lor, îi făceau să arate cool. 

A fost cât pe ce să renunt. 

— Dar a fost un tip cu care m-am potrivit, îi spun lui Hannah. 
Mi-a atras atenţia. Era... diferit. 

Eu am făcut primul pas. Total atipic pentru mine, dar mă cam 
ameţisem de la vinul lui Jules. 

e 

Ești gata să ne întâlnim? i-am scris eu. 

Da, a venit răspunsul. Mi-ar face plăcere, Bella. Când ai 
putea? 

In seara asta? 

A urmat o pauză lungă. Apoi: Văd că nu umbli cu ocolișuri. 

E singura mea seară liberă în următoarele săptămâni. Mi-a 
plăcut cum suna asta. Ca și cum aș fi avut chestii mai bune de 
făcut. 

Bine, mi-a trimis mesaj înapoi. Așa rămâne. 

e 

— Cum era tipul? întreabă Hannah, sprijinindu-și bărbia în 
mână. 

Pare fascinată și mă privește cu atenţie. 

— Mai sexy decât în poze. Și un pic mai bătrân decât mine. 

— Cât de bătrân? 


VP - 103 


— Hm... cu vreo 15 ani? 

— OK. 

Oare vrea să se prefacă șocată? 

— Și cum a fost? Când v-aţi întâlnit propriu-zis. 

Mă gândesc. Mi-e greu să-l mai văd cu aceiași ochi ca la 
început. 

— Cred că mi s-a părut atrăgător. Și... arăta a bărbat în toată 
firea. Pe lângă el, Callum era un puști. Avea umeri laţi, ca și cum 
ar fi mers din greu la sală, și era bronzat. Prin comparaţie, 
Callum era un băiețel mic, drăguţ și pricăjit. Am hotărât că, de 
atunci înainte, bărbaţii adevăraţi erau noua mea pasiune. Dar... 
ridic eu din umeri, deși oricum nu mă poate vedea. Nu știu. 
Oricât de sexy era în prima fază, mi-ar fi plăcut, într-un fel, să fie 
Callum în locul lui. 

Hannah încuviințează. _ 

— Da, spune ea compătimitoare. Ințeleg. Când ţii la cineva, 
poate să intre și Brad Pitt în cameră și tot n-ai fi mulțumită... 

— Brad Pitt e bătrân ca dracu', spun eu. 

— Hm... Harry Styles? 

Aproape că-mi vine să zâmbesc. 

— Da. Poate. Sau Timothee Chalamet. Mi s-a părut mereu că 
el și Callum seamănă un pic. Dar Callum nu se mai gândea 
probabil la mine, cel puţin atât timp cât stătea cu botul între 
țâtele uriașe ale proastei de Ellie. Mi-am spus că ar fi cazul să 
încetez naibii să mă mai gândesc la el. 

— Și tipul ăsta... cum îl chema? 

— Steven. 

— A spus ceva? Când v-aţi întâlnit, despre faptul că erai mult 
mai tânără? 

Îi arunc o privire. A sunat cam dezaprobator faza asta. 

— Scuze, spune ea, râzând. Dar, serios, a zis ceva? 

— Da, a zis. M-a întrebat dacă aveam într-adevăr 26 de ani. 
Dar nu pe un ton bănuitor, ci mai degrabă, nu știu cum să spun, 
ca un fel de glumă pe care o știam doar noi doi. Nu părea să-i 
pese prea mult, cel puțin nu atunci. Și a fost drăguţ, spun eu, 
deși mi-e greu să-mi amintesc asta acum. Mă simţeam bine. 
Râdea la toate glumele mele. Mi-a pus o grămadă de întrebări 
despre mine. 


VP - 104 


Mă gândesc la acea noapte. Ne aflam într-un bar și mi se 
urcase băutura la cap - beam Negronis, pentru că, în felul ăsta, 
credeam eu, păream mai în vârstă. 

— Planul iniţial era să fac o poză, spun eu, s-o postez pe 
Instagram. Să-i arăt lui Callum să vadă ce-a pierdut. 

— Presupun... zice Hannah și se uită la mine. Că s-a mai 
întâmplat ceva? 

— Mda... 

lau o înghiţitură de vodcă. 

— Într-un fel, a fost simplu să merg acasă cu el. 

J 

A fost o clipă, țin minte, când ara crezut că-și va lua rămas- 
bun, dar a deschis portiera taxiului, s-a întors spre mine și m-a 
întrebat: 

— Ei bine, urci și tu? 

lar în taxi (nu un Uber, ci un taxi negru, în toată regula), îmi 
amintesc de vocea care îmi sfredelea creierul: Ce faci? Nici nu-l 
cunoști bine! Dar partea beată din mine, partea gata de acţiune, 
o înăbușea încontinuu. 

Ne-am întors la Jules acasă, pentru că el de-abia se mutase și 
nu avea mobilă ca lumea. Mă simţeam cam aiurea, dar mi-am 
zis că voi spăla cearșafurile după aceea. 

— Uau, a spus el. Ce impresionant! Toate astea sunt ale tale? 

— Da, am spus, simțind că acum păream mult mai sofisticată 
în ochii lui. 

— Și am făcut sex, îi spun lui Hannah. Probabil, am vrut s-o 
fac înainte să treacă efectul alcoolului. 

— A fost bine? întreabă Hannah, părând entuziasmată, după 
care: Eu n-am mai făcut sex de-un car de ani. Scuze, îmi dau 
seama că deja intru în prea multe detalii. 

Mă străduiesc să nu mi-i imaginez pe ea și pe Charlie făcând 
sex. 

— Mda, spun eu. A fost un pic... știi tu. Cam dur? M-a lipit de 
perete, mi-a ridicat fusta în jurul taliei, mi-a tras chiloţii în jos. 
Și... Mai îmi dai o dușcă, te rog? 

Hannah îmi dă sticla și iau repede o înghiţitură. 

— Am făcut sex oral, deși nu făcusem duș. A zis că lui așa îi 
place. 

— Bun, spune Hannah. OK. Uau! 


VP - 105 


Eu și Callum nu fuseserăm niciodată atât de aventuroși. 
Presupun că partida de sex cu Steven a fost mai bună decât tot 
ce făcusem vreodată cu Callum, chiar dacă, după ce m-a 
satisfăcut atunci cu gura, în mod bizar, mi-a venit să plâng 
pentru o clipă. 

— După asta m-am întâlnit cu el de mai multe ori, îi spun lui 
Hannah. 

O simt pe Hannah încuviințând, capul ei fiind atât de aproape 
de mine încât percep vibrația aerului. Mă trezesc că-i povestesc 
cât de mult îmi plăcea să mă privesc prin ochii lui: atât de sexy, 
de aventuroasă. Chiar dacă mi se părea uneori că sar calul, că 
nu eram sută la sută de acord cu toate chestiile pe care mi le 
cerea să le fac în pat. 

— Adică, spun eu, nu mă simţeam ca alături de Callum, când 
părea că suntem... 

— Suflete-pereche? întreabă Hannah. 

— Da, spun eu. E un cuvânt care mă sperie, dar totodată 
exact. De data asta era diferit, să zicem. Simţeam că Steven îmi 
dezvăluia, parcă, doar o mică parte adevăratul lui fel de a fi, 
ceea ce... 

— Te făcea să vrei să afli mai multe? 

— Da. Eram obsedată de el, într-un fel. Și el era atât de 
matur, de sofisticat și totuși mă dorea. lar apoi... ridic eu din 
umeri. Am dat cu bâta în baltă. 

Hannah se încruntă. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu știu exact. Cred că voiam să-i demonstrez că sunt 
matură. Şi cum nu făceam aproape nimic altceva împreună, în 
afară de a ne întâlni ca să... Înţelegi tu... să facem sex, am avut 
senzaţia că nu-l interesează altceva la mine. 

Hannah dă din cap aprobator. 

— Dar la sfârșitul verii, revista lui Jules a organizat o 
petrecere la V&A și m-am gândit ce tare ar fi dacă aș merge cu 
el acolo. O întâlnire adevărată. Să-l dau puţin pe spate. Să-l fac 
să creadă că sunt o tipă matură și stăpână pe ea. 

li povestesc lui Hannah cum am urcat treptele respective și 
am dat peste o mulţime de oameni în toată firea, fermecători, 
care roiau pe-acolo, ca niște vedete de cinema. Și cum tipul care 
ne-a verificat invitaţiile s-a uitat la mine de parcă n-aș fi avut ce 
să caut acolo, în timp ce Steven se integra perfect. 


VP - 106 


— Eram un pic stresată, spun eu. Mai ales fiindcă urma să-i 
fac cunoștință cu Jules. Și toate băuturile erau din partea casei. 
Am băut cam mult, încercând să par și mai încrezătoare. M-am 
făcut de rahat. A trebuit să mă duc la baie, să vomit - eram în 
ultimul hal. După care, Steven mi-a chemat un taxi și nici măcar 
n-am putut să-l rog să vină cu mine, pentru că, mai târziu, avea 
să se întoarcă și ea acolo. Îmi amintesc cum număra bancnotele 
pentru taximetrist. Și apoi cum i-a cerut să se asigure că 
ajungeam acasă cu bine, de parcă aș fi fost o copilă. 

— Ar fi trebuit să meargă cu tine, spune Hannah. Ar fi trebuit 
să se asigure că ești în siguranţă. Nu să te lase în grija unui 
taximetrist oarecare. 

Ridic din umeri. 

— Poate. Dar mă făcusem de râs. Nu mă miră că a vrut să se 
descotorosească de mine. 

Îmi amintesc că l-am privit pe geam, gândindu-mă: Am dat-o- 
n bară. Şi socotind că, dacă aș fi în locul lui, aș intra din nou în 
local și mi-aș petrece timpul cu oameni de vârsta mea, capabili 
să ţină la băutură. 

— După asta mi-a dat /gnore. 

În caz că nu știe ce înseamnă, îi spun: 

— Înţelegi, adică nu-mi răspundea la mesaje. Deși vedeam 
cele două bife albastre. 

Încuviinţează. 

— M-am întors la facultate. Într-o noapte, după ce ieșisem în 
oraș, m-am îmbătat puţin și am căzut în butoiul cu melancolie și 
i-am trimis zece mesaje. Am încercat să-l sun, în timp ce mă 
duceam spre Halls, la 2 dimineaţa. Nu mi-a răspuns. Nu mi-a 
scris înapoi. Mi-am dat seama că nu aveam să-l mai văd 
niciodată. 

— Nasol, spune Hannah. 

— Da. 

— Și asta a fost tot? întreabă ea, când vede că nu mai spun 
nimic. L-ai mai văzut vreodată? 

Și apoi, fiindcă tot nu răspund: 

— Olivia? 

Dar nu pot vorbi. Înainte parcă fusesem vrăjită, îmi venise 
atât de ușor! Dar acum parcă îmi stăteau cuvintele în gât. 

O imagine îmi pătrunde în minte. Roșu pe fundal alb. Enorm 
de mult sânge. 


VP - 107 


x k x 


Când ne întoarcem la Folly, Hannah se declară terminată. 

— Mă duc să mă bag în pat, spune ea. 

O înțeleg. In peșteră, a fost altceva. Stând acolo, pe întuneric, 
cu sticla de votcă, la lumina lumânării, am simţit că puteam 
spune orice. Acum am senzația că ne-am dezvăluit parcă prea 
multe. Că am depășit o limită. 

Imi dau seama totuși că n-am să reușesc să adorm, mai ales 
că băieţii încă își fac de cap lângă camera mea. Așa că mă 
sprijin o clipă de peretele clădirii și încerc să-mi domolesc 
gândurile care îmi dau năvală în minte. 

— Salutare! 

Cât pe ce să-mi sară inima din piept. 

— Ce dracu”... 

E cavalerul de onoare, Johnno. Nu-mi place de el. L-am văzut 
mai devreme cum mă privea. Și e beat - se vede de la o poștă - 
și nici eu nu-s tocmai trează. În lumina care se revarsă din 
sufragerie îi zăresc zâmbetul larg, care aduce, mai degrabă, a 
rânjet. 

— Vrei un fum? 

Îmi întinde un joint enorm, care miroase greţos a iarbă. 
Observ că e ud la capătul pe care l-a ţinut în gură. 

— Nu, mersi, spun eu. 

— Ce cuminţică! 

Dau să intru, dar când să pun mâna pe clanţă, mă prinde de 
braţ și mă strânge puternic. 

— Ştii, s-ar cuveni să facem un dans mâine, noi doi. 
Domnișoara și cavalerul de onoare. 

Scutur din cap. 

Face câţiva pași înspre mine, mă trage mai aproape de el. E 
mult mai mare decât mine. Dar n-ar îndrăzni să facă nimic aici, 
nu-i așa? Ținând cont că e atâta lume la etaj. 

— Ai face bine să te mai gândești, spune el. Ai să fii surprinsă. 
Cu un bărbat mai în vârstă. 

— Dă-mi drumul, la dracu'! rostesc printre dinţi. 

Mă gândesc la lama de ras, din cameră. Ce bine ar fi fost s-o 
am la mine, pentru orice eventualitate. 

Mă smucesc din ghearele lui și bâjbâi, încercând să deschid 
ușa, fiindcă degetele mele nu reacționează cum trebuie. Îl simt 
cum stă cu ochii pe mine în tot acest timp. 


VP - 108 


JOHNNO 


Cavaler de onoare 


Cu o zi în urmă 


Mă întorc în dormitor după ce-mi termin jointul. Am reușit să 
fac rost de iarbă în Dublin, când am ajuns, frecând menta pe 
lângă Temple Bar, ca toți turiștii. Nu-s convins că e la fel de 
bună ca marfa de la furnizorul meu, dar sper să mă ajute să 
adorm. Am nevoie de o mână de ajutor în seara asta. 

Pe insula asta mă simt de parcă ne-am fi întors în timp, la 
Trevellyan's. Poate are legătură cu zona. Stâncile, marea. Pe 
geam nu se aud decât valurile, care se izbesc de stâncile de 
dedesubt. Îmi amintesc de camera de la internat: două rânduri 
de paturi și gratii la ferestre. Ca să fim în siguranţă sau ca să ne 
țină sub cheie - poate un pic din fiecare. Și acolo se auzeau 
valurile, măturând ţărmul. Ssss, șșșș, șșșș. Reamintindu-mi să- 
mi ţin gura. 

Nu m-am mai gândit de ani buni la locul acela, cel puţin nu la 
modul serios. Nu mă pot gândi. Unele chestii trebuie îngropate. 
Dar prezența mea aici mă obligă parcă să privesc lucrurile în 
faţă. Și, când fac asta, nici măcar nu pot respira ca lumea, la 
naiba! 

Mă întind în pat. Am băut suficient încât să mă ia somnul, fără 
să mai pun la socoteală și iarba. Dar simt că mi se târăște ceva 
pe piele, că patul e plin de milioane de gândaci. Au venit ca să 
mă împiedice să mă odihnesc. Vreau să mă scarpin, să sfâșii 
pielea de pe mine dacă e cazul, să-i fac să înceteze. Și mi-e 
teamă că, dacă adorm până la urmă, am să visez același lucru 
ca și aseara. Nu am mai avut vise din astea de... ani și ani. De la 
anturaj mi se trage. Și de la locul ăsta. 

E foarte întuneric aici. Prea întuneric. Simt că mă înăbuș. Că 
mă sufoc. Mă ridic în capul oaselor, îmi repet că sunt în 
siguranţă. Nimeni nu încearcă să mă sufoce, nu există niciun 
gândac. Poate e de la iarbă - am schimbat marfa și asta mă face 


VP - 109 


paranoic. Mă duc să fac un duș, e cel mai bun lucru. Să las apa 
să se înfierbânte ca la carte, să mă frec bine. 

Apoi mi se pare că zăresc ceva în colţul camerei. Cum crește 
și se încheagă din întuneric. 

Neah! Mi se pare. N-are cum altfel. Eu nu cred în fantome. 

Sigur e de la iarbă, de la whisky. Creierul îmi joacă feste. 
Băga-mi-aș!... Totuși, garantat, e ceva acolo. Îl pot zări cu coada 
ochiului, dar când mă uit direct, dispare. Închid ochii, ca un puști 
speriat de monștrii de sub pat, îmi apăs pleoapele cu degetele 
până văd pete argintii. Nu e bine. Îl pot vedea chiar și cu ochii 
închiși. Și nu e ceva, e cineva. Știu cine. 

— Lasă-mă dracului în pace, șoptesc eu, după care schimb 
tonul: îmi pare rău. Nu a fost vina mea. Nu m-am gândit... 

Stomacul mi se revoltă. Reușesc cu greu să ajung până la 
baie, unde vomit pe lângă vasul de toaletă, tremurând din tot 
trupul de frică. 


VP - 110 


JULES 


Mireasa 


Eu și Charlie ne-am urcat pe metereze și ne uităm la luminile 
sclipitoare aflate de-a lungul țărmului continental. l-am lăsat 
rapid pe ceilalţi cu jocul lor dezgustător. Are ceva interzis 
prezenţa noastră aici sus, între patru ochi. Ceva nesăbuit. Poate 
are legătură cu faptul că suntem în vârful lumii, iar hăul care se 
cască sub picioarele noastre - nevăzut, dar acolo - adaugă un 
fior de emoție, făcând să pară totul extrem de periculos. Sau cu 
faptul că suntem învăluiţi de întuneric. Că s-ar putea întâmpla 
orice aici și nimeni n-ar afla. 

— Ce bine că ai venit, îi spun. Știi, tu ești, de fapt, cavalerul 
meu de onoare! 

— Mersi, spune el. Și eu mă bucur că am venit. De ce ai ales 
locul ăsta? 

— Ah, știi și tu. Rădăcinile mele irlandeze. În plus, e un loc 
atât de exclusivist! Îmi place să fiu pe primul loc. Și izolarea a 
contat: ține paparazzi la distanţă. 

— Oare chiar ar încerca să facă poze cu nunta? 

Pare neîncrezător, ca și cum n-ar fi convins că celebritatea lui 
Will justifică asta. 

— E posibil. Şi apoi o nuntă într-un loc atât de sălbatic i se 
potrivește de minune lui Will. 

l-am spus adevărul, oarecum. Dar nu întreg adevărul. 

Îmi sprijin capul pe umărul lui. Îl simt totuși că vrea să plece. 
Poate nu i se mai pare la fel de firesc ca altă dată să stăm atât 
de aproape unul de celălalt. Dar, dacă mă gândesc bine, oare i 
s-a părut vreodată? 

Charlie își drege glasul. 

— Pot să-ţi pun o întrebare? 

Pare serios. Simt o notă de prudenţă. 

— Dă-i bătaie! 

— Te face fericită, sper, nu-i așa? 

Îmi ridic parţial capul de pe umărul lui. 

— Ce vrei să spui? 


VP - 111 


ÎI simt cum ridică din umeri. 

— Exact ce-am spus. Doar știi cât ţin la tine, Jules. 

— Da, recunosc eu, mă face fericită. Și aș putea să te întreb și 
eu același lucru despre Hannah. 

— La noi, e cu totul altceva... 

— Serios? Cum așa? 

Nu vreau să-i ascult răspunsul; nu vreau să mai aud încă pe 
cineva care-mi spune că totul s-a petrecut prea repede între 
mine și Will. Și apoi, pentru că am băut în seara asta mai mult 
decât aveam de gând - și pentru că nu voi mai avea altă ocazie 
-, îl întreb: 

— Vrei să spui că tu ai fi reușit să mă faci mai fericită? 

— Jules... spune el oftând. Nu face asta! 

— Ce anume? întreb nevinovată. 

— Nu ar fi funcţionat relaţia dintre noi. Suntem prieteni, 
prieteni buni. Doar știi bine. 

lar când spune asta, îl simt cum dă să se îndepărteze de 
mine, să se retragă de la marginea pantei. 

Dar știu oare? Și chiar e atât de convins de ceea ce spune? 
Mi-a dovedit odată că mă dorește. Incă mă mai gândesc la 
noaptea aceea. Am rememorat-o de foarte multe ori... de 
exemplu, în momentele în care am nevoie de puţină inspiraţie în 
baie. De atunci, n-am mai deschis niciunul subiectul. Și, pentru 
că n-am făcut-o, amintirea și-a păstrat forţa. Sunt sigură că și el 
se gândește încă la asta. 

— Pe atunci, eram cu totul diferiţi, spune el, de parcă mi-ar fi 
ghicit gândurile. 

Mă întreb dacă chiar crede ce spune. 

— Nu de asta am întrebat, continuă el. Nu sunt gelos... sau 
ceva de genul ăsta. 

— Serios? Fiindcă mie mi s-a părut că ești un pic gelos. 

— Nu sunt, eu... 

— i-am zis ce amant incredibil e? 

Doar prietenii își povestesc chestii din astea, nu-i așa? Sunt 
conștientă că forțez nota, dar nu mă pot stăpâni. 

— Ascultă, spune Charlie. Nu vreau decât să te știu fericită. 

Ce condescendent sună, la naiba! Imi ridic de tot capul de pe 
umărul lui. Simt cum distanţa dintre noi crește, atât la propriu, 
cât și la figurat. 


VP - 112 


— După părerea mea, sunt perfect capabilă să știu ce mă face 
fericită și ce nu. În caz că n-ai remarcat, am 34 de ani. Nu mai 
sunt virgina aia de 16 ani, căzută în limbă după tine. 

Charlie se strâmbă. 

— Dumnezeule, știu! lartă-mă, n-am vrut să sune așa. Doar că 
ţin la tine, asta-i tot. 

Brusc, îmi pică fisa. 

— Charlie? întreb. Mi-ai trimis cumva un bilet? 

— Un bilet? 

Primesc, prin nedumerirea lui, răspunsul la întrebare. Nu a 
fost mâna lui. 

— Nu e mare lucru, spun eu. Las-o baltă! Știi ce? Eu capitulez, 
cred. Dacă plec acum, prind opt ore bune de somn până mâine. 

— OK, spune el. 

Îi percep ușurarea din glas că am pus capăt zilei de azi și asta 
mă scoate din minți. 

— Mă îmbrăţișezi? întreb. 

— Sigur. 

Mă aplec înspre el. Trupul lui e mai moale decât al lui Will, 
mult mai pufos ca pe vremuri. Dar parfumul lui a rămas același. 
Extrem de familiar, ceea ce, într-un fel, e ciudat - ţinând cont că 
a trecut atât de mult timp. 

Cred că este încă acolo. Trebuie s-o simtă și el. Doar atracţia 
nu dispare niciodată, nu-i așa? Sunt convinsă: e gelos. 

e 

Când mă întorc în cameră, Will tocmai se dezbracă. Îmi 
zâmbește, mă apropii de el. 

— S-o luăm de unde am rămas adineauri? murmură el. 

E și asta o variantă, mă gândesc, prin care să scap de 
umilința conversaţiei cu Charlie. 

Îi desfac ceilalţi nasturi de la cămașă, iar el îmi rupe o capsă 
de la salopetă, încercând s-o scoată de pe mine. Cu el e mereu 
ca prima oară - aceeași precipitare - doar că mai bine, acum, 
după ce am învăţat fiecare ce-și dorește celălalt. Ne-o tragem 
aplecaţi deasupra patului, lipiţi de el, pe la spate. Juisez 
puternic. Nu-mi înăbuș deloc gemetele. În mod ciudat, mi se 
pare că, după ce am fost întrerupţi mai devreme, mare parte din 
seară nu a fost decât un preludiu. Să fim măsuraţi din priviri de 
ceilalți: invidioși, fascinaţi. Să le urmăresc reacţia când au văzut 
cât de bine ne stă împreună. Și, da, are legătură și cu durerea 


VP-113 


de a fi depășit limita cu Charlie și cu faptul că m-a respins. Îmi 
doresc să ne audă și el. 

După asta, Will intră în duș. Se îngrijește impecabil - prin 
comparaţie cu rutina lui, eu par neglijentă. Imi amintesc ce 
surprinsă am fost când am constatat că fața lui permanent 
bronzată nu se datorează expunerii constante la soare, ci 
soluției autobronzante Sistey's, aceeași pe care o folosesc și eu. 
De-abia acum, în timp ce stau în fotoliu, în halat, percep o 
miasmă ciudată, mai puternică decât efemerul miros sălciu de 
sex. E adierea puternică, inconfundabilă a mării: o aromă sărată, 
de pește, amoniacală, pe care o simt până în străfunduri. Și, 
cum stau așa, mi se pare că se încheagă ceva în colţurile 
tenebroase ale camerei, căpătând consistență și profunzime. 

Mă apropii de fereastră și o deschid. Aerul de afară e destul 
de rece acum, după lăsarea întunericului. Aud valurile cum 
lovesc stâncile de dedesubt. În depărtare, apa este argintie în 
lumina lunii, ca un metal topit, atât de strălucitoare încât abia 
pot s-o privesc. Îi simt forţa chiar și de-aici, mișcările sale 
puternice, zeloase din adâncuri. Deasupra mea, probabil pe 
acoperiș, răsună un croncănit. Sună ironic de vesel. 

În mod normal, mă gândesc, mirosul mării ar trebui să fie mai 
puternic afară decât înăuntru. Cu toate astea, prin comparaţie, 
briza care pătrunde în încăpere este proaspătă, dar inodoră. Nu 
reușesc să înţeleg. Întind mâna spre masa de toaletă și aprind 
lumânarea parfumată. Apoi mă așez în fotoliu și încerc să-mi 
găsesc calmul. Dar îmi simt efectiv bătăile inimii. Prea rapide, 
îmi fac pieptul să vibreze. Să fie oare doar de la efortul depus 
mai devreme? Sau e vorba de altceva? 

Ar trebui să vorbesc cu Will despre bilet. Acum sau niciodată. 
Dar am trecut deja printr-o confruntare în seara asta - cu 
Charlie - și nu reușesc să-mi adun curajul, să sparg gheaţa și să 
deschid subiectul. Și, oricum, probabil că nu e nimic. Sunt 99% 
sigură. Mă rog, 98%. 

Ușa de la baie se deschide. Will intră în cameră, cu prosopul 
înfășurat în jurul taliei. Cu toate că abia l-am avut, sunt distrasă 
pentru o clipă la vederea corpului său: netezimile și asprimile 
lui, mușchii încordaţi ai abdomenului, braţele și picioarele. 

— Nu te-ai culcat încă? întreabă el. Ai face bine să te 
odihnești. Mâine e o zi mare. 


VP - 114 


Mă întorc cu spatele la el și-mi las halatul să cadă, convinsă 
că mă urmărește cu privirea. Mă bucur de puterea acestui gest. 
Apoi ridic cuvertura și mă strecor în pat, când simt că picioarele 
mele goale se ating de ceva. Solid și rece, de consistenţa unei 
bucăţi moarte de carne. Pare să cedeze, când o împing cu 
picioarele fără să vreau, dar, totodată, parcă mi se încolăcește 
în jurul gleznelor. 

— lisuse Hristoase! lisuse Hristoase! Ce naiba...? 

Sar din pat, mă împiedic, mă prăbușesc pe o parte pe podea. 

Will se holbează la mine. 

— Jules? Ce s-a întâmplat? 

La început, aproape că nici nu pot să-i răspund, prea speriată 
și dezgustată de senzaţia trăită. Panica mi s-a urcat în gât, ca un 
căluș. Șocul se răsfrânge în mine, adânc, visceral, animalic. A 
fost ceva de groază - ceva ce descoperi în pat doar în coșmaruri 
și te trezești apoi în sudori reci, realizând că n-a fost nimic 
altceva decât rodul imaginaţiei tale. Dar de data asta a fost 
adevărat. Încă îi simt pe picioare atingerea rece. 

— Will, spun, regăsindu-mi vocea. E ceva... în pat. Sub 
cuvertură. 

El face imediat doi pași mari, apucă pilota cu ambele mâini și 
o trage de pe pat. Nu reușesc să-mi înăbuș ţipătul. Acolo, în 
mijlocul saltelei, zace trupul imens al unei creaturi marine, cu 
tentaculele întinse în toate direcţiile. 

Will face un salt înapoi. 

— Ce dracu-i asta? 

Pare mai degrabă enervat decât speriat. Repetă cuvintele, de 
parcă chestia aia de pe pat i-ar putea răspunde la întrebare: 

— Ce dracu-i asta? 

Mirosul de mare - sălciu, putred - este acum copleșitor, 
emanând din masa neagră de carne de pe pat. 

După care, Will, revenindu-și mult mai repede decât mine, se 
apropie de ea. Când întinde mâna spre ea, urlu: 

— N-o atinge! 

Dar el a apucat-o deja și o scutură de tentacule. Se mișcă 
dezlânat, gata parcă se destrame - oribil, dezgustător. Era acolo 
când ne-am tras-o, așteptându-ne sub cuvertură... 

Will scoate un hohot scurt și puternic de râs, dar deloc vesel. 

— Uite... sunt doar niște alge. O mână de alge, în morții mă- 
sii! 


VP - 115 


Ridică mormanul de alge. Mă aplec mai aproape. Are 
dreptate. Sunt chestii de-alea care zac împrăștiate peste tot pe 
plajă, fâșii închise la culoare, aduse de valuri la țărm. Will le 
trântește pe podea. 

Încet, încet, întregul spectacol își pierde aspectul monstruos, 
macabru și nu rămâne decât mizeria îngrozitoare. Îmi dau 
seama de poziţia umilitoare în care mă aflu, prăbușită pe jos, 
dezbrăcată. 

Simt cum mi se potolesc bătăile inimii. Respir cu mai multă 
ușurință. 

Doar că... cum a ajuns asta aici? Ce caută aici? 

Ne-a copt-o cineva. Cineva a adus chestia asta aici, a ascuns- 
o sub pilotă, știind că n-o vom descoperi decât după ce ne 
băgăm în pat. 

Mă întorc spre Will. 

— Cine ne-ar face una ca asta? 

Ridică din umeri, dar zice: 

— Ei bine, eu am suspiciunile mele. 

— Poftim? Cine? 

— Era o farsă pe care o făceam în școală pe socoteala 
băieților mai mici. Coboram printre stânci și adunam alge de pe 
plajă - cât de multe puteam duce. Apoi le ascundeam în paturile 
lor. Așa că bănuiala mea este că a fost mâna lui Johnno sau 
Duncan... poate a tuturor băieților. Cred că li s-a părut o glumă 
bună. 

— Tu numești asta farsă? Nu mai suntem la școală, Will, ci în 
noaptea dinaintea nunţii noastre! Ce dracu'? 

Într-un fel, furia mea este o ușurare. 

Will ridică din umeri. 

— Nu te viza pe tine, ci pe mine. Ştii, de dragul vremurilor de 
altă dată. Nu au vrut să te supere... 

— Am să mă duc acum să-i trezesc pe fiecare în parte, să văd 
a cui a fost mâna. Să le arăt cât de amuzantă mi s-a părut 
gluma lor. 

— Jules! mă prinde Will de umeri, apoi îmi spune liniștitor: 
Ascultă, dacă faci asta... ei bine, s-ar putea să spui lucruri 
regretabile. Ai strica atmosfera de mâine, nu crezi? Ai schimba 
toată dinamica lucrurilor. 

Înţeleg, într-un fel, ce vrea să spună. Dumnezeule, e 
întotdeauna atât de raţional! - uneori, enervant de raţional, 


VP - 116 


având mereu o abordare calculată. Mă uit la mormanul negru de 
alge de pe podea. Greu de crezut că treaba asta nu are o 
semnificație mai sumbră. 

— Ascultă, spune Will cu blândeţe. Suntem amândoi obosiţi. A 
fost o zi lungă. Hai să nu ne mai batem acum capul cu asta. 
Putem lua așternuturi curate din camera liberă. 

Camera liberă trebuia să fie ocupată de părinţii lui Will. l-a 
indignat propunerea bizară de a locui pe insulă. Will n-a fost 
surprins: „Pe tata nu l-a impresionat niciodată ceea ce fac - 
însurătoarea mea nu face, evident, excepţie”. Părea amărăt. 
Vorbește rar despre tatăl lui - ceea ce, în mod paradoxal, îmi 
creează impresia că acesta are o influenţă mai mare asupra 
logodnicului meu decât îi place lui să recunoască. 

— Adu și o pilotă, îi spun lui Will. 

Sunt tentată, într-o anumită măsură, să-i spun că vreau să ne 
mutăm în cealaltă cameră. Dar ar fi un gest irațional și eu susţin 
cu mândrie că sunt foarte calculată. 

— Sigur, zice Will, după care gesticulează în direcţia algelor: 
Și am să mă ocup și de asta - am avut de-a face cu chestii mult 
mai groaznice, crede-mă! 

În emisiune, Will a scăpat de lupi și de un roi de lilieci-vampir 
- deși echipa de intervenţie e mereu gata să-i sară în ajutor -, 
așa că, prin comparaţie, situaţia asta i se pare jalnică. O mână 
de alge în așternuturi nu e mare chestie, dacă privești lucrurile 
în ansamblu. 

— Am să stau eu mâine cu ei de vorbă, spune el. Să le zic că-s 
niște retardați nemernici. 

— OK, spun eu. 

Se pricepe atât de bine să mă liniștească! E atât de... mă rog, 
nu poate fi descris decât într-un singur cuvânt: perfect. 

Și totuși, în această clipă, într-un moment cum nu se poate 
mai nepotrivit, îmi amintesc de cuvintele de pe acel bilețel 
îngrozitor. 

Nu e tipul care pare... prefăcut... mincinos... 

Nu te mărita cu el! 

— Somn ușor! spune Will, alinându-mă. De asta avem nevoie. 

Încuviinţez din cap. 

Dar nu cred că am să reușesc să dorm câtuși de puţin. 


VP - 117 


AOIFE 


Organizatoarea nuntii 


Se aude un zgomot de-afară. Un zgomot ciudat, pătrunzător. 
Sună uman, nu animalic... dar nu întru totul. Eu și Freddy 
suntem în dormitor și ne uităm unul la altul. Toţi invitaţii s-au 
dus la culcare acum vreo jumătate de oră. Credeam că nu li se 
va mai face somn odată! A trebuit să stăm după ei, în 
eventualitatea neplăcută în care aveau nevoie de ceva. Le-am 
ascultat din sufragerie bătăile în masă, scandările. Freddy, care 
a învăţat puţină latină în școală, a tradus ce scandau: „Dacă nu 
pot urni cerul, atunci voi stârni iadul”. Mi s-a făcut pielea de 
găină la auzul acestor cuvinte. 

Sunt ca niște băieţi mari cavalerii ăștia. Aș zice însă că le 
lipsește inocenţa copilărească: dar presupun că unii băieţi nu 
sunt niciodată inocenți. Ce vreau să spun este că ar trebui să 
știe cum să se comporte ca adulţi. Și îmi dau senzaţia de haită, 
sunt ca niște câini, care se pot purta bine individual, dar, când 
sunt laolaltă, nu mai gândesc cu capul lor. Mâine va trebui să 
stau cu ochii pe ei, să mă asigur că nu sar calul. Din experiența 
mea, câteodată, tocmai evenimentele elegante, populate cu cei 
mai bogaţi și mai sus-puși invitaţi, sunt cele care scapă cel mai 
ușor de sub control. Am organizat în Dublin o nuntă la care a 
participat jumătate din elita politică irlandeză - chiar și 
Taoiseach a fost acolo -, iar mirele și socru-său s-au luat la 
pumni înainte de primul dans. 

În plus, aici sunt și riscurile specifice unei insule. Sălbăticia 
locului începe să mă scoată din minți. Invitaţii se vor crede la 
distanță de codurile normale de conduită ale societății, la 
adăpost de ochii iscoditori ai celorlalţi. Bărbaţii ăştia au crescut 
la internat. Au fost obligaţi o mare parte din viaţă să respecte un 
set strict de reguli care, probabil, nu și-a încheiat efectul odată 
cu absolvirea: le-a influenţat alegerea facultăţii, a slujbei, a 
tipului de casă în care locuiesc. Din experienţa mea, cei care au 
cel mai mare respect pentru reguli sunt și cei cărora le face cea 
mai mare plăcere să le încalce. 


VP - 118 


— Mă duc eu, îi propun lui Freddy. 

— E periculos, spune el. Vin cu tine. 

li zic lui Freddy că mă descurc. Ca să-l liniștesc, îi spun că, la 
ieșire, o să iau vătraiul de lângă șemineu. Dintre noi doi, eu sunt 
cea curajoasă, o știu bine. N-o spun cu mândrie. Doar că, pur și 
simplu, când ai trecut deja prin ce poate fi mai rău, nu-ţi prea 
mai este teamă de nimic. 

Pășesc în noapte, evaluând densitatea întunericului, a 
catifelei negre care mă învăluie. Luminile castelului nu au 
aproape niciun impact asupra lui, deși în bucătărie becul e 
aprins - la fel, la etaj, în dormitorul viitorilor miri. Mă rog, știu de 
ce nu s-au culcat. Am auzit tremurul ritmic al patului pe podele. 

Deocamdată, n-am să folosesc lanterna. Ar fi nechibzuit să fac 
asta în întuneric. Rămân locului, ascultând cu atenţie. La 
început, nu reușesc să disting decât sunetul valurilor care se 
izbesc de stânci și un susur necunoscut care, îmi dau seama în 
cele din urmă, e de la marchiză, de la pânza care foșnește sub 
adierea ușoară a vântului, la vreo 50 de metri distanţă. 

Apoi se aude din nou acel zgomot. Acum îl recunosc mai ușor. 
E un plânset. Al unui bărbat, al unei femei, imposibil de spus. Mă 
întorc în direcţia respectivă și surprind cu coada ochiului 
sclipirea unei mișcări în zona dependințelor din spatele 
castelului. Nu-mi dau seama cum de am reușit s-o văd, ţinând 
cont că e atât de întuneric. Dar cred că ţine de ceva înnăscut, 
de latura noastră animalică. Ochii noștri sunt atenţi la orice 
mișcare, la orice schimbare a formei întunericului. 

Poate a fost un liliac. Uneori, pot fi zăriţi seara devreme, 
zburând în lumina amurgului, atât de repede încât nu poţi băga 
mâna în foc că i-ai văzut. Dar cred că de dată a fost ceva mai 
mare. Sunt convinsă că a fost un om, același care stă și plânge 
la adăpostul întunericului. Chiar și pe vremuri, când veneam 
aici, și chiar dacă insula era pe atunci nelocuită, circulau povești 
cu fantome. Despre femeile îndurerate care își plâng soții uciși 
cu brutalitate. La momentul respectiv, ne speriam ca proștii 
auzindu-le. Și, deși încerc să mă stăpânesc, simt și acum fiori de 
spaimă. 

— Hei! strig eu. 

Sunetul încetează brusc. Când văd că nu primesc niciun 
răspuns, aprind lanterna. Plimb fasciculul în stânga și-n dreapta. 


VP - 119 


Mișc lanterna încet, în semicerc, și surprind ceva la lumina ei. 
Concentrez razele în același loc și descopăr o siluetă care mă 
privește fix. Fasciculul scoate la iveală părul răvășit, ochii 
sclipitori. Că ai unei arătări din folclor - Pooka, spiridușul- 
fantomă, care prevestește inevitabila moarte. 

Deși mă străduiesc să nu mă pierd cu firea, fac un pas în 
spate, făcând să tremure raza lanternei. Dar, încet-încet, îl 
recunosc. E cavalerul de onoare, sprijinit de peretele unei 
dependinţe. 

— Cine-i acolo? strigă, iar vocea lui sună neclar, răgușit. 

— Eu sunt, spun. Aoife. 

— Oh, Aoife. Ai venit să-mi spui că s-a dat stingerea? E 
momentul să mă bag în pat, ca un băieţel cuminte? 

Zâmbește pieziș. Dar nu o face din tot sufletul și mi se pare 
că, la lumina lanternei, văd sclipind niște urme de lacrimi. 

— E periculos să umbli prin preajma dependințelor, spun eu, 
foarte pragmatică. Este acolo un utilaj agricol vechi care poate 
tăia un om în două. Mai ales fără lanternă, adaug eu. 

Și mai ales așa beat cum ești tu, mă gândesc. Deși, în mod 
ciudat, simt că eu sunt cea care trebuie să apere insula de el, și 
nu invers. 

Se ridică în picioare, se apropie de mine. E un tip impozant, 
beat și încă ceva... surprind adierea vegetală, greţos de dulce, a 
ierbii. Fac un pas înapoi din calea lui și îmi dau seama că strâng 
puternic vătraiul în mână. Apoi rânjește, arătându-și dinţii 
strâmbi. 

— Mda, spune el. Johnny, băiete, e timpul să mergi la culcare. 
Cred că am petrecut cam mult, știi tu. 

Mimează că bea dintr-o sticlă, apoi că fumează. 

— O iau un pic razna de fiecare dată când le amestec. Am 
avut vedenii, fir-ar să fie! 

Dau din cap, deși nu mă poate vedea. Și eu am avut. 

Îl văd cum face stânga împrejur și se îndreaptă spre castel. 
Veselia lui forțată nu m-a convins nicio clipă. Chiar dacă 
zâmbea, mi s-a părut în egală măsură nefericit, chiar îngrozit. 
Arăta ca un om care într-adevăr a văzut o fantomă. 


VP - 120 


HANNAH 


Invitată 
Ziua nuntii 


Când mă trezesc, mă doare capul. Mă gândesc la câtă 
șampanie am băut - apoi la votcă. Mă uit la ceasul deșteptător. 
Charlie doarme tun, pe spate. L-am auzit aseară când a intrat, 
când s-a dezbrăcat. Mă așteptam să se poticnească, să înjure, 
dar părea surprinzător de stăpân pe mișcările lui. 

— Han, mi-a șoptit când s-a băgat în pat. N-am mai participat 
la concursul de băut. Un shot, atât am luat. 

Asta m-a făcut să-mi scadă ostilitatea faţă de el. Apoi să mă 
întreb: Unde a fost atât timp? Cu cine? Mi-am amintit cum a 
flirtat cu Jules. Cum Johnno i-a întrebat dacă au făcut sex - și ei 
n-au dat niciun răspuns. Așa că nu i-am răspuns nimic. M-am 
prefăcut că dorm. 

Dar m-am trezit excitată. Am avut niște vise nebune. Cred că, 
parţial, din cauza votcii. Dar, totodată, din cauza felului în care 
mă privise Will la începutul serii. Apoi, la sfârșit, când am vorbit 
cu Olivia în peșteră: atât de aproape una de cealaltă, în 
întuneric, apa clipocind la picioarele noastre, doar la lumina 
lumânării, pasând sticla de la una la cealaltă. Tainic și, oarecum, 
senzual. Mi-am dat seama că îi sorbeam fiecare cuvânt, fiecare 
imagine descrisă în întuneric cu atâta intensitate. Ca și cum eu 
aș fi fost cea lipită de perete, cu fusta ridicată în talie, sărutată. 
O fi fost tipul ăla un nenorocit, dar sexul părea destul de 
interesant. Și m-a făcut să-mi amintesc de fiorul periculos de a 
te culca cu un străin, când nu știi la ce să te aștepți la fiecare 
mișcare. 

Mă întorc spre Charlie. Poate că a sosit momentul să punem 
capăt secetei sexuale, să ne recăpătăm intimitatea pierdută. Imi 
strecor o mână sub așternut, îi mângâi părul ondulat de pe 
piept, o cobor... 

Charlie mormăie somnoros, surprins. Apoi, cu o voce gravă: 

— Nu acum, Han. Sunt prea obosit. 

VP - 121 


Îmi retrag mâna, ca înţepată. „Nu acum”: de parcă l-aș fi 
agasat. E obosit pentru că a stat până târziu, făcând Dumnezeu 
știe ce, după ce pe barcă mi-a promis că weekendul ăsta va fi al 
nostru. Doar știe cât de groaznic mă simt. Sunt tentată, o clipă, 
să înșfac volumul cartonat de pe noptieră și să-i dau cu el în 
cap. Mă sperie acest impuls de mânie. Simt că, într-un fel, l-am 
hrănit în mine de ceva timp. _ 

Un gând mi se furișează apoi în minte. Indrăznesc să mă 
întreb cum se simte Jules când se trezește lângă Will. L-am auzit 
aseară - ca toți din castel, probabil. Mă gândesc din nou la forța 
brațelor lui Will când m-a ridicat ieri din barcă. Și la felul 
misterios, întrebător, în care s-a uitat la mine aseară. La puterea 
pe care am simţit că o am, când își plimba privirea asupra mea. 

Charlie mormăie prin somn și îi simt răsuflarea acră de 
dimineaţă. Nu-mi pot imagina că lui Will îi miroase gura. Brusc, 
îmi dau seama că e important să ies din cameră, să alung 
gândurile astea. 

xxx 

Nu se aude nicio mișcare în castel, deci cred că doar eu m-am 
sculat. 

Azi cred că bate vântul, fiindcă îl aud șuierând printre pietrele 
străvechi ale clădirii, în timp ce cobor scările, iar ferestrele 
tremură din când în când în cercevele, de parcă tocmai le-ar fi 
lovit cineva cu palma. Mă întreb dacă nu cumva vremea bună 
de ieri e irepetabilă. Lui Jules n-o să-i cadă bine. Intru tiptil în 
bucătărie. 

Aoife stă acolo în picioare, într-o cămașă albă, călcată, și 
pantaloni, cu o planșetă în mână, de parcă s-ar fi trezit de 
câteva ore bune. 

— "'neaţa, spune ea, și o văd că încearcă să-mi citească pe 
chip. Cum te simţi azi? 

Am impresia că nu scapă prea multe ochilor inteligenţi și 
iscoditori ai lui Aoife. Este, într-un mod discret, foarte frumoasă. 
Îmi dau seama că se chinuie să ascundă asta, dar strălucește. 
Sprâncenele închise ia culoare, frumos arcuite, ochii cenușiu- 
verzi. Aș fi în stare să ucid ca să am această eleganţă naturală, 
à la Audrey Hepburn, pometții ăia... 

— Bine, răspund. Scuze! N-am știut că s-a trezit și altcineva. 

— Am început din zori, spune ea. Azi e o zi mare. 


VP - 122 


Am uitat, efectiv, de nunta propriu-zisă. Mă întreb cum se 
simte Jules în dimineața asta. Emoţionată? Nu cred că ea are 
vreodată emoţii. 

— Firește. Eu voiam să mă plimb puţin. Mă cam doare capul. 

— Ei bine, spune ea zâmbind. Cel mai sigur e să te plimbi 
până la creasta insulei, pe cărarea care trece pe lângă capelă, 
lăsând marchiza pe partea cealaltă. In felul ăsta, te ţii la 
distanţă de smârcuri. Și ia-ţi niște cizme de cauciuc de lângă ușă 
- trebuie să ţii minte să nu te abați de la zonele uscate, altfel 
intri în turbărie. Acolo, sus, ai și ceva semnal, în caz că vrei să 
dai un telefon. 

Un telefon. O, Doamne... copiii! Năpădită de un val de 
vinovăţie, îmi dau seama că am uitat cu totul de ei. De propriii 
mei copii. Sunt şocată cât de mult m-a făcut acest loc să uit de 
mine. 

les afară și descopăr cărarea sau, mă rog, rămășițele ei. Nu 
chiar cu atâta ușurință pe cât m-a făcut Aoife să cred: disting cu 
greu locul în care s-a format cărarea bătătorită, unde iarba nu a 
mai crescut atât de înaltă ca în rest. In timp ce mă plimb, pe cer 
se agită norii, care se îndreaptă vijelios în largul mării. Azi este, 
fără îndoială, mai frig și mai posomorât, deși, din când în când, 
soarele izbucnește orbitor dintre nori. În stânga mea, în timp ce 
trec pe lângă ea, uriașa marchiză tremură în vânt. Aș putea să 
mă furișez înăuntru, să arunc o privire. În schimb, mă simt 
atrasă de cimitir, în dreapta, dincolo de capelă. Poate este o 
reflexie a stării mele de spirit din această perioadă a anului, a 
dispoziției morbide care mă cuprinde în fiecare iunie. 

Rătăcind printre morminte, zăresc câteva cruci celtice, cât se 
poate de distincte, dar și câteva imagini șterse cu ancore și flori. 
Majoritatea pietrelor funerare sunt atât de vechi, încât cu greu 
mai poţi citi scrisul de pe ele. Și, chiar dacă reușești, cuvintele 
nu sunt în engleză, ci în galică, presupun. Unele dintre ele sunt 
distruse sau roase de timp, încât nu mai au aproape nicio formă. 
Fără să mă gândesc prea bine, pun mâna pe una din apropierea 
mea și pipăi locurile în care piatra dură a fost netezită de vânt și 
de apă de-a lungul deceniilor. Sunt câteva care par ceva mai 
recente, fiind înălțate, probabil, cu puţin timp înainte ca insularii 
să plece definitiv. Dar majoritatea sunt acoperite de buruieni și 
de mușchi, nemaifiind îngrijite, din câte se pare, de multă 
vreme. 


VP - 123 


Apoi dau peste un mormânt care iese în evidenţă pentru că 
nu crește nimic pe el. De fapt, pare chiar îngrijit: în faţa lui se 
găsește un mic vas cu flori sălbatice. Judecând după date - fac 
repede un calcul - e vorba despre un copil, o fetișcană: Darcey 
Malone, scrie pe piatră, Dispărută pe mare. O privesc. Mulţi au 
pierit încercând s-o traverseze, ne-a spus Mattie. Îmi dau seama 
că n-a menţionat și când s-au înecat. Am presupus că se referea 
la câteva secole în urmă. Dar se pare că s-a întâmplat ceva mai 
recent. Când te gândești: acesta a fost copilul cuiva. 

Mă aplec și ating piatra. Simt o durere în gât. 

— Hannah! 

Întorc capul spre Folly. Aoife stă și mă privește. 

— Nu pe-acolo, spune ea, apoi arată cu degetul spre cărarea 
care continuă cotit, îndepărtându-se de capelă. Pe dincolo! 

— Mersi, strig spre ea. Scuze! 

Mă simt de parcă aș fi fost surprinsă încălcând proprietatea 
cuiva. 

e 

Pe măsură ce mă îndepărtez tot mai mult de Folly, urmele 
cărării dispar aproape complet. Peticele de pământ care par 
sigure, acoperite de iarbă, cedează sub tălpile mele, 
transformându-se în vâscozităţi negre. Apa rece, mocirloasă, mi 
s-a strecurat deja în cizma de cauciuc din piciorul drept, care 
lipăie în șoseta udă. Gândul la cadavrele aflate undeva, sub 
mine, mă face să mă înfior. Mă întreb câți vor ști în seara asta 
cât de aproape dansează de o groapă. 

Ridic telefonul. Semnal maxim, cum a promis Aoife. Sun 
acasă. Disting, prin bătaia vântului, tonul de la celălalt capăt al 
liniei, apoi vocea mamei spunând: 

— Alo? 

— N-am sunat prea devreme, nu? întreb eu. 

— Dumnezeule, nu, draga mea. Suntem treji de... în fine, mi 
se pare că au trecut ore întregi. 

Când mi-l dă pe Ben la telefon, abia reușesc să înțeleg ce 
spune, atât de înalt și de strident are glasul. 

— Vrei să repeti, dragule? Îmi apăs telefonul de ureche. 

— Am spus: Bună, mamă! 

La auzul vocii lui, simt adânc în mine fiorul puternic al 
legăturii dintre noi. Dacă ar fi să compar cu ceva dragostea mea 
pentru copii, ei bine, n-aș pune-o în balanţă cu cea pentru 


VP - 124 


Charlie. Este animalică, puternică, groasă ca sângele. Este o 
dragoste pe care o ai doar față de cineva înrudit. Cea mai 
adecvată comparaţie la care mă pot gândi este dragostea 
pentru Alice, sora mea. 

— Unde ești? întreabă Ben. Aud marea. Sunt și bărci pe acolo? 

E obsedat de bărci. 

— Da, am sosit aici cu una. 

— Era mare? 

— Destul de mare. 

— Lui Lottie i-a fost tare rău ieri, mamă. 

— Ce are? întreb imediat. 

Cel mai tare mă sperie gândul că li s-ar putea întâmpla ceva 
celor dragi. Uneori, când eram mică, mă trezeam noaptea și mă 
furișam până la patul soră-mii Alice, să verific dacă respiră, 
pentru că cel mai grav lucru pe care mi-l puteam imagina era s- 
o răpească cineva. „Sunt în regulă, Han”, îmi șoptea, cu un 
zâmbet în voce. „Dar poţi să te bagi lângă mine, dacă vrei”. Și 
stăteam acolo, lipită de spatele ei, simțind mișcarea 
reconfortantă a coastelor ei, în timp ce respira. 

Mama ia din nou telefonul. 

— Nu ai de ce să-ţi faci griji, Han. A sărit calul ieri după- 
amiază. Taică-tău - neghiobul - a lăsat-o de capul ei cu un tort 
Victoria întreg, în timp ce eu eram la cumpărături. E bine acum, 
iubito, stă pe canapea și se uită la CBeebies, așteaptă micul 
dejun. Așa că, îmi spune ea, distracţie plăcută și un weekend 
grozav! 

În momentul ăsta nu mă simt prea grozav, mă gândesc eu, cu 
un ciorap ud leoarcă și briza care mă face să mă usture ochii 
până la lacrimi. 

— Bine, mamă, spun eu, am să încerc să te sun și mâine, în 
drum spre casă. Sper că nu te scot din minți. 

— Nu, spune mama. Sinceră să fiu... 

Nuanţa din vocea ei e inconfundabilă. 

— Ce? 

— Ei bine, e distractiv. Pozitiv. Să ai grijă de viitoarea 
generaţie, spune și se oprește, apoi o aud cum trage adânc aer 
în piept. Ştii... e perioada asta a anului. 

— Da, spun eu. Înţeleg, mamă. Și eu simt la fel. 

— Pa, draga mea. Ai grijă de tine! 


VP-125 


Când închid, mă lovește un gând. Oare de ea îmi amintește 
Olivia? De Alice? Întrunește toate condiţiile: subţirimea siluetei, 
fragilitatea, privirea de căprioară surprinsă în bătaia farurilor. 
Îmi amintesc când am revăzut-o pe sora mea după ce s-a întors 
de la facultate, în vacanţa de vară. Pierduse aproape o treime 
din greutate. Semăna cu un bolnav în fază terminală - ca și cum 
ar fi devorat-o ceva din interior. Și partea cea mai gravă era că 
nu voia să povestească nimănui ce păţise. Nici măcar mie. 

xxx 

O iau din loc. Și apoi mă opresc, privesc în jur. Nu sunt sigură 
că merg în direcția corectă, dar nici nu știu clar care este 
direcţia corectă. Din locul în care mă aflu, nu zăresc castelul și 
nici măcar marchiza, fiindcă sunt ascunse de o movilă de 
pământ. Mi-am închipuit că-mi va fi mai ușor la întoarcere, 
ținând cont că știu deja traseul. Dar sunt dezorientată acum - 
mintea mi-a a fost în cu totul altă parte. Am luat-o pe alt drum; 
aici zona pare și mai mlăștinoasă. Trebuie să sar de la un smoc 
uscat de iarbă la altul, ca să nu calc pe peticele negre și ude de 
turbă. Înaintez cu greu. Apoi rămân împotmolită și încerc să fac 
un salt mai mare. Dar calculez greșit: îmi alunecă piciorul și 
cizma mea stângă nu ajunge pe un dâmb de iarbă, ci pe o 
bucată moale de turbă. 

Mă scufund... și mă tot scufund. Se întâmplă totul atât de 
repede! Pământul se cască și îmi înghite piciorul, îmi pierd 
echilibrul, mă clatin, cât pe ce să cad pe spate, și simt cum și 
celălalt picior îmi este iute absorbit, cu un plescăit oribil, ca un 
pește care alunecă pe gâtul negru al unui cormoran. În câteva 
clipe, mlaștina trece peste nivelul cizmelor și continui să mă 
scufund. Timp de câteva secunde, sunt ca prostită, încremenită. 
Apoi îmi dau seama că trebuie să acţionez, să-mi salvez viaţa. 
Mă întind spre peticul uscat de pământ din fața mea și mă agăţ 
de două bucăţi de iarbă. 

Mă chinui să mă ridic. Nu se întâmplă nimic. Sunt înţepenită 
serios, din câte se pare. În ce postură jenantă voi fi, mă 
gândesc, când mă voi întoarce la castel murdară din cap până-n 
picioare, nevoită să explic ce-am păţit. Apoi îmi dau seama că 
mă scufund în continuare. Pământul negru mi-a trecut de 
genunchi, a urcat până în partea inferioară a coapselor. Incet- 
încet, mă soarbe înăuntru. 

Brusc, nu-mi mai pasă de rușine. Sunt cu adevărat îngrozită. 


VP - 126 


— Ajutor! strig. 

Dar cuvintele îmi sunt înghiţite de vânt. Vocea mea nu poate 
răzbate nici la câţiva metri, darămite până la Folly. Cu toate 
astea încerc din nou: 

— Ajutor! 

Mă gândesc la cadavrele din mlaștină. Îmi imaginez mâinile 
scheletice cum se întind spre mine din adâncuri, gata să mă 
tragă în jos. Și încep să râcâi dâmbul de pământ, încercând din 
toate puterile să mă ridic, gâfâind și gemând de efort ca un 
animal. N-am schimbat nimic, din câte se pare, dar strâng din 
dinți și încerc din nou, și mai tare. 

Și atunci devin perfect conștientă de faptul că cineva mă 
urmărește. Un fior îmi coboară pe șira spinării. 

— Ai nevoie de o mână de ajutor? 

Tresar. Nu sunt în stare să mă întorc, să văd cine a vorbit. 
Încet, mă ocolesc și vin în faţa mea. Sunt doi dintre cavaleri: 
Duncan și Pete. 

— Am plecat într-o mică expediţie, spune Duncan. De 
recunoaștere a terenului, înţelegi? 

— Nici cu gândul n-am gândit că vom avea plăcerea de a 
salva o domniţă aflată la ananghie, spune Pete. ` 

Expresia de pe chipurile lor este perfect neutră. Insă Duncan 
are un rictus în colțul gurii care mă face să cred că-și râd de 
mine. Că s-ar putea să fi stat cu ochii pe mine în tot timpul ăsta 
cât m-am chinuit. Nu vreau să depind de ajutorul lor. Dar, pe de 
altă parte, nici nu sunt în postura să fac nazuri. 

Mă apucă fiecare de câte o mână. Cu sprijinul lor, reușesc, în 
sfârșit, să-mi smulg un picior din strânsoare. Când mai aveam 
puțin și reușeam să-l scot cu totul din mlaștină, îmi pierd cizma 
și pământul se închide cu aceeași rapiditate cu care s-a căscat. 
Imi trag și celălalt picior și mă târăsc pe dâmbul de pământ, în 
siguranţă. Pentru o clipă, zac acolo, tremurând din cauza 
epuizării și a adrenalinei, incapabilă să găsesc energia necesară 
să mă ridic. Nu-mi vine să cred prin ce-am trecut. Apoi îmi 
amintesc de cei doi bărbaţi care se uită de sus la mine, ţinându- 
mă fiecare de câte o mână. Mă ridic cu greu, le mulțumesc, 
dându-le drumul cât de repede pot, fără să-i jignesc - 
încleștarea degetelor noastre pare brusc nefiresc de intimă. 
Acum, pe măsură ce îmi scade adrenalina, devin conștientă de 
felul cum trebuie să fi arătat în ochii lor când m-au tras afară din 


VP - 127 


mlaștină: cu bustiera dată într-o parte și sutienul gri și vechi la 
vedere, roșie la față și transpirată. De asemenea, sunt 
conștientă de cât de izolaţi suntem aici. Ei doi și eu singură. 

— Mulţumesc, băieți, le spun și urăsc tremurul vocii mele. Eu 
cred că am s-o apuc acum spre Folly. 

— Da, rostește Duncan tărăgănat. Trebuie să te speli de toată 
mizeria asta, pentru mai târziu. 

Și nu-mi dau seama dacă nu cumva interpretez exagerat 
situația sau dacă, într-adevăr, cuvintele lui conţin o aluzie. 

Pornesc către Folly. Merg cât de repede pot, udă leoarcă la 
picioare, dar atentă totodată pe unde calc. Deodată, simt că îmi 
doresc enorm să fiu din nou înăuntru și, da, din nou lângă 
Charlie. Să mă îndepărtez cât mai mult posibil de mlaștină. Şi, 
sinceră să fiu, de salvatorii mei. 


VP - 128 


AOIFE 


Organizatoarea nuntii 


Stau la birou și parcurg atent planurile pentru ziua de azi. Îmi 
place biroul ăsta. Sertarele sale sunt pline de amintiri. Fotografii, 
cărți poștale, scrisori - hârtie îngălbenită de trecerea anilor, 
mâăzgăleli de copii. 

Deschid radioul, să ascult prognoza meteo. Prindem aici 
câteva posturi din Galway. 

— Pentru după-amiază sunt prevăzute rafale de vânt, anunţă 
meteorologul. Datele disponibile despre viteza vântului sunt 
contradictorii, dar putem afirma cu precizie că va fi afectată o 
mare parte din Connemara și zona de vest a Galway-ului, în 
special insulele și litoralul. 

— Nu sună bine, spune Freddy, care vine și se așază în 
spatele meu. 

Ascultăm în continuare, în timp ce meteorologul anunţă că 
rafalele vor lovi în special după ora 17. 

— Până atunci, vor fi cu toţii la adăpost, în marchiză, spun eu. 
Și ar trebui să reziste cu bine, chiar și la vânturi puternice. Așa 
că nu avem de ce să ne facem griji. 

— Dar sistemul electric? întreabă Freddy. 

— E destul de rezistent, nu? Numai să nu avem parte de o 
furtună în toată legea. Dar nu s-a anunţat nimic despre asta. 

Ne-am trezit în zori. Freddy a tras chiar o fugă pe continent 
împreună cu Mattie, să aducă niște provizii de ultim moment, în 
timp ce eu am verificat să fie totul în regulă pe aici. Florarul 
urmează să sosească din clipă în clipă, să aranjeze în capelă și 
în marchiză buchetele de flori sălbatice specifice zonei: 
albăstrele, orhidee sălbatice pestrițe și iriși-de-câmp. 

Freddy se întoarce în bucătărie pentru ultimele retușuri ale 
felurilor de mâncare pe care le poate prepara în avans: tartine și 
gustări, apetitive reci din pește cumpărat de la Afumătoria 
Connemara. Pentru soţul meu, mâncarea este o pasiune. Poate 
discuta despre un fel conceput de el așa cum un mare muzician 
vorbește despre o compoziţie. | se trage din copilărie; el susține 


VP - 129 


că acesta este efectul faptului că nu a avut o alimentaţie prea 
bogată când era mic. 

Mă îndrept spre marchiză. E amplasată pe aceeași bucată de 
teren ceva mai înaltă pe care se găsesc și capela și cimitirul, la 
vreo 50 de metri est de Folly, pe o fâșie de uscat mărginită în 
stânga și în dreapta de mlaștină, în faţa mea aud o agitaţie 
frenetică și apoi îi zăresc: iepuri-de-câmp tresar speriaţi din 
„formele” lor, din scobiturile pe care și le fac în iarba neagră, 
drept adăposturi. Aleargă înaintea mea o vreme, fluturându-și 
cozile albe, împingând cu picioarele puternice, apoi virează în 
iarba înaltă de pe partea cealaltă și dispar. În folclorul galic, 
iepurii-de-câmp își pot schimba forma; uneori, când îi văd aici, 
mă gândesc la sufletele morţilor de pe Inis An Amplora, 
materializându-se încă o dată ca să alerge prin iarba sălbatică. 

In marchiză, mă pun pe treabă, alimentând instalaţia de 
încălzire și făcând ultimele retușuri pe mese: meniurile pictate 
manual în acuarelă, șervețelele de in trecute prin inele de argint 
masiv, gravate individual cu numele invitaţilor, inele pe care le 
vor lua apoi acasă. Va fi un contrast izbitor între rafinamentul 
acestor mese frumos aranjate și vremea aprigă de afară. Mai 
târziu, după ce le vom aprinde, își vor răspândi mireasma 
lumânările nu tocmai ieftine aduse cu barca de la Atelierul Cloon 
Keen, un parfumier exclusivist din Galway. 

Marchiza tremură în jurul meu în timp ce fac verificările. E 
uimitor când te gândești că, peste câteva ore, acest spaţiu gol 
cu ecou se va umple de oameni. Luminile de aici sunt galbene, 
mohorâte, prin comparaţie cu lumina rece, puternică, de afară, 
dar în seara asta, întreaga structură va străluci ca un felinar de 
hârtie înălțat pe cerul nopţii. Oamenii de pe continent vor putea 
privi peste ape și vor vedea că se întâmplă ceva extraordinar pe 
Inis An Amplbra - insula despre care toţi spun că este un loc 
mort, bântuit, care există parcă doar în trecut. Dacă am să-mi 
fac treaba cum trebuie, această nuntă îi va face, cu siguranţă, 
să vorbească despre insulă la timpul prezent. 

— Cioc, cioc! 

Mă întorc. E mirele. Are o mână ridicată și se preface că 
ciocănește în clapeta cortului ca și cum ar fi o ușă adevărată. 

— Caut doi cavaleri rătăcitori, spune el. Ar trebui să ne 
îmbrăcăm costumele de dimineaţă. l-ai văzut cumva? 

— Oh, spun eu. Bună dimineaţa! Nu, nu cred. Ai dormit bine? 


VP - 130 


Tot nu-mi vine să cred că e el, în carne și oase, Will Stater. Eu 
și Freddy ne-am uitat la Supraviețuiește nopții încă de la primul 
episod. N-am pomenit de asta nici mirelui, nici miresei, ca să nu- 
și facă griji că am putea fi niște superfani înrăiţi care o să creeze 
situaţii jenante și pentru noi, și pentru ei. 

— Bine! spune el. Foarte bine. 

Arată grozav în realitate, mai ceva decât la televizor. Întind 
mâna să îndrept o furculiță, ca să nu observe cum casc gura la 
el. Se vede că a fost dintotdeauna un tip frumos. Unii oameni 
sunt penibili și nedezvoltaţi în copilărie, dar ajung să fie niște 
adulţi atrăgători. Însă el își poartă frumusețea cu atâta ușurință 
și graţie! Presupun că se folosește de ea cu mare succes, fiindcă 
este, evident, foarte conștient de puterea sa. Cu fiecare 
mișcare, este ca și cum ai asista la funcţionarea unei mașinării 
bine unse, a unui animal în formă. 

— Mă bucur că te-ai odihnit bine, zic eu. 

— Ah, spune el, deși am dat peste o mică problemă în pat. 

— Hm? 

— O mână de alge sub pilotă. O glumiţă făcută de cavalerii de 
onoare. 

— O, Doamne! Îmi pare tare rău. Trebuia să mă chemi pe 
mine sau pe Freddy. Am fi rezolvat problema, am fi schimbat noi 
așternuturile. 

— Nu ai de ce să-ţi ceri scuze, spune el, cu același surâs 
fermecător. Băieţii sunt băieţi, zice și ridică din umeri. Deși 
Johnno e cam mare pentru glume de-astea. 

Se apropie de mine, suficient încât să-i simt parfumul. Fac un 
pas mic înapoi. 

— Arată grozav aici, Aoife. Impresionant! Ai făcut o treabă 
minunată. 

— Mulţumesc. 

Tonul meu nu invită la continuarea conversației. Dar îmi 
imaginez că Will Stater nu e învăţat ca oamenii să nu-și 
dorească să vorbească cu el. Imi dau seama, când nu se mișcă 
din loc, că s-ar putea să ia concizia mea ca pe o provocare. 

— Deci care e povestea ta, Aoife? întreabă el, cu capul 
aplecat într-o parte. Nu vă este urât să locuiţi doar voi doi aici? 

Oare îl interesează cu adevărat sau doar se preface? De ce l- 
ar preocupa persoana mea? Ridic din umeri. 


VP - 131 


— Nu, nu chiar. Eu sunt oricum o singuratică. Pe timpul iernii, 
e mai mult o chestie de supravieţuire, ca să fiu sinceră. Verile 
sunt, de fapt, motivul pentru care rămânem aici. 

— Dar cum aţi ajuns aici? 

Pare realmente curios. E genul de om care te face să crezi că 
e fascinat de fiecare vorbă a ta. Presupun că asta contribuie la 
farmecul lui. 

— Veneam aici în vacanţele de vară, când eram mică. 
Veneam cu toată familia. 

Nu vorbesc prea des despre acele vremuri. Deși aș putea să-i 
povestesc multe. Despre îngheţata ieftină pe băț, cu aromă de 
căpșuni, pe care o mâncam pe plajele de nisip alb, despre felul 
cum îmi înroșea buzele și limba. Despre ochiurile de apă de pe 
partea cealaltă a insulei, despre felul în care cotrobăiam prin 
plasele noastre, cu mișcări nerăbdătoare, scoțând la iveală 
creveţi și crabi mici, translucizi. Despre cum ne împroșcam cu 
apa de mare turcoaz în golfurile liniștite, până când ne 
obișnuiam cu temperatura ei ca gheaţa. N-am să-i povestesc 
nimic din astea, evident: nu se cuvine. Este esențial să mențin o 
distanță între mine și invitați. 

— Ah, spune el. Nu mi s-a părut că ai același accent ca 
localnicii. 

Mă întreb la ce se aștepta. Mno, bună zâua și servus, servus 
sau la trifoi cu patru foi și spiriduși? 

— Nu, spun eu. Am accent de Dublin, care, probabil, nu e atât 
de pronunţat. Dar am locuit în mai multe zone. Când eram mică, 
călătoream des din cauza meseriei tatălui meu - era profesor 
universitar. Am stat în Anglia o vreme... chiar și în State, o 
perioadă. 

— L-ai cunoscut pe Freddy în străinătate? El e englez, nu? 

Este, în continuare, extrem de interesat, extrem de 
fermecător. Mă stânjenește. Mă întreb ce vrea să afle mai exact. 

— Eu și Freddy ne cunoaștem de foarte mult timp, îi spun. 

Îmi zâmbește cu șarm, curios. 

— E iubitul tău din copilărie? 

— Poţi spune și-așa. 

Totuși nu este chiar adevărat. Freddy e cu câţiva ani mai 
tânăr ca mine și, înainte de asta, am fost prieteni. Sau poate 
prieteni nu e cel mai potrivit cuvânt, ci, mai degrabă, am 
funcţionat ca o barcă de salvare unul pentru celălalt. Se 


VP - 132 


întâmpla la scurtă vreme după ce mama a devenit doar o 
fantomă a femeii care a fost cândva. Și cu câţiva ani înainte ca 
tata să facă infarct. Dar n-am de gând să-i povestesc toate 
astea mirelui. Mai presus de toate, în meseria noastră, e 
important să nu pari niciodată prea uman, prea vulnerabil. 

— Înţeleg, spune el. 

— Acum, reiau eu, înainte să apuce să formuleze următoarea 
întrebare, oricare ar fi fost ea. Dacă nu te deranjează, ar fi bine 
să mă ocup de toate astea. 

— Firește, spune el. Avem niște petrecăreţi în toată regula în 
seara asta, Aoife. Sper să nu facă prea mare dezastru. 

Își trece mâna prin păr și îmi zâmbește într-un mod care se 
vrea a fi mâhnit și, totodată, cuceritor. Dinţii lui sunt foarte albi. 
Atât de albi, încât mă întreb dacă și-i albește în mod special. 

Apoi se apropie și mai mult și îmi pune o mână pe umăr. 

— Faci o treabă fantastică, Aoife. Îți mulțumesc! 

Își lasă mâna să zăbovească un pic cam mult, încât îi simt 
căldura palmei prin cămașă. Și îmi dau seama brusc că nu 
suntem decât noi doi în tot acest spațiu mare, cu ecou. 

Îi zâmbesc - în modul cel mai politicos și profesionist cu 
putinţă - și fac un mic pas în lateral. Un tip ca el este, probabil, 
foarte sigur de forța sexualităţii sale. La început, pare 
fermecătoare, dar, dincolo de ea, se ascunde ceva mai sumbru, 
mai complicat. Nu cred că e literalmente atras de mine, nimic 
de genul ăsta. Își pune mâna pe umărul meu pentru că poate. E 
posibil să interpretez cam mult lucrurile. Dar mi se pare că în 
felul ăsta mi-a reamintit că el este stăpânul, că lucrez pentru el. 
Că trebuie să joc după cum îmi cântă. 


VP - 133 


NOAPTEA NUNȚII 


Acum 


Echipa de căutare pornește în noapte. Numaidecât, vântul îi ia 
cu asalt, urlând cu furie. Făcliile de parafină tremură și șuieră, 
amenințând să se stingă. Ochii li se umplu de lacrimi, urechile le 
ţiuie. Înaintează cu greu împotriva vântului, cu capetele plecate, 
ca și cum ar străbate o materie solidă. Adrenalina le aleargă 
prin vene, sunt doar ei, față în față cu natura. Retrăiesc un 
sentiment din copilărie - profund, nenumit, sălbatic -, amintirea 
tulburătoare a unor nopţi nu cu mult diferite de aceasta. Ei 
împotriva întunericului. 

Înaintează încet. Fâșia lungă de pământ dintre Folly și 
marchiză, mărginită în stânga și-n dreapta de turbă: de aici își 
vor începe căutarea. Strigă: 

— E cineva acolo? 

Și: 

— A păţit cineva ceva? 

Și: 

— Ne aude cineva? 

Niciun răspuns. Vântul pare să le înghită vocile. 

— Poate ar fi cazul să ne despărțţim! strigă Femi. Să grăbim 
căutarea. 

— Eşti nebun? răspunde Angus. Când de jur-împrejur e 
mlaștină? Niciunul din noi nu știe de unde să înceapă. Mai ales 
pe întuneric. Nu mi-e... nu mi-e frică. Dar nici n-am de gând, mă 
înțelegeţi... să mă bag singur în căcat. 

Așa că rămân aproape unul de celălalt, la distanţă de un braţ. 

— A ţipat probabil din răsputeri, strigă Duncan. Chelneriţa. De 
s-a făcut auzită pe vremea asta. 

— Cred că a fost îngrozită, strigă Angus. 

— Ție ţi-e frică, Angus? 

— Nu. Scutește-mă, Duncan! Doar că... nu se vede aproape 
nimic... A 

Cuvintele sale se pierd în bătaia vântului feroce. Intr-o ploaie 
de scântei, două dintre făcliile de parafină se sting ca niște 


VP - 134 


lumânări de tort. Purtătorii lor le păstrează în continuare, 
întinzându-le ca pe niște săbii. 

— De fapt, strigă Angus. Poate că mi-e puţin frică. E chiar atât 
de rușinoasă chestia asta? Poate că nu-mi face plăcere să fiu 
aici, pe furtuna asta nenorocită și... și nici nu ard de nerăbdare 
să dau peste ce-om da... 

E întrerupt de un urlet de panică. Se întorc ridicând torțele și îl 
văd pe Pete bătând aerul cu mâinile, cu un picior în mlaștină. 

— Prostu’ naibii! strigă Duncan, te-ai abătut de la cărarea 
uscată. 

Se simte ușurat totuși, toţi se simt. Pentru o clipă, au crezut 
că Pete descoperise ceva. 

Îl trag afară. 

— lisuse, strigă Duncan, în timp ce Pete, eliberat, se târăște în 
coate și-n genunchi la picioarele lor, ești al doilea pe ziua de azi 
pe care-l salvez. Eu și Femi am găsit-o dimineaţă pe nevasta lui 
Charlie guițând ca o scroafă în mlaștina asta blestemată. 

— Cadavrele... geme Pete, cadavrele din mlaștină... 

— Hai, fii bărbat, Pete! striga Duncan furios. Nu fi idiot! zice și 
își apropie făclia de chipul lui Pete, după care se întoarce spre 
ceilalți. Uitaţi-vă în ochii lui... o ia razna. Știam eu. De ce l-am 
luat și pe el? E ca o tinichea de coadă, la dracu'! 

Se simt cu toţii ușuraţi când Pete tace. Nimeni nu mai aduce 
vorba despre cadavre. E o poveste din popor, știu asta. O pot 
ignora - deși cu mai multă greutate decât ar fi făcut-o pe 
lumină, când li s-ar fi părut totul mult mai familiar. Dar nu pot 
ignora scopul misiunii lor, eventuala descoperire. Pericolul este 
unul real; zona le este necunoscută și întunericul e perfid. Abia 
acum încep să-și dea seama pe deplin. Să înţeleagă cât de 
nepregătiţi sunt. 


VP - 135 


JULES 


Mireasa 


Mai devreme, în aceeași zi 


Deschid ochii. Ziua cea mare. 

N-am dormit prea bine aseară, iar când am reușit să aţipesc, 
am avut un vis straniu: am intrat în capelă și zidurile se făceau 
ruină în jurul meu. M-am trezit cu un sentiment ciudat, de 
neliniște. Puţină paranoia de la mahmureală, fără îndoială. Și 
sunt sigură că încă simt duhoarea persistentă a algelor, chiar 
dacă au fost aruncate de câteva ore bune. 

Will s-a mutat în camera liberă, prima concesie făcută de 
dragul tradiţiei, dar îmi dau seama că mi-aș dori să fie aici. N- 
are importanţă. Adrenalina și puterea voinţei mă vor ajuta s-o 
scot cu bine la capăt: altfel, nu se poate. 

Mă uit la rochie, agăţată pe un umeraș cu burete. Aripile foliei 
de protecție dansează ușor, încoace și încolo, sub adierea unei 
brize misterioase. M-am învățat deja cu curenţii de aer care 
circulă nu se știe cum prin castelul ăsta, în ciuda ușilor și 
ferestrelor închise. Se învârtejesc și colindă prin jur, îţi mângâie 
ceafa, îți stârnesc fiori pe șira spinării cu atingerea lor blândă ca 
a unor degete. 

Sub halatul de mătase port lenjerie aleasă special pentru ziua 
de azi de la Coco de Mer. Cea mai delicată dantelă Leavers cu 
putinţă, fină ca pânza de păianjen, de un crem adecvat pentru o 
mireasă. Foarte tradiționala la prima vedere. Dar chiloţii au un 
rând de mici nasturi din sidef, în așa fel încât pot fi desfăcuțţi 
complet. Drăguţi și foarte obraznici, totodată. Știu că lui Will îi 
va face plăcere să îi descopere, mai târziu. 

Tremurul unei mișcări în dreptul ferestrei îmi atrage atenţia. 
Dedesubt, pe stânci, o zăresc pe Olivia. Poartă același pulover 
lăbărțat și aceiași blugi rupţi ca ieri; se îndreaptă, în picioarele 
goale, către margine, unde marea se izbește de stâncile de 
granit, declanșând explozii uriașe de spumă albă. De ce naiba 
nu se pregătește, așa cum ar trebui? Ține capul plecat, are 

VP - 136 


umerii căzuţi și părul strâns într-o coadă împletită, care îi fâlfâie 
în vânt. La un moment dat, se apropie atât de tare de margine, 
de forţa sălbatică a mării, că mi se pune un nod în gât. Ar putea 
cădea și n-aș apuca să cobor la timp, s-o salvez. S-ar putea 
îneca, iar eu nu aș avea cum să o ajut. 

Bat în geam, dar cred că mă ignoră - sau, tot ce e posibil, nu 
mă poate auzi din cauza valurilor. Din fericire însă, s-a 
îndepărtat puţin de panta stâncoasă. 

În fine! N-am de gând să-mi mai bat capul cu ea. E cazul să 
mă apuc serios de treabă. Aș fi putut să apelez cu ușurință la un 
make-up artist, care să fie adus cu barca de pe continent, însă 
nici în ruptul capului n-am să mă las pe mâna altcuiva într-o zi 
atât de importantă. Dacă Kate Middleton se machiază singură, 
atunci pot s-o fac și eu cel puţin la fel de bine. 

Dau să-mi iau trusa de machiaj, dar, din cauza unui tremur 
surprinzător al mâinii, o scap și se împrăștie pe podea. Băga-mi- 
aș! Eu nu sunt niciodată așa neîndemânatică. Am cumva... 
emoţii? 

Mă uit în jos la conţinutul revărsat, la tuburile de ruj și rimel, 
aurii, strălucitoare, care se rostogolesc, încercând să evadeze, la 
recipientul răsturnat din care se scurge pudra autobronzantă. 

Acolo, chiar în mijloc, zace o bucăţică împăturită de hârtie, 
ușor înnegrită de funingine. La vederea ei, îmi îngheaţă sângele 
în vine. Mă uit la ea, incapabilă să întorc privirea. Cum este 
posibil ca un lucru atât de mic să fi ocupat un spaţiu atât de 
mare în mintea mea în ultimele două luni? 

De ce naiba l-am păstrat? 

Îl despăturesc, deși nu e nevoie: cuvintele mi s-au întipărit în 
memorie. 


Will Stater nu e tipul care pare. E un prefăcut și un mincinos. 
Nu te mărita cu el! 


Sunt sigură că e mâna unui ciudat oarecare. Will primește 
mereu scrisori de la străini care au impresia că-l cunosc, că știu 
totul despre viața lui. Câteodată mă includ și pe mine în nebunia 
lor. Îmi amintesc că au apărut pe internet vreo două poze cu 
noi. Will Stater, la cumpărături cu iubita lui, Julia Keegan. Era o 
zi moartă pentru Mai/ Online, fără îndoială. 


VP - 137 


Chiar dacă știam - știam - că e o idee proastă, tot am derulat 
pagina până la secțiunea de comentarii din partea de jos. 
Dumnezeule! Mai văzusem și cu altă ocazie atâta ură, dar când 
e îndreptată spre tine, pare extrem de otrăvitoare și, mai ales, 
personală. Ca și cum aș fi intrat din întâmplare într-o cameră în 
care răsună gândurile mele cele mai îngrozitoare despre mine 
însămi. 


— Doamne, dar asta chiar se crede mare sculă? 


— Arată ca o c*rvă în toată regula, dacă mă întrebi pe 
mine. 

— Vai, fată, tu n-ai auzit că n-ar trebui să te măriţi cu un 
bărbat care are picioarele mai subțiri ca ale tale? 

— Will! Te iubim! Alege-mă pe mine mai degrabă :) :) :) 
Nu te merită... 

— Băga-mi-aş nu suport nici să mă uit la ea. Vacă 
snoabă. 


Aproape toate comentariile erau așa. Nu mi-a venit să cred că 
există atâția oameni, complet străini, capabili să mă urască în 
halul ăsta. Am continuat să derulez până am ajuns la câţiva care 
mă susțineau: 


— Pare fericit. E potrivită pentru el! 


— Apropo, ea e tipa care deţine The Download - site-ul 
meu preferaaat. Vor face o pereche frumoasă. 


Chiar și persoanele amabile mi-au creat un sentiment de 
neliniște pentru că mă cunoșteau - aveam senzaţia că unii 
păreau să-l cunoască și pe Will. Se simțeau îndreptăţite să 
comenteze ce e bine pentru el. Will nu e cunoscut chiar de toată 
lumea. Dar, la cât e el de celebru, tot nu scapi de lucruri de- 
astea, pentru că nu te poți ridica deasupra oamenilor care cred 
că au drept de proprietate asupra lui. 

Biletul este diferit însă de comentariile online. E mai intim. A 
fost lăsat în cutia poștală, fără timbru, ceea ce înseamnă că a 
fost adus personal. Cine l-a scris știe unde locuim. El sau ea a 
trebuit să vină la apartamentul nostru din Islington - care a fost, 
până de curând, când s-a mutat Will, locuinţa mea. Destul de 


VP - 138 


improbabil să fi fost lăsat de vreun ciudat. Sau, dimpotrivă, s-ar 
putea să fie mâna unui ciudat absolut. 

Dar ar putea fi cineva cunoscut. Poate chiar cineva care va 
sosi azi pe insulă. În noaptea în care am primit biletul, l-am 
aruncat în șemineu. După câteva secunde, l-am scos de-acolo și 
m-am fript la încheietura mâinii, încă mai am semnul - o pecete 
roz, lucioasă, reliefată pe piele. De fiecare dată când văd 
semnul, mă gândesc la bilet, la locul în care l-am ascuns. Cinci 
cuvinte: 


Nu te mărita cu el! 


ÎI rup în două. ÎI mai rup o dată și încă o dată, până îl 
transform în confetti. Dar nu e suficient. Îl duc în baie și trag 
apa, urmărind atent vârtejul din vasul de toaletă până dispar și 
ultimele bucățele de hârtie. Mi le imaginez străbătând 
canalizarea,  revărsându-se în Atlantic, oceanul care ne 
înconjoară. Gândul mă tulbură mai mult decât ar fi, probabil, 
cazul. 

În orice caz, am scăpat de el. Gata! Nu vreau să mă mai 
gândesc la el vreodată. Îmi iau peria de păr, ondulatorul de 
gene, rimelul: rastelul meu de arme, tolba mea. 

Astăzi mă căsătoresc și va fi grozav, la naiba! 


VP - 139 


NOAPTEA NUNȚII 


Acum 


— Dumnezeule, e greu să înaintezi în condiţiile astea! zice 
Duncan ridicând o mână ca să-și protejeze faţa de vântul 
mușcător și gesticulând cu cealaltă, în care ţine făcilia, 
declanșând o ploaie de scântei. Voi vedeți ceva? 

— Nu, strigă Femi. Dar cred că ne apropiem. 

Să se apropie de ce anume? Asta este întrebarea care le stă 
pe creier. 

Fiecare din ei își amintește cuvintele chelneriței. Un cadavru. 
Orice bucată de turbă sau denivelare este o sursă potenţială de 
oroare. Torțele pe care le ţin în fața lor nu le sunt de prea mare 
ajutor. Ele nu reușesc altceva decât să accentueze întunericul 
nopții. 

— Parcă suntem iarăși la școală, le strigă Duncan celorlalţi. 
Furișându-ne prin întuneric. Se bagă cineva la Supraviețuirea? 

— Nu fi ticălos, Duncan! strigă Femi. Ai uitat ce căutăm? 

— Mda, mă rog. Presupun că nu-i putem zice Supraviețuirea. 

— Nu mi se pare amuzant, strigă Femi. 

— Bine, Femi! Calmează-te! Am încercat și eu să destind 
atmosfera. 

— Da, dar nu cred că e momentul potrivit. 

Duncan se întoarce pe călcâie spre el. 

— Sunt aici și căutăm împreună, nu-i așa? Stăm mai bine 
decât nenorociţii ăia lași care au rămas în marchiză. 

— Supravietuirea nu avea oricum niciun haz, strigă Angus. N- 
am dreptate? Acum îmi dau seama. M-am... m-am săturat să mă 
prefac că a fost cine știe ce distracţie. A fost o porcărie 
cumplită. Putea să moară cineva... de fapt, a și murit cineva. lar 
școala a tolerat chestia asta în continuare... 

— A fost un accident, intervine Duncan. Când a murit puștiul 
ăla. Nu a fost din cauza Supraviețuirii. 

— Serios? îi strigă Duncan la rândul său. De unde ţi-ai dat 
seama? Doar pentru că tu te dădeai în vânt după prostiile alea? 
Știu că-ţi făcea mare plăcere, când îţi venea rândul, să-i bagi în 


VP - 140 


sperieţi pe băieţii mai mici. Dar acum nu mai poți fi un huligan 
sadic, nu-i așa? Pun pariu că n-ai mai trăit senzaţii așa tari de 
când... 

— Băieți, strigă Femi, pacifistul de serviciu. Acum nu e 
momentul. 

Pentru o vreme tac toţi, continuându-și drumul prin întuneric, 
singuri cu gândurile lor. Niciunul dintre ei nu a ieșit vreodată 
afară pe o vreme ca asta. Vântul bate în rafale. Câteodată, se 
potolește suficient încât să-i lase să-și adune gândurile. Dar nu 
face altceva decât să pregătească viitorul asalt: un murmur 
continuu, ca sunetul a mii de insecte care roiesc. În momentele 
de apogeu se transformă într-un hăulit, care se aseamănă 
îngrozitor cu ţipătul unui om, o reverberaţie a urletului 
chelneriței. Vântul face să tremure carnea de pe ei, îi orbește, 
umplându-le ochii de lacrimi. Le scrâșnesc dinţii în gură din 
cauza lui - și sunt cu toţii pradă lui. 

— Pare ireal, nu-i așa? 

— Ce-ai spus, Angus? 

— Păi, știi tu - acum un minut eram cu toţii în marchiză, 
țopăiam de colo, colo, mâncam tort. Și acum căutăm... își face 
curaj și spune cu voce tare: un cadavru. Ce crezi că s-a 
întâmplat? 

— Incă nu știm ce căutăm, răspunde Duncan. Ne bazăm doar 
pe ce-a spus copila aia. 

— Mda, dar părea destul de sigură... 

— Ei bine, strigă Femi, erau o grămadă de oameni beţi. 
Lumea și-a făcut serios de cap. Nu e greu de imaginat, nu-i așa? 
Cineva a ieșit din marchiză, a luat-o creanga și a suferit un 
accident... 

— N-o fi cumva amicul Charlie? sugerează Duncan. Era în 
ultimul hal. 

— Îhî, strigă Femi, arată groaznic! Dar după tot ce i-am făcut 
la petrecerea burlacilor... 

— Cu cât vorbim mai puţin despre asta, cu atât mai bine, 
Fem. 

— Dar pe mireasă a văzut-o cineva mai devreme? strigă 
Duncan. Se mai gândește și altcineva la ce mă gândesc eu? 

— La ce? răspunde Angus. Că încerca să... știi tu... 


VP - 141 


— Să-și facă felul? strigă Duncan. Da, și eu cred asta. S-a 
purtat cam straniu încă de când am sosit, nu? E o dezaxată, cu 
siguranţă. Nu m-ar mira să fi făcut vreo pros... 

— Vine cineva, strigă Pete, întrerupându-l și arătând cu 
degetul spre bezna din spatele lor, vine cineva după noi... 

— Of, mai taci, puicuţță, se întoarce Duncan spre el. 
Dumnezeule, m-a-nnebunit! Ar trebui să-l ducem înapoi până la 
marchiză. Pentru că jur... 

— Nu, zice Angus și vocea îi tremură. Are dreptate. E cineva 
acolo... 

Ceilalţi se întorc să se uite și ei, mișcându-se stângaci în cerc, 
încercând să-și înăbușe neliniștea. Tac toţi și privesc în urma lor, 
în noapte. 

O lumină se leagănă în întuneric. Ridică și ei făcliile, întind 
gâtul să vadă ce este. 

— Ah, strigă Duncan, ușurat într-o oarecare măsură. E tipu- 
ăla... ăla gras, soţul organizatoarei. 

— Dar stai, spune Angus. Ce are... în mână? 


VP - 142 


OLIVIA 


Domnişoară de onoare 


Cu câteva ore mai devreme 


Mă uit pe fereastră la bărcile care aduc invitații pe insulă, 
deocamdată doar niște forme întunecate în depărtare, dar care 
se apropie tot mai mult. În curând, va începe totul. Ar trebui să 
mă pregătesc și Dumnezeu mi-e martor că m-am sculat cu 
noaptea în cap. 

Când m-am trezit, mă durea pieptul, capul îmi pulsa și am 
ieșit afară să iau o gură de aer. Dar acum stau în camera mea, 
în sutien și chiloţi. Nu mă pot mobiliza să mă îmbrac cu rochia. 
Am găsit o mică pată roșiatică pe mătasea deschisă la culoare 
în locul în care mi-am făcut acea mică incizie; am sângerat, 
probabil, când am probat-o. Slavă Domnului că Jules n-a 
observat. Sigur făcea o criză dacă o remarca. Am spălat-o la 
chiuveta din hol, cu apă rece și săpun. Pata a ieșit aproape 
complet, mulțumesc cerului! A mai rămas doar o pată mică 
rozalie, ceva vag mai închis la culoare decât materialul rochiei, 
ceva ca o amintire. 

M-a făcut să mă gândesc din nou la sângele din urmă cu 
câteva luni. Nu știam că poate curge atât de mult. Dar îl văd 
încă, cu pleoapele închise. 

Mă uit din nou pe fereastră, mă gândesc la oamenii care 
sosesc. Locul ăsta mi-a stârnit claustrofobia din primele clipe, 
m-a făcut să simt că nu există nicio scăpare, niciun refugiu... dar 
astăzi va fi și mai rău. În mai puţin de o oră, Jules va trimite 
după mine și va trebui să pășesc spre altar în faţa ei, și toată 
lumea va fi cu ochii pe noi. După care, va trebui să vorbesc cu 
toţi oamenii ăștia - rude, străini. Nu cred că am să pot. Brusc, 
simt că nu mai pot respira. 

Îmi amintesc de singurul moment în care m-am simţit ceva 
mai bine, adică noaptea trecută în peșteră, când am vorbit cu 
Hannah. N-am fost în stare să discut cu nimeni așa cum am 
făcut-o cu ea: nici cu prietenii mei, cu nimeni. Nu știu ce are 

VP - 143 


special. Poate faptul că și ea face notă discordantă printre 
ceilalți, poate că și ea încearcă, la rândul ei, să se ascundă de 
ceilalţi. 

Aș putea merge s-o caut pe Hannah. Acum aș putea să 
vorbesc cu ea, cred. Să-i povestesc totul. Să-mi deschid sufletul. 
Gândul acesta mă ameţește, mă face să-mi vină rău. Dar poate, 
în același timp, mă va face să mă simt mai bine - voi scăpa de 
senzaţia că nu pot să respir. 

Îmi tremură mâinile în timp ce îmi trag pe mine blugii și 
puloverul. Dacă mă destăinui ei, nu mai există cale de 
întoarcere. Dar cred că m-am hotărât. Cred că trebuie s-o fac, 
înainte s-o iau razna complet. 

Mă furișez afară din cameră. Îmi simt inima în gât, îmi bate 
atât de puternic încât aproape că nu mai pot să înghit. Trec tiptil 
prin sufragerie, urc scările. Sper să nu mă întâlnesc cu nimeni - 
altfel, știu că am să las totul baltă. 

Camera lui Hannah este la capătul coridorului lung, cred. Pe 
măsură ce mă apropii, disting murmurul în creștere al vocilor 
dinăuntru. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, Han! îl aud. Eşti de-a 
dreptul ridicolă. 

Ușa este întredeschisă. Mă strecor mai aproape. N-o zăresc pe 

Hannah, în schimb îl pot vedea pe Charlie, îmbrăcat doar într-o 
pereche de boxeri, care se ţine de marginea comodei cu pumnii 
strânși, de parcă ar încerca să-și stăpânească furia. 
_ Mă opresc brusc. Simt că asist la ceva interzis, că îi spionez. 
In prostia mea, nu m-am gândit că ar putea fi și Charlie acolo - 
Charlie, de care am fost stânjenitor de îndrăgostită în 
adolescenţă. 

Nu pot s-o fac. Nu pot să mă duc și să bat la ușă, s-o rog pe 
Hannah să iasă, să stăm puţin de vorbă... nu acum, când sunt 
pe jumătate dezbrăcaţi și e clar că sunt în toiul unei certe. 

Apoi simt că-mi sare inima din piept când o altă ușă se 
deschide în spatele meu. 

— Oh, bună, Olivia! 

E Will. E îmbrăcat cu pantalonii de la costum și o cămașă albă, 
descheiată, lăsând să se vadă pieptul bronzat și musculos. Mă 
uit repede în altă parte. 

— Mi s-a părut mie că aud pe cineva, spune el și se încruntă. 
Ce cauţi la etaj? 


VP - 144 


— N... nimic, spun sau cel puţin încerc s-o fac, pentru că nu 
scot aproape niciun sunet, doar o șoaptă răgușită. 

Fac stânga împrejur și plec. 

Întoarsă în cameră, mă așez pe pat. Am dat-o în bară. E prea 
târziu. Am ratat ocazia. Ar fi trebuit să-i povestesc aseară lui 
Hannah. 

Mă uit pe fereastră la bărcile care se apropie: din ce în ce mai 
mult. Simt că aduc ceva rău odată cu ele. Dare o prostie. Pentru 
că este deja aici, nu? Eu sunt. Eu sunt răul. Faptele mele. 


VP - 145 


AOIFE 


Organizatoarea nuntii 


Sosesc invitaţii. Îi urmăresc apropiindu-se, de pe debarcader, 
unde am ieșit să-i întâmpin. Zâmbesc și dau din cap, încercând 
să am un aer distins. Port o rochie simplă, bleumarin, și o 
pereche de pantofi joși, cu tălpile-platformă. O ţinută elegantă, 
dar nu prea elegantă. Nu se cuvine să fiu confundată cu vreuna 
dintre invitate. Deși n-ar fi trebuit să-mi fac astfel de griji. Este 
limpede că au făcut cu toţii un efort uriaș la capitolul 
îmbrăcăminte: cercei strălucitori și tocuri dureros de înalte, 
poșetuțe și haine de blană naturală (o fi vară, dar, la urma 
urmei, în Irlanda verile sunt reci). Ba zăresc chiar și câteva 
jobene. Presupun că, atunci când gazdele tale sunt proprietara 
unei reviste de modă și un star de televiziune, trebuie să ridici 
ștacheta. 

Invitaţii coboară pe țărm în grupuri de câte 30 și ceva de 
persoane. Observ cum măsoară insula cu privirea și sentimentul 
de mândrie pe care îl au făcând asta. În total, vor fi 150 de 
oameni - o prezenţă foarte numeroasă pentru Inis An Ampl6ra. 

— Unde e cea mai apropiată toaletă? mă întreabă grăbit un 
bărbat verde la față, care trage de gulerul cămășii sale ca și 
cum l-ar strangula. 

De fapt, mai mulți invitaţi arată cam rău pentru hainele cu 
care s-au gătit. Totuși, momentan, apele, de un alb-argintiu - 
atât de strălucitoare încât cu greu le poţi privi -, nu sunt chiar 
atât de agitate. Imi protejez ochii, zâmbesc grațios și îi îndrum. 
Poate că la întoarcere ar fi bine să le ofer niște pastile puternice 
pentru răul de mare, în cazul în care vremea va fi atât de rea pe 
cât au anunţat la prognoza meteo. 

Îmi amintesc când am sosit prima dată aici, în copilărie, și am 
coborât la vechiul debarcader. Nu am avut rău de mare sau, cel 
puţin, nu mai ţin minte. Am pornit primii, urmărind cărarea și 
țipând ascuţit în timp ce treceam pe lângă valuri, iar apa se 
înălța în arcuri mari și ne uda până la piele. Îmi amintesc că ne 
prefăceam că fugim de un șarpe-de-mare uriaș. 


VP - 146 


În acel an, a fost o vară caldă pentru această zonă a lumii și 
ne-am uscat la soare. lar copiii sunt rezistenți. Ţin minte cum 
coboram în fugă pe plajă și intram în apă ca și cum n-ar fi fost 
mare lucru. Probabil, nu învăţasem încă să fiu prudentă cu 
marea. 

Din ultima ambarcaţiune coboară un cuplu elegant, cam la 60 
de ani. Îmi dau seama înainte să vină să se prezinte că sunt 
părinţii mirelui. Cred că el a moștenit frumusețea de la mama 
lui, la fel și pigmenţii, deși ea a încărunțit. Numai că nu are 
nimic din siguranţa mirelui. Ea îmi creează impresia că încearcă 
să se ascundă, chiar și prin felul în care e îmbrăcată. 

Trăsăturile tatălui mirelui sunt mai ascuţite, mai dure. Nu s-ar 
putea spune nicidecum că e un tip arătos, dar presupun că, din 
profil, ar putea fi comparat cu un împărat roman: sprâncenele 
înalte, arcuite, nasul acvilin, gura cu buze subțiri, ușor 
nemiloase. Are o strângere de mână foarte puternică, simt că 
oasele mici ale degetelor mele sunt strivite. Și are un aer 
important, ca al unui politician sau diplomat. 

— Dumneata trebuie să fii organizatoarea nunţii, îmi spune 
zâmbind, dar privirea lui e în gardă, evaluând lucrurile. 

— Așa este, spun eu. 

— Bun, bun, spune el. Sper că ne-ai rezervat un loc în primul 
rând la capelă. 

La nunta fiului său, e și firesc să fie așa. Dar cred că acest 
bărbat se așteaptă să i se ofere un loc de cinste la orice 
eveniment. 

— Bineînţeles, îi spun. Vă conduc chiar acum. 

— Ştii ce-i caraghios? îmi spune în timp ce ne îndreptăm spre 
capelă. Sunt director la o școală pentru băieţi. Și aproape un 
sfert din invitaţi au învăţat acolo, la Trevellyan's. E ciudat să-i 
văd acum oameni în toată firea. 

Zâmbesc, încercând politicos să mă arăt interesată: 

— l-aţi recunoscut pe toţi? 

— Pe majoritatea. Dar, nu, nu pe toţi. Doar personajele 
grandioase, cum le-ai numi dumneata, cred, spune el și 
chicotește. l-am văzut deja pe câţiva făcând feţe-feţe când m-au 
zărit. Am o reputaţie de profesor sever, adaugă și pare mândru 
de asta. l-a apucat, probabil, frica de Dumnezeu când au dat cu 
ochii de mine. 


VP - 147 


Sunt convinsă că așa este, mă gândesc eu. Mi se pare că îl 
cunosc de undeva pe omul ăsta, deși nu l-am mai văzut 
niciodată. Îl antipatizez instinctiv. 

După asta mă duc și îi mulțumesc lui Mattie, care a condus 
ultima barcă sosită. 

— Felicitări, îi spun. A mers totul ca la carte. Ai sincronizat 
lucrurile de minune. 

— Și tu ai făcut o treabă bună că ai reușit să convingi pe 
cineva să-și organizeze nunta aici. El e o celebritate, nu? 

— Și ea este o tipă importantă. 

Mă îndoiesc totuși că Mattie e la curent cu revistele online 
pentru femei. 

— În cele din urmă, le-am oferit o reducere consistentă, dar 
merită pentru reclama de care ne vom bucura, adaug. 

Încuviinţează din cap. 

— Va deveni notoriu locul ăsta, sunt convins. 

Se uită în largul mării, mijind ochii în lumina soarelui. 

— Am navigat cu ușurință în dimineaţa asta, povestește el. 
Dar va fi cu totul altfel mai târziu, să fii sigură. 

— Am urmărit prognoza, spun eu. E greu de crezut că vremea 
se va schimba, ţinând cont de soarele cu dinţi pe care îl avem 
acum. 

— Da, confirmă Mattie. Vântul se va înteți. Spre seară va fi 
rău tare. În larg, se clocește o furtună serioasă. 

— O furtună? întreb surprinsă. Credeam că va bate puţin 
vântul. 

Îmi aruncă o privire prin care îmi transmite părerea lui sinceră 
despre gușterii din Dublin - oricât de mult ar fi trecut din 
momentul sosirii noastre aici, eu și Freddy vom fi consideraţi 
mereu niște străini. 

— Nu-i nevoie de nu știu ce tip de la meteo, dintr-un studio 
din Galway, spune el. Folosește-ţi ochii! 

Întinde un deget și îl urmăresc indicându-mi o fâșie 
întunecată, departe, la orizont. Nu-s marinar, ca Mattie, dar 
chiar și eu pot să înțeleg că nu arată bine. 

— Poftim, spune Mattie triumfător. Uite și furtuna ta! 


VP - 148 


JOHNNO 


Cavalerul de onoare 


Eu și Will ne pregătim în camera liberă. Ceilalţi băieți ar trebui 
să ni se alăture dintr-o clipă în alta, așa că vreau mai întâi să 
apuc să spun ce aveam de gând. Nu mă pricep la chestii din 
astea, să vorbesc despre sentimentele mele. Dar încerc oricum, 
întorcându-mă spre Will: 

— Amice, voiam să-ți spun... ei bine, să știi, e o mândrie 
pentru mine să fiu cavalerul tău de onoare. 

— Nu m-am gândit niciun moment la altcineva, spune el. Doar 
știi bine. 

Mda, vezi tu, nu-s absolut convins că e adevărat. A fost un act 
cam disperat din partea mea. Fiindcă, poate greșesc, dar am 
avut impresia că, într-o vreme, Will a încercat să mă elimine din 
viața lui. De când a intervenit emisiunea aia de la televizor, 
rareori m-am mai văzut cu el. Nici măcar nu m-a anunţat de 
logodnă - am aflat din ziare. Și m-a durut treaba asta, n-am să 
mă prefac că nu. Așa că l-am sunat și i-am zis că vreau să-l scot 
în oraș, să bem ceva în cinstea evenimentului. 

Și așa, la un pahar, i-am spus. 

— Accept! Vreau să fiu cavalerul tău de onoare. 

Oare s-a simţit stânjenit atunci? Greu de spus în cazul lui Will 
- el este un delicat. După o scurtă pauză, a dat din cap și azis: 

— Mi-ai citit gândurile. _ 

N-a picat tocmai pe neașteptate. De fapt, îmi promisese. În 
copilărie, la Trevellyan's. 

— Ești cel mai bun amic al meu, Johnno, mi-a spus odată. 
Numero uno. Cavalerul meu de onoare. _ 

N-am uitat asta. Trecutul ne unește, pe mine și pe el. In 
realitate, cred că amândoi am știut că nu puteam fi decât eu 
cavaler de onoare. 

Mă uit în oglindă, îmi îndrept cravata. Costumul de rezervă al 
lui Will arată de căcat pe mine. De altfel, nici nu mă miră, ţinând 
cont că e cu vreo trei numere mai mic. Și de faptul că arăt 
nedormit de o noapte, ceea ce chiar e adevărat. Am început 


VP - 149 


deja să transpir în costumul de lână prea strâmt. Lângă Will, 
arăt și mai de căcat, pentru că hainele lui zici că i-au fost cusute 
direct pe trup de o ceată de îngeri, la dracu’! Și, într-un fel, chiar 
așa este, fiindcă și-a făcut costumul la comandă, pe Savile Row. 

— Nu arăt prea bine, spun eu. 

Eufemismul secolului. 

— iți meriţi pedeapsa, spune Will, pentru că ţi-ai uitat 
costumul. 

Râde de mine. 

— Mda, spun eu. Sunt un idiot. 

Râd și eu de mine. 

Am fost cu Will să-mi cumpăr un costum acum câteva 
săptămâni. El mi-a sugerat Paul Smith. Evident, toţi vânzătorii 
din magazin mă priveau de parcă voiam să fur ceva. 

— Este un costum bun, mi-a spus Will, probabil singurul care 
se compară cu cele de pe Savile Row. 

Imi plăcea cum îmi stătea cu el, fără discuţie. N-am avut 
niciodată un costum bun. Din școală n-am mai purtat haine 
elegante. Și îmi plăcea cum îmi aplatiza abdomenul. M-am lăsat 
pe tânjeală în ultimii ani. „Traiul prea bun!”, spuneam 
mângâindu-mă pe burtă. Dar nu sunt mândru de asta. În 
costumul ăla, nu se vedea. Mă făcea să arăt ca un mare boss. 
Ca omul care, cu siguranţă, nu sunt. 

Mă întorc într-o parte și mă privesc în oglindă. Zici că nasturii 
sacoului mai au puţin și zboară. Mda, simt lipsa costumului ăluia 
de lână de la Paul Smith, care îmi ascundea burta. În fine! 
Mortul de la groapă nu se mai întoarce, cum spunea mama. Și n- 
are rost să fiu orgolios. Oricum n-am fost niciodată cine știe ce 
frumuseţe. 

— Ha... Johnno! spune Duncan, năvălind în cameră și arătând 
foarte șmecher în costumul care îi vine la perfecţie. Ce dracu’ e 
ăsta? Ţi-au intrat hainele la apă? 

Pete, Femi și Angus sunt la mică distanţă în spatele lui. 

— "neaţa, 'neața, băieţi, spune Femi. Sosește lumea. Tocmai 
am fost până la debarcader și ne-am întâlnit cu o grămadă de 
foști colegi de la Trevs. 

Pete chiuie. 

— Johnno... lisuse. Pantalonii ăia sunt așa strâmțţi, că se vede 
ce-ai mâncat la micul dejun, amice. 


VP - 150 


Întind mâinile în lateral ca să-mi iasă manșetele în evidenţă, 
mă dau în spectacol în faţa lor, făcând pe prostul, ca de obicei. 

— Dumnezeule, și acum uită-te la ăsta! se întoarce Femi spre 
Will. Inocenţța întruchipată, fir-ar să fie! 

— A fost întotdeauna un drăcușor cu chip de înger, spune 
Duncan și se întinde și-l ciufulește pe Will, dar Will ia repede un 
pieptene și își aranjează părul la loc. Nu-i așa? Cu figura lui 
drăgălașă. N-ai dat niciodată de belea cu profesorii, nu-i așa? 

Will ne zâmbește, ridicând din umeri. 

— N-am fost niciodată obraznic. 

— Rahat cu apă rece! strigă Femi. Ai scăpat basma curată 
pentru crimă. Nu te-au prins niciodată. Ori au închis ochii, 
pentru că taică-tău era director și așa mai departe. 

— Nup, spune Will. Am fost un băiat de aur. 

— Vrăjeală, zice Angus, eu n-am priceput niciodată cum ai 
trecut cu brio examenele într-a noua, când nu-ţi făceai niciodată 
temele. 

Mă uit repede la Will, încercând să-i surprind privirea - oare 
bănuiește ceva Angus? 

— Ești un mare ticălos, spune, aplecându-se spre Will ca să-i 
dea un pumn în braţ. 

Hm, dacă mă gândesc mai bine, nu cred că vorbește cu 
suspiciune, ci doar cu admiraţie. 

— N-avea încotro, adaugă Femi. Nu-i așa, amice? Altfel te 
dezmoștenea taică-tău. 

Femi a fost dintotdeauna isteţ, s-a priceput să citească 
oamenii. 

— Îhî, ridică din umeri Will. E adevărat. 

să fii băiatul directorului ar fi putut echivala cu lepra. Dar Will 
s-a descurcat. Avea tacticile lui. Ca atunci când s-a culcat cu 
liceana aia și a pasat colegilor din an pozele cu ea în sânii goi. 

După asta a devenit de neatins. Și, de fapt, Will a fost cel care 
m-a împins mereu să fac chestii - probabil pentru că știa că el 
putea scăpa cu obrazul curat. Pe când eu mă temeam, cel puţin 
la început, să nu-mi pierd bursa. l-aș fi distrus pe ai mei. 

— Mai ţii minte farsa aia a noastră cu alge? spune Duncan. A 
fost ideea ta, amice, arată el cu degetul spre Will. 

— Nu, spune Will. Sunt convins că n-a fost. 

Ba chiar fusese ideea lui! 


VP - 151 


Băieţii mai mici, care nu căzuseră niciodată victime farsei, 
făceau pe ei de frică când se băgau în pat, iar noi stăteam 
întinși, ascultându-i și râzând pe înfundate. Dar așa mergeau 
lucrurile dacă erai boboc. Am trecut cu toţii prin asta. Trebuia să 
suporţi rahatul cu care se arunca în tine. Știai că, până la urmă, 
vei ajunge să arunci și tu în alţii. 

Era la Trevellyan's un puști, candidatul perfect pentru faza cu 
algele ascunse în pat. Un boboc. Avea un nume ciudat, 
efeminat. Mă rog, noi îi ziceam Singuraticul, pentru că i se 
potrivea. Era complet obsedat de Will, care era șeful frăţiei lui, 
ba poate chiar un pic îndrăgostit. Nu în mod sexual sau, cel 
puţin, nu cred. Era vorba, mai degrabă, de un atașament pe 
care îl dezvoltă uneori copiii mai mici pentru alţii mai mari. A 
început să se pieptene ca el. Se ţinea tot timpul după coada 
noastră. Câteodată îl descopeream cum ne pândește dintr-un 
tufiș sau ceva de genul ăsta și asista la toate meciurile noastre 
de rugby. Era cel mai mărunţel băiat din scoală, avea un accent 
caraghios și purta niște ochelari uriași, așa că era victima 
perfectă pe care s-o faci de căcat. Dar s-a chinuit din greu să ne 
facă pe plac. Și îmi amintesc că am fost destul de impresionat 
că supravieţuise după primul trimestru fără să cedeze nervos, 
așa cum se întâmplase cu alţii. Chiar și când i-am făcut farsa cu 
algele, nu s-a văicărit și nu s-a plâns ca alţi copii, ca de pildă 
dolofanul lui prieten - Porcul, parcă așa îi spuneam - care a dat 
fuga și ne-a turnat dirigintelui. Ţin minte că am fost chiar 
impresionat de chestia asta. 

Revin în prezent. Mă simt de parcă aș fi ieșit de sub apă. 

— In schimb, noi ne-o luam întotdeauna pe coajă, spune 
Duncan, și, la urmă, trebuia să scoatem pe undeva cămașa. 

— Mai ales eu, spune Femi. Evident. 

— Apropo de alge, spune Will, să știți că n-a fost amuzant. 
Aseară. 

— Ce n-a fost amuzant? întreb și mă uit la ceilalţi, care par, la 
rândul lor, nedumeriţi. 

Will ridică din sprâncene. 

— Cred că știți la ce mă refer. Algele băgate în pat. Jules a 
făcut o criză nasoală. Și s-a supărat destul de tare. 

— Ei bine, n-am fost eu, spun eu. Sincer. Nu-mi doresc să 
retrăiesc momentele de la Trevs. 

— Nici eu, se alătură și Femi. 


VP - 152 


— Eu nici atât, zice Duncan. N-am avut ocazia. Georgina și cu 
mine eram destul de stârniţi încă dinainte de cină, dacă înţelegi 
ce vreau să spun... și am avut, cu siguranţă, lucruri mai bune de 
făcut decât să umblu aiurea, să adun alge de mare. 

Will se încruntă. 

— În orice caz, știu că a fost unul dintre voi, concluzionează 


el. 

Și se uită lung la mine. 

Se aude o bătaie în ușă. 

— Salvaţi de clopoțel! spune Femi. 

E Charlie. 

— Florile pentru butoniere sunt cumva aici? întreabă el. 

Nu ne privește pe niciunul în ochi. Bietul om! 

— Uite-le acolo, răspunde Will. Johnno, îl ajuţi tu pe Charlie, te 
rog? 


lau una, o crenguţă mică, verde cu flori albe, și i-o arunc lui 
Charlie, dar nu suficient de tare încât să ajungă până la el. 
Charlie încearcă să sară după ea, dar nu reușește s-o prindă, se 
împiedică și cade. 

După ce reușește, în sfârșit, să pună mâna pe ea, pleacă 
valvârtej, fără să mai spună nimic. Surprind privirile celorlalți și 
ne pufnește pe toți râsul. O clipă, suntem iarăși ca niște copii, 
nu reușim să ne stăpânim. 

— Băieți? strigă Aoife. Johnno? Au sosit invitaţii. Sunt la 
capelă. 

— Perfect, spune Will, cum arăt? 

— Urât ca dracu', spun eu. 

— Mersi! 

Își îndreaptă sacoul în oglindă. Apoi, când ceilalţi o iau înainte, 
se întoarce spre mine. p 

— Încă un lucru, amice, îmi spune în șoaptă. Înainte să 
plecăm, mai devreme, n-am apucat să-ți spun. Discursul. Sper 
că n-ai să mă faci de toată bafta, da? spune zâmbind, dar îmi 
dau seama că vorbește serios. 

Știu că există subiecte de care nu vrea să mă ating. Dar nu 
are de ce să-și facă griji - nici eu nu vreau. Nu ne avantajează 
pe niciunul dintre noi. 

— Nu, prietene, spun eu. O să fii mândru de mine! 


VP - 153 


JULES 


Mireasa 


Îmi pun pe cap diadema de aur și - nu pot să nu observ - 
mâinile îmi tremură. Întorc capul în stânga și-n dreapta. Este 
singurul capriciu vestimentar, singura concesie romantică. A 
fost făcută de un pălărier din Londra. N-am ales o coroniţă de 
flori pentru că ar fi fost ceva prea hippy, prea copilăresc, pe 
când asta mi s-a părut o soluţie stilată. O aluzie la miresele din 
folclorul irlandez, ca să zic așa. 

Diadema strălucește frumos prin contrast cu părul meu 
brunet - și se observă clar. lau din vaza de sticlă buchetul, care 
e alcătuit din flori din zonă: albăstrele, orhidee sălbatice pestriţe 
și iriși-de-câmp. 

Apoi cobor la parter. 

— Arăţi minunat, scumpa mea. 

Tata e în salon, pus la patru ace. Da, tata mă va conduce la 
altar. Am luat în calcul și alte variante, cu toată seriozitatea. 
Evident, tata nu este cel mai reprezentativ exemplu pentru 
bucuriile căsniciei. Dar, în cele din urmă, latura copilărească din 
mine, cea care tânjește după ordine și corectitudine, a avut 
câștig de cauză. În plus, la cine aș fi putut să apelez? La mama? 

— Invitaţii și-au ocupat locurile în capelă, spune el. Acum ne 
mai așteaptă doar pe noi. 

În câteva minute, vom parcurge scurtul drum de pietriș care 
desparte Folly de capelă. Când mă gândesc, mi se face un gol în 
stomac, ceea ce este de-a dreptul ridicol. Nici nu țin minte de 
când n-am mai trăit așa ceva. Anul trecut am ţinut o conferinţă 
TEDx despre publicaţiile digitale, în fața a 800 de oameni, și nu 
m-am simţit în halul ăsta. 

Mă uit la tata. 

— Deci l-ai cunoscut în sfârșit pe Will, îi spun, mai mult ca să- 
mi abat atenţia de la revolta stomacului decât din alt motiv, iar 
vocea îmi sună straniu și oarecum gâtuită, după care tușesc. 
Mai bine mai târziu decât niciodată. 

— Dap, spune tata. Nici nu se putea altfel. 


VP - 154 


Încerc să-mi păstrez calmul din voce. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, Juju. Atâta doar că... dap, nici nu se putea să nu-l 
Cunosc. 

Știam, înainte să deschid gura, că n-ar fi trebuit să-l întreb. 
Dar nu se putea să nu o fac. Trebuie să-i aflu părerea, de bine 
sau de rău. Mai presus de orice, am căutat întotdeauna să am 
aprobarea tatei. Când am deschis plicul cu notele de 10, în 
parcarea școlii, expresia lui - și nu a mamei - a fost de 
încântare, spunând: „Bravo, fetițo”. Așa că îl întreb: 

— SÈ Îţi place de el? 

Tata ridică din sprâncene: 

— Chiar vrei să purtăm discuţia asta acum, Jules? Cu jumătate 
de oră înainte să te măriţi cu el? 

Are dreptate, probabil. Este un moment al naibii de prost. Dar 
acum, după ce am apucat-o pe drumul ăsta, nu mai există cale 
de întoarcere. Oricum, refuzul lui de a-mi răspunde este el însuși 
un răspuns. _ 

— Da, spun eu. Vreau să știu. /ti place de eP 

Tata are un fel de rictus. 

— Pare un tip fermecător, Juju. Și foarte chipeș. Până și eu pot 
vedea asta. O partidă bună, ce mai! 

Nu are cum să se termine bine momentul ăsta. Și totuși nu 
mă pot opri. 

— Dar trebuie să-ţi fi rămas o primă impresie mai puternică 
de atât, îi spun. Ai susţinut mereu că te pricepi la oameni. Că 
este o calitate importantă în afaceri, ca să poţi lua repede o 
decizie... bla bla bla. 

Scoate un sunet, un fel de geamăt, și își pune mâinile pe 
genunchi ca și cum ar vrea să se îmbrăţișeze singur. Și simt cum 
acel sâmbure mic și dur pe care l-am avut în stomac încă de 
dimineaţă, de la vederea biletului, începe să încolțească. 

— Spune-mi, zic eu și aud sângele cum îmi bufnește în urechi. 
Spune-mi care a fost prima ta impresie despre el. 

— Inţelege, nu cred că e important ce cred eu, insistă tata. Ce 
crede babacul tău. Ce știu eu? lar tu ești cu el de când... de doi 
ani? Imi închipui că e suficient ca să ajungi să-l cunoști. 

N-au trecut doi ani, de fapt. Nici pe departe. 

— Da, spun eu. A trecut destulă vreme încât să-mi dau seama 
că e persoana potrivită. 


VP - 155 


Am repetat replica asta foarte des în faţa prietenilor, 
colegilor. Practic, am spus-o și aseară, la toast. Și, de fiecare 
dată, am fost sinceră. Cel puţin... așa cred. Și atunci de ce, de 
data asta, cuvintele mele sună atât de gol? Nu reușesc să scap 
de senzaţia că vorbesc nu pentru a-l convinge pe tata, ci pe 
mine. Din clipa în care am redescoperit biletul, vechile îndoieli 
și-au scos din nou capul. Nu vreau să mă mai gândesc la ele, 
așa că schimb tactica. 

— În fine, adaug eu. Ca să fim sinceri, tată, îl cunosc probabil 
mai bine decât pe tine - ţinând cont că noi am petrecut 
împreună doar vreo șase săptămâni împreună în toată viața 
noastră. 

Mi-am dorit să-l fac să sufere și acum observ efectul: se trage 
înapoi de parcă ar fi primit o lovitură. 

— Poftim, spune el. Ai deja răspunsul. Nu mai ai nevoie de 
părerea mea. 

— Bine! Bine, tată! Dar... știi ce? Măcar de data asta m-aș fi 
așteptat să fi adus tu vorba și să-mi fi spus că e un tip grozav. 
Chiar dacă credeai că era o minciună gogonată. Știai ce voiam 
să aud de la tine. Ești... ești egoist. 

— Ascultă, zice tata. Îmi pare rău. Dar... Nu te pot minţi, 
puștoaico! Înţeleg dacă nu vrei să te mai conduc la altar. 

O spune cu mărinimie, de parcă tocmai mi-ar fi oferit nu știu 
ce cadou. Și simt cum mă străfulgeră durerea. 

— Bineînţeles că ai să mă conduci la altar, la naiba! izbucnesc 
eu. Ai lipsit aproape complet din viaţa mea și abia dacă ţi-ai 
făcut timp să participi la nuntă. Da, da, știu... le-au dat 
gemenilor dinţii sau ceva de genul. Dar eu sunt de 34 de ani 
fiica ta. Ştii bine cât de important ești pentru mine, deși mă rog 
lui Dumnezeu să fie altfel. Tu ești unul din motivele pentru care 
am ales să fac nunta aici, în Irlanda. Fiindcă știu cât de mult ţii 
la tradiţie și am ajuns s-o preţuiesc și eu. Aș vrea să nu conteze 
pentru mine părerea ta. Dar contează, la dracu'! Așa că aisă mă 
conduci la altar. Măcar atât să faci și tu. Ai să mă conduci la 
altar și ai să pari superextaziat pentru mine, cu fiecare pas pe 
care o să-l faci. 

Se aude o bătaie în ușă. Aoife își bagă capul înăuntru: 

— Sunteţi gata? 

— Nu, spun eu. Mai am nevoie de câteva clipe. 


VP - 156 


Urc repede la etaj, în dormitor. Caut un obiect care să fie de 
forma și de greutatea potrivite. Îmi sare imediat în ochi. 
Lumânarea parfumată - sau, nu, mai bine vaza în care a stat 
buchetul de mireasă. O ridic și o cântăresc în mână, pregătindu- 
mă. Apoi o izbesc de perete, urmărind cu satisfacţie cum 
jumătatea superioară se transformă într-o explozie de cioburi. 

După care îmi înfășor mâna într-un tricou - am avut mereu 
grijă să nu mă tai, fiindcă nu ţine de masochism -, ridic bucata 
care nu s-a spart și o trântesc din nou de perete, în mod repetat, 
până când nu mai rămân decât cioburile, iar eu gâfâi de efort, 
cu dinţii încleștați. N-am mai făcut de mult asta, de prea prea 
mult timp. N-am vrut ca Will să vadă latura asta a mea. Uitasem 
ce sentiment plăcut îmi dă. De ușurare. Îmi descleștez dinţii. 
Inspir, expir. 

Pe de altă parte, totul mi se pare mult mai limpede, mai calm. 

Fac curat în urma mea, ca de fiecare dată. Nu mă grăbesc. 
Ziua asta e a mea. N-au decât să aștepte, la dracu'! 

Ridic mâinile și îmi rearanjez diadema în oglindă, fiindcă mi-a 
alunecat într-o parte. Observ că eforturile mele au dat o nuanţă 
măgulitoare tenului meu. Numai bună pentru o miresică 
îmbujorată. Îmi ridic mâinile și îmi masez faţa, remodelându-mi, 
redându-mi expresia de fericire, de bucurie nerăbdătoare. 

Dacă Aoife și tata au auzit ceva, asta nu li se observă pe 
chipuri. Încuviinţez din cap către amândoi. 

— Sunt gata. 

Apoi o strig pe Olivia. Își face apariţia din micul dormitor vecin 
cu sufrageria. Pare mai palidă ca de obicei, dacă acest lucru 
este posibil. Dar, printr-un miracol, e pregătită - poartă rochia și 
pantofii de sărbătoare și ţine în mână ghirlanda de flori. Înhaţ și 
eu buchetul de la Aoife. Apoi pornesc cu pași mari spre ușă, 
lăsându-i pe tata și pe Olivia în urmă. Mă simt ca o regină 
războinică, gata de luptă. 

XXX 

În timp ce străbat culoarul spre altar, starea mea de spirit se 
schimbă, certitudinea mă părăsește. li văd cum își întorc cu toții 
privirile spre mine și mi se pare că au chipurile estompate, că 
sunt, în mod bizar, lipsiți de trăsături. Vocea artistei de muzică 
populară irlandeză mă învăluie și, pentru o clipă, mă frapează 
cât de triste sunt sunetele, deși, teoretic, este vorba despre o 
melodie de dragoste. Norii aleargă pe deasupra turlelor în ruină 


VP - 157 


- extrem de alert, ca într-un coșmar. S-a stârnit vântul și se 
aude șuierând printre pietre. Pentru o stranie clipă, am impresia 
că toți invitaţii noștri sunt niște necunoscuți, că sunt analizată în 
tăcere de o congregaţie de oameni pe care nu i-am mai întâlnit 
niciodată. Simt cum se cuibărește groaza în mine, de parcă aș fi 
intrat într-un bazin cu apă rece. Toţi îmi sunt străini, inclusiv 
bărbatul care așteaptă la capătul culoarului și a întors capul, 
uitându-se la mine. Conversaţia chinuitoare pe care am purtat-o 
cu tata îmi răscolește creierul - dar cele mai răsunătoare 
cuvinte sunt cele pe care nu le-a rostit. Slăbesc strânsoarea cu 
care îl ţin de braţ, încerc să cresc distanţa dintre noi, ca și cum 
vorbele sale m-ar putea infecta. 

Apoi, ca la un semn, ceața se risipește și îi pot vedea clar: 
prieteni și rude, care zâmbesc și fac cu mâna. Niciunul, slavă 
Domnului, nu întinde telefonul spre noi. Am stabilit asta într-o 
notă severă trecută pe invitaţia de nuntă, prin care erau 
informaţi să nu facă fotografii pe parcursul ceremoniei. Reușesc 
să-mi destind chipul, să le zâmbesc la rândul meu. lar dincolo de 
ei, stând în picioare în centrul culoarului, aureolat literalmente 
de razele care au pătruns momentan printr-un nor: viitorul meu 
soț. Arată impecabil în costum. Este incandescent, mai frumos 
ca niciodată. Îmi surâde, iar zâmbetul lui e ca soarele care îmi 
încălzește acum obrajii. În jurul lui, ruinele capelei, dezolant de 
frumoase, se înalţă către cer. 

Este perfect. Exact cum am plănuit, mai bine chiar decât am 
plănuit. Și cel mai cel din tot ce e aici este mirele meu - frumos, 
strălucitor -, așteptându-mă la altar. Privindu-l, pășind spre el, 
îmi este imposibil să cred că omul ăsta este altfel decât așa cum 
îl cunosc. 

Zâmbesc. 


VP - 158 


HANNAH 


invitată 


Pe parcursul ceremoniei am stat singură, înghesuită pe o 
bancă între niște veri de-ai lui Jules - Charlie avea rezervat loc în 
rândul din faţă pentru rolul său în desfășurarea nunţii. A existat 
un moment straniu când Jules a pășit către altar. Avea o 
expresie pe care eu nu i-am mai văzut-o niciodată. Aproape 
înfricoșată: ochii larg deschişi, gura crispată, formând o linie 
îndârjită. M-am întrebat dacă a mai remarcat cineva sau mi s-a 
părut doar mie, pentru că în clipa în care a ajuns în faţă, lângă 
Will, zâmbea, fiind mireasa radiantă pe care se așteaptă toată 
lumea s-o vadă când salută mirele. Toţi din jurul meu oftau și 
șușoteau cât de minunat le stă împreună. 

Toată povestea decurge ca la carte: nu se poticnesc când 
spun jurămintele, așa cum s-a întâmplat la unele nunți la care 
am fost. Amândoi le rostesc clar și răspicat, în timp ce noi îi 
privim în tăcere, singurul zgomot fiind șuierul brizei printre 
stânci. Totuși eu nu mă uit la Jules și la Will. Încerc, în schimb, 
să-l zăresc pe Charlie, care e departe, în faţă. Vreau să-i observ 
expresia când Jules spune da. Dar mi-e imposibil: nu reușesc să-i 
văd decât ceafa și umerii. Încerc să-mi recapăt tăria psihică: 
până la urmă, ce mă așteptam să văd? Ce dovadă caut? 

Și, deodată, totul se încheie. Oamenii din jurul meu se ridică 
brusc, într-o explozie zgomotoasă, încep să râdă și să 
pălăvrăgească. Aceeași femeie care a acompaniat intrarea lui 
Jules în capelă începe să cânte pe un fundal discret de vioară. 
Versurile sunt în limba galică, iar vocea ei este celest de înaltă și 
de clară, reverberând ușor, tulburător, în zidurile în ruină. 
Urmăresc șirul de invitaţi până afară, ocolind aranjamentele 
florale uriașe: jerbe mari de frunze și flori de câmp colorate, 
care sunt, presupun, foarte șic și potrivite pentru peisajul 
spectaculos. Mă gândesc la nunta noastră, când prietena 
mamei, Karen, ne-a făcut o reducere specială la flori. Am 
decorat totul în nuanțe pastelate, destul de retro. Dar nu aveam 
de ce să mă plâng; nu ne-am fi permis o florărie pe gustul 


VP - 159 


nostru. Mă întreb cum trebuie să te simţi când ai bani să faci 
totul după plac. 

Ceilalţi invitați sunt oameni foarte bogaţi și bine îmbrăcați. 
Când mă uit în jur, îmi dau seama că niciuna dintre 
participantele din capelă nu poartă pălăriuța festivă. N-or fi la 
modă în astfel de cercuri? Toate celelalte femei poartă pălării 
scumpe, din acelea livrate, probabil, într-o cutie concepută 
special. Mă simt ca pe vremuri, la școală, când nu ne-am dat 
seama că era ziua dedicată hainelor obișnuite, iar eu și Alice ne- 
am îmbrăcat în uniformă. Îmi amintesc cum stăteam printre 
ceilalți și îmi doream să iau foc spontan și să mă dezintegrez, ca 
să nu mai fiu nevoită să-mi petrec restul zilei sub privirile lor. 

Ni s-au dat petale uscate de trandafir, ca să le aruncăm la 
ieșirea lui Will și Jules din capelă. Dar briza este destul de 
puternică, așa că sunt împrăștiate rapid. N-am văzut nici măcar 
o singură petală aterizând pe umerii tinerilor căsătoriţi. În 
schimb, sunt purtate într-un nor mare spre cer și către mare. 
Charlie îmi spune mereu că sunt prea superstițioasă, dar nu mi- 
ar plăcea să mi se întâmple una ca asta dacă aș fi în locul lui 
Jules. 

Rudele apropiate sunt luate deoparte pentru fotografii, în 
timp ce restul lumii se îndreaptă spre marchiză, lângă care este 
amenajat un bar. Am nevoie de curajul bețivului, hotărăsc. 
Pășesc prin iarbă spre bar, iar tocurile mi se afundă aproape la 
fiecare pas. Doi barmani preiau comenzile,  scuturând 
recipientele pentru cocktail. Cer un gin tonic, pe care mi-l 
servesc cu o crenguță mare de rozmarin. 

Pălăvrăgesc cu barmanii o vreme, fiindcă par cele mai 
prietenoase figuri din mulţime. Sunt tineri localnici, întorși de la 
facultate în vacanţa de vară: Eoin și Seán 

— De regulă, lucrăm la un mare hotel din partea continentală, 
îmi spune Seân. A fost al familiei Guinness. Un castel imens, 
lângă lac. Acolo se căsătorește, de obicei, lumea. N-am auzit să 
se organizeze nunţi aici, poate doar pe vremuri. Știţi că se 
spune despre locul ăsta că este bântuit? 

— Da, se apleacă Eoin, coborându-și glasul. Bunică-mea știe 
niște povești destul de sumbre despre locul ăsta. 

— Cadavrele din mlaștină, reia Seân. Nu știe nimeni sigur cum 
au murit oamenii ăia, dar se crede că au fost măcelăriți de 


VP - 160 


vikingi. N-au fost îngropaţi în pământ sfinţit, așa că se vorbește 
că sufletele lor nu și-au găsit împăcarea. 

Îmi dau seama că, probabil, fac mișto de mine, dar simt un 
fior de neliniște. 

— Și se zvonește că ăsta e motivul pentru care au plecat de 
aici ultimii locuitori, continuă Eoin. Pentru că n-au mai suportat 
vocile din mlaștină, zice și îi zâmbește lui Seán, apoi mie. Nu-s 
deloc nerăbdător să mă prindă noaptea pe-aici, sincer să fiu. 
Este o insulă a fantomelor. 

— Mă scuzi, spune cu enervare din spatele meu un ins cu 
ochelari de soare tip aviator și sacou de tweed. Toate astea sunt 
al naibii de interesante, dar vrei să-mi prepari și mie un Old 
Fashioned, dacă nu te deranjez? 

Îmi dau seama că ar fi cazul să-i las să-și facă treaba. 

Mă hotărăsc să arunc pe furiș o privire în interiorul marchizei, 
pe la intrarea luminată de torţe aprinse. Înăuntru se simte un 
delicios parfum floral de la sumedenia de lumânări scumpe. Cu 
toate astea (și nu sunt mândră de satisfacția pe care mi-o 
creează), miasma de pânză umedă este imposibil de ignorat. 
Până la urmă, nu e decât un cort uriaș. Dar ce cort! Corturi, la 
plural, mai corect spus: la un capăt, într-unul ceva mai mic, se 
găsește un ring de dans cu parchet și o scenă pentru trupă, iar 
în cortul din celălalt capăt este amenajat un alt bar. lisuse! De 
ce să te mulțumești cu un singur bar la nunta ta, când poţi avea 
două? În cortul principal, chelnerii în cămăși albe se mișcă 
grațios, ca niște balerini, îndreptând furculițele și lustruind 
paharele. 

Chiar în mijloc, pe un suport de argint, tronează tortul uriaș. 
Este atât de frumos, încât mă întristează gândul că Jules și Will îl 
vor tăia mai târziu. Nici nu-mi pot imagina cât a costat. Probabil, 
cât toată nunta noastră. 

les din marchiză și încep să tremur din cauza unei rafale de 
vânt care mă ia prin surprindere. Fără discuţie, vântul se 
înteţește. În larg, valurile au deja creste albe, înspumate. 

Privesc mulțimea de oameni. Toţi cei pe care îi cunosc se 
numără printre rudele apropiate. Dacă nu-mi iau inima în dinţi, o 
să rămân aici până la întoarcerea lui Charlie - iar după ce 
termină sesiunea foto, presupun că va trebui să se ocupe 
imediat de obligaţiile de maestru de ceremonii. lau o înghiţitură 
zdravănă de gin tonic și mă avânt într-un grup din apropiere. 


VP - 161 


Aparent, sunt destul de politicoși, dar se vede că sunt un grup 
de prieteni care încearcă să se pună la curent cu ce a mai făcut 
fiecare - și eu n-am ce căuta printre ei. Stau acolo și sorb din 
pahar, străduindu-mă să nu mă înțep în ochi cu crenguța de 
rozmarin. Mă întreb cum reușesc să nu se rănească ceilalţi care 
și-au comandat gin tonic. Poate e o chestie care se învaţă la 
școlile private: cum să bei cocktailuri sofisticat decorate. Pentru 
că toată lumea de aici, fără nicio urmă de îndoială, a studiat la 
școli private. 

— Ştii care-i hashtag-ul? întreabă o femeie. Pentru nuntă, 
înţelegi? M-am uitat pe invitaţie, dar n-am găsit. 

— Nu cred că există așa ceva, răspunde prietena ei. Oricum, 
semnalul în zonă este oribil, așa că n-ai să reușești să încarci 
mare lucru cât ești pe insulă. 

— Poate tocmai de asta au ales locul ăsta pentru nuntă, zice 
prima, iluminată. Știi, din cauza celebrității lui Will. 

— E foarte misterios, spune cealaltă. Trebuie să recunosc că 
m-aș fi așteptat la Italia, la Lacuri, poate. Astea sunt la modă, 
nu? 

— Pe de altă parte, Jules este o creatoare de tendinte, 
intervine o a treia femeie. Poate că acum... zice ea, dar o rafală 
puternică de vânt e cât pe ce să-i zboare pălăria de pe cap, așa 
că o prinde strâns cu mâna... Se poartă nunțile pe insule uitate 
de Dumnezeu, în mijlocul pustietății. 

— E destul de romantic, nu vi se pare? Sălbăticia și gloria în 
ruină. Îmi amintește de poetul ăla irlandez. Keats. 

— Yeats, dragă. 

Femeile au acel bronz profund, autentic, tipic vacanțelor 
petrecute în insulele grecești. Știu asta, pentru că încep imediat 
să discute despre ele, comparând Hydra cu Creta. 

— Dumnezeule, spune una dintre ele, de ce-ai zbura la clasa 
economică dacă ai copii? Asta apropo de cum să-ţi începi 
concediul cu stângul. 

Mă întreb ce-ar spune dacă aș interveni și aș începe să discut 
despre avantajele campingului New Forest prin comparaţie cu 
altul. Eu, una, cred că cel mai important lucru este să toarne 
chimicale de calitate în toaletele ecologice, aş putea spune, pe 
același ton cu care ele dezbat care sunt restaurantele de pe 
plajă cu cea mai bună panoramă. Am să păstrez replica asta 
pentru mai târziu, să i-o spun lui Charlie. Deși, după cum s-a 


VP - 162 


dovedit aseară, Charlie se poartă cam ciudat de fiecare dată 
când este în preajma bogătanilor - un pic nesigur pe el și cu 
garda sus. 

Tipul din dreapta se întoarce spre mine: este genul acela de 
adult cu figură de școlar, rotund și trandafiriu la faţă, cu început 
de chelie. 

— Deci, spune el, Hannah, dacă nu greșesc. Din partea 
mirelui sau a miresei? 

Mă simt atât de ușurată că a catadicsit cineva, în sfârșit, să 
vorbească cu mine, că-mi vine să-l pup, nu altceva. 

— Aăă... a miresei. 

— Eu, din partea mirelui. Am fost coleg de școală cu ticălosul 
asta. 

Întinde mâna, i-o strâng. Parcă aș fi intrat în biroul lui pentru 
un interviu. 

— Și... de unde o cunoşti pe Julia? adaugă el. 

— Oh, fac eu. Sunt soţia lui Charlie, prietenul lui Jules. E unul 
dintre cavalerii de onoare. 

— Și accentul tău din ce zonă este? 

— Hm, Manchester. Mă rog, din împrejurimi. 

Deși mi s-a părut că l-am pierdut în mare măsură, pentru că 
locuiesc de multă vreme în sud. 

— Ești fană United, nu-i așa? Știi, am fost acum câţiva ani la 
un eveniment organizat de corporație. Bunicel meci. Cu 
Southampton, parcă. Doi-unu, unu-zero - în orice caz, nu 
remiză, că ar fi fost plictisitor ca dracu'. Mâncarea însă, oribilă! 
Absolut necomestibilă! 

— Ah, spun eu. Păi, taică-meu e fan... 

Dar deja mi-a întors spatele, plictisit, și discută cu tipul de 
lângă el. 

Așa că mă prezint unui cuplu mai în vârstă, în principal pentru 
că nu pare să-i bage nimeni altcineva în seamă. 

— Eu sunt socrul mare, spune bărbatul. 

O formulare ciudată. De ce n-a zis pur și simplu: „Eu sunt tatăl 
lui Will”? întinde un deget lung spre femeia de lângă el: 

— Și ea este soţia mea. 

— Bună, spune ea și își lasă privirea în jos. 

— Trebuie să fiţi foarte mândri, zic eu. 

— Mândri? se încruntă el și mă privește iscoditor. 


VP - 163 


E înalt, cu spatele drept, așa că sunt nevoită să întind ușor 
gâtul ca să-l privesc în ochi. Și poate că are legătură cu forma 
lungă, acvilină a nasului său, dar mi se pare că se uită de sus la 
mine. Simt cum mi se încordează ușor stomacul, amintindu-mi 
de momentele în care eram pusă la punct de câte un profesor în 
școală. 

— Păi, da, spun frustrată, căci nu credeam că va trebui să dau 
explicaţii. Mă gândesc că, în primul rând, pentru nuntă, și apoi 
pentru Supraviețuiește nopții. 

— Hm, face el și pare să cântărească afirmaţiile mele. Dar 
asta nu-i o meserie, nu-i așa? 

— Păi, ăăă... nu în sens tradiţional, cred... 

— N-a fost tocmai cel mai strălucit elev. A intrat și în câteva 
belele, mă înţelegi - dar, una peste alta, este un băiat destul de 
isteț. A reușit să termine o facultate bunicică. Ar fi putut să intre 
în politică sau să se facă avocat. Poate nu unul de anvergură, 
dar, în orice caz, respectabil. 

lisuse Hristoase! Mi-am amintit că tatăl lui Will este director 
de școală. În momentul ăsta mi se pare că vorbește despre un 
băiat oarecare, nu despre propriul fiu. Nu mi-am imaginat că l-aș 
putea compătimi vreodată pe Will, care pare să le aibă pe toate 
- dar acum asta simt. 

— Ai copii? mă întreabă. Vreun fiu? 

— Da, Ben, este... 

— Există și variante mai proaste decât Trevellyan's. Știu că s- 
ar putea ca metodele noastre să fie considerate un pic... prea 
severe de către unii, însă am scos bărbaţi adevăraţi din niște 
flăcăi deloc promiţători. 

Ideea de a-l abandona pe Ben în ghearele acestui om extrem 
de rece mă îngrozește. Sunt tentată să-i spun că și dacă mi-aș 
permite sau chiar dacă Ben ar fi de vârsta gimnazială, nici în 
ruptul capului nu mi-aș trimite fiul într-un loc condus de unul ca 
el. În schimb, zâmbesc politicos și mă retrag. Dacă părinţii lui 
Will sunt aici, înseamnă că trebuie să se fi încheiat sesiunea foto 
pentru rudele apropiate. lar dacă așa stau lucrurile, de ce nu m- 
a căutat Charlie? Cercetez mulțimea și îl zăresc, în sfârșit, într- 
un grup mare împreună cu ceilalți cavaleri și alți câţiva bărbați. 
Mă străbate o săgeată de furie și mă îndrept spre el cât de 
repede îmi permit tocurile. 


VP - 164 


— Charlie, spun eu, străduindu-mă să nu sune prea imperativ. 
Dumnezeule, parcă ești plecat de ore întregi. Să vezi ce 
conversație ciudată am avut... 

— Hei, Han, spune el, cam absent. 

După privirea ușor mijită și alte schimbări subtile ale 
trăsăturilor sale, îmi dau seama că s-a ameţit deja. Intr-o mână 
ține un pahar de șampanie, dar nu cred că e primul. Imi 
reamintesc că știe întotdeauna să se stăpânească, că își 
cunoaște limitele. Este un om în toată firea. 

— Oh, face el. Apropo. Cred că acum îţi poţi scoate chestia aia 
de pe cap. 

Se referă la pălărioara mea festivă. Simt cum mi se încing 
obrajii când o dau jos. Oare îi este rușine cu mine? 

Unul dintre tipii cu care discuta Charlie se apropie de noi și îl 
bate pe umăr. 

— Asta-i gagica ta, Charlie? 

— Înî, spune Charlie. Rory, ea e soţia mea Hannah. Hannan, el 
e Rory. Ne știm de la petrecerea burlacilor. 

— Incântat de cunoștință, Hannah, spune Rory, cu un zâmbet 
sclipitor. 

Ce mult farmec au băieţii ăștia care au crescut la internat! Îmi 
amintesc cum stăteau cavalerii la intrarea în capelă: Pot să vă 
ofer un program? Nu doriti niște petale uscate de trandafir? Zici 
că nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Dar i-am 
văzut în ce hal s-au făcut aseară. N-aș avea încredere în ei nici 
moartă. 

— Hannah, spune Rory, cred că se cuvine să-mi cer scuze 
pentru starea în care ţi-am trimis bărbăţelul acasă după 
petrecerea burlacilor. Dar ne-am distrat și noi puţin, nu-i așa, 
Charlie, amice? Ultimul care se bagă și așa mai departe. 

Nu înțeleg exact la ce se referă. Mă uit la Charlie. Și văd cum 
se schimbă la faţă. Cum se crispează, cum buzele i se 
transformă într-o linie încordată, până când expresia ajunge să 
fie identică cu cea pe care o avea când l-am luat de la aeroport 
după weekendul acela. 

— Ce Dumnezeu aţi făcut voi acolo? îl întreb pe Rory, pe un 
ton glumet. Charlie nu o să vrea niciodată să-mi spună. 

Rory pare ușurat. 

— Bravo, omule, spune, bătându-l din nou pe Charlie pe umăr. 
Ce s-a întâmplat la petrecerea burlacilor acolo trebuie să 


VP - 165 


rămână, adaugă și îmi face cu ochiul. Doar puţintică distracţie, 
în orice caz. Băieţii sunt băieţi. 

— Charlie? îl întreb, în timp ce Rory se îndepărtează și 
rămânem, în sfârșit, singuri pentru o clipă. Ai băut cumva? 

— Doar câteva guri, spune el. 

Și sper că nu se bâlbâie. 

— Ştii, ca să ung mașinăria, completează el. 

— Charlie... 

— Han, spune cu fermitate. Din două pahare n-o s-o iau 
razna. 

— Și îmi amintesc cum arăta la sosire în aeroportul din 
Stansted, cu privirea goală, traumatizat. 

— Ce s-a întâmplat la petrecerea burlacilor? Despre ce vorbea 
tipul ăsta? 

— Of, Doamne! 

Își trece o mână prin păr și se strâmbă. 

— Nu știu de ce m-a afectat atât de tare, reia el. Poate pentru 
că... mă rog, nu fac parte din gaşca lor. Dar a fost oribil, în orice 
caz. 

— Charlie, spun eu, simțind cum mi se zvârcolește stomacul 
de neliniște. Ce ţi-au făcut? 

Și, în momentul acela, se întoarce spre mine și șuieră printre 
dinţi, semnul acela îngrozitor că ascunde ceva - pe cineva - 
dincolo de cuvinte. 

— Hannah, nu vreau să vorbesc despre asta, la dracu'! 

lată! O, Doamne! Charlie a băut. 


VP - 166 


JOHNNO 


Cavaler de onoare 


Dau peste cap paharul cu șampanie și îmi iau altul de la 
chelnerul care se plimbă printre noi. Am să-l beau repede și pe 
ăsta, poate o să mă simt, nu știu, mai în apele mele. Azi- 
dimineaţă, când am văzut toate astea, când am văzut tot ce a 
făcut Will... în fine, m-am simţit de căcat. Nu sunt mândru de 
asta. Am regretele mele, normal că le am. Will e prietenul meu 
cel mai bun. Mi-ar plăcea să mă bucur pentru el. Dar prezenţa 
băieţilor a dezgropat iarăși totul. Pe el parcă nu l-a afectat, nu l- 
a tras înapoi. Pe când eu simt că nu merit să fiu fericit. 

Sunt foarte multe figuri cunoscute în mulțimea din jurul 
capelei: tipi care au fost la petrecerea burlacilor și alţii care nu 
au participat, dar ne-au fost colegi de școală. 

— N-ai pereche, Johnno? mă întreabă ei. 

Și: 

— Asta înseamnă c-o să bucuri vreo domnișoară în seara 
asta? 

— Poate, spun eu. Poate. 

Se pun câteva pariuri cui îi voi trage clopotele. Apoi o șterg ca 
să discute despre slujbele, despre locuințele lor. Despre opţiuni 
de acțiuni și portofolii. Niște povești despre cel mai recent 
politician sau politiciană care s-a făcut de rahat. Nu pot contribui 
la conversaţie, pentru că nu am auzit de el sau de ea și, chiar 
dacă aș fi auzit, probabil că tot nu aș ști exact cine e și cea 
făcut. Mă simt prost, ca și cum n-ar fi locul meu aici. De fapt, nu 
m-am integrat niciodată cu adevărat. 

In gaşca asta, au toți slujbe importante. Chiar și cei care nu 
țin minte să fi fost prea deștepţi. Și arată diferit faţă de cum 
arătau în școală. Deloc surprinzător, ţinând cont că au trecut 20 
de ani. Deși nu pare. Cel puţin, mie nu mi se pare. Nu acum, 
stând aici, în locul ăsta. Când mă uit la figura fiecăruia, nu mai 
contează cât timp a trecut, că acum au chelie, pe când altă dată 
aveau plete, sau că blonzii de ieri sunt bruneţi și poartă lentile 
de contact, nu ochelari. li recunosc pe toți. 


VP - 167 


Ai mei păstrează chiar și în ziua de astăzi la loc de cinste, 
deasupra șemineului din sufragerie, fotografia mea din școală, 
deși i-am dezamăgit în ultimul hal. Sunt foarte mândri de poza 
aia. Vită-te la băiatul nostru, la școala aia grozavă. E unul dintre 
ei. Ne-au scos pe toți în curte, în fața clădirii principale a școlii, 
mărginită în stânga și-n dreapta de stânci. Așezaţi pe suporturi 
de metal, strălucitori ca aurul, cu cărare pe mijloc, cum ne-a 
pieptănat dirigintele, și rânjete mari și prostești: Zâmbiţi la 
cameră, băieți! 

Le zâmbesc acum așa cum o făceam în poza aia. Mă întreb 
dacă, atunci când mă privesc, au în secret aceeași părere 
despre mine ca pe vremuri. Johnno: un pierde-vară. Un ratat. 
Bun să ai de cine râde - nimic mai mult. Nu s-a ales nimic de 
mine, după cum se și așteptau. Ei bine, la faza asta am să le 
dau peste nas. Pentru că am afacerea cu whisky despre care pot 
discuta, nu-i așa? 

— Johnno, amice. 

Nu-mi vine să cred cât timp a trecut. Greg Hastings - rândul 
trei, al doilea din stânga. Avea o bunăciune de mamă, a cărei 
frumusețe, în mod evident, n-a moștenit-o. 

— Ha, puteam să jur că ai să uiţi costumul, băgă-mi-aș! Miles 
Locke - rândul cinci, undeva pe la mijloc. 

Genial de felul lui, fără să fie tocilar, așa că a scăpat basma 
curată. 

— Măcar n-ai uitat verighetele! Ce mi-ar fi plăcut s-o faci, ar fi 
fost faza supremă. 

Jeremy Swift - în partea de sus, colțul din dreapta. A înghiţit o 
monedă de 50 de pence în urma unei provocări și a trebuit dus 
de urgenţă la spital. 

— Johnno, găligane - știi, trebuie să-ți spun, încă mă 
recuperez după petrecerea burlacilor. Mi-ai tras-o serios. 
Hristoase, și tipul ăla, săracul! Lui chiar că i-am tras-o ca la 
carte! E și el aici, nu? 

Curtis Lowe - rândul patru, al cincilea din dreapta. A fost cât 
pe ce să devină jucător profesionist de tenis, dar a ajuns 
contabil. 

Vezi? Ei spun despre mine că sunt greu de cap. Daramo 
memorie destul de bună la chestii din astea. 

Mai există o figură în acea fotografie, la care nu am curajul să 
mă uit. Rândul de jos, lângă copiii mici, chiar în dreapta. 


VP - 168 


Singuraticul, băieţelul care îl venera pe Will, care ar fi făcut orice 
ca să-i intre în graţii. Orice i-am fi cerut. Fura pentru noi chifle și 
unt din bucătărie, ne curăța de noroi ghetele de rugby, făcea 
ordine în dormitor. Toate chestiile care nu erau efectiv necesare 
sau pe care le-am fi putut face cu mâinile noastre. Dar era 
distractiv, într-un fel, să concepem tot felul de sarcini pentru el. 

Am ajuns să-i cerem lucruri din ce în ce mai stupide. O dată i- 
am cerut să se caţăre pe acoperișul școlii și să imite o bufniţă, 
iar el a făcut-o. Altă dată l-am pus să declanșeze toate alarmele 
de incendiu. Era greu să nu forțăm limitele, să nu ne dorim să 
vedem până unde va merge. Câteodată îi umblam prin lucruri, îi 
mâncam dulciurile trimise de maică-sa și ne prefăceam că ne 
masturbăm la poza atrăgătoarei lui surori mai mari, în costum 
de baie, pe o plajă cu nisip alb. Sau îi căutam și îi citeam cu 
voce tare, pe un ton plângăcios, scrisorile pe care le pregătise 
pentru acasă: Mi-e foarte dor de voi. lar uneori îl mai și 
pocneam. De exemplu, când nu ne curăța suficient de bine 
ghetele de rugby - sau pretindeam asta, pentru că întotdeauna 
se achita de minune de sarcină. Îl puneam să stea nemișcat în 
timp ce îi dădeam un șut în fund cu partea laterală a ghetei, pe 
post de „stimulent”. Și el ne trecea totul cu vederea. 

lau încă un pahar cu șampanie și-l dau peste cap. În sfârșit, își 
face treaba; simt vag că plutesc. Mă apropii de grupul numeros 
de absolvenți de Trevellyan's. Vreau să le povestesc despre 
afacerea cu whisky. Măcar vreo jumătate de oră. Măcar până o 
să le intre în cap că sunt la fel de bun ca oricare din ei. Dar au 
schimbat subiectul conversaţiei și nu-mi vine în minte nicio 
soluție s-o readuc pe făgașul dorit. 

Cineva mă bate puternic pe umăr. Mă întorc și iată-mă faţă în 
față cu el: domnul Stater. Tatăl lui Will - dar, în primul și-n 
primul rând, directorul școlii Trevellyan's. 

— Jonathan Briggs, spune el. Nu te-ai schimbat câtuși de 
puţin. 

Asta nu se vrea a fi un compliment. 

Băga-mi-aș speram să nu dau ochii cu el. Prezenţa lui are 
același efect asupra mea ca întotdeauna. Mă așteptam să fie 
altfel acum, ţinând cont că sunt un om în toată firea. Dar în 
continuare mi-e frică de el de mor. Ciudat totuși, fiindcă mi-a 
salvat cândva pielea, literalmente. 


VP - 169 


— Bună ziua, domnule! spun și mă simt de parcă mi-am 
înghiţit limba. Adică, domnule Stater. 

Mă gândesc că preferă să-i spun „domnule”. Arunc o privire 
peste umăr. Cercul din care făceam parte s-a închis, așa că am 
rămas în afara lui: doar eu cu el. Fără scăpare. 

Mă privește din cap până în picioare. 

— Văd că ești îmbrăcat la fel de bizar. Ca sacoul de la 
Trevellyan's: prea larg la început și mult prea mic la sfârșit. 

Da, pentru că ai mei nu-și permiteau decât unul singur. 

— Și încă atârni pe lângă fiu-meu, spune el. 

Nu m-a suportat niciodată. Dar, pe de altă parte, lui nu-i place 
de nimeni, nici măcar de propriul copil. 

— Înî, spun eu. Suntem cel mai bun prieteni. 

— Ah, serios? Eu am avut mereu impresia că, pur și simplu, ai 
făcut treburile murdare în locul lui. Ca atunci când mi-ai spart 
biroul ca să furi tezele de admitere în clasa a noua. 

O clipă, totul amuţește și încremenește în jurul meu. Sunt atât 

de surprins, că nu mai pot scoate nicio vorbă. 
_ — Ah, da, continuă domnul Stater, netulburat de tăcerea mea. 
Ințeleg. Crezi că, dacă incidentul n-a fost raportat, ai scăpat 
basma curată? Ar fi fost o rușine pentru școală, la adresa 
numelui meu, dacă s-ar fi aflat. 

— Nu, spun eu, nu știu despre ce vorbiți. 

Dar îi spun în gând: nu știi nici pe jumătate ce s-a întâmplat. 
Sau poate că știi, dar te pricepi să te prefaci mai bine decât aș fi 
crezut. 

După asta reușesc să scap. Plec să caut ceva de băut. Ceva 
mai puternic. Au organizat un bar lângă marchiză. Barmanii abia 
mai fac față. Oamenii cer câte două, trei băuturi odată, 
pretinzând că au prieteni și parteneri, când, de fapt, îi văd cum 
le toarnă în ei după ce se îndepărtează puţin. Lucrurile o să 
scape de sub control în seara asta, mai ales de la marfa pe care 
a adus-o Peter Ramsay. Când îmi iau paharul cu whisky - asta 
mi-am comandat -, observ că-mi tremură mâna. 

Apoi, în capătul celălalt al mulţimii, văd un tip pe care îl 
recunosc. Se uită la mine, încruntându-se. Dar nu e de la 
Trevellyan's. Are vreo 50 de ani, mult prea bătrân ca să fi apărut 
în acea fotografie. Și mă enervează la început, pentru că nu 
reușesc să-mi dau seama de unde îl știu. Are o tunsoare extrem 
de modernă, de hipster, și chiar dacă a încărunţit și a chelit 


VP - 170 


puţin, poartă teniși la costum. Zici că tocmai a ieșit de la un 
birou din Soho și nu știe exact cum a ajuns aici, în mijlocul 
pustietăţii, pe o insulă oarecare. 

Preţ de câteva minute, sincer, nu am nici cea mai vagă idee 
de unde aș putea să-l cunosc pe unul ca el. Apoi cred că ne-a 
picat fisa amândurora în același timp. Rahat! E producătorul de 
la Supraviețuiește nopții. Are un nume franțuzesc, pretenţios. 
Piers. Asta e. 

Vine spre mine. 

— Johnno, spune el. Mă bucur să te văd. 

Sunt oarecum flatat că a ţinut minte cum mă cheamă, că m-a 
recunoscut. Apoi îmi amintesc că nu i-a plăcut de fața mea 
suficient de mult încât să mă distribuie în emisiunea lui de 
televiziune, așa că entuziasmul mi se potolește. 

— Piers, spun eu, întinzând mâna. 

Habar n-am de ce ar vrea să vină să vorbească cu mine. Ne- 
am întâlnit o singură dată, când am fost la preselecție împreună 
cu Will. Cu siguranţă, ar fi fost mult mai puţin stânjenitor dacă 
ne-am fi salutat, ridicând paharele, și cu asta, basta. 

— De când nu te-am mai văzut, Johnno, spune el, legănându- 
se pe călcâie. Abia dacă te-am recunoscut... cu frizura asta. 

E politicos. Nu mi-a crescut chiar atât de mult părul. Dar arăt, 
probabil, cu vreo 15 ani mai în vârstă decât ultima oară când 
ne-am întâlnit. De la prea multă băutură, presupun. 

— Și ce-ai mai făcut? mă întreabă. Sigur îţi umpli timpul cu 
ceva util. 

Mi se pare cam stranie formularea lui, dar trec cu vederea. 

— Păi, spun eu, înfoindu-mă în pene. Am produs un whisky, 
Piers. 

Mă chinui să-i ţin un discurs, dar, sincer să fiu, nu pot uita 
cum tipul ăsta mi-a dat cu flit în câteva rânduri într-un e-mail. 

Nu ești tocmai persoana potrivită pentru emisiune. 

Vezi tu, oamenii nu realizează asta despre mine. Îl văd tot pe 
vechiul Johnno, rebelul, nebunaticul... care nu ascunde prea 
multe în culise. Cât despre mine, bineînţeles că-mi place să 
creadă asta despre mine, le fac jocul. Numai că am și eu 
sentimentele mele, iar conversaţia asta mă face să mă simt la 
fel de stânjenit ca în momentul în care am fost abandonat de 
compania de producţie. Atunci, măcar am fost plătit cu câteva 
mii de euro pentru concept. 


VP - 171 


Ideea emisiunii a fost a mea, înţelegi? Nu susțin că am gândit 
eu totul. Dar eu am sădit sămânţa. Acum un an și ceva, stăteam 
cu Will într-un pub, la un pahar. Eu eram cel care propunea 
mereu să ne vedem. Will era veșnic ocupat, deși, pe atunci, nu 
avea cine știe ce carieră în televiziune, doar un impresar. Dar, 
chiar dacă m-a refuzat de câteva ori, n-a anulat niciodată nicio 
întâlnire. Suntem prea uniţi pentru ca prietenia noastră să 
moară. Știe și el asta. 

Cred că mă îmbătasem cam tare, pentru că am ajuns să aduc 
în discuţie chiar și jocul de la școală: Supraviețuirea. Tin minte 
cum m-a privit atunci Will. Cred că se temea de ce-aș putea 
spune în continuare. Dar nu aveam de gând să deschid acel 
subiect. Niciodată n-o facem. Cu o seară înainte urmărisem o 
emisiune cu un aventurier, chipurile, și mi se păruse extrem de 
nepericulos totul. Așa că am zis: 

— Jocul nostru ar fi o emisiune mult mai bună decât 
majoritatea chestiilor ăstora de așa-zisă supravieţuire pe care le 
dau la televizor, nu crezi? 

Atunci s-a uitat la mine cu alţi ochi. 

— Ce este? am întrebat. 

— Johnno, a spus el. Asta s-ar putea să fie cea mai bună idee 
care ţi-a venit vreodată. 

— Mda, dar n-ar putea fi pusă efectiv în practică. Știi tu... din 
cauza a ceea ce s-a întâmplat. 

— A trecut un milion de ani de-atunci, m-a liniștit el. Și a fost 
un accident, ţii minte? 

lar apoi, când a văzut că nu-i răspund, a insistat: 

— Ții minte? 

M-am uitat la el. Oare chiar credea sincer asta? Aștepta în 
continuare răspunsul meu. 

— Da, am spus. Da, așa a fost. 

N-a trecut mult și ne-a înscris pe amândoi la preselecție. lar 
restul poveștii, s-ar putea spune, e istorie. Pentru el, cel puţin. In 
cele din urmă, evident, nu le-a plăcut mutra mea. 

Imi dau seama că Piers mă privește puţin intrigat. Cred că 
tocmai m-a întrebat ceva. 

— Scuze, spun eu. Vrei să repeţi? 

— Ziceam că se pare că ţi-ai găsit ocupaţia care ţi se 
potrivește. Noi am pierdut, dar au câștigat producătorii de 
whisky. 


VP - 172 


Au pierdut? Dar n-a fost nicio pierdere: nu m-au vrut, punct. 

lau o înghiţitură zdravănă din pahar. 

— Piers, spun eu. Nu m-ai vrut pentru emisiune. Deci, cu cel 
mai mare respect posibil, despre ce dracului vorbești? 


VP - 173 


AOIFE 


Organizatoarea nuntii 


La orizont, norii negri de furtună se înmulțesc, devenind tot 
mai întunecați. Briza s-a întețit. Fustele de mătase flutură în 
vânt, câteva pălării se rostogolesc, ornamentele cocktailurilor 
zboară prin aer. 

Dar, peste zgomotul tot mai puternic al vântului, se înalță 
vocea cântăreței: 

„Is tusa ceol mo chroí, 

Mo mhuirnin 

is tusa ceol mo chroi”. 

Ești muzica sufletului meu, 

lubito. 

Ești muzica sufletului meu. 

O clipă, simt că am uitat să respir. Melodia asta. Mi-o cânta 
mama când eram mici. Mă străduiesc să inspir, să expir. 
Concentrează-te, Aoife! Ai multe lucruri de dus la bun sfârșit. 

Invitaţii mă copleșesc deja cu solicitările lor: 

— Există și tartine fără gluten? 

— Unde se găsește cel mai bun semnal în zonă? 

— Vrei să rogi fotograful să ne facă și nouă niște poze? 

— Poţi să-mi schimbi locul la masă? 

Trec printre ei, liniștindu-i, răspunzându-le la întrebări, 
arătându-le încotro sunt toaletele, garderoba, barul. Par mult 
mai mult de 150 de oameni: sunt peste tot, intrând și ieșind pe 
ușile fluturânde ale marchizei, îngrămădindu-se în fața barului, 
roind prin iarbă, pozându-se cu telefonul mobil, pupându-se, 
râzând și mâncând apetitivele servite de armata de chelneri. Am 
alungat deja câţiva invitaţi din preajma mlaștinii, înainte să dea 
de bucluc. 

— Vă rog, spun eu, tăind calea altui grup care încerca să intre 
în cimitir, cu paharele cu băutură în mână, de parcă ar fi căutat 
o atracţie de bâlci. O parte din pietre sunt foarte vechi și foarte 
fragile. 


VP - 174 


— Nu pare că le-a mai vizitat cineva în ultimul timp, zice cu 
resentiment unul dintre bărbaţi îndepărtându-se, pe un ton care 
vrea să spună „dar mai calmează-te, dragă”. E o insulă pustie, 
nu-i așa? Nu cred că deranjăm pe cineva. 

Bineînţeles, nu a văzut porţiunea de teren a familiei mele și 
mă bucur că este așa. Nu vreau să umble brambura printre 
morminte, să-și verse băutura și să calce pământul sfânt cu 
tocurile lor ascuţite și pantofii de lac, citind inscripţiile cu voce 
tare. Tragedia mea, scrisă acolo, în văzul tuturor. 

Mă pregătisem pentru cât de straniu aveam să mă simt în 
prezența atâtor oameni aici. Este un rău necesar: la urma urmei, 
asta mi-am dorit. Să repopulez insula. Și, cu toate astea, nu am 
realizat ce invaziv mi se va părea totul. 


VP - 175 


OLIVIA 


Domnişoară de onoare 


Ceremonia a durat ore întregi - ori, cel puţin, mie așa mi s-a 
părut. În rochia mea subţire, n-am reușit să mă opresc din 
tremurat. Am strâns atât de tare buchetul în mâini, că spinii 
trandafirilor au trecut prin panglica albă de mătase și mi-au 
intrat în carne. A trebuit să-mi sug pe ascuns picăturile mici de 
sânge din palme. Într-un târziu, s-a terminat. 

Dar după ceremonie a urmat sesiunea foto. Am făcut 
nevralgie facială de atâtea zâmbete forțate. Mă dor obrajii. 
Fotograful s-a luat întruna de mine, spunându-mi: „Nu te mai 
încrunta, drăguţo! Zâmbește!” M-am străduit. Știu că ceilalți nu- 
și dădeau seama că zâmbesc - știu că părea că strâng din dinţi, 
fiindcă asta simțeam. Mi-am dat seama că o enervam pe Jules, 
dar nu mă puteam controla. Nu-mi aminteam cum se zâmbește 
firesc. Mama mi-a pus mâna pe umăr: 

— Ești bine, Livvy? 

Cred că a simţit că ceva nu era în regulă. Că nu mi-era deloc 
bine. 

Oamenii se înghesuie în jur: mătuși, unchi, veri, pe care nu i- 
am mai văzut de secole. 

— Livvy, mă întreabă verișoara Beth, mai ești cu băiatul ăla? 
Cum îl chema? 

E cu câţiva ani mai mică decât mine: are 15 ani. Și mi s-a 
părut mereu că, într-un fel, mă admiră. Tin minte că anul trecut, 
când mătușa mea a împlinit 50 de ani, i-am povestit despre 
Callum și ce mândră am fost că îmi sorbea fiecare cuvinţel. 

— Callum, îi reamintesc eu. Nu... nu mai sunt cu el. 

— Și ai terminat anul întâi la Exeter? mă întreabă mătușa 
Meg. 

Deci mama nu i-a spus că am renunţat la facultate, încerc să 
dau din cap, dar nu reușesc. 

— Da, spun, pentru că este mai simplu să mă prefac, da, e 
bine. 


VP - 176 


Mă străduiesc să răspund la toate întrebările lor, dar e și mai 
obositor decât să zâmbesc. Imi vine să urlu... chiar urlu în sinea 
mea. Văd că unii mă privesc nedumeriţi - văd chiar cum se uită 
unul la altul, de parcă se întreabă: „Ce se întâmplă cu ea?” 
Priviri îngrijorate. Probabil, nu semăn cu Olivia pe care o știau ei. 
Acea fată guralivă, sociabilă, care râdea mult. Dar, pe de altă 
parte, nu mai sunt aceeași persoană. Nu știu cum sau dacă voi 
mai fi vreodată. Și nu pot juca un rol în fața lor. Nu sunt ca 
mama. 

Brusc, simt că nu mai pot respira, că nu-mi mai ajunge 
suficient oxigen în plămâni. Vreau să scap de întrebări și de 
fețele lor amabile, îngrijorate. Le spun că mă duc la toaletă. Nu 
pare să le pese. Poate se simt ușurați. Mă îndepărtez de grup. 
Mi se pare că o aud pe mama strigându-mă, dar îmi continui 
drumul și nu mă mai strigă a doua oară, semn că, probabil, a 
distras-o conversaţia cu altcineva. Mama adoră publicul. 
Grăbesc pasul. Imi scot porcăriile de pantofi cu toc, care s-au 
umplut deja de noroi. Nu-mi dau seama prea bine încotro mă 
îndrept, dar știu că trebuie să merg în direcția opusă celorlalţi 
oameni. 

În stânga mea sunt stâncile negre, care lucesc stropite de 
apă. Din loc în loc, terenul e surpat, ca și cum bucăţi mari din el 
ar fi dispărut brusc în mare, lăsând în urmă o linie în zigzag. Mă 
întreb cum ar fi dacă mi-ar fugi deodată pământul de sub 
picioare, dacă ar dispărea din senin și n-aș avea încotro decât să 
mă las purtată de el. Pentru o clipă, îmi dau seama că este cât 
pe ce să se întâmple asta. 

Pe lângă cărarea pe care pășesc, zăresc prin golurile dintre 
stânci fâșii albe de plajă. In larg, valurile sunt imense, cu 
crestele albe. Zăbovesc în bătaia vântului spulberându-mi părul 
și izbindu-mi pleoapele, asaltându-mă de parcă ar vrea din 
răsputeri să mă măture. Obrajii mă ustură din pricina apei 
sărate. 

In acel loc, apa este de un albastru-strălucitor, ca în 
fotografiile de pe o insulă caraibiană, precum cele ale prietenei 
mele Jess, care a fost acolo anul trecut cu familia și a postat mii 
de poze pe Instagram cu ea în bikini (toate photoshopate, 
evident, așa că picioarele ei păreau mai lungi, talia mai îngustă 
și sânii mai mari). Presupun că e frumos peisajul la care mă uit, 
dar nu simt asta. Nu mă mai pot bucura de lucrurile bune: de 


VP - 177 


exemplu, gustul mâncării sau razele soarelui pe faţă sau o 
melodie care-mi place la radio. Privind marea, nu simt altceva 
decât o durere surdă, undeva sub coaste, ca o rană veche. 

Găsesc un loc mai puţin abrupt pe unde să cobor, o porţiune 
în care pământul se unește cu plaja printr-o pantă, nu printr-un 
hău. Imi croiesc cu greu drum printre tufișurile care cresc pe 
povârniș, mici, dure și spinoase. Mi se agaţă de rochie și apoi 
mă împiedic de o rădăcină, după care o iau la vale pe versant, 
împiedicându-mă și rostogolindu-mă. Simt mătasea cum se 
sfâșie - Jules va face o criză! - și cad în genunchi: bum! Mă 
ustură genunchii și nu mă pot gândi la altceva decât la faptul că 
ultima oară când m-am simţit așa eram încă la scoală, o 
puștoaică de vreo nouă ani. Vreau să plâng ca un copil, în timp 
ce cobor spre plajă clătinându-mă, pentru că vreau să mă doară, 
să mă doară tot trupul, însă nu-mi pot stoarce nicio lacrimă - n- 
am mai plâns de foarte multă vreme. Dacă aș putea plânge, s-ar 
putea să mă simt mai bine, dar nu reușesc. Este ca o abilitate 
pierdută, ca o limbă pe care am uitat-o. 

Mă așez pe nisipul ud și simt cum apa îmi udă rochia. Am 
genunchii plini de zgărieturi, rozalii, proaspete, acoperite de 
pietricele. Imi deschid poșeta împodobită cu mărgele și îmi scot 
cu grijă aparatul de ras. Imi ridic rochia și apăs lama pe piele. 
Mă uit cum se formează mici perle roșii, strălucitoare - la 
început, apar mai încet, apoi, tot mai repede. Deși simt durerea, 
am impresia că nu e sângele meu, piciorul meu. Așa că strâng 
rana, făcând să curgă și mai mult sânge, așteptând să înțeleg că 
e sângele meu. 

Sângele este de un roșu-aprins, atât de strălucitor, cumva 
frumos. lau o picătură pe deget și îl bag în gură, îi simt gustul 
metalic. Imi amintesc de sângele care a curs după „procedură”, 
așa cum au numit-o ei. Au spus că o „mică sângerare ușoară” e 
absolut normală. Dar mi s-a părut că a ţinut săptămâni întregi; o 
pată brună, închisă la culoare pe lenjeria mea intimă, ca și cum 
ar fi ruginit ceva în mine. 

Tin minte precis unde mă aflam când mi-am dat seama că nu 
mi-a mai venit ciclul. Cu prietena mea, Jess, la o petrecere 
organizată acasă la cineva din anul doi, când ea mi-a spus că 
răscolise toate sertarele din baie după tampoane, fiindcă îi 
venise mai devreme. Imi amintesc că, atunci când mi-a spus 
asta, am avut o senzaţie ciudată în mine, ca o indigestie, parcă 


VP - 178 


nu mai puteam respira - m-am simţit aproape ca acum. Mi-am 
dat seama că nu mai ţineam minte de când nu mai folosisem un 
tampon sau ceva de genul acesta. Și că mă simţeam ciudat, 
balonată, îngreţoșată și obosită, dar credeam că era de la 
mâncarea proastă și de la sentimentul de rahat pe care îl aveam 
faţă de relaţia cu Steven. Trecuse ceva timp. Câteva luni. 
Ciclurile mele sunt foarte ușoare și nu mi-au dat niciodată bătăi 
de cap. Dar le am. Sunt regulate. 

Era la jumătatea trimestrului. Am mers la cabinetul 
universităţii, unde doctoriţa mi-a făcut un test de sarcină, pentru 
că nu aveam încredere că mi l-aș putea face singură corect. Mi-a 
spus că rezultatul este pozitiv. Am rămas acolo, uitându-mă la 
ea, ca și cum n-aș fi crezut-o, ca și cum aș fi așteptat să-mi 
spună că glumește. Nu credeam că poate fi adevărat. Și apoi a 
început să-mi enumere variantele pe care le aveam și m-a 
întrebat dacă am pe cineva cu care să vorbesc despre asta. N- 
am putut scoate un cuvânt. Imi amintesc cum am deschis gura 
de câteva ori, dar nu a ieșit nimic, nici măcar aer, pentru că, din 
nou, abia dacă puteam respira. Simţeam că mă sufoc. Ea stătea 
acolo, privindu-mă cu compasiune, dar, firește, n-a putut să se 
apropie să mă îmbrăţișeze din cauza prevederilor legale. Și în 
momentul ăla aveam mare, mare nevoie de o îmbrățișare. 

Am ieșit din cabinet, tremurând, într-o stare bizară, abia dacă 
mă puteam ţine pe picioare - parcă ar fi dat o mașină peste 
mine. Simţeam că trupul nu-mi aparţine. În tot timpul ăsta 
concepuse chestia asta secretă, stranie... fără ca eu să știu. 

Nu reușeam nici măcar să-mi controlez degetele, să deschid 
telefonul. Dar, în cele din urmă, l-am deblocat. l-am trimis un 
mesaj pe WhatsApp. Am văzut imediat că l-a citit. Apoi, în 
partea de sus au apărut trei punctuleţe - semn că „scria” ceva. 
După care au dispărut. Apoi au apărut din nou și a „scris” așa 
vreme de un minut. După care... nimic. 

L-am sunat, pentru că era clar că avea telefonul în mână. Nu 
mi-a răspuns. L-am sunat din nou. La al treilea semnal a intrat 
căsuta vocală. Imi respinsese apelul. Așa că i-am lăsat un mesaj 
audio - deși nu sunt sigură că a reușit să înțeleagă ce-i spun, 
într-atât de tare îmi tremura vocea. 

Mama m-a dus la clinică, să rezolvăm problema. A venit de la 
Londra la Exeter cu mașina, un drum de aproape patru ore, m-a 
așteptat până am terminat și m-a condus apoi acasă. 


VP - 179 


— E cea mai bună soluție, mi-a spus. Cea mai bună soluție, 
Livvy, draga mea. Am devenit mamă când eram de vârsta ta. Nu 
credeam că există altă variantă. Eram la începutul vieţii, la 
începutul carierei. S-a dus totul de râpă din cauza asta. 

Știam că lui Jules nu i-ar plăcea să audă așa ceva. Odată, 
când se certau, Jules a ţipat la mama: „Nu m-ai vrut niciodată! 
Știu că sunt marea greșeală a vieţii tale...” 

Era singurul lucru pe care îl puteam face. Dar ar fi fost mult 
mai simplu dacă el mi-ar fi răspuns, dacă mi-ar fi spus că 
înțelege, că este alături de mine. Un singur rând - nu era nevoie 
de mai mult. 

— E un ticălos ordinar, mi-a spus mama. Fiindcă te-a lăsat să 
treci singură prin asta. 

— Mamă, el nu știe nimic. Și nu vreau să afle niciodată. 

l-am spus asta pentru cazul în care, printr-o întâmplare 
nefericită, s-ar fi întâlnit cu Callum și ar fi fost tentată să-i țină 
vreun discurs. 

Nu știu de ce i-am spus că era Callum. Că doar mama nu e 
vreo mironosiță, să mă judece pentru relația mea cu Steven. Dar 
presupun că n-am vrut să retrăiesc starea aceea cumplită, să 
simt din nou că el mă respinge. 

Îmi amintesc tot ce s-a întâmplat pe drumul de întoarcere de 
la clinică. Mama părea extrem de diferită, așa cum n-o mai 
văzusem niciodată. Strângea volanul în mâini atât de tare, încât 
pielea i se albise. Înjura întruna printre dinţi. lar stilul ei de 
condus era mai prost decât de obicei. 

Când am ajuns acasă, mi-a spus să mă duc să mă întind pe 
canapea și mi-a adus fursecuri, mi-a făcut un ceai și m-a învelit 
cu pătura, deși îmi era oricum destul de cald. Apoi s-a așezat 
lângă mine, ţinând, la rândul ei, o ceașcă de ceai în mână, deși 
nu-mi aminteam s-o mai fi văzut vreodată bând ceai. De fapt, 
nici n-a gustat din el, a stat pur și simplu cu mâinile încleștate în 
jurul ceștii, la fel de strâns ca mai devreme pe volan. 

— AȘ fi în stare să-l omor, a repetat ea, și până și vocea îi 
părea străină, gravă și răgușită. Azi ar fi trebuit să fie acolo, 
lângă tine, a spus cu același glas ciudat. E bine, într-un fel, că 
nu-i cunosc tot numele. Altfel, vai de el ce i-aș face! 

[] 

Privesc valurile în depărtare. Cred că, dacă aș intra în mare, 

m-aș simţi mai bine. Deodată, cred că este singura soluție. Pare 


VP - 180 


atât de curată, de frumoasă, de imaculată, iar a intra în mare 
este ca și cum ai pătrunde în interiorul unei pietre prețioase. Mă 
ridic, îmi scutur nisipul de pe rochie. La naiba... ce frig e în 
bătaia vântului! Dar este un frig binefăcător - nu ca cel din 
capelă. Parcă îmi spulberă toate gândurile. 

Îmi las pantofii pe nisipul ud. Nu mă mai obosesc să-mi scot 
rochia. Intru în apă, care are cu zece grade mai puţin decât 
aerul, este rece, rece ca gheaţa, și mă face să respir foarte 
rapid, nefiind capabilă să iau decât câte o gură mică de aer. 
Tăietura de la picior mă doare când apa sărată ajunge la ea. Și 
înaintez tot mai mult, până când apa îmi ajunge la piept, apoi la 
umeri și acum nu mai pot respira normal, parcă aș fi strânsă 
într-un corset. Mici artificii îmi explodează în cap și pe piele și 
toate gândurile mi se destind, reușind să le privesc cu mai mare 
ușurință. 

Bag capul sub apă, scuturându-l, ca să încurajez gândurile 
negre să plutească departe de mine. Mă lovește un val și apa 
îmi umple gura. Este atât de sărată, că mă înec, și din cauza 
asta înghit și mai multă apă și nu reușesc să respir, după care 
înghit iarăși apă, care îmi intră și pe nas și, de fiecare dată când 
deschid gura după oxigen, înghit apă, multă apă, sărată. Simt 
mișcarea apei sub tălpi și mi se pare că mă poartă undeva, mă 
duce cu ea. Este ca și cum trupul meu ar ști ceva ce eu nu 
cunosc, pentru că el luptă în locul meu, dând cu disperare din 
braţe și din picioare. Mă întreb dacă nu cumva așa este când 
cineva se îneacă. Apoi mă întreb dacă nu cumva chiar mă înec. 


VP - 181 


JULES 


Mireasa 


Eu și Will am stat o vreme separați de grup, ca să ne facem 
fotografii lângă stânci. Fără discuţie, vântul s-a intensificat. Și-a 
făcut simțită prezența imediat ce am ieșit de la adăpostul 
capelei și pumnii de confetti - de fapt, petale uscate de 
trandafiri - aruncaţi peste noi au fost duși în larg, înainte să ne 
atingă. Slavă Domnului că am hotărât să-mi port părul desprins, 
așa că vremea rea nu poate face prea multe stricăciuni. Simt 
vântul cum se furișează în spatele mele și îmi ridică trena ca un 
șuvoi de mătase. Fotografului îi place la nebunie. 

— Cu diadema asta arăţi ca o regină galică de altă dată... și 
ce ten frumos! strigă el. _ 

Will surâde. „Regina mea galică”, îmi șoptește. li zâmbesc și 
eu. Soțului meu. 

Când fotograful ne cere să ne sărutăm, îmi strecor limba în 
gura lui Will și el îmi răspunde la fel, până când fotograful - un 
pic stânjenit - spune că pozele astea s-ar putea să fie un pic 
prea „îndrăznețe” pentru albumele oficiale. 

Acum ne întoarcem la invitaţii noștri. Feţele care se întorc 
spre noi în timp ce trecem printre ei sunt deja îmbujorate de 
căldură și băutură. În faţa lor mă simt nefiresc de goală, stresul 
de mai devreme mi se citește pe chip. Incerc să-mi amintesc de 
bucuria prietenilor și a celor dragi de a se afla aici împreună, 
simțindu-se, în mod evident, bine. Și funcţionează: am organizat 
un eveniment de care oamenii își vor aminti, despre care vor 
discuta, pe care vor încerca - și, probabil, vor eșua - să îl 
recreeze. 

La orizont se adună ameninţător nori din ce în ce mai negri. 
Femeile își ţin pălăriile pe cap cu mâna, fustele li se lipesc de 
picioare, iar ele ţipă scurt, amuzate. Vântul îmi afectează și mie 
ținuta, ridicându-mi rochia grea de mătase cu atâta ușurință, 
încât parcă ar fi o batistă, șuierând peste diadema mea metalică 
de parcă ar vrea să mi-o smulgă de pe cap și să o arunce în 
mare. 


VP - 182 


Mă uit la Will, să văd dacă a observat. E înconjurat de o 
mulţime de admiratori și se poartă, ca de obicei, fermecător. 
Dar îmi dau seama că nu este implicat sută la sută. Se uită în 
permanenţă dincolo de rudele și prietenii care vin să-l felicite, 
distras, ca și cum ar căuta ceva sau pe cineva. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb. 

Il iau de mână. Cu verigheta simplă din aur, îmi pare foarte 
diferită acum, străină. 

— Cel de-acolo nu e Piers? mă întreabă el. Cel care vorbește 
cu Johnno? 

li urmăresc privirea. Da, într-adevăr, cel care și-a aplecat 
capul aproape chel, ascultând cu seriozitate ce-i spune Johnno, 
este Piers Whiteley, producătorul emisiunii Supraviețuiește 
nopții. 

— Da, el e, îi spun. Ce importanţă are? 

Pentru că, sunt convinsă, este vorba despre ceva important - 
se vede din privirea lui Will. Este o expresie pe care o are rar, 
această privire ușor distrasă, neliniștită. 

— Nimic... nimic deosebit, spune el. Eu... mă rog, este un pic 
jenant, înţelegi? Fiindcă Johnno a fost refuzat pentru emisiune. 
Sincer să fiu, nu știu care dintre ei se simte mai prost. Poate ar 
trebui să mă duc să-l salvez pe unul dintre ei. 

— Sunt oameni în toată firea, îl opresc eu. Sunt convinsă că 
se descurcă și singuri. 

Parcă nici nu m-a auzit. Mai mult, îmi dă drumul la mână și 
traversează peluza spre ei, împingându-i din cale, politicos, dar 
hotărât, pe invitaţii care se întorc spre el să-l felicite. 

Este total atipic pentru el. Îl urmăresc, îngrijorată. Credeam 
că, după ceremonie, după ce ne-am rostit jurămintele, 
sentimentul de neliniște mă va părăsi. Dar este în continuare 
prezent, la fel și greaţa. Am impresia stranie că mă pândește 
ceva malefic. Ceva rău, ceva ce pot vedea doar cu coada 
ochiului și deci nu-l pot zări deslușit. Dar e absurd. Am nevoie 
doar de câteva clipe singură, hotărăsc eu, departe de agitaţie. 

Trec repede pe lângă invitaţii de la marginea mulţimii, ţinând 
capul în pământ și călcând apăsat, în caz că vreunul dintre ei 
încearcă să mă oprească. Intru în castel prin bucătărie. Înăuntru 
este o liniște binecuvântată. Închid ochii câteva lungi momente, 
ușurată. Pe blatul din centrul bucătăriei, sub o bucată mare de 
pânză, se află ceva - fără îndoială, o parte a meniului de mai 


VP - 183 


târziu. Găsesc un pahar, îl umplu cu apă rece și ascult ticăitul 
liniștitor al ceasului de perete. Stau cu faţa la chiuvetă și, în 
timp ce beau apă, număr până la 10 și înapoi până la 1. Esti 
caraghioasă, Jules. E doar în capul tău. 

Nu știu de ce, dar simt că nu mai sunt singură. Instinctul 
animalic, probabil. Mă întorc și văd în prag... 

O, Doamne! Gâfâi, fac câţiva pași înapoi, mă poticnesc, inima 
îmi bubuie. Este un bărbat cu un cuţit uriaș în mână, murdar de 
sânge pe partea din faţă a hainelor. 

— Dumnezeule! șoptesc. 

Mă îndepărtez de el, reușind cu greu să nu scap paharul din 
mână. O secundă de frică absolută, de adrenalină clocotind... 
apoi îmi recapăt raţiunea. E Freddy, soțul lui Aoife. Ţine în mână 
un cuţit de tăiat carne și are pete de sânge pe șorţul de măcelar 
pe care îl poartă legat la brâu. 

— lartă-mă, spune el stângaci. N-am vrut să te sperii. Tranșez 
un miel aici... e mai bun blatul de-aici decât cel din cortul pentru 
catering. 

Ca să-mi demonstreze, ridică bucata de pânză de pe blat și 
văd grămada de bucăţi de miel: carnea purpurie, lucioasă, și 
încheieturile albe ale oaselor. 

Pe măsură ce pulsul îmi revine la normal, mi se face rușine 
când mă gândesc cât de evidentă trebuie să fi fost frica de pe 
chipul meu. 

— Ei bine, spun, străduindu-mă să par autoritară. Sunt sigură 
că va ieși ceva delicios. Mulţumesc. 

Și o şterg repede din bucătărie - având grijă să nu pară că mă 
grăbesc. 

e 

Când mă alătur celorlalți invitați, îmi dau seama că energia 
mulțimii s-a schimbat. Se aude un murmur de curiozitate. Din 
câte se pare, s-a întâmplat ceva pe mare. Toată lumea întoarce 
capul și privește, captivată de ceea ce se întâmplă acolo. 

— Ce este? întreb, întinzând gâtul ca să văd pe deasupra 
capetelor lor, incapabilă să disting ceva. 

Mulțimea din jurul meu se rărește, oamenii îndreptându-se 
spre mare fără să scoată o vorbă, încercând să zărească mai 
bine ce se petrece. 

Poate e vorba despre o creatură marină. Aici, delfinii pot fi 
văzuţi cu regularitate, mi-a spus Aoife. lar, mai rar, și balenele. 


VP - 184 


Ar fi un detaliu spectaculos, poate va contribui chiar la 
atmosferă. Dar zgomotele care vin din primele rânduri ale 
mulțimii de invitaţi nu par să indice așa ceva. M-aș fi așteptat la 
chiote și exclamaţii, la gesturi de entuziasm. În schimb, oamenii 
privesc atent ce se întâmplă, dar nu prea fac gălăgie. Mă 
neliniștește treaba asta. Inseamnă că s-a întâmplat ceva grav. 

Inaintez. Lumea a devenit nerăbdătoare, ocupând anumite 
poziţii, grupuri-grupuri, de parcă ar încerca să obţină cel mai 
bun loc la un concert. Inainte, în rolul meu de mireasă, eram ca 
o regină printre ei, croindu-mi drum prin mulţime oriunde 
mergeam. Acum au uitat de ei înșiși, prea captivaţi de cele 
întâmplate. 

— Lăsaţi-mă să trec! strig eu. Vreau să văd. 

In sfârșit, se dau la o parte din calea mea și înaintez spre 
plajă. 

Acolo este ceva. Cu ochii mijiţi, pentru a-i proteja de lumină, 
reușesc să disting forma întunecată care pare a fi un cap. Dacă 
n-aș fi zărit întâmplător o mână albă, aș fi zis că este o focă sau 
un alt animal marin. 

Este cineva în apă. Din locul în care mă aflu, nu-mi dau seama 
dacă este bărbat sau femeie. Trebuie să fie unul dintre invitați; 
este imposibil pentru cineva din partea continentală să înoate 
până aici. Nu m-ar mira să fie Johnno - deși nu se poate, pentru 
că mai adineauri vorbea cu Piers. Așa că, dacă nu este el, 
probabil că e un alt exhibiţionist din gaşca noastră, unul dintre 
cavaleri, care se dă în stambă. Dar, când privesc mai atent, îmi 
dau seama că înotătorul nu se îndreaptă spre țărm, ci se duce 
spre largul mării. Și nu înoată, observ acum. De fapt... 

— Se îneacă! strigă o femeie, probabil că Hannah, cred. A fost 
luat de curent... uitaţi! 

Mă apropii, încercând să văd mai bine, împingându-i la o 
parte pe cei care privesc. In sfârșit, ajung în faţă și pot distinge 
destul de clar. Sau poate este vorba, pur și simplu, despre acea 
cunoaștere profundă, stranie, ca atunci când recunoaștem o 
persoană dragă de la mare depărtare, chiar dacă îi zărim doar 
ceafa. 

— Olivia! strig. E Olivia! Dumnezeule, e Olivia! 

Dau să alerg, dar calc cu tocurile pe rochie și mă împiedic. 
Aud cum se rupe mătasea, dar nu-mi pasă, îmi arunc pantofii 
din picioare, continuând să fug, dezechilibrându-mă în 


VP - 185 


momentul în care picioarele mi se scufundă în peticele de 
pământ ud, mlăștinos. N-am fost niciodată o mare atletă, iar în 
rochia de mireasă este și mai dificil. Pare că mă mișc incredibil 
de lent. Will, slavă cerului, nu pare să aibă aceeași problemă - 
trece valvârtej pe lângă mine, urmat de Charlie și de alți câțiva. 

Când ajung, în sfârșit, pe plajă, îmi ia un timp până înțeleg ce 
se întâmplă, să deslușesc scena din faţa mea. Hannah, care, 
probabil, a luat-o și ea la fugă, ajunge lângă mine, respirând cu 
greu. Charlie și Johnno au intrat în apă până la coapse, iar în 
urma lor, pe țărm, sunt alţi bărbaţi: Femi, Duncan și ceilalţi. lar 
dincolo de ei, ieșind din apă, se află Will cu Olivia în braţe. Pare 
că ea se împotrivește, că se luptă cu el, lovindu-l cu brațele ca o 
morișcă și dând din picioare cu disperare. El o ţine strâns. Părul 
ei e negru, lins. Rochia este perfect transparentă. Este extrem 
de palidă și pielea ei are o nuanţă albăstruie. 

— Putea să se înece, spune Johnno, întorcându-se spre plajă. 

Pare tulburat. Pentru prima dată, simt o ușoară duioșie pentru 
el. 

— Noroc că am văzut-o noi. Copilă nebună, oricine își putea 
da seama că aici nu este un loc adăpostit. Putea fi dusă de 
curenţi direct în larg. 

Will ajunge la mal și o lasă pe Olivia din brațe. Ea se 
îndepărtează repede de el și ne pironește cu privirea. Ochii ei 
sunt negri și impenetrabili. Prin rochia udă i se vede corpul 
aproape gol: punctele întunecate ale sfârcurilor, căușul mic al 
buricului. Pare o ființă primitivă. Un animal sălbatic. 

Observ zgârieturile de pe gâtul și fața lui Will, semnele roșii 
conturându-i-se livid pe piele. lar la vederea acestor urme mi se 
activează un comutator. Dacă până în urmă cu o secundă 
fusesem copleșită de grijă faţă de ea, acum sunt ca o erupție 
solară, roșie, încinsă de furie. 

— Ticăloasă nebună! spun eu. 

— Jules, spune Hannah încet, dar nu suficient de încet încă să 
nu aud nuanţa de dezaprobare din vocea ei. Știi, nu cred că 
Olivia se simte bine. S-ar... s-ar putea să aibă nevoie de ajutor... 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, Hannah! mă întorc spre 
ea. Ascultă, știu cât ești de bună la suflet, cât de mămoasă și 
așa mai departe. Dar Olivia n-are nevoie de o mamă, la dracu'! 
Are una deja - care, dă-mi voie să-ţi spun, îi acordă mult mai 
multă atenţie decât am primit eu vreodată. Olivia nu are nevoie 


VP - 186 


de ajutor. Trebuie doar să-și bage minţile în cap. N-am s-o las 
să-mi distrugă nunta. Așa că... scutește-mă, OK? 

O văd cum se retrage, cât pe ce să se împiedice. Sunt vag 
conștientă de expresia ei rănită, uluită. Am depăşit orice limită: 
gata, am făcut-o. Dar, în momentul ăsta, nu-mi pasă. Mă întorc 
spre Olivia. 

— Ce dracu’ ai făcut? urlu la ea. 

Olivia abia dacă se uită la mine, surdă, mută. Pare beată. O 
apuc de umeri. Pielea ei este rece ca gheaţa. Vreau s-o zgâlţăi, 
s-o plesnesc, s-o trag de păr, s-o fac să-mi răspundă. ȘI, atunci, 
deschide și închide gura, o deschide și o închide din nou. Mă 
holbez la ea, încercând s-o fac să-și revină. Pare că încearcă să 
rostească cuvinte, dar vocea ei refuză să se facă auzită. 
Expresia din ochii ei este încordată, rugătoare. Imi provoacă un 
fior în tot corpul. O clipă, am impresia că încearcă din răsputeri 
să-mi trimită un mesaj pentru care nu am mijloacele să-l 
descifrez. Să fie o scuză? O explicaţie? 

Înainte să apuc s-o rog să mai încerce o dată, mama vine în 
fugă. 

— Vai, fetele mele, fetele mele! 

Ne strânge pe amândouă în braţele ei osoase. Dincolo de 
norul unduitor de parfum Shalimar, simt mirosul aspru, 
înțepător, de transpiraţie, îi simt spaima. De fapt, pe Olivia vrea 
să o îmbrăţișeze. Dar, o clipă, o las să mă îmbrăţișeze și pe 
mine. 

Apoi privesc înapoi. Ceilalţi invitaţi ne-au ajuns din urmă. Aud 
murmurul vocilor lor, le simt emoția. Trebuie să liniștesc 
lucrurile. 

— Se mai bagă cineva la o partidă de înot? strig eu. 

Nu râde nimeni. Liniștea pare molipsitoare. Acum, că 
spectacolul s-a încheiat, parcă așteaptă cu toţii un semnal, 
încotro s-o apuce. Cum să se comporte. Habar n-am ce să fac. 
Nu aveam prevăzută treaba asta în program. Așa că rămân 
locului, uitându-mă și eu la ei, simțind cum umezeala de pe 
plajă îmi pătrunde prin rochie. 

Din fericire, printre ei, își face apariţia Aoife, îngrijit îmbrăcată 
în rochia bleumarin și pantofii ei ortopedici, absolut netulburată. 
Îi văd cum se întorc spre ea, recunoscându-i autoritatea. 

— Atenţie, toată lumea, strigă ea. Ascultaţi-mă! 


VP - 187 


Pentru o femeie mărunţică și liniștită ca ea, vocea ei este 
impresionat de puternică. 

— Vă rog să mă urmaţi. În curând, vom servi antreul! Vă 
așteptăm în marchiză! 


VP - 188 


JOHNNO 


Cavaler de onoare 


Uită-te la el! Cum face pe eroul, scoţând-o din apă pe sora lui 
Jules. Dar uită-te naibii la el! S-a priceput întotdeauna de 
minune să-i facă pe oameni să vadă în el exact ce-și dorește. 

ÎI cunosc pe Will mai bine ca ceilalţi, poate mai bine decât 
oricine pe lumea asta. Pun pariu că îl cunosc mult mai bine 
decât îl va cunoaște Jules vreodată. In prezenţa ei își pune 
masca, trage paravanul. Dar nu i-am divulgat secretele, pentru 
că ne privesc pe amândoi. 

Am știut mereu că este un gunoi fără scrupule. Am știut-o din 
școală, de când a furat lucrările alea pentru examen. Dar nu m- 
am simţit ameninţat de latura asta a caracterului lui. Sunt cel 
mai bun prieten de-ai lui. 

Cel puţin asta am crezut până acum jumătate de oră. 

— Ne-a părut foarte rău, a spus Piers, când am aflat că nu te 
interesează. Adică Will face ravagii printre femei, desigur. E 
făcut pentru televiziune. Dar uneori e cam... moale. Și, fie vorba 
între noi, nu cred că telespectatorii de sex masculin îl plac prea 
mult. Sondajele făcute de noi în rândul consumatorilor au 
sugerat că li se pare un pic... mă rog, ca să folosesc cuvintele 
unui participant: „cam măgar”. O parte dintre telespectatori, 
bărbaţii în special, au o reacţie de respingere față de 
prezentatorii pe care îi percep ca fiind prea atrăgători. Tu ai fi 
echilibrat situaţia. 

— Stai puţin, amice, am zis eu. De ce crezi că nu m-a 
interesat? 

La început, Piers s-a arătat puţin iritat - cred că este genul de 
om căruia nu-i place să i se taie macaroana când vorbește 
despre telespectatori. Apoi s-a încruntat, gândindu-se la ce l-am 
întrebat. 

— De ce-am crezut... spune, apoi se oprește și scutură din 
cap. Păi, n-ai venit la acea ședință, de-asta. 

Habar n-aveam despre ce vorbește. 

— Ce ședință? 


VP - 189 


— Şedinţa în care am discutat cum vor evolua lucrurile. Will a 
venit cu impresarul lui și ne-a spus că, din păcate, după ce voi 
doi aţi purtat o lungă discuţie, ai hotărât că treaba asta nu este 
pe gustul tău. Că nu ești genul de „vedetă de televiziune”. 

Chestiile astea pe care le-am spus tuturor în ultimii patru ani. 
Mai puţin lui Will. Cel puţin, nu atunci. Nu înaintea unei întâlniri 
importante. 

— N-am auzit niciodată de nicio ședință, am spus. Am primit 
un e-mail de la tine în care spuneai că nu mă vrei. 

A durat o vreme până i-a picat fisa. Apoi Piers a deschis și a 
închis gura, zăpăcit, tăcut, ca un pește: blup, blup, blup. In cele 
din urmă a spus: 

— E imposibil! 

— Nu, i-am spus. Ba nu. Și îţi spun sigur... pentru că n-am 
auzit niciodată despre vreo ședință. 

— Dar ţi-am trimis un e-mail... 

— Mda. Numai că n-ai avut niciodată e-mailul meu, nu-i așa? 
Totul a fost intermediat de Will și de impresarul lui. Așa 
procedau ei de fiecare dată. 

— Ei bine, a zis Piers și cred că tocmai pricepuse că 
deschisese un borcan uriaș plin cu viermi. Ei bine, a reluat el, ca 
și cum ar fi fost dispus să spună lucrurilor pe nume. El ne-a zis, 
fără doar și poate, că nu te interesează. Că ai trecut printr-o 
perioadă de introspecţie sufletească și că ai hotărât să n-o faci. 
Și ne-a părut extrem de rău, pentru că tu și cu Will, așa cum am 
plănuit de la bun început... durul și delicatul. Ar fi ieșit o 
emisiune... dinamită curată! 

Nu mai avea niciun rost să continui discuţia cu Piers. Oricum, 
arăta de parcă și-ar fi dorit să se teleporteze de acolo. £ o insulă 
mică, amice, era cât pe ce să-i spun. Nu ai unde să pleci. Totuși 
nu m-a surprins că se simţea astfel. L-am văzut cum privește 
peste umărul meu, căutând să-l salveze cineva. 

Dar nu cu el voiam să mă răfuiesc. Ci cu individul pe care l-am 
crezut cel mai bun prieten al meu. 

Apropo de lup. Will se îndrepta spre noi, zâmbindu-ne larg, al 
dracului de fermecător, fără nicio șuviță rebelă, în pofida 
vântului. 

— Despre ce bârfiți voi doi aici? a întrebat el. 

Era suficient de aproape încât să-i pot vedea broboanele de 
sudoare de pe frunte. Vezi tu, de obicei, Will nu prea transpiră. 


VP - 190 


Nici măcar pe terenul de rugby, nu-mi amintesc să fi asudat 
prea mult. Dar în acel moment, da. 

Prea târziu, amice, m-am gândit eu. Prea târziu, lua-te-ar 
dracu’! 

Cred că înțeleg. Este un tip prea isteț ca să mă fi scos din joc 
de la bun început. Ideea emisiunii fusese a mea și știam 
amândoi treaba asta. Dacă ar fi făcut-o, exista riscul să dau 
totul pe goarnă, să le spun tuturor ce se întâmplase în copilărie. 
Eu n-aveam nici pe departe la fel de multe de pierdut ca el. Așa 
că m-a inclus, mi-a creat impresia că fac parte din proiect și apoi 
a lăsat să se creadă că altcineva se descotorosise de mine. 
Nicidecum el. Îmi pare rău, amice. Ce păcat! Mi-ar fi plăcut 
enorm să colaborăm. 

Imi amintesc cât de mult mi-au plăcut preselecţiile. Mi s-a 
părut firesc să vorbesc despre lucrurile alea, despre lucruri 
cunoscute. Simțeam că am ceva de spus - ceva ce oamenii ar 
asculta cu plăcere. Dacă mi s-ar fi cerut să recit tabla înmulțirii 
sau să vorbesc despre politică, aș fi fost un om mort. Dar despre 
căţărări, coborâri în rapel și așa mai departe... am predat 
lucrurile astea în tabără. După prima scenă, nici măcar nu m-am 
mai gândit la cameră. 

Cel mai jignitor lucru în povestea asta este cât de simplu 
trebuie să i se fi părut totul lui Will, la naiba! Prostovanul de 
Johnno... atât de ușor de dus cu zăhărelul! Acum înțeleg de cea 
fost atât de greu de găsit în ultima perioadă. De ce am simţit că 
mă respinge. De ce a trebuit, literalmente, să-l implor să-i fiu 
cavaler de onoare. Când a căzut de acord, cred că s-a gândit la 
asta ca la un premiu de consolare, ca la un plasture cu rivanol. 
Dar din slujba de cavaler de onoare nu-ţi poți plăti facturile. Nu 
este un plasture suficient de mare. S-a folosit de mine 
dintotdeauna, încă din școală. Am făcut treburile murdare în 
locul lui. Dar n-a vrut să împartă cu mine luminile rampei, oh, 
nu! Când s-a ivit ocazia, m-a aruncat la lupi. 

Termin whisky-ul dintr-o singură înghiţitură. Nenorocitul 
dracului de ipocrit! Trebuie să găsesc o cale să i-o plătesc. 


VP-191 


HANNAH 


invitată 


Olivia este sora cuiva, fiica cuiva. Poate ar fi cazul să nu mă 
mai bag, așa cum mi-a spus Jules. Și totuși nu pot. Pe măsură ce 
șuvoiul de invitaţi se îndreaptă spre marchiză, eu o apuc în 
cealaltă direcţie, către Folly. 

— Olivia? strig imediat ce pășesc înăuntru. 

Niciun răspuns. Vocea mea ricoșează cu ecou în pereţii de 
piatră. În aceste momente, castelul pare foarte liniștit, întunecos 
și pustiu. Greu de crezut că mai este cineva acolo. Știu unde e 
camera Oliviei, ușa dinaintea sufrageriei - am s-o încerc pe asta 
prima dată, mă hotărăsc eu. Ciocănesc. 

— Olivia? 

— Da? 

Mi se pare că aud dinăuntru o voce firavă. O iau ca pe o 
invitaţie și deschid ușa. Olivia stă pe pat, cu umerii înfășuraţi 
într-un prosop. 

— Sunt bine, spune ea, fără să se uite la mine. Mă întorc în 
marchiză într-un minut. Trebuie să mă schimb mai întâi. Sunt 
bine. 

Dacă o spune a doua oară, asta nu o face să sune mai 
convingător. 

— Dar nu pare că te simţi bine, spun eu. 

Ridică din umeri, dar nu zice nimic. 

— Ascultă, adaug eu. Știu că nu e treaba mea. Sunt 
conștientă că de-abia ne-am cunoscut. Dar ieri, când am vorbit, 
mi s-a părut că ai ceva pe suflet... îmi imaginez că nu ţi-e ușor 
să afișezi o mină fericită după toate astea. 

Olivia tace în continuare, fără să mă privească. 

— Așa că, spun eu, îndrăznesc să te întreb... ce căutai în apă? 

Olivia ridică iarăși din umeri. 

— Nu știu, bâguie ea, după care face o pauză. Eu... a fost un 
pic prea mult pentru mine. Nunta, toți oamenii ăștia. Spunându- 
mi cât de mult trebuie mă bucur pentru Jules. Sau întrebându- 
mă ce fac. Despre facul... 


VP - 192 


Pierde șirul cuvintelor, își privește mâinile. Văd că și-a ros 
unghiile din carne, ca un copil, iar, prin comparaţie cu pielea 
palidă, cuticulele sunt roșii, ca o bucată de carne crudă. 

— Am vrut să scap de toate, atât! mai spune ea. 

Jules a ajuns la concluzia că a fost doar o cascadorie, că Olivia 
este o regină a melodramei. Eu am presupus contrariul. M-am 
gândit că a încercat să dispară. 

— Pot să-ţi spun ceva? o întreb. 

Nu spune nu, așa că vorbesc în continuare. 

— Îţi amintești că ţi-am vorbit aseară despre sora mea, Alice? 

— Da. 

— Ei bine... Mi se pare că semeni puţin cu ea. Sper să nu te 
superi că spun asta. Îţi jur că este un compliment. A fost prima 
din familia noastră care a mers la facultate. A luat cele mai bune 
note la examenele de admitere, a avut numai 10 la disciplinele 
importante. 

— Eu nu sunt așa deșteaptă, bolborosește Olivia. 

— Da? Cred că ești mai deşteaptă decât lași să se creadă. Ai 
studiat engleza la Exeter. E un curs greu, nu? 

Ridică din umeri. 

— Alice își dorea să intre în politică, continui eu. Ştia că, 
pentru asta, trebuia să aibă un dosar impecabil și să ia doar 
note mari. Le-a luat, bineînțeles, și a intrat la una din 
universităţile de top din Marea Britanie. Apoi, în primul an, după 
ce și-a dat seama că lua numai 10 la fiecare eseu pe care îl 
preda, s-a relaxat puţin și a avut, pentru prima dată, un iubit. 
Nouă, adică mie, mamei și tatei, ni s-a părut amuzant, pentru că 
era îndrăgostită de el până peste cap. 

Alice mi-a povestit totul despre băiatul ăsta când a venit 
acasă în vacanţa de Crăciun. Îl cunoscuse la Reeling Society, un 
club cu pretenţii la care se înscrisese pentru că organizau un bal 
pompos la sfârșitul trimestrului. Îmi amintesc că m-am gândit că 
aborda această relaţie cu aceeași intensitate cu care învăţa 
pentru școală. „E frumos ca soarele, Han”, mi-a spus ea. „Și 
toată lumea îl place. Nici nu-mi vine să cred că s-a uitat la 
mine”. Mi-a povestit, punându-mă să jur că voi păstra secretul, 
că se culcase cu el. A fost primul băiat cu care s-a culcat. Mi-a 
spus că s-a simţit foarte apropiată de el, că nu-și imaginase că 
va fi așa plăcut. Dar apoi a estompat lucrurile, spunând că era 
vorba, probabil, despre hormoni și despre idealizarea socio- 


VP - 193 


culturală a iubirii adolescentine. Frumoasă, deșteaptă mea soră 
a încercat mereu să-și explice logic sentimentele... clasic pentru 
Alice. 

— Dar apoi a devenit ostilă faţă de el, îi spun Oliviei. 

Olivia ridică din sprâncene. 

— Se săturase de el? 

Pare ceva mai implicată acum. 

— Cred că da. In vacanţa de Paște n-a mai vorbit așa mult 
despre el. Când am întrebat-o, mi-a spus că și-a dat seama că 
nu era chiar tipul pe care-l credea ea. Și că pierduse prea mult 
timp după coada lui, când, de fapt, ar fi trebuit să se pună cu 
burta pe carte și să se concentreze pe cursuri. Luase un 6 la un 
eseu pe care îl predase și ăsta a fost apelul ei de trezire. 

— lisuse, spune Olivia, dându-și ochii peste cap. Ce tocilară! 
zice ea, după care își dă seama ce a spus. Scuze! 

Zâmbesc. 

— Și eu i-am spus fix același lucru. Dar așa era Alice, în toate 
privinţele. In fine, a vrut să se asigure că este corectă faţă de el 
și să-i spună personal. larăși, tipic pentru Alice. 

— El cum a primit vestea? întreabă Olivia. 

— Deloc bine, spun eu. S-a purtat destul de oribil, i-a spus că 
n-o să se lase umilit de ea. Că o să i-o plătească. 

Tin minte replica asta, pentru că știu că m-am întrebat ce i-ar 
fi putut face. Cum i-o „plătești” cuiva pentru că s-a despărțit de 
tine? 

— Nu mi-a spus ce a făcut ca s-o recucerească, îi spun Oliviei. 
Nu le-a povestit nici mamei, nici tatei. l-a fost prea rușine. 

— Dar ai aflat? 

— Mai târziu, spun. Am aflat mai târziu. O filmase. 

A încărcat un film cu Alice pe reţeaua internă a universităţii. 
Era un clip pe care ea îl lăsase să i-l facă după balul simandicos 
de la Reeling Society. A fost șters de pe server imediat ce 
universitatea a aflat despre el. Dar deja vestea se răspândise, 
răul fusese făcut. In întreg campusul se descărcaseră deja copii 
ale lui. A fost postat pe Facebook. Apoi, șters. Apoi, repostat. 

— Deci, cum ar veni... răzbunare porno? întreabă Olivia. 

Încuviinţez. 

— Așa am numi-o noi azi. Dar, pe atunci, lumea era mai 
inocentă, înţelegi? Acum oamenii sunt avertizaţi să fie atenţi, 


VP - 194 


nu-i așa? Toţi știm că dacă lași pe cineva să te pozeze sau să te 
filmeze, imaginile pot ajunge pe internet. 

— Probabil, spune Olivia. Dar oamenii uită. În momentul 
respectiv. Sau, știi și tu, dacă îţi place într-adevăr de cineva și te 
roagă. Deci îmi închipui că toată lumea din universitate a văzut 
filmuleţul, nu? 

— Da, zic eu. Dar partea cea mai gravă este că noi n-am aflat, 
nouă nu ne-a spus. l-a fost prea rușine. Poate s-a gândit că n-am 
mai avea aceeași părere despre ea. Fusese întotdeauna 
perfecțiunea întruchipată, deși, firește, nu pentru asta o iubeam 
noi. 

Chestia e că nu mi-a spus nici măcar mie. În continuare, mă 
doare enorm acest lucru. 

— Uneori, spun eu, cred că-ţi vine greu să vorbești cu oamenii 
apropiaţi. Cu cei dragi. Îţi sună cunoscut? 

Olivia dă din cap. 

— Așa că... Vreau să știi: mie îmi poţi spune. Da? Pentru că... 
uite care-i faza. Este întotdeauna mai bine să te descarci, chiar 
dacă ţi se pare rușinos, chiar dacă crezi că oamenii nu vor 
înțelege. Mi-aș dori ca Alice să fi vorbit cu mine despre 
necazurile ei. Cred că ar fi ajutat-o să vadă lucrurile dintr-o 
perspectivă pe care singură n-ar fi obținut-o. 

Olivia ridică privirea, se uită la mine, apoi întoarce capul. De 
data asta, glasul ei e ceva mai puternic decât o șoaptă: 

— Da. 

Și atunci, din direcţia marchizei, se aude slab un anunț: 

— Doamnelor și domnilor - îmi dau seama că e vocea lui 
Charlie, care și-a intrat, probabil, în rolul de maestru de 
ceremonii -, poftiţi, vă rog, la locurile voastre pentru că urmează 
antreul. 

x kx X 

Nu mai apuc să-i spun Oliviei restul poveștii - și poate că e 
mai bine așa. Nu-i mai spun cum toată tărăşenia de-atunci a fost 
ca o pată uriașă pe viața lui Alice, pe ea însăși - de parcă i-ar fi 
fost tatuată în frunte. Niciunul dintre noi nu bănuia cât de fragilă 
era. Întotdeauna ne crease impresia că era extrem de capabilă, 
permanent stăpână pe situaţie: luând numai note maxime, 
jucând în sporturile de echipă, intrând la facultate, fără să-i 
scape niciodată nimic. Dar în spatele aparențelor, hrănindu-i 
toate aceste reușite, se găsea un ghem întortocheat de neliniști 


VP-195 


pe care niciunul dintre noi nu l-a intuit decât când a fost prea 
târziu. N-a putut îndura rușinea. Și-a dat seama că nu va urma - 
nu va putea urma - niciodată cariera politică la care visase. Nu 
doar pentru că nu-și mai dăduse licența și renunţase la 
facultate. Ci pentru că, din acel moment, pe internet circula un 
clip în care ea făcea sex oral cu un tip... și alte chestii. Și era 
imposibil de șters. 

Așa că nu i-am mai spus Oliviei că în iunie, la două luni după 
ce se întorsese de la facultate, Alice a luat un pumn de sedative 
și tot ce mai găsise în dulapul cu medicamente din baie, în timp 
ce mama mă aștepta să ies de la antrenamentul de baschet. Că 
luna asta se împlinesc 17 ani de când splendida, inteligenta mea 
soră și-a pus capăt zilelor. 


VP - 196 


AOIFE 


Organizatoarea nuntii 


Eu sunt vinovată pentru ce s-a întâmplat cu domnișoara de 
onoare. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Mi-am dat seama: știam 
că o paşte necazul pe fata asta. Mi-am dat seama de dimineață, 
când i-am servit micul dejun. S-a ţinut tare pe parcursul 
ceremoniei, deși se vedea că voia să o șteargă de acolo. După 
asta, bineînţeles, am stat cu ochii pe ea. Dar aveam prea multe 
pe cap: invitaţii erau foarte insistenţi, foarte înverșunatți, iar 
chelnerii - majoritatea studenţi sau elevi aflaţi în vacanţa de 
vară - faceau faţă cu greu situaţiei. 

Până să mă dezmeticesc, s-a stârnit zarva și am văzut-o în 
apă. În acea clipă m-am simţit brusc transportată într-o altă zi. 
Incapabilă să ajut. Am întrezărit semnele, dar le-am ignorat, 
până când a fost prea târziu. Acele imagini persistente din visele 
mele: apa urcând, mâinile întinse spre mine de parcă aș fi putut 
face ceva... 

De data asta, salvarea a fost posibilă. Mă gândesc la mire, 
eroul zilei, care a scos-o din apă. Dar poate că aș fi putut 
împiedica evenimentul de la bun început, dacă, de data asta, aș 
fi fost mai atentă. Sunt supărată pe mine că am fost atât de 
moale. Am reușit să păstrez o aparenţă rece de profesionalism 
în faţa invitaţilor, până au intrat cu toţii în marchiză, pentru 
antreu. Chiar dacă nu aș fi avut o atitudine atât de fermă, mă 
îndoiesc că ar fi observat cineva. La urma urmei, este meseria 
mea să fiu invizibilă. 

Am nevoie de Freddy. El reușește întotdeauna să mă facă să 
mă simt mai bine. 

Îl găsesc departe de ochii invitaţilor, în zona pentru catering 
din spatele marchizei: aranjează farfuriile împreună cu o mică 
armată de asistenţi. II rog să meargă cu mine afară, la adăpost 
de privirile curioase ale ajutoarelor de bucătar. 

— Putea să se înece fata asta, spun eu. 

Când mă gândesc, mi se taie respiraţia. Văd totul, cum ar fi 
putut decurge lucrurile, imaginile derulându-se pe dinaintea 


VP - 197 


ochilor mei. Ca și cum m-aș fi teleportat într-o altă zi, când 
povestea n-a avut un deznodământ fericit. 

— O, Doamne... Freddy, putea să se înece. N-am fost atentă. 

Rememorez iarăși trecutul. Este doar vina mea. 

— Aoife, spune el și mă apucă ferm de umeri. Nu s-a înecat. 
Totul e bine. 

— Nu, spun eu. A salvat-o. Dar dacă... 

— Niciun dacă. Invitaţii sunt deja în marchiză. Totul va fi 
perfect, ai încredere în mine. Întoarce-te și fă ceea ce știi tu cel 
mai bine să faci. 

Freddy s-a priceput mereu să mă liniștească. 

— A fost un incident minor, mai adaugă el. În rest, totul va 
merge ca la carte. 

— Dar e cu totul altfel decât mi-am imaginat, spun eu. E mai 
greu să-i știu pe toţi aici, umblând aiurea peste tot. Tipii ăia de 
aseară, cu jocul lor îngrozitor. Și acum chestia asta... îmi 
amintește de... 

— E pe terminate, spune Freddy ferm. Trebuie să mai reziști 
doar câteva ore. 

Dau aprobator din cap. Are dreptate. Și sunt conștientă că 
trebuie să-mi revin. Nu-mi pot îngădui să mă pierd cu firea, nu 
astăzi. 


VP - 198 


NOAPTEA NUNȚII 


Acum 


Acum reușesc să-l recunoască, e bărbatul acela, Freddy; 
aleargă spre ei din răsputeri. În mână ţine o făclie: nimic 
sinistru. Când se apropie, la lumina torţelor fruntea palidă îi 
strălucește de transpirațţie. 

— Aţi face bine să vă întoarceți la marchiză, strigă el, gâfâind. 
Am chemat Garda Siochâna. 

— Cum? De ce? 

— Chelneriţa și-a revenit cât de cât. A spus că i s-a părut că a 
mai văzut pe cineva acolo, în întuneric. 

— Ar trebui să-l ascultăm și să ne întoarcem, strigă Angus 
spre ceilalţi, după plecarea lui Freddy. Să așteptăm poliţia. Nu 
suntem în siguranţă. 

— Nee, strigă Femi. Am ajuns prea departe. 

— Angus, tu chiar crezi că vor ajunge aici curâna? întreabă 
Duncan. Poliţia? Pe vremea asta? La dracu’, amice. Suntem pe 
cont propriu. 

— Atunci, cu atât mai mult. E periculos... 

— Nu cumva ne pripim cu concluziile? strigă Femi. 

— Adică? 

— A spus că tipei i s-a părut că a văzut pe cineva. 

— Dar dacă așa stau lucrurile, strigă Angus, asta înseamnă... 

— Ce? 

— Păi, că mai este implicat cineva. Asta înseamnă că s-ar 
putea... s-ar putea să nu fi fost un accident. 

Nu merge atât de departe încât să spună lucrurilor pe nume, 
dar, cu toate astea, ei înţeleg, dincolo de cuvinte. Crimă. 

Strâng și mai puternic torțele în mâini. 

— S-ar putea dovedi niște arme destul de bune, strigă 
Duncan. Dacă va fi nevoie. 

— Da, strigă Femi, îndreptându-și puţin umerii. Noi împotriva 
lui. Patru contra unu. 

— Stai, l-a văzut cineva pe Pete? întreabă Angus brusc. 

— Ce? La dracu'... nu! 


VP - 199 


— Poate s-a întors cu tipul ăla, cu Freddy? 

— Ba nu s-a întors, Fem, răspunde Angus. A rămas cu noi. O 
cam luase razna. Băga-mi-aș... 

ÎI strigă cu toţii: 

— Pete! 

— Pete, prietene... unde ești? 

Niciun răspuns. 

— Dumnezeule... în fine, eu n-am să umblu aiurea după el, 
strigă Duncan, cu un ușor tremur în voce. Nu e prima dată când 
trece prin așa ceva, nu-i așa? Știe să-și poarte singur de grijă. 
Se descurcă el. O să fie bine. 

Celorlalţi li se pare că se chinuie să pară mult mai sigur pe el 
decât este în realitate. Dar nu au de gând să deschidă subiectul. 
Își doresc la rândul lor să creadă asta. 


VP - 200 


JULES 


Mireasa 


Cu câteva ore mai devreme 


În marchiză, Aoife a creat ceva magic. Este cald, un refugiu 
din calea vântului rece care se întețește. La intrare, văd torțele 
aprinse cum pâlpâie și scad în intensitate și, din când în când, 
cum acoperișul marchizei se umflă și se dezumflă ușor în bătaia 
vântului. Dar, într-un fel, acest lucru nu face decât să contribuie 
la starea de confort din interior. Se simte peste tot parfumul 
lumânărilor, iar chipurile par rozalii în lumina asta, îmbujorate 
de sănătate și tinereţe - chiar dacă adevărata cauză este după- 
amiaza petrecută în bătaia vântului irlandez pătrunzător. Este 
așa cum am visat. Mă uit de jur-împrejur la invitaţi și văd în 
privirea lor: admiraţia pentru ambianța creată. Și totuși... de ce 
mă simt atât de pustie? 

Toată lumea pare să fi uitat deja de cascadoria nebunească a 
Oliviei; m-aș fi bucurat să se fi petrecut în cu totul altă zi. 
Oamenii dau peste cap paharele cu vin, se ameţesc... devin tot 
mai zgomotoși și mai veseli. S-a restabilit atmosfera de 
sărbătoare și lucrurile au intrat din nou pe făgașul prevăzut. Dar 
eu nu pot uita. Când mă gândesc la expresia Oliviei, la privirea 
ei rugătoare când a dat să vorbească, mi se ridică părul pe 
ceafă. 

Mesele sunt debarasate de farfuriile pe care lumea le-a lins, 
efectiv. Alcoolul i-a făcut pe toţi să le fie foame, iar Freddy este 
un mare talent. Am fost la o mulţime de nunţi la care a trebuit 
să înghit cu noduri puiul cu textură de cauciuc, legumele gătite 
ca la cantina școlii. Pe când asta a fost cea mai fragedă friptură 
de miel pe care am mâncat-o vreodată, catifea pe limbă, la fel și 
piureul de cartofi cu rozmarin. Totul a fost perfect. Nimic de 
reproșat. 

e 

E vremea discursurilor. Chelnerii roiesc prin încăpere, cu tăvi 

de Bollinger, gata pentru urări. Simt o aciditate în stomac și mă 
VP - 201 


ia ușor greața când mă gândesc că va trebui să beau iar 
șampanie. Am băut deja prea mult, încercând să egalez veselia 
invitaţilor mei și mă simt straniu, la capătul puterilor. Imaginea 
norului întunecat de la orizont, din momentul cocktailului de 
primire, încă îmi stăruie în minte. 

Se aude sunetul unei linguri lovind într-un pahar: ding ding 
ding! 

Sporovăială din marchiză încetează, fiind înlocuită de un 
devin atenți. Se întorc spre noi, spre masa principală. 
Spectacolul este pe cale să înceapă. Imi modific expresia într- 
una de nerăbdare veselă. 

Atunci, luminile din marchiză încep să tremure, se sting. Ne 
cufundăm într-un întuneric trist, în ton cu lumina slabă de afară. 

— Îmi cer scuze, strigă Aoife din fundul marchizei. E din cauza 
vântului de-afară. Avem mici probleme cu curentul aici. 

Cineva, unul dintre cavaleri, probabil, scoate un urlet prelung, 
de lup. Apoi i se alătură și ceilalți, încât pare că s-a adunat o 
întreagă haită aici. Sunt deja beţi și devin tot mai relaxaţi, tot 
mai sălbatici. Vreau să ţip la ei, să-i fac să tacă. 

— Will, rostesc printre dinţi, am putea să-i rugăm să înceteze? 

— Asta le va da apă la moară, spune el liniștitor, lăsându-și 
mâna pe umărul meu și strângându-mă. Sunt sigur că luminile 
vor reveni într-o secundă. 

Chiar în momentul în care simt că nu mai sunt capabilă să 
îndur, că sunt efectiv gata să urlu, luminile se aprind din nou, cu 
un pâlpâit. Invitaţii ovaţionează. 

Primul care se ridică să ţină un discurs e tata. Poate ar fi 
trebuit să-i interzic asta în ultima clipă, ca pedeapsă pentru felul 
în care s-a comportat mai devreme. Dar ar fi fost ciudat, nu? Și 
mare parte din nunta asta, am observat, ţine de aparente. Atâta 
vreme cât reușim s-o ducem la bun sfârșit și să pară totul vesel, 
o sărbătoare... mă rog, sper că vom reuși astăzi să suprimăm 
forțele întunecate care se ascund dincolo de suprafaţă. Pot să 
jur că majoritatea invitaţilor cred că nunta asta se datorează 
generozității tatei. Nu chiar. 

Toată lumea m-a întrebat de ce am ales să organizez nunta 
aici. Am lansat un apel pe rețelele sociale. „Recomandaţi-mi un 
local pentru nuntă”. Într-un articol din The Download. Aoife a 
răspuns apelului. Am admirat gradul de planificare al propunerii 


VP - 202 


ei, cum a luat în calcul toate aspectele practice. Mi s-a părut 
mult mai atentă decât ceilalți. Sincer, și-a spulberat concurența. 
Dar nu de asta am ales să organizăm evenimentul aici. Adevărul 
necosmetizat este că am hotărât să-mi ţin nunta aici pentru că 
este un loc frumos și ieftin. 

Pentru că tata, dragul de el, care stă acum acolo, mândru 
nevoie mare, a închis robinetul cu bani. Sau Severine, în locul 
lui. 

Nu are nimeni de unde să afle, nu? Atât timp cât am un tort 
care a costat trei miare și șervetelele sunt trase prin inele 
gravate, din argint masiv, plus că am cumpărat toată producţia 
de lumânări pe un an de la Cloon Keen Atelier. Dar astea sunt 
exact lucrurile la care s-ar fi așteptat invitaţii mei. Și mi le-am 
permis - organizând o nuntă la nivelul la care sunt obișnuită - 
pentru că Aoife mi-a oferit o reducere de 50 la sută. Pare ea 
cam șleampătă, dar e extrem de pricepută. Așa a reușit. Știe că 
va apărea în revista mea, știe că se va bucura de o publicitate 
favorabilă datorită lui Will. În cele din urmă, va fi profitabil 
pentru ea. 

e 

— Este o onoare că mă aflu aici, spune tata acum. La nunta 
fetiţei mele. 

Fetița lui. Serios? Simt cum îmi împietrește zâmbetul. 

Tata ridică paharul. Văd că bea Guinness - a făcut mereu caz 
de faptul că nu pune gura pe șampanie, rămânând fidel 
rădăcinilor sale. Știu că ar trebui să-l privesc la rândul meu cu 
drag, dar încă sunt furioasă pentru ce a spus mai devreme și cu 
greu mă pot uita la el. 

— Dar, pe de altă parte, Julia nu a fost niciodată o fetiţă, 
spune tata. 

De ani buni nu l-am mai auzit să vorbească cu un accent atât 
de pronunţat. Devine și mai evident ori de câte ori are emoții 
puternice... sau când bea zdravăn. 

— A ştiut întotdeauna ce vrea. Chiar și la vârsta de nouă ani, 
a știut perfect. Chiar dacă eu... zice el și tușește cu subiînţeles... 
am încercat s-o conving de contrariu, adaugă el și un val de 
amuzament se propagă în rândul mulţimii. Și-a urmat drumul cu 
o tenacitate unică, reia și apoi zâmbește trist. Dacă ar fi să mă 
laud singur, aș putea spune că mă moștenește în privinţa asta. 
Totuși eu sunt altfel. Nu sunt nici pe departe la fel de puternic. 


VP - 203 


Mă prefac că știu ce vreau, dar, de fapt, mă las purtat de 
fanteziile mele. Jules este complet stăpână pe sine și vai de cel 
care îi stă în cale. Sunt sigur că angajaţii ei ar fi de acord. 

De la masa rezervată celor de la The Download se aud hohote 
emoţionate de râs. Le surâd îngerește: nu va păţi nimeni nimic. 
Cel puţin, nu astăzi. 

— Uitaţi cum stă treaba, spune tata. Ca să fiu absolut sincer, 
eu nu sunt, firește, cel mai bun exemplu de urmat când vine 
vorba de căsătorie. În această seară, aici, sunt de faţă soţia mea 
cu numărul unu și cea cu numărul cinci. Așa că s-ar putea spune 
că sunt un membru al acestui club... dar nu unul de vază. 

Nu e prea amuzant - deși, printre spectatori, există și câţiva 
aplaudaci conștiincioși. 

— Mai devreme, Jules - hm - a scos în evidenţă acest lucru, 
când am încercat să-i ofer câteva sfaturi părintești. 

Sfaturi părintești. Hm... 

— Dar îndrăznesc să spun că am învăţat câte ceva în ultimii 
ani, despre cum să fac lucrurile corect. Căsnicia presupune să fii 
cu persoana pe care o cunoști cel mai bine pe lume. Asta nu 
înseamnă să știi cum își bea cafeaua, care este filmul preferat 
sau cum se numea prima sa pisică. Este vorba despre o 
cunoaștere profundă. Să-i cunoști sufletul, zice el și îi zâmbește 
lui Séverine, care se uită la el cu mândrie. 

— In plus, nu sunt tocmai persoana potrivită să dau astfel de 
sfaturi. Sunt conștient că n-am fost mereu lângă Jules. De fapt, 
despre ce vorbesc? N-am fost aproape niciodată lângă Jules. 
Niciunul dintre noi n-a fost. Cred că Araminta este de acord în 
privinţa asta. 

Uau! Mă uit la mama. Are un zâmbet chinuit, care s-ar putea 
să fie la fel de încordat ca al meu. Nu i-a plăcut partea cu soţia 
numărul unu, pentru că a făcut-o să pară bătrână, dar acum 
cred că fierbe de mânie la aluzia că și-a neglijat îndatoririle 
părintești, ţinând cont că azi i-a plăcut așa mult să joace rolul de 
mamă binevoitoare a miresei. 

— Așa că, în absenţa noastră, Jules și-a croit întotdeauna 
singură drum în viaţă. Și ce drum! Știu că nu m-am priceput 
prea bine să-ţi arăt asta, dar sunt mândru de tine, Juju, de tot 
ce-ai realizat. 

Mă gândesc la serbările și premiile de la școală. La absolvire. 
La lansarea revistei The Download - tata nu a participat la 


VP - 204 


niciunul dintre evenimente. Mă gândesc de câte ori mi-am dorit 
să aud cuvintele astea și acum iată-le - tocmai când sunt atât 
de furioasă pe el. Mi se umplu ochii de lacrimi. Căcat! Chiar că 
m-a luat prin surprindere. Eu nu plâng niciodată. 

Tata se întoarce spre mine. 

— Te iubesc foarte mult... inteligenta, complicata, apriga mea 
fiică. 

O, Doamne! Nici măcar nu sunt lacrimi de frumusete, un licăr 
subtil în jurul ochilor. Îmi curg șiroaie pe obraji și trebuie să le 
şterg cu podul palmei, apoi cu un șerveţel, încercând să le 
stăvilesc. Ce se întâmplă cu mine? 

— Vedeţi dumneavoastră, spune tata către mulţime, Jules 
este o persoană incredibilă, independentă, și mă flatează faptul 
că este fetița mea. Pentru că există anumite sentimente 
părintești de care nu poţi scăpa... indiferent cât de ticălos ai fost 
cândva, indiferent cât de puţin ai dreptul să ai aceste 
sentimente. Și unul dintre ele este instinctul de protecţie. 

Se întoarce din nou spre mine. Sunt nevoită să-l privesc. Are o 
expresie de tandreţe autentică. Mă doare în capul pieptului. 

Apoi se întoarce spre Will. 

— William, pari... un tip grozav. 

Oare e doar impresia mea sau cuvântul „pari” a conţinut o 
insinuare periculoasă? 

— Dar... continuă tata zâmbind. 

li cunosc zâmbetul ăsta. De fapt, nu e un zâmbet. E mai 
degrabă un rânjet. 

— Ai face bine să ai grijă de fiica mea. Ai face bine să nu dai 
greș. lar dacă o faci cumva pe fata mea să sufere... ei bine, e 
simplu, zice el ridicând paharul și făcând o pauză, după care 
adaugă: Am să te caut! 

Urmează o tăcere încordată. Mă chinui să râd, dar râsul meu 
sună, mai degrabă, a suspin. Ceilalţi invitaţi mă imită - ușuratți, 
probabil, că știu cum trebuie să reacționeze. Ah, a fost o glumă. 
Numai că nu este așa. Eu știu asta, la fel și tata și, judecând 
după privirea lui Will, bănuiesc că o știe și el. 


VP - 205 


OLIVIA 


Domnişoară de onoare 


Tatăl lui Jules se așază la loc pe scaun. Jules arată ca o epavă, 
e roșie la față și plină de pete. Am văzut-o cum își tampona ochii 
cu un șerveţel. Sora mea vitregă are și ea sentimente, chiar 
dacă se pricepe de minune să pară mereu foarte dură. Imi pare 
rău pentru faza de mai devreme, sincer. Știu că Jules nu m-ar 
crede dacă i-aș spune-o, dar chiar îmi pare rău. Mi-e foarte frig, 
ca și cum fiorul rece al mării mi-ar fi pătruns până la oase. M-am 
schimbat în rochia pe care am purtat-o aseară, pentru că m-am 
gândit că asta ar enerva-o cel mai puţin pe Jules, deși mi-aș fi 
dorit să mă îmbrac cu hainele mele normale. Îmi cuprind trupul 
cu brațele amândouă, încercând să mă încălzesc, dar dinţii îmi 
clânţăne. 

Will se ridică în aplauzele, fluierăturile și uralele oamenilor. 
Apoi în încăpere se lasă liniștea. Se bucură de toată atenţia lor. 
Are efectul ăsta asupra lumii. Cred că ţine de felul în care arată 
și de firea lui; de încrederea lui. De faptul că este întotdeauna 
stăpân pe situaţie. 

— În numele meu și al soţiei mele, spune el și este copleșit de 
chiote și urale, de bătăi în mese, de tropăituri, iar el le zâmbește 
tuturor, până se liniștesc cu toții, în numele meu și al soţiei 
mele, vă mulțumesc tare mult pentru că ați venit astăzi aici. Știu 
că Jules este de acord cu mine când spun ce lucru minunat este 
să poţi petrece alături de cei mai iubiţi, cei mai apropiaţi și cei 
mai dragi oameni, adaugă și se întoarce spre Jules: Mă simt cel 
mai norocos om din lume. 

Ochii lui Jules nu mai sunt umezi de lacrimi. lar când se uită la 
Will, expresia ei este complet diferită, transformată. Brusc, pare 
foarte fericită și este la fel de greu de privit ca un bec aprins. 
Will o privește la fel, radios. 

— O, Doamne, aud o femeie șoptind la masa alăturată. 
Amândoi sunt minunaţi! 

xxx 


Will le zâmbește tuturor. 


VP - 206 


— Și chiar a fost noroc, spune el. Prima noastră întâlnire. 
Dacă nu aș fi fost la locul potrivit, la momentul potrivit... După 
cum îi place lui Jules să spună, a fost momentul nostru decisiv, 
zice el și ridică paharul: Așadar, pentru noroc. Și pentru norocul 
pe care și-l face omul cu mâna lui... sau, la nevoie, cu un pic de 
ajutor din partea altcuiva. 

Face cu ochiul. Invitaţii râd. 

— Înainte de toate, spune el, tradiţia spune că se cuvine să le 
laud pe domnișoarele de onoare pentru frumuseţea lor, nu-i 
așa? Noi nu avem decât una, dar cred că este frumoasă cât 
șapte. Așa că închin pentru Olivia! Noua mea soră. 

Toată lumea se întoarce spre mine, ridicând paharele. Nu 
suport asta. Mă uit în podea până se potolesc chiotele și Will își 
reia discursul. 

— Și apoi pentru soţia mea. Frumoasă, inteligenta mea Jules... 
- invitații o iau din nou razna - ... fără tine, viaţa ar fi cumplit de 
banală. Fără tine, nu ar exista bucurie, dragoste. Ești jumătatea 
mea, mă completezi. Așadar, ridicaţi-vă, vă rog, ca să închinăm 
un pahar pentru Jules! 

Toţi din jurul meu se ridică în picioare. 

— Pentru Jules! repetă ei surâzători. 

Toţi îi zâmbesc lui Will, în special femeile, care îl sorb din 
priviri. Știu ce văd ei, de fapt. Pe Will Stater: vedeta de 
televiziune. De azi înainte, soțul surorii mele vitrege. Eroul: a se 
vedea cum m-a salvat mai devreme din mare. Toţi îl cred un tip 
grozav! 

— Știţi cum ne-am cunoscut noi doi? întreabă Will, după ce se 
așază toată lumea. A fost mâna Destinului. Jules a organizat o 
mare petrecere pentru The Download la muzeul V&A. Eu eram 
un simplu însoțitor: venisem cu cineva. În fine, persoana 
respectivă a trebuit să plece de la petrecere și eu am rămas. 
Tocmai voiam să plec. Însă în ultima clipă am hotărât să intru 
înapoi. Cine știe ce s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi făcut-o? Deci, 
chiar dacă Jules muncește atât de mult, încât am impresia că 
revista asta este cea de-a treia persoană din viaţa noastră, aș 
vrea să-mi exprim mulţumirile pentru că ne-a adus împreună. 
Pentru The Download! 

Invitații se ridică din nou. 

— Pentru The Download! repetă ca papagalii. 

xxx 


VP - 207 


Nu l-am întâlnit pe noul iubit al lui Jules decât după ce s-au 
logodit. Fusese foarte secretoasă în privinţa lui. De parcă n-ar fi 
vrut să-l aducă acasă înainte ca el să-i pună inelul pe deget, ca 
să nu-l alungăm cumva. Poate sunt o afurisită că spun asta, dar, 
în unele privinţe, Jules a fost întotdeauna cam lipsită de 
scrupule. Mă rog, n-o condamn. Mama poate fi uneori 
exagerată. 

Jules fiind Jules, a orchestrat întregul moment. Urmau să vină 
la mama, la o cafea, să stea vreo jumătate de oră, apoi să 
mergem cu toţii la River Cafe, să luăm prânzul (localul lor 
preferat, ne-a informat Jules; făcuse deja rezervările). 
Instrucţiunile ei pentru mine și mama erau destul de clare: să nu 
cumva s-o dați în bară! 

Sincer, n-am vrut să stric acea primă întâlnire cu logodnicul 
lui Jules. Dar când au sosit și i-am văzut intrând pe ușă, a trebuit 
să fug la baie, să vomit. Apoi mi-am dat seama că nu mă 
puteam mișca. M-am cuibărit lângă W.C. Și am stat acolo foarte 
multă vreme, cred. Simţeam că nu mai am aer, ca și cum mi-ar 
fi tras cineva un pumn în stomac. 

Am vizualizat exact ce se întâmplase. După ce m-a urcat în 
taxi, el a intrat înapoi în V&A. Acolo a cunoscut-o pe soră-mea, 
frumoasa balului - mult mai potrivită pentru el. Destinul. Și îmi 
amintesc ce mi-a spus când ne-am întâlnit prima oară: „Dacă ai 
fi cu zece ani mai mare, ai fi femeia ideală pentru mine”. Am 
vizualizat totul. 

După puţin timp - pentru că, presupun, trebuia să-și respecte 
programul important -, Jules a urcat la etaj. 

— Olivia, a spus ea, trebuie să plecăm la masă acum. 
Bineînțeles că mi-aș dori enorm să vii cu noi, dar, dacă nu te 
simţi bine, n-am nimic împotrivă să rămâi acasă. 

Îmi dădeam seama că, de fapt, avea foarte multe împotrivă, 
dar asta era ultima mea grijă. 

Am reușit cumva să-mi recapăt vocea. 

— Eu... Eu nu pot veni, am spus de dincolo de ușă. Sunt... 
bolnavă. 

Pe moment, mi s-a părut cea mai simplă variantă, să fac cum 
îmi zicea ea. Și, în orice caz, chiar nu mă simţeam bine - îmi era 
greață, de parcă aș fi înghiţit otravă. 

De atunci, m-am tot gândit la asta. Cum ar fi fost dacă aș fi 
avut atunci curajul să deschid ușa și să-i spun adevărul în faţă? 


VP - 208 


În loc să aștept și să mă ascund, până când a fost mult prea 
târziu? 

— OK, a spus ea. Bine, atunci. Regret foarte mult că nu poți 
veni. 

Dar nu părea că regretă câtuși de puţin. 

— Nu vreau să fac acum mare caz, Olivia. Poate că ești într- 
adevăr bolnavă. lţi acord prezumția de nevinovăție. Dar tare aș 
vrea să-mi fii alături la faza asta. Mama mi-a spus că ai avut o 
perioadă cam nasoală în ultimul timp, și-mi pare rău. Dar măcar 
o dată aș vrea să încerci să te bucuri pentru mine. 

M-am sprijinit de ușa de la baie, încercând să respir. 

El și-a mascat foarte repede reacția. Când a intrat pe ușa 
casei noastre, prima oară când ne-am „cunoscut”, a avut poate 
o fracțiune de secundă de uimire. Pe care doar eu am observat- 
o, probabil. | s-a zbătut o pleoapă și i s-a încordat ușor 
maxilarul. Nimic mai mult. A mascat totul extrem de bine, a fost 
foarte delicat. 

Așa că, vezi tu, când mă uit la el nu-l văd pe Will. Pentru 
mine, el rămâne Steven. Nu m-am gândit la asta, cu toate că și 
eu îmi schimbasem numele pe site-ul de întâlniri. Nu m-am 
gândit că s-ar putea să fi minţit și el. 

x kx * 

La petrecerea de logodnă, am hotărât să nu mai fug și să nu 
mă mai ascund ca data trecută. Intre timp, îmi petrecusem cele 
câteva luni care se scurseseră gândindu-mă cum aş putea 
reacționa mai bine, mai puțin deplorabil, să n-o mai iau la fugă, 
să nu mai vomit. La urma urmei, nu făcusem nimic rău. De data 
asta eram hotărâtă să-l înfrunt. El era cel care trebuia să ne dea 
explicații, mie și lui Jules. Lui ar fi trebuit să i se facă greață, la 
dracu’! Il lăsasem să câștige prima rundă. Dar acum o să-i arăt 
eu! 

La început, m-a tratat cu aplomb. Când am ajuns, mi-a zâmbit 
larg. 

— Olivia! a spus. Sper că te simţi mai bine. Ce păcat că nu ne- 
am cunoscut mai bine data trecută! 

Am fost atât de șocată, că n-am mai reușit să scot o vorbă. S- 
a prefăcut că nu mă cunoaște, pur și simplu. M-a făcut chiar să 
mă îndoiesc de mine însămi. Oare chiar e el? Dar știam că e el. 
Fără niciun dubiu. De aproape, am văzut cum pielea din jurul 
ochilor i se încrețea în același fel, i-am zărit cele două aluniţe de 


VP - 209 


pe gât, de sub maxilar. Și mi-am amintit, extrem de limpede, 
după acea reacţie de o fracțiune de secundă, de momentul când 
m-a văzut prima oară. 

Ştia perfect ce face: mă împiedica să scot adevărul la lumină. 
Și, totodată, miza pe faptul că eram prea emoţionată ca să-i 
spun ceva lui Jules și atât de speriată, încât oricum ea nu avea 
să creadă niciun cuvânt spus de mine. 

Avea dreptate. 


VP - 210 


HANNAH 


invitată 


Discursul lui Will de acum câteva clipe a fost cumva ciudat. A 
avut în el ceva nefiresc de familiar, o senzaţie de déjà vu. Nu-mi 
dau seama exact ce anume, dar, în vreme ce lumea din jurul 
meu aclama și aplauda, eu am rămas cu o senzaţie de neliniște. 

— Gata, aud șoptind pe cineva de la masă, sunteţi pregătiţi 
pentru marele eveniment? 

Charlie nu mai stă lângă mine. Acum se află la masa 
principală, în stânga lui Jules. E de înţeles, presupun: eu nu mă 
număr printre nuntașii de vază, pe când Charlie, da. In rest, toți 
ceilalţi soți par să stea lângă soțiile lor. Îmi dau seama că nu l- 
am mai văzut pe Charlie de azi-dimineaţă, doar la cocktailul de 
afară - ceea ce, într-un fel, m-a făcut să mă simt mai departe de 
el decât dacă nu ne-am fi văzut deloc. Într-un interval de doar 
24 de ore, simt că s-a căscat o prăpastie între noi. 

Invitaţii de lângă mine au pus pariuri cu privire la cât de lung 
va fi discursul cavalerului de onoare. 50 de lire pariul, așa că am 
refuzat. Totodată, au poreclit masa noastră „masa 
obrăznicăturilor”. Atmosfera e intensă, nebunească. Sunt ca 
niște copii care au stat prea mult în casă. În ultima oră și ceva, 
au băut cel puţin o sticlă și jumătate fiecare. Peter Ramsay, care 
stă vizavi de mine -, vorbește atât de repede, încât simt că 
ameţțesc. S-ar putea să aibă legătură cu crusta de pulbere albă 
de lângă una din nările sale; mă abţin cu greu să nu mă aplec ca 
să-l șterg cu colțul șervetului meu. 

Charlie se ridică, ia microfonul de la Will și își reia rolul de 
maestru de ceremonii. Îmi dau seama că îl analizez cu atenţie, 
să văd dacă nu cumva a băut prea mult. | s-a pleoștit oare faţa 
în modul acela atât de grăitor? Se clatină puţin pe picioare? 

— Și acum, spune el, dar se produce o microfonie stridentă și 
oamenii - în special cavalerii, remarc eu - se vaită, râd și își 
acoperă urechile. N 

Charlie se înroșește. Mi se strânge sufletul pentru el. Incearcă 
din nou: 


VP - 211 


— Și acum... a sosit momentul pentru cavalerul de onoare. Vă 
rog să-l aplaudaţi cu toţii pe Jonathan Briggs. 

— Hai, Johnno! strigă Will cu mâinile pâlnie la gură, apoi se 
preface că zâmbește, mimând emoția. 

Discursul cavalerului de onoare mi s-a părut întotdeauna greu 
de ascultat. Așteptările sunt prea mari. Apoi e vorba și de acea 
linie foarte subțire, cât un fir de păr, dintre a fi siropos și a nu 
răni sentimentele cuiva. Este de preferat, desigur, să alegi 
varianta sigură, decât să te aventurezi și s-o dai în bară. Am 
impresia că Johnno nu este genul de persoană care își face griji 
că ar putea jigni pe cineva. 

Poate e doar în imaginaţia mea, dar mi se pare că se clatină 
ușor în momentul în care ia microfonul de la Charlie. Prin 
comparație cu el, soțul meu pare luciditatea întruchipată. Apoi, 
în timp ce Johnno încearcă să ocolească masa, ca să ajungă în 
fața noastră, se împiedică și e cât pe ce să cadă. Colegii mei de 
masă îl huiduie și îl fluieră la greu. Lângă mine, Peter Ramsay își 
bagă două degete în gură și scoate un fluierat de-mi răsună 
timpanele. 

Până să reușească să ajungă în faţa noastră, devine destul de 
clar că e beat. Rămâne locului câteva secunde, tăcut, după care 
dă semne că își aduce aminte unde se află și ce trebuie să facă. 
Ciocănește de câteva ori în microfon și sunetul bubuie în cort. 

— Haide, Johhners! strigă cineva. Îmbătrânim aici! se strigă, 
iar invitaţii de la masa mea încep să bată cu pumnii, să tropăie. 
Discurs, discurs, discurs! Discurs, discurs, discurs! 

Mi se face pielea de găină. Imi amintesc de momentul de 
aseară: acel ritm tribal, acea senzaţie de pericol. 

Johnno face un gest cu mâna prin care vrea să spună „liniștiţi- 
vă, liniștiţi-vă”. Ne zâmbește. Apoi se întoarce și se uită la Will. 
Işi drege glasul, trage adânc aer în piept. 

— Ne știm de multă vreme, tipul ăsta și cu mine. Paharul sus, 
toţi colegii mei de la Trevellyan's! 

Bărbaţii aclamă, în special cavalerii. 

— In fine, spune Johnno, pe măsură ce gălăgia se potolește, 
arătându-l cu mâna pe Will. Uitaţi-vă la tipul ăsta. Ce simplu de 
detestat ar fi, nu? zice și face o pauză, cu o secundă prea lungă, 
poate, înainte să-și reia discursul. Are totul: frumuseţe, șarm, 
carieră, bani - ăsta a fost un apropo, oare? - și... - gesticulează 
spre Jules - pe această fată. Așa că, de fapt, dacă mă gândesc 


VP - 212 


bine... cred că într-adevăr îl urăsc. Mai este cineva în 
asentimentul meu? 

Un val de râsete se propagă în sală; cineva strigă: „bine zis, 
bine zis!” 

Johnno zâmbește. Are în ochi o sclipire sălbatică, periculoasă. 

— Pentru cei care nu știu, Will și cu mine am fost colegi de 
școală. Dar n-a fost o școală oarecare. A fost mai degrabă... of, 
nu știu cum să spun... ceva între o închisoare și /mpăratul 
mustelor - mersi că ne-ai servit-o pe asta aseară, Charlie, 
băiete! Vedeţi voi, nu notele erau problema. Acolo totul era 
despre supraviețuire. 

Mă întreb dacă nu cumva mi-am imaginat emfaza cu care a 
rostit ultimul cuvânt, ca și cum ar fi fost un substantiv propriu. 
Îmi amintesc de jocul despre care ne-au povestit aseară, la cină. 
Parcă așa se numea: Supraviețuirea? 

— Și daţi-mi voie să vă spun, continuă Johnno. Ne-am băgat în 
destule rahaturi de-a lungul anilor. Vorbesc în special despre 
anii de școală, de la Trevellyan's. Au fost niște vremuri sumbre. 
Demente. Uneori simţeam că suntem noi împotriva lumii întregi, 
zice și se uită la Will: Nu-i așa? 

Will dă aprobator din cap, zâmbește. 

Tonul lui Johnno are ceva straniu. O nuanţă periculoasă, 
sentimentul că ar putea face sau spune orice, că s-ar putea s-o 
ia complet razna. Privesc în jur la celelalte mese, întrebându-mă 
dacă și ceilalți invitaţi au aceeași senzaţie. Fără îndoială, sala a 
devenit un pic mai tăcută, ca și cum toată lumea și-ar ţine 
respirația. 

— Asta-i chestia cu cel mai bun prieten, nu-i așa? spune 
Johnno. E mereu lângă tine la greu. 

Parcă m-aș uita la un pahar care se clatină pe marginea 
mesei, incapabilă să intervin, așteptând să se facă ţăndări. Mă 
uit la Jules și tresar. Gura i s-a crispat sinistru. Arată de parcă ar 
aștepta să se termine toată tărășenia asta. 

— Și uitaţi-vă la ăsta! zice Johnno și gesticulează spre el 
însuși. Un trântor gras, într-un costum prea strâmt. Ah, se 
întoarce spre Will, știi că ţi-am spus că mi-am uitat costumul? 
Mda, am o povestioară despre treaba asta. 

Se rotește pe călcâie cu fața spre noi, publicul. 

— Deci. Uite care-i adevărul - purul adevăr. N-a existat 
niciodată niciun costum. Sau, mă rog... a existat, dar apoi a 


VP - 213 


dispărut. La început, am crezut c-o să mi-l cumpere Will, mă- 
nțelegeți? Nu mă pricep prea mult la treburi din astea, dar sunt 
destul de sigur că așa se procedează cu rochiile domnișoarelor 
de onoare, nu? 

Ne privește întrebător. Niciun răspuns. În marchiză s-a lăsat 
liniștea - chiar și Peter Ramsay, lângă mine, a încetat să mai 
dea din picior. 

— Nu-i așa că sunt cumpărate de mireasă? ne întreabă 
Johnno. Nu asta-i regula? Obligi pe cineva să poarte căcatul ăla. 
Nu are încotro. lar bătrânul Will, aici de faţă, a vrut să mă 
îmbrac de la Paul Smith, nici mai mult, nici mai puţin. 

E pe cale să atace miezul problemei. Se leagănă înainte și 
înapoi în fața noastră, ca un comediant într-o seară dedicată 
amatorilor. 

— În fine... eram în magazin, mă uit la etichetă și mă gândesc 
- băga-mi-aș ce generos din partea lui! Opt sutare. Este genul 
de costum care te ajută să i-o tragi cuiva, corect? Dar 800 de 
lire? De banii ăștia mai bine plătești pe cineva să i-o tragi. Adică 
ce nevoie am eu de un costum de 800 de lire? Că doar nu 
particip la tot felul de evenimente sclifosite o dată la două 
săptămâni. Dar, m-am gândit, dacă el vrea să port așa ceva, 
cine sunt eu să mă opun? 

Mă uit la Will. Zâmbește încordat. 

— După care, spune Johnno, la casa de marcat, am trecut 
printr-un moment penibil, când el a făcut un pas în lateral și m-a 
lăsat să trec în faţă. M-am rugat în tot timpul ăsta să am destui 
bani pe cardul de credit. Și, ca să fiu sincer, a fost curat miracol, 
la dracu', că am avut. lar el stătea acolo și zâmbea. Ca și cum 
mi l-ar fi cumpărat el. Ca și cum ar fi trebuit să mă întorc, să-i 
mulțumesc. 

— Începe să pută a rahat, șoptește Peter Ramsay. 

— Așa că, a doua zi, am returnat costumul. Evident, n-aveam 
cum să-i spun asta lui Will. Deci, vedeţi dumneavoastră, am 
copt acest plan cu mult înainte să ajung aici, prefăcându-mă că 
am uitat costumul acasă. Doar nu era să mă pună să mă întorc 
tocmai până la Blighty ca să-l aduc, nu-i așa? Și, slavă cerului, 
locuiesc în mijlocul pustietăţii, așa că niciunul dintre voi nu 
putea veni cu „amabila propunere” de a merge să-l aducă în 
locul meu - pentru că atunci aș fi dat de dracu', ha, ha! 


VP - 214 


— Povestea asta ar trebui să fie amuzantă? întreabă o femeie 
din faţa mea. 

— Opt sutare pentru un costum, spune Johnno. Opt sutare. 
Pentru că are cusut în interiorul sacoului numele nu știu cărui 
ins? Ar fi trebuit să-mi vând un rinichi, băga-mi-aș! Ar fi trebuit 
să ies pe centură, își plimbă o mână pe corp, de sus în jos, 
lasciv, și obţine câteva chiote șovăielnice din partea publicului. 
Doar se știe că interesul pentru trântori grași și păroși de 30 și 
ceva de ani este unul limitat, zice și scoate un hohot uriaș, 
sălbatic, de râs. 

Urmându-i exemplul - ca la un semnal -, o parte dintre invitaţi 
râd împreună cu el. Sunt hohote de ușurare, ale unor persoane 
care și-au ţinut prea mult respiraţia. 

— Adică, spune Johnno, continuându-și discursul, ar fi putut 
să-mi cumpere el costumul, nu-i așa? Doar are o grămadă de 
bani. În principal datorită ţie, Jules, scumpo. Dar e un zgârcit. 
Bineînţeles, spun asta cu toată dragostea, zice el și se preface 
că bate din gene spre Will, ca într-o parodie ciudată dintr-o 
tabără școlară. 

Will nu mai zâmbește. Mi-e rușine să mă uit la Jules, să-i văd 
expresia. Simt că nu se cuvine să fac asta; senzaţia pe care o 
am un diferă prea mult de acel impuls nestăvilit, oribil și 
sumbru, de a privi scena unui accident de mașină. 

— Mă rog, spune Johnno. Nu contează. Mi-a împrumutat 
costumul lui de rezervă, fără comentarii. Așa se comportă un tip 
onest, nu-i așa? Deși, trebuie să te previn, amice - se 
încordează și nasturii sacoului rezistă cu greu -, s-ar putea să nu 
mai fie niciodată la fel. 

Se întoarce iar cu fața către noi. 

— Asta înseamnă un prieten adevărat, nu? Nu te lasă 
niciodată la greu. O fi el zgărie-brânză. Dar știu că mi-a fost 
mereu alături. 

Își sprijină palma grea pe umărul lui Will. Will pare ușor 
cocoșat sub greutatea lui, ca și cum Johnno l-ar împinge în jos. 

— Și mai știu, chiar știu cu adevărat, că nu mă va trage 
niciodată pe sfoară, zice el și se întoarce spre Will, se coboară la 
nivelul lui, ca și cum ar vrea să-i cerceteze chipul. Nu-i așa, 
amice? 

Will ridică mâna și se șterge pe faţă în locul unde se pare că a 
aterizat saliva lui Johnno. 


VP - 215 


Urmează o pauză - o pauză incomodă, lungă, timp în care 
devine limpede că Johnno chiar așteaptă un răspuns. In cele din 
urmă, Will spune: 

— Nu. N-aș face asta. Bineînţeles că nu. 

— E bine de știut, spune Johnno. Minunat! Pentru că, ha, ha... 
prin câte am trecut noi! Câte știu eu despre tine, omule! N-ar fi 
înțelept din partea ta, nu-i așa? Tot trecutul nostru comun! fii 
minte, nu? Toţi anii ăia. 

Se întoarce din nou spre Will. Will e groaznic de palid la fată. 

— Despre ce dracu’ vorbește Johnno? șoptește cineva de la 
masă. A tras ceva pe nas? 

— Te înțeleg, vine răspunsul. E nebunie curată. 

— Și știi ceva? spune Johnno. Mai devreme am stat un pic de 
vorbă cu ceilalți cavaleri. Ne-am gândit că ar fi simpatic să dăm 
o notă tradiţională ceremoniei. De dragul vremurilor de altă 
dată, zice și gesticulează spre sală. Băieți? 

Ca la un semnal, cavalerii se ridică. Inconjoară cu toţii scaunul 
lui Will. 

Will ridică din umeri cordial, vrând parcă să spună: „Ce poţi să 
le faci?” 

Toată lumea râde. Dar văd că Will nu zâmbește. 

— Mi se pare cinstit, spune Johnno. Ținând cont de tradiţie și 
așa mai departe. Hai, amice, va fi distractiv! 

Și îl înhaţă cu toții pe Will. Râd și ovaţionează - dacă n-ar 
face-o, ar părea mult mai sinistru de atât. Johnno și-a scos 
cravata și îl leagă pe Will la ochi, strâns. Apoi îl ridică toţi pe 
umeri și pleacă cu el. les din marchiză, în bezna din ce în ce mai 
densă. 


VP - 216 


JOHNNO 


Cavaler de onoare 


ÎI lăsăm jos pe Will în Peștera șoaptelor. Îmi închipui că nu 
este încântat că preţiosul lui costum atinge nisipul ud, și nici 
duhoarea de aici, care te lovește ca un pumn în faţă, nu cred că 
îl încântă: alge în putrefacție și un miros sulfuros. Începe să se 
întunece și trebuie să mijești ochii ca să reușești să vezi ceva. 
Totodată, marea este mai agitată decât mai devreme: se aude 
cum se izbește de stâncile de dedesubt. Pe tot traseul până aici, 
cât l-am cărat în spate, Will a râs și a glumit cu noi. „Băieți, sper 
că nu mă duceți în vreun loc murdar. Mă omoară Jules dacă 
pătez costumul...” și „Nu mă căraţi înapoi dacă vă mituiesc cu o 
ladă de Bolly?” 

Băieţii râdeau și ei. Pentru ei este foarte amuzant, o 
rememorare a trecutului. În ultimele două ore au stat în 
marchiză, s-au îmbătat și au devenit tot mai agitaţi, mai ales cei 
ca Peter Ramsay, care au tras pe nas. Inaintea discursului am 
tras și eu o doză de cocaină, la toaletă, cu câţiva băieţi, ceea ce 
a fost o idee cam proastă. M-a luat tremuratul și mai tare. Pe de 
altă parte, totul a devenit ciudat de limpede. 

Ceilalţi sunt extrem de încântați că au ieșit în aer liber. 
Seamănă oarecum cu petrecerea burlacilor. Toţi băieţii laolaltă, 
ca pe timpuri. Vântul, care a devenit acum vijelios, sporește 
dramatismul momentului. A trebuit să înaintăm cu capetele 
plecate. În felul ăsta, Will a fost și mai greu de cărat. 

E un loc bun ăsta, Peștera șoaptelor. Destul de ferit. E lesne 
de imaginat că, dacă am fi avut o peșteră ca asta la 
Trevellyan's, ar fi fost folosită pentru Supraviețuirea. 

Will zace pe prundiș: nu prea aproape de apă. Nu știu cum 
sunt mareele pe aici. L-am legat încheieturile și gleznele cu 
cravatele noastre, conform vechii tradiţii a școlii. 

— Bine, băieți, spun eu. Hai să-l lăsăm puţin aici. Să vedem 
dacă reușește să se întoarcă singur. 


VP - 217 


— Doar n-o să-l lăsăm de-adevăratelea aici, nu-i așa? îmi 
șoptește Duncan, în timp ce ne cățărăm afară din peșteră. Până 
reușește să se dezlege? 

— Nu, îi spun. Uite, dacă nu se întoarce într-o jumătate de 
oră, venim după el. 

— Lăsaţi prostiile! strigă Will și încă se poartă ca și cum ar fi 
totul doar o glumă. Am o nuntă la care sunt așteptat! 

Mă îndrept spre marchiză împreună cu ceilalți cavaleri. 

— Știţi ceva? spun eu, când trecem pe lângă Folly. Nu staţi 
după mine. Trebuie să mă ușurez. 

Mă uit la ei cum se întorc spre marchiză, râzând și 
ciondănindu-se. Mi-ar plăcea să pot fi ca ei. Mi-ar plăcea să am 
doar amintiri nevinovate, amuzante, din școală. Să fie în 
continuare doar un joc. 

După ce nu-i mai văd, mă întorc și pornesc înapoi spre 
peșteră. 

— Cine-i acolo? strigă Will când mă apropii. 

Cuvintele lui stârnesc ecoul, de zici că sunt cinci ţipi acolo. 

— Eu sunt, spun. Amice! 

— Johnno? rostește printre dinți Will. 

A reușit să se ridice în șezut, se sprijină de peretele peșterii. 
Acum, că băieţii au plecat, a renunţat să mai joace teatru. Chiar 
și legat la ochi, după încordarea maxilarului, îmi dau seama că e 
furios. 

— Dă-mi drumul, dezleagă-mă la ochi! Ar trebui să fiu la 
nuntă - Jules va fi neagră de supărare. Gata, te-ai distrat. Dar 
deja nu mai este amuzant. 

— Nu, spun eu. Știu că nu mai este amuzant. Vezi, nici eu nu 
râd. Nu mai e chiar așa distractiv când te afli de partea cealaltă, 
nu? Dar n-ai avut de unde să știi asta... până acum, cel puţin. N- 
ai jucat niciodată Supravietuirea, nu-i așa, la Trevs? Cumva te-ai 
fofilat și de la asta. 

Îl văd cum se încruntă. 

— Ştii, Johnno, spune pe un ton degajat, amabil. Discursul 
ăla... și acum asta - cred că ai tras cam mult la măsea. Serios, 
prietene... 

— Nu sunt prietenul tău, îl reped eu. Cred că ai ghicit și singur 
de ce. 

În timpul discursului am vrut să par mai ameţit decât în 
realitate. De fapt, nu sunt chiar atât de beat. În plus, cocaina mi- 


VP - 218 


a ascuţit simţurile. Acum am creierul foarte limpede, ca și cum 
cineva mi l-ar fi luminat cu un reflector mare, strălucitor. Mi s-au 
lămurit o grămadă de chestii, au căpătat sens. 

Asta a fost ultima oară când m-am lăsat luat de prost. 

— Am fost amicul tău până pe la ora 2 în după-amiaza asta, îi 
spun. Dar, gata, adio! 

— Despre ce vorbeşti? întreabă Will, începând să-și piardă 
siguranţa de sine. 

Mda, mă gândesc. Ai toate motivele să-ți fie frică. 

L-am văzut cum mă privea în timpul discursului, întrebându- 
se ce dracu’ fac. Intrebându-se ce urmează să spun, dacă am de 
gând să-l dau de gol în faţa invitaţilor săi. Sper că a făcut pe el. 
Mi-ar fi plăcut să merg până la capăt cu discursul, să dau totul 
pe goarnă. Dar mi-a fost teamă. Așa cum mi-a fost teamă în toți 
anii ăia - când ar fi trebuit să merg și eu la profesori, să-l susţin 
pe puștiul care ne turnase. Să le spun exact ce făcuserăm. N-ar 
mai fi putut să ne ignore dacă am fi fost doi, nu? 

Numai că n-am fost atunci în stare, și nici în timpul 
discursului. Pentru că sunt un laș nenorocit. 

Dar am să-mi scot acum pârleala. 

— Am purtat o mică și interesantă discuţie cu Piers mai 
devreme, spun eu. Foarte educativă. 

Îl văd cum înghite în sec. 

— Ascultă, zice el pe un ton foarte prevăzător, raţional, ca de 
la bărbat la bărbat... ceea ce mă înfurie și mai mult. Nu știu ce 
ţi-a spus Piers, dar... 

— Mi-ai tras ţeapă, ticălosule! îi strig eu. Piers nu mi-a spus 
prea multe. Dar mi-am dat seama și singur. Da, eu. Prostovanul 
de Johnno, trebuia să te străduiești mai tare. N-ai vrut să mă știi 
acolo, nu? Eram o bătaie de cap prea mare. Ți-aș fi reamintit de 
cel care ai fost odinioară. De ce ai făcut. 

Will se strâmbă. 

— Johnno, amice, eu... 

— Tu și cu mine, continui eu. Înţelegi, trebuia să fim mereu 
împreună, să ne sprijinim unul pe celălalt. Noi împotriva lumii, 
așa spuneai. Mai ales după ce am făcut, după câte știam despre 
unul despre celălalt. Eu trebuia să-ţi ţin spatele și tu pe-al meu. 
Așa am crezut că stau lucrurile. 

— Și așa stau, Johnno. Eşti cavalerul meu de onoare... 

— Pot să-ţi spun ceva? întreb eu. Afacerea cu whisky? 


VP - 219 


— O, da, spune Will repede, nerăbdător. Hellraiser! precizează 
el, căci de data asta și-a amintit numele. Uite, poftim! Te 
descurci de minune. Nu e cazul să ai resentimente... 

— Nu, i-o tai eu din nou. Vezi tu, nu există. 

— Ce vrei să spui? Doar ne-ai adus sticlele alea... 

— Sunt făcături, ridic eu din umeri, deși nu mă poate vedea. E 
un single malt luat de la supermarket, pe care l-am turnat în 
alte sticle. L-am rugat pe prietenul meu Alan să-mi facă 
etichetele. 

— Johnno, ce... 

— Adică la început chiar am vrut să produc așa ceva. Asta e 
tragedia. De aceea l-am și rugat pe Alan să schițeze conceptul, 
să văd cum ar arăta. Dar știi ce greu este în zilele noastre să 
lansezi o marcă nouă de whisky? Dacă nu ești cumva David 
Beckham? Sau dacă nu ai părinţi bogaţi care să te finanţeze ori 
relaţii cu oameni importanţi? Eu n-am nimic din toate astea. N- 
am avut niciodată. Toţi ceilalţi băieţi de la Trevs cunosc situaţia. 
Știu că unii îmi ziceau haimana pe la spate. Dar am crezut că 
legătura dintre no; e trainică. 

Will se târăște pe jos, încercând să se ridice. N-am de gând 
să-l ajut. 

— Johnno, amice, lisuse... 

— Așa, oh, și n-am părăsit refugiul din sălbăticie ca să devin 
producător de whisky. Cât de penibil? Ai puţină răbdare... Am 
fost dat afară pentru că m-au prins drogat în timpul serviciului. 
Ca un adolescent. Am avut un grăsan la un te-am building - i- 
am dat prea repede drumul când cobora în rapel și și-a rupt 
glezna. Dar știi de ce eram drogat? 

— De ce? întreabă circumspect. 

— Pentru că trebuie să fumez ca să fac faţă situaţiei. Pentru 
că este singurul lucru care mă ajută să uit. Vezi tu, simt că viața 
mea s-a oprit în loc în acel moment, cu ani în urmă. Ca și cum... 
ca și cum... de atunci, nu mi s-a mai întâmplat nimic bun. 
Singurul lucru pozitiv în toţi acești ani, după ce am absolvit 
Trevs, a fost ocazia să apar în emisiunea aia TV - și tu mi-ai 
spulberat-o. 

Fac o pauză, trag adânc aer în piept, mă pregătesc să spun 
ceea ce am reușit în sfârșit să înţeleg, după aproape 20 de ani. 


VP - 220 


— Dar pentru tine e altfel, nu-i așa? Nu pari afectat de trecut. 
Tu continui să profiţi de ceea ce ţi se oferă. Și întotdeauna scapi 
basma curată. 


VP - 221 


HANNAH 


invitată 


Cei patru cavaleri năvălesc din nou în marchiză. Peter Ramsay 
alunecă în genunchi pe parchet și e cât pe ce să dărâme masa 
pe care tronează magnificul tort de nuntă, îl văd pe Duncan cum 
sare în spinarea lui Angus, strângându-l puternic de gât, până se 
învinețește la față. Angus se clatină, râzând, pe de o parte, și, 
pe de alta, gâfâind după aer. Apoi Femi le sare amândurora în 
spate și se prăbușesc, formând o grămadă de membre 
încurcate. l-a luat rău de tot valul, sunt foarte entuziasmați, 
presupun, de renghiul pe care i l-au jucat lui Will, când l-au luat 
pe sus din marchiză. 

— Spre bar, băieți! urlă Duncan, sărind în picioare. E timpul să 
stârnim iadul! 

Sunt urmaţi de ceilalţi invitaţi, care văd în asta un îndemn, 
râzând și pălăvrăgind cu toţii. Eu rămân pe scaunul meu. 
Majoritatea par încântați, băgaţi în priză de discurs și de 
spectacolul care i-a urmat. Dar nu pot spune același lucru 
despre mine - cu toate că Will zâmbea, situaţia ascundea ceva 
tulburător: felul în care l-au legat la ochi, apoi de mâini și de 
picioare. Mă uit la masa principală și văd că a rămas aproape 
goală, nu mai e decât Jules, care stă nemișcată, aparent 
pierdută în gânduri. 

Deodată, dinspre cortul care găzduiește barul, se aude un 
zgomot. Voci ridicate. 

— Hopa... ușurel! 

— Care dracu-i problema ta, frate? 

— lisuse, calmează-te... 

Și apoi, inconfundabilă, vocea soțului meu. O, Doamne! Mă 
ridic și mă îndrept grăbită spre bar. Înăuntru e o grămadă de 
lume, care privește avidă, ca niște copii la locul de joacă. Imi fac 
loc printre ei, încercând să ajung în față cât mai repede cu 
putinţă. 

Charlie stă ghemuit pe podea. Apoi îmi dau seama că ţine 
pumnul ridicat și că stă aproape călare pe un bărbat: Duncan. 


VP - 222 


— Mai zi asta o dată! spune Charlie. 

Pentru o secundă, nu pot decât să mă holbez la el: soțul meu 
- profesor de geografie, tată a doi copii, un bărbat atât de blând, 
de obicei. Nu i-am mai văzut această latură de foarte mult timp. 
Atunci, îmi dau seama că trebuie să acționez. 

— Charlie! spun, înaintând grăbită. 

Se întoarce și, preţ de o clipă, nu face altceva decât să 
clipească uitându-se spre mine, ca și cum abia mă recunoaște. E 
roșu la fată și tremură. Simt mirosul de băutură din respirația 
lui. 

— Charlie, ce naiba faci? 

Pare să-și revină în fire. Și, slavă Domnului, se ridică fără să 
protesteze. Duncan își îndreaptă cămașa, bombănind. Charlie 
mă urmează și, în timp ce mulţimea se desparte pentru a ne 
face loc să trecem, simt privirile invitaţilor tăcuți. Acum, când 
cea mai mare spaimă a mea s-a împlinit, sunt, pur și simplu, 
oripilată. 

— Ce dracu' a fost asta? îl întreb când ne întoarcem în cortul 
principal, așezându-ne la cea mai apropiată masă. Charlie, ce 
te-a apucat? 

— M-am săturat, spune el. 

În mod clar, nu poate articula clar cuvintele și îmi dau seama 
cât de mult a băut după expresia înverșunată a gurii sale. 

— Trăncănea iar despre petrecerea burlacilor și m-am săturat. 

— Charlie, îl strig eu. Ce s-a întâmplat la petrecerea 
burlacilor? 

Oftează lung și își acoperă faţa cu mâinile. 

— Spune-mi, îl îndemn. Cât de rău poate fi? Serios? 

Charlie are umerii căzuţi. Brusc, pare resemnat, pare că vrea 
să-mi povestească. Respiră adânc. Apoi face o pauză lungă. ȘI, 
în sfârșit, începe să vorbească. 

— Din Stockholm, drumul cu feribotul până pe insula aia din 
arhipelag, unde am campat, a durat vreo două ore. A fost 
foarte... știi tu, ca-ntre băieţi, să montăm corturile, să aprindem 
focul. Cineva a adus niște carne și am fript-o pe jar. Nu 
cunoșteam pe nimeni în afară de Will, dar și ceilalți păreau 
destul de OK. 

Apoi îmi povestește totul, băutura i-a dezlegat limba. 

Ceilalţi fuseseră colegi la Trevellyan's, așa că au rememorat 
multe amintiri plictisitoare; Charlie a stat pur și simplu acolo, 


VP - 223 


încercând să pară interesat. Evident, nu voia să bea prea mult, 
așa că l-au luat la mișto. Apoi unul dintre ei, Pete - crede Charlie 
-, adusese niște ciuperci halucinogene. 

— Ai mâncat ciuperci, Charlie? Ciuperci halucinogene? zic și 
aproape că mă pufnește râsul. 

Nu pare ceva ce ar face soțul meu, mereu raţional și atent la 
pericole. Dintre noi doi, eu sunt cea aventuroasă, cea care a 
încercat de câteva ori marea cu degetul în adolescenţă, în 
cluburile din Manchester. 

Charlie se strâmbă. 

— Mda, ei bine, am făcut-o cu toţii. Când ești într-o gașcă cu 
tipi din ăștia... nu prea ai cum să refuzi, nu? Și cum n-am învățat 
la școala lor grozavă, eu eram deja ciudatul care făcea notă 
discordantă. 

Dar ai 34 de ani, aş vrea să-i spun. Ce i-ai zice lui Ben dacă 
prietenii lui l-ar pune să facă ceva ce nu ar vrea? Apoi îmi 
amintesc de seara de ieri, când am dat peste cap paharul acela 
cu băutură, în timp ce ei scandau în jurul meu. Chiar dacă n-am 
vrut s-o fac, n-am avut încotro. 

— Așa, deci. Ai luat ciuperci halucinogene? 

Soțul meu, director adjunct și adept al unei politici de 
toleranţă zero faţă de droguri în școală. 

— O, Doamne, spun, iar de data asta nu reușesc să-mi înăbuș 
hohotele de râs. Imaginează-ţi ce-ar spune cei din Asociaţia 
Părinților și Profesorilor despre povestea asta! 

Apoi Charlie îmi povestește cum s-au urcat cu toţii în canoe și 
au mers pe o altă insulă. Au sărit în apă, dezbrăcați. L-au 
provocat pe Charlie să înoate până la o a treia insulă, mai mică - 
au fost multe provocări de soiul ăsta -, iar când s-a întors, 
dispăruseră cu toţii. Îl lăsaseră acolo, fără canoe. 

— Nu aveam haine. O fi fost primăvară, dar eram la Cercul 
Polar, Han, la naiba! Noaptea crăpau pietrele de frig. Au trecut 
patru ore până s-au întors, în sfârșit, după mine. Deja nu mai 
simțeam efectul ciupercilor. Era foarte frig. Credeam că am să 
fac hipotermie... Credeam că am să mor. Și când m-au găsit... 

— Ce? 

— Plângeam. Stăteam întins pe pământ și plângeam ca un 
copil. 

Pare suficient de îngrozit încât să plângă și acum și mi se 
frânge inima pentru el. Vreau să-l îmbrăţișez, așa cum aș face 


VP - 224 


cu Ben - dar nu știu cum va reacţiona. Știam că bărbaţii fac tot 
felul de prostii la petrecerile burlacilor, dar asta mi s-a părut cu 
țintă, ca și cum l-ar fi vizat special pe Charlie. E aiurea, nu? 

— E... oribil, spun eu. Seamănă a bullying, Charlie. De fapt, 
chiar este bullying. 

Charlie are o privire fixă, pierdută. Nu reușesc s-o descifrez. 
Ce arogantă am fost când am presupus că-mi cunosc soțul ca pe 
propriul buzunar! Suntem împreună de ani buni. Dar au trecut 
mai puţin de 24 de ore în acest loc ciudat, pentru ca 
presupunerea mea să se destrame ca o iluzie. Am presimţit asta 
din momentul în care am traversat marea, să ajungem aici. Mi s- 
a părut că Charlie s-a înstrăinat tot mai mult de mine. 
Petrecerea burlacilor este încă o confirmare a acestui fapt: 
descoperirea acelei experiențe îngrozitoare, pe care până acum 
mi-a ascuns-o, îmi imaginez că s-ar putea să-l fi schimbat în 
mod esenţial, dar invizibil. Adevărul este că nu cred că Charlie 
este el însuși în acest moment: sau, cel puţin, nu mai este cel pe 
care îl știu eu. Locul ăsta i-a făcut ceva... ne-a făcut ceva. 

— A fost doar ideea /ui, spune Charlie. Sunt convins. 

— A cui? A lui Duncan? 

— Nu. El este un idiot. Un executant. A lui Will. El este capul 
răutăților. Se vede asta. Și a lui Johnno. Ceilalţi au acţionat după 
instrucţiuni. 

Nu-mi închipui cum i-ar fi putut determina Will pe ceilalţi să 
facă asta. În orice caz, de regulă, burlacii sunt cei care trag 
sforile, nu mirele. Da, pe Johnno pot să mi-l imaginez fără 
probleme în rol de sforar, mai ales după ultima fază pe care a 
făcut-o. Are un aer ușor nebunesc. Nu e neapărat rău 
intenţionat, dar pare să împingă lucrurile prea departe, fără să 
vrea. Și pe Duncan, fără discuţie. Dar nu pe Will. Cred că Charlie 
vrea să-i pună vina în cârcă pentru că nu-l suportă. 

— Nu mă crezi, nu-i așa? mă întreabă Charlie, înnegurat. Nu 
crezi că a fost Will. 

— Păi... spun eu. Ca să fiu sinceră, nu prea. Pentru că... 

— Pentru că ai vrea să ţi-o pui cu el? mărâie el. Da, crezi că n- 
am remarcat? Am văzut cum te uitai aseară la el, Hannah. Până 
și felul în care îi pronunţi numele, zice el și își pițigăie oribil 
vocea: Vai, Will, povestește-mi despre faza cu degerăturile, vai, 
ce mascul ești... 


VP - 225 


Cruzimea din tonul lui este atât de surprinzătoare, că mă 
îndepărtez de el. A trecut atât de mult timp de când s-a îmbătat 
ultima oară, încât am uitat cât de radical se poate transforma. 
Dar, totodată, e și o reacţie la spusele lui care deţin un sâmbure 
de adevăr. Amintirea felului în care discutam cu Will îmi 
stârnește un fior de vinovăţie. Dar care se transformă repede în 
furie. 

— Charlie, rostesc printre dinţi, cum... cum îndrăznești să-mi 
vorbeşti așa? Îţi dai seama cât de tare m-ai jignit? Doar pentru 
că el a făcut efortul să mă simt bine-venită... ceea ce nu se 
poate spune despre tine... 

Și atunci îmi amintesc de flirtul din seara trecută cu Jules. De 
felul cum s-a furișat în dormitor târziu, în noapte, după ce, în 
mod categoric, nu mai stătuse la băut cu băieții. 

— De fapt, spun eu, ridicând vocea, ar trebui să fii ultimul 
care deschide gura. Toată șarada aia oribilă de aseară cu Jules! 
Se poartă mereu de parcă te are la degetul mic... și tu îi cânţi în 
strună. Ai idee cum mă faci să mă simt? zic, dar vocea îmi 
cedează. Ai idee? 

Sunt prinsă între furie și lacrimi, iar presiunea singurătăţii de 
peste zi își spune cuvântul. 

Charlie pare să regrete. Deschide gura și vrea să vorbească, 
dar eu clatin din cap. 

— Ai făcut sex cu ea, nu-i așa? 

Inainte, nu voiam să știu. Dar acum simt că am curajul să-l 
întreb. 

Urmează o pauză lungă. Charlie își ia capul în mâini. 

— O dată, spune printre degete, cu vocea înăbușită. Dar... cu 
veacuri în urmă, sincer... 

— Când? Când s-a întâmplat? Când eraţi adolescenţi? 

Ridică capul. Deschide gura, ca și cum ar vrea să vorbească, 
apoi o închide din nou. Expresia lui. O, Doamne! Wu s-a 
întâmplat în adolescenţă. Mă simt de parcă aș fi primit un pumn 
în stomac. Dar trebuie să aflu. 

— Mai târziu? întreb. 

Oftează, apoi dă din cap. 

Simt că mi s-a blocat gâtul și e un chin să rostesc cuvintele. 

— S-a întâmplat... s-a întâmplat în timp ce eram împreună? 

Charlie se ghemuiește, își acoperă din nou faţa cu mâinile. 
Scoate un suspin lung, slab. 


VP - 226 


— Han... îmi pare foarte rău. N-a însemnat nimic, sincer. A 
fost o prostie. Erai... s-a întâmplat, mă rog, s-a întâmplat într-un 
moment în care nu mai tăcuserăm sex de mult. Era... 

— După ce l-am născut pe Ben. 

Simt că mi se face greață. Deodată, sunt cât se poate de 
convinsă. El nu spune nimic și asta e confirmarea de care am 
nevoie. 

În cele din urmă, vorbește: 

— Ştii... treceam printr-o perioadă dificilă. Tu erai, în fine... 
erai deprimată tot timpul și eu nu știam ce să fac, cum să fiu de 
ajutor... 

— Adică atunci când am avut depresia postnatală? Când 
așteptam să mi se vindece copcile? lisuse Hristoase, Charlie... 

— Îmi pare foarte rău. 

l-a dispărut toată revolta. Aproape că aș zice că este complet 
treaz. 

— Îmi pare foarte rău, Han. Jules tocmai se despărţise de 
iubitul ei de la acea vreme - am ieșit după serviciu la un pahar... 
eu am băut prea mult... După aceea am căzut amândoi de acord 
că a fost o idee îngrozitoare, că nu se va mai repeta niciodată. 
N-a însemnat nimic. Adică abia dacă îmi mai amintesc ceva. 
Han... uită-te la mine! 

Nu pot să-l privesc. Nu vreau să-l privesc. 

Situaţia este atât de cumplită, încât aproape că nu pot gândi 
limpede. Sunt în stare de șoc, ca și cum durerea nu m-ar fi 
cuprins încă pe deplin. lar flirturile alea, toată acea apropiere 
fizică, le văd acum într-o cu totul altă lumină, una îngrozitoare. 
Mă gândesc la momentele în care Jules m-a exclus cu bună 
știință - ca să-l aibă pe Charlie pentru ea. 

Nenorocita! 

— Deci între timp, spun eu, când îmi ziceai că nu sunteți 
decât prieteni, că un flirt, două nu înseamnă nimic, că este ca o 
soră pentru tine... toate astea au fost niște gogoși, nu? Habar n- 
am ce-aţi făcut voi doi aseară. Nu vreau să știu. Dar cum 
îndrăznești? 

— Han... 

Întinde mâna, îmi atinge încheietura, șovăielnic. 

— Nu... nu pune mâna pe mine, spun și îmi smucesc brațul, 
apoi mă ridic. Eşti într-un hal fără hal! O rușine. Indiferent ce ti- 
au făcut la petrecerea burlacilor, n-ai nicio scuză pentru 


VP - 227 


comportamentul tău de acum. Mda, poate a fost îngrozitor ce-ai 
păţit. Dar nu te-au făcut să suferi pe termen lung, nu-i așa? 
Pentru numele lui Dumnezeu, ești om în toată firea... ești tată! 

Cât pe ce să adaug și „soţ”, dar nu sunt în stare. 

— Ai responsabilităţi, continui eu. Și... știi ceva? M-am săturat 
să-ţi port de grijă. Nu-mi mai pasă. Poţi să-ţi rezolvi și singur 
nenorocitele de probleme. 

După care îi întorc spatele și plec hotărâtă. 


VP - 228 


JOHNNO 


Cavaler de onoare 


— Johnno, spune Will, râzând ușor. 

Pereții peșterii întorc ecoul râsului într-un mod grotesc. 

— Chiar nu știu despre ce vorbești, adaugă el. Toate discuţiile 
despre trecut. Nu-ţi fac bine. Trebuie să treci peste asta. 

Da, mă gândesc eu, doar că nu pot. Ca și cum o parte din 
mine ar fi rămas blocată în trecut. Oricât am încercat să uit, 
lucrurile nocive au rămas mereu în sufletul meu. Simt că, de 
atunci, nu s-a întâmplat nimic în viaţa mea, nimic important, în 
orice caz. Și mă întreb cum de a reușit Will să-și continue viața, 
fără să arunce măcar o privire înapoi. 

— Au zis că a fost un accident tragic, spun eu. Dar nu-i așa. A 
fost mâna noastră, Will. A fost doar vina noastră. 

x x * 

— Am făcut curat în dormitor, a spus Singuraticul după ce ne- 
am întors de la antrenamentul de rugby. 

Eu îl pusesem să facă, mereu îi dădeam o grămadă de sarcini. 

— Dar am găsit astea, a adăugat el. 

Le ţinea în mână de parcă se temea să nu-l frigă: un teanc de 
lucrări pentru examenul de admitere. 

S-a uitat la Will. După expresia Singuraticului, ai fi zis că a 
murit cineva. Și presupun că, pentru el, murise cineva: eroul lui. 

— Pune-le la loc, a spus Will foarte calm. 

— N-ar fi trebuit să le iei, a zis Singuraticul, ceea ce, îmi 
închipui, a presupus destul de mult curaj din partea lui, ţinând 
cont de faptul că eram amândoi de două ori mai înalți ca el. 

Era un puști curajos și cumsecade, dacă mă gândesc bine. 
Ceea ce încerc să nu fac. 

A scuturat din cap: 

— Asta e... e furt. 

După ce Singuraticul a ieșit din cameră, Will s-a întors spre 
mine. 

— Ești cel mai mare idiot din lume, a spus. De ce l-ai pus să 
facă curat când știai că sunt alea acolo? 


VP - 229 


El era cel care le furase, nu eu. Deși sunt convins acum că ar 
fi pus totul în cârca mea, ca să scape. 

Îmi amintesc zâmbetul lui, mai degrabă un rânjet. 

— Ştii ceva? a zis. Cred că în seara asta vom juca 
Supraviețuirea. 

xxx 

— N-ai suportat, îi reproșez lui Will. Pentru că știai că, dacă se 
află, vei fi exmatriculat. Și reputaţia ta de rahat a fost mai 
importantă pentru tine. Dintotdeauna. Faci... faci numai ce vrei 
tu. Și celorlalţi le-o tragi dacă-ţi stau în cale. Chiar și mie. 

— Johnno, spune Will pe tonul lui calm, raţional. Ai băut prea 
mult. Vorbește gura fără tine. Dacă ar fi fost vina noastră, n-am 
fi scăpat basma curată. Nu-i așa? 

xxx 

A fost nevoie doar de noi doi. Erau patru băieţi în dormitorul 
Singuraticului în acea seară - doi se îmbolnăviseră și erau la 
dispensar. Asta ne-a ajutat. Mi s-a părut că unul dintre ei s-a 
întors în pat când am intrat, dar ne-am mișcat rapid. Mă 
simţeam ca un asasin - și era genial sentimentul. Distractiv. Nu 
prea gândeam. Doar adrenalina pură, care pompa în mine. L-am 
băgat o jambieră de rugby în gură, în timp ce Will l-a legat la 
ochi, așa că zgomotele pe care le scotea erau înăbușite și slabe. 
L-am cărat cu ușurință: nu cântărea cine știe ce. 

A opus ceva rezistenţă. Și n-a făcut pe el, ca alţi băieţi 
înaintea lui. După cum am spus, era un puști destul de curajos. 

Credeam că vom merge în pădure. Dar Will mi-a făcut semn 
către stânci. M-am uitat la el, fără să pricep. Pentru o clipă, una 
oribilă, am crezut că vrea să-l aruncăm de pe stânci. 

— Poteca dintre stânci, mi-a șoptit el. 

— Îhî, OK. 

Mi s-a luat o piatră de pe inimă. A durat o veșnicie să urcăm 
pe acea potecă, calcarul se sfărâma la fiecare pas, tălpile ne 
alunecau și nu puteam să ne ţinem de balustrada prinsă în 
stâncă, fiindcă aveam mâinile ocupate. Puștiul încetase să se 
mai zbată. Încremenise. Ţin minte că m-am speriat să nu cumva 
să se sufoce, așa că am vrut să-i scot călușul, dar Will mi-a 
interzis, făcându-mi semn din cap. 

— Poate respira pe nas, a spus. 


VP - 230 


Cred că în acel moment am început să am regrete. Mi-am zis 
însă că era o tâmpenie: trecuserăm cu toţii prin asta, nu? Și am 
mers mai departe. 

Am ajuns în cele din urmă pe plajă, pe nisipul ud. Nu reușeam 
să-mi imaginez cum îi vom îngreuna sarcina. Odată ce și-ar fi 
scos legătura de la ochi, i-ar fi fost clar unde se află, chiar și fără 
ochelari. Nu era departe de școală și oricine putea să se caţăre 
pe poteca dintre stânci - un băiat mai mic, cu atât mai mult. 
Băieţii coborau tot timpul pe plajă. Dar m-am gândit: poate că 
Will voia să-i ușureze situaţia, ţinând cont că puştiul făcea 
atâtea pentru noi - ne spăla ghetele, ne făcea curat în dormitor 
și așa mai departe. Mi se părea corect. 

x x * 

— Ştii ceva, Will? îl întreb eu. 

De undeva, din străfunduri, oftez, oftez de durere. Cred că-mi 
vine să plâng. 

— Ar fi trebuit să plătim pentru ceea ce am făcut. 

XXX 

Îmi amintesc cum Will a arătat cu degetul spre capătul de jos 
al cărării dintre stânci. Atunci, a scos niște șireturi. Nimic 
sofisticat, doar niște șireturi de la o pereche de ghete de rugby. 

— Să-l legăm, a spus. 

A fost ușor până la urmă. Will m-a pus să-l leg de balustrada 
din partea de jos a potecii - mă pricepeam binișor la noduri și la 
chestii din astea. Atunci am priceput. Partea asta ar fi îngreunat 
puţin lucrurile. Ar fi trebuit să se dezlege mai întâi, ca să scape 
de acolo, asta era partea care i-ar fi luat cel mai mult timp. 

Și apoi am plecat și l-am lăsat acolo. 

x kx * 

— Pentru Dumnezeu, Johnno! strigă Will. Doar i-ai auzit ce-au 
spus atunci. A fost un accident regretabil. 

— Ştii că nu-i adevărat. 

— Ba da! Asta este adevărul. Nu există altul. 

XXX 

Ţin minte că m-am trezit a doua zi și am privit marea de pe 
fereastra dormitorului nostru. Și atunci am realizat. Nu-mi venea 
să cred cât de proști fuseserăm. Venise fluxul. 

— Will, am spus, Will... nu cred că a reușit să se dezlege. 
Fluxul... nu cred. O, Doamne, s-ar putea să fi... 

Am crezut că o să vomit. 


VP - 231 


_ — Gura, Johnno! mi-a strigat Will. Nu s-a întâmplat nimic, OK? 
In primul rând, asta trebuie să rămână între noi, altfel dăm de 
dracu', pricepi, sper! 

Nu-mi venea să cred că se întâmplă asta Aș fi vrut să mă culc, 
și, când mă trezesc, toate astea să dispară. Mi se părea ireal, al 
naibii de cumplit! Totul din cauza unor amărâte de teze furate. 

— OK, a spus Will. Eşti de acord? Noi dormeam. Nu știm 
nimic. 

Își luase foarte repede măsuri de precauţie. Eu nici măcar nu 
mă gândisem să spun cuiva. Dar presupuneam că asta urma să 
facem. Asta era decizia corectă, nu? Așa ceva nu putea fi ţinut 
secret. 

Dar nu aveam de gând să mă cert cu el. Chipul lui mă 
îngrozea. Ochii i se schimbaseră - ca și cum nu ar mai fi avut 
lumină în ei. Am dat din cap, încet. Nu m-am gândit atunci ce 
însemna asta, cum va ajunge să mă distrugă. 

— Spune-o cu voce tare, mi-a cerut Will. 

— Da, am îngăimat. 

Murise. Nu reușise să se elibereze. A fost un Accident Tragic. 
Asta ni s-a spus o săptămână mai târziu în amfiteatru, după ce a 
fost găsit de omul de serviciu al școlii, adus de valuri ceva mai 
departe pe plajă. Presupun că, până la urmă, legăturile au 
cedat, dar nu la timp ca să scape. În orice caz, ar fi trebuit să-i 
rămână urme. Șeful poliţiei locale era prieten cu tatăl lui Will. 
Stăteau adesea la băutură în biroul tatălui lui Will. Cred că asta 
a fost de ajutor. 

— Îi ţin minte pe părinţii lui, îi spun lui Will. Când au venit la 
școală, după asta. Mama lui arăta de parcă și-ar fi dorit și ea să 
moară. Am văzut-o din dormitorul de la etaj, când a coborât din 
mașină. S-a uitat în sus și a trebuit să mă ascund, tremurând. 

Mă ghemuiesc, ca să fiu la același nivel cu Will. Îl apuc de 
umeri, strâns, îl oblig să se uite în ochii mei. 

— Noi l-am omorât, Will. Noi l-am omorât pe băiatul ăla. 

Se zbate ca să scape din strânsoarea mea, dând orbește din 
braţe. Mă zgârie cu unghiile pe gât, sub guler. Mă ustură. ÎI 
izbesc de stânci cu o singură mână. 

— Johnno, spune Will, respirând greu. Trebuie să-ți bagi 
minţile în cap. Mai taci dracului din gură! 


VP - 232 


Și atunci mi-am dat seama că l-am scos din sărite. El rareori 
drăcuie. Nu dă bine pentru imaginea lui de băiat de aur, 
presupun. 

— Ştiai? îl întreb. Știai, nu-i așa? 

— Ce să știu? Habar n-am despre ce vorbești. Pentru numele 
lui Dumnezeu, Johnno... dezleagă-mă! Ai sărit calul. 

— Știai că va veni fluxul? 

— Habar n-am despre ce vorbești. Johnno, nu are nicio logică 
ce spui. Mi-am dat seama aseară, amice, și în timpul discursului. 
Ai băut prea mult. Ai o problemă cumva? Ascultă-mă! Sunt 
prietenul tău. Există modalităţi de a fi ajutat. Te pot ajuta eu. 
Dar termină cu delirul ăsta. 

Imi dau la o parte părul din ochi. Deși e frig, simt transpiraţia 
pe degete. 

— Am fost un mare idiot. Știu că mereu am fost cel prost. N-o 
spun ca pe o scuză. L-am legat cu mâna mea, desigur, la 
îndemnul tău. Dar am uitat de flux. Nu mi-am amintit decât 
dimineaţă, când era prea târziu. 

— Johnno, șoptește Will, ca și cum s-ar teme să nu vină 
cineva. 

Dar asta mă face să vorbesc și mai tare. 

— În tot timpul ăsta, continui eu. În tot timpul ăsta, mi-am pus 
o întrebare. Și ţi-am acordat prezumția de nevinovăție. M-am 
gândit: mda, poate că Will a fost uneori un ticălos de om la 
școală, dar, pe de altă parte, toți am fost. N-aveam încotro dacă 
voiam să supraviețuim în locul ăla. 

A făcut din noi niște animale. 

Mă gândesc la acel puști ca la un exemplu de ce-ai fi putut 
păţi dacă nu erai un animal - dacă erai prea bun, prea sincer, 
dacă nu jucai după reguli. 

— Dar, mă gândeam eu, „Will nu este un om rău. N-ar omori 
pe nimeni. Nici măcar pe copilul care a furat lucrările pentru 
examen. Chiar dacă risca astfel să fie exmatriculat”. 

— Nu l-am omorât eu, se apără Will. Nu l-a omorât nimeni. L-a 
omorât apa. L-a omorât acel joc, să zicem. Dar nu noi. Nu e vina 
noastră că n-a scăpat. 

— Mda, spun eu. Mda, asta mi-am zis și eu în toţi acești ani. 
Am repetat povestea creată de tine. A fost din cauza jocului. Dar 
noi eram jocul. Credea că suntem prietenii lui. Avea încredere în 
noi. 


VP - 233 


— Johnno! strigă acum furios și se apleacă în faţă. Bagăcţi 
dracului minţile-n cap! N-am să te las sa-mi distrugi existenţa. 
Doar pentru că ai regrete legate de trecut, doar pentru că viața 
ta e de căcat și nu ai nimic de pierdut. Un puști ca el... n-ar fi 
supraviețuit oricum în lumea reală. Era un sfrijit. Dacă n-am fi 
fost noi, oricum nu se alegea nimic de el. 

xxx 

Din cauza acestui deces, trimestrul s-a încheiat mai devreme. 
Toată lumea și-a îndreptat atenţia către vacanța de vară și 
puștiul a fost uitat, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Presupun 
că, de altfel, pentru restul școlii, aproape că nici n-a existat: un 
boboc, o nonentitate. 

Numai că cineva ne-a turnat. Fuseserăm surprinși de un elev. 
Am fost mereu convins că era prietenul Singuraticului, băiatul 
ăla gras. A spus că ne-a văzut când am intrat în dormitor, când 
l-am legat pe Singuraticul. N-a stârnit mare vâlvă. Doar director 
era tatăl lui Will. Un căcat cu ochi, în majoritatea timpului - unul 
mai mare chiar și decât Will. Dar la faza asta ne-a ţinut spatele. 

lar eu și Will ne-am ţinut spatele unul celuilalt. 

xxx 

În toţi acești ani am rămas uniţi - legaţi de amintiri, de 
rahatul sinistru prin care trecuserăm, de lucrurile pe care le 
făcuserăm. Credeam că și el simte la fel, că aveam nevoie unul 
de celălalt. Dar faza cu show-ul TV arată că, în tot timpul ăsta, a 
vrut să pună punct prieteniei noastre. Eram o amenințare prea 
mare pentru el. Voia să scape de mine. Nu e de mirare că a dat 
din colț în colț când i-am spus că vreau să fiu cavalerul lui de 
onoare. 

— Johnno, spune Will. Gândește-te la taică-meu! Doar îl 
cunoști. De-asta am ţinut cu disperare să fac rost de notele alea. 
N-aveam încotro. lar dacă ar fi aflat adevărul, cum am dosit 
lucrările alea... m-ar fi omorât. Așa că am vrut să-l bag în 
sperieţi pe puştiul ăla... 

— Să nu îndrăznești! Să nu începi să-ţi plângi de milă. Știi de 
câte favoruri ai avut parte? Datorită felului în care arăţi, a 
modului în care îi prostești pe oameni că ești un tip grozav? 

M-a înfuriat și mai tare toată autocompătimirea asta a lui. 

— Am să le spun, îl ameninţ eu. Nu mai suport! Am să le spun 
tuturor... 


VP - 234 


— N-ai tupeul ăsta! spune Will, cu vocea schimbată, gravă și 
aspră. Ai să ne distrugi vieţile. Și viaţa ta. 

— Ha! fac eu. Eu mi-am distrus deja viaţa. Mă macină încă de 
dimineaţă, de când mi-ai zis să-mi ţin gura. N-aș fi păstrat 
secretul dacă n-ai fi fost tu. De când a murit băiatul ăla, n-a 
trecut o zi să nu mă gândesc la asta, să nu simt că trebuie să 
spun cuiva. Dar tu? O, nu, pe tine nu te-a afectat câtuși de 
puțin, nu-i așa? Tu i-ai fi dat bătaie în continuare, ca 
întotdeauna. Fără niciun fel de consecințe. Ei bine, știi ceva? 
Cred că a sosit vremea să existe niște urmări. Pentru mine, ar fi 
o ușurare. Aș face, în sfârșit, ceea ce ar fi trebuit să fac cu ani în 
urmă. 

În momentul ăsta în peșteră răsună un zgomot, o voce de 
femeie: 

— E cineva acolo? 

Încremenim amândoi. 

— Will? 

E organizatoarea nunții. 

— Ești cumva acolo? insistă ea și își face apariţia de după 
peretele de stâncă. Ah, bună, Johnno! Will, m-au trimis după 
tine... mi-au spus ceilalți cavaleri că te-au lăsat aici. 

Pare perfect calmă și profesionistă, deși suntem într-o 
nenorocită de peșteră și unul dintre noi este trântit pe jos, legat 
de mâini și de picioare. 

— A trecut aproape o jumătate de oră, așa că Julia m-a rugat 
să vin și... mă rog, să te salvez. Se cuvine însă să te previn că 
nu este... zice ea și pare că încearcă să găsească o formulare 
potrivită. Nu este prea încântată de povestea asta... Și trupa se 
pregătește să cânte. 

Așteaptă să-l dezleg pe Will și îl ajut să se ridice, stând cu 
ochii pe noi ca o profesoară. Apoi ieșim din peșteră în urma ei. 
Mă întreb dacă a auzit sau a văzut ceva. Sau ce-aș fi făcut dacă 
nu ne-ar fi întrerupt. 


VP - 235 


AOIFE 


Organizatoarea nuntii 


În marchiză, petrecerea a luat amploare. Invitaţii au scurs 
sticlele de șampanie. Acum, au trecut la licori mai puternice: 
cocktailuri și shoturi la barul improvizat. l-a îmbătat libertatea 
nopții. 

In toaletele castelului, în timp ce schimb prosoapele, găsesc 
pe jos și în jurul chiuvetei de ardezie câteva urme de praf alb. 
Nu mă miră, i-am văzut pe unii invitaţi ștergându-și nasul pe 
furiș în timp ce se întorceau în marchiză. S-au comportat frumos 
toată ziua. Au parcurs distanțe lungi ca să ajungă aici. Au venit 
aducând daruri. S-au îmbrăcat la patru ace, au rezistat pe 
parcursul ceremoniei, au ascultat discursurile, și-au luat 
expresiile cuvenite și au spus lucrurile care trebuie spuse. Dar 
sunt adulți care au scăpat momentan de responsabilităţi; sunt 
ca niște copii rămași singuri, fără părinţi. Această parte a zilei le 
aparţine. Chiar în timp ce mirii așteaptă să înceapă primul dans, 
ei se împing în față, gata să ia cu asalt ringul. 

Cu vreo oră și ceva în urmă, cât am tras o fugă până la castel, 
am auzit la etaj un zgomot bizar. Restul clădirii a fost baricadat, 
evident, dar nu-ţi poţi lua niciodată suficiente măsuri de 
siguranţă împotriva unor oameni beţi, care caută să obţină ceea 
ce vor. Am urcat să verific, am deschis ușa de la dormitorul 
mirelui și miresei, dar nu am dat peste fericiţii însurăţei, ci peste 
un alt bărbat și o femeie, lungiţi pe pat. Când am intrat, s-au 
grăbit să se acopere, ea trăgându-și fusta în jos, roșie toată la 
față, el ascunzându-și erecţia cu jobenul. Abia mai târziu, i-am 
văzut cum s-au întors nevinovaţi în colțuri diferite ale marchizei. 
Interesant la acest episod este faptul că mi s-a părut că 
amândoi purtau verighete. Doar că - și am învăţat planul 
așezării la mese probabil la fel de bine ca Julia - întâmplarea 
face să știu că soţii și soțiile sunt puși să stea fată în faţă. 

Totuși nu le-a păsat de mine: deloc! Panica trăită iniţial, în 
momentul intrării mele peste ei, a fost înlocuită de chicoteli 
eliberatoare. Sunt conştienţi că n-am să-i dau de gol. În plus, n- 


VP - 236 


am fost prea surprinsă. Am văzut multe la viaţa mea. Acest 
comportament extrem face parte din joc. În jurul unei nunţi 
circulă mereu tot felul de secrete. Le aud confidenţele, remarcile 
răutăcioase, bârfele. Am auzit chiar și o parte din cuvintele 
cavalerului de onoare din peșteră. 

Asta este problema cu organizarea de nunţi. Pot pregăti o zi 
perfectă, atât timp cât invitaţii cooperează și respectă anumite 
limite. Dar, dacă n-o fac, repercusiunile pot dura mai mult de 24 
de ore. Nimeni nu poate controla efectele negative pe care le 
poate avea. 


VP - 237 


JULES 


Mireasa 


Trupa a început să cânte. Will - care s-a întors în marchiză 
cam boţit - mă ia de mână și pășim în ringul de dans. Imi dau 
seama că îl strâng atât de tare încât, probabil, îl doare - și îmi 
zic că ar trebui să slăbesc strânsoarea. Dar sunt supărată pe 
întreruperea provocată de cavaleri în programul serii și pe farsa 
lor idioată. Invitaţii ne înconjoară, chiuind și răcnind. Sunt roșii la 
faţă și transpiraţi, au dinţii dezgoliţi și ochii larg deschişi. Sunt 
beti - și încă ceva pe deasupra. Se împing în faţă, se apleacă și 
spaţiul pare, brusc, prea mic. Sunt atât de aproape, încât le simt 
mirosul: parfum și apă de colonie, transpiraţie, o duhoare acră 
de Guinness și șampanie, miasme corporale și respiraţie grea de 
băutură. Le zâmbesc pentru că așa se cuvine. Le zâmbesc atât 
de mult, că mă apucă o durere surdă în ceafă și maxilarul meu 
parcă este un elastic prea întins. 

Sper că reușesc să creez impresia că mă distrez de minune. 
Am băut mult, dar alcoolul nu a avut alt efect concret în afară 
de faptul că m-a făcut mai prudentă, mai nervoasă. De la acel 
discurs încoace, simt cum neliniștea mea crește. Restul 
oamenilor par să se simtă foarte bine: au scăpat complet de 
inhibiţii. Pentru ei, discursul catastrofal va rămâne doar o notă 
de subsol a zilei - o anecdotă amuzantă. 

Will și cu mine dansăm într-o direcţie, apoi în cealaltă. Mă 
învârte înainte și înapoi. Invitaţii aclamă admirativ mișcările 
noastre modeste. N-am luat lecţii de dans, pentru că ar fi fost un 
snobism de neconceput, dar Will este un dansator înnăscut. Cu 
excepția a doua momente când calcă pe trena rochiei mele; 
trebuie s-o smulg de sub tălpile lui înainte să mă împiedic. Este 
atipic pentru el să fie atât de lipsit de graţie. Pare dus cu gândul 
în altă parte. 

— Ce naiba a fost cu povestea aia? îl întreb când mă trage 
aproape de pieptul lui. 

Îi șoptesc ca și cum i-aș murmura dulcegării în ureche. 


VP - 238 


— Ah, o tâmpenie, spune Will. Băieţii sunt băieți. S-au prostit 
puţin, știi și tu cum e. O restanțţă de la petrecerea burlacilor, 
probabil. 

Zâmbește, dar nu e zâmbetul lui. A golit două pahare de vin 
când s-a întors în marchiză: unul după altul. Ridică din umeri: 

— Așa înţelege Johnno să glumească, adaugă el. 

— Și algele de-aseară au fost, vezi Doamne, tot o glumă, spun 
eu. Numai că n-a fost amuzantă, la dracu'! Și acum asta? Și 
discursul ăla... ce-a vrut să spună cu aiurelile alea? De ce-a 
vorbit despre trecut? Despre un știu ce secrete pe care le 
ascundeţi unul faţă de celălalt... la ce secrete se referea? 

— Of, spune Will, nu știu, Jules. Se prostește și el. Nu 
înseamnă nimic. 

Facem încet o piruetă. Am impresia că zăresc fețe vesele, 
oameni care bat din palme. 

— Dar nu mi s-a părut că nu înseamnă nimic, insist eu. Mi s-a 
părut că înseamnă foarte mult. Will, cu ce te are la mână? 

— Of, pentru Dumnezeu, Jules, zice el tăios. Ți-am mai spus: 
nu înseamnă nimic. Las-o baltă! Te rog! 

Mă holbez la el. Nu atât cuvintele lui mă uimesc, cât felul în 
care le-a rostit - și modul în care m-a strâns și mai tare de braţ. 
O dovadă mai solidă că ceea ce s-a petrecut înseamnă ceva nici 
că puteam cere. 

— Mă doare, mă vait eu, smulgându-mă din strânsoarea lui. 

Imediat își cere iertare. 

— Jules, ascultă, îmi pare rău, spune, iar vocea lui este 
complet diferită acum - orice urmă de ostilitate a dispărut 
imediat. N-am vrut să mă răstesc la tine. Uite, a fost o zi lungă. 
O zi minunată, firește, dar lungă. Mă ierți? 

Și îmi zâmbește, acel zâmbet căruia nu i-am putut rezista din 
momentul în care l-am zărit prima oară, la muzeul V&A. Cu 
toate astea, nu are același efect ca de obicei. Dimpotrivă, viteza 
schimbării îmi accentuează neliniștea. Ca și cum și-ar fi pus o 
mască. 

— De-acum suntem soț și soţie, spun eu. Trebuie să 
împărtășim lucrurile. Să ne destăinuim unul celuilalt. 

Will mă învârte pe sub braţul lui și apoi mă trage din nou spre 
el. Mulțimea aclamă acest artificiu. 

Apoi, când suntem din nou față în faţă, trage adânc aer în 
piept. 


VP - 239 


— Uite, spune el. Lui Johnno i s-a pus pata pe un lucru care 
pretinde s-a întâmplat demult, când eram copii. Este obsedat de 
asta. Dar delirează. Mi-a fost milă de el de-a lungul anilor. Asta a 
fost greșeala mea. Am simţit nevoia să-l cocoloșesc, pentru că 
eu am reușit în viaţă, și el, nu. Acum îl roade invidia: pe tot ce 
am, pe tot ce avem. Crede că i-am rămas dator. 

— Of, pentru Dumnezeu! zic eu. Cu ce i-ai putea fi dator? El 
este cel care se ţine scai de ţine de atât timp. 

Nu-mi răspunde. În schimb, mă trage mai aproape, pe măsură 
ce ritmul melodiei se accelerează. Mulțimea ovaţionează. Dar mi 
se pare, brusc, foarte îndepărtată. 

— După seara asta, gata, îmi șoptește în păr cu fermitate, îl 
scot din viaţa mea... din viaţa noastră. Promit! Am terminat-o cu 
el! Crede-mă! Rezolv eu problema. 


VP - 240 


HANNAH 


invitată 


Mă tot plimb prin cortul în care este ringul de dans. Primul 
dans s-a terminat, slavă Domnului, și toți invitaţii care au stat să 
se uite la miri cum dansează se împrăștie acum pe ring, 
aglomerându-l. Nu știu precis ce mă aştept să găsesc aici. Ceva 
care să-mi distragă atenţia de la gândurile care-mi răscolesc 
mintea. De la Charlie și Jules. Este prea dureros ca să mă 
gândesc la ei. 

Pare că toți invitaţii s-au înghesuit aici, formând o mulţime 
încinsă de trupuri. Vocalistul trupei ia microfonul: 

— Sunteţi gata de dans, fetelor și băieţilor? 

Încep să cânte într-un ritm frenetic - patru viori, o melodie 
vioaie, cu bătăi din picior. Oamenii se lovesc unii de alţii, 
ameţiți, în tentativa nereușită de a dansa în stil propriu pe 
melodia irlandeză. Îl văd pe Will cum o abordează pe Olivia din 
mulţime: 

— E timpul ca mirele să-și revendice dreptul de a dansa cu 
domnișoara de onoare! 

Dar par bizar de nesincronizaţi când se îndreaptă spre ringul 
de dans, ca și cum unul dintre ei s-ar împotrivi. Expresia Oliviei 
mă pune pe gânduri. Pare captivă. A existat o remarcă în discurs 
mai devreme. Care m-a pus pe gânduri. Cum era oare? Mi s-a 
părut ciudat de familiară. Răscolesc în memorie, încercând să 
mă concentrez. 

Muzeul V&A, asta era! Îmi amintesc că mi-a povestit aseară 
că l-a dus pe Steven acolo, la o petrecere organizată de Jules. Și 
totul încremenește în jurul meu... 

Dar este nebunie curată! Nu se poate! N-are nicio logică. E o 
coincidenţă bizară, probabil. 

— Hei, spune un tip, pe care l-am lovit în trecere. De ce atâta 
grabă? 

— Ah, îi răspund, uitându-mă vag în direcția lui. Scuze. 
Eram... cu gândul în altă parte. 

— Păi, poate vrei să-mi acorzi un dans. 


VP - 241 


Îmi surâde. ÎI privesc cu mai multă atenţie. Este destul de 
atrăgător - înalt, brunet, face gropiţe în obraji când zâmbește. 
Și, până să apuc să spun ceva, mă prinde de mână și mă trage 
ușor spre el, pe ringul de dans. Nu mă împotrivesc. ` 

— Te-am văzut mai devreme, strigă el, acoperind muzica. In 
biserică erai singură. Și m-am gândit: Ar merita s-o cunosc. 

Îmi zâmbește din nou. Ah! Crede că sunt singură. N-a asistat 
la scena cu Charlie de la bar. 

— Luis, spune el, arătând cu degetul spre pieptul lui. 

— Hannah. 

Poate s-ar cuveni să-i explic că sunt aici cu soțul meu. Dar nu 
vreau să mă gândesc la Charlie în momentul ăsta. Și, privindu- 
mă prin ochii lui, graţie acestei imagini noi, măgulitoare despre 
mine - nemaifiind o impostoare prost îmbrăcată, cum credeam, 
ci o femeie misterioasă, atrăgătoare -, hotărăsc să nu spun 
nimic. Încep să mă mișc odată cu el, în ritmul muzicii. Îi permit 
să se apropie puţin, stă cu ochii pe mine. Mă apropii și eu de el, 
pe nesimţite. Suficient de mult încât să-i simt mirosul de 
transpiraţie - dar este un miros de transpiraţie curată, un miros 
plăcut. Simt că mi se strânge stomacul. Un mic fior de dorinţă. 


VP - 242 


NOAPTEA NUNȚII 


Acum 


Mai este cineva acolo. Gândul ăsta îi face să se sperie de 
umbre, să tresară când zăresc siluete întunecate care par să se 
contureze în beznă, pentru ca apoi să se dovedească doar niște 
iluzii optice. Se apropie mai mult unul de celălalt, formând un 
grup compact, de teamă să nu mai dispară încă vreunul dintre 
ei. Pete lipsește în continuare. 

Li se pare că simt o pereche de ochi sfredelitori pironită 
asupra lor. Par mai neîndemânatici, mai vulnerabili. Se 
împiedică și cad din cauza denivelărilor solului, a unor smocuri 
invizibile de iarbă. Se străduiesc să nu se gândească la Pete. Nu- 
și pot permite: acum trebuie să-și apere spatele. Din când în 
când, strigă unul la celălalt, doar ca să prindă din nou curaj, 
vocile lor, ca o lumină în noapte, fiind atipic de grijulii: 

— E totul bine acolo, Angus? 

— Mda... tu ești bine, Femi? 

Îi ajută să meargă mai departe. Îi ajută să uite de frica 
copleșitoare. 

— lisuse... ce-a fost asta? 

Femi lovește aerul cu torţa făcând un cerc larg. 

Lumina sa dezvăluie o formă verticală, conturându-se palid în 
umbră, aproape la fel de înaltă ca un om. Apoi câteva similare și 
altele mai mici. 

— E cimitirul, strigă Angus aproape în șoaptă. 

Se uită cu toţii la crucile celtice, la pietrele năruite: o armată 
tăcută, sinistră. 

— Hristoase! strigă Duncan. Am crezut că e un om. 

Pentru o clipă, toţi au crezut același lucru: formele rotunde, 
verticale, subțiri, păreau umane. Nici măcar acum, când se 
retrag cu prudenţă, nu reușesc să scape de senzaţia că sunt 
urmăriţi, cu reproș parcă, de aceste santinele numeroase. 

Pentru o vreme, își continuă drumul într-o nouă direcţie. 

— Aţi auzit? strigă Angus. Cred că ne-am apropiat prea mult 
de mare. 


VP - 243 


Se opresc. Undeva, în apropiere, aud nedeslușit cum se 
lovesc valurile de stânci. Simt că li se cutremură pământul sub 
picioare. 

— OK. Așadar... se gândește Femi. Am lăsat cimitirul în urmă, 
marea este aici. Deci cred că ar trebui s-o luăm... încolo. 

Încep să se îndepărteze de zgomotul valurilor care se sparg. 

— Hei... e ceva acolo... 

Într-o clipă, încremenesc toti. 

— Ce-ai spus, Angus? 

— Am spus că e ceva acolo. Uitaţi-vă! 

Întind făcliile. Lumina lor tremură pe pământ. Se așteaptă cu 
toții să descopere ceva îngrozitor. Sunt surprinși și oarecum 
ușurați când lumina torţelor se reflectă într-un obiect metalic, 
strălucitor. 

— Asta este... este ce cred eu? 

Femi, cel mai curajos dintre ei, înaintează și îl ia în mână. Se 
întoarce spre ei, protejându-și ochii de lumină, și îl ridică, să îl 
vadă și ceilalţi. Recunosc imediat obiectul; deși metalul este 
deformat complet, rupt și răsucit. Este diadema de aur. 


VP - 244 


OLIVIA 


Domnişoară de onoare 


Cu câteva ore mai devreme 


Rătăcesc prin marchiză. Trec printre mese. lau paharele pe 
jumătate goale rămase de la alţii și le dau peste cap. Vreau să 
mă îmbăt în ultimul hal. 

M-am îndepărtat de Will cât de repede am putut, după cea 
pus laba pe mine pentru dansul acela. Mi s-a făcut greață să fiu 
atât de aproape de el, să-i simt corpul lipit de mine, să mă 
gândesc la lucrurile pe care le-am făcut cu el... la lucrurile pe 
care m-a pus să le fac... la secretul nostru oribil. Lui părea că-i 
face plăcere. La sfârșit, mi-a șoptit la ureche: 

— Cascadoria aia nebună de mai devreme... a fost ultima, 
OK? Gata! Mă auzi? Ajunge! 

Nu pare să observe nimeni cum golesc paharele abandonate. 
Toţi sunt destul de beţi, în plus, mulţi s-au ridicat de la mese și 
s-au dus pe ringul de dans. N-ai unde să arunci un ac acolo. 
Oameni de 30 și ceva de ani, mișcându-se lasciv și frecându-se 
unul de celălalt ca și cum ar dansa într-un club de rahat din anii 
2000, pe melodiile lui 50 Cent, și nu într-o marchiză, pe o insulă 
pustie, în acorduri de vioară. 

Pe vremuri, m-ar fi amuzat. Le-aș fi scris prietenilor, 
comentând în direct spectacolul absolut penibil din fața mea. 

Din colţurile marchizei, câţiva chelneri se uită la invitaţi cu o 
privire superficială. Sunt de vârsta mea, chiar și mai tineri. Ne 
disprețuiesc pe toţi, este cât se poate de evident. Și nu mă miră. 
Și eu simt că-i urăsc. Mai ales pe bărbați. In seara asta, câţiva, 
Will și așa-zișii prieteni ai lui Jules, m-au pipăit pe umeri, pe 
șolduri, pe fund. Au pus laba pe mine, m-au mângâiat, m-au 
strâns, m-au pișcat, ca și cum aș fi fost o bucată de carne. M-am 
săturat! 

Ultima oară când s-a întâmplat, m-am întors și i-am aruncat 
tipului ăluia o privire atât de înveninată, că s-a tras efectiv 
înapoi, căscând prostește ochii și ridicând mâinile - complet 

VP - 245 


nevinovat, vezi Doamne! Dacă se mai întâmplă o dată, cred că 
am s-o iau razna. 

Continui să beau. Am un gust oribil în gură: acru și stătut. Am 
să beau până n-o să-mi mai pese de chestiile astea. Până n-o să 
mai am deloc gust și sentimente. 

Și atunci, verișoara mea Beth mă înhaţă și mă târăște spre 
ringul de dans. În afara momentelor de mai devreme, n-am mai 
văzut-o pe Beth de anul trecut, de la ziua mătușii mele. Poartă o 
tonă de machiaj, dar dincolo de el se vede că este încă o copilă, 
cu fața rotundă și delicată, cu ochii largi. Imi vine să-i spun să-și 
șteargă rujul și rimelul, să rămână cât mai mult cu putinţă în 
spaţiul sigur al copilăriei. 

Pe ringul de dans, înconjurată de toate acele trupuri care se 
mișcă și se împing, încăperea începe să se învârtă cu mine. Ca 
și cum toate chestiile pe care le-am băut mi s-au urcat brusc la 
cap. Şi atunci mă împiedic - poate de piciorul cuiva, poate din 
cauza pantofilor mei ridicol de înalţi. Mă prăbușesc cu zgomot, 
pe care mai întâi îl aud și abia apoi îl simt. Cred că m-am lovit la 
cap. 

Prin aerul îmbâcsit, o aud pe Beth spunându-i cuiva din 
apropiere: 

— Cred că s-a îmbătat criță. O, Doamne! 

— Chemaţi-o pe Jules, spune cineva. Sau pe maică-sa. 

— N-o văd nicăieri pe Jules. 

— A, stai, uite-l pe Will! 

— Will, s-a cam îmbătat. Poţi s-o ajuţi? Nu știu ce să fac... 

Se apropie de mine, zâmbind. 

— Of, Olivia. Ce s-a întâmplat? zice el și întinde mâna spre 
mine. Haide, hai să ne ridicăm! 

— Nu, spun eu și îl lovesc peste mână. Dispari! 

— Haide, spune Will foarte amabil, foarte blând, după care mă 
ridică și simt că nu prea mai are rost să mă opun. Hai să ieșim 
puţin la aer! 

Își pune mâinile pe umerii mei. 

— la-ţi labele de pe mine! spun și încerc să scap din 
strânsoarea lui. 

Aud murmurul oamenilor care se uită la noi. Sunt o pacoste, 
pun pariu că asta își spun. O nebună. O rușine. 

În afara marchizei, vântul ne lovește în plin, atât de tare, încât 
aproape că mă doboară. 


VP - 246 


— Pe-aici, spune Will. Este mai ferit pe-aici. 

Brusc, sunt prea obosită și prea beată ca să mai pot opune 
rezistenţă. Mă las condusă în partea cealaltă a marchizei, către 
peluza care duce spre mare. Zăresc în depărtare luminile de pe 
continent, ca o mână de sclipici aruncată în beznă. Îmi scapă din 
când în când din vedere: ascuţite, neclare, ca și cum le-aș privi 
prin apă. 

Acum, pentru prima dată după mult timp, suntem doar noi 
doi. Eu și el. 


VP - 247 


JULES 


Mireasa 


Proaspătul meu soț a dispărut. 

— L-a văzut cineva pe Will? îmi întreb invitații. 

Aceștia ridică din umeri, clatină din cap. Simt că am pierdut 
tot controlul pe care l-am avut asupra lor. Au uitat, se pare, că 
au venit aici pentru ziua mea cea mare. Mai devreme 
deveniseră aproape de nesuportat, dându-mi târcoale cu 
complimentele și urările lor de bine, ca niște curteni în fața 
reginei lor. Acum le sunt indiferentă, se pare. Presupun că asta 
este ocazia lor să-și facă de cap, să retrăiască sentimentul de 
libertate din studenţie sau de când aveau 20 și ceva de ani, 
înainte să se îngrașe, să facă copii sau să aibă slujbe solicitante. 
Noaptea asta este a lor - își revăd prietenii, flirtează cu 
persoane cu care n-au avut ocazia s-o facă. M-aș putea enerva, 
dar hotărăsc că nu are rost. Am lucruri mai importante de care 
să mă ocup: Will. Cu cât îl caut mai mult, cu atât sentimentul 
meu de nesiguranţă se agravează. 

— L-am văzut, mă informează cineva, adică verișoara mea, 
Beth. Era cu Olivia, care s-a cam îmbătat. 

— Ah, da. Cu Olivia! intervine o altă verișoară. Se duceau spre 
ieșire. S-a gândit că i-ar prinde bine fetei o gură de aer. 

lar s-a dat Olivia în spectacol. Dar afară, nici urmă de ei. 
Singurii care stau pe lângă intrarea în marchiză sunt câţiva 
fumători - foști colegi de facultate. Se întorc și-mi fac toate 
complimentele care se cuvin, despre cât de minunat arăt și 
despre cât de fermecătoare a fost ceremonia... dar le-o tai: 

— N-aţi văzut-o cumva pe Olivia, dar pe Will? 

Fac un gest nedeslușit spre o latură a marchizei, către mare. 
Dar ce naiba să caute Will și Olivia acolo? Vremea se 
înrăutățește și este întuneric, iar razele lunii sunt prea palide ca 
să poți vedea ceva. 

lau vântul în piept, care urlă lovindu-se de marchiză, din toate 
părţile. Îmi amintesc de momentul de mai devreme, când Olivia 


VP - 248 


era cât pe ce să se înece, și simt cum îmi tresare stomacul de 
spaimă. Olivia n-a mai făcut vreo prostie, nu? 
(J 

În lumina slabă care vine din marchiză, reușesc, în sfârșit, să 
zăresc înspre mare conturul șters al siluetelor lor. Dar intuiţia 
îmi spune să mă opresc înainte de a-i striga. Mi-am dat seama 
că stau prea aproape unul de celălalt. Pentru o clipă 
îngrozitoare, mă gândesc că... dar nu, probabil că doar stau de 
vorbă. Totuși nu are nicio logică. Nu cred să-i mai fi văzut 
vreodată discutând sau, cel puţin, să se comporte civilizat între 
ei. Adică, abia se cunosc. S-au mai văzut doar o singură dată. ȘI, 
cu toate astea, par că au multe să-și spună. Despre ce naiba 
vorbesc? Ce caută tocmai aici, atât de departe de ceilalți 
invitaţi? 

Mă apropii de ei pe nesimţite, ca un hoţ, prin bezna tot mai 
densă. 


VP - 249 


OLIVIA 


Domnişoară de onoare 


— Am să-i spun, zic eu. 

Reușesc cu greu să vorbesc, dar sunt hotărâtă să o fac. 

— Am să... Am să-i spun despre noi. 

Mă gândesc la cuvintele lui Hannah de mai devreme. Este 
întotdeauna mai bine să te descarci - chiar dacă ti se pare 
rusinos, chiar dacă simti că oamenii te vor judeca. 

Îmi pune mâna la gură. Este un șoc pentru mine - e prea 
brusc. Îi simt parfumul. Îmi amintesc cum îmi rămânea parfumul 
lui pe piele. Cum mă gândeam cât de savuros, cât de matur 
este. Acum mă face să vomit. 

— Ba nu, Olivia, spune Will, iar vocea lui este aproape 
binevoitoare, blândă, ceea ce înrăutățește situaţia. Nu cred c-ai 
s-o faci, de fapt. Și știi de ce? N-ai s-o faci pentru că ai distruge 
fericirea surorii tale. E ziua nunţii ei, prostuțo! Jules înseamnă 
prea mult pentru tine ca să-i faci una ca asta. Și pentru ce? Nu 
se va mai întâmpla nimic între noi de-acum înainte. 

Din cealaltă parte a marchizei se aud brusc oameni vorbind și 
cred că se teme să nu ne vadă cineva în postura asta, așa că își 
retrage mâna de pe gura mea. 

— Știu bine asta! spun eu. Nu la asta m-am referit... nu asta 
vreau. 

Ridică din sprâncene, ca și cum n-ar ști dacă să mă creadă. 

— Atunci ce vrei, Olivia? 

Să scap de senzaţia asta îngrozitoare, cred. Să mă 
descotorosesc de secretul oribil pe care îl port cu mine. Dar nu-i 
răspund. Așa că spune în continuare: 

— Am priceput. Vrei să mă distrugi. Dar eu sunt primul care 
recunoaște că nu m-am comportat ireproșabil în toată povestea 
asta. Ar fi trebuit s-o termin cu tine într-un mod decent. Ar fi 
trebuit, poate, să fiu mai sincer. N-am vrut să sufere nimeni din 
cauza mea. Și pot să-ţi spun ce cred cu adevărat, Olivia? 

Pare să aștepte răspunsul meu, așa că dau din cap. 


VP - 250 


— Cred că, dacă voiai într-adevăr s-o faci, o făceai până 
acum. 

Clatin din cap. Dar are dreptate. De fapt, am avut destule 
ocazii să-i spun adevărul lui Jules. De atât de multe ori m-am 
întins în pat dimineaţa devreme și m-am gândit cum ar fi s-o iau 
pe Jules deoparte... să-i propun să luăm prânzul împreună sau 
să ieşim la o cafea. Dar n-am făcut-o. Am fost prea lașă. In 
schimb, am evitat-o, ca atunci când m-a chemat la magazin să 
probez rochia de domnișoară de onoare. A fost mai ușor să mă 
ascund, să mă prefac că nu se întâmplă nimic. 

M-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost Jules sau 
mama în locul meu. Ce tămbălău ar fi făcut, poate chiar de 
prima dată când ar fi dat ochii cu el - cum l-ar fi făcut de râs de 
faţă cu toată lumea la petrecerea de logodnă! Dar eu nu am 
tăria lor, nu sunt atât de încrezătoare. 

Așa că am încercat, scriind un bilet. L-am scos la imprimantă 
și l-am lăsat în cutia poștală a lui Jules: 

Will Stater nu e tipul care pare. E un prefăcut și un mincinos. 
Nu te mărita cu el! 

M-am gândit că poate astfel se va îndoi de el. Că o va pune pe 
gânduri. Am vrut să-i sădesc în minte sămânţa îndoielii. A fost 
ceva penibil, acum îmi dau seama. Poate că nici n-a ajuns la 
Jules. Poate că l-a găsit Will mai întâi sau poate că cineva l-a 
aruncat la gunoi odată cu teancul de fluturași publicitari. Și, 
chiar dacă l-a văzut, ar fi trebuit să-mi dau seama că Jules nu 
este genul de persoană care să-și bată capul cu un bilet. Nu-i 
stă în fire să-și facă griji. 

— Doar nu vrei să distrugi viaţa surorii tale, nu-i așa? îmi 
spune Will. Nu i-ai face una ca asta. 

E adevărat. Deși uneori o urăsc, totuși o iubesc. Va rămâne 
mereu sora mea mai mare, or, asta ar distruge totul între noi, 
definitiv. 

El are atâta încredere în povestea lui! Propria-mi versiune 
asupra lucrurilor se destramă. Și presupun că are dreptate când 
spune că n-a minţit, cel puţin nu complet. Simt că nu reușesc 
să-mi mai stăpânesc mânia, puternica energie arzătoare a 
acesteia. Simt cum îmi scapă de sub control, lăsând în urmă 
ceva și mai cumplit. Un fel de neant. 

Apoi, brusc, mă gândesc la Jules, la zâmbetul de pe chipul ei 
când stătea lângă el în capelă, fără să aibă habar cine este el cu 


VP - 251 


adevărat. Jules nu se lasă călcată în picioare de nimeni... iar el a 
făcut asta. Simt că mă cuprinde furia în locul ei, așa cum pentru 
mine n-am fost în stare. 

— Am păstrat mesajele, îi spun. | le pot arăta. 

Este ultimul lucru cu care îl mai am la mână, singura mea 
rămășiță de putere asupra lui. Îi bag telefonul sub nas, ca să-mi 
întăresc spusele. Ar fi trebuit să mă aștept. Dar vorbește cu 
atâta blândeţe, cu atâta delicateţe, că, într-un fel, mă surprinde. 
Întinde iute braţul. Mă înșfacă de încheietură, înainte să apuc să 
mi-o retrag. Mă prinde și de cealaltă mână. Și, cu o mișcare 
rapidă, îmi ia telefonul, înainte să mă dezmeticesc, mi-l aruncă 
departe, în marea întunecată. Se aude vag un „pleosc!” în 
momentul în care cade în apă. 

— Am copii de rezervă, îi spun, deși nu mai știu unde sunt. 

— Serios? pufnește el. Vrei să distrugi vieţile oamenilor, 
Olivia? Pentru că ar trebui să știi că am și eu niște poze în 
telefon... 

— Termină! strig la el. Gândul că Jules - sau altcineva - mă va 
vedea în felul ăla... 

M-am simţit tare prost când mi le-a făcut. Dar mi le-a cerut cu 
atâta stăruinţă, mi-a spus cât de sexy eram, cât de mult îi 
excitau. Și mi-a fost teamă că, dacă l-aș fi refuzat, aș fi părut o 
mironosiţă, o puștoaică. lar el nu apare în niciuna din imagini. 
Îmi dau seama că ar putea pretinde că i le-am trimis eu, că le 
făcusem special pentru el. Putea nega totul. 

Fața lui este acum extrem de aproape de a mea. Pentru o 
clipă nebună, am crezut că vrea să mă sărute. Și, deși mă urăsc 
pentru asta, o mică parte din mine și-ar dori să o facă. O parte 
din mine // dorește. Și asta mă umple de greață. 

Încă mă ţine de cealaltă încheietură. Mă doare. Scot un 
geamăt și încerc să scap de el, dar mă strânge și mai tare, 
degetele lui îmi pătrund în carne. Este puternic, mult mai 
puternic decât mine. Mi-am dat seama de asta mai devreme, 
când m-a scos din mare, făcând-o pe marele erou în ochii 
mulțimii. Mă gândesc la mica mea lamă de ras, dar este undeva 
prin poșeta cu mărgele, în marchiză. 

Will mă împinge și cad din picioare. Rămân fără un pantof. 
Abia acum realizez că nu suntem prea departe de marginea 
prăpastiei. Și mă trage spre ea. Văd apa, sclipind neagră sub 
razele lunii. Dar... n-ar face-o, nu-i așa? 


VP - 252 


NOAPTEA NUNȚII 


Acum 


Cavalerii se uită la diadema deformată din mâna lui Femi. 
Locul în care au găsit-o - pe pământul negru, în mijlocul furtunii 
- pare atât de incredibil, încât le ia câteva clipe să-și dea seama 
de unde o cunosc. 

— Este diadema lui Jules, zice Angus. 

— Cacat, spune Femi. Așa este. 

Fiecare se întreabă în tăcere de ce fel de forță a fost nevoie 
pentru a deforma așa brutal metalul. 

— Ai văzut cum arăta? întreabă Angus. Jules? Chiar înainte să 
taie tortul? Mi s-a părut... foarte supărată. Sau... poate 
înspăimântată. 

— A văzut-o vreunul dintre voi în marchiză? întreabă Femi. 
După ce s-au aprins din nou luminile? 

Pe Angus îl trec toți fiorii. 

— Doar nu crezi... nu cumva vrei să spui că i s-a întâmplat 
ceva rău? 

— Băga-mi-aş! expiră Duncan cu zgomot. 

— Nu vreau să spun nimic, răspunde Femi. Doar că... vă 
amintiți s-o mai fi văzut cumva? 

Urmează o lungă tăcere. 

— Eu nu... 

— Nu, Duncan. Nici eu. 

Se uită în jurul lor prin întuneric, cu ochii încordați să prindă 
vreo mişcare, ciulind urechile la orice sunet, cu răsuflarea 
tăiată. 

— O, Doamne! Uitaţi, acolo! mai e ceva! 

Angus se apleacă după un obiect. Il văd cu toţii cum îi 
tremură mâna când îl ridică în lumină, dar niciunul nu mai râde 
de spaima lui. Acum se tem cu toţii. Este un pantof. Unul singur, 
gri-deschis, de mătase, având deasupra o cataramă cu pietre 
preţioase. 


VP - 253 


HANNAH 


invitată 


Cu câteva ore mai devreme 


Tipul ăsta, Luis, este un mare dansator. Trupa ne ţine 
continuu în priză, obligându-ne să ne apropiem unul de celălalt, 
în timp ce trupurile din jur se înclină spre noi. Și mă trezesc că 
mă gândesc ce zi stresantă și singuratică am avut. Charlie este 
în mare parte responsabil pentru asta. Dar nu vreau să mă 
gândesc pentru moment la el. Sunt prea furioasă pe el, prea 
supărată. In plus, când a fost oare ultima oară când m-am lăsat 
în voia muzicii... când am dansat liberă? Când a fost ultima oară 
când m-am simţit atât de dorită, atât de al naibii de sexy? Simt 
că undeva, cândva, am pierdut ceva din mine. Preţ de câteva 
ore, am de gând să mă bucur din nou de libertate. Ridic mâinile 
deasupra capului. Imi scutur părul, care îmi mângâie umerii goi. 
II simt pe Luis cum mă privește. Descopăr ritmul muzicii 
unduindu-mi șoldurile. Am fost dintotdeauna o bună dansatoare 
- aţăâţi ani de antrenament în adolescenţă, în cluburile din 
Manchester, petrecând pe cele mai noi melodii din Ibiza. 
Uitasem ce sentiment puternic de acordare cu propriul trup îmi 
creează, cât de mult mă excită. Și-mi dau seama ce bine arăt 
după reacţia de aprobare din privirea lui Luis, care nu mă 
părăsește decât ca să-mi măsoare mișcările, din cap până-n 
picioare. 

Muzica devine mai lentă. Luis mă trage mai aproape, îmi pune 
mâinile pe talie și îi simt bătăile inimii și căldura pieptului prin 
cămașă. li simt mirosul pielii. Buzele lui sunt la câţiva centimetri 
de ale mele. Şi-mi dau seama acum, când trupurile ni se ating și 
el se împinge în mine, că penisul lui este erect. 

Mă trag un pic, încerc să măresc cu câţiva centimetri distanţa 
dintre noi. Trebuie să-mi limpezesc gândurile. 

— Ştii ceva? spun eu și vocea îmi tremură puţin. Cred că am 
să merg să-mi iau ceva de băut. 

— Sigur, mă aprobă el. Bună idee! 

VP - 254 


Nu mă așteptam să vină cu mine. Simt deodată că am nevoie 
de spațiu, dar, pe de altă parte, nu am energia necesară ca să-i 
explic. Așa că mergem împreună în cortul cu băuturi. 

— De unde îl cunoști pe Will? strig ca să acopăr muzica. 

— Poftim? se apropie el ca să audă mai bine, urechea lui 
atingându-mi buzele. 

Repet întrebarea. 

— Ai fost și tu la Trevellyan's? îl mai întreb. 

— Ah, spune el. Te referi la școală? Nu, am fost colegi de 
facultate la Edinburgh. Am jucat în aceeași echipă de rugby. 

— Hei, Luis! zice un tip de la bar, apoi ridică o mână și îl 
îmbrățișează când ajungem lângă el. Nu bei un pahar cu un tip 
singuratic ca mine? Am pierdut-o pe lona pe ringul de dans. De- 
acum, n-o mai văd până dimineaţă. 

Mă observă. 

— Ah, bună! Încântat de cunoștință. l-ai ţinut companie 
prietenului meu, deci? Stă cu ochii pe tine de la capelă, să știi... 

— Ține-ţi gura, spune Luis, roșind. Dar, mă rog, am dansat și 
noi, nu-i așa? 

— Eu sunt Hannah. 

Vocea îmi sună puţin gâtuit. Mă întreb oare ce caut aici. 

— Jethro, spune prietenul lui Luis. Deci, Hannah, bei ceva? 

— Hm... 

Ezit, gândindu-mă că ar trebui să mă comport raţional. Deja 
am băut foarte mult azi. Apoi mă gândesc la Charlie, la ce mi-a 
spus despre el și Jules. Vreau să retrăiesc din nou sentimentul 
de libertate pe care l-am avut scurtă vreme pe ringul de dans. 
Vreau să mă îmbăt. 

— Un shot, spun eu, întorcându-mă spre barman și-l văd pe 
Eoin, de mai devreme. De... hm... tequila. 

Nu vreau să pierd vremea. 

Jethro ridică din sprâncene. 

— Biiine. Mă bag. Luis? 

Eoin ne umple trei păhărele de tequila. Le dăm peste cap. 

— Hristoase, spune Luis, trântind paharul pe tejghea, în 
lacrimi. 

Dar simt că al meu nu a avut niciun efect. Parcă aș fi băut 
apă. 

— Încă un rând, zic eu. 


VP - 255 


— Îmi place de ea, îi mărturisește Jethro lui Luis. Dar nu pot 
spune același lucru despre ficatul meu. 

— Mie mi se pare al naibii de sexy, spune Luis zâmbindu-mi. 

Bem încă un shot. 

— N-ai studiat la Edinburgh? spune Jethro, privindu-mă cu 
ochii mijiţi. Sau mă înșel? Te-aș fi ţinut minte. Așa o fată ca tine. 

— Nu, răspund eu. 

larăși locul acela. Simpla lui menționare este suficientă ca să 
mă facă să-mi vin în fire. 

— Eu... băgui apoi. 

— Noi, da, zice Jethro, trecându-și un braţ pe după gâtul lui 
Luis. Cele mai frumoase momente din viaţa noastră, nu-i așa, 
Lu? Încă mi-e dor de ele. Și de jocul de rugby. Deși, pentru 
sănătatea mea, e mai bine așa. 

Îmi arată cu degetul șaua nasului, aplatizată, fără îndoială, de 
o fractură mai veche. 

— Eu am pierdut un dinte, spune Luis. 

— Ţin minte! râde Jethro și se întoarce spre mine. Bineînţeles, 
Will n-a suferit nici măcar o zgârietură. Juca pe una dintre aripi, 
ticălosul. Post de fetiță. Nu e de mirare că este dezgustător de 
frumos. 

— Era cel mai nasol coechipier posibil, spune Luis, când 
ieșeam în oraș după meci. Vorbeai și tu cu vreo fată, iar dacă își 
făcea apariţia Will, să te întrebe dacă mai bei ceva, ea nu mai 
avea ochi decât pentru el. 

— Avea un succes uluitor, povestește Jethro, dând din cap. 
Singurul motiv pentru care s-a înscris în Reeling Society au fost 
pipiţele. Să nu uităm că n-a fost întotdeauna un mare jucător. O 
mai ţii minte pe tipa aia care i-a dat cu flit? 

— Ah, da, spune Luis. Uitasem de ea. Te referi la fata aia din 
nord? Tipa deșteaptă? 

O, Doamne! Simt că urmează să se întâmple ceva oribil. Și nu 
pot decât să stau și să privesc. 

— Da, spune Jethro. Așa, ca tine, îmi face el cu ochiul. Ne-am 
luat revanșa când l-a părăsit. Ții minte, Luis? 

Luis mijește ochii. 

— Nu chiar. Adică... ţin minte că ea a renunţat la facultate. 
Nu-i așa? Și că el a fost distrus după ce ea i-a dat papucii. 
Întotdeauna mi s-a părut că ea era un pic prea deșteaptă pentru 
el. 


VP - 256 


Senzaţia de greață mi se amplifică. 

— De clipul ăla pe care l-a văzut toată lumea îţi amintești? 
întreabă Jethro. 

— Căcaaat, spune Luis, căscând ochii. Da, normal. A fost... 
nebunie curată. 

— Acum îl găsești, probabil, pe PornHub, adaugă Jethro. La 
secțiunea Vintage, desigur. Mă întreb ce mai face tipa? Știind că 
filmulețul ăla circulă pe undeva. 

— Hei, mă atenționează brusc Luis, privindu-mă. Eşti bine? 
lisuse... își pune el mâna pe braţul meu. Ești palidă! spune și se 
strâmbă, compătimitor. Ultimul shot a intrat cumva pe unde nu 
trebuia? 

ÎI împing într-o parte și mă îndepărtez de ei, împleticindu-mă. 
Trebuie să ies la aer. Reușesc să ajung afară exact la timp - cad 
în genunchi și vomit. Tremur din tot corpul, ca și cum aș fi 
bolnavă de friguri. 

Sunt relativ conștientă de prezenţa câtorva invitaţi care stau 
la intrare, șușotind uimiţi, dezgustaţi și ușor amuzaţi. Îmi dau 
seama vag că vremea s-a înrăutățit, vântul îmi spulberă părul și 
ochii plini de lacrimi mă ustură. 

Vomit din nou. Dar, spre deosebire de criza de greață din 
barcă, acum nu mă simt mai bine. Această senzaţie de rău nu 
poate să-mi mai treacă. A pătruns adânc în mine, ca otrava 
acestei revelații. Și-a croit drum în sufletul meu. 


VP - 257 


NOAPTEA NUNȚII 


Acum 


— Cine purta așa ceva? 

Angus ridică pantoful. Îi tremură mâna. 

— Cred că l-am mai văzut, răspunde Femi. Dar nu-mi dau 
seama unde - zici că a trecut un car de ani de atunci. 

Ziua li se pare acum ireală. Pentru ei: nu mai există decât 
noaptea, furtuna și spaimele lor. 

— Oare ar trebui să-l luăm cu noi? întreabă Angus. Poate... 
poate este un fel de indiciu pentru ce s-a întâmplat. 

— Nu. Să-l lăsăm unde l-am găsit, spune Femi. N-ar fi trebuit 
să punem mâna pe el. Nici pe diademă, de fapt. 

— De ce? întreabă Angus. 

— Pentru că, idiotule, ar putea fi o probă! izbucnește Duncan. 

— Hei, spune Angus, lăsând pantoful și continuându-și 
drumul. Vântul... s-a oprit. 

Are dreptate. Cumva, pe neobservate, furtuna a încetat. În 
urma ei rămâne o tăcere ciudată care îi face să-și dorească să 
înceapă din nou furtuna. Această liniște li se pare ca o respiraţie 
înăbușită, ca o falsă acalmie. lar acum își pot auzi propria 
respiraţie, îngreunată, scurtă. 

Le fusese greu să înainteze, uitându-se în toate direcţiile - 
cercetând neliniștiţi prin întunericul de catifea după o posibilă 
ameninţare, după un semn de mișcare. Dar acum, în sfârșit, 
zăresc castelul în depărtare, ferestrele sale sclipind întunecat. 

— Acolo, se oprește brusc Femi. 

Ceilalţi din urma lui încremenesc. 

— Cred... spune el, cred că este ceva acolo. 

— Sper că nu e încă un pantof, la dracu’! strigă Duncan. Ce-i 
asta? Cenușăreasa? Hânsel și Gretel? 

Niciunul dintre ei nu se lasă convins de gluma lui. Îi pot simţi 
tremurul de frică din voce. 

— Nu, spune Femi. Nu e un pantof. 

li percep cu toţii încordarea din voce. Asta îi face să nu își 
dorească să se uite, să se apropie, indiferent despre ce ar fi 


VP - 258 


vorba. Totuși își fac curaj și urmăresc mișcarea lentă, arcuită a 
torţei lui, conul de lumină slabă pe care îl aruncă pe pământ. 

Este ceva, într-adevăr. Dar, de data asta, nu este un obiect. Ci 
un om. Privesc tot mai îngroziţi la umbra prelungă care se 
conturează în lumină pe sol. Prăbușită, îngrozitoare, categoric 
umană. Este destul de aproape de Folly, la capătul unde turbăria 
mușcă din terenul solid. Marginile hainelor acelui trup tremură și 
foșnesc în vânt și, împreună cu lumina pâlpâitoare a lanternei 
telefonului, creează o impresie tulburătoare de mișcare. Un truc 
macabru, o scamatorie. 

Cavalerilor de onoare nu le vine să creadă că în acele haine 
zace o ființă umană. O persoană care, până de curând, vorbea și 
râdea. Care a mers printre ei, bucurându-se de nuntă. 


VP - 259 


AOIFE 


Organizatoarea nuntii 


Cu câteva ore mai devreme 


Cu ajutorul câtorva chelneri și cu o grijă nemăsurată, am pus 
marele tort în centrul marchizei. 

În scurt timp, vor fi chemaţi în jurul lui toți invitaţii, ca să 
asiste la tăierea primei felii. Mi se pare un ceremonial la fel de 
sacru ca și ceremonia din capelă, de mai devreme. 

Freddy își face apariţia din zona destinată cateringului, cu un 
cuţit în mână. Se încruntă când mă vede. 

— Ești bine? mă întreabă, privindu-mă atent. 

— Sunt bine, îi spun și cred că mi se citește încordarea zilei pe 
chip. Un pic suprasolicitată, atâta tot. 

Freddy dă din cap, mă înțelege. 

— Ei bine, spune el, mai durează puţin și se termină totul. 

Imi dă cuțitul ca să-l așez lângă tort. Este un obiect frumos, 
fin lucrat: o lamă lungă și un mâner elegant din sidef. 

— Spune-le să aibă grijă! adaugă el. Te poţi tăia cu el la cea 
mai mică atingere. Mireasa mi-a cerut special să-l ascut - curată 
nebunie, pentru că un cuţit ca ăsta e făcut să taie în carne. Va 
trece prin blat ca prin unt. 


VP - 260 


JULES 


Mireasa 


Will și Olivia, la marginea prăpastiei: am auzit totul. Sau, în 
orice caz, destul cât să înțeleg. O parte din cuvinte s-au pierdut 
în vânt și a trebuit să mă apropii atât de mult de ei, încât eram 
convinsă că, dacă se uită spre mine, mă pot vedea. Dar se pare 
că erau prea concentrați unul la celălalt - la confruntarea lor - 
ca să mă observe. La început, n-am reușit să pricep. 

— Am să-i spun despre noi, a strigat Olivia. 

În primă instanţă, am refuzat să înţeleg. Imposibil, un gând 
mult prea oribil... 

Mi-am adus aminte apoi de Olivia, când a ieșit din apă. Cum, 
pentru o clipă, a dat parcă să-mi spună ceva. 

După care am auzit cum vocea i se schimbă. Am văzut cum el 
îi pune mâna la gură. Cum o înșfacă de braţ. Asta m-a șocat și 
mai tare decât ceea ce spunea. Soţul meu. Un om aproape 
străin. 

Privindu-i din umbră, am observat o oarecare intimitate fizică 
între ei, mai elocventă decât toate cuvintele. 

Când i-am văzut la marginea prăpastiei, forma hidoasă a 
realităţii a început să se închege dinaintea ochilor mei. 

La început, n-a fost loc pentru mânie. Doar pentru șocul 
imens, existenţial al faptului că s-a ales praful de tot. Acum 
încep să mă simt altfel. 

Will m-a umilit. M-a considerat o proastă. Simt furia - aproape 
reconfortantă, într-atât de familiară îmi este - cum înflorește în 
mine și spulberă totul în calea ei. 

Îmi smulg diadema de aur, o arunc la pământ. O calc în 
picioare până nu mai rămâne decât o bucată deformată de 
metal. Dar nu e destul. 


VP - 261 


OLIVIA 


Domnişoară de onoare 


— Will! 

E vocea lui Jules. Și apoi, o lumină albăstruie, strălucitoare - 
lanterna telefonului ei. Mă simt ca sub un reflector. Încremenim 
amândoi. Will îmi dă imediat drumul la mână, ca și cum pielea 
mea l-ar frige, și face repede câţiva pași înapoi. 

N-am reușit sa-mi dau seama de nimic din tonul cu care Jules 
i-a rostit numele. A fost complet neutru - poate un pic 
nerăbdător. Mă întreb cât a apucat să vadă sau, și mai 
important, cât a auzit. Dar nu se poate să fi auzit prea multe, 
nu? Altfel... doar o cunosc pe Jules. Am zace acum, probabil, 
undeva pe fundul prăpastiei. 

— Ce naiba faceți voi doi aici? întreabă Jules. Will, toată lumea 
întreabă unde ești. Și Olivia... mi-a zis cineva că ai căzut! 

Se apropie. Arată altfel, mi se pare. Îi lipsește diadema de 
aur: asta este! Dar mai este încă o schimbare la ea, ceva ce nu 
reușesc să descifrez cu precizie. 

— Da, spune Will, din nou numai farmec. M-am gândit că i-ar 
prinde bine puţin aer curat. 

— Păi, spune Jules. Drăguţ din partea ta. Dar ar fi cazul să te 
întorci înăuntru. Urmează tăierea tortului. 


VP - 262 


NOAPTEA NUNȚII 


Acum 


Cavalerii de onoare se apropie cu precauţie de cadavru. 

Zace pe o porţiune de pământ ceva mai uscat, într-o zonă 
năpădită de turbă. Mlaștina a început deja să crească împrejurul 
lui, împrejmuindu-l cu hărnicie, cu afecțiune - atât de uniform, 
încât, chiar dacă, printr-un miracol, mortul ar învia, s-ar răsuci și 
ar încerca să se ridice, i-ar veni mult mai greu să facă asta decât 
s-ar aștepta. S-ar putea să aibă de furcă să-și elibereze o mână, 
un picior. S-ar putea să descopere că este ţinut prea aproape și 
prea strâns la sânul negru al pământului. 

Mlaștina a înghiţit și alte cadavre înainte, le-a înghiţit cu totul, 
trăgându-le în adâncuri. Asta se întâmpla demult totuși. Între 
timp, a flămânzit iarăși. 

Pe măsură ce se apropie, lumina torțelor le dezvăluie părți 
disparate ale corpului: picioarele strâmbate nefiresc către 
exterior, capul trântit pe pământ. Ochii goi, orbi, licărind în 
lumină. Îi zăresc gura întredeschisă, limba ieșită ușor afară, într- 
un mod oarecum obscen. Și, în zona sternului, o pată de sânge 
roșu-închis. 

— O, drace! spune Femi. O, drace... e Will. 

Pentru prima dată, mirele nu mai arată frumos. Trăsăturile lui 
sunt contorsionate într-o mască a agoniei: ochii ficși, înceţoșați, 
limba atârnând. 

— lisuse, spune cineva. 

Angus vomită. Duncan plânge în hohote: Duncan, pe care 
niciunul dintre ei nu l-a văzut să se lase impresionat de ceva. 
După care se ghemuiește și începe să scuture cadavrul. 

— Hai, prietene! Scoală-te! Scoală-te! 

Mișcarea creează o iluzie oribilă de mișcare din cauza capului 
care se clatină dintr-o parte în alta. 

— Termină! strigă Angus, punând mâna pe Duncan. Termină! 

Nu sunt în stare decât să privească. Femi are dreptate. El 
este. Dar e imposibil. Nu Will, liantul grupului lor, invulnerabil, 
iubit de toată lumea. 


VP - 263 


Sunt atât de concentrați asupra lui - prietenul lor căzut -, atât 
de șocați și de îndureraţi, încât au lăsat garda jos. Niciunul 
dintre ei nu simte mișcările de la câţiva metri depărtare: o 
persoană, cât se poate de vie, se apropie de ei în întuneric. 


VP - 264 


WILL 


Mirele 


Mai devreme 


Jules și cu mine ne întoarcem în marchiză. O las pe Olivia de 
capul ei. Pentru o clipă de nebunie, când mi-am dat seama cât 
de aproape eram de marginea prăpastiei, am fost tentat. N-ar fi 
fost cine știe ce surpriză. La urma urmei, mai devreme a 
încercat să se înece - sau, cel puţin, așa a părut, după ce am 
salvat-o. lar pe vântul ăsta - furtună în toată regula - zăpăceala 
ar fi fost maximă. 

Dar nu-mi stă în caracter. Nu sunt un criminal. Sunt un tip de 
treabă. 

Numai că totul mi-a scăpat de sub control, totul mi-a scăpat 
din mână. Trebuie să pun lucrurile la punct. 

Evident, nu i-aș fi putut spune niciodată lui Jules despre Olivia. 
În ziua în care mi-am dat seama de legătura dintre ele, acasă la 
maică-sa, era deja prea târziu, merseserăm prea departe. Ce 
rost ar fi avut s-o fac pe Jules să sufere inutil? Chestia cu 
Olivia... nu avea să fie niciodată ceva serios, nu? A fost o 
atracţie de moment. Relaţia cu ea s-a fundamentat pe minciuni, 
ale ei, în egală măsură cu ale mele. De fapt, prefăcătoria ei m-a 
făcut să merg mai departe, după ce am ieșit prima dată în oraș, 
încercarea ei de a părea altcineva. Pretinzând că este mai în 
vârstă, mai sofisticată. Nesiguranţa ei. M-a stârnit s-o corup, ca 
pe iubita pe care am avut-o cândva în facultate din rândul 
fetelor cuminţi - deșteaptă, silitoare, care terminase o școală de 
doi bani și nu credea că este suficient de bună pentru a fi acolo. 

Când am cunoscut-o pe Jules la petrecere, a fost cu totul 
altceva. Parcă a fost mâna destinului. Am înţeles imediat cât de 
bine vom trăi împreună. Cât de bine ne stă împreună - din punct 
de vedere fizic, desigur, dar și cât de potriviţi suntem. Eu, pe 
punctul de a începe o promițătoare carieră, iar ea, atât de 
ambițioasă. Aveam nevoie de un egal, de o persoană 


VP - 265 


încrezătoare, hotărâtă - de cineva ca mine. Împreună o să fim 
invincibili. Și chiar suntem. 

Olivia își va ţine gura, cred. Am știut asta de la bun început. 
Mi-am dat seama că știe că nu o va crede nimeni. Se îndoiește 
prea mult de ea însăși. Cu toate că - dar poate sunt doar 
paranoic - mi se pare că s-a schimbat de când suntem aici. Pe 
insula asta, totul pare schimbat. Ca și cum locul ăsta ar 
influența lucrurile, ca și cum am fi fost aduși aici cu un scop. 
Știu că e ridicol. Are legătură cu faptul că sunt atât de mulţi 
oameni la un loc: trecut și prezent. De regulă, sunt extrem de 
prevăzător, dar trebuie să recunosc că nu am luat totul în calcul, 
cum va decurge situaţia cu atâtea persoane de față. Și 
consecinţele. 

Deci. Olivia: cred că pe asta am rezolvat-o. Dar trebuie să fac 
ceva în privinţa lui Johnno, de îndată ce ne întoarcem în 
marchiză. Nu pot să-l las să dea din gură în stânga și-n dreapta. 
L-am subestimat, probabil. Am crezut că este mai sigur să-l am 
aici, lângă mine, să-l ţin aproape. Numai că Jules l-a invitat pe 
Piers fără știrea mea. Da, de fapt, din cauza asta s-a dus totul 
de râpă. Dacă n-ar fi făcut-o, Johnno n-ar fi aflat de faza cu 
televiziunea și totul ar fi decurs normal. N-ar fi făcut faţă oricum 
în show, sper că e conștient. De fapt, știe: a spus-o chiar el. Este 
o bătaie de cap prea mare. Cu problemele lui cu drogurile, cu 
alcoolul și cu memoria aia al dracului de bună. Dacă pricepe 
asta - cât de catastrofal ar fi fost -, atunci chiar nu înţeleg de ce 
este atât de dărâmat. În fine, e un pericol. Pentru ceea ce știe, 
pentru ceea ce ar putea spune. Sunt destul de convins că nu l-ar 
crede nimeni - o poveste absurdă de acum 20 de ani. Dar nu 
vreau să risc. Este periculos și din alte motive. Habar n-am ce 
avea de gând să facă acolo, în peșteră, pentru că eram legat la 
ochi, dar sunt al naibii de bucuros că Aoife și-a făcut apariţia la 
timp, altfel cine știe ce s-ar fi întâmplat. 

Ei bine! De data asta, n-am să-l mai las să mă ia prin 
surprindere. 


VP - 266 


HANNAH 


invitată 


Mă străduiesc să analizez logic lucrurile aflate de la Jethro și 
Luis. Există oare o posibilitate cât de mică să fie doar o 
coincidenţă? Încerc să-mi ascult vocea raţiunii. Îmi imaginez ce 
i-aș spune lui Charlie într-o astfel de situație: ești beat. Nu 
gândești coerent. Noaptea e un sfetnic bun, gândește-te din nou 
mâine-dimineaţă! 

Dar, de fapt - fără să trebuiască să cântăresc serios lucrurile 
-, Știu bine. Simt. Și se potrivesc toate prea exact ca să fie o 
întâmplare. 

Filmulețul cu Alice a fost postat anonim, desigur. Și, în acele 
momente, eram prea îndureraţi ca să ne gândim să-i căutăm 
prietenii, care ne-ar fi putut ajuta să găsim vinovatul. Dar, mai 
târziu, mi-am jurat că, dacă voi avea vreodată ocazia să mă 
răzbun pe cel care i-a distrus viaţa surorii mele - care a omorât- 
o -, atunci îl voi face să sufere. O, Doamne... și când mă 
gândesc că mi-a plăcut de el. L-am visat azi-noapte - la gândul 
ăsta, gura mi se umple de fiere. Este insultător că am picat 
pradă aceleiași vrăji care a nenorocit-o pe Alice. 

Mă gândesc la Will în momentul repetiţiei pentru ceremonie. 
Ne-am întâlnit cumva la petrecerea de logodnă? Îmi pari 
cunoscută. Poate te-am văzut în vreo poză de-ale lui Jules. Când 
a spus că mă recunoaște, chiar așa era. A recunoscut-o pe Alice. 

În spatele calmului meu aparent, în timp ce intru în marchiză, 
se ascunde o furie atât de puternică, încât mă îngrozesc. 
Persoana responsabilă de moartea surorii mele a înflorit, și-a 
construit o carieră pe socoteala farmecului său fals, pe baza 
aspectului și privilegiilor sale. În vreme ce Alice, de un milion de 
ori mai deșteaptă și mai bună ca el - inteligenta, strălucita mea 
soră -, n-a avut nicio șansă. 

Sunt înconjurată de o mare de oameni. Sunt proști și beți și 
împiedicaţi. Nu reușesc să văd, să trec dincolo de ei. Imi fac loc 
printre ei, uneori cu atâta brutalitate, încât aud mici exclamații, 
simt cum întorc capul să se uite la mine. 


VP - 267 


Lumina pare să cedeze din nou. Probabil din cauza vântului. 
În timp ce trec prin mulţime, pâlpâie și se sting, după care se 
aprind din nou. Apoi se sting. Mai devreme, la apusul soarelui, 
se vedea încă destul de bine. Dar acum, fără curent electric, 
este aproape beznă. Lumânările de pe mese nu sunt de niciun 
folos. Dimpotrivă, stârnesc și mai multă confuzie, creând 
contururi vagi, umbre omenești care se mișcă într-o parte și-n 
alta. Oamenii ţipă și chicotesc, se ciocnesc de mine. Mă simt ca 
într-o casă bântuită. Îmi vine să tip. 

Strâng și desfac pumnii cu atâta putere, încât unghiile îmi 
pătrund în carne. 

Nu-mi stă în fire. Sentimentul ăsta, că sunt posedată. 

Se aprind luminile. Toată lumea aclamă. 

Vocea lui Charlie, amplificată de microfon, răsună din colțul 
sălii. 

— Dragi invitaţi, este timpul să tăiem tortul. 

Pe deasupra invitaţilor din fața mea, mă uit la soțul meu, care 
ține microfonul în mână. Nu m-am mai simţit niciodată atât de 
departe de el. 

lată și tortul, alb și strălucitor, perfect, cu florile și frunzele 
sale de zahăr. Jules și Will stau la locul lor, lângă tort. Și, de fapt, 
seamănă cu figurinele impecabile de pe torturile de nuntă: el, 
slab și frumos, în costumul său elegant; ea, brunetă, cu silueta 
de clepsidră în rochia albă. N-aș putea spune că am mai urât pe 
cineva. Nu la modul serios. Nici măcar când am auzit de 
prietenul lui Alice, care i-a făcut ce i-a făcut, pentru că n-am 
avut o figură reală asupra căreia să mă concentrez. Vai, dar 
acum îl urăsc! Cum stă acolo, rânjind sub blițurile a sute de 
telefoane mobile. Mă apropii. 

Invitaţii sunt grupaţi în jurul lor. Cei patru cavaleri de onoare 
zâmbesc, îl bat pe Will pe spate... și mă întreb: oare a întrezărit 
vreunul dintre ei adevărata lui natură? Chiar nu le pasă? 
Urmează Charlie, care lasă o impresie bună - și sunt convinsă că 
e doar atât - că e treaz și stăpânește situaţia. Lângă el stau 
părinţii lui Jules și ai lui Will, zâmbind mândri. Apoi, Olivia, care 
pare la fel de nefericită ca peste zi. 

Mă apropii încă puţin. Nu știu ce să fac în privința acestei 
senzaţii, a energiei care mă răscolește, de parcă mi-ar trece 
curent electric prin vene. Când întind mâna, observ cum îmi 
tremură degetele. Mă înspăimântă și, totodată, mă stârnește. 


VP - 268 


Simt că, dacă ar fi s-o testez, chiar acum, aș descoperi că deţin 
o nouă putere, supranaturală. 

Aoife face câţiva pași înainte. Le dă un cuţit lui Jules și lui Will. 
Unul mare, cu lamă lungă și ascuţită. Are un mâner din sidef, ca 
și cum, în felul ăsta, ar părea mai puţin dur, i-ar putea fi 
mascată ascuţimea, ca și cum ar spune: este doar un cuțit 
pentru tortul de nuntă, nimic mai sinistru de atât. 

Will își pune mâna peste a lui Jules. Jules ne zâmbește. Dinţii îi 
strălucesc. 

Mă apropii și mai mult. Am ajuns aproape în faţă. 

ÎI taie împreună, articulațiile ei sunt albe pe mâner, în vreme 
ce mâna lui se sprijină pe a ei. Tortul e spintecat în două, 
expunându-și miezul roșu-închis. Jules și Will zâmbesc, zâmbesc 
întruna către camerele care îi înconjoară. Pun cuțitul din nou pe 
masă. Lama strălucește. Este acolo. La îndemână. 

Și apoi Jules se apleacă și ia o mână uriașă de tort. Zâmbind 
către camere, iute ca fulgerul, i-o trântește lui Will în față. 
Violent ca o palmă, ca un pumn. Will se trage înapoi, 
împleticindu-se, încercând să se uite la ea printre bucăţile de 
tort de pe față, în timp ce alte bucăţi mari de blat și glazură îi 
cad pe costumul imaculat. Expresia lui Jules este impenetrabilă. 

Urmează o clipă de tăcere îngrozită, în timp ce lumea 
așteaptă să vadă ce urmează să se întâmple. Atunci, Will își 
duce mâna la piept, mimând „Ah, am fost împușcat” și 
zâmbește. 

— Ar fi bine să mă duc să mă spăl, spune el. 

Oamenii ovaţionează, aclamă și ţipă, uitând de ciudăţenia 
momentului la care tocmai au asistat. Totul face parte din 
ceremonie. 

Dar, remarc eu, Jules nu zâmbește. 

Will iese din marchiză, se îndreaptă spre castel. Invitaţii și-au 
reluat vorbăria, râsul. S-ar putea să fiu singura care îl vede 
plecând. 

Trupa începe din nou să cânte. Lumea se revarsă către ringul 
de dans. Eu rămân pe loc, încremenită. 

Și atunci, luminile se sting. 


VP - 269 


OLIVIA 


Domnişoară de onoare 


A avut dreptate. N-o să-i spun niciodată lui Jules. 

Mă gândesc cum a răstălmăcit lucrurile. Cum m-a făcut să 
cred că este vina mea pentru tot ce s-a întâmplat. A exploatat 
sentimentul de rușine pe care tot el mi l-a inoculat: aceeași 
rușine pe care am simţit-o din primul moment în care l-am văzut 
intrând pe ușă alături de Jules. M-a făcut să mă simt 
neînsemnată, neiubită, urâtă, proastă. M-a făcut să mă detest 
căscând o prăpastie între mine și ceilalţi, între mine și familia 
mea din cauza acestui secret îngrozitor. 

Mă gândesc cum m-a înșfăcat de braţ chiar acum, lângă 
prăpastie. Mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă n-ar fi 
apărut Jules. Dacă ar fi văzut ce s-a întâmplat, altfel ar sta 
lucrurile. Dar n-a văzut și am ratat ocazia. Acum nu m-ar mai 
crede nimeni dacă aș spune cuiva. Dimpotrivă, m-ar acuza. Nu 
pot s-o fac. Nu am suficient curaj. 

Dar aș putea face totuși ceva. 

Și atunci, luminile se sting. 


VP - 270 


JULES 


Mireasa 


Tortul n-a fost suficient. Mi s-a părut ceva meschin, penibil. 
Will m-a dezamăgit irevocabil. Ca, de altfel, pe toţi ceilalți din 
familia mea. Pentru el, am renunţat la toate măsurile de 
siguranţă atent construite. Mi-am îngăduit să fiu vulnerabilă în 
faţa lui. Mă gândesc cum mi-a zâmbit când am tăiat tortul, cum 
ni s-au împreunat mâinile deasupra lui. Mâinile pe care și le-a 
plimbat peste tot pe trupul surorii mele - Doamne, e prea 
dezgustător să-mi imaginez așa ceva! Se gândea oare la ea 
când făceam sex? A crezut că sunt prea proastă ca să mă prind 
vreodată? Probabil că da. Și avea dreptate. Asta este unul dintre 
numeroasele motive pentru care situaţia este atât de 
insultătoare. 

Ei bine! M-a subestimat. 

Furia crește în mine, depășește în intensitate șocul și durerea. 
O simt cum îmi înflorește în piept. Este aproape o ușurare, 
măturând mai toate celelalte sentimente în calea sa. 

Și atunci, luminile se sting. 


VP - 271 


JOHNNO 


Cavaler de onoare 


Sunt afară, în întuneric. S-a stârnit furtuna. Lucrurile continuă 
să apară parcă din noapte. Intind mâinile, să mă lupt cu ele. Mai 
presus de toate, văd din nou acel chip, același pe care l-am zărit 
aseară în dormitor. Ochelarii mari, ultima lui privire din 
dormitor, cu câteva ore înainte să-l răpim. Băiatul pe care l-am 
omorât. Pe care l-am omorât amânaoi. Dar numai unul și-a 
distrus viaţa din cauza asta. 

Mă simt destul de aiurea. Pete Ramsay a împărțit drogurile ca 
pe bomboane - și încep, în sfârșit, să-și facă efectul. 

Will, nenorocitul! A intrat în marchiză ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, ca și cum nu l-ar fi afectat deloc: cu rânjetul lui 
uriaș pe faţă. Ar fi trebuit să-i dau lovitura de graţie în peșteră, 
mă gândesc, când am avut ocazia. 

Dau să mă întorc spre marchiză. Zăresc luminile, dar parcă se 
mișcă... apropiindu-se, apoi îndepărtându-se. Aud zgomotele 
dinăuntru, prelata bătută de vânt, muzica... 


Și atunci, luminile se sting. 


VP - 272 


AOIFE 


Organizatoarea nuntii 


S-au stins luminile. Invitaţii ţipă. 

— Nu vă speriaţi, strig eu. E generatorul, s-a stricat iarăși din 
cauza vântului. În câteva minute va reveni curentul, rămâneți cu 
toţii pe loc! 


VP - 273 


WILL 


Mirele 


Îmi spăl urmele de tort de pe faţă în baia din castel. Nu a fost 
deloc ușor să ajung până aici, chiar dacă m-am ghidat după 
luminile din clădire, pentru că vântul m-a abătut în permanenţă 
din drum. Dar poate că-mi va prinde bine să am câteva 
momente singur, să-mi limpezesc gândurile. lisuse, am glazură 
în păr și chiar și în nas. Jules nu s-a jucat. A fost umilitor. Când 
mi-am ridicat privirea, am văzut cum mă privea taică-meu. 
Aceeași expresie dintotdeauna - ca atunci când au anunţat 
prima echipă pentru marele meci și eu nu făceam parte din ea. 
Sau când am ratat intrarea la Oxbridge sau când am primit 
rezultatele la admitere și erau ciudat de perfecte. Un fel de 
satisfacţie sumbră, ca și cum ar fi știut că a avut dintotdeauna 
dreptate. Nu l-am văzut să fie mândru de mine nici măcar o 
singură dată. În ciuda faptului că am încercat în permanenţă să 
mă perfecţionez, să reușesc să realizez ceva, așa cum mi-a 
cerut el. În ciuda a tot ceea ce am reușit să realizez. 

Expresia lui Jules când a ridicat felia aia de tort. Băga-mi-aș! 
Oare s-a prins? Dar de ce anume, mai exact? Poate încă era 
nervoasă pentru faza cu cavalerii de onoare: cum ne-au 
întrerupt seara. Sunt sigur că asta a fost, și nimic mai mult. Or, 
dacă va fi nevoie, o să reușesc s-o conving eu de contrariu. 

N-ar fi trebuit să se întâmple așa. Brusc, pare totul extrem de 
fragil. Ca și cum s-ar putea prăbuși în orice moment. Trebuie să 
mă întorc și să preiau controlul asupra situaţiei. Dar de unde să 
încep? 

Ridic capul, îmi surprind reflexia în oglindă. Mulţumesc, 
Doamne, pentru așa o față. Nu trădează nicio urmă din stresul 
din ultimele ore. Este permisul meu de trecere. Îmi asigură 
încredere, iubire. Și acesta este motivul pentru care, în cele din 
urmă, câștig de fiecare dată în detrimentul unuia ca Johnno. Imi 
şterg ultima firimitură rămasă în colțul gurii, îmi netezesc părul. 
Zâmbesc. 

Și atunci, luminile se sting. 


VP - 274 


NOAPTEA NUNȚII 


Acum 


Se ghemuiesc deasupra cadavrului. Femi - chirurg în viaţa de 
zi cu zi, care acum pare atât de îndepărtată - se apleacă peste 
silueta întinsă pe jos, își apropie fața de gura lui și ascultă, 
încercând să audă dacă mai respiră. Zadarnic, de fapt. Chiar 
dacă ar reuși să distingă ceva peste șuierul vântului, este destul 
de limpede după ochii deschiși, tulburi, după gura căscată și 
pata roșie, întunecată din piept că este mort de-a binelea. 

Sunt atât de concentrați asupra formei nemișcate din faţa lor, 
încât niciunul dintre ei nu observă că nu mai sunt singuri, 
niciunul nu observă chipul învăluit în întuneric de la marginea 
cercului lor. Care pășește acum în lumina făcliilor, ivindu-se din 
beznă ca o figură străveche, îngrozitoare - personificarea biblică 
a răzbunării, din Vechiul Testament. La început, nu-l recunosc. 
Primul lucru pe care îl văd cu toții este cantitatea uriașă de 
sânge. 

Pare că s-a scăldat în el. Îi acoperă pieptul cămășii: care este 
acum mai mult roșie decât albă. Are sânge pe gât, sânge 
închegat pe bărbie, de parcă ar fi băut din el. 

Se uită la el cu o groază mută. 

Plânge încet, în hohote. Ridică mâinile către ei și reușesc cu 
toții să vadă sclipirea metalică. Următorul lucru pe care îl zăresc 
este cuțitul. Dacă ar fi avut timp să se gândească, l-ar fi 
recunoscut probabil după lamă. Este o lamă lungă, elegantă, cu 
mâner sidefat - cuțitul cu care fusese tăiat tortul de nuntă. 

Femi este primul care își recapătă vocea. 

— Johnno, spune el, foarte încet și prudent. Johnno... s-a 
terminat totul, amice. Lasă cuțitul jos! 


VP - 275 


WILL 


Mirele 
Mai devreme 


Futu-i! lar e pană de curent. Îmi caut telefonul în buzunar, 
aprind lanterna și pornesc în noapte. E furtună în toată regula 
aici. Trebuie să merg cu capul în pământ, aplecat, ca să pot 
înainta. Hristoase, detest când vântul îmi strică freza. Nu este 
genul de lucru pe care l-aș recunoaște cu voce tare - nu s-ar 
potrivi prea bine cu brandul show-ului. 

Când ridic privirea ca să văd încotro merg, îmi dau seama că 
se apropie cineva de mine, dar nu zăresc decât lumina lanternei 
sale. Persoana respectivă mă poate, probabil, vedea, în timp ce 
pentru mine rămâne invizibilă. 

— Cine-i acolo? întreb. 

Și atunci, în sfârșit, reușesc să-i disting silueta. 

Este o femeie. 

— Ah, spun ușurat într-o oarecare măsură. Tu erai. 

x kx * 

— Bună, Will, spune Aoife. Ai reușit să scoţi toate petele de 
tort? 

— Da, mai mult sau mai puțin. Ce se întâmplă? 

— lar e pană de curent, spune ea. Imi cer scuze. E din cauza 
vremii. La prognoza meteo n-au zis că va fi chiar așa grav. 
Generatorul nostru nu mai face faţă. Ar fi trebuit să-și revină 
deja... Tocmai mă duceam să văd despre ce e vorba. De fapt... 
nu vrei să-mi dai o mână de ajutor? 

Sincer, nu. Trebuie să mă întorc, să-mi rezolv problemele - să- 
mi împac soţia, apoi să... să pun la punct treaba cu domnișoara 
și cavalerul de onoare. Dar, probabil, nu pot face nimic din toate 
astea pe întuneric. Așa că mai bine să mă fac util. 

— Bineînţeles, spun pe un ton galant. Cum am zis și azi- 
dimineaţă, vă ajut cu cea mai mare plăcere. 

— Mulţumesc. Foarte drăguţ din partea ta. E la mică distanţă 
de aici. 

VP - 276 


Ne abatem de la cărare, ocolind castelul, îndreptându-ne spre 
ușa din spate. Suntem la adăpost de vânt pe-aici. Și atunci - 
bizar - se întoarce spre mine, deși nu pare să fi ajuns în 
apropierea vreunui generator. Îmi bagă lanterna în ochi. Ridic 
mâna. 

— Cam puternică lumina, spun eu. 

Râd. Mă simt ca la un interogatoriu. 

— Ah! zice ea. Serios? 

Dar nu coboară lanterna. 

— Te rog, spun, simțind că-mi ies din fire, dar încercând să fiu 
în continuare politicos. Aoife - îmi ţii lumina în ochi. Nu văd 
nimic, să știi. 

— Nu avem prea mult timp, spune ea. Așa că trebuie să ne 
mișcăm repede. 

— Poftim? 

Pentru o clipă, în mod straniu, am impresia că-mi face 
avansuri. Cu siguranţă, arată bine. Am remarcat asta azi- 
dimineaţă, în marchiză. Este cu atât mai atrăgătoare cu cât pare 
să nu arate că știe - mereu mi-a plăcut asta la o femeie: 
inocenţa, nesiguranța. Ce dracu’ o fi făcând cu un porc ca 
Freddy, habar n-am. Dar, din păcate, în momentul ăsta, am prea 
multe pe cap. 

— Vreau să-ţi spun ceva, începe ea. Poate ar fi trebuit să-ţi zic 
de dimineaţă, când ai deschis subiectul. Dar nu mi s-a părut 
momentul potrivit. Algele de aseară, din pat. Eu le-am pus. 

— Algele? mă holbez în lumină, încercând să-mi dau seama 
despre ce naiba vorbește. Nu, nu, spun eu. Trebuie să fi fost 
isprava unuia dintre cavaleri, pentru că... 

— Asta făceaţi la Trevellyan's - o glumă pe socoteala băieţilor 
mai mici. Da. Știu. Știu totul despre Trevellyan's. Ba chiar mai 
mult... 

— Despre... Dar nu înțeleg... 

Inima începe să-mi bată mai repede, deși nu știu de ce. 

— Te-am căutat foarte multă vreme pe internet, spune ea. 
Dar William Stater... este un nume destul de comun. Apoi a 
apărut Supraviețuiește nopții. Şi iată-te! Freddy te-a recunoscut 
imediat. Și nici măcar n-ai schimbat formatul, nu-i așa? Ne-am 
uitat la toate episoadele. 

— Ce...? 


VP - 277 


— Așa că... De asta am încercat din răsputeri să te atrag aici, 
spune ea. Asta este motivul pentru care am oferit reducerea aia 
ridicolă, ca să apar în revista soţiei tale. M-aș fi așteptat să-și 
pună mai multe întrebări. Dar presupun că de-asta vă potriviţi 
atât de bine. Pur și simplu, crede că lumea îi este datoare cu 
ceva. Presupun că și-a dat seama că nu aveam cum să fac profit 
de pe urma nunții voastre. Dar, până la urmă, întâmplarea face 
că-mi va ieși totuși ceva la faza asta. 

— Ce anume, mai exact? 

Incep să bat în retragere. Deodată, mi se pare un pic 
dubioasă toată treaba asta. Dar când fac următorul pas, 
pământul cedează sub greutatea mea. Încep să mă scufund. 
Suntem chiar la marginea mlaștinii. Ca și cum ea ar fi plănuit 
asta de la bun început. 

— Voiam să vorbesc cu tine, spune ea. Atât. Și nu știam cum 
să procedez altfel. 

— Cum... nu se putea altfel decât în mijlocul furtunii, în 
beznă? 

— De fapt, cred că este varianta perfectă. Îţi mai amintești de 
un băieţel pe nume Darcey, Will? De la Trevellyan's? 

— Darcey? 

Lumina îmi bate atât de puternic în ochi, încât nu pot gândi 
limpede, la naiba! E 

— Nu, nu cred, îi răspund. Darcey. Asta e un nume de băiat? 

— Malone era numele de familie. Cred că vă spuneați pe 
numele de familie acolo. 

De fapt, dacă mă gândesc bine, îmi sună un pic cunoscut. Dar 
nu se poate! Categoric, nu... 

— Bineînţeles, tu îl ţii minte după porecla Singuraticul, spune 
ea. Malone... Singuraticul. Așa îi ziceaţi, nu? Încă mai păstrez 
toate scrisorile lui, știi? Le am cu mine aici, pe insulă. M-am uitat 
peste ele chiar azi-dimineaţă. Mi-a scris despre tine, știi? Despre 
tine și Jonathan Briggs. „Prietenii” lui. Știam eu că ceva nu este 
în regulă cu prietenia asta... dar n-am făcut nimic. lar acum 
trebuie să-mi port crucea. Mormântul lui este aici. Unde am fost 
cu toții atât de fericiţi. 

— Nu... nu pricep. 

Și atunci îmi amintesc de o fotografie... fotografia cu 
adolescenta aflată pe o plajă cu nisip alb. Cea cu care îl 
tachinam eu și Johnno. Sora cea sexy. Dar nu se poate... 


VP - 278 


— N-am timp să-ţi explic totul, spune ea. Aș fi vrut să am. Mi- 
ar fi plăcut să avem timp, să stăm de vorbă. De fapt, nu voiam 
decât să vorbim, să aflu de ce ai făcut ce-ai făcut. De-asta am 
fost atât de nerăbdătoare să vii aici, să-ți faci nunta pe insulă. 
Aveam foarte multe întrebări pentru tine. l-a fost frică la sfârșit? 
Ai încercat să-l salvezi? Freddy spune că, în momentul în care v- 
aţi întors în dormitor, păreaţi entuziasmați, amândoi. Ca și cum 
ați fi făcut nu știu ce năzbâtie. 

— Freddy? 

— Da, Freddy. Sau, cum îi ziceaţi voi: Porcul. Era singurul 
băiat din dormitor care nu dormea în seara aia. Și-a dat seama 
că o să veniţi după el, să-l luaţi pentru Supravietuirea. Așa că s- 
a ghemuit, s-a prefăcut că doarme și n-a scos nicio vorbă când l- 
ați luat pe Darcey din cameră. Nu și-a iertat-o niciodată. Am 
încercat să-i explic că nu este deloc vina lui. Ci a voastră, care l- 
aţi luat de-acolo. A ta, mai ales. Măcar Johnno regretă ce-a 
făcut. 

— Aoife, spun cu maximă precauţie. Nu înțeleg. Nu știu... 
despre ce vorbești... 

— Doar că... acum, poate nu mai e nevoie să-ţi pun toate 
întrebările astea. Cunosc deja răspunsul. Când am venit mai 
devreme după tine, în peșteră, am primit toate răspunsurile de 
care aveam nevoie. Bineînţeles, mai sunt și alte întrebări. De ce- 
ai făcut-o, de exemplu? Pentru lucrările alea furate? Ti se pare 
un motiv suficient de bun, încât să iei viaţa unui băiețel? Doar 
pentru că ai fost descoperit? 

— Îmi pare rău, Aoife, dar chiar trebuie să mă întorc în 
marchiză. 

— Nu, spune ea. 

Izbucnesc în râs. 

— Cum adică nu? întreb cu vocea mea de învingător. Ascultă! 
N-ai nicio dovadă că a fost așa. Pentru că nu există niciuna. 
Regret teribil pierderea ta. Nu știu ce crezi că faci. Dar, orice ar 
fi, nu-ți va folosi la nimic. Este cuvântul tău împotriva cuvântului 
meu. Cred că știm amândoi cine va fi crezut. Toate înregistrările 
arată că a fost doar un accident tragic. 

— M-am gândit c-ai să zici asta, spune ea. Ştiam că n-o să 
recunoști. Știu că nu regreţi nimic. La urma urmei, am auzit ce 
discutaţi în peșteră. Mi-ai răpit totul în noaptea aia. Din acel 
moment, mama a fost ca și moartă. Tata a suferit un atac de 


VP - 279 


cord câțiva ani mai târziu, cu siguranță din cauza stresului 
provocat de durere. 

Imi spun din nou că nu mi-e frică de ea. Nu mă are cu nimic la 
mână. Am probleme ceva mai importante de rezolvat, lucruri cu 
consecințe serioase. Ea este doar o femeie îndurerată, 
confuză... 

Și atunci văd lucind ceva. O sclipire metalică. În cealaltă 
mână, cea în care nu ţine lanterna. 


VP - 280 


JOHNNO 


Cavaler de onoare 
Acum 


N-am reușit să-l salvez. 

N-ar fi trebuit să scot cuțitul, știu asta acum. Probabil că n-am 
făcut altceva decât să agravez hemoragia. 

Am vrut să le explic când au dat de mine în întuneric. Femi, 
Angus, Duncan. Dar n-au vrut să mă asculte. Aveau niște făclii 
pe care le foloseau ca arme, de parcă aș fi fost un animal 
sălbatic. Strigau, urlau la mine să las cuțitul, să-l PUN JOS și 
capul îmi vuia de zgomot. N-am reușit să scot niciun cuvânt. Așa 
că n-am izbutit să-i fac să înţeleagă că n-am fost eu. N-am putut 
să le explic. 

Că începusem să simt acolo, în furtună, efectul drogurilor 
primite de la Pete Ramsay... nici nu știu ce droguri au fost. 

Că tocmai atunci s-a produs pana de curent. 

Că l-am găsit pe Will, acolo, în întuneric. Că m-am aplecat 
deasupra lui și am văzut cuțitul ieșindu-i din piept, de parcă ar fi 
crescut ceva din el... era înfipt atât de adânc, încât lama nu se 
mai vedea. Că mi-am dat seama atunci, în pofida tuturor 
lucrurilor, că încă tineam la el. Că l-am îmbrățișat și am plâns. 

Cavalerii de onoare au făcut cerc în jurul meu. M-au imobilizat 
la pământ ca pe un animal, până a sosit Garda Siochâna cu 
barca. Am văzut în ochii lor cât de frică le era de mine. Am văzut 
că n-am fost niciodată cu adevărat unul de-ai lor. 

Garda Siochâna este acum aici. Mi-au pus cătușe. M-au 
arestat. Urmează să mă ducă pe continent. Voi fi judecat în ţară 
pentru că l-am omorât pe prietenul meu cel mai bun. 

Da, m-am gândit la asta în peșteră. Să-l omor pe Will, adică. 
Să iau o piatră de pe-acolo. A existat, cu siguranţă, un moment 
în care m-am gândit serios la asta. Când am simţit că ar fi fost 
cea mai simplă variantă. Cea mai bună. 

Dar n-am făcut-o. Știu asta - chiar dacă lucrurile au intrat 
puţin în ceață după pastila de la Pete Ramsay și am câteva 

VP - 281 


goluri de memorie. Adică... eu nici măcar n-am fost în cort. Cum 
aș fi putut să iau cuțitul? Dar polițiștilor nu li se pare asta o 
problemă. 

In orice caz, nu mă consider un ucigaș. 

Numai că sunt, nu-i așa? Puștiul ăla, cu ani în urmă. În 
definitiv, eu am fost cel care l-a legat. Will m-a pus, însă eu am 
făcut-o, am făcut-o cu mâinile mele. Și, de fapt, nu am nicio 
scuză care să stea în picioare, nu pot pretinde că eram greu de 
cap și nu pricepeam care erau consecințele, nu? 

Uneori mă gândesc la ce am văzut în seara dinaintea nunţii. 
Chestia aia... silueta ghemuită, în camera mea. Evident, nu are 
niciun rost să povestesc cuiva despre asta. Cum ar fi? „Vai, n- 
am făcut-o eu, cred că, în realitate, Will a fost înjunghiat cu un 
cuţit uriaș de fantoma băiatului omorât de noi - da, mi se pare 
că l-am zărit în dormitor în noaptea dinaintea nunţii”. Nu sună 
prea convingător, nu? In fine, este mult mai probabil ca lucrurile 
văzute de mine să se fi petrecut doar în capul meu. Ar fi 
oarecum logic, pentru că, într-un fel, băiatul acela a trăit cu 
mine în toți anii ăștia. 

Mă gândesc la celula care mă așteaptă. Dar, pe de altă parte, 
din acea dimineaţă în care a venit fluxul, am fost ca într-o 
închisoare. Și poate așa s-a făcut în sfârșit dreptate pentru fapta 
noastră îngrozitoare. Dar nu eu l-am ucis pe prietenul meu cel 
mai bun. Asta înseamnă că altcineva a făcut-o. 


VP - 282 


AOIFE 


Organizatoarea nuntii 


Ridic cuțitul. l-am spus lui Freddy că nu vreau decât să 
vorbesc cu Will. Lucru adevărat, cel puţin la început. Poate că 
ceea ce m-a făcut să mă răzgândesc au fost vorbele rostite de el 
în peșteră: lipsa de remușcări. 

Patru vieţi distruse în acea noapte. Viaţa unui om vinovat în 
schimbul vieții unui nevinovat: un troc mai mult decât echitabil. 

Sper să vadă lama, în lumina lanternei. Pe moment, vreau ca 
el - atât de sclipitor, atât de invulnerabil - să trăiască preţ de 
câteva secunde ceea ce s-ar putea să fi simţit fratele meu în 
noaptea aceea, zăcând pe plajă, așteptând să vină fluxul. 
Teroarea momentului. Vreau să-i fie frică așa cum nu i-a mai 
fost niciodată până acum. Îi ţin în continuare lanterna în ochi, iar 
el îi deschide din ce în ce mai larg. 

Și atunci, în numele fratelui meu mai mic, îl înjunghii. În 
inimă. 

Și am stârnit iadul. 


VP - 283 


OLIVIA 


Domnişoară de onoare 
Câteva ore mai târziu 
Epilog 


Vântul s-a oprit, în sfârșit. Poliţia irlandeză a sosit. Suntem 
adunaţi cu toţii în marchiză, pentru că ne-au cerut să stăm la un 
loc. Ne-au explicat ce s-a întâmplat, ce au descoperit. Pe cine au 
găsit. Știm că au arestat o persoană, dar n-am aflat exact 
despre cine e vorba. 

Este uimitor ce puţin zgomot pot face 150 de oameni. Lumea 
stă la mese, discutând în șoaptă. Unii sunt înveliți cu pături 
izoterme, împotriva șocului și frigului, iar foșnetul acestora, 
când ei se mișcă, este mai puternic decât vocile lor. 

N-am mai stat cu nimeni de vorbă din momentul în care ne- 
am aflat amândoi pe marginea prăpastiei. Mă simt de parcă 
toate cuvintele mi-au fost furate. 

În ultimele luni nu m-am gândit decât la el. Și acum a murit, 
spun ei. Nu sunt împăcată. Cel puţin, nu cred că sunt. Probabil 
pentru că încă sunt în stare de șoc. _ 

N-am făcut-o eu. Dar s-ar fi putut să fiu eu. Imi amintesc cum 
m-am simţit ultima oară când l-am văzut, în timp ce tăia tortul 
cu Jules. Când am văzut cuțitul... Mi-a trecut acel gând prin 
minte. Doar câteva secunde. Dar e adevărat că am avut acel 
gând și că a fost un sentiment destul de intens, încât o parte din 
mine se întreabă dacă totuși n-am făcut-o eu, după care 
momentul mi s-a șters cumva din memorie. Nu vreau să atrag 
atenţia nimănui, în caz că mi se citește asta pe faţă. 

Tresar uimită în clipa în care cineva își pune mâna pe umărul 
meu gol. Ridic privirea. E Jules, cu o pătură izotermă peste 
rochia de mireasă. Pe ea, pare doar un veșmânt, ca mantia unei 
regine războinice. Gura îi este atât de crispată, încât buzele i-au 


VP - 284 


dispărut, rămânând o linie foarte subţire, iar ochii îi sclipesc. Mă 
strânge puternic de umăr. 

— Știu, șoptește ea. Despre el... și despre tine. 

O, Doamne! Deci după atâtea momente în care mi-am răscolit 
sufletul întrebându-mă dacă să-i spun sau nu, ea și-a dat seama 
singură. Și mă urăște. Sigur mă urăște. Văd asta clar. Știu că, 
odată ce i-a intrat ceva în cap, nu pot s-o fac să se 
răzgândească, nu mai am ce să-i spun. 

Apoi ceva se schimbă și, o clipă, mi se pare că întrezăresc 
ceva nou în expresia ei. 

— Dacă aș fi știut... 

Mai degrabă îi citesc pe buze decât aud ce-mi spune. 

— Dacă aș fi..., reia, dar se oprește, înghite în sec. 

Inchide ochii pentru un lung moment și, când îi deschide, văd 
că i s-au umplut de lacrimi. Și atunci se apleacă spre mine, eu 
mă ridic și ne îmbrăţișăm. Apoi mă încordez când ea începe să 
tremure din tot corpul. Imi dau seama că plânge, plânge în 
hohote, zgomotos, suspinând, cu furie. Nici nu mai ţin minte 
când am văzut-o ultima oară plângând. Nu-mi amintesc nici 
când ne-am îmbrățișat așa ultima oară. Poate niciodată. A 
existat întotdeauna o distanţă între noi. Dar, pentru moment, a 
dispărut. Și, dincolo de toate lucrurile care s-au întâmplat în 
această noapte, dincolo de toate șocurile și traumele, suntem 
doar noi două. Sora mea și cu mine. 


VP - 285 


HANNAH 


invitată 


A doua zi 


Eu și Charlie suntem în barcă, în drum spre continent. 
Majoritatea invitaţilor au plecat înaintea noastră, familia pleacă 
ultima. Privesc înapoi către insulă. Vremea s-a îmbunătăţit și 
soarele a răsărit deasupra apei, dar insula este acoperită de 
umbra unui nor uriaș. Pare că stă la pândă, ca o fiară mare, 
neagră, așteptând următoarea pradă. Mă întorc cu spatele. 

De data asta, aproape că nici nu bag în seamă mișcarea 
bărcii. Un mic vertij nici nu se compară cu răul sufletesc 
profund, provocat de descoperirea făcută aseară, că Will a fost 
cel care a omorât-o pe sora mea. 

Mă gândesc cum, în urmă cu mai puţin de 48 de ore, în timp 
ce ne îndreptam cu feribotul spre insulă, mă agăţțam de Charlie, 
râdeam, chiar dacă mă simţeam îngrozitor. Mă doare amintirea 
acelui moment. 

Nu am vorbit aproape deloc unul cu celălalt. Abia dacă ne-am 
aruncat câteva priviri. Cred că ne-am pierdut amândoi în 
propriile gânduri, rememorând ultima noastră discuţie, dinainte 
să se întâmple tot ce s-a întâmplat. Și nu cred că aș avea 
energia necesară să stau de vorbă cu el în momentul ăsta, chiar 
dacă mi-aș dori. Mă simt distrusă fizic și emoţional... sunt prea 
obosită ca să pot să-mi pun ordine în gânduri, să-mi dau seama 
ce simt. Evident, noaptea trecută, nu a închis nimeni niciun ochi, 
dar nu este vorba doar despre asta. 

Firește, când vom ajunge acasă, va trebui să ne confruntăm 
cu toată situaţia asta. Când vom reveni la realitate, va trebui să 
vedem dacă vom putea repara fisurile produse în acest 
weekend. S-au distrus atât de multe lucruri! 

Și totuși, în urma dezastrului, a ieșit ceva la lumină. Am găsit 
una dintre piesele lipsă ale puzzle-ului. N-aș numi-o împăcare, 
pentru că rana aceea nu se va vindeca niciodată pe deplin. Sunt 
furioasă că nu am avut ocazia să-l înfrunt. Dar am primit 

VP - 286 


răspunsul la întrebarea pe care mi-am pus-o neîncetat din 
momentul morții lui Alice. Și, omorându-l, s-ar putea spune că 
ucigașul lui Will a răzbunat-o astfel și pe sora mea. Singurul 
regret este că n-am apucat eu însămi să înfig cuțitul în el. 


VP - 287 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 288