Christopher Bollen — Prietenie tradata

CHRISTOPHER BOLLEN 


PRIETENIE TRĂDATĂ 


Original: The Destroyers (2017) 


Traducere din limba engleză de: 
MARIANA PIROTEALA 


virtual-project.eu 


Ab 


LITERA? 


2019 


VP - 


„Timpul este un joc pe care-l joacă minunat 
copiii”. 
Heraclit 


„Niciun mort nu se întoarce. Dar unii rămân”. 


Nu se cunoaște autorul, dar deseori afirmaţia 
îi este atribuită Sfântului loan Teologul. 


VP-3 


PROLOG 


Începea să-i placă: straniul, delirantul sentiment că nu se 
întâmpla nimic rău. 

În ultima zi, Elise vâri cheia în gâtlejul motocicletei, își prinse 
cureaua căștii sub bărbie și acceleră în direcția orașului-port 
Skala ca un glonţ scăpat din ţeavă. În ultimele zece zile învățase 
să se încline în curbele șoselei cu o ușoară mișcare din șolduri. 
Când motocicleta intra în viteză, ea își încleșta dinţii de parcă ar 
fi ţinut un cuţit între ei. Momente de leneveală fără margini. Zile 
frumoase, tihnite, leneșe. Nu voia să se gândească la sfârșit. Se 
trezise de la șase să privească soarele înălțându-se din Marea 
Egee. 

Insula grecească Patmos era un șuier de culoare: ţărâna de 
un blond spălăcit, tufărișul verde, sârmos, strălucirea umedă, 
metalică a apei și pereţii stâncoși pe care se unduiau nuanțe 
florale de roz. În timp ce urca un deal, Elise vedea mănăstirea 
înălțându-se dintre faleze ca o navă ancorată pe un vârf de 
munte. Trupuri omenești erau răspândite de-a lungul plajelor, 
argintii și fără vlagă în căldura năclăioasă. Voia să fie și ea ca ei, 
încă o săptămână sau poate pentru totdeauna, să lâncezească 
între stări de mahmureală și foame. Plajele de aici erau perfecte 
și marea, ca sticla. Noaptea, pe insulă, luminile roșii se târau pe 
apă când îngrijitorii se întorceau la bărcile lor. Elise urmărise 
luminile acelea, beată, neiubită, ronţăindu-și vârfurile înspicate 
ale părului, cu picioarele trecute peste marginea balconului de 
la hotel. 

Acum motorul era imnul ei și vântul îi șuiera pe contururile 
umerilor. Treceau pe lângă ea alţi motociclişti, italieni tineri cu 
bustul gol, cu pielea de culoarea mierii întărite - italienii i se 
păreau întotdeauna de nouăsprezece ani, până când arătau de 
patruzeci. Aveau în jurul gâtului prosopul de plajă, în talie erau 
încinși cu braţele iubitelor care stăteau cu amândouă picioarele 
pe aceeași parte în spatele lor, iar părul negru le șiroia în 
peisajul albastru. Poate că în această ultimă călătorie n-ar fi 
trebuit să-și pună casca, acea măsură de prevedere roșie, în 
forma lunii, care părea să anunţe: „Consider viteza un pericol, 


VP -4 


risc un traumatism cranian, sunt o americancă în vacanţă”. 

Vacanţa ei era pe sfârșite. Feribotul care urma s-o ducă la 
Atena traversa deja marea. Cursa nocturnă care avea s-o 
repeadă la New York probabil că acum făcea plinul în Abu Dhabi 
sau Topeka. În acea ultimă zi lumea se năpustea asupra ei, 
aglomerată, glacială datorită climatizării, plină de urgenţe 
newyorkeze, cu același soare mai urât și agitându-se ca mingea 
de baschet a vecinului pe holurile clădirii din Brooklyn în care 
locuia. Vreme de aproape două săptămâni, calmul dogoritor din 
Patmos funcţionase ca un aparat de bruiaj, blocând orice veste 
despre atacurile armate, moartea vedetelor și falsele 
sentimente de revoltă de pe Twitter care, asemenea unor 
defibrilatoare personale, îi readuceau la viaţă pentru o vreme pe 
utilizatorii cu fețe împietrite. La fel de puţin i-ar fi păsat și dacă 
ar fi izbucnit un război în Canada, în schimb, Elise devenise 
specialistă în tăcuta artă a trupului omenesc. Acum gonea pe 
lângă trei specimene drăguţe, îmbrăcate sumar, care mergeau 
cu pas sprințar spre plajă. Europenii păreau atât de indiferenți la 
corpul lor, atât de resemnaţi și de împăcaţi cu el! Pentru ea, 
diferența devenise din ce în ce mai evidentă: europenii aveau 
un stil de viață, pe când americanii aveau viața. 

Se uită la ceas. Vacanţa nu i se terminase în totalitate. Mai 
avea timp de o baie rapidă, fără sutien, să împroaște cu gesturi 
sigure apa în pantalonii ei scurţi. Dar o aștepta Raina la 
cafeneaua de lângă port. Raina se dusese înainte cu taxiul, 
luând toate bagajele lor, pentru ca Elise să poată preda 
motocicleta la firma de închirieri. 

„S-o fut pe Raina”, se gândi ea în timp ce luneca spre casele 
albe ca niște igluuri din Skala. Dar cineva o futuse deja pe 
Raina, în zilele a patra, a cincea și a șaptea din vacanţa lor. Spre 
deosebire de Elise, Raina nu înţelegea legea de bază a cuplării 
în vacanţă: fără obligaţii, fără regrete, cu partide de sex așa de 
inechivoce, încât de cele mai multe ori nici măcar nu erau 
complicate de cunoașterea unei limbi comune. Era de parcă te- 
ar fi percheziţionat la vamă când nu aveai nimic de declarat. 
Raina își petrecuse ultimele zile din călătorie oftând zgomotos și 
verificându-și telefonul, punând lipsa mesajelor pe seama 
semnalului prost. „O să stau la piscină azi, unde am semnal”, îi 
explica. Sau: „Urc ceva mai sus pe drum, să-mi verific 
mesajele”. Lui Elise îi venise s-o ia la palme, s-o plesnească și s- 


VP-5 


o convingă să ia bikiniul și echipamentul de snorkeling și să 
meargă pe recifurile presărate ici-colo lângă plaja Petra. Brânza 
halloumi prăjită, cu vin alb, la ora trei, urmată de un pui de 
somn în care se întrepătrundeau răsuflările calde. În cea mai 
mare parte a vacanței, Elise se dusese singură la plaja cea mai 
apropiată, unde citea și răscitea secțiunea despre Patmos din 
ghidul ei: „Stâncoasa și arida insulă a Sfântului loan Teologul 
care, exilat de un împărat roman, a scris aici Cartea Apocalipsei 
în anul 95 d.Hr”. Elise nu văzuse cu ochii ei dovezi ale celor 
patru călăreți ai Apocalipsei, dar îi plăcea să se răsfeţe la soare 
la capătul lumii. | se părea că Apocalipsa se potrivea cu 
dispoziţia ei din ultima vreme. Doar că nu se așteptase să se 
simtă atât de singură odată ce ajunsese la ea. 

În timp ce cobora dealul abrupt aplecată într-o parte, se gândi 
că ideea vacanței nu era să-și creeze amintiri, ci să le piardă 
șirul. Elise se măritase la douăzeci și patru de ani într-un 
weekend de 4 lulie. După divorţ, cu două luni în urmă, ironia 
unei nunţi de Ziua Independenţei devenise gluma la care 
recurgea mereu și pe care o anticipa toată lumea imediat ce 
aducea în discuţie subiectul. Elise spusese gluma aceasta în 
timp ce stătea pe iahtul ultimului tip pentru care Raina făcuse o 
obsesie, în după-amiaza în care-l cunoscuseră, când fuseseră 
vecini de masă într-o mică tavernă de lângă un golfuleț numai 
bun pentru înotat. Le invitase pe iahtul lui și, cu apa picurând de 
pe ele după baia de cinci minute, urcaseră pe scară și se 
înfășuraseră în prosoape moi și negre lângă căpitanul bărcii. 
Raina nu răsese la glumă, nu râsese nici noul ei prieten. El își 
trăsese un tricou pe corpul destul de arătos și pregătise băuturi, 
în timp ce două steaguri trosneau în spatele lui la pupa: unul 
grecesc, altul turcesc. „Tu ce ești?” întrebase Elise. Ea era 
oaspetele prevenitor, care întreabă necunoscuţii despre ţara lor 
de baștină. „Niciuna, nici alta, răspunsese el privind-o cu un 
zâmbet atât de forţat, încât Elise aproape că ceruse scuze 
pentru întrebare. M-am născut în Cipru, dar am crescut în 
State”. Rostise „State” de parcă ar fi fost o boală endocrină, nu 
o ţară. 

O oră mai târziu, el și Raina dispăruseră sub punte, căpitanul 
sărise peste bord cu un harpon și pe Elise o lăsaseră să 
privească dâmburile unduioase ale insulei. Stătea pe perniţele 
din piele crem, faţa și picioarele i se înroșeau și avea un început 


VP-6 


de erupție sub breteaua costumului de baie. Un diamant ca un 
dinte, înfipt între perniţe, răspândea scânteieri albe. Culesese 
inelul de acolo, de parcă iahtul ar fi cerut-o de soţie. Aducându- 
și aminte, Elise închise o clipă ochii, în timp ce circulaţia începea 
să se intensifice în orașul portuar. De-a lungul docului se înșirau 
bărci private și schifuri late din metal care făceau reclamă la 
excursii scurte pe insule din vecinătate. Bărbaţi bătrâni, asudaţi, 
frecau așezați în patru labe. Fâș, fâș, fâș, se auzea ceara pe 
lemn. ` 

De ce făcuse aşa ceva? lşi pusese inelul pe deget doar să 
vadă cum arată. Apoi îl răsucise fără să se gândească și făcuse 
mâna pumn, așa că inelul îi intrase în carnea palmei. După ce 
Raina se întorsese pe punte îmbrăcată cu tricoul umed al 
obsesiei ei, Elise pornise înot cu o singură mână spre mal. 
Acum, inelul îi atârna pe un lănţișor de aur la gât, ascuns 
dinadins sub bluza de in. Elise se gândise să înapoieze inelul la 
următoarea vizită, deși nu mai existase următoarea vizită, cel 
puţin pentru ea. Poate îl furase pentru că Raina se dusese în 
cală fără ea. Sau pentru că diamantul nu putea avea prea mare 
importanţă dacă deja se rătăcise printre perniţele bărcii. Sau 
pentru că-și turnase două pahare de votcă în timp ce-și aștepta 
prietena, iar acele pahare îi făcuseră și ei poftă să acţioneze 
impulsiv. Dorinţa exacerbată fusese întotdeauna consecința 
solitară a consumului de alcool. Cu fiecare sorbitură simţea cum 
oasele îi creșteau și se căzneau în adâncul fiinţei ei să pună 
stăpânire pe tot ceea ce plutea în derivă prin lume. 

După cele două maratonuri sexuale ulterioare ale Rainei din 
zilele a cincea și a șaptea, Elise își privise prietena schimbându- 
se în camera lor de hotel și o încercase greaţa, pentru că se 
temea de acuzaţii. Raina își scosese sutienul de la costumul de 
baie, avea sânii ca două ouă prăjite de pe care se scurgea 
grăsimea. Avea sfârcurile tumefiate, de parcă le veniseră de hac 
țânţarii de pe insulă. 

— E un pic cam dur, spusese Raina privind în jos scrutător, 
dar și tandru. 

După asta nu mai spusese nimic. 

Era imposibil ca el să fi remarcat dispariţia inelului. Avea atât 
de mulţi bani, era căptușit cu piele, protejat de vesta lui de 
salvare, un seif deschis care plutea pe mare. Chiar și pisica 
cenușie care lenevea pe panoul de comandă al bărcii îi făcuse 


VP -7 


apatic cu ochiul. Furase inelul într-un moment de nesăbuinţă, 
fusese un semn al timpului în cele aproape două săptămâni 
întrerupte numai de apă și somn. Și nu se întâmplase nimic, nu 
pomenise nimeni de povestea aceasta, nu o luase nimeni la 
rost, era doar Raina cu suferinţa ei lentă, ce umplea atmosfera 
ca muzica unui aparat de radio cu butonul defect. Elise puse 
frână. Turiști nebronzaţi traversau iute șoseaua ca niște găini 
speriate din ţările dezvoltate. Poate avea să poarte inelul la New 
York. Era de trei ori cât cel pe care i-l luase Dodie din economiile 
lui de baterist de studio, care colabora cu trupe trecute de prima 
tinerețe dornice să-și peticească, între două supradoze, cariera 
muzicală. 

Cântecul greierilor era acoperit de zgomotul claxoanelor și de 
vocile care vorbeau în limbi străine. Era punctul culminant al 
sezonului turistic în Skala. Ea și Raina plecau înainte ca plajele 
să se umple de turiști. O fetiţă cu o pălărie de paie veni 
clătinându-se în fața motocicletei, cu fața rotundă și purpurie ca 
un fursec umplut cu gem. 

— Molto carina, strigă Elise, zâmbind veselă întâi și apoi 
iritată. 

În ultima zi, încă încerca să vorbească grecește în singura 
limbă străină pe care o cunoștea. 

Acceleră și mai mult. Turiști năuciţi se îngrămădeau în staţia 
de taxi. Elise trecu pe lângă călugăriţe, chioșcuri decolorate cu 
cărți poștale și magazine care vindeau tricouri cu mesaje comice 
despre sfârșitul lumii. Cu o mișcare inteligentă, localnicii 
făcuseră o adevărată industrie familială din suvenirele pe teme 
apocaliptice. Un grup de hipioţi pletoși stăteau în faţa secţiei 
pustii de poliţie, cu Biblii în mâini și saci de dormit rulaţi. Cele 
câteva clădiri administrative de pe insulă arborau aceleași 
graffiti-uri împotriva zonei euro cum găseai prin toată Atena, de 
parcă ar fi fost sărbătoarea naţională a amenințărilor cu 
moartea și a prăbușirii. „Ox. „Nu”. „wa mâvra”. „Pentru 
totdeauna”. „Moarte Occidentului”. Un poliţist chel cu uniformă 
azurie o urmărea cu privirea. Elise parcă în faţa firmei de 
închiriat motociclete, își luă rucsacul din portbagaj și plăti cu 
ultimii euro pe care-i mai avea. 

Soarele dogorea la 11.02 dimineața și, de la transpiraţie, o 
usturau umerii cu pielea decojită. Se duse în grabă spre 
cafeneaua principală, pe ale cărei mese erau îngrămădite cești 


VP-8 


și farfurioare murdare cât să umpli o mașină de spălat vase. 
Clienţii își făceau vânt cu meniurile laminate cu poze. Elise se 
uită la ceilalți pasageri ai feribotului, cu toţii înfrigurați și 
epuizați la gândul lungii călătorii care-i aștepta, adaptându-se cu 
greu la înghesuială după atâtea zile în care-și lăsaseră trupurile 
să plutească în derivă. Nu era nimic mai lipsit de suflet decât 
occidentalii albi, cu pielea arsă, în ultima zi de vacanţă. Fericirea 
îi trădase, iar ei știau asta în timp ce meditau la cele câteva 
suvenire pe care reușiseră să le pună deoparte. Mai rău de atât, 
Raina nu se afla printre ei. Elise se lovi cu pumnul în șold. Așa 
avea Raina obiceiul, să le facă să întârzie. La JFK fuseseră gata 
să piardă avionul spre Grecia pentru că ea insistase să-și 
înfășoare cele două valize în folie de plastic. „Oamenii de la 
genţi - Raina se referise la manipulanţii de bagaje - nu sunt 
proști. Știu ce valize să ţintească. Știu unde sunt bijuterii care 
merită șterpelite”. Elise strânse între degete inelul de sub bluză. 
Oricine putea fi hoț. 

Colindă prin cafenelele din port în căutarea prietenei sale, 
înfuriindu-se din ce în ce mai tare și ridicând tot mai mult 
bretelele rucsacului pe umeri. Căldura începutului de iulie era 
înnebunitoare, apa aflată la șase metri distanţă oferea numai o 
adiere sfârșită, înăbușitoare, iar acumularea de catrafuse ale 
turiștilor din jurul meselor - încălțăminte ieftină cu arici, 
echipament fotografic inert, fiecare buzunar de la vestă punctat 
cu prea multe fermoare, spuma foșnitoare a pernelor de 
călătorie în formă de U - începea să submineze liniștea pe care 
Elise reușise s-o capete în cele zece zile petrecute pe insula 
Patmos. Un val de panică profită de moment ca s-o năpădească: 
avea pașaportul, biletele de feribot, căștile? Pipăi buzunarul din 
față al genții și le găsi la adăpost acolo, alături de o vedere 
pentru sora ei, pe care scrisese adresa și lipise timbrul, dar 
neglijase s-o pună la poștă. Observă o cutie poștală galbenă, 
inscripționată EATA, pe peretele lateral al secţiei de poliţie. 
Înainte să împingă vederea în cutie reciti textul pe care-l 
scrisese, acum conţinând vești și destăinuiri vechi de o 
săptămână: „Raina și cu mine pierdem vremea pe iahtul de lux 
al unui moștenitor cipriot extrem de dubios, ne dedăm poftelor 
trupești (R. se f... e cu el), ne bronzăm și cred, în sfârșit, că l-am 
uitat pe Dodie, iar peste o săptămână o să fiu ca un prunc nou- 
născut”. Numai predicții flagrant false. Işi dorea să mai fie pe 


VP-9 


iahtul acela în după-amiaza zilei a patra, în luxul plutitor, 
îndepărtat al pielii moi și lemnului perfect lustruit, cu votca 
turcească la îndemână, privind cum căpitanul plonja sub apă în 
slipul lui mulat, în timp ce noile sentimente le striveau pe cele 
vechi. Işi dorea s-o fi sărutat cineva, s-o fi dus într-o cameră 
ieftină unde să orbecăiască și să geamă. Nu era prea greu să fie 
iubită măcar o clipă. Dădu drumul vederii prin fantă. Feribotul 
urma să ajungă în zece minute. 

Elise ocoli poticnindu-se un chiparos protejat cu un cerc din 
pietre. Un băiat grec - avea pantalonii murdari și gene lungi - 
lansă două artificii, iar ascensiunea lor șuierătoare o sperie, 
făcând-o să uite de oboseală. Artificiile roșii și albastre 
explodară slab pe cer. Atunci o văzu pe Raina la cinci metri de 
ea, cu picioarele goale încrucișate și cu sandalele negre prinse 
strâns. Stătea într-o tavernă ferită, la umbra unei copertine 
turcoaz. Taverna era un local micuț, de familie, frecventat în 
mare măsură de localnici și de preoţii din sat, deși turiștii 
reușiseră să ocupe scaunele de afară. Elise le zări bagajele 
îngrămădite stângaci sub masă. 

Se așeză pe scaunul de vizavi de prietena ei și-și sprijini 
fruntea în palme. 

— Te-am căutat peste tot. De ce n-ai ales o cafenea mai 
mare? Mi-era teamă să nu pierdem feribotul. 

Raina își scoase ochelarii de soare și clipi. Avea ochii umflaţi. 
Pe masă erau împrăștiate mai multe șerveţele mototolite, ca 
niște papagali cu gâtul frânt. Elise avea sentimentul că în ultima 
jumătate de oră Raina strangulase hârtii. Sau își aranjase 
machiajul. Raina nu părea un om gata să se înhame la un gulag 
de opt ore la clasa economic, pe un scaun aspru ca un covor, în 
compania unor italieni care se ciorovăiau la foc automat. Purta 
rochia ei preferată, din mătase galbenă, până la coapse, cu 
volănaș. Avea ruj lucios și părul brunet dat pe spate, cu dărele 
lăsate de pieptăn încă vizibile. Mirosea a parfum scump și a 
spray ieftin contra ţânţarilor. Trăgea de un Campari. 

— Aici vine Charlie să ia micul dejun, spuse Raina ușor, de 
parcă ar fi izbucnit în plâns dacă vorbea mai tare. Charlie vine în 
fiecare dimineață la unsprezece, la Nikos, să bea o cafea. De-aia 
stau aici. Vreau să-l mai văd o dată. 

Elise intenţiona să fie răbdătoare. În ultima zi de vacanţă avea 
să facă dovada răbdării unui sfânt - ca figurile scorojite, senine, 


VP - 10 


ținând două degete la piept în frescele șterse din mănăstire. lar 
când ajungea înapoi la New York, avea să șteargă toate 
fotografiile pe care i le făcuse Rainei, avea să-i ignore 
telefoanele și să încerce să transforme amintirea călătoriei într-o 
escapadă solitară. Totuși, știa că resentimentele din vacanțe 
erau de genul cel mai simplu de iertat. Prietenii erau monștri în 
altă parte. 

— Păi, se pare că nu e aici, spuse Elise. 

Trase paharul din mâna Rainei și luă o înghiţitură, îl remarcă 
pe bărbatul de la masa de alături, care le privea neliniștit. Unele 
fețe sunt rele din naștere. Era scheletic, cu o semilună rasă de 
păr care părea să se prelungească până la ochii bulbucațţi. Avea 
gura ca un dreptunghi de dinţi galben-aprins. Când își strivi 
ţigara cu un deget bont, Elise își îndreptă atenţia spre 
preocupări mai înduioșătoare. 

— Raina, a fost doar o aventură. Vrei un Valium? Le păstram 
pe ultimele două pentru avion. Cum stai cu glandele? Încercând 
să-și cucerească prietena cu o glumă pe care o introdusese în 
repertoriul lor, adăugă: Suferi de „Statoză”? 

Raina se foi pe scaun. 

— O să vină. Mi-a spus că vine în fiecare zi. E foarte punctual. 
Și aştept, ca să-mi pot lua rămas-bun față în faţă. 

Elise mai luă o înghiţitură. „E foarte punctual”? Raina 
petrecuse în total șapte ore cu tipul ăsta. Oare sexul, sau banii 
lui o reduseseră la întruchiparea femeii respinse? Sau poate era 
mândria? |n Manhattan, Raina nu era obișnuită să fie 
abandonată. Avea nasul fin al vulpii care știe unde e gaura din 
fiecare gard. Trupul ei era o limbă lungă, un mușchi viguros și 
cuvântător. Elise nu simţea niciun fel de milă față de ea. Raina 
fusese cea care propusese Grecia drept remediul perfect pentru 
depresia lui Elise - două prietene bune pe liniștita insulă a 
apocalipsei. Dar abia desfăcuseră bagajele și, până să capete 
măcar un prim strat de bronz, Raina se și lansase într-o poveste 
de dragoste imaginară. Elise o studie. Timpul petrecut cu 
Charlie îndeplinise singurul criteriu al unei povești de dragoste: 
adusese suferință. Raina avea durerea, pe când Elise avea 
biletele de feribot, un diamant furat și zborul de întoarcere la 
New York, A doua zi, ambele aveau să fie în apartamentele lor, 
contemplând vara din Brooklyn cu copaci piperniciţi și cete de 
newyorkezi recenți care treceau pe trotuare acum ţipând, acum 


VP -11 


râzând, zgomote care pe ea o deconcertau mai mult decât 
focurile de armă. Nu voia să se întoarcă. Știa că nu putea. Și știa 
că totuși avea să se întoarcă. 

— Se pare că nu e prea punctual, spuse Elise punându-și 
mâna peste degetele Rainei. Trebuie să luăm feribotul. Ai 
achitat...? 

— Atunci du-te fără mine, scânci Raina. 

Clienţii din jurul lor se întoarseră când îi auziră hohotul din 
voce. Trei preoți ortodocși își lăsară jos ceștile de cafea. Preotul 
din mijloc, îmbrăcat cu o sutană lungă și neagră, avea barba 
tunsă și dinţi ascuţiţi și sticloși. Întâlnind privirea lui Elise, dădu 
din cap ca un întreprinzător care sprijină o afacere. Ceasul de la 
încheietura lui era placat cu aur. Probabil că Dumnezeu este bun 
la capătul lumii. 

— Care-i treaba? se răsti Raina, nu la Elise și nici la preoţi. 

Îl săgeta cu privirea pe bărbatul urât cu degetele boante care 
se tot holba la ea. Elise observă o cicatrice care-i pleca de la 
colțul gurii. Bărbatul se uită în jos la ziarul lui. Elise se concentră 
pe reflexia ei din fereastra tavernei: părea amorfă și ștearsă. 
Rotile mașinilor și picioarele îi traversau fața, apoi mergeau mai 
departe. 

— De ce nu m-a sunat? se văită Raina. Ce dracu' am făcut? 
Mi-a trimis numai un SMS azi-dimineaţă, să mă întrebe dacă a 
rămas la mine vreun lucru de-al lui. Chiar se așteaptă să-i dau 
înapoi tricoul ăla de rahat? Cu un râs neconvingător, se 
strâmbă: Auzi și tu, a rămas la mine vreun lucru de-al lui? Știe 
că plecăm azi. 

Transpiraţia o răcori pe Elise. Se gândi la diamant, la muchiile 
ascuţite pe pieptul ei. Acum își făcea griji că proprietarul ar fi 
putut să apară. Se uită peste umăr și studie mulţimea în 
căutarea lui Charlie, rugându-se să nu-l vadă venind în grabă 
spre tavernă, urmat de un poliţist. Oare răsturnase iahtul cu 
susul în jos ca să caute inelul? Oare stabilise că hoţul trebuia să 
fie una din cele două americance pe care le invitase la bord? 
Văzu turiști împingând genţi cu rotile de-a curmezișul șoselei ca 
să stea la coadă lângă porţile metalice de la terminalul 
feribotului. 

— Când vine, îl întreb ce-a vrut să spună. 

Lui Elise îi tremură mâna când o băgă în rucsac să ia cele 
două bilete, 


VP - 12 


— Raina, trebuie să plecăm. Feribotul ajunge în cinci minute. 

— Ți-am spus... 

— Trebuie să ne așezăm la rând. Altfel nu prindem locuri. Hai 
să mergem. Te rog. 

Oare cum erau închisorile pe insulele grecești? Elise își dădu 
seama că habar nu avea cât valorează diamantul. Cinci mii, opt 
mii, poate zece? Nu-i mai trecuse niciodată prin cap o asemenea 
sumă. Și iată că sorbea un Campari exact în locul în care venea 
Charlie în fiecare dimineaţă. Dacă ar fi acuzat-o că-l luase în 
ziua a cincea sau a șaptea, l-ar fi putut da înapoi cu o scuză 
țâfnoasă: „Dumnezeule, liniștește-te. Voiam să ţi-l dau înapoi 
data următoare când te vedeam. Am uitat că l-am probat cât 
timp tu i-o trăgeai violent celei mai bune prietene ale mele”. Dar 
cum ar fi putut să explice faptul că se îmbarca pe feribot cu 
inelul atârnat pe sub bluză? 

Cei trei preoți se ridicară de la masă. Cel mai bătrân bătu din 
palme drept mulţumire spre chelnerul care trecea pe acolo. 
Elise încercă la rândul ei să-l cheme. 

— Nota, strigă ea. Conto. Adică nota de plată! 

Mimă furioasă scrierea notei în aer. Dacă venea și întreba de 
diamant? Dacă cerea să le caute în genţi și să le facă 
percheziție corporală? Putea să se ducă chiar acum în baie și să 
arunce inelul în toaletă. Dar, oricât ar fi fost de panicată, o 
durea să arunce un obiect atât de frumos și de scump. Ştia că 
frica ei era închipuită într-o oarecare măsură, efectul unei 
conștiințe care nu-i dădea voie să comită o faptă nesăbuită fără 
să-și facă singură reclamaţie. Nu știa decât că voia cu disperare 
să urce pe feribot. Odată ce se îndepărta de insulă, avea să fie 
în siguranţă. Începu să culeagă monede din buzunar și să le 
pună una peste alta pe masă. 

— Cât a fost băutura? Te rog, hai la terminal. 

— Charlie, îngăimă Raina. 

Charlie. Numele întrerupse orice comunicare. Uneori era mai 
simplu să părăsești o prietenă decât să-i faci pe plac. Raina 
zâmbi larg, iar Elise se trezi zâmbind și ea recunoscătoare. 

— El e? întrebă Raina, înclinându-și capul ca să vadă pe după 
Elise, care-i stătea în cale. 

Ridică mâna s-o fluture. Elise se întoarse, simțind cum 
diamantul îi aluneca pe stern, și văzu un tânăr care semăna cu 
Charlie, dar era mai înalt, mai gras, cu ten de fumător. Trecu pe 


VP - 13 


lângă tavernă fără să intre. Două fete creștine cu părul lung 
chicotiră lângă chiparos. Câţiva turiști francezi ocupară masa 
eliberată de preoţi. Aveau genunchii păroși și acoperiţi cu nisip 
întărit. 

— Se lungește coada, imploră Elise. Hai să mergem, îi scriem 
o vedere răutăcioasă de pe feribot. 

— Du-te tu, îi replică Raina prinzându-se de braţele scaunului. 
Eu aștept până în ultima secundă. Pun pariu c-o să apară. 
Dobitocul! 

— N-o să vină, mormăi Elise. 

Un clopot răsuna de la o biserică din depărtare precum 
clopoțelul unei capre rostogolit pe un deal. Și, mai aproape, o 
bătaie metalică neliniștită. Bărbatul cu degete boante de lângă 
ele lovea cu bricheta în masă. Dinspre mare se auzi un semnal 
prelung și ascuţit. Feribotul intra în port, un dreptunghi alb 
uriaș, searbăd ca un mall din Vestul Mijlociu. Prin cafenelele din 
port se stârni agitația, oamenii își luau gentile, se urneau unii pe 
alţii ca niște cârduri de păsări. Chelnerul le aduse un rând de 
bere turiștilor francezi, care ridicară paharele și strigară: 
„Santé!” 

— Haide, suspină Elise adunându-și curelele genții pe umeri. 

Bărbatul cu degete boante lovi cu pumnul în masă, se ridică 
iute de pe scaun și porni cu pași apăsați spre chioșcul de țigări. 
Își lăsase ziarul englezesc datat 2 iulie, era din ziua precedentă, 
ca toate ziarele de pe insulă. Aveau să ajungă la New York pe 4 
iulie. 

— Îi mai trimit un SMS, spuse Raina începând să tasteze un 
mesaj pe telefon. Unul răutăcios. Apoi mai aștept zece minute. A 
promis că-și ia la revedere. Sunt sigură că vine. 

— Nu mai avem zece minute! strigă Elise cu un nod în gât de 
la adrenalină. Se ridică de pe scaun. Soarele o lovea pe ceafă. 
Nu voia sub nicio formă să-l mai vadă pe Charlie. Lasă-l, insistă 
ea. Pierdem feribotul. Și apoi avionul spre casă. Te rog. Se 
îmbarcă. 

Raina zâmbi cu pleoapele pe jumătate lăsate, intenţionat, 
aproape seducător de necooperantă. 

— Am spus să pleci fără mine. Incă e timp. 

Elise se aplecă și împinse într-o parte genţile grele, cu 
monogramă ale Rainei. 

— Ești nebună, mormăi ea. 


VP - 14 


Ridică ultima valiză a prietenei sale, eliberându-și geanta de 
nailon, care era pe jos lângă un rucsac verde închis, genul folosit 
de hipioţii nomazi care dorm pe plajă în nesfârșita lor căutare a 
spiritualităţii sau a marijuanei mai de soi. Pe geantă era cusut 
un petic auriu pe care scria: „lată că eu fac un lucru nou”!. 

— Al cui e rucsacul ăsta? 

Elise se uită peste marginea mesei. Raina se aplecă să-l 
cerceteze. 

— Nu știu. Poate era al cretinului cu cicatrice de lângă noi. 
Sau al vreunui turist? Nu l-am mai văzut până acum. 

Elise își luă geanta și o strânse la piept, simțind cum 
diamantul îi intra în piele. Putea să amaneteze inelul la New 
York. Ar fi putut să-și plătească astfel câteva luni de chirie 
pentru garsoniera din Brooklyn. Poate că într-adevăr avea șansa 
să facă un lucru nou. Îi plăcea cuvântul acela, „iată”. 

— Eu mă îmbarc. O mai așteptă o secundă pe Raina, oprindu- 
se de teamă să nu o piardă, însă aceasta își duse la buze 
paharul gol și lăsă un cub de gheaţă să-i alunece pe limbă. Ne 
vedem la bord, îi spuse atunci punând al doilea bilet de feribot 
pe masă. Sper să ajungi. _ 

— Trebuie să-ţi dai cu loţiune pe obraji. Incepi să semeni cu o 
femeie fără adăpost, îi zise Raina în timp ce ronțăia cubul de 
gheaţă. Vrei să auzi o chestie interesantă? Știi ce am...? 

Un val de presiune, un bubuit fără zgomot. Zgomotul veni 
după aceea, prea târziu ca Elise să-l mai audă. Explozia traversă 
curtea exterioară a Tavernei lui Nikos, arzând chiparosul, 
împrăștiind șrapnele din metal și oase. O minge uriașă de praf 
pătrunse prin copertina arsă, scuturând-o în ascensiunea ei, iar 
pe caldarâm începu să ningă cu cioburi. 


1 Vechiul Testament, Isaia, 43:19. 
VP -15 


1. 


Când eu și Charlie eram mici, jucam un joc, „Distrugătorii”. L- 
am inventat noi. Jocul pornea mereu de la aceeaşi premisă 
înspăimântătoare și închipuită: câţiva pistolari cu cagule negre 
(numărul lor varia) dau buzna în cameră și încep să tragă. Ce 
faci? 

Pentru „Distrugătorii” nu era nevoie de echipament. l-am 
construit universul din cuvinte. Exista în totalitate numai în 
imaginaţiile noastre suprapuse și îl jucam mai ales noaptea, la 
telefon, când eram siguri că părinţii noștri nu trăgeau cu 
urechea.  „Distrugătorii” funcţiona cu benzina inteligenței 
noastre și în locurile pe care le știam ca pe propriul buzunar. Il 
plasam în Central Park (locul nostru preferat era grădina 
zoologică), pe culoarele supermarketului D'Agostino din zona 
rezidențială, în clădirile noastre de locuinţe ca niște furnicare și 
în seducător de vulnerabilele săli din Muzeul American de Istorie 
Naturală, MoMA și Met. De asemenea, îl mai plasam - în mod 
obsesiv, cu un respect pentru anatomia clădirii victoriene 
îmbâcsite, din cărămidă albastră, de pe East 84" Street pe care 
constructorii ei l-ar fi apreciat - în Școala de băieţi Buckland. Nu 
toate locurile erau potrivite. Deseori Charlie voia să situăm jocul 
în metrou, deși priceperea care să-i asigure o misiune de succes 
îi era sabotată de necunoașterea sistemului (familia lui avea 
permanent la dispoziţie o limuzină și, dintr-un motiv sau altul, el 
se încăpăţâna să creadă că vagoanele de metrou au o trapă 
ușor accesibilă pe tavan). Dorinţa mea arzătoare era să-l plasez 
în nava placată cu marmură a bisericii Sfântul Patrick - 
confesionalele erau ascunzători tentante, iar preotul care ridica 
talerul de aur deasupra altarului era prima victimă perfectă -, 
dar părinţii lui Charlie renunţaseră la religie cu mult timp înainte 
să plece din Cipru. Eu cunoșteam dedesubturile bisericilor, însă 
Charlie habar n-avea de amănuntele liturgice. 

Acum, când mă gândesc, presupun că orice copil nefericit 
joacă un joc asemănător ca să se smulgă din încleiala 
prezentului: își părăsește prietenii și pe cei dragi fără o șoaptă 
de remușcare; se folosește de oamenii din jur, care nu bănuiesc 


VP - 16 


nimic, pe post de actori; respectă doar teoretic legile gravitaţiei 
sau planurile arhitectonice (cele din urmă erau mult mai 
respectate decât primele - uneori puteai să levitezi printre 
grinzile înalte, dar era complet interzis să sari printr-o fereastră 
inexistentă). Scopul era să găsești o cale de ieșire. 

lată un exemplu în care Charlie pune în aplicare un scenariu 
în care eu joc rolul principal: 

— Ești în cantina de la Buckland când intră șase pistolari. 

— Mă las sub masă. 

— Simon McMarnely se târăște dedesubt cu tine. 

— Să te fut! Stai așa. Niciodată n-am mâncat de prânz cu 
Simon McMarnely. 

— Tu și Simon trebuia să faceți un rezumat despre Uganda. 
Lucraţi la el împreună. 

— Bine, mă caţăr în spatele lui Simon, ca să fie el în calea 
gloanțelor. 

— Pistolarii trag rafale sub masă. Simon ia un glonț în 
abdomen. Ești expus. 

— Îi înșfac lui Simon ochelarii de la ochi și fug de-a bușilea 
spre șirul de ferestre. 

— Ferestrele alea nu se deschid. 

— Ultima se deschide oarecum, dacă dai de mâner. 

— Un pistolar stă la fereastra aia. 

— Bine, atunci țâșnesc pe ușă spre cămară. Traversez cămara 
spre holul principal. 

— Alţi doi pistolari o iau prin cămară după tine. 

— Alerg pe hol. 

— Au legat cu lanţuri ușile din față. 

— Urc scările laterale la etajul doi. 

— Treci pe lângă domnișoara Sheedy. Coboară cu un teanc de 
teste la latină, nu știe că se întâmplă ceva. 

— Îi smulg hârtiile din mână și le las să se împrăștie pe trepte. 
Așa câștig timp, pentru c-o să alunece pe ele când urcă. Ajung 
pe holul de la etajul al doilea. 

— Răsună focuri de armă. Domnișoara Sheedy ţipă. Zgomot 
de bocanci care alunecă pe hârtie. 

— Prima clasă pe dreapta, laboratorul de chimie. 

— Ușa aia e încuiată în timpul mesei de prânz. 

— Având timp la dispoziţie, smulg un braţ de la ochelarii lui 
Simon. Cu el desfac încuietoarea. Intru, închid ușa și o încui. 


VP - 17 


Trec prin laborator și intru în biroul doctorului Chandler. 

— Auzi cum patul unei mitraliere sparge geamul de la ușa 
laboratorului. Au intrat. 

— Rahat, bine. Biroul doctorului Chandler nu are fereastră. 

— Nt. N-ai pe unde să scapi. 

— Ba am. Închid ușa și împing biroul în ea. 

— Izbesc în ușă. 

— Sar pe birou și ajung la vechiul canal de ventilație. 
Comunică cu biblioteca. Trag de cadrul metalic. 

— Lovesc cu umerii în ușă, care se crapă puţin. Strecoară 
țeava unui pistol. 

— Intru prin gura de ventilaţie și mă târăsc. 

— Simţi cum focurile de armă lovesc peretele din jurul tău. Un 
glonţ îţi străpunge piciorul. Durere extremă. 

— Sar în bibliotecă și alerg șchiopătând spre ferestre. 

— li auzi fugind iar pe hol, spre bibliotecă. Vin după tine. 

— Deschid fereastra din mijloc, cea de lângă stejar, crengile 
lui sunt aproape. Trec peste suportul ca un xilofon și pun 
picioarele pe poliţa caloriferului. 

— Unul dintre pistolari o ia pe urma sângelui și te vede printre 
teancuri. Țintește. Nu reușești să sari la timp. 

— Mă folosesc iar de ochelarii lui Simon. E soare afară. Tin 
lentilele, prind o rază de lumină în ele și i-o vâr direct în ochi. 

— Pistolarul strânge din ochi, se dă înapoi și trage un foc de 
armă în tavan. 

— Imi trec picioarele peste pervazul ferestrei. Văd creanga. 
Sar. 

O tineam așa la nesfârșit. Pe rând. Improvizam arme, scuturi 
și capcane elaborate folosind tablourile Vechilor Maeștri ori 
vasele cu salată de crab. Uneori atârnam colaci de salvare, 
precum cheile, în mâinile muribunzilor sau morților (oamenii de 
serviciu erau niște mesia cu speranţă de viaţă foarte mică). 
Uneori, poate o dată din șase, nu reușeam. Muream cuprinși de 
panică, îndureraţi din cauza alegerilor greșite, pe banchize 
plutitoare cu pinguini, pe patul părinţilor noștri sau pe genţile 
abandonate la garderobă. Eu mă descurcam întotdeauna mai 
bine decât Charlie, fie pentru că mă dovedeam un strateg mai 
bun, fie pentru că Charlie nu părea în stare să se bucure atunci 
când eram ucis. Dar Charlie avea tendinţa să ia decizii proaste, 
de parcă ar fi fost atras de cele mai mari fundături și tot se 


VP-18 


aștepta să scape fără nicio zgârietură. 

Nu știu ce spunea „Distrugătorii” despre noi. Nu i-am pomenit 
niciodată despre joc vreunui coleg de cameră sau vreunui 
psiholog, poate jenat de premisa lui macabră, deși asemenea 
tragedii se petreceau aproape săptămânal în viaţa reală și știrile 
se concentrau glonţ cu glonţ pe asemenea detalii bolnăvicioase. 
Deseori aveam impresia că întreaga lume juca pe ascuns același 
joc. In apărarea noastră, aș spune că obsesia faţă de 
„Distrugătorii” nu părea un simptom al psihozei. Noi nu eram 
niciodată ucigașii, niciodată pistolarii cu cagule negre cu 
simpatii politice sau personale necunoscute, care se desfătau cu 
roadele masacrului - și, la drept vorbind, jocul ne făcea să fim 
mai drăguţi cu cei care, fără voie, ne furnizau personajele 
secundare, oameni precum Simon McMarnely și bineveniţii lui 
ochelari; bietul Simon, prin ce trecea în fanteziile noastre ca noi 
să scăpăm teferi! 

Nu pomeneam prea des de „Distrugătorii” nici în discuţii când 
nu i-am mai acordat din timpul nostru liber. Ca majoritatea 
jocurilor din copilărie, până în clasa a opta își pierduse din 
magie. Cred că s-a terminat când Charlie a început să insiste să 
salveze fete care-i plăceau sau când tot plasa acţiunea în locuri 
mai complicate, precum vestiarele și piscinele. („lan, mătura 
ține ușa blocată. Acum spui că e abur, dar merg spre dușuri. Fii 
mai exact. Ce vezi?”) 

Acum, după aproape douăzeci de ani, îmi dau seama că 
„Distrugătorii” ne învăţa ceva în tot acest timp. Nu era doar 
senzaţia tare a urmăririi. Ne ascuţeam instinctele și aruncam 
peste bord atașamentele. Ne perfecţionam strategiile de 
supraviețuire. 


Am un singur plan. 

Acropola este aurie în soarele după-amiezii, dar nu-mi pot lua 
ochii de la câini. Barul de pe acoperișul Hotelului Grande Palace 
este o oază de vaporizatoare și umbrele înclinate care răsar din 
peticele calde și negre de umbră. Muzica se revarsă din boxe 
ascunse, un tremolo lent de clape ca gheaţa care cade ușor într- 
un pahar. |n ultima jumătate de oră am stat sprijinit de 
balustradă, m-am uitat spre Piaţa Syntagma și la câinii sălbatici 
care patrulează prin ea. Umblă în haite, răi, cu capetele ca niște 
săgeți de culoarea lamelor ruginite, se năpustesc, mârâie și le 


VP-19 


dau târcoale turiștilor pe care ghidurile de călătorie i-au adus 
imprudent spre acest pericol. Broșurile și steagurile arse de la o 
manifestaţie politică dispersată acoperă dalele ca frunzele în 
Noua Anglie. Știu că ar trebui să-mi petrec cele câteva ore libere 
urcând în jurul Partenonului sau măcar ridicând privirea spre el. 
Dar în căldura mocirloasă de început de august toată Atena 
arată ca o ruină, scufundată, fără margini, ștearsă și albă ca 
saliva. Câinii sunt jigăriţi și frenetici. 

N-ar trebui să fiu aici. În Grecia. La Grande Palace. În vacanţă. 
Port aceleași haine de douăzeci și opt de ore, mai puţin o 
pereche de chiloţi rătăciţi. Miros a vin roșu vărsat, a colonie din 
duty-free (cedru texan și vetiver haitian), sex la minut, săpun cu 
tuberoze și sudoare de om. Sunt la Grande Palace la invitaţia 
unei femei lângă care am stat în avionul de la New York. Amy, 
Ann, Annabel? Niciunul din noi nu a putut să doarmă în grădinița 
pentru adulţi de deasupra norilor, plină cu răsuflări greoaie și 
pături pufoase. In timp ce urmăream traiectoria avionului nostru 
pe ecranul micuţ, mi-a dat cu cotul. Eu mă afundasem în transa 
tristă, fără adăpost, a călătoriei pe cer. Eram la jumătatea 
distanței deasupra Atlanticului. 

— Ce s-a întâmplat? Și-a scos căștile din urechi. Scuzaţi-mă 
că-mi bag nasul, dar păreţi supărat. 

— Tocmai a murit tatăl meu, i-am spus. 

— Ah, a șoptit ea. Mergeţi la înmormântarea lui? 

— Nu, mă duc cât mai departe de ea. 

Habar n-am ce a văzut la mine. Poate considera că oricine 
călătorește la clasa business străbate lumea cu un permis 
special. Sau poate a depistat, pe bună dreptate, o pradă ușoară. 
Avea cu zece ani mai mult decât mine, aproape patruzeci. Avea 
graţia scheletică a unei dansatoare, era căsătorită, din câte 
sugera degetul ei, și mergea la Atena la o conferinţă pe tema 
telecomunicațiilor. 

— Dumnezeu știe de ce se ţine în Grecia, cu toată agitația de 
acolo. 

Vorbea limba acronimelor - ATSZ, CLO, conexiune prin satelit 
prin PBX lucru care semăna prea tare cu orașul din care 
plecaserăm. Menţionarea morții nu i-a reprimat nevoia de a 
vorbi decât câteva minute. 

— Zboară cu Korean, zboară cu Air India, dacă ai vreodată 
ocazia, zboară cu Singapore, mi-a spus, de parcă mi-ar fi șoptit 


VP - 20 


secretele branșei. Niciodată nu ai sentimentul că-ţi servesc 
masa sub ameninţarea armei. De fapt, nu, chiar ai sentimentul 
ăsta, de aia au servicii așa de bune. 

A râs de propria glumă și m-a mai înghiontit odată cu cotul în 
umăr. Singurul insomniac în afară de noi din cabină, cu două 
rânduri mai în faţă, încerca de douăzeci de minute să-și smulgă 
un fir de păr rebel din nas; eram din ce în ce mai nerăbdător să 
văd smulgerea decisivă, victorioasă. Ann sau Amy părea să mă 
aprecieze mai mult când n-o întrerupeam. Mi-a zis că de obicei 
călătorea beaucoup trop trop în interes de serviciu și mi-a expus 
teoria ei că sistemele multimedia de la bord înlocuiseră nevoia 
de pungi pentru vomă: 

— N-ai observat că oamenilor nu li se mai face rău, pentru că 
emoţiile le-au fost domolite de bogata ofertă de filme? Și de 
spaţiul mai mare dintre scaune? Făcând un semn spre perdelele 
prinse cu arici, a adăugat: încerc să nu-mi imaginez favela de 
acolo. 

Când avionul a ajuns deasupra coastei Croaţiei, însoţitoarele 
de zbor distribuiau tăvi schizofrenice de șampanie și cafea, zorii 
mugeau pe ferestre și nu m-a lăsat inima să-i spun că eu 
primisem un upgrade de la clasa economic la business. La clasa 
business erau singurele locuri disponibile. 

— Ai hotel? m-a întrebat în timp ce așteptam la rând la 
controlul pașapoartelor. 

— Nu, dar am un vapor la miezul nopţii. Presupun că o să 
vizitez Acropola ca să-mi omor timpul. 

Din hotelul ei se vedea Acropola, mi-a spus. Avea și o 
canapea, în caz că trebuia să dorm. 

— Măcar atâta lucru pot să fac și eu după pierderea pe care ai 
suferit-o. Camera 411. 

A descuiat ușa, i-a dat bacșiș băiatului care-i cărase bagajele 
și, în întunericul după-amiezii, accentuat și de perdelele trase, 
cu aerul condiționat dat la maximum, și-a ridicat fusta plisată și 
s-a întins pe pat. În momentul acela m-am simţit bine dintr-un 
motiv, dar după aceea nu mai era mare lucru. Degetele ei îmi 
frământau șoldurile, dar se uita la ușă, de parcă ar fi așteptat să 
intre cineva mai atent. Încă eram doi americani care urmau 
procedura standard de la sosire. După ce am terminat, m-am 
dat jos de pe ea și mi-am căutat hainele pe jos. 

— Nici nu te-am întrebat de ce a murit tatăl tău, a spus ea 


VP -21 


afundându-și mâinile sub perne. 

Părea mai puţin o întrebare, mai degrabă se lăuda cu 
impulsivitatea ei. Mi-am tras pantalonii pe mine și m-am dus la 
baie să mă spăl pe faţă. Când m-am întors, dormea adânc, iar 
părul blond îi curgea dintr-un cocon de pături. 

Stau sprijinit pe balustradă și-mi las toată greutatea pe ea. Ca 
mai totul din acest hotel veștejit - o vilă în stil Beaux Arts plină 
de hârtii de muște și camere îmbrăcate până la refuz cu catifea, 
botezate cu numele unor regi alungați de pe tron -, balustrada 
este veche și ar avea nevoie ca de aer de o mână de vopsea. 
Praful de ciment curge pe lângă nituri. Chiar dacă ar ceda 
balustrada, aș cădea de la trei metri într-o curte interioară, unde 
un bărbat cu un keffieh? roșu își taie unghiile. Taxiurile țâșnesc 
în jurul pieţei ca niște zaruri și câinii se bat lângă fântână. Mă 
întreb câţi dintre ei au fost daţi afară din case și câţi s-au născut 
în spatele tomberoanelor din Plaka. Unele femele au mamele 
care le atârnă ca sacoșele moi din plasă pe care le cară 
bătrânele la piaţă. În spatele meu, turiștii plutesc în derivă prin 
piscină,  scufundaţi până la sfârcuri, și trasează cercuri 
exagerate cu braţele - germani, italieni, ruși și câțiva americani 
deșiraţi cu dinţi fosforescenţi. Din când în când, după o atingere 
a ceasului de la mână sau o fluturare a hărții, cuplurile se adună 
să-și strângă lucrurile. Terasa de pe acoperișul hotelului Grande 
Palace este o sală de așteptare înainte ca oamenii să ia barca 
spre insule. Mă gândesc la Charlie în casa lui din Patmos, cu un 
dormitor în plus și o ușă încuiată. 

— Mă piş pe America, zbiară un băieţel ţâșnind de pe un 
șezlong. Nu mă întorc mai devreme nici de-al dracu'! Ai promis 
că putem să mai rămânem! 

Arată ca un cuier de oase, se află la graniţa cu adolescenţa, 
când corpul începe să se împlinească. Mama lui ridică obosită 
privirea spre el în timp ce-și răsucește brăţările. 

— Te rog să nu alergi pe lângă piscină, spune ea. 

— Domnule Bledsoe. 

Chelnerul mă bate pe umăr. Este tânăr, frumos, dar cam 
plinuţ și are cârlionţii fixaţi cu spumă. Chelnerii nu te bat 
niciodată pe umăr în New York; probabil există o regulă 
privitoare la contactul fizic. Îmi amintesc că acum patru zile, în 


2 Acoperământ pentru cap purtat de bărbaţii arabi, sub forma unei bucăţi de pânză 
fixate adesea cu un inel. 


VP - 22 


dormitorul tatei, mama mea vitregă a spus: „Muribunzilor nu le 
place să-i atingi”. 

Chelnerul îmi înapoiază cârdul de credit. 

— Nu merge. Poate aţi uitat să sunaţi la bancă? Este așa de 
dornic să ignore posibilităţile cele mai rele, încât mai că-mi vine 
să-l sărut. Să o pun în contul camerei? 

Oaspeţii hotelului sunt singurii care au voie să urce aici. 

— Nu. Las paharul jos și bag mâna în buzunar. Scot celălalt 
card de credit din portofel, cel legat de istoricul financiar 
personal al unui tânăr de douăzeci și nouă de ani a cărui carieră 
după terminarea facultăţii constă în activităţi caritabile 
sporadice, dar aducătoare de mari satisfacţii. Încercaţi-l pe ăsta, 
îl îndemn. 

li pun bucata de plastic în mână și zâmbesc să-mi ascund 
panica. Cardul familiei, ultima legătură cu depozitul de urgență 
al familiei Bledsoe, a fost dezactivat. 

Chelnerul se uită bănuitor la noul card. Nu-mi mai vine să-l 
sărut. Mă întreb dacă se iau după el câinii noaptea, când pleacă 
de la hotel. Mă întreb dacă locuiește cu părinţii. Dedesubt, doi 
polițiști intră în piaţă, cărând tunuri cu apă de mare putere. 
Probabil câinii știu că li s-a încheiat escapada, pentru că se 
împrăștie pe betonul decolorat. 

— În ce cameră staţi? mă întreabă. 

— În camera 411, spun. Cu iubita mea. Ea doarme încă. Mi-o 
imaginez pe Amy sau Annabel trezindu-se și având de-a face cu 
o notă de plată consistentă, urlându-i acronime recepţionerului, 
cerând servicii ca în Singapore. Probabil că lenjeria mea intimă 
încă este mototol pe undeva printre cearșafurile ei. Mai vreau 
unul, adaug înainte de a-mi lua valiza și de a-l urma la bar. 

Este răcoare la umbra alcoolului și a copertinelor. Pentru o 
clipă, încă simt în ochi pata lăsată de soare, cerculeţe mov care 
se evaporă încet. Foarte puţini oaspeţi stau la tejghea. Chelnerul 
trece cardul și aparatul scoate frumosul sunet atonal al hârtiei 
ce se derulează. 

„De-aș ajunge mai repede în Patmos”, mă gândesc. 

Pe partea cealaltă a barului, un bărbat slăbânog, care se 
bâtțâie întruna, îi face avansuri unei rusoaice mai în vârstă. Mi se 
pare cunoscut, așa cum ţi se pare orice tânăr cu ochi de 
consumator de amfetamină aflat aproape de un bar. 

— Sunt un justiţiar rătăcitor, îl aud spunând, fără urmă de 


VP - 23 


sarcasm. 

Rusoaica râde, sânii ei arși de soare și cerceii-candelabru se 
clatină ca în urma unui mic cutremur. 

— Lasă-mă să fac poză, spune ea ridicând telefonul. Primul 
justițiar în vacanţă. 

Bărbatul întinde mâna ca să blocheze obiectivul. 

E atât de asudat, încât îi disting broderia părului de pe piept 
pe sub cămașă. De la colţul gurii îi pleacă o cicatrice și are capul 
ras, ca să ascundă cele două insulițe de păr care-i mai rămân. 
Seamănă cu un gigolo în ultimul an de activitate, flirtează cu o 
disperare nedumerită. Degetul arătător e doar un ciot, precum 
capătul tacului de biliard în timp ce se pregătește de o lovitură. 
Ar putea să aibă vârsta mea, are accentul ca al meu, dar faţa îi 
e atât de burdușită, încât nici nu-mi pot imagina cum de l-a lăsat 
paznicul de pe hol să urce fără să-i ceară mai întâi să-i arate 
cheia de la cameră. Se prinde că mă uit la el, așa că mă întorc 
spre peisajul Acropolei. Când mă uit iar, încă mă privește cu o 
grimasă. Işi smulge portofelul de pe tejghea și pleacă furios spre 
lift. Rusoaica este prea ocupată cu aurora boreală de pe 
telefonul ei. 

Chelnerul îmi toarnă al doilea pahar. Ginul mă va ajuta să trec 
peste panică. Deja a zugrăvit florile din ghivece într-o nuanţă 
mai delicată de roz. Dar de acum înainte trebuie să am grijă cu 
cheltuielile. Nu mai am decât ce este în cont și micul teanc de 
bani ascuns în valiză, pe care am reușit să-l sustrag înainte să 
sece rezerva. Odată, la scurt timp după terminarea facultăţii, o 
iarnă întreagă am ajutat mame singure din Bronx să-și deschidă 
un cont bancar. „Cinci dolari. Haideţi să începem viitoarea 
voastră solvabilitate financiară cu cinci dolari. Sigur vă puteți 
lipsi de suma asta”. 

Rusoaica lovește ușor cu palma în tejghea, de parcă ar căuta 
puncte slabe în lemn. Dintr-odată, sare de pe scaun și 
îngenunchează pe podea. În timp ce eu semnez pe chitanţă, ea 
începe să se tânguie că-i lipsesc bani, că i s-a furat portofelul. 

— Justiţiar nenorocit. Aveam biletul de vapor. Chelner, 
repede, sună jos! Nu-l lăsa să plece din hotel! 

Mă duc cu paharul la balustradă, încercând să nu mă implic. E 
noua mea tactică, mă distanțez de problemele altora. E o 
senzaţie surprinzător de eliberatoare, ţin grija la graniţele fiinţei 
mele. 


VP - 24 


„Cum faci să-ţi fie milă de un puști de bani gata?” Asta era 
gluma preferată a tatei când eram mic. Eu eram în plină misiune 
într-un joc video sau, la masa din sufragerie, conjugam verbe în 
franceză în unul dintre weekendurile în care stăteam cu el. 
Punea întrebarea ca pe o provocare și, fără să stea pe gânduri, 
servea poanta deloc amuzantă: „Nu poţi”. 

Dar eu am un răspuns mai bun. 

ÎI sărăcești. Am rupt-o cu banii. E ca atunci când te desparți 
de o iubită. Doar că, în cazul banilor, nu tu pleci, tu rămâi aici, 
pe când banii se duc în altă parte, își găsesc o casă nouă, uită. E 
vina mea - nu că ar conta; nu poți să te împaci cu banii așa cum 
poți să te împaci în dragoste, nu poţi să-i suni în miez de noapte 
și să-i implori să-ţi mai dea o șansă. Încerc să mi-l imaginez pe 
Charlie pe iahtul lui în Patmos, o barcă de douăzeci de metri din 
stejar negru, care tulbură valurile, încerc să-mi imaginez 
mâncarea gratis, soarele și orele de somn care mă așteaptă. 
Dar transpir, câinii au dispărut și Acropola este atât de 
încețoșată, încât nu m-ar deranja s-o dărâme cineva. Nu pot să 
mă gândesc decât la telefonul pe care i l-am dat lui Charlie 
acum patru zile, prima oară după mulţi ani când vorbeam cu el. 

— Trebuie să-ţi cer o favoare. E urgent. 

— Bună, lan. Sunt bine. Nu pot să mă plâng. Ziua mea de 
naștere a fost acum o lună. 

— Vorbesc serios. Și e mai degrabă o propunere decât o 
favoare. 

— Ce-ar fi să ceri frumos? Ce-ar fi să-ți îndulcești puţin 
văicareala aia newyorkeză? l-a căzut telefonul de la ureche și, 
după un scurt moment de agitaţie, a revenit: Cum e viaţa de 
voluntar? Câţi copii înfometați ai salvat azi din lagărele de 
concentrare? 

— Sunt la mare strâmtoare. Am nevoie de ajutorul tău. Mereu 
mi-ai spus că pot să apelez. Uite, apelez acum. 

— Strâmtoare? A făcut o pauză. Auzeam interferenţe în 
distanţa dintre vocile noastre. Sunt în Grecia, mi-a spus peste 
câteva momente. Pe o insulă. Am o idee. Ce-ar fi să vii și tu? 


Orice moarte subită este o crimă. Incidentele din jurul ultimei 
răsuflări sunt analizate exhaustiv pentru a găsi un vinovat. Câtă 
morfină a pus asistenta din tura de noapte în perfuzie? Încă era 
alb omulețul de pe semafor înainte să vireze taxiul după colț? 


VP -25 


Cine a sunat ultimul la telefonul găsit aproape de fereastra 
deschisă? Chiar și în cazul unei morţi aparent naturale există 
posibilitatea unui deget acuzator. Tata a murit în pat, în casa lui 
din West Village. Edward Bledsoe, primul vicepreședinte al 
Kitterin Inc., producător internaţional de hrană pentru bebeluşi, 
căsătorit de două ori, în vârstă de șaizeci și șapte de ani. Eu 
sunt „de asemenea”, dacă-i citești necrologul. „De asemenea, 
avea un fiu dintr-o căsătorie anterioară”. Lily, mama mea 
vitregă, era jos în bucătărie, îi ţinea predici asistentei în spaniola 
ei melodramatică. Stăteam lângă patul lui pe un scaun 
balansoar Amish din cele pe care Lily le colecţiona scotocind 
prin magazinele de antichităţi, sub gravurile moderniste pe care 
le obținuse noaptea, după ciondăneli demne de o partidă de 
pocher, la o licitaţie de artă online. Nu-l mai văzusem pe tata de 
la cele două hemoragii cerebrale care-i împietriseră fața cu șase 
zile mai devreme. „Se stinge, mă avertizase Lily. Cel puţin, așa 
dă impresia. Doctorii spun că sunt șanse să răzbată. Incearcă să 
nu-l superi, da?” Ochii încă îi erau zglobii, ușor mijiţi, dar, când 
m-am uitat în jos, am avut senzația că încolțisem un animal 
rănit, o fiinţă care nu avea de ales și trebuia să se înduplece. 
Gura lui cenușie era căscată și avea părul alb dat pe spate, cum 
el nu și-l pieptănase niciodată. Probabil așa îi plăcuse asistentei. 

— Bună, tată. Cum te simţi? Mă gândeam să-ţi ţin un pic de 
urât. 

Era doar o fotografie cu mine printre multele înrămate 
deasupra patului - poze în care mai tânăra și mai fericita familie 
Bledsoe sărbătorea zile de naștere și absolviri, ca modelul 
repetat al unui tapet. In fotografie sunt bebeluș, în Central Park, 
fac tumbe în poala lui ca un labrador, în timp ce el stă cu 
privirea aţintită asupra unei mari preocupări aflate dincolo de 
copacii roșii, tomnatici și de iazul cu bărcuțe miniaturale. Era 
același iaz la care mă duceam eu cu Charlie după ore în vremea 
liceului, drogaţi de nu mai eram în stare să ne legăm șireturile 
sau varză de la pilulele ciudate ale mamei lui Charlie. Ne dedam 
la marea distracţie postadolescentină, aceea de a încerca să ne 
ștergem de pe faţa pământului inocenţa cât mai brutal posibil, 
să pârjolim până și ultimul ungher din minţile noastre care ar fi 
putut-o ascunde. Stăteam pe băncile de lângă Kerbs Boathouse 
și, cu fălcile căzute, cu ochii sticloși precum carnea de stridie, 
priveam armata de pânze albe învolburate, în timp ce capul îmi 


VP - 26 


huruia de la dezvăluirile ca focul lichid, pe care nu eram sigur 
dacă doar mi le imaginasem eu sau chiar le rostisem cu glas 
tare. 

— Ti-am spus cumva adineauri despre teroriștii care au pus 
piranha în iaz ca să devoreze copii? îl întrebam îngrijorat și 
fiecare clipă uitată trăda stabilitatea clipei prezente. 

Charlie se uita într-acolo, de parcă ar fi încercat să stabilească 
cum să salveze un om de la înec fără să se ude. O partidă de 
„Distrugătorii” ar fi dat creierului meu un centru de interes, dar 
Charlie și cu mine depășiserăm vârsta aia. Charlie își trăia din 
plin anii de golănie, avea o faţetă de platină pe caninul stâng, 
Cipru via Compton, și devenise brusc expert în metrouri. Dar 
Charlie aducea mereu cu el punguța de catifea cu piesele de 
șah și jucam pe mesele de piatră lângă oamenii fără adăpost 
care dormeau la lăsarea nopții. 

Stăteam, în timp ce tata zăcea în patul lui, în tăcerea 
minutelor și a păsărilor din mestecenii din curte. Casa mi se 
părea la fel de agreabilă ca ţeava unei puști înfipte în gură - nu 
aveai altă soluție decât să treci la subiect. 

— N-am reușit să dau de mama, am spus ca să umplu 
tăcerea. Călătorește prin Bangladesh. Ţi-a spus că are de gând 
să deschidă un orfelinat în Delhi? 

Era o întrebare inutilă. Nu-și vorbeau niciodată. Mama trăia în 
India de șapte ani și supraviețuia ca un maharajah New Age din 
rămășițele neîndestulătoare cu care se alesese după divort. 
Luam legătura o dată pe lună pe Skype și chipul ei cu trăsături 
tipice pentru Vestul Mijlociu, jilav în plin muson galben, îmi dilua 
amintirile despre garsoniera ei din zona rezidenţială cu 
interferențele uscate iască, lucru care mă teroriza ori de câte ori 
puneam mâna pe vreo clanță. 

— Sunt convins că-ţi transmite toate cele bune, am adăugat 
peste câteva clipe. 

Ochii căprui i-au ţâșnit spre tâmple. Încă își controla respiraţia 
și aerul îi ieșea convulsiv pe nas, de parcă ar fi încercat să și-o 
alunge din minte. 

— Lily spune că o să te faci bine, l-am asigurat. Medicii se 
așteaptă să te refaci complet. 

După încă o perioadă de liniște, i-am spus adevărul despre 
situaţia mea: fusesem concediat din postul de director de 
operaţiuni al unei organizaţii nonprofit care se lăuda că acceptă 


VP - 27 


pe oricine, indiferent cât ar fi fost de nebun ori de împănat cu 
droguri sau cât de tare ar fi duhnit a urină; eram în urmă cu 
plata chiriei apartamentului din clădirea fără lift din Harlem; mai 
aveam puţini prieteni în oraș pe care să contez. Imi închipui că i- 
am spus toate astea întrucât eram sigur că nu putea să 
răspundă. 

— Stau periculos de prost cu fondurile, i-am zis. 

Nu se știe niciodată cine o să te ajute, dar deseori poţi să 
anticipezi cine n-o s-o facă. Mâna bună a tatei s-a împrăștiat pe 
saltea. Ochii i s-au închis. Mă ura. Mă urâse dintotdeauna. Dar 
m-a urât în special când, la insistența lui, am acceptat un post 
de nivel inferior la sucursala din Ciudad de Panama a firmei 
Kitterin Baby Food Inc., însă am renunţat rapid la el ca să dau o 
mână de ajutor în cartierele dominate de găști din zona 
periculoasă a orașului. „O să afli că egalitatea este apanajul 
tinerilor, îmi spusese la următoarea mea vizită, cu ultima urmă 
de reţinere înainte să i se încreţească buzele. lar când afacerea 
tatălui tău depinde de stabilitatea actualei administrații 
panameze, faptul că te duci și pui în pericol stabilitatea aceea, 
indiferent cât de coruptă ar fi ea, nu e un motiv de 
recunoștință”. Considera eforturile mele din Panama o vacanţă 
prelungită, zile fără rost, și dacă privim pragmatic, se poate să fi 
avut dreptate. Probabil știa că într-o bună zi o să naufragiez pe 
malurile patului lui și o să-i cer ceva de pomană. 

Am stat în tovărășia urii lui o oră, legănându-mă înainte și 
înapoi, încercând să alcătuiesc următoarea propoziţie: „Un mic 
împrumut, un avans și atât, promit, doar câţiva bănuţi, o sumă 
cu cinci cifre, cam cât costă porcăria aia de gravură modernistă 
de culoarea buretelui, și vă las în pace definitiv pe tine și pe 
Lily”. Eu stăteam, el ura și eram sigur că amândoi 
pătrunseserăm în teribilul univers al minţii celuilalt. 

Doctorii se înșelau. Era pe moarte. Nu știu când a început de 
fapt să moară, dar a murit, în timp ce eu eram țintuit pe scaun 
privindu-i mâna acum inertă. S-a dus chiar lângă mine, trupul 
acesta slăbuţ de care depinsesem și de care mă temusem. 

— Tată, tată! Te rog, tată! 

Părea liniștit, de parcă în sfârșit fusese eliberat. 

— Ce-ai făcut? a ţipat Lily când a intrat în dormitor. 

Acelea au fost singurele cuvinte pe care mi le-a adresat în 
după-amiaza cu doctori și telefoane. M-am retras în seră, 


VP - 28 


încercând să nu încurc, ciupindu-mă ca să nu-mi dea lacrimile. 
Moartea și banii nu fac casă bună. Moartea sperie banii, banii 
reduc importanţa morţii. Doctorii lasă locul avocaților, ca niște 
fotbaliști obosiţi trimiși pe banca de rezerve de niște arbitri 
excesiv de autoritari. Cei doi fraţi vitregi ai mei au dat buzna 
imediat ce au auzit. 

Lex, cea mai mică, stătea în ușa serei și tremura. 

— lan, ce-ai făcut? a spus ea plângând, apoi s-a repezit din 
nou în bucătărie. O auzeam vorbind cu Lily: De ce l-ai lăsat să 
urce? Singur! 

Fratele meu vitreg, Ross, se tot uita neliniștit la mine prin 
fereastra de la bucătărie, de parcă aș fi fost un bolnav psihic 
care ajunsese din greșeală în curtea lor. El, cel puţin, avusese 
amabilitatea să vorbească mai încet. 

— Nu e corect că lan a fost ultimul care a stat cu tata. Îţi 
imaginezi despre ce i-a vorbit? Mamă, ar fi trebuit să stai acolo 
cu ei. Sau măcar asistenta. Ce spun doctorii, care anume e 
cauza morții? 

Eu eram răspunsul. Fiecare moarte are nevoie de un vinovat. 

Lily a pus în sfârșit capăt jurământului tăcerii în seara aceea 
la nouă. Făcea focul în living într-o seară umedă de vară, toate 
ferestrele care dădeau spre Perry Street fiind închise. Lumina 
farurilor mașinilor ţâșnea brusc prin geamuri și apoi se retrăgea. 
Nu puteam scăpa de sentimentul că încerca să-și facă locuința 
cât mai neospitalieră posibil. 

— Apropo, mi-a spus ea prinzându-se de poliţă, săgetată de 
dureri de spate, cum i se întâmpla adesea, cu lacrimi în ochi. 
Avea copii din cauza cărora să-și facă griji. Nu ţi-a lăsat nimic. 
Ca să știi. Eu n-am avut nicio legătură. Așa a vrut el. 

Am ieșit pe ușa din faţă. Erau treizeci și două de grade în 
întuneric. Mi-era frig. 

* 

Toată Atena zumzăie de lumină: luminile verzi ale felinarelor 
îmblănite cu ceața de pe coastă; luminile fluorescente, metalice 
ale barurilor și ale chioșcurilor cu falafel; bărcile de pe mare 
care răspândesc un galben de uragan pe luciul sticlos al apei. 
Nu e o lumină newyorkeză, cu o strălucire exagerată, ci un 
curent uleios, pătrunzător, pământesc, ca lumina de atmosferă 
pentru infracțiunile mărunte. În noaptea ateniană, istoria moare 
și orașul se învolburează. Intotdeauna am fost de părere că 


VP - 29 


simţi viața mai intens pe întuneric. 

Gonim mâncând pământul, mătăniile se leagănă la retrovizor. 
Taxiul miroase ca o biserică la slujba de Crăciun. Șoferul are o 
fotografie cu Fecioara Maria prinsă cu scotch de parasolar, așa 
cum ieri, în drum spre JFK, șoferul avea o vedere din Jamaica. Un 
borcănel de sticlă este fixat pe bord, iar în el este aprins un 
bețișor aromat. Borcănelul de sticlă ar putea fi unul de mâncare 
pentru bebeluși de la Kitterin - atât de departe ajunge umbra 
unui conglomerat mondial. Cele patru pahare pe care le-am 
băut la hotel m-au cufundat într-un limbo alcoolic: mi-e sete de 
încă unul și totodată îl regret pe al patrulea. Cobor fereastra și 
las vântul să mă spele pe faţă. Șoferul își linge degetele și 
stinge capătul bețișorului. Fumul plutește. 

— Pe ce parte sunteţi? mă întreabă. 

— Parte? 

— Parte. Chei. Aveţi numărul feribotului? 

Caut printre foile imprimate să găsesc rezervarea. 

— Blue Star, îi spun. 

— Asta compania. Care chei? Pireul port mare, foarte 
aglomerat în perioada asta din an. 

Nu e trecut niciun chei pe foaia mea. 

— Pe ce insulă mergeţi? întreabă șoferul în sfârșit. 

Pata lui de chelie este ca o yarmulke: de transpiraţie. 

— Patmos. 

— Insula sfântă, spune el. Ridică piciorul de pe accelerație, 
liniștind biserica mobilă. Turiștii se luptă să treacă printre 
valurile de agenți publicitari stradali de pe trotuar și cu rotilele 
îndărătnice ale genţilor. Nu trebuie să faceți griji, nu cred, cu 
bomba. 

— Ce bombă? 

— N-aţi auzit la știri? mă ceartă, de parcă măcar la atâta lucru 
se așteaptă din partea unui vizitator, să fie la curent cu ultimele 
știri. 

— Am fost zăpăcit în ultima vreme, îi răspund. 

E adevărat. De regulă, sărăcia trece pe locul al doilea ultimele 
orori din lumea largă și, din Manhattan, o explozie undeva 
departe este confundată cu toate celelalte. 

— Luna trecută, pe insula Patmos. Bombă aruncat cafenea în 
aer. Omorât turiști acolo. Francezi și două americance. Nu a 


3 Tichie din țesătură sau fetru purtată de evrei în special în timpul rugăciunilor 
VP - 30 


revendicat nimeni, nici măcar islamiștii radicali, care revendică 
orice. Dar acum e greu în Grecia. Acum la noi e Marea criză 
economică. Așa că explodat o bombă. 

Exprimă cu ușurință această relaţie cauză-efect, vocea lui 
este ca o ploaie de clinchete, dar îmi dau seama că, pur și 
simplu, exersează limba engleză. 

— Nu se întâmplă des? Să explodeze bombe pe insule? 

— Nu, niciodată. Niciodată până acum. Dar niciodată n-am 
mai fost așa de săraci. Niciodată atât de disperaţi din cauza 
sancţiunilor, a... - ridică mâinile de pe volan să se strângă de 
gât - măsurilor de austeritate. Și acum, cu noul acord pe care-l 
încheiem, e și mai rău. Plătesc taxe mai mari ca să conduc taxiul 
ăsta decât câștig și toată ziua aștept să-mi pice vreun client. 
Lovește cu palma bordul de vinilin, vrând parcă să asigure 
mașina că n-o va părăsi, și continuă: N-ar fi trebuit să intrăm cu 
restul Europei. Nu e de lucru, oamenii furioși, furioși pe guvern, 
pe Occident. Acum e vremea bombelor. „Moarte străinilor”. 
„Moarte Europei”. Așa scrie pe fiecare zid. Lasă capul între 
umeri, de parcă l-a lovit la propriu un gând. Problema e că avem 
doar turism. Poate nu pentru mult timp. Dacă vrei să cumperi o 
insulă, în curând ţi-o vinde guvernul. Îţi vinde chiar și oamenii de 
pe ea. Vinde tot ce poate. Chiar și poliţia din Grecia e de 
vânzare. Așa că explodează bomba pe insulă, omoară străinii și 
așa ţii minte că Grecia încă are pumnul de fier. 

Mă studiază în oglinda retrovizoare, cântărește frica de pe 
fața mea. Nu știe că deja am trăit în ţări periculoase. Văd pe 
geam niște tipi aliniați pe trotuar cu spatele la stradă, fiecare cu 
nasul lipit tare de un zid. Întâi mă gândesc că urinează, ca 
bărbaţii la pisoar, apoi mă gândesc că-i execută cineva. Imi 
revine în memorie Panama, bărbaţi lângă un zid, aranjaţi pentru 
o rafală rapidă de mitralieră - în Panama uciderea este o 
corvoadă pe care toată lumea vrea s-o termine cât mai repede 
posibil - și ucigașii, și ucișii. De când am fost în Panama, nu mă 
pot posta în fața unui pisoar fără să mă gândesc la execuţii. Dar 
zidul este o fereastră, se zărește o lumină jucăușă înăuntru, e un 
meci de fotbal la televizor. Bărbaţii ridică mâinile când înscrie 
cineva un gol. 

— Staţi liniștit, îmi spune șoferul. Nimeni nu vrea să-i arunce 
în aer pe irlandezi. 

E din cauză că am părul roșcat. Toată viaţa am repudiat 


VP - 31 


cetăţenia unei ţări pe care nu am vizitat-o niciodată, îmi 
imaginez părul lui Charlie, brunet, cu șuvițe rebele, sugerând că 
ar putea fi de oriunde. 

— Sunt american, îi spun. 

Şoferul se uită în oglinda retrovizoare și virează spre port. 

— Staţi la hotel? Un văr are un mic... 

— Stau la un prieten. 

Cheiurile se întind în întuneric. Mulţimile se adună în jurul 
vapoarelor enorme, etajate ca niște torturi. Şoferul claxonează 
și le face semn cu mâna rătăciţilor să se dea din cale. Arată spre 
un vapor uriaș, cu dungi albastre, de pe care pasagerii coboară 
deja. 

— Douăzeci și patru de euro, îmi spune. 

Îi plătesc suma pe care o cere în moneda pe care o urăște și- 
mi îndes geanta la subraț. 

Vânzătorii ambulanți de mâncare agită clopoței strălucitori. 
Bărbaţi și femei se revarsă în toate direcţiile, înghesuindu-se, 
împingând, indiferenți la conceptul american de spaţiu personal. 
Numai culorile vii ale genţilor și hanoracelor se disting în 
noapte. Un grup de excursioniști hipioţi stau în cerc, cântă 
cântece despre lisus și se ţin de mâini. Mă dezechilibrează 
geanta de paie a unei femei voinice care-și împinge mama în 
scaunul cu rotile. Șoferul de taxi mi-a strecurat frica de bombe 
în suflet și acum nu mai scap de ea în miezul acestei aglomerări 
umane. Văd bombe în rucsacuri, în cutii de tort, în răcitorul 
murdar al bunicului tunisian care vinde sticle de apă, o bombă 
prinsă de pieptul unei femei prezentabile care citește un roman 
de dragoste. „Bombă”, dau din buze, ca și când, dacă rostesc 
cuvântul, nu se mai întâmplă, de parcă bombele, asemenea 
petrecerilor-surpriză, sunt sortite eșecului chiar și numai dacă te 
aștepți să existe. Un băiat cu o bluză de trening oliv întinde 
fulgerător braţul în fața mea, de la încheietură până la cot are 
prinse ceasuri false bărbătești și de damă. Ridică privirea și-și 
freacă degetul mare de arătător. După zâmbet, probabil că 
acesta este cel mai vechi gest omenesc, două degete care se 
freacă, simbolizând banii. El și cu mine purtăm aceeași marcă 
de adidași. Nu știu de ce-mi reţine atenţia acest detaliu, dar îl 
remarc pur și simplu, viețile noastre neasemănătoare coincid 
numai în supunerea faţă de logoul Nike. Un bărbat mai în vârstă 
cu un turban maro, poate tatăl lui, îl repede într-un dialect tăios, 


VP - 32 


spunându-i probabil: „Străduiește-te mai tare, vinde!” Nu-mi pot 
controla pornirea de a-mi duce mâna la buzunar ca să mă asigur 
că nu mi-a furat nimeni portofelul. Este o mișcare derutantă, 
întrucât coincide cu semnul încuviinţării. Băiatul zâmbește plin 
de speranţă, dezvelind un coteţ de dinţi albi, cu gingii iritate. 

— Poftim, spun înfrânt și îi dau zece euro, fără să-i cer vreun 
ceas. 

Omul de la pază semnalizează că pasagerii pot urca și valul 
mă poartă înainte, pe rampa metalică. Verific numărul cabinei 
mele. Un singur pasager, un pat, cabina 805. Trebuie să mă ţin 
de noile măsuri de austeritate; la clasa a treia preţul era 
jumătate. Este o încăpere mică, vopsită în bej, cu muluri de 
plastic, fără fereastră, și adorm pe salteaua goală înainte ca 
feribotul să iasă din port. 


Mă trezesc în geamătul vaporului. Într-o cameră fără 
fereastră, nimic nu-ţi indică ora. Oare am ratat oprirea la 
Patmos și acum mă îndrept spre Kos sau Rodos? Mă uit la 
telefonul mobil. E 6.09 dimineaţa. Nu ajungem pe insulă înainte 
de opt. Cu obrazul lipit de pernă, simt o ușoară mișcare, atât de 
slabă, încât trebuie să stau complet nemișcat ca s-o percep - 
clătinatul înaintării pe apă, nu doar faţă-spate, ci și dintr-o parte 
în alta. Este ca legănarea unui avion, fără frica iminentă a 
prăbușirii. Dar presupun că ne putem scufunda. 

Mă dau jos din pat, mă spăl pe dinţi, iau o aspirină și mă 
schimb în pantaloni scurţi și o cămașă. Îmi aranjez părul cu 
mâinile ude, croind o cărare ca o potecă puţin bătută prin 
pădure. Oare mai arăt ca pe vremuri? Nu l-am mai văzut pe 
Charlie de cinci ani și n-am mai petrecut mult timp cu el din 
facultate. În primăvara anului în care eram în clasa a 
douăsprezecea, cataloagele universităţilor erau împrăștiate pe 
holuri ca frunzele toamna - toamna fiind motivul recurent în 
imaginile cu clădiri de cărămidă și pulovere tricotate care 
practic garantau nu locuri de muncă sau stimulare intelectuală, 
ci o viață de nostalgie și zile menite să fie rememorate ulterior 
drept simbolul vâltorii tinereţii. Eu și Charlie am înhăţat amândoi 
același catalog care făcea reclamă unui colegiu de științe 
umaniste din vestul statului Massachusetts, hotărâți să lăsăm 
totul în urmă, mai puţin unul pe celălalt. Charlie a rezistat cinci 
semestre, după care s-a dat bătut, iar eu l-am ajutat să-și 


VP - 33 


strângă lucrurile din cameră; planul lui pentru următoarele 
etape era la fel de ostil față de influenţele exterioare ca un 
incendiu de pădure. Ne-am întâlnit de câteva ori la New York, 
luam prânzuri lungi când venea în oraș să-și viziteze familia și 
atunci îmi spunea în treacăt că prinsese rădăcini în Cipru, unde 
se cupla cu o femeie după ce înșelase o alta. Charlie încă era la 
vârsta la care înșelatul partenerei părea mai degrabă simbolul 
unei vieți personale uluitoare decât un cusur moral. Lăsa, ca 
întotdeauna, o impresie contradictorie de maturitate și 
iresponsabilitate pe sub bronzul anacronic. La finalul ultimului 
nostru prânz m-a privit compătimitor, de parcă ar fi văzut în 
mine ceva ce se năruia - o fisură pe care eu nu puteam s-o 
reperez. „lan, să-mi spui când ești pregătit să te lași de 
voluntariat și să pleci din gaura asta. Singura calitate a unui 
newyorkez, care-i mai spală din păcate, este capacitatea de a 
nu ocupa prea mult spaţiu. Nu e un motiv de mândrie. Cred că 
asta e ultima mea vizită acasă”. l-am spus că pe mine nu mă 
deranja gaura, așa cum o numise. „În orice caz, s-ar putea să 
încerc să-mi caut de muncă în Ciudad de Panamá”. Vocea lui a 
devenit serioasă, dar nu părea impresionat. „Să știi că sunt aici 
dacă ai nevoie de mine. Nu i-aș face nimănui oferta asta în afară 
de tine. Doar spune-mi”. La vremea aceea mi-am imaginat că se 
simțea singur în Cipru și că ajutorul pe care mi-l oferea era 
modalitatea cea mai comodă de a recăpăta ce pierduse. Dar eu 
nu eram pregătit să accept înfrângerea. Aveam numai douăzeci 
și patru de ani. 

Las descheiaţi ultimii trei nasturi de sus de la cămașă, ca să 
sugerez atitudinea relaxată a oaspetelui mediteraneean în stare 
să lenevească zile în șir la soare. Nu știu cu ce se mai 
îndeletnicește Charlie, dar nu vreau să las impresia că ultimii 
cinci ani m-au doborât. Îmi pun neseserul în valiză, unde cei 
nouă mii de dolari sunt într-o pungă de plastic etanșă; fiecare 
mic teanc verde, însumând o mie, este legat cu o banderolă 
galbenă de la bancă. Aș fi putut să scot mai mult din contul 
familiei Bledsoe, din rezerva „pentru cazuri de urgență” de care 
mă mândream că nu m-am atins niciodată. Dar orice sumă mai 
mare ar fi tras un semnal de alarmă la vamă. Și îmi imaginez că 
Lily n-o să remarce o sumă atât de mică, cu patru cifre. 

les cu geanta din cabină și merg pe covorul portocaliu-lavă 
spre scările rulante. În ultimele șase ore, vaporul s-a 


VP - 34 


transformat în ceva ce aduce cu o tabără de refugiați plutitoare. 
Doar că pasagerii îngrămădiţi nu sunt migranţi din Orientul 
Mijlociu, care au venit valuri-valuri toată vara în Grecia dacă 
asculți știrile, ci turiști cu bilet, dar văduviţi de luxul unei cabine. 
Fiecare centimetru de podea a fost revendicat de corpuri 
inconștiente înfășurate în pături și în saci de dormit. Familii 
întregi se adună ciorchine pe casa scării sub un cort improvizat 
din prosoape de plajă. Femei în vârstă își strâng la piept gentile 
și și-au făcut perne din pantofi. Echipamentul de scufundări și 
pungile de la supermarket formează perimetre rigide, pasagerii 
au ridicat pereţi din valize ca să-i protejeze pe cei care dorm de 
luminile de deasupra. Trebuie să sar într-o parte ca să-mi 
croiesc drum. Holul este inundat de tihna somnului, de căldura 
umedă a răsuflărilor ritmice. Ochii se deschid reptilian, mă 
studiază și apoi se închid la loc. 

Cobor pe scările rulante oprite în salonul unde feribotul se 
preschimbă într-un cazinou mohorât cu suprafeţe lucioase și 
becuri cu lumini ţipătoare. Un barman bărbos în smoching 
prepară băuturi pentru insomniaci cu ochii oblici, iar niște turiști 
norvegieni în vârstă, cu măști chirurgicale și cu tricourile roșii 
ale vasului de croazieră pe care urmează să-l ia, stau pe scaune 
și joacă jocuri mecanice. Sirenele ca de poliţie atașate fiecărui 
aparat ameninţă să trezească vasul, dar nimeni nu pare să 
câștige. Merg pe hol spre puntea exterioară, trecând pe lângă 
încăperi cu șiruri de scaune îmbăiate în lumina unor ecrane de 
televizor. De la cantină vine mirosul de plastic al cărnii încălzite 
la cuptorul cu microunde. 

Prin ferestrele cu un luciu acvatic, dimineaţa albastră diluează 
noaptea, pânza neagră capătă nuanţe indigo. Chiar lângă ușa 
care dă pe punte, împodobită cu avertismente referitoare la 
căzutul peste bord, un bărbat doarme ghemuit. Are coatele 
atârnate pe genunchi, iar o geacă mov de nailon îi acoperă mai 
tot capul. Privindu-l atent, îi observ scalpul ras și degetul ca un 
ciot cu care-și ține geaca pe faţă. Mă întreb dacă mai are 
portofelul rusoaicei și dacă ar trebui să alertez autorităţile că e 
un hoţ la bord. Dar pare deja atât de doborât, încât îl las în 
pace. Deschid ușa spre punte, unde marea împrumută 
delicateţe aerului. Câţiva fumători privesc primele nuanțe de roz 
diluând cerul, galopul culorii galbene și, nu la mult timp după 
aceea, steaua gazoasă portocalie răspândindu-se în zare. Doi 


VP - 35 


hipioţi tineri stau la prora, zumzăie, cu crucile de aur luminate 
de soare; părul blond al fetei îi ajunge până în talie, iar șuvițele i 
se ridică în bătaia vântului ca niște panglici. Mergem chiar spre 
ochi și totul în mine cedează în faţa evlaviei simple a unui 
răsărit. 

Unii fac fotografii, alții sună acasă. Când apare insula, o 
crestătură neagră, abia zărită, care iese din apă precum corpul 
încolăcit al unui crocodil, se aude anunțul în boxe. Întâi în 
greacă, apoi în engleză: „Vă rugăm să vă pregătiţi de debarcare 
pe insula Patmos. Pasagerii sunt rugaţi să se îndrepte spre 
ieșirile marcate”. Sirena vasului urlă, alarma mugește în timp ce 
ne rotim prin port în agitația pescărușilor și zarva clopotelor 
matinale. Insula este albă de la casele care umplu valea 
asemenea zăpezii. Mă simt pregătit, norocos, de parcă viitorul 
mi-ar fi fost deja promis. Nu mai sunt la fel de bun cum eram, 
dar poate reușesc să fiu mai bun. Feribotul se pregătește pentru 
exod, care urmează ordinea firească a împinsului, înjuratului și 
folosirii copiilor drept berbeci de asediu. Îi trimit un SMS lui 
Charlie. „Am ajuns. Cum te găsesc?” îmi răspunde. „Uită-te”. 


VP - 36 


2. 


N-am știut niciodată detalii despre averea familiei lui Charlie. 
Exact ca piscinele, casele la ţară sau taţii cu colecţii de reviste 
porno sănătoase și prost ascunse, banii erau doar o boală de 
care unii copii sufereau și alţii, nu. Asta nu înseamnă că nu mi- 
am dat seama curând că averea familiei Konstantinou o 
depășea pe a mea - că eu eram o lumânare lângă un foc de 
tabără. Locuinţa lor era un duplex labirintic, cu tavanul jos, la 
etajul patruzeci și opt al unei clădiri aflate la intersecţia dintre 
Fifth Avenue și West Fifty-ninth Street, iar ferestrele lui fumurii 
acopereau întregul Manhattan cu un luciu deșertic. Livingurile 
erau rearanjate și redecorate cu același neastâmpăr sezonier ca 
porțiunea din Central Park spre care aveau vedere: tapetul 
Jacquard lăsa locul muselinei texturate; scaunele Regency 
onctuoase au ieșit din graţii și a venit vremea minimalismului 
italian scheletic. Permanentă era doar colecţia de fotografii 
micuţe în rame de argint care înfățișau copii slăbănogi și câini 
obezi. 

Familia lui Charlie avea angajaţi - angajaţi adevăraţi, 
menajere, fete au pair, șoferi și un bucătar portughez care, din 
motive incerte, insista să cumpere carne de la un anume 
măcelar cușer (sâmbăta era ziua în care familia lua cina în oraș 
și bucătarul fuma ţigară de la ţigară pe balcon). Ordinele erau 
transmise prin semne discrete și enigmatice cu ochiul. În timpul 
vizitelor mele era mereu o persoană îmbrăcată discret în negru, 
gata să ofere un pahar, o gustare, programul TV sau vreun alibi 
fratelui mai mare al lui Charlie, Stefan, care era mai degrabă un 
subiect permanent de conversaţie decât o prezenţă reală în 
casă. In timpul ăsta, eu și mama locuiam, după divorțul ei de 
tata, într-un apartament dintr-un complex de pe Riverside Drive, 
aveam o menajeră peruană durdulie care venea trei ore în 
fiecare marţi, plătită fără tragere de inimă de tata. Când îl 
sunam pe Charlie, erau puţine șanse să răspundă el; era genul 
acela rar de locuință newyorkeză unde trebuia să aștepți cinci 
minute la capătul celălalt al firului până să fie găsit cel cu care 
voiai să vorbești. Când mă suna el, eram pe fir nouăzeci la sută 


VP - 37 


din timp și făceam din „Alo?” o întrebare de viaţă și de moarte. 

Eram cu toţii copii răsfățaţi, fără îndoială. Oricât de slabă ar fi 
fost legătura pe care o mai păstra Școala Buckland cu rădăcinile 
ei protestante, aceasta ne amintea că ne născuserăm cu toții cu 
un avantaj nedrept. Unii dintre noi eram doar mai alintaţi. Știam 
chiar de la vârsta de nouă ani că banii lui Charlie aveau o sursă 
mai consistentă decât mâncarea pentru bebeluși. Creșteam într- 
o oază ciudată a Americii: copii ai căror strămoși ajunseseră în 
tara aceasta deja putred de bogaţi. Familia Bledsoe se trage din 
Michigan, o familie de o modestie cucernică și cumpătată, 
mândra proprietară a lopeţilor cu care curăță zăpada în fiecare 
iarnă. Familia mea are în spate mai multe generaţii din Vestul 
Mijlociu, însă noi suntem prima generaţie de milionari, iar tata 
disprețuia ostentaţia oriunde o întâlnea (mai ales la fiul lui). Era 
newyorkez de meserie, nu din respect față de normele sociale. 
Familia Konstantinou, pe de altă parte, părea să-și savureze 
averea: călătoriile la Biarritz, St. Barts, Grecia, Palm Beach erau 
considerate nevoi trecătoare mai degrabă decât vacanțe, ceva 
ce nu puteai să nu faci, și existau mereu câte o cauză nouă, un 
artist sau o mlaștină pe care le sprijineau cu emoția îmbătătoare 
a unei povești de amor nepermise. Am crescut lângă bogăţia lui 
Charlie, mi-am făcut din ea un al doilea cămin și, așa cum se 
întâmplă cu orice cunoști în copilărie, niciodată nu i-am pus la 
îndoială sursa. Taţii noștri erau „oameni de afaceri concentrați 
pe economia globală”, dar la fel de bine i-am fi putut numi 
„trăgători de elită” - expresie care nu oferea prea multe detalii. 

Cu trecerea anilor însă, am aflat câteva amănunte cruciale. 
Doamna K. era o femeie liniștită, solidă, cu riduri adânci care-i 
plecau de la ochi ca doi palmieri ce ţâșneau în direcţii diferite. 
Avea ciudatul obicei să desfacă recipiente de frișcă pentru cafea 
în bucătărie și să le dea peste cap de parcă ar fi fost păhărele 
de whisky. „Pentru calciu”, spunea ea. Era cumsecade, 
vorbăreaţă, avea un tic, își răsucea închizătoarea cercelului, și 
mă trata cu aprecierea sinceră pe care o are o mamă faţă de un 
prieten care ar putea fi o influenţă pozitivă. 

„Ce mai face mama ta?” întreba ea tărăgănat, preocupată, 
uitând mereu că o cheamă Helen. Domnul K., cu cel puțin 
cincisprezece ani mai în vârstă decât soţia lui, era chel și 
măsliniu. Avea o față rotundă și fără oase, ca de focă, și stătea 
picior peste picior pe canapea, cu manșeta pantalonilor ridicată, 


VP - 38 


lăsând la vedere locul în care șoseta cu model în romburi se 
întâlnea cu piciorul epilat. Râdea cu umerii și punea o rafală de 
întrebări, pe care rareori le înţelegeam, din cauza accentului 
grecesc-cipriot pronunţat. Charlie intervenea repede. „Nu, tată, 
lan nu face lacrosse nici anul ăsta. Ti-am spus, după ore 
mergem la clubul de șah”. Totuși, din când în când, cuvintele și 
propoziţiile chiar ţâșneau limpede, iar familiei Konstantinou îi 
plăcea să vorbească despre ţara natală la cinele la care se 
servea miel cușer sacrificat în mod inutil potrivit legii evreiești. 
Aceasta era povestea pe care reușisem s-o alcătuiesc din 
bucăţi: domnul K. și tatăl lui clădiseră un imperiu în domeniul 
construcțiilor în Cipru la sfârșitul anilor '60. Când criza petrolului 
din anii '70 a rupt companiile americane de Orientul Mijlociu, 
Konstantinou Engineering a profitat din plin, devenind principala 
firmă de construcţii din regiune, parţial și datorită legăturilor 
sale cu Occidentul. Am mai aflat și că, după invadarea Ciprului 
de către Turcia în 1974, familia a părăsit Nicosia, mutându-se la 
Londra, apoi la New York. În anii '80, domnul și doamna K. s-au 
întors pentru scurt timp în Cipru ca să-i aducă pe lume pe cei 
doi fii, Stefan și Charalambos, după care s-au stabilit definitiv la 
New York. 

— Dar ce construiește tatăl tău în Orientul Mijlociu? îl 
întrebam pe Charlie. El ridica din umeri. 

— Lucruri care trebuie construite. 

— Dar care e specialitatea lor? 

Charlie fusese învăţat să fie evaziv și, supus, schimba 
subiectul. Rămăsese evaziv chiar și atunci când protestatarii 
asediaseră holul clădirii în care locuiau, acuzându-l pe domnul K. 
de afaceri necurate cu petrol și de maltratarea muncitorilor 
birmanezi. Domnul K. putea fi găsit cu patruzeci și opt de etaje 
mai sus, stătea picior peste picior pe canapea, cu o șosetă cu 
model în romburi bine strânsă în jurul gambei, iar umerii i se 
scuturau de râs. „Dehors eastos raskhish anix?” „Nu, tată, lan 
nu poate să stea la cină”. 

Au primit ameninţări, iar o serie de pachete suspecte au fost 
distruse fără să fie deschise vreodată. Timp de o lună, Charlie a 
mers peste tot însoţit de doi bodyguarzi care nu-l scăpau din 
ochi, motiv de uluială chiar și pe holurile Școlii Buckland (unde 
fiii dictatorilor căzuţi în dizgrație își treceau cunoașterea 
procesului politic în programul electoral la alegerile pentru 


VP - 39 


consiliul studenților). L-am găsit pe Charlie stând pe o bancă în 
vestiarul școlii, gol și prăvălit, se ștergea pe faţă cu un prosop. 
Bodyguarzii erau pe undeva, nu se vedeau, și încăperea de la 
subsol era plină de abur ca o bucătărie dintr-un restaurant 
chinezesc. Nu-mi dădeam seama dacă plângea sau stătea puţin 
să-și vină în fire. Dar chiar atunci a ridicat privirea spre mine, cu 
ochii căprui sfidători și cu trupul gol atât de vulnerabil și de 
puternic. A spus domol, cu un glas istovit de cât repetase: „De 
fapt, ce-am făcut noi atât de rău? Succesul nostru e cauza? Noi 
am construit autostrăzile din Orientul Mijlociu”. 

Atât știam despre averea familiei Konstantinou și poate că 
nici Charlie nu știa mai mult. Niciodată nu discutam despre 
afacerile părinţilor noștri. Când cauţi monștrii care șubrezesc 
hotarele lumii, rareori îi studiezi atent pe cei care te iubesc. Așa 
că ne-am văzut mai departe de ale noastre, de adolescență, 
șterpelind din drogherii și participând la evenimente de 
strângere de fonduri la Harvard Club. Voiam ca viaţa noastră să 
fie imaculată, neatinsă de nimeni înainte să lunecăm prin ea. 
Vorbeam despre fete, mâncam pizza încălzită în cuptorul cu 
microunde, ne duceam în oraș cu limuzina și vedeam un film la 
cinema. Lucruri normale. Tatăl meu făcea hrană pentru 
bebeluşi, iar tatăl lui construia autostrăzile din Orientul Mijlociu. 


Cheiul de beton este alunecos de la săpun și de la apa 
împroșcată cu furtunul. Curcubeie fetide se adună în băltoace. 
Mașinile compacte și camioanele de marfă ies hodorogind din 
coca vaporului și dispar în mulţime ca niște capete de ciocan 
strălucitoare. Femei cu pielea tăbăcită ţin în mână fotografii 
color cu camere de închiriat și imagini de la mare adâncime cu 
pești tropicali, ca pentru a ne aminti că o cameră nu trebuie 
neapărat să fie luxoasă. Toată lumea este la pândă: localnicii îi 
studiază pe nou-veniţi, iar nou-veniţii îi studiază pe localnici, 
apoi se uită la taxiurile care curg șiroaie pe caldarâm și la 
clădirile de un alb cretos din Skala. Caracatiţele deja întinse se 
usucă pe sârme. Tulpinile de bougainvillea ies prin crăpăturile 
aleilor și se târăsc de-a lungul magazinelor, iar florile lor, ca 
niște papagali roșii agitaţi, îi fac să tresară deopotrivă pe cei 
nedormiţi și pe cei odihniţi. Mă uit pe stradă după Charlie. Fac 
ce mi-a spus: mă uit. Dar sunt nenumărați oamenii care umblă 
de colo colo prin port sau ocupă scaunele cafenelelor în aer 


VP - 40 


liber, insensibili la  clinchetul tacâmurilor și la muzica 
ambientală. Uitându-mă după semne cu numele meu, mă duc la 
o femeie care ţine în mână fotografia unei camere galbene. 

— Pat bun. Prosoape curate. Televizor gratis. 

— Mă scuzaţi. Știţi...? 

— Hotelul ăla nu bun, are gândaci, spune ea furioasă. La 
mine, aer condiţionat nou! 

— Nu, încerc să găsesc... 

— Bledsoe, strigă o voce. Bledsoe. 

Numele se rostogolește ușor prin aer din gura cuiva obișnuit 
să-l strige. Il văd pe Charlie la cincisprezece metri, sprijinit de 
spatele unei camionete a cărei platformă goală este formată 
dintr-o serie de scânduri subţiri. In timp ce merg spre el, observ 
efectul celor cinci ani scurși de la ultima noastră întâlnire. Părul 
lui negru este mai lung și mai ondulat decât ţineam eu minte, i 
se încreţește împrejurul frunţii și al urechilor ca apa clocotită, iar 
umerii îi sunt mai laţi cu vreo trei centimetri. Timpul i-a topit 
grăsimea de pe faţă, sculptând un bărbat de treizeci de ani cu 
pomeţi înalți și buze cafenii strânse. Poartă un şort roz 
decolorat, cu șiretul atârnându-i la voia întâmplării, și are un 
tricou alb larg, la gulerul căruia se zărește scânteierea unui 
lănțişor de argint. Are picioarele mai păroase, ca niște 
mâzgălituri negre, și stă pe bara de protecţie cu gleznele 
încrucișate. Nişte mocasini albi scâlciaţi au fost striviţi la călcâi 
pentru a servi drept papuci. Bronzul intens îi face dinţii să pară 
mai albi. 

Dacă l-aș fi văzut așa într-o fotografie, aș fi spus: „Da, ăsta e 
Charlie, frumos și netulburat, cum a fost întotdeauna”. Dar în 
lumina tăioasă a soarelui și în căldura tot mai toridă, sub 
strălucirea albastră a cerului, am senzaţia că aș scurta o mare 
distanță, că suntem niște străini care se întâlnesc pe o insulă, 
având în comun doar un trecut pe jumătate dat uitării. Mă 
străfulgeră gândul că acum suntem bărbaţi, încă tineri, dar 
bărbaţi, despărțiți de toate nopțile și zilele care fac adevărate 
deșerturi din anii scurși. Sunt emoţionat și orbit, mi se pune un 
nod în gât și, cine știe din ce motiv, nu-mi vine nicio glumă sau 
o amintire amuzantă care să facă legătura cu puștii de 
odinioară. Inainte de plecarea în Panama ca să lucrez la Kitterin, 
tata m-a sfătuit să am întotdeauna pregătită prima propoziţie, 
spirituala frază de deschidere care stabilește dacă ești doar un 


VP - 41 


alt om de pe lume sau dacă este o lume într-un om. De 
asemenea, mi-a mai spus să întind mâna și să-i forțez pe ceilalţi 
să fandeze ca să mi-o strângă. „Ca și când braţul tău ar fi o 
sabie și s-ar putea străpunge cu ea”. Niciodată nu i-am 
împărtășit setea sângeroasă pentru afacerea cu hrană pentru 
bebeluși. 

Charlie rămâne împietrit și-mi dau seama că mă cântărește să 
vadă cât m-am schimbat de când nu m-a mai văzut. Mijește 
ochii ca un om care studiază o orchestră în recital vrând să 
găsească instrumentul dezacordat măcar un pic. Limba îi trece 
tremurând peste dinţi; un incisiv are o ciobitură mică într-un 
colț. Așteaptă până în ultima secundă ca să se dea jos de pe 
bara de protecție. Se urnește înainte, cu spatele încovoiat, face 
pași enormi, de spiriduș, și, dintr-odată, ţâșnește. Mă cuprinde 
cu braţele, trântindu-mi geanta la pământ. Palma lui mă apasă 
pe obraz. li simt bătaia inimii pe piept și prind o boare de pește 
și tutun din răsuflarea lui. Are ochii la fel, pătrunzători și căprui, 
ca doi bănuţi aruncați în apa unei fântâni. Mâna lui îmi coboară 
de pe obraz și-mi alunecă până la ceafă. 

— Doamne, ce mă bucur să te văd, îmi șoptește privindu-mă 
direct în ochi. Mi-a fost dor de tine. 

Imi ţin mâinile pe șoldurile lui, de parcă am dansa pe o 
melodie lentă. Am sentimentul că Charlie este singura persoană 
pe care am atins-o de săptămâni bune, sau poate de vină este 
doar felul în care mă îmbrățișează, de parcă aș fi un lucru care-i 
aparţine. Și îmi vine în memorie o amintire de demult, una 
indecentă - amândoi la doisprezece ani în dormitorul lui, Charlie 
radiază de mândrie, are betelia pantalonilor de trening trasă în 
jos în faţă și-și etalează primul păr pubian; era un cârlionţ mic și 
negru, o floare șovăielnică înflorită prea curând. Cine știe de ce, 
eu întind mâna spre el în momentul acela, dar Charlie sare 
înapoi, tresărind. „Să nu te prind că-l smulgi”. Poate întinsesem 
mâna pentru că-l doream într-un fel cum nu puteam să înțeleg 
la vârsta aia, simţeam nevoia să mă ia cu el în ascensiunea lui 
adolescentină, sau poate încercam să-l trag înapoi. Toată după- 
amiaza aia ne-am dat cu Rogaine“ de la tatăl lui între picioare, 
iar în săptămânile care au urmat ne-am pus unul pe altul la 
curent cu privire la creșterea foliculilor. Peste un an a început 
să-mi crească și mie. Câte rugăciuni au fost trimise în rai pentru 


+ Produs care combate căderea părului. 
VP - 42 


un singur smoc de păr? Câte dimineţi au distrus credința prin 
răspunsul lor? Câţiva ani după asta, Charlie a fost responsabil 
pentru pierderea virginităţii mele. A dat o mică petrecere la el 
acasă când părinţii lui erau plecaţi din oraș și a invitat un grup 
de tinere modele din niște state izolate, bântuite de tornade, 
care veniseră la New York să-și găsească norocul. Știam cum o 
cheamă, dar mai târziu când vorbeam despre ea foloseam 
numele de pe un panou publicitar care făcea reclamă la brunch- 
uri de weekend: Mimoza nesfârșită. Mi-a acordat o atenţie 
ciudată și pe deplin nemeritată, actul s-a consumat în dormitorul 
lui Stefan, iar dinţii ei erau negri de la negresa cu marijuana. 
Mimoza nesfârșită m-a obsedat în următorii zece ani; apărea în 
cataloage și în reclame la servicii de internet wireless tot mai 
performante și un fior scurt de vină și groază mă cuprindea la 
fiecare asemenea revedere. Oare o plătise Charlie să facă 
treaba asta? „Sigur că nu”, mi-a spus el când l-am luat la rost. 
„Eşti dus cu pluta. Dumnezeule, ce întrebare! Din câte-mi aduc 
aminte, v-a plăcut unul de altul. Ai puţină încredere în tine”. 
Niciodată n-am știut dacă să-l urăsc sau să-l iubesc pentru asta 
și, ca majoritatea lucrurilor încercate pentru prima oară, a 
devenit atât de vag și de abstract în mintea mea, încât părea 
nepotrivit să mă întorc la el pentru un moment jalnic de plăcere 
sau rușine. Deflorarea mea - și totuși plină de amprentele lui 
Charlie. 

Soarele mi se scurge pe față. Charlie face o grimasă. 

— Îmi pare rău pentru tatăl tău. Cum te simţi? 

— Bine. Mă dau în spate și mă șterg pe frunte. Îl țin pe Charlie 
în braţe, mă gândesc că acum tata zace la pompe funebre și 
asta mă aduce prea aproape de limită. Mă simt bine, îl asigur. 
Serios. 

— Când a murit mama, mi-a luat câteva luni să-mi dau seama 
că nu mai este. Nu e genul de durere pe care o poţi măsura în 
zile. 

— Mama ta? Doamne, nu știam. Buna doamnă K. moartă, ca o 
ștampilă pe imaginea pe care o aveam în minte, „Definitiv”, 
„Achitat”, „Nu se impun acţiuni suplimentare”. Ani de zile 
trecusem în goană pe lângă clădirea de pe Fifth Avenue în care 
locuiau și mi-o imaginam sus, la geam, îndopându-se cu frișcă 
pentru cafea, făcându-și și desfăcându-și bagajele între călătorii. 
Când? 


VP - 43 


— Acum doi ani. Avea cancer la sân. Nu ţi-am scris? Clatin din 
cap, așa că el continuă: Și-a petrecut mare parte din ultimele 
luni în Elveţia, la tratament. Era important să fiu cu ea la sfârșit. 
Una dintre cele mai importante experienţe pe care le poţi avea, 
nu crezi? De parcă ai trece pe lângă o ușă pe care scrie 
„Maturitate, Accesul interzis”. Am înmormântat-o la Nicosia. 
Dacă am fi înmormântat-o la New York, te-aș fi sunat. 

— Ar fi fost bine dacă mă sunai oricum. 

— Mda, mă rog, acum am mai rămas doar bărbații din clanul 
Konstantinou. Ne-a făcut bine să fim în familie la vremea aceea. 

— Eu n-aș fi suportat restul familiei. Nu vedeam ce rost ar fi 
avut să rămân la înmormântare. Nu voiau să le tulbur durerea 
cu greu câștigată. Presupun că eu nu mi-o câștigasem. Ştii, 
după povestea din Panama, eu și cu tata nu ne înţelegeam prea 
bine. Nu se înţelegeam bine nici înainte de povestea din 
Panama. Mai ţii minte cum era. i 

— Uite că ai venit. Și eu îţi sunt ca o rudă. Imi aruncă un 
zâmbet ca o rază de soare care străpunge un nor și-mi ia valiza. 
Kalosorima. Bun venit în Patmos. Ce părere ai? 

Studiez iar orașul-port. Deja pare mai liniștit și mai navigabil. 
Drumuri de ţară aride șerpuiesc printre dealuri cu logica 
aleatorie a galeriilor de furnici. Marea se leagănă înainte și 
înapoi. Posibilităţile se amplifică: băuturile reci, picioarele subţiri 
ale drumeţilor și iahturile înșirate de-a lungul cheiului, cu 
echipaje care forfotesc. Este un paradis lacom, plin de zgomot, 
care se întărește albicios în soarele dimineţii ca un ou într-o 
tigaie. 

— E frumos. 

— E frumos, pufnește el. Apoi reia descrierea taximetristului 
din Atena: Insula sfântă. Unii spun că-i simt vibrația. Avem și noi 
parte de nebunii noștri. Sosesc nebuni de-a gata, după care dau 
vina pe insulă. Îmi lasă geanta în spatele camionetei, 
exclamând: Doamne, nu-mi vine să cred că ești aici. la te uită! 
Încă ești... Caută cuvântul potrivit, dar nu-l găsește. N-ai 
îmbătrânit deloc. 

— Eu simt că am îmbătrânit. 

— Îţi trebuie doar puţină odihnă. Și o baie. Putem să ieşim cu 
barca în larg mâine. Nu ai rău de mare, nu? 

Accentul lui Charlie este diferit, pronunţă mai blând vocalele, 
sunt mai puţin americane, mai puţin aride. Își lovește mâna cu 


VP - 44 


muchia palmei, un gest brutal mediteraneean care sugerează 
hotărâre sau că ești în întârziere. Se întoarce spre clădirile albe 
și flutură mâna. Un bătrân cu părul alb pornește sprinten spre 
camionetă, încărcat cu sacoșe și o ladă de bere. Omul are 
culoarea cărăbușului de la o viaţă întreagă petrecută sub soare. 

— El este Christos, căpitanul meu. Lucrează la noi de când 
lumea și pământul. Poţi să ai încredere în el, mă asigură Charlie 
făcându-mi cu ochiul. 

— În cine nu pot să am încredere? întreb. 

Charlie cască, de parcă entuziasmul reîntâlnirii s-a domolit 
deja și resimte trezirea matinală. 

— Ai găsit păr roșu, mormăie Christos în timp ce așază 
cumpărăturile în spatele camionetei, lângă valiza mea. Eu 
căutat, dar nu găsit. 

— Eu sunt obișnuit să-l găsesc pe lan, îi răspunde Charlie. 

Căpitanul îmi întinde mâna și eu mă lansez dincolo de 
marginea camionetei să i-o strâng. Barba scurtă și părul de pe 
piept au culoarea betelii de Crăciun, dar, ca printr-o minune, 
pielea lui cafenie nu e ridată. Obrajii supţi sugerează niște 
măsele lipsă. 

— Unde e Helios? întreabă Charlie. Și mă lămurește pe mine: 
Este băiatul lui Christos. 

— Jos, la barcă. Muncește. Scoate... 

Dar nu-i vine cuvântul. Charlie și Christos vorbesc în engleză 
de dragul meu, iar căpitanul se descurajează. Termină în 
greacă, apoi el și Charlie își continuă discuţia în dialectul insulei. 
Charlie îmi fixează geanta cu o sfoară, iar Christos urcă pe locul 
șoferului. Nu este loc pentru trei persoane în mașina micuță. 

— Nu ești prea obosit, nu? mă întreabă Charlie. 

— Nu. Oricum, trebuie să revin la ritmul normal. Ar trebui să 
încerc să mă duc mai târziu la culcare. 

— Bine. Christos o să-ţi ducă geanta unde o să stai. Vezi, îţi 
face chiar și provizii. Charlie scutură o minge de brânză albă și o 
bagă înapoi în sacoșă, după care bate de două ori în caroserie 
dând semnalul de plecare. Putem să luăm un taxi până la mine 
acasă. 

— Credeam că stau cu tine. 

Mă cuprinde îngrijorarea pentru că nu înțeleg geografia insulei 
și pentru că nu vreau să fiu despărțit de valiză. Mă gândesc la 
banii din punga de plastic, neprotejaţi de nicio încuietoare. 


VP - 45 


Charlie clatină din cap. 

— E plină casă, din păcate. E august, plin sezon, și e toată 
familia în păr. Dacă ai veni în altă lună, ar fi loc din belșug. 
Sonny vrea să-i trimită pachet la un hotel, dar nu poţi să-ţi dai 
rudele afară. 

— Cine e Sonny? 

— Mda, chiar nu ne-am văzut de mult. Charlie mă apucă de 
umăr să mă conducă, dar mă proptesc pe picioare, pentru că nu 
vreau să-mi las geanta. O s-o cunoști. Și am și un oaspete- 
surpriză pentru tine. Stă unde stai tu, în nordul insulei, în niște 
cabane de-ale mele. E o zonă rurală liniștită, departe de valul de 
turiști. Ai putea spune chiar că e romantic. 

Rânjește artificial, impresie accentuată și de dintele ciobit. 

— Cine e? 

— Nu pregătesc surprize ca să le stric chiar înainte să le 
dezvălui. Mă trage de umăr, însă chiar atunci motorul 
camionetei accelerează de la un influx de motorină, iar valiza 
mea prost prinsă începe să se miște. Observându-mi panica, 
Charlie adaugă: O să ajungă cu bine la cabană valiza ta. Ti-am 
spus, Christos e de încredere. Ce-ai în ea, moștenirea? 

Roșesc. Simt trădarea capilarelor și compensez mergând iute 
spre staţia de taxi. Charlie se apleacă să mă sărute pe obraz. 

— Veșnic, împreună, prieteni la bine și la greu, fredonează el. 
să nu zici că nu ţi-am spus. Sonny o să te considere un rival. 
Sunt îndrăgostit de amândoi, ce pot să spun? 

— Pot să am încredere în ea? 

— Nici vorbă. Deseori mă întreb dacă o s-o mai găsesc a doua 
zi dimineaţă sau în următoarea. Ori de câte ori spune ceva 
frumos despre mine, cred că mă laudă ca să mă îmbuneze 
înainte de ruptura finală. Sper doar că stă cu mine din... își 
scotocește prin memorie, cum s-a chinuit și Christos să caute 
cuvântul „scoici”. Tresare scurt și închide ochii. Faţa lui Charlie 
arată ca a unui tip de treizeci de ani, dar dincolo de ea încă 
trăiește băiatul pe care-l cunoșteam eu; un copil speriat care 
speră că bunătatea celorlalţi este la fel de mare ca bunătatea 
din el. Charlie își poate permite să fie bun. Încep să cred că 
duplicitatea este o necesitate impusă de greutăți. Motive 
serioase, mormăie el într-un final. Indiferent care or fi alea. 

Niciodată nu l-am mai văzut pe Charlie să-și facă griji că îl 
părăsește cineva. Poate că s-a maturizat. Fac ce pot să-l 


VP - 46 


consolez și-l lovesc ușor în piept. Charlie mă strânge de mână, 
de parcă m-ar forța să-l pipăi. Era un alt joc al nostru de la 
începutul secolului, ne  prefăceam că suntem amanți 
prepubescenţi, ne ţineam de mână sau ne pipăiam demonstrativ 
pe trotuar, spre groaza ultimelor bătrâne venerabile din Upper 
East Side ieșite la plimbare în baston cu îngrijitoarele. Fusese un 
lucru teribil de amuzant atunci prin indecenţa de care dădeam 
dovadă, dar acum nu prea mai era așa. 

Trei tineri cu tricouri tie-dye, cu bărbi crescute inegal, ca 
vegetația uscată, se uită la Charlie cu ochii mijiţi și zâmbete 
strâmbe. Când trecem pe lângă ei, Charlie mâărâie printre dinţi 
amenințător. 

— Îi cunoști? îl întreb. 

— Incerc să nu. Ciudaţii lui lisus pun stăpânire pe Patmos. Mai 
degrabă sunt ciudaţii Apocalipsei, obsedaţii de moarte, stau în 
corturi pe plajele Armagedonului, sperând să prindă ultimul val 
furios spre sfârșitul lumii. Mai ţii minte când surfiștii și hipioţii o 
ţineau una și bună cu pacea și iubirea? S-au schimbat vremurile, 
lan. Bietul lisus nici măcar nu mai este la adăpost. Se oprește o 
clipă în mijlocul drumului să-mi arate spre dealurile dinspre 
sudul insulei, părând să nu-i pese de șirurile de mașini care ne 
ocolesc. Acolo este peștera în care loan a scris Apocalipsa. Și 
acolo, sus, fortăreaţa aia cenușie este mănăstirea bizantină care 
o are în pază. E chiar lângă casa mea. Poţi să le vizitezi pe 
amândouă. Ar trebui s-o iei pe... Ah, era să-i spun numele. 

Incă nu am idee cine este oaspetele-surpriză. Sunt prea obosit 
și năucit de fusul orar ca să-mi dau seama. 

Urcăm într-un taxi și Charlie îi spune șoferului să meargă într- 
un oraș care se pronunţă H-O-R-A. Mă cuprinde iar neliniștea, un 
val care invadează plaja cu nisipuri mișcătoare a propriului meu 
Armagedon. Am sentimentul că amândoi ne abţinem să 
pomenim de ajutorul pe care i l-am cerut când l-am sunat de la 
New York, disperata rugăminte care face ca vizita să nu fie chiar 
așa lipsită de scop. 

„Charlie, mi-ești ca un frate. Am nevoie de ajutorul tău. Te 
rog, primește-mă la tine. Fac orice. Numai nu mă părăsi”. 

— Ce mai faci, altfel? îl întreb. 

— Foarte bine, îmi răspunde el afișând un zâmbet ca un 
diapazon, de parcă ne-am plâns destul părinţii morţi și acum se 
poate întoarce la lejeritatea lui naturală. Îmi place foarte mult 


VP - 47 


viaţa aici. Îmi priește. E greu să găsești un loc pe lume unde să 
te simţi ca acasă, dar când se întâmplă... 

— vremea e perfectă. 

— Perfectă, îmi dă el dreptate. Se face totul roșu când bate 
vântul dinspre Africa. Și, dacă sunt niște cercuri în jurul soarelui, 
asta înseamnă că urmează trei zile de rahat, în care nu poţi să 
navighezi. Apele sunt agitate. Dar azi nu sunt cercurile. 

Taxiul șerpuiește de-a lungul țărmului din Skala. La capătul 
unui șir de magazine și taverne umbroase este un local ale cărui 
ferestre sunt condamnate cu bucăţi de placaj. Pietrele din jurul 
lemnului sunt înnegrite de foc, iar pe pământ sunt îngrămădite 
flori proaspete ale căror petale smulse dansează în cerc, luate 
de vânt. 

— Aici a explodat bomba? 

— Maa, mormăie Charlie. Ai văzut la știri? 

— Am auzit la Atena. 

— Groaznic, spune el pe un ton categoric. Au murit opt 
oameni. Au crescut efectivul de polițiști timp de vreo două 
săptămâni, au adus chiar și armata, dar putea să se întâmple pe 
orice insulă. Mă duceam acolo să-mi beau cafeaua în fiecare 
dimineață. 

— Au murit niște americani, nu? 

Dar Charlie nu ascultă. Se uită la carcasa acoperită cu placaj 
prin luneta mașinii, cu buzele schimonosite, de parcă l-ar fi 
apucat deodată o durere de măsea. 

— Americani, repet. Au murit doi. Așa mi-a spus taximetristul. 

— Poftim? 

Charlie mă privește nedumerit. Veselia i-a fost înlocuită de 
ceva mai sumbru, de agitaţie. Işi încordează mușchii de pe 
frunte, iar când îi relaxează, ridurile i se albesc. Când îi revine 
glasul, pare să vorbească de departe. 

— Da. Două americance. Turiste. Se pregăteau să urce pe 
feribot. 

— Doamne, ce ghinion! 

Charlie deschide gura și o ţine așa, de parcă i-ar fi înţepenit 
expresia feţei. 

— Nu ţi-e teamă că s-ar putea întâmpla din nou? îl întreb 
peste câteva momente. 

— Nu, nu mi-e teamă. S-ar fi putut întâmpla oriunde. Are 
ghinion oricine moare așa. Apoi izbucnește, de parcă l-aș 


VP - 48 


învinovăţi pe el pentru forța pe care o are ghinionul asupra 
lumii: N-are nicio legătură cu mine! 

— Şoferul meu credea că ar putea fi o grupare 
antiguvernamentală. 

Charlie își lasă mâinile să-i cadă în poală și se concentrează 
asupra mării care se vede pe fereastră. Taxiul șerpuiește pe 
coastă. 

— Skala e oricum o gaură nenorocită, mormăie el. Prea mulţi 
turiști se împiedică unul de altul, așteptându-se să fie totul ca în 
cărţile poștale. E o gaură lipsită de suflet. Hipioţii au distrus-o. 
Mă rog să nu mă intereseze niciodată religia. 

Întrucât iluzia liniştii s-a risipit deja, decid să pun cărţile pe 
masă. Nu e nimic mai rău decât liniștea așteptării și toată 
pregătirea pentru secunda perfectă, care nu mai vine niciodată. 
În plus, având atâţia oaspeţi în august, nu știu exact când voi 
mai avea ocazia să fiu singur cu Charlie. 

— N-am moștenit nimic, îi spun ciupind cu degetele cusătura 
scaunului de vinilin. Nu vreau să par demn de milă, dar 
autocompătimirea freamătă în cuvintele pe care le rostesc: M- 
am dus să-l văd pe tata în ziua în care a murit. Aveam de gând 
să-i cer un împrumut. Pentru prima oară, voiam să cerșesc niște 
bani de la el, pentru că atât de complicate au devenit lucrurile. 
Și tu știi că nu i-am cerut niciodată vreun cent. Dar a murit 
înainte să apuc și el nu mi-a lăsat un sfanț. Presupun că o merit. 

Charlie nu reacţionează. Continuă să privească afară ceața 
albastră, întreruptă ici-colo de trena de condensare a unei 
șalupe rapide. 

— Voiam doar să-mi cunoști situaţia. 

Trece un minut, de parcă aș fi vorbit cu patimă despre micul 
dejun. 

— Nu crezi că suntem prea mari ca să mai dăm vina pe părinţi 
pentru cusururile noastre? șoptește el către geam. 

E o lovitură la care nu mă așteptam și mă prind cu degetele 
de mânerul ușii să-mi revin. Charlie, care toată viața a primit 
bani de la părinții lui, îmi dă lecţii despre maturitatea financiară. 
Pe bancheta din spate, privesc viitorul cum se întunecă. N-o să 
mă ajute. Și toți banii pe care-i am sunt legaţi de o camionetă 
care merge în direcția opusă. 

— Am spus un împrumut. Aveam de gând să-i dau înapoi. Stai 
liniștit, n-am venit să-ți cer și ţie de pomană. Hai să uităm 


VP - 49 


subiectul. 

Charlie se întoarce, are buzele crispate de durere. Am mai 
văzut aerul ăsta în colțurile districtului financiar, pe lungile 
trotuare de pe Fifth și Madison, la fiecare elev de la Buckland 
nevoit să muncească la cantina săracilor ca să poată spune că a 
făcut voluntariat. E un privilegiu să vezi dezastrul celor slabi, 
empatia compensată de recunoștință. Nu este vorba de 
mândrie. Mândria e mai rea și vulnerabilă, dă buzna în diverse 
locuri, nu se ferește de ele. Nu, ceea ce văd pe chipul lui este un 
aer autoprotector. Aș putea la fel de bine să îndrug tot felul de 
povești despre 11 Septembrie în pantaloni de pijama și cu un 
pahar pentru mărunt în mână. Dar Charlie strânge mâna pumn 
și mă lovește ușor în genunchi. Mă privește ciudat, de parcă și- 
ar aminti doar de ultima mea izbucnire, nu de întreaga discuţie 
de dinainte. Am uitat că Charlie nu prea se pricepe să-și 
cenzureze gândurile. Dar încă mă tem de ochii lui. 

— Ușurel, îmi spune, relaxându-și buzele într-un zâmbet. Nu 
te-am invitat aici ca să-ţi trântesc ușa în nas. O să se rezolve. 
Mai vorbim peste vreo două zile. Nu putem să ne distrăm și noi 
întâi? 

Încuviinţez din cap, iar el se întoarce la peisaj. 

— Ai de gând să stai o vreme, nu? mă întreabă. 

— Păi, sunt aici. 

Și voi sta atât timp cât vrea el să mă ţină. Restul drumului 
tăcem, prefăcându-ne că admirăm apa. 


Singurul fel în care pot descrie orașul Chora, cocoţat pe un 
deal, este că arată ca un tort de nuntă. Un labirint de ziduri albe 
arcuite, pare construit din mormane de glazură. Potecile pleacă 
și se bifurcă de-a lungul unor straturi înclinate și fiecare 
caldarâm este înconjurat de râuri dense și coagulate de glazură. 
Ușile și obloanele atârnă strâmb, ca niște ornamente fragile 
îndesate în bezea. În turlele scunde cu arcade bat clopotele de 
nuntă, iar niște cupluri, de îndrăgostiţi, presupun, se plimbă în 
lumina orbitoare a soarelui dimineţii. ÎI urmez pe Charlie, care își 
trece vârfurile degetelor pe ziduri ca un băiețel care bagă 
degetul să guste. Câţiva chiparoși și copaci pereni ţâșnesc din 
grădini ascunse și, după mai multe pasaje înguste, fundaţia gri- 
maronie a mănăstirii pornește înclinată spre cer precum stratul 
de sus al tortului, neornat încă. 


VP - 50 


Doi călugări coboară pe poteca pe care urcăm noi, iar 
picioarele li se mișcă prin rasele negre ca niște pendule. Bărbile 
lor neîngrijite au culoarea vremii rele. Charlie dă din cap când 
trecem pe lângă ei. Mirosul lor, îndulcit de o plantă greu de 
identificat, rămâne în urmă. Renunţ să mai memorez traseul 
spre casă. Respir greu și mă dor genunchii. Îmi dau seama cât 
de drept este New York-ul, înaintarea spre viitor, pavelă după 
pavelă, fiind complicată numai de mișcarea la care te obligă 
clădirile de locuinţe fără lift. La intrarea deschisă a unei case, o 
familie de greci stă pe o bancă de marmură și, în spatele lor, un 
altar auriu strălucește în întuneric. Se pare că participă la o 
ceremonie religioasă care impune prezența lumânărilor și a 
privirilor goale, pasive. 

— Multe din casele astea au altare, îmi explică Charlie. 
Proprietarii sunt obligaţi să le întrețină. Călugării controlează 
totul. Să nu uiţi niciodată cui îi aparţine de fapt insula asta, 
adaugă el arătând din cap spre mănăstire. 

La următorul colț, o duzină de pisici mănâncă niște bobiţe pe 
care le-a împrăștiat cineva. Charlie înlătură cu piciorul din cale 
câteva bobițe căzute. Curând ajungem într-o piaţetă cu două 
restaurante închise de o parte și de alta. 

— Asta e Plateia. Noaptea e circ aici, spune Charlie 
nemulţumit. E ca insula Mykonos luată cu asalt de elicoptere de 
petrecăreţi, cu sponsorizare de la Grey Goose. Fiecare european 
cu titlu și o pereche de pantaloni albi vine aici să se 
împerecheze. Ai ratat-o cu vreo două ore pe ultima baroneasă 
ghinionistă care a plecat acasă. Masculii tineri de pe insulă se 
descurcă destul de bine pe la răsărit. 

— Hu, hu, face un bătrân ca bufnița, în timp ce stă picior 
peste picior pe o ieșitură de piatră. 

Are părul alb și un nas grandios și coroiat, din care îi ţâșnește 
toata fața. Petele de la soare, maro și verzi, i se adună ca 
mucegaiul de-a lungul liniilor adânci ale feţei. Charlie face cu 
mâna și bărbatul îi întoarce gestul, lăsând vederii rubinul ce-i 
strălucește pe degetul mijlociu. 

— Mi-am adus un prieten, spune Charlie lovindu-mă ușor pe 
umăr. 

— În august? hohotește bătrânul. Nu-ţi ajunge? 

— Ne trebuie mai mulţi americani, îi răspunde Charlie. 

— Doamne, nu știu ce să zic. Ce face frate-tău? Unde e finul 


VP -51 


meu? 

— Stefan muncește, spune Charlie. 

Bărbatul flutură din pleoape. _ 

— Muncește prea mult ca să poată face bani. Incă n-a învăţat 
lucrul ăsta? 

Charlie zâmbește și-i arată degetul mare în semn de rămas- 
bun. 

— Spune-i lui Sonny că aștept să-mi facă o vizită în curând, 
strigă el după noi. 

O luăm pe o alee prea strâmtă ca să pătrundă soarele până la 
ea. 

— Cine era? întreb. 

— Prinţul Phillip, spune Charlie indiferent. 

— Prinţ, adică... 

— Da, din familia regală a Greciei. E prieten de familie. Și un 
om deosebit. Sensitivo. Un mistic. Vede fantome. 

Un prinț care vede fantome? Ce s-a ales de adolescentul 
Charlie care își văra sticle de bere tare în pantaloni pe culoarele 
magazinelor? 

După ce coborâm vreo șase metri din alee, Charlie se oprește 
să deschidă o ușă roșie, care are o mână de păpușă din alamă 
pe post de ciocan. 

— Mai trăieşti? mă întreabă când observă că stau cu mâinile 
pe genunchi. 

Încă de mic, gusturile lui Charlie în materie de design erau 
teribil de demodate. Deseori, se lăuda că are un grup separat de 
prieteni - „prietenii mei din centru” le spunea el, cu toată 
rătăcirea irosită pe care o implica asta -, dar mă îndoiam că 
vreunul dintre ei îi văzuse vreodată dormitorul. Mi-era greu să- 
mi imaginez ce părere ar fi avut ei despre pufurile din piele de 
tigru sau despre panoul chinezesc încrustat cu coral, în spatele 
căruia își ascundea colecţia de bonguri. Totuși, casa familiei 
Konstantinou din Patmos datează chiar de dinainte ca el să-și 
formeze aceste gusturi în materie de decoraţiuni. Interiorul este 
umed și rece, iar la fiecare metru pare să fie o treaptă care duce 
la un nivel mai jos. Dacă nu cunosc locul, hoţii intraţi noaptea și- 
ar suci sigur gleznele. Nişte sfinţi vătămati de fum privesc din 
panouri de lemn pictate. Busturi miniaturale din marmură și 
capete mari de marmură stau înclinate în nișe ca niște 
specimene de mutanţi puse în borcane. Un candelabru de cedru 


VP - 52 


este atârnat de o grindă de deasupra camerei de zi 
dreptunghiulare. Aceasta are un covor stacojiu jerpelit, o 
măsuţă de cafea din aramă, o bibliotecă și ceva ce seamănă cu 
un scaun de tortură medieval. O canapea umflată de la IKEA 
așezată lângă ferestrele larg deschise este singurul semn al noii 
lumi în care totul este de unică folosință. 

— Bunicul meu a cumpărat casa asta, îmi spune Charlie. A 
fost construită în 1387 și n-a fost refăcută niciodată. Mai puţin 
băile și bucătăria. Pe astea le-am renovat acum doi ani. Arată 
apoi spre o scară ca o galerie, explicându-mi: Coboară și nu se 
mai oprește. 

O siluetă iese plutind parcă pe o ușă, conturul unui corp într- 
un cearșaf negru. O femeie cu o burka completă trece prin 
camera de zi cu un coș de plastic cu rufe. Brăţările de la 
încheieturi scot clinchete și are unghiile argintii ca lănţișorul de 
argint de la gâtul lui Charlie. Sunt uluit, nu reușesc să-mi dau 
seama ce e cu ea, cu această femeie din Orientul Mijlociu care 
duce la îndeplinire o sarcină obișnuită, iar apropierea directă îmi 
inspiră teamă. Picioarele ei goale calcă greu pe covor. Se 
oprește în faţa mea și ridică între noi coșul cu lenjerie de corp și 
șosete ude, de parcă mi-ar oferi o tavă cu mâncare. 

— Bună ziua, tună o voce groasă, lemnoasă. Ochii săi, albaștri 
ca apele Golfului, îi clipesc nestăpânit în crăpătura din material. 
Eu sunt Sonny, iubita lui Charalambos. Mi-a povestit mult despre 
tine. 

— Charlie? 

Mă uit la el cuprins de panică. Falca i se schimonosește într-o 
parte și preț de o secundă este prea iritat ca să închege un 
răspuns. 

— Sonny! strigă. Dă aia jos! 

Din burka izbucnesc hohote de râs, iar umerii făpturii se 
cutremură. Dă drumul coșului cu rufe și trage de vălul negru. 
Părul blond, ondulat, de culoarea whisky-ului în lumina soarelui, 
îi cade pe umerii bronzaţi. Are faţa musculoasă și mai deschisă 
la culoare decât brațele, iar niște pistrui abia desenați îi 
pulsează în jurul ochilor. Este exact cum mi-am imaginat-o pe 
iubita lui Charlie: precum ceasul unui hipnotizator, este imposibil 
să n-o privești uluit. Cedează, pufnește și ochii ei îl caută pe 
Charlie, nu pe mine. Charlie începe să râdă și el, se ţine de 
perete și e cât pe ce să se lovească la cap, atât de tare râde. 


VP - 53 


— Îmi pare rău, reușește ea să icnească. Nu m-am putut 
abtine. Era prea tare. 

— Ce faţă ai făcut, spune Charlie dând din cap spre mine. 
Perfect. Oribil. În stilul lui Sonny! 

Tânăra femeie își scoate burka și și-o pune pe braţe. 

— Dar nu e drăguță? Am cumpărat-o din Cairo anul trecut în 
decembrie și cu greu mă abţin să n-o port. Înţeleg de ce este 
controversată, dar, sincer, te simţi atât de liberă când umbli 
netulburată, fără să se uite cineva la tine, ca și când te-ai putea 
anula o vreme! 

— Sonny e actriţă. Charlie se duce clătinându-se la ea și o 
cuprinde de talie. Nu se anulează niciodată, spune el 
prefăcându-se că o mușcă de gât. 

— Ce fel de roluri...? dau să întreb. 

— Am fost, corectează Sonny ridicând un deget. Am fost 
actriţă. Nu mai sunt. Singurul bine pe care mi l-a făcut Charlie 
vreodată a fost să mă salveze din California, îl lovește cu palma 
pe piept. Și, apropo, n-ai jucat rău. Se strecoară din brațele lui și 
smulge o sacoşă din pânză de pe pernițele de pe canapea. 
Scoate un cuţitaș de corespondenţă din fildeș, cu un căluț-de- 
mare încrustat în mânerul de cristal, și exclamă: la uite ce am 
găsit în sacoşă când eram la cumpărături azi-dimineaţă! 

Charlie zâmbește. 

— Ah, excelent, l-ai găsit. 

— Trebuie să încetăm cu chestia asta, șuieră ea, încântată că 
jocul pe care îl jucau, indiferent care era acela, nu avea nicio 
șansă să înceteze. Totul a început cu scrumierele, îmi explică, 
apăsând vârful cuţitașului pe pieptul lui Charlie. 

— Acum zece luni? încearcă el să ghicească. Pera Palace din 
Istanbul. 

— Charlie era obsedat de scrumierele de onix din camera de 
hotel. 

— Cântăreau atât cât trebuie. 

— l-am spus să nu le ia. Și când ne-am întors aici, ghici ce am 
găsit în valiza mea. Două scrumiere de onix. 

— Dar mi-ai arătat tu când ne-am întors în Corfu. 

— Chiar aveam nevoie de un uscător de păr. Apoi lucrurile s- 
au agravat, au devenit bolnăvicioase. Sonny îmi povestește mie 
aceste incidente, dar îl privește avidă pe Charlie, de parcă ar 
putea să dispară dacă nu este permanent atentă - sau invers. 


VP - 54 


Stă cu unghiile argintii înfipte în șolduri. E ciudat când cineva 
vorbește cu tine, dar nu te ia în seamă. M-au oprit la vamă când 
ne întorceam de la Tel Aviv, continuă ea. Polițistul îmi desface 
bagajul pe o masă din aia de oțel ca de la morgă, sub lumina 
becurilor fluorescente, și ghici la ce ne uităm amândoi? 

Charlie râde iar, aprins la faţă, și se prăbușește într-o parte pe 
canapea, afundându-și capul într-o pernă. 

— O veioză, vine replica lui înăbușită. 

— Ticălosule, strigă ea. O veioză nenorocită, cu abajur cu 
imprimeu Paisley și cu cablul înfășurat în jurul bazei Ming. Iți dai 
seama cât a trebuit să improvizez ca să-i explic prezența? „V-aţi 
făcut singură bagajele, doamnă?” Sonny imită vocea unui 
vameș grec. „Sigur că da. Și familia mea are veioză asta de 
generaţii întregi. O iau cu mine oriunde mă duc”. 

Ochii îi lăcrimează și și-i șterge. În cele din urmă, distracţia 
aceasta îi pare destinată numai ei, nu și lui Charlie. Respiră un 
minut, apoi se uită la mine. 

— Mă rog, acum ai văzut ce groaznici suntem. Mă studiază 
lipsită de emoție, de parcă aș avea nevoie de un rezumat. lan, 
ce ochi frumoși ai! Ochi căprui și păr roșcat, nu întâlnești prea 
des. Charlie nu mi-a spus niciodată ce frumos ești. 

Mă tem ca mâine să nu-mi apară ochii într-o valiză de-a lui 
Charlie. 

Charlie se ridică și pocnește din degete. 

— Surpriza. 

— Doamne, am uitat complet, geme Sonny. l-am spus să 
aștepte jos. Mă duc eu s-o iau. 

Când ea dă buzna pe scări în jos, Charlie clatină din cap la 
mine. 

— Nu e groaznică. Oamenii sunt duri cu ea dintr-un motiv 
care-mi scapă. Se emoţionează în prezența necunoscuților, așa 
că exagerează un pic. 

Înţeleg. Când ne prezentăm, suntem cu toţii agenţi de 
vânzări, promitem vacanțe cu toate cheltuielile achitate în locuri 
în care noi rareori am fost. 

— E foarte drăguță, spun. 

El dă ochii peste cap la comentariul meu, de parcă aș sublinia 
o caracteristică evidentă ca bâlbâială sau mersul în baston. 

— Da, e un adevărat spectacol când suntem la plajă. De fapt, 
bărbaţii greci se aliniază pe mal ca s-o vadă ieșind din mare. 


VP-55 


Italienii sunt mai subtili sau au iubite mai vigilente. Nu și-a făcut 
prea multe prietene în Patmos. Acum, cu musafira asta 
misterioasă, are și ea una. 

Probabil că scrumierele de onix se află în altă parte a casei. 
Charlie se întinde după o farfuriuţă de porțelan plină cu mucuri 
strivite, care și-au dat duhul. Își răsucește o ţigară pe măsuța de 
cafea. Nu fuma ultima oară când l-am văzut. Și-a luat obiceiul 
ăsta în ultimii cinci ani. 

— Se pare că ai călătorit mult. 

Își aprinde ţigara - a răsucit-o atât de strâns, încât pare prea 
delicată în mâinile lui - și se sprijină cu spatele de canapea, 
relaxându-se în timp ce suflă fumul. 

— Stăm aici o jumătate de an și apoi, iarna, mergem în Cipru 
și facem mici excursii. Sonny încearcă să se intereseze de istoria 
artei. Acum este înnebunită după rococo. Scoate cu zgomot o 
gură de fum. Vorbesc de parcă așa am face de când lumea și 
pământul. Suntem împreună de mai puţin de doi ani. Ca să știi, 
are o fiică de șapte ani pe nume Duckilin. 

— Serios? Pare prea tânără ca să aibă o fiică de șapte ani. 

Charlie încuviinţează din cap și se șterge la nas cu încheietura 
mâinii. 

— Duck locuiește cu tatăl ei în Los Angeles, e regizor, dar vine 
în vizită. Stă aici în luna august. Are grijă de ea soţia lui 
Christos, Therese. Ți-am spus, casa e plină. 

Dinspre scară răzbate sunetul unor voci. Sonny se întoarce 
trăgând după ea un braț îndărătnic. Fata ezitantă are părul 
brunet tuns până sub urechi, o aluniță pe bărbie, ochi larg 
deschiși care deja cer scuze, poartă o bluză neagră de mătase și 
pantaloni bleumarin. Umerii ei lăsaţi, inegali, au ceva băieţesc, 
nestăpânit. 

— Bună, lan, spune ea pe un ton dur și cu un zâmbet incert, 
care fie se desenează, fie se topește. Șovăie între viaţă și 
moarte. Poate sunt o surpriză, dar probabil nu cea la care te-ai 
așteptat. Aștia doi mă ţin încuiată în dormitorul lor de o 
jumătate de oră. 

Louise Wheeler. Vocea ei, aspră când altele ar fi fost blânde, e 
cea care o trădează. Louise a fost amorul meu din anul doi de la 
facultatea noastră de arte foarte liberale, adăpostită în umbrele 
de velur ale munţilor Berkshire (liberale după sistemul de 
notare; liberale cu consumul de droguri; liberale când venea 


VP - 56 


vorba să transforme studenţimea în haremul profesorilor 
vizitatori; dureros de liberale în orășelul acela conservator care 
părea mereu gata să-și năpustească tractoarele asupra 
gălăgioșilor inamici universitari). Eu și Louise am fost împreună 
două luni, am făcut sex exact de șase ori și chiar am făcut 
voluntariat două săptămâni împreună, în zona rurală din 
Mississippi, renovând câteva case ale căror proprietari habar n- 
aveau de ce ne băgăm plini de voioșie să le reparăm 
acoperișurile și pivnițele. Louise studia sociologia la Lexington, 
în Kentucky, avea bursă și, cu câteva luni înainte să-mi fac curaj 
s-o invit în oraș, părea mai degrabă un morman de genunchi 
grăbiţi, pomeţi cu ochelari cu rame negre și păr lung, 
nepieptănat, traversând curtea pătrată în drum spre bibliotecă. 
Era atât de serioasă la școală, încât e ultima persoană pe care 
aș bănui-o că ar petrece o vară în Dodecanez. Cel puţin o 
săptămână din cele două luni am fost groaznic de îndrăgostiți - 
sau groaznic de nepricepuţi la iubire. Louise m-a lăsat pentru un 
student la drept de la Universitatea din Massachusetts. Nu 
reușesc să-mi aduc aminte dacă a fost înainte sau după cea 
renunţat Charlie la școală. Oare Charlie știe cât de urât m-a 
părăsit? Mă uit la el, dar își curăţă șortul de scrum. Louise 
înclină capul, de parcă și-ar scoate apa din ureche. 

— Păi, mă bucur să te văd, spune ea. 

Încă o pot vedea în sala computerelor din Steams Hall, 
informându-mă sec că s-a terminat. Mirosea a obligaţie și a 
dezamăgire imaginară. Dar acum prezentul s-a suprapus 
trecutului și Louise îmi spune că s-a terminat în sala 
computerelor din Steams Hall, cu părul tuns scurt și cu capul 
înclinat, scoțându-și apa din ureche. 

Sonny, singura cu care nu am un trecut comun, sare să-mi ia 
apărarea în mod neașteptat. 

— Nu-mi place deloc să mă întâlnesc cu oameni cu care m-am 
culcat mai demult. Mă prinde de umăr. Vrea cineva ceva de 
băut? Nu e prea devreme? 

lese ușor din cameră, nevrând să-și asume în vreun fel 
nereușita surpriză, și începe să trântească ușile dulapurilor. 

Louise face un pas înainte, de parcă încă și-ar îndeplini niște 
obligaţii. Buzele i se deschid, dezvăluind familiara suprapunere 
a dinţilor de sus. Louise ajungea la frumusețe pe alte poteci 
decât Sonny, al cărei farmec evident se ghicea, fără îndoială, 


VP - 57 


încă de când era un bebeluș blond. Louise îmi spusese odată că 
trăise în copilărie anotimpuri grele de stânjeneală și urâţenie, că 
era supravieţuitoarea unor tornade de ridicol și a unor 
cumulonimbuși de respingere, momente în care singura soluţie 
era să se adăpostească pe holul școlii, cu capul vârât între 
picioare. Încercările de la o vârstă fragedă dau aspectului ei o 
duritate și o complexitate care probabil în Kentucky încă o fac 
să pară neatrăgătoare. Are acel gen de față care pare să se 
schimbe în funcţie de unghiul din care o privești. Acum, cu capul 
înclinat pe sfert, mă studiază cu precauţia celui care intră în 
baie într-o ţară străină și nu e sigur de trăinicia accesoriilor de 
bază. 

— Pot să te întreb ce faci aici? îi spun. Adică nu știam că tu și 
Charlie încă sunteţi prieteni. 

Nu sunt supărat. A trecut prea mult de atunci. Nu simt decât 
un mic ghimpe de umilință, ca o așchie în deget pe care o freci 
aproape ca să suferi puţin. 

— Am dat de ea pe Facebook, spune Charlie scuturând ţigara 
în farfuriuță. 

După cum se exprimă, parcă ar fi comandat-o pe internet. 

— Nu, eu te-am găsit pe tine, intervine Louise, care s-a retras 
spre scaunul medieval. Se așază și încearcă fără succes să se 
instaleze confortabil în contururile lui ascuţite. Oare din 1387 
până acum a reușit cineva să se cuibărească în acest instrument 
de tortură? bombăne ea. Oricum, am păstrat legătura. Mi-am 
petrecut vara în Europa ca să iau o pauză de la facultatea de 
drept pe care o urmam. Eram la Paris luna trecută... 

— Sonny s-a dus la Paris la sfârșitul lui iunie. Făcea cercetări 
în legătură cu stilul rococo, spune Charlie. Am văzut că Louise 
era acolo și am stabilit să ia prânzul împreună. 

— N-am luat prânzul, am mers la Luvru, îl corectează Sonny în 
timp ce aduce o sticlă de votcă și patru pahare roșii. Haideţi pe 
balcon. lan vine de la treisprezece mii de kilometri. Sunt 
convinsă că ar vrea să stea afară. Deschide o ușă de sticlă cu 
piciorul, iar noi o urmăm. Charlie își aduce cu el farfuriuţa și 
foițe de tutun. 

Veranda din stuc alb dă spre o grădină, verde de la ciulini și 
înmiresmată de la florile de iasomie și salvie. Un altar micut, 
văruit în alb și strălucitor ca hârtia kraft, scânteiază jos, sub 
crengi. Albine uriașe cu dungi castanii și galbene roiesc în jurul 


VP -58 


frunzelor. În depărtare, insula coboară cu linia de coastă 
șerpuită ca traiectoria unei mașini conduse de un beţiv, până 
când dispare în mare și în ceața deasă, albastră de la orizont. 

Sonny pune paharele pe masa metalică. Cele trei scaune tot 
din metal au perniţe de culoarea smaraldului. Charlie se 
reazemă de peretele balconului și-și ține cu greu farfuriuţa pe 
piept, de parcă ar bea ceai. Intr-un colţ e un ghiveci cu 
mătrăgună. Sonny bagă un deget în pământ și trage de o petală 
Mov. 

— A udat Therese? întreabă ea. Lângă ghiveci e un furtun, dar 
Sonny nu se întinde după el. Se dă înapoi, îmbrăcată în șortul ei 
strâmt, și, în timp ce toarnă cantităţi egale de votcă, îmi explică: 
Așa că m-am înțeles bine cu Louise la Paris și am convins-o să 
nu se mai ducă la Madrid în august, ci să vină la noi în vizită. 

— E prea cald în Madrid în august, spune Charlie punând 
farfuriuţa pe marginea peretelui. 

— Madridul e un oraș mort, proclamă Sonny. Îţi dai seama 
dacă un oraș e mort după o regulă simplă: se duc tinerii să se 
distreze unde se adună turiștii? Dacă barul hotelului este ticsit 
cu localnici amatori de cluburi de noapte, știi că nu e nimic 
interesant. Asta e problema New York-ului acum, o altă tristă 
calamitate. Ridică din umeri, de parcă New York-ul ar fi o pisică 
vagabondă care a fost eutanasiată înainte să apuce să fie dată 
spre adopţie, „deprimant, dar ce să faci?” E dificil să înţelegi 
orașele pline de viaţă, oftează ea. Deși suntem înnebuniţi după 
Muzeul Prado din Madrid, nu, mielușelule? Când văd pânzele lui 
Goya, îmi vine să îngenunchez pe podeaua de piatră și să plâng. 

Mielușelul Charlie îmi zâmbește afectat. Sonny se străduiește 
iar prea tare. Fiind actriță, probabil a învățat să monopolizeze 
scena și să-i eclipseze pe ceilalţi actori. Mă întreb dacă sceneta 
cu burka a fost menită să pună în umbră surpriza prezenţei lui 
Louise. Dar îmi amintesc că Charlie își făcea griji să nu-l 
părăsească pe nepusă masă. Probabil că Sonny știe cum să 
controleze și acest lucru. Liniștea ei ar putea fi un motiv de 
paranoia. 

— Cred că stau unde stai și tu, spune Louise uitându-se la 
mine. In cabana lui Charlie, aproape de Kampos. 

— Exact, spune Charlie. Dacă nu vă înțelegeţi bine, promit că 
ușa de legătură se încuie din ambele părți. 

— Poţi s-o încui pe partea ta, șoptește Louise cu un zâmbet 


VP -59 


larg și pocăit. i 

— Noroc. Sonny ridică paharul. Yamas. In cinstea lui lan. 

Ciocnim și urmăm legea universală a contactului vizual direct. 
„Chipurile astea sunt prea simple, prea frumoase, mă gândesc, 
sunt supușii regatului lui Charlie, nu al meu”. Votca este rece, 
iar prima înghiţitură îmi alunecă pe gât ca o broscuţă agilă. 

— lan a muncit în Panama o vreme. Te ocupai de bande, nu? 
mă întreabă Charlie. Ajutai cartelul drogurilor? 

— Nu ajutam cartelul drogurilor, îi răspund iritat. Dar îţi dai 
seama că nu e atât de simplu, dai vina pe bande pentru droguri 
și gata. Când ești sărac și scopul guvernului e să rămâi sărac, 
uneori este singura ta opţiune. Încercam să încurajăm apariţia 
unei alternative. 

Atenţia îmi este atrasă de Louise, care ascultă cu sprâncenele 
ridicate. Votca mi-a declanșat teribila nevoie de a mă da în 
spectacol. 

— lan e inimos de meserie, conchide Charlie. Și când te-ai 
întors la New York, parcă te-ai ocupat de cocainomanii fără 
adăpost din Brooklyn? 

— Cocainomanii din Bronx. 

— Măi, măi, face el înfiorându-se demonstrativ. 

— Mi se pare impresionant, intervine Louise pe un ton aspru. 

Preţ de o scundă matematică, eu plus votcă plus aprecierea 
lui Louise este egal cu iubire renăscută. Îmi atinge mâna pe 
masă și-i văd unghiile roase și nelăcuite. Are tatuată o cruciuliță 
neagră pe inelar, ștearsă de soarele Mediteranei. 

— Îmi pare rău pentru tatăl tău, îmi spune ea. 

— Oh, Doamne, se tânguie Sonny ștergându-se la gură. Și 
mie. Ar fi trebuit s-o spun imediat. lar eu, în schimb, am făcut o 
grămadă de glume tâmpite. De ce nu mi-ai adus aminte? li 
aruncă o privire pârjolitoare lui Charlie. Era bătrân tatăl tău? De- 
o vârstă cu tatăl lui Charlie? 

— Nu. Avea doar șaizeci și șapte de ani. 

— Era prea tânăr, decide Sonny. Viaţa ar trebui să fie mult 
mai lungă. În familia mea se obișnuiește s-o duci până la o sută 
de ani. 

— Costisitoare obișnuinţă, remarcă Charlie. 

Sonny ia sticla și-mi umple încă o dată paharul. Se duce să-i 
umple și paharul lui Louise, dar este încă plin. Louise a ţinut 
paharul și l-a dus la gură din spirit de solidaritate, dar niciodată 


VP - 60 


nu i-a plăcut prea mult să bea. 

Charlie începe să-și mai răsucească o ţigară, dar este 
întrerupt de un tânăr care se apleacă pe jumătate prin ușa de la 
balcon. Nu se poate să aibă mai mult de douăzeci și cinci de ani, 
are ochi căprui triști și pielea de culoarea creionului șters. 
Poartă un slip Speedo și pantofi de înot de cauciuc. Nu e bine 
clădit. Are picioarele subţiri ca niște braţe și pieptul scobit, un 
canion cu păr negru, încurcat. Are un semn mic în mijlocul 
frunţii, de forma degetului mare al unui preot în ziua de 
Miercurea Cenușii. Se uită dezinteresat la noi, care bem în jurul 
mesei. 

— Rasym, spune Charlie. El este lan. Ridic mâna și Rasym se 
uită ciudat la ea, de parcă i-aș propune să batem palma. Rasym 
e vărul meu din Nicosia. 

— Ai avut vreun vis ciudat azi-noapte? îl întreabă Sonny cu 
delicateţe. 

— Nu, spune Rasym refuzând momeala. Pot să iau și eu 
mașina să mă duc până la plajă? 

Vocea lui, mai puternică decât o sugerează corpul, o respinge 
fără menajamente pe Sonny, cu tot cu bunătatea ei precaută. 
Ea primește lovitura ca un veteran, ferindu-și privirea și 
îndreptându-și-o spre copaci. Charlie își pipăie buzunarele, dar, 
negăsind cheile, se duce înăuntru să le ia. În drumul lui, se 
întoarce spre mine. 

— Te descurci cu transmisia manuală? 

— Cu greu, dar merge. _ 

— Mai e o motocicletă la cabane. Poţi s-o folosești. In seara 
asta poate să te ducă acasă Louise cu a ei. 

Lui Louise i se înroșesc urechile la gândul că o să mă ducă 
acasă, c-o să-mi ţin picioarele și braţele în jurul ei, în eroticul 
aranjament al împărțirii motocicletei. Pe lobul urechii are trei 
găurele, dar sunt goale. Sunt semnele unor capricii mai vechi. 

— Fii pregătit să ai vise turbate, îmi spune Sonny în timp ce-și 
încheie brăţara. Patmos îţi dă coşmaruri. Jur. 

— Așa este, îi dă dreptate Louise. Azi-noapte am avut unul 
groaznic cu rechini. Nu puteam să ies din apă, pe unde dădea 
târcoale un rechin alb. leșeam pe jumătate și alunecam înapoi. 
M-am trezit leoarcă de sudoare. 

Îmi place să mi-o imaginez pe Louise trezindu-se așa. 

— Nu sunt rechini în Marea Egee, spune Rasym cu răceala 


VP - 61 


celui care verifică veridicitatea informaţiilor. 

Sonny îl ignoră. 

— Povestește-i lui lan visul pe care l-ai avut acum două nopți, 
o îndeamnă ea pe Louise. 

— Nici să nu pomenești de el! Nici să nu pomenești! Dar 
presiunea este atât de mare, încât Louise cedează: Aveam 
braţele tăiate și m-au vândut ca sclavă sexuală. Nu-mi vine să 
cred că încă vorbim despre asta! Ești mulțumită? 

— Da, oarecum. Râzând, Sonny se uită la mine. La două case 
mai încolo e un tip care a sosit în iunie, un psiholog din Chicago. 
Din câte se pare, i s-a revelat într-un vis că soarta lui e să 
locuiască pe insula Apocalipsei. Un fel de chemare divină de 
care nu putea scăpa. Așa că și-a părăsit pe nepusă masă soţia și 
a închiriat o casă aici. Se zvonește că ar fi și pedofil. N-o las pe 
Duck să se apropie la mai mult de șase metri. Işi mușcă buzele 
și-i cere părerea lui Louise: Tu crezi că e adevărat? 

— Ce anume? spune ea direct, de parcă ar împărtăși 
informații utile. 

O siluetă alunecă prin spatele lui Rasym și iese pe balcon. Are 
părul blond albicios, care amintește de o flacără chiar și la 
umbră. Este la fel de slab ca Rasym, dar excesiv de musculos, și 
pe braţe are vene albastre proeminente ca aripioarele mașinilor 
sport de odinioară. Zâmbește atât de intens, încât aproape că e 
greu să-l privești, e de parcă te-ai uita spre o boxă dată la 
maximum. 

In absenţa lui Charlie, Sonny se ocupă de prezentări. | 

— El este iubitul lui Rasym, Adrian. E din Cracovia. Asta da 
oraș. 

Adrian dă din cap, ca unul mai blând care verifică 
veridicitatea informațiilor. 

— Mă bucur să te cunosc, spune el cu ceva ce pare mai puțin 
accent cât defect de vorbire, ca un marfar care hodorogește pe 
o șină ruptă. 

Sonny lovește în sticlă. 

— Dacă aduci un pahar din bucătărie, te servesc. 

— Nu, azi am mult de înotat până la Insula Caprelor. 

Se lovește pe abdomen continuând să zâmbească. Am 
sentimentul că n-o să înceteze cu zâmbitul până nu-i spune 
cineva. 

Mă ridic să mă duc la toaletă. 


VP - 62 


— Jos, mă îndrumă Sonny, intuindu-mi scopul. 

E atât de întuneric pe scară, încât mă prind cu mâinile de 
pereţii răcoroși și aspri ca să mă sprijin. Etajul inferior e o 
colonie de dormitoare austere, împestrițate de praf. Cel mai 
mare, cu o cuvertură aurie și o cutie de bijuterii răsturnată pe 
comodă, cu cercei și lănţișoare răspândite pe suprafaţa ei, 
probabil că le aparţine lui Charlie și lui Sonny. Următoarea 
cameră este dotată cu un șir singuratic de jucării de pluș și cărți 
romantice preadolescentine pentru Duck. Un caftan alb de copil 
este atârnat de ușă ca un înger de zăpadă osândit. Pe partea 
opusă a holului a avut loc o explozie: valizele dau pe dinafară ca 
niște canale colectoare înfundate; iPod-uri și căști cu firele 
încurcate; costume de baie, fosilizate de apa mării, lăsate 
morman pe podeaua de cărămidă. Două pașapoarte grena, 
polonez și cipriot, pe care sunt imprimate viziuni diferite asupra 
unui vultur, stau pe raftul de cărți. 

In ultima cameră nu e decât un pat pliant îngust cu o pătură 
maro întinsă frumos peste saltea. Nu sunt semne că ar sta 
cineva acolo. Suportul pentru bagaje este gol, la fel și șifonierul 
deschis. O linişte monastică umple spaţiul, mohorât ca o 
sacristie cu comorile puse deoparte sau ca prima zi de tabără, 
apăsată de tristețea grelelor încercări profilate la orizont. 
Traversez camera spre baia alăturată. Plăcile de marmură roșie 
străbat podeaua și se înalță să susțină o cadă uriașă. Trei 
cactuși muribunzi sunt așezați în șir pe blatul chiuvetei, alături 
de niște tuburi de medicamente pe jumătate pline prescrise 
fratelui mai mare al lui Charlie, Stefan, acum patru ani. În timp 
ce urinez, mă întreb dacă Charlie m-a trimis dinadins la naiba în 
praznic la cabane cu Louise, din neinspirata dorinţă de a mă 
cupla cu ea; sau poate că ultimii cinci ani au făcut din mine un 
intrus, nedorit în apropierea dormitorului lui. În timp ce ies, 
observ o fotografie așezată pe șifonier. Înfăţișează doi băieţi în 
costum care stau unul lângă celălalt, cu mâinile pe lângă corp, 
de parcă ar fi fost așezați spre comparaţie. Niciunul din ei nu 
zâmbește. Sunt Charlie și fratele lui, în vremea când aparatele 
foto încă mergeau cu film și momentele păreau deopotrivă 
plănuite și întâmplătoare. 

Niciodată nu l-am cunoscut prea bine pe Stefan în copilărie. 
Era cu patru ani mai mare, elev al unui internat din 
Pennsylvania, cerebral și lipsit de haz - suporta glumele cum 


VP - 63 


suportă bețivul lumina soarelui, cu o strângere din ochi și un 
zâmbet volatil. Singura pasiune detectabilă a lui Stefan era 
dragostea faţă de tenis, dacă faptul că unui băiat îi place un 
sport poate fi considerat o trăsătură de caracter. Imi amintesc 
că a studiat la Princeton și s-a dedicat imediat afacerii familiei 
Konstantinou. Îmi mai amintesc și că el și Charlie nu s-au înţeles 
niciodată bine. În fotografie, feţele și corpurile lor sunt înșelător 
de asemănătoare, cu pielea în nuanţa unei vânătăi gălbui 
mediteraneene decolorate de iernile din nord-est. Dar nu se 
asemănau. Stefan nu avea farmecul pătimaș al lui Charlie, genul 
de farmec care ar seduce un ou și l-ar convinge să-și 
abandoneze coaja. 

Niște picioare urcă zgomotos un rând de scări de la etajul de 
dedesubt. Charlie trece în grabă pe lângă ușă cu clinchet de 
chei, dar se oprește și se întoarce. Iși sprijină mâna pe tocul ușii, 
astfel că părul negru de la subraţ i se zărește prin mâneca de la 
tricou. 

— Ce faci aici? mă întreabă blând. 

— Am fost la toaletă, îi răspund. Aproape că mă aştept să 
intre în baie și să urineze, ca un șef de haită, ca să-mi acopere 
urma cu a lui. Auzi, de ce mă exilezi în nordul Siberiei, când 
dormitorul ăsta e liber? 

— Întâmplător, în nordul Siberiei sunt plaje mai frumoase. Și 
nu-mi spune că nu ejaculezi la gândul că vei naufragia singur cu 
Louise pe dealuri. 

— Se poate ca tu să fi plecat deja de la facultate, dar Louise 
mi-a dat papucii. M-a aruncat ca pe un sac de gunoi pe 
marginea trotuarului. Mă bucur s-o revăd, dar nu mai fac încă o 
încercare. 

— Incă nu plecasem, chicotește el. La mine ai venit plângând. 
Ai vomitat în dormitorul meu. lan, a trecut o mulţime de timp de 
atunci. Acum e în faţa ta. Cu plăcere. 

— De ce ai rămas prieten cu ea? 

— De ce nu? Și mă bucur. A fost extraordinară cu Sonny. 

— Nu pot să stau aici? 

Clațină din cap. 

— Asta e dormitorul lui Stefan. Eu am toată casa la dispoziţie, 
dar el are dormitorul lui, pe care nu-l folosește niciodată. Cred 
că o plătește pe Therese să se asigure că nu stă nimeni 
altcineva aici. În fiecare vară spune că ar putea veni în vizită, 


VP - 64 


dar nu se arată niciodată. Acum stă în Dubai, se ocupă de 
operaţiunile regionale ale firmei. Tata e pe ultima sută, sau 
poate pe ultimele zeci de metri, și Stefan e pregătit să-l 
înlocuiască. E o greșeală, desigur. E același nemernic pe care 
abia dacă l-ai cunoscut și îndrăgit. 

— Mai joacă tenis? 

— Ha! cloncăne Charlie întinzându-se să mă frece pe umăr. 
Exact! În sfârșit își amintește cineva ce robot era. Știi, și-a găsit 
în sfârșit o iubită. Hobby-ul lor era să înveţe finlandeza 
împreună - finlandeza în Dubai. Și ghici ce? Când n-a mai mers, 
s-au despărțit în finlandeză. De ce să nu exerseze până la final, 
nu? Chiar și relaţiile amoroase devin pentru el posibilităţi 
educative. Nicio clipă irosită. 

— Au pus punct final în finlandeză. 

Charlie nu-mi ia în seamă gluma. Se uită la fotografia de pe 
șifonier. 

— Vită-te și tu la noi ce ţepeni stăm, parcă ne-ar lua măsuri 
pentru coșciug. 

— Deci nu ești implicat în afacerea familiei. Muncești? Sau te- 
ai retras oficial din activitate? 

Îmi înfige degetul mare în osul umărului. 

— Muncesc, îmi spune pe un ton defensiv. Doamne, parcă ai fi 
Stefan! Crezi că stau toată ziua și ard gazul? Muncesc pe rupte, 
de fapt. Haide sus, să vezi cu ochii tăi. 

Apucă fotografia și o ia cu el sus. În capătul scărilor, îi aruncă 
lui Rasym cheile de la mașină. Adrian e deja la ușă, cu 
echipamentul pentru plajă, și Rasym îl urmează fără să-și ia 
rămas-bun. Fluturând poza, Charlie se învârte în căutarea unui 
loc în care s-o pună. În cele din urmă smulge o Biblie verde de 
pe raft și o vâră între paginile ei, mormăind: 

— Dacă mor, scotocește-mi prin cărți. 

Afară, pe balcon, Louise și Sonny șoptesc la masă cu capetele 
aplecate, aproape una de alta. 

— Începe să fie genul ăla de secol, spune Sonny, de parcă a 
îndurat destule încât să poată face o comparaţie. Sincer, doar 
secolul XX a fost raţional. Cred că ăsta va fi mai degrabă 
precum celelalte. lreal, mai inteligent. Deși încă n-am atins 
fundul. 

Charlie o trage de ureche în timp ce mă conduce spre 
margine. Arată spre limba sudică a insulei, un petic galben de 


VP - 65 


lângă mare. 

— Ăla e Grikos, un port pe care-l folosesc majoritatea bărcilor 
private. Dar puţin mai spre sud... își trece degetul de-a lungul 
liniei de coastă, oprindu-se la o adâncitură ascunsă în parte de 
faleze. Ăla e un port mic pe care l-am închiriat de la mănăstire 
ca să-mi ţin bărcile. 

— Ce bărci? 

— Mi-am făcut o flotă proprie. lahturi renovate pe care le 
închiriez turiștilor. Știu că nu e un imperiu al construcţiilor, dar e 
al meu. Îți arăt mâine când ieșim. Casa asta a aparţinut unei 
familii de căpitani. Sute de ani în care oamenii au făcut avere de 
pe urma mării. 

— Vezi să aducă mâine Christos prosoape curate, îi 
avertizează Sonny, lăsând capul pe spate să se uite la noi. 

— Nu-l invita pe Miles, izbucnește Charlie. 

— Eşti ridicol, murmură Sonny apăsându-se cu mâna pe 
sprâncene ca să-și ferească ochii de soare. Se poartă frumos cu 
Duck. 

— E obsedat de tine, spune Charlie cu răceală. 

— Și eu cred, confirmă Louise clătinându-și paharul cu 
băutură. 

— Nu e adevărat, jură Sonny. Și dacă ar fi? E prea dură 
concurența? Ți-e frică să nu fug? 

— Era o lipitoare prețioasă când l-am cunoscut în copilărie și 
nu s-a schimbat deloc. „Sunt Miles Lyon-Mosely”, rostește 
Charlie cântat, fudulindu-se. Aranjează afectat farfuriuţa pe 
balcon și se smiorcăie: „Așa trebuie că este. Dragă Charles, 
nimeni nu bea de dimineaţă în Londra respectabilă. La moșia 
mea din Cotswolds avem o vorbă...” 

Lui Charlie nu-i iese prea bine imitaţia aristocrației. E o 
scenetă urâtă, i se ghicește cruzimea și este ciudat de 
deprimant. Eu vreau ca Charlie să fie mai bun de atât. Am uitat 
ce dure îi devin trăsăturile când e furios, ridurile de la ochi i se 
înăspresc și nările îi flutură. 

— Pun pariu că are moșie, mormăie el acum, descotorosindu- 
se de Miles. Mă lovește pe spate. lute, lan, trei pistolari cu 
cagule dau buzna pe ușa de la intrare! 

Mai că mă înec de râs. Sonny se întoarce pe scaun. 

— Cagule negre? Ce naiba zici acolo? 

— Nimic, îi răspunde Charlie. E o glumă mai veche de-a 


VP - 66 


noastră. 

Lui Sonny nu-i va plăcea un joc la care nu participă și ea. la 
sticla de votcă și, ridicându-se, ne anunţă: se ridică. 

— Aduc încă una. 

Louise își scoate telefonul din buzunar și ne face semn mie și 
lui Charlie să ne ridicăm, să ne facă o poză. Telefonul ei scoate 
un sunet ca de aparat foto de pe vremuri. 

— Drăguţ. O s-o postez. 

Sonny se lovește pe coapsă lângă ușă. 

— Țânţari nenorociţi, strigă ea. Ne trebuie lumânările alea 
speciale, mielușelule. Hay bastantes espinas del paraiso. 

Mă impresionează spaniola ei. Rafinamentul ei pare o achiziţie 
recentă. 

Espinas del paraiso. Spinii paradisului. 


Motocicleta galbenă a lui Louise șerpuiește printre dealuri. 
Accelerează și ne cufundăm și ne înălțăm, zburăm printre 
terenuri agricole rozalii care se aleargă pe lângă noi ca niște 
graffiti înceţoșate, în timp ce marea se întinde în dreapta 
noastră. Am mâinile agăţate de talia ei și-i simt fiecare 
încordare a coloanei. Îi ţin buzele aproape de ureche și numai 
biciuirea părului ei scurt și brunet mă împiedică să-i sprijin 
bărbia pe umăr. E ora opt, încă nu a apus soarele, dar copacii 
aruncă umbre prelungi pe vegetația măruntă și din umbre 
țâșnesc oi, săltând prin aerul care se răcorește. Sunt beat. 

— N-ar trebui să ne punem căști? strig tare, ca să mă audă. 

— Tu ar trebui să porţi, da, spune ea. Dar eu nu mi-am adus-o 
pe a mea. 

Louise nu crede în ideea de „frână”. Nu-mi dau seama dacă 
merge cu viteză prin curbele bruște ca să mă impresioneze sau 
pentru că vrea să pună capăt cât mai curând posibil acestei 
sesiuni vehiculare de îmbrăţișări pe la spate. 

— Poate ar trebui să încetinim, îi sugerez. 

— Ştii cauza majorităţii accidentelor, nu? Lipsa de încredere! 
îmi strigă ea drept răspuns. 

Beţia mă face să iau personal tot ce spune și încerc, dar nu 
reușesc, să aplic regula aceea fostei noastre vieţi amoroase. Dar 
asta îmi oferă un pretext să-i pun mâna pe abdomen și s-o prind 
strâns. Pentru secunda asta, și poate doar pentru secunda asta, 
îl iubesc pe Charlie că a readus-o pe Louise în viaţa mea. Cu 


VP - 67 


obrazul lipit de umărul ei, contemplu insula, unde în câteva case 
izolate de pe dealuri încep să licărească lumini. Este imposibil 
omenește să nu fii îndrăgostit de cineva care te duce cu 
motocicleta. 

— Ştii, când eram mică am avut o viziune că o să mor la 
treizeci de ani într-un accident de mașină, îmi spune ea. Ani de 
zile am fost convinsă de lucrul ăsta. 

— Atunci ar trebui să încetinești, îi strig. 

— Nu-ţi face griji. În viziunea mea, muream într-o mașină 
foarte frumoasă. 

Nu știu exact cum să răspund. Când un deal ne ia din avânt, 
schimb subiectul. 

— E atât de frumos aici. 

— Nu-i așa? îmi răspunde Louise. E mai mult mai simplu decât 
în Italia. Natura nu s-a împopoţonat. Culorile sunt autentice, 
înţelegi ce vreau să zic? 

Da. Și îi simt răsuflarea pe sub membrana subţire a gecii de 
piele. 

Motocicleta tremură pe caldarâmul dintr-o piaţă liniștită, 
curând ajungem iar pe beton și coborâm. Un port alunecă în sus 
pe lângă o plajă stâncoasă, iar la terasele aliniate pe partea 
cealaltă a drumului chelnerii se apleacă deasupra meselor ca să 
aprindă lumânări. Suntem mai iuți decât chibriturile lor. Louise 
scutură din umeri ca să-și amputeze falca mea de pe spate. 

— Mă strivești! îmi explică. 

Traversează în viteză satul Kampos și cotește la stânga, 
azvârlindu-ne în interiorul tot mai întunecos al insulei, de parcă 
ne-am întrece cu căderea nopţii. În cele din urmă, lasă mai ușor 
motorul. 

— Ai devenit prietenă bună cu Sonny, îi zic. 

— Da. E deşteaptă. Și nu spun asta doar pentru că stau aici 
pe spezele lor. De ce? Te surprinde? 

— Nu păreți foarte asemănătoare. Louise nu spune nimic timp 
de un minut. Pentru că nu-i văd expresia, mă tem că am jignit-o, 
așa că adaug: Vreau doar să zic că tu mereu ai fost atât de 
stăpână pe tine. 

— Chiar dacă nu-ţi vine să crezi, sunt capabilă de prietenie cu 
o persoană care nu e exact ca mine. Sonny este foarte bună 
dacă-i acorzi o șansă. Ai impresia că e fericită? 

Unul dintre motivele pentru care sunt mândru de mine este 


VP - 68 


că, în ciuda beţiei, loialitatea nu mi se clatină. Rămân de partea 
prietenului meu. 

— Da, pare fericită. Ea și Charlie se potrivesc de minune. De 
ce n-ar fi? 

— Așa, pur și simplu. 

Trecem de pe beton pe pietriș și șerpuim de-a lungul unui 
canal îngust dintre pereţii de stâncă. Oile încep să se topească 
în întuneric. Louise accelerează ca să ia în piept un deal aproape 
vertical și mă proiectează înapoi, așa că mă agăţ de ea, 
încercând să evit o căzătură. După un minut de mers pe lângă 
pisici, un zid și un chiparos ale cărui rădăcini au spart betonul, 
plutim pe o alee orizontală, iar motorul duhnește a benzină arsă. 
Louise folosește în sfârșit frâna și ne duce lin sub o verandă. Sar 
de pe motocicletă și ea parchează, lovind cricul cu piciorul. 

Cele două cabane, de fapt, două corpuri de clădire unite în 
mijloc, sunt ridicate pe stâlpi. O luăm pe scara de piatră, iar 
Louise dă din cap spre ușa gri din stânga, cu o cheie în broască. 

— Asta e cabana ta, îmi spune. Mă întrebam eu cine are parte 
de priveliștea asta frumoasă. 

De la intrare se văd satul Kampos și portul în formă de 
cochilie scânteind dedesubt. Aerul este mai răcoros pe dealuri 
și, undeva în împletitura abia perceptibilă de măslini și leandri, 
clopoțeii caprelor răsună oropsiţi, agitaţi parcă de o mână care a 
renunţat să mai aștepte un răspuns de la cineva. Soarele de la 
apus își trage nuanțele de roșu din ţărână. 

Intrăm fiecare pe ușa lui și ne surprindem imediat unul pe 
celălalt în cadrul îngust care face legătura dintre camerele 
noastre. Interiorul este sobru, cu podele albicioase din pin și un 
pat jos, înfățat. Valiza mea e la baza patului, închisă încă. Niciun 
detaliu medieval nu tulbură prezenţa scaunelor pliante din 
acrilat și mirosul de produse de curăţenie și de lemn proaspăt 
tăiat. Dormitorul meu se prelungește cu o curte interioară de 
piatră în care se află o mică bucătărie, dincolo de ușile glisante 
de sticlă, unde Christos a pus fructe într-un bol. Mă duc la 
noptieră și aprind veioza. Când becul luminează abajurul, observ 
că are o îndoitură și imprimeu Paisley și este cocoțat pe un 
postament azuriu pe care sunt desenați niște dragoni. Este 
prada lui Sonny de la hotel. Lângă ea se află o scrumieră verde 
de onix. 

Deschid valiza, scot punga de plastic cu bani și cercetez 


VP - 69 


teancul la lumină, să mă asigur că sunt toţi la locul lor. Banii de 
hârtie par mereu atât de plăpânzi, bătrânii venerabili cu părul 
aranjat din efigie privesc etern dezamăgiţi. Este o expresie pe 
care o văzusem și la tata, care spunea: „Chiar trebuie să fie 
așa?” Nu-mi vine în minte nimic mai puţin actual decât moneda 
forte, de neînlocuit, tangibilă, hotărâtă ca misionarii, gata 
oricând să se piardă. Panama funcţionează cu dolari americani 
și, cu mult înainte să ajung eu acolo, în lunile de dinaintea 
invaziei americane, guvernul nu putea înlocui bancnotele uzate 
cu unele noi de la Rezerva Federală. Am auzit că panamezii își 
țineau bancnotele jerpelite, gata să se dezintegreze, în huse de 
plastic, precum fotografiile rudelor moarte, ocrotite de degetele 
neglijente. 

— lan! strigă Louise din camera ei. 

Deschid repede sertarul noptierei, unde se află o Biblie și un 
roman de Henry Miller. Bag punga în sertar și îl închid. Louise se 
oprește în cadrul ușii, respectă limitele stabilite. Și-a scos geaca 
și stă cu mâinile încrucișate. Și-a desfăcut primii doi nasturi de 
sus. Conturul unui sutien alb strălucește în valea bluzei. Se uită 
la mine cum stau lângă sertar, sau la mine și la sertar, sau 
poate doar la mine. 

— E o Biblie acolo, îmi spune. Presupun că Charlie vrea să ne 
punem la punct cu Apocalipsa. 

— Ar trebui să citim un capitol în fiecare dimineaţă. Un cuptor 
cu foc arzător la cafea. Plângere și scrâșnirea dinţilor înainte să 
ne dăm cu cremă protectoare pe spate. 

— Asta e din Evanghelia după Matei, spune ea amuzată. 

— Nu știam că ești expertă în Biblie. 

— Ei, sunt din Kentucky. Lovește cu piciorul în podeaua de 
lemn și se uită la el, de parcă și-ar privi nerăbdarea. Probabil 
ești obosit. 

— Da, sunt destul de obosit. 

— Când ești dispus, aș vrea să-mi mai povestești despre 
America Centrală, ce-ai făcut acolo. 

— Nu vrei să auzi așa ceva. 

— Mă interesează. Cred că ce-ai văzut acolo... 

Mă rog să nu mă caute în Google. Dacă introduci „lan 
Bledsoe” și „Panama” într-un motor de căutare, n-o să apară 
nimic plăcut. 

— Poate mâine, îi spun îndreptându-mă spre ușă. 


VP - 70 


— Îţi amintești de vulturii din Mississippi? Cum stăteau pe 
stâlpii gardului, așteptând să se ivească ocazia? 

Louise are din ce amintiri să aleagă și o alege pe cea mai 
veselă - acţiunea umanitară desfășurată la sute de kilometri de 
curtea facultăţii sau de sala computerelor din Steams Hall. 
Perspectiva de a fi devoraţi de păsări era preferabilă despărțirii 
noastre. 

— Cred că ne-au salvat mașinile. Oare ce mâncau înainte să 
se inventeze călcatul animalelor sălbatice pe șosele? 

Dă cu reţinere din cap. 

— M-am gândit la tine din când în când. M-am întrebat ce mai 
faci. Ce ciudat că ești aici. 

— Charlie, mormăi eu. El face lumea mai mică. Oare ăsta e un 
lucru bun? 

Louise se apropie, ca și când ar vrea să mă sărute pe obraz, 
dar se răzgândește. 

— Uneori e un lucru bun. O să te trezesc să bem cafeaua aia. 

Se răsucește pe călcâie, se duce cu pași ușori spre camera ei 
și închide ușa în urmă. 

O închid și eu pe a mea și o încui. Aștept o clipă să văd dacă 
și ea o încuie pe a ei, dar nu se aude niciun zgomot. Eu și Louise 
nu ne-am minţit niciodată unul pe altul. Nu ne-am înșelat, nu ne- 
am rănit profund, n-am avut regrete. Nu am avut timp de așa 
ceva. Ne-am mulțumit să ocolim certurile dureroase. Dar măcar 
o dată mă bucur și eu pentru sfârșitul rapid al unei vechi 
suferinţe. Astfel, viitorul este mai puţin putred. Mă gândesc să- 
mi descui ușa, în caz că Louise începe să se simtă singură în 
cabana ei. Dar o noapte nu contează. Îmi scot hainele și urc în 
pat. Ce contează e că am început. 


VP -71 


3. 


Sunt în vacanţă. 

N-am venit pe insula Patmos în vacanţă, dar asta aduce 
dimineaţa. Zorii erup, iar noaptea se reduce la petele neregulate 
ale copacilor, copacii păstrează cel mai mult întunericul. Soarele 
explodează din mare și apa se lovește de malul acoperit cu 
pietricele. Întreaga insulă se întinde orizontală, o fâșie uimitoare 
ce se ondulează și picură de la rouă ca pânza de păianjen. Văd 
dârele galbene de pământ și drumurile cenușii care coboară pe 
dealul nostru, deja fremătând de la primii amatori de plajă ai 
zilei. Clădirile din Kampos sunt albe ca amnezia, iar bărcile 
colorate se leagănă adormite în port. E imposibil să nu fii în 
vacanţă dacă ești aici. Eşti în vacanță așa cum locuitorii unui 
oraș înceţoșat de la bombe, cu betonul carbonizat, sunt în 
război. Un loc te revendică fie că are consimţământul tău, fie că 
nu. 

Am avut un somn greu. Deși mă avertizase Sonny, nu am 
visat deloc. Mi-am pus singurul șort de baie, negru și larg, 
pentru picioare americane mai groase decât ale mele. Mă simt 
oxigenat, plin de viaţă, de parcă frica și grijile din trecut ar 
reprezenta vremea dintr-o altă emisferă. Curând, cu puţin noroc, 
amintirea Manhattanului se va reduce la un morman de gunoi 
invadat de șobolani de pe partea cealaltă a planetei. In 
momentul ăsta, singurele fiinţe vii care mă așteaptă acasă sunt 
ferigile uscate de pe pervazul din bucătăria apartamentului meu 
fără lift din Harlem - sunt aproape maro-cerșetor deja, deși, ca o 
ironie a sorții, se află la numai jumătate de metru de robinet. 

Deschid ușa de sticlă și merg cu telefonul în mână spre 
bucătăria situată sub o pergolă pe care se întinde viță-de-vie. O 
briză se revarsă pe verandă și scutură faţa de masă de sub bolul 
de fructe. Îmi verific mesajele, promiţțându-mi că o s-o fac numai 
o dată pe zi. Astăzi este înmormântarea tatălui meu la biserica 
Sfântului Mântuitor, lucru care nu sunt sigur că sporește sau 
scade șansele ca membrii familiei să ia legătura cu mine. Am 
numai un SMS de la mama, nici măcar n-a scris nimic, doar a 
pus un link spre necrologul lui Edward Bledsoe din New York 


VP- 72 


Times şi un emoticon cu o mingiuţă galbenă care plânge. Au fost 
căsătoriţi unsprezece ani, au făcut un copil, iar reacţia ei la 
moartea lui este un cerculeţ desenat care plânge. Nu îndrăznesc 
să deschid necrologul din Times; nu vreau să-l recitesc, de 
teamă să nu fi apărut între timp mai multe detalii despre mine, 
pe lângă acel „de asemenea”. Telefonul meu are un inventar de 
emoticoane și aleg unul la întâmplare: un girofar aprins de 
poliţie. După ce apăs „Trimite”, îmi pare rău pentru alegerea 
mea. Ar fi trebuit să aleg caracatița hrăpăreață. 

Găsesc cafea în congelator și umplu vasul metalic al 
espressorului. Spăl o piersică și o mănânc cât aștept să fiarbă 
apa. Toate aceste activităţi simple par amplificate, hipnotice în 
lumina din ce în ce mai puternică. Deja simt cum se scurge 
timpul în Grecia - este atât de mult, plutește și se topește pe 
lângă dealurile crăpate de umbre. Cuvinte precum „acum” sau 
„Curând” s-ar putea întinde pe distanţa a decenii întregi. 

— Meditezi? Louise ocolește cabanele și sare zidul spre 
veranda mea. 

Mă întreb dacă a încercat ușa de legătură și a găsit-o încuiată, 
un refuz neintenţionat după ce azi-noapte a intrat în camera 
mea fără niciun efort. Poartă un costum de baie albastru dintr-o 
piesă și un şort gri, cu talia înaltă. Are părul ud de la duș și îi 
coboară șuviţe pe fruntea îngustă. Pe umeri are vârtejuri de 
cremă albă, iar țesutul puternic vascularizat din jurul ochilor 
este violet. 

— Te întrerup? 

— Nu, mă gândeam la plantele de apartament. 

— Deprimant gând. 

— Tu unde locuiești acum? 

— La Washington, îmi spune ea luând o piersică. Fac dreptul 
la Georgetown. Știu ce gândești: dreptul este pentru cei lipsiţi 
de imaginaţie care au rămas fără opţiuni. Ai dreptate. Am văzut 
că se apropie vârsta de treizeci de ani, așa că m-am panicat și 
am făcut cerere, jur că acum aș fi fost coafeză dacă o școală 
locală de cosmetică mi-ar fi trimis o broșură în săptămâna 
potrivită. Trebuia să fac practică la un procuror vara asta, în 
schimb am dat iama în ultimele economii ca să colind prin 
Europa. Presupun că oricine ar trebui să aibă ocazia să facă așa 
ceva o dată. De asemenea, presupun că până la sfârșitul 
călătoriei o să fiu atât de săracă, încât nu voi avea de ales și va 


VP-73 


trebui să mă întorc. Voi participa din lipsă de mijloace. Sau 
poate că o să găsesc un motiv să evit. 

Mușcă neglijent până la sâmbure. Vreau să fiu eu motivul 
pentru care nu face lucrul ăsta, poate mai puţin decât azi- 
noapte, dar măcar vreau să fiu o opţiune. Sunt două feluri de 
dorință: erecţiile matinale dușmănoase, care caută orice ţintă pe 
care să se elibereze, și cea provocată de o sursă anume, un 
anume trup cu un costum albastru dintr-o piesă, pe care picură 
sucul rătăcit de la o piersică, pentru că stăpâna lui mușcă din 
fruct ca și când ar conţine o bucată de aur. Este nouă dimineaţa 
și sufăr de dorinţe duale. Mă întorc să-mi aranjez șortul de baie, 
moment în care, pentru a mia oară în viaţa mea de adult, mă 
lovește o certitudine cu greu dobândită: aceste dorințe multiple 
impun implicarea încă unui participant. Întind piciorul 
convenabil de aproape de mâna lui Louise. 

Louise se întinde după o cană de pe blat, suflă în ea să scoată 
praful și, înainte să apuc s-o opresc, ia vasul de cafea de pe 
aragaz. 

— Au, strigă și dă drumul mânerului metalic. 

Deschid congelatorul să iau niște gheaţă. 

— Nu gheață. Este unt în frigider? 

Mă uit printre alimente. 

— Brânză de capră? 

Flutură din mână și o face pumn. 

— Mă descurc. 

Telefonul mă anunţă că am un mesaj. E mama. „Nu înţeleg??” 

— E Charlie? Mi-a trimis un SMS acum o oră, îmi spune Louise 
în timp ce înfășoară mânerul cu un prosop. Ne întâlnim la 
debarcaderul lui la zece. 

Toarnă lapte fără să mă întrebe cum îmi place mie cafeaua și- 
mi pune cana în față pe blatul de teracotă. 

M-aș putea obișnui așa, cu noi doi spălându-ne pe mâini de 
obligaţiile de acasă, bând cafea împreună în costum de baie. Mă 
uit la Louise cum o soarbe pe a ei, cu buzele ţuguiate pe 
margine, cu privirea îndreptată spre mare, ca o pasăre ihtiofagă 
care-și scrutează terenul de vânătoare. Se uită la mine. 

— Ce e? 

— Nimic. 

Devin stânjenitor de conștient de faptul că port doar șortul 
acela. Mă duc înăuntru, iau un tricou negru și mi-l trec pe cap în 


VP - 74 


timp ce ies din nou. 

— Ai mai fost pe iahtul lui Charlie? o întreb. 

— De două ori. Era prima oară când urcam pe un iaht. Știam 
că Charlie e bogat, dar nu mi-am dat seama în ce măsură. Tu 
știai? Fluturând din mână, își răspunde singură: Bineînţeles. Aţi 
crescut împreună, eraţi foarte buni prieteni. 

— Eu nu sunt bogat. In felul ăsta. 

Zâmbește. 

— După cum vorbești, parcă ar fi un defect. 

Ne sprijinim pe blat, ne uităm la priveliște și parcă se scurge 
un ceas. Probabil că au fost doar trei minute. Ochii îmi alunecă 
de la mare la gura ei și-i studiez dinţii apropiaţi de sus. Încerc 
să-mi amintesc cum era când o sărutam. 

— Când urcă pe iaht, e ca un băiețel care și-a luat telescop 
nou. Tu navighezi? 

— Am luat câteva lecţii pe fluviul Hudson când eram mic. Dar 
nu ca Charlie. Alea erau niște bărcuțe ușoare care se puteau 
răsuci. Dar nu te răsuceai, pentru că nu voiai să înoți în Hudson. 

— Miles nu știe să înoate. Englezul despre care vorbeam ieri. 
Cum să ai o casă aici, să stai zile în șir pe puntea unui iaht și să 
nu înveți niciodată să înoţi? Se uită la mine și, cu aceeași 
monotonie aspră în glas care nu numai că-i netezește 
propoziţiile, dar îi și înșiră gândurile răzlețe într-o progresie 
înșelătoare, îmi spune: Ai grijă azi. O să te arzi. 

Ne întoarcem la cabane să ne luăm echipamentul. Deschid 
sertarul noptierei și încerc să găsesc o ascunzătoare mai bună 
pentru bani. Camera este necooperant de golașă. Studiez 
dulapul de sub chiuveta din baie, dar e plin cu produse de 
curăţat, ceea ce sugerează prezenţa unei menajere care vine 
când sunt plecaţi oaspeţii. Decid să las banii în sertar, îi îndes 
într-un pulover și iau romanul de Henry Miller, în caz că eșuăm 
pe o plajă. Mă încalţ cu adidașii, încui ușa de sticlă și obloanele 
de la ferestre. Când ies, Louise e deja pe alee, împingând 
motocicleta. 

— Nu trebuie să încui, strigă, în timp ce eu bag cheia în 
încuietoare. Aici nu suntem la New York. Nu găsește nimeni 
locul ăsta - nici hoţii, nici prietenii, nici perceptorii. 

Încui și bag cheia în buzunar. 

— Mergem împreună? o întreb. 

Arată spre o a doua motocicletă de sub verandă. 


VP -75 


— Sunt mai rapide cu un singur om în șa. Ai o cască acolo. 

lau superficiala și stupida hotărâre de a nu mi-o pune pe cap. 

Dealul este infernal. Un infern total și unidirecţional. Dacă m- 
aș fi aflat pe o suprafaţă netedă, aș fi reușit să merg frumos. 
Dar eu frânez și derapez și aflu puterea accelerației când cobor 
o pantă abruptă și șerpuitoare. Pe câmpurile joase, diagonale, 
niște oi se înghesuie la umbra unui copac, creând reflexia 
lânoasă perfectă a copăcelului. Treizeci de ochi mă privesc 
plictisiți cum mă opresc, accelerez și aproape dau buzna pe 
pășunea lor. Am tricoul ud de transpiraţie când ajung la capătul 
potecii cu pietriș, unde Louise așteaptă pe beton. Mă observă și 
o ia din loc în scrâșnet de cauciucuri. 

Facem o penibilă cursă de ștafetă: Louise pornește în viteză, 
se oprește să o prind din urmă, pornește iar în viteză, ca o pradă 
rapidă care-și ademenește nefericitul vânător. 

— Cred că motocicleta ta e mai bună, strig, scuză pe care nu 
o crede niciunul dintre noi. 

A dispărut din vedere pe lângă dealurile care înaintează în 
zigzag dincolo de Kampos și de piaţa liniștită. Absența ei îmi 
permite să exersez, tare cu acceleratorul, ușor cu frânele, îmi 
mișc greutatea pe șa ca să iau virajele, sunt o furie de oțel pe 
porțiunile drepte de asfalt. Vântul plesnește ușor în jurul 
corpului meu, de parcă ar căuta noi zone erogene pe picioare și 
pe laterale. Simt gustul de oregano sălbatic revărsându-se de pe 
câmpii; e gustul sâmbetelor din copilărie sau al cântecelor de 
dragoste de mult uitate. Ce e senzaţia asta, lejeritatea și 
siguranţa asta, năvălnicia inimii pe deasupra mării? Niciodată nu 
m-am mai simţit atât de tânăr de când am ieșit din adolescenţă, 
tânăr ca un ou crud, complet treaz în ceasurile de nepăsare, n- 
am mai perceput noutatea aceasta a unui loc pe care l-aș putea 
cuprinde cu braţele și tot nu m-aș sătura. Plăcerea a revenit, 
eliberată din cușca ei. 

După cinci minute pe șosea, îmi dau seama că e o mașină în 
spatele meu. Un Mercedes alb break aprinde farurile, apoi îmi 
intră în raza vizuală prin stânga. E un preot la volan, sau un 
călugăr, cu o rasă închisă la culoare și cu barba neagră frumos 
tunsă. La New York, șoferii slujitori ai lui Dumnezeu nu sunt un 
spectacol surprinzător: o parte frumușică din traficul de pe pod 
în direcția Manhattan este formată din rabini hasidici cu Toyote 
în culoarea furtunii, care se ţin cot la cot cu taxiurile conduse de 


VP - 76 


hinduși și musulmani. Dar preotul acesta grec, cu ochelari de 
soare cu rame aurii, cu mâna liberă atârnând pe fereastra 
deschisă, prezintă toate caracteristicile unui playboy agnostic. 
Nici măcar nu se deranjează să mă privească. 

Peste încă o secundă, mașina vine brusc spre mine, iar 

oglinda laterală aproape îmi agaţă ghidonul. Trag motocicleta 
spre acostament, pun frână și mă clatin, simțind cum roţile se 
opresc sub mine. Derapez și mă chinui să-mi păstrez echilibrul. 
Imagini cu mădulare și ambulanțe se amestecă cu buruienile 
prăfuite de pe marginea drumului; un elicopter medical se ridică 
deasupra insulei Patmos, iar biserica Sfântului Mântuitor este 
solicitată din nou pentru o a doua înmormântare în familia 
Bledsoe. Incetinesc suficient cât să pun piciorul pe pământ solid, 
talpa de cauciuc a adidasului îmi arde degetele, îmi arunc 
repede și celălalt picior peste șa. Motocicleta continuă să 
meargă fără motociclist și alunecă trei metri, până când se 
oprește înfrântă. Breakul alb își continuă drumul indiferent și 
dispare pe după cotitură. 
__ Mi-este imposibil să mă conving că a fost neintenţionat. 
Inaintez șchiopătând până la motocicletă și o ridic de pe asfaltul 
fierbinte. Motorul merge. În afară de câteva zgârieturi, nu a păţit 
nimic. lau casca din compartimentul din șa și mi-o prind sub 
bărbie. Louise nu se zărește în faţă, aud doar foșnetul ocazional 
al motocicliștilor profesioniști care se deplasează în direcţia 
opusă. O femeie desculță, cu un batic murdar pe cap, merge cu 
poticneli pe șosea și evită să mă privească; mâinile ei măslinii, 
goale, sunt pline de pământ. La poalele unei pante line care 
duce spre orașul portuar, o văd pe Louise ieșind dintr-o 
benzinărie. 

— De ce-ai întârziat atât? mă întreabă. 

Părul i s-a uscat în adierea vântului și poartă ochelari de soare 
în stil aviator, în care mă reflect dublu. 

Sunt tentat să-i spun că era să mor. S-o avertizez în legătură 
cu un Mercedes break alb condus de un preot cu barba aranjată. 
Vreau să mă liniștească spunându-mi că sunt spitale cum 
trebuie în Patmos, care pot face faţă accidentelor aproape 
fatale. 

— M-am oprit să mă uit la câteva plaje de pe faleze. Zâmbesc 
sub casca din fibră de sticlă. N-am mai văzut niciodată ceva atât 
de liniștit. 


VP - 77 


— Vara asta nu sunt meduze, îmi spune ea. Avem noroc. 

Trecem prin Skala și pe lângă taverna cu ferestrele acoperite 
cu bucăţi de placaj. În faţa ei sunt buchete de trandafiri galbeni 
proaspeți. O luăm pe drumul șerpuit care se întinde pe lângă 
munţii sudici. Mult deasupra noastră se deslușește mănăstirea, 
numai un zid, fără ferestre, credință în maximă securitate. 
Circulaţia ne încetinește, binecuvântata circulaţie, 
binecuvântaţii turiști francezi în vârstă care nu stăpânesc 
mașinile de închiriat cu transmisie manuală. Rămân aproape de 
Louise, calm, cu viteză redusă, privesc apa albastră tulburată și 
nu simt decât o durere surdă în laba piciorului. Nişte pisici 
murdare de pământ ţopăie printr-un tomberon. În cele din urmă, 
trecem de orașul Grikos și, după încă un kilometru și jumătate, 
cotim spre coastă. Lângă debarcader este un hangar din beton 
și, alături, o mică rulotă cu pereţii de aluminiu și cu ferestre de 
un mov uleios și chimic, ca al clăbucilor de săpun. Două bărci 
pătate de sare sunt adăpostite în schele de oţel și o macara se 
plimbă pe deasupra, legănând cabluri și cârlige. 

Ne parcăm motocicletele. Trebuie să mă întind. După ce m- 
am prefăcut indiferent, a revenit șocul iminenței morții. Imi pun 
casca în compartimentul din șa și vâr cartea la subraţ. Trei greci 
tineri cu pantaloni unsuroși se ocupă de o barcă trasă pe uscat. 
Unul îi șlefuiește cu șmirghel carena ruginită. Ceilalţi doi îi 
aruncă priviri lui Sonny, care stă pe debarcader cu o geantă de 
paie în mână. Bikiniul alb i se zărește printr-un halat scurt de 
pluș. Cei doi băieţi greci se lovesc unul pe altul în abdomen ori 
de câte ori unul dintre ei se uită la ea. 

Louise fotografiază hangarul și malul cu telefonul. O fetiță 
goală până în brâu, cu un slip cu căpșuni, stă ghemuită lângă 
Sonny. Lovește cu un băț în ţărână, de parcă ar pedepsi planeta 
pentru o nenorocire personală. Sonny întinde mâna, încearcă s-o 
potolească. Probabil că fetița este Duck, mai dolofană decât mi- 
am imaginat-o, cu o fețișoară rotundă ca un pumn, un nas cârn 
și părul brunet cârlionțat. Numai ochii mari și albaștri trădează 
genele mamei. Imediat mi se face milă de Duck cea din viitor, 
fiica adolescentă stângace, care mereu va pierde din 
comparaţia cu mama ei și care nu va putea scăpa niciodată de 
această crudă moștenire, mai ales în Los Angeles. Lovește cu 
bățul în pământ cu un amuzament malițios. 

Rasym și Adrian gâlgâie pe rând dintr-o sticlă de apă și-și 


VP - 78 


împart căștile unui aparat prins de șortul de baie al lui Rasym. 
Corpul lui Adrian este eficient ca al unui rechin, fiecare mușchi i 
se contractă sub pielea albă cu o hotărâre mecanică. Zâmbetul 
este singurul lui gest extravagant, ca o lumină de pe verandă 
aprinsă fără rost pe timpul zilei. Fericirea lui mă stânjenește, 
pentru că o cred. E atât de frumos, încât se poate ca lumea să fi 
fost creată numai să-i facă lui pe plac, fiecare picătură și dram 
din ea, portocale și stele, numai pentru el. Chiar și Louise se uită 
la complexa ondulare a mușchilor lui pelvieni, care dispar în 
elastan. 

Un bărbat înalt, slab și colţuros stă sprijinit de un butoi de 
petrol. Vântul îi flutură cămașa în dungi, iar pantalonii scurți 
cadrilaţi sunt rulaţi chiar deasupra rotulelor mari ca niște capace 
de roată. Un vârtej de păr albit înainte de vreme îi străbate 
părul brunet dezordonat și-și tot trece dintr-o mână în alta un 
coș de picnic. El ne observă primul. 

— Tu probabil că ești lan, spune cu un accent britanic în timp 
ce se repede înainte. Pune coșul în mâna stângă și-mi întinde 
mie mâna dreaptă. Sunt Miles Lyon-Mosely, un prieten. 

Se prezintă drept un prieten al tuturor, evitând loialități 
anume, și are mâna caldă și dornică de prietenie. Buzele nu-i 
acoperă dinţii și nici pleoapele grele nu par să i se atingă atunci 
când clipește. Are o faţă solidă, alungită, care ar părea imperială 
dacă ar fi transpusă în marmură. Stă însă stângace pe un gât 
subţire, înclinat. Miles e cu câţiva ani mai mare decât noi și 
vârsta i se potrivește. 

Velierul din stejar negru al lui Charlie se leagănă lângă 
debarcader, mai lung și mai lat decât părea în fotografia pe care 
mi-a trimis-o prin SMS acum câteva zile. Christos urcă pe lângă 
etravă, descolăcește niște parâme și aranjează greementul. Se 
întinde după coșul de picnic al lui Miles, mormăind o variantă 
abruptă a lui „hai, dă-mi mie”. Miles îl trece peste copastie și o 
ghidează pe Duck de umeri spre mijlocul bărcii. Reușește să-i ia 
bățul, în timp ce o distrage cu o săritură pe punte. 

— Unde e Charlie? o întreb pe Sonny. 

la un borcănel cu cremă din geantă și-și trece degetul pe 
margini. 

— lese și el acum, îmi spune în timp ce-și întinde crema pe 
obraji. Cum a fost prima noapte? 

— Am dormit buștean. Eram epuizat. 


VP - 79 


— Am făcut rezervare pentru cină în seara asta la Chora. 
Sonny își împletește degetele cu ale lui Louise, oprind-o astfel 
din elanul fotografic. Charlie nu poate să sufere restaurantul, 
dar dacă nu suntem prea obosiţi, e delicios. 

— Dar ce zici de chelneri? se împotrivește Louise. 

— Ei uită că sunt chelneri, explică Sonny. Ai șanse să stai o 
oră lângă vreunul și să crezi că e și el client, bea din carafa ta 
de vin, dar brusc scoate un pix și te întreabă cum îţi place 
peștele. 

Charlie iese din hangar cu un răcitor. Poartă ochelari de soare 
cu lentile roșii și un tricou bordo. Este decolorat de anii de soare 
și nenumărate spălări, dar îl recunosc imediat, este tricoul din 
ultimul an de la Buckland, cu inexplicabilul blazon cu săbii și 
inele întrepătrunse. Am avut și eu cândva tricoul ăsta - aveam 
cu toții numele trecute pe spate -, dar, ca majoritatea hainelor 
vechi, al meu a dispărut înainte să devin suficient de pragmatic 
încât să-l arunc. Charlie își pune degetul pe emblema de pe 
piept. 

— i se pare cunoscut? 

— Cum de l-ai păstrat atât timp? 

— Unele lucruri dăinuie. 

Se întoarce să-mi arate lista de nume. Sunt cincizeci, 
prenumele în cursive plăpânde, iar numele de familie cu 
majuscule aldine, precum specia urmată de GEN pe un panou 
cu insecte dintr-un muzeu. Bledsoe și Konstantinou plutesc 
printre viespile americane, cele sud-americane, rarii fluturi de 
noapte japonezi și mai rarele lăcuste din Orientul Mijlociu și 
fluturii evreiești - toate, specimene rare prinse pe o țesătură 
bordo scămoșată. Unde sunt bărbaţii aceștia astăzi, cu fața 
vindecată în sfârșit de coșurile pubertăţii și de speranță? Adams, 
Barington, Craven, Faringer, Frisch, Frost, Herzenstein, Levy, 
McMarnely, Stamford, Santo Domingo, Yasuda. Se desprind de 
pe tricoul lui Charlie mai repede decât reușesc eu să mi-i 
amintesc. 

— Vrei să pariem că majoritatea tocmai au plecat de la biroul 
lor din centrul orașului? îmi spune Charlie. Apoi li se adresează 
lui Louise și lui Sonny: Forța școlii Buckland nu a stat niciodată 
în cultivarea minţilor independente. Specialitatea ei era 
formarea de păsări nezburătoare. 

Majoritatea celor treizeci de nume au acum treizeci de ani și 


VP - 80 


bani în bancă. Mă cuprinde familiara teamă că sunt lefter, sărac, 
disperat și că mizez pe Charlie și pe o zi de ieșit în larg cu barca 
lui cu pânze. Dacă pornești după soare, nu faci decât să te 
plimbi în cerc. Mă încearcă deja răul de mare sau dorul de casă 
sau greata declanșată de lucrurile pe care nu le mai am. 

— Crezi că putem să stăm de vorbă...? îi șoptesc lui Charlie, 
dar nu mă aude. 

Christos strigă la el în greacă de pe barcă. 

— Helios nu poate să vină azi, răspunde Charlie. Nu se simte 
bine. 

Un tânăr cu cioc se furișează din întunericului atelierului. 
Poartă tot un polo albastru, ca tatăl lui, peste un tricou alb cu 
mânecă lungă. Are fața transpirată și obrajii de un galben 
hepatic. 

Tatăl lui strigă furios la el și Helios ridică apatic din mână, de 
parcă ar vrea să-și alunge responsabilitățile. Chiar și aici, fiii își 
dezamăgesc taţii. Charlie intervine să adauge câteva cuvinte 
liniștitoare în greacă. lritarea lui Christos este evidentă, înjură și 
clatină din cap, dar are barca plină astăzi și bate din palme să 
ne cheme la bord. 

— Asta e Domitian, îmi spune Charlie. Barca mea. Celelalte de 
acolo sunt bărcile despre care ţi-am spus. Reparăm epave, le 
facem ca noi și le închiriem în sezonul turistic. Practic sunt mici 
apartamente cu motor, așa că nu trebuie să-mi bat capul cu 
licenţele de navigaţie. Le trimitem peste tot pe insule, din Turcia 
până la Atena. Am deja zece închiriate pentru luna august. 
Băieţii care lucrează acolo sunt căpitanii mei. 

— Ajută și Christos? 

— Nu, spune Charlie hotărât. El e omul familiei. Afacerea e a 
mea. Cuvintele „a mea” îl fac să strângă mândru din dinţi. O ţin 
special departe de familie. 

— Nu de toată familia, sper, mormăie Rasym privindu-și vărul 
cu o amărăciune care e posibil să se vrea optimism. 

Christos mă trage de mână pe barcă, o mișcare dură, 
șfichiuitoare, care îi împiedică pe oaspeți să cadă timid în apă. 
Puntea este înconjurată de perniţe albe de piele și, pe o masă 
de lângă un coș cu prosoape negre împăturite, se văd niște 
pahare de cristal. Lemnul bărcii, mov-maroniu, este ceruit ca o 
vioară. Ne scoatem pe rând pantofii și-i punem într-un coș de 
nuiele. 


VP - 81 


Sonny, care se învârte în cerc, geme disperată: 

— Oameni buni, dacă găsiţi cumva un inel cu diamant, vă rog 
să-mi spuneţi. E cu setare pavată, de patru carate și cu montura 
din platină. 

— Așa e cel pe care l-ai pierdut, sau așa vrei să fie cel nou? 
întreabă Rasym batjocoritor. Urma neagră de pe frunte nu i s-a 
șters. 

Sonny se uită la el fără să spună nimic, osândindu-l la moarte 
prin scafism, tortura Lumii Vechi. 

— Draga mea, nu cred că l-ai lăsat aici, intervine Charlie. Sunt 
destul de sigur că l-ai luat cu tine la Paris. 

— Incetează, strigă ea. Ti-am spus că nu. L-am lăsat aici, pe 
Domitian. Știu precis. Vă rog, uitaţi-vă. 

Louise și cu mine ne uităm primprejur ascultători. Miles se 
apleacă în genunchi, începe să-și treacă mâinile pe sub perniţe 
și o ridică ușor pe Duck să caute prin crăpăturile din jurul ei. 

— O să-l găsim astăzi, spune el plin de speranţă. 

Rasym și Charlie îl privesc cu o încântare îngrozită. 

— Miles, pufnește Charlie. Vrei vestă de salvare? In caz că pici 
peste bord. Plecăm de la ideea că toţi cei de la bord știu să 
înoate. 

Miles se înroșește, dar își continuă explorarea exhaustivă. 

Sonny își scoate halatul, face materialul ghem și și-l lipește de 
faţă. Are picioarele rubinii, ca un fruct răscopt. Ai putea să-i vezi 
tot scheletul pe sub mușchii subțiri, iar crema cu care și-a dat 
pe piele îi împrumută smălţuiala sidefie a hârtiei lucioase. Se 
duce la Charlie și se lipește cu fruntea de umărul lui. 

— Mielușelule, jur că e aici. Nu l-am pierdut. 

Imi pare rău pentru ea. E gata să plângă. Charlie o cuprinde 
cu braţul și-mi aruncă o privire sceptică. 

— Îți luăm altul într-o bună zi. 

— Nu vreau altul. Nu asta e ideea. 

— Terry, strigă Duck deschizând braţele. Terry. T, ţ, t. 

O pisică cenușie ţâșnește din cambuză și-i sare în poală. O 
adăpostește în îndoitura braţului și o mângâie pe o parte. Până 
acum nu știam că există și pisici de barcă. Rasym trece peste 
bănci ca să-l ajute pe Christos să dezlege parâmele de amarare. 

— E vreme bună azi? îl întreb pe Charlie. 

— Perfectă, răspunde. Uite, soarele nu e acoperit de nori și 
vântul bate dinspre sud. Ce-mi place aici! Imi place la nebunie! 


VP - 82 


Desprindem odgonul și pornim. Pânzele albe glisează și se 
umflă în vânt, astfel că ieșim repede din port în timp ce adierea 
ne leagănă înainte și înapoi. Christos, Charlie și Rasym execută 
o coregrafie abilă, se reped, se apleacă și trag de parâme, au 
picioarele agile și precise când se mișcă parcă în pași de dans 
pe lângă noi, ceilalţi, care zăcem inerți pe perniţe. Ne îndreptăm 
spre nord ţinându-ne la treizeci de metri de coastă, unde insula 
se înalţă și mănăstirea apare brusc în peisaj ca un crater 
vulcanic. Când și când, îl surprind pe Miles studiind panoul de 
comandă sau colțurile podelei din pin, caută încă inelul care-i va 
aduce aprecierea eternă a lui Sonny. Este bona perfectă pentru 
Duck, face umbre de animale pe perniţe cu mâinile. 

Louise ia o sticluţă cu cremă de protecţie solară, se întoarce 
cu spatele și-și prinde părul scurt la ceafă. Imi plimb mâna pe 
umerii ei, masând metodic. 

Charlie face ghem tricoul de la Buckland, mi-l aruncă în cap și 
râde. Nu are corpul la fel de lucrat ca Adrian, care stă întins pe 
lemnul fierbinte cu ochii închiși, ca un înotător olimpic care 
contemplă fiecare braţ dintr-o cursă viitoare. Charlie are o 
perniţă rotundă de grăsime în jurul buricului. Ciucuri negri de 
păr îi încununează abdomenul, dispărând treptat în despicătura 
dintre pectorali. Picioarele lui musculoase și groase sunt perfect 
create ca să-l ţină bine lângă catarg. Are spatele lat, sculptat și 
presărat cu pete rozalii de la pielea decojită, iar la baza coloanei 
are ici-colo fire de păr mai fine. O cruciuliță aurie îi atârnă de un 
lănţișor de argint și lumina se reflectă din ea când se apleacă. In 
comparaţie cu Rasym, Charlie seamănă cu un Odiseu al familiei. 
Și navighează așa de lin, de concentrat, tot corpul este implicat 
în această sarcină, încât mi-e greu să regăsesc în el prietenul pe 
care-l cunoșteam la New York, înconjurat de apă, dar niciodată 
una cu ea. 

Louise se răsucește și mă împunge cu degetul în antebraț. Ne 
uităm amândoi cum se înroșește punctul de impact. 

— Ti-am zis, mă ceartă ea. 

Scoate puţină loțiune și mi-o întinde pe braţe, nu lipsită de 
tandreţe, dar cu mișcarea viguroasă a unui bucătar. 

Rasym își ia o pauză de la foc”. Ingenunchează și-l sărută pe 
Adrian pe buze. Adrian reacţionează dezmierdând gâtul iubitului 
său. Nu înţeleg ce-i place la vărul lui Charlie, dar, indiferent ce 


5 Pânza triunghiulară a unei nave. 
VP - 83 


este, Adrian a găsit ceva. Sărutul durează un minut și li se 
zăresc limbile. 

— Adrian e norocos, îi șoptesc lui Louise la ureche. Poate să 
vină aici și să stea în luxul ăsta. 

Presupun că vreau să-l includ în tabăra noastră, a lipitorilor 
care profită de generozitatea celor bogați. 

— Să nu-ţi fie milă de Adrian Kromer, îmi răspunde Louise pe 
același ton scăzut. În Polonia, tatăl lui deţine câteva centrale 
electrice. Se pare că face miliarde. Centrale electrice, mine de 
cupru și toată reţeaua radio și TV din țară. Deși Adrian nu 
vorbește despre asta. Am auzit de la Miles. Sincer, mă ia cu 
amețeli ori de câte ori aduce în discuţie capitalul cuiva. 

Fericirea lui Adrian capătă dimensiuni noi și tulburătoare. 
Fericirea lui este o chestiune lejeră, precum transportul privat 
cu șofer, dar dragostea lui față de Rasym este în totalitate liber 
consimţită. A pornit de bunăvoie în această excursie. De ce l-ar 
alege pe Rasym, când probabil ar putea avea pe oricine 
depășește ideea cea mai îndrăzneață pe care o am eu despre 
dragoste? 

Ne înclinăm și alunecăm prin apa albastră ca flacăra cu care 
arde benzina, albastră precum cerul lunii iunie de acasă, cu 
furnicătura transpiraţiei de la început de vară, albastrul pur și 
tulburat din jurul nostru, adânc, transparent și străpuns de pești. 
Vântul ne poartă iute, călărim valurile. Insulele cețoase se întind 
în zare, scânteiază și se topesc. Patmos strălucește dur, 
sfărâmicios. Cum pot să-mi fac griji când sunt înconjurat de o 
asemenea frumuseţe, în strânsoarea tihnită a lui Charlie? Când 
mă uit peste marginea bărcii, mai că mă aștept să văd bancnote 
plutind ca iarba de mare pe luciul apei. 

Christos dispare în cambuză și se întoarce cu o sticlă mare de 
șampanie și o nectarină pentru Duck. Scoate dopul și umple 
paharele. Mâinile lui butucănoase, ca păcura, fac o caricatură 
din maniera elegantă, de chelner profesionist, în care a fost 
învăţat să ţină sticla. Sorb din pahar fără chef, conștient că 
alcoolul ar putea întoarce legănatul bărcii împotriva mea. 
Căldura se revarsă peste noi prin gaura albă a amiezii. 

— Poate e în mare, spune Sonny cu glas pierit. Soarbe o gură 
de șampanie de parcă ar mușca din ea și o înghite. Poate s-a 
rostogolit de pe barcă și e undeva pe fundul mării, iar peste o 
sută de ani, un scufundător cu tub de respirat o să-l găsească și 


VP - 84 


asta o să-i schimbe viaţa pentru totdeauna. 

Sonny pare să inventeze un sfârșit, pentru ca suferinţa ei să 
nu fie în zadar, un scenariu hollywoodian cu un final optimist. 
Miles renunţă să mai facă vulpi cu mâinile și o atinge pe 
genunchi. 

— Uite tabăra hipioţilor, spune Louise arătând spre coastă. 

Pe o mică fâșie de plajă dintre stâncile ascuţite sunt 
amplasate mai multe corturi, cu cruci desenate pe margini. 
Bărbaţi și femei, unii goi, cu forme descărnate, ca de 
salamandră, sunt înghesuiți unii în alţii. Cu greu le discern 
cântările din depărtare peste izbitura valurilor. 

— Îmi amintește de California, murmură Sonny înfiorată. Nu 
din vremea mea, ci a bunicilor. Bunica și bunicul Towsend erau 
pentru amorul liber în anii '60. Ciudat, dar când își aduc aminte, 
niciodată nu pomenesc de bolile venerice. 

— Ăștia nu sunt genul ăla de hipioţi, spune Charlie dinspre 
catarg. Sunt „născuţi din nou”. Sau „răposaţi mai iute”. Se 
roagă pentru sfârșitul lumii. Ai grijă, lan, cele mai drăguţe o să 
vină la tine să te invite în tabăra lor și apoi o să încerce să te 
transforme în unul din cei patru cai. 

Louise își lasă ochelarii pe puntea nasului ca să-i studieze. Are 
orbitele ca niște grote întunecoase în soare. 

— Cum o cheamă pe șefa lor? întreabă Miles pocnind din 
degete. Tipa solidă care tușește. 

— Vic, îi răspunde Adrian, fără să încline măcar capul pentru a 
și-l feri de soare. Era simpatică. Am vorbit odată cu ea în Skala. 
M-a invitat la un foc de tabără. 

— Nu te duce, îi ordonă Rasym ocolind bocaportul. Toată 
lumea știe că ei au pus bomba. 

— Serios? se miră Sonny. Are buzele de un alb fantomatic de 
la cremă. Credeam că radicalii de stânga. Nu credeam că avem 
de ce să ne facem griji. 

ÎI privește pe Charlie în timp ce se întinde să-i pună lui Duck o 
șapcă pe cap. 

Charlie schimbă direcţia, îndepărtând barca de coastă; în 
timpul răsucirii bruște, surprind o ultimă imagine cu doi bărbaţi 
goi care ne fac cu mâna de pe mal. 

— Îi prefer de o mie de ori pe călugări, șuieră Charlie. Măcar 
de la ei știi la ce să te aștepți. Cel puţin nu-ţi zâmbesc sperând 
să crăpi din clipă în clipă. 


VP - 85 


— Bun, Charles, îl întrerupe Miles. Știi de când eram copii că 
pe insulă există o bogată tradiţie de... 

— Culturi ale morţii, izbucnește Charlie. Și încalcă tot. Nu pot 
să-și dea duhul cu toţii și să termine odată? 

— Stați puţin, spune Sonny cu un icnet, al cui e sângele ăsta? 

Timp de o secundă nu se mișcă nimeni, prins între realitate și 
o replică actoricească. Dar observ pete roșii închegate, 
răspândite pe puntea de lemn. Terry, motanul, linge una; dintr- 
odată, conștient că toată lumea se uită la el, începe să lingă mai 
repede. 

Mă prind de picior și atunci observ unghia ruptă. Probabil s-a 
întâmplat când am sărit de pe motocicletă. Sângele umple tot 
patul unghial și picură peste pielita galbenă a degetului. 

— Doamne, lan, geme Louise. 

— Nici măcar nu mi-am dat seama. Probabil mi-am smuls-o. 

Decid să nu pomenesc de preotul nebun cu barba frumos 
tunsă care m-a scos de pe șosea cu dușmănia unui cruciat 
pentru un păgân. Jumătate din grup pare deja să fie cu fervoare 
de partea călugărilor. 

— Mă duc să caut un bandaj, spune Sonny. Se uită la Duck, 
care stă la etravă și aruncă în apă coji de nectarină. Ai grijă, 
draga mea. 

— Mă ocup eu de ea. 

Miles trece la acţiune și o cuprinde cu mâinile lungi pe fetiță, 
de parcă ar fi o vază de preţ în pericol să se răstoarne. 

Sonny îi mulțumește pe tăcute, apoi îi spune lui Charlie: 

— Încearcă să ai grijă la viraje, da? Ar fi bine să scape toată 
lumea teafără după ziua asta. 

Sonny aduce din cambuză o trusă de prim ajutor și insistă să 
mă bandajeze ea. Tamponează rana cu o biluţă de vată. Mă 
impresionează talentele ei de asistentă medicală; se simte 
fermitatea maternă în oblojirea rănilor, de parcă ar fi obișnuită 
să aibă de-a face cu picioare îndărătnice. Louise îmi evită 
complet degetul până am piciorul bandajat. In apărarea ei, 
trebuie să spun că sângele pare mai înfiorător în lumina 
soarelui. 

— E vreun spital pe insulă? întreb. 

— Da, dar nu e bun, îmi răspunde Sonny. Dacă ai nevoie de 
altceva în afară de suturi, durează ore întregi să ajungi la un 
spital mai acătării în Leros sau Kos. 


VP - 86 


— Și ce se întâmplă dacă te rănești grav? 

— A, e simplu. Sonny mă strânge de laba piciorului. Ai grijă să 
nu te rânești grav. 

Christos coboară pânzele și face un gest spre o insulă 
stâncoasă de culoarea mentei și a pânzei de sac, cu faleze 
abrupte și crestate, ascuţite la vârf precum coarnele de berbec. 
O capelă mică și neîmpodobită se înalță la jumătatea 
versantului. 

— Insula Caprei, anunţă în engleza lui artificială. Familia mea 
- se atinge pe piept și arată cu degetul -, insula noastră. 
Creștem capre. 

— Insula familiei lui Christos, clarifică Charlie. Dar nu mai sunt 
capre, nu? 

Christos își duce degetele uriașe la ochi, răsfirate. 

— Puţine acum. Le-au furat. 

— Eu am văzut două ieri, depune Adrian mărturie, sprijinindu- 
se pe coate. Când am înotat acolo. N-au fost tunse. 

Insula se află la doi-trei kilometri de Patmos, o cursă maraton 
chiar și pentru cineva în formă ca Adrian, mă gândesc. 

— Familia ta ar trebui să le marcheze, îmi dau cu părerea. Cu 
crotali pe ureche. 

Charlie pufnește și-l prinde pe Christos de umăr. 

— Ai auzit? Mimează străpungerea urechii. lan, știi ce ar face 
hoţii din partea locului? Le-ar tăia urechile înainte să plece cu 
ele. Ar fi o insulă plină cu urechi de capră. Legea grecească zice 
așa: e al tău până când nu poţi dovedi că e al tău. 

— Și o ureche lipsă e un semn distinctiv. Și dacă anunțați 
poliția? 

Acum și Charlie și Christos râd, unul, o gură plină de dinţi albi, 
celălalt, un gât negru ca o cavernă. 

Christos aruncă ancora. Vibraţia lanţului ce se derulează sub 
acțiunea motorașului face să tremure paharele de pe masă. 
Căpitanul ia o găleată de plastic, își scoate cămașa și, fără nicio 
introducere, se aruncă de pe marginea iahtului. 

— Christos se afundă mult, pentru că nu-i e frică de 
imensitatea apei, spune Charlie. Nu pot să sufăr turiștii care 
înoată ţinându-se cu o mână de marginea bărcii. Dacă tot ai 
venit până aici, dă-ţi drumul. 

Louise își scoate șortul. 

— Vii? 


VP - 87 


— Poate puţin mai târziu, îi spun. 

În curând, toată lumea, mai puţin Miles și cu mine, sare de pe 
barcă, atât de firesc de parcă s-ar fi antrenat din copilărie să 
sară de pe trambuline și debarcadere. Chiar și Duck, care face 
pași de novice, merge până la margine și reușește să se lanseze 
cu capul în jos. 

— Nu înoţi? mă întreabă Miles sprijinindu-și mai bine capul pe 
perniţe. 

— Înot. Dar... 

Mă simt ameţit și, odată ce durerea de picior mi-a fost 
identificată, a început să usture. Mi-a curs deja sânge în bandaj. 
Nu mai țin minte de când n-am mai fost pe o barcă, iar 
legănarea combinată cu strălucirea apei îmi amintește ce greață 
mi-era după ce mă uitam prea mult la televizor într-o după- 
amiază toridă - claustrofobia greţoasă a culorilor și sunetelor 
ireale. 

— Mi-a spus Sonny că ai locuit în Panama? mă îndeamnă 
Miles. Cum nu răspund, continuă: Familia mea avea niște afaceri 
cu o companie navală olandeză care are sediul acolo. Tatăl meu 
are o slăbiciune pentru canalul Panama. A opta minune a lumii 
și, după el, singurul lucru bun pe care l-au făcut vreodată 
americanii. Zâmbesc obosit și studiez Insula Caprei. Nu se mișcă 
nimic acolo, nici măcar copacii. Ce ai făcut în Panama? mă 
iscodește el. 

— Am dat o mână de ajutor, răspund vag. 

„Am făcut greșeli”, gândesc. Mă scuz să mă duc la toaletă. 
Cobor scara spre cambuză și mă echilibrez ţinându-mă de 
pereţii acoperiţi cu lemn lăcuit. În liniștea delicată de dedesubt, 
legănatul bărcii este mai puţin pronunţat. O zonă de luare a 
mesei cu mobilier cromat, echipată cu un home cinema, dă spre 
un dormitor pătrat. O saltea matrimonială ocupă mare parte din 
spaţiu. Încăperea este plină de obiectele personale ale lui 
Charlie: cărţi, monede, DVD-uri, trofee mai vechi de la șah, la fel 
ca dormitorul lui de la facultate, ca și când cutiile de la mutare 
ar fi fost trimise direct din Massachusetts pe Domitian. Mă întorc 
în camera principală, unde pisica sare pe masa din bucătărie. 
Deasupra mesei este atârnată o fotografie înrămată cu Charlie 
și tatăl lui la Veneţia. Zâmbesc printre penele gri și băltoacele 
din Piazza San Marco. Nu l-am mai văzut pe domnul K. de 
aproape zece ani. Foca din el s-a transformat în morsă și 


VP - 88 


zâmbește mândru și bolnav din scaunul cu rotile. Are un tub de 
oxigen prins într-o parte și o mască în poală. Nu va mai dura 
mult până când Charlie își va pierde și el tatăl, o specie în minus 
în clasa Konstantinou. Dar, spre deosebire de mine, Charlie îl va 
înmormânta alături de familia lui. 

Intru în baie șchiopătând pe piciorul rănit. Când termin, mai 
aștept câteva minute jos, mă joc cu piesele de șah care se 
rostogolesc pe o masă din lemn cu încrustații de opal aflată 
vizavi de echipamentul radio din cambuză. 

Când mă întorc eu, toată lumea se șterge cu prosopul pe 
punte. Sonny îi șterge părul lui Duck și Louise se clăteşte la 
etravă cu un cap de duș prins de un furtun de cauciuc. li văd 
sfârcurile prin costumul albastru de baie. 

Charles îmi face cu ochiul în timp ce-și aprinde o ţigară. 

— Durează vreo două zile până te obișnuiești cu ea. Întâi cred 
că e vorba despre Louise, însă el îmi explică: Peste o săptămână 
o să-l pilotezi pe Domitian. 

Peste o săptămână. Până atunci o să-mi continui rătăcirea 
printr-o vacanţă accidentală, sau Charlie mi-a dat deja cheile 
spre noua mea viaţă? 


La masa de prânz avem arici-de-mare proaspeţi, pe care 
Christos i-a cules și i-a tăiat în jumătăţi pe punte cu un cuţit 
automat. Stelele negre țepoase seamănă cu nimburile sfinţilor 
din icoanele pictate ale lui Charlie. Mănânc dezinteresat din 
carnea maro, lipicioasă. Îi sunt recunoscător lui Christos când 
pornește motorul să ne ducă lin spre coastă, lăsând în spate un 
siaj albastru aprins. Ancorăm din nou la vreo zece metri de o 
plajă liniștită în formă de semilună din partea nordică a insulei. 
Rasym și Adrian sar primii în apă și se îndreaptă spre mal ţinând 
un teanc de prosoape deasupra capului. Christos desface 
bărcuța gonflabilă cu dificultate, iritat. Dacă Miles ar ști să 
înoate, nu ar trebui s-o folosească, iar dacă fiul lui ar fi aici, n-ar 
fi treaba lui. 

— Eu pot să stau pe barcă, spune Miles spăsit. Nu mă 
deranjează. Nu trebuie să facă tot efortul ăla. 

— Nu-i nimic, îi răspunde Sonny. Așa putem să aducem 
provizii. 

Aruncă trei sticle de apă în bărcuţa umflată și-mi pun și eu 
romanul, înfășurat într-un prosop. Sonny își ia fiica de mână și o 


VP - 89 


ajută să coboare scara. Charlie se aruncă de la proră și reapare 
ca s-o ia pe Duck pe umeri, astfel încât să poată merge călare 
pe el până la mal. Imi trag cămașa de pe mine și mă uit la 
întinderea de un turcoaz delicat. Sunt două feluri de înotători, 
cei care se aruncă cu capul înainte fără să încerce apa și cei 
care stau pe margine și își fac curaj pentru șocul glacial, 
spunându-și vorbe de îmbărbătare. Eu am fost mereu din a doua 
categorie, dar cred că e greșit s-o numești lașitate. E o anume 
emoție în așteptarea și adunarea lentă a hotărârii necesare, un 
trup trebuie să-și înfrângă instinctul de a rămâne pe teren solid. 
E plăcerea reticenţei, a creierului asudat, a ideii că acţiunile au 
un preț, lucruri despre care cei care se lansează rapid și 
indiferent nu știu nimic. Însă, în cele din urmă - în principal 
pentru că Miles îmi reţine atenţia repezindu-se spre mine din 
partea cealaltă a punţii (stai puţin, are de gând să mă împingă 
în apă?) - sar. 

Apa este tăioasă la suprafaţă, cedează imediat dedesubt și 
mă îmbrățișează total și orbește. Nu mă grăbesc, pedalez în 
liniștea aceea, deschid ochii și mă scufund pe muzica respirației 
mele. Mă uit la Sonny care e pe plajă, marchează un loc 
întinzând prosopul. Charlie avea dreptate. Doi greci solizi, cu 
burţi cât niște cuve industriale revărsate peste niște șorturi de 
baie impresionant de micuțe, stau la câţiva metri de ea, o 
privesc lacom, ca niște animale de pradă. Ea îi ignoră și numai 
Duck, care se agaţă de maică-sa și se tânguie ca un claxon 
pneumatic, este cea care, în cele din urmă, îi alungă din 
vecinătate. 

In timp ce urc pe plaja acoperită cu prundiș cafeniu, tălpile îmi 
zvâcnesc la fiecare pas pe pietrele tari. Louise lovește cu palma 
un prosop negru care era deja întins lângă ea. 

— Trebuie să-ți cumperi pantofi de înot, îmi spune amuzată. 
Poţi să-ţi iei din Skala, împreună cu un tricou Anti-Betleem. 

— Anti-Betleem? 

— E tricoul verii în Patmos. Știi tu, insula Apocalipsei sfântului 
loan, Anti-Betleem, locul de baștină al sfârșitului lumii. Sunt și 
bavețele și halbe de bere Anti-Betleem. Cumperi din timp 
cadouri de Crăciun. 

Charlie o unge pe Sonny pe spate cu loţiune. Rasym și Adrian 
plutesc acolo unde apa e mai puţin adâncă, lovind cu bărbia 
crestele valurilor. 


VP - 90 


— Ți-e dor de New York? mă întreabă Sonny. 

— Nicio clipă, îi răspund. 

— Nici lui Charlie. 

Charlie ia o pietricică și o aruncă în apă. 

— Dacă lumea ar fi o bombă, New York-ul ar fi fitilul ei, spune 
el cu o voce aspră. Acolo încep toate relele. Nu aici. 

Louise strâmbă din nas, de parcă metafora i se pare puţin 
prea nimerită. 

Soarele îmi usucă pielea în câteva minute, iar o vreme nu pot 
decât să privesc suprafaţa apei, cafenie și mov, precum penele 
de păun. Mareea se întinde peste pietricele și apoi se retrage, 
de fiecare dată cu un scârțâit, ca o greblă trecută pe beton. Zi și 
noapte, de milenii, de ere întregi dăinuie sunetul acesta, acest 
scârțâit, și poate va fi și ultimul sunet, ultimul sunet al lumii, un 
ultim scârţăit, înainte ca totul să explodeze în spațiu. 

Peste câteva minute, bărcuţa străpunge valurile, Miles stă 
ghemuit la proră cu cămașa înfășurată pe după gât, iar Christos, 
în spate, ţine cârma. Părul de pe pieptul lui Miles este lung și 
încreţit, iar sfârcurile ca de cocă i se ițesc asemenea unor 
periscoape de pe piept. Stă cu bărbia ridicată mândru în vânt, 
un Cristofor Columb sosit cu câteva secole prea târziu pentru 
colonizare sau chiar pentru un loc bun pe plajă. Sare în apă și 
strânge proviziile pe care le-am făcut. Charlie îl întâmpină 
țâșnind și alergând în mare. Face pași mari, selenari, după care 
dispare sub covorul albastru. 

Miles îmi aruncă între picioare cartea și se așază lângă Sonny 
în locul înălțat al lui Charlie. 

— lau taxiul până înapoi în Chora, ne anunţă. Nu vreau să-și 
bată iar Christos capul. 

— Nu știu de ce nu mă lași să te învăţ, îi spune Sonny. Pe 
Duck am învățat-o. 

— Din mândrie, răspunde el sincer în timp ce desface o sticlă 
de apă. Dar dacă mă antrenezi tu, poate o să încerc. Când eram 
la Ludgrove, un unchi de-al meu s-a înecat aproape de Borneo, 
așa că am fost scutit de lecții de înot. 

— Pare un motiv să iei în continuare lecții, îl contrazice Louise. 

Miles râde și se freacă pe bărbie. E genul care își recunoaște 
neajunsurile. 

Trece timpul. Arşiţa se înteţește. Un cuplu de italieni se ceartă 
sub umbrelă într-un ritm adormitor, de du-te-vino. Un bărbat 


VP - 91 


gras fumează în apropiere, în timp ce joacă Sudoku așezat pe un 
scaun metalic pliant, iar pătratele de carne arsă i se umflă prin 
împletitura de metal. Clopoţeii caprelor răsună între dealurile 
din jurul plajei. Gândurile prea lungi se dovedesc imposibile, cel 
mult fărâme de îngrijorare, mai mult sentimentul lor decât 
sursa. La umbra unui măslin, doi europeni mai în vârstă, nudiști, 
stau ghemuiţi, cu picioarele desfăcute, lăsându-și complet la 
vedere organele genitale, cu fiecare pliu labial și moleșeală 
necircumcisă la vedere. Nuditatea lor este atât de sinceră, încât 
nu pare sexuală, de parcă excitaţia trebuie să-și găsească ritmul 
firesc într-un dram de rușine. 

Mă întind pe prosop și mă uit la Miles, care îi face lui Duck o 
demonstrație de alba-neagra cu cochilii. Mută cele trei cochilii în 
jurul unei reviste deschise și ea privește concentrată zigzagul. 

— Și acum, sub care e cărăbușul? o întreabă el. 

Ea arată spre cea din mijloc, alegerea cea mai evidentă sau 
cea mai inteligentă tocmai pentru că este atât de evidentă. 
Miles le întoarce. Nu e niciun cărăbuș. Faţa îngrozită a lui Duck 
seamănă cu cea pe care o va face când va afla pentru prima 
oară de bomba cu hidrogen. 

Miles deschide pumnul și lasă la vedere un cărăbuș negru 
care se târăște. : 

— Nu uita un lucru. Inainte să alegi, cere întotdeauna să vezi 
mâinile dealerului. Ea dă atentă din cap. În multe cazuri, cochilia 
ascunde mâna. 

Deseori mi se pare că lecţiile copilăriei sunt cele pe care ai 
cea mai mare nevoie să le reînveți. 

Adrian și Rasym urcă desculți cu un preș pe dealurile 
acoperite cu tufăriș de deasupra plajei. Mă întreb dacă o să se 
giugiulească în tufe. Încerc să mă apuc de Henry Miller, o carte 
intitulată Co/osu/ din Maroussi, în timp ce Louise moţăie lângă 
mine, dar în jurul literelor negre, înghesuite este un chenar alb 
de doi centimetri și, dincolo de acel chenar, cerul și marea 
albastre, iar ochii îmi alunecă pe propoziţii spre hotarele 
îndepărtate, unde îi văd pe Charlie și pe Sonny sărutându-se în 
apă. „Cu câteva luni înainte de izbucnirea războiului, am decis 
să iau o lungă...” - Sonny, sprijinită în braţele lui Charlie, 
legănându-și trunchiul maroniu în curent. Privirea mea se 
chinuie să revină ca să surprindă marginea următoarei faleze - 
„vacanţă”. Renunţ după câteva plonjări de pe faleză și întorc 


VP - 92 


letargic paginile. Am presupus că era o carte nouă, cumpărată 
la nimereală de designerul de interior al lui Charlie, cu intenţia 
de a da un aer intelectual livingului, dar pe prima pagină sunt 
scrise inițialele cuiva. G.F. Câteva propoziţii sunt subliniate până 
la jumătatea romanului: „Cine ești, ce ești tu acum, în liniștea 
stupefiată... Eşti tu? Dacă ţi-aș strivi craniul, acum s-ar pierde 
totul... Oare odată cu sângele ar curge un singur indiciu 
tangibil?” Căldura îmi face creierul ca de cauciuc. Acest G.F. 
avea mai multă răbdare cu expunerea lui Miller decât mine. Este 
dezamăgitor când nu reușești să stabilești o legătură cu 
pasajele pe care un cititor de dinainte și-a dat osteneala să le 
marcheze, ca atunci când dai peste o vedere cu clădiri de mult 
demolate. Sonny iese din apă picurând, aranjându-și sutienul. 
Bărbatul gras care fumează uită de jocul lui cu numere. 

— Cum e cartea? mă întreabă ea târându-se pe prosop. 

— impermeabilă, îi răspund. Am găsit-o în cabană. Primul a 
luat-o un anume G.F. 

Sonny ridică din umeri. 

— Îţi fac o mărturisire. Întotdeauna mă asigur că personajele 
dintr-o carte sunt mai în vârstă decât mine. La modul ideal, cu 
cel puţin cinci ani. Altfel, mi-e greu să le iau greșelile în serios. 

— Era adevărat și în cazul rolurilor pe care le-ai jucat? 

— Nu. Râde. Cu cinci ani mai tânăr și profund chinuit era 
idealul. Am vorbit serios când am spus că Charlie m-a salvat din 
casa de nebuni numită Hollywood. E de parcă trupul mi-ar fi fost 
sfărâmat, iar el mi-a pus fiecare os la locul lui. 

— Am văzut vreunul din filmele în care ai jucat? 

— Probabil, spune ea pe un ton defensiv. Sau poate că nu. Cui 
îi pasă? Nu mă întorc acolo. Am terminat cu ei definitiv. Mă 
întreb în ce măsură a terminat ea cu ei și în ce măsură au 
terminat ei cu ea, când adaugă brusc: Mereu îi spun lui Duck că 
poate fi orice vrea, mai puţin celebră. 

Duck se întinde lângă Miles și-l fulgeră cu privirea pe un 
italian care iese din mare cu un tub de respirat și o stea-de- 
mare roșu aprins în palmă. O pune pe genunchiul iubitei lui, 
așezată la câteva persoane mai jos de noi. Duck se ridică în 
picioare și dă năvală spre ei, cu corpul rigid ca spatele unei 
căprioare. 

— Domnule, o aud spunând vehement. Puteţi să puneţi ființa 
înapoi în apă? Vă uitaţi la ea cum moare. 


VP - 93 


Cuplul tânăr de italieni face un schimb jenat de priviri. În 
sfârșit, italianca reușește să răspundă. 

— Fetiţo, nu e treaba ta. Du-te înapoi la prosopul tău. 

— Vă place să vă uitaţi la ea cum moare? 

Pe Duck n-a părut s-o deranjeze când Christos desfăcea aricii- 
de-mare pe iaht. 

Italianca se chinuie să răspundă. 

— Tu nu mănânci pește? 

— Stelele-de-mare sunt pe cale de dispariţie. Ai de gând s-o 
mănânci? 

Italienii nu au nicio șansă să câștige această confruntare, 
niciun argument etic convingător în afară de superioritatea 
vârstei. Este un meci inechitabil. Dacă rămân pe poziţie, par 
niște fraieri în comunitatea asta solară temporară; dacă 
recunosc și aruncă iar steaua-de-mare în apă, își arată 
inferioritatea morală în faţa unei copile de șapte ani cu slip cu 
căpşuni. E nevoie de o anume abilitate, pe care arșița după- 
amiezii le-a epuizat-o. 

— Când ești adult... începe italianca s-o dăscălească. 

Sonny o privește fără s-o întrerupă. Nu observasem până 
acum, dar ușoara crispare a gurii ei, vizibilă în cea mai mare 
parte a timpului, este un rânjet pieziș, genul cules din colecţiile 
de muzică sumbră și atonală sau din vremea pierdută în 
adolescenţă cu băieţii prin demisoluri. Este o expresie puberă de 
furie și neputinţă care, la ea, pare puternică și convingătoare. Îi 
strică armonia delicată a feței ca o gaură de glonţ în vitrina unui 
magazin. 

— Imi place tupeul lui Duck, șoptește ea. Nu știu de unde-l 
are. Incepe să pună întrebările importante. leri m-a întrebat câte 
planete sunt în spaţiu. Și m-am simţit ca o proastă pentru că nu 
am știut să-i spun. Știu că Pluto a fost retrogradată, dar n-au 
găsit multe altele în sistemele solare învecinate? Acum ce mai 
punem la cale? Și ce naiba e aia planetă pitică? Ce am învățat 
noi la școală nu mai e valabil. 

Mă gândesc la spaţiul cosmic despre care învață Duck, 
complicat cu atâtea planete, mult mai aglomerat și mai 
democratic decât a fost al nostru, cu cele nouă sfere din 
polistiren expandat care se roteau pe un suport ruginit la ora de 
geografie. Sonny are dreptate. Pare imposibil că am crezut 
vreodată, cu toată sinceritatea, o concepţie atât de infantilă 


VP - 94 


despre spațiu. 

Louise se trezește speriată, de parcă s-ar fi smuls dintr-un 
coșmar, dar o liniștește repede clipocitul valurilor. Pietricelele i- 
au făcut pe coapse adâncituri roșii de forma unor săgeți 
îndreptate în sus. Mă împinge cu șoldul. 

— Nu ţi se pare ciudat că suntem aici? mă întreabă 
întinzându-și brațele. Mușchii spatelui îi plonjează și se 
încordează. Un noroc prea mare, de parcă am fi trișat? 

— Un pic. E un motiv întemeiat să nu te întorci la 
Georgetown? 

— Poate, murmură ea odihnindu-și obrazul pe nodurile 
degetelor. Aproape. 

— Dar o să te întorci, nu? În definitiv, ai făcut deja un an 
acolo. 

Am o fantezie că Louise rămâne cu mine în Europa, că ne 
construim o viaţă nouă și plină de miez și ne citim orice, mai 
puţin Miller, unul altuia noaptea în pat. 

— Nu e școala, lan, spune ea obosită. Nu aveam nicio 
chemare. Aș putea să mă opresc la ce am studiat și aș fi 
mulțumită. Dar nu crezi că suntem prea bătrâni ca să mai 
umblăm fără ţintă? Toată frivolitatea asta, prea mult timp - 
apucă lumina soarelui de parcă ar fi o perdea pe care o poate 
strânge în pumn - și dispari pur și simplu, plutind odată cu ea. 

Mijește ochii spre mine, îmi caută privirea. Faţa îi strălucește, 
bărbia cu aluniţă, gropițele și o invitație pe care nu am mai 
văzut-o până acum se oferă în privirea ei neabătută. 

Duck se întoarce și se așază peste genunchii maică-sii. Louise 
își trece degetele de la picioare printre pietricelele de la capătul 
prosopului. 

— E ciudat că Charlie e cel care și-a închegat o viaţă, remarcă 
Louise privind apa. N-aș fi anticipat când eram la facultate. Dar 
tu? Tu ce-o să faci în continuare? 

Îmi fac griji că Louise mi-a căutat numele în Google și și-a dat 
seama că sunt într-o fundătură. Și, ca la jocul de domino, o grijă 
se lovește de o alta, declanșând o constelație: tata în sicriu, o 
biserică ce se întunecă, fiul lui cel mai mare prăjindu-se la soare 
departe, pe un prosop de plajă în paradis. Aranjez bandajul 
murdar de sânge pe picior, câștig timp să schimb subiectul. 

— Dacă te întorci la facultatea de drept, ce specializare o să 
ai? Cred că ai fi un procuror excelent. 


VP - 95 


Louise se rostogolește. Își apasă pieptul cu mâinile, arătându- 
mi răbdătoare că s-a săturat să mă mai audă vorbind despre 
viața în State. 

— Doamne, nici vorbă. Nu în asta mă specializez. Libertăţi 
civile. Dreptul mediului. Nimic penal. 

— Fă dreptul mediului, o încurajează Sonny. Lui Duck i-ar 
plăcea la nebunie. 

De parcă Duck ar fi mama lui Louise din Kentucky și ar trebui 
consultată înainte de luarea unor decizii importante legate de 
carieră. 

— Super, spune ea râzând. Și cu cine ar vrea Duck să mă 
mărit? 

— Simplu, răspunde Sonny. Presupunând că mai crede în 
căsătorie, lucru de care mă îndoiesc, cu Miles. 

Louise și Miles fac schimb de priviri, de parcă ar fi fost greșit 
identificaţi drept membri ai aceleiași organizaţii mafiote. 

ltalianul merge tăcut spre apă, cu capul aplecat, ferit de noi. 
Duce steaua-de-mare înapoi în mediul ei. O victorie a inocenţei. 

Il văd pe Charlie coborând o potecă dinspre dealuri, în mână 
are un pateu de la o tavernă mică așezată sus, deasupra 
stâncilor, a cărei copertină de culoarea piersicii se zbate în 
briză. Este după-amiaza târziu și acum, că sunt pe mal, mi-a 
revenit apetitul. lau cu împrumut șlapii lui Miles și mă duc spre 
Charlie. E singur, ţine pateul, dar nu-l mănâncă, și pe faţă i se 
vede îngrijorarea. De la subrat i se scurge transpiraţia. Și-a 
înfășurat tricoul în jurul capului, ca un turban pe capul unui 
căutător prin deșert. În timp ce privește bărcile pe mare, unele 
ancorate aproape de Domitian, își atinge cu limba dintele ciobit. 
E atât de adâncit în gânduri, încât nu observă că mă apropii. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb. 

Se scutură să revină în prezent și mușcă din pateu. 

— Nimic, îmi spune în cele din urmă. Munca. Pare o vacanţă, 
dar pentru mine e cea mai aglomerată perioadă din sezon. 
Probabil ar fi trebuit să rămân. 

Suntem în sfârșit singuri și mă gândesc să aduc vorba despre 
situaţia mea financiară. Nu vreau să-i fac și mai multe necazuri, 
dar câte zile de navigat vor mai trece până când Charlie îmi va 
lua tăcerea drept mulțumire, de parcă aș fi venit până aici doar 
ca să petrec câteva zile relaxante cu el? 

— Vrei să facem o plimbare? îi propun. Am putea vorbi 


VP - 96 


despre... 

— Situaţia ta. N-am uitat. Mâine. Când își dă seama că pare o 
eschivare, mă atinge pe braţ. La prânz. În portul meu. Putem să 
jucăm șah ca pe vremuri. 

Niște bărbaţi de pe două iahturi abia ancorate se ceartă 
arătând spre apă. Unul flutură din mâini în stilul acela 
melodramatic izbutit convingător numai de către europeni. 

— Niște amatori, spune Charlie batjocoritor. Și-au încurcat 
ancorele. Unul și-a aruncat parâma prea departe. Dând din cap 
în susul dealului, spre tavernă, adaugă: la ce vrei. Am cont 
deschis. Eu mă duc înapoi la barcă să dau niște telefoane. 
Trebuie să văd ce fac căpitanii mei. Ai mult de lucru când ești 
administrator în paradis. 

O iau pe poteca pe care au pornit Rasym și Adrian. Clopoţeii 
caprelor se aud și mai tare printre dealuri, dar caprele încă nu 
se văd. Poteca de pământ șerpuiește prin tufăriș, coboară și 
continuă fără ţintă, parcă hotărâtă să nu se pripească. Înainte, 
aproape de o întindere de beton, o tufă tremură. Mă gândesc că 
poate îi deranjez pe Rasym și pe iubitul lui care fac sex. Dar 
când trec de cotul potecii, îl găsesc pe Adrian câţiva metri mai 
departe, face flotări pe pumni. La început văd numai scobiturile 
tălpilor lui Rasym. Dar apoi se ridică în genunchi și psalmodiază 
în araba lui săltăreaţă. Se apleacă iar și se lovește cu capul de 
covoraș. Urma de pe fruntea lui nu e de la cenușă sau pământ, 
ci o vânătaie de la loviturile din timpul rugăciunii. Are capul 
orientat spre Meca, spatele în sus și mâinile întinse lângă urechi. 
Plaja se leagănă dedesubt, lumina după-amiezii târzii ia din 
adâncimea apei. lahturile întunecate par niște muște care se 
târăsc pe o bucată de carne crudă, albastră. Rasym murmură 
supus versetele. Trec iute pe lângă el, nu vreau să-l întrerup - 
pare mai grav să întrerupi o rugăciune decât o partidă de sex; 
este un act care te face și mai vulnerabil, ești și mai expus. 
Sincer, nu știam că poţi să fii musulman practicant și să ai pe 
faţă un iubit. Dar poate că Rasym a găsit un echilibru între cele 
două virtuţi pe care le oferă religia: siguranţa și frica. 

Taverna este goală, sunt doar câţiva spanioli pe verandă, 
fumând un joint, și dinăuntru se aude murmurul rece al unui 
frigider antic. Comand un pateu, apoi o iau pe o potecă mai 
directă spre plajă. De pe o faleză joasă, o observ pe Sonny 
mergând iute de-a lungul liniei țărmului. Îi urmez cursul 


VP - 97 


zigzagat. Ajunge la Duck, care stă lângă un ciorchine de 
motociclete și vorbește cu un bărbat solid cu o pălărie de paie. 
Sonny își ia fiica de mână și pleacă cu ea. Când ajung la 
prosoapele noastre, Sonny ne strânge lucrurile. Duck stă 
prăvălită pe pietricele, cu braţele încrucișate. 

— Ai văzut cu cine vorbea? șuieră Sonny. E pedofilul. 

Îmi ia câteva secunde să-l observ. Majoritatea celor de pe 
plajă își strâng și ei tabăra. El stă pe un scaun pliant la umbra 
unei stânci și-și modelează borul pălăriei. Are o față rotundă, de 
copil, deși probabil are vreo cincizeci de ani, picioare roșii ca de 
la urticarie și sandale din piele maro. 

— Când m-am dus acolo, Duck pălăvrăgea despre prietenii ei 
de la școală. Sonny se întoarce spre fiica ei. Să nu vorbești 
niciodată cu bărbatul ăla, auzi? 

— Credeam că-i plac numai băieţii, spune Louise. 

— Mersi, mormăie Sonny. Acum mă simt mult mai bine. 

— Ce apucături de englez din anii '50, se hazardează Miles să 
spună. Vine în Grecia să pervertească băieţii. Credeam că tipii 
de genul ăsta s-au mutat cu toţii în Thailanda. 

Sonny îi aruncă o privire caustică, apoi îi ia cămașa și o 
îngrămădește pe după umerii lui Duck. 

— Acoperă-te cu asta, draga mea. Lui Sonny îi apare între 
ochi o rețea de adâncituri când e supărată. Dacă mai vorbește 
cu ea, îl pun pe Charlie să-i facă o vizită. 

— Aș putea să discut eu cu el. 

Tonul lui Miles e atât de puţin ameninţător, încât anulează 
sensul vorbelor sale. 

Sonny flutură mâna spre Domitian, încercând să le semnaleze 
lui Christos sau lui Charlie să ne ia cu bărcuța. 

— Mai avem câteva ore până la cină, bombăne ea. lan, va 
trebui să împrumuţi ceva de la Charlie să porți în seara asta. 

— Pot să-i împrumut eu un rând de haine, se oferă Miles, care 
pare gata să se arunce la picioarele lui Sonny cu prima ocazie. 

— lan, umerii, îmi atrage atenţia Louise clătinând din cap. 

Mă apăs cu degetele pe pielea arsă. Corpul meu este o zonă 
de luptă a rănilor insulare. Dacă o ţin în ritmul ăsta, până în 
weekend o să trebuiască să-mi trimită un elicopter ca să ajung 
la spitalul din Kos. 

— Dacă mă gândesc mai bine, nu pot să iau taxiul până 
acasă, spune Miles. Mi-am lăsat portofelul la bord. 


VP - 98 


Charlie stă la prora iahtului negru, cu telefonul mobil lipit de 
ureche; în mâna cealaltă are o sticlă de alcool. Fărâmele de 
soare rămase cad pe sticlă și o umplu cu aur. Corpul lui este un I 
caligrafiat pe întinderea albastră. Acum facem cu toţii cu mâna, 
de parcă am căuta cu disperare salvarea. Distanţa dintre noi, cei 
de pe mal, este neglijabilă, dar dintre noi și Charlie, tensionată 
și uriașă. Gesturile sunt contagioase, toţi încercăm să-i atragem 
atenția, Miles țopăie, Sonny și Louise fac X-uri cu brațele, eu 
fluier cu două degete în gură, fiecare în felul nostru are nevoie 
de el. Eram oameni diferiţi înainte să ajungem pe insula asta, 
motiv pentru care presupun că suntem aici. 

— Nu ne vede, oftează Louise lăsându-și mâinile să cadă. 

— O să ne vadă. Glasul sigur al lui Sonny se frânge. Poate... 

Dar ne vede. Și în logica întortocheată a bărcilor și țărmurilor, 
când ne întoarcem la bord, ne relaxăm de parcă am fi acasă. 

* 


Seara începe altfel decât majoritatea serilor: cu o îmbrăţișare 
de grup. Se voia a fi doar o demonstraţie, dar stăm îngrămădiţi 
în camera de zi a lui Charlie, ne cuprindem unii pe alţii cu 
braţele, cu răsuflarea umedă pe gâtul celuilalt. Charlie, Sonny, 
Louise și cu mine, patru degete, iar când Duck vine în fugă și se 
agaţă de mama ei, degetul mare. Toată seara am avut o 
senzaţie de plutire, încă aveam marea în picioare, și numai 
îmbrățișarea asta strânsă mă ţintuiește de pământ. Vreau să 
stau aici, să îmbrăţișez și să fiu îmbrățișat. 

— Mai bine de atât nu se poate, șoptește Charlie. Chiar nu se 
poate. 

Duck a refuzat s-o îmbrăţișeze pe Sonny, deoarece 
îmbrățișarea însemna că trebuie să se ducă la culcare. Soţia lui 
Christos, Therese, o femeie uscățivă, căruntă, care vorbește 
engleza mult mai bine decât soțul ei, a îndemnat-o să se ducă la 
mama ei, însă Duck s-a ţinut fermă pe poziţie. Refuzul iubirii 
însemna că stă până mai târziu. Sonny, cu o rochie roșie de 
mătase, cu un lănţișor subţire de aur prins strâns în jurul 
gâtului, ţinea brațele îndepărtate, să le umple fiica ei. 

— Nu vreau să te îmbrățișez, s-a smiorcăit Duck. 

— Eşti nebună dacă nu vrei, a spus Charlie, care urca treptele 
îmbrăcat cu un polo verde și un șort în pătrăţele. Dacă nu vrei, 
îți iau eu locul. A cuprins-o iute cu braţele pe Sonny, lovind-o 
ușurel pe spate. Doamne, ce bine e. Louise, treci încoace. 


VP - 99 


Louise împrumutase o rochie de in de la Sonny care-i atârna 
rigid pe corp, ca un cearșaf întins peste un pian. S-a apropiat și 
a pătruns în îmbrăţișare. 

N-am așteptat să mă invite. Charlie m-a prins imediat de 
umăr și Louise m-a apucat de talie. Duck, tropăind geloasă, s-a 
desprins de Therese și și-a adăugat și ea greutatea. 

Este doar o demonstraţie, dar stăm cu toţii mai mult decât 
trebuie, o unitate pulsatilă, cu tâmplele lipite, formând un tot. 
Sunt de acord cu Charlie. Nu se poate mai bine de atât, mai 
tânăr, mai dulce sau mai în siguranţă. Duck se desprinde prima, 
deoarece pentru ea sentimentul ăsta nu e atât de rar. 

— Spune-ţi rugăciunile, îi ordonă Sonny. 

Ai zice că Charlie a căzut într-o ambuscadă. 

— Rugăciuni? Clatină diabolic din cap. Adică listele de 
cumpărături? 

— Tu pentru ce te rogi? o întreabă Louise pe Duck când 
Therese vine să o confiște. 

Dinţii lui Therese arată și mai rău decât ai soţului ei, negru- 
funingine și galben-urină, ca nămeţii din New York în februarie. 

Duck meditează o clipă. 

— Să fie pace pe pământ? 

— Doamne, te iubesc, spune Sonny bătând din palme. Vezi, 
mielușelule, mereu subestimezi femeile din neamul Towsend. 
Mâine îţi iau un cadou, Duckie. Tu te rogi tare pentru pacea pe 
pământ, mă rog și eu și până la urmă îl convingem. 

Răspunsul lui Sonny trece neobservat. Fata deja dă buzna în 
jos pe scări, după o frenezie de piuituri de desene animate, care 
probabil sunt soneria de la telefonul ei. Duck are apeluri mai 
importante. 

Am împrumutat o pereche de pantaloni de la Charlie și un 
sacou alb. Port tricoul meu și șortul de înot pe dedesubt, așa că 
nu e nevoie de curea. Mirosul lui Charlie s-a păstrat în 
căptușeala sacoului de mătase, mirosul obișnuit, înțepător de 
levânţică și metal. In timp ce mergem la masă, mă trezesc că 
desfac sacoul ca să mai prind vreo boare rătăcită de miros. 
Vocile noastre răsună pe coridorul de piatră. Lumina lunii și 
strălucirea galbenă de la ferestrele luminate înmoaie pereţii. 

Masa noastră rezervată este de fapt o porţiune din una dintre 
cele două mese nesfârșite care împart pavajul din piatră ca 
semnul egal. Suntem în Plateia, nu prea departe de casa lui 


VP - 100 


Charlie, dar după câţiva pași izolarea este înlocuită de pulsul 
puternic al petrecăreţilor. Din restaurant izbucnesc lumini albe 
de Crăciun, firele se întrepătrund deasupra noastră și muzica 
bubuie prin ferestrele deschise. Feţele de masă sugerează că a 
mai stat cineva acolo înainte, sunt pătate cu vin roșu și 
presărate cu un text în Braille din granule de sare. Miles este 
deja așezat. Stăm printre alți meseni, dintre care unii îi știu pe 
Charlie și pe Sonny, iar alţii se prezintă. Numele lor sunt 
despărțite de cratime, străine și pline de consoane, ca huruitul 
unor seturi de farfurii de argint. Pantaloni albi, machiaje 
proaspete, trupuri ocru înfometate, că așa o cere moda, ţigări cu 
cuișoare care dau un miros prea dulceag aerului, guri în 
mișcare, lăsate deschise între hohote de râs. Băuturile vin 
repede, la un pocnet din degete, dar mâncarea e dată uitării. 
Sonny este în elementul ei, bate din picior în ritmul în care 
vorbește. Cel mai adesea, suntem beneficiarii informaţiilor 
despre nenorocirea altcuiva. „A pierdut toţi banii. Banii, soția, 
obiectele de artă. Nu l-am mai văzut de atunci”. 

Am băut trei votci până acum și m-am întors pe mare, plutesc 
în derivă. In plus, sunt comatos de la arsurile solare, iar sarea de 
pe piele mă apasă ca vesta de protecţie dintr-un cabinet 
stomatologic când îţi fac radiografie. Louise ciugulește pâine 
dintr-un coșuleț și mă privește implorator în timp ce bărbatul 
chel așezat lângă ea pălăvrăgește despre politică. A fost 
interesant în primele zece minute. S-a prezentat drept diplomat 
francez, dar vorbește cu un accent american perfect. Nu ne 
putem lămuri dacă este diplomat american în Franţa sau 
diplomat francez în altă parte. 

— In Orientul Mijlociu asistăm la moartea statului naţional, îi 
spune el. A fost o invenţie și chiar una inteligentă până s-a 
destrămat. Ce se întâmplă aici, în Grecia, cu Uniunea Europeană 
este opusul. Invenţia imperiului eșuează chiar sub privirile 
noastre. 

Soția lui, designer de interior, spune că se ocupă numai de 
case pe care le „simte”. 

Charlie stă vizavi de Sonny, acum zâmbește și ascultă, acum 
se scufundă într-o Groapă a Marianelor de gânduri. Charlie a 
stat mereu prost cu concentrarea și n-a învăţat niciodată să-și 
lase expresia pe pilot automat. Ochii lui sunt ca niște lumânări 
stinse. 


VP - 101 


— Lumea crede că stilul rococo a fost creat pentru aristocrația 
franceză, dar, de fapt, a fost o respingere a Versailles-ului, 
predică Sonny. Era o estetică mai democratică. Inteligența lui 
stătea tocmai în lipsa de gust. 

— Câteva cuvinte mâzgălite pe un meniu rupt! izbucnește 
Miles, gata să răstoarne o sticlă de vin. Ăsta e bunul cel mai de 
preț al unchiului meu. Au fost vecini în anii șaptezeci. „Dai 
muzica prea tare și mi se zgâlțâie tavanul”. Semnat, David 
Bowie. 

In sfârșit, sosește un biban-de-mare, dar nu are nimeni 
tacâmuri. Peștele stă pe masă, verde, neatins, cu ochii bulbucaţi 
și cu gura suptă, de parcă ar avea rău de mare. 

La o anumită oră, mesenii mai în vârstă pleacă și le iau locul 
turiști mai tineri, mai chercheliţi. Colţurile sunt pline de frapiere 
și trupuri înclinate. Aparatele pentru plata cu cardul bâzâie prin 
mulțime ca niște drone. Cel mai reușit schimb de priviri îl am cu 
bibanul-de-mare. Dacă secolul XX ar fi pornit-o pe o rampă de 
ieșire diferită, acești eterni petrecăreţi estivali ar fi ajuns primii 
în faţa plutonului de execuție. Este uimitor că nu a fost așa, ireal 
că a câștigat decadenţa și că zgomotele sărbătoririi încă se aud 
departe, în largul mării. La miezul nopţii, la restaurant se aprind 
luminile exterioare în urale apreciative, întreaga piață se 
luminează în exces, în timp ce mesele sunt strânse. Mă înfig cu 
mâinile în marginile mesei noastre, de teamă să nu ne-o 
smulgă. Presupun că, dacă nu m-ar afecta diferenţa de fus orar 
sau nu aș fi decis deja în privinţa lui Louise, mi-aș putea încerca 
norocul. Am avut întotdeauna mai mult succes în ţări unde nu se 
vorbește limba mea, iar câteva personaje mondene privesc în 
jur neliniștite, de parcă ar căuta pe cineva cu care merită să-și 
petreacă timpul cât își beau paharul. Dar când suntem bronzaţi, 
în vacanţă, în lumina părjolitoare ca de pe stadion, 
individualitatea se dezintegrează precum pepenele galben în 
blender. O isterie convenită umple golul, iar identitățile sunt 
recâștigate când vine momentul achitării notei de plată. 

Un bărbat îndesat, transpirat și tuns scurt se apropie de masa 
noastră clătinându-se pe picioare. Ne este prezentat drept 
Bence, un maghiar cu un titlu care-mi scapă, dar îl interesează 
numai Charlie, pe care se apleacă să-l ciupească de umăr. 

— Mi-ai luat debarcaderul, spune el cu limba împleticită. Acolo 
voiam să-mi ancorez barca, dar mi l-ai luat tu. 


VP - 102 


Pare furios, dar îi întinde mâna să i-o strângă. 

— Sunt o mulţime de locuri în Grikos, îi răspunde Charlie. 

— Da, sigur, pufnește Bence. Cât ai plătit mănăstirii pentru 
afacerea aia? 

Îi zâmbește larg lui Sonny, de parcă ar putea-o ucide cu 
greșita lui interpretare a ideii de farmec. 

— A fost o înţelegere corectă. 

— Nu, n-am spus că n-a fost, nu? Bence se împiedică, mai că 
speri să aibă bunul-simţ să cadă, dar se echilibrează și continuă: 
Cu toate astea, nu miroase a bine. Cunosc câțiva căpitani. Și n- 
am nicio îndoială că-și primesc și călugării partea lor. Uite care-i 
treaba. Îngenunchează și încearcă să se sprijine cu cotul pe 
masă, moment în care Louise se apropie de diplomat. Ai nevoie 
de un susţinător? Pot să mă implic și eu. Am bani pentru o 
asemenea operaţiune. N-o să pierzi niciodată din afacerea cu 
iahturi. Ce zici să mă bag și eu? Câteva milioane? Un telefon. 
Am câini care fac atât. 

—O să mă gândesc, spune Charlie pe un ton care 
funcţionează ca un test de trezie: n-o să se gândească. 

— Bine, răspunde Bence. Aştept să mă suni. Nu ţi-ar plăcea să 
mă ai drept concurenţă. 

Scoate cu chiu, cu vai o carte de vizită din buzunar și o ţine 
între unghiile îngrijite. Cartea atârnă acolo câteva secunde, 
vulnerabilă ca un trandafir, apoi Louise o smulge ca să-i 
grăbească plecarea. 

Sonny și Miles se ridică să danseze, iar Miles îi strecoară 
mâna pe după talie partenerei sale. 

— Chemăm un taxi? mă întreabă Louise începând deja să 
formeze numărul pe mobil. 

— Și motocicletele? 

— Poate să le aducă Helios la cabane de dimineaţă, spune 
Charlie. 

Se ridică zâmbind și-și aprinde o ţigară în timp ce-i privește 
pe Sonny și pe Miles, care plutesc în mulţime. Uitându-se la el, 
Sonny se sprijină cu bărbia de umărul lui Miles, apoi începe să 
se legene cu mișcări lente, narcotice. 

— Scuze, lan, îmi spune Charlie dându-și ochii peste cap. E 
august. Ce ţi-am zis? 

Pare să înțeleagă problema inerentă a oamenilor: mulțimile 
nu fac decât să sporească singurătatea. 


VP - 103 


— Nu-l aud pe dispecer, spune Louise ridicându-se și ea. Mă 
întorc imediat. 

Mă așez la masa pe jumătate goală, înconjurat de oase și 
zgomot. Scaunul meu dă spre aleea liniștită și întunecată care 
duce la casa lui Charlie; văd o faţă ascunsă în beznă, o faţă pe 
care o recunosc din barul de pe acoperiș din Atena, cu capul ras 
și o cicatrice dinspre gură. Nu toate insectele sunt atrase de 
lumină. Probabil unele așteaptă să se hrănească cu cele atrase 
de lumină. Mai multe genţi și portofele sunt împrăștiate pe 
mesele rămase, așteaptă să fie adunate. 

Specialista în decoraţiuni interioare este singură și se freacă 
stânjenită pe gât. Se uită la mine și, cu un oftat curajos de 
încuviințare, se apleacă înainte să înceapă discuţia. 

— lan te cheamă, nu? N-ai scos un cuvânt toată seara. 
Vorbește-mi despre tine. Cine ești? Cu ce te-ai îndeletnicit în toţi 
anii ăştia? 


VP - 104 


4. 


Căutaţi lan Bledsoe pe Google. Introduceţi-mi numele într-un 
motor de căutare. Așa a făcut fiecare potenţial angajator al meu 
de când am fost în Panama. Acolo, în mocirla colectivă, 
sălășluiește povestea transgresiunii mele. Mă urmărește, mă 
obsedează, pășește înaintea mea când intru într-o încăpere, 
rămâne în urmă mult timp după ce am fugit din birouri și paturi. 
Înfulecă și tot înfulecă și nu poate fi anulată - sau dacă poate, ar 
fi anulată doar de ceva și mai groaznic. Cum se întâmplă cu un 
monstru extraterestru cefalopod dintr-un film SF de groază, 
orice încercare de a-l distruge îl face și mai puternic. O reacţie, o 
clarificare sau o apărare echilibrată în secțiunea de comentarii 
nu va face decât să-l enerveze. În unele privinţe, în toate, mai 
puțin în cea care contează, ăsta sunt eu. E vremea în care 
trăiesc acum. 

Scrieţi „lan Bledsoe”. Apăsaţi pe „căutare”. 


FIUL UNUI DIRECTOR DIN INDUSTRIA HRANEI PENTRU BEBELUȘI IMPLICAT 
ÎNTR-UN ATAC CU BOMBĂ DEJUCAT 


DESCENDENT RĂSFĂȚAT SE RADICALIZEAZĂ ÎN AMERICA CENTRALĂ ȘI 
TRĂDEAZĂ AFACEREA FAMILIEI 


PRIVILEGIILE  PRIVILEGIULUI:  MOȘTENITORUL UNUI IMPERIU DIN 
INDUSTRIA HRANEI PENTRU BEBELUȘI, SUSPECT DE LEGĂTURI CU 
CARTELUL DROGURILOR, EVITĂ INCULPAREA 


Acestea nu erau titluri din ziarele naţionale. Erau articole mici, 
pasagere, triste de pe pagina a opta sau a zecea a unor fiţuici 
locale, înghesuite alături de articole despre sinucigașii care au 
sărit de pe podul George Washington sau despre pericolele de a 
avea un pit bull. Ca în cazul presupuselor motive ale 
sinucigașilor sau al sălbăticiei acelor animale de companie, 
jurnaliștii își dădeau seama că dispuneau de prea puţine fapte și 
răstălmăceau detaliile, să pară pe cât de senzaţionaliste le 
permiteau redactorii-șefi. Adevărul este banal și nedemn de a fi 
luat în seamă. N-am evitat nicio inculpare; m-am „radicalizat” 


VP - 105 


numai prin faptul că am întors spatele birourilor Kitterin Inc. Și 
am încercat să-i ajut pe săracii din clasa muncitoare; atacul cu 
bombă a constat numai într-o discuţie dezlânată de la o 
petrecere la care nu am luat parte;  „descendent”? 
„moștenitor”? 

Subiectul a dispărut din ziare la fel de iute ca o furtună care 
promite ninsori record și oferă o ploaie mocănească. Spre 
cinstea lor, agenţii de presă ai departamentului de PR de la 
Kitterin au lucrat semi-asiduu să demonteze subiectul, emițând 
o declaraţie succintă care suna astfel: „O analiză internă a 
revelat că fiul lui Edward Bledsoe nu a participat la presupusele 
infracțiuni petrecute în Ciudad de Panamă și orice afirmaţii de 
altă natură ar trebui considerate defăimătoare”. Tatei i s-a cerut 
să-și ia o lună de concediu ca să se ocupe de „conflictul familial” 
- lovitură pe care nu a primit-o ușor și care a pus capac 
înstrăinării dintre noi. Şi asta a fost tot, mai puţin pentru mine. 
Declaraţia oficială a companiei Kitterin nu apare printre primele 
rezultate când îmi cauţi numele. Doar titlurile acelea albastre, 
radioactive, pe care poţi da clic, care te duc la alte pagini, o 
amprentă drăcească, vizibilă de oriunde de sub soarele digital. 
__Infamia de pe internet este eternă. Nu are simțul timpului. 
Infulecă retroactiv - fotografiile cu mine în facultate și din primii 
ani după absolvire, făcute la evenimente caritabile sau campanii 
de strângere de alimente, au atașate comentarii anonime. 
„Frumos, dai sandvișuri ca să-ţi speli păcatele pentru că Al 
INCERCAT SA BOMBARDEZI O FABRICA PLINA DE MUNCITORI 
NEVINOVAȚI”; „Uitaţi ce zâmbet de rahat, plin de sine are 
beizadeaua. Sper să scoată o armă «tânărul defavorizat» de 
lângă el”. Și continuă să înfulece, mușcând din fiecare solicitare 
de donaţii online pe care am postat-o cât am lucrat în singurul 
loc de muncă pe care am reușit să-l găsesc, ca manager de 
operaţiuni la o organizaţie nonprofit din Bronx pentru ajutorarea 
consumatorilor de droguri și a persoanelor fără adăpost, numită 
„Noi, nevoiașii”. „Mori, lan, dispari și lasă-ne. Cum îţi așterni, 
așa dormi, ești terminat”. „Angajatul ăsta ar fi trebuit concediat 
ieri”. „Ce mama dracului? Individul ăsta ne cere nouă donaţii? 
De ce nu-și sună amicii din cartel? Sta-i-ar în gât hrana pentru 
bebeluşi!” 

Prieteni aveam câțiva. Hrană pentru bebeluşi, din plin, doar 
era specialitatea familiei Bledsoe. În mod ironic, toate necazurile 


VP - 106 


mele au început cu terciul ăla procesat. 


Am plecat la Ciudad de Panamá în sezonul ploios, zburând cu 
un MD-88 la clasa economic. In acest sezon, în braţul îndoit, 
intercontinental al Americii Centrale, ploaia nu are buton de 
pornire și oprire, doar nuanțe de la domol la groaznic. Verdele 
este culoarea dominantă aici: orașul este înconjurat pe toate 
părţile de mare și de junglă. Și adevăratul verde, desigur, este 
motivul existenţei ţării: verzișorii necuraţi care curg în orice 
moment prin cea mai cunoscută scurtătură din lume. Canalul 
trece prin oraș precum cuțitul printr-o fantomă. După câţiva ani 
de studii postuniversitare în care mă zbătusem în sectorul 
nonprofit, părea locul potrivit în care să-mi încep o carieră în 
afaceri. 

Tata mi-a aranjat un post de asistent la sediul din Panama al 
Kitterin Inc., dar fiul vicepreședintelui nu a primit tratament 
preferenţial, cu excepţia acelei unice pile iniţiale. Am primit un 
post de lucru într-un birou fără fereastră din unul dintre 
blocurile-turn verzui din partea nouă a orașului. Şefa mea era o 
directoare eficientă, fără bărbie, care prefera să-mi vorbească în 
engleză, deși eu îi răspundeam în spaniolă ca să exersez limba. 
Singurele ei trăsături individualizante erau cele două diplome de 
la Harvard atârnate în biroul ei și citirea ritualică a horoscopului 
dimineaţa, înainte să vină cifrele de la fabrică. Sarcinile mele 
erau specifice și epuizante: să verific producţia zilnică de 
borcănele de 70, 120 și 170 de grame în diferitele arome și 
varietăţi; să verific listele exporturilor săptămânale către 
furnizorii din America de Nord, Centrală și de Sud; să „țin 
legătura” prin e-mail cu furnizorii de borcănele, etichete și 
ambalaje (borcănelele erau importate din Venezuela, iar în acea 
primă lună  compania-mamă trecea aproape zilnic din 
proprietate privată în cea de stat și invers, dând peste cap 
prețul de export al produselor din sticlă). Toate aceste 
responsabilități erau, de fapt, în grija șefilor corporatiști; eu 
eram doar a doua sau a treia pereche de ochi care căuta 
anomalii. Când scăpăm din vedere variațiile aberante, un 
program de computer le sesiza și primeam un avertisment de 
eroare umană. În prima lună în care am lucrat la Kitterin, nu m- 
am atins de nici măcar un borcăânel de hrană pentru bebeluşi. 
Totuși, biroul era împodobit cu imagini uriașe ale unor bebeluși 


VP - 107 


albi, bucălaţi, cu buzele strâmbate de satisfacţie digestivă și cu 
niște ochi care te priveau hămesiţi direct în inimă. Nici toaletele, 
cu pisoare la care apa se trăgea automat și uscătoare de mâini 
automate nu erau la adăpost de acești ochi vorace și de aceste 
guri în extaz. Îmi venise în minte o glumă - „fratele mai mic te 
privește” -, dar n-aveam cui să i-o spun. 

„Kitterin Baby Food, hrana obţinută din cele mai alese 
ingrediente naturale, organice și hrănitoare, testată de papile 
mititele și aprobată de mămici”. Era un conglomerat de un 
miliard de dolari. Hrănea viitorul cocoloșit. In reclama în 
spaniolă era o mamă care pilota o lingură cu terci pe pista de 
aterizare rozalie a guriței unui bebeluș. 

Eu stăteam într-un motel straniu de amorf numit Royal 
Decameron Arms. Se afla în partea nouă a orașului, la cinci 
străzi de sediul companiei, și împărțea parcarea cu un KFC. 
Pereţii camerei erau de culoarea mentei, perdelele, de a salviei, 
iar aerul condiţionat astmatic era singura dotare nouă. In prima 
zi, americanul în vârstă care se ocupa de motel mi-a dat o hartă 
a orașului, pe care unele părţi din jumătatea sudică erau tăiate 
cu niște X-uri roșii. 

— Roșu de la zona roșie, m-a informat el. Asta înseamnă că, 
dacă mergi pe străzile alea, ai putea fi împușcat imediat. 

Erau dominate de bande, de droguri și sărăcie, și se zvonea 
că furgonetele morgii ridicau cadavre de pe străzi mai frecvent 
decât ridicau gunoiul mașinile firmei de salubritate. 

— Credeam că e o tară stabilă și prosperă, i-am spus 
proprietarului, care purta un tricou verde-închis cu US Army. 

— Este stabilă și prosperă pentru că lasă bandele în pace. 
Ultima oară când a intervenit guvernul, Noriega a devenit cel 
mai mare traficant de droguri din emisfera vestică. Ziua în care 
guvernul destructurează bandele e ziua în care începe corupţia. 
Nu-ţi face griji. Restul orașului e sigur ca un azil de bătrâni. 

Hotărât să mă limitez la zonele netăiate de un X de pe harta 
lui, am rătăcit pe străzile ploioase admirând tristele haciendas 
spaniole, cu grădini îngrădite cu grilaj, tunse de echipe de 
muncitori. Bisericile catolice își ţineau liturghia duminicală cu 
ușile de lemn întredeschise. Uneori mergeam cu taxiul la ruinele 
vechilor forturi și ale închisorilor pentru pirați, unde mușchiul 
invada pietrele, în timp ce jungla încerca să-și ia din nou în 
stăpânire teritoriul furat. Ori de câte ori luam un taxi în Ciudad 


VP - 108 


de Panamă, prima întrebare pe care mi-o punea șoferul era: 
„Când pleci?” Şoferii își izbeau palmele și plimbau palma de sus 
prin aer ca pe un avion. Ştiam că voiau să înhaţe cursa până la 
aeroport, dar în scurt timp a devenit un cor neîntrerupt. „Când 
pleci? La ce oră e avionul? Când te duci înapoi?” 

Noaptea, de obicei, stăteam în camera mea, mă masturbam 
privind imagini de pe computer. E ciudat să mergi atât de 
departe ca să duci la îndeplinire aceeași biciuire ritualică singur 
într-o cameră închiriată - site-urile porno devin la fel de 
familiare ca albumele foto de familie. „Uite-o iar pe fata aia, 
memorabilă acum ca o verișoară îndepărtată, cu părul brunet 
tuns bob și cu un trifoi tatuat; iar s-a mutat la altă școală 
privată, are un sarafan plisat ecosez în locul celui bleumarin; 
totuși, nu și-a schimbat manichiurista, are tot manichiură 
franţuzească”. Acelea erau cele mai satisfăcătoare zece 
secunde din zi, corpul meu cuprins de convulsii, gura ca un 
vulcan, pumnul  încetinindu-mi în strălucirea acvatică a 
monitorului. O dată pe săptămână luam cina cu singurii prieteni 
panamezi ai tatălui meu în vila lor luxoasă din cartierul de fiţe 
San Francisco. Deţineau liniile aeriene naţionale și povesteau 
despre noaptea din decembrie 1989 când a avut loc invazia 
americană, cum au apărut soldaţii la porţi în ceața din zori și 
cum cei doi le-au adus mâncare și de băut. Soldaţii au acceptat 
numai cutiile cu suc, nu aveau voie să consume ceva nesigilat. 
„In caz că voiam să-i otrăvim, mi-a spus soţia. Le-am luat 
numele și numerele de telefon și le-am sunat familiile în 
America. Am plâns cu toţii în dimineaţa aia, eu pentru ţara mea 
și părinţii aceia pentru fiii lor”. Aveam sentimentul că încă se 
desfășurau evenimente reale în Panama, nu numai în zonele pe 
care le cunoșteam eu. E același sentiment pe care trebuie să-l 
aibă oamenii din acele mici zone din Statele Unite care nu trec 
la ora de vară - timpul se scurge ciudat în jurul lor, sare înainte 
și înapoi, se mută și se readaptează, în timp ce ceasurile lor 
merg mai departe, monoton, intacte. Nu aveam de gând să-mi 
continui cariera în industria alimentară, nu intenţionam să 
rămân la Kitterin peste cele șase luni promise tatălui meu. Eram 
mai singur la postul meu de lucru decât noaptea când mă 
masturbam sau beam rom într-un bar al expatriaţilor americani 
de lângă agenţia de voiaj a companiei aeriene naţionale. 
Puținele mele aventuri sexuale - cu o inspectoare de expediţii 


VP - 109 


din Goteborg, cu o masterandă din Texas care studia migrația 
surfiștilor de-a lungul istmului vestic - au ajuns pe lenjeriile mele 
de culoarea salviei și m-am surprins repetându-le refrenul 
taximetriștilor: „Când pleci? La cât ai avionul?” 

Să nu subestimaţi niciodată puterea catalitică a plictisului. Ne 
punem atâta încredere în rolul norocului - un tip a prins la 
mustață metroul în care viitoarea lui soție citea numărul de 
săptămâna trecută din New Yorker, trecerea semaforului pe 
galben a făcut ca o familie de cinci persoane să fie strivită în 
intersecție. Dar plictisul este arhanghelul sinuciderilor de după- 
amiază și al aventurilor cu persoane găsite pe Craiglist. Plictisul 
ne vâră capul în cuptor, ne împinge între picioarele unei 
necunoscute, face hobby-uri din culoarele farmaciilor și, dacă nu 
este tratat, transformă podelele solide în mlaștini cu nisipuri 
mișcătoare. Norocul ne exonerează, dar plictisul ne dezvăluie - 
micile cusururi înfloresc, pornirile ne dau mâncărimi. 

Marisela Nuñez a apărut într-o luni dimineaţă în biroul comun 
de la Kitterin ca o bonă goth, hotărâtă să-și păstreze cu orice 
chip slujba nedorită. Era stagiară în departamentul nostru și 
studentă în anul patru la științe economice. Avea părul vopsit 
fucsia - o excentricitate care m-ar fi descurajat în New York - și 
sprâncenele atât de ridicate, încât părea permanent 
înspăimântată. l-am explicat cum se lucrează în foaia de calcul 
și am invitat-o la prânz. Am stat pe terasa de la KFC sub o 
umbrelă pe care ploaia bătea darabana și am ciugulit din oase 
de pasăre prăjite în baie de ulei. 

— Credeam că o să-ţi placă mâncarea din ţara ta, mi-a spus 
ea. 

Am decis că aventura noastră n-o să depășească graniţele 
panameze. Mai aveam douăzeci de minute din pauza de prânz, 
așa că am traversat parcarea și am avut parte de ceea ce eu 
consider încă una din cele mai tari partide de sex din viaţa mea. 
Singură-singurică, Marisela a făcut ca dragile mele site-uri 
pornografice să pară o glumă proastă. Avea sânii ca niște 
ceainice jucăușe cu ciocuri lungi și deloc practice. Și corpul meu 
a fost o descoperire pentru ea. 

— N-am mai văzut niciodată portocaliu acolo, mi-a zis, 
arătând spre părul meu pubian. 

Am făcut sex în picioare, sprijiniți de doi pereţi de culoarea 
mentei. După această primă partidă, Marisela s-a întors prima la 


VP - 110 


birou, eu m-am dus la cinci minute după ea și listele de 
exporturi săptămânale au căpătat o aură magică. 

După trei întâlniri m-a dus în vizită la familia ei. Marisela 
spusese că făcea parte din clasa de mijloc, dar termenul nu 
avea același sens nespecific ca în Statele Unite și nici nu 
promitea același confort sigur. Am mers douăzeci de minute cu 
mașina până în periferia noroioasă, umedă, unde câinii și copiii 
goi alergau pe drumurile de un maro diareic. Palmierii își agitau 
frunzele ca victimele abandonate ale unui accident rutier. Honda 
ei ocru nu avea luxul firesc al amortizoarelor de șocuri. 

— Sunt două feluri de paria în Panama, mi-a explicat Marisela. 
Săracii și bogaţii. Niciodată nu te atingi de vreunul dintre ei 
dacă-ţi câştigi pâinea cinstit. 

Aveam sentimentul apăsător că vizita asta constituia o lecţie. 
A oprit în faţa unei case fără etaj, vopsite în culoarea părului ei. 
Fusese placată de curând cu aluminiu, avea ferestre cu geamuri 
indigo, o piscină gonflabilă acoperită și o grădină de legume 
ticsită cu o explozie de jucării pentru copii. În interior erau multe 
camere ordonate, cu linoleum pe jos, cu canapele acoperite cu 
folie și cu buchetele de flori de plastic. Dacă era o lecţie, era una 
îndulcită de bunătate. L-am cunoscut pe tatăl ei - un om blând, 
amator de îmbrăţișări jilave și proprietarul unui service din 
apropiere - și pe cei trei frați mai mici (mama era în nord, în 
vizită la sora ei). Am mâncat tocană de capră, am băut bere și i- 
am privit fraţii în curte executând dansuri nesfârșite. Ploaia se 
oprise în după-amiaza aceea, așa că ni s-au alăturat și vecinii, 
contribuind și ei cu radiouri și tăvi cu gheaţă la masa de picnic. 
Nu eram nicio curiozitate, niciun intrus, doar o pereche în plus 
de mâini care aplaudau tumbele impresionante ale fratelui mai 
mare. 

Marisela mi-a observat bucuria. 

— Probabil e diferit de lucrurile cu care ești tu obișnuit. 

— Da, i-am răspuns. Noi nu avem așa ceva la New York. 

— Așa ceva, a repetat ea sarcastic, începând să strângă 
farfuriile cu o eficienţă feroce. 

Trecusem testul ei picându-l și, deși familia Nuñez părea 
antanta culturală călduroasă pe care o căutam în Panama, am 
decis pe loc să pun capăt festivalurilor de sex de după KFC cu 
fiica lor în pauza de masă. 

— Imi pare rău, a mormăit ea când ne întorceam în oraș, 


VP - 111 


privind iritată printre ștergătoarele de parbriz în acţiune. 

Reîncepuse ploaia, la fel și îngândurarea Mariselei. Mai târziu 
mi-am dorit să nu-și fi cerut scuze. De n-ar fi mormăit acele trei 
cuvinte menite să-mi alunge ciuda! Situaţiile mai neplăcute ar 
putea fi evitate dacă nu am da niciodată crezare acelor cuvinte. 
Dar eu le-am dat crezare și am sărutat-o pe degete în timp ce 
ne îndreptam cu zgâlţăieli și hurducături spre zona nouă a 
orașului. Chiar în noaptea aceea, cu o mișcare spontană ca 
tumbele fratelui ei, Marisela m-a întrebat dacă am vizitat 
vreodată fabrica de hrană pentru bebeluși Kitterin. 

— Nu. 

Stăteam goi în pat; aerul condiţionat ne oferea necesitatea 
exotică a unei pături. 

— Nu vrei s-o vezi? Eu aș vrea. Sunt sigură că fiul 
vicepreședintelui ne poate aranja o vizită. 

Fabrica se afla la jumătatea distanţei dintre oceanele Pacific și 
Atlantic. Cu un kilometru și jumătate înainte să ajungem, 
huruitul mașinăriilor acoperea deja zgomotele gemene ale ploii 
care cădea și ale insectelor în perioada de împerechere. 
Clădirea era baricadată cu gard de plasă, iar parcarea era plină 
cu autobuze școlare galbene și camioane albe de marfă. In sala 
vizitatorilor, cu șiruri de portrete de bebeluși pe care acum le 
puteam identifica din albumul cu fotografii de prezentare, am 
primit plase de plastic pentru păr și am fost conduși prin câteva 
dintre numeroasele săli conectate. 

— O să vedeţi că respectăm cele mai stricte norme de igienă, 
ne-a anunţat într-o engleză răcnită ghidul, un tip scund, între 
două vârste, cu un halat alb de laborator. Sper că-i veţi spune 
tatălui dumneavoastră ce vedeţi aici. 

Un șir de muncitori cu plase de păr, cu măști de hârtie la 
gură, mănuși de latex și halate albe stăteau lângă o bandă 
transportoare cu pere. Muncitorii tăiau partea cu codiţa și 
aruncau fructul circumcis înapoi pe bandă. Perele mergeau mai 
departe pe o rampă și într-un bazin imens, care huruia cu o 
intensitate zdrobitoare. Niște tuburi veneau din tavan și intrau în 
laterale, pompând apă și agenţi de îngroșare. O altă bandă 
transportoare aducea borcănele curate - pentru o clipă am fost 
bucuros că sosiseră din Venezuela -, iar ugerele mixerului le 
umpleau cu un piure bej de peras. 

— Aceasta este secţia destinată Americii de Nord, ne-a 


VP - 112 


informat ghidul. Produsele de aici ajung direct pe rafturile din 
întreaga regiune sud-estică a Statelor Unite. Dovedea mândria 
unui directoraș dintr-un avanpost de la naiba-n praznic care 
produce hrană pentru imperiu. Vă rog să ţineţi seama de faptul 
că respectăm normele FDAS, a continuat el. După cum sunt sigur 
că știți, domnule Bledsoe, avantajul fabricii din Ciudad de 
Panamă este că permite nu numai importul ingredientelor celor 
mai proaspete, ci și expedierea eficientă a produselor. 

— Plus că firma Kitterin are scutiri ridicole de impozite din 
partea guvernului, a spus Marisela fără ocolișuri. 

Ghidul nostru și-a mutat privirea de la mine la Marisela pentru 
prima oară, mirosind o insurgență. 

— Poftiţi pe aici în sala de sortare. 

Ne-a făcut semn s-o luăm printre două uși batante și să 
intrăm într-un depozit rece, unde mulţimi de muncitori cu 
bavete albe umblau prin lăzi cu fructe - mere, banane, kiwi, 
morcovi, piersici -, separându-le pe cele putrede, moi sau pline 
de gâze de cele proaspete. O serie de tomberoane erau marcate 
1 pentru calitatea superioară, respectiv 2 pentru rebuturi. 
Mirosul dulce de stricat umplea aerul glacial, fluorescent. 

— Multe din fructele astea sunt locale, ceea ce înseamnă că 
procesăm fructe mult mai bine coapte decât concurenţa. Avem 
mare grijă să le oferim consumatorilor noștri din Statele Unite 
cele mai bune ingrediente. 

— Și restul Americilor? s-a interesat Marisela pe un ton retoric 
sarcastic, într-o întrebare care-și fagocita răspunsul. O pătrime 
din hrana pentru copii produsă aici merge pe pieţele din 
America Centrală și de Sud. 

De data asta, ghidul nostru nu a catadicsit să-i arunce vreo 
privire. 

— Sunt cerințe legale diferite pentru fiecare district, iar 
Kitterin le respectă la virgulă. Cum sigur știți, fiecare regiune are 
gusturi unice, de aceea e nevoie de secții separate. 

— Cei din afara Statelor Unite consideră că primesc aceeași 
calitate, calitate „americană”, a insistat Marisela. Dar nu e așa, 
nu? Ce se întâmplă cu fructele respinse pe care le sortează 
angajaţii ăștia? 

— Le aruncăm, a răspuns el prudent. 


6€ Acronimul pentru Food and Drug Administration, organism responsabil cu sănătatea 
publică în SUA. 


VP-113 


Până și eu, din regiunea neutră a computerului meu, știam că 
secţia destinată Americii era din categoria A, iar cea destinată 
Americii Centrale și de Sud, din categoria B. Nu era prea greu să 
tragi concluzia că fructele de aruncat ajungeau în sectorul B. 

— Am putea face turul secţiei B? am întrebat, gândindu-mă că 
asta ar fi pus capăt izbucnirilor Mariselei. 

— Am primit permisiunea să v-o arăt doar pe asta, a spus 
bărbatul jenat. Mânaria i se topise odată cu urarea de bun venit. 
Îmi pare rău. Credeam că sunteţi interesaţi doar... 

— Și pesticidele, îndulcitorii sintetici, aditivii, urmele de 
plumb? l-a întrerupt Marisela. Câteva studii au stabilit că e o 
legătură între produsul ăsta și handicapul mintal. Pe etichetă 
scrie „organic”, dar chiar și USDA’ a descoperit... 

— Domnișoară, s-a bâlbâit el. Aveam impresia că sunteţi 
angajata firmei. 

Mă pregăteam să-mi cer scuze, când Marisela și-a încrucișat 
braţele și a spus: 

— Atunci mai am o întrebare. 

— Dacă are legătură cu compoziţia produsului nostru, mă tem 
că trebuie să discut cu superiorul meu. 

Mă privea cu ochi imploratori, de parcă slujba lui ar fi atârnat 
de un fir de păr. 

— N-are legătură cu hrana, l-a asigurat ea. Ci cu muncitorii. 
Cu cât sunt plătiţi pe oră? 

— Le plătim un salariu pentru un trai decent, s-a stropșit el. 
Oferim posturi stabile într-o ţară care are nevoie de locuri de 
muncă. 

— Ce  înțelegeţi prin „trai decent”? Acum era momentul 
Mariselei. Noi eram doar publicul rechizitoriului ei bine pus la 
punct. A continuat ridicând glasul: Știu sigur că le plătiţi 
treisprezece dolari pe zi pentru ture de unsprezece ore, cu o 
singură pauză și fără ore suplimentare. Știu sigur că le luați 
cincizeci de cenți și la dus și la întors ca să-i transportaţi cu 
autobuzele alea școlare. Știu că nu le plătiţi asigurări medicale, 
deși în fabrica asta sunt expuși la agenţi carcinogeni și factori 
nocivi industriali. 

Discursul Mariselei avea toată revolta sinceră și nemeritată a 
unui student, scandalizarea învecinată cu aroganțţa. 

— Astea sunt întrebări pe care să le puneţi responsabililor 


7 Departamentul pentru Agricultură al Statelor Unite. 
VP - 114 


departamentului dumneavoastră, nu alor mei. 

Turul nostru s-a terminat în sala de sortare. Ghidul a trecut la 
spaniola colocvială în timp ce ne conducea înapoi în sala 
vizitatorilor. Degustarea gratis a „aromelor experimentale” 
promisă la începutul turului nu s-a mai concretizat (de fapt, 
chiar eram curios să gust „amestecul boeuf Bourguignon”). 
Ghidul m-a luat deoparte, înfigându-mi degetele în braţe. 

— Indiferent ce nemulțumiri aveţi, puteţi doar să le spuneţi că 
eu mi-am făcut datoria. Am făcut o treabă bună, nu? O să le 
spuneți așa? 

Un agent de pază ne-a condus la mașină. 

— Nu era cazul să-l iei la rost, am zis pe drumul de întoarcere. 

— Vorbești serios? Marisela a băgat direct din viteza întâi în a 
treia. Tu când o să deschizi ochii, lan? Chestia aia pe care o 
producem noi, vândută cu bebeluşi grași și zâmbăreţi pe 
etichetă, este otravă pentru profit. Te-ai uitat vreodată să vezi 
nivelul de toxicitate al unui singur borcănel de 170 de grame de 
hrană pentru bebeluși de la Kitterin? Ai văzut muncitorii care 
decojesc fructe pe linia de asamblare, cei care au degete lipsă? 
Intâi fă lucrul ăsta și apoi spune-mi să-mi ţin gura. 

— Dacă știai lucrurile astea deja, de ce naiba ai mai venit să-ţi 
faci stagiatura la Kitterin? 

In minutul de liniște care a urmat mi-am dat seama de 
răspuns. Coincidea cu răspunsul la întrebarea nerostită: „De ce 
te-ai culcat cu fiul vicepreședintelui?” 

— Nu fac numai studii economice, a mărturisit ea într-un 
târziu. Mă specializez și în jurnalism. 

M-am uitat pe fereastră, la vârtejurile de locuinţe cu 
acoperișuri de tablă și la porcii cu părul alb care beau din 
băltoacele formate de la ploaie și la jungla de smarald care 
pătrundea  petice-petice printre câmpurile arate pe care 
creșteau numai stâlpi de telefon. Cerul era plumburiu, forțând 
țâţânile sănătăţii mintale. Cu trei ani înainte, terminasem 
facultatea de parcă aș fi fost sub imperiul beţiei unui discurs de 
absolvire improvizat - „adu o schimbare, disprețuiește banii, 
transformă lumea”. Rostul venirii în Panama fusese să scap de 
acea închipuire nerealistă. În timp ce stăteam în Honda 
spasmodică, am apelat la răspunsul standard la care recurgeam 
când mă confruntam cu acel gen de idealism vindicativ pe care-l 
depășisem de curând. Am decis că Marisela era naivă. 


VP - 115 


— Aş vrea să-ţi arăt muncitorii când urcă în autobuze în El 
Chorrillo, a spus ușor. Nu cum i-ai văzut tu, cu măști și mănuși, 
să le vezi feţele în realitate. 

— Cartierul ăla e prea periculos, am zis, în același timp jenat 
și salvat de precauţia mea. E dominat de bande. 

Cartierele precum El Chorrillo erau materia ştirilor 
sângeroase, protejate de bariera plății pentru accesul la 
conținut. Puteai să culegi frânturi despre ororile de bază, dar ca 
să ai acces la toată informația, trebuia să plătești - iar prețul era 
prea mare pentru un american alb cu părul roșcat și cu un card 
bancar în buzunar. 

— Am un prieten, Rafael, care ar putea să ne ducă. E prieten 
cu cei din bande. Fratele lui e membru. Nu s-ar atinge nimeni de 
noi dacă mergem cu el. 

Am pornit pe viaduct peste apa sălcie, oliv; zona nouă a 
orașului, un mini-Miami din sticlă suplă, lichidă, se înălța pe 
fundalul norilor de furtună ai Pacificului. 

— Ghidul a avut dreptate într-o privinţă, a spus Marisela. Ar 
trebui să le punem întrebările alea șefilor noștri. Ar trebui să-l 
întrebi pe tatăl tău. 

— Poţi să mă lași în parcare, am răspuns, apucând mânerul 
ușii ca să mă pregătesc de o evadare rapidă. Nu e nevoie să 
intri. 

Loialitatea față de Marisela însemna că nu le pomenesc celor 
de la Kitterin despre intenţiile ei necurate. Aveam să pun capăt 
relaţiei cu acea ultimă favoare. În noaptea aia, în loc de 
pornografie, am intrat pe Skype cu mama. 

— Mie mi-ai dat hrană pentru bebeluși Kitterin când eram 
mic? am întrebat-o. 

În India era deja după-amiază, iar ea era moleșită de căldură. 

— Doamne ferește! Nu mi-a plăcut niciodată cum miroase. 
Era prea dulce. Și nu era bio, ca acum. Tatăl tău a adus câteva 
mostre, dar le-am aruncat și ţi-am pregătit eu însămi mâncarea. 
În privinţa asta aveam idei avansate. 

— A zis vreodată tata că hrana pentru bebeluși e periculoasă? 
Că are aditivi sau chimicale? 

Helen a căscat și a sorbit din ceai. 

— Tatăl tău, a spus ea pe tonul cel mai indignat, era interesat 
de un singur lucru. Și nu era nutriția. Putea la fel de bine să 
vândă cauciucuri. Nu m-ar mira nimic din ce a făcut Kitterin să-și 


VP - 116 


crească profitul. Cred că au existat procese din cauza 
insecticidelor acum zece ani, procese care, desigur, au fost 
soluționate pe cale amiabilă. Tatăl tău era un individualist. Nu 
era tocmai un luptător pentru binele comun. 

— Asta nu înseamnă că e rău, mamă. 

Chiar și de la o distanţă de 16.000 de kilometri, mama reușea 
să-și afișeze aerul de victimă și să-mi dea de înțeles că aveam 
destulă minte să înțeleg și singur. 

— Tu ai moștenit altruismul de la mine. Păcat că ai decis să-l 
ignori. Sincer, niciodată n-ai părut genul care să lucreze într-un 
birou. 

După divorț, mama vorbea de tata numai la timpul trecut, iar 
Helen Bledsoe nu era tocmai o sursă credibilă. Totuși, în 
întunericul cu pleoape grele, îmi imaginam întruna terciul 
alburiu ce curgea din mixerele automate, pus la marinat cu 
chimicale ușor toxice pe rafturile încărcate cu produse scoase la 
reduceri, apoi scurgându-se pe gurile și bărbiile bebelușilor din 
diferite regiuni ale „noii lumi”, unde fusese testată piaţa. „Papile 
mititele, aprobat de mămici”. Un gând a pus stăpânire pe mine 
atunci, înălțându-se ca flacăra unei lumânări, înfulecând oxigen 
sau, mai egoist, o semnificaţie în toate foile de calcul din 
computerul meu. Am pus mâna pe telefon la două dimineaţa și 
i-am trimis un SMS Mariselei. „Bine”. 

Rafael era slab ca un palmier (aveam să descopăr că porecla 
lui din copilărie, pe care o detesta, era Flaco) și mergea 
șchiopătând în bună regulă pe întinderea noroioasă a 
campusului. Marisela mi-a spus că era un defect din naștere, dar 
mersul convulsiv îi dădea o asprime de băiat de cartier, aerul 
supravieţuitorului unei agresiuni greu de identificat. Purta 
pantaloni bleumarin cam scurți și asta îi lăsa la vedere șosetele 
albe și pantofii eleganți, pe care mai târziu aveam să-l surprind 
lustruindu-și-i cu scuipat. Sub ochiul stâng avea două chisturi în 
formă de lacrimă, care la New York puteau fi scoase în timpul 
unei singure vizite la dermatolog. A urcat pe locul din dreapta 
din mașina Mariselei. Eu am stat invizibil în spate. 

— Ai loc destul? a vrut să știe Rafael. 

— Ah, din belșug, l-am asigurat. 

— Pot să dau scaunul mai în față. 

— Nu-ţi face griji. Mă descurc. 


8 Slab (în limba spaniolă în original). 
VP - 117 


M-am întrebat dacă jucam rolul americanului de treabă, 
prezentându-mă drept generoasa excepţie a ponegritei mele 
naţii. Sau încercam să arăt cât de greșit erau judecaţi americanii 
în general? Noi, de fapt, suntem un popor minunat, generos, 
care nu cere mai mult loc pentru picioare. „Noi ne descurcăm”. 
Indiferent de situaţie, nu puteam ascunde faptul că voiam ca 
Rafael să mă placă. 

Barrio? El Chorrillo era în sudul orașului, un cartier presărat 
ici-colo cu case coloniale din secolul al XIX-lea construite de 
europeni în deceniile de dinaintea construirii Canalului. Fațadele 
lor melancolice încă erau împodobite cu balcoane din fier forjat 
filigranat și uși de sticlă late. Un vizitator newyorkez ca mine le- 
ar fi perceput ca pe niște schelete rafinate, genul de proprietăţi 
în care să investești și să aștepți până zona devine burgheză. 
Dar deja exista o burghezie în El Chorrillo, banda Diamantul 
Roșu, cu renumitele sale rezerve de muniţie, având legături cu 
cartelurile cocainei care făceau trafic pe coridorul Americii 
Centrale și pe piața panameză a drogurilor. Fratele mai mare al 
lui Rafael, Axel, era un membru de nivel inferior, care garantase 
pentru Rafael, motiv pentru care acum stăteam strivit pe 
bancheta din spate a mașinii Mariselei. Ploaia lovea în plafonul 
mașinii, pe terenurile virane năpădite de buruieni și pe firele 
electrice compacte, înnodate care se întindeau de la o fereastră 
la alta într-un circuit al înfrăţirii. Vrăbiile își făceau adăpost în 
găurile adânci lăsate de gloanţe în cărămidă și beton. Niciun alb 
nu umbla pe stradă, dar se puteau vedea toate celelalte culori: 
negru, cafeniu și galben-auriu. După ce europenii au părăsit 
partea de sud a orașului, panamezii și caraibii aduși să lucreze 
la construcția Canalului și-au revendicat-o. Am fost surprins de 
cât de curate erau trotuarele. Nici cea mai mică urmă de gunoi 
nu murdărea asfaltul ud. Din magazinele care treceau în zbor 
izbucneau ritmurile muzicii calypso, niște bătrâni dormitau în 
șezlonguri la adăpostul balcoanelor de pe care picura apă și 
tinere cu șorturi pastel râdeau când săreau peste băltoace și 
dispăreau pe alei cu sacoșele de cumpărături. Era o scenă 
veselă, mult mai plină de viaţă decât zona nouă a orașului, ca 
un vis care prinde viaţă dintr-un coșmar, și mușchii mi s-au 
relaxat când am trecut pe lângă niște mese la care un grup de 
bărbaţi aruncau zarurile și trânteau dolari în schimbul biletelor 


? Cartier (în limba spaniolă în original). 
VP - 118 


galbene de la loteria naţională. 

— Bun venit în El Chorrillo, a spus Rafael răsucindu-se pe 
scaun. Nu e cum te așteptai, nu? Autobuzele de la Kitterin 
pleacă în zece minute. 

Marisela a virat într-un loc de parcare gol și a oprit motorul. 

— leșim? am întrebat. 

— Nu-ţi face griji, a fredonat Rafael. Eşti în siguranță cu mine. 

Am mers alături de Rafael preţ de patru străzi, încetinindu-mi 
pașii ca să mă adaptez la ritmul lui șchiopătat. Trecătorii mă 
fulgerau cu privirea sau zâmbeau fără să mă privească, dar 
niciunul nu ne-a oprit, nu a înjurat printre dinţi și nu a traversat 
strada. În parcarea unei biserici bombardate erau șapte 
autobuze școlare galbene cu ușile deschise. Ne-am uitat cum 
bărbați și femei, tineri și bătrâni stăteau în șir, cu legitimaţii și 
cartele de pontaj de la Kitterin. Şoferii le perforau și, unul câte 
unul, muncitorii urcau în autobuz, iar vehiculele rablagite se 
cutremurau la fiecare pas greu. Nu știam ce anume voia 
Marisela să văd, în afară de niște oameni obișnuiți în haine de 
stradă, veseli, plictisiți sau puși pe bârfă. Mai multe mame și-au 
îmbrățișat copiii la despărţire. Era invers decât cu autobuzele 
școlare americane, aici copiii care stăteau acasă își conduceau 
părinţii și încercau să-i zărească prin ferestrele murdare de 
noroi. Dar mi-am imaginat turele de unsprezece ore care-i 
așteptau, în care curăţau morcovi și făceau cezariană păstăilor 
de mazăre, scormoneau printre ananași și-i puneau pe benzi. 
Am simţit, cum mi se întâmpla adesea, nu atât milă față de 
acești muncitori din fabrică, ci satisfacția că eu și atât de mulți 
alţii ca mine scăpaserăm ca prin miracol de munca grea, 
asemenea copiilor anemici, prea fragili să meargă la ora de 
sport. „Cum faci să-ţi fie milă de un puști de bani gata?” Edward 
Bledsoe înţelegea, Helen, nu. 

— M-am gândit că ar trebui să vezi pe cine înșală Kitterin, mi- 
a șoptit Marisela în engleză înfășurându-și o șuviţă fucsia pe 
după deget. Vieţi care merită respect, vieţi de care celor ca tatăl 
tău nu le pasă câtuși de puţin. 

N-am încercat să mă apăr. Treisprezece dolari pentru 
unsprezece ore de muncă, o singură pauză, fără ore 
suplimentare, copii care aleargă pe străzi noaptea să-și ia 
părinţii istoviţi. Autobuzele plecau tușind smog. Nu era o 
priveliște prea frumoasă. O bătrână se sprijinea cu mâna de 


VP - 119 


piatra distrusă a bisericii, din letargie sau nostalgie. 

— Bandele au grijă de oamenii de aici. li protejează. Le dau de 
mâncare dacă e nevoie. Îi duc la spital. Rafael a ridicat din 
umeri. Guvernul nu face nimic. Prin urmare, cine e mai rău? 

Ne-am îndreptat spre apă. Rafael voia să-și viziteze fratele și, 
pentru prima oară, m-am simţit destul de în siguranţă încât să 
merg clătinându-mă în spatele lui. Curând casele coloniale au 
dispărut și felii din Pacificul mânjit de ceaţă s-au ivit printre 
lespezile cu tije de fier-beton înfipte în ele. Chiar de la distanţa 
asta puteam zări vapoarele de marfă și iahturile la orizont, care 
își așteptau rândul la ecluze. 

În altă ţară, imaginile incredibile trec neobservate de către 
localnici. La început l-am confundat cu un morman de haine - o 
movilă de gunoi de pe străzile lunecoase de la ploaie. Stătea 
întins într-un morman contorsionat pe trotuar și, instinctiv, m- 
am îndreptat spre el. Dar mușchii gâtului mi s-au încordat, de 
parcă gâtul ar fi înţeles înaintea creierului, și mi-am dat seama 
că era un bărbat, cu cămașa albastră pătată de un lichid maro, 
sângele i se scurgea printre nasturi, avea picioarele subțiri 
apropiate și părul încurcat peste ochi. Era un cadavru proaspăt, 
iar praful de la cărămida străpunsă de gloanțe era presărat 
peste balta de sânge care se forma. Lumea a amuţit, de parcă 
zgomotele de pe stradă s-ar fi temut să se apropie. 

— Mergi mai departe, mi-a ordonat Rafael. El și Marisela 
înaintau grăbiţi fără să se oprească. Nu te opri nicio secundă. 
Haide! 

l-am prins din urmă îngrozit, totuși împotrivindu-mă pornirii 
de a privi înapoi. 

— Probabil a fost un trădător, a spus Rafael. 

Marisela s-a uitat neliniștită la mine și m-a luat de mână. Nu 
mai ţineam minte cât merseserăm până să intrăm într-o clădire 
pe o poartă de fier. O anexă din lemn de pin fusese construită în 
spatele casei din cărămidă roșie, un labirint de camere 
improvizate și verande acoperite cu bucăţi de covor. Pereţii 
holului erau tapetaţi cu postere înfățișând campioni la box și 
mafioţi din filmele hollywoodiene. Rafael a bătut de două ori la o 
ușă de oţel. Întâi s-a deschis o fantă, apoi ușa. Axel părea mai 
tânăr decât Rafael, avea o mustață subțirică de puber și purta 
un maiou de culoarea limetei care-i accentua bicepșii. M-a 
săgetat cu o privire amenințătoare, eram un alb pe gazonul 


VP - 120 


artificial de culoare verde al bandei Diamantul Roșu, dar Rafael 
a întins palmele și a spus că eram un prieten. 

— E bine să ai pe cineva în interior. 

— Bine, bine, a zis Axel aprobând din cap. Vrei o bere? 

Acolo unde într-o altă casă ar fi fost expuse vaze și fotografii 
înrămate, aici, pe o masă de sticlă de lângă ușă, era o panoplie 
de ciomege, ciocane și bastoane de cauciuc. Am observat o 
mitralieră sprijinită într-un colț și o lumină albastră de la un 
computer dintr-o cameră învecinată. Piciorul subţire al unui 
băiat care stătea chiar dincolo de cadru baricada ușa. Axel a 
luat bere dintr-un minifrigider. Am trecut pe lângă el și am ieșit 
pe o verandă înclinată de la etaj. Curtea deschisă de dedesubt 
era împodobită pentru ziua de naștere a unui copil. Ploaia 
înmuia coifurile de hârtie și farfuriile lăsate pe masa de picnic. 
Un banner roz atârna moale în ploaia torențială, „Feliz noveno 
cumpleaios”10. 

Făceam exerciţii de respiraţie când Marisela m-a atins pe 
umăr. 

— Îmi pare rău că ai văzut chestia aia, mi-a spus blând. E un 
loc violent. N-ai cum să ascunzi așa ceva. 

Unii dintre prietenii mei din New York se plimbau pe plajele 
din Asia de Sud sau postau fotografii cu ei ținând leoparzi morți 
în safariuri. Unii urmau cursuri de masterat, scriau ceva ce 
trecea drept critică culturală pe bloguri sarcastice ori începeau o 
carieră în domeniul financiar sau artistic, câţiva încercau cu 
modellingul, de vreme ce tot erau familiarizați cu hainele 
scumpe și petrecerile nonstop. Unii, asemenea lui Charlie, pur și 
simplu dispăruseră. În timp ce stăteam pe podeaua înclinată a 
verandei, simţeam că primisem o șansă, că pătrunsesem într-o 
lume inaccesibilă altora. Nu încercasem eu să realizez un lucru 
mai măreț în viaţă, ceva important și adevărat? Egoist sau 
altruist, cum voi fi fost, aveam douăzeci și cinci de ani. Fusesem 
crescut cu profiturile firmei Kitterin, ferit de lume, la adăpostul 
unor crânguri verzi de bani cultivați de mâini nevăzute. Cu 
siguranţă că și viaţa altora putea fi mai bună, sau măcar puţin 
mai ușoară. Intenţii bune. Câte au sfârșit în atacuri închipuite cu 
bombe? 

— Vreau să ajut, am spus. 

Nici acum nu știu cum aș fi putut s-o fac. 


10 Felicitări cu ocazia împlinirii a nouă ani (în limba spaniolă în original). 
VP - 121 


Trei săptămâni mai târziu m-am dus la New York, la ziua de 
naștere a tatălui meu. Acolo, în casa lui, în timp ce el mă privea 
cu fața boţită după o după-amiază de zâmbete, i-am recitat lista 
de cereri pe care eu, Rafael și Marisela o ticluiserâăm multe nopți 
de-a rândul în camera mea de motel. Am prezentat propunerile 
în calitate de ambasador pe lângă Kitterin. Am exagerat 
dușmănia crescândă manifestată la adresa companiei în 
rândurile comunităţilor de muncitori și poate chiar m-am lăudat 
că am mers în El Chorrillo, unde bandele organizau mese în aer 
liber și concerte și erau în plin proces de construire a unui spital 
pentru vârstnici. 

— Am discutat direct cu muncitorii de la Kitterin, am spus. Am 
auzit de la sursă condiţiile la care-i expunem. Unii chiar au 
devenit invalizi. 

Idealismul Mariselei era contagios și numai când am recitat 
cerințele în biroul tatălui meu, în timp ce el stătea în fotoliul lui 
cu mâinile încleștate pe tapiţeria din piele de ponei, am înţeles 
cât de tare ne amăgeam de fapt: o creștere de doi dolari pe zi 
pentru toți muncitorii din fabrică; asigurare medicală de bază 
pentru angajaţii cu normă întreagă; donarea săptămânală de 
hrană pentru cei săraci; asigurarea controlului calităţii pentru 
toată hrana pentru bebeluși, indiferent de piaţa regională - n- 
am ajuns la partea cu grădinița, concediul medical sau 
transportul gratuit cu autobuzele școlare, deoarece mi-am dat 
seama că-mi pierdusem publicul. 

— Nu sunt solicitări nerezonabile, am protestat cu un scâncet 
pe care chiar și eu aș fi vrut să-l înăbuș. Nu afectează compania. 
li asigură stabilitate în viitor. Tu nu ești acolo, tată. Tu nu 
înţelegi ce se întâmplă. 

— Gata. Ajunge, gata. Nu e firma mea, lan. 

— Dar ai putea să discuţi problemele cu consiliul. Fără 
îndoială, știi că firma a mai încălcat normele sanitare și a fost 
dată în judecată pentru nerespectarea normelor pentru 
protecția mediului. Astea sunt probleme noi care nu mai pot fi 
acoperite. 

— Te-am trimis în Panama să lucrezi la firmă, nu s-o 
investighezi, a șuierat el. La dracu', era o muncă ușoară. 

Am continuat; cu fiecare salvă, tata îmbătrânea și mai mult, 
iar eu întineream și mai mult, până când am ajuns fiecare la 


VP - 122 


vârsta la care comunicarea nu mai era posibilă. M-am întors 
înfrânt în Panama, unde am descoperit că sezonul ploios se 
terminase. Alizeele alungaseră norii de furtună. Soarele albicios, 
arzător înlocuise burnița necontenită, iar oamenii fugeau să se 
adăpostească de lumina orbitoare mai repede decât de ploaie. 

— Nu-i nimic, mi-a spus consolator Marisela. Cel puţin ai pus 
pe tapet problemele, le-ai făcut cunoscute. E un pas. Cei mai 
mulţi nici nu îndrăznesc să riște. Poate se tem să nu afle câţi vor 
să le taie gâtul. 

Părea mai prietenoasă cu mine după lovitura de stat familială 
ratată, deși treptat prânzurile noastre cu sex inclus s-au mai 
rărit. În venerabila tradiţie a martiriului, am renunţat la pornirile 
mele sexuale. Și deseori, când umblam cu Rafael, schimburile 
lor de priviri m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva erau 
împreună de mult. N-am pomenit nimic despre asta, pentru că 
aveam nevoie de Rafael să mă ducă în locuri în care nu mă 
puteam duce singur. 

— Deci tatăl tău nu a fost de acord cu revendicările, a conchis 
Rafael. Acum le imprimăm și le împărțim la biserică. 

Indiferent ce distribuiam în El Chorrillo, localnicii acceptau cu 
bucurie - mâncare, haine, broșuri despre înființarea unui 
sindicat. Deși începeam să bănuiesc inutilitatea eforturilor 
noastre, îmi plăcea căldura interacțiunii cu oamenii din cartier, 
cu familiile care se repezeau spre noi când ne recunoșteau, îmi 
plăceau după-amiezile petrecute pe veranda înclinată unde 
ascultam muzică și mă uitam la băieţii care jucau jocuri video. 
Deseori auzeam focuri de armă, mai târziu vedeam consecințele 
și eram singurul care tresărea. Comunitatea ne aprecia 
intenţiile, se delecta cu fantezia salariilor mai mari și a pauzelor 
mai lungi cu o asemenea bucurie, încât părea că ei ne făceau 
nouă pe plac, nu noi lor. Adesea ne invitau la cină în casele lor, 
unde fumul de la lumânări mânjea pereţii bleumarin și unde 
fotografiile alb-negru cu străbunici care săpau prin jungla 
bombardată stăteau alături de icoane din ipsos cu Fecioara 
Maria și baxuri de Marlboro aduse prin contrabandă din Zona 
Liberă destinată exclusiv străinilor din și mai periculosul oraș 
Col6n. Nu i-am cunoscut niciodată pe liderii bandei Diamantul 
Roșu, numai pe tinerii încinși cu pistoale care le făceau rost de 
provizii și uneori ne ajutau și pe noi să distribuim broșuri, dar 
Rafael m-a asigurat că aveam sprijinul lor absolut. In zilele pe 


VP - 123 


care le petreceam singur în aseptica zonă nouă a orașului, 
duceam dorul drojdiei lipicioase a vieții din El Chorrillo. Soarele a 
adus în Panama și valuri de turiști și de pensionari amatori de 
climă mai caldă; cotidienele scriau despre jafuri și crime - „turist 
australian înjunghiat în abdomen” - la fel cum relatau despre 
moartea alpiniștilor de pe Everest, de parcă ar fi fost rodul unor 
forţe brutale și nevăzute pe care nu le putea controla nimeni. 

Când Rafael mi-a cerut într-o dimineaţă de aprilie să intru în 
fișierele companiei și să imprim paginile cu profiturile lunare, 
am refuzat. Mi-a primit refuzul fără ranchiună, lovindu-mă 
amical pe braţ. 

— Ai dreptate, lasă. 

Săptămâna următoare, Marisela a fost concediată când șeful 
meu a prins-o la copiator cu bibliorafturile conţinând rapoartele 
secrete de vânzări. Şefa s-a oprit la postul meu de lucru în după- 
amiaza aceea, mușcându-și buzele și studiindu-mi monitorul. 

— Care sunt previziunile de azi pentru Balanţă? am întrebat-o. 

Mi-a întins una dintre broșurile pe care le distribuiserăm, în 
care erau comparate salariile muncitorilor panamezi și ale 
colegilor de la fabrica din Des Moines. 

— Ştii ceva de chestia asta? 

Am așteptat până săptămâna următoare să-mi prezint 
demisia, sperând că diferenţa de timp va face imposibilă orice 
asociere. Când l-am sunat pe tata să-i dau veștile, a părut 
deopotrivă iritat și ușurat că nu mai eram pe statul de plată al 
firmei Kitterin. 

— Acum poţi să te dedici în totalitate bronzatului. 

Am rămas la Royal Decameron Arms și m-am ocupat cu 
strângerea de haine pentru El Chorrillo. La cina săptămânală de 
la vilă nu am pomenit de demisie, ci, în schimb, mi-am invitat 
gazdele să doneze pentru cea mai nouă iniţiativă a mea, alături 
de o studentă locală la jurnalism pe nume Marisela Nuñez. 

— Sigur că putem contribui, a spus femeia. Pot chiar să-mi 
întreb și prietenii. Este minunat că te implici atât de mult. 

Când am sunat-o din nou mai târziu, menajera mi-a răspuns 
atât de insistent, încât mi-am dat seama că așa fusese învățată: 
„Señora nu este aici”, „Señora nu e disponibilă”, „Señora vă 
roagă să nu mai sunaţi”. Era posibil să fi vorbit cu tata. Sau 
poate că deja văzuse articolul de opinie al Mariselei în ziarul £/ 
Siglo. 


VP - 124 


Marisela își canaliza toate acuzaţiile către Kitterin într-un 
articol de trei pagini, făcând baionete din cuvinte și acuzând 
structura superioară de conducere de apatie și lăcomie crasă. 
Numărul din ziua următoare a publicat o declaraţie a serviciului 
de presă de la Kitterin în care autoarea era descrisă drept o 
stagiară nemulțumită care fusese concediată din cauza slabei 
performanţe. Marisela și-a transferat furia pe un cont de Twitter 
anonim, plin cu fotografii înfiorătoare cu răni de la locul de 
muncă, liste cu cazurile de otrăvire a bebelușilor care ajungeau 
până în anul 1973 și o postare care m-a atins personal: „Dacă 
firma Kitterin poate să ne hrănească nouă copiii, ar trebui să 
avem și noi voie să-i hrănim pe ai lor”. Articolul ei stârnise furie 
la Kitterin, dar părea să fi schimbat prea puţine în rândurile 
muncitorilor, care își vedeau de treabă, schimb după schimb. In 
weekend vedeam vasele de croazieră aliniindu-se în larg și 
infracțiunile înmulţindu-se, iar noaptea erau focuri de artificii. 

Am rămas, am dat o mână de ajutor când se putea, umblam 
toată ziua prin El Chorrillo și plăteam eu prânzurile cu Marisela 
și Rafael, care se așezau vizavi de mine. 

— Mergem în junglă în weekend? am întrebat. Sau am putea 
închiria o barcă să mergem pe insulele San Blas. 

— Tot ce-am făcut până acum e egal cu zero dacă nu mai 
urmează nimic, nicio explozie. 

Rafael era din ce în ce mai agitat și cofeinizat, și mă întrebam 
dacă nu cumva se servise din rezervele pe care le vindea fratele 
lui dimineaţa pe promenadă. Șchiopăta chiar mai tare, era ca o 
linguriţă agitată printr-o ceașcă goală. 

— În continuare e nevoie de o grevă a muncitorilor. Un protest 
în faţa fabricii. 

Nu mai suportam. Niciunul dintre muncitori nu ne ceruse să 
intervenim în numele lor și acum noi îi organizam, punându-le în 
pericol venitul. Într-un moment de luciditate, mi-am dat seama 
în ce măsură casa visurilor noastre începea să submineze 
valoarea cartierului. 

— Nu e practic, am spus. O să fie concediați cu toţii. Nu există 
sindicat. Kitterin poate, pur și simplu, să-i dea afară și să 
angajeze alţi muncitori din altă parte. 

— „Nu e practic”, a hărâit Rafael. Cine ești tu să spui așa 
ceva? Ce-ai făcut tu ca să ne ajuţi? Crezi c-o să ajute o călătorie 
pe insulele San Blas? 


VP-125 


— Nu cred că dacă le punem slujbele în pericol îi ajutăm, am 
strigat în engleză. Cu ce-o să se aleagă dacă ajung șomeri? 

Mă săturasem să vorbesc în numele unor oameni pe care abia 
dacă îi cunoșteam. 

— Tu ai o altă imagine despre ființa umană, a spus Rafael în 
timp ce se scobea în dinţi. Tu gândești doar prin prisma lui „eu”. 
Ai noștri au mereu grijă unii de alţii. Asta n-o să înţelegi tu 
niciodată. Diamantul Roșu există pentru că are nevoie de el 
comunitatea. În comunitatea asta nu există indivizi. 

Tocmai atunci ne-a sosit comanda, dar am spus că n-o mai 
voiam. 

În noaptea aceea, în camera mea, Marisela a încercat să mă 
sărute. M-am ferit. 

— Rafael e nebun, i-am zis. Nu știu ce mi-am închipuit că 
rezolv, dar nu mai vreau să mă implic. 

— Pentru tine e simplu, a spus ea crispată. Tu poţi să pleci. 

Dar nu era adevărat, nu mai era ca înainte. 

— Te-ai întrebat vreodată de ce mi-au permis bandele să intru 
în El Chorrillo? Te-ai gândit vreodată că poate pe Rafael și 
fratele lui nu i-ar deranja dacă oamenii și-ar pierde cu toţii 
slujbele și ar trebui să se bazeze exclusiv pe bunăvoința 
Diamantului Roșu? Știi ce le-ar pune cu adevărat o problemă? 
Dacă firma Kitterin ar începe să plătească un salariu corect. 
Atunci locuitorii n-ar mai avea nevoie de bande. O fabrică 
boicotată ar fi pentru ei un vis frumos. 

— Nu știi ce vorbești. 

Dar, în timp ce-și lua geanta să plece, îmi dădeam seama că 
bănuielile mele începuseră să prindă rădăcini. 

S-a terminat rapid. Câteva seri mai târziu, Marisela, Rafael și 
cu mine am ajuns la Diamantul Roșu, la o petrecere prilejuită de 
absolvirea liceului de către sora unuia dintre membrii bandei. In 
sala de box se oferea tort, erau butoiașe cu bere și aripioare de 
pui pe verandă, iar în aerul închis fumul gros de iarbă amintea 
de tremurul perdelelor cu miros învechit. Cartușele de gloanțe 
din berea vărsată încetaseră de mult să mă mai surprindă. 
Acum știam că nimeni de acolo n-ar fi renunţat vreodată de 
bunăvoie la arme, că la sfârșitul fiecărei zile un alt cadavru avea 
să ajungă pe trotuar, așa cum piciorul altui copil avea să 
baricadeze ușa unei camere unde nimănui altcuiva nu i se 
permitea să intre. Rafael stătea lângă fratele lui, ghemuit în 


VP - 126 


stilul gangsterilor. Marisela își aranja părul într-o oglindă 
crăpată. Doi centimetri și jumătate de negru crescuseră lângă 
fucsia. Nu era aer condiţionat și umiditatea era de o împietrire 
cumplită, astfel că simpla prezenţă a altor trupuri calde era un 
chin. Auzeam loviturile în sacii de box de pe hol, poc, poc, 
mușchi tineri se istoveau în izbucniri violente. A doua zi aveau 
să lovească și mai tare. 

— O bombă, a spus Rafael zeflemitor. Asta o să le atragă 
atenția. 

— Sigur, a zis Axel. Avem dinamită. Dar muncitorii, Raf, nu-i 
putem omori. Nu mă interesează ce zici tu. 

Credeam că Rafael glumea. M-am întors să-i cântăresc 
expresia feţei. Nu glumea. Dădea din cap, de parcă se gândise 
la toate. 

— Nu, acționăm noaptea. E o oră între schimburi. Ora unu 
noaptea. Sunt doar câţiva responsabili. Atunci punem bomba. 
Nu moare niciunul dintre ai noștri. 

Marisela, care își prindea o clamă în păr, s-a oprit. 

— Și gata, nu mai e fabrica! 

— Ești nebun, Flaco. Deștept, dar nebun. 

Axel și-a tras fratele de ureche, însă Rafael i-a împins mâna. 

— Nu crezi că aș face așa ceva? Ei bine, o s-o fac. Și n-o să 
vadă nimeni. Doar să-mi dai un mic ajutor. Câţiva băieţi și un 
camion, atât îmi trebuie. 

Axel a dat din cap, fie în semn de aprobare tacită, fie pentru 
știa că orice răspuns n-ar fi făcut decât să-i încurajeze fratele. 
Am luat-o pe Marisela de braţ și am tras-o afară pe hol. 

— Vreau să plec imediat, i-am spus. 

— Dar e întuneric și... 

— Vreau să plec acasă! 

Ne-am ţinut respiraţia până am ajuns la mașină. Am tăcut pe 
tot drumul până în zona nouă a orașului. Numai după ce am 
deschis portiera în parcarea de la KFC, Marisela s-a aplecat și a 
spus: 

— Îmi pare rău. Ai avut dreptate. Rafael e nebun. 

Încă o dată i-am dat crezare. Chiar eram convins că-i părea 
rău. 

A doua zi de dimineaţă, poliția a făcut razie în locul de 
întâlnire al Diamantului Roșu și i-a arestat pe Axel și încă vreo 
câţiva membri mărunți pentru complot în vederea plantării unui 


VP - 127 


dispozitiv exploziv. Niciunul dintre liderii Diamantului Roșu nu a 
fost deranjat. Nu știam sigur dacă Marisela era interogată, 
pentru că nu mi-a mai răspuns la mesaje. Nu eu am dat telefon 
autorităţilor, deși sunt sigur că mulţi mă bănuiau pe mine. Poate 
Marisela. Dar eu bănuiam că poliţia avea informatori în interior, 
în caz că violenţa din El Chorrillo amenința vreodată să 
depășească graniţele cartierului. Mi-am făcut bagajele și am 
sunat la compania aeriană. În timp ce amurgul învăluia zona 
nouă, am auzit o bătaie în fereastră. Am tras perdelele și l-am 
văzut pe Rafael de partea cealaltă a geamului. 

— Am nevoie de niște bani, m-a implorat el cu lacrimi în ochi. 
Te rog. Am nevoie de bani. Doar să mă duc în nord o vreme. 
Până se liniștește treaba. 

Nu voiam să-l ajut, așa cum știam că nici el nu voia să-mi 
ceară ajutorul. Dar mi-era mai frică de perspectiva ca el să fie 
căutat de poliție decât de aceea că avea să se laude în fața 
fratelui lui. Am mers împreună la KFC și am intrat să scot bani 
de la bancomat. Aproape de masa de afară, i-am dat două sute 
de dolari. S-a uitat la ei, a lovit cu piciorul bolnav în pământ și 
mi-a mai cerut. Am intrat iar și i-am mai dat două sute de dolari. 
A împăturit bancnotele și le-a băgat în buzunarul de la cămașă. 

— Plec. N-o să mă mai vezi. 

Părea să se aștepte să-l îmbrăţișez. 

— Plec și eu, i-am zis. 

Se împungea cu limba în obraz în timp ce se uita la mașinile 
de pe bulevard. 

— Ţi-a plăcut vacanţa în Panama? 

Când am dat să mă îndepărtez, m-a strigat. 

— Ştii de ce am piciorul așa? De la fabrica tatălui tău. 

M-am întors. 

— Poftim? Ai lucrat acolo în copilărie? Sau dai vina pe hrana 
pentru bebeluși? 

Doamne. Era cât pe ce să mormăi și: „Voi, ăștia, sunteţi de 
groază”, dar m-am abținut. 

A zâmbit furios. 

— Mama a lucrat acolo tot timpul cât a fost însărcinată cu 
mine. Unsprezece ore pe zi, fără libere, ca o sclavă, fără pauze, 
până s-a îmbolnăvit, dar n-a încetat să muncească până în clipa 
când m-am născut eu. Acum e moartă. 

N-am făcut niciun comentariu. Nu eram sigur că spunea 


VP - 128 


adevărul, dar tot mă simţeam vinovat. 

— Mersi pentru bani, mi-a mai spus, lovindu-se pe buzunar. Ar 
trebui să te duci acasă. Așa ar fi cel mai bine. 

Rafael a fost prins a doua zi în Colón, în timp ce eu îmi 
achitam cazarea la Royal Decameron Arms. Nu știu sigur dacă el 
m-a turnat - din nou, poate fusese Marisela -, dar ziarul local mi- 
a publicat numele și fotografia descriindu-mă drept complice 
într-o campanie a bandei, care dura de un an, cu scopul de a 
destabiliza compania  Kitterin, încheiată cu un complot în 
vederea unui atac cu bombă. Poliţia nu m-a interogat niciodată, 
fie pentru că apropierea de un om care se lăuda că plantează 
bombe nu era considerată o infracţiune în cazul unui american, 
fie pentru că firma Kitterin a cerut o favoare pentru unul dintre 
oamenii ei. Până să preia un blog din State articolul, două 
săptămâni mai târziu, am presupus că era o altă greșeală de 
domeniul trecutului. 

Mi-am pus bagajele în portbagajul taxiului. Palmierii se 
clătinau ca niște fete bete fără astâmpăr, iar pe trotuar se 
înșirau rafturi cu cremă de protecţie solară. Șoferul a făcut cu 
mâna semnul unui avion care decolează. 

— Așa este, am spus. A venit ziua aia. 

Tata făcea hrană pentru bebeluși. Trebuia să trăiesc cu 
gândul ăsta. M-am întors la New York. 


VP - 129 


5. 


Vise. 

Sunt la un pas de neant. Marea e liniștită, ne-am înghițit 
obiectele de valoare ca să le protejăm, dar am fost alertați că 
pirații bântuie în apropiere. O femeie de lângă mine vomită 
rubine și smaralde. Acum sunt un bărbat în costum, lipit de o 
poartă. lerburile aspre se culcă în cercuri pe câmp și, pentru 
prima oară, niște capre pasc printre ele. Pe undeva se aude 
torsul unui ferăstrău, poate din capul unei capre. Niște balene- 
avioane cad din cer pe apă și toată lumea exclamă „ooohhh”. 
Trebuie să se întâmple: împuținarea. Nu am numărul să sun, să 
le spun că s-a terminat, că acum pot să înceteze. Caprele, dar 
trebuie să stau de vorbă cu un ambasador. Picioarele mele nu 
sunt vinovate, dar poteca e vinovată și merg pe ea până la mal. 
Louise işi scoate costumul de baie, are costumul de cauciuc 
lăsat până la jumătate, brațele i se afundă în talie ca niște 
cazmale și râde ca să știu eu că e totul în ordine. „Apropie-te”, 
spune. „Apropie-te”. 

Mă trezește zgomotul unei camionete care a oprit în fața 
cabanei. Lumina se mișcă acvatic pe tavan și, prin ea, fire de 
praf ca o Cale Lactee. Ușa spre terasă e traversată de brazde de 
soluție pentru curăţarea geamurilor. Sordidele complicaţii ale 
viselor fac concesii până și pustietăţii unei camere de oaspeți, 
pereţilor albi, scaunelor din material acrilic, ca o petrecere 
bubuitoare care ţine toată noaptea și apoi, în zori, amuţește ca 
prin farmec. Nu-mi pot imagina un vis atât de persistent, de 
cotitură, încât să poată convinge un om să-și părăsească familia 
și să se mute pe partea cealaltă a planetei. Dar nu exact așa a 
spus Sonny că s-a întâmplat cu pedofilul psiholog din Chicago? 
Totuși, visul meu era plin de culoare și mă ţinea prizonier, de 
parcă tocmai scăpasem dintr-o alunecare de stânci sau dintr-o 
mașină încinsă într-o zi toridă. Încerc să-mi amintesc mai mult, 
dar nu prind decât finalul, Louise în costum de baie pe mal. 

Azi-noapte eram prea obosit s-o invit pe Louise în camera 
mea. Pe drumul cu taxiul de la Chora, în timp ce stătea cu capul 
pe umărul meu, mi-a spus o versiune prescurtată a vieții ei din 


VP - 130 


ultimii zece ani: a umblat prin orașe precum Boston, Dallas și 
San Francisco, și-a luat slujbe temporare în restaurante, a 
revenit mereu la Lexington, amânând veșnic inevitabilele studii 
postuniversitare care o urmăreau ca o mașină de poliţie pe 
autostradă și așteptau doar să încalce limita de viteză ca s-o 
tragă pe dreapta și s-o trimită înapoi la normalitatea ordinii 
predictibile. Louise m-a părăsit pe trepte cu un sărut pe obraz. 
Acum probabil că este la patru metri și jumătate de mine, cu 
oasele șoldurilor înclinate pe saltea ca o scoică, cu rezervarea la 
zborul spre America în buzunarul valizei. Cum să concurez cu 
întreg continentul vieţii ei de acasă în scurtul timp pe care-l 
avem de petrecut pe insula asta? 

Mai demult credeam că știu să citesc timpul așa cum Charlie 
citește marea, că sunt foarte sensibil la scurgerea lui, la 
împunsături și curenți, la rostogolirea lui grea, de fier. Dar frica 
nu e măiestrie și, când eram mic, timpul era doar monstrul de 
coșmar din tura de zi. Totuși, în momente ca acesta, când 
stăteam pe spate cu soarele pe frunte și cu albastrul de afară 
presărat cu bărci ca niște aripioare, îmi era greu să nu mă 
refugiez în acel băiat atât de sigur că vede fragilele legături 
dintre secunde. Concluzia după cinci minute în care am privit 
fără ţintă: „Sunt viu, în clipa asta, în ziua asta însorită de 
august”. Aproape că e de ajuns. 

Mă dau cu greu jos din pat. Louise avea dreptate: dacă ai 
prea mult timp liber, riști să ajungi să-ţi dedici viaţa scrierii într- 
un jurnal al visului. Aproape că mă simt ușurat la gândul 
întâlnirii de azi cu Charlie. Măcar e o grijă pentru care am leac. 

Am un gust toxic pe limbă. Peste noapte, gura mi s-a 
transformat într-o trambulină zbârcită, suspendată deasupra 
unei piscine septice. Sumbrul complex care o înconjoară - adică 
restul capului meu - suferă o urticarie de mici descărcări 
electrice. De acum înainte, mai ușor cu votca la cină. Pornesc 
dușul, înghit jeturi rătăcite și mă spăl pe dinţi cu o pastă 
americană ce are un gust mai astringent decât în America. 
„Sunt viu, în clipa asta, în ziua asta însorită de august”, recit, 
dar magia s-a destrămat, cuvintele nu reușesc să pară o 
incantaţie și, în timp ce scuip pasta de dinţi în chiuvetă, îl văd 
numai pe tata, îngropat sub un bulgăre proaspăt de pământ. 
Robinetul se oprește și prosopul îmi ajunge pe faţă, șterge apa. 

Deschid ușa de la terasă și mă scufund în cea mai toridă zi de 


VP - 131 


până acum. Când mă uit înapoi, soarele îmi suge deja urmele de 
pe piatră. Jos, pe alee, Helios ne împinge motocicletele din 
spatele camionetei. Cadrul lor suplu, cu galben și negru, cu 
ghidon strălucitor și spiţe ca niște oglinzi, mă duce cu gândul la 
o viespe ucigașă. 

Helios are o pereche de blugi prespălaţi, sfâșiaţi în genunchi 
din fabrică; tricoul negru cu mânecă lungă face reclamă unei 
trupe rock americane care deja și-a atins vârful de popularitate 
acasă și acum a ajuns în coșurile cu discuri la preţ redus ale 
magazinelor muribunde de muzică. Are un buton cu diamantin 
ureche, adidași cu marginea fosforescentă și un cioc din șuviţe. 
Azi-noapte, la cină, cineva a spus că majoritatea tinerilor greci 
din Patmos își petrec mare parte din an în Atena, iar vara se 
întorc să lucreze în tavernele și hotelurile părinţilor. Însă eu am 
sentimentul că fiul lui Christos e un insular cu normă întreagă, 
lăsat de izbeliște. E ca o antenă îndoită care încearcă să prindă 
frecvenţe rătăcite de tinereţe transmise de peste ocean. Merge 
în cercuri leneșe și ridică nori de praf cu adidașii. Se uită la 
cabane cu buzele uscate ţuguiate și nici după ce-i fac cu mâna 
nu pare să mă observe. Poate a învăţat să-și șteargă turiștii din 
câmpul vizual. În curând vor dispărea și ultimii greci preistorici - 
cu cămășile prea largi și cu pantalonii aspri din lână încinși în 
talie cu sfoară iar insula va fi sub stăpânirea unei legiuni de 
Helioși: vedete rock ratate, cu spumă în păr, tatuaje și parfumuri 
cu miros de fum de marijuana, St. Marks Place în Santorini. 

— Mersi că ai adus înapoi motocicletele, îi strig. Vocea mea îl 
face să tresară și ridică mâna semn că m-a auzit, cu o privire 
goală. Urcă în camionetă și, cu o manevră graţioasă, dă înapoi, 
întoarce și o ia pe drumul abrupt. Sincer, duce la îndeplinire cu 
sârguinţă ce i se cere. Mă gândesc la herpesul de pe buzele lui: 
pe cine sărută Helios în Patmos? Oare e unul dintre localnicii de 
care a pomenit Charlie, care-i usucă pe turiștii bogaţi îmbăcsiţi 
de alcool și singurătate? 

In timp ce mă îmbrac, o aud pe Louise coborând din pat de 
partea cealaltă a ușii încuiate. Picioarele ei lipăie pe podeaua de 
lemn și computerul îi pornește cu un geamăt de orgă. Bag mâna 
în geantă și-mi recuperez telefonul. 


de la: <alexisbledsoeOmotormail.com> 
pentru: <ianb3Qwirelive.com> 


VP - 132 


CC: <rosspbledsoetriptime.com> 
Subiect: Unde ești? 


lan, n-ai fost la înmormântare. Ross, mama și cu mine am 
presupus c-o să vii. Suntem cu toţii șocați și furioși - în timp ce 
suferim și-ţi inventăm scuze în fața celor care vin să-i aducă un 
ultim omagiu. Până și grădinarul a găsit timp, în mama măssii. 
Trebuie să stăm de vorbă. Tu ai fost cu tata înainte să moară și 
măcar am vrea să auzim cum au fost ultimele lui clipe. Era treaz? 
Te auzea? Ce a spus!? E și tatăl nostru. Nu poţi să vii și să pleci 
când ai tu chef, fără să ne răspunzi la nicio întrebare. Serios, 
unde naiba ești? Am încercat să te sun, dar sună ca din 
străinătate, apoi intră un robot cu accent străin și nici măcar nu 
există opţiunea să lași mesaj. Nu găsesc adresa de e-mail a lui 
Helen (o ai tu, Ross?), altfel aș deranja-o pe mama ta în India 
doar ca s-o întreb unde e fiul ei. De ce nu mă surprinde nimic din 
toate astea?!! De asemenea, a fost o retragere ciudată din contul 
familiei în orele de după moartea tatei. Ce naiba? Evident, mama 
e prea supărată să investigheze, dar o să anunţ eroarea la bancă 
dacă nu iei legătura cu mine. Nu renunţ. Sună-mă. Imediat. 

Lex 


Ross răspunde în CC: 


lan, vrem doar să stăm de vorbă și să lămurim lucrurile. 

Ai putea trece mâine pe la noi sau, dacă ești plecat din ţară, cum 
crede Lex, putem să facem toţi trei o conferință. Sau te întorci 
până în weekend? Când? vorbim serios. Te rugăm să ne anunți. 
N-am vrea să devină urâtă treaba. R. 


Probabil că Lex și Ross vor moșteni fiecare peste două 
milioane de dolari, iar cea mai mare parte a averii lui Edward 
Bledsoe o va primi Lily. Două milioane pentru fiecare dintre ei, și 
totuși Lex caută nouă mii de dolari, de parcă i s-a rupt puţin 
buzunarul și vrea cu disperare să-l coasă până nu mai cad și alți 
bani. Dar mă tem mai mult de întrebările lor - ultimele cuvinte 
pe care i le-am spus, implorarea, ura și ranchiuna când mâna lui 
a apucat cearșaful și apoi i-a dat drumul. Ei cred că eu sunt de 
vină. Știu că mă pricep să-i grăbesc suferinţa. 

— lan, strigă Louise prin ușa încuiată. Te-ai trezit? Faci cafea? 
Trage de mâner. Am visat niște vulturi. 

Mă duc pe vârfuri spre cheia motocicletei de pe noptieră, o 
apuc și pornesc spre ușă. les și o încui în urma mea cât de ușor 


VP - 133 


pot. După e-mailurile de la fraţii mei vitregi, grijile existenţiale 
ale dimineţii par o adevărată vacanţă. Nu-mi pot petrece 
dimineața încercând s-o seduc pe Louise și să meditez la 
semnificaţia timpului când tot viitorul meu atârnă de un fir de 
păr. Oare Lex chiar m-ar da pe mâna poliţiei pentru că am 
umblat în contul familiei? Oare e ilegal să retragi bani în primele 
ore după moartea titularului principal de cont? 

Împing motocicleta până la jumătatea dealului și apoi pornesc 
motorul. Oile se îngrămădesc în umbra proiectată spre vest de 
un copac. În depărtare, niște umbrele roz înfloresc de-a lungul 
țărmului. Asta nu e o vacanţă. E un exil torid. 


De-a lungul șoselei care duce spre portul lui Charlie, bobocii 
de iasomie stau atârnaţi în iarba anemică, cenușie, iar 
pescărușii ciugulesc carnea și orezul din ambalajele de polistiren 
aruncate. Mirosul de alge răzbate spre uscat. De pe potecă vine 
o motocicletă roșie. E Rasym, zboară pe deasupra terenului 
accidentat. Încerc să-mi accelerez motocicleta elegant peste 
gropi ca să arăt că eu o stăpânesc mai bine. Rasym trece pe 
lângă mine fără un cuvânt, aruncându-mi o încruntătură 
furioasă, după care mă depășește cu un bâzâit. La debarcader, 
un iaht elegant, alb, proaspăt vopsit, cu o antenă care se 
răsucește pe acoperiș, e gata să tragă la mal. Grecii cu uniforme 
bleu din echipaj întind grăbiţi frânghiile. Un steag cipriot ca un 
strop portocaliu atârnă pe un catarg de la etravă. lahtul intră lin 
în port ca o răsuflare blândă, așteptat de un bărbat cu o cămașă 
oliv și ochelari cu rame groase, care umblă de colo colo în timp 
ce se lovește cu un clipboard în coapsă. Până la urmă, bărbatul 
intră în hangar. Parchez motocicleta lângă rulota lambrisată cu 
aluminiu și mă uit prin ferestrele murdare. E amenajată ca un 
birou și pe masă e deja o tablă de șah, dar Charlie nu se zărește 
înăuntru. Pornesc spre hangar să-l caut, iar pe drum îmi exersez 
discursul. 

„O aripă nonprofit, polivalentă și caritabilă a companiei 
Konstantinou Engineering ar fi o mișcare de PR extraordinară 
pentru firma tatălui tău. Și, deși eu nu aș figura cu numele în 
consiliu, aș putea fi omul din culise, care pune în acord cauzele 
importante cu interesele corporatiste și familiale. De exemplu, 
știu că tatăl tău colecționează obiecte de artă. Ce-ar fi să 
finanțeze niște școli de artă în comunităţile defavorizate din 


VP - 134 


Orientul Mijlociu unde are contracte în derulare? Generozitatea 
corporatistă e un mod de lucru în care am devenit expert și mă 
pricep să supraveghez administrarea și comunicarea din faza de 
propunere până la cea de execuţie”. 

Recunosc, reclama mea e o bălmăjeală semi-incoerentă, dar 
Charlie este doar calea de acces spre tatăl lui; important e să 
îmbrac destul de frumos ideea încât să pară viabilă. Munca 
adevărată va veni apoi, în faza de cercetare și prezentare, când 
în sfârșit voi aranja o întâlnire cu domnul K. sau chiar cu fratele 
lui Charlie, Stefan. Nu-mi trebuie decât binecuvântarea lui 
Charlie. De bine, de rău, propunerea asta e tot ce-am putut 
încropi ca să-mi asigur un post în imperiul Konstantinou - 
varianta cea mai bună este că reprezintă o contribuţie pentru 
umanitate, cea mai rea, că sunt cea mai mică și mai 
binevoitoare căpușă de pe corpul gras și hemofilic al unei averi 
familiale uriașe. Ambele variante arată destul de bine. Măcar le 
prezint posibilitatea unui post, în loc să mă arunc la picioarele 
lui Charlie sau să mă reped ca liliacul la portofelul lui. 

Când intru în bezna din hangar mă lovește un val de fum 
toxic. Butanul aprins iese din lămpile de sudură pe care doi 
tineri goi până în brâu le plimbă ușor de-a lungul carenei unui 
iaht. Sudează pe vasul de lux renovat o bază pătrată de oțel, ca 
să-i dea și mai multă rezistenţă. Mai departe, niște placi 
asemănătoare sunt puse teanc lângă niște cutii cu vopsea și 
niște scânduri. Uleiul se prelinge pe beton și pe umerii 
muncitorilor. Ochii și pielea le lucesc de parcă ar fi niște cai uzi 
în grajd, puternici și sperioși. Bărbatul cu ochelari apare de după 
iaht cu clipboardul la subraţ. Când mă vede, începe să ţipe la 
mine într-o limbă pe care n-o înțeleg. Muncitorii mă fulgeră cu 
privirea, ţinându-și lămpile de sudură departe de ochi. 

— Sunt prietenul lui Charlie, spun, ridicând mâinile. Ar trebui 
să mă văd cu el la prânz. Am venit puţin mai devreme. 

— lan? Ești lan? 

Accentul bărbatului e atât de pronunţat, încât, pentru o clipă, 
nu-mi recunosc numele. Vine spre mine târșâind picioarele. În 
amândoi obrajii are gropiţe adânci. Ridică mâinile, drepte ca 
niște săbii, să i le strâng. 

— Eu sunt Ugur. Lucrez ca manager la Charlie. Are o 
strânsoare zdravănă și sunt așa de ameţit de la fum, încât, 
atunci când mă dau înapoi să inspir, îl trag și pe el după mine. 


VP - 135 


Charlie îmi vorbește de tine. Da, mă bucur că te cunosc. Te 
alături la echipă. 

Râde și îl imit și eu, ușurat de vestea că sunt invitat să mă 
alătur la ceva. Îi mulțumesc lui Charlie. Nu a uitat de mine și 
parcă mâna bărbatului acestuia, care nu e dornic să slăbească 
strânsoarea, mă salvează de la înec. 

— Presupun. Încă nu am pus la punct toate detaliile. Știi... 

— Întărim carenele, vezi? Așa adăugăm valoare. Să fie bune 
de trimis pe mare. Înainte și înapoi. 

Ugur ridică degetul arătător și-l leagănă între punctele 
imaginare A și B. Charlie trebuie să-i fi spus că nu știu mai nimic 
despre afacerea cu închirierea de bărci. Mă prefac atent, de 
parcă lecţia lui a fost instructivă. N-am de gând să învăţ despre 
subiectul ăsta. 

— Da, foarte frumos. Dar, sincer, ar trebui să vorbesc cu... 

— Vechi prieteni. Cei mai buni prieteni. Ugur face cu ochiul. 
Charlie e prost dispus azi. 

Își încercuiește ochii cu un deget să-mi anunţe sursa 
indispoziţiei lui Charlie. Probabil că Ugur a scăpat ceva din 
vedere. 

Dintr-odată, răzbat până la noi niște strigăte înăbușite. Ugur 
îmi dă drumul la mână și ieşim amândoi. Pe țărmul stâncos, 
Charlie agită un băț și răcnește în direcţia mării; indispoziţia lui 
este cât se poate de evidentă. Pata de transpiraţie de pe spatele 
tricoului lui are forma unei pisici-de-mare. Intâi pare îmbrăcat 
doar cu tricoul, deoarece șortul abia se zărește dedesubt. 

— Mi-aţi încălcat proprietatea! urlă el. Dispari dracu’ din zona 
asta. Există limite, hotare. 

Intrusul nu este marea. Îi descopăr ţintele la trei metri de el, 
un tânăr și o tânără plini de pistrui, cu părul blond-henna, cu 
blugi scurți sfâșiaţi. Bărbatul poartă un tricou roșu cu Anti- 
Betleem, iar tricoul portocaliu al femeii urmărește evoluţia unui 
omulet de la o primată gheboasă la un conțopist ghebos. Mă 
tem că se apropie sfârșitul tricourilor cu mesaje ironice; lăsăm 
foarte puţin material pentru viitorii creatori de modă. Cei doi și- 
au făcut cruci și coliere din margarete cu fire împletite de iarbă, 
iar acum se holbează la Charlie cu o fascinaţie narcotizată. 

— Credeam că toate plajele de aici sunt publice, spune 
femeia. Are un accent dulceag din New Jersey. Așa ni s-a zis. 

— Asta nu e plajă, strigă Charlie. E un port și e privat. E o 


VP - 136 


afacere. Înţelegeţi? 

Lovește cu bățul în pământ, cum făcea Duck ieri înainte să 
plecăm cu barca. 

— Facem un grătar, intervine Anti-Betleem. 

Barba lui blondă, stufoasă este aproape verde în lumina 
dimineţii și are un inel de aur în nas. Pavilioanele urechilor i se 
cască asemenea unor guri de canal în lipsa dopurilor purtate la 
petrecerile rave. 

— În tabăra noastră, continuă el. Vic ar vrea să te invite. 
Toată lumea e bine-venită. 

Deși are un accent scandinav, pare să fi îmbrățișat concepţia 
americană că, dacă inviţi vecinii, elimini ostilitatea. Diferenţele 
se pot tranșa la o masă caldă. Și de acolo, religia s-ar putea găsi 
nu foarte departe, în blândeţea valurilor. Nu pot să-l condamn 
că încearcă. 

Charlie ridică fața spre cer, de parcă ar căuta tăria necesară 
la Dumnezeul în care nu crede. Se lovește teatral pe frunte. 

— Lui Charlie nu-i plac hipioţii, șoptește Ugur cu un zâmbet 
amuzat. Și are dreptate. Intră în hangar, fură provizii. 
Săptămâna trecută a găsit unul dormind într-o barcă. 

— Fă pași înapoi în tabăra ta, îi ordonă Charlie. Și spune-i lui 
Vic să-și mâne turma în altă parte, că i-o mănâncă lupii. În caz 
că nu e clar, e o ameninţare. Dacă mai călcaţi pe aici, nu vă 
promit că plecaţi întregi. 

Bărbatul se întoarce, dar femeia este mai încăpăţânată - fie 
mai drogată, fie mai puţin drogată decât prietenul ei. Înaintează 
și înclină capul. Fondul de ten alb îi acoperă aluniţele și coșurile 
de pe falcă, dând părţii de jos a feţei o patină ceţoasă, lunară. 
Nişte salamandre portocalii tatuate i se cațără pe glezne. 

— Tu ești Charlie, nu? întreabă ea. Charles Konstantinou? 

— Nu e treaba ta cine sunt eu! se bâlbâie Charlie. Plecaţi. Vă 
dau zece secunde, altfel jur... 

li alungă agitând din mână. Cei doi se dau înapoi peste pietre; 
observ că au părul strălucitor, ca beţele de chibrit aprinse în 
soare. Charlie se răsucește, surprins să ne vadă pe mine și pe 
Ugur privindu-l. Dă din cap, afișează un zâmbet sincer și se lasă 
jos scurt ca să ia o pungă goală de chipsuri prinsă între ierburi. 
Dar acum înțeleg gestul lui Ugur de mai devreme. O vânătaie 
movulie ca o semilună i se desenează sub ochiul drept. Încerc să 
deduc cine l-o fi lovit în ultimele douăsprezece ore: maghiarul 


VP - 137 


beat din piaţă, încruntatul de Rasym, vreun misionar creștin 
drogat? Zâmbetul lui nu îmbunează vânătaia. 

— Prind tupeu, așa că a trebuit să-i sperii, îi spune Charlie lui 
Ugur în timp ce vine spre noi mototolind punga de plastic. 
Bănuiesc că v-aţi cunoscut. 

— Ah, acum suntem prieteni, spune Ugur, dar se dă înapoi, de 
parcă ar vrea să se delimiteze de mine. Iți trebuie ceva? 

Charlie nu răspunde. Mă ia de braţ și mă duce spre rulotă. 
Ugur se topește în întunericul din hangar. 

— Cum ai dormit? 

Își afundă mâna în buzunar și scoate un breloc să descuie ușa 
cu geam a biroului. 

— Bine. Am avut câteva vise urâte. 

— Spune-i lui Sonny. Face colecţie. Probabil că e la 
ghicitoarea din Chora în momentul de față. Presupun că li s-au 
terminat liniile din palmele lui Sonny, pe care le studiau pe trei 
sute de euro ora. Nu-ţi dai seama ce urâte sunt mâinile cuiva 
decât atunci când fiecare cută este interpretată drept semnul 
unui viitor fericit. 

— Sonny are ghicitoare? 

— Mda, oftează el. O ghicitoare, o maseuză, un instructor de 
Pilates, o bioenergeticiană care-i îngrijește și tenul. Sprijin o 
întreagă industrie familială de șarlatani. Mă tot aștept să găsesc 
în baie un omuleţ care-i supraveghează defecarea ca s-o 
cunoască mai bine. 

leri păreau atât de îndrăgostiţi. Mă întreb dacă relaţia lor 
trece în fiecare zi de la o extremă la alta sau dacă se oprește la 
sănătosul plictis. 

— Ghicitoarea ei ţi-a ars un pumn? îl întreb. 

Charlie își atinge vânătaia. 

— Ah. Nu. Asta s-a întâmplat azi-noapte. Doi turiști s-au luat 
la bătaie și fața mea le-a stat în drum. Nu e chiar așa grav cum 
pare. 

Nu-l cred. Eu n-am mai întâlnit ochi pocniţi din greșeală. Dar 
nu vreau să-l supăr pe Charlie. 

Deschide ușa și mă poftește cu o fluturare de mână. Biroul 
mic, dreptunghiular, are o masă de plastic care se întinde de-a 
lungul ferestrelor acoperite cu granule de nisip. Pe masă sunt 
împrăștiate hărţi și hârtii, un telefon și o stație radio cât un 
cuptor cu microunde, cu trei walkie-talkie prinse cu arici de 


VP - 138 


bază. În colț e un monitor de computer pe care strălucește 
conturul Mării Egee. Pe el sunt răspândite unsprezece puncte 
pulsatile; unul probabil indică iahtul care tocmai a pornit în larg. 
Charlie aruncă punga de chipsuri pe birou, apoi crapă puţin 
fereastra și se uită afară să se asigure că hipioţii au părăsit 
perimetrul. Se ghemuiește ca un soldat care scrutează 
împrejurimile din tranșee. 

— Poate ar trebui să suni la poliţie dacă îţi dau bătăi de cap 
intrușii, îi sugerez. 

— La poliţie? Charlie lovește cu palma în hârtiile de pe birou. 
Poliţiștii din Patmos nu sunt buni de nimic. E vechiul sistem 
grecesc: trei directori la un muncitor; și sunt învăţaţi că cea mai 
bună cale să rezolvi un conflict e să sleiești victima cu întrebări. 
„ȘI ziceţi că un om a intrat pe proprietatea dumneavoastră, o 
fiinţă umană, dacă am înţeles bine, s-a deplasat omenește, pe 
un tip de teren care e diferit de un alt teren, teren care vă 
aparţine, și spuneți că nu vreţi așa ceva? Da, asta chiare o 
problemă. Foarte supărător. Da, da, și mai spuneţi-ne o dată, 
care era problema?” Charlie pufnește și clatină din cap. Dragii 
de ei! De fapt, în ultimă instanță, e mai simplu să-ţi vezi de 
afaceri așa, pentru că fac tot ce pot să te lase în pace. Dar jur, 
lan, nu lăsa pe nimeni să-ţi fure portofelul. Mai repede o găsesc 
pe maică-ta în India decât hoţul. 

— Deci n-au făcut mare lucru când a explodat bomba? 

Charlie se răsucește și, într-o milisecundă, zâmbetul lui trage 
obloanele, plantele și semnul cu „bun venit” dispar înăuntru, 
grilajul coboară peste ferestrele luminate. Gura cu colțurile 
căzute merge mai bine cu vânătaia de la ochi. Poate ar fi fost 
mai bine să aleg o altă zi în care să discut despre viitorul meu. 
Dar nu mai pot să aștept. Nu m-am oprit la un restaurant în timp 
ce treceam cu motocicleta prin Skala, de teamă să nu cheltuiesc 
în plus pe micul dejun. Când îi vedeam pe toţi turiștii ăia 
excitaţi, hămesiţi, cuibăriţi în jurul meselor, postând fotografii cu 
ei, aveam sentimentul că urmăresc înregistrarea unei camere 
de securitate dintr-o dimineaţă liniștită cu câteva secunde 
înainte să lovească o catastrofă. 

— Nu, îmi răspunde Charlie. N-au făcut mare lucru. Știi, n-au 
murit doar turiști. Au murit și proprietarul tavernei și fiul lui. 
Localnicii au început să arunce cu mărunt în polițiști, pentru că 
nu făceau decât să alerge de colo colo și să zbiere. 


VP - 139 


— Azi erau flori proaspete în fața tavernei. Am bănuit că nu 
erau acolo pentru turiști. 

— Probabil că nu. Nu irosești flori cu străinii al căror unic scop 
e să se întoarcă cu spatele la insulă ca să se uite la mare. Intr-o 
zi e sânge, a doua, flori și apoi iar pavaj. Așa merge treaba. 
Ridică din umeri și arată scaunul așezat de partea cealaltă a 
tablei de șah, sub o fotografie mare înrămată cu barca lui, 
Domitian. Vizitele succesive ale soarelui prin fereastră au 
îmbătrânit-o, dându-i un aer nostalgic. Nu mai trage de timp, mă 
ceartă el. joci cu negrele. 

— Nu știu dacă am chef să joc. Nu putem să discutăm ideea 
pe care am avut-o eu? E important, e... A 

— Haide, mă întrerupe plesnindu-mă pe umăr. Imi dau seama 
că vrea să ancorăm în ape mai liniștite și rolul meu ca musafir 
este să-l ajut în aceasta misiune. Putem să vorbim în timp ce 
jucăm, adaugă el. Întotdeauna gândesc mai bine când joc șah. 
Îmi imaginez că n-ai devenit mai bun. 

Șahul a fost dintotdeauna sportul preferat al lui Charlie. În 
meciurile noastre maraton, eu câștigam numai de câteva ori. 
Întotdeauna am bănuit că Charlie mă lăsa să câștig, pentru că 
înţelegea nevoia de a mai pierde din când în când ca să-și 
păstreze competitorul la masa de joc. La „Distrugătorii” eu eram 
în avantaj, mai bun când eram încolţit decât era vreodată 
Charlie, care credea orbește că vor apărea ca prin farmec căi de 
scăpare. La orice alt joc, Charlie mă spulbera. lar șahul era în 
mod indiscutabil domeniul lui. Ocolesc masa și mă așez pe 
scaunul metalic, lângă staţia radio. Charlie se așază vizavi de 
mine, își ia tura albă de pe tablă și o leagănă între degete. 
Piesele sunt sculptate în lemn. 

— Mai ai nevoie de un avans? întreabă. Chiar și în partidele cu 
jucătorii din Central Park, Charlie renunţa deseori la o tură ca să 
le ofere un meci mai echilibrat. 

— Ar fi bine, spun cu un zâmbet superior. 

Sacrificiul ăsta îmi dă la fel de multă încredere în meci ca în 
prietenia noastră: n-am pierdut-o. Și bătaia pe care o să mi-o 
tragă o să-i dea încredere în sine: nu m-am schimbat deloc. Cel 
mai adesea, partea mea de tablă se aseamănă cu o curte 
feudală care încearcă să-și detroneze propriul rege și, în 
disperare de cauză, să treacă la democraţie. Charlie pune tura 
într-o parte pe tablă, castelul înfrânt, și se lansează cu calul. Fac 


VP - 140 


și eu aceeași mișcare. 

— Cum merge cu Louise? mă întreabă. Promite? 

Pionii avansează. 

— Cum ar trebui să meargă cu o persoană pe care n-am mai 
văzut-o de ani de zile? 

Charlie râde, mâna îi flutură pe deasupra pieselor, de parcă 
mutările mele sunt doar niște opriri obligatorii pentru refacerea 
forțelor. 

— Pari candidatul ideal pentru forțele polițienești din Patmos. 
„Bun, deci spui că fiinţa aceasta umană este una faţă de care 
am sentimente și...” 

— Ti-am spus, n-am venit la plajă. Nici după dragoste. Am 
probleme mai mari. Charlie, e de rău. 

Vreau să stabilesc contactul vizual ca să-mi accentuez 
mesajul, dar am intrat în ritmul familiar al jocului și sunt ca un 
alergător care încearcă să ţină pasul. El profită de o greșeală de- 
a mea și-mi capturează o piesă. 

În ultimele câteva zile am tot încercat să par calm, cum ţi se 
spune să te comporți normal când îţi intră un animal feroce în 
tabără. Dacă o iei la fugă urlând, nu faci decât să devii victima 
lui. Trebuie să pari mai mare decât el, să nu arăţi niciun pic de 
teamă și să te ţii pe poziţie. Dar acum, singur cu Charlie, simt că 
mai am atât de puţin până să urlu, încât abia dacă pot să stau 
așezat. Mă prind cu mâinile de masă, tactică pe care el o 
observă. Strânge din buze. 

— Pricep, e de rău. Ai fost dezmoștenit. Eşti falit. Se oprește 
să se concentreze pe fața mea. Spune, ce ai în minte? 

Simt că discursul meu decurge bine, lubrifiat să ia avânt 
profesional, până când ajung la cuvântul „fabulos”. „O mișcare 
de PR fabuloasă”. Fabulos. Fabula. Fabulă. Cuvântul este ca o 
dolină, introdus în dicţionarul limbii engleze doar ca să-și înghită 
utilizatorul sub greutatea propriei splendori. Nu sunt toate 
interviurile pentru un loc de muncă niște fabulaţii disperate? „Ai 
nevoie de mine, am niște abilităţi aparte, pot să-ţi fac munţi din 
mușuroaie de cârtiță și apoi din nou mușuroaie de cârtiţă în 
schimbul unui onorariu, Konstantinou Engineering poate să 
devină întruchiparea respectabilităţii sub supravegherea mea 
permanentă”. Continui și mai zăpăcit, pentru că regina lui 
Charlie înfulecă la cai; o notă defensivă își face loc în vocea 
mea, de parcă Charlie m-ar acuza că sunt incapabil să organizez 


VP - 141 


un departament caritabil în compania tatălui lui. În parte, furia 
mea vine din faptul că mă obligă să fiu atent la un nenorocit de 
joc, în timp ce eu îl implor să-mi salveze viața. 

— E important, ar putea avea un impact fantastic asupra 
afacerii tatălui tău, dacă te gândești, și în ultimii ani m-am 
concentrat pe aspectul altruismului corporatist. „O minciună 
mică și fabuloasă”, îmi spun înainte de a preciza: Vorbesc de un 
format multiplu. 

Oare am folosit deja cuvântul „coordonare”? Îl mai folosesc o 
dată. 

Charlie mă lasă să termin. Nu se uită la regele meu, în schimb 
creează o breșă deloc necesară în batalionul lui de pioni. Nu-i 
pot interpreta mutarea decât ca pe un gest caritabil. 

— Eşti prietenul meu, lan, cel mai vechi prieten al meu. 
Informaţia îmi dă speranță, dar tonul lui sincer îmi taie speranța 
cu markerul negru. Își freacă mâna de masă, pielea de pe 
degete i se cojește de la expunerea la soare și tutun. Așa că 
trebuie să mă crezi când îţi spun că n-o să meargă niciodată. 

— De ce? 

— Pentru că tata nu e interesat de așa ceva. Nu a fost 
niciodată. Are deja o echipă de agenţi de presă care-l ajută să 
se ferească de radar. Dacă deschide câteva școli de artă în 
Orientul Mijlociu, o să fie mai degrabă o durere de cap și o 
potenţială furtună de rahat politică decât o, o - evită cuvântul 
ăla urât -, o mișcare de PR inteligentă. 

— Nu crezi că el ar trebui să decidă lucrul ăsta? Nu-ţi cer 
decât să mă lași să discut cu el. Dacă e la New York, pot să mă 
întorc. De asemenea, mă pricep și la Skype. 

— Nu se simte bine, spune scrâșnit Charlie. La două 
săptămâni, se operează la plămâni și la inimă. Sănătatea i se 
șubrezește, iar doctorii nici măcar nu pot să spună cât mai are. 
Ar putea fi câteva luni, un an, poate doi. Cine știe? 

— Îmi pare rău. Știam că e bolnav, dar habar n-aveam că e 
atât de rău. 

Nu mi-am dat seama câte avem în comun - amândoi am 
ajuns în zona aceea ciudată, voodoo, a vieţii de adult, când 
părinţii se evaporă unul câte unul în spitale, proceduri 
experimentale și urzeli de familie. Dar Charlie clatină din cap, de 
parcă ar vrea să se elibereze de compasiune, și a lui, și a mea. 

— Ideea e că tata a devenit strâns la pungă, scapă de cenue 


VP - 142 


necesar, ca să-i fie mai simplu lui Stefan să preia conducerea 
când vine momentul. lan, știu că e important, că asta vrei, dar 
nu se poate. Nu te supăra pentru că ai inventat un post pe care 
nu ţi-l putem oferi. 

— Școala de arte era doar un exemplu. Ar putea fi proiecte 
mai discrete, mai puţin riscante. Poate în punctul ăsta al vieţii 
lui ar aprecia posibilitatea de a le oferi ceva și celorlalți. Ar 
putea fi o fundaţie, ceva pe numele lui. 

Mi-e teamă că am exagerat - am încercat să-mi lipesc CV-ul 
pe sumbra lui situaţie medicală -, dar expresia lui Charlie îmi 
îngheaţă scuza pe buze. Faţa lui este în același timp crispată și 
senină, ca o statuetă a lui Buda contorsionată dureros și totuși 
exprimând o liniște necomplicată. Atunci gura i se relaxează și 
rostește adevărul. 

— lan, îţi dai seama că până și tata știe să caute în Google. 

Remarca lui mă doare. Mă uit pe fereastră la strălucirea albă, 
claustrofobică a luminii pe apă, de parcă acele elemente de 
bază ar fi fost infectate deja de codul mutant al internetului. Nu 
m-ar surprinde dacă internetul ar putea fi detectat adânc, în 
miezul Pământului, cuibărit sub sicrie, capsule ale timpului 
uitate și deșeuri cu risc biologic. Nu am unde să fug ca să scap 
de lan Bledsoe. Un petic de insulă din Egeea nu e destul de 
departe. 

— Sunt doar sincer, spune Charlie cu dinţii încleștaţi. O 
căutare, iar toată viața ta e la îndemâna oricui. Probabil că 
alegerea ta drept ambasador al companiei nu e o mișcare de PR 
fabuloasă. 

Charlie se ridică de pe scaun, renunțând la partida pe care e 
pe cale s-o câștige, se sprijină pe birou și se ciupește de bărbie. 

— Nimic din toate astea nu e adevărat, gem. N-am avut de-a 
face cu niciun complot, în pizda mă-sii, pentru că n-a existat 
niciun complot. Nu încercam decât să ajut. E o porcărie. Te rog 
să mă crezi. Îmi reazem coatele pe masă, căci am ajuns la 
vârsta sau starea de degradare când capul e o prelungire grea, 
care are mereu nevoie de sprijin. Ajutam, repet deznădăjduit. 
Nimic mai mult. 

— Sigur, te cred. Și, sincer, mi se pare o dovadă de curaj. Ai 
ceva ce puţină lume mai poate pretinde că are. Nu-ţi pasă ce 
cred alţii despre tine. 

Mă uit la el; inima și pleoapele îmi pulsează aritmie. Charlie a 


VP - 143 


vrut să-mi facă un compliment, dar falsitatea cumplită a acelei 
afirmaţii demonstrează doar cât de puţin mă cunoaște. Ne-am 
schimbat, la fel și modul în care ne percepem reciproc. 

— Am fost prost, nu curajos. Și acum vezi de ce sunt terminat. 
N-o să mă mai angajeze nimeni. M-am gândit că poate m-ar 
angaja familia ta, pentru că voi măcar mai ţineţi minte cine 
sunt. Doamne, faci o greșeală și ești condamnat la o viaţă de 
șomaj și scuze. Presupun că aș putea încerca în China. La ei 
Google încă este interzis, nu? Glumesc doar pe jumătate. 
Dictatura represivă ar putea fi singurul tărâm al libertăţii pentru 
mine. Dacă aș putea să fug, să trec peste, dar nu pot! Nu mă 
lasă nimeni! Măcar de-ar arunca cu pietre în mine, ca pe 
vremuri, să terminăm odată. 

— De vină e felul în care am fost crescuţi, îmi răspunde 
Charlie. Vrea probabil să spună că am fost prea răsfăţaţți ca să 
suportăm bine loviturile, dar nu e așa. Nimănui nu-i e milă de 
bogaţi, adaugă el. Nu te-ai născut în categoria de impozitare 
care trebuie dacă te aștepți măcar la un strop. Erai prea mic 
atunci când ai cunoscut culoarele secrete ale vilelor scumpe. 
Lacrimile milionarilor nu cântăresc prea mult. 

— Nu vreau milă, șoptesc, deși îmi dau seama că doar la asta 
mai pot spera. 

Charlie lasă capul într-o parte și mă studiază cu un interes 
științific. 

— Mereu m-am întrebat de ce erai așa pornit pe cruciada asta 
umanitară încă din facultate. Toată munca aia de voluntariat, 
distribuirea de sandvișuri și strângerea de bani pentru diverse 
cauze nobile. Nu mă surprinde reacţia lui: întotdeauna fapta 
bună trebuie justificată, gestul generos e cel care atrage 
suspiciune, niciodată cele rele, egoiste. Dar acum cred că știu 
motivul, continuă el. Te simţi vinovat pentru viața ușoară pe 
care ai dus-o, de parcă ar fi vina ta. Ei bine, nu ești singurul care 
încearcă să se târască din umbră. De-aia mi-am deschis 
afacerea asta cu bărci. Simţeam nevoia să fac ceva singur, ceva 
care nu venea datorită familiei, ceva... - caută cuvântul de-a 
lungul crăpăturilor din podea - nebântuit, înţelegi ce vreau să 
spun? 

— N-ar fi trebuit să accept postul la Kitterin. N-ar fi trebuit să 
mă duc în Panama. 

Charlie dă din cap, de parcă am fi rezolvat problema, deși eu 


VP - 144 


încă stau în fața unei table de șah, ameninţat de un șah-mat 
care nu mai vine. Razele soarelui cad pe punga mototolită de 
chipsuri de pe birou, o scânteiere densă, metalică, lumina 
neîndurătoare din ora de vârf a altcuiva, și mă gândesc la toate 
slujbele care au făcut ca această pungă de cincizeci de grame 
de chipsuri să ajungă printre ierburile de pe o plajă grecească: 
deceniile de planificare atentă, de testare a pieţei, de concepere 
de strategii în consiliu, stabilirea procesului tehnologic și a 
designului ambalajului, negocierile cu angrosiștii și furnizorii 
regionali, expedierea, stocarea și publicitatea care justifică 
miracolul existenței strălucitoare a acestei pungi și 
distorsionează mii de ore din viața oamenilor. Mi-am învăţat 
lecţia din Panama: o viziune asupra lumii, fără bătaia de cap a 
muncii pe care o presupune, este cel mai amăgitor lux cu 
putinţă. Câtă muncă pune planeta în mișcare și totuși eu abia 
găsesc puterea să-mi ridic capul din mâini. 

— Ai dreptate, îi spun. Am avut o viaţă prea ușoară. Și partea 
tristă e că ar fi trebuit să-mi văd de ea în continuare. 

Charlie se uită abătut pe fereastră, unde panglica mării este 
pătată ici-colo de bărcile de agrement. Imi aduc aminte de 
adolescenţa noastră, când stăteam pe bărcile din Central Park, 
iar bărcutele miniaturale pluteau pe apa neagră ca smoala a 
iazului și copiii stăteau ca niște santinele fără astâmpăr pe 
margine. Bărcile sunt mai mari acum și Charlie e la manete, dar, 
pentru prima oară, în dimineaţa asta am sentimentul că am 
găsit crângul liniștit al vechii noastre prietenii, doi copii puţin 
schilodiți stând alături în orfelinatul degradat al unor familii cu 
alte preocupări. Eram micii campionii ai evadării. 

— Mai ai nevoie de un omuleţ care să-i verifice intestinele lui 
Sonny dimineaţa? îl întreb, gândindu-mă că nu trebuie să fii bun 
cu vechii prieteni, ci doar destul de bun. |ţi par disperat? Ei bine, 
chiar sunt. 

— Am o idee, spune Charlie ușor. Dacă vrei să te gândești și 
la altceva în afară de filantropie. De-aia te-am invitat aici. 
Zâmbetul îi reapare și încrucișează brațele pe piept. Mă 
gândeam să muncești pentru mine, să fii adjunctul meu. Salariul 
e decent. Și așa n-ar mai trebui să te întorci acasă. 

— Charlie! 

Îi scot numele pe gură cu un derapaj de aer și salivă, vrând să 
concentrez toate motivele pentru care n-ar fi un aranjament 


VP - 145 


realizabil. Dar nu-mi vine în minte decât lipsa mea de 
experiență. Asta nu m-a împiedicat să-i propun școli de arte în 
Orientul Mijlociu. 

— Nu mă pricep la iahturi, îi spun în cele din urmă. La șase 
metri de țărm dacă aș fi, n-aş ști să manevrez un iaht înapoi. Îi 
multumesc, serios... 

— Poţi să înveţi. Și nu-ţi propun să devii căpitan. Mă gândeam 
mai degrabă la sprijin și dezvoltare. Ah, și să te ocupi de birou. 
la câteva hârtii de pe masă și, lăsând gravitația să le readucă la 
starea normală de dezordine, îmi explică: Dacă te descurci cu 
dependenții de cocaină, te descurci cu orice, chiar și cu turiștii 
care se așteaptă ca Folegandros să aibă dotările de cinci stele 
de la Cap D'Antibes. Probabil că profitul e asemănător. 

— Dar ai deja oameni. Pe Ugur. 

Charlie râde. 

— Ugur e creierul la repararea bărcilor și sunt norocos că am 
pus mâna pe el. Dar ai auzit cum vorbește engleza. Nu, Ugur nu 
are ce-i trebuie pentru managementul superior. 

— Și Rasym? El navighează, nu? 

Nu știu de ce încerc să-l conving pe Charlie să renunţe la 
propunere. Poate, pur și simplu, vreau să știu în faţa cui mă bag 
la rând. 

Charlie dă din cap și bagă mâna sub birou să ia o sacoșă de 
pânză. 

— Da, Rasym se pricepe la navigaţie, fără îndoială. E prima 
lună august pe care o petrece în Patmos de când am deschis 
firma și spera să lucreze cu mine. Nu face mare lucru, în afară 
de treburi pentru unchiul meu din Nicosia. Dar nu vreau să 
implic familia în afacere. Rasym a fost pe-aici acum o oră. l-am 
spus că-ți dau ţie postul. 

— Nu mă miră că n-a părut prea încântat când am trecut pe 
lângă el pe șosea. 

— Se descurcă el. Nu-i simpatizează imediat pe cei pe care 
nu-i cunoaște. E din cauză că e cipriot turc. Invadatorii nu-i prea 
au la inimă pe alţi invadatori. 

Sprijin. Dezvoltare. Știu în linii mari că firma lui Charlie trimite 
turiști bogaţi în largul Mării Egee cu bărci renovate. Îmi vin în 
minte Atena, Patmos, Turcia, alte câteva insule grecești precum 
Folegandros. Eu vorbesc doar engleza, nu și limbile localnicilor, 
esenţiale pentru trasul sforilor. 


VP - 146 


— Ești amabil, Charlie, dar... 

— Dar ce? Se uită la mine de parcă mi-ar fi pus un cec în 
palmă și eu i-am dat drumul pe jos. Am nevoie de tine, se 
văicărește el. Ştii de ce? Pentru că în tine pot să am încredere. 
Asta pentru mine înseamnă mai mult decât orice experienţă 
într-ale navigaţiei sau cinci ani de contabilitate. Am mai avut 
angajaţi, oameni în care am presupus că pot să am încredere, 
dar m-au furat. Mi-au luat din seif. Dă din cap spre fotografia cu 
Domitian de deasupra capului meu. E aproape imposibil să 
găsești pe cineva în care să poţi avea încredere. lar între noi 
există deja încredere. Suntem ca fraţii, nu? Mai mult decât fraţi. 
Noi nu ne batem pe moștenire de parcă fiecare fărâmă ar fi o 
bucăţică din inima tatălui nostru. 

Charlie caută punguţa cu tutun și foițele pentru rulat ţigări în 
sacoșa de pânză și începe să-și ruleze o ţigară din alea subțiri. 
Imi iau regina și o strâng tare în mână. Partida s-a încheiat, dar, 
asemenea lui Charlie, simt nevoia să ţin ceva între degete. 

— Uite, lan, vor fi multe de învăţat și nu totul e frumos. Orare, 
coordonate, rezervarea debarcaderului, chiar mită. Străvechea 
regulă a bacșișului. In partea asta a lumii trebuie să ungi câteva 
persoane ca să-ţi meargă afacerea. Așa stau lucrurile. Și, deși 
vreau să fie firma mea, a trebuit s-o numesc Konstantinou 
Charters, pentru că numele familiei valorează ceva aici. Bunicul 
și tata au navigat pe Egeea toată viaţa. Localnicii apreciază 
lucrul ăsta. Fiecare barcă are un K roșu pe proră, un semn al 
siguranţei și familiarității. 

— Siguranţă. Familiaritate, repet, amintindu-mi de momentul 
când Charlie îmi spusese că familia lui construise autostrăzile 
din Orientul Mijlociu. Și intimidare, completez. 

Zâmbește larg în timp ce caută o brichetă în sacoșa de pânză. 

— Sigur. Apele mării sunt încă un fel de Vest Sălbatic care se 
izbește de granițele păzite cu stricteţe. E bine să ai în spate 
amenințarea unui mic mușchi financiar. Postul nu presupune 
salvarea copiilor săraci, lan. Nu-ţi pot oferi asta. Dar îţi pot oferi 
un loc în ce am eu. 

Konstantinou Charters. Uneori mă gândesc că organizaţia 
nonprofit din Bronx „Noi, nevoiașii” m-a angajat datorită 
numelui meu de familie. Erau dispuși să-mi ierte infamia când 
au aflat că tata era în conducerea executivă a unui conglomerat 
internaţional. Când mi-era greu să strâng donaţii, colegii mă 


VP - 147 


întrebau de ce nu-i ceream tatei să înfiinţeze un program. „Am 
văzut-o pe mama ta vitregă în fotografiile de la galele alea 
elegante; de ce nu-i spui ei să se implice?” Poate m-au 
concediat imediat ce au înţeles că nu se alegeau decât cu cel 
mai puţin puternic și cel mai neatrăgător Bledsoe ca membru al 
echipei lor. Bântuit. Ăsta e cel mai potrivit nume de familie, iar 
sfinţii sunt singurii care scapă de povara asta. De acum înainte 
aș putea fi doar lan, din două silabe, trei litere, o insulă suficient 
de mare cât să-ţi instalezi cortul. 

— Să nu te aștepți la o afacere curată ca lacrima, îmi spune 
Charlie fără ocolișuri. E brutală, urâtă, uneori necinstită și mă 
epuizează, pentru că aici e Lume Veche. Nu e idealismul ăla al 
tău, da? 

— Idealismul nu m-a dus prea departe. 

Zâmbește. 

— Fii sincer. N-o să mori dacă ești mai puţin idealist? La 
gestul meu de negare, Charlie continuă: Și, cine știe, vii cu mine 
în Cipru la încheierea sezonului și poate vorbim și despre școli 
de arte. O să te bucuri când o să afli că există sărăcie peste tot. 
Din trei în trei metri pe planeta asta, cineva stă cu mâna întinsă. 

Charlie își mută piciorul pe birou, încă mai scormonind după 
brichetă în sacoșă. Un testicul îi iese prin deschizătura șortului, 
un ou mov-prună învelit într-un stufăriș asudat de păr. Pare 
capul vulnerabil al unui nou-născut. În copilărie l-am văzut pe 
Charlie gol în medie de două ori pe săptămână, în vestiar, după 
ora de sport. Dar, dintr-un motiv necunoscut, nu-mi pot lua ochii 
de la oul lunguieț care trage cu ochiul din materialul galben. Imi 
transmite intimitate, ca atunci când intri în casa unui 
necunoscut. Mă forțez să mă uit din nou la faţa lui Charlie, dar 
fulgerătoarea imagine a nudităţii mă face să-l iubesc mai mult; 
pare abordabil acum, banii, frumuseţea și autoritatea lui de a-mi 
oferi un loc de muncă sunt aduse cu picioarele pe pământ, 
strâmb, cu pubisul la vedere. 

Enervat de misiunea de găsire a brichetei, Charlie răstoarnă 
tot conţinutul sacoșei de pânză pe birou. Din ea cad o agendă, 
trei pixuri, cheia de la mașină și un cercel turcoaz ţipător ca un 
ciocan venețian de bătut la ușă. Mormăie când ia cercelul și-l 
strânge în mână. 

— Sonny! Nu s-a potolit. 

— Sunt sigur că încearcă doar să fie nostimă. Nu vă merge 


VP - 148 


bine? 

Deschide un sertar, de unde scoate o cutie de chibrituri. Trece 
un băț pe suprafaţa de frecare și-și aprinde ţigara. 

— Ba da, s-ar zice, îmi răspunde în timp ce suflă. Fumul 
îmbâăcsește aerul închis din birou ca atunci când lovești doi 
bureţi de șters tabla. Ne-am certat toată dimineaţa. 

Acum mă întreb dacă nu cumva Sonny i-a învinețit ochiul. Se 
poate ca certurile lor să fi atins un nivel de teatralitate în care 
violenţa fizică pare singura cale de a depăși eforturile 
anterioare. 

— Sonny vrea s-o luăm pe Duck cu noi la Nicosia în noiembrie, 
adaugă el peste câteva clipe. O lună nu mai e de ajuns. Spune 
că e pregătită să redevină mamă cu normă întreagă. 

— Nu pari să te descurci prea rău cu Duck. 

Charlie își îndepărtează puţin ţigara de gură și-mi aruncă o 
privire ucigașă. Niște stele rătăcite ar face implozie în câmpul 
gravitațional al ochilor lui. Dar percep și singurătate în ochii 
aceia, de parcă cea mai valoroasă realizare din CV-ul meu ar 
putea fi aceea de „prieten”. 

— Duck e extraordinară. Dar nu sunt pregătit să fiu tată. ȘI 
întâmplarea face ca Duck să aibă deja un tată la Los Angeles. 
Sonny e de părere că aș putea să pun avocații pe el, să mai scot 
niște bani, să-i iau un profesor particular, un cal, o copie 
miniaturală a fermei din Topanga, ca să nu-i fie dor de casă. 
Scutură din cap și prinde închizătoarea cercelului de cămașă. li 
stă ridicol deasupra inimii, ca o medalie de război contrafăcută. 
Nu știu. Uneori mă întreb dacă n-ar trebui să luăm o pauză. li dai 
cuiva cheile de la casă și carnetul tău de cecuri devine un bun 
comun, ca dulăpiorul de medicamente. Ți-am spus, la fiecare 
trei metri e o mână întinsă. 

Zâmbesc îngrețoșat, conștient că m-aș putea număra și eu 
printre lipitori. Dar Charlie nu pare să mă vadă în felul ăsta. Se 
uită tandru la mine de deasupra gurii mânjite de fum, crispate 
într-o încleștare strâmbă. Ai un avantaj când cunoști pe cineva 
de mic, amintirea copilului de zece ani nu se șterge niciodată cu 
adevărat. 

— Poate că în noiembrie ne întoarcem în Cipru doar noi doi. 
Dacă accepţi slujba. Accepţi? Privirea lui se transformă din 
gaură neagră în zi însorită. Mă gândeam că o să zici „da” 
imediat. Haide, vrei să te implor? Lasă-mă să te ajut, ai împărțit 


VP - 149 


destul sandvișuri. Ce-ar fi ca măcar o dată să accepţi și tu unul? 
Știu că ţi-e foame. la sanavișul, lan. 

N-am de ales. Și nu sunt sigur că măcar vreau să am de ales. 

— Sigur că-l iau. Când încep? 

Sare de la birou; fumul i se învolburează dintre degete, iar 
zâmbetul lui e un steag care flutură în alizeele calde. 

— Tocmai ai început, exclamă, întinzându-și brațele. Vino 
încoace. Noi nu dăm mâna. 

Scaunul meu se izbește de perete și dărâm piesele de pe 
tabla de șah când ocolesc masa să-l îmbrăţișez. Incă are pielea 
de pe ceafă fierbinte de la căldura zilei și aproape îmi vine să 
cred că eram predestinaţi să ne îmbrăţișăm într-o rulotă de 
metal pe partea cealaltă a lumii. Simt tensiunea lacrimilor gata 
să izbucnească ca pe un strănut. 

— Mersi, șoptesc. 

— Nu-mi mulțumi. N-o să fie simplu. Dar o să fie afacerea 
noastră. 

Charlie se lasă iar pe birou, iar în rulotă dă buzna un moment 
de liniște. Strivește ţigara într-o scrumieră. 

— Spune-mi pașii. Turiștii sună să rezerve o barcă pentru o 
săptămână și unul din căpitanii tăi îi duce să vadă insulele? 

Râde slab. 

— Cam așa ceva. Doar că puţin mai complicat. O să intrăm și 
în subiectul ăsta. Din plin. Dar am o întâlnire în cinci minute, așa 
că va trebui să mai așteptăm. Ce-ar fi să te duci la cabană să-ți 
desfaci bagajele? Presupun că încă ai hainele în valiză. 

— Nu știam cât o să stau. 

— Păi, de acum cabana e casa ta. Folosește dulapurile. Am 
plătit mai mult ca să folosească cedru. Trecem totul în revistă 
când mă întorc peste câteva zile. 

Mă uit uimit la el. 

— Unde te duci? 

Charlie oftează și se întinde după săculețul cu tutun, dar se 
abține să mai adauge încă o za la lanţul năravului. 

— Vreau să-ţi cer o favoare personală și-ţi promit că de acum 
înainte restul o să fie cinstit. 

— Ce e? 

Charlie își lasă capul într-o parte. 

— Am o treabă în Turcia. Trebuie să mă întâlnesc cu niște 
oameni în portul Bodrum. E urgent, e o problemă cu 


VP - 150 


înregistrarea unor bărci. E o chichiţă cu complezenţa, nimic 
îngrijorător, dar le provoacă probleme clienților noștri. 

— Cu complezenţa? 

Charlie confirmă din cap. 

— Da, motivul pentru care bărcile au pavilion cipriot pe 
etravă. O să înveţi. Te învăţ eu. Dar trebuie să dispar câteva zile 
- două, trei, maximum. Problema e că nu vreau să știe Sonny că 
am plecat. 

— Sigur înţelege că trebuie să te ocupi de firmă. 

— Oare? După mintea lui Sonny, ea e slujba mea cu normă 
întreagă. Se șterge pe frunte, iar sudoarea îi îndreaptă cârlionţii. 
Sonny înnebunește dacă o las singură câteva zile. E paranoică. 
O să devină un război în toată regula și nu fac faţă la așa ceva. 
Prin urmare, vreau să creadă că încă sunt pe insulă, doar că, 
pentru scurt timp, nu trec pe acasă. 

— De ce e Sonny paranoică? 

Cu o smucitură bruscă, părul îi redevine ondulat și ochii, ca 
niște despicături, de parcă simpla menționare a unei boli ar 
face-o să se răspândească. Sau poate e iritarea celui neobișnuit 
să dea explicații. 

— Are legătură cu bomba care a explodat luna trecută în 
Skala, bine? A speriat-o într-atât, încât nu mă scapă din ochi mai 
mult de o după-amiază. Dacă trec două zile, sunt toate șansele 
să sune la poliție sau să-mi ia personal urma în Bodrum. Charlie 
întinde gâtul și răsucește capul de parcă ar urmări limbile unui 
ceas dat pe repede înainte. Din cauza locului în care a explodat 
bomba. 

— Pe insula asta. 

— La taverna aia, la taverna aia anume. Mă duceam acolo în 
fiecare dimineaţă la unsprezece fix. Era ritualul meu de ani de 
zile. Atunci însă m-a ţinut pe loc telefonul lui taică-meu. Nu mă 
sună niciodată, dar m-a sunat în dimineaţa aia, pentru că tocmai 
primise vești proaste de la doctor, așa că n-am ajuns la cafenea. 
Bomba a explodat la unsprezece și câteva minute, chiar la 
mesele unde stăteam eu de fiecare dată. Am avut noroc, lan, 
mare noroc, pentru că ar fi trebuit să fiu acolo. In oricare altă zi 
aș fi fost acolo. 

Îmi imaginez bubuitul bombei din trecutul nostru, o rană 
devoratoare de oameni care se căsca în lume doar cu o lună în 
urmă, și micul miracol al prezenţei lui aici, când se abţine să-și 


VP - 151 


mai aprindă o ţigară, îmbrăcat cu un șort galben prea strâmt. 

— Slavă Domnului că există tatăl tău. Doamne, Charlie! 

— Mda. Gâfâie. Veștile lui proaste mi-au salvat viața. Dar lui 
Sonny, care în ziua cu pricina era la Paris, i-a intrat în cap că 
bomba îmi era destinată mie. Nu vrea să asculte. E convinsă de 
lucrul ăsta și a trebuit să fac pe dracu-n patru s-o împiedic să ne 
facă bagajele și să ne baricadeze în spatele porţilor casei din 
Nicosia. Sau și mai rău, din New York. l-am promis că, dacă 
rămâne, rămân și eu, așa că înţelegi, dacă plec, îi revin toate 
fricile. 

Mi-o imaginez pe Sonny la ghicitoare, o grecoaică bătrână 
care-și trece unghia cancerigenă prin palma lui Sonny, 
prevestindu-i explozii și carnagiu. „Bombă? Vezi o bombă în 
palma mea? Cum arată? Unde o să explodeze?” 

— Stai puţin, îi spun. De ce ar crede Sonny că bomba îţi era 
destinată ţie? Charlie, ce se întâmplă? 

Pentru o clipă, mă gândesc să bat în retragere și să refuz 
postul. Biroul metalic, dreptunghiular, cu ușa închisă, îmi dă 
amenințătorul sentiment al unei capcane. 

— N-a avut nicio treabă cu mine! strigă el, iar saliva i se 
împăienjenește pe dinţi. Rostește aceste cuvinte atât de 
hotărât, încât știu că nopţi întregi a cântărit posibilitatea altei 
concluzii. Nici vorbă să aibă vreo treabă cu mine. De ce ar 
încerca cineva să mă omoare? Dacă aș concepe vreun motiv, 
crezi că aș fi prost să mai stau? Doamne, mi-aș dori să fiu atât 
de important. Nu, este exact ce a spus taximetristul tău, o 
grupare antiguvernamentală care încearcă să stârnească un pic 
de panică. Și a mers. În fiecare dimineaţă Sonny o întreba pe 
Therese dacă sunt pachete în faţa ușii. In cele din urmă a 
depășit momentul, dar nu vreau s-o ia de la capăt. Grecia e deja 
agitată ca un montagne russe, cu economia la pământ și luată 
cu asalt de refugiații care sosesc pe toate insulele. Dacă mă duc 
în Bodrum pentru trei zile, știu că n-o să mai fie aici când mă 
întorc. 

— Credeam că nu ţi-ar prinde rău o pauză. 

Charlie își privește mâinile cu bătături uscate, galbene, 
înșirate pe fiecare articulaţie. Sunt mâini de muncitor, cu care te 
alegi când manipulezi încărcături grele, genul de care Buckland 
avea drept menire să-și ferească elevii. 

— O iubesc, șoptește pe un ton confesiv, jenat. Chiar o iubesc. 


VP - 152 


Nu vreau să mă părăsească. 

Ăsta e Charlie cel cinstit. Îmi amintesc piuitul ăsta de balon 
spart de când eram copii, vocea sfâșiată de o emoție ca un 
metal ascuţit. Charlie reușea întotdeauna să fie el cel care 
părăsește. Renunţase la facultate, se despărțise de familie și 
prieteni, își luase rămas-bun de la New York - întreaga lui 
biografie se construise pe abilitatea de a fugi primul. Când 
murea în jocul nostru, „Distrugătorii”, chiar se supăra pe mine - 
„Serios, încă mai pot să fug, nu e corect, nu e corect, trebuie să 
mai fie o ultimă cale de scăpare” -, gata să mă ia la pumni din 
cauza a ceea ce el considera un act de trădare. Sunt oameni 
care n-au fost niciodată părăsiţi și am sentimentul că plecarea 
lui Sonny l-ar îneca în disperare. Charlie strânge mâna pumn și 
se uită la mine. 

— Da, știu că n-am fost mereu un sfânt în relaţiile 
sentimentale. Și nici n-o să te mint și să-ţi spun că mereu i-am 
fost fidel lui Sonny. Am avut și momente mai proaste. Dar dacă 
povestea cu bomba a avut și o parte bună, a fost că m-a învăţat 
să n-o mai consider pe Sonny o certitudine. Am terminat cu 
înșelatul. Definitiv. Noile mele virtuți sunt fidelitatea și 
plicticoșenia. 

— Vax! strig, ţuguindu-mi buzele, 

Charlie se dă înapoi cu un hohot de râs. 

— Jur. Faptul că era să pier în explozia aia m-a trezit. Ai în fața 
ta un om schimbat. 

Îmi vine să-l întreb de ce, dacă a descoperit fidelitatea, nu-i 
spune lui Sonny unde se duce. Însă îmi aduc iar aminte de 
bombă și mă prind de coate, de parcă oasele m-ar putea feri de 
forţa unei explozii. 

— Fii sincer cu mine. Locul ăsta e sigur? Ar mai putea avea loc 
și alte explozii? Charlie, de unde știi așa de precis că nu-ți era 
destinată ţie? Nu cred că pot... 

— lan! urlă el. Se mai întâmplă și nenorociri. Nenorociri pe 
bune, chiar și pe insulele unde lumea vine în vacanţă. Se mai 
întâmplă și lucruri care n-au legătură cu viaţa noastră. Nu fugi 
ori de câte ori se aude o sirenă. Nu uita ce s-a întâmplat la New 
York și toată lumea a rămas, nu? Se referă la o oroare mult mai 
mare, dar pentru o clipă presupun că se referă la moartea tatei. 
Îmi spune pe un ton hotărât: Eu n-am stat. Chiar am fugit. Mi-am 
făcut viaţa aici, firma, casa. Aici e locul meu. Un grup de smintiţi 


VP - 153 


a pus special o bombă la o tavernă mai mică, locală. Cu destule 
victime cât să atragă atenţia lumii cinci minute, dar n-au ales 
cafenelele aglomerate, pentru că, dacă ucideau douăzeci sau 
treizeci de turiști, ar fi provocat un incident internaţional. Asta a 
fost, nimic mai mult. 

Își duce două degete la gură, dar descoperă că acolo nu e 
nicio ţigară. Parcă și-ar săruta vârfurile degetelor. 

— Trebuie să înveți să nu mai iei totul așa personal. Asta e 
problema lui Sonny. Nu face și tu la fel. Se întinde să mă prindă 
de antebraţ și adaugă: Frica o să te calce în picioare dacă nu 
ești atent. Mă urmaărești, da? 

— Da, te urmăresc. 

Nu vreau să fiu considerat laș la cinci minute după ce am 
primit postul. Nu pot să nu mă gândesc că prin tertipul ăsta cu 
Sonny pe care l-a pus la cale îmi testează loialitatea. Dacă nu 
pot să-i păcălesc iubita timp de două zile, cum s-ar putea baza 
pe mine să mă ocup de operaţiunile mai complicate? 

— Deci vrei să fiu alibiul tău, îi spun în concluzie. 

— Alibi, mormăie el. De ce toată lumea din jurul meu e atât 
de dramatică? 

Ocolește masa și scoate rama în care este fotografia bărcii 
Domitian. În spatele ei e un seif de fier cu butonul cifrului 
proeminent în mijloc. Charlie apasă pe el. Când răsucește discul 
la numărul 15, știu imediat restul combinației. E data ultimei lui 
zi de naștere, invers - 15 - 29 - 6. Asta a fost mereu codul lui de 
la vestiar de la Buckland. E greu să renunţi la parole, la fel ca la 
obiceiuri. Scoate un teanc mai mic de bancnote acvamarin, 
închide ușa și se întoarce spre mine. 

— N-am nevoie de ajutorul tău dacă o minciunică o să te 
apese pe conștiință ca un grăsan. M-am gândit doar că puţin 
sprijin ar liniști-o. Crede-mă, lui Sonny îi place să se simtă 
liniștită. 

Îmi oferă banii și eu îi iau, cinci bancnote de o sută de euro cu 
un pod de piatră întins pe lungimea fiecărei bancnote 
cauciucate. 

— Ar trebui să-ţi ajungă până mă întorc eu. 

— Și ce-i spun? 

Zgomotul unei mașini se apropie greoi pe drumul neasfaltat. 
O frână de siguranţă este trasă pe partea cealaltă a rulotei. 

— O să creadă că stau pe Domitian. Barca o să fie ancorată 


VP - 154 


aproape de coastă. Se ocupă Christos. Nu trebuie decât să 
pretinzi că ne-am văzut de vreo două ori. Să spui că ai trecut pe 
la mine și încă sunt supărat. O să plec la Bodrum cu una dintre 
bărcile de închiriat și mă întorc până să-și dea ia seama că am 
plecat. 

Se apleacă și umblă printr-o cutie de carton. lese din nou la 
suprafaţă cu o șapcă bleu. Are imprimată pe calotă timona unei 
corăbii înclinate sub denumirea „Konstantinou Charters” scrisă 
cu caractere albastru-închis. Imi înfige șapca pe cap, iar banda 
ei mă apasă pe tâmple. 

— Asta e uniforma ta, mă informează. Dacă o pierzi, taxa de 
înlocuire e cincisprezece euro. 

— O să încerc s-o păstrez curată, îi spun în glumă, ceea ce-l 
face să-mi dea un bobârnac în cozoroc. Și o să-i spun lui Sonny 
că am venit la tine în vizită, dar cum o s-o convingi să accepte 
că petreci câteva zile pe iaht? 

— Las' pe mine. Ne întâlnim cu toţii să bem ceva diseară în 
Skala. La zece. Adu-o și pe Louise. Trece lin prin fața mea, îmi 
caută privirea și se uită de la un ochi la altul, de parcă le-ar 
verifica asemănarea. Mersi că-mi faci favoarea asta. Accepţi? 

— Da. 

Işi apropie capul la câţiva centimetri de al meu. 

— Nu pot să-ţi spun cât de mult înseamnă pentru mine că ești 
aici. Vorbesc serios, lan. E de parcă am fi amândoi acasă. 

— Sper să nu te dezamăgesc. 

— N-ai putea decât dacă ai încerca. 

Deschide ușa și mă prinde de umăr în timp ce ieșim în căldura 
termonucleară. E o zi în care trebuie să eviţi strălucirea 
metalului, iar breakul parcat lângă birou nu se poate spune că 
are o culoare, ci că e o stea scânteietoare. Dar când preotul cu 
barba frumos tunsă coboară de pe scaunul din față, îmi dau 
seama că e Mercedesul alb care m-a scos de pe șosea. 

— Petros, fredonează Charlie întinzându-i mâna. 

Preotul se apropie în sutana lui lungă și neagră, ajustată 
precum juponul unei boeme franţuzoaice. Când îi prinde mâna 
lui Charlie, observ că la încheietură îi atârnă un Rolex de aur. 
Zâmbetul i se potrivește cu mașina și, asemenea mașinii, are un 
element de viteză, masca ce toarce ușor ascunde un motor dat 
naibii. 

— Petros e preotul bisericii Sfânta Sofia din Chora, îmi spune 


VP - 155 


Charlie. Dar se ocupă și de unele aspecte financiare ale 
mănăstirii. De la el am închiriat debarcaderul. Petros, ţi-l prezint 
pe lan Bledsoe. 

Mâinile preotului se mută de la Charlie și mi se oferă la fel, 
sub formă de căuș. Trebuie să-mi strecor degetele între palmele 
lui, fierbinţi și moi, și apasă ușor, ca o asistentă pe fruntea unui 
copil. 

— Mă bucur foarte mult să te cunosc, spune în greacă cu o 
voce de soprană, ca mulineta unei undiţe în momentul lansării. 
Intâi se uită la șapca mea cu Charters și apoi la faţă. Nu e niciun 
semn clar că m-ar recunoaște ca fiind motociclistul pe care era 
să-l omoare ieri cu mașina. Lucrezi aici? 

— Da, lucrează, intervine Charlie. lan tocmai a venit de la 
New York. E adjunctul meu. 

Ce n-aș da ca Charlie să termine cu titlul ăsta. Acum mi-l 
aduce în memorie pe omuleţul din baie specialist în analiza 
fecalelor. 

— Bine ai venit, spune Petros și lasă mâinile să cadă. Nu e 
simplu să te ocupi de bărci. Partea cu apa și cu transportul este 
foarte dificilă pentru cei neobișnuiţi cu ele. Trebuie să știi fiecare 
insulă și port. 

— Ah, lan e profesionist, îi replică vesel Charlie. Se pricepe. A 
lucrat câteva luni la mine în State, e la curent cu latura 
operaţională. Charlie îmi face cu ochiul. Noua noastră afacere e 
plină de minciunele, mă gândesc. E la curent și foarte de 
încredere, continuă el. O să se potrivească la fix. Clienţii o să-l 
adore. Vorbește chiar și spaniola. 

— La ce-i trebuie? Astăzi toată lumea vorbește engleza dacă 
își permite să navigheze. 

Petros nu pare convins că sunt cel mai potrivit om pentru 
postul acela. Strivește neliniștit pământul cu pantoful, de parcă 
i-aș încălca atribuţiile. 

— Bun, lan. Desfă-ţi valiza. Charlie se uită la motocicleta mea. 
Mă bucur că Helios s-a simţit destul de bine azi să pună osul la 
treabă. Face o șurubelniţă cu degetul și-și deșurubează un bolt 
din tâmplă. Christos o să fie mândru. 

Charlie și Petros pornesc spre birou. Eu mă întorc la 
motocicletă. Inainte să-mi trec piciorul peste șaua de piele, 
descopăr că am cinci sute de euro bani gheață într-o mână și în 
cealaltă, din greșeală, o regină neagră, sculptată manual. E mult 


VP - 156 


mai mult decât aveam acum o oră. 

Schimb șapca de lucru cu casca și urc pe motocicletă. Mă simt 
ușor, sunt un om cu o slujbă, retras în sfârșit din păguboasa 
afacere a filantropiei - un om care era atât de aproape de 
blocaj, încât acum aproape că e de nesuportat că zbor de-a 
lungul șoselei albastru-kerosen și inima îmi bubuie din plin de la 
emoția zilei. Trec rapid prin praf și soare. Spre noua mea casă 
de pe insulă. Și spre Louise. 


VP - 157 


6. 


O aștept de partea cealaltă a ușii încuiate. Unele decizii 
seamănă cu săritul din vârful unei cascade. Nu-i va păsa 
nimănui dacă nu sari, poţi să pleci fără nicio problemă. Cine te- 
ar putea condamna că nu capitulezi în faţa hăului? Dar tu o să 
știi. Și teamă nu e să descoperi într-o bună zi că lumea nu are 
nicio semnificaţie, ci că, de fapt, are. Fiecare decizie a contat. 
Deși raţiunea îţi spunea altceva, toate au contat, pașii și 
alegerile, pauzele și întârzierile. Asta e adevărata frică: o viaţă 
responsabilă. 

Sau așa mi se pare mie acum, în timp ce soarele apune. 
Cocoșii devin agitați și-și revendică pentru ultima oară pământul 
care se micșorează până la invizibilitate în întuneric. Cerul se 
învinețește, umbrele trag de pat și scaune. Deși, cât am fost 
plecat, a venit o menajeră să lustruiască baia, să schimbe 
cearșafurile și să pună două flori roz de hibiscus pe perne, banii 
încă sunt ascunși în noptieră. 

Faza lungă a motocicletei lui Louise luminează aleea. Urcă 
treptele și răsucește de mânerul ușii. Aud pași repezi, o geantă 
aruncată pe pat și jetul șuierător al robinetului din baie. Lipesc 
urechea de ușă și-i aud vocea, dar nu deslușesc cuvintele din 
cauza robinetului pornit. Poate cântă. Aștept până se oprește. 
Alchimia cerului purpuriu și a adierii răcoroase ce plutește prin 
ușa deschisă de la terasă, împreună cu noua încredere într-un 
viitor solid, îmi dau sentimentul că fiecare secundă este 
semnificativă; entuziasmul năvalnic mă împinge să descui ușa și 
să mă duc la Louise, singură de partea cealaltă. 

Trage apa la toaletă de două ori - ignor detaliul ăsta, 
romantismul o impune. Pașii ei bubuie pe scândurile podelei și 
un pârâit neidentificabil ca de cârpă trece prin lemn. 

— Trebuie să plec, spune tare. _ 

Nu mai am timp. Apuc de zăvor și trag. Imping și ușa se 
deschide larg. 

Louise ţipă de groază, capul i se răsucește ca girofarul poliţiei. 
Ca în visul meu, are costumul de baie în jurul taliei. Își duce 
vijelios antebraţele să-și acopere pieptul, telefonul îi cade pe 


VP - 158 


podea. 

— Doamne, lan! Ce mama dracului? 

Mă fulgeră cu privirea. 

— Am, am, am... Nu sunt în stare să rostesc decât: Mi-am 
desfăcut valiza adineauri. 

— Și pentru asta m-ai speriat? Dar un zâmbet îi îmblânzește 
colțurile speriate ale gurii. Își ia telefonul și se uită la ecran. Hm, 
nu s-a spart. Sper că frate-meu a închis înainte să mă audă 
țipând. 

— Scuze. Mă întind după mânerul ușii. Voiam să-ți 
împărtășesc și ţie veștile bune. 

— Nu pot să-ţi spun cât sunt de încântată că ţi-ai golit valiza, 
râde ea. Și că ţi-ai dat seama cum să descui ușa. 

— Nu e asta. Râzând și eu, îi dau vestea cea bună: Rămân 
aici. Charlie mi-a oferit un post în firma lui. 

Louise tresare. Sprâncenele, albite de crema de protecţie, i se 
lasă, iar buza de sus i se strâmbă puţin. Probabil își dă seama că 
reacţia ei sugerează pesimism, pentru că imediat își schimbă 
expresia și ia un aer neutru. 

— Serios? Mă mir. 

— De ce? Am nevoie de un loc de muncă. De-aia am venit 
aici. 

Aruncă telefonul pe pat. 

— Nu, dar... nu știu. Credeam că te interesează o muncă mai 
plină de substanţă, să-i ajuţi pe ceilalţi. Asta ai spus mereu că 
vrei, chiar și la școală. Ți se potrivește. Oamenilor le stă bine să 
aibă visuri. Toţi copiii visează să devină astronauți. 

— Mă interesa, dar am nevoie de bani. Și poate e momentul 
să mă maturizez. 

— Și crezi că Charlie o să facă din tine un adult? 

| se simte dezamăgirea în voce. Uitasem de abilitatea lui 
Louise de a judeca - sau poate este o demonstrabilă lipsă de 
abilitate, incapacitatea de a tunde buruienile ca să încurajeze 
cele mai frumoase flori să crească în locul lor? A strâns buzele 
într-un punct, chiar deasupra aluniţei de pe bărbie. De obicei îi 
admir răspunsurile spontane - probabil izvorăsc din câmpuri 
infinite de încredere, un bun ce nu se poate cumpăra cu bani, 
imun la executarea silită -, dar nu și acum. Imi vine s-o întreb ce 
a făcut ea să ajute universul în ultimii opt ani. Îmi vine să-i 
amintesc că stă gratis în cabana asta datorită generozităţii lui 


VP - 159 


Charlie. 

— Mie mi se pare că tu ești altfel decât el, îmi spune frecând 
cu degetul de la picior lumina din ce în ce mai slabă de pe 
podea, de parcă ar încerca să șteargă o pată de vin. Incă poți 
face atât de multe în loc să răsfeţi diverși bogătași și să scoţi 
bani din distracție. Nu cred că ai fi fericit în meseria asta. 

— Poate nu știi lucrul ăsta despre mine, dar nu-mi e tocmai 
simplu să-mi găsesc o slujbă. Sigur că știe. Mobilul ei are 
conexiune la internet și stă foarte aproape, pe pat. Chiar și Duck 
mi-ar putea evalua șansele de angajare dacă ai lăsa-o câteva 
secunde singură cu dispozitivul în cauză: viața mea a fost cotată 
pe internet și am primit o stea. Charlie îmi face o favoare că mă 
ia pe lângă el, îi spun. Sunt norocos. Treaba stă prost de un 
timp. E momentul să mi se întâmple și lucruri bune. 

— Chiar crezi că merge așa? mă întreabă cu asprime. Binele 
și răul trebuie să fie mereu în echilibru? 

— Sunt lefter, izbucnesc. N-am niciun ban. N-are nicio 
legătură cu ce mi-ar plăcea. 

— Și eu sunt lefteră, îmi răspunde, nu cu ciudă, ci de parcă ar 
fi o observaţie banală, o realitate pe care o acceptă cu mândrie. 
Și așa am fost mereu. Poate că sunt doar obișnuită. Într-un fel, e 
o stare eliberatoare. Uneori cred că numai cerșetorii pot să 
refuze pomana. Nu-ţi consulţi întotdeauna oracolul stilului de 
viaţă. 

— Bine, spun arţăgos. 

Dau să închid ușa, dar mă oprește o scânteie din ochii ei. 

— Stai. Scuză-mă. Felicitări. Sincer. Ce știu eu? Ţin la tine, 
atâta tot. 

Îmi doresc atât de tare să mai am curajul de acum trei 
minute. Dar e nevoie să-mi adun toată puterea ca să stau pe loc 
și să nu închid ușa. Nu am nevoie de mai mult curaj, se pare. 
Louise are rezerve proprii. la mâna de pe piept și sânii mici i se 
leagănă când merge pe lemnul mov. Pielea ei albă lucește de la 
puțina lumină care a mai rămas din ziua aceea. Când dau 
drumul mânerului de la ușă mă sărută, împingându-mă înapoi. 
Sărutându-ne și trăgându-ne de mână, ne împleticim din camera 
ei într-a mea și cădem pe pat. Ne strângem din toate puterile, 
de parcă despărţirea de numai o secundă ne-ar putea face să ne 
răzgândim. Dar nu mai văd dincolo de această dorinţă. Și ca 
într-un vis în care te baţi cu cel care vrea să-ţi nimicească 


VP - 160 


pătura, chiar și un costum de baie pe jumătate coborât se 
dovedește dificil de scos cu delicateţe. 


Partida de sex și-a lăsat amprenta. Sunt obișnuit cu starea 
asta - pielea mea pe care rămân imprimate orice atingere și 
orice încleștare. Este blestemul sau binefacerea pielii albe, așa 
că amprenta gurii lui Louise mi-a rămas încă pe claviculă, 
genunchii ei osoși îmi sunt imprimaţi pe coapse și urma 
palmelor este gravată pe cutia toracică, de parcă aș fi o 
fereastră pe care a încercat cu disperare s-o deschidă. Foliculul 
fiecărui păr de pe piept îmi roșește. 

— Scuză-mă. Sunt chiar atât de violentă? 

Louise și-a înfășurat cearșaful în jurul taliei. La un moment 
dat, în zvârcoleala noastră, s-a oprit să aprindă veioza - de ce, 
n-am întrebat. Abajurul cu imprimeu Paisley ne înconjoară 
trupurile cu o aureolă galben-verzuie. Sânii i se întind și i se 
strâng cu fiecare răsuflare. Pielea, smălțuită în copilăria 
petrecută în soarele cafeniu din Kentucky, nu păstrează nicio 
urmă a bărbatului care, până acum două minute, era deasupra 
ei. 

— Eşti foarte violentă, îi răspund, deși nu e chiar așa. 

Mă aplec și o sărut; are buza de sus mai groasă decât cea de 
jos și șuviţe de păr ude lipite de obraji. 

Louise Wheeler și cu mine am făcut sex exact de șase ori 
când am fost împreună în facultate. Oare era la fel de minunat 
atunci cum a fost adineauri? Îmi amintesc camera din cămin, 
salteaua de spumă subţire ca o hostie, posterul vechi cu Pink 
Floyd și cartea poștală drăguță cu James Baldwin prinsă cu 
pastă albastră pe panoul de lângă patul ei. Dar nu-mi aduc 
aminte dacă era mulțumitor - poate pentru că la douăzeci de 
ani simpla vecinătate a unui vagin dornic era o mulțumire 
profundă în sine. Ne-a fost bine atunci? l-am lăsat vreo amintire 
durabilă? Pustiu total, istoria personală redusă la statistică - de 
șase ori! -, fără să fi păstrat în memorie primii fiori sau liniștitul 
moment de după. Poate e din cauză că, la vârsta aia, sexul 
înseamnă mai degrabă orgasm asistat. 

Louise lasă capul în jos și mă sărută pe umăr, dinadins fără să 
sugă, ca să nu-mi mai lase și mai multe urme. Ne prindem de 
mâini și privim noaptea cum bate dinspre terasă pe sub radarul 
lent al ventilatorului de pe tavan. Densitatea imposibilă a 


VP - 161 


cearșafurilor lui Charlie mă face să mă simt de parcă aș fi dormit 
toată viaţa pe plase de cățărat reciclate. 

— Trebuie să fim în Skala la zece, spun vesel. 

Acum aș putea spune vesel orice. Daţi-mi o pagină din 
Apocalipsă și-o să las impresia că citesc un bilet de mulțumire. 

— Chiar trebuie?  șoptește Louise  apăsându-mă pe 
încheietură. Eu aș prefera să stau aici, departe de toată lumea. 

Și eu, dar Charlie mi-a cerut în mod special să vin și nu pot să- 
| dezamăgesc. 

— Am promis. Stăm o oră. 

— În fiecare noapte ai o obligaţie. Aproape că și uiţi că e 
vacanţă. Oftează. Presupun că pentru tine nu mai e vacanţă. 

— Mai am câteva zile până... dau să spun, dar mă abţin să 
numesc motivul; nu trebuie să afle nimeni că Charlie pleacă de 
pe insulă. Mă lasă să mă instalez, explic în schimb, 

— Foarte drăguţ din partea lui. Louise slăbește strânsoarea și 
ia volumul de Henry Miller de pe noptieră. Răsfoindu-l, observă 
pasajele subliniate. Cum e? mă întreabă. Te-am văzut citind-o 
pe plajă. 

— Am găsit-o în cameră. A stat cineva aici înainte să apar eu? 

Clatină din cap. 

— Nu, era goală. L-am întrebat pe Charlie dacă pot să descui 
ușa și să ocup eu tot spaţiul, dar a zis că o păstrează. Poate s-a 
gândit că s-ar putea să te enerveze dacă mă găsești instalată în 
spaţiul tău. În definitiv, se putea să nu ne mai înţelegem bine. E 
ca în cazul accidentelor de mașină, ce șanse sunt să te ciocnești 
de aceeași persoană de două ori? Își trece unghia de-a lungul 
propoziţiilor subliniate, dar până la urmă renunţă și pune cartea 
alături. O mai ţii minte pe colega mea de cameră din anul întăi, 
Becky Holbrook? Am făcut un curs de poezie romantică în 
semestrul al doilea, ca să mai economisesc niște bani, folosindu- 
mă de manualele ei vechi. N-o să uit niciodată, Becky subliniase 
toate versurile despre dragoste și făcuse mici adnotări pe 
margini: „Da, exact așa te simţi, dragostea e ca un râu 
învolburat”. Louise se rostogolește și-și afundă faţa în pernă, 
mușchii spatelui i se încordează când râde fără zgomot. Lovește 
perna să-și facă un locaș, să poată să respire și să vorbească 
mai departe: Până în momentul ăla, Becky Holbrook nu avusese 
niciodată un prieten. Nu ieșise cu niciun băiat, nu se sărutase 
niciodată. O virgină veritabilă, dacă-ţi vine să crezi. Și a fost 


VP - 162 


nevoie de multă compasiune din partea mea ca să n-o trezesc în 
patul ei de sus și să-i spun: „Becky, nu pot să dorm. Trebuie să- 
ţi zic ceva. E urgent și mă macină pe dinăuntru. Dragostea nu e 
ca un râu învolburat. Trebuie să știi lucrul ăsta. Noapte bună”. 

Cu tandreţe, Louise îmi dă părul pe spate și-mi aranjează pe 
după ureche șuvițele rebele. 

Îmi vine să-i iau apărarea lui Becky Holbrook. Râul învolburat 
este mult mai aproape de ce simt eu acum decât impresia mea 
obișnuită despre dragoste, și anume că e un fel de balon care 
plutește pe cerul nopții scuturat de goluri de aer, fără ca vreo 
mână de jos, din oraș, să se întindă să-l recupereze. În cele din 
urmă se dezumflă, se va întoarce pe pământ să sufoce un ibis 
pe cale de dispariţie. O cantitate suficientă de dragoste 
newyorkeză ar putea șterge de pe faţa pământului o întreagă 
specie. 

Louise se dă jos din pat și-și ia costumul de baie de pe podea. 
Șoldurile ei subţiri se leagănă dintr-o parte în alta, de parcă ar 
face slalom pe un munte. 

— Mi-a amorțit piciorul, îmi spune întinzându-se să se sprijine 
de ușă. 

— Și tu cum crezi că e dragostea dacă râul iese din discuţie? 

Mă aștept la un răspuns de genul „rachete balistice cu rază 
scurtă de acţiune” sau „ca înghiţitul delicat de săbii”. Sau poate 
„Argentina” sau „covoare moi”. Nu știu de ce e în stare Louise, 
dar vreau să verific căldura care mi se răspândește în piept și 
nodul rece care se strânge dedesubtul ei. Nu răspunde, sau cel 
puţin nu consider drept răspuns ceea ce spune în continuare. 

— Fii draguţ, lan. 

Își acoperă sânii cu costumul de baie, în timp ce restul părţilor 
corpului sunt expuse încântător. Pielea de pe braţe și umeri are 
diferite nuanţe de bronz, ca petele de pe o cadă. Faţa și vaginul 
ei se întrec să-mi cucerească atenţia, așa că-mi las privirea la 
triunghiul de biliard al penisului și testiculelor mele. 

— Hai să nu le spunem lui Charlie și lui Sonny despre noi. 

— Hai să nu-i amestecăm. Ştii că poate deveni o telenovelă 
pentru ceilalți. 

Încuviinţez din cap. 

— Măcar spune-mi ce s-a ales de Becky Holbrook, 

Louise se oprește în pragul ușii. 

— E măritată. Are trei copii, o firmă de import de sticlărie și o 


VP - 163 


casă uriașă în Marin County. E fericită ca o muscă într-o 
bucătărie jegoasă, din câte spune lumea. Ce bine că n-am trezit- 
o! 


Populația din Skala creşte noaptea ca rata criminalității. Un 
vârtej de mişcare ce devine tot mai frenetic pe măsură ce ne 
apropiem. Fețele verde-metalic strălucesc deasupra cămășilor 
albe ca dinţii și a bluzelor cu motive populare. Cizmele de 
cowboy sunt zgâriate, cu ţinte sau cu inserții de travertin și 
cuarț. Tatuajele pulsează pe braţele epilate sau scot discret 
capul prin pletele care se revarsă peste umeri ca un șal: un 
steag al Italiei, o față veselă într-o pentagramă; Gandhi aplecat 
deasupra unei frunze de marijuana. Ciucuri. Franjuri. Și noaptea 
este plină de lanţuri de aur, adevărate hipodroame în jurul 
gâturilor și încheieturilor. Bazinul oxidat de apă din centrul 
satului este locul în care au eșuat mai multe pahare de plastic. 
Copiii sar, unu, doi, trei, un șotron invizibil. La televizoarele cu 
ecran plat de pe terasele barurilor aglomerate se derulează 
aceleași imagini psihotice cu prezentări de modă; manechine 
agitate merg pe pasarele îmbrăcate în blănuri și pelerine. Nu mă 
pot decide dacă obsedanta prezentare de modă televizată are 
drept scop să încurajeze sau să-și bată joc de public. Săptămâna 
Modei de la Paris. Londra. Tokyo. Milano. Anotimpuri anapoda. 

Circulaţia e atât de densă, încât riscurile sunt minime. Mini 
coupe&-urile blochează șoseaua, claxonează și fac semne din 
faruri. Motocicletele se descurcă puţin mai bine, șerpuiesc 
printre pietoni și fac din ţinutul de mână un gest semiletal. 
Intind mâna către Louise, dar ea o ignoră când trecem strada. 
Sunt mai multe trupuri în Skala decât paturi pe insulă, dar un 
vas de croazieră cu zece etaje, asemenea unui ghețar de șelf, 
este ancorat în port, iar bărcile ușoare fac curse de ștafetă cu 
turiștii apăsaţi de claustrofobia căpătată după mai multe zile 
petrecute în cabină. Toată lumea se grăbește, de parcă ar fi în 
căutarea unui loc mult râvnit din sat, plin aproape până la refuz, 
și încă nu și-au dat seama că asta e tot. Magazinele de bijuterii 
și tarabele cu tricouri ocupă un mic procent din zona comercială. 
Din când în când, uralele acoperă muzica pop, de parcă un grup 
s-ar apropia de vârful unei roţi Ferris, dar nu e decât un grup de 
germani sau italieni care ţin un toast pe deasupra frapierelor. 

— Să nu spui, mă avertizează Louise. 


VP - 164 


— Ce să nu spun? 

— Ce gândești. Îmi zâmbește. Nu e un cuvânt frumos. 

— La ce cuvânt te referi? 

— Ştii foarte bine la ce cuvânt. 

Chiar știu, sau cel puţin pot să-l ghicesc. „Eurogunoaie”!!. Atât 
că nu-s doar „euro”. Ar putea fi Bogotá, Santa Cruz, Seul, 
Moscova, Gaborone. Sortarea provincială a gunoiului pare un 
concept depășit. Sunt doar epave umane eșuate în nopțile din 
august pe malurile unei insule grecești oarecare. Incerc noi 
sintagme în gând: Gunoaie omenești. Murdării albe. Deșeuri 
capitaliste globale. Limba nu mai are nevoie și de alte insulte. 

Un umăr se lovește de Louise, dând-o pe spate, dar a dispărut 
înainte să descoperim atacatorul. 

— Ți-am zis că ar fi trebuit să rămânem acasă, bombăne ea. 

Dincolo de secţia de poliţie închisă vedem o femeie tânără 
care se străduiește să stea în picioare. Genunchii de sub fusta 
strâmtă înflorată se îndoaie, făcând-o să cadă pe caldarâm cu 
un ricoșeu vizibil. Între picioare, de parcă ar fi născut-o, este o 
grămăjoară de vomă de culoarea grâului. Capul i se învârte, dar 
mai face încă o încercare nobilă, curelușele de piele ale 
sandalelor cu platformă de plută o apasă tare pe degete, are 
picioarele îndoite spre interior ca o mânză nesigură pe ea, agită 
cherchelită din coate să-și menţină echilibrul sau ca să-i 
împiedice pe spectatori să intervină. Devin imediat patriot. Mă 
rog să nu fie americancă, mă rog că ai noștri să fi boicotat acest 
turneu olimpic la simplu feminin împotriva alcoolului și a 
gravitaţiei, eveniment pe care-l câștigăm atât de des. Fiecare 
strat tectonic din părul ei este o altă nuanţă de blond. 

— Să nu vă prind că puneţi mâna pe mine! strigă ea cu accent 
britanic fără o ţintă anume, slavă Cerului. Ș 

Cade înapoi pe pământ, ratând la mustață voma. In cele din 
urmă, un prieten se duce repede la ea cu o sticlă de apă. O 
prind pe Louise de braț și șerpuim prin mulţime. Se uită înapoi 
să se asigure că femeia nu păţește nimic. 

— Când eram chelneriţă într-un bar din Lexington, eu trebuia 
să mă ocup de femeile bete, îmi spune Louise. Ceea ce însemna 
întotdeauna să le feresc de bărbaţi. Serios, totul din moda 


11 În original, Eurotrash, în traducere aproximativă „gunoi european”, termen care îi 
desemnează în Statele Unite pe europenii cu o situaţie financiară bună, percepuți ca 
aroganţi. 


VP - 165 


feminină este conceput să le reducă din șanse - tocurile înalte, 
fustele scurte. Eu le dădeam tirbușoane pe post de arme înainte 
să le bag în taxi. Civilizaţia e un vis frumos, nu-i așa? 

Intr-un târziu dăm de Charlie și de restul grupului în una din 
tavernele mai liniștite. Scaunele de afară nu sunt de metal, ci 
din pânză verde-guava, iar băuturile de acolo nu au ornamente 
exotice din cireșe și felii de portocală. Gheaţa ţi-o pun chelnerii 
în vârstă cu clești argintii tremurători. Totuși, masa din oțel 
inoxidabil este un disc de lumini învolburate, iar dintr-un sistem 
de boxe ascuns se aud piese tehno propulsive, la doar un 
milimetru de volumul apt să-ţi spargă timpanele. 

Charlie poartă același tricou și șort de mai devreme; are încă 
cercelul de prost gust prins în dreptul inimii. Prăvălit pe scaun, 
își dă paharul pe gât și se servește iar din sticla de votcă de pe 
masă. Sonny stă vizavi de el lângă Miles, care are părul dat pe 
spate și prins într-un coc. Cămașa lui roz e încheiată pudic, până 
sus. 

— Aţi apărut! strigă Sonny fluturându-și unghiile vopsite în 
culoarea aramei. 

Are extraordinara capacitate de a se împleti natural chiar și 
cu haosul nocturn al unui oraș-port. Nuanţele șocante de verde 
și galben ale nopţii se reflectă pe colțurile ascuţite ale pometților 
ei, iar părul și l-a împletit în cerc în jurul capului. Trage mai 
aproape de ea unul dintre scaunele goale și face semn că o vrea 
pe Louise alături. Adrian, a cărui fericire nu a suferit nicio 
lovitură de când l-am văzut ultima oară, zâmbește larg în timp 
ce ia o geantă de pe un alt scaun. N-o să stau lângă Louise. 
Adrian poartă un maiou cu marginile tăiate la subraţe, lăsând 
vederii până și ultimul mușchi de pe trunchi. 

— Mă bucur că ai putut să vii, zumzăie Charlie cu stoicism. Ai 
întârziat. 

Nu-mi dau seama dacă mohoreala are legătură cu strategia 
lui de a forța o evacuare de câteva zile din casă, dar e foarte 
puţină căldură în vocea lui. Atmosfera de la masă este de o 
nervozitate tăcută, ca liniștea dintr-o morgă între două livrări de 
cadavre. 

— Da, ciripește Miles. Se uită recunoscător la noi. A trebuit să 
păstrăm ultimele două scaune cu prețul vieţii. Să vină băuturile, 
să vină băuturile, chelner, pahare, te rog. 

— Nu, mulțumesc. Louise se prăbușește pe scaun. Ce 


VP - 166 


frumusețe de vânătaie, îi spune lui Charlie, care nu se 
deranjează s-o bage în seamă. 

Sonny își pune amândouă mâinile pe genunchii lui Louise, de 
parcă și-ar face aliaţi, și-o sfătuiește: 

— O să ai nevoie de ceva de băut. După două pahare, Skala 
devine suficient de ștearsă ca totul să fie distractiv. Nu e locul 
nostru obișnuit. Lui Charlie nu-i place aici seara, dar presupun 
că se simţea prizonier în mulţimea din Chora. 

Încearcă să se uite direct la Charlie, dar el privește apa 
neagră cu cotul pe un braţ al scaunului și cu gura sprijinită în 
palmă. lahturi mai mici sunt ancorate aproape de mal, chiar 
dincolo de ceața galbenă a vasului de croazieră. Lămpile în 
formă de borcan luminează de-a lungul portului, cu insectele 
fluturând în jurul lor ca niște resturi de satelit care plutesc în 
derivă. 

— Nu mă deranjează prea tare Skala, ne asigură Sonny. E 
interesant dacă îţi place să privești oamenii, nu, mielușelule? Se 
uită la mine și ridică din umeri, vrând parcă să-mi transmită: 
„Nu pot să-l fac pe Charlie să participe, poate încerci tu”. 

Charlie răspunde, dar are mâna pe gură. 

— Ce-ai spus? 

Îl ating pe umăr. Tresare, de parcă l-aș fi atins pe pielea arsă 
de soare, și, când se uită spre mine, jur că pentru o secundă văd 
cum se luptă cu lacrimile. Ar putea fi luminile din sat, care 
tulbură orice suprafaţă lichidă. Face mâna pumn și tușește în 
ea. 

— Am spus că am ales Skala pentru Miles. M-am gândit că s- 
ar simţi mai în largul lui aici. 

Miles rămâne blocat, nu știe dacă e parte din glumă sau din 
poantă. Chelnerul pune două pahare curate pe masă și, cu o 
atenţie ceremonioasă, ademenește afară cuburile de gheaţă 
dintr-o frapieră cu cleștele acela special. Fiecare cub prilejuiește 
o concentrare demnă de un summit ONU organizat de urgență. 
Mă abţin să nu iau găleata și să răstorn gheaţa în pahare. 

— De fapt, insula a fost mereu izolată, explică Miles cu vocea 
lui de etnograf înțelept. Încă din Evul Mediu. Mănăstirea era 
cununa, iar bogaţii și-au construit casele în jurul ei ca să aibă 
parte de ocrotire și priveliști minunate. Cu cât stăteai mai jos pe 
coasta dealului, cu atât erai mai sărac. Și aici... Miles ridică 
mâna și face un gest în jurul nostru; are manșetele cămășii 


VP - 167 


încheiate. Aici, Skala le era destinată muncitorilor și celor aflaţi 
în trecere. Așa e și acum. Cu cât ai mai mulţi bani, cu atât ești 
mai aproape de Dumnezeu. De fapt, în timpul invaziei din 
1532... 

Charlie își încrucișează picioarele și se apleacă înainte. 

— Poţi, te rog, să ne scutești de lecţia asta de istorie? Serios, 
cât face să-ţi ţii gura? Scoate portofelul din buzunar și-l 
trântește pe masă. Cincizeci de euro? O sută? Două sute de 
euro, dacă-mi promiţi că o să taci toată noaptea. 

Îmi iau paharul, gândindu-mă că în momentul acela Charlie 
mi-e un pic antipatic. Trebuie să-și aleagă o ţintă mai grea decât 
Miles, altfel e doar cruzime gratuită. Nu-mi dau seama ce l-a 
schimbat în orele de când ne-am despărțit la debarcader. 

Miles se albește la faţă ca un creion trecut prin ascuţitoare. 
Sonny întinde mâna spre pieptul lui așa cum face o mamă cu 
copilul într-o mașină care frânează brusc. Mi-am terminat 
paharul şi-mi mai torn unul, prins între loialități - faţă de Charlie, 
față de noii prieteni de la masă, faţă de ceea ce devine o 
periculoasă patimă a băuturii. Trupuri umede, oacheșe trec prin 
noapte, fiecare purtând după sine un curent electric de 
disperare și neastâmpăr. Căldura zilei se ridică din pământ, iar 
muzica asurzitoare de la tavernele rivale este propria ei formă 
de vreme furtunoasă. 

— Ce naiba te-a apucat? șuieră Sonny. Ochii i se opresc pe 
cercelul turcoaz prins pe cămașa lui Charlie, de parcă acest 
accesoriu ar putea fi sursa relelor. la prostia aia de acolo și dă- 
Mi-o. 

— Nu, spune el strângând cercelul între degete. Tu mi l-ai pus 
în geantă. Și, în orice caz, bijuteriile tale sunt mai în siguranţă la 
mine. 

Aluzia la inelul pierdut este o lovitură urâtă. Sonny închide 
gura și cască ochii; Louise se apleacă în faţă, vrând parcă să 
ridice o baricadă umană. 

— Mâine mă gândeam să vizitez peștera, anunţă Louise, 
încercând să ducă discuţia pe maluri mai puţin furtunoase. Cea 
pe care a scris sfântul loan Apocalipsa. lan, vrei să vii cu mine? 

— Da. Sonny, e aglomerată peștera? 5 

— Poftim? Se uită la mine cu o nedumerire chinuită. Aă, da. 
Nu. Nu, nu e aglomerată. De fapt, nu știu. 

Râde ofensată și se uită iar la Charlie. O buclă de păr 


VP - 168 


decolorat îi cade pe frunte. 

— Eşti sigur că poţi să vii? mă întreabă Louise. Nu vreau să-ți 
ocup una dintre ultimele zile libere de dinainte să începi munca. 

— Apropo, felicitări, spune Miles sfios, ridicând paharul. Știam 
eu că puneţi ceva la cale. 

Dau noroc cu el. Îmi dă senzaţia că ar vrea să spună mai 
multe, despre rigorile închirierii de iahturi sau statisticile 
privitoare la vizitatorii peșterii, dar buzele i se târăsc una spre 
alta și i se lipesc, temându-se de cenzură. 

— Am fost eu în peșteră, ne sare Adrian în ajutor, cu un 
zâmbet larg și nevinovat. Duceţi-vă devreme. E un călugăr 
înăuntru care se ocupă de lumânări. Uneori, când mă duc să înot 
dimineaţa, văd călugării înotând în mare. Intră goi, câte doi 
odată. Am văzut unul din peșteră, plin de păr aici - duce mâna 
căuș spre o barbă imaginară de pe falcă - și ca-n palmă în restul 
corpului. De-ai zice că nu e grec. Am auzit că toți au băieți pe 
insulă cu care se întâlnesc pe plaje, dar eu n-am văzut niciunul. 
De fapt, înoată foarte bine. 

Adrian continuă să ne descrie partidele lui de înot matinale, 
oferind zona-tampon a conversaţiei nevinovate. Sonny începe să 
se relaxeze în kilometrii relatării lui, de-ajuns încât să lase 
răutatea lui Charlie în urma ei, în oglinda retrovizoare. Umple iar 
paharele și supraveghează cuplurile care trec târșâindu-și 
picioarele ca niște maratoniști obosiţi, fără număr de concurs. 
Homosexuali mai bătrâni, câţiva cu saronguri cu mărgeluţe și 
alţii cu pielea stricată de prea multe veri, ne studiază grupul și 
se opresc hămesiţi asupra lui Adrian. Bărbaţi tineri, hetero, cu 
tricourile unor echipe de fotbal, fac la fel, oprindu-se asupra lui 
Sonny. Ai un sentiment ciudat când ești studiat și respins, 
aruncat în coșul de gunoi al poftelor sexuale. Dar, în vacantă, 
pofta trupească se menţine la arhetipuri. 

— Pe mare la ora aia matinală nu vezi decât călugări și vase 
de marfă, explică Adrian. Canapele, aparate de aer condiţionat, 
mașini de spălat, provizii din Atena și Turcia pentru casele din 
Chora. Uneori chiar și bărcuţe cu muncitori. Rasym zice că sunt 
migranţi care fug din ţările lor de baștină. Sirieni și afgani care 
vin pe furiș la mal în zori. Au invadat insulele în vara asta, din 
cauza războaielor. 

Miles scâncește, sugerând că el are informaţii relevante în 
chestiunea migranţilor, numai de i-ar cere cineva părerea. 


VP - 169 


— De ce nu-i oprește paza de coastă grecească? întreabă 
Sonny. 

— Pentru că apoi ar trebui să se ocupe de ei, mormăie 
Charlie. 

Un adolescent italian, prea adolescent chiar și ca să-l 
amenințe pe Charlie în actuala lui stare de indispoziţie, arată 
spre Sonny de pe trotuar. Își strânge degetele laolaltă în timp ce 
dă ochii peste cap simulând orgasmul și scoțând ţipete ascuţite 
de animal în călduri. Louise râde, dar destinatara acestei 
chemări hormonale, spre surprinderea mea, nu apreciază. 
Sonny îi arată degetul mijlociu, însă e prea târziu ca puștiul să-l 
vadă. Țopăie mai departe, le trage în jos șorturile prietenilor și e 
cât pe ce să dea peste două fete cu pahare cu înghețată, după 
care alunecă prin întuneric, dincolo de fereastra acoperită cu 
bucăţi de placaj. 

Fosta Tavernă a lui Nikos, aflată la zece metri de masa 
noastră, este singurul pătrat de pe mal învăluit în întuneric. 
Restul satului Skala e o fabrică fluorescentă de consum și 
zgomot. Dar acest vid neluminat, înecat în propria-i absenţă, e 
aproape liniștitor prin comparaţie. Încerc să-mi imaginez 
scaunele și mesele așezate la soare în dimineaţa aceea, exact în 
locul în care acum sunt mănunchiuri de flori ofilite, mâncarea, 
ceștile de cafea și gleznele încrucișate, milisecundele de 
normalitate de dinaintea evenimentului, cu o singură masă 
goală, acolo unde ar sta în mod normal Charlie. Dar, ori de câte 
ori îmi imaginez explozia, mintea mă trage înapoi și o văd de la 
distanţă. Nu pot să pătrund în albul exploziei, în izbitura 
profundă, în topire. Dintr-o nereușită a imaginaţiei, sunt la trei 
metri distanţă, șase, acum cercetez priveliștea de pe unul dintre 
iahturile ancorate în apă. 

— Sper că nu pleci înainte de 15 august, îi spune Sonny lui 
Louise. E o petrecere monstru, care ţine toată noaptea pe plaja 
din apropierea cabanelor voastre, de Adormirea Maicii 
Domnului. E o minunăţie. Vreau s-o duc pe Duck și s-o îmbrac în 
scoici. 

— De ce a adormit Mary? întreabă Adrian. 

Nu-mi dau seama dacă glumește sau pur și simplu nu se 
pricepe la creștinism. 

— Probabil era obosită, răspunde Louise. Mereu m-am 
întrebat dacă a avut vreo șansă când a abordat-o Dumnezeu. 


VP - 170 


Adică putea să refuze politicos? „Scuze, mi-ar face mare plăcere 
să dau o mână de ajutor, dar concepţia virginală, rușinea 
publică și exilul nu sunt tocmai ceea ce aștept de la adolescența 
mea”. Mai bine să observi de la distanţă. Tragediile să fie cât 
mai departe. 

Zâmbește slab, de parcă tocmai și-ar fi mărturisit un neajuns. 

— Nu știu ce să zic. Sonny oftează în timp ce-și ronţăie paiul 
și-l aplatizează între dinţi. Cum e blestemul ăla chinezesc? Să 
trăieşti vremuri interesante. Vreau să spun că trebuie să fi fost 
fascinant. Probabil era genul ăla de fată tristă care stă toată 
ziua cu ochii pe fereastră, ascultă mereu la iPod și așteaptă să 
vină mașina care trebuie. 

— Rasym nu poate s-o sufere pe Fecioara Maria, spune Adrian 
în treacăt, de parcă ar fi avut de înfruntat disprețul ei cândva. 

Sonny râde. 

— De cenu mă miră? 

Eu încă aştept să răspundă Louise la întrebare. Mă clatin prin 
starea de beţie dată de primele două pahare, iar gândul la 
plecarea ei mă îngrozește. 

— Am putea merge împreună la petrecere, sugerez, de parcă 
simplul meu entuziasm ar fi un motiv îndeajuns de solid să-și 
prelungească vacanţa. Nu pleci înainte de asta, nu? 

Dar întrebarea mea se pierde din cauza telefonului pe care-l 
ține îndreptat spre mine. 

— lan,  apropie-te mai mult de Charlie. Mă aplec 
neîndemânatic spre umărul lui Charlie, însă el stă în continuare 
cu fața întoarsă. Louise apasă pe buton și se uită la fotografie. 
Hai să vedem. Ce titlu ar trebui să-i dăm? 

Sirena unui vapor se aude dinspre mare. Un mic feribot de 
pasageri intră în port, moment în care vasul de croazieră 
mugește, ca un bătăuș de pe terenul de joacă, cu un glas mai 
puternic, asurzitor, de bariton. lahturile încep să se dea din 
calea lui și mai mulţi turiști fug spre debarcader cu bagajele. 
Mișcarea lor energică îţi dă senzaţia unei evadări grăbite. Ochii 
mi se plimbă din nou spre Taverna lui Nikos și, din reflex, 
studiez rapid spaţiul din jurul mesei noastre în căutare de genţi 
nesupravegheate sau ceasuri cu alarmă conectate la pachete 
suspecte. Pietrele sunt presărate doar cu paie roșii și șervețele. 

— Toate bune? mă întreabă Louise. 

— Da, îi răspund. 


VP - 171 


Îmi mai torn niște votcă în pahar. Trebuie s-o las mai ușor. 
Spatele craniului amenință să-mi explodeze, parcă din cauza 
detunăturii cu încetinitorul a unei arme, iar mâine o să-mi culeg 
creierul de pe pernă. Nu beam așa acasă. 

Trupurile se mișcă prin bezna din faţa ferestrei acoperite cu 
placaj. Șlapii strivesc florile uscate. Taverna nu e chiar goală. 
Niște adolescenţi s-au așezat în umbra ei, revendicându-și-o ca 
pe o zonă temporară a libertăţii, un colț fără părinţi în care își 
pot da de la unul la altul o țeavă mică metalică, indiferenți la 
carnagiul care le-a făcut posibilă această ascunzătoare secretă. 
Feribotul de pasageri eliberează o mică aglomerare de nou- 
veniţi. Grecoaice bătrâne ţâșnesc pe uși, ca niște grauri în 
căutare de hrană. Traversează strada să ofere fotografii cu 
camere de închiriat. O mulţime de hipioţi cu rucsacuri umflate și 
ghiduri boţite ignoră semnele și sunt întâmpinați cu îmbrăţișări 
și lovituri de pumn de către prieteni. Câţiva hipioţi distribuie 
broșuri galbene lângă staţia de taxi sub bărbile verzi și lucitoare 
ale eucalipților. 

— Am mai văzut-o pe fata aia, spune Sonny făcând un gest 
spre o tânără care iese de pe feribot. Părul lung până în talie îi 
strălucește într-o nuanţă de roz-benzină în lumina lămpilor, 
încadrând o faţă delicată cu ochi alungiţi și o bărbie pronunțată. 
Jur, insistă ea. Pe insula asta. 

— Dacă ar fi aceeași, n-ar mai sosi acum cu feribotul, observă 
Adrian. 

— Presupun că încep toate să semene între ele. Uite ce 
frumușică e, spune Sonny mărinimoasă, apoi se corectează: Mă 
rog, mai mult drăguță decât frumușică. Le invidiez. Lasă totul să 
crească și își spală rufele în mare. Când ești atât de tânără, nu 
ai nevoie de igienă. Sonny se sprijină pe Louise. Încercăm și noi? 

Louise dă ochii peste cap. 

— Mai demult am făcut un drum de trei zile cu autobuzul, 
timp în care n-am făcut duș. Când am intrat în Kentucky, tipul 
din spatele meu zice: „Kentucky e capitala americană a 
demenței!” M-am întors și i-am zis: „Eu sunt din Kentucky”, 
lucru care mai degrabă i-a confirmat impresia. 

Tricoul femeii drăguţe, cu părul lung, are serigrafiat „New 
York” cu toate fonturile posibile, în toate direcţiile, un ambuteiaj 
clasic prin supraabundenţa isterică. 

— New York, șoptește Charlie. Apoi repetă batjocoritor. New 


VP - 172 


York. Sigur nu e locul ăsta. 

— Ce nu e? întreb. 

Tot sper, de fiecare dată când mă uit la el, că amabilitatea i-a 
revenit ca prin farmec, dar privirea lui e posomorâtă. 

— Îţi vine să crezi că am crescut acolo? Chiar în gura leului. 
Încă are ochii umezi, iar vinișoarele roșii invadează maroul. Dar 
e un leu de la circ. Nu mai are dinţi. Charlie bate câmpii de 
parcă ar fi beat, înghiţit de curenţii de suprafaţă ai gândurilor 
celor mai fragile. Sonny îl privește îndurerată, de parcă ar fi pe 
mal, dornică să înoate până la el să-l salveze, dar conștientă că 
va fi și ea smulsă. Vrei să pui pariu că fata aia nici măcar n-a 
fost niciodată la New York? continuă el. E mai bine dacă n-a fost. 
Are la ce visa. Amnezie și insomnie. Nu reziști mai mult de atât 
în condiţiile astea până să apară sufletele moarte. |ţi place New 
York-ul, Miles? 

Gura lui Miles se zimţează timid. Ca o pisică sfioasă ispitită cu 
o farfurie cu mâncare, ezită, neștiind dacă ceea ce i se oferă e 
lipsit de riscuri. Îşi trece degetele pe marginea paharului. Sonny 
îl încurajează printr-un gest să răspundă. 

— Sigur că da. Nu e Londra, nu e acasă. Dare un oraș al naibii 
de frumos. Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei locuiesc acolo. 

— Ce mulți prieteni buni, comentează Charlie sarcastic. Chiar 
dacă i-aș ignora zâmbetul ostil, e clar că nu vorbește serios. Ești 
de invidiat. 

— Exact, chicotește timid Miles. 

— Doamne, geme Sonny când își dă seama de intenţia lui 
Charlie. 

— Ce nu e New York-ul? întreabă Louise. 

Nu e genul de om pe care să-l distragi cu observaţii retorice. 

Charlie își îndreaptă atenţia spre ea, de parcă tocmai și-ar fi 
dat seama că e aici. 

— N-o să fie locul în care să te duci dacă Grecia se prăbușește 
în cele din urmă sub datorii, rămâne fără propria monedă și 
hârtiile astea - lovește în portofelul de pe masă - vor reprezenta 
singurii bani pe numele nostru. 

Adrian aprobă din cap în timp ce soarbe din pahar. 

— Grecia a fost salvată de la dezastru de Europa ultima oară, 
dar s-ar putea să nu mai aibă atât de mult noroc. Tic, tac, 
paradis cu ceas. Nu e vina lor. Ce altceva mai au în afară de 
destinaţii de vacanţă? Mi-e milă de ei. 


VP - 173 


— Toată ţara merge pe roșu și nu mai are viteze, strigă 
Charlie, cu vocea ca un ciocan ridicat deasupra capului. Tu nu 
citeşti ziarele, Louise? Nu mai sunt bani. Sunt faliţi. În curând, o 
să-și dea copiii pe mâncare. Zugrăvește falimentul Greciei ca pe 
un test menit să-i verifice rezistenţa lui Louise. Sper că ai adus 
ceva dolari americani în plus. Probabil că ăștia o să mai fie 
acceptați. 

Mă gândesc la punga mea cu bani ascunsă în sertarul 
noptierei. Ceea ce păruse culmea disperării este, poate, o 
măsură prudentă de siguranţă, dacă dezastrul prevestit de 
Charlie se dovedește adevărat. 

— Oricum, bogaţii nu mai au banii în Grecia, spune Adrian. 
Asta e problema. Toţi armatorii și-au dus de mult averile la 
Zurich. E un miracol că mai sunt bani în bancomatele din Atena. 
Se lasă pe speteaza scaunului. Vreţi să puneţi pariu că cerneala 
de pe bancnotele alea e încă udă? 

— Terminaţi amândoi! ţipă Sonny. N-o să se întâmple nimic. 
Charlie, dacă ești tu prost dispus nu înseamnă că se sfârșește 
lumea. 

În vocea ei se insinuează California, iar tentativa de potolire a 
discuţiei se transformă într-o întrebare stridentă. 

Miles strânge braţele scaunului, disperat să-și ofere opinia, 
dar își ţine fălcile strânse, știind că orice ar spune nu va face 
decât să-i provoace furia lui Charlie. 

— Țările, ţările ca asta, precizează Sonny, ţările europene nu 
ajung la haos. Lumea nu ar permite așa ceva. Și nici America. 

Se întinde după băutură. Charlie trebuie să-și fi dat seama că 
a mers prea departe. Făcând-o pe Sonny să tresară, o apucă 
delicat de încheietură peste masă, de parcă ar avea de-a face 
cu un animâăluț nocturn. 

— Ai dreptate. N-o să se întâmple nimic, spune el în chip de 
scuză. Să nu uiţi că te iubesc. Mereu o să am grijă să fii 
protejată. 

Sonny își retrage mâna. Declaraţia lui spontană de dragoste 
pare atât de autentică, încât se întreabă dacă nu cumva foarte 
curând se va întoarce împotriva ei. Dacă ar fi părut mai puţin 
sincer, ar fi putut să-l creadă. 

— De ce? șoptește ea. De ce te porți așa în seara asta? 

Un joint aterizează pe masă în faţa lui Adrian. Rasym se lasă 
pe vine lângă scaunul iubitului lui. Desface o broșură galbenă 


VP - 174 


boţită și i-o arată lui Charlie. E o invitaţie la grătar pe plaja 
hipioţilor, iar pe ea e un desen cu o flacără care se ridică dintr- 
un foc de tabără. „Toţi sunt bine-veniţi, unii sunt chemați 
4 Paradisul Apocalipsei”. Adrian răsucește jointul între degete și- 
| aprinde. Timp de o secundă, până îl apucă tusea convulsivă a 
amatorului, am sentimentul că am descoperit sursa fericirii lui. 

— Mamă, ce tare e chestia asta, icnește el, apoi îmi întinde 
jointul. 

Cum refuz printr-o fluturare din mână, continuă să le facă 
celorlalți vătămătoarea ofertă. Sonny se gândește dacă să tragă 
un fum, dar clatină din cap. Adrian mai trage un fum și tusea îi 
revine. 

— Sper că nu l-ai cumpărat de la hipioţi, îl avertizează Charlie 
pe Rasym. 

— Cum să fac așa ceva? Mi l-a dat Helios. 

Simt că Rasym se uită la mine și mă întorc spre balcoanele 
unui hotel aflate la distanță mare de nivelul străzii, unde un 
bărbat și o femeie stau aplecaţi peste balustradă, amândoi goi 
până în brâu, fără să se atingă. Mult mai jos de ei, aproape de 
intrarea hotelului, un tip stă cu spatele la mulţime și o dâră de 
lichid îi curge pe lângă adidași. Mă uit până își ridică fermoarul, 
așteptând ca Rasym să-și ia ochii de la mine. Nu vreau să mă 
întrebe ce mă recomandă pentru postul ăsta. „E prea târziu, 
deja am fost angajat în locul tău”, mă abţin să nu strig. 

— Uau, scâncește Adrian înfigându-și mâna în masă. 

Buzele i se strâng de la ameninţarea unui zâmbet înfrânt, 
părul îi stă ridicat din cauza transpiraţiei. 

Louise încearcă să reaprindă discuţia, întrebându-l pe Rasym 
despre insulele din apropiere. Vărul lui Charlie, mai săritor decât 
mă aștept, enumeră vreo două, trei, până când maghiarul de la 
cina de aseară vine la masa noastră. Poartă un costum alb, ca 
un dandy rotofei, iar lumina de la telefonul mobil îi dă feţei un 
aer cadaveric. O pată de vin roșu îi împodobește reverul ca o 
floare la butonieră. 

— Charlie, trebuie neapărat să încerci aplicaţia asta nouă în 
care am investit, susură el întorcând ecranul spre fața lui 
Charlie. E cea mai tare chestie de acum. Îți faci o poză și te 
transformă în ce vrei tu să fii - cal, barcă, haină de blană, 
iepuraș sexy. Orice! O să mă îmbogăţească. Puștii o mănâncă 
pe pâine! E tare-n draci! Entuziasmul lui e jenant. „E tare-n 


VP - 175 


draci!” îl bate pe Charlie pe umăr. Am primit mesajul. Scuză-mă, 
eram plecat. Ce noroc că te-am găsit aici. 

Rasym întoarce fulgerător capul într-o parte și se uită la 
Bence atent și precaut. 

— Nu te-am sunat eu, îi răspunde Charlie. 

— Menajera mea a primit un mesaj apropo de seara trecută. A 
ZIS... 

— Nu te-am sunat eu, repetă furios Charlie. 

— Bine. Bence îi dă drumul la mână. M-a sunat cineva. Dacă 
n-ai fost tu, mă aștept să mă suni mai târziu. Avem multe de 
discutat. N-o să aștept la infinit. 

— Bence, exclamă Miles. Guvernul grec. Dar Charlie îl fulgeră 
cu privirea și hotărârea lui se topește. Lasă. 

— Niște hoţi, se smiorcăie Bence. Nu iei bani de la europenii 
muncitori și apoi te văicărești că nu poţi să-i dai înapoi. Oare 
cineva chiar crede că o să-i dea înapoi? Tot vorbesc despre 
mândria grecească. Dacă primești cadou nouăzeci și cinci de 
miliarde, nu mai ai dreptul la mândrie. Deși, dacă îi dau afară 
din zona euro, e și mai bine pentru afaceri, nu, Charlie? E mai 
simplu să faci afaceri dacă nu mai ai pe cap toată birocraţia asta 
europeană. Sună-mă, vorbesc serios. 

Charlie clatină din cap în timp ce Bence pleacă cu mișcări 
smucite. 

— Nu l-am sunat pe dobitocul ăsta. 

Adrian fredonează ușor lângă mine, purtătorul unui mesaj din 
altă dimensiune. Dar ușor-ușor îmi dau seama că lălăie melodia 
care se aude la boxe, un poem tehno ritmat despre dragoste și 
ultime șanse. Are faţa senină, pierdută în versurile cântecului, 
de parcă ar fi singura frânghie care face legătura dintre mintea 
lui și Pământ. Muzica se târăște în el, își clădește un cămin 
acolo. Îmi amintesc de sentimentul ăsta tocmai de la Prima 
împărtășanie, când eram îmbrăcat într-un costum albastru și 
așteptam într-o mare de copii necunoscuţi în holul bisericii 
Sfântului Mântuitor să pornim pe culoar. Stranele bisericii 
fremătau de nerăbdarea părinţilor și întreaga nervozitate a 
ritualului îmbâcsit de miros de tămâie era gata să ne învăluie. 
Undeva în mulţime, mama și tata erau împreună, poate ultima 
oară când au mai fost împreună, pentru că o tânără prietenă de 
familie pe nume Lily era deja însărcinată. În agitația din biserică, 
singurele lucruri de care mă puteam agăța erau muzica de orgă 


VP - 176 


și familiarele versuri despre dragoste și izbăvire, iar eu am 
cântat versurile acelea din toată inima, înainte ca picioarele 
mele să treacă pragul spre podeaua din piatră lustruită cu 
flacără: „Şi te va înălța pe aripi de vultur”. Beţia alege amintiri 
ciudate cărora să le dea importanţă, dar sunt convins că pentru 
mine rostul muzicii a fost să mă readucă în acel moment în care 
un cântec m-a emoţionat atât de repede și de profund, încât să 
mă simt primit într-un loc universal, în braţele deschise ale 
sunetului. „Ultima ocazie pentru iubire”, fredonează Adrian, ai 
cărui ochi umezi sunt umflați de la luminile colorate din Skala, 
„mă scurg prin inima ta”. Ce n-aş da să cântăm toţi cu el, 
înlănțuiţi, să alungăm gustul amar al serii. 

— Adrian, bea niște apă, spune Sonny întinzându-i o sticlă. 

Mă întind după ea s-o dau mai departe și, din greșeală, 
răstorn sticla de votcă de pe masă. 

— lan, strigă Charlie. A salvat sticla, dar descoperă că e goală. 
Se uită la mine cu furie, cu dinţii rânjiţi. Nu mă aşteptam să-mi 
arate atâta ostilitate. Când te-ai apucat să bei atât de mult? se 
răstește. Nu mi-ai spus că ai o problemă. 

— Sunt doar agitat, bâigui, înecându-mă. 

— Nu mai suport, strigă Miles lovind cu mâinile în brațele 
scaunului. Întâi presupun că se referă la dispoziţia lui Charlie, 
dar aruncă o privire răutăcioasă spre trotuar, în direcţia în care 
s-a dus Bence. Se pare că nu mai suportă liniștea impusă. 
Individul ăla e un idiot! De ce ar ajuta afacerile ieșirea din 
Uniunea Europeană? Nu înțelege că turiștii nu vor vrea să 
petreacă două săptămâni într-o ţară instabilă? Când au încetat 
să mai conteze faptele? 

— Tu parcă tăceai, mârâie Charlie. 

Miles răsuflă iritat. 

— Am voie să spun ce gândesc, Charles. Să știi că nu-mi 
place... 

— Atunci de ce nu ne povestești despre faptele tale? îl 
îndeamnă Charlie aproape cu căldură. Ce-ar fi să ne spui despre 
perioada pe care ai petrecut-o la Londra? Am întrebat câţiva 
prieteni. 

Miles se uită la el cu gura căscată, speriat, de parcă nu i-ar fi 
trecut niciodată prin cap că reputaţia ar putea trece graniţele, 
mai puțin obosită decât oamenii care fug de ea. Mi-e cunoscută 
problema asta de aritmetică de pe faţa lui Miles; e imaginea 


VP - 177 


lumii care te prinde din urmă. 

— Câţi bani datorezi acolo? Poţi să fii cinstit cu noi. 

— Termină! Sonny strigă atât de tare, încât atrage priviri de la 
mesele învecinate. Nu știu ce intenții ai, dar încetează imediat. 

Miles îi pune mâna pe picior ca s-o liniștească, dar acest 
simplu gest îl aruncă pe Charlie în starea pe care o urmărise în 
tot acest timp. 

— Sonny, dacă nu-i spui să înceteze cu pipăitul, îi spun eu. 

Cei doi se uită amândoi în jos la mâna lui Miles, de parcă, din 
nebăgare de seamă, s-ar fi strecurat în șortul lui Sonny. 

— N-am... 

— Măcar ai decenţa să recunoști ce ești. Un parazit. O 
gânganie care se hrănește cu sângele altora. Nu-i nicio 
nenorocire. Ești așa din copilărie. Dar recunoaște. „Sunt un mic 
parazit”. Zi: „O tot pipăi pe Sonny în speranţa că o să-i fie destul 
de milă de mine...” 

— Nu mă pipăie, intervine Sonny. E prietenul meu. Tu te 
porți... 

— Charlie, șoptesc, încercând să-l retrag din misiunea 
kamikaze la care s-a înhămat doar să poată dispărea două zile 
de acasă. Poate ar trebui să facem o plimbare pe mal. 

Mă ignoră, nu-l slăbește din ochi pe Miles. 

— Presupun că ar trebui să-ți fim recunoscători că încă nu ne- 
ai furat ceva. Charlie mă bate pe umăr, primul lui gest de 
prietenie în noaptea asta. lan, tu poţi să fii obiectiv. Tu ești cel 
mai cinstit om pe care-l cunosc. Ai avea încredere să-l lași pe 
Miles un minut singur cu portofelul tău? Gândește-te bine. Din 
câte am auzit eu, există riscuri serioase. 

Miles se ridică în picioare, o ultimă fărâmă de mândrie îi 
pulsează în pumni. Ocolește ameninţător masa, se oprește în 
fața lui Charlie și-l săgetează cu privirea. Are dinţii înfipţi în 
ceapa amară și albă a buzei și un fior îi străbate mușchii 
obrajilor. Există o vârstă în viața omului când implicarea într-o 
bătaie pare la fel de improbabilă ca celebritatea sau studiile 
postuniversitare de medicină. Miles ezită, evident șocat să 
descopere că limita de vârstă s-a prelungit. 

Charlie îi zâmbește. Dar acum văd fără nicio îndoială lacrimile, 
pungile pline și umflate de sub ochi, de parcă Charlie ar fi cel 
jignit, de parcă ar sacrifica tot ce are el mai bun să-i dea lui 
Miles ocazia să se apere. 


VP - 178 


— Nu-l lovi! strigă Sonny. E cât pe ce să răstoarne masa și 
Louise țâșnește în picioare s-o prindă. Miles, nu. Nu merită. 

Rasym se duce să-l prindă pe Miles de braţ, dar este blocat de 
șirul de scaune. Exact când Miles pare să-și fi înăbușit furia, 
Charlie se uită la ei. Are un zâmbet arogant lipit pe față. 

— Nu poţi să faci rău nimănui, nu? șoptește. Nici măcar când 
încerci. 

E nevoie de o anume doză de curaj ca să lovești un om care 
plânge. In secunda de dinainte de lovitură, o briză străbate 
portul, purtând cu sine șervețele de la mesele învecinate și nisip 
de pe insule îndepărtate. Briza e atât de delicată, încât aproape 
mă gândesc că l-ar putea îmblânzi pe Miles, dar nu e așa. Când 
lumânările se sting, Charlie primește ce și-a dorit: al doilea ochi 
vânăt asortat cu primul. 


VP - 179 


7. 


— Ce întuneric e aici, spune Louise când se împiedică. 

După mai multe ore de soare matinal albicios, în peșteră e 
întuneric de parcă am fi legaţi la ochi, și facem pași minusculi de 
oposum în timp ce așteptăm să ni se obișnuiască ochii. Sfârșitul 
lumii este categoric întunecos. Scânteieri galbene firave pâlpâie 
slab pe lumânările înfipte în farfurii cu nisip. Un călugăr înalt cu 
barba căruntă stă tăcut de pază printre dârele dense de fum. 
Are nodurile degetelor parcă de alamă, asemenea felinarelor 
atârnate în jurul lui în nișa de dincolo de intrare. Faţa îi pulsează 
de la flăcări. Pereţii încep să capete contur, valuri de lână de 
oțel, și, în timp ce ne furișăm mai departe, două bănci de lemn 
taie zona cea mai lată a peșterii. O turistă stă cu capul aplecat, 
se roagă, iar cel care o însoțește, lucind de sudoare, mănâncă 
discret niște struguri maro ca niște bănuţi dintr-o pungă de 
plastic. Din câte scrie în ghidul lui Louise, tavanul de granit are 
„trei crăpături făcute, din câte se afirmă, de glasul lui 
Dumnezeu”. Dar tavanul jos, ameninţător are o puzderie de 
crăpături care desenează bucle de-a latul lui. Ne oprim la o 
icoană înfățișând un bărbat care își dăscălește ucenicul 
împuţinat, apoi la o catapeteasmă care-l reprezintă pe lisus 
stând în mijlocul unui grup de îngeri ca un nor de musculițe. Un 
paralelogram de lumină albă, pătrunzătoare străpunge 
întunericul din colț pe o ferestruică ce încadrează Egeea ca o 
gaură într-un craniu. Jumătatea estică a peșterii, cea cu 
fereastră, e mai spațioasă și asemănătoare cu o capelă, din 
piatră lucrată cu migală, cu podelele din terrazzo și un 
păienjeniș de candelabre. Presupun că loan a fost exilat în 
crevasa vestică, populată de șopârle. Sfinţii trebuie să sufere, 
asta pare să fie singura regulă. Louise se apropie de o țesătură 
roșie întinsă pe o cornișă de stâncă. Ține mâna deasupra ei, de 
parcă ar vrea să simtă vibraţiile divine. 

Celor mai multe atracţii turistice le asociem automat anumite 
calităţi: Veneţia, romantism ponosit; Empire State Building, 
cucerire nemiloasă. Dar în peștera Apocalipsei nu găsesc 
răspunsul potrivit. Pare apăsătoare, scufundată, un adăpost 


VP - 180 


antiaerian rămas în urma războiului altcuiva. Preţul de doi euro 
al biletului de intrare pare pe deplin justificat pentru locul 
nașterii anihilării în masă. 

Totuși, Louise s-a blocat. 

— Ce întuneric e aici, repetă solemn. Tonul blând, specific 
celor din Kentucky i se rostogolește în voce ca aburul în lumina 
lunii, dar nu răsună prin peșteră. Înghite glasurile. Cel mai 
întuneric de pe tot Pământul, murmură ea. Gândește-te ce 
coșmaruri au venit de aici, molimele, demonii și vârtejurile 
distrugerii, tot ce noi considerăm încă sfârșitul lumii. Mai că auzi 
galopul călăreţilor. 

— Cred că e apa care picură de la robinetul de afară. 

Scoate o Biblie din geanta pentru cărți, care încă are eticheta 
jerpelită a zborului de la CDG la ATH? prinsă de curea. 
Răsfoiește până la final. Ochii ei fac mai bine faţă întunericului 
decât ai mei. 

— „După aceea trebuie să fie dezlegat câtăva vreme”. 
Citează blând, saliva de pe buze îi lucește în umbre. 
Înspăimântător, nu-i așa? „Trebuie să fie. Trebuie să fie 
dezlegat”. 

Niciodată nu m-am gândit s-o întreb pe Louise dacă este 
credincioasă. Pare să fie genul de întrebare din seria marilor 
întrebări depășite, menite să te ajute să-ţi cunoşti mai bine 
interlocutorul. Pentru o clipă mi-o imaginez mică, sărind pe o 
trambulină în curtea casei părintești, încercând să plutească 
prin aer, să se desprindă de gravitație și să ajungă în cămările 
unui cer încleștat de ploaie, în timp ce în casa ei din Kentucky e 
o masă de bucătărie șubredă plină cu revolvere încărcate. 

Louise îmi pune palma pe piept. Imi încordez mușchii 
pectorali. Dintr-un motiv pe care nu-l înțeleg prea bine, azi- 
noapte am dormit fiecare în patul lui. 

— Mă aşteptam să fie mai mulţi vizitatori, spune ea. 

— E ciudat să vizitezi un loc închinat unui eveniment care încă 
nu s-a produs. Și presupun că nu e chiar înălţător nici pentru 
pelerinaje. Şase, șase, șase. Fiara cu șapte capete. Desfrânata 
din Babilon. Poate că loan ar fi trebuit să colecţioneze pisici. 

Mai degrabă simt decât să văd ochii lui Louise încordându-se, 
în timp ce încearcă să înțeleagă ce vreau să spun. 


12 Codurile IATĂ ale aeroporturilor Charles de Gaulle și Atena. 
13 Apocalipsa Sfântului loan Teologul, 20:3. 


VP - 181 


— Ce? 

— E precum casa lui Hemingway din Key West. E doar o 
cameră de lucru, nu? Probabil că pe undeva e o scurgere de 
gaz, pentru că, sincer, din câte îmi amintesc eu, cam asta e 
rețeta unei petreceri sălbatice pe bază de LSD. E ca și când te-ai 
uita într-o oglindă mânjită cu rahat. Indiferent cum arăţi, nu 
poate fi chiar atât de rău. 

Louise se duce într-un colț. Am sentimentul că am dezamăgit- 
o, n-am luat în serios Armagedonul; prin urmare, îmi iau un aer 
cât mai grav cu putinţă în timp ce merg în urma ei. Am ajuns iar 
la icoana lui loan, o sabie din cer este îndreptată spre ceafa lui, 
de parcă ar recita o listă de cereri dintr-o negociere de ostatici. 

— Am citit-o azi-noapte în pat, spune Louise. Și când treaba 
devine tare urâtă, m-a surprins ce bine m-am simţit. 

Parcă ar vorbi despre pornografie; și poate că asta e pentru 
credincioși, un mod de eliberare a tensiunilor, mă gândesc. 

— Partea cu arderea Babilonului, continuă ea dând pagina. 
loan devine atât de exact, parcă ar citi un catalog de licitaţii de 
la Sotheby. „Marfă de aur și de argint, pietre preţioase și 
mărgăritare, vison și porfiră, mătase și stofă stacojie, tot felul de 
lemn bine mirositor și tot felul de lucruri de fildeș, de lemn de 
mare preţ și marfă de aramă și de fier și de marmură!*”. Mai 
pomenește mărgăritarele de încă vreo zece ori. Chiar nu putea 
să sufere mărgăritarele. Dar exagerează în așa măsură, încât 
parcă se delectează cu fiecare lucru pe care-l distruge, ca un 
cunoscător rușinat. 

— Ştii ce nu pot eu să sufăr? Cătelușii de companie plimbaţi 
cu avionul privat. Ce n-aș da să fi anticipat și lucrul ăsta. 

În sfârșit, reușesc s-o fac să râdă. Se asigură că nu se uită 
călugărul la noi. 

— Ciudat e că mi-am făcut și eu lista mea azi-noapte. 
Telefoanele mobile cu diamante. Suporturile de șampanie cu 
monogramă. Mașinile Lamborghini portocalii. O masă de la 
cantină plină cu puștoaice de-a opta cu nasul pe sus. 

— Arde-le. Arde-le pe toate. Ai dreptate, ce sentiment plăcut. 

— lahturile negre din stejar, cu servitori angajaţi la bord. 

E o aluzie sarcastică la Charlie, mai evidentă pentru mine, 
poate, decât pentru ea, pentru că Louise continuă să se amuze 
de gluma noastră. Mă prefac că mă uit mai atent la 


14 Ibid., 18:12. 
VP - 182 


catapeteasmă. După scena de azi-noapte din Skala, Charlie 
merită să suporte consecințele. Toată dimineaţa am încercat să- 
| readuc la suprafaţă pe Charlie cel bun și iubitor din amintirea 
în care ne ocăra pe toţi. Chiar dacă asta era metoda lui să poată 
pleca la Bodrum câteva zile nedepistat, exagerase, fiecare atac 
era prea ţintit și exact. Poate că Louise își permite să-l urască, 
dar eu, nu. Eu am nevoie de Charlie, șeful meu, prietenul 
generos. Mă agăț de cuvintele lui de la debarcader: „mai mult 
decât fraţi”. Cred, pentru că am pus-o la încercare și a ţinut. 

Călugărul ia un mănunchi de lumânări neîncepute dintr-o 
ascunzătoare și îmi face semn să iau una. Dă din cap spre o 
cutie de alamă pentru monede de lângă farfurii și strecor un 
euro într-o fantă, un fel de tonomat pentru rugăciuni. În timp ce 
aprind lumânarea și o înfig în nisip, îmi scotocesc prin memorie 
după o rugăciune nimerită. Duck a rezolvat problema păcii pe 
pământ și mi se pare prea mărunt și interesat să cer să rămână 
Louise. „Să nu fie niciun sfârșit”, mă gândesc. „Sau mai bine, un 
sfârșit rapid pentru toată lumea, fără avertisment. Poate doar cu 
un minut înainte. De fapt, treizeci de secunde. Zece. M-am 
răzgândit. Mă rog pentru refugiaţi, pentru toţi cei care fug, să 
scape cu bine de acasă și să nu se mai întoarcă niciodată”. 

Louise scoate telefonul să facă o fotografie, dar călugărul îi 
lansează un avertisment în greacă în timp ce face cu mâna 
gestul universal pentru „fotografierea interzisă”. 

Mai facem o tură de peșteră, dar găsim doar niște firide de 
stâncă plumburie, reci și măturate de praf. Nici măcar nu eo 
gură care să ducă la o peșteră mai de jos. Par să lipsească 
informaţii vitale, un motiv sau un indiciu. Într-un târziu, ieșim și 
pătrundem în lumina soarelui. Aerul uscat și tufărișul încins de 
pe coasta dealului îmi dau sentimentul că m-am întors acasă. 
Nu a pierit încă lumea stridentă și albastră. 

— Ştii cum se termină? mă întreabă Louise, fluturând Biblia în 
timp ce urcăm scările spre ieșire. 

— Da, e literatură apocaliptică. Nu se poate termina decât 
într-un fel. 

— Se termină cu o nuntă, spune ea îndesându-și cartea în 
geantă. Mireasa îl așteaptă pe mire la altar. Și el vine. Îmi trece 
degetul mare pe buza de sus, explicându-mi: Aveai transpiraţie 
pe buză. 

Mă întind după rucsacul ei și fac și eu modificări, smulg 


VP - 183 


eticheta de la aeroport de pe curea. Nu-mi place să mi se 
amintească de faptul că e în tranzit. Se oprește, de parcă ar fi 
vrut s-o păstreze, așa cum atunci când eram copii păstram 
etichetele de la telecabină pe fermoarele de la haină, pentru ca 
fosilele de hârtie adezivă să rămână acolo drept simboluri eroice 
ale vacanţelor de Crăciun, în care coborâserăm pantele abrupte 
din Aspen sau Klosters-Serneus. 

— Scuze. Voiai s-o păstrezi? 

— Nu, spune ea roșind. Hai să mergem. 

Trecem printr-o curte cu pietriș, apoi prin arcada albă și 
strâmbă de la intrare și ajungem pe asfalt. O siluetă încovoiată, 
îmbrăcată cu o pânză de sac maro, stă așezată pe un pătrat de 
carton în buruienile de pe marginea drumului. În pumn are înfipt 
un pahar din hârtie cerată de coca-cola, iar măruntul e destul de 
mult cât să-i acopere fundul și să scoată un zăngănit tânguitor - 
ca și când monedele ar fi contribuţia lui la încurajarea obiceiului 
de a da de pomană. Pare acuarela stricată de ploaie a unui 
bătrân, arsurile și iritaţiile i se aglomerează pe braţele umflate și 
piciorul întins. Imi ia o clipă până să-mi dau seama că nu are un 
picior, e doar o dungă de pantalon suflecată sus, pe coapsă. Nu 
e niciun semn care să sugereze cum a ajuns până aici în 
jumătatea de oră cât am fost noi în peșteră. interpretează o 
melodioară la  mărunțișul din pahar. Cunosc melodia 
mărunţișului atât de bine din New York, încât aș putea să cânt 
odată cu el - ajutați, ajutaţi săracii, ajutaţi, ajutaţi săracii. 

— Milostenie pentru unul dintre ultimii credincioși, croncăne, 
surprinzându-ne cu engleza lui. 

Louise se caută în buzunar, scoate doi euro și-i pune în pahar. 

— Drăguţă. Se uită în sus admirativ, mijind ochii, deși faţa lui 

murdară e acoperită de umbră. Sunt infirm. Se atinge în zona 
piciorului amputat. Am rămas fără el în lunga bătălie cu c... c... 
Cta 
Încerc să mi-l imaginez soldat, cu treizeci de ani mai tânăr, 
înainte să descopere religia, când încă avea speranţă și aspirații 
bipede. Vreau să-i umplu cu ceva bâlbâială: C, C, C... Cipru? 
Cecenia? Cusur? 

— Circulaţia, rostește într-un final. Au trebuit să mi-l taie. Nu 
aveam de ales. Dar credeţi că le păsa ce se alege de mine? Dă 
din cap spre mănăstirea cenușie de deasupra noastră. Aveţi de 
gând să vizitaţi moaștele de acolo? 


VP - 184 


— Nu azi, spune Louise. Merită o vizită? 

Pare că a gustat din carne stricată. 

— Nu, se stropșește el. Am făcut și eu parte din ordinul lor 
cândva. Dar m-au dat afară. Ştiţi de ce? 

Habar nu avem. Dar în anii în care am lucrat cu dependenții 
fără adăpost, am învăţat să-mi parchez așteptările foarte 
aproape de trotuarele relelor tratamente și ale neglijenţei. 
Indiferent dacă e corect sau nu, vina e întotdeauna a celui care 
trântește ușa, nu a celui în fața căruia se trântește. 

— Pentru că numai eu am urmat regulile Domnului. Se lovește 
pe piciorul care i-a mai rămas și degetele negre i se agită cu 
pricepere, ca niște animale de companie răsfăţate. Nu le-am 
tolerat păcatele. Toţi sunt putrezi până la oase, deși se pretind 
slujitori ai lui Dumnezeu. Dar știți ce zeu slujesc ei în castelul 
ăla? Banul. Cuvântul îi amintește de paharul lui; îl clatină spre 
mine, iar contribuţia lui Louise adaugă un clinchet ca de 
maracas. Tu n-ai dat. 

Deschid portofelul și bag o bancnotă de cinci euro în 
instrument. Faţa i se luminează. 

— Să nu căutaţi oameni drepţi în mănăstirea aia. Sunt ca 
florile sălbatice, le găsiţi mai la vedere. M-au dat afară, pe mine, 
un infirm, să mă descurc singur. Sunt niște moșieri negri la 
suflet, fac tot felul de grozăvii și inventează în fiecare an un 
păcat nou. Vă vine să credeţi că încă mai găsesc? Găsesc și 
nimeni nu-i poate opri. Mereu câte un păcat nou! 

Gura lui e ca o toaletă industrială aspirantă. Presupun că o să 
scuipe, parcă pe amintirea lor, însă nu face decât să-și dreagă 
glasul. Duce mâna înapoi să ia o sticlă de apă, iar sigiliul se rupe 
când răsucește capacul. Cineva are grijă de el, îl aduce aici cu 
mașina după-amiaza să-și joace rolul de nebun și are grijă să 
aibă apă proaspătă de băut. Când ne îndepărtăm, strigă după 
noi: 

— Ar trebui să se termine cu luda, nu cu loan! Spre binele 
vostru, rupeți ultimele pagini! Sfârșitul e groaznic! 

— Începeam să cred că nu sunt cerșetori în Patmos, spune 
Louise. Pe drum am trecut pe lângă un adevărat convoi de 
refugiaţi, înghesuiți unii în alţii între stâncile de lângă port. A 
fost foarte trist. Femeile se ţineau de copiii lor ca de niște veste 
de salvare. Dar nu cerșeau. Oare unde se duc? 

— Presupun că nu la mănăstire. 


VP-185 


— Asta ai putea să faci, dacă încă te gândești cum să ajuţi. 

Imi înfige degetul în mână; crucea neagră tatuată s-a șters 
sub nodul cel mai de jos. 

Zâmbesc crispat. 

— Doar nu crezi în Apocalipsă, nu? Nu ești creștină cu 
adevărat. Ce vreau să spun e... 

— Poftim? icnește Louise, de parcă aș fi acuzat-o că a pus 
mucuri de ţigară în paharul cu mărunt al omului. Dumnezeule, 
lan, nu! 

Mă bucur că-i provoc furie. Asprimea vocii i se ridică la 
suprafață și un mic episod de vreme instabilă își face loc prin 
nemilosul front atmosferic al controlului ei. 

— Deși sunt momente când mi-aș dori să pot să fiu. Rezolvă 
atât de multe probleme, nu? Se oprește pe șosea și se uită la 
mine. Pielea ei are culoarea pânzelor bărcii când le îmbăiază 
ultimele raze ale soarelui, un roz ceţos, deșertic. Părinţii mei 
erau foarte credincioși. Genul extrem, născuți din nou. Şi-mi 
aduc aminte că la paisprezece ani le-am spus să se așeze și le- 
am mărturisit că nu cred, că mă mulţumesc că m-am născut o 
dată și că nu mă mai duc la biserică. Mă gândeam că o să 
urmeze o ceartă, chiar îmi pregătisem o geantă. Dar au primit 
vestea incredibil de bine. Ne-am îmbrățișat. A fost bine. Ei mă 
iubeau. Eu îi iubeam pe ei. Ei se duceau la biserică și eu stăteam 
acasă. Erau niște părinţi cu adevărat minunați. Mijește ochii 
căprui și întoarce capul spre circulaţia care șerpuiește prin vale. 
Un autobuz turistic cu geamuri fumurii se oprește și dă înapoi 
până la porţile spre peșteră. Paharul începe să se clatine 
insistent. Dar începând din noaptea în care le-am spus și în 
fiecare noapte până am plecat la facultate, mi-am încuiat ușa la 
dormitor înainte să mă culc. 

— De ce? Încerc să-mi imaginez o familie iubitoare din 
Kentucky, în care copiii, ca într-un ritual, își baricadează ușile 
înainte să se culce. De ce ţi-era teamă? 

— A trecut atât de mult de atunci, încât nici nu mai știu. 
Ciudat, nu? Eram ciudată. Deși ei credeau în diavoli, așa că 
eram cu toţii un pic demenţi. Așa sunt majoritatea familiilor, nu? 
Ciudate? 

Mă trage de mână să mergem mai departe. Mă abţin să n-o 
sărut; mie nu mi-a încuiat ușa de la dormitor. 

— Nu poţi să mă condamni că întreb, îi spun. Ai o cruce 


VP - 186 


tatuată. 

— Ah, eu o numesc greșeala mea de după facultate, murmură 
ea frecându-și degetul. Nu știu ce-a fost în capul meu. Putea să 
fie un diamant sau fața lui Jerry Garcia dacă-l făceam în altă zi. 
Poate am vrut să-mi însușesc trecutul, să-l fac să fie al meu. Dar 
încerc doar să dau o interpretare matură unei decizii stupide. 
Am fost mai multe persoane de la cea pe care ai cunoscut-o tu 
la facultate până la cea de acum. Nu toate înțelepte. E un 
suvenir de la una dintre ele, presupun. Își studiază greșeala 
tatuată pe deget. Vezi toate crucile astea și aproape uiţi că e un 
simbol al execuţiei publice. Ar putea să fie la fel de bine un 
scaun electric. Râde. Mergem să înotăm, nu? Hai pe plaja Petra. 
E aproape și e o tavernă frumoasă unde m-a dus Sonny. 

— Unde ai parcat motocicleta? 

Eu și Louise ne-am întâlnit la peșteră. Azi-dimineaţă am plecat 
tiptil sub pretextul că mă duc să-l văd pe Charlie pe Domitian. 
Nu pot să-i fac un raport convingător lui Sonny despre starea lui 
dacă n-am stat singur câteva ore. Ce mi-a zis să-i spun? Că încă 
e supărat și nu e pregătit să vină acasă? In loc de asta, m-am 
dus la un restaurant din Kampos și am comandat micul dejun - 
humus și ouă. Mă simţeam om în toată puterea cuvântului prin 
simplul fapt că puteam să aleg orice voiam din meniu, fără să- 
mi fac griji din cauza preţului. l-am trimis un SMS lui Charlie cât 
mâneam: „Ai reușit să pleci?” Niciun răspuns. „În momentul ăsta 
sunt la tine. Îți pare foarte rău că ai fost un măgar”. Niciun 
răspuns. l-am scris iar, în timp ce achitam nota de plată. „Aștept 
să-mi dai de veste. Între timp, s-ar putea să-mi acord o mărire 
de salariu”. Îmi iau telefonul acum să văd dacă mi-a răspuns 
Charlie. Ecranul e plin de o serie de mesaje trimise de mine, 
bule de vorbire de un verde strălucitor, dar nici măcar un 
răspuns. 

— Am lăsat-o lângă peretele de stâncă, spune Louise. Aruncă 
privirea în jos la telefonul meu și, când îl acopăr cu mâna, 
rânjește: E Charlie? 

— M-am întâlnit cu el mai devreme. 

— Presupun că nu și-a cerut scuze. 

Ridic vag din umeri. O mint pe Louise și simt că-mi depășesc 
puţin obligațiile. 

— N-am mai văzut de mult pe cineva să se poarte ca el, 
spune ea. 


VP - 187 


— Nu se poartă așa niciodată. Cred că e copleșit de muncă. Il 
afectează stresul. 

— Copleșit. Testează cuvântul și i se pare că-i lipsesc caii- 
putere. Când ești copleșit îi iei la rost pe cei care se presupune 
că ţin la tine? 

— Și-a luat un pumn pentru treaba asta, nu? 

Louise își umflă obrajii. 

— Nu știam că Miles e în stare de așa ceva. Chiar am fost 
impresionată. Se freacă pe gât. Nu impresionată. „Speriată” e 
cuvântul potrivit. Aveam impresia că Miles nu e în stare nici să 
strivească un ţânţar, doar dacă risca s-o muște pe Sonny. 

— Crezi că e obsedat de ea? 

— Nu mă îndoiesc. Dar cui îi pasă? Chiar e atât de îngrozitor 
să fii îndrăgostit de cineva care nu te iubește? Nu merita să-l 
atace așa. Niciunul dintre noi nu merita. 

Imi doresc atât de tare să-i mărturisesc că a fost doar un 
șiretlic, că era tactica lui Charlie prin care voia să creeze o 
fisură, cu beneficiul suplimentar că scăpa de Miles din coasta lui. 
Dar îmi ţin gura cât ne apropiem de motocicleta ei. 

— Te-am întrebat în noaptea în care ai venit dacă tu crezi că 
Sonny e fericită, spune ea. Mai crezi că e fericită? 

— A fost doar o ceartă. Sunt sigur că au avut și altele. Așa par 
să meargă lucrurile între ei. Louise dă din cap, dar privirea lungă 
cu care străpunge lumile de dincolo de pământul de sub tălpi 
sugerează că nu e de acord. E clar, nu crezi că e fericită, 
conchid. 

— Nu pot să scap de sentimentul că tot timpul joacă teatru în 
fața lui. Nu ca o fostă actriță. Bun, e dramatică. În sensul mai 
profund. Poate joacă teatru și-n faţa ei înseși. Își spune că asta 
vrea, că la atât poate spera. 

— „Asta” însemnând Charlie. 

— Pare mai autentică fără el. Când intră el în cameră, o 
lumină se ascunde după o ușă și nu vezi decât incandescența 
asta firavă. Charlie nu se ascunde în prezenţa ei. Uite cum se 
poartă. El își permite luxul să se comporte cum vrea și, întrucât 
face așa, putem să-l judecăm pentru asta. Colibriul chiar 
zumzăie, înţelegi? 

— Ce înseamnă? E o expresie din Kentucky? 

Louise se oprește la motocicletă și se sprijină cu șoldul de 
perna șeii negre. 


VP - 188 


— Cei mai mulţi oameni se dovedesc a fi așa cum par. De 
obicei, nu sunt labirinturi nesfârșite de surprize. 

Încerc să mă gândesc cum ni se aplică nouă viziunea asta 
deprimantă asupra omenirii. Oare cum mă vede Louise? Numai 
ea are dreptul să aibă atât de multe personalităţi? Pentru că, 
deși Louise este inteligentă, vede prea mult lumea în alb și 
negru. In absolutismul ei nu există nuanţe. Sau poate crede că 
anumiţi oameni trebuie să-și merite greșelile. 

— Cred că dai prea multă importanţă unei nopți proaste. Și 
dacă am fi cu toţii sută la sută noi înșine tot timpul, sunt sigur 
că am fi insuportabili. 

— Știm amândoi de ce nu-l părăsește, spune ea lovindu-mă 
ușor pe mână. Așa cum n-o să-l părăsești nici tu. 

— Louise. Liniște, o pasăre ţipă în tufe și apoi răspunsul. Am 
înţeles care e părerea ta. Aș putea face ceva mai aducător de 
satisfacţii în viaţă. Am înţeles. Putem să discutăm despre 
altceva? 

Mai că abia aștept să o văd pe feribotul care o duce înapoi la 
Atena dacă așa ar înceta cu predicile despre inferioritatea mea 
morală. Aș putea să continui s-o dezamăgesc de dincolo de 
ocean. 

Se grăbește să explice: 

— Nu spun decât că n-a fost nici cu tine prea drăguţ azi- 
noapte. Și tu ești aici de numai câteva zile. 

— Ar trebui să nu mai beau. Chiar n-am nicio problemă. 
Vorbesc exact ca un om care are o problemă, îmi dau seama. 
Trebuie să recunosc că mahmurelile încep să mă deranjeze 
dimineaţa - nu destul cât să nu mă dau jos din pat, dar suficient 
cât neuronii mei să fie ca niște pasageri abandonaţi pe un 
aeroport, care așteaptă deznădăjduiţi ore în șir să se îndrepte 
vremea. Reiau privind-o pe Louise: Dar mi se termină vacanţa. 
Peste câteva zile o să lucrez cu normă întreagă la Charlie și o să 
mă duc la culcare la o oră rezonabilă. 

— Ce muncești? N-ai spus. 

Impinge motocicleta din suport și-și trece agil piciorul peste 
șa. _ 

— Sprijin și dezvoltare. Indatoririle acelea par atât de vagi și 
de goale de conţinut, ca o traducere pentru „post inventat 
pentru un prieten”, încât roșesc. Louise mă studiază și dinţii 
strâmbi i se plimbă pe buza de jos. Și mă ocup de birou, mă 


VP - 189 


grăbesc să adaug. E o afacere în extindere. E mult de muncă. 

Louise bagă cheia în contact. 

— Pare zăpăceală mare. Așteaptă înainte să pornească 
motorul, de parcă s-ar delecta cu căldura pielii pe coapse. Ce 
parte din afacere se extinde? Ce planuri are pe termen lung? 

— Nu se extind toate afacerile? Bărci. Turiști. 

— Am încercat să găsesc pe internet site-ul firmei 
Konstantinou Charters azi-noapte. Firma tatălui lui, Konstantinou 
Engineering, are milioane de rezultate, nu toate drăguțe. De 
fapt, sunt chiar urâte, cu o lungă listă de încălcări ale legii. Dar 
n-am găsit site-ul lui Charlie. 

— Are o clientelă exclusivistă. Nu face reclamă la închirieri 
ieftine de bărci pe Yahoo. Sunt numai zece - douăsprezece 
iahturi în momentul de față. 

— Ah, pune ea verdictul cu o izbucnire. Să nu ţi se urce la cap, 
lan. Se poate să uiţi de noi, ceilalţi. Nu suntem doar cei cu care 
te culci. 

— N-am semnat un contract pe viaţă, oftez. Încerc și eu. Vrei, 
te rog, să nu mă mai salvezi de lucrurile pe care vreau să le fac? 

Louise încuviinţează din cap și renunţă la subiect. 

— L-am căutat și pe Miles. Eram curioasă în legătură cu 
acuzaţiile alea pe care i le-a adus Charlie. Cum că are datorii la 
Londra. N-am găsit nimic. Doar o mulţime de fotografii cu el la 
evenimente sociale plicticoase - peluze, dineuri, alei cu pietriș și 
săli de bal. Are o amplă colecţie de papioane. 

Ce norocos, mă gândesc. Nu toată lumea are șansa ca unele 
din cele mai mari păcate să-i ajungă în fosa septică a largului 
consum. 

Telefonul îmi vibrează, primesc un mesaj. Mă grăbesc să-l 
deschid, sperând să fie un răspuns de la Charlie din Bodrum, 
vești de la el, „toate bune, mă întorc mâine”, sau poate, dacă 
sunt amabil, să nu-mi mai bat capul cu alibiul lui inventat. Dar e 
un mesaj de la sora mea. Mă ia cu frig. 

„N-ai luat legătura cu noi. Sun avocatul. E foarte important să 
mă contactezi. Imediat. Toţi suntem nemulțumiți că ne-ai 
ignorat întrebările și preocupările și s-ar putea să apelăm la 
măsuri neplăcute. Te avertizez. Sună, lan, în pizda mă-sii! Ți-e 
chiar atât de greu să formezi un număr de telefon?” 

— Ce s-a întâmplat? vrea să știe Louise. 

— Nimic, îi spun, făcând eforturi să transmit relaxarea 


VP - 190 


obișnuită a celui care citește un mesaj. E Charlie. Îi pare foarte 
rău pentru cum s-a purtat. Eşti mulțumită? 

— Atunci mergem la plajă? 

— Louise, ești avocată. 

— Nu încă. Am făcut doar un an. Nu m-aș reprezenta nici pe 
mine. De ce? 

— E ilegal... - încerc să formulez atât de ambiguu întrebarea, 
încât să nu conducă la o situaţie reală în care este implicată o 
persoană reală, care nădușește la douăzeci de centimetri de ea 
- dacă, să zicem, moare cineva și există niște bani care erau ai 
unui grup mai mare, un grup ca, de exemplu, o familie, și când a 
murit acel cineva, unul din grup a luat o părticică din bani, la 
care avea acces în mod regulat, dar a făcut lucrul ăsta chiar 
după deces, deși niciodată nu a făcut așa ceva mai înainte, 
fiindcă, în orice caz, întrebarea mea e: ar fi sau n-ar fi ilegal? 

Nu reușesc să trec propria mea experienţă prin tocătorul de 
hârtii al generalizării vagi, în speranţa că o să descopăr un 
precedent legal. Limba engleză se strânge ca sârma ghimpată 
și, cu fiecare încercare a mea de a trece, își înfige și mai tare 
dinții în mine. 

— Charlie te întreabă lucrul ăsta? Probabil că are acces la 
consiliere legală mai de calitate decât i-aș putea oferi eu. Nici 
măcar n-am făcut încă Etica financiară. Presupun că teoretic ar 
putea fi considerat furt, dar numai în sens strict. Numai dacă 
familia depune plângere. Și majoritatea familiilor n-ar face-o. 
Poate dacă mi-ai spune situaţia exactă. 

— Nu-ţi bate capul. Stai să-mi iau și eu motocicleta. Vin în 
urma ta. 

Azi-noapte, în timp ce Louise scotocea pe internet în cabana 
ei, am verificat punga cu bani din sertar, i-am numărat și 
răsnumărat. Când se întoarce Charlie din Bodrum, o să-i cer un 
avans mai mare și o să le trimit nouă mii înapoi la New York lui 
Lex și lui Ross, fără adresa expeditorului, doar un bilet: „Să vă 
bucuraţi de moștenire, noroc în viaţă”. 

Urcăm zgomotos dealul spre Chora. Deși Louise merge în faţă 
în trombă, iau curbele cu mai multă pricepere acum, că am 
exersat. Stabilitatea pe motocicletă presupune să vezi șoseaua 
nu ca pe ceva solid, ci ca pe o piele flexibilă și permisivă, 
cauciucurile ca pe o limbă care linge banda adezivă a unui plic. 
Dacă te concentrezi prea tare la pericole, crăpături și gropi, frica 


VP-191 


pune stăpânire pe tine și devii victima unui accident din cauza 
precauţiei excesive. Tin pasul cu ea pe asfaltul neted, pe 
cărămizile acoperite cu mușchi, pe pietrișul ca o tuse și pe 
petice cu buruieni netunse, unde pisoi vagabonzi sar din roţi, de 
parcă moartea ar fi un ghem. Inainte de coborârea abruptă din 
satul ca o stea albă, un băieţel stă în colț, în plină criză de furie. 
Mama lui este încărcată cu echipament de plajă - un scaun 
pliant, o pereche de labe de înot și trei prosoape ascund 
costumul de baie pe care se poate să-l aibă pe ea - și încearcă 
să-l prindă de mână, dar el și-o smulge, bate din picioare și 
lacrimi mari i se rostogolesc pe obraji. Nu primește ce vrea, 
suferă de epuizarea iubirii de insulă. Îmi pare rău pentru el. 
Întotdeauna istericalele din vacanţă sunt cele pe care le ţine 
minte familia, cu o tandreţe răutăcioasă; dacă vomiţi o dată la 
Disneyland, o să ai veșnic șase ani și-o să vomiţi pe o bancă de 
fier forjat din parc ori de câte ori se vorbește despre Disneyland. 
Lumea e necruțătoare cu turiștii nefericiţi. 

Toată dimineaţa am încercat să-i înțeleg lacrimile lui Charlie, 
de ce plângea azi-noapte în timp ce-și lansa atacul asupra lui 
Miles. Părea să fie o a doua durere, mai mare, în spatele celei 
dintâi, un tren care circulă în viteză și ascunde un accident de 
mașină de partea cealaltă a șinelor. Lacrimile acelea ciudate, 
mai mult decât dilema Sonny-Bodrum, mă fac să tânjesc după 
un singur răspuns de la el. 

Zona din sud se netezește aproape de mare, ierburile ţârâie 
de la insecte când trecem pe lângă scheletele de lemn ale 
complexelor de apartamente părăsite la jumătatea lucrărilor de 
construcție și pe lângă indicatoarele metalice cu „Grikos”. Nu 
suntem departe de debarcaderul lui Charlie, iar Louise 
încetinește și înaintează șerpuit printre brizele joase cu miros de 
levănţică și înțepătoare de la sare. Întâi văd o mașină albastră 
de poliţie oprită pe acostament; pe portieră scrie „Poliţia” în 
engleză. Apoi, când urcăm un delușor și acoperișul de tablă al 
hangarului lui Charlie strălucește în depărtare, apare încă o 
mașină de poliţie, aceasta cu girofarul pe plafon învârtindu-se în 
soare. Pe partea cealaltă a drumului, într-o mare de buruieni 
galbene, înalte până la brâu, trei polițiști cu banduliere de piele 
întretăiate pe cămașă formează un triunghi aproximativ, cu 
privirea aţintită la ceva din iarbă. O femeie cu haine pestriţe stă 
la trei metri pe o dală din cărămizi, plânge cu faţa în palme; 


VP - 192 


niște tatuaje cu salamandre îi urcă pe glezne. Polițistul cel mai 
bătrân, cu fața împăienjenită ca aburul pe un geam, își pune o 
pereche de mănuși bleu de latex. Dintre toate detaliile 
disparate, mănușile de plastic îmi strecoară frica în suflet. 

Și eu, și Louise frânăm brusc. Gura ei formează prima literă a 
unei întrebări - un C furios. Oprim motocicletele dincolo de 
mașina poliției, mai sus de înclinarea șoselei, și din punctul 
nostru de observaţie vedem amândoi conturul indubitabil al unei 
mâini omenești întinse printre firele lungi și uscate de iarbă. 

— Rahat! 

Louise își încleștează mâinile pe ghidon, pornind din greșeală 
motorul, ceea ce o proiectează câțiva metri mai în față până să 
se poată opri din nou. Cei trei polițiști greci se uită enervaţi în 
sus. Polițistul cel mai tânăr încearcă prematur să delimiteze 
locul cu bandă galbenă, dar neîndemânatica lui tentativă de ao 
întinde printre buruieni nu are sorți de izbândă. Vântul a prins 
banda și o scutură jucăuș. 

Transpir, am mâinile ude de sudoare, pentru că suntem atât 
de aproape de debarcaderul lui Charlie și faptul că nu mi-a 
raspuns la mesaje mă face să conștientizez cumplitele implicații. 
Simt apăsarea grea, înăbușitoare a panicii în piept și e nevoie de 
un efort uriaș în acele prime câteva secunde ca să cobor de pe 
motocicletă și să alerg spre cadavru. Sunt convins că cel din 
iarbă e Charlie. În fiecare milisecundă, în timp ce ridic praful pe 
când învăţ din nou să alerg, mă rog să nu fie el, dar deja îmi fac 
curaj, deja m-am proiectat cu o oră în viitor și aud ţipetele lui 
Sonny, o gură ca o fereastră care nu se va închide niciodată, 
tăcerea gurii mele uscate. Polițistul mai în vârstă se răsucește 
fulgerător când calc pe iarba înaltă și pe buruienile care mă 
seceră. Mâinile lui îmbrăcate în mănuși de plastic se ridică să 
mă prindă în timp ce-mi ordonă bolborosind „Rombaducke laf 
oxi’. Mă rotesc, îl împing de umăr într-o parte, deja mă doare 
falca din articulaţie de la strânsoarea lui, iar în momentul acela 
descopăr cadavrul întins în fața mea. 

O pereche de pantaloni scurţi verzi militărești, un tricou roșu 
sfâșiat, cu un scris indescifrabil, răsucit peste coastele rupte, o 
ureche smulsă, groasă, ca un clopot răsturnat spre cer. Pielea 
cadavrului este pătată cu nuanţe de mov și verde, ca o valiză 
umflată lăsată în ploaie. Dâre groase de sânge îi acoperă gâtul 
și falca, nu roșii, ci transparente ca celofanul în lumina orbitoare 


VP - 193 


a soarelui. În strălucire sunt încastrate fire de pământ sau 
muște. Fac un pas atent, mă străduiesc să-i văd fața, doar o 
privire rapidă înainte să mă dau înapoi, de parcă aș putea să-i 
fur identitatea, nu și expresia. O barbă blondă înmugurește în 
jurul adânciturii unei guri. Un inel de aur este prins de nas în 
mijlocul resturilor de os strivit. Întâi mă cuprinde ușurarea 
pentru cine nu e: nu e Charlie. E unul dintre hipioţii creștini, pe 
tricoul roșu sfâșiat scria mai demult Anti-Betleem. Marginea 
craniului e înfiptă în pământ, iar singurul ochi vizibil este o masă 
netedă, cenușie. Expresia, ce a mai rămas din ea, transmite 
uluire: ca un instantaneu înghețat în momentul morţii, care 
spune: „Ce, deja mi-a venit rândul?” Nu foarte departe de el 
zace cadavrul unei femei ghemuit în ţărână. Are fața acoperită 
cu părul lung, în care s-a întărit sângele, și piciorul gol îi este 
tras în jos de o motocicletă boţită. Pe tricoul ei portocaliu sunt 
bucăți de plastic și de oglindă. Apoi simt mirosul, nu e mirosul 
tăios al cărnii în descompunere, ci un miros slab de stricat, ca al 
mezelurilor trecute de data expirării. Îmi ţin răsuflarea ca să nu-l 
mai simt mirosul. 

— Înapoi! strigă polițistul mai în vârstă. Pleacă, du-te. 
Îngrijorarea dispare, îi ia locul greaţa provocată de imaginea a 
două cadavre. Nu mai vreau să văd și, știind că Charlie trăiește, 
este încă printre cei vii, nu înțeleg ce caut printre cadavre și 
motociclete distruse în câmp. Louise se ridică pe vârfurile 
degetelor pe partea cealaltă a șoselei și se ţine de burtă. 

— Îi cunoști? mă întreabă polițistul. 

— Nu, răspund și mă dau înapoi, cu banda galbenă în jurul 
gambelor. Cred că se poate să fie hipioţi din tabăra din 
apropiere. Dau informaţia atât de impasibil, de parcă ar fi 
introducerea unui hipnotizator, încât nu sunt sigur că înţelege 
vreo vorbă. Ce s-a întâmplat? 

Ridică din umeri. 

— l-a găsit fata de acolo. Poate mers cu motocicleta și ieșit de 
pe drum. Arată în sus, spre coborârea abruptă dinspre o serie de 
faleze mai joase. Cadavrele în șanțul ăsta par la o distanţă prea 
mare de pantă. Sau poate lovit o mașină, ieșit de pe drum cât 
încă este întuneric. Turiștii foarte inconștienţi pe motosik/etes. 
Avem câțiva morți în fiecare vară. 

Dă din cap spre motocicletele noastre, ca și când ar fi niște 
animale complice, carnivore locale care pândesc turiștii. Deja dă 


VP - 194 


vina pe morți. 

Sirena monotonă a unei ambulanțe europene sparge liniștea; 
ametțit, îmi smulg banda de pe picioare și trec drumul 
clătinându-mă spre Louise. Pare mult mai fragilă în șort și maiou 
decât acum două minute. Îmi vine s-o cuprind cu braţele și să 
fac ce numai viii pot face: să stau nemișcat, să respir și să ating 
un seamăn. 

— Ce e? mă întreabă, prinzându-mă de umăr. 

— Doi hipioţi pe motocicletă. Au murit. Mă sprijin de şaua 
mea, aştept ca fața să mi se topească din minte și să-mi dispară 
din nas mirosul de stricat. Poate a fost un accident. Sunt plini de 
sânge. 

Louise se strâmbă, de parcă ar face eforturi să nu vomite. 

— Un accident. De ce te-ai dus atât de repede acolo? Am zis 
c-ai înnebunit. 

Nu pot să-i spun că mi-era teamă să nu fie Charlie. Se 
presupunea că acum câteva minute ne trimiteam mesaje. 

— Mi-era teamă să nu fie vreun cunoscut de-al nostru, e tot ce 
reușesc să spun. 

Aproape de fata care plânge, în spatele ei, stă o femeie 
trecută de patruzeci și cinci de ani, plinuţă, îmbrăcată cu bluza 
înflorată și pantalonii scurți ai grădinarului de weekend, pe 
gambele groase are vene proeminente, ca rizomul de ghimber, 
și în jurul gâtului are atârnate funii de cânepă. Pe braţul drept 
are prinse trei ceasuri. Tenul ei pare prea sensibil pentru soarele 
mediteraneean, genul de piele deschisă la culoare obișnuită cu 
zăpezile și iernile dezastruoase petrecute în spatele ferestrelor 
cu obloane. Se uită la polițiști și la noi cu un calm surprinzător, 
de parcă n-ar trăi acum, ci și-ar aminti de oribilul incident dintr- 
un viitor mai simplu, l-ar cântări și l-ar studia. Calmul ei mă 
neliniștește și simt o ușoară recunoștință când buzele i se 
strâmbă de durere. Dar este începutul unui acces de tuse. |și 
duce mâna pumn la gură. Ambulanţa urcă panta în urlet de 
sirenă și se oprește, adăugând o tardivă senzaţie de urgență, de 
parcă în tot acest timp ar fi fost o speranţă de resuscitare, dar 
tocmai s-a pierdut pe șoselele șerpuite din Patmos. 

— Ar fi bine să mergem, îi spun lui Louise. Nu mai vreau să 
stau aici. Cadavrele alea... 

Dar imaginile încă îmi sunt prea limpezi ca să le pot atașa 
cuvinte; ating acel hotar mintal în care limbajul se sfârșește și 


VP-195 


nu mai rămâne decât vârtejul portocaliu al silabelor sfărâmate, 
un osuar lingvistic. Alţi motocicliști urcă dealul și se opresc să 
vadă ce se întâmplă. Polițistul tânăr ridică o eșarfă maro 
elegantă din iarbă și ceva ascuţit care seamănă cu un cui de 
lemn. Cei doi superiori ai lui vin să studieze descoperirea. Am 
sentimentul că polițiștii de pe insulă au învățat meserie 
vizionând seriale polițiste americane, astfel că par excesiv de 
iscoditori la orice resturi întâmplătoare găsite în apropierea unui 
cadavru. 

— Carrie, haide. 

Femeia care tușește o ia de mână pe fata înlăcrimată și 
încearcă s-o smulgă de acolo. 

— Dalia și Mikael! șoptește fata tatuată. 

Accentul ei din New Jersey mă duce cu gândul la cei doi 
intruși de pe debarcaderul lui Charlie. Ea era, iar partenerul ei, 
cu inelul de aur din nas, zace acum în iarbă. 

Louise se uită la mine cu ochii mijiţi. 

— Nu mai am chef de plajă. 

— Nici eu. Dacă am fi luat-o în altă direcție! 

— Cred că mă duc înapoi să mă întind. Probabil se întâmplă 
tot timpul. 

Louise înjură, ducându-și mâinile în jurul gâtului. 

— Așa a spus și polițistul. 

— E periculos că motocicletele astea se închiriază oricui. 

— Promite-mi că de acum înainte o să porţi casca, strig, în 
timp ce o iau pe a mea din compartimentul din șa. 

— Vii cu mine înapoi? mă întreabă Louise. 

— l-am spus lui Charlie că trec pe la Sonny. Ne vedem acasă. 

Ne îndepărtăm cu precauţie de locul accidentului, coborâm 
dealul în viteza întâi, excesiv de atenți la fiecare indicator de 
oprire. S-a dus ritmul nesăbuit al vitezei. In timp ce-i fac cu 
mâna lui Louise și virez spre Chora, creierul meu se 
concentrează pe detaliile pe care aș vrea să le uit - nu e vorba 
de mănușile de plastic, mirosul de mezel sau inelul din nas de 
pe fața strivită, uluită. Mi-l amintesc pe Charlie la debarcader 
acum mai puţin de douăzeci și patru de ore, cum îi ameninţa pe 
cei doi hipioţi că nu mai pleacă întregi. 

În vârful dealului îmi verific telefonul. Nimic. Îi formez numărul 
și, după ce sună de șase ori cu o sonoritate acvatică, un glas 
răzbate din oceanul electronic. „Sunt Charlie. Știţi ce aveţi de 


VP - 196 


făcut. Lăsaţi un mesaj”. 


VP - 197 


8. 


Când a murit bunicul meu, în 2006, eu, tata, soră-mea și 
frate-meu vitregi am mers în Michigan la înmormântare. Am 
urmărit o ploaie de stele abătându-se pieziș asupra parcării 
hotelului Marriott din aeroport, iar a doua zi am văzut sicriul 
cum coboară în pământ în cimitirul Muskegon Holy Catholic 
lângă mormântul bunicii mele. După aceea, spre surprinderea 
tuturor, au fost puţine lucruri ale bunicului de care să ne 
descotorosim. 

Ce a rămas abia dacă umplea câteva camere măturate din 
casa lui albă prefabricată de la Sears Roebuck. Majoritatea 
hainelor lui fuseseră împăturite, puse în sacoșe de cumpărături 
și etichetate, constituind o donaţie pentru St. Vincent de Paul. 
Tacâmurile lui din bucătărie constau dintr-o furculiță, două 
linguri, un cuţit de unt și un desfăcător de conserve. Frigiderul 
era gol, rafturile de un alb antiseptic străluceau ca holurile 
curățate ale unui spital și celelalte electrocasnice erau strânse, 
cu cablurile răsucite ca niște cobre în jurul bazei. Notiţele 
adezive de pe televizor, radio și tabloul electric („porniţi boilerul 
la zece minute după pompă”) dădeau instrucţiuni utile oricui 
voia să le folosească. Când am sunat la furnizorul de gaz să 
întrerupem serviciul, am descoperit că bunicul reziliase deja 
contractul - rezervorul cu propan fusese umplut în primăvară și-i 
spusese tehnicianului să anuleze revizia anuală. Fiecare factură 
era plătită, fiecare semnătură era certificată de un martor; din 
păcate, cu întârziere (la o zi după recviem), Lex a găsit o listă cu 
cântece de înmormântare care-i plăcuseră întotdeauna în mod 
special, prinsă pe clapa interioară a agendei lui. Când am 
deschis hambarul, mai că mă așteptam să găsesc înăuntru 
cutiile în care primise componentele casei în 1934, pregătite 
pentru ca piesele demontate să-i fie returnate fabricantului. 

Tata era vizibil mândru de prevederea cu care bunicul ne 
ușurase de povara proprietăţii lui. 

— A fost atât de atent bunicul vostru, cum îi stătea în fire, să 
nu ne complice viaţa. A vrut să se ducă discret cum a venit. L-aţi 
auzit vreodată să se plângă de perioada în care a luptat în 


VP - 198 


Coreea? Abia dacă pomenea de ea, chiar și când eram eu mic. 
Se întâmplase pur și simplu, nu se văicărea. Așa sper să vă 
gândiţi mereu la el. Simplu, curat. 

Era un lucru incontestabil, se dusese discret. Curat. Adevărul 
era că nu mai lipsea decât un indicator cu „De vânzare” în 
curtea din față și întreaga prezenţă a familiei Bledsoe din 
comitatul Muskegon avea să dispară precum cele câteva zile 
atipice, mai blânde, dintr-o vară lungă și toridă. Insă lui Lex, lui 
Ross și mie ni se părea înfiorător. Era evident că bunicul nostru 
cu ochii umezi, aproape mut, își făcuse un hobby din pregătirea 
morții și, dacă nu l-ar fi răpus un atac de cord la raionul de 
carne de la IGA, l-am fi putut bănui de suicid. Jelirea unei rude 
care își plănuise atât de conștiincios inexistența s-a dovedit o 
sarcină dificilă; prin urmare, văduviţi de durere în vizita de o 
săptămână, i-am transferat puterea laturii noastre hrăpăreţe. 

Toţi trei, sau mai bine spus eu și fraţii mei vitregi, ne băteam 
ca niște moștenitori rivali pe cele mai mici și mai ieftine vestigii 
fără notițe adezive pe ele: o Biblie crăpată cu coperta moale; o 
colecție de ace de cravată din cositor; un geam din sticlă 
colorată, care, de fapt, putea fi doar o lucrare de mântuială de 
la un magazin de bricolaj. Alergam prin camere în timp ce ne 
jucam frenetic de-a v-aţi ascunselea, doar că la noi era de-a 
găsitelea și păstratelea. 

Ross s-a ales cu acele de cravată. Lex a primit două scaune 
de stejar cu șezut de papură, împletite manual de bunica. lar eu 
am fost trimis în mansardă, să-mi revendic moștenirea pe care 
tata simţea că o merit. 

— Asta e adevărata comoară, oricum. Ție îţi place mult istoria. 

— Da? 

— Mă rog, mai mult decât lui frate-tău și soră-tii. 

Mansarda triunghiulară avea și rolul de azil pentru rozătoare; 
printre mormane de bobițe bleu de otravă, șoarecii maro care 
încă nu-și dăduseră obștescul sfârșit se zvârcoleau în agonie. În 
colţ era o ladă de bere Schlitz plină cu ziare și reviste. Rahaţii de 
șoareci zornăiau dinăuntru când am coborât pe scară. 

În cutie erau pagini de ziar care acopereau un secol și, în timp 
ce le împrăștiam pe fiecare în parte pe masa din bucătărie, mi- 
am dat seama că bunicii mei colecționaseră o viaţă întreagă 
suvenire cu cele mai cumplite atrocități ca să-și croiască o 
potecă spre verandă dimineaţa. Războaie, foamete, asasinate, 


VP - 199 


dirijabile  prăbușite, epidemii, sinucideri de vedete, gropi 
comune, bombe lansate ici, ostatici luaţi colo, asedii, explozii, 
vânători de vrăjitoare în Congres, ameninţări cu atacuri nucleare 
și, în mod surprinzător pentru doi republicani credincioși din 
Michigan, o aparent neobosită obsesie față de subiectele 
asediului de la Waco și SIDA tratate în Newsweek și Muskegon 
Star. Cutia ororilor era pură și absolută. In timp ce mă apropiam 
de fundul ei, am sperat să scot la iveală o singuratică veste 
bună - „Pace!” sau „S-a încheiat războiul” sau „Omul a pus 
piciorul pe Lună” sau chiar „Președintele Gerald Ford își 
întâmpină nepoata”. Dar erau doar ghemotoace roz de izolaţie 
pe care șoarecii le șterpeliseră să-și facă cuiburi pentru iarnă. 

Ross avea trei ace de cravată pe fenta cămâșii. Lex se relaxa 
în precaritatea scaunului ei antic. Am aruncat ziarele și revistele 
înapoi în cutie. 

— Nu vreau nimic de aici, am bombănit. 

— Ai putea vinde pe ebay chestiile alea despre Kennedy, a 
spus Lex răutăcioasă. Zece, hai, cincisprezece dolari. 

— Ha, ha, fraiero ce ești. 

Problema nu era că aș fi fost eu nepotul disprețuit. Sau, cel 
puţin, nu era numai asta. Bizarul conţinut al cutiei îmi submina 
impresia despre bunicii mei, că ar fi fost niște oameni 
supranatural de buni și amatori de limonadă diabetic de dulce, 
care trimiteau felicitări mucegăite de ziua de naștere perfect 
calculate să ajungă la timp și se îmbrăţișau la diferite vârste în 
faţa ușii în fiecare instantaneu pe care-l aveam cu ei. Faptul că 
bunicul nu aruncase tocmai cutia asta când până și albumele 
foto ale familiei lipseau - presupuneam că se descotorosise de 
ele - nu făcea decât să-mi confirme sinistra lor viaţă dublă, care 
a început să se aștearnă peste amintirea pe care le-o purtam. 
MI-I imaginam pe bunicul aducând zorit ziarul de dimineață, 
lovind cu bocancii de zăpadă pe preș. „la uite, Jean! E foamete 
în Etiopia!” sau „A explodat Challenger în aer!”; bunica venea 
din bucătărie, ocolea bufetul din lemn de nuc, cu mâinile 
brăzdate de vene albastre încleștate de fericire: „Hai iute, 
neghiobule! Bagă-l în cutie!” 

Desigur, putea să mai fie și faptul că, pur și simplu, nu-l lăsa 
inima să mai treacă prin tăieturile acelea pentru ultima oară. 

Tata a fost destul de atent încât să-mi observe dezvrăjirea și 
să mă informeze că eu nu eram niciodată mulțumit și că nici nu 


VP - 200 


aveam să fiu vreodată și că așa eram eu, vedeam tot ce e mai 
rău în fiecare cadou. Am încercat să-i explic că practic era 
imposibil să nu văd tot ce era mai rău - doar relele erau acolo, 
cele mai mari rele din lume -, dar el era prea ocupat să ajungă 
la o înțelegere cu fermierul de alături pentru vânzarea casei și a 
pământului. Vecinul avea să preia cele șaisprezece hectare, să 
demoleze casa și să păstreze hambarul ca loc de depozitare. In 
ultima zi, înnebuniţi de gâlcevile noastre zgomotoase în tăcuta 
și cuviincioasa vreme din Michigan, ne-am adunat în mașina de 
închiriat de parcă ar fi fost o barcă de salvare cu direcția 
Manhattan. Dacă voia cineva să știe ce se alesese de ziare și 
reviste, n-a întrebat nimeni. Le dusesem înapoi în mansardă, să 
aștepte echipele de șoareci și demolatori. 

Când ne pregăteam să plecăm, tata a lăsat geamul în jos și n- 
a spus nimic câteva minute, cu ochii aţintiţi la arțarii în care se 
ciorovăiau păsările de la acest sfârșit de vară și la golurile casei 
neacoperite cu perdele. 

— Rămâi cu bine, tată. Mulţumesc. Să te odihnești în pace, a 
spus el înainte de a da în marșarier. Apoi mi-a zis radios: Am 
vândut-o cu două sute de mii. Asta înseamnă că i-a crescut 
valoarea cu o sută optzeci de mii în șaptezeci de ani. Bunicul tău 
ar fi rămas cu gura căscată! 


La început nu sunt sigur că am găsit drumul corect, apoi, 
după douăzeci de minute în care urc trepte abrupte, strâmbe, 
mă întorc pe povârnișuri de piatră și o iau prin pasaje mărginite 
de ziduri nesfârșite, văruite cu un alb care-ţi pârjolește retina, 
mă declar rătăcit oficial. Nu dau de casa lui Charlie. „La 
jumătatea unei alei. O ușă roșie cu un ciocan de alamă în formă 
de mână de păpușă”. Problema e că ciocanele în formă de mână 
de păpușă, ușile roșii și aleile întunecoase și ude se multiplică 
precum clovnii în sala oglinzilor de la bâlci și fiecare potecă 
nouă, necălcată mă duce prin colţuri înţesate cu pisici, ferestre 
cu gratii, scări în unghiuri ascuţite care duc prin arcade joase și 
claustrofobice. Merg cu pas sprinten, de parcă viteza ar putea 
șterge amintirea accidentului rutier, cu sângele, mădularele și 
banda galbenă. Grecoaice încinse cu șorțuri care udă cactuși se 
uită la mine cu un dezinteres de felină și se reped în case, să nu 
riște o confruntare cu cei aflați iremediabil în voia sorții. După 
șase încercări ajung din nou la intrarea în Chora, cu priveliștea 


VP - 201 


spre Skala și șirul apatic de magazine de suvenire care vând 
pietre vopsite și combinaţii maximaliste de cupru și ametist. 

Dacă o ţii pe lângă un zid printr-un labirint, într-un final ajungi 
la ieșire. Dar există vreo regulă după care să găsești drumul 
spre centru? Ar fi trebuit să-i spun lui Charlie să-mi deseneze o 
hartă. Ar fi trebuit să-i spun multe lucruri lui Charlie. 

Intru în cel mai apropiat magazin de suvenire și o întreb pe 
vânzătoarea bătrână dacă poate să-mi indice cum să ajung la 
„casa lui Charlie Konstantinou”. 

Își freacă șuviţele de păr de buze. 

— Charlie Konstantinou? 

— Da. E casa tatălui lui. A bunicului. Konstantinou. 
Konstantinou. 

Cântărește numele, pe care credeam că l-am pronunţat bine 
toată viaţa mea, dar e evident că accentul meu american pune 
piedici. 

— Casa bunicului. O casă veche. Casa de armatori. Casă de 
oameni bogați. 

— Ah! exclamă plină de speranţă. Vrei făcut poză. Casa Aga 
Khan? 

— Nu, nu Khan, nu sunt iranieni. Konstantinou. Ciprioţi. 

Zâmbește și repetă. 

— Khan. 

— Konstantinou. 

Arată pe fereastra cu gratii spre magazinul de bijuterii. 

— Vizavi, mergi și întreabă. 

Știu că e pur și simplu metoda ei de a scăpa de turistul idiot, 
pasându-i-l următorului comerciant. Și atunci îmi aduc aminte 
de piaţa care duce chiar spre aleea lui Charlie. 

— Puteţi să-mi spuneţi unde e Plateia? 

— Care? 

— Noaptea. Petrecere. Mulţțime mare. 

Flutur din degete să sugerez distracţie sau bule de șampanie 
sau hoarde năvalnice. 

— Prea devreme, spune ea lovindu-și ceasul. 

Dar mă conduce spre ușă și-mi arată în susul drumului. Apoi 
mâna i se zbate și-i înoată în opt direcţii diferite, ca un șarpe de 
apă lovit de nebunie. Mă pregătesc să mă declar învins, când 
surprind o siluetă familiară trecând pe lângă magazinul de 
bijuterii, un bărbat scund, cu părul alb și un zâmbet netulburat, 


VP - 202 


care-și rotește inelul cu rubine de pe degetul mijlociu. Îi 
multumesc repede femeii și ies în lumina sticloasă. 

— Prinţe Phillip! îl strig. Bătrânul se întoarce, zâmbetul îi 
crește în intensitate, dar nu în mărime. Sunt prietenul lui 
Charlie. V-am cunoscut în dimineața în care am ajuns. 

— Sigur, da. Se apleacă înainte așteptând să primească un 
sărut pe fiecare obraz. Din păcate, ţi-am uitat numele. 

— Nu l-aţi știut niciodată. lan. Am fost coleg de școală cu 
Charlie la New York. 

— Ah, atunci probabil că dumneata îi cunoști toate secretele 
picante. O să te ademenesc cu un prânz la un moment dat și va 
trebui să mi le împărtășești. Mi-e tare dor de sălbăticia din New 
York. Ce vremuri am trăit cu soția mea acolo în anii optzeci, ce 
energie, ce agitaţie! Charlie nu vrea să discute niciodată despre 
New York, dar eu știu că are multe povești interesante. De ce 
trebuie să-l cunosc eu pe singurul zgârcit la vorbă din această 
tânără generaţie? 

— Da, Charlie e destul de discret. 

— Discreţia nu e apreciată printre prietenii apropiaţi. Deviza 
mea e: trăiește, trăiește din plin, dar ai bunul-simţ și povesteşte- 
le și altora. 

— Prinţe Phillip, aţi putea... 

Dar atenţia îi e reţinută de un băieţel cu trăsături feminine 
care tropotește prin apropiere în șlapi. 

— William! exclamă Phillip. Tu nu ar trebui să stai astăzi cu 
nepotul meu? 

— Am trecut pe acolo, dar nu era. 

— S-au dus cu toții la plajă. Probabil ai întârziat. 

Băiatul ridică din umeri. 

— Spuneţi-i că trec mai târziu. Până în cină. 

— Foarte bine, spune el indiferent și se întoarce spre mine 
când galopul șlapilor băiatului nu se mai aude. Se pare că la 
asta sunt bun. Să aranjez ieșiri la joacă, să transmit mesajele 
copiilor. William e un Von Blücher. Când nu dau semne că aș 
recunoaște personajul, simte nevoia să-mi explice: Stră-stră- 
străbunicul lui l-a învins pe Napoleon. Acum locuiesc mare parte 
din an la Gstaad, din motive evidente. Incă este un loc frumos. 

Phillip îmi face cu ochiul și flutură palma deschisă, brăzdată 
de rubiniu. Nodurile fine au răspândite ici-colo pete roșii care 
fâsâie ca o petardă la tăciunii înnegriţi ai încheieturii lui. Pare 


VP - 203 


să-i placă clasificarea familiei și a ţării, să ţină socoteala 
măririlor și înfrângerilor lângă orașe turistice. In atitudinea 
bătrânului prinţ se simte însă și un cald, dar răutăcios flirt, care 
îi subminează devotamentul față de obositele titluri europene. 
Charlie îl numise mistic, iar acum se oprește, nemișcat ca un 
sfinx, cu nasul frumos, acvilin ridicat ca un cadran solar, să-mi 
citească cutele de pe faţă. 

— Ai păţit ceva, lan? Dacă nu te supără că-ţi spun, nu pari un 
om în vacanţă. 

— Mă scuzați, prinţe Phillip. Nu-mi dau seama de ce îi cer 
scuze, așa cum nu-mi dau seama nici dacă am voie să renunţ la 
titlul regal. Nu mă corectează din niciunul dintre motive. Tocmai 
am văzut un accident groaznic de motocicletă. Două cadavre 
lângă plaja Petra. 

— Aaah, oftează el. Motocicletele alea sunt o formă rapidă de 
suicid. Trebuie să ai grijă. Avem un singur doctor pe insula asta, 
și observă că nu am spus un medic acceptabil. Vara trecută, o 
vecină adorabilă a fost mușcată de o viperă. Până să stabilească 
doctorul că este destul de grav încât să fie nevoie să fie dusă la 
Leros, murise. Cred că moartea ei l-a făcut să tragă concluzia că 
mușcătura era gravă. Flutură iar din mână precum dirijorul care 
are puterea să pornească muzica, dar nu și autoritatea să 
schimbe canalul. Trebuie să ai mare grijă. 

— Port cască. 

— Mi-aș dori să ne permitem servicii mai de calitate, dar la 
starea economiei și la tristul pârjol al imigranţilor care se 
revarsă pe insulă vara asta, pur și simplu, trebuie să ne 
descurcăm cum putem. Criza grecească este o boală cronică. Ca 
punctualitatea la elveţieni și la americani... 

Lungește cuvântul să nu termine comparaţia, poate pentru că 
vorbește cu un american. 

— Nu aveţi nicio influenţă ca membru al familiei regale? 

— Dragul meu, icnește el. Nu am nicio picătură de sânge 
grecesc în vene. Sunt francez de obârșie. Și, mai rău de atât, 
catolic. Cu așa ceva nu ajungi prea departe în politica locală, 
printre rasele sfinte ale mănăstirii noastre. Ei îi urăsc pe catolici. 
Au o expresie pe care le place s-o folosească: mai bine turban 
decât mitră. Și chiar se aplică. Primesc ordine direct de la 
Constantinopol. Să nu dai crezare hărților. Patmos ţine de 
Orientul Mijlociu. Și dacă nu te-ai născut pe insula Patmos, ești 


VP - 204 


un invadator străin, indiferent cât teren deţii. Își încheie tirada 
cu o fluturare a inelului rubiniu și chicotește dulce, prinzându- 
mă de umăr. Transmite-i lui Charlie toate cele bune din partea 
mea. Și spune-i iubitei lui să-mi facă o vizită. 

— De fapt, speram să-mi arătaţi dumneavoastră unde este 
casa lui Charlie. M-am... 

— Rătăcit, intuiește, dând din cap mulţumit de capacitatea lui 
anticipativă. Mă pricep și să dau indicaţii. Avem și noi, fosilele, 
rolul nostru. 

Își duce mâinile la spate și-l urmez pe drumul abrupt. După 
trei cotituri piezișe, restaurantele goale și posterele care fac 
reclamă la expoziţii de olărit încă nu-mi sunt repere cunoscute. 

— Vă știți de mult cu familia Konstantinou? îl întreb. 

— Da, de o jumătate de secol, poate mai mult. L-am cunoscut 
pe bunicul lui Charlie când a cumpărat proprietăţi pe insulă. Și, 
desigur, pe tatăl lui. Toţi niște oameni buni, oameni duri, cum 
sunt de obicei ciprioţii. Stefan este finul meu, o onoare, să nu 
mă înţelegi greșit, dar mereu m-am simţit mai apropiat de 
Charlie. El are cremenea aceea în priviri și regate de aur sub 
pleoape, o anume lejeritate în lume pe care bietul lui frate nu a 
stăpânit-o niciodată prea bine. Poate că Stefan n-a avut 
niciodată opţiuni. A fost ales de când a început să meargă în 
picioare să preia afacerea familiei. Și, din câte se spune, asta a 
făcut. În Dubai, cred. Sau acum locuiește la Doha? Mai trimite 
câte o felicitare de Crăciun. 

De data asta, mâna brăzdată de rubiniu nu flutură, ci se bagă 
în buzunarul de la cămașă să scoată o ţigară. Bătrânul prinţ 
tremură ca o betonieră din Brooklyn cu mixerul veșnic în 
mișcare - mereu face mici gesturi neliniștite, de teamă să nu i 
se întărească betonul. Phillip rupe câţiva centimetri de la capăt 
înainte s-o aprindă. 

— N-am cumpărat ce trebuie de la duty-free, pe cele lungi nu 
pot să le sufăr. Dar trebuie să fim cumpatați. Ne mulțumim cu 
ce avem. 

E genul de fumător care nu trage fumul în plămâni. Ține 
ţigara ca pe un beţișor aromat și o răsucește prin fața noastră în 
timp ce trecem pe lângă o tavernă mică, cu frigidere ale căror 
motoare torc în amiaza neînsuflețită. Un tânăr stă în cadrul ușii, 
e descheiat la cămașă și claviculele transpirate îi strălucesc în 
lumina cenușie, săpunoasă. Phillip îl studiază, zâmbește afectat 


VP - 205 


și trece mai departe. 

— Să fie clar, eu n-am fost de acord ca tatăl lui Charlie să-i 
taie finanţarea. Vestea mă împinge să mă opresc o clipă și fac 
doi pași să-l prind din urmă. Ce să facă băiatul dacă nu a fost 
niciodată învăţat să aibă o profesie adevărată? continuă prinţul. 
l-am spus lui taică-său lucrul ăsta. „Ai bani. Lasă-l în pace pe 
Charlie. Nu poate să supraviețuiască cu o alocaţie amărâtă, 
stabilită aleatoriu. El are o sălbăticie frumoasă”. După mine, 
perioada petrecută în America a avut nefastul efect de a le 
induce senzaţia că tipii cu lipici la bani au și caractere puternice. 
Arta de a trăi, de a te bucura de micile plăceri este o artă 
muribundă. O să fiu cinstit, cu riscul de a semăna cu oricare alt 
cusurgiu care stă și bea la barul de mahon al nostalgiei. Nu se 
mai nasc oameni precum cei de pe vremuri. Oameni interesanti. 
Oameni ca niște destinaţii. Oameni care sunt mai degrabă 
distractivi decât distraţi. Într-o bună zi, s-ar putea să se 
înfiinţeze un adăpost pentru ultimele caractere care au mai 
rămas. Credeam că New York-ul ar putea fi acela. Sonny m-a 
asigurat la prima noastră întâlnire că sunt iremediabil rupt de 
prezent. 

Phillip clatină din cap la gândul lumii oamenilor noi, făuriţi 
fără adaosurile atavice ale personalităţii, și pufăie din filtrul alb 
ca un domn în vârstă care soarbe din supă. 

— Tatăl lui Charlie i-a spus să-și ia o slujbă. 

Am evitat s-o formulez ca pe o întrebare. 

— Oricum, nu avea de ales. Mă îndoiesc că Stefan l-ar fi primit 
cu braţele deschise în firmă. Odată ce mama lui s-a îmbolnăvit 
prea tare ca să-i mai ia apărarea, avea de ales între a-și face o 
carieră și a veni acasă. Și Charlie asta a făcut, nu? S-a descurcat 
splendid cu firma de închirieri de bărci. Poate că eu m-am 
înșelat și tatăl lui a avut dreptate. Bon. 

— Aţi fost pe vreun iaht de-al lui Charlie? 

— Nu, Doamne. Apreciez prea mult compania celorlalţi ca să 
mă izolez pe un iaht zile la rând. Dar văd bărcile lui Charlie 
plecând și întorcându-se la debarcaderul pe care îl închiriază. 
Văd din grădina mea de pe deal. Este o afacere înfloritoare, asta 
i-am spus și tatălui lui. Când a început Charlie acum câţiva ani, 
ideea mi s-a părut ineptă. N-ai nicio șansă să faci bani dintr-o 
operaţiune atât de măruntă. Plimbând turiștii de pe o insulă pe 
alta timp de câteva luni toride în fiecare an. Imbrăcându-i pe 


VP - 206 


tinerii de pe insule învecinate în costum de căpitan. Și tu știi că 
entuziasmul lui Charlie la o idee nouă este de regulă la fel de 
durabil ca răbdarea lui. Dar și-a dovedit valoarea, s-a ţinut de 
treabă și, ușor-ușor, tatăl lui parcă mai slăbește strânsoarea de 
pe cuierele familiei. Presupun că acum îl finanţează și el. E 
constructiv să speri la succesul unui copil. Dar să i-o ceri 
imperios este cu totul altă poveste. Phillip flutură un zâmbet, 
apoi îl retează, de parcă și-a dat seama că nu i-am oferit nici 
măcar o poveste de bun-simt pe care s-o adauge la colecţia lui. 
Tu ești apropiat de Charlie, nu? Nu i-am spus secrete unui 
străin. 

— Foarte apropiat, îl asigur. De fapt, în curând o să mă alătur 
echipei de la Konstantinou Charters, așa că prânzul acela n-o să 
aibă mult de așteptat. 

— Prânz! Ce idee grozavă, fredonează el, de parcă oferta ar fi 
a mea. Trebuie să-mi promiţi s-o aduci pe Sonny. Mă tem să nu 
plece într-o bună zi. 

Teama lui Phillip îmi amintește de cea a lui Charlie, și totuși 
nimic nu sugerează că Sonny ar fi gata să-și facă bagajele. 

— De ce ar face-o? Nu credeţi că-i place în Patmos? 

— Nu are de-a face cu plăcutul, spune el cu glas răgușit. Dar 
tu vezi vreo căsătorie în viitorul lui Charlie? Eu, nu. Și, sincer, de 
ce ar fi? E mult mai frumos să fii liber. Deși deseori mă gândesc 
că poate toate acele căsnicii nereușite au forțat apariţia oalei 
sub presiune a sufletelor interesante. Misterul întregii chestiuni 
îl face pe Phillip să ridice din umeri. Ce știu eu? Când ajungi la 
vârsta mea, afli că tinereţea nu este o făclie pe care o dai 
generaţiilor următoare. Tinereţea este o stare din care ești 
detronat. 

— Dar poţi să-ţi păstrezi sufletul tânăr, nu? 

Phillip îmi face cu ochiul. 

— Hai să luăm prânzul acela curând. Plec peste o săptămână. 
Un prieten din Viena are o fantomă pe care trebuie s-o vizitez. 

— O ședință de exorcism? 

— Ah, n-aş îndrăzni. Pur și simplu, le ţin de urât. Sunt teribil 
de singuri și unul, și altul. 

Trecem printr-un tunel și ajungem la Plateia, cu crăpăturile 
dintre pietrele brăzdate de șanțuri astupate cu mucuri de ţigară 
și ambalaje. Phillip își stinge ţigara de perete, apoi o pune într- 
un șervețel pe care-l vâră în buzunarul de la cămașă. 


VP - 207 


— Încolo trebuie s-o iei, îmi spune arătând spre alee, după 
care își târșâie picioarele peste o suliță de lumină și se lasă 
înghiţit de un pasaj îngust de pe partea opusă a pieţei. 

O iau în jos pe alee, mă opresc la ușa roșie și apuc mâna 
flască de păpușă. Presupun că mâna are rolul de a te întâmpina, 
dar seamănă mai mult cu apendicele unui victorian tuberculos 
care-i atârnă afară din pat. O lovesc de trei ori de bila de alamă. 
Înăuntru, niște pași traversează podeaua de lemn, cineva umblă 
la încuietoare și ușa se deschide larg. Sonny se uită la mine, are 
părul dat pe spate, întins, sprâncenele pensate arcuite și gura 
deschisă, ca un oval. Se apleacă afară să caute încă o prezenţă, 
ținându-și tălpile goale îndoite pe prag. Numai când își dă 
seama că nu mai e nimeni, se dezumilă, lipită de ușă. 

— Bună, lan, îmi spune, fără să se deranjeze să-și ascundă 
dezamăgirea. Mă gândeam că poate e Charlie. 

În materie de dezamăgire suntem la egalitate. O parte din 
mine spera c-o să răspundă Charlie la ușă, poate renunţase la 
ideea cu călătoria la Bodrum și deja dresese ruptura pe care azi- 
noapte fusese așa de hotărât s-o facă. După spectacolul 
hipioţilor morţi de pe șosea, nu sunt sigur că am puterea să-i 
flutur un mănunchi de minciuni convingătoare lui Sonny. Am 
venit să-i prezint raportul despre Charlie cel suferind, dar bine- 
mersi pe Domitian. Dar îmi trece prin minte că am venit în 
speranţa c-o să culeg vești despre el. „Dacă mai călcaţi pe aici, 
nu vă promit că mai plecaţi întregi”. Chiar și departe de sirena 
ambulanţei, cuvintele alea nu-mi ies din minte. De ce n-a 
răspuns? l-am scris din nou după ce-am parcat motocicleta - 
„Unul dintre hipioţii pe care i-ai amenințat a murit” -, cu 
speranţa că mesajul o să-l oblige să-mi răspundă. Dar nu a fost 
așa. 

— Pot să intru? 

Sonny aruncă o privire îngrijorată în întunericul casei înainte 
să se dea înapoi. Pătrund lin în camera răcoroasă, unde niște 
lumânări parfumate - cu miros de iasomie și levănţică - încearcă 
să acopere eternul miros de apă de ploaie stătută. In camera de 
Zi, pe covorul stacojiu este o masă de călcat pe tăblia căreia 
sunt împrăștiate haine micuţe, de culoarea bomboanelor. 

— Sunt aici Therese și Duck? întreb. 

Nu vreau să mint în fața unui copil. Pot să le torn minciuni 
adulţilor, dar interogatoriul unei copile de șapte ani mi-ar năruli 


VP - 208 


hotărârea. 

— Nu, au ieșit, răspunde Sonny în timp ce-și ia locul în spatele 
mesei de călcat. Aveam niște treburi. la fierul de călcat și îl 
plimbă de câteva ori rapid pe un guler roz. 

Acest număr domestic al lui Sonny interpretat în mijlocul 
camerei pare puţin regizat, de parcă ar fi vrut ca Charlie, atunci 
când venea înfrânt acasă, s-o prindă muncind din greu, 
văzându-și de corvoada treburilor casnice, ca să scoată în 
evidenţă iresponsabilitatea lui. 

Dar mă întreb dacă nu cumva sunt nedrept cu ea; poate tot 
ce face Sonny pare regizat pentru că este atât de frumoasă în 
mișcare, fiecare gest sădește sămânţa unei dorinţe necultivate 
înainte. Pentru o clipă, în timp ce o privesc, îmi vine și mie să 
calc, de parcă ar fi un ritual omenesc vital pe care l-am apreciat 
dintotdeauna. Vraja se destramă când înfige fierul astmatic în 
bază și se uită agitată la mine. 

— De ce m-ai întrebat dacă e aici Duck? S-a întâmplat ceva? 

— Nu s-a întâmplat nimic. 

— Pentru că asta întreabă lumea când are vești proaste. 

— Eu n-am vești proaste. Mă las pe canapea. Un bol de sticlă 
plin cu gheață topită stă pe măsuţa de cafea. Presupun că n-ai 
vorbit cu Charlie astăzi, nu? 

Râde înfundat în timp ce smulge rochiţa roz de pe uscătorul 
de rufe și o împăturește pe jumătate. 

— N-am vorbit cu el de azi-noapte. De când l-am lăsat în 
Skala. L-am așteptat jumătate de noapte să vină acasă. Nicio 
șansă. La Charlie durează mai mult decât la majoritatea 
oamenilor până să intre în acţiune conștiența. Mă abțin s-o 
corectez, să spun „conștiința” în loc de „conștienţa”, lăsând-o să 
continue: Evoluţia de la cât de rău e el la cât de rea sunt eu 
durează cam cât speranţa de viață a unui ţânţar. Mâinile ei 
pumn fac noi cute pe rochia lui Duck. Totuși, aș fi apreciat dacă 
îmi prezenta niște scuze. Nu lui Miles, mie. 

Promisiunea de a-i oferi lui Charlie un alibi a fost mult mai 
simplă în teorie. O Sonny abstractă furioasă era maniabilă; 
femeia inflamabilă din faţa mea reprezintă un adversar mult 
prea puternic. Nicio scuză firavă nu o s-o liniștească. 

— Știu că-i pare rău. De fapt... 

Un răpăit de pietricele se aude de pe balcon și mă las pe 
speteaza canapelei să mă uit pe fereastra excesiv luminată. Un 


VP - 209 


picior atârnă peste pervaz, de parcă posesorul lui s-ar gândi să 
sară. Sunt trei rânduri de trepte până la crengile mărăcinelui, 
dacă nu intervine altarul să-i strice aterizarea. Sonny se uită la 
mine aproape amuzată în timp ce merge spre ușa de la balcon. 

— Poţi să intri. Nu e Charlie. 

Miles apare în ușă, cu capul aplecat timid. Bretonul încărunţit, 
ondulat îi acoperă un ochi, iar pe bărbie i se ițesc peri mici, 
negri și argintii. Mă încearcă cu un zâmbet, neștiind sigur cui îi 
sunt eu loial. N-am de ales și îl imit. 

— Bună, îmi spune întinzându-și mâna dreaptă în faţă, de 
parcă ar fi o jucărie pe care a luat-o și nu știe exact unde s-o 
pună. E liberă coasta? 

— Dacă ar fi mai liberă de atât, ai vedea Africa. Sonny mă 
studiază iar. Miles a trecut puţin pe aici. 

— Să-mi cer iertare pentru azi-noapte, adaugă el iute. Nu știu 
ce m-a apucat. 

Sonny se răsucește. 

— Ce te-a apucat pe tine? Picioarele continuă să i se 
răsucească până ajunge iar la mine. Charlie trebuie să-și ceară 
scuze. Spune-i tu, lan. Spune-i că n-a făcut nimic rău. 

— Cu toţii am spus lucruri pe care nu le credem, șoptește 
Miles. 

E o apreciere generoasă. Nu-mi aduc aminte de nimeni 
altcineva care să fi spus o răutate toată seara - nici măcar 
Rasym. Dar Miles a fost cel care a dus confruntarea la nivel fizic. 
Alunecă pe lângă mine și cufundă mâna dreaptă în bolul cu 
cuburi de gheaţă. Vânătăile de pe încheieturile degetelor se 
îngălbenesc și bat în mov. 

— N-am păţit nimic, insistă el. Jur că n-am mai lovit pe nimeni 
până acum. Nici măcar la școală. Îl cunosc pe Charles de când 
eram copii și petreceam vara pe insula asta, și nu ne-am certat 
niciodată, darămite să ne luăm la bătaie. Amintirea loviturii pare 
să se fi păstrat în bol, pentru că nu-l slăbește din priviri. Îmi pare 
tare rău, am sentimentul... am sentimentul... 

Sonny nu pare chiar atât de interesată de sentimentul lui 
Miles. Profită de faptul că el e furat de peisajul bolului ca să dea 
ochii peste cap și să răsufle înfundat. 

— N-ar fi trebuit să-i dai un pumn, izbucnește în cele din 
urmă. Dar asta nu înseamnă că n-a meritat-o. Miles, nu-i nimic. 
Te iert. Și sunt sigură că și Charlie o să te ierte. Am băut cu toţii 


VP - 210 


cam mult. Nimeni nu-și vede de treaba lui după ce a dat pe gât 
atâta alcool. 

Probabil că Miles și-a tot cerut scuze cât timp le-a luat 
cuburilor de gheaţă să se topească. Și ceea ce la început lui 
Sonny i se păruse o consolare bine-venită acum este evident că 
o face să-și schimbe impresia în legătură cu adevărata victimă. 
Mă întreb dacă Miles a pomenit de acuzele lui Charlie de azi- 
noapte, dacă a încercat să le explice sau dacă a mărturisit. Miles 
scoate mâna din bol și se șterge de apă pe picior. 

— O să-mi cer scuze de la el. Dacă nu lămurești neînțelegerile 
astea imediat, nu fac decât să se amplifice. 

— Eu l-aș lăsa o zi, două, îl sfătuiește Sonny. Și poate cel mai 
bine ar fi să nu te găsească aici când se întoarce, în definitiv... 

Miles dă din cap și se ridică. 

— O să mă revanșez faţă de tine, jură întinzând mâna 
sănătoasă spre umărul ei, cu șovăiala celui care a fost certat 
pentru o atingere necuvenită. O rezolv eu. 

— Nu e nimic de rezolvat. Sonny îl strânge cu bunătate de 
mână. 

Ultimul zâmbet al lui Miles este sincer. Acum, că și-a asigurat 
un prieten, încearcă să mai facă rost de unul. 

— lan, dacă vrei vreodată să ieşim la o cafea... Știu că de 
acum ești un membru permanent al grupului și, dat fiind că 
Patmos este a doua ta casă, n-aș vrea să ai o părere proastă 
despre mine. 

— Sigur. 

Ridică amândouă mâinile să-și ia rămas-bun și pornește 
singur spre ieșire. Când se închide ușa, Sonny se repede s-o 
încuie. 

— Nu mai pleca odată, șuieră ea. Doamne. Toată lumea își 
imaginează că am tot timpul din lume! 

— Chiar crezi că ar fi sărit dacă aș fi fost Charlie? 

— Dacă ai fi fost Charlie. Zâmbește afectat. Depinde cât de 
furios ai fi părut. Ce prostie din partea lui Miles să vină la așa 
scurt timp! Se spune că americanii nu știu să se poarte în 
societate, dar europenii sunt regii inadecvării. Te copleșesc cu 
temerile lor. Ar fi rămas la cină să-mi spună de încă șapteșpe ori 
cât de rău îi pare. 

— AȘ zice că-i pare sincer rău. 

— li pare rău, repetă ea dispreţuitor. Dacă mai aud cuvintele 


VP - 211 


astea încă o dată pe ziua de azi... 

Dar eu nu-i pot oferi decât păreri de rău. Sonny se prăbușește 
pe scaunul medieval, se joacă cu cuiele înșiruite pe braţe și se 
prinde cu degetele de la picioare de marginea măsuţei de cafea. 
Maioul îi lasă la vedere marginea alb-ou a unui sân. 

— Probabil ești obișnuită să se bată bărbaţii pentru tine. 

Intenţia mea era să-i fac un compliment, să fac apel la 
vanitatea ei, dar Sonny mă privește cu ochi goi. Nişte pete roz i 
se întind pe sub ochi, de la lipsa somnului, sau poate că abia i s- 
a luat pielea. E de parcă spoiala dezinvolturii i s-ar fi cojit, ca 
hârtia de pe un panou publicitar. 

— Sunt obișnuită cu toate, spune cu un glas scăzut, înfrânt. 
Dar dacă tu îţi imaginezi că-mi plac genul ăsta de incidente, ești 
nebun. Am destule griji, nu-mi mai trebuie să văd doi bărbaţi 
comportându-se ca niște copii geloși. 

— Ce spunea Charlie, că Miles ar avea datorii la Londra? 

Ridică mâna să prindă o minge uriașă, invizibilă. 

— Nu știu. Și n-am întrebat. Ce mă interesează pe mine? Nu 
venim cu toţii în genul ăsta de loc ca să nu mai trebuiască să ne 
gândim la problemele pe care le lăsăm în urmă? Dacă Miles a 
dat de necazuri acasă, sunt sigură că o să se ocupe de problema 
asta când se întoarce. Tu ai venit în Patmos să fii interogat 
despre fiecare problemă pe care ai avut-o la New York? 

Nimic din expresia ei sinceră nu sugerează că ar fi la curent 
cu situația mea, dar aluzia se nimerește prea bine. Probabil că 
știe, cel puţin, despre povestea cu Panama. lar Charlie trebuie 
să-i fi spus cât de disperat sunt după bani, pentru că nu m-a 
întrebat nici măcar o dată de ce aș accepta un post la firma lui 
de închirieri de bărci. Sonny ar putea fi unul dintre ultimii 
oameni care nu se delectează privind vieţile în derivă 
dimprejurul ei. Pare milos de dezinteresată de punctele 
nevralgice. Dar dacă aveam vreo așteptare că aș putea să 
formez o legătură cu ea, îmi spulberă perspectiva cu 
următoarea întrebare. 

— Bun, de ce ai venit? 

Încă sunt prietenul lui Charlie, un intrus poate nu pe de-a- 
ntregul bine-venit. Charlie m-a avertizat că o să fiu considerat 
un concurent. Mai rău de atât, sunt un intrus fără bilet de 
întoarcere. O să merg cu ei în Cipru în toamnă, ca un câine rănit 
descoperit pe o plajă, într-o stare prea deplorabilă și prea slăbit 


VP - 212 


ca să-l părăsească. 

— Am trecut pe la Charlie azi-dimineaţă, anunț tare, ca să-mi 
accentuez scopul vizitei. 

— Poftim? Sonny clipește și se apleacă în faţă pe scaun. 
Pentru prima oară, pare sincer interesată de mine, de parcă aș 
avea un lucru care-i aparține. Da? Ai trecut pe la el? Unde e? 

Probabil zace prin portul din Bodrum sau mănâncă sushi cu 
căpitanii bărcilor lui la avanpostul costier al unui restaurant 
japonez scump. Dă de dușcă sake. Dezbracă turcoaice din 
priviri. 

— Azi-noapte a rămas pe Domitian. 

— Da? Își trage capul înapoi. Ar fi trebuit să-mi dau seama. 
Bârlogul plutitor al burlacilor. Prinde cu mâna braţul scaunului. 
Ai fost pe Domitian? 

— Da. Înainte să vin aici. Încă e destul de supărat. Ochiul nu i 
se prezintă prea bine. De fapt, niciunul dintre ei. Seamănă cu un 
raton. Cine naiba l-a pocnit cu o noapte înainte? 

Dar Sonny nu e interesată să-mi răspundă la întrebări, ci doar 
să mă descoasă. Se uită atent la mine. 

— Unde e Domitian? Unde ai urcat? 

Nu-mi amintesc dacă Charlie mi-a spus locul exact al iahtului. 
Sonny îi știe mai bine decât mine locurile obișnuite de acostare. 
Mă chinui să găsesc o replică sigură și mă agăţ de primul 
scenariu care-mi trece prin minte. 

— M-a luat de pe plaja de aproape de Kampos. Am înotat 
până acolo. 

— Ciudat. M-am întâlnit cu Christos azi-dimineaţă și l-am 
întrebat dacă l-a văzut pe Charlie. A zis că nu. Că a făcut toată 
dimineața curăţenie pe Domitian. 

Dacă ai intrat cu un picior în nisipurile mișcătoare ale 
minciunii, te-ai afundat deja prea mult să mai poţi scăpa. „La 
dracu', Charlie. Mi-ai spus că te acoperă Christos”. 

— Probabil i-a spus lui Christos să nu-l dea de gol, răspund 
nonșalant. Încă e un pic mahmur și suferind. După cum ai spus, 
o să-i ia vreo zi sau două să-și bage minţile în cap. 

— O zi sau două? șuieră Sonny. Chiar atât de supărat e? L-ai 
văzut, ai înotat până acolo și l-ai văzut, și a zis el că nu vine 
acasă o zi-două? 

Sprijin. Dezvoltare. Întreţinere. Îmi justific salariul supunându- 
mă la interogatoriul necruţător al lui Sonny. Presupun că se 


VP - 213 


pregătește să mai joace o carte care să-mi demaște necinstea - 
„Aveai slip de baie? Dacă da, ce-ai făcut cu mobilul și cu 
portofelul? Cum arată Domitian dimineața? Avea pânzele 
ridicate, sau coborâte?” -, dar ea se lasă pe speteaza scaunului. 

— Tipic. Vrea să-l sun și să-l implor să vină acasă. Vrea să 
flutur eu steguleţul alb, ca să nu trebuiască să se simtă el 
vinovat. Lovește cu unghia în braţul scaunului. Ei bine, n-ai să 
vezi. 

— A spus că-i pare rău. Foarte rău. Își dă seama că s-a purtat 
ca un dobitoc. 

— Ah, nu se prefăcea. Dacă nu era Duck aici, poate luam în 
calcul să plec și eu câteva zile de pe insulă. Dar știe că nu pot să 
plec. Poate ar trebui să-i trimit un SMS și să-i spun că plec. Așa 
vine într-o oră. 

Un mesaj ameninţător de la Sonny nu va fi decât semn că am 
dat greș, că am înrăutățit situaţia în loc s-o îmbunătăţesc. Prima 
zi de lucru: torpilarea relaţiei lui Charlie. Totuși, Sonny nu se 
întinde după telefon, de parcă ar fi nesigură de rezultat. Probabil 
a învăţat că testarea iubirii deseori îi confirmă limitele. 

— Te iubește, îi spun. Încerc să-mi amintesc de slăbiciunea 
din vocea lui Charlie când mi-a mărturisit lucrul ăsta în biroul lui. 
Încearcă să devină un om mai bun, iar fără tine ar fi terminat. 
Are nevoie de timp să se liniștească, însă numai pe tine te are și 
de-aia muncește atât de mult. 

Se uită amuzată la mine, o vorbă dulceagă o mai desparte de 
un hohot de râs. Îmi feresc privirea jenat, de parcă mărturisirea 
mi-ar aparţine. 

— Să nu te simţi prost, îmi spune Sonny ridicându-se de pe 
scaun și luând bolul de pe măsuţa de cafea. E drăguţ din partea 
ta că ai încercat. Mi-ar plăcea să cunosc persoana pe care ai 
descris-o. 

— Poate că nu s-a exprimat chiar în cuvintele astea. 

— Mai treci pe la mine când ai cuvintele exacte. Apa se varsă 
din bol în timp ce-l duce spre bucătărie. Nu știu ce ţi-a spus azi 
pe barcă, dar sunt sigură că a fost mult mai rău. Altfel, acum era 
acasă. 

— A mai spus că-ţi faci griji pentru el. Îţi faci griji din cauza 
atacului cu bombă. 

Sonny iuțește pasul și dispare prin cadrul ușii. După ce aruncă 
apa în chiuvetă, strigă din bucătărie: 


VP - 214 


— Ţi-e sete? 

— Nu, mersi. 

Se întoarce cu o sticlă de apă verde-smarald și studiază 
biblioteca, plimbându-și degetul pe copertele de piele, în 
apaticele nuanțe de galben și maro ale frunzelor tomnatice, 
înainte să devină de un roșu putrefact. Văd Biblia verde în care 
a pus Charlie poza de familie. „Dacă mor, scutură-mi cărțile”. 
Sunt ușurat, după accidentul de motocicletă, că nu va fi cazul. 
Sonny scoate un volum mare, plin de praf, și-l lovește de picior 
și-l cară până la măsuţa de cafea. 

— M-am tot ţinut să-i arăt lui Duck atlasul ăsta. Culorile 
oceanelor și deșerturilor sunt superbe. Când m-am mutat aici, 
zile în șir l-am tot răsfoit. Deschide cartea la o hartă a Arabiei 
Saudite, acoperită cu acuarele străvezii și cu numele unor orașe 
străvechi. Aproape că seamănă cu niște picturi abstracte. 
Fiecare ţară e lucrată cu atâta migală! Charlie mă punea să 
închid ochii în timp ce întorcea paginile și eu puneam degetul 
undeva, iar dacă erau destul de frumoase culorile, conveneam 
să mergem acolo în iarnă. Așa am ajuns în Liban de Ziua 
Recunoștinței anul trecut. Îmi zâmbește, iar ochii ei albaștri mă 
apasă ușor. Desigur, nu mi-a luat prea mult să-mi dau seama că 
Charlie doar se prefăcea că întoarce paginile. Lăsam degetul 
exact pe locul unde deja plănuise să mergem. Nu i-am spus că 
trișa. Mi-am dat seama că, într-un fel sau altul, contează pentru 
el că lăsăm totul în voia hazardului. 

Mă întreb dacă i-a spus lui Charlie vreodată că știa că o înșală 
înainte să devină un bărbat fidel. Poate că și atunci evita 
punctele nevralgice. 

Sonny dă câteva pagini, căutând o ţară mai interesantă. 

— O s-o duc pe Duck în Cipru. Artistul l-a pictat roșu, așa că 
seamănă cu un pește de mare adâncime care încearcă să 
înghită Asia de Vest. Vreau să-l vadă așa, ca atunci când merge 
cu noi, să fie ca o ființă drăguță care-i înoată prin minte. Nu 
sârma ghimpată și butoaiele de petrol care împart Nicosia în 
două. 

— Chiar și dacă nu e rod al hazardului, măcar vezi lumea. 

— Ba bine că nu. De aproape. Se înfrigurează și îi ghicești 
temperatura scăzută în zâmbetul crispat. Ai întrebat de bombă. 
Eram la Paris în ziua aia. lar când am auzit știrea, am fost sigură 
că Charlie a murit. De fapt, tocmai o lăsasem pe Louise la 


VP - 215 


Palais-Royal. A durat o oră să-l prind la telefon. În fiecare minut 
din ora aia am fost isterică, ca și când acul sărise de pe discul 
lumii, și numai când l-am prins în sfârșit și i-am auzit vocea a 
reînceput să se audă muzica. Mi-am făcut rezervare la primul 
avion și, când am ajuns aici, totul era la fel, atât că taverna era 
distrusă și venise armata. Armata greacă și cea germană. Poate 
și ceva forțe americane. Am plătit dublu la taxi să urce mai 
repede dealul spre Chora. Și Charlie zăcea pe canapeaua pe 
care stai tu, mă întreba de ce m-am întors atât de repede de la 
Paris. De parcă toată povestea era o bagatelă, ca o durere de 
cap. 

Sonny soarbe din apă. În liniștea camerei, aud behăitul slab al 
unui miel de pe un câmp de jos, din Chora. Pare un animal 
rătăcit, care ţipă la intervale regulate după restul turmei. 

— Nu bomba m-a îngrijorat. Ea m-a speriat pe jumătate. A 
explodat exact în momentul și în locul în care Charlie își bea 
cafeaua în fiecare dimineaţă. Nu era firească reacţia în cazul 
ăsta? Charlie crede că sunt nebună, iar în unele zile presupun că 
așa e. El zice că e doar o coincidenţă, dat fiind că lumea e mai 
urâtă decât oamenii care o populează, că toţi suntem mai mult 
sau mai puţin o ţintă, oriunde am merge. Sonny se apleacă 
înainte și lovește în atlas. Dar, vezi, încearcă de ceva timp să 
mă convingă de natura aleatorie a planurilor. Se prăvălește pe 
covor, cu genunchii îndoiţți în unghiuri impresionant de ascuţite, 
graţie sesiunilor zilnice de yoga. Yoga, chiromanţie, Pilates și 
înfrumusețare - toate mâinile costisitoare care ating trupul din 
fața mea. Poate că are dreptate. Nu s-a întâmplat nimic. Lumea 
merge mai departe. Muzica se aude în continuare. 

— De ce ar încerca cineva să-l omoare pe Charlie? 

Mă privește uluită peste masură. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Nici cea mai vagă. Dar a fost 
stresat și neliniștit toată vara, încă de când am venit aici în 
aprilie. Se trezește noaptea, se plimbă pe balcon și-și înnegrește 
plămânii cu tutun. El spune că problema sunt afacerile sau 
sănătatea tatălui lui. Dar îl știi pe Charlie. ÎI știi la fel de bine ca 
mine. Sau îl știai. Cu cât îl bombardezi mai tare cu întrebări, cu 
atât se închide mai mult. Nu e că nu întreb, lan. Dar nu pot. De- 
aia nu-i trimit un SMS acum. Cel mai bine reușești să-l alungi 
dacă îl baţi la cap când nu e pregătit. 

Până acum nu mă gândisem că Sonny ar putea fi singură. 


VP - 216 


Norocoasă, da. Potrivită pentru Charlie, da. Inteligentă, da. Dar 
singurătatea este mai greu de depistat când e camuflată de 
exces. Pot să înțeleg că, fiind înconjurată de tot confortul unei 
case care nu-i aparține și cu un iubit care stabilește condiţiile 
confidenţelor, Sonny ar putea recurge la ghicitoare pentru o 
fărâmă de predictibilitate. Ce poate să facă o ghicitoare decât 
să te încurajeze să traversezi un câmp minat pe care trebuie să- 
| traversezi oricum? Și totuși, tocmai pentru că Charlie îi 
ascunde atât de multe, își imaginează că cineva ar vrea să-i 
facă de petrecanie. 

— Slavă Domnului că nu s-a mai întâmplat și altceva, spun. 

— Da. Asta dovedește că sunt nebună. Nu mă deranjează 
nebunia. Mai bine să fiu eu nebună decât să nu mai fie Charlie. 

Mă bucur că nu i-am zis de moartea hipioţilor. Vestea asta ar 
face-o să se ducă valvârtej pe Domitian și să-l găsească gol și 
pus la punct. 

— Nu ţi-a spus nimic, nu? Sonny îmi studiază faţa, de parcă ar 
căuta o pasăre în mestecenii stufoși. De ce a fost atât de 
irascibil? Știu că e prietenul tău și prietenii buni își apără spatele 
unul altuia. Dar sper să-mi spui. Dat fiind că o să stai cu noi, cu 
Charlie, cu Duck și cu mine tot anul, speram să fim și noi doi 
prieteni. 

Clatin din cap și-i servesc cele trei cuvinte de care s-a săturat: 

— Imi pare rău. Eu probabil că știu și mai puţin decât tine. Nici 
măcar n-am început încă să lucrez la el. 

Inghite tare în sec, de parcă ar înghiţi o vitamină solubilă în 
apă. 

— Mă rog. M-am gândit să întreb. Dacă vorbești cu Charlie 
înaintea mea, spune-i că operaţia tatălui lui a fost reprogramată 
pentru mâine. Se pare că starea lui s-a înrăutățit peste noapte și 
au decis că e mai bine să-l opereze imediat. Am primit un apel 
pe telefonul de acasă de la doctorul lui acum vreo oră. 

— E grav? 

— Intotdeauna e grav, spune ea cu o ușoară nepăsare în timp 
ce se ridică din fotoliu. Dar se operează cam o dată pe lună. Am 
încetat să mai aprindem lumânări după a șaptea alarmă. Chiar 
dacă Charlie este un necredincios înflăcărat, mai demult le 
cerea călugărilor să ţină o rugăciune specială - asta, în vremea 
în care avea senzaţia că ar putea să iasă prost. Dar domnul K. își 
poate permite cei mai buni doctori și presupun că, dacă ai bani, 


VP - 217 


găsesc ei o cale să te ţină în viaţă. Pariez că în Manhattan sunt 
urme de gheare adânci cât Marele Canion de la disperarea cu 
care se agaţă el de lume. Mă gândesc cu câtă ușurință s-a stins 
tata în patul lui, fără prea mare tam-tam și zbatere, cu mâinile 
întinse pe cearșaf ca două steaguri albe, neumflate de vânt. 
Sonny se ciupește de vârful limbii și culege o scamă de pe ea. 
Dacă nu e inima, sunt plămânii sau rinichii. De data asta, e 
inima. N-am voie să trimit florile. De responsabilitatea asta m-a 
scutit. 

— De ce? 

Lasă capul într-o parte și se uită la mine cu ostilitate. 

— Ştii de ce. Nu te preface surprins. Ai crescut și tu la fel ca 
el. 

— Nu tocmai. 

— Destul de asemănător. Acceptă un degenerat sadea ca 
prieten de familie, fără nicio problemă, cu braţele deschise, mi; 
casa es su casa. Dar nu sunt la fel de ospitalieri când vine vorba 
de iubită. Familia lui mă urăște. Cred că exprimarea politicoasă 
ar fi „nu este de acord”. Mă consideră o ţărăncuţă, o oprire 
treacă-meargă, dar prea puţin prestigioasă în drum spre o 
destinaţie mai atrăgătoare. Ai văzut cum mă tratează Rasym, de 
parcă aș fi reușit să mă strecor în viaţa lor cu acte false. lar ai lui 
Rasym din Nicosia, rudele lui Charlie, și mai rău. Poate e o 
chestiune de clasă socială. Sau de bani. Sau pentru că am 
început la Hollywood și au găsit pe Google pozele nepotrivite, 
pentru că am avut îndrăzneala să-mi plătesc singură facturile 
când eram tânără. Sau poate, pur și simplu, nu mă plac. Cine 
dracu' știe? Dar ai zice că familia Konstantinou trăiește la 
altitudine și aerul e atât de rarefiat, încât nici măcar nu poţi să 
respiri. 

— Mă îndoiesc că lui Charlie îi pasă. 

— Nu. Sonny zâmbește larg. Nu-i pasă. Se duce la o măsuţă 
din marmură și umblă la telefon, explicându-mi: E un cântec, 
foarte vechi și rar, al lui Chet Baker. De la mine îl știe Charlie. E 
cântecul nostru. Odată l-am auzit punându-i altcuiva cântecul 
ăsta. A spus: „la uite ce piesă am găsit”, iar eu mi-am zis: 
„Rahat cu ochi, de la mine o știi”. Dar așa e dragostea, nu? Nu 
mai ţii cont cu ce-a contribuit fiecare. E a noastră, deci e a lui. Și 
dacă familia Konstantinou i-ar lua restul, casă, bărcile, toate 
călătoriile și chiar insula, tot am mai avea cântecul ăsta. Nu poți 


VP - 218 


să iei tot. 

Imi e cunoscut sentimentul de posesivitate geloasă asupra 
propriilor gusturi. Chiar și pe la douăzeci de ani deveneam un 
adevărat luptător de gherilă ori de câte ori o trupă esoterică pe 
gustul meu începea să prindă la publicul larg. Dar reacţia aceea 
trădează o slăbiciune interioară: sunt atât de puţine lucruri care 
te deosebesc de alţii, încât nu-ţi poţi permite să pierzi nici 
măcar unul. 

Sonny se pregătește să pornească piesa ei rară de Chet 
Baker, când în ușă se aud patru bătăi puternice. 

— Charlie! strig. 

Sonny nu-mi împărtășește speranța. Traversează apatic 
covorul, iar tălpile ei lasă creste de val stacojii în urmă. 

li deschide ușa unei malaeze mărunte cu codițe cenușii și un 
halat bleumarin din pânză. Femeia intră, mânuind o valiză plată 
de metal. 

— Bună ziua, trâmbițează cu optimism fonetic, și fiecare 
vocală este ca lanţul șubred al unui montagne russe din lemn. 
Lasă capul în jos spre mine, în timp ce Sonny arată spre masa 
de călcat. 

— Acolo e bine, Andrea. 

Andrea face semnul păcii și mă pregătesc să-i întorc gestul 
care îţi dă încredere în univers, când întreabă: 

— Azi sunteţi doi? 

— Nu. lan tocmai pleca. 

Andrea începe să-și transforme valiza în masă pliantă de 
masaj. 

— Pot să mă duc până la toaletă? întreb. 

Sonny dă din cap și-și scoate bentiţa care-i strânge părul. 
Când trec pe lângă ea, mă prinde de braţ. 

— Mersi că ai venit. Și că mi-ai adus vești despre el. Pun pariu 
că Charlie se întoarce acasă până pe seară. Se satură de opiniile 
lui după câteva ore. 

Cobor scara întunecată ca să mai îndeplinesc o ultimă sarcină 
în calitate de emisar al lui Charlie. Este șansa mea să 
contrabalansez mesajul înșelător cu un gest înșelător, care ar 
putea-o convinge pe Sonny că încă este stăpâna inimii lui. 
Oricine poate să joace jocul dacă îi învaţă regulile. Scot din 
buzunar regina sculptată de mână, cea pe care am șterpelit-o 
din greșeală de pe tabla lui Charlie. Pe scară, behăitul mielului 


VP - 219 


devine mai puternic și mai insistent. Trec pe lângă camera goală 
a lui Stefan, cu pătura de-a latul patului de campanie. Când trec 
pe lângă a doua ușă întredeschisă, îi zăresc pe Adrian și pe 
Rasym, amândoi goi, parcă execută manevra Heimlich pe colţul 
patului lor. Rasym e deasupra, fundul lui slab, acoperit cu păr fin 
ca de catifea, face gropiţe cu fiecare împingere, are obrajii 
galbeni de la sudoare și mâinile mici, ca de alamă, deschise pe 
umerii de fildeș. Adrian este dedesubtul lui, cu braţele 
musculoase întinse pe saltea, cu gura și ochii deschiși, scoate 
mici ţipete tânguitoare. Pentru o clipă, nici măcar nu-mi dau 
seama că m-am oprit pe hol, fascinat, uluit nu numai de faptul 
că Rasym i-o trage lui Adrian, și nu invers, ci și de imaginea feţei 
angelice a lui Adrian, boţită de durere și totuși transpusă, 
prizonieră în imposibila armonie a durerii și extazului, în care 
fiecare mușchi lucrează să desferece creierul și să topească 
lumea. Intreg chipul lui este agitat, moleșit, ca un fir care 
conduce prea mult curent. E ca o statuie străveche romană 
sfărâmată, în sfârșit, decisiv, de o bâtă de baseball. 

Mă duc în dormitorul principal, să caut geanta lui Sonny. 
Geanta ei de plajă este pe o comodă, înăuntru are un sutien de 
la costumul de baie și trei tuburi diferite de cremă franțuzească 
de protecţie solară. Dau drumul reginei sub tuburi, o nouă rundă 
din concursul lor de contrabandă în plină desfășurare, în care 
miza este cine pe cine poate să păcălească și să scape basma 
curată. Sonny nu a crezut declaraţia mea universală de 
dragoste, pentru că ea și Charlie nu comunică în felul ăsta. Ei 
vorbesc limba înșelătoriei inofensive. 

Sus, în camera de zi, Sonny stă deja întinsă pe burtă și 
spatele ei gol, uns cu ulei, lucește în lumina lumânărilor. Andrea 
presează cu degetele mari, apasă adânc în regiunea lombară și-i 
spune cum și când să respire. Părul blond al lui Sonny e 
împrăștiat peste margine, are fața ascunsă, inspiră și expiră, 
coastele unse i se mișcă sub degetele pătrunzătoare și unghiile 
lăcuite i se înfig în vinilin. 

— Ușurel, o avertizează Andrea. E prea tensionat aici. 
Tensionat rău. Stai. Acum respiră. 

les pe alee și hotărăsc să o iau pe o potecă neumblată înapoi 
spre motocicletă. La capătul coridorului lung, un grec tânăr iese 
pe o ușă ca o crevasă, cu un ghemotoc roșu de euro în mâna 
făcută pumn. Il recunosc de la hangarul lui Charlie, este unul 


VP - 220 


dintre adolescenţii care plimbau o lampă de lipit pe carenă. 
Dispare pe o alee înainte să apuc să-l strig și să-l întreb dacă l-a 
văzut pe Charlie. Dar la fereastra mică, cu plasă de lângă ușă, 
descopăr fața cenușie, translucidă a pedofilului din Chicago 
uitându-se pe furiș. Trage o perdea roșie, ca un preot care pune 
capăt unei confesiuni. 

Probabil e zi de sărbătoare. O mulţime de călugări intonează 
un cântec religios în timp ce poartă prin Chora o casetă de aur 
pe niște pari de argint încrustaţi; fie ies, fie se întorc, fie doar se 
plimbă prin jurul mănăstirii, îl scot pe Dumnezeu la o plimbare. 
Mă lipesc de betonul alb cât ei trec pe lângă mine cu rasele 
negre și potcapurile ca niște viespi, cântând cu gurile lor ca 
niște crestături prin noianul de barbă. Magazinul de suvenire din 
față, etalând o ofertă largă de clopoței pentru capre, sugerează 
că sunt aproape de drumul principal, cu vedere spre partea 
nordică a orașului Skala. Dar, în timp ce urc printr-un pasaj 
abrupt din piatră, cu lujeri din care pe alocuri izbucnesc flori de 
hibiscus, îmi dau seama că m-am întors. Priveliștea coboară 
spre sud, spre mare, în verdeaţa cețoasă a povârnișului ca niște 
șolduri de mamut tăbăcite. 

Un cimitir micuţ se adăpostește pe creasta unui deal la trei 
metri de mine, nu doar monument istoric, ci un cimitir funcţional 
- toate cimitirele sunt funcţionale, dar acesta acceptă noi clienți. 
Câţiva localnici stau nemișcaţi ca niște berze printre pietrele 
tombale curate, de granit, mărginite de vaze cu garoafe și 
mușcate. Pe morminte, fotografiile cu fețe zâmbitoare stau 
sprijinite printre flori de plastic, ursuleţi de pluș și moriști făcute 
manual - toate desenate în culori aprinse, așa cum ar înfățișa un 
copil moartea. Încerc să nu mă întreb unde sunt acum cadavrele 
celor doi hipioți morţi, în spitalul de pe insulă, așteptând să fie 
transportate în containere spre ţările lor de destinaţie. Poate 
undeva, în aerul din jurul meu, plutesc vocile părinţilor lor, care 
plâng în receptoare, ricoșează din sateliți și aterizează pe calda 
Egee, care nu le poate da un răspuns liniștitor. Mă uit la 
strălucirea ca de aramă a mării. Departe, de-a lungul țărmului, 
zăresc unul dintre iahturile de închiriat ale lui Charlie, care 
părăsește debarcaderul și se îndreaptă spre est. 


VP - 221 


9. 


Timp de câteva minute după apus, cerul capătă o albeaţă 
stranie. Întunericul așteaptă în munţi, își instalează tabăra în 
copaci și acoperă potcoavele de nisip de pe plaja din Kampos, 
unde mâncăm eu și Louise. Se văd primele stele, de un argintiu 
lipsit de nuanţe pe fundalul alb, ca niște globuri compacte de 
metal pe care avioanele companiei Aegean le evită în timp ce 
coboară spre insulele mai mari din lanţul Dodecanez. Louise e 
de părere că Patmos a scăpat de monstrul turismului de masă 
din cauza lipsei unui aeroport. Louise, al cărei păr de culoarea 
colei se asortează cu întunericul, înmoaie pâine în ulei de 
măsline și mestecă cu gura deschisă. Imi spune că, din când în 
când, un întreprinzător miliardar sosește în Patmos cu gândul să 
cumpere o bucată mare de teren și să facă din ea o staţiune de 
cinci stele - piscine infinite și baruri pe plajă minimaliste, cinci 
sute de camere cu uși glisante spre mare, un jazz discret plutind 
cu graţie din boxele disimulate în tufele tunse perfect. Servicii 
complete, servicii de calitate superioară, servicii ca un pistol, 
distracţie cu rigoare militărească. Miliardarul este de obicei 
american, moștenitorul unui lanţ de hoteluri, și planurile includ 
inevitabil construirea gratuită a unui aeroport pe uscat. 

— Dar călugării de la mănăstire nu sunt de acord cu ideea 
unui aeroport, îmi spune ea înfigând furculita într-o floare de 
dovlecel. Pentru că, imediat ce apare un nod de transport, o să- 
și piardă toată influența. N-ar mai putea controla ce se 
construiește. Așa că Dumnezeu spune: „Fără zboruri directe din 
Atena”. Dar, una peste alta, e bine. Ar fi păcat dacă toată 
frumusețea asta în stare brută s-ar distruge. Mușcă din floare și 
picură ulei pe faţa de masă din hârtie, prinsă de margini cu 
cleme ruginite, iar eu profit ca să-i mângâi piciorul pe sub masă. 
Localnicii nu au încredere în americani, nu crezi? Străbunicul 
meu a luptat în al Doilea Război Mondial. În sfârșit, a venit și el 
în vacanţă în Europa în anii optzeci, un fel de mare tur cu buget 
redus, în ton cu genţile de umăr din vinilin. Era prima oară când 
ieșea din ţară după război. Și oriunde se ducea, spunea: „Cu 
plăcere”. Știi, pentru că-i salvase. Probabil că a fost ultima oară 


VP - 222 


când un american a putut călători prin Europa și să spună „cu 
plăcere”. Acum zici că vrem doar să le înfulecăm ţara. 

— Ai meditat ceva la industria turismului, îi spun ciupind-o de 
genunchi. 

— Înainte să vii tu, am petrecut aici două săptămâni. Am avut 
mult timp liber. Cât poţi să te duci singur la plajă? Maghiarul ăla, 
Bence, a avut o idee groaznică, să facă din toţi refugiații sirieni 
muncitori în construcţii. Le dai o utilitate, punându-i să 
construiască complexe turistice ieftine în Grecia, aflată în pană 
de bani, și așa rezolvi două probleme. Ştii ce e nasol la 
capitaliștii ăștia lacomi? Uneori, ideile lor chiar au o oarecare 
logică. 

Un grup de chitariști cu bluze de in bătătoare la ochi stau la o 
masă de vizavi, joacă barbut până le vine rândul să cânte. Dintr- 
odată, încep să zdrăngănească la chitară, iar când ridic privirea, 
albul a dispărut. Cerul este negru și, de-a lungul apei, două 
perechi de bikini verde fluorescent plutesc ca niște fantome în 
vacanţă. 

— În orice caz, mă gândeam că te interesează, adaugă Louise 
făcându-mi cu ochiul. Dat fiind că acum lucrezi în domeniul 
turismului. Apropo, i-am trimis lui Sonny, prin SMS, numărul tău 
de mobil. Charlie încă nu s-a dus acasă. 

— Îmi închipui că se întoarce mâine. 

Am sentimentul că mi-am îndeplinit rolul în consolidarea 
relației lor. Charlie poate să ia frâiele când se întoarce din 
Bodrum. Mă bucur și eu de o noapte în doi cu Louise, deo mică 
pauză de la rolul de musafir. 

— Sonny e neliniștită, spune Louise. 

— Când am plecat eu, era la masaj. g 

Încerc să urc mai sus mâna pe coapsa lui Louise. Încercările 
mele de a-i face poftă de dragoste nu par prea eficiente. E 
foamea întruchipată și-și mai pune o porție de roșii cu feta pe 
farfurie. 

— Ţi-a zis că vrea s-o aducă pe Duck înapoi în Cipru? 

— Mi-a spus Charlie. 

— De-aia e neliniștită. Tatăl lui Duck e lefter. 

— Regizorul din Los Angeles? 

— Mda. E groaznic. Se folosește de copilul ăla ca de un jeton 
de poker. Dacă Sonny vrea să-i rămână ei copilul, trebuie să 
plătească. Așa că are nevoie de Charlie ca să-i scrie un cec. 


VP - 223 


Altfel, poate să uite de copil. Sincer, eu cred că e tot ce vrea 
Sonny, acum, că s-a pus pe picioare și și-a găsit un loc în care 
se simte ca acasă. Și e urât din partea lui Charlie că nu-i dă un 
răspuns. Nu se poate spune că nu-și permite. 

— Poate că Charlie nu vrea să fie tată, îi iau eu apărarea. 

In după-amiaza asta, Sonny a dat o reprezentaţie 
convingătoare despre indiferența ei faţă de bogăţie - „toate s-ar 
putea duce” -, dar faptele nu-mi dau pace. 

Louise spune zeflemitor: 

— Cu toţii avem legături anterioare. Venim cu ele la pachet. 

— Hai să nu vorbim despre ei în seara asta, șoptesc. Aș 
prefera să fiu doar cu tine. 

Chelnerul nostru tuns cu creastă se ascunde mare parte din 
tură în restaurant. Când în sfârșit iese pe nisip, atât de mulți 
clienţi îi fac cu mâna să-i reţină atenţia, încât pentru scurt timp 
devine o vedetă. Vreau să-i mai cer o bere Mythos, dar deja i-am 
promis lui Louise că o las mai ușor cu băutura. Totuși, 
abstinenţa autoimpusă îmi face și mai sete. Când a pus Charlie 
problema, am dat vina pe agitaţie, dar se pare că mă lovește 
agitația cronică imediat ce apune soarele. Poate sunt agitat din 
cauză că nu-mi răspunde Charlie la SMS-uri, sau poate pentru că 
sunt singur cu femeia pe care o doresc. În jurul nostru, la 
mesele de pe malul mării, cuplurile stau faţă în față, privesc 
marea, plonjează în lista cu vinuri sau se ţin de mâinile flasce, 
arse de soare. Lungile momente de tăcere, de-ai zice că au venit 
până aici ca să rămână fără subiecte de discuţie, ne scot în 
evidență tentativele bombastice de a închega o conversaţie. Nu 
ne pricepem să luăm masa împreună. 

Incerc s-o atrag într-o poveste despre primul meu mare tur al 
Europei, când eram mic, cu tata și mama mea vitregă - „ai face 
bine să te bucuri de fiecare secundă din vacanţa asta, lan” -, și 
cum singura mea amintire vie din călătoria aia, printre toate 
bisericile, turnurile înclinate și holurile iridescente, îmbrăcate în 
oglinzi ale palatului Versailles, o reprezentau sânii de la 
televiziunile publice, abundentele femei topless care zburdau pe 
ecranele cu tentă galben-verzuie din camerele de hotel. 

— Asta era Europa pentru mine, spun. Continentul sânilor la 
liber. Dar, când am mers în sfârșit cu tata la piscina hotelului, 
am fost așa de îngrozit când am văzut pe bune... 

— Ţi-ai revenit după povestea cu tatăl tău? mă întreabă, de 


VP - 224 


parcă i-ar fi scăpat ideea relatării mele. Louise este o mare 
amatoare de furtuni emoționale; se duce chiar spre miezul lor. 
N-ai vorbit prea mult despre moartea lui. 

— Mi-e bine, spun tăios. 

— Ai vorbit cu familia? 

— Nu. Dar dacă tot discutăm despre pierderi, mă hotărăsc să 
aflu răspunsul la întrebarea care mă preocupă: Când ai de gând 
să pleci? 

Îi iau mâna de pe genunchi. Aș vrea să-mi continui expediţia, 
dar mă încurcă piciorul mesei. lar aducerea în discuţie a tatei 
mi-a ucis din fașă erecţia. 

Louise zâmbește. Poartă un tricou negru cu Hard Rock Cafe 
Paris; nu mă pot decide dacă e vorba de o înfloritură nostalgică, 
un suvenir turistic, sau pur și simplu îi e indiferent ce reclamă îi 
aterizează pe piept. 

— Am biletul de întoarcere la Washington pentru miercurea 
viitoare. Adică peste cinci zile, iar durerea cauzată de această 
veste mă lovește ca o palmă. Louise continuă: Pot să mai amân 
dacă sunt dispusă să plătesc în plus. 

— Și de ce nu amâni? Plătesc eu diferența, îi spun, mototolind 
harta albastră a insulei Patmos imprimată pe faţa de masă. 

— lan, sunt în vacanţă de atâta vreme, încât am uitat cum 
mai e acasă. 

— Uită în continuare, o îndemn. Uită cu totul. Haide. 

— Unii dintre noi nu au voie să uite. 

— Nu te distrezi aici? Și, deloc dibaci, adaug: Cu mine? 

— Cu o floare nu se face primăvară. Sau o floare ajunge 
pentru o primăvară. În orice caz... 

— Louise, mă bâlbăi. 

Sunt gata să-mi declar sentimentele, dar mă strânge de mână 
și nu trebuie să mai vorbesc. 

Purtăm căștile în drum spre casă, suntem ca niște astronauți 
iubăreţi, ciocnind fibră de sticlă în fibră de sticlă. Pe veranda de 
piatră, în aerul încins de munte, ne înșfăcăm de haine, care, din 
cauza întunericului, devin la fel de complicate ca echipamentul 
montan. Are tricoul negru în jurul gâtului, eu am cămașa 
descheiată, șorturile și chiloţii ne coboară până la glezne, părem 
să ne mișcăm cu viteza avalanșei și, de asemenea, din păcate, 
cu precizia avalanșei. Simt încleștarea și, dincolo de ea, blânda 
eliberare, iar cu fiecare împingere, când mâna mea o ferește ca 


VP - 225 


o pernă de zidul de piatră, îmi vine să behăi ușor: „Stai! Stai cu 
mine, Louise, aici, în buimăceala verii ăsteia, în punctuleţul ăsta 
uitat și perfect de pe glob, unde nu ajunge niciun avion, stai și o 
să fiu ce vrei tu, voluntarul, întreţinătorul, bărbatul de dincolo de 
ușa încuiată”. Îi studiez ochii, caut tremurul pleoapelor, vârtejul 
ca o amprentă, specific fiecărei persoane, ca să-mi dau seama 
dacă am impact, dacă în mintea ei îi mut mobila prin casă, 
lăsând o urmă chiar și temporară. Dar ochii lui Louise nu tresar. 
Mă fixează, nu cu răceală, ci metodic, nu ca Adrian, cu fața 
zguduită de convulsii. Are globii ochilor albastru-deschis de la 
lumina lunii, irisurile sunt de un negru ameninţător, ca parcurile 
din cartierele mărginașe noaptea. Am orgasm și buzele mi se 
afundă în clavicula ei, prinsă în faldurile tricoului cu Hard Rock 
Cafe. Mă dau jos de pe ea și, timp de câteva minute, rămânem 
așa, întinși pe spate, tăcuţi. Uneori, după ce faci sex, îţi dai 
seama că poate nu te pricepi absolut deloc și nu a fost decât o 
criză de isterie copilărească peste un alt trup. 

Sunt recunoscător când Louise mă ia de mână. 

— Vreau să-mi cer scuze că te-am bătut la cap în legătură cu 
postul pe care ţi l-a dat Charlie. Îmi pare rău că ţi-am ţinut 
predica aia. Dar o parte din mine e invidioasă pe toţi anii ăia de 
după facultate în care ai încercat să ajuţi oamenii. Mi-ar fi plăcut 
să fac și eu lucrul ăsta. 

— Să nu fii invidioasă. Nu e niciun talent. Oricine poate. 

— Dar atât de puţini trec la fapte. Eu am o teorie, că 
majoritatea oamenilor de fapt nu se înghit. Probabil că ţi-a adus 
o satisfacţie imensă. Nu te-ai simţit bine, măcar un timp? 

— Poate că da. Dar, indiferent cât am făcut, niciodată nu am 
simţit că este de ajuns. Suferinţa nu are limite. Se perpetuează, 
neabătută. 

— Eu am irosit ultimul deceniu încercând să mă cunosc. Și nici 
asta nu are limite. Continuă neabătut. Tu măcar le dădeai de 
mâncare oamenilor și le ofereai un pat. 

— Am fost dat afară de pe postul ăla. Am fost concediat. 

— Totuși, ai încercat. Majoritatea oamenilor merg mai 
departe. Mă strânge mai tare. Slavă Domnului că nu cred în 
reîncarnare. Nu-mi pot imagina la ce nouă formă m-am 
condamnat. 

— Pentru niște necredincioși, vorbim mult despre religie. 

— Insula asta e de vină. O să-mi fie dor de ea. La ce speri, 


VP - 226 


acum, că ești aici? 

La tot. 

Văzând că nu răspund, Louise îmi duce mâna la buze și mi-o 
sărută. 

— Sunt curioasă să știu cum o să-ți meargă la firma lui 
Charlie. Poate îmi prelungesc șederea. 

Promisiunea asta pare să fie tot ce-mi trebuie ca să mă ajute 
să dorm, pentru că mă trezesc o oră mai târziu, singur pe 
verandă. Mă aștept s-o găsesc pe Louise în patul meu, dar 
cearșafurile sunt tot aranjate și ușa de la camera ei este închisă. 


Coșmaruri - un ucigaș pe o barcă; cere indicaţii, în timp ce se 
prăjește la soare. Caruselul fantasmagoric este oprit dimineaţa 
târziu doar de zgomotul unei chei care se răsucește în 
încuietoarea ușii de la cabană. 

— lartă-mă, spune Therese când intră, cu un șorț de plastic 
înflorat, șosete negre și papuci. Se oprește în prag, în timp ce eu 
mă dau jos din pat. Vin devreme azi, pentru că trebuie să am 
grijă de Duck. 

— Nu e nicio problemă. Apuc o pereche de pantaloni și mă 
duc în grabă spre baie. Cât e ceasul? 

— Trecut de unsprezece. 

Mă opresc pentru scurt timp când văd o femeie mult mai 
tânără în spatele lui Therese, cu un șorț la fel, prins în jurul 
taliei. 

— Fiică-mea, Vesna, o prezintă Therese. Ajută la curățenie. 

Vesna lansează un zâmbet scurt, expeditiv. Pare la fel de 
neîngrijită ca fratele ei, dar, spre deosebire de Helios, faţa ei 
trădează o inteligenţă tăioasă, ca de bufniţă, are ochii mari și 
năbădăioși, crescuți ca niște flori pe un iaz întunecos. Nişte 
șuvițe vopsite albastru-aprins îi șerpuiesc prin păr, iar degetele 
și încheieturile îi sunt înghiţite de o aglomerare de talismane și 
mărgele. Poate de vină e vopseaua de păr sau aerul de 
adolescentă cu probleme din expresia ei, dar îmi amintește de 
Marisela. Lucrul ăsta e de ajuns pentru a mă convinge că ar fi 
mai bine s-o evit, așa că iuțesc pasul spre baie. Când ies iar, 
Therese e pe verandă, freacă aragazul, în timp ce Vesna trece 
disprețuitor o cârpă pe pervazul ferestrei. Se întoarce când mă 
observă, mototolind cârpa în mâna plină de inele. 

— Ești un prieten al lui Charlie din America? 


VP - 227 


— Da. lau o cămașă curată și o trag repede pe mine. 

Aprobă nonșalant din cap. 

— Nu sunt... âă, nu sunt doar menajeră. Vorbește fluent 
engleza, dar zăgăzuită de neîncredere. Studiez la universitate în 
Atena. Vin numai vara să-mi ajut părinţii. 

— Ce studiezi? 

Mijește ochii. 

— Comunicaţii. Și, de parcă aproape ar durea-o dacă dă 
detalii, de parcă numai specializarea ei și nimic mai mult ar 
obliga-o, adaugă fără chef: Părinţii mă așteaptă aici vara. Altfel, 
n-aș veni. 

— Fratele tău stă aici tot anul, nu? Helios nu e la școală? 

— Helios, pufnește ea dispreţuitor. 

— Nu vă înţelegeți bine? Mă fulgeră cu privirea, deși nu sunt 
sigur dacă nu cumva asta e expresia ei neutră. Nici eu nu mă 
înțeleg cu fraţii mei, spun ca să atenuez acuza. 

— Eu nu sunt ca frate-meu. Vreau să-mi fac o viaţă, un viitor. 
Acum Atena e casa mea. Helios e o cauză pierdută. Măsurând 
distanţa care ne desparte de mama ei, continuă cu glas scăzut: 
Părinţii noștri sunt de vină. Vor ca Helios să preia totul. Dar ce 
să preia? Nu au nimic și nici măcar nu-și dau seama. Așa că 
Helios e prizonier aici, nu face nimic și acum e prăjit la 
mansardă. Dar părinţii mei sunt niște insulari orbi, de parcă 
restul lumii n-ar exista, de parcă problemele de dincolo de mare 
nu-i afectează. Numai preţiosul lor fiu, care învaţă să devină 
băiatul bun la toate al familiei Konstantinou. Asta nu e viitor. E 
trecut. L-ai cunoscut pe tata? 

— Da. 

— E foarte dur cu Helios. Mereu e dezamăgit. E dur și cu 
mine, dar eu nu-i tolerez atitudinea. Poate că pe mine mă lasă 
să plec pentru că sunt doar fiică-sa. Dar eu sunt cea care o să 
facă ceva cu viața ei. 

Ar fi trebuit să mă aștept ca Vesna să aibă un motiv pentru 
care mă năpădește cu informaţii nesolicitate. Dar încă sunt 
surprins când se apropie de mine și scoate un: „Auzi?” răgușit și 
conspirativ. 

Stau nemișcat. 

— Ce să aud? 

Încearcă să zâmbească. 

— Pot să-ţi cer o favoare? Mică? 


VP - 228 


— Ce e? 

Buzele îi tremură în îndeplinirea misiunii, ca unui cal care-și 
adună forţele să sară un gard. 

— Îmi dai niște bani cu împrumut? 

Din reflex, sunt gata să invoc sărăcia, prefăcându-mă că mă 
caut prin buzunare și apoi fluturând mâinile, ca un magician 
care n-a reușit să dea de niciun iepure. Dar mă gândesc că 
Vesna mi-a curățat în mod regulat camera și poate a observat 
punga de plastic în sertarul noptierei. 

— De obicei îi cer lui Charlie, îmi explică. Îmi dă mereu ceva în 
plus, fără să știe ai mei. Darnue pe aici. 

— L-ai căutat? 

Confirmă printr-un gest. 

— Peste tot. Nu e nici acasă, nici la debarcader. M-am gândit 
că poate e pe Domitian. Dar când m-am dus să fac curăţenie, 
era doar un mare dezastru. Charlie nu era. 

— Credeam că tatăl tău a făcut curăţenie pe Domitian. 

— Eu fac curățenie în interior, în cambuză. El se ocupă de 
restul. Charlie îmi lasă ceva în plus într-un trofeu din ăla, 
bacșișul meu de care nu știe nimeni, dar probabil a uitat. Am 
încercat să-l sun. Nu răspunde. 

Charlie a spus că probabil se întoarce astăzi. Speram că s-a 
întors deja, ca să mă scutească și de alte minciuni. 

— ÎI caută și Helios, spune Vesna. Ne dă amândurora ceva în 
plus. Poate ar fi bine să-l suni dacă nu mă crezi. E foarte 
generos. 

— N-am spus că nu te cred. 

— Numai optzeci de euro, insistă ea, slăbind strânsoarea pe 
cârpă. Chestia e că trebuie să iau feribotul spre Atena în seara 
asta. Se mai uită o dată, ca să se asigure că mama ei nu o aude. 
Din profil, faţa Vesnei pare ca de capră, cu ochii mari ca două 
creste, depărtaţi de nas. Mâine e o demonstraţie în Piaţa 
Syntagma, protestăm față de alianța guvernului nostru cu 
Uniunea Europeană. E foarte important! Nu vom fi niciodată o 
țară liberă, un popor stăpân pe destinul lui, cât timp Occidentul 
ne usucă cu restricţiile lui. E ţara noastră! Nu a capitaliștilor care 
sunt hotărâți să ne pună la colţ. Poate că se pregătește doar 
pentru demonstraţie sau politica ei este încă în faza incipientă, 
când fiecare afirmaţie este exprimată sub forma unui argument 
vehement, dar nu mai țin minte dacă sunt ţinta dușmăniei ei 


VP - 229 


sau cel căruia îi cere ajutorul. Peste câteva clipe, reia pe același 
ton: Sigur știi cât de groaznic e aici. Jumătate din grecii de 
vârsta mea nu-și găsesc un loc de muncă. Trebuie să fim 
independenţi dacă vrem să scăpăm vreodată de coșmarul 
sărăciei și dependenţei. Au decis ce sunt grecii și ne obligă să 
fim așa, fie că ne place, fie că nu. Așa că, înţelegi, trebuie să 
ajung acolo! 

— Bomba de luna trecută nu a fost pusă de un grup stângist 
care încerca să transmită același mesaj? Sper că nu ești de 
acord cu tactica lor. 

— Bomba, repetă ea dispreţuitor. Cine spune că noi am pus 
bomba? Crezi că minţile liberale sunt singurele care recurg la 
explozivi? Au fost două batoane de dinamită. Toţi insularii au 
dinamită din belșug. Cum crezi că pescuiau pescarii greci 
înainte să devină ilegal? Pui un fitil pe un ceas, arunci dinamita 
în apă... - Vesna mimează că are un ditamai explozibilul în 
mână și apasă pe un buton - și toţi peștii urcă la suprafaţă. N-ai 
văzut bătrâni fără degete în sat? Erau pescari pe vechiul stil, 
grecesc. Bum! 

Se grozăvește cu cunoștințele ei despre explozibili așa cum 
studenţii americani se laudă cu gusturile lor muzicale. Nu știu 
dacă să fiu impresionat sau speriat, iar când sunt împărţit între 
cele două reacţii, de regulă mă excit. „Nu uita de Marisela”, îmi 
spun. 

— Dacă o iei în jos pe dealul ăsta, pun pariu că o să dai peste 
o mulțime de batoane de dinamită acoperite cu folie. Oricine 
avea acces la ele. Dar e mai simplu să dai vina pe grupul care 
încearcă să impună o schimbare reală. După un moment de 
gândire, adaugă: N-am vrut să spun „să impună”. Eu nu cred în 
forță. Deci mă ajuţi? O să-ți dea Charlie banii înapoi. El înţelege. 

Mă întind după hainele de ieri de pe podea și scot portofelul 
din buzunarul de la șort. 

— Și nu poţi să le ceri bani părinţilor tăi? 

— Nu. Ei nu vor să mă duc. Cred că e periculos. Dar, ţi-am 
spus, ei trăiesc în alt secol. Te rog, nu le spune că-mi dă Charlie 
bani. N-ar fi de acord, sunt mândri. Vrând parcă să-și ceară 
scuze, mă atinge pe braţ cu inelele reci și oftează: Mândria ne 
omoară pe noi. 

Deschid portofelul și scot ultima sută acvamarin din avansul 
pe care l-am primit. După cina de azi-noapte, mai am mai puţin 


VP - 230 


de două sute de euro când număr toate bancnotele. Vesna 
smulge suta până să am eu timp să i-o dau și nu-mi dă restul de 
douăzeci de euro. 

— Mulţumesc, spune și se apleacă mai aproape de mine, iar 
grimasa îi face colţurile gurii să zvâcnească. Incă ceva, pentru 
că ai fost drăguţ. Eu aș ascunde banii ăia pe care-i ţii în noptieră 
într-un loc mai sigur. Hoţii știu că turiștii și-au adus bani în plus 
în vara asta, în caz că se golesc bancomatele. Am auzit de 
spargeri și jafuri pe insulă. Vin și pleacă cu feribotul și nu-i 
prinde nimeni niciodată. Ar trebui să ai grijă. 

— Unde ar trebui să-i ascund? o întreb arătând cu mâna de 
jur-împrejur. 

Vesna ridică din umeri și vâră bancnota de o sută de euro în 
buzunarul de la șorț. g 

— Ce zici de saltea? In ultima vreme e mai sigură decât 
băncile. 

— Vesna! strigă Therese din cadrul uşii glisante. Ține coada 
mopului strâns la piept. Ne observă aproape unul de altul, cu 
portofelul deschis între noi. De ce nu faci curățenie? De ce Îl 
deranjezi pe cel mai bun prieten al lui Charlie? 

Faţa cenușie a lui Therese, cu pete de la soare în jurul ochilor 
ca o dantelărie, pare să spere la concluzia cel mai puţin 
supărătoare. Inspiră printre dinţii îngălbeniţi. 

— Vorbeam cât de generos e Charlie, îi răspunde Vesna. 

Sesizez o urmă de sarcasm în vocea ei, de parcă Charlie nu i- 
ar pune în mod regulat, pe ascuns, fonduri la dispoziţie. Oare 
tocmai m-a păcălit fiica menajerei? Ar trebui să-i fiu 
recunoscător că n-a organizat un jaf ca să bage mâna în punga 
mea cu nouă mii de dolari? 

— Ah, Charlie e foarte generos, proclamă Therese în timp ce 
se atinge pe frunte, voleul cu care debutează semnul crucii. Le 
datorăm viaţa celor din familia Konstantinou. Sunt ca familia 
noastră. Charlie e al doilea fiu al nostru. Unde am fi noi acum 
fără el? 

Sunt obișnuit ca personalul domestic al prietenilor mai bogaţi 
să jure credinţă, în speranţa că voi transmite laudele lor, dar 
devotamentul lui Therese mi se pare autentic. Probabil că așa i 
se pare și Vesnei, pentru că, în timp ce schimbă feţele de pernă, 
se oprește să se uite la mama ei de parcă ar avea nevoie de 
îngrijiri specifice vârstei a treia. 


VP - 231 


— Și nu numai cu noi, continuă Therese. Charlie a dat bani 
pentru locul de joacă de la școală anul trecut, când guvernul nu 
și-a mai permis să-l întreţină. A adus ingineri și constructori 
pentru ca cei mici să se poată juca în continuare. Și-i plătește și 
studiile Vesnei, nu? Işi îndeamnă fiica din priviri să confirme, iar 
eu observ cum ceafa Vesnei se înroșește. Atât de multora dintre 
cei care cumpără case în Patmos astăzi nu le pasă de insula 
noastră. O consideră numai o distracţie estivală. Nu și familia 
Konstantinou. Eu și Christos suntem foarte mândri că lucrăm la 
ei de atâţia ani. Mă îngrijorează sănătatea domnului 
Konstantinou. E prea bolnav acum ca să mai vină până aici să 
ne vadă. Sonny mi-a spus că se operează azi. 

— De ce se mai deranjează să plece din spital? mormăie fiica 
ei. 

O întreb pe Vesna unde este ancorat Domitian. Se ridică din 
pat respirând greu. Mama ei se duce repede să termine de 
aranjat cearșafurile. 

— In Grikos, bâiguie ea. 

Se uită peste umărul meu și, când mă întorc, văd în 
dreptunghiul de lumină un bărbat transpirat, cu costum închis la 
culoare și cu mustață neagră. Burta i se răsfrânge peste o curea 
strânsă bine. Doi polițiști cu cămăși albastre umplu golul din 
jurul lui. Bagă un pachet mototolit de ţigări în sacou. 

— Mă scuzați, spune, bătând tardiv la ușă. Sunteţi lan 
Bledsoe? Sunt inspectorul Martis. O clipă, stomacul mi se 
prăvălește și aerul îmi iese violent din plămâni. Mă gândeam 
dacă am putea sta puţin de vorbă la secție. E în legătură cu 
prietenul dumneavoastră, Charlie. Îmi studiază expresia și 
zâmbește. Nu s-a întâmplat nimic. E doar o discuţie neoficială 
legată de un accident care a avut loc ieri, în care au fost 
implicaţi doi străini tineri pe o motocicletă. Promit că vă răpesc 
numai câteva minute. 

Cu o pernă în braţe, Therese se stropșește la el în greacă, iar 
inspectorul îi răspunde vehement, cu gesturi largi. 

— Nu-ţi face griji, mă linişteşte Therese. Spune că nu ai dat de 
necaz. Zice că poţi să mergi după ei cu motocicleta. 

— Puteam să-i spun și eu, se burzuluiește el. Să știți că 
vorbesc engleza, doamnă... 

— Stamatis. Therese Stamatis. Lucrăm pentru familie. Și ea e 
fiica mea... 


VP - 232 


Dar Vesna, evident nu prea mare iubitoare de polițiști, a 
dispărut în baie. 

Îmi iau portofelul și cheile și ies. Cei doi polițiști s-au întors la 
mașină, fără îndoială ca să nu dea impresia că m-ar aresta. 

— Chiar nu știu nimic, îi jur inspectorului, de parcă neștiința 
m-ar putea scuti de un drum până în port. 

— Totuși, câteva întrebări nesemnificative, îmi răspunde 
Martis cu căldură. Privind în josul dealului spre mare, adaugă: 
Uit mereu ce frumos e Patmos. O insulă unică. Se spune că 
vibrează. 

— Nu sunteţi de aici? 

— Ah, nu, spune el prinzându-mă de umăr. Sunt de la centrul 
districtual, din Kos. Vin în Patmos numai când e nebunie și 
poliţia locală nu-i face faţă. 

— Parcă aţi spus că e ceva nesemnificativ. 

Drept răspuns, Martis studiază priveliștea cu un zâmbet. 

Secția de poliție din Skala își împarte clădirea cu Biroul de 
Informare Turistică. Clădirea venețiană joasă, cu arcade în 
formă de cupolă și cu un turn elaborat, de prost gust, se află 
vizavi de terminalul pentru feriboturi, care se grozăvește cu un 
steag grecesc zdrenţăros. În Veneţia, clădirea ar fi declarată o 
hidoșenie publică; aici, datorită înălțimii clopotniței, are o 
maiestuozitate impunătoare. Totuși, clădirea nu sugerează prin 
nimic că biroul turistic sau secţia de poliţie ar fi deschise 
vizitatorilor. Ferestrele sunt închise, cu perdelele trase. Numai o 
plăcuţă ruginită îi anunță scopul municipal. Intrările îi sunt 
baricadate de palmieri și mașini de închiriat parcate. În jurul 
cubului solitar și birocratic de culoare albă plutesc bronzurile și 
fluorescenţele fără astâmpăr ale turiștilor de august: cupluri în 
șorturi de baie, împovărate de genţi; copii care umflă bărci 
gonflabile de parcă ar sufla în fiolă; oameni care ling înghețate 
cu cireșe; amatori de broșuri care fac reclamă la croaziere de o 
zi. O familie cu șapte membri din Suedia, eliberată de 
constrângerile iahtului, aleargă pe malul apei în șorturi pe care 
e trecut numele bărcii lor, Prințesa caracatiță - numele cusut pe 
dosul membrilor familiei înseamnă altceva pentru fiecare. 
Aleargă atât de veseli, de lipsiţi de griji, un portret blond de 
familie în ricoșeu permanent, cu șorturile de bumbac eliberate 
de portofele sau acte de identitate, și mă gândesc că numai cei 
obscen de bogați își permit luxul de a nu avea nimic la ei. Imi 


VP - 233 


parchez motocicleta în timp ce Martis și polițiștii lui așteaptă pe 
partea cealaltă a șoselei. 

— O să puteți merge la plajă astăzi, nu vă faceţi griji, îmi 
promite Martis. 

Pornim spre secție, inspectorul o ia înainte și cei doi polițiști 
mă flanchează. Mă chinui să zâmbesc, să nu dau impresia că aș 
fi arestat, și mă uit prin port după un posibil cunoscut. În 
picioare lângă chioșcul de tutun, la nici șase metri, este hoțul de 
la hotelul din Atena. lese din umbră. Și, ca pe acoperișul 
hotelului Grande Palace, ni se întâlnesc privirile stânjenite, de 
parcă am fi doi vânători necunoscuţi care se observă prin luneta 
puștii. 

Martis face un semn spre un șir de trepte care urcă printr-o 
laterală a clădirii. O săgeată albă indică spre cer cu cuvintele 
„Spre secţia de poliţie” scrise nepretenţios. 

— Chiar e nevoie? întreb, fără să știu măcar ce vreau să spun 
mai exact, în afară de nevoia de a-mi exprima nesupunerea, în 
caz că mă arestează și se pregătesc să-mi interpreteze varianta 
mediteraneeană a drepturilor Miranda”. 

Un apel telefonic? Un avocat? O acuzare în faţa unui 
judecător? Oare există o procedură standard de arestare în 
Grecia? Există măcar un judecător pe insula asta? Mă 
străfulgeră toate aceste întrebări, înainte să-mi dau seama că n- 
am făcut nimic rău. 

— Am spus să nu vă faceţi griji, insistă Martis. Suntem foarte 
civilizați. Nu avem pedeapsa cu moartea. 

In capătul scării, un alt fel de haos stârnit de vizitatori se 
răspândește pe terasa galbenă, ascunsă de turiștii de dedesubt. 
Aproape douăzeci de trupuri închise la culoare, unele prăvălite 
în colţuri, altele ghemuite deasupra unor copii înfășați, unele 
verticale, cu ochii ţintă la degetele de la picioare. Bărbaţi de 
toate vârstele, cu tricouri murdare, hanorace și blugi, cu 
picioarele goale, cu pielea cojită, plină de bube, cu fălci marcate 
de bărbi de câteva zile; femei de vreo douăzeci de ani înfășurate 
în hijaburi și materiale groase de culoare bordo și maro, 
majoritatea cu sandale în picioare, câteva strângând în mână 
pungi de plastic. Sunt învăluiţi în mirosul, dar și în tăcerea mării, 
în deznădejdea locurilor părăsite, a bunurilor de valoare 
pierdute iremediabil. În ochi li se citește oboseala, dar și euforia, 


15 Dreptul suspecţilor de a nu declara nimic în fața polițiștilor în momentul arestării. 
VP - 234 


o eliberare emoţională neliniștită festivă. Numai un puști de 
vreo zece sau unsprezece ani, cu pielea de culoarea perelor, mă 
bagă în seamă. 

— Salut, strigă și clipește din ochii asimetrici, unul mare și 
căprui, celălalt ca o crăpătură și aproape închis. 

Stă sub un altar făcut dintr-un dulăpior, închinat unui sfânt. 
Băiatul poartă o bluză de trening prea mare și are părul negru 
cu cărare, pe care și-a făcut-o cu pieptănul de plastic din mână. 
Zâmbește în timp ce-și plimbă pieptănul pe scalp, dornic să 
cunoască noul continent ferchezuit ca în prima zi de școală. 
Ridic degetul mare în timp ce inima mi se coace și cade de pe 
creangă, ajungând în acidul din stomac, până când durerea pe 
care mi-o provoacă îmi smulge lacrimi. Nu e nevoie să-mi spună 
Martis că sunt refugiaţi din Orient. Vestele de salvare sunt 
făcute morman lângă paleţii cu apă îmbuteliată. Un covor e încă 
derulat pentru rugăciune. O găleată portocalie de lângă o 
scurgere oferă ceea ce nu pot decât să-mi imaginez că este un 
recipient destinat celor cu rău de mare. 

Îmi place să cred că terasa asta e ca o ieșire de incendiu din 
Manhattan, un loc sigur în care să stai, o sală exterioară 
transformată, nu o măsură disperată pentru niște oameni care 
fug de un incendiu, dar sunt tot la o distanță periculoasă de 
pământul solid. Un poliţist intră pe o ușă de lângă altar și-l 
apucă de braţ pe bărbatul aflat cel mai aproape. Poartă aceleași 
mănuși de latex bleu pe care le aveau cei de la accidentul de 
motocicletă, de parcă trupul fiecărui migrant ar fi locul unei 
crime. 

Martis mă bate pe spate ca să mă îndrume spre ușa principală 
a secţiei. În timp ce merg împleticindu-mă, simt de parcă mi-ar 
smulge cineva umbra, rămășiţa celui care am fost, care trebuie 
să stea și să ajute. „Fă ceva, fă ceva”. Bag mâna după portofel, 
măcar să-i dau băiatului câţiva euro, dar Martis mă împinge de-a 
dreptul în secţie. Trecem printr-o sală de așteptare alb-tapioca, 
iar Martis îmi face semn să intru într-un birou cu pereţi de sticlă. 
Mă așez pe scaunul din nuc chiar de sub un corp de iluminat 
pâlpâitor, cu fire ieșite. Inspectorul rămâne lângă ușă, vorbește 
cu polițistul care a încercat să mă oprească ieri, când voiam să 
mă apropii de cadavre. Ceilalţi bărbaţi în uniforme îl salută 
slugarnic pe Martis. Ca orice autoritate indiscutabilă, Martis 
rămâne relaxat și sociabil. Masa din biroul care i-a fost 


VP - 235 


repartizat este o Sahară de hârţoage în dezordine, dune cafenii 
de dosare și documente perforate. Pe fișete se înghesuie 
fotografii înrămate cu întinderi de ape și bărbaţi care pescuiesc, 
beau și pozează alături de călugări mohorâţi. Îmi amintesc de 
avertismentul lui Charlie în legătură cu inutilitatea poliţiei din 
Patmos; după cum arată biroul, chiar pare că principala lor 
ocupaţie este completarea și rătăcirea formularelor. 

Martis intră greoi și se înghesuie pe scaun în spatele biroului. 
Dinţii lui de jos sunt prinși în anevoioasa misiune de a-și mușca 
vârfurile mustăţii. Lumina prăfuită a soarelui îi dezvăluie 
craterele și cicatricele de la frunte până pe obraji. Pielea din 
jurul ochilor e mototolită precum colţurile șifonate ale unei hărți 
împăturite. 

— Pe refugiații de afară îi arestaţi? întreb. 

— Sunt sirieni, îmi răspunde răsucind un pix pe registru. Nu, 
nu-i arestăm. li luăm în evidenţă. Odată ce au ajuns pe pământ 
european, cer dreptul la ședere. Majoritatea nu au documente. 
Și, desigur, niciodată nu-și amintesc numele celor care i-au 
adus. Au stat câteva zile în barcă cu traficanţii, dar dacă le ceri 
să-i descrie pe bărbaţii ăștia, li se înceţoșează mintea. Facem ce 
putem, adică nu prea mult. Nimeni nu știe ce să facă cu 
refugiații vara asta. 

— Ce-o să se întâmple cu ei? 

Martis zâmbește și ridică din umeri. 

— Caută refugiu. Nu în Grecia. Până și sirienii își dau seama 
ce prost stăm acum. Ti-ai risca viaţa pe mare ca să fii unul 
dintre muritorii de foame din Atena? Nu, ei vor să ajungă în 
Germania sau Danemarca. Și poate de-aia nu-i oprim nici noi. La 
câte bătăi de cap ne dă Germania în UE, le dăm și noi pe cât 
putem. Face cu ochiul și inspiră adânc. Majoritatea bărcilor nu 
ajung până în Patmos. Ajung pe insulele de mai aproape de 
Turcia, ca, de exemplu, pe insula mea. Să vezi țărmurile noastre 
din Kos, pline de veste de salvare, bărci gonflabile și tabere în 
care disperarea nu face decât să crească! Acum plajele sunt ca 
niște zone de război. Dar nu pot să controleze curenţii, sunt la 
cheremul apei, așa că unii ajung până aici. Vor fi trimiși în 
centrul de detenţie din Lesbos, iar de acolo? Agită din mâini. Nu 
e o vară prea bună pentru refugiaţi. Și unde sunt banii ca să ne 
păzim graniţele? Nu sunt. S-a deschis sezonul pe mare. Cum 
zice pe statuia voastră? „Îi primim pe cei săraci, osteniţi, de- 


VP - 236 


acasă goniţi?” Ar trebui să mutăm statuia pe malul Mării Egee. 
Are mai mult rost aici. Chiar și această sumbră prevestire este 
tratată cu sociabilitatea voioasă a lui Martis. Își ronţăie mustaţa. 
De unde sunteţi din America? 

— Din New York. 

Lovește cu palma în birou. 

— Intr-o bună zi sper să vin și eu în vizită. Am niște veri în 
Astoria, Queens. Știţi unde este? 

— Sigur. 

Martis arată poruncitor cu degetul și se răfuiește cu buzunarul 
de la sacou până când scoate de acolo telefonul mobil. 

— Ţin legătura cu verii mei pe Facebook. Sunt foarte fericiți la 
New York. In fiecare weekend, numai meciuri de baseball. Am 
putea fi și noi prieteni pe Facebook. lar când vin în vizită, aţi 
putea veni în Astoria să-mi salutaţi familia. 

— Nu am cont. 

Martis se uită perplex la mine, de parcă tocmai aș fi 
recunoscut că n-am de gând să mă duc în rai. 

— Nu se poate să n-aveţi. Toţi tinerii au cont. Staţi să vă caut 
numele. lan Bledsoe. 

Nu mă decid dacă a pus la cale discuţia asta ca să conducă 
spre dezvăluirea trecutului meu sau, pur și simplu, nu vrea să 
accepte că-i refuz prietenia. În nicio zi nu sunt la adăpost de 
prietenie. S-a dus lumea celor pe care-i știai din vedere; oamenii 
fie sunt inexistenţi, fie prieteni cu patalama. Inspectorul trece 
tastatura din greacă în engleză și-mi silabisește numele cu glas 
tare. 

— N-o să mă găsiţi, scâncesc înfigându-mi talpa în piciorul 
scaunului. lan Bledsoe e un nume comun în America. N-o să mă 
găsiţi. Dar promit să-mi fac cont pe Facebook și să vă trimit 
cerere de prietenie. Nu vreau să-mi scotocească prin trecutul 
populat cu bombe, carteluri, un turist care s-a mai întors 
împotriva familiei lui. Îmi pare rău, dar trebuie să ajung undeva. 
Eu nu sunt în vacanţă. Lucrez pe insulă, la firma de închirieri de 
bărci a lui Charlie. Prin urmare, putem să trecem la întrebările 
pe care vreţi să mi le puneţi? 

— Da, da, aprobă Martis apologetic. Își lasă telefonul 
deoparte. Imi pare rău. Drăcovenia asta dă dependentă, îţi faci 
prieteni și scotocești prin viața altora. Zâmbește fără urmă de 
duplicitate. Intrebările au legătură cu prietenul dumneavoastră, 


VP - 237 


Charlie. De-aia am venit aici. N-am reușit să dau de el. 

— Nu? 

— Am aflat de la colegul meu că aţi fost martor când cei doi 
străini tineri au murit ieri aproape de Grikos. 

— Am fost martor la descoperirea lor de către poliţie. Nu i-am 
văzut murind. 

— Nu, nu. Asta am vrut să spun, se corectează jovial. Engleza 
mea e de vină. Da, un bărbat și o femeie, turiști care făceau 
parte din tabăra creștină de pe plajă. Din câte spun părinţii, 
călătoreau prin zona mediteraneeană de câteva luni. Nu 
împreună. Nu par să se fi cunoscut înainte să ajungă în Patmos. 
Bărbatul, Mikael, era norvegian, iar fata, Dalia, era olandeză. Am 
fotografiile din pașaport. Stai să le găsesc. 

Caută ostentativ pe birou, dar găsește imediat dosarul și-mi 
strecoară în faţă două copii. Și Dalia și Mikael sunt la vârsta 
când încă arăţi bine în fotografiile de pașaport - Dalia zâmbea 
frumos printre cortine de păr lung și drept; Mikael, de dinainte 
de inelul din nas și găurile în lobul urechii, serios, cu falca 
puternică și o privire inexpresivă. Ar putea fi niște tinerei de 
douăzeci și ceva de ani care se supun răbdători birocraţiei de 
dragul libertăţii care-i așteaptă de partea cealaltă. Mă gândesc 
ce arhaice sunt pașapoartele, niște colecţii de timbre micuţe și 
mobile care consemnează opririle la boxe ale sufletului rătăcitor. 
Și e ca în cazul căscatului - când văd unul, îmi vine să mă caut 
și eu prin buzunare de al meu. Mi-am lăsat pașaportul în 
cabană. 

— l-aţi mai văzut? mă întreabă Martis. 

Îmi rumeg răspunsul. Am văzut-o pe Dalia coborând de pe 
feribot în tricoul cu New York, în noaptea în care ne-am întâlnit 
să bem ceva în Skala. Și l-am văzut pe Mikael încălcându-i 
proprietatea lui Charlie la debarcader. 

— Nu știu exact, spun. De regulă, hipioţii ăștia arată toţi cam 
la fel. 

Martis chicotește. 

— Da, așa e. Ce spectacol mi-a fost dat să văd în tabără! Nu 
aveau haine pe ei, găteau la focul de tabără și muzica te 
asurzea. Cine poate să-i condamne că vor și ei? Nu e prea rău 
să-ţi petreci vara așa. 

Mă uit iar la poze, dar intervine amintirea feţei strivite a lui 
Mikael în iarbă și le acopăr cu mâna. 


VP - 238 


— Pot să întreb de ce-mi arătaţi mie fotografiile lor? Credeam 
că au murit într-un accident de motocicletă. 

Inspectorul se lasă pe spate și-și plimbă dinţii peste mustață. 

— Accidentul este cauza cea mai plauzibilă. l-a lovit o mașină 
sau, cel mai probabil, au ieșit de pe faleză pe întuneric. Sunt 
aproape cincisprezece metri înălțime la unele viraje. Satul ar 
trebui să pună parapete. E foarte periculos. Verificăm toate 
mașinile de pe insulă, căutăm dovezi ale unui, cum îi ziceţi, 
accident cu fugă de la locul accidentului? În orice caz, colegii 
mei de aici au tras concluzia că a fost un accident. Din păcate, 
sunt trei sau patru astfel de decese în Patmos în fiecare vară. 
Turiștii nu se pot abţine să nu meargă cu motocicleta. 

Degetele grăsulii ale lui Martis umblă pe birou spre telefon, 
este ca un pianist care urmează ritmul unui cântec. Dar se 
stăpânește și-și face mâna pumn. 

— Dar dumneavoastră nu credeţi că e un accident? 

— Ah, asta e problema, spune el radios. Cred că a fost un 
accident. Doctorul de la spital le-a examinat rănile. Raportul lui 
a fost neconcludent. 

— Am auzit că doctorul nu prea e de încredere. 

Martis își scoate falca înainte. 

— E destul de bun, un om cumsecade. Cadavrele lor au fost 
destul de afectate, ceea ce corespunde unui accident foarte 
grav. Evident, insula nu are resursele cu care sunteți obișnuiți în 
America. Autopsia nu e specialitatea noastră. Deja le-am trimis 
cadavrele acasă. 

Inepția uzanțelor grecești mă face să pufnesc. Martis 
răspunde cu un zâmbet sarcastic, vrând parcă să spună: „Dacă 
vrei răspunsuri clare, ar fi trebuit să stai acasă”. 

— Când am insistat pe lângă doctor, nu a putut exclude 
omorul. Ar putea fi genul de răni provocate, să spunem, de o 
lovitură cu o bâtă. Mă gândesc la verii lui Martis și la mai noua 
lor dragoste faţă de baseball, la faptul că se duc la meciurile 
echipei Yankees și postează fotografii cu ei pe scaunele ieftine 
din capăt, ţinând în mână hotdogi cu ketchup. Totuși, mai 
degrabă crede că au trecut de marginea falezei, continuă 
inspectorul. lar răspunsul cel mai simplu este de obicei cel 
corect. 

— Și atunci, care e problema? Dacă toată lumea e de acord că 
a fost un accident, de ce anchetați? Sper că nu vă aduc în 


VP - 239 


Patmos ori de câte ori un străin iese de pe șosea. ` 

Martis reușește în sfârșit să-și prindă mustaţa cu dinții. Insă 
izbânda lui e de scurtă durată. 

— Nu, nu mă aduc. Sunt un om foarte ocupat, vă asigur. 
Problema e că cineva a venit și a declarat. O tânără a făcut o 
reclamaţie. O cetăţeană americană, ca dumneavoastră. Ea 
susţine că moartea Daliei și a lui Mikael ar putea fi ceva mai 
grav decât un accident întâmplător. Incă de dinainte s-o 
identifice Martis, mi-o imaginez pe fata cu salamanarele tatuate 
care i se cățărau pe glezne, însoţitoarea lui Mikael în dimineaţa 
aia la debarcader. A spus la poliţie că era cu tânărul când 
prietenul dumneavoastră, Charlie, i-a amenințat pe faţă cu 
moartea. Asta a fost doar cu o zi înainte de accident. Se uită la 
mine așteptând un răspuns, ca un om care studiază un acvariu 
fetid în căutarea unor semne de viață. Era foarte agitată, foarte 
zguduită. E de înțeles. Tocmai își pierduse prietenul. Poate 
Mikael era iubitul ei? Să ne înţelegem, nu punem prea mare preţ 
pe bănuielile isterice ale unei fete îndurerate. Dar partea 
complicată e, în cazul unei astfel de reclamaţii care e posibil să 
vizeze un omor, că legea ne obligă să-i dăm curs. De aceea sunt 
eu aici. Înfige pixul în registru. E un subiect sensibil. Din câte 
știți, Charlie provine dintr-o familie foarte respectabilă, o familie 
foarte stimată pe insulele noastre. Familia Konstantinou este 
aici de mai multe generații, sunt oameni foarte buni și nu vrem 
să-i supărăm cu acuzele unei tinere tulburate. Așa că vă rog să 
nu interpretaţi întrebările mele ca pe un interogatoriu. Toate 
astea se pot rezolva foarte ușor. Nu vrem să alarmăm pe 
nimeni. 

Încuviinţez din cap. 

— L-am căutat pe Charlie la docul unde își ancorează bărcile 
și l-am găsit numai pe omul lui, un turc pe nume Ugur. Fata a 
pomenit că era de faţă un bărbat care se potrivea descrierii lui 
când au fost ameninţaţi. L-am întrebat pe Ugur ăsta, dar a spus 
că vorbește prost engleza și nu a înţeles dialogul. Il invidiez pe 
Ugur pentru scuza lui; cel mai tare alibi e necunoașterea unei 
limbi străine. Ce omuleţ ciudat, nu? Destul de dezagreabil, să fiu 
cinstit. Cred că l-am speriat cu întrebările mele. lar eu mă 
străduiesc cât pot să nu sperii pe nimeni. Martis râde, de parcă 
farmecul lui ar fi involuntar ca bătăile inimii. Dar fata a spus că 
mai era de faţă și un tânăr roșcat. După câte spuneţi, lucraţi 


VP - 240 


pentru Charlie. Lasă pixul să cadă. Așa că aș putea să vă întreb 
dacă l-aţi auzit ameninţându-i? 

Probabil că acum Charlie e în drum spre casă, barca lui e pe 
mare, cu motorul la viteză maximă, și în orice clipă o să se 
ivească la orizont vălurelele negre ale insulei. O să ajungă acasă 
curând și o să vorbească el cu inspectorul Martis, iar incidentul o 
să dispară discret, precum cadavrele turiștilor spre ţările lor de 
origine. M-am cufundat atât de mult în închipuirea întoarcerii lui 
Charlie, încât aproape am uitat că stau într-o secție de poliție și 
mă confrunt cu un posibil temei pentru crimă. 

Faţa lui Martis se boţește de îngrijorare. 

— Vreţi niște apă, lan? Ridică mâna, de parcă ar chema un 
chelner. 

— Nu, mulţumesc. Acum, că aţi adus vorba, am fost la 
debarcader în dimineaţa aia și am văzut doi hipioţi din tabără. 
Cred că erau drogaţi. l-au încălcat proprietatea și Charlie le-a 
spus să plece. Poate a ţipat la ei puţin cam tare, dar eu n-aş 
spune că a fost chiar o ameninţare. Nimic care să fie un motiv 
pentru omor. Imit și eu râsul onctuos al inspectorului. Am 
sentimentul că este o oarecare ostilitate între localnici și cei din 
tabără. Se pare că se comportă de parcă ar fi la ei acasă. Dar, 
sincer, n-a fost nimic mai mult. Pe cuvânt. Charlie n-ar ucide pe 
nimeni că-i încalcă proprietatea. De ce ar face una ca asta? Mă 
surprinde sinceritatea din vocea mea, de parcă aș putea să 
conving pe cineva de nevinovăția lui Charlie. A fost o 
ameninţare nevinovată într-un moment de tensiune, e doar o 
coincidenţă că s-a întâmplat chiar înainte ca unul dintre ei să fie 
omorât. _ 

— V-am zis eu, strigă Martis lovind în birou. Inchipuirea unei 
fete tulburate. Nimic mai mult. Am venit de pomană. 

— Aţi vorbit cu femeia care conduce tabăra? Dacă, din 
întâmplare, a fost o crimă, s-ar putea să nu aibă nicio legătură 
cu Charlie. Nu sunt acolo să se roage pentru sfârșitul lumii? 

Martis deschide gura, dezvelind o lucrare dentară în care pare 
să fi intrat o întreagă mină de argint. 

— Creștinii ăștia obsedați de Apocalipsă! De ce vă pasionează 
pe voi, occidentalii, cartea aia mai mult decât pe noi, cei de aici? 
Cei mai norocoși de pe Pământ sunt cei care vor să se termine 
cel mai repede. Clatină din cap. Da, am vorbit cu femeia aia, 
Vic. A fost foarte de treabă și primitoare. Ea mi-a dat 


VP - 241 


pașapoartele lor. 

— Ce-a spus? 

— Ah, are aceeași părere. Că tânăra aceea, Carrie Dorr, se 
înșală, e un pic tulburată. Vic mi-a spus că unii dintre tinerii care 
se alătură grupului pot fi puţin instabili. A spus că a încercat să-i 
bage minţile în cap și s-o convingă să nu vină la noi cu o 
asemenea afirmaţie. Deci, înțelegeţi, toată lumea e de acord. Un 
accident tragic. Poate într-o bună zi o să instaleze parapete! 
Martis se dă mai în spate pe scaun, iar burta umflată i se 
cuibărește în poală ca un căţel adormit. Așa că numai tânăra e 
speriată fără niciun motiv. Exact cum mă gândeam și eu. 

— E speriată? 

Inspectorul fornăie. 

— Destul de speriată. Paranoică, aș spune eu. Crede că o 
pândește un pericol. Mereu îmi avertizez copiii să nu fumeze 
marichouana, care e așa de răspândită acum pe insule. E mult 
mai puternică decât înainte. Face rău la creierele sensibile. 

Râde cu mâna pe burtă și fiecare val devine tot mai slab, ca 
marea care se liniștește după trecerea unei bărci. Oftează din 
rărunchi când a terminat, iar eu dau să mă ridic de pe scaun. 
Dar Martis nu a terminat. Se apleacă în faţă și-și întrepătrunde 
degetele. 

— Acum nu mai trebuie decât să discut personal cu Charlie. 
După ce îmi spune că nu a avut nicio intenţie rea față de străinii 
ăștia tineri, chestiunea e rezolvată. 

Martis se uită cu poftă la mine, de parcă ar număra secundele 
până i-l scot pe Charlie dintre pâlpăielile luminii de deasupra. Mă 
agăţ de zâmbetul meu ca de o barcă de salvare. 

— Ei bine? Puteţi să-mi spuneţi unde e? Din câte spune Ugur, 
sunteți mâna lui dreaptă. 

— Nu știu exact... 

— Am fost în vizită la casa familiei Konstantinou din Chora azi- 
dimineață. Am vorbit cu soţia lui Charlie. 

— lubita. Sonny e iubita lui. 

— Ahh, fredonează el. Ar trebui s-o ia de soţie. Martis se 
preface că-și aranjează gulerul de la cămașă. Am de gând să mă 
reîncarnez în playboy și să am o soţie ca ea. Așteaptă răbdător, 
cu un zâmbet îngheţat. El controlează timpul în biroul lui. Sonny 
îmi spune că nu l-a văzut pe Charlie de două zile, dar că 
dumneavoastră l-aţi văzut, aţi fost cu el, nu mai departe de ieri. 


VP - 242 


Așa că, dacă aţi putea să-mi spuneţi unde pot să-l găsesc... 

O minciună. Atât mi s-a cerut. O minciună ticluită între vechi 
prieteni, ca să fie armonie într-o casă. lar acum minciuna capătă 
dimensiunile unei insule și trebuie udată, tunsă și hrânită. Mă 
gândesc să recunosc, să-i mărturisesc șiretlicul, al cărui scop 
era să-i furnizez lui Charlie un alibi cât timp se ocupă de afaceri 
în Bodrum. Dar mărturisirea unei înșelătorii sugerează existenţa 
altora și nu i-am dat inspectorului cuvântul meu? Dacă aș 
recunoaște că Charlie are nevoie de un alibi, aș da de înțeles că 
femeia ar putea avea dreptate. Charlie se va întoarce din Turcia 
din clipă în clipă și poate să discute cu Martis să lămurească 
încurcătura. Până atunci, n-o să fie prea mulţumit că am pus 
umărul la indicarea lui ca posibil suspect la poliţie. 

— Charlie și iubita lui s-au certat, spun, așa că a dormit pe o 
barcă de-a lui. Cred că e acolo chiar acum. Mare parte din 
munca lui e pe mare. Mi-a spus că trebuie să se ocupe deo 
treabă în altă parte. 

— Ugur nu mi-a spus că a luat una dintre bărcile firmei. i 

— Are și altele, ale familiei. Domitian e un iaht mare, negru. In 
caz că Martis verifică pe Domitian, adaug vag: și cred că mai 
sunt și altele. 

— Câte bărci are familia Konstantinou! răcnește Martis. Ce 
oameni norocoși. Să fii miliardar în paradis. Işi face vânt cu 
mâna. O să revină pe uscat astăzi? 

—N-aș putea spune, răspund sfios. Cel mai probabil. 
Lucrează, iar acoperirea e foarte proastă în larg. 

— Dar l-aţi văzut pe Charlie ieri. După ce aţi asistat la 
descoperirea cadavrelor? 

Acum alibiul lucrează invers, îl plasează pe Charlie pe insulă 
când, de fapt, absenţa lui l-ar fi disculpat. Habar n-am când a 
plecat spre Bodrum. Trebuie să fi fost dimineața devreme. Dau 
înapoi ceasul minciunii, ca să-l protejez și pe el, să mă protejez 
și pe mine. 

— Nu, mult mai devreme. Era aproape în zori. Dacă mă 
întrebaţi pe mine, se poate să fi fost pe mare ieri toată ziua. Așa 
că probabil nici măcar nu era aici când au fost uciși hipioţii. 

— Doctorul nu a putut stabili ora exactă a morţii. Erau în iarbă 
de ceva timp. Probabil că încă era întuneric, încă era noapte. Vi 
s-a părut normal Charlie când l-aţi văzut? 

Ultima oară când l-am văzut, era oricum, numai normal nu, 


VP - 243 


arunca în stânga și-n dreapta cu insulte în speranţa că avea să-i 
dea cineva un pumn. 

— Da, categoric, îl asigur. Poate puţin mahmur. Am vorbit 
doar câteva minute. 

— Pe una dintre bărcile lui? 

— Domnule inspector, întârzii la serviciu. Sunt sigur că Charlie 
o să se întoarcă azi și, dacă îl văd, o să-i spun să discute cu 
dumneavoastră imediat. O să vrea și el să lămurească povestea 
asta la fel de repede ca dumneavoastră. Îmi pare foarte rău 
pentru neînțelegere. Mi-e milă de bietele familii ale victimelor 
accidentului. 

— Da, spune el ștergându-și mustaţa cu mâna strânsă în 
pumn. Polițistul care i-a sunat are cea mai grea misiune. Ce bine 
ar fi dacă vizitatorii ar avea grijă în vacanţă. Dacă ar muri copiii 
mei departe de casă, aș spera că poliţia e conștiincioasă. Dacă 
vezi rănile tinerilor acelora... N-a fost o moarte fără durere. 

Pentru prima oară, surprind un tremur de îndoială în vocea 
inspectorului, de parcă povestea nu este la fel de rezolvată în 
stomacul lui ca în minte. Nu pot să scap de sentimentul că 
există informaţii pe care nu le împărtășește, un lucru care-l 
împiedică să abandoneze dosarul în deșertul documentelor 
ratacite de pe birou. Martis se uită la telefon și apoi, cu mai 
puţină încredere, la mine. Știe de trecutul meu. A citit despre 
mine. 

— Ca să știți, Charlie e un om bun. N-ar omori niciodată pe 
nimeni. Suntem prieteni din copilărie. Îl cunosc de când mă știu. 
Chiar dacă sunteţi de părere că cei doi au fost uciși, Charlie n-ar 
fi făcut așa ceva. Ideea asta e ridicolă. Serios, doar îi încălcaseră 
proprietatea. 

Dă din cap și mai scoate o hârtie din dosar. Aterizează pe 
copiile pașapoartelor, este o fotografie cu un cui ascuţit de lemn 
pe tăblia de oţel a unei mese. , 

— Ăsta a fost găsit lângă cadavre, spune Martis. Ăsta și o 
eșarfă, genul de care poartă pe cap femeile din Orientul Mijlociu. 
Știţi ce instrument e ăsta? 

— Nu. Au fost înjunghiaţi cu el turiștii? 

— Nu au fost înjunghiaţi. Dar era la locul crimei, chiar lângă 
ei. E un ţăruș cioplit de mână, din astea au la ei refugiații când 
traversează cu bărcile gonflabile. În cazul în care paza de coastă 
îi găsește plutind pe mare, o înţeapă cu el. Legea spune că paza 


VP - 244 


de coastă trebuie să salveze un vas care se scufundă. Așa se 
asigură că sunt preluaţi, în loc să fie trimiși înapoi. 

— Deci vreţi să spuneţi că e posibil să-i fi ucis niște refugiați 
care s-au strecurat pe insulă? De-aia sunt la secţie? li interogaţi? 

Martis strânge din umeri. 

— Sunt aici ca să-i luăm în evidenţă. Dar e posibil ca migranții 
să fi ajuns pe Patmos dimineaţa devreme, cât încă era întuneric, 
și să fi fost descoperiţi de cei doi străini, Poate i-au ucis ca să nu 
spună la poliţie. Pot să ajungă mult mai repede în nord dacă nu 
sunt arestaţi. E doar o teorie. la hârtiile și le pune iar în dosar. 
Refugiații au fost foarte pașnici. Încă nu s-au înregistrat acte de 
violenţă împotriva turiștilor. Dar e posibil să se fi strecurat și 
câţiva lupi printre miei. Și e datoria mea să iau în calcul toate 
posibilităţile. Repet, nu vreau să vă alarmez. Sunt de acord, 
încălcarea proprietăţii e un motiv puţin probabil. O mare prostie. 
În definitiv, Charlie e un Konstantinou. Se uită la mine cu o 
expresie la limita milei. După atacul terorist de luna trecută, 
insula asta a trecut prin destule. Am vrea să fie un accident. 
Șefilor mei le-ar plăcea tare mult varianta asta. 

Martis se ridică în picioare și întinde mâna să i-o strâng. 

— Mulţumesc, lan. Vă rog să-i spuneţi lui Charlie să treacă pe 
aici și o să-i spun ce angajat de nădejde are. Și aștept cererea 
de prietenie pe care mi-aţi promis-o. Sper să putem fi mereu 
prieteni. 

Când ies din nou pe terasa exterioară, migranţii au dispărut. 
Nu mai este decât mulţimea de sticle goale de plastic de pe 
podeaua de cărămidă abia curățată cu furtunul. O iau pe urma 
sunetului de picioare târșâite și a vocilor șoptite de peste zidul 
interior, unde clădirea formează o curte pătrată separată de 
restul orașului Skala. În curtea de jos, refugiații sunt înghesuiți 
în colțuri pe pături argintii. Băiatul cu pieptănul stă singur pe o 
bancă. 

Încă pot să fac un lucru bun, să marchez un punct mic, 
simbolic împotriva înfrângerii echipei neînvinse, a cărei mascotă 
este cel încovoiat și suferind. Scot o bancnotă de douăzeci de 
euro din portofel și fluier să-i atrag atenţia băiatului. Ochii lui 
cercetează albastrul cerului și-i întâlnesc pe ai mei. 

— Bună, strigă el din nou. 

Flutur bancnota și vine repede lângă zid, dând drumul 
pieptănului ca să deschidă mâinile. Dar gestul lui nu a trecut 


VP - 245 


neobservat. Trei bărbaţi vin în fugă, lovesc și ei din palme în aer 
și aproape îl răstoarnă pe băiat la pământ, iar strigătele lor se 
lovesc de piatră. 

— Aici! Mulţumesc! Domnule, pentru mine! 

O loterie de mâini dedesubtul meu, guri cu dinţii rânjiţi 
sălbatic, în timp ce eu flutur bani de parcă ar fi mâncare pe 
deasupra unor deţinuţi înfometați. Nu reușesc să las bancnota în 
așa fel încât să ajungă în mâinile băiatului. Când doi polițiști vin 
repede în curte, alertați de zgomot, mă dau repede înapoi cu 
bancnota de douăzeci încă în mână. Când mă uit iar, polițiștii 
agită bastoane. 

Am cămașa udă, fața îmi arde când cobor treptele spre 
stradă. Mă duc în fugă la motocicletă, iau stângaci casca, iar 
sentimentul de rușine mă cuprinde ca o febră. Oare băiatul o să 
mă ţină minte peste câţiva ani? 

Un occidental alb proiectat sus, pe cer, ademenindu-l cu bani 
și apoi dispărând fără să lase măcar o bancnotă? 

Doi câini latră legaţi de un stâlp de iluminat. Roșul s-a 
așternut pe apă, dar se întrerupe pe coamele argintii. Sunt sătul 
de zădărnicia pe care eu o numesc ajutor. Mă dezgustă mai tare 
eșecul ăsta decât cele douăzeci de minute în care am minţit 
poliția. 

Sper că băiatul o să mă ierte. Eu cu greu reușesc să-l iert pe 
Charlie că m-a lăsat aici să-i rezolv problemele. l-am spus lui 
Martis că-l cunosc pe Charlie de când mă știu, dar nu l-am 
cunoscut prea bine în ultimii opt ani. Când mi-i imaginez pe 
refugiaţi vociferând în curte, nu eu, ci Charlie e deasupra. EIl 
flutură banii, cu faţa lui frumoasă poleită ca o promisiune. 
Zâmbește. Dispare. 


Când parchez motocicleta la docul firmei Charters, telefonul 
îmi scoate de ceva timp bipuri și vibrează în buzunar ca un 
detector de fum, pe care îl amuţești numai dacă dai cu el de 
pământ. Prefixul ţării este 30. Măcar nu e sora mea vitregă. Dar 
nu e nici Charlie. Imediat ce răspund, vocea lui Sonny îmi 
asaltează urechea ca o rangă. 

— Ai răspuns! strigă, cu coardele vocale corodate. După cum 
mă aşteptam, vizita detectivului de azi-dimineaţă nu a avut 
darul să-i liniștească nervii. A venit poliţia la ușa mea azi. Poliţia! 
Să-l caute pe Charlie! lan, care e treaba? Sonny are un ton tăios 


VP - 246 


și poruncitor, nu este o rugăminte adresată unui prieten, ci 
ordinul soţiei șefului. Mă întreb cât ar fi durat în alte condiţii 
până ce relaţia noastră să capete acest dezechilibru natural. 
Oare când aterizăm în Cipru o să-i car valiza la coborârea din 
avion? Totuși, nu pot s-o condamn că e speriată. Ce vrea 
inspectorul ăsta de la Charlie? 

— Bună, Sonny. In liniștea de o secundă care urmează, simt 
că se străduiește să-și ţină în frâu temperamentul. Nu ţi-a spus 
inspectorul? 

— Nu, nu mi-a spus. A zis că e o chestiune minoră. Dar, de 
când sunt eu aici, n-a stat niciodată un poliţist la ușa mea. Nu 
faci un poliţist să vină la ușa ta nici când e o chestiune serioasă, 
darămite una minoră. 

Sunt impresionat că Martis a avut prevederea să nu-i 
pomenească de moartea turiștilor. Poate și-a dat seama cât de 
repede se răspândește panica între hotarele restrânse ale unei 
case. 

— Dar chiar e minoră, o asigur. Cel puţin pentru noi. Am 
vorbit cu inspectorul. leri a fost un accident de motocicletă 
aproape de debarcaderul lui Charlie. Nu cunoști victimele. Niște 
hipioţi au murit în accident. Întreba dacă a văzut cineva ceva. 

— Dacă a văzut Charlie ceva? spune ea tărăgănat. De ce ar fi 
văzut el ceva? Și, de parcă ar fi devenit în sfârșit conștientă de 
vești, șoptește: Groaznic. Ai spus că au murit? Dar Charlie... am 
tot încercat să-l sun și nu răspunde. Încă n-a venit acasă. Unde 
naiba e, lan? Ce se întâmplă? 

O siluetă se mișcă în umbrele hangarului, un corp înalt, 
subţire ca un fir, se ghemuiește pe după colţ. Deodată, îmi dau 
seama ce liniște este la doc, nu se aude niciun sunet de 
reparaţii. Nu se aude decât legănarea tânguitoare a cârligelor 
macaralei de deasupra și plesnetul valurilor pe stânci. Pescărușii 
se adăpostesc pe cheiul gol. 

— lan, ești acolo? A 

— Trebuie să te las, Sonny. Incearcă să nu-ți faci griji. Te sun 
mai târziu. 

Protestele ei încetează la apăsarea unui buton. 

Imi las casca pe șa și pornesc spre hangar. O ușă este trasă în 
jos, însă cealaltă e deschisă, lăsând la vedere întunericul 
mlăștinos din interior. Acum, că sunt singur, în liniștea insulei, 
mi-e greu să uit de sugestia inspectorului că ar fi fost vorba de o 


VP - 247 


crimă. E posibil ca hipioţii să fi fost uciși în mod deliberat pe 
întinderea pustie de pe coastă, cu bărcile prea departe pe mare 
să-i poată proteja, câmpurile goale cu ciulini și tufăriș prea 
golașe să le ofere adăpost sau o ascunzătoare, numai clopoţeii 
caprelor răsunând în noapte? Chiar și în lumina sfărâmicioasă a 
soarelui, peisajul are o necilintire nebună, deșertică. Charlie a 
spus că tabăra e un cult al morţii. Mă întreb dacă au obiceiul să 
returneze hainele morților familiilor și ce ar spune părinții lui 
Mikael despre sloganul Anti-Betleem rupt, plin de sângele uscat 
al fiului lor. 

Înainte să ajung la hangar, se aud niște ecouri metalice de 
după colț. 

— Alo! strig. Obiectele metalice continuă să se răsucească, se 
rotesc ca o monedă care a primit un bobârnac. Nu răspunde 
nimeni. Alo! încerc iar. 

Mă afund în umbră și-mi liniștesc tremurul mâinii lipind-o de 
beton în timp ce-mi continui înaintarea. 

Helios stă jos la jumătatea clădirii, în laterală, chiar dincolo de 
capacul unui butoi de petrol care tocmai s-a oprit din mișcare pe 
pavaj. Are genunchii strânși la piept, adidașii îi ies în afară 
precum capetele de țestoasă și ţine manșetele tricoului 
mototolite în palme. Când mă vede, se ridică, cu spatele lipit de 
zidul de beton, ca o execuţie în sens invers. 

— Ce faci? îl întreb pe un ton tăios. 

Teama mi s-a transformat instantaneu în furie nejustificată. 

Helios se șterge la gură cu mâneca tricoului. 

— Tu ce crezi? mormăie în engleza lui rigidă. lau o pauză. Mă 
ascund de tata. Vrea să vadă tot timpul că pun osu' la treabă. 
Helios preferă să se uite la câmpul îngrădit cu gard de dincolo 
de hangar, care nu împrejmuiește decât ţărână uscată. Dar 
probabil că i-a străfulgerat o idee prin mintea puţină, pentru că- 
și sucește repede capul spre mine și buzele lui bășicate se crapă 
într-un zâmbet. Una dintre bube are o cunună de infecție. Iți 
place cabana? Merge apa caldă? 

— Merge. 

Dă din cap, „bine, bine”. 

— Treaba mea, spune el scoţându-și pieptul înainte. Am făcut 
instalaţiile. Și încuietorile. Fac frumos pentru Charlie. 

— Am cunoscut-o pe sora ta, Vesna, azi-dimineaţă. 

Se încruntă, dă capul pe spate și contemplă un peisaj și mai 


VP - 248 


vast. Fie prima lui idee recapătă teren, fie una nou-nouţă i se 
înscăunează în minte. 

— În curând, anul viitor, anul de după, dacă rămâi, o să poți 
să bei la barul meu. Işi plimbă mâna pe o reclamă invizibilă: 
Helios's Lounge. Aduci și prietenii, da? Scaune de bar din piele. 
Combină a-ntâia. Scenă și ring de dans. O să-l fac aici, pe malul 
mării, sau poate în Skala. Mă ajută Charlie. Promite. Poate îl fac 
unde era al lui Nikos. Ceva trebuie să se deschidă acolo. E urât 
să-l vezi gol și negru, iar familia nu redeschide. 

— Frumos vis, îi spun. 

Nu-mi imaginez că Helios's Lounge va vedea vreodată lumina 
electrică a zilei. Charlie trebuie să fi inclus și ambiția leneșă în 
data lansării barului. 

— Un an, poate doi sau trei. Curând. Helios își răsucește 
câteva fire de păr din cioc cu buricele zarelite ale degetelor. 
Incă stă cu spatele lipit de hangar, de parcă misiunea lui ar fi să 
aibă grijă să nu se răstoarne. Mă întreb dacă el se încadrează în 
partea îmbucurătoare a statisticilor legate de rata de angajare a 
tinerilor. Charlie e un prieten bun. L-ai văzut azi? 

— Nu. Tu? 

Își mușcă buza presărată cu puncte de infecţie. 

— Trebuie să dau de el să-i cer o mică favoare. Foarte mică. 
Se uită la mine cântărindu-mi potenţialul financiar și ochii îi 
zboară la buzunare, în căutarea unei urme de portofel. În sfârșit 
am ocazia să afișez gestul universal al sărăciei, fluturând 
palmele goale și deschise. Nu-i nimic, oftează el, cutremurându- 
se puţin în umbra clădirii. Helios e mult mai puțin agresiv decât 
Vesna când cere bani, poate pentru că el nu se grăbește 
nicăieri. Charlie mă ajută. E amicul meu. Poate să aștepte până 
mă întâlnesc cu el. 

— Tatăl tău l-a văzut? 

Işi trece mâna prin părul dat cu gel. Are ceafa arsă de soare, 
dar fruntea ciupită de vărsat e de culoarea aripilor unei molii. 

— Nu, nu cred. Charlie i-a dat liber azi. Se poate să fie încă la 
pescuit cu barca cu vâsle. Pffff. Nu pot să sufăr pescuitul. Tata 
nu mă lasă să pun muzică. Zice că sperie peștii. E bătrân, rupt 
de prezent. Nu vrea nici să deschid bar. El nu înțelege ce bani 
poți să faci din el. Bani, fete, un loc frumos, a-ntâia. Probabil 
Christos vede Helios's Lounge cum vedea tata implicarea în 
operele caritabile, niște fantezii pe bază de energie solară, cu 


VP - 249 


care nu se poate alimenta nicio mașinărie practică. Charlie nu-i 
dă niciodată liber lui tata în august, adaugă Helios. Asta 
înseamnă că Charlie e plecat de pe insulă. Speram să se 
întoarcă până acum. Mereu se întoarce imediat. 

Mă simt ușurat când aud chiar și confirmarea asta vagă, 
confuză a planurilor lui Charlie. Fără să-și dea seama, Helios mi- 
a redat încrederea în orar. Ca să-mi exprim mulţumirea, scot 
bancnota de douăzeci de euro din buzunar și i-o întind. 

Helios îi aruncă o privire fără ţintă precisă și unul dintre ochi i 
se închide, de parcă s-ar fixa asupra unui obiectiv. 

— Ce e asta? spune, de parcă ar fi uitat deja că a cerut bani. 

— E pentru tine. la-o. Nu e o problemă, dar numai de data 
asta. 

— Sigur? O smulge și o face cocoloș în palmă. Mersi. Pentru 
prima oară, are o culoare sănătoasă în obraji. Îţi sunt 
recunoscător. Ai un pahar de băutură gratis de la mine în barul 
meu. Mă lovește pe umăr și lasă mâna acolo o clipă ca să-și țină 
echilibrul. Zi-i lui Charlie că-l găsesc mâine, da? Mersi pentru 
bacșiș, frăţioare. 

„Frăţioare”. Cu acest ultim americanism triumfal, Helios 
pornește clătinându-se pe câmp și dispare din imagine într-o 
adâncitură din teren. Spre deosebire de hipioţi, pentru el în 
Patmos chiar este acasă. A crescut aici și probabil că știe fiecare 
plajă și golfuleţ în care să se ascundă de tatăl lui, care de 
asemenea a crescut aici și probabil știe exact unde să-l caute. 

Mă întorc în faţa hangarului să scrutez orizontul în căutarea 
unui iaht alb cu un K roșu la prora, venind dinspre Bodrum. În 
canalele mai adânci este un mic ONU de vase de lux, cu 
steaguri din Turcia, Malta, Nicaragua, Spania, Australia și Italia. 
Bejul șters și scânteietor al trupurilor omenești se adună în 
capătul punților, ca niște ornamente scumpe pentru capotă. 
Câteva sfere negre punctează ici-colo apa, sunt oameni care 
înoată primprejurul bărcilor. Strălucirea mării îmi amintește de 
vârtejul de fibră optică al tehnologiei, de parcă înotătorii aceia 
ar pluti în electrozii informaţiei fără limite, legănându-se printre 
valurile ca de monitor ale transferului. Ei sunt micile erori care 
scânteiază și apoi se sting. 

Intru în hangar, liniștea dinăuntru duhnește a butan și a 
diluant de vopsea. Cadrul de alamă al bărcii lustruite strălucește 
în întuneric și are deja K-ul vopsit pe vârf. Două pătrate mici 


VP - 250 


lucesc câţiva metri mai încolo. Ugur vine târșâind picioarele și 
împingându-și ochelarii mai sus pe nas. Pe faţa ca de cârtiţă i se 
citește sila celui prins că se ascunde. 

— lan, gâfâie el, cercetând neliniștit zona din spatele meu. A 
fost poliţia azi aici. Nu-mi place poliţia. 

Sunt de acord că majorităţii oamenilor nu le place poliţia. 

— Nu i-am răspuns la întrebări. Avem înțelegere cu poliția 
locală, dar nu cu ăsta. Crezi că mai vine? 

— Dacă vorbește Charlie cu el, nu mai vine. 

Răspunsul meu nu-i dă o liniște perceptibilă. 

— Nu vreau să-mi ceară acte, să-mi scrie numele. 

Se mai apropie puţin, încă neîncrezător în lumină. 

— Ugur, unde sunt muncitorii? îl întreb arătând spre hangarul 
gol. 

— Le spus să nu vină. Nu credeam idee bună dacă apărut 
inspectorul ăla din Kos. Au și ei nume, familii, acte. Aștept pe 
Charlie să spună dacă e sigur. 

— Nu e de la Better Business Bureau!'f, spun râzând. Ugur 
scoate un oftat perplex care subliniază cât de puţin amuzantă 
este munca la negru. Incerc să transmit autoritatea unui adjunct 
prin vocea mea, să mă impun ca o mână de fier la viitorul meu 
loc de muncă. Il imit pe Edward Bledsoe. Nu putem să închidem 
doar pentru că un poliţist are câteva întrebări despre un 
accident în trafic. Cu clienţii ce facem? Nu sunt rezervări? 
Trebuie să se mai ocupe cineva în afară de Charlie de rezervări 
și orar. 

— Clienţii? repetă Ugur. 

— Turiștii. Cei veniţi în vacanţă. Care închiriază bărcile. 

— Eu, eu nu mă ocup, se bâlbâie el. Dacă Ugur ar veni și el la 
soare, am putea avea o discuţie normală, dar mă uit la cele 
două imagini reflectate în ochelarii lui și la buzele de culoarea 
cărbunelui. Cred că rezervare săptămâna asta o familie din 
Moldova. La Agathonisi? 

— O rezervare săptămâna asta? Și iahturile care sunt acum în 
larg? E în plin sezon! 

— Nu mă ocup eu, strigă el iar. Asta e treaba ta. Ca omul care 
venit înaintea ta. Eu mă ocup de bărci. Nu stabilesc contacte cu 
clienţii. Ai zice că specialitatea mea și a lui Ugur e doar limbajul 
universal al cuvintelor din domeniul corporatist. Clienţii! Clienţii 


16 Asociaţie nonprofit care promovează o piaţă corectă, bazată pe încredere. 
VP - 251 


nu sunt problema mea! De ce nu întrebat pe Charlie? Unde 
este? 

Tresar, sunt descumpănit, ca unul care în ultimele ore a 
confundat planeta asta cu Pământul. Dacă e cineva pe insula 
asta care ar trebui să știe unde este Charlie, Ugur e acela. 

— Cum adică? Nu știi? E în Bodrum. Ar trebui să se întoarcă 
din clipă în clipă. S-a dus să se ocupe de o problemă legată de... 
- ori ce problemă a zis că are? - porturi. Nu a plecat cu unul 
dintre iahturi ieri-dimineaţă? 

Cu un pas înapoi, Ugur se topește în umbre. Poate nu vrea să- 
| văd tremurând, dar simt, aerul se răcește între noi. 

— Așa trebuia, da. Cu un iaht care trebuia să plece la șapte 
dimineața. Dar nu venit. Nu venit ieri. Barca plecat fără el. 

— Deci nu e în Bodrum? Liniște, numai liniște. Se poate să fi 
luat altă barcă? 

— Nu. Nu de-ale noastre. Discutat prin radio cu căpitanii de pe 
mare. Nu au vești de la el. Și sunat ieri toată ziua și azi. Nu 
răspunde. 

— Atunci unde naiba e? 

Ugur se apropie mai mult de barcă, iar din gură îi iese un 
sunet panicat între mârâit și behăit. 

— Credeam că-mi spui tu. Tu ești cel mai bun prieten al lui. 
Acum treaba ta. lan, unde e? Charlie trebuie să fie în Bodrum 
ieri. Întâlnirea era foarte important. Nu ar fi lipsit. Spune-mi ce 
să fac acum! 

Există rugăciuni pentru credincioși și există rugăciuni chiar și 
pentru cei fără credinţă, poate mai tăcute, dar nu mai puţin 
sigure de inutilitatea lor. Încerc și eu una. „Răspunde, apari, 
vino cu șortul ăla minuscul, galben, cu zâmbetul ăla smucit, 
pune capăt tuturor problemelor, în pizda mă-sii, apari”. Un câine 
cafeniu murdar intră săltând în hangar și adulmecă grilajul de la 
ușă cu limba răsucită atârnându-i pe afară. li observă pe cei doi 
jalnici ocupanţi ai locului și o ia la fugă. Presupun că un 
credincios ar lua asta drept un semn. 

— Deci încă e pe insulă? strig spre lentilele strălucitoare ale 
lui Ugur. 

— Da. Cred. Unde altundeva să fie? Dar ar fi aici acum. Foarte 
rău. Foarte, foarte rău. lan, tu nu știi ce rău e. 

E ciudat, dar, în momentul în care-mi dau seama că prietenul 
meu a dispărut, simt că, într-un fel, l-am găsit. In ciuda oricărei 


VP - 252 


logici, Charlie încă e în Patmos, nu se știe unde și nu răspunde 
la telefon. Dar, dacă e pe insulă, de ce nu este acasă cu Sonny 
sau la doc, să se ocupe de iahturi? Nu pot să-mi imaginez decât 
lacrimile lui ciudate de ultima oară când l-am văzut în noaptea 
aia în Skala, de parcă steaua lui preferată ar fi încetat să mai 
lumineze. Sau oare plângea din cauza unei lovituri mai puțin 
poetice care l-a făcut să-și schimbe în ultima clipă planul? 

— Charlie! strig în bezna din hangar. Lentilele lui Ugur nu se 
mai văd. Probabil s-a retras într-un colț în care nici măcar 
lumina indirectă nu-l mai ajunge, în spatele plăcilor de oţel, al 
găleţilor de vopsea și al cutiilor cu prosoape împăturite. 

Mă răsucesc în soare și pornesc spre motocicletă, nevoia de 
a-l găsi pe Charlie mă apasă, îmi întinde fiecare nerv ca o 
coardă. Problema e că nu știu unde anume să caut. M-aș duce la 
poliţie dacă ei nu l-ar căuta deja. Aș anunţa-o pe Sonny dacă n- 
ar fi deja înnebunită că n-are nicio veste. Chiar și Helios bântuie 
pe insulă, încearcă să dea de el. Fără să ridic un deget, toate 
echipele de căutare au fost trimise. Și totuși mă simt prea puţin 
ușurat că fiecare minciună pe care am spus-o, cum că Charlie ar 
fi aici, a ajuns să fie adevărul. 

Turez motorul - „unde ești? unde ești?” - și o pornesc pe 
cărăruia care se îndepărtează de plajă. Pe șoseaua principală, 
unde pământul se întâlnește cu asfaltul, e oprit un Mercedes 
break. Îl văd pe Petros prin parbriz, cu mâna subţire, împodobită 
de un Rolex, atârnată pe fereastră. Când virez, face din faruri în 
semn de recunoaștere. Probabil că și Petros îl caută pe Charlie. 
Mă gândesc că, dacă cineva a scos doi străini de pe șosea 
noaptea, Petros e cel mai probabil suspect. l-aș da lui Martis 
numele lui să-l interogheze, dar până și eu îmi dau seama de 
inutilitatea acuzaţiei. Clerul stăpânește insula, este și mai imun 
la bănuieli decât familia Konstantinou. 

Străbat pavajul în viteză, făcându-mi griji că breakul ar putea 
apărea din clipă în clipă în oglinzile retrovizoare, cu masca 
motorului însetată și de alte victime. Când îmi dau seama că 
Domitian e singurul loc în care nu am căutat, virez în prăfuitul 
sat Grikos. Casele văruite cu alb sunt construite în panta 
dealului precum terasele orezăriilor din stepa asiatică. Pereţii 
sunt acoperiţi cu bougainvillea cărnoase și cu un păienjeniș de 
vițe-de-vie cafeniu-ruginii. În port, chiar dincolo de mesele cu 
vin galben și familii istovite de căldură, este ancorat iahtul 


VP - 253 


negru al lui Charlie, iar peste chepeng e prinsă o pânză crem. 
Dar am venit prea târziu. Martis sare pe puntea lustruită, 
folosindu-se de un poliţist pe post de stâlp de sprijin. 

După ce îl sun iar și iar pe Charlie, nu mai am ce face și mă 
duc acasă. Scot o sticlă de votcă din minifrigider. Sting luminile. 
Incui ușa de legătură. O vijelie cu o ploaie scurtă lovește în 
acoperiș ca picioarele unor copii care fug. Când Louise bate ușor 
din camera ei, înghit o gură și șoptesc că mi-e rău. Petrec 
câteva minute și ore încercând să-mi imaginez ce se poate să i 
se fi întâmplat lui Charlie în noaptea aia după ce Miles i-a dat un 
pumn și apoi ne-am dus cu toţii la culcare. Unde s-a dus? Unde e 
acum? Trebuie să-și dea seama că toată lumea e îngrijorată, că 
nu-i puteam ţine la nesfârșit la distanţă cu un alibi inventat. Nu 
trebuie să verific dacă a apărut Charlie. Când se lasă seara îmi 
vibrează telefonul, mă sună Sonny - un apel pierdut, 
douăsprezece, douăzeci și două. 

Nu fiecare minciună pe care am spus-o s-a dovedit a fi 
adevărată. Am pretins că eu aș fi fost ultimul care l-a văzut, iar 
vina cade asupra ultimului vizitator cunoscut, cel care a stat pe 
balansoar, cel care încă respira când a ieșit din cameră. A mai 
rămas prea puţin în sticlă ca să n-o termin. 

„lan, ce-ai făcut?” 


VP - 254 


10. 


Apelurile lui Sonny au încetat la 3:14 dimineaţa. Când mă 
trezesc târziu, cu capul zvâcnindu-mi și cu stomacul în plină 
dezbatere dacă să fug imediat la baie să vomit sau să aștept în 
chinuri să se ajungă la o decizie unanimă, cu lumina spălăcită a 
soarelui pe post de agent dublu sadic, mă simt ușurat că nu și-a 
reluat apelurile azi-dimineaţă. Asta îmi dă speranţă că s-a întors 
Charlie. În schimb, am dormit cât mama a încercat să mă sune 
de trei ori pe Skype. Cum nu a dat de mine, a recurs la SMS-uri. 


Mama: lan! Unde ești? Putem să vorbim? 

Mama: Unde ești, mai exact? 

Mama: întreb pentru că am primit un apel îngrijorător de 
la Alexis. Dragule, spune că a încercat să dea de tine, 
pentru că lipsesc bani din contul tatălui tău??? Fata aia e 
culmea, chiar îl moștenește pe taică-tău. Dar ea are 
impresia că ai fugit cu 9.000 de dolari - i-am spus că trebuie 
să fie o greșeală. Tu ești băiatul meu cinstit, chiar dacă mi- 
ai trimis simbolul ăla ciudat și, trebuie să recunosc, 
neliniștitor cu sirena poliţiei. Și, deși sunt sigură că tatăl tău 

Mama: a fost zgârcit în testamentul lui-crede-mă, știu 
exact cum e să încerci să scoţi bani meritaţi de la omul ăla 
-, trebuie să fi avut cumva grijă și de tine. Da/nu? In orice 
caz, n-a închis telefonul până nu i-am promis să dau de tine. 
Mi-a dat senzaţia că avea motive mai presante decât cei 
nouă mii de dolari. Intrebări, întrebări despre tatăl 

Mama: tău, ultimele lui cuvinte? Mai putea măcar să 
vorbească la final? Din curiozitate, de mine a pomenit? Mă 
îndoiesc că ar fi permis Lily așa ceva, dar mă întreb și eu. 
M-am gândit mult la căsnicia noastră în ultimele câteva zile. 
Înainte să te naști tu, ai fi zis că tot ce vrea tatăl tău e să 
audă pe cineva în camera de alături. Așa vedea el căsnicia: 
un zgomot pe fundal. Dar apoi te-ai 

Mama: născut tu, și atunci anii ăia au meritat efortul. Erai 
un zgomot mare și frumos. Nu știu de ce îţi spun toate 
astea. Poate simt nevoia să vorbesc despre tatăl tău și aici, 
în India, nu are nimeni nicio legătură cu trecutul meu. De 
obicei lucrul ăsta mă bucură. In orice caz, te rog, sun-o pe 
Alexis. Părea foarte supărată. Dacă îi răspunzi, poate se 


VP - 255 


liniștesc apele. Nu uita, te iubesc. Te iubesc mult de tot. Și 
dacă reușesc să deschid 

Mama: orfelinatul ăsta - o asemenea sarcină nu este 
simplă în înapoiatul Delhi, unde, după cum ţi-am spus, 
oamenii nu cred că tu îţi faci singur destinul, ci că destinul 
te face pe tine, așa că Dumnezeu vrea să mori de foame pe 
stradă -, poate faci o mică donaţie din moștenirea ta. Ești 
dragostea mea. Te i 

Mama: iubesc. Te rog să-mi dai un semn că ești bine. Imi 
fac griji. Cu drag, Helen. 


Votul este unanim. Îmi acopăr gura cu mâna în timp ce zbor 
spre baie, iar icniturile sunt atât de perfect sincronizate, încât 
ajung la receptaculul de porțelan exact în momentul în care un 
val de sirop galben îmi ţâșnește din gât. Nici măcar nu 
îngenunchez, doar las capul în jos ca un profesionist, în timp ce 
cinci doze de vărsături umplu vasul, iar durerea îmi migrează 
din stomac în tâmple. 

Mă șterg pe barbă cu un prosop, evitând nisipurile mișcătoare 
ale oglinzii, și încerc să-mi strecor în gură periuţa de dinţi ca un 
deget ițit. Mă întorc în dormitor clătinându-mă și mă asigur că 
banii încă sunt în noptieră înainte de a-i scrie un mesaj mamei: 
Sunt în Grecia. Mă ocup eu. A fost doar o neînțelegere. Și nu, nu 
mi-a lăsat nicio moștenire. N-am fost destul de bun. Când încerc 
să găsesc o ascunzătoare mai potrivită pentru bani, primesc un 
alt SMS. 


Bună dimineaţa, lan. Sunt Miles. Vrei să bem cafeaua 
ăla? Mi-aș dori foarte mult să-ţi explic. 

Răspund: A venit Charlie acasă? 

Nu. 


Mi-aș dori să mai am ce elimina din stomac. Dar se instalează 
un alt fel de greață, mult mai apăsătoare, pe care nu o pot 
alunga gurile de apă sau orele scurse din momentul beţiei: 
faptul că Miles a fost unul dintre ultimii care l-au văzut pe 
Charlie și că întrevederea s-a încheiat cu un pumn. Dacă 
dispariția lui Charlie este în vreun fel involuntară, s-ar putea 
oare ca pe Miles să-l împingă conștiința să dea o explicaţie? Dar 
nu vreau să mă gândesc ce ar putea să însemne „în vreun fel 
involuntară”. Nu-mi dă voie mahmureala. Mahmureala nu e în 
așa de mare măsură un subprodus nedorit al dezmăţului de azi- 


VP - 256 


noapte cât o destinaţie în sine. Este o cameră tihnită în care 
eviți gânditul excesiv când lumea exterioară e așa de plină de 
imagini și sunete chinuitoare, bubuitoare ca o bombă, în care 
gândurile cele mai rele abia dacă se integrează în peisaj. 


Vin eu la tine, îi scriu. Unde stai? 

Am grijă de Duck. Hai să ne întâlnim la o tavernă din 
Chora. 

Întâi am o treabă. Ar fi mai bine dacă aș veni la tine 
acasă. Nu știu cât o să dureze. E bine așa, Miles? 


Deschid dulapurile goale de cedru și caut o ascunzătoare 
pentru bani în așteptarea răspunsului lui. După cinci minute, îl 
primesc: 


Bine, casa chiar de lângă șoseaua din Chora, vizavi de 
staţia de taxi. Ușa verde cu copertină albă. 


Nu există ascunzătoare mai nimerită decât noptiera, încă am 
hainele morman în valiză. În ciuda sfatului lui Charlie, nu mi-am 
desfăcut bagajele, nu mi-am pus cămășile pe umerașe și nici nu 
mi-am aranjat articolele de toaletă ca pe un trenuleț de jucărie 
pe rafturile dulăpiorului de medicamente. La un moment dat în 
perioada maturității mele, am învăţat că cel mai sănătos mod de 
a exista este să nu te simţi niciodată ca acasă. Azi ar trebui să 
fie prima zi de muncă la Konstantinou Charters. În schimb, eu 
mă duc în vizită pe Domitian, să-l caut pe omul care ar fi trebuit 
să mă salveze. 


Grikos este un sat în curs de dispariţie, pescărușii albi se 
ridică de pe acoperișurile din stuc ca o explozie de piatră. Chiar 
și în plin sezon din august, imobilele în proprietate comună 
privesc goale spre mare, pe balcoanele lor rareori vezi costume 
de baie puse la uscat pe balustradă, iar grilajele de bronz ale 
magazinelor sunt lăsate, pe post de panouri decojite de afișaj 
care fac reclamă la concerte estivale depășite de o lună. Turiștii 
care rătăcesc prin port au expresia dezamăgită a exploratorilor 
care au dat greș, iar locul cel mai plin de viaţă de pe malul apei 
este un restaurant care oferă pizza și, potrivit unui anunţ mai 
nou, sushi, iar, într-un ultim pariu gastronomic riscant, este și un 
desen cu un taco, vrând parcă să ademenească turiștii sătui de 


VP - 257 


feta și calmar. Totuși, satul reușește să pară supraaglomerat, 
pur și simplu din cauza caselor compacte, înghesuite pe șuvița 
sărăcăcioasă de nisip. Mă opresc la o farmacie, a cărei reclamă 
verde fosforescent cu semnul plus pâlpâie ca un dolar american. 
Doi hipioţi stau pe un culoar și iau suluri de bandaje din pânză, 
genul cu care înfășori gleznele și genunchii suferinzi. Îi studiez 
pe cei doi tineri cu feţe cabaline, germane, unul cu un inel 
argintiu în obraz. Din cămășile înflorate plutește miros de 
marijuana și de cuișoare. Probabil sunt din tabăra lui Vic. 

— Mai aveţi bandaje ca astea? o întreabă pe farmacistă tipul 
mai înalt, cu obrazul perforat. 

Cumpăr un flacon de aspirină cu gust de cireșe, pentru copii. 
Pe casa de marcat e o felie de lămâie, pe care farmacista își 
umezește vârfurile degetelor înainte să-mi numere măruntul. 
Mai am doar vreo șaptezeci de euro din avansul pe care mi l-a 
dat Charlie. Când ies iar, în ceața golfului scuturat de o briză, 
mă blestem că nu am economisit mai mult. Când se întoarce 
Charlie... Dar gândul ăsta răsună fără nicio rezolvare, „când se 
întoarce Charlie, când se întoarce Charlie...” 

Ronțăi două aspirine în timp ce mă apropii de Domitian. 
Christos stă pe chei, spală cu furtunul un morman de veste de 
salvare, ţinând una în loc cu marginea șlapului. Nu are cămașa 
pe el și, din spate, corpul îi pare mai tânăr, o piele caramel 
întinsă peste mușchii slabi și încordaţi. Oprește jetul și, când se 
întoarce, își arată vârsta. Zâmbetul lui scurt și știrb este 
temător. Vesna a spus că e dur cu copiii lui, că le cere prea 
mult. Dintr-un motiv necunoscut, severitatea unui tată grec care 
câștigă bani din îngrijirea bărcilor mi se pare mai pardonabilă 
decât cea a unui om de afaceri newyorkez care a reușit să 
limiteze orice contact cu fiul lui. Și totuși, n-aș vrea să fiu 
destinatarul gesturilor zgârcite ale lui Christos și al ordinelor 
răstite. Charlie mai scotea câte o umbră de căldură din căpitan, 
dar, sigur, Charlie îi plătea salariul. 

— Christos, spun. Se șterge de apă pe șort, apoi îmi întinde 
mâna. Ai vorbit cu Charlie? L-ai văzut ieri? 

Clipește nedumerit la mine, apoi zbiară: 

— Nu! Nu aud nimic. Nu știu dacă vrut Domitian azi. Nicio 
vorbă. 

Face un semn spre barcă, de parcă ar fi animalul de companie 
al cuiva de care trebuie să aibă grijă, ceea ce și este, de fapt. ÎI 


VP - 258 


îngrijește, curăţă după el, îi știe trucurile și cusururile mai bine 
decât stăpânii lui. Dar nu e vorba de vreun drept de folosinţă în 
cazul iahtului; ieri Helios mi-a spus că tatăl lui a ieșit cu barca să 
pescuiască, de parcă dacă ar împrumuta trofeul familiei 
Konstantinou pentru plăcerea proprie s-ar comporta 
necorespunzător sau și-ar călca pe mândria personală. 

— Eu plecat de aici, îmi spune. Așteptat telefonul lui. Christos 
își ia telefonul din buzunar și îl flutură. Nu sunat. De câteva zile. 
Vrut barcă azi sau nu vrut? Trebuie mutat Domitian în Skala. El 
nu spus mie. 

Mă rog să înțeleagă engleza mai bine decât o vorbește. 

— Trebuie să-ți pun o întrebare importantă. Acum trei nopţi, 
ţi-a spus Charlie că o să stea pe Domitian peste noapte? Sau că- 
| ancorează pe mare câteva zile până se întoarce de unde s-a 
dus? 

Christos se uită cu atenţie la buzele mele și-mi imită silabele 
cu buzele lui crăpate, mărginite de firișoare argintii. 

— Charlie spus mie lăsat Domitian aici, în Grikos. Lăsat 
cambuza descuiată. Spus dormit aici și vorbim dis-de-dimineaţă 
despre scos barca în larg. Dar eu venit a doua zi, dis-de- 
dimineaţă, nu era aici. Nu lăsat nicio vorbă. Nu sunat. Nu 
instrucţiuni. Ținut barca aici, dar nu primit vești de la el. 

Pare neliniștit că nu știe nimic de șeful lui, fără îndoială că în 
deceniile de când e căpitanul familiei Konstantinou a devenit 
omul de încredere care duce la îndeplinire solicitările ciudate ale 
familiei de miliardari. Îmi imaginez că au fost multe de-a lungul 
anilor. Probabil este deţinătorul a nenumărate secrete care au 
înflorit și s-au topit în verile petrecute pe insulă. O barcă este o 
casă fără vecini, un teren de joacă mobil. 

— Ai făcut bine, îi spun, dar pare indiferent la încercarea mea 
de a-l liniști. 

— Tu acum lucrat la firmă la Charlie? mă întreabă morocănos, 
fixându-mă cu privirea. 

Acum, în ochii aceia, amândoi suntem angajaţi. 

— N-am început încă. Ce știi despre afacerea aia? 

— Nu e treaba mea, îmi spune lovindu-se în piept. Nu 
implicat. Ocupat doar de barca familiei, pentru domnul 
Konstantinou. Nu interesat turiștii. 

Un medalion de aur îi atârnă în fauna înzorzonată a părului de 
pe piept. Pe medalion este gravat un bărbat mai în vârstă, 


VP - 259 


chinuit, cu spatele încovoiat, cu un copil căţărat pe umeri, ca un 
tată torturat care-și cară fiul. Recunosc personajul de pe 
bordurile taxiurilor, de la gâtul turiștilor superstițioși și din 
copilărie, când memoram sfinţii la biserică. Este sfântul 
Cristofor, căruia îi poartă numele Christos, patronul călătorilor. 
Îmi amintesc povestea: se presupune că, înainte de inventarea 
bărcilor, Cristofor trecea drumeţii de pe un mal al unui râu pe 
celălalt. Într-o zi, un băieţel aștepta să treacă. Cristofor l-a luat 
pe spate și, în timp ce apa devenea din ce în mai adâncă și 
periculoasă, băiatul se îngreuna din ce în ce mai mult, până 
când a fost greu ca plumbul. Dar viitorul sfânt a reușit să 
salveze băiatul și, odată ajuns la mal, și-a dat seama că băiatul 
era Hristos. Pare mai puţin un studiu de caz pe tema miracolelor 
de călătorie decât pe tema eticii zeloase a muncii. Insă nu pot 
să nu-mi doresc ca Helios să merite efortul tatălui lui, care 
muncește din greu, sau ca Edward Bledsoe să mă fi considerat 
ceva mai valoros decât o povară îndărătnică: să-mi fi ţinut gura 
deasupra apei în timp ce el se scufunda. Adevărata lecţie, când 
lași deoparte morala creștină, pare să fie că, dacă te gândești la 
viitor, trebuie să pui mai presus de tine un trup mai slab, un 
viitor în care băieţii fără apărare merg pe umerii taţilor gata să 
se înece în valuri. 

Christos se încruntă în timp ce agită furtunul ca pe un lasou. 

— Domnul Konstantinou operat ieri. Este mai bine? Se 
trezește curând? leșit din spital? 

Uitasem de operaţia domnului K. 

— Nu știu, îi spun. O s-o întreb pe Sonny când o să mă 
întâlnesc cu ea. 

Aprobă înclinându-și mult bărbia, de parcă s-ar ruga pentru 
recuperarea lui grabnică. Ochii căprui i se umplu de lacrimi. 

— Toate bune? întreb. 

— Fata mea, Vesna. Nu găsit azi. Dispărută. Și nici Helios nu 
găsit. 

Mă gândesc să-i spun despre manifestaţia la care s-a dus 
Vesna la Atena, cea pe care am finanţat-o pe ascuns, dar nu 
vreau să mă implic în criza familiei Stamatis. Grija mea e 
Charlie. 

ÎI întreb pe Christos dacă pot să arunc o privire pe Domitian. 
După ce sărim amândoi la bord, căpitanul scoate prelata de pe 
chepengul cambuzei. 


VP - 260 


— Fata mea curăţat, îmi spune deschizând ușa de palisandru. 
Eu cafea. 

Arată spre restaurantul de pe țărm cât timp eu mă așez bine 
pe treptele scării. 

E întuneric în cambuză, cromul are reflexe verzi și covorul 
este moale pe podeaua care se mișcă imperceptibil. Mâna îmi 
alunecă pe lemnul retras până găsește întrerupătorul. Camera 
liniștită, scufundată, sub constelația de spoturi pe șină este atât 
de luminoasă, încât îţi dă dureri de cap. Deși mereu am apreciat 
gusturile lui Charlie, interiorul iahtului are ceva de prost gust, 
este ca un condominiu luxos din centru, pe care un oligarh l-a 
cumpărat gata aranjat, dar pe care nu l-a vizitat niciodată. Pe 
masă sunt puse teanc reviste de modă și despre bărci. Două 
pahare au fost spălate și lăsate afară să se usuce cu gura în jos 
în suportul din bucătărie. Vesna a pus totul în ordine și a 
curățat, cel puţin în felul ei relativ incompetent; pe un raft de jos 
de lângă tabla de șah cu încrustaţii de opal e o scrumieră 
murdară pe care a scăpat-o din vedere. Mă duc și mă uit în ea. 
Sunt șase mucuri de ţigări rulate cu mâna. Tabla de șah este 
îngheţată la jumătatea partidei, piesele albe câștigă, încolţesc 
regele de culoare neagră, deși ambele părți au suferit pierderi 
mari. Dar acum știu sigur că Charlie a fost aici. O tură stă pe 
marginea tablei, sacrificiul lui obișnuit, ca să fie meciul mai 
echilibrat. 

Două pahare pe suportul pentru vase, o tablă de șah 
înțepenită la o mutare de victorie - Charlie a fost aici și nu a fost 
singur. Încerc să-mi amintesc dacă a pomenit că ar fi fost pe 
Domitian între după-amiaza în care am navigat în jurul insulei și 
noaptea în care ne-am întâlnit să bem în Skala. Sau poate astea 
sunt dovezi că s-a întors pe iaht în noaptea aia să doarmă, cum 
a confirmat Christos că avea de gând? Dacă e așa, a avut 
musafiri. Trebuie să-l fi vizitat cineva, un om pe care-l cunoștea 
suficient încât să-i ofere ceva de băut. Și poate că acel om avea 
o chestiune serioasă de discutat, atrăgând a doua ofertă, o 
partidă de șah. Charlie jurase că, atunci când joacă șah, 
gândește cel mai bine - așa voia să mă vadă, înghesuit în colţul 
biroului lui, încordat deasupra tablei, ca să-mi demonstreze că 
poate să mă bată, în timp ce-l imploram să mă ajute. Chiar și pe 
terenul carităţii, partida tot trebuia câștigată. Acum amintirea 
asta mă înfurie la fel de mult ca dispariţia lui. Oare voia să 


VP - 261 


înţeleg care dintre noi era ratatul? Putea măcar să aleagă un joc 
în care aveam o șansă de victorie. „Trei pistolari cu cagule 
negre dau buzna în cameră. Ce faci?” Era vreodată un singur 
pistolar? Unul ar fi de ajuns. 

Mă duc în dormitor. N-a dormit nimeni în patul matrimonial de 
când l-a făcut Vesna. Pe lâna mov nu se vede decât o mică 
vălurire înţepenită, ca pe apa unui iaz. Mă uit pe rafturi după 
trofee, monede romane în carcase de plastic, câteva sticluțe de 
parfum și romane deformate de aerul marin. La capătul unui raft 
este o agendă mică și îngălbenită, din care iese o fotografie 
Polaroid. Scot agenda și se deschide la o pagină cu dungi 
albastre. 

Scrisul necopt este nesigur, e-urile trag spre în spate, g-urile 
sunt rotofeie ca niște clepsidre, iar P-urile se înșiră ca niște 
felinare de stradă. Este jurnalul unui copil din 1993, când Charlie 
avea șapte ani: 


„iernile sunt reci. Soarele apune pe la 5:30, dar răsare înainte 
să mă trezesc eu. Când nu e înnorat, soarele te încălzește și e 
plăcut să stai afară, dar nu ai voie să ridici ochii, că te dor. 
Bisericile sunt vechi. În magazine e gălăgie și mânie. Mâncarea 
e bunicică, dar nu e o idee bună să comanzi mereu același lucru, 
fiincă-i plictisitor. Majoritatea oamenilor sunt de treabă. Câţiva 
nu sunt. Dar lumea te place dacă spui o glumă simpatică. 
Bătrânii merg să lenevească sub umbrele. Cel mai mult îmi 
place noaptea, fiincă-i întuneric, dar vezi până departe pe cer. 
Mama zice că nu stăm mult”. 


Poate Charlie consemna o călătorie cu familia sau poate era 
iarna în New York. Dar par sfaturi practice pentru viaţă, o 
recenzie Yelp a planetei Pământ. 

Scot fotografia Polaroid dintre pagini. E o poză cu Charlie, nu 
e trecută data, dar este cu cel puţin zece ani mai tânăr decât 
acum. Se dă într-un leagăn din sfoară, noaptea este singurul 
fundal, iar cămașa de flanelă galbenă este descheiată, așa că i 
se vede pieptul fără păr. Are picioarele împrăștiate, o bucată 
albă de adidas lovește spre aparatul foto, prinzând mai tot bliţul. 
Dar fața lui e cea care mă fascinează, este întunecată, dar se 
uită direct la obiectiv, cu o expresie între spaimă și stăpânire de 
sine. Este ca un punct iluzoriu de la orizont, frumos și intangibil, 


VP - 262 


măcar o dată eliberat de orice context, chiar și de zâmbetul 
arogant. Nu știu dacă mă gândesc la trecut sau la prezent, dar 
îmi dau seama că mi-e dor de el, îmi fac griji din cauza lui și 
vreau să se întoarcă, de parcă m-aș putea întinde să opresc 
sforile din legănare și să-l prind de gât. „Unde ești, Charlie? Ce 
s-a întâmplat? Nu trebuie să iasă așa. Încă putem fi orice vrem 
noi”. Dar îmi dau seama că vorbesc cu un băiat cu zece ani mai 
mic dintr-o fotografie. Bucata albă de adidas chiar a ajuns pe 
pământ. Leagănul s-a oprit. Suntem amândoi prea mari ca să 
mai fim orice vrem noi. 

Strecor fotografia între pagini. Timpul este prea adesea 
măsurat prin ceea ce putea fi preîntâmpinat. Istoria e palatul 
greșelilor. 

La început e doar un sunet îndepărtat, subteran. Mă opresc să 
ascult. Sunetul crește în intensitate, foșnește, hârșâie. E ceva în 
barcă cu mine. Mă duc înapoi în încăperea principală, unde 
lumina slabă a soarelui cade pe fotografia înrămată cu Charlie și 
tatăl lui. Hârș, hârș. Sunetul mă cheamă din spatele ușii închise 
de la baie, de lângă bucătărie. Mi-l imaginez pe Charlie de 
partea cealaltă, cu picioarele, gura și încheieturile legate, 
zgâriind lemnul cu unghia ruptă. Deși poate fi greu de crezut, mi 
se pare cel mai optimist scenariu - sau, cel puțin, cel mai simplu 
scenariu care să explice de ce nu a ajuns la întâlnirea din 
Bodrum. 

Zgârieturile se aud jos, pe podea, răbdătoare ca o ramură 
care se lovește de marginea unei case. Apuc mânerul și deschid 
energic. Terry, motanul gri al bărcii, stă pe plăcile de marmură 
din baie. 

— Mi-a stat inima în loc, strig, ridicându-l de pe jos și 
strângându-l la piept. 

Simt oasele subţiri pe sub blana neiîngrijită. Când strivesc cu 
picioarele nisipul împrăștiat împrejurul tăvii de sub chiuvetă, 
observ că plăcile de marmură sunt dungate de la mopul Vesnei. 
Stau un minut în patrulaterul de lumină, privind la hubloul ce 
încadrează confluența perfectă dintre cer și mare. Este atât de 
desăvârșit, de frumos, de un albastru ceţos, încât aproape că 
îmi vine să fac o gaură în el, să apăs pe un buton ca frumusețea 
de nesuportat să înceteze. 

— Ți-e foame? întreb ochii albaștri și mustăţile albe. 

Ridic motanul în fața oglinzii și văd în reflexie că pe laba din 


VP - 263 


față are o pată mică maro. E culoarea sângelui uscat. Îl apuc pe 
Terry de lăbuță, dar devine sălbatic, mă zgârie, îmi înfige 
ghearele în încheietură, murdărindu-se iar de sânge. Când îi dau 
drumul, fuge în bucătărie. Sânge uscat pe lăbuţă și acum, pe 
podeaua băii, observ două pete mari pe care le-a ratat mopul 
Vesnei. Frica pornește motorul inimii pe rezerva de combustibil 
de urgenţă - sângele lui Charlie, Charlie a sângerat în baia asta, 
Charlie nu a făcut și ultima mutare pe tabla de șah. Cuvintele 
Vesnei de ieri îmi răsună în urechi, o observaţie făcută în 
treacăt, pe care, în prostia mea, nu m-am oprit s-o cercetez. 
„Dar când m-am dus să fac curăţenie, era doar un mare 
dezastru. Charlie nu era”. Ce fel de mare dezastru? Dezastru ca 
de la o încăierare, o bătaie? Sau dezastrul celui care nu a 
învăţat să fie ordonat? Dacă aș putea s-o întreb, dar acum 
Vesna agită o pancartă împotriva zonei euro în Piaţa Syntagma 
și scandează alături de compatrioţii ei pentru drepturile unei 
naţii libere și independente. La fix, când se poate să fi șters cu 
mopul scena unei crime. Unde aruncă Vesna gunoiul pe care-l 
strânge de pe Domitian? Oare vreun sac de gunoi plutește acum 
în larg pe o barjă, cu toate probele unui eveniment pe care nu- 
mi fac curaj să mi-l imaginez? 

Mă pregătesc să dau alarma - în mintea mea deja dau buzna 
pe debarcader și strig să vină poliţia -, când îmi aduc aminte că 
m-am lovit la deget în ziua în care ne-am plimbat pe insulă. 
Ușurarea mă cuprinde la fel de repede ca frica. Sângele e 
probabil al meu. Am venit șchiopătând până aici după ce m-a 
bandajat Sonny. 

Din zgărieturile proaspete de pe încheietura mea picură 
sânge, iar un strop cade pe podea, compromiţând și mai mult 
locul compromis. Duc mâna zgăriată sub robinet și apăs. „Eşti 
paranoic”, îmi spun în oglindă. Paranoic, categoric. Dar Charlie e 
dispărut în continuare de mai bine de două zile. 

Mă întorc la tabla de șah și scot scaunul pe care a stat 
Charlie, cu scrumiera lângă mâna dreaptă. Studiez încrustațiile 
de lemn și opal, ciupindu-mi degetele când le plimb pe 
suprafața ei în căutare de pete roșii. Masa e curată. Buricele 
degetelor trasează adâncitura unui sertar mic pe laterala mesei. 
Îl deschid. Pe catifeaua groasă stă cercelul turcoaz strident pe 
care și-l prinsese Charlie pe cămașă în seara aia în Skala. Ridic 
cercelul de cârlig. A fost aici, pe Domitian. Chiar s-a întors. Dar 


VP - 264 


apoi ce s-a întâmplat? Nu pot fi foarte sigur că e sângele meu. 

Strâng cercelul în mână și urc scara. Christos stă pe terasa 
restaurantului de pe mal, cu picioarele ciolănoase încrucișate. 
Observându-mă, se ridică și ocolește cu greu mesele și un 
ciorchine de genţi ale turiștilor. Ne întâlnim la jumătatea 
debarcaderului, lângă un șir de găleți de plastic unde niște 
sardine moarte plutesc pe partea pe care vor fi gătite. 

Îi arăt cercelul. 

— Am găsit ăsta. Charlie îl avea în Skala. 

Christos îl studiază sceptic. 

— Cercel Sonny, răspunde, trăgându-se de lobii urechilor. Nu 
Charlie. 

— Nu asta am vrut să spun. ÎI avea la el. Asta dovedește că a 
venit înapoi pe barcă în noaptea aia. Și ai spus că nu era aici a 
doua zi de dimineaţă, la prima oră? 

Probabil îmi simte ostilitatea din voce, pentru că expresia lui 
sceptică trece de la cercel la mine. Incepe să cloncăne, se aude 
ca atunci când tragi de cablu ca să pornești motorul unei mașini 
de tuns gazonul. 

— El nu aici, urlă, în timp ce flutură din mâini. Domitian gol. 

— Era dezastru? Sau semne că se bătuse cineva acolo când ai 
verificat în dimineaţa aia? Când a făcut curat fiica ta, era ceva 
răsturnat? Christos, a curăţat sânge și nu a spus nimănui? 

N-ar fi trebuit s-o includ pe Vesna în acuzele mele, dar iureșul 
anxietății mi-a transformat întrebările în pumni furioși. Christos 
se înroșește la faţă. Apoi devine palid, în timp ce mă apropii de 
el să-i cer scuze, scrâșnește din dinţi. Descopăr că nu am curajul 
să-l ating pe umăr. Tin mâna în faţa lui, vrând parcă să previn 
un atac. 

— Vesna mea doar curăţat. Ce spui că nu zis de sânge? Nu 
era sânge. Nimic. Gol. Noi făcut doar meseria. 

— N-am vrut să spun asta. Dar am găsit mici urme... 

— Noi nu lucrăm pentru tine. Lucrăm pentru Charlie. Charlie și 
domnul Konstantinou. Cine ești tu, eh? 

Mă atinge cu degetele pe biceps. 

— Îmi pare rău. Dar nu-l găsesc pe Charlie. Nimeni nu-l 
găsește. Încerc să-mi dau seama unde e. 

— Dispărut. Nu pe barcă. Venit, nu era aici. Dar Charlie... 

Nu-și găsește cuvintele în engleză și se lovește tare cu palma 
în piept. Eu știu cuvintele. Charlie e puternic, Charlie e adult, 


VP - 265 


Charlie e un om liber, Charlie poate să-și poarte singur de grijă. 
Dau din cap și-mi doresc să-l cred. Dar Christos are dreptate 
într-o privinţă: lucrează pentru familia Konstantinou, nu pentru 
mine. Dacă, din întâmplare, Charlie se ascunde pe insulă, se 
ține dinadins deoparte, ar fi putut să-i ceară lui Christos să-i 
păstreze secretul. În orice caz, l-am pierdut pe căpitan, nu-mi 
mai e tovarăș de îngrijorare. Mă privește neîncrezător, de parcă 
aș fi un ciclon care l-ar putea înghiţi. 

— Nu e bine, mormăie. Deja și-a luat ochii de la mine și 
fulgeră cu privirea barca de optsprezece metri din stejar negru 
care se leagănă, regretând evident că i-a dat voie unui 
necunoscut să urce la bord. Vreau vorbit cu domnul 
Konstantinou. 

— Bine. Te înțeleg. Dar vrei să mă anunțţi dacă îl vezi pe 
Charlie? Sau să-i spui lui Sonny? Sau oricui? Sau vrei să-i spui să 
vină acasă? N-am vrut s-o critic pe Vesna. Sunt sigur că o s-o 
vezi curând. Și la fel și pe Helios. 

Christos clatină din cap, își afundă mai mult picioarele în șlapi 
și pornește cu pași mari spre doc, strigând: 

— Vorbesc doar cu domnul Konstantinou! 

Am reușit să-l jignesc pe singurul om care putea să-mi fie un 
aliat esenţial. În ce moment te ajută mai mult să stai cu mâinile 
în sân decât să te arunci orbește în mijlocul crizei? Aproape mă 
conving să opresc căutarea. Dar în timp ce urc pe motocicletă, 
mă uit la cercel. Este singura dovadă a existenței lui Charlie 
după ce l-am văzut ultima oară. La un moment dat după miezul 
nopţii în Skala și înainte să ajungă Christos a doua zi de 
dimineaţă, a fost pe iaht. Și nu a fost singur. Pentru prima oară, 
îmi permit să-mi imaginez un scenariu care să explice de ce nu 
s-a dus cu barca de închiriat la Bodrum și lungile zile de liniște 
de după: Charlie a fost luat prin surprindere în cambuză, rănit 
sau incapabil să reacționeze, legat cu greutăţi și aruncat peste 
bord, înghiţit de valuri. Imaginaţia e un câine turbat. Aleargă 
vesel spre cel mai crunt dintre finaluri. 

În depărtare, Domitian plutește spre larg cu pânzele 
înfășurate pe după catarg, iar motorul lasă în urmă un siaj de 
culoarea safirului. Christos mută barca în Skala. Aici, pe o insulă 
de vacanţă, nimic, nici măcar o cameră, nu stă pe loc. 


Miles este singura persoană care-mi vine în minte și care avea 


VP - 266 


motiv să-l viziteze pe Charlie în noaptea aia pe barcă. Din 
fericire, vila lui este chiar vizavi de staţia de taxi, la intrarea în 
Chora. Mă îndoiesc că aș putea s-o găsesc altfel. Copertina alb- 
gălbui, ruptă pe o parte, umbrește o ușă acoperită cu o vopsea 
verde-fistic decojită. Vila suplă, văruită cu alb, are trei niveluri. 
Ferestrele înalte de la primele două etaje se continuă cu 
gemuleţele pătrate ale unei mansarde din care urlă hituri din 
Top 40, amestecându-se cu rugăciunile de la un sanctuar din 
apropiere. Spre deosebire de majoritatea caselor, ușa nu e 
decorată cu un ciocan de bătut în stil vechi. Se vede doar un 
șurub ruginit care pe vremuri fixa un asemenea ciocan. 

Mă pregătesc să bat, când ușa se deschide și trei turiști 
asiatici arătoși ţâșnesc în lumina zilei. Poluează aerul cu 
zâmbete și glasuri puternice care cântă odată cu muzica pop de 
la etaj. Doi băieţi și o fată, abia ieșiți din adolescenţă, se dau 
înapoi să închidă ușa și mă studiază. Au ochelari de soare 
încrustaţi cu diamante. Părul fetei este de un alb-măduvă și 
prins cu agrafe fosforescente. Au costumele de baie împodobite 
cu tartanul strident și dungile neasortate specifice mărcilor 
europene la modă. 

— Cred că am greșit casă, spun. 

Li se pare foarte amuzantă greșeala mea și se înghiontesc 
unii pe alţii cu umărul. Sau poate doar se bucură foarte mult că 
sunt în Patmos. Vorbesc între ei în mandarina lor abruptă, ceea 
ce-i face să râdă și mai tare, iar unul dintre tipi încearcă să-l 
ciupească pe celălalt de sfârc. 

— Nu, lan, n-ai greșit casă, tună o voce din spatele lor. Miles 
scoate capul din întuneric, e tras la faţă și are ochii umflaţi. 
Zâmbind jenat, le spune celor trei turiști: Aveţi cheia? O ţin 
încuiată. 

— În regulă, domnule căpitan, îi răspunde unul dintre tineri 
salutând sarcastic. 

Miles îmi face semn să intru pe hol. O scară plină de unghiuri 
duce la un palier inundat de soare, dar noi rămânem la parter, 
traversând holul scorojit din cărămidă. 

— Cine erau cei trei? îl întreb. 

— Musafiri, îmi spune el nonșalant. Vara asta am închiriat cele 
două etaje de sus pe un site din ăla de turism. Luându-mi 
tăcerea drept o acuză, se justifică: Nu toţi ne putem ruga la 
sfântul patron al prietenilor mai bogaţi când avem necazuri. 


VP - 267 


— Nu te judec. 

| se relaxează puțin faţa. 

— Scuze. Nu știu de ce am spus așa ceva. E un fel de furnicar 
aici, ne călcăm pe picioare unii pe alţii. Chiar dacă n-ar fi 
pomenit Charlie noaptea trecută de greutăţile pe care le am în 
ultimul timp, sunt sigur că ai fi auzit de ele mai devreme sau 
mai târziu. Amintirea îl face să-și maseze mâna cu care a lovit, 
de parcă încă încearcă s-o destindă, să nu se facă pumn. 
Chiriașii cei noi sunt niște puști chinezi. Fuerdai. Ştii, odraslele 
elitei din Beijing. Ai fi uimit să afli cât sunt dispuși să plătească. 
Miles pare dornic să mă impresioneze cu chiriașii, de parcă 
situaţia lor financiară s-ar reflecta asupra lui. Casa asta a fost 
construită în 1429, a fost proprietatea unui mic nobil care avea 
ferme și creștea oi, de-aia are vedere spre nord, spre vale. E 
casa tatălui meu, dar eu vin aici în fiecare vară. Și, sincer, la ce- 
mi trebuie mie toate camerele alea în plus? De fapt, îl consider 
un experiment etnologic. Sau ce-a mai rămas din etnologie. Un 
sfat. Nu le închiria brazilienilor, nu știu să se poarte cum trebuie. 
Mi-au spart o lampă din secolul al XVII-lea, care mergea cu 
untură de balenă, și nici măcar nu s-au deranjat să măture 
cioburile. Se uită la mine, pe faţă i se citește rușinea, de parcă 
nu s-ar fi imaginat vreodată ceva între hangiu și polițistul casei. 
Doar vara asta! 

— Nu e nicio problemă dacă primești turiști, îl asigur. 

Se oprește la ușa apartamentului lui. 

— Mai vorbim imediat. 

Intrăm într-un living mare, sărăcăcios mobilat, în care lumina 
de un gri prăfos pătrunde prin ferestrele pătate cu murdărie. 
Niște cearșafuri albe sunt întinse pe două canapele lungi, de 
parcă Miles n-ar fi găsit energia să le elibereze din hibernare. 
Camera are temă marină - stele-de-mare din ceramică, gravuri 
abstracte cu pete albastre care se apropie de forma unui pește, 
o măsuță de cafea cu un mozaic de oglinzi și scoici, frânghii 
pescărești cu noduri mari. Este același tip de decor ca în vilele 
din Hamptons și Cape Cod, casele de sfârșit de săptămână în 
care bogătașii senili se înconjoară cu obiecte care să le 
amintească unde sunt. Singurul obiect neașteptat este un sac 
uriaș de pânză atârnat de tavan cu un lanţ; palpită de la muzica 
de la etaj. Candelabrul este băgat într-o pungă menită să 
protejeze inima casei, precum săculețul cu organe interne vârât 


VP - 268 


într-un curcan cumpărat de la magazin. Evident, Miles nu se 
aștepta să aibă musafiri în vara asta, dar pânza gri care se 
leagănă deasupra capetelor noastre îi trădează disperarea mai 
mult decât i-au trădat-o chiriașii. Eleganţa unui candelabru din 
aur și cristal ar atârna ca un memento al unor vremuri mai 
bune. 

Duck este împrăștiată pe podea, pe jumătate ascunsă în 
spatele măsuței de cafea, într-o salopetă portocalie. Desenează 
cu creioane colorate pe un caiet de schițe, copiază două siluete 
de pe o revistă mondenă, apăsând energic pe o cariocă de 
culoarea piersicii, în timp ce-și sprijină visătoare capul pe mână. 
Pauza pe care și-a luat-o Miles de la discutarea situaţiei lui 
financiare are legătură cu fetița de șapte ani. Poate își făcea griji 
că veștile i-ar parveni lui Sonny. 

— Bună, Duck, spun. Ce faci? 

Se uită la mine, cu ochii albastru fosforescent de deasupra 
obrajilor arși de soare. 

— Bună, lan. 

Acum eu sunt cel care se supune influenţei puștoaicei de 
șapte ani. Mă simt ciudat de onorat că-și aduce aminte cum mă 
cheamă. 

— Ce desenezi? 

— Oameni. 

Îi studiez ostentativ desenul și înclin înţelept capul într-o 
parte. Duck nu este încă la vârsta la care fiecare tentativă 
artistică să fie chinuitor de intimă, ascunsă de un braţ ocrotitor 
sau de un umăr pe post de scut. Cum a fost și la plajă, când era 
goală până la brâu, încă nu a învăţat virtutea americană a rușinii 
profunde, inerente expunerii. 

Hârtia caietului este plină de stropi de culoarea piersicii, 
imitaţia a două celebrităţi surprinse în stilul presei de scandal în 
apa Mediteranei. Probabil sunt celebrităţi europene, pentru că 
nu le recunosc și, neavând indicii despre importanţa lor, se 
comprimă în niște specimene strâmbe, nu cine știe ce 
atrăgătoare și care cu greu merită atenţia fascinată a 
fotografului. Sunt niște pete umane în vacanţă, iar versiunea lui 
Duck, două băltoace alungite, arată îndemânare. 

— Vrei ceva ce băut? mă întreabă Miles. Am o sticlă deschisă 
de votcă și suc de grepfrut în frigider. 

— Nu, mersi, am băut prea mult, îi zic așezându-mă pe una 


VP - 269 


dintre canapele. 

— Vara trecută a venit o prietenă în vizită, spune Miles în timp 
ce se duce la un bar mic din colț, cu sticlele și carafele 
organizate ca un set de experimente de chimie. Alcoolul este un 
lux la care Miles nu se zgârcește. Işi continuă povestea: Ei bine, 
tipa a neglijat să mă avertizeze că mergea la Alcoolicii Anonimi. 
Sau eu am neglijat să-i spun că în Dodecanez nu există întâlniri 
ale Alcoolicilor Anonimi. A rezistat treizeci de ore până să-și 
rezerve bilet la următorul vapor. Abstinenţa nu este cel mai 
obișnuit lucru aici. Işi toarnă un pahar de votcă și cade pe 
canapeaua de vizavi. N-am apucat să vorbim prea mult de când 
ai sosit, îmi spune zâmbind acid în timp ce ia o sorbitură. Îţi 
place Patmos? Este insula sfântă. O simţi cum vibrează. 

Încep să mă întreb cât din renumitele vibrații ale insulei se 
datorează tremurăturilor de la alcool. 

— Sincer, îmi fac griji din cauza lui Charlie, de ce nu a venit 
acasă în ultimele câteva zile. Între noi fie vorba... 

Miles holbează ochii și face un semn spre Duck, atrăgându-mi 
atenţia să nu spun ceva supărător. Tot ce am să-i spun este 
supărător. 

— Charles e bine, sunt sigur. Nu l-ai văzut tu acum două 
dimineți? 

Imi dreg glasul; nu-mi dau seama dacă nu cumva Miles 
încearcă să-mi dea în vileag cacealmaua. 

— Dar de atunci nu l-am mai văzut. Niciun cuvânt. Și, de fapt, 
s-a întâmplat la numai câteva ore după ce am fost cu toții în 
Skala împreună, așa că nici nu prea contează. Este - evit 
cuvântul „dispărut” - de negăsit. 

— Ei, îl știi cum e uneori. Sau poate nu mai știi. Din câte 
înţeleg, nu v-aţi mai văzut de mai mulţi ani. Își plimba votca prin 
pahar. L-am studiat cu atenţie în ultimele câteva veri. Se 
eliberează și el de tensiuni. Pentru un om care lucrează în 
domeniul turismului, se plictisește repede de socializare și 
angajamente. Işi ia o pauză, fără îndoială ca s-o calce pe Sonny 
pe coadă. Nu m-ar mira dacă s-ar ascunde într-o cameră de 
hotel în partea cealaltă a insulei, râzând de noi toţi. N-au trecut 
decât vreo câteva zile. Știi cum sunt cei de genul lui. Işi trece 
mâna pe piept. lresponsabili. _ 

Mă uit la el cum bea singur în faţa mea. Imi vine să-i spun că 
Charlie nu a urcat pe barca cu destinaţia Bodrum, că am găsit 


VP - 270 


iahtul gol cu tabla de șah lăsată la jumătatea partidei, că nici 
măcar personalul lui Charlie de la firma de închirieri de bărci nu 
știe nimic de el. Dar sunt subiecte supărătoare și nu le pot 
aborda de față cu Duck. La fel și singurul incident bătător la ochi 
care ar putea face din Miles principalul suspect dacă Charlie 
chiar ar fi dat dispărut: ultima oară când l-a văzut cineva pe 
Charlie, Miles i-a dat un pumn în faţă. În focul acelui gând, ochii 
lui umflați și obrajii supţi capătă aspectul vinii supurânde. Dar 
nu-l acuz direct pe Miles că a fost pe Domitian în noaptea aia, ca 
nu cumva discuţia să supere copilul. 

— Unde e Sonny? îl întreb în schimb. M-a sunat de un milion 
de ori azi-noapte, dar azi nu știu nimic de ea. 

Miles ia o înghiţitură sănătoasă și se uită la Duck. Are grijă de 
ea cu un devotament patern, urechea și ochiul lui sunt atente la 
semnele celei mai mici urme de pericol. 

— Sonny s-a dus să navigheze azi. A luat-o pe Louise cu ea. 
Cu barca lui Bence. A invitat-o azi-dimineaţă. La început a 
refuzat. Dar apoi s-a gândit: „De ce nu?” Bence are un mega- 
iaht din ăla afurisit pe care totul se transformă cu ajutorul 
telecomenzii. Cum se numește? Velociraptor? Ceva sălbatic și 
carnivor. 

— Eram prea obosită, declară Duck de pe podea. M-am 
săturat de soare. 

Veștile lui Miles mă uluiesc. După-amiaza petrecută pe iaht nu 
prea se potrivește cu atitudinea iubitei disperate care m-a sunat 
de aproape treizeci de ori ieri. Charlie lipsește de două zile, 
Sonny turbează; în a treia zi, sare în mare de pe un dinozaur 
controlat cu telecomanda. Cam cât timp se bucură de atenţie 
dispăruţii pe insula asta? 

— Pari surprins, spune Miles. Și eu am fost. Cine ar vrea să 
stea pe o barcă cu maghiarul ăla? Poate că Sonny a făcut-o 
știind că o să-l enerveze pe Charlie. S-au dus în Marathi, o 
insuliță din est. E un restaurant extraordinar acolo, ţinut de o 
familie, sunt italieni, dar se prefac că sunt greci. Sunt convins că 
Bence o să încerce s-o farmece pe Louise... Işi pipăie cămașa 
din țesătură Jacquard. Nu mi se pare genul pe care s-o farmeci. 

— Credeam că Sonny e îngrijorată din cauza lui Charlie. 

— Ah, face Miles fluturând din mână. Și-a băgat minţile în cap. 
Crede ce cred și eu. Că Charles se ascunde dinadins s-o 
pedepsească. Ții minte cum s-a purtat cu ea în Skala. N-a fost 


VP - 271 


prea drăguţ. Se pare că au avut o ceartă din aia de-ale lor 
înainte să ne întâlnim cu toţii. Nu mi-a spus care a fost 
problema. Dar azi-dimineaţă a găsit ceva în geantă, un obiect 
care dovedește că Charles a fost acasă cât a fost ea plecată. Au 
ei niște jocuri infantile. 

Regina cioplită de mână. Îmi vine să mă împușc pentru că i- 
am pus-o în geantă. S-a vrut a fi un semn de afecţiune, dar 
acum a devenit o altă minciună pe care am încurajat-o ca să 
dau impresia că Charlie este bine, sănătos. E mult prea simplu 
să-i păcălești pe cei dornici să fie păcăliți. 

— Ştii, spune Miles, când un cuplu joacă prea multe jocuri, 
nimic nu mai e sfânt. Totul, chiar și evitarea celuilalt, poate fi 
considerat o glumă. Se poate să tratezi dragostea cu prea mare 
ușurință. Privirea lui Miles este traversată de o furtună pasageră 
care-i sfâșie calmul din voce. Acum este relaxat și jovial, acum 
este posac și irascibil. Nu știu ce să pun pe seama votcii. 

— Charlie putea să pună obiectul în geantă înainte să dispară. 
Asta nu confirmă nimic. 

— Nu. Sonny a spus că a folosit geanta chiar după ce am fost 
în Skala și nu era acolo. Dar nu asta a fost adevărata 
confirmare. 

— Care, atunci? 

— L-am văzut pe Charlie azi-dimineață, anunță Duck în timp 
ce schimbă cariocile. 

— Poftim? Da? Mă ridic de pe canapea. L-ai văzut pe Charlie? 

— Da. Eram cu Miles în Skala să cumpărăm provizii. 

— De mâncare, lămurește Miles. Şi reviste. Duck, nu uita că 
nu trebuie să-i arăţi mamei tale revistele. Știi că o deprimă. 

— Charlie era pe partea cealaltă a pieței. La intrarea unde 
trăiesc oamenii adevăraţi. In spatele magazinelor. 

— Locuitorii din Patmos, o instruiește Miles. Toţi suntem 
oameni adevăraţi. Chiar și Charles. 

— Locuitorii din Patmos. Mă rog, bombăne ea. Era la vreo 
cincisprezece metri. Sau ce lungime are o piscină? L-am strigat. 
Am strigat, s-a întors, s-a uitat la mine și a fugit. Își lovește 
caietul de schiţe. A fugit când l-am strigat pe nume. 

— Ești sigură că era el? o iscodesc. 

— Da, Charlie era. M-a văzut și a fugit. De ce ar face așa 
ceva? 

— Uneori ești înspăimântătoare, o tachinează Miles. Probabil îi 


VP - 272 


era teamă să nu-i ceri să-ţi cumpere ceva. Când Duck dă ochii 
peste cap, Miles se întoarce spre mine. Eu eram în magazin, așa 
că nu l-am văzut. 

— Ești foarte sigură, Duck? o întreb pe un ton implorator, 
ridicându-mă pe jumătate ca s-o văd întreagă. Spui adevărul, 
nu? Nu putea fi altcineva? 

E destul de mare ca să nu-i suporte pe cei care se îndoiesc de 
ea. 

— De ce nu mă crede nimeni? Mama m-a întrebat același 
lucru. Jur că l-am văzut. Era îmbrăcat ciudat, parcă în negru. Și 
avea șapcă pe cap. Dar era el! Un necunoscut n-ar fugi când îl 
strigi pe nume. 

— Nici cei mai mulţi cunoscuţi, adaugă Miles. Dar pare să fie 
Charles. E Charles, sută la sută. 

— Era el! Jur. L-am văzut! 

— Pot să te îmbrăţișez? o întreb întinzându-mi ambele mâini. 

Duck clatină din cap, nici măcar nu se gândește prea mult la 
ofertă. Mă cuprinde căldura de ușurare. Charlie e bine. Este pe 
insulă. Sigur că e pe insulă; n-a luat barca de închiriat. Acum și 
resentimentele pe care mi le inspiră sunt tandre. 

— Sonny n-a fost prea încântată când am sunat-o să-i 
spunem, îmi explică Miles. Dar măcar s-a liniștit. Cred că 
începea să se întrebe dacă nu cumva îi ascunzi ceva. Azi-noapte 
am făcut tot ce-am putut s-o împiedic să sune la poliţie. 

„Deja îl caută”, mă abţin să răspund. Imi aduc iar aminte de 
hipioţii morți și de bănuielile inspectorului. Acum, că am eliminat 
cel mai rău scenariu, îmi fac griji că dorinţa lui Charlie de a fi de 
negăsit ar putea avea legătură cu amenințările pe care le-a 
făcut. Oare se ascunde pentru că, într-un fel, este vinovat? Dar 
n-o să las paranoia să-mi umbrească fericirea. Acum Charlie 
trebuie să-și rezolve problemele. Nu mai sunt ultimul care l-a 
văzut. Și nu poate să se ascundă veșnic în Patmos. Poate că 
iritarea lui Christos avea legătură cu faptul că trebuia să mintă 
pentru el. Ideea atotstăpânitoare de acum două minute - că 
poate Charlie a fost ucis, că sângele de pe barcă era allui- mi 
se pare acum atât de ridicolă, încât cu greu îl recunosc pe lan 
Bledsoe care stătea și tremura la ușa de la intrare. Cum să mă 
aștept să înțeleg ce se întâmplă în mintea lui Charlie? Miles are 
dreptate, nu l-am cunoscut cu adevărat în ultimii opt ani. Lui 
Duck i-a luat mai puţin de atât să îmbrăţișeze planeta Pământ și 


VP - 273 


să devină o californiancă dolofană care lenevește într-o vilă 
dărăpăânată de la Marea Egee. 

— Cred că totuși vreau ceva de băut, spun. Fără grepfrut. 

Miles se ridică și plesnește din degete. 

— Duck, trebuie să tragi un pui de somn. Eu și cu lan trebuie 
să stăm de vorbă ca oamenii mari. Poţi să te culci în dormitorul 
meu. 

— Chiar trebuie? 

— Așa a ordonat mama ta. N-o să vrea să te vadă arțăgoasă 
când se întoarce de la partida de înot. 

Duck își ia fără chef caietul de schiţe și ni-l întinde. A făcut 
niște mâzgălituri maro-gastric pe post de abdomene și niște 
cruciulițe galbene pe frunţi. Vrea, ca fiecare artist, o clipă de 
recunoaștere. 

— Excelent, spun. Eşti următorul El Greco. Sau cum o chema 
pe femeia aia care a pictat familia regală franceză? 

— Ți l-aș da ţie, dar mama o să vrea să-l păstreze. Sau poate 
că acum n-o să mai vrea? Se uită la Miles după îndrumare în 
imprevizibila junglă a maturității. O să mai vrea desenele mele 
acum, dacă o să stau cu ea în Cipru? Sau o să trebuiască să i le 
trimit tatei? 

— Sigur c-o să le vrea. lar dacă nu-l vrea ea pe ăsta, îl păstrez 
eu. Și acum, la culcare. 

În timp ce Duck merge clătinându-se în camera alăturată, 
Miles îmi toarnă un pahar și și-l umple încă o dată pe al lui. Când 
mi-l întinde, îi tremură mâna. Eliberat de rolul de unchi iubitor, 
Miles devine o fiinţă mai neliniștită și înghite lacom chiar și când 
nu soarbe din votcă. Își dă pe spate părul nespălat cu unghiile 
albe precum creta. 

— Îți mulţumesc că ai trecut pe la mine, șoptește. Mă bucur 
că avem ocazia să vorbim. Am sentimentul că reputaţia mea a 
suferit o lovitură. Atacul lui Charles a fost o insultă serioasă. Dar 
insulta și mai mare e că trebuie să mă justific în faţa tuturor 
celor care l-au auzit. 

— Eu sunt ușurat că l-a văzut cineva pe Charlie. Nu vrei să știi 
ce-mi trecea prin cap. Lucruri rele. Tot ce e mai rău. 

Prima înghiţitură de votcă se duce direct să alunge seceta. 

Miles se uită întrebător la mine, de parcă ar vrea să știe ce 
înseamnă mai exact „tot ce e mai rău”. Vânătăile de pe 
încheieturile degetelor i s-au estompat, căpătând culoarea 


VP - 274 


luminii soarelui pe zăpadă. Mă bucur că nu mă întreabă, 
deoarece aș putea să-i spun că singurul om care-mi vine în 
minte că ar putea să vrea să-i facă ceva rău lui Charlie este 
chiar el. 

— Asta, dacă nu cumva n-ar trebui s-o cred pe Duck. Nu crezi 
că minte, nu? 

Miles clatină din cap. 

— Duck nu minte. Charles, pe de altă parte... Oftează iritat și, 
din nou, lovește fără milă niște firimituri invizibile de pe piept. 
Mă rog, după cum am spus, poate fi chiar iresponsabil când vine 
vorba de alţii. Presupun că, dacă ai destui bani, poţi să-ţi permiţi 
să fii iresponsabil. Eu n-aş lua personal absenţa lui. Sunt două 
feluri de bogătași - cei care-și rezolvă singuri problemele și cei 
care aruncă cu bani până când dispar. Din care tabără crezi că 
face Charles parte? 

Miles pune paharul pe măsuţa de cafea din oglindă și-l 
împinge spre mijloc, ca să-i fie doar puţin mai greu să ajungă la 
el. Dacă aș fi crezut în continuare că Charlie a fost victima unei 
crime, oare sinceritatea lui Miles l-ar face mai suspect, sau l-ar 
disculpa? Puţini sunt aceia care-i vorbesc de rău pe cei pe care i- 
au rezolvat deja. Și, de asemenea, este logic că, dacă Miles i-ar 
fi făcut ceva lui Charlie, gelozia lui s-ar fi dus. Gelozia moare 
odată cu ţinta sa - se transformă în respect. Nimeni nu este 
gelos pe morți. 

— Îmi pare rău. E cel mai vechi prieten al tău, spune Miles. 
Poate că tu vezi la el mai multe decât mine. 

— Nu-l apăr. 

— Adevărul e că mare parte din timp chiar îmi place Charles. 
Nu uita că noi doi ne cunoaștem de când eram copii și 
petreceam vara pe insula asta. Nu că am fi fost prea apropiaţi 
atunci, dar deseori trebuia să ne jucăm împreună. Abia aștept să 
lămuresc situaţia când se întoarce acasă. Știu că putem să o 
rezolvăm. Mi-e rușine de bătaia din Skala. Nu comentez că, 
practic, nu a fost o bătaie; un om l-a pocnit pe un altul. Pentru o 
bătaie e nevoie de doi oameni. Avea deja un ochi vânăt până să 
i-l învineţesc eu și pe celălalt. Parcă ar fi făcut colecție. In fine, 
am fost foarte stresat în ultima vreme, în noaptea aia ceva a 
explodat în mine și, din păcate, am recurs la violenţă. Sunt și eu 
om. Ce pot să spun? 

— Miles, nu trebuie să-mi explici nimic. 


VP - 275 


— Dar eu chiar vreau să explic, zumzăie el. Pentru că acum 
locuiești aici, o să ne vedem des și sper să putem fi prieteni. Așa 
cum și eu și Charles vom fi din nou prieteni. Nu-mi place să 
existe resentimente între noi. 

Miles nu pare să-și dea seama că explicaţia atacului lui 
Charlie din noaptea aia nu a fost o criză din prietenia lor, ci 
respingerea ei. Nu există prietenie între Charlie și Miles. Dar am 
sentimentul că Miles ar putea fi genul care își face prieteni 
printr-un război de uzură, forțându-i, într-un final, să capituleze 
și să accepte supunerea. Unii oameni sunt teroriști în prietenie. 

— În orice caz, ce contează ce crede Charlie despre tine? îl 
întreb. 

Se îmbujorează, iar roșeața pare mai degrabă albastră în 
obscuritate. 

— E iubitul lui Sonny. lar eu ţin la ea. Mi-e o prietenă foarte 
apropiată. E foarte importantă pentru mine. 

Se uită defensiv la mine, cu dinţii încleștaţi, de parcă m-ar 
provoca să spun ce e evident pentru toată lumea. Dar la ce ar 
ajuta să-l forțez să-și mărturisească obsesia față de ea? Probabil 
că absenţa lui Charlie a fost o mană cerească pentru planurile 
lui de viitor. Peste câteva clipe adaugă: 

— Oricum, pe insula asta nu poţi să-l eviţi pe Charles. 
Adevărul e că s-ar putea să mă mut definitiv în Patmos. M-am 
gândit să stau și o iarnă aici. Se spune că e foarte frumos în 
decembrie dacă nu te deranjează pustnicia și te pricepi să 
gătești acasă. Nu ești decât tu și încă vreo opt suflete care 
puneţi șemineurile la treabă. Se uită la camera înaltă, de parcă 
i-ar analiza capacitatea de a ţine frigul departe. 

— Nu te-ai întoarce la Londra? Sonny are încredere să-și lase 
fiica cu Miles și totuși Charlie m-a avertizat să nu-mi las 
portofelul prin preajma lui. Îmi asum un risc abordând un subiect 
delicat și aproape ating locul dureros să văd dacă are vreo 
reacție: Are legătură cu banii pe care-i datorezi acolo? 

Miles închide ochii și se afundă în pernițe, apoi se întinde 
orbește și fără sorți de izbândă după pahar. Ochii i se deschid 
mecanic, câte unul odată. Miles este genul de om care se 
holbează la omul cu care vorbește, în felul ireal în care actorii 
din filme cască ochii unii la alţii, fără să-și ferească vreodată 
privirea, niciodată surprinși uitându-se aiurea în timp ce rostesc 
un cuvânt, chinuiţi de vreo grijă numai de ei știută sau fascinaţi 


VP - 276 


prostește de vreun obiect din apropiere. 

— A fost o prostie să mă aștept din partea lui Charles la atât 
tact încât să nu aducă subiectul în discuţie de față cu toată 
lumea. Dar așa este, chiar am avut niște probleme la Londra. 
Din câte am auzit, noi doi suntem într-o situaţie asemănătoare. 
Zâmbeşte fin și-și plimbă degetele pe braţul fără păr. Îţi spun 
eu, ca să nu te gândești la tot ce e mai rău. Am ceva datorii. De 
la jocurile de noroc. Pocher, în general. La început a fost 
mărunțiș. Un prieten, fiul unui important negustor de artă, a 
format un mic grup care se aduna miercurea noaptea în spatele 
galeriei mamei lui. Galeria aia era mereu plină de obiecte de 
artă contemporană care valorau milioane. Lucruri groaznice. N-o 
să înțeleg niciodată cum au făcut avere din asta. Cea mai mare 
nenorocire pentru valoarea culturală a artei contemporane este, 
de fapt, să te uiţi la obiectele alea. Miles clatină din cap ca să-și 
alunge tirada pe tema artei. În orice caz, am privit toată 
povestea ca pe o distracţie ușoară. Greșeala mea nu a fost că 
am pierdut, ci în fața cui am pierdut. Nu mi-am dat seama că 
vreo câţiva dintre ceilalți jucători de la masă erau profesioniști, 
câţiva ruși bine îmbrăcați, cu genţi cu bani. M-am gândit că erau 
doar prieteni pe care nu-i cunoscusem încă, ca actorii și 
fotbaliștii care uneori veneau miercurea, care pierdeau sau 
câștigau câteva mii și nu dădeau importanţă pierderilor mele. 
Era mai degrabă un eveniment social. Sau cel puţin așa 
credeam eu. 

— Intotdeauna ar trebui să ai grijă când vin oameni cu genţi 
de bani. 

Aprobă din cap. 

— Mersi, dar sfaturile tale mi-ar fi fost utile acum zece luni. La 
un moment dat, serile de miercuri au luat o turnură sumbră, iar 
fostul meu prieten nu a avut decenţța să mă avertizeze că jocul 
devenise serios. Cred că mă considerau o ţintă ușoară, deși eu 
de unde era să știu? Am avut încredere în prietenul ăsta. Până 
să-mi dau eu seama, eram dator. Inglodat în datorii. lar noii 
jucători nu-mi mai tratau cu lejeritate obligaţiile. Miles 
încrucișează picioarele și smucește umerii înainte. Problema la 
jocurile de noroc e că ești convins că următoarea mână o să te 
salveze de cea de dinainte. Dar jur, cărțile simt disperarea. 
Datorez niște bani. Am golit câteva conturi și tot n-a fost de 
ajuns. Cum poţi fi tras la răspundere când nu știi cu cine te pui? 


VP - 277 


— Nu poţi să le ceri ajutor alor tăi? 

Fața lui Miles afișează grimasa celui care și-a depistat 
strămoșii până la familia regală, ca apoi să i se spună că, de 
fapt, erau ucigași și crâșmărese. Este o faţă pur englezească. 

— Suntem o familie de seamă, dar în ultima vreme nu stăm 
chiar pe roze. Tata nu a fost tocmai înţelegător, nici chiar când i- 
am spus că gangsterii ăia amenințau să-mi ia cu împrumut părți 
din corp și să mi le trimită înapoi peste câteva zile. Sincer, 
bătrânul Albrecht s-a scrântit puţin. Este vărul celui de-al 
șaptesprezecelea conte de Winchelsea, un titlu adevărat, nu ca 
al prinților ăstora mediteraneeni. Ne pas mélanger les torchons 
et les serviettes". Nu că pentru tata ar mai conta. După 
pensionare, s-a dedicat trupei lui rock. Cântă la bas. Fac 
coveruri după Queen. Poţi să-l închiriezi pentru nunți. S-a dus 
naibii demnitatea, chiar dacă ai o pasiune. Miles se întinde să 
captureze paharul cu băutură și ia două înghiţituri mari ca să 
recupereze timpul pierdut. E vina mea, numai a mea, și eu o să 
rezolv porcăria în care m-am băgat. Nu cer mila nimănui. Aș fi 
preferat să nu te plictisesc cu așa ceva și sper că o să ţii pentru 
tine. Dar să știi că a devenit înspăimântător, lan. Am dat tot ce- 
am putut ca să-i ţin departe. 

— O să te mai poţi întoarce vreodată? 

Miles râde, de parcă aș fi înțeles greșit gravitatea confesiunii 
lui. 

— Doamne, dar cum să nu? Nu mă ascund. Nu e chiar atât de 
grav. De-asta îţi explic, în caz că, din insinuările lui Charles, ai 
înţeles că sunt un găinar. Am o mică proprietate moștenită în 
Covent Garden, care este la vânzare. Dacă se finalizează, ar 
trebui să fie mai mult decât suficient. Dar, între timp, am decis 
că e mai bine să dispar o vreme. Oricum, eram sătul de Londra, 
întotdeauna m-am simţit mult mai în largul mei aici. La graziosa 
isola. Die hübsche Insel:. Îşi leagănă piciorul, liber în ultima lui 
oază de siguranţă, lăsându-și noblețea istovită să se topească în 
nonsens în urmă. Ce a spus Charlie despre greutatea lacrimilor 
bogătașilor? Lacrimile aristocrației cântăresc și mai puţin. Cam 
asta e situaţia. Mersi, Charles, că le-ai spus tuturor din Skala 
despre rușinea asta a mea. Serios, o să se rezolve. Insă lumea a 


17 În traducere, să nu amestecăm cârpele cu șerveţelele de masă (în limba franceză în 
original). 
18 Încântătoarea insulă (în limbile italiană și germană în original). 


VP - 278 


deraiat. Devine din ce în ce mai înspăimântătoare cu fiecare zi. 
Nu ţi se pare? E ca și când ar fi o gaură prin plasă. Ca și când ar 
începe să câștige frica. Dar eu mă ţin tare. 

Miles râde vesel, deși bănuiesc că s-a afundat și mai tare 
decât lasă impresia. Poate că Charlie cunoștea gravitatea 
situaţiei. Mă întreb dacă Miles a încercat să-i ceară bani cu 
împrumut. 

— Nu joci șah, nu? îl întreb. 

Mă privește atent, de parcă ar sesiza un motiv în spatele 
întrebării. 

— Nu. Niciodată nu mi-a plăcut prea mult șahul. Nu-mi plac 
jocurile în care adversarul tău are tot timpul din lume să 
găsească o strategie. Dar este un joc fascinant. Dacă joci cu 
piesele negre, ai din start un dezavantaj. Piesele albe sunt 
mereu cu un pas înainte, așa că tot ce pot face negrele e să 
strice armonia. Să întindă curse în sistem. După cum ţi-am spus, 
nu mă pricep la întins curse. Eu cred că cei care pierd sunt 
oamenii mai buni, tu nu? Cine-și poate dori o față atât de rece, 
încât nu-și arată niciodată durerea? 

Vrând parcă să-și verifice teoria, îmi oferă doi ochi îndurerați 
de deasupra unor pometţi alungiţi, parcă ciopliţi în lemn. Îl văd 
pe Miles cu douăzeci de ani mai bătrân, falit, citând încă un 
conte cu care este înrudit indirect, ca și când așa s-ar explica de 
ce el, un bărbat înalt și alb, cu o postură impecabilă, merge cu 
un autobuz londonez prin cartierele fricii, cu arhitectură 
georgiană. 

— Stai puţin. De ce m-ai întrebat de șah? 

— Când am fost ieri pe iahtul lui Charlie, am remarcat tabla 
de șah pregătită. M-am gândit că poate ai fost pe la el după 
bătaie. Să încerci o împăcare. 

Miles dă peste cap ce i-a mai rămas în pahar. Se uită la 
încheietură și este vizibil dezamăgit că nu găsește niciun ceas 
acolo. 

— Nu, n-am fost la el. Poate ar fi trebuit. Dar categoric nu 
aveam niciun chef de o partidă în seara aia. Și mi-am învăţat 
lecţia, știu cu cine să nu joc. Charles ar trișa mai degrabă decât 
să piardă. Prietenul tău cel mai bun trișează, nu-i așa? Probabil 
așa a fost întotdeauna, n-am dreptate? 

Miles îmi zâmbește, de parcă acum ar fi rândul meu să fac o 
mărturisire. 


VP - 279 


— Nu știu, trișează? 

— Nu era nevoie să-l lovesc. l-aș fi făcut mai mult rău dacă 
deschideam gura. Dar nu sunt genul care dezvăluie secrete din 
răzbunare. Și așa ar fi suferit un om la care ţin. 

— Ceva care ar fi rănit-o pe Sonny? Ce, că o înșală? 

Deși Charlie a jurat că este alt om, nu există limită pentru 
greșelile trecutului. Îmi imaginez că Miles a fost martor la o 
mulțime de-a lungul anilor. 

Flutură din mână cu o faţă acră, de parcă, în cele din urmă, 
tactul l-ar fi părăsit. 

— Uită ce-am spus. De dragul ei, uită. Serios, poate într-o 
bună zi o să-și dea seama că merită mai mult. Dar n-o să-i bag 
eu ghimpele în inimă. Nu pot decât să fiu alături de ea. Cred că 
este singură. Îi plac ideile mai mult decât realitatea din spatele 
lor. Poţi să devii fixat pe o idee bună. Ideile bune fac ce vor din 
tine. Se uită la paharul gol, de parcă ar vrea să dea vina pe 
alcool pentru direcția în care i-a luat-o mintea. Era încă o idee 
bună. Dacă Sonny decide să deschidă ochii, o să-l vadă cum 
este. Poate că vede acum, când a plecat așa. 

Nimic nu i-ar plăcea mai mult lui Miles decât să nu se mai 
întoarcă Charlie niciodată. Ar putea să-și petreacă timpul cu 
Sonny, s-o adopte pe Duck ca pe o fiică sezonieră și să le 
aștepte pe mal cu prosoapele cât ele înoată în mare. Dar, 
desigur, datorită lui Charlie stă Sonny în Patmos. Inamicul este 
aliatul lui. Mi-am terminat băutura și pun paharul pe masă. 

— Ar trebui să plec. 

— Încă un păhărel, exclamă Miles. Hai să ţinem un toast. la 
paharele și se ridică brusc, mai puţin sigur pe picioare, astfel că 
se împiedică de un covor invizibil. 

— N-ar trebui să mai beau. 

Deja simt plutirea gazoasă pe care mi-o dă primul pahar, iar 
creierul îmi bâzâie ca o navă extraterestră pe deasupra unor 
câmpuri circumspecte. 

— Haide, îmi spune turnând din sticlă. Nimănui nu-i place să 
bea singur; alcoolul este un informator cu care n-ar trebui să te 
întâlnești niciodată dacă n-ai întăriri. Asta a fost greșeala mea 
azi-noapte, mă gândesc. Nu poţi să începi să lucrezi pentru 
Charles dacă nu e aici, continuă Miles. Unul mic înainte de 
plecare. Hai să ţinem un toast, o ultimă încercare de izbăvire. 

Îmi dă paharul. 


VP - 280 


— Izbăvire pentru ce? 

Miles se uită la mocasinii lui cu șireturile strâns legate. 

— Ce-ar fi să bem pentru toate lucrurile pe care le-aș fi putut 
face? Mereu am crezut că pot să-mi pun treburile în ordine, că 
unul dintre proiectele mele o să dea roade, o să-mi dea un scop 
în viaţă. Toate cunoștințele pe care le am. Și acum, că sunt 
aproape între două vârste, încă aştept. Cel care-ţi distruge cel 
mai tare viaţa ești chiar tu, nu-i așa? Te dai jos din pat ca și 
când ar fi același lucru în fiecare zi, aceleași două braţe și apoi... 

Nu-și duce până la capăt gândul, poate pentru că și-ar pierde 
din poeticitate dacă pleacă din mintea lui. Este un risc pe care 
nu și-l permite. 

— Încă ești tânăr, Miles. Câţi ani ai? Treizeci și șapte? 

— Am treizeci și cinci. 

— Ești tânăr. 

— Asta o spune unul de douăzeci. Mă rog. Ciocnește paharul 
cu mine și bem. Sunt încă destul de tânăr ca să văd bunătatea 
din oameni. Dar se duce și asta, nu? 

Când ies la lumina zilei, simt o apreciere copilărească și 
profundă față de frumuseţea lucrurilor simple. Inchid ușa casei 
lui Miles și-i las tristeţea acolo, alături de el. Nu roata, ușa e cea 
mai mare invenţie a omenirii: oprește intrarea, coase o rană 
sângerândă. În vârful dealului, insula este încinsă de la explozia 
de soare care se năpustește în petice împrăștiate printre brazii 
zburliţi. Înșir pe o listă tot ce o să fac mâine: mă trezesc 
devreme și mă duc la plajă, poate nici nu mă mai deranjez să 
iau șortul de baie; fac cafea cu Louise, o duc în patul meu; dacă 
se întoarce Charlie, îi cer un împrumut și le trimit banii înapoi, 
prin Fedex, lui Lex și lui Ross; o să fiu mai blând cu mine; o să 
trăiesc. 

Când cobor pe caldarâm, simt o înţepătură în coapsă și scot 
cercelul turcoaz din buzunar, Lângă staţia de taxi e un tomberon 
și mă gândesc să-l arunc acolo. Dar sigur există și un al doilea 
cercel, și poate că Sony vrea să și-l recupereze. Cânt o melodie 
pop împreună cu originalul pe care-l aud răsunând de la etajul 
de sus al casei lui Miles, un cântec ale cărui versuri nici nu mi- 
am dat seama că le știam. Probabil că a plutit nedepistat în jurul 
meu toată vara acest polen contagios care se răspândește 
dinspre fermele culturii industriale din America. Mâine o să 
descarc piesa și o s-o ascult până la saţietate, până când veselia 


VP - 281 


ei mă supune. Trebuie să mai fie câteva insule pe lumea asta 
care încă nu au fost contaminate de zgomotele invadatorilor. 
Insule luxuriante, mici ca niște pistrui, cu plaje nepărjolite de 
soare și fără importanţă minerală. Mă întreb dacă locuitorilor lor 
li se spune că lumea din afară este plăsmuirea viselor sau dacă, 
atunci când se trezesc, stau o clipă să ne imagineze pe noi, 
ceilalţi, și zgomotele pe care le facem. Sau poate sunt singurul 
care mai visează și toată lumea de pretutindeni ne-a auzit deja? 


VP - 282 


11. 


Biletul de pe patul meu este scris cu pix negru. 


lan, 
Vino să ne întâlnim diseară la 23.00, la docul bărcilor de 
închiriat. 


Nu e semnat, deși hârtia are un antet cu cârma înclinată a 
unui vas și, dedesubtul ei, cu cerneală bleu-pal, scrie 
Konstantinou Charters. Nu sunt specialist în scrisul lui Charlie. 
De fapt, nu am pe ce mă baza, în afară de jurnalul din copilărie 
din care am citit pe barca lui. Dar literele alea durdulii, 
neastâmpărate trebuie să fi evoluat în anii adolescenţei, în care 
luase notițe frenetic, urmaţi de un deceniu în care abia dacă 
trebuise să folosească un pix pentru mâăzgăliturile ascuțite, 
sârmoase de pe foile cu antet. Ușa de la cabana mea era 
încuiată când m-am întors, deși Therese a venit să facă 
curățenie; patul este făcut, podelele duhnesc a Lysol și pe 
noptieră e aprinsă o lumânare, a cărei flacără portocalie se 
reflectă în ușa glisantă de sticlă. Trag sertarul și scotocesc pe 
sub pulover. Punga de plastic cu bani este încă în siguranţă. Mă 
duc la ușa de legătură și verific dacă e zăvorâtă. Charlie are 
evident cheile de la cabană și trebuie să fi trecut pe aici cât am 
fost eu plecat. Nu înțeleg de ce nu mi-a trimis un SMS, doar 
dacă nu cumva și-a pierdut telefonul. Așa s-ar explica de ce nu 
mi-a răspuns la telefon. 

Singurul lucru de care sunt sigur este decizia lui Charlie de a 
rămâne ascuns. Altfel nu ar cere să ne întâlnim noaptea târziu 
într-un loc atât de izolat. Poate așteaptă până când se satură 
inspectorul Martis să mai adulmece și se întoarce la Kos, 
neavând altă soluţie decât să considere cazul un accident. 

Vâr biletul în buzunar, arunc cercelul în sertarul noptierei și 
mă dezbrac să fac un duș. În timp ce stau sub jet, mă gândesc 
că poate Charlie a aranjat întâlnirea asta ca să-mi ceară încă o 
favoare, să spun încă o minciună ca să poată sta ascuns, încă o 
însărcinare care să îngrijoreze pe toată lumea. In seara asta ar fi 
momentul potrivit să-mi dau demisia. Mi-l imaginez scoțând mai 


VP - 283 


mulți bani din seiful din birou și fluturându-mi-i pe la nas până 
sunt de acord. „Care e preţul tău, lan?” 

Părul de pe corpul meu este portocaliu-pal de la spumă și, 
pentru unul care abia dacă face mișcare, oasele șoldurilor încă 
sunt proeminente, fără un gram de grăsime pe talie. Chiar dacă 
am creierul în pragul colapsului, măcar metabolismul meu 
refuză să mă lase baltă. Este atât de greu să te retragi din 
nimic. Dacă Grecia își închide ușile, m-aș putea întoarce cu 
Louise la Washington, unde am locui în apartamentul ei micuț, 
studenţesc. Aș putea lua destui bani din pungă cât să-mi 
cumpăr un bilet la clasa economic și să-mi găsesc un post de 
debarasor în Georgetown, de vânzător de tricouri în Foggy 
Bottom sau să stau în faţa băncilor, implorând lumea să 
semneze pentru sursele de energie regenerabilă. Aș putea face 
asta până când Louise se satură de iubitul ei degenerat sau un 
colectiv de hackeri atacă în sfârșit internetul și șterge orice 
urmă a incidentului din Panama. M-au epuizat prea multele 
viitoruri posibile, ghemotocul dens de posibile căi de scăpare. 

Mă șterg și iau pe mine o pereche curată de pantaloni. Ultima 
cămașă curată din geantă este una din mătase, de culoarea 
adezivului de cauciuc. Am primit-o cadou de la tata și de la Lily 
de Crăciun, mi-au trimis-o în noul an cu bonul împăturit în 
buzunar. În timp ce o iau pe mine, aud o bătaie în ușa de 
legătură. 

— lan! strigă Louise. Te simţi mai bine? 

Trebuie să se fi întors cât eram în duș. Trag zăvorul la ușă. 

— Mult mai bine, îi spun. Probabil am mâncat ceva aiurea. 

— Nu știu de ce ţii ușa asta încuiată. 

Intră în camera mea aducând cu sine mirosul de cocos al 
cremei de protecţie solară. 

— Din obișnuinţă. O să mă dezvăț. 

După-amiaza petrecută pe iahtul lui Bence i-a făcut pielea de 
culoarea lemnului de hicori, iar pe braţe i se zăresc spectrele 
firișoarelor albe de păr. Poartă un sutien galben de la costumul 
de baie, care se vede prin cămașa gri transparentă. Ochii ei 
căprui au un aer năuc, ca atunci când intri într-o cameră 
întunecoasă după ce ai stat mult timp la soare. Imi vine s-o trag 
pe pat, iar ea stă în faţa mea și zâmbește, de parcă s-ar mira că 
nu o fac. 

— Am vești bune. Mi-am schimbat biletul. Încă o săptămână în 


VP - 284 


Patmos. Mă întind cam mult. O să-mi mai rămână numai vreo 
treizeci de ore până încep cursurile. Dar mă mai ai la dispoziţie 
încă șapte zile. 

Sunt vești bune. Louise este singura veste bună de pe toată 
insula asta și i-aș sugera să ne petrecem săptămâna prin alte 
zone ale Mării Egee, dacă am avea bani vreunul dintre noi. Dar 
generozitatea lui Charlie ne ţintuiește aici. Deja am ajuns la 
fundul sacului și nu sunt convins că împreună am strânge preţul 
unei camere dintr-o pensiune în oricare alt port. 

— Credeam că o să te bucuri mai mult, îmi spune în timp ce 
mestecă o biluţă de gumă albă. 

— Mă bucur mai mult, îi șoptesc punându-i mâinile pe talie; 
are pielea fierbinte ca un ceainic. Cel puţin așa vreau. O să mă 
străduiesc. 

— Ce te preocupă? Starea generală a lumii, sau siguranţa 
celor apropiați ţie? 

E o întrebare ciudată. Înainte să-mi dau seama că glumește, 
răspund sincer. 

— Starea generală a lumii mele este siguranța celor apropiaţi 
mie. 

Expiră și se lipește cu fruntea de umărul meu. „Bietul lan, 
sugerează fruntea ei care se freacă de mine. Cum de m-a 
păcălit de două ori un ratat ca ăsta?” Am sentimentul că se 
poate să fi băut câteva pahare de șampanie pe iaht. Mă 
cuprinde gelozia când mă gândesc că a petrecut ziua cu Bence. 

— N-am vrut să spun decât că nu trebuie să-ţi faci griji. 
Cineva l-a văzut pe Charlie. Acum putem cu toţii să fim 
recunoscători că trăiește. Mă aștept să văd focuri de artificii în 
port când se întoarce în sfârșit acasă. 

— Da, și astea sunt vești bune. Toate sunt vești bune. Totuși, 
asta nu explică de ce ne-a evitat pe toți. 

— Sonny mi-a spus că s-au certat. Exact asta a zis și Miles, și 
totuși Sonny nu mi-a pomenit nimic de ceartă când am fost la 
ea. 

— De ce? 

— Presupun că din cauza lui Duck, spune Louise ridicând din 
umeri. Dacă să-i fie sau nu tată. Așa se explică de ce era în 
dispoziția aia când ne-am întâlnit să bem ceva. Poate că 
dispărând câteva zile încearcă să demonstreze că nu te poţi 
baza pe el. Sonny a suportat destul de bine, în condiţiile date. 


VP - 285 


Mă întreb în treacăt dacă se poate să fi fost Sonny pe 
Domitian în noaptea aia după ieșirea în Skala, să continue 
cearta. Dar renunţ la gând. Nu mai contează. 

— Cum a fost pe barca lui Bence? 

— Doamne! Işi pune mâna pe abdomen. Cred că are cod 
poștal propriu. Cel mai hidos monstru pe care l-am văzut 
vreodată. Are piscină în spate. Piscină cu apă dulce în mijlocul 
mării! Fiecare suprafaţă are nuanţa aia strălucitoare de bej care- 
mi amintește mereu de smacurile ieftine, dar ar trebui să 
sugereze bani și bun-gust. Are un echipaj de cincisprezece 
oameni, toți blonzi, niciunul grec, foarte tineri, care se holbau la 
monitoare încercând să-și dea seama unde naiba eram. Mă mir 
că am găsit debarcaderul lui când ne-am întors. Louise frământă 
guma cu limba. N-ar trebui să fiu atât de dură cu Bence. A fost 
drăguţ din partea lui că ne-a scos în larg. Nu este din marea 
aristocrație, ca să știi. A reușit singur și e tare mândru. Cam 
porc în privinţa asta, de fapt, e arogant când spune că vine și 
investește în țări în plină criză economică. Ghici ce mi-a zis. 
Louise ridică mâna, de parcă ar jura să spună adevărul. Nu 
glumesc. N-o să uit niciodată. A spus că, deși are analiști pe 
care-i plătește să descopere posibilități de afaceri în „pieţele în 
curs de dezvoltare”, cel mai bun indicator sunt prostituatele. 

— Prostituatele? Adică le spun clienţii lor secrete din interior? 

— Nu. De unde sunt prostituatele. Afli originea ultimei recolte 
de prostituate din capitalele occidentale - Slovenia, România, 
Sri Lanka sau de pe unde mai vin ele acum - și acolo trebuie să 
speculezi. A spus: „Nu trebuie ca portofoliul de investiţii să-mi 
reflecte moralitatea”. Ce moralitate? A fost fascinant, am avut 
acces în culisele finanţelor. Acum i s-a pus pata pe aplicaţiile 
pentru telefon. Și pe afacerea cu iahturi a lui Charlie. Ne-a ţinut 
o predică lungă și sinceră că vrea și el o parte din afacere. Jură 
că l-a sunat Charlie să investească. 

— Mă îndoiesc că afacerea lui Charlie i s-ar părea destul de 
șocantă. Sau măcar într-o formă coerentă. Sincer, nu știu dacă 
mai funcţionează, acum, că Charlie e plecat. 

Louise înclină capul și mișcă din falcă. Așteaptă o secundă, 
după care spune: 

— In orice caz, se poate ca de-aia să ne fi invitat Bence. S-o 
înmoaie pe Sonny, s-o atragă de partea lui. Știi, acum e cam 
supărată pe tine. 


VP - 286 


— De ce? 

— Ştie că nu te-ai întâlnit cu Charlie pe Domitian în dimineaţa 
aia. L-a întrebat pe Christos. A spus că nu, asta, dacă nu cumva 
te-ai întâlnit cu el înainte să urce Christos pe barcă. Sonny crede 
că-i ești complice, că-i dai ei speranțe deșarte la ordinele 
șefului. Louise țâțâie. E adevărat? 

Mă gândesc să recunosc, dar peste câteva ore, când o să mă 
văd cu el la doc, toată povestea asta o să se rezolve - sau 
măcar o să fie lămurită. Charlie poate să-și dreagă singur 
minciunile. 

— Te anunţ oficial că nu mă mai bag în relaţia lor. Am 
terminat. 

— Nu poţi să termini dacă lucrezi pentru el. Nu se așteaptă 
să-i fii un soldat credincios? Inainte să apuc să mă apăr, Louise 
se răsucește în camera care deodată a căpătat o tentă sepia și 
mă prinde de mână. Pierdem apusul soarelui! 

leșim pe terasă și Louise mă trage aproape de margine. 
Soarele e ca o pată de vaselină întinsă pe cuțitul gri striat al 
pământului și tot cerul este congestionat, cu nuanţe de roșu și 
portocaliu. 

Louise scoate telefonul din buzunar. 

— Ce frumos e! Parcă am uitat ce frumos a fost ultimul și e 
prima oară când văd un apus. 

Face câteva fotografii, dar culorile de pe ecran sunt neclare, 
nu surprind întocmai miracolul mingii de foc care coboară sub 
linia orizontului. Băzâitul insectelor se ridică împrejurul nostru, 
ca un vuiet de nerăbdare dintr-o arenă care ovaţionează 
noaptea. 

— Cum stai cu postările? o întreb. 

— Postările? 

— Fotografiile din vacanţă. Primesc câte like-uri vrei? 

— Ah, da. Cea pe care v-am făcut-o ţie și lui Charlie în ziua în 
care ai ajuns, un belșug de like-uri. Cineva a comentat că arătaţi 
ca doi bandiți care au fugit în paradis. Îmi înfige un deget în 
coaste. Nu mă lua peste picior. Nu fi arogant doar pentru că nu 
te interesează rețelele de socializare. Nu pot să sufăr forma asta 
nouă de snobism. De parcă ai aprecia mai mult viaţa dacă nu le- 
o împărtășești altora. 

— Nu te iau peste picior. 

— Călătoria asta e deosebită. Eu nu am ocazia să vizitez 


VP - 287 


Europa ca voi, ceilalți. 

O cuprind cu braţele din spate, îi simt oasele mici și părul 
umed pe bărbie. O nouă zi. Și mai sunt șapte, iar în cele din 
urmă toată anxietatea momentului va fi uitată și o să rămân cu 
socoteala permanentă a apusurilor neclare ale lui Louise, 
întrebându-mă poate de ce nu i-am cerut mai mult decât 
prelungirea biletului. 

În depărtare, mănăstirea se întunecă pe deal. Îmi imaginez 
lumânările aprinse, rugăciunile în temnițe, bărbaţii care merg în 
tăcere în rase pe coridoarele răcoroase fără ieșiri. 

— Vrei să auzi ceva nostim? o întreb. Ce făceam eu și Charlie 
când eram mici? 

Nu știu de ce îi spun lui Louise despre „Distrugătorii”. Poate 
pentru că vorbise despre fugă sau din nevoia de a împărtăși un 
lucru jenant care ar face-o să râdă de mine. Sau poate pentru că 
toate gândurile din Patmos duc la Charlie în cele din urmă. Îi 
explic regulile și locurile noastre preferate. Îi descriu ucigașii cu 
cagule negre, în număr variabil, care intră cu rafale de gloanţe. 
li enumăr câteva dintre strategiile noastre mai ingenioase: 
fumul de la stingătoarele aruncate în aer ca să ne acopere; ne 
ascundeam în huse pentru haine ca să nu atingem pământul cu 
picioarele; făceam din cablurile de la aparatură fire 
declanșatoare; cadavrul greu al omului de serviciu pe care-l 
întorceam ca să dăm de un șperaclu. Louise ascultă fără să 
spună nimic, nici măcar nu mestecă guma, și continuă să 
privească marea și după ce termin. 

— Eram nebuni? întreb. Pare cam dement când îl descriu așa. 

— Nu e dement. Nu mai dement decât majoritatea jocurilor pe 
care le născocesc copiii. Nu vrei să știi la ce tortură îmi 
supuneam păpușile împreună cu frate-meu. Recunosc că le 
tăiam degetele și le rădeam în cap. Dar frate-meu încheia 
fiecare scenariu cu o spânzurare ca în Casa de vis. 

— Presupun că e o distracţie nevinovată când ești mic. Să te 
joci de-a tot ce poate fi mai groaznic în viaţă. 

Nu spune nimic preţ de un minut. Ecoul slab al valurilor care 
se sparg răzbate din vale. 

— Nu e nevinovată, murmură în cele din urmă. Nu te-ai uitat 
niciodată la copiii care se joacă? Sunt incredibil de serioși. la un 
bon din buzunar și scuipă guma în el. Deseori mă gândesc că ar 
fi trebuit să observ semnele alea timpurii. Nu la mine, la frate- 


VP - 288 


meu. Clatină din cap și mă strânge de încheieturile degetelor de 
parcă ar fi mătănii. Ti-am spus că nu m-am înscris imediat la 
studiile postuniversitare. Dar n-a fost tocmai pentru că așa am 
vrut eu. 

— Niciodată n-am înţeles lucrul ăsta. 

— Fratele meu avea probleme în Lexington și m-am dus acasă 
să am grijă de el. De fiecare dată când mă mutam în alt oraș, 
recidiva, iar părinţii mei, Dumnezeu să-i aibă în pază, nu făceau 
faţă. Așa că mă întorceam și mai pierdeam șase luni din viață. 
Ajunsesem într-un asemenea hal, încât, de fiecare dată când mă 
mutam undeva, presupuneam că o să fie temporar. De-aia 
simțeam nevoia de o călătorie de „regăsire de sine”. Tot ce poți 
să faci când știi că n-o să stai mult e să găsești câteva piese de 
schimb. 

Mă gândesc că, deși ne-am apropiat mult în ultima 
săptămână, oricât i-ar plăcea lui Louise să împărtășească și 
oricât de inutil ar fi zăvorul de la ușă, și-a impus condiţiile în 
relația noastră. Nu a dormit nici măcar o noapte în patul meu, 
de parcă dacă s-ar fi trezit lângă mine ar fi confirmat existența 
unui contract pe care îi plăcuse să-l întocmească, dar nu avea 
de gând să-l semneze. A învăţat să fie precaută. De ce să te mai 
deranjezi să-ţi strivești degetele exersând la un instrument nou 
dacă apoi o să-ţi fie smuls din mână? 

— Ce fel de recidivă? întreb ezitant, pentru că mă tem să n-o 
sperii și să nu mai spună nimic. 

— Era dependent. Este dependent. De drogul cel mai cumplit, 
genul care face găuri de ţigară prin orice album foto de familie 
din America. E ca farurile în ochii căprioarelor. Îi înmărmurește 
pe oameni. Nu-i doboară. De-ar fi fost așa. Dar îi înmărmurește 
numai, îi lasă absenţi, spasmodici. Îmi dă drumul la degete. Așa 
a fost cu Luke. L-a șters din viaţa noastră, chiar dacă încă stătea 
pe canapea. Acum s-a lăsat. Nu mai consumă de un an. Însă 
aștepți permanent vestea că s-a apucat iar, cel mai rău e că știe 
că aștepți, devine ca testul cu clipitul. Oare ziua de azi te face 
să-ţi pierzi controlul? Dar ziua de mâine? Între timp, felicitări că 
ai spălat vasele, că te-ai dus și te-ai întors cu mașina de la 
magazin. E ca și când ai discuta despre vreme cu o bombă cu 
ceas. 

Se întoarce spre mine. Mă aștept să aibă lacrimi în ochi, dar 
nu are. E o rană veche. O îmbrățișez oricum şi-mi plimb mâna 


VP - 289 


pe osul umărului ei. 

— Nu sunt tristă, lan, vine replica ei înăbușită în timp ce o 
îmbrăţișez. Nu cer milă. Voiam doar să-ţi explic. Mi s-ar fi părut 
că nu mă înţelegi pe deplin dacă nu ai informaţia asta. Presupun 
că de-aia am fost atât de detașată de toate. Unul dintre lucruri 
ar fi facultatea de drept. 

— Înţeleg. 

Se retrage, se pare că simte nevoia urgentă să-și plimbe 
degetele pe bordura de piatră și să simtă marginile ascuţite. 

— Mă tot întreb care e limita. De câte ori poţi să salvezi pe 
cineva din același râu? Dacă o mai face o dată, sincer, nu știu 
sigur dacă... Lungește ultimul cuvânt. Și tu? De ce ai pomenit de 
jocul ăla pe care-l jucai cu Charlie în copilărie? Crezi că asta face 
acum? 

N-o înțeleg. 

— N-am observat niciun pistolar pe aici. 

— Nu, dar poate că fuge de ceva mai rău decât de un copil de 
șapte ani. 

— Poate, dar nu știu ce ar putea fi. Un detectiv din Kos vrea 
să-i pună câteva întrebări. 

— Un detectiv? Poliţia? 

— Din cauza accidentului de motocicletă. Dar nu poate fi asta. 
Tipul nu vrea decât să-l întrebe dacă a văzut ceva. Nu are sens 
s-o alarmez cu detalii, mă gândesc, apoi reiau: De fapt, nu-l 
cunosc pe Charlie atât de bine cum credeam. Nici măcar nu sunt 
sigur că o să mai muncesc la el. Nu e un post sigur cum am 
crezut dacă el dispare așa. 

— Deci îţi dai demisia? întreabă, aproape cu speranţă. 

— Nu e chiar atât de simplu. Sunt terminat dacă-mi dau 
demisia. Am nevoie de bani. Vreau doar să se întoarcă Charlie și 
să-mi spună ce se întâmplă. Dar poate ar fi mai practic să-mi 
dau demisia. Dacă face așa tot timpul? Poate că joacă 
„Distrugătorii”. Nu era prea bun. Făcea alegeri proaste. 

Louise deschide gura, are buzele arcuite într-un cuvânt. 

— Ce e? 

— Nimic, spune. 

— Dacă-mi dau demisia, dacă mă întorc în Statele Unite... - 
mă trag de poalele cămășii, gata să bat în retragere, și fiecare 
mecanism de apărare din creier mă sfătuiește să renunţ la 
următoarea propoziţie, „nu spune, retragerea, retragerea” 


VP - 290 


poate încerc la Washington. Ar fi locul ideal pentru un nou 
început. În fond, ești și tu acolo. Ne-am putea vedea sau... 

— lan, șoptește ea făcând un pas în faţă. 

Sunt doar câţiva metri între noi, dar parcă ar fi kilometri. 

— E doaro idee. 

Mă apucă de mână. Dar la fel de repede slăbește strânsoarea. 

— Nu știu dacă are vreo logică. 

— Ai dreptate. Nu are. 

— Ne-am revăzut de numai câteva zile. 

— A fost o idee tâmpită. 

— Nu e tâmpită. Dar e prea repede. Tin la tine foarte mult... 

— Nu-ţi face griji. Ridic mâna s-o ating pe faţă, dar mișcarea 
mea smucită îi împinge mâinile, ceea ce, în definitiv, pare o 
reacţie mai nimerită. Îmi pare rău că am adus vorba. Nu știu ce- 
o fi fost în capul meu. 

— Nu. 

— Nu, ce? 

Dar logica lui „nu, ce?” ne uimește pe amândoi. 

— Sunt, sunt... Se linge pe buze și încearcă iar. Sunt singură 
la Washington. Pentru prima oară încerc... 

— Nu trebuie să te justifici. A fost extraordinar să petrec zilele 
astea cu tine aici. A fost minunat. 

Deja îi scriu o carte poștală. Are o imagine din Patmos. Mă 
pregătesc chiar să înșir câteva amintiri vidate: am împărțit 
motocicleta, am zăcut la soare. Nu e o carte poștală. Este un 
elogiu, și nimeni nu citește elogiile mai mult de o dată. 

— Hai să vorbim pe tema asta când plec, peste o săptămână, 
da? 

Când în sfârșit sosesc lacrimile, sunt ale mele, așa că mă duc 
în grabă spre blatul de bucătărie. Mă prefac că studiez interiorul 
frigiderului, dar becul acoperit cu gheaţă, galben, pune în 
lumină ceea ce mă străduiesc să ascund. Inchid ușa. 

— Ți-e foame? o întreb. 

— Mai stau aici șapte zile, spune, strângându-și părul la ceafă. 
Dacă vorbești serios și decizi să te întorci, putem discuta atunci. 
Putem să vedem cum merge. 

— Bine. 

Pe întuneric nu-i văd decât ochii și dinţii albi. 

— Și da, mi-e foame. Mor de foame, se tânguie ea exagerat. 
Hai să luăm cina în Kampos, pe malul mării. Fac eu cinste. 


VP - 291 


Ultima oară ai plătit tu. Poate cântă trupa aia. Am putea dansa 
pe... 

Nu vreau să mă salveze Louise. Nu vreau să simtă că așa ar 
trebui. 

— Louise. 

— Da. 

Șoptește cuvântul, practic cere iertare pentru orice altă 
discuţie despre viitor. 

— Trebuie să fie scurt. Mă întâlnesc cu cineva la unsprezece. 
E o chestiune legată de muncă pentru firma lui Charlie. 

— Deci nu renunţi? Rămâi la el? 

Locul meu e acolo unde sunt binevenit. Intru şi-mi iau 
portofelul. Afară, din vale, aud bubuitul aplauzelor când începe 
să cânte trupa. 


După o cină înviorătoare și descurajantă cu Louise, pornesc 
spre sud pe insulă, trec de Skala și de satul Grikos. Motocicleta 
coboară trepidând pe poteca neasfaltată, iar farul luminează 
slab tufărișul deșertic doar vreun metru dincolo de ghidon. 
Marea dinaintea mea este udă de lumina lunii, iar crestele 
insulei din nord sunt pătate de aglomerări galbene. Însă zona 
care duce spre docul lui Charlie este în beznă și, fiind lipsită de 
peisaj, distanţa pare mai mare de la drumul principal decât îmi 
aminteam eu. Este genul de loc care respinge noţiunea de țipăt 
ca semn de avertisment; aici un țipăt ar fi pur ornamental, o 
urmă pasageră a trecerii unui om. Imi amintește de expresia aia 
ciudată folosită încă în enclavele semirurale, „suntem la un 
strigăt de vecini”, care măsoară distanţa pe înțeleaptă scară a 
urgenţei. 

Când fasciculul de lumină poposește pe hangarul de beton, 
încetinesc și parchez lângă macara. Fluturii de noapte roiesc în 
fața farului înainte să-l sting - fiinţe care-și aruncă trupurile în 
lumină. În noaptea în care ne-am îmbrăcat pentru cina de la 
Plateia, Duck întrebase: „Dacă fluturilor de noapte le place atât 
de mult lumina, de ce nu ies ziua? Ar fi atât de fericiți atunci”, 
Niciunul dintre noi nu a putut să riște un răspuns satisfăcător. 

Aproape de apă este destulă lumină ca să deslușesc hangarul 
cu porţile închise. Trebuie să fie unsprezece și câteva minute, 
dar Charlie nu se zărește. La debarcader nu sunt bărci de 
închiriat și departe, la orizont, dreptunghiurile de întuneric ale 


VP - 292 


navelor de marfă stau nemișcate ca niște insule în sine. Mirosul 
algelor și al refluxului vine spre interior, iar clopoţeii caprelor de 
pe un câmp din apropiere răsună, apoi amuţesc. 

— Charlie! strig. 

Merg spre rulotă. Luminile nu sunt aprinse în birou și ușa e 
încuiată, dar lumina lunii se revarsă pe ferestre. Biroul lung de 
plastic, mai demult plin de documente, este gol. Nici măcar o 
hârtie nu este pe el, a dispărut orice strat de dezordine prin care 
și-a facut loc Charlie ca să demonstreze că are nevoie de 
talentul meu organizatoric. Hard diskul extern de sub computer 
nu mai este. Lipsesc și walkie-talkie-urile de pe staţie. Fotografia 
înrămată cu Domitian atârnă strâmb pe perete. Tot biroul 
sugerează o epurare rapidă și conștiincioasă și mă întreb, în caz 
că aș ridica gratiile de la hangar, dacă iahtul renovat ar mai fi 
acolo. Nimic nu sugerează că ar fi o afacere cu bărci prosperă și 
mă străpunge un junghi, gândul că întâlnirea asta nu e o 
întâlnire, ci o despărțire. 

Probabil a stat lângă colţul hangarului în tot timpul ăsta, dar 
fiind înghiţit de noapte, nu l-am văzut. Rămân lângă rulotă în 
timp ce o siluetă abia desenată și greu de deslușit traversează 
spaţiul. 

— Charlie! strig, dar silueta nu răspunde. Pur și simplu, vine 
direct spre mine. Mă scotocesc repede de obiecte pe care știu 
că nu le am: o lanternă sau, pe măsură ce silueta continuă să 
vină spre mine fără un cuvânt și vreo urmă de ezitare, un cuțit. 
Charlie, sau cine-oi fi, răspunde! 

Dar acum întrezăresc trăsăturile conturate de lumina lunii: un 
cap ras cu piele decolorată pe alocuri, doi ochi înfometați, fără 
pleoape, o gură cu o cicatrice care pleacă din colțul gurii. Este 
hoțul din Atena. Mă lipesc de marginea rulotei și-mi scot cheia 
de la motocicletă din buzunar. 

Hoţul se oprește la câţiva metri de mine. 

— Ai primit biletul meu, spune cu un accent american 
neîndoielnic. 

— Biletul tău? 

Îmi observă cheia între degete și zâmbește. 

— Ce? Ai de gând să mă înjunghii cu ea? Și când mă gândesc 
că mă pregăteam să-ţi mulțumesc că ai venit. 

— Tu ai scris biletul ăla? De unde îmi știi numele? 

— lan! strigă, ca să-mi demonstreze cât de familiar îi este. Nu 


VP - 293 


mă recunoști? Presupun că a trecut mult timp. Pe vremuri nu 
arătam atât de rău. Ar trebui să-ţi servească drept avertisment, 
să-ți dai seama ce se poate întâmpla după câteva veri petrecute 
cu Charlie. 

— Nu te cunosc. Nu ne-am întâlnit niciodată. 

Râde, sau cel puţin gura lui mimează râsul. 

— Nu ne-am întâlnit? Am terminat școala împreună. Școala 
Buckland, haideţi, Cavalerii albaștri! Nu-ţi amintești de mine? 
Presupun că eram mai apropiat de Charlie. Noi doi nu ne-am 
înţeles niciodată prea bine. Sunt Gideon, Gideon Frost. Eram 
colegi la ora de biologie; și nu eram noi parteneri la conversaţie 
într-a șaptea la franceză? 

Numele lui este ca un excavator care scoate la suprafață 
osemintele memoriei, până ajunge la un băieţel costeliv, 
tulburător de prepubescent, dacă nu pui la socoteală cele vreo 
opt fire de păr negre care anunțau o mustață prematură, prea 
multe la număr ca să nu fie deliberate și prea puţine ca să 
atragă furia strictului cod al școlii care interzicea părul facial. 
Gideon locuia în Queens, lucru care, la Buckland, însemna pe 
scurt că familia Frost nu era bogată. Dar acum îmi amintesc că 
Gideon era prieten cu Charlie; fuseseră împreună la clubul de 
șah. Parcă îmi și imaginez numele „Frost” imprimat pe spatele 
tricoului grena al lui Charlie, un hoţ care se ascundea în tot 
acest timp la vedere. 

— Ce naiba faci aici, Gideon? Tocmai aici? Vreau să spun în 
Patmos; vreau să spun zece ani mai târziu. De ce-ai lăsat biletul 
în cabana mea? 

— Cabana ta? Și asta îl face să râdă fără sunet. A fost cabana 
mea înainte să fie a ta. A fost a mea aproape trei ani, până 
acum o lună și jumătate. Încă am cheile. Așa am intrat. Mi se 
strânge inima când îmi amintesc de inițialele G.F. de pe prima 
pagină a romanului lui Henry Miller. Cine crezi că a fost țapul 
ispășitor al lui Charlie înainte să vii tu și să fii scos din cutie? Eu 
am început afacerea asta împreună cu Charlie. Flutură din 
mâini, de parcă și-ar prezenta moșia. Presupun că nu s-a 
deranjat să-ţi spună. Încă îl numește mâna lui dreaptă pe cel 
care ocupă postul nostru? Doamne, cât mă enerva. Niciodată n- 
am purtat nici șapca aia tâmpită. La început nu l-a deranjat. La 
început încă m-a tratat ca pe un prieten. Alea au fost vremurile 
bune. Sper că te bucuri de ele. 


VP - 294 


Pe faţa lui Gideon nu se zărește copilul pe care-l ţin eu minte. 
Copilul acela a murit de mult în el, iar cicatricea crimei este o 
faţă cu obrajii supţi și acoperită de sudoare. Faţa asta m-ar 
împiedica să stau o oră la un bar și să depăn amintiri de la 
școală dacă m-aș întâlni întâmplător cu Gideon pe o stradă din 
Manhattan. Singur, pe o insulă de la Marea Egee, pe porţiunea 
asta de coastă dinadins pustie, mă face să-mi strâng protector 
portofelul. 

— Cum ai ajuns să lucrezi la Charlie? îl întreb. 

— Am ajuns, bine spus. Am ajuns, am naufragiat, am eșuat. 
Nu mi-a mers prea bine un timp. Am avut mare ghinion în New 
York și vreo câteva obiceiuri proaste. Cu mare lucru nu ne-am 
ales de pe urma educaţiei noastre alese, nu? La ce ne-a servit /a 
conversation française? Am păstrat legătura cu Charlie. 
Simulează că scrie la computer, dar ciotul degetului arătător nu 
e la fel de agil precum celelalte. Știa că sunt la ananghie și am 
nevoie de bani, așa că m-a adus aici. Mai că l-am sărutat pentru 
șansa pe care mi-o dădea. Mi-a salvat viaţa. Și ce viaţă, frate, 
chiar pe plajă! Petreceam vara aici, lucram la firma 
Konstantinou Charters și iarna, în Turcia. Am o iubită în Istanbul. 
Sau aveam. E ciudat cum se destramă totul când, brusc, rămâi 
fără singura sursă de venit. Comentariul ăsta nu se încheie cu 
un râset, doar cu o limbă care se fixează pe pasajul îngust al 
buzei de jos. Când te-am văzut la hotel în Atena, mi-am dat 
seama că te-a adus să mă înlocuiești. Tu și Charlie eraţi cei mai 
buni prieteni când eram mici. Apropo, te-am căutat pe internet. 
Doamne, lan, în ce rahat te-ai băgat. Sunt sigur că lui Charlie i-a 
plăcut palmaresul tău. Dar, sincer, arăţi extraordinar, exact ca 
în școală, încă nevinovat, fără un fir de păr alb măcar în chica 
aia de paiaţă. Mă bucur să te văd. Zâmbește. Nu trebuie să-ţi fie 
frică. Nu-ţi fac nimic. 

Promisiunea aceea e de ajuns să-mi recapăt calmul. Și 
dezgustul. 

— Cum merge furtul de portofele? Probabil e o afacere 
înfloritoare în Patmos, la câţi turiști beţi sunt. 

Jignirea mea îl face să scoată bărbia în față. Vrând parcă să 
arate că nu-l deranjează, scoate nonșalant o ţigară din 
buzunarul de la cămașă, o bate în palmă și o aprinde. 

— Faci ce trebuie ca să te descurci, spune în timp ce scoate 
fumul. Crezi că am vrut să iasă așa? Charlie e de vină. M-a tăiat 


VP - 295 


de la porţie fără un sfanţ la ruperea contractului. Fără un sfant, 
în pizda mă-sii! După tot ce-am făcut ca să ridic afacerea asta 
de jos. Uită-te la mine. Se apasă în colţul gurii, de unde începe 
cicatricea. Vezi? Și ăsta. Ridică degetul mutilat. Asta a fost plata 
mea inițială la Konstantinou Charters din primul an. Imi 
datorează mai mult decât un bilet de avion de întoarcere la New 
York. 

— Charlie mi-a spus că ultimul tip care a avut postul meu l-a 
furat. Probabil ai devenit lacom. Ce-ar fi trebuit să facă dacă ai 
luat bani, să-ţi dea o mărire de salariu? 

— Am devenit lacom. Ridică tonul, imitându-mă. Bani. Așa ţi-a 
spus? Poate am băgat puţin mâna în casa de valori, dar Charlie 
e cel lacom. Asta mă enervează la bogătași. Dau douăzeci de 
mii de dolari unor refugiaţi necunoscuţi de la tabăra unui ONG, 
„da, cum să nu?”, cum a făcut Charlie în iunie, fără nicio 
problemă. Dar îţi sar la gât dacă dispare măcar un elastic de 
birou. 

Zâmbește iar; mai calm, studiază docul. 

— Crezi că Charlie poate să se ocupe de o asemenea afacere 
fără mine? Crezi că are tupeul sau mintea necesare? Uită-te și 
tu, exact cum am bănuit. E terminat fără mine. Am avut răbdare 
în ultima lună, am stat în Atena, așteptându-l să-și bage minţile 
în cap și să mă angajeze la loc. Cum naiba face el toată treaba 
murdară? El n-ar îndrăzni să-și pună faţa la bătaie. Ştii care e 
talentul lui? El are talentul celui care a câștigat la loto. E talentul 
de a încasa cecul. Gideon trage din filtru, iar ochii lui de 
marmură strălucesc dincolo de capătul aprins, portocaliu, care 
se face tot mai mare. Ei bine, în sfârșit am avut ocazia să-i „pun 
la bătaie” faţa. Trebuie să recunosc ca m-am simţit bine să-i 
trag un pumn măcar o dată în viața mea. 

Deci Gideon i-a făcut prima vânătaie lui Charlie. L-am văzut 
ascunzându-se pe aleea care duce spre casa lui Charlie în 
noaptea aia cu cina din Chora. Probabil că Gideon l-a așteptat. 

— Poate nu ești făcut pentru afacerea asta, îi răspund. Dacă 
ai reușit să te alegi cu atât de multe răni închiriindu-le iahturi 
turiștilor, ar trebui să-ţi regândești viața profesională. Asta, dacă 
nu le-ai și furat din buzunare. 

— Turiști? Pieptul osos i se umflă de fericire când își îndreaptă 
privirea spre cer; are gâtul ca un stâlp alb, strâmb, cu vânătăi la 
bază. Asta crezi că e afacerea lui? Doamne! Nu-mi spune că ești 


VP - 296 


atât de naiv. 

Mi se pune un nod în gât și, chiar dacă aș avea un răspuns, n- 
aș putea să-l scot. 

— lan, amice, trezește-te! Ai văzut măcar un turist la 
debarcader? Cei câţiva care vin sunt doar de ochii lumii. Să fiu 
sincer, am încercat varianta asta la început, calea respectabilă a 
vacanţelor pe bărci închiriate. Dar n-a fost profitabilă. Și Charlie 
trebuia să arate că are ceva profit, altfel i-ar fi tăiat tăticul 
portia. 

Așa a spus și prințul Phillip: „Avea de ales între a-și face o 
carieră și a veni acasă...”, dar Charlie și-a dovedit priceperea și 
tatăl lui a devenit mai puţin strâns la pungă. Îmi vine să resping 
afirmaţiile lui Gideon, însă celor câtorva bărci pe care le-am 
văzut ridicând ancora de la Konstantinou Charters le lipseau 
clienţii bronzaţi, exigenţi care să justifice întreg efortul. Este 
numai lux, dar niciun plătitor care să-l aprecieze. 

— Presupun că Charlie nu te-a pus la curent cu toate. Gideon 
clatină din cap cu o dezamăgire disprețuitoare. Dă-mi voie să te 
ajut. La ce crezi că servesc plăcile alea pe care le sudează Ugur 
pe partea de jos a carenei? Am avut și eu un cuvânt de spus în 
invenţia aia, spune mândru. Are un buton mic la pupitrul de 
comandă și, dacă, din întâmplare, paza grecească de coastă 
oprește un iaht, lucru care, desigur, nu se întâmplă niciodată, 
pentru că ei știu ce înseamnă K-ul roșu de la prora, dar dacă l-ar 
opri... Gideon își lasă ţigara atârnată în gură și formează o trapă 
cu mâinile. La o apăsare de buton, cade totul în mare. Deschide 
palmele. „Sigur, poftiţi la bord, domnule poliţist. Puteţi să 
căutați pe barcă”. Deșteaptă treabă, nu? 

— Ce vrei să spui? 

Dar deja a spus. Charlie m-a avertizat că afacerea lui nu e 
chiar curată ca lacrima, deși nu a menţionat tipul de murdărie 
ascunsă sub lemnul lustruit de stejar cu care făcea contrabandă. 

— La câte nenorociri se întâmplă pe Marea Egee în ultimul 
timp, cine să devină suspicios din cauza unor iahturi albe cu 
personal în uniforme albastre? întreabă Gideon. Mai ales când 
sunt deținute și administrate de una dintre cele mai bogate 
familii. Cel mai bine ascunzi banii murdari dacă îi faci teanc. 

— Cu ce face Charlie contrabandă? 

Gideon trage pentru ultima oară din ţigară și o aruncă. Un mic 
foc de artificii se declanșează lângă rulotă. 


VP - 297 


— Trebuie să stai de vorbă cu Charlie. Poate să-ţi răspundă el 
la restul întrebărilor. Nu sunt oracolul tău, lan. Din păcate, nu te- 
am invitat aici pentru că mă preocupă binele tău. Își freacă 
palmele una de alta și ţine degetul mare peste ciotul 
arătătorului. De fapt, când mi-am dat seama că îmi iei postul, 
am decis că poate ar fi bine să vin aici și să-ţi fac o propunere. 
Cum i se spune? Parașută de aur? Am încercat să discut cu 
Charlie în noaptea aia în Chora, dar n-a vrut să asculte. Așa că 
am nevoie de tine, mâna lui dreaptă, să-i transmiţi un mesaj. 
Poţi să faci treaba asta? Dă încurajator din cap, de parcă aș 
avea inteligenţă doar cât să înțeleg o engleză simplă. Vreau 
bani să dispar. 

— Sunt sigur c-o să se mire când o să audă. 

Râde ranchiunos. 

— Ce amuzant ești, lan. Să nu-ţi pierzi niciodată simţul 
umorului. 

— L-am pierdut de mult. 

— Mda. Experienţa din Panama ţi l-a distrus? Mereu ai fost un 
dobitoc la Buckland. 

— Mersi. 

— Vreau două sute de mii. Nu-ţi face griji, Charlie își permite. 
Sunt sigur că atât toacă lunar pe întreţinerea pizdei ăleia de 
Sonny. Vă înțelegeți bine? Niciodată n-a fost prea drăguță cu 
mine, a stat tot timpul la cel puţin trei metri, ca să evite până și 
un „Salut”. 

— Bine, dar ești un tip adorabil. 

— Tu transmite mesajul. Poate o să se mire că a crescut de la 
o sută șaizeci, dar n-ar fi trebuit să aștepte. Ar fi trebuit să 
discute cu mine luna trecută. Eram mai înțelegător atunci. 
Gideon își petrece mâinile pe abdomen. Zâmbetul iritat îi 
lungește cicatricea. Vreau bani gheaţă, dolari americani. ȘI 
spune-i că, dacă mai așteaptă, altcineva s-a arătat interesat de 
ce am de spus, cineva cu care Charlie n-ar vrea să vorbesc. S-ar 
putea să fiu nevoit s-o fac, dacă nu plătește. 

— Inspectorul din Kos? La el te referi? 

Glonţul meu pare să rateze ţinta. Zâmbetul lui Gideon rămâne 
intact. _ 

— Te-am văzut intrând în secția de poliție din Skala. Incă n-ai 
aflat că polițiștii de pe insule nu sunt buni de nimic? N-o să 
conteze ce le spui. Nu vor decât să-și păstreze postul - așa 


VP - 298 


înțeleg ei să menţină liniștea. Dacă îl torni pe unul cu posibilități, 
nu fac decât să treacă în faţa ta la coada pentru mită. Și nu se 
ating de Konstantinou. Așa că fii băiat bun și transmite mesajul. 
Și succes, lan. Sper să reușești să-ți ţii capul la cutie pe aici. 

Gideon se întoarce să plece. 

— Nu-l găsesc, îi spun. Nimeni nu știe de el. E în Patmos, dar 
nu răspunde la telefon. Nu s-a dus la o întâlnire în Bodrum. Nici 
măcar Ugur nu știe unde e. 

Mă bucur că-i spun adevărul lui Gideon. Orice sabotare, cât de 
mică, a planurilor lui mi se pare o victorie. 

— Poftim? Ridică tonul. Nu mă minţi. Nu s-a dus în Bodrum? 
Trebuia să se ducă. 

— Nu s-a dus. 

— Și atunci cum...? 

O lumină albă se revarsă peste noi dintr-odată. Două faruri 
răzbat dinspre drum, trupurile înfiorate ni s-au albit, de parcă 
am fi fost prinși în lumina unui bliţ uriaș. Strângem din ochi și ne 
punem mâinile streașină. 

— Te-a urmărit cineva când ai venit aici? șuieră Gideon. 

Ochii mi se obișnuiesc, astfel că disting capota breakului 
Mercedes alb și fluturii de noapte ce zboară în lumină. Petros, 
preotul crimelor vehiculare, se apropie acoperind un far cu 
silueta lui suplă. Dar se vede mișcare în spatele lui, contururile a 
doi oameni care coboară de pe bancheta din spate, masivi, 
îmbrăcaţi în culori de miezul nopţii. Au feţele acoperite cu niște 
eșarfe negre, nu li se vede decât slaba urmă omenească a unor 
ochi mijiţi. 

— Căcat! guiță Gideon. Căcat! O ia spre plajă și sprintează, 
ridicând nori de praf cu picioarele. 

Petros face un gest în laterală, de parcă ar arunca niște 
zaruri, și una dintre gorile o ia la fugă după Gideon. Le aud pașii 
gonind pe malul acoperit cu prundiș. Rămân lângă rulotă, frica 
mi-a pus stăpânire pe creier, care devine incapabil să transmită 
semnalele de bază către picioare. Gorila de lângă mașină își 
clatină pușca pe umăr, cu gura ţevii îndreptată spre cer, în timp 
ce Petros, îmbrăcat în rasa lui lungă, simplă, vine spre mine. Are 
un zâmbet larg, încadrat de o barbă aranjată, și întinde mâna de 
parcă ar vrea să ajute un om rănit. 

— Nu vrei să vii cu noi? mă întreabă cu blândeţe. Avem 
nevoie de tine în mașină. 


VP - 299 


— Pentru ce? îmi aud vocea întrebând. 

Zâmbetul îi devine rigid, dar nu-i pălește. Eu aș prefera să nu 
zâmbească deloc. 

— O să fie mai simplu, e tot ce spune. 

Rămân la locul meu, incapabil să cedez în fața solicitării 
simple a lui Petros. Urmează un lung moment de liniște până ce 
Gideon intră împiedicându-se în lumină, iar norii de praf și-l 
recâștigă. Gorila îi ţine arma la spate și văd cum o dâră udă îi 
pleacă dintre picioare și-i coboară pe interiorul cracului de la 
pantalon. Îmi aruncă o privire fioroasă în timp ce este împins 
înainte, bruma de tărie pe care o avea a capitulat în fața panicii 
de băieţel. 

— Nici măcar n-ai fugit, urlă. Ar fi trebuit să fugi, prostule. Ce- 
ai în capul ăla? Nici măcar n-ai încercat să fugi! 

Când ajunge la break are încheieturile legate și un sac de 
pânză pe cap. Este aruncat, precum cartonul pliabil, pe 
bancheta din spate. Petros mă ia de braţ să traversăm terenul. 
Parcă am dansa. Nici măcar nu simt pământul sub picioare. 

— Frumoasă cămașă, spune Petros pipăind manșeta de 
mătase. E din America? 

Bărbaţii cu cagulele improvizate așteaptă lângă portierele 
deschise; unul ridică un sac să mi-l pună pe cap. 

— Te rog, nu mi-l pune, implor în timp ce mă uit în ochii 
căprui împrejmuiţi de firele răzlețe ce ies din tivul eșarfei. Mi-e 
frică... 

Îmi trage sacul peste cap și descopăr că-mi vine la fix, precum 
husa de pe o colivie. Îmi leagă mâinile la spate. 

Materialul aspru îmi intră în gură când respir. Expir zgomotos 
și încerc să scuip stofa de pe limbă. O mână mă prinde de cap 
ca să nu mă lovesc în timp ce mă așază pe bancheta din spate. 
Gorila se strecoară lângă mine, astfel că trebuie să mă înghesui 
în Gideon, cu corpul cald și duhnind a urină. 

— Nu mergem mult, promite Petros de pe bancheta din faţă 
când trântește portiera. 

Peste încă o secundă, dăm în gropile de pe drumul de țară și 
fiecare adâncitură mă face să mă lovesc la șold. Degetele mi se 
agaţă de catarama unei centuri de siguranţă înfipte între 
pernele de piele și piciorul stâng mi se lovește de pușca 
sprijinită de panoul de sub banchetă. 

Gideon încearcă să mă împingă, să nu mai stau lipit de 


VP - 300 


umărul lui, și urlă în greacă. Bărbatul de lângă mine râde ușurel. 
Petros rostește două silabe pe tonul lui ca de fluier pentru câini, 
probabil o variantă a lui „Gura!”, pentru că Gideon tace. 

Simt netezimea betonului când intrăm pe drumul principal, 
urcăm și coborâm printre dealuri. O mașină trece pe lângă noi 
dopplerian, percep un foșnet lichid pe care-mi concentrez auzul 
până când i se evaporă fiecare atom. Nu se aud decât bărbaţi 
care respiră, zăngănitul brelocului și un răpăit electronic de 
butoane - sunete festive, ca atunci când câștigi potul cel mare, 
de parcă bărbatul de lângă mine ar juca un joc pe telefon. Apoi 
ne zguduim, cauciucurile merg pe un drum pietruit și, o clipă, 
niște voci se aglomerează în dreptul geamurilor - un italian urlă, 
o americană tânără strigă „Katie!” Oare, dacă aș ţipa, s-ar 
întoarce în direcția banchetei din spate? Dar ce ar putea face, 
chiar dacă ne-ar vedea? „Katieee, adu-mi geanta!” Muzica 
izbucnește brusc în boxele mașinii, apoi e dată iute mai încet, 
sunetul slab al unor instrumente de percuție se lovește de un 
flaut tânguitor. Mărim viteza. 

Oricât de scurtă ar fi fost călătoria promisă, e prea lungă 
atunci când priveşti în față moartea. Oare Charlie știe la ce 
pericol m-a expus? Mă întreb dacă s-a folosit de mine ca să 
câștige timp și să-și plănuiască fuga. Oare se teme că asta o săi 
se întâmple dacă se întoarce acasă? Are dreptate să-i fie frică. 
Imi imaginez toată libertatea pe care am avut-o preț de 
douăzeci și nouă de ani până acum cinci minute, libertatea 
irosită, zilele în care am tăiat frunză la câini, corvoada plină de 
resentimente a dimineţii și a amiezii, pe Louise care acum stă în 
cabana ei, New York-ul în momentul ăsta, în negura puricoasă 
de la apropierea apusului, circulaţia care curge în uitare, urâta 
Panama, unde un sfârșit ca ăsta era de așteptat; din nou, sunt 
pe bancheta din spate a unui Mercedes cu un sac de pânză care 
mă zgârie pe obraji și cu un pat de pușcă lovindu-mă în gleznă. 
Cifrele o iau razna pe cadranul ceasului, fiecare secundă este 
defectă. Și totuși liniile dintre trecut și prezent par atât de 
drepte, încât plimbarea asta amintește foarte clar de o 
pedeapsă. Lumea a fost foarte răbdătoare; acum nu mai este. 

Ne scufundăm în răcoare, în întunericul unui spațiu închis. 
Frânăm brusc și cauciucurile scârțâie pe beton. Mercedesul în 
care n-am vrut în ruptul capului să intru e acum mașina din care 
nu-mi mai vine să ies. Portierele se deschid și Gideon se agită, 


VP - 301 


mă lovește cu cotul în coaste, dar probabil l-au scos de pe 
banchetă, pentru că nu mai e lângă mine. 

Pe mine mă tratează mai delicat. O mână îmi protejează iar 
capul când mă ridică în picioare. Nu știu dacă de la tandreţea 
mâinii mi se trage sau de la direcţia în care mă duce, dar încep 
să plâng. Un brânci în spate mă informează că trebuie să merg. 

— E o greșeală, strig. 

— Șșș, șuieră omul din spatele meu. 

Vorbesc mai încet. 

— E o greșeală. Aţi luat pe cine nu trebuie. N-am făcut nimic. 

— Mergi. 

Pipăi podeaua cu piciorul și dau de marginea treptei. Mai sunt 
două trepte, până când un alt brânci mă conduce spre un tunel 
cu un miros rânced. Plutesc prin bezna amorfă. Când mă opresc, 
cineva mă împinge înainte. Podeaua este alunecoasă, o lumină 
portocalie pătrunzătoare se strecoară prin pânza aspră. Nişte 
degete mă apucă de gât și-mi scot sacul. 

Aproape că mă așteptam să văd o măcelărie, cum găsești în 
subsolurile din Panama, cu plăci de faianță murdare, cu o masă 
cu fierăstraie și o scurgere pe podea cu sânge închegat. In 
schimb, mă aflu în interiorul unui sanctuar înghesuit, auriu, 
luminat cu candelabre electrice. Pereţii sunt acoperiţi cu fresce, 
sfinţi pe steroizi și ciorchini de bărbaţi dezbrăcaţi. Într-un colţ 
sunt strânse cruci de lemn sculptate, lângă un morman de 
scaune metalice puse unul peste altul. Două boxe căptușite cu 
linoleum sunt atârnate în lanţuri, una se leagănă pentru că a 
lovit-o gura puștii, și un microfon este încolăcit pe o masă de 
marmură. In zilele mai înălțătoare, probabil că biserica asta e un 
loc de rugăciune al comunității. 

Intr-un separeu din lemn din partea opusă, ascuns pe 
jumătate în spatele unei draperii de catifea, stă un băieţel grec 
de vreo unsprezece - doisprezece ani. Are căşti; bate ușor din 
picior în timp ce împăturește hârtii. Aștept să întoarcă capul 
spre noi, dar nu-l întoarce, împăturește în continuare hârtiile cu 
devotament, o dată, de două ori, în fascicule, apoi așază 
acatistierul terminat într-un teanc din ce în ce mai mare. Dar 
prezenţa lui e liniștitoare: răpitorii mei n-ar face niciun gest 
violent în fața unui copil. 

Și lui Gideon i-au scos sacul de pe cap; acum se sprijină pe 
masa de marmură, are dinţii rânjiţi, un amestec de rânjet de 


VP - 302 


nebun și hotărâre de a-și ascunde frica. La fel ca mine, are 
mâinile legate încă la spate. Una dintre gorile se întinde să 
îndrepte boxa. 

— Nu-mi place că trebuie să fac lucrul ăsta, spune Petros 
obosit, răsucindu-și Rolexul pe încheietură. Ne pierdem timpul 
cu toţii. Ce n-aş da să vă respectaţi termenele limită! 

— Mișto Dumnezeu aveţi, spune Gideon plimbându-și privirea 
prin biserică. În pizda mă-sii, nu v-a fost de ajuns că m-aţi lăsat 
fără deget? Se uită la gorila fără armă. Salut, Argus. Ce faci? 
Gorila își îngrămădește eșarfa mai sus pe puntea nasului. 
Sunteţi de râsul lumii. 

Mă simt ușurat când văd proba de insolenţă a lui Gideon, deși 
încă are dâra de urină pe cracul pantalonului. 

— Se pare că înveţi greu, răspunde Petros. Am și eu ordinele 
mele, la fel ca tine. Se întoarce spre mine, cel tăcut și 
ascultător, de parcă n-aș avea mâinile legate la spate, ci îndoite 
cu supușenie. lan, noi doi n-am lucrat prea mult împreună, dar 
mie îmi place să respect condiţiile. Trebuie respectate. 

— N-am lucrat deloc împreună, îl corectez. 

Face gropiţe în obraji. 

— Ba da, de la bun început. Din câte știi, Konstantinou 
Charters folosește docul nostru și vă bucuraţi de protecţia și 
permisiunea noastră. Nu ești tu mâna dreaptă a lui Charlie? 

Deci subordonații trag ponoasele. Nu s-ar purta așa cu 
Charlie, n-ar îndrăzni să-l aducă aici sub ameninţarea armei sau 
să-i taie un deget. Oare? Poate că singura afacere inaccesibilă 
unei familii puternice este biserica. Simt cum voma îmi ţâșnește 
în sus pe gât. Oare întotdeauna îi taie un deget noului angajat? 
Mă bucur că am mâinile legate la spate; poate că, dacă ar fi la 
vedere, i-ar ispiti. 

— L-am tot căutat pe șeful tău, continuă Petros. Am așteptat, 
am căutat. Dar n-am reușit să dăm de el. Gideon îmi aruncă o 
privire, iar eu ridic din umeri, „ţi-am zis”. Nu-i stă în obicei să 
lipsească așa de mult. Nu-i stă în obicei să uite termenii 
aranjamentului nostru. Îmi amintește de prima noastră vară, 
când a trebuit să clarificăm importanţa respectării condiţiilor. 

Gideon râde sec. 

Petros se întoarce spre el. 

— De ce râzi? 

— Eşti nostim. Auzi, să clarificăm! 


VP - 303 


— Ți se pare amuzant? Petros își țuguie buzele cu un aer 
contemplativ. S-ar putea să trebuiască să clarificăm iar. Vrem 
banii, cincizeci de mii de euro pentru luna august, și Charlie a 
întârziat cu trei zile. Trei zile în care a trebuit să ne amânăm 
obligaţiile. E simplu de calculat: dacă ţii banii peste data limită 
înseamnă că te împrumutţi de la noi, deci tu câștigi pe seama 
pierderii noastre. Solicităm plata la timp. Charlie știe că asta 
presupune penalități. 

Petros a adoptat logica unui freelancer newyorkez neplătit, 
care, întâmplător, este logica datoriilor externe ale statelor. 
Presupun că simplifică la maximum mecanismul plăţilor ca să 
înțeleg eu. Merge în fața lui Gideon, care își îndreaptă postura, 
de parcă i-ar lua măsuri pentru un costum. 

— Gideon, unde e Charlie? Când ne primim banii? 

Băiatul din separeu bate din picior într-un ritm mai lent, iar 
degetele îi alunecă pe o îndoitură a hârtiei. 

Gideon zâmbește ostentativ. 

— Îmi pare rău, dar nu mai lucrez pentru Charlie. Zâmbetul lui 
se îndreaptă spre mine. Acum lan se ocupă de treaba asta. Cu el 
trebuie să discuți. El mă înlocuiește. Nu-i așa, lan? 

Nu mă așteptam la loialitate din partea lui Gideon, dar, în 
timp ce Petros mă privește cu o apreciere de dată recentă, 
deturnarea atenţiei spre mine mi se pare o trădare. Oare există 
trădare în condiţii de amenințare cu violența? Timp de o 
secundă, în ochii frumoși ai lui Petros se vede o scânteie de 
compasiune față de mine, de parcă l-ar îndurera că-mi face rău. 
E mult mai simplu să-i faci rău celui căruia i-ai mai făcut și 
înainte. 

— Da? spune Petros cu un oftat. Se întoarce iar spre Gideon. 
Atunci la ce mai ești bun dacă nu poți să ne ajuţi? Nu mai 
trebuie să te păstrăm. 

— Așa e, îi dă Gideon dreptate. Dar apoi zâmbetul îi 
înțepenește ca un steag când nu e vânt. Stai puţin? Cum? 

Preotul dă din cap spre gorila care se poate sau nu să fie 
Argus. Până în momentul ăsta aveam speranţa că doar se joacă 
de-a bătăușii. Dar când bărbatul îi pune lui Gideon un sac pe cap 
și-i ocolește talia ca să-l desfacă la pantaloni, îmi dau seama de 
gravitatea numărului. 

— Ce faci? ţipă Gideon. la mâna de pe mine! 

Un pumn în spate îi taie aerul. Gorila îi trage pantalonii în jurul 


VP - 304 


gleznelor, lăsând la vedere niște chiloţi albi fragili, al căror 
bumbac este ud și gri în faţă. Și ei îi ajung la nivelul genunchilor. 
Testiculele ca niște nuci mici sunt acoperite cu mușchi maro și, 
când se lasă pe vine să-și ascundă goliciunea, înflorește un dos 
scheletic. Bărbatul masiv îl împinge pe Gideon în masă, unde 
penisul de cinci centimetri, ca un vierme, atârnă pe marmură, și 
se apasă pe el ca să ţină acolo capul zbărcit, circumcis. 

Petros își ferește dezgustat privirea și se uită în ochii mei. 

— lan, unde e Charlie? 

— Nu știu, îngaim. E pe insulă, dar nu l-am văzut de câteva 
zile. 

— Gata cu scuzele! Charlie nu e chiar atât de iresponsabil. 
Vrei să spui că are probleme cu plata? 

Văzând că nu răspund, gorila desface o teacă de pe catarama 
curelei și scoate un cuţit de vânătoare de oțel. Gideon întoarce 
capul în sacul de pânză când aude șuierul lamei pe care gorila o 
pune chiar deasupra penisului lui. 

— Ce face? tip, iar întrebarea pare să fie contagioasă. 

— Ce face? ţipă Gideon. Ce se întâmplă? 

Sacul de pânză oscilează între inspirări adânci și expirări. 

— Nu i-l tăia, îl implor pe Petros, zbătându-mă de parcă 
penisul meu ar fi pe masă. 

— Atunci spune-mi când primim banii. 

— Nu știu! Abia am sosit! Nu știu unde e Charlie! 

Petros dă din cap spre gorilă. Întorc capul spre băiat, care 
bate din picior și împăturește hârtii cu faţa ascunsă în spatele 
perdelei. Apoi închid ochii, strâns ca pe pumn. 

— Deschide ochii, îmi ordonă Petros. 

Dar nu pot. Nu pot să văd cum îl mutilează. Pândesc sunetul 
odios al cuțitului care lovește marmura. Respirația nu a reușit 
să-mi elibereze gâtul și, ameţit, simt că mi se înmoaie 
genunchii. 

— Am spus să deschizi ochii! 

Când vede că nu mă supun, niște pași se reped spre mine și 
moneda rece a unei arme mi se lipește pe tâmplă. Mă forțez să 
deschid ochii, de parcă aș fi într-o apă sărată. Toată încăperea 
se învârte, bucăţi din Petros, sfinţi, becuri electrice și o masă de 
marmură. Voma îmi urcă până pe limbă. O parte din ea mi se 
scurge pe buze. 

— lan, te rog, ajută-mă! imploră Gideon. 


VP - 305 


Tâlharul de ieri e victima de azi, dar eu sunt cel care trebuie 
să privească. 

— Uite! Petros mă ţine de bărbie să nu-mi pot feri ochii. Uite 
ce suntem nevoiţi să facem când nu ne sunt îndeplinite 
condiţiile! 

— O să-ţi aduc banii. O să-l găsesc pe Charlie. Promit. 

Gorila ridică cuțitul cu o mișcare violentă și lumea se 
prăbușește atât de delicat, de parcă aș pluti. Mă scufund ușor în 
bătăile propriei mele inimi. Capcana se închide. Se rupe 
legătura. Caprele pasc într-o ţară îndepărtată. 


VP - 306 


12. 


Transperantul plisat de pe fereastră sângerează în culoarea 
caisei. Zornăie când se lovește de cercevea, scuturat de o briză. 
O ușă de lemn este prinsă strâmb în zid, iar de clanţă e atârnat 
un clopoțel pentru capre prins pe o sfoară înnodată. Probabil am 
adormit la loc, pentru că acum culoarea a trecut de la caisă la 
piersică și clopoţelul pentru capre zăngănește când se deschide 
ușa. Inainte să am timp să fac și altceva decât să-mi dau seama 
că sunt întins pe un pat de campanie, intră o femeie cu o tavă. 
Papucii ei muștar trec iute pe podeaua de cărămidă, ceea ce 
face două păsări cocoţate pe pervazul ferestrei să-și ia zborul, 
una lovindu-se cu aripa de transperant. Femeia este mai în 
vârstă, cu bucle de păr alb ca hârtia de mătase în jurul urechilor. 
Restul este prins la spate cu o clamă metalică. Zâmbetul timid, 
ezitant, cu afecțiunea dată la minimum, se luptă cu panica ce-și 
adună puterile în capul meu. Imi fac o inspecţie corporală 
rapidă, mă caut de răni sau abuzuri grave pe care le-aș fi putut 
suferi cât am fost inconștient. Cu excepţia peliculei de 
transpiraţie de pe piele, n-am păţit nimic. 

— Încă ai febră? mă întreabă femeia cu o voce blândă și 
răgușită. Ai fost foarte bolnav azi-noapte. 

Pune tava pe saltea. 

Am pantalonii pe mine, dar cămașa de mătase e împăturită 
lângă pantofi pe comodă. Intr-un pantof am telefonul și 
portofelul. 

— Unde sunt? Ce se întâmplă? 

Femeia se întinde cu încetinitorul după o cârpă udă de pe 
tavă și îmi tamponează fruntea. 

— Ai pierdut cunoștința, leșinat, în biserica noastră și adus în 
camera fiului nostru s-a odihnit. Sunt soţia lui Petros. 

Nu știu care dezvăluire mă surprinde mai mult, că un preot 
ortodox grec se poate căsători sau că un om ca Petros și-a găsit 
soție. Mai mult de atât, are copii. Singurul semn că în camera 
asta văruită în alb locuiește un băiat este macheta prost 
îmbinată a unei corăbii de pe comodă. Oare e băiatul care 
împăturea hârtiile în confesional azi-noapte? Îmi pune cârpa 


VP - 307 


caldă pe ochi și murmură: 

— Am fost atât de îngrijoraţi! Petros venit des la tine peste 
noapte. O să se bucure că e mai bine. Ne place când turiștii vin 
să ne viziteze biserica. 

— Asta v-a spus? Că am venit în vizită? 

Îmi coboară cârpa pe nas și mă curăță la gură, ca o mamă 
care își șterge bebelușul de mâncare. Pe gât are o broderie de 
chisturi și pistrui. 

— Nu-ţi aduci aminte? Deschis Sfânta Sofia s-o vezi. E biserică 
mică. Sunt multe pe insulă. Trei sute, trei sute... Nu găsește 
cifrele potrivite în engleză. Una pentru fiecare zi. Sper că îţi 
place a noastră. Am grijă să fie frumoasă. Înăuntru... 

Dar „înăuntru” îmi amintește de Gideon, de locul și de felul în 
care l-am lăsat. 

— Și tipul cu care eram? întreb cu disperare, ferindu-mă de 
cârpă. O face mototol și o pune pe tavă. Prietenul meu ras în 
cap? L-aţi văzut? 

— Gideon. În jurul gurii i se formează niște adâncituri. Cred că 
nu este prea prieten. Lăsat azi-noapte. Fugit. 

— A păţit ceva? 

Din reflex, îmi duc mâna între picioare, gest care pare s-o 
nedumerească. A 

— Nu. Doar plecat. Nici măcar nu ajutat să te care. Işi șterge 
mâinile ude pe cutele fustei. Cred că el nu prea bun pentru 
Patmos. Petros spus că aduce necazuri. Apateonas, spune ea 
jignitor. 

Deci, până la urmă, frica era doar o tactică, o demonstraţie, o 
lecţie că părţile corpului au o viaţă la fel de lungă că bagajele 
dacă nu ai grijă să ţi le păzești. 

— Petros e aici? o întreb trecându-mi picioarele peste 
marginea patului. 

Cum se poate să fi dormit câteva ore în casa lui? 

Femeia ridică tava; pare să-și imagineze că i-am pus 
întrebarea pentru că vreau să-l văd iar pe soțul ei. 

— Îmi pare rău, nu. Foarte ocupat. Muncește mult pentru 
mănăstire. E om bun. Nu ne e simplu aici. Pierdut fiul nostru 
anul trecut. Înecat. 

Nu era băiatul lor cel care împăturea hârtii. Așa se explică de 
ce e atât de gol dormitorul. Poate tot așa se explică cruzimea lui 
Petros, dar nu caut motive să-l iert. 


VP - 308 


Îmi pun pantofii pe podea și mă chinui să-mi strecor picioarele 
înăuntru. 

— Îmi pare rău. 

— E greu să pierzi un copil. Acum avem doar biserica. Sfânta 
Sofia. Te rog, spune-le prietenilor să vină în vizită. 

— O să le spun, mint eu. Bag iute mâinile în cămașă. Ea mă 
privește, de parcă i-ar fi făcut plăcere chiar și un amărât de 
înlocuitor care să ocupe patul fiului ei măcar o noapte. 
Mulţumesc, îi spun. Că aţi avut grijă de mine. 

— Petros a cerut. Promis că avut grijă că te faci bine. Era 
foarte îngrijorat. Ti-e foame? Fac... E dezamăgită când scutur 
din cap. Am sentimentul că i-ar face plăcere tovărășia mea. 
Motosiklete e afară, îmi spune. Adus Argus. Când ies din cameră 
împreună cu ea, o ia iute pe un hol acoperit cu plăci de 
ceramică. Stai, strigă. Am pentru tine. 

Holul este decorat cu portrete de familie, multe cu un copil 
mic pe care mă străduiesc să nu-l studiez. Vreau să-l las uitării 
pe acest hol. 

Se întoarce fluturând un plic alb, sigilat. 

— De la Petros. 

Pare să aștepte cu curiozitate să-l deschid, dar mi-l strecor în 
buzunarul de la spate. Îi mulţumesc iar și ies în lumina soarelui. 
Soarele franjurat, galben este deja cocoțat mult deasupra 
bisericii albe, a cărei cupolă de tablă strălucește portocaliu 
farmaceutic în lumină. Lipită de peretele casei este o îngrăditură 
cu găini care-și bagă ciocurile verucoase prin plasă. Doi cocoși 
cântă, de parcă ar promite noi răsărituri, mai frumoase, atât de 
târziu dimineaţa. „Când pleacă următorul feribot spre Atena? De 
la Patmos la Atena. De la Atena oriunde. Toate degetele și 
organele mele scanate de detectoarele de metale și duse la 
bord”. 

Adevărata întrebare totuși este de ce m-a lăsat Petros să scap 
atât de ușor - doar cu jurământul că-i aduc banii. 

În timp ce stau pe motocicletă, rup plicul și despăturesc 
hârtia. Niște litere grecești sunt împrăștiate pe foaie ca niște 
bețe albe de chibrit aruncate la voia întâmplării pe zăpadă. 


Pe o tablă din afara biroului Blue Star din Skala sunt trecute 
plecările săptămânale ale feriboturilor spre fiecare port: Syros, 
Lipsos, Leros, Kalymnos, Kos, Symi, Rodos, Agathonisi, Samos, 


VP - 309 


Pireu. În mod surprinzător, feriboturile spre Pireu circulă doar de 
două ori pe săptămână - și în plin sezon, probabil sunt 
rezervate. Insulele mai mici oferă călătorii zilnice, dar o plecare 
rapidă în capitală necesită o încâlceală de legături, să mergi 
spre est ca să ajungi spre vest. Mi-aș dori ca un dezvoltator să fi 
reușit să construiască un aeroport. Acum, un feribot înghiţit de 
smog se cutremură în port. Călătorii care au deja bilete își încep 
pelerinajul spre porțile metalice. Intru în biroul Blue Star, care 
pare să fi fost amenajat de același designer de interior care s-a 
ocupat și de secția de poliţie: un om a cărui moarte este 
înregistrată în microfișa ultimului secol, mulţumit că furnirul 
imitație de lemn, fișetele verde fosforescent și scrumierele 
crenelate de plastic aveau să reziste timp de mai multe 
generaţii falite. În birou domnește o atmosferă persistentă de 
descurajare. Timpul este etern pe insulele grecești, dar aici este 
un deget care apasă pe o tastă de computer la fiecare treizeci 
de secunde. Simt cum transpiraţia mi se caţțără pe piele, febra 
imaginară de azi-noapte lasă locul uneia reale. 

Nu mai pot să stau în Patmos după tot ce-am văzut. Când îmi 
imaginez o altă întâlnire cu Petros sau Gideon mi se pune un 
nod în gât. Nici nu pot să-l aștept pe Charlie să apară și să pună 
ordine în haosul pe care l-a dezlănţuit absenţa lui - sau haosul 
pe care l-a dezlănţțuit și pe care l-a lăsat să-și facă de cap în 
absenţa lui. „Nenorocitul de Charlie. Să te bag în pizda măctii, 
Charlie, salvatorul, prietenul meu”. 

Aştept blocat în spatele unei britanice zbărcite cu pălărie de 
paie care este hotărâtă să ajungă la Santorini joi - în orice joi -, 
de parcă ar avea la dispoziţie toate joile din lume. Dă impresia 
că și-ar fi cheltuit economiile de-o viaţă pe aurul bizantin din 
magazinele de bijuterii. Afară, echipajul feribotului îl leagă la 
chei, iar turiștii și localnicii se adună pe trotuar copleșiți de 
emoția întâmpinării sau despărțirii. 

În fiecare zi lumea explodează, în liniște, câte o viaţă odată, și 
fiecare viață conţine în zăpăceala ei și bomba, și detonatorul, 
germenele care ar putea-o declanșa, secretul întunecat 
nedezvăluit încă. Oare când avea Charlie de gând să-mi spună 
care este, de fapt, obiectul de activitate al afacerii lui? După o 
săptămână? După ce mă instalam? La anul? Simt pierderea unui 
viitor care, de fapt, nu a existat niciodată. Pun brațul îndoit pe 
tejghea și mă lipesc cu capul de el. Doare până și pierderea 


VP - 310 


unor viitoruri ipotetice. Și mai sunt și alte pierderi, ca, de 
exemplu, să-i spun lui Louise că plec după ce și-a prelungit 
șederea. E straniu, dar mă simt ușurat că azi-noapte mi-a spus 
fără ocolișuri că, dincolo de călătoria asta, nu ne datorăm prea 
mult unul altuia. Șapte zile nu i-ar fi de ajuns să se 
răzgândească. 

Când ridic ochii, britanica se uită iritată la mine în timp ce-și 
face vânt cu evantaiul. 

— Mi s-a luat de când aștept, bombăne ea. Acum e rândul tău. 

O lucrătoare se așază ușor pe scaun la biroul alăturat, soarbe 
dintr-o coca-cola dietetică și în cele din urmă îmi face semn. 
Dau fuga la ghișeul ei și-mi încleștez mâinile pe masă. 

— Când pleacă următorul feribot spre Pireu? 

Arată pe fereastră. 

— Acela, acum. 

Asta înseamnă că următorul e abia peste patru zile. 

— E vreun loc liber? 

Scrie la computer și studiază monitorul. 

— Un loc, da. 

Nu Louise e cea care mă oprește să-mi iau bilet, ci cei nouă 
mii de dolari din noptieră - ei și pașaportul din valiză. Nu aș 
ajunge la cabană și înapoi la timp. La toate celelalte aș putea să 
renunţ - la haine, la obiectele de toaletă, la Charlie, chiar și la 
Louise. Care e definiţia turistului, dacă nu persoana care dispare 
atât de frumos și de definitiv, încât nu lasă nicio urmă? Nu e de 
mirare că Louise ţine atât de tare să facă fotografii - „am fost 
aici” - pentru că nimeni de aici nu ţi-ar duce dorul. Le duce 
cineva dorul celor doi hipioţi, acum, că rămășițele le-au fost 
trimise înapoi acasă? Îmi vine în minte un proverb, dintr-o 
vreme sau o ţară greu de precizat: „Nu am niciun avantaj dacă 
te păstrez, nu pierd nimic dacă te distrug”. Nu-mi aduc aminte 
de unde e, dar este sloganul perfect al vacantelor. N-are nevoie 
decât de un palmier. 

— Și următorul feribot spre Pireu după ăsta? întreb. 

Îmi confirmă ce era scris pe tablă. 

— Sâmbătă, dar nu sunt locuri. Aţi putea verifica peste vreo 
zi-două dacă anulează cineva. Sau mergeţi la Kos și apoi de la 
Kos la Mykonos și poate găsiţi ceva de acolo. Feribotul spre Kos 
pleacă diseară la șase. 

Un cuplu tânăr oftează teatral în vreme ce eu îmi analizez 


VP - 311 


opțiunile. 

— Bun. Bine. Îmi iau bagajele și mă întorc. Dar înainte să plec, 
scot scrisoarea lui Petros din buzunar și i-o pun în faţă. Puteţi să- 
mi spuneţi ce scrie aici? 

la hârtia în timp ce-și duce coca-cola dietetică la buze. Dar 
mijește ochii și nu soarbe. 

— Spune, mă rog... spune că ați promis. 

Face o pauză. li aud sfârâitul gazului pe buze. 

— Atât? 

— Spune să nu uitaţi ce-aţi promis. Și dacă plecaţi fără să vă 
luaţi la revedere, ar avea de suferit cei la care ţineţi. Se chinuie 
să înţeleagă. E o scrisoare de dragoste? 

— Intr-un fel. 

In cele din urmă, Louise e cea care mă împiedică să-mi rezerv 
bilet. Și poate că nu mai sunt turist aici, pentru că există ceva ce 
nu-mi permit să risc. 

In aerul strălucitor al portului, plin de șuvoaie de fum de tutun 
ieftin, îi privesc pe pasagerii bronzaţi îmbarcându-se și pe cei 
spălăciți debarcând. Doi hipioţi cu rucsacul în spate coboară pe 
rampa feribotului, cel mai înalt, cu o faţă ca de cal, își răsucește 
un piercing de argint în obraz. Mi se pare cunoscut, l-am mai 
văzut, dar nu-mi dau seama unde. Poate că, într-adevăr, toți 
hipioţii arată la fel, pentru că el este clar proaspăt sosit și merge 
pe chei cu bocanci de munte cu șireturi roșii și un tricou nou cu 
Y Atena și cu „lisus era un pungaș” scris cu toate culorile 
curcubeului pe steagul grecesc. 

Din umbra fluturândă a unei taverne, un bărbat cu un tricou 
oliv și cu ochelari mari pornește în grabă spre feribot, trăgând 
după el o valiză de oțel. E Ugur, responsabilul cu bărcile lui 
Charlie, îl văd scoțându-și biletul din buzunarul tricoului. Mă 
grăbesc să-l prind din urmă, șerpuiesc printre trupuri și e cât pe 
ce să mă încurc într-o plasă de copii cu mâinile întrepătrunse. 

— Ugur! strig. 

Tresare și iuţește pasul spre feribot. 

Trec iute pe caldarâm, lunecând printre barele mașinilor 
blocate în ambuteiaj. Ajung lângă el când trece de porți. Nu mă 
bagă în seamă, parcă i-aș cere ceva mărunt cu un pahar în 
mână. „Ajutaţi. Ajutaţi-i pe cei fără adăpost”. 

— Ugur! repet. Sunt eu. 

— Bună, lan, spune dezinteresat; nici nu încetinește, nici nu 


VP - 312 


se deranjează să ridice privirea. 

— Unde te duci? 

Strânge tare biletul în mână. 

— Înapoi. 

— Unde înapoi? 

Ugur se așază la coada pasagerilor care așteaptă să le 
verifice paznicul biletele. Se ridică pe vârfurile degetelor și, 
nerăbdător, se apleacă într-o parte și în cealaltă, ca o cobră în 
coș. Ochelarii îi alunecă pe nas de la transpiraţia care-i face 
pielea să lucească. 

— Ugur, de ce pleci? 

Se uită în spatele lui, moment în care îl observ pe inspectorul 
Martis lângă bustul verde-bronz al unui militar în piață. Facem 
amândoi un pas înainte în rândul care se scurtează. 

— Charlie ar fi trebuit să ajungă la întâlnirea din Bodrum, 
șoptește Ugur. Ar fi trebuit să se ducă și acum să fie aici. 

Mă aplec aproape de el, atât de aproape, încât îi simt mirosul 
de parfum și transpiraţia pe care încearcă s-o neutralizeze. 

— Știu de plăci. 

Pentru prima oară, se uită la mine, cu ochii uriași și fără gene 
din spatele lentilelor. 

— Credeam că știi deja. Atunci știi că Charlie ar fi trebuit să 
ajungă la întâlnire. Ceva a mers prost. 

— De-aia ai făcut curăţenie în birou? 

Nu răspunde. Mai facem un pas înainte. Printre dinții 
încleștaţi, de parcă aș încerca să filtrez sunetul în caz că trage 
cineva cu urechea, șoptesc: 

— Cu ce făcea trafic? 

Ugur flutură mâna între noi, ca și când ar alunga un ţânţar. 

— Nu aduce vorba. Terminat. Nu pot să mai stau aici. Deja 
așteptat prea multe zile. lau avionul înapoi spre Izmir. Nu mai 
sunt în siguranţă aici. 

— Ugur, îl implor. Trebuie plătit Petros. Mă ameninţă pe mine 
și pe alții. De unde fac rost de bani? Te rog, stai măcar până la 
următorul feribot și ajută-mă. 

Stăm în fața unui paznic voinic, înarmat cu un cititor roșu de 
coduri de bare. Ugur întinde biletul. Paznicul trece aparatul 
peste el. Mă întind să-l apuc pe Ugur, dar se strecoară pe după 
paznic înainte să-l ating. Paznicul se uită indiferent la mâinile 
mele, așteaptă să scot biletul. 


VP - 313 


— Ugur! strig. Te rog! 

Ugur se întoarce în timp ce coboară mânerul valizei. 

— Banii sunt la Bodrum. De ce crezi că era atât de important 
să ajungă acolo? Și acum prea mulţi vin cu întrebări. 

Ridică valiza, urcă scările și dispare în măruntaiele metalice 
ale bărcii. 

Îi zâmbesc paznicului. 

— Domnule, pot să urc până pleacă feribotul? Trebuie să 
vorbesc cu prietenul meu. 

— Nevoie de bilet. 

— Stau doar un minut. 

Mă împinge într-o parte cu mâna și se ocupă de următorul 
pasager. 

— Pot să cumpăr biletul la bord? îl întreb. Dacă l-aș prinde pe 
Ugur la colţ câteva minute, poate mi-ar spune adevărul despre 
întreaga operaţiune, unde și de ce trebuie să se ascundă 
Charlie. Poate ar ști unde sunt și alţi bani, asta, dacă nu sunt 
deja îndesaţi în valiza lui. E singurul om care cred că poate să- 
mi spună cât de mare e necazul de care a dat Charlie, sau eu, și 
ce să fac dacă nu se întoarce. 

— Plecăm acum, mormăie paznicul. Pireu epuizat. 

— Femeia de la ghișeu a spus că mai este un loc. 

Se uită la ceas. 

— Cumperi bilet la ghișeu etaj doi de pe feribot. Trebuie să te 
grăbești. 

Mă uit înapoi la Skala, la cuburile albe care strălucesc printre 
gazele de eșapament și praful auriu. În faţa locului exploziei au 
fost puse din nou flori proaspete. Încerc să cântăresc cât de 
serioasă este ameninţarea lui Petros. Este omul care taie 
vârfurile degetelor și poate chiar ia viaţa hipioţilor pe 
motocicletă. Aș putea s-o sun pe Louise de pe terasa de pe 
acoperiș a barului de la Grande Palace și să-i cer să-mi trimită 
valiza și pașaportul la hotel împreună cu punga cu bani. Ei aș 
avea încredere să-i încredinţez banii. Aș putea chiar să-i explic 
pericolul în care ar putea fi și să-i spun să-mi aducă ea lucrurile. 
Cu cei nouă mii de dolari aș putea să plătesc o cameră în care 
să stăm amândoi la Atena. În definitiv, nu ăsta era scopul lor, „în 
caz de urgență”, din partea lui Edward Bledsoe pentru copiii lui 
predispuși la dezastre? Un singur copil ar fi avut vreodată 
nevoie să-i folosească. 


VP - 314 


La început este un miraj, un vis discret care apare dintre 
tarabele cu costume de baie și prosoape la preţuri piperate. 
Clipesc și mă concentrez mai bine. Poartă o șapcă neagră și un 
tricou negru, iar cozorocul îi acoperă ochii. Stă în centrul 
orașului Skala, în direcția portului, ca un leu ieșit la plimbare 
printre buruienile verde-mazăre din savană, fără să bănuiască 
măcar că vânătorii și-au instalat tabăra de câteva săptămâni și- 
și fac treaba mare în borcane, doar să-l zărească prin luneta 
puștii. Apare atât de simplu, încât aproape că mă dezamăgește, 
nu tu încolţire strategică, nu tu bubuit asurzitor de trompetă. 
Dar preţ de o milisecundă înalță capul, soarele își revarsă 
lumina și Charlie strânge din ochi. Se uită direct la mine, faţa lui 
lată, rotundă ca o monedă strălucește printre valurile de mașini 
și turiști ieșiți la plimbare. Am sentimentul că simpla lui imagine 
a atins locul cel mai intim din mine, locul acela exploziv unde 
dragostea și ura respiră pe rând prin același aparat. 

O rup la fugă, mă îndepărtez de feribot și mă duc glonţ direct 
spre el. Nici măcar nu-mi las timp să-l strig. Mă vede deja și 
începe să se retragă. Dau năvală prin fălcile porţii gri a portului. 
O camionetă plină cu pepeni alunecă în calea mea, roţile i se 
învârt mai încet pe piatra cu făgașe și pentru scurt timp nu-l mai 
văd. Când trece, disting tricoul negru afundându-se în 
harababura de dinainte de prânz din Skala. Evit o bicicletă și 
sprintez pe partea cealaltă a străzii. Inspectorul Martis ridică un 
deget, îmi zâmbește cu căldură și picioarele lui groase se 
îndreaptă spre mine. 

— Domnul lan! strigă. Vă rog, am putea să vorbim... 

— Mai târziu! strig, gonind la viteză maximă spre tricoul negru 
iute ca un pește. 

Nu vreau să-l pierd. „Distrugătorii” nu era singurul joc din 
copilărie la care aveam șanse. La Buckland îl băteam pe Charlie 
la sprint, în șapte din zece întreceri. Anii de fumat nu aveau cum 
să-i dea avantajul adultului. 

Imi croiesc drum dincolo de secţia de poliţie cu cutia poștală 
galben aprins, printre terasele aglomerate ale tavernelor și 
chelnerii cu șorț sprijiniți pe gheretele lor, pe un drum principal 
pe jumătate blocat de motociclete și ATV-uri mari parcate. 
Tricoul negru galopează la zece metri în faţa mea. 

— Charlie! strig. Charlie, stai! 

Dar chiar și cele câteva silabe par să se opună vitezei mele. 


VP - 315 


Țâșnim pe o alee lungă și dreaptă cu magazine de rochii și 
bijuterii și baruri triste și goale în care bubuie muzica tehno ca 
să ademenească sau să sperie clienţii cu sunet apotropaic de 
tobe. Lungimea aleii îmi dă speranţă - dacă am fi fost la Chora, 
L-aș fi pierdut imediat în labirintul ei. Înainte e o poartă de fier 
forjat, pe care Charlie o împinge. Poarta se închide iar și bara 
cade pe zăvor. Când mă întind s-o ridic, văd tricoul negru cotind 
amplu și lunecând spre stânga, dincolo de un chiparos. In timp 
ce mă chinui să descui, corpul meu are timp să-și dea seama de 
efort și de lipsa de oxigen. Continui urmărirea cu ultima celulă 
înfometată de hrană și aer. Deschid poarta, o rup iar la fugă 
clătinându-mă și o iau la stânga. 

O potecă de beton se întinde între două clădiri de locuințe 
maro-ruginiu. Deasupra sunt atârnate sfori de rufe arcuite. Niște 
leagăne corodate sunt înfipte în fâșia centrală cu iarbă. Cele trei 
etaje cu balcoane sunt baricadate de mormane de vechituri 
domestice, și copiii își scot capetele prin grilaj ca niște 
dispozitive de supraveghere arhaice. Radiourile și televizoarele 
se ciondănesc din colțuri opuse. Bare de fier-beton ca niște 
spaghete în lateralele clădirilor. Locul ăsta e ca un bloc sovietic, 
ascuns în spatele fațadei demne de Potemkin a unui sat de 
pescari prietenos. Imi amintesc de cuvintele lui Duck - „unde 
trăiesc oamenii adevăraţi”. 

Aud ecoul picioarelor care urcă niște trepte interioare și fug 
după el. Când intru într-o cavernă întunecoasă de beton, aud 
picioarele lui Charlie trecând pe palierul de la etajul doi. Cât de 
ușor pot, urc câte două trepte. Deci aici s-a ascuns, s-a afundat 
în corvoada neatrăgătoare a muncitorilor din partea locului. 
Nimeni nu s-ar gândi să caute aici - este la fel de primitor cu 
străinii cum este un califat cu sărbătoarea Crăciunului. Când 
ajung în sfârșit pe palier, am timp cât să văd ultima ușă de pe 
coridorul exterior închizându-se. Profit de distanţă ca să-mi trag 
răsuflarea și să-mi şterg transpiraţia de pe obraji, iar pulsul îmi 
zvâcnește de parcă ar prinde semnale radio rătăcite. 

Ușa s-a decolorat până la o nuanţă de liliachiu. Nu are vizor. 
Un șir de ferestre de lângă ea sunt acoperite cu jaluzele de 
plastic. 

Bat. 

— Charlie, deschide ușa. Te-am văzut intrând. Aștept. Haide, 
la naiba! Trebuie să stăm de vorbă. 


VP - 316 


Un bărbat musculos îmbrăcat cu un maiou iese clătinându-se 
din apartamentul învecinat. Mă cântărește din priviri în timp ce- 
și face mâinile pumn în pantalonii de trening. Zâmbesc blajin. 

— E prietenul meu aici, îi explic. 

Continuă să se uite urât din ușa lui, își plimbă pumnii prin 
buzunare, cu ochii goi precum cojile de fistic. Dacă aș fi mai 
relaxat, dacă aș avea mai puţin de pierdut, aș putea să-i 
sugerez să scoată un scaun și să mă urmărească mai comod 
cum fac istericale prin ușă. Acum, în confruntarea care se 
derulează în liniște, nu putem decât să evaluăm potenţialul 
violent al celuilalt. 

Ridic palmele și, deși nu sunt sigur că o să înțeleagă, spun: 

— Nu vreau să fac rău nimănui. 

După un minut, se desprinde din cadrul ușii și se retrage în 
celula lui. 

Bat iar. Cum nu aud pași apropiindu-se, încerc mânerul. 

— Te rog, Charlie. Deschide ușa. Hai să vorbim. 

Nimic. 

Lipesc buzele de crăpătură. 

— Nu sunt supărat pe tine, mint eu. Vreau doar să știu ce se 
întâmplă. Pot să te ajut. Putem să rezolvăm împreună ce e în 
neregulă. Sunt de partea ta. 

Nimic. Bat la ușă și decojesc vopseaua cu nodurile degetelor. 

— Nu plec până nu deschizi. Stau aici toată noaptea dacă 
trebuie. Te rog, Charlie. Am nevoie de tine. 

Sinceritatea acelor cuvinte mă face să lăcrimez, sau poate 
simplul fapt că sunt la câţiva centimetri de rumeguș compactat 
vertical de persoana pe care vreau cu disperare s-o regăsesc. 
Mă lipesc cu fruntea de ușă. Știu că ascultă pe partea cealaltă. 
Și poate că sunt mai bun catolic decât credeam, pentru că 
panoul ăsta subțire dintre două oaze de liniște pare tocmai un 
confesional. 

— M-ai ajutat când am avut nevoie de ajutor, șoptesc în 
crăpătură. Și acum îţi sunt și eu alături. Indiferent ce-ai făcut, 
indiferent de ce necaz ai dat, putem s-o rezolvăm. Și eu am 
făcut lucruri groaznice. Nimic din ce-ai făcut tu nu e mai grav 
decât ce-am făcut eu. Te rog, Charlie. Știu de firma ta. Știu care 
e treaba cu Ugur și ce-ai... 

Mânerul ușii scoate un zornăit. Ușa liliachie se deschide larg. 
În dreptunghiul de întuneric plutește o formă ghemuită, greu de 


VP - 317 


deslușit. Pierderea barierei dintre noi mă face să uit de 
promisiunea încrederii. Am nevoie de toată stăpânirea din lume 
să nu-i imit pe Gideon și pe Miles, înfigându-i un pumn direct în 
ochi. 

Apasă un întrerupător de pe un cablu sticlos, iar veioza de pe 
comodă se aprinde. Faţa lui Charlie lucește pentru o clipă în 
lumină, după care se distorsionează, se lăţește, îmbătrânește. 
Stefan. Simplul fapt că-l văd pe fratele lui Charlie e ca atunci 
când ţi se face frig numai când îți amintești de iernile 
anterioare. Dezamăgirea de pe feţele noastre nu ar putea fi mai 
evidentă, pe amândouă se citește același dezgust. 

— In pizda mă-sii, de ce ai fugit de mine? izbucnesc. De ce m- 
ai lăsat să cred că ești Charlie? 

Mă dau înapoi împleticindu-mă și mă gândesc să o iau la fugă 
pe scări. 

— Stai, spune Stefan. 

Inspiră iritat și-și încrucișează braţele. Anii au zugrăvit pe fața 
lui o severitate ca de șopârlă, are ochii și buzele strânse, iar 
netezimea opalină a pielii sugerează un regim de creme care au 
efectul invers, acela de a scoate în evidenţă obsesia unui bărbat 
mai în vârstă față de riduri. E destul din Charlie pe faţa lui încât 
să fie probabil obișnuit cu comparaţiile defavorabile, ca ochii 
altora să se lumineze când îl văd de la distanţă, pentru ca apoi 
să se întunece. 

— Ce cauţi aici, în primul rând? 

— Imi pare rău că te-am dezamăgit, răspunde Stefan insolent. 
Tonul familiar al vocii lui mă întoarce în timp la copiii despre 
care credeam că au rămas de mult în trecut. Presupun că am 
făcut ce-ai făcut și tu. Doar că tu se pare că ai aflat mai multe 
despre îndeletnicirile lui frate-meu. Vrei să intri și să închizi ușa? 
Spre deosebire de tine, mie scenele în fața necunoscuţilor îmi 
repugnă. 

Intru supus și închid ușa. M-a părăsit orice urmă de spirit 
combativ, așa că nu-mi mai pot complica mai mult situaţia. 

Mirosul camerei urâte, cu tapet cu margarete amintește de 
orgiile cu nicotină până noaptea târziu ale ocupanților anteriori. 
Are un interior întunecos, de cameră ieftină pentru turiști, care 
practic își obligă chiriașii să se bucure de exterior. Ar fi nevoie 
de tăria unui pustnic ca să poţi sta aici, iar în persoana lui Stefan 
și-a găsit omul ideal. Pe un scaun stă o valiză maro de piele 


VP - 318 


deschisă, cu haine împăturite pe căptușeala de cașmir. Niște 
dosare sunt așezate frumos pe noptieră peste un laptop 
argintiu. Singurul obiect care dă o boare de personalitate este o 
rachetă de tenis de lângă ușă, într-o husă mov. 

Stefan stă sprijinit de tapet, jucându-se cu arcul opritorului 
ușii. Camera este invadată permanent de un ticăit, la început 
presupun că este un ceas, dar probabil e picuratul capului de 
duș care nu se închide bine. 

— la loc, îmi spune arătând spre patul acoperit cu o plapumă 
sintetică. 

li urmez ordinul și mă prăbușesc pe el. Prezenţa lui Stefan pe 
insulă miroase a vești proaste, dar, cum se întâmplă cu toate 
veștile proaste, măcar îţi oferă sentimentul rezolvării. Veștile 
bune sunt cele care deschid larg porţile viitorului. Dacă e cineva 
care are mijloacele să dea de Charlie, Stefan e acela. 

— De cât timp ești în Patmos? îl întreb. Îţi dai seama că eo 
cameră goală în casa lui Charlie cu numele tău pe ea? 

— Casa lui Charlie, repetă el caustic. 

Pune șapca pe comodă, lângă o mică provizie de flacoane 
portocalii cu medicamente. Seamănă cu cel pe care l-am văzut 
în baia lui din casă. Mă întreb dacă pastilele sunt pentru nervi 
sau durere. In timp ce Stefan se uită în jos la arcul opritorului 
care scârțâie ritmic, un nimb de lumină lucește pe chelia lui 
incipientă. Tot ce-mi vine în minte e cât urăște probabil Charlie 
chelia aia a fratelui mai mare - un indicator al dezastrului care-l 
așteaptă. 

— Scopul prezenţei mele este să trec neobservat. De ce crezi 
că fugeam de tine? Doamne, lan, dacă vreau să aflu cât de tare 
a dat-o frate-meu în bară în numele familiei, nu sunt atât de 
prost încât să mă expun. Crezi că Charlie o să mă conducă la 
portul pe care l-a închiriat și-o să-mi arate documentaţia? 

— Deci ești aici de câteva zile, răspund sarcastic. 

Stefan dă din cap, traversează camera spre un minifrigider, 
scoate o sticlă cu apă și o bea. În frigider mai sunt și alte sticle, 
dar nu-mi oferă și mie una. Se întinde după un flacon de pe 
comodă și ia două pastile. 

— Destul cât să-mi dau seama că Charlie te-a luat complice la 
dezastrul cu închirierea de bărci. Clatină din cap la sminteala 
acestui fapt - sau deoarece are un puseu migrenos pentru că a 
băut apă prea repede. Se apleacă, își duce mâna la ochiul stâng 


VP - 319 


și-și plimbă vârful degetului în cercuri pe iris. Polenul ăsta 
nenorocit de pe insulă! Clipește repede să-și pună la loc lentila 
de contact. Știu că niciodată nu ne-am simpatizat prea mult, dar 
trebuie să spun că am sentimentul că mi-ai lăsat fratele de 
izbeliște. 

— Da? Eu l-am lăsat pe el? 

— Tu ai fost mereu cel înțelept, lan. lar familia mea a fost atât 
de cumsecade cu tine când erai mic și aveai toate problemele 
alea cu părinţii tăi. 

După cum vorbește, parcă eram un orfan pe care familia 
Konstantinou a fost obligată să-l adopte din datorie morală. Mă 
uimește că Stefan a interpretat toată prietenia mea din copilărie 
cu Charlie ca pe un soi de operă caritabilă. 

— Când am ajuns acum câteva zile și te-am văzut printre 
tovarășii de băutură ai lui Charlie, m-am gândit că măcar a venit 
un prieten care poate să-i bage minţile în cap. Apoi am aflat că, 
pur și simplu, profitai. 

— Cred că ţi-ai format o impresie greșită. 

Imi zâmbește cu aroganţa unui cercetător meticulos. Cum de 
mi-a trecut vreodată prin cap să mă întâlnesc cu fratele lui 
Charlie ca să fac rost de un post în afacerea familiei? Planurile 
de săptămâna trecută trec pe lângă mine de parcă ar exista 
într-o dimensiune separată, se duc Dumnezeu știe unde cu 
preafericita viteză a neștiinţei. 

— Ai venit în Patmos ca să trăiești pe spinarea noastră. 

Desigur, nu contează cum prezintă Stefan trecutul. Jenanta 
acuratețe a prezentului e cea care contează. 

— Aveam necazuri. Charlie voia să mă ajute. 

Îi izbucnește un râs infantil printre buze. 

— Te ajuta să te servești de la noi? După ce i-ai făcut bietului 
tău tată în Panama... 

— Te rog, nu pomeni de tata, i-o retez. 

Nu e un cercetător atât de bun încât să fi consultat și ultimele 
necrologuri. Oare? 

— Fratele meu are niște cusururi anume, iar tu știi asta. 
Printre ele, depravarea, nesăbuinţa și cam multe slăbiciuni față 
de vechii prieteni. 

— Alea nu sunt toate defecte. 

— Ba da, atunci când sunt pe cheltuiala altuia! Nu sunt banii 
lui Charlie! îmi vine să ripostez: „Sunt ai tăi?”, dar Stefan ridică 


VP - 320 


mâna în semn de armistițiu. Uite ce e, nu am venit să mă cert 
cu tine. N-am nimic de câștigat. Mă bucur că ai apărut, pentru 
că am nevoie de ajutorul tău. Una e să trăieşti ca un animal - să 
ţi-o tragi, să te baţi, să fumezi, să bei, să tai frunză la câini și să 
navighezi cât e ziua de lungă. Nu e treaba mea ce face Charlie, 
chiar dacă mi se pare jalnic. Dar n-am nici cea mai mică intenţie 
să-l las să distrugă numele familiei. 

— Așa că ai venit să-l spionezi. 

Mă privește trist și măcar o dată directorul nemilos din el este 
înlocuit de fratele responsabil, cel care nu a avut ocazia să se 
dedea la futai, la bătăi, la fumat, la băut, la tăiat frunză la câini 
și la navigat cât e ziua de lungă, pentru că cineva trebuia să fie 
înţelept. Dacă nu exista Stefan, nu mai exista nici Charlie. 

— Părinţii mei l-au lăsat prea mult pe Charlie să se poarte ca 
un copil. Până la urmă, toată lumea trebuie să se maturizeze și 
să renunțe la viaţa de animal de companie prea răsfăţat. Acum 
câţiva ani, l-am convins pe tata să nu mai pompeze permanent 
bani în el. Doar naiva de mama a permis ca lucrul ăsta să se 
întâmple atâta vreme. Charlie trebuia să-și facă o carieră. Era 
spre binele lui și al nostru. Așa că, tipic pentru Charlie, a cărui 
imaginaţie nu urcă mai sus de genunchiul broaștei, a născocit 
afacerea asta ridicolă cu bărci. Bun. Lasă-l să mai reducă din 
pierderi, să pornească în odiseea lui prin Grecia. Mai bine decât 
să se amestece în firma familiei. Cât timp arăta că a scos ceva 
profit, nu am fi intervenit. 

— Și care e problema? întreb de parcă n-aș întrezări-o deja, 
de parcă n-ar ieși în evidenţă ca o piuneză infestată cu tetanos 
pe biroul imaculat, placat cu alamă al lui Stefan. 

— Problema e că nu se numește Charalambos Charters, ci 
Konstantinou Charters! Se împunge cu degetul în piept și furia îi 
sporește. E numele nostru pe bărcile alea, K-urile alea mari, 
roșii! Ceea ce înseamnă că are legătură cu noi. lar naivul de 
taică-meu a finanţat-o ca pe o sucursală pe la spatele meu! 
Ceea ce înseamnă, lan, că dacă e ceva necurat în afacerea lui 
Charlie, pune în pericol Konstantinou Engineering! Înţelegi ce 
spun acum? 

Merge cu pași apăsaţi pe covorul maro-marsupial, care 
absoarbe surprinzător de bine zgomotele, și ia dosarele de pe 
noptieră. 

— Nu știu dacă ești la curent, nu știu dacă Charlie s-a deranjat 


VP - 321 


să-ți spună, dar tata e foarte bolnav. Nu mai are mult și mi-a 
revenit mie sarcina de a prelua conducerea firmei de construcții. 
Am destule pe cap din cauza anumitor abateri închipuite pe care 
abia așteaptă să mi le arunce în față Confederaţia Internaţională 
a Sindicatelor și grupurile mandatate de activiști care luptă 
pentru drepturile muncitorilor imediat ce moare tata. Așa ne mai 
șubrezesc relațiile cu clienții. Când moare o figură 
reprezentativă, atunci te lovesc din plin. 

Aruncă dosarele pe pat, însă trei, din cauza pleoștirii inerente 
a saltelei, se împrăștie imediat pe podea. Stefan se apleacă 
anchilozat, cu gura trădându-i durerea de picioare, și începe să 
le strângă. Caracterele sunt atât de mici și conţin atât de multe 
numerale și limbi diferite, încât ai spune că e Turnul Babel 
trecut prin aparatul de taxat al unui taxi din Manhattan. 

— Fac curăţenie în Konstantinou Engineering la sânge, să 
scârțâie de curățenie, să fie atât de curată, încât să poţi mânca 
de pe ea. Când inspectorii și jurnaliștii își vor pune mănușile 
albe ale ipocriziei și își vor trece degetele pe margini - se ridică 
iar și aruncă hârtiile căzute pe pat - să nu fie nici măcar o pată 
de murdărie. 

Charlie nu e o pată; e o deversare de petrol care se întinde. 

— Mi-a zis Charlie de tatăl vostru, îi spun cu blândețe, îmi 
pare foarte rău. Cum a decurs operaţia de zilele trecute? 

Această mică dovadă de compasiune pare să-l uluiască. Ochii 
lui studiază imediat camera, de parcă și-ar căuta telefonul 
mobil. 

— E drăguţ din partea ta, îmi răspunde în cele din urmă. A 
mers bine. E tare. Nu și-a recăpătat cunoștința, dar l-au luat de 
la terapie intensivă. Medicii sunt optimiști. Trebuie să-l deschidă 
iar, când o să fie mai întremat, să-i înlocuiască o valvă. 

— l-ai spus tatălui tău că vii aici înainte să-l anestezieze? 

— Sigur că nu, se smiorcăie el. Ar fi putut să-i spună lui 
Charlie și atunci nu mai avea rost să vin în Patmos. Să-mi dau 
seama ce se întâmplă de fapt cu firma de închirieri de bărci, 
motiv pentru care am și stat ascuns. Să mă asigur că pe Egeea 
nu plutește un morman de gunoaie care ar putea ajunge în ziare 
ca să dovedească lipsa de etică a familiei Konstantinou! 

Vocea lui Charlie, un copil plângăcios: „Noi am construit 
autostrăzile din Orientul Mijlociu”. Oare familia Konstantinou nu 
a fost mereu lipsită de etică? Nu ăsta e secretul succesului lor? 


VP - 322 


Mă întreb cât de mult poate curăța Stefan un imperiu construit 
pe spinarea muncitorilor sezonieri trataţi ca niște sclavi ca să 
construiască infrastructura regimurilor precare care iau puterea 
peste noapte. Câte afaceri necurate trebuie să fi făcut familia 
Konstantinou cu puteri aflate de decenii în conflict ca să-și 
asigure supraviețuirea în Orientul Mijlociu! Soldații încă 
sângerează zi de zi pe acele șosele ca să-și revendice teritoriul 
respectiv, iar refugiații le invadează ca să fugă. Este peste 
puterile mele să înţeleg politica acelei regiuni, dar bănuiesc că 
Stefan, după toţi anii petrecuţi la sediul din Dubai al 
Konstantinou Engineering, nu o înțelege nici el. Poate prinţul 
Phillip ar înţelege. Nu poţi să scapi atât de ușor de fantomele 
trecutului; nu poți decât să încerci să faci pace cu ele. Stefan mi 
se pare periculos, nu pentru că ar avea intenţii necurate, ci 
pentru că nu are intenţii necurate. Crede că poate face 
transformări rapide. Mă îndoiesc că firma Konstantinou 
Engineering va rezista mult sub supravegherea lui. De fapt, este 
mai probabil ca el să nu reziste mult în aceste condiţii. 

Ridic capul și încerc să-l privesc direct. Ochii lui umezi de la 
alergie îi întâlnesc provocatori pe ai mei. 

— Și ce-ai descoperit? îl întreb. 

— Nu destule. Charlie a ridicat o barieră în jurul lui, formată 
din oameni care nu vor și, presupun, au fost plătiţi să nu 
vorbească. Dar știu că firma lui de închirieri de bărci este un 
paravan pentru altceva. 

— De unde? 

— Crezi că am venit aici dintr-un capriciu? Pufnește. Ti se 
pare că am timp liber la discreţie? Am lucruri mai bune de făcut 
decât să-mi petrec zilele de vacanţă verificându-l pe frate-meu. 
Acum ar trebui să fiu în Mallorca la academia de tenis! Mâna lui 
dreaptă strânge o rachetă invizibilă. Pe 1 august am primit un e- 
mail de la un fost angajat al lui Charlie, în care mă informa că s- 
ar putea să mă intereseze ce se întâmplă de fapt cu bărcile alea 
refăcute. Angajatul ăsta a cerut compensaţii în schimbul 
informaţiei, lucru pe care, firesc, l-am refuzat. Dar nu pot să 
ignor o astfel de acuzaţie. 

Gideon. Probabil a luat legătura cu Stefan după ce m-a văzut 
pe mine la Atena și și-a dat seama că n-o să-și recupereze 
postul. Și acum speră să scoată 200.000 de la Charlie ca să nu i- 
| pârască lui frate-său. 


VP - 323 


— Am anulat la Mallorca și am luat direct un zbor spre 
Patmos, încheie Stefan. 

— Cum așa? Aici nu e aeroport. 

— Am venit cu elicopterul. Ideea e, lan, că nu am ajuns prea 
departe cu cei pe care i-am abordat. Și nu pot să abordez prea 
mulţi fără să afle Charlie. Mereu am fost apropiat de Therese, e 
o binecuvântare de femeie, dar se poate să-i spună lui Christos, 
iar bătrânul e căpitanul lui Charlie. El aproape că depinde de 
banii lui frate-meu. Din fericire, a existat cineva, o sursă de 
încredere, care a făcut puţină lumină. Însă a putut să-mi spună 
doar ce nu este Konstantinou Charters - o firmă care plimbă 
turiștii pe insule. Îmi vine să-l întreb cine este sursa lui, dar deja 
știu că n-o să-mi spună. Eram atât de sătul, încât l-am încolţit pe 
omulețul ăla ciudat, pe Ugur, ieri în port. Nu mi-a servit la nimic. 
Se poate ca Charlie să-l fi constrâns să nu vorbească. 

Stefan face ceva neașteptat: zâmbește larg. Se sprijină cu un 
picior pe comodă și-și lasă greutatea pe el, așa cum încearcă un 
comerciant să pară relaxat chiar înainte să-și prezinte cea mai 
bună ofertă. 

— Așa că aici intervii tu, adaugă peste câteva clipe. Mă refer 
la ce-ai spus prin ușă, că știi adevărul despre firma lui. 

Așteaptă nerăbdător un răspuns. 

Dacă perdelele blănoase de twill n-ar fi fost trase, poate 
căutăm pe fereastră ceva să mă distragă. Dar nu pot decât să 
mă uit la husa lucioasă, mov a rachetei de tenis. Stefan este 
încă înţepenit într-o poziţie nenaturală, pe jumătate în picioare, 
sprijinit de comodă, a abandonat aerul comerciantului și l-a 
adoptat pe cel al unui procuror districtual care așteaptă primul 
curent al scaunului electric să declare problema rezolvată 
oficial. 

— Spune-mi ce știi, lan, îmi ordonă. Îmi dau seama că lucrezi 
pentru Charlie și ai putea crede că ai tot interesul să-l protejezi, 
dar afacerea lui n-o să reziste nici până la sfârșitul anului. O să 
mă ocup personal. 

Nu-i trece prin cap că aș putea să-l protejez pe Charlie din 
loialitate faţă de prietenia care ne-o mai lega, că nu-mi 
urmăresc doar interesul. Aș putea să-i spun despre Bodrum, 
despre vreo operațiune incertă de contrabandă și despre plăcile 
sudate pe carene. Dar cum îl va ajuta pe Charlie faptul că Stefan 
știe adevărul? Și nu ar fi mai multe șanse să-l caute pe Charlie 


VP - 324 


dacă nu știe? 

Stefan ridică piciorul de pe comodă și se duce la noptieră. 
Scoate un carnet de cecuri și și-l lovește de două ori de palmă. 
la un pix, mâzgălește o cifră în căsuță și semnează. 

— Știu că ai nevoie de bani, mi-a spus sursa mea. A spus că ai 
dat de necazuri și că tatăl tău te-a dezmoștenit. Sunt dispus să 
te plătesc pentru ajutorul tău. 

Rupe cecul pe linia perforată. 

— De ce nu-l plătești pe fostul angajat? N-ar fi mai simplu? 

E evident după zâmbetul lui că sunt un novice de partea 
cealaltă a fileului. 

— Șantajiștii o să-ţi ceară mereu. Dacă plătești o dată, o să 
plătești toată viața. Și cum pot să am încredere în informaţiile 
lui? Din partea ta știu că sunt corecte. Ne cunoaștem de mult. l- 
ai face o favoare familiei care a fost bună cu tine. Și am 
sentimentul că este important să ajuţi un prieten. Imi întinde 
hârtia verde între degete, de parcă i-ar da bacșiș unui șef de 
sală. În căsuţă scrie 50.000 de dolari. De-aia ai venit, nu? Nu fi 
mândru. Oamenii mândri nu dorm bine. 

Ar trebui să iau banii. Ar trebui să-i bag în cont, să-i dau lui 
Lex cei nouă mii de dolari și să plec de pe insulă cu Louise cât 
mai repede posibil. Ce mai contează încă o tranzacţie dubioasă 
între adulţi în istoria camerelor de închiriat? Charlie credea că 
poate să mă cumpere și el, dar în cazul lui ceream să fiu vândut. 

— Am înţeles, spune Stefan văzând că nu iau cecul. Crezi că 
Charlie ar putea să-ţi dea mai mult. Ei bine, nu poate. Când tata 
o să-și recapete cunoștința, o să-i transmit ce am aflat și Charlie 
n-o să mai aibă cu ce să-ţi dea nici de băut. O să-l aștepte 
vremuri grele. Tatălui meu nu-i place să fie tras pe sfoară. 
Imediat ce-și recapătă cunoștința și este destul de întremat ca 
să vorbească, Charlie o să aibă noroc dacă poate să strângă 
destui bani cât să-și ia un bilet de avion până la New York. 
Fluturând cecul între degetele galbene, adaugă stăruitor: O să 
aflu adevărul. Dacă tu nu vorbești, o să vorbească altcineva, 
pentru mult mai puţin. Fii deștept. Sper că am scris corect 
„Bledsoe”, o, e, nu? 

E ca și când un meteorit ar fi căzut de pe cer și ar fi aterizat la 
câțiva centimetri de picioarele mele. Poţi să fii fixat pe 
imposibilitatea statistică de a fi strivit de resturi din univers sau 
poți fi obsedat de toate schimbările în timp - pauza până vine 


VP - 325 


liftul, viteza cu care fierbe apa - care ţi-au permis să stai la 
numai câţiva centimetri de metrul acela pătrat de spaţiu de 
aterizare. În oricare din cazuri, pleci cu un pas mai sprinten, de 
supravieţuitor al unui accident evitat la mustață. 

O căldură se răspândește prin mine în timp ce-mi asum 
decizia. E de parcă m-aș degusta din nou, lanitatea mea, aroma 
neutră, de pământ a mălaiului din Michigan. Fără să vrea, Stefan 
mi-a dat rara ocazie să devin ce mi-am dorit - omul care nu 
cedează mereu în fața celui care plătește mai mult. 

— Nu. Nu-i accept. Ai dreptate. Sunt lefter. Dar nu-l trădez. 

Singura armă a lui Stefan este banul. Când acesta eșuează, 
eșuează și el. Gura lui seamănă cu fotografia aeriană pe care 
am văzut-o odată cu o vilă din Los Angeles prinsă într-o 
alunecare de teren. Jumătate de vilă rămăsese imaculată, dar 
jumătatea de jos era scursă pe panta dealului, iar piscina se 
eliberase de elipsa ei perfectă. Impăturește cecul și-l bagă în 
buzunar. 

— Dar dacă te preocupă binele lui Charlie, continui, poţi să 
faci ceva să-l ajuţi. 

Râsul infantil revine când Stefan se duce la ușă să mi-o 
deschidă. 

— Are necazuri. A dispărut. Și cel mai rău e că toată lumea 
crede că e bine, pentru că fiica lui Sonny te-a văzut în Skala și a 
făcut aceeași greșeală ca mine. 

— Fetiţa aia cu gura mare? întreabă Stefan. M-am gândit că e 
copilul ei. Am auzit multe despre Sonny Towsend, ce fel de 
femeie este, dar n-am avut plăcerea. A îmbrăcat-o Charlie ca să 
se asorteze cu casa? 

Ignor insulta. 

— A dispărut de patru zile. Nu l-a văzut nimeni. Nici măcar nu 
știu sigur dacă e pe insulă. Dar n-ar fi lăsat totul baltă. Nu ne-ar 
fi părăsit, mai ales pe... Mă opresc înainte să adaug „mine”. 

Stefan stă și mă privește, încleștând și descleștând falca într- 
un soi de aerobic facial. 

— M-ai auzit? strig. Fratele tău a dispărut. Afacerea care te 
îngrijorează atât de tare e practic de domeniul trecutului. 

— Exact! șuieră el. Exact asta ar face Charlie ca să evite o 
confruntare. Stefan vede cum mi se cațără îndoiala pe faţă. Nu 
ți se pare o coincidenţă că fratele meu dispare exact când sunt 
eu pe insulă? Probabil a aflat că sunt aici. Îi este mult mai simplu 


VP - 326 


să dispară decât să-și asume consecințele. Și cum poţi să 
ascunzi mai bine adevărul despre afacerea cu bărci decât 
punând lacătul pe ușă? Pun pariu că, dacă aș pleca azi, ar 
organiza o petrecere în Chora până să apună soarele. 

Fără îndoială, Charlie s-ar fi panicat dacă ar fi descoperit că 
fratele lui e pe insulă și adulmecă. Lacrimile și dispoziţia 
violentă din noaptea aia din Skala ar putea fi reacţia celui care e 
în primejdie să-l părăsească norocul. Imi amintesc ce a spus, că 
New York-ul nu este locul în care s-ar duce dacă s-ar prăbuși 
Grecia, și poate că exact în momentul ăla Grecia lui se 
prăbușea, micul lui regat își dădea duhul, în timp ce noi 
stăteam, beam votcă și ne așteptam să achite el nota. Oare se 
gândea unde să fugă? Louise m-a întrebat dacă Charlie joacă 
încă „Distrugătorii”: recurge la orice unealtă disponibilă ca să 
câştigi timp și să cauţi o cale de scăpare. 

— Singurul mod în care putem fi siguri e dacă-l găsim, spun. 
Nu ai oameni? 

— Oameni? Ce fel? 

Cum se numesc cei care au grijă de bogaţi, le îndeplinesc 
ordinele și fac diferite treburi murdare ca să-i scape de 
necazuri? Îmi aduc aminte de armata de servitori îmbrăcaţi în 
negru din duplexul de pe Fifth Avenue al familiei Konstantinou, 
anonimi, interschimbabili, eficienţi - cei care niciodată nu 
păreau să aibă dureri de cap, mahmureli, zile de naștere sau 
copii. Personal. Oameni care pot să-i dea de urmă și să se 
asigure că e bine. 

Înțelegerea copilărească a noţiunii de bogăţie de care dau 
dovadă îl face pe Stefan să strângă din ochi. 

— Adică dădace? Mă tem că până și pentru Charlie e prea 
târziu pentru așa ceva. Nu, lan, n-am de gând să angajez 
„oameni” să dea de el și apoi să plâng când descopăr că e bine 
mersi și să-i spun că l-am iertat. Face o pauză, apoi urlă: N-am 
de gând, n-am de gând! - de parcă pentru o clipă acea 
posibilitate mototolită ar fi tras cu ochiul peste marginea 
tomberonului. 

— Atunci trebuie să te duci acasă la el, să-i spui lui Sonny că a 
dispărut și că familia nu se implică. 

— Și de ce aș face așa ceva? Dacă nu ești dispus să mă ajuţi, 
bine, dar ţi-aș fi recunoscător dacă nu mi-ai da ultimatumuri. 

— Un lucru măcar trebuie să-l faci. 


VP - 327 


Curiozitatea lui Stefan este doar puţin disimulată de furie. 
Desface capacul altui flacon și mai înghite o pastilă. 

— Charlie datorează cincizeci de mii de euro mănăstirii, îi 
spun. Sunt pentru port și a întârziat cu plata. Stefan, e urgent. 
Trebuie să plătești. 

Râde. 

— De ce Dumnezeu i-aș plăti eu facturile lui Charlie? 

— Pentru că-i ameninţă pe cei din jurul lui. Nu pot să 
pomenesc de mine. Stefan ar exploata informaţia în avantajul 
lui. Cosmetizez adevărul ca să ajut cauza. De exemplu, pe 
Therese și familia ei. Știi că mănăstirea e stăpână pe insula asta 
și călugării sunt în stare să le facă rău celor care locuiesc aici. 
Măcar fă-o pentru ea. 

Stefan lasă capul într-o parte și-și suge limba de parcă ar fi o 
pilulă. Nu vorbește, dar faptul că nu pare dornic să apese pe 
trăgaciul unui refuz profund satisfăcător înseamnă că am reușit 
totuși să-l înmoi. 

— Trebuie să-i dai banii unui tip pe nume Petros. E preotul de 
la biserica Sfânta Sofia din Chora. E o biserică albă cu cupole, cu 
acoperișul... 

— Știu unde e Sfânta Sofia, mi-o retează. Nu uita că și eu vin 
pe insula asta de când eram copil. 

— Deci accepţi. 

— O să mă gândesc. 

— Ar trebui să ai grijă. Cu Petros nu e de glumit. 

Stefan își încrucișează iar mâinile și-mi zâmbește afectat, de 
parcă ar vrea să spună: „Conduc o firmă de construcţii de un 
miliard de dolari și principalii mei clienţi sunt dictatori militari și 
emiri. Pot să mă descurc cu un preot care slujește într-o parohie 
muribundă de pe o insulă neînsemnată din Egeea”. O parte din 
mine se delectează cu gândul că Stefan o să intre în biserica lui 
Petros și o să încerce să se ia la ceartă cu el din cauza 
cheltuielilor lui Charlie. Oare cât va dura până când Argus și 
celelalte gorile își iau instrumentele preferate de convingere ca 
să-i demonstreze cât de puţin îi intimidează un nume de familie 
luxos? 

Stefan deschide ușa și aduce lumina soarelui în cameră, 
făcând-o să pară și mai mică, și mai strâmbă. Ticăitul dușului se 
oprește, de parcă inima camerei a cedat în cele din urmă. 

— Sunt sigur că o să mai vorbim curând, îmi spune. 


VP - 328 


Mă opresc în fața lui. 

— Ţin la fratele tău. 

Nu tresare, nu zâmbește afectat, nu-mi dă o replică arogantă. 

— Și eu. Foarte mult. Și de aceea, până la urmă, o să-i facă 
bine. Charlie se pricepe de minune să se vâre în necazuri până 
în gât, dar niciodată nu a învăţat să și scape de ele. Dacă ar fi 
putut, Charlie poate nu ar fi sfârșit ca tine. 

— Ca mine? 

— Dezmoștenit. Unii oameni trebuie să fie capabili să-și 
asume răspunderea pentru viaţa lor. 

În timp ce merg pe alee, mă opresc la fereastra învecinată. 
Bărbatul cu maiou stă în mijlocul camerei cu o halteră înțepenită 
în mână, cu corpul glasat de lumina de la televizor. Pe ecran, 
refugiaţi cu haine zdrenţțuite, murdare de sânge, se reped să 
coboare dintr-o barcă, călcând prin valuri și peste ceilalţi, 
trăgând cadavrele a doi copii pe mal. Asemenea imagini ar fi 
fost interzise în America pentru conţinutul lor violent, dar aici se 
tot derulează, feţele de înecaţi, tumefiate, cu picioarele și 
pantofii umflaţi de apă. Ti se rupe inimă, dar bărbatul se uită în 
continuare, nu ridică nicio clipă greutatea la îndoitura 
bicepsului. Sunt și alte bărci în spatele primei, se reped și alţii să 
coboare, și mai este cadavrul unui bătrân care nu e târât din 
apă, de parcă marea ar putea să și-l ia înapoi. 


VP - 329 


13. 


Mă trezește SMS-ul lui Louise. E aproape două și jumătate 
după-amiaza, iar lumina albă e searbădă în comparaţie cu visul 
pe care-l aveam eu, că sunt într-un castel fără ieșiri. Louise și 
Sonny sunt pe plaja Petra, nu foarte departe de satul Grikos. 
„De ce nu vii și tu?” In timp ce mă chinui să iau pe mine șortul 
de înot negru, încerc să decid dacă discuţia mea cu Stefan a 
neutralizat ameninţarea lui Petros. Oare Louise mai e în pericol? 
Oare ar fi bine să iau un taxi în loc de o motocicletă? Mă uit în 
portofel. Ultimii bani din avansul lui Charlie însumează șapte 
euro și ceva mărunţiș. Mai am câteva sute de dolari în contul 
bancar și cam astea sunt fondurile mele, în afară de ce am în 
pungă. Mă încearcă un regret pasager că am refuzat cei 50.000 
de dolari ai lui Stefan, dar aştept să treacă în timp ce mă uit prin 
mesajele de pe telefon. 

Lex a trimis un e-mail azi-noapte cu titlul „Scrisoare de la 
avocat, te rog, citește”. Nu o citesc. Dau dublu click pe adresa 
de e-mail și scriu: 


Da, eu am luat banii. Doamne, Lex, chiar așa de mult 
contează pentru tine? Dacă ești așa de pornită să mă lași 
fără un sfanţ, doar ca să dovedești cât de puţin însemn 
pentru familie, ţi-i trimit înapoi. Acum ești mulțumită? 


Dar șterg mesajul și cuvintele zboară de pe ecran, de parcă ar 
fi fost scrise pe apă. Chiar și eu știu că un asemenea e-mail ar fi 
sinonim cu recunoașterea vinovăţiei și i l-ar trimite mai departe 
avocatului. O iau de la capăt: 


Bună, Lex. Nu sunt în țară și, nu știu de ce, toate 
mesajele tale sunt fără text. Sper că nu s-a întâmplat nimic, 
îmi pare rău că n-am venit la înmormântare. Poate, într-o 
bună zi, tu, Ross și Lily mă veţi ierta. Întrebare, în caz că o 
să-ţi primesc următorul mesaj: care e adresa ta poștală? 
Vreau să-ţi trimit ceva. Cu drag, |. 


Am încercat să-mi aduc aminte de momentul în care eu și 
fraţii mei vitregi ne-am declarat război unii altora. Când și-au 


VP - 330 


format acești copii cu ochi de căprioară și cu părul negru axa 
răului în ansamblul rezidenţial din West Village, opunându-se 
vizitelor mele o dată la două săptămâni în luxosul lor dominion? 
Oare simpla mea prezenţă le strica aranjamentele altfel 
indiscutabile legate de locul la masă, de ierarhia paharelor și de 
programul de intrat în baie? Sau, pur și simplu, era faptul că 
ajunsesem înaintea lor pe lume și acea dovadă de dispreţ, dat 
fiind teritoriul limitat al inimii tatălui meu, i-a făcut să pornească 
împreună cruciada împotriva mea? Lex și Ross sunt amândoi 
mai mici decât mine, dar când vârstele lor combinate au 
depășit-o pe a mea, au format un front neîmblânzit contra 
primului născut. Poate că ura faţă de mine a fost liantul care i-a 
ținut împreună. Sau poate m-au văzut așa cum sunt, monstrul 
roșcovan care ar fi în stare să distrugă familia dacă ar avea 
ocazia și spaţiul necesar. 

Când traversez insula, sunt în alertă maximă să depistez 
Mercedesul alb lunecând în oglinda mea retrovizoare. Până să o 
iau pe drumul neasfaltat de lângă plaja Petra, umbrele după- 
amiezii se adună precum băltoacele de după reflux de-a lungul 
țărmului acoperit cu pietricele. Câmpurile pline de buruieni, nu 
foarte departe de locul accidentului, sunt acoperite cu anemone 
roșii. Din apă iese o stâncă uriașă pe care scufundătorii cu tub 
de respirat încearcă fără succes să se cațăre. In spatele stâncii 
și al unui stol de cormorani este ancorat Domitian, o săgeată 
neagră, cu Christos pe punte, strângând pânzele. Pietricelele din 
Petra sunt mai mari decât cele de pe plajele din nord, au 
mărimea  brichetelor de cărbune albite de foc. Ici-colo, 
pietricelele se termină și se văd fâșii cretoase de nisip. 

Îi găsesc pe Louise, Sonny și Miles stând pe un cearșaf vernil 
cu diamante albastre imprimate. Prosoapele negre de pe 
Domitian sunt întinse pe marginile lui ca mesele dintr-o rulotă, 
iar pe ele sunt aranjate vase albe din porțelan în care mai sunt 
câteva smochine, roșii și anșoa. O sticlă de șampanie scoate 
abur dintr-o frapieră argintie, iar paharele de plastic sunt înfipte 
printre pietricele la picioarele lor. Vântul dă paginile unui album 
de artă despre stilul rococo. Miles amestecă un pachet de cărți 
în timp ce Louise se apleacă spre Sonny râzând. Louise poartă 
un bikini galben, iar Sonny, unul roșu, au pielea unsă, expusă la 
soare. Este o zi obișnuită la plajă, de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic, de parcă nu ar fi dispărut unul dintre noi. Duck bate apa 


VP - 331 


cu braţele într-o zonă mai puţin adâncă, se preface că se îneacă. 

— lan, ai reușit să vii! strigă Louise agitând excesiv din mâini. 
Văd adânciturile fragede ale toracelui ei mărit. Începeam să 
cred că nu-ţi place la plajă. 

Miles zâmbește larg și se uită la mine cu toată fața boţită 
când mă las să cad pe cearșaf. Pare mai puţin neliniștit și abătut 
decât ieri când era încuiat în casă, ca și când orele petrecute cu 
Sonny i-au amintit că merită să privești cu speranţă viaţa și că 
sistemul nervos nu este singura forță determinantă a corpului. 
Sonny se uită cu răceală la mine. După câteva secunde, se 
străduiește să-și depășească reacţia iniţială și-mi oferă un 
zâmbet slab. 

— Bună, lan. 

Parcă și-ar ascuţi un cuţit. Își mai toarnă șampanie. Louise ia 
sticla, toarnă lichidul de culoarea topazului într-un pahar curat și 
mi-l dă. 

— Am fost toată ziua pe barcă, altfel te invitam mai devreme, 
îmi spune. Miles era să cadă în apă. 

— Nu că am vrut! strigă el. Christos n-a fost atât de calm azi. 
l-a lipsit dibăcia obișnuită. Sincer, cred că încerca să mă arunce 
peste bord. 

— Dragule, numai așa o să înveți, îl mustră Sonny. Se uită la 
Miles și la Louise - nu și la mine - și râde. Coloana groasă alui 
Miles se întinde când se apleacă s-o lovească ușor pe genunchi. 
Prinţul Phillip este de acord, jură ea. Mi-a spus să te împing. Mi-a 
spus că ești văduvit de una dintre ultimele plăceri pe care 
omenirea încă nu și-a dat seama cum s-o distrugă. Și are 
dreptate. Dând jos cu mâna o scamă de la prosop de pe umărul 
lui Louise, adaugă: Păcat că n-ai putut veni la cină aseară. Acum 
a plecat și n-o să mai ai ocazia să-l cunoști. 

— S-a dus să liniștească fantomele, spun într-o jalnică 
încercare de a mă alătura conversaţiei. 

— Poftim? 

Expresia lui Sonny se ofilește când se uită spre mine. 

— Prințul Phillip. S-a dus la Viena să rezolve un caz de 
bântuire. E un mistic. 

Sonny întoarce capul să studieze spirala plajei unde un grup 
de adolescenţi italieni supli se rostogolesc unii peste alţii, subțiri 
în talie ca niște pomi tineri și cu pielea închisă la culoare precum 
coaja de sequoia. 


VP - 332 


— Cum a fost întâlnirea de aseară? mă întreabă Louise. 

Sonny întoarce iute capul. 

— Ce întâlnire? 

— Pentru firma de închirieri de bărci, explică Louise. lan a 
muncit. 

— Ai muncit. Cu cine te-ai întâlnit? 

Vocea lui Sonny pare acuzatoare, dar buzele îi tremură ca 
unei victime în boxa martorilor. 

Decid să fiu cinstit. 

— Cu Gideon Frost. Îl știi, nu? El și Charlie erau prieteni la 
școală. 

Sonny se ridică în picioare și corpul ei suplu se apropie de 
pragul albastru de apă. 

— Duckie, haide. Ajunge cu înecatul, strigă. 

— Nu vreau, se plânge fetița lovind apa pulverizată a mării. N- 
am terminat. 

— Nu-mi pasă că nu vrei. 

Ceva din valul mării îi reţine privirea lui Sonny. Se apleacă și 
ia un inel de plastic. Îl agită spre noi în timp ce Duck iese de-a 
bușilea din apă. 

— Uitaţi! strigă furioasă. Gunoaiele turiștilor. Serios, nu e nici 
urmă de respect faţă de mediu. Are o expresie atât de supărată, 
încât este îngrijorător. Cred că aici s-a terminat. Lumea e pe 
moarte. Apele mărilor se încălzesc, ghețarii se topesc, zi de zi 
vezi noi zone secetoase și pier animale. Și noi continuăm să 
poluăm. Atacăm întruna nava-mamă. Cred sincer că s-a 
terminat. Dusă e femeia care jura la un pahar în Skala că lumea 
nu se sfârșește. Sonny își ia fiica pe după talie și o îmbrățișează 
tare, trăgându-și spre sâni umerii dolofani ai copilei, de parcă ar 
încerca s-o topească și să redevină parte din trupul ei. O sărută 
pe multele dâre de apă de pe cap. Imi pare rău, Duck. Imi pare 
rău că moștenești o asemenea lume. Imi pare rău că nu ne-am 
descurcat mai bine și tu o să plătești pentru greșelile noastre. 

Faţa lui Duck se albește de nedumerire. 

— Ce? 

— În curând n-o să mai poţi nici măcar să înoţi aici. Ti-am 
înșelat așteptările. Nu ţi-am lăsat nimic la care să speri. 

— Stai liniștită, mămico. Nu mă deranjează. 

Sonny îi dă drumul și-și acoperă faţa cu mâinile, iar spatele ei 
lucios tresaltă precum soarele pe mare. Miles se uită cunoscător 


VP - 333 


la mine: „Ti-am spus că așa o să se întâmple mai devreme sau 
mai târziu”, după care lasă pachetul de cărţi și se duce s-o 
liniștească. 

— Se simţea atât de bine azi, șoptește Louise în timp ce mă 
strânge de gleznă. A spus doar cât i-ar plăcea lui Charlie să fie 
aici și ce idioată a fost că a ratat o după-amiază atât de 
frumoasă. 

— Până să apar eu, îi spun. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama. Și totuși, o parte din mine este 
geloasă pe Charlie. Dispare patru zile și viaţa tuturor se duce de 
râpă. Când eu dispar pe o perioadă nelimitată, rudele mele vor 
să-și recupereze banii. 

Sonny se smulge din brațele lui Miles. 

— Nu a dispărut! ţipă ea. Adolescenţii italieni se opresc din 
frecat. Îl observ pe Adrian mai departe în apă, scufundat până la 
umeri, lucitor ca o focă albinoasă. Il caut pe Rasym printre 
valuri, dar nu-l găsesc. Ce înseamnă, în primul rând, că a 
dispărut? continuă Sonny. Așa mi-a spus inspectorul azi- 
dimineață. Nu dispari. Fie ești dispărut, fie nu ești. Pleci sau te 
răpește cineva. Pășește apăsat pe pietricele, venind furioasă 
spre noi. Se apleacă la doi centimetri de fața mea și văd că are 
ochii albaștri încețoșaţi de lacrimi, precum ploaia de pe 
ferestrele avionului. Unde e? strigă. Tu ai vorbit ultimul cu el! De 
ce nu e acasă? Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi ce știi! 

Mă trag înapoi, târând și farfuriile odată cu cearșaful și 
răsturnând sticla de șampanie. 

— Sonny, spune Louise. Termină. Calmează-te. 

Sonny se ridică brusc și se șterge la ochi cu podul palmei. 
Miles stă în spatele ei cu braţele deschise, de parcă ar aștepta 
să se întoarcă între ele. 

— Miles, hai în apă, propune Louise. Sare în picioare și își 
rearanjează materialul galben pe fund. Haide. Te învăţ să înoţi, 
fără proteste. Mă ajută Duck, nu-i așa? 

— Nu. 

— Poţi să înoți lângă noi și să-i arăţi cum se procedează. 

Duck ţâșnește în valuri. 

— Succes, spune Sonny râzând, cu respiraţia deja mai calmă. 
Nu se mai uită la mine, limitându-și câmpul vizual la spuma 
șampaniei de pe pietricele. 

— Pot să intru doar până la brâu, se smiorcăie Miles în glumă. 


VP - 334 


— Atunci poţi să te descurci și la doi centimetri deasupra 
brâului, după care mai vedem. 

— $mecheria, spune Sonny obosită. Șmecheria... 

Dar renunţă să mai spună care e șmecheria. 

Louise îl ţine pe Miles de cot și-l conduce ca o asistentă 
medicală spre mare. Prind neliniștit cearșaful cu degetele de la 
picioare în timp ce Sonny continuă să se uite la bulele de 
șampanie cum se dizolvă și la două muște care aterizează pe 
pietricelele îndulcite. Se prăbușește pe prosoape de parcă a 
lovit-o cineva peste gambe, dar nu-și ia ochii de la muște. 
Corpul lor păros, aurit este de un verde fosforescent, rivalizând 
cu inelul de opal pe care-l poartă ea. Sonny își lipește degetul 
mijlociu de cel mare, dar mâna îi îngheaţă în poziţia aceea, nu 
duce gestul până la capăt. Are cuticulele atât de bine tăiate, 
încât par niște dungulițe perfecte, albe. Are mai multă grijă de 
fiecare cuticulă decât am eu de părul meu. Și totuși este trasă la 
faţă. 

— Ne-am certat în noaptea aia, înainte să ne întâlnim cu toţii, 
îmi spune încet. Înainte să-l lovească Miles. Din cauza lui Duck. 
Voia să așteptăm un an până s-o ducem înapoi în Cipru. A zis că 
deodată totul a luat-o razna și nu e momentul să luăm decizii 
pripite. Nu l-am mai văzut niciodată atât de furios. Și, apropo, 
am trimis flori. Dându-și seama că nu înţeleg, mă lămurește: 
Tatălui lui, la spital. leri am trimis un buchet imens și am trecut 
numele amândurora pe cartonaș. Așa că, atunci când se 
trezește... 

— A fost frumos din partea ta. 

Fie nu mă aude, fie n-o interesează aprobarea mea. 

— M-am gândit că poate Charlie vrea un moment de pauză 
din cauza discuţiei noastre. Acum știu că nu ăsta poate fi 
motivul. Muștele zboară învârtindu-se dinspre pietre. Sonny 
duce mâna spre cearșaf, nu foarte departe de picioarele mele, și 
în cele din urmă flutură din degete spre nimic. Mai ţii minte 
ciudățenia aia pe care mi-a spus-o în Skala? Că mă iubește și că 
o să aibă mereu grijă să mă protejeze? Să mă protejeze de ce? 
De ce s-ar deranja să spună așa ceva și apoi să dispară? N-ar 
pleca pur și simplu, lan. E în multe feluri, dar nu și neatent. Ce 
n-aș da să-mi spui adevărul! 

Și i-l spun. Îi repet conversaţia pe care am avut-o cu Charlie în 
biroul lui în dimineaţa aia, că trebuia să se ducă la Bodrum cu 


VP - 335 


treabă și că eu i-am promis să-i ofer un alibi ca să nu se 
neliniștească ea. Sonny roșește când pomenesc de paranoia ei 
și roșeaţa îi sporește când aude de încrengătura de minciuni 
pusă la cale s-o liniștească. Oamenii vor să fie minţiţi; ne 
înfuriem doar când o minciună nu reușește să sufoce pe deplin 
adevărul. Plimbă limba prin gură și o oprește la fiecare dinte, de 
parcă ar fi opririle din Drumul Crucii. 

— Aș fi înțeles, spune pe un ton ofensat, care sugerează că nu 
ar fi înțeles. Nu sunt copil. Înţeleg că trebuie să se ocupe de 
afacere. Și dacă ne gândim bine, o bombă este un motiv destul 
de întemeiat să fii paranoic. Așa se asigură el că sunt în 
siguranţă? Turnându-mi o grămadă de porcării? Afundându-și 
mâna între pietricele, murmură: Deci ai minţit pentru el. De 
unde știu că nu mă minți și acum? 

— Nu trebuie să mă crezi. Dacă nu ţi se pare că e genul de 
poveste pe care ar pune-o la cale Charlie, ai tot dreptul să te 
îndoiești. Tu îl cunoști mai bine decât mine. 

Sonny nu răspunde. Se lovește cu bărbia de umăr și se uită 
spre apă, unde Louise și Miles s-au băgat până la brâu în 
panglica bleu, chiar înainte de locul în care fundul mării se 
scufundă în beznă. 

— Charlie e copilul, șoptește. Nu-i trece niciodată prin cap că 
siguranţa lui, nu a mea, mă preocupă? Sigur că nu. 

Aș putea să mă opresc aici și s-o las pe Sonny să creadă în 
continuare că Charlie doar o evită în timp ce se ocupă de 
afaceri. Dar am făcut destul rău încercând să ajut un prieten. 

— Uite ce e, Sonny. Ar trebui să-ţi faci griji. Eu îmi fac. 
Bărbatul pe care l-a văzut Duck în Skala nu era Charlie. 

— Poftim? Mă rog să nu pomenească de regina cioplită de 
mână. Nu mai pot să recunosc încă o înșelătorie. Dacă nu era 
Charlie și tu nu ai vorbit cu ela doua zi... 

— Nu l-a mai văzut nimeni din noaptea aia în Skala. Și nu s-a 
dus la Bodrum. 

— Deci chiar a dispărut, strigă ea. Și în tot timpul ăsta, mi-ai 
dat de înțeles că e bine! Strânge genunchii la piept. Lacrimile 
încep să se adune din nou unde le ștersese mai devreme. Ar 
putea fi mort sau rănit pe undeva de câteva zile, iar tu mi-ai dat 
de înţeles că e în siguranţă! Nenorocitule! De ce ai venit aici, 
lan? De ce ţi-am dat drumul în casa noastră? Firele de salivă i se 
agaţă de dinţi. Se întinde după încălțăminte, telefon sau poate 


VP - 336 


după o armă din geanta de paie cu care să mă atace. Ba chiar 
m-am dus și la secţia de poliţie azi-dimineaţă și l-am întrebat pe 
inspectorul ăla dacă a vorbit cu Charlie, când, de fapt, ar fi 
trebuit să-i anunţ dispariția! 

Nu are încălțămintea și telefonul în geantă. Sunt pe Domitian. 
Nu are niciun mijloc de a pleca de pe plajă. 

O apuc de braț, dar se smucește să scape. 

— Cred că e posibil ca Charlie să se ascundă dinadins. 

— Nu vreau să te mai ascult! De când ai venit aici n-ai făcut 
decât să-mi torni minciuni! 

— Bărbatul din Skala pe care l-a văzut Duck era fratele lui, 
Stefan. Dezvăluirea o face să se oprească din zbatere. Ea chiar îl 
cunoaște pe Charlie mai bine decât oricine. Văd că dincolo de 
ochii ei piesele puzzle-ului încep să contureze o imagine. A venit 
să verifice firma lui Charlie, îi spun. Crede că e ceva necurat cu 
ea. 

— Necurat? 

— legal. Și mă tem că se poate să aibă dreptate. 

Clatină din cap și pe faţă i se așterne răceala. Slăbesc 
strânsoarea și-și smulge braţul. 

— Nu știu despre ce vorbeşti, spune automat, de parcă așa ar 
fi fost instruită să răspundă dacă vine vreodată vorba despre 
asta. Sau poate, dacă avea bănuieli, jurând că nu știe absolut 
nimic își alunga acele gânduri. Ti-am spus, nu mi-a dat niciodată 
voie să aflu. Dar dacă Stefan e aici, de ce nu stă în camera din 
casă? 

— Încerca să rămână neobservat. Credea că o să descopere 
mai multe în felul ăsta. A închiriat o cămăruţă modestă în 
complexul ăla de locuinţe de dincolo de Skala. Sunt sigur că o 
să-ţi facă o vizită, acum, că l-am deconspirat. Dar cred că 
Charlie s-ar putea să se ţină departe, ca să evite o confruntare 
cu el. 

Răsuflă și se clatină înainte și înapoi, surprinsă fără o 
strategie în loialitatea ei faţă de Charlie. Dacă îl declară 
dispărut, poliţia ar putea să investigheze ceea ce este necurat la 
firma lui de închirieri de bărci. 

— Minti, lan? Jur pe ce am mai sfânt... 

— Charlie a minţit. Eu am fost doar mesagerul. Și am aflat de 
Stefan doar acum câteva ore. 

— Dacă Stefan a venit cu gândul să-l prindă pe Charlie, n-ar fi 


VP - 337 


exclus ca el să stea la fund până pleacă. N-am înţeles niciodată 
animozităţile dintre ei. Dar dacă Stefan află ceva... 

— Atunci o să-i spună tatălui lor. 

Nu trebuie să mai explic nimic. Face ochii mari și apoi îi 
închide. Timp de câteva minute nu vorbește niciunul dintre noi. 
Louise și Duck iau apă de mare în căușul palmelor și i-o toarnă 
pe cap lui Miles, de parcă l-ar boteza. 

— Banii, spune Sonny în cele din urmă. Banii sunt răspunsul 
scurt la orice întrebare. Dacă aș fi alergat pe plajă strigând 
„bani”, toată lumea ar fi înțeles imediat. Râde exasperată din 
cauza acestei entități pe care Charlie ar putea-o prețui mai mult 
decât atașamentul față de ea. Sau, presupun, își dă seama că 
banii sunt singurii care-i pot garanta siguranţa. N-o să-și piardă 
moștenirea, izbucnește ea. Nu se poate. Nu-mi pasă ce ţi-a spus 
fratele lui. Tatăl lui îl adoră și nu l-ar abandona niciodată în felul 
ăsta. Un părinte nu-i poate face așa ceva copilului lui. Nu e 
destul de copleșită de gânduri încât să nu sesizeze că remarca 
ei m-ar fi putut răni. N-am vrut... 

— Nu-i nimic. 

— De ce n-ai fost de la început corect cu mine? Se uită la 
Duck, care acum înoată în jurul lui Miles, cu mâna pe cap cao 
aripioară, ca un rechin la pândă. Poate reușeam să fac ceva. 
Crezi că Charlie știa în noaptea aia în care am ieșit să bem? Nu 
e de mirare că era atât de supărat. Oare de-aia a luat-o totul 
razna deodată? 

Nimic din atitudinea lui Charlie din rulotă, din dimineaţa în 
care am pus la cale alibiul, nu sugera că ar fi știut de prezenţa 
fratelui lui în Patmos. Și totuși, comportamentul din noaptea aia 
în Skala pare să confirme că era la curent. Mă întreb dacă atunci 
și-a schimbat planurile - a redirecționat alibiul spre un alt 
avantaj, mai sumbru. Nu mă lasă inima să spun că poate Charlie 
nu așteaptă să plece Stefan, ci e posibil să fi dispărut de tot, 
lăsându-ne pe noi să ne ocupăm de dezastrul pe care l-a lăsat în 
urmă. Oare Charlie o fi deja în Cipru, luându-și banii pe care i-o 
fi pus deoparte, în timp ce Sonny îl așteaptă și eu ţin frâiele unui 
grup de contrabandiști? Nu se poate să fie atât de insensibil. 

— Când spui ilegal... 

— Nu știu, răspund, chircit între minciună și adevăr. Sincer, nu 
vreau să știu. Nu mai lucrez la el. Poţi să mă crezi pe cuvânt. 

— Aproape că mă bucur că l-a pocnit Miles. Numai că asta a 


VP - 338 


fost intenţia lui Charlie, nu? El a pornit cearta ca să-mi dea un 
motiv să vreau să plece de acasă. Râcâie o dungă de lac maro 
de pe unghia de la picior. Stefan chiar e atât de groaznic cum a 
spus Charlie dintotdeauna? Crezi că m-ar asculta dacă aș vorbi 
cu el? Aș putea liniști lucrurile. Aș putea să-i cer sprijinul, din 
respect pentru fratele lui sau pentru fiica mea și pentru mine. 

E patriotă în vanitatea ei. Am sentimentul că patriotismul i-a 
adus victoria în mai multe bătălii de la început și a făcut-o să 
creadă în capacitatea lui excepţională. 

— Cred că ar fi ca o discuţie cu o corporație cu un rever foarte 
puternic. 

Perplexă, Sonny își mută privirea de la Domitian la mănăstirea 
de pe deal din Chora, apoi se uită din nou la fiica ei, în mare. 
Parcă ar cântări ce riscă să piardă, trecându-le pe toate pe o 
listă înainte să-i fie smulse din mâini. 

— Imi pare rău pentru ce am spus în noaptea aia. Că Charlie 
nu merită. Merită. Pentru mine. E așa cum ţi-am zis. Nu-mi pasă 
de restul. Nu am nevoie decât de Charlie și de Duck. Asta e, lan. 
Singura valoare a banilor acelora e pentru Duck, să fim din nou 
o familie. lar acum, că Rasym este aici și Stefan a aparut și el, e 
casa lor, nu-i așa? Așa cum Ciprul este țara lor și nu va fi loc și 
pentru noi. Cum poate fi ceva sigur? Poţi să te pregătești pentru 
tot ce e mai rău, poţi să te înjunghii în inimă de un milion de ori 
ca s-o pregătești pentru lovitură, dar când vine lovitura, tot te 
distruge. Pentru că acţionează în feluri pe care nu le poți 
anticipa. Când eram mică, șoptește ea tristă, decojind și restul 
lacului de unghii, tata lucra pentru o familie bogată care avea o 
cabană în munţii San Gabriel, lângă Los Angeles. Vara mergeam 
acolo, eu și mama, să avem grijă de casă. Stăteam în fiecare an 
din iunie până în septembrie, ne plăcea la nebunie, nu trecea o 
zi fără să dansăm printre pini, să desenăm păsări, iar mama 
recita poeziile ei feministe despre Pământ. 

Îmi vine s-o întreb cum a ajuns, din fiica unei poete feministe, 
actriţă la Hollywood și apoi iubita fiului unui miliardar, dar știu 
că numai în închipuire căutarea unei vieți mai bune este mereu 
progresivă. Nu evoluăm, ci mai degrabă înotăm să scăpăm cu 
viaţă. 

— Era paradisul, refugiul nostru, reia Sonny. Familia stătea 
acolo numai o săptămână în iulie. Înainte să vină, trebuia să ne 
mutăm toate lucrurile din casa principală în căsuţa pentru 


VP - 339 


oaspeți. lar timp de șapte zile ne uitam cum stăteau în casă, 
spărgeau lucrurile la care noi ţineam, călcau pe florile pe care le 
plantam noi și dormeau în paturile noastre. Știam că ei erau 
proprietarii, dar știam și că domeniul acela ne aparţinea. Stările 
alea erau complet separate în mintea mea. Și la fel sunt și 
acum. Dar nu contează. Când l-au dat afară pe tata, s-a 
terminat cu verile petrecute acolo. Se lipește cu fruntea de 
genunchi. Presupun că n-am de ales, trebuie să aștept să văd. 
Să devin musafiră acum. Să-i spun lui Duck că e posibil să nu se 
întoarcă cu noi. Cum îi spun așa ceva lui Duck? Charlie mi-a 
promis! 

Expiră adânc și se ridică în picioare, privind cum Miles se dă 
înapoi, acum, că apa i-a urcat până la buric. Louise îl apasă pe 
spatele rigid, de parcă ar încerca să-l împingă prin ieșirile de 
urgență ale unui avion pe cale să se prăbușească. 

— Mulţumesc că mi-ai spus adevărul, adaugă Sonny. Că m-ai 
avertizat. Îmi pare rău că am ţipat la tine. Nu știam că Charlie 
ne fraierea pe amândoi. Are loc o schimbare vizibilă în timp ce 
stă în faţa mea în picioare, se observă la umeri și șolduri. Dar n- 
o să-mi pierd speranţa, oftează ea. Vreau să spun că poate 
Stefan n-o să afle nimic. Și, de fapt, cât de ilegală poate să fie 
afacerea aia? În fond, Charlie nu devorează copii. Și e plecat de 
numai câteva zile. Nu m-ar părăsi. Știu că nu m-a abandonat. E 
pe undeva, își face planuri. lar cât timp trăiește și e bine, noi 
încă suntem aici. 

— E important să-ţi păstrezi optimismul. 

Mă privește cu ochii mijiţi, cu un zâmbet abia reţinut; vârfurile 
părului ondulat formează un nimb delicat pe fundalul soarelui 
transparent. 

— Tu nu știi tot. Eu știu că Charlie e bine. Mi-a trimis un mesaj 
că e bine. 

— Ai vorbit cu el? Pentru o clipă, mă întreb dacă toată discuția 
noastră nu a fost decât o piesă de teatru. Oare știa că o mint 
chiar din prima după-amiază când am fost în vizită la ea? A știut 
în tot timpul ăsta de mișcările lui Charlie? Sonny, dacă ai vorbit 
cu el... 

Clatină din cap. 

— Mi-a lăsat ceva, un semn pe care numai eu aș putea să-l 
interpretez. Nimeni altceva nu ar înțelege. Vezi tu, noi avem un 
joc al nostru. Își lovește cu piciorul geanta. Mi-a lăsat ceva să-mi 


VP - 340 


transmită că e alături de mine. 

Vocea ei emană atâta siguranţă, optimismul de pe fața ei 
americană bronzată e atât de strălucitor, încât nu găsesc 
puterea să-i mărturisesc adevărul. Nu pot să-i smulg ultimul 
lucru în care mai crede, o bucată de lemn de cinci centimetri, 
singura care mai dă trăinicie lumii ei. 


Miles nu înoată nicio secundă. Se apropie. Eu și Sonny ne 
uităm de pe plajă, dar când vine momentul să lase capul sub 
apă, ajunge la o limită peste care nu poate trece. Se întoarce 
spre mal, alunecând pe pietricelele care plutesc în curentul 
furios, și se repede pe uscat la adăpost. 

— Am încercat, îi spune lui Sonny pe un ton jignit. Știu că te-ai 
uitat. Am încercat. Serios, am încercat de dragul tău. 

Poate vrea să scape de critici invocând devotamentul când își 
declară eșecul. Dar, după felul în care se uită la Sonny cu ochi 
cercetători de golden retriever, am sentimentul că e sincer. 

— Ar trebui s-o faci pentru tine, îi răspunde, dar e vizibil 
încântată de ideea că simpla ei prezență poate alunga fobii de-o 
viaţă. 

— Când bag capul sub apă, parcă mi l-aș înfășură în plastic. 
Mi-e teamă să respir, deși știu că nu trebuie să respiri. Parcă aș 
fi blocat într-un lift cu pești. 

— Nu e așa, serios, îi promite Sonny. Mai devreme sau mai 
târziu va trebui să înveţi. E apă cât vezi cu ochii. 

Miles își șterge părul cu un prosop. 

— Am rezistat până acum. 

Louise iese din valuri ridicându-și braţele subţiri și cafenii ca 
să sugereze că a făcut tot ce putea. În spatele ei, bărcuța 
iahtului gonește direct spre plajă, cu părul argintiu al lui Christos 
strălucind pe fundalul norilor care atârnă până jos. Miles începe 
să strângă porţelanurile și Duck se cuibărește în poala maică-sii. 
Sonny îi dă cu cremă pe umeri gângurina: 

— Impărăteasa mea mică. Nu prinţesă. Cine vrea să fie 
prințesă, când poate fi împărăteasă? 

— Impărat, o corectează Duck, dar îi dă dreptate. 

Louise îmi face cu ochiul, apoi își pune ochelarii de soare în 
stil aviator. 

— Vrei să vii cu noi înapoi pe Domitian? 

— Am venit cu motocicleta, spun. Ne vedem mai târziu la 


VP - 341 


cabane? 

— Stai puţin. Ce se petrece între voi? Sonny îi zâmbește întâi 
lui Louise și apoi mie, de parcă ar fi ceremonii separate; își 
ascunde foarte bine anxietatea. Simt ceva, exclamă ea. 
Impărăteasa și slujnica ei vor să știe. 

— Nimic, se bâlbâie Louise. 

— Aha. Se întoarce spre mine. Măcar treci mâine să luăm 
prânzul. l-am spus lui Therese să facă tocana ei de pește 
tradițională din Patmos. 

— Înhh, face Duck. 

— Oare o să vină și Stefan? Crezi că până atunci renunţă la 
cuibușorul lui din Skala? Sau ar trebui să-i trimitem o invitație? 
Când vede că nu răspund, zâmbește mecanic. Mă rog, o să fie o 
după-amiază plăcută indiferent de situaţie. 

— Deci nu pe Charles l-a văzut Duck în dimineaţa aia în 
Skala? intervine Miles. Îmi pare rău. Dar asta nu înseamnă că 
Charles nu este... 

— Nu-i nimic, răspunde Sonny. E insula familiei Konstantinou, 
nu a mea. Lucrul ăsta e clar. Va trebui să zâmbim frumos și fals, 
Duckie. Poţi să-mi faci favoarea asta, nu? O să fie un fel de joc. 

— Nu poate Therese să gătească altceva? imploră Duck. 

Miles îi pune palma pe capul ud. 

— Iţi dau eu un hamburger pe sub mână. 

Și așa, ziua revine la normal. Mă întreb cât ar putea continua, 
după-amiezi pe plajă, planuri pentru masa de prânz, plimbări cu 
iahtul, toate fără Charlie și totuși cocoloșite în banii și numele 
lui. Christos vine până la mal și se întinde după provizii să le 
pună în barca pneumatică. Din greșeală, îi scapă două farfurii în 
apă și coboară înjurând să le ia. Evită dinadins să se uite la 
mine. Îmi vine să-l întreb dacă și-a găsit fiul și fiica, dar e 
limpede că nu are chef de contact cu cei din jur, mai ales cu cel 
pe care l-a catalogat deja ca pe un intrus cu gura mare. Bate 
nerăbdător din palme să sară toată lumea în barcă. Chiar și 
când e Charlie plecat trebuie să muncească, să asigure 
relaxarea apropiaților celui care-i plătește salariul. E mai bine 
decât să nu-i scrie nimeni cecul, un pericol pe care-l percepe la 
fel de acut ca Sonny. Dintre toţi cei prezenţi pe plaja asta, 
Christos cred că e singurul care înţelege gravitatea situaţiei. Ce 
s-ar face familia Stamatis fără ultimul Konstantinou care se 
bazează pe ei? 


VP - 342 


O trag pe Louise deoparte în timp ce-și pune cămașa. 

— Ai grijă în drum spre casă. Cu motocicleta. 

Se încruntă. 

— De ce, tată? 

— Pune-ţi casca. E un preot nebun care conduce un Mercedes 
alb. Dacă vezi mașina aia, ieși de pe șosea. Pe mine era să mă 
lovească. Vorbesc serios. 

— Bun. Mai întâi n-ai venit acasă azi-noapte. Acum îmi ţii 
predici despre siguranța în trafic. Vrei să-mi spui și mie ce se 
întâmplă? 

— Putem să vorbim în seara asta. Aș - zice că sunt pe cale să 
mă îndrăgostesc de tine - vrea să te conving să facem o 
excursie la... Dar nu-mi vine în minte numele nici unei insule din 
apropiere. Vorbim în seara asta. 

Fac cu mâna în timp ce ei se reduc la niște molecule de 
culoare în huruit de motor. lau două cărți de joc pe care le-a 
scăpat Miles din vedere. O ruptură micuță strică partea de sus a 
unui as de cupă; fie a ajuns așa dintr-o întâmplare, fie e semnul 
lăsat de un trișor. 

O gașcă de hipioţi face gălăgie mai jos pe plajă. Sunt cinci, 
poate cei mai tineri din grupul lor. Au pielea de culoarea unui 
amestec de pământ și soare, accentuată de centurile cu scoici, 
șlapii plini de noroi, slipurile decorate cu cranii și feţe 
zâmbitoare, codițe rasta care amintesc de armătura unui 
candelabru de alamă, gurile străpunse de inele deschise ca ale 
înghiţitorilor de flăcări, iar doi dintre ei au bentițe de piele pe 
frunte. Tipul gol până la brâu, cu mustaţa răsucită, face un salt 
înapoi pe pietricele, un truc pe care trebuie să-l fi făcut de mii 
de ori, pentru că prietenii lui nu-l bagă în seamă când aterizează 
ca la carte. Pe spate are tatuat un crucifix uriaș, verde. 
Chicotele și hârjoneala lor sunt atât de pure, de vesele, încât par 
amenințătoare, sunt niște tineri pe culmile tărâmului 
făgăduinţei. Seamănă cu odraslele mutante care încă bântuie 
Spahn Ranch”, planează însetate de viață la un orizont scanat și 
pixelat. Câţiva câini maidanezi le dau târcoale și latră, dar ei 
încearcă să ademenească în apă un dalmaţian de rasă pură. 

Ar trebui să mă simt ușurat că am recunoscut în faţa lui 
Sonny povestea cu alibiul. Dar e ca și când, dovedindu-i ei, mi- 
aș fi dovedit și mie că mă agăţam de o înșelătorie. Minciuna 


1% Locul în care s-au instalat, în anii 1960, Charles Manson și adepţii săi. 
VP - 343 


trăda nevoia mea de speranţă, întrucât o parte din mine mai 
credea că Charlie poate reapărea pur și simplu. In timp ce 
rătăcesc pe plajă, sunt din nou șocat de absenţa lui, de faptul că 
a dispărut complet și fără urmă. Sau aproape fără urmă. A fost 
pe Domitian în noaptea aia după ce am mers în Skala și încă 
sunt șanse ca sângele de pe podea să fi fost al lui. Încerc să mă 
gândesc cine ar fi avut motiv să-l elimine pe Charlie. Nu Gideon, 
nici Petros sau cineva care aștepta să-și primească banii. Mă 
gândesc la Miles, dar simplul fapt că-l suspectez pare să-l 
disculpe: cine îi dă cuiva un pumn în public, ca să-l ucidă câteva 
ore mai târziu în privat? Asta, dacă n-a fost premeditat, dacă nu, 
dacă nu, dacă nu... Mă agăţ de trupuri invizibile pe care să le 
învinovățesc pentru o moarte invizibilă. Singura altă sursă de 
conflict de care-mi aduc aminte din zilele de dinainte de 
dispariţia lui Charlie sunt hipioţii, pentru el, cea mai dispreţuită 
formă de invadator de pe insulă. Mă uit cum se hârjonesc fericiţi 
pe țărm, drojdia societăţii, soldaţii voluntari care luptă pentru 
sfârșitul lumii. 

Dacă domnul K. ar fi măcar semiconștient, l-aș suna și l-aș 
convinge să trimită ajutoare. Stefan nu este o opţiune. Mă uit pe 
plajă după cealaltă rudă aflată la îndemână. Doar pe Rasym îl 
am. 

Adrian stă în mare, lasă capul pe spate ca apa să-i îndrepte 
părul. lese din val, părţile proeminente ale spatelui i se 
îngustează spre discul mic și rotitor al șoldurilor. Mă surprinde 
îndrăzneala lui, mă vede, ridică mâna exact când iese de ajuns 
din valuri cât să se vadă că nu are șort de baie - numai urma 
albă a nevoii ocazionale de șort în jurul unui triunghi blond- 
închis și creț. Un penis gros necircumcis se lovește de pruna 
scrotului. Goliciunea îi este accentuată de pantofii negri de plajă 
din picioare. Picăturile de apă de mare i se răspândesc pe 
arcuirea feselor. Până și hipioţii se opresc să se uite la el, de 
parcă ar fi o specie nouă și posibil distrugătoare care evoluează 
în ritm rapid din adâncuri, sărind peste dezvoltarea complicată 
și anevoioasă a primatelor. Speram la dramul de dreptate care 
s-ar fi făcut dacă avea penisul mic. 

Vine ţopăind spre mine, zâmbitor, aproape ai zice că nu știe 
că e frumos, aproape, pentru că mușchii lui abdominali sunt 
prea sculpturali ca să fie o întâmplare. 

— Ai pierdut barca, îi spun. 


VP - 344 


Mă prinde de mână ca să se echilibreze în timp ce-și desface 
pantofii. 

— N-am venit cu ea. Dă din cap spre două prosoape fixate în 
colțuri cu pietre. 

Două prosoape, e încurajator. 

— E cu tine Rasym? Trebuie să vorbesc cu el. 

— Nu încă. Ar trebui să vină curând. Cât e ceasul? Se apleacă 
să-și ia iPad-ul, crăpătura feselor ca o pană dezvăluie vederii un 
roșu iritat. Mă miră că nu i-a fost teamă că ar fi putut să i-l fure 
cineva cât era în apă, dar îmi amintesc ce-a zis Louise despre 
familia Kromer, miliardarii din Cracovia. Adrian își poate permite 
să piardă un lucru. O să vină din clipă în clipă, îmi spune el. De 
ce nu stai cu mine? la prosopul lui, acum e prea frig să mai 
intre. 

Se întoarce pe spate, se afundă în prosop să-și facă un crater 
comod și îndoaie braţul sub cap. Dinspre subraţul acoperit cu 
puf pleacă vene albastre. Zâmbetul lui nu e cochet, e tandru, 
indiferent și calm. 

În timp ce mă las pe o parte pe prosopul alăturat, am 
satisfăcătorul sentiment că mă aflu în compania unei persoane 
care nu are nicio legătură cu Charlie - nu are niciun mobil, nu-i 
resimte pierderea, nu-l îndurerează, n-are nimic de câștigat. 
Adrian este un moment de respiro după ultimele câteva zile de 
necazuri, o parte neimplicată care plutește în propria ei trapă de 
urgenţă. ÎI invidiez, absoarbe soarele prin pori, apa i se 
aglomerează la picioare, împletirea statornică și armonioasă 
dintre trup și minte. Nici măcar nu-i pasă cine se uită la el. Un 
bărbat gol are avantajul onestităţii: nu are ce buzunare să 
golească. Poliţia i-ar cere unui bărbat gol să se îmbrace ca să-l 
scotocească prin buzunare pentru a-i afla secretele. 

— Cum reușești? întreb, doi la sută sarcastic și nouăzeci și opt 
la sută serios. 

— Ce? 

— Să fii atât de fericit tot timpul. 

— E atât de frumos aici, atât de primitor și de cald. Sincer, 
cred că se referă la Pământ. Cum să nu fii fericit? 

— Se pare că te-ai gândit la toate. 

— Încerc să nu mă gândesc. Nu fac decât să-mi creez premise 
favorabile. Sunt viu. 

„Sunt viu”, dau ușor din buze. Un jet ski trece rapid în jurul 


VP - 345 


stâncii, o mașinărie destinată distracţiei în formă de cap de 
balenă ucigașă. După câteva minute în care ascult mareea 
jucându-se pe pietre, îl întreb unde este Rasym. 

— Un grup de refugiaţi a ajuns pe țărm azi-noapte, îmi spune. 
Până și despre o criză umanitară care degenerează vorbește cu 
un zâmbet neobosit. Nimic nu-i va distruge fericirea lui Adrian. 
Rasym le împarte femeilor baticuri și exemplare din Coran 
bărbaților. A chemat aici un transport și s-a împrietenit cu câţiva 
dintre funcţionarii de la ONU care se ocupă de migranţi. M-am 
oferit să ajut și eu, dar spune că prezența mea ar putea să-i 
tulbure. Vrea să se simtă ca acasă. 

Da, un Adonis homosexual și blond ar strica atmosfera pioasă. 
Dacă Adrian ar împărţi exemplare din Coran, refugiații ar lua 
neliniștiți contact cu Occidentul - mai promiţător și mai 
ameninţător decât o să-l descopere. 

— Eşti credincios? îl întreb. 

— Complet ateu, spune, în timp ce studiază o mușcătură de 
țânţar de pe cot. Buricul i se reduce la o crăpătură. In lungile 
partide de înot de dimineaţa, mă apropii de ceva. De caprele de 
pe insulița asta pustie. Cred în ele. Zâmbetul i se lărgește. Da, 
până la urmă sunt credincios. Credincios față de ce e aici. 

— Ți se pare ciudat că Rasym e atât de religios? L-am văzut 
rugându-se în ziua când am ieșit cu barca. 

— Te referi la faptul că noi suntem împreună și Rasym e 
musulman. Adrian se întoarce pe o parte și-și folosește bicepsul 
pe post de pernă. Ești hotărât să avem o conversaţie serioasă, 
nu? 

— Sunt doar curios, spun roșind. 

— Da, întâmpinăm anumite dificultăți. Nu atât eu, cât el. Când 
l-am cunoscut pe Rasym acum câţiva ani la Londra, era mult 
mai credincios. Sau, cel puţin, credincios în sensul tradițional. N- 
ar trebui să-ţi dezvălui lucrurile astea, zice, râzând anticipativ. 
Rasym m-ar omori. M-a pus să jur că n-o să aduc niciodată 
vorba. Dar făcea un curs de scriere la Londra. Voia să fie scriitor 
de ficţiune, iar profesorii lui îi tot încurajau pe elevi să se bage 
pe sub pielea cititorului. Să-i atace la punctul sensibil. Așa că 
Rasym a făcut cum l-au învăţat. Eu am citit povestea mai târziu. 
Un om de afaceri american urcă în avion și are loc lângă un 
musulman cu tunică și turban. Omul de afaceri e neliniștit, îi e 
frică. Are prejudecăți. Dar, în cele din urmă, încep să vorbească 


VP - 346 


și își dau seama ce multe au în comun. Rasym a scris scena aia 
cu foarte multă tandreţe. Fiecare îi arată celuilalt fotografii cu 
soţia și copiii, râd de politicieni și se ceartă pe teme sportive. 
Stabilesc o legătură. Fiecare îl vede pe celălalt ca pe un 
seamăn, iar omul de afaceri este atât de emoţionat de 
schimbarea de atitudine, încât îl invită pe tovarășul de drum să 
ia cina la el acasă. Este foarte emoţionant. 

— Și el acceptă? 

— Musulmanul spune că nu se poate. „Nu e niciun deranj. 
Vreau să-mi cunoști familia, putem să luăm masa împreună, să 
vadă și ei un alt trăitor pe acest pământ”. Ceva de genul ăsta. 
„Nu, nu se poate, dar îţi mulțumesc”. În sfârșit, musulmanul 
spune: „Mi-a făcut mare plăcere să discut cu tine”. Se ridică de 
pe scaun, îi taie gâtul însoţitorului de zbor și deturnează avionul. 
Chiar înainte să se prăbușească, omul de afaceri strigă prin ușa 
carlingii: „Credeam că suntem prieteni”. Vocea răspunde: 
„Suntem prieteni și așa o să te consider cât o să trăiesc. Dar te 
rog să te întorci la locul tău. Trebuie să-mi fac până la capăt 
datoria”. Sfârșit. 

Nu zâmbesc de mulţumire, ci pentru că nu știu ce expresie să 
adopt. 

— Profesorii lui ce părere au avut? 

— Practic l-au dat afară din program, răspunde Adrian. Cred 
că l-au bănuit că ar fi un terorist în formare. Da, e o poveste 
cumplită. Dar voiau crudul adevăr și el li l-a oferit. Cred că ei 
voiau de fapt compasiune brutală, o versiune pur ficțională a 
lumii. Pentru prima oară, gura lui Adrian se crispează. Soarele 
mută umbra unui copac pe fruntea lui. N-ar fi trebuit să-ţi spun 
povestea asta. Creează o impresie greșită despre Rasym. Dar 
răspunde la întrebarea ta. L-am cunoscut pe Rasym în 
săptămâna în care l-au dat afară. Avea îndoieli în privinţa religiei 
lui. Te rogi, urmezi poruncile și ritualurile, dar vezi de atâtea ori 
cum băieţi homosexuali nevinovaţi sunt duși la spânzurătoare 
sau aruncaţi de pe acoperișuri în numele islamului, încât nu poţi 
să nu începi să te îndoiești de versiunea Dumnezeului pe care îl 
slujești - mai ales dacă, din întâmplare, ești și tu homosexual. 
Nu sunt prea tineri ca să fie osândiţi? 

— Ce vârstă ar trebui să aibă? 

— Ideea e că Rasym a trebuit să înveţe să fie Rasym, adică 
musulman, dar și el însuși. In cele din urmă a găsit o cale mai 


VP - 347 


îngăduitoare, calea lui, nu aceea la care aderă mama lui. Ea s-a 
apropiat tot mai mult de fundamentalism în zona din Nicosia în 
care stă, partea turcească. 

— lar tatăl lui e unchiul lui Charlie, partea grecească. 

Adrian dă din cap, îi reapare zâmbetul, întâi un foc de probă și 
apoi o adevărată explozie de dinţi. 

— S-au căsătorit de tineri. Se pare că a fost un adevărat 
scandal pentru o familie atât de importantă. In Nicosia e încă un 
fel de Zid al Berlinului, estul contra vestului. Sau, în cazul lor, 
nordul contra sudului. | se spune Linia Verde. Cred că a păstrat 
abordarea fundamentalistă ca s-o simtă aproape pe mama lui 
după ce ea s-a mutat înapoi în ministatul din nord. Acum nu mai 
vorbește cu el. E trist. Ea crede că Rasym a trecut de partea 
păgânilor din Vest. De parcă ea n-ar fi ales odinioară dragostea 
în detrimentul religiei. 

— Măcar Rasym te are pe tine. 

— Intre noi fie vorba, cred că homosexualitatea a salvat mulți 
bărbaţi. li face mai buni dacă și-o acceptă. Adrian se întinde pe 
spate și se uită la mine. Umbra cade pe locul dintre noi. Tie îți 
plac băieţii, lan? 

Clatin din cap. 

— Am încercat și eu la școală ca toată lumea. 

Adrian nu pare dezamăgit de vești, de parcă eu în versiune 
homosexuală n-aș fi fost tentant. 

— Mă întrebam dacă nu cumva tu și Charlie, când eraţi mai 
mici, pentru că aștepta cu mare nerăbdare sosirea ta... 

— N-a fost așa. 

Ideea că Charlie era nerăbdător să vin e ca o lovitură în 
stomac. 

— Rasym ţine foarte mult la Charlie. Îl admiră. Dintre toţi 
membrii familiei Konstantinou, pe Charlie îl iubește cel mai mult. 
— Tatăl lui Rasym este și el implicat în afacerea familiei, nu? 

— Nu prea mai e. Tatăl lui Charlie l-a dat deoparte acum 
câţiva ani. Încă primește o parte din profit. Sunt convins că toţi 
își fac griji în legătură cu ce se va întâmpla când va prelua 
Stefan controlul. „Fii drăguţ cu Stefan dacă-l întâlneşti 
vreodată”, îmi spune Rasym mereu. Și presupun că așa o să fac 
în curând, dat fiind că e pe insulă. 

De unde știe Adrian că fratele lui Charlie e aici? Desigur, 
probabil că Rasym este sursa de încredere a lui Stefan - cel care 


VP - 348 


l-a informat ce nu este firma de închirieri de bărci. Mă pregătesc 
să-l întreb, dar începe să râdă: 

— Am devenit prea serioși. Suntem pe plajă, frate! 

— Scuze. 

— Se întâmplă imediat ce intră în discuţie banii. Te sleiesc de 
orice urmă de viaţă. 

Mă las pe spate și prind marginea prosopului. 

— Îți place să stai la Nicosia? 

Presupuneam că întrebarea asta se situează în zona mai puţin 
serioasă a scalei, dar Adrian se ridică în coate și mă privește 
atent. 

— Nu stau cu Rasym. În mare parte din timp sunt împărţit 
între Cracovia și Londra. Vine la mine în vizită timp de o 
săptămână în fiecare lună, dar în rest suntem fiecare pe cont 
propriu. Când cunoști un om, îl răpești vieţii lui de dinainte. Noi 
doar ne răpim unul pe celălalt un pic mai puţin. Mie îmi place să 
fiu răpit mai mult decât îi place lui Rasym. 

— L-ai întâlnit vreodată pe Miles la Londra? 

— Niciodată, mormăie el. Își mută atenţia spre mare, privindu- 
i crestele prin valea albită de soare a coapselor și părului 
pubian. Cercul ăla cu pretenţii de care el e atât de obsedat nu a 
însemnat niciodată nimic pentru mine. Presupun că nu mai 
înseamnă prea mult nici pentru el, acum, că nu și-l mai poate 
permite. Sau, mai degrabă, nu mai sunt ei atât de pasionaţi de 
Miles cel lefter. Bietul de el. Am auzit că a trebuit să-și vândă 
apartamentul ca să-și plătească datoriile. Nu, eu sunt opusul. Eu 
m-am dus la Londra la douăzeci de ani ca să scap. Voiam mai 
mult alegând să am mai puţin. Are vreo logică? 

Printre ecourile râsetelor hipioților și valurile care se întunecă 
în căldura după-amiezii târzii, Adrian îmi povestește despre 
primii lui ani la Londra; s-a dus acolo cu trenul din Polonia, 
refuzând banii părinţilor, nu din resentimente faţă de bani, ci din 
dorinţa de a supravieţui prin propriile puteri. A dormit în parcuri, 
apoi a împărțit un apartament cu alţii, și-a luat slujbe mărunte, 
unele șocante - a făcut curățenie gol prin case, a fost animator 
în baruri; niciodată n-a ajuns la înșelătoria propriu-zisă, dar a 
trecut prin toate etapele ei posibile. Imi povestește despre 
călătoriile la Amsterdam și Stockholm, făcând autostopul și 
descurcându-se cu mâncarea de la automate sau din frigiderele 
aventurilor de-o noapte. Mulți dintre prietenii lui se prostituau și 


VP - 349 


nu le-a mărturisit niciodată că acasă, la Cracovia, avea la 
dispoziție case de valori pline cu bani. Adrian zugrăvește 
perioada aia cam prea mult în culori de basm, din prinţ, 
cerșetor, fără cicatricele de rigoare. Am sentimentul că timpul 
pe care l-a petrecut ghemuit pe bănci în parc și unduindu-se ca 
să primească bacșiș, fiul rătăcitor al omului care privatizase 
Polonia, a durat mult mai puţin decât dă el impresia. Dar nu e 
vina lui: experienţele din tinereţe tind să devină mai consistente 
chiar dacă au durat doar câteva zile, în timp ce ani întregi de 
stabilitate se topesc într-o clipită. 

— A trebuit să încetez când Fakt, un ziar polonez, a aflat de 
mine. De dragul familiei, a trebuit să mă prefac că sunt fiul 
răsfăţat. Toată lumea a acceptat mai ușor varianta asta. 

Îmi spune că încă trăiește modest la Londra, nu chiar atât de 
modest, dar prietenii lui sunt în majoritate cei pe care i-a 
cunoscut pe străzi și în baruri. Își ia iPad-ul și-mi arată câteva 
fotografii: homosexuali, cu privirea și pielea mai aspre decât ale 
lui Adrian, pe față li se citește chinul, dar și mai multă putere, 
pentru că au supravieţuit ricoșeurilor din tinereţe. Adrian le 
zâmbește cu tandrețea cu care priveau oamenii pe vremuri 
fotografiile, nu ca pe niște vectori ai concurenței, ci ca pe niște 
mementouri ale unor porturi îndepărtate. După ce trece prin mai 
multe albume, interesul meu începe să scadă. Adrian pare să-mi 
sesizeze plictiseala. 

— Vrei s-o vezi pe prietena ta, Louise? mă întreabă. Am dat 
de contul ei pe Instagram. Nu era public, dar mi-a acceptat 
cererea de prietenie. 

Apasă pe un icon și îi apare louisealtheawheeler (pe Louise o 
cheamă și Althea? Probabil că părinţii ei, înainte să fie născuți 
din nou, au fost fani Greatful Dead). 

Mă uit la fotografiile pe care le-a făcut în Patmos - apusuri, 
plaje, o farfurie cu caracatiță prăjită, o fotografie cu mănăstirea 
făcută de pe ghidonul motocicletei. Nu a urcat niciuna dintre 
fotografiile pe care ni le-a făcut mie și lui Charlie. Nici urmă de 
like-urile pe care le-a strâns prima noastră fotografie de pe 
balcon. „Doi bandiți care au fugit în paradis”. Continui să caut, îi 
urmez traseul până la Paris (o fotografie cu ea și Sonny în fața 
piramidei de sticlă de la Luvru), Londra, Copenhaga, Berlin. 
Acum opt săptămâni era în Lexington, Kentucky, strângea în 
braţe un tip înalt, bărbos, cu cămașă de cowboy, iar dedesubt e 


VP - 350 


un emoji cu o inimă mare. Înainte să caut și mai mult prin 
inventarul vieţii ei, Adrian smulge tableta și o îndreaptă spre 
hipioţii ocupați să facă un foc mic pe plajă cu ierburi și pagini 
rupte dintr-o carte. Face câteva fotografii. 

Eu am rămas cu gândul la momentul de acum opt săptămâni 
din Lexington, iar în mintea mea îi smulg mâinile lui Louise din 
jurul gâtului tipului cu barbă. Gelozia este principalul sentiment 
care domină internetul - se hrănește la festinul rezoluţiei 
scazute și al momentelor aranjate la perfecţie, care dăinuie 
veșnic. „Cine e tipul?”, îmi imaginez c-o întreb la cabană în 
seara asta, întrebarea ca o torpilă care-și captează ţinta. Și îmi 
închipui un răspuns care dizolvă întreaga scenă: „ldiotule, e 
frate-meu, dependentul de droguri, Luke. Cum îndrăznești să mă 
acuzi? Șapte zile, atât ţi-am promis”. Și ar avea dreptate. 

— Uită-te la ei, jubilează Adrian cu ochii la hipioţii aplecaţi în 
jurul focului, cu fețele ca niște lei de piatră, privindu-l cum se 
întețește. Imi plac. Cui îi pasă dacă citesc Apocalipsa Sfântului 
loan? Poate așa știu ei să se bucure de fiecare minut. Folosind 
ecranul pe post de tavă, începe să-și facă un joint dintr-o mică 
rezervă din geantă. Rasym e convins că hipioţii au pus bomba 
luna trecută. Crede că sărbătoresc distrugerea. După părerea 
mea, mai degrabă par să sărbătorească viaţa. 

Un scaun gol la ora 11, la Taverna lui Nikos. Scaunul lui 
Charlie, cel pe care se așeza în fiecare dimineaţă. O bombă cu 
ceas într-un port aglomerat. Dacă Sonny are dreptate și bomba 
îi era destinată lui? Dacă i s-a întâmplat într-adevăr ceva 
groaznic lui Charlie în noaptea aia pe Domitian, dacă nu se 
ascunde pur și simplu până pleacă fratele lui? Oare a fost o a 
doua încercare menită să reușească acolo unde prima eșuase? 
In tot timpul ăsta, Charlie se poate să fi avut o ţintă pe spate - 
cu un mobil mai serios decât o bătaie într-o piaţă. Mă uit la 
hipioţii cocoțați în jurul focului de tabără ziua în amiaza mare. 
Poate sărbătoresc înfrângerea celor fără Dumnezeu. Scot zgarda 
de la gâtul dalmaţianului și o arunc râzând în flăcări. 

— Ușurel, bubuie o voce deasupra noastră. 

Ridic privirea și-l văd pe Rasym uitându-se în jos; ochelarii 
negri de soare îi dau aspectul unei insecte. 

— Vreau doar să trag câteva fumuri, protestează Adrian 
aprinzându-și jointul prost rulat. 


VP - 351 


Jumătate din hârtie ia foc, de buză îi atârnă un Hindenburg? 
în miniatură. Niște fire albe de scrum zboară prin aer. 

Mă ridic în picioare. Rasym este îmbrăcat cu un tricou și 
pantaloni kaki stropiţi cu noroi. Dă drumul unei genţi grele cu 
fermoar lângă prosopul lui Adrian și observ că greutatea ei i-a 
lăsat urme pe umerii inegali. 

— Mă gândeam să stăm puţin de vorbă, îi spun. Facem o 
plimbare pe plajă? 

Rasym se mușcă de buze în timp ce-și scoate pantofii. După 
ce ezită o clipă, pornește în direcţia opusă celei în care sunt 
hipioţii. Merg sprinten să-l prind din urmă. 

— Mi-a spus Adrian ce ai făcut pentru refugiaţi. Comentariul 
meu este întâmpinat cu tăcere. E foarte frumos din partea ta. 

— Oamenii suferă, răspunde lipsit de emoție. In fond, pe 
insulele grecești nu sunt rezerve nelimitate de Coranuri și 
hijaburi, 

Mă gândesc la baticul elegant, maro găsit lângă cadavrele 
hipioţilor în accidentul de pe șosea. Peste tot în jurul meu, 
detaliile disparate par să se acumuleze, dar, ca în cazul visării la 
ora de mate, nu înțeleg ecuaţia. 

— O să fie și mai râu, murmură el. 

— Ce anume? 

Fruntea i se încreţește. 

— Criza asta. Taberele sunt deja la capacitate maximă. Nici 
măcar iarna n-o să-i oprească. E o poveste fără sfârșit. 

Mergem în continuare de-a lungul țărmului, iar Rasym se duce 
spre marginea apei să-și afunde picioarele printre pietricelele 
ude. Gleznele lui, expuse sub manșetele pantalonilor, sunt 
fragile și brăzdate de fire lungi și negre de păr, ca niște gene 
palpitânde. 

— Charlie, spun tare ca să dau direcţia conversaţiei, însă asta 
nu-i suscită niciun comentariu. 

E opusul iubitului lui. Poate că de aceea au fost atrași unul de 
altul la început, cel simplu de îndrăgit provocat de împotrivirea 
distantă, cel greu de îndrăgit descumpănit de insistența de a 
stabili o legătură. 

— Rasym, sunt îngrijorat. Foarte îngrijorat. Charlie a dispărut. 

— Știu, izbucnește el reluându-și mersul. 


20 Zeppelin implicat în anul 1937 într-un incendiu la sol în urma căruia au murit 36 de 
pasageri. 
VP - 352 


Când lungesc și eu pasul să-l prind din urmă, se oprește de 
tot, obligându-mă să mă întorc. Buzele i se freacă una de alta în 
timp ce se uită spre apă în direcţia portului lui Charlie. Din profil, 
cucuiul de pe frunte iese în afară. 

— Ştii unde e? 

Nu vorbește. Am nevoie de Adrian să-mi interpreteze liniștea 
lui. De un interpret sau de o anumită doză de forță cu ajutorul 
căreia să-i smulg un răspuns. In cele din urmă, își strecoară 
obosit mâinile în buzunarele de la pantaloni și spune: 

— Același lucru voiam să te întreb și eu pe tine. 

— Deci suntem amândoi în ceaţă. Nu crezi că ar trebui să 
facem ceva? 

— Ca de exemplu? 

— Nu poţi să-l suni pe tatăl tău? Charlie e un Konstantinou, 
pentru numele lui Dumnezeu. Nu aveţi o armată de ajutoare sau 
ceva de genul ăsta? 

— Nu e atât de simplu. 

— De ce nu e atât de simplu? strig. 

Mă privește lung, de parcă ar vrea să stabilească dacă merit 
mai multe cuvinte. 

— Charlie a ţinut neapărat să arate că e pe cont propriu aici. 
„Vedeţi-vă de treburile voastre”, cam asta a fost deviza în 
privinţa ramurii familiei din care fac eu parte. Oricum, tatăl meu 
nu mai are de mult acces la adevărata autoritate. N-ar putea 
face prea multe. Sesizez amărăciune în vocea lui, ramura slabă 
a stejarului Konstantinou își scutură frunzele de jos, lipsite de 
lumina soarelui. Tata ar sugera să luăm legătura cu Stefan sau 
cu tatăl lui, dacă ar fi în măsură să ajute. Ba nu, știi ce-ar face? 
M-ar întreba dacă îi stă în fire lui Charlie să dispară așa, iar eu 
ce-ar trebui să-i zic? 

Faptul că Rasym nu pare alarmat de dispariţia vărului lui 
preferat mă convinge că știe mai multe decât dă impresia. Risc. 

— Ai vorbit cu Stefan, nu? l-ai spus că firma de închirieri de 
bărci a lui Charlie s-ar putea să nu fie așa de curată. 

Se leagănă, de parcă adevărul i-ar afecta echilibrul. Se 
încruntă, apoi înfige picioarele în pietre. 

— Cine ţi-a spus? _ 

— Rasym, nu sunt prost. In orice caz, nu făcut grămadă. 

— Dacă nu veneai, aș fi luat eu postul tău, spune el răutăcios. 
Atunci măcar aș fi putut să aflu adevărul și să fac ceva să-l ajut. 


VP - 353 


L-am întrebat pe Charlie dacă pot să fiu eu managerul lui în 
dimineaţa de dinainte să-ţi ofere ţie postul. Aveam tot dreptul. 
Sunt din familie. Dar a refuzat. A spus că tu te potrivești mai 
bine. Tu, care ai experienţă zero în materie de bărci, care ai 
zăcut și ai sângerat la prima călătorie cu barca. De ce tu mai 
degrabă decât mine? Sincer, de ce? 

Răspunsul mi-e clar. Charlie s-a gândit că disperarea mea i-ar 
asigura un angajat mai dispus să accepte orice în afacerea lui 
necurată. În definitiv, în CV-ul meu figurează experienţa cu 
bandele panameze. Sau poate că explicaţia este și mai simplă: 
își permitea să mă pună în pericol mai mult decât pe un 
membru al familiei lui. Degetele lui Rasym sunt mai valoroase 
decât ale mele. 

— Da, am fost furios, recunoaște el. lar după ce am plecat de 
la biroul lui Charlie, am vorbit cu Stefan. Tu nu înţelegi. Nu e 
familia ta. Tu nu ai nicio miză. Noi ne bazăm pe Stefan. Noi 
avem nevoie de sprijinul lui când va prelua afacerea. Trebuia să 
fiu cinstit cu el! Și e clar că turiștii nu se înghesuie la debarcader 
să fie duși în vacanţă. Braţele lui slăbănoage ţâșnesc prin aer 
când începe să meargă. Dându-și seama că nu-l urmez, se 
întoarce și-mi spune: Nu regret. Dacă Charlie face ceva ilegal, 
Stefan ar trebui să-l oprească. Se întâmplă deja prea multe rele 
în apele astea ca să mai profiți de haos. Ce s-a ales de scriitorul 
care dobora fără nicio remușcare un avion de pasageri? 

Rasym își strânge gulerul tricoului în jurul gâtului înainte de a 
continua: 

— Regret doar că apoi m-am simţit vinovat. M-am dus înapoi 
în port în după-amiaza aia și i-am spus lui Charlie că Stefan 
adulmecă. Presupun că voiam confirmarea că afacerea lui cu 
bărci nu era chiar cum pretindea el. A luat-o razna, l-a cuprins 
panica. Nu i-am spus că am stat de vorbă pe îndelete cu Stefan, 
dar pe bărcile alea e și numele meu de familie! Aveam de ales? 
De ce trebuie să aleg între Charlie și restul familiei mele? 

Furia îi e singura mângâiere; tremură în arșița aurie, ochii lui 
caută cotloanele infinite ale țărmului stâncos. Niciodată nu mi-a 
venit să-l îmbrăţișez pe Rasym și nu îndrăznesc nici acum. În 
schimb, îi ofer mâna, cu palma în sus. De la distanţă, probabil 
pare că îi cer ceva. Când se întoarce și lovește cu piciorul în apa 
care urcă la flux, am și eu același sentiment. 

— Din cauza mea a plecat, șoptește. N-ar fi trebuit să-l 


VP - 354 


avertizez. Ar fi trebuit să-l las pe Stefan să-l înfrunte. E vina mea 
că a dispărut. 

— Nu e vina ta. E a lui Charlie. Nici eu n-am știut de afacerea 
lui. Încă nu știu. Chiar când mă pregătesc să las mâna jos, se 
repede să mi-o ia strângând din dinţi, de parcă ar fi hotărât să 
suporte șocul electric al contactului fizic. Crezi că se poate să fi 
plecat de pe insulă? 

Rasym ridică din umeri drept răspuns. 

— Dar o să se întoarcă, nu? 

— Ştii ce cred eu? Mai ţii minte când ungurul ăla necioplit, 
Bence, a venit la masă în noaptea aia și a jurat că-l sunase 
Charlie? Cred că Charlie încerca să-și vândă participaţia cât de 
repede posibil. Să renunțe la afacere. Să transfere titlul. Să facă 
un B din K. Să plece și să-și vadă de viaţă. Acum ar putea fi 
oriunde. Atena, Cipru, Polinezia. 

— Eu sper că nu. De dragul lui Sonny. 

Când îi pomenesc numele, îmi dă drumul la mână. 

— Femeia aia! A purtat burka în fața ta? | se pare foarte 
amuzant. Dacă e atât de minunată, de ce n-a luat-o cu el? 

Rasym înaintează cu pași nesiguri, o clipă chiar se sprijină pe 
mine ca să-și menţină echilibrul. În mod straniu, mă 
emoţionează căldura trupului lui și mirosul de pământ și metal 
al pielii, toată fiinţa ciolănoasă a lui Rasym, în care religia se 
războiește cu dorinţa. 

— Pot să te întreb de ce crezi că au pus bomba hipioţii luna 
trecută? 

— Ai citit ultimul capitol al Bibliei? Cunoști Apocalipsa 
Sfântului loan? 

Tropăie din picioare să sugereze o cavalcadă. 

— Dar tu nu crezi că au vreo legătură cu dispariţia lui Charlie? 
Adică nu-i posibil să fi fost victima unei crime? 

— Crimă? De ce ar vrea hipioţii să-l omoare pe Charlie? Sigur, 
se urăsc reciproc, dar nu văd în ce fel le-ar ajuta cauza dacă l-ar 
omori pe Charlie. E bine să ai dușmani. Un dușman este mai 
onest decât un prieten. Ştii exact care e situaţia. 

Mă întreb dacă așa se explică ura lui neînduplecată faţă de 
Sonny. În universul moral al lui Rasym, dacă ar tolera-o i-ar da 
un sentiment fals de încredere. Rasym a trasat propria lui Linie 


VP - 355 


verde?!, nu trece nimeni dincolo, nu încape îndoială unde e locul 
fiecăruia. Clătinând din cap, pufnește: 

— Auzi, să-l ucidă hipioţii! Acum parcă ai fi Charlie. 

— De ce? 

— Era paranoic. Poate din cauza poveștii cu bărcile. Poate din 
cauza tipului pe care l-a concediat. Cum îl cheamă? Pocnește 
din degete. Ai văzut pisica aia de pe Domitian. 

Lui Rasym nu i-a trecut prin cap posibilitatea ca Charlie să fi 
murit. Nici nu i-a trecut prin cap că dispariţia lui ar putea fi în 
vreun fel involuntară. 

— Și ce? Are pisică. 

— Nu te pricepi deloc la bărci, nu? Doamne, ai fi fost un 
manager groaznic. Se știe că ţevile de gaz de pe iahturi sunt 
ușor de tăiat. Un ucigaș tăcut. Există un singur motiv pentru 
care lași un animal pe barcă. Să fii sigur că mai trăiește când 
urci la bord. 

Imi observă șocul de pe faţă și mi se pare că-i face plăcere, 
într-o oarecare măsură, să mi-l administreze. 

— Charlie n-o să plece definitiv, mă asigură. Uiți că a lăsat 
ceva în urmă. Intre timp, va trebui să așteptăm să plece Stefan 
înapoi în Dubai. 

Mă bate pe spate în timp ce ne apropiem de Adrian, care stă 
lungit pe prosop și se uită la cupola albastră cu ochi sticloși. 

— Te detașezi și apoi i te supui, murmură el cu vocea 
distorsionată, de parcă s-ar auzi de la interfonul vechi al unui 
apartament. Nu simţi? Timpul ne presează tare. Suntem 
afundațţi în cutele lui. Ce vrea? 

Cu greu ai putea găsi un tip mai drogat decât el. 

Rasym se așază turcește la picioarele lui Adrian și-i aruncă o 
cămașă peste ele ca să nu se ardă. Ar fi mai prudent să-i 
acopere organele genitale, căci un început de erecţie îi 
rearanjează geometria tare a corpului. Apoi îmi spune: 

— Moștenirea, lan. Asta uiţi tu. Dacă ai perspectiva să puli 
mâna pe câteva sute de milioane într-un an-doi, nu fugi pe 
nepusă masă doar cu hainele de pe tine. 


Louise și cu mine stăm la masa de pe terasă. Lumânările 
dintre noi mai au puțin și se sting. Mai devreme, Louise a 


21 Între anii 1970 și 1990, linia de demarcaţie dintre zona musulmană și cea creștină 
din Beirut. 


VP - 356 


desfăcut o sticlă de votcă și a turnat câte trei degete în pahare. 
Eu sunt la al patrulea „trei degete”. E aproape miezul nopţii, dar 
arșiţa zilei ne sâcâie ca un toboșar care s-a rătăcit de fanfara lui. 
Oile umblă de colo colo pe câmpuri behăind agitate. De ce sunt 
atât de neliniștite în seara asta? Sunt atent la orice set de faruri 
care urcă din vale, mi-e teamă de ideea unui preot la volan. Le 
urmăresc înclinația prin întuneric, se  răsucesc și se 
contorsionează ca niște copii cu lanterne în mână pe drumul 
șerpuit, apoi trec în viteză de aleea noastră și dispar. 

La un moment dat, se aude un huruit într-un tufiș din 
apropiere. 

— Ai auzit? 

— Ce să aud? întreabă Louise. 

Mă ridic de pe scaun; poate îmi joacă imaginaţia feste, dar 
văd o siluetă topindu-se în tufărișul negru. Aștept un minut, însă 
bezna rămâne totală și neclintită. 

— Mi s-a părut doar că văd pe cineva pe alee. 

— Ar putea fi un vecin. Sau, era să uit, am observat-o pe una 
dintre fetele din tabăra hipioţilor mergând pe câmp mai 
devreme. 

— Dar niciun preot sau vreun grec bine făcut? 

Louise clatină din cap, așa că mă așez la loc. 

— Te porți ciudat, remarcă ea. 

— Îmi pare rău. Am fost puţin cam stresat. 

— Vrei să-mi spui ce se întâmplă? 

E mai degrabă un ordin decât o întrebare; vocea ei și-a 
recăpătat asprimea. 

— Totul se duce de râpă fără Charlie, răspund vag. lau sticla 
de votcă, nu ca să torn, ci ca să profit de răceala ei. Datorează 
bani mănăstirii și, cum el nu este aici, călugării mă bat pe mine 
la cap. Ce-ai zice să mergem câteva zile pe o altă insulă? Am 
putea să plecăm mâine și să încercăm în Folegandros. Am auzit 
că sunt niște faleze impresionante. Bun, poate e cam departe. 
Dar ce zici... 

Louise se strâmbă. 

— Nu se poate. Eu, cel puţin, nu pot. Nu am bani. Europa m-a 
lefterit. Și Sonny ne-a invitat la prânz mâine. Nu pot s-o 
părăsesc. 

Işi ţine băutura la gură, dar nu bea. Oricum, nu contează. 
Dacă Stefan a achitat datoria, Louise e în siguranţă. 


VP - 357 


— Ce se întâmplă cu Konstantinou Charters? mă întreabă. 

— Nu știu nici eu mai multe decât tine. 

Duce mâna pe partea cealaltă a mesei și-mi atinge cotul. 

— Am senzaţia că nu-mi spui tot. 

„Cine e tipul cu barbă, cu cămașă de cowboy? De ce n-ai 
postat fotografiile cu mine și cu Charlie? Le-ai șters înainte să le 
vadă bărbosul și să te întrebe ce-i cu noi?” Nu pun aceste 
întrebări pentru că nu vreau să aflu răspunsul, pentru că Louise 
mai stă doar cinci zile. 

— Dar mai lucrezi la el? 

— Presupun. 

— Și nu e nimic ciudat la operaţiunile lui? 

Mă uit la ea pe deasupra paharului aproape gol. 

— Ciudat în ce fel? 

la o lumânare și și-o flutură prin faţă ca pe un far călăuzitor. 

— lan! Intră pe recepţie! lan! spune ea râzând. Suntem în plin 
sezon pentru închirierea de bărci. Charlie a dispărut. Despre tine 
nu se poate spune că te duci la program. Mă întrebam dacă e 
ceva în neregulă. Imi smulge sticla din strânsoare și-mi umple 
paharul. Al cincilea „trei degete”. Pun degetul pe buză să mă 
descurajez să beau. Vorbește, mă îndeamnă Louise. Mie poţi să- 
mi spui. Poate reușesc să dau o mână de ajutor. 

— Nu poți să dai nicio mână de ajutor. 

— Pune-mă la încercare. 

E-mailul din seara asta de la sora mea: 


Nesimţitule, sună-mă! Aș putea să mă duc la poliţie, să 
cer să te aresteze pentru furt. E infracţiune, dacă nu te 
duce mintea să-ţi dai seama singur. Așadar, ultima mea 
ofertă. Dacă ne dai banii înapoi și-mi răspunzi la toate 
întrebările despre tata, atunci eu și cu Ross ne mai gândim 
dacă să depunem plângere. 


Dacă e să găsesc o parte bună, Lex mi-a dat adresa ei 
poștală. 

— Ești nerăbdătoare să pleci acasă? o întreb pe Louise. 

— Schimbi subiectul, murmură ea sprijinindu-și capul în 
palme. 

— Mi-ar fi plăcut să ne întâlnim din întâmplare acum un an. 
Acum șase luni. La naiba, la anul. Dar nu acum. Mai prost de 
atât n-am stat niciodată. 


VP - 358 


lau mâna de pe buze și sorb din pahar. 

Să fi avut întotdeauna bani: patima faţă de lucruri ce nu pot fi 
numite; o cameră aglomerată cu lumina stinsă; fiabilitatea ușilor 
automate, fâșâitul pe care îi scot când se deschid și aerul rece 
pe pielea înfrigurată. 

Să nu fi avut niciodată bani: muncă, muncă, muncă și niciun 
pic de timp pentru rugăciune; o geacă pentru toate 
anotimpurile; iarba care crește în jurul unei case din ce în ce 
mai mici. 

Să fi avut cândva bani și să-i fi pierdut: o gaură în pantof cu 
care nu te obișnuiești niciodată, să simţi gaura cu fiecare pas pe 
care-l faci, până când gaura se face mai mare decât corpul tău. 

— Te rog, lan. Spune-mi ce se întâmplă! 

Louise se întinde din nou, dar îmi mut cotul. Nu are sens s-o 
împovărez cu adevărul. Las-o să se bucure de cinci zile de 
vacanţă. Hai să nu fiu o lecție în povestea călătoriei ei. Să se 
gândească la mine mai târziu, undeva în Washington sau 
Lexington, nu ca la un om distrus, ci ca la unul curat. 

— Chiar dacă e rău, aș vrea să aud. Poţi să-mi spui cele mai 
mari nenorociri. 

— O să te duci în vizită la fratele tău înainte de începerea 
anului universitar? Cum ai spus că arată? 

Louise se ridică de la masă și se cocoață pe zid. Apoi se ridică 
iar, ocolește masa și, luându-mă pe după umeri, șoptește: 

— Mă bucur mult că sunt aici cu tine. Indiferent ce se 
întâmplă. Indiferent cât va dura. Ştii, nu? 

— Am o rugăminte, îi spun. 

Împing paharul cu băutură și mă uit la ea, seriozitatea îi 
formează un sărut pe buze, femeia aceasta care, în mod 
misterios, vrea să fie cu mine din motive pe care nu mi le explic. 
Sapă mai târziu, caută în ţărână, scoate oasele la soare și 
încearcă să-ţi dai seama ce fiinţă era. Avea o viaţă, se mișca, 
respira. A contat atât timp cât a durat. 

— Ce e? mă întreabă ea lăsându-și capul într-o parte. 

— Dormi în camera mea în noaptea asta. Nu te duce în patul 
tău. 

Am ajuns la stadiul în care ne cerem lucruri simple, 
imposibile. 


VP - 359 


14. 


Se numește Vic și are o tuse sâcâitoare. Atâta lucru știu 
despre șefa lor. 

Merg spre nord de pe plaja din Grikos în prima zi în care cerul 
este întunecat. Nori joși de furtună formează dâre precum blana 
murdară a câinilor husky. Lipsa soarelui face ca pereţii văruiţi în 
alb ai orașului să capete un crem mohorât, expunând crăpături 
în tencuială și petice de culoarea cretei. Câteva sunt mânjite de 
vopsea spray proaspătă: „Strivește troika?2”, „Tote me Tanks, 
Tope me Banks”, „Devoraţi-i pe bogaţi”. Copertinele zdrenţuite 
ale tavernelor atârnă din rame. Paradisul e o dâră de lumină. 

Cotesc de-a lungul țărmului stâncos. În port sunt foarte puţine 
iahturi și numai câteva bărci de pescari dărăpănate târăsc 
năvoade prin canalele mai adânci. În timp ce falezele se înalţă și 
plaja se îngustează, aud și simt mirosul taberei, un microclimat 
de fum dulceag și rafale de muzică bubuitoare, o piesă hip-hop 
se topește în pulsaţia de amfetamină a transei. Probabil că și 
câinii lor întâi mă aud și mă simt, pentru că trei corcituri, două 
cu mandibula ieșită mult în afară, vin iute spre mine și-mi 
adulmecă pantofii. Cel mai mic dintre ei ridică un picior 
musculos, obligându-mă să fac un pas în laterală în apă ca să nu 
mă marcheze. Dar mă acceptă în haita lor; fug împrejurul meu 
ca niște ambasadori slugarnici în timp ce mă apropii de 
ciorchinele de corturi. 

Auriu. Roșu. Verde vânătoresc. Fiecare cort are o cruce peo 
parte. Un foc de tabără scânteiază în mijlocul plajei; un bărbat 
cu o pălărie de fetru dansează în jurul flăcărilor și-i atinge pe 
cap pe cei care aruncă în foc rămurele, frunze de oregano și 
jeturi de combustibil. Două tinere cu părul lung și încâlcit, nu 
foarte diferite de prietena lor moartă, Dalia, prind tricouri pe o 
sârmă întinsă între măslini; unul dintre tricourile care flutură în 
vânt este cel cu toate culorile curcubeului cu Y Atena, pe care l- 
am văzut la ultima lor sosire. Un puști scund, sfrijit, cu fiecare os 
vizibil pe spate, cu părul o încâlceală de codițe fucsia, cântă o 
22 Cele trei organisme internaţionale, Fondul Monetar Internaţional, Comisia 


Europeană și Banca Centrală Europeană, care au încheiat cu Grecia un acord de 
sprijin financiar în perioada crizei grecești. 


VP - 360 


piesă rap în portugheză în timp ce răsucește un baston de 
poliţie prin aer. Este atât de concentrat la ritmul lui, încât e gata 
să calce în focul de tabără, stârnindu-le fetelor din apropiere 
hohote răgușite de râs. 

— Gibby, ai treabă, strigă una dintre fetele care întind rufe. 
Poartă o diademă ieftină de plastic. 

— Nu, nu mier-cu-rea, răspunde el fracturând cuvântul, până 
când nu mai știi că e o zi a săptămânii. 

Are buza așa de umflată, încât i se vede un cuvânt tatuat pe 
partea roz de dedesubt. Conte? Cutră? Cometă? 

Un grup de bărbaţi goi și păroși se aruncă în apă, cu 
picioarele și dosurile ca o acumulare de vânătăi și lovituri de 
bici. Aproape de fluxul care se apropie zac împrăștiate cutii 
goale de sardele, pachete de ţigări, linguri îndoite și cutii de 
conserve strâmbe. O fată goală până la brâu, cu pantaloni de 
trening de velur de culoarea cireșei, cu un sfârc străpuns de un 
ac de alamă, freacă resturile de pe un grătar; sânii i se 
înghesuie unul în altul din cauza efortului și, când se ridică în 
picioare să se șteargă pe frunte, văd că este însărcinată în 
câteva luni. Doi tipi care vorbesc în spaniolă, cu un ciudat 
aspect școlăresc, judecând după părul tuns scurt și cămășile 
murdare, se iau la trântă pe lângă stânci; chicotelile nu reușesc 
să mascheze violenţa hârjonelii. Un antebraţ îl strânge de gât pe 
cel mai mic. Niște păsări albastre tatuate pe braţ se umflă și se 
acoperă cu vene. 

Denumirea de hipioţi nu este prea exactă în cazul lor. Sunt 
mai degrabă niște necrofagi culturali, ciugulesc promiscuu din 
grămada de gunoi a istoriei, a magazinelor de suvenire și a 
amintirilor romantice adolescentine care au zăcut ani de zile în 
dulapuri din suburbii înainte să fie recuperate drept simboluri 
ale inocenței apuse. Armură le este expresia feţei, cu ochi 
pătrunzători și guri crispate de o vitalitate hămesită, un avânt 
stăvilit, isterie ţinută din scurt. Și totuși sunt frumoși, 
majoritatea, pentru că sunt tineri, stare pe care încă nu și-au dat 
seama cum s-o distrugă, iar încercările în acest sens - tatuaje, 
machiaje ca la teatru, piercinguri mari cât dolarii de argint, 
cicatrice albe de la tăieturi cu lama ca niște linii de cocaină pe 
braţe -, toate astea dovedesc ce tineri sunt. Îmi imaginez că 
atunci când e soare o sminteală de lumină unge trupurile goale 
din tabără și dă mării un aspect halucinogen, iar Dumnezeu 


VP - 361 


chiar pare aproape un supraveghetor zombi care s-a întors să 
culeagă obiectele reciclabile din gunoi. Prin coloana sonoră 
formată de lătrăturile câinilor, râsetele isterice și muzica speed 
onctuoasă, mă surprinde mai mult ceea ce lipsește: nici măcar 
un telefon mobil la vedere. Sunt oameni lipsiţi de strălucitoarele 
remore ale postărilor și transferurilor de date. 

Îmi plimb privirea mai departe pe plajă, acolo unde se 
formează un cerc în jurul dalmaţianului ursuz. Nişte fete 
fredonează o melodie în timp ce-i împletesc coroniţe de iarbă în 
jurul gâtului. Tipul musculos cu mustăţile răsucite stă ghemuit 
pe o găleată întoarsă cu gura în jos. Mănâncă sardele dintr-o 
cutie cu capacul îndoit. În buza de jos are înfipte două inelușe 
de argint, iar de betelia pantalonilor scurţi militărești are prins 
un cuţit. Dar cel de lângă el îmi reţine atenţia. Helios stă așezat 
cu un prosop de plajă prins pe jumătate pe cap, cam cum își 
imaginează un copil că vine un văl. Pare mai fericit și mai 
pierdut decât ultima oară când l-am văzut eu; între degete are 
un joint stins. Mângâie cu gândul aiurea dalmaţianul de parcă l- 
ar pipăi, stă cu ochii aţintiţi la concursul de fredonat al fetelor, 
dintre care una dansează goală până în brâu, braţele i se 
leagănă ca niște crengi și-și agită tricoul cu Anti-Betleem ca pe 
un stindard. 

Un băiat latinoamerican cu părul lung și creţ de surfist și 
unghii portocalii, cu o bustieră de nailon, trece pe acolo vorbind 
la un walkie-talkie. 

— Ajungi la trei și zece! urlă el în aparat. 

Merge ţanţoș pe plajă și intră într-un cort mare făcut dintr-o 
prelată albastră și niște plasă de camuflaj verde-maronie. 
Stâlpul metalic din faţă tremură când un steag alb trosnește în 
vârf; pe steag sunt două coarne aurii încrucișate. Lângă cort se 
vede un tomberon din plastic, iar o fată face ordine într-un 
morman de rucsacuri. 

— Știe cineva unde e echipamentul Reginei? strigă ea cu un 
accent nordic. 

Tipul cu mustața răsucită se uită la ea. Dar înainte să 
răspundă, ochii îi rătăcesc spre mine. 

— Hei! strigă. Cine mama dracu' ești? Ce faci? 

Privirea mi se îndreaptă imediat spre Helios, care se uită și el 
la mine, de parcă i-ar fi frică să dea de mine aici, unde probabil 
că nici măcar tatăl lui nu ar îndrăzni să-l caute. Helios nu scoate 


VP - 362 


un cuvânt când tipul se repede la mine, iar tălpile lui împrăștie 
pietrele cu fiecare afundare. 

O bucată din cort se dă într-o parte și iese Vic, cu mâna 
streașină la ochi, deși nu e nici urmă de soare. Are un alt 
compleu înflorat, pantaloni scurți cu albăstrele și o cămașă cu 
margarete. Ridică imediat braţele ca să-l oprească pe tip să se 
repeadă, apoi vine calm spre mine. 

— Lasă, Noah. Toată lumea e bine-venită. 

Lui Noah nu-i convine să mă lase. Își pune mâinile în șolduri 
ca să-și accentueze lățimea pieptului și-și roade cu dinţii 
piercingurile. 

— Avem prea mulţi, mormăie el. Devine periculos. 

Vic mă studiază curioasă, ochii ei albaștri, blânzi sunt plini de 
compasiune, ca și când nu ea s-ar apropia, ci eu m-aș apleca pe 
fereastra unui tren și ea m-ar privi cum plec, un prieten căruia o 
să-i ducă dorul. Intinde braţele dolofane și cuprinde cu mâinile 
un bol invizibil. 

— Bun venit. Bun venit în tabăra Apocalipsei. Ești obosit deja? 

Rămân pe loc. 

— Obosit de ce? 

— Obosit să mai cauţi, îmi spune cu un zâmbet exersat. 
Obosit să mai cauţi împlinirea în haos și sclipici. Obosit să mai 
lupti într-o bătălie pe care știi că ai pierdut-o deja. Pentru că 
asta îţi oferim noi. O cale de scăpare. Vocea ei adoptă tonul 
șoptit, cântat al bibliotecarei care-i citește unui copil dintr-o 
carte cu poze. Noi putem face din tine un om mai bun. Putem să 
scoatem toată suferinţa din tine și s-o aruncăm în mare. Aici nu 
există frică. Nu trebuie decât să vrei. Să vrei să înceteze 
suferinţa și îngrijorarea. 

Parcă s-ar uita în adâncul meu; da, asta vreau. Dar, deodată, 
pieptul i se zguduie și izbucnește o tuse vulcanică. Tusea pune 
stăpânire pe ea și, între două accese, Vic respiră greu, ca un 
pseudoluptător profesionist buimăcit de o lovitură care chiar 
doare dată de un amator. 

Noah dă fuga la un răcitor și scoate o sticlă de apă. Ea soarbe 
șovăitor, cu ochii închiși, se verifică să vadă dacă trupul ei mai 
înregistrează și altă activitate. Înghite lacom și restul apei. 

— Scuză-mă, îngaimă când deschide în sfârșit ochii. Mă 
numesc Vic. Mă bucur că ai venit. 

— Știu cum te cheamă. 


VP - 363 


Haosul și sclipiciul nu sunt chiar atât de departe încât să nu 
aprecieze ideea de reputaţie. Zâmbește. 

— Și eu te cunosc pe tine. Te-am văzut când sora noastră și 
fratele nostru au avut accidentul de motocicletă. Face semnul 
crucii pe cămașa cu margarete. Le simţim lipsa. M-am 
emoționat când am văzut cum te-ai repezit la cadavrele lor pe 
câmp. Mi-a rămas în minte imaginea ta alergând din toată inima 
spre moartea lor. 

— M-am gândit că poate e un cunoscut. 

Simt că devin defensiv. Nu vreau ca Vic să încerce iar să mă 
convertească. Nu vreau să vadă în adâncul meu. 

— Ahh. Zâmbetul i se crispează. Nu prea ne interesează 
turiștii în tabăra noastră. Acesta este un loc destinat celor 
pierduţi și regăsiţi. 

— E cumva și pentru cei dispăruţi? 

Sper că întrebarea ar duce-o cu gândul la Charlie, dar Vic nu 
înghite momeala. 

— Tu nu ai dispărut niciodată. Nici măcar o zi. Ea a fost mereu 
alături de tine. Trebuie doar să întinzi mâna. 

— Fata aia e aici cu voi? Cred că o cheamă Carrie Dorr, cea 
care a găsit cadavrele. 

Zâmbetul lui Vic se topește. Dă din cap spre cort. 

— Ce-ar fi să stăm de vorbă înăuntru? 

Pornesc în urma ei pe plajă. Noah mă studiază cu atenţie. Mă 
uit după Helios, care acum stă cu spatele la mine, iar prosopul îi 
acoperă complet faţa. Vic ridică bucata de cort și mă aplec să 
intru. Pe jos sunt covoare galbene. Pernele ieftine cu paiete și 
sacii de dormit rulaţi din mijloc creează o zonă improvizată de 
odihnă; pe una dintre perne sunt cusute numerele 5:47:31, 
făcând probabil trimitere la un verset din Biblie. Interiorul 
miroase a stătut și a umed, cum miroase vara într-o cabană 
nefolosită. Pe o parte a cortului, pe niște rafturi de lemn, sunt o 
mulțime de conserve și de tricouri pentru turiști încă învelite în 
celofanul din fabrică. Pe raftul de jos e un șir de coșuri de 
plastic; în unul pare să fie un morman de telefoane mobile și 
laptopuri, iar în altul, teancuri de pașapoarte. Un coș deschis 
este plin cu ghiduri turistice ale Greciei și Biblii cu copertele 
crăpate. De partea cealaltă a cortului, o hartă laminată a 
insulelor grecești e prinsă de un panou de placaj. Piuneze de 
diferite culori acoperă harta într-o constelație amibiană. O tablă 


VP - 364 


mică, nu foarte diferită de cea din Skala, afișează programul 
săptămânal al feribotului spre și din Patmos și porturile de 
legătură către lanţurile de insule din vecinătate. Dar mare parte 
din spaţiu este ocupat de un container negru metalic încuiat cu 
un lacăt. E acoperit cu o faţă de masă de dantelă și un morman 
de sfeșnice. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva e plin cu 
dinamită din genul folosit de pescari la braconaj, în caz că 
Apocalipsa are nevoie de puţină încurajare. 

Băiatul cu bustieră sport stă în picioare lângă hartă și mută o 
piuneză. 

— Mulţumesc, Leif, îl trimite Vic la plimbare. 

El dă din cap slugarnic, își prinde părul la spate într-o coadă 
de cal, ceea ce-i accentuează sprâncenele frumoase, și pleacă. 

— la loc. 

Vic se așază cu picioarele solide sub ea și-și aranjează pernele 
în jurul șoldurilor și gambelor. Are ceva de mamă-cloșcă, din 
cauza vârstei sau a trăsăturilor modeste, care te duc vag cu 
gândul la Vestul Mijlociu al Statelor Unite, sau poate pentru că e 
singura din tabără care poartă ceas. Are trei prinse la 
încheietura mâinii drepte. Observând că mă holbez la ele, îmi 
explică: 

— Două sunt potrivite pe ora Greciei. Dar nici măcar eu nu 
sunt în totalitate ruptă de trecut. Este ultima concesie pe care 
mi-o permit. Rapid City, Mountain Standard, oprit etern la 
5:47:31, secunda în care l-am descoperit pe Domnul. 

— Cât a trecut de atunci? 

— Șase ani și atât de multe luni. Nu mai ţin minte câte, dar 
nici că-mi pasă. Nu mai contează. Îmi amintesc ce mi-a spus 
Charlie, că Patmos își are nebunii ei, atrași de visul de a trăi pe 
insula Apocalipsei, cum era și cazul pedofilului din Chicago. Deși 
motivele lui sunt foarte diferite de ale lui Vic, care adaugă: De 
atunci sunt pe insulele astea, îmi închin viața Lui, mă pregătesc 
pentru venirea Lui, pentru bătălie și festin. 

— Te referi la sfârșitul lumii. 

Zâmbește. 

— Dacă judeci totul prin prisma pierderii, da, e sfârșitul lumii. 
Dar este începutul uneia mai bune. Lumea asta veche e chiar 
atât de bună? Citește un ziar. Te provoc să citești două, să 
vedem dacă te apucă greata. E prea târziu s-o salvăm. Nu spun 
nimic din ce n-au stabilit deja oamenii tăi de știință. Două bătăi 


VP - 365 


la miezul nopţii. Limba a doua se mișcă rapid. Ești gata? Se 
mușcă de obraz. Cum te cheamă? 

— lan. 

— lan. Mă studiază de parcă ar privi o vrăbiuţă la fereastră, 
fascinată de capacitatea de supravieţuire a fiinţelor banale. Simt 
că ai ce trebuie. Ti-a spus cineva lucrul ăsta? S-a deranjat cineva 
să privească în adâncul tău până acum? Ai atât de multă durere, 
confuzie și îndoială în adâncul tău, și simt că te lupţi să găsești 
un loc permanent. Îmi pare rău. N-o să găsești niciunul. Nu cauţi 
unde trebuie. Se apleacă și mă bate ușor pe genunchi. Nu-i cer 
nimănui să creadă. Fiecare membru al taberei alege să vină aici 
de bunăvoie, alege să-și dorească ceva mai măreț decât am fost 
programaţi să acceptăm. Cum te-ai simţi dacă ai renunţa la 
toată suferinţa aia? Ai mai fi lan? Ai nevoie de el? 

— La ce servește harta? întreb, abătându-i atenţia de la lan. 

Se uită în spatele ei, admirând parcă numărul de piuneze. 

— Se duce vorba. Vin tot mai mulţi tineri. Îi ajutăm să-și 
găsească drumul. Le planificăm traseul și-i aducem acasă. 
Fiecare dintre acești tineri a fost torturat, maltratat, schilodit de 
părinţi, falimentat de educaţia primită, dezamăgit de guverne și 
comunităţi, ridiculizat pentru că e așa cum e. Majoritatea au 
început ca turiști, călătoreau în căutare de sens, iar cei care nu 
ne găsesc pleacă înapoi acasă și știu mult mai puţin decât la 
început. Fotografii pe telefon. Asta nu e sens, lan, nu-i așa? 
Câteva apusuri? Intimităţi publice triviale? Noi suntem antidotul, 
turiștii care nu s-au întors, scaunele goale de la masă, ultima 
armată. 

Vic răsuflă, se aude de parcă ar avea plămânii pietrificați, și 
începe să tușească iar. Se întinde după un șerveţel din spatele 
pernei brodate și-și strivește gura cu el. 

— Te simţi bine? 

— Da, insistă ea. 

Mă întreb dacă nu cumva 5:47:31 de pe pernă marchează 
momentul exact când a primit diagnosticul. Nimic nu te 
transformă mai repede în credincios decât o boală terminală. 
Împrieteneşte-te cu bestia și du-o în mormânt. la lumea cu tine. 
Pentru că știm cu toţii ce ni se spune să nu credem: lumea chiar 
se sfârșește, o parte esenţială, de aura ei, când mori. 

— Ce e cu toate tricourile astea pentru turiști? o întreb. 

— Ah, tricourile. Oftează. Surplusuri luate angro. E modul 


VP - 366 


ieftin de a-i îmbrăca pe copii. Suntem o comunitate liberă, dar 
tot ne trebuie și nouă câte ceva. Nu ne deranjează să ne 
îmbrăcăm ca inamicul. E mai simplu să circulăm așa, să facem 
incursiuni, să transmitem judecata lui Dumnezeu, milenariști 
virtuoși deghizați în mileniali ipocriţi. Râde. Eu am inventat asta. 
Unii membri își donează economiile, deși, desigur, nu este o 
condiţie. Primim tot felul de oameni. leri a venit o fată, o 
suedeză, ni s-a alăturat. A plecat de pe iahtul familiei ei să 
îmbrățișeze libertatea alături de grupul nostru. Nu tratez cu 
ușurință sacrificiul ei. A insistat să-și aducă și dalmaţianul. Câinii 
noștri nu-l plac. A trebuit să-i ţin să nu-l atace noaptea. Işi drege 
glasul. Trăim modest aici. lar insula ne permite să fim aproape 
de peșteră cât timp rămânem pe spațiul public. N-am stat de la 
început în Patmos. E prima vară întreagă petrecută aici. Anul 
trecut am încercat în Leros, dar localnicii n-au fost prea 
înţelegători. Călugării de aici înțeleg urgenţa momentului. 
Suntem în ceasul al doisprezecelea. 

Se uită la mine, o jumătate de gură își reţine zâmbetul, iar 
jumătatea cealaltă e dezumflată. 

— Nu cred că ești gata, lan. Nu simt că aș stabili o legătură cu 
tine. Nu ești destul de modest. Preferi să fii înspăimântat. Dar 
nu-i nimic. Nu recrutăm oameni ezitanţi. 

— Îl cunoști pe Charlie Konstantinou? Nu e foarte modest, nu? 

Nu simulează consternarea când îi pomenesc numele. 
Probabil că Vic e deja la curent cu faptul că sunt prietenul lui și 
poate de-aia se interesează în mod deosebit de mine: încearcă 
să-și facă prozeliţi din tabăra adversă. 

— Deloc modest, din câte se pare. Lacom, egoist, nesătul. 
lubită drăguță. E un tip de om, omul cel mai trist, nu crezi? E un 
copil în trup de adult. E un gen aparte. 

— Nu-ţi place. 

Râde cu dulceaţă în glas. 

— Ție îţi place? Întruchipează fiecare boală care a alterat și 
distrus planeta. Tot excesul ăla cu sclipici, eu, eu, eu care 
alimentează motorul și continuă să strivească. Familia lui nu și-a 
jucat destul rolul în atrocitățile din Orientul Mijlociu? Creează 
toate condiţiile pentru război, după care o întind cu iahturile lor. 
Dar, atenţie, nu poţi fi prinţ de două ori. Trebuie să-ţi alegi 
împărăţia. Și, în ziua bătăliei, păsările se vor hrăni cu leșul 
prietenului tău. O să ciugulească din el până la os la porţile 


VP - 367 


cetăţii. Așa a profeţit Dumnezeu, nu eu. S-a scris chiar pe insula 
asta. Chiar și celor mai fanatici le-ar fi greu să prezinte lucrurile 
astfel încât tortura cu păsări să pară atât de veselă, dar Vic 
transmite un optimism plin de viaţă, de parcă ar fi făcut rost de 
bilete în primul rând la spectacolul anihilării finale. Prefer să mi-l 
imaginez ca pe un rechin într-o mare unde în curând n-o să mai 
fie pradă, continuă ea. N-o să-i mai rămână nimic de devorat. 
Gândește-te la un ocean cu un singur rechin, singur. 

— Deci nu te-ar supăra prea tare dacă i s-ar întâmpla ceva? 

— Lui Charlie? Vic își încrucișează picioarele. M-ai înțeles 
greșit. Nu-i vreau răul lui Charlie. De fapt, ne este colaborator 
secret. Atât de secret, încât nici măcar nu-și dă seama ce bine 
face cauzei noastre. 

— În ce fel e colaboratorul vostru? 

— Ne trebuie mai mulţi ca el. Lăcomia, aroganţța, apatia, 
divinizarea banilor. Care crezi că sunt semnele sfârșitului care 
se apropie? Grăbește a doua limbă. Ți-am spus, ceasul nu poate 
fi dat înapoi. Gangrena a cuprins deja lujerul. Așa câștigă 
Dumnezeu, nu luptându-se cu diavolul, ci lăsându-l să-și facă 
lucrarea. Charlie e rău, nu neg lucrul ăsta. Dar e un rău necesar. 
Sper să nu i se atingă nimeni de niciun fir de păr din cap. Te rog, 
creează mai mulţi care întorc banii cu lopata, în timp ce atât de 
mulţi oameni mor de foame. Numai Dumnezeu știe ora, dar cu 
siguranţă noi putem unge ceasul. 

Vic îmi zâmbește, pe deplin conștientă de imaginea pe care o 
transmite, de credincioasă autentică, un fel de Marx care a 
renunţat la pastile. 

— Mai demult am fost și eu ca tine, spune ea solemn. Ti se 
pare că legea gravitaţiei nu se aplică, piaţa continuă să crească 
și cei săraci vor găsi, în cele din urmă, calea prin care să se 
îmbogăţească. Ei bine, asta n-o să se întâmple. Am încercat 
secolul cu lisus cel iertător. N-a mers. Acum este momentul 
pentru răzbunător, judecătorul furios, hoțul. Cum poţi să vezi 
ororile de pe planeta asta și să mai speri că omenirea se va 
îndrepta? Asta e credinţă care frizează amăgirea. Noi suntem 
realiști prin comparaţie. Dumnezeu ne-a dat răspunsul. Nu 
înţelegi o carte dacă nu citești ultimul capitol. Apocalipsa. E 
urâtă, dar e și încântătoare. 

Noah bagă capul prin ușa cortului - sau, mai bine spus, îl tot 
bagă de ceva timp. 


VP - 368 


— E totul în regulă? 

— Perfect, îi spune Vic radioasă. Cred că dau un interviu. 
Păcat că nu a adus și un fotograf. Se preface că-și aranjează 
părul. E aproape gata. Pregătește vinul și sucul pentru 
rugăciune. Verifică data expirării de pe cutii. Apoi se întoarce 
spre mine: Tu nu rămâi. 

Inţeleg ideea când pleacă Noah. 

— Legat de bomba care a explodat luna trecută în Skala. Nu 
cumva congregația ta a pus bomba ca să grăbească un pic 
distrugerea? 

Vic tușește în ghemotocul de șerveţel și câteva pete de sânge 
înfloresc pe albul lui. Încearcă să le ascundă, strângând 
șerveţelul în mână. 

— Așa spun turiștii? răspunde ea nonșalant. N-am avea 
nevoie de așa ceva. E deja atât de multă distrugere. Nu au tras 
concluzia că e nu știu ce facțiune anti-zona euro? Sau poate au 
fost Al-Qaeda sau ISIS sau Frontul al-Nusra sau vreo altă grupare 
din cele care-și flutură steagurile negre prin tot Orientul. Trece 
în revistă grupările teroriste de parcă ar enumera și alţi complici 
secreți. Sau poate a fost o turistă care timp de o săptămână a 
făcut masaj, și-a tras-o cu necunoscuţi, a avut menajeră la 
dispoziție să-i facă curăţenie în cameră, gura plină de frunze de 
viță-de-vie, oameni care să-i pregătească echipamentul de 
snorkeling, și pur și simplu n-a mai suportat. Pustiul din cartea 
poștală era prea mare. Plăcerea n-a făcut decât să-i sporească 
durerea, așa că s-a aruncat în aer. lan, noi credem în 
Apocalipsă, dar suntem oameni mai degrabă pașnici. Nu trebuie 
să ridicăm niciun deget să aducem sfârșitul lumii. Lumea 
lucrează în locul nostru. Cu sau fără știință, toată lumea de pe 
Pământ face ce poate. Mai avem câteva prăbușiri și gata. N-ai 
văzut refugiații eșuând pe țărm? Bieţii de ei. Este un pasaj în 
capitolul... 

— Dacă ești cu adevărat creștină, n-ar trebui să faci ceva să-i 
ajuţi? Lasă rugăciunile pentru Apocalipsă și fă o faptă bună. Nu 
i-ar plăcea și zeului tău un asemenea gest? Nu e loc pentru 
milă? 

Vic lasă capul în jos dezamăgită. Afară se aude un clopot, apoi 
zgomot de pași și râsete apropiindu-se de intrarea în cort. 

— Ştii ce este păcatul? îmi șoptește. Esenţa păcatului e să faci 
ce e drept după părerea ta. Păcatul este să-l adaptezi pe 


VP - 369 


Dumnezeu la propriul tău cod moral. Nu merge așa dacă ești un 
credincios adevărat. Toată suferința mă îndurerează. Dar, odată 
ce accepţi oroarea, nu te mai sperie. 

Am ajuns într-un punct în care graniţele devin incerte, unde 
nebuna are adevărurile lumii de partea ei, iar încercarea mea de 
a face apel la lumea raţională e ca și când aș lua în brațe niște 
copaci în timp ce pădurea arde. Vic dă să se ridice de pe podea, 
dar se oprește într-un genunchi. 

— De ce ai întrebat de Carrie? 

— S-a dus la poliţie după ce au fost găsiţi Dalia și Mikael. Le-a 
spus că e posibil ca Charlie să fi avut ceva de-a face cu moartea 
lor. Voiam să vorbesc cu ea. 

Vic dă indiferentă din mână și se ridică în picioare. 

— Fata aia e confuză. A venit la mine confuză acum două 
săptămâni. N-ar fi trebuit s-o primesc. N-a făcut decât să se 
îndoiască de mine din prima clipă. Mie îmi plac neadaptaţii. Îmi 
plac copiii care au fost răniţi atât de mult, încât nu au nevoie 
decât de dragoste în jurul lor. Asta oferim noi, acceptare 
necondiționată. Dar pe Carrie n-o interesa asta. Ea e turistă și, 
din păcate, s-a dovedit o romantică atunci când a pus ochii pe 
Mikael. El era unul dintre membrii de bază. Țineam foarte mult 
la el. Și la Dalia. Erau la noi din iunie. 

— Mi s-a părut c-o văd pe Dalia în ajunul accidentului 
coborând de pe feribot. Nu a sosit de curând? 

Vic ridică bucata de cort de la intrare. Își reţine un bubuit din 
piept. 

— Te înșeli, îmi spune privindu-i pe tinerii care se adună în 
jurul focului de tabără. Și la fel s-a înșelat și Carrie. Dacă Charlie 
a avut ceva de-a face cu moartea lor, mi-ar fi făcut mare plăcere 
să-l informez pe inspector. Dar adevărul este că Mikael a condus 
mereu cam neglijent. li plăcea să ia virajele prea rapid. Oftează 
cu îndatorire maternă. Pe unii dintre puștii ăștia trebuie să-i 
strunesc. Viaţa lor este prețioasă, dar sunt prea tineri să-și dea 
seama. 

— Pot să vorbesc cu Carrie? o întreb. 

Cască ochii la mine de parcă aș fi invitat-o să protestăm față 
de forajul la Polul Nord. 

— A plecat, își înfășoară colierul pe după deget, iar firul de 
cânepă i se afundă în grăsimea de pe gât. Și-a luat telefonul și 
pașaportul și a plecat. Ascultă la mine, fata aia era tare ciudată. 


VP - 370 


N-ai fi scos de la ea decât aiureli. Dar s-a întors în America. Sunt 
sigură că deja e acasă în New Jersey și-și face selfie-uri în timp 
ce plânge. g 

Noah se apropie lent de intrarea în cort. Işi plimbă degetele 
murdare pe mânerul cuțitului. 

— Leif trebuie să ia doi care ajung la Kos într-o oră. 

Vic își studiază ceasurile, comparând un cadran cu celălalt. 

— Încă are timp de rugăciune. În cinstea vizitei oaspetelui 
nostru de astăzi, o să recităm capitolul 17. Când se întoarce 
spre mine, văd că-i lipsește compasiunea din ochi, dar zâmbetul 
persistă. Bun, lan. Sper că o să meditezi la ce am discutat. 

Îmi face semn să mă apropii și mă prinde de umăr în timp ce 
arată spre turma ei din jurul focului. Trec de la unii la alţii o ladă 
cu cele necesare și umplu pahare de plastic cu un suc verde din 
cutii și vin roșu dintr-o sticlă învelită în paie. Nu-l văd pe Helios 
printre ei. 

— Îţi cer ca, înainte să ne judeci, să observi bucuria, 
camaraderia, absenţa suferinţei. Aici nu e noapte. Poate că eu 
n-o să trăiesc să văd sfârșitul, dar unii dintre ei, da. Dansează, 
râd, se sărută, bat la tobe. Plutesc pe valul unei explozii atomice 
și par nepregătiţi de iarnă. Un acces de tuse își face loc prin 
gâtul lui Vic, dar îl înăbușă, se îmbujorează și i se umflă obrajii. 
loan a profeţit Apocalipsa din Patmos, dar nu a plasat aici 
bătălia finală. Asta are loc în Armagedon, un oraș, deloc 
surprinzător, din Israel. Ce zici de acurateţea profeţiei? 

Convenabil. Convenabil și îndepărtat ca un atac cu drone. 

Ai zice că Vic mi-a citit gândurile, pentru că îmi dă drumul la 
umăr și-mi spune: 

— Nu încercăm să-ţi cucerim gândurile. Ne interesează 
sentimentele tale. 


Când eu și mama ne-am mutat, după divorț, în apartamentul 
din complexul de pe Riverside Drive, Helen s-a apucat să-l 
amenajeze cu ardoarea celei ajunse cu de-a sila în plin delir al 
crizei vârstei de mijloc. Noul apartament oferea, pe lângă alte 
perspective, posibilitatea răzbunării ornamentale pe gusturile 
insipide ale lui Edward Bledsoe. 

Charlie botezase casa noastră Casa din junglă. La ferestre 
atârnau perdele mexicane cu broderii ţipătoare; canapeaua 
avea motive tropicale, frunze de palmier și papagali în zbor, 


VP - 371 


chiar și mâncarea scăpată pe jos renăștea sub formă de floră 
amazoniană; bambusul era materialul de bază al meselor și 
dulapurilor. Și timp de multe sâmbete din acel prim an în care 
am fost un cuplu mamă-fiu, cuplu care, fără nicio îndoială, nu 
fusese abandonat, ci e/iberat, am dat iama în târgurile de 
vechituri din Chelsea instalate provizoriu în parcări (ce aveau să 
devină în curând parterele unor blocuri cu faţada de sticlă), ca 
să căutăm colivii aurite, rame sculptate de tablouri, fețe de 
pernă cu mărgeluțe care sugerau o origine sud-americană și 
sticlă artizanală de culoarea pastilelor de tuse. Plantele exotice 
veneau și plecau, erau înflorite la livrare, dar apoi mureau 
melodramatic ca niște actrițe de teatru, frunză cu frunză. Mama 
a instalat doi canari galbeni, pe nume Drăguţ și Mai Drăguţ, într- 
o colivie de alamă suspendată lângă fereastră, unde cântau 
dimineaţa până își scuipau plămânii. 

Singurul loc care a rezistat în faţa asaltului tropicelor a fost 
dormitorul meu. Spre iritarea mamei, am lăsat pereţii albi și goi. 
Preferam lemnul de esenţă tare în locul carpetelor împletite 
manual care începeau să se adune morman în living ca o 
presărare de margarete (femeia din Peru care ne făcea 
curăţenie fusese mijlocitoarea între noi și un importator de 
textile din Queens).  Inlocuiam  screensaverul laptopului 
săptămânal, dar nici când am schimbat prefixul n-am lipit nici 
măcar o carte poștală deasupra biroului. Era o cameră în care se 
adunau umbrele, ale mele amestecându-se cu cele ale unui 
secol de locatari anteriori. 

În cele din urmă, în criza ei în plină desfășurare de horror 
vacuf!?, Helen mi-a interpretat indiferența faţă de decor ca pe o 
revoltă tăcută, refuzul de a mă lăsa devorat de viaţa noastră nu 
chiar atât de nouă. 

— Nu vrei să-ți pui și tu nimic? mă implora ea. 

— Imi place așa cum e. 

— Ce-ar fi să luăm un poster cu galaxia? Unul uriaș. Ar putea 
merge... 

— Nu, mulțumesc! 

— Hai să dăm o fugă la Met și luăm un poster frumos, înrămat 
Cu... 

— Nu mă interesează. 


2 „Frica de vid” (în limba latină în original) - în compoziţia artistică, reticența de a 
lăsa spații goale. 


VP - 372 


Răsufla copleșită. 

— Vrei să stai de vorbă cu cineva? 

— Stau de vorbă cu tine. 

— Cu un specialist. Un psiholog. E evident că ești deprimat. 

— Nu sunt, mamă, jur. 

— Au trecut câţiva ani deja și încă îţi e greu să te adaptezi. 
Refuzi să te implici. Nu o consideri casa ta. Atunci o podideau 
lacrimile și era cu atât mai rău cu cât erau atât de ezitante. 
Doar un poster. Un jucător de hochei, îţi plăcea hocheiul iarna 
trecută. O femeie, pentru asta păstrezi pereţii goi? Haide. Să 
vedem ce poţi! Poate o mașină sport? O trupă? Cântăreaţa cu 
versurile alea care vă plăceau ţie și lui Charlie și cu care nu 
eram eu de acord? Un manechin? Ce e? Nu mă deranjează. Imi 
place moda! Un bărbat cu șort de înot. Perfect! 

Voia să am libertate deplină asupra camerei mele, iar eu îmi 
luam libertatea de a nu face nimic care să-i dovedească ei cât 
de nefericit eram. 

— Problema e că restul apartamentului e așa de încărcat, 
spuneam. lar New York-ul este aproape. Imi place să am o oază 
de liniște. 

— Te rog, atârnă ceva pe pereți. 

— Am computerul. Nici măcar nu stau atât de mult în camera 
mea. 

— Orice. Te rog. Vopsim pereţii! 

— Îmi plac așa cum sunt. 

— lan, nu vreau să exiști în felul ăsta. 

A început să meargă la întâlniri. A durat ceva și eu eram prea 
mic să-mi dau seama că piaţa nu e prea generoasă cu femeile 
inteligente, mai în vârstă, care au suferit deja dezamăgirea unei 
căsnicii. Își prindea o floare în piept și-și îndoia haina pe braţ în 
așa fel încât să nu strivească petalele. Se întorcea peste câteva 
ore, cu floarea încă intactă, dar cu faţa ofilită pe sub machiaj. 

Am încurajat-o să facă voluntariat. A început cu câinii; plimba 
corcituri nefericite cu veste cu „Adoptă-mă!” prin Riverside Park 
și în timpul liber făcea curățenie în cuști la adăpostul din 
Morningside Heights. Ușa de la frigiderul nostru a devenit 
panoul de afişaj al adopţiilor de succes. Helen s-a mai îngrăşat, 
s-a mai rotunjit la faţă și-i stătea bine, și râdea mai mult, sau 
mai degrabă râsetele ei nu-mi mai dădeau sentimentul că erau 
un simptom al nervozităţii și resentimentelor. Hainele scumpe 


VP - 373 


nu o mai încăpeau și a început să-și cumpere halate mai 
comode și pantaloni de pijama de mătase, care probabil erau la 
fel de scumpe, dar nu mai lăsau impresia că se străduiește atât 
de tare. După câini a urmat un an întreg de voluntariat în 
domeniul horticol la Riverside Park Conservancy - pasiune care 
i-a ucis interesul faţă de plantele de apartament; o întrebam 
delicat despre unii dintre bărbaţii la pensie cu care o găseam în 
patru labe pe pământ, aruncând borcane cu râme ca să 
îmbunătăţească calitatea solului. 

— Ah, n-are legătură, spunea ea roșind. Suntem doar prieteni. 
Dar, dacă ar fi așa, te-ar înţelegi, s-ar putea...? 

— Sigur că nu m-ar deranja! exclamam. 

Dar bărbaţii aceia nu apăreau niciodată la ușă. Până să intru 
la liceu, aspectul casei a început să se schimbe, de parcă l-ar fi 
distrus puţin câte puţin încălzirea globală. Carpetele indiene și o 
fântână miniaturală care susura și-au găsit loc prin marea de 
obiecte de bambus - lucruri care se vindeau la sala de yoga, 
unde Helen făcea cursuri de meditaţie și masaj ayurvedic. 
Drăguţ și Mai Drăguţ, sesizând poate interesul din ce în ce mai 
scăzut, se îmbolnăveau de o mulţime de boli mărunte, care 
necesitau permanent programare la veterinar. Veterinarul i-a 
diagnosticat ca fiind „stresaţi”. 

— De ce avem toate fleacurile astea tâmpite? mă întreba 
Helen ţinând în mână un jaguar de sticlă. 

— Sunt ale tale dintr-o fază anterioară, răspundeam. 

— Nu-mi aduc aminte să le fi cumpărat. Le-ai vrea la tine în 
cameră? 

Camera mea rămăsese neînduplecat de virgină. 

— Aruncă-le. 

— Le donăm. Le duc eu la Centru. 

Centrul era un cămin pentru bătrâni unde, în ultimii doi ani, 
mama își petrecea după-amiezile spălând bătrânii și ţinându-le 
de urât în timp ce se uitau la televizor. De Crăciun, șemineul era 
plin cu vederi de la pacienţii ei preferaţi, cu mulțumiri pe care, 
de fapt, le scrisese în locul lor. 

— Uneori mi-ar plăcea... 

În acel moment auzeam acul din creierul ei luând-o pe pista 
unui cântec trist, implacabil. Deja știam că nu trebuia să aduc în 
discuţie întâlnirile, așa că mă așezam pe canapea și o 
îmbrățișam. 


VP - 374 


— O să fie bine, îi promiteam. Privește tot înainte. 

_ Cât eram în ultimii ani de liceu, a înlocuit bătrânii cu tinerii. 
Intâi, bebelușii cu boli incurabile; din ei ieșeau atât de multe 
fire, încât semănau în incubatoarele lor din spital cu o mașină 
care ia curent de la o alta. Apoi, strângerile de fonduri pentru cei 
fugiţi de acasă și tinerii vulnerabili la Broadway New Heart 
Shelter. In curând, pe frigiderul nostru erau copii vulnerabili din 
toată lumea și, în timp ce spiritualitatea ei aluneca spre 
transcendentalismul New Age, s-a folosit de legăturile cu 
catolicismul ca să intre într-un program de misionariat creștin 
care ajuta orfelinatele din ţările în curs de dezvoltare. 

— În curând se organizează o călătorie, mi-a spus. În China. 

— Te duci? 

— Problema e că ar trebui să plec în după-amiaza în care ai 
absolvirea. 

— Ar trebui să te duci. 

— N-aș pierde ceremonia, dar ar trebui să plec imediat după 
aceea. Incruntându-se, a oftat; Nu pot să fac așa ceva. 

— Mamă, du-te. Pot să sărbătoresc cu Charlie. A închiriat 
Rainbow Room. Oricum, asta aveam de gând să fac. 

— E ziua ta cea mare. Nu pot să te abandonez. 

— Mamă, te rog, du-te. Aici totul o să fie în regulă. 

Mă revoltam ca un smintit când nu eram acasă (în mare parte 
din timp sub influenţa lui Charlie), însă darul meu pentru Helen 
era iluzia unui fiu calm și înțelept. Cea mai mare înșelătorie în 
viaţă e să pari integru din punct de vedere moral în fața unui 
părinte. Dar voiam să fie fericită. Voiam să creadă că deja eram 
aranjat. 

— Ești sigur? a stăruit ea. Foarte sigur? Mi-ar putea prinde 
bine. 

— O să-ţi prindă sigur bine. Încearcă. 

— Nu știu. Poate. Dar mă simt atât de pierdută. 

La sfârșitul verii, ne-am mutat amândoi. Eu m-am dus la 
facultate în Munţii Berkshire, iar Helen a vândut apartamentul 
din Riverside și a cumpărat o garsonieră în centrul orașului pe 
care a aranjat-o în costisitorul stil minimalist zen (tropicele 
fuseseră în sfârșit scoase cu buldozerele de pe harta familiei 
Bledsoe). Nu avea un dormitor în plus - nu aveam ce lăsa pustiu 
-, dar a cumpărat o canapea extensibilă. Drăguţ a murit de Ziua 
Recunoștinței, dar Mai Drăguţ a rezistat. După trei călătorii de 


VP - 375 


misionariat creștin, mama s-a certat cu liderii programului când 
a tras concluzia că profitau de ea ca să facă rost de fonduri. 

— Ei cred că sunt bogată, mi-a spus fără ocolișuri. 

Și chiar era bogată, într-un fel, în urma divorțului, dar Helen 
își făcea în continuare iluzii că avea un nivel de trai puţin mai 
bun decât o femeie albă divorțată din Manhattan. A început să 
călătorească, nu în scopuri umanitare, ci, pur și simplu, ca să 
vadă lumea singură. Indonezia, Tibet, Maroc. Își plănuia 
călătoriile astfel încât să coincidă cu vacanțele mele de la 
facultate, ca să poată cineva să-i dea de mâncare lui Mai 
Drăguţ. 

În India s-a regăsit pe sine. Mumbai. Udaipur. Jaipur. 
Jaisalmer. Agra. S-a întors mai slabă din cauza unei enterocolite 
virale, dar avea ochii de un căprui mai aprins, ca două planete 
îndepărtate care în sfârșit intraseră pe orbită. 

— Ce mi-a fost dat să văd! spunea întruna, într-o formă 
extatică de șoc posttraumatic. Am văzut lucruri pe care nu 
credeam să le văd vreodată! Numai dacă mă gândesc la culori! 
Turbanul de mătase piersicie al unui sikh care se mișca pe 
fundalul cerului portocaliu! 

Imaginea aceea anume părea s-o obsedeze - mult mai mult 
chiar decât cadavrele pe care le văzuse plutind pe râul Yamuna. 
Telefoanele pe care mi le dădea în camera mea de cămin urmau 
metodologia psihanalizei freudiene, constând dintr-o redare 
neîncetată a aventurii din India, de parcă, într-o bună zi, după 
ce căpăta destulă limpezime, avea să fie capabilă s-o proceseze 
și să meargă mai departe. 

Dar ea n-a mers mai departe. M-a sunat în primăvara din 
ultimul semestru, când un viscol neașteptat îngropase New 
York-ul într-un strat de zăpadă de treizeci de centimetri. 

— Mi-e dor de India, a spus. 

— Știu. Dar partea bună e că nu pleacă nicăieri. 

— Nici Manhattanul. Cel puţin pentru mine. Nu cred că-mi 
place aici. Ascultă la mine, de vină e zăpada asta. Îmi plăcea în 
Michigan, dar nu și în orașul ăsta. Nu-mi mai place. A făcut o 
pauză lungă. Dacă n-ai fi tu, m-aș muta în Delhi. Aș pleca luna 
viitoare dacă aș putea vinde garsoniera. 

— In ce fel te-aș împiedica eu? 

— Dragule, dacă aș pleca, n-ai avea pe nimeni în New York. 

— L-aș avea pe tata. 


VP - 376 


— Repet, n-ai avea pe nimeni în New York. 

Știam ce-mi cerea. Permisiunea. 

— Mamă, dacă acolo vrei să trăieşti, ar trebui să te duci. Nu-ţi 
face griji din cauza mea. Eu mă descurc. Sunt adult, în caz că n- 
ai observat. Prefer să fii fericită în India decât nefericită cât eu 
dorm pe canapeaua ta. 

— Și Mai Drăguţ? a strigat ea, de parcă eu eram cel impulsiv. 
Nu pot să-l iau cu mine. 

— Chiar ai de gând să stai pentru o pasăre? 

— Îl avem de doisprezece ani! Pentru un canar, înseamnă 
mult. E un membru al familiei. 

— Sucește-i gâtul. 

— Ucigașule, a spus ea râzând. Nu, doar visez și eu cu ochii 
deschiși. Nu e realizabil. 

— Ascultă. Dacă tu asta vrei cu adevărat, îţi ordon să te duci. 
E viaţa ta, mamă. Viaţa ta. 

— lar eu îţi spun că nu e realizabil. Cu asta am încheiat 
discuţia! 

Helen și-a vândut garsoniera pentru un profit frumușel, și-a 
donat mobila, a mers la Centru să-și ia rămas-bun de la cei 
câţiva bătrâni care mai trăiau și aveau mintea destul de 
întreagă cât să mai știe cine era, și-a plasat portofoliul de 
acţiuni astfel încât să fie expus la riscuri minime și a început 
cursul despre pastilele contra malariei. N-am întrebat dinadins 
despre soarta lui Mai Drăguţ. În drum spre aeroport m-a sunat, 
avea vocea crispată, cu tendinţe spre registrul cel mai înalt. 

— Mi-e frică, lan. A fost o greșeală din partea mea. 

— Nu-i adevărat. E palpitant. 

— Nu știu de ce te-am lăsat să mă convingi. Nu cunosc pe 
nimeni în Delhi. Nu am decât o locuinţă închiriată pentru o lună. 
M-ar putea ucide cineva din prima noapte și nu m-ar găsi nimeni 
timp de câteva săptămâni. 

— N-o să te ucidă nimeni. Hai, că poţi! 

— Nu cred că pot. Pur și simplu nu pot... ah, uite linia 
orizontului. Uite-o. Doamne! Şofer, încetinește puţin. Uite ce 
nuanțe de galben și de gri! 

— Sună-mă când aterizezi. 

— Bine, a spus ea șoptit, încercând să-și înăbușe suspinele. Te 
sun. lar când te întorci la New York, fii atent. Poate o să-l vezi. 

— Pe cine? Pe Mai Drăguţ? Mamă, nu-mi spune! 


VP - 377 


— Nu spun ce-am făcut. Dar uită-te prin copaci. Of, lan, îmi 
vine să vomit. 

— Te iubesc mult. 

Făcusem tot ce puteam pentru ea. Mi-am fluturat mâna de pe 
un deal din Massachusetts în timp ce ea pornea cu un Boeing 
747 spre necunoscut. Helen o pornise, în sfârșit, pe calea ei. 


Mulţimile din august au pus stăpânire pe Chora. Probabil că 
un vas de croazieră a ancorat azi-dimineaţă în Skala. O mulţime 
de pălării de golf și de ghete ergonomice pentru drumeţii. Ghizii 
turistici abia vizibili în mulţime ţin în mână un băț metalic cu un 
steguleț portocaliu-aprins în vârf. Coada de la bilete se prelinge 
din mănăstire pe treptele de piatră, ca un singur fir de salivă 
care se termină sub placa cu Patrimoniul Mondial UNESCO. 
Trebuie să mă lupt să trec prin meleul de conversații 
fragmentate - „Am auzit că insulele grecești sunt într-o situație 
financiară atât de proastă, încât nici nu-și pot permite 
transporturi de apă îmbuteliată. De aceea, eu mi-am adus de pe 
vas”. „Adică nu poţi să faci fotografii la interior? Este modul 
jenant în care te obligă să cumperi vederi”. „Nu sunt călugări în 
capelă? Ce naiba sens are o mănăstire dacă nu vezi călugări?” 
„Colin, ţi se vede portofelul în buzunarul de la spate”. „Cheryl, 
aici... Cheryl, aici au scris Apo... Cheryl!” 

Pe aleile înguste ale labirintului din Chora, la trei minute de 
mănăstire, zgomotele mulțimilor se topesc în trăncăneala și 
zumzetul caselor. Carafe mari cu ceai stau pe bordura unei 
terase de pe acoperiș, așteptând să apară soarele. Mai am două 
ore până la prânzul la care m-a invitat Sonny, dar aveam de ales 
între a rătăci prin Chora și a-i căuta pe Stefan sau pe inspectorul 
Martis, așa că am ales varianta mai simplă. Pe vârful unui deal 
din depărtare, trei mori de vânt macină de zor și simt gustul 
amar al polenului în aer, mai mult în gât decât pe limbă. Fac 
câteva încercări să mă apropii de casa lui Charlie, cățărându-mă 
pe craniul unui deal pietruit și luând-o printr-un pasaj care se 
termină la capăt cu o curticică. Un grup de călugăriţe îmbrăcate 
cu straie grele, negre, de lână ies grăbite pe o ușă cioplită de 
lemn. Una dintre ele trage de o sfoară care face să răsune un 
clopoțel de deasupra intrării. Continuă să sune până când 
fiecare călugăriţă a trecut pragul și atunci dispar ca niște haine 
aranjate în dulap. 


VP - 378 


— lan! strigă un glas de copil din spatele meu. Mă întorc și o 
văd pe Duck ţopăind de pe un picior pe altul prin pasaj cu 
caftanul ei alb de in. Therese și Vesna vin în urma ei, cu braţele 
pline de plase cu cumpărături. Te duci să vezi cei trei ochi? 

— Trei ochi? o întreb mirat. 

— În mănăstire, spune Duck arătând spre ușa care tocmai a 
fost trântită. E o pictură acolo care-i place foarte mult mamei. 
Maria are trei ochi. E un miracol. Al treilea ochi a apărut pur și 
simplu într-o zi. 

Therese îmi zâmbește. 

— Bărbaţii nu au voie să intre astăzi. 

Mișcă mâinile și din plasă cad două portocale pe care Vesna le 
culege repede. Când se ridică, mă străduiesc să-i prind privirea. 

— Bună, Vesna, cum a fost... Aducându-mi aminte că nu știa 
nimeni că s-a dus la protest la Atena, mă opresc. 

Buzele i se crispează, dar în cele din urmă se destinde când 
este clar că n-o dau de gol. Are părul negru cu albastru prins 
într-o coadă împletită, iar cămașa gri îi strălucește de la pietrele 
false de plastic. L-am văzut pe fratele tău acum o oră, îi spun. 

Acum ambele femei din familia Stamatis strâmbă din buze și 
fac schimb de priviri. _ 

— Unde l-ai văzut pe Helios? întreabă Vesna. Il căuta tata. 

— Pe plaja de lângă Grikos. Era... spun, însă mă opresc iar, 
gândindu-mă că Helios nu vrea să fie găsit. 

— N-a venit la muncă în ultimele câteva zile, oftează Vesna. 

Mama ei îi dă un ghiont să nu spele rufele familiei în public, 
dar Vesna nu trece cu ușurință peste gest, ci se întoarce spre 
Therese și dezlănţuie o furtună în greacă. 

— Astăzi Miles a început să mă urmărească, se laudă Duck. 
Declaraţia pare ușor alarmantă, până când Duck își scoate ușor 
mobilul roz din buzunarul caftanului și intră în contul de 
Instagram. Mi-a dat like la fotografia cu cei trei ochi. 

— Duck, nu ai voie să fotografiezi icoanele, o ceartă Therese. 

— De ce nu? Am plătit. Mama le dă întotdeauna bani 
călugărițelor. Ea spune că nu e corect că turiștii le dau bani 
numai călugărilor. 

Therese reușește să-și ascundă dezamăgirea cu un zâmbet 
forțat. Braţele ei osoase aranjează cumpărăturile. Când mă 
întind după plasa cu portocale, se ferește de ajutorul meu. 

— Sper că ţi-e foame. Facem prânz mare, mă anunţă. Tocana 


VP - 379 


mea. Sonny zis că Stefan e pe insulă. Așa că fac în plus în caz că 
vine. 

— L-a invitat Sonny? 

Therese ridică din umeri. 

— În caz că vine. Știu că Stefan al meu va vrea să ne vadă. 
Mereu am camera lui pregătită, să poată veni când vrea. Și lui 
Charlie îi place tocana mea. Poate vine și el acasă, toți băieţii. 

Vesna se uită la mine, limba i se plimbă pe dinţi, de parcă ar 
muri de nerăbdare să mă întrebe despre Charlie sau fratele ei. 
Sau poate vrea să-i mai împrumut niște bani. Și eu amo 
întrebare pentru ea, vreau să știu ce dezastru a găsit pe 
Domitian. Înainte să apuce vreunul dintre noi să spună ceva, 
Duck își pune mâinile pe burtă și geme. 

— Mă doare burtica, se vaită ea. 

— Mai avem de cumpărat mâncare, spune Therese blând. 

— Nu pot să mă întorc cu lan? suspină ea clătinându-se. 

— O iau eu. Și pot să iau și o parte din cumpărături. Smulg 
câteva sacoșe de la Therese, înainte să apuce să se 
împotrivească. Am nevoie de cheie? 

— Am lăsat descuiat azi-dimineaţă, spune Vesna. Pentru 
Stefan. Dacă apare. 

Duck a luat-o deja la galop prin pasaj, așa că ridic plasele în 
semn de rămas-bun. Plec după copilul care îmi servește drept 
ghid. Sandalele îi bubuie ca niște tigăi pe caldarâm, pumnii ei 
prind aerul în fugă. Câteva raze de după-amiază au învins norii 
și lumina galbenă alunecă pe pereţii albi. Duck aleargă înainte, 
o cotește printr-un tunel și ajungem pe o potecă cunoscută. 

— Duck! strig. Așteaptă-mă. Nu te mai doare stomacul? 

Strâmbă din nas la mine în timp ce se sprijină de cărămizile 
murdare. 

— Jucam teatru. Nu mai voiam să merg prin piețe. 

— Văd că la voi teatrul e moștenire de familie. 

— Ai văzut filmele mămicii? Eu încă nu am vârsta necesară. 
Spune că o să fiu prea mică pentru unele dintre ele chiar și când 
o să împlinesc treisprezece ani. 

— Unde e mama ta? 

Duck dă din mână să indice o manichiuristă sau o ghicitoare 
în palmă. Rămâne lângă mine cât coborâm panta. Inaintea 
noastră, o femeie stă în cadrul unei arcade dintr-un colț și bate 
la o ușă. Îmi ia o secundă să-mi dau seama că e Louise. Poartă 


VP - 380 


aceeași bluză neagră de mătase și aceiași pantaloni bleumarin 
ca în ziua în care am ajuns eu în Patmos. Dar, când mă 
pregătesc s-o strig, se deschide ușa și intră. Când ajungem în 
dreptul ușii, mă opresc. Fereastra de lângă ea este acoperită cu 
o perdea roșie. 

Duck mă trage de mână, dar car prea multe sacoșe. 

— Trebuie să mergem repede și să ne ţinem respiraţia, îmi 
spune. Asta e casa omului rău. 

Pedofilul din Chicago. Dar de ce i-ar face Louise o vizită? Și-a 
asumat sarcina de a o apăra pe fiica lui Sonny? Louise ar fi o 
ambasadoare mai intimidantă decât Miles. Cu toţii facem 
eforturi să compensăm absenţa lui Charlie. Duck aleargă în 
viteză prin întunericul de pe alee. Când ajung și eu acolo, ușa 
casei lui Charlie este deja deschisă. 

Pun plasele în bucătărie. O oală uriașă de cupru fierbe pe 
aragaz și din ea iese un nor cu miros de midii și calmari. Pun un 
bidon cu lapte de capră în frigider. Rafturile sunt pline cu brânză 
proaspătă, pungi cu stridii, trufe buboase, borcănele negre de 
porțelan cu caviar, o farfurie cu unt alb, pe fiecare pătrat 
văzându-se marca unei fabrici pariziene de lactate. Un bax cu 
sticle de apă de culoarea smaraldului este desfăcut pe podea. 
Când intru în camera de zi văd că o masă mare, rotundă, este 
acoperită cu o faţă de masă galben-pal. Porţelanurile sunt 
așezate pe marginea ei, discuri alb-argintii cu o dungă simplă, 
maro trasată pe buză. Nişte șerveţele de culoarea limetei sunt 
împăturite în dreptul fiecărui loc în formă de bărcuţă. În mijloc 
este un buchet de iriși albi care încă au bucățele de gheață pe 
petale. Probabil sunt de import. Mă gândesc că Sonny 
cheltuiește o sumă de bani pe care nu i-o garantează nimic pe 
acest prânz târziu și se bucură de acest lux, cum fac cei care nu 
sunt siguri cât timp va mai dura. Număr zece tacâmuri. Duck a 
mâzgălit numele cu creioane colorate pe cartonașe. Sonny, lan, 
Miles, Rasym, Adrian, Duck, Louise, Chiara, Lorenzo și un semn 
de întrebare. 

— Am aranjat masa cu mama azi-dimineaţă, înainte să 
plecăm toate, îmi spune Duck cu mândrie în timp ce se fâţăie în 
capătul scărilor. 

— Cine sunt Chiara și Lorenzo? întreb. 

— Prietenii mamei din Roma. Ar trebui să vină cu iahtul în 


VP - 381 


după-amiaza asta. Lorenzo este figo”. 

— Şi semnul întrebării? 

— În caz că vine un al zecelea oaspete. Sper că e Charlie. Mi-e 
dor de el. 

Nu se aude niciun zgomot în casă care să indice că s-ar fi 
întors Stefan. Schimb cartonașul cu al Chiarei ca să stau lângă 
Louise. 

— Hai să jucăm un joc! spune Duck. 

Acum, că am mâinile libere, mă apucă repede de încheietură 
și mă conduce în jos pe scări. Când străbatem holul observ că 
ușile de la dormitoare sunt închise; mă târăște pe încă un rând 
de trepte, unde niște lăzi de depozitare sunt puse la grămadă cu 
piese de mobilier, coșuri pline cu echipament pentru plajă și 
grădină și statuete de marmură, probabil mai puţin importante 
deoarece sunt complete din punct de vedere anatomic. Probabil 
e spartă o ţeavă, pentru că se scurge apă din tavanul tencuit și 
e o mică băltoacă pe plăcile de teracotă. Duck deschide o ușă 
din sticlă colorată și mă trage într-o grădină din spate. În tufele 
de mărăcini atârnă pânze de păianjen și niște steluțe albe de 
iasomie străjuiesc intrarea în micul sanctuar. Sub ochii 
cercetători ai fetiţei, mă lupt cu crengile crescute în exces ca să 
mă uit pe fereastră. Nu pot să nu mă gândesc că poate în tot 
acest timp Charlie a stat ascuns în buncărul ăsta din grădină. 
Oare să fie atât de simplu, de evident? Dar în sanctuar nu este 
ce mă aștept eu să găsesc - doar candelabre ruginite și 
mozaicuri sparte, statuete mici cu sfinți acoperite de murdărie. 
„lmi pare rău, Charlie. Nu te-am ajutat deloc. Nici măcar nu te- 
am dat dispărut”. 

— Marco Polo, anunţă Duck. Tu te ascunzi în casă. lar când eu 
spun Marco, tu spui Polo. 

— Asta nu se joacă în piscină? 

— N-avem piscină, îmi răspunde ea tristă. Casele de aici nu au 
voie să aibă piscină. Mai puţin cele iraniene, știi, cu acoperiș, îmi 
explică, părând să fie deja specialistă în regulile insulei. Eu stau 
cu ochii închiși. Am doar șapte Marco. După șapte, dacă nu te 
găsesc, câștigi tu. 

— Nu vrei să te ascunzi tu mai întâi? 

— Mie îmi place să găsesc. Hai! Încep să număr de la șaizeci. 

Supus, mă întorc în casă. Mă cuprinde un fior copilăresc, frica 


24 „Super, grozav” (regionalism pentru fico; în limba italiană în original). 
VP - 382 


și plăcerea de a fi vânat, căutarea care depinde de răbdarea 
celui care caută. Urc treptele până la primul etaj și deschid ușa 
de la dormitorul principal. O aud pe Duck în grădină, „patruzeci 
și șapte, patruzeci și șase, patruzeci și cinci”... Pe o jumătate de 
pat s-a dormit, o pernă este scobită lângă cea neatinsă. Deschid 
ușa cu oglindă de la dulap. Simt miros de levănțică și metal, 
mirosul lui Charlie. Cămășile și hainele lui sunt așezate la 
distanţe egale unele de altele pe umerașe, iar pantofii lui strâng 
în căușe întunericul de pe podea. Cât timp păstrează țesătura 
mirosul unui om? Ce durată de viață are urma lui? Nu am destul 
curaj ca să intru în dulapul lui Charlie, înconjurat de lucrurile lui, 
cât timp aștept să mă găsească cineva. Mă întind după mâneca 
unui sacou din pânză gofrată, dar mă abţin să o duc la nas. 
Bijuteriile lui Sonny sunt întinse pe comodă, văd cercelul ţipător, 
turcoaz, perechea celui din cabana mea, iar regina neagră 
sculptată de mână stă de strajă printre dârele de argint și aur. 
Un borcănel cu un exfoliant de faţă anunţă că ingredientele sunt 
din rocă de munte măcinată fin. 

les pe hol și mă opresc în faţa camerei lui Duck. Ar putea 
considera ascunzătoarea aceea o încălcare a intimităţii. 
„Şaisprezece, cincisprezece, paisprezece”... Bat la ușa lui 
Rasym și a lui Adrian înainte să intru. Incerc să mă strecor sub 
patul lor, dar cu greu te poţi ascunde acolo din cauza valizelor. 
In plus, sunt ambalaje de prezervative împrăștiate pe cărămizi. 
„Trei, doi, unu, zero. Cine nu e gata îl iau cu lopata”. Mă 
pândește eșecul suprem dacă stau prostește în mijlocul 
camerei. E un joc de copii, dar mă cuprinde disperarea; îmi 
savurez panica de a fi prins și nevoia ridicolă de a câștiga. Să-i 
dovedesc unui copil de șapte ani că și eu sunt în stare să dispar. 

— Marco, strigă ea din grădină. 

— Polo. 

O aud trăgând de mânerul ușii din sticlă colorată. Mă duc 
repede pe hol. Mă gândesc să mă ascund sub masa de la etaj 
pregătită pentru prânz. Dar Duck e deja pe scări și mi-ar auzi 
pașii. Mă grăbesc spre camera lui Stefan. 

— Marco. 

— Polo, șoptesc, ca să încerc să par departe. 

Răsucesc de mâner ca să pătrund în camera întunecată. 
Perdeaua este trasă la fereastră. Pe podea sunt răspândite 
hârtii, contracte și documente în engleză și arabă. Un laptop 


VP - 383 


este deschis pe pat, cu ecranul stins. În jurul lui sunt flacoane și 
sticle goale de apă de culoarea smaraldului. Când mă îndrept 
spre el, observ o fotografie pe tastatură, înfățișează doi băieţi 
care stau unul lângă altul în costum. Este fotografia cu Charlie și 
Stefan pe care am găsit-o în dimineaţa în care am ajuns. 

— Marco. 

— Polo. 

Apăs pe tasta pentru spaţiu și ecranul se luminează, într-un 
document Word este un text scurt, iar cursorul pâlpâie după 
ultimul cuvânt. 

„Imi pare rău, tată. Nu mai fac faţă. Nu vreau să iau asupra 
mea păcatele tale. Am făcut prea mult rău și nu ne putem 
repara reputaţia. Siria a fost prea mult. Sper că o să mă iertaţi”. 

Aud clicul unui robinet. O pereche de pantaloni scurţi, lenjerie 
și un tricou sunt împăturite frumos lângă ușa de la baie. Când 
calc pe marmura roșie, lipăi de la lichidul din jurul pantofilor. 
Stefan are ochii deschiși, se uită în sus din cada revărsată. Este 
gol, nemișcat. Are corpul alb ca un săpun, cu câteva fire de păr 
răzlețe lipite de el. Ține o mână îndoită pe piept și cealaltă i-a 
căzut lângă coapsă. E scufundat în optzeci de centimetri de apă, 
dar pare departe, ca o ţară îndepărtată la care nu poţi ajunge 
nici cu mâinile, nici cu elicopterul. 

— Marco. 

— Duck, stai! Nu intra! 

In momentul în care ies în fugă din baie, o găsesc în hol, 
sărbătorindu-și victoria în pași de dans. 


VP - 384 


15. 


O sinucidere lasă prea mult loc pentru imaginație și foarte 
puţin pentru acțiune. Dar chiar și o viaţă stinsă mai emană 
căldură și, în cele două ore pe care le-am petrecut în livingul de 
la etaj prăvălit pe scaunul medieval, am simţit steaua rece a 
cadavrului lui Stefan radiind printre scândurile podelei. 
Inspectorul Martis s-a încuiat în dormitor, iar eu privesc cum, 
unul după celălalt, oaspeții își fac apariţia și sunt întâmpinați cu 
veștile. E ca și când aș privi niște turiști pe care-i mănâncă leul. 

Rasym s-a întors acasă exact când eu o trăgeam pe Duck de 
braț pe scări. Nu știam unde e telefonul, iar Duck nu știa 
numărul poliţiei. Rasym a luat telefonul fără fir și a coborât 
treptele, iar respiraţia lui ca un scâncet devenea tot mai 
îndepărtată în timp ce eu o duceam pe Duck pe balcon. 

Parada suferinţei care a urmat a fost întreruptă numai de 
falanga de polițiști și de doctorul de pe insulă. Acesta purta o 
cămașă de in cu mânecă scurtă, cu pete de transpiraţie care-i 
sângerau la subraț, și și-a pus servieta neagră de piele într-un 
colț, parcă ușurat că era prea târziu s-o mai folosească. Intâi a 
apărut Therese, apoi Sonny, amândouă erau albe la faţă și 
tremurau, gemeau „nu”, „cum?” și „nu e posibil”, de parcă 
fiecare decisese, separat, să nu creadă așa ceva. Therese a avut 
o cădere nervoasă în bucătărie, până când a venit Christos s-o 
ducă înapoi acasă. Christos avea o voce frenetică, de bariton. M- 
a privit înainte să plece, cu ochii umezi, ţinându-și soția la piept, 
iar pe faţă avea un aer nevinovat, cum nu mai văzusem la el. 

— Nu... Nu înțeleg, a strigat. De ce nu spus nimeni Stefan 
aici? De ce nu spus nimeni? Cum murit? 

Louise. Miles. Cei doi italieni blonzi și bronzaţi, înarmaţi cu 
șampanie și flori. Sonny stătea cu Duck pe balcon, suna la 
hoteluri să caute o cameră pentru noaptea aceea, dar toate 
erau rezervate. Rasym, când nu le răspundea polițiștilor, vorbea 
și el la telefon - cu tatăl lui în Nicosia, cu asistenții domnului 
Konstantinou la New York, cu personalul lui Stefan din Dubai și 
tot așa, într-un carusel de compasiune și mediere. Probabil îi 
scrisese iubitului lui și-i spusese să nu vină, pentru că Adrian nu 


VP - 385 


a apărut. Louise a golit masa de farfurii, cartonașe și tacâmuri. 
Nu mai rămăseseră decât irișii pe băltoaca lor de gheaţă. 

Voiam să pomenesc de Charlie. Voiam să-i rostesc numele cu 
glas tare, să fac o afirmaţie simplă, de exemplu: „Charlie e 
fratele lui Stefan”, dar n-am spus nimic. Și nimeni altcineva nu |- 
a pomenit, din respect sau teamă, dar eram sigur că ne 
gândeam cu toţii la el și poate aşteptam să apară și el. Miles s-a 
dus pe balcon, s-a așezat pe unul dintre scaunele metalice și i-a 
oferit lui Sonny brațele lui. 

— Mă duc înapoi la cabană, i-am spus lui Louise. 

Ea continua curăţenia, lua paharele rămase, făcea teanc două 
reviste, Biblia verde, atlasul mare de pe măsuța de cafea și 
umfla iar perniţele de pe canapea. O invidiam că era atât de 
ocupată. 

— Mai stau puţin, poate are Sonny nevoie de ceva. S-a uitat la 
mine cu subiînțeles, „Sonny e nebună”, și apoi la Rasym, care 
vorbea la telefon într-un colţ, certându-se cu un avocat de la 
New York. Tatăl lui Stefan încă nu și-a revenit. Îţi închipui cum a 
fost să se trezească în spital și să audă că fiul lui nu mai este? 

„Care dintre ei?”, m-am gândit. 

Câteva ore mai târziu, uns de lumina lunii pe terasa cabanei, 
încă îmi pun întrebarea asta. Care dintre ei? Sau poate 
amândoi? 

Încerc să-l sun pe Charlie pe mobil. Intră direct robotul. 
Probabil că i s-a descărcat de mult bateria. „Sunt Charlie. Știţi ce 
aveţi de făcut”. Dar eu nu știu. Mă uit la sticla deschisă de votcă 
și la paharul gol. Jos, pe plajă, printre valurile scânteietoare, 
niște adolescenți ţipă și se îmbrățișează. 

Vreau să cred în sinucidere. Vreau să cred că Stefan avea în 
ființa lui cârcelul autodistrugerii când l-am vizitat în camera 
închiriată. Dar promisiunile lui de a reda onoarea companiei 
Konstantinou Engineering nu te trimiteau cu gândul la un om 
măcinat de vină. Mai e un răspuns pe care nu-l găsesc, cel mai 
bun prieten al meu. Charlie putea să fi pândit ocazia de a scăpa 
de Stefan înainte ca acesta să descopere adevărul și să 
vorbească. Problema cu cei dispăruţi e că poţi să le pui în seamă 
orice fărădelege. 

Lumina unor faruri urcă pe deal și dispare după cotitură. Aud 
motorul huruind la urcușul final. O mașină micuță, argintie, 
alunecă pe alee. Străbat camera mea și cobor treptele de la 


VP - 386 


intrare. Rasym trântește portiera, aștept să se deschidă ușa din 
dreapta și mă uit prin parbriz ca să văd imaginea ștearsă a lui 
Louise. 

— Stă cu Sonny și cu Duck în seara asta pe Domitian, mă 
informează el. A rugat-o Sonny. 

După-amiaza lui Rasym fusese obositoare, dar orele petrecute 
la telefon stabilind strategii par să-i fi dat o vitalitate nouă. Se 
uită la mine cu fălcile crispate, de parcă ar fi gata să suporte 
câteva dovezi triviale de compasiune înainte să ajungă la 
motivul vizitei lui. 

— Îmi pare rău pentru Stefan, îi spun totuși, iar buzele lui 
subțiri reușesc să schiţeze un zâmbet chinuit. Când ai vorbit cu 
el zilele trecute, ai avut sentimentul că e deprimat? 

— Nu toată lumea își expune necazurile în public. Ochii lui 
Rasym privesc spre cabane, căutând poate să dea de urma lui 
Charlie. Nu era în toate minţile, asta e clar. Eu și Stefan nu eram 
atât de apropiaţi. Își încrucișează braţele, iritat că trebuie să 
explice. Vreau să spun că nu vorbea prea mult despre 
chestiunile personale. Totuși, n-aș fi bănuit c-o să facă una ca 
asta. 

— Nici eu. Mai curând, când am vorbit cu el, părea încrezător 
în viitor, gata să-și pună amprenta pe firmă. 

— Exact. 

Rasym se sprijină crispat pe capota mașinii. Îmi dau seama că 
vrea să plece, dar este hotărât să rămână. Trage de câteva ori 
în piept aerul uscat și, studiindu-mă, adaugă: 

— În mod evident, nu e o perioadă ușoară pentru familie. Tata 
a vrut să ia un avion încoace, dar i-am spus că mă descurc. Vine 
un avocat de la Atena, un reprezentant, în caz că lucrurile se 
complică. 

Cât de mult mai pot să se complice? Un fiu a murit, celălalt a 
dispărut, tatăl încă este în comă într-un pat de spital, la 
treisprezece mii de kilometri. 

— A confirmat poliția sinuciderea? întreb. 

Rasym se uită în pământ în timp ce se trage de nas. Nu este 
învăţat să le ceară străinilor favoruri. Rasym cel îndepărtat din 
cercul de putere al familiei nu a anticipat că puterea îi va fi 
încredințată lui Rasym cel de azi. Am sentimentul că nu mai 
trebuie să trăiască sub deviza „poartă-te frumos cu Stefan” ca 
să primească bani. Poate de aceea i-a spus lui Adrian să nu vină 


VP - 387 


la casă în după-amiaza asta. Poate că iubitul lui ar fi fost martor 
la o transformare neliniștitoare, fluturele inconstant redevenit 
omida prudentă, care înfulecă verdeață. 

— Inspectorul Martis a spus să treci pe la secție mâine- 
dimineață, mă anunţă. Tu ai descoperit cadavrul. Presupun că 
vrea să discute cu tine înainte să scoată certificatul de deces și 
să-l putem trimite pe Stefan înapoi la Nicosia pentru 
înmormântare. 

— Bine. 

Rasym lasă mâna să-i cadă, se uită la mine, se uită sau mă 
săgetează cu privirea, pentru că are ochii mijiţi de parcă l-ar orbi 
zăpada. 

— Trebuie să-mi faci o favoare. Să ne faci o favoare. O ia de la 
capăt pe un ton mai senin: Trebuie să-ţi cer să-i faci o favoare 
familiei. Lui Charlie, dacă nu nouă, celorlalţi. Ai văzut 
computerul lui Stefan de pe pat? 

— Da. Am citit mesajul. 

Rasym se înfioară. 

— lan, ascultă-mă. Nu există niciun mesaj. 

— Dar am... 

— L-am șters. L-am șters înainte să ajungă poliţia. Se prinde 
de vehiculul din spatele lui, de parcă ar avea nevoie de alinarea 
unei mașinării calde. Am fost nevoit. Dacă se afla că Stefan s-a 
sinucis din cauza implicării lui în Konstantinou Engineering, se 
termina cu compania. Practic ar fi considerată o recunoaștere a 
vinovăției, mass-media ar lua aceste cuvinte și le-ar transmite 
mai departe. N-ar fi doar sfârșitul companiei, ci ar începe și o 
anchetă oficială. Ce-a scris despre Siria, de parcă ar avea vreo 
legătură cu noi criza de acolo! Îţi imaginezi cum ar fi interpretat 
lucrul ăsta în lume? Am vorbit cu tata și am fost de acord că ar 
trebui să-l ștergem. Am făcut ce era cel mai bine pentru familie. 
Ti-am spus, Stefan nu era în toate minţile. 

Rasym bagă mâna în buzunar și scoate un săculeț cu tutun și 
niște foițe de rulat ţigări. Nu l-am mai văzut fumând și am 
sentimentul că și-a luat obiceiul ăsta anume ca să semene cu 
vărul lui preferat. Îi tremură degetele în timp ce împrăștie 
tutunul de-a lungul dungii albe. 

— Dar mesajul nu confirmă că s-a sinucis? Poliţia ar putea... 

— Poliţia ar putea să ce? repetă el ca și când m-ar provoca. 
Poliţia de pe insulă? Le-am spus polițiștilor că Stefan era 


VP - 388 


deprimat. Este un secret știut de toată familia, lua analgezice de 
ani de zile. O să facă un test toxicologic. Până și doctorul ăla 
incompetent de pe insulă este în stare să ia sânge. Asta o să 
dovedească faptul că avea o cantitate mare de analgezice în 
organism. Nu există îndoială că a fost mâna lui. Dar nu e 
obligatoriu să fie considerată sinucidere. Sinuciderea este o altă 
formă de recunoaștere a vinovăţiei. 

— Ei care consideră că este cauza morții? 

— Înecarea accidentală. Rasym se caută de chibrituri și 
devine neliniștit când nu le găsește. Işi pune ţigara rulată după 
ureche. Practic asta l-a ucis. Și asta am prefera să creadă tatăl 
lui. Când își revine. Dacă își revine. 

— Cum adică, dacă? 

Rasym se întoarce spre priveliștea văii. Vântul plimbă pe mal 
o umbrelă de plajă fosforescentă. Nu e vânt aici, aerul este 
fierbinte și neclintit, cu miros de tufe uscate, și ai doar vag 
senzația mării. 

— Între noi fie vorba, doar între noi, starea lui nu e prea bună. 
Nu sunt siguri c-o să-și recapete cunoștința. Se pare că au 
apărut complicaţii. Mâine îl operează iar. O să știm mai multe 
după operaţie. Se întoarce iar spre mine. Deci accepti? Tot ce 
trebuie să faci e să nu pomenești de mesaj. Te rog, te implor. Te 
rog, fă-i favoarea asta familiei noastre. 

Nici măcar fiul miliardar nu are dreptul să-și transmită 
ultimele cuvinte. Mai ales fiul miliardar, presupunând că acelea 
au fost cuvintele lui. Dacă Stefan ar conta mai puţin, moartea i- 
ar putea aparţine. Dacă ar fi rămas cuvintele pe monitor, oare 
Martis ar fi luat amprentele de pe tastatură? 

— Rasym, nu crezi că Charlie ar fi putut avea vreo implicare, 
nu? 

Rasym deschide portiera mașinii și intră ghemuit ca să caute 
o brichetă în torpedo. Se întoarce cu ţigara aprinsă în gură. 

— Mai trebuie să faci ceva. 

— Ce anume? 

— l-ai spus lui Sonny că Charlie a fost cu afaceri în Bodrum. 
Noi credem că acolo ar trebui să fie. 

— Nu înțeleg. 

— Trebuie să-i spui inspectorului că Charlie este plecat cu 
treburi. E mai bine dacă nu crede nimeni că e pe aproape. 

— Deja i-am spus inspectorului lucrul ăsta. 


VP - 389 


— Bravo, îmi spune cu un zâmbet neconvingător. Atunci, să-l 
repeţi. Un nor de fum i se adună împrejurul gurii. Din câte știm 
noi, așa este. E plecat de numai câteva zile. Am vorbit cu Sonny. 
Intelege de ce e important ca lumea să creadă lucrul ăsta. Nu 
era pe aproape când a murit Stefan. 

— Rasym, dar dacă Charlie are necazuri? Dacă el chiar a 
dispărut? Ar putea fi rănit pe undeva și noi nici măcar nu l-am 
căutat. Sau dacă are vreo legătură cu moartea lui Stefan? Nu 
vrei să afli adevărul? 

Ce s-a ales de Rasym cel de ieri, plin de regrete din cauza 
vărului dispărut? După numai o doză de putere, s-a dus 
îngrijorarea. E mai hotărât să protejeze familia decât pe membrii 
ei. Cine sunt membrii familiei Konstantinou? Nu mai sunt niște 
oameni. 

— M-am săturat de atâtea minciuni, spun. Nu pot să continui. 

— De ce e minciună? Nu asta ţi-a spus Charlie ultima oară că 
face? Că pleacă cu treburi legate de firma lui? Nu înţelegi că 
facem lucrul ăsta pentru el? Și odată ce rezolvăm nenorocirea 
cu Stefan, ne trimitem echipa privată să-l caute pe Charlie. 
Discret. Și o să-l ajutăm cu ce e nevoie. |ţi promit. 

În cele din urmă, sentimentul pierderii îl străpunge pe Rasym 
ca un glonț. Dă capul pe spate și clipește, de parcă s-ar abţine 
să nu plângă. Lasă ţigara să-i cadă dintre degete. 

— Să știi că nici mie nu-mi place povestea asta. Am ţinut la 
Stefan. Dar trebuie să am grijă de cei la care ţin. Asta trebuie să 
se întâmple. Trebuie să ne gândim la companie. 

— La situaţia ta financiară, vrei să spui. 

Principiile lui au avut prea mult de suferit ca remarca mea să-l 
mai irite prea tare. 

— La nivel mondial avem atât de mulţi angajaţi, încât am 
putea forma o mică ţară. Nu suntem în joc doar noi. 

Nu-l mai văd pe Rasym împărțind Coranuri și baticuri. Nu poţi 
avea dublă cetăţenie în două religii diferite. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Crezi că Charlie are ceva de- 
a face cu povestea asta? 

Rasym își strânge cheile din buzunar. Închide ochii și, pentru 
o vreme, rămâne împietrit, de parcă ar încerca să adoarmă în 
picioare în timp ce merge cu metroul acasă. 

— Eu sper că nu, spune fără să deschidă ochii. Sincer, nu cred 
că Charlie e atât de împietrit încât să-și bage fratele în cadă și 


VP - 390 


să-l privească în timp ce se scufundă. Poate că teoretic ar fi vrut 
să scape de Stefan. Dar să-l omoare el! Clatină din cap. Oare l-a 
ucis Sonny? Mi-a trecut prin gând. Ea are la fel de mult de 
pierdut ca toţi ceilalţi. Poate n-ar fi trebuit să-i spui că Stefan era 
pe insulă ieri. L-ai pomenit unde stătea? 

— Ar trebui să încerci să fii mai amabil cu Sonny. Deja a 
pierdut destule. 

Deschide ochiul stâng. 

— Nu sunt obligat s-o plac. Sunt obligat să nu le dau afară din 
casă pe ea și pe fiica ei. 

— Poate dacă l-ar fi plăcut mai mulţi pe Stefan, moartea lui n- 
ar fi atât de ușor de băgat sub preș. 

Imi dau seama că pot să vorbesc cu el așa doar pentru că 
vrea să-mi ceară o favoare. Rasym calcă pe ţigară și urcă în 
mașină. 

— Poate că ai dreptate. Ar trebui să avem grijă să ne placă și 
pe noi cineva. Cei care ne plac ne asigură protecția. Stefan nu 
avea prea mulți. Charlie o să se bucure că te are. 

— Incă poţi avea grijă de Stefan. E vărul tău. 

— Nu de ajuns. Rasym pornește motorul. lan, n-am să te 
insult oferindu-ţi bani. Dar dacă ne ajuţi, o să avem grijă de tine. 
Îți promit. Știu că ai suferit mult în ultima vreme. Îţi mulţumesc 
pentru ajutor, adaugă el încercând să împrumute o expresie mai 
blândă. 

Pornesc spre trepte, dar mă răsucesc repede. Rasym dă 
înapoi cu mișcări scurte și neîndemânatice ca s-o ia pe alee. 

— Dacă Charlie nu se întoarce și domnul K. nu scapă cu bine, 
ce se întâmplă cu toate? Cine preia controlul? 

Cu o ultimă smucitură de volan, poate pleca. Rasym ridică 
mâna să-și ia rămas-bun și luminile roșii de poziţie coboară 
dealul arzând mocnit. 

Charlie e plecat definitiv cu afaceri. Fratele lui se îneacă 
accidental în cadă. Nu e de ajuns să fii iubit. Nu mai rămâi decât 
cu dezastrul propriei versiuni asupra faptelor și alţii o vor drege 
cu mare drag în locul tău. Presupun că și asta poate trece drept 
iubire. Sinuciderea sau înecul accidental. Oricare dintre ele este 
preferabilă crimei și așa aleg să trăiască cei din familia 
Konstantinou. In depărtare, pe partea opusă a portului, 
mănăstirea cafenie este luminată de proiectoare; seamănă cu o 
zonă de lansare rămasă carbonizată după desprinderea rachetei 


VP - 391 


de la sol. 

Mă întorc la cabană și-mi târăsc valiza până pe pat. Ușa de 
legătură spre camera lui Louise e deschisă și întunericul 
cuprinde un pustiu straniu, pe care mi-aș dori să-l alunge 
prezenţa ei. Aș vrea s-o mai văd o dată, să-mi iau rămas-bun. 
Îmi împăturesc hainele și le pun în valiză. Un alt moment și alte 
locuri, necunoscuți, accidente și puţină pasiune dezlănţuită într- 
un colț. N-am fost niciodată la Madrid, n-am văzut niciodată 
tablourile de Goya despre care Sonny a spus că-ţi smulg lacrimi, 
dar vorbesc spaniola. Dacă planeta îţi datorează ceva, 
anonimatul este acela. După ce mă întâlnesc cu Martis mâine- 
dimineaţă, îmi cumpăr cel mai ieftin bilet pe orice feribot. Uneori 
e bine să fii o fiinţă atât de mică din această lume. 

Trag sertarul noptierei. Într-o zi plină de surprize, aceasta n-ar 
trebui să pară cea mai neplăcută. Dar ceea ce găsesc îmi 
străpunge inima. 

Arunc puloverul gol din sertar. Punga cu bani a dispărut. Mi-a 
furat-o cineva. Plâng de parcă aș fi câștigat banii aceia. 


— Vrei să ne faci și nouă o fotografie? 

Un cuplu de americani cam de vârsta mea stă pe malul apei 
în Skala, în locul perfect în care se termină porţile gri și marea 
vine fără opreliști spre chei. Au arsurile din prima zi pe 
antebraţe și pe faţă le înflorește speranța. Femeia cu bluză 
scurtă și șort azuriu îmi întinde telefonul, de parcă etica 
turismului m-ar obliga să mă supun poruncii ei. Bărbatul cu un 
tricou portocaliu Adidas și-a arborat deja zâmbetul și a cuprins-o 
cu brațul pe după talie. La ora zece soarele pârjolește, iar la 
picioarele lor zac mai multe pungi de plastic. Au fost deja la 
cumpărături. Șlapi, un covoraș de baie, două sticle de ulei de 
măsline, o sticlă de Ouzo. 

— Numai câteva, ordonă ea când ridic telefonul în fața lor. Ai 
grijă să intre și bărcile și marea. 

O grecoaică îndesată stă lângă ei cu un buchet improvizat de 
trandafiri roșii în mână. Fiecare trandafir costă un euro. De 
obicei, florăresele merg la cafenele și taverne noaptea, când 
romantismul este mai puţin frugal, dar economia suferindă i-a 
făcut pe vânzătorii ambulanți să iasă la orice oră. Cuplul de 
americani este cea mai mare șansă a ei din dimineaţa asta. Le 
fac trei fotografii, tânărul, tânăra și mătușa adoptată din 


VP - 392 


nebăgare de seamă. Când femeia se uită rapid la fotografii, îmi 
spune să „stau o clipă” și se întoarce spre vânzătoarea de 
trandafiri. 

— Poţi să te dai mai încolo? se răstește ea. Mark, poţi s-o dai 
mai încolo? 

Mark renunţă la zâmbet. 

— Nu vrem trandafiri, îi spune femeii. Femeia smulge doi din 
buchet și li-i oferă. Trandaaafiri, nuuu. 

Dar femeia nu se lasă cu una, cu două. Se apropie mai mult și 
scutură florile, zâmbind inocent. 

— Mark, fă ceva! Americanca se uită la mine cu o amabilitate 
căznită, apoi dă ochii peste cap. Vă cer scuze. Numai puţin! 

— Nu vrem. Mark lungește silabele și flutură din mâini. 
Femeia mai ia unul și acum Mark are trei lujeri îndesați la piept. 
Nu pleacă, dă el raportul. 

— Doamne, sunt groaznici. Exact așa a spus Tara că sunt. Mai 
ţii minte? 

— Nu ţipa la mine din cauza asta! De ce ar fi vina mea? 

Grecoaica e deșteaptă. De fapt, nu vinde trandafiri, își vinde 
absenţa din amintirile lor, Până la urmă, pe Mark îl costă cinci 
euro să o convingă să iasă din cadru, ca fotografia lor să fie 
perfectă, doar ei doi având pe fundal soarele și marea, zâmbind 
nestăpânit, iar legenda spune deja: „A doua zi în Grecia! /liniște 
#mare iubireînpatmos romantic 4/decetrăim”. 

Mai am doar câţiva euro și caut prin port un bancomat să scot 
tot ce mai am în cont. Sunt mai sărac acum decât la sosire. 
Fuga cu feribotul va trebui să mai aștepte. 

Trec pe lângă locul exploziei de la Taverna lui Nikos, unde, 
încă o dată, un ultim îndurerat invizibil a lăsat trandafiri 
proaspeți pe pământ. Aș putea să-i culeg și să-i vând cu un euro 
bucata. La cafeneaua din colţ care dă spre statuia militarului, 
Petros stă la o masă argintie. Este îmbrăcat cu o rasă neagră și 
în ochelarii de soare în stil aviator i se reflectă literele parcă 
îmblănite din ziarul din mână. Deja mă gândisem că l-am dus pe 
Stefan direct în ghearele preotului, iar dacă Stefan a refuzat să 
plătească, nu sunt sigur că sacrosanctul stăpân al insulei n-ar fi 
fost în stare să se răzbune. _ 

Mă așez pe scaunul gol de vizavi de el. Işi înalţă capul din ziar 
și buzele supte îi trădează neplăcerea. 

— Bună, Petros, spun cu un glas pierit. Ce zici, îmi faci și mie 


VP - 393 


cinste cu o ceașcă de cafea? 

Trântește ziarul și se întoarce spre stradă. Se joacă cu 
degetele cu firele de păr de pe gât. Îi fac semn chelnerului și 
comand. 

— Trece-o pe nota lui de plată. 

Chelnerul cere aprobarea clientului, iar Petros aprobă ezitant 
din cap. 

— Ce vrei? mă întreabă când sosește cafeaua. 

Se foiește, își aranjează Rolexul la încheietură și îndreaptă 
pliculeţele cu zahăr pe marginea farfuriuţei. Imi refuză 
intimitatea la care s-ar expune dacă și-ar scoate ochelarii de 
soare. Intimidarea nu poate avea ochi căprui. 

— A venit Stefan Konstantinou la biserica ta? 

Răsuflă iritat. 

— S-a terminat. Nu mai aduce în discuţie asemenea chestiuni. 

— Ce s-a terminat? A plătit sau nu? 

— Nu mai e treaba ta. 

— Presupun că ai auzit ce s-a întâmplat. 

— Sigur că am auzit. Groaznic. De-aia s-a terminat. 

— lar tu n-ai nicio legătură cu povestea asta. 

Acum are răsuflarea șuierătoare și dinţii ascuţiţi la vedere. 

— Eu? Eu voiam doar ce mi se datora. Nu sunt ucigaș. Din 
câte îmi spune doctorul, a fost sinucidere. Nu e vina mea că 
familia asta se bagă în necazuri. Eu le închiriez o proprietate. 
Cer să mi se achite chiria la timp. În rest, îmi văd de treaba 
mea. Dar nu pare pregătit să-și vadă de treaba lui. Se apleacă 
peste masă și mârâie: Am mai văzut oameni ca ei. Întotdeauna 
copiii celor bogaţi ajung rău. Ce nefericire să fii atât de lipsit de 
griji! Sunt două feluri de oameni. Cei cu necazuri și cei care le 
caută cu lumânarea. 

Se lasă crispat pe scaun, atât de rigid, de parcă aș vorbi cu o 
coloană vertebrală. 

— Și chiria pe luna viitoare? Ce-o să faci dacă nu plătește 
Charlie? Mai retezi câteva degete? Poate un glonţ în cap? 

Petros își ia ziarul, distras o clipă cât îi face cu mâna unui 
bărbat cu șapcă de pescar care-și sprijină bicicleta de un stâlp. 
Simulează un zâmbet relaxat. 

— N-o să mai fie nicio dată viitoare, îmi șoptește. N-o să le 
reînnoiesc contractul de închiriere a docului. Acum pun prea 
mulţi întrebări. N-ar fi trebuit să permit așa ceva. Bagă mâna în 


VP - 394 


buzunarul interior și aruncă vreo câteva monede pe masă. Ai 
pomenit de degete. Prietenul tău, Gideon, a fost de faţă în 
dimineaţa aia când a explodat bomba. Stătea la mesele de afară 
de la Taverna lui Nikos. Ce surpriză că el trăiește când unii de-ai 
noștri sunt uciși, nu? Oare Charlie crede că el și prietenii lui vor 
scăpa mereu fără nicio zgărietură? A fost o greșeală să-i 
închiriez docul. El uită cui îi aparţine insula. 

— Și e treaba ta să le arăţi cine e stăpânul. Și celor doi hipioți 
pe motocicletă a trebuit să le reamintești? 

Petros nu răspunde. Se ridică de pe scaun și, când trece pe 
lângă mine, mă atinge cu colţul ziarului pe umăr. Simt mirosul 
de parfum scump de pe rasă, dulce și înţepător ca primăvara la 
New York, când toţi copacii polenizează. 

— Zi bogdaproste pentru cafea. 

Pleacă de la masă, îl bate pe spate pe bărbatul cu șapcă de 
pescar și cei doi pornesc ușor pe caldarâm. 

Imi termin cafeaua și urc treptele secției de poliţie. Terasa de 
sus e goală, altarul ca un dulap e deschis și un teanc de sticle 
de apă proaspătă învelite în plastic așteaptă următorul val de 
vizitatori în cătușe. 

— Inspectorul Martis, îi spun ofițerului de serviciu. 

Imi arată spre biroul cu pereţi de sticlă, de parcă aș fi fost 
așteptat. Martis vorbește la telefon, cu firul răsucit în jurul 
cotului. Îmi face semn din cap să mă așez, în timp ce el se lasă 
pe scaun și strigă jovial în greacă în receptor. S-a tuns. O cărare 
militărească într-o parte îi dă feței lui bucălate un aer de revoltă 
băieţească și are mustaţa tunsă drept, mult deasupra buzei de 
sus. N-o să mai poată să și-o muște. Smulge receptorul din 
căușul refractar al gâtului și-l pune în furcă, iar plăcerea 
discuţiei purtate încă i se citește pe faţă. 

— Domnule Bledsoe, vă mulţumesc că aţi venit. Ultima oară 
când v-am văzut în Skala fugeați de mine. 

— Aveam impresia c-am zărit un cunoscut. 

— L-aţi prins? 

— Nu prea. 

— Insula e mică. O să mai aveţi ocazia. Își întrepătrunde 
degetele pe burtă și se uită la mine cu atenţie. Mi se pare că e 
gata să mă întrebe de ce nu i-am trimis cerere de prietenie pe 
Facebook. Dar veselia i se scurge de pe faţă. Familia 
Konstantinou, spune cu un oftat prelung. Nu e chiar așa de 


VP - 395 


norocoasă cum credeam, nu? Stefan vine de foarte departe ca 
să se sinucidă în casa de vacanţă a familiei. Poate voia să mai 
fie o dată în casa în care-și petrecea verile în copilărie. 

— Poate. 

Mă privește cu șiretenie. 

— Deși azi-dimineaţă eu și doctorul am fost asaltaţi de un 
avocat din Atena, care ne cere să-i declarăm moartea 
accidentală. Până și sfârșitul unui Konstantinou este o chestiune 
legală. Suntem obișnuiți cu multele lor solicitări cât sunt în 
viață, dar acum au preferinţe și în privinţa morții. 

— Poate vor să-l înmormânteze într-un cimitir creștin. 

Se scarpină pe ceafă. 

— Dumneavoastră l-aţi găsit, nu? Când încuviințez din cap 
continuă: întreb pentru că mi-aţi fost de ajutor. Aţi fost o 
ferestruică într-o familie care nu se lasă cu una, cu două. Nu mă 
aştept să vă trădaţi secretele. Dar, din curiozitate, a fost ceva 
care să vă sugereze că moartea lui a fost deliberată? 

Martis nu precizează cine ar fi putut să fie autorul deliberării. 

Mă prefac că-mi amintesc scena în timp ce privirea mi se 
plimbă pe fotografiile de pe fișete. 

— Nu. Am văzut doar hârtii împrăștiate prin cameră. Și apoi 
am intrat în baie și l-am văzut în cadă. E tot ce știu, de fapt. 

Inspectorul așteaptă, de parcă mi-aș mai aminti și altceva 
dacă-mi mai lasă răgaz. În Grecia, timpul pare să fie cel care 
decide multe. Termină cu plimbatul limbii pe gingii în căutare de 
bucățele rămase de la micul dejun și ia cuvântul: 

— Valiza și obiectele personale au fost găsite în dulap. Se 
pare că tocmai venise acasă ca să-și aranjeze lucrurile, să-și 
lase hârtiile în dezordine, să ia prea multe analgezice și să-și 
pregătească baia. Medicamentele erau pentru genunchi. Pentru 
că juca tenis de mulţi ani, mi-a spus vărul lui, deși suferea și de 
depresie. 

Mă gândesc la flaconul mai vechi cu medicamente care era pe 
chiuveta din baie în ziua în care am venit, încerc să-mi aduc 
aminte dacă mai era acolo când i-am găsit cadavrul. Dar toate 
imaginile din momentul acela au legătură cu conţinutul căzii; 
strâng din ochi să-mi șterg din minte imaginea bărbatului 
înecat. 

— Nu l-a văzut nimeni sosind, spune Martis. 

— Dacă și-a luat voit viaţa, probabil știa că n-o să fie prea 


VP - 396 


mult timp singur acasă. Dar nu puteţi condamna familia că 
preferă să creadă că a fost un accident. 

— Nu, nu, mă asigură inspectorul. Nu-i condamn. Nu condamn 
pe nimeni. Înţeleg suferința familiei. Dacă nu primim vreun 
rezultat neprevăzut, doctorul a fost de acord s-o considere 
moarte accidentală. Sper că asta o să le dea puţină alinare. 

Este a doua oară când Martis mă invită la secție să discutăm 
despre o moarte care a fost considerată oficial accidentală. ȘI, 
ca în cazul hipioţilor pe motocicletă, nu pare prea dornic să 
accepte raportul oficial. Probabil că cei doi hipioţi sunt deja 
înmormântați, iar Martis încă umblă prin Patmos, se tunde și 
așteaptă ca suspiciunile să i se rezolve ca prin farmec. 

— Mă surprinde doar cât de repede și-a mobilizat familia 
Konstantinou avocații. Cele mai multe familii vor un răspuns. ȘI 
cele mai multe familii nu sunt chiar atât de pregătite să dea un 
răspuns. 

— Familia Konstantinou nu este precum cele mai multe 
familii. 

— Asta așa e, spune el posomorât. Dar trebuie să te aștepți la 
o mică îndoială. Am verificat istoricul zborurilor la heliportul din 
baza militară de pe insulă. Din curiozitate. Stefan a venit cu 
elicopterul privat acum o săptămână. Nu vi se pare bizar? Stefan 
stă pe insulă o săptămână înainte să se ducă la casa familiei și 
să decidă să-și ia viaţa. De ce nu s-a dus acasă imediat? Ce-a 
făcut singur în toate zilele alea? 

— Poate voia să fie singur, sugerez. L-am cunoscut pe Stefan 
doar în copilărie. Mă tem că nu pot să vă spun cum gândea. Cu 
Rasym trebuie să staţi de vorbă pentru asta. 

— Mintea mea de poliţist, spune el lovindu-se cu palma în 
tâmplă. Dar deodată au apărut atât de multe întrebări legate de 
familia Konstantinou. Nu știi nimic de ei atât de mult timp, apoi, 
un frate după celălalt. Se uită curios la mine. N-aţi vorbit cu 
Charlie, nu? l-aţi transmis că vreau să discut cu el, nu? 

— N-am vorbit cu el de când am fost ultima oară aici. 

— E ciudat că nu apare nici măcar după ce moare fratele lui. 
Rasym mi-a spus că Charlie este plecat cu afaceri. Și 
dumneavoastră aţi spus că a plecat cu barca. Dar iubita lui, 
Sonny, a venit la mine într-una din dimineţile trecute să mă 
întrebe dacă am dat de el. Era foarte supărată. Azi-dimineaţă 
însă, când am vorbit cu ea, mi-a zis că era zăpăcită. Acum 


VP - 397 


insistă și ea că a plecat cu afaceri. Probabil că sunt afaceri 
foarte importante dacă nu vine nici pentru fratele lui. Și totuși, 
când mă duc la docul bărcilor de închiriat, totul pare închis 
definitiv. 

Am ajuns la scopul vizitei mele, trădarea lui Rasym, însă ezit, 
țin cuvintele pe limbă de parcă ar fi niște insecte care m-ar 
putea mușca dacă mă mișc prea repede. 

— Pot să vă spun ceva, neoficial? Puteţi să-mi promiteţi că 
informaţia pe care v-o dau nu ajunge la urechile familiei lui 
Charlie? 

Martis zâmbește, îi plac înțelegerile secrete. Am sentimentul 
că mă consideră veriga slabă din anturajul familiei Konstantinou. 
Poate că și-a luat de pe internet istoricul trădărilor mele, pentru 
el sunt iuda rătăcitoare care se întoarce împotriva propriei 
familii dacă este lăsată de capul ei prea mult timp. E destul de 
greu să nu crezi ce citești despre tine. Și poate că descrierea 
publică are meritul ei: „la decizii teribile bazate pe ideile lui 
strâmbe despre ce este bine”. 

— Desigur, puteţi conta pe discreţia mea. Nu e nicio anchetă 
la adresa familiei Konstantinou. Nu trebuie să protejaţi pe 
nimeni. 

— Charlie a dispărut. Cred că i s-a întâmplat ceva. N-am putut 
lua legătura cu el de când l-am văzut ultima oară, de dinainte să 
fie uciși hipioții. 

— Adică are necazuri? 

— Da. Dar nu știu ce fel de necazuri. Pur și simplu, a dispărut. 
Familia are de gând să pornească o investigaţie. Vrea s-o facă în 
liniște. Dar ceva nu e în regulă. Aveţi dreptate. Charlie s-ar 
întoarce dacă ar ști că a murit Stefan. Intâi un frate, apoi 
celălalt. Amândoi fraţii s-au dus. 

Mă aştept ca Martis să sară la auzul acestei mărturisiri, dar se 
lasă pe speteaza scaunului, iar ochii i se plimbă obosiţi pe 
același șir de fotografii pe care mă prefăceam și eu că le 
studiez. Işi lipește degetele unele de altele, de parcă ar încerca 
să le suprapună perfect. 

— M-aţi auzit? strig. Prietenul meu, tipul pe care-l căutaţi, a 
dispărut. Nu mai știe nimeni nimic de el. Ar trebui să porniţi o 
căutare oficială. 

— Mă gândisem și eu la asta, recunoaște cu un glas scăzut. 
Doi băieţi dintr-o familie bogată. Dar tatăl încă trăiește, nu? Așa 


VP - 398 


că banii nu sunt pe numele lor. 

— Bătrânul n-o mai duce mult. E la New York, azi se operează 
iar. Eu sunt destul de sigur că situaţia asta e de competența 
poliţiei. 

Mai am puţin și mă întind peste birou să-l scutur pe Martis ca 
să treacă la acţiune. El era ultimul as din mâneca mea. 

— Nu v-a spus Charlie că pleacă cu afaceri? 

— Ba da, dar asta a fost acum câteva zile. 

— Și totuși, asta a spus că face. 

— Domnule inspector, nu vreau să fiu lipsit de respect, dar... 

Ridică mâna în semn de capitulare. 

— Vă rog. Nu vă supăraţi. Vă înțeleg îngrijorarea. Eu sunt 
anchetatorul băgăcios căruia superiorii i-au ordonat să se 
întoarcă în Kos. Avocaţii familiei Konstantinou au pus presiune și 
pe forțele de poliţie grecești. Noi doi suntem de acord, ceva nu e 
în ordine, și nu-mi doresc nimic mai mult decât să acționez pe 
baza acestor informaţii. Problema e că nu e ilegal să pleci de pe 
insulă. Și, din păcate, nu e ilegal nici să nu te întorci nici măcar 
când îţi moare fratele. Sunt legat de mâini și de picioare dacă 
nu-l dă dispărut un membru al familiei. Dacă nu am o declaraţie 
oficială din partea familiei, nu pot să încep căutarea. 

— lar eu nu pot să-l dau dispărut. 

Martis se uită solemn la mapa de pe birou. 

— De-aia v-am chemat aici, spune îngreţoșat. Speram că 
puteţi convinge familia să coopereze. Dacă nu să investigăm 
moartea lui Stefan, măcar să vă găsim prietenul. Poate vorbiți 
cu ei, încercaţi să-i convingeţi, să vină și să-l dea dispărut, ceea 
ce mi-ar permite să rămân aici. Altfel... întinde înfrânt mâinile. 
Altfel, Charlie este plecat de mai puţin de o săptămână. 

Nu am încredere că pot să-l conving pe Rasym. Dar faptul că 
am mai fost în biroul ăsta demodat îmi dă o idee. O infracţiune l- 
ar putea salva pe Charlie. Vinovăţia ar putea fi salvarea lui. Să fii 
căutat pentru crimă înseamnă totuși să fii căutat. 

— Și cu hipioţii cum rămâne? Aveţi îndoieli în privința morții 
lor. Charlie este suspectul. E posibil să-i fi omorât el. l-a 
ameninţat chiar înainte să moară. Dacă el ar fi principalul 
suspect, s-ar impune să-l căutaţi. 

Martis scoate un cloncănit și se lasă pe speteaza scaunului. 

— Sunteţi inteligent, lan, dar ce dovadă am eu? Nu am nicio 
dovadă că e vinovat. Mi-aţi spus-o chiar dumneavoastră, nu a 


VP - 399 


fost o ameninţare serioasă. Am mai multe indicii să-i bănuiesc 
pe refugiații fugari decât pe prietenul dumneavoastră. Mă tem 
că, fără dovezi serioase, cazul este închis. Superiorii mei mi-au 
cerut să-l închid. Nu suntem o agenţie de detectivi. Am fost 
trimis aici să confirm că a fost un accident și să liniștesc o 
americancă isterică. Fără dovezi... întinde iar mâinile. 

Nu am dovezi - nici măcar pentru operaţiunile de 
contrabandă. Secţia de poliţie ar putea fi la fel de bine o anexă a 
biroului turistic de la etajul de dedesubt. Creează iluzia 
protecţiei. Dacă aș avea măcar un dram de încredere în 
capacitatea ei, aș putea depune o plângere în legătură cu furtul 
a nouă mii de dolari într-o pungă. Mă ridic de pe scaun, căci nu 
mai am nimic de zis. 

— Vă sfătuiesc să vorbiţi cu familia lui, îmi spune Martis. Sunt 
convins că vor vrea să-l găsească pe cât de repede posibil. Aș 
putea ajuta, dar trebuie să-mi dea ei voie. Nu pot să caut pe 
cineva care e plecat cu afaceri. 

— Aproape că mă întreb dacă n-ar prefera să rămână așa. 
Dacă Charlie e plecat, ar mai putea fi în viață și nevinovat. Ar 
putea fi prea riscant dacă ar fi acasă. 

— De-a lungul anilor am învăţat că unele cazuri nu vor să fie 
rezolvate. Dacă le zgândări, curge și mai mult sânge. Dar 
niciodată nu mi-am învăţat lecţia și le tot zgândăr, oftează 
inspectorul cu un râset obosit. 

Mă opresc la ușă. 

— Știţi, Charlie trebuia să fie la Taverna lui Nikos în ziua în 
care a explodat bomba. Era locul lui preferat, se ducea în fiecare 
dimineaţă la unsprezece. Poate dispariţia lui are legătură cu 
asta. 

— E ucigașul, sau victima? Suspectul, sau ţinta? Vă tot 
răzgândiţi. Îmi vine să-i spun că ar putea fi amândouă. Parcă aţi 
fi fata aia, Carrie Dorr, pufnește el. Și ea a pomenit de bombă în 
legătură cu prietenul dumneavoastră. Ba chiar pretindea că are 
și dovezi. Mă tem că în primul moment se poate să fi dat crezare 
suspiciunilor ei. Însă mi-am băgat minţile în cap. N-a fost nimic. 
Fata aia e cam instabilă. lar bomba e o coajă pe care nu merită 
s-o zgândări. Am zgândărit-o prea mult deja. Mai bine o lăsăm 
să se vindece. 

— Am fost în tabăra hipioţilor. Vic mi-a spus că fata s-a întors 
în Statele Unite. 


VP - 400 


Martis ridică uimit din sprâncene. 

— Nu cred că a plecat încă. Când a trecut pe aici acum două 
zile, avea închiriată o cameră deasupra supermarketului. N-aţi 
vorbit cu ea? 

— De ce să fi vorbit cu ea? 

— M-a întrebat unde staţi. M-am gândit că vă va face o vizită. 
În fine. Poate a plecat acasă. Inspectorul scoate o carte de vizită 
din buzunar și, cu un gest impresionant, mi-o aruncă direct în 
piept din partea cealaltă a camerei. Plec peste două ore. Dacă 
vorbiți cu familia până atunci, aș putea să rămân. Altfel, găsiţi 
acolo informațiile mele de contact. Și nu uitaţi, puteţi lua 
legătura cu mine pe Facebook. 

Cred că mi-ar face plăcere să nu mă slăbească Martis cu 
postările lui - ieșiri la pescuit, bătrâni la mese din nuiele 
împletite, care dau noroc cu ouzo, poze cu nepoţii lui care cresc 
și-l fac pe el să pară bătrân. Într-o bună zi, probabil c-o să se 
monteze camere de filmat la mormintele utilizatorilor, astfel 
încât să-i poţi vizita în continuare și să le lași flori electronice. 

— Ce-o să faceţi acum, lan? Lovește brațele scaunului și-și 
scoate picioarele de sub birou. Valiza lui stă pe covorașul de 
plastic. Este evident, Martis nu se așteaptă să-i fac pe cei din 
familia Konstantinou să se răzgândească. Aveţi de gând să 
plecaţi acasă? 

E o întrebare pe care o pun oamenii când nu cred c-o să te 
mai vadă. Presupun că, pentru majoritatea, „acasă” este cel mai 
drăguţ termen pentru „la revedere”. 


O iau pe asfaltul în zigzag de lângă Peștera Apocalipsei și urc 
prin crângurile aspre de pini și eucalipt. Chora nu mai este un 
puzzle imposibil de rezolvat. Reperez casa lui Charlie în timp 
record, în cinci minute. Ușa roșie este întredeschisă și dinăuntru 
se revarsă sunetul unor voci. 

Intru. După un scurt moment de întuneric în interior, o văd pe 
Duck cu un costum de baie turcoaz și saboţi de plastic, aleargă 
motanul gri prin camera de zi. 

— Terry, Terry. Se oprește când mă vede. L-am adus pe Terry 
acasă. Era singur pe barcă. 

— Lasă-l în pace, dragă, izbucnește un glas scăzut, înţepat de 
pe canapea. 

Sonny stă întinsă pe perniţe. Este învelită cu o pătură albă de 


VP - 401 


lână, pe care o ţine strânsă în jurul ei când se ridică în fund. Are 
pielea din jurul ochilor cutată și roșie, iar ochii ei albastru- 
cenușiu sunt ficși, ca ușile de fier ale ieșirilor de incendiu de la 
capătul culoarelor din școală. Este o faţă care nu mai acceptă 
dezamăgiri - și-a umplut sacul. Studiez camera cu speranţa s-o 
văd pe Louise, dar nu e acolo. O muzică slabă emană de undeva 
din spatele casei. Rasym și Adrian sunt pe balcon. Rasym stă în 
picioare, poartă o pereche de pantaloni kaki și o cămașă albă 
scrobită. Adrian se leagănă cu scaunul, își ţine picioarele 
musculoase încrucișate pe balustradă și soarele îi cade pe 
umerii goi. Bea dintr-o sticlă de culoarea smaraldului. Rasym îi 
spune ceva trasând cercuri cu mâinile, iar Adrian îl privește și 
din când în când întinde nerăbdător gâtul. Chiar și prin geam, 
detectez energia turbată a lui Rasym, a celui aflat între două 
întâlniri. 

— Terry era orfan, spune Duck brusc. Mama și Charlie l-au 
găsit lângă un tomberon pe marginea drumului. Cineva l-a 
călcat cu mașina pe o lăbuță și celelalte pisici l-au părăsit. Era 
pe moarte, așa că ei l-au salvat... 

— Duck, hai să nu vorbim despre lucrul ăsta. Nu vreau să aud 
iar povestea asta, da? Sonny se întoarce spre mine și încearcă 
să hotărască între un zâmbet și o grimasă. Dar nu apare niciunul 
dintre ele. Rasym a adus niște muncitori în pivniţă să repare 
infiltraţia din tavan, îmi spune. lar Vesna e jos, face curăţenie în 
cameră. Therese este încă prea zguduită, așa că i-am dat liber 
azi. A rămas acasă cu Christos. Pipăie canapeaua în căutarea 
telefonului. Christos îmi tot trimite SMS-uri despre tatăl lui 
Charlie. Vrea să vorbească cu el. Cred că-și fac griji, în caz că 
Charlie nu... 

Nu poate să dea glas posibilităţii evidente ca Charlie să nu se 
întoarcă. În schimb, o ia pe Duck în braţe și se concentrează pe 
ușa de la bucătărie. 

— Miles! strigă. Am zis că fac eu. Privirea îi deviază iar spre 
mine; Face un ceai de vreo douăzeci de minute. 

— Il ajut eu. 

Mă duc la bucătărie, unde Miles stă sprijinit de ușa 
congelatorului și pune înapoi pe raft o sticlă de votcă. E 
îmbrăcat cu o cămașă neagră de mătase peste o pereche de 
pantaloni scurți în carouri și are obrajii acoperiţi de pete și 
transpiraţi de la alcool. Baxul cu sticle de apă este încă pe 


VP - 402 


podea lângă aragaz; Stefan trebuie să fi umblat la el înainte de 
ultima lui coborâre pe trepte. Nu pot să nu mă gândesc ce 
simplu ar fi să pui vechile medicamente ale lui Stefan într-o 
sticlă de apă și să aștepți până-și pierde cunoștința. Apoi nu 
rămânea decât efortul de a-l târî în cadă. 

— Charles o să se întoarcă, spune Miles în loc de salut, în timp 
ce-și ia paharul. li spun întruna lui Sonny lucrul ăsta, pentru că 
trebuie să creadă. Și eu cred. Tu nu? Se uită la mine, apoi în 
podea, rușinat de optimismul lui. Soarbe din votcă și continuă 
pe un ton mai slab: Doar că a fost reţinut. O să se întoarcă, iar 
Sonny va trebui să-i dea veștile despre fratele lui. Așa că trebuie 
să-i menţinem optimismul. Mă ajuţi tu? Se atinge pe încheietură. 
Cât e ceasul? 

A pus întrebarea de parcă întoarcerea lui Charlie ar fi o 
chestiune de minute. Mă uit la ceas. 

— Aproape 12:30. 

— Atunci avem la dispoziţie o zi întreagă în care să sperăm. 
Scoate un pliculeţ de ceai dintr-o ceașcă aburindă și-și fixează 
degetele pe toartă. Rasym spune că Stefan era deprimat. Spune 
că era supus unei presiuni prea mari și a cedat. Eu nu l-am mai 
văzut pe Stefan din copilărie, așa că sper că nu par un 
nenorocit. Dar mi-aş fi dorit să facă gestul ăsta în Dubai. De cea 
trebuit să vină aici să se sinucidă? Acum, pentru ei, o să fie 
întotdeauna casa în care a murit fratele lui. Am avut și eu un văr 
care... 

— Miles! strig, de parcă l-aș trezi din beţie. Doar nu crezi 
sincer că Charlie o să se întoarcă, nu? Că din clipă în clipă ar 
putea intra pe ușă! 

Expresia lui Miles afișează o hotărâre miraculoasă. Pare să 
creadă sincer că soarta se va schimba în bine dintr-o clipă în 
alta. Probabil alcoolul îl ţine pe linia de plutire. Îmi amintește de 
cineva care a tras pe nas prima linie de cocaină la patru 
dimineaţa și crede că, atât timp cât vorbește în continuare, 
zâmbește și duce discuţia spre lucruri obsesiv de pozitive, zorii 
cruzi, post-mortem, nu vor mai sosi niciodată cu alungarea 
durerii și patul gol. 

— Se poate ca Charles să fi aflat că a murit fratele lui, iar 
acum e șocat, spune el. Nu m-ar mira să fie în avion în drum 
spre New York, spre tatăl lui. Sau poate că încă este pe mare, pe 
o barcă, fără semnal. Poate e pe undeva și habar n-are ce s-a 


VP - 403 


întâmplat. lan, trebuie să ai încredere. Ce rost are să te gândești 
la tot ce e mai rău? Pe Sonny n-o ajută. Nu e niciun miracol dacă 
cineva se întoarce din senin. 

Cu ceaiul într-o mână și cu votca în cealaltă, se duce în grabă 
în camera de zi. Se pare că și-a găsit vocaţia de infirmier și 
sprijin, omul despre care mai demult crezusem că este singurul 
cu un motiv imaginabil să-i vrea răul lui Charlie. Acum e singurul 
dintre noi care se așteaptă să-l revadă. Sonny își ia ceaiul și se 
sprijină de el. Miles încearcă să facă o glumă care pare doar de 
ei știută, cu un chelner care scapă tava pe plajă. Sonny nu 
ascultă, sau mai degrabă ascultă un sunet dintr-un registru mai 
acut. Întoarce capul spre fereastră. 

— Cine dracu' dă muzica la maximum? Pune cineva muzică 
afară? Moare un om și insula continuă cu petrecerile. Clatină din 
cap. Locul ăsta este incredibil. De ce nu e aici? Unde este? 

Miles o îmbrățișează și Duck cade la podea, de parcă s-ar 
preface că a murit. 

— Turnaţi careva ketchup pe mine, șoptește. 

Deschid ușa de sticlă, ceea ce face ca muzica să se audă și 
mai tare, și ies pe balcon. Reverbul în descompunere al unei 
piese dance răzbate de pe o clădire din vecinătate. Băieți și fete 
în anii studenţiei declamă zgomotos versurile cu paharele 
ridicate, „ia drăguţele, ia banii, pipăie hârtia, sparge-i cu mine, 
nu sunt ostaticul tău, dar un Bugatti nou-nouț, de la zero la o 
sută patrușcinci, fată dolofană, fată dolofană, ești liderul lumii 
libere...” Toată lumea de pe terasă știe versurile, dar nu și 
semnificaţia lor. Copertina din pânză roșie din spatele lor dă 
senzația că pulsează într-o pată de vin. Cerul albastru, cu câte 
un pescăruș alb ca o bucăţică de vopsea sărită, pare trist prin 
comparaţie. Îmi amintesc de comentariul prinţului Phillip despre 
detronarea din tinereţe și nu pot să scap de sentimentul că 
armata este la poartă și că puștii ăștia dulcegi care se 
contorsionează au învins deja. Am avut și noi o șansă, dar n-am 
profitat prea mult de ea. De mult n-am mai avut sentimentul 
acela agitat al posibilului, când mergeam prin Greenwich Village 
cu convingerea că fiecare ușă îmi era deschisă și că toată 
arhitectura de care aveam nevoie era vremea primăvăratică, 
calitatea unică de prinţ care nu se poate cumpăra și care este 
apanajul tinereţii. Indiferent ce căutam atunci, n-am găsit 
niciodată. Dacă găseam, stricam plăcerea căutării. 


VP - 404 


Adrian plesnește din degete în ritmul muzicii și se leagănă pe 
picioarele din spate ale scaunului. Are un costum de baie roz- 
fluorescent cu frunze albe de palmier imprimate. 

— Cum a mers discuţia cu inspectorul? mă întreabă Rasym. 

Observ că astăzi nu s-a bărbierit. 

Întrucât n-am reușit să-l pun pe Martis la treabă, n-am niciun 
motiv să-mi acopăr urmele. Mai rău de atât, acum, că mi-au 
dispărut banii din noptieră, s-ar putea să trebuiască să mă 
bazez pe banii pe care mi i-a oferit. „Fii drăguţ cu Rasym”. 

— Bine. Nu i-am spus nimic ce nu știa deja. 

— L-ai spus că Charlie e plecat cu afaceri? 

Încuviinţez din cap și mă sprijin pe balustradă, încercând să 
scap de sentimentul că sunt un câine credincios. 

— Când organizezi echipa de căutare? îl întreb. 

Adrian se uită la Rasym, de parcă răspunsul i-ar testa 
onestitatea. 

— Tata se ocupă de asta la Nicosia. Dacă totul merge bine, ar 
trebui să ajungă mâine sau poimâine cel târziu. Trebuie să avem 
grijă. Pe Stefan îl înmormântăm luni. 

N-am nici cea mai mică idee ce zi este și câte mai sunt până 
atunci. Am noţiunea timpului specifică turistului care stă mai 
mult decât prevăzuse - timpul fără substantive, doar niște 
calupuri infinite de lumină întrerupte de somn. 

— Nu crezi că ar trebui implicată și poliţia de pe insulă? 
sugerez. Încă două zile înseamnă mult timp. 

Rasym se uită spre apă cu mâinile în șolduri. 

— Trebuie să ai încredere în noi că știm ce facem. 

— Rasym, izbucnește Adrian. 

Este primul cuvânt rostit cu asprime pe care îl aud din gura lui 
și Rasym se întoarce spre el privindu-l cu răceală. 

— O să se ocupe și de materialele rămase în biroul firmei și în 
hangar. 

Echipa asta pare mai degrabă specializată în curățenie decât 
în căutare. 

— Dar prioritatea este găsirea lui Charlie, insist eu. 

— Nu știu ce planuri ai, spune Rasym tăios, dar nu ești obligat 
să rămâi. Dacă vrei să te întorci la New York, așa ar trebui să 
faci. Ar putea fi o idee bună, dat fiind că-l acopereai. S-ar putea 
să apară întrebări legate de implicarea ta. 

— Doamne, geme Adrian. Fii și tu puţin mai subtil. Charlie e 


VP - 405 


cel mai bun prieten al lui. Vrea să ajute. 

Rasym tresare, dar deja devine defensiv. Se întoarce spre 
mine. 

— Azi-noapte ţi-ai exprimat suspiciunea că Charlie ar putea fi 
implicat în moartea lui Stefan. 

Sunt destul de sigur că a pomenit lucrul ăsta anume pentru 
Adrian, să înţeleagă ce fel de bun prieten este acum pe balcon 
cu ei. 

— De atunci mă tot gândesc la asta, continuă Rasym. Dacă 
așa stau lucrurile, Charlie nu trebuie găsit. 

— Doar dacă așa stau lucrurile. 

Rânjește. 

— Charlie n-ar face așa ceva, jură Adrian. Ce-ai spune despre 
mine dacă aș dispărea? Că o meritam? 

Rasym îl ignoră. 

— Uite, îți promit eu că-l găsim. Îmi pare rău dacă nu par 
compătimitor. Tocmai mi-a murit vărul. Fac tot ce pot. 

Sincer, cineva trebuia să pună piciorul în prag și să fie stâlpul 
casei gata să se dărâme. Cineva trebuia să aranjeze 
transportarea cadavrului, să fie atent ca îngrijorarea să nu dea 
iama prin bunurile de valoare și podeaua să nu se prăbușească. 
Am sentimentul că am fost prea dur cu Rasym. Dincolo de barba 
de novice, de fruntea chinuită, docilă și de ochii vicleni se află 
un om însărcinat să care sicriul, obosit și speriat, nesigur de 
povara pe care trebuie s-o care. Este un singur cadavru, sau 
sunt două? 

Mă duc spre ușă. 

— Ce face tatăl lui Charlie? 

— O să aflăm curând, mormăie Rasym. Te rog, să rămână 
între noi că s-a operat astăzi. Nu mai avem nevoie și de alte 
istericale, adaugă el făcând un gest spre ocupanta camerei de 
zi. 

Adrian lasă picioarele să-i cadă de pe balustradă. Se apleacă 
după furtun și apasă pe trăgaciul pulverizatorului, se stropește 
pe piept și picioare. Cineva ţipă la petrecerea de pe acoperiș. A 
sosit un oaspete important. 

— Cum poate să dispară o întreagă parte dintr-o familie dintr- 
odată? întreabă Adrian. Atât de repede? Acum o săptămână nu 
le stătea nimic în cale, iar acum totul se duce... ` 

Intru. Duck și Miles nu-i mai țin tovărăşie lui Sonny. Inchid 


VP - 406 


ușa, recunoscător că muzica bubuitoare ne va înăbuși vocile. 
Sonny se uită la ceaiul din ceașca ei de parcă ar fi ecranul unui 
telefon. 

— E o petrecere alături, îi spun. Unde s-a dus toată lumea? 

— Miles a dus-o pe Duck la magazin. Sonny răsuflă cu 
hotărâre, apoi continuă: Mi-a fost un prieten bun, deși îl 
condamn că l-a lovit pe Charlie. Pentru că, dacă n-ar fi avut loc 
bătaia aia, dacă Miles ar fi plecat pur și simplu... Lovește 
măsuța de cafea cu piciorul gol. Le-am spus că ar trebui să se 
ducă la plajă. M-aș duce și eu, dar mi-e teamă să plec. Mi-e 
teamă că, dacă plec, o să-mi găsesc genţile la ușă. Rasym face 
față foarte bine, nu crezi? E o adevărată stâncă, nu? 

Mă aplec în genunchi în fața ei. 

— Unde e Louise? 

— A plecat acum vreo oră. Îmi pare rău că ţi-am răpit-o. 
Încearcă din nou să zâmbească, dar asta nu face decât să-i 
tragă în jos de cozile ochilor. Ar fi fost prea mult pentru mine să 
dorm singură pe barca lui Charlie. De fapt, am petrecut mare 
parte din noapte pe punte. N-am vrut să intru în gaura aia cu 
toate lucrurile lui. 

— Sonny, cred că ar trebui să te gândești să te duci la secţia 
de poliţie și să stai de vorbă cu inspectorul. Știu că Rasym a 
promis să facă rost de o echipă privată, dar dacă îl dai dispărut, 
ar putea începe imediat căutarea. 

— Rasym mi-a promis c-o să vină cei mai buni oameni. 

— Sunt sigur de asta, dar sosesc abia peste vreo două zile. 
Dacă Charlie e rănit - încă în viaţă - sau are necazuri, trebuie 
găsit imediat. Deja am pierdut prea mult timp. 

Sonny ar putea sublinia că am fost complice în zilele care au 
trecut fără să ne alarmăm; este drăguţ din partea ei că nu 
aduce subiectul în discuţie. Dar îmi dau seama că, deși o implor 
în genunchi, mesajul meu nu ajunge la ea. 

— Nu ești aici de atât timp încât să-ţi dai seama că poliţia de 
pe insulă e inutilă. Complet inutilă. O să pună douăzeci de 
întrebări timp de douăzeci de zile și apoi o să-l găsească numai 
dacă traversează Skala cu hainele arzându-i în flăcări. 

— Inspectorul Martis e altfel. Am încredere în el. Nu trebuie 
decât să-i spui că nu a plecat cu afaceri. Noi știm că nu e așa. 
Știi, nu? 

— Rasym mi-a promis c-o să-l găsească, repetă ea. 


VP - 407 


Ceea ce nu spune implică iremediabilul refren. Dacă este vreo 
posibilitate ca Charlie să aibă vreo legătură cu moartea lui 
Stefan, poliţia e ultima pe care vrea s-o implice. Își trage 
răsuflarea după ce și-a ţinut-o un minut. Terry se strecoară pe 
braţul canapelei și se oprește să-și lingă lăbuța. Mă întind să-l 
mângâi pe cap, dar își înfige ghearele în mine. E mai 
demoralizant să te trimită la plimbare un animal decât un om. 
Asta înseamnă că tu ești problema - că în adâncul fiinţei tale 
zace o putreziciune pe care prădătoarele cu instincte mai 
puternice o detectează. Terry sare în poala lui Sonny, însă ea 
nu-l bagă în seamă. Stă cu privirea aţintită pe atlasul de pe 
măsuţa de cafea, prizonier sub Biblia verde. 

— În orice caz, nu e chiar atât de simplu, spunea ea ușor. 
Acum trebuie să joc cum îmi cântă ei. Sunt prinsă la colţ. 

— Cine te-a prins? 

Lasă pătura să-i alunece de pe umeri, de parcă s-ar preda fără 
voie camerei. Bluza ei e de un gri pal, anorexie. 

— Rasym spune că, indiferent ce se întâmplă, pot să păstrez 
casa noastră din Nicosia. Și, mai mult decât atât, a fost de acord 
să pună la bătaie banii de care am nevoie pentru Duck. De fapt, 
banii pentru tatăl ei. Bani ca s-o pot lua în Cipru cu mine. Deci, 
înţelegi, m-a prins la colț. N-am de ales. 

Una e să te prindă în condiţiile tale, și alta în condiţiile lor. Dar 
nu pot s-o condamn pe Sonny că-și pune fiica pe primul loc. Se 
pare că amândoi o plângem pe femeia care acum câteva zile se 
mândrea că este dispusă să piardă tot. 

— Și cu Charlie cum rămâne? 

E important ca ea să creadă că se va întoarce; așa, eu mă pot 
îndoi în continuare. Altfel, pierderea este totală. 

— Rasym mi-a promis că vin cei mai buni oameni! Îl aruncă pe 
Terry pe podea și-și trece palmele peste ochi. Crezi c-o să facă 
ce spune, nu? 

Îmi reglez fața pe ora 12. Miezul nopţii. Prânz. 

— Poţi să păstrezi un secret? Sonny se întinde să mă prindă 
de mâini. Poţi? 

— Da. 

— E un lucru pe care ei nu-l știu. Nu-l știe nimeni. Mai ţii minte 
inelul pe care îl căutam, cel cu diamant pe care l-am lăsat pe 
Domitian? Eu şi Charlie ne-am căsătorit în secret la Cairo anul 
trecut în decembrie. Sincer, nici măcar nu sunt sigură că are 


VP - 408 


vreo greutate din punct de vedere legal. Probabil că nu. A fost 
un impuls de moment, ne-am îmbrăcat cu niște djellaba pe care 
le-am cumpărat de la piaţă, iar Charlie a făcut rost de un 
judecător egiptean care ne-a dat binecuvântarea în arabă. 
Charlie nu voia să știe familia lui. Era sigur că ar fi declanșat o 
explozie. N-am purtat niciodată inelul în Cipru. De fapt, nu l-am 
purtat niciodată decât pe insula asta, de-aia nu l-am luat cu 
mine la Paris. Nici măcar n-ar fi trebuit să conteze, doar pentru 
noi. În general, eu eram cea care spunea că nu contează. Dar 
jur că, dacă se pune problema, dacă Rasym îmi mai cere vreun 
sacrificiu sau dacă nu-și respectă promisiunile... își drege glasul. 
O să-l găsească. Trimit niște profesioniști. Trebuie să fie undeva. 
Nimeni nu dispare veșnic. Nu poţi să dispari fără urmă de pe 
planetă. 

Nici măcar Charlie nu cred că ar fi atât de inconștient încât să 
se căsătorească fără un contract prenuptial, deși probabil că în 
decembrie nu avea mare lucru pe numele lui. Totuși, dacă 
ceremonia este legală, Sonny poate să moștenească mult mai 
mult decât cu o zi în urmă și cu siguranţă mai mult decât se 
anticipa dacă Stefan avea ocazia să vorbească. Mă străfulgeră 
gândul că poate Sonny a încercat să discute cu Stefan, că poate 
s-a dus să liniștească apele sau să-l invite la casă. Stefan s-ar fi 
dus de bunăvoie la oricine avea informaţii despre fratele lui. 

— Sonny, doar n-ai... _ 

Cască gura și sprâncenele i se ridică într-un arc. Imi dă 
drumul la mână. Probabil și-a dat seama la ce mă gândesc după 
pietrișul din vocea mea. 

— Nu începe și tu. Nu-mi veni și tu cu răutăți din astea, 
precum ceilalți. 

Mă întind spre ea, dar îmi împinge mâna și pleacă spre scări. 

— Eu sunt de partea ta, îi spun. Poate ar fi înțelept să iei 
legătura cu un avocat. 

Se uită la mine cu gura împietrită într-un cerc disprețuitor. S-a 
văzut cum o văd ceilalţi. S-a uitat la oameni care se uită la ea - 
pe ecran, în fotografii, în viaţa reală. Este expertă în cântărirea 
reacției pe care o declanșează. Pune piciorul pe prima treaptă, 
apoi se oprește. 

— Nu te cunosc de mult timp, lan, dar e ciudat. Erai de partea 
lui Charlie până acum câteva zile. Azi-dimineaţă, Rasym a spus 
că ești de partea lui. Acum ești de partea mea. Se pare că 


VP - 409 


întotdeauna ajungi de partea cu priveliștea cea mai frumoasă. 


Debarcaderul este pustiu, cu excepţia unui măgar rătăcitor 
care stă lângă una dintre bărcile în culcușul lor de fier, paște 
ierburile care cresc în jurul carenei neterminate. Grilajul 
hangarului este încă lăsat și lacătul pus, dar un iaht alb cu un K 
roșu este ancorat lângă doc. Niște balize roz de vinii se leagănă 
în preajma lui. Nu e nici ţipenie de om la bord. Probabil l-a adus 
înapoi unul dintre căpitanii mai tineri, care apoi a părăsit rapid 
insula. Nu mă îndoiesc că Ugur a avertizat echipajul că li s-a 
înfundat. Urc pe podul suspendat și studiez echipamentul de 
navigaţie inert de sub parbrizul uscat, cu pete de apă. Probabil 
că unul dintre butoanele de pe pupitrul de comandă deschide 
chepengul. In cabină nu sunt prosoape de plajă, ghiduri turistice 
sau vreo urmă de turiști amatori de mare. Este unul dintre caii 
troieni ai lui Charlie. 

Când sar înapoi pe debarcader, observ un bărbat și o femeie 
care merg șerpuit pe țărm. Hainele lor lungi și ude sunt negre ca 
lemnul dulce de la apă. Bărbatul ţine un bebeluș pe șold, iar 
femeii îi atârnă pe braț o vestă portocalie de salvare. Probabil că 
barca lor gonflabilă este mai jos pe plajă sau poate au venit înot 
de pe o barcă din larg. Se opresc când mă văd, dar privirea li se 
plimbă încă, mă studiază pe mine, dealurile și lunga șosea de pe 
uscat. Agit braţele ridicate, făcând U-uri sau X-uri ample. 
Bărbatul pune mâna pe ceafa copilului parcă vrând să-mi 
sugereze că, indiferent ce vreau, n-o să le iau băiatul. 

Alerg spre ei. Nu am nimic de oferit, doar un bun venit pe o 
insulă care nici măcar nu ea mea. 

— Bună ziua, le spun. Bun venit în Patmos. 

Femeia respiră greu, sânii i se umflă în tunica din bumbac 
gros. Dar scoate un telefon dintr-o pungă de plastic, și-l ridică în 
faţă și-și face o fotografie. Se întoarce să-și verifice soţul și fiul. 

— Pot să vă fac eu o fotografie tuturor, mă ofer. 

Soțul clatină din cap, dar femeia cu orbitele adânci zâmbește 
şi-mi dă telefonul. Se dă înapoi să stea lângă familia ei, însă 
băiatul nu se uită la aparat. 

— Cum se numește fiul? 

— Ibrahim, strigă femeia. 

— Ibrahim, aici, aici. Uite! 

Faţa lui rotundă se uită la noul peisaj cu o expresie detașată, 


VP - 410 


ca un creier prea ocupat cu înregistratul ca să se lase 
înregistrat, cu indigo în loc de ochi. 

Le fac cinci fotografii încercând să cuprind mai mult uscat din 
spatele lor decât mare. 

— Mulţumesc, spune femeia în timp ce-și ia telefonul. O să le 
trimitem rudelor, să știe că am reușit. Lacrimile apar cu 
întârziere, din cauza șocului supravieţuirii sau a familiei rămase 
acasă. Ar prefera să ne înecăm decât să ne salveze. Au trecut 
cinci bărci cât timp eram în apă. Nu le-ar fi păsat dacă muream. 

Soţul ei începe să facă pași mici, ezitanţi, de parcă acum, că 
au ajuns la mal, timpul este o și mai mare necesitate. 

— Domnule, încotro este portul central? 

Amândoi vorbesc engleza fără greșeală. 

Le arăt în susul drumului și îndrept mâna. 

— Sunt câteva mile până la Skala. Câţiva kilometri. 

— Și poliția? întreabă el. Știți dacă ne iau? 

Nu știu dacă se referă la azil sau la arest - și poate că nici el 
nu știe. Femeia rostogolește câteva propoziţii în arabă și-și pune 
fiul pe umăr. Bărbatul verifică o punguță de plastic ascunsă sub 
cămașă. 

— E o secţie, îi răspund. Acolo sunt luaţi în evidenţă refugiații. 
Cred că îi trimit într-o tabără din Lesbos. V-aș putea duce soţia 
și copilul cu motocicleta. Nu știu dacă încăpeți toți trei. 

— Nu, mai bine mergem pe jos, răspunde el. Rămânem 
împreună. 

Mi-ar plăcea să am euro să le dau. Automat, îmi pipăi 
buzunarele, semn că sunt sărac. 

— Avem bani, mă asigură femeia cu respiraţia tăiată. 

— Trebuie să pornim spre nord. Dar Europa. Suntem în 
Europa. 

Și, cu un zâmbet și aruncându-și vestele de salvare, o iau în 
grabă pe drumul neasfaltat. Când spui bun venit nu poţi să spui 
și la revedere. Mă uit cum pleacă, faţa băiatului se leagănă 
deasupra umărului mamei, până când îi înghite praful și 
distanţa. Mi-l imaginez pe Charlie legănându-se prin apă, la 
câţiva kilometri de uscat, în toate direcțiile, bărcile trecând pe 
lângă un alt cap negru prins între valuri, iar dacă s-a scufundat, 
câtor proaspăt decedați li se va alătura? Mă las pe vine și apăs 
cu degetele în ţărâna uscată, regească. 


VP - 411 


Ușa de la birou este încuiată, iar ferestrele sunt zăvorâte pe 
dinăuntru. Scopul vizitei mele se află în interiorul rulotei. Mă 
mână pierderea celor nouă mii de dolari și promisiunea lui 
Rasym că o echipă privată va șterge urma oricărui material 
rămas. Mă uit în jur să nu fie nimeni, iau o piatră grea cu 
margini ascuţite și lovesc în geamul ușii până când se sparge. 
Trec cu mâna de cioburi și învârt de mâner. 

Într-adevăr, Ugur a curăţat biroul lună. Până și coșul de gunoi 
de sub masa de lucru este gol. Nu au mai rămas decât jocul de 
șah și sacoșele de pânză. lau tabloul cu Domitian de pe perete. 
Pe marginile seifului e un șir de adâncituri. Ugur, Gideon sau 
altcineva trebuie să fi încercat să-i forțeze ușa. Dar eu l-am 
văzut pe Charlie marcând combinaţia. Răsucesc de buton, 
alegând cifrele ultimei lui zile de naștere în sens invers, 15, 29, 
6, și simt că încuietoarea cedează. Ușa de fier este mai grea 
decât mă așteptam; dintr-odată, pe podea cade un caiet legat în 
piele neagră. E un registru în care apar orele și plecările din 
port, de săptămâna trecută până pe 1 mai. Nu sunt semne care 
să indice marfa cu care făcea contrabandă, dar în capătul de sus 
al primei pagini e scris numărul de mobil al lui G. Frost. Din câte 
sugerează registrul, flota de iahturi trebuie să se fi deplasat 
permanent între Turcia și Grecia pe parcursul verii, de la 
Bodrum la Atena și un oraș pe nume Salonic. Pun caietul pe 
birou și bag mâna în seif. 

Tot ce mă putea salva de uitare erau cei nouă mii de dolari. 
Acum, că mi-au fost furaţi, nu am destul nici cât să-mi iau un 
bilet de avion spre casă. Sper la câteva mii, câteva sute, orice 
mărunţiș a rămas de pe urma unei afaceri cu bărci sortite pieirii. 
O parte din mine speră și că seiful e gol. Dacă Charlie a fugit în 
ultima clipă, probabil a luat banii pe care i-a avut la dispoziţie. 
Seiful gol ar putea însemna că trăiește. Dar degetele mi se 
lovesc de teancurile de hârtie, zece, îngrămădite unele în altele, 
precum cărămizile neprinse cu mortar. 

Scot unul dintre teancurile groase prinse cu elastic și-mi trec 
degetul mare de-a lungul bancnotelor roz de cinci sute de euro. 
Pentru o clipă, inima îmi stă în loc. Simpla greutate a atâtor bani 
în mână face să mă cuprindă frica, ca atunci când dai peste 
niște lei care se împerechează sau peste o pungă cu cuțite pe 
un teren de joacă. Probabil sunt sute de bancnote prinse cu 
elasticul. Zece ori cinci sute ori două sute - nu sunt în stare să 


VP - 412 


socotesc, așa cum nu sunt în stare nici să vorbesc. Dar probabil 
că e peste un milion de euro în numerar. Nu e de mirare că 
Charlie l-a concediat pe Gideon când a încercat să se apropie de 
ei. Mulţi oamenii au fost făcuţi bucăţi pentru mult mai puţin de 
atât. 

Pun teancurile pe birou, o ceată de zece cuburi în culorile 
păsării flamingo, lichide și convertibile oriunde pe planetă. Pe 
masă se află viitorul meu, salvarea pe care o voiam, motivul 
pentru care am venit, în primul rând, în Patmos. De acum 
înainte, orice pas pe care-l fac echivalează cu apăsarea 
piciorului pe acceleraţie. Atunci, de ce mă simt de parcă aș fi 
fost deja aruncat prin parbriz? 

E prea liniște în birou, nu se aude decât clănţțănitul unor dinți. 
lau o sacoșă de pânză din cutie și pun teancurile în ea. Pun și 
registrul de transport peste comoară. 

Salvez banii sau îi fur, îi păstrez în cazul în care se întoarce 
Charlie sau îmi ofer un motiv accidental ca să vreau să dispară? 
Sunt prea sărac ca să-i las aici. Bag mâna înapoi în seif și pipăi 
să văd dacă mai sunt și alte bancnote rămase. In colţ mai sunt 
două cărămizi, nu de hârtie, ci de piatră gumoasă învelită în 
plastic. Cărămizile sunt de un maro-excrement, plasticul este 
tăiat și pe ele e scris un cuvânt în arabă cu carioca neagră. 
Miros a oţet stricat. 

Aș fi preferat să nu știu cu ce face Charlie contrabandă în 
compartimentul de sub linia de plutire, astfel aș fi luat misterul 
acesta cu mine în pat, alături de viziunea locurilor în care nu am 
fost niciodată și de oamenii pe care nu am apucat niciodată să-i 
iubesc. Neștiinţa ar mai fi pastrat vie speranţa binelui. Puteau să 
fie muniţie sau materiale medicale. Dar adevărul trist și evident 
este că sunt două cărămizi maro de heroină, ce-a rămas de pe 
drumul dinspre Orient spre Occident. Oare Charlie ar fi fost 
iertat dacă Stefan afla adevărul? Dacă e în viaţă, oare își 
dorește măcar iertarea? Mă uit pe fereastră, acolo unde soarele 
albește marea și o face să semene cu pavajul. 

Tatăl lui a construit autostrăzile din Orientul Mijlociu. 


VP - 413 


16. 


O motocicletă parcată printre alte treizeci de-a lungul șoselei 
ce duce la portul din Skala nu atrage un interes special. Cadrul 
ei cu negru și galben este lovit și murdar de noroi. Numărul de 
înmatriculare metalic stă atârnat de o bucată de sârmă la spate. 
Aripa din faţă e ușor strâmbă. O cască atârnă de mâner. In plin 
sezon, insula zumzăie de mașinării identice care roiesc prin 
orașe și pe plaje ca niște lăcuste. Ar fi imposibil să ghicești că în 
compartimentul din șaua acestei motociclete se află o avere 
substanţială. Oricine are o șurubelniţă ar putea să desfacă şaua 
și să fugă cu conținutul ei în cinci secunde. 

Nu am unde să ascund banii în altă parte. Nici măcar cabana 
nu mai e la adăpost de hoţi. Mă întreb dacă nu cumva Vesna sau 
fratele ei, sesizând situaţia dificilă a familiei lor, acum, că au 
dispărut fraţii Konstantinou, au decis că ar fi înțelept să sustragă 
o pungă disponibilă cu bani, care efectiv implora să fie furată de 
la bun început. Sau poate că Gideon și-a folosit cheia. Ezit la 
câţiva metri de motocicletă, cu simţurile încordate, acum mai 
puţin liber, pentru că am atât de mult de pierdut. Dar grăbesc 
pasul înspre centrul orașului. Dumnezeu a dat, Dumnezeu a 
luat... cu alte cuvinte, lui Dumnezeu nu-i pasă. 

Martis a spus despre Carrie Dorr că a închiriat o cameră 
deasupra magazinului alimentar. Încă sunt șanse să nu fi plecat 
de pe insulă. Culoarele înguste ale supermarketului sunt 
înţesate de voci zgomotoase, de copii liniștiți, arşi de soare și de 
băieți greci care șterg pe jos în perioada de vârf. Coșurile verzi 
de plastic sunt pline ochi cu mâncare, în stil american. Mă 
apropii ușor de femeia de la casă. 

— Mă scuzati, spun, ignorând șirul de clienţi. Caut o prietenă. 
A închiriat o cameră deasupra. E americancă. O cheamă Carrie 
Dorr. 

Angajata se oprește în timp ce scanează un bidon cu lapte, 
spre iritarea clientului. Părul lui blond și tenul care bate în 
albastru în lumina neoanelor se potrivesc cu steagul suedez. 

— Avem multe camere închiriate sus. 

— Are niște salamandre tatuate pe glezne. Nişte șopârle 


VP - 414 


portocalii. 

— Ah, fata aia. Nu, a plecat. S-a mutat într-o cameră de 
deasupra magazinului de ulei din partea cealaltă a orașului. 
Poate acum două-trei zile. 

Traversez Skala. Vânzătorul de la magazinul de ulei mă 
trimite la un bijutier, care mă trimite la un magazin de suvenire. 
Probabil Carrie și-a schimbat locuinţa în fiecare noapte, de frică 
să nu stea prea mult, dar a subestimat ochiul scrutător al unui 
sătuc grecesc. Îmi amintesc că Martis a descris-o ca fiind 
paranoică - de parcă ar fi fost în vreun pericol. Dar mă 
interesează să-i dau de urmă din cauza indiciilor care l-ar lega 
pe Charlie de atacul cu bombă. Presupun că o să fie de acord să 
stea de vorbă cu mine. Ce-i drept, și ea a întrebat unde sunt. 

Angajatul de la magazinul de suvenire îmi arată un șir de 
scări. 

— Luat cameră azi-dimineaţă. 

Bat la ușa vopsită într-un albastru azuriu și lipesc urechea de 
ea. Încerc mânerul. 

— Nu e acasă, îi spun vânzătorului când ajung iar la parter. 
Sunt fratele ei din America. Ar trebui să stau cu ea. 

Deși înainte era tare de urechi, acum devine atent la 
implicaţiile economice ale unui al doilea oaspete. 

— Stai și tu? Nu a pomenit. O să fie dublu, chiar dacă e un 
singur pat. 

— Bine. Pot să folosesc cheia de rezervă? 

— Șaptezeci de euro! strigă. 

Cere să fie plătit în avans, în caz că fraţii Dorr ar fi tentaţi să 
plece fără să plătească factura. Scot o bancnotă nou-nouţă, roz 
din buzunar. 

— Aveţi rest la cinci sute? 

Hârtie de culoarea flamingoului. Și totuși, banii ăștia se poate 
să-i fi costat pe mulţi viaţa. 

Umblă prin caseta de valori și-mi dă o cheie cu un ciucure 
galben prins de ea. Urc scările și bat iar, de data asta mai încet. 
Cum tot nu răspunde nimeni, strecor cheia în încuietoare. Când 
deschid ușa, iese un aer stătut, care duhnește a odorizant și a 
lenjerii din material sintetic. Nu există nicio lumină și nicio 
fereastră care să-mi arate adevărata dimensiune a întunericului. 
Pipăi de-a lungul peretelui din stuc să caut întrerupătorul. Când 
aprind, un obiect strălucitor țâșnește spre mine. Mă feresc și 


VP-415 


chiar deasupra mea se aude o explozie puternică. Pe umeri și 
picioare mi se împrăștie o ploaie de sticlă. 

Când mă ridic, o văd pe Carrie Dorr ţinând în mână un mâner 
care acum o secundă a fost prins pe un vas de cafea. Are fața 
îmbujorată pe sub un strat gros și alb de creion corector. Tace 
cât să-mi stabilească identitatea. 

— Nu se poate! ţipă. Nu te apropia de mine! 

Se dă înapoi cu spatele, dar camera e atât de mică, încât 
cade imediat pe pat. Dă din picioarele cu fire scurte de păr și 
salamandre tatuate, lasă mânerul vasului de cafea și se repede 
la veioză. 

— Termină, șoptesc. N-am venit să-ţi fac rău. 

inchid ușa să nu ne audă vânzătorul de jos. În același 
moment, Carrie mânuiește veioza de alamă ca pe o armă, 
încercând cu disperare să smulgă firul din perete. Mă duc 
repede la ea și-i smulg veioza din mână. 

— Te rog, nu-mi face rău! ţipă ea și ridică bratele, cu 
încheieturile încrucișate deasupra feţei. 

Arunc veioza pe pat și ridic la rândul meu mâinile. 

— Carrie, vreau doar să vorbim. Nu voiai și tu să stai de vorbă 
cu mine? L-ai întrebat pe Martis unde stau. 

— Nu ca să vorbesc! se tânguie ea. Să caut dovezi! Nimic mai 
mult! N-am luat nimic! 

Deci Carrie mi-a furat cei nouă mii de dolari din noptieră. 
Probabil a așteptat până nu mai era nimeni în cabană. Louise a 
spus că a văzut o fată din tabără umblând pe câmpul din 
apropiere. Eu aveam ușa încuiată, dar Louise o lasă descuiată 
pe a ei, iar eu am încetat să mai pun zăvorul la ușa dintre 
camere noastre. Nu o pot acuza acum pe Carrie că mi-a furat 
banii, asta n-ar face decât să-i prelungească ţipetele. 

— Ascultă. Ne-am putea ajuta unul pe altul. Aș putea fi 
prietenul tău. 

— Ești prietenul lui, geme ea. 

Ochii i se umplu de lacrimi și rimelul negru i se scurge pe 
obraji ca uleiul de motor al unei mașini plângăcioase. Are 
cămașa cu model de faţă de masă răsucită pe pielea coastelor 
acoperită cu pistrui. 

— Vrei să spui prietenul lui Charlie? întreb. 

— Înî. Te-a trimis să termini treaba? 

Pe un uscător de rufe din lemn care blochează intrarea în baie 


VP - 416 


sunt atârnate niște haine pe care probabil Carrie le-a spălat în 
chiuvetă. Privirea îmi este atrasă de tricoul cu „New York” scris 
cu o multitudine de fonturi. În rest, camera e goală, cu excepţia 
unei cutii pe jumătate mâncate de biscuiţi de pe o masă și a 
unei genţi din pânză de la piciorul patului. Dar în fundul unui 
dulap mic, deschis, observ un seif ieftin de hotel. Nu am îndoieli 
că acolo sunt banii mei. 

— Sunt prietenul lui Charlie, dar nu m-a trimis el. El a 
dispărut. 

— A dispărut? Lasă mâinile în jos și se șterge la ochi. Cum 
adică? 

— A dispărut. Nu mai dă nimeni de el de o săptămână. 

Compasiunea ei e de scurtă durată. 

— Foarte bine. E un nenorocit. 

— ÎI cunoşti? 

— Nu, șuieră ea. 

— Atunci ce dovezi căutai în camera mea? 

— Am spus că n-am luat... 

Angajatul magazinului de suvenire bate și strigă în greacă de 
pe hol. Carrie se duce împleticindu-se până la ușă. N 

— E în regulă, domnule Pachis. Tocmai am spart ceva. Imi 
pare rău că v-am deranjat. 

— Plătești stricăciunea! cere el. Doi prea mult pentru cameră! 

Pașii lui se dezintegrează pe trepte. 

— Mersi, spune ea sarcastic privindu-mă cu o ură plină de 
muci. 

Măcar a avut decenţța să nu mă dea de gol. Nu poate să aibă 
mai mult de douăzeci de ani pe sub machiajul mortuar. Coșurile 
de pe bărbie și moleșeala copilărească a umerilor te trimit cu 
gândul la o fată care încă nu s-a desprins definitiv de tihnitele 
suburbii din New Jersey. Pare candidata ideală pentru tabăra lui 
Vic de spălare a creierelor, dar nu este nici pe departe un 
martor impresionant pentru Martis împotriva familiei 
Konstantinou. Înţeleg de ce inspectorul a cântărit suspiciunile 
faţă de Charlie și a decis să lase ancheta în voia ei. Dacă 
ajungea în faţa oricărui avocat al lui Rasym, Carrie Dorr ar fi fost 
ca un șoricel aruncat în cușca pitonului - foarte drăguţ, până în 
momentul în care îl înghite întreg. 

Totuși, se străduiește cât poate să pară tare, cu mâinile în 
șolduri și cu gura strâmbată de un mârâit. Lacrimile îi cad pe 


VP - 417 


dinţi. 

— Zi ce vrei. Sau îţi face plăcere să intri în camerele femeilor 
și să le sperii de moarte? Nu remarc că și ea a intrat într-a mea. 
Pentru că sunt deja destul de speriată, continuă cu glas ascuțit. 
Insula asta e cel mai nasol loc în care am fost vreodată. Și ţi-a 
reușit de minune să mă convingi că e momentul să plec acasă. 

— Am vorbit cu Martis. Mi-a spus că tu crezi că Charlie e 
implicat în moartea prietenilor tăi, Dalia și Mikael. 

— Pentru că ne-a ameninţat, schelălăie ea. Erai de faţă. Te- 
am văzut. Poate îi era teamă că i-am luat urma. 

— Cum așa? 

— Vreau să spun că nu e o coincidenţă. Eu trebuia să fiu pe 
motocicletă cu Mikael. Era... Buzele încep să-i tremure. În 
noaptea aia am fost toţi trei împreună pe plajă, eu, Dalia și 
Mikael. Am făcut focul departe de tabără. Dalia și cu mine am 
făcut schimb de tricouri. Dă din cap spre tricoul cu New York de 
pe uscătorul de rufe. Asta e tricoul meu de acasă, dar Dalia mi l- 
a cerut cu împrumut. Era obsedată de New York și nu suporta 
porcăriile alea pentru turiști pe care le-a băgat Vic pe gât 
tuturor. In orice caz, am făcut schimb în noaptea aia după cea 
coborât de pe feribotul dinspre Atena. Avea pe ea tricoul 
portocaliu pe care l-am purtat eu la debarcader! Probabil 
prietenul tău a crezut că eu eram pe motocicletă. Probabil i-a 
scos de pe șosea și i-a omorât în bătaie, în timp ce zăceau în 
iarbă. Și puteam să fiu eu dacă nu adormeam. De ce să nu 
omoare amândouă surorile? E cumva din mafia cipriotă? 

Habar n-am ce spune Carrie. Amândouă surorile? In ce 
măsură convingerea ei că merită efortul de a fi ucisă are la bază 
narcisismul unei puștoaice de douăzeci de ani? Poate că dacă ea 
și Mikael i-ar fi încălcat proprietatea și ar fi descoperit adevărul, 
povestea ei ar avea ceva greutate. Dar ei plecaseră pur și 
simplu. 

— Ai aflat ceva despre firma de închirieri de bărci a lui 
Charlie? o întreb. 

Se uită uimită la mine. 

— Nu. Ce-i cu ea? 

— Carrie, de ce ar vrea Charlie să te omoare? Nu înțeleg. 

Işi ia geanta de pânză și o aruncă pe pat. Desface fermoarul, 
umblă printre puţinele lucruri dinăuntru și-mi dă o carte poștală 
mototolită pe care o avea împăturită în pașaport. 


VP - 418 


Pe partea din față, o plajă șerpuitoare îmbrățișează apa 
netedă, turcoaz. Numai o biserică albă din depărtare și cuvântul 
„Patmos” imprimat cu roșu-deschis deosebește peisajul de orice 
alt paradis cosmetizat cu aerograful. 

— Citește pe spate, idiotule. 

Are ochii mai umezi decât înainte. Întorc cartea poștală. 

— Soră-mea a scris-o. Mi-a trimis-o înainte să moară. Se 
numea Elise. A venit aici cu prietena ei în vacanţă luna trecută, 
când a explodat bomba. Am primit-o la o zi după înmormântarea 
ei. Nu că am fi avut ce să înmormântăm. 

Îmi amintesc de cele două turiste americance care au fost 
ucise la Nikos în timp ce așteptau să urce pe feribot. În fiecare zi 
erau flori proaspete la locul exploziei, pe care probabil le lăsa 
Carrie pentru sora ei. 

Citesc mesajul scurt scris cu litere cursive, pline de bucle. 

— Ai prins faza cu cipriotul foarte dubios cu un iaht de lux? 
mă întreabă. 

Am prins-o. Și am mai prins și faza că prietena ei se f...a cu el. 
Sonny era la Paris, dându-i lui Charlie ocazia să agaţe o turistă 
drăguță, cea mai sigură perspectivă de cucerire fără complicaţii; 
turiștii sosesc cu data plecării imprimată pe frunte. Nu e de 
mirare că bomba l-a transformat pe Charlie într-un bărbat 
credincios. Ultima fată cu care și-a înșelat partenera a murit în 
explozie, în timp ce stătea exact unde ar fi trebuit să stea el. Mă 
bucur că nu e și Sonny aici, să citească cartea poștală. 

— Era singura mea soră, spune Carrie plângând. Astea sunt 
ultimele ei cuvinte. Ambasada americană, guvernul grec, 
caricatura aia de forță specială din poliţia grecească, toți ne-au 
spus că a fost un atac terorist comis la întâmplare de niște 
radicali de extremă stângă. Nimic mai mult, nicio explicație mai 
detaliată, nicio urmă de dreptate, de parcă noi ar trebui să 
acceptăm și să mergem mai departe. Stă pe colțul patului, cu 
mâinile prinse în jurul genunchilor. Expiră de două ori profund, 
apoi suspină: Nu contează că nimeni nu și-a revendicat atacul. 
Nu ţi se pare ciudat? Cine se deranjează să pună o bombă, să 
ucidă oameni și să nu-și asume responsabilitatea? 

Eu cred că majoritatea criminalilor. Majoritatea ucid și se 
așteaptă să nu fie prinși, darămite să se mai și laude cu fapta 
lor. Afirmația ei are asupra mea impactul pe care-l au adesea 
știrile: ce fel de nouă lume e asta, în care te aștepți ca făptașul 


VP - 419 


să-și revendice fapta? _ 

— Sora mea a murit ca un simbol gol de sens! strigă ea. Imi 
pare rău, dar e ilogic. Nu accept așa ceva. Așa că am decis să 
vin în Patmos, să văd cu ochii mei ce s-a întâmplat. Mi-am 
cheltuit toate economiile să vin aici. Părinţii mei nu voiau să vin, 
dar trebuia. Elise merită. Am vrut să văd unde a murit ea. Chiar 
dacă a fost doar un pelerinaj cretin. 

Încerc să-mi iau un aer cât mai blând cu putinţă. 

— Faptul că Charlie e menţionat în cartea poștală nu 
înseamnă că are vreo legătură cu bomba. 

— El e singura mea pistă, spune ea trăgându-și nasul. Am 
întrebat și eu lumea. El se ducea mereu la Taverna lui Nikos, în 
fiecare dimineaţă la unsprezece. De ce nu s-a dus în ziua aia? Se 
pare că are o iubită, care se poate să nu fi fost prea încântată că 
o înșela. 

— Chiar crezi că ar arunca în aer o cafenea plină de lume ca 
să nu vorbească sora ta? 

— Nu mă lua peste picior, urlă. De-aia m-am dus la cabana ta. 
Voiam să găsesc dovezi. Știam că lucrezi pentru el. 

— Îmi pare rău. Se mai întâmplă și lucruri rele. Uneori nu 
există nicio explicație. 

— Da, cretinule. Și eu trăiesc pe planeta asta știu cum e viaţa. 
Deci e încă o coincidenţă că Elise a fost ucisă și că apoi cineva 
încearcă să scape și de mine după ce am întrebat pe insulă de 
Charlie Konstantinou? Scutură din cap. l-am zis lui Martis de 
sora mea. l-am zis că Dalia purta tricoul meu. l-am arătat cartea 
poștală. Toate conduc la prietenul tău. Aveam senzaţia că Martis 
mă crede, dar, până la urmă, e și el la fel de rău ca toţi ceilalți 
polițiști. Nu mi-a dat decât un șervetțel și o îmbrăţișare. Se uită 
cu milă prin camera închiriată de mărimea unei celule. Singura 
mișcare e fluturarea cearșafurilor de la aerul condiţionat de pe 
perete. Nu reușesc să dorm. Știu că ar trebui să mă duc acasă. 
Nu mă simt în siguranţă aici. Dar cu Elise cum rămâne? 

Se ridică în picioare și se duce la uscătorul de rufe. 
Împăturește tricoul cu New York și-l înghesuie în geantă. 

— Am încercat, mormăie pentru sine. Ai dreptate. Se mai 
întâmplă și lucruri rele. Oamenii sar în aer. Fără niciun răspuns. 
Poate că refugiații i-au ucis pe Mikael și pe Dalia. De unde 
dracu' să știu eu? la un tricou XL de pe uscător, având pe faţă 
traducerea denumirii unor băuturi alcoolice grecești în engleză, 


VP - 420 


și mi-l arată. Ăsta a fost al lui Mikael. Mi-a spus că se pregătea 
ceva nasol. A promis că-mi spune ce anume. N-a mai apucat. 
Voia să plece din tabără. Se săturase. Eu speram să vină cu 
mine în America, scâncește ea ducându-și tricoul la nas. 

— De ce te-ai dus la grupul lui Vic? 

Aruncă tricoul în geantă. 

— Nu sunt oameni răi. Mă rog, poate că sunt, dar sunt destul 
de drăguţi când treci peste toate porcăriile alea cu Apocalipsa și 
regatul care-i așteaptă pe lumea cealaltă. Eu cred că numai 
jumătate din ei cred cu adevărat tâmpenia aia. Ceilalţi, pur și 
simplu, nu au unde să se ducă. Se uită la mine, de parcă aș 
judeca-o. Ei cunosc insula. M-am gândit c-o să mă poată ajuta. 
Singură nu aveam cum s-o scot la capăt. În plus, în tabăra lor 
poţi să dormi gratis. Nu prea mai am niciun ban. 

Aprob cunoscător din cap, dar mă ignoră. 

— Nu a trebuit decât să bat din palme la rugăciunile lor și să 
fumez câteva jointuri. Ah, și să-i spun lui Vic că sunt pierdută și 
singură. Ceea ce e adevărat. Pătrunde în tine, în adâncul tău. 
Sincer, a fost plăcut o vreme, ca și când trecutul și viitorul ar 
putea să dispară și ai putea exista în perfectul și murdarul 
prezent. Dacă nu mă aștepta familia, poate aș fi rămas. Dincolo 
de venerarea distrugerii, chiar semăna a iubire. Ca o vibraţie 
care umple un gol. Pune cu grijă cartea poștală în pașaport, apoi 
reia: Pe deasupra, Vic îl urăște pe Charlie. Îl consideră un Nero 
al lăcomiei. Te-ai fi gândit că măcar ea o să-mi facă pe plac și o 
să spună că e implicat în atacul cu bombă. 

— l-ai spus lui Vic adevăratul motiv pentru care ai venit? 

— Da, șuieră ea. Până la urmă, da. În noaptea aia, cu Mikael. 
l-am spus că Charlie ne-a ameninţat în portul lui. A fost atât de 
enervată, ca și când aș fi trădat tabăra necrezând cu adevărat. 
A zis că sunt nebună. Femeia asta care se roagă pentru 
Apocalipsă mi-a spus mie că sunt nebună! Ea și Mikael au ţipat 
unul la altul. Toată aiureala asta a lui Vic devenise cam mult 
pentru el. Atunci am plecat și ne-am întâlnit cu Dalia pe plajă. 
Da, îmi plăcea Vic, dar nu aveam de gând să-mi dedic viața ei. 
lar Mikael se săturase să fie cărăușul ei de droguri. 

Cuvintele îmi rețin atenţia, ca două viespi mici cu ace ucigașe. 
Mă răsucesc spre Carrie, care încearcă să dea uscătorul la o 
parte ca să se poată strecura în baie. 

— Stai puţin. Ce-ai spus? Cărăuș de droguri? 


VP - 421 


Acum eu sunt cel naiv. Carrie ţuguie buzele și dă ochii peste 
cap. 

— Nu vreau să-i fac nimănui necazuri. Nu contează. N-are 
importanţă. 

— Ba contează. E important. 

— Așa face Vic rost de bani pentru tabără. Știu că e groaznic, 
dar eu n-am fost implicată. li lasă să se ducă numai pe cei în 
care chiar are încredere. 

— Să se ducă unde? Ce vrei să spui? 

— Heroină! exclamă ea. Are un furnizor în Patmos. Poate că o 
aduc noaptea cu bărcile. Nu știu. Am încercat să nu aflu. Toate 
insulele pentru distracţii colcăie de droguri și sunt o mulţime de 
doritori care ar da o avere pe ele în timpul verii. Dacă n-ar face- 
o cei din tabără, ar face-o altcineva. Nu înţelegi rostul tricourilor 
pentru turiști? Vic își trimite favoriţii cu feribotul îmbrăcaţi ca 
turiștii tipici, americani și europeni tineri, neexperimentați, 
pentru că poliţia n-o să dea prea mare importanţă naivilor care 
agită ghiduri turistice, cu tricourile alea jenante pe ei. Doar că 
au rucsacurile pline cu pachete. Ba chiar și le prind și în jurul 
taliei cu bandaje din pânză. Le livrează pe alte insule și apoi se 
întorc cu feribotul. Mikael mi-a spus că se plimbă întruna. Ba 
chiar ajung și pe Insulele lonice, în partea cealaltă a Greciei, 
trecând prin Atena. Asta făcea Dalia când s-a întors în noaptea 
aia. Vic și bătăușul ei, Noah, au calculat totul bine. Vic are un 
container plin ochi în cortul ei. 

E un singur furnizor în Patmos care corespunde acestui mod 
de operare. Poliţia nu s-ar gândi să percheziționeze niște tineri 
neexperimentați care se plimbă de pe o insulă pe alta, așa cum 
garda de coastă nu ar opri un iaht deţinut de o familie de 
miliardari. Charlie chiar e colaboratorul secret al lui Vic. Și cel 
mai bun mod de a ascunde un complice decât prezentându-l ca 
pe un inamic? 

— Și Mikael voia să plece? 

— Da, șoptește ea cu un aer deprimat. Asta i-a spus lui Vic în 
noaptea aia. De-ar fi rămas în tabără! Era mai în siguranţă 
acolo. Are ochii prea roșii și obosiţi de atâta plâns. Arată un 
centimetru cu degetele. Atât mai aveam să mă îndrăgostesc de 
el. M-am gândit că poate Elise ne-a apropiat. Acum îmi dau 
seama ce stupid pare, pentru că s-a întâmplat opusul. Poate 
pentru că s-a apropiat de mine, l-a omorât cineva. Nu vreau să fi 


VP - 422 


murit din cauza mea. 

— l-ai spus inspectorului Martis despre droguri? 

Strânge din dinţi. 

— Nu. De ce i-aș fi spus? N-are nicio legătură cu sora mea. 
Elise nu se atingea niciodată de droguri. Inţeleg. Sunt răi. Sunt 
traficanţi de droguri. Poţi să mă scutești de discursul 
moralizator. M-au primit la ei. Au fost de treabă cu mine. Cu unii 
dintre ei m-am împrietenit. Poate că nu eram de acord cu 
misiunea lor, dar n-am de gând să-i pârăsc și să distrug singura 
comunitate pe care au găsit-o unii dintre cei mai slabi. Sincer, 
eu cred că Vic consideră că-l slujește pe Dumnezeu, ajută răul 
să se propage prin lume, îl injectează chiar în sângele 
occidentalilor albi și lacomi, le alimentează dependenţa și 
privește disperarea cum câștigă. Da, e nebunie curată. Nu o 
nominalizez la un premiu pentru pace. Dar le dă hrană și 
adăpost unor puști ale căror familii au renunţat la ei. Carrie 
lovește din picior, de parcă ar vrea să trezească la viaţă o 
conștiință distrusă. Tabăra aia are ceva bun. Tu, din afară, n-ai 
putea să înţelegi. Dar pe mine m-a ajutat. Eu am încetat să mă 
mai împotrivesc. Nu sunt legată cu cătușe de orice nenorocire 
care se abate asupra planetei. Poate că așa merge lumea asta, 
cu nefericire. 

Se trântește înapoi pe pat și se uită la triunghiul de spaţiu 
dintre picioarele ei, de parcă ar fi singura ei proprietate. 

— Știu că trebuie să renunţ, spune peste câteva clipe. S-o las 
pe Elise să se ducă. Să accept că nu mai este. Am vorbit cu 
părinţii lui Mikael în Oslo. A fost atât de ciudat, ce voci neutre 
aveau, de parcă acceptau pur și simplu, de parcă ar fi așteptat 
genul ăla de vești și acum puteau să-și trăiască restul vieţii fără 
să-și mai facă griji că vor primi telefonul ăla. E cum a spus Vic, 
veștile cele mai proaste te eliberează. Se freacă la ochi cu 
încheietura. Mâine iau feribotul spre Atena. Ca să vezi ce ironie, 
e feribotul pe care-l folosește Vic ca să trimită un transport mare 
în partea cealaltă a Greciei. Măcar apuc să-mi văd unii prieteni 
pentru ultima oară. 

Acum câteva minute, Carrie a încercat să-mi dea în cap cu un 
vas de cafea. Acum mă așez lângă ea și o cuprind cu brațele s-o 
consolez. Deși a furat bani de la mine, ei lumea i-a furat mult 
mai mult. Ușor, face și ea la fel. Știu că n-o să-mi amintesc mai 
târziu sentimentul ăsta, timpul îl va deforma și-l va distorsiona 


VP - 423 


sau va arunca o mulţime de alte amintiri peste el, dar în 
momentul acela, când îmbrățișez aproape o necunoscută, mă 
copleșește căldura lui delicată. 

— Imi pare rău pentru sora ta. 

— Au zis că probabil n-a simţit. Eu așa sper. Dacă alea sunt 
ultimele ei cuvinte, măcar era fericită. Măcar a murit privind 
spre mare. 

Când merg spre ușă, observ o pungă de plastic etanșă lângă 
cutia cu biscuiţi. Deși nu sunt bani în ea, știu că e punga mea, 
pentru că înăuntru sunt îndesate banderolele galbene de la 
bancă precum niște brățări rupte de la spital. O să-i las lui Carrie 
cei nouă mii de dolari. Dar nu mă pot abţine să nu scot 
portofelul. 

— Vrei să plătesc eu biletul de feribot? 

— Nu, spune ștergându-se la nas. O să plătesc eu. E vina 
mea. Am destul cât să ajung acasă. E ca o adolescentă 
neîndemânatică în timp ce se străduiește să-și ia o expresie 
care să se potrivească cu starea ei interioară. Durează un minut, 
dar, în cele din urmă, buzele ei rostesc replica scurtă, 
contorsionată: Mersi că m-ai ascultat. Sper să-ţi găsești 
prietenul. 


Când parchez motocicleta pe marginea drumului observ cum 
soarele după-amiezii târzii înclină umbrele de pe insulă spre est. 
Sunt la câţiva metri de marginea unei faleze. Printre ciulinii și 
buruienile înflorite zboară în viteză țânțari negri. Mult mai jos se 
văd trupuri întinse pe prosoape, ultimii adulatori ai soarelui pe 
ziua de azi, cu bronzuri care li se estompează printre pietricele. 
Două iahturi plutesc în golfulețul de albastru. La pupa celui mai 
mare, cu un steag verde, dansează o familie de saudiţi. Fiicele 
adolescente își exersează mișcările seducătoare, ducându-și 
părul lung aproape de faţă, ca să se provoace una pe alta sau 
vreun viitor admirator imaginar, în timp ce mama lor dolofană 
plesnește din degete și execută o versiune de polcă cu consum 
mic de energie. Acasă nu pot dansa așa în public, dar aici, pe 
apă, sunt libere. Pe partea cealaltă a drumului, zidurile de piatră 
traversează în zigzag câmpurile cafeniu-deschis și niște oi se 
îngrămădesc la umbra unui copac. Un om care stă printre ele 
întoarce capul. Descui compartimentul din șa și scot registrul 
legat în piele neagră. Deschid la prima pagină și tastez numărul 


VP - 424 


pe telefon. 

Sună de patru ori. Apoi de cinci. Dar înainte să sune și a șasea 
oară, textura interferenţei se schimbă și aud o voce. 

— Ela! Alo! 

— Bună, Gideon. Sunt lan. 

Urmează un moment scurt de liniște, de reticență, urmat de 
un oftat iritat. 

— Ce vrei? 

— Unde ești? 

— Nu unde ești tu, băiete. Am sentimentul că-și modifică 
dinadins accentul, ca să testeze o varietate de noi identități. 
Acum seamănă, la modul mai puţin șmecheresc, cu un 
australian. In drum spre Creta, dacă vrei să știi. Ce-ar fi să nu 
mă cauţi? 

— Să înţeleg că ai auzit de Stefan? 

Incă o pauză. Imi imaginez că ţine degetul ca un ciot 
deasupra butonului de oprire. 

— Nu care cumva să încerci să-mi pui mie chestia asta în 
cârcă. N-am avut nicio legătură. Dar eu știu când s-a terminat o 
etapă. M-a luat o nouă prietenă cu barca ei, o doamnă scoțiană 
mai în vârstă. E văduva unui armator grec. Cu personal complet 
și tot tacâmul. l-a făcut Warhol portretul. Chiar acum mă uit la 
el. Ține portretul făcut de Warhol pe barcă! 

— Felicitări. Unii oameni ar trebui să aibă etichetă de 
avertisment. 

— Povestea cu Stefan e foarte aiurea. S-a sinucis, nu? Frica îl 
face să vorbească mai repede. Atunci, chiar dacă se uită prin e- 
mailurile lui și găsesc unul trimis de mine, nu contează, nu? S-a 
sinucis. Nu sunt eu vinovat! Uite, spune-i lui Charlie, familiei lui 
sau mai știu eu cui, că nu vreau să am nimic de-a face cu ei. Am 
iertat tot. Ma'a salama. Transmite-le regretele mele. De fapt, 
mai bine nu. Nu spune că ai vorbit cu mine. Cum naiba ai dat de 
numărul meu? 

— L-am găsit. 

— Ei bine, dezgăsește-l! Dacă mă mai suni, arunc telefonul în 
Mediterana. 

Sperasem ca Gideon să fie mai drăguţ, dat fiind că în parte 
mie trebuie să-mi mulțumească pentru că penisul lui e în 
continuare multifuncțional. 

— O ultimă întrebare și nu te mai deranjez. 


VP - 425 


— Bine. Zi repede. 

— Erai la Nikos în dimineaţa în care a explodat bomba. 

— Asta e o întrebare? mi-o retează. Da. Eram acolo. Știi ce m- 
a salvat? Fumatul. Nu-i asculta pe ăia care spun că te omoară. 
Dacă nu rămâneam fără ţigări și nu mă duceam la chioșcul de 
tutun, mă număram și eu printre victime. E scârbos că au atacat 
cea mai drăguță tavernă de pe cea mai bogată insulă. Cum să 
nu? Și a contat până la urmă? Ai citit în ziare? Grecia a încheiat 
un acord. Rămâne în zona euro. Și turiștii ăia au murit degeaba. 
Ca de obicei, politicienii își bat joc de viața noastră. 

— De ce erai acolo? insist. Să te întâlneşti cu Charlie? Acolo se 
ducea el. 

— Tocmai mă dăduse afară. Așa cum știi, voiam să-mi iau 
postul înapoi, iar el nu voia să vorbească cu mine. l-am aruncat 
niște amenințări stupide, dar nu vorbeam serios. Ti-am zis că 
eram la ananghie. Așa că am pus pe cineva să aranjeze o 
întâlnire. N-am vorbit personal cu Charlie. În orice caz, ce mai 
contează acum? 

— Gideon, cine a aranjat întâlnirea? 

Tace. Aud un glas cu un accent scoţian cadenţat pe fundal, 
care vrea să joace table. Vocea se aude tot mai încet - „joacă-te 
cu mine, joacă-te cu mine”. Probabil că Gideon se mută într-o 
zonă mai intimă a punţii. 

— Vic? întreb. Poţi să termini cu șarada asta. Știu că ea și 
Charlie au lucrat împreună. 

Râde. 

— Drace, cum ţi-ai dat seama? Impresionant. Te-am 
subestimat, lan. Nici măcar Ugur nu știa. E bine să ţii rețeaua 
cât mai ascunsă. Așa, o mână nu o poate plesni pe cealaltă. Doi 
inamici, nicio legătură între ei. Era civilizată în ostilitatea ei. Da, 
i-am spus lui Vic să discute cu Charlie. Ea și cu mine ne-am 
înțeles mereu. Mi-a spus să mă întâlnesc cu el la Nikos în 
dimineața aia. Sigur, mi-a trezit suspiciuni momentul exploziei, 
dar când i-am spus apoi lui Vic, a recunoscut că întâlnirea nu era 
chiar atât de aranjată cum a dat ea impresia. Charlie nu a vrut 
să se întâlnească cu mine - de-aia nu era acolo în dimineața aia. 
l-a zis că trebuia să plec acasă. Vic s-a oferit să mă primească în 
tabăra ei, dar nu mă împac cu ideea de hipioţi adoratori ai 
morţii, chiar dacă primesc constant marfă. Ce bine că n-a venit 
Charlie! Serios, omul evită gloanţele la mare artă. Pentru el nici 


VP - 426 


că se putea să iasă mai bine, nu? Uite cum stă acum. 

— Ce vrei să spui? 

— Acum, că Stefan a dispărut din peisaj, o să moștenească un 
miliard de dolari. Nu trebuie să-și mai bată capul cu firma de 
închiriere a bărcilor. Nasol că ai venit până aici degeaba. Aud 
zgomotul unei rotiţe de aprindere, apoi trage fumul adânc și 
suflă prelung. Sincer, mie mi-e mai bine așa. Intr-un fel, mi-a 
făcut o favoare concediindu-mă. Chestia aia mă termina. Ai 
crezut că m-a dat afară pentru că am furat bani, dar n-a fost 
așa. Acum m-am scos. 

— Până la urmă, trebuie să alegi o viaţă mai bună. 

Râde iar, de parcă aș fi spus o glumă bună. 

— Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă. Poate ne vedem la 
reuniunea școlii Buckland. Poate la șaptezeci de ani. Putem să 
stăm în tribunele din sala de sport și să plângem. De multe ori 
mă întreb ce s-a ales de... 

Convorbirea se întrerupe. Mai bine. Nu voiam să mă întorc în 
locul prin care rătăcea el. 

Arunc registrul din piele în compartiment, urc iar pe 
motocicletă și pornesc spre nord, spre cabane. Poate că Charlie 
nu știa ce are de gând Vic. Poate că o mână armează pistolul, în 
timp ce cealaltă trimite un SMS, se freacă la ochi să alunge 
somnul sau deschide uși imperiale și se întinde după un săculeţ 
cu tutun. Dacă Vic înţelege ceva, atunci acel ceva este groaza 
momentului. Scapi de o posibilă ameninţare la adresa 
supraviețuirii taberei detonând o bombă teroristă; mai scapi de 
două sub forma unui accident de motocicletă, dar lași câteva 
obiecte la întâmplare, să dai vina pe refugiaţi. N-am nicio 
dovadă a implicării ei, dar sunt sigur că acolitul ei, Noah, sau 
câţiva dintre cei mai devotați i-au dus la îndeplinire sfintele 
porunci. Cu cât mai murdar, cu atât mai bine. Lumea ei are 
nevoie de mai multe coșmaruri. Altfel, cine s-ar mai deranja să 
creadă? 

Totuși, ca orice act violent aparent aleatoriu, oferă atrocitate 
din plin, dar îi lipsește ţinta. 


Când mă întorc acasă, cerul este multicolor. Spre răsărit s-a 
întunecat, căpătând o nuanţă de albastru, iar la apus s-au 
împrăștiat niște spirale galben-translucid. Urc treptele cabanei 
cu sacoșa de pânză cu bani. Dar înăuntru, prin ușa de legătură, 


VP - 427 


aud dușul curgând și pe Louise fredonând o melodie country. Pe 
blatul de afară e o sticlă de votcă pe jumătate plină. Vreau să 
beau ceva, iar degetele însetate ale minţii s-au fixat deja pe 
sticlă. Decid însă ca, în viitorul apropiat, să mă las în voia 
anxietăţii și a îndoielilor. Cine știe, dacă Charlie n-ar fi dispărut 
și deveneam mâna lui dreaptă, poate ajungeam și eu ca Gideon, 
să încerc marfa. 

Pe fața unui plic mare pe care l-am cumpărat de la papetăria 
din Skala scriu numele lui Alexis Bledsoe și adresa din Central 
Park West. Număr nouă mii de euro din sacoșă și-i îndes în plic 
(diferența în urma schimbării în dolari ar trebui să acopere lejer 
dobânda pe două săptămâni). Îmi trec numele în colţul de sus. 
Mâine-dimineaţă îl trimit recomandat. Poate o să ajungă la New 
York în ziua în care Louise sosește la Washington. Când se 
întoarce la viaţa ei de studentă la drept și la bibliotecile liniștite, 
care urăsc tușitul, ticsite cu masteranzi care memorează 
precedente legale de restrângerea libertății în vederea 
garantării ei. Și se întoarce la fratele ei, Luke, care nu mai 
consumă metamfetamină, și la tipul înalt, cu barbă, cu cămașa 
de cowboy, care merită o inimioară digitală. 

Cum poate fi viitorul previzibil, când prezentul e cețos ca 
soarele văzut printre pleoapele închise? 

Trec în liniște prin ușa de legătură dintre cabanele noastre 
lipite. De când sunt în Patmos, nici măcar o dată nu m-am 
aventurat în camera lui Louise. Ea a venit întotdeauna la mine și 
s-a retras aici în fiecare noapte să doarmă. Patul ei e mai mic. 
Un cerc de lumină strălucește pe noptieră de la o veioză placată 
cu nichel, care nu a fost adusă pe furiș din Israel în valiza lui 
Sonny. Sub fereastră e un scaun din ratan și mai e și un 
televizor cu ecran plat, pe care e atârnată o pereche de blugi 
umezi. În aer plutesc parfumul de liliac și un miros dulceag, de 
gumă de mestecat. Muzica country e pentru cei care nu știu să 
cânte, iar Louise nu cântă prea bine. Umbra ei frecându-se cu 
buretele sângerează pe peretele băii. 

Pe podea, lângă pat, sunt două valize între care șerpuiește 
firul încărcătorului telefonului. Telefonul e o sticlă de votcă pe 
jumătate plină; vrea să-i beau conţinutul. Bărbatul care și-a 
câștigat emoticonul cu inimioara ar putea fi Luke. Aș putea să 
cred așa în continuare și în seara asta am putea să luăm cina pe 
plajă, apoi să facem sex înainte să ne culcăm în paturi separate 


VP - 428 


și aș putea s-o conduc la feribot în ultima ei zi de vacanţă, ne- 
am putea spune că o să păstrăm legătura și mi-aș putea aminti 
de ea câteva luni după plecare, în timp ce, într-o bună zi, m-aș 
plimba pe malurile Gangelui, întrebându-mă în continuare cum 
s-ar putea intersecta vieţile noastre. 

Apăs pe butonul de pornire al telefonului. Mă urăsc că-i 
invadez intimitatea, dar ura mea nu ajunge și la degete. 

Mesajul cel mai recent îi este adresat lui Sonny, cel de 
dinainte unui număr neidentificat din Grecia, iar al treilea, unui 
bărbat pe nume Grant. Apăs pe numele lui Grant și citesc în 
ordine inversă. 

„Nu-ţi face griji. Mă întorc imediat. Îţi mai scriu mâine”. 

„Ai grijă. Te rog!” 

„N-am avut timp să mă gândesc la nimic. Mai ales la mutatul 
împreună. Dacă ai ști ce rahat e aici. Dar n-a ieșit cine știe ce. 
Vreau să-l dau în vileag pe nenorocit înainte să scape. Și se pare 
că o să scape”. 

„Ha. Ha. Vino mai repede. Sper că te-ai gândit să ne mutăm 
împreună. E super, 1 dormitor în Adams Morgan, 1 sept”. 

„Pun pariu că știu unde doare”. 

„Sigur, iubito. Vin cu baloane la poartă. Mi-e așa de dor de 
tine, încât doare”. 

„Abia aștept să te văd. Vii să mă iei de la aeroport?” 

Imi tremură degetele. Apăs pe numărul neidentificat din 
Grecia. Nu sunt răspunsuri de la destinatar, numai mesajele într- 
o bulă verde ale lui Louise, care formează o listă cu nume și 
fotografii anexate. E fotografia cu mine și Charlie din noaptea în 
care a dispărut, el are fața întoarsă la masă în Skala, iar a mea 
se uită cu căldură la obiectiv. Mai sus, la o dată anterioară, 
găsesc fotografia unei cărţi de vizită, „Bence Arpad, investitor”, 
cu un mesaj: „Sună-l, a pomenit că vrea să cumpere o parte din 
KC la cina din Chora în seara asta”. Derulez seria de fotografii 
pe care le-a făcut Louise la doc în după-amiaza în care am mers 
să navigăm - băieţii greci care lustruiau carena, hangarul 
deschis din mai multe unghiuri, Domitian plutind la debarcader, 
cu Christos pe punte. Merg mai sus și dau peste fotografia din 
ziua sosirii mele. Eu și Charlie stăm unul lângă altul pe balcon în 
soarele scânteietor precum cristalul, cu capetele înclinate, 
formând o turlă, cu zâmbetele largi și contagioase, doi bandiți 
care au fugit în paradis. „lan Bledsoe în stânga, caută pe Google 


VP - 429 


Panama”. 

— Ai găsit ce căutai? 

Louise stă în ușa băii. Poartă tricoul cu Hard Rock Cafe și o 
pereche de chiloţi albi. Părul îi cade în șuvițe încurcate ude pe 
obraji. Orice om care are un telefon e spion, dar Louise e un 
spion dublu. N-ar fi trebuit să las niciodată ușa descuiată. Nicio 
noapte, niciun minut. 

— Da, din păcate, da. 

Vine la mine, se ghemuiește și-mi smulge telefonul din mâini. 
Prima mea pornire e s-o lovesc, mâna mi s-a strâns în pumn pe 
saltea. 

— Cât ai citit? mă întreabă fără ocolișuri. 

O picătură de apă i se scurge pe frunte și și-o șterge înainte 
să se apropie de ochi. 

— Nu știu. Câte informaţii ai furnizat ca să-l „dai în vileag pe 
nenorocit”? Am citit destul. „lan Bledsoe în stânga, caută pe 
Google Panama”. 

— lan. Se întinde după mâna mea, dar o mențin strânsă. 
Acum nu mai contează. 

Sentimentul care mă încearcă este ca o banchiză care se 
desprinde în ocean, ciudata seninătate a unui final rapid și 
ireversibil. Louise n-a fost niciodată nimic mai mult decât fata 
din sala computerelor din Steams Hall, care acum își scoate apa 
din ureche. Jelesc un om care nu a existat niciodată, iar 
speranţa mea că persoana aceea o să se întoarcă de la sine face 
ca jalea să fie și mai umilitoare. 

— Ești o fiinţă îngrozitoare. 

Vreau ca vocea să-mi pară rece și distantă, dar nu e așa. 

— Nu. Charlie e fiinţa îngrozitoare. El face trafic de droguri, 
profitând de o criză umanitară. Pot să-l iert pe micul traficant 
care nu are de ales. Dar pe Charlie nu pot. Imi pare rău. Nu pot. 

— Sonny știe că strângi probe împotriva soțului ei? 

Expresia i se menține fermă, nu tresare nicio clipă. Poate ar 
durea mai puţin dacă Louise ar plânge. Dar faţa ei e hotărâtă și 
neutră în mod voit, de parcă ar sta s-o compar cu fotografia din 
pașaport. 

— Ţin la Sonny. ȘI ţin și la tine, foarte mult. Dar... 

— Dar ce? 

Acceptă provocarea, ridică bărbia. 

— Dar unele principii sunt mai importante decât prietenia. 


VP - 430 


— Principiile tale ar fi fost satisfăcute dacă aș fi fost arestat 
pentru trafic de droguri? Să te fut, Louise. Se întinde după mâna 
mea, dar apoi se răzgândește și-și îndoaie degetele la piept. În 
toate zilele și nopţile în care am fost singuri, Louise mă tot 
întreba despre natura afacerii lui Charlie, ademenindu-mă cu 
alcool și sex să scoată informaţii care puteau fi folosite 
împotriva lui. De la bun început, o interesa Charlie. Mă răstesc: 
A meritat ca, pentru principiile tale, să-l înșeli pe Grant? 
Doamne, care sunt, mai exact, principiile tale? Măcar puteai să- 
mi spui că ai un iubit la Washington. 

— Grant e un prieten, mă corectează ea. 

— Și am aflat cu toţii cât de mult ţii tu la prietenii tăi. 

Strânge buzele și apoi le relaxează. 

— E un tip cu care sunt, nimic mai mult. Nu i-am promis 
nimic. Nici ţie nu ţi-am promis nimic. Grant nu are nicio legătură 
cu noi doi. 

Louise seamănă mai mult cu Charlie decât își dă seama. Nu 
par să considere oamenii pe care-i prind în capcană ca pe 
locuitorii aceleiași planete. Fiecare coliziune este un incident 
separat. 

— Deci de-aia ai venit în Europa. Cât de tare a trebuit să te 
străduiești să-i câștigi prietenia lui Sonny la Paris? 

— N-a fost așa, ripostează ea scuturând din cap. Mă lași să-ți 
explic? N-am vrut să fiu pusă în situaţia aia. La câteva zile după 
ce am ajuns în Patmos, m-a abordat un tip care, văzându-mă cu 
Charlie, a făcut unele cercetări despre mine. A aflat că sunt 
studentă la drept la Georgetown. E agent DEA? și se ocupă de 
operaţiunea lui Charlie. Să știi că n-am pârât pe nimeni. Charlie 
era deja anchetat. 

— Cu asta ţi-ai spălat conștiința. 

— Te rog, ascultă-mă. Eu încercam doar... 

— Și, mă rog, ce caută un agent DEA în zona asta? Grecia nu 
e Mexic. 

Louise dă din cap de parcă s-ar bucura că schimbăm 
subiectul. Ne este mai simplu să discutăm politică decât ce ne- 
am făcut unul altuia. 

— Are legătură cu toată debandada asta cu zona euro și cu 
faptul că Grecia e prea săracă să-și patruleze singură coastele. 


25 Serviciu din cadrul Ministerului Justiţiei din SUA care combate traficul și consumul 
de droguri. 


VP - 431 


Guvernul SUA a intervenit ca să împiedice contrabanda. 
Războiul din Siria nu e un masacru izolat. A afectat și traficul 
obișnuit de stupefiante dinspre Orientul Mijlociu spre Europa pe 
uscat. Granițele s-au închis. Exact ca în cazul refugiaților, au 
trebuit să improvizeze rute noi pe apă. Atunci a intervenit cel 
mai bun prieten al tău cu flota lui de iahturi de vacanță care 
umblă de colo colo. A profitat, lan. Și a fost inteligent. Agentului 
nu i-a fost simplu să strângă informaţii despre felul exact în care 
proceda Charlie. Are anumite restricţii peste hotare. 

Louise vorbește de parcă și-ar susține teza de doctorat. Îmi 
vine s-o scutur ca să-i scot integritatea asta rece din cap, dar nu 
mai poate fi vorba s-o ating. Are deja în Washington un bărbat 
pe care să-l atingă. Trădarea asta, mai mult decât celelalte, îmi 
reînvie ura faţă de ea. Imi amintesc că am văzut-o ieri pe o 
potecă din Chora, bătând la ușa unei case străine, când mai 
credeam că suntem împreună. 

— Pedofilul din Chicago este agentul tău, spun. 

— Da, pedofilul. E acoperirea perfectă. Cine s-ar apropia 
destul de el încât să afle adevărul? 

— Parcă ai spus că nu vrei să te implici în lumea 
infracţionalităţii după absolvire. Nu mai vrei să te ferești de 
tragedii? Ai spus vreun lucru adevărat de când ne-am văzut? 
Sper că primeşti mulţi bani ca să-ţi torni prietenii. 

Pentru prima oară, trăsăturile îi sunt străpunse de ceva 
omenesc, de gustul amar al durerii autentice. Nu acuza că înșală 
o destabilizează, ci sugestia că are un preţ. 

— Nu primesc niciun ban, izbucnește peste câteva clipe. 
Odată ce agentul mi-a explicat ce face Charlie, n-a fost greu să 
mă convingă să-l ajut. Ti-am spus de frate-meu și ce i-au făcut 
lui drogurile. Era adevărat. Și cum rămâne cu toate vieţile 
distruse de heroina pe care o aduce Charlie prin contrabandă 
din Turcia? Crezi că aș sta cu mâinile în sân și aș spune: „Îmi 
pare rău, sunt în vacanţă, întreabă pe altcineva”? Era datoria 
mea să fac ce pot. Da, m-am simţit vinovată. Dar contează mai 
mult pentru mine decât Sonny sau... Face o pauză, părând să 
ezite, apoi adaugă: Sau tu. 

— Mă bucur că ești cinstită în sfârșit. 

Răsuflă greu și se lasă pe vine lângă perete. 

— Ce-ar fi trebuit să cred? Dumnezeule, apare peste tot pe 
internet ce-ai făcut. Practic ai fost în cârdășie cu cartelurile de 


VP - 432 


droguri. Sosești și devii noul lui manager - totul se leagă. 

Acum o oră m-aș fi grăbit s-o conving că nu sunt așa cum mă 
înfățișează căutările numelui meu pe internet. Dar nu-i mai 
datorez lui Louise nicio explicaţie. Nu trebuie să-mi cosmetizez 
greșelile. 

— N-am spus decât că o să fiu atentă. Nimic mai mult. Dacă 
găseam ceva ce îl implica pe Charlie, am promis să dau mai 
departe. Nu anchetam nimic. Și te-am avertizat să nu accepți 
postul. Am făcut tot ce-am putut ca să te conving să nu intri în 
firma lui Charlie. Sper că mai ţii minte. 

Ochii ei căprui se fixează pe ai mei ca două unelte care sapă 
în pământul fărâmicios. 

— Și ai dat peste mine. 

Lasă capul pe spate și se lovește de perete. 

— Speram să-mi spui ce știi, ca să-i pot pune capăt înainte să 
te afunzi mai tare. Nimic mai mult. 

„Nimic mai mult”, spune ea întruna, încă un pas, încă un mic 
gest urât și nimic altceva. Ambele tabere sunt de o avariţie 
infinită. Virtutea nu poate face mai mult. 

— Nu te condamn că mă urâăști, oftează în cele din urmă. 
Probabil m-aș uri și eu. 

— Probabil? 

— Da, m-aș uri. Dar ţin la tine indiferent ce crezi tu. Fruntea i 
se încrețește și buzele încep să-i cedeze. Timpul pe care l-am 
petrecut împreună a însemnat mult pentru mine... 

— Termină! 

— ... și ai bunătate în tine, eu știu. Tipul ăla din facultate care 
visa să facă bine încă există. Chiar vrei să câștige Charlie, 
indiferent care e preţul? Dincolo de toţi banii și toate verile pe 
care ţi le poate oferi? Clatină din cap cu atâta siguranță, de 
parcă binele ar fi o grupă sanguină. Nu mă interesează dacă aţi 
fost cei mai buni prieteni când eraţi mici. Tu nu ești așa, lan. 
Chiar nu ești. Spune că, dacă ar veni la tine un om care te-ar 
ajuta să pui capăt tuturor acestor mizerii, i-ai întoarce spatele și 
te-ai bucura de plajă și de nopţile din Chora, ciugulind din mâna 
lui Charlie. N-ai face așa. Eu știu că n-ai face. Tu nu ești așa. Te- 
am văzut de aproape. Ești dintre oamenii buni. 

Louise mi-a găsit adresa. A găsit strada și casa. Dar eu m-am 
mutat deja. Îi deschide ușa un necunoscut. 

— Nu mai sunt chiar atât de bun, îi răspund sec. Serios, nu 


VP - 433 


mai sunt. N-ai înţeles nimic. 

— Vax. Chiar dacă ai acceptat o pungă de bani de la Charlie 
când ai venit, nu-mi vine să cred că erai la curent cu întreaga 
situaţie. 

Probabil că Louise mi-a umblat prin cameră. Dacă n-aș fi ţinut 
telefonul la mine, probabil că mi-ar fi citit e-mailurile. 

— Nu Charlie mi-a dat banii ăia. Erau ai mei. 

Clatină furioasă din cap, de parcă i s-au înțepenit gândurile. 

— Poftim? Cine umblă așa, cu o pungă de bani? Ce-ai făcut, ai 
dat atacul la un bancomat în drum spre Patmos? 

— l-am luat de la tata. Atât am putut să scot. 

— Atât ai putut să scoţi? 

| se simte îndoiala în glas, dulcea și cruda îndoială. Poate că 
memoria i se îndreaptă spre vaga întrebare pe care i-am pus-o 
în ziua în care am vizitat peștera, dacă e legal să iei bani de la o 
rudă care a murit. Hotărăsc să fiu mai clar. Acum o urăsc pe 
Louise cel mai mult pentru universul ei infantil, în care nu există 
decât bine și rău absolut. Vreau să distrug universul acela din 
adâncul ei, în care lan Bledsoe trăiește sub statutul permanent 
al binelui. O să i-l distrug și vreau să simtă fiecare secundă de 
distrugere în adâncul inimii. Vreau ca amândoi să plecăm din 
camera asta cu sentimentul că am fost violaţi. 

— l-am furat după ce a murit. 

Își plimbă palma pe podea. 

— Sunt convinsă că ai avut motivele tale. 

— Imediat după ce a murit, m-am dus direct la bancă. N-am 
retras mai mult, pentru că mi-era teamă să nu mă prindă. Și nici 
nu m-am dus la înmormântarea lui. Pur și simplu, am fugit din 
oraș. 

— Înainte să ajungi, Charlie ne-a spus că tatăl tău a fost prea 
dur cu tine. A spus că nu te-a susţinut niciodată, că mereu te-a 
desconsiderat. 

— L-am privit cum moare. 

Nici măcar nu recunosc vocea care iese din mine. Totuși, 
zâmbesc, cum pare să zâmbească gazela când un prădător o 
înșfacă de gât - și poate că gazela chiar zâmbește, „s-a 
terminat, în sfârșit, gata cu frica și fuga permanentă”. Nu e ușor 
să-l distrugi pe lan Bledsoe, dar sunt devotat cauzei. 

— Am stat singur cu el în cameră, îi spun. Deja avusese două 
accidente vasculare și abia se mai putea mișca. Am stat chiar 


VP - 434 


lângă patul lui. 

— Bun, ajunge. Louise se ridică în genunchi. 

— A părut un icnet prelung și a fluturat din mână. Mai 
degrabă plesnea din palmă, de parcă încerca să ţină ceva la 
distanţă. Dar sunt sigur că-mi spunea să chem asistenta. 

Louise strânge din buze. Nu știe ce să facă cu mâinile, doar le 
întinde să se echilibreze când se ridică în picioare. 

— Cincisprezece secunde a făcut așa și a plesnit din palmă, 
poate douăzeci. 

— Am înţeles. Poţi să încetezi. 

— L-am urât atât de mult pentru felul în care m-a tratat și 
pentru că i-am fost un fiu de nimic, un rahat cu ochi! Mi-am dat 
seama că ar fi fost mai simplu dacă murea. M-am gândit că banii 
or să-mi revină mie, da, dar era mult mai mult de atât, nu ce 
primeam, ci ce pierdeam. Durerea. S-a stins atât de repede, iar 
eu am asistat la tot spectacolul. 

— Gata! Nu vreau să aud. 

— Nu puteam să mă mișc sau, în orice caz, nu m-am mișcat. 
Până la urmă, n-ar fi fost timp că chem asistenta. Dar avea ochii 
deschiși și era conștient. Trebuie să-și fi dat seama în acele 
ultime secunde că fiul lui nu clintește un deget, nu aleargă după 
ajutor, nici măcar nu-și ia rămas-bun. A detestat fiecare acţiune 
pe care am întreprins-o în viaţa mea. Așa că, măcar o dată, am 
stat pur și simplu și am lăsat lucrurile să se întâmple de la sine. 

Nici măcar nu-mi dau seama că plâng, până când nu simt 
curgerea lacrimilor. Louise nu încearcă să mă consoleze. Stă la o 
distanţă sigură de pat, cu faţa întoarsă. 

— Ai spus că nu era timp să aduci asistenta. Nu puteai face 
nimic. Douăzeci de secunde nu înseamnă prea mult. Erai șocat! 

Universul ei este mai solid decât mă aşteptam. Nu-și 
extermină vietăţile bune cu ușurință. 

— Nu. Nu eram. Ştiam exact ce fac. Și douăzeci de secunde 
înseamnă mult când privești un om cum moare. Avea ochii 
rugători. S-a uitat direct la mine. Îi era frică. 

— Nu te cred. Te înșeli. Eşti îndurerat și... 

Nu mai ascult. Ce iese din mine, indiferent ce este, simte 
nevoia să se reverse înainte să-i pun stavilă. Îmi iau telefonul 
din buzunar și găsesc e-mailul lui Lex. 


Eu am luat banii. Vi-i trimit. N-aveţi decât să mă 


VP - 435 


reclamați. 
— Ce faci? strigă Louise. 


Dar o să vă răspund la întrebare. Da, l-am văzut cum își 
dă sufletul. Da, e vina mea. Nu i-am spus niciun cuvânt, 
deși era timp, n-am pomenit nimic de tine, de Ross, de Lily 
sau de mine. Am stat pur și simplu, în loc să chem 
asistenta, și l-am lăsat să se stingă. 


— lan, nu scrie nimic la supărare, îmi ordonă Louise. Serios, 
nu apăsa pe „Trimite”. Nu judeci limpede. 


O să fiu exact ce vreți voi să fiu, fratele malefic, toxic, 
distructiv, egoist. Asta e darul meu de rămas-bun. Un om pe 
care să daţi vina. La revedere, Lex. 


Degetul îmi zvâcnește pe butonul de trimitere, de unde va 
aluneca din mâinile vinovate în sistemul circulator electronic, iar 
virusul va fi permanent și terminal. Tehnologia îţi oferă noi 
moduri de a te sinucide. 

Inainte ca degetul meu să atingă butonul, simt o lovitură 
orbitoare în obraz. Când mă dau înapoi, Louise îmi smulge 
telefonul din mână. Se uită la ecran și apoi la mine. 

— Dă-mi telefonul înapoi! 

Se dezlănţuie ca o fulgerare de tricou negru și chiloţi albi și 
dispare prin ușa de legătură. Mă reped în urma ei, dar ajunge la 
ușa glisantă și o deschide. Ajunsă în noaptea fierbinte, presărată 
cu creta stelelor, sprintează la marginea terasei și ridică mult 
mâna cu telefonul. Când mă întind după el, pune toată forța să-l 
trântească pe jos. Ecranul se face ţăndări și cioburile se 
împrăștie pe pietre. 

— Gata! strigă, de parcă l-ar fi reparat. Mă holbez la ea, frica 
și ura mi-au tăiat răsuflarea și am trecut dincolo, la uluială. N- 
am avut încotro, se răstește Louise. Cineva trebuia să aibă grijă 
de tine. 

Oare există un sentiment mai neplăcut decât acela pe care-l 
ai când lumea nu se sfârșește în momentul în care tu ai 
acceptat că s-a sfârșit? Mi-am sacrificat părţi din mine cu 
speranţa la un final rapid și sunt sigur că nu le voi recupera 
niciodată. Mă simt ameţit, așa că mă așez pe zid. Louise mătură 


VP - 436 


cu piciorul câteva cioburi, le face grămăjoară și se așază și ea la 
câţiva metri de mine. E o noapte prea umedă ca să ne atingem, 
deși pornirea nu a dispărut. Mi-ar plăcea să ne întoarcem la 
prima după-amiază de pe balconul lui Charlie, patru trupuri 
aproape tinere, care încă nu decepţionaseră, nu dispăruseră și 
nu trebuiseră să ţină ochii deschiși. Dar ar trebui să merg și mai 
departe, să îndrept toate greșelile ca momentul acela să devină 
desăvârșit. Defectele existau deja. 

— Mulţumesc, îi spun în șoaptă. 

— Bine. 

— Nu, nu e bine. 

Clopoţeii caprelor răsună în întuneric. 

— Vrei să stau cu tine în noaptea asta? mă întreabă. Nu-mi 
dau seama dacă vrea să spună sub același acoperiș sau în 
același pat. Doar ca să fim siguri că e totul în ordine? 

Scutur din cap. 

Louise se șterge la ochi. 

— Îmi iau genţile și-mi caut un hotel. Feribotul meu pleacă 
poimâine. N-o să... Se oprește. N-o să-mi iau rămas-bun. De la 
Sonny, de la nimeni. O să-i trimit un e-mail când ajung înapoi în 
State și o să încerc să-i explic. 

Observ că-i tremură mâinile. 

— Renunţi la misiune? 

Simt că mă privește, dar mă uit în continuare la încălțăminte, 
prefăcându-mă că ceva mă fascinează la ea. 

— Charlie a plecat. M-am gândit că poate doar evită pe toată 
lumea, dar nu s-a întors nici când a murit fratele lui, așa că e 
destul de clar că a fugit. Cine știe, poate a aflat că e un agent pe 
urmele lui. Poate și-a dat seama ce fac. Docul e închis. Bărcile 
nu circulă. Agentul încă speră că o să apară, dar, dacă nu apare, 
nu mai are pe cine prinde. Dacă e vina mea, îmi pare rău. A 
plecat. 

Poate speră să-i dau niște informaţii de ultimă oră, care să 
facă dovada bunătăţii din mine. Sau poate are dreptate și de la 
bun început Charlie a fugit din cauza ei. Acum nu mai contează. 
Mă aștept să-și respecte promisiunea și să nu-și ia rămas-bun. 

Se ridică în picioare și se duce spre ușa glisantă. Simt că stă 
lângă ea, dar, când în sfârșit ridic privirea, văd doar reflexia 
luminii lunii în geam. Se poate să fi trecut cinci minute. Sau 
zece. Sau câteva secunde care păruseră ore. Dar, în cele din 


VP - 437 


urmă, o mașină urcă șerpuind dealul și un taxi argintiu de pe 
insulă vine clătinându-se pe alee. 

Louise coboară treptele cu valizele, iar șoferul deschide 
portbagajul. Cât ea a așteptat taxiul în întunericul cabanelor, am 
avut timp să meditez la toate motivele pentru care o urăsc și la 
gestul pe care l-a făcut ca să-mi salveze viața. Dau buzna în 
dormitor și pe trepte. E cât pe ce să ajung prea târziu. Louise 
urcă pe bancheta din spate, iar jumătate din păr îi este scuturat 
de aerul condiționat dat la maximum în mașină. 

— Louise! o strig. 

Se întoarce să se uite la mine, o altă femeie din fiecare unghi, 
dar toate sunt melancolice și niciuna dintre ele mai puţin sigură 
pe sine. 

— Inainte să pleci, am o informaţie. Nu are legătură cu 
Charlie. Dar tu și pedofilul puteți opri un transport. 


VP - 438 


17. 


În fiecare dimineaţă în august, ghizii de pe bărci traversează 
portul Skala. Insulari mai în vârstă, cu părul alb, cu pielea pârnlită 
stau pe chei, iar tablele de lângă ei fac reclamă la „Tururi de o zi 
cu plajă și scufundări pe coasta din Patmos și golfuleţele pentru 
înot, prânz cu pește proaspăt 50 €”. Gulerele de la cămașa 
căpitanilor sunt ridicate ca să le protejeze ceafa de soare, ceea 
ce le dă aerul cool al unui pungaș, și, deși bat din palme și 
fluieră încurajator, nu te privesc niciodată în ochi. Imi amintesc 
de șefii de sală cu smoching de pe ultimele și muribundele 
străduțe din Mica Italie, când apucau turiști de umăr și-i trăgeau 
spre localurile lor sortite pieirii. „Tot ce căutaţi! Tot ce vreți!” 
Exact ca în cazul restaurantelor din Mica Italie, vasele sunt 
aproape identice: o balustradă de oţel împrejmuiește un fier de 
călcat plutitor acoperit cu veste și colaci dolofani de salvare cu 
aspect vechi. Niște pasarele fac legătura dintre bărci și port, ca 
un șir de tărgi din al Doilea Război Mondial. Plata numai în 
numerar. Distracţie pe cinste. 

E 9:45 și feribotul spre Atena nu sosește până la unsprezece. 
Nu vreau să fiu martor la efectul pontului pe care i l-am vândut 
lui Louise azi-noapte. Poate că agenţii sunt deja pe poziții, 
ghemuiţi în spatele arbuștilor de bougainvillea în floare și al 
palmierilor uscați, așteptându-i pe hipioţii cu tricouri pentru 
turiști și rucsacuri burdușite, cu biletele dus-întors băgate în 
ghidurile turistice. Carrie n-o să petreacă opt ore agreabile pe 
feribot cu prietenii ei, până la urmă. În același timp, probabil n-o 
să afle niciodată că Vic a fost vinovată de moartea surorii ei. 

Studiez cu atenţie bărcile pregătite pentru excursie. Una e 
deja plină de americani de culoarea crutoanelor, îndesaţi în 
veste de salvare roșii. Pe o alta e un grup de bebeluși care urlă 
în braţele părinţilor indiferenți, cu nasurile unse cu creme cu 
zinc. Mai jos observ o barcă mai mică cu trei turiști tineri tolăniţi 
sub copertina de nailon de pe punte. O pereche de bunici est- 
europeni slabi fumează sincron la proră. 

— La ce oră plecaţi? îl întreb pe căpitanul cu ochelari de soare 
prinși pe după urechile enorme cu o cordeluţă mov. 


VP - 439 


— Zece, strigă el. 

— Și când vă întoarceţi? 

— Patru. 

Îi dau banii. Nu mă întorc pe uscat până când nu se termină 
razia. Dar măcar astăzi o să se facă puţină dreptate. Bunul lan 
Bledsoe e greu de ucis. Azi-dimineaţă i-am trimis prin poștă, cu 
serviciul Internaţional First Class, plicul lui Lex la New York. 

Merg pe scândura șubredă și mă așez pe unul dintre 
compartimentele pentru bagaje, care e folosit și ca bancă. Barca 
se numește Tadita și nu are nimic din confortul și dotările 
iahtului Domitian. Când căpitanul ridică o trapă să pornească 
motorul de la un buton și să toarne ulei peste angrenaje ca 
dressingul pe salată, o junincă neagră de fum se ridică 
împrejurul balustradelor. Motorul face toată puntea să se 
cutremure, așa că-mi pun prosopul pe post de pernă pentru 
scaun, ca să mai absoarbă din vibraţie. O familie voinică de 
italieni lansează un atac de ultimă oră asupra bărcii Tadita, 
spulberându-mi speranţele la puţin loc pentru picioare. Se 
împroașcă cu cremă de protecţie solară cu o fervoare 
ejaculatoare. Căpitanul descolăcește otgoanele oferindu-ne 
zâmbetul sinistru al unui paznic de închisoare și ne împarte 
pungi de plastic. 

— Pentru ce? îl întreb. 

— Să vă protejaţi telefonul. 

Mototolesc punga. Asta e o altă favoare pe care mi-a făcut-o 
Louise. „Întrerupe orice legătură cu bestia șuierătoare. Strivește 
antena pe care ţi-ai băgat-o de bunăvoie în buzunar”. Ar fi 
trebuit să-l distrug de mult. 

Când este clar că nu mai vine niciun întârziat, pornim în port. 

Albastru perfect. Kilometri întregi în fiecare direcție, marea și 
cerul călătoresc pe culoare alăturate. Pornim spre nord de-a 
lungul insulei, iar căpitanul nostru din Patmos refuză să cedeze 
în faţa oligarhilor și a plutocraţilor cu iahturi dichisite, elegante 
și lucitoare ca niște cuțite de friptură. Membrii echipajelor strigă 
la el și-i fac semne cu mâinile, dar el ridică indiferent din umeri 
și-și continuă virajul, ducând 7adita pe traseul ei fantomatic. În 
urma noastră rămâne o dâră albă, făcută parcă de niște picioare 
care lovesc sub un cearșaf. Căpitanul ne arată formațiunile de 
bazalt care se înalță de-a lungul falezelor, altarele selenare și 
înghesuitul sat Kampos. Trecem pe lângă Insula Caprelor și plaja 


VP - 440 


cu pietricele, unde a fost mai demult ancorată barca lui Charlie. 
Observ taverna de culoarea piersicii la jumătatea dealului. 
Mergem mai departe. 

Cei trei tineri trândăvesc sub copertina de pe Tadita, un băiat 
și două fete de vreo douăzeci de ani, cu părul și ochii închiși la 
culoare, cu costume de baie largi pe taliile subţiri. Una dintre 
fete își ţine o șuviță de păr brunet în lumina soarelui, fascinată 
de ea. Cealaltă fată ar putea fi sora ei geamănă, are același nas 
subţire și aceeași strungăreaţă. Tipul se uită întruna la mine, cu 
o curiozitate care ar putea fi atracție sexuală sau o pornire spre 
violenţă. Își scoate șlapii și se avântă să-mi pună o întrebare: 

— De unde ești? 

Zâmbesc. 

— Din America. 

— V-am zis, spune dându-le un cot tovarășelor lui. Din New 
York? 

— Michigan. 

O clipă e dezamăgit. 

— Voi? întreb. 

— Din Spania, răspunde fata care nu este absorbită de părul 
ei. Eu sunt Branca. El, Andrés. Și ea - își lovește ușor cu palma 
sora geamănă - este Julia. 

— Sunteţi surori? 

Branca se plesnește pe burtă și râde, sugerând că nu. 

Imi spun că de două săptămâni umblă de pe o insulă pe alta, 
au înnoptat în moteluri și au dormit pe punțile feriboturilor. Și 
eu, le zic. leri s-au răsfăţat și au tras la un hotel din Skala. Le 
spun că eu tocmai am sosit și încă nu am găsit cazare. 

— Ești singur? vrea să știe Andres. 

— Mda. 

Nu e chiar adevărul adevărat, am strecurat și câteva minciuni, 
dar suficient adevăr cât să cred ce spun. Acum, că am plecat de 
pe insulă și nimeni nu mă poate contacta, mă simt eliberat, un 
om care plutește liber și ar putea să rămână peste noapte în 
moteluri ticsite, eșuând în paturi neașteptate. Pe feţele lor se 
vede murdăria celor care nu fac prea des duș. Fața mea, decid 
eu, e prea curată. Poate că de vină este americanul din mine, 
dar nu scap de sentimentul că niciodată nu sunt prea dărâmat 
ca s-o iau de la capăt: o viaţă pe care o poţi relua la nesfârșit. 

Julia merge clătinându-se până la marginea bărcii, văd cum 


VP - 441 


capul i se leagănă peste balustradă. 

— Are rău de mare? întreb. 

Branca pune talpa pe piciorul meu și-mi flutură degetele 
murdare pe coapsă. 

— Nu, a luat o jumătate de doză de LSD azi-dimineaţă. l-am 
zis să se potolească. Dara vrut să vadă cum e Apocalipsa. 

— Am luat din Mykonos, se laudă Andrés. E foarte slab. 

Branca râde. 

— Slab, nu? Ți-e dor de măgarul pe care l-ai cerut de nevastă? 

Andres roșește și-și plimbă privirea spre peisaj. 

Ajungem în partea nordică a insulei Patmos și pornim spre 
sud, zburăm în josul insulei semănând cu spinarea unui căluț-de- 
mare. Plajele din vest sunt mai aride, pietrele sunt mai mari și 
valurile, mai agitate. Colibele cu forme neregulate ridicate de-a 
lungul mării nu au eleganța vilelor din Chora. Căpitanul nostru 
virează spre un golfuleț gol, cu ape turcoaz, unde falezele se 
prăbușesc direct în apa pătată. Zgomotul motorului nostru se 
lovește de stânci. Aruncă ancora. Familia de italieni folosește 
prosoapele de plajă pe post de vestiare private, se scutură ca 
să-și dea jos șorturile și lenjeria și trag pe ei costumele de baie. 

Îmi pierd noii prieteni spanioli în meleul pregătirilor pentru 
partida de înot. Îl întreb pe căpitan cât este ceasul. Unsprezece 
și jumătate. Oamenii cu rucsacuri ai lui Vic au fost deja luaţi de 
pe feribot, genţile le-au fost smulse de pe umeri, elasticul, tăiat 
de pe abdomen. Probabil acum stau ghemuiţi în curtea 
interioară a secţiei, se roagă să-i ajute Dumnezeu, Vic, 
blândețea legilor grecești privind traficul sau pătratul albastru 
pustiu de deasupra lor. Încerc să mă afund cât mai mult în 
mare, trecând de momentul în care mă dor urechile de la 
presiune și ochii mei nu văd decât negreala rece, de catifea. 
Deasupra mea, bunicii est-europeni se leagănă goi în apă. 

les la suprafaţă și înot până în faţa bărcii. Pe partea cealaltă, 
Branca, Andres și Julia calcă într-un cerc lichid. Vorbesc în 
spaniolă. 

— Mi se pare drăguţ, spune Branca. 

— Și mie, recunoaște Andrés. Dar e american. 

— Ar trebui să iubim pe toată lumea, chiar și pe americani, 
spune Julia generoasă. 

Andres o împroașcă cu apă. 

— Ai spus că sunt buni doar ca să-ţi dea de băut. 


VP - 442 


— Îmi place că e roșcat, răspunde ea. 

Branca mă observă și ridică mâna. 

— Te distrezi? mă întreabă ea în engleză. 

— Apa e extraordinară, răspund cu cel mai înfocat accent din 
Midwest. 

Pe punte, căpitanul taie dorade gătite, învelite în folie de 
aluminiu. Le stoarcem lămâie pe trupurile argintii și ciugulim cu 
furculițele de plastic printre oase. Sunt tentat să-l întreb pe 
căpitan dacă-i știe pe cei din familia Konstantinou sau pe cei din 
clanul Stamatis, care au grijă de ei, dar întrebările astea m-ar da 
de gol. Mă bucur prea mult de compania spaniolilor, mâncăm 
împreună sub copertină, îi ascult certându-se în timp ce decid 
pe ce insulă să meargă în continuare. Nu sunt la fel de frumoși 
precum cei din grupul lui Charlie, nu există nicio Sonny și niciun 
Adrian printre ei. Spatele Juliei este presărat cu pete șterse, 
movulii de la acnee. Umerii și șoldurile Brancăi sunt rotunjite. 
Coșul pieptului minuscul al lui Andres nu este bombat de la 
mușchi, ca un limitator de viteză de lângă un loc de joacă. Poate 
tocmai de aceea mă simt așa de în largul meu printre ei. Trecem 
cu zgomot prin spatele Skalei și o ţinem spre sud, adormiţi de 
fum și de curentul care ne leagănă. Când Andres aduce băuturi 
carbogazoase de la răcitor, Branca mă împinge cu șoldul. 

— Cred că Andrés te place. 

Îmi dau seama că încearcă să-mi stabilească înclinațiile. 

— Pare un băiat foarte drăguţ, răspund vag. 

Nu mă pot abţine. Pentru noul lan Bledsoe pare restrictiv și 
prudent să-și analizeze cu grijă opţiunile. Julia ne anunţă că 
trece efectul, că era să-i explodeze creierul acum zece minute și 
că n-a observat niciunul dintre noi. 

O pată neagră de petrol se conturează înainte, în mare. Tadita 
se îndreaptă spre ea și ne adunăm cu toţii de-a lungul 
balustradei să aruncăm o privire. Nu e o pată de petrol, ci o 
barcă gonflabilă dezumflată, strâmbă și brăzdată ca un disc 
uriaș. Căpitanul întinde un par lung, o prinde cu el și o trage 
spre carenă. Eu și Andres facem tot ce putem să-l ajutăm s-o 
ridice din apă, dar barca e grea și alunecoasă, așa că în cele din 
urmă renunţăm. 

— Ar fi putut să reușească! își exprimă Julia speranţa cu glas 
tare. 

Toată lumea se întoarce spre țărm și studiază stâncile în 


VP - 443 


speranţa unui final fericit. 

Adorm, retras în aburul cu miros de paciuli al Brancăi. Când 
mă trezesc, suntem aproape de capătul sudic. Un brâu de nisip 
se netezește la capătul portului, nisip adevărat, neted precum 
cel din Caraibe, traversat de frisbee-uri și mingi de volei. 

— Plaja Psili Ammos, anunţă căpitanul. În curând va fi ultima 
partidă de înot înainte de întoarcere. 

Pornim spre nord, trecând pe lângă alte maluri populate. Stau 
de pază și mă ţin cu degetele de balustradă. 

— Ce cauţi? mă întreabă Andres, care stă timid lângă mine, 
cu braţele băgate sub tricou ca să și le încălzească. 

— Admir peisajul. 

Portul firmei Charters trece fulgerător pe lângă noi, hangarul 
și rulota sunt goale. La puțin timp după aceea apare explozia 
albă a satului Grikos. Il văd pe Domitian ancorat în portul de 
agrement. Urmăm firul plajei cu pietricele până se zăresc 
măruntaiele negre ale unui foc de tabără cuibărite între stânci. 
Roșu, verde, auriu - corturile hipioţilor sunt străpunse și turtite 
ca niște meduze. Biblii, pantofi, instrumente sparte și saci de 
dormit sunt împrăștiate pe plajă. Din cortul lui Vic a mai rămas 
un schelet de pari metalici, iar steagul cu trompetele încrucișate 
încă flutură pe catarg. Tomberoanele de plastic sunt răsturnate 
și pernele, sfâșiate. Containerul mare, negru din cortul ei a fost 
deschis și lăsat într-o parte. O femeie gravidă plânge în 
genunchi lângă apă. Câinii latră în jurul ei. Plânge cu mâinile pe 
față, ultimul membru rămas al Taberei Apocalipsei, uitat în 
dezordinea izbăvirii nimănui. 

— Ce-a fost asta? strigă Branca. Vreo petrecere dezlănţuită? 

Ridic din umeri și mă așez la umbră. 

La ultima partidă de înot stăm împreună și lăsăm marea să 
clipocească printre noi. Familia de italieni este prea obosită ca 
să intre. Bunicii filmează sub apă. Branca și Julia se ţin de mâini, 
iar când valurile mă lovesc de piciorul Juliei, întinde mâna și mă 
trage lângă ea. Andrés mă prinde de braț și, timp de câteva 
minute, plutim sub forma unei stele cu patru colţuri, cu partea 
de jos rece ca siropul și cu spatele încins precum asfaltul. A 
durat atât de puţin să primesc o invitaţie. lar acum nu-mi pasă 
dacă Charlie va fi găsit vreodată - n-are decât să fugă în 
continuare, n-are decât să fie silueta de dinaintea mea din 
mulțime, un om pe care cred că-l cunosc, care a fugit înainte să 


VP - 444 


fie prins, care a luat decizii cumplite și și-a dat seama că lumina 
n-o să fie mereu atât de strălucitoare. Louise are dreptate. S-a 
dus. 

După ce barca se întoarce la Skala, Branca și Andres fac 
schimb de priviri când debarcăm. 

— Auzi, lan? Vrei să vii în camera noastră? întreabă Andres cu 
detaşare, dar știu că roșeaţa de pe faţa lui vine din interior. 
Avem bere. Am putea să dăm un chef și să ascultăm muzică. 

— Mi-ar face mare plăcere, îi răspund. 

— Și dacă nu ai unde trage în noaptea asta, mormăie Branca, 
avem două paturi pe care le-am putea lipi. E greu să găsești un 
loc aici în plin sezon estival. 

— Este extraordinar. Mulţumesc. 

Abia aștept ce urmează și-mi sunt atât de dragi în momentul 
ăsta, încât abia o recunosc pe Therese, care coboară în viteză 
pe drum cu motocicleta. Are obrajii brăzdaţi de lacrimi și părul 
încurcat, ca un burete de sârmă. N-am fost plecat din Patmos 
decât șase ore, dar imaginea ei este ca o amintire care se 
întoarce cu toată forța din criptele copilăriei. Instinctiv, ies pe 
șosea și ridic mâinile. Therese este ca prima frunză purtată de 
vânt, care anunţă năruirea verii. Frânează și trântește 
motocicleta pe o parte. 

— lan, se tânguie când se repede la pieptul meu. Ai auzit? Sau 
ai fost toată ziua la cabană? Sau ai fost pe iaht cu Sonny? 

Spaniolii așteaptă destul de aproape încât să audă. Andrés 
mijește ostil ochii, cum fac pasagerii de la clasa economic la 
banda pentru bagaje după un zbor lung, când valizele de la 
clasa business ies înaintea tuturor celorlalte. Dar nu pot să-mi 
bat capul cu ei acum. 

— Ce s-a întâmplat? O apuc pe Therese de încheieturi. Ce s-a 
întâmplat? 

— Tocmai mi-a spus Rasym, hohotește ea. Acum mă duc să-i 
dau veștile lui Christos. Mi-e teamă că n-o să le primească prea 
bine. Lucrăm la el de atâta timp. Ne era ca un fiu. Ce-o să ne 
facem acum fără el? 

Nu-mi dau seama ce violent o strâng de încheieturi, până 
când nu se uită la mâinile mele. 

— Charlie? L-au găsit? 

Ridică spre mine ochii negri ca lava. 

— Nu Charlie. Tatăl lui. S-a prăpădit la New York în după- 


VP - 445 


amiaza asta. A murit la spital. 
Când mă întorc, noii mei prieteni au plecat. 
* 


Ușa roșie este încuiată. Strâng între degete mâna moale de 
păpușă și-i transfer o urmă de puls când izbesc cu ea. Il aud pe 
Miles venind din camera de zi, vocea lui e stridentă ca o alarmă 
de incendiu. 

— E Charles! Știu sigur! 

Cele treizeci de secunde de care are nevoie ca să descuie îmi 
dau timp să mă pregătesc pentru rolul de premiu nedorit - un ac 
care-i sparge lui Miles balonul cu heliu al visurilor de regăsire. 
Când fața lui roșie apare din întuneric și se concentrează pe 
mine, cu greu reușește să-și ascundă dezamăgirea. 

— lan! Se dă înapoi. Azi ai vești de la Charles? 

Admir încrederea paliativă a lui Miles. Pare hotărât să-i 
alimenteze optimismul lui Sonny, chiar dacă trebuie să-l 
conecteze la o mulţime de aparate de menținere în viaţă. In ce 
moment vor fi oprite aparatele, perdeaua va fi trasă și realitatea 
va lăsa cadavrul să se răcească? Oare Miles va continua să se 
uite pe fereastra vilei lui, la mult timp după ce turiștii vor fi fugit 
și primul îngheţ se va târî pe dealurile din Chora? „Poate că 
astăzi, de dragul lui Sonny, Charles va trece pe lângă mănăstire, 
se va îndrepta spre casă, iar lumea își va urma cursul obișnuit și 
fiecare vară va fi ca ultima”. 

Sonny stă pe scaunul medieval, cu părul prins la spate. Poartă 
o bluză bej și pantaloni asortaţi, așa că pielea ei pare o 
continuare a hainelor. Adrian stă întins pe canapea în șort și 
răsfoiește cu gândul aiurea, ca pe o revistă, Biblia verde. O pune 
pe măsuţa de cafea, unde este fotografia din copilărie cu Charlie 
și Stefan. Probabil că a luat-o Rasym de pe laptopul lui Stefan și 
a pus-o acolo, după ce a șters biletul de adio. Atlasul a fost pus 
la loc pe raft. Dincolo de optimismul isteric al lui Miles, nimic nu 
indică vreo catastrofă subită. Probabil că nu au aflat veștile 
proaste despre domnul K. Preţ de încă vreo câteva minute, 
statuile de marmură, candelabrul scârțâitor și icoanele pictate 
pline de praf - până la veioza Venini turcoaz și la farfuriuța 
ieftină de la ceașca de ceai folosită pe post de scrumieră - încă 
le aparţin. Vara viitoare, dacă Charlie nu apare, casa și tot ce 
adăpostește ea ar putea ajunge pe mâini necunoscute. Autorii 
de  necrologuri din lumea întreagă își înnegresc acum 


VP - 446 


monitoarele computerelor cu lista realizărilor lui Konstantinou. 
Dar camera aceasta ignoră încă faptele care o vor distruge. 

— Unde e Louise? întreabă Sonny ușor, în timp ce Miles se 
grăbește să-și recupereze băutura de pe masă. Trebuia să ne 
întâlnim în dimineața asta pe iaht. Nu-mi răspunde la SMS-uri. 

Nu mă lasă inima să-i spun adevărul. Sau n-am tăria 
necesară. Sau cuvintele potrivite cu care să-i dau lovitura. 
Sonny n-a avut niciodată prea mulţi prieteni aici. lar dacă nu are 
aici, atunci unde? 

— Ne-am certat, îi răspund. Urât. Și-a făcut valizele și a 
plecat. 

Sonny își umflă obrajii și se încruntă compătimitoare. 

— Imi pare rău, șoptește. Speram să iasă ceva între voi. Știu 
că avea acasă un tip care nu-i plăcea cine știe ce. Mă gândeam 
că o s-o ajuţi tu să se răzgândească. 

— Și eu. 

„Și dacă încă mi-ai cere să mă întâlnesc cu tine și ai stabili o 
oră și un loc, s-ar putea să merg până la jumătatea distanţei, 
înainte să fac cale întoarsă. lar dacă mi-ai trimite un e-mail, s-ar 
putea să-ţi scriu un răspuns scurt și să-l salvez în ciorne”. 

— Ai văzut toată agitația aia în care a fost implicată poliţia 
azi-dimineaţă? mă întreabă Adrian. 

— Ce poliţie? intervine Miles. Se folosește de umezeala de pe 
pahar ca să-și dea bretonul pe spate. Din Patmos? 

— Au făcut un soi de razie în tabăra hipioţilor, spune Adrian 
cu zâmbetul lui imaculat. Droguri, am auzit. Vindeau sau făceau 
contrabandă. 

Sonny îmi aruncă o privire; legătura cu firma de închirieri de 
bărci a lui Charlie plutește pe deasupra noastră. Dar lucrul pe 
care-l înţelege, oricare ar fi acela, se topește, așa că ochii ei se 
concentrează pe lumina de la fereastră. 

— Imi pare rău pentru ei, adaugă Adrian. Când ești tânăr, ar 
trebui să ai voie să faci greșeli. Ar trebui să existe legi care să 
protejeze greșelile. 

— „Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară?%, citează Miles 
cu un hohot cârâit. Cine și-ar fi imaginat că poliţia greacă e în 
stare să aresteze pe cineva? 

— Presupun că, într-un fel, pentru asta se rugau și cei din 
tabără, șoptește Sonny. Pentru un sfârșit. Și unele lucruri chiar 


26 Apocalipsa Sfântului loan Teologul, 13:1. 
VP - 447 


se sfârșesc. Chiar dacă nu e cum și-au închipuit ei. 

Miles sesizează durerea din vocea ei. Ingenunchează lângă ea 
și o privește drăgăstos, cherchelit. 

— Mi-aș lua înapoi fapta dacă aș putea. Dacă aș putea să mă 
întorc la noaptea aia și să nu-i mai dau un pumn lui Charles, aș 
face-o. Știi, da? 

— Miles, îl avertizează ea printre dinţi. Ti-am spus că nu e 
vina ta. 

El ia fotografia de pe măsuţa de cafea și se uită la cei doi 
băieți ai familiei Konstantinou, pe care i-a cunoscut în copilărie 
în verile petrecute pe insulă. 

— Trăiește, îi spune. Nu înceta să speri. Dacă nu se întoarce 
până mâine, echipa lui Rasym o să-l găsească. 

Miles a mizat pe alcool ca să-și menţină optimismul, dar 
alcoolul nu-l păcălește decât pe cel care-l consumă. 

Sonny face mâinile pumni și se ridică de pe scaun. Se duce la 
fereastră. Miles rămâne pe podea, de parcă și-ar fi pierdut 
capacitatea de a se deplasa. Paharul cu votcă ar putea fi 
paharul pentru mărunţiș. 

— Weekendul ăsta te duci cu Rasym în Cipru? îl întreabă 
Sonny pe Adrian. 

Zâmbetul lui înțepenește pentru o clipă. 

— Nu. Nu știu exact unde o să mă duc. Incă e prea cald ca să 
mă întorc la Cracovia și mai e mult din august. Mă gândeam să 
mă duc la Stromboli, Biarritz sau poate la Sharm el-Sheikh. Un 
prieten are o casă în Tenerife. 

Înșiră destinațiile de parcă ar fi flori pe care le-a cultivat în 
grădina lui și ar înflori vara numai pentru el. Poate că eu sunt 
milionar pentru o vreme, însă Adrian are toată lumea la picioare. 
Îi aparţin toate zilele în care aspectul îi permite să nu se așeze 
la casa lui. 

— Ce n-aș da să merg cu tine, spune Sonny. Aș face orice să 
plec de pe insula asta pentru o săptămână. Și mâine aș lua un 
vapor. 

— Nu se poate să pleci, o imploră Miles de pe podea. Rămâi 
cu Duck, nu? Sonny, jur, o să se întoarcă, o să... Sonny strânge 
mâinile pumn și Miles își dă în sfârșit seama că a exagerat cu 
optimismul. Vâră instantaneul între paginile Bibliei, de parcă ar 
vrea să ascundă de Sonny orice urmă a lui Charlie. Odată ce 
pleacă Rasym, o să ai casa pe mână. Și pot să stau eu cu Duck 


VP - 448 


dacă ai nevoie de singurătate. Poate să fie cum vrei tu. 

Dar nu se poate. Pentru că ceea ce lipsește de aici se vede de 
la o poștă. Sonny se duce spre balcon să scape de camera 
aceasta claustrofobică. Dar când se întinde după mâner, din 
pragul ușii tună vocea lui Rasym. Nu l-a auzit nimeni intrând, iar 
Sonny și Miles tresar amândoi speriaţi. Barba lui Rasym e 
surprinzător de deasă după două zile în care nu s-a bărbierit. 

— Tatăl lui Charlie a murit în după-amiaza asta, anunţă pur și 
simplu. 

Pentru o secundă, în cameră se lasă liniștea și de jos răzbat 
piuiturile unui joc video. 

— Poftim? strigă Miles ridicându-se în picioare. Tatăl lui? Nu 
se poate. 

Adrian se ridică de pe canapea și se duce la Rasym. Odată 
ajuns lângă iubitul lui, pare să nu știe exact cum să facă un gest 
consolator. Mă întreb dacă s-au certat, dar, până la urmă, Adrian 
găsește calea și-l trage aproape. Sonny se uită la Rasym cu 
ochii mijiţi, iar gura i se mișcă cu buzele strânse. Nu are pe cine 
să consoleze, doar pe sine. 

— Ești sigur? Ești foarte sigur? geme Miles așa de îndurerat, 
încât ai crede că era tatăl lui. Își pune mâna pe abdomen. 

— Bineînţeles că sunt sigur, răspunde Rasym. Azi-dimineaţă 
erau semne îmbucurătoare de recuperare. A fost chiar conștient 
câteva minute. Dar n-a durat. 

— A fost conștient? întreabă Sonny delicat. Probabil își dă 
seama ce puţină compătimire îi este rezervată ei în prezenţa 
vărului lui Charlie. A spus ceva? Despre ce li s-a întâmplat lui 
Charlie sau lui Stefan? 

Rasym scutură din cap. 

— l-au spus că vin să-l vadă. 

Miles merge aplecat într-o parte prin cameră, se șterge la 
gură și se apucă de marginile canapelei și scaunelor. Sonny 
întinde mâna să pună capăt turelor neîncetate, dar Miles trece 
pe lângă ea și merge și mai repede. 

— Nu se poate să se termine așa! Fără un cuvânt de la fiii lui? 
Atunci ce rost mai are, dacă nici măcar n-au fost de faţă? Singur 
într-un spital! Singur! Dintre toţi cei prezenţi în cameră, Miles 
are cele mai puţine motive să-l plângă pe domnul K., dar se pare 
că beţia a dat morţii acesteia o aură deosebit de tragică. Nu 
greșește. O să aibă loc două înmormântări în familia 


VP - 449 


Konstantinou la Nicosia, geme el. Cât mai durează până vine și a 
treia? Și la ce bun? Fără să audă măcar adevărul! 

Suntem prinși cu toţii în ochiul uraganului lui Miles. 

— Au decis că cel mai bine e să nu-i spună de Stefan. Vocea 
lui Rasym capătă o notă defensivă. S-au gândit că poate se 
luptă mai tare să trăiască dacă știe că fiii lui sunt pe drum. A 
reușit chiar să-i scrie lui Charlie un bilet. N-a spus decât că-l 
iubește și că speră să-l revadă. Exact așa: „Sper să te revăd, 
fiule”, spune Rasym înecându-se la ultimele cuvinte. 

— Dar echipa de căutare vine mâine, nu? întreabă Sonny. Nu 
s-a schimbat nimic, nu? O să-l caute pe Charlie. 

Pentru prima oară, faţa lui Rasym este străbătută de un nor 
de compasiune faţă de Sonny. 

— Da. lar tu și Duck încă sunteți bine-venite la Nicosia. l-ai 
spus că nu se întoarce în California? E o școală cu predare în 
limba engleză la mică distanţă de casă. Tata a vorbit deja. O să-i 
fie bine acolo. Promit. 

Peste încăpere s-a așternut o liniște stranie. Miles nu mai dă 
ture. O gămălie de lumină cade în hol când iese pe ușă fără să 
salute. 

Sonny se duce agale pe balcon și se așază la masa metalică. 

Ochii albaștri ai lui Adrian lucesc precum un parbriz proaspăt 
spălat. 

— Vin cu tine la Nicosia, îi spune lui Rasym. Te ajut și eu. 

— E și familia mea acolo, protestează el, încercând să adopte 
tonul distant și profesional al lui Stefan. 

În definitiv, Rasym se pregătește să moștenească o afacere 
înfloritoare. Poate că nu a primit postul meu la firma lui Charlie, 
dar poate că l-a primit pe al lui Stefan. Acum nu e momentul să 
arate slăbiciune omenească. 

— O să fie agitaţie mare. Mai bine rămâi. 

Adrian îi pune mâinile pe umeri. 

— Mergem ca niște bărbaţi la Nicosia și n-au decât să se 
poarte ca niște copii dacă nu vor să mă cunoască. Ce contează 
că te acceptă teoretic dacă pe mine nu vor să mă vadă? Trebuie 
să decizi. 

Îi las singuri și ies pe balcon. O bandă de furnici traversează 
stucul și niște albine castanii sug din interiorul unor flori ofilite. 
Păsările șuieră jos, în grădină. Sonny nu se uită la peisaj. Este 
concentrată la degetele ei mari, lipite de masă, de parcă și-ar 


VP - 450 


pune amprentele pe cerneală. 

— Cum te simţi? o întreb. 

— Oare îmi pierd minţile sau mi le recapăt, în sfârșit? De ce 
mă simt atât de lucidă? De ce? Îmi face semn să mă așez pe 
scaunul de vizavi de ea. Presupun că era inevitabil. Era atât de 
bolnav. 

— Deși este inevitabil, mereu te surprinde. 

Aprobă din cap, pune mai bine coatele pe masă și-și trece 
mâna prin păr. 

— Vreau să-ţi mulțumesc pentru sfatul de ieri. Fostul meu 
impresar m-a pus în legătură cu o avocată. Ai avut dreptate. A 
fost o mișcare inteligentă să vorbesc cu ea. 

— Ce-a spus? 

Sonny râde slab. 

— Era atât de încântată când i-am explicat situaţia, încât ai fi 
zis că i-a făcut Dumnezeu o propunere de afaceri. Imediat ce am 
pomenit numele Konstantinou, era să intre cu mașina într-un 
stâlp. Spune că, deși căsătoria nu e oficială, e o ameninţare 
destul de serioasă încât să-mi dea bani ca să-mi închidă gura. 
Imaginează-ți ziua plăţii, acum, că domnul K. a murit. 

Sonny dă impresia că-și accentuează dinadins rolul 
căutătoarei de aur. Am sentimentul că mă folosește pe mine pe 
post de repetiţie pentru invectivele cu care o să fie bombardată 
dacă va merge mai departe cu pretenţiile ei. Dar mușchii fălcii i 
se încordează și se uită la mine ca un om împovărat de o 
victorie care l-a costat enorm. Nu știu dacă s-o felicit sau să-i 
transmit condoleanţe. 

— Știu ce gândești, lan. Dacă aș avea mai multă demnitate, 
aș pleca. Dacă aș avea un dram de respect faţă de mine însămi, 
aș lua-o pe Duck, m-aș întoarce în California și nu le-aș cere un 
sfant. Aș dovedi că l-am iubit dacă n-aş lua nici măcar un cent. 

— Nu te judec. Lumea nu e simplă. Dar răspunsul meu pare 
prea reușit, așa că îi dau o doză de speranţă naivă. Încă sunt 
șanse să apară Charlie. Poate că a luat o barcă și s-a rătăcit pe 
mare. Se mai întâmplă. 

Sonny lasă umerii să-i cadă. Studiază albastrul de deasupra 
noastră. 

— Te rog, nu face ca Miles. N-am nevoie de alinări nerealiste. 
Nu, sunt două posibilităţi. Fie Charlie a murit, fie s-a dat la fund 
ca să nu fie prins. In oricare dintre situaţii, nu mai vine. Face 


VP - 451 


faţă destul de bine realităţii. Umbrele după-amiezii târzii 
pătrund în insuliţa noastră de soare. O să stăm aici până ne 
acoperă umbrele. Dacă trăiește și a fugit, îl iert, continuă ea. M- 
am gândit toată ziua ce fel de om sunt. Nu „am fost”, nici măcar 
până acum o săptămână, ci „sunt” acum. Pot să iau ce-mi 
trebuie și tot să-l iubesc. Pot să fiu lacomă pentru Duck și 
sinceră când vine vorba de el. Ai dreptate. Lumea nu este 
simplă și o să-mi strige ce vrea, dar nici măcar cuvintele 
măgulitoare nu vor fi potrivite. Respiră greu. Doar dacă ești 
femeie poţi înțelege în câte feluri poţi fi categorisită într-o viaţă. 
Dar nu mai cred în nicio categorisire. Sunt adultă și nu mă mai 
poate păcăli nimeni să fiu demnă. Lasă capul pe umăr, de parcă 
ar simţi nevoia de apropierea fizică a propriului corp. Lacrimile îi 
înceţoșează ochii când adaugă: Nu o fac numai pentru mine. 

— Știu. 

Undeva, în Chora, începe să bată clopotul unei biserici. Număr 
bătăile să aflu ora, dar trec de douăsprezece și i se alătură și 
alte clopote. 

— O să ţinem legătura, da? mă întreabă. Când pleci. Chiar 
dacă Charlie dispare pentru totdeauna, ar fi frumos să mai am 
vești de la tine din când în când. Mai dă-mi de veste, da? Să-mi 
spui că ești bine. Poţi să mă minţi încă. 

— Sper să nu trebuiască să mint, spun zâmbind. Și eu pun 
pariu că Charlie s-ar bucura că ai primit o parte din banii familiei 
lui. Poate asta a vrut să spună în noaptea aia în Skala, când a zis 
că o să aibă grijă să fii în siguranţă. 

— Mereu te-ai priceput de minune să-l acoperi, oftează ea 
lovind ușor în masă. Cum a fost cu piesa aia de șah. Nu Charlie 
mi-a pus regina în geantă, ci tu. 

Nici nu confirm, nici nu neg. Bag degetele în buzunar și scot 
cercelul ieftin pe care l-am luat la mine ca să i-l înapoiez 
proprietarei. Il împing pe masă. Sonny zâmbește afectat când își 
dă seama ce este. 

— L-am găsit pe Domitian. E cercelul din... 

— Imi aduc aminte, spune ea luându-l. 

— Charlie s-a întors pe iaht, asta e clar. Deci acum ar putea fi 
oriunde. 

Nu mușcă momeala. N-o interesează falsele speranțe. 

— E atât de urât, murmură. Charlie a avut mereu gusturi 
bune, mai puţin la bijuterii. Presupun că folosirea timpului trecut 


VP - 452 


este un semn al acceptării. Mi-am închipuit că s-a pierdut când |- 
a lovit Miles. Prinde cercelul de cămașă așa cum făcuse Charlie 
și-l lasă să-i atârne pe inimă. Pe uniforma ei bej, pare cu 
adevărat o medalie de război. Imaginează-ţi să se întoarcă 
Charlie în ultimul hal, ca victima unui naufragiu, și să afle că 
singurul care a sperat în continuare a fost Miles. Ar fi atât de 
furios. Charlie îl ura chiar și când erau copii și se jucau 
împreună. Nu știi niciodată cine sunt adevărații tăi prieteni. 

Propoziția îmi dă fiori pe scalp. Strâng tare masa și-i dau 
drumul. 

— O mai duci pe Duck la Nicosia în toamnă? o întreb. 

Ridică din umeri. 

— Cine știe? Pentru prima oară, nu mă duc atât de departe cu 
gândul. In weekendul ăsta e Adormirea Maicii Domnului. 
Lansează în mare o icoană cu ea lângă Kampos și dau foc unor 
bărcuţe de hârtie. E foarte frumos. Vreau să vadă și Duck. Își 
întrepătrunde mâinile la ceafă și se uită spre capătul sudic al 
insulei. Steaua monstruoasă înroșește câmpurile de ţărână și 
marea o colorează într-un galben-maroniu sticlos. Știi, nu cred 
că am simţit fericirea adevărată până să vin în Grecia, îmi 
spune. Acasă nu a fost niciodată fericire directă, întotdeauna 
aveam nevoie de confirmarea altcuiva că sunt într-o situaţie 
fericită. Dar aici chiar este așa. Pură. E ca și când nici măcar nu 
i-ar păsa dacă își aduce cineva aminte de ea. Se uită la cer cu 
uimire. Am douăzeci și șapte de ani, lan. Și am un sentiment 
foarte ciudat că o să apuc o sută. 

Mă întorc spre orizont, unde viitorul pare întotdeauna mai 
puţin aglomerat. 


Ușa solzoasă de culoarea fisticului de vizavi de staţia de taxi 
se întredeschide când bat. De la etaj bubuie muzica pop, iar prin 
camerele goale de la parter sunt întinse cearșafuri. Urc scările 
strâmbe, urmând basul reprodus de sintetizator și versurile 
urlate de o fată. Trec printr-o ușă micuță, ovală decupată în una 
mai mare. lnăuntru, apartamentul mansardat e ca după război. 
Pe o masă e un vas ceramic spart. Canapeaua brodată este 
pătată de o sticlă întreagă de vin roșu. O pictură modestă 
impresionistă care înfățișează un port în flăcări a fost înviorată 
de o tăietură care i-a străpuns pânza. Fueraaii din Beijing nu 
erau chiriași chiar atât de respectabili până la urmă. Butonul 


VP - 453 


combinei lipsește, așa că o scot din priză ca să opresc muzica. O 
iau pe o scară îngustă în spirală până pe acoperiș și trasez șase 
cercuri până să ajung în aer liber. 

Miles stă cu picioarele goale pe terasa acoperită cu bitum și 
văruită în alb, cu mâinile întinse. Peretele compact, maro al 
mănăstirii se înalță deasupra lui și clopotele de la fiecare 
biserică și capelă bat din toate direcţiile. Râsetele estompate ale 
turiștilor răzbat de foarte jos. Probabil m-a auzit urcând scările, 
dar stă în continuare cu spatele la mine. Se leagănă și are 
braţele ridicate, de parcă ar pluti pe un curent invizibil. 

Ar fi trebuit să fac legătura imediat ce mi-am dat seama că 
Charlie și Vic numai se prefăceau că sunt dușmani. Dacă o 
metodă se dovedește a fi eficientă, există tentaţia de a o 
exploata în mod repetat. lar Charlie nu a avut niciodată prea 
multă imaginație; chiar și când jucam „Distrugătorii”, 
întotdeauna apela la aceeași strategie a ferestrei celei mai 
apropiate. Știam că Charlie pusese la cale bătaia cu Miles din 
noaptea aia din Skala, dar nu știam că Miles era și el părtaș. 
Cine l-ar fi bănuit că-i rezolvă problemele dușmanului lui? 

— Până acum trebuia să se întoarcă, scâncește Miles 
cuprinzându-se cu braţele. Trebuie să se întoarcă. 

La picioarele lui e o sticlă goală. 

— Da, îi răspund. Altfel nu-ţi primeşti banii. Probabil că ai 
multe datorii la Londra dacă l-ai rezolvat pe Stefan în locul lui. 
Ţi-a promis Charlie o parte din moștenire? 

Miles se răsucește, dar nu frica îi domină trăsăturile. Este 
undeva, dincolo de ea. Aproape că mi-e milă de el. A ucis fără 
niciun motiv. Domnul K. a murit înainte ca Stefan să aibă timp 
să-i spună adevărul. 

— Când eram mici, jucam tot felul de jocuri, spune Miles cu 
limba împleticită. Vara, aici, când eram copii. Charles voia să ne 
jucăm mereu un joc pe care l-a inventat el. E prea greu să-ți 
explic regulile. Ideea era să fugi de niște ucigași. Nu mă miră că 
Charlie a prezentat „Distrugătorii” drept invenţia lui, cum nu s-a 
mirat nici Sonny când a spus că el a descoperit melodia lor. „E a 
noastră, deci e a lui”. Chiar dacă Charlie îl ura pe Miles, probabil 
că „Distrugătorii” crease o legătură trainică între ei. Nu era prea 
bun, adaugă el. Mereu găsea cel mai prost colț și trebuia să 
inventez eu o cale de scăpare de ultim moment. Chei sau 
ferestre unde n-ar trebui să fie. O gaură din zid. 


VP - 454 


— Miles, tu l-ai ademenit pe Stefan să vină acasă, 
promițându-i că-i dai informaţii despre firma de închirieri de 
bărci, sau Stefan a luat legătura cu tine? 

— Charles a spus că o să stea la Bodrum numai câteva zile, se 
văicărește el. Nimeni nu dispare pur și simplu. Unde e? 
Refugiaţi, din ce în ce mai mulţi cu fiecare oră, atât de mulţi, 
grămăjoare nesfârșite de carne, dar de Charles, nici urmă. 

Se dezechilibrează și ridică braţele să se reechilibreze. 

— N-ar fi trebuit să pui fotografia cu Charlie și Stefan alături 
de mesajul de adio. _ 

— Asta e o insulă de refugiaţi. Iți dai seama? Te-ai deranjat să 
afli istoria locului ăstuia? Americanilor nu le place istoria, nu? 
Doar plaja. In 1453, după căderea Constantinopolului, aici s-a 
stabilit o adevărată hoardă de refugiați. 

— L-am văzut pe Charlie vârând fotografia în Biblia de pe raft. 
Era imposibil ca Stefan să știe unde e. 

— Au venit și mai mulţi refugiaţi odată cu cucerirea Rodosului 
de către turci în 1522. Miles se șterge la gură cu mâneca. Și încă 
o dată în 1669, când a căzut Creta. Nu te mai plictisesc cu 
venețienii. Grecia e o ţară foarte tânără. 

— Probabil Charlie ţi-a spus unde să găsești fotografia. Azi ai 
pus-o înapoi în Biblie când vorbeai cu Sonny. Ești prea atent la 
curăţenie. 

— Și acum Londra se prăbușește. Londra se prăbușește, 
fredonează el. La slujba de seară. Când eram mic, veneam în 
casa asta și de Paști. E cel mai frumos moment al anului. 
Călugărul cel mai tânăr îl joacă întotdeauna pe luda. Dacă poţi 
să-l joci pe luda, poţi să joci pe oricine. Vine împleticindu-se, de 
parcă ar vrea să mă îmbrăţișeze, dar avântul primilor pași se 
pierde. Se uită la picioare. Aveam cai la casa de la ţară. ÎI 
cunoșteam atât de bine pe fiecare, încât știam care e după 
miros. Trebuia, de asemenea, să-i eutanasiem. Din principiu. 
Dacă îi călărești și-i hrănești, trebuie să fii în stare să le și pui 
capăt suferinţei. Vezi tu, prin asta ne deosebim noi doi. Prima 
oară când am ţinut o carabină în mână, am avut emoţii. Și l-am 
întrebat pe tata: „Unde o împușc?” Răde și duce un deget la 
tâmplă. In cap, desigur. Astea sunt poveștile mele, lan, și nu mi 
le poate lua și atinge nimeni. Am atât de multe lucruri să-ţi 
spun. Aveam cai, o cameră cu cărţi rare, o seră cu plante 
aromatice, două Alfa Romeo care nu mergeau niciodată și pajiști 


VP - 455 


însorite și lungi, iar diavolul nu avea ce căuta acolo. 

— Miles, șoptesc, încercând să-l smulg din ghearele vrăjii. Ce- 
ar fi să mergi jos, în pat? 

Privirea înceţțoșată i se fixează asupra mea și-i văd niște 
adâncituri în buza de jos de unde s-a mușcat. Nu mai există cale 
de întoarcere de unde este el acum. 

— Și la ce bun? Pentru un dram de timp? De dragul unui 
nume? Dumnezeule, în ce fel a contat? Ce-am făcut... și fără 
niciun rost. 

Nu știu exact dacă se referă la crimă sau la viaţa lui. Prea 
multe amintiri i se revarsă în creier. Îl apuc de încheietură, dar 
îmi evită mâna și merge cu pași iuți, hotărâți spre margine. 

— Miles! strig. Vino încoace. Mai aproape. Vino. 

— Mai ţii minte toastul? Tu ești catolic, nu? Poţi să ceri iertare 
dinainte? Am primit totul, mai puţin un scop. Presupun că atunci 
când ai tot, nu-ţi trebuie așa ceva. Tot ce poţi să faci este să 
privești dezastrul. Să vii în primăvară! Anemonele albastre 
înfloresc pe deal. Acolo mi-am pierdut virginitatea cu o 
grecoaică. Era ca în paradis. 

Pășește peste margine, preț de o milisecundă văd vârtejul 
cămâșii albe și al pielii lui bronzate, apoi nimic și aud ţipetele 
din faţa mănăstirii. 

Miles nu a învăţat niciodată să înoate. Nu l-ar fi salvat. Nu știa 
să zboare. 


VP - 456 


18. 


Stă cu picioarele încrucișate lângă roata motocicletei mele. 
Are blugii murdari de noroi și buzele pline de bube. Nu mai are 
cercelul cu diamant în ureche. Un tricou curat cu mânecă scurtă, 
cu Anti-Betleem, îi expune braţele lungi, musculoase, cu coji 
parcă de la mușcături, care-i coboară prin interiorul deschis la 
culoare. Priveşte Skala la înserat și nici măcar urletul ambulanţei 
care oprește lângă staţia de taxiuri nu-l distrage. La început nu-l 
deosebesc de hoinarii fără ţară din tabăra lui Vic, un orfan 
rămas în urma raziei, care nu mai are încotro și trebuie să 
doarmă departe de plajele controlate de poliţie. Dar când dau să 
descui compartimentul din șa să-mi iau casca, ridică fruntea. 
Ochii bolnavi ai lui Helios îmi caută privirea. Zâmbește crispat, 
de parcă aerul ar fi un zid de care se tot izbește cu capul. 

— lan, spune fără vlagă, de parcă și-ar fi epuizat toată energia 
încercând să-și amintească numele meu și nu mai are destulă ca 
să mi-l și rostească. Salut. 

Tresare când mă ghemuiesc în faţa lui. Duhnește a fum și a 
transpirație. 

— Te caută părinţii tăi, îi spun blând. N-ar fi rău să te duci la 
ei. A murit tatăl lui Charlie. Vrei să te duc eu acasă? 

Clatină din cap. 

— Nu. Nici gând. Charlie întors? 

— Din păcate, nu. 

Ridică mâna și și-o lasă să cadă deznădăjduit în poală. 

— Te-am așteptat. Ştiam că e motocicleta ta. 

— Unde vrei să te duc? 

Işi unge buzele cu limba. 

— Du-mă într-un loc mai frumos. 

— Unde ar fi ăsta? 

— Tabăra nu mai e. Trebuie să-mi împrumuţi, frăţioare. Doar 
un pic. Te rog. Orice. Fac orice. Privirea lui sperioasă coboară 
spre bazinul meu, fie între picioare, fie spre buzunare. 

Mă ridic să scot o bancnotă. 

— Helios, trebuie să ai grijă de tine. Încerc să imprim sfatului 
un ton fratern, să nu pară că-l dăscălesc. N-ar fi rău să te duci 


VP - 457 


acasă. Părinţii tăi sunt îngrijoraţi. Nu te-au mai văzut de câteva 
zile. Ce-ar fi să vorbești cu Vesna? 

— Gata! Geme și-și duce mâna ca pe o aripioară la obraz. Nu! 
Dă-mi și mai lasă-mă. Te rog, lan, dă-mi! 

Îndoi bancnota de cincizeci de euro și i-o întind. Cască 
prostește ochii la ea, de parcă ar fi o bucată inutilă de hârtie. 

— Ce e asta? întreabă. 

Începe să mă exaspereze fiul zombificat al căpitanului lui 
Charlie. Bărbaţii din ambulanţă s-au repezit deja la locul 
incidentului, iar atmosfera sumbră este impregnată de 
sentimentul urgenței. Nu vreau să mai stau în Chora. 

— Sunt bani, îi răspund fluturând bancnota. la-i. Asta vrei. Nu 
trebuie să faci nimic pentru ei. Și nici nu trebuie să mi-i dai 
înapoi. 

Helios scoate un strigăt sfâșietor și se apleacă. 

— N-am nevoie de bani, ţipă. Acum n-am de unde să mai iau 
de pe insulă. Nu mai pot să cumpăr, acum, că s-a închis tabăra. 
Dă-mi ce ai! Trebuie să mai ai ceva! Dă-mi! 

— Helios, îmi pare rău, dar... 

Trăsăturile i se schimonosesc de la efort când se ridică. O ia la 
goană clătinându-se, sare peste un zid și se pierde prin labirintul 
de pietre vopsite. 

Felinarele din Chora se aprind, estompând luminile 
ambulanţei. Apocalipsa se pregătește să bea un păhărel. 


S-a înnoptat deja când mă apropii de Grikos. Traficul de la 
jumătatea lunii august s-a intensificat pe șoselele șerpuite. 
Mașinile închiriate cotesc cu mișcări smucite ca niște pești 
muribunzi. Până și adormitul Grikos scânteiază romantic de la 
lumânări și pahare. Parchez motocicleta și merg prin port. 
Familiile se adună pe puntea din spate a iahturilor, mănâncă și 
beau; se încurajează unii pe alţii la jocuri, ca niște suporteri 
strânși să petreacă înainte de meci în cea mai scumpă parcare 
din lume. Cotesc pe debarcaderul de beton unde este ancorat 
Domitian, cu pânzele lăsate și cu carena din stejar negru 
legănându-se lângă geamanduri. Lumina galbenă, ceţoasă se 
scurge prin hublouri. E cineva acolo. 

De pe apă se înalță o adiere și aștept să se domolească 
înainte să sar pe punte. Podeaua de lemn a fost spălată de 
curând și ceruită după excursia de dimineaţă a lui Sonny. Cobor 


VP - 458 


treptele scării. Cambuza e goală, dar spoturile din tavan 
luminează la intensitate maximă și din boxe se aude încet un 
cvartet de coarde din perioada târzie a lui Beethoven. Mă așez 
în fața tablei de șah de opal și aranjez piesele. Charlie lua 
întotdeauna piesele albe. Acum le iau eu. Scrumiera e cu gura în 
jos pe suportul de vase. 

Christos iese din baie cu un coș cu produse de curăţat. Are 
cămașa murdară pe piept de grăsime și medalionul de aur cu 
sfântul Cristofor atârnat în jurul gulerului. Se oprește când mă 
vede și mormăie în semn de recunoaștere, după care bagă coșul 
sub chiuvetă. Are ochii injectaţi. De ce citește lumea în palmă 
când poate să citească pe faţă? A lui este ca o carte deschisă. A 
avut o zi cumplită din cauza veștilor despre moartea domnului 
K. A fost toată viața un slujitor credincios pentru familia 
Konstantinou. Mă întreb dacă familia lui Rasym o să 
catadicsească să-l păstreze. 

— Inchid barca acum, îmi spune, în timp ce pune paharele în 
dulap. 

— Aştept să mă întâlnesc cu cineva. 

— Gata cu barca. Gata cu... 

O clipă, mă privește cu o umbră de speranţă, dar nu găsește 
ce caută. In schimb, se prinde de blat, de parcă Domitian ar 
naviga printre valuri primejdioase. 

— Ce zici de o partidă? întreb. Clatină din cap. Jucam mult cu 
Charlie când eram mici. Sunt sigur că jucaţi și voi doi. Haide. O 
partidă numai. 

Se apropie ezitant de tablă și se lasă greoi pe scaunul din faţa 
mea. Arată cu degetul tura mea albă. 

— Nu, spun. Fără handicap. Eu nu sunt la fel de bun ca 
Charlie. Pornim de pe poziţii egale. 

Deschid cu o mutare a pionului la e4. Reacționează cu pionul 
la c5. Clasica apărare siciliană, iar singura mea strategie este un 
atac rapid. Jucăm în liniște și nimicim oamenii mărunți. 

— L-am văzut pe Helios în seara asta. 

Lui Christos îi tremură mâna întinsă și și-o duce repede în 
poală. Se uită jos la tablă, refuză să mă privească în ochi. 

— Incă e într-o stare proastă. Am lucrat undeva în New York 
cu oameni ca el. Abstinenţa e dură. De cât timp e dependent? 

Christos își mută nebunul pe un pătrat în calea reginei mele. 
Fie este greșeala novicelui, fie un dar. O picătură de sudoare îi 


VP - 459 


cade de pe nas. Nu accept pomeni. 

— Christos. 

Nu ridică privirea. 

— Christos, înţeleg. E singurul tău băiat. 

| se strânge gâtul și probabil vin și alte valuri, pentru că acum 
se agaţă de masă. 

— Ai făcut ce a trebuit ca să-l protejezi. Nu s-ar fi oprit de la 
sine. Și nici Charlie nu avea de gând să se oprească. 

Christos ridică fruntea. Lacrimile i se preling din ochii căprui, 
bântuiţi ca niște biserici, ca nișele adânci și tăcute din care se 
înalţă rugăciuni disperate. Își lipește pumnul pe piept. 

— Ce i-ai făcut lui Charlie? îl întreb. 

— Helios băiatul meu, se tânguie cu silabe grele, de fier. 
Băiatul meu. Și toată lumina din el scurs. Băiatul mort căruia 
făcut rău Charlie. Umerii i se cutremură și se lovește cu 
genunchiul de masă, mișcând iremediabil piesele. Charlie 
plănuit să meargă la Bodrum în noaptea aia. Plănuit să mai 
aducă și alte droguri în Patmos. Insula mea, casa lui Helios. 
Distrus familia mea. Nu am de ales. Oprit să-mi salvez băiatul. 

Incuviințez din cap. Mi se umezesc și mie ochii, pentru că nu 
știu dacă am destul curaj să-l întreb cum l-a oprit. Probabil că 
Charlie stătea pe scaunul ăsta, avea în față același adversar în 
același joc și se apropia de regele căpitanului lui. Atunci a venit 
atacul-surpriză al lui Christos. „Christos e de încredere”, m-a 
asigurat în dimineaţa în care am ajuns. Probabil nu-și închipuise 
niciodată. 

— Ce i-ai făcut? 

— Charlie ca un fiu pentru mine, spune rugător. Am ajutat 
crescut de mic. Dar schimbat, uitat și devenit... Se lasă brusc pe 
spătarul scaunului, de parcă ar fi fost împușcat. Pentru Helios, 
viitorul meu, înţelegi? Helios schimbat vara asta. Doar oprit 
Charlie. Nu omorât, nu spus poliţie pentru arest. Oprit numai de 
la Bodrum. Soţia mea nici măcar nu știut. Degetele lui 
noduroase ţâșnesc în unghiuri ciudate pe tablă; turiștii ar putea 
să fotografieze acele străvechi instrumente. Știu tu făcut alibi 
pentru Charlie. Spus el. Spus la mine pleacă vreo câteva zile și 
tu minţit pentru el. Asta dat timp. Încercat sunat tatăl lui 
Charlie. Incercat din oră în oră să vorbesc cu el în New York. Să-i 
spun ce face fiul, să vină să-l ia. Numai el putut îndreptat. Dar 
domnul Konstantinou în spital. Așteptat trezit. Așteptat și rugat 


VP - 460 


zi de zi. Nu trezit. Doar mai rău, iar acum... 

Mâinile lui zac inutile. Una se lovește de peretele lustruit. 

Și acum. Acum domnul K. nu mai este, nu mai există nicio 
soluție la capătul celălalt al firului. O scânteiere roșie se scurge 
prin ferestre și cambuza este invadată de zgomotul unei sirene. 
Ochii lui Christos mă cercetează de parcă l-aș fi trădat, dar este 
numai un iaht pe care are loc o petrecere. Nişte bărbaţi cântă, 
iar niște femei râd, în timp ce trec pe lângă noi și se pregătesc 
să debarce. 

— Unde e? întreb întinzându-mi brațele. Mai trăiește? Vreau 
să-l văd. 

Christos coboară de pe scaun și merge cu spatele încovoiat 
spre un coș de lemn. Ridică capacul și scotocește prin interiorul 
lui. 

— Konstantinou, blestemă. Viaţa mea, da, dar nu fiul meu. 
Nu-i voi lăsa să mi-l fure. O să te duc unde vrei. O să te duc și o 
să stai cu el. Atunci o să se termine și o să vezi. Engleza lui 
Christos, atât de haotică la trecut și prezent, devine ca prin 
farmec fluentă la timpul viitor. Și viitorul este cel care mă 
sperie. Îmi imaginez petele de sânge al lui Charlie de pe podea 
și mă gândesc să mă reped spre scară. Până unde aș ajunge 
înainte să mă tragă în jos, în timp ce în jurul nostru turiștii 
neobosiți petrec toată noaptea? 

— Îmi pare rău. Christos aproape plânge când bagă mâna în 
COȘ. El tot ce am. 

— Christos! 

Scoate o vestă de salvare portocalie. 

— Ca să ajungi acolo, va trebui să înoţi. 


Insula Caprelor este cufundată în beznă, contururile i se 
disting doar sub forma unui spaţiu începând de la care 
scânteierea mării și a cerului păleşte. Căpitanul virează 
Domitian la zece metri de panta cea mai joasă a insulei și 
luminează cu lanterna o îngrămădire de stânci care se unduiesc 
ca niște nori fosilizaţi din valurile negre, de catifea. Orice loc 
văzut prin fasciculul unei lanterne pare groaznic. Încerc să-mi 
amintesc insula așa cum am zărit-o prima oară, cu piscurile 
precum coarnele de berbec, cu pantele acoperite de mușchi și 
cu copacii subţiri, oţeliţi iţindu-se ca niște sârme, liniștită și 
nepopulată. În spatele nostru, mănăstirea din depărtare își 


VP - 461 


luminează sferele mititele peste care stăpânește. Un feribot dă 
ture prin port, ca un cub de zahăr năpădit de furnici. Christos nu 
se poate apropia mai mult, de teamă să nu eșueze. Îmi prind 
clemele vestei de salvare pe piept. 

Când eram mici, mult după miezul nopţii, eu și Charlie ne 
lipeam cu frunţile de ferestrele cât tot peretele din apartamentul 
părinţilor lui de pe Fifth Avenue. Priveam traficul curgând spre 
sud și alegeam mașini, cărora le născoceam povești. Nu puteam 
juca „Distrugătorii” în mașini: prea multe portiere, nu aveai 
unde să fugi, iar pistolarii cu cagule negre stăteau docili lângă 
noi pe bancheta din spate, ca niște tovarăși de călătorie. 
„Femeia din taxiul ăla tocmai a plecat de lângă soțul ei, care 
dormea; se grăbește să ajungă în Soho ca să se întâlnească cu 
prietena ei la Mercer, care îi și expune tablourile; cariera ei 
artistică nu stă pe roze. În limuzina aia albă e un producător de 
muzică hip-hop cu însoțţitorul lui, dar mama producătorului, din 
Indianapolis, este și ea cu ei; le-a făcut o vizită surpriză și acum 
însoțitorul se dă drept ghid turistic și-i arată orașul. Oldsmobile- 
ul ăla galben e plin de călugări budiști și obiecte de cult pe care 
o să le amaneteze ca să aibă bani pentru cazinou”. 

Destinația preferată a lui Charlie era aeroportul; fiecare al 
doilea taxi mergea acolo. Chiar și la vârsta aia, visa să meargă 
în altă parte. Când am crescut, am înțeles motivul. Pentru noi, 
locul în care te născuseși sau în care crescuseși din întâmplare - 
îndrăgitele date fără sens din biografii - nu conta la fel de mult 
ca locul în care te duceai. Noi eram deja din Orașul Viselor. Mai 
târziu, când se mutau la noi nou-sosiţii din zonele mai apatice 
ale ţării, ridicam din umeri sau dădeam ochii peste cap. Nu 
aduceau cu ei decât iluziile extatice despre New York, însă 
băștinașii erau învinși de fanteziile imigranţilor. Se ghemuiau în 
vieţile noastre obișnuite și poate îi uram pentru că păreau să ia 
în stăpânire orașul prin simpla lor hotărâre de a și-l însuși. In 
altă parte, departe, într-o atmosferă necunoscută, frunţile a doi 
copii lipite de geamurile colorate sus, deasupra Manhattanului, 
refuzau să se dizolve în mercurul pulsatil al orizontului. Oare eu 
și Charlie ne ţineam de mâini în timp ce născoceam poveștile 
alea? De ce ne imaginez ţinându-ne de mâini? 

Îmi scot cheile și portofelul din buzunare. Christos îmi face 
semn să-mi scot pantofii, dar îi las în picioare. Cobor de pe 
etravă și înot prin apa îngheţată. Vesta mă împiedică să fac 


VP - 462 


mișcări iuți, dar când picioarele mi se zgârie de recifuri 
nevăzute, îmi dau seama că este necesară pe timp de noapte. 
Dacă mă scufund, Christos n-o să mă poată găsi. Vine și el în 
urma mea, fără vestă, cu lanterna în gură, iar lumina albastră îi 
luminează craniul. Ajung la stânci cu răsuflarea tăiată și dau de 
o adâncitură mică în rocă. Îmi epuizez și ultimele forţe când mă 
smulg din apă. De deasupra se revarsă mirosul de mărar și 
pământ proaspăt. Urc pe stânci și ajung la capătul unei poteci 
de pământ. Christos m-a ajuns deja din urmă. Indreaptă 
lanterna spre capătul de sus al potecii. 

Bezna este tulburată de un foșnet slab, de un behăit ușurel, 
de niște copite pe piatră. Preţ de două minute urcăm panta, iar 
fasciculul lui Christos atrage un vârtej de insecte. Un sanctuar 
mic, de un alb fluorescent, scânteiază în faţă. Geamul din 
fereastra ovală este spart, crucea din vârf, înclinată, iar cuiul se 
mișcă în lemnul putrezit. Deasupra ramei ușii este un text în 
greacă scris cu vopsea roșie pe bază de apă. Văd și eu prima 
capră, un mascul cenușiu cu părul încurcat, cu coarnele ca 
bumerangul, bea apă de la un robinet. Se uită la noi, ochii 
argintii i se strâng în lumină și se duce într-o zonă mai înaltă. 

Christos stinge lanterna. 

— Așteaptă, îmi ordonă înainte de a intra în sanctuar. 

Aud o răsucire de metal și geamătul unui generator care 
pornește. Un portocaliu electric umple capela de la un șir de 
becuri de pe bârne. Intru într-o dărăpănătură umedă, cu pereţii 
decojiţi și cu o broderie de mucegai. Cruste de piatră atârnă de 
marginile unui crater adânc din mijloc, unde s-a spart podeaua. 
Nişte sfinți din mozaic se scurg în noroi în cădere. Observ 
telefonul și portofelul lui Charlie pe un teanc de sticle și cutii cu 
sardele. O sfoară încolăcită este atârnată de un cârlig de lângă 
ușă. Christos dă din cap spre gaură, fără să se uite la mine, și 
intră. 

Înaintez cu grijă, pas cu pas, și mă uit peste marginea gropii. 
Sticle cu apă, o găleată cu o scândură peste ea, cutii goale de 
conserve și teancuri de foi cu antetul Konstantinou Charters 
acoperă fundul precum cuibul unui corb. Pentru o clipă îl 
confund cu un morman de pături. Dar iată-l, cel mai vechi 
prieten al meu, stă întins pe o parte, cu fața și picioarele pline 
de pământ, cu un bandaj murdar în jurul capului. Nu e nici ușă, 
nici fereastră, nicio scară improvizată de care să se poată folosi 


VP - 463 


ca să scape. Mă doare inima când îl văd prizonier. 

Charlie mijește ochii, nu-i vine să creadă, clipește ca să 
alunge imaginea mea înșelătoare. 

— lan? șoptește. Și acum vocea lui se înalţă ca niște mâini 
care au descoperit crăpături în pământ. lan, Dumnezeule, lan! 
Nu mă gândeam c-o să te mai văd vreodată! 

Se chinuie să se ridice în picioare, clătinându-se. 

— Christos m-a adus. Te simţi bine? 

— Ți se pare că mă simt bine? ţipă ascuţit, parcă ar râde. Sunt 
aici de atâtea zile. Aproape că am pierdut socoteala. Intră 
soarele prin acoperiș. Atât am făcut, m-am uitat la el. Doamne, 
lan! Ai venit prea târziu. Deja mi-am pierdut speranţa. 

Plânge și dă din picioare să-și repună sângele în mișcare. 
Chiar și acum este un bărbat frumos. 

Ingenunchez și mă las cu pieptul aproape de podea, întind 
mâinile și Charlie ajunge la ele, stând pe vârfurile degetelor. Ni 
se ating degetele îndoite, iar ceea ce eu crezusem că am 
pierdut ne străbate, un sentiment atât de muritor și de aspru, 
încât pare să-mi spună anii pe care îi am. 

— Ştii, nu? mă întreabă. N-ai fi aici dacă n-ai ști. 

— Da. 

— Tot? 

— În linii mari. 

— Îmi pare rău. Îmi pare rău că te-am implicat în necazurile 
mele. N-am vrut să se întâmple așa. Lasă mâinile în jos să-și 
curețe obrajii de nisip. Nu eu am pus bomba. Am primit doar un 
SMS de la Vic, în care îmi spunea să nu mă apropii de tavernă în 
dimineaţa aia. Habar n-aveam ce are de gând să facă. 

— Tot e ceva. 

— Da? 

Pudică ochii, cu o expresie între condamnare și iertare, de 
parcă ar încerca să stabilească de care parte sunt. 

— Cum... dau să întreb. „Cum de-am ajuns aici, Charlie?” 

— Nu-i cere mărturisiri unui om de pe fundul gropii. O să-ţi 
spună tot ce vrei să auzi. 

— Nu mie îmi datorezi răspunsuri. 

Intind mâna din nou și mișc din degete. Nu se întinde după 
ele. Abia dacă se uită la pereţii temniţei lui din piatră și pământ. 
Îmi dau seama că încă nu mi-a cerut singurul lucru pe care i-l 
pot oferi: o cale de scăpare. 


VP - 464 


— Sonny ce face? 

— E disperată să te vadă. Îngrijorată, cum îţi imaginezi. Toţi 
am fost îngrijoraţi. Nimeni nu are habar unde ești. 

— Ştie ce-am făcut? 

— Nu. 

— Miles n-a cedat? Nu i-a spus de Stefan? 

— Miles a murit. 

Când îi dau vestea, se clatină pe picioare. 

— Și docul? Au găsit...? 

— E închis. Ugur l-a închis și a plecat. 

Ochii îi lucesc, ultima scânteie cafenie a unui foc care s-a 
stins. 

— Deci numai tu știi? Tu și Christos. E sus cu tine? 

Mă întorc să mă uit la ușă, dar Christos nu se zărește. 

— E afară. 

Charlie deschide gura și răsuflă adânc, șuierător. 

— Înțelegi ce înseamnă chestia asta? Gâfâie. Putem să ne 
ocupăm de el. Putem să-l mituim să-și ţină gura. Sau, dacă nu 
acceptă, când ajungem pe apă, putem... 

Imploră delirant, prins la colţ, și se așteaptă să-i găsesc eu o 
ultimă cale de scăpare. Probabil l-a atras și pe Miles în cursă cu 
același discurs. Complotarea asta panicată îmi este atât de 
familiară, ca un cântec care mi-a plăcut în tinerețe, încât, pentru 
o clipă, îi cad victimă, îi confund ritmul cu logica. 

— Ar merge... și poate fi cum trebuia de la început, îmi spune 
el. Noi doi. Doamne, ascultă, lan, nu e prea târziu. 

— E prea târziu. N-o să-i fac așa ceva lui Christos. Deja au fost 
prea mulți. 

— De ce? geme el lăsându-se să cadă pe pământ. Lumina de 
deasupra îi rănește ochii. De ce e prea târziu? Dar în tonul 
plângăreț al ultimei întrebări se insinuează și înţelegerea 
inutilităţii ei. 

— E un agent pe insulă care așteaptă să te întorci. Până la 
urmă, o să se afle. Poate nu tot, dar suficient. Hai să plecăm de 
aici și vorbim odată ce ajungi acasă. Atunci putem să facem un 
plan. Unul adevărat. 

Charlie nu se mișcă, lovește doar ușor o sticlă de apă. Când în 
sfârșit ridică privirea spre mine, nu mai este un băiat care joacă 
„Distrugătorii”, ci jucătorul înfrânt al altui joc. 

— Nu mă întorc, spune ușor. 


VP - 465 


— Cum adică? 

— Ştii cât iei pentru trafic de droguri în Grecia? Închisoare pe 
viață. iți dai seama cât o să se bucure lumea că un Konstantinou 
a fost condamnat pentru o asemenea infracțiune? lar o faptă 
trădează o alta. Dacă se află vreodată adevărul despre Stefan, 
n-aş face faţă. Ti-am spus, n-am de gând să mărturisesc. Ce-am 
făcut eu nu poate fi iertat. Acum îmi dau seama și nici n-o să cer 
să primesc iertarea. 

— Nu trebuie să mărturisești. Rasym a chemat un avocat al 
familiei. Poţi... 

— De asta voiam să mă ocup azi-dimineaţă. Dar era atât de 
frumoasă lumina care intra prin acoperiș... 

Se târăște spre hârtiile împrăștiate, apucă una și o șterge de 
pământ. Se uită la data din notițe, o trece deasupra și-o 
împăturește de două ori. Apoi mi-o dă mie. 

— Ți-am cerut prea multe favoruri. Dar mai fă-mi una, te rog. 
la asta. Spune că ai găsit-o pe Domitian. 

„Despăturesc scrisoarea. 

— No citi! strigă. Spune doar că ai găsit-o și gata! 


„În atenţia celor interesaţi, m-am căsătorit cu Sonny Towsend 
pe 13 decembrie 2014 în Cairo, la Oberoi, în faţa unui judecător 
pe nume Abdel Barakat. Certificatul este în biroul meu din 
Nicosia. li las ei toţi banii și bunurile mele. Deși ar putea fi un 
bilet de adio, sunt în deplinătatea facultăţilor mintale. De 
asemenea, vă rog să donați 2,1 milioane de dolari grădiniţei din 
Patmos în numele lui Stefan Konstantinou. 

Cu stimă, 

Charalambos Konstantinou”. 


Este o scrisoare smintită scrisă de un om sănătos. 

— Charlie, serios acum! Întind braţele spre el, iar mâinile îmi 
pocnesc ca niște fălci. Sunt sigur că, dacă o să-mi vadă fața, o 
să se răzgândească. Dacă nici asta nu merge, o să mă târăsc în 
groapă cu el. Nu gândești limpede. Când ne întoarcem pe insulă, 
putem să găsim o soluţie. 

— Nu! strigă. Nu există altă cale de eliberare. Nu poţi obliga 
pe cineva să trăiască dacă nu vrea. Nici măcar tu nu poți să faci 
așa ceva pentru mine. Timpul petrecut aici - înghite în sec - m-a 
obligat să trăiesc cu mine însumi. Nu știu dacă mi s-a mai 


VP - 466 


întâmplat vreodată. 

Are privirea rătăcită când se uită la fluturii din jurul becurilor. 

— Charlie, îl implor. Am greșit. Putem încerca să-l mituim pe 
Christos. Hai să facem așa. 

— Și agentul? 

— Poate îl plătim și pe el. Mai sunt șanse să iasă cum ai 
plănuit tu. Te rog, Charlie. N-o să suflu o vorbă, jur. Ai primit 
moștenirea. Tu auzi? Ești liber. Timp de o secundă, mă întreb 
dacă nu cumva mă păcălește un creier mai viclean decât al 
meu: o să-i atenuez vina ca să-i salvez viaţa. O să inventez o 
ultimă fereastră prin care să sară. O să modelez universul în așa 
fel încât să se adapteze la el. Dar în momentul ăsta cred până la 
ultimul cuvânt. Te rog! strig. Mituim toată lumea dacă e nevoie. 

— Nu, spune pur și simplu. Duce limba într-o parte, degetele 
la dinţi și scoate o bucăţică mică de metal în formă de vârf de 
săgeată din spatele gingiilor. Probabil a șlefuit zile întregi la 
arma asta pe cutiile de conserve. 

— Haide, Charlie, mă bâlbâi. Încetează. Sunt și alte moduri 
prin care să-ți repari greșelile. Sonny e acasă, te așteaptă, eu 
sunt aici, iar tatăl tău are nevoie de tine la New York. E la spital. 
A trimis un mesaj că ultima lui dorinţă e să te mai vadă o dată. 
Măcar pentru el fă lucrul ăsta, la dracu'. 

— Nu e o decizie pripită. Am decis deja. Nu-mi îngreuna 
situaţia. 

— Te iubesc prea mult ca să ţi-o ușurez. 

— Și eu te iubesc, spune. Mă bucur că am avut ocazia să-ți 
spun. Dar vreau să pleci. Măcar o dată în viaţa mea, accept 
situația. Ai auzit? O accept. Când se uită în sus la mine, îmi dau 
seama că nimic din ce i-aș putea spune nu l-ar face să se 
răzgândească. Nu l-aș putea opri pe Charlie, așa cum n-am 
putut niciodată să-l ţin pe loc. 

Întinde mâna și eu îl prind de ea, punem toată fiinţa noastră 
în vârfurile degetelor, Mai mult de atât nu ne vom apropia 
niciodată. 

— Spune-i lui Christos să se întoarcă mâine. Sparge 
generatorul, te rog. Fă în așa fel încât să nu vină la mine până 
mâine-dimineaţă. Văzând că nu răspund, strigă: Promite-mi că 
așa faci! Te rog. 

— Bine, îi spun ștergându-mă la ochi. Dar trebuie să-mi faci și 
tu mie o ultimă favoare. 


VP - 467 


— Ce? Bani? Am ceva bani în seif. Codul e... 

Mă duc repede la sfoară. O leg strâns de cârlig, o derulez pe 
podea și arunc restul în groapă. Ultimele inele ajung la 
picioarele lui. 

— Poţi să ieși dacă vrei. E o altă posibilitate. Nu e prea 
departe, poţi să înoţi. lar mâine sunt feriboturi spre orice 
destinaţie vrei. Cred că o să te răzgândești dacă o să vezi 
răsăritul. Și mai sunt multe altele, jur. Mai gândește-te. Nu 
trebuie să mai fi Charlie Konstantinou. Ai putea fi oricine din 
lumea asta. 

Se luptă cu zâmbetul furios care amenință să-i șubrezească 
hotărârea. 

— Ești un nenorocit. Ești un ticălos că faci chestia asta. N-o 
lăsa atârnată aici. lan, trage-o afară! Nu e corect! 

— Știu. 

Mă duc la generator și deschid ușița laterală. Când smulg 
rezervorul de plastic de benzină din el, lumina portocalie sfârâie 
în întuneric. Întreg sanctuarul este înghiţit de groapă. 

În arșiţa nopţii, îl găsesc pe Christos stând mai departe, pe o 
stâncă. 

— S-a stricat generatorul, îi spun. Charlie a spus să vii mâine 
să-l iei. 

Christos își înalţă capul și se uită în spatele meu. 

— Vrea să mai petreacă o noapte acolo. Să-și ispășească 
păcatele. Mâine îl duci la poliţie. 

O luăm înapoi pe potecă. Mă târăsc prin apă și mă îndrept 
spre strălucirea albă, vălurită a iahtului Domitian, cu scrisoarea 
deasupra valurilor. Îmi scufund faţa în mare ca să-mi spăl 
lacrimile și sudoarea. Mult dincolo de catargul legănat al 
mănăstirii Sfântului loan Teologul. Pentru ce se roagă călugării 
în chiliile lor izolate, în timp ce întreaga insulă începe 
sărbătoarea în jurul lor? Se roagă pentru pace, pentru sfârșit sau 
pentru o zi exact ca asta, plină de porţia ei nebună de 
frumusete și furie? În ziua în care a devenit miliardar, Charlie s-a 
eliberat. 


VP - 468 


EPILOG 


Aeroportul din Atena este un furnicar de sosiri și plecări, o 
zonă-tampon între pământ și cer. Ereticii ţipă la ghișeele de 
înregistrare cu bilete anulate în mână. O familie de nigerieni cu 
dashiki galbene stau la coadă la caffe latte cu gheaţă. Bărbaţi 
singuri se furișează în chioșcurile de reviste și în sălile de 
rugăciuni interconfesionale. Păsări care nu mai pot să iasă de 
aici stau cocoțate pe echipamentul de supraveghere. Doi 
adolescenţi se sărută pasional lângă scannere. Dar majoritatea 
sunt navetiștii care trasează zigzaguri prin terminal ca niște 
somnambuli, măcinaţi de coșmarul termenelor de predare. Îmi 
iau valiza și mă duc spre monitorul pâlpâitor să verific orele de 
plecare. 

Eu, lan Bledsoe, sunt în căutarea izbăvirii. Vestea bună e că 
am un milion de euro ca s-o găsesc. Mai exact, 1.138.050 de 
dolari americani la rata de schimb de astăzi. Nu mă întrebaţi 
cum se stabilește. Mâine sau ieri, suma ar fi alta. Un pic mai 
mult sau un pic mai puţin. 


17:01 Atena > Madrid 


Aterizăm la puţin timp după apusul soarelui. O să-mi iau o 
cameră la unul dintre hotelurile alea vechi de vizavi de Prado și 
mâine în zori îmi recuperez pierderile. Îmi iau cămăși noi, făcute 
la comandă, pantaloni noi, un sacou camel, mocasini negri din 
piele de crocodil, lenjerie - tot ce-mi trebuie, mai puţin un 
telefon. O să-mi închiriez un apartament cu parchet cu model în 
V și o să-l las nemobilat, o să-mi iau doar o saltea și o pianină la 
fereastră. O să am timp pentru lecţii: de pian, de pictură, de 
botanică, de castiliană. O s-o iau ușurel, o să colind bulevardele, 
o să mă furișez prin parcuri, o să mă feresc de baruri, până când 
devin prea solitar și, chiar și atunci, o să beau numai sifon. O să- 
mi aleg cunoștințele cu grijă, genul de oameni potoliţi, amatori 
de concerte în aer liber și călătorii cu mașina la ţară în weekend. 
Partidele de sex o să fie o plăcere, mâncarea și mai și, nopţile n- 
o să mai fie dureroase și o să evoluez. O să plămădesc un nou 
lan din dărâmăturile acestea, un om nou-nouț. 


VP - 469 


17:23 Atena > New Delhi 


O să aterizez la răsăritul amestecat cu smog verde-mazăre, 
sulf încins, tablă fierbinte și oxigen, amestecat cu cele mai fine 
particule de pe planetă. O să trec cu taxiul pe lângă case care 
arată de parcă ar fi suferit un accident de mașină, pe lângă vaci 
plictisite și copii goi cu ochii sinceri. Doar mirosurile vor fi de pe 
altă lume. Viaţa în Delhi va fi ca o plimbare printr-o casă 
bântuită cu toate luminile aprinse, iar muzeele pentru turiști nu 
vor fi niște bastioane ale culturii, ci un mic răgaz de la cultură. O 
să-i fac o surpriză lui Helen Bledsoe. După regăsire, vom avea 
mult de lucru. Nici măcar în India un milion de dolari nu va fi 
prea mult încât să deschizi un orfelinat. Dar, prin natura ei, 
familia este o întreprindere care se poate extinde la infinit, iar 
noi, cei din familia Bledsoe, ne vom face cu seriozitate datoria. 
Datoria de a iubi, de a ajuta, de a face lumea un pic mai puţin 
rea. Poate, într-o bună zi, alături de mama mea, voi ajunge să 
simt că nu mi-am trăit degeaba viaţa. 


17:58 Atena > Cape Town 
18:12 Atena > Praga 

18:46 Atena > Singapore 
19:18 Atena > Buenos Aires 


De aici pot ajunge oriunde în lume. Îi surprind, vreme de o 
clipă, pe bărbaţii cu cagule negre, stau ghemuiţi în spatele 
băncilor, aleargă aplecaţi pe lângă cărucioarele de bagaje și-și 
iau armele din cabinele de toaletă. Se adună pentru atac și vor 
să ne fure tot. Dar într-o clipită dispar, o pată pe retină sau 
umbra unui avion care decolează. 

Vestea bună este că încă n-a venit momentul. Mai avem ore, 
ani. 


VP - 470 


PRIETENIE 
TRĂDATĂ 


CHRISTOPHER | 
SOLLEN e 


virtual-project.eu 


iolin