James Patterson — De-a v-ati ascunselea

) 


DE-A V-ATI 


< 
LL 
id 
LD 
UN 
PA 
mn) 
Q 
V) 
< 


JAMES PATTERSON 


DE-A V-AŢI 
ASCUNSELEA 


EO 


rao international publishing company 


JAMES PATTERSON 
Hide and Seek 
01996 by James Patterson 


Traducere din limba engleză 
IONELA CHIRILA 


septembrie 2009 


Pentru Carole Anne, 
Isabel Anne şi Mary Ellen - 
stăpânele invenţiei 


PROLOG 
DE-A V-ATI ASCUNSELEA 


CAPITOLUL 1 


Zăceam înghesuită, fără să mă mişc, în spaţiul jos şi 
îngust de sub veranda din faţa casei noastre de undeva din 
apropiere de West Point. Faţa îmi era strâns lipită de 
pământul îngheţat şi acoperit de frunze uscate şi de 
mărăcini care mă zgâriau. Ştiam că aveam să mor în 
curând şi că acelaşi lucru avea să i se întâmple şi fetiţei 
mele. Îmi veneau în minte versurile unui cântec de Crosby, 
Stills şi Nash „Our home is a very, very, very fine house. 

— Nu plânge, te implor... te rog nu mai plânge, i-am 
şoptit fetiţei mele la ureche. 

Nu aveam cum să ies - nu exista scăpare de unde eram, 
cel puţin nu cărând copilul după mine. Analizasem în 
detaliu fiecare posibilitate de scăpare care îmi trecuse prin 
cap. Niciuna nu era bună. 

Phillip avea să ne ucidă de îndată ce ne-ar fi găsit 
ascunzătoarea. Nu aveam să-i permit aşa ceva. Numai că 
nu ştiam ce aş fi putut face să îl împiedic. Acopeream uşor 
cu mâna gura lui Jennie. 

— Să nu scoţi niciun sunet, scumpa mea. Te iubesc. Să 
nu scoţi nici măcar un sunet. 

Il puteam auzi pe Phillip deasupra noastră 
dezlănțuindu-şi furia prin casă. Prin casa noastră. Umbla 
nebun de la etaj la etaj, răscolind camerele, răsturnând 
mobila. Turbat de furie. Complet nebun. Mai rău decât 
înainte. De data asta putea fi vorba de cocaină, dar de fapt 
era vorba despre viaţa aceea pe care Phillip nu o mai 
putea tolera. 

— Maggie, haide... ieşiţi din ascunzătoare... Jennie şi 
Maggie... nu e decât tati. Tati o să vă găsească oriunde 
v-aţi ascuns, urla Phillip întruna până când răguşise. leşiţi 
odată, Maggie... jocul s-a terminat. Maggie, îţi poruncesc 


1 Casa noastră e foarte, foarte, foarte frumoasă, (n.tr.) 
6 


să ieşi odată dracului de unde eşti, ticăloasă 
neascultătoare ce eşti! 

Zăceam tremurând sub veranda veche şi joasă. Dinţii îmi 
clănţăneau din nou. „Aşa ceva nu mi se poate întâmpla. 
Este de neimaginat.“ Îmi ţineam cu blândeţe fetiţa, care se 
scăpase pe ea. 

— Nu trebuie să plângi, draga mea. Te rog să nu plângi. 
Eşti o fetiţă atât de cuminte. Te iubesc atât de mult. 

Jennie încuviinţă uitându-se fix în ochii mei. Îmi doream 
atât de mult ca tot ce mi se întâmpla să nu fie decât un 
coşmar. Să dispară. Dar nu era un vis urât. Era la fel de 
real ca infarctul mamei mele când aveam treisprezece ani 
şi eram singură acasă. Dar acum era mult mai rău ca 
atunci. 

Îmi puteam auzi soţul, soțul meu, bocănind în sus şi în 
jos pe scări. Încă urla... urla întruna de mai bine de o oră. 
Bătea cu pumnii în pereţi. „Domnul căpitan Phillip 
Bradford. Profesor de matematică la academie. Ofiţer şi 
gentleman.“ Asta credea toată lumea, asta voiau toţi să 
vadă, asta era ceea ce am crezut şi eu. 

O oră se transformă în două. 

Apoi în trei ore, în întunericul beznă, în spaţiu strâmt şi 
îngheţat, în iadul acesta de nesuportat. 

Slavă Domnului, Jennie adormi. Am strâns-o la piept, 
încercând să o încălzesc. Şi eu voiam să dorm, să renunţ să 
mai lupt, dar ştiam că nu am cum să fac asta, că nu am 
voie să fac asta. Era foarte devreme. Una dintre orele de 
nebunie ale lui Phillip. Să tot fi fost trei dimineaţa. Poate 
patru. 

Am auzit uşa din faţă trântindu-se cu forţa unui tunet în 
noapte. Zgomote puternice de paşi explodau pe verandă, 
chiar deasupra capului meu. 

Jennie se trezi. 

— $sşş, i-am şoptit, şşşş. 

— Maggie! Ştiu că eşti acolo. Ştiu foarte bine. Nu sunt 
prost. Nu ai unde să fugi. 

— Tati... tati! ţipă Jennie, aşa cum o făcuse de atâtea ori 
în siguranţa leagănului ei. 


O lanternă străfulgera dintr-odată sub verandă. Mă orbi 
o lumină puternică, terifiantă. Lanterna trimitea către 
ochii mei mii de aşchii de lumină. 

— Cu-cu! lată-vă! Iată-le pe Maggie şi pe Jennie. lată şi 
fetele mele dragi, urlă Phillip triumfător. 

Vocea îi era răguşită şi aspră, de nerecunoscut. Aproape 
că începeam să mă conving că nebunul acesta nu era soţul 
meu. Şi cum ar fi putut să fie? 

Din pistolul lui ţâşniră două împuşcături asurzitoare. 
Trase exact înspre noi. Dorise să ne ucidă fie pe mine, fie 
pe Jennie, fie, poate, pe amândouă. 

Dar aveam şi eu o surpriză pentru Phillip. Măcar de data 
asta. 

„Cu-cu şi ţie!“ 

Am ripostat şi eu tot cu focuri de armă. 


CAPITOLUL 2 


Câteodată mă simt ca şi cum aş purta o teribilă literă 
stacojie - un stigmat - numai că litera mea e C, de la 
criminală. Sunt foarte conştientă că sentimentul acesta nu 
mă va părăsi niciodată în totalitate şi asta mi se părea 
cumplit de nedrept. Este nedrept. Este inuman şi indecent. 

Amintirile sunt trunchiate şi haotice, dar finalmente atât 
de intense şi terifiante încât îmi sunt gravate în creier. Le 
voi purta cu mine întotdeauna. 

Vă voi spune absolut totul, nu voi cruța pe nimeni, mai 
ales pe mine. Ştiu că vreţi să auziţi ce am de zis. Ştiu că 
acesta e „marele articol“. Eu ştiu ce înseamnă să fii subiect 
de ştiri. Voi aveţi măcar habar? Vă puteţi imagina subiect 
de ştiri, să fiţi un text pe care îl citeşte şi îl comentează 
toată lumea? 

Ziarele locale din Newburgh, Cornwall, Middletown au 
numit prima scrie de împuşcături cea mai cumplită 
„tragedie de familie“ din istoria West Pointului. La vremea 
aceea, mi se părea că toate i se întâmplau altcuiva, nu mie. 


8 


Nu mie şi lui Jennie şi nici măcar lui Phillip, oricât de mult 
va fi meritat. 

Cu toate acestea, doisprezece ani mai târziu, după ce 
timpul şi propria-mi capacitate de negare au adumbrit şi 
mai mult întâmplările şi mi-au anesteziat sentimentele, o a 
doua serie de împuşcături m-a forţat să rememorez West 
Pointul în toată oribila-i intensitate. 

Mă confrunt obsesiv cu întrebările care mi se zbat în 
creier: „Să fiu oare o criminală?“ 

„Mi-am ucis nu unul, ci ambii soţi?“ 

Nu mai ştiu. Nu ştiu! Oricât de nebunește ar suna, pur şi 
simplu nu mai ştiu. 

E din ce în ce mai frig aici - câteodată pare la fel de frig 
ca în ajunul Crăciunului în care a murit Phillip. Nu mi-a 
rămas decât să zac în celula asta, în chinuri şi angoase, şi 
să aştept ca procesul să înceapă. 

Am hotărât să pun totul pe hârtie. Scriu pentru mine - 
dar scriu şi pentru voi în acelaşi timp. Vă voi spune totul. 

Când veţi fi citit asta, veţi decide. Aşa funcţionează 
sistemul nostru, nu-i aşa? Un juriu format din egali. 

Şi încă ceva, am încredere în voi. Sunt o persoană 
încrezătoare. Probabil că acesta este şi motivul pentru 
care mă aflu acum aici, în toată încurcătura asta teribilă. 


CARTEA ÎNTÂI 
SUB O ZODIE NENOROCOASĂ 


10 


CAPITOLUL 1 


Începutul iernii, 1984 


Zăpadă iar. Încă un Crăciun. La aproape un an de la 
moartea lui Phillip - sau, cum ar zice alţii, de la crimă. 

Stau pe bancheta din spate a taxiului galben, în timp ce 
acesta îşi croieşte anevoie drum prin zloata pe de străzile 
din New York. Încerc să îmi transpun mintea într-o stare 
de calm, dar ea nu pare dispusă să facă asta pentru mine. 
Mi-am promis că nu are să-mi fie frică - dar îmi era 
cumplit de frică. 

Dincolo de parbrizul taxiului, brăzdat de şiroaie de apă, 
până şi Moş Crăciunii de la Armata Salvării arătau 
nefericiţi. Nimeni sănătos la cap sau raţional nu ar fi ieşit 
astăzi la plimbare, iar cei care o făcuseră totuşi nu şi-ar fi 
scos mâinile din buzunare ca să facă o donaţie. Agenţii de 
circulaţie arătau ca nişte oameni de zăpadă abandonaţi. 
Până şi porumbeii dispăruseră de la fiecare fereastră şi de 
pe fiecare acoperiş. 

Am aruncat o privire asupra propriei reflexii în geamul 
maşinii. Păr blond şi foarte lung, de cele mai multe ori cam 
rebel, dar, mă gândeam, cel mai bun atribut fizic de care 
dispuneam. Pistrui pe care nicio cantitate însemnată de 
machiaj nu i-ar putea acoperi vreodată. Nas nu foarte bine 
proporţionat. Ochi căprui care şi-au recăpătat măcar o 
parte din strălucirea lor aproape uitată. Gura mică, buze 
groase - făcute, aşa cum zicea Phillip în glumă, în zilele 
noastre fericite, pentru felaţie. 

Gândul la el m-a făcut să mă cutremur. Ideea de sex mă 
face şi acum să simt teamă, ba chiar mai mult de atât. 

A trecut un an de la teribilele evenimente din West 
Point. Recuperarea mea a fost un proces îndelungat, şi 
fizic, şi mental, şi nici pe departe terminat. Piciorul încă 


11 


mă durea, iar creierul nu îmi funcţiona cu claritatea cu 
care mă mândream cândva. Mă speriau şi cele mai mici 
zgomote. Pe străzi vedeam pericole nocturne acolo unde 
nu existau. Dacă înainte îmi puteam stăpâni sentimentele, 
acum nu mi le mai puteam controla. Plângeam fără motiv. 
Mă irita amabilitatea vreunui vecin, eram suspicioasă faţă 
de prietenii mei şi mă speriau străinii. Erau momente când 
mă uram pe mine însămi. 

S-au făcut, desigur, cercetări, dar nu a existat un proces. 
Dacă Jennie nu ar fi fost atât de crunt bătută, dacă aş fi 
fost numai eu aceea cu părul năclăit de sânge şi cu piciorul 
rănit, probabil că m-ar fi trimis în închisoare de prima 
dată. Dar faptul că fetiţa mea de trei ani fusese şi ea rănită 
a făcut declaraţia noastră de legitimă apărare mult mai 
credibilă. 

Niciun procuror nu voia cazul, iar academia militară era 
mai mult decât fericită că totul se muşamalizase. 

Era un fapt general cunoscut că „ofiţerii nu îşi atacă 
nevestele şi copiii. Nevestele şi copiii nici nu existau la 
West Point. Noi nu suntem decât obiecte decorative“. 

Aşa că mi-am luat tălpăşiţa şi m-am mutat în New York 
City unde am închiriat un apartament cu două dormitoare. 
Era o clădire posomorâtă, din gresie feruginoasă, cu două 
etaje, fără lift, pe West Street Seventy-fifth. Am găsit o 
şcoală cu program prelungit pentru Jennie. Începeam să ne 
continuăm încet-încet vieţile. 

Insă nu găsisem ceea ce voiam cel mai mult: să pun 
punct durerii mele şi s-o iau de la capăt. 

Aveam douăzeci şi cinci de ani. Purtam litera C. Luasem 

viaţa cuiva, chiar dacă fusesem în legitimă apărare. 
_ „Dacă nu e curaj, nu e nimic“, mă îmbărbătam singură. 
În ziua aceea, funcţionam, cu siguranţă, pe bază de curaj 
pur. Urmăream un vis de care ţinusem cu dinţii şi pe care 
îl preţuisem de mai bine de doisprezece ani. 

Poate că astăzi va începe viaţa mea cea nouă. Dar, oare, 
urmăream ce trebuia? Eram oare pregătită pentru asta? 
Sau eram pe cale să comit o greşeală teribil de jenantă? 

Strângeam servieta pe care o aveam pe genunchi, 


12 


doldora cu cântece pe care le scrisesem de-a lungul anului 
trecut. Cântecele - muzică şi versuri - erau modalitatea 
prin care îmi exteriorizam durerea şi îmi exprimam 
speranţele pe care le nutream pentru viitor. 

De fapt, scriu cântece de la zece sau unsprezece ani. 
Mai mult în minte şi câteodată pe hârtie. Melodiile păreau 
a fi singurul lucru pe care oamenii îl apreciau la mine şi 
singurul lucru pe care îl făceam bine. 

Să fi fost bune de ceva? Mă gândeam că poate sunt, 
numai că Jennie şi o veveriţă pe nume Smooch erau 
singurele care le ascultaseră vreodată şi, deşi eram 
dornică de laude, ştiam bine că nu trebuia să iau de bune 
părerea unui copil de patru ani şi a unei veveriţe. 

Totuşi, curând voi avea un alt ascultător. Eram în drum 
spre o audiție la Barry Kahn, marele Barry Kahn, 
cantautorul care încântase America în urmă cu un deceniu 
şi care acum era unul dintre cei mai importanţi 
producători de discuri din lume. 

Bany Kahn voia să audă cântecele mele. 

Sau cel puţin aşa mi-a spus. 


CAPITOLUL 2 


Am împietrit. 

Apoi situaţia s-a înrăutățit. 

— Ai întârziat, mi-a spus. Acestea erau primele lui 
cuvinte către mine. Lucrez după un program cât se poate 
de încărcat. 

— E din cauza zăpezii, i-am răspuns. Mi-a luat o veşnicie 
să găsesc un taxi şi, când l-am găsit, nu a făcut decât să 
derapeze. Se poate să fie din cauză că eram agitată şi i-am 
cerut şoferului să conducă mai repede, numai că ela 
condus mai încet, şi... 

„Doamne, mă gândeam. Parcă eşti un papagal cretin. 
Vino-ţi în fire, Polly. În momentul ăsta!“ 

Kahn era neclintit. Părea a fi un mare ticălos. 


13 


— Trebuia să fi plecat mai devreme. Zilele mele sunt 
pline, îmi fac planuri dinainte. Aşa ar trebui să faci şi tu. 
Vrei nişte cafea? 

Întrebarea, gestul subit de politeţe m-a luat prin 
surprindere. 

— Da, vă rog. 

Şi-a sunat secretara. 

— Zahăr, frişcă? 

Am dat din cap în semn că da. Secretara îşi făcuse 
apariţia. 

— Cafea pentru doamna Bradford, Lynn. Cu de toate. 
Daneză? 

Am scuturat din cap. 

— Pentru mine, nimic, a hotărât, cu vocea plină de acea 
profundă, uşor răguşită vibraţie care îi făcea muzica atât 
de specială. 

Cu o simplă mişcare de mână, i-a făcut semn lui Lynn să 
plece, apoi s-a aşezat la birou, stând cu ochii închişi, ca şi 
cum ar fi avut o eternitate la dispoziţie. Nu puteam să nu 
mă gândesc: „Cine dracu' mai e şi ăsta?“ 

Avea vreo patruzeci şi ceva de ani, bănuiam, cu părul 
castaniu şi un început de chelie, nasul lung, gura subţire şi 
cu barba mereu nerasă. O faţă comună şi bonomă (fanii 
care îl considerau „sexy“ erau atraşi de sufletul lui, nu de 
cum arată), însă ridurile trădau zbucium, iar calmul ei 
trăda seninătate. La prima noastră întâlnire era îmbrăcat 
lejer, în pantaloni de flanel gri şi o cămaşă albastră 
descheiată la gât, evident scumpe, dar purtate fără 
pedanterie. Barry Kahn părea a fi mai degrabă simpatic şi 
inofensiv. 

„E necăsătorit şi locuieşte singur“, am dedus. Nu eram 
interesată de el în felul acela, dar asta nu m-a împiedicat 
să remarc. Am un simţ al observaţiei foarte bine dezvoltat, 
întotdeauna observ chestii, mai ales la oameni. 

Lynn s-a întors cu cafeaua mea într-o ceaşcă de 
porțelan, iar eu am luat-o, vărsând din ea peste încheietura 
mâinii. Nu mă simţeam deloc în largul meu. Eram penibilă. 
Sau, mă rog, cel puţin atunci. 


14 


Împietrită! Ca butucul - care nu se mişcă niciodată. 

Barry s-a ridicat să mă ajute, dar am făcut semn cu 
mâna că nu era nevoie. 

— Sunt OK. 

„Sunt stăpână pe mine. Mă simt foarte bine. Nu lua în 
seamă litera stacojie.“ 

Barry s-a reaşezat. 

— Dar ştiu că scrii scrisori, nu glumă, a început. 

Bănuiesc că era un compliment. 

Pe vremea când eram în spital şi-mi reveneam încet, dar 
sigur, am început să compun cântec după cântec, plănuind 
să îi scriu o singură scrisoare, în care să îi spun cât de 
mult îl admiram şi că speram să obţin o audiție într-o bună 
zi. Dar acea singură scrisoare a dus la încă una şi până în 
aprilie scriam aproape în fiecare săptămână scrisori din 
străfundurile sufletului meu unei persoane pe care nu o 
întâlnisem niciodată în viaţa mea. Ooooh, Doamne! 

Da, ştiu, e ciudat, dar exact asta am făcut. In plus, nu 
puteam să schimb ce făcusem. 

Nu mi-a răspuns la niciuna dintre ele şi nici măcar nu 
eram sigură că citise vreuna. Ştiu numai că nu mi-au fost 
trimise înapoi nedesfăcute. Dar am continuat să le scriu. 
De fapt, scrisorile m-au ajutat să merg mai departe. 
Vorbeam cu cineva, chiar dacă acel cineva nu îmi 
răspundea. 

Într-un fel, cred că scrisorile m-au ajutat să-mi revin. 
Treptat, m-am simţit din ce în ce mai puternică, am 
început să cred că într-o bună zi voi fi din nou bine. Ştiam 
că Jennie va fi bine sau cel puţin pe cât de bine se putea 
având în vedere că la trei ani fusese martora unui măcel 
cumplit, în propria casă. 

Surorile mele au venit din nordul New Yorkului şi au 
avut grijă de ea în ture. La spital, Jennie avea voie să mă 
viziteze de câte ori puteau ele să o aducă. Era fascinată de 
scaunul cu rotile şi de patul electric. Şi, mai ales, mă 
încânta ori de câte ori venea să mă îmbrăţişeze şi să mă 
roage: 

— Cântă-mi un cântec, mami. Ba nu, compune-mi un 


15 


cântec nou şi apoi cântă-l. 

Cântam des pentru Jennie. Cântam pentru amândouă. 
Scriam un cântec nou în fiecare zi. 

Apoi, ceva nemaipomenit s-a întâmplat. O minune. O 
scrisoare a sosit la Spitalul West Point. 


Dragă Maggie, 

Bine, bine, ai câştigat. Nu am nici cea mai vagă idee de 
ce îţi răspund, dar bănuiesc că sunt uşor de convins, deşi nu 
îmi place s-o recunosc şi, dacă spui cuiva chestia asta, totul 
se sfârşeşte. 

De fapt, scrisorile tale m-au mişcat. Primesc foarte multe 
scrisori; pe cele mai multe secretara mea le aruncă fără să 
mi le arate. Iar pe cele pe care mi le dă totuşi, le arunc eu. 

Dar tu - tu eşti altfel. Imi aduci aminte că mai sunt 
oameni adevăraţi, nu doar baracude care nu vor decât să 
îmi între în studio. Simt că am ajuns să te cunosc cât de cât 
şi asta spune multe despre ce ai scris până acum. 

M-au impresionat câteva dintre versurile pe care mi le-ai 
trimis. Chestii de amator - îţi trebuie o educaţie muzicală 
serioasă - dar foarte puternice, pentru că transmit ceva. 
Nimic din toate astea nu înseamnă că: a) educaţia muzicală 
o să îţi ajute la ceva, sau b) ai putea să compui muzică din 
care să te întreţii, dar, OK, OK. Am să îţi acord acea 
jumătate de oră pe care o soliciţi ca să „înţeleg, o dată 
pentru totdeauna, dacă am talent la compus muzică sau nu“. 

Când ieşi din spital, sun-o pe secretara mea, Lynn 
Needham, pentru a stabili o întâlnire. Iar, între timp, te rog, 
nu-mi mai trimite nicio scrisoare. Mi-ai răpit şi aşa destul 
timp. Nu-mi mai scrie mie. Scrie mai multe cântece! 


CAPITOLUL 3 


Se semnase „Barry“, şi acum, iată-mă! Şi el se uita la 
mine şi eu mă simţeam cumplit de nelalocul meu, una 
dintre „baracudele“ despre care se plângea. Cu siguranţă, 
nu m-am îmbrăcat prea pretenţios - nu era stilul meu 
oricum. Mi-am pus o ie albă, un body roz, o fustă lungă, 


16 


neagră şi pantofi cu talpă joasă. 

Dar măcar eram aici. Îmi valorificam şansa care mi se 
oferea. 

Încercam din răsputeri să nu gândesc negativ... dar 
astfel de lucruri, lucruri cu adevărat bune, nu li se 
întâmplau unora ca mine. Pur şi simplu nu se întâmplau. 

— Îţi şi cânţi melodiile sau doar le scrii? m-a întrebat. 

— Le şi cânt, sau cel puţin sper că ceea ce fac eu se 
poate chema cântat. 

„Încetează să îţi mai ceri scuze, Maggie. Nu ai de ce să 
te scuzi, pentru nimic în lume.“ 

— Ai cântat vreodată profesionist? 

— Am cântat prin cluburi, în West Point, Newburgh, 
backing vocal. Soţului meu nu îi plăcea când făceam asta. 

— Da, cred că nu prea-i plăcea. 

— Zicea că mă expun. Nu putea să sufere ca alţi bărbaţi 
să se uite la mine. „L-am împuşcat de trei ori.“ 

— Dar acum ai fi dispusă să încerci? Să cânţi în public? 
Ai putea să faci asta? 

Inima mi-a luat-o la galop numai la gândul acesta. 

— Da, aş putea. 

Părea cel mai adevărat lucru pe care l-aş fi putut spune. 

— Un răspuns bun. 

A făcut un semn cu mâna spre pianul Steinway negru, 
strălucitor şi frumos din capătul celălalt al biroului. 

— Însă primul tău test va fi unul privat. Ai adus ceva cu 
tine? 

Am luat servieta. 

— O grămadă. Vrei să asculţi balade? Blues? 

A clipit. 

— Nu, Maggie. Doar un cântec. Eşti la o audiție, nu dai 
un concert. 

„Un cântec?“ mă gândeam. Inima mi se făcuse cât un 
purice. 

Nu aveam nici cea mai vagă idee ce cântec să aleg. „Un 
cântec?“ Adusesem pe puţin douăzeci, şi acum mă simţeam 
stânjenită şi confuză, ca şi cum aş fi stat goală în faţa lui. 

„Hai, mişcă-te. Tipul nu e decât un om ca oricare altul. 


17 


Numai că nu se poartă ca atare. Ai cântat melodiile astea 
de o mie de ori până acum.“ 

— Continuă, mi-a spus, uitându-se la ceas. Te rog, 
Maggie. 

Am tras adânc aer în piept şi m-am aşezat la pian. Sunt 
teribil de înaltă şi foarte conştientă de acest lucru, şi de 
aceea, în genere, prefer să stau jos. De pe scaun puteam 
să văd, de la fereastra lui, haosul mut al Broadwayului. 

Lemn împietrit. 

„OK, m-am gândit. Eşti chiar aici, în audiție la Barry 
Kahn. Acum, dă-l pe spate. Poţi... să... o... faci.“ 

— Cântecul acesta se numeşte Femeia din lună. Este 
despre... o femeie care face curăţenie, noaptea, în clădirile 
unui orăşel de provincie. Despre cum priveşte luna de la o 
anumită fereastră în timp ce munceşte. Despre ce visează 
cât e noaptea de lungă, în birourile pe care le spală. 

M-am uitat înspre Barry Kahn. Chiar eram în biroul lui. 
Eu eram „femeia din lună“. 

Stătea rezemat pe spate, cu picioarele pe sertarul de jos 
al biroului, cu degetele împletite, cu ochii închişi. N-a scos 
niciun cuvânt. 

Din punct de vedere melodic Femeia din lună semăna cu 
cântecul lui Kahn, Lumina vremurilor noastre. Am început 
să cânt, cu o voce nesigură, moale, care dintr-odată îmi 
părea falsă şi comună. În timp ce cântam, simţeam că îl 
pierd. 

Am terminat. Linişte. Într-un final am îndrăznit să mă uit 
la el. Nu s-a mişcat de unde era, nu şi-a schimbat poziţia. 
Într-un sfârşit mi-a zis „mulțumesc“. 

Am aşteptat. Dar mai mult de atât nu am mai auzit de la 
Barry Kahn. 

Am pus partitura înapoi în servietă. 

— Niciun fel de critică? am întrebat, temându-mă de 
răspunsul lui, dar aşteptând în acelaşi timp să aud ceva 
mai mult decât „mulţumesc“. 

A ridicat din umeri. 

— Cum pot să-mi critic propriul copil? E muzica mea, 
mi-a spus, nu a ta. Vocea mea imitată de a ta. Nu mă 


18 


interesează. 

Simţeam că faţa mi se face roşie ca racul. Mă simţeam 
foarte umilită, dar în acelaşi timp şi furioasă. 

— Mă gândeam că poate vei fi mulţumit. Am scris piesa 
asta în onoarea ta. 

Tot ce voiam să fac era să ies din cameră, dar mă forţam 
să rămân. 

— OK, bine, sunt onorat. Dar credeam că eşti aici ca să 
cânţi din melodiile tale. Dacă voiam să aud ecouri, mă 
duceam să cânt în metrou. Toate cântecele tale sună ca ale 
mele? 

„Nu, fir-ai tu să fii! Nu sunt ca ale nimănui!“ 

— Vrei să spui, dacă nu am ceva original? 

— Păi, eu asta caut, originalitate. Originalitatea e un 
început bun. 

Am început să răsfoiesc prin partituri. Degetele îmi erau 
amorţite şi nesigure. O fanfară întreagă îmi mărşăluia prin 
creier. 

— Eşti dispus să mai asculţi încă unul? 

S-a ridicat. A început să scuture din cap, încercând să 
mă împiedice să continui. 

— Serios, Maggie. Nu cred că... 

— Am unul. Multe, de fapt. Ale mele, nu ale dumitale. 

Mi-am promis că nu mă voi simţi jenată. 

A suspinat, renunțând deja să mă mai ia în seamă. 

— De vreme ce tot eşti aici... încă un cântec. Numai 
unul, Maggie. 

Am smuls din servietă Trista albăstriță. Semăna puţin cu 
unul dintre cântecele mai vechi ale lui Carole King. Poate 
că nu era destul de original. „Prea preţios. Prea gândit. Tot 
un rahat.“ Zgomotul din capul meu a devenit un muget 
puternic, precum cel al unui metrou apropiindu-se de 
staţie. Mă simţeam de parcă eram pe cale de a fi călcată 
de unul. 

Am îndesat Trista albăstriţă înapoi în servietă şi am ales 
altul - Căderea din cer. Aceasta era într-adevăr o alegere 
mult mai bună. Îl scrisesem de curând, de când venisem în 
New York. 


19 


„Un cântec.“ 

Simţeam ochii lui Barry Kahn aţintiţi asupra mea, îi 
simţeam nerăbdarea crescând. Se făcuse foarte cald în 
cameră. Nu puteam să mă uit la el. Numai la partitura 
pentru Căderea din cer. 

Melodia era despre căsnicia mea cu Phillip. Era profund 
personală. Extazul iniţial, iubirea pe care i-o purtam sau pe 
care credeam că i-o port. Apoi teroarea crescândă. Groaza 
primei căderi din rai... senzaţia de a nu mă putea vreodată 
opri din cădere. 

Un cântec. 

M-am întors spre pian, am tras adânc aer în piept şi am 
început să cânt. 

La început am cântat foarte încet, apoi cu tot mai multă 
pasiune, pe măsură ce melodia punea stăpânire pe mine şi 
îmi reaminteam exact ce mă inspirase. „Phillip, Jennie, eu, 
casa noastră de lângă West Point.“ 

Puteam să simt că un sentiment nou se născuse în acea 
încăpere în timp ce cântam, un soi de camaraderie şi de 
înţelegere. Era ceea ce ceream de la el în scrisorile mele, o 
legătură între mine şi bărbatul care asculta tăcut în 
capătul celălalt al biroului. 

Terminasem şi aşteptam parcă de o veşnicie ca el să 
spună ceva. Într-un final m-am întors către el. Avea ochii 
închişi. Arăta de parcă îl durea capul. Barry Kahn şi-a 
deschis ochii. 

— N-ar trebui să faci rime de genul „timp“ şi „simt“, îmi 
spuse. E o rimă şchioapă şi dacă mai poţi scăpa basma 
curată într-o melodie country, e supărătoare când încerci 
să cânţi ceva serios. 

Am început să plâng. Nu mă mai puteam abţine. Era 
ultimul lucru în lumea asta pe care mi-l doream în 
momentul acela. Îmi venea să îmi trag palme. 

— Hei, a spus, dar eu deja îndesam partiturile în servietă 
şi mă grăbeam spre uşă. 

Aproape că am început să alerg. Dar totuşi nu puteam să 
fug. 

— Hei, a repetat, nu plânge. Stai puţin. 


20 


M-am întors spre el. 

— Îmi pare sincer rău că ţi-am răpit atât din timpul 
dumitale deosebit de preţios şi de scurt. Dar, dacă tot ce 
poţi spune, când eu îmi pun sufletul pe tavă în cântecul 
ăsta, e ceva despre o rimă păcătoasă, atunci nu văd cum 
am putea să lucrăm vreodată împreună. Şi nu îţi face griji, 
nu am să te mai deranjez niciodată. 

M-am năpustit pe uşă afară, pe lângă o Lynn Needham 
mută de mirare şi am luat liftul lor modern până jos, la 
recepţie. „Să-lia dracu’. Să îl ia dracu’ pe Barry Kahn.“ 

Eram destul de puternică să trec şi peste asta - trebuia 
să fiu. Aveam un copil mic de crescut, ca să nu mai zic că 
trebuia să am puţină grijă şi de mine. Acesta era exact 
motivul pentru care, cât timp am stat în spital la West 
Point, am mai scris şi la alte zece case de producţie 
muzicală, în afară de cea a lui Barry Kahn. A doua zi urma 
să mă duc la una dintre ele. Apoi la încă una. Şi la încă una 
după aceea, dacă avea să fie nevoie. 

Cuiva îi va plăcea muzica mea, melodiile mele. Erau 
prea bune, prea adevărate, ca să fie ascultate de cineva şi 
să nu simtă nimic. 

„Tu pierzi, Barry Kahn. Marele compozitor. Domnul 
«Timpul meu este prea preţios!»“ 

Tocmai ai ratat-o pe Maggie Bradford. 


CAPITOLUL 4 


Aţi simţit vreodată nevoia să spuneţi, să urlaţi chiar, în 
gura mare: „Hei, sunt o fiinţă inteligentă! Sunt o persoană 
de treabă. Am şi eu ceva talent“. 

Exact asta am ţipat în Times Square. Nicio problemă. Nu 
m-a băgat nimeni în seamă. Eram în ton cu restul 
nebunilor de acolo. 

Am rătăcit vreo două ore, neţinând seama de zăpada 
care cădea întruna, apoi am plecat să o iau pe Jennie de la 
şcoala ei de pe West Seventy-third Street. Mă simţeam ca 


21 


dracu' şi speram că nu şi arătam la fel de rău pe cât mă 
simţeam. Doamne, ce zi! 

— Hai să sărbătorim! i-am zis. De mâine începe vacanţa 
de Crăciun. Mai întâi îmbrăţişeaz-o pe mama ta şi după 
asta mergem la un restaurant pretenţios din New York. 
Numai noi două. Unde ai vrea să mănânci? Lutece? 
Windows On The World? Rumpelmayer's? 

Jennie s-a gândit bine la ofertă, încreţindu-şi fruntea şi 
mângâindu-şi bărbia, aşa cum face întotdeauna când are 
de luat o decizie importantă. 

— Ce-ai zice de McDonald's. Apoi mergem şi vedem un 
film. 

— Atunci rămâne cum am stabilit. „La leftinica“ o să fie, 
am început să râd şi am apucat-o de mâna ei micuță. 
Scumpa mea, tu eşti cea mai importantă pentru mine. Şi îţi 
şi plac cântecele mele. 

— Sunt cele mai frumoase cântecele tale, mami. 

Am început să sporovăim ca întotdeauna. Eram „cele 
mai bune prietene“, „fetele“, „gaiţele“, „surorile siameze“, 
„duetul“. Nu vom fi „niciodată singure, pentru că 
întotdeauna ne vom avea una pe cealaltă“. 

— Cum ţi-ai petrecut ziua, scumpo? Doamne, trebuie să 
fii dur tare în New Yorkul ăsta ca să reuşeşti. Noroc că noi 
suntem nişte dure. 

— La şcoală a fost distractiv. Mi-am mai făcut o 
prietenă, pe care o cheamă Julie Goodyear. E foarte 
nostimă. Doamna Crolius zice că sunt deşteaptă. 

— Eşti deşteaptă. Şi mai eşti şi frumoasă şi foarte 
cumsecade. Dar eşti cumplit de mică totuşi. 

— Dar am să mă fac mai mare decât tine, nu crezi? 

— Ba da, cred. Cred că ai să te faci aşa cam de vreun 
metru optzeci. 

Şi am ţinut-o tot aşa, întruna. 

Gaiţele. 

Cele mai bune prietene. 

De fapt, ne mergea destul de bine amândurora; ne 
obişnuiserăm cu New Yorkul - mă rog, într-un fel; 
încercam să trecem peste episodul Phillip pe cât ne stătea 


22 


în putinţă. 
Să-l ia toţi dracii pe Barry Kahn. 
Ai dat-o în bară, domnule mare producător. 


Până ce eu şi Jennie ne-am întors din oraş, se făcuse la 
fel de beznă ca în sufletul lui Phillip. Mă părăsise tot 
curajul şi mă uitam acum complet buimacă la clădirea 
dărăpănată din faţa mea. 

„Fir-ar al dracu’! Bănuiesc că va trebui să mai stăm pe 
aici o vreme. Ca de exemplu, pentru tot restul vieţii.“ 

Am deschis uşa din faţă, care a scârţâit ca întotdeauna. 
Reactie tipic newyorkeză. 

„La naiba, la naiba, la naiba!“ Se arseseră becurile din 
hol şi de la etajul întâi. 

Tot ce vedeam era o dâră de lumină, care se strecura de 
la felinarul din faţa casei, prin fereastra de la etajul întâi. 

— Ciudat, mi-a şoptit Jennie. Ciudat şi înfricoşător. 

— Nu, am zis, asta nu se cheamă că e ciudat. Aceasta 
este distracţia din Big Apple?. 

Am luat-o pe Jennie de mână şi am pornit în sus pe scări. 

M-am oprit din urcat. Trupul mi s-a încordat; am 
împins-o pe Jennie în spatele meu ca să o apăr. 

Cineva stătea pe scări, în întuneric, nedesluşit de umbre. 
Persoana respectivă era tăcută, nemişcată. Era cineva înalt 
şi bine făcut. 

Nu era bine deloc. Era ciudat şi înfricoşător. 

M-am mişcat înspre siluetă cu mare grijă. 

— E cineva? Cine e acolo? am strigat, cu gândul la 
poveştile de groază pe care le auzisem despre New York - 
şi la ororile pe care le îndurasem recent în West Point. 

Omul părea a purta ceva pe cap. O pălărie ciudată? Ceva 
al dracului de ciudat oricum. 

Phillip! Îmi imaginam ce era de neimaginat. Ştiam că nu 
era posibil, dar amintirea mă bântuia oricum. 

Phillip adora să mă sperie, sărindu-mi în faţă de după 
câte un tufiş, de după o uşă de dulap, ştiind că avea să mă 
sperie şi crezând că era foarte nostim să facă asta. Odată, 


Marele Măr, denumirea pe care o dau localnicii New Yorkului. (n.tr.) 
23 


de Halloween, îşi pusese pe cap un coif indian cu pene şi 
venise aşa înspre mine cu un tomahawk. În viaţa mea nu 
am tras o sperietură mai mare. Dar se pare că până la 
urmă eu am fost aceea care i-a sărit în faţă, care a sărit la 
el, cu o armă în mână, trăgând... trăgând întruna... 

Dar Phillip era mort, iar fantome nu există, nici măcar în 
New York. 

Am mai făcut un pas. Silueta tot nu se mişca. Aproape 
am ajuns pe palier. 

— Hei, e cineva! am strigat din nou. Nu mai e deloc 
amuzant. Te rog să spui ceva. Spune măcar bună ziua. 

Sunetul paşilor noştri răsunând înfundat pe scări îmi 
amintea de Phillip, de felul cum ne fugărea prin casă. 

Devenind deja puţin isterică şi măcinată de temeri vechi, 
m-am forţat să ajung mai repede. 

In spatele meu, simţindu-mi frica, Jennie m-a întrebat în 
şoaptă: 

— Cine e, mami? 

„Nu se va mai întâmpla asta încă o dată. Nu ne vei mai 
face rău încă o dată. Sub nicio formă!“ 

M-am năpustit asupra individului, lovindu-l cu toată 
puterea, cu servieta mea destul de grea. L-am lovit cu sete 
pe ticălos. 

— O, Doamne! Nu îmi vine să cred! Am început să râd, 
cu toate că nu mă dezbărasem de tot de groaza pe care o 
trăisem. Oooooh, Doamne! 

Jennie a urcat ultimele scări, râzând şi ea cu mine. 

„Phillip“ nu era decât un coş imens cu ceea ce păreau a 
fi trandafiri cu coada lungă, de vreo câteva sute de dolari. 

Am deschis bileţelul care îl însoțea. 


Pentru Maggie Bradorf 
În cinstea primei zile de după regăsirea paradisului 
pierdut. Dacă vrei slujba cu adevărat, eşti nebună. Dar eşti 
angajată. Ai reuşit să faci în aşa fel încât timpul meu 
„preţios“ să treacă pe nesimţite astăzi. Crede-mă pe cuvânt. 
Barry 


24 


Uitându-mă în urmă, recunosc că este o poveste destul 
de nostimă într-un fel. Cu siguranţă, una cu final fericit. 
Dar, pe măsură ce scriu acum, întrebarea se ridică din 
nou, şi nu mai este nostimă deloc. Cel puţin nu pentru 
mine. 

„Când nu mai am scăpare, primul meu impuls să fie oare 
acela de a ucide? 

Şi aşa am ucis nu doar o dată, ci de două ori?“ 

Mulţi cred că da. Unul dintre cei mulţi se întâmplă să fie 
procuror în New York. 

Mai întâi a fost Phillip Bradford. 

Iar apoi - apoi a fost Will. 


CAPITOLUL 5 


San Diego, California, iulie 1967 


Will Shepherd, în vârstă de şase ani, visa indieni. 
Neînfricaţi şi fără remuşcări, veneau către el în valuri, cu 
caii nechezând şi ridicându-se pe două picioare, cu săgețile 
la fel de lungi ca suliţele îndreptate spre inima lui. li 
plăcea emoția, îi plăcea filmul din mintea lui, iubea 
pericolul. 

A auzit o bufnitură. 

Nu avea niciun sens. Will a deschis ochii, i-a închis 
înapoi aproape imediat, apoi s-a scufundat iar în somn. 

Cowboy şi indieni, din nou. 

Fără bufnituri. Cel puţin nu în filmul ăsta. 

Will s-a trezit din nou la opt fără un sfert, s-a îmbrăcat în 
linişte, ca să nu îl trezească pe Palmer, fratele lui, care nu 
se sculase încă, şi s-a grăbit pe scări, prin casa tihnită. 

În bucătărie a scos dulceaţă de struguri Welch, unt de 
arahide, lapte şi o jumătate de pâine. Mic dejun pentru o 
persoană. „Cine avea nevoie de mamă? Cine avea nevoie 
de oricine?“ 

Will îşi vedea chipul şi părul blond nepieptănat reflectat 


25 


pe partea strălucitoare a aparatului de prăjit pâine. 
Trebuia totuşi să recunoască. [i era dor de mama lui foarte 
tare. li era cumplit de dor. Li lipsea felul în care îi făcea ea 
sandviciuri cu unt de arahide şi dulceaţă. 

Ştia că mama lui se dusese să locuiască în Los Angeles. 
Măcar nu mai trebuia să suporte certurile oribile pe care 
le avea cu tatăl lui, dar în momentul acesta ar fi preferat 
certurile, tăcerii. Câteodată, şi lui, şi lui Palmer le era atât 
de dor de mama lor, încât se puneau pe plâns în cele mai 
stupide momente. Dar, de obicei, o ura. De obicei, dar nu 
astăzi. 

Bufnitura din piscină? 

Dintr-odată Will şi-a adus aminte. A strâns vasele şi le-a 
pus în chiuvetă, apoi a ieşit ca o furtună pe uşile de sticlă 
în lumina dulce, blândă şi spre chemarea vrăbiilor. 

S-a năpustit pe după colţul casei din şindrilă albă, cu 
finisaj albastru, şi a alergat spre marginea piscinei. S-a 
oprit atât de brusc, încât aproape că s-a împiedicat în 
propriile picioare împleticite. 

Şi a ţipat şi iar a ţipat, a ţipat atât de ascuţit, încât l-a 
trezit pe fratele lui mai mic, a cărui faţă a apărut la 
fereastra de deasupra lui. 

Strigătele lui Will au fost atât de sfâşietoare, că vecinii 
au dat buzna de îndată să îl salveze. L-au ţinut în braţe şi 
au încercat să îl protejeze, să nu mai vadă ceea ce văzuse 
deja şi nu va mai putea uita toată viaţa. 

Ceea ce băieţelul de şase ani văzuse plutind pe 
suprafaţa strălucitoare a apei era trupul tatălui său, în 
halatul lui roşu cadrilat şi pantalonii bej. Într-unul din 
picioare avea un papuc de casă; celălalt plutea ca o floare 
de crin. 

Ochii tatălui lui erau deschişi şi îl priveau fix. „E numai 
vina ta, păreau să spună. Copil rău ce eşti! Nu este decât 
vina ta, Will. Ştii foarte bine ce ai făcut! Ştii foarte bine ce 
ai făcut!“ 

La 5.52 A.M. Anthony Shepherd, de bunăvoie şi nesilit 
de nimeni, ieşise din casă şi se înecase în piscina familiei. 

Şi fiecare părticică din fiinţa lui Will care merita salvată 


26 


părea să se fi înecat odată cu tatăl său. 


La câteva zile după sinuciderea tatălui lor, Will şi Palmer 
şi-au petrecut ultima după-amiază californiană sortându-şi 
hainele şi jucăriile. Aveau voie să aleagă numai cât încăpea 
în câte două valize pentru fiecare. Nici mai mult, nici mai 
puţin. 

Mama lor refuzase să-i ia să locuiască împreună cu ea. 
Nimeni nu le-a spus lui Will şi lui Palmer de ce anume. 
„Curvă nenorocită“, se gândea Will, folosind exact 
cuvintele pe care tatăl lor le folosea în certurile dintre ei. 
Fraţii şi-au petrecut zilele de după sinucidere cu dădaca 
lor, care nici ea nu voia să îi ia şi acum li se spusese că 
trebuiau să se ducă în Anglia să stea cu oameni care erau 
dispuşi să-i ţină. Aveau să înceapă o viaţă nouă cu mătuşile 
lor, Eleanor şi Vannie, mătuşi pe care nu le cunoscuseră 
până atunci, dar care veniseră cu regula celor două valize. 

În Aeroportul Internaţional Los Angeles, haotic şi 
fremătând de lume, cei doi băieţi blonzi, unul copie fidelă a 
celuilalt, stăteau muţi de mirare, cu feţele împietrite, 
aşteptându-şi zborul, împreună cu doctorul Engles, unul 
dintre puţinii prieteni ai tatălui lor. 

Doctorul Engles le povestea despre Londra, despre 
regina lor stupidă şi despre cum se schimbă garda lor 
stupidă la Palatul Buckingham, exact ca în poeziile pe care 
mama i le citea lui Will înainte să-i părăsească. Însă Will 
nu auzea oricum ce spunea stupidul de doctorul Engles. El 
îşi aducea aminte de tatăl lui plutind în piscină, 
holbându-se în sus la el din locul de unde zăcea mort. 

— Doamnelor şi domnilor, a auzit Will, în acest moment 
începe îmbarcarea la bordul avionului 411 Pan American, 
pe ruta New York-Londra. 

Doctorul Engles i-a întins lui Will o mână. 

— Ei bine? 

Pe neaşteptate, Will l-a muşcat cu sălbăticie, cât de tare 
a putut, până i-a dat sângele. 

— Fir-ar dracu’! a exclamat doctorul Engles, apucându-l 
cu mâna liberă. Ticălos mic ce eşti! Monstru afurisit! 


27 


Will a deschis gura. Dinţii din faţă îi erau roşii de sânge. 

— Nu vreau să plec în Anglia, a urlat. Nu putem să 
rămânem aici? 

„Te rog, tati. 

Te rog, mami. 

Vă rog, să mă ajute cineva. 

Nu am vrut să-l omor pe tati. Nu am vrut. 

Tati, te rog, nu te mai uita la mine aşa. Te rog, tati.“ 


CAPITOLUL 6 


Will nu avea să uite vreodată primele ore petrecute în 
Anglia. Ar fi putut la fel de bine să fi mers pe lună. 

Mătuşa Eleanor i-a întâmpinat la aterizare. Era o femeie 
grasă, simandicoasă, cu faţa albă de pudră, dar mai ales 
era, aşa cum ghicise Will, mai speriată de el decât era el 
de ea. A displăcut-o din start. „Nu-mi poate face rău, a 
hotărât el. Nimeni nu mă va mai face vreodată să sufăr, cu 
atât mai puţin ea.“ 

Le-a explicat că mătuşa Vannie rămăsese acasă să 
pregătească o cină specială pentru ei. „O să aibă gust 
odios, a decis el. Anglia este cel mai cumplit loc de pe 
pământ.“ 

Tot drumul dinspre aeroportul Heathrow, mătuşa 
Eleanor a vorbit întruna, iar băieţii nu au avut timp să 
observe peisajele. În momentul în care nu se mai uitau la 
ea, le băga un deget în faţă şi le aducea aminte să fie 
atenţi. Will se gândea cât se poate de serios să i-l smulgă 
cu dinţii de tot. 

— Foarte mulţi oameni care lucrează în Londra locuiesc 
la periferie. Aproape de o staţie de metrou. Noi, spre 
exemplu, locuim în Fulham încă de pe vremea când mama 
voastră s-a mutat de acasă şi a fugit în America să-şi caute 
fericirea. Şi bănuiesc că a găsit-o, nu-i aşa, măritându-se 
cu tatăl vostru? Ştiţi că o să-i moştenească toată averea, 
fără ca vouă să vă dea mai mult decât îi va veni la 


28 


socoteală, ca să nu mai zic că nouă nu ne va da absolut 
nimic, cu toate că niciodată nu ne-am aşteptat la nimic de 
la ea oricum. Nu de la ea. 

„Nu. Să nu aştepţi nimic de la mama.“ Will ştia că 
mătuşa Eleanor preda istorie la clasele primare şi asta 
explica de ce perora întruna, dar mirosea a transpiraţie, şi 
până la urmă, cine era ea să vorbească aşa despre mama 
lui? Putea să îşi dea seama că nici Palmer nu o suporta. 
Făţarnicul ăla mic, se prefăcea numai că dormea. 

În cele din urmă, taxiul a oprit în faţa unei clădiri cu trei 
niveluri, din cărămidă roşie, cu ferestre micuţe. Şase 
trepte duceau la uşa din faţă. 

— Iată-ne ajunşi, a anunţat mătuşa Eleanor cu veselie, 
însă Will se gândea la copacii şi la spaţiul amplu şi lumina 
caldă din San Diego, iar inima i s-a strâns în piept. 

Case care se îngrămădeau de o parte şi de alta a străzii 
erau asemănătoare, iar singurul copac pe care îl putea 
vedea era îndoit şi lovit de ploaie şi nu avea niciun fel de 
frunze. Palmer a pus mâna pe o valiză, mătuşa Eleanor pe 
alta, iar Will le-a luat pe amândouă ale lui şi a urcat pe 
scări, încovoiat sub povara lor. 

Nici nu au apucat bine să ajungă până la ea, că uşaa 
zburat în lături şi în prag a apărut o femeie, în pantaloni 
negri, strâmţi şi un pulover negru, pe gât. 

Will a ţipat uşor, înfundat. Îşi simţea inima pulsând cu 
putere şi faţa înroşindu-se dintr-odată. 

Femeia era tânără, cu părul şaten-cenuşiu căzându-i pe 
spate. Ochii îi erau albaştri, iar pielea albă. „E mama“, s-a 
gândit Will. 

Numai că, desigur, nu era ea. 

Era mătuşa Vannie, sora cea mai tânără a mamei, dar 
care îi aducea aminte cu durere de femeia care îl ţinuse 
odinioară în braţe, îl mângâiase, îi spusese că îl iubeşte şi 
apoi plecase. lar acum, pe Will îl încerca un amestec 
ciudat de ură şi încântare. Ar fi vrut să se arunce de îndată 
în braţele ei şi, în acelaşi timp, să o ia la fugă urlând pe 
stradă. 

— Să vă scoateţi papucii la intrare, a spus Vannie. Nu 


29 


cred că vrem noroi târât prin toată casa, nu-i aşa? 
Casa. Anglia. Noul lui cămin. Noua lui viaţă. Propria lui 
poveste de groază. Şi era abia la început. 


CAPITOLUL 7 


Legenda a început devreme şi nu s-a modificat foarte 
mult în timp. 

„Will este un băiat extrem de inteligent şi foarte abil, 
dar pare a fi un adevărat maestru în ale Minciunii foarte 
îndrăzneţe, foarte şarmante şi foarte, foarte gogonate!“ 
Astfel scria directorul şcolii primare Fulham Road, în 
primăvara anului 1970. 

„Dacă ar munci mai mult, notele lui ar fi mai bune, dar 
se pare că el nu este interesat decât de sport, unde 
într-adevăr excelează, şi să se ia la bătaie cu colegii lui de 
clasă, domeniu în care este un campion recunoscut. 
Personal, mă întreb dacă este într-adevăr conştient de 
aspectele elementare ale comportamentului social sau 
măcar de diferenţele elementare dintre realitate şi 
fantezie.“ 

Will înţelegea diferenţele - dar alesese pe care din ele o 
prefera. 

În weekenduri, Will făcea plimbări solitare prin cartier. 
Într-o zi, pe vremea când avea unsprezece ani, a auzit 
larmă dinspre stadionul situat la vreun kilometru de casa 
mătuşilor. Curios, a mers să cerceteze. A plătit intrarea cu 
banii lui de buzunar pe toată săptămâna. 

Acolo, în faţa lui, i s-a înfăţişat o privelişte absolut 
uimitoare: douăzeci şi doi de bărbaţi, împărţiţi în două 
echipe diferit îmbrăcate, dar având cu toţii acelaşi scop, 
jucau ceea ce numeau „fotbal“ în Anglia, dar ceea ce el 
ştia că se numeşte soccer?. Văzuse un astfel de meci doar 


3 Soccer, denumirea americană a fotbalului european. Când spune 
„fotbal“, personajul se referă la ceea ce europenii numesc fotbal 
american. (n.tr.) 


30 


la televizor. 

Juca destul de bine la şcoală, dar simţea că era cumva la 
întâmplare, adică o grămadă de băieţi, dând fiecare cum 
putea cu piciorul într-o minge. 

Dar aici era simetrie, geometrie, coordonare în atac, o 
frumuseţe la fel de netăgăduit precum valurile oceanului. 
Un jucător, controlând mingea cu piciorul, aleargă înainte; 
un altul îi aleargă în dreapta; un al treilea începe atacul pe 
aripa stângă, primeşte mingea de la al doilea, fără să 
întrerupă alergarea, şi se redirecţionează spre centrul 
terenului, urmărit de un adversar care încearcă să-i 
plonjeze atacantului la picioare şi reuşeşte să paseze 
mingea la unul dintre coechipieri. 

Apoi, dintr-odată, totul se inversează, precum mareea 
care se retrage. Fundaşii devin atacanţi, atacanţii fundaşi, 
o masă vuindă; toate îi aduceau aminte lui Will de un 
caleidoscop pe care i-l dăduse tatăl lui în dar pe când avea 
cinci ani. 

Şi ce zgomot! De fiecare dată când era un contraatac, de 
fiecare dată când o echipă ameninţa poarta celeilalte, 
tribunele urlau, ca şi cum ar fi împărţit aceeaşi respiraţie 
care venea din gura sportivilor şi, când în sfârşit se marca 
un gol, mugetul creştea la asemenea cote, încât Will 
credea că timpanele aveau să-i plesnească şi inima să-i 
explodeze. 

În noaptea aceea mama lui i-a apărut în vis şi, în timp ce 
Will privea cu groază, a sărutat ochii deschişi şi morţi ai 
tatălui lui, apoi a râs la Will. Dinţii îi erau roşii, picurând 
de sânge. 

„Ştii bine ce ai făcut, Will. Este numai vina ta.“ 


Într-o dimineaţă, câteva zile mai târziu, a găsit un câine 
pierdut pe străzile din Fulham. Câinele era mascul, un 
fugar maroniu la culoare. În sfârşit avea şi el un prieten în 
nenorocita asta de Anglie. 

— Hai, câine. Hai cu mine, i-a spus el şi l-a mângâiat pe 
coapsă de vreo câteva ori. Hai, Lassie. 

Will a rătăcit până într-un parc municipal, iar animalul 


31 


singuratic l-a urmat ca o umbră. Nu ştia de ce simţea furie, 
dar exact asta simţea. De fapt, sentimentul îl copleșea 
destul de des, de când plecase din California. De când tatăl 
lui se omorâse. Sinuciderea tatălui fusese o afacere foarte 
proastă pentru Will. Încă se simţea responsabil, dar, ceea 
ce era şi mai rău, se convinsese că aşa avea şi el să 
sfârşească. 

S-a aşezat lângă un heleşteu micuţ. Câinele era încă 
acolo, cu el. Noul lui prieten. 

Intr-un târziu, Will a dat din cap către câine. 

— Mare greşeală să stai cu mine, spuse. Mă urmăresc 
ghinioanele peste tot. Nu glumesc. 

Câinele a scos un scâncet şi a ridicat laba. 

Dar Will se înfuria din pricina a o mulţime de lucruri. 
Tatăl lui, mătuşile, Palmer. Simţea de parcă pieptul i-ar fi 
fost prins în chingi. Capul îi vâjâia. Vederea îi era 
împăienjenită de nuanţe de roşu-deschis. 

Will a băgat mâna în apa rece şi puţin adâncă şi a scoso 
piatră cât pumnul de mare. Fără ca măcar să schiţeze un 
gest de avertizare, a lovit câinele într-o parte a capului. A 
lovit şi a doua oară câinele, care a căzut, gemând. Un ochi 
maroniu şi blând s-a uitat la el. A continuat să-l lovească 
până când câinele a murit. 

Nu ştia de ce o făcuse. li plăcea câinele. Oricum, Will a 
descoperit că nu mai era furios. Se simţea bine. De fapt, nu 
prea mai simţea mare lucru. 

Făcuse chiar o mică descoperire personală; exista clar o 
parte bună în el, dar exista şi una rea. 

„Sunt doi Will. Nu-i aşa?“ 


CAPITOLUL 8 


Will a ştiut de la bun început că are ceva măreț în el şi 
nu era foarte impresionat de faptul în sine. Dar alţii erau 
mai mult decât impresionați. 

Will Shepherd era cel mai tânăr fotbalist care jucase 


32 


vreodată pentru unsprezecele şcolii din Fulham. Pe când 
avea numai unsprezece ani, l-a convins pe antrenor să-l 
lase să se antreneze cu echipa; a fost numaidecât 
selecționat şi, neluând în seamă batjocura coechipierilor 
lui, care erau mai mari decât Will cu cinci, şase ani, a 
devenit golgheterul echipei. Chiar aşa, golgheterul 
echipei! 

La doisprezece ani, Fulham a câştigat campionatul ligii 
londoneze şi nu l-a mai pierdut niciodată, până când a 
terminat şcoala. La paisprezece ani a marcat nouă goluri 
într-un meci pe care echipa lui l-a câştigat cu 12-0. 

Will era subţire şi foarte lung în picioare pentru vârsta 
lui, dar surprinzător de bine echilibrat. Era extraordinar de 
rapid - alerga, îi spunea antrenorul, „ca o săgeată în zbor“. 
Alerga precum mijlocaşii şi wide receiverii“ 
sud-californieni în fotbalul american. 

Will se antrena în fiecare zi, în fiecare oră liberă, până 
când mingea devenise o extensie a piciorului său, sau cel 
puţin, un satelit legat de el prin fire invizibile. Câteodată 
se antrena şi şaisprezece ore pe zi, sâmbăta sau duminica. 
Terenul era casa lui, şi nu locul acela mizerabil în care 
locuiau mătuşile şi Palmer. 

Reporterii de la ziarele locale l-au transformat într-un 
soi de puşti legendar în Londra. Făceau mereu comentarii 
asupra stilului său nesăbuit, puternic şi neobişnuit, pe care 
îl puneau pe seama originii lui americane. 

Dar nu acesta era motivul adevărat. Ceea ce niciunul 
dintre ei nu a înţeles era că Will lucra în secret şi îşi 
perfecționa stilul individualist. Îl avea. Will a hotărât că 
era esenţial să fie diferit, să fie observat, să iasă în 
evidenţă, mai curând decât să fie privit ca un singuratic. 
Will pricepea exact ce avea să însemne fotbalul în viaţa lui 
- stilul de fotbal britanic însemna că nu avea să fie singur 
şi speriat; acest stil nou de fotbal însemna că nu se mai 
gândi niciodată la nenorociţii ăia de tata şi mama. 

Fotbalul era singura lui armă. El avea să-l salveze. 


4 Wide Receiver (WR) - una dintre poziţiile de teren în fotbalul 
american (n.tr.) 


33 


Trebuia să-l salveze. 


CAPITOLUL 9 


Primăvara, 1985 


Timp de un an şi jumătate, Barry Kahn m-a chinuit la 
pian până am făcut bătături la degete. Am început cu 
versurile şi cu teoriile din spatele lor: teoria lui Bob Dylan, 
a lui Joni Mitchell, Rodgers & Hart, Johnny Mercer. Teoria 
de bază a lui Barry Kahn era aceea că munca asiduă 
învinge mediocritatea. 

M-a pus să scriu şi să rescriu, forţându-mi plonjarea din 
ce în ce mai adânc în trecutul meu, încât erau zile când 
eram gata să îl rog în genunchi să nu mă mai chinuiască 
atât, să mă lase să mă odihnesc. Dar nu o făceam, nu îi 
ceream milă. In secret îmi doream să mă chinuiască şi mai 
mult. 

Nu avea niciun fel de remuşcări, şi nici eu. 

— Negi, îmi spunea. Te ascunzi în rime de doi lei şi în 
sentimente facile. 

Sau: 

— Nu simţi nimic. Ştiu asta pentru că nici eu nu simt 
nimic. Şi dacă pe mine mă laşi rece, gândeşte-te numai 
cam ce-ţi va face publicul. O să te răstignească, Maggie. 

— Care public? l-am întrebat. 

— Adică tu nu vezi niciun public? Nu simţi niciun public 
acolo, care trebuie să asculte cântecele tale? Pentru că 
dacă nu-l simţi, cară-te. Nu-mi irosi timpul. 

Am continuat aşa până când am fost amândoi mulţumiţi 
şi am putut să mă întorc la arta în sine a compoziţiei. Şi 
aici era strict şi neînduplecat, dar muzica îmi venea mai 
natural decât cuvintele. Mă simţeam bine între partituri. 
Intr-o zi mi-a zis că sunt în stare să-i dau drumul muzicii şi 
s-o întrerup, ca apa de la robinet. Cred că era puţin 
invidios. Trebuie să recunosc că îmi plăcea asta - să 
concurez cu el, să fiu la acelaşi nivel. 


34 


La sfârşit a venit şi cântatul, iar Barry era un adevărat 
maestru. M-a învăţat frazarea, accentuarea, dicţia. Cum să 
cânt în faţa unui public, cum să folosesc un microfon 
într-un studio de înregistrări. Aveam o voce naturală, mi-a 
spus, ca a nici unui alt cântăreţ, dar tocmai în zona asta 
era cel mai greu de judecat. 

— Numai publicul va decide, îmi spunea el. Cine şi-ar fi 
putut imagina că vocea lui Bob Dylan ar putea captiva 
sufletul oricărui public - până când chiar l-a captivat. 
Vocea ta este înaltă, deschisă, din toată inima. Are multe 
schimbări bruşte de tonalitate, care să intre pe versurile 
tale. Poţi cânta în registru cald, rece, plictisit, matern, 
sentimental. Ador vocea ta! 

„Serios?“ în sfârşit, un compliment. L-am memorat, 
cuvânt cu cuvânt. 

Repetam în studioul de înregistrări Power Station din 
apropiere, unde nu doar îmi interpretam cântecele, dar o 
făceam şi pe angajata bună la toate, ducându-mă după 
sandviciuri şi cafea. Purtam un pardesiu negru şi lung care 
îmi ajungea până la cizme; îl purtam peste tot. Eram cea 
căreia i se spunea: „Hei, blonda înaltă, în pardesiu, poţi să 
aduci nişte sandviciuri?“ lar eu răspundeam: „Desigur, 
imediat. De care ai dori?“ 

Uram să fiu tratată în felul acesta şi mă gândeam că 
Barry nu ar face aşa ceva unui bărbat, dar el insista că 
este o parte importantă a slujbei şi dacă nu îmi plăcea, 
eram liberă să plec în altă parte. 

Dar ştiam foarte bine că nu există „în altă parte“ pentru 
mine. 

Exista Jennie, bineînţeles. „Gaiţele“ erau în formă şi bine 
mersi. 

Apoi mai exista Lynn Needham care mi-a devenit 
prietenă bună, o bonă ocazională, ghidul meu oficial prin 
New York, umărul pe care să plâng. 

Apoi apartamentul nostru din West Side, bârlogul nostru 
păcătos, cu singurul atribut deosebit - o cadă de pe la 
începutul secolului trecut, construită drept în bucătărie. 
Adoram să fac băi fierbinţi cu spumă în bucătărie! 


35 


Aveam întâlniri ocazionale, dar nimic nici pe aproape de 
a fi serios. Începeam să îmi amintesc cum mă simţeam 
înainte de Phillip - prea înaltă, prea stângace, cam tăcută, 
nepotrivită din cele mai varii motive, cu sânii nu suficient 
de mari, cu părul aiurea în prea multe zile. Dar până la 
urmă totul se reducea la faptul că mă temeam să mă mai 
implic în ceva de genul acesta. Nu voiam să spun nimănui 
ce se întâmplase cu Phillip - nu, lui Phillip. Purtam pe 
piept acea imensă literă stacojie C şi nu credeam că avea 
să dispară vreodată, să se spele vreodată. 

Nu, pentru mine nu exista „în altă parte“. 


CAPITOLUL 10 


Şi eram omv’ cu sandviciurile şi cafeaua, dar ştiţi ceva - 
viaţa asta era mult mai bună decât fusese vreodată. Era ca 
dracu' de multe ori; uram turele alea nesuferite la faimosul 
magazin cu delicatese, uram să fiu „blonda în pardesiu“, 
dar îmi şi plăcea. Scriam, compuneam, învăţam. Eram 
parte din ceva care din când în când era frumos şi 
emoţionant. 

Într-una dintre dimineţile de la „fabrica de muzică“, 
amica mea Lynn Needham şi-a băgat capul în colţişorul 
meu/debara. 

— Ai face bine să laşi toate, cu excepţia cafelei ăleia. 
Domnul Minune te vrea la el. 

În fiecare zi, Barry încerca să-mi dedice ceva timp la 
sfârşitul programului, aşa că acum convocarea era destul 
de neobişnuită. Am luat-o la fugă spre biroul lui. Timpul lui 
era foarte preţios. 

— Am veşti bune şi, din păcate, veşti rele, mi-a spus 
Barry de cum am intrat în biroul în care cândva am dat un 
interviu să-i devin comisionar. 

Simţeam cum tensiunea mi se ridică puţin. „Spune-mi 
odată ce s-a întâmplat. Nu o mai lungi atât.“ 

— Am trimis unul dintre cântecele tale în California, a 


36 


continuat el, Căderea din cer. Melodia revizuită pe care 
mi-ai arătat-o săptămâna trecută. Cuiva de acolo i-a plăcut. 
Vrea să o înregistreze. 

Dintr-un impuls am alergat spre el şi l-am îmbrăţişat. Nu 
cred că mai făcusem asta vreodată. De fapt ştiam că nu 
mai făcusem asta până atunci. 

A zâmbit şi m-a împins cu blândeţe la o parte. S-a uitat 
drept în ochii mei. 

— Acum, vestea rea. Acea „cineva“ vrea să-l şi cânte. 

Era melodia mea. 

— Spune-i nu, am zis. Dintr-odată m-am simţit 
descurajată. Te rog, Barry, nu. 

— Nu vrei să ştii despre cine este vorba? A trebuit să fiu 
de acord ca ea să cânte. Era partea cea mai importantă a 
afacerii. 

Aveam o viziune coşmarescă a unei cântărețe de mâna a 
treia, o novice care să-mi cânte melodia total aiurea. 

— Normal că vreau să ştiu cine e. Dar, dacă îmi distruge 
melodia, o ucid. 

Ştiu, mi-am ales prost cuvintele. 

— Am senzaţia că o să se descurce. A rânjit dulce, aşa 
cum făcea câteodată. E Barbra Streisand. Ea vrea să-ţi 
înregistreze Căderea din cer. Şi te vrea acolo cu ea. 

L-am îmbrăţişat pe Barry. L-am strivit şi l-am sărutat pe 
ambii obraji. La revedere cafea şi sandviciuri cu pastramă 
- bun găsit Hollywood! 


CAPITOLUL 11 


Am rezervat câte un loc pentru un zbor la Los Angeles 
pentru mine şi Jennie. Îl meritam; am muncit pentru el. 
Odată ajunse acolo, m-am trezit la volanul unui Saab Turbo 
închiriat, pe care l-am condus până la hotelul Beverly Hills. 
Mi se părea ca şi cum eram la milioane de kilometri 
depărtare de West Point. 

— E roz! a exclamat Jennie în timp ce intram pe aleea 


37 


hotelului şi parcam în faţa lui. Culoarea mea preferată. 
Este roz peste tot! 

— Eu am cerut să-l picteze aşa, special pentru tine, i-am 
spus. Am sunat înainte. Le-am spus să gândească roz. 

— Gaiţele! a strigat Jennie în timp ce stăteau în parcarea 
impresionantă a hotelului. 

— Intotdeauna! 

Un valet arătos, cu părul blond spălăcit ne-a luat genţile 
noastre ferfeniţite şi le-a purtat de parcă erau Luis Vuitton. 
Ne-a condus la minunata noastră cabană, ascunsă după 
clădirea principală a hotelului, Bungalow-ul 6, a doua 
noastră casă, totul aranjat de Barry („pentru ca tu şi Jennie 
să lăsaţi exact impresia care trebuie“). Păi el era acela 
care ştia despre ce e vorba - eu, cu siguranţă, nu. 

— Aceasta e locuinţa dumneavoastră, doamnă. Şi a 
dumneavoastră, micuță domnişoară. 

Valetul a zâmbit şi a deschis uşa cu o mişcare teatrală. 

A trebuit să mă dau un pas înapoi. Zeci de trandafiri din 
specia American Beauty mă aşteptau înăuntru. 

— Dumnezeule! am murmurat. 

Florile roşii ca focul erau pretutindeni unde cuprindeam 
cu privirea. 

— Aşa e tot timpul, plin de flori aici? am glumit eu. 

Gluma mea a trecut undeva pe deasupra capului cu 
chica blondă spălăcită a valetului. „Luminile sunt aprinse, 
dar se pare că nu e nimeni acasă, la hotel California.“ 

— A, nu, doamnă. Sunt un cadou. E şi o felicitare în ele. 


Bine aţi venit în oraşul Tinsel. 

Sunteţi pe cale să daţi lovitura în stil mare. 

Nu vă lăsaţi totuși păcălite de aurul strălucitor... 
Şi nici de câteva duzini de trandafiri. 


Vă iubesc pe amândouă, 
B. 


Şi noi te iubim, Barry. Dar nu îţi voi mai aduce nicio 
cană de cafea cât am să trăiesc. 


38 


Capitolul 12 


Poate îţi poţi imagina ce simţeam sau poate că nimeni 
nu va putea vreodată să-şi imagineze aşa ceva. 

Era tot ce-mi puteam dori. După atâta muncă epuizantă, 
după caznele nesfârşite la care mă supusese Barry, după 
lecţiile de canto şi rescrierile nesfârşite, iată-mă acum, cu 
stomacul în piuneze, furişându-mă pe culoarul întunecat ce 
ducea la sala de înregistrări A a faimosului Studio Devon 
Sound. 

„Melodii celebre sunt înregistrate aici. Şi melodia mea 
ar putea fi celebră. Oooooh, Doamne!“ 

Asta era şansa mea, orice ar fi fost; lovitura aceea pe 
care o aşteaptă toată lumea, dar pe care atât de puţini 
reuşesc să o dea şi pe care credeam că nici eu nu am s-o 
dau vreodată. 

Ştiam că studiourile mari aveau acea aură de mister, 
uneori chiar la graniţa superstiţiei, în cadrul elitei lor de 
muzicieni, superstaruri şi manageri. Ani buni de zile, Elton 
John înregistrase numai într-un castel izolat din sudul 
Franţei, Rolling Stones înregistraseră pe un iaht în 
Jamaica pentru a obţine un anumit sunet. Mulţi cântăreţi 
de country voiau un anume studio din Nashville şi numai 
Chet Atkins le putea produce discurile. 

Cam aşa era Devon pentru L.A. O tineam pe Jennie de 
mână. Priveam ca prin vis cum se desfăşura sub ochii 
noştri o şedinţă de înregistrări Barry Kahn/Barbra 
Streisand. 

Nu-mi plăcea. De fapt, mi se părea odios. Voiam să urlu 
la amândoi. Nu avusesem în minte vocea Barbrei Streisand 
când am compus Căderea din cer. Stilul ei era prea 
distinct, absolut copleşitor. 

— Ce părere ai? am întrebat-o pe Jennie. 

_ M-a auzit cântând melodia asta de o mie de ori acasă. 
Imi ştia frazarea, marile schimbări de tonalitate. 

— Nu cântă la fel de bine ca tine, a răspuns Jennie după 
un moment de deliberare, dar îmi place şi varianta ei. E 
foarte frumoasă. 


39 


„Irădătoare. Spion.“ 

Melodia devenea mai frumoasă pe măsură ce lucrau la 
ea. Fiecare încercare era mai bună. Începeam să percep în 
propria melodie nuanţe despre care nu ştiam că există. Era 
cântecul meu, dar devenise şi al ei în acelaşi timp. Imi 
dădeam seama că era o colaborare aproape perfectă. 

Aşa că am stat liniştită şi am înghiţit găluşca în tăcere. 
Barry ne făcea câte o vizită între înregistrări. Dintr-odată 
era atât de amabil cu mine şi cu Jennie, atât de încurajator 
şi de bun. 

După un timp, mi-am imaginat că Barbra Streisand 
cânta numai pentru mine, aşa cum îi cântam eu lui Jennie, 
şi mă simţeam transportată într-un spaţiu unde muzica şi 
toate sentimentele mele se împleteau. Mă transportau 
înapoi la West Point, dar în vremuri mai bune, când 
obişnuiam să-i cânt veveriţei Smooch şi să visez ocazional 
la momente ca acesta. 

Simţeam un soi de letargie, dar una foarte plăcută. 

A fost nevoie pe puţin de o sută de duble până când 
Barry şi Barbra s-au declarat satisfăcuţi şi apoi tensiunea 
din sala de înregistrări s-a dizolvat ca prin farmec în glume 
prosteşti şi crize de râs contagios. Simţeam un val uriaş de 
uşurare, ca şi cum aş fi cântat chiar eu. Mi-am înclinat 
capul obosit. 

Am simţit o mână pe umăr. M-am întors şi am privit 
chipul Barbrei Streisand. Se furişase să mă surprindă. 

În viaţa reală (asta chiar era viaţa reală) era izbitoare, 
dar nu o frumuseţe convenţională. În ochi i se citea 
blândeţe, iar zâmbetul ei exprima simpatie. Văzusem deja 
că putea să fie dură, dar avea şi o latură blândă, caldă. Să 
nu crezi tot ce citeşti în ziare - crede-mă pe cuvânt. 

— Ştiu ce trebuie să simţi în momentul ăsta, mi-a spus. 
Cel puţin într-o oarecare măsură. Îmi aduc aminte de 
debutul meu pe Broadway, prima mea sesiune de 
înregistrări. Emoţii peste emoţii, nu? 

— Ca şi cum nu sunt de pe lumea asta, în rest nimic ieşit 
din comun, am răspuns. 

S-a aşezat lângă mine şi Jennie. 


40 


— Să nu uiţi un lucru, că meriţi ce ţi se întâmplă. 
Lacrimile şi sudoarea şi necazurile de până astăzi îţi dau 
dreptul să te bucuri enorm de momentul acesta. Cântecul 
tău va fi un hit indiferent de cine îl cântă. Pentru că sunt 
eu aceea care îl va cânta, va primi atenţia pe care o 
merită. Îmi place muzica ta, Maggie, şi va plăcea tuturor. 
Scrie mai mult pentru mine. Te rog! 

Apoi m-a sărutat pe obraz şi m-a îmbrăţişat. 

— Îţi mulţumesc, mi-a şoptit. Melodia ta este atât de 
sinceră, iar sinceritatea asta din sufletul tău îi face pe 
oameni să se emoţioneze. 

Pe moment am rămas mută, apoi am început să-mi revin 
încet-încet. 

— La naiba, încerc doar să nu spun prea multe prostii, 
i-am şoptit. Nici nu-ţi poţi imagina cât înseamnă asta 
pentru mine şi Jennie. 

— O, ba da, îmi răspunde, cu siguranţă îmi pot imagina. 
Primul cântec e cel mai bun. Apoi se uită la Jennie. Mama 
ta este nemaipomenită. 

Jennie a zâmbit şi a dat din cap. 

— Ştiu, i-a răspuns, numai că ea uită câteodată. 


CAPITOLUL 13 


Înainte visam tot timpul să mi se întâmple astfel de 
lucruri. Toată lumea visează. Aşa că şi aceasta trebuia să 
fie o reverie, nu? 

Am vândut o mulţime de cântece într-un timp foarte 
scurt. Eram extrem de căutată. De fiecare dată când mă 
trezeam în apartamentul meu minuscul din New York, mă 
gândeam la acelaşi lucru: „Nimic din toate acestea nu e 
real“. 

Într-una dintre nopţi, Barry m-a dus la unul din 
restaurantele de fiţe din New York să sărbătorim „cele mai 
bune cântece ale lui Maggie“, cum le numea el. Eram în 
continuare foarte cerută pe piaţă. Articole despre mine au 


41 


apărut în reviste ca Rolling Stone, Spin, People. Totul era 
ciudat, ireal, nu era stilul meu, dar nu voiam să se 
oprească. Pentru prima dată în viaţă mă simţeam şi eu 
cineva. 

Era în amurg când am ajuns la Lutece, pe Fiftieth Street 
în Manhattan. Am fost conduşi la locurile noastre din 
grădină, cu oarecare pompă şi importanţă. 

Barry îi ştia pe bucătarul-şef, pe patron, pe chelneri. 

— Suntem la o întâlnire romantică? l-am întrebat. 

Glumeam - cel puţin, cred că glumeam. 

— E doar felul meu de a mă revanşa o dată pentru 
totdeauna pentru primul nostru interviu, a spus şi a 
zâmbit. 

Era într-o formă de zile mari. Amândoi eram. Am 
comandat şampanie, apoi foie gras, somon cu sos sorrel à 
plume soufflé. „Nimic din toate acestea nu e real.“ 

— Puteam să gătesc şi eu toate astea, am spus când am 
terminat de mâncat şi am comandat cafea şi coniac. 

— Da, cred că ai fi putut. Ştii, a continuat Barry, nimic 
nu mă putea face mai fericit decât să te văd... 

— Revenind la viaţă? 

— Înflorind, mi-a spus. Ştii cât de greu îmi este să 
vorbesc în felul ăsta, dar e adevărat. Exact asta simt. 

M-am simțit dintr-odată agitată şi stingheră. Mă 
întrebam dacă nu cumva chiar era o întâlnire romantică. 
Nu cred că eram pregătită pentru aşa ceva. Mă temeam şi 
de faptul că aş putea distruge prietenia dintre mine şi 
Barry. 

În momentul acela Barry mi-a făcut cu ochiul. Trebuie 
să-mi fi simţit disconfortul. 

— Din ce în ce mai mulţi oameni vor dori să te audă, 
Maggie. Versurile tale, muzica ta, vocea ta specială. Acel 
contralto seducător de care dispui. Nu te poate opri nimeni 
acum, Maggie. Nu există limite la ceea ce poţi face şi unde 
poţi ajunge. f 

Am început să plâng. In grădina de la Lutèce. Puțin îmi 
păsa cine mă vedea. Eram atât de fericită, atât de 
încântată de tot şi de toate. 


42 


Barry mi-a şters obrajii cu şervetul de masă. Am început 
amândoi să râdem. 

— Povesteşte-mi despre tine. Cine naiba eşti, Maggie? 
Cu siguranţă nu mai eşti „blonda în pardesiu“. Mai mult 
decât sigur. 

Atât de multe ţinusem închise în mine, încât în seara 
aceea m-am eliberat măcar de o parte din povară. Barry 
era prietenul meu şi aveam încredere în el, ceea ce era 
încă un mare pas înainte. 

— La vreo treizeci de kilometri de West Point există un 
mic orăşel. Newburgh, am început eu să povestesc. 

— Am fost acolo. Nu am nici cea mai mică dorinţă să mă 
întorc, mi-a răspuns cu o grimasă. Newburghul a cărui 
stradă principală arată ca Beirut, acel Newburgh? 

— Cândva era un oraş frumos, Barry. Situat exact pe 
malul râului Hudson. O fată de provincie, asta sunt eu. 

— Se simte ceva din asta în cântecele tale, Maggie. 
Cinstit, sincer, fără prea mult cinism. Cam siropos, dar ce 
poţi să-i faci? 

A rânjit cu subînţeles. 

Mă simţeam foarte nesigură. 

— Sigur vrei să auzi ce am de zis? 

— Încetează să te mai subestimezi. Te rog, vei deveni o 
mare vedetă de acum. Tot ceea ce ai de spus va fi 
considerat interesant. Tu ai fost interesantă din prima 
secundă în care ai călcat în biroul meu. 

I-am dat una - tare - în braţ, pentru asta. Am închis 
ochii, i-am deschis din nou. Mi-era greu. Nu-mi făcea 
plăcere să vorbesc despre asta, nici măcar cu Barry. 

Într-un târziu, mi-am tras răsuflarea şi am început: 

— Părinţii mei obişnuiau să bea mult. Puțin spus, de 
fapt. Erau amândoi alcoolici. Tata era sălbatic, umbla 
aiurea. Ne-a părăsit când aveam patru ani. Din cauza asta 
am dat într-o bâlbâială teribilă, lucru care mă făcea să-mi 
dea lacrimile de ruşine. Mă că-că-căzneam să rezist. Mama 
a murit când eram în clasa a opta. Am stat cu cele două 
surori ale mele la mătuşa Irene. M-am mutat de acolo când 
am absolvit liceul. Surorile mele s-au măritat amândouă şi 


43 


s-au mutat în nord. Toţi profesorii mă îndemnau să mă duc 
la facultate. Numai că eu nu mă vedeam acolo. M-am 
angajat la un mare restaurant în apropiere de West Point. 
L-am cunoscut pe Phillip. M-a iubit. Aşa a zis, aşa s-a 
purtat. Aveam mare nevoie să mă iubească cineva. Vreau 
să spun că aveam foarte mare nevoie. 

Barry s-a încruntat. 

— Phillip era reincarnarea tatălui tău în multe privinţe, 
Maggie. Avem tendinţa să repetăm cele mai urâte greşeli, 
nu ţi se pare? 

— Presupun că da. Era matematician în noua armată. 
Deprimat. Vulnerabil. Emoţional, mai fragil decât mine. Şi 
Phillip s-a dovedit a fi un beţiv. Exact ca tata. Normal că 
voiam să-l salvez. Credeam că am şanse. 

— Te-a lovit, te-a bătut? a întrebat Barry, atingându-mi 
uşor obrazul. 

Era exact ceea ce trebuia să facă. Prietenul meu. 

— Nu ştiam cum să scap din asta. Cel puţin atunci nu 
ştiam. Nu ştiam unde să mă duc, încotro s-o apuc cu 
Jennie. Obişnuiam să mă ascund în podul casei noastre şi 
să scriu cântece mai tot timpul. I le cântam lui Jennie. Noi 
două în pod. 

— Nu le-ai cântat niciodată în West Point? 

Am scuturat din cap. 

— Glumeşti! Eram mult prea speriată. 

— Atunci m-ai minţit în timpul interviului. Eşti 
concediată. 

— Nu-i nimic, am zis mângâindu-l pe obraz. Cred că pot 
să am grijă de mine şi de Jennie de acum. Mersi de ajutor. 

— Eu nu am făcut nimic. Am urmărit doar cum se 
întâmplă. Eşti un om nemaipomenit, Maggie. Sper să-ţi dai 
şi tu seama cândva de asta. 

M-am aplecat peste masă şi l-am sărutat pe Barry în cel 
mai blând mod posibil. Eram atât de buni prieteni şi 
tineam atât de mult la el. Puteam să gândesc toate acestea 
- dar pur şi simplu nu le puteam spune. 

— Eşti cel mai bun om pe care-l ştiu, i-am şoptit. 

— Nu, sunt pe locul doi. Să ţii minte asta, Maggie, 


44 


pentru că vorbesc foarte serios. 


CAPITOLUL 14 


Ziua de doi iulie a celui mai fericit an al vieţii mele, al 
celui mai frumos an. Eram la stadionul Meadowlands, de la 
periferia New Yorkului. Eram cu Barry şi cu Jennie. 

Nu am să uit niciodată. Nimeni nu va putea să-mi ia 
asta. 

La câteva minute după opt şi jumătate, cel mai cunoscut 
disc jockey, Bret Wolfe, a urcat foarte sigur pe el pe scena 
de concert de la Meadowlands. Era îmbrăcat ca un 
adolescent rebel care nu ar fi trebuit lăsat afară din casă 
de părinţi. 

Primul concert de deschidere trebuia să înceapă în 
curând. Toată lumea ştia că vedetele, capetele de afiş - 
R.S.V.P. - nu-şi vor face marea apariţie până cel puţin pe la 
zece, probabil chiar mai târziu de atât. 

Li se pregătea o mare surpriză. 

Bret Wolfe de-abia putea fi auzit din cauza zgomotului 
mulţimii. 

— Am deosebita plăcere să vă prezint... 

Orchestra a început o melodie cunoscută. Ploaie de 
scântei fluorescente ţinteau înspre luna nouă ce domina 
cerul de deasupra stadionului. 

— Am deosebita plăcere să vă prezint - doamnelor şi 
domnilor -R.S.V.P.! 

A urmat o tăcere mormântală, apoi s-a iscat un haos ce 
încă mai curgea leneş pe porţile stadionului. 

— Nu-mi vine să cred că ei sunt. Nu trebuiau să intre 
decât peste câteva ore. 

— Ce Dumnezeu se întâmplă? Ce e prostia asta? 

Din culise vedeam confetti şi focuri de artificii de un 
albastru electric înteţindu-se deasupra scenei. Coloane de 
fum şi scântei galbene-aurii au erupt şi s-au îndreptat 
către est şi către New York. Solistul de la R.S.V.P., Andrew 


45 


Tone, grațios şi foarte sexy, a păşit către microfon şi l-a 
înşfăcat ca pe un şarpe viu. Şi-a trecut o mână prin părul 
lung, de culoarea nisipului. 

— Am revenit şi suntem mai puternici ca oricând! 

A ridicat pumnul. Trupa a dat acordul pentru ritmul lor 
emblemă. R.S.V.P. a început să cânte melodia care era în 
momentul acela numărul unu cam peste tot în lume. 

Apoi a urmat Campion prin mine însumi. 

Apoi balada Iubind o femeie puternică. 

Publicul era în delir. Nimeni nu înţelegea ce se întâmplă. 
Zeci de mii de fani nu aveau să apară decât după nouă şi 
jumătate, când, în mod normal, trupele locale şi din 
deschidere îşi vor fi terminat reprezentațiile. 

Intr-un târziu muzica s-a oprit. Andrew Tone s-a 
îndreptat spre microfon. A ridicat mâinile să se facă linişte. 

— Nu e nevoie să vă faceţi griji, a spus. Vom cânta din 
nou toate piesele acestea când va fi toată lumea aici. Dar 
voi, cei veniţi devreme aici, păsările timpurii, meritaţi ceva 
deosebit. Voi sunteţi adevărații iubitori de muzică, nu-i 
aşa? 

Urări. Ceva râsete. Până la urmă ce făceau R.S.V.P. pe 
scenă? 

— Am cântat aceste piese pentru un motiv foarte 
special. Viu. Campionul. Femeia. Ştiu că sunt cele mai 
bune cântece ale noastre. Voi ştiţi că sunt cele mai bune 
cântece ale noastre. 

Aplauzele puternice au confirmat spusele lui Andrew 
Tone. 

— Chestia e că toate aceste trei cântece au fost scrise de 
prima - şi singura - persoană care va cânta în seara asta în 
deschidere. Şi nici că puteam să avem pe cineva mai 
potrivit în deschidere. 

Câţiva fani din public îmi știau probabil numele. Puţini 
ştiau însă că eram şi solistă. În spatele lui Andrew Tone o 
echipă de muncitori împingeau un pian. Reflectoarele s-au 
stins şi un singur reflector a luminat clapele pianului. 

Un murmur s-a auzit din tribune. De curiozitate, de 
nerăbdare. Curiozitatea tuturor era la cote maxime. 


46 


— Este într-adevăr o femeie puternică, a continuat Tone, 
vorbind încet, de dincolo de lumini. Este prima ei apariţie 
într-un concert live - motiv pentru care am urcat pe scenă 
mai devreme. Am vrut să v-o prezentăm. Este felul nostru 
de a-i mulţumi pentru melodiile ei. Vă garantez un lucru! 
Este pentru ultima dată când această doamnă va mai cânta 
în deschiderea unui concert. Aşa că aţi face bine să 
ascultați.  Ascultaţi cu mintea. Ascultaţi cu inima. 
URMEAZĂ  ULUITOAREA,  SENZAŢIONALA MAGGIE 
BRADFORD! 


CAPITOLUL 15 


L-am ascultat pe Andrew perorând la nesfârşit. 
„Ajunge“, mă gândeam. Le ridica aşteptările mult prea 
mult. Îi făcea să creadă că cine ştie ce cântăreaţă 
fabuloasă, de mare calibru va intra pe scenă. 

Cu siguranţă, nu vorbea despre mine. Nu avea cum. 
Presiunea crescândă mi-a încins un brâu de foc peste 
piept. Aveam voce de contralto oricum şi aveam probleme 
în a atinge notele cu adevărat înalte. 

Credeam că nu voi putea cânta la pian, ca să nu mai zic 
de voce. Nu numai că nu mă simţeam ca o „femeie 
puternică“, ci dimpotrivă, simţeam că nu am putere să mă 
tin pe picioare. 

Abia dacă puteam să respir. 

Mi-am impus să merg spre masiva scenă de concerte. 
Erau ceva aplauze, sincere, dar împrăştiate. 

Îmi aduceam aminte de spusele lui Andrew Tone: „Este 
prima ei apariţie live“. 

Am privit pentru prima dată muntele de feţe ce se ridica 
încet în faţa mea; cuvertura din petice pe care o ţeseau 
hainele multicolore; lumina reflectorului care curgea în 
cascade asupra pianului, făcându-l să apară înfricoşător şi 
impozant. 

„O, Doamne, nu sunt în stare să fac asta. Mă priveşte un 


47 


întreg oraş din tribunele acelea.“ 

Un val de panică a început să mă sufoce. Mă simţeam 
exact ca în liceu, când mă bâlbâiam şi mi se împleticea 
limba. 

Pe mulţi din orchestră îi ştiam de la sesiunile de 
înregistrări din New York. Şi ei erau acum în picioare să 
mă aplaude pe mine. 

— Terminati odată, oameni buni. Nu sunt decât eu. Stop, 
stop, stop. 

— Fă-i praf, Maggie! mi-a strigat toboşarul, unul Frankie 
Constantini. Eşti cea mai tare! 

Nu ştiu cum, dar am ajuns la pian în cele din urmă. Am 
reuşit să mă aşez fără să leşin sau să fac vreun infarct. 

Sunt considerată înaltă la cei un metru optzeci ai mei, 
iar Barry a zis că arătam „măreaţă“ în seara aceea, doar că 
eu mă simţeam stângace - aşa cum mă simţeam în 
adolescenţă. Imi lăsasem părul să crească foarte lung şi 
atunci îmi cădea în valuri pe spate. Cel puţin părul îmi 
plăcea la mine. Dacă în general nu puteam spune mare 
lucru despre mine, măcar părul meu era mişto. 

— Locuiam în West Point, am reuşit să îngaim, vorbind 
cu voce joasă în microfonul de un argintiu strălucitor. 
Locuiam în West Point, lângă academia militară din zonă. 
Eram o casnică şi o mamă pe nume doamna Bradford. Îmi 
aduc aminte că îmi plăcea să stau în pod. Îmi plăcea să 
stau în pod pentru că acolo mă simţeam în siguranţă. Acolo 
nu mă temeam că soţul meu va veni să mă lovească. Acolo 
am început să scriu cântece. j 

Imi simţea mintea gata să explodeze. În cap îl aveam pe 
Phillip la fel de real ca atunci când era viu. Îi puteam auzi 
paşii pe scările din vechea noastră casă, ameninţarea din 
voce: „Nu te poţi ascunde de mine!“ Mâna îmi tremura. 

Le-am ordonat degetelor mele să lovească în clapele 
pianului. Am cântat din toată inima, cu tot ce aveam în 
mine: 


Cândva eram o casnică 
Soţie tânără 


48 


Nevastă 

Trăiam frumos 

Undeva în munţii bătuţi de furtuni. 
Obişnuiam să-i tai părul 

Să-i prepar gustări 

Să-i cos cămăşile 

Numele meu era doamna Bradford 
Şi am crezut că voi muri. 

Abuz fizic 

M-a lovit! 

Nu sunt eu asta 

Nu sunt eu asta 

Cândva eram o casnică 

Soţie tânără 

Nevastă 

M-a lovit! 

Cum poate să spună că mă iubeşte 
Când eu cred că voi muri? 


Aplauzele au sporit tot mai mult, apoi incredibil de mult. 
Oamenii au început să menţină ritmul bătând din picioare. 
Zgomotul era ca o prezenţă vie ridicându-se înspre cer. Mă 
ridica mai sus decât fusesem purtată vreodată în viaţa 
asta. 

Zgomotul îmi spunea că toţi oamenii aceia credeau în 
mine. Credeau în povestea mea. 

Nu mai trăisem aşa ceva niciodată, nici măcar în vise şi 
trebuie să mărturisesc, nu voiam să se termine vreodată. 

Oooh, Doamne! Oooh, Doamne! Oooh, Doamne! 


CAPITOLUL 16 


Asta era atunci; acum e altceva. 

N-aş fi crezut vreodată că am să ajung unde sunt acum, 
în New York, în închisoare. 

Pare imposibil, de neconceput. Nu aş fi putut concepe 
niciun fel de circumstanţe care să mă fi adus într-o astfel 


49 


de situaţie. 

Săptămâna asta m-au dat pe mâna unui psihiatru 
renumit, o femeie pe nume Deborah Green. 

Nu cred că aş putea învinui pe cineva care ar crede 
despre mine că sunt nebună. 

„Ucigaşa de bărbaţi.“ Aşa mă numeşte presa. 

„Văduva neagră din Bedford “ 

M-am întâlnit cu doctorul Green într-o sală mică de 
conferinţe de lângă capelă, situaţie a cărei ironie m-a făcut 
să zâmbesc. 

Mi-a plăcut faptul că doctorul Green e specializată în 
cazuri de violenţă domestică şi abuz fizic, şi nu în 
criminalistică. 

M-a făcut să mă simt în largul meu. Mi-a povestit despre 
ea, despre motivele pentru care ea fusese chemată pentru 
cazul meu şi că dacă nu cred că e potrivită pentru mine, 
atunci se recuză. Este de vârsta mea, cu un fel moale de a 
vorbi, nepretenţios. _ 

Imi plăcea de ea. Încredere? Nu ştiu, asta s-ar putea să 
vină ceva mai târziu. 

— Ce ziceţi de chestia asta? i-am spus. Am să vă uşurez 
sarcina. Vă voi spune tot ce am pe suflet. Nu văd ce sens 
ar avea să am secrete faţă de dumneavoastră. 

Stăteam cu faţa spre doctor Green, şi nu întinsă pe patul 
de campanie care-mi fusese pus la dispoziţie. Ea a dat din 
cap şi apoi a zâmbit. Se pricepea foarte bine să-i facă pe 
oameni să vorbească. 

Desigur, exista un secret pe care nu aveam de gând să-l 
împărtăşesc nici cu ea, nici cu nimeni altcineva. 

In mod ironic, era tocmai ceea ce m-ar fi putut salva. 

— Facem exact cum vrei tu, Maggie, mi-a spus. Dacă 
vrei să te descarci de o povară nedorită, dă-i drumul. 

— Chiar că e o povară nedorită, nu-i aşa? 

Da, voiam să mă descarc. 

Prin urmare, în acele prime şedinţe, i-am spus doamnei 
doctor Green tot ceea ce toate ziarele şi toate televiziunile 
voiau să ştie şi nu puteau să scoată de la mine pentru nicio 
sumă de bani. 


50 


l-am spus doctorului Green ce mă neliniştea, ce mă 
făcea să-mi fie ruşine şi, mai ales, ce mă înfuria. 

Bunăoară, despre tatăl meu şi cum o părăsise pe mama 
în 1965. Cum plecase pur şi simplu ca şi cum casa noastră 
ar fi fost un motel la care se oprise în timp ce traversa 
tara. 

Bunăoară, despre bâlbâiala cumplită de la patru ani 
până la treisprezece. Cât de mult mă durea când ceilalți 
copii mă necăjeau, cum mă făcea să nu mă simt bună de 
nimic şi neînsemnată; cum am învins-o de una singură, 
fără niciun ajutor. 

Bunăoară, despre cântecele din capul meu, prin care 
scăpăm de vocile neplăcute din lumea copilăriei mele. 

Bunăoară, despre Phillip, despre care toată lumea 
crezuse că era profesorul acela de facultate, de treabă, 
liniştit - dar nu era, chiar deloc. Avea Corvette-ul acela 
negru cu care ieşea în marşarier, din curte, cu 60 de 
kilometri la oră; avea colecţia de arme de foc; avea regulile 
lui, pe care trebuia să le urmeze toată lumea la orice oră 
din zi şi din noapte şi probabil şi în somn. 

Am turuit fără întrerupere vreo două ore, iar doctor 
Green m-a oprit foarte rar. 

Într-un târziu, pe la a treia sau a patra şedinţă am fost 
întreruptă. 

— Cred că omiţi ceva, mi-a spus. 

— Şi cam ce credeţi că aş omite? am întrebat. 

— Păi, ceva despre Will Shepherd? Îţi mai aduci aminte 
de el? 

A, da, Will. 

Bărbatul pentru uciderea căruia eram acum închisă. 

— Până acum m-am pregătit ca să ajung şi la partea cu 
Will, am spus. Will face parte dintr-o categorie specială, 
numai a lui. 


CAPITOLUL 17 


51 


Will a învăţat cum să-şi joace bine rolul de băiat bun la 
şcoală şi să scape basma curată. Era deja considerat cel 
mai bun jucător de fotbal la juniori din Londra. Şi era 
extrem de popular - între fete, cel puţin. Dar încă nu avea 
un prieten bun. 

Cam pe la începutul verii, după cea de-a paisprezecea 
aniversare, s-a îmbolnăvit de gripă asiatică. Era scuturat 
de febră şi de frisoane. Ba chiar îi era teamă că o să moară 
şi o să se ducă la tatăl lui. 

Mătuşa lui, Vannie, l-a îngrijit cât timp avusese febră 
mare. Era acolo pentru el. Era destul de neobişnuit, pentru 
că, până acum, de câte ori era bolnav, mătuşa Eleanor îi 
aducea mâncare şi-l făcea să se simtă mai bine. Până la 
urmă, bolnav sau sănătos, mătuşa Vannie fusese o figură 
distantă în viaţa lui. leşea aproape în fiecare seară, de 
obicei la întâlniri cu bărbaţi care îi făceau curte câteva 
nopţi, apoi dispăreau numai pentru a fi înlocuiţi cu alţii. 

În general jucau şah împreună şi vorbeau. Ea era o 
jucătoare avidă, dar el a învăţat jocul rapid şi până la 
sfârşitul săptămânii era în stare să-i fie un partener 
competitiv. Şi-a dat seama că aştepta partidele de şah cu 
tot mai multă nerăbdare. 

Şahul i-a permis să-şi studieze mătuşa îndeaproape. Şi 
el, şi fratele lui, Palmer, au avut interminabile şi 
ultrasecrete discuții, noaptea târziu, despre ea. Se 
întrebau despre bărbaţii ei, despre ocazionalele excursii pe 
care le făcea la Bournemouth sau în sudul Franţei. lar 
acum, când stătea aplecată să studieze tabla de şah, el 
putea să se holbeze la ea în voie, să-i urmărească fiecare 
mişcare. 

li examina sânii ori de câte ori ea avea ochii ocupați cu 
tabla de şah. Îşi imagina cum îi săruta, sugând încet 
sfârcurile moi, care îl tachinau de sub fiecare bluză sau 
rochie pe care o purta, îşi imagina cum îi muşca până la 
sânge. 

— Pe mine nu mă poţi păcăli cum faci cu toţi ceilalţi, îi 
spuse Vannie în timpul uneia dintre cele mai disputate 
partide de şah. Ştiu că eşti deosebit de inteligent, Will, şi 


52 


mai ştiu că nu vrei ca noi să ştim asta. Dar eu ştiu. Ştiu 
chiar şi ce gândeşti, băiete dragă. 


Peste şase zile, Will s-a trezit simțindu-se parcă rău din 
pricină că se simţea mult mai bine. Trebuia să se ridice din 
pat, ştia asta, şi perspectiva de a juca iarăşi fotbal îl 
încânta. Insă momentele petrecute cu Vannie s-ar fi 
terminat. 

Auzi bătaie în uşă pe la nouă jumătate, în acea 
dimineaţă. Palmer plecase deja - Eleanor îl ducea la 
Regent's Park Zoo -, iar Will se hotărâse să se prefacă mai 
bolnav decât era de fapt. li plăcea să se prefacă, să joace 
teatru, să vadă cât de bun putea să fie. 

— Sunt treaz, a zis cu voce domoală, ce amintea de-a lui 
Tiny Tim, din Un colind de Crăciun. Intră, te rog. 

Vannie a deschis uşa. Purta o rochie din in, croită strâmt 
peste sâni. Will îi observă sânii imediat - ca de fiecare 
dată. 

— Am de gând să pregătesc nişte ouă, a spus ea. 
Omletă. Aţi putea să mă asistați la mâncat, conaşule Will? 

— Puțin, a răspuns, încă jucând rolul lui Tiny Tim, de ţi 
se rupea inima. Poate jumătate de portie. 

— Nu sunt sigură că sunt în stare să pregătesc chiar atât 
de mult, i-a făcut ea cu ochiul. 

Remarca l-a făcut să râdă în cele din urmă. 

Vannie îi spunea că era un zâmbet golănesc. Will ştia 
că-i plăcea zâmbetul lui. Aşa că zâmbea pentru ea. Mai 
mult teatru din partea lui. 

— Tu stai şi odihneşte-te aici. Eu am să-ţi aduc micul 
dejun, conaşule Will. 

Tremurând, a privit-o ieşind. S-a întors după o jumătate 
de oră, aducând cu ea ouă la tigaie şi piure de cartofi 
pentru amândoi şi s-a aşezat pe pat lângă el. Ei bine, 
situaţia era deosebit de plăcută. 

Will se simţea ca şi cum nu ar mai fi mâncat cum trebuie 
de mai bine de o lună, dar apropierea ei i-a tăiat pofta de 
mâncare. 

— Tot nu ţi-e foame? l-a întrebat, terminându-şi porţia. 


53 


Atunci ce zici de un ultim joc? Pentru campionatul din 
Fulham? Pari destul de refăcut ca să joci. 

— De acord. Pentru campionat. 

— Și pentru ce anume să jucăm, Vannie? Care e miza ta 
pentru campionatul ăsta? 

„Cred că ştiu pentru ce jucăm. Cred că ştiu.“ 


CAPITOLUL 18 


Vannie a dat repede deoparte vasele şi a instalat tabla 
de şah pe patul lui. 

— Piesele mici din faţă se cheamă pioni, l-a tachinat ea. 
Te rog să muţi unul, pentru ca eu să încep să te bat măr. 

Will se concentra acum asupra jocului. Provocarea ei îi 
trezise spiritul competitiv şi era hotărât să câştige. Uitase 
chiar şi de sânii ei şi de restul trupului ei. 

Jocul era cel mai bun de până atunci. Era incredibil de 
strâns - mai strâns decât se aşteptase Vannie, era sigur de 
asta -, dar, în ultimul moment, printr-o mişcare pe care ar 
fi trebuit s-o prevadă, ea i-a luat tura cu calul. S-a lăsat pe 
spate într-un gest de satisfacţie încrezută. 

— Mi-e teamă că... e şah mat, dragul meu domn 
Concurent. 

— Mai scuteşte-mă! a urlat Will, trântind tabla de joc de 
pe pat, de frustrat ce era. 

Piesele s-au împrăştiat pe pat, pe podea şi sub noptieră. 

— Învinsul tipic. Masculul tipic, i-a zis Vannie. Cum crezi 
că se simt adversarii tăi pe terenul de fotbal? 

Au râs amândoi. Apoi s-au fugărit prin cameră, culegând 
piesele împrăştiate: regina de sub noptieră; calul ajunsese 
cumva pe birou; regele sub covorul imitație orientală. 

Amândoi, în patru labe, s-au întins după rege în acelaşi 
timp. Cotul lui Will a atins uşor pânza fină a rochiei lui 
Vannie; putea simţi căldura pielii ei de dedesubt. Ea nu s-a 
dat înapoi. Şi nici Will. 

Dintr-odată, în cameră, fiecare sunet, fiecare mişcare s-a 


54 


intensificat. I-au trecut fiori pe şira spinării şi abia mai 
putea să respire. „Mă doreşte. Aveam dreptate. Ştiam eu.“ 

Vannie l-a privit îndelung în ochi. Ba chiar se holba la el. 
Era linişte în cameră. Devenise conştient de ritmul sacadat 
al inimii lui şi îi era teamă că ea ar putea auzi. El voia să-i 
audă inima ei. 

Fără să scoată un cuvânt, Vannie i-a trecut uşor mâna 
peste obraji. Apoi i-a urmat linia gâtului înspre corp, i-a 
mângâiat mărul lui Adam. El a scos un geamăt uşor. 

S-a aplecat înspre el şi l-a sărutat blând. Apoi a muşcat 
uşor din buzele lui întredeschise. Şi-a pus mâinile în jurul 
lui, strângându-l la piept. 

I-a strecurat limba în gură. Limba ei era înăuntrul lui şi 
era tare. 

— Dragul meu băiat dulce, a şoptit ea. Eşti ceva ce nu 
s-a mai pomenit. Foarte special, Will. 

Într-un final mâinile lui au găsit-o, mai întâi ezitant, ca şi 
cum nici ele nu credeau miracolul care se întâmpla. Apoi 
din ce în ce mai agresiv, de-a lungul spatelui ei cu o 
musculatură surprinzător de bine întreţinută, mângâindu-i 
faţa, gâtul şi apoi, slavă cerului, sânii aceia minunati. „Mă 
vrea. În sfârşit cineva mă vrea şi pe mine.“ 

— Nu chiar aşa de repede, a şoptit ea. Avem timp, 
conaşule Will. 

— Ştiu asta. Numai că m-am gândit mult la asta. 

Ea i-a zâmbit, cu un licăr de amuzament în ochi. 

— Văd că te-ai gândit serios. 

Mâinile lui treceau uşor peste coapse. Rochia lui Vannie 
a scos un foşnet ca de electricitate statică. 

Ea trăgea de propria curea, apoi l-a tras pe el şi mai 
aproape. El habar nu avea ce se va întâmpla în continuare 
- ce se putea întâmpla? 

Era deja mai înalt decât ea cu vreo cincisprezece 
centimetri şi mult mai puternic, deşi şi ea era puternică. 
Mâinile ei alergau peste tot corpul lui, ajungând în cele din 
urmă, în pantalonii de pijama. Rochia i-a alunecat pe 
covor. Oare câte mâini avea? Unde învățase toate astea? 

Faţa şi gâtul lui erau foarte fierbinţi - parcă ar fi luat 


55 


foc; urechile îi ţiuiau asurzitor. Îşi simţea penisul uriaş în 
timp ce se freca de carnea ei cu un strigăt de bucurie. Nu 
ştia sigur ce avea de făcut în momentul următor, dar avea 
să se prindă el. Era destul de deştept, exact cum bănuise 
ea. 

Vannie s-a aşezat pe pat, pe spate, goală. Şi-a întins 
mâinile spre el. Obrajii îi erau roşii. Înfierbântaţi, iar lui îi 
plăcea imaginea asta şi nu avea să o uite niciodată. 

— Acum, i-a spus ea. Acum e momentul, Will. 

Ea chiar voia să se întâmple. Îl dorea la fel de mult pe 
cât o dorea şi el. 

Will îi privea faţa - îi studia frumogşii ei ochi căprui; apoi 
sânii ei care se ridicau în ritmul respirației; V-ul fantastic 
pe care îl descriau picioarele ei şi peticul de păr negru 
dintre ele. Era atât de tare, că nu îi venea să creadă că 
ăsta era el într-adevăr. Se simţea mai puternic şi mai 
viguros ca niciodată în viaţa lui. Dar ce era mai important, 
ştia ce să facă în ce o privea pe ea. Ştia pur şi simplu. 
Instinctiv. 

— Nu te grăbi, Will, i-a şoptit ea. Mai aşteaptă, conaşule. 

— Nu-ţi face griji. Nici eu nu vreau să se termine. 

Când s-a terminat totuşi, când şedeau întinşi amândoi şi 
îi mângâia încet părul lui blond şi lung, ea i-a spus: 

— Eşti atât de frumos! Vei avea orice femeie vei dori 
vreodată. I-a zâmbit cald. Eşti absolut irezistibil, Will. 

Will ştia asta deja. Numai că nu ştia ce înseamnă exact. 

„Să fii irezistibil.“ Era de bine sau era ceva foarte, foarte 
rău? 


CAPITOLUL 19 


Allan Thomas, zis şi Căpitanul, părea a fi un ins obişnuit, 
cam ca un negustor, însă Will a înţeles că era probabil cel 
mai important om pe care îl cunoscuse vreodată. 

La cei patruzeci de ani ai lui, Thomas era manager al 
echipei Hammersfield Rangers, însă umbla zvonul cum că 


56 


s-ar antrena la fel de asiduu ca jucătorii săi şi că oferea 
bonusuri oricui l-ar fi putut întrece într-un joc unu la unu. 
Mai umbla şi zvonul că nu ar fi oferit niciun bonus până 
atunci. 

Stătea împreună cu Will, ca nişte gentlemeni în livingul 
casei mătuşilor lui. Eleanor şi Vannie plecaseră, foarte 
convenabil, în oraş, lăsându-i pe bărbaţi să vorbească 
despre fotbal, aşa cum le place bărbaţilor să facă. 

— Te-am urmărit jucând, Will, a zis Thomas, punând 
cărţile pe masă, aşa cum Will se şi aştepta să facă. 

— Sunt foarte onorat să aflu asta, domnule, vă spun 
sincer. 

„Pe dracu'.“ Toate cluburile de fotbal din Londra 
trimiseseră spioni să-l vadă jucând. 

— Ai talent înnăscut, trebuie să recunosc. Aş putea să te 
transform într-un mare jucător, dar în timp. 

Will îl privea pe Căpitan calm, aşa cum obişnuia să le 
facă aproape pe toate. 

— Deja sunt un jucător foarte bun, domnule. Asta ştiţi şi 
dumneavoastră, altfel nu aţi fi aici. 

— Ai cincisprezece ani. Nimeni nu este un mare jucător 
la vârsta asta, ci numai un potenţial jucător. 

— Sunt, a răspuns Will. 

— Şi modest pe deasupra, s-a amuzat Thomas din toată 
inima. 

— Nu, nu sunt modest, domnule. Ar însemna să joc 
teatru. Dar sunt un marcator. Nu am niciun simţ deosebit 
al echipei şi nici nu îmi pasă de altcineva din teren. Sunt 
un singuratic, un marcator pur şi simplu. Sunt plămădit 
din acelaşi aluat ca Johan Cruyff, Pele, Gerd Muller. Sunt 
cel mai bun junior pe care l-a avut Anglia vreodată. La fel 
de rapid ca un profesionist şi la fel de puternic. Toate 
ziarele o spun. 

Thomas a zâmbit larg ca răspuns la îndrăzneala acestui 
tânăr rebel, dar mai mult de atât, zâmbea pentru că era 
posibil să aibă dreptate. 

— Ziarele locale spun toate acestea, Will. 

— Ca şi The Telegraph. Ca şi The Sun. Ascultati, 


Lă 


57 


domnule căpitan Thomas, de ce nu spuneţi verde în faţă ce 
aveţi de spus. Voi vreţi să vin să joc pentru clubul vostru; 
şi eu vreau să joc pentru clubul vostru. Aşa că haideţi să 
nu ne mai ascundem după deget. Cât sunteţi dispus să 
plătiţi, domnule? 


— Hai, Will, încearcă să driblezi şi să treci de mine. 
Dacă ai senzaţia că poţi. Doar eşti următorul Cruyff, nu? 

Căpitanul Thomas şi Will erau singurii care rămâneau pe 
teren mult după ce se terminau antrenamentele. Era la fel 
noapte după noapte, antrenament după antrenament. 
Thomas nu mai văzuse asemenea ambiţii de maniac la un 
jucător, nici chiar la unul atât de tânăr. Will era 
într-adevăr un atacant incredibil, un marcator înnăscut. 

— Ce-mi dai dacă reuşesc? Mie ce-mi iese din asta? 

— Douăzeci de lire, a propus Căpitanul, scuipând. 

Will a râs şi a întors spatele. Era în bustul gol, cu pletele 
lungi şi blonde fluturând în vânt. 

— N-aş călări-o nici pe nevastă-ta pentru douăzeci de 
lire. 

— Bine. Cincizeci de lire. Dar trebuie să treci de mine 
fără probleme. 

Will s-a întors, acceptând provocarea. Thomas i-a pasat 
mingea; Will a oprit-o sub picior. Cu mare uşurinţă. Se 
purta ca o puşlama încrezută. 

Căpitanul s-a lăsat pe vine, balansându-se pe călcâie. 

— Oricând te simţi în stare, fiule. 

Era în stare în momentul acela şi nu era fiul nimănui. 

Will a fentat stânga, a fentat dreapta rapid, s-a năpustit 
direct în antrenorul lui. Şi apoi, cu pumnul ridicat spre cer, 
cu degetul mijlociu exprimând gestul universal de dispreţ, 
a alunecat uşor pe lângă el, de parcă pantofii căpitanului 
Thomas ar fi fost lipiţi de gazon. 

— Păstrează-ţi banii, i-a spus antrenorului râzând. Nu 
am nevoie de ei acolo unde mă duc eu. 


Will a jucat doi ani pentru Rangers înainte să fie 
cumpărat de Liverpool, eternii campioni de Premier 


58 


League a Angliei, pentru un milion şi jumătate de lire. Era 
deja cel mai mare star al Angliei. În primul an în echipă a 
fost desemnat golgheterul Ligii şi la un pas de a fi numit 
fotbalistul anului. Avea nouăsprezece ani. 

Ziarele scriau cu entuziasm despre el şi „marea lui forţă 
interioară“, despre „incredibila lui capacitate de a zbura 
de-a dreptul pe teren“. „Poate să se repeadă pur şi simplu, 
ca un vultur auriu, apoi să se retragă în zbor spre cuibul 
lui, în elementul lui natural - poarta adversă“, scria 
Guardian. 

„Este ca o săgeată blondă“ - ce se îndreaptă spre ţintă. 

„Will Shepherd este un individualist pe teren; are 
mentalitatea marcatorului desăvârşit. Joacă de parcă ar fi 
numai el pe teren.“ 

La nouăsprezece ani, Săgeata Blondă începuse să apară 
şi pe prima pagină a tabloidelor. Mergea „cu prietenii din 
Gloucestershire la vânătoare de vulpi“, la „vânătoare de 
potârnichi pe domeniul Lordului Dunne, lângă Balmoral“ 
„joacă polo la Swinley Forest, în prezenţa familiei regale. 
Săgeata Blondă e un mare cuceritor - oriunde şi cu 
oricine“. 

La douăzeci de ani, Will conducea echipa din Liverpool 
în Liga Campionilor. Era de departe cel mai mare star al 
Europei. Era nominalizat la premiile FIFA pentru Cel mai 
bun jucător din lume. 

— Sincer, Scarlet, comentase el la ceremonia de 
înmânare, mă doare în fund de cine ce crede despre cum 
joc eu. Eu voi decide dacă sunt cel mai bun sau nu. 

Cam în aceeaşi vreme, Will a jucat fotbal internaţional 
cu echipa Statelor Unite. Era încercarea lui încăpăţânată 
de a menţine o oarecare legătură cu America. S-a săturat 
însă foarte repede să fie un jucător foarte bun într-o echipă 
de nătărăi. A părăsit echipa şi, prin urmare, şi fotbalul 
american. 

Ştirile au devenit în curând supărătoare şi prin urmare 
mult mai interesante pentru publicul larg. Erau insinuări 
privind abuzul de alcool, droguri, sau chiar mai rău de 
atât. „Din motive personale“ a ratat mai multe 


59 


antrenamente înainte de meciuri. Liverpool l-a transferat, 
pentru două milioane de lire, unui rival redutabil. În timpul 
extrasezonului, Will a început să conducă maşini de curse 
de Formula 1, un hobby interzis prin contractul semnat. 

— Dacă scap cu viaţă, nu mai contează. Dacă mor, iarăşi 
nu mai contează, a fost citat el spunând pe pista de curse. 

Săgeata Blondă era tot o furie a naturii - absolut 
irezistibil. 


CAPITOLUL 20 


Irezistibil 


Will a condus Ferrariul roşu al lui Melanie Wellsfleet 
spre proprietatea ei din Somerset. A reuşit să atingă viteza 
de 190 de kilometri la oră, într-o curbă strânsă, 
alunecoasă, şi rareori a avut mai puţin de 140 la oră pe tot 
parcursul călătoriei. 

— Nu e maşină de curse, fir-ar să fie! a râs Melanie, 
ţipând când au intrat în viteză pe un drumeag strâmt şi 
periculos. 

— Acum e. Cu mine la volan este maşină de curse. 
Ţine-te bine, Mel! E cursa vieţii tale. 

Moşia de la Somerset arăta întocmai cum se aşteptase 
Will să fie şi încă mult, mult pe deasupra. Parcul era 
amenajat cu atenţie pentru fiecare detaliu, iar cele 
douăzeci şi şase de camere din Ryertton Hall te trimiteau 
cu gândul la un muzeu în stil Tudor. 

— Şeful meu se lăfăie pe spinarea mea, văd, i-a spus lui 
Melanie în timp ce ea îl conducea prin toate cele nouă 
dormitoare. 

Melanie era soţia în vârstă de treizeci şi unu de ani a lui 
Sir Charles Wellsfleet, patronul echipei la care activa Will, 
deţinând de asemenea un centru de echitație pentru cai de 
curse, precum şi o foarte respectabilă editură. Charles 
Wellsfleet avea şaizeci şi nouă de ani. 

— Charles deţinea casa asta cu mult înainte ca tu să ieşi 


60 


la lumina rampei, a râs Melanie de el, îmbrăţişându-l. 

La vremea aceea cei doi aveau o aventură secretă de 
patru săptămâni. Ea nu se mai sătura de Will şi era 
convinsă că şi el simţea la fel. „Nu are cum să se prefacă“, 
se gândise fostul top model în timpul unui moment de 
„depresie“. 

— Mi-a fost dor te tine, te vreau, am nevoie de tine, a 
anunţat Melanie când au ajuns în sfârşit în dormitorul 
conjugal, cu vedere spre grădina ornamentală şi terasa 
acvatică. Tu ce vrei? De ce ai nevoie? 

El părea amuzat de întrebare. Rătăcea prin 
apartamentul spaţios, căutând prin sertarele cu lenjerie 
ale lui Melanie şi prin dulapul ei imens. A ales câteva 
rochii, câteva ţinute de seară, lenjerie intimă, ciorapi, 
pantofi şi le-a întins pe toate pe pat şi pe jos. 

— Te deranjează dacă te întreb ce ai de gând să faci, 
Will? a întrebat Melanie ţuguindu-şi uşor buzele. Nu ştiam 
că mai nou ai un fetiş pentru hainele mele. 

— Dacă ţii musai să ştii, chiar am un fetiş. Nu vrei să 
faci o mică paradă pentru mine? Nu te-am văzut niciodată 
în niciuna dintre ţinutele acestea nemaipomenite. Mi-ar 
plăcea foarte tare să te văd. 

Melanie i-a zâmbit. Îi plăcea imaginaţia lui, meciurile lui, 
nevoia lui de a juca. Nu era ca unul dintre numeroşii 
fotbalişti cu jumătate de creier pe care îi încercase în 
trecut. Will se ridicase şi la înălţimea reputației lui de 
amant redutabil. Acum înţelegea pe deplin porecla lui de 
Săgeată Blondă. Era obsedată de el şi nu îşi putea imagina 
ce femeie sănătoasă nu ar fi fost în locul ei. Era al dracului 
de bun. 

A încercat o rochie de seară Karl Lagerfeld, o rochie 
neagră Jil Sanders, sandale Chloe. Will şedea pe pat, gol 
puşcă, masturbându-se şi urmărindu-i fiecare mişcare. 

Melanie ştia deja că putea rămâne în erecţie ore întregi. 
Dacă el avea vreo problemă în pat, aceea era la capitolul 
apogeului. Până în momentul acela, el nu ejaculase 
niciodată. Era ceva de aşteptat cu nerăbdare, nu? 

Ea purta o rochie roşie şi un luxos colier de perle în 


61 


momentul în care şi-a dat seama că nu mai putea rezista. A 
început să alerge prin cameră spre Will şi frumoasa lui 
săgeată. 

— Te rog, te rog, mulţumeşte-mă! a început ea să râdă şi 
a căzut leşinată într-o manieră foarte teatrală. Lasă-mă să 
cad în sabia ta. 

Will nu i-a permis să-şi scoată rochia Carolina Herrera, 
în valoare de câteva mii de dolari. Nici măcar pantofii 
Ernesto Esposito. A folosit eşarfele Hermés şi ciorapii de 
nailon să o lege pe Melanie de pilonii patului. Apoi a făcut 
dragoste cu ea câteva ore. A ajutat-o să termine de atâtea 
ori că le pierduse şirul. El însă nu a reuşit să ejaculeze. 

Sir Charles Wellsfleet a sosit la vila lui din Somerset pe 
la unsprezece noaptea. Avusese o zi cumplit de lungă de 
şedinţe şi întâlniri în Londra şi se aştepta să-şi găsească 
soţia dormind la ora aceea, ca de obicei. 

Cu toate acestea, soţia era trează de-a binelea. Ochii 
erau ca nişte bile albastre şi arăta de parcă ar fi bocit zile 
întregi. Era încă legată de pat cu eşarfe şi ciorapi de 
nailon, cu nimic altceva pe ea decât un colier de perle. 
Faţa îi era buhăită, dar la fel de palidă ca şi perlele. 
Lenjeria italiană foarte scumpă era aruncată pe pat, la fel 
şi pantofii şi rochia ruptă de Herrera. 

În acea vară, Will a fost transferat de la echipa lui Sir 
Charles. Presa a suspectat absolut orice, în afara 
adevărului: Will se săturase de Melanie. Săgeata Blondă 
avea acuma nevoie de o scenă mult mai mare. 


CAPITOLUL 21 


Într-o după-amiază, înainte ca noul sezon să înceapă, 
Will l-a invitat pe fratele său, Palmer, în apartamentul lui 
din Chelsea. Deşi mobila cu care era amenajat era foarte 
scumpă, apartamentul părea steril, aproape ca şi cum 
nimeni nu ar fi locuit acolo. Un CD cu muzica lui Maggie 
Bradford cânta în surdină, relaxant, pe undeva în cameră. 


62 


— Am nevoie de ajutorul tău, l-a anunţat Will, sorbind 
din coniacul scump pe care îl turnase pentru amândoi. 

De fapt, Will era la al patrulea sau al cincilea pahar şi 
cam la a treia oară de când asculta acelaşi CD. 

Palmer şi-a privit fratele, surprins. Will nu avea 
niciodată nevoie de nimic de la nimeni. 

— Cu ce aş putea să te ajut eu, Will? 

— Am nevoie de un manager. Cred că tu ai fi perfect 
pentru această slujbă. Chiar m-am gândit serios la asta. 

— Un manager! Credeam că Jacob Golding se ocupă de 
aşa ceva. 

— El se ocupă de afacerile mele. Eu am nevoie de un 
manager personal. Cineva care să aibă grijă de mine. Să 
mă ţină departe de probleme. Incepe să mă înspăimânte 
persoana mea, Palmer. Dacă tu nu mă ajuţi, nu ştiu cine 
altcineva ar putea-o face? 

— O afurisită de dădacă, Will? 

Palmer şi-a scuturat capul şi a râs. 

Will a ridicat din umeri. 

— Dacă aşa vrei să-i zici, fie. Te bagi? Plătesc foarte 
bine. 

Palmer a băut coniacul şi s-a ridicat. 

— Nicio şansă, frăţioare. 

— De ce nu? Ce faci acum de este atât de important? 

— Dacă vrei să ştii, am o poziţie foarte bună în 
Departamentul de marketing la Cadbury's. Dar, chiar dacă 
aş fi fost şomer, tot n-aş fi fost dispus. 

Will a zâmbit. 

— Din pricină că mă urăşti? 

Palmer a scuturat din cap. Părul lui era blond, ca al 
fratelui său, dar tăiat scurt. 

— Nu. Dar urăsc să trăiesc în umbra ta. Nu te urăsc, 
Will. Nimeni nu te poate uri. 

— Deci nu ai de gând să mă ajuţi? Chiar şi după ce ţi-am 
spus că sunt teribil de nefericit? Că mă simt pustiit? Că în 
fiecare noapte mă gândesc să mă sinucid? 

Palmer nu putea să-şi ia ochii de pe chipul frumos al 
celebrului său frate. S-a aşezat din nou. 


63 


— Tu vorbeşti serios, Will? Sau iar joci teatru cu mine? 
O fi şi ăsta vreunul dintre jocurile tale afurisite? 

— Al dracului de serios. Vreau să mă sinucid în 
momentul acesta, acum. Exact în momentul ăsta. [i se 
pare că mă joc? 

— Of, Doamne, a zis Palmer. Chiar cred că vorbeşti 
serios. Asta, sau eşti nebun. Sau, foarte posibil, ambele 
variante sunt reale. 

— Nu sunt bun de nimic, a spus Will. Fir-ar al dracului. 
N-am fost bun de nimic niciodată. Tu eşti singurul care mă 
poate ajuta, Palmer. Trebuie să ne susţinem unul pe 
celălalt. 

Palmer s-a ridicat, cu un zâmbet bizar şi trist. 

— Îmi pare foarte rău, a răspuns. Nu te pot ajuta, Will. 
Va trebui să găseşti pe altcineva. 

Will şi-a privit fratele plecând. Şi-a umplut iar paharul cu 
coniac şi l-a dat pe gât. 

— Dar nu e nimeni acolo care să mă ajute, a şoptit. Cine 
ar putea să mă iubească pe mine? 


CAPITOLUL 22 


Ia-ţi inima în dinţi, Maggie. E momentul să vorbeşti şi 
despre Will, să vorbeşti de-adevăratelea despre el, să scapi 
de obsesia asta o dată pentru totdeauna. Asta vrea să audă 
toată lumea, de asta au venit. 

Mă întreabă lumea, mai ales reporterii, cum am putut să 
mă îndrăgostesc de Will? Întotdeauna îmi vine să zic: „Nu 
se poate să nu te îndrăgosteşti de el, într-o milisecundă. 
Nu te amăgi“. Numai că nu aşa s-a întâmplat - nu în cazul 
meu. 

Will putea să fie extraordinar de fermecător. Nu ai nici 
cea mai vagă idee. lar eu eram extrem de fragilă, 
sentimental vorbind. Voiam să fiu iubită mai mult decât 
orice pe lumea asta. Întotdeauna am vrut să fiu iubită. Nu 
asta vrea toată lumea? Nu asta vrei şi tu? 


64 


S-a întâmplat cam aşa, mai mult sau mai puţin. Acesta e 
adevărul gol goluţ, aşa să-mi ajute Dumnezeu! 

Îmi începusem primul meu turneu european cu Londra. 
Era totul foarte intens, nebunesc, minunat de-a dreptul. 
Cea mai bună perioadă din viaţa mea. Stăteam cu Jennie la 
Claridge's. Am mers să vedem cum se schimbă garda la 
Palatul Buckingham şi am văzut spectacolul Cursa de 
şoareci”, Westminster Abbey, Big Ben. Împreună eram un 
cuplu de turişti fantastici şi cele mai bune prietene. Nu ne 
tăcea gura niciun moment. 

Urma să am două concerte la Londra. Şi eram oaspetele 
de onoare al unui bal mascat în Mayfair, intrarea 1 000 de 
lire, fonduri adunate pentru lupta împotriva cancerului la 
copii. 

În noaptea petrecerii de caritate, mi-am repetat 
„măreaţa intrare“ în livingul apartamentului nostru de la 
hotel. 

— Mamă, nu! Doar nu o să apari aşa în public, mi-a spus 
Jennie şi a făcut o faţă ca şi cum ar fi luat o gură de bere 
răsuflată. 

Ţineam la ochi o mască de bal, galbenă-aurie. M-am 
uitat în oglindă şi apoi m-am îndoit de atâta râs. Jennie 
avea perfectă dreptate. Cusăturile rochiei mele de bal, 
antice şi ţepene se întindeau la maximum, până când sânii 
mi-au ieşit în afară mai mult decât mi-aş fi imaginat. 
Doaaaamne! 

— Normal că aşa mă duc. Mi se pare perfect. La fel ar 
crede şi Barbara Cartland. 

— Cine e Barbara Cartland? Croitoreasa ta minunată? 
Costumiera de la Dracula? 

— Nu ştii cine e Barbara Cartland? Ei bine, asta nu face 
decât să arate cât de puţine ştii despre balurile mascate. 
La chestia asta nu primeşti drept de vot. 


5 The Mouse Trap, după Agatha Christie. Este spectacolul cu cele 
mai multe reprezentări din istoria teatrului. A avut peste 23 000 de 
reprezentații timp de 56 de ani. (n.tr.) 


65 


Jennie şi-a dat ochii peste cap. 

— Dar cine, mă rog, ar trebui să fii? Nu mă ţine în 
suspans. 

— Regină la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Cine 
altcineva? 

Jennie a chicotit. S-a lăsat pe covor şi s-a rostogolit de 
câteva ori. 

— Arăţi mai curând ca o dansatoare exotică. Scuze, îmi 
pare rău. Glumeam, să ştii. 

— Ar fi bine. 

Oricum, ce conta cum arătam? Totul era un vis, nu-i aşa? 
Nimic din toate astea nu putea să fie adevărat. Era mult 
prea frumos, iar eu eram mult prea fericită. 


CAPITOLUL 23 


Nu mă simţeam deloc în largul meu. De asta şi era 
perfectă înfăţişarea mea. 

Marele bal mascat se ţinea în reşedinţa lordului 
Trevelyan, un conac georgian de patru etaje, luminat 
pentru această ocazie de torţe enorme, plasate pe 
acoperişurile clădirilor vecine. 

Odată cu maşina mea a sosit şi limuzina neagră ce 
aducea un grup gălăgios întruchipând membri ai societăţii 
literare Bloomsbury. Erau îmbrăcaţi în pantaloni scurţi, 
bluze de sufragete şi fuste lungi, bufante, cărând cărţi 
prăfuite şi coşuri cu flori tăiate. Lui Jennie i-ar fi plăcut. 

Am intrat odată cu personajele din Bloomsbury numai ca 
să mai găsesc înăuntru alţi două sute de invitaţi, toţi 
îmbrăcaţi într-o varietate de costume din toate secolele şi 
clasele sociale, sorbind şampanie (numaidecât mi s-a servit 
şi mie un pahar) şi discutând cu însufleţire. 

În curând s-a auzit o trompetă şi oaspeţii au tăcut. Pe 
scările ce duceau spre foaierul principal, în care era 
adunată majoritatea - cobora regina Elisabeta I! Coroana 
de rubine şi safire strălucea în lumină; rochia ei, bătută în 


66 


mii de perle, era la fel de regală precum purtătoarea. 
„Totul e un vis, nu-i aşa? Un vis foarte frumos totuşi.“ 

„Regina“ era, bineînțeles, gazda noastră, Lady 
Trevelyan. 

— Masa e servită, a anunţat un chelner care ne-a condus 
în magnifica sală de mese. 

Ne-am ospătat cu somon, salate, brânzeturi, fructe 
proaspete şi prăjituri. După vreo oră, Lady Trevelyan s-a 
ridicat şi a făcut semn către doi valeţi. Uşile au fost 
deschise larg către sala de bal. In curând a început 
muzica, o serie de valsuri şi fox trot. 

Un bărbat s-a îndreptat spre mine, pe ringul de dans. 
M-aş fi întors să scap, dar era aglomeraţie şi nu aveam 
unde să plec. 

Era îmbrăcat în negru, cu o glugă pe cap, o mască 
acoperindu-i faţa, astfel încât numai ochii îi erau vizibili. 
Nu m-am putut abtine să nu observ că avea ochi foarte 
frumoşi. Ceva în mine s-a mişcat. Ciudat. 

— Eşti Maggie Bradford, mi-a spus. Te rog să-mi dai 
bijuteriile tale sau mă voi vedea nevoit să le fur. 

— Sunteţi în avantaj, i-am răspuns. Îmi ştiţi numele, dar 
eu nu îl ştiu pe al dumneavoastră. 

S-a înclinat şi mi-a sărutat mâna. 

— Sunt Raffles,  gentlemanul-hoţ, la dispoziția 
dumneavoastră. Şi aş prefera să vă fur inima, şi nu 
bijuteriile. 

I-am susţinut privirea. 

— Atunci permiteţi-mi să vă văd faţa. Nu las chiar pe 
oricine să-mi fure inima. 

Nu ştiam exact ce hram poartă. Mulţi bărbaţi 
încercaseră să mă cucerească de când devenisem cineva, 
dar abordarea asta îmi era necunoscută. „Bună, aş vrea 
să-ţi fur bijuteriile şi, dacă se poate, de ce nu şi inima.“ 

S-a înclinat din nou şi, cu un singur gest, şi-a scos şi 
masca şi gluga. 

În faţa mea, fără niciun fel de exagerare, stătea unul 
dintre cei mai frumoşi bărbaţi pe care-i văzusem în viaţa 
mea. Părul blond îi atârna pe umeri, iar ochii lui verzi 


67 


ardeau ca o flacără ce ar fi mistuit totul în jur. Pielea lui 
bronzată spunea povestea multor ore petrecute în aer 
liber, însă faţa nu îi era brăzdată de riduri; era încă tânăr. 
Zâmbetul lui - în momentul acela zâmbea - scotea la iveală 
dinţi albi, perfecţi, iar pielea din jurul maxilarului era fină 
şi perfect întinsă. 

— Raffles. Pe bune? Şi la lumina zilei, cum vi se spune? 
am întrebat. 

— Will, mi-a răspuns. Will Shepherd. 

A făcut un pas înapoi, pentru a savura efectul pe care 
numele lui trebuia să-l aibă. 

N-a avut niciun efect. Nu auzisem niciodată de el. 

— Frumos nume.  Observasem accentul. Sunteţi 
american? 

— Prin naştere. Mai toată viaţa mi-am petrecut-o în 
Anglia. Am rezistat tentaţiei de a vorbi ca ei. Sunt 
încăpățânat câteodată. Mai tot timpul, de fapt. 

— Şi cu ce vă ocupați, domnule Shepherd? În afară de 
tâlhărie la drumul mare? 

Zâmbetul i-a luminat şi mai mult chipul. 

— Mi-e teamă că sunt jucător de fotbal. Sau, mă rog, de 
fotbal european, dacă vreţi. Aţi putea veni cândva să mă 
vedeţi jucând. 

— Mi-ar plăcea, sunt sigură. Adică, bănuiesc. Deşi 
trebuie să vă avertizez că nu sunt o împătimită a sportului. 

— Cu toate acestea, eu sunt un fan înrăit al 
dumneavoastră, a spus Will. Vă iubesc muzica, a continuat. 
Mai ales versurile. Păreţi cum că aţi înţelege. 

Dintr-odată, m-a apucat de braţ. 

— Ascult melodiile tale tot timpul, Maggie Bradford. 
Vreau să te iau acasă cu mine în seara asta. Nu glumesc. 
Vreau să fac dragoste cu tine. Hai să ieşim de aici. Ştiu că 
şi tu vrei. 

Cum putea să-mi spună aşa ceva? „Cum a îndrăznit?... 
«Ştiu că şi tu vrei!»“ 

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti în felul acesta? 

Am urlat, astfel încât să fiu auzită, chiar şi cu muzica 
tare. 


68 


L-am plesnit cât am putut de tare, iar el s-a dat înapoi, 
surprins. Vocea mea trebuie să fi ajuns până la muzicieni, 
căci s-au oprit în mijlocul melodiei. Toată lumea se zgâia la 
noi. 

Nu-mi păsa. Atingerea lui era atingerea lui Phillip; 
cuvintele lui erau cuvintele lui Phillip. 

— Dacă mi-ai fi ascultat cu adevărat melodiile, ai fi ştiut 
ce cred despre flirturi şi replici ieftine, i-am spus. Vocea 
îmi tremura, ca tot corpul de altfel. Mi-ai distrus seara. 
Puțin îmi pasă dacă eşti cel mai mare jucător de orice fel 
de fotbal din lumea asta. Pentru mine eşti un bădăran 
libidinos şi ordinar şi, dacă mai îndrăzneşti să-mi vorbeşti 
aşa vreodată, am să... era cât pe ce să spun „am să te 
ucid“. 

El deja se îndepărtase, aşa că nu am apucat să termin ce 
aveam de spus. Am privit în urma lui - ca toată lumea de 
altfel - cum traversa camera înspre uşă, cu capul foarte 
sus, părul curgându-i în valuri pe spate, mergând cu paşii 
măsuraţi, bărbăteşte, însă pentru mine, absolut revoltător. 

Nu m-am mişcat deloc, încercând să mă lupt cu jena şi 
furia care creşteau în mine. Muzica a reînceput; oamenii 
şi-au reluat dansul. Lady Trevelyan a venit la mine şi mi-a 
atins uşor mâna. 

— Scuze, am îndrugat, încercând să-mi înghit lacrimile. 
Îmi pare atât de rău. Nu am vrut să fac o scenă. Îmi pare 
foarte rău. 

— Nici să nu te gândeşti, mi-a spus, cât pe ce să 
pufnească în râs. I-ai dat lui Will Shepherd exact ce merita 
şi nu există femeie în încăperea aceasta, în momentul 
acesta, care să nu te aclame în felul ei. Până la urmă gazda 
a început să râdă. Desigur, toate i-ar sări în pat, dacă le-ar 
da vreo şansă. Dar, oricum, bravo pentru ce ai făcut. 


69 


CARTEA A DOUA 
LINIŞTEA DE DINAINTEA FURTUNII 


70 


CAPITOLUL 24 


Era una dintre primele înfăţişări la tribunal - nu-mi aduc 
aminte care. Tot ce ştiu e că eram extrem de fericită că ies 
din închisoare, indiferent de motiv, chiar şi numai pentru a 
face drumul până la judecătorie şi înapoi. 

Mă simţeam, bineînţeles, stigmatizată de litera C. Sunt 
nevinovată până la proba contrarie, dar nu şi în minţile a o 
grămadă de oameni, sau cel puţin asta am descoperit. 
Oameni care nu ştiau nimic despre mine, m-au judecat 
deja şi m-au şi condamnat. 

Pentru unii mă fac vinovată de crimă, pentru alţii, m-am 
culcat cu unul şi cu altul, deşi Dumnezeu ştie că nimic nu 
ar putea fi mai neadevărat. Cea mai mare durere dintre 
toate, cea mai adâncă rană vine de la cei care mă 
consideră o mamă denaturată. Dacă m-ar vedea măcar 
cinci minute cu copiii mei - dacă mi-ar întreba copiii ce 
cred despre mama lor - ar şti cât de mult greşesc. 

Dar sunt judecată înainte să se dovedească ceva. Cred 
că femeile sunt vinovate până la proba contrarie. Ca să nu 
mai spun că nimeni nu te judecă mai aspru decât o altă 
femeie. Oare de ce? 

Aşa că mi-am purtat stigmatul la tribunal în acea 
dimineaţă de vară. Eram fericită să fiu afară, aşa că nu mai 
conta. Cred că era mult polen în aer, pentru că vreo câţiva 
oameni pe lângă care am trecut pe stradă au strănutat, iar 
maşinile parcate erau acoperite cu un strat fin de praf 
verde. 

Gardienii de la închisoare mă cunoşteau şi mă 
simpatizau şi încercau să mă protejeze de mulţimea 
adunată în faţa tribunalului. 

Câţiva dintre „credincioşi“, „gloata lui Maggie“, şi-au 
adus pancartele înveninate. „Maggie e o ucigaşă“ şi 
„Ucigaşa de soţi“ şi „Daţi-i lui Maggie un SCAUN să stea, 


71 


arată foarte obosită de la atâta ucis“. 

— Ţine-ţi capul plecat, Maggie, şi urmează-ne fără să te 
uiţi în dreapta sau în stânga, până intrăm, mi-a spus unul 
dintre gardieni. 

Petrecusem atât de mult timp închisă, ruptă de lume, 
încât am fost tentată să mă uit - dar gardianul avea 
dreptate. Mi-am plecat capul, chiar dacă asta mă făcea să 
par vinovată. 

Ziariştii însă erau şmecheri; ştiau unde să se ascundă şi 
să ne aştepte. Ne-au prins în capcană la intrarea în 
tribunal, apoi s-au năpustit ca vulturii. 

Nu mă lipseau de obişnuitul tir de întrebări lipsite de 
tact. Întindeau microfoanele spre mine - oare se aşteptau 
să cânt? - camere video holbându-se la mine cu ochiul lor 
mare, veşnic deschis. 

O reporteră, cu părul blond deteriorat s-a aplecat peste 
sforile care barau trecerea la uşa laterală. 

— Maggie! Uită-te aici, Maggie. Te rog, m-a implorat. 

Capul mi s-a ridicat involuntar, iar ochii mi s-au fixat 
asupra ei. 

— Despre Patrick ce ne poţi spune, m-a întrebat 
deodată, ochiul camerei tv din spatele ei rămânând aţintit 
fără milă asupra mea. L-ai omorât şi pe el? Ei bine, 
Maggie? 

N-am scuipat în viaţa mea pe cineva. Eu nu scuip în 
genere. Niciodată... în afară de dimineaţa aceea când am 
scuipat-o pe reporteră. Nu ştiu ce m-a apucat. 

Camera de televiziune a surprins gestul - incidentul, 
instantaneul a fost prezentat pe toate canalele de ştiri, 
reluat iarăşi şi iarăşi. Un temperament de necontrolat. 
Adevărata Maggie Bradford? 

Despre Patrick ce ne poți spune? 

Ai ucis un al treilea, Maggie? 

Va fi cineva surprins dacă se va dovedi că aşa e? 


72 


CAPITOLUL 25 


— Contabilii ăştia ştiu un rahat. Şi atunci de ce dracu' le 
mai plătim până şi ultimul bănuţ? lată o idee de a 
economisi ceva bani cu care aş putea trăi. 

Aşa vorbea Patrick  O'Malley, stând în baia 
apartamentului regal, nemobilat, din hotelul lui 
neterminat, nedeschis şi fără nume, de la intersecţia 
Sixty-fifth Street cu Park Avenue. 

Se uita la contabilul lui, şeful biroului financiar, Maurice 
Freund. Freund nu auzea acum pentru prima dată părerea 
şefului lui despre contabili. 

— Dar noi cunoaştem costurile, a afirmat el, fără să-i ia 
în seamă replica, şi cheltuieşti degeaba o adevărată avere. 

— Săpunul Pears este necesar, a început să urle 
O'Malley. Prosoapele Porthault sunt necesare. Un jacuzzi 
în baia apartamentului regal este esențial. 

Freund a suspinat şi a ridicat din umeri. 

— Vestea bună e că fiecare cameră a fost deja rezervată. 
Vestea rea este că pierdem bani cu fiecare rezervare. 

— O să punem şi chestia cu preţurile la punct. Când te 
apuci şi promiţi ce e mai bun, atunci trebuie să oferi ce e 
mai bun, iar hotelul acesta va fi cel mai bun, fir-ar să fie, 
sau jur că îţi bag săpunul ăla drept în fund. 

— Atâta vreme cât e Pears, nu mă deranjează, a rânjit 
Freund. 

O'Malley a mârâit. 

— Construcţia respectă planul? 

— Da. Planul Jor. Întârziere de opt luni cu o depăşire a 
bugetului de douăzeci de procente. 

— Dar tot e mai puţin decât ai estimat iniţial, nu? 

— Cu zece la sută. 

— Atunci scade săpunul şi prosoapele din alea zece la 
sută. 

— Nici nu mă gândesc. 

Freund l-a apucat de mână pe O'Malley şi l-a strunit 
afară din apartament, către liftul provizoriu. 

— La cum te ştiu, vor fi depăşiri de buget la tot pasul. 


73 


Preţurile o să tot crească. 

Dacă O'Malley mai avea ceva de comentat, cu siguranţă 
s-a abținut. În schimb a spus: 

— Ştiu ce nume să dau hotelului. 

„Veste mare, se gândea Freund. Ca să nu mai zic că era 
şi timpul.“ 

— Care? 

— Vreau să se cheme Cornelia. 

— Cornelia. Splendid! Freund ştia că şeful lui îi va 
urmări reacţia cu mare atenţie, însă plăcerea era reală şi 
zâmbetul sincer. E bine. Alegerea perfectă, Patrick. 

— Nu cred că vreun alt hotel de mare clasă a fost 
vreodată numit după o femeie, a rostit O'Malley aproape 
timid. 

— Un nume unic pentru un hotel unic. În afară de asta, 
momentul nu putea fi mai potrivit. 

— Ea a fost o femeie unică, a rostit O'Malley. Asta cu 
siguranţă. Am căzut în sfârşit de acord într-o privinţă, 
Maurice. 

Freund l-a luat de mână şi i-a strâns-o cu gravitate. 
Contabilul chiar părea să fi simţit ceva. 

— Hotelul e mărturia existenţei ei. Tributul tău pentru o 
femeie pe care ai iubit-o. 


CAPITOLUL 26 


Timp de douăzeci de ani, Cornelia şi Patrick O'Malley au 
fost unul dintre cele mai curtate şi indiscutabil cele mai 
populare cupluri din New York. Deşi păreau total opuşi ca 
temperament - el morocănos, afacerist de vocaţie, care 
transformase un şir de moteluri într-un mare lanţ de 
hoteluri de cinci stele în Statele Unite, Europa şi Asia; ea, 
frumoasa din înalta societate care şi-a uluit familia, 
celebra familie Whitting, când s-a îndrăgostit şi apoi s-a 
măritat cu „un catolic care nici măcar nu studiase la 
Princeton“ - erau în fapt extraordinar de compatibili. 


74 


Răceala Corneliei îi domolea lui patima; pasiunea lui 
Patrick o trezea pe a ei; şi în cercurile bogaţilor celor mai 
bogaţi, în care ei orbitau ca nişte sateliți, niciun scandal nu 
a fost vreodată legat de numele lor. Deşi nu a dus lipsă de 
tentaţii, el i-a rămas fidel, iar sprijinul lui îi oferea ei 
puterea de care avea nevoie. Dincolo de ţinuta ei regală, 
şi-a permis să devină blândă şi încrezătoare - dar numai 
pentru el, întotdeauna pentru el. 

Asta până când acel „întotdeauna“ a fost întrerupt brusc 
de o tumoare care i-a luat viaţa în optsprezece luni, iar 
spiritul mult înainte, iar el a rămas, la cei cincizeci şi patru 
de ani ai lui, cu nimic în afară de avere, de fiul lor rebel, 
Peter, şi cu imensa compasiune a prietenilor lor. 

Acum construia un hotel magnific în jurul scheletului 
unui fost conac străvechi, ceva cam în stilul lui Helmsley 
când a construit The Palace. La terminare, va avea patru 
sute de camere, inclusiv şaptezeci de apartamente, unele 
cu marmură originală de la Witherspoon House. Oaspeţii 
vor avea de ales între stilurile: renascentist italian; cel din 
Franţa secolului al XVIII-lea; ultramodern american. 

Şi în fiecare dintre camerele din hotelul Cornelia - 
O'Malley se întreba de ce nu se oprise asupra acestui 
nume mai devreme, când se hotărâse să ridice hotelul - 
vor fi săpunuri Pears şi prosoape Porthault. Va fi un Grand 
Hotel în toată puterea cuvântului, aşa cum se construiau în 
vremurile bune, înainte de inventarea contabililor. 

Îşi petrecea întreaga zi la hotel, întâlnindu-se cu Freund 
dimineaţa, supraveghind personal lustruirea centimetru cu 
centimetru a coloanelor de marmură din sala de recepţie, 
verificând scaunele şi sistemul de iluminat din Barul de 
Aur şi, apoi, întâlnindu-se cu Michael Hart, arhitectul-şef. 

Conversaţia lor se întinsese pe toată durata prânzului. 
Hart trecuse în revistă câteva probleme esenţiale, dintre 
care cea mai importantă părea poleirea cu aur a 
ornamentaţiei renascentiste din holul principal şi a 
filigranului de deasupra ferestrelor de la intrarea în 
Lexington. 

Rămas încă o dată singur, O'Malley s-a dus în bucătărie, 


75 


auzind zgomotul extrem de satisfăcător al ciocanelor şi al 
bormaşinilor - plitele din oţel inoxidabil, cuptoarele de 
încălzit şi mesele de gătit fuseseră în sfârşit livrate după o 
întârziere de paisprezece săptămâni. Erau deja destule 
vase de cupru, a observat O'Malley cu plăcere, încât să 
deschidă cel mai mare depozit de gen din Manhattan. 

La şapte şi jumătate, O'Malley a trecut încă o dată pe 
sub ceasul antic din hol, o piesă de colecţie care, cândva, 
decorase Palatul de Iarnă al Ecaterinei I. 

În centrul atriumului hotelului, din partea din spate a 
holului principal, o fântână Bernini, originală, importată de 
la Roma, fusese restaurată pentru a-şi recăpăta 
splendoarea unică. În acea după-amiază, instalaţia fusese, 
în sfârşit, pusă la punct de către Timothy Sullivan, de la 
Bronx Local 41, care îl sunase pe O'Malley să-l anunţe că 
toate sistemele erau operaţionale. 

— Totul e gata, a murmurat O'Malley, dând drumul la 
robinet. 

Apa s-a ridicat molcom, în straturi şi bucle. Faţa lui 
O'Malley s-a luminat ca cea a unui copil în ajunul 
Crăciunului. 

— Să fiu al naibii dacă nu e minunat! a spus cu voce tare 
către grădina pustie. 

„Dar jetul de apă trebuie să se înalțe şi mai mult încă“, 
s-a gândit el examinând fântâna. A întors şi mai mult 
robinetul. Apa a rămas la acelaşi nivel. „Păi, în felul ăsta, 
nu va reuşi niciodată să prindă razele soarelui din crucea 
amiezii“, a cugetat el. Parcă era ejacularea unui moşneag 
de nouăzeci de ani. 

„Ticălosul ăla de Sullivan. Toate sistemele sunt 
operaţionale, pe dracu’! Il aranjez eu să nu mai ejaculeze 
în veci.“ 

Patrick O'Malley şi-a propus să-şi amintească de acest 
aspect ziua următoare. 

A trecut încă o dată pe sub ceasul din hol, apoi s-a oprit 
şi şi-a verificat propriul ceas. 20.16! Ceasul din hol era cu 
trei minute înainte! 

Simţea cum îi venea să omoare pe careva. „Potoleşte-te, 


76 


Pat, îşi imagina vocea lui Nellie, spunându-i să o ia mai 
încet. Ai grijă, ai grijă.“ Nu-l interesa nici cât negru sub 
unghie de avut „grijă“. Cu lingăi incompetenţi pe lângă el - 
şi fără Nellie - la ce bun să mai trăiască? 


CAPITOLUL 27 


După ce Jennie a împlinit treisprezece ani şi se 
apropiase vremea să meargă la liceu, am cumpărat o casă 
frumoasă pe Greenbriar Road, în Bedford, New York. Era 
momentul ca amândouă să aveam un cămin adevărat. Dar 
mai important era să o văd pe Jennie la o şcoală bună. 

Voiam stabilitate şi o zonă liniştită, atât pentru Jennie, 
cât şi pentru mine. Am ales casa împreună. Ne-au plăcut 
foarte mult la amândouă şi împrejurimile, şi oraşul 
Bedford. Aveam iarăşi, în sfârşit, un cămin. 

Eram renumită pentru faptul că eram deosebit de 
selectivă când venea vorba de concerte şi turnee. Cred că 
îmi aveam foarte bine stabilite priorităţile, iar capul îmi 
stătea bine înfipt pe umeri. Nu mi-am dorit niciodată să fiu 
considerată mare vedetă şi nici să trăiesc precum una. 
Mi-am jurat să nu o cresc pe Jennie în spiritul ăsta. 

Anii cu Phillip mă făcuseră să mă tem să sper prea mult 
la tihnă şi mulţumire în ceea ce priveşte viaţa personală. 
Îmi tot spuneam că nu e chiar aşa de rău. 

În Bedford exista o şcoală minunată pentru Jennie; eram 
la mai puţin de o oră, cu maşina, de New York; puteam să 
ne bucurăm de intimitate totală, când aveam nevoie, 
puteam să socializez, dacă doream. Părea oraşul perfect 
pentru noi, liniştit şi trainic, locul ideal pentru a şterge şi 
ultimele vestigii ale unei istorii încă dureroase. 

Jennie a botezat casa noastră Shangri-La, la, la. A nu se 
spune - a se cânta. Avea o voce bună şi un simţ al umorului 
şi mai şi. 


Majoritatea nopţilor erau binecuvântat de paşnice în 
77 


căsuţa noastră. Nu se auzea decât cântecul păsărelelor, 
ocazionalul lătrat al vreunui câine, câte un radio, vreo 
maşină cu adolescenţi. Maşinile „petrecăreţilor“ îmi 
aduceau aminte de copilăria mea în Newburgh, care se 
afla undeva la numai treizeci de kilometri nord. 

M-am speriat într-o seară de aprilie când am auzit o 
bătaie puternică în uşa de la intrare. Nu aşteptam pe 
nimeni. Din câte ştiam, nu aveam necazuri cu poliţia, 
Jennie era în camera ei, îşi făcea temele, iar eu speram că 
era prea tânără ca să o caute vreun crai. 

Avusesem grijă să nu îmi fi făcut publică adresa, astfel 
încât intrusul nu era, cu siguranţă, nici fan, şi nici duşman. 
Vreunul care greşise casa? Probabil. 

Curioasă şi puţin agitată, m-am îndreptat spre uşă. Pe 
vizor am zărit un bărbat, cu trupul distorsionat de lentilă. 
Era într-un costum şifonat, cu toate că bine îmbrăcat, 
cravata îi atârna strâmbă, era nepieptănat, cu faţa 
apoplectică. Mi-am dat seama că era destul de inofensiv şi 
am deschis uşa. 

— Doamna Bradford? a întrebat cu voce disperată. 

— Da. Pot să vă ajut cu ceva? De unde ştiţi cum mă 
cheamă? 

— E scris BRADFORD pe căsuţa poştală. Simplă 
deducție. 

— Mai e şi o sonerie la uşă. De ce nu aţi folosit-o, în loc 
să bateţi cu pumnul? 

— Pe bune? Părea surprins de-a dreptul de faptul în 
sine. Cred că eram aşa de nervos, că nu am văzut-o. 
Regretele mele. 

Era evident că furia i se evaporase. Cu siguranţă nu 
prezenta niciun pericol. L-am chemat în casă. 

— Despre ce este vorba? 

M-a urmărit de pe hol înspre living. 

— Dacă aş construi hoteluri după cum fac maşini ăştia 
de la GM, aş fi răstignit, nu alta. Cu toate astea, tâmpiţii 
ăştia... 

Ah. Iată şi explicaţia. 

— E vorba de maşină, să înţeleg. 


78 


— O decapotabilă Mercedes, nou-nouţă. Nici măcar 1 
600 de kilometri la bordul drăcoveniei ăsteia de nimic. Şi 
acu’ uitaţi-vă la mine, epuizat, văzându-mi de treaba mea, 
fericit să fiu pe drum, când, din senin, nenorocita dracului, 
moare. Dar vreau să zic că moare, şi gata. Nicio avertizare, 
nici măcar un pârâit lugubru, ceva. Dar telefon în maşină 
am, mă întrebaţi? Normal că nu. Dacă aş fi avut unul, l-aş 
fi folosit, dar, vedeţi dumneavoastră, îmi place să conduc şi 
să îmi pun gândurile în ordine şi să fiu lăsat în liniştea 
mea. Singura rațiune pentru care ai vrea să ai un telefon 
ar fi să-ţi facă drăcovenia pană, şi cum să crezi că o maşină 
nou-nouţă, de nu mai puţin de optzeci de mii de dolari, o să 
facă pană sau o să se oprească pur şi simplu? Nici gând! 
Ha! 

Deodată s-a oprit şi a rânjit. Zâmbetul lui îmi amintea de 
cel al lui Paul Newman. 

— Prin urmare, pot să vă folosesc telefonul? S-ar putea 
să fiu singurul irlandez catolic, membru al AAA şi nu al AA. 

— Cu siguranţă, am zis, ascunzând un zâmbet. Era 
amuzant, şi umorul lui era contagios, sau cel puţin era în 
noaptea aceea. Telefonul este în birou. Dar ce făceaţi în 
Greenbriar la ora asta din noapte? 

— Locuiesc în Greenbriar. Cam la vreo cinci kilometri 
mai la vale. Probabil aţi trecut pe lângă casa mea de o mie 
de ori mergând în sat. Numele meu este O'Malley. E casa 
aceea supradimensionată, în stil georgian. Stau în ea ca 
să-mi impresionez prietenii. 

Ştiam casa, sau mai corect spus, proprietatea. Era una 
dintre cele mai mari din Greenbriar. 

— Aţi spus hoteluri. Atunci trebuie să fiţi... 

— Patrick O'Malley. Construiesc unul acum, pe Park 
Avenue. Cornelia. Vă place numele? Dacă spuneţi da, veţi 
fi primul oaspete. 

De data aceasta nu m-am putut abţine să nu râd. 

— Da, s-ar putea să vă cer să vă ţineţi de cuvânt. Doriţi 
ceva de băut, domnule O'Malley? 

S-a înclinat. 

— Sunteţi foarte blândă şi înţelegătoare. Whisky, dacă 


79 


aveţi. Simplu. 

L-am condus în birou, apoi m-am dus în bucătărie să 
pregătesc băutura. Era ceva la acest biet bogătaş zăpăcit 
care mi se părea grozav de comic. Avea ceva clasic în 
trăsături, ca o vedetă de comedie din vremea filmului mut. 
Avea ceva de vedetă de cinema. 

În afară de oameni din industria muzicală, nu aveam 
parte de prea mulţi vizitatori în lumea mea, mică, închisă, 
confortabilă. Învăţasem să mă prefac că îmi plăcea aşa. Nu 
puteam să sufăr chestia asta. 

Am turnat un whisky şi m-am întors în birou, ciocănind 
uşor înainte să intru. Am păşit în cameră, apoi m-am oprit 
şi am început să râd în hohote. Nu m-am putut abtine. 

Patrick O'Malley îşi scosese haina şifonată de la costum 
şi o agăţase cu grijă de spătarul unui scaun. Işi dezbrăcase 
pantalonii negri şi îi aşezase frumos lângă haină. 

Era întins cât era de lung pe canapeaua mea veche, 
înflorată şi dormea dus. 


CAPITOLUL 28 


M-am trezit devreme, dar Patrick deja plecase când am 
ajuns jos. Am alergat cu Jen vreo cinci kilometri, am băut 
ceva energizant şi apoi am trimis-o la şcoală. M-am ascuns 
în vizuina mea şi am început să lucrez, pierdută în 
versurile de la O femeie greu de iubit. 

Pe la 10.30 am mers pe terenul de echitație şi am 
observat că ziua căpătase acea transparenţă pe care o vezi 
prin lentila unui aparat de fotografiat. Mă simţeam 
mulţumită. Nu era cine ştie ce sentiment, dar destul de 
plăcut. Ceva lipsea din viaţa mea, dar aveam şi foarte 
multe pentru care să fiu mulţumită, aşa că nu aveam de ce 
să mă plâng. 

Un camion cu flori a intrat în trombă pe stradă şi un 
băiat cu părul portocaliu, cu ţepi şi cu ochelari cu rame 
groase a venit alergând înspre mine, ducând un 


80 


aranjament de frezii şi funde decorative. 
Avea şi un bileţel. „O'Malley“, m-am gândit, foarte 
mulţumită, fără niciun motiv. 


Dragă Margaret Bradford, 

lartă-mă pentru că nu ţi-am recunoscut numele imediat, 
dar singurii cântăreţi de care am auzit sunt fraţii Clancy. 

Nu ştiu încă dacă sunt în stare să mai dau ochii cu tine. 
Cel puţin nu după seara trecută. Dar voi încerca. Voi face 
tot posibilul. 

Te rog să accepti invitaţia mea la cină într-una dintre 
serile acestea. Permite-mi, te rog, să îmi iau revanşa. 

Ai cei mai frumoşi ochi albaştri din câţi am văzut, şi din 
momentul acesta şi până la proxima noastră întâlnire îmi 
voi petrece timpul ascultând muzica lui Maggie Bradford 
până când fiecare vers mi se va fi imprimat în minte. 

Adormitul chinuit (al tău vecin), 

Patrick 


Ochii mei sunt căprui şi aveam senzaţia că Patrick ştia 
foarte bine lucrul ăsta şi ştia că eu ştiam că el ştia. 

Cină? De ce nu? Simţeam nevoia să cunosc mai mulţi 
oameni în Bedford. Am lăsat un mesaj pe robotul lui, 
stabilind o întâlnire pentru joi seara. 

Ochi albaştri - asta cântă Sinatra, nu eu. 


CAPITOLUL 29 


Întâlnirea de joi seara a fost un succes neaşteptat şi 
nesperat. M-a făcut să râd - mult de tot. Avea poveşti 
brodate în alte poveşti, brodate încă în alte şi alte poveşti. 
Avea un zâmbet minunat de cald şi o fire deosebit de 
generoasă. Ştiam că mi-am făcut primul prieten în 
Bedford, şi asta îmi dădea un sentiment de bine. 

Următoarele câteva săptămâni l-am văzut pe Patrick de 
câteva ori. Imi plăcea ciudatul lui simţ al umorului, sec, 
dar sincer cum era; îmi plăceau momentele în care alegea 


81 


să-şi spună poantele; poveştile lui sentimentale, dar 
înduioşătoare, despre cum e să creşti într-o familie 
irlandeză, cu zece copii; emoția care l-a încercat când şi-a 
adus părinţii în apartamentul nupţial al primului său mare 
hotel. 

Pentru că povestea atât despre călătoriile lui, am 
început să mă adresez lui cu nume care îl amuzau: Padriac, 
Patrice şi Patrizio. Patrick însă nu avea nume caraghioase 
pentru mine. Câteodată îmi spunea Margaret, primul om 
care îmi spunea aşa, în afară de mama. 

— Prima mea iubire, mi-a mărturisit Patrick, a fost 
marea, dacă-ţi vine să crezi. Este singura amintire 
puternică din copilăria petrecută în Irlanda pe care o port 
cu mine. 

Patrick avea o barcă modestă cu pânze şi într-o 
dimineaţă de weekend am dus-o pe râul Sound. Patrick o 
lăsase mai moale cu hotelul, iar eu mă puteam lipsi o 
dimineaţă de la pian şi de la ritualurile mele. 

Curând am fost lansați la apă şi mi-am dat seama că îmi 
plăcea şi mie la fel de mult. Cum era încă foarte devreme, 
nu erau multe ambarcaţiuni pe apă, chiar dacă era cald şi 
cerul senin. De îndată ce ne-am îndepărtat de mal, am 
văzut traficul greu de pe autostradă, iar imaginea 
maşinilor îndreptându-se spre serviciu mi-a adus aminte 
cât de norocoasă eram. 

— Pentru Dumnezeu, s-a minunat Patrick, salutându-i pe 
navetişti. Fraierii! 

A început să strige înspre briză, râzând. Nu era 
răutăcios, se juca doar. 

Era clar că el şi Jennie conspiraseră, de vreme ce el avea 
ascunsă la bord băutura mea energizantă şi îmi pregătise 
dejunul meu obişnuit. Ba chiar mi s-a alăturat la festinul 
meu alcătuit din sucuri de fructe şi vitamine. 

— Maggie, să înţeleg că ai trecut peste episodul cu 
ticălosul ăla, m-a întrebat în timp ce beam suc de fructe. 

Ca de obicei, era natural şi spontan. M-am prins că era 
vorba despre Phillip, despre care mai vorbiserăm înainte, 
dar nu în detaliu. 


82 


— Da şi nu. 

Incercam să îi spun adevărul. Simţeam că lui puteam 
să-i spun adevărul. 

— Cred că înţeleg ce vrei să spui. 

M-a cuprins cu un braţ, în timp ce ne uitam la valurile 
care se spărgeau de țărm. 

— Îmi pare rău că nu am niciun fel de sfat pentru tine, 
mi-a spus. Nu am împuşcat niciun ticălos din ăsta, deşi ştiu 
câţiva care ar merita-o. Sper că nu te deranjează că mă 
bag în seamă - e parte din farmecul meu, să ştii. 

Am încuviinţat. Era exact stilul lui Patrick, să fie în stare 
să glumească când lucrurile erau cât se poate de amare. 
Mă făcea să râd întruna şi îmi plăcea teribil. 

— Era un ticălos şi îmi pare rău că m-am măritat cu el. 

Patrick şi-a fluturat furios braţul liber. 

— Nuuu, doar a profitat de situaţie. Tu erai foarte tânără 
şi abia plecată din casa mătuşii tale. Şi-a jucat bine rolul 
de ofiţer şi gentleman, a promis până nu a mai avut ce 
promite şi te-a minţit. Ştiu, hai să navigăm spre nord, spre 
West Point. Mergem şi îl dezgropăm, apoi îi împrăştiem 
oasele. 

Am făcut semn că nu, dar am zâmbit. 

— Mă faci să râd. 

— Asta e slujba mea. Mă pricep bine la ce fac. 

M-am uitat la el. 

— Dar eu la crezi că mă pricep? 

A gesticulat cu ambele mâini într-un gest 
atotcuprinzător. 

— Oh, te pricepi la toate. Cel puţin, la tot ce am văzut 
până acum. Te cam ascunzi puţin - din câte am văzut, ăsta 
ar fi cam singurul domeniu în care ar fi loc de îmbunătăţiri. 

— Eşti nostim şi poţi fi foarte dulce. 

— Crezi? m-a întrebat. 

— Da, cred. Chiar cred cu tărie. De fapt, sunt absolut 
sigură. 

— Foarte bine, uite un subiect de urmărit, pentru că nu 
sunt nici pe departe la fel de dulce ca tine. Felul în care 
mergi, în care gândeşti, în care o creşti pe frumuseţea 


83 


aceea de Jennie, starea pe care o transmit cântecele tale. 
Nu ştii că asta face ca muzica ta să fie atât de populară? 

— Ştiu... 

— Nu, eu ştiu, iar tu nu. Trebuie să-ţi cer o favoare, una 
mare. 

M-am încordat puţin. 

Patrick s-a crispat. 

— Vezi ce ţi-a făcut, scumpa mea Maggie? Urăsc să văd 
că ţi-e frică. Reflexul acela. Spatele ţi-e încordat ca un arc. 

— Încep să-mi revin, i-am spus. 

— Da, ştiu că îţi revii. Acum, să nu cumva să-ţi înfigi 
ghearele în mine. Vine şi favoarea. Este cel mai minunat 
lucru pe care ţi l-ai putea imagina. 

Chiar nu-mi puteam imagina. Măcar nu mai eram 
încordată - Patrick mă făcuse să mă simt confortabil dar 
nu puteam să-mi imaginez unde bătea. 

— Bine, am spus într-un târziu. Fac orice. Cam atâta 
încredere am în tine. 

— Excelent. Cele mai frumoase cuvinte pe care le-am 
auzit de la tine până acum. Ce vreau de la tine, Maggie, ce 
mi-ar plăcea în mod deosebit ar fi să-mi cânţi unul dintre 
cântecele tale. Oricare vrei tu. Nu-i aşa că o să-mi cânţi 
ceva frumos, numai pentru mine, chiar aici, unde suntem 
numai noi doi? 

Era o cerere aşa de frumoasă, încât i-am cântat lui 
Patrick. 


CAPITOLUL 30 


Într-una dintre seri, trebuie să fi fost cam o săptămână 
mai târziu, am luat cina cu Jennie. Am mâncat ceva uşor şi 
pe la opt am condus-o la prietena ei, Millie, unde avea să 
rămână peste noapte. Apoi, am plecat la Patrick pentru o a 
doua cină. 

Patrick şi-a scuzat „bucătarul şi lingăul-şef” pentru lipsa 
din seara respectivă. Spunea că el va face toate onorurile: 


84 


homar la tigaie cu unt şi usturoi, cartofi prăjiţi şi tăiaţi în 
bucăţi generoase şi porumb suculent. Un festin simplu şi 
satisfăcător. 

După cină, ne-am plimbat până am ajuns într-o livadă de 
meri undeva la capătul proprietăţii lui. Ajunşi acolo, şi-a 
trecut braţul în jurul meu şi m-a sărutat blând pe creştet. 

— Miroşi a flori de portocal. Cum aşa? 

— Cred că e mai curând şamponul care nu provoacă 
lacrimi de la Johnson & Johnson. 

— Dacă zici tu. Miroşi minunat. 

M-a sărutat pe ambii obraji, apoi pe frunte, pe nas, pe 
vârful bărbiei. M-a sărutat pe buze şi i-am simţit limba 
atingând-o pe a mea. 

M-am retras. Noi ne mai sărutaserăm şi înainte, deşi 
nu-i mai simţisem cu adevărat pasiunea până atunci; 
întotdeauna mă retrăgeam. În seara aceea însă ceva era 
diferit. „Sărută absolut minunat“, mă gândeam. Tocmai 
ajunsesem la inima lui, şi sentimentul era foarte plăcut. 

Mă simţeam în siguranţă cu el. Briza nopţii şoptea uşor 
prin merii din livadă. M-a sărutat din nou şi de data 
aceasta i-am răspuns. 

„Nu mă pot ascunde la nesfârşit. Nu-mi pot petrece viaţa 
în frică, chiar dacă îmi e.“ 

— Hai să intrăm, mi-a spus Patrick. Eu am dormit la tine 
la un moment dat. În vizuina ta şi fără permisiune, aşa cum 
îmi aduci aminte de câte ori ai ocazia. Nu vrei să rămâi la 
mine în seara asta? 

M-am lipit de el, zâmbind mulţumită de faptul că eram 
unul în braţele celuilalt. De data asta mă bucuram că 
Jennie nu era acasă. 

— Sper că nu în birou. 

Il simţeam excitat. 

— Nu, mi-a şoptit. Vino cu mine. Te rog. Ai încredere în 
mine. 

Neîncrederea mea s-ar putea să fi fost ceva mai mare 
decât îmi imaginam eu, pentru că el m-a simţit imediat. Să 
am încredere în el. Doamne, cât îmi doream! Şi cu toate 
astea, în timp ce ne îndreptam către casă, vedem chipul lui 


85 


Phillip, îi simţeam respiraţia amenințătoare. Involuntar, 
m-au trecut toţi fiorii. Dracu’ să-l ia! Trebuia să-i fi 
împrăştiat oasele. 

— Nu e obligatoriu, mi-a spus, simţindu-mi frica. Nu ştiu 
tot ce ţi s-a întâmplat demult, dar mai putem aştepta. Eşti 
prima femeie care înseamnă ceva pentru mine după mult 
timp. Vreau ca totul să fie perfect pentru amândoi. 

Era cel mai simţit şi mai înţelegător om din lume. Aveam 
încredere în el. 

— Vreau să se întâmple, am spus, conştientă fiind de 
nodul din gât, de fiorii reci care îmi treceau pe şira 
spinării. Chiar vreau, Patrick. Hai să mergem înăuntru. 


CAPITOLUL 31 


Eram amândoi neobişnuit de tăcuţi în timp ce ne 
dezbrăcăm, în dormitorul spaţios, luminat de lună, de la 
etaj. În tăcerea de mormânt, bătăile inimii mele erau 
amplificate, ca şi cum ar fi fost conectate la boxe. Tot felul 
de întrebări şi îndoieli începeau să alerge prin mintea mea. 
„Sunt prea înaltă pentru el. Nu o să mă placă dacă ajunge 
să mă cunoască. Oare ştiu destule despre el? Relaxează-te, 
Maggie! 'Te implor, relaxează-te.“ 

El arăta minunat în lumina lunii. Abdomen plat, lucrat. 
Muşchi puternici pe picioare. Piept lat, acoperit cu puţin 
păr castaniu şi argintiu. „Sexy“, mă gândeam, şi îmi plăcea 
ce simţeam. 

„Lasă-te în voia lui, Maggie. Nu-ţi fie teamă. De data 
aceasta e bine.“ 

M-a ţinut în braţe, în tăcere, un moment nesfârşit, 
sărutându-mi părul şi gâtul. M-a ţinut în braţe, în timp ce 
stăteam lângă fereastră, la lumina lunii şi a aşteptat să mă 
relaxez. Simţeam că era dispus să aştepte mult, mult timp. 

M-a sărutat din nou şi am avut sentimentul că ne 
transformam într-una şi aceeaşi persoană. Mi-a sărutat 
obrajii, fruntea, amândoi ochii. Sărutări calde, lungi. 


86 


Într-un final i-am răspuns cu aceeaşi pasiune. I-am sărutat 
obrajii, fruntea, ochii. M-am lipit din ce în ce mai mult de 
el. Cel puţin asta era senzaţia. 

— Scumpa mea Maggie, mi-a şoptit. 

Stia că încă îmi era puţin frică. Întotdeauna ştia ce simt. 
Era înţelept, inteligent, dar niciodată nu făcea caz de asta, 
niciodată nu era plin de sine. 

— Eşti o femeie minunată şi foarte deosebită. Te ador, 
Maggie. 

Auzeam vocea lui Patrick, simţeam braţele lui Patrick şi, 
când m-a ridicat în braţe şi m-a purtat către patul masiv, 
am avut senzaţia de eliberare, ca şi cum tăiase lanţurile 
invizibile care mă ţineau prizonieră. Era un dans atât de 
dulce, atât de lent. Totul era atât de nou pentru mine - fie 
că era uitat, fie niciodată experimentat. Mi-a acordat toată 
atenţia şi apoi l-am simţit pătrunzându-mă blând, cu mare 
grijă. 

Dintr-un loc fragil dinlăuntrul meu, un loc uitat, plăcerea 
a început să curgă valuri şi trupul mi s-a cutremurat. 
Simţeam o flacără adâncă şi fierbinte curgând prin mine, 
răspândindu-se, grăbindu-se să se consume. Era o senzaţie 
care-mi lipsise multă vreme. Iar în seara aceea, s-a repetat 
la nesfârşit. 

— Patrick cel blând, am spus într-un final, gândind că nu 
mă voi mai putea opri din zâmbit. 

I-am mângâiat încă o dată faţa. Şi el zâmbea ca şi mine. 

— Eşti atât de bun cu mine. Eşti atât de bun, punct. 

— O să fie din ce în ce mai bine, mi-a spus. Ai încredere 
în mine. Apoi a şoptit: Ai încredere în noi. 

Aveam, în sfârşit, din nou, încredere în cineva. 


CAPITOLUL 32 


Will Shepherd ar fi trebuit să se simtă în al nouălea cer, 
însă nu se simţea. Nu încăpea îndoială că era faimos şi 
putred de bogat, dar ura chestia asta. Iar în seara aceea, 


87 


era şi periculos de drogat. „Vârcolacul din Londra, se 
gândea. Păzea.“ 

Cocaina pe care o prizase la începutul concertului şi cea 
de după apariţia lui Maggie Bradford îl făcea să se simtă 
atotputernic. Şi, până la urmă, de ce dracu' să nu se simtă? 
Era o vedetă nu numai pe terenul de fotbal, dar şi printre 
spectatorii din elită care participau la concertul de la 
Albert Hall. 

Will se uita împrejur, rânjind, făcând cu mâna. Pete 
Townsend era acolo, şi Sting, şi Mick Jagger - o trupă nouă 
de rock: The Hasbeens - la fel şi Rupert Murdoch şi 
Margaret Thatcher, cei doi care distrugeau Anglia la 
momentul respectiv. 

Au venit cu toţii. Să o asculte pe Maggie Bradford şi să 
le aline sufletele chinuite. Se ştia că baladele ei aveau 
efectul acesta. Muzica ei era aparte, un miracol de-a 
dreptul - linie melodică puternică, foarte lirică şi 
electrizantă. Niciun alt cântăreţ nu punea atâtea emoţii 
diferite într-un singur cântec - toate melodiile ei imitau 
complexitatea ameţitoare a vieţii moderne sau, cel puţin, 
aşa i se părea lui Will. 

Maggie a urcat pe scenă, în ritmul unui tumult de 
aplauze încântate, dar, cu toate acestea, ea părea atât de 
timidă. Biletele se vânduseră de câteva luni bune. S-a 
aşezat la pian... şi a început, fără tam-tam, să cânte. 

Will nu îşi aducea aminte de scena de la petrecerea 
doamnei Trevelyan, aşa că o vedea cu un ochi proaspăt. li 
privea părul blond, unduindu-se pe spate. Şi frumuseţea 
simplă a chipului ei. 

În noaptea aceea însă, părea să strălucească, pur şi 
simplu. Se întreba de ce? Care era secretul ei? Ce ştia 
femeia asta şi el încă nu învățase? 

Nu avea o voce mare, sau deosebit de dramatică; stilul 
ei nu avea nimic melodramatic. Cânta cu o puritate care îi 
străpungea inima ca un pumnal, iar el reuşea, cu adevărat, 
să simtă durerea care însoțea frumuseţea şi sinceritatea 
muzicii ei. 

Cânta despre tristeţea visurilor pierdute, despre o 


88 


cădere din cer. Will simţea că ea cânta despre el. 

Lacrimi mari au început să i se rostogolească pe obraji. 
Muzica ei îl mişca în feluri pe care nu reuşea să le 
priceapă, dar era ca şi cum o lumină puternică, de pe 
scenă, venea să-l învăluie şi să-l poarte de acolo, din sala 
de concerte, într-un loc numai al lor. „Ce dracu' o fi în 
mintea mea?“ se gândea Will. Era tentat să râdă de el 
însuşi. Se simţea ca un prost. 

Totuşi, numai Dumnezeu ştia cât de mult iubea vocea ei. 
Putea să o asculte tot restul vieţii lui. 

Avea sentimentul bizar, care îl bântuia, că Maggie 
Bradford îl putea salva de el însuşi. 


— Ai uitat că eram şi eu cu tine acolo? Ai uitat, aşa e!? 
Ticălos ce eşti! 

Will s-a uitat la bruneta slabă care era agăţată de braţul 
lui, la ieşirea din sala de concerte. Uitase de ea - nu avea 
nici cea mai vagă idee cine dracu' era frumoasa ascunsă în 
spatele ochelarilor de soare. „Ah, vârcolacul loveşte din 
nou!“ 

Era deosebit de frumoasă, dar asta nu era nimic nou. 
Fotomodel? Actriţă? Vânzătoare la mall? De unde naiba a 
cules-o? Doamne, era jenant - chiar şi pentru el era un 
lucru nou. 

— Deci, de când ai început să te îndopi în halul ăsta cu 
cocaină? Ai tras, nu-i aşa? Poţi să joci în halul ăsta? 

Aaah, Will a răsuflat uşurat. Reporter! Acu' măcar şi-a 
adus dracului aminte cine era tipa. Era de la The Times. 
Voia să scrie un articol despre el. Era un troc cinstit. 

Şi-a recăpătat atitudinea impozantă şi imediat a intrat în 
rolul lui Făt-Frumos. Era convins că putea să le păcălească 
pe toate, fără excepţie. Până şi pe reportera de la Times. 

— Nu, nu de la droguri mi se trage, Cynthia, i-a spus. 

Cynthia Miller! Aşa o chema. Era aşa de mândru de el. 

— Îi ador melodiile, atât. 

— Da, ai mai zis şi când am venit. Maşina ta e plină de 
albumele ei. 

— Muzica ei e atât de reală, e inspirată direct din viaţa 


89 


ei, şi-a continuat el discursul. Ţie îţi place? 

— Aşa cum am mai zis şi înainte, când am venit, îmi 
place muzica ei, dar probabil că nu atât de mult pe cât îţi 
place ţie. 

Will a ciupit-o de obraz - blând, foarte cast. 

— Şi acum ce ne rămâne de făcut, a întrebat-o? „Ai grijă, 
Will. E jurnalistă.“ 

Cynthia Miller şi-a arătat dinţii într-un rânjet şiret. 

— Aş vrea să aflu mai multe despre Săgeata Blondă, a 
răspuns. 

Ea era la fel ca oricare altă jurnalistă, o cinică 
incredibilă, cândva romantică, dar care acum ura 
romantismul. 

— Ai vrea s-o vezi? a tachinat-o Will. 

La remarcă a adăugat şi un zâmbet sclipitor. 

Ştia că voia s-o vadă. Toate voiau - poate cu excepţia 
uneia. 

Maggie Bradford! Pe ea o voia, de ea avea nevoie - o 
persoană normală, care să-l înţeleagă şi să-l provoace. 


CAPITOLUL 33 


Will a auzit soneria şi s-a oprit din lectura ziarului de 
dimineaţă. S-a uitat afară, pe fereastră. Un Rolls-Royce, 
foarte arătos, albastru-argintiu, era parcat pe aleea lui. O 
auzea pe menajeră salutându-l pe nou-venit, apoi paşi 
apropiindu-se de living. 

— Domnule Shepherd, a venit domnul Lawrence. 

În uşa de la intrare, cu un zâmbet larg pe buze, stătea 
un om cu părul nisipiu, cu vreo zece ani mai în vârstă 
decât Will. Will ştia cine e Winifred „Winnie“ Lawrence. 
Omul ăsta îşi propusese să introducă fotbalul european în 
spaţiul american, hotărât să readucă frumuseţea şi graţia 
acestui sport rafinat unei naţiuni suprasaturate de nebunia 
fotbalului american. Lawrence era avocat, agent şi, mai 
ales, un vânător de talente prin excelenţă. 


90 


Will a aşteptat în scaunul lui până când Lawrence a 
intrat în cameră; apoi s-a ridicat încet, întinzându-se, ca şi 
cum s-ar fi trezit din somn, şi i-a strâns mâna 
americanului. Ca mai toţi oamenii din ţara lui, din ţara lor, 
Lawrence a trecut direct la subiect, sărind peste orice fel 
de curtoazie. 

— Ia spune-mi, Will, de ce crezi că germanii rămân de 
fiecare dată o ameninţare la câştigarea cupei? a întrebat 
Lawrence, cu zâmbetul parcă dispărut de pe faţă. Chiar 
dacă echipa e alta, an după an par de neînvins. 

De fapt, şi Will se întrebase acest lucru destul de des. 

— Disciplina, bănuiesc, i-a răspuns. E mai curând ideea 
de echipă, şi nu de joc individual, iar asta îi face puternici. 

Lawrence radia, bucuros să audă răspunsul aşteptat. 

— Este exact ceea ce am insuflat echipei americane. Dar 
avem nevoie la fel de mult şi de stilul individual al unor 
jucători de clasă mondială. Avem nevoie de un înaintaş, de 
un marcator. 

— Mă gândeam eu că de asta ai venit aici. 

— Exact. Ai dreptate. Am venit să te conving să joci 
pentru echipa Statelor Unite. Şi nu am de gând să plec de 
aici până când nu te conving. 

Will a început să râdă amuzat nu numai de idee, ci şi de 
tupeul lui Lawrence. 

— Va fi nevoie să duci ceva muncă de convingere. 
America nu are nicio şansă să concureze la cupă, cu mine 
în echipă sau nu. De ce m-aş chinui cu tot antrenamentul, 
numai ca să ieşim din cursă în timpul calificărilor. Ce, sunt 
aşa de mic, încât să trec neobservat? 

Lawrence a căutat ceva într-o servietă burduşită, a scos 
o pagină printată şi a întins-o pe masa din living. Cei doi 
s-au aplecat asupra ei. 

— Aruncă o privire, Will. Lasă-ţi neîncrederea la o parte 
pentru câteva momente măcar. Uită-te! CONCACAF. Zone 
Norte. Zone Centro. Zone del Caribe. Programul oficial al 
echipei americane în calificările din zona nordică. 

— Aşa, şi? 

— Nu înţelegi? Dă-mi voie să te ajut atunci. Americanii 


91 


nu trebuie să învingă pe nimeni important. Cel puţin, nu 
până ajung între ultimii douăzeci şi patru. 

Will a râs din nou. Scena pe care o juca Lawrence îi 
făcea plăcere, dar asta era prea de tot. 

— Poate nu m-ai auzit, domnule Lawrence, Winnie, dar 
nici echipa americană nu e considerată importantă. Orice 
echipă naţională ar fi fericită să joace împotriva 
americanilor. Ar considera jocul o grozavă oportunitate de 
a-i călca în picioare. 

— Iar asta ar fi în avantajul nostru! 

Lawrence şi-a trecut braţul peste umerii lui Will. De 
fapt, nu era rău deloc în ce făcea americanul ăsta şmecher. 
Foarte convingător în felul lui. 

— Vom avea elementul-surpriză de partea noastră. Ce-ai 
zice dacă ţi-aş spune că Wolf Obermeier a căzut de acord 
să antreneze echipa americană. 

Obermeier antrenase echipe din campionatul german şi 
din Argentina. Se spunea că, în lumea fotbalului, avea cel 
mai bun creier - şi cea mai ascuţită limbă. 

— Aş fi cât de cât impresionat, a recunoscut Will. Cel 
puţin acum mi-ai captat atenţia. Mai spune-mi câte ceva, 
domnule Lawrence. Poate că momentan chiar am nevoie 
de o provocare. 

— Sau de un succes major, i-a răspuns americanul, după 
care i-a zâmbit complice. 


CAPITOLUL 34 


„Încercaţi să vă imaginaţi Cupa Mondială la baseball, 
Super Bowl, derbiul din Kentucky şi congresul 
democraţilor şi republicanilor la un loc, într-un mare 
eveniment ca acesta“, a scris Mickey Trevor Jr. în populara 
revistă americană, Sports Illustrated. 


Atunci veţi avea măcar o idee despre măreţia şi gloria 
Cupei Mondiale de Fotbal. 


92 


Apoi încercaţi să vă imaginaţi Rio de Janeiro, unde 
fotbalul s-ar putea să fie mai important decât sexul şi 
samba, iar Cupa Mondială face ca Mardi Gras să pară un 
fel de campionat de mâncat plăcinte al cercetaşilor. 

Acolo se va juca finala Cupei Mondiale. 

Şi acum, gândiţi-vă la cele două echipe care se vor 
înfrunta în finală: marea favorită, Brazilia - de trei ori 
campioană mondială, al cărei record al victoriilor e la fel 
de impresionant ca al celor de la New York Yankees - şi 
nou-venit în cursa aceasta, codaşa, netitrata America, 
miracolul în roşu, alb şi albastru, a cărei ridicare de la 
non-entitate la eroicul challanger are toate elementele unei 
poveşti clasice, numai că, incredibil, povestea s-a dovedit a 
fi adevărată. 

Oameni buni, aceasta este o poveste care să concureze 
cu Regele-Leu! Poate că nu aţi dat prea multă atenţie când 
America a câştigat, în tăcere, turneul de calificări din Zona 
de Nord, ajungând astfel în turneul final al Cupei 
Mondiale. S-ar putea să vi se fi accelerat puţin pulsul când 
băieţii noştri au trecut de calificări, cu numai o înfrângere 
cu Germania care să le păteze palmaresul. Am zis bravo 
nouă, mă bucur pentru copii, pentru că joacă fotbal la 
şcoală, după cum v-aţi şi închipuit, dar cam atât. Gata. Aşa 
că v-aţi întors atenţia la minunatul sezon de baseball, cu 
Berry Bonds, încă oarecum nedumeriţi de faptul că lumea 
chiar ia nenorocitul de fotbal în serios, asta în timp ce 
echipa noastră trecea, pe muchie de cuţit, de echipa 
Nigeriei, pentru a ajunge în primii opt. 

Dar când America a bătut Italia - Italia! — în sferturile 
de finală (scorul a fost 3-2 şi fiecare gol a fost marcat de 
supervedeta Americii, Will Shepherd) şi a trecut de 
Germania cu 2-11 în semifinale, cu siguranţă că atenţia v-a 
fost resuscitată şi, dacă până acum temperatura nu a ajuns 
la punctul de fierbere şi inima nu aleargă nebună, dacă 
încă nu v-aţi anulat planurile pentru duminică seară de a 
sta acasă şi a vedea marea finală, înseamnă că nu sunteţi 
americani, nu vă place sportul de niciun fel - sau sunteţi 
oale şi ulcele deja. 

Echipa americană e formată din Will Shepherd şi alţi 
zece jucători care probabil nu ar fi fost în stare să ajungă 
pe lista nici unui mare club care participă la marile 
competiţii fotbalistice. 


93 


Dar Will Shepherd! Ah, Will Shepherd! 

Fotbalul este un sport de echipă, dar Wolf Obermeier, 
antrenorul echipei Statelor Unite, admite că în acest caz 
Will Shepherd este echipa. 

„Fără Will, nu ne-am fi calificat, a declarat Obermeier. 
Cu el - ei bine, uite unde am ajuns. Uite unde suntem.“ 


_ — Bravo! Felicitările mele celor de la Sports Illustrated! 
In sfârşit ceva de valoare, în afară de ediţia limitată cu 
catalogul costumelor de baie. Will a terminat articolul şi a 
mormăit satisfăcut. Shepherd este echipa. Îmi place cum 
sună. În sfârşit, jurnalism profesionist. Bravo! 

— Eu l-am citit când tu dormeai, i-a spus Victoria 
Lansdowne. 

Actriţa britanică, posesoarea unor picioare foarte lungi, 
stătea tolănită ca o pisică de rasă peste cearşafuri. Ochii ei 
superbi, de un albastru-cobalt, admirau trupul bărbatului 
pe care îl întâlnise pentru prima dată în seara precedentă. 
Săgeata Blondă. Iar în momentul de faţă, cel mai cunoscut 
sportiv al lumii. 

În ciuda aerului condiţionat din Rio Hilton, în 
apartament era foarte cald şi, după o partidă atât de lungă 
de sex, niciunul nu se obosise să-şi pună ceva pe el. Exact 
aşa cum reputaţia lor de mari vedete lăsa de înţeles, la 
soare te puteai uita, dar la ei, ba. Poleiala de transpiraţie 
le făcea trupurile strălucitoare. 

— Ce crezi despre articol? Să fie încă una dintre 
poveştile acelea de senzaţie care mor mâine? 

— Cred că dacă te pricepi la fotbal la fel de bine ca la 
alte lucruri, o să-i faci praf pe brazilieni mâine. 

— Să înţeleg că eşti satisfăcută. 

— Niciodată. Nici pe aproape, scumpete. Sunt nesătulă. 
Nu citeşti ziarele? „Şirul de amanti.“ 

S-a uitat la sânii ei plini, la picioarele zvelte, frumos 
bronzate, care se  desfăcuseră pentru el atât de 
binevoitoare, cu toate că păreau a avea o voinţă proprie. Îi 
aducea aminte de Vannie. Multe îi aminteau de ea. Poate 
de aceea şi simţea furia crescând în el când o privea pe 


94 


vanitoasa Victoria. 

— Nu vrei să ne mai jucăm încă o dată de-a... să zicem 
de-a poarta şi golul, spuse Victoria, urmărind privirea lui 
care aluneca de-a lungul corpului ei. 

Se bucura de puterea pe care o avea asupra bărbaţilor 
aşa-zişi puternici. Dar bărbatul acesta era diferit de 
ceilalţi. Era mai deştept decât se aşteptase ea. 

— Nu prea cred. Poate că şirul tău de amanti s-a rupt 
aici, i-a răspuns, întorcându-i zâmbetul strălucitor. 

— Ce s-a întâmplat? S-au terminat săgețile din tolbă? Ai 
rămas fără apă vie? 

Will s-a chinuit să-şi potolească furia, forţându-se să 
zâmbească. 

— Mâine am meci, chiar unul foarte important. Poate ai 
auzit şi tu. Ai spus că ai citit ziarele, Vic, dragă. 

— Şi eroul nostru vrea să se trezească pentru asta, dar 
nu şi pentru mine? 

— Potoleşte-te, i-a spus. 

A avertizat-o, în sfârşit. 

— Ce să potolesc, l-a zgândărit ea. Să nu te mai 
ademenesc? 

Şi-a umezit degetul cu limba, apoi l-a dus între picioare. 

— Dacă tu nu poţi, bănuiesc că o să trebuiască să mă 
rezolv singură. Asta da fotografie de tabloid. „Victoria se 
rezolvă singură! Will nu a fost în stare?“ 

Cu un răget, Will era deasupra ei, cu totul peste ea. 
Victoria abia răsufla. 

— Oh, a încercat să găsească aer. Oh, Doamne, doare. 
Mă doare. 

Victoria Lansdowne a încercat să-l dea la o parte, dar el 
îi ţinea mâinile pe lângă trup, ţintuind-o de pat. 

— Oh, Doamne, opreşte-te, te rog, opreşte-te! Te rog! Te 
implor, Will! Opreşte-te. Vorbesc serios, opreşte-te! 

Dar nimic nu putea să oprească Săgeata Blondă. 


95 


CAPITOLUL 35 


În după-amiaza finalei Cupei Mondiale, temperatura a 
urcat până la treizeci şi trei de grade pe plajele cu nisip 
alb ca zahărul de la Copacabana şi Ipanema. Pentru o 
vreme, ziua a fost liniştită, o sărbătoare naţională care să 
celebreze finala Cupei Mondiale. Deopotrivă, bogaţii şi 
săracii s-au odihnit, păstrându-şi energia pentru cel mai 
popular eveniment sportiv al lumii. 

Apoi, dintr-odată, ziua a lăsat locul unei nopţi fierbinţi, 
înăbuşitoare ca un cuptor. Întregul Rio de Janeiro părea să 
se fi bulucit deodată pe străzi, pentru a fi martori sau a 
participa la sărbătoarea sportului naţional de futebol. 

Bulevardele largi din marele oraş sud-american au 
devenit locul unui carnaval sălbatic şi periculos. 
Claxoanele urlau întruna: „Bra-sil! Bra-sil!“ Pe Avenida 
Brasil şi Castello Branco, studenţii defilau înfăşuraţi 
sfidător în drapelul naţional. Toate taxiurile şi autobuzele 
erau decorate cu steaguri. Femeile dansau pe străzi, cu 
bluze strânse pe sâni, cu fustele învârtindu-se nebuneşte. 

Pe la şapte, mulţimea s-a strâns pe legendarul stadion 
Maracana din Rio, unde poliţia oprea pe oricine nu avea 
bilet, dar cu toate astea, sute de suporteri le înşelau 
vigilenţa şi intrau pe stadion să găsească un locşor pe 
unde se putea. 

Inăuntru, o sută de mii de cariocas înnebuniţi, fluturând 
bannere şi pancarte multicolore proclamând victoria 
sportului şi a revoluţiei sociale, scandând urale în ritmul a 
zece mii de tobe de samba şi de două ori pe atâtea boxe de 
mare volum. 

La capătul unui coridor, în mijlocul zgomotului asurzitor, 
Will asculta. 

Işi putea auzi propria inimă bătând în coşul pieptului 
său. Putea auzi... 

„Numero nueve... De America... Will... Shepherd!“ 
venind dinspre difuzoare. 

Se auzeau huiduieli nemaipomenite la auzul anunţului, 
insulte ca palhaco, „clovn“. Dar până şi în Rio se puteau 


96 


auzi aclamații pentru Will Shepherd. Câţiva dintre cei de 
pe stadion nu erau doar fanatici ai echipei lor, ci puteau 
aprecia şi măiestria unui fotbalist din echipa adversă, iar 
ceea ce făcea Will pe teren era artă. Un cvartet de bărbaţi 
fără cămăşi au început să alerge pe teren. Fiecare avea 
cifra nouă pictată pe piept. 

Ovaţiile au continuat în timp ce Will intra, alergând pe 
teren cu pumnul ridicat mult deasupra buclelor lui blonde. 
Mintea îi era plină de sunete şi imagini, fantezii şi vise. 
Abia putea să respire. 

Era în mare formă! 

Nimeni nu-l putea opri în seara aceea. 

Avea să rescrie istoria sportului în faţa unei jumătăţi de 
mapamond. Nimeni nu avea să-l uite vreodată după 
această noapte specială din Rio. 


CAPITOLUL 36 


La 8.32, arbitrul columbian a pus mingea la mijlocul 
terenului, pe un petic turtit de gazon. 

Brazilia împotriva Americii! Păruse ceva de neconceput, 
imposibil, şi totuşi, se întâmpla. 

Finala Cupei Mondiale începuse! 

Arturo Ribeiro, agilul star brazilian în vârstă de 
nouăsprezece ani a lovit mingea, a pasat-o unui coechipier, 
într-un joc de pase exersat luni de zile, şi a sprintat într-un 
dans unduitor, absolut genial. Mingea a ajuns iarăşi la el. 
Cu spatele la poartă, a fentat şi a trimis mingea în 
foarfece, spre poarta americană. 

Fanii au explodat. 

— Goooool de Bra-sil, a urlat comentatorul. Goooooool 
de Arturo Ribeiro! 

Timpul scurs: treizeci şi trei de secunde. 


Şase minute mai târziu, Brazilia a marcat din nou. 
Păruse simplu. 


97 


Cariocas dansau în tribune şi dădeau drumul la şerpi 
negri şi la găini jumulite din coşuri ascunse. In afara 
stadionului, flăcări izbucniseră pe cerul nopţii; arme de foc 
se auzeau peste tot. Sirenele poliţiei urlau continuu, ca şi 
cum revoluţia mult aşteptată izbucnise deodată. 

Ai fi putut crede că bucurie mai mare nu exista. Dar 
bucuria celui de-al doilea gol al Braziliei a părut modestă 
în comparaţie cu reacţia mulţimii când Ribeiro a marcat 
din nou în minutul treizeci şi trei al jocului. 

Brazilia conducea cu 3-0 în prima repriză. 

Jocul părea a se fi terminat deja... nu, de fapt era un 
adevărat dezastru. 


„Auzi şi pe idiotul ăsta arogant“, îşi spuse Will, în timp 
ce stătea în vestiarul echipei oaspete, cu capul plecat. 

— Joci de parcă ai fi drogat, i-a reproşat Wolf 
Obermeier. 

Deja nu-i mai băga în seamă pe ceilalţi jucători şi-i 
vorbea încet lui Will, pe care îl trăsese de-o parte, în timp 
ce echipa părăsea vestiarul pentru repriza a doua. 

— Ce e cu tine? Chiar eşti drogat? 

— Tot ce se poate. 

Will a zâmbit ca răspuns la seriozitatea consternată a 
germanului. Sincer, nici el nu ştia ce era în neregulă. Cu 
toate că nu-şi aducea aminte tot ce se petrecuse, se simţea 
proaspăt după seara precedentă; nu, era altceva la mijloc, 
ceva care îl reţinea de la jocul lui obişnuit. A ridicat din 
umeri la îngrijorarea germanului. Orice ar fi fost, „Flacăra“ 
trecuse prin el ca un fulger, şi el nu putuse face nimic să o 
păstreze. Se simţea morocănos şi cu plumb în picioare. 

— Avem nevoie să joci ca un nebun, a continuat 
Obermeier. Trei goluri. Absolut imposibil de egalat. Dar pe 
tine te-am văzut făcând imposibilul. Nu este momentul să 
faci cel mai prost meci din viaţa ta - trebuie să fii eroul în 
povestea asta, nu ţapul ispăşitor. 

L-a mângâiat uşor pe cap, aşa cum un tată ar face cu fiul 
său. 

— Arată-mi că eşti bărbat. 


98 


„Bărbat.“ Will a păşit pe teren şocat total. „Eşti în finala 
Cupei Mondiale şi joci ca şi cum nu ai plecat din Fulham. 
Joci cu brazilienii, pentru Dumnezeu! Cei mai buni din 
lume. Dacă îi învingi, vei fi celebru pentru eternitate. 
Obermeier are dreptate. Fii bărbat!“ 

A tras adânc aer în piept şi a alergat uşor spre teren. 
Auzea tribunele vuind, dar ştia că uralele nu erau pentru 
el, ci pentru echipa Braziliei, care ieşea de la boxe. S-a 
uitat în tribune - o mare de feţe întunecate, huiduindu-l. Ei 
bine, să-i ia mama dracului pe toţi! El era Săgeata Blondă! 
El era cel pentru care imposibilul era legea, nu excepţia. 


La început, pe stadionul Maracana, geniul lui Will era 
spectacol şi nimic altceva. Driblinguri incredibile, 
schimbări bruşte de direcţie care creau breşe acolo unde 
nimeni nu s-ar fi gândit, viteză uluitoare în cele mai mici 
spaţii - dar fără finalizare, fără nici cea mai mică şansă de 
a marca vreun gol. 

Apoi, după nouă minute din a doua repriză, Will s-a 
interpus între minge şi adversar, la o pasă trimisă 
fundaşului brazilian Ramon Palero. 

Mingea albă a căzut ca o ghiulea din umărul lui Will. 
Aproape în aceeaşi mişcare, piciorul drept s-a dus pe spate 
şi a putut simţi un muşchi în coapsă rupându-se, iar 
durerea  propagându-se ca fulgerul în încheietura 
genunchiului. 

N-avea a face. Will a trimis ghiuleaua spre colţul din 
stânga al porţii braziliene. Portarul nici n-a apucat să 
ridice mâinile, darămite să mai şi oprească balonul care 
trecuse ca racheta pe lângă el. 

— Gooool de America! a auzit Will în difuzoare şi a 
înţeles că era adevărat. Gooool de Will Shepherd! 

„Flacăra“ îi explodase în creier. Adrenalina îi curgea 
prin tot corpul, iar durerea din coapsă şi genunchi 
dispăruse. Se simţea atotputernic, exact cum se simţise cu 
o seară înainte, când Victoria îl provocase. Atotputernic! 

Vârful de atac! 

Marcatorul! 


99 


Tot terenul era lumea lui! Era singur! 

Mai erau numai trei minute până la fluierul de final, iar 
Will a ţâșnit din nou. A urmărit furios mingea pe aripa 
stângă, aproape de linia de demarcaţie, a mimat o pasă 
înspre ceilalţi de pe teren, dar a reţinut-o pentru sine, 
scăpând astfel de un apărător care nu putea decât să se 
uite la el fără să-şi creadă ochilor. Picioarele i s-au oprit 
deodată, după aceea a ţâșnit iar înainte, iar s-a oprit şi pe 
urmă a accelerat puternic spre punctul final. 

Apoi a şutat, iar mingea s-a dus glonţ în poartă, ca o 
undă albă, aproape rupând poarta brazilienilor. 

— Gooool de America!... Gooool de Will Shepherd! 

Timpul rămas până la fluierul final: două minute şi 
patruzeci şi şase de secunde. 

Timp berechet. 


CAPITOLUL 37 


Masa aceea pestriță de oameni a devenit deodată inertă 
şi tăcută, cu atenţia împărţită între cronometrul 
stadionului şi acţiunea înteţită de pe teren. Nu mai erau 
nici trei minute până la fluierul de final şi situaţia era pe 
muchie de cuţit. 

Niciun jucător, de unul singur, nu putea învinge o echipă 
atât de puternică. Nici măcar Will Shepherd nu putea 
realiza aşa o performanţă. 

Oricine se uita credea acelaşi lucru; însă nimeni nu 
putea fi sută la sută sigur. Will era un marcator 
nemaipomenit, poate cel mai bun marcator al tuturor 
timpurilor. Era un adevărat magician pe teren, sau poate 
că semnase un pact cu diavolul. 

Will a interceptat o pasă pe aripa dreaptă a apărării 
braziliene şi, ca un şoim, a acoperit terenul la o viteză 
incredibilă. Totul era o chestiune de concentrare acum; 
erau mişcări repetate de o mie - nu, de un milion de ori. A 
fentat stânga, apoi dreapta la nouăzeci de grade, trecând 


100 


de un apărător neputincios. Tot ce vedea înaintea lui era 
portarul brazilian, o pată de culoare inamică. 

„Dumnezeu să fi fost şi tot nu m-ar putea opri“, se 
gândea Will, văzând teroare în ochii portarului. A mutat 
mingea de pe piciorul drept pe cel stâng. 

A trecut de un apărător, faultându-l cu cotul. A valsat 
uşor spre dreapta. 

Cele nouăzeci de minute s-au scurs. Mai erau cele 
câteva secunde de prelungiri. Timp suficient pentru a 
deveni nemuritor, pentru a se alătura marilor legende ale 
fotbalului ca Pele şi Cruyff. 

„Relaxează-te. Amână momentul. Lasă-l să-ţi curgă prin 
vene ca heroina.“ 

Portarul brazilian s-a mişcat înspre stânga anticipând 
lovitura lui Will, lăsând colţul drept al porţii liber. 

Lumina zilei se scursese. 

Arbitrul ducea fluierul la gură. În câteva secunde jocul 
avea să ia sfârşit. 

Avea să execute lovitura pentru care era faimos, un şut 
în boltă, cu un picior stâng care secera de la stânga la 
dreapta şi pe care Will îl măsura cu mare atenţie şi îl 
vizualiza cu ochii minţii. „O gură deschisă la fel de larg ca 
porţile iadului!“ 

Era conştient de atât de multe lucruri: liniştea bruscă şi 
îngheţată a tribunelor, sunetul propriei respiraţii, prezenţa 
mingii pe gazon, privirea terorizată a portarului brazilian, 
efortul inutil al fundaşilor de a-l ajunge. 

Umbra tatălui a răsărit în spatele lui. Ochii lui. Ochii lui 
morţi, deschişi, plutind la suprafaţa piscinei aceleia. 

Şi cu forţa unei tornade, furiile au început să-l atace, 
demonii să pună stăpânire pe instincte, picioare, spirit. 
Nu! Nu avea de gând să-i lase să facă ce vor cu el! 

Will a scos un urlet şi, cu un fior care îi străbătuse tot 
corpul, şi-a tras piciorul în spate şi a lovit în minge. A 
lovit-o cu graţie, aproape perfect. 

A vrut să le râdă în nas tuturor celor care se îndoiseră 
vreodată de el - voia să urle la fiecare dintre cei adunaţi în 
tribune şi care acum se uitau de sus la el. 


101 


Mulțimea parcă înnebunise. De-a binelea. Necunoscuţi 
se îmbrăţişau şi se sărutau şi începuseră un dans sălbatic, 
un dans la care participau, într-o frenezie, o sută de mii de 
oameni. De peste tot, de afară şi dinăuntru, urlau trâmbiţe 
şi claxoane, iar o mie de panglici zburau din tribune înspre 
stadion. 

De cum a şutat, Will a şi căzut, toată forţa vitală 
scurgându-i-se din corp ca prin minune, şi, cum zăcea pe 
gazon, căuta cu disperare să audă sunetul care nu se mai 
făcea auzit: „Goool de America... Gooool de Will 
Shepherd“. 

Vedea jucătorii ieşind de pe teren, temându-se de 
mulţimea înnebunită de spectatori care venea alergând 
spre ei. Neînţelegând, a încercat să se ridice. Frica 
începuse să-şi facă simțită prezenţa. Picioarele nu-l 
ascultau. 

„Dar este egal, gândea Will. Mai este încă timp să se 
aleagă câştigătoarea. În afara jucătorilor, nu ar trebui să 
mai fie altcineva pe teren. Daţi-i afară pe cretinii ăştia. 
Daţi-i afară de pe teren!“ 

Wolf Obermeier a venit la el şi a încercat să-l pună pe 
picioare. 

— Păcat, i-a spus antrenorul. Cum ar zice americanii? 
Asta-i viaţa. 

— Dar scorul e egal, a spus Will, însă privirea de pe faţa 
lui Obermeier spunea o cu totul altă poveste, şi în secunda 
aceea toate furiile au ieşit la suprafaţă, cu mai multă 
putere şi mai mult zgomot decât miile de microbişti care 
coborau în valuri de furie spre el. Tatăl lui era în mulţimea 
aceea, ducând-o pe mama lui. Acum ea era cea moartă. 
Sângele i se revărsa din gura deschisă. Tatăl lui i-o oferea, 
ca pe un trofeu. 

Bântuirea. 

Iar Will Shepherd a început să urle. A înţeles şi el într-un 
târziu. 

Brazilia a câştigat Cupa Mondială. 

Săgeata Blondă a ratat lovitura vieţii lui. 


102 


A ratat. 
„E doar vina ta. E vina ta, ca întotdeauna.“ 


CAPITOLUL 38 


În seara aceea în Rio era noapte de carnaval şi nicăieri 
în lume nu ai fi putut avea parte de distracţii mai 
decadente, mai sălbatice decât acolo. Conga se dansa 
peste tot, pe fiecare stradă. Will închiriase o Corvette roşie 
pe care o conducea ca un nebun prin oraş. „Fotbalistul 
ratat, se gândea. Un nimeni în fotbal. Vârcolacul din Rio.“ 

— Te cheamă Angelita, corect? a întrebat-o pe femeia 
atârnată dizgraţios de el, în timp ce apăsa pe pedala de 
acceleraţie. 

Era brunetă şi înaltă; foarte slabă şi izbitor de frumoasă. 
Voia şi ea să simtă „săgeata blondă“, i-a spus. Voia săgeata 
înfiptă adânc în ea. 

— Da, eu sunt Angelita. Mă tot întrebi, ca şi cum numele 
meu are să se schimbe în curând. Deşi, la cum conduci, o 
să ne numească numaidecât, pe amândoi, „morţi la sosire“. 

— Foarte nostim. Chiar este foarte nostim ce spui, i-a 
răspuns Will, schimbând în viteza a patra pe un bulevard 
larg care mergea de-a lungul Copacabanei. O femeie 
nostimă şi foarte frumoasă poate să fie şi foarte 
periculoasă, nu? 

Ea şi-a scuturat părul negru pe spate şi a început să 
râdă. 

— Te temi că îţi voi fura inima, nu-i aşa? 

— Chiar deloc, Angelita. Mă tem că nu mi-o vei fura. Mă 
tem că nimeni nu mi-o va fura vreodată. Înţelegi ce vreau 
să spun? 

— Nici măcar un singur cuvânt, scumpule. 

— Perfect! 

A dus-o sus, în apartamentul lui de hotel. Camera era 
bine luminată de sclipirile oraşului în amurg, aşa că nu s-a 
mai deranjat să aprindă lampa. Ritmul tobelor de pe străzi 


103 


se auzea atât de puternic, încât ai fi zis că veneau de 
undeva din cameră. 

— Vreau chiar acum, în momentul ăsta, Will Shepherd, 
numero nueve. Nu vreau să aştept nicio secundă în plus, a 
tipat la el în timp ce se îmbrăţişau. N 

Asta se întâmpla cu câteva ore în urmă. li împlântase 
„săgeata“ din plin, aşa cum ceruse. Gemuse, apoi 
încercase să ţipe. Apoi încercase să-şi scoată „săgeata“ 
împlântată în inimă. 

— Ce mi-ai făcut? Oh, Doamne, ce mi-ai făcut? 

— Am vrut să-ţi fur inima, i-a şoptit Will. Am reuşit? 

Tot uita cum o cheamă. „Cum dracu' o chema? A, da, era 
Angelita.“ 

Acum Angelita zăcea în cada de baie din camera lui de 
hotel. S-a uitat de sus la ea şi şi-a dat seama că de data 
asta mersese prea departe, chiar şi pentru el. 

Mersese prea departe - trecuse de marginea prăpastiei. 

„Dacă m-ar vedea fanii mei acum, se gândea. Acesta 
este adevăratul Will Shepherd. Sunt un ratat bun de nimic, 
asta sunt. Sub învelişul frumos bate inima întunericului. 
Conrad, nu?“ Will reuşise să termine cartea aceea în liceu. 
O înțelesese perfect, de la primele rânduri, până la 
ultimele. 

Nimeni nu l-a cunoscut cu adevărat, nimeni nu l-a înțeles 
- cu excepția Angelitei, probabil. Ea îl cunoştea acum, nu-i 
aşa? 

Ochii căprui ai femeii sclipeau, holbându-se la el - 
uitându-se prin el, de fapt. Cel care o salvase de pe străzile 
periculoase din Rio. Îşi dorise atât de mult să şi-o tragă cu 
o mare vedetă. Ei bine, o primise cu vârf şi îndesat. 

Ţinea în mână un pahar plin cu un lichid roşu. A închinat 
în cinstea Angelitei. Şi asta cu propriul ei sânge. 

— Îmi pare rău, i-a şoptit. Ba nu-mi pare, dar aş vrea 
să-mi pară. 

A băut din pahar şi a înţeles că era pierdut. Comisese o 
crimă. Avea să urmeze un proces - va fi găsit vinovat. 
Broboane de transpiraţie i s-au adunat pe frunte. 

Săgeata Blondă - Cuţitul de argint - Vampirul - ce mai 


104 


conta? 
Va sta în închisoare pentru tot restul vieţii lui. 


CAPITOLUL 39 


Ştiam totul despre „căderea din cer“, dar dragostea era 
ceva despre care abia acum îmi dădeam seama că nu 
ştiusem mai nimic până în acea clipă. Se înfiripa totuşi, 
încet-încet, frumos, între mine şi Patrick. Zi după zi, 
sentimentele noastre deveneau tot mai profunde. Era 
altceva, nu era doar atracţie, deşi nici atracţia nu ne 
ocolise. 

Oh, de-aş putea să număr felurile în care învăţasem să-l 
iubesc pe Patrick. 

Felul în care îmi arăta, aproape în fiecare zi, că eram 
deosebită şi meritam să fiu iubită. Pentru prima dată în 
viaţa mea, începeam să cred că aşa era. 

Felul în care Patrick se chinuia să înveţe tot ce era de 
învăţat despre ce scriam sau cântam şi cum reuşise să mă 
înţeleagă şi să mă aprecieze mai bine decât majoritatea 
cronicarilor muzicali de la Rolling Stone şi Spin. 

Felul în care el şi Jennie puteau vorbi despre absolut 
orice; şi mai ales felul în care toţi trei reuşeam acelaşi 
lucru. 

Mai era felul în care mă uimea şi mă încânta cu 
poveştile lui, cu inteligenţa lui, cu intuiţia lui. 

De fapt, în prima jumătate de an a relaţiei noastre, 
singura problemă a fost fiul lui Patrick. Peter era un ticălos 
notoriu - opusul tatălui său. In perioada aceea, Peter 
încercase să preia afacerea lui Patrick şi eşuase 
lamentabil. Patrick deplângea faptul că dăduse greş cu 
Peter, situaţie pe care o descria drept „pierderea unicului 
fiu“. 

Era atât de greu, de dificil pentru mine. Eram absolut 
terifiată. Am oftat, m-am pregătit atât cât se putea cineva 
pregăti pentru o astfel de veste şi i-am spus: 


105 


— Vom avea un copil, Patrick. 

Stăteam în livingul din Bedford. Mai era puţin şi începea 
să se vadă. Să se vadă şi abia apoi să spun, aşa aş fi vrut. 
Fuseserăm discreţi şi folosiserăm mijloace contraceptive, 
dar, cu toate astea, tot am rămas însărcinată. 

Deşi eram ceea ce se numea o „artistă“, o „muziciană“, 
eram totuşi o tradiționalistă până în măduva oaselor şi 
sarcina m-a luat complet prin surprindere şi m-a zguduit 
profund. I-am mărturisit numaidecât lui Jennie. Mi-a spus: 

— Îl iubeşti pe Patrick şi el te iubeşte pe tine. Iar eu vă 
iubesc pe amândoi. Mă bucur că eşti gravidă. 

M-a ajutat grozav să o aud spunând asta. 

Când i-am spus, chipul lui Patrick a exprimat o gamă 
variată de emoţii: uimire, şoc, consternare, grijă, îndoială - 
şi apoi - bucurie. Bucurie absolută, neştirbită de nimic. Şi 
zâmbetul acela pe care îl iubeam atât de mult. 

— Când trebuie să naşti? Oh, Doamne, spune-mi totul, 
Maggie. 

— Peste cinci luni şi douăsprezece zile. Doctorul 
Gamache nu a specificat ora. 

Zâmbea foarte degajat acum. Îmi ţinea ambele mâini în 
ale lui. 

— Fată sau băiat? A 

— Amniocenteza arată că e băiat. Allie? lţi place 
numele? 

— E un nume minunat. A scuturat din cap nevenindu-i să 
creadă. Sunt fericit, Maggie. Nu cred că aş putea fi mai 
fericit de atât. Ţi-am spus de curând cât de mult te iubesc? 
m-a întrebat cu un rânjet. 

— Da, i-am şoptit, dar nu mă deranjează să mai aud o 
dată. 


x 


Şi în noaptea aceea, cu o intensitate pe care o crezusem 
dispărută de mult, mi-am adus aminte. Mi-am adus aminte 
de el. 

Phillip s-a întors ca să încerce să strice totul. 

Era beat, aşa cum fusese deseori. Abia se putea ţine pe 


106 


picioare. A trântit uşa de perete, urlându-mi numele, iar eu 
m-am ascuns în bucătărie, fără să-i răspund, chiar şi atunci 
când era la numai câţiva paşi de mine. 

Era atât de diferit când îl cunoscusem în Newburgh. Era 
ofiţer şi gentleman, şi un erudit pe deasupra. M-a dat pe 
spate, la cei nouăsprezece ani ai mei. Aveam atâta nevoie 
de afecţiune, fusesem atât de singură. De unde era să ştiu 
eu că slujba de profesor îl transformase într-un frustrat; că 
se înrolase ca să lupte, dar, în schimb, i se ordonase să 
predea la academie. Trebuia să se supună ordinelor 
primite şi hotărâse că eu aveam să le urmez pe ale lui. 

„Când te chem, tu spui «Da, Phillip»“, a rostit el sentinţa 
cu rânjetul lui superior. 

„Ba nu, Phillip, nu când te comporti aşa. Nu, Phillip. Nu 
îmi faci mie aşa ceva. Niciodată.“ 

Dosul palmei lui m-a lovit peste gură. 

„Când te chem, tu spui «Da, Phillip» “, a repetat. 

Nu am mai spus nimic. Ochelarii lui cu rame metalice îi 
stăteau strâmb pe nas. Arăta ca snobul afectat de care se 
ferea atât. 

„Maggie“, m-a strigat încet, ameninţător. 

Nu am răspuns. Mâna i s-a ridicat din nou, de data asta, 
sub forma unui pumn. Nu avea o construcţie fizică 
puternică, dar era mai greu decât mine cu treizeci de 
kilograme. 

„Ba bine că nu, Phillip, lua-te-ar dracu'!“ i-am răspuns. 
Nu înjuram aşa de obicei, dar atunci am înjurat. 

„Ce? Cum ai spus, femeie? Ce naiba am auzit de la 
tine?“ 

„Ai auzit bine.“ 

A rămas împietrit. Apoi, cu o privire parşivă, a rânjit. 

„Foarte bine, mi-a zis, ce-ar fi să ne ia dracu' pe 
amândoi?“ S-a aruncat asupra mea, clătinându-se de beat 
ce era. Am fugit pe scări, spre mansardă şi i-am trântit uşa 
în faţă. 

Phillip ţinea arme acolo. Erau arme de foc peste tot în 
casa bunului soldat. Am luat una şi am armat-o. Am ţintit 
uşa mansardei, aşteptând să-i văd mutra sălbatică, 


107 


înfuriată la culme. 

„Mai fa un pas spre uşa aceea şi trag, jur că trag, 
Phillip.“ M-am surprins pe mine de cât de calmă era vocea 
mea, deşi numai calmă nu eram. 

S-a holbat la mine, a încercat să mă domine cu privirea, 
dar nu s-a mişcat din loc. Apoi a început să hohotească - 
un râs monstruos. 

„Oh, scumpa mea, mi-a spus, când în sfârşit s-a putut 
controla. Scumpa mea, draga mea. Ai câştigat runda asta. 
Dar vei trăi suficient încât să regreţi ce ai făcut.“ 

După toţi anii ăștia, încă mai regret. 


CAPITOLUL 40 


Într-o dimineaţă senină, Patrick, într-o stare de 
neobişnuită agitaţie, a trebuit să mă ducă în grabă la 
Spitalul Northern Westchester din Mount Kisco, New York. 
Era atât de distras, atât de nelalocul lui, încât mi se părea 
fermecător şi comic. Jennie a venit cu noi, fiind singura 
dintre toţi trei care era stăpână pe sine. 

În timp ce maşina lui Patrick hurducăia pe drumurile 
împădurite spre spital, eu nu-mi puteam înăbuşi gândurile 
negre care îmi răvăşeau mintea. „Gândeşte-te la copil“, îmi 
tot spuneam, însă, în locul lui, în minte îmi apăreau 
articolele din ziare şi reviste, articolele care mă chinuiseră 
de când sarcina mea devenise publică: 

„CEL MAI FRUMOS CÂNTEC DE DRAGOSTE AL LUI 
MAGGIE BRADFORD: Nu mai e chiar un secret cum a pus 
Maggie mâna pe Patrick“. 

Cum se putea ca o relaţie frumoasă ca a noastră să 
ajungă să fie descrisă drept ruşinoasă? Cine scria astfel de 
articole? Cine voia să le citească? Lui Patrick i-am spus că 
nu mă interesa ce se spunea despre noi, dar jurnaliştii 
puteau fi teribil de cruzi. Mă simţeam rănită, umilită. 

Desigur - la vremea aceea - încă nu aflasem cât de cruzi 
puteau de fapt să fie. 


108 


— Patrick, ştiu că te grăbeşti... dar nu ai putea să mergi 
puţin mai repede, dacă se poate. Te rog? 

Doctorul Lewis Gamache ne aştepta la spital. 

— Bună, mămico. 

Se uita atent la noi de după ochelarii lui cu rame 
argintii. Îl descoperisem pe doctor cu câteva luni în urmă, 
în satul Chappaqua. Era medic de medicină generală, 
specializat pe obstetrică, şi aveam mai multă încredere în 
el decât în oricare dintre faimoşii medici din New York, 
care îşi oferiseră serviciile. 

— Bună, Lewis. Mă simt ca dracu'. 

Am încercat să schiţez un zâmbet, dar simţeam că eram 
gata să leşin. 

— Nu e rău. Înseamnă că nu mai e mult. 

M-a condus până la un scaun cu rotile, apoi m-a dus 
înăuntru. 

Într-adevăr, nu mai era mult! La ora 23.00, în noaptea 
cu pricina, două asistente, în halate albe, m-au dus de 
urgenţă în sala de naşteri. Trupul îmi era scăldat în 
transpiraţie. Părul îmi era neîngrijit şi arăta aproape 
castaniu. Mă simţeam jegoasă şi îmi era frig. Durerile erau 
de nesuportat, de două ori mai mari decât cele pe care îmi 
aminteam că mă încercaseră când o născusem pe Jennie. 

Doctorul Gamache aştepta în sala de naşteri. Era ca de 
obicei extrem de atent şi entuziast. 

— Bună, Maggie. Ce ţi-a luat atât? 

— Oooohh. Am închis ochii, în timp ce o contracție m-a 
lovit în plin. Mă distrez prea tare în travaliu... 

— Păi, hai să cântăm atunci, a zis. 

Am priceput gluma, dar nu am râs. 


La 11.19 dimineaţa, doctorul Gamache mi-a spus: „Ai un 
băieţel, Maggie“, şi a pus copilul lângă mine, ca să pot să 
mă uit la el. Părea că ar căsca. „Plictisit deja de planeta 
Pământ?“ Însă era o frumuseţe de copil. 

Îşi primise deja clasica palmă peste fund, în loc de 
gâdilatul tălpilor. Îi puteam auzi scâncetul slab, abia 
perceptibil. 


109 


— Nu cred că a moştenit plămânii tăi, a râs doctorul 
Gamache. Soră, te rog, pune copilul în patul lui. 

— Numele lui este Allen, i-am spus înainte să cad în 
nesimţire. 


CAPITOLUL 41 


Patrick aproape că a dărâmat uşa de la salonul meu. 
Toată faţa îi era un zâmbet. S-a grăbit să ajungă la patul 
meu şi să mă sărute. Era Paul Newman şi Spencer Tracy - 
amândoi la un loc. Era minunat: grijuliu, plin de înţelegere, 
blând, bun. Patrick voia să mă ia de nevastă - mă ceruse 
deja, dar ceva legat de cuvântul „căsătorie“ şi de 
experienţa mea cu Phillip mă făcuseră să-l rog să mă mai 
aştepte. Patrick îmi zisese că înţelege. Speram că 
înţelegea. Mai speram ceva, că mă va mai cere o dată - cât 
mai degrabă. 

Ceva începuse să-i foşnească în buzunarul de la haină în 
timp ce mă îmbrăţişa. Curioasă cum eram, i-am băgat 
mâna în buzunar. 

— De data asta ai mers prea departe, amice, am zis 
zâmbind şi dându-mi ochii peste cap. Trabucuri? Mai 
siropos de atât poţi să fii? 

— Sunt un siropos, a dat din umeri Patrick. Trabucurile 
sunt pentru prietenii mei. Pentru tatăl neînsurat am luat 
whisky irlandez. 

— Ai apucat să-l vezi pe Allie? 

— Îţi dai seama. Ai văzut ce testicule are? Mai mari 
decât tălpile picioarelor. Sunt extrem de impresionat. 

Am râs. 

— Era evident că asta te va interesa pe tine. 

— Mă gândeam că şi pe mama lui ar interesa-o aşa ceva. 

— Să ştie că fiul ei e bine dotat pentru lumea asta? 

— Foarte exact şi foarte frumos spus. 

Patrick m-a îmbrăţişat cu blândeţe, ţinându-mă îndelung 
la pieptul lui. Îi simţeam inima bătând. lubeam sentimentul 


110 


acela, pe zi ce trecea, din ce în ce mai mult. 

Mă gândeam că nici nu îmi puteam dori un tată mai bun. 
Apoi am spus asta tare, ca să audă şi Patrick. Niciodată nu 
am fost mai fericită. Mă voi mărita cu Patrick în curând, 
ştiam asta. Eram deja o familie, şi încă mai fericită decât 
multe altele pe care le ştiam. 

În seara aceea i-am cântat lui Allie pentru prima dată. 


CAPITOLUL 42 


„Dragii mei cititori, iată, aşa s-a întâmplat. A treia crimă 
despre care aţi auzit atâtea zvonuri cumplite la TV sau în 
presă. Aceasta este confesiunea mea aşa cum nu a mai fost 
publicată nicăieri până acum.“ 

Patrick îşi iubea munca, marile hoteluri pe care le 
construia; eram sigură că ne iubea pe mine, pe Jennie şi pe 
Allie; iubea şi marea şi navigația. Singurul necaz din viaţa 
lui erau certurile constante cu fiul lui, Peter, cu privire la 
controlul asupra companiei, în special asupra hotelului 
Cornelia. Pe lângă toate, Peter a dat cât se poate de clar 
de înţeles că mă dispreţuia. Am decis cu Patrick că va 
trebui să suportăm atacurile lui Peter, aşa cum erau ele. 

Nu am să uit niciodată acea zi de început de mai. Era 
prima ieşire în larg din primăvara aceea; puţin timp 
împreună, numai pentru noi doi. 

În dimineaţa aceea ne-am îmbrăcat foarte devreme, 
degustând împreună, pe la cinci, nişte ciocolată caldă. 
Minunata doamnă Leigh, care locuia cu noi şi ne ajuta la 
treburile casei, şi-a făcut apariţia şi ne-a urat o zi 
splendidă pe mare. 

— Să nu vă faceţi griji pentru nimic, doamnă Bradford. 

Atâta vreme cât era cu noi, nici nu îmi făceam vreun fel 
de griji. Crescuse doi copii ai ei, absolut minunati, şi era 
deja parte din familia noastră. 

Patrick a condus până la portul Washington, din Long 
Island. Aveam în faţa noastră un weekend întreg, numai 


111 


pentru noi doi. Ce desfătare nemaipomenită! 

Pe la 6.30, păşeam ţanţoşi pe aleea însorită a mândrului 
club de iahting Victorian Manhasset Bay. Aerul era 
răcoros, însă dimineaţa promitea o zi plăcută şi relaxantă. 
L-am oprit pe Patrick la jumătatea drumului, l-am 
îmbrăţişat şi l-am sărutat. Nu puteam să mă abtin. 

— Te iubesc, i-am şoptit. Oricât de simplu şi necomplicat 
ar suna. 

— Foarte greu de găsit asemenea sentiment, mi-a 
zâmbit, dar spectaculos odată ce ai dat peste el. Şi eu te 
iubesc, Maggie. 

Un moment sau două mai târziu, am ajuns pe iahtul 
Rebellion. Aveam să navigăm spre est, mi-a adus Patrick la 
cunoştinţă, „spre soare, departe de pământ“. 

— Furtuna de săptămâna trecută a nenorocit bărcile 
astea, şi nici pe a noastră nu a scutit-o, mi-a spus Patrick, 
în timp ce făcea o scurtă inspecţie a vasului. Aici mai este 
nişte apă. Bateria e probabil moartă. Antena de 
comunicaţie cu ţărmul e ruptă. La dracu'. Adu-mi aminte 
să nu construiesc niciodată un hotel pe un vapor. Am relua 
toată povestea cu Titanicul. 


Barca a ieşit din port pe la şapte şi un sfert. Porniserăm 
în călătoria noastră. Cu toate că îmi plăcea să petrec 
fiecare clipă pe care o aveam la dispoziţie cu Allie, cu toate 
că îmi lipsea deja, aveam nevoie de o pauză în dimineaţa 
aceea. Imi fusese dor şi de Patrick. 

Era o dimineaţă cu cer senin, genul de zi care mă făcea 
să mă simt bine în mod automat. Îl vedem pe Patrick 
relaxat la cârmă. La orizont, o ambarcaţiune cu vele de 
vreo cincisprezece metri se deplasa încet, probabil spre 
Caraibe. 

Până-n prânz, barca noastră luneca prin valuri line, la 
mile depărtare de nebunia New Yorkului. Hotelul, Peter 
O'Malley, până şi Jennie şi Allie erau daţi uitării. Eram 
singuri, în intimitatea mării. Mă întrebam dacă nu cumva 
asta avea să fie ziua în care Patrick mă va cere, din nou, în 
căsătorie. 


112 


Nori tuciurii şi înecăcioşi au apărut din senin dinspre 
nord-vest: o furtună care se îndrepta cu repeziciune spre 
noi. Temperatura a scăzut brusc cu câteva grade, în cinci 
minute. 

— Fir-ar! am început. Să mai pui la cale ceva! Bum, s-a 
dus naibii totul! Nu pot să suport chestia asta. 

Patrick s-a uitat la nori cu îngrijorare. 

— Sun la Paza de Coastă să aflu care va fi starea vremii. 
Poate putem să scăpăm, dacă stăm pe loc. 

A mers spre cabină, apoi s-a oprit înainte să ajungă. 

— La dracu', nu pot să sun. Antena de recepţie este 
stricată. Asta înseamnă că ne întoarcem. Apucă tu cârma, 
Maggie. Tine-o bine. 

— Da, să trăiţi. 

Mă luptam să menţin cârma, în timp ce Patrick se 
chinuia să strunească vela mare. Timona încă cerea foarte 
multă forţă pentru a fi controlată. Patrick s-a hotărât să 
treacă la o velă mai mică, dinspre cabină. Intenţiona să 
tragă vela în jos şi să întoarcă barca înspre Manhasset. 

Atunci furtuna a lovit din plin! O ceaţă cumplită a 
îmbrăţişat barca noastră cu pânze, cocoţată în vârful 
valurilor şi, pe deasupra, turna cu găleata, iar noi eram uzi 
până la piele. Vântul bătea cu putere, umplând puntea de 
apă de mare. Furia şi forţa naturii se făceau pretutindeni 
simţite. 

Mâna mi-a alunecat pe cârmă şi a trebuit să depun un 
efort uriaş pentru a ne menţine pe curs. Simţeam 
adrenalina în toate, dar dincolo de asta, ca un şarpe care 
se ascunde la sân, gata să muşte, frica s-a strecurat şi a 
început să fermenteze. Distracţia se terminase. 

Patrick a început să înjure. Alerga, alunecând şi abia 
ţinându-se pe picioare, spre pânza care s-a desprins şi a 
început să fluture înnebunită, ca un cearşaf de pat, pus la 
uscat. 

Când a ajuns la pânză, a început să şovăie şi să-şi tragă 
după el piciorul stâng. Cel puţin asta era impresia pe care 
mi-o lăsase, ca îşi trăgea piciorul. 

S-a oprit, ca şi cum ar fi uitat ceva, apoi a căzut în 


113 


genunchi, ca lovit în moalele capului. 

— Patrick! l-am strigat. 

A încercat să se ridice. L-am văzut ducându-şi mâna la 
inimă. Apoi s-a prăbuşit. 

— Patrick! 

Alunecând pe puntea udă, m-am grăbit să ajung la el. 
Faţa îi era la fel de albă precum pânza velei desprinse, iar 
respiraţia îi era neregulată. Zăcea pe o parte, crispându-se 
de durere, gemând în timp ce încercam să-l întorc pe 
spate. Dintr-odată nu am mai putut respira. Am simţit un 
nod în stomac. 

Am găsit nişte pături de lână şi o bucată de scândură 
verzuie. L-am învelit pe Patrick cât de bine am putut. I-am 
luat mâna în mâna mea. Nu reuşeam să mă concentrez la 
nimic. 

— Ai dispărut, mi-a şoptit. Te rog să nu mai pleci 
nicăieri. Lasă-mă să mă uit la tine, Maggie. 

Am încercat să-l liniştesc în timp ce valurile se spărgeau 
peste trupurile noastre, udându-ne constant. 

— Nu plec nicăieri. Nici tu să nu pleci nicăieri. Totul va 
fi bine. Te vei face bine. 

Credeam ce spuneam, cel puţin o parte din mine credea, 
dar germenele de frică pe care îl cultivam, ca pe un şarpe 
la sân, începuse să crească şi a trebuit să îmi feresc faţa, 
ca să nu mă vadă. Apoi l-am privit din nou. 

Faţa lui Patrick s-a făcut pământie. Broboane de 
transpiraţie îi apăruseră pe frunte şi pe buza superioară, 
cu toate că vântul care bătea era îngheţat. „Te rog, 
Doamne, nu. O, Doamne, nu, mă tot gândeam. Îl iubesc 
atât de mult. Te rog, nu-mi face una ca asta.“ 

— În cazul în care nu sunt prin preajmă, mi-a spus, 
vreau să fii fericită. Şi vreau ca şi fiul nostru, Allie, să fie 
fericit, ceea ce ştiu că va fi. Şi ai grijă ca Jennie să nu se 
mărite cu vreun irlandez. Promiţi? mi-a şoptit cu vocea 
aceea pe care o iubeam atât de mult. 

— Promit, am murmurat într-un final, chinuindu-mă să 
nu plâng. 

— Te iubesc, scumpo, mi-a spus. Te iubesc, Maggie. Eşti 


114 


cea mai bună. 

Avea în ochi acea privire lungă, familiară, însă 
dintr-odată expresia i s-a schimbat. Se uita dincolo de 
mine. 

Din pieptul lui s-a auzit un zgomot bizar, ca din 
adâncuri. Mi-a dat drumul la mână. Mi-a dat drumul, pur şi 
simplu. Cum mă uitam la ochii lui goi, am început să tip. 
„O, Doamne, te rog, nu-l lăsa să moară!“ 

ll ţineam strâns şi plângeam. Mi-am pus capul pe pieptul 
lui, ţeapăn şi liniştit. 

„Te rog, te rog, nu-mi face una ca asta. Oricine vei fi 
fiind acolo sus, te rog, ai milă!“ 

Patrick nu mă mai auzea. El se dusese. La fel de repede 
cum izbucnise furtuna în jurul nostru. 


CAPITOLUL 43 


Cred că l-am ţinut aşa preţ de o oră, fără să-mi pese ce 
se întâmpla cu mine sau cu barca în care ne aflam 
amândoi. 

Furtuna s-a îndreptat înspre est, oceanul s-a liniştit, dar 
eu abia dacă băgăm de seamă. Un soare chinuit arunca 
străfulgerări de lumină  chihlimbarie pe valurile 
verzi-cenuşii ce se spărgeau de barcă. 

Şedeam lângă el, pe puntea goală şi liniştită. Mă 
gândeam la momentele pe care le petrecuserăm împreună, 
şi de fiecare dată mă apuca plânsul. 

„Nu pleca. Lasă-mă să mă uit la tine.“ 

„Nu pleca, Patrick. Nu mă lăsa... o, Padriac, of Patrizio“, 
am început să gem. 

Marinarii de la Paza de Coastă m-au găsit în amurg, 
plutind în derivă pe linia orizontului roşiatic. Încă îl ţineam 
pe Patrick, legănându-i trupul. 

lată povestea... aşa l-am ucis eu pe Patrick. Aceasta mi-e 
spovedania. 


115 


CARIEA A TREIA 
WILL 


116 


CAPITOLUL 44 


Când Will a auzit bătăi insistente în uşa apartamentului 
lui de la Rio Hilton, l-au trecut fiori pe şira spinării. S-a 
ridicat clătinându-se de pe pat şi s-a ascuns în baie. 

Abia putea să-şi controleze picioarele pentru cei câţiva 
paşi pe care-i avea de făcut. „Plecaţi, oricine aţi fi. Plecaţi 
dracului de aici!“ 

A auzit uşa de la intrare deschizându-se şi sunet de voci. 
Menajera şi încă cineva. 

„Isuse Hristoase, nu se poate să vină aici - indiferent 
cine ar fi. Nu acum!“ 

— Mulţumesc că m-aţi lăsat să intru, a spus vocea 
străină. Mă descurc singur de acum. 

„Palmer! Cine dracu' l-a invitat să vină? Nu am nevoie 
de nimeni aici - nici măcar de fratele meu Palmer! Sunt 
terminat şi nu cred că pot să-mi mai revin vreodată!“ 


Privirea lui Palmer Shepherd încerca să surprindă 
detaliile jocului de puzzle care se desfăşura în faţa lui: uşa 
închisă de la baie; oglinda care zăcea pe noptieră şi pe 
care se afla o lamă de ras, o bancnotă de o sută de dolari 
făcută sul, resturile a Dumnezeu ştie câtă cocaină. O sticlă 
goală de tequila pe jos. Un pahar pe jumătate plin cu un 
lichid roşu, pe cealaltă noptieră. Porto? Cinzano? 

„Dar unde e Will? Pe unde dracu' umblă?“ 

— lată-mă, frăţioare! 

Cu un urlet ca de vârcolac, Will, gol puşcă, s-a năpustit 
asupra lui, punându-l la pământ, ţintuindu-i braţele. Apoi 
Will şedea pe stomacul lui, la fel cum făcea când erau 
copii. 

— Eu am câştigat. Tu ai pierdut! 

Numai că, de data asta, ochii lui Will erau 
înspăimântător de sălbatici, iar trupul - Doamne 


117 


Dumnezeule, trupul lui! — era plin de sânge. 

Palmer se holba la fratele lui cu groază şi nu-i venea 
să-şi creadă ochilor. 

— Doamne, Will, ce dracu” s-a întâmplat cu tine? 

Will a început să râdă isteric. 

— M-am tăiat când m-am ras. 

Will a sărit de pe el, şi acum părea că dansa de-a lungul 
şi de-a latul camerei. A ridicat paharul pe jumătate plin şi i 
l-a oferit fratelui său. 

— Am tăiat-o şi pe ea, în timp ce mă bărbieream. De 
fapt, sângele merge bine cu tequila. Vrei să guşti? 

— Pe cine ai tăiat în timp ce te bărbiereai? Ce dracu' s-a 
întâmplat aici? Ce ai luat? 

— Pe Angelita. Îi ţin corpul în baie. Nu e decât o curvă. 

A mai ridicat o dată paharul cu lichid roşu întunecat. 

— Mă tem că l-am băut eu aproape pe tot. Micul dejun al 
campionilor. 

— Nu se poate, a murmurat Palmer. S-a ridicat şi 
picioarele au început să-i tremure de la genunchi. Nu pot 
să cred că ai făcut aşa ceva. 

— Că am făcut ce? Ce să nu se poată? 

— Nu se poate să o fi ucis. 

— Ei bine, nu ştiu. Ochii lui Will erau cât cepele. Ochii 
unui nebun. Să vedem. Hai să aruncăm o privire, ce zici? 

Will a deschis uşa de la baie şi şi-a împărtăşit secretul cu 
fratele mai mic. 

— Care e verdictul, frăţioare? Am făcut-o sau nu am 
făcut-o? Ai de gând să mă ajuţi de data asta? 


CAPITOLUL 45 


Pentru prima dată poveştile scandaloase din revistele 
mondene erau cât se poate de adevărate şi corect relatate, 
şi, poate, chiar puţin prea discrete. Will ştia asta, la fel de 
bine ca fratele lui. 

Will era periculos, chiar mai periculos decât suspectau 


118 


tabloidele. Petrecuse şase săptămâni într-un spital privat 
din New York, recuperându-se după aşa-zisa „cădere 
nervoasă“. La Rio avusese probleme cu „substanţele 
interzise“. 

Făcuse lucruri mult mai grave decât consumul de 
cocaină - dar reuşise să scape basma curată. Desigur, îl 
costase - o mită săptămânală, substanţială, către fratele 
său iubit -, dar măcar era liber. Nu era în închisoare 
pentru restul vieţii. 

Cei doi fraţi hotărâseră că Will trebuia să stea departe 
de Londra pentru o vreme. Ticălosul de Palmer chiar 
insistase asupra acestui aspect. Era parte din 
„înţelegerea“ lor. Nu ştia exact pentru care motiv, dar, 
oricum, Will se simţea atras de New York, aşa că nu conta. 

A închiriat un apartament în East Side şi i-a plăcut atât 
de mult, încât s-a apucat să-şi caute o casă. Citise, din 
întâmplare, că Maggie Bradford avea o casă în 
Westchester. Tot acolo locuia şi Winnie Lawrence. Se 
hotărâse să înceapă căutările cu Westchester. 

Era încă mare fan Maggie Bradford. Muzica ei era hrană 
pentru suflet; era convins că îl putea vindeca. Vorbise 
despre asta, despre ea şi cântecele ei şi mai ales despre 
versurile ei, cu psihoterapeutul lui de pe Fifth Avenue. 
Doctorul era şi el mare fan Maggie Bradford, aşa că 
înţelegea despre ce vorbea Will - sau cel puţin aşa l-a lăsat 
să creadă. 

Will avea fantezii despre cum avea s-o întâlnească pe 
Maggie, într-o bună zi, în Westchester. Era sigur că se 
putea aranja cumva. Era destul de şiret să-i reuşească 
treaba asta, nu-i aşa? 


CAPITOLUL 46 


Partea aceasta a poveştii mele pare să nu prea aibă 
sens. Poate de asta îi fascinează pe atâţia oameni, le 
solicită atenţia timp de săptămâni, sau chiar luni înainte de 


119 


începerea procesului de crimă. E un adevărat mister - 
chiar şi pentru mine. Perioada petrecută cu Will Shepherd, 
noaptea neagră a sufletului meu. Cum de s-a putut 
întâmpla? Cum s-a întâmplat? 


După moartea lui Patrick, după infarctul lui, m-am 
retras, fiind disponibilă numai pentru Jennie şi Allie, şi 
m-am ţinut la distanţă de presa de care ajunsesem să mă 
tem şi pe care o dispreţuisem când eram însărcinată. Cam 
la un an după moartea lui Patrick, într-o dimineaţă superbă 
de primăvară, când totul era minunat de verde, îmi 
vedeam de treabă prin grădină. Allie se juca pe lângă 
mine. Am fost întrerupţi de agentul de pază, angajat să 
ţină la distanţă musafirii nepoftiţi - ceea ce însemna cam 
toată lumea. 

— E un anume domn Nathan Bailford aici, mi-a spus. 
Ştie foarte bine că nu vreţi să vedeţi pe nimeni, dar insistă 
că e foarte important. 

Nathan era un vecin pe care nu-l cunoşteam prea bine. 
Ştiam că era un avocat foarte bun şi că rolul lui era să-l 
împiedice pe Peter O'Malley să se amestece în finalizarea 
proiectului Cornelia. Ce treabă ar fi putut să aibă cu mine? 
Ce căuta în momentul acela la mine acasă? Să fie probleme 
cu Peter? 

— Spune-i domnului Bailford să urce, i-am zis paznicului. 
Avem musafiri, l-am informat pe Allie. Hai să ne facem 
frumoşi. 

Avocatul avea înspre şaizeci de ani, dar arăta de vreo 
patruzeci şi cinci. Mi-a întors salutul cu un surâs, însă 
costumul lui cenuşiu, cămaşa albă şi cravata roşu cu auriu 
şi părul din care nu se mişca niciun fir îmi dădeau de 
înţeles că venise în calitate oficială. Mi-a strâns mâna 
întinsă în ambele mâini. 

— Ştii, am trecut pe lângă casa ta de nu ştiu câte ori, de 
la înmormântare. M-am gândit la tine adesea, dar nu ştiam 
dacă să dau buzna sau să te las în pace. 

— Mă bucur că, într-un final, te-ai hotărât să vii. 

Mă gândeam că orice prieten al lui Patrick e şi prietenul 


120 


meu, şi am încercat să fiu primitoare. 

— Deci, eşti bine? m-a întrebat. 

— Ei, vine şi trece, i-am răspuns. Nopțile sunt cele mai 
grele. De fapt, cred că tot deceniul asta a fost un coşmar. 

Nathan Bailford nu a ştiut ce să-mi răspundă. Într-un 
târziu s-a hotărât să zâmbească. Bună decizie. Mi-a plăcut 
asta la el. 

— De fapt, sunt aici cu treabă, a admis în final, în timp 
ce cafeaua ne era servită pe verandă. E vorba de ceva - ei 
bine, ceva ce nu mai putea suferi amânare. Cum ştii, a 
trecut aproape un an de la moartea lui Patrick. A trebuit să 
vin astăzi. 

În timp ce îşi sorbea cafeaua, am observat că mâinile îi 
tremurau. Şi-a relaxat puţin nodul de la cravată. 

— Testamentul lui Patrick a fost în sfârşit programat 
pentru citire. A fost o nebunie incredibilă. Nu am văzut aşa 
ceva în viaţa mea. Şi eu, şi oamenii mei am încercat să 
punem totul la punct exact după instrucţiunile lui explicite 
şi foarte complicate, după cum îi era obiceiul. Maggie, 
trebuie să-ţi spun. O să fie o luptă foarte dură. Peter 
O'Malley nu e un om fericit în momentul de faţă. Patrick 
avea dreptate în privinţa fiului său - Peter poate să fie un 
mare ticălos dacă vrea. Şi vrea. 

Nu eram pregătită pentru aşa ceva. Nu mă gândisem 
niciun moment la banii lui Patrick şi nici la vreuna dintre 
proprietăţile lui, iar neliniştea lui Nathan mă speria. Ideea 
de a mă lupta cu Peter era destul de neplăcută, dar gândul 
că presa ar putea afla despre asta mă deranja şi mai tare. 

— Ce au toate astea a face cu mine? Nathan, chiar nu 
pot să fac faţă la aşa ceva. 

Nathan Bailford s-a uitat fix în ochii mei. 

— Patrick a lăsat pachetul majoritar al corporației şi 
controlul asupra companiei ţie, lui Jennie şi lui Allen. Lui 
Peter i-a lăsat moştenire o sumă fixă de bani, extrem de 
mare, evident, dar douăzeci şi şapte la sută din afacere îţi 
aparţin ţie şi copiilor tăi. 

Nu puteam să cred ce auzeam. Pur şi simplu nu puteam 
să-mi cred urechilor! 


121 


— C-cât înseamnă asta? m-am bâlbâit. 

— Peste două sute de milioane în bani gheaţă, acţiuni şi 
bunuri imobiliare. Plus sau minus câteva milioane. Vorbim 
de foarte mulţi bani, Maggie. 

M-a năpădit un cumplit val de furie. 

— O, Nathan, de ce? Nu am nevoie de douăzeci şi şapte 
din niciun cent. Bani am, mai mulţi decât am eu nevoie. Nu 
vreau să am nimic de-a face cu asta. Chiar nu vreau. 

Am început, din senin, să râd, ceea ce l-a determinat pe 
Nathan Bailford să se lase pe spate în scaunul lui. 

Dumnezeule, chiar că era nostim! Pe bune era. Tocmai 
moştenisem vreo două sute de milioane de dolari, iar eu 
mă simţeam de parcă m-ar fi băgat la închisoare. 


CAPITOLUL 47 


„O duce pe Jennie în braţe! Cum aşa?“ Nu-mi puteam 
crede ochilor. Dar chiar aşa era. Tam-nisam. 

Will Shepherd, fotbalistul care încercase să mă agate la 
petrecerea familiei Trevelyan, în Londra, era acum la uşa 
mea, purtând-o pe braţe pe fiica mea! Era el, iară îndoială. 
Nu aveam cum să mă înşel. Nu aş fi putut uita vreodată 
părul acela blond lung, chipul lui şi alte câteva chestii. 

Paznicul mă strigase de la poarta din faţă să-mi spună că 
Jennie se lovise şi că un bărbat din vecinătate o aducea 
acasă. Când am văzut cine o aducea, am rămas trăsnită. 

Era pură nebunie. 

Nu am întrebat cum se simţea Jennie - părea că se 
simţea mult prea bine, cu treningul ei cu tot, cu picioarele 
atârnându-i de pe braţele lui. 

— Las-o jos! Te rog, las-o pe Jennie jos, am tipat la el. 

— Unde, doamnă? m-a întrebat Will Shepherd pe un ton 
blând, calm. 

O purta pe Jennie ca şi cum ar fi dus o pernă din puf. 

— Acolo. Pe canapeaua aceea din sufragerie, te rog. 
Pune-o, te rog, jos. 


122 


S-a uitat la mine neliniştit, ceea ce m-a făcut să ezit. 

— Hei, era lovită, mi-a spus. Aproape am dat cu maşina 
peste ea. Norocul meu că s-a dat la o parte şi doar şi-a 
sucit glezna. S-a întâmplat chiar în faţa casei familiei 
Lawrence. Acolo stau eu. Tocmai ieşeam. Nu am văzut-o. 

— Este foarte frumos din partea dumitale că ai adus-o 
acasă, îţi mulţumesc, am reuşit să spun. Vocea îmi era 
îngheţată. Acum, te rog să pleci. Mulţumesc totuşi. Din 
inimă. 

Pe canapeaua pe care o aşezare, Jennie s-a ridicat în 
capul oaselor. 

— Ai putea măcar să-i oferi o ceaşcă de cafea, a zis. Sau 
altceva? 

— Sunt sigură că domnul Shepherd a făcut destule 
pentru noi şi ar vrea să-şi vadă de drum. 

— Ştiţi cine sunt? m-a întrebat. 

Acum arăta de-a dreptul încurcat. „Ticălosul.“ 

— Ne-am întâlnit, i-am răspuns sec. 

Părea surprins. 

— Pe bune? Unde? Eu nu merg în culise de obicei, deşi 
v-am auzit cântând. La Albert Hall. Era şi regina Angliei 
acolo. 

— Nu la un concert. La o petrecere. 

— Dacă e aşa, nu-mi amintesc şi credeţi-mă că mi-aş 
aminti faptul că ne-am întâlnit. Sunt sigur de asta. 

S-a lăsat pe un genunchi să verifice glezna lui Jennie. 

— Nu pare să fie ceva rupt, s-a pronunţat. Mi-am rupt 
destule oase la viaţa mea ca să-mi pot da cât de cât cu 
părerea. Dar nu ar strica să chemaţi şi un medic să se uite. 

— Am să fac asta, de îndată ce pleci. Mulţumesc pentru 
sfat. 

S-a ridicat încet. 

— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Jennie. Să te faci bine 
repejor. 

S-a îndreptat către uşă. 

— La revedere, domnule Shepherd, i-a răspuns Jennie. 

Dintr-odată, am început să bănuiesc că ea ar fi avut 
vreun rol în toată tărăşenia asta. Obişnuia să „urmărească“ 


123 


starurile rock cu prietenele ei, aşa că de ce nu ar fi urmărit 
şi o celebritate din lumea sportului. 

— Nu vreau să mai vorbeşti vreodată cu el, i-am spus de 
cum s-a auzit uşa închizându-se. 

S-a holbat la mine, roşie ca focul la faţă. Nu o mai 
văzusem niciodată aşa de furioasă. 

— Cum ai putut să te comporţi aşa? Mamă! a ţipat. 
Pentru Dumnezeu! 

Cu un țipăt scurt, a sărit de pe canapea şi s-a prăbuşit. 
Chiar se lovise. Poate că Will Shepherd făcuse ce trebuia 
când o adusese acasă. Poate că, de data asta, mă 
înşelasem în privinţa lui. 


CAPITOLUL 48 


Casa mea se afla lângă Lake Club, unul dintre cele mai 
bune cluburi particulare din Westchester. Membrii 
clubului plăteau sume astronomice şi tot felul de cotizaţii 
pentru a se asigura că cei mai buni bucătari şi cei mai buni 
grădinari erau angajaţi acolo. Pajiştile bine îngrijite şi 
grădinile private îmi aminteau de Gstaad, Lake Forest, 
Saint-Tropez, locuri pe care le vizitasem în turneele mele 
prin Europa. 

Am fost invitată la club la o petrecere, pe la sfârşitul lui 
septembrie. Era una dintre primele mele ieşiri în lumea 
reală. 

A trebuit să mă opresc în capul scărilor abrupte de 
piatră care duceau de la aleea de acces la clădirea 
principală a clubului, să-mi recapăt răsuflarea. Ultima 
mare petrecere la care participasem fusese la inaugurarea 
hotelului Cornelia, şi amintirea lui Patrick s-a conturat cu 
atâta claritate, încât mi-au dat lacrimile. 

— Fir-ar, mi-am şoptit. Vino-ţi în fire, Maggie. 

Pajiştea frumos întreţinută era plină de oameni. Cu greu 
am reuşit să observ un bar şi o trupă de jazz cântând în 
surdină lângă el. Am salutat câţiva locuitori din Bedford şi 


124 


le-am zâmbit câtorva cărora ar fi trebuit să le fi reţinut 
numele, numai că nu o făcusem. Un producător de pe 
Broadway m-a luat deoparte, insistând să-i spun o sumă şi 
de câţi oameni aş avea nevoie pentru un spectacol. I-am 
răspuns că oferta era flatantă, dar cam prematură şi că am 
să-l sun când voi fi pregătită. Mă simţeam totuşi foarte 
stresată de insistența lui şi o senzaţie foarte familiară 
începuse să-şi facă simțită prezenţa. 

„Sihastra din Greenbriar loveşte din nou!“ mă gândeam. 
Erau mult prea multe deodată. Nu trebuia să fi venit. La 
naiba, la naiba! 

Curând mi-am cerut scuze şi m-am dus să mă plimb 
singură prin grădinile care flancau terenul de echitație al 
clubului. Mă simţeam ca cea mai mare idioată; o ratată, o 
paria, o ciudăţenie a naturii. Îmi aminteam că aşa mă 
simţisem mai tot timpul când eram mai tânără: prea înaltă 
pentru majoritatea băieţilor şi bâlbâită pe deasupra. 

Grădinile erau pustii şi am tras în piept aerul acela 
parfumat, care îmi dădea o senzaţie de beţie a simţurilor şi 
o satisfacţie pe măsură. Mi-era mult mai bine. 

— Nu există călătorie mai tristă decât căderea din cer... 
dar cerul poate fi recâştigat, Maggie. 

Propriile cuvintele mi-erau şoptite aproape de mine. 
M-am întors pe călcâie să dau cu ochii de bărbatul care le 
pronunţa. 

Will Shepherd stătea lângă mine. 

Chiar m-a făcut să tresar. 


CAPITOLUL 49 


M-am tras un pas înapoi, dar nu foarte departe. Cumva, 
Will nu mai părea atât de înspăimântător în plină zi şi în 
lumina caldă a grădinii. 

— Am venit să aflu de ce te-ai purtat aşa de rece cu mine 
atunci când am adus-o acasă pe fiica ta. 

Fără să vreau, mi-am dat ochii peste cap. Mă gândeam 


125 


că nu se putea să fie atât de tare de cap. 

— Ce, chiar nu-ţi aduci aminte? 

A dat din cap că nu. Pletele lui blonde reflectau razele 
soarelui. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Te rog, spune-mi, m-a 
îndemnat. 

— Balul mascat de la Trevelyan. Mi-ai propus să merg 
acasă cu tine - să mă culc cu tine. Ai fost foarte direct. Mai 
rău decât atât chiar. 

— Nu-mi aduc amin... 

S-a oprit şi şi-a dat una peste frunte. Ba chiar s-a şi 
înroşit la faţă. 

— Doamne Dumnezeule, a spus. La dracu’! Te rog să mă 
ierţi. Eram beat, drogat probabil şi complet nebun. 

— Să nu uităm, scârbos, am adăugat. Imi pare bine că 
te-am revăzut. La revedere. 

M-am întors şi am dat să mă întorc la petrecere. 

A alergat după mine să mă ajungă. 

— Acum nu sunt nici beat şi nici drogat, sunt numai 
foarte puţin nebun. Te rog, stai de vorbă cu mine un minut. 
Cred că pot să-mi explic comportamentul de atunci. 

— Da, dar oare eu vreau să-l aud? 

— Corect. Sunt sigur că merit din plin, deşi tot nu îmi 
aduc aminte cine ştie ce din ce am făcut. 

M-am uitat la el cu atenţie preţ de câteva secunde. Era 
îmbrăcat cu un costum alb din in topit, destul de şifonat, 
iar părul lui părea de aur. Era bronzat şi al naibii de 
frumos - trebuia să recunosc. 

— Vreau doar să-ţi spun un lucru, mi-a spus cu o 
sinceritate afectată pe care nu o puteam lua de bună. 
Pentru mine eşti o inspiraţie, aşa cum eşti pentru mulţi 
oameni. Te-am auzit cântând în concertul pe care l-ai dat 
în onoarea reginei Angliei şi am avut senzaţia că tu cântai 
numai pentru mine. Sunt conştient că nu era aşa, dar asta 
simţeam. M-ai făcut să simt ceva şi pentru asta îţi 
mulţumesc. Acum, n-am fost chiar aşa de cumplit, nu-i aşa? 

Fără să-mi dau seama, m-am întors spre el. Am 
recunoscut durerea în ochii lui. 


126 


— Căderea din cer? l-am întrebat. 

— Melodia aceea mai mult decât oricare alta, deşi le 
iubesc pe toate, sau pe majoritatea. Treceam printr-o 
perioadă mai grea în vremea aceea. Dar tu mi-ai adus 
aminte că cerul se poate recâştiga. 

— Da. Probabil. Şi, l-ai recâştigat? 

Expresia feţei lui a devenit şi mai tristă. Părea sincer, 
aproape uman. 

— Nu. Mi-e teamă că nu. Nu în viaţa asta. Nu după... 
performanţa mea la Rio. 

Am ridicat din umeri. M-a pierdut. 

— În Rio? Îmi pare rău. 

Pentru prima dată, a zâmbit. Nu-l mai văzusem zâmbind 
până atunci şi era ceva ce merita văzut. 

— Vrei să spui că nu ştii? 

— Mă tem că nu. Din câte îmi aduc aminte, când ne-am 
întâlnit prima dată, ţi-am spus că nu ştiu mai nimic despre 
sport. Regret, dar nu ţin un album cu tăieturi din ziare cu 
performanţele tale. Aveam acasă o cană cu Michael Jordan 
de la McDonald's. Cam la atât se reduce colecţia noastră 
de suvenire din lumea sportului. 

— Slavă Domnului, mi-a zis. 

Zâmbetul i-a rămas. Puțin diminuat, dar încă acolo. 

Am rămas tăcuţi un moment. „E timid cu mine, mă 
gândeam. Nu ştie ce să spună mai departe. O, Doamne, 
Maggie, nu începe o relaţie. Adică evident că nu vei 
începe, dar nici măcar să nu te gândeşti că ai putea.“ 

— Ar trebui să mă întorc, i-am spus. Tipul cu care am 
venit... 

— Poate să mai aştepte câteva minute, nu crezi? Mai 
întâi fă o plimbare cu un bătrân domn aşa ca mine. 

— Eram pe picior de plecare, am ezitat. 

— Nu pleca încă. Te rog. Am vorbit despre tine 
ieri-seară, la cină. Eu, Winnie Lawrence şi June. 

— Aha? 

— Mi-au spus despre Patrick O'Malley. Îmi pare foarte 
Tău. 

— Da, e cumplit. 


127 


Nu mai era nimic altceva de adăugat la asta. 

Mergeam pe sub un tunel de pini încovoiaţi, un pasaj de 
culori pastelate, luminat artificial. Începuserăm să vorbim 
despre tot felul de lucruri neaşteptate: vechile şine de tren 
din Harlem River (Will avea o adevărată pasiune pentru 
trenuri şi şine); despre Westchesterul rural în comparaţie 
cu Anglia rurală; un roman recent al lui Jeffrey Archer pe 
care îl citiserăm amândoi de curând. Se purta cu mine ca 
un şcolar şi eu îmi simţeam propria timiditate revenind. 

Mă temeam să nu mă păcălească. Dar se străduia atât 
de tare... şi era atât de dulce în ziua aceea. Şi, să fiu 
sinceră, trebuia să recunosc că arăta superb şi aveam la ce 
să mă uit. 

Zgomot de râsete şi câteva aplauze răzlețe se auzeau 
dincolo de arbuştii de porumbar. Am aruncat o privire pe 
ceasul de la mână. 

— Nu pot să cred. Ne-am plimbat timp de o oră. Trebuie 
să plec. E rândul meu la gătit în seara asta. Will, îmi pare 
Tău. 

— Mie nu, chiar deloc. Totuşi, ce oaspete de onoare mai 
sunt şi eu. Asta ar fi putut să fie petrecerea mea de adio, 
de retragere din sport. Ar trebui să plec şi eu. 

Cum mergeam înapoi spre club, m-a luat o secundă de 
braţ, doar o atingere uşoară pe cot, apoi mi-a dat drumul. 

— Chiar aveam nevoie de asta, mi-a spus. Nu am mai 
vorbit cu cineva, aşa, de foarte mult timp. 

— Nici eu, a trebuit să recunosc. Am zâmbit. lată - acum 
împărtăşim un secret. 

— Ne mai putem vedea cândva? Chiar nu sunt aşa cum 
crezi tu că sunt. 

Ştiam că mă va întreba. Şi ştiam şi care îmi va fi 
răspunsul. 

— Nu, mă tem că nu. Este prea devreme pentru mine. 

— Ai dreptate, mi-a răspuns. În plus, sunt destui bărbaţi 
mult mai buni pentru tine decât un amărât de fost 
fotbalist. 

Mi-a plăcut felul în care s-a autopersiflat, suspectându-i, 
în acelaşi timp, jocul de seducător. „Trebuie să fie 


128 


îngrozitor pentru un sportiv să se retragă, să-şi încheie 
cariera atât de devreme. Cum m-aş simţi eu dacă ar trebui 
să renunţ la cântat?“ 

— Ca să nu mai zic că există femei mult mai tinere şi mai 
frumoase decât mine, i-am spus. 

— Caut ceva mai profund în momentul de faţă, mi-a 
răspuns, în afară de asta, eşti o femeie frumoasă. Nu ştii? 
... Tu chiar nu ştii, nu-i aşa, Maggie? 

— Chiar trebuie să plec. 

Dar deja îmi dădusem seama că era mult mai altfel decât 
crezusem eu la început. Avea substanţă, era foarte 
complex. Interesant. 


CAPITOLUL 50 


Maggie Bradford era exact aşa cum lăsau să se înţeleagă 
cântecele ei, ba chiar mai mult de atât, gândea Will. Ea nu 
părea conştientă de asta, dar era şi foarte frumoasă. 

Ea îl putea salva. Era convins de asta şi începuse să fie 
obsedat de ea. Trebuia să o mai vadă o dată. li asculta 
cântecele constant, acasă, în maşină, nu conta. 

A plănuit totul cu foarte mare grijă, începând cu o 
scrisoare lungă, în care nu-i cerea o întâlnire, ci 
înţelegerea ei. Într-o altă scrisoare îi povestea despre cum 
îl părăsise mama lui pe când era copil şi apoi despre 
sinuciderea tatălui lui. Îi spunea lui Maggie despre cum 
cântecele ei îl alinau şi îl ajutau şi nu-i cerea decât ca ea 
să-i răspundă într-un fel sau altul. 

De la ea nu primise niciun cuvânt şi, aşa cum îi era 
obiceiul, el s-a consolat în braţele altor femei. Cu una 
dintre ele se purtase foarte violent fără să se ajungă însă la 
ceva la fel de grav ca în Rio, dar înspăimântător, fără doar 
şi poate. Vârcolacul din New York. 

Dar, din senin, Maggie i-a scris o scrisoare. l-a spus că 
primul pas ar fi să-şi înfrunte durerea, aşa cum se părea că 
şi făcuse. A sunat-o într-un final şi i-a propus să se 


129 


întâlnească - doar o dată în New York şi numai pentru a 
lua prânzul împreună. 

S-au întâlnit pe 12 noiembrie, la ora unu, în Sala de 
Stejar, la hotel Plaza. Dorea ca locul să fie cât se poate de 
puţin ameninţător. Pusese fiecare detaliu la punct. Avea de 
gând s-o cucerească pe Maggie. Nu mai putea suporta încă 
un eşec. 

Plănuia să o seducă. 

Plănuia să câştige. 

Nu avea nicio îndoială că era în stare. 


CAPITOLUL 51 


Trecuse o lună şi jumătate până când l-am revăzut pe 
Will. Îmi scrisese multe scrisori. Scrisorile îmi dezvăluiau 
mai multe decât orice conversaţie pe care aş fi avut-o cu 
el. Era profund, dar şi sensibil. Când, în sfârşit, a sunat, 
eram pregătită să-l întâlnesc. Era doar un prânz. Suficient 
de inofensiv, sau cel puţin aşa credeam atunci. 

Era totuşi vorba de un prânz cu Will Shepherd! Chiar 
dacă avea să fie în întunecata şi morbida Sală de Stejar. 
Eram sigură că o grămadă de femei ar fi dat orice să fie în 
locul meu. Se părea că o parte din acele femei erau chiar 
acolo, uitându-se la noi, de la mesele din apropiere. 

Trebuia să recunosc că Will era o companie plăcută. Era 
afabil, cultivat, cald şi continua să fie sensibil. Uitându-mă 
în urmă, la întâlnirea noastră, nu-mi puteam reprima o 
suspiciune teribilă: mă întrebam dacă nu cumva repetase 
înainte. 

— Îmi place să mai vorbesc şi cu alţi oameni care se 
bucură de succes, a recunoscut Will, atâta vreme cât asta 
nu-i face să-şi piardă capul. 

M-am apucat de cap. 

— Eu nu mi l-am pierdut, nu? 

Will a râs. Am râs amândoi. Ştiam exact ce voia să spună 
despre a vorbi cu alţi oameni care se bucuraseră de 


130 


„tratamentul de vedetă“. Cu siguranţă se putea crea o 
legătură pornind de la asta. 

Pe la mijlocul prânzului l-am îndemnat: 

— Spune-mi despre Rio. Nu, stai, spune-mi ceva despre 
tine, întâi. 

— Nu vreau să vorbesc despre mine, mi-a răspuns Will şi 
mi-a făcut cu mâna în semn de lehamite. 

Era ceva neobişnuit şi revigorant. Chestia care nu-mi 
plăcea când stăteam de vorbă cu majoritatea „vedetelor“ 
era că adorau să vorbească numai despre ele. Puteam să 
jur că Will era la fel ca ei. Acum îmi dădeam seama că mă 
înşelasem. 

— Hai să ne oprim aici, a spus Will. A luat o gură din 
vinul lui şi apoi a început să se uite în gol. Încerc să fiu alt 
om acum. Caut să regăsesc paradisul pierdut. Exact ca în 
melodia ta. 

— O să-l regăseşti tu, i-am spus molcom. 

M-a înduioşat puţin. Era vulnerabil şi avea nevoie de 
sprijin afectiv. În ascuns, mă încânta ideea că îi plăceau 
cântecele mele atât de mult. Bănuiesc că voiam să iau 
parte la transformarea lui. 

— Ajută-mă, Maggie. 

A rostit cuvintele foarte blând. 

— Cum? Cum aş putea să te ajut eu, Will? 

S-a uitat la mine atât de intens, încât obrajii mi-au luat 
foc. 

— Include-mă în cântecele tale, a răspuns. 


Am făcut mai mult de atât. L-am inclus în viaţa mea. Era 
ca şi cum nu mă puteam abţine. Ca şi cum universul 
conspirase împotriva mea. 

M-a invitat în oraş şi mi-am dat seama că nu era pe atât 
de fermecător pe cât era de excitant. Era foarte atent cu 
mine, dându-mi de înţeles că eu şi numai eu contam. Nimic 
nu îi distrăgea atenţia când vorbea cu mine. Se uita numai 
la mine, mă auzea numai pe mine, mă făcea să mă simt 
deşteaptă, interesantă, deosebită. 

Şi uite aşa, m-am întâlnit din nou cu Will Shepherd. 


131 


La început a fost foarte romantic. Totul se întâmpla 
foarte lent. Părea în regulă totul. 

Nici nu ne-am sărutat până la a patra „întâlnire“. S-a 
întâmplat firesc, în faţa uşii mele, în timp ce el îşi lua 
rămas-bun. Sărutul a fost blândeţea şi pasiunea 
întruchipate, iar eu m-am trezit răspunzând aproape fără 
să-mi dau seama. 

L-am împins blând. 

— Va dura ceva până voi fi pregătită. 

Ne-am sărutat din nou, lung şi incredibil de tandru. 
Pentru mine, sărutul era jumătate durere, jumătate 
plăcere. Îl doream, dar îmi era frică de dorinţa mea. 
Auzisem poveştile despre el; eram sceptică în privinţa 
schimbării lui. Cu toate astea, el îşi dorea cu disperare să 
se schimbe. 

De data asta, Will a fost cel care s-a retras, de bunăvoie. 
A deschis uşa pentru mine şi apoi s-a făcut nevăzut. 

Partea din faţa casei mele era luminată noaptea şi eu am 
rămas acolo un moment, privindu-l în timp ce se urca în 
maşina lui sport. La mult timp după ce a dispărut în 
întuneric, încă mă mai uitam după el, confuză, dar şi cu 
simţurile răscolite. 


CAPITOLUL 52 


În noaptea aceea, Will s-a dus direct în Manhattan. A 
condus cu peste 150 pe şoseaua Saw Mill River. Doamne, 
că bine se mai pricepea! Dar era şi frustrat şi incredibil de 
excitat în acelaşi timp, de parcă era un ţap în călduri. Nu 
ştia câtă răbdare mai avea s-o curteze. Nu era obişnuit cu 
aşa ceva. 

Maggie era la fel de directă şi sinceră ca şi cântecele ei, 
dar începea să se întrebe dacă ea merita, într-adevăr, 
osteneala. Îi era destul de greu să fie, ei bine, să fie atât de 
cuminte tot timpul. Câteodată simţea că nu se putea să fie 


132 


destul de bun pentru ea. 

„Jocul de-a şoarecele şi pisica“, se gândea în timp ce 
trecea dinspre Westchester spre New York. La atât se 
reducea relaţia lui cu femeile. Aproape întotdeauna le 
prindea - unele erau doar ceva mai greu de prins ca altele, 
atâta tot. Era încă un joc, până la urmă, un substitut 
pentru fotbal şi care, la rândul lui, fusese un substitut 
pentru Dumnezeu ştie ce în viaţa lui. 

Rebecca Post era un dealer de artă care avea o galerie 
undeva cu vedere spre pod. „Rebecca e un şoricel uşor de 
prins.“ Poate puţin cam prea uşor, dar era sigur că se 
putea gândi la ceva care să condimenteze puţin lucrurile. 
Fără îndoială. 

Will a folosit cheia ca să intre în apartamentul ei luxos. 
Nu fusese câtuşi de puţin greu să o convingă să-i dea o 
cheie - trebuise doar să ceară, o dată. 

Săgeata Blondă mergea pe vârful picioarelor prin 
apartamentul cufundat în întuneric. Se simţea ca un intrus. 
În living, un ceas digital arăta trecerea timpului - unu şi 
douăzeci. 

Un intrus - îi surâdea ideea. Gândea că s-ar putea 
obişnui cu aşa ceva. Era un intrus - nu-i aşa? Devenise un 
intrus în viaţa multor femei, iar lor părea să le placă 
diversitatea. 

Vârcolacul din Londra, Paris, Frankfurt, Roma, Rio - şi 
acum New York. Aşa să fie. 

A aruncat o privire în dormitorul principal şi a văzut-o 
pe Rebecca. Draga de ea dormea goală, întinsă într-o 
poziţie senzuală, foarte incitantă, deasupra aşternuturilor. 
Părul ei lung, castaniu, era desfăşurat pe pernă, ca un 
evantai. Frumos. Incredibil de excitant. 

Will ştia exact ce voia să-i facă - s-o violeze, pur şi 
simplu, fără să spună nici măcar un cuvânt. Şi apoi să 
părăsească apartamentul. 

Asta a şi făcut Săgeata Blondă - exact ceea ce simţise 
nevoia să facă. 

Aşa fusese întotdeauna. Iubirea era doar un joc pe care 
puteai să-l câştigi sau să-l pierzi. 


133 


CAPITOLUL 53 


Will a trebuit să plece la începutul lui ianuarie la Los 
Angeles pentru nişte filmări. Mi-am dat seama că-mi era 
dor de el mai mult decât mă simţeam pregătită să 
recunosc, sau cel puţin aşa mi se părea. Câteodată, mi-era 
teamă că Will era un magician, unul dintre ucenicii aceia 
vrăjitori, un artist al seducţiei cum nu exista altul. Barry 
mă avertizase că Will era exact ceea ce mă temeam eu că 
e. 

— Cu mine nu e aşa, i-am spus. 

Şi era adevărul. 

Will s-a întors într-o joi şi m-a scos la cină în Bedford. 
Purtam tocuri şi o rochie neagră, cu mărgele, ceva destul 
de pretenţios pentru mine, aşa că m-am bucurat când m-a 
complimentat. 

— Îmi place foarte tare cum arăţi, mi-a spus. 

Simplu, dar mi-a făcut plăcere să aud. 

Era într-o stare minunat de expansivă. Adoram să-l văd 
aşa. 

— Vestea bună e că mă iubeşte camera. Vestea proastă e 
că nu ştiu să joc. 

Era o replică nostimă, aşa că am râs amândoi. 

A vorbit întruna. Părea cu adevărat impresionat de 
primirea pe care i-o făcuseră la Hollywood. Eram de-a 
dreptul fericită pentru el. La cină am râs destul de mult. 
De-acum, mă simţeam complet relaxată în preajma lui Will. 
Oamenii ne tot arătau cu degetul, dar aveau suficient 
bun-simţ încât să se ţină deoparte, să nu ne deranjeze. 
Poate credeau că eram îndrăgostiţi? 

Când s-a terminat cina, am descoperit că începuse să 
ningă. Vântul biciuia copacii care se aplecau cu mişcări de 
dansatoare exotice; fulgii ne intrau în ochi în timp ce 
alergam spre maşină. Am simţit nevoia de a-l ţine de mână. 
Şi am făcut exact aşa cum simţeam. 


134 


Pe drumul spre casă, Will a şofat cu mare atenţie, apoi 
m-a condus până la uşă. Încă mă stăpânea dorinţa de a-l 
ţine în braţe. Se dăduse cu un parfum atât de plăcut, de 
subtil. Purta o haină sport simplă şi arăta atât de bine, că 
mi s-a tăiat răsuflarea. Obrajii îi erau trandafirii, iar când 
zâmbea, arăta fantastic. 

— Noapte bună, mi-a urat. Mulţumesc că ai stat cu mine 
şi m-ai ascultat vorbind atât de mult despre noua mea 
carieră. 

Nu voiam să plece. „Vrăjitorule“, m-am gândit. 

— Stai puţin, l-am oprit. E nebunie afară. Nu vreau să 
conduci pe o vreme ca asta. „Au fost deja prea multe 
accidente în viaţa mea.“ 

În ochi îi apăruse o lumină caldă, ciudată. Zâmbetul îi 
era şi el blând. 

— Stau la numai câţiva kilometri de aici. Cred că mă 
descurc, Maggie. 

— Te rog, am spus. Intră câteva momente. 

Will a încuviinţat din cap şi m-a urmat în casă. Părea că 
nu-şi dorea să rămână. 

Spunea că are de dat un telefon scurt - că trebuia să 
iasă la un whisky cu familia Lawrence şi trebuia să-i 
anunţe că nu mai vine. 

Când s-a întors, ne-am făcut comozi în living. l-am 
verificat pe Jennie şi pe Allie, dar dormeau duşi amândoi. 
Şi dacă ar fi detonat cineva o bombă în dormitoare şi tot 
nu s-ar fi trezit pentru nimic în lume. De obicei era greu să 
o trezesc pe Jennie să se ducă la şcoală. 

Mă gândeam: „Sunt o femeie de treizeci şi opt de ani, 
singură. Sunt stăpână pe situaţie. Mă pot descurca. Nu fac 
nimănui niciun rău. Imi place de bărbatul acesta foarte, 
foarte mult. Sunt sigură că m-a vrăjit cumva!“ 

— Nu mi-am închipuit vreodată că vom ajunge şi aici, 
i-am spus lui Will, în timp ce ne uitam la fulgii care cădeau. 
Noi, amândoi, stând aici, aşa. Uitându-ne la fulgii de 
zăpadă. 

— Sincer, nici eu. Nu credeam că-mi vei da vreodată 
ocazia să-ţi arăt că mi-am venit în fire în sfârşit, că m-am 


135 


maturizat, că mă pot schimba. Cum mă descurc? Vezi vreo 
îmbunătăţire? 

— Te descurci de minune. Nu forţa nota, i-am spus şi am 
început amândoi să râdem. 

Mi-am lăsat capul pe umărul lui şi m-am bucurat de 
moment. Îmi făcea plăcere să-i simt muşchii spatelui şi ai 
umerilor. Nu m-aş fi imaginat niciodată cu Will, dar acum 
mă simţeam bine în compania lui. Ba chiar îmi permisesem 
să recunosc faţă de mine că era un mascul deosebit de 
arătos. Adoram mirosul de proaspăt pe care îl degaja. 
Părul lui era extraordinar de des şi de frumos. Mă 
întrebam ce vedea la mine. 

Şi-a întors capul şi m-a sărutat. 

— Nu m-am maturizat chiar aşa de tare. 

Sărutul lui m-a ameţit puţin. 

A fost decizia mea, alegerea mea. L-am luat de mână şi 
l-am condus în camera de oaspeţi de lângă piscină. 
Simţeam degetele lui atingându-le pe ale mele. 

Făcusem curat în cameră în timpul zilei. Schimbasem 
lenjeria. Aerisisem. Pentru orice eventualitate. 

Cred că voiam să se întâmple. Ba nu, ştiam exact că 
avea să se întâmple. Jar în noaptea aceea s-a întâmplat. 

Ca un tren, printr-un peisaj de munte foarte pitoresc, 
care intra şi ieşea dintr-un tunel. 

Iarăşi şi iarăşi şi iarăşi. 


CAPITOLUL 54 


Amintiri deosebite - atât de confuze acum. Ca 
fotografiile care nu îţi spun întotdeauna întregul adevăr, ca 
fotografiile care pot minţi. 

Land  Roverul albastru cu dungi albe zbura pe 
impresionantele şosele terasate spre celebrul hotel din Las 
Veides. Aveam să petrec cu Will trei zile magnifice, numai 
noi doi. 

Şoferul nostru mexican a luat o curbă cu o viteză aşa de 


136 


mare, că Roverul aproape că a zburat de pe drumul îngust; 
dacă s-ar fi întâmplat, am fi plonjat câteva sute de metri în 
gol, până în Acapulco Bay. Îl ţineam strâns pe Will, cât de 
strâns puteam şi simţeam. Eram fascinată de orice detaliu 
nesemnificativ: cum mă potriveam lângă el, liniile corpului 
lui, fiecare cicatrice şi originile ei; cât de repede îi creştea 
barba lui blondă. Voiam să ştiu tot ce se putea şti despre 
viaţa lui, şi nu poveştile exagerate din tabloide. 

— Ce zici, vrei să înotăm, Maggie? m-a întrebat când am 
ajuns în cameră. Avea ceva timid în voce şi îmi plăcea 
sunetul acelei voci. Hai să ne punem costumele de baie şi 
să explorăm marea adâncă şi albastră. 

Ne  legănam încet, cu mişcări de  du-te-vino, 
îmbrăţişându-ne sub un ventilator de tavan din lemn de tec 
din apartamentul nostru. A 

— Poate ceva mai târziu, i-am şoptit. In momentul ăsta 
suntem numai noi doi şi cred că vreau să mă bucur de 
clipa asta. De fapt, sunt sigură că vreau să mă bucur de 
clipa asta. Nu am putea... să... nu facem... nimic? 

A râs. 

— Bine, fără mare adâncă şi albastră. Dar ce spui dacă 
renunţăm la costume de baie şi ne aventurăm în piscina 
privată, intimă, pe care administraţia ne-a pus-o la 
dispoziţie cu atâta grijă? _ 

— Sună mult mai bine. Îmi surâde ideea foarte mult. 

Ne-am sărutat uşor, un timp foarte, foarte îndelungat, 
aşa cum ne sărutam destul de des. Mă gândeam câteodată: 
„Mă pierd pe mine sau tocmai descopăr ceva ce am 
pierdut de-a lungul timpului?“ 

Will a dat la o parte uşile de sticlă pentru a dezvălui o 
terazzo spectaculoasă. Am continuat să ne dezbrăcăm 
până am ajuns în faţa piscinei mici bătute în mii de 
diamante în lumina splendidă a soarelui. Păsări verzi şi tot 
felul de papagali colorați vociferau în verdeaţa braziliană 
dimprejur. Eram în rai, nu-i aşa? Sau cel puţin, la vremea 
aceea, aşa mi se părea. 

Printr-o cortină de palmieri regali şi de bougainvillea, 
puteam vedea acoperişurile roşietice ale celorlalte cabane, 


137 


dar nu şi piscinele lor private. Îmi plăcea grija lor pentru 
detaliu. Nimeni nu ne vedea nici pe noi. 

Am plonjat uşor în piscină, trăgându-l pe Will după mine. 
Nu ne prosteam - ne jucam doar, ca nişte copii. 

M-a prins de mână şi m-a tras înspre el. Era deja excitat. 
Îmi purtam mâna de-a lungul trupului lui zvelt, bine făcut, 
mângâindu-i coapsele. Era cald şi blând cu mine 
întotdeauna; nu era deloc aşa cum mă aşteptam să fie. 

Ne-am sărutat lung. 

Will m-a ridicat de pe plăcile de piatră ale piscinei şi m-a 
întors în aşa fel încât să mă pot sprijini de marginea 
bazinului. A intrat în mine încet, încet de tot. Am închis 
ochii, devenind conştientă de senzaţii noi, bucurându-mă, 
în acelaşi timp, de soarele care îmi scălda faţa şi de 
căldura şi mai puternică, vuind din interiorul meu. 

Nu mai fusesem niciodată cu cineva ca Will. Mă făcea să 
mă simt atât de specială. Trebuie să mărturisesc asta, 
pentru că acesta este adevărul. 


CAPITOLUL 55 


În mintea mea există o imagine puternică, teribil de 
puternică, de care nu pot să scap şi care nu se potriveşte, 
care va fi un mister întotdeauna, o taină frumoasă, tristă şi 
foarte chinuitoare. 

După ce ne-am întors din scurta noastră aventură în 
Mexic, am petrecut un întreg weekend făcând tot ceea ce 
au vrut copiii să facem. Sau, cel puţin o parte din lucrurile 
pe care le-au vrut Jennie şi Allie. Erau atât de fericiţi, iar 
Will se purta minunat cu ei. 

Într-una din zile, am mers în New York şi ne-am jucat 
de-a provincialii ajunşi în marele oraş - am văzut Trade 
Center, Statuia Libertăţii, muzeele, până şi Hard Rock 
Cafe. Dar apoi, am petrecut o zi şi mai frumoasă în curtea 
casei - de parcă am fi fost o familie, doar pentru a vedea 
dacă nu cumva asta ne doream cu toţii. 


138 


Mă uitam la cum se purtau Jennie şi Allie cu Will şi 
puteam să-mi dau seama că-l adorau. Eram aproape sigură 
că lui Will îi plăcea să fie în preajma copiilor, că îşi dorea 
să crească nişte copii aşa cum se cuvenea, nu aşa cum 
fusese el crescut. Era ceva ce îmi mărturisise. 

Imi aduc aminte că l-am văzut cu Allie, în după-amiaza 
aceea, în curte. Imaginea aceea extraordinară a rămas cu 
mine, îi văd şi acum ca şi cum ar fi aievea. 

Era o zi de vară indiană, însorită, strălucitoare, caldă. 
Will era cu Allie pe unul dintre caii noştri mai bine dresati, 
o iapă blândă pe care Jennie o botezase Puricele. Amândoi 
călăreau pe un câmp cu iarbă înaltă care, în lumina zilei, 
arăta ca o mare verde. 

Băieţii erau îmbrăcaţi în haine de iarnă, dar descheiate, 
purtându-se ca bărbaţii, amândoi izbitor de blonzi. Râdeau 
ca demenţii, în timp ce Puricele galopa ca filmat cu 
încetinitorul. 

Will îl ţinea strâns pe Allie, în deplină siguranţă, iar Allie 
nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Simţeam că bucuria 
era nedisimulată şi îmi plăcea ce vedeam. Adoram expresia 
de pe chipurile lor. 

Jennie a venit şi s-a aşezat lângă mine. 

— Nu-i aşa că sunt superbi? Arată ca şi cum chiar ar fi 
tată şi fiu. O, îmi place cum suntem acum, mamă. Mă simt 
atât de împăcată. E atât de bine. 

— Aşa e, şi eu simt la fel, i-am spus şi am îmbrăţişat-o. 


CAPITOLUL 56 


Will mi-a mărturisit totul; ne spuneam orice unul altuia, 
până am crezut că nu mai aveam niciun secret. Intr-o 
noapte mi-a povestit ceva terifiant despre cum tatăl lui o 
bătea pe mama lui, apoi ce i-a spus mama: „Numai mami 
te iubeşti. Nimeni altcineva“. 

Mă simţeam mai aproape de el ca niciodată când îl 
ascultam vorbind aşa. Poate că nu simţisem aşa ceva faţă 


139 


de nimeni. Cu siguranţă nu mi se mai dezvăluise atâta 
durere. 

— Dar m-a abandonat, mi-a spus. Era ceva pustiu în 
ochii lui. Nu m-a iubit niciodată cu adevărat, Maggie, ştii? 

Era atât de drăgălaş câteodată, şi atunci îmi puteam 
imagina cam cum fusese Will în copilărie. Mi-l imaginam 
blond, inimos, cu ochi albaştri. 

— Crezi că din vina ta a plecat? 

— Da. Dar încep să mă tratez. Aproape am reuşit să nu 
mă mai simt vinovat. Nu aş fi reuşit fără tine, Maggie. 
Faptul de a fi cu Jennie şi Allie a schimbat totul. 

L-am luat de mână. Durerea lui, ca şi dragostea lui 
pentru mine păreau atât de reale. Era foarte emoţionant. 
Puteam să-i înţeleg povestea tristă şi, într-un fel, cred că 
încercam să-mi defulez frustrările legate de propriul meu 
tată prin Will. 

— Eu nu am să te părăsesc, i-am şoptit. Niciodată. 

— Fii soţia mea, Maggie. Să nu mă părăseşti. Promiţi? 

În dimineaţa aceea am fost de acord să mă mărit cu el ca 
să i-o dovedesc. 


CAPITOLUL 57 


Șoarecele şi pisica: măreţul joc al dragostei. 

Cam Matthias, un fotomodel aspirant, l-a înnebunit pe 
Will cu gura ei, cu limba ei lungă care îl lingea încet şi 
incitant, făcându-l să geamă şi s-o prindă cu mâinile de 
părul ei lung şi roşu. 

„Doamne, ce animal sălbatic şi fabulos, şi-a spus Cam. 
S-ar putea chiar să fie cel mai extraordinar bărbat de pe 
planetă. Cineva trebuie să fie, nu?“ 

— Oh! a exclamat Will, Doamne, Cam. E fantastic! Tu 
eşti fantastică! 

O ţineau aşa de câteva ore. El era nesătul şi o făcea să 
se simtă în acelaşi fel. Când credea sau simţea că el avea 
să ejaculeze, ea i-a dat drumul, s-a lăsat pe spate şi i-a luat 


140 


penisul între sâni, mărind presiunea până când a crezut că 
el nu se va mai putea abtine. Dar se abţinea şi continua, 
mereu şi mereu, ca o versiune perversă a iepuraşului 
Duracell. Imaginea a făcut-o să se zguduie de râs. Amândoi 
se zguduiau. 

Apoi, ea a îngenuncheat cu faţa la perete. Şi-a dus 
mâinile la spate şi şi-a despărţit fesele. 

Era noaptea dinaintea nunţii lui Will Shepherd. 


CAPITOLUL 58 


La ora unu, cu trei ore înainte de „nunta deceniului“, 
două duzini de poliţişti, îmbrăcaţi în uniforme de gală 
bleumarin, cu mănuşi albe, şi-au ocupat poziţiile la uşile 
principale şi de serviciu ale reşedinţei din Bradford şi de-a 
lungul Greenbriar Road. Îndatorirea lor era să nu permită 
nimănui din New York, Yonkers, din Bradford sau 
Tennessee şi Texas să arunce vreo privire înspre mine sau 
Will, în ziua nunţii noastre. 

Aveau să fie teribil de dezamăgiţi. Niciunul din noi nu 
avea chef de publicitate în ziua aceea, şi nici după, dacă ar 
fi fost după mine. 

La trei după-masă, poliţia din Bradford a închis, oficial, 
şoseaua Greenbriar, interzicând accesul publicului. 
Întreaga stradă era teren minat pentru oricine nu primise 
ecusonul Cartier, inscripționat în argint, cu mesajul 
simplu: „Invitat“. 

Am ales, cu mare grijă, unul dintre dormitoarele mai 
retrase, să-mi servească drept cabină de probă, dar şi de 
loc de taină, în care să mă adun, înainte să înceapă, de-a 
binelea, nebunia de afară. 

Jennie (care făcuse din nunta mea cea mai mare zi din 
viaţa ei), designerul de rochii de nuntă, Oscar Echavarria 
şi doi tineri asociaţi s-au învârtit în jurul meu ca titirezii 
toată după-amiaza aceea. Allie era mulţumit să stea pe 


141 


lângă dădaca noastră, doamna Leigh, şi să se uite numai la 
tot tărăboiul. Purtam o rochie superbă, din satin crem. 
Voalul şi trena erau făcute din dantelă fină belgiană. Gâtul 
îmi era împodobit de un singur şirag de perle. Nu cred că 
aş fi putut fi mai fericită de atât. Mă simţeam frumoasă şi 
pe dinăuntru şi pe dinafară. Nu doar Will se vindecase, mă 
vindecasem şi eu odată cu el. 

— Elegant. Frumos. Perfecţiunea întruchipată. 

Echavarria şi-a dat încuviințarea, privindu-mă din toate 
părţile, ca şi cum el era Leonardo şi eu Mona Lisa. Abia mă 
puteam abţine să nu râd de grandomania lui, absolut 
scuzabilă. 

— Arăţi foarte mişto, mamă, a dat Jennie verdictul. 

— Lasă-mă câteva clipe singură, te rog, am spus într-un 
final. Am nevoie de puţin timp să-mi vin în fire. 

— Sigur, mi-a spus Jennie, foarte matură. 

— C’est ça! Toată lumea afară, a spus Echavarria, 
bătând din palme ca un maestru de balet. 

Ceilalţi au plecat, dar am reţinut-o pe Jennie. 

— Mersi că m-ai suportat toate săptămânile astea, i-am 
spus. Acum fugi şi fă-te frumoasă. Numai nu mai frumoasă 
decât mireasa, bine? 

— Eu nu mi-aş face griji în privinţa asta. Nu s-ar putea 
întâmpla, nici dacă mi-aş da silinţa. Ceea ce nici nu fac. 

— Te iubesc, i-am spus în şoaptă. 

— Ba eu te iubesc mai mult, mamă. 

— Nu se poate aşa ceva. 

— Ba se poate, pricepi. Chiar aşa e. 


Lista oaspeţilor era plină de nume mari. Avea să fie 
acolo, musai, managerul şi prietenul lui Will, Winnie 
Lawrence. Nathan Bailford, Barry, prietenii mei din 
Bedford, surorile mele şi familiile lor din nord, compozitori 
şi cântăreţi, oameni din lumea fotbalului. Ca să nu mai zic 
de gazetari şi fotografi de la ziarele metropolitane, 
reporteri de la staţiile locale de televiziune, televiziunile 
mari, cei de la People, Time - jur că erau mai mulţi 
necunoscuţi decât rude şi prieteni. 


142 


Una dintre ultimele maşini la faţa locului - dar asta am 
aflat mai târziu - era un Maserati strălucitor, de culoarea 
vinului de Burgundia. În spatele volanului era Peter 
O'Malley. 

Cumva, Peter primise o invitaţie. 


Uşa dormitorului s-a dat deodată de perete, fără măcar 
să se fi auzit cea mai mică bătaie. Cine a îndrăznit... 

— Will, nu ar fi trebuit să... 

— ... mă însor aşa de tânăr, a zâmbit Will. Arăta superb 
şi foarte rafinat, în smochingul lui negru de la Brioni. 
Foarte adevărat, dar când vine vorba de o femeie aşa de 
frumoasă ca tine, nu mă pot abţine. Ai idee cam cât de dor 
mi-a fost de tine azi-noapte? Desigur, ţi-aş putea 
demonstra. 

A făcut un pas către mine. 

— leşi afară. Să nu cumva să îndrăzneşti, am început să 
râd. Mă făcea întotdeauna să râd. Afară. Vorbesc serios. 

Dar Will era nepotolit şi a venit spre mine şi m-a cuprins 
în braţe. Mâna lui mi-a cuprins cu blândeţe un sân. Nimic 
prea provocator - şi prin urmare, foarte provocator. 

— Ummmm, a mormăit. Eşti o desfătare pentru ochi. Şi 
pentru mâini, de asemenea. 

— Will! 

— Da, eu sunt. 

— Te iubesc enorm. Acum, ieşi. 

— Bine, bine. Îţi respect dorinţele. Te voi cinsti şi iubi, 
din acest moment, pentru eternitate. 

A părăsit, supus, camera, îngânând „în vecii vecilor“. Am 
zâmbit şi am simţit că era preludiul perfect. 


CAPITOLUL 59 


Primele acorduri ale Marșului nuptial erau date de un 
tânăr pianist de la Juilliard, într-un crescendo minunat, pe 
fundalul de album de fotografii al grădinii. Muzica, totul 


143 


mă făcea să simt fiori pe şira spinării. Îmi plăcea ziua 
nunţii mele mai mult decât aş fi crezut vreodată că o să-mi 
placă. 

Întârziaţii erau grăbiţi spre locurile lor. Elicopterele 
staţiilor radio şi TV, deosebit de iritante, survolau cerul 
albastru, în timp ce camerele de televiziune filmau 
încontinuu. Mi se părea că erau prezenţi vreo mie de 
fotografi, care tot urmăreau invitaţii şi mirele cu aparatele 
lor. 

Mi-am făcut, în sfârşit, apariţia. 

Buchetul de cale pe care îl duceam îmi tremura în mâini. 

Eram obişnuită cu mulțimile, dar aici aveam emoţii. 
Le-am văzut, prin mulţime, pe cele câteva rude prezente, 
zâmbindu-mi vag. Jennie, domnişoara mea de onoare, 
stătea solemn lângă altar. 

Doamna Leigh era în primul rând, ţinându-l pe Allie, 
care se agita în braţele ei. Mătuşile lui Will erau acolo, 
Eleanor şi Vannie, una ca o matroană, cealaltă, izbitor de 
atractivă. 

„Am halucinaţii, văd dublu!“ Will stătea lângă ele, în loc 
să fie lângă altar... nu, nu era Will, era Palmer. O copie 
fidelă, dar uşor mai ştearsă a fratelui său. 

Am fost condusă la altar, pe culoarul de flori, de Barry. 
Arăta cumva şifonat în smochingul lui, cu floarea deja 
căzându-i de la butonieră. 

— Eşti atât de frumoasă. Străluceşti de-a dreptul, mi-a 
şoptit în timp ce îmi dădea dramul braţului şi s-a întors 
să-şi ocupe locul în primul rând. 

Mi-am ridicat ochii spre altarul împodobit cu trandafiri 
albi şi roz. Era puţin cam prea împodobit, dar frumos 
totuşi. Will stătea lângă cavalerul lui de onoare, Winnie 
Lawrence. Îmi zâmbea. 

Nu m-aş fi gândit nici măcar o secundă că aş fi putut 
face cale întoarsă. 


— Vă declar soţ şi soţie, a spus preotul. _ 
Will mi-a ridicat voalul şi m-a sărutat uşor. Il puteam 
simţi prin costum. Mi se părea întotdeauna atât de plăcut 


144 


la atins. Invitaţii au aplaudat. Bliţurile răsăreau de peste 
tot ca nişte margarete galbene, pe toată suprafaţa peluzei. 
Elicopterele zburau deasupra. Ce scenă imposibil de uitat! 

Ţepeni, într-o ţinută comic de corectă, chelnerii de la 
Day Dean au dat buzna din spatele casei, cu tăvi argintii 
pline cu pahare de şampanie. Alţii circulau cu platouri cu 
caviar şi stridii, gustări din crab, sandviciuri pentru ceai, 
brânzeturi, fructe, pateuri. O orchestră mare, condusă de 
Harry Connick Jr., a început să cânte de pe o platformă de 
lemn, foarte bine ceruită, instalată la intrarea într-un cort 
enorm, cu dungi galbene şi albe, care avea să servească 
mai târziu drept sală de bal. 

Poate că nu era nunta deceniului - dar, trebuia să 
recunosc totuşi, era ditamai nunta. Am zâmbit, împlinită şi 
mulţumită în sinea mea şi am început să mă simt în largul 
meu. 

Un cort imens, dungat, adumbrea jumătate de acru de 
gazon, între casă şi iazul cu rațe. 

Înăuntru, cete de copii alergau printre mesele acoperite 
de feţe de masă de un galben pal, în mijlocul cărora erau 
vaze pline cu boboci de trandafiri, albăstrele şi floarea 
miresei. 

Muzica varia de la valsurile lui Strauss, la Carly Simon şi 
Patsy Cline. lar după o cină foarte somptuoasă şi chiar 
înainte să se servească desertul, Barry s-a ridicat şi a 
cântat melodia lui, Lumina vieţii mele, în aplauzele 
frenetice ale invitaţilor, ale mele şi ale lui Will. 

Apoi, Harry Connick, unul dintre prietenii mei, s-a 
ridicat şi a vorbit, vocea lui reuşind să acopere murmurul 
mulţimii: 

— Acum, mireasa va tăia tortul. Maggie, mişcă-ţi fundul 
aici! Hai, timido, hai. Este vremea să fii iar în centrul 
atenţiei. 

Chelnerii şi-au făcut apariţia, purtând trei torturi de 
nuntă gargantuelice. Pe fiecare era câte un om din 
marţipan, într-un costum de fotbal şi o femeie din 
marţipan, sprijinindu-se de un pian. Şi eu şi Will ne-am 
îndesat tort în gură, iar pozele noastre în care apăream cu 


145 


gurile pline au ajuns în cele din urmă pe copertele 
revistelor People şi Paris Match şi ale altor reviste ridicole, 
de tot felul. 

După cină, mesele au fost îndepărtate imediat. 
Orchestra a început să cânte. Will a dansat cu mine primul 
vals al serii (pe muzica de la Strălucire de stea, una dintre 
melodiile mele), apoi alţi invitaţi ni s-au alăturat. 

Dansam cu Barry, când un alt bărbat a intervenit şi m-a 
îndepărtat de el în paşi de dans. 

— Suntem fericiți, în sfârşit? m-a întrebat Peter 
O'Malley. 

Avea faţa cenuşie, ca a lui Patrick când era mort, 
duhnea a whisky şi vorbea greoi. Fizic, era o caricatură a 
tatălui lui: trăsăturile îmi erau familiare, dar ochii erau 
mici ca două mărgele şi era mai gras cu vreo douăzeci şi 
cinci de kilograme. 

— Dă-mi drumul, i-am zis. Te rog, Peter. 

Mă ţinea de braţ aşa de strâns, că-i simţeam unghiile 
înfigându-mi-se în carne. 

Parcă era nebun. 

— Curvă ieftină ce eşti. Nu te gândeşti cât de mult rău 
îmi faci mie? Pe tata l-ai avut, acum ai casa lui, banii lui, 
sângele lui pe mâinile tale şi încă un soţ, deosebit de 
arătos. 

Am încercat să mă eliberez de beţivul acela, dar nu am 
reuşit. Nu-mi dădea drumul. 

— Cum adică am sângele lui pe mâini? am zis dintr-o 
suflare. 

Mi-a urlat în faţă. 

— Ba ştii al dracului de bine ce am vrut să zic. 

— Crezi că eu l-am omorât? 

— Cred că moartea lui a fost foarte la îndemână pentru 
tine. Să ne rezumăm la atât. Să tragă fiecare concluziile pe 
care le doreşte. Eu le-am tras pe ale mele şi nu sunt 
singurul care gândeşte aşa. 

— A murit de infarct, Peter. Te rog să pleci. Eşti beat. 

— Un infarct indus de cine? Ce i-ai făcut, Maggie. I-ai 
tras-o până i-a crăpat inima? 


146 


Mi-am smucit mâna din menghină şi l-am lovit pe Peter 
cât de tare am putut. O palmă s-o simtă. Să se trezească la 
realitate. 

Dacă săgețile pe care le aruncau ochii lui ar fi putut 
ucide, aş fi fost moartă. 

— Da’ afurisită mai eşti. Dintr-odată, mi-a dat drumul la 
braţ. Nu eşti nimic mai mult decât o curvă nenorocită. Aşa 
că, probabil eşti obişnuită cu asta! 

Vinul roşu din paharul de cristal m-a izbit în faţă, 
orbindu-mă pe moment. 

— Iar Shepherd nu e nimic altceva decât un armăsar de 
prăsilă. Toată lumea o ştie. 

L-am auzit pe Will urlând, dar nu am apucat să-l văd 
năpustindu-se asupra lui Peter, punându-l la pământ. L-a 
lovit pe Peter iarăşi şi iarăşi. Will îl domina pe agresorul 
meu. 

Willie Lawrence l-a luat într-un final de pe Peter, 
despărţindu-i, aşa cum ar fi făcut-o un arbitru. 

— Maggie! Oh, Doamne, biata de tine! a exclamat Will. 
Te simţi bine? 

Peter se chinuia să se ridice în picioare. Faţa îi era plină 
de sânge, iar un ochi era numai pe jumătate deschis. 

— Ai pus mâna pe banii tatălui meu. I-ai luat hotelurile. 
Totul! Era tatăl meu şi tu l-ai ucis! a urlat. 

Doi bodyguarzi l-au escortat afară din cort. Peter nu s-a 
opus, fiind prea slăbit să se mai împotrivească. Puteam 
să-mi închipui deja titlurile din ziarele de a doua zi. Fir-ar 
al naibii! 

Will m-a luat în braţe şi mi-a şters uşor lacrimile cu 
batista lui. 

— Oh, Maggie, îmi pare tare rău, mi-a şoptit. Uită-l pe 
Peter O'Malley. Viaţa noastră abia începe. Te iubesc, a 
spus într-un murmur. 

— Şi eu te iubesc, Will. 

Chiar îl iubeam. 


147 


CAPITOLUL 60 


— Will? Chiar tu să fii? Bătrânul însurat? Fostul 
celibatar reformat? 

— Chiar el, Winnie. Ce veşti de pe Coasta de Est? Mă 
aşteaptă o carieră de actor sau nu? 

— N-o să-ţi vină să crezi, dar Michael Caputo a spus da. 
Te vrea, trup şi suflet. Crede că eşti născut pentru ecran. 

Fiorul. S-a întors la Will într-o străfulgerare de energie. 
A ţâșnit ca un arc din scaun, răsturnându-l cu zgomot, deşi 
nu era nimeni acasă ca să-l audă. 

— Spune-mi tot, de la capăt. 

— Păi, pentru început, ţi-a dat rolul principal în 
Primrose. Ai auzit bine, rolul principal. Personajul tău se 
numeşte North Downing, dar, în afară de asta, e un 
scenariu destul de bunicel. Ba mai mult de atât, va fi un 
succes uriaş de box-office. 

Primrose era un bestseller, de o sută şi ceva de 
săptămâni pe lista romanelor recomandate de Times, o 
saga despre o iubire pătimaşă, la început de secol XX. 
Michael Lenox Caputo era regizorul care cheltuise o avere 
ca să obţină drepturile de autor; tot el era şi producător. 
Cum făcuse Selznick cu Pe aripile vântului, şi Caputo a 
căutat, cu mare tam-tam, pe plan naţional, un necunoscut 
să joace rolul principal, doar că el căuta unul pentru rolul 
masculin. Succesul la încasări era garantat de 
popularitatea fenomenală a romanului şi de vedeta 
feminină, Suzanne Purcell, o actriţă temperamentală, 
despre care se spunea că era la fel de pasională în viaţa de 
zi Cu zi, cum era şi pe ecran. 

— Bună treabă. Doamne, a spus Will. Nu credeam că 
aveam vreo şansă. Poate că am stofă de actor, la urma 
urmelor. 

— Tu ai făcut toată treaba. Arăţi fantastic pe ecran şi ai 
şi talent. Caputo a văzut asta într-o clipită. Până şi cretinul 
de autor al romanului te place. 

— Da, dar dacă nu mă împingeai tu de la spate, nu aş fi 
avut niciodată îndrăzneala să mă duc să dau vreo probă de 


148 


film pentru marele Caputo. Când încep filmările la 
drăcovenia asta? Unde? Stau ca pe ace. 

— În Australia. Şi o să înceapă cât se poate de curând. 

— Australia? Pentru un film epic american? Cum aşa? 

— Când e vară aici, e iarnă în Australia, a spus Winnie, 
încercând cumva să explice. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Păi... bine ai venit la Hollywood! 


CAPITOLUL 61 


Distribuţia la Primrose se adunase; erau toţi prezenţi, 
mai puţin Suzanne Purcell, care nu trebuia să apară în 
prima scenă şi care, de obicei, îşi făcea propria intrare, în 
stilu-i caracteristic şi când voia ea. Până la urmă, ea era 
vedeta. Era ora 5.30 pe câmpiile line, ondulate din Perth. 

Acesta era începutul zilei de filmare: scena unu, dubla 
unu; cameraman, Nestor Keresty; regizor, Michael Lenox 
Caputo. Toată lumea avea mari aşteptări de la filmul ăsta. 
Poate vor avea încasări de patru sute de milioane în toată 
lumea. Romanul era încă numărul unu în topuri. 

Will, Caputo şi câţiva tehnicieni erau îngrămădiţi în 
rulota prost încălzită, care-i servea lui Will drept cabină de 
probă. Toţi îl aşteptau pe cameramanul genial şi 
temperamental, Nestor Keresty, să-şi potrivească lumina - 
încadrarea corectă, luminile din faţă şi din spate, astfel 
încât să creeze atmosfera de zori de zi, la o fermă din 
Texas. Artă curată, într-adevăr. 

În prima scenă din film, North Downing trebuia să ajute 
la aducerea pe lume a unui mânz, la lumina lămpii unui 
hambar dărăpănat. Scena a captivat, se pare, cam vreun 
milion de cititori ai romanului. North Downing era „ultimul 
cawboy american“, un amant şi un soţ grijuliu. 

— Vreau să-mi faci o promisiune, a spus Will, trăgându-l 
pe Caputo de-o parte. Vreau să-mi promiţi serios, Michael. 
Şi să te ţii de promisiune. 


149 


Regizorul s-a încruntat la el. Actorii l-au pus, de-a lungul 
timpului, să le promită tot felul de ciudăţenii, iar puştiul 
ăsta era un ageamiu. Cu toate astea, era un ageamiu mare 
şi puternic, despre care se spunea că ar avea un 
temperament vulcanic. 

— Zi. Orice vrei tu, Will. 

— Vreau ca astăzi să mă munceşti nu glumă, să faci în 
aşa fel încât să mă treacă toate apele. Când trebuie să duc 
în braţe mânzul, vreau să faci în aşa fel încât să arate 
Chinuitor, ca şi cum durerea iepei ar fi şi a mea. Vreau să 
faci un actor din mine. 

Caputo a zâmbit, abţinându-se să nu râdă. Şi-a muşcat 
buza, rău de tot. Nimeni nu-i mai ceruse aşa ceva 
vreodată. 

— Deci nu crezi că felul în care arăţi e de ajuns să te 
facă actor? 

— Nu, nici vorbă. Isuse, Tom Cruise arată bine. 

— Publicul e interesat numai de cum arăţi, Will. 
Crede-mă. Stilul face realitatea în zilele astea. 

— Nu dau doi bani pe public; n-am dat niciodată. Am 
fost cel mai bun la fotbal. Acum, vreau să fiu cel mai bun 
pe ecran. Şi am să fiu. Crede-mă când spun. 

Michael Caputo s-a holbat la Will, uimit de cererea naivă 
şi fără sens. „Parcă e un copil“, gândea Caputo, dar de 
spus a spus: 

— Voi face tot posibilul. 

— Nici nu cer mai mult. Eu mă ocup de restul. Te voi 
face să-ţi înghiţi zâmbetul condescendent de acum un 
minut. 

— Nimic nu m-ar face mai fericit, i-a răspuns Caputo, 
zâmbind din nou. 

De fapt, îi plăcea de Will Shepherd şi voia să-l vadă 
reuşind. 


Prima scenă presupunea ca North Downing să aducă pe 
lume un mânz, apoi să-l poarte pe braţe prin hambar şi să-l 
prezinte tinerei lui soţii, Ellie. În dimineaţa aceea nu aveau 
să filmeze decât secvenţa naşterii şi momentul în care 


150 


North duce mânzul de-a lungul hambarului. Mai târziu, vor 
filma scena prin care Ellie e introdusă în poveste. 

A fost nevoie de douăzeci şi două de duble. Will era 
stângaci la început, în ciuda numeroaselor repetiţii, 
concentrându-se mai mult asupra indicaţiilor de regie ale 
lui Caputo decât asupra emoţiei subtile, necesare pentru 
scenă. 

Caputo îl chinuia fără milă, încercând să scoată de la el 
senzaţia de realitate a sentimentelor, iar Will transpira 
atât de tare, că avea nevoie de reînnoirea machiajului după 
fiecare dublă. La dubla douăzeci şi doi au nimerit-o, au 
nimerit-o perfect. 

— Încă una, a spus Caputo, pentru siguranţă. 

Will a stat în spatele calului, a scos mânzul cu un 
geamăt de plăcere şi, apoi, cu un zâmbet, l-a luat, cu mare 
drag, în braţe. Nesigur pe picioare, sub greutatea 
mânzului, a ieşit din hambar, şi-a croit drum pe cărarea 
îngheţată şi a intrat pe o uşa tăiată în faţada ce voia să 
reprezinte partea din faţă a casei lui North Downing. 

Will s-a oprit. A început să zâmbească, apoi să râdă din 
toată inima. „Doamne, asta e prea de tot. E bestial.“ 

În spatele fațadei, stătea o femeie, puţin mai departe de 
camerele de luat vederi. Când Will a intrat cu mânzul în 
braţe, ea şi-a smuls bluza de pe ea, arătându-i sânii. 

Era cât pe ce să scape mânzul. În ochii ei era un licăr 
jucăuş şi o invitaţie. 

„Maggie, se gândea, nu mi-o va ierta niciodată. Dacă ţi-o 
tragi cu femeia asta, eşti terminat. Îţi va distruge viaţa.“ 

Dar nu s-a putut abţine să nu se uite la ea. Era 
frumoasă. De fapt, îţi tăia răsuflarea cu frumuseţea ei. 
Avusese parte de multe femei frumoase şi celebre, încât 
să-şi facă o părere obiectivă. 

— Bine ai venit pe platourile de la Primrose, i-a spus 
Suzanne Purcell. 


151 


CAPITOLUL 62 


Nu am putut să stau cu Will în Australia mai mult de o 
săptămână. Barry m-a convins să terminăm noul album şi, 
într-un final, a trebuit să fiu de acord să mă întorc la lucru. 

Maşina mea era parcată în faţa numărului 1311, pe 
Broadway şi îmi aminteam o dimineaţă răscolită de o 
furtună de zăpadă, din urmă cu mulţi ani. „Uite cât de 
departe ai ajuns, îmi spuneam şi nu-mi puteam reţine un 
zâmbet. O vedetă în lumea muzicii. Măritată şi fericită. 
Ocazional, o nimfomană. Nu e rău deloc. Nu mai sunt acea 
Maggie nesigură şi înspăimântată care a venit la Barry să 
ceară de lucru, orice fel de lucru.“ 

Azi, Barry şi-a scos capul pe uşa biroului să mă salute. 
Mi-a adus el mie cafeaua. 

— Vino cu mine în studio. Am lucrat la câteva 
aranjamente pentru „Doar câteva melodii“. Aşteaptă numai 
să le auzi. 

— Barry, am două cântece noi. Din Australia. 

— Mai întâi aranjamentele, apoi ascultăm ce ai scris tu. 
Arăţi fantastic, Maggie. Mai străluceşti încă. E clar că 
mariajul îţi prieşte. 

— Sunt fericită, Barry. Foarte fericită, i-am spus. 

Desigur, Barry nu ar fi putut vreodată recunoaşte că se 
înşelase în privinţa lui Will, sau în orice altă privinţă, dacă 
e s-o spunem drept. 

Odată ajunşi în studio, totul se rezuma la muncă. Nu se 
schimbase nimic între noi; ne iubeam munca şi şansa de a 
ne petrece timpul împreună. Provocarea cea mai dură era 
să facem fiecare album - fiecare cântec de pe fiecare 
album - să fie diferit şi foarte bun. Poate că nu reuşeam 
întotdeauna, dar, cu siguranţă încercam întotdeauna. 

Muncisem extrem de bine în ziua aceea. Eram 
mulţumită de aranjamentele muzicale ale lui Barry (eram 
mulţumită de cele mai multe ori, deşi eram mult mai 
critică acum decât obişnuiam să fiu la început); iar el îmi 
iubea unele melodii şi doar îi plăceau altele. 

Era deja după-amiază când am decis să punem punct 


152 


pentru ziua respectivă, iar eu mi-am propus să mă duc la 
cumpărături. O recompensă. Un moft. Apoi acasă la copii. 
Trebuia să gătesc în seara aceea. Apoi plănuisem să 
vedem, pe video, Forrest Gump. Nu îl văzusem decât de 
vreo şase ori. Poate aveam să gătesc la cină creveţi ă la 
Bubba. Asta, cu siguranţă, ar face-o pe Jennie să râdă. 

Găsisem la Bergdorf Goodman nişte nimicuri pe care mi 
le doream şi părăsisem magazinul puţin după trei 
jumătate. Pe Fifth Avenue era plin de taxiuri, autobuze, de 
obişnuita mulţime de pietoni. Nu reuşeam să-mi detectez 
imediat şoferul şi maşina. 

Apoi, probleme. 

O cameră de televiziune a apărut subit din mulţime ca 
un submarin care iese la suprafaţă. Două gorile păroase şi 
tinere de la Fox News s-au năpustit spre mine. Nişte urâţi 
amândoi. Imi păreau două maimuțe necioplite. 

— Maggie. Maggie Bradford, a urlat unul din ei. 

Instinctiv, m-am ascuns, căutând cu disperare maşina. 

— Maggie. Aici, Maggie. Este adevărat ca tu şi Will aţi 
avut probleme în Australia? Este acesta motivul pentru 
care te-ai întors acasă? 

Puteam chiar să aud cum camera de luat vederi torcea 
înspre mine. „Dracu' să-i ia pe oamenii ăştia din 
televiziune, gândeam.  Vedeţi-vă de viaţa voastră! 
Lăsaţi-mă să mi-o trăiesc pe a mea în pace!“ 

— Nu, le-am tăiat-o scurt. 

— Am auzit că a devenit destul de apropiat de Suzanne 
Purcell. Asta ar fi problema. Ştii ceva despre chestia asta? 

Stomacul meu s-a chircit. 

— Nu. 

Şi eu, şi Will ştiam că vor apărea zvonuri despre el şi 
Suzanne. Dacă nu ar fi existat, cei de la studio le-ar fi 
stârnit ei înşişi. 

— Deci, ai văzut fotografia? 

— Nu. Nu comentez. La revedere. Mi-a făcut plăcere să 
stau de vorbă cu voi. 

Nu reuşeam să trec de mulţime, ca să scap de cei doi. 
„Unde dracului e maşina aia, pentru Dumnezeu?“ 


153 


— Fotografia, Maggie. Un chelios scund şi insistent, de 
la Chanel Five, mi-a băgat un microfon în faţă. E în toate 
ziarele. Will şi Suzanne Purcell. Foarte intimi. Chiar nu ai 
văzut-o? 

Ca să-l dau la o parte din calea mea, l-am împins în 
cameraman. Când, într-un final, mi-am văzut maşina, am 
fugit şi m-am închis înăuntru. 

Abia când treceam prin pădurile verzi din apropierea 
casei noastre am reuşit să mă relaxez. „Ce tupeu pe 
cretinii ăştia nenorociţi.“ Nu era prima oară când mă 
încăieram cu un reporter. Se întâmplase şi la Roma, şi la 
Los Angeles. „Ce s-a întâmplat cu viaţa personală? mă 
întrebam singură. Cine se cred ăştia?“ 

Aş fi vrut ca Will să fie acasă cu mine în momentul acela. 
Cu mine, în maşina aceea. 

„Oh, Will, lasă filmele deoparte. Hai să plecăm şi să fim 
doi necunoscuţi tot restul vieţii.“ 

Will şi Suzanne. Fotografia. Oare să fie adevărat? Nu, nu 
puteam să cred aşa ceva. Nu aveam cum să cred aşa ceva. 
Simţeam că îl cunosc bine pe Will. Eram sigură de asta. 
Fotografia nu era nimic altceva decât tot gunoi de 
paparazzi. Nu era nici prima dată, nici nu avea să fie 
ultima. 

Am lăsat gândul să treacă de la mine. Dar s-a întors, 
noaptea, când să mă duc la culcare. M-a ţinut trează până 
pe la vreo două sau trei dimineaţa, orele vrăjitoarelor. 

Will şi Suzanne Purcell. 

Nu! 

Dracu’ să-i ia pe paparazzi. 


CAPITOLUL 63 


Pentru această scenă, nu era nevoie de niciun fel de 
paparazzi. 


INTERIOR: Baia lui Ellie. Lumină plăcută de dimineaţă 
154 


peste tot. Ellie se relaxează într-o cadă de tablă, plină de 
spumă groasă, pe care ea o dă, din când în când, lao 
parte, ca să-şi poată vedea burta. Intră North, evident 
îngrijorat. 


CUT TO: Reacția lui Ellie. Se uită ruşinată la soțul ei. 
North ingenunchează lângă cadă. Nu e ca ceilalți bărbați. 
EI înţelege ce gândeşte soția lui. 


North: De ce mă eviti, Ellie? De când cu copilul nostru, 
nici nu mă laşi să mă apropii de tine. Nu aşa credeam că o 
să fie. 

Ellie: Pentru că acum nu mai sunt frumoasă. De asta. 
(începe să plângă.) Nu voi mai fi frumoasă niciodată. 
Copilul acela mi-a distrus corpul. M-a transformat într-o 
femeie bătrână. 

North: Nu poţi să fii bătrână la nouăsprezece ani. Eşti la 
fel de frumoasă ca întotdeauna. Tu eşti frumoasa mea 
nevastă, (începe să dea spuma la o parte.) Tu eşti Ellie şi 
asta nu se va schimba niciodată. 

Ellie: Nu face asta, te rog... o, North, te rog. 

North: Taci. (Dă la o parte spuma pentru a-i descoperi 
sânii.) Vezi, eşti foarte frumoasă. Eşti atât de frumoasă, că 
abia mai pot îndura. 

Ellie: Sunt umflată ca o purcică. Mă doare peste tot şi 
mă simt bătrână, chiar dacă nu sunt. 

North: (Luând o cârpă de baie şi masându-i uşor corpul 
cu ea, cu o mână ascunsă sub spumă când îi mângâie 
sânii): Uite aici, nu eşti bătrână. Sau aici... sau mai ales 
aici. 


CUT TO: Reacţia lui Ellie. E evident excitată de 
atingerea lui North. Ea zâmbeşte şi zâmbetul ei este 
superb. Ellie este frumoasă, exact aşa cum spune North. 


North: (Continuând s-o mângâie): Frumoasa mea. Ellie a 
mea. 
Ellie (Respirând greu): Mai sunt încă frumoasă? Mai 


155 


sunt? 

North: Da, eşti. Vei fi întotdeauna. Ţi-am mai spus, asta 
nu se va schimba niciodată. Nici măcar atunci când vei fi 
bătrână. 


PRIM-PLAN: Ellie şi North se sărută, din ce în ce mai 
pasional. Dintr-odată, în camera este foarte mult abur. 


CAMERA: Se mişcă în jos pentru a arăta apa din cadă 
mişcându-se în timp ce mâna ascunsă a lui North devine 
din ce în ce mai agitată. 


— Tăiaţi! a întrerupt vocea lui Michael Lenox Caputo 
liniştea de mormânt a scenei. Minunat! Asta rămâne. Acum 
trebuie să mă duc să mă masturbez. 

Cu toate astea, nici Will şi nici Suzanne Purcell nu s-au 
oprit. Tehnicienii au lăsat camerele să ruleze, pentru că în 
curând vor avea cele două staruri într-un film pe care îl 
puteau vinde oricărui tabloid şi televiziune de scandal. 

Will şi Suzanne nu păreau a observa ceva în jurul lor. Ea 
a ieşit din cadă şi, goală cum era şi fără a se sinchisi de 
asta, a început să râdă şi să tragă de cureaua lui. Ela 
ridicat-o în braţe şi, sărutând-o cum niciunul dintre şefii de 
pe platourile de la Primrose nu avea să vadă vreodată, a 
dus-o în rulota lui. A trântit uşa în urma lui, cu piciorul. 

Vârcolacul din Perth. 


CAPITOLUL 64 


— Şi acum, ce urmează? a întrebat Will. 

Filmările la Primrose se terminaseră; mai rămâneau 
montajul şi dublajul de voci. 

A luat-o pe Suzanne la plimbare pe câmpiile prăfuite. Nu 
avusese niciun moment intenţia să se implice, dar, cum se 
spunea, câteodată n-ai încotro. Suzanne era cu adevărat 
una dintre cele mai frumoase femei din lume, iar Will 


156 


apreciase întotdeauna frumosul. 

— Eu mă întorc în California, tu redevii domnul Maggie 
Bradford, aşa cum ai fost şi până acum. 

Will a clipit. Cuvintele ei l-au durut. 

— Şi ce a fost între noi aici? a întrebat-o. 

— Am petrecut clipe frumoase, nu-i aşa? Eşti bun, Will. 
Unul dintre cei mai buni. 

— Unul dintre? Will a început să râdă cu dispreţ. Eşti 
frumoasă şi mai ai şi umor pe deasupra. 

Suzanne a râs la rândul ei. 

— Da, Will, am şi ceva minte. O, iubitule! Nu am avut 
parte decât de cei mai buni! Actori, alţi sportivi, băieţi de 
bani gata. Dar tu eşti foarte bun. Nu trebuie să-ţi faci 
niciun fel de griji. 

Will îşi simţea vechii demoni întorcându-se. Treziţi din 
somn, începeau să-şi croiască drum cu ghearele dinspre 
stomac spre creier. Doamne, cât ura să piardă! Nu putea 
suporta eşecul. 

— Filmul ăsta mă va face vedetă, i-a spus, chinuindu-se 
să-şi păstreze vocea calmă. Atunci nu voi mai fi „domnul 
Maggie Bradford“. 

— Nu filmul, eu te-am făcut vedetă, i-a răspuns Suzanne 
Purcell. Să nu uiţi asta. Oricum, nu ar trebui să te laşi 
afectat de industria asta. Pentru că poate să te afecteze, 
ştii? 

_ „Distruge-o, se gândea el. Dar nu acum. Ia-o încet, Will. 
Incetişor. i-ai învăţat lecţia la Rio.“ 

Will n-a mai spus niciun cuvânt. A pornit-o înapoi spre 
hotel. 

— Ce zici de o ultimă partidă? a întrebat-o. 

Suzanne a rânjit şi l-a cuprins în braţe. 

— Aşa te vreau. La tine sau la mine? 

— La tine, a zis. Folosim jucăriile tale. 


Suzanne Purcell nu avea nici cea mai vagă idee cum 
ajunsese în rahatul în care era. Se simţea de parcă era 
vorba de trupul altcuiva, de parcă ieşise din propriul corp. 

Nici nu trecuse bine pragul camerei ei, că Will o şi lovise 


157 


pe la spate. Nu că ar fi ştiut la început ce se întâmpla cu 
ea. A simţit o lovitură năprasnică între omoplaţi. Apoi, 
covorul albastru, aspru cum era, s-a repezit către faţa ei. 
S-a lovit puternic şi şi-a pierdut cunoştinţa. 

Apoi s-a trezit așa. 

El o legase cu sforile dure pe care ea le folosea la 
exerciţiile ei zilnice. Sutienul şi restul de sfoară îl folosise 
pe post de căluş. 

Apoi o băgase în cada de baie. 

Şi abia atunci lucrurile au început să se înrăutăţească 
într-adevăr. 

l-a tăiat venele la ambele încheieturi şi a privit cum 
sângele ei curgea în cadă. 

A stat acolo pur şi simplu şi s-a uitat cum sângera. 

Suzanne s-a zbătut să-şi desfacă legăturile, scoțând 
sunete bizare, înfundate. 

A încercat să tipe, dar căluşul era legat prea strâns. 
Când nu i-a mai rămas nimic, a decis să-l implore... cu 
ochii. 

— A, înţeleg, i-a vorbit într-un târziu. Acum ţi-ai găsit să 
vrei să discuţi normal, până la capăt. Te pomeneşti că vrei 
să şi retragi câteva dintre răutăţile pe care mi le-ai aruncat 
mai înainte, când eram afară. Nu-i aşa, Suzy? Vezi tu, şi eu 
am ceva minte. 

Ea a încercat să încuviinţeze pe cât posibil. Pierdea 
foarte mult sânge şi începea să se simtă ameţită - ca şi 
cum ar fi fost pe cale să moară. 

— Ştiu că nu e tocmai sinuciderea clasică, dar seamănă 
cât de cât, i-a spus Will. E fascinant să priveşti pe cineva 
murind. Nici nu-ţi poţi închipui. Este formidabil să-ţi 
privesc expresia din ochi, în momentul ăsta. Mii de gânduri 
care-ţi trec prin faţa ochilor, nu? Nu-ţi vine să crezi că tu, 
marea Suzanne Purcell, vei muri cât de curând. E prea 
ciudat, nu? Totul ţi se citeşte în ochi, Suzanne. 
Extraordinar. 

Apoi, n-a mai vorbit deloc. 

Doar s-a uitat la ea - cum sângerează. Era o sinucidere. 
Ca a tatălui său. 


158 


În dimineaţa următoare, când Michael Caputo a venit la 
Suzanne la hotel, voia să-i ureze drum bun şi, poate, chiar, 
să-şi încerce norocul cu ea. Suzanne n-a răspuns la telefon 
şi nici când a bătut la uşă. 

Într-un final, s-a dus la manager să-i deschidă uşa. 
„Droguri, s-a gândit. Dracu' s-o ia. Oare de ce aproape 
orice femeie frumoasă trebuie să fie obligatoriu şi 
nebună?“ 

A găsit-o pe Suzanne goală şi tăiată foarte grav, în stare 
de inconştienţă, dar încă vie. Era legată cu cătuşe de patul 
de hotel. Avea să treacă jumătate de an până să joace 
într-un alt film, iar prim-planurile ei nu aveau să mai fie 
niciodată ce fuseseră. 

Suzanne i-a jurat lui Caputo şi apoi poliţiei că nu Will 
fusese vinovatul. Refuza să spună mai mult de atât. Nu 
voia să depună plângere penală împotriva lui. 

„Să nu sufli o vorbă nimănui.“ 

O speriase cumplit. Acum îl credea pe Will în stare de 
orice, chiar şi de crimă. 


159 


CARTEA A PATRA 
DE PARTEA ÎNTUNECATĂ 
A LUNII 


160 


CAPITOLUL 65 


Nu sunt o ucigaşă. 

Nu am ucis pe nimeni cu premeditare niciodată. Cel 
puţin, asta am început să-mi spun constant în ultima 
vreme. 

Când să intru în clădirea judecătoriei, toată lumea se 
holba la mine, iar eu nu-mi puteam găsi răsuflarea. Am 
simţit că înnebunesc. Sau poate chiar sunt nebună. 

Poliţiştii de la închisoare, ca şi corpul meu de avocaţi 
foarte scumpi, s-au strâns cu toţii în jurul meu, 
sufocându-mă. Mi-am adus aminte de claustrofobia care 
mă încerca în spaţiul acela îngust de sub casa mea din 
West Point. Toate poveştile de groază păreau să mă prindă 
din urmă. 

Ploua cu găleata şi sute de oameni, cu umbrelele lor 
negre, dar şi câteva albastre şi roşii, veniseră ca s-o vadă 
pe faimoasa criminală. 

Mă distrugea să ştiu că propriii copii mă vor vedea aşa - 
în cătuşe, purtându-mi litera stacojie. 

Am intrat în judecătorie, apoi am urcat până în sala 
unde aştepta judecătorul Andrew Sussman. Judecătorul 
este un bărbat impozant, de vreo doi metri înălţime, cu 
barbă încărunţită şi neîngrijită. Cred că avea înjur de 
patruzeci şi cinci de ani; aducea cu un rabin la înfăţişare. 
Era semn bun; mă făcea să mă gândesc că ar putea fi 
cinstit şi drept în judecată. Era tot ce îmi doream. 

Dreptate. Justiţie. Stilul american, nu? 

Judecătorul Sussman ţinea punerea oficială sub acuzare 
de crimă cu premeditare într-o mapă neagră, foarte 
solemnă. Avocaţii mei îmi spuseseră la ce să mă aştept, dar 
eu nu reuşeam să mă obişnuiesc cu ideea. 

Pentru numele lui Dumnezeu, ce căutam eu acolo? Cum 
mi s-a putut întâmpla mie una ca asta? 


161 


Nu eu eram personajul negativ în toată povestea asta - 
eu eram victima. Cum se putea ca eu să fiu judecată 
pentru crimă? 

Presa care avea să se ocupe de procesul meu de crimă 
era deja prezentă în sală. Se aflau în sală nu unul, ci câţiva 
artişti plastici care să-mi facă portretul din ziua procesului. 
Cât de al dracului de artistic! 

Stăteam în boxa acuzaților, cu avocatul principal al 
apărării, Nathan Bailford. Nu mi se întâmpla mie aşa ceva. 
Nimic din toate astea nu mi se părea real. 

— Bună dimineaţa, a salutat Sussman, pe un ton 
civilizat, ca şi cum era vorba despre o amendă de 
circulaţie, sau de încălcarea ordinii publice în Bradford, 
sau că nu tăiasem iarba suficient de scurt în faţa casei. 

— Bună dimineaţa, onorată instanţă. 

Eram surprinsă de încrederea cu care puteam articula, 
că puteam scoate cuvinte pe gură, că şi eu puteam să am 
un ton civilizat. 

Judecătorul Sussman a ridicat mapa neagră să o văd 
clar. 

— Doamnă Bradford, am în faţă, din partea marelui 
juriu, cererea de punere sub acuzare. Aţi văzut-o? a 
întrebat. 

Vorbea deschis şi simplu, ca şi cum i-ar fi vorbit unui 
copil acuzat de ceva foarte serios. 

— Da, onorată instanţă, am văzut-o. 

— Aţi citit-o şi aţi avut timp să discutaţi punerea sub 
acuzare cu domnul Bailford şi cu ceilalţi avocaţi ai 
dumneavoastră? m-a întrebat mai apoi. 

— Da, am discutat punerea sub acuzare. 

— Înţelegeţi acuzaţiile care vi se aduc? Că sunteţi 
acuzată de uciderea soțului dumneavoastră, Will 
Shepherd? 

— Da, am citit acuzațiile ce mi se aduc. 

A dat din cap aprobator, ca şi cum aş fi fost o elevă 
cuminte sau o acuzată model. 

— Cum pledaţi la acuzaţia de crimă cu premeditare, 
vinovată sau nevinovată? 


162 


L-am privit direct în ochi. Ştiam că nu avea niciun efect, 
dar simţeam nevoia s-o fac. 
— Nu sunt vinovată de crimă. Pledez nevinovată. 


CAPITOLUL 66 


New York City. Central Park. Eram măritată cu Will de 
aproape un an. 

— Maggie, tu reuşeşti să vezi ceva? Eu nu văd nici pe 
dracu’. Prea mulţi copaci în parcul ăsta nenorocit. 

Stăteam cu Will şi cu Jennie ascunşi în semiobscuritatea 
cenuşie a unei limuzine. Will şi-a aprins nervos o ţigară, 
băţul de chibrit aruncând pe figura lui străfulgerări de 
albastru şi auriu. Şi-a trecut degetele prin buclele lui dese. 

„Cât e de palid. Obosit. Speriat, mă gândeam în timp ce-l 
priveam. Se repetă iar povestea cu Cupa Mondială, nu-i 
aşa? Are ceva de dovedit în seara asta. Ei bine, asta e ceva 
ce pot înţelege cât se poate de bine.“ 

— Ce fac ăia acolo, la capătul cozii ăsteia nenorocite şi 
interminabile? _ 

— Nu văd nimic, i-am spus. li dau la o parte pe toţi 
gură-cască. 

— Vezi cât de popular o să fie filmul? a intervenit Jennie, 
ca să arate că era alături de el. 

Limuzina era blocată, cu motorul torcând leneş, la 
intrarea în parcarea de la Columbus Circle. Eram a cincea 
maşină într-o coadă întunecată de Rollsuri, Bentley-uri, 
Lincolnuri purtând demnitari, regizorul/producătorul şi 
vedetele filmului. 

În sfârşit, caravana a început să se mişte, croindu-şi 
drum prin Central Park South, apoi pe Seventh Avenue, 
tăind Fifty-fourth Street spre Teatrul Ziegfeld, unde avea 
loc premiera mondială a filmului Primrose. 

La fiecare curbă, starea de nervozitate a lui Will creştea; 
când i-am luat mâna într-a mea, am observat că 
transpirase şi de îndată ce a terminat ţigara, şi-a aprins 


163 


alta. În genere, fuma foarte rar, dar în seara asta nu se 
putea opri. Nu era în apele lui. 

— O să fie bine, i-am spus. Nu e decât tracul dinaintea 
meciului. 

— Bine? Într-un sfert de oră, criticii de film mă vor 
urmări pe un ecran imens, de vreo zece metri înălţime, 
unde nu mă pot ascunde, spunând: „Miez-de-Zi, Ellie. Un 
nume fantastic pentru calul tău. Să ai grijă el, fata mea, ca 
şi cum ar fi propriul copil“. 

— E doar o poveste, Will. Oamenii aşa vor să sune 
poveştile. Vor să scape din realitatea asta câteodată. 

— Nu şi criticii newyorkezi. O să vadă rahatul ăsta de 
film, pe ageamiul de mine şi - puf! - s-a dus dracului scurta 
mea carieră de aşa-zis actor. 

— Nu se poate, i-a spus Jennie. 

— Ba se poate. 

Măcar mai glumea cu ea. Caravana s-a oprit. Din senin, 
nişte degete dolofane şi păroase au început să bată 
darabana în geamul limuzinei. Am recunoscut faţa 
dolofană şi păroasă şi am deblocat portiera. 

— Un necaz nu vine niciodată singur, am şoptit. 

— Caputo! a rânjit Will în timp ce regizorul s-a strecurat, 
matahală cum era, pe bancheta din spate. 

— Ne vor răstigni, a spus Caputo, cu o grimasă sumbră. 
O simt. Instinctele mele nu mă înşală niciodată. Nu am eu 
întotdeauna dreptate, Will? Mi se trage de la faptul că am 
copilărit în Brooklyn. Oamenii din Brooklyn au nişte 
instincte fantastice. 

Işi exprima atât de caraghios nefericirea, că nu m-am 
putut abtine să nu râd. 

— Oamenii au aşteptări mari de la filmul ăsta, a 
continuat Caputo. Şi la cele cincizeci de milioane pe care 
le-am băgat în el, nici nu se poate să nu aibă - dar şi eu şi 
Will ştim că n-o să primească decât rahat de oaie de banii 
ăştia. Şi încă rahat de oaie australian. Nici măcar de 
calitate bună. 

Will a râs de umorul regizorului, care era aproape la fel 
de negru ca al lui. 


164 


— Unde e soţia? l-am întrebat. Nu pare să fi avut mai 
mult succes în a te calma, decât am avut eu cu Will. 

— Eleanor e în maşina dinaintea noastră, cu sfânta de 
maică-mea. Nu mă suportă când o fac pe nebunul ca acum. 
M-au dat afară din propria maşină. Aşa că, iată-mă! Cineva 
trebuie să mă ducă şi pe mine la cinema. 

Am deschis portiera şi am tras-o pe Jennie după mine. 

— Unde plecaţi? m-a întrebat Will. 

— Să stau cu Eleanor şi cu mama lui Michael. Voi, 
artiştii, meritaţi puţin timp singuri. 


CAPITOLUL 67 


M-am reîntâlnit cu Will când am ajuns la Ziegfeld. Am 
trecut de reflectoarele de la intrare, de mulţimea care 
zbiera, de reporteri, de directorii de la studiourile de 
producţie şi ne-am ocupat locurile noastre de onoare. 

Nici eu şi nici Jennie nu mai fuseserăm vreodată la o 
premieră mondială. Era destul de distractiv. Toată lumea 
arăta atât de nepotrivit în smochingurile lor, în costumele 
negre şi în rochii de seară - şi asta numai ca să vadă un 
film. 

Cam după un sfert de oră, au dat drumul la film şi a 
început genericul. WILL SHEPHERD. Uite şi numele lui, la 
fel de mare ca al lui Suzanne Purcell. Chiar înainte să 
apară titlul, mulţimea a aplaudat şi l-am putut auzi pe Will 
mormăind. Nu ştiam dacă era de mulţumire sau de teamă. 

Apoi a început filmul şi eu m-am lăsat purtată de 
superbele peisaje din vestul Americii. Nestor Keresty 
surprinsese frumuseţea peisajului, aşa cum eu nu reuşisem 
vreodată, prin arta lui vie de pe ecran. 

Iapa născuse mânzul, Will l-a dus pe braţe la tânăra lui 
nevastă (ea arată mai curând de treizeci, decât de 
nouăsprezece, am observat cu satisfacţie) şi şi-a spus 
replica mult temută. 

Publicul era tăcut. Nimeni n-a chicotit. Will s-a relaxat în 


165 


sfârşit în scaunul de lângă mine. Jennie i-a făcut un semn 
că totul era bine. 

— Vezi, i-a şoptit. Ţi-am zis eu. 

Filmul a durat cam două ore. Ritmul era alert, scenele 
magice, pline de culoare, romantice. Mi-am dat seama 
că-mi plăcea - până la scena din cadă, cu North şi Ellie, 
când el a început s-o spele. 

Felul în care o privea Will era felul în care mă privea pe 
mine când făceam dragoste. Nu-mi părea că juca teatru; 
era pasiune în ochii lui, dorinţă. Mâna i-a dispărut sub 
spuma de baie, dar, mi-am dat seama ce făcea cu adevărat 
după felul în care îşi mişca braţul. 

Inima mi s-a făcut cât un purice. Respirația mi s-a oprit 
deodată. Înţepenisem pur şi simplu în scaunul meu. 

„S-a culcat cu ea“, m-am gândit, şi o durere surdă mi s-a 
răspândit în tot corpul. Îmi aminteam zvonurile din presă 
şi faptul că Will le negase cu fermitate. „Au fost amanti şi 
în afara camerelor de luat vederi, nu-i aşa? Nu, te rog, nu 
se poate să fie adevărat.“ 

M-am obligat să mă uit la Will. Privea absorbit ecranul, 
cu gura întredeschisă - retrăind momentul! 

Când scena aceea interminabilă s-a terminat, Will s-a 
aplecat spre mine şi m-a sărutat blând pe obraz. 

— Jucam doar o scenă de film, mi-a spus, şoptit. Ştiu ce 
gândeşti, dar greşeşti. Poate că sunt un actor până la 
urmă. 

Am suspinat, respirând adânc, simţindu-mă ceva mai 
bine. Da, poate că Will era un actor până la urmă. 


CAPITOLUL 68 


Petrecerea de după premiera filmului Primrose s-a ţinut 
la Russian Tea Room, de pe Fifty-seventh Street, la etaj. 
Mai bine de o sută de oameni au venit să-i strângă mâna 
lui Will, să-l felicite pentru cât de bun a fost. Nu a 
recunoscut nici măcar pe unul dintre ei, dar a dat absent 


166 


din cap la toate laudele lor. _ 

De fapt, parcă nici nu era acolo. li căuta pe părinții lui. 
Stia că spiritele lor nu ar fi ratat o ocazie atât de 
importantă. 

Iar îşi pierdea controlul, nu-i aşa? Da, istoria de la Rio se 
repeta din nou. Avea toate ingredientele pentru un 
dezastru. Will îşi dădea seama că încă nu învățase să 
suporte bine înfrângerile. 


Un şmecher de la Relaţii cu publicul, din gaşca lui 
Caputo, a venit în fugă în restaurant, în jurul orei 23.00. 
Toată lumea s-a întors înspre el. Era momentul pe care îl 
aşteptau toţi. 

— E un succes, a urlat el, fluturând un număr din New 
York Times. Un mare succes de public. Mă rog, pe 
aproape. 

A înmânat ziarul, îndoit deja la rubrica Divertisment, 
şefului lui, apoi s-a pierdut în mulţimea care se adunase în 
jurul lui Caputo pentru a-l auzi pe producător/regizor 
citind cronica filmului cu voce tare: 

— Michael Lenox Caputo, maestrul blockbusterului, care 
încă mai poate produce divertisment de calitate, incitant, 
ba chiar captivant, spre deosebire de pleiada de regizori 
de pe piaţă, s-a întrecut pe sine cu Primrose, cu siguranţă 
unul dintre cele mai mari succese de casă din acest 
sezon... 

Invitaţii, mai ales directorii studioului de producţie au 
început să-l aclame. O orchestră mică, angajată special 
pentru petrecere, a început să-i cânte un imn şefului. 
Caputo a continuat să citească încet, apoi, când s-au 
liniştit spiritele, a aruncat ziarul. 

— Modestia nu-mi permite să citesc mai departe, a spus. 
Veţi avea cu toţii exemplarele voastre mâine-dimineaţă, la 
prima oră. Între timp, hai să bem un pahar în cinstea 
acestui eveniment! De fapt, eu zic să bem mai multe 
pahare. În seara asta, le merităm din plin. 

Chelnerii au servit şampanie scumpă. Ziarul, care a 
aterizat pe o masă, undeva lângă intrare, a rămas neatins, 


167 


până când Will l-a ridicat, cu un aer relaxat, şi a început să 
citească, întrebându-se de ce Caputo refuzase să continue 
lectura. 

Şi-a găsit numele aproape imediat. 


Caputo a fost foarte inspirat s-o distribuie pe Suzanne 
Purcell în rolul principal feminin, căci vedeta iradiază, în 
egală măsură, inocenţă şi senzualitate, iar în scenele de 
dragoste reuşeşte să pară şi o copilă de nouăsprezece ani 
(ceea ce, în realitate, nu este), dar şi o femeie care ştie să 
se bucure de senzualitatea ei. Protagonistul masculin, pe 
de altă parte, fosta glorie a sportului, Will Shepherd, pare 
a se simţi mult mai bine pe terenul de fotbal decât pe 
platourile spectaculoase de filmare din Texas. Işi tratează 
colega de platou ca şi cum ar fi o bucăţică bună, cu nimic 
mai importantă decât o felie de tort din restaurantele din 
New York, sau poate chiar din cele din Texas. Ambele 
staruri arată fantastic fără haine pe ele, dar când domnul 
Shepherd trebuie să şi joace, orice sentiment generat de 
scenele de sex se dezintegrează într-un zâmbet forţat, 
într-un bot dezumflat sau în lacrimi false, de glicerină, 
aplicate de vreun artist într-ale machiajului, şi nu venite 
din suflet. Domnul Shepherd nu pare a avea suflet. Poate 
nu ar fi trebuit să fie atât de nesăbuit şi să renunţe la 
cariera de fotbalist. 


Will nu a citit mai departe. S-a întors cu faţa spre 
invitaţi. Se simţea înnebunit şi gata să răbufnească; 
absolut sălbatic. 

S-a uitat înjur, căutând-o cu disperare pe Maggie. Ea 
stătea lângă Caputo, zâmbind la ceva ce spusese regizorul. 
Ei bine, dracu' s-o ia. 

„Ea trebuia să fie salvarea mea, sufletul meu pereche. 
Asta îmi promiteau cântecele ei. 

Dar ea mi-a spus că am fost minunat în film. 

M-a minţit; blestemată să fie. 

Curva!“ 

A mototolit ziarul şi a dispărut în noapte. Se temea că va 
înnebuni cu totul sau că era deja nebun. Avea nevoie să 
audă uralele mulţimii, să simtă iubirea aceea absolută, dar 


168 


nu era nimic pentru el acolo. 

A luat-o pe Seventh Avenue şi a început să alerge. 
Curând, alerga cât îl ţineau puterile. Dar mulţimea refuza 
să se audă; nimeni nu-i oferea niciun semn de iubire. 

„Vârcolacul din New York“, se gândea. 


CAPITOLUL 69 


Will lipsise de acasă de două zile, iar eu am crezut că 
aveam să mor. 

L-am căutat cu Winnie Lawrence peste tot, umblând 
înnebuniţi prin spitalele locale şi din New York, am fost la 
poliţie, am sunat pe toată lumea care fusese la petrecere şi 
cu care ar fi putut pleca. Copiii intraseră şi ei în panică. 

Nimeni nu avea nici cea mai vagă idee unde putea fi 
Will. Îmi veneau în minte poveştile lui despre Rio - 
dezamăgirea lui. Ceva se întâmplase acolo, ceva care îl 
schimbase. 

Am citit cronica de film din New York Times de îndată ce 
Will dispăruse din sală - am citit cu groază şi furie, 
realizând cum îl va afecta pe el, cât de rănit va fi. Şi eu am 
avut asemenea momente. Am reuşit să trăiesc cu suferinţa 
provocată de criticile răutăcioase, meritate sau nu. 

Încă un eşec de clasă. Prea multe eşecuri în plan 
personal. Ştiam şi eu câte ceva despre sentimentul acela. 
Voiam să-i fiu alături. Dar unde să-l găsesc? Cum puteam 
să-l ajut pe Will dacă nu ştiam unde era? 

A treia zi, l-am sunat din nou pe Barry şi l-am rugat să 
vină pe la mine. 

— Nu mă simt stăpână pe situaţie, i-am spus de îndată 
ce a ajuns. Am senzaţia că nu fac destul, că ar trebui să fac 
mai mult, dar nu-mi dau seama ce. 

— Se va întoarce, mi-a răspuns Barry. Nu uita că are 
ceva aici, ceva bun, la care să se întoarcă. 

— Pe mine m-ai supraestimat întotdeauna, iar pe Will 
l-ai subestimat. Ar fi putut să se sinucidă, Barry. Mi-e frică 


169 


de ce i s-ar fi putut întâmpla. 

— Oamenii ca Will nu se sinucid, a spus Barry. Ştie 
foarte bine ce face. 

— Cum poţi spune aşa ceva? Nu-l cunoşti pe Will. Nu ştii 
cât de greu suportă chestiile de genul ăsta. 

Barry a ridicat din umeri. Nu credea ce spuneam. 
Într-un fel, nici eu nu credeam ce spuneam. Mă gândeam 
că Will se va întoarce. Mă iubea, îi iubea pe copii. Trebuia 
să se întoarcă. 

— Îmi imaginez că-l găsesc într-un şanţ pe undeva. Doar 
pentru că poliţia nu l-a găsit, nu înseamnă că... 

— Nu l-au găsit pentru că Will nu vrea să fie găsit. Eu 
înţeleg cât de greu trebuie să-ţi fie, cu toate câte ţi se 
întâmplă, dar exagerezi, Maggie. Cred că e mort de beat 
pe undeva. Când o să treacă peste perioada asta, o să se 
întoarcă. 

Oare? Îmi era teamă că nu ştiam tot ce era de ştiut 
despre Will. Nu fusesem cu el în Rio. Dar cine fusese? Ce 
demoni îl posedaseră în perioada aceea? Poate că nu mi-a 
spus tot adevărul despre Rio. 

Şi cum a putut să dispară pur şi simplu? 

Aveam o imagine anume în minte - Will şi Allie, pe 
spinarea calului, pe pajiştea din spatele casei noastre. 
Trebuia să se întoarcă. Nu puteam să concep altă 
posibilitate. 


CAPITOLUL 70 


Şi, într-un târziu, s-a întors. 

M-am trezit la atingerea unei mâini familiare, care mă 
mângâia pe obraz, apoi pe păr. Will era în dormitor! Îi 
cunoşteam atingerile atât de bine. Inima mi-a tresărit. 
Senzaţia de groază mi-a înfierbântat sângele. 

— Will! am reuşit să şoptesc într-un târziu, cu gura 
uscată de spaimă. 

I-am împins mâna la o parte şi m-am răsucit să ies din 


170 


pat. M-am uitat la el cu o furie care, crescând în tot timpul 
în care fusese plecat, ajunsese acum la apogeu. 

— Unde ai fost? De ce nu ne-ai dat un telefon? Oh, 
Doamne, Will. Crezi că te poţi întoarce, aşa, pur şi simplu? 

Avea ceva în expresia ochilor, în seara aceea - ceva atât 
de diferit, atât de ciudat. Era o expresie subtilă, dar nu 
mi-a scăpat. Nu era în apele lui. 

Purta nişte pantaloni negri, fără dungă şi un tricou 
negru. Părul era lejer lăsat pe spate, stilul bătut de vânt. 
Avea o barbă de vreo două, trei zile. Mi-a zâmbit aşa cum 
sunt sigură că îi zâmbea oricărei femei din viaţa lui care 
fusese vreodată supărată pe el şi de a cărei iertare avea 
nevoie. Voiam să urlu la el, să-l lovesc cu pumnii. 

— Am fost în Londra. Am fost să-mi vizitez mătuşa. Ea 
mi-e ca o a doua mamă. Numai că ea nu era acasă. Era în 
vacanţă cu mătuşa Eleanor, aşa că am venit acasă. 

„Da, evident. Acasă la altă mamă. La mine.“ 

— Îmi pare rău, Maggie, nu trebuia să procedez aşa, 
trebuia să fi dat măcar un telefon. Nici nu poţi să-ţi 
imaginezi măcar cât de supărat am fost la premiera aceea 
nenorocită. Nu ai idee câte îmi trec prin minte. 

Nu, nu aveam nici cea mai vagă idee. Nu aveam cum să 
am, dar am încercat să fiu înţelegătoare, să am răbdare cu 
el. Poate că încercam prea mult. 


CAPITOLUL 71 


Will începuse să poarte mai tot timpul o pereche de 
ochelari de soare de două sute de dolari - până şi noaptea, 
chiar şi în casă. Numea asta „perioada star de cinema“. 

Ajunsese să folosească orice scuză, numai să nu stea 
acasă. Adevărul era că-i era puţin frică să rămână pe lângă 
Maggie şi copii. Poate că nu-i mai iubea ca înainte, nu mai 
simţea ce-şi dorea să simtă, dar nici nu voia să le facă 
vreun rău. 

Chiar nu voia să le facă rău. 


171 


Era la volanul noului lui Mercedes decapotabil, pe 
străzile din New York, într-una dintre zilele acelea 
dezgustător de însorite. Se simţea pustiu, gol, ca şi cum nu 
avea nimic înăuntrul lui. Vorbise cu fratele lui în dimineaţa 
aceea, dar, evident, Palmer nu fusese de niciun ajutor. 
Palmer nu voia să mai aibă de-a face cu el. 

Voia s-o termine cu toate - poate într-un spectaculos 
accident de maşină. A gonit cu peste 150 la oră pe Saw 
Mill, o şosea îngustă şi sinuoasă. Era totuşi un şofer mult 
prea experimentat ca să facă vreun accident; reflexele lui 
erau perfecte. Sau poate că nu voia să moară - încă. 

De ce dracu' să se omoare? 

Primrose era un succes imens în box-office. Tâmpenia 
aia de film ajunsese numărul unu şi reuşise să se menţină 
pe poziţie săptămâni întregi. Ba, mai absurd de atât era 
faptul că îl catalogau pe el drept următorul Eastwood sau 
Harrison Ford. Ce idioţenie! Hollywoodul îi făcuse greață 
cu felul în care se grăbeau să satisfacă prostul-gust al 
publicului. 

Numai într-o săptămână primise peste o sută de scenarii 
oribile de citit. Alesese, într-un final, un alt bestseller, un 
thriller psihologic foarte tensionat, intitulat Windchimes. 
Negociase un contract de patru milioane de dolari. 

Filmările aveau să înceapă chiar în ziua aceea, cu 
faimosul regizor britanic, Tony Scott. Toată lumea era 
sigură că filmul urma să se bucure de un enorm succes la 
public. Avea toate „ingredientele“ necesare. 

Ei bine, ce credea Will era că filmul avea să fie încă un 
gunoi comercial, ca şi celălalt. Ştia foarte bine ce era bun 
şi ce nu. Ştia că păcălea lumea şi ştia la fel de bine că, mai 
devreme sau mai târziu, avea să plătească pentru asta. 

Nu putea să sufere nenorocitele acelea de cronici de film 
- pentru că erau adevărate, criticii lui aveau dreptate. Era 
un rahat mare, nu un actor. 

Nu mai putea suporta. 

Nu mai putea să sufere că era Will Shepherd: legenda 
mai mult moartă decât vie, fostul mare fotbalist, 
„incredibilul armăsar“, „domnul Maggie Bradford“. 


172 


De cum a intrat în New York City şi a văzut semnele 
spre Broadway şi 242" Street, Will a călcat pedala de 
acceleraţie din nou până la 140. 

Traficul era intens şi el trecea de pe o bandă pe cealaltă, 
făcând slalom printre celelalte maşini ai căror şoferi 
claxonau nebuni. 

„Nu mai vreau să fiu Will Shepherd, nu mai pot“, se 
gândea în timp ce-şi manevra maşina cu o mână, apoi cu 
un deget, apoi, uite, mamă, nu ţin mâinile pe volan. 

„Nu mai pot să trăiesc astfel. 

Nu mai pot. 

Oare la asta să se fi gândit tata când a sărit în apă?“ 


CAPITOLUL 72 


Se scufunda. Adânc, din ce în ce mai adânc. Apa era 
rece şi neagră. Nu era atât de rău să te îneci. 

Îşi începuse seara devreme, în Red Lion Inn, în 
Greenwich Village ca „Will Shepherd“. Ca Shepherd, a 
băut şapte pahare de whisky, nebotezat; se dădea drept 
Shepherd şi acum, în faţa unui public, în mare foarte beat, 
jucând comedia marilor lui triumfuri, într-o uniformă a 
echipei Manchester United. 

De vreme ce el cumpăra băutura pentru toată lumea, 
publicul lui era foarte atent, agăţându-se de fiecare cuvânt 
pe care îl rostea. 

„Will, Will“, a scandat unul dintre ei. Un englez. Un fan 
autentic, probabil. 

— Săgeata Blondă, le-a răspuns el, un punkist, o ironie 
pe care nimeni nu părea s-o aprecieze. 

— Curul Blond, a urlat o altă voce de undeva din spatele 
mulţimii. 

Will s-a oprit în mijlocul povestirii lui. Nu era decât 
tânăr, în haină de piele şi blugi negri, făcând-o pe grozavul 
în faţa mulţimii. Will s-a holbat la ticălos, gândind „gunoi 
european“, gândind „hai să vedem de ce eşti în stare“. 


173 


Punkistul şi-a făcut loc prin mulţime. Era însoţit de doi 
prieteni. Will observase tatuajele de pe braţele lor: şoimi 
sau vulturi. 

— Un cur de om, a repetat punkistul, ajuns faţă în faţă 
cu Will, în timp ce mulţimea s-a dat la o parte. 

Avea accent german sau aşa i se părea. 

— Un poponar, a adăugat unul din prietenii lui. Un 
lingău britanic. 

Era german sută la sută. 

Furia, ţinută în frâu de câteva zile, a izbucnit într-o serie 
de înjurături. 

Punkistul german, gunoiul european a făcut un pas 
înainte, lătrându-i lui Will în faţă: 

— Hai, să te văd, eroule, i-a spus. Hai, ratatule, să 
vedem ce poţi. 

De unde luase lanţul din mâinile lui, Will nu-şi aducea 
aminte. Până la urmă, puţin mai conta. Se aruncase asupra 
neamţului înainte să-şi mai pună întrebarea. 

Săgeata Blondă a tăbărât orbeşte asupra lui. Voia să se 
bată; orice fel de bătaie era bine-venită. 


A ieşit din Red Lion numai cu nişte vânătăi şi tăieturi. 
Nimic grav. Nimic fatal. 

Şi-a adus aminte că trebuia să fie pe platou, la filmare. 
Ei bine, la dracu' şi cu asta. Ce i se întâmplase lui acum 
era, oricum, un thriller psihologic mult mai bun. 

A urmat o serie de explozii albe în obscuritatea unei hale 
abandonate, exact la ieşirea de pe Hudson Street. O gaşcă 
îl stârpea în bătaie; nu ştia de ce. „Să fi fost ceva ce am 
spus, băieţi?“ Nu era conştient decât de durerea intensă 
pe care o simţea în urma loviturilor lor - la cap, stomac şi 
pelvis, coaste - de agonia continuă pe care o trimitea la 
creierul lui fiecare lovitură a lor. „Pedeapsa“, gândea, în 
timp ce cădea la pământ. 

Pedeapsa dreaptă, meritată, pentru crimele lui, păcatele 
lui, întreaga lui viaţă. 

Braţele şi picioarele îi erau ţintuite. Nu putea să mişte 
niciun muşchi. Faţa-i era zdrobită, sângerând pe cimentul 


174 


aspru al trotuarului. Îi curgea sânge pe nas. Apoi cineva i-a 
ridicat picioarele ca şi cum ar fi fost nişte bucăţi de carne 
de atârnat pe cârlige. 

Era stâlcit în bătaie. Era lovit, chinuit, bătut cu pumnii şi 
picioarele, până când era sigur că nu mai avea niciun os 
întreg. Dar, în mod bizar, îi făcea plăcere să simtă durere 
fizică. Însemna că era viu, nu? 

Întreaga lui lume îi scăpa de sub control, aşa, fără niciun 
avertisment. Totul era roşu de sânge. Avea senzaţia că se 
prăbuşeşte într-un abis adânc şi întunecat. 

Era lăsat să moară pe străzile din New York, nu-i aşa? 

Nu era chiar aşa de grav. 

Nu făcea decât să calce pe urmele lui taică-su. 
Întotdeauna ştiuse că aşa va sfârşi. 

„Will Shepherd, găsit mort pe stradă.“ 

Hilar, bizar de-a dreptul - dar ultimul gând, ultima 
imagine pe care o ducea cu el era a câinelui ucis de el cu 
mulţi ani în urmă. lubise câinele acela. 


CAPITOLUL 73 


Era un coşmar, trebuia să fie. Nu putea să fie nimic 
altceva. Nu eram trează, nu puteam să fiu. 

Cei de la Poliţia din Manhattan au venit acasă pe la 
miezul nopţii. Mi-au dat vestea politicos, dar manierele lor 
şi diplomaţia nu mi-au uşurat chinul. A trebuit să mă aşez 
imediat. Am crezut că fie am să leşin, fie am să vomit pe ei. 
Eram în stare de şoc. 

Am reuşit într-un târziu să-l sun pe Winnie Lawrence. 
Stătea aproape. Am mers amândoi la spitalul St. Vincent, 
în New York. 

Mi s-a permis să-l văd pe Will, dar numai puţin - i se 
administraseră sedative puternice; avea faţa acoperită de 
bandaje. Arăta oribil. 

Aveam sentimentul că visam. Orice mi se întâmpla, nu 
era adevărat. Ce se întâmplase cu bărbatul cu care mă 


175 


măritasem, cu persoana pe care o iubeam? Omul acesta 
stâlcit în bătaie nu putea să fie Will! 

Am fost abordaţi de detectivul Nicolo. Ofiţerul care 
venise cu ştirea acasă, în Bedford. Nu aveam chef să 
vorbesc cu nimeni, sau să văd pe careva. 

— E bătut destul de rău, dar arată mult mai grav decât e 
de fapt, a spus Nicolo. Doctorii zic că nu o să iasă din 
spital mai devreme de câteva săptămâni. Imi pare nespus 
de rău, doamnă Bradford. Nu ştim ce s-a întâmplat. Sau 
cine a făcut aşa ceva. Nu am găsit niciun martor care să ne 
dea vreo informaţie. 

— Trebuia să înceapă filmările la un film nou, ieri, a spus 
Winnie Lawrence. 

— Baftă. Detectivul a zâmbit sec. Dacă joacă în Rocky V, 
s-ar putea să se descurce de minune. 

— Pentru Dumnezeu! 

Winnie s-a îndreptat spre o cabină de telefon. 

Detectivul s-a întors către mine. Semăna cu Al Pacino, 
numai cu un nas coroiat ceva mai mare. Părul lui grizonant 
era pieptănat pe spate. 

— Doamnă Bradford, aveţi vreo idee de ce ar fi vrut 
cineva să-l atace? Ştiţi cumva dacă a fost cu cineva 
azi-noapte? 

Am scuturat din cap. 

— Îmi pare rău. Nu ştiu nimic, domnule detectiv. Nu 
sunt tocmai în apele mele. Vă rog să mă scuzaţi, am 
răspuns, luptându-mă cu lacrimile. 

Nicolo a dat din cap înţelegător. 

— Să înţeleg că nu a fost cu dumneavoastră, acasă. 

— L-am aşteptat acasă. Nu a mai ajuns. 

„Ce voia detectivul să insinueze? De ce încerc să-l scot 
pe Will basma curată, mă întrebam. Pentru că e soţul meu 
şi îl iubesc.“ 

— Ne va fi foarte greu să-i găsim pe bărbaţii care l-au 
bătut pe soţul dumneavoastră. 

Nicolo a pus înapoi în buzunar carnetul negru pe care îl 
scosese mai înainte. 

— Dacă domnul Shepherd nu-i poate identifica, mare 


176 


lucru nu putem face. Mă întorc de îndată ce va fi în stare 
să vorbească. Ţinem legătura. 

Mi-a strâns mâna şi a plecat, spunându-mi să-l sun dacă 
aflu ceva. Winnie, foarte agitat, mi s-a alăturat în sala de 
aşteptare. 

— Au de gând să-l înlocuiască pe Will, mi-a spus. Zic că 
nu-şi permit să aştepte până îşi revine el din asta. Ce 
dracu” i s-a întâmplat? 

Am ridicat din umeri, simţindu-mi corpul amorţit şi rece. 
Veştile nu erau nici bune, nici rele. O întrebare 
înfricoşătoare nu-mi dădea pace: „Cine era omul ăsta, soţul 
meu?“ 

— Vestea o să-l devasteze, a spus Winnie. 

— Nu ştiu, Winnie. Un val de tristeţe m-a năpădit, 
accentuându-mi oboseala teribilă. Cred că va fi uşurat. 


CAPITOLUL 74 


M-am întors în Bedford cu Winnie Lawrence. Dădaca 
noastră, doamna Leigh, era acasă cu copiii. Din fericire, 
toată lumea dormea dusă când am ajuns eu. 

Nu aveam chef să explic ce se întâmplase cu Will; nu 
eram sigură că aveam ce să explic sau că eu înţelegeam 
ceva din toate astea. 

Îl iubeam pe Will, dar poate că mă păcălise; poate că era 
un actor bun când îşi punea mintea. Crezusem că îl 
puteam ajuta, că-l mai ajutam încă. Mama făcuse aceeaşi 
greşeală cu tata. Doamne, nu mai ştiam ce să cred. Nu-mi 
doream decât să mă întorc în pod - şi, pur şi simplu, să 
scriu cântece din nou. 

M-am aşezat la birou, uitându-mă în gol. Soarele 
răsărise, iar păsările începuseră să cânte. Dar capul meu 
era plin de imagini neplăcute. Îmi aduceam aminte de un 
film cu Julia Roberts, În pat cu duşmanul. Aveam senzaţia 
că eu eram personajul principal, sau din Lumina de gaz. 
Sau poate că dormeam şi visam. Te rog. Fă să fie vis. 


177 


„Nu ştiu cine e soţul meu, mi-am tot repetat. Se poate 
aşa ceva? Asta se întâmpla? Ce avea Will de gând să-şi 
facă. Ce avea de gând cu noi?“ 

Allie umbla de colo până colo prin birou şi a dat peste 
mine. Am făcut tot posibilul să mă prefac că nu se 
întâmplase nimic. 

— Am tot aşteptat, iarăşi şi iarăşi şi iarăşi să vii să mă 
vezi, i-am spus. 

I-am făcut semn să vină să mi se aşeze în poale. A fugit 
spre mine şi mi-a sărit în braţe. 

L-am ţinut strâns pe Allie, l-am sărutat şi l-am 
îmbrăţişat. El a făcut la fel. Nu ştia cât de mult conta 
pentru mine să fie acolo. Simţeam că încep iar să mă 
pâlbâi. Pieptul părea gata să-mi explodeze. Imi plăcea să-l 
ţin în braţe. Făceam lucrul acesta în fiecare dimineaţă din 
ziua când se născuse. Nu cred că sărisem vreo zi. 

Dintr-odată, Allie s-a întors cu faţa către mine. S-a 
încruntat şi mi s-a uitat în ochi. 

— Ce s-a întâmplat, mami? m-a întrebat băieţelul meu. 
Ce s-a întâmplat? 


Ceva mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, m-am întors la 
spitalul cu pricina, în centrul New Yorkului. Mi s-a permis 
să-l văd iar pe Will. Stătea în capul oaselor, încă incredibil 
de ameţit, bând nişte suc printr-un pai. 

Partea feţei care nu era acoperită de bandaje era 
vânătă; ochii îi erau două crăpături oribil de înguste, 
buzele umflate, ca şi cum ar fi fost înţepat de un roi de 
albine, nu doar de una singură. Arăta ca unul dintre 
amărâţii aceia care dorm prin canalele din New York. 
Propriul meu soţ arăta exact aşa. 

Când am intrat în salon, Will a întins o mână către mine. 
Am simţit cum mi se înmoaie inima. Nu m-am putut abţine. 

— Maggie... a şoptit. 

Nu i-am luat mâna, în schimb am stat şi m-am uitat la el 
pur şi simplu. Nu puteam să suport să mă ţin departe de 
el, dar nu aveam încotro. 

— Maggie... iartă-mă. Te rog, iartă-mă. 


178 


— Cum aş putea, Will? a trebuit să-i răspund într-un 
final. 

A început să plângă ca un copil. S-a făcut covrig şi a 
plâns. Era atât de patetic, de cumplit de singur şi nu 
puteam să-mi dau seama ce era cu el. 

Mi s-a rupt inima de milă, dar nu am putut să mă duc 
să-l alin. De data asta, chiar nu am putut. 


CAPITOLUL 75 


Gânduri negre îl bântuiau pe Will de când se întorsese 
acasă, dar nici în spital nu-l scutiseră. Il îngheţa gândul că 
Maggie era încă o mare vedetă, iar el era un nimic. Dar, 
înainte de toate, ce-l chinuia cel mai tare era că Maggie 
părea fericită. Maggie, Jennie şi Allie erau o unitate de 
sine stătătoare. Nu aveau nevoie de el. Funcţionau foarte 
bine fără ajutorul lui. 

Gânduri negre. Constant. Dimineaţa, la amiază şi, mai 
ales, noaptea. 

Cum ar fi acela în care Allie avea un accident de călărie. 

Sau despre frumoasa Jennie - o mulţime de fantezii îi 
populau mintea. Jennie şi aşa era îndrăgostită de el. Era ca 
toate celelalte, nu-i aşa? Toate îl voiau, cu disperare, până 
în secunda în care descopereau cine era el cu adevărat. 

Palmer era la fel de rău ca toţi ceilalţi, ba poate chiar 
mai rău. Propriul lui frate lua bani de la el, în schimbul 
trecerii sub tăcere a câtorva secrete inofensive. Dar măcar 
Palmer nu ascunsese niciodată că era un mare ticălos, un 
nenorocit de doi bani. 

Maggie era adevărata problemă, iar el nu ştia ce să facă 
în privinţa ei. 

Dar nu ducea lipsă de gânduri negre. 

De multe posibilităţi. Niciuna foarte plăcută. 

Cum ar fi? 

Cum ar fi dacă m-aş sinucide, aşa cum a făcut tata? 

Cum ar fi dacă aş duce gândul ceva mai departe? 


179 


Cum ar fi dacă, cum ar fi dacă, cum ar fi dacă... 


CAPITOLUL 76 


Fiţi foarte atenţi acum. Vă rog. Încercaţi să ascultați 
fiecare cuvânt, fiecare nuanţă. Abia de aici călătoria începe 
să ia o turnură foarte ciudată, de aici am început să-mi pun 
la îndoială sănătatea mintală. Numai gândul la asta îmi 
întindea nervii la maximum, îmi întorcea stomacul pe dos, 
mă făcea să nu fiu sigură pe mine. 

„Sunt vinovată? Sunt o criminală, aşa cum s-a tot spus 
despre mine? Sau eu sunt victima în toată povestea asta?“ 


— Mă duc la San Francisco. Trebuie să mă duc, Will, 
i-am spus la câteva săptămâni după „accidentul“ lui din 
New York. 

Se purta încă foarte ciudat, dar nu şi în preajma lui 
Jennie şi a lui Allie, aşa că nu mă plângeam foarte tare. 

— Poftim? i 

Will abia dacă a ridicat privirea de la televizor. In ultima 
vreme părea a se pierde în orice făcea. Câteodată arăta de 
parcă era la mii de kilometri depărtare, total aerian, mai 
ales când trebuia să vorbesc cu el. Nu înţelegeam ce se 
întâmpla. Şi cum aş fi putut afla, de vreme ce ridicase un 
zid între noi. 

— M-au rugat să ţin un concert de binefacere în 
Candlestick Park şi am acceptat. Am nevoie să cânt iarăşi, 
Will. A trecut prea mult timp. 

A închis televizorul şi s-a întors cu faţa la mine. Se 
uitase la un meci, numai în tricou şi în pantaloni scurţi, 
ceea ce îmi dădea întotdeauna senzaţia că aştepta să fie 
chemat de pe banca de rezerve. Era încă într-o incredibilă 
condiţie fizică şi arăta gata de joc, oricând ar fi fost 
solicitat. 

— Fără să mă întrebi şi pe mine dacă nu vreau să vin cu 
tine? 


180 


— Cred că e mai bine să mă duc singură. Barry va fi 
acolo... 

— Cretinul ăla. 

—... şi vom lansa albumul de îndată ce terminăm 
concertul. Nu aveam nicio intenţie să-l menajez, dar nici să 
spun ce simţeam în momentul acela, ceea ce ar fi fost ceva 
de genul „Cel puţin eu îţi spun când plec undeva“. 

— Deci, tu ai hotărât să mergi în California, aşa, pur şi 
simplu. Se făcuse roşu la faţă de furie. Ochii îi ieşiseră din 
orbite, complet sălbatici. „Intr-una dintre zilele astea o 
să-şi iasă din fire, nu-i aşa?“ mi-am spus. 

S-a întors către mine cu faţa contorsionată de furie. 

— Eu ce dracu' sunt pentru tine? Preşul pe care îţi ştergi 
tu picioarele? Asta am ajuns eu pentru tine, Maggie? 

— Cine a zis aşa ceva? Eu nu simt aşa faţă de tine. 
Doamne! Ce se întâmplă cu tine? Poţi să-mi explici, te rog? 

— Eu îţi dictez unde te duci şi unde nu te duci! Ai 
înţeles? Dintr-odată, l-am auzit pe Phillip. Avea exact 
acelaşi ton al vocii. 

Dar am reuşit să-mi păstrez calmul, cel puţin în 
aparenţă. 

— Tu nu dictezi nimic, Will. Tu decizi asupra vieţii tale, 
nu asupra vieţii mele. 

S-a ridicat de pe scaun şi a venit înspre mine. Am rămas 
pe poziţie. A stat nemişcat în faţa mea şi s-a uitat la mine 
cu o privire întunecată, suspicioasă. 

Nu-mi plăcea deloc ce se întâmpla. Privirea, limbajul 
ameninţător al corpului lui, totul îmi displăcea. Nu-l 
văzusem niciodată aşa şi mi s-a făcut frică dintr-odată. 

Mi-a tras o palmă zdravănă. Nu am avut cum s-o evit. 

Cu un urlet, m-a lovit în obrazul stâng. A doua oară am 
primit un dos de palmă care m-a aruncat, fără drept de 
apel, pe spate. 

Era ca şi cum două bombe au explodat în capul meu. 
Nu-mi venea să cred! Nu mă mai lovise niciodată. Nu mai 
ridicase mâna niciodată la mine, nu mă ameninţase 
niciodată. 

— Nu te duci la San Francisco! a început să urle. Nu mă 


181 


părăseşti tu pe mine, curvă nenorocită ce eşti! 

A dat să-mi mai tragă una, dar apoi s-a oprit şi şi-a lăsat 
ambele braţe să-i cadă, neputincioase, pe lângă corp. 

Era ca şi cum s-ar fi răzgândit sau şi-ar fi venit în fire, 
aproape ca şi cum era o cu totul altă persoană. 

— Bine, a spus. Du-te la San Francisco. Mă doare 
undeva de ce faci tu, Maggie. 

Am început să tremur din tot corpul. Nu-mi puteam 
permite să plâng. Apoi, tremurul s-a accentuat rău de tot. 
Picioarele m-au lăsat. Braţele la fel. 

— Am să-i iau pe Jennie şi pe Allie cu mine, l-am 
înştiinţat. Abia puteam să vorbesc, darămite să-l mai şi 
privesc. Nu ai cum să ne opreşti. Să nu încerci s-o faci. 


CAPITOLUL 77 


„Abuz fizic. 

M-a lovit. 

Nu sunt eu asta.“ 

Îmi veneau în minte versurile propriului meu cântec. Mă 
uitam în gol, prin hubloul avionului, privirea mea 
escaladând un munte imens de nori albi ca zăpada. Lângă 
mine, Allie dormea dus, cu capul în poala mea. De partea 
cealaltă a culoarului, Jennie asculta ceva la căştile puse la 
dispoziţie de compania aeriană. 

Amândoi erau fericiţi să meargă cu mine. Nu ştiau ce se 
întâmpla între mine şi Will. Concertul meu coincidea cu 
vacanţa lui Jennie. Allie voia mereu să stea pe lângă mine, 
şi exact asta se şi întâmpla. Eram atât de apropiaţi toţi 
trei, încât acronimul JAM mi s-a părut foarte potrivit 
pentru noi. Jennie, Allie, Maggie. Nu l-am schimbat, ca să-l 
includem şi pe Will. 

După ce-am coborât din avion, m-am confruntat din nou 
cu obişnuitele priviri insistente şi saluturi din partea 
străinilor. Unii încercau să-mi ceară un autograf, aproape 
doborându-mă din picioare; alţii încercau să mă atingă, ca 


182 


şi cum a atinge o celebritate te ridica şi pe tine la statutul 
respectiv. 

Celebritate! 

Dacă ar şti ei ce înseamnă cu adevărat să fii celebru... să 
te privească tot timpul atâtea perechi de ochi. 

La Four Seasons Hotel mă aştepta un fax de la Will: 


Succes privighetoarea mea 

Iartă-i lui Will greşelile lui 

Te rog, iartă-mă 

Întoarce-te repede acasă cu copiii 
Te iubesc - te-am iubit întotdeauna, 
Al tău, 

WILL 


Am mototolit hârtia. 
„Al meu“, într-adevăr. 


CAPITOLUL 78 


Eu, Barry, Jennie şi Allie ne înghesuiam într-un elicopter 
Bell, roşu-argintiu. Dedesubtul nostru se vedeau luminile 
strălucitoare din Candlestick Park şi apele întunecate ale 
golfului. Eram în ţinuta mea obişnuită: o ie albă, lălâie, 
fustă lungă, pantofi fără toc, în aşa fel încât să nu 
trebuiască să mă simt nici măcar cu un centimetru mai 
înaltă decât eram. 

Dar eram cu adevărat pregătită pentru asta? Nu eram 
foarte sigură, dar trebuia să încerc, îmi doream cu 
adevărat să încerc. 

În mai puţin de o oră, aveam să-mi fac prima mare 
apariţie într-un concert major în aproape trei ani. Rețelele 
de televiziune îşi trimiseseră echipele. Aveau subiect de 
ştiri, nu? — şi încă ce ştiri! În seara asta se înregistra un 
album live. Existaseră peste cinci sute de mii de cereri de 
bilete; şi doar optzeci de mii de locuri. 


183 


Eram cu toţii în elicopter, o întreagă familie, copiii mei 
şi prietenul meu cel mai bun. Mă gândeam că preferam 
asta, în loc să fiu acolo jos. 

— Hai să nu aterizăm, am zis eu. 

Barry a ridicat din sprâncene şi a făcut o grimasă. Şi-a 
pus mâna la gură ca şi cum ar fi vorbit într-un microfon. 

— Alo, Pământul către Maggie, Pământul către Peter 
Pan. 

— Vorbesc serios. Nu putem să stăm aici până mâine? 

Mă simţeam puţin ameţită. 

— Ce folosim pe post de combustibil? a întrebat Jennie. 

— Ne pot face plinul în aer? Ca bombardierele de cursă 
lungă. Ar fi foarte mişto. 

— Ni s-ar face foame, a zis Allie, mereu cu gândul la 
mâncare. 

— Păi când ne-ar face plinul, ne-ar pasa şi nişte 
sandviciuri. O nimica toată. 

— Dar mi-e foame acum, a anunţat Allie. 

El era membrul JAM cel mai pragmatic. 

— Nu mai avem mult şi aterizăm, i-a spus Barry, 
indiferent de ce spune maică-ta. Vă iau eu de mâncare de 
îndată ce ajungem în Park. Sandviciuri de vită, mmmmn, 
buuun. 

Am simţit dintr-odată un val de tristeţe copleşitoare, dar 
eram, în acelaşi timp, paralizată de frică. Tracul dinaintea 
intrării pe scenă. 

— Nu ştiu dacă pot continua, am spus. Vorbesc serios, 
Barry, nu e de glumă. 

Mi-a luat mâna într-a lui. 

— Emoţiile dinainte de concert. Lasă-te în voia fricii. 
Foloseşte-te de ea. 

— E mai mult de atât. Mi-e atât de bine aici, sunt în 
siguranţă. Acolo, jos, e pericolul pentru mine. Mai întâi 
fanii, apoi... 

— Will, a răspuns el. 

Nu-i spusesem nimic lui Barry despre cearta cu Will, dar 
el a simţit că ceva era în neregulă. Mă cunoştea mult prea 
bine. 


184 


— Viaţa, am spus. 


OK, vândusem peste douăzeci de milioane de albume; 
câştigasem unsprezece premii Grammy. 

Dar, cu toate astea, putea să-mi fie frică, nu? 

Stilul meu muzical era confesiunea personală, nu? Asta 
puteam să fac şi acum. Să mă duc acolo, în faţa tuturor 
oamenilor acelora şi să fiu eu. Să fiu eu însămi. 

Problema era că... începeam să mă simt ca eu cea din 
trecut, îmi aminteam de Maggie cea din West Point. Ba îmi 
aminteam şi de fetiţa care izbucnea în plâns pentru că se 
bâlbâia când trebuia să răspundă la şcoală. 

Ştiam exact cum trebuia să cânt - cu disperare, dar din 
suflet. Cântecele mele spuneau de obicei o poveste scurtă 
şi memorabilă şi se simțeau în ele mai multe influenţe: din 
muzica rock, de pe Broadway, clasică, franceză - dar în 
profunzime, se afla adevărul, în toată complexitatea lui 
psihologică. 

Ştiam toate astea în momentul în care am păşit pe scena 
imensă din San Francisco şi m-am uitat la toate feţele 
acelea care mă priveau în aşteptare. 

Prin urmare, de ce îmi era atât de frică? Ba nu, de ce 
eram paralizată de-a dreptul? De ce îmi era atât de teamă 
că nu voi putea să scot nicio notă? 

M-am aşezat la pian şi am început să cânt câteva versuri 
către briza care bătea, îngheţată, dinspre golf. 

Aproape că am reuşit să termin primul cântec... 

Apoi totul s-a prăbuşit. 

Acolo, cu toţi străinii aceia, care se uitau la mine - dar şi 
cu copiii mei, Jennie şi Allie, în culise. 

„Abuz fizic“, am început. 

„M-a lovit. 

Nu sunt eu asta.“ 

Am început să ezit, apoi să mă bâlbâi din nou - ceva ce 
nu mi se mai întâmplase de mulţi ani, ceva ce m-am dat de 
ceasul morţii să ţin sub control. 

Nu mai puteam cânta. Nu mai puteam continua. 

Într-un final m-am întors către mulţimea imensă şi am 


185 


început să vorbesc: „Nu mă descurc foarte bine, nu-i aşa? 
Uau. Îmi pare rău. Am dat de bucluc”. 

Inima mi-o luase razna; aveam palpitaţii. Am simţit că 
leşin şi că voi cădea de pe scăunelul de la pian. 

Apoi Jennie şi Allie au venit pe scenă. La fel şi câţiva alţi 
muzicieni. M-au ajutat să ies de pe scenă. Abia puteam 
merge. 

— Biata mami, a spus Allie. Biata mami, s-a îmbolnăvit. 


CAPITOLUL 79 


Will a fost întotdeauna o pasăre de noapte. Acum, mai 
mult ca niciodată, avea nevoie să iasă la vânătoare. 
„Vârcolacul din Bedford.“ 

Şi-a condus BMW-ul vreo cinci sute de metri pe 
Greenbriar Road. A trecut dintr-o alee semiobscură şi 
împrejmuită de copaci - a lui - într-alta. 

Intrarea principală la Lake Club era marcată de coloane 
de piatră înalte de trei metri. Un zid inegal făcea 
înconjurul proprietăţii, iar Will a ignorat intrarea pentru a 
se opri la un loc dinainte stabilit, undeva lângă zid. 

A parcat şi s-a dat jos din maşină. Zidul s-a dat la o 
parte; o cărare ducea spre partea din spate a clubului, 
spre o uşă de serviciu care era practic invizibilă pentru cei 
care nu ştiau la ce se uită. 

Înăuntru, domnea o linişte care-ţi dădea sentimentul 
acela de intimitate şi privilegiu. Asta îi amintea lui Will de 
liniştea catedralelor şi a băncilor europene. Şi-a croit drum 
pe lângă mesele de biliard şi sălile destinate fumătorilor, 
până la o uşă, la care a ciocănit la intervale egale. 

Uşa s-a deschis din interior. Will a trebuit să-şi 
obişnuiască ochii cu lumina strălucitoare care-i bătea în 
ochi. Apoi, încetul cu încetul a început să observe 
îmbrăcămintea din mahon a pereţilor, tablourile 
renascentiste care atârnau peste tot în încăpere. 

Grupul de bărbaţi, adunaţi ciorchine în jurul barului, 


186 


l-au urmărit cu privirea de cum a intrat. Nu l-au salutat 
decât în momentul în care l-au recunoscut. 

Unul dintre acei bărbaţi era Peter O'Malley. Deşi părea 
ciudat, el şi Will se împrieteniseră între timp. Doar o aveau 
pe Maggie în comun, nu? Maggie reuşise să-i unească, şi ei 
nu pierdeau nicio ocazie de a vorbi despre ea. Peter visa să 
o distrugă pe Maggie. 

În seara aceea, participau amândoi la o întâlnire târzie a 
membrilor clubului. Întâlnirea aceea era neoficială. 

O dată pe lună, câteodată chiar de două ori pe lună, 
după ce se închideau uşile pentru public, câţiva membri 
puneau la cale un alt fel de distracţie. Era modalitatea prin 
care câţiva oameni sus-puşi se relaxau şi se distrau într-un 
mod cât se poate de neortodox şi incorect politic. 
Dumnezeu ştie că acasă, cu nevestele, nu se punea 
problema de aşa ceva. 

Camera era luminată de flăcările roşii şi aurii din 
şemineul imens, din piatră de râu. „Flăcările iadului“, le 
numea Will. „O avanpremieră a ceea ce va urma pentru 
toţi cei de faţă.“ 

În faţa şemineului stăteau şase fete, într-o formulă mai 
mult sau mai puţin aranjată. Toate erau nişte frumuseți în 
floarea vârstei. Pielea neacoperită şi părul le străluceau în 
lumina focului din cămin. 

Cea mai în vârstă nu avea mai mult de douăzeci de ani, 
iar cea mai mică abia dacă împlinise şaisprezece. Toate 
purtau câte o mască neagră. Fetele nu aveau voie să-i vadă 
pe membri şi nici să cunoască locaţia clubului. 

„Clubul exclusivist din Bedford Hills“, se gândea Will. 
Un paravan, ca oricare altul. 

Ceva mai târziu în noaptea aceea, Will a ales-o pe una 
dintre tinerele fete. Era înaltă şi blondă şi îi amintea de 
Jennie. 


CAPITOLUL 80 


187 


Cred că ştiam de multă vreme că mariajul meu cu Will 
se terminase. Acum nu mai era decât o chestiune de timp. 
Era cel mai bine pentru copii, pentru mine şi nu în ultimul 
rând pentru Will. Nu voiam să-l rănesc, voiam doar să plec. 

Will ne aştepta când ne-am întors, anume ca să ne 
salute. Era cel de odinioară. Venirea noastră l-a făcut să se 
simtă mai bine. Era aproape copleşit de bucurie. Părea cu 
adevărat îngrijorat de ce mi se întâmplase în San 
Francisco, semicăderea mea nervoasă. Mi-a spus că ştia 
foarte bine ce însemna „tracul“, şi l-am crezut. 

Mi-a promis că nu va mai fi nervos, că nu va mai căuta 
ceartă cu tot dinadinsul, că nu va mai dispărea de acasă. 
Frica de a fi părăsit îl adusese la disperare. Era, încă o 
dată, foarte stăpân pe sine şi conştient de sentimentele lui. 

Am stat şi l-am ascultat, cu tot ce avea de zis. Cuvintele 
îmi erau cunoscute. Dar decizia mea era luată. Will mi-a 
arătat - puţin, e adevărat - o parte a lui în preajma căreia 
nu aveam de gând să stau. 

O linişte apăsătoare s-a lăsat peste locuinţa din Bedford. 

„Câteodată, chiar şi cu Philip aveam parte de linişte“, 
mă gândeam. 


Puneam totul în ordine; am stat de vorbă cu Nathan 
Bailford şi am încercat să am grijă de toate detaliile legale, 
atât cât îmi stătea în putinţă. Mai aveam nevoie de o zi sau 
două şi apoi urma să stau de vorbă cu Will. Între timp, 
mergeam la un psihiatru foarte bun, undeva pe lângă 
Tarrytown. Eram, aşa cum aveau să spună ziarele ceva mai 
târziu, „sub îngrijire medicală“, cu tot ce implica asta. 

S-a întâmplat însă ceva total neaşteptat. Am primit un 
telefon de la Jennie de la şcoală. Spuneau că era 
important. Clădirea administrativă a Academiei Bedford 
Hills era o casă mică, victoriană, foarte curată, care arăta 
ca un han de ţară, cu foarte mare succes la public. În timp 
ce mă grăbeam înăuntru, vedeam cum elevii mă 
recunoscuseră şi încercau să nu se holbeze la mine. Le-am 
făcut cu mâna puştilor pe care îi cunoşteam, şi chiar 
câtorva pe care nu-i ştiam. 


188 


Am urcat scările rapid, m-am oprit într-o baie să mă 
pieptăn, să mă dau cu ruj, să mă asigur că am capul pe 
umeri. 


Trebuia să mă întâlnesc cu doctor Henry Follett, decanul 
academiei, şi nu voiam să arăt altfel decât toate celelalte 
mame care aveau copii elevi în această şcoală. Ca să nu 
mai zic că, dintr-un motiv necunoscut mie, eram probabil 
mult mai supărată decât o cerea situaţia. 

Biroul domnului Follett era mic, dar plăcut, cu o 
fereastră care dădea înspre campus, cu obiecte în tot locul 
- trofee de la campionate, steguleţe, fotografii ale lui 
Follett cu oficialii locali. 

Follett era un bărbat plăcut, la vreo cincizeci de ani, 
solid şi spilcuit, cu ceea ce ghiceam a fi un foarte bun simţ 
al umorului, deşi avea o expresie foarte serioasă, iar 
zâmbetul era al unui profesionist. Ochii însă îi rămâneau 
calzi. Avea şi o strângere de mână foarte plăcută. 

Nu ştiam de ce mă chemase la el. Am venit imediat, cu 
toate că eram ocupată acasă, distrasă de problema mea cu 
Will. Aveam un nod în gât, în stomac, spinarea îmi era 
toată în noduri. 

— E vorba de Jennie, mi-a spus imediat ce m-am aşezat 
în faţa biroului mare şi aglomerat. 

— Da, mi-am dat seama. A făcut ceva? am întrebat. 

Mă chinuiam din răsputeri să nu arăt ce simţeam. 
Trebuia să fiu puternică - ştiam că pentru Jennie aş fi fost 
în stare. 

— Nu sunt foarte sigur, doamnă Bradford. Poate mă 
lămuriţi dumneavoastră. 

Nu observasem ceva prea ieşit din comun la ea. Era 
totuşi o adolescentă. 

— Mie mi se pare în regulă. E adevărat că e rebelă 
câteodată, încăpăţânată, pusă pe harţă, că îi imită pe 
Butthead şi Beavis prin casă numai ca să mă înnebunească 
pe mine de cap. 

— Deci e la fel şi acasă. Nu a fost bolnavă în ultima 
vreme? Deprimată, nefericită? 


189 


Am scuturat din cap, continuând să fiu îngrijorată şi 
confuză în acelaşi timp. Ce voia să spună prin asta? O 
vedem pe Jennie în fiecare zi. Normal că avea viaţa ei şi 
prietenii ei. Eu mergeam pe principiul că cel mai bun lucru 
pe care îl poate face mama unei adolescente e să-i lase 
suficient spaţiu să se desfăşoare. Asta şi dragoste. 

— Cu siguranţă nu a fost bolnavă, i-am spus. Ce se 
întâmplă, domnule Follett? Vă rog să-mi spuneţi de ce 
m-aţi chemat. 

A început să bată darabana cu degetele în birou. 

— Semestrul acesta Jennie a lipsit şaptesprezece zile de 
la şcoală. 

Bomba!!! M-a luat cu transpiraţii reci. 

— A chiulit şaptesprezece zile? 

— De tot. Nu a venit deloc. 

— Dumnezeule! Nu am avut nici cea mai vagă idee. 
Aproape că nu-mi vine să cred. Nu e stilul ei să facă asta. 

— Nu, nu e, a fost el de acord. 

Mi-a înmânat nişte hârtii de pe birou. Un catalog cu note 
şi câteva scutiri de la medic. 

— Este semnătura dumneavoastră? 

M-am uitat la catalog şi la scutiri. Îmi tremurau mâinile. 

— Este numele meu, nu şi scrisul meu. 

Încă o bombă! 

— Ea lui Jennie? 

— Nu sunt sigură. Poate. 

Se învârtea camera cu mine. Era ultimul lucru la care 
m-aş fi aşteptat. Jennie nu-mi făcuse niciodată probleme. 

— Noi credem că a încercat să vă falsifice semnătura, 
mi-a spus doctor Follett, trezindu-mă din reverie. 

— Jennie nu ar face aşa ceva, am răspuns cu o grimasă 
de durere. 

Însă, evident, făcuse. 

— Sunteţi sigură? Dacă nu e semnătura dumneavoastră 
şi nu e falsificată de Jennie, atunci a cui poate fi? 

Mi se învârtea capul. 

— Chiar nu am nici cea mai vagă idee. Dintr-odată, eram 
furioasă pe Jennie. Nu am avut niciodată secrete una faţă 


190 


de cealaltă. Întotdeauna mi-am făcut timp pentru Jennie, 
indiferent ce altceva se întâmpla în viaţa mea. 

— Domnul Shepherd? a întrebat decanul. 

— Nu, el este tatăl vitreg a lui Jennie. El ar semna pur şi 
simplu. În plus, nu e nici semnătura lui. 

— Uitaţi-vă la ultima foaie din catalog, vă rog, mi-a spus. 

M-am uitat. Erau numai note de 6 şi 7. Imi venea să 
plâng. 

Jennie a fost elevă de 10, întotdeauna. Poate pentru că 
întotdeauna am crezut asta, nu i-am acordat suficientă 
atenţie. 

— Doamnă Bradford, Jennie este una dintre cele mai 
bune eleve ale Academiei Bedford Hills. Apoi, din senin, 
semestrul acesta a început să ia note foarte proaste. Cel 
puţin, pentru nivelul ei. De obicei, aşa ceva se întâmplă în 
anul terminal, când copilul a fost acceptat la facultate şi 
simte că merită să ia o pauză. Dar Jennie e în primul an. 
Tocmai perioada când notele ei trebuie să fie foarte mari. 

— Ştiu asta. Jennie ştie asta, i-am răspuns. 

Nu pricepeam ce s-ar fi putut întâmpla. Toate astea 
apăruseră din senin. Nu credeam că simţise ce se întâmpla 
între mine şi Will, dar poate că mă înşelam. Copiii îşi dau 
seama întotdeauna. 

Doctor Follett s-a ridicat de la birou şi mi-a întins mâna. 

— Aici, la academie, toţi o îndrăgim pe Jennie. 
Profesorii, colegii, toată lumea. Dacă aflaţi ceva, vă rog să 
mă sunaţi. Nu ar însemna că-i trădaţi secretele. Nu este 
prima dată când aşa ceva se întâmplă unui elev, iar noi ne 
pricepem să punem lucrurile la locul lor. 

l-am strâns mâna, apoi am ieşit - voiam să dau de 
Jennie. Nici atunci nu era la şcoală. 

Dar mai întâi, am rămas ceva vreme în parcarea şcolii, 
în încercarea de a mă opri din tremurat. Lumea mea părea 
că se prăbuşea. 


191 


CAPITOLUL 81 


Jennie s-a întors acasă pe la trei şi jumătate, cu 
ghiozdanul ticsit de cărţi, părând complet nevinovată. Am 
rugat-o să iasă la o plimbare cu mine. 

Am dus-o în rezervaţia Pound Ridge, o oază de natură, în 
mijlocul  Westchesterului. Pe la ora patru, urcam 
amândouă un deal care ducea înspre un vechi turn de apă, 
din vârful căruia se putea vedea Long Island Sound şi chiar 
New Yorkul în depărtare. 

Jennie, evident, voia să ştie despre ce era vorba. Am 
rugat-o să aştepte. „Toate la timpul lor, iubita mea.“ 

Am mers în tăcere - nu ştiam de unde să încep - şi 
ne-am oprit, fără suflare, când am ajuns la destinaţie. Mă 
simţeam foarte maternă, furioasă, rănită, optimistă - exact 
ca în cântecele pe care le scriam. Cântecele adevărate se 
nasc din viaţa adevărată, nu? 

— Am fost în audienţă la doctor Follett, i-am spus într-un 
final. 

„Primul văl a căzut.“ 

Până în momentul acela, Jennie se uita la mine. Dar 
acum, şi-a întors capul. Nu a scos niciun cuvânt. 

— Mi-a spus că începi să ai note proaste. Mi-a mai spus 
şi că ai chiulit destul de mult în ultima vreme. 

„A căzut şi al doilea văl.“ 

— Şcoala e plictisitoare şi o urăsc. 

Tonul ei era sfidător şi dur. Nu o recunoşteam. Era 
Jennie în perioadele ei cele mai proaste şi nu era ceva ce 
aveam ocazia să văd des. 

— Tu nu credeai aşa înainte, i-am spus. 

— Cred acum. Nimic nu mi se pare interesant. Profesorii 
de acolo nu sunt tocmai inteligenţi, ştii asta? 

— Aşa că nu te mai duci deloc. Foarte interesant, Jen. O 
revelaţie de-a dreptul. Şi ce anume faci tu în zilele în care 
nu te duci? 

— Nu mare lucru. Dar oricum mult mai multe decât dacă 
m-aş duce la ore. 

— Acasă nu eşti. 


192 


— De unde ştii tu aşa de bine? Stai închisă în biroul ăla 
aproape toată ziua. 

Acum era absolut nedreaptă, dar mi-am păstrat calmul. 

— Ba ştiu foarte bine, şi tu ştii că ştiu. Jennie, te iubesc 
şi dacă ai vreun necaz, de orice fel... 

— Nimănui nu-i pasă de nimic. Nu te preface. Nu-mi 
vorbi mie de sus. 

Simţeam, chiar şi fără să o ating, o mare tensiune în 
corpul ei, din cauza efortului pe care îl depunea ca să-mi 
vorbească. Când s-a întâmplat asta? Cum s-a întâmplat? De 
ce? 

— Te iubesc, i-am spus, cu vocea ezitantă. Tu eşti cel 
mai de preţ lucru din viaţa mea. Nu a fost altfel niciodată. 

Calmul aparent pe care-l păstra s-a destrămat. Ca şi al 
meu. 

— Nu spune asta, a început ea să plângă. Nu-mi spune 
că mă iubeşti, mamă. Nu merit să spui asta. 

Abia mai puteam vorbi. Cu greu îmi reţineam lacrimile şi 
suspinele. 

— De ce? Eu chiar te iubesc. De ce nu ţi-aş spune dacă e 
adevărat. 

— Pentru că nu ai avea cum. Tu nu ştii cine sunt şi e 
nevoie de ceva de genul ăsta ca să-ţi atragă atenţia. Note 
proaste! Adică - cui îi pasă de ele? 

Nu am mai rezistat şi am izbucnit în plâns. Credeam că 
pot să le fac faţă la toate, dar nu şi la aşa ceva. 

Din senin, Jennie s-a aruncat în braţele mele, 
îngropându-şi capul în gâtul meu. Puteam să-i simt 
lacrimile fierbinţi, căldura trupului ei. 

— Nu-ţi pot spune, a zis ea suspinând. Nici măcar nu 
sunt sigură dacă ştiu cu adevărat. Nu am decât 
cincisprezece ani şi toate astea sunt puţin cam prea mult 
pentru mine. Ce noutate! a reuşit să râdă, într-un târziu, 
uşor înecat. 


— Doamne, mamă, mi-a spus Jennie. Tremuri toată. 
Şedeam pe pământ şi ne strângeam în braţe; am stat aşa 
mult, mult timp. Începuse să adie un vânticel şi mi-am 


193 


înfăşurat puloverul în jurul ei. „Copilul meu, mă gândeam. 
Prietena mea de cursă lungă. Scumpa mea Jennie.“ 

Dar nu ştiam cum să o fac să se simtă mai bine, cum să 
fac să fie bine pentru toată lumea. Evident, dădeam vina 
pe mine. Încercasem să fiu o supermamă, dar nu fusesem 
suficient. Niciodată nu e suficient. 


CAPITOLUL 82 


Dimineaţa următoare am petrecut o oră minunată în 
grădina din spatele piscinei, trebăluind prin soarele 
neobişnuit de cald pentru perioada aceea. Timpul pe care 
mi-l dedicam mie, senzaţia soarelui pe gâtul meu, efortul 
fizic - era exact ceea ce doctorul recomandase. Am început 
să mă adun. 

Aveam nevoie de timp să gândesc, să aduc lucrurile pe 
linia de plutire. Situaţia cu Will, care se înrăutăţea pe zi ce 
trecea. Problemele lui Jennie la şcoală. Experienţa mea 
neplăcută din San Francisco. Erau prea multe de procesat 
dintr-odată; mi-era teamă că nu le făceam faţă foarte bine. 

S-a auzit o explozie în pădurea de dincolo de piscină. 

M-am oprit din săpat, din gândit, din respirat şi am 
ascultat cu toată puterea mea de concentrare. Şi cu teamă. 

O a doua explozie a răsunat de dincolo de zidul gros de 
conifere. Copacii îmi blocau privirea. 

„Focuri de armă? Dumnezeule!“ 

Am sărit în picioare şi am pornit în viteză către pâlcul de 
copaci. Un urlet mi s-a oprit în gât. 

„O, Doamne, Dumnezeule... ce s-a întâmplat? 

Acum ce Dumnezeu s-a mai întâmplat?“ 

Am intrat în pădurice, alergând înspre locul de unde s-a 
auzit zgomotul împuşcăturilor. Parcă îmi împlântase cineva 
un cuţit în inima care bătea gata să-mi sară din piept. 

Umblam purtată de instinct: gândul de a suna pe cineva 
nici nu mi-a trecut prin cap. Oricum, pe cine aş fi putut să 
sun? 


194 


Focuri de armă. Lângă casa noastră? Cum se putea aşa 
ceva? 

Gleznele îmi erau zgâriate de pietrele şi spinii de pe 
drum. Nu se mai auzise niciun foc de armă, ci numai o 
linişte apăsătoare, grea şi dezolantă. Am ajuns, într-un 
târziu, într-o poiană. Acolo m-am oprit din alergat. 

L-am văzut pe Will. Ţinea o puşcă în mână. 

La sunetul paşilor meu, s-a întors. S-a uitat la mine ca şi 
cum nu aveam ce căuta acolo. 

— Ce faci? am reuşit să îndrug. 

— Exersez la ţintă, a răspuns. A tăcut un semn către 
nişte cutii de suc, înşirate pe un buştean. Nu vrei să-ţi 
testezi puterile, Maggie? Mi-a oferit cel mai frumos zâmbet 
a la North Downing pe care-l avea în dotare. Încep să fiu 
foarte bun la asta. Se pare că am un talent înnăscut. O 
foarte bună coordonare ochi-mână. 

„Şi Phillip avea o armă de foc. Am folosit-o ca să-l 
împuşc, îmi amintesc cum îi curgea sânge întunecat pe 
gură, privirea terorizată, auzeam în minte geamătul de 
surpriză în momentul când glonţul fatal îi străpunsese 
corpul.“ 

— Să nu te prind cu ea! am urlat. Nu cumva să vii cu ea 
în casa mea. Scapă de puşcă! 

Will s-a uitat la mine mai întâi cu răceală, apoi cu un 
rânjet înflorit în colţul gurii. 

— Casa noastră, Maggie. Dar, oricum, e decizia ta. Dacă 
te deranjează, o fac dispărută. Dacă nu ai încredere în 
propria persoană atâta vreme cât ai arma prin preajmă, te 
înţeleg perfect. 


CAPITOLUL 83 


A venit şi ziua aceasta. Nu mi-aş fi dat seama că asta era 
ziua fatală. Dar aceasta era, într-adevăr, ziua. 

Pentru că nu puteam să dorm, m-am strecurat afară din 
casă chiar înainte să se crape de ziuă. Aveam pe mine un 


195 


halat şi cei mai zdrenţuiţi tenişi pe care-i ţineam prin casă. 
Părul îmi era încâlcit. Arătam cumplit. 

Mă gândeam că poate aerul proaspăt îmi va face bine, 
îmi va da poftă să încep ziua. Speram să nu mă vadă 
nimeni în halul în care eram. Să nu fie vreun paparazzo 
furişându-se pe lângă gard, gata să mă fotografieze aşa. 

M-am plimbat către zidul de piatră, aproape dărâmat, 
care desparte proprietatea mea de terenurile de la Lake 
Club. Tenişii mei călcau sfidător peste frunzele ude şi 
peste plantele agăţătoare. Gaiţe albastre şi prihori zburau 
de colo-colo prin copacii înalţi de deasupra mea. 

— la mai tăceţi naibii, le-am aruncat eu morocănoasă. 

Am fost surprinsă să mai aud pe cineva în spatele meu, 
umblând prin pădure. O voce de om. 

— Cine e acolo? am întrebat. Alo? 

J.C. Frazier şi-a făcut apariţia. Venea de pe pajiştea 
aparţinând clubului, unde îşi ducea zilele pe post de 
grădinar. J.C. era omul naturii, întotdeauna pe afară, aşa 
că ne mai întâlneam din când în când. Ştiam că se vedea 
cu doamna Leigh şi îl ştiam a fi un om cumsecade. „Da, şi 
ăştia sunt foarte greu de găsit“, eram tentată să-i spun 
doamnei. 

— 'Neaţa, doamnă Bradford. Dumneata eşti vinovată de 
vremea asta? 

Nu avea nicio grijă pe lumea asta şi, până la urmă, de ce 
ar fi avut? Terenurile de care avea grijă erau în perfectă 
ordine. 

— Credeam că dumneata eşti responsabil cu vremea, 
J.C. 

— Nici vorbă, doamnă. Eu am grijă numai de 
pământurile astea. Am senzația că de cele înalte te ocupi 
dumneata. Iar astăzi ai făcut o treabă foarte bună. Numai 
cer senin cât vezi cu ochii. 

Ne-am oprit să stăm de vorbă lângă un zid acoperit de 
muşchi. Probabil că J.C. ştia mai multe secrete ale 
locuitorilor din Bedford decât oricine altcineva, dar slujba 
lui depindea de discreţia lui la fel de mult ca şi de 
abilitățile lui de mare grădinar, aşa că discuția noastră se 


196 


limita la florile sezoniere şi la vara care se apropia. 
Discuţie inofensivă, de complezenţă, dar picase la ţanc şi 
mă făcuse să mai uit de ale mele, chiar dacă pentru scurt 
timp. 

Mi-am adus aminte de ceva ce voiam demult să întreb pe 
cineva de la club, sau poate că era ceva ce mă tot feream 
să întreb, până acum. 

— Am tot observat lumini la club, în miez de noapte. Să 
zicem, cam pe la unu sau două. 

J.C. s-a gândit şi apoi a scuturat din cap. 

— Nu e posibil. Nu, mi-e teamă că nu, doamnă Bradford. 

— Am văzut luminile. Nu mă înşel. 

— Nu se poate, doamnă. Nu cred. Nu se poate. Clubul se 
închide la 23.00. Fără excepţie. Asta e regula de aur. 

Eram tentată să discut despre asta cu el, dar apoi am 
lăsat-o baltă. Dacă J.C. nu voia să vorbească despre asta, 
era treaba lui. 

Şi-a îndesat pe cap şapca, una albastră, pe care scria 
„NY Giants“. 

— Trebuie să mă întorc, am foarte mult de lucru. O zi 
plăcută, doamnă Bradford. 

Priveam cum J.C. îşi croia drum spre imensa clădire a 
clubului. 

„Ciudat, mă gândeam, cum să nu ştie el de luminile de la 
club. Sau, dacă ştie, de ce să mă mintă?“ 

M-am îndreptat, într-un final, spre casă, hotărâtă să am 
o discuţie cu Will în dimineaţa aceea. Nu aveam încotro, 
oricât de dureros ar fi fost pentru toată lumea. Ziua asta 
era la fel de potrivită ca oricare alta. 

Jennie şi Allie prăjeau nişte pâine. Era amândoi gata de 
şcoală. Jennie chiar arăta dornică să meargă la şcoală, 
ceea ce nu putea decât să mă bucure. 

— Will s-a trezit? i-am întrebat, încercând să vorbesc ca 
şi cum nu era mare lucru, nimic ieşit din comun. 

— Tocmai l-ai ratat, mami, mi-a spus Jennie. A trebuit să 
plece în oraş, nu ştiu cu ce treabă. A zis că se întoarce pe 
la patru. 

Am mârâit. Will nu avea niciodată treabă la ore din 


197 


astea. Norocul meu. 
Asta era ziua cea mare. 


CAPITOLUL 84 


Will nu s-a întors acasă la patru, şi nici la şapte şi 
jumătate, când ne-am aşezat la masă. 

Nici la zece, când am mers sus, să ne pregătim de 
culcare. Nu a sunat măcar o dată să spună că întârzie sau 
că nu mai vine deloc. 

Şedeam în pat, cu luminile stinse, dar cu ochii în tavan, 
larg deschişi. Dădeam vina pe mine pentru tot, deşi ştiam 
că nu ar trebui să gândesc aşa. Will fusese atât de 
nemaipomenit de romantic şi de sensibil la începutul 
relaţiei noastre, dar apoi asta încetase. Complet. 

Mă întrebam dacă nu cumva avea vreo aventură sau, 
poate, mai multe. Bănuiesc că nu ar fi trebuit să-mi pese, 
dar îmi păsa. 

Nu ştiu cum am reuşit să adorm. Ştiu doar că am 
adormit. 

Apoi am auzit: 

— Fir-ar al dracului! Dracu’ să vă ia! 

Înjurăturile lui Will au reuşit să mă trezească. Era în 
dormitor. Era acasă. 

Vedeam cum stă în uşă, examinându-şi piciorul. Se 
lovise, umblând prin întuneric. Foarte bine. Aşa-i trebuia. 

Uşa dormitorului era pe jumătate deschisă şi lumina 
care se strecura de pe hol contura silueta lui Will. Doar 
faţa îi rămăsese în umbră. 

S-a întors să se uite la mine, dar eu m-am prefăcut că 
dorm. Mi-am ţinut respiraţia. Apoi s-a furişat afară din 
dormitor. 

A tras uşa după el, într-o manieră foarte ezitantă. Uşa 
s-a trântit în urma lui. Probabil încă unul dintre jocurile lui 
psihologice. Să-l ia dracu’. 

M-am uitat la ecranul luminos al ceasului. Era 12.45. 


198 


„Unde a fost toată noaptea? Poate ar trebui să mă scol 
să vorbesc cu el acum, cât copiii dorm.“ 

M-am ridicat din pat, m-am dus la fereastră şi m-am 
uitat afară. L-am văzut pe Will. Ce tot făcea? Unde se 
ducea? 

Mi-am pus halatul şi am ieşit din dormitor. Holul era 
cufundat în întuneric. leşind, Will a stins lumina pe care o 
lăsasem aprinsă pentru Allie. 

M-am grăbit să ajung jos. 

Luminile erau stinse şi în living şi în biroul meu. Nu se 
auzea niciun zgomot, nu distingeam nicio mişcare. 

Ceva mi se părea în neregulă! De ce erau luminile 
stinse? 

Ce urmărea Will? 

Camerele de la parter erau şi ele cufundate în întuneric. 
Nu era nimeni nici în bucătărie, nici în camera doamnei 
Leigh. Vinerea era ziua ei liberă, din câte îmi aminteam. 

M-am întors la baza scărilor şi am privit încordat în sus. 
Nu vedem nimic. Să se fi întors Will în casă? 

Am pornit iar pe scări, înspre etaj. 

La jumătatea drumului, am văzut ceva rezemat de 
perete. Inima mi s-a oprit în loc. Am simţit că mi se 
înmoaie picioarele. _ 

Era arma de foc! În sfârşit, o găsisem. În mijlocul 
scărilor, acolo unde o lăsase Will. 

Capul îmi era un tumult, îmi vuia de zgomot. Haos şi 
confuzie. Nimic nu mai avea înţeles pentru mine. 

Ce Dumnezeu se întâmpla? 

Era Will la etaj? Ce avea de gând să facă cu puşca 
aceea? De unde apăruse? 

Am luat-o la fugă pe scări. La ultima treaptă, m-am oprit. 
Sub uşa de la capătul coridorului zăream lumină. 

Era uşa de la camera lui Jennie. Cu câteva minute în 
urmă, nu era lumina stinsă. 

M-a îngrozit gândul că Will ar putea să fie înăuntru. „A 
luat copiii“, mi-am spus. 

Am alergat să iau puşca şi m-am întors la uşă. Măcar eu 
eram cea care aveam arma, nu Will. 


199 


Plănuia să ne omoare pe toţi? Nebunii mai fac şi din 
astea. Nu ar fi prima dată când se întâmpla aşa ceva, nu? 

Am avut un flashback. Phillip! 

M-am năpustit pe coridor, spre camera lui Jennie, şi am 
dat uşa de perete. Puşca era pregătită sau cel puţin 
aceasta era impresia pe care o aveam. Chiar nu ştiam aşa 
de multe despre armele de foc. Ba, de fapt, nu ştiam mai 
nimic. 

Ce mi-a fost dat să văd înăuntru m-a scos cu totul din 
minți. 


CAPITOLUL 85 


Aceasta era ziua! O, Doamne Dumnezeule, Will! 

„Nu-l împuşca. Să n-o faci, Maggie, să nu cumva!“ a 
urlat o voce în capul meu, aproape să mă surzească. Jennie 
era pe pat, cu o pijama pe ea, albă şi scurtă. Picioarele ei 
lungi şi goale erau expuse. Avea ochii închişi; părea să 
respire normal. Pe noptieră era un pahar cu lapte, băut 
doar pe jumătate. 

Nu mi-a scăpat niciun detaliu, oricât de mic, dar de 
înţeles, încă nu înţelegeam nimic. 

Era rău. Era rău de tot. 

Will stătea în picioare, la capătul patului. Avea pantaloni 
kaki şi cămaşă sport. Avea pe el hainele pe care le purtase 
la întâlnirile lui din New York? Parcă era îmbrăcat prea 
lejer pentru afaceri. Ce căuta Will în dormitorul lui Jennie? 

— Maggie, a început, rece şi calm, cum numai el putea 
fi. Masca lui de star de cinema. Credeam că dormi. 
Încercai să mă păcăleşti? 

Inima îmi bătea cu atâta putere şi atât de repede, încât 
îmi era greu să respir. 

— Ce cauţi aici? am spus sacadat. Ce se întâmplă aici? 

Jennie s-a ridicat deodată, în capul oaselor, frecându-se 
pe la ochi. 


200 


— Mamă? Will? Ce se întâmplă? Care e problema? Aia e 
o puşcă în mâna ta? Mamă? 

Will a zâmbit la toată această scenă de coşmar. Era cea 
mai înfricoşătoare şi mai demonică expresie a feţei de care 
avusesem vreodată parte. Nu ştiam cine era persoana 
aceasta la care mă uitam. „Ce căuta în dormitorul lui 
Jennie?“ Credeam că îl cunosc. 

— Eu şi Jennie ne pregăteam de ceva distracţie, a spus 
el. Vrei să ni te alături? Ménage à trois? 

„Ménage à trois?“ Eram mult prea speriată şi mult prea 
şocată ca să spun ceva. Pentru câteva clipe, trupul îmi era 
paralizat. Inima îmi gonea nebuneşte. Mintea părea gata 
să facă implozie. „Will şi Jennie? Doamne, numai asta nu!“ 

Am ridicat arma şi am ţintit înspre Will. Nu-mi păsa de 
consecinţe. 

Totuşi, nu am reuşit să apăs pe trăgaci. Nu am putut. Nu 
am fost în stare. 

— Să ieşi afară din casa mea şi să nu cumva să te 
întorci, am zis cu o voce egală. 

Will m-a împins să mă dea la o parte şi a ţâşnit înspre 
hol, cu toată viteza de care era în stare. După zgomotul 
paşilor, puteam să-mi dau seama că sărea câte două trepte 
odată. Râdea tare, cu hohote lugubre, de genul celor pe 
care le auzim în filmele de groază. 

Am luat-o după el, stânjenită în elanul meu de greutatea 
puştii din mâna mea. Nu aveam de gând să-l împuşc, ci 
doar să mă asigur că a dispărut - pentru totdeauna. Că a 
dispărut din vieţile noastre, ale tuturor. 

A ieşit pe uşa din faţă şi eu am fugit după el. Nu 
reuşisem la început să disting mare lucru, cu excepţia 
siluetelor înalte ale copacilor, dar i-am auzit paşii 
retrăgându-se spre partea din spate a casei. 

M-am aruncat înainte. M-am lovit la genunchi. Am reuşit 
să-mi regăsesc echilibrul. 

Deodată, nu am mai auzit paşii! 

M-am forţat să înaintez. Am ascultat cu mare atenţie, 
aşa cum nu mai ascultasem niciodată, până atunci. 

Eram înspăimântată. Şocată. Mi-era frig. Îngheţasem cu 


201 


totul. Nu-mi puteam scoate din minte imaginea lui Will în 
dormitorul lui Jennie. Privirea din ochii ei. 

Era prea linişte. Nu-l mai auzeam pe Will, nici nu-l mai 
vedeam nicăieri. Ce făcea acolo? 

Luna s-a ascuns după o cortină de nori. Era aproape 
beznă. Nu mai puteam rămâne afară. Eram convinsă că 
trebuia să mă întorc în casă. 

Poate că mă păcălise. Poate se întorsese în dormitorul 
lui Jennie. Nu ştiam ce să fac. 

Stăteam în picioare, ezitând, mijindu-mi ochii, în 
încercarea de a scruta întunericul din jur. Imi aminteam 
cum mă ascundeam sub veranda casei din West Point. 
Coşmarul meu revenise. 

Tăcere. 

Întuneric. 

Frig. Tremuram din tot corpul. 

— Curvă tâmpită şi băgăcioasă! M-ai trădat. 

Cu un urlet, Will a atacat din spate. Braţele lui puternice 
s-au aruncat la gâtul meu, să mă sugrume. Am reuşit să ies 
din strânsoare. M-a pocnit în faţă, o lovitură fulgerătoare. 
Am căzut în genunchi. M-am chinuit să mă ridic. Nu am 
reuşit. Nici pe departe. 

Will şi-a luat avânt. Cu un şut puternic, mi-a rupt o 
coastă, poate mai multe. Durerea era vie, inimaginabilă. 
Şocul, teroarea momentului aceluia erau dincolo de orice 
închipuire. 

Am căzut pe pământul rece şi dur. 

Puşca s-a descărcat, cu un geamăt mai puternic decât 
oricare dintre urletele mele, mai puternic decât un tunet. 
M-am rostogolit pe burtă, iar apoi, totul s-a întunecat, iar 
eu mi-am pierdut cunoştinţa pe frunzele reci şi umede. 


CAPITOLUL 86 


Nu ştiu. 
Nu ştiu. 


202 


Chiar nu ştiu ce s-a întâmplat în acea fatală noapte de 
17 decembrie. Am fost eu cea care l-a împuşcat pe Will? 
Am fost eu cea care l-a ademenit afară şi apoi l-am făcut 
una cu pământul? Mi s-a spus cum că aşa aş fi făcut. Sunt 
vinovată de crimă? De două crime? Şi dacă tot mi-au pus 
două crime în cârcă, de ce nu şi pe a treia? 

Au dreptate când spun că sunt o ucigaşă? Văduva 
neagră din Bedford? 

Poate că am reuşit într-un final să înnebunesc de tot. 
Aşa mi se pare. E atât de cumplit, de nedrept. Dar viaţa nu 
e întotdeauna dreaptă. 


M-am trezit în patul meu, cu faţa îngropată în perne şi 
cu o durere cumplită pulsând în partea stângă. Mă 
simţeam de parcă aş fi fost bătută cu o lopată. Toate se 
spărgeau în capul meu, cu un zgomot infernal. 

Mintea se chinuia şi iar se chinuia să reprime imaginile 
de violenţă şi coşmar care mă bântuiau. 

„Cine a tras cu arma? Jennie, mă gândeam. Trebuie să 
ajung la Jennie. Şi la Allie.“ Eram conştientă de existenţa 
unui bâzâit sonor. Întâi am crezut că mi se năzare, dar 
apoi mi-am dat seama că venea din afară. 

Ce era cu toate vocile acelea pe lângă casa mea? Ce 
Dumnezeu se întâmpla? 

Pleoapele-mi erau nefiresc de grele. Dincolo de ele, o 
durere teribilă, ca o lamă de cuţit înfiptă în ochi. Un alt fel 
de durere, foarte vie, îmi străpungea coastele. 

Mi-am forţat ochii să se deschidă, dar i-am închis, 
instantaneu. Lumina era mult prea puternică. Cine a 
aprins lampa? 

Am auzit paşi la parter. Will! 

Am încercat să mă ridic în capul oaselor, dar nu am fost 
în stare. 

Am deschis iar ochii. 

Abia puteam să întrezăresc namila în costum negru, 
cămaşă albă şi cravată. Stătea la marginea patului, 
uitându-se de sus la mine. Părea să aibă pe puţin doi metri. 
Ochelarii cu rame de baga păreau prea mici pentru capul 


203 


lui imens. 

Se holba la mine, pur şi simplu. Avea o expresie bizară. 
„Ce căuta la mine în dormitor? Sau eram într-un spital?“ 
De fapt, acum îmi dădeam seama că părea mai mult un 
salon de spital. 

— Dumneavoastră sunteţi Maggie Bradford? 

Am încercat să dau din cap în semn de confirmare, 
încercam să înţeleg ce se putuse întâmpla, unde eram. 
Poate visam. 

— V-am găsit afară şi v-am adus noi înăuntru, a spus 
bărbatul acela. Mi-a fluturat un soi de legitimaţie prin faţa 
ochilor. O emblemă în auriu şi albastru. Sunt Emmett 
Harmon, şeful Poliţiei din Bedford. Vocea lui solemnă îmi 
bubuia în creier. 

„Şeful Poliţiei din Bedford?“ 

„O, Doamne Dumnezeule. Ce se întâmplă? Jennie? 
Allie?“ 

— Puteţi să-mi spuneţi ce căutaţi aici? Vă rog, unde îmi 
sunt copiii? am şoptit. 

Gâtul îmi era uscat şi mă durea când vorbeam. 

— Maggie Bradford, sunteţi arestată pentru uciderea 
soţului dumneavoastră, Will Shepherd. Aveţi dreptul să nu 
spuneţi nimic. 


204 


CARTEA A CINCEA 
JUDECATĂ ŞI EROARE 


205 


CAPITOLUL 87 


— Domnişoara Norma Breen? 

— Da. Cu cine vorbesc? 

— Numele meu este Barry Kahn. 

— Nu mai spuneţi, chiar? Măi să fie, Barry Kahn, 
cântăreţul? 

— Acelaşi. 

— Cred că sunteţi fantastic. Mă rog, cântecele 
dumneavoastră. Cu ce vă pot ajuta? 

— Nu sun pentru mine. Avem nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. 

— Avem? 

— Eu şi Nathan Bailford. 

— Nathan! Ce mai face Nathan? 

— Vârât până în gât în cazul Maggie Bradford. 

— Mda, am auzit că el a preluat cazul. Grea misiune. 

— Am vrea să vă angajăm, să faceţi parte din echipa 
noastră. Nathan spune că sunteţi cel mai bun investigator 
din câţi cunoaşte. 

— Sunt foarte bună, dar ce are asta a face? Nu e destul 
de clar cazul? Cel puţin, eu asta aud. 

— Noi nu credem asta, dimpotrivă. Nathan crede că 
numai clar nu este cazul acesta. 

— Eu aşa am crezut. Presa spune că l-a ciuruit pe 
nenorocit, că i-a zburat creierii. 

— Nu se rezumă numai la atât, credeţi-mă că e mai mult 
de atât. Sunteţi interesată să aflaţi mai multe? 

— EL i-o trăgea alteia? 

— Nu avem de unde să ştim. Probabil. Dar Maggie nu 
l-ar ucide pentru atât. 

— Violenţă domestică? 

— Din câte ştiu eu, a lovit-o o dată. Ba nu, îmi pare rău, 


206 


de două ori. Dar nu l-ar omori nici pentru asta. E un om 
bun. Exact cum o arată cântecele ei. 

— Atunci, de ce-a făcut-o? 

— Pentru asta vă  angajăm pe dumneavoastră, 
domnişoară Breen. Nu suntem convinşi că ea l-a omorât. 

— Aveţi nevoie să vă construiți o apărare, sau aveţi 
nevoie de fapte? 

— Avem nevoie de o apărare. 

— Ah. Mulţumirile mele pentru sinceritate. Apreciez asta 
la un cântăreţ celebru. 

— Noi suntem însă convinşi că faptele se vor transforma 
în apărare. Maggie nu e o criminală. 

— Ea nu-şi omoară decât soţii, se pare. Nu ea l-a 
împuşcat pe soţul numărul unu? Parcă îmi aduc aminte că 
am citit despre asta la rubrica mondenă. 

— Nu s-a dovedit niciodată cum că ea a făcut-o. Nua 
fost judecată pentru asta. Iniţial a fost acuzată de crimă de 
gradul doi, dar s-a renunţat la acuzaţii. 

— Şi tipul cu care locuia? Patrick O'Malley? 

— Un accident. O'Malley a suferit un infarct. 

— Aveam senzaţia că ea a mărturisit cum că l-ar fi ucis. 

— Poliţia susţine că o astfel de mărturisire ar exista. 
Maggie era confuză şi dezorientată când a fost dusă la 
secţie. Cred că puteţi să înţelegi. 

— Presa o judecă deja. Din punctul de vedere al 
jurnaliştilor, ea a pierdut deja procesul ăsta. Prima crimă 
cu o armă de mână, a doua, pe o barcă, iar asta cu o puşcă. 

— Ascultaţi, dacă nu vreţi să preluaţi cazul acesta... 

— A, păi nu am zis aşa ceva. 

— Atunci vă alăturaţi echipei noastre? 

— Când e vorba de dumneavoastră, Barry Kahn... 

A urmat o pauză. 

— Fiţi binecuvântată, domnişoară Breen, a spus Barry. 

— Spuneţi-mi Norma. 

Norma i-a auzit suspinul de uşurare de la capătul 
celălalt şi şi-a imaginat în ce tensiune trăia. Îi admira 
loialitatea faţă de prietena lui, chiar dacă ea era „văduva 
neagră“ din Bedford şi aproape cu siguranţă vinovată. 


207 


CAPITOLUL 88 


Mulţi n-aveau încă habar de ce se războiau sârbii şi 
croații, dar procesul lui Maggie Bradford era urmărit peste 
tot în lume. Reporteri şi echipe de televiziune veneau de 
peste tot, nu doar din Statele Unite, ci şi din Europa, 
America de Sud, Asia şi, foarte probabil, de pe Lună. 
Aglomeraţia de oameni de media era la fel de mare, după 
părerea Normei Breen, ca la depunerea jurământului 
prezidenţial - numai că disperarea cu care se căutau 
dedesubturile poveştii era mult mai frenetică. 

„Dumnezeule, e un proces de crimă nenorocit, se gândea 
ea. Oricare va fi verdictul, nu va schimba lumea în niciun 
fel. Ce dacă a omorât un bărbat sau doi? Cei mai mulţi o 
merită din plin!“ Şi-a îndreptat maşina ei galbenă, Camaro, 
spre Clarke Street în Bedford Village, rulând încet, trecând 
pentru a doua oară pe lângă tribunal în dimineaţa aceea. O 
procesiune de umbrele negre şi pardesie de vinil, pungi de 
mâncare de la Boston Chicken şi Dunkin' Donuts se 
întindea de-a lungul şoselei principale, dincolo de 
Hamilton Drugs, de chioşcul de ziare a lui Willie şi de 
biblioteca publică. 

Ce nenorocire! Ce zonă de calamitate! Autobuzele care 
transportau turişti erau parcate pe străzile Miliar şi Grant: 
autobuze de şcoală de un galben strălucitor şi autocare cu 
nume ca PITISFIELD şi CATAWBA deasupra parbrizului. 
Era începutul lui decembrie, iar mirosul de zăpadă plutea 
în aer. 

„Maggie şi Will: tragedie romantică, dulce-amăruie.“ 
Acesta era titlul zilei; Norma prindea din zbor fraze 
similare, de la radioul maşinii, inclusiv ceva de genul: „Trei 
lovituri. E terminată!“ 

Simpatic titlu! Normei îi plăcea titlul. În sfârşit, puţin 
umor în tot acest dezastru care se întâmpla să mai fie şi 
slujba ei pentru moment. 


208 


Investigatorul principal al apărării nu suporta 
publicitatea, nu ţinea câtuşi de puţin la faimă sau să se 
îmbogăţească. Toţi reporterii aceia care se ţineau ca scaiul 
după ea o stânjeneau în munca ei. Cu toate acestea ştia 
foarte bine în ce se băgase. Maggie Bradford era o vedetă. 
Un segment al publicului decisese că era vinovată; celălalt, 
că era nevinovată ca un nou-născut. Ce credea Norma? 

„Fir-ar al naibii, încă nu ştiu ce să cred. Maggie nu ştia 
ea însăşi foarte sigur. Ce a spus la poliţie semăna prea 
mult a confesiune. Dovezile împotriva ei sunt 
impresionante.“ 

Legitimaţia ei gălbuie, lipită pe parbrizul maşinii, i-a 
permis să-şi manevreze Chevroletul în parcarea cu 
acoperiş negru a tribunalului. Parcarea era deja ticsită de 
vehicule ale poliţiei locale şi statale, cu legitimaţii de 
acelaşi fel, ca şi de maşini particulare, aparţinând 
avocaţilor şi asistenţilor ambelor părti. 

Mercedesul albastru al judecătorului Andrew Sussman 
era în spaţiul rezervat lui, lângă uşa din spate a 
tribunalului. Prin apropiere era Porsche-ul argintiu al lui 
Nathan Bailford, ce arăta ca maşina unui puştan de colegiu 
care mergea să agaţe fete frumoase în weekenduri. 

Şi tocmai Nathan Bailford a fost acela care a venit să o 
întâmpine, în timp ce ea se chinuia să-şi urnească trupul 
greoi din maşină. 

Bailford i-a făcut semn către mulţimea adunată afară, în 
parcare. 

— Şi când te gândeşti că azi e doar selectarea juriului. 
Gândeşte-te cum va fi când va începe procesul pe bune. 

— Cum se simte clienta ta? a întrebat Norma. 

O vizitase pe acuzată de câteva ori în ultimele 
săptămâni, descoperind o femeie surprinzător de realistă, 
deşi distantă, care nu-i fusese de mare ajutor, dar nici nu o 
deranjase în vreun fel în investigaţie. I s-a spus că era 
„confuză“. Norma ar fi zis mai degrabă „patologic 
deprimată“. 

— E la fel. Nu s-a prea schimbat nimic din noaptea 
crimei. Numai căderi, nimic pozitiv. S-a uitat la ea cu 


209 


nerăbdare. Tu ai ceva nou? 

— Nu încă. Sunt însă destule urme de luat. Câteodată 
mă simt ca un câine de vânătoare. Ha, ha. 

Norma nu i-a spus avocatului că erau aspecte ale crimei 
acesteia care nu prea-i dădeau pace. Nimic concret încă, 
numai amănunte care nu se pupau, care nu se potriveau 
deloc, dacă te uitai mai de aproape. 

Ce părea cert era următorul fapt: dacă Maggie îşi 
împuşcase primul soţ, fusese forţată s-o facă. Dacă îl 
împuşcase şi pe Will Shepherd, fusese forţată s-o facă. De 
ce sau de cine, părea încă foarte neclar. 


Partea cea mai proastă în toată afacerea asta era că 
existau într-adevăr două crime la activ. Una ar putea fi 
explicată - nebunie temporară, autoapărare, violenţă 
casnică de lungă durată. Dar două? 

Ar fi putut să se ducă după-amiază la locul crimei, să 
mai adune ceva informaţii, să mai caute vreo urmă de 
mirosit. 

Era ceva ce încă nu găsise, ceva esenţial. Trebuia să fie 
ceva. 

Fir-ar să fie. Era ceva necurat la mijloc. 


În Palm Springs, un soare deşertic, californian, neclar şi 
de un roz tulbure aluneca uşor peste stâncile înverzite de 
pe vârfurile munţilor. Razele dimineţii cădeau în cavalcade 
strălucitoare peste piscină şi peste plăcile de gresie roşie 
de pe terasă. 

Peter O'Malley şi-a pus deoparte ediţia din New York 
Times pe care o citea. Şi-a scos ochelarii noi de soare de la 
Ray-Ban, i-a aşezat pe o măsuţă din fier forjat şi a privit 
pierdut albastrul scânteietor al apei. 

Gândea cu frenezie. Pe suprafaţa propriu-zisă a apei, 
suprapusă peste reflexia tencuielii din sala de piscină, 
aproape că vedea chipul lui Maggie Bradford. Exact aşa 
cum o văzuse la televizor cu o seară înainte. Palidă, cu 
ochii adânciţi în orbite. Arăta ca un zombie nenorocit, 
complet ruptă de realitate, iar inima lui a tresăltat de 


210 


bucurie. 

„Că bine i-au mai făcut!“ 

Mai târziu în acea noapte, a auzit-o cântând la radio, 
vocea aceea care aproape l-a distrus umplea spaţiul îngust 
al maşinii. Cântecele ei erau peste tot difuzate, evident. 
„Privighetoarea din colivie“, a numit-o DJ-ul. 

Ei bine, vocea aceea nu avea să mai fie auzită prea mult. 
Nu la radio, oricum (cine avea să difuzeze melodiile unei 
criminale condamnate?), şi nici în sala de conferinţe din 
sediul companiei tatălui său. 

Şi-a pus ochelarii negri la loc pe nas, a luat de pe masă 
un pix şi o mapă de scris, pe care şi le-a adus cu el la 
piscină şi a început să pună pe hârtie scrisoarea care avea 
să garanteze, în viziunea lui, procesul de distrugere a lui 
Maggie Bradford. 

„Cum îţi aşterni, aşa dormi, scumpo. Acum o să dormi 
cum ţi-ai aşternut. Ai încredere în ce spun. «Aventura» ta 
cu bărbaţii O'Malley nu se termină aici.“ 


CAPITOLUL 89 


Oricine a avut de-a face în mod direct cu Dan Nizhinsky, 
procurorul din Westchester Country, a avut, în genere, 
cam aceeaşi reacţie: era prea bun ca să fie adevărat, era 
perfect pentru sarcina pe care o avea de îndeplinit. 

În primul rând, era felul în care arăta. Avea aproape doi 
metri înălţime şi un păr blond, de culoarea porumbului, 
care, deşi începea să se rărească prematur în creştet, era, 
în rest, lăsat să crească lung. Faţa era, într-o oarecare 
măsură, îmbătrânită, făcându-l să arate mai bătrân decât 
cei de treizeci şi şase de ani, câţi avea de fapt, însă liniile 
de expresie din jurul ochilor lui de un albastru strălucitor îi 
confereau o aură de ştrengar care fermeca femeile din 
juriu şi îi atrăgea de partea lui pe bărbaţi, care îl 
considerau un prieten. 

În al doilea rând, era maniera lui de a se prezenta în faţa 


211 


Curţii. Ţeapăn ca un par, Nizhinsky părea a face din juriu 
propriii sfetnici de taină, distanţându-se de ei în acelaşi 
timp, astfel încât ei îl priveau cu un amestec de frică şi 
respect. „Eu sunt cel care vă spune adevărul, părea a zice. 
Aveţi încredere în mine. Oricât de incredibile ar părea 
aceste revelații, totuşi faptele le susţin întru totul.“ 

Totuşi, în acest moment, stătea cu picioarele pe birou şi 
îşi dădăcea asistenții cu privire la procesul care se 
apropia. 

— Nu faptele stau în cumpănă aici, a repetat el, probabil 
pentru a zecea oară. Ea aproape că a recunoscut că l-a 
împuşcat, punând arma în mâinile poliţiei cu care, din câte 
am înţeles, a cooperat mai mult decât cu propriii avocaţi. 
Asemenea comportament nu e tocmai neobişnuit în 
cazurile de crimă. Dar - şi aici a urmat o pauză, pentru 
efect dramatic - dar această femeie are suficienţi bani, 
încât să-şi cumpere cele mai bune resurse legale şi de 
investigaţie care pot fi puse la dispoziţie. Insuşi Nathan 
Bailford va conduce runda de interogatoriul încrucişat; 
omul are mai multă experienţă în procese de crimă decât 
în litigii. Aşa şi-a construit reputaţia. Ca să nu mai zic că 
au angajat-o pe Norma Breen ca investigator. Dacă există 
ceva care să o exonereze pe arestată, Norma va descoperi 
acel ceva - numai că nu există nimic, fir-ar să fie. Nimic! 

A urmat o altă pauză, de data aceasta pentru a-şi ţine 
emoţiile sub control. 

— Apărarea pe care o vor oferi ei, singura posibilă, de 
altfel, este autoapărarea. Că Maggie Bradford se apăra 
împotriva lui Will Shepherd, că, dacă nu l-ar fi omorât ea 
pe el, ar fi omorât-o el pe ea. Ei bine, eu zic că asta e un 
mare rahat şi când vom fi terminat cu ea, la fel va fi făcut 
şi juriul. Acest tip de apărare îmi stârneşte greaţa. Vorbim 
despre Maggie Bradford aici! Nu se putea duce la poliţie? 
I-a fost frică de el? Ei bine, poate că i-a mers când l-a 
împuşcat pe primul ei soţ, dar, cu siguranţă, nu-i va merge 
şi de data asta. Ea e un superstar. Orice tribunal din lume 
i-ar fi garantat protecţie împotriva lui dacă ar fi cerut-o. 
Nevastă abuzată? Pe dracu”. 


212 


A treia pauză, o gură de cafea. Ceilalţi trei prezenţi în 
biroul lui îi cunoşteau principiile judiciare, erau deprinşi 
cu stilul melodramatic. Dar ei ştiau foarte bine cât de bun 
era în meseria lui - şi cât de mult însemna procesul acesta 
pentru cariera lui. 

— Doi soţi, două morţi. Asta înseamnă să dai un brânci 
coincidenţei, cum ar fi spus la un moment dat S.J. 
Perelman. Dar apoi, ei bine, apoi, mai vorbim şi despre 
moartea celui de-al treilea bărbat din viaţa lui Maggie 
Bradford. Un bărbat pe care, se presupune, că l-a iubit mai 
mult decât pe toţi ceilalţi. 

— Patrick O'Malley, concubinul ei, a murit pe propria 
barcă, de un presupus atac de cord. Ei bine, chiar să fi fost 
un atac de cord? Aşa spune autopsia. Dar noi nu ştim cea 
provocat acel atac de cord. Nizhinsky a continuat să 
vorbească pe acelaşi ton. Maggie Bradford este o 
criminală. O ucigaşă cu sânge-rece, fără suflet şi, până 
acum, deşteaptă precum diavolul însuşi. Dar acum am 
prins-o. Vinovată de crimă? Nu am fost în viaţa mea mai 
convins de ceva cum sunt acum! Nizhinsky şi-a încheiat 
pledoaria şi s-a uitat în jur la asistenții lui. Ei, puilor, aveţi 
vreo întrebare sau sunteţi prea impresionați ca să mai 
vorbiţi? Crede careva că am putea pierde procesul acesta? 
Că eu, cu siguranţă, nu pot. 


CAPITOLUL 90 


Nu sunt o expertă în închisori şi nici nu îmi doresc să fiu, 
dar dacă Instituţia Corecţională pentru Femei din Bedford 
Hill este „una dintre cele mai luxoase“, atunci le 
compătimesc pe femeile încarcerate altundeva. E al 
dracului de neplăcut, mai ales când eşti nevinovată; dar 
chiar dacă nu eşti, tot nu se cheamă că aceasta este forma 
cea mai potrivită de reabilitare. De fapt, sunt convinsă că 
nu este. 

Nu am o colegă de celulă - pentru că sunt mare 


213 


„vedetă“. Fac gimnastică şi mănânc mâncare proastă de 
una singură. Mi-am făcut o prietenă, o altă femeie acuzată 
că şi-ar fi ucis soţul. Nu ne-a scăpat nici uneia ironia amară 
a faptului în sine. 

Sunt înconjurată de drogate, hoaţe, membre ale unor 
găşti, incendiatoare şi criminale. Jennie mă vizitează de 
câteva ori pe săptămână şi eu abia aştept să o văd. Lui 
Allie i s-a spus că sunt plecată şi că să asculte de doamna 
Leigh în absenţa mea. Îmi este atât de dor de ei, că nici nu 
pot scrie despre asta. 

Când mă gândesc la băieţelul meu drag, la fetiţa mea 
scumpă simt cum mi se sfâşie inima - mă chircesc de 
durere. Nu îmi plâng de milă; doar că nu pot să trăiesc 
fără ei. De dragul lor nu-mi permit să mă prăbuşesc. 


Am terminat de scris ultima pagină din jurnal înainte de 
a se da stingerea. A sunat ca un geamăt prelung, iar 
senzaţia pe care mi-a provocat-o nu a fost foarte plăcută. 
Mai sunt şase ore până la începerea procesului. 

Oare ce se va întâmpla până la urmă? Care va fi 
verdictul? Nu am nici cea mai vagă idee. Nici măcar una, 
de sămânță. Când voi auzi dovezile, voi afla oare adevărul? 
Voi şti în sfârşit ce s-a întâmplat cu adevărat? Cine îmi va 
spune ce zace îngropat în sufletul meu? 

Dar voi, veţi fi voi mai aproape de adevăr decât mine? 
Până acum nu v-am ascuns nimic. Ce simţiţi? Sunteţi 
siguri? Spun adevărul gol golut - sau nu sunt altceva decât 
o mincinoasă notorie? 

Sunteţi siguri în ce mă priveşte? 

Când dau într-adevăr de necaz, oare chiar nu ştiu decât 
să-mi fac dreptate cu puşca? Să fie crima singura mea 
scăpare? Am oare tendinţa de a mă afla numai în preajma 
unor monştri? 

Sunt şi eu un monstru la fel ca ei? 


214 


CAPITOLUL 91 


Şi aşa a început! 

— Sunteţi pregătită, doamnă Bradford? Totul va fi bine. 
Dar acum e timpul să mergem. Vom încerca să vă ducem 
în sala de judecată cât de repede posibil. Avem nevoie de 
ajutorul dumneavoastră ca să reuşim. Ţineţi-vă capul jos. 
Nu vă opriţi din mers. 

— Am să fac tot posibilul, Bill. 

— Ştiu. 

Au venit mai mulţi gardieni. Au trimis din New York un 
gardian special antrenat, anume pentru mine. Profesionist 
în astfel de situaţii. Slujba lui era să-i supervizeze pe 
ceilalţi gardieni care mă protejau de presă. 

Treaba lui era să mă conducă înăuntru, să stea lângă 
mine pe parcursul procesului, apoi să mă aducă la 
închisoare cât de repede şi fără probleme posibil. Il 
cheamă Bill Seinbert. Un om de treabă, în felul lui. 
Bine-crescut şi lipsit de toane. 

Simţeam cum mă împinge din spate, cu blândeţe, iar eu 
m-am împiedicat uşor la ieşirea din duba închisorii. 
Fantastic început, nu? Puteam să şi văd titlurile de pe 
primele pagini: „MAGGIE S-A ÎMPIEDICAT CHIAR ÎN 
PRIMA ZI A PROCESULUI!“ 

Am pornit către reflectoarele care mă orbeau, către 
grupurile de trupuri care stăteau înghesuite ca sardinele, 
printr-un baraj de întrebări jenante: Eu l-am omorât? Cum 
m-am simţit în momentul acela? Mi-au dat voie să scriu în 
închisoare? Cum erau ceilalţi prizonieri? Am cântat ceva 
din repertoriul meu prizonierilor? Ia mai scutiţi-mă! 

Nivelul de prostie şi de „mizerie de clasă“ era dincolo de 
imaginaţia cuiva. Simţeam că mi se face greață. Imi fugea 
pământul de sub picioare. Cătuşele pe care le purtam mă 
făceau să mă simt vinovată. 

— Mergeţi după mine, a spus Seinbert. Nu vă opriţi 
pentru nimic. Nu adresaţi niciun cuvânt nimănui, doamnă 
Bradford. 

Am făcut exact cum a spus. 


215 


El era profesionistul. 

Trupele guvernamentale, cu pălăriile lor de cowboy, abia 
puteau ţine departe mulţimea. Lumea mă huiduia, dar mă 
şi aclama. Oricum, scena m-a ametit cu totul. Ultima dată 
când a trebuit să înfrunt asemenea mulţime a fost în San 
Francisco - nu era tocmai ceva ce doream să-mi amintesc 
în momentul acela. 

Nişte mâini s-au întins dincolo de baricade şi au încercat 
să mă apuce. „Nu mă atingeti. Vă rog, lăsaţi-mă în pace! 
Nu aparţin nici unuia dintre voi.“ Gândul atingerii unui 
străin m-a făcut să-mi vină să urlu. M-am abținut, am ţinut 
totul în mine. 

Din fericire, cea mai mare parte a mulţimii zgomotoase 
şi haotice era oprită dincolo de uşa masivă din stejar. 

Dintr-odată, eram în interiorul imensului foaier al 
tribunalului. Funcţionari ai judecătoriei şi mai mulţi 
poliţişti - ceva mai în vârstă, de data asta - şi alţi oficiali 
de rang mai mic se holbau la mine ca şi cum eram un 
extraterestru coborât dintr-o farfurie zburătoare. Pe 
pereţii zugrăviți în alb, care urcau odată cu scara de 
marmură a foaierului erau obişnuitele fotografii în alb şi 
negru; steaguri statale, locale şi americane atârnau fără 
vlagă de pe coloane poleite. Era incredibil de ciudat. 

Barry şi Nathan s-au grăbit înspre mine, Nathan 
strângându-mi mâna, iar Barry sărutându-mă pe obraz. 
M-au urmat amândoi în sala de judecată aglomerată. Totul 
părea atât de ireal. Până şi Barry şi Nathan mi se păreau 
ireali. 

Îmi era fizic rău. Aveam senzaţia că o să vomit. Agitaţia 
înfricoşătoare părea să se fi insinuat în sala de judecată ca 
un gaz otrăvitor. Toate feţele s-au întors către mine, ca şi 
cum mişcarea ar fi fost repetată înainte. Oameni obişnuiţi. 
Scriitori celebri undeva la tribune. 

Era atât de cumplit, atât de rău. 

M-am forţat să-mi ţin capul drept, să arăt nevinovată. 
Stăteam alături de Nathan în boxa acuzaților; Barry s-a 
aşezat în primul rând, într-un loc rezervat lui. 

M-am apucat cu ambele mâini de masa apărării, ca să 


216 


am un sprijin. Tremuram din cap până-n picioare. Îmi era 
frig şi mă simţeam cumplit de singură. 

M-am uitat în jur după Jennie şi Allie. Numai Jennie era 
acolo, evident. Dar ştiam asta. Ne-am făcut cu mână una 
alteia, iar Jennie a început să plângă. Totul era atât de 
bizar, de ireal şi de greşit. 

— Vă rugăm, mare atenţie! Toţi cei care aveţi legătură 
cu prezentul caz, vă cerem atenţia cuvenită în această sală 
de judecată. Onorabilul judecător Andrew Sussman 
prezidează. 

Era momentul de glorie al aprodului tribunalului. Toţi 
ochii erau aţintiţi asupra lui. Buuun. Asta însemna că, în 
sfârşit, nu mai erau aţintiţi asupra mea. 

Procesul a început. 

Procesul meu de crimă. 


CAPITOLUL 92 


„Bizar ca un miel cu cinci picioare, şi-a spus Norma 
Breen. O nebunie! Curată nebunie! Nu se potrivea nimic. 
Undeva în jocul ăsta era o piesă lipsă. 

De ce un singur foc de armă, tras în timp ce Maggie 
Bradford era în cădere, să fi fost suficient ca să-l ucidă pe 
nenorocitul acela de bărbat al ei? Totuşi fusese suficient, 
nu? Nu prea aveai cum să te îndoieşti de faptul în sine.“ 

Se uita pe fotografiile făcute de poliţie la locul crimei 
pentru a mia oară, fotografii făcute imediat după ce trupul 
lui Will fusese descoperit. 

Trupul era cu faţa în jos. 

„Eh, ghinion, Will... 

Sau poate ai plănuit să ai un asemenea ghinion. Te-ai 
împuşcat singur, cretin nenorocit ce eşti? Ăsta era planul 
de bătaie?“ 

El era pe fugă; cel puţin asta era evident când observai 
urmele pantofilor. Maggie s-a luat după el şi s-au luptat. 
Ea l-a împuşcat în cap. Ela căzut. 


217 


Sfârşitul poveştii, sfârşitul lui Will Shepherd. 

Începutul actualei poveşti teribil de încurcate. 

Norma a simţit un fior pe şira spinării. Ceva nu era în 
ordine. Pur şi simplu ceva nu se lega. Dar ce dracu' era? 

Care era piesa lipsă din acest imens joc de puzzle de doi 
bani? 

Trebuia să facă mai multe cercetări. Trebuia să mai 
tragă nişte sfori. Să ţină frâiele în mână. Trebuia să 
găsească ceva care s-o elibereze pe Maggie Bradford. 

„Ca să ucidă din nou?“ 


CAPITOLUL 93 


Ironia ironiilor. Aşa mă gândeam şi eu. Procurorul îmi 
iubea muzica - sau cel puţin o iubea înainte de proces. 

Îl cunoscusem pe Dan Nizhinsky la o petrecere pe care o 
dăduse Nathan Bailford la reşedinţa lui. Era acolo cu 
nevastă-sa, o femeie ştearsă, care purta o pereche de 
ochelari cu rame ovale, imense, şi niciun fel de machiaj. 
Îmi amintesc că mă întrebam de ce un bărbat atât de 
atrăgător s-ar însura cu o astfel de femeie, dar, când am 
avut şansa să schimb câteva cuvinte cu ea, mi-a plăcut 
foarte mult de ea. Soții Nizhinsky mi-au spus că erau fani. 
Ca să vezi! 

Ei bine, acum nu-mi mai plăcea Dan Nizhinsky. Era înalt 
şi arăta destul de înspăimântător, iar felul cum se adresa 
juriului era acela al unui profesor care se adresa celor mai 
buni studenţi. 

— E bun, i-am şoptit lui Nathan. 

— Şi noi suntem, mi-a răspuns el, dar încrederea lui nu 
mi s-a transmis şi mie. 

Juriul era compus dintr-o secretară de vreo douăzeci de 
ani de la un ştiu ce corporație; un director de şcoală; două 
casnice; trei pensionari, dintre care un colonel de armată, 
în rezervă; un scriitor liber-profesionist; doi afacerişti 
neafiliaţi la vreo corporație; un funcţionar de la agenţia 


218 


Ford; un actor „momentan şomer“. 

Şase bărbaţi, şase femei. Experienţe diferite de viaţă. 
Cumva, cu voia lui Dumnezeu, ei mă vor elibera. Cel puţin 
eu asta speram. 


* 


Dan Nizhinsky, cel mai mare fan al meu, vorbea din nou 
despre mine. Nu erau chiar imnuri de laudă. 

— Veţi auzi cum Maggie Bradford a planificat 
într-adevăr, pe o perioadă de câteva săptămâni, uciderea 
soţului ei, Will Shepherd. Veţi auzi cum această crimă a 
fost executată cu sânge-rece, în timp ce Will Shepherd 
încerca să fugă, pentru a-şi salva viaţa. Veţi descoperi cum 
Will Shepherd nu era tocmai soţul ideal, dar că, oricare vor 
fi fost păcatele lui, nu erau suficiente pentru a justifica o 
crimă. Şi vi se va prezenta un asemenea arsenal de dovezi 
copleşitoare, încât nu va mai rămâne nicio urmă de dubiu 
în minţile dumneavoastră că Maggie Bradford e vinovată 
de crimă cu premeditare şi că trebuie aplicată cea mai 
mare pedeapsă pe care o prevede legea. 

Dan Nizhinsky s-a îndreptat către scaunul lui de la masa 
acuzării, apoi s-a oprit şi s-a întors către juriu, ca şi cum 
tocmai îi venise o idee, deşi aş putea pune pariu că 
repetase de multe ori şi mişcarea, şi discursul. 

— Încă ceva. Am uitat un lucru. Criminala cu care avem 
de-a face aici nu este om de rând... 

— Obiectez! Onorată instanţă. Nathan s-a ridicat şi s-a 
înclinat. Avocatul acuzării a pus deja o etichetă clientei 
mele. Ea nu este „o criminală“. 

— Se susţine. 

— Numele ei este Maggie Bradford şi acest nume este 
un brand. Ea nu este persoana pe care o vedeţi la 
televizor; televiziunea prezintă imagini, nu adevărul. Nu 
este atât de dulce cum este vocea ei, atât de fermecătoare 
ca melodiile ei sau atât de plină de compasiune, cum sunt 
versurile ei. Trebuie să separăm persoana publică Maggie 
Bradford, cantautoarea, vedeta, de adevărata Maggie 
Bradford, femeia care stă acum în faţa dumneavoastră, 


219 


acuzată de această crimă feroce. Nu vă lăsaţi păcăliţi de 
imagini, duşi de faimă, înşelaţi de versurile deosebit de 
convingătoare pe care le scrie această femeie. Adevărata 
Maggie Bradford are acces la arme de foc. Adevărata 
Maggie Bradford ştie foarte bine cum se apasă pe trăgaci. 
Adevărata Maggie Bradford nici nu s-a gândit de două ori 
înainte de a lua viaţa altei fiinţe umane. De ce? Pentru că 
ea îşi permite să facă orice. Pentru că ea este o mare 
vedetă. Ei bine, când o astfel de stea cade, se aprinde 
puternic în contact cu atmosfera şi apoi se stinge. Pentru 
Maggie Bradford, dumneavoastră, doamnelor şi domnilor 
juraţi, sunteți atmosfera şi, tocmai pentru că aici 
dumneavoastră reprezentaţi justiţia, sunteţi justiţia însăşi, 
ea nu va mai străluci niciodată... ea nu trebuie să mai 
strălucească vreodată. 


CAPITOLUL 94 


Nathan Bailford s-a ridicat şi, cu o pasiune pe măsura 
celei a procurorului, a început pledoaria apărării. În timpul 
ambelor discursuri, îmi imaginam că avocaţii vorbesc 
despre cu totul altcineva - detaşarea pe care o simţisem în 
momentul în care am fost acuzată de împuşcarea lui Will 
revenise. 

— Domnul procuror v-a pictat un portret al unui criminal 
cu sânge-rece, a spus Nathan într-o şoaptă severă şi seacă. 
Este un tablou înfricoşător şi, poate, acolo unde 
într-adevăr este vorba de criminali, un tablou cât se poate 
de corect. Dar nu este o descriere reală a lui Maggie 
Bradford, aşa cum va reieşi din mărturiile prietenilor ei, 
ale colegilor ei mai apropiaţi şi din mărturia ei. 

M-am îndreptat în scaunul meu. Am scris repede un 
bileţel către Barry. 

„Ne puseserăm de acord că eu nu voi depune mărturie. 
Nu depun!“ 

El a scris înapoi: „Foarte bine. Atunci să ne spui de ce 


220 


l-ai împuşcat pe Will!!!“ 

Iar eu: „Nu. Nici asta nu pot face“. 

Le spusesem de nenumărate ori că nu aveam de gând să 
depun mărturie. Nu puteam. Aveam motivele mele să tac, 
chiar dacă asta însemna închisoare pe viaţă pentru mine. 


CAPITOLUL 95 


— Domnule Shepherd? 

— La telefon. 

— Domnule Shepherd, numele meu este Norma Breen şi 
vă sun din New York. Probabil că nu ştiţi cine sunt... 

— Ba chiar ştiu. Dumneavoastră sunteţi cea care 
investigaţi moartea fratelui meu. Poveştile sângeroase fac 
şi aici prima pagină a ziarelor. Cu ce vă pot ajuta? 

— Am găsit asupra lui un bilet de la dumneavoastră. Un 
bilet foarte simplu, de altfel. Mi se pare destul de ciudat că 
l-a păstrat. Spunea: „Mai du-te dracului, Will“. Imi puteţi 
spune la ce se referea? Şi de ce fratele dumneavoastră s-a 
decis să-l păstreze? 

A urmat o pauză scurtă. 

— Da, cred că pot explica. Voia să mă implic într-o 
afacere riscantă. Eu eram în State la vremea aceea şi m-a 
rugat să trec pe la el. Am refuzat. 

— Şi acesta este felul în care îi vorbeaţi? Fratelui 
dumneavoastră? 

— Era singurul limbaj pe care îl înţelegea. Nu eram 
foarte apropiaţi. Din păcate, fratele meu a fost un nebun 
nenorocit. Trebuie să spun că fratele meu nu era tocmai 
persoana mea preferată. 

Norma ştia că fraţii nu erau apropiaţi. Totuşi... 

— Vă rog să-mi spuneţi de ce. Îmi imaginez cât de greu 
trebuie să vă fie. 

Palmer Shepherd a început să râdă la telefon. 

— Cât timp aveţi la dispoziţie? E o poveste lungă. 

— Tot timpul din lume, dacă asta o să mă ajute. 


221 


— Nu văd ce repercusiuni va avea asupra procesului. 
Bănuiesc că aţi aflat până acum cam ce fel de om era. Dar 
aş putea să vin până acolo să vă văd. De fapt, o simpatizez 
mult pe Maggie Bradford. Nici nu aveţi cum să vă daţi 
seama cam cât de mult. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră. Cu 
siguranţă am să vă rog să veniţi dacă voi considera 
necesar. 

— Foarte bine. Oferta mea este sinceră. Se prea poate 
ca Maggie să-l fi ucis. Ce mă mir e că nu a făcut-o 
altcineva până la ea. 

— Aveţi ideea cam de ce ar fi făcut-o? 

— Nu ştiu nimic despre mariajul lor. M-am ţinut 
intenţionat departe de ei. Dar Will era dracul în persoană, 
domnişoară Breen. Will era un om foarte rău. Sincer, 
oricine ar fi făcut-o i-a făcut lumii o favoare. Cred asta din 
tot sufletul. 


CAPITOLUL 96 


Procesul continua - într-un ritm cumplit de lent. Zi după 
zi istovitoare, săptămână după săptămână. 

După ce, în a douăzecea zi, s-a terminat runda de 
mărturii, Barry şi Nathan au venit în vizită la închisoare. 
Aproape că nu am fost de acord să-i primesc. 

Ştiam că din nou vor încerca să mă forţeze să le dau o 
explicaţie, un alibi - ceva ce nu puteam să le ofer. Ştiam că 
erau îngrijoraţi că procesul nu mergea aşa cum speram 
noi. 

— Spune-mi ce ştii despre Palmer, a spus Nathan de 
îndată ce am rămas singuri într-o sală de conferinţe 
folosită anume pentru asemenea întâlniri. 

Eram puţin confuză. Era un mod foarte bizar de a începe 
conversaţia. „Palmer Shepherd?“ 

— Ce e cu el? Este fratele lui Will, evident. Nu erau 
foarte apropiaţi. Nu l-am întâlnit decât de vreo două ori. 


222 


Mi-a oferit condoleanţele lui - la nuntă. 

— Ştii cumva dacă era apropiat de mătuşile lui? 

— Nu aşa de apropiat pe cât era Will. 

Cuvintele mi-au scăpat repede şi cred că lor le-a sunat 
într-un anumit fel. Barry s-a uitat aspru la mine, apoi 
expresia i-a devenit tristă şi distantă. 

— Ştiai despre Will şi Vannie? m-a întrebat. De ce nu 
ne-ai spus şi nouă? De ce a trebuit să aflăm de la fratele 
lui? 

Au stârnit în mine o furie îndelung reprimată. Trebuia să 
dau afară măcar o parte din ea. 

— Nu ştiu nimic. Poate că am suspectat ceva. Barry, ce 
vrei să faci din mine? 

S-a uitat lung la mine. 

— Spune-mi adevărul, Maggie. A fost Vannie vreodată în 
casa voastră. A fost vreodată acolo sau nu? 

— Numai la nuntă. Imi aminteam ca şi cum atunci s-ar fi 
întâmplat. Era foarte atrăgătoare - sora cea mai mică a 
mamei lui. Ai fost şi tu acolo, Barry. Ai văzut-o şi tu. Will 
nu şi-a revenit niciodată după plecarea mamei lui. 

— Da, probabil că nu! A adus vreodată femei străine în 
casă? m-a întrebat Nathan. 

— Niciodată. Cum aş fi permis aşa ceva? Nu are niciun 
sens ce spui, Nathan. 

— Dă-mi voie să reformulez, a spus Nathan până la 
urmă. A încercat Will ceva neortodox la voi acasă? Trebuie 
să ai încredere în noi, Maggie. Nu trebuie să ai secrete 
faţă de noi. Cel puţin nu în această fază a procesului. 
Trebuie să ştim tot ceea ce ştie şi acuzarea. 

Am ezitat, dar numai pentru un moment. Eram 
încordată. Nu ştiam unde voiau să ajungă. 

— Nu, am spus. Nu am nimic să vă spun. De ce aş ţine 
pentru mine, dacă aş avea ceva de zis? 

Barry a devenit agresiv: 

— Chiar acum mă minţi în faţă. Fir-ar să fie, Maggie! Îmi 
frângi inima. 

— Iţi jur... am şoptit. 

Minţeam, bineînţeles. Nu mint niciodată - dar acum nu 


223 


aveam încotro. 

— Cine a făcut-o? 

Barry aproape urla la mine. Nu-l văzusem niciodată atât 
de nervos ca acum. Venele îi pulsau peste tot, pe gât şi pe 
frunte. 

— Te rog!... Barry, nu! 

Faţa lui s-a golit de sânge dintr-odată. A închis ochii, 
apoi i-a deschis încet. 

— Desigur, a spus, şi în ochi i-au apărut lacrimi. 

S-a uitat la mine cu atâta blândeţe şi milă, încât am 
crezut că şi inima lui se va frânge ca şi a mea. 

— Doamne Dumnezeule, sigur că da, a spus. Will o voia 
pe Jennie, nu-i aşa? 

M-am ridicat şi l-am chemat pe gardian. 

— Duceţi-mă înapoi în celulă. Duceţi-mă înapoi imediat! 

Am plecat cu gardianul. Nu aveam să le mai spun niciun 
cuvânt, nici lui Barry, nici avocatului meu. Nu puteam, nu 
vedeam de ce aş târi-o pe Jennie în toate astea. 


CAPITOLUL 97 


— Acuzarea îl cheamă la bară pe Peter O'Malley. 

M-am albit când am auzit cuvintele răsunând în sala de 
judecată. De fapt, începeam să mă obişnuiesc cu starea 
constantă de frică şi nelinişte. Trecuseră douăzeci şi nouă 
de zile de mărturii, cele mai multe în defavoarea mea. 

În ciuda obiecţiilor insistente ale apărării, judecătorul 
Sussman i-a permis lui Nizhinsky să aducă în faţa curţii 
dovezile privind moartea lui Phillip Bradford. lar acum, 
avocatul acuzării plănuia să vorbească juriului cât mai 
mult despre moartea lui Patrick. 

Avea să fie greu. Nu putea decât să facă aluzii la faptul 
că eu aş fi responsabilă. Dar Peter exact asta voia. Să facă 
aluzii, să insinueze, să-mi facă rău în orice fel posibil. 

Spre surprinderea mea, judecătorul a golit sala de toţi 
spectatorii prezenţi la această mărturie. Peter acceptase 


224 


să vorbească, dar avocatul lui îl convinsese pe judecător 
să-i acorde accesul la confidenţialitate. 

Nu înţelegeam. De ce trebuia Peter să fie protejat? 
Aveam să înţeleg totul foarte curând. Mărturia lui Peter a 
durat o eternitate - cred că au fost vreo sută de obiecţii din 
partea avocaţilor mei - dar ideea de bază suna cam aşa. 

— Domnule O'Malley, nu-i aşa că sunteţi membru al unui 
club privat numit Lake Club? 

— Aşa este. 

— Clubul este situat în Bedford Hills? Exact unde se 
termină Greenbriar Road? 

— Corect. 

— Cam câţi membri are clubul? 

— Înjur de cinci sute de persoane. 

— Iar activităţile sunt acelea ale oricărui astfel de club - 
golf, tenis, înot, mese la restaurant şi seri de dans? 

— Exact. 

— Cu toate acestea, clubul mai oferă şi ceva pe 
deasupra, nu-i aşa? 

— Pentru anumiţi membri, da. 

— Ceva ce nu este pus la dispoziţie tuturor membrilor 
clubului, ci doar celor câţiva aleşi. 

— Corect. 

— Sunteţi şi dumneavoastră unul dintre aceşti puţini 
aleşi? 

— Am fost. 

— Cine mai face parte din acest grup? 

— Oameni cunoscuţi, în mare. 

— Ce le pune clubul la dispoziţie? 

— În genere, un loc de întâlnire. Se discută probleme 
financiare, probleme de guvernare. 

— Şi când se termină discuţiile? 

— Există... distracţie. Nu întotdeauna, dar din când în 
când. 

— Înţeleg. Puteţi descrie această distracţie? 

— Sexuală, în mare parte. 

— Puteţi fi ceva mai precis? 

— Se pun la dispoziţie fete tinere şi, câteodată, şi băieţi. 


225 


— Prostituate? 

— Nu le-aş numi chiar prostituate. 

— Sunt acolo pentru „distracţia“ membrilor clubului şi 
sunt plătite pentru serviciile lor? 

— Da. 

— O Mărie cu altă pălărie... spuneţi-mi, domnule 
O'Malley, locuiţi în Bedford Hills? 

— Nu. În Manhattan şi pe Coasta de Vest. 

— Totuşi, sunteţi membru al clubului. 

— Da. 

— Aţi participat şi la aceste petreceri nocturne? 

— Da. 

— Şi de ce aţi făcut asta, domnule O'Malley? 

— Tatăl meu, Patrick O'Malley, era un obişnuit al 
clubului. Când a murit el, mi s-a oferit calitatea de 
membru. 

— A participat şi el la aceste distracţii târzii? 

— Da. 

— Este adevărat că Patrick O'Malley a avut o relaţie cu 
Maggie Bradford? 

— Timp de mai multe luni. Poate chiar doi ani. 

— Şi aveţi şi un frate vitreg? 

— Da. Locuiesc împreună. 

— Ar fi corect să spunem că Patrick O'Malley şi Maggie 
Bradford erau îndrăgostiţi unul de celălalt? 

— Asta am înţeles de la tatăl meu. 

— Cu toate acestea, el nu a renunţat la calitatea de 
membru al clubului? 

— Nu. 

— Nici la a întreţine relaţii cu fete tinere? 

— Nu ştiu nimic despre asta. 

— Doamna Bradford ştia ceva despre aceste „distracţii“ 
şi despre implicarea tatălui dumneavoastră în ele? 

— Da. 

— De unde ştiţi? 

— Avea fotografii cu tatăl meu şi cu cel puţin două fete 
de acolo. 

— Avea fotografii? 


226 


— Am dat peste ele în dormitorul ei. Dormitorul lor. 
După moartea tatălui meu. Am ajutat la strângerea 
documentelor lui. 

— Erau foarte explicite fotografiile în cauză? 

— Foarte. Tatăl meu şi două fete. 

— Nu avem nevoie de detalii. Cel puţin nu acum. 
Doamna Bradford s-a aflat în posesia acestor fotografii? 

— Da. 

— Ce credea despre ele? 

— Nu ştiu. Nu mi-a spus niciodată. 

— Dar dumneavoastră, ce aţi crezut despre ele? 

— Este întotdeauna un şoc atunci când ne vedem părinţii 
în flagrant. 

— Desigur. Dar nu aţi fost surprins. 

— Nu. 

— Acum, domnule O'Malley, vă rog să-mi spuneţi, cum a 
murit tatăl dumneavoastră? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştiţi? Cum se poate aşa ceva? 

— A murit pe o barcă. Cauza se presupune a fi un atac 
de cord. 

— Se presupune? Era singur pe acea barcă? 

— Nu. Doamna Bradford era cu el. 

— Şi ei erau singuri pe barcă? 

— Da. Paza de Coastă i-a găsit pe barcă. Doamna 
Bradford le-a spus cum a murit. 

— Au crezut ce le-a spus? 

— Evident. 

— Spuneti-mi, domnule O'Malley, îl ştiaţi pe Will 
Shepherd? 

— Da. 

— S-ar putea spune că eraţi prieteni? 

— De conjunctură. 

— Aveaţi legături de afaceri cu el? 

— Da. De afaceri şi sociale. 

— Ah. Sociale. Will Shepherd era membru la Lake Club? 

— Da. 

— Şi al clubului din interiorul clubului? 


227 


— Da. 

— A luat vreodată parte la „distracţii?“ 

— Absolut. 

— Maggie Bradford ştia? 

Peter O'Malley a făcut o pauză, s-a răsucit pe scaun, 
apoi s-a uitat fix la mine. 

— Da, a ştiut. Probabil că de asta l-a şi omorât. 

Aşa cum am mai spus, au existat o sută de obiecţii 
ridicate de apărare, dar asta este tot ce îmi aduc eu aminte 
şi sunt convinsă că asta îşi aminteşte şi juriul. Pierdeam 
procesul... pierdeam tot ce îndrăgeam sau însemna ceva 
pentru mine. 


CAPITOLUL 98 


Norma Breen a venit să mă viziteze în seara aceea, chiar 
după ora cinei. Era una dintre persoanele pe care doream 
să le văd. Eram amândouă cam de aceeaşi vârstă, 
proveneam din familii sărace, de muncitori, şi ne 
înţelegeam una pe cealaltă. 

— Maggie, mi-e greu să-ţi spun asta. Nu-ţi suport 
melodiile, a început ea într-una dintre seri. 

Era felul trăsnit al Normei de a-mi spune „salut“. 

— Ticăloaso, i-am răspuns, dar cu un zâmbet. 

Ea mă făcea să râd, acolo unde ceilalţi eşuaseră; era 
prietena mea. 

— Nu, tu eşti ticăloasa. Nu vrei să mă ajuţi să-mi fac 
meseria - care, apropo, este aceea de a te ajuta să ieşi din 
grădina asta zoologică. 

Mai zâmbeam încă. Amândouă zâmbeam, deşi subiectul 
era cât se poate de serios. Dar, până la urmă, există o 
limită a seriozităţii, o poţi ţine aşa câteva ore, zile, luni, 
dar până la un punct. 

— Mi-e greu să-ţi spun asta, i-am replicat, dar nu-mi 
place felul în care îţi faci meseria. 

— E prea dură pentru tine, să înţeleg? Prea pe muchie 


228 


de cuţit? 

Mi-am pus mâinile peste ale ei, aşa cum stătea de partea 
cealaltă a mesei. Era singură, disponibilă, dar, probabil din 
cauza celor câteva kilograme în plus, cei mai mulţi bărbaţi 
o treceau cu vederea. Greşeala lor. Mare greşeală. 

— Ce te frământă azi, scumpo? am întrebat-o. 

Intotdeauna era ceva ce o frământa pe Norma. 

— Vreau să încerc să te conving să renunţi să mai faci 
pe martira. Şi aşa nu o pot suporta pe Maica Tereza. 
Maggie, încetează să mai faci pe martira. 

— Dar sunt o martiră. La noi acasă, când eram eu copil, 
asta trebuia să facem ca să obţinem puţină iubire. Nu mă 
pot abtine. 

Norma mi-a întors mâna şi mi-a strâns-o ca-ntr-o 
menghină. 

— Maggie, te iubesc. Am învăţat s-o fac într-un timp 
care pentru mine este foarte scurt. Mulţi oameni te iubesc. 
Eşti al dracului de adorabilă. 

Am pufnit în râs - cel mai negru umor de care eram în 
stare ieşea afară în stare efervescentă. 

— Da, toată lumea mă iubeşte, în afară de soţii mei. 

— Poate că ai dat peste doi rataţi anume ca să poţi s-o 
faci pe martira? Poate e aşa cum ai zis, Maggie, poate nu 
te poţi abtine. Numai că tu poţi. Te poţi abtine. 

Am suspinat adânc. Am crezut că ştiu unde voia Norma 
să ajungă. Mă săturasem să tot îi aud pe Barry şi pe 
Nathan, dar să aud asta de la Norma, de la o altă femeie, 
era puţin altfel. 

— Şi totuşi, uite că nu pot, am spus într-un final. 
Frumoasă încercare, dar pur şi simplu nu pot s-o fac. Nu 
pot s-o aduc pe Jennie în boxa martorilor. 

— Ba poţi, a insistat Norma, şi am văzut că i-au dat 
lacrimile. 

Nu am mai văzut-o aşa până atunci; cu garda lăsată jos. 
Apoi am început să plângem amândouă, ţinându-ne de 
mâini, bocind ca două babe neputincioase. 

— Maggie, am vorbit cu Jennie. Mi-a spus că voi două 
aveţi de discutat. Mi-a spus să-ţi transmit că asta are să fie 


229 


o „continuare“ a discuţiei voastre de la Pound Ridge şi că îi 
eşti datoare. 


CAPITOLUL 99 


Norma Breen a mers pentru ultima dată la casa lui 
Maggie din Bedford Hills. Era convinsă că îi scăpase ceva; 
că tuturor le scăpase. Dar ce putea să fie acel ceva, pentru 
numele lui Dumnezeu? 

Mildred Leigh a întâmpinat-o la uşă şi i-a oferit o cană 
de cafea. Allie se juca în living şi Norma era mulţumită că 
avea şansa să stea puţin de vorbă. Nu avusese ocazia să 
vorbească pe îndelete cu doamna Leigh; poate de data 
aceasta va reuşi să obţină şi ceva informaţii folositoare. 

— Ştiu că am mai trecut peste asta o dată, dar vă rog 
să-mi spuneţi despre ziua crimei, a început Norma. Eraţi în 
casă? 

— Până pe la şase şi jumătate, apoi am plecat. Era seara 
mea liberă. A roşit. lar eu aveam o întâlnire cu domnul 
Frazier. Nu m-am întors decât a doua zi dimineaţă, şi 
atunci am găsit poliţia şi presa şi pe Maggie acuzată de 
ceva ce nu ar face vreodată. 

„Pare mulţumită de sine, gândea Norma. E logic, de 
fapt. Minutul ei de glorie.“ 

— S-a întâmplat ceva neobişnuit înainte să plecaţi? Orice 
vă vine în cap ar putea-o ajuta pe Maggie. Spuneţi orice vă 
vine în minte. 

— Era o zi ca toate celelalte. Nu, nu era nimic diferit. 
Nimic din ce îmi amintesc. Exact cum am spus şi poliţiei. 

— Cei doi nu s-au certat? Nimic de felul acesta? 

— Abia dacă se vedeau. Domnul Shepherd era în oraş, în 
New York mai toată ziua. Nu am auzit niciun fel de ceartă. 

— Descrieţi ce făceau. Orice vă vine în cap, doamnă 
Leigh. 

— Păi, Maggie era în biroul ei. Scria melodii, bănuiesc. 
În pauze, ieşea să stea de vorbă cu copiii. Le place grozav 


230 


să se joace împreună, ei şi lui Allie. 

— Iar domnul Shepherd? 

— S-a întors şi el din oraş la un moment dat. Nu ştiu 
când. Ceva mai târziu, în noaptea aceea, l-am văzut la club. 
Se îndrepta spre casă. 

Pe moment, Norma era confuză. 

— Eraţi la club, doamnă Leigh? Ce căutaţi acolo? 

— ].C., el are o casă acolo, pe terenurile clubului. Cum 
te uiţi dinspre parcare, undeva pe partea opusă a clădirii 
principale a clubului. 

— Aveţi idee ce făcea domnul Shepherd la club, în seara 
aceea? 

— Nu, doamnă. L-am văzut doar trecând pe lângă casa 
lui J.C. 

— Pe la ce oră? 

— Pe la zece, zece şi jumătate. Cam pe atunci. 

— Nu l-aţi văzut decât în trecere, să înţeleg. 

— Da, doamnă. Şi eu, şi J.C. Aveam lucruri mai bune de 
făcut decât să-l urmărim pe domnul Shepherd. 

— Sunt sigură. 

„Ce făcea Will pe lângă club în seara aceea? Nu se prea 
potriveşte cu ce mi-a spus mie Maggie.“ 

— Nu credeţi că era acolo pentru una dintre petrecerile 
de la club? Cele care aveau loc noaptea târziu? a întrebat 
Norma. 

Doamna Leigh i-a aruncat Normei o privire complice. 

— J.C. v-a spus? Ştiţi despre ce fac ei acolo? 

— Cum să nu. Nu cumva aţi observat cu ce era îmbrăcat 
domnul Shepherd în seara aceea? 

— Era întuneric, doamnă. Singurul lucru de care sunt 
complet sigură e că aducea cu el arma de foc pe care o 
dusese la club. 

Norma simţea cum i se face pielea de găină pe ea. 

— Arma de foc? Sunteţi sigură? 

— Au obiceiul să mai tragă în ţinte zburătoare. Pe 
poligonul de tragere, undeva mai jos de terenul de golf. 
Făcea asta destul de des. 

— Dar nu şi în ziua în care a fost ucis. 


231 


Doamna Leigh a suspinat. 

— V-am spus. A fost în New York mai toată ziua 
respectivă. A plecat mai devreme decât îi era obiceiul. 

— Aţi spus toate acestea poliţiei? a întrebat Norma. 

Doamna Leigh a dat din cap că da. 

— Tot ce v-am spus acum şi dumneavoastră. 

— Despre domnul Shepherd şi despre puşcă? 

— Bineînţeles. 

Au terminat de băut cafeaua. 

— Vă mulţumesc, doamnă Leigh, i-a spus Norma. Mi-aţi 
fost de mare ajutor. 

— Oricând, cu plăcere. Îl vedeţi pe băieţelul acela de 
acolo? Este un scump şi o iubeşte pe mama lui. Nu vrem 
decât să vină acasă. Ne este foarte dor de Maggie. 

— Şi mie mi-e dor de ea. Pot să dau un telefon? 

— Este unul în birou. Vă conduc. 

— Îl găsesc singură, a spus Norma. 

Abia se abţinea să nu alerge. 


CAPITOLUL 100 


— Barry, sunt acasă la Maggie. Am descoperit ceva. Sau 
cel puţin asta sper. Ba nu, sunt sigură că se întâmpla ceva 
aici. 

Cu toate că Norma a închis uşa studioului după ea, tot 
şoptit vorbea la telefon. 

— Te ascult, i-a spus Barry. 

— Mai ţii minte afurisita aceea de puşcă despre care s-a 
tot vorbit? a întrebat Norma. Doamna Leigh l-a văzut pe 
Will cu ea în noaptea crimei. Umbla cu ea prin preajma 
clubului, club care pare a intra din ce în ce mai mult în 
ecuaţia asta sinistră. 

— De ce-ar fi avut arma cu el la Lake Club? 

— Păi asta m-am întrebat şi eu, a spus Norma, cu vocea 
tremurând de emoție. Tocmai de asta s-a dus el la club. Ca 
să ia arma. Acolo trebuie s-o fi ţinut de când îi spusese 


232 


Maggie s-o facă dispărută. Maggie mi-a mărturisit că o 
căutase peste tot, în casă, pe lângă casă, dar nu o găsise. 
Era la club. _ 

A urmat o pauză lungă. Într-un final, Barry a spus: 

— Şi de ce să fi vrut el, oare, să facă aşa ceva? Norma, 
ăsta şi-a înscenat propria sinucidere? Asta e ideea? A fost o 
înscenare? 

Norma a fost luată prin surprindere de un val de 
frustrare şi uimire. 

— Fir-ar al dracului... nu ştiu încă, a răspuns ea. Nu am 
nici cea mai vagă idee. Partea asta e de neînțeles pentru 
mine. Dar am să-ţi spun ce ştiu cu siguranţă, a continuat. 
Poliţia din Bedford a ştiut că Will s-a dus după armă şi nu a 
împărtăşit nimănui informaţia. Ceva e putred în Bedford şi 
eu am să aflu ce, cine şi de ce. 

— Pe ei, Norma. 

— Mrrrr. 


CAPITOLUL 101 


M-am uitat la Jennie în timp ce intra la vorbitor şi mi-a 
venit să plâng. Nu mi-am permis s-o fac. Trebuia să fiu 
puternică acum, pentru amândouă. Trebuia să ascult ce 
avea Jennie de zis. 

Totuşi, nu-mi puteam desprinde ochii de ea. Am iubit-o 
dintotdeauna. Mult mai mult decât pe mine însămi. Mulţi 
spun că semănăm, numai că mie mi se pare că Jennie a 
moştenit mult prea puţine defecte şi slăbiciuni de-ale mele. 
De arătat, chiar arătam la fel. Jennie era înaltă acum, avea 
aproape un metru optzeci. Părul ei blond era mai lung 
decât al meu. Avea aceiaşi ochi ca ai mei. 

„Te iubesc“, gândeam în timp ce ea se aşeza în faţa mea, 
la masă. Detestam masa aceea şi faptul că era acolo, 
despărţindu-ne. Simţeam nevoia să o îmbrăţişez pe Jennie 
şi să fiu îmbrăţişată de ea la rândul meu. Niciodată nu am 
avut atâta nevoie ca acum. 


233 


Dintr-odată mi-a zâmbit ştrengăreşte. Era Jennie, aşa 
cum o ştiam eu. 

— Am un mesaj de la Norma. Spune că are dovada că 
Maica Tereza e o impostoare. Ea e de fapt un personaj de 
show din Las Vegas, care nu vrea decât să scoată ceva 
bani din asta. 

Am râs în hohote de gluma făcută. 

— Norma încearcă să te ajute, mamă. 

Jennie a spus asta cu o voce de femeie în toată firea, 
aplecându-se peste masa la care stătea. 

— Mi-am dat şi eu seama de asta, Jen. Tu ce faci? 

Jennie şi-a dat ochii peste cap. 

— Nu ştiu dacă îţi vine să crezi, dar sunt OK. Nu grozav, 
dar OK. Mi-a trimis două bezele. Astea sunt de la Allie. Mă 
rog, el ţi-a trimis vreo sută. 

— Îşi mai aduce aminte cine sunt? 

Iar şi-a dat ochii peste cap. 

— Îl obligăm să se uite la casetele pe care ai înregistrat 
concertele tale ca nu cumva să te uite. li citim scrisorile 
tale, îi arătăm poze. Eu am venit aici să vorbim despre 
altceva. Avem ceva de vorbit, mamă dragă. 

— Înţeleg, i-am răspuns. Îţi respect dorinţele. 

— Bun. Un început bun. Acum tu trebuie să mă întrebi 
câte ceva, pentru că ştiu că tu ai nişte idei în cap, numai că 
nu ştiu exact care sunt. Aşa că vom face apel la metoda 
socratică. 

Am zâmbit. 

— Nici prin gând nu-mi trece să te întreb despre note. 

— Cele mai bune din toată clasa. Să nu pierdem şirul. Să 
revenim la oile noastre. 

Acesta era cel mai greu lucru pe care trebuia să-l îndur. 
Ce era mai rău acum începea. Da, aveam anumite idei în 
cap. Şi nu, nu aveam de gând s-o întreb. Poate că nu voi fi 
niciodată pregătită să pun asemenea întrebări. 

— Cred că putem începe de la noaptea... în care a murit 
Will. 

— Nici nu se poate să începi mai bine decât cu... 
sfârşitul. 


234 


— L-am văzut pe Will în camera ta. Ce căuta acolo, 
Jennie? 

— A venit să-mi spună noapte bună. 

Era atâta inocenţă în cuvintele lui Jennie, încât nu am 
putut decât să mă holbez la ea. 

— Numai atât? Jennie, vreau să ne punem de acord 
asupra unui lucru. Nu ai de ce să minţi ca să îl protejezi pe 
Will, nici măcar ca să mă protejezi pe mine. 

— Sigur. Astea sunt regulile jocului. Sunt de acord cu 
ele. Acum, hai să-l jucăm. 

— Tu să-mi spui adevărul şi eu voi face la fel. Absolut tot 
ce vrei să ştii. Despre moartea lui Will. 

Ochii lui Jennie nu s-au dezlipit o clipă de ai mei. 

— Am ceva întrebări. 

— Întâi eu, apoi tu, OK? 

A făcut semn că da. 

— Da, e bine. 

Nu ştiam exact cu ce să încep. Am marcat şi eu ce era 
mai evident. 

— Will venea des în camera ta, ca să-ţi spună noapte 
bună? î _ 

— Venea câteodată. Imi mai aducea lapte cald. Imi 
spunea că, pe vremea când era copil şi trăia în Anglia, 
mătuşa lui obişnuia să-i aducă ceai. 

Referinţa la mătuşa lui m-a debusolat, deşi Jennie nu 
avea de unde să ştie de ce. Am tras adânc aer în piept. 
Simţeam că nu o să mai pot continua. Nu în închisoare 
voiam să port o asemenea discuţie cu Jennie. 

Ea mi-a luat mâna într-a ei. 

— Îmi dai voie să fac povara asta ceva mai uşoară... 
pentru amândouă? 

— Dacă tu crezi că poţi, am şoptit. 

Vocea mi-a pierit cu totul. Mă simţeam goală pe 
dinăuntru. Nu eram din filmul ăsta. Totul era ireal. 

— Will era foarte complicat. Doar ştii asta. Cred că îşi 
dorea sau cel puţin o parte din el dorea să fie un tată bun. 
Venea câteodată în camera mea să stea de vorbă, nimic 
mai mult. Cred că voia să dovedească faptul că putea să fie 


235 


acolo, cu mine, şi să vorbească doar. Mi-a povestit multe 
despre copilăria lui. Ştia să şi asculte. Câteodată. 

— Da, ştia să fie şi aşa, îmi aduceam eu aminte. 

— Eram îndrăgostită rău de el, mami. Îl credeam atât de 
frumos, ca un zeu, ca Ralph Fiennes sau Mel Gibson după 
o cură de steroizi. Mă gândeam la el tot timpul. 

— Dar nu s-a întâmpla nimic, niciodată? 

— Ştiu că ţie ţi-a spus că s-a întâmplat ceva între noi, că 
am făcut ceva - eram acolo, am auzit - dar nu s-a întâmplat 
nimic, mamă, niciodată. Nu ai pentru ce să mă protejezi. 
Te rog să mă crezi, mamă, nu s-a întâmplat nimic. 

I-am cuprins faţa în palmele mele. Voiam să o ţin şi mai 
aproape de mine, dar era tot ceea ce puteam să fac în 
acest loc cumplit. 

— Dă-mi voie să apar ca martor al apărării, mamă. Te 
rog. Te rog, lasă-mă să fac asta pentru tine. Trebuie să te 
ajut, măcar de data asta. Cred că pot să te ajut. Nu s-a 
întâmplat nimic între mine şi Will. Nu ai de ce să mă 
protejezi. 


CAPITOLUL 102 


Când a ajuns la Lake Club, Norma Breen era într-una 
dintre acele toane lamentabile, pornită pe toată lumea, aşa 
cum i se întâmpla de obicei. „Fir-ar al naibii, că nu găsesc 
nenorocitele de piese lipsă din puzzle-ul ăsta! Sunt ele pe 
undeva“, îşi tot spunea, la nesfârşit, sperând că dorinţa i se 
va îndeplini, dacă îşi repetă îndeajuns de mult. 

Venise la club anume să-l vadă pe J.C. Frazier. J.C. era 
trecut bine de patruzeci de ani, cu o faţă ce purta 
amprenta vieţii în natură, cu trupul bine închegat şi cu 
musculatura sănătoasă. 

„Arată bine, nu glumă“, gândea Norma, în timp ce şedea 
alături de el pe terasa clădirii principale a clubului. „Acum 
sper că şi vorbeşte pe cât de bine arată.“ 

Norma a luat-o cu încetul, încercând să-l convingă pe 


236 


J.C. să confirme ceea ce ea deja ştia: şi anume că erau 
„petreceri“ la club, târziu în noapte; că Will Shepherd 
fusese invitat acolo în mai multe rânduri. 

— Există vreo listă de nume pe undeva? l-a întrebat. Ale 
petrecăreţilor? 

Administratorul a ridicat din umerii lui largi. 

— Dacă există vreuna, eu, cu siguranţă, nu am văzut-o. 
Mă îndoiesc că există. 

— Atunci spune-mi câteva nume. Oameni pe care i-ai 
văzut pe aici, după ce clubul s-a închis pentru clienţi. Hai, 
TGC: 

J.C. a clătinat din cap. 

— N-aş putea să fac aşa ceva. Dacă ar afla cineva că am 
vorbit, mi-aş putea pierde slujba. Eu nici măcar nu ar 
trebui să am cunoştinţă despre aşa ceva. 

— Dar mi-ai spus despre domnul Shepherd. 

— Încerc să vă ajut. Dar nu pot să vă ajut aşa cum vreţi 
dumneavoastră. 

— Fir-ar să fie, eu încerc să anchetez o crimă aici. Ce ştii 
ar putea să-i salveze viaţa doamnei Bradford! 

J.C. s-a foit pe scaun, vizibil jenat. 

— Îmi dau seama de asta. De aceea am şi fost de acord 
să stăm de vorbă. Numai nu mă puneţi să dau nume. Asta 
chiar nu pot să fac. 

Norma s-a uitat la el cu furie. Nu părea să-l 
impresioneze în niciun fel. 

— Măcar arată-mi unde. Lasă-mă să mă uit, să-mi fac eu 
singură o idee. 

— Oh, doamnă Breen, dacă aş face asta... 

— Dacă nu o faci, am să-ţi trimit citaţie şi am să te aduc 
în tribunal şi am să te pun să depui mărturie. 

„Mrrrr, ia să te văd acum!“ 

A făcut o grimasă de nemulţumire. 

— Foarte bine atunci, spre intrare. Dar dacă mă întreabă 
cineva, am să spun că aţi nimeri singură acolo. 

— De acord, i-a zâmbit Norma. Acum arată-mi unde. 


237 


CAPITOLUL 103 


Cei doi au urmat cărarea ce se deschidea înaintea lor şi 
care ocolea clubul, până când au ajuns într-o aripă mai 
îndepărtată a clădirii principale a clubului. Uşa din lemn 
masiv părea a nu fi folosită decât de către personalul 
auxiliar al clubului. J.C. Frazier avea cheia. 

— Carevasăzică asta e, nu? a întrebat Norma. 

Era frig şi umed în partea aceea a clădirii. „Ca în 
sufletele negre ale ticăloşilor acelora nenorociţi care vin 
aici să-şi satisfacă nevoile.“ 

Norma şi-a dat seama că înăuntru nu era cu nimic diferit 
faţă de restul clubului exclusivist. A trecut cu J.C. printr-o 
sală pustie de biliard. In aer plutea un soi de ceaţă 
translucidă. 

Au intrat într-un bar surprinzător de elegant, cu pereţii 
îmbrăcaţi în mahon. Norma a înţeles imediat că acesta era 
locul. Clubul din interiorul clubului. Locul dejoacă al 
bogătaşilor. 

— Aici se întâlneau, nu? Aici se ţineau petrecerile lor 
sexuale? 

— Da, doamnă, a bombănit J.C. 

Părea serios şi retras. 

Norma aproape că putea să vadă „clubul bărbaţilor“. 
Hainele lor extravagante, cele mai fine sortimente de 
whisky, manierele lor de mari aristocrați, prostituatele lor. 
Nu era foarte sigură, dar simţea că în această camera zace 
cea mai puternică parte a apărării lui Maggie. Credea 
chiar în eventualitatea ca unii dintre membrii clubului să-l 
fi ucis pe Will Shepherd. 

„Şi-a tras-o Will, în sfârşit, cu nevasta cui nu trebuia? 
Sau a atras într-o afacere nereuşită pe vreunul dintre 
oamenii puternici care veneau aici?“ Norma credea că 
orice era posibil când venea vorba de Will. 

— Toarnă-ţi ceva de băut, J.C., i-a spus administratorului 
de la Lake Club, apoi mişcă-ţi fundul încoace. Avem de 
vorbit. Şi crede-mă că vom vorbi. 

J.C. a scuturat din cap. 


238 


— Nu pot. 

Norma l-a împuns cu degetul pe bărbatul înalt şi masiv 
din faţa ei. 

— Ia ascultă şi să-ţi intre bine în cap. Maggie Bradford 
s-ar putea să fie condamnată pentru crimă şi asta pentru 
că tu vrei să ţii adevărul numai pentru tine. Îmi spui acum 
ce ştii sau o să-ţi pierzi nu numai slujba, ci mult mai mult 
decât atât. Asta e o promisiune pe care intenţionez să o 
respect. 

].C. Frazier a mers până la bar şi şi-a turnat un pahar de 
Maker's Mark. 

— Foarte bună alegere, i-a spus Norma. Toarnă două 
pahare, unul pentru mine. Apoi îmi vei spune exact cine 
face parte din acest club în club. Vreau nume. Vreau toate 
numele pe care le ştii. 

J.C. Frazier i-a turnat Normei un pahar, apoi au stat 
amândoi la barul îmbrăcat în lemn. În sfârşit, J.C. s-a decis 
să vorbească. Ba a şi plâns. 

Când a terminat ce a avut de spus, Normei nu-i venea 
să-şi creadă urechilor. Nu putea să creadă ce tocmai 
aflase. Hristoase, cu H mare! 

„S-a întors foaia, totul s-a schimbat, gândea Norma. 
Dumnezeule, îţi stă mintea-n loc. Muntele tocmai a venit la 
Mahomed. V-am prins, nenorociţi ce sunteţi! V-am prins.“ 


CAPITOLUL 104 


„Cât de matură este, cât de calmă şi aproape o femeie în 
toată firea“, mă gândeam în timp ce Jennie a ajuns la bară, 
pentru a depune mărturie în faţa Curţii. Faţa părea a-i 
radia; părul ei blond strălucea. Jennie arăta atât de sigură 
de sine şi de senină. Aş vrea să pot spune la fel despre 
mine. 

Nathan a condus discuţia cu foarte mare atenţie. A aflat 
cum a venit Will la ea în cameră, în noaptea fatală, 
privind-o cu ochi lacomi în timp ce eu intram la ea. 


239 


— „Eu şi Jennie ne pregăteam de ceva distracţie. Nu vrei 
să ni te alături. Ménage à trois?“ Acestea au fost cuvintele 
pe care i le-a adresat mamei. Nu ştiu de ce, dar le-a rostit, 
a spus ea juriului. 

Nu se poate să nu o creadă. 

In timp ce Jennie repeta cuvintele lui Will, am simţit cum 
mă îneca aceeaşi ură paralizantă care mă copleşise şi 
atunci. „Mă bucur că a murit, mă gândeam. E 
înfricoşătoare senzaţia, dar chiar mă bucur.“ 

Interogatoriul lui Nathan nu a durat mai mult de 
patruzeci de minute. Acesta era aranjamentul între noi şi 
mai că l-am pus să-mi dea în scris cu sânge. A terminat şi 
apoi s-a aşezat lângă mine. Mi-a luat mâna într-a lui şi eu 
am strâns-o pe a lui. 

— Îţi mulţumesc. Nathan, i-am şoptit, pentru câtă 
răbdare ai cu mine. 

— Eu îţi mulţumesc pentru că ai avut încredere în mine, 
mi-a şoptit şi el. 

Feţele juraţilor au rămas impasibile, dar am observat că 
măcar femeile din juriu au fost mişcate de mărturia lui 
Jennie. 

„Nu am ucis pentru autoapărare. Am ucis pentru a-mi 
proteja fiica.“ Acum ştie toată lumea. Jennie a făcut ce 
avea de făcut. 

Din păcate, acum venea partea cea mai grea. Dan 
Nizhinsky s-a apropiat încet de boxa martorilor. „O balenă 
ucigaşă, mă gândeam, gata să înghită un peştişor. Nu face 
asta decât pentru a se bucura de faimă. Asta e tot ce 
caută: celebritate şi statut de vedetă.“ 

— Domnişoară Bradford - Jennie, a început el blând, ca 
şi cum îşi cerea scuze pentru ceva. 

— Vă rog să nu mă tutuiţi. Jennie i-a căutat privirea şi nu 
i-a susţinut-o. Nu mă cunoaşteţi, domnule Nizhinsky. 

Procurorul a tras adânc aer în piept. Un punct pentru 
Jennie. 

— E adevărat că aveţi o prietenă foarte bună, Millie 
Steele? a întrebat-o, după o scurtă pauză. Era foarte greu 
să-l pui în dificultate pe Dan Nizhinsky, pe teren propriu. 


240 


Jennie a părut surprinsă de întrebare. 

— Da, sigur, a răspuns ea. 

— E prietena dumneavoastră cea mai bună, nu-i aşa? a 
continuat avocatul acuzării. 

Era neobişnuit de amabil. 

Jennie a ezitat, apoi a confirmat printr-un gest. Puteam 
să-mi dau seama cum mintea ei lucra, încercând să-şi dea 
seama unde voia procurorul să ajungă cu întrebările astea. 

— Va trebui să  răspundeţi la întrebări verbal, 
domnişoară Bradford, a spus judecătorul Sussman de la 
înălţimea pupitrului lui. Este sau nu Millie Steele cea mai 
bună prietenă? 

Nathan Bailford s-a ridicat de la masa apărării. 

— Obiectez, onorată instanţă. Nu văd ce legătură are 
relaţia dintre domnişoara Bradford şi Millie Steele cu acest 
caz. Simt că este necesar să reamintesc Curţii faptul că 
domnişoara Bradford nu are decât cincisprezece ani. Acest 
proces şi mai ales această mărturie sunt experienţe foarte 
dureroase pentru ea şi ar trebui să fie cât mai scurte 
posibil. 

— Onorată instanţă, a răspuns Nizhinsky, juriul va avea 
posibilitatea să observe exact unde duce acest 
interogatoriu. Vreau să dovedesc ceva foarte important, vă 
asigur. 

— Continuaţi, a spus Sussman. Dar am să ţin cont de 
această promisiune. Aveţi mare grijă ce spuneţi. 

Nizhinsky s-a apropiat şi mai mult de Jennie, fapt care 
m-a făcut să tresar. Nu mi-a plăcut mişcarea lui deloc. Imi 
dădeam seama că nici Jennie nu era prea încântată. 

— Discutaţi multe cu Millie Steele? La şcoală? Câteodată 
şi după ore? 

— Da, domnule. Şi înainte de ore, dacă vreţi să ştiţi, a 
spus Jennie şi a zâmbit. La fel au făcut şi toţi membrii 
juriului. 

Dar era încă foarte confuză, din câte îmi dădeam seama. 
Ce voia avocatul de la ea? Ai grijă! Voiam să pot să-i spun 
ceva. 

— V-aţi minţi vreodată prietena? Din câte vă aduceţi 


241 


aminte, aţi minţit-o vreodată? 

— Nu, noi nu ne minţim. 

— În acest caz, te rog să fii atentă la ce-ţi voi spune, 
Jennie. Pe data de 13 octombrie, Millie Steele, prietena ta 
cea mai bună, a făcut următoarea declaraţie poliţiei din 
Bedford Hills... 

A făcut o pauză, apoi a deschis o mapă cu arcuri, 
doldora de hârtii. Mapa în sine era intimidantă, fiind 
groasă, cu coperte de piele neagră. 

— „Jennie era îndrăgostită de tatăl ei vitreg. Mi-a spus 
de nenumărate ori că vrea... ei bine că vrea... să se culce 
cu el şi că va căuta să-l seducă.“ 

Nizhinsky a închis tacticos mapa. 

— l-aţi spus lui Millie Steele că sunteţi îndrăgostită de 
Will Shepherd? 

„Ce făcea cu ea?“ Mi s-a făcut rău de la stomac. „Da, 
puţin îndrăgostită de Will.“ 

— Da, dar... 

Jennie a încercat să dea un răspuns la întrebarea lui. 

— Răspundeţi cu da sau nu, vă rog. Eraţi sau nu 
îndrăgostită de tatăl dumneavoastră vitreg? 

„O chinuie! Ar trebui oprit în momentul acesta.“ 

— Nathan, am şoptit. 

— Maggie, aşteaptă. Ascultă. 

— Am fost îndrăgostită de Will. Da, domnule. 

— Aţi încercat vreodată să-l seduceţi? 

— Nu chiar. 

— Acesta nu este un răspuns la întrebarea mea, 
domnişoară Bradford. Da sau nu. Aţi încercat să-l seduceţi 
sau nu? 

— Da, într-un fel cred că da. 

— V-aţi culcat cu el? 

— Nu! Sunteţi un mare ticălos! Nu! i-a spus Jennie 
procurorului. NU! 

„Nu! Slavă Domnului! Acum las-o în pace.“ 

— Dar atunci cum aţi făcut dragoste cu el? Millie Steele 
a spus că aşa aţi făcut! 

— Nu am făcut niciodată dragoste cu el! 


242 


— Îmi pare rău, dar e foarte greu de crezut. Sunteţi o 
tânără femeie foarte atrăgătoare, Jennie. Will Shepherd 
era foarte susceptibil când venea vorba de tinere 
frumoase. Am auzit mărturii peste mărturii în acest sens. 
Vreţi să-mi spuneţi că, deşi v-aţi aruncat în braţele lui, v-a 
refuzat? Reputația lui spune cu totul altceva! 

Jennie a început în cele din urmă să plângă. Scâncetele 
ei erau singurele sunete din sală. Se transformase din nou 
într-un copil. 

— Nathan, te implor, i-am şoptit din nou. 

Nizhinsky, fără niciun pic de milă, s-a dus şi mai aproape 
de Jennie. 

— De fapt, nu e adevărat că voi doi eraţi amanți de mai 
multe luni? Nu e aşa că ceea ce susţine apărarea, cum că 
mama ta l-a ucis ca să te protejeze pe tine e în fapt nimic 
altceva decât o găselniţă? Că mama ta l-a ucis din 
răzbunare? 

— Nu m-am aruncat în braţele lui! Nu m-a atins 
niciodată! Nu a făcut niciodată niciun gest indecent, aşa 
cum faci dumneata acum. 

Nizhinsky a făcut un pas înapoi ca să o poată privi. 

— Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă acuzaţia de sperjur? 

A dat din cap că da. 

— Răspundeţi cu da sau nu, vă rog. Stenograful curţii nu 
poate înregistra datul dumneavoastră din cap. 

— Da. 

Vocea îi era foarte slabă. 

— Ştiţi care este pedeapsa pentru sperjur? 

— Nu prea. Aveţi de gând să mă aruncaţi în închisoare 
pe nedrept... aşa cum aţi făcut cu mama mea? 

— Pedeapsa pentru sperjur poate să însemne şi 
închisoare, dar aici nu se poate vorbi de niciun fel de 
nedreptate, domnişoară Bradford. Mama dumneavoastră 
l-a ucis pe Will Bradford pentru că a crezut că voi doi 
aveaţi o aventură. 

Nathan era în picioare, lângă mine. 

— Obiecţie! Obiecţie! 

— Nu mai am nicio întrebare de adresat, a spus Dan 


243 


Nizhinsky şi s-a îndepărtat de Jennie. 

Toată sala a scăpat de sub control. A durat vreo câteva 
minute bune până când ciocănelul judecătorului Sussman 
a readus liniştea în sală. 

Jennie a fost condusă departe de boxa martorilor. 
Plângea. Mi-am întins braţele să o îmbrăţişez, dar nu am 
ajuns până la ea. 

— E OK, mami, mi-a spus. Nu ne poate face nimeni 
niciun rău. Nu ne mai poate face nimeni niciun rău. 

Nu puteam decât să-mi doresc ca aşa să fie. 


CAPITOLUL 105 


Norma Breen mesteca nişte tablete antiacid Rolaids cu 
aromă de portocală în timp ce stătea în sala de judecată şi 
asculta pledoariile finale. Aflase un secret, un secret 
zguduitor şi a trebuit să-şi muşte limba ca să nu îl urle în 
gura mare. 

„Poate că am putea renunţa de tot la procesul ăsta 
penal“, se gândea Norma, în timp ce stătea în ultimul rând 
de spectatori. „Sau poate că, în ciuda oricăror dovezi, 
Maggie va fi achitată. Poate că juriul va vedea că ea nu a 
avut încotro şi a trebuit să-l ucidă şi o vor achita pe baza 
vreunei găselniţe judecătoreşti. Sau măcar să-i dea cea 
mai uşoară pedeapsă permisă de lege, sau măcar un 
verdict mai puţin usturător. Şi poate că Mel Gibson mă va 
suna să-mi dea o întâlnire în timp ce eu stau aici, pe 
ditamai fundul. Nu ştii niciodată de unde sare iepurele, 
nu-i aşa?“ 

Norma s-a decis că cea mai bună strategie ar fi să 
aştepte să se pronunţe verdictul. lar acum, în timp ce 
asculta încercarea lui Nathan Bailford de a dovedi 
falsitatea acuzațiilor, o  străfulgerare de speranţă a 
răbufnit în ea. „E o femeie bună, aveţi milă de ea, cruţaţi-o. 
Aşa e drept. Ce-ar fi să faceţi ce trebuie?“ 

În pledoaria finală, Nathan explicase faptele atât de 


244 


succint, încât Norma începuse să simtă că Maggie era 
victima, iar Will, criminalul. 

Cu toate acestea, avocatul apărării nu putea schimba 
faptul că Will era mort, iar Maggie trăia. Şi nu avea cum să 
rezolve nici cealaltă problemă importantă. Dacă nu Maggie 
îl ucisese pe Will, atunci cine? 

Procurorul s-a ridicat şi a contrazis pledoaria lui Nathan. 
Crima e crimă. Nu prea era nimic de discutat; nu exista un 
alt nume pentru ce făcuse Maggie. Crimă cu un singur 
scop: răzbunarea. Şi, pentru că Maggie luase arma şi o 
dusese cu bună ştiinţă în camera fiicei sale, nu se putea 
vorbi decât despre crimă cu premeditare, pentru care 
merita pedeapsa maximă: închisoare pe viaţă. 

„Dincolo de toate astea, se gândea Norma, ceva e 
cumplit de greşit în tot procesul ăsta.“ 

Tot nu se simţea în apele ei. Avea aceeaşi senzaţie pe 
care o avusese de la bun început. „Maggie nu l-a ucis pe 
Will Shepherd.“ Era convinsă de asta. „Will s-a sinucis, nu-i 
aşa? Din câte îmi spun şi Maggie şi Palmer, a ameninţat cu 
sinuciderea ani la rând. Aceasta era ultima şi cea mai 
cruntă răzbunare împotriva lui Maggie.“ 

Poate dacă Maggie ar fi depus mărturie, ar fi reuşit să 
obţină de la ea un motiv pentru ce s-a întâmplat. Norma nu 
prea a fost de acord cu Barry şi cu Nathan că o astfel de 
strategie ar fi fost o greşeală. Maggie nu ar fi făcut altceva 
decât să confirme ce spusese în declaraţia de la poliţie - că 
nu ştia exact ce s-a întâmplat, că s-ar putea să-l fi ucis - 
dar era prea riscant, iar acum Norma punea la îndoială tot 
ce clădise apărarea până în acel moment. 7ot. 

Ei, asta e, e prea târziu pentru îndoieli. Nathan Bailford 
şi-a încheiat pledoaria finală şi s-a aşezat obosit pe scaunul 
lui. 

În sfârşit, drama de patruzeci şi şase de zile se 
terminase. 

Aproape că era imposibil să citeşti ceva pe feţele 
juraţilor. 

Cu toate acestea, Norma putea foarte bine să ghicească: 
Maggie Bradford avea să fie condamnată pentru crimă. 


245 


Apoi, ca pentru sine: „Abia acum puteţi să daţi drumul la 
muzică“. 


CAPITOLUL 106 


— Nu am avut nici cea mai mică îndoială. Nici măcar 
una, cât de mică, dragii mei. În cinstea învingătorilor! În 
cinstea noastră! 

Dan Nizhinsky s-a reaşezat în scaun, sorbind cu sârg din 
berea lui, rânjind la asociaţii lui cu gura până la urechi. 

— În cinstea învingătorilor! a scandat grupul. 

— Cum era, a întrebat el, ca şi cum nu ştia răspunsul, 
am depăşit recordul la cel mai rapid verdict din istoria 
cazurilor de crimă? 

— Nu că aş vrea să te pup în fund foarte tare, dar ai 
jucat grozav, Dan, a spus Moira Lowenstein, cea mai 
tânără asociată a lui. Ai reuşit să faci juriul să-şi lase 
sentimentele la o parte şi să se uite la fapte. Fără eforturi 
majore. I-ai făcut să priceapă că, dacă o lasă să scape, nu 
fac decât să corupă întregul sistem juridic. 

— Nu aş fi reuşit fără voi, a spus Nizhinsky, fără să 
creadă în ce spune, lăsându-le impresia că ar fi reuşit la fel 
de bine cu sau fără ei. 

— Şi acum, şefu', ce urmează? a întrebat Bob Stevens, 
cel mai apropiat asociat al lui Nizhinsky, acum deja la a 
patra bere în mai puţin de o oră. 

Nizhinsky a rânjit. El încă nu reuşea să iasă din rolul de 
avocat, încă juca teatru. 

— Ca să-ţi spun adevărul, încă nu m-am decis asupra 
acestui aspect. Publicitatea din jurul procesului nu are 
cum să-mi strice. Bănuiesc că trebuie să recunosc asta. 

— Iar statul ar trebui să facă puţină curăţenie, a adăugat 
Moira. 

Peter Eisenstadt, al treilea asociat - cel mai tăcut dintre 
ei - i-a aruncat o privire urâtă. „Da, şi ghici cine vrea să se 
ţină scai de tine, şefu', în drumul tău spre Albany?“ 


246 


— Am să hotărăsc la momentul potrivit, a spus 
Nizhinsky. Toţi ştiau că Nizhinsky urmărea să ocupe o 
poziţie importantă. Dar acum, eu zic că ar trebui să 
savurăm momentul. A ridicat cutia de bere în semn de 
toast. Pentru o mare victorie! 

— Pentru victorie, au repetat colegii lui, apoi au băut cu 
toţii, râzând şi felicitându-se reciproc. 

Apoi a sunat telefonul. 

A răspuns chiar Nizhinsky. 

— Nizhinsky la telefon. 

— Kahn, s-a auzit de la capătul celălalt. Barry Kahn. 

Ceva în vocea lui Barry i-a îngheţat sângele în vine. 

— Voi veni imediat la dumneavoastră la birou cu Norma 
Breen. A descoperit ceva ce cred că vă va interesa. 


CAPITOLUL 107 


VINOVATĂ. 

Vinovată. 

Cuvântul atârna deasupra mea ca o sabie. Ba nu, era 
mai mult, ca un buzdugan. „Vinovată. Am să înnebunesc în 
închisoare. Deja sunt pe jumătate nebună.“ 

Norma şi Barry au venit azi să mă vadă, de îndată ce 
m-au adus înapoi de la tribunal. Erau secretoşi şi numai 
zâmbet. „Nu-ţi face griji“, mi-au spus. Aveau de gând să 
facă imediat apel, la o Curte superioară. Totul avea să se 
rezolve. 

„Cum să se rezolve? O viaţă în închisoare nu era tocmai 
o rezolvare. Credeţi-mă, că ştiu ce spun.“ 

Ştiu că se poate face apel şi că va mai dura încă multe 
luni, poate chiar ani, până soarta mea va fi hotărâtă. 
Totuşi, şansele ca eu să fiu achitată sunt mici, oricât ar 
încerca şi unii şi alţii să spună că nu e aşa. Şansele mele 
sunt cumplit de nesemnificative. 

Şi atunci de ce era Norma aşa de veselă şi de optimistă? 
De ce a forţat Barry atât de tare nota ca să-mi amintesc ce 


247 


se întâmplase în noaptea în care l-am împuşcat pe Will, 
când deja trecusem prin asta de o mie de ori? Răspunsul 
era foarte simplu: voiau să mă facă să-mi iau gândul de la 
ce s-a întâmplat în sala de judecată. 

Vinovată. 

Purtam încă pe piept stigmatul literei stacojii. 

Cred că nu m-am aşteptat cu adevărat să se întâmple 
aşa. Sperasem ca, în final, să fiu liberă. Numai că nu a fost 
aşa. 

Vinovată. 


CAPITOLUL 108 


În noaptea aceea, în celula mea, am stat trează până la 
ora două, poate chiar trei dimineaţa. Am stat întinsă, cu 
ochii închişi, încercând, în zadar, să regăsesc imaginile 
pierdute ale vieţii mele de afară. Allie. Jennie. Concertele 
mele. Finalmente, epuizarea a învins frustrarea. Am 
adormit. 

N-am visat nimic. Era ca şi cum aş fi picat într-un adânc 
nimic. Lunga, prea lunga mea cădere din cer continua. Un 
abis fără fund. 

M-am trezit speriată. 

O paradă cenuşie de oficiali ai poliţiei, în frunte cu 
doamna guvernator Serra a închisorii, era prezentă în faţa 
celulei mele. 

M-am uitat la ceas. 

Era şase şi un sfert dimineaţa. 

Nu înţelegeam şi pace bună. 

Am clipit şi iar am clipit şi iar am clipit. 

Doamna guvernator Serra şi ceilalţi erau tot acolo când 
am terminat de clipit. 

„Ce caută aici? Ce se întâmplase?“ 

Aveau de gând să mă mute în altă închisoare? 

Văzând ceea ce vedeam, puteam să susţin că eram 
trează? 


248 


Mă îndoiam. Nu era prima dată când nu făceam 
diferenţa între vis şi realitate. 

„Doamna Serra? 

Toţi oamenii ăştia?“ 

— Nu aţi venit puţin cam devreme? am întrebat într-un 
final. Ochii mei se adaptau cu greu la lumina orbitoare 
care venea dinspre coridor. 

— Vă rog să vă îmbrăcaţi, doamnă Bradford, a spus 
Maureen Serra. Am primit un telefon de la judecătorie. A 
intervenit ceva. Aţi fost convocată de urgenţă în biroul 
judecătorului Sussman. 


CAPITOLUL 109 


Îmi era frig şi tremuram din toate încheieturile, în timp 
ce trei gardieni mă conduceau prin sălile pustii ale 
tribunalului. Nu pricepeam ce s-ar fi putut întâmpla. Nici 
cei de la închisoare nu erau mai luminaţi. 

„Ce mai era şi asta? Ce putea să fie?“ 

Patru persoane se aflau în biroul judecătorului Sussman 
când am intrat eu. Judecătorul Sussman şedea în spatele 
masivului lui birou din mahon. La dreapta lui era Nathan 
Bailford, cu figură gravă, dar, ca de obicei, triumfătoare. 

Barry, în partea stângă a camerei, stând cu trupul 
aplecat în faţă, pe o canapea din piele, mi-a făcut cu 
ochiul, dar nu mi-a zâmbit. 

Numai Norma Breen, pe canapea alături de Barry, 
îmbrăcată într-o fustă de postav verde şi într-un pulover 
maro, lălâu, părea relaxată. 

— Bună, Maggie, mi-a spus; de fapt era singura care 
mi-a adresat un cuvânt. 

— Bună, Norma. Salut tuturor, am şoptit. Totul părea 
ireal, ca într-un vis. „Pentru Dumnezeu, ce mai era acum?“ 

Lângă fotoliul lui Sussman era un scaun gol, iar el mi-a 
făcut semn să iau loc în el. Complet nedumerită, am făcut 
ce mi s-a spus. 


249 


Odată aşezată, am putut să observ feţele celor prezenţi - 
aceeaşi panoramă pe care o avea şi judecătorul Sussman, 
ca şi cum aş fi trecut din banca acuzaților direct în barou. 
Situaţia îmi făcea mare plăcere. 

Se umbla prin notițe. Se deschideau diplomate. Se 
scoteau capacele de la recipientele cu cafea. 

Hârtiile, servietele, cafeaua adusă de la cafenea îmi 
aminteau că aceşti oameni nu aveau acelaşi statut ca mine, 
că ei aveau o viaţă dincolo de orice închisoare. 

Cu toate acestea, nimeni nu-mi vorbea, nici măcar 
Nathan Bailford. 

Aşteptau să mai vină cineva. Dan Nizhinsky? Altcineva? 
Cine? 

Nu voiam decât să-mi spună cineva de ce eram eu acolo, 
şi atunci poate că aveam să mă opresc din tremurat. 
Mintea îmi lucra la foc continuu. 

— Doamnă Bradford, mi s-a adresat, în sfârşit, 
judecătorul Sussman. Doamna Breen a descoperit ceva 
remarcabil, a făcut el anunţul. Îl mai aşteptăm pe procuror 
ca să putem începe - a, uite-l. Dan, bine ai venit! 

Nizhinsky a păşit în birou ca un matador într-o arenă de 
coridă, ţeapăn, cu o expresie dură a feţei, arătând că nu se 
temea de nimeni. Îmi veneau în minte cuvintele cu care îl 
descria Norma „un rahat de primă clasă“. 

S-a uitat fix la Nathan Bailford. 

— Ce e cu întâlnirea asta? Dacă aveţi senzaţia că o să 
întoarceţi verdictul în favoarea voastră, din cauza vreunei 
chichiţe judiciare... 

— Nu e nici pe departe atât de simplu, l-a întrerupt 
judecătorul Sussman. Povestiţi-i ce ştiţi, doamnă Breen. Te 
rog, ia un loc, Dan. Cred că peste vreo câteva minute vei 
avea mare nevoie de unul. 

Norma s-a ridicat încet. Mi-a aruncat o privire, apoi s-a 
uitat drept în ochii lui Dan Nizhinsky, care a încetat să se 
mai fâţâie de colo până colo prin încăpere şi o fixa cu mare 
băgare de seamă, renunțând la poza de matador încrezător 
în sine de acum câteva minute. 

Când Norma a început să vorbească, vocea îi era sigură 


250 


şi imperativă. Era momentul ei de glorie. 

— Maggie, cred că îţi aduci aminte că, în timpul 
procesului, domnul Nizhinsky l-a adus ca martor al 
acuzării pe Peter O'Malley. A vorbit despre „petreceri 
private“ care aveau loc, în miez de noapte, la Lake Club 
unde, dacă nu mă înşel, ai fost şi tu invitată din când în 
când, la cină. Vreau să zic, la cinele normale ale clubului 
propriu-zis. 

Am făcut semn că da, aşa era, deşi n-aveam încă habar 
ce urmărea Norma. 

— Păi, într-un fel, acolo l-am cunoscut pe Will. Oricum, 
nu aveam cum să devin membru nici dacă aş fi vrut. 
Femeile nu sunt admise ca membre ale clubului. 

— Îmi pare rău, a început Nizhinsky, foarte impacientat. 
Nu văd ce legătură au toate acestea cu procesul doamnei 
Bradford? Şi-a împuşcat soţul. Juriul a decis. S-a terminat, 
doamnă Breen. 

— Are mare legătură cu ce s-a întâmplat, a spus Norma. 
Noile probe - şi anume cine a participat la petrecerile 
burlacilor şi pe cine aveau ca invitaţi - sugerează că foarte 
multe persoane aveau motive să-l ucidă pe Will Shepherd. 
Avem dovezi că domnul Shepherd a fost foarte „indiscret“ 
cu privire la existenţa acestor petreceri, aşa cum a fost 
indiscret când venea vorba despre orice aspect al vieţii lui. 
Ba chiar s-ar putea ca totul să se fi muşamalizat în timpul 
procesului şi încă în stil mare, protejându-se membri ai 
clubului, trecându-se sub tăcere motivele pentru care l-ar 
fi vrut mort pe Will Shepherd. 

— În acest caz, aceste dovezi ar fi trebuit prezentate în 
timpul procesului. Acum este prea târziu. Verdictul a fost 
dat. 

Nizhinsky era la fel de plin de sine ca întotdeauna. 

Vedeam bine că toată lumea era stresată. Gâtul mi se 
uscase. Simţeam un nod în stomac. Numai Norma părea 
calmă. Asumându-şi ea acum rolul de procuror, era 
neînduplecată. 

— Este părerea mea - şi ţin să adaug că este şi părerea 
procurorului general al statului New York - că Maggie 


251 


Bradford s-ar putea să fie victima unei muşamalizări foarte 
elaborate şi aproape criminale. O muşamalizare ştiută şi 
poate chiar instigată de şeful poliţiei. 

— Obiectez în faţa unor astfel de acuzaţii, a urlat Dan 
Nizhinsky. 

— Las-o să termine, a spus judecătorul Sussman. 

Părea să se distreze la fel de bine ca Norma. 

— Oameni importanţi, lideri de opinie, mari industriaşi, 
bancheri şi oameni de presă au fost ţinuţi la adăpost de 
investigaţiile poliţiei - poate chiar la adăpost de acuzaţii 
penale pentru infracţiuni produse chiar aici, în Bedford, a 
continuat Norma. 

A avut loc un schimb de priviri între Norma şi 
procurorul districtual. 

— Vă rog, domnule Nizhinsky, nu leşinaţi chiar acum. 
Încă nu am ajuns la partea cea mai rea. 

Acum era o actriţă cu adevărat, o vedetă. Niciun alt 
public nu ascultase cu mai multă atenţie. 

— Aveţi dreptate, domnule Nizhinsky. Toate acestea nu 
ar fi avut nimic în comun cu procesul lui Maggie Bradford, 
cu excepţia unui lucru semnificativ: avocatul apărării în 
procesul lui Maggie, bărbatul care ştia de mult ceea ce eu 
vă spun acum şi care ar fi trebuit să folosească ceea ce ştia 
în apărarea doamnei Bradford, nu avea cum să procedeze 
astfel. Pentru că avocatul apărării însuşi este un membru 
al acestui club secret. Nathan Bailford este membru! 


CAPITOLUL 110 


N-a fost nevoie decât de o singură privire spre faţa 
cenuşie şi schimonosită a lui Nathan, ca să-mi dau seama 
că Norma avea dreptate. Chiar şi numai această privire era 
de ajuns pentru a-i dovedi vinovăția. Avocatul meu - 
prietenul meu - era acum în picioare. Vorbea repezit, cu 
furie, dar, în spatele cuvintelor lui am văzut minciuna; în 
ochii lui i-am văzut umilinţa, am văzut trădarea, egoismul 


252 


şi răutatea a ceea ce făcuse. 

— Domnule judecător Sussman, a spus Nathan. Acestea 
nu sunt decât cele mai murdare minciuni, cele mai urâte 
fantezii sau vise sau ce-or fi, din câte mi-a fost dat să aud; 
probabil induse de consumul de droguri sau ceva. Nu pot 
să cred că stăm să ascultăm aşa ceva. 

— Nu, nu sunt minciuni, a strigat Norma la el. Am 
martori. Administratorul de la Lake Club şi alţi doi paznici. 
Am şi o declaraţie sub jurământ chiar de la unul dintre 
membrii clubului secret. Unul dintre amicii tăi. 

A arătat cu degetul înspre el, iar el s-a dat un pas înapoi, 
clătinându-se pe picioare, ca şi cum Norma ar fi tras 
gloanţe imaginare. 

— Dumnezeule, Maggie şi bieţii ei copii să te ierte 
pentru ce ai făcut. Pentru că eu, cu siguranţă, nu pot. Te-ai 
făcut de ruşine şi ţi-ai făcut profesia de ruşine. Aproape că 
ai ajutat la condamnarea unei femei nevinovate. 
Dumnezeule, Nathan! Sper să te trimită în închisoare 
pentru o sută de ani. Se poate să faceţi asta, domnule 
judecător? 

Am stat nemişcată, ţinându-mă cu putere de ramele de 
lemn ale fotoliului. Obrajii mi-au luat foc, şi valuri de 
greață şi de ameţeală băteau în mine ca într-un mal. 

„Ţine-te tare, îmi tot spuneam. Fii calmă. Chiar ţi se 
întâmplă. Chiar nu este un vis. Nu eşti în celula ta de la 
închisoare. Eşti chiar aici. Totul este real.“ 

Apoi, dintr-odată, eram în braţele Normei şi ale lui 
Barry. Tremuram înfiorător. Plângeam cu toţii. Cred că 
Norma ghicise ce gândeam. 

— Chiar se întâmplă, Maggie, mi-a spus. Abia aseară am 
reuşit să vorbim cu procurorul general, că altfel îţi dădeam 
de ştire mai repede. 

Am stat îmbrăţişaţi multă vreme. Nici nu ştiu de unde să 
încep ca să descriu ce simţeam, dar niciodată nu am avut 
acea stare de eliberare pe care am trăit-o în ziua aceea. 
Eram complet deconcentrată, euforică, dar ştiam exact ce 
se întâmplase. Ştiam. Ştiam. 

— Este clar că trebuie să declar eroare de judecată, i-a 


253 


spus Sussman lui Nizhinsky, vocea lui tăind în carne vie, 
dar poate veţi dori să mai încercaţi o dată. Nimic din ce s-a 
spus aici nu anulează faptul că Will Shepherd a fost ucis şi 
că  detectivii spun că doamna Bradford şi-a admis 
vinovăția. Va trebui să-i oferim ceva timp să-şi ia un nou 
avocat şi să-şi pregătească o nouă apărare. Poate chiar se 
va gândi să-şi schimbe strategia. Imi puteţi da o idee cam 
ce plănuiţi să faceţi? 

Nizhinsky a rămas fără grai preţ de câteva secunde. 

— Toată afacerea aceasta este - ei bine, a venit ca un 
şoc, a reuşit el să îndruge într-un final. Nu ştiu ce voi 
decide. Onorată instanţă, voi avea nevoie de ceva timp să 
mă reorganizez. 

— Când ai hotărât, dă-mi de ştire, i-a spus Sussman. 

Barry s-a adresat judecătorului. 

— Eu nu sunt avocat şi, drept urmare, nu cunosc 
terminologie legală, dar credeţi că doamnei Bradford i s-ar 
putea permite să plece acasă? 

Sussman s-a întors şi s-a uitat la mine. 

— Este eliberată pe cuvânt, pe motiv că nu reprezintă un 
pericol social, a spus. 


CAPITOLUL 111 


Cum spunea Yogi Berra - era un dejă-vu. Dar aşa trebuia 
să fie. Acesta era sistemul nostru juridic, în toată gloria lui. 

Au trecut luni de atunci. Al doilea proces era pe cale să 
înceapă şi avea să fie cel puţin la fel de demoralizator ca 
primul. Procuratura încă mai credea că eram vinovată de 
crimă, şi pentru că au insistat să mă mai judece o dată, 
exact asta au făcut şi o grămadă de oameni. 

Am continuat să-mi port stigmatul. Aveam senzaţia că 
mari bucăţi din viaţa mea îmi erau tăiate din carne. Şi 
asta, probabil, pentru că aşa era. Şi eram ca un animal 
rănit. 

Am ajuns la judecătorie cu Jennie, Barry şi Norma. Barry 

254 


şi Norma formau acum un cuplu bizar, dar îţi era mai mare 
dragul să te uiţi la ei. Era incredibil, dar nu erau foarte 
ursuzi când erau unul în apropierea celuilalt. 

Odată ajunşi înăuntru, m-am îndreptat cu paşi siguri 
spre un scaun familiar, în banca apărării. Noul meu avocat 
era Jason Wade, din Boston. Era un profesionist al 
cazurilor de crimă, care nu părea să admită niciun fel de 
prostii şi-mi plăcea asta la el. Dar mai important decât 
toate, nu era Nathan Bailford, care devenise de-acum o 
prezenţă constantă în coşmarurile mele. 

Ciudat, ciudat, mult prea ciudat. 

„Maggie arată atât de bine!“ l-am auzit spunând pe unul 
dintre cei prezenţi. „Maggie!“ Parcă am fi fost prieteni de 
când lumea. 

— Aşa e. Chiar arăţi fantastic, mi-a şoptit Jennie în 
ureche. 

Intre noi totul era ca înainte, dacă nu şi mai bine. Jennie 
era unul dintre acei oameni rari cu care puteai să petreci o 
noapte întreagă stând de vorbă. Şi chiar asta am şi făcut - 
chiar în noaptea dinainte. Până şi Allie a stat cu noi până 
pe la zece seara. JAM se reunise. 

Procesul a durat şapte săptămâni. Uite acolo se duc 
banii contribuabililor! Aceiaşi oameni depuneau, în mare, 
cam aceleaşi mărturii, cu toate că interogatoriul apărării 
avea o altă pantă, ducând într-o cu totul altă direcţie. 

Sala de judecată se încălzea cu atât mai mult, cu cât 
înaintam spre miezul verii, dar mie nu-mi păsa de căldură, 
de întrebările repetate, nu-mi păsa nici măcar de atenţia şi 
de mizeria de care mă bucuram din partea presei. 

Nu voiam decât să fiu găsită nevinovată. Dar mai mult 
decât orice pe lume, voiam să scap de purgatoriul în care 
trăiam de prea mult timp. 

Nu eram vinovată. Eram sigură de asta. 

Eram nevinovată. 

Aş fi dat orice numai să aud cuvintele acestea rostite 
măcar o dată. 


255 


CAPITOLUL 112 


Stăteam aplecată în faţă ca să aud fiecare cuvânt care 
străbătea sala de judecată, unde nu mai aveai loc să arunci 
un ac. Dintr-odată simţeam că nu-mi intra destul aer în 
plămâni. De parcă mi se îndesase o cârpă pe gât. 
Claustrofobia îşi făcea iar damblaua. 

Feţele din sala de tribunal deveneau neclare, 
neconturate. Sângele îmi pulsa în creier, lovind în tâmplă 
ca nişte ciocănele. Spinarea îmi era udă leoarcă. 

Cei doisprezece membri ai juriului umpleau, încet, 
spaţiul destinat lor, din partea dreaptă a camerei. 

Iarăşi. 

Au stabilit verdictul. 

Iarăşi. 

Eu nu mai aveam suflu în timp ce bucata de hârtie 
împăturită era înmânată judecătorului Sussman. El a citit 
verdictul pentru sine, apoi i-a dat-o înapoi preşedintelui 
juriului. Procedura era necesară, bănuiesc, dar şi dură. 

— Puteţi să citiţi verdictul, a ordonat Sussman. 

— Te iubim, mami, mi-a şoptit, din spate, Jennie. 

Norma şi-a trecut braţul peste umărul meu. Barry mă 
mângâia pe păr, de acolo, de pe rândul din spate, unde se 
afla. Familia, prietenii mei, nu-i puteam părăsi din nou, 
doar că era posibil să nu am alternativă. In dimineaţa 
aceea, USA Today ajunsesă la egalitate cu pariul în 
privinţa achitării mele. La Londra şi la Vegas oamenii 
făcuseră deja pariurile. 

Gura parcă îmi era plină de vată. Eram complet 
amorţită. Erau în sala aceea de judecată şi totuşi, într-un 
fel, nu eram deloc acolo. 

Preşedintele juriului a început să vorbească. Avea o voce 
foarte ascuţită, şi totuşi, în mod surprinzător, distantă, ca 
şi cum ar fi existat un paravan între el şi restul oamenilor 
din sală. Nu se mai auzea niciun alt sunet. 

— Am ajuns la concluzia că acuzata, Maggie Bradford, 
este nevinovată de crimă. 

Nevinovată. 


256 


Nevinovată. 

A trebuit să-mi închid ochii. Mă simţeam atât de obosită 
şi de slăbită, încât, în mod ciudat şi fără niciun motiv 
aparent, nu eram complet uşurată. Eram doar vag 
conştientă de bucuria din sală. Oamenii mă felicitau - 
Jason Wade şi Norma, Jennie, Barry. Figurile se perindau 
prin faţa mea, de parcă erau nişte baloane imense. Sunetul 
era la fel de difuz ca şi imaginile. Totul îmi părea incredibil 
de bizar şi de neconceput. 

— Oh, Maggie, ai reuşit! Ai câştigat! 

Cum era posibil ca acest moment atât de simplu să fie 
atât de confuz pentru mine? Eram condusă repede din 
tumultuoasa sală de judecată, înconjurată de un zid viu de 
avocaţi şi prieteni şi de nepreţuita mea familie. Dincolo de 
acest zid erau presa şi fanii. Alte figuri îmi puneau 
microfoane în faţă, urlând întrebări, implorând pentru un 
autograf, chiar şi acum, într-un astfel de moment. 

Va trebui ca Jason Wade să fie cel care să se descurce cu 
toate astea. Avocatul meu avea să răspundă la toate 
întrebările lor. Să le semneze şi autografele. 

Oamenii chiar mă împingeau - de parcă aş fi avut rotile - 
prin foaierul cavernos, apoi mult prea repede pe nişte scări 
ale tribunalului, apoi într-o maşină care mă aştepta. Nu era 
o limuzină, ci o maşină obişnuită. Am avut eu grijă să fie 
aşa. 

Am tresărit la auzul a ceea ce am crezut că e un foc de 
armă. Un cuţit mi-a trecut prin inimă. Era doar portiera 
maşinii, care se trântise cu zgomot! 

Apoi, maşina mea „obişnuită“ a început să-şi facă încet 
loc prin mulţimea compactă, adunată în faţa tribunalului 
ca să mă vadă chiar şi pentru o clipă, indiferent de verdict. 
Maşina aluneca în spatele unei escorte de maşini de 
poliţie, cu sirenele pornite, cu girofarurile roşii aruncând 
lumini şi umbre pe feţele trecătorilor. 

Îmi aminteam de maşina armatei din West Point. Şi 
girofarurile ei se roteau, numai că nu erau trecători 
nicăieri, şi era cumplit de frig. Îmi aminteam multe scene 
care duseseră la momentul acela. 


257 


Mă uitam pe fereastra maşinii. Oamenii formaseră o 
mulţime incredibilă, blocând Broadway şi Clark Street, 
bătând din palme şi bucurându-se pentru mine, urlându-mi 
numele. Nu mă simţeam în niciun fel legată de o astfel de 
atmosferă. 

Îi tineam strâns în braţe pe Jennie şi pe Allie, nevrând să 
le mai dau vreodată drumul. Ei îmi răspundeau la 
îmbrăţişare. Eram JAM din nou. Jennie, Allie, Maggie. 

— Te iubesc atât de mult, mami, mi-a şoptit Jennie şi m-a 
sărutat pe obraz, eşti eroina mea în armură. 

— Iar tu a mea, i-am spus. 

— Mami, a spus Allie, şi m-a îmbrăţişat. Mămica mea. 

— Allie. L-am sărutat pe creştet. Sunteţi ai mei amândoi. 


CAPITOLUL 113 


„MAGGIE! MAGGIE BRADFORD!“ a urlat mulţimea de 
idioţi în urma maşinii ei. 

Criminalul aplauda şi se bucura la rândul lui, 
prefăcându-se încântat de tot ce se întâmpla. Stătea bine 
ascuns de mulţimea care bloca intersecțiile din Bedford 
Village. Foarte bine ascuns. 

Criminalul privea trecând maşina care o purta pe 
Maggie Bradford, urmărind-o cum dispărea după un colţ 
de stradă. 

Apoi, criminalul a dispărut şi el. 


258 


CARTEA A ŞASEA 
DIN NOU 
DE-A V-ATI ASCUNSELEA 


259 


CAPITOLUL 114 


Fifth Avenue. Sărbătoarea Paştelui. New York City. 
Minunat! Exact locul în care ţi-ai dori să fii, nu? 

Cele mai frumoase femei ale lumii mărşăluiau pe stradă. 
Aveau mersul felin, părul coafat, ieşite la vânătoare şi la 
cumpărături. 

„Şi fiecare în parte, eminamente futabilă, se gândea 
Will. Fiecare mi-ar putea aparţine, să fac ce vreau cu ea. 
Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Ci doar se 
îmbunătăţesc pe zi ce trece.“ 

Se plimba printre ele. Iară să se grăbească, pentru că 
ajunsese destul de devreme la întâlnirea care trebuia să 
aibă loc. Era îmbrăcat în pantaloni kaki şi într-un blazer 
albastru. Părul vopsit negru era tăiat scurt şi pieptănat 
meticulos. 

„Săgeata Neagră“, se gândea, pe buze fluturându-i un 
zâmbet subţire. 

Unele femei chiar se uitau după el - „aşa şi trebuie“, 
reflecta el. Nu-şi pierduse farmecul. Ba chiar s-ar putea 
spune că arăta şi mai bine decât înainte. Întunecat şi 
misterios, corect? Exact aşa cum erau amanţii ideali în 
fanteziile femeilor. 

Când a ajuns pe Fifty-ninth Street, a pornit spre est, 
spre Park, apoi spre Sixty-second Street, unde a dispărut 
într-o clădire Deco, galbenă-maronie, de după colţ. A 
cumpărat dropsuri mentolate de la un magazin de ziare din 
holul clădirii, apoi s-a uitat în oglindă să vadă cum arăta. 

Barba neagră vopsită, atent tunsă, ochii albaştri 
(lentilele de contact erau o idee bună, o idee excelentă), 
cravata perfectă de la Liberty of London, haina la modă. 
Exact aşa cum trebuia să arate pentru o întâlnire 
importantă. 


260 


Apoi Will a luat liftul până la etajul al doisprezecelea, 
unde a găsit biroul pe care îl căuta. Marshall and Marshall. 
Avocaţi. 

A deschis uşa mare de stejar. A fost imediat întâmpinat 
de un perete de oglinzi şi de o panoramă a bulevardului 
agitat de dedesubt. Impresionant şi opulent, în dulcele stil 
american. 

Recepţionera companiei era o irlandezo-americană, 
după înfățișare, o tânără de vreo douăzeci de ani, 
zâmbitoare, cu părul castaniu, cu pielea de alabastru, 
frumos dezvoltată. Asemenea firmei care o angajase. 
„Frumos element decorativ“, se gândea Will. 

Şi-a lăsat cu mare degajare mapa Mark Cross pe biroul 
ei. 

— Bună ziua, domnule. Vă pot ajuta cu ceva? a întrebat. 

A observat că tipa era mai mult decât plăcută. Nu părea 
ofensată de mapa lui care îi invadase spaţiul. Sau, poate, 
ca o bună irlandeză ce era, nu arăta ce simţea. 

Will a zâmbit, neostentativ, dar seducător, folosindu-se 
de tot şarmul lui. 

— Am o întâlnire cu domnul Arthur Marshall. Este vorba 
de o moştenire. Sunt aşteptat, dacă nu mă înşel. 

— Da, domnule. Tipa a încercat să nu se uite prea 
insistent la acest englez foarte arătos, care stătea în faţa 
ei. Pot să vă întreb cine îl caută? 

— Palmer Shepherd, a spus Will. 


CAPITOLUL 115 


M-am uitat împrejur, la sufrageria familiară, caldă, a 
casei noastre şi nu m-am putut abţine să nu zâmbesc cu 
gura până la urechi, aproape să chicotesc cu voce tare. 
„Ooooooooh, Doamne!“ 

Nimic nu putea fi mai frumos. Era cel mai important 
lucru în momentul de faţă. Petrecerea! Vreo doisprezece 
băieţei şi fetiţe, prietenii lui Allie de la grădiniţă, au venit 


261 


la noi pentru petrecerea de aniversare a celor cinci anişori. 
Nu a refuzat nimeni invitaţia, ceea ce însemna grozav de 
mult pentru mine, şi mult mai important, pentru Allie. 

Era o petrecere tradiţională, pusă la punct de Jennie şi 
de mine până la ultimul detaliu. Jocuri şi pălării, un tort 
pentru sărbătoritul nostru, un cadou pentru fiecare copil şi 
o mulţime de cadouri pentru Allie, copilul-minune. 

Totul era perfect. Barry şi Norma trecuseră pe la mine 
să mă ajute. Până acum, o ţinusem tot într-un râs. 

Intr-un final, Allie a venit la mine. M-a privit lung, 
cerându-mi să mă aplec până la înălţimea lui, să mă cobor 
pe teritoriul lui. 

Am îngenuncheat, ca să putem sta faţă în faţă. Aşa cum 
făcea aproape întotdeauna, Allie şi-a trecut părul meu 
după degetele lui. 

— Ştii ceva? m-a întrebat, cu cea mai frumoasă sclipire 
în ochi. Ei bine, ştii? 

— Ce? Spune-mi. E tortul prea mare pentru tine şi nu-l 
poţi mânca singur? Bineee, atunci împarte-l cu prietenii 
tăi. 

Allie a râs. Se prindea la toate glumele mele. Şi eu la ale 
lui. 

— Nu, voiam doar să-ţi spun care e cel mai frumos 
cadou, mami. Cel mai frumos cadou e că tu eşti aici. 

Era cea mai fericită petrecere, cel mai frumos moment şi 
dintr-odată am început să plâng şi mă simţeam atât de 
bine pentru că puteam să fiu acolo, la petrecerea fiului 
meu. 

— Ştiam eu că cineva avea să plângă cât de curând, i-am 
spus lui Allie. 

El m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat ca să-mi treacă. Şi mi-a 
trecut. 


CAPITOLUL 116 


Văzându-mi buna dispoziţie de la petrecerea fiului meu, 
262 


Barry Manipulatorul a profitat de ocazie pentru a mă 
ademeni să merg în oraş cu el, la studioul de înregistrări. 
L-am luat prin surprindere acceptând. Era gata de puţină 
manipulare. 

Odată ajunşi la New York, Barry era încântat şi 
surescitat, aşa cum era de obicei, când tocmai termina o 
piesă bună sau când încheia o afacere bună. 

— Mă sperii. Eşti prea fericit, i-am spus, râzând. Dar 
toate mi se păreau frumoase acum. Eram atât de veselă, de 
liberă. Doamne Dumnezeule, eram liberă! 

— Am un plan, mi-a spus în timp ce ne aşezam la pianul 
lui. Am făcut nişte planuri în numele tău. 

Buna mea dispoziţie o concura pe a lui. Ba mai mult 
decât atât. 

— Mersi, dar nu vreau. 

Barry m-a ignorat complet. 

— Se pune la cale un mare concert în Rhinebeck, New 
York, în iulie. 

— Barry, am citit şi eu ziarele. Nu sunt o pustnică. 
Bedford e la mai puţin de cincizeci de kilometri de 
Manhattan. Din nefericire, răspunsul meu este nu. Dar îţi 
mulţumesc oricum. k 

— Este vorba de două zile de soare şi distracție. li 
cunosc pe organizatori şi sunt nişte profesionişti. Au pus 
deja la bătaie şaptesprezece numere. Optsprezece este 
numărul lor norocos. 

— Mi-ar plăcea enorm, dar nu pot. Nu-ţi aduci aminte ce 
mi s-a întâmplat la San Francisco? 

Barry a continuat să vorbească. 

— Să-ţi spun pe cine au angajat deja. Bonnie Raitt, k.d. 
Iang, Liz Phair, Emmylou Harris. 

Am dat din cap. Am început să râd. Mi-am muşcat buza. 

— La te uită, numai femei. De ce ai început înşiruirea cu 
femeile? 

— Ca să vezi, nu m-am gândit nicio clipă la asta. Dar ai 
dreptate, aşa am făcut. 

— Nu cred că sunt în stare, Barry. Apreciez oferta, dacă 
despre asta este vorba. 


263 


Barry nu avea chef să-mi ofere clemenţă. Era o chestie 
bună. Însemna că nu păream vrednică de milă. 

— Ori îţi foloseşti talentul, ori îl pierzi, mi-a spus. Asta, 
desigur, în eventualitatea în care încă nu l-ai pierdut. 

— Nu prea. Zilele astea mi-l exersez sub duş. Imi iese 
chiar foarte bine. Încă nu l-am pierdut. Ba chiar cânt mai 
bine ca niciodată. Pasiune, profunzime, maturitate, 
efervescenţă. 

Barry începuse intro-ul la pian pentru Căderea din cer. 
Trebuie să recunosc că m-au trecut fiori pe şira spinării. 

— Am să mă gândesc la ofertă, i-am spus. Dar, sinceră 
să fiu, nu c-cc-cred c-c-că am s-s-să pot c-c-cc-cânta în 
public. 

I-am făcut cu ochiul. Îmi făcea bine că puteam să râd de 
pâlbâiala mea, de San Francisco. 

Barry a dat înţelegător din cap şi apoi a zâmbit. 

— Am să iau ce ai spus drept un răspuns afirmativ. 

A continuat să cânte Căderea din cer, şi, odată cu el, am 
început şi eu să cânt. 

Trebuia să recunosc că simţeam că era bine, că aşa 
trebuia să fie, ca mai tot ce mi se întâmpla în această a 
doua viaţă a mea. 

Nu am ezitat, nu m-am bâlbâit. Am cântat. Şi dacă îmi 
este permis să spun eu asta, am cântat cât se poate de 
frumos. Cu pasiune, cu intensitate adevărată. 

— Sincronizarea e proastă, frazarea e cumplită. 

Barry a scuturat din cap şi a spus: 

— Bine ai venit acasă, Maggie. 


CAPITOLUL 117 


Lui Maggie încă îi plăcea să se plimbe pe străzile din 
New York. Era una dintre acele femei populare, nu-i aşa? 
Poate de aceea mulţi dintre ei se identificau cu ea, îi 
iubeau muzica, o iubeau pe ea. 

Purta o eşarfă şi ochelari de soare, dar, din când în 


264 


când, oamenii tot o recunoşteau. Era întotdeauna atât de 
al dracului de graţioasă. Semna autografe. Se îndepărta cu 
acel zâmbet timid atât de tipic ei. „Curvă miloagă ce eşti!“ 

Will a urmărit-o de aproape câteva străzi. Pe el nu-l mai 
deranja nimeni cu autografe. El nu mai exista, corect? 
Omul Invizibil. Mort şi îngropat, nu? 

A urmărit-o în seara aceea, în amurg, în afara New 
Yorkului şi până la Saw Mill. Acest drum spre Bedford îi 
era foarte familiar. Acest drum spre ruina lui. 

Ce nu era atât de familiar era acest curs bizar pe care îl 
urma viaţa lui. Cum să încununezi o viaţă incredibil de 
plină şi care s-a sfărâmat în bucăţi atât de brusc? Odată 
ajuns la vârf, unde cobori de acolo? 

Cât de inteligent fusese până în acel moment! se gândea 
Will. În acea noapte fatală, îl împuşcase pe Palmer şi nu 
simţise nimic, nici cea mai vagă urmă de remuşcare. Era 
singura modalitate de a opri şantajul cu care fratele lui 
lacom îl chinuise încă din noaptea de la Rio. 


x 


Se îmbrăcase în hainele fratelui lui. Apoi îi adusese 
cadavrul pe proprietatea lui Maggie. Intrase în casă şi 
provocase scandal. O momise pe Maggie afară, o atacase, 
o bătuse şi trăsese cu arma care practic îi distrusese faţa 
lui Palmer. Apoi dispăruse. Şi, desigur, urmărise ce lăsase 
în urmă. 

Din păcate, noua lui viaţă se dovedise a fi un cu totul alt 
fel de coşmar. Câteodată simţea că s-ar putea să fie vreun 
soi de demon, şi că într-adevăr trăia în infern. Rio era 
punctul de unde începuse coşmarul acesta, ştia asta prea 
bine. Când omorâse prima fată. Crimă şi pedeapsă fusese 
viaţa lui din acel moment. 

La capătul străzii, a văzut-o pe Maggie făcând colţul 
spre parcarea din faţa casei ei. Nu putea să sufere faptul 
că ea putea să fie fericită fără el. Deşi părea al naibii de 
ciudat, el chiar încercase să o iubească. Voia ca ea să-l 
salveze de el însuşi. 

La fel de bine ştia şi când se stricase totul cu Maggie. 


265 


Ştia cu acuratețe momentul în care o pierduse. A fost 
prima dată când avusese probleme cu ea în pat. Era pe 
vremea în care el era domnul Maggie Bradford. Se gândea 
aproape în fiecare zi cum să o omoare. 

Îl dezamăgise, şi acum ea şi mica ei familie vor plăti un 
preţ cumplit pentru asta. Crimă şi pedeapsă. 

Will s-a dus să ia cina într-un mic restaurant din oraş. 
Un local foarte popular printre localnici. 

Simţea că e totuşi ceva să poţi să stai aşa, într-un local, 
să mănânci un burger unsuros şi cartofi prăjiţi şi să nu mai 
fii recunoscut de nimeni. 

„Săgeata Neagră.“ Asta devenise acum. 

Purta o şapcă de baseball, dar fără vreo marcă, un 
pulover gri şi pantaloni kaki. Nu se distingea de mulţimea 
din bar, care se uita la cei de la Knicks cum pierd urât de 
tot în faţa celor de la Indiana. 

Chiar nu era nimic special la el. Nimic, în afară de faptul 
că era nebun de legat, evident. Probabil că nici nu era 
singurul nebun din bar. Nu era nici singurul cu ceva 
tendinţe ucigaşe cu privire la consoartă. 

— Knicks îs de căcat, s-a gândit căposul de lângă el să 
împărtăşească din înţelepciunea lui seculară. 

— Ca şi burgerii de aici, de altfel, a răspuns Will, spre 
amuzamentul celuilalt bărbat. 

„Fraţi de cruce, nu-i aşa?“ Will ar fi vrut să continue 
conversaţia pe un ton serios. „Nu eşti de aceeaşi părere? 
Nu vrei să vii cu mine acasă la fosta nevastă? Am de gând 
să o omor pe curvă şi pe cei doi ţânci. Ce zici, te bagi? Ne 
băgăm în cârdăşie?“ 

— Patrick Ewing chiar e de căcat, a intervenit un altul. 

Will a dat din cap cu înţelegere şi cu conştiinţa clară că 
era vremea s-o şteargă din bar. Adevărul era că habar nu 
avea care erau de la Knicks sau de la Yankees sau New 
York Jets. 

Afară era întuneric. Cel puţin aşa se vedea de la 
fereastra din faţă a barului. 

— Eh, e vremea s-o luăm încetişor spre nevastă, i-a spus 
noului lui prieten, apoi s-a ridicat de la bar. 


266 


„Eşti sigur că nu vrei să mi te alături, amice? Urmează o 
noapte lungă pentru Bedford. Te asigur.“ 


CAPITOLUL 118 


Să ajungă pe proprietate neobservat nu constituia 
tocmai o problemă pentru el. Will a parcat într-unul dintre 
locurile speciale ale clubului, apoi a traversat pădurea de 
pini şi pajiştea îngustă. 

Până acum, nicio problemă. Exact cum îşi imaginase. 

Călcând câmpul cu iarbă înaltă, şi-a adus aminte de 
ceva. Acolo l-a dus pe Allie călare, pe când era doar un 
bebeluş. Făcuse gestul ca s-o impresioneze pe Maggie. 
Stia foarte bine că asta avea s-o lovească sub centură. Ştia 
care erau punctele slabe ale unei femei, butoanele pe care 
să apese. Pe ale lui Maggie le apăsase pe rând, unul câte 
unul, cu cea mai mare grijă. 

Fusese în casă într-unul dintre exerciţiile lui de 
recunoaştere, deci ştia deja cum aveau să se petreacă 
lucrurile. Uşa pivniţei din aripa principală a clădirii era 
deschisă, aşa cum fusese întotdeauna. 

Nu şi-a folosit lanterna până nu s-a văzut de-a binelea în 
casă. Pivniţa era un loc destul de sinistru. Casa fusese 
construită pe pământul gol, neizolat, iar bolovanii de la 
începuturile construcţiei erau tot acolo. O scară de lemn 
ducea de la congelator până în bucătărie. 

Will a urcat scările şi a ajuns în casă puţin după 23.40. 
Nu era weekend şi toată lumea era în pat. JAM! Jennie, 
Allie şi Maggie... a se observa: fără Will. 

Maggie era încă o ţărancă în sufletul ei - se ducea 
repede la culcare, ca să se trezească repede. Nenorocita 
de casă era atât de liniştită, de parcă intrase într-o morgă, 
ceea ce părea cât se poate de potrivit. 

Intr-un fel, Maggie îi dăduse ideea pentru surpriza din 
seara asta. Obişnuia să urmărească la ştiri - şi pe bună 
dreptate - orice poveste despre câte un soţ care o luase 


267 


razna şi ucisese pe unul sau pe mai mulţi membri ai 
familiei. 

Era mai mult sau mai puţin ce plănuise Will pentru seara 
aceasta. Să-i ucidă pe toţi chiar acolo, în casa lor. Apoi să 
dispară de tot. Crimele nu aveau să fie rezolvate vreodată, 
şi asta i se părea cea mai nimerită abordare. 

Avea un pistol Smith and Wesson, cu şaisprezece 
gloanţe, la care se adăuga un cuţit de vânătoare foarte 
neprietenos. Avea mai mult decât destulă muniţie. Dacă 
era nevoie, avea să ducă treaba la bun sfârşit cu mâinile 
goale. Abordarea aceasta avea şi ea foarte multe merite, 
printre care şi implicarea personală. 

— Familiile sunt de tot căcatul, mormăia Will în timp ce 
urca scările carpetate care duceau spre al doilea etaj. 

Liniştea era mormântală. „Poate că mi se întinde o 
capcană“, se gândea, dar ştia foarte bine că nu avea cum 
să fie aşa. 

Locomotiva era pusă în mişcare. Nu se mai putea 
întoarce din drum. Nici Dumnezeu şi nici dracu' nu ar fi 
putut să oprească ceea ce era pe punctul de a se întâmpla. 

Respira cât putea de încet, calculând cu grijă fiecare 
răsuflare, să fie egală şi la exact acelaşi interval faţă de 
celelalte. 

Era sigur pe el, sigur pe ceea ce avea de făcut. Nu exista 
vinovăţie. Nu exista niciun fel de sentiment. 

Era exact ceea ce trebuia să facă. 

A deschis uşa dormitorului încet de tot. 

Totul era filtrat de lumina lunii, blândă, galbenă, care se 
revărsa prin fereastra dormitorului. 

Priveliştea nu îi oferea niciun fel de surpriză. Nu avea 
parte de niciun fel de surprize de nicăieri. 

— Hei, amice, i-a spus lui Allie. 


CAPITOLUL 119 


„Ce dracu' se întâmplă? Ce se aude?“ 
268 


Ne-am dus cu toţii la culcare devreme, iar eu am 
adormit aproape instantaneu. 

Visam că eram la un imens concert în aer liber la care 
trebuia să cânt - şi pe scena căruia m-am pierdut cu totul. 
Nu era nevoie să îl chem pe doctorul Freud pentru un 
consult ca să-mi explic de unde şi până unde visul. 

M-am trezit şi mi s-a părut că aud un zgomot sus, la etaj. 

Să nu se fi culcat Jennie încă? 

M-am ridicat în capul oaselor şi am aruncat o privire 
către cifrele luminoase ale radioului cu ceas - 23.45. 
Nu-mi venea să cred că Jennie nu dormea la ora asta. 

Apoi am auzit un alt zgomot. Bizar. Ei bine, era clar că 
unul dintre copii era treaz. 

Apoi un zgomot şi mai puternic, ca şi cum cineva muta 
patul din loc. 

Apoi, în sfârşit, ceva care semăna cu un țipăt sau un 
urlet înfundat. Oare aveam halucinaţii? 

M-am sculat repede şi m-am grăbit să ajung la uşa de la 
dormitorul meu. 

Acolo am zăbovit o clipă să ascult. 

Nu s-a mai auzit nimic. 

Apoi încă un zgomot înfundat, de data asta ceva mai 
îndepărtat. Nu îmi dădeam seama exact de unde. Allie? 
Era Allie treaz cumva? 

Am dat fuga în holul dinspre scările de sus. Lumina era 
stinsă şi am reaprins-o. 

Nu era nimeni. Nici Jennie. Nici Allie. 

Alarmă falsă? Probabil. Noaptea, la ţară, totul are 
obiceiul de a pocni. Podelele desprinse, obloanele 
deschise, crengile de copac care bat în geam. 

M-am hotărât să mă duc totuşi să văd ce fac copiii. Poate 
vreunul era bolnav, poate vreunul avea un coşmar, ceva. 
Numai Dumnezeu ştie prin câte trecuseră. 

Am deschis cu blândeţe uşa de la dormitorul lui Jennie, 
prima cameră de lângă a mea. 

Jennie dispăruse! 

Am străbătut în fugă coridorul şi am ajuns cât de repede 
am putut în faţa dormitorului din stânga, cel cu vedere 


269 


spre păşunile ecvestre. 
Am dat uşa dormitorului de perete. 
Allie dispăruse şi el! 


CAPITOLUL 120 


Exista o explicaţie pentru asta. Trebuia să fie. 

Dar eram atât de speriată, că nu ştiam ce era cu mine. 

Am alergat pe scări, urlând numele copiilor: 

— Jennie! Allie! Pe unde umblaţi? Unde sunteţi? 

Exista o explicaţie simplă pentru asta. 

Nu era nimeni în holul de la intrare şi nici în sufragerie. 

În schimb vedeam o lumină care venea din biroul meu. 
Bun, copiii erau în birou. 

— Jennie?... Allie?... S-a întâmplat ceva? 

Am alergat spre biroul meu, spre vizuina mea şi apoi 
m-am oprit. Totul s-a oprit. Timpul, evoluţia, sentimentul 
de dreptate şi bunătate care guvernează universul. 

S-au oprit, pur şi simplu. 

Înăuntru, cu copiii, era Will. 

Mă holbam la barba şi la părul acela negru, dar nu 
aveam nicio îndoială că era Will. 

Avea o armă, şi îi avea pe Jennie şi pe Allie, iar arma era 
îndreptată înspre ei, ca şi cum nu ar fi fost mare lucru. 

— Bună, Maggie. A trecut ceva vreme, nu? 

Era cât se putea de relaxat. Cât se putea de psihopat. 

— Mă bucur să te văd. 

— Voi doi, sunteţi bine? i-am întrebat pe copii. 

— Suntem bine, mamă, a răspuns Jennie. Suntem bine. 
Suntem în regulă. 

— Sunt bine, a spus Will. Ce mare chestie? Ce, n-ai auzit 
de drepturile tatălui de a veni în vizită? 

Am păşit ceva mai aproape de ei. Inima îmi bătea să-mi 
iasă din piept. 

Will era aici. Will era în viaţă. 

— Te urăsc, i-am spus. Nu m-am putut abţine să nu 


270 


spun. 

— Oh, scumpa mea, şi eu te urăsc. Eu te urăsc cel mai 
mult. De asta sunt aici, a spus Will şi a zâmbit. Te-am urât 
şi te-am tot urât de prea mult timp. 

M-am oprit şi m-am holbat la el. Tot încercam să fiu 
calmă. 

— Cum ai îndrăznit să vii aici, Will? După toate câte s-au 
întâmplat? 

— A, din multe motive mişto. În primul rând, numai ca 
să văd confuzia din ochii tăi, frica. Ador privirea aceea. Imi 
dă un sentiment de bine în tot corpul. 

— Asta pentru că eşti un laş. 

I-am spus exact ce credeam. 

— Fără îndoială. Cred că ai mare dreptate. Exact ăsta e 
motivul pentru care am venit. Mi-e teamă să mai trăiesc în 
halul în care sunt. Asta-i tot. 

— Nu le-ai face nici rău, nu-i aşa? De ce le-ai face ceva? 
l-am întrebat. 

Will a ridicat din umeri. 

— Pentru că sunt ai tăi. Pentru că m-ai adus într-un hal 
mai rău decât eram. Înainte să apari tu, puteam să 
funcţionez. Iar acum, Maggie - taci din gură. Vorbesc 
serios - taci dracu’ din gură! 

A îndreptat arma spre Allie. Băieţelul meu încerca din 
răsputeri să nu plângă, dar începuse deja să tremure. lar 
eu nu aveam ce să fac. 

Nimeni nu spunea niciun cuvânt, iar Will zâmbea tăcerii 
care se lăsase. A dat din cap aprobator. „Ticălos 
nenorocit!“ 

— Bun, iată ce o să se întâmple, a spus într-un final. O să 
vă puneţi toţi jos, la pământ. Cu faţa în jos. Nimeni nu 
mişcă. Toată lumea la pământ. Hai să jucăm un joc, Allie. 

— Cine eşti tu să impui asta? s-a răstit deodată Jennie la 
el. Ca să ce, să-ţi fie mai uşor să ne omori? De asta eşti 
aici, nu? Imbecilule! Rahat de om, asta eşti! 

— Jennie, am încercat s-o domolesc. 

Apoi mi-am dat seama ce face, sau cel puţin aveam 
senzaţia că ştiu ce face, speram că m-am prins de jocul ei, 


271 


mă rugam să fie aşa. 

— Ba chiar nu o să facem ce vrei tu! am urlat la Will, aşa 
cum a făcut şi Jennie. Te urâm de moarte! 

— Te urâm! a urlat Jennie la el. 

— Te urâm! a ţipat şi Allie, cu vocea lui de copil. 

Dintr-odată, Jennie s-a repezit la el din lateral, iar eu am 
apucat arma. Am tras de încheietura mâinii lui cât de tare 
am putut. Cu ambele mâini! Cu o putere de femeie 
nebună! 

În acelaşi timp, l-am lovit pe Will cu genunchiul - cu 
toată forţa de care eram în stare - sub centură. 

Will a aruncat afară tot aerul din plămâni. A mugit ca un 
animal. Arma s-a desprins pur şi simplu din mâna lui, iar 
eu am apucat-o. 

Bun, aveam arma în mână. Şi acum ce urmează? Ce fac 
acum? M-am retras din faţa lui cât de repede am putut. O 
mulţime de paşi repezi, grăbiţi. 

La fel au procedat şi Jennie şi Allie. 

— Hai, hai. leşiţi repede de aici. Jennie, sună la poliţie. 
Sună la 911. Repede. Vă rog! Plecaţi! le-am spus 
amândurora. 

Will se uita la mine şi părea confuz, ca şi cum asta nu 
era scris în scenariul lui. Apoi a zâmbit din nou, cu 
zâmbetul acela pe care îl ţineam minte atât de bine, 
zâmbetul care a fost întotdeauna cel mai bun prieten al lui. 
Un zâmbet criminal, nu? 

— Nu-i aşa că e grozav, a spus el cu un oftat greu. Nu 
tocmai cum am plănuit eu. Dar. Un bun jucător de fotbal, 
un marcator, trebuie să improvizeze. Ştiu că nu ai urmărit 
niciodată un meci de fotbal, Maggie, dar să ştii că pentru 
un bun marcator nu există echipă, nu există a pierde sau a 
câştiga, ci doar golul în sine. 

— Will, i-am spus, acum ia mai taci şi tu. 

— Şi ştii care e „golul“ meu în seara asta, Maggie? Nu 
te-ai prins încă? 

— Ba bine că nu. Vrei să ne ucizi. Jennie, te rog, pleacă. 
Allie, pleacă! Vorbesc serios. Acum! Cheamă poliţia, 
Jennie. 


272 


— Mamă, a spus Jennie, cu o voce foarte scăzută, 
aproape în şoaptă, vino cu noi. Mergi cu spatele înspre 
uşă, cu arma, vino cu noi. 

— Ştii care e restul planului meu pentru seara aceasta, 
Maggie? Will continua să-mi vorbească. Cred că am reuşit 
să găsesc finalul planului meu. 

Şi eu credeam la fel. Cred că ajunsesem să-l înţeleg 
foarte bine. 

— Să ne ucizi pe noi, apoi să te sinucizi, i-am răspuns. 

Will a bătut uşor din palme. Aplauze din partea marelui 
om. 

— Mamă, te rog să vii cu noi, implora Jennie. Te rog. 

Apoi Will a pornit direct către mine. 

— Eşti în stare s-o faci, Maggie? mi-a spus. 

Mă pironea cu ochii. 

— Sunt în stare să fac ceea ce trebuie să fac, i-am 
răspuns. 

— Mamă, te rog. 

— Chiar crezi că eşti în stare, Maggie? Eşti tu capabilă 
să reîncepi tot coşmarul acesta, s-o iei de la capăt? Sau ai 
prefera să mori, mai curând? Poţi să apeşi pe trăgaci? 

Will continua să se apropie de mine. 

Marcatorul. 

Mergea spre gol, exact aşa cum a spus. Fără pic de 
spirit de echipă. Doar Will - lupul singuratic. Marele ratat. 

Nu exista răspuns la întrebarea lui, nu unul bun oricum. 
Nu exista cale uşoară de ieşire din asta. 

Dar poate că exista o cale totuşi. Poate că exista. 

Will continua să se îndrepte spre mine. Menţinea 
contactul vizual. Apoi iar zâmbetul acela. 

Am tras! 

— Mamă! Mamă! 

El s-a apucat de picior şi aproape că s-a dezechilibrat, 
aproape că a căzut. 

— Aaaaaahh, a gemut. Pentru Dumnezeu, Maggie. Eşti o 
adevărată leoaică, o adevărată luptătoare. 

Will a pornit din nou către mine. Ca şi cum nici nu ar fi 
fost rănit. 


273 


Marcatorul. 

Atacantul. 

Cel mai bun din lume la sportul acesta. 

De neoprit, odată ce a pornit înspre poartă şi gol. 

lar golul lui acum era moartea mea şi a copiilor mei, 
chiar în casa noastră. 

Will a scos cuțitul de sub cămaşă. Un cuţit mare, de 
vânătoare. L-a ridicat spre mine. A pornit spre atac. 

Am tras al doilea foc de armă. 


274 


EPILOG 
CÂNTECE DE NOAPTE BUNĂ 


275 


CAPITOLUL 121 


Sudul statului Conneticut, începutul lui noiembrie. 

La patru luni şi jumătate după noaptea nefastă. În 
sfârşit, povestea cu mine şi Will a ieşit de pe primele 
pagini ale ziarelor şi revistelor. 

Nu mai rămăsese decât o poveste de spus. 

Era o după-amiază de toamnă luminoasă şi rece - una 
dintre acele după-amiezi destinate fotbalului licean. Numai 
că pentru mine, de după geamurile fumurii, din plexiglas, 
ale maşinii mele, mi se părea că ziua era mohorâtă, una 
dintre acele zile destinate afacerilor neîncheiate. 

Norma a venit cu mine, dar de condus, am condus eu. 
Aveam nevoie să simt că deţin controlul. Cel puţin asta 
credeam, că-l deţin. Dar dacă era aşa sau nu avea să-mi fie 
confirmat cât de curând. 

Imi dădeam silinţa să fiu curajoasă, să supraviețuiesc 
acestui ultim test. 

Nimic din ce am făcut nu a fost greşit - nimic. Nu am 
făcut decât să apăr ce era mai important pentru mine, 
familia mea. Sigur, ceva greşeli tot am făcut, dar cine e 
fără păcat? In ce-l priveşte pe Will, am fost o victimă a 
obsesiilor lui. A minţit cu genialitate chiar de la începutul 
relaţiei noastre. 

Am întors iar povestea pe toate părţile cu Norma, pe 
drumul dinspre Bedford. Într-un târziu, am tras maşina în 
parcarea Institutului pentru o Nouă Viaţă, o construcţie în 
stil federal, undeva la periferia New Haven, un fel de 
struţocămilă, ceva între o clădire administrativă şi o 
închisoare. Nu era niciuna, nici alta, nimic atât de benign. 
Era un spital de boli mintale, chipurile, cel mai bun din 
câte există. 

Şi eu, şi Norma am grăbit paşii, traversând parcarea 
străjuită de plopi şi arţari, până am ajuns în vestibul, unde 


276 


am fost întâmpinate de o recepţioneră în halat alb. 

— Am venit să-l vedem pe domnul Shepherd, i-am spus, 
iar dacă am fost recunoscută, cu siguranţă nu s-a văzut pe 
faţa ei. 

Am apreciat gestul. 

— Am să rog pe cineva să vă conducă în salonul 
dumnealui, e tot ce a avut femeia de spus. 

La un moment dat, un asistent şi-a făcut apariţia şi ne-a 
escortat. 

M-am oprit la intrarea în salonul lui. 

— Poţi să mă aştepţi aici? am întrebat-o pe Norma. Cred 
că vreau să fiu singură cu el. 

— Eşti sigură, Maggie? Scumpo, nu trebuie să te 
pedepseşti. 

— Sunt sigură. Nu-mi mai este frică de el. „Nu cine ştie 
ce, cel puţin.“ 

— Bravo ţie, atunci. Să ştii că eu am să fiu duduia 
scundă şi umflată care aşteaptă afară. Poate vreunul pe 
aici e suficient de nebun încât să se îndrăgostească de 
mine. 

Asistentul de acolo a descuiat uşa şi eu am intrat. Am 
intrat. Era o încăpere destul de simplă şi curată, cu un pat, 
un birou, un scaun, un fotoliu şi o lampă de studiu. O 
bibliotecă fusese construită pe peretele opus, cu câteva 
cărţi necartonate, evident necitite, şi o chiuvetă mică, 
pentru uz personal. Mie îmi aduceau aminte de închisoare, 
doar că aici era mai frumos. 

Will stătea la fereastră. Nu exista niciun semn cum că ar 
fi stat jos vreodată. Se uita la mine sau, mai bine zis, se 
uita prin mine. 

„Nu-mi mai este teamă de el. Pot să trec şi peste asta. 
Fac orice e necesar“, îmi spuneam. 

Will era şi mai frumos acum decât era atunci când îl 
cunoscusem eu prima dată, în Londra, dacă aşa ceva era 
posibil. Părul lui revenise la blondul natural, lung şi 
mătăsos. Reflecta lumina soarelui de după-amiază, care se 
revărsa prin fereastra încadrată de draperii grele. 

— Bună, Will. 


277 


Nimic. 

Faţa, de un roz pal, îi era proaspăt bărbierită; trupul lui 
mlădios părea să emane aceeaşi graţie pe care o avusese 
dintotdeauna, chiar şi fără a se mişca în vreun fel. 

— Will, sunt Maggie. 

Arăta ca un băieţel ascuns în trupul unui bărbat, 
gândeam în sinea mea, amintindu-mi-l pe acel Will de la 
prima petrecere la Lake Club, sau de la nunta noastră, 
când îmi mărturisea toate durerile şi regretele lui, toate 
minciunile. 

L-am iubit - pentru că ştia să se facă adorabil. Se pare 
că, până la urmă, s-a dovedit un actor destul de bun. A 
păcălit atâţia oameni - jumătate din lumea asta. S-a chinuit 
din răsputeri să mă păcălească şi pe mine. 

A scos un sunet bizar, un geamăt ascuţit şi prelung care 
s-a răspândit în tot acel salon de spital. Al doilea foc de 
armă pe care l-am tras în noaptea aceea, acasă, îl nimerise 
în cap, şi deşi ricoşase de pe osul cranian, îl lăsase cu 
sechele grave. 

— Mmahhlaaah... mmahhlaaah, părea să-mi spună. 

Părea insistent; dar nu-l înţelegeam. 

Ce încerca să-mi spună? 

Maggie? Mamă? Să fi fost mamă? Asta era? 

M-am aşezat pe un scaun de lemn din faţa lui. M-am 
forţat să mă uit la el. 


„Îmi pare rău pentru ce ţi-am făcut, Will. Dar nu sunt eu 
vinovată. Dorm noaptea - ba chiar dorm foarte bine. Tu 
singur ţi-ai făcut asta.” 

Mi-am reamintit crima comisă de el în Bedford Hills; 
trădarea cumplită faţă de mine; tot ceea ce le făcuse lui 
Allie şi Jennie; şi ce plănuia să ne facă tuturor. 

Dar de urât, nu puteam să-l urăsc. Nu acum. Nu în halul 
în care era. 

— Will, mă auzi? Înţelegi ce-ţi spun? 

Privirea în gol nu s-a schimbat. Nu avea cum să mă 
înţeleagă, nu-i aşa? A plecat în lumea lui pentru totdeauna. 

„Cât e de trist, mă gândeam în acea după-amiază, la 


278 


spital. Eşti încă tânăr. Arăţi atât de tânăr, de plin de viaţă. 
Dar pe mine nu mă vei mai răni niciodată. Nici pe copiii 
mei nu-i vei mai atinge. Nu-mi mai este frică de tine, Will.“ 

La puţin după ora cinci, s-a întors şi asistentul. Se juca 
uşor cu cheile anume ca să-l aud că vine înspre noi. 

— Orele de vizită s-au încheiat. 

— Mulţumesc. Vă mai răpesc doar un minut. Vă rog. 

M-am ridicat şi m-am îndreptat spre fereastra la care 
stătea Will. O umbră cenuşie înlocuise lumina care 
strălucise până mai înainte. 

M-am întors către Will. 

— Mi-e tare milă de tine, i-am spus, dar nu pot să te iert. 

Aş fi vrut ca el să spună ceva. Câteva ultime cuvinte, 
care să-mi rămână mereu în memorie. Să-mi explice de ce 
voia să mă ucidă. De ce ţinea să ne rănească. Cine era cu 
adevărat Will Shepherd? Ştia cineva? 

— Bine. La revedere, Will. Îmi pare tare rău pentru tine. 
M-am adunat şi am început să mă îndrept spre uşă. Mi-am 
întors spatele către Will. Nu-mi mai era frică de el. 


CAPITOLUL 122 


Dintr-odată, Will a început să urle atât de tare, că s-a 
auzit în întregul spital. M-am întors brusc cu faţa spre el. 

A urlat din nou, trupul scuturându-i-se violent. 

Asistenţii au început să curgă din toate părţile. Un 
asistent corpolent a apărut cu o seringă de plastic în mâna. 
Mi-am dat seama că nu era prima oară când se întâmpla 
aşa ceva. 

— Mmahhlaaah! a urlat Will. 

Am crezut că era pe punctul de a avea un accident 
cerebral sau ceva. Cu siguranţă, era un fel de criză 
spastică. 

— Mmahhlaaah. Mmahhlaaah, a continuat să urle. 

Faţa şi gâtul îi era roşii, congestionate. Venele ieşeau 
din matcă. 


279 


M-am uitat la el cu groază. Maggie? Mamă? Pentru 
numele lui Dumnezeu, ce tot încerca să-mi spună? 

Nu i se vedea în ochi nici cea mai mică sclipire de 
inteligenţă sau de înţelegere. Era țintuit cu putere de pat 
şi i-am simţit picioarele zbătându-i-se în spasme. 

Săgeata Blondă zbătându-se. 

Trebuia să ies de acolo. Aproape că am fugit din salon. 
Nu mai putea să mai fac nimic pentru el. Norma mă 
aştepta la capătul coridorului. 

— Maggie! Dumnezeule! Ce-a fost asta? Ce dracu' s-a 
întâmplat acolo? Eşti bine? 

Mi-am trecut mâinile pe după gâtul Normei şi am 
strâns-o cât de tare am putut, ca şi cum aş fi vrut să scap 
astfel de urletele acelea. In cele din urmă am ieşit 
amândouă din clădire şi am ajuns în parcarea spitalului, 
printre copacii aceia care acum păreau nişte siluete 
fantomatice. 

Ajunsă la jumătatea parcării, m-am întors. Simţeam de 
parcă cineva tocmai ieşise din mormânt. 

Aveam sentimentul puternic că cineva mă urmărea. 
Mmahhlaaah... Mmahhlaaah veneau repede după mine, 
drept în spatele meu. 

Acei ochi goi, morţi, care mă bântuiau... 

Totuşi, de la fereastra salonului lui Will nu privea 
nimeni. Nu era nimeni acolo când mi-am întors privirea. 


CAPITOLUL 123 


În camera lui de spital, pustie şi izolată, Will a urlat şi 
iar a urlat. A urlat întruna, fără oprire. Până când gâtul i-a 
devenit aspru şi dureros, de parcă aşchii de lemn s-ar fi 
înfipt în el. Cu toate astea, Will a continuat să urle. 

În timp ce asistenții încercau să-i dea cu forţa masa de 
seară, să-l schimbe, să-l pună în pat, el urla întruna. Pe 
toată lumea uimea puterea, energia cu care ţipa. Era încă 


280 


tânăr, foarte atletic, şi incredibil de puternic fizic. 

— Mmahhlaaah! Mmahhlaaah! Mmahhlaaah! a urlat 
iarăşi şi iarăşi. 

— Mmahhlaaah! Mmahhlaaah! Mmahhlaaah! 

— MMAAHHLAAH! 

O văzuse pe Maggie în ziua aceea. Fusese conştient de 
tot ce se întâmpla în jurul lui. Ar fi vrut să vorbească cu ea, 
dar nu a putut. Nu a putut. „Mmahhlaaah“ e tot ce a putut 
scoate. 

De ce nu-l înţelegea nimeni? De ce nu-l auzea nimeni? 

— Mmahhlaaah. 

„Nu mă lăsaţi! Sunt aici! 

Nu mă lăsaţi! 

Vă rog, nu mă lăsaţi aşa! 

Sunt blocat în trupul acesta. Chiar nu puteţi vedea asta? 
De ce nu mă ajută nimeni?“ 

— Mmahhlaaah! 

— Mmahhlaaah! 

„Nu mă lăsaţi! Sunt viu!“ 


Eram cam la jumătatea drumului spre Bedford, spre 
casă când am înţeles ce tot încerca Will să-mi spună la 
spital. 

Cuvintele îi erau cumplit de distorsionate, amestecate 
într-unul singur. „Mmahhlaaah“ însemna „Sunt viu“. Putea 
să gândească, să înţeleagă. Doar că nu putea să vorbească 
răspicat. 

M-a lăsat fără grai. 

Dar de dus la el, nu m-am mai dus niciodată. 

Şi nici nu aveam de gând să mai merg vreodată. 

Niciodată. 


281