Rachel Hawkins — Sotia de la etaj

RACHEL 
HAWKINS 


| kaa 
F —Á 
æ a 


RACHEL HAWKINS 


SOTIA DE LA ETAJ 


Original: The Wife Upstairs (2020) 


Traducere din limba engleză de: 
MONICA ȘERBAN 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
2021 


VP - 


„Întotdeauna vor exista două feluri de 
moarte, cea reală și cea despre care 
oamenii știu”. 


Jean Rhys, Întinsa Mare a Sargaselor 


VP-3 


PARTEA ÎNTÂI 


JANE 


FEBRUARIE 


Cea mai nenorocită zi pentru plimbare. 

Toarnă de dimineaţă fără oprire, făcându-mi drumul cu 
mașina de la Center Point până aici, în Mountain Brook, un 
coșmar. Mă dau jos pe aleea familiei Reed, tivul blugilor mi se 
udă leoarcă și apa îmi pleoscăie în teniși când calc pe 
pardoseala din marmură a vestibulului. 

Doamna Reed ţine câinele, pe Bear, de lesă și mă privește cu 
o expresie exagerată de compasiune, despre care se presupune 
că trebuie să-mi arate cât de prost se simte că mă trimite afară, 
pe o asemenea ploaie, într-o dimineaţă de luni. 

Dar asta și contează - să știu că ea se simte prost. 

Și totuși, se așteaptă să o fac. 

Plimb câini în zona Thornfield Estates de aproape o lună și 
măcar ceva am înţeles cu adevărat: cel mai important este cum 
pare totul. 

Doamna Reed pare plină de compasiune. Pare că-i displace 
profund ideea că eu trebuie să-l plimb pe Bear, un collie, într-o 
zi rece și furtunoasă de la jumătatea lunii februarie. 

Pare să-i pese de persoana mea. 

In realitate, lucrurile nu stau așa, dar nu e nicio problemă, jur. 

De parcă mie mi-ar păsa de ea. Nici vorbă. 

Așadar, zâmbesc, strângându-mi bine pe mine impermeabilul 
kaki. 

— Am venit pregătită, îi spun și apuc lesa lui Bear. 

Stăm în vestibulul casei familiei Reed. In stânga, o uriașă 
oglindă înrămată, sprijinită de perete, reflectă imaginea mea, a 
doamnei Reed și a lui Bear. Câinele se agită deja, trăgându-mă 


VP -4 


spre ușă. Mai e și o masă de lemn cam șubredă, pe care se află 
un bol cu un amestec de flori uscate și parfumate, dar și o 
pereche de cercei cu diamante, aruncaţi neglijent de doamna 
Reed azi-noapte, când s-a întors de la cine știe ce acțiune 
caritabilă. 

Am observat că acţiunile caritabile sunt o treabă serioasă pe 
aici, deși n-am reușit niciodată să pricep pentru ce strâng ei 
bani mai exact. Invitaţiile pe care le văd lăsate pe colțul vreunei 
mese sau prinse cu magneţi pe ușa frigiderului alcătuiesc o 
salată de cuvinte virtuoase. Copii, femei bătute, oameni fără 
adăpost, defavorizați. Diverse eufemisme de acest gen care nu 
înseamnă altceva decât „sărăcie”. 

Habar nu am ce cauză a sprijinit doamna Reed noaptea 
trecută, dar ăsta e doar un alt aspect de care prea puţin îmi 
pasă. 

Nu-mi las privirea să poposească prea mult pe cercei. 

Lesa lui Bear e fină. Îi fac un semn cu mâna doamnei Reed și 
mă îndrept spre veranda spațioasă din faţă. E din ciment vopsit, 
alunecos când e umezeală, iar tenișii mei vechi îmi dau de furcă. 

Aud ușa închizându-se în spatele meu și mă întreb ce-o să 
facă doamna Reed în dimineaţa asta, câtă vreme eu îi plimb 
câinele. Mai bea o cafea? Pune și-un Xanax în ea? Aranjează o 
nouă acțiune caritabilă? 

Poate un brunch unde să strângă bani pentru copiii care nu 
știu să facă iahting. 

Ploaia s-a mai domolit puţin, dar dimineaţa e încă rece și îmi 
doresc să-mi fi luat mănușile. Am mâinile jupuite și crăpate, cu 
articulațiile degetelor de un roșu violent. Intre degetul mare și 
arătătorul mâinii drepte, încă am un semn rozaliu, un trofeu al 
ultimei zile de lucru la Roasted, o cafenea din Mountain Brook 
Village. 

Îmi zic din nou că plimbatul câinilor e de rahat, dar măcar nu 
există riscul unor arsuri de gradul al doilea. 

Bear trage de lesă, adulmecând fiecare cutie poștală care ne 
iese în cale. ÎI las să mă târască așa, după el, iar eu mă gândesc 
la case, la cartier și apoi la munca mea. În spatele fiecărei vile 
uriașe, se întinde o curte plină de verdeață, așa că n-are sens să 
pui pe cineva să-ţi plimbe câinele. Dar sens nu e un cuvânt pe 
care astfel de oameni să îl aibă în vocabular. Pentru ei, totul se 
rezumă la a vrea. 


VP-5 


Toate casele de aici despre asta vorbesc. 

Doamna Reed și soțul ei locuiesc singuri în Magnolia Court. Au 
opt săli de baie și șapte dormitoare, un living simandicos, o 
cameră de zi intimă, un salon la etaj și un „birou pentru 
gentlemeni”. Așa sunt construite toate casele din Thornfield 
Estates, din câte îmi dau seama. Am fost în patru dintre ele, 
fiindcă, firește, odată ce un vecin angajează pe cineva să-i 
plimbe câinele, toată lumea are nevoie, vrea, unul. Lucrez 
pentru soţii Reeds, îl plimb pe Bear, dar și pentru familia 
McLaren de pe Primrose Lane, le plimb dalmaţianul, pe Mary- 
Beth. Apoi mai sunt și soţii Clark de pe Oakwood, cu ai lor 
shittsu, Major și Colonel, iar Tripp Ingraham, de pe Maple Way, 
tocmai m-a angajat să-i plimb labradorul răposatei sale soţii, pe 
Harper. 

Una peste alta, e o slujbă bună, cu siguranţă superioară celei 
de la Roasted. Aici, oamenii chiar se uită în ochii mei, deoarece 
vor să fie genul de persoane care își spun în sinea lor că nu sunt 
niște ticăloși dacă își strigă „ajutoarele” pe numele mic. „Jane 
face parte din familie”, le zice, probabil, doamna Reed celorlalte 
doamne de la country club și toate aprobă fandosindu-se, în 
timp ce mai dau pe gât încă un Bloody Mary. 

Tenișii mei scârțâie pe trotuar și mă gândesc la apartamentul 
meu, unde probabil curge din nou apă, prin locul ăla din tavanul 
bucătăriei, de un cenușiu mai întunecat decât fumuriul pereţilor. 
Apartamentul e ieftin și situat într-o zonă relativ decentă a 
orașului, dar, uneori, mă simt de parcă aș trăi într-o cutiuţă de 
beton. Oricât m-aș strădui să-l înfrumuseţez cu postere de la 
Target sau cu pături drăguțe, cumpărate de la consignații, griul 
cel puternic iese învingător. 

În Thornfield Estates, nu vezi nici urmă de cenușiu. 

Aici, iarba e verde, indiferent de anotimp, și fiecare casă are 
ghivece cu flori sau jardiniere ori tufișuri uriașe, încărcate cu 
flori multicolore. Obloanele sunt galben-aprins, albastru-marin, 
roșu-închis și verde-smarald. Nuanţele de gri, dacă apar prin 
cine știe ce minune, sunt fine și elegante, ca penele 
porumbeilor, am auzit-o pe doamna Reed specificând. Aici, te 
înconjoară permanent freamătul celor care îngrijesc peluzele, 
covoarele, iar echipele care oferă servicii de curăţenie intră și 
ies de pe alei în furgonete de tot felul, chiar și când plouă ca azi. 


VP-6 


Bear se oprește să urineze într-o curbă, iar eu îmi folosesc 
mâna liberă să îmi dau jos gluga. Stropii reci de ploaie mi se 
scurg pe spate. Impermeabilul e vechi și căptușeala de pe 
partea stângă pare ruptă, dar nu mă pot hotărî să-mi cumpăr 
altul. Este o cheltuială inutilă și, câteodată, mă întreb dacă, aici, 
ar băga cineva de seamă lipsa unui impermeabil mai vechi. 

Prea mare riscul, îmi zic în sinea mea, dar tot îmi petrec două 
minute bune imaginându-mi cum ar fi să mă plimb într-o haină 
la modă și drăguță, ceva care să împiedice nenorocita asta de 
ploaie rece să-mi pătrundă până la piele. Ceva ca jacheta 
Burberry pe care doamna Clark o agăţase de ușă săptămâna 
trecută. 

Nici măcar să nu-ți treacă prin cap! 

În schimb, mă gândesc la cerceii cu diamante ai doamnei 
Reed. Ar fi suspect să lipsească amândoi. Dar unul? Unul ar fi 
putut cădea de pe masă. Ar putea fi prins în covorul de la 
country club. Ar putea fi rătăcit în vreun buzunar. 

Bear se oprește să adulmece o altă cutie poștală, dar trag de 
lesă și mă îndrept spre casa mea preferată. 

E la capătul unei străzi înfundate, situată mai departe de 
drum și printre puţinele din care oamenii nu intră și nu ies în 
flux continuu. Curtea e la fel de verde ca peluzele din 
vecinătate, dar nu așa de dichisită, iar tufișurile violete care 
înfloresc în faţă s-au înălțat prea mult, blocând ferestrele de la 
parter. 

Este cea mai mare casă din zonă, ridicându-se semeaţă, cu 
două aripi masive și cu doi stejari trufași la intrare. E clar mai 
veche decât celelalte construcţii din împrejurimi, probabil chiar 
prima vilă construită aici. 

Uniformitatea cartierului Thornfield Estates va face casele să 
se contopească. Îmi place ideea - o contopire frumoasă e de 
preferat monotoniei deprimante a părții de oraș unde stau eu -, 
dar vila asta are ceva aparte. Singură, la capătul unei fundături, 
mă atrage de fiecare dată. 

Cobor de pe trotuar și mă opresc în mijlocul străzii să arunc o 
privire mai atentă. 

Aici e mereu atât de liniște, încât nici măcar nu-mi trece prin 
minte că statul în mijlocul drumului poate fi primejdios. 

Aud mașina înainte să o văd, dar tot nu mă mișc. Mai târziu, 
când voi rememora momentul, mă voi întreba dacă nu cumva 


VP -7 


știam ce se va întâmpla. Dacă nu cumva tot ce am trăit în viață 
m-a adus în acel loc, lângă acea casă. 
La el. 


2. 


Aproape toate mașinile din Thornfield Estates sunt la fel, 
versiunea luxoasă a unui SUV. Practic, sunt niște oglindiri mobile 
ale caselor - bătător la ochi de scumpe și mai mari decât ar fi 
necesar. Abia le mai observ și doar le înregistrez ca pe niște 
tancuri de culoarea șampaniei sau a cerului de miazănoapte, 
care rulează pe străzi în mod regulat. 

Totuși, automobilul care iese zburând de pe aleea casei mele 
preferate nu e un SUV. E o mașină sport veche, cu un motor 
zgomotos și de un roșu ca al merelor glazurate, strălucitoare ca 
o rană sub cerul mohorât al zilei. 

Bear latră, ţopăind pe picioarele din spate și încerc să mă 
feresc din calea sa. Degetele mi se încurcă în lesă când botul 
mașinii se repede spre noi. 

Asfaltul e alunecos de la ploaie și poate că asta mă salvează. 
Când mă dau în spate, îmi pierd echilibrul și cad, lovindu-mă 
suficient de tare ca să-mi clănţăne dinţii. Gluga îmi acoperă din 
nou faţa, așa că nu văd nimic, cu excepţia materialului kaki, dar 
aud scrâșnetul frânelor și un zăngănit metalic. Bear latră fără 
oprire,  mișcându-se nervos, iar pielea lesei îmi sfâșie 
încheietura. Mă strâmb de durere. 

— lisuse Hristoase! aud un bărbat exclamând și reușesc, în 
sfârșit, să-mi dau gluga pe spate. 

Jumătatea din spate a mașinii superbe se odihnește acum 
lipită de unul dintre stâlpii fițoși de iluminat înșiruiţi pe marginea 
drumului. Șoferul nu mersese cu viteză foarte mare, dar mașina 
era atât de ușoară, încât metalul se șifonase ca hârtia. Gura mi 
se usucă brusc și inima începe să-mi bată nebunește. 

La dracu', la dracu', la dracu'! 

O astfel de mașină valorează mai mult decât salariul pe un an 
al celor mai mulţi oameni. Mi-ar lua secole de lucru la cafenea 
ca să-mi permit fie și un avans ori ceva de genul ăsta, iar acum 


VP-8 


totul s-a dus naibii, fiindcă eu, din mijlocul străzii, mă holbam la 
casa tipului. 

Ușa din partea șoferului e deschisă. Până la urmă, îmi fac 
curaj să mă uit la bărbatul care stă în picioare, cu un braţ 
sprijinit neglijent de portieră. 

Nu arată precum ceilalţi bărbaţi pe care i-am văzut în 
Thornfield Estates. Aia se îmbracă în tricouri polo și în pantaloni 
kaki. Până și cei mai tineri și în formă au un fel de moliciune 
aparte. Un început de bărbie dublă și burţi care atârnă discret 
peste curelele din piele scumpe. 

Omul din faţa mea e numai fibră. Poartă blugi și ghete care 
sunt făcute să pară uzate, dar știu că sunt scumpe. Tot ce are 
pe el pare scump, chiar și cămașa albă mototolită, descheiată la 
gât. 

— Ai păţit ceva? întreabă el, pășind spre mine. 

Deși plouă, poartă ochelari de soare ca de aviator și îmi 
zăresc reflexia în ei. Ovalul palid al feţei mele contrastează cu 
verdele-închis al glugii. 

Când își scoate ochelarii, agățându-i de cămașă, îi văd 
albastrul intens al ochilor. Se uită în jos spre mine și trei cute 
lungi îi apar pe frunte. 

A trecut mult timp de când nu m-a mai privit cineva cu o 
îngrijorare sinceră și acest lucru mi se pare mai atrăgător decât 
hainele frumoase, mașina splendidă și structura osoasă 
perfectă. 

Incuviinţez din cap, mă ridic în picioare și trag de lesa lui Bear 
ca să aduc câinele mai aproape. 

— Nimic, îi răspund. N-ar fi trebuit să stau în mijlocul străzii. 

Buzele i se arcuiesc și o gropiţă îi apare în obraz. 

— N-ar fi trebuit să ies de pe alee ca fulgerul. 

Bărbatul se apleacă și îl scarpină scurt pe Bear după urechi. 
Câinele se agită încântat la atingerea lui, scoțând limba. 

— Bănuiesc că tu ești persoana cea nouă care plimbă câinii și 
de care toată lumea e atât de încântată, spune bărbatul. 

Imi dreg glasul și obrajii încep să-mi ardă brusc. 

— Eu... mă cheamă Jane. 

— Jane, repetă el. Nu prea întâlnești multe Jane în ultima 
vreme. 

Nu-i mărturisesc că nici măcar nu e numele meu real, ci 
numele unei fete moarte, pe care am cunoscut-o într-o viaţă 


VP-9 


căreia i-am pus cruce. Numele meu real e la fel de plictisitor, dar 
e unul pe care se poate să-l fi auzit mai des. 

— Eu sunt Eddie, rostește el, întinzându-mi mâna. 

l-o scutur, dureros de conștientă de umezeala palmei mele și 
de mizeria de pe asfalt care mi s-a lipit de degetul mare. 

— Nici Eddie nu prea întâlnești în ultima vreme. 

El râde și hohotele lui puternice, calde, îmi dau un fior pe șira 
spinării. 

Și, poate de aceea, când mă întreabă dacă vreau să intru să 
beau o cafea, răspund că da. 


3, 


De aproape, casa este și mai impresionantă decât văzută din 
stradă. Ușa principală e masivă și înaltă, cu o arcadă deasupra. 
Ușile de tipul ăsta sunt reprezentative pentru zonă. La familia 
Reed, ușile băilor au cel puţin doi metri și jumătate înălţime, 
făcând chiar și cele mai mici camere să pară grandioase și 
importante. 

Eddie ne conduce pe mine și pe Bear înăuntru și câinele 
începe imediat să se scuture, împrăștiind stropi de apă pe 
podeaua de marmură. 

— Bear! rostesc ferm, smucind de lesă. 

Eddie se mulțumește să ridice din umeri. 

— Podeaua se va usca mai repede decât tine, nu-i așa, 
băiete? Mângâie din nou câinele, apoi îmi face semn să-l urmez 
pe hol. În dreapta, zăresc o masă impozantă - și mai multă 
marmură, și mai mult fier forjat -, pe care tronează un 
aranjament floral complicat. Când trec pe lângă el, îmi plimb 
ușor degetul peste cea mai apropiată floare. 

E rece și mătăsoasă la atingere, puţin umedă. Îmi dau seama 
că florile sunt naturale și mă întreb dacă el - sau soţia lui, să fim 
serioşi, nu? - primește asemenea aranjamente proaspete în 
fiecare zi. 

Holul duce într-un living uriaș, cu tavan înalt. Mă așteptasem 
la ceva asemănător sufrageriei familiei Reed, cu o mare de 
culori neutre, dar mobila din încăpere este viu colorată și pare 
comodă. Are două canapele în nuanţa coacăzelor și trei fotolii 


VP - 10 


tapiţate, cu imprimeuri îndrăzneţe, care nu se asortează, dar 
care, cumva, dau bine împreună. Parchetul e fin și remarc și 
câteva covorașe, la fel de viu colorate. 

Două lămpi înalte aruncă sfere calde de lumină aurie pe 
podea, iar șemineul este încadrat de rafturi înzidite pentru cărți. 

— Ai cărţi, spun, și Eddie se oprește, răsucindu-se spre mine 
cu mâinile în buzunare și ridicând din sprâncene. 

Dau din cap, arătând spre rafturile ticsite cu ediții cartonate. 

— Adică... multe dintre casele de aici au asemenea rafturi, 
dar, de obicei, nu văd cărți pe ele. 

Soții Reed au câteva fotografii înrămate, niște vaze cu aspect 
bizar și mult spaţiu nefolosit. Soții Clark preferă farfurii de 
porțelan așezate pe suporturi mici, alături de boluri din argint 
ciudate. 

Eddie încă mă privește și nu pot citi nimic pe faţa lui. 

— Ești foarte atentă, zice într-un târziu. 

Nu sunt sigură dacă s-a vrut un compliment sau nu și, brusc, 
îmi doresc să nu fi vorbit deloc. 

Imi îndrept atenţia spre peretele cu ferestre care dau spre 
curtea care, la fel ca și partea din faţă a casei, e mai neîngrijită 
decât celelalte curți din cartier - iarba e mai mare, tufișurile nu 
sunt uniforme -, dar e mai frumoasă decât cele cu peluze parcă 
decupate perfect din revistele de grădinărit. Această proprietate 
se întinde până la marginea pădurii. Copacii se înalţă până în 
zare, spre cerul plumburiu. 

Eddie îmi urmărește privirea. 

— Am cumpărat terenul de lângă această parcelă ca să nu fim 
nevoiți niciodată să ne uităm la spatele altei case. 

Incă ţine cheile de la mașină în mână, zornăindu-le. Un tic 
nervos care nu i se prea potrivește. 

Mă gândesc la cuvintele pe care tocmai le-a rostit - să nu fim. 

E o tâmpenie să simt dezamăgire. Firește că un bărbat ca el 
are nevastă. Nu există celibatari în Thornfield Estates, cu 
excepţia lui Tripp Ingraham, iar el e văduv, de fapt. Celibatarii 
nu trăiesc în asemenea locuri. 

— E frumos, îi spun. Intim. 

Singuratic, îmi trece prin cap, dar îmi ţin gura. 

Eddie își drege glasul, se îndepărtează de fereastră și se duce 
la bucătărie. Mă iau după el, trăgându-l și pe Bear după mine. 
Apa se scurge de pe poalele impermeabilului. 


VP -11 


Bucătăria e la fel de grandioasă ca restul casei, cu un frigider 
din oţel inoxidabil enorm, o insulă din granit negru și cu dulapuri 
frumoase, crem. Totul pare să sclipească, chiar și bărbatul care 
stă în faţa unui espressor Keurig și schimbă capsula cu cafea. 

— Cum îţi place? mă întreabă, tot cu spatele la mine. 

Mă așez pe marginea unui taburet înalt, cu lesa lui Bear într-o 
mână. 

— Fără zahăr, răspund. 

Adevărul e că nu-mi place cafeaua simplă, fără zahăr, dar e 
cel mai ieftin sortiment pe care îl poţi cumpăra la o cafenea, așa 
că a devenit un obicei. 

— Înţeleg, ești o dură. 

Îmi zâmbește peste umăr, fixându-mă cu ochii lui de un 
albastru intens, și mă îmbujorez din nou. 

E căsătorit, îmi repet în sinea mea. 

Când îmi întinde cana cu cafea, arunc o privire scurtă spre 
mâinile lui. Unghii fine, manichiurate, și smocuri mici de păr 
negru pe degete. 

Niciun inel. 

— Povestește-mi despre tine, Jane-care-plimbă-câini! mă 
îndeamnă el, răsucindu-se la loc pentru a mai face o cafea. Ești 
din Birmingham? 

— Nu. 

Suflu peste marginea cănii. 

— M-am născut în Arizona și am trăit în Vest până anul trecut. 

Adevărat, dar vag: modul meu preferat de a-mi povesti 
trecutul când cunosc pe cineva. 

Eddie își ia cana din espressor și se întoarce spre mine, 
sprijinindu-se de insulă. 

— Și cum ai ajuns aici? 

— Căutam ceva nou și un prieten de pe vremea școlii, care 
locuiește aici, mi-a oferit o cameră. 

Trebuie să iei în calcul un lucru atunci când torni minciună 
după minciună. Să strecori și adevărul pe undeva, în toată 
povestea. Un strop e suficient. Partea asta micuță prinde la 
oameni și face ca restul minciunilor să pară adevăr curat. 

Căutam ceva nou. Chiar așa era. Fiindcă fugeam de ceva 
vechi. 


VP - 12 


Un prieten de pe vremea școlii. Un tip pe care l-am cunoscut 
într-un centru de plasament, după ce relaţia cu ultimii mei 
asistenți maternali s-a terminat urât. 

Încuviinţând din cap, Eddie soarbe din cafea, iar eu mă chinui 
să nu mă foiesc pe scaun, să nu-l întreb de ce naiba m-a adus în 
casa lui ca să purtăm o conversație idioată, unde e nevastă-sa, 
de ce nu e la muncă sau în locul spre care pornise atât de grăbit 
de dimineaţă. 

Însă el pare fericit să stea așa, în bucătărie, cu mine, să bea 
cafea și să mă privească de parcă aș fi un puzzle pe care vrea 
să-l rezolve. 

Am o senzaţie bizară că mi-am spart capul ceva mai devreme 
și am aterizat într-un univers alternativ, unde bărbaţii bogaţi și 
frumoși sunt interesaţi de mine. 

— Şi tu? întreb. Eşti de fel din Birmingham? 

— Soţia mea era. 

Era. În mintea mea, mă agăţ de cuvântul acesta, de timpul 
verbal. 

— Ea... A crescut în apropiere și a vrut să se mute înapoi, 
continuă el, bătând ușurel cu degetele în cană, același gest pe 
care îl observasem și mai devreme, pe stradă. 

Pune cana pe masă, își încrucișează brațele și se sprijină de 
blatul din granit al insulei din mijlocul bucătăriei. 

— Stai în Mountain Brook? mă întreabă. 

Ridic din sprâncene, ironic, lucru care îl face să râdă. 

— Sunt dubioase? Interogatoriile de genul ăsta? 

Poate ar trebui să fie, dar mie îmi place să văd că cineva se 
interesează de mine. Nu e interesul fals, prefăcut, al doamnei 
Reed, ci unul real, sincer. Pe deasupra, aș sta mai degrabă aici, 
să discut și să beau cafea, în bucătăria lui superbă, decât să-l 
plimb pe Bear prin ploaie. 

Urmăresc cu degetele conturul unei nervuri din marmură. 

— Ușor dubioase. Nivelul unu pe scara suspiciunii, îi răspund. 

El zâmbește din nou și ceva mă gâdilă în partea de jos a 
spatelui. 

— Mă descurc cu nivelul unu. 

Îi zâmbesc la rândul meu, relaxându-mă puţin. 

— Și nu, nu stau în Mountain Brook. Apartamentul prietenului 
meu e în Center Point. 


VP - 13 


Center Point este un orășel urât, situat la vreo 20 de kilometri. 
Cândva, a făcut parte din zona suburbană în plină dezvoltare a 
orașului Birmingham, dar acum a devenit un rai al mallurilor și 
al restaurantelor fast-food. Incă există cartiere drăguţe în el și în 
jurul lui, dar, în ansamblu, zici că te afli pe altă planetă când îl 
compari cu Thornfield Estates. lar expresia de pe chipul lui Eddie 
reflectă acest lucru. 

— Rahat, rostește el, îndreptându-se de spate. Dar știu că ai 
ceva drum de făcut până acasă. 

Așa este și probabil că rabla mea de mașină nu va mai 
suporta mult timp, dar merită să scap de toată urâțenia aia ca 
să vin într-un loc cu peluze dichisite și cu case din cărămidă. 
Știu că ar fi fost o mișcare mai inteligentă să-mi găsesc de lucru 
în Center Point, ca John, dar, imediat ce m-am mutat acolo, 
prima mea mișcare a fost să caut o cale de a scăpa. 

Așa că nu mă deranjează să conduc atât de mult. 

— Nu prea era de lucru în Center Point, îi spun, un alt lucru pe 
jumătate adevărat. 

Firește că erau joburi - casieră la Dollar General, vânzătoare 
la Winn-Dixie, femeie de serviciu la sala de fitness „Fit Not Fat!”, 
pe vremuri un magazin Blockbuster de închiriat casete video -, 
însă nu erau locuri de muncă pe care să mi le doresc. Nu m-ar fi 
adus deloc mai aproape de persoana care vreau să fiu. 

— Prietenul meu știa pe cineva care a lucrat la Roasted, în 
sat, și acolo am cunoscut-o pe doamna Reed. Mă rog, prima 
dată l-am cunoscut pe Bear. 

Auzindu-și numele, câinele începe să dea din coadă, lovindu- 
mi cu ea picioarele scaunului, un semn că, probabil, ar trebui să 
plec. Insă Eddie încă mă privește, iar mie nu-mi mai tace gura. 

— Era legat afară și i-am dus niște apă. Se pare că am fost 
prima persoană la care nu a mâărâit de când îl avea doamna 
Reed, iar ea m-a întrebat dacă am plimbat vreodată câini, așa 
că acum... 

— Acum iată-te aici, completează Eddie, ridicând din umeri. 

Mișcarea este elegantă, în ciuda hainelor lui șifonate, și îmi 
place cum buzele lui schițează ceva între un zâmbet și un 
rânjet. 

— lată-mă aici, întăresc eu și, pentru o clipă, el îmi susţine 
privirea. 


VP - 14 


Are ochii incredibil de albaștri, dar tiviţi cu roșu. Barba nerasă 
nu îi ascunde pielea palidă. 

Casa e bine îngrijită și curată, dar ceva din senzaţia de pustiu 
din ea - și din ochii lui Eddie - îmi amintește de Tripp Ingraham. 
Urăsc să-i plimb câinele, fiindcă apoi trebuie să intru în casa aia 
sufocantă, unde zici că cineva a apăsat pe butonul de pauză 
când a murit a doua lui soţie. 

Și atunci, îmi amintesc că soția lui Tripp nu a murit singură. 
Ea și cea mai bună prietenă a ei și-au pierdut viața într-un 
accident pe apă, cu șase luni în urmă. N-am reținut numele 
prietenei, deoarece, ca să fiu sinceră, nu-mi pasă deloc de 
bârfele răsuflate, dar acum îmi doresc să fi fost mai atentă. 

Era. A spus era. 

— Și te-am ţinut din treabă când aproape că am dat peste 
tine cu mașina, iar apoi te-am silit să stai la taclale cu mine, 
comentează Eddie și zâmbește, răsucindu-și cana între mâini. 

— Îmi place să stau la palavre. Aș fi făcut-o și fără să-mi văd 
moartea cu ochii. 

El râde din nou și, brusc, vreau să nu fiu nevoită să plec. 
Vreau să stau aici, cu el, toată ziua. 

— Încă o cană? mă întreabă. 

Deși n-am băut decât jumătate din cafea, împing cana într-o 
parte. 

— Nu, cred că e momentul să plec. Bear trebuie să-și termine 
plimbarea. 

Eddie își pune cana într-o chiuvetă mai mică, de lângă 
espressor. Toate casele au așa ceva, pentru că ferească 
Dumnezeu ca bogătanii să se deplaseze trei pași în plus ca să 
folosească chiuveta principală! 

— Câţi câini duci la plimbare aici, în cartier? mă întreabă când 
mă ridic de pe scaun și mă întind după lesă. 

— Patru, în prezent. Adică cinci. Soții Clark au doi câini. Cinci 
câini, patru familii. 

— Ai putea să te ocupi și de un al șaselea? 

Mă opresc și Bear se împinge în picioarele din faţă. 

— Ai câine? îl descos. 

Eddie zâmbește. Un zâmbet real de data asta, și inima îmi 
bate nebunește. 

— O să-mi iau unul. 


VP -15 


4. 


— De când are Eddie Rochester câine? 

Doamna Clark - Emily, mi s-a impus să o strig pe numele ei 
mic - surâde. 

Zâmbește mereu, probabil pentru a se da mare cu dinţii ei 
perfecţi, care sigur au costat o avere. Emily e la fel de slabă ca 
doamna Reed și la fel de bogată, dar, spre deosebire de doamna 
Reed cu puloverele ei drăgute, Emily poartă mereu echipament 
sportiv foarte scump. Nu sunt sigură dacă se duce la sală, dar își 
petrece fiecare secundă de parcă ar aștepta să plece la o 
ședință de yoga. Are în mână un termos pentru cafea, cu 
monogramă, un £ imprimat în roz-aprins pe un fundal floral. In 
ciuda surâsului, privirea îi e aspră. Un lucru pe care l-am învăţat 
în pelerinajul meu pe la diverși asistenţi maternali a fost să mă 
uit mai mult în ochii oamenilor și să ascult mai puţin ce vorbesc. 
Gurile se pricepeau de minune la minciuni, dar ochii spuneau de 
obicei adevărul. 

— Tocmai și-a luat, răspund. Săptămâna trecută, cred. 

Știu că s-a întâmplat săptămâna trecută, deoarece Eddie și-a 
tinut promisiunea. A adoptat un pui de setter irlandez, pe Adele, 
la o zi după ce ne-am cunoscut. Am început să-l plimb chiar de a 
doua zi și se pare că Emily m-a văzut, fiindcă prima ei întrebare 
în dimineața asta a fost: „Al cui câine îl plimbai ieri?” 

Emily oftează și dă din cap, sprijinindu-și pumnul de șoldul ei 
zvelt. Inelele de pe degete reflectă lumina, răspândind mici 
curcubeie peste dulapurile albe. Are multe asemenea inele, atât 
de multe, că nici nu le poate purta pe toate. 

Atât de multe, că n-a observat când un inel cu rubin a 
dispărut acum două săptămâni. 

— Poate că asta îl va ajuta, spune ea, după care se apleacă 
ușor spre mine, de parcă ar urma să-mi împărtășească un 
secret. Soţia lui a murit, dacă nu știai, îmi șoptește. 

Vocea aproape că i se stinge când zice „a murit”, ca și cum 
rostirea fermă a cuvântului i-ar aduce moartea la ușă ori cam 
așa ceva. 

— Cel puţin, asta presupunem noi. E dată dispărută de șase 
luni, prin urmare, lucrurile nu arată bine. 

— Am auzit, zic nonșalant. 


VP - 16 


De parcă nu m-aș fi dus noaptea trecută acasă și n-aş fi 
căutat pe Google Blanche Ingraham, de parcă n-aș fi stat în 
dormitor, pe întuneric, citind: De asemenea dispărută și 
presupus moartă este și Bea Rochester, fondatoarea imperiului 
retail Southern Manors. 

De parcă nu aş fi căutat apoi cine este soțului doamnei 
Rochester. 

Edward. 

Eddie. 

Bucuria ce mi-a înflorit în piept citind articolul respectiv a fost 
un lucru diabolic și urât, un sentiment pe care, teoretic, n-ar fi 
trebuit să-l încerc, dar nu m-am putut convinge să-mi pese. El e 
liber, ea e dusă și acum am o scuză să-l văd în fiecare 
săptămână. O scuză să intru în casa aceea superbă, din cartierul 
acesta superb. 

— A fost atât de... trist, se lungește Emily, hotărâtă parcă să- 
mi istorisească întreaga tărășenie. 

Ochii îi strălucesc acum. Bârfa reprezintă valuta forte a 
cartierului și e limpede că ea se pregătește să dea tot din casă. 

— Bea și Blanche erau așa. 

Încrucișându-și arătătorul și degetul mijlociu, mi le vâră în 
faţă. 

— Au fost dintotdeauna cele mai bune prietene. De când erau 
mici-mici. 

Încuviinţez, de parcă aș avea habar cum e să ai o prietenă la 
cataramă. Sau cum e să știi pe cineva de când erai mică-mică. 

— Eddie și Bea aveau un loc lângă lacul Smith, iar Blanche și 
Tripp obișnuiau să meargă acolo cu ei mai mereu. Insă băieţii nu 
erau acolo când s-a întâmplat. 

Băieții. Ca și cum ar fi niște școlari de clasa a șaptea și nu 
bărbaţi de 30 de ani. 

— Nici măcar nu știu de ce au ieșit cu barca, fiindcă lui Bea 
nu-i plăcea deloc. A fost dintotdeauna pasiunea lui Eddie, dar 
pun pariu că n-o să se mai urce niciodată într-o barcă. 

Mă privește fix din nou, mijind ușor ochii negri și știu că vrea 
ca eu să spun ceva sau să par șocată ori poate nerăbdătoare să 
aflu mai multe. Nu e deloc amuzant să bârfești când cealaltă 
persoană pare plictisită, tocmai de aceea îmi păstrez o expresie 
complet neutră. Exprim același interes ca pentru o discuţie 
despre vreme. 


VP - 17 


Trăiesc un sentiment de satisfacţie văzând-o cum se 
străduiește să obţină o reacţie de la mine. 

— Sună îngrozitor, rostesc până la urmă. 

Coborându-și vocea, Emily se apleacă și mai mult spre mine. 

— Încă nu se știe ce s-a întâmplat în realitate. Barca a fost 
găsită în mijlocul lacului, fără nicio lumină aprinsă. Lucrurile lui 
Blanche și ale lui Bea erau în casă. Poliţia crede că au băut prea 
mult și au decis să iasă cu barca în larg, dar au căzut peste 
bord. Sau una a căzut și cealaltă a încercat să o ajute. 

Clatină iar din cap. 

— Foarte, foarte trist. 

— Într-adevăr, spun și, de data asta, îmi vine ceva mai greu 
să mă prefac că nu-mi pasă. 

Există ceva în imaginea aceasta, barca pe apa întunecată, o 
femeie agăţându-se de marginea ei, cealaltă aplecându-se să o 
ajute doar ca să cadă și ea... 

Însă nu trebuie să se vadă nimic pe faţa mea, fiindcă 
zâmbetul lui Emily s-a transformat într-o grimasă acum și observ 
o oarecare rigiditate când ridică din umeri și adaugă: 

— În fine, a fost un șoc pentru noi, serios. O lovitură pentru 
tot cartierul. Tripp e distrus, dar bănuiesc că știi deja. 

larăși, nu scot niciun cuvânt. D/strus e un cuvânt blând pentru 
starea lui Tripp. Zilele trecute, m-a întrebat dacă aș putea să 
împachetez o parte dintre lucrurile soţiei sale, fiindcă el nu se 
simte în stare. Intenţionam să refuz. Să petrec și mai mult timp 
în casa aceea mi se părea un ditamai coșmarul. Dar el s-a oferit 
să-mi plătească dublu, așa că mă mai gândesc. 

Acum, o privesc pe Emily, cu o expresie goală. Intr-un târziu, 
ea oftează și zice: 

— Oricum, dacă Eddie și-a luat un câine, poate e un semn că 
își reface viața. Nu mi s-a părut la fel de afectat ca Tripp, dar 
nici nu depindea de Bea, așa cum depindea Tripp de Blanche. 
Mă jur, băiatul ăsta nici la baie nu se ducea fără să o întrebe pe 
Blanche dacă i se pare o idee bună. Eddie nu era așa cu Bea, 
dar, Dumnezeule, a suferit și el mult. 

Părul negru îi mângâie omoplaţii când își sucește gâtul ca să 
se uite iarăşi la mine. 

— Era nebun după ea. De altfel, noi toţi eram. 

Mă lupt cu amărăciunea ce-mi apasă sufletul, amintindu-mi 
singura fotografie cu Bea Rochester pe care am salvat-o pe 


VP-18 


laptop. Frumusețea ei mă izbise, dar și Eddie e chipeș, mai 
chipeș decât toţi soţii de pe aici, așa că nu trebuie să mă 
surprindă că se potriveau perfect. 

— Sunt sigură că a fost o pierdere imensă, rostesc și, în 
sfârșit, Emily gesticulează spre mine și spre câini. 

— Probabil că voi fi plecată când te întorci, așa că lasă-i în 
garaj. 

Îi iau pe Major și pe Colonel la plimbare și SUV-ul lui Emily nu 
mai e acolo când venim înapoi. Trupurile lor micuţe și pufoase 
tremură de fericire când îi așez în ţarc. Major și Colonel sunt cei 
mai mici câini pe care îi plimb și cei mai puţin bucuroși să facă 
mișcare. 

— Știu cum vă simţiţi, băieţi, le spun când pun zăvorul, 
urmărindu-l pe Major cum se cuibărește într-un pătuț pentru 
câini care costă mai mult decât câștig eu în două săptămâni. 

Și tocmai de aceea nu mă simt deloc prost când îmi însușesc 
medalionul lui de argint de la gât și îl vâr în buzunar. 


5, 


— Ai întârziat cu jumătatea ta de chirie. 

Îmi ridic privirea din locul în care stau pe canapea. Sunt acasă 
de numai zece minute și sperasem să nu dau cu ochii de John în 
după-amiaza asta. Lucrează ca asistent la o biserică locală și 
mai muncește și pentru Slujirea Muzicii Tinere, ce-o mai fi și 
asta - nu mă prea omor cu dusul la biserică -, iar orele lui nu 
sunt deloc fixe, așa cum mi-ar plăcea. Nu e prima dată când vin 
la apartament și îl găsesc în bucătărie, proptit de blat și cu unul 
dintre iaurturile mele în mână. 

Întotdeauna îmi halește mâncarea, chiar dacă îmi scriu 
numele pe ea sau încerc să o ascund în spaţiul minuscul al 
încăperii. Parcă nimic din casă nu-mi aparţine, de vreme ce ela 
fost primul aici și mi-a permis să mă mut cu el. Îmi deschide ușa 
de la dormitor fără să ciocănească, îmi folosește șamponul, îmi 
mănâncă mâncarea, îmi „împrumută” laptopul. E slab și scund, 
aproape ca o scobitoare, dar, uneori, pare să ocupe toţi cei 65 
de metri pătraţi. 

Un alt motiv pentru care vreau să ies în oraș. 


VP -19 


Coabitatul cu John trebuia să fie ceva temporar. A fost riscant 
să mă întorc la cineva care îmi cunoaște trecutul, dar îmi 
propusesem să nu stau mai mult de o lună, o lună și jumătate, 
timp în care să decid ce voi face în continuare. 

Asta se întâmpla acum șase luni și sunt încă aici. 

Imi dau jos picioarele de pe măsuţa de cafea, mă ridic și 
scotocesc în buzunar după teancul de bancnote de 20 pe care l- 
am primit azi, la magazinul de amanet. 

Nu mereu scap de lucrurile pe care le șparlesc. Banii n-au fost 
niciodată motivul. Să am e ceea ce îmi produce bucurie. În plus, 
știu că proprietarii nu vor observa niciodată lipsa lor. Mă simt de 
parcă aș fi câștigat ceva. 

Insă plimbatul câinilor nu-mi aduce deocamdată suficient ca 
să acopăr toate cheltuielile, așa că astăzi am cules cercelul cu 
diamant al doamnei Reed din grămada de comori ascunsă în 
șifonierul meu și, deși nu am primit pe el cât valora, e destul ca 
să rezolve jumătate de chirie pentru rahatul ăsta de cutie din 
beton. 

li îndes banii în mână și pretind că nu observ cum John 
încearcă să-și frece ușurel degetele de ale mele, căutând, fie și 
pentru câteva secunde, un contact fizic suplimentar. Sunt doar 
un alt obiect în acest apartament, pe care John l-ar consuma 
dacă ar putea, dar amândoi ne prefacem că habar nu avem. 

— Cum merge treaba cu plimbatul câinilor? mă întreabă el 
când mă întorc la canapeaua noastră tristă. 

l-a rămas puţin iaurt în colţul gurii, dar nu mă sinchisesc să-i 
atrag atenţia. Probabil că va sta cu el așa toată ziua, iar crusta 
care se va forma o va scârbi pe vreo fată de la Centrul pentru 
Studenţi Baptiști, unde John face voluntariat câteva nopţi pe 
săptămână. 

Deja mă simt solidară cu ea, cu această fată necunoscută, 
sora mea întru Dezgust Vag faţă de John Rivers. 

Pesemne că de aceea zâmbesc când mă așez, smulgând de 
sub mine cuvertura veche cu modele geometrice colorate. 

— Sincer? Grozav. Am câţiva clienţi noi acum, așa că sunt 
destul de ocupată. 

John curăță cu lingura paharul de plastic al iaurtului - iaurtul 
meu - şi mă privește fix. Părul negru îi cade neglijent peste un 
ochi. 

— Clienţi, pufnește el. Parcă ai fi vreo cocotă. 


VP - 20 


Numai John ar putea să batjocorească o fată pentru ceva atât 
de sănătos precum plimbatul câinilor, dar nu-l bag în seamă. 
Dacă totul merge bine ca acum, curând nu va mai trebui să 
locuiesc cu el. Curând îmi voi lua propria locuinţă, cu propriile 
lucruri și cu iaurtul meu nenorocit, pe care voi apuca să-l 
mănânc. 

— Poate chiar sunt o cocotă, răspund și iau telecomanda de 
pe măsuța de cafea. Poate chiar asta fac în realitate și doar te 
păcălesc că plimb câini. 

Mă răsucesc pe canapea ca să mă uit la el. 

Stă în continuare lângă frigider, dar are umerii lăsaţi și în ochi 
i se vede îngrijorarea. 

Imi vine să apăs pedala și mai tare, așa că mă conformez. 

— Banii din buzunarul tău ar putea proveni din felaţii, John. 
Ce-ar crede baptiștii despre așa ceva? 

John tresare la auzul vorbelor mele și duce mâna la buzunar, 
fie ca să atingă banii, fie ca să încerce să-și ascundă erecţia 
provocată, probabil, de cuvântul fe/ație. 

Eddie nu s-ar crispa la o asemenea glumă, îmi trece prin 
minte brusc. 

Eddie ar râde. Ochii lui ar deveni mai strălucitori, mai albaștri, 
fiindcă I-ai surprinde. 

Așa cum s-a întâmplat când ai observat cărțile. 

— Trebuie să vii neapărat cu mine la biserică, îmi zice. În 
după-amiaza asta. 

— Tu lucrezi într-un birou, nu în biserică, îi amintesc. Nu prea 
văd la ce mi-ar folosi să te urmăresc cum îndosariezi scrisori 
vechi. 

In general, nu mă port atât de grosolan cu el, conștientă fiind 
că m-ar putea da afară, de vreme ce locul este, practic, al lui, 
dar nu reușesc să mă abţin. Momentul ciudat, petrecut în 
bucătăria lui Eddie, nu-mi dă pace. Am trăit destule începuturi 
ca să recunosc când ceva merge bine și cred - știu - că vremea 
mea în rahatul ăsta de cutie, alături de fiinţa asta umană de 
rahat, se apropie de final. 

— Eşti o căţea, Jane, murmură John, ursuz, însă aruncă 
paharul gol de iaurt, își strânge boarfele și se strecoară pe ușă, 
fără să mai scoată o vorbă. 

După ce pleacă, scotocesc prin dulapuri, căutând mâncare 
neatinsă de el. Din fericire, dau peste niște resturi de Easy Mac, 


VP -21 


pe care le încălzesc înainte de a le pune într-un castron, apoi îmi 
iau laptopul și reiau căutările despre Bea Rochester. 

Nu petrec mult timp cu articolele care prezintă moartea ei. 
Am auzit bârfele și, sincer, mi se pare simplu - două doamne s- 
au îmbătat prea tare la vila lor moţată de pe plajă, s-au suit în 
barca lor moțată și au avut parte de o moarte la fel de moţată. 
Trist, dar nu tragic. 

Nu, vreau să aflu aspecte ale vietii lui Bea Rochester. Ce 
anume l-a determinat pe un bărbat ca Eddie să o dorească. Cine 
era și cum arătase relaţia lor. 

Primul rezultat care îmi apare este website-ul companiei ei. 

Southern Manors. 

— Tipic pentru o companie din Fortune 500 să folosească un 
joc de cuvinte prost, murmur și înfig furculita în macaroane. 

Pe pagina principală a site-ului, este o scrisoare și îmi plimb 
rapid ochii mei peste ea, să văd dacă Eddie a scris-o. 

Nu. E un alt nume acolo, Susan. Mâna dreaptă a lui Bea, se 
pare. E plină de frazele obișnuite la care te aștepți atunci când 
fondatorul unei companii moare din senin. Cât de triști sunt ei 
toţi, ce pierdere, cum compania își va continua activitatea, cum 
vor duce moștenirea ei mai departe etc. etc. 

Mă întreb ce fel de moștenire e asta să vinzi porcării drăguţe 
la preţuri exorbitante. 

Vizualizez pagină după pagină și mă minunez de borcanele 
Mason scumpe, de puloverele de 500 de dolari cu „HEY, Y'ALL!”, 
cusut discret în colţul stâng, și de cleștii din argint pentru salată, 
ale căror mânere au formă de albine. 

Sunt atâtea pătrăţele și dungulițe de zici că a explodat 
Dorothy Gale pe site, dar nu mă pot opri sub nicio formă și 
continui să dau clic articol după articol. 

Lese pentru câini cu monograme. 

Stropitoare din tablă bătută. 

Un bol uriaș din sticlă în formă de măr din care cineva a 
mușcat o dată. 

Prostii inutile și scumpe, genul de lucruri care umplu mesele 
pentru daruri la orice nuntă din înalta societate a 
Birminghamului. În sfârșit, renunţ să mai vizualizez orgia de 
drăgălășenii și mă întorc la pagina principală, să mă uit iar la 
fotografia doamnei Rochester. 


VP - 22 


Stă în picioare, în faţa unei mese mari din lemn cu tonuri 
calde și cu aspect patinat. Deși nu am văzut sufrageria vilei 
Rochester, îmi dau seama imediat că le aparţine, că, dacă aș 
cerceta casa mai atent, aș găsi și această cameră. Are aceeași 
atmosferă ca livingul - nimic nu se asortează perfect, dar, 
cumva, totul se potrivește, de la husele din catifea cu motive 
florale ale celor opt scaune, până la piesa centrală portocalie, cu 
nuanțe de ou de rață care se reflectă în draperiile de culoarea 
vinetelor. 

Bea iese și ea în evidenţă cu părul negru lucios ce se oprește 
chiar deasupra umerilor, într-o tunsoare „bob lung”. Are braţele 
încrucișate, capul ușor înclinat într-o parte și zâmbește spre 
cameră. Rujul ei are cea mai frumoasă nuanță de roșu pe care 
am văzut-o vreodată. 

Poartă un pulover albastru-marin, prins în talie cu o curea 
aurie, subţire, și o fustă conică, dintr-un material pepit alb cu 
albastru, care izbutește să fie drăguță, dar și sexy în același 
timp și, aproape instantaneu, o urăsc. 

Dar vreau și să știu totul despre ea. 

Caut în continuare pe Google, iar bucăţile de Easy Mac se 
răcesc în castron, pe măsuţța zgăriată și cu urme de apă alui 
John. Degetele mi se mișcă rapid, ochii și mintea mi se umplu de 
Bea Rochester. 

Nu găsesc câte informaţii aș vrea. Nu a fost faimoasă cu 
adevărat. Oamenilor le păsa de companie, de obiectele 
cumpărate, în vreme ce Bea părea că se ferește de lumina 
reflectoarelor. 

Dau peste un singur interviu - din Southern Living, desigur, ce 
mai surpriză! În fotografia aferentă, Bea stă la o altă masă 
impresionantă - serios acum, femeia asta nu mai știa să 
folosească și alte camere? -, îmbrăcată în galben de data asta. 
Un bol de cristal cu lămâi se zărește lângă cotul ei, iar în mână 
ține lejer o cană de cafea emailată, cu margarete pictate. 

Schița biografică este exagerat de lingușitoare. Bea crescuse 
în Alabama, unul dintre strămoșii ei fusese senator în anii 1800, 
familia avusese o casă superbă într-un loc numit Calera, care 
arsese cu câţiva ani în urmă. Mama ei, din păcate, decedase la 
scurtă vreme după ce Bea pusese bazele companiei Southern 
Manors și „tot ce făcea era dedicat amintirii ei”. 


VP - 23 


Ochii mei continuă să sară peste detaliile deja cunoscute - 
diploma de la Randolph-Macon, mutarea înapoi la Birmingham, 
dezvoltarea afacerii ei -, până când se opresc la numele lui 
Eddie. 


Acum trei ani, Bea Mason l-a întâlnit pe Edward 
Rochester într-o vacanţa în Hawaii. „Nu mă aflam în 
căutarea unei relaţii”, râde ea. „Voiam doar puţin timp în 
care să mă relaxez citind câteva cărţi și bând băuturi 
absurd de reci. Insă, când Eddie a apărut...” 


Vocea i se stinge și dă din cap ușor, îmbujorându-se 
discret. „Totul a fost un vârtej ameţitor, dar mereu spun că 
decizia de a mă căsători cu Eddie a fost singura decizie 
impulsivă din viaţa mea. Din fericire, s-a dovedit a fi și cea 
mai bună decizie din viaţa mea”. 


Oftez și mă las pe spate. Spinarea mea protestează. 
Picioarele mi-au amorțit pentru că le-am ţinut prea mult timp 
încrucișate sub mine. Cuvertura ce-mi acoperă coapsele miroase 
a detergent ieftin și o împing cât colo, strâmbând din nas. 

Hawaii. 

De ce îmi înrăutățește starea? mă întreb. De ce îmi doream ca 
ei să se fi cunoscut la biserică, la un country club sau în cine știe 
ce alt loc plictisitor și lipsit de orice primejdii, dintre miile care 
există în împrejurimi? 

Fiindcă nu voiam să fie special, cred. Voiam ca ea să nu fie 
specială. 

Numai că e. Frumoasă, deșteaptă și milionară. O femeie care 
a construit ceva singură, chiar dacă banii și mediul din care 
provenea au ajutat-o să obţină totul mult mai ușor decât mi s-ar 
întâmpla mie. 

Mă holbez iar la poză, întrebându-mă cum suna vocea ei, cât 
de înaltă era și cum arătau ea și Eddie împreună. 

Superbi, bineînţeles. Sexy. Oare își zâmbeau? Se atingeau cu 
ușurință, el, cuprinzându-i talia, iar ea, atingându-i umărul cu 
mâna? Se mângâiau oare pe furiș, luându-se de mâini pe sub 
mese, aveau semnale secrete știute numai de ei? 

Probabil că da. Așa erau căsniciile, chiar dacă, în cazul celor 
observate de mine, nu prea merita efortul. 

Așadar, Bea Rochester fusese perfectă. Patroana perfectă, 
femeia perfectă, soția perfectă. Pesemne că nu auzise niciodată 

VP - 24 


de Easy Mac și nici nu călcase pragul vreunei case de împrumut 
pe amanet. f 
Eu nu aveam decât un singur avantaj. Incă trăiam. 


6. 


Eddie nu e acasă când o scot la plimbare pe Adele, a doua zi 
de dimineață. Mașina lui lipsește din garaj și îmi spun să nu fiu 
dezamăgită când iau căţelușul din curtea din spate. Thornfield 
Estates se găsește sus, pe deal, în apropiere de Mountain Brook 
Village, unde obișnuiam să lucrez, așa că, acum, o duc pe Adele 
acolo. Piciorușele ei țopăie fericite când ieșim din cartier. 

Incerc să mă conving în sinea mea că o fac pentru că m-am 
plictisit de aceleași străzi, dar, în realitate, vreau ca oamenii să 
ne vadă. Vreau ca oamenii care nu știu că plimb câini să mă 
vadă cu câinele lui Eddie. Ceea ce înseamnă, în minţile lor, că 
am o legătură cu Eddie. 

Ridic capul tot mai mândră când trec pe lângă Roasted și pe 
lângă buticurile unde se vând lucruri pe care acum le recunosc 
ca fiind niște imitații ale articolelor Southern Manors. Las în 
urmă trei magazine cu genţi lucioase, din materiale pepite, 
expuse în vitrine, și mă gândesc câte dintre ele se ascund prin 
șifonierele din Thornfield Estates. 

Oare cum te simţi când ești o femeie care cheltuiește 250 de 
dolari pe o geantă urâtă doar pentru că își permite? 

Adele ţine pasul cu mine, lovind trotuarul cu ghearele ei 
micuţe și, în dreptul librăriei, mă pregătesc să mă întorc, când 
aud: „Jane?” _ 

Este doamna McLaren. li plimb dalmaţianul, pe Mary-Beth, în 
fiecare miercuri. Doamna McLaren stă acum în faţa mea, cu o 
cană de la Roasted în mână. Precum Emily Clark, poartă haine 
simandicoase de yoga jumătate din timp, dar e mai măruntă și 
cu forme mai pline decât Emily sau doamna Reed, iar părul 
buclat, în patru nuanţe de blond, îi încadrează frumos fața. 

— Ce faceți voi tocmai aici? mă întreabă zâmbind, dar faţa îmi 
ia foc brusc, de parcă aș fi fost surprinsă în flagrant delict. 

— Mai schimbăm peisajul, răspund și dau din umeri relaxat, 
sperând ca doamna McLaren să mă lase în pace. 


VP -25 


Numai că ea face un pas mai aproape și privirea îi cade pe 
Adele. 

— Scumpo, nu prea e sigur să scoţi câinii din cartier. 

Cuvintele sunt gângurite, dulci, o dojană învăluită în vată de 
zahăr, și o urăsc din cauza lor. 

De parcă aș fi o copilă. Sau, și mai rău, o servitoare care 
umblă teleleu în afara curții închise cu grilaje. 

— Nu ne-am îndepărtat foarte tare de casă, o contrazic și, 
lângă mine, Adele scheaună și trage de lesă, dând din coadă. 

Casă. 

Doamna McLaren se apropie de mine, cu o pungă de 
cumpărături atârnându-i de încheietură. Pe pungă, e imprimat 
logoul unuia dintre buticurile mici pe lângă care am trecut și mă 
întreb ce e în ea, dorind să zăresc măcar puţin din conţinut, 
pentru ca, mai târziu, când o să dau de obiectul cu pricina, 
aruncat la întâmplare prin casa doamnei McLaren, să îl pot 
șterpeli. O reacţie stupidă, meschină, știu foarte bine, dar pulsul 
insistent mă îndeamnă la așa ceva. 

Orice-ar fi cumpărat căţeaua asta astăzi, n-o să aibă parte de 
el, nu după ce m-a făcut să mă simt atât de prost. 

— În regulă, dar poate te grăbești să te întorci acolo? 

A ridicat ușor tonul. 

— Și, scumpo, te rog să n-o scoţi niciodată din cartier pe 
Mary-Beth, bine? Devine atât de agitată și mi-ar displăcea 
profund să o știu aici, în... 

Gesticulează din mâna cu punga de cumpărături atârnată de 
încheietură. 

— „.„.vânzoleala asta. 

Cred că am văzut vreo trei mașini de dimineaţă până acum și 
singura vânzoleală care are loc în prezent este provocată de 
doamna McLaren, care m-a oprit de parcă aș fi comis o crimă 
îndrăznind să duc un câine la plimbare în afara porţilor de la 
Thornfield. 

Dar încuviinţez din cap. 

Zâmbesc. 

Înghit veninul care îmi umple gura, doar am suficientă 
experiență în acest sens, și mă îndrept spre Thornfield Estates și 
spre casa lui Eddie. 

Este răcoare și liniște când intru. Mă aplec să-i desfac lesa lui 
Adele. Gheruţele ei alunecă pe marmură, apoi pe lemnul din 


VP - 26 


esență tare când aleargă spre ușile glisante. O urmez și le 
deschid ca să iasă în curte. 

Acum vine momentul în care ar trebui să-i agăț lesa în cuiul 
de la intrare, să-i las un bilet lui Eddie în care îl informez că am 
trecut pe aici, că Adele e afară și apoi să plec. Să mă întorc în 
cutia de beton din St. Pierre Street, să mă gândesc la testul GRE 
pe care să-l dau din nou și poate să-mi ascund diferitele comori 
furate prin șifonier, în dulăpioarele din baie sau în spatele 
noptierelor. 

În schimb, mă întorc în livingul cu canapeaua lui de un roz- 
aprins și cu scaunele înflorate, cu rafturile pline de cărți și mă 
uit în jur. 

Măcar o dată, nu caut să fur ceva. Nu știu ce spune asta 
despre mine ori despre Eddie sau ce sentimente am faţă de 
Eddie, dar nu vreau să iau nimic de la el. Vreau doar să-l cunosc. 
Să învăţ ceva. 

Ca să fiu sinceră cu mine însămi, îmi doresc să mă uit la 
fotografii cu el și cu Bea. 

Nu există niciuna în sufragerie, dar zăresc spaţii pe perete 
unde, cândva, au atârnat tablouri. lar polita șemineului este 
suspect de goală, ceea ce mă determină să cred că, pe vremuri, 
nu a fost doar suportul unor sfeșnice din argint. 

Mă duc pe hol, tenișii mei scârțâie și mă întâmpină aceeași 
senzație de pustiu. 

Sus. 

Lemnul e fin sub picioarele mele și nu văd spaţii goale aici, ci 
doar obiecte de artă de bun-gust. 

Pe palier, e o masă cu un bol de sticlă pe care îl recunosc de 
pe site-ul Southern Manors, cel în formă de măr. Îmi trec ușor 
degetele peste el, înainte să urc cele câteva trepte până la 
primul etaj. 

E întunecat aici, luminile sunt stinse, iar soarele încă nu s-a 
înălţat destul ca să pătrundă prin ferestre. De o parte și de alta, 
sunt uși, dar nu încerc să le deschid. 

Mă apropii totuși de măsuţa din lemn de sub o fereastră cu 
vitralii, aflată în capătul holului. 

Pe ea, se odihnește o singură fotografie, în ramă de argint. 
Exact ce mi-am dorit și ce mi-aş fi dorit să nu văd niciodată. 

Mă întrebasem cum arătau Bea și Eddie împreună. Acum știu. 

Frumoși. 


VP - 27 


Dar e mai mult decât atât. Mulţi oameni sunt frumoși, mai 
ales aici, în cartier, unde toţi își permit să se îngrijească. Nu e 
vorba de părul ei perfect și de silueta fără cusur, de zâmbetul ei 
strălucitor și de costumul de baie scump. Pur și simplu, cei doi 
se potrivesc. Stau amândoi pe o plajă splendidă, ea zâmbește 
spre cameră, iar el zâmbește spre ea. 

Fiecare își găsise perechea. Lucrul acela pe care cei mai mulţi 
dintre noi îl caută, fără să-l găsească vreodată, lucrul acela 
despre care presupusesem că nu există, deoarece, în lumea 
asta largă, de unde ar putea apărea o persoană care să ţi se 
potrivească numai ţie? 

Însă Bea era perfectă pentru Eddie, înţeleg acum și, brusc, mă 
simt mică și proastă. Sigur, flirtase cu mine, dar probabil strict 
din obișnuinţă. Îi stătea în fire. Dar el se bucurase de așa ceva. 
Cu siguranţă, nu mă voia pe mine. 

— Am făcut poza în Hawaii. 

Mă răsucesc și cheile îmi cad printre degete, care mi-au 
amorțit brusc. 

Eddie stă pe hol, chiar la capătul scărilor, sprijinindu-se de 
perete, cu picioarele încrucișate. Azi, poartă blugi și o cămașă 
albastră, dintre acelea care par simple, dar care costă, probabil, 
mai mult decât câștig eu în două săptămâni la cafenea sau 
plimbând câini. Mă întreb cum o fi să ai atât de mulţi bani, încât 
să cheltuiești chiria cuiva pe un obiect de îmbrăcăminte. 

Ochelarii de soare îi atârnă într-o mână. Face semn din cap, 
arătând spre masă. 

— Fotografia, precizează el, de parcă n-aş fi știut la ce se 
referă. Eu și Bea în Hawaii, anul trecut. Acolo ne-am cunoscut, 
de fapt. 

Înghit în sec, vârându-mi mâinile în buzunarele de la spate ale 
blugilor și mă îndrept de spate. 

— Căutam baia, îi explic. 

Schiţează un surâs. 

— Bineînţeles, îmi zice, dezlipindu-se de perete și pornind 
spre mine. 

Holul e spaţios și aerisit, plin de lumina ce pătrunde prin 
lucarna de deasupra noastră, dar mi se pare tot mai îngust și 
mai sufocant, pe măsură ce Eddie se apropie. 

— Este singura poză de care nu m-am îndurat să scap, 
adaugă el, și eu sunt foarte conștientă că stă chiar lângă mine, 


VP - 28 


iar cotul lui mă atinge ușurel. Celelalte erau instantanee de la 
nunta noastră și câteva fotografii de pe vremea când 
construiam casa asta. Dar asta... 

Vocea i se gâtuie, ridică fotografia înrămată și studiază 
imaginea. 

— Nu știu, pur și simplu n-am putut s-o arunc. 

— Adică pe restul le-ai aruncat? întreb. Chiar și pe cele de la 
nuntă? 

Așază fotografia la loc pe masă și rama scoate un sunet ușor. 

— Le-am ars. În curte, la trei zile după accident. 

— Îmi pare foarte rău, rostesc aproape în șoaptă, încercând să 
mi-l imaginez pe Eddie stând în faţa unui foc, în timp ce chipul 
soţiei lui se topește. 

Se uită la mine, mijind puţin ochii. 

— Nu te cred, Jane. i 

Gura mi se usucă, iar inima îmi bate cu putere. Imi doresc să 
nu i urcat scările până aici, dar mă bucur că am făcut-o, fiindcă, 
altfel, nu am sta aici și el nu m-ar privi așa. 

— Ce s-a întâmplat a fost îngrozitor, încerc să adaug. 

Eddie încuviinţează din cap și mă apucă de cot. Degetele lui 
îmi cuprind osul ascuţit, iar eu mă holbez spre locul unde mâna 
lui îmi atinge pielea. 

— Îngrozitor, repetă el. Dar nu-ţi pare rău, fiindcă ea nu e aici 
și, în consecinţă, poţi fi tu. Cu mine. 

Dau să protestez, pentru că mi se pare oribil să gândească 
așa despre mine. Că aș fi o ființă atât de oribilă. 

Dar are dreptate, mă bucur că Bea Rochester era în barca 
aceea, cu Blanche Ingraham, în noaptea respectivă. Mă bucur, 
pentru că asta înseamnă că Eddie e singur. 

Liber. 

Faptul că vede prin mine ar trebui să mă stânjenească, dar 
mie îmi dă o ameţeală plăcută. 

— Nu sunt cu tine, îi spun totuși, fiindcă acesta e adevărul. 

Om sta noi aici, cu mâna lui pe braţul meu, dar nu suntem 
împreună. Între toţi Eddie Rochester din lumea asta prăpădită și 
mine se întinde un ditamai canionul. 

Însă el zâmbește, un zâmbet domol, care îi ridică doar un colţ 
al gurii și îl face să arate mai tânăr și mai fermecător. 

— la cina cu mine diseară, îmi zice. 

Îmi place. Că nu mă întreabă. 


VP - 29 


— Da, mă aud rostind și îmi vine atât de ușor. 
Parcă aș intra pe o ușă. 


7. 


Nu-l las să vină să mă ia. 

Ar fi o nebunie să-i permit lui Eddie să vadă unde locuiesc, iar 
gândul că el și John ar putea să dea nas în nas mă face să mă 
cutremur. Nu, vreau să exist numai în lumea lui Eddie, ca și cum 
aș fi răsărit în ea din altă parte, perfect întreagă, imposibil de 
cunoscut. 

Destul de adevărat, serios. 

Mă întâlnesc cu el în English Village, o parte a cartierului 
Mountain Brook în care nu am fost niciodată, deși am auzit-o pe 
Emily menţionând numele. Sunt multe locuri de acest gen în 
Mountain Brook: Cahaba Village, Overton Village și Mountain 
Brook Village însuși. Mi se pare prostesc să folosești un cuvânt 
precum vilage care să însemne o parte diferită a aceleiași 
comunități - folosiţi cartier, pretenţioșilor și sclifosiţilor, că nu 
locuim la ţară -, dar ce știu eu, nu? 

Parchez departe de bistroul francez unde Eddie a făcut 
rezervare, rugându-mă să nu vrea să mă conducă la mașină, 
mai târziu, și mă întâlnesc cu el sub paravanul de pânză, în 
dungi aurii și negre, al restaurantului. 

Poartă pantaloni marinărești negri precum cărbunele și un 
tricou alb, iar ţinuta lui completează plăcut vinețiul rochiei mele. 
Îi simt mâna caldă pe spate, în dreptul taliei, când șeful de sală 
ne conduce la masa noastră. 

Lumini difuze, feţe de masă albe, o sticlă de vin. Aceasta e 
partea care îmi sare cel mai mult în ochi. Comandă relaxat o 
sticlă de vin, în timp ce eu încă studiez prețurile pentru un pahar 
de vin, întrebându-mă ce ar părea sofisticat fără să fie prea 
scump. 

Vinul ales de el costă peste o sută de dolari și mă îmbujorez 
toată știind că valorez o sticlă de vin scumpă pentru el. După 
aceea, pun meniul deoparte, mulţumită să îl las pe el să 
comande și pentru mine. 


1 „Sat”, în Ib. engleză (n.tr.). 
VP - 30 


— Dar dacă aleg ceva ce nu-ţi place? mă întreabă zâmbind. 

Pielea lui nu mai pare așa de palidă ca în prima zi. Ochii lui 
albaștri nu mai sunt tiviţi cu roșu și mă întreb dacă l-am făcut 
fericit. E o idee ameţitoare, mai ameţitoare și decât vinul de 
calitate. 

— Îmi place tot, răspund. 

Nu vreau ca vorbele mele să sune sexy, dar așa se întâmplă 
și, când gropiţa din obraji i se adânceşte, mă întreb ce aș mai 
putea spune ca să-l fac să se uite la mine așa. 

Atunci, privirea lui coboară. 

La început, bănuiesc că se uită la decolteul rochiei mele, dar 
el rostește: 

— Lanţul acela... 

Rahat! 

Ce idioțenie să-l port! Rareori acționam nesăbuit, dar, când 
mă uitasem în oglindă înainte să plec, arătam atât de banală 
fără nicio bijuterie. Lanţul însușit de la doamna McLaren nu e 
ceva extravagant, n-are nici diamante, nici pietre preţioase. E 
doar un lanţ simplu din argint, cu un pandantiv micuţ din argint 
și aur agăţat de el. 

O albină, îmi dau seama acum și simt un gol în stomac. 
Răsucesc nervoasă șervetul între degete. 

— L-am primit de la o prietenă, rostesc pe un ton ce se vrea 
relaxat, dar deja ating pandantivul care îmi arde pielea. 

— E drăguţ, mă complimentează el, apoi coboară privirea. 
Compania soţiei mele are unul similar în portofoliul de produse, 
așa că... 

Vocea i se stinge și începe să bată darabana cu degetele pe 
masă din nou. 

— Îmi pare rău, mă scuz. Eu... Am auzit despre Southern 
Manors, dar nu... 

— Hai să nu vorbim despre asta. Sau despre ea. 

Se uită brusc la mine, surâsul e la locul lui, dar deloc sincer, și 
vreau să mă aplec peste masă ca să-i iau mâinile într-ale mele, 
dar încă nu am ajuns în acel moment al relaţiei care permite așa 
ceva, nu? Vreau să-l întreb tot despre Bea și la fel de mult vreau 
să uit că ea a existat totodată. 

Vreau. 

Vreau. 


VP - 31 


Când ospătarul se apropie cu vinul nostru scump, îi zâmbesc 
lui Eddie. 

— Atunci, să vorbim despre tine. 

Ridică din sprâncene, lăsându-se pe spătarul scaunului. 

— Ce vrei să știi? mă întreabă. 

Aștept până când somelierul toarnă un deget de vin în 
paharul lui Eddie, apoi aştept ca el să ia o înghiţitură, să 
încuviințeze din cap și să ceară ca paharele noastre să fie 
umplute, un lucru pe care l-am văzut doar în filme sau la show- 
urile TV despre soțiile magnaţilor. lar acum mi se întâmplă mie. 
Acum, sunt una dintre acele persoane care au parte de o 
asemenea cină. 

Imediat, imit gestul lui Eddie și mă sprijin de spătarul 
scaunului. 

— Unde ai crescut? 

— În Maine, răspunde simplu, într-un orășel, Searsport. Mama 
încă locuiește acolo. La fel și fratele meu. Eu am plecat totuși 
cât de repede am putut. Am făcut colegiul în Bangor. 

Soarbe din vin, privindu-mă. 

— Ai fost vreodată în Maine? 

Clatin din cap. 

— Nu. Dar am citit mult Stephen King în adolescenţă, așa că 
am o idee despre locul respectiv. 

Asta îl face să râdă, după cum și sperasem. 

— Ei bine, sunt mai puţine cimitire ale animalelor și mai puţini 
clovni ucigași, dar, în mare, cam așa arată. 

Mă aplec în faţă, îmi încrucișez mâinile pe masă, fără să ratez 
momentul când ochii lui alunecă de pe fața mea spre decolteul 
rochiei. E o privire trecătoare, cu care sunt obișnuită din partea 
altor bărbaţi, dar, venind de la el, nu mi se pare perversă sau 
stânjenitoare. Îmi place să se uite la mine așa. 

O altă noutate. 

— Să locuiești aici e, probabil, o schimbare majoră, spun, dar 
el ridică din umeri. 

— M-am mutat des după absolvirea colegiului. Am lucrat cu 
un prieten și am schimbat casele din Midwest ca pe șosete. M- 
am stabilit în California pentru scurtă vreme. Acolo mi-am luat 
autorizaţia de antreprenor. Am crezut că o să rămân pentru 
totdeauna în locul acela, dar am plecat în vacanţă și... 


VP - 32 


Lasă fraza neterminată, dar intervin imediat, fiindcă nu mai 
vreau tăceri pline de subinţeles. 

— Ţi-a trecut prin minte să te întorci? 

Surprins, își mai toarnă niște vin. 

— În Maine? 

— Sau în California, zic ridicând din umeri. 

Mă întreb de ce stă într-un loc plin cu atâtea amintiri 
dureroase pentru el, un loc în care pare să iasă în evidenţă, în 
care e diferit, în ciuda banilor și a hainelor frumoase. 

— Ei bine, Southern Manors are sediul central aici, îmi 
răspunde. Aș putea să închei contractele și din altă parte, dar 
Bea a insistat mereu că Southern Manors este o companie din 
Alabama. M-aș simţi... nu știu. Ca și cum aș trăda-o, bănuiesc. 
Să mă mut în altă parte. Sau să vând compania. 

Expresia lui se îmblânzește ușor. 

— E moștenirea ei și cred că am responsabilitatea să o 
protejez. 

Încuviinţez din cap, bucuroasă că tocmai ne sosește 
mâncarea, astfel încât conversaţia se încheie firesc. Știu deja 
cât de importantă e compania pentru el. In căutările mele pe 
Google, am găsit mai multe articole despre cum, la doar câteva 
luni după dispariţia soţiei, Eddie s-a străduit din răsputeri la 
tribunal să o declare legal decedată. Era ceva în legătură cu 
Southern Manors, cu mulţi termeni juridici și specifici afacerilor, 
din care nu am înțeles mare lucru, dar am prins ideea. Bea 
trebuia să fie moartă pe hârtie pentru ca Eddie să poată prelua 
conducerea companiei așa cum și-ar fi dorit și ea. 

M-am întrebat ce simţea el în privinţa asta, să declare 
moartea soţiei într-o manieră atât de formală, finală. 

În timp ce taie friptura, ridică privirea spre mine, schițând un 
zâmbet. 

— Destul despre mine. E rândul tău acum. 

Îi ofer câteva anecdote fermecătoare, zugrăvind viaţa lui Jane 
într-o lumină flatantă. Unele povești sunt reale (ca liceul făcut în 
Arizona), altele sunt jumătăţi de adevăr, iar unele sunt furate de 
la prieteni. 

Însă Eddie pare că se bucură de ele, zâmbind și dând din cap 
cât mâncăm. Când vine nota de plată, sunt deja mai relaxată și 
mai încrezătoare decât am crezut că voi fi la această întâlnire. 


VP - 33 


Când plecăm, îmi ia mâna, o strecoară pe sub braţul lui și 
ieşim din restaurant. 

E ridicol, știu. Eu, aici, cu el. Eu, prinsă de braţul lui în acest 
fel. 

Eu, în viața lui. 

Dar iată-mă aici și, cât ne plimbăm pe trotuar, ţin capul sus, 
mă apropii de el și rochia mi se atinge ușor de coapsele lui. 

Noaptea e caldă și umedă, părul îmi cade în bucle pe lângă 
față, luminile se reflectă în băltoace și mă întreb dacă o să mă 
sărute. 

Dacă o să-mi ceară să rămân la el peste noapte. 

Am de gând să accept. 

Comandase o plăcintă la pachet și îmi imaginez cum o s-o 
mănânc împreună cu el în bucătăria lui splendidă. Sau în patul 
lui. Oare de-aia a comandat-o? 

Îmi închipui cum e să intri noaptea în casa aceea, cât de 
drăguţe sunt luminile difuze în întuneric. Cum arată curtea din 
spate când răsare soarele. Fineţea și mirosul așternuturilor. 
Cum e să te trezești într-o asemenea casă. 

— Ești tăcută, spune Eddie, trăgându-mă mai aproape de el. 

Ridic ochii și îi zâmbesc. 

— Pot să fiu sinceră? 

— Pot să te împiedic? 

ÎI împung ușor cu cotul, simțind cât de solid și de cald e. 

— Mă gândeam cât de mult a trecut de când n-am mai fost la 
o întâlnire. 

— Și eu, la fel. 

În lumina străzii, e atât de frumos, încât simt o durere în 
piept. Degetele mele se freacă de jacheta lui moale, din 
material scump și bine croit. Mai frumoasă decât orice haină de- 
a mea. 

— Eu... încep și el întoarce capul. 

Am senzaţia că mă va săruta chiar aici, pe strada din English 
Village, unde ne poate vedea oricine, dar înainte să se aplece 
spre mine, auzim o voce. 

— Eddie! 

Ne răsucim pe călcâie simultan și dăm cu ochii de un bărbat 
care arată ca Tripp Ingraham, ca Matt McLaren, ca Saul Clark 
sau ca orice alt tip insipid din Thornfield Estates. 


VP - 34 


Are fața schimonosită într-o expresie de compasiune, cu 
colţurile gurii lăsate și cu sprâncenele unite. În lumina felinarelor 
de pe stradă, părul blond și subţire pare portocaliu, iar, când îi 
întinde mâna lui Eddie, surprind sclipirea unei verighete. 

— Mă bucur să te văd, omule, rostește bărbatul. Și îmi pare 
foarte rău pentru Bea. 

Eddie se încordează. 

— Chris, răspunde, dând mâna cu el. Și eu mă bucur să te 
văd. Și mulțumesc. Multumesc și pentru flori. 

Chris clatină din cap. Poartă un costum gri-deschis, iar în 
spatele lui, chiar în curbă, zăresc un Mercedes parcat. O femeie 
așteaptă pe scaunul din faţă al pasagerului și ne privește. Simt 
cum ochii i se îndreaptă spre mine. 

Nu trag de rochie, singura frumoasă pe care o am, dar mă 
mănâncă degetele. 

— ingrozitor lucru, pur și simplu îngrozitor, continuă Chris, de 
parcă Eddie nu pricepe că înecul soției sale e o întâmplare 
oribilă. 

Eddie se strâmbă și încuviinţează. 

— Mulţumesc din nou, spune el. 

Ce altceva să facă? Bag de seamă că ochii lui Chris mă 
cercetează scurt. 

— A fost o femeie dată naibii, adaugă bărbatul și simt 
întrebările care-i stau pe limbă. 

Cine mai sunt și eu, asta e o întâlnire, Eddie chiar are de gând 
să o înlocuiască pe Bea cu mine, o fată palidă și banală, 
îmbrăcată cu o rochie cu un număr mai mare? 

— Adevărat, replică Eddie, iar eu aștept momentul în care mă 
va prezenta. 

Chris așteaptă și el același lucru, dar, cum momentul nu vine 
și Eddie zâmbește stânjenit, bărbatul îl bate ferm cu palma pe 
umăr. 

— Ne mai vedem. Și salut-o pe Beth din partea mea. 

Pornim din nou la drum pe trotuar. Eddie nu m-a privit de 
când a apărut Chris și de când numele lui Bea s-a ivit ca o 
fantomă între noi. 

Nu mă întreabă dacă vreau să mă conducă la mașină. 

Și nu mă sărută de noapte bună. 


VP - 35 


8. 


Totul în casa Ingraham pare că așteaptă întoarcerea lui 
Blanche. 

Mă duc acolo, a doua zi de dimineaţă, simţindu-mă stângace 
și înceată. Intâlnirea ratată cu Eddie de noaptea trecută îmi stă 
ca un bolovan în stomac. E o zi cum nu se poate mai potrivită să 
vin și să mă apuc de împachetat lucrurile lui Blanche, pentru 
Tripp. 

Fantoma lui Bea aseară, a lui Blanche, astăzi. 

Au trecut luni de când a fost dată dispărută, dar una dintre 
genţile ei încă stă pe masa din vestibul. Mai e acolo și o 
grămadă de bijuterii, un colier și multe inele aruncate neglijent. 
Imi imaginez cum vine de la o cină în oraș, cum își scoate toate 
chestiile alea, împingându-le fără o vorbă spre baza lată, din 
sticlă, a lămpii, cum își azvârle pantofii sub masă. 

Perechea de balerini roz zace și ea acolo. Era iulie când a 
dispărut și îmi închipui că i-a purtat asortându-i cu o bluză roz și 
cu o pereche de pantaloni capri albi. Femeile de aici se îmbracă 
mereu vara precum florile, pete strălucitoare de culoare 
contrastând cu verdele violent al peluzelor și cu albastrul orbitor 
al cerului. Totul diferă substanţial de zona estică în care am 
crescut eu. Acolo, negrul era mereu cea mai șic alegere. Aici, 
cred că oamenii poartă nuanţa lavandei la înmormântări. Și 
roșu-mac la nunți. 

N-am încercat niciodată să iau ceva de la Tripp. Credeţi-mă, 
ar observa. 

Spre deosebire de Eddie, Tripp a păstrat la vedere toate 
fotografiile cu Blanche. Bănuiesc chiar că a mai adăugat câteva. 
Orice suprafaţă liberă pare năpădită de poze înrămate. 

Sunt cel puţin cinci de la nunta lor. Blanche zâmbește și Tripp, 
blond, arată de parcă i-ar fi frate, nu seamănă deloc cu Tripp cel 
burtos și debusolat din prezent. 

Il găsesc în sufragerie, cu un pahar din plastic alături, umplut 
cu gheaţă și cu un lichid de culoarea ambrei, care numai ceai nu 
e. 

E abia 9:23. 
— Bună ziua, domnule Ingraham, strig și zornăi cheile, în caz 
că a uitat când mi-a dat o cheie ca să pot intra. 


VP - 36 


S-a întâmplat mai demult, când încă se prefăcea că se 
întoarce de la serviciu. Habar n-am cu ce se ocupă mai exact, 
sinceră să fiu. Am crezut că e avocat, dar pesemne că am 
presupus asta deoarece părea genul. Dacă te uiţi la el acum, zici 
că nu mai are alte haine în afară de tricouri polo și de pantaloni 
sport, iar obiectele împrăștiate prin casă amintesc numai de golf 
- o geantă cu crose sprijinită de ușa din faţă, mai multe perechi 
de pantofi pentru golf, amestecate într-un coș de răchită de la 
intrare, ţinte pentru golf aruncate neglijent pretutindeni, la fel 
ca bijuteriile soţiei. 

Până și paharul din care își bea micul lui dejun trist are un soi 
de embleme cu ceva legat de golf. 

Tripp ţine în poală un album foto și, când intru în sufrageria 
întunecată, își ridică în sfârșit privirea spre mine. În spatele 
ochelarilor de firmă, îi zăresc ochii tulburi. 

— Jan. 

Nu mă deranjez să-i reamintesc că mă cheamă Jane. Am 
făcut-o deja de câteva ori, dar vorbele mele nu par să pătrundă 
prin mâzga de Woodford Rezerve în care e adâncit permanent 
creierul lui. 

— M-aţi rugat să încep cu a doua cameră de oaspeţi astăzi, îi 
explic, arătând spre scări. 

După un moment, încuviințează cu un gest. 

Pornesc într-acolo, dar nu-mi stă mintea la Tripp și la Blanche. 

Nu mă gândesc decât la Eddie și la cina de aseară. La felul în 
care a dat din cap când i-am zis că mă duc singură la mașină. 
Cum ne-am îmbrățișat stingheri pe trotuar și cât de repede s-a 
îndepărtat de mine. 

Crezusem... 

La dracu', nu mai contează! Poate crezusem că se întâmpla 
ceva între noi, dar, în mod evident, mă înșelasem. Singurul lucru 
care se petrece acum este că mă îndrept spre „a doua cameră 
de oaspeţi” din casa Ingraham ca să împachetez... cine știe ce. 

Dormitorul se află la primul etaj, e relativ mic, zugrăvit în 
nuanţe de albastru, cu flori mari, exotice. Pe podea, zac cutii din 
carton și din plastic pentru depozitare, dar am senzaţia că nu 
Tripp le-a pus aici. Poate surorile lui l-au vizitat ca să 
pregătească încăperea pentru mine. Ca un soi de curățenie în 
avans, pentru a păstra fantezia unui Tripp care reușește să-și 
vadă de viaţă. 


VP - 37 


Nu era cazul totuși. 

Au trecut zece minute de când am venit și îl aud apropiindu- 
se. 

Cred că, pe vremuri, Tripp semăna mult cu John. Mai puţin 
jalnic, desigur, și mai blond, mai chipeș. Nu ca lucrul acela care 
crește în locurile întunecate din spatele frigiderului. Însă lasă o 
impresie asemănătoare... clar ar hali mâncarea cu numele 
altcuiva pe ea și pun pariu că nu doar o tipă de la Universitatea 
din Alabama se răsucise brusc, surprinsă să-l descopere pe 
Tripp Ingraham în pragul ușii, și se întrebase de ce cineva care 
arăta atât de inofensiv părea atât de înfricoșător. 

Însă toată băutura îi sporise nefiresc ciudățenia. Cred că 
intenţionase să se furișeze și să mă surprindă în „dormitorul 
albastru”, dar i-am auzit pașii pe hol, chiar dacă se mișca încet, 
încercând să nu facă zgomot. 

Poate dacă n-ai mai purta pantofi de golf pe podelele din lemn 
tare, imbecilule, îmi zic în gând, dar zâmbesc atunci când mă 
întorc cu faţa spre el. 

— S-a întâmplat ceva? îl întreb. 

Ochii lui apoși, căprui, se măresc puţin. Afișează o expresie 
acră, poate fiindcă i-am distrus cine știe ce plan își făcuse. Să 
scot un țipăt de fetiță, poate, să scap o cutie și să duc mâna la 
gură, îmbujorată toată. 

Probabil că i-ar fi plăcut așa ceva. Tripp Ingraham este, nu mă 
îndoiesc, genul de dobitoc care se masturbează când conduce, 
sare în lift și se preface că își împinge prietenele de pe marginea 
prăpastiei. 

Cunosc genul. 

— Poţi împacheta tot ce găsești aici, dacă vrei, spune Tripp, 
rotind paharul de plastic în mâini. Nimic din toate astea nu 
însemna ceva pentru Blanche. 

Nu minte. E o cameră drăguță, dar are un aer de hotel. Ca și 
cum tot ce se află în ea a fost ales pentru aspect, nu pentru a 
satisface un gust personal. 

Arunc o privire lângă pat, spre lampa făcută să semene cu o 
găleată demodată. Pânza abajurului are un model floral fin, 
bleu-pal cu verde. Nu mă miră. Toate fleacurile din aceste case 
arată la fel. Cu excepţia casei lui Eddie. 

Îmi vine brusc ideea că tot ce am văzut în aceste vile pare să 
fie o imitație palidă a obiectelor din casa lui Eddie, reproduse de 


VP - 38 


un aparat Xerox care rămâne treptat fără tuș, iar copiile devin 
tot mai difuze, tot mai puţin distincte. 

Îmi dau seama unde am mai văzut lampa în formă de găleată. 

— E de la Southern Manors, nu? întreb, arătând spre noptieră. 
M-am uitat pe site-ul lor noaptea trecută și... 

Tripp mă întrerupe cu un sunet nepoliticos și își lipește 
paharul de buze din nou. Când îl lasă jos, o picătură de bourbon 
îi rămâne pe mustaţa zbărlită. O linge imediat și limba lui rozalie 
îmi provoacă greață. 

— Nu, lampa aia a fost a /ui Blanche. Cred că i-a aparţinut 
mamei ei sau cam așa ceva. Ori a luat-o când s-a vândut vreo 
casă, nu știu. 

Ridică din umeri și burta i se mișcă pe sub tricoul polo. 

— Bea Rochester n-avea nicio treabă cu ideile originale. La 
rahaturile gen Southern Manors se pricepea de minune Blanche. 

Las pe podea cutia pe jumătate goală. 

— Adică a copiat stilul lui Blanche? 

Tripp pufnește și înaintează și mai mult în cameră. Vârful 
pantofului agaţă un sac de gunoi plin de lângă ușă și face o 
gaură mică în el. Mă uit la bucata de material roz care se ivește. 

— A copiat, a furat... spune el, gesticulând cu paharul spre 
mine. Au crescut împreună, știai? Au fost la aceeași școală, Ivy 
Ridge. Cred că au fost și colege de cameră. 

Întorcându-mă din nou la teancul de cărţi de pe pat, încep să 
le așez în cutia de la picioarele mele. 

— Am auzit că erau apropiate, răspund, întrebându-mă câte 
informaţii aș putea stoarce de la Tripp Ingraham. 

E singurul de până acum care nu a vorbit despre Bea de parcă 
ar fi fost buricul pământului, așa că nu m-ar supăra să aud ce 
are de spus. Însă bârfele sunt alunecoase, spinoase. Prefă-te că 
ești prea interesat și, brusc, dai de bănuit. Poartă-te de parcă ai 
fi plictisit, indiferent și, uneori, persoana se închide complet, 
dar, alteori, dacă e vorba de Emily Clark, nerăbdătoare să 
trăncănească, va spera să găsească momeala perfectă cu care 
să te agate. 

Nu știu în ce categorie se încadrează Tripp, dar știu că stă 
nemișcat pe colțul patului, unde salteaua se lasă sub greutatea 
lui. 

— Bea Rochester, murmură el. O chema Bertha, de fapt. 


VP - 39 


Îmi ridic privirea, îmi dau părul după urechi și el mă 
urmărește cu ochi tulburi, dar clar atent la ce se citește pe fața 
mea. 

— Serios? îl întreb. 

El încuviinţează. Un picior i se bâţâie nervos, iar mâinile 
răsucesc întruna paharul gol. 

— Se pare că și l-a schimbat când s-a dus la colegiu. Așa 
susținea Blanche. S-a întors într-o zi la Birmingham și a pus pe 
toată lumea să o strige Bea. 

Tripp oftează din nou și continuă să-și legene piciorul. 

— Blanche s-a conformat. Nu i-a mai pomenit niciodată 
numele real în faţa altora, din câte știu. 

Bertha. Numele îmi apasă limba cu greutatea lui și mă 
gândesc la fotografiile pe care le-am văzut aseară, la buzele ei 
roșii și la părul negru, strălucitor. Nu arăta deloc ca o Bertha și 
nu o învinovățesc deloc că a vrut să și-l schimbe. 

În plus, e un alt lucru pe care îl avem în comun, un alt secret 
bine ascuns în inima mea. Nu m-am născut o „Jane”, în definitiv. 
Celălalt nume, mai vechi, a rămas atât de departe în urma mea, 
încât, ori de câte ori îl aud la televizor, într-un magazin, la radio 
sau ca parte a unei conversații, când trec pe lângă oameni, nu 
tresar și nici nu întorc capul. Am îngropat acea persoană 
undeva, în Arizona, așa că numele nu mai reprezintă nimic 
pentru mine acum. 

Am avut noroc, totuși. Nimeni de aici nu știe de celălalt eu al 
meu. Bea Rochester nu s-a bucurat de acest lux. Cum o fi fost să 
locuiești lângă cineva, pe aceeași stradă, care știa cât de mult 
îți doreai o schimbare? 

Tripp încă vorbește, dar nicio informaţie nu se dovedește 
folositoare. E doar o înșiruire de amărăciuni, alimentate de 
bourbon, axate pe Blanche și pe faptul că habar n-are ce va face 
cu toate lucrurile ei. 

De câte ori vin aici, aud cel puţin o dată aceeași placă: o să 
arunce tot ce i-a aparţinut lui Blanche, o s-o ia de la capăt, 
poate în alt loc, mai mic, „undeva, aproape de terenul de golf”. 

N-o va face totuși. Va rămâne în casa asta, pe care o va 
transforma într-un altar. 

Casa Rochester nu e un altar. 

Mă gândesc la asta când plec de la Tripp, închizând ușa și 
lăsând în urmă toată tristețea și amărăciunea. Eddie are doar o 


VP - 40 


fotografie cu Bea, cea din Hawaii. Oare înseamnă că își vede de 
viață deja ori măcar încearcă? 

Cred că încearcă. 

Apoi, de parcă l-aș fi invocat, apare în faţa mea, alergând pe 
trotuar. Mă observă și se oprește. Părul negru, ud, i s-a lipit de 
sprâncene. 

— Jane! 

— Salut! 

Stăm acolo, eu, ţinând strâns lipită de mine geanta veche, iar 
Eddie, în hainele lui sport scumpe, cu mâinile în șold, respirând 
din greu. 

Îmi pică ochii pe pieptul lui lat, acoperit de tricoul îmbibat de 
transpiraţie și, brusc, nu-mi mai pasă de noaptea trecută, de 
soția lui sau de câți oameni ne-ar putea vedea acum. 

— Lucrezi pentru Tripp? mă întreabă și pe frunte îi apar trei 
riduri când ridic din umeri. 

— Cam așa ceva. l-am plimbat câinele o vreme, iar acum îl 
ajut să împacheteze lucrurile soţiei. 

Încruntătura i se adâncește, degetele i se strâng și mai ferm 
pe oasele șoldurilor. 

— Am fost un măgar aseară. 

Clatin din cap, dar el ridică o mână. 

— Nu, serios. Obișnuiam să lucrez cu Chris și, când a adus 
vorba de Bea... m-a tulburat pur și simplu. Am început să mă 
gândesc că e prea devreme, că oamenii vor comenta aiurea și 
eu... 

Oftează și se uită în pământ. Când mă privește iar, părul îi 
acoperă fruntea ca unui băieţel. E atât de fermecător, încât 
degetele mele vor să i-l aranjeze. 

— Pot să mai încerc o dată? mă întreabă. 

Chiar dacă nu ar fi zâmbit, chiar dacă ochii lui nu ar fi fost atât 
de albaștri, chiar dacă nu aș fi vrut să îl ating atât de tare că mă 
dureau maxilarele de cât strângeam din dinţi, tot aș fi spus da. 

Mi-aș fi amintit mirosul și atmosfera sufocantă din casa lui 
Tripp 

Felul în care doamna McLaren s-a uitat la mine în sat. 

Privirea dură a lui Emily Clark. 

Casa lui Eddie și ce am simţit când mi-am strecurat mâna într- 
a lui la cină. 

Da. 


VP - 41 


APRILIE 


vârtej. 

E greu să nu folosesc acest cuvânt ca să descriu relația mea 
cu Eddie, dar, de fiecare dată când îmi vine în minte, mă 
gândesc la cum povestea Bea că l-a cunoscut pe Eddie într-o 
vacanţă. 

Și ea tot ca un vârtej a descris-o. 

Dar poate că așa sunt relațiile cu el. Poate orice femeie care 
intră în viaţa lui e luată pe sus în același fel, pentru că, odată ce 
hotărăște că te vrea, numai așa știe el să se poarte. 

Îi dau lui Eddie o a doua șansă, dar cu anumite condiţii. Fără 
întâlniri în Mountain Brook. Teritoriul trebuie să fie neutru. Crede 
că-mi fac griji din pricina celorlalţi oameni din Thornfield Estates 
care ar afla despre noi. Încă nu vreau să se știe despre noi - și 
nu vreau să risc un alt dezastru ca acela cu Chris dar nu pentru 
că îmi fac griji în privinţa slujbei mele. Zilele mele de plimbat 
câini sunt numărate. Aproape că aud finalul cum se apropie. 

Nu, încă nu vreau să afle cineva, deoarece îmi place să am 
acest secret. Cea mai tare bârfă din cartier e a mea. 

Într-un final, vor descoperi, desigur, dar am decis că, atunci 
când se va întâmpla, voi fi atât de prinsă în relaţie, încât nu vor 
putea face nimic. 

Februarie cedează locul lunii martie, martie, lui aprilie, iar noi 
mergem la restaurante de fiţe, ale căror meniuri abia dacă le 
deslușesc. Ne plimbăm prin parcuri, atingându-ne umerii și 
șoldurile. Mergem la filme și stăm în spate, ca adolescenții. 
Mâna lui e întotdeauna pe trupul meu, odihnindu-se în palma 
mea, urmărindu-mi conturul claviculei, o greutate caldă pe 
talie... Îi simt atingerea chiar și când suntem departe unul de 
altul. 

Asta e partea cea mai ciudată. Nu întâlnirile, nu ideea că un 
bărbat ca Eddie Rochester vrea să petreacă timp cu mine. Ci 
intensitatea cu care îl doresc și eu. 

Nu sunt obișnuită cu așa ceva. 

Eu să vreau /ucruri? Firește. O constantă în viaţa mea. Ochii 
care surprindeau sclipirea unui obiect scump la încheietura unei 

VP - 42 


mâini sau la gâtul cuiva. Fotografiile unor case de vis care-mi 
tapetau pereţii dormitorului, în locul unui afiș cu vreun puber de 
care fetele de vârsta mea erau interesate. 

Însă mă feresc de mâinile bărbaţilor de la 12 ani, iar să-mi 
doresc să mă atingă unul e o senzaţie nouă pentru mine. 

Cred că-mi place. 

Prima dată când m-a sărutat s-a întâmplat în spatele mașinii 
lui, parcate lângă un restaurant. Gura lui avea gustul vinului 
roșu pe care îl băuserăm, iar mâinile lui care îmi cuprinseseră 
fața nu mă făceau să mă simt prinsă într-o capcană, ci... în 
siguranţă. Și frumoasă. 

M-a încântat dezamăgirea din ochii lui când m-am retras. 
Fiindcă normal că m-am retras. Lucrul potrivit, la momentul 
potrivit, asta contează aici și n-am de gând să stric ceva atât de 
important, dovedindu-mă o cucerire ușoară pentru el. 

Deocamdată, intimitatea dintre noi se reduce la sărutat și, 
ocazional, la atingeri fierbinţi; el își plimbă palmele pe braţele 
ori pe coapsele mele, iar eu îmi odihnesc degetele pe mușchii 
tari ai stomacului său, fără să cobor spre locuri periculoase. 

N-a fost nevoit să aștepte nimic o lungă perioadă, cred, așa 
că ar face bine să mă aștepte pe mine. 

Dar nu e vorba doar de săruturi sau de intensitatea dorinţei 
mele, care îmi dă amețeli. Mă impresionează cât de multe 
lucruri observă el. Cât de mult mă observă pe mine. 

La a treia noastră întâlnire - cu sandviciuri, la un local din 
Vestavia -, am ales o sticlă de cream soda din frigider și, fiindcă 
nu m-am putut stăpâni, i-am povestit despre unul dintre 
asistenții maternali pe care i-am avut la zece ani. Acesta era 
obsedat de cream soda, cumpăra baxuri uriașe de la Costeo, dar 
nu mă lăsa nici pe mine, nici pe Jason, un alt băiat din casă, să 
ne atingem de ea. Ceea ce însemna, bineînţeles, că numai așa 
ceva voiam să beau. 

M-a surprins cât de ușor mi-a ieșit povestea de pe buze. 
Totuși, nu pe de-a-ntregul adevărată. Omisesem partea cu 
„asistentul maternal” și spusesem simplu „tata”, dar nu-mi mai 
deschisesem sufletul în felul acesta de ani buni, în fața nimănui. 

lar Eddie nu m-a descusut și nici nu m-a privit cu milă. S-a 
multumit să mă strângă de mână și, când m-am dus la el acasă, 
a doua zi, frigiderul era ticsit cu mult iubitele mele sticle negre. 


VP - 43 


Nu marca ieftină, de tot rahatul, cumpărată de domnul 
Leonard, ci un produs de calitate, care se vinde numai în băcănii 
la modă și stilate. 

Am trăit atât de mult timp încercând să nu fiu văzută, încât e 
ceva ameţitor în felul în care îl las să mă vadă. 

John bănuiește că se petrece ceva, fiindcă ochii lui ca două 
mărgele sunt mai scormonitori decât de obicei când mă 
urmăresc prin apartament, însă nici măcar asta nu mă mai 
deranjează acum, îmi place să am un secret, să afișez un 
zâmbet șmecher și să nu am un program fix de venit acasă. 

Dar nimic din toate astea - să mă sărut cu Eddie, să-l dau 
naibii pe John - nu se compară cu sentimentul de acum, când, 
ghemuită lângă pătuţul unde îl așez pe Bear după ce ne 
întoarcem de la plimbare, o ascult pe doamna Reed vorbind la 
telefon. 

— Eddie /ese cu cineva. 

Îmi permit să surâd ușor. Așteptam această clipă, dar e și mai 
satisfăcătoare decât îmi imaginam. Fiorul resimţit se aseamănă 
cu senzaţia pe care o am când șparlesc un inel sau strecor un 
ceas în buzunar. 

De fapt, e chiar mai bine de atât. 

— Știu! exclamă doamna Reed în spatele meu. 

Urmează o pauză și mă întreb cine e la capătul celălalt al 
firului. Emily, poate? Ele două sunt când prietene, când inamice, 
dar, săptămâna asta, se poartă amabil. Nu-i nevoie decât de un 
comentariu meschin despre pantalonii de yoga prea strâmţi sau 
de o aluzie răutăcioasă referitoare la lipsa copiilor și dușmănia 
dintre ele se reîntoarce cât ai clipi. Deocamdată, sunt cele mai 
bune prietene. 

Și discută despre mine. 

Numai că ele nu știu că e vorba de mine și mă distrez al 
naibii. Partea pe care o aștept de săptămâni. 

Schiţez un zâmbet când mă întorc spre doamna Reed și-i 
întind lesa lui Bear. 

O ia și îi spune celeilalte: 

— Fată, hai că te sun eu înapoi. 

Clar vorbește cu Emily. Când sunt prietene la cataramă, 
numai ele o ţin întruna cu „fată”. 

Pune telefonul pe tejghea și îmi zâmbește. 

— Jane! 


VP - 44 


Efectiv toarce și știu ce urmează. A procedat așa și înainte, cu 
Tripp Ingraham, chinuindu-se să mă tragă de limbă, să afle orice 
lucru cât de mic despre cum e să fiu în preajma lui. Mă amuză s- 
o văd cum se crede subtilă. 

— Ai observat pe cineva necunoscut la casa Rochester? mă 
întreabă. 

lar eu îi ofer același surâs tâmp dintotdeauna și dau din 
umeri. 

— Nu cred. 

E un răspuns stupid și mor de plăcere când o văd cum 
clipește des, nesigură de ce a auzit. Trec pe lângă ea și îmi 
flutur degetele. 

— Ne vedem săptămâna viitoare! îi strig veselă. 

Pe o masă, lângă ușă, zăresc o pereche de ochelari de soare 
Channel și un teanc de bani frumos aranjaţi, dar îi ignor. 

In schimb, imediat ce ies pe trotuar, îmi scot telefonul și îi 
trimit un SMS lui Eddie. 

e 

Dacă Eddie a fost surprins sau nu că eu am iniţiat o întâlnire - 
și că am sugerat „să mâncăm acasă” - nu mi-a arătat. Mi-a 
răspuns la SMS după numai câteva minute, iar acum, când apar 
acasă la el, pe la șapte seara, cina e deja pregătită. 

Nu mă întreb dacă a gătit chiar el sau a luat ceva de la micul 
magazin gourmet din sat, unde se găsesc tot felul de mâncăruri 
care, băgate la cuptor sau puse în niște vase de cupru grozave, 
pot trece lejer drept preparate de tine. 

Nu contează. 

Insă contează că, deși ar fi putut comanda online, a depus un 
oarecare efort pentru seara noastră, lucru care îmi spune că am 
dreptate să trec la următoarea etapă. 

Aștept până după cină, când ne întoarcem în sufragerie. Eddie 
a aprins câteva lumânări, iar lămpile aruncă sfere de lumină 
caldă pe podea. Toarnă un pahar cu vin pentru mine și unul cu 
whisky pentru el. II simt pe buzele lui, vechi și scump, când mă 
sărută. 

Mă gândesc la prima zi petrecută aici, bând cafea, învârtindu- 
ne unul în jurul celuilalt. Aceste noi versiuni ale noastre - 
îmbrăcate mai frumos (port blugii schinny cel mai puţin tociţi și 
un top H&M din mătase artificială, găsit la Goodwill), cu alcool în 


VP - 45 


loc de cafea, prinse într-un dans diferit - par că se suprapun 
peste variantelor timpurii ale lui Jane și Eddie. 

Jane și Eddie. Îmi place cum sună și hotărăsc că o să rămân 
Jane pentru totdeauna. Tot alergatul și toate minciunile la asta 
au dus. A meritat, deoarece acum sunt aici, cu acest bărbat 
frumos, în această casă frumoasă. 

Mai am un singur lucru de făcut. 

Mă întorc cu spatele la el și învârt paharul cu vin între palme. 
În geamul ușilor glisante uriaşe, nu văd decât reflexia mea și pe 
a lui Eddie. Se sprijină de insula din marmură care separă 
sufrageria de bucătărie. 

— A fost o seară încântătoare, îi spun, asigurându-mă că 
folosesc doza corectă de melancolie. O să-mi fie dor de locul 
ăsta. 

Nu e greu să par tristă când rostesc cuvintele - până și ideea 
de a pleca îmi strivește pieptul. E un alt sentiment ciudat, unul 
cu care nu sunt obișnuită. Să vreau să rămân undeva. Oare 
pentru că am obosit de atâta alergat sau e altceva? De ce aici? 
De ce acum? 

Nu știu decât că acest loc, casă, cartierul mă fac să mă simt 
sigură, așa cum nu mi s-a mai întâmplat înainte. 

În geam, îl văd pe Eddie încruntându-se. 

— Ce vrei să zici? 

Mă răsucesc cu faţa spre el și ridic din umeri. 

— Nu știu sigur cât mai pot sta în Birmingham. Nu vreau să 
plimb câini o veșnicie, iar colegul meu de apartament e un 
coșmar. Am verificat programele de la școlile din Vest și... 

Mă opresc, gândindu-mă dacă să ridic din umeri iarăși, dar 
stabilesc că se potrivește un oftat melancolic. 

— Și cu noi cum rămâne? mă întreabă. 

Îmi dau toată silinţa să-mi ascund zâmbetul. Mă uit la el și 
înclin capul. 

— Eddie. A fost distractiv, dar... Serios acum, noi doi nu avem 
un viitor, nu? La un moment dat, o să vrei o femeie mai... 
rafinată. 

Flutur mâna liberă. 

— Mai sofisticată. Mai frumoasă. 

Trag aer adânc în piept. 

— Nu am fost complet onestă în privinţa trecutului meu... și a 
vieţii mele dinainte. 


VP - 46 


Eddie nu se mișcă, mă privește și așteaptă. 

— OK, spune el cu o voce blândă, răbdătoare. Vrei să începi 
acum? 

Încuviinţez și fac cea mai îndrăzneață mișcare din viaţa mea. 
Îi mărturisesc adevărul. 

— Am stat în plasament încă de la vârsta de trei ani, până 
când am devenit majoră. Tatăl menţionat zilele trecute... nu era 
tatăl meu real, ci un asistent maternal deloc cumsecade. Nici 
măcar nu știu cine-mi sunt părinţii. Adică le știu numele, fiindcă 
le-am văzut pe hârtie. Nu mi-i amintesc. Nu știu cine sunt în 
realitate. Chiar vrei să fii cu o astfel de persoană? Cineva care 
vine de nicăieri? 

Pune paharul pe blatul insulei și, din câţiva pași, e lângă mine. 

— Da, îmi răspunde, aproape în șoaptă. 

Îmi cuprinde în palme braţele goale. Îi simt atingerea până în 
vârful degetelor de la picioare și, când îmi mușc nervoasă buza 
de jos, ochii lui îmi urmăresc mișcarea. 

— Mulţumesc că mi-ai zis, Jane. Acum, că știu asta despre tine 
și îmi închipui lucrurile prin care ai trecut... 

Se opreşte căutându-mi privirea. În ochii lui, citesc atâta 
empatie și bunătate, că mi se înmoaie genunchii. 

— Nu te vreau mai puţin. Dimpotrivă, te vreau și mai mult, 
adaugă el. 

E cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată. 

— Eddie... 

Strânsoarea lui devine mai puternică. 

— Nu, îmi răspunde. Dacă voiam o Emily Clark sau o Campbell 
Reed, aș fi cu ele. Sunt cu tine pentru că pe tine te vreau, Jane. 

Eddie se apleacă și buzele lui le ating delicat pe ale mele. 
Apoi simt o pișcătură când mă mușcă ușor, iar dorinţa curge 
prin mine atât de violent, încât aproape tremur. 

— Jane a mea, rostește el răgușit, aspru. 

Înghit în sec. De data asta, totul e pe bune, fără iluzii. 

— Nu sunt a ta, reușesc să îndrug. Sunt liberă ca orice 
nenorocită de pasăre. 

Zâmbește și, când mă sărută din nou, îmi folosesc la rândul 
meu dinţii, mușcându-i buza în același loc. 

Nu plec în seara asta și amândoi știm. 

Nu mai plec niciodată. 


VP - 47 


PARTEA A DOUA 


BEA 


IULIE, O ZI DUPĂ BLANCHE? 


Nu știu pentru cine scriu. 

Pentru mine, cred. E o modalitate de a înregistra totul cât încă 
e proaspăt în mintea mea. Nu-mi permit să sper că nota va fi 
găsită de cineva. Mă doare prea tare să visez la așa ceva acum. 

Dar poate, dacă scriu totul negru pe alb, o parte dintre 
relatări vor căpăta sens și mă vor împiedica să o iau razna. 

Noaptea trecută am înţeles pentru prima dată ce ușor îţi 
poate scăpa sănătatea mintală printre degete. 

Eddie a inclus și o carte în proviziile pe care mi le-a adus, un 
roman ieftin pe care îl aveam încă din perioada colegiului. Am 
găsit un pix pe fundul unui sertar al noptierei pe care am cărat-o 
amândoi aici, sus, acum câteva luni. 

E ceva bizar în toate astea. Să-mi scriu propria poveste peste 
cuvintele pe care le citesc și le recitesc din tinerețe. 

Dar e și mai greu să scriu adevărul. 

Noaptea trecută, soțul meu, Edward Rochester, a ucis-o pe 
cea mai bună prietenă a mea, Blanche Ingraham. 

Blanche e moartă. Eddie a ucis-o. Sunt închisă în casa 
noastră. Oricât îmi repet aceste cuvinte în sinea mea, tot mi se 
par greșite, nebunești, așa că nu mă pot abţine să mă întreb 
dacă nu cumva sufăr de halucinaţii oribile. Sau poate m-am 
înecat împreună cu Blanche și trăiesc în iad. 

Are mai mult sens decât orice altceva. 

Dar nu. Eu și Blanche ne-am dus la casa de lângă lac în 
weekend, o excursie între fete, care trebuia să ne dea ocazia de 
a petrece puţin timp împreună. Amândouă fuseserăm foarte 
ocupate - eu, cu Southern Manors, Blanche, cu Tripp - și să stau 
și să pălăvrăgesc cu cea mai bună prietenă, să bem vin și să 


2 Aici și în continuare am optat să păstrăm modul de paginare din ediția princeps 
(n.red.). 


VP - 48 


râdem cum făceam încă de pe vremea adolescenței s-a dovedit 
a fi... perfect. Weekendul acela a fost perfect. 

Reiau totul în minte ca să mă conving că nu au existat semne 
care să ne avertizeze despre ceea ce urma să se întâmple. 

Vedeţi voi, e dificil să descâlcesc ițele. 

Imi amintesc că Eddie a apărut pe neașteptate și am hotărât 
să ieşim cu barca pe lac pentru o plimbare la miezul nopţii. 
Eddie conducea, iar eu și Blanche dansam pe muzica nebună ce 
răzbătea din boxe. Apoi, mi-am simţit capul tot mai greu, 
gândurile mi s-au învălmășit și s-a făcut întuneric. Blanche ţipa, 
m-am trezit în apă și era cald, ca într-o baie, și am știut că 
trebuie să continui să înot, dar, când am ajuns la țărm, Eddie 
era deja acolo. O durere orbitoare mi-a explodat în cap și iarăși 
s-a lăsat bezna peste mine. Când am deschis ochii, eram... aici. 

In această cameră. 

A fost ideea lui Eddie să adauge o cameră de refugiu la etajul 
al doilea, după ce am urmărit un episod din 60 Minutes, în care 
explicau că e ultimul răcnet în domeniul constructiilor. 
Acceptasem atunci când el renovase casa, pentru că voiam să 
avem tot ce e mai bun și, dacă asta îl făcea fericit, de ce nu? 

Aș fi făcut orice să-l văd fericit. 

Tot a lui fusese ideea să avem ceva mai mult decât un spațiu 
gol. El sugerase și patul. 

— In caz că rămânem blocaţi aici, o vreme, mă ispitise, 
apucându-mă de talie și trăgându-mă lângă el. 

Chiar dacă eram căsătoriţi deja de un an, simţisem același fior 
care mă copleșise în prima noapte în care mă sărutase. 

Sentimentele mele faţă de Eddie nu se schimbaseră deloc. 
Poate de aceea nu am intuit nimic din tot ce a urmat. Fusesem 
prea îndrăgostită, prea încrezătoare, prea... 

(J 

Eddie a intrat când scriam ultima propoziție. Am izbutit să vâr 
cartea sub pat înainte să deschidă ușa, așa că nu m-a surprins 
scriind, slavă Domnului! Voi fi mai atentă în viitor. 

Nu mă consolează deloc, dar arată îngrozitor. Eddie a fost 
întotdeauna dichisit, dar astăzi avea ochii roșii și pielea aproape 
cenușie, era slăbit. Și, oricât de nebunesc și de grotesc sună, 
pentru o secundă, mi-a părut rău pentru el. Voiam să-l ajut. Așa 
s-a desfășurat toată căsnicia noastră. Eu planificam, Eddie 
punea în practică. 


VP - 49 


Am așteptat să rostească el ceva, să încerce să explice măcar 
ce dracului se petrece. Probabil că ar fi trebuit să ţip, să mă 
reped la el, să-l lovesc. Orice. 

Dar eu am stat încremenită. 

Aș vrea să dau vina pe efectele drogului pe care mi l-a 
strecurat în băutură, însă, din secunda în care a intrat, am 
paralizat din cauza fricii și a șocului. 

Nu am putut decât să-l urmăresc cum aranjează sticlele de 
apă și pachetele de biscuiţi cu cremă de alune, două mere și o 
banană pe masa de lângă ușă, întors cu spatele la mine. 

Eddie a ucis-o pe Blanche. 

A omorât-o și m-ar putea omori și pe mine. 

Eddie, soțul meu, partenerul meu. Bărbatul pe care credeam 
că îl cunosc foarte bine. Care, în ziua când ne-am cunoscut, mi-a 
zâmbit cu atâta blândeţe în privire. Care mă asculta mereu 
atent când îi vorbeam despre cum a decurs ziua, despre 
afacerea mea ori despre visurile mele. Care își amintea lucruri 
mărunte, prostești - precum sosul meu iute preferat sau cum 
îmi plăcea cafeaua, cu o pastilă de îndulcitor Splenda. 

Bărbatul acela, Eddie, era un criminal. 

Dacă mă gândesc prea mult, îmi vine să urlu și mă tem că, 
dacă încep să ţip, n-o să mă mai opresc niciodată. Așa că trag 
aer în piept regulat, deși exerciţiul - inspira numărând până la 
patru, ține aerul în piept numărând până la patru, expiră 
numărând până la șase - îmi amintește de lecțiile de yoga pe 
care eu și Blanche le-am luat luna trecută. 

Doamne ferește, acum o lună! Mi se pare deja o altă viaţă. 

Eddie n-a vorbit cu mine, doar a așezat mâncarea și apa, apoi 
a ieșit, iar eu m-am prăbușit pe podea și am plâns, tremurând 
atât de rău, că-mi clănțăneau dinţii. 

Cum de m-am măritat cu un monstru și nu mi-am dat seama 
de asta decât prea târziu? 


PATRU ZILE DUPĂ BLANCHE 


Astăzi, Eddie a venit din nou, cu mai multă apă și mâncare. 
Am încercat să vorbesc cu el, dar, de îndată ce i-am rostit 
numele, a ridicat mâna și și-a apropiat faţa de a mea. 


VP - 50 


Parca mă uitam la un străin care avea aceleași trăsături 
familiare. Nu-l cunoșteam pe bărbatul acesta rece și periculos și, 
după ce a plecat, am simţit o ușurare imensă. Nu am mai plâns 
și nici nu am mai tremurat. Poate că scrisul mă ajută, la urma 
urmelor. 


ȘASE ZILE DUPĂ BLANCHE 


Au trecut două zile de la ultima vizită a lui Eddie și, în tot 
acest timp, am devenit mai calmă și mai sigură pe mine. 

Încă nu înţeleg ce planuri are sau de ce mă ţine aici, de ce nu 
mă aflu pe fundul lacului, alături de Blanche. Trebuie să existe 
un motiv și am de gând să-l descopăr. 

Trebuie să fiu isteaţă. 

Mai isteață decât Eddie. 

E singurul mod prin care pot ieși vie de aici. 


VP -51 


Bea nu voia să întârzie, dar traficul fusese un coșmar și ploaia 
nu ajutase nici ea. 

Când se strecoară la masă în separeu, vizavi de Blanche, din 
restaurantul lor preferat, La Paz, Blanche e deja la a doua 
margarita și coșul cu chipsuri e aproape gol. 

Imediat ce se așază, Blanche îi face semn ospătarului, 
arătând spre paharul ei, apoi spre al lui Bea, care încearcă să 
pară iritată. De obicei, comandă o margarita, numai că, în seara 
asta, nu-și propusese să bea. 

Nu se descurcă deloc să-și ascundă enervarea, pentru că 
glasul îi sună mai ascuţit decât intenționase când spune: 
Așadar, o marți cu trei margarita? 

Blanche ridică din umeri și mai înmoaie un chips în sosul din 
micul vas albăstrui. 

— Dacă-mi permit! spune ea pe un ton vesel, dar fals în 
urechile lui Bea. 

Blanche se purta aiurea de ceva vreme, însă Bea nu reușește 
să-și dea seama despre ce e vorba. Poate din cauza lui Tripp. El 
și Blanche erau căsătoriți doar de un an, dar deja apăruse 
răceala între ei, o relație încordată. Cu nicio săptămână în urmă, 
Bea se dusese acasă la ei să bea ceva și trebuise să suporte 
timp de două ore răutățile constante, ironiile și jignirile 
deghizate în afecțiune. 

Acum, Bea stă în fața lui Blanche și îi observă ochii ușor 
umflați și paloarea. Îşi doreşte să nu fi făcut gluma aia proastă 
despre a treia margarita. 

Când le sosesc băuturile, Bea ridică paharul masiv, cu sare pe 
margini, și îl ciocnește de al lui Blanche. 

— Pentru noi, zice ea. Și gata cu monstruozitățile pline de 
Zahăr de la El Calor. 

Asta o face pe Blanche să schițeze un zâmbet, așa cum 
sperase Bea. El Calor era un local ieftin mexican de lângă Ivy 
Ridge, școala la care merseseră amândouă în adolescență. 
Obișnuiau să se ducă acolo, în fiecare vineri seara, cu mult 
înainte să împlinească 21 de ani, și să comande cele mai 
grețoase margarita din meniu, amestecuri îngheţate, care 
veneau în boluri uriașe, roșu-aprins sau albastre ori verde-neon, 
culori care le pătau buzele și dinții. 


VP - 52 


Bea încă are o fotografie cu ea și cu Blanche în ultimul an de 
liceu, în care scot limba la cameră; a lui Blanche, violacee, a lui 
Bea, cărămizie. Ochii le sclipesc de alcool și de tinereţe. 

Îi place la nebunie poza aia. 

li e dor de fetele acelea. 

Poate că astă-seară au șansa să-și retrăiască puțin trecutul? 

Blanche ridică meniul și Bea îi zărește brățara de la 
încheietură. 

Fără să stea pe gânduri, se întinde spre Blanche și cercetează 
bijuteria. E un lănțișor subțire de argint cu o zeitate ca 
pandantiv - semnul zodiacal al lui Blanche, Scorpion, bătut în 
diamante. 

— Avem și noi ceva asemănător care o să iasă pe piată la 
anul, spune Bea, răsucindu-i încheietura ca să vadă mai bine 
brățara. Dar am făcut o întăritură din email pe pandantiv și 
oferim diverse pietre colorate ca opțiuni. O să-ți aduc și tie una. 

Blanche își smulge mâna, aproape răsturnându-și băutura cu 
cotul. Mișcarea e atât de bruscă, atât de agresivă, că, pentru o 
secundă sau două, Bea nu-și retrage propria mână și rămâne cu 
ea întinsă peste chipsuri și salsa. 

— Îmi place brățara asta, spune Blanche, uitându-se la meniu 
și ferindu-se de ochii lui Bea. Nu am nevoie de alta. 

— Am crezut..., începe Bea, dar se oprește și ridică propriul 
meniu, chiar dacă întotdeauna comandă același lucru ca 
prietena ei. 

Blanche procedează la fel, dar ai crede că secretele 
universului sunt inserate printre descrierile tipurilor de burrito și 
de enchilada, atât de concentrată citește meniul. 

Tăcerea dintre ele devine grea și stânjenitoare, iar Bea 
încearcă să-și amintească exact când s-a simtit ultima oară așa 
în prezenţa lui Blanche. Íi fusese cea mai bună prietenă de când 
era doar o adolescentă nervoasă de 14 ani, care se afla departe 
de casă pentru prima dată și incerca să se integreze într-o 
școală nouă, sofisticată. 

După ce ospătarul le-a luat comanda - feluri obișnuite pentru 
ele, enchilada verde, pentru Bea, supă tortilla, pentru Blanche -, 
tăcerea s-a așternut iar și, tocmai când Bea se întreabă dacă să- 
și facă de lucru cu telefonul, prietena ei spune: 

— Așadar, cum e tipul? 

Un nou val de iritare o cuprinde pe Bea. 


VP-53 


— Eddie e în regulă, răspunde, accentuând dinadins numele, 
pe care, dintr-un motiv obscur, Blanche nu vrea să-l folosească. 

Întotdeauna zice tipul, ocazional, tipul acela și odată, la un 
prânz cu niște prietene de-ale lor de la Ivy Ridge, l-a numit 
individul, micul prieten al lui Bea. 

Pe parcursul anilor, de multe ori, Bea o auzise pe Blanche 
rostind această combinație de cuvinte aproape batjocoritoare, 
dar Blanche nu i le adresase niciodată direct ei, așa că, până la 
urmă, plecase de la masa de prânz foarte devreme. 

Acum, Blanche dă pe gât restul de margarita și repetă Eddie. 
Îşi încrucișează mâinile pe masă, se apleacă în fată şi mâneca 
tunicii i se apropie periculos de o pată de salsa, ce se întinde 
chiar lângă încheietura ei. 

— Nu am avut niciodată încredere în bărbații care folosesc 
asemenea diminutive, explică ea. Fii bărbat. Te cheamă Robert, 
nu Bobby, pentru Dumnezeu! Nu Johnny, ci John. 

— Ai dreptate, încuviințează Bea fără să se poată abtine. E ca 
atunci când un tip e a treia roată la căruță și i se zice Tripp. 

Blanche clipește des de câteva ori, apoi, spre surpriza lui Bea, 
râde și se lasă pe spate. 

— OK, touché, cățea ce ești, rostește, dar fără patimă. 

Bea simte cum o parte din atmosfera încordată se mai 
risipește și se întreabă dacă seara poate fi totuși salvată. 

Însă Blanche se apleacă din nou spre ea ca să o ia de mână. 
S-a abțiguit bine de tot, constată Bea, cea de-a treia margarita 
terminând treaba începută de primele două, și strânsoarea ei e 
surprinzător de puternică. 

— Serios, Bea. Ce știi despre tipul ăsta? L-ai cunoscut la plajă. 
Cine se întoarce dintr-o vacanță cu un prieten? 

— Logodnic, de fapt, o corectează Bea, privind-o direct în 
ochi. M-a cerut în căsătorie săptămâna trecută. De aceea am 
vrut să iau cina cu tine. Ca să-ți spun. Surpriză! 

Bea își cuprinde fața în mâini stânjenită, mișcându-și degetele 
și zâmbind, dar știe că nu va avea parte de un moment magic, 
cum văzuse în cazul altor femei: o pauză, urmată de țipete și de 
ochi înlăcrimați, îmbrățișări deloc elegante, planuri imediate 
pentru petreceri, întrebări despre inele, rochii și luna de miere. 

Nu. Nu cu Blanche. 

Blanche, prietena ei cea mai bună nu-i oferă așa ceva. 


VP - 54 


În schimb, se sprijină de banchetă și deschide gura șocată. 
Blanche e blondă acum, culoarea a ieșit bine, dar ei îi înăsprește 
trăsăturile și, preț de o clipă, are senzația că stă în fața unei 
străine. 

Ceva mai târziu, Blanche ridică iarăși din umeri, zornăind 
gheața din pahar. 

— Ei bine, măcar lasă-l pe Tripp să-ţi facă un contract 
prenuptial. 

Le sosește și mâncarea, ospătarul pune farfuriile pe masă. 
Bea se holbează la Blanche, așteptând să rămână singure din 
nou, după care se apleacă și șuieră. 

— Multumesc din suflet. Apreciez sprijinul. 

Blanche ridică brusc mâinile, iar brățara de argint îi alunecă 
pe brat, în jos. 

— Ce-ai vrea să zic, Bea? Că sunt fericită pentru tine? Că este 
o idee grozavă să te măriți cu un tip sexy care a dat peste tine 
la plajă? 

— Dar nu fost chiar așa, o contrazice Bea, așezându-și 
șervetul în poală și aruncând o privire în jur. 

Încă vorbesc amândouă destul de încet, dar simte că, dintr-un 
moment în altul, vor crea o scenă gen Nevestele reale din 
Birmingham și e u/timul lucru pe care și-l dorește. 

E ultimul lucru pe care și vechea Blanche și l-ar fi dorit, dar cu 
noua Blanche - prea slabă, prea beată, prea blondă - cine știe? 

— Nu pricepi, insistă Blanche. 

Acum, da, o femeie de la altă masă se uită la ele, ridicând 
ușor din sprâncene. 

— Ești bogată acum, Bea. Și nu bogată ca o persoană 
normală. Nu ești o avocată sau un medic de succes. Ești pe cale 
să ai GRĂMEZI de bani și tipul ăsta știe. 

— Și de aceea e interesat de mine, corect? întreabă Bea, 
simțind cum îi ia fata foc, deși restul corpului pare rece ca 
gheața. Pentru că sunt bogată. Lucru care, ce coincidență, te 
sâcâie și pe tine. Evident, să-mi fii prietenă era mult mai ușor pe 
vremea când reprezentam pentru tine... doar un nenorocit de 
caz caritabil. 

Blanche pufnește, trântindu-se de spătar atât de tare, că 
bancheta se zguduie. 

— OK, bine. Eu doar încerc să am grijă de tine și să-ți 
amintesc că nu te poți atașa de orice persoană care se poartă 


VP-55 


frumos cu tine, dar, la cum văd că gândești, chiar îmi pierd 
vremea aiurea. 

Bea aproape că tremură, nu concepe să mănânce în starea 
asta, împinge farfuria cât colo și ridică paharul. Gheaţa s-a topit, 
margarita a devenit sărată, acră și prea tare, dar dă pe gât 
băutura oricum. 

— Vreau doar să fii atentă, spune Blanche, cu expresia ceva 
mai îmblânzită. Abia I-ai cunoscut. De când sunteți împreună? O 
lună? 

— De trei luni, răspunde Bea. Și știu tot ce am nevoie să știu. 
Stiu că mă iubește și știu că-l iubesc. 

Blanche se strâmbă. 

— Corect. Fiindcă iubirea e singurul lucru care contează. 

— Știu că lucrurile sunt complicate între tine și Tripp acum... 

— Nu sunt deloc complicate, o întrerupe Blanche, descriind cu 
degetele niste ghilimele imaginare. Doar că o căsnicie 
presupune mai multă muncă decăt crezi tu. 

Blanche clatină din cap și lasă furculita jos. 

— În fine, el e sexy și tu ești bogată, așa că e posibil să fie 
mai ușor pentru voi doi. Poate că ăsta e secretul. 

Furia dispare din Bea la fel de rapid ca apa dintr-o cadă căreia 
i s-a scos dopul. 

Blanche e geloasă pe ea. 

Despre asta e vorba. 

Blanche e geloasă. Geloasă pe banii ei, pe succesul ei și, 
acum, pe bărbatul ei. 

Bea nu și-a închipuit niciodată că Blanche și-ar dori ceva ce 
are ea. lar acum, vrea totul. 

Ceea ce îi ușurează misiunea de a-i lua mâna cu blândețe. 

— Hai să facem pace, da? o roagă. Fiindcă ar fi complet 
aiurea să nu vorbesc cu domnișoara mea de onoare. 

Blanche pufnește, dar, după un minut, îi strânge mâna, la 
rândul ei. 


VP - 56 


PARTEA A TREIA 


JANE 
10. 


Nu știam că și cearșafurile pot avea un miros atât de fin, dar 
așa se întâmplă cu ale lui Eddie. 

In fiecare dimineaţă, când mă trezesc în patul mare cu 
baldachin, îmi bag nasul în așternuturi și inspir adânc, 
întrebându-mă cum dracului am avut atâta noroc. 

Au trecut două săptămâni de când m-am mutat, mai mult sau 
mai puţin, cu Eddie, două săptămâni de lenjerii moi și timp 
petrecut pe canapeaua plușată din sufragerie, urmărind după- 
amiaza emisiuni proaste la televizorul masiv. 

Nu mai plec de aici niciodată. 

Mă dau jos alene din pat și degetele de la picioare ating 
bucuroase covorul moale, care mă așteaptă. Dormitorul este 
luxos exact cum trebuie - lemn negru, nuanțe de albastru- 
închis, ici și colo, câte o pată de culoare gri. Neutru. Masculin. 

E singurul spaţiu unde Eddie a scăpat complet de stilul lui 
Bea, se vede limpede. Inainte, pun pariu că era copleșit de un 
vârtej de nuanţe strălucitoare, ca și restul casei. Albastrul 
păunului, galbenul șofranului, fucsia aprinsă. Dar aici e doar 
Eddie. 

Şi acum, eu. 

Il găsesc pe Eddie în bucătărie, deja îmbrăcat pentru muncă, 
îmi zâmbește, cu o cafea aburindă în mână. 

— Bună dimineaţa, îmi spune, întinzându-mi cana. 

In prima zi când m-am trezit aici, Eddie îmi pregătise o cafea 
simplă, fără zahăr, așa cum băusem la prima noastră întâlnire. 
Sfioasă, îi mărturisisem că nu-mi place cafeaua neagră atât de 
mult. Acum, am un espressor scump la dispoziţie, care adaugă 
laptele sub formă de spumă și, în plus, tot felul de siropuri 
aromate deloc ieftine. 


VP - 57 


Cafeaua de astăzi miroase a scorțișoară și inspir aroma 
înainte să iau o gură. 

— Nu știu cum să-ţi zic, dar mă culc cu tine doar pentru 
cafeaua ta, îi zic. 

El îmi face cu ochiul. 

— Talentul de a face o cafea grozavă chiar este singura mea 
trăsătură remarcabilă. 

— Cred că mai ai câteva, îl contrazic. 

El mă privește cu sprâncenele ridicate. 

— Doar câteva? 

Îi fac semnul de OK cu degetul mare și arătătorul, iar el râde, 
lucru care mă încălzește la fel de mult precum cafeaua. 

Îl plac. N-am cum să susţin altceva. Nu e vorba doar de casă 
sau de bani, deși mă interesează sută la sută lucrurile astea, 
credeţi-mă. Dar să fiu cu Eddie e... plăcut. 

Și el mă place. Nu doar pe mine, cea inventată, îi plac și 
licăririle eului meu real pe care îl las să le zărească. 

Vreau să-i arăt mai multe despre mine, cred. Și a trecut o 
grămadă de timp de când nu m-am mai simţit așa. 

Întorcându-se la chiuvetă, Eddie își clătește cana și zice: 

— Ce-ai în program astăzi? 

Aștept acest moment de două săptămâni, sperând că mă va 
întreba cu ce îmi ocup ziua. Fiindcă tot mai scot nenorociţii ăia 
de câini la plimbare. Stau eu în casa lui Eddie și mănânc 
mâncarea cumpărată de el, dar sunt pe cont propriu în alte 
privințe. Benzina, hainele, celelalte mărunţișuri. Incă trebuie să 
plătesc chiria. 

— Câini, răspund scurt. 

El ridică ochii și se încruntă ușor. 

— Tot mai faci asta? 

Ceva din căldura resimţită faţă de el se risipește. Dar ce 
credea că fac toată ziua? Zac și-l aștept pe el să se întoarcă 
acasă? 

Îmi ascund iritarea, mă ridic de pe scaunul înalt și dau din 
umeri. 

— Păi, da. Trebuie să produc cumva bani. 

Se strâmbă și își șterge mâinile pe unul dintre prosopelele 
Southern Manors, împrăștiate prin bucătărie. Cel folosit de el are 
o felie de pepene imprimată, cu o mușcătură perfectă într-o 
parte. 


VP -58 


— Ești bine-venită să folosești cardul meu ori de câte ori ai 
nevoie. Și te pot adăuga astăzi ca titular de cont. La contul meu 
personal, nu la cel de la Southern Manors. Ala implică tot felul 
de nenorocite de hârtii, dar putem rezolva și asta până la urmă. 

Încremenesc. Eddie se întoarce din nou, mototolește prosopul 
și-l aruncă în camera pentru spălat rufe, aflată chiar lângă 
bucătărie. i 

Oare așa de ușor merg lucrurile pentru bărbaţii ca el? Imi 
oferă acces la mii și mii de dolari de parcă ar fi nimic, când eu 
aș putea să... îi iau pur și simplu. Să-i iau tot, dacă vreau 
neapărat. 

Poate că tocmai asta e... nu-i trece nicio clipă prin minte că aș 
fi în stare de așa ceva. Că cineva, dar mai ales o femeie, ar 
putea face asta. 

Dar, de vreme ce exact asta mi-am dorit, îi zâmbesc, dând 
aprobator din cap. 

— Ar fi... ar fi grozav, Eddie. Mulţumesc. 

— Ce sens are să am atâţia bani, dacă fata mea nu-i poate 
cheltui, nu? 

Ocolește barul, îmi înconjoară talia cu braţul și își îngroapă 
nasul în părul meu. 

— Totodată, spune el înainte să se retragă, de ce nu te duci 
acasă la tine să-ţi iei lucrurile și să le aduci aici? Așa, totul va fi 
oficial. 

Îmi apăs pieptul cu mâna și îi arunc cea mai falsă privire de 
specialistă în flirt. 

— Edward Rochester, îmi ceri să mă mut cu tine? 

Zâmbește cu gura până la urechi, în timp ce merge cu spatele 
spre ușă. 

— Cred că da. Accepţi? 

— Poate. 

Se răsucește pe călcâie, iar zâmbetul i se lățește și mai mult. 

— Îți las cardul la ușă! îmi strigă și aud sunetul fin al 
plasticului lovindu-se de marmură, înainte ca ușa să se deschidă 
și să se închidă, lăsându-mă singură în casă. 

Casa mea. 

Îmi mai prepar o cafea și mă duc la etaj, în baia masivă, 
partea mea preferată din vilă. 

Aproape ca orice altceva, este supradimensionată, dar nu 
copleșitoare. Mâna lui Bea se simte și aici, firește. Dacă Eddie ar 


VP -59 


fi proiectat camera, probabil că ar fi fost mai șic, mai modernă. 
Sticlă, oţel și ceramică. În schimb, există marmură și cupru, cu o 
podea din mozaic și - șocant ce n-ai văzut! - o magnolie în 
centru. 

Îmi frec degetul mare de la picior de una dintre plantele de un 
verde-închis și mă pregătesc să intru în cadă. 

Aveam cadă și în apartamentul meu, dar trebuia să fiu 
drogată ca să fac baie în ea. Nu numai că e înghesuită și pătată 
cu mucegai negru pe la colțuri, dar gândul că trupul meu se 
atinge de locul unde face duș John era prea oribil ca să iau în 
calcul așa ceva. Nu, întotdeauna m-am spălat cât am putut de 
repede, crispându-mă de fiecare dată când perdeaua dușului se 
lipea de mine. 

să dea naibii dacă nu merit cada asta! 

Mă așez pe marginea ei și mă aplec să răsucesc robinetul de 
apă caldă. Continui să ţin cafeaua într-o mână și încerc apa cu 
degetele de la mâna cealaltă. 

Am de gând să fac baie zilnic de aici înainte. Veșnic. Așa o să- 
mi petrec dimineţile. S-a terminat cu condusul din Center Point. 

S-a terminat și cu plimbatul câinilor. 

Și, după ce termin cu îmbăiatul pe ziua de azi, mă voi îmbrăca 
și voi merge cu mașina la jegul ăla de apartament, pentru ca 
mai apoi să plec și să nu mă mai întorc niciodată acolo. 

e 

lau ceea ce Eddie numește „mașina practică, de bun-simț”, 
un Mercedes SUV, și părăsesc enclavele umbrite din Mountain 
Brook, îndreptându-mă spre mallurile și complexul urât de 
apartamente unde se află vechea mea casă. 

Mi se pare ciudat să parchez o asemenea maşină frumoasă în 
spaţiul unde obișnuiam să-mi las Hyundaiul paradit și chiar mai 
ciudat să urc treptele de beton în noile mele sandale din piele, 
ale căror tocuri ţăcăne atât de tare, încât mă surprind tresărind. 

Numărul 234 arată și mai ponosit decât știam și scotocesc în 
geantă după chei. 

Când le vâr în yală, îmi dau seama că ușa e descuiată și mă 
încrunt când pășesc înăuntru. John e un dobitoc, dar nu genul 
care să dea dovadă de o astfel de neglijență. 

Apoi înțeleg că eu sunt aia neglijentă, pentru că ar fi trebuit 
să sun la biserică înainte să vin aici, să mă asigur că John a 
plecat la muncă și că nu face ce face acum, adică stă pe 


VP - 60 


canapea învelit cu pătura mea, urmărind emisiunile plictisitoare 
ale dimineții. 

— Și ea se întoarce, rostește el cu gura plină de cereale. 

Ar putea înghiţi cereale la orice masă, îmi trece prin minte, 
întotdeauna mărcile cele mai ieftine, pline de zahăr, care se fac 
pentru copii. Niciodată mărci serioase, ci „Fruity Ohs” și „Sugar 
Flakes”. Orice-ar avea în gură acum, aproape că au înnegrit 
laptele și nu-mi ascund deloc dezgustul când întreb: 

— N-ar trebui să fii la biserică? 

John ridică din umeri, cu ochii lipiţi de ecran. 

— Am liber. 

Grozav. 

Se întoarce spre mine să mai adauge ceva și face ochii mari 
când mă vede. 

— Ce porți? 

Vreau să glumesc cumva și să-i sugerez să lase replicile astea 
pentru iubitele lui de pe internet, dar aș prelungi interacţiunea 
dintre noi și e ultimul lucru pe care mi-l doresc, așa că dau din 
mână a lehamite și mă duc în dormitor. 

Ușa e deschisă, deși îmi amintesc clar că am închis-o și îmi 
mușc buzele, enervată. Patul este încă făcut și, când trag un 
sertar, toată lenjeria mea intimă pare să fie neatinsă. O ușurare, 
în sfârșit. 

Mă aplec și scot de sub pat geanta mea sport boţită și trag 
fermoarul, înainte să mă opresc și să mă uit în jur. 

Nu că n-aș ști cât de tristă e camera mea. Orice am încercat, 
a arătat mereu soioasă și rece, aproape ca o celulă de 
închisoare. 

Dar acum, după două săptămâni de stat în casa lui Eddie? 

Nu e niciun lucru pe care l-aș lua cu mine. 

Vreau să las toate astea în urma mea. Simplitatea 
deprimantă, materialele ieftine, marginile jerpelite. 

Ba mai mult de atât. 

Vreau să-i dau dracului foc. 

Când ies din cameră, nu car nimic. Nici geanta, pe care am 
vârât-o la loc sub pat. Nici lenjeria, pe care acum John poate s-o 
folosească pentru perversiunile lui cât dorește. Nici măcar micile 
fleacuri și comori pe care mi le-am însușit de prin casele din 
Thornfield Estates. 


VP-61 


John a oprit televizorul și se uită la mine de pe canapea, 
pătura acoperindu-i genunchii ridicaţi. Îmi zâmbește răutăcios, 
probabil așteptându-se să i-o cer și e gata să scuipe ceva 
dubios, ceva care să mă facă să mă întreb dacă se poartă 
scârbos sau nu (răspunsul sigur e da). 

Poate să ţină și pătura, din partea mea. 

— Mă mut, îl anunţ fără niciun preambul, vârându-mi mâinile 
în buzunarele de la spate. Cu chiria sunt la zi, așa că... 

— Dar nu poţi să pleci așa, pur și simplu. 

Furia mi se adună în piept, dar, peste ea, mai există ceva. 

Bucurie. 

N-o să-i mai văd niciodată faţa imbecilului ăstuia. N-o să mai 
dorm niciodată în apartamentul ăsta deprimant și nici n-o să mai 
fac dușuri triste, cu apă călduță, care abia curge. N-o să mai 
scot niciodată bani din buzunar ca să-i dau lui John Rivers. 

— Și totuși, plec. Nasol. 

John mijește ochii. 

— Îmi datorezi două săptămâni de preaviz, îmi zice. 

Izbucnesc în râs, dându-mi capul pe spate. 

— Nu ești proprietarul, John. Ești doar un băieţel trist, care 
credea că o să mă culc cu el dacă mă lasă să stau aici. Și mi-ai 
cerut prea mult pentru chirie oricum. 

O roșeaţă i se întinde pe gât, pe ceafă, iar buza de jos i se 
răsfrânge puţin. Încă o dată, sunt ușurată că s-a terminat și că e 
ultima oară când mai vorbesc cu el. 

Curând, oamenii ca John Rivers nu vor mai exista pentru 
mine. Abia dacă există în prezent. 

— N-am vrut niciodată să mă culc cu tine, murmură el, pe un 
ton posomorât. Nici măcar nu ești sexy. 

Pe vremuri, m-ar fi deranjat vorbele lui. Chiar și de la cineva 
precum John. Întotdeauna am fost conștientă de simplitatea 
mea plictisitoare, de nedescris. Și am simţit-o când am văzut 
fotografiile lui Bea, cu părul ei negru, lucios, ce-i încadra faţa 
frumoasă, cu pometți înalţi și ochi mari. Corpul acela bine 
întreţinut și voluptuos contrasta cu silueta mea sfrijită, 
băieţoasă aproape. 

Dar Eddie m-a vrut. Așa mică, simplă și plictisitoare. 

M-a făcut să mă simt frumoasă, în sfârșit. Și puternică. 

Așa că mă uit la John și rânjesc. 

— Continuă să te amăgești singur, zic și mă întorc ca să plec. 


VP - 62 


Nu sunt sigură dacă sunetul unei uși închise în urma mea mi 
s-a părut vreodată mai satisfăcător și, în timp ce mă îndrept 
spre mașină, păcănitul zgomotos al tocurilor mă încântă nespus. 

Du-te dracului, rostesc sacadat în sinea mea cu fiecare pas. 
Du-te dracului. Du-te dracului. 

Zâmbesc când ajung la Mercedes și scot cheile, apăsând pe 
micul lor buton ca să descui ușile. Îmi ia o clipă să-mi dau seama 
că vizavi, în parcare, se găsește o mașină roșie familiară și 
primul lucru care-mi trece prin minte este ciudăţenia prezenţei 
unei astfel de mașini frumoase în zona asta. 

Abia când Eddie se dă jos de la volan și vine spre mine, 
creierul meu pricepe că e mașina lui și că el... e aici. In Center 
Point. În rahatul meu de complex rezidenţial. 

Să-l văd e atât de tulburător, că instinctul mă împinge să fug, 
să sar în mașina mea (mașina /ui, îmi reamintește creierul meu 
nesuferit) și să plec naibii de acolo. 

— Hei, frumoaso, îmi strigă el când se apropie cu cheile 
atârnându-i de degete. 

— M-ai urmărit? mă reped, bucuroasă că port ochelari de 
soare și nu vede exact ceea ce gândesc. 

Sunt zguduită, nu doar pentru că mi se pare complet nefiresc 
ca Eddie să mă urmărească, ci pentru că e aici. Acum a văzut 
locul ăsta, groapa asta mică și urâtă pe care m-am străduit atât 
să o ascund de el. Nu contează că aparţine trecutului. Faptul că 
el știe de existența sa mă aduce în pragul unei crize nervoase. 

Eddie oftează și își vâră mâinile în buzunarele de la spate. 
Vântul îi ciufulește părul și pare atât de neobișnuit să stea în 
parcarea asta, în genul ăsta de viaţă. 

Senzaţia de amețeală devine mai puternică. 

— Știu, spune Eddie. E o nebunie și ar fi trebuit să mă abţin. 

Apoi îmi surâde sfios. Nu poartă ochelari de soare și mijește 
privirea ușor din pricina luminii orbitoare. 

— Dar tu mă înnebunești, ce altceva să spun în apărarea 
mea? 

Deși razele soarelui bat direct în noi, simt un fior pe șira 
spinării. 

Neîndoielnic, Eddie e romantic. Și pasional. Dar purtarea lui 
de acum... parcă nu i-ar sta în fire. 

L-ai cunoscut de vreo cinci minute, deci e posibil să nu-l 
cunoști așa de bine, îmi zic în sinea mea. 


VP - 63 


Nu-mi rămâne decât o soluţie ca să fac faţă situaţiei cu brio. Îi 
zâmbesc la rândul meu și-mi dau ochii peste cap. 

— Ce siropos! exclam, dar am grijă să par încântată, 
mușcându-mi ațâţător buza de jos. 

Probabil că m-am descurcat de minune, fiindcă umerii i se 
lasă ușor în jos, a ușurare, și face încă un pas spre mine ca să- 
mi înconjoare talia cu brațele. 

Îmi apăs fruntea de pieptul lui și inspir adânc. Esti chiar 
proastă, mă cert singură. Sunt atât de obișnuită ca bărbaţii să 
mă mintă și să mă manipuleze, încât văd tot felul bazaconii 
chiar și când ele nu există. Poate Eddie e genul de tip care 
exagerează puţin când place pe cineva cu adevărat. Ar mai 
putea exista o grămadă de aspecte la el pe care nu le-am 
deslușit încă. 

— Tu ești iubitul ei? 

Ne întoarcem amândoi și-l vedem pe John pe scări, în tricou și 
în pantaloni largi de sport. E desculț, iar părul unsuros îi stă 
zburlit. Dacă îi pui unul lângă altul, îţi vine greu să crezi că el și 
Eddie aparţin aceleiași specii. 

— Așa se pare, răspunde Eddie calm, dar simt cum se 
încordează ușor. 

— Grozav, murmură John, uitându-se când la mine, când la 
Eddie și încercând să înţeleagă ce se petrece. 

Eddie încă îi zâmbește prietenos și relaxat, dar ceva întunecat 
și intens radiază dinspre el. Când îmi cobor privirea, remarc că 
strânge pumnii. 

Însă John nu vede, coboară treptele și se oprește în dreptul 
nostru. Atât de aproape, că simt izul transpiraţiei lui și aroma 
dulce a cerealelor pe care le mânca. 

— Jane îmi datorează două săptămâni de preaviz dacă vrea să 
se mute, spune el. 

Eddie ridică o sprânceană brusc. 

— Ba deloc, îl contrazic. Nici măcar nu există așa ceva. 

— Ce vorbești? insistă John. 

Îmi dau seama cât e de disperat să preia controlul. 

Nu înseamnă că situaţia e mai puţin nefericită. Mă înroșesc 
până în vârful urechilor de nervi și pulsul îmi bate nebunește în 
tâmple. 

— Trimite-i documentele avocatului meu, spune Eddie, 
scoțându-și portofelul ca să-i dea cartea de vizită. 


VP - 64 


Continuă să-i zâmbească totuși când i-o întinde și John se uită 
când la cartea de vizită, când la faţa lui Eddie, înainte să o 
accepte. 

— Așa voi face, spune el. 

Știu că e ultima oară când mai auzim de John Rivers. 
Manevrele lui jalnice abia dacă funcţionează la femeile rămase 
fără opţiuni. Dar să te pui cu unul ca Eddie? Care are o mașină 
splendidă și folosește nonșalant un cuvânt precum „avocat”? 
John n-are nimic. 

Însă nu se poate abţine să facă o ultimă încercare. 

— Noroc, omule, rostește el, privirea lui alunecând peste 
mine. O să ai de tras cu ea. 

De rușine, mi se pune un nod în gât, care ameninţă să mă 
sufoce. Urăsc faptul că Eddie îl cunoaște acum pe cretinul ăsta 
și că înțelege pe deplin cât de jalnic era totul în viaţa mea, 
înainte să mă găsească. 

Eddie îmi înconjoară talia cu brațul și mă strânge ușor. 

— Janie, vrei să-mi aduci mobilul din mașină? Vreau să mă 
asigur că am numărul lui John în agendă, în caz că mai apar alte 
probleme. 

Nu e deloc reacția la care mă aşteptam și poate tocmai de 
aceea încuviințez din cap și traversez parcarea spre mașina lui 
Eddie. 

Când ajung în dreptul barei de protecţie din spate, mă uit 
peste umăr, la Eddie și la John. 

Stau foarte aproape unul de altul și Eddie a aplecat capul 
pentru a-i vorbi lui John. 

Nu îl atinge nicio clipă, nu-și folosește înălțimea superioară ca 
să-l amenințe, dar există ceva în fiecare linie a corpului său care 
emană violenţă. Asta mă face să cred că nu vrea decât să-l 
arunce pe John prin parbrizul celei mai apropiate mașini. 

lar John, oricât de prost ar fi, observă și el. Se albește. 
Indiferent ce i-a zis Eddie, continuând să zâmbească, îl 
determină pe John să urce treptele cu spatele, ţinându-și mâinile 
adânc vârâte în buzunarele pantalonilor de trening. In graba lui, 
se împiedică și încearcă să se redreseze, dar Eddie nu face nicio 
mișcare să-l ajute, lăsându-l să cadă. John se îndreaptă repede. 
Îmi aruncă o ultimă privire ucigătoare, se răsucește și se 
îndreaptă spre apartament. 

Care e numai al lui acum. Va locui acolo singur. Eu, niciodată. 


VP - 65 


Eddie vine la mașină, din nou relaxat și vesel, toată tensiunea 
dispărând de parcă n-ar fi existat vreodată. 

Când ajunge lângă mine, întinde mâinile, le apucă pe-ale 
mele și mi le strânge. 

— Te rog, spune-mi că ticălosul ăla nu era fostul tău iubit, mă 
roagă, zâmbind ironic. 

Aș minţi dacă aș susţine că nu m-a trecut un fior de dorinţă 
nebună. Oare e din cauza apropierii lui sau pentru că a fost 
excitant să-l văd cum mă apără de John? 

In orice caz, nu mă prefac întru totul când mă lipesc de el și 
răspund: 

— Te rog să ai o părere mai bună despre gustul meu la 
bărbați. 

Incă surâzând, Eddie se apleacă și-mi sărută vârful nasului. 

— Cum aș putea, când ești îndrăgostită de mine? 


11. 


Mi-a luat o veșnicie să planific primea mea „întâlnire 
accidentală” cu doamnele din Thornfield Estates. Momentul 
trebuia să fie perfect, în definitiv. Nu aveam decât o singură 
șansă și era obligatoriu să iasă impecabil. Mă gândisem să pun 
la cale ceva în sat, să dau peste ele la Roasted, poate când mă 
plimbam agale pe trotuar, cu brațele încărcate cu pungi de la 
cele mai scumpe buticuri. 

Imi petrecusem ore întregi imaginându-mi scenariul și, deși 
mă satisfăcea oarecum, nu avea impactul pe care mi-l doream. 

Apoi, am zis să le trimit cu tupeu un SMS și să le invit la prânz 
acasă la Eddie, dar casa păstra încă prea multe din aerul lui Bea 
și mă temeam că aș arăta ca o palidă imitație stând în spaţiul ei. 

Intr-un final, mi-am amintit că Emily Clark și Campbell Reed 
se dădeau în vânt după plimbatul pe jos, prin cartier, la primele 
ore ale dimineţii și, brusc, am știut precis cum se va desfășura 
prima noastră întâlnire. 

Așa că iată-mă aici, mergând pe trotuarele din Thornfield 
Estates, cu Adele, care mă trage după ea, de lesă. 

Să plimbi un câine atunci când nu ești plătită e o activitate 
chiar amuzantă. Vremea e plăcută, Adele se poartă bine și îmi 


VP - 66 


place cum se uită în spate, spre mine, ori de câte ori ochește 
ceva nou, dând din coadă și arătându-mi zâmbetul ei mic de 
căţel. 

Sau poate o plac mai mult pur și simplu pentru că este a mea. 
A mea și a lui Eddie, cumpărată după ce Bea s-a dus de mult. 

Sunt atât de preocupată de gândurile mele, de ideea că eu și 
Eddie avem ceva numai al nostru, încât aproape ratez 
momentul când Emily și Campbell mă zăresc. 

Dar, de îndată ce ridic privirea, iată-le, amândouă purtând 
teniși albi, cu dungi colorate strălucitoare, și ochelari de soare 
atât de mari, că le acoperă jumătate din faţă. 

Ce păcat! Înseamnă că nu le voi vedea expresiile, așa cum 
mi-ar plăcea, dar deocamdată mă mulţumesc cu felul în care 
Emily își depărtează buzele ușor, iar mersul ferm al lui Campbell 
devine oarecum nesigur. 

— Jane? 

Emily face un pas înainte, mai iute decât Campbell, care se 
repede după ea, cu mâinile în șolduri. 

— Ah, salut! spun, ridicând mâna. 

Îmi dau părul după ureche, las privirea în pământ și mă prefac 
intimidată. 

— Am crezut că ai renunţat la plimbatul câinilor! exclamă 
Emily, uitându-se la Adele. 

Râd delicat, desfăcând o parte din lesa înfășurată în jurul 
mâinii. 

— Așa e. O plimb doar pe Adele ca să facă puţin exercițiu 
fizic. 

Aștept să le pice fisa. Trebuie să pună singure piesele de 
puzzle la un loc, deoarece, dacă le vâr adevărul pe gât, mă vor 
bârfi că sunt o parvenită cu nasul pe sus. În plus, vreau ca 
Emily, Campbell și Caroline McLaren să mă considere prietena 
lor la un moment dat, nu o inamică, și asta înseamnă că trebuie 
să fac un joc de Oscar în clipa în care mă vor vedea ca pe 
prietena lui Eddie și nu ca pe tipa care plimbă câini. 

— Ţi-a dat-o Eddie sau ceva de genul ăsta? întreabă Emily. 

Îmi înăbuș un oftat. Dintre toate doamnele din cartier, Emily e 
cea mai amabilă, dar nu și cea mai isteaţă. Imi doresc ca 
nesuferita de Caroline să fi fost aici. Aș avea mai puţin de furcă. 

Din fericire, Campbell îmi sare în ajutor. Își ridică ochelarii pe 
cap și se holbează la mine. 


VP - 67 


— Așadar, tu ești necunoscuta misterioasă, zice ea, după care 
o înghiontește pe Emily. Îţi amintești când credeam că Eddie se 
vede cu cineva? 

Lui Emily îi cade falca și scoate un „oh” firav și comic. 

Fac un gest cu mâna liberă și îmi mut greutatea de pe un 
picior pe altul. 

— A fost ceva neașteptat, explic, și încă suntem la început, mi 
se pare stânjenitor și... 

Vocea mi se stinge, gem ușor și îmi dau ochii peste cap. 

— Acum chiar sunt stânjenită. 

E un alt truc pe care l-am învăţat în decursul anilor - să îi faci 
pe oameni să creadă că îţi sunt superiori, deoarece capătă 
încredere în tine mai rapid. Deja văd cum expresia lui Campbell 
se înmoaie puţin și zâmbetul lui Emily pare sincer. 

Nu sunt o amenințare și nici vreo escroacă. Sunt doar Draga 
De Jane Care A Avut Un Noroc Chior Și Ea Știe Asta. 

Pot să se descurce cu așa ceva. 

Emily se întinde și mă bate pe braţ cu afecţiune. 

— Obrăznicătură mică, mă necăjește ea. 

Nu cred că am mai auzit pe cineva folosind cuvântul acesta, 
dar, din gura lui Emily, sună potrivit. 

Apoi, exact cum sperasem, îmi face semn către casa ei. 

— E o poveste grozavă și nu se cade să o ascultăm stând în 
mijlocul străzii. Haideţi la mine! 

e 

Ca oaspete, mă simt diferit în casa lui Emily. 

O las pe Adele în curte, cu Major și cu Colonel, zâmbind când 
câinii dau din coadă la vederea mea, apoi mă duc înapoi în 
bucătărie, unde Campbell și Emily așteaptă sprijinite de masa 
din mijloc. Clar au discutat despre mine - când intru, ridică 
privirile prea repede și se depărtează puţin una de alta -, dar nu 
par bănuitoare sau enervate. Probabil doar surprinse. 

Și, ca să fiu sinceră, îmi place că am devenit subiect de 
conversație. 

Emily pune bucăţi de fructe într-un storcător, pornește 
motorul și obţine un suc de un verde-închis, vâscos. Îl iau totuși 
și zâmbesc când sorb din el. 

Are gustul a 300 de grame de ghimbir trântite peste niște 
verdețuri, dar asta beau femeile ca Emily și Campbell, așa că, 
pe toţi dracii, mă voi obișnui cu el. 


VP - 68 


— Și zi așa, rostește tărăgănat Emily, proptindu-și bărbia în 
pumn de parcă ar fi o adolescentă la o petrecere în pijamale. 
Povestește-ne tot. 

Râd și ridic din umeri. 

— Serios, nu e nimic interesant. Am vorbit într-o după-amiază, 
m-a invitat la o cafea și apoi... 

Mă opresc, surâd și îmi cobor privirea cu sfială prefăcută. 

Întotdeauna e mai bine să lași oamenii să-și folosească 
imaginaţia, decât să le dai toate detaliile. 

Numai că nu merge așa cu Campbell, fiindcă ea vrea să știe 
tot. 

— Și cum adică sunteţi împreună? mă descoase, lovind cu 
unghiile în pahar. 

Are un inel nou pe arătător, subțire, din aur, bătut în 
diamante și mă chinui din răsputeri să nu mi-l doresc. 

— E serioasă treaba? 

Îmi zâmbește când îmi întâlnește privirea, înclinându-și capul 
în poziţia aceea conspirativă specifică fetelor care-și mărturisesc 
secretele și pe care am văzut-o de mii de ori la ea, la Emily și la 
Caroline. Totuși, văd în ochii ei un strop de duritate și un mușchi 
al maxilarului îi zvâcnește. 

Atenţie, atenţie! 

Preţ de o clipă, mă gândesc să folosesc din nou calea 
inocentei neajutorate: „Ah, nu știu ce să zic, o luăm încet, pas 
cu pas”, știți voi, tot tam-tamul de rigoare. Insă o parte din mine 
nu vrea să facă asta. Îmi doresc ca ele să priceapă că sunt aici 
ca să rămân, așa că ar fi mai bine să accepte situaţia. Și repede. 

Prin urmare, nu mai ridic din umeri. Gata cu bujorii în obraji. 
Mă uit direct în ochii lui Campbell și rostesc ferm: 

— Da, este. 

Emily chițăie ușor și se întinde să-mi strângă brațul. 

— Ce emotionant! 

Campbell îi aruncă iute o privire și o văd cum șovăie. Dacă 
Emily îmi oferă sprijinul ei, atunci ce mai poate face Campbell, 
dacă nu să procedeze la fel? 

Probabil că înțelege și ea că e atitudinea potrivită, căci, în 
sfârșit, îmi zâmbește și zice: 

— Foarte emotionant, într-adevăr. Felicitări, Jane! 

Acum mă pot întoarce la chestia cu „nu e mare scofală”. 

— Doar ieșim împreună. Nu e ca și când ne-am căsători. 


VP - 69 


— Dar locuiți împreună, nu? întreabă Emily și, pentru că nu 
răspund imediat, continuă: Cel puţin asta am presupus. Dacă tot 
o plimbi pe Adele așa, de distracţie. 

— Da, îi răspund, coborând privirea, pretinzând că sunt 
stânjenită. Aveam un apartament în cealaltă parte a orașului, 
așa că a fost mai firesc să mă mut eu aici. 

Surprind o privire scurtă între cele două, dar nu înțeleg exact 
semnificația ei. Oare mă consideră ușuratică pentru că m-am 
mutat cu un bărbat atât de repede? Oare îl consideră pe Eddie 
prost fiindcă mi-a permis? 

Habar nu am și, înainte de a mai adăuga eu ceva, Emily ridică 
din umeri. 

— Într-o zi, v-aţi putea căsători. E foarte probabil. 

Observ cum privirea îi fuge spre frigiderul masiv din oțel 
inoxidabil. Acolo e o fotografie cu Emily și Campbell la un grătar 
în curte, iar între ele stau Bea Rochester și Blanche Ingraham. 

Toate zâmbesc cu gura până la urechi și Emily o ţine pe Bea 
de talie. 

Le las să bage de seamă că mă uit la fotografie, apoi îmi 
îndrept atenţia spre ele. 

— Probabil că vă este tare dor de ea. Și de Blanche. 

Emily se încruntă abia sesizabil, ducându-și degetele la gât ca 
să se joace cu o cruce din aur, încrustată cu perle, în timp ce 
Campbell își termină sucul. 

— E altfel fără ele prin preajmă, spune Emily într-un târziu. 

Rostește cuvintele încet și se oprește încruntându-se și mai 
mult. 

— Mai puţină dramă, cu siguranţă, adaugă Campbell, apoi se 
uită la mine și gesticulează cu o mână. N-ar fi trebuit să zic așa 
ceva. 

Ba chiar aș vrea să spună mai multe. Ce dramă? 

Îngâmfarea mi se mai diminuează și mă dezumflu când mă 
așez. Îmi amintesc că aici există o lume întreagă plină de 
curenţi ascunși, de povești, de legături și de viduri. Tocmai când 
simțeam că deţin controlul, apare ceva nou, un alt indiciu care 
să-mi aducă aminte că sunt nou-venită aici. Că sunt o străină. 

— Poza aia... E ultima oară când am fost toate împreună, 
explică Emily, ducându-se la frigider. 4 Iulie. E ciudat, dar tot am 
senzaţia că o să primesc un SMS de la Blanche sau că Bea o să- 


VP - 70 


mi trimită un e-mail despre Comitetul pentru Înfrumuseţarea 
Cartierului. 

Emily clatină din cap. 

— Nu știu când o să mă obișnuiesc cu lipsa lor. 

Pe toți dracii, conversaţia nu merge deloc în direcţia în care 
speram. Simt cum bâjbâi, practic, să mă prind de o margine, să 
găsesc o cale prin care să întorc situația. 

Din păcate, nu-mi vine altceva decât: 

— Comitetul pentru Înfrumuseţarea Cartierului? 

Să dea naiba dacă știu cum mi-au ieșit vorbele astea din gură. 

Emily ridică din sprâncene și face ochii mari. 

— Ah, da. N-am mai avut o întrunire de când... ei bine, de 
când Bea și Blanche... Pentru că era prea bizar fără ele acolo. 
Dar acum, că vine vara, ar trebui să planificăm ceva. Ești de 
acord, Cam? 

Campbell încuviinţează din cap, se ridică de pe scaunul înalt 
și își duce paharul la chiuvetă. 

— Categoric. Straturile de flori de la intrarea în cartier, unde e 
semnul, arată ca niște rahaţi de câine. 

Tocmai trecusem pe acolo ieri și mi se păruseră încântătoare, 
colorate, puţin sălbatice. Însă acum o susţin pe Campbell cu 
ceva prea mult entuziasm: 

— Bineînţeles! 

Se lasă tăcerea, care se prelungește prea mult, în opinia mea, 
și mă trezesc aruncându-mă cu capul înainte. 

— Știu că sunt nouă în cartier, dar, dacă aveţi nevoie de 
cineva în comitet, mi-ar plăcea să ajut. 

Ideea de a-mi petrece timpul discutând despre flori cu femeile 
din cartier aproape că mă face să-mi iau câmpii, dar, dacă Bea a 
făcut asta, atunci vreau și eu. Lasă-le să mă folosească. Pe 
ideea că nu voi pleca de aici foarte curând. 

Remarc că draga de Campbell ar dori să obiecteze, probabil 
pentru că eu doar locuiesc cu Eddie și nu sunt proprietară sau 
cine știe ce altceva are în cap, gata să inventeze o regulă care 
n-a existat până în această secundă. În definitiv, cunosc genul ei 
foarte bine. 

Însă Emily îmi surâde fericită. 

— Ne-am distra atât de bine! 

Campbell zâmbește și ea, dar îi ia prea mult și, când se uită la 
mine, am senzaţia că își arată dinţii, mai degrabă. 


VP -71 


— De minune! 


12. 


MAI 


Habar n-aveam că poţi cheltui o mie de dolari pe niște 
nenorocite de lămpi solare care arată ca niște felinare. Dar iată- 
mă încărcând portbagajul SUV-ului lui Eddie cu pachete pline cu 
lămpi, în timp ce cartea lui de credit practic ia foc în portofelul 
meu. Știu că n-o să-i pese - mi-a spus să iau „Tot ce consideră 
Emily că e musai, fiindcă, altfel, crapă” -, dar eu mâncam niște 
ramen și cereale la fiecare masă cu doar câteva luni în urmă, 
așa că, atunci când l-am auzit pe casierul de la Home Depot 
spunând „vă costă 1023,78 dolari”, am simţit cum mi se 
„luminează” pieptul de durere. 

Prima mea săptămână la Comitetul pentru înfrumusețarea 
Cartierului merge, evident, foarte bine. 

Până acum, am avut o întâlnire acasă la Emily, unde am fost 
cinci - Emily, Campbell, Caroline, o femeie pe nume Anna-Grace, 
pe care n-o mai întâlnisem până atunci, și eu. Aproape toată 
lumea a băut vin alb timp de o oră și a scos sunete vagi cu 
privire la lucrurile care ar arăta bine în cartier și abia în ultimele 
zece minute Emily a sugerat lumini solare șic. 

— Ar lumina stratul de flori principal atât de bine și, dacă 
luăm suficiente, le-am putea folosi chiar și pe trotuare! 

Ca o idioată, m-am oferit să mă duc să le cumpăr, cumva 
izbutind să mă prind că însemna să plătesc pentru ele și să le 
aduc apoi în Thornfield Estates. 

Acum, când tipul cu șorț portocaliu mă ajută să pun ultima 
pungă în mașină, îmi doresc să fi așteptat weekendul. Ar fi fost o 
excursie drăguță cu Eddie, dar e o după-amiază de miercuri, așa 
că el e la serviciu. Muncește mult în ultima vreme, deoarece 
trebuie să se ocupe atât de afacerea lui, cât și de biroul 
Southern Manors și, uneori, nu vine acasă decât noaptea târziu. 

Sunt surprinsă că mi se face dor să-l am în preajmă. 
Crezusem că, dacă am acces la casa lui, la mașini și la bani, 
senzaţia de singurătate se va atenua, dar casa este... mare. Și 


VP- 72 


încă plină de lucrurile lui Bea, fiindcă, Dumnezeu știe, eu n-am 
nimic al meu. Poate că acesta va fi următorul meu proiect. 

Apăs pe butonul cheii ca să închid portbagajul SUV-ului și mă 
îndrept spre locul șoferului când aud: 

— Jane! 

John stă în parcare, cu o pungă de plastic în mână, mijindu-și 
privirea în lumina orbitoare a soarelui. 

Pentru o secundă, am impresia că halucinez. Ce dracului să 
caute John aici? Apoi îmi amintesc că dinadins nu m-am dus la 
magazinele de bricolaj mai elegante din Mountain Brook, ci am 
condus până la Home Depot în Vestavia, crezând că o să fie mai 
ieftin. 

Obiceiuri vechi, bănuiesc. 

lar biserica lui John e în Vestavia, ceva ce ar fi trebuit să-mi 
amintesc, dar, în săptămânile următoare mutării mele, a fost 
atât de simplu să uit de el complet. 

Acum îl ignor, dar încep să mă agit și, când vreau să apăs pe 
buton ca să deblochez mașina, nimeresc alarma și sunetul 
ascuţit pare mai tare decât e. 

— Fir-ar al dracului, murmur, încercând să o opresc. 

Când găsesc, în sfârșit, butonul, John deja a ajuns lângă mine, 
atât de aproape, că îi pot mirosi deodorantul ieftin, probabil 
ceva care se numește „Mountain Lynx” sau „Fresh Iceberg”. 

— Mă bucur că am dat de tine, îmi zice. 

Mă trag în spate, lovind cu umărul oglinda laterală a SUV-ului. 

— Ei bine, faptul că am dat de tine mie îmi trezește 
sentimente exact opuse, așa ca... 

— A sunat cineva la apartament, te căuta. 

Incremenesc și mă cuprinde amorţeala, urcă din vârful 
degetelor pe brațe. O prostie, la o adică, pentru că ar putea fi 
oricine. Poate că Roasted voia să-mi ofere vechea slujbă. 
Trecusem numărul de telefon fix din apartament la datele de 
contact, nu? Și îmi depusesem CV-ul pentru o grămadă de joburi 
de când mă mutasem aici. Se întâmplase cu mult timp înainte, 
dar firmele ar putea verifica printre CV-urile mai vechi. Un milion 
de oameni m-ar fi putut căuta. Nu trebuie să fie chiar e. 

Dar instinctul meu știe mai bine. 

— Și ce? zic, dar fără tonul mușcător pe care l-aș fi dorit și 
fără nimic din obișnuitul „mi-se-rupe-în-paișpe” pe care 
încercam să-l transmit. 


VP-73 


Mă simt încolţită și speriată. 

Sunt încolțită și speriată. 

— Era cineva din Phoenix. 

O greutate îmi apasă pieptul și inima îmi bate prea tare, prea 
rapid. Acum îmi amorţește și faţa și, brusc, mă tem că n-o să 
mai pot scoate o vorbă. 

— Încerca să dea de cineva care ar putea să cunoască o 
femeie pe nume Helen Burns. 

John scoate limba ca să-și lingă buzele și urăsc faptul că nu- 
mi pot controla reacţia. Urăsc faptul că el vede că mi-am ieșit 
din minţi. Urăsc ideea de a-i oferi acest moment. 

Însă numele acesta... 

Mă răsucesc, bâjbâi să deschid ușa, fără să-mi mai pese de 
cheie acum. Nu vreau decât să-mi descui mașina (mașina lui 
Eddie, e a lui Eddie, nimic din toate astea nu-ți apartin) și să 
scap de John. 

— Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta, continuă el, 
apropiindu-se atât de mult, încât îmi prinde călcâiul cu vârful 
tenișilor și cauciucul lor îmi zgârie glezna. Dar, după cum vorbea 
lipul la telefon, jur că se referea la tine. Zicea că Helen are vreo 
douăzeci și ceva de ani. Scundă, șatenă, ochi căprui. Și o 
cicatrice pe mâna dreaptă. 

Mă întorc, prinsă între el și portieră, metalul și sticla fierbinte 
arzându-mi spatele. 

— Și ce i-ai zis? 

John zâmbește. Nu mai arată jalnic și îngălat ca în ziua aia cu 
Eddie. Nu are pete pe haine și s-a pieptănat. Brusc, am un 
sentiment oribil că n-a dat de mine din întâmplare, ci că m-a 
urmărit și că a venit după mine până la Vestavia, doar fiindcă 
voia să mă înfrunte, voia să se asigure că totul merge în direcţia 
dorită de el. 

Simplul gând era mai rău decât toate rahaturile bizare pe care 
le făcuse cât am stat cu el. 

El n-avea ce să caute în noua mea viaţă. El și tot ce se 
petrecuse în Phoenix trebuiau să rămână în urma mea, pentru 
totdeauna. 

John mă face să-i aștept răspunsul care întârzie prea mult, 
secunde în care îmi apar goluri în stomac și inima mi-o ia razna. 
Îl urăsc, îl urăsc, îl urăsc. 

Apoi, el dă din umeri. 


VP - 74 


— l-am spus că avea informaţii greșite. Nu cunosc pe nimeni 
cu numele ăsta sau pe cineva care să se potrivească descrierii. 

Ușurarea care mă cuprinde e atât de dulce, că aproape mă 
doare, dar, când îmi dau seama că acum îi rămân datoare lui 
John Rivers, dulceaţa se transformă în amărăciune. 

— Normal că nu m-a prea crezut, continuă John, vârându-și 
mâinile în buzunare și legănându-se când pe vârfuri, când pe 
călcâie. 

Javra se bucură. 

— Mi-a dat numărul lui de telefon și mi-a zis să-l sun dacă îmi 
amintesc ceva. 

Se uită în jos, spre mine și rânjește. 

— lar acum, că am dat de tine azi, mi-am amintit... 

— Ce vrei? 

Lumina din ochi i se stinge puţin. Voia să mai tragă de timp 
probabil. Voia să mă vadă cum mă zvârcolesc neputincioasă. 
Eddie îl umilise în faţa mea, iar acum îmi venise rândul să sufăr. 

OK. Nu vreau decât să ies din situația asta și să-i dau cât mai 
puţină satisfacţie. 

— Chiria? continui eu, căutând în geantă. 

Am un teanc de bancnote acolo - banii mei, nu ai lui Eddie. 
Resturi de la plimbatul câinilor și de pe urma rahaturilor furate și 
amanetate, bani pe care îi ţin pe fundul genții și pe care 
plănuisem să nu-i cheltuiesc niciodată, deoarece voiam să-mi 
amintească de ce lăsasem în urmă, deoarece voiam să fiu genul 
de femeie care să aibă 200 de dolari în portofel și nici măcar să 
nu se gândească la ei și să nu fie niciodată nevoită să umble la 
ei. 

Îi scot acum și îi vâr în mâna lui John. 

— Poftim. E mai mult decât ţi-aș fi datorat pentru preavizul de 
două săptămâni așa că suntem chit. 

John se holbează la bancnotele mototolite, apoi la mine. Nu 
știu ce vrea sau la ce se așteaptă. 

Poate că nici el nu are habar. 

Insă bani cu siguranță nu, fiindcă îl văd chinuindu-se să 
recapete din nou controlul asupra situaţiei, chiar când bagă 
banii în buzunar. 

— Mulţumesc, spune el zâmbind. Și, ce să vezi, iar nu-mi mai 
amintesc nimic. 

Işi lovește tâmpla cu un deget. 


VP -75 


— Curioasă chestie, memoria asta. Vine și pleacă după cum i 
se năzare. 

Probabil că a exersat nenorocita asta de replică în fața oglinzii 
și, în mod normal, m-aș lua de el, dar mă mulţumesc să intru în 
mașină. Mâinile îmi tremură când bag cheia în contact. 

Mă uit în oglinda retrovizoare și îl zăresc pe John mergând 
spre mașina lui. Aștept până când dispare și îmi lipesc capul de 
volan, inspirând adânc pe nas. 

John n-a știut niciodată despre Phoenix. Sau despre Helen. Tot 
rahatul ăla s-a întâmplat cu mulți ani înainte să-l întâlnesc, așa 
că, atunci când lucrurile au luat-o razna și nu aveam unde să mă 
mai duc, John mi se păruse o alegere lipsită de pericole. 

Sau fără prea multe pericole. 

Dar ar fi trebuit să-mi amintesc că nimic nu e lipsit de 
primejdii și nicio persoană nu e sfântă. 

Cu excepția lui Eddie, îmi zic în sinea mea. Cu Eddie, sunt în 
siguranță. Thornfield Estates e un loc sigur. Eşti în siguranță 
acum. 

Cu toate acestea, până acasă, verific oglinda retrovizoare în 
permanenţă. 


13. 


— Fată, dacă mai mănânc încă o sărăţea, o să mor. 

Emily mai ia una și îmi pasează farfuria, așa că nu sunt sigură 
dacă moartea ei e chiar iminentă, însă îi arunc un zâmbet plin 
de compasiune. 

— La fel, zic, înainte să ignor „fată” ăla o secundă prea târziu. 

Din fericire, Emily nu pare să fi observat. Stăm pe podeaua 
sufrageriei ei: eu, ea, Campbell, Anna-Grace și Landry. Incă nu 
le cunosc numele de familie sau străzile pe care locuiesc, dar 
atât Anna-Grace, cât și Landry seamănă bine cu femeile pe care 
le știu aici, în Thornfield Estates. Frumușele, slabe, cu dinți buni, 
cu bijuterii atrăgătoare și o nonșalanţă de a-și purta hainele pe 
care eu nu voi fi niciodată în stare să o imit. Singurul lucru care 
le deosebește de noi este că amândouă sunt însărcinate. 
Sarcina lui Landry e mai înaintată, pântecul ei rotund fiind vizibil 
pe sub topul albastru-deschis, în timp ce Anna-Grace arată de 


VP - 76 


parcă tocmai a mâncat o felie de pizza în plus la prânz. Mai 
devreme, am auzit-o spunându-i lui Emily că hotărâseră să-și 
boteze copilul 
„Hilliard”, indiferent dacă era fată sau băiat, așa că îi arunc și ei 
o privire plină de compasiune când mă așez pe podea. 

La ultima întâlnire, în cazul meu prima, purtasem o rochie 
Lilly Pulitzer și sfârșisem prin a mă chirci aiurea pe canapea, pe 
când celelalte se întinseseră graţioase pe podea, în colanţi și în 
maiouri vaporoase, desculțe. Mă așteptasem la ceva mai formal 
și mai fitos, de aceea alesesem rochia, dar iată că, încă o dată, 
nu mă prinsesem cum stă treaba. 

Totuși, astăzi, m-am îmbrăcat aproape la fel ca Emily. 
Amândouă purtăm culori neutre, Emily, o nuanță nisipoasă, iar 
eu, un crem mai aprins, despre care știu că mă face să arăt 
palidă, dar Anna-Grace și Landry nu se mai uită la mine de 
parcă aș fi venit de pe altă planetă. Băânuiesc că e o 
îmbunătăţire. 

Sau poate mi-am dovedit cumva valoarea cumpărând toate 
lămpile alea solare, fără să fiu atât de stângace încât să le 
prezint bonul. 

În orice caz, stau și eu pe podea, alături de Emily, într-o parte 
a unui divan tapiţat uriaș, pe care îl folosește pe post de masă 
pentru cafea. Pe el, e o tavă mare din lemn, cu o frapieră în care 
transpiră sticla noastră de vin alb. Mă gândesc că toate astea - 
divanul, tava, vinul pus la gheaţă, paharele pictate din care bem 
- vin de la Southern Manors. 

Aproape că întreb, dar ultimul lucru pe care-l doresc este să 
readuc stafia lui Bea aici și acum. Nimeni nu spusese nimic la 
prima întâlnire, mulţumesc lui Dumnezeu, așa că nici nu-mi 
trecea prin cap să le dau ocazia să înceapă să compare lucrurile 
în care eram amândouă implicate. 

— Așadar..., rostește Campbell în timp ce scoate dosarul cu 
monogramă pe care îl adusese săptămâna trecută. Scumpa de 
Jane ne-a adus lămpi solare noi. Eşti cea mai tare, îți mulțumim, 
Jaaaaane. 

Ridic paharul cu vin, surâzând. 

— Nicio problemă. 

Într-adevăr, nicio problemă, cu excepţia amenințărilor fostului 
meu coleg de apartament, într-o parcare a magazinului Home 


VP - 77 


Depot și a miei de dolari cheltuite de pe cardul de credit al lui 
Eddie, pentru niște idioțenii precum lămpile. 

— Și, continuă Campbell, coborând degetul pe pagină, Anna- 
Grace ne-a spus că firma de amenajare peisagistică a socrului ei 
ne poate dona gazon pentru intrarea principală. 

Își apasă pieptul cu mâna în dreptul inimii, plecându-și capul 
cu o expresie exagerat de tristă. 

— Ești un înger coborât pe pământ. 

Anna-Grace a dat un nenorocit de telefon și a obţinut un rahat 
gratuit care nu prea justifică statutul ei de înger, dar ce știu eu? 

Mai iau o sărățea de pe farfurie. Sunt nervoasă din cauza lui 
John, ceea ce mă face mai arțăgoasă decât de obicei. Se 
presupune că trebuie să le dovedesc femeilor din faţa mea că 
sunt una de-a lor, că nu le consider adversare și e musai să-mi 
amintesc asta. 

Campbell întoarce spatele dosarului și se așază din nou pe 
călcâie. 

— OK, am bifat mare parte dintre obiectivele noastre pentru 
vară. Probabil ar fi recomandabil să mergem înainte și să ne 
gândim la toamnă. 

— Fată, dacă rostești cuvântul mămicf, eu plec, zice Landry, 
dându-și ochii peste cap și toate izbucnesc în râs. 

Râd și eu, dar, încă o dată, o secundă mai târziu. Din ce văd, 
femeile vorbesc limbi străine. 

— Nu, nu mămici, nu fi necioplită, Landry, o asigură Campbell 
cu un surâs. 

Apoi își împletește degetele sub bărbie și inelele îi sclipesc. 

— Mă gândeam că am putea face ceva amuzant legat de 
fotbal, adaugă ea. Cum ar fi o jumătate din straturi, cu flori în 
roșu și în alb, iar cealaltă jumătate, în portocaliu și în albastru. 

Toate exclamă surprinse la auzul ideii și eu mă uit la ele 
zâmbind, dar fără să am habar ce se petrece. 

Probabil că Landry mi-a observat nedumerirea prost ascunsă, 
fiindcă zâmbește ușor răutăcios și se apleacă în faţă. 

— The Iron Bowl, spune ea, de parcă asta explică tot. 

Ridic din sprâncene, continui să zâmbesc, dar sunt pierdută 
complet. 

— Ești o Bammer sau o Barner? mă întreabă Anna-Grace, 
scoțând sticla de vin din frapieră. 


3 În original, mum, care înseamnă „mămică”, dar și „crizantemă” (n. tr). 
VP - 78 


E aproape goală, așa că Emily ţâţâie, se ridică în picioare și se 
îndreaptă spre bucătărie. 

— Jane nu e din Sud, le lămurește Campbell, tăind ceva de pe 
lista ei și uitându-se spre mine apoi. Auburn și Alabama, explică 
ea. Facultăţi importante aici, rivalitate mare între echipele de 
fotbal. Cei mai mulţi se declară fani ai uneia sau ai alteia încă de 
la naștere. 

— Eu și Landry am absolvit la Alabama, zice Anna-Grace. Noi 
ținem cu Roll Tide. 

— Eu am mers la Auburn, adaugă Emily, întorcându-se din 
bucătărie, cu o sticlă de vin deschisă. Hai, War Eagle! 

Accept să-mi mai toarne niște vin, deși camera se învârte cu 
mine. Mă întreb de unde și până unde fotbalul universitar a 
devenit o treabă de care trebuie să-mi pese acum. 

— Unde ai făcut școala, Jane? mă iscodește Anna-Grace. 

Nu e la fel de frumoasă ca Emily și Campbell, are trăsăturile 
prea ascuţite și părul prea blond pentru pielea palidă. Când își 
încrucișează braţele, zornăindu-și brăţările de la încheieturi, mă 
lupt cu dorinţa de avea și eu una. Nu una pe care să o cumpăr, 
ci una de-a e'l. 

Îmi trece prin minte să le mint. Să inventez un colegiu obscur 
de care n-au auzit niciodată. Dar deja am trântit multe minciuni 
și ceva din felul în care mă privește Anna-Grace mă face să cred 
că, odată ajunsă acasă, va căuta pe Google sau va scorni o 
prietenă imaginară care a mers și ea la aceeași școală. 

Așa că le spun... OK, nu chiar adevăru/, dar ceva care dă 
senzaţia de adevăr. 

— Am mers la un colegiu de stat, apoi am făcut cursuri online. 
Munceam mult și se potrivea cel mai bine cu programul meu. 

— Da, Campbell și Emily mi-au povestit că tu le plimbai câinii, 
nu? 

Rostește cuvintele ca pe o întrebare, dar nu e cazul. 
Zâmbesc. 

— Corect. 

— Așa l-ai cunoscut și pe Eddie? 

— Mmmm... 

Mai iau o sărățea, deși nu vreau. Firimiturile lasă pete micuțe, 
negre și unsuroase pe colanţii mei noi, bej și cine le-a preparat a 
folosit prea mult ardei iute. Mă înțeapă nasul și ochii sunt pe 
punctul de a-mi lăcrima. 


VP - 79 


— Dumnezeule, dacă aș fi știut că, plimbând câini, poţi să 
cunoști văduvi sexy și bogaţi, nu mi-aș mai fi pierdut timpul cu 
aplicaţiile alea tâmpite pentru întâlniri, intervine Landry, și acum 
îmi amintesc că numele ei de familie îmi era familiar pentru că, 
în urmă cu câteva luni, Emily și Campbell bârfeau despre soţul 
ei, medic, care avea o relaţie extraconjugală cu o agentă de 
vânzări în domeniul medicamentelor. 

— Băânuiesc că sunt norocoasă, zic, silindu-mă să schițez un 
zâmbet. 

Nu îmi prea iese șmecheria cu sfioșenia prefăcută pe care am 
aplicat-o cu celelalte. Poate din cauza privirii ei, poate pur și 
simplu am obosit să folosesc astfel de rahaturi. Sunt aici, nu? Nu 
e suficient? 

— Și unde ai fost înainte de Birmingham? întreabă Landry, 
săltându-se puţin și umflând perna de care se sprijină. 

Mă așteptam la o asemenea întrebare și hotărâsem deja că 
un răspuns vag e cel mai nimerit. 

— Oh, Doamne, într-o grămadă de locuri, zic, ridicând din 
umeri. Familia mea s-a mutat de multe ori. 

De fapt, eu m-am mutat de la o familie la alta. Un văr aici. Un 
alt văr colo. În cele din urmă, asistenţi maternali. Apoi, ultima 
casă, în Phoenix. 

Amintirea îmi acrește vinul în gură, golurile din stomac devin 
insuportabile și așez paharul înapoi, pe tavă, neîndemânatic, 
gata să vărs pinot gris-ul peste tot. 

— Dar n-am mai locuit niciodată în Sud, adaug, zâmbind din 
nou și străduindu-mă să ascund stânjeneala momentului. Altfel, 
aș fi știut să fac diferenţa între Roll Tide și War Eagle. 

Asta le face să râdă, după cum și speram, și poate acum 
continuăm naibii să discutăm despre flori, steaguri sau orice altă 
tâmpenie similară. Voi cheltui încă o mie de dolari pe 
nenorocitele alea de ornamente pentru peluză dacă nu mai 
aducem vorba de mine. 

— Dar nădăjduiesc că ai de gând să rămâi în Sud, spune 
Landry, pe un ton plin de sentimentalism. Acum, că tu și Eddie 
sunteţi... 

Nu termină propoziţia și dă din mână. 

Nu-i înţeleg limpede gestul, iar privirea ei nu e deloc 
pătrunzătoare ca a Annei-Grace, dar simt o întrebare plutind în 
aer. 


VP - 80 


Campbell îi ia vorba din gură. 

— Chiar nu pricep de ce nu-i dă bătaie să te ia de nevastă, 
fată. 

— Serios acum, spune Emily, încuviinţând din cap și turnându- 
și din nou vin. Dacă tot te-a adus să stai cu el, cel puţin ar putea 
să-ţi pună un inel pe deget. 

— Caleb a vrut să locuim împreună înainte să ne căsătorim, 
intervine Anna-Grace, clătinând din cap, iar părul prins în coadă 
îi mângâie încet spatele. Și i-am zis: „Ce vorbești?” Dacă un 
bărbat vrea ca o femeie să-i fie soţie, atunci trebuie s-o facă 
soția lui. 

Celelalte murmură aprobator, iar eu mă uit în jur, la aceste 
doamne care beau în miezul zilei, într-o joi oarecare, hotărând 
de comun acord că „a fi căsătorită” e realizarea supremă a unei 
femei. 

În sfârșit, am o revelaţie. 

Pot să mă alătur tuturor comitetelor, să port toate hainele 
potrivite, să învăţ ce e cu nenorocitul ăla de fotbal, să rostesc 
toate lucrurile corecte și nimic din toate astea să nu conteze. 

Niciodată nu voi fi una de-a lor până când Eddie nu mă cere 
de nevastă. 


14. 


În următoarea săptămână, încerc din răsputeri să nu mă 
gândesc la Emily sau la Campbell, să nu vreau mai mult decât 
am deja. Deoarece tot ce am, în definitiv, seamănă cu un câștig 
la loterie, pe toți dracii, și am învăţat pe propria piele că, dacă 
vrei mai mult, o iei în barbă serios la un moment dat. 

Însă gândul nu-mi dă pace, mă sâcâie - felul în care m-au 
privit, întrebările, insultele deghizate în glume. 

Și nu e vorba doar despre doamnele din Thornfield. Mai e și 
John și cel care îl sună și îi pune întrebări. Simt că a primit ce și- 
a dorit în ziua aceea, în parcarea de la Home Depot - să mă 
domine, să mă vadă copleșită de teamă și de angoasă și să mai 
capete și 200 de dolari pe deasupra. Sigur a fost îndeajuns 
pentru el. Și, oricât de ciudat ar suna, am încredere în John. 

OK, încredere nu e cuvântul potrivit. 


VP - 81 


Îl cunosc. Îi cunosc pe oamenii ca el. Pe cei ca noi, care am 
stat pe la tot felul de asistenți maternali, care ne-am întâlnit prin 
cămine sau prin adăposturi. John m-ar putea urmări și poate 
chiar o să mă sune într-una din zilele astea, bătând apropouri, 
dar nu mă va da pe mâna poliţiei. 

Sau cel puţin așa cred. 

Să devin doamna Rochester pare o altă cărămidă adăugată în 
zidul dintre mine și amenințările de acest gen. Poate că John nici 
nu va mai îndrăzni să încerce dacă știe că Eddie va fi și el 
implicat. 

Așadar, acesta e planul. Noul plan. 

Nu e suficient să stau cu Eddie. Să fiu iubita lui nu e o soluţie. 
Trebuie să devin soția lui. 

Ceea ce înseamnă că, mai întâi, trebuie să fiu logodnică. 

Il studiez pe Eddie câteva zile. Nu știu să recunosc semnele 
unui bărbat care se gândește să te ceară de soţie - nici măcar n- 
am cunoscut vreodată pe cineva care s-a logodit. Oamenii 
întâlniți de mine sunt fie celibatari, fie deja căsătoriţi și, nu 
pentru prima dată în viaţă, îmi doresc să fi avut o prietenă 
adevărată. Cineva cu care să vorbesc, o singură persoană care 
să știe adevărul despre tot. 

Dar nu mă am decât pe mine. 

e 

După o săptămână de la întrunirea comitetului, Eddie vine 
acasă de la muncă mai devreme și întreabă dacă vreau să 
mergem cu Adele la Cahaba River Walk. 

Parcul nu e departe de noi și reprezintă unul dintre locurile 
unde m-a dus când am început să ieșim. Îmi place liniștea lui, 
aleea șerpuitoare ce urmează calea apei, umbra copacilor și, de 
îndată ce îmi sugerează, starea mea de spirit se îmbunătățește. 

Este un loc despre care el știe că îmi place. Este special 
pentru noi fiindcă am mai fost acolo. 

lar el nu vine niciodată acasă mai devreme. 

Ideea că poate nu va fi nevoie să întreprind nimic ca să-l 
determin să mă ceară de soţie mă ameţește și, când ne dăm jos 
din mașină, aproape că merg ţopăind. 

Eddie râde și mă ia de mână, în timp ce Adele aleargă în faţa 
noastră, lătrând la veveriţe. 

— Pari fericită, spune el. 

Mă aplec să-l sărut pe obraz. 


VP - 82 


— Așa e, răspund. 

Chiar sunt. Până când Eddie mă silește să ne așezăm pe o 
bancă de pe malul râului și scoate telefonul. 

— Imi pare rău, se scuză el. 

Adele se întinde la picioarele noastre gâfâind. 

— Mai am de trimis câteva e-mailuri și trebuie să le rezolv 
înainte de sfârșitul zilei. 

S-a dus după-amiaza noastră frumoasă, petrecută în parc. 
Stau nemișcată, asudând și bodogănind în sinea mea, iar el 
tastează întruna. Pe râu, văd doi tipi într-un caiac. 

Mulţi oameni se plimbă și, când două femei trec de noi în 
pantaloni scurți și în maiouri sport asortate, observ cum le fuge 
privirea spre Eddie. Bruneta, care are același păr lucios și 
aceeași talie subţire ca a lui Bea, se uită la mine de parcă ar 
gândi: Poftim? Ce-o căuta asta lângă el? 

Fața mi s-a înfierbântat și nu numai de la căldură. Stau aici și 
îmi pun întrebări. Ce mama dracului facem noi aici? 

Eddie încă e absorbit de telefon și hotărăsc să fiu subtilă. 

— Am nevoie de o manichiură, rostesc, oftând și fluturându- 
mi degetele. Când am fost la Emily zilele trecute, nu mi-am 
putut lua ochii de la unghiile lor perfecte. Mă rog, de la unghiile 
lor perfecte și de la tonele de bijuterii. Aș deveni agitată dacă aș 
purta mai mult de un inel. 

OK, poate că ultima parte era departe de a fi considerată 
subtilă, dar trăiesc vremuri disperate, ce vreți? 

Eddie pufnește, dar nu ridică privirea. 

— Bea mereu le făcea neamuri proaste din cauza bijuteriilor 
fără număr. Mai ales că stau toată ziua acasă. 

— Bine, eu nu trebuie să mă scald în diamante, dar ar fi 
recomandabil să-mi îngrijesc mai atent unghiile. 

Tot cu ochii în telefon, Eddie îmi prinde mâna și o lipește 
absent de buzele lui. 

Vreau să-mi spună să nu-mi mai bat capul cu unghiile sau 
ceva de genul ăsta, dar, în schimb, zice: 

— Locul din sat se pare că e bun. 

Încuviinţez din cap, îmi retrag mâna și răsucesc cu degetele 
tivul cămășii. 

— Acolo se ducea și Bea? întreb și, în sfârșit, îi captez atenţia, 
își ridică privirea din ecran și clipește des. 

— Din câte știu, da. Toate fetele din cartier se duc acolo. 


VP - 83 


— Femeile, îl corectez și, când se strâmbă, mă îndrept de 
spate mândră. Cele mai multe au peste 30 de ani. Nu mai sunt 
fete. 

Chipul i se luminează și îmi oferă un zâmbet nemaivăzut până 
acum. 

Nu e surâsul sexy și nici cel încântător care apare atunci când 
spun ceva care îl farmecă. Este... îngăduitor. 

Ușor patern. 

Și mă irită. 

— Ai dreptate, scuze, spune el, îndreptându-și iar atenţia spre 
telefon. Femei. 

— Ascultă, înţeleg că ești mai în vârstă decât mine și că ai 
văzut mai multe în viața ta, dar nu trebuie să mă tratezi de sus. 

Cuvintele ies înainte să le pot opri, înainte să-mi amintesc să 
fiu Jane cea închipuită, nu Jane cea reală. 

Apoi îmi aduc aminte că, uneori, îi place Jane cea reală. 

Eddie lasă telefonul deoparte și îmi acordă toată atenţia. 

— Mă port ca un cretin, nu? 

— Puțin, da. 

Zâmbetul lui obișnuit revine și îmi ia mâna din nou, 
strângând-o. 

— Îmi pare rău. Am multe pe cap. Dar am vrut să petrec timp 
cu tine astăzi, sa te mai scot din casă puţin. In ultima 
săptămână, nu ai prea fost în apele tale. 

De la întâlnirea cu John. 

Mintea îmi lucrează febril, întrebându-mă cât de mult aș 
putea să-i împărtășesc. S-a ivit o ocazie să amestec câteva 
minciuni cu o parte de adevăr. Imi trece prin cap că aș putea 
chiar să obţin ce vreau mai rapid decât făcând aluzii la degete și 
la inele. 

— Pur și simplu, mă gândesc la noi și la viitor, îi zic. 

Eddie se încruntă și cuta dintre sprâncene i se adâncește. Pe 
râu, un caiacist îl strigă pe celălalt și alte două femei trec pe 
lângă noi alergând și aruncându-ne o privire. _ 

— Îmi place să trăiesc cu tine, continui. Serios. Îmi place mult. 
Dar, când ai fost un caz caritabil mai toată viaţa, începi să urăști 
acest sentiment. 

Eddie împinge telefonul mai încolo, se îndreaptă de spate și 
pune mâinile între genunchi. 

— Ce vrei să spui cu asta? 


VP - 84 


Mă uit fix la râul din faţa mea și la familiile care își plimbă 
bebeluşii în cărucioare. La cuplul care trece ţinându-se de 
mijloc. 

— Ai văzut și tu unde locuiam. Ştii cum era viața mea înainte 
să te întâlnesc. Eu... eu nu aparțin acestui loc. 

Eddie pufnește. 

— Bine. Dar tot nu pricep ce vrei să spui. 

Mă întorc spre el, împingând ochelarii de soare în sus, pe cap. 

— Vreau să spun că eu nu sunt nici Emily, nici Campbell și 
nici... 

— Dar nici nu vreau să fii una dintre ele, zice, apucându-mă 
de mână. Te iubesc tocmai fiindcă nu ești ca ele. Fiindcă nu 
ești... 

Glasul i se stinge și îl văd cum înghite în sec. 

Vrea să spună fiindcă nu ești Bea. Ştiu sigur și el știe că eu 
știu, dacă privirea pe care și-o ferește brusc poate fi considerată 
un bun indicator. Însă, pentru prima dată, mă întreb ce vor să 
însemne toate astea. Este evident că a adorat-o, așa că de ce ar 
reprezenta un plus faptul că eu sunt diferită? 

— Îmi pare rău. 

Eddie îmi strânge degetele. 

— Îmi pare rău dacă nu ţi-am arătat suficient de clar cât de 
mult te vreau aici. Câtă nevoie am de tine și că, da, aparții 
locului. 

Se răsucește spre mine, își lasă capul în jos pentru ca frunţile 
noastre să se apropie și buzele lui mai au puţin și se lipesc de 
ale mele. 

— Pe toți dracii, Jane, sunt nebun după tine, murmură și 
vorbele lui îmi trimit un fior pe șira spinării. 

Are răsuflarea caldă. 

— Asta e tot ce contează. Cartierul, Emily, restul... sunt doar 
niște rahaturi. Zgomot de fond. Dar asta... 

Ridică mâinile noastre împreunate între noi, strângându-le din 
nou pe ale mele. 

— Asta e real. Și tot ce contează. 

Eddie îmi sărută articulațiile degetelor, iar eu aştept, ţinându- 
mi respiraţia, fiindcă, dacă ar exista un moment perfect ca să 
mă ceară în căsătorie, atunci acesta ar fi, în parcul unde soarele 
apune, când el mă privește așa, iar eu nici măcar n-ar trebui să 


VP - 85 


mai joc rolul ochilor mari și umezi. Cum de nu mi-am dat seama 
mai devreme că îmi doream așa ceva? 

Însă el îmi eliberează mâinile, se întoarce și oftează. 

— O să încerc să nu mai stau așa mult timp plecat, OK? O să-i 
dau lui Caitlyn să se ocupe de mai multe lucruri la Southern 
Manors. Să conduci două afaceri e prea mult, dar nu pot să 
renunţ la niciuna dintre ele deocamdată. Inţelegi, da? 

Eu încă îi simt buzele lipite de degetele mele și mă întreb cum 
naibii am ratat momentul, de ce ne-am întors la subiectul muncii 
lui și cum de nu m-am logodit deja. Nu pot decât să încuviinţez 
din cap și să îngaim un „da” amărăt. 

Îmi dreg glasul și mă scutur puţin. lisuse, Jane, vino-ţi în fire! 

Mă dau mai aproape de el, îmi strecor mâna pe sub cotul lui și 
îmi las capul pe umărul lui. Dezamăgirea mi-a căzut ca un 
bolovan în stomac, greu și tare. Și nu doar pentru că statutul 
meu ca doamna Rochester s-a depărtat și mai mult. 

Ci pentru că îmi doresc sincer ca el să mă vrea. 

Ci pentru că îl vreau pe Eddie. 


15. 


Următoarea întâlnire a Comitetului pentru Înfrumuseţarea 
Cartierului se ţine acasă la Eddie. 

Acasă /a mine. Așa mă gândesc uneori. Dar să gândești și să 
simţi sunt două lucruri diferite. În timp ce car paharele de vin 
goale la chiuvetă, după terminarea întrunirii, nu reușesc să scap 
de sentimentul că m-am întors de unde am plecat: sunt o 
servitoare mai degrabă, nu stăpâna casei. 

În mare, întâlnirea a fost inutilă și cred că doamnele au căzut 
de acord să vină doar ca să aibă șansa de a intra din nou aici. 
Cât am stat în sufragerie, discutând despre Pinterest și 
„Decoruri amuzante pentru o toamnă festivă”, le-am simţit ochii 
catalogând tot ce a dispărut și tot ce e nou. 

Campbell și Emily mai zăbovesc după plecarea celorlalte, 
susținând că vor să mă ajute, dar știu că nu le interesează decât 
să mai afle câte ceva. 


VP - 86 


— Locul arată grozav, mă laudă Campbell, așezând sticla de 
vin în cutia de reciclare. Adică a fost frumos întotdeauna, dar 
acum pare mai viu, nu-i așa, Em? 

Emily încuviinţează din cap, în timp ce soarbe ultima picătură 
din pahar. 

— Categoric. 

Casa nu are cum să arate altfel decât arăta ultima oară când 
au venit în vizită. Poate că lipsesc câteva fotografii, dar nu e ca 
și cum m-aș fi apucat de redecorat. 

Nu-mi dau seama dacă sunt doar amabile sau caută să obţină 
informaţii, așa că hotărăsc să fiu eu aia care pescuiește date. 

— Totul era atât de frumos, încât n-am vrut să schimb nimic. 
Bea avea un gust excelent. 

Adaug un ușor râs autoironie pentru efect. Bănuiesc că în asta 
consta și cariera ei, să aibă un gust excelent. 

Emily și Campbell schimbă iute o privire, dar mă prefac că nu 
observ. 

— Ştia, într-adevăr, să pună lucrurile la un loc, încuviințează 
Campbell într-un târziu, venind în bucătărie lângă mine să se 
sprijine cu coatele de suprafaţa din granit a insulei. Dar, ca să 
fiu sinceră, casa lui Blanche mi s-a părut mereu mai drăguță. Să 
nu te superi, Jane, adaugă ea grăbită. 

Dau din mână că nu-i nicio problemă și mă gândesc la 
locuința soţilor Ingraham. Da, aveau lucruri drăgute, cu 
siguranţă, dar poate Tripp făcuse atâta mizerie, că nu reușisem 
să le văd. 

— Dumnezeule, îți amintești cât de ofticată a fost Blanche 
când sufrageria lui Bea a primit spaţiu în ediţia de Crăciun a 
revistei Birmingham Magazine? întreabă Campbell și bag de 
seamă că Emily mă privește atent. 

— Blanche era obsedată de Crăciun, răspunde ea delicat, iar 
Campbell se strâmbă. 

— Blanche era obsedată de Bea. 

Întorcându-se spre mine, Campbell își dă părul după ureche. 

— Scuze. Ne aflăm în bucătăria ta, iar noi readucem pe tapet 
bârfe din epoca de piatră. 

— Nu mă deranjează, o liniștesc și chiar așa e. 

Am senzaţia că descopăr lucruri despre Bea și Blanche care 
nu se potrivesc cu ceea ce credeam eu că știu și vreau să aflu 


VP - 87 


mai multe. Dacă aș putea să desenez un portret complet al lui 
Bea pentru mine, nu i-aș mai simţi prezenţa. 

N-aș mai avea impresia că, oricând, poate apărea după un 
colţ. 

Uneori, chiar așa se întâmplă. La fel ca săptămâna trecută, 
când a apărut o camionetă plină cu flori proaspete pentru casă. 
O comandă regulată a lui Bea, una pe care Eddie nu o anulase 
până acum. 

Dispăruse de aproape un an, dar aranjamentul cu magnolii și 
crini de pe masa de la intrare îi aparţinea și, de fiecare dată 
când treceam pe lângă el, părea că am ratat să o văd, că ieșise 
abia de o secundă din casă. 

Însă acum, atât Emily, cât și Campbell clatină din cap. 

— Nu, te-am bătut destul la cap pentru o zi. 

Emily ocolește insula și vine să mă sărute pe obraz. 

— Mulţumesc mult pentru găzduire. 

— Cu plăcere și oricând vreţi, răspund. 

Campbell zâmbește și mă bate ușurel pe braţ. 

— Eşti atât de scumpă! Să-i transmiţi și lui Eddie că îi 
mulțumim mult că ne-a permis să ne întâlnim aici. 

Ştii... voilà. Nici ele nu o consideră casa mea. 

Strâng din dinţi, zâmbesc forțat și le conduc la ușă. Nu vreau 
să dovedesc o asemenea lipsă de subtilitate, dar nu sunt 
convinsă că am de ales. Simt cum totul se duce de râpă, încet, 
dar sigur. Dacă nu ne logodim curând, o să pierd orice teren 
câștigat în fața femeilor din cartier. 

Așa că, atunci când Eddie ajunge acasă, o oră mai târziu, stau 
pe canapea cu iPadul în mână. 

După cum bănuiam că va face, se apleacă peste canapea să 
mă sărute pe tâmplă. 

— Fata mea cuminte, murmură și aproape simt când se uită la 
ecran. 

În spatele meu, corpul i se încordează. 

— UCLA? 

Ridic din umeri, fără niciun efort să ascund iPadul sau să mă 
dau sfioasă. Dacă vreau ca totul să meargă brici, trebuie să 
creadă că am gânduri serioase. 

— Ți-am zis doar că mă gândesc la facultate. 

Stă drept ca un stâlp, dar cu mâinile încă lipite de braţul 
canapelei. Articulațiile degetelor i se albesc. 


VP - 88 


— În California? 

Mă răsucesc, îmi las picioarele pe podea și ridic privirea spre 
el. 

— Eddie, te iubesc și îmi place să stau aici. Îmi place să fiu cu 
tine. Dar trebuie să am grijă de mine. Sper că înţelegi. 

Se dă un pas înapoi și își încrucișează brațele la piept. 

— Pricep, dar am crezut... am crezut că m-am făcut înţeles 
când am zis că te vreau aici. Că aparții acestui loc. Lângă mine. 

Mă ridic să-l înfrunt, săltându-mi puţin bărbia. 

— Am depins numai de mine mai toată viaţa mea. Oamenii 
mi-au spus și înainte că mă iubesc și mi-au făcut promisiuni pe 
care nu le-au putut respecta. 

Mai fac un pas și îl apuc de încheietură. 

— Eu sunt singura persoană în care pot avea încredere, Eddie. 
Am învăţat asta după multe eșecuri. Nu mă poţi învinovăți că-mi 
fac planuri. Îmi stă în fire. 

Un mușchi îi zvâcnește în zona maxilarului și aștept, aproape 
ținându-mi răsuflarea. 

Se răsucește, pornind spre dormitor. Mi se înmoaie genunchii. 

Am rasolit-o. Am pedalat prea tare și prea rapid, iar acum o 
să-mi dea papucii. Ce mama dracului, chiar nu mă pot duce la 
facultate, nici colegiul nu l-am terminat, ce sunt eu... 

Eddie se întoarce în cameră cu o cutiuţă din catifea în mână. 

Sunt deja ameţită de vârtejul emoţional în care m-am băgat, 
dar el răsare în faţa mea, se lasă într-un genunchi, cutiuța se 
deschide... 

— Căsătorește-te cu mine, îmi zice cu glas răgușit. 

Mă holbez la inelul cu smarald sclipitor, o piatră imensă, 
verde, înconjurată de diamante. 

— Ar fi trebuit să te cer cu câteva săptămâni în urmă, 
continuă el. Am vrut. 

— Evident, rostesc și vocea îmi tremură. 

El râde la replica mea și trăsăturile i se relaxează când se 
întinde să-mi ia mâna. 

— Te rog, Jane. Fii soţia mea. 

Îmi strecoară inelul pe degetul de la mâna stângă. Simt 
metalul alunecos și fin, netezit de vreme, și mi se pare perfect. 

Mă holbez la el fără jenă. Bijuteria asta splendidă pe degetele 
mele mici și urâţele, cu unghiile neîngrijite, cu oja roz sidefie 
sărită pe alocuri, îmi taie respiraţia și îmi face inima să-mi sară 


VP - 89 


din piept. Vreau să cred că e satisfacţie, victorie, pe toți dracii, 
am câștigat, însă e mai mult decât atât. 

Mult mai mult. Mă sperie al naibii, dar, pentru prima dată, 
simt că mi se permite să vreau mai mult. 

Că mi se cuvine să am așa ceva. 

— Rahat, șoptesc. 

Eddie rânjește, stând în continuare într-un genunchi. 

— Să înțeleg că e un da? 

Mă uit la el, la fața lui frumoasă și la ochii lui albaștri. 
Îngenunchez pe podeaua superbă din lemn tare și încuviinţez 
din cap. 

— Da, îi răspund. 

Sare în picioare, mă cuprinde în braţe și mă sărută cu putere. 

Sărutul aprinde ceva în mine și, curând, îl trag pe canapea, 
smulgându-i hainele și lipindu-mă de el. 

După aceea, rămânem lungiţi, ţinându-ne în brațe, transpiraţi, 
dezbrăcaţi pe jumătate. Mă joc cu părul lui, care i s-a umezit la 
ceafă. 

— Ar fi trebuit să te cer de soţie într-un loc mai frumos, 
mormăie el, cu buzele lipite de clavicula mea. Să te scot la cină. 

— Da, dar atunci n-am mai fi putut face asta, îl dojenesc, 
împungându-l cu coapsa. Sau am fi putut, dar cred că personalul 
de la restaurant ne-ar fi rugat politicos să ne cărăm și să nu ne 
mai întoarcem niciodată. 

Râde încet, apoi își saltă capul ca să mă privească fix. 

— Eşti sigură? mă întreabă. Vrei să te măriți cu mine, chiar 
dacă sunt un dezastru? 

Mă întind să-l sărut pe buze. 

— Mă mărit cu tine tocmai pentru că ești un dezastru. 

Râde din nou și se lipește iar de mine. 

Zăresc sclipirea inelului peste umărul lui. 

Doamna Rochester. 


16. 


M-am logodit. 
Pe toți sfinţii, sunt /ogoaită. 


VP - 90 


Mă holbez întruna la inel, la felul în care strălucește în lumina 
soarelui. lubesc greutatea lui rece pe deget. 

Ciudat, dar nu e doar un inel extraordinar. 

inseamnă că Eddie l-a cumpărat înainte să știu că vreau ca el 
să mă ceară de soţie. 

El a dorit asta. El m-a ales. 

Nimeni nu m-a mai ales înainte. Mi-am petrecut viaţa împinsă 
de colo colo și neglijată, iar acum... asta. 

Am trecut de zeci de ori pe lângă magazinul pentru mirese, 
care e atât de diferit de magazinele de haine de firmă din 
malluri și din centrele comerciale. M-am uitat în vitrina lui plată, 
la mostrele delicate de dantelă și de mătase expuse și, chiar 
dacă n-am fost niciodată o romantică, întotdeauna am simţit 
puţină... nostalgie. 

Chiar și acum, când deschid ușa și clopoțelul de deasupra 
zornăie, inima îmi bate mai repede. 

Nu există iluminat în tavan, ci doar lămpi strategic plasate, 
ferestre imense și o lucarnă. lar rochiile nu sunt doar atârnate 
pe umerașe, rând după rând de poale grele și de corsete 
împodobite cu mărgele, atât de îngrămădite încât să nu le 
distingi. 

Aici, unele rochii sunt expuse pe manechine demodate, iar 
altele acoperă piese de mobilier antic, de parcă mireasa tocmai 
s-a dezbrăcat și a aruncat relaxată rochia pe cel mai apropiat 
scrin. 

Este genul de loc unde proprietarii nu se sperie că rochiile vor 
fi pătate - nimeni dintre cei care vin la cumpărături aici nu ar fi 
atât de neîndemânatic. Așa că nu e nevoie de kilometri de 
plastic care să protejeze rochiile de mâinile necioplite din 
magazinele mai ieftine. 

Femeia care mă abordează are părul blond și moale, aranjat 
într-un coc elegant, și poartă o vestimentaţie care îmi amintește 
de fotografiile lui Bea. Este elegantă și feminină totodată, în 
rochia ei neagră, lucioasă. Perlele se asortează cu pantofii cu 
toc, pepit și cu o fundiţă roz-aprins la spate. 

O cheamă Huntley. Normal că trebuie să aibă un nume 
pretențios. 

Observ cum îmi evaluează inelul și, deși pot jura că Huntley 
de aici nu ar fi niciodată atât de nepoliticoasă încât să înceapă 
să socotească în minte, zâmbetul devine ușor mai cald. 


VP-91 


Știu că multe fete visează la ziua nunţii lor, dar eu nu m-am 
numărat printre ele. Poate că mi s-a părut ceva de domeniul 
imposibilului sau poate că am avut mereu alte treburi mai 
importante de care să mă ocup. 

Din câte se vede, mă dau în vânt după tot rahatul ăsta. 

Ne plimbăm prin magazin, vorbind despre nuanţe de alb și de 
fildeș, despre diferenţa dintre crem și bej, despre cum mi-ar 
plăcea să-mi aranjez părul, lăsat sau ridicat, și ce tipuri de 
voaluri ar presupune fiecare variantă. 

Când Huntley scoate un dosar plin cu mostre de materiale ca 
să mă uit la ele, aproape că leșin. 

Când părăsesc magazinul, mi se învârte capul, dar sunt în al 
nouălea cer și nu doar din cauza celor două pahare cu șampanie 
pe care le-am băut cât am discutat cu vânzătoarea. 

Mă mărit cu Eddie Rochester. 

Voi fi soţia lui și voi trăi în casa aceea superbă, iar după- 
amiezi ca aceasta, în care nu plimb câini, nu servesc la mese, 
nu conduc pentru Uber și nici nu pregătesc cafeaua altcuiva, nu 
reprezintă doar un răgaz. Ele vor fi viitorul meu. 

— Jane? 

Emily stă chiar acolo, cu paharul de cafea în mână și cu faţa 
ascunsă în spatele ochelarilor de soare uriași. 

Se uită în sus, spre paravanul de pânză al magazinului lrene și 
rămâne cu gura căscată. 

— Fată! Spune-mi că ai intrat acolo cu un motiv serios. 

Zâmbetul meu n-are nimic fals în el. 

— Se pare că mi-a pus un inel pe deget până la urmă. 

Chiţăie entuziasmată și se repede să-și arunce braţele în jurul 
meu, trăgându-mă într-o îmbrăţișare ce miroase a Santal 33. 

Și eu miros la fel, de vreme ce am furat o sticlă din baia ei 
acum două luni. 

— Lasă-mă să văd, lasă-mă să văd, zice când ne depărtăm, 
fluturându-și degetele spre mine. 

Un alt sentiment năvalnic ce pare a fi bucurie mă cuprinde, 
dar probabil că e doar adrenalina dată de ideea că am câștigat. 

Incă nu mi-am perfecționat mișcarea de a expune inelul și mă 
chinui să imit fetele văzute la televizor, cu încheietura arcuită de 
parcă aștept ca ea să-mi sărute inelul, nu să se holbeze la el. 


VP - 92 


În consecinţă, întind mâna pentru inspecţie cu un gest 
stingher și, brusc, îmi dau seama cât de ridicol pare smaraldul 
sclipitor pe degetele mele boante, cu manichiura lor inexistentă. 

Însă Emily oftează. 

— E superb! Și tu, /a fel! 

Ridic mâna din nou, de data asta ca să-l studiez și eu. 

— Încă nu mă pot obișnui, spun. Totul a fost o nebunie, dar 
inelul confirmă că totul e real, nu? 

Ridică din sprâncene și mă întreabă: 

— Tu l-ai ales? 

Clatin din cap, privind smaraldul înconjurat de diamante. 

— Nu. Eddie. E mai mare decât orice aș fi ales eu, dar îmi plac 
smaraldele, așa că nu am de ce să mă plâng. 

Emily încuviințează. 

— Are cel mai bun gust la bijuterii. Întotdeauna am crezut 
că... 
Nu mai continuă, doar își ţuguie buzele și știu că i-a rămas în 
gât un comentariu despre Bea. Dar nu vreau ca amintirea ei să- 
mi distrugă momentul, așa că mă reped. 

— Am intrat puţin să arunc o privire, fiindcă încă nu suntem 
siguri de data nunţii, rostesc degajat. Umerii i se încordează 
uşor. 

— Aveţi de gând să faceți ceva mare? mă întreabă. Cu toate 
rudele? 

Până în acest moment, nu m-am gândit la cum ar arăta o 
nuntă cu Eddie. Am fost atât de prinsă de ideea de a mă mărita 
cu el, de a deveni doamna Rochester, încât am trecut cu 
vederea detaliile nunţii în sine. 

Dar acum numai asta văd, o biserică imensă, partea lui Eddie 
plină, toată familia lui din Maine fiind prezentă, iar a mea, 
complet goală, cu excepţia lui John Rivers, care stă și mănâncă 
un bol plin cu cereale. 

Imaginea e atât de grotescă și de oribilă, că scutur din cap ca 
să scap de ea, ceea ce lui Emily îi seamănă a răspuns. 

— Mică, deci! zâmbește ea. Imi place. Clasă, eleganță. Cum 
se cuvine. 

Cu ochii la propria mână, îmi rearanjez pungile ca să acopere 
inelul și schițez cel mai modest surâs posibil, cel învățat de la 
ea, de la Campbell și de la Caroline McLaren. 


VP - 93 


— Exact, torc eu, toată numai lapte și miere, apoi arăt spre 
șosea. In fine, mai am niște treburi de rezolvat, așa că... 

— Ah, desigur, spune Emily, fluturând mâna în semn de la 
revedere. 

Inelul ei de logodnă este un solitaire cu diamant de cel puţin 
trei carate, care sclipește în lumina soarelui. 

— Și stai liniștită, nu scot o vorbuliță! 

— Nu e nicio problemă, răspund ridicând din umeri. Nu e un 
secret. 

Ca să fiu sinceră, chiar aș vrea ca ea să răspândească vestea 
cu iuţeala focului, fiindcă îmi doresc ca toată lumea din 
Thornfield Estates să discute despre asta până la ora cinei. 

Facem planuri vagi să ieșim la o cafea zilele astea și ne 
despărțim. Emily deja trimite SMS-uri. Până la următoarea 
întrunire a Comitetului pentru înfrumusețarea Cartierului, toate 
vor afla, iar eu voi fi centrul atenţiei. 

In drum spre casă, decid să mă opresc la Whole Foods, să fac 
niște provizii. N-am gătit nicio masă pentru Eddie de când ne- 
am cunoscut și ar putea fi un gest frumos din partea mea. E o zi 
de primăvară târzie, așa că mă gândesc la un meniu cu grătar. 

Ideea mă face să zâmbesc când intru în parcare. 

Magazinul este liniștitor, cu spaţii late între rafturi și muzică 
slow pe fundal. Nici nu se compară cu Piggly Wiggly, de unde 
îmi făceam în mod obișnuit cumpărăturile. 

Imping căruciorul, întrebându-mă dacă Eddie ar băga de 
seamă că am ales și niște prostii nesănătoase. Imi plac 
alimentele fițoase, ca oricărei fete de bun-gust, dar mi s-a cam 
luat de ele. Mai zilele trecutele, m-am trezit că poftesc la 
macaroane cu brânză, dar nu genul Annie Organics, nici măcar 
genul congelat, care sunt relativ decente, ci cutia albastră din 
carton care costă un dolar. 

Pufnesc și pornesc pe alt culoar. Pe cine încerc să păcălesc 
oare? Asta e o băcănie cu ștaif, nu buticul de la colţul blocului. 
Mă holbez la cele cincizeci de varietăți de humus și tapenade cu 
măsline, întrebându-mă dacă n-ar fi mai bine să fac o oprire și la 
benzinărie în drum spre casă. Poate au macaroane cu brânză 
acolo? 

— Ce surpriză să dau peste tine aici! 

Recunosc vocea fără să mă întorc. 


VP - 94 


Tripp Ingraham stă în spatele meu, într-un tricou polo și în 
pantaloni scurți, cu un coș atârnat de braţ. 

Arunc iute o privire în el și văd un bax de bere și multe feluri 
de mâncare congelate și ostentativ de sănătoase. 

Trip arată mai bine decât atunci când l-am văzut ultima oară, 
încă e balonat, tricoul roz întinzându-se peste un stomac 
tulburător de rotund, dar nu mai are fața umflată și ochii nu mai 
sunt injectaţi. Ba chiar și-a periat și părul. 

Poate că a reușit să ajungă până la prânz fără să bea nimic. 

Zâmbesc scurt și îi fac cu mâna. 

— Salut, domnule Ing... Tripp. 

Colțul unei buze i se ridică strâmb, în încercarea de a surâde 
sarcastic. 

— E în regulă, nu mai lucrezi pentru mine. Și am auzit că 
trebuie să te felicit. 

lisuse, Emily a lucrat mai rapid decât am crezut! 

— Mulţumesc. Suntem foarte fericiţi. Mi-a părut bine că te-am 
văzut... 

Dau să trec pe lângă el, dar Tripp nu se clintește din mijlocul 
culoarului. Deși mi-ar plăcea la nebunie să-l lovesc cu căruciorul, 
mă opresc, ridicând din sprâncene. 

— Și când s-au întâmplat toate astea, mai exact? mă întreabă 
gesticulând cu mâna liberă. Tu și Eddie? Fiindcă trebuie să-ţi 
mărturisesc, nu m-am așteptat în veci la așa ceva. 

— Nici noi, răspund zâmbind, amintindu-mi că trebuie să fiu 
fata din închipuirea lui Tripp, o inocentă proaspăt ieșită din 
colegiu, care plimba câini și care a câștigat din senin la loterie. 

Mă întreb când o veni momentul să termin cu spectacolul ăsta 
ieftin, când mă voi simţi normal să fiu... doar eu. 

— Ştii, n-am priceput niciodată „fascinaţia” asta pentru Eddie. 

Ridică mâinile ca să descrie în aer niște ghilimele și coșul i se 
leagănă pe braţ. 

Nu mă chinui să-l întreb ce vrea să spună, pentru că, în primul 
rând, clar dorește ca eu să-i pun întrebarea și, în al doilea rând, 
pur și simplu vreau să plec. Problema e că un amănunt precum 
lipsa de interes nu l-a oprit niciodată pe Tripp Ingraham, mai 
ales dacă e vorba despre o femeie. 

— Da, e arătos, bănuiesc, și fermecător în genul agenţilor 
care vând mașini la mâna a doua, dar, lisuse, din felul în care 


VP - 95 


femeile din cartierul ăsta au reacţionat, ai fi zis că tipul are un 
penis de 30 de centimetri. 

OK, poate că am greșit când am presupus că Tripp nu e beat. 

Însă e bine. Acum mi-a dat toate motivele să împing 
căruciorul pe lângă el, să-mi ţin capul sus de parcă aș fi jignită 
mortal și stânjenită dincolo de orice închipuire, în loc să fiu doar 
iritată. 

Se dă la o parte înainte să fie lovit de cărucior și, când ajung 
la capătul culoarului, strigă în urma mea: 

— Sper doar că nu-ţi plac bărcile. 

Când mă uit înapoi, spre el, mă privește cu o expresie acră, 
oribilă. 

— Femeile au ghinion în jurul lui Eddie și al bărcilor lui, 
adaugă el, după care se răsucește și își târăște picioarele mai 
departe. 

Mă duc în spate, în zona legumelor și a fructelor, unde îmi 
abandonez căruciorul pe jumătate plin și mă îndrept spre ieșire. 

Drumul spre casă cu mașina nu e suficient de lung ca să scap 
de sentimentul de neliniște și de teama neașteptată pe care 
Tripp Ingraham - jegosul de Tripp Ingraham, închipuiţi-vă - mi l- 
a trezit. Din nou, o văd pe Bea palidă și verzuie sub apă. Mi se 
întoarce stomacul pe dos când intru pe alee. 

— Încetează, murmur, acoperindu-mi faţa cu mâinile. 

Soţia lui Eddie s-a înecat accidental, împreună cu prietena ei. 
Eddie nici măcar nu era acolo, femeile s-au îmbătat și e posibil 
să fi existat și unele probleme nerezolvate între ele. Rahaturi se 
întâmplă mai mereu. 

Încerc să mă gândesc la magazinul cu rochii de mireasă, la 
felul în care Huntley mi-a zâmbit și m-a tratat de parcă tocmai 
mă alăturasem unui club exclusivist, la cât de bine m-am simțit. 
La îmbrăţișarea lui Emily și la zâmbetul ei strălucitor când a 
observat inelul. 

Asta contează acum. 

Când intru în casă, constat că Eddie deja a ajuns și s-a 
schimbat în pantaloni scurți și o cămașă. Acum, după ce i-am 
văzut șifonierul, știu că are zeci de astfel de cămăși, în diverse 
culori. Bărbaţii își permit să facă asta - să găsească un lucru 
care arată bine și să-l poarte tot restul vieţii. 

— A venit fata mea, rostește el vesel când apar. 


VP - 96 


Îi zâmbesc când îl salut, dar e clar că par supărată, fiindcă se 
încruntă imediat. 

— Totul e în regulă? 

Mă arunc în braţele lui, oftând când îmi aranjez capul chiar 
sub bărbia lui. 

— A fost o zi lungă. M-am uitat după rochia de mireasă. 

Chicotește și mă mângâie pe spate cu mișcări prelungi și 
calme. 

— Pare epuizant. Vrei o bere? mă întreabă. 

Accept, deși am o ușoară durere de cap de la cele două 
pahare de șampanie de mai devreme, ca să nu mai menţionez 
că e abia trei după-amiază. 

Eddie mă sărută pe frunte și se duce la frigider. Eu îmi las 
geanta și îl urmez la bucătărie, de unde înșfac două limete dintr- 
un bol de argint. 

— Sigur n-ai nimic? mă iscodește Eddie, frecându-mi spatele 
cu mâna. 

Mă forţez să-i surâd și tai limetele în patru pentru berile 
noastre. 

— Nu, n-am nimic, spun, apoi clatin din cap și îmi dau o șuviță 
la o parte de pe frunte. Doar că m-am pomenit nas în nas cu 
Tripp Ingraham astăzi și s-a purtat ciudat. 

Eddie încremenește și se uită fix la mine. 

— Cum adică ciudat? 

Nu prea știu cât de mult să-i povestesc. Încă am nervii întinşi 
și mă tem că Eddie și-ar face o idee greșită dacă îi spun 
adevărul. Ar putea crede că vorbele lui Tripp despre el și despre 
bărci m-au speriat. 

Îmi zic în sinea mea că nu e cazul. 

Așa că zâmbesc și las cuțitul pe blat. 

— Oh, îţi închipui și tu. Genul de lucruri la care te aștepți de la 
unul ca el. 

Îi înconjor gâtul cu braţele, lipindu-mi trupul de al lui. 

— Crede că mă mărit cu tine pentru bani. 

De pe chipul lui Eddie se șterge îngrijorarea și mă prinde de 
talie, odihnindu-și palmele pe șoldurile mele. 

— Sper din inimă că i-ai zis motivul real. Că-ţi place sexul cu 
mine. 


VP - 97 


— Evident, răspund și, când se apleacă să mă sărute, îi mușc 
buza de jos și uit instantaneu de Tripp Ingraham și de 
tâmpeniile lui. 


17. 


Mai târziu, stăm afară, în curte, în scaunele mari de lemn 
Adirondack. Focul trosnește de zor în inelul de piatră din fața 
noastră. Alături, grătarul scoate fum și mirosul de carne friptă 
îmi amintește de nopţile de vară din Phoenix, când aerul era 
atât de calm și de uscat, încât aveam senzaţia că o simplă 
scânteie se va transforma într-o vâlvătaie. 


Grătarul s-a răsturnat, cărbunii încinși s-au împrăștiat 
peste pietrișul din curte, Jane, Jane cea reala plângea. 
Domnul Brock avea faţa roșie, o bere rece într-o mâna și o 
pereche de clești în cealaltă. 


Șorţul lui cu „SĂRUTĂ-L PE BUCĂTAR” avea o broasca 
uriașa în față. Domnul Brock și-a țuguiat obscen buzele 
roșii. Eram răstignită peste pietre, mâna mă ardea, fața mă 
înțepa și nu mă gândeam decât la ce stupid e șorțul lui. Ce 
prostie, ca un asemenea bărbat să aibă atâta putere asupra 
noastră. 


Nu m-am mai gândit la asta de mult timp. Am împins 
amintirea urâtă cât mai adânc, dar iat-o aici, în locul visurilor 
mele. 

Privesc în jos și îmi studiez inelul de logodnă din nou, 
răsucindu-mi mâna pe toate părţile ca să strălucească în lumina 
flăcărilor. 

S-a terminat. Nu te mai poate atinge. Orice-ar spune John. 

Lângă mine, Eddie oftează și își întinde picioarele cât sunt de 
lungi. 

Arată foarte bine în seara asta. Îmi amintesc că era cam 
neîngrijit când l-am cunoscut și apreciez cât de mult s-a cizelat 
în ultimele luni. Simt un fior mic de satisfacţie. Eu am făcut asta, 
mă gândesc. L-am făcut fericit. E așa numai datorită mie. 

Și, curând, voi fi soţia lui. 


VP - 98 


Îmi vine în minte rochia de mireasă pe care am văzut-o azi și 
voalul din vitrină pe care dorisem așa de mult să-l așez pe cap. 

— Cred că ar trebui să fugim în lume. 

Nu conștientizez că vorbesc decât atunci când vorbele îmi ies 
pe gură, dar apoi îmi dau seama că nu vreau să le retrag. 

Eddie se oprește cu berea aproape de buze. la totuși o gură 
din ea, înghite și coboară braţul înainte de a mă privi ca să-mi 
spună: 

— Nu trebuie să facem nimic din ce nu vrei să facem. 

— Eu... ideea e că n-am o familie mare, îi explic. Și abia dacă 
știu pe cineva în Birmingham, iar pe cei pe care-i cunosc, clar nu 
mi-i doresc la nunta noastră. 

Eddie zâmbește compătimitor, ridicând din sprâncene. 

— Nici eu nu-l vreau pe măgarul ăla de John la nunta noastră. 

Se întinde spre mine, îmi ia mâna și degetul lui mare începe 
să deseneze cercuri în palma mea. 

— Janie, doar un cuvânt din partea ta și mâine mergem la 
starea civilă și ne căsătorim. Sau mergem la lac. La naiba, 
plecăm în Tennessee, dacă vrei, și închiriem o cabană montană 
din aia greţos de romantică. Cred că au capele pentru nunți de 
tip drive-through chiar și în Gatlinburg. 

Zâmbesc, dar nu zic nimic, ignorând golurile bizare din 
stomac, pe care le simt la ideea de a mă mărita cu un bărbat ca 
Eddie, dar de a avea o nuntă cum numai fetele ca mine primesc. 
leftină, rapidă, kitsch. Când i-am sugerat să fugim în lume, mi- 
am imaginat jurăminte rostite pe o plajă cu nisip alb, o noapte a 
nunţii intimă, într-un pat mare, cu o plasă fină împotriva 
ţânţarilor. Nu m-am gândit să oprim lângă o fereastră de parcă 
am cumpăra niște cartofi prăjiţi, pentru ca mai apoi să ne 
ducem la un motel cu parcare gratuită și reclamă luminată cu 
neon. 

Totuși, știu în mod cert că nu mă pot mărita aici. Nu am cum 
să merg, purtând o rochie splendidă, pe culoarul dintre bănci, 
într-o biserică mare, și să le văd pe de-alde Caroline și 
Campbell, prietenele lui Bea, comparându-mă cu ea. 

Duc în casă sticlele goale de bere. Când trag ușa glisantă, aud 
un sunet undeva, deasupra mea. 

Încremenesc în prag, cu atenţia îndreptată spre tavan, 
așteptând. 

Un duduit înfundat, apoi încă unul și încă unul. 


VP - 99 


Închid ușa după mine și arunc o privire în spate, spre Eddie. 

Încă stă pe scaun, cu mâinile la ceafă acum, cu faţa spre cerul 
întunecat. Mai fac câţiva pași mici. 

Sunetele sunt ritmice acum, un buf buf buf constant, ca 
bătaia unei inimi. 

Mă gândesc la povestea pe care ne-au pus s-o citim în timpul 
gimnaziului, cea cu bărbatul îngropat sub podea, în care 
criminalul credea că încă poate auzi inima bătrânului și, pentru 
o clipă îngrozitoare, creierul meu o invocă pe Bea. 

Apoi, sunetul se oprește. 

Stau așa, practic ţinându-mi respiraţia, iar sticla de bere goală 
îmi atârnă între degete, în timp ce eu aștept. 

Trei ciocănituri puternice în ușa principală mă sperie în 
asemenea hal, că scap una dintre sticle și aceasta se sparge pe 
podea. Scot un sunet ciudat, ceva între un țipăt și un geamăt. 

Sunetul vine de la ușa casei, nu de sus. Cineva bate la ușă. 

— Jane? 

Îl văd pe Eddie prin ușa glisantă transparentă. M-a strigat fără 
nicio bănuială, peste umăr, abia întorcându-și capul spre mine. 

Mă încrunt, uitându-mă la ceafa lui și la părul ciufulit și 
perfect. 

— Nu-i nimic, îi strig. E cineva la ușă. 

Urmează un alt ciocănit exact când ajung în vestibul și, când 
deschid, dau cu ochii de o femeie. 

Poartă pantaloni și cămașă albastră, iar la centură are prinsă 
o insignă. 

E polițistă. 

Inima îmi bate atât de tare, încât am senzaţia că observă și 
ea. Duc mâna la baza gâtului, brusc extrem de recunoscătoare 
că am inelul cu smarald și cu diamante pe deget, ca să îi 
transmit că nu sunt o oarecare. 

Îmi zic în sinea mea că nu am niciun motiv să mă tem. Femeia 
care stă pe verandă nu o vede în mine pe fata care am fost și nu 
știe ce lucruri am făcut. Nu mă privește bănuitor, nu are nici 
ochii mijiţi, nici buzele strânse. Vede doar o femeie care 
aparţine acestei case, o femeie care poartă Ann Taylor și 
bijuterii reale, o femeie al cărei păr blond spălăcit nu e prins 
într-o coadă nepieptănată, o femeie care e machiată cu produse 
scumpe, ce o fac să pară că nu e machiată deloc. 

Asta vede ea - pe viitoarea doamnă Jane Rochester. 


VP - 100 


Însă corpul meu pare să nu înțeleagă ideea. Inima îmi bubuie 
în piept, stomacul mi se întoarce pe dos, genunchii mi se 
înmoaie. 

— Bună seara! 

Îmi zâmbește și-mi întinde mâna. 

— Sunt detectiv Laurent, iertaţi-mă că v-am întrerupt cina. 

Are palma caldă și cu bătături. l-o scutur, dar mâna mea 
stângă rămâne lipită de baza gâtului. 

— Nu eram la masă. 

Mă gândesc la Emily și la Campbell. La felul în care s-ar purta 
cu un detectiv apărut în pragul lor, într-o seară de primăvară. 

— S-a întâmplat ceva? întreb, încruntându-mă îngrijorată, dar 
și confuză. 

Un ofiţer de poliţie care ar veni acasă la ele le-ar provoca o 
oarecare confuzie, în definitiv. Nu din motive personale, fiindcă, 
bineînţeles, ele nu ar fi greșit cu nimic. În Thornfield Estates, 
nimeni nu se teme de poliţie. Poliţia e de încredere și 
întotdeauna de partea ta. 

Laurent se încruntă și, de-o parte și de alta a buzelor, i se 
formează două cute adânci, ca niște paranteze. E mai bătrână 
decât am crezut iniţial și acum văd și firele de păr alb printre 
cele negre. 

— Domnul Rochester e acasă? mă întreabă. 

Gura mi se usucă. Gata, s-a întâmplat. John a sunat pe cineva, 
ei știu, de aceea mi-am amintit de Phoenix mai devreme, pentru 
că am simţit cumva că vor veni după mine, că totul s-a terminat 
și... 

— Doamnă detectiv Laurent! 

Eddie e în spatele meu. Îmi înconjoară talia cu braţul, lăsându- 
și palma grea pe șoldul meu. Atingerea lui mă face să mă simt 
mai bine și urăsc puţin treaba asta. N-am fost niciodată genul 
care se ascunde după un bărbat, dar trebuie să recunosc că e 
plăcut să-l am lângă mine când ochii femeii coboară spre 
Rolexul lui Eddie și după aceea, spre picioarele lui desculțe pe 
marmura holului. 

— Mă bucur să vă văd din nou, adaugă el zâmbind. 

Clipesc des și ridic privirea spre el. 

Eddie e nervos. 

O fi trupul lui relaxat, așa cum stă lipit de mine, dar știu că 
Eddie nu se poartă așa. Nu face pe șarmantul dacă n-are motiv. 


VP - 101 


Când mă uit la gâtul lui bronzat, încadrat de verdele-aprins al 
cămășii, îi zăresc pulsul rapid care bate într-o venă. 

Femeia îi zâmbește, dar e un gest mai degrabă reflex, de 
complezenţă, decât o expresie sinceră. 

— Am mai avea câteva întrebări, dacă nu vă supăraţi, zice ea. 
Despre soţia dumneavoastră. 


VP - 102 


PARTEA A PATRA 


BEA 


Bea nu-și dorește să ia cina cu Blanche și cu Tripp în seara 
asta, dar tradiția e tradiție și în cazul lor - în fiecare joi, toti 
patru se întâlnesc undeva. Acum, e un local nou, în Homewood, 
cu barbecue fantezist și cu băuturi exagerat de scumpe. Stau 
afară, în curte, la o masă din fier forjat, înconjurați de lumini 
feerice, ascunse prin copaci, și Bea se străduiește din răsputeri 
să nu-și verifice telefonul din zece în zece minute. 

A început să-și dea seama cât de putine mai are în comun cu 
Blanche în ultima vreme și numai Dumnezeu știe că Eddie și 
Tripp chiar nu au despre ce discuta. Epuizează fotbalul ca 
subiect de conversație înainte de sosirea primelor băuturi și apoi 
Tripp se lansează într-o diatribă despre o familie nouă care s-a 
mutat în cartier și care și-a instalat un coș pentru baschet, așa 
că el are de gând să se plângă la HOA?. 

Eddie îi zâmbește, dar, în voce, i se simte iritarea când îi 
răspunde: 

— Ori poate nu e nicio problemă să-i lași pe copii să se joace 
pe terenul lor. Nu e o opțiune mai sănătoasă? 

— Așa i-am zis și eu, intervine Blanche, dând ochii peste cap 
și trăgându-i un ghiont lui Tripp. 

Nu apăruse pe jumătate beată în seara asta și paharul ei de 
vin încă e plin, ceea ce reprezintă un semn pozitiv pentru Bea. 

Bea bagă de seamă totodată că Blanche pare mai drăguță 
decât de obicei. S-a machiat subtil, dar frumos, iar rochia 
simplă, roz și subțire, îi face tenul să strălucească. 

Alt semn pozitiv. 

Bea știe că Blanche e nefericită, știe că s-a plictisit de Tripp, 
de Thornfield Estates și de viața ei, că toate comitetele și 
consiliile din care face parte nu umplu golul din ea, dar nu au 
reușit niciodată să vorbească despre asta. De fiecare dată când 
încearcă, Blanche schimbă subiectul său, dacă a băut deja prea 


4 Acronim în limba engleză pentru Homeowners’ Association, „Asociaţia Proprietarilor” 
(n.tr.). 


VP - 103 


mult vin, trântește un comentariu acru despre cum Bea 
muncește tot timpul. 

Dar, în seara asta, e relaxată, fericită și Bea e ușurată să o 
vadă așa. Poate că vechea Blanche încă n-a dispărut cu totul. 

Tocmai li s-a adus primul fel de mâncare, când Blanche 
spune: 

— Stii am fost atât de inspirați de tot ce ati făcut cu casa 
voastră, încât eu și Tripp ne-am gândit să ne apucăm de 
renovare. 

Ce surpriză! Bea știe că pe soții Ingraham nu i-au prea dat 
banii afară din casă în ultima vreme, dar nu poate comenta cu 
voce tare. 

Dar se pare că nu e singura surprinsă. 

— Așa ne-am gândit? întreabă Tripp. 

E deja la al treilea bourbon și se sprijină de spătarul 
scaunului. Și-a lăsat mâncarea aproape neatinsă și obrajii i s-au 
înroșit. Încă e chipeș în felul lui, dar, de fiecare dată când 
cinează împreună, Bea nu se poate opri să nu remarce cât de 
bine arată Eddie prin comparație. 

Blanche gesticulează spre Tripp s-o lase baltă. 

— Am discutat chiar, spune ea. Probabil ai uitat. Sau nu erai 
atent. Ori poate erai beat. 

Și iată și înțepătura pe care Bea se obișnuise s-o audă în 
vocea lui Blanche ori de câte ori vorbea despre Tripp. 

Tripp s-a obișnuit și el, așa că se multumește să pufnească și 
să mai ia o gură de băutură. 

— Fă ce vrei, iubirea mea, îi zice soției. Oricum, tu mereu 
procedezi cum te taie capul. 

Blanche îl ignoră și se apleacă în față, concentrându-se 
asupra lui Eddie. 

— Și desigur că pe tine am vrea să te angajăm. 

Eddie rânjește în timp ce feliază carnea din farfurie. 

— Tocmai voiam să spun că sper să fi adus vorba de asta 
pentru că intenționezi să mă angajezi pe mine, altfel, ar fi foarte 
stânjenitor. 

Izbucnesc cu toții în râs și Bea se întinde ca să-și pună mâna 
pe coapsa lui Eddie, strângând-o ușor. 

— Programul tău e plin acum, scumpule, îi amintește ea şi 
vede cum Blanche aruncă o privire spre locul în care mâna ei se 
odihnește pe piciorul lui Edaie. 


VP - 104 


Nu-și poate explica de ce nu vrea ca Eddie să lucreze la casa 
lui Blanche. Vrea să creadă că e din cauza banilor pe care 
Blanche și Tripp nu-i au, că va fi o pierdere de vreme pentru 
toată lumea și că, în plus, de vreme ce ea i-a dat lui Eddie 
capitalul ca să-și înceapă afacerea, are tot dreptul să decidă ce 
proiecte să preia. 

Însă e mai mult decât atât. Se întâmplă ceva aici, ceva pe 
care nu reușește să-l identifice cu precizie. 

E ceva aspru în privirea lui Blanche, chiar și atunci când îi 
Zzâmbește. 

Eddie îi mângâie mâna și se întoarce la mâncarea lui. 

— Pentru prieteni, îmi pot face întotdeauna timp, rostește el 
relaxat. 

Zâmbetul lui Blanche se lățeşte. 

— Grozav! Deja am, Dumnezeule, vreo sută de idei! 

Restul cinei trece într-un fel de ceață pentru Bea. Consumă 
mai mult alcool decât de obicei și continuă să se holbeze la 
Blanche, întrebându-se ce se petrece, luptându-se cu dorința de 
a da pe față tot ce știe despre problemele financiare ale lui 
Blanche și ale lui Tripp. 

Îi vine să trântească un comentariu răutăcios când o aude pe 
Blanche zicând: Mereu mi-a plăcut bucătăria voastră deschisă. 
Poate facem ceva asemănător. Simte cum vorbele îi apasă 
vârful limbii cu greutatea lor. 

Firește că Blanche vrea ceea ce au ei. Firește că ei au o casă 
mai frumoasă. Firește că Blanche nu suportă ideea că Bea a 
ajuns în vârf după atâția ani. 

Seara se încheie ca de obicei cu Tripp care a băut prea mult. 
De data asta, atât de mult, că Eddie trebuie să îl ajute să ajungă 
la mașină. 

Bea și Eddie au parcat pe stradă, iar Tripp și Blanche, în 
parcarea micuță din spatele restaurantului, așa că Bea se duce 
singură la mașina lor, cu cheile în mână. 

Abia când deschide portiera din dreapta, o copleșește un 
sentiment neașteptat și ocolește grăbită localul, îndreptându-se 
spre mașina prietenilor lor. 

Îi zăreşte clar pe Eddie și pe Blanche în lumina de pe stradă, 
lângă SUV-ul masiv al lui Tripp. Eddie probabil că l-a pus deja pe 
Tripp pe bancheta din spate, fiindcă sunt doar ei doi afară. Sotul 
ei și cea mai bună prietenă a ei stau față în fată. 


VP - 105 


Blanche e mult prea aproape de Eddie. Mult prea aproape, în 
opinia lui Bea. Chipul ei strălucește în lumina portocalie. li 
Zâmbește lui Eddie și el îi întoarce zâmbetul. 

Același zâmbet pe care i l-a oferit în Hawaii, cald, care îi 
scoate în evidență ridurile de la coada ochilor, zâmbetul care i-a 
încălzit sufletul, fiindcă a înțeles cumva că el nu zâmbea așa 
oricui. 

Zâmbetul despre care a crezut că îi aparține doar ei. lar acum 
e și al lui Blanche. 

Bea se îndepărtează, simțindu-se goală pe dinăuntru. Tocurile 
ei pocnesc ușor pe asfalt. 

Așadar, asta vrea Blanche. Asta se ascundea în spatele 
renovării. 

Nu vrea casa lui Bea. 

Îl vrea pe soțul lui Bea. 


SEPTEMBRIE, DOUĂ LUNI DUPĂ BLANCHE 


O să pară bizar (în definitiv, ce nu e bizar în toată povestea 
asta?), dar am căpătat o rutină aici. 

Amândoi avem o rutină. 

Eddie nu vine în fiecare zi, ci o dată la trei zile. De fiecare 
dată, se întâmplă la fel. Îmi aduce suficientă mâncare și apă ca 
să-mi ajungă până data viitoare când apare. De fapt, mai mult 
decât suficientă. Am sticle de apă în plus, înșirate lângă perete. 

În primele săptămâni, le-am strâns cu disperare, raţionalizând 
hrana și apa, în caz că nu se mai întoarce, însă - un alt lucru 
bizar - am început să am încredere că nu mă va lăsa aici, sus, 
să mor de foame. 

Tot nu vorbește cu mine și am un milion de întrebări pentru 
el. Dar nu lucruri evidente precum „de ce dracului faci asta?”, ci 
lucruri mărunte. Vreau să știu ce le-a spus tuturor despre mine, 
vreau să știu ce s-a întâmplat cu Southern Manors. 

Le este oamenilor dor de mine? Dar de Blanche? 

Trebuie să existe o metodă să-l fac să deschidă gura. 

Cred că, dacă nu vorbesc curând cu cineva, o să-mi pierd 
minţile. 

e 


Astăzi, în sfârșit, o luminiţă la capătul tunelului. 


VP - 106 


Și ce să vezi? Mulțumită unei cămăși. 

Când a venit Eddie să-mi aducă provizii, am observat că purta 
cămașa albastră pe care i-am luat-o la ultima noastră 
aniversare. Este exact aceeași nuanță ca a ochilor lor și de 
aceea i-am și cumpărat-o. Tot bine arăta în ea. În general, arată 
mai bine în ultima vreme, și-a mai venit în fire. 

— Îți stă bine, i-am zis. 

L-am surprins. În loc să-mi întoarcă spatele, și-a cercetat 
ținuta de parcă tocmai și-ar fi dat seama cu ce se îmbrăcase. 
Parcă ar fi înţeles semnificația cămășii. 

— Mulţumesc, a rostit într-un final. Am uitat că tu mi-ai luat-o. 

— Eu ţi-am luat majoritatea hainelor, am replicat, cu excepţia 
acelei cravate pepit oribile. Aia e ta întru totul. 

Eddie a surâs și i-am zărit ridurile de la coada ochilor. 

— Îmi place cravata aia. 

Ei bine, presupun că acum o poți purta tot timpul. 

Aveam cuvintele în minte, o replică viguroasă, genul de lucru 
pe care îl aprecia la mine. Dar mi-am ţinut gura, fiindcă știam că 
l-aş face să plece. lar eu nu voiam asta. 

— Iti stătea bine cu ea, am zis. O chestie foarte enervantă. 

Eddie a pufnit, s-a îndreptat spre ușă și a plecat. Îmi dorisem 
ca el să mai zăbovească, să discute cu mine și mi-am înfrânt cu 
greu dezamăgirea. Insă, atunci când a plecat, avea un aer 
relaxat pe care nu l-am simţit când intrase. 

Tot e ceva. 


OCTOMBRIE, TREI LUNI DUPĂ BLANCHE 


Eddie s-a întors astăzi, lucru care m-a surprins. Mă vizitase 
ieri și mă obișnuisem să aștept trei zile între vizite, ţinând 
socoteala timpului cât de bine pot eu aici. 

A adus mâncare și apă, deși încă aveam destulă, și, după ce 
le-a lăsat, a rămas lângă ușă mult timp, cu mâinile vârâte în 
buzunarele de la spate. 

— Vrei să-ţi mai aduc cărți? m-a întrebat într-un târziu. 

Mi-a luat cam un minut să răspund. 

— Ar fi nemaipomenit, am zis cu toată sinceritatea. 

Nu știe că o folosesc pe asta ca jurnal și chiar mi-ar prinde 
bine ceva nou de citit. 


VP - 107 


A încuviinţat din cap și a plecat spunând „pa, Bea”. 

Nu a mai făcut asta înainte. E prima dată când îmi aud 
numele după săptămâni întregi. 

e 

O altă zi, o altă vizită din partea lui Eddie. Vine zilnic acum. 
Nu stă mult și, de două ori până acum, a fost aici în timp ce 
dormeam. Mă întreb dacă vine și noaptea. Nu mai am un simţ 
extraordinar al zilelor și al nopţilor, dar dorm totuși și presupun 
că mi-am păstrat un program relativ regulat. Nu știu de ce, 
dintr-odată, a început să vină în timpul nopţii. 

Dar nu, îmi spun în sinea mea că nu pot face așa ceva, nu pot 
încerca să-i ghicesc motivele și să-i înţeleg logica. Dacă 
procedez așa, o să înnebunesc definitiv. 

Fiindcă deja înnebunesc. 

e 

Eddie a stat o oră astăzi. Poate și mai mult. 

Nici măcar nu s-a sinchisit să aducă apă și mâncare și, pentru 
prima dată de când m-am trezit aici, am simţit că mi se ia o 
greutate de pe piept și că pot să respir din nou. 

A venise cu mai multe cărți, după cum promisese și, de îndată 
ce a intrat în cameră, am luat una dintre ele, un thriller politic 
pe care îl citea el cândva, din câte îmi aminteam. 

— Asta cred că a fost cea mai proastă carte pe care am citit- 
o, i-am zis. 

Eddie a traversat încăperea, mi-a luat-o din mână și s-a 
apucat să-i studieze coperta. 

— E aia în care îl înlocuiesc pe președinte cu o clonă? 

— Pe vicepreședinte, l-am corectat, dar da, aia. 

A întors-o, a citit textul de prezentare și a zâmbit ușor. 

— Am cumpărat-o în aeroport. Nimeni nu poate fi judecat 
pentru cărţile cumpărate în aeroporturi. 

— Îmi amintesc, am spus și chiar așa era. 

Ne duceam la o conferinţă în Atlanta. Mă rog, eu mă duceam. 
Eddie mă însoțea ca să vadă un meci de fotbal acolo, în 
weekend. 

— „Femeile și arta conducerii, conducerea și feminitatea”, am 
adăugat. Un workshop de genul ăsta. Trei zile de discursuri cu 
titluri precum „O mână blândă: cum să impui respect fără frică” 
și „Femeile în top”. 

Eddie a surâs. 


VP - 108 


— Urai rahaturile alea. 

— Așa e, am replicat, încuviințând. Dar conferinţa aia a fost 
una proastă rău. 

M-am așezat pe marginea patului și m-am gândit la 
weekendul ăla, la cum stăteam acolo nefericită și plictisită, 
îmbrăcată la patru ace, doar ca să-mi pierd vremea. 

Încă mi-o aminteam pe una dintre femeile care conduceau 
workshopurile pentru grupuri, cum stătea în picioare în faţa 
noastră, cu părul ei scurt, albit prematur, cu un pulover din 
cașmir crem care aproape îi înghiţea trupul micut. 

— Reţinem foarte multe lucruri, spusese ea. Mai multe decât 
bărbaţii. Lor li se permite să-și facă griji doar în privinţa 
afacerilor, în vreme ce noi trebuie să avem grijă atât de afaceri, 
cât și de familiile noastre. De copiii noștri. Pun pariu că, dacă ar 
fi să întreb un director general „cât lapte aveţi în frigider acasă 
în secunda asta?”, habar n-ar avea. Dar voi toate știți. 

Femeia zâmbise larg, apoi își coborâse glasul, șoptind cu un 
aer conspirativ: 

— Voi toate știți, nu-i așa? 

Urmașe un val de chicoteli și de încuviinţări, iar eu mă 
uitasem în jur, întrebându-mă: Pe toți dracii, voi sunteti reale? 

l-am povestit și lui Eddie acum, iar el a râs, încrucișându-și 
brațele la piept. 

— Corect, și totuși, în fiecare zi, când mă întorceam în cameră 
și te întrebam cum a decurs ziua, tu mereu spuneai că bine. 

Am ridicat din umeri. 

— Și ce-ai fi vrut să zic? Eu alesesem să particip. Nu voiam să 
recunosc că aveai dreptate și că era o pierdere de vreme. 

Nu am adăugat și faptul că existau tensiuni între noi. Că ne 
certam mai mult decât de obicei, chiar înainte de Blanche și de 
renovările ei. 

Nu am vrut să-și amintească asta. 

— În weekendul acela, nici pe mine nu m-a dat distracţia 
afară din casă. Am sfârșit prin a renunţa la biletul meu pentru 
jocul cu Falcons, pe care i l-am dat unui client, așa că, mare 
parte din timp, m-am uitat la ESPN în camera de hotel și m-am 
îndopat cu mâncare proastă de la room-service. 

Eddie s-a uitat în jur, căutând un loc unde să se așeze. 

Dar firește că nu există așa ceva, pentru că ăsta nu e salonul 
meu, ci o temniță. 


VP - 109 


O temniţă făcută de el. 

Fără să stau prea mult pe gânduri, am bătut cu palma în pat, 
aproape de mine. 

— E neașteptat de comod, i-am zis, schițând un zâmbet. 

Niciodată nu mai vorbisem atât de mult și îl voiam așa, 
relaxat și puțin mai deschis. 

Eddie a ezitat și, pentru o clipă, am crezut că o să plece. 

Apoi s-a așezat. 

Salteaua s-a lăsat sub greutatea lui, făcându-mă să mă aplec 
spre el. Am simţit parfumul săpunului și, dincolo de acesta, 
mirosul curat, cald ce îl caracterizează pe Eddie. A 

Weekendul acela în Atlanta nu fusese pe de-a-ntregul prost. În 
ciuda tensiunii dintre noi, profitaserăm de patul mare al 
hotelului în fiecare noapte. 

Sexul fusese întotdeauna grozav pentru amândoi. 

Eddie m-a privit cu ochii lui albaștri și gura mi s-a uscat. 

Nu s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi urât, ca și cum m-ar fi 
vrut dusă pentru totdeauna. Pesemne că există un motiv pentru 
care încă sunt aici. 

Blanche a murit, dar eu sunt vie. 

Sigur înseamnă ceva. 

— Ar fi trebuit să mergem în mai multe vacanțe, am zis, 
coborându-mi privirea spre buzele lui. Poate înapoi în Hawaii. 

L-am privit drept în ochi și expresia de pe chipul lui s-a 
înseninat în sfârșit. Avea ochii calzi, buzele, întredeschise, era 
Eddie al meu pe care îl cunoșteam. 

Eddie pe care îl înțelegeam. 

Brusc, singura cale prin care aș putea ieși de aici a devenit 
limpede ca lumina zilei. 


VP - 110 


Nu venise în Hawaii să cunoască un tip. Venise să stea la 
soare și să bea cocktailuri cu gheață și exagerat de scumpe. Să 
privească Oceanul Pacific pe care nu-l mai văzuse înainte de 
această călătorie. De fapt, singurul loc unde fusese vreodată să 
vadă apele unui ocean, al Atlanticului, însă, fusese Golful Mexic, 
în vara în care familia lui Blanche o invitase la locuința lor din 
Orange Beach. 

Blanche nu aprobase excursia ei în Hawaii. 

— E prea kitsch, îi spusese, strâmbând din nas și dându-și 
părul după ureche. Și îți permiti lucruri mai bune. Mergi în Bali. 
Poate chiar în Fiji. 

Însă Bea îşi dorise Hawaii și acolo plecase, iar Blanche putea 
să se ducă la dracu”, cu expresia ei sentenţioasă și cu opiniile ei 
inutile. Oricum, era doar geloasă. Tripp n-o dusese nicăieri după 
luna lor de miere în Italia și Bea ştia sigur că el tot nu acoperise 
gaura de pe cărțile de credit. 

Insă ea stătea pe șezlong zi după zi, privind oceanul - 
albastru, așa cum și-l închipuise - și cuvintele lui Blanche îi 
răsunau în minte. Oare ar fi trebuit să se ducă într-un loc puțin 
mai exotic? Undeva unde se ajungea mai greu? Undeva unde nu 
și-ar fi petrecut zilele evitând familiile și cuplurile de 
îndrăgostiți? 

Mereu era vorba de un echilibru, separarea dorințelor fetei 
care fusese pe vremuri de dorințele femeii care era în prezent. 

Un alt Mai Tai, prea dulce, dar l-a băut oricum. Nu, Hawaii era 
frumos. Hawaii era accesibil și asta vindea și Southern Manors, 
nu? Clasă, dar într-un mod comod. Poate ar trebui să facă o 
colecție completă dedicată Hawaii-ului, în vara următoare. Flori 
de hibiscus pictate pe pahare. Inele pentru șervete în formă de 
ananas. Imprimeuri cu o hula girl obraznică. 

Gândurile legate de muncă o calmară ca întotdeauna, i-au silit 
creierul să iasă din vârtejul constant în care căuta mereu să 
descopere unde greșise sau unde ar putea gresi. Nu era 
niciodată nesigură și neincrezătoare în forțele proprii când 
venea vorba de afacerea ei. 

Si-a scos iPadul din geanta de plajă, unde se găseau trei 
reviste și două cărți cumpărate de la aeroport, deși știa că nu va 
citi. 

În câteva minute, încropise deja o pagină cu idei pentru 
colectia de vară și acum se concentra să găsească un nume 


VP - 111 


pentru ea, amuzant, ușor de reținut, dar nu exagerat de 
drăgălaș. O altă chestie fină pe care o rezolva tot timpul, dar 
mai ușor. 

Era la a treia încercare (Ceva cu Hawaii cel albastru? Prea la 
modă?), când o umbră a căzut peste șezlongul ei și a auzit pe 
cineva întrebând: 

— Muncă la plajă? Nu sunt sigur dacă ar trebui să mă inspire 
sau să mă deprime. 

Zâmbetul lui a fost cel care a cucerit-o încă din prima clipă. 
Când și-a ridicat privirea spre bărbatul care stătea în picioare, 
îmbrăcat cu pantaloni scurți în dungi și cu un tricou alb, cu o 
mână vârâtă în buzunar, cu ochelari de soare pătați de apa 
sărată a mării, cu o șuviță căzută peste sprânceană, de parcă ar 
fi fost eroul unei comedii romantice, pur și simplu, a lăsat garda 
JOS. 

Bea i-a zâmbit, fără să gândească. Mai târziu, avea să 
înțeleagă cât de bine se pricepea el la așa ceva. Să-ţi doboare 
zidurile înainte să ai măcar șansa să le ridici. Însă, în după- 
amiaza aceea însorită, șarmul lui nu sugera nimic sinistru. 

— E mai tare aici decât la birou, s-a auzit replicând și 
zâmbetul lui s-a lățit, dând la iveală o gropiță în obrazul stâng. 

— Beau pentru asta, a zis el, după care i-a întins mâna, cu un 
surâs mai strălucitor decât al soarelui de deasupra lor. Mă 
cheamă Eddie. 

Eddie. Un nume de băiat, s-a gândit Bea, dar i se potrivea, 
pentru că zâmbetul lui avea un aer ștrengăresc. 

Îi plăcea asta. Suficient încât să-l lase să stea în șezlongul 
liber de lângă ea și să-i accepte invitația la cină pentru seara 
respectivă. 

De ce nu? Nu era, oare, genul de lucru care se potrivea cu 
noua ei viață? Vacante scumpe, cocktailuri pretentioase și o 
cină alături de un străin arătos? 

Au mâncat la restaurantul hotelului, lângă fereastra imensă 
ce dădea spre mare, sub cerul pictat violent în amestecuri de 
roz, violet și portocaliu, cu o lumânare pâlpâind între ei și cu un 
vin scump, care se odihnea în frapiera de lângă masă. 

Privind retrospectiv, Bea vedea acum că totul fusese aproape 
prea perfect, un ditamai clișeul romantic, dar, atunci, i se păruse 
captivant și... cum se cuvine. De parcă primea, în sfârșit, tot ce 
merita. 


VP - 112 


Au discutat și a surprins-o cât de ușor a decurs totul. Cât de 
firesc se simtea în preajma lui. Se născuse în Maine și iubea 
bărcile. Se afla în Hawaii fiindcă avea un prieten care incerca să 
intre în afacerile cu croaziere pe iahturi și amândoi cercetau 
celelalte companii ca să vadă cum se procedează. 

Ea i-a mărturisit că îşi petrecuse copilăria în Alabama, lăsând 
totuși deoparte aspectele sudice mai gotice, concentrându-se 
asupra școlii moderne cu internat, a debutului ei în societate și a 
colegiului pentru fete pe care îl absolvise în Carolina de Sud. Pe 
măsură ce își depăna povestea, iși dădea seama că făcea din 
nou același lucru, lipea părți din viața lui Blanche peste părțile 
mai puțin savuroase ale vieții ei, dar obiceiul îi intrase în sânge 
și cu greu îl mai observa rațional. 

La desert, chicotind sfios, frecându-și ceafa cu mâna, Eddie i- 
a Zis: 

— Esti al naibii de frumoasă. 

Apoi a clătinat din cap și a adăugat: 

— lar eu sunt al naibii de beat. 

Dar mintea. Nu băuse decât un pahar de whisky mai devreme 
și vinul lui rămăsese neatins. 

Poate ar fi trebuit s-o alarmeze ideea că el se prefăcea ametit 
ca o scuză pentru a spune așa ceva unei femei pe care abia o 
cunoscuse. 

Însă nu o alarmase. O interesa bărbatul. A interpretat vorbele 
lui drept indiciul unei urme de slăbiciune la un tip care, din câte 
constata ea, nu avea niciun motiv să fie slab. Arătos, istet, plin 
de succes... 

Bea urma să afle că el nu ajunsese în Hawaii cu afaceri, așa 
cum susținuse, că ideea cu croazierele pe iaht reprezenta mai 
degrabă un vis decât un fapt concret, dar era prea târziu și 
oricum nu-i mai păsa. 

— Sunt sigur că auzi asta de multe ori, a continuat el și Bea l- 
a privit cu atenție. 

Ochii lui erau albaștri și avea doar o umbră de roșeață pe 
pomeți, probabil de la soare, dar în niciun caz din cauza băuturii 
sau a stânjenelii. 

— Da, a replicat ea, pentru că era adevărat, dar și pentru că 
voia să audă ce răspunde el. 


VP-113 


Dacă scenariul din capul lui presupunea ca ea să joace rolul 
creaturii fabuloase despre care cântă băieții, fata frumoasă care 
nu știe că e frumoasă. 

Dar el nu a părut deloc stingherit. A mijit ochii și a închinat 
paharul spre ea. 

— Așadar, și frumoasă, și suficient de deșteaptă ca să știe 
asta. 

— Și bogată, a adăugat ea. 

De asemenea, adevărat și, din nou, o spusese că să-i 
surprindă expresia. 

Spre lauda lui, nu s-a dat de gol. S-a multumit să zâmbească. 

— Atunci, o amenințare triplă. Ce noroc pe capul meu! 

Bea a izbucnit în râs, dându-și părul după urechi, sincer 
fermecată poate pentru prima dată în seara aceea. l-a plăcut că 
el n-a făcut pe grozavul și nici n-a pretins că nu e nicio scofală. 
Probabil că deja știa, desigur - mai târziu, Bea își va pune multe 
întrebări despre prima lor întâlnire -, dar ceva din felul în care el 
s-a descurcat în situația respectivă a încântat-o. El o acceptase 
din start. Ea îşi construise imaginea unei persoane ideale și 
Eddie era pesemne primul om care o înțelegea cu adevărat. 

Poate și pentru că el însuși era mai mult o imagine. 


VP - 114 


PARTEA A CINCEA 


JANE 
18. 


Eddie iese cu polițista în curte. Nu îl duce la secție, nu îl așază 
pe bancheta din spate a mașinii, așadar, îmi spun în sinea mea 
că nu e nimic serios. Chiar nimic. 

Dacă ar fi ceva, nu i-ar oferi femeii o sticlă cu apă, zâmbind. 

Rămân în bucătărie și șterg blaturile absentă, pun paharele în 
mașina de spălat, fac orice ca să-mi ţin mâinile ocupate și să par 
la fel de relaxată ca Eddie acum. 

Insă eu nu sunt Eddie și, când detectivul Laurent se întoarce 
în casă, abia mă abţin să nu mă duc în dormitor și să nu încui 
ușa după mine. 

Pare stupid, dar credeam că bogăţia și stilul lui de viață te 
feresc de asemenea lucruri... să apară poliţia la ușa ta, cu 
întrebări și cu priviri reci. 

Totuși, poliţista e destul de prietenoasă când îmi întinde sticla 
goală. 

— Reciclaţi? mă întreabă. 

Îi iau sticla din mână și surâd de parcă n-aș avea nicio grijă pe 
lume. 

Ea se sprijină lejer de masă și întreabă: 

— De cât timp vă vedeţi? 

Habar n-am dacă mă întreabă asta în calitate de poliţist sau 
doar de dragul conversaţiei, iar palmele îmi asudă când îmi 
aranjez părul. 

— De câteva luni? Eu și Eddie ne-am cunoscut în februarie și 
am început să ieșim prin martie parcă? 

Grozav, acum îmi pun singură întrebări ca să par o fetiţă 
nesigură pe ea, nu genul de femeie care locuiește într-o astfel 
de casă. 

Însă femeia îmi zâmbește. Are ochii negri și calzi și multe 
riduri la coada lor. 

VP - 115 


— Logodnicul dumneavoastră afirmă că obișnuiați să plimbaţi 
câini, mă informează ea, strâmbând din nas și gesticulând. l-am 
zis și eu: „La ce naiba au nevoie oamenii din cartier de cineva să 
le plimbe câinii?” Dar a fost un avantaj, nu? 

Râd împreună cu ea, încuviințând, chiar dacă inima îmi bate 
năvalnic și mâinile continuă să îmi tremure. 

— Sunt de aceeași părere, dar a fost o slujbă bună și iubesc 
câinii. 

Nici dacă m-aș fi străduit, n-aş fi scos ceva mai insipid, dar 
asta e și ideea, nu? Să o fac să creadă că nu merită să discute 
cu mine. Indiferent de natura acestei nebunii, n-are nicio 
legătură cu mine. Banala Jane, care se contopește cu fundalul 
iarăși. 

Laurent dă aprobator din cap și bate în blat cu unghiile - 
delicate, scurte, pătrate. Nu poartă decât o verighetă subţire din 
aur. 

— Trebuie să facem tot ce putem ca să ne descurcăm, spune 
ea, dar pe un ton înțelegător, după care își verifică telefonul 
prins la curea. A venit momentul să plec. Incă o dată, scuze că 
v-am întrerupt seara. 

— Nicio problemă. 

Mor de curiozitate să o întreb despre motivul vizitei ei, despre 
ce a discutat cu Eddie, dar, în același timp, îmi doresc să plece 
și să mă prefac că seara asta n-a existat. 

— Daţi-mi voie să vă conduc, mă ofer, dar ea refuză cu un 
gest scurt. 

— Nu e nevoie. 

Își vâră mâna în jachetă, scoate o carte de vizită și mi-o 
întinde. Spre deosebire de cartea de vizită pe care Eddie i-a dat- 
o lui John cândva, aceasta este subțire, din hârtie ieftină. Are 
ștanţată emblema poliţiei din Mountain Brook și numele ei - 
detectiv Tori Laurent -, precum și un număr de telefon. 

— l-am zis domnului Rochester să mă sune dacă are întrebări. 
E valabil și pentru dumneavoastră, în regulă? 

Apoi pleacă, iar pantofii ei modești scârțâie pe podea. Se 
aude ușa din faţă deschizându-se și închizându-se. 

De parcă ar fi așteptat ca ea să plece, Eddie intră pe ușa 
glisantă din spate și oftează adânc, răvășindu-și părul cu 
mâinile. 

— Ești OK? mă întreabă. 


VP - 116 


Mă silesc să-i zâmbesc când îi înconjor talia cu braţele. 

— Da, sunt bine, răspund, chiar dacă nu e așa. Ce voia? 

Eddie se dă mai aproape de mine, sprijinindu-și bărbia de 
creștetul meu. 

— Să vorbim despre Blanche. Și despre Bea. 

— Au găsit-o? întreb gâtuit. 

E o întrebare terifiantă, o imagine oribilă... s-o găsească pe 
Bea după ce a stat în apă atâta timp... 

— Nu pe Bea, răspunde Eddie cu glas răgușit. Pe Blanche. Au 
găsit-o pe Blanche. 

— lisuse, murmur, încercând să nu mă gândesc la ce au găsit 
mai exact când mă retrag din îmbrăţișarea lui. 

Pielea lui a căpătat o nuanţă cenușie și un mușchi i se tot 
zbate în zona maxilarului. Arată ca Eddie pe care l-am văzut 
prima dată și simt un gol în stomac. 

— Mai e și altceva? 

— Blanche avea... avea o fractură craniană. De parcă fusese 
lovită de ceva. Sau de cineva. 

Îmi întoarce spatele, frecându-și ceafa, iar eu rămân 
încremenită, procesând veștile, pendulând între șoc și teama de 
a înțelege ce înseamnă asta. 

Acum, nu numai că mi-e greață, dar m-a luat și cu frig. 
Aproape că am amorţit când îmi duc degetele la buze. 

— A fost omorâtă? întreb în șoaptă. 

Eddie stă tot cu spatele la mine. Are umerii încordațţi și nu mă 
pot abţine să adaug: 

— Și Bea? 

— Poliţia consideră că e vorba de dublă omucidere acum, 
spune el. Despre asta voiau să discute cu mine. Să mă anunţe 
că dispariţia ei e anchetată drept crimă. 

Am senzaţia că mi se întunecă privirea și mi se înmoaie 
genunchii brusc. 

— Dumnezeule, Eddie! 

Nu știu ce aș mai putea să zic. 

Începeam în sfârșit să facem pace cu stafia lui Bea. Suntem 
logodiți, pe toţi dracii! Vorbeam despre nuntă. Una e să-ţi pierzi 
soția într-un accident tragic, alta, să afli că a fost omorâtă 
intenţionat, nu? Asta e coșmar. 

Atunci, un nou gând prinde contur în mintea mea. 

— Cumva ei cred că... 


VP - 117 


Nici măcar nu vreau să termin propoziţia. Nu vreau să existe 
așa ceva între noi. 

— Că am făcut-o eu? completează el, răsucindu-se pe călcâie. 

E încă palid, dar expresia de pe chipul lui nu mai e așa de 
intensă. 

— Nu, voiau doar să mă informeze că lucrurile s-au schimbat, 
îmi vor mai pune întrebări, desigur, dar am impresia că mă 
consideră văduvul îndurerat, nu un suspect. 

Pe măsură ce vorbește, Eddie cel normal, cel cu care sunt 
obișnuită, începe să-și recapete culoarea în obraji și să-și 
regăsească vocea. Văd cum practic cealaltă personalitate a lui îl 
învăluie încet și subtil ca o carcasă. Sau ca o mască. 

Mă privește încruntat. 

— Hristoase, Jane, îmi pare atât de rău! 

— Îți pare rău? 

Pășesc spre el și îi iau mâinile într-ale mele. 

— Pentru ce? 

Oftând, Eddie mă trage în braţele lui. 

— Pentru că totul e un dezastru nenorocit și nu vreau să ai 
de-a face cu așa ceva. Nu vreau ca tu... nu știu... nu vreau să te 
văd într-o cămăruță, răspunzând la întrebări despre ceva ce s-a 
întâmplat naibii înainte să mă cunoști. 

Îmi închipuiam că m-am speriat deja cum nu se poate mai 
tare, dar, acum, o nouă teroare mă copleșește. Gura mi se 
usucă insuportabil când ridic privirea spre el. 

— Crezi că o să mă ia la întrebări și pe mine? 

— Au menţionat deja asta, zice el, neatent. Că trebuie să mă 
însoțești când mă cheamă pe mine. 

Mi-am petrecut ultimii cinci ani ferindu-mă de atenţia altora, 
de întrebări și mai ales de polițiștii. Futu-i, dacă sapă în viaţa lui 
Eddie, vor săpa și în a mea. Logodnica lui. Fata care s-a logodit 
cu el la mai puţin de un an de la dispariţia soţiei. 

John, apelul din Phoenix și acum asta. Deja simt dinţii unei 
capcane pregătindu-se să mă înhaţe și închid ochii, lipindu-mi 
fruntea de pieptul lui Eddie și inspirând adânc. 

Mâna lui îmi freacă încet ceafa. 

— Nu te îngrijora prea tare totuși. 

— În niciun caz, răspund automat, dar el îmi zâmbește trist și 
îmi cuprinde obrazul cu palma. 

— Janie, ești albă ca varul. 


VP - 118 


Îi prind mâna înainte să și-o retragă și o ţin lipită strâns de 
faţa mea. Pielea lui e atât de caldă! A mea tot îngheţată a 
rămas. 

— E mult pentru tine, știu, îmi zice. Încă încerc să înţeleg ce 
se petrece. Dar vreau să știi că nu ai de ce să-ți faci griji, în 
regulă? Nu plec nicăieri și vom trece amândoi prin asta cu bine. 

Îmi vorbește pe un ton cald, măsurat, dar nu mă ajută. De 
fapt, cred că îmi înrăutățește starea, așa că mă dau un pas în 
spate și îmi trec degetele prin păr. 

— Eddie, soţia ta a fost omorâtă, rostesc ferm. Nu are cum să 
fie totul bine. E imposibil. 

Nu trebuia să se întâmple asemenea lucruri aici. Trebuia să 
fiu la adăpost, locul ăsta trebuia să fie sigur. 

Și chiar dacă Blanche și Bea dispăruseră înainte ca eu să 
ajung în Thornfield Estates, o parte din mine simte că e și vina 
mea. Eu am adus necazul? Sordidul, violența? Se agaţă de mine 
ca un fel de virus, infectându-i pe toţi cei apropiaţi mie? 

E un gând prostesc, egoist, care n-are niciun sens. Dar și mai 
puţin sens are gândul că Bea și Blanche s-au băgat în ceva ce 
le-a adus moartea. Cine ar fi vrut să le facă rău? Și de ce? 

Și cum de este Eddie atât de calm? 

— Știu, e îngrozitor, încuviinţează el cu un oftat. Crede-mă, 
știu. 

Închide ochii și 
degete. ` 

— Dar nu e nimic de făcut deocamdată. Ingrijorarea nu va 
schimba lucrurile. 

Îngrijorarea nu va schimba lucrurile. Vreau să îi strig că e al 
naibii de normal să te îngrijorezi în privinţa celui care le-a vrut 
moarte pe soţia ta și pe prietena ei cea mai bună, dar ceva mă 
oprește. 

Eddie mă apucă de mâini. 

— Concentrează-te asupra nunţii, mă îndeamnă. Asupra 
vieților noastre. Nu asupra acestei chestii. 

— Doar că... Nu-mi place deloc poliţia, îi mărturisesc. 

El se încruntă nedumerit. 

— De ce nu? 

A vorbit fix ca un bărbat alb și bogat. Îmi zic în sinea mea. 

Îmi formulez cu mare atenţie răspunsul. E un alt moment în 
care simt că puţin adevăr n-ar strica. 


A 


își strânge partea de sus a nasului între 


VP - 119 


— Am stat în plasament la o familie din Arizona. Nu făceau 
treaba asta de dragul copiilor, dacă mă înţelegi. 

Când îl privesc din nou, ţine braţele încrucișate și se uită la 
mine, cu capul ușor aplecat. Atitudinea lui când ascultă ceva cu 
atenție. 

— În fine, când aveam 16 ani, au crezut că fur de la ei și au 
chemat poliţia. 

Chiar furam de la ei, dar, pentru că foloseau banii primiţi de la 
stat numai pentru ei, în loc să aibă grijă de mine și de ceilalți doi 
copii, nu mi s-a părut cine știe ce scofală. 

— Polițistul pe care l-au trimis era un prieten de-al tatălui meu 
de atunci, așa că m-au dus la secție și a fost... 

Îmi amintesc cum am stat acolo, adulmecând mirosul de 
cafea arsă și de Pine-Sol și tremurând din toate încheieturile. 
Eram atât de mânioasă, că abia puteam să deschid gura. Dar lui 
Eddie nu-i pot povesti despre furie. Nu ar înţelege. 

— A fost înfricoșător, rostesc într-un târziu. Și bănuiesc că n- 
am trecut niciodată peste momentul respectiv. 

Nu e povestea întreagă, desigur. Nicio vorbă despre Jane cea 
reală. Sau despre ultima noapte în Phoenix. 

Însă el nu trebuie să știe toate astea. 

Eddie scoate un sunet de nemulțumire, își desface braţele și 
mă îmbrățișează din nou. 

— Dar ce se întâmplă acum n-are nicio treabă cu mine, spun 
și îmi las capul pe spate ca să mă uit în ochii lui. Imi pare rău. 

— Prostii, mă linişteşte el, sărutându-mă pe frunte. Și nu-ți 
face griji. Bea și Blanche s-au dus. Nu schimbă cu nimic situația 
noastră. 

Dar, când îmi dă drumul și se întoarce, îi zăresc mâna dintr-o 
parte. Strânge și desface pumnul ritmic. 


19. 


Caserolele cu mâncare încep să apară chiar de a doua zi. 
Mai întâi, vine Caroline McLaren cu pui Divan și o îmbrăţișare 
caldă. 


VP - 120 


— Dumnezeule, treaba asta e pur și simplu oribilă, îmi zice, 
înainte să bată cu degetele în folia ce acoperă tava din sticlă. Să 
nu o bagi la mașina de spălat. 

Emily și Campbell întârzie doar două ore. Aduc trei pungi mari 
de hârtie pline cu produse cumpărate de la magazinul gourmet 
din sat, locul unde se vând preparate fițoase, care pot trece cu 
ușurință drept gătite de tine. 

În timp ce bag toate recipientele învelite în folie în congelator. 
Emily și Campbell stau la masă, sorbind din cafelele cu gheaţă 
pe care le-au adus cu ele. Ce păcat, tare aș fi vrut să beau ceva 
astăzi. 

Știu că sunt nerăbdătoare să-mi pună un milion de întrebări și 
mi-ar prinde bine o tărie. 

— Cum se simte Eddie? întreabă Emily când închid 
congelatorul și mă întorc spre ele. 

Afară, a început să plouă și îmi amintesc de ziua în care l-am 
cunoscut pe Eddie, cu cerul ei gri și cu drumurile alunecoase. 

— Nu prea bine, răspund. Cred că e încă în șoc. 

— Și noi, la fel, spune Campbell, jucându-se cu paiul din 
pahar. Adică... nu ne-am închipuit nicio clipă că ele au fost 
omorâte. 

N-am cunoscut pe nimeni care să fie ucis. 

Pentru prima dată, bag de seamă că are ochii roșii și că Emily 
nu s-a machiat deloc. La naiba! 

Fir-ar al dracului! 

Eram atât de sigură că veniseră aici ca să sape după mizerii, 
încât uitasem că Bea și Blanche fuseseră, totuși, prietenele lor. 
Două femei pe care le iubiseră și ale căror decese păruseră 
tragice, dar puse pe seama unui accident. Când au aflat că 
fuseseră omorâte, probabil că s-au simțit îngrozitor și iată-mă și 
pe mine bănuindu-le că nu vor decât să bârfească. 

— Voi două cum vă simtiti? întreb, sprijinindu-mă de marginea 
hiatului, iar ele se uită una la alta. 

— Ah, scumpo, nu e vorba despre noi, spune Emily, dând din 
mână. 

— Totuși, nu grozav, adaugă Campbell. 

Se privesc din nou și Emily oftează încuviinţând din cap. 

— Sunt multe de asimilat. Cineva le-a vrut moarte, o idee 
oribilă, plus faptul că poliţia a început brusc să dea târcoale, să 
pună întrebări... 


VP - 121 


Începe să-mi devină prea familiară senzaţia de gol în stomac 
și de val rece ca gheaţa care mă copleșește ori de câte ori o 
informaţie nouă și urâtă este dezvăluită. 

— Vă chestionează și pe voi? 

Campbell oftează când se îndreaptă de spate. 

— Încă nu, dar am o întâlnire programată cu ei săptămâna 
asta, mai târziu. Em? 

Emily încuviințează din nou. 

— Da, vineri. 

Mi le imaginez stând la secție și răspunzând la întrebări 
despre Blanche și despre Bea. 

Și despre mine. 

Pentru că detectivii sigur le vor întreba, nu? De unde vin, cât 
de repede a început relația mea cu Eddie. 

Vor verifica dacă am fost în zonă vara trecută și, brusc, vreau 
să plece amândouă, vreau să mă ghemuiesc pe canapea până 
când totul va dispărea cumva prin magie. 

Însă Emily se apleacă peste masă și îmi strânge mâna. 

— Urăsc faptul că trebuie să treci prin toate astea. 

Primul impuls este să mârâi la ea, să caut pe chipul ei un 
semn că îi place de fapt situaţia, dar, când o privesc, nu zăresc 
nimic de acest gen. Mă privește cu simpatie și cu căldură și îmi 
amintesc toate momentele când serveam prânzul la mese, 
trăgând stânjenită de tivul tricoului cu Salvation Army, știind că 
nu conta despre ce pantofi vorbeau oamenii sau ce CD-uri 
doreau să-și cumpere, eu oricum nu aveam să mi le permit 
niciodată. 

Întotdeauna am crezut că nu-mi doresc decât bani, dar, 
văzând-o pe Emily acum, știu că și asta îmi doresc. Oameni 
cărora să le pese de mine. Care să mă accepte. 

Și, deși e ciudat ca la balamuc, dintre toţi oamenii din lume, 
tocmai soțiile Stepford? m-au primit cu braţele deschise. 

Le sunt recunoscătoare. 

— Multumesc, răspund, strângându-i mâna la rândul meu. 

Telefonul meu începe să sune și, când arunc o privire spre el, 
atât Emily, cât și Campbell se ridică în picioare. 

— Răspunde, iubito, mă îndeamnă Emily. Noi plecăm și nu e 
nevoie să ne conduci. 


5 Referire la filmul The Stepford Wives - „Neveste perfecte” (n.tr.). 
VP - 122 


Le aud cum ajung la ușa de la intrare și mă uit pe ecranul 
mobilului. 

Un număr cu 205, ceea ce înseamnă Birmingham. 

Poate fi chiar și poliţia. 

Dacă ar fi găsit ceva rău, ar fi, fost deja aici, îmi zic și ating cu 
degetul ecranul ca să răspund. Fii normală. Fii calmă. 

— Alo! 

Vocea mă trădează ușor la vocala finală. 

— Jane! 

Nici poliţia, nici doamna detectiv Laurent. E javra de John 
Rivers. 

— Ce vrei? 

Parcă îl și văd rânjind. 

— Și mie îmi pare bine să te aud. 

— John, chiar nu... încep, dar el mă întrerupe. 

— Știu că ești ocupată cu ceea ce fac nevestele acolo, în 
Mountain Brook, așa că voi fi scurt. Biserica strânge bani pentru 
un nou sistem audio și m-am gândit că ai vrea și tu să contribui. 

Sunt încă atât de zguduită de tot ce se întâmplă, că, la 
început, nu văd ameninţarea din spatele cuvintelor. Creierul 
meu are nevoie de câteva secunde ca să le proceseze și să le 
înțeleagă semnificaţia. 

— Am crezut că suntem chit după ce ne-am văzut ultima 
oară, răspund, strângând cu putere marginea mesei. 

John nu îmi dă o replică rapidă și îl aud cum înghite ceva. Mi-l 
închipui în bucătăria apartamentului său, bând Mountain Dew și 
îmi stăpânesc fiorul de scârbă, fiindcă tipul ar fi trebuit să nu 
mai existe în viața mea. Se presupunea că puteam să uit de el, 
dar el continua să-și facă simțită prezenţa întruna, cea mai 
jalnică fantomă din lume. 

— Păi, da. Dar detectivul ăla din Phoenix a sunat din nou și m- 
a deranjat foarte tare, Jane. Aveam de gând să-l ignor, dar apoi 
am văzut în ziar că tu și prietenul tău v-aţi logodit. 

Fir-ar! Nu auzisem niciodată de oameni care-și anunță 
logodna, dar Emily se ocupase în numele nostru, susținând că 
„așa procedează toată lumea”. 

Și o lăsasem pentru că voiam să fiu și eu ca toată lumea. 

— Atunci mi-am zis în sinea mea că, dacă Jane tot se mărită 
cu unul cu bani, probabil că i-ar plăcea să mă ajute. Să mă 
răsplătească pentru că am primit-o la mine în casă. 


VP - 123 


O altă pauză. 

— Și pentru că îi păstrez secretele. 

— Ştii un rahat despre secretele mele, John, îi răspund 
furioasă, dar în șoaptă. 

— Dar știu că ai secrete, adaugă el iute. Și cred că e suficient. 

La fel ca atunci, în parcare, simt cum mă sufoc, ca și cum 
cineva m-ar strânge de gât cu un ștreang. Imi doresc să nu-l fi 
cunoscut niciodată pe John Rivers, să nu fi fost niciodată atât de 
disperată încât să-i trimit un mesaj pe Facebook, din biblioteca 
din Houston, acum doi ani. Îmi doresc să nu-i fi acceptat oferta 
de a sta cu el. 

Dar, dacă nu aș fi procedat așa, nu aș mai fi aici acum. Nu l-aș 
fi întâlnit pe Eddie. 

Pe Eddie, cu soţia lui ucisă cu tot. 

Scrâșnind din dinţi, îmi plec fruntea, apăsându-mi un ochi cu 
dosul palmei. 

— Cât vrei? 

— 2.500. 

Tresar, chiar dacă știu că e o sumă mică pentru Eddie. 
Probabil că nici n-ar observa lipsa lor. 

— De preferat, cash, continuă John, iar adresa ţi-o amintești. 

Încuviinţez din cap, deși nu mă vede. 

— Îi trimit prin poștă săptămâna asta, spun și aproape că îi 
aud rânjind. 

— Ești o sfântă, Jane. Biserica îţi va aprecia gestul. 

— Să nu mă mai suni niciodată. Am terminat definitiv. 

— Nici măcar ca să văd ce mai faci? Ca prieten? 

— Noi doi nu suntem prieteni, răspund și închid telefonul cu 
degetele tremurându-mi. 

Poliţia îmi pune întrebări. John îmi cere bani. 

La mijloc, sunt eu. Și secretele mele. 


20. 
IUNIE 


Ar trebui să mergem la lac în weekend. 


VP - 124 


Stau la masa din bucătărie, răsfoind altă revistă pentru 
mirese, când Eddie îmi propune asta pe un ton lejer, în timp ce 
își toarnă cafea. 

A trecut o săptămână de când Tori Laurent a apărut acasă la 
noi Și, cum nici eu, nici el nu am mai pomenit de asta, vizita ei 
plutește între noi, ca o a treia prezenţă permanentă. 

lar acum, Eddie vrea să mergem la lac? In același loc unde 
Blanche și soţia lui au murit? Pardon, unde au fost omorâte? 

— La casa de acolo? întreb fără rost. 

El zâmbește ironic. 

— Asta e ideea, da. Ar fi frumos să mai ieşim din oraș puţin. ȘI 
n-ai văzut niciodată casa. 

Pentru o vreme, rămân încremenită de uimire, păstrând 
tăcerea. În cele din urmă, spun: 

— Ești sigur că e o idee bună? 

Eddie mă fixează cu privirea. Incă surâde și postura lui e 
relaxată. Cumva mă sperie mai tare decât dacă l-aș vedea 
furios. 

— De ce n-ar fi? 

Am senzaţia că mă provoacă. Nu, chiar mă provoacă. Vrea să 
mă audă întrebând cu voce tare despre ancheta poliţiei. Oare se 
întreabă dacă m-a speriat vizita poliţistei, dacă îl bănuiesc de 
lucruri necurate? Ca să fiu sinceră, nu știu ce să mai cred. Pe de 
altă parte, am bizara convingere că lacul mi-ar putea oferi ceva 
claritate. 

— OK, zic. Să mergem la lac. 

e 

Plecăm vineri după-amiază, după ce Eddie termină munca 
mai devreme. Drumul cu maşina până la lacul Smith durează 
cam o oră de la casa din Mountain Brook și e frumos, purtându- 
ne departe de suburbii, prin părţile mai rurale ale Alabamei. 
Dealurile se ondulează blând, iar cerul e albastru senin. 

Ne oprim într-un orășel numit Jasper ca să luăm prânzul. 
Eddie se simte în largul lui atât la un local oarecare cu 
barbecue, cu mese din plastic și cu role de prosoape din hârtie 
în loc de șervete din pânză, cât și la restaurantul franțuzesc 
cochet din sat. 

ÎI privesc cum mănâncă un sandvici cu mult sos, fără să scape 
nicio picătură pe cămașa lui albă ca neaua. Izbucnesc în râs, 
scuturând din cap. 


VP-125 


— Te potrivești în orice loc, îi spun. 

Se uită la mine întrebător. 

— E un compliment? mă chestionează. 

Chiar așa am intenţionat să fie. Dar, nu pentru prima dată, îmi 
vine în cap trecutul lui. Rareori vorbește despre el, de parcă ar fi 
răsărit în lume, gata maturizat, când a întâlnit-o pe Bea. 

— Nu, dacă voiam să te complimentez, ţi-aș fi spus cât de 
sexy arăţi cu sosul de barbecue prelins la colţul buzelor. 

Zâmbește și îmi face cu ochiul. 

— Așadar, crezi că sunt sexy. 

Dau din umeri și lovesc cu paiul felia de lămâie din ceaiul meu 
dulce. 

— In cele mai multe zile, ești decent, dar acum, da. 

Asta îl face să râdă și aruncă spre mine șerveţelul mototolit. 

— De-aia te iubesc, Jane. Nu mă lași să mi se urce la cap. 

Deși ar fi o prostie cât casa de mare, aproape că vreau să-i 
spun numele meu real. Doar ca să-l aud rostindu-l. 

În schimb, termin de mâncat și ne înapoiem la mașină. Nu 
mai avem mult de mers. 

Șoseaua șerpuiește sub umbra copacilor, iar lacul strălucește 
în depărtare. Sunt o grămadă de case, dar, pe măsură ce 
înaintăm, se răresc până când nu mai rămân decât pădurea, 
lacul și, după ce Eddie cotește la un moment dat, casa lui. 

Nu e la fel de mare ca vila din Thornfield Estates și clar a fost 
construită ca să arate ca o cabană rustică, genul de loc unde îţi 
aduci copiii să pescuiască, dar tot e impresionantă și simt cum 
moleșeala de după prânz începe să se risipească. 

E atât de liniște aici! Un spaţiu atât de izolat! 

Și locul în care Bea și-a petrecut ultimele ore din viaţă. 

Când scoate genţile din portbagaj, cred că și Eddie simte ceva 
asemănător, fiindcă e destul de tăcut și nu-mi spune decât: 

— Codul de intrare e același ca acasă. 

6-12-85. Ziua de naștere a lui Bea. 

Il tastez pe ecran, la intrare, și pășesc înăuntru. 

Și mai multe asemănări cu casa lui Eddie - cu casa noastră. 
Casa e decorată cu lucruri scumpe, dar e proiectată să locuiești 
în ea confortabil. Lemn mai întunecat, mobilă mai întunecată, 
întregul spaţiu e mai mult masculin și mai puţin... Bea. 


VP - 126 


Așa cum stau lângă ușa masivă de la intrare, probabil că pe 
chipul meu se citește surprinderea, fiindcă, atunci când trece pe 
lângă mine cu lucrurile noastre, Eddie mă întreabă: 

— Ce e? 

— Nimic, doar că... 

Această casă seamănă foarte mult cu el. Chiar dacă Bea a 
murit aici, fantoma ei nu pare atât de prezentă. 

— E un loc... foarte bărbătesc, rostesc într-un târziu. 

Văd cum i se ridică un colț al buzelor, în timp ce aruncă 
geanta din piele pe canapeaua din stofă ecosez, albastru cu 
verde. 

— Cabana a fost cadoul de nuntă al lui Bea pentru mine, 
spune el. Așa că m-a lăsat s-o decorez. 

Un alt zâmbet, de data asta strâmb. 

— Așa că am spus da la tot cea ales ea. 

Așadar, mâna lui Bea se vede și aici, doar că e versiunea ei 
despre ceea ce credea că i-ar plăcea lui Eddie. Sau ce ar fi 
trebuit să-i placă. 

Mă duc în living, urmărind totul prin ochii ei, imaginându-mi 
cum îl vedea ea pe Eddie. Chiar dacă e o casă pe malul lacului, 
și nu la ocean, remarc o temă marină. Picturi cu goelete, 
decorațiuni din frânghie groasă, ba chiar și un ceas Chelsea 
vechi pe perete. 

— Am lucrat pe bărci cu vele când eram mai tânăr, în nord. 
Vase de croazieră în Bar Harbor, genul ăsta de lucruri, zice el, 
arătând cu o mișcare din cap spre peisajul marin de deasupra 
șemineului. Bănuiesc că Bea voia să-mi amintească. 

— Pentru că ţi-a plăcut sau pentru că nu? 

Întrebarea îmi scapă de pe buze înainte să-mi dau seama că e 
o prostie și că poate dezvălui multe lucruri. 

Tresare și capul i se dă ușor pe spate, de parcă întrebarea ar 
fi fost o lovitură fizică, și mă privește printre gene. 

— Adică? 

Simt cum mă înroșesc până în vârful urechilor. Dau din umeri 
și mă joc nervoasă cu marginea unui covor. 

— Nu mi-ai pomenit niciodată de asta, așa că am crezut... 
poate încercai să uiţi? La trecut mă refer. Poate că un obiect 
care să-ți reamintească de trecut nu a fost un gest tocmai 
frumos. 

— Crezi că Bea era o astfel de căţea? mă întreabă. 


VP - 127 


Dumnezeule, chiar am dat-o în bară! 

— Bineînţeles că nu. 

Spre surpriza mea, el râde și scutură din cap. 

— Nu te pot învinovăţi. Îmi închipui că ai auzit tot felul de 
mizerii cât ai lucrat în cartier. 

Mă simt ușurată că nu-mi consideră întrebarea foarte ciudată 
și că mă înţelege totodată. Poate nu sunt eu mereu sinceră cu 
Eddie, dar el tot reușește să-mi ghicească uneori și aceste părți 
negative și îmi place. 

Mă face să cred că, deși am jucat un anumit rol, el a izbutit să 
mă vadă pe mine, cea reală. 

— A fost o prostie din partea mea oricum, îi spun acum, 
apropiindu-mă de el. 

Peste umărul lui, zăresc o ușă de sticlă care dă spre o 
verandă închisă; dincolo de ea, coboară o peluză verde, urmată 
de un ponton îngust și de lacul întunecat. La ora asta, soarele 
trimite mici scântei aurii ce dansează pe suprafaţa apei. 

E greu de crezut că apa aceasta frumoasă, strălucitoare, i-a 
luat viaţa lui Bea. Și a lui Blanche. Și mai greu de crezut este că 
Eddie ar vrea să fie atât de aproape de ea din nou. Cum să stăm 
aici la noapte, să bem vin și să nu ne gândim la asta? 

Însă Eddie mă lovește cu palma peste fund, împingându-mă 
spre holul ce pornește din living. 

— Du-te înainte și aranjează-te, iar eu o să despachetez 
cumpărăturile. 

Dormitorul principal nu e nici pe departe la fel de mare 
precum cel de la Thornfield, dar e drăguţ, intim și comod, la fel 
ca restul casei. Pe pat, e o cuvertură în nuanțe albastre, iar 
fotoliul mare așezat lângă fereastră are o vedere bună spre lac. 

Mă așez în el și privesc apa. 

După douăzeci de minute, tot nu văd pe nimeni. 

Nicio barcă, niciun un schi-jet, niciun înotător. Nu aud decât 
clipocitul valurilor mici, care se lovesc de ponton, și vântul 
printre frunzele copacilor. 

Când ies din cameră, Eddie toarnă vin în două pahare. 

— E foarte liniște aici, îi spun. 

El încuviințează, uitându-se spre ușa din spate, care dă spre 
lac. 

— De aia am și ales-o, îmi răspunde și oftează adânc. M-a 
scos din minţi. După Bea. 


VP - 128 


Ridic privirea, surprinsă. Nu mă așteptam să o pomenească 
din nou după gafa mea de mai devreme. 

— Liniştea, continuă el. Când mă gândesc la noaptea aceea și 
la cât de liniște trebuie să fi fost, cât de întuneric... 

Eddie nu-și dezlipește privirea de lac. 

— Ştii, e foarte adânc în larg. Cel mai adânc lac din Alabama. 

Nu știam asta și nu spun nimic. Nici măcar nu sunt sigură că 
vorbește cu mine, sinceră să fiu. Parcă ar discuta cu el însuși, 
holbându-se la suprafaţa apei. 

— Au inundat o pădure ca să-l facă, adaugă el. Sunt copaci 
sub apă. Înalţi. În unele locuri, au și 18 metri. O ditamai pădurea 
sub apă. De aceea au crezut că n-o vor găsi niciodată. Au crezut 
că era undeva, prinsă în copaci. 

Imaginea îmi stăruie în minte. Bea, cu pielea ei albă, cu trupul 
captiv între ramurile încâlcite ale pădurii subacvatice. E atât de 
îngrozitor, încât scutur din cap. Mă întrebasem de ce fusese 
oare atât de greu să le găsească trupurile, iar acum, că știam, 
mi-aș fi dorit să nu fi aflat niciodată. 

Mi-aș fi dorit să nu fi venit aici. 

Un mușchi zvâcnește pe maxilarul lui Eddie. 

— În fine... 

— Îmi pare rău, zic, masându-i ușor spatele. Dacă e prea 
mult... 

— Nu, mă întrerupe el, după care ia o gură de vin. Nu. 

De data asta, a vorbit ferm. 

— Am iubit locul ăsta, ea a iubit locul ăsta și o amintire urâtă 
nu-l poate păta o veșnicie. 

Vreau să subliniez că nu e doar o amintire urâtă - e vorba de 
moartea soţiei lui, de moartea unei prietene apropiate, însă 
imediat, vorbele lui se cristalizează în mintea mea, tăindu-mi 
răsuflarea. 

O amintire urâtă. 

Eddie nu a fost aici în noaptea aia. Nu are cum să-și 
amintească. 

OK, nu, mă port prostește. Așa vine vorba, nu s-a referit chiar 
la o amintire reală, ci doar la gândul că tot ce se întâmplase aici 
reprezenta o amintire urâtă. Nu? 

Însă vocea îmi tremură când întreb; 

— Ai mai fost aici de atunci? 

Eddie nu-mi răspunde imediat. 


VP - 129 


— O dată. 

E tot ce îmi spune, apoi se răsucește pe călcâie. 

— Hai să mâncăm în oraș, diseară. De partea cealaltă a 
lacului, au un restaurant grozav. 

Trece pe lângă mine, îndreptându-se spre dormitor, lăsându- 
mă tăcută, în timp ce privesc soarele care luminează lacul. 


21. 


Cina e plăcută. Un local cu specific pescăresc, cu un decor 
relativ kitsch și cu ghirlande de beculeţe de Crăciun încă 
atârnate peste tot. Insă mâncarea e bună și Eddie pare mai 
relaxat, așa cum fusese mai devreme, înainte să ajungem la 
casa de lângă lac. 

Nu mai vorbim despre Bea, ci doar despre noi și, pe drum, 
când ne întoarcem acasă după apusul soarelui, Eddie se întinde 
să mă ia de mână și să-mi mângâie degetele. 

Insă, cu cât ne apropiem de casă, cu atât îl simt mai tensionat 
și, după ce intrăm, sfârșim prin a ne uita la televizor și a bea și 
mai mult vin. Poate prea mult în cazul meu, deoarece, când mă 
bag în pat, aproape de miezul nopţii, capul mi se învârte și mă 
simt încinsă și transpirată. lar când Eddie încearcă să mă 
cuprindă cu braţul, mă feresc de el. 

Cad într-un somn adânc imediat și, când mă trezesc, sunt 
singură. 

Stau nemișcată o clipă, cu mâna întinsă peste locul unde ar fi 
trebuit să doarmă Eddie. Așternutul e cald încă. 

Apoi, aud un zgomot în living. 

Ceva parc-ar zgâria parchetul. Gura mi se usucă brusc și nu 
doar din cauza alcoolului. 

Când îl aud din nou, mă dau jos din pat. 

les din dormitor, cu ochii arzând și destul de ameţită. Eddie 
stă pe vine în living, privind podeaua. 

— Eddie? 

Tresare puternic. 

— Hei, spune el, sărind în picioare. 

Poartă aceiași boxeri cu care s-a culcat, e desculț și, deși în 
casă e frig acum, pare acoperit de sudoare. 


VP - 130 


— Ce faci? îl întreb. î 

Șovăie. Ezitarea e scurtă, abia sesizabilă, dar eu o simt. In 
același moment, el începe să zâmbească timid, ducând mâna la 
ceafă. 

Însă, înainte să-și vină în fire, îi zăresc îi ochi sclipirea de 
enervare. L-am deranjat. 

Eu. 

Fiindcă îl văd. Fiindcă îl întrerup. 

— lartă-mă, zice. N-am vrut să te trezesc, dar mi-am amintit 
că, mai devreme, am scos de pe inelul cu chei cheia de la 
adăpostul pentru barcă și nu-mi mai aminteam unde am pus-o. 
M-am întrebat dacă nu cumva am scăpat-o pe jos. Ştii când 
încerci să dormi și un lucru mărunt nu-ţi dă pace? 

Ştiam. Ce amuzant cum dispariţia viitorului tău soţ din pat, în 
creierii nopţii, te aduce exact într-o astfel de situaţie. 

— Și ai găsit-o? întreb, prefăcându-mă mai adormită decât 
sunt. 

Dar știu că minte. Secunda aceea de furie din ochii lui, 
momentul acela în care clar și-ar fi dorit să nu mă fi dat jos din 
pat și să nu-l fi descoperit. 

Mă speria. 

Eddie mă speria. 

— Nu, spune el. Probabil că e pe alee. O să verific mâine. 

II văd cum mă cercetează. Port un tricou larg care îmi atârnă 
până la genunchi. N-am făcut sex când ne-am băgat în pat și îi 
surprind interesul brusc în ochi. 

M-aș putea folosi de asta, să-i zâmbesc la rândul meu și s 
trântesc o replică siropoasă cum că i-aș oferi ceva care s 
ajute să doarmă. 

In schimb, mă răsucesc pe călcâie și mă îndrept spre 
dormitor. 

Mai târziu, când stau întinsă lângă el, nu-mi iese din cap 
expresia lui și mă întreb dacă măcar există o cheie pentru 
adăpost. 


a-i 
ă-l 


— Ai scos bani din cont? 

Stau pe ponton în următoarea după-amiază, privind apa. 
Practic, asta am făcut toată ziua. Am dormit până târziu și am 
citit de când m-am trezit, străduindu-mă să ignor felul în care 


VP - 131 


Eddie se tot învârte pe lângă casă atunci când crede că nu sunt 
atentă. 

Soarele îmi arde umerii, dar mă ia cu frig când mă întorc și 
dau cu ochii de el. Poartă costum de baie, are privirea ascunsă 
în spatele ochelarilor de soare lucioși și se uită încruntat în jos, 
spre telefon. 

Futu-i. Credeam că m-am descurcat bine cu banii lui John, 
scoțând 300 de dolari de la un bancomat din sat, primind 100 de 
dolari rest la băcănie, împărţindu-i pe parcursul câtorva zile ca 
să nu vadă ieșind din cont o sumă mare de bani. Cum naiba a 
observat? 

Incă mă privește, așteptând. 

— Chestii pentru nuntă, spun și dau din mână, chiar dacă 
adevărul e că n-am făcut nimic pentru nuntă decât să admir 
niște rochii. Habar n-ai pentru câte lucruri trebuie să dai un 
avans. 

Eddie încuviinţează din cap, dar adaugă: 

— De fapt, am. M-am mai însurat o dată, nu? 

Eddie zâmbește în stilul lui specific, care îi adâncește 
gropiţele, dar sesizez o oarecare încordare și, brusc, îmi 
amintesc că exact așa îi zâmbea lui John în după-amiaza când 
m-am dus la apartament să-mi iau lucrurile. 

Mie niciodată nu mi-a zâmbit așa. 

— Normal, răspund, chicotind oarecum jenată. Tu știi totul 
despre lucrurile astea. In orice caz, mi s-a părut mai simplu să 
folosesc cash. Am vrut să-ți spun, dar excursia mi-a distras 
atenția. 

Incerc să-i arăt faţa mea bosumflată, dar el deja e cu ochii în 
telefon din nou. 

— Am priceput. Ideea e că băncii i s-a părut suspect și a 
înghețat contul. 

Mă înroșesc până în vârful urechilor. Și eu, care credeam că 
sunt isteață și subtilă! Banca, în schimb, n-a văzut decât un 
nenorocit de hoţ ordinar. 

— Rahat! exclam. Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic, zice el, dând din mână. O să-i anunţ că sumele 
scoase sunt corecte și situaţia va reveni la normal. Doar că... 

Ridică din nou privirea spre mine. 

— Folosește cardul de credit pe care ţi l-am dat, OK? 

— Sigur. 


VP - 132 


Eddie încuviinţează din cap și se duce înapoi în casă, în vreme 
ce eu rămân acolo, roșie ca racul, cu un gol în stomac și 
aproape tremurând. 

Seara, ieșim din nou la cină, dar, de data asta, nu mai beau 
atât de mult. Din păcate, nu contează. Niciunul dintre noi nu se 
poate relaxa și am senzaţia că Eddie mă urmărește cu aceeași 
atenţie cu care îl urmăresc eu. Când îmi sugerează să plecăm 
devreme duminică, accept imediat. Locul ăsta îmi dă fiori. 

Plecăm înainte de nouă și, când mă așez pe scaunul din 
dreapta, îmi spun în sinea mea că nu mă voi mai întoarce 
niciodată aici, că vom vinde casa și vom cumpăra ceva nou. 

— Ar trebui să iau altă barcă, zice Eddie când ne îndepărtăm, 
lăsând casa și lacul în urmă. 

Își așază o mână pe genunchiul meu și mi-l strânge. 

— Ti-ar plăcea? 

Tripp Ingraham se iţește în mintea mea, cu coșul pe braţ, 
strâmbându-se. Alung imaginea cu un efort și mă forțez să-i 
zâmbesc lui Eddie. 

— La nebunie. 


22. 


În următoarele două săptămâni, nu mă pot gândi decât la 
felul bizar în care s-a învârtit Eddie în jurul casei de lângă lac și 
mă trezesc că fac același lucru în Thornfield Estates. 

Merg pe holuri, verific toate camerele peste care dau, merg 
apăsat de la un capăt la altul. 

Stau în faţa ușilor închise. 

Pentru prima dată de când am început să mă văd cu Eddie, 
mă simt singură. 

Îmi închipui cum mă întâlnesc cu Emily sau cu Campbell, 
mergând prin cartier și încep: „Hei, fetelor, Eddie m-a dus la 
casa de lângă lac unde a murit soţia lui. Ciudat, nu?” 

La dracu'! 

Dar oamenii încă bârfesc, știu sigur. 

Când reușesc totuși să plec de acasă, chiar dacă doar până la 
Roasted pentru o cafea, aud două femei pe care nu le cunosc 
discutând despre Bea. 


VP - 133 


Sunt două doamne în vârstă, care stau la o masă, lângă 
fereastră; una are mobilul în mână. 

— Am comandat lucruri de pe site-ul ei la fiecare Crăciun, îi 
spune prietenei sale. Era o scumpete de femeie. 

Mă dau mai aproape și o aud pe cealaltă zicând: 

— Soțul ei a fost, știi și tu. 

— înî, încuviinţează prima, vorbind în șoaptă. Întotdeauna e 
soţul. 

Dar care soţ? Sunt doi implicați aici și unul sigur e pe cale să 
devină soțul meu. 

Apoi, doamna cu telefonul adaugă: 

— Ce păcat că a fost prinsă în chestia asta! Știi că așa s-a 
întâmplat. Probabil că n-a vrut să le ucidă pe amândouă, dar, 
cum erau împreună acolo... 

— Și ce-ar fi putut face? întreabă prietena ei. Era singura 
opțiune. 

De parcă „a ucide pe cineva” e ca și cum ai spune „sigur, 
Pepsi e OK” când tu vrei să comanzi Cola de fapt. 

Ce javre de oameni! 

Continui să ascult, încercând să pricep dacă se referă la Tripp 
sau la Eddie, la Bea sau la Blanche, așa că barmanul trebuie să 
strige „Latte cu soia și alune pentru Jane?” de trei ori înainte să- 
mi amintesc că eu sunt Jane. 

Nu mai pot să continui așa. 

Trebuie să stau de vorbă cu cineva. Trebuie să știu ce s-a 
întâmplat acolo, la lacul ăla. 

e 

Cartea de vizită a lui Tori Laurent se află încă în geanta mea 
și mă gândesc să o sun, să o întreb ce mai face și să văd dacă o 
pot ajuta cu ceva, dar nici măcar eu nu pot să simulez un 
asemenea nivel de încredere în propria persoană. 

Nu, cu cât mai puţine contacte cu poliția, cu atât mai bine. 

Mă hotărăsc totuși să discut cu o persoană pe care o detest la 
fel de tare. 

Când Tripp mi-a acceptat invitaţia la prânz, trimisă prin SMS, 
am rămas ușor surprinsă, dar iată-ne stând în cârciuma satului, 
cea în care n-am fost niciodată, fiindcă mi s-a părut întotdeauna 
genul de local pe care numai indivizii ca Tripp l-ar frecventa. 

— Sunt sigură că te întrebi de ce te-am invitat la masă, îi 
spun, alegând atitudinea tipică unei „studente timide”. 


VP - 134 


Nu mi-am prins părul astăzi, ca să mi-l pot da după urechi 
nervoasă și, deși nu port blugii și tricourile pe care le purtam 
mereu când lucram pentru el, am ales o ţinută lejeră cumpărată 
după ce m-am logodit, o rochie bej simplă, despre care știu că 
nu mă avantajează deloc. 

Pufnind, Tripp își ridică sandviciul Rueben și îi mai adaugă 
niște sos Thousand Island. 

— Dă-mi voie să ghicesc, spune el. Cineva ţi-a povestit bârfele 
despre Blanche și despre Eddie și acum vrei să știi dacă e 
adevărat. 

Șocul meu nu are nimic prefăcut. Clipesc nedumerită și mă 
bâlbâi exact ca școlăriţa pe care am întruchipat-o de atâtea ori. 

— Poftim? rostesc într-un final. 

El ridică privirea. Ochii lui Tripp sunt pătrunzători. 

— Stai puţin, nu despre asta e vorba? 

Se încruntă ușor, lingându-și sosul de pe degetul mare. 

— Rahat. Bine. Atunci, care-i treaba? Voiai să ne pierdem 
vremea împreună? 

lau o gură de bere ca să mai câștig timp. Urăsc sentimentul 
că n-am niciun control, că toată chestia asta pusă /a cale de 
mine s-a dus dracului. 

— Am vrut să stăm de vorbă, pentru că știu că treci prin 
același lucru ca Eddie și doream pur și simplu să văd cum te 
descurci, ca să fiu sinceră. 

Am folosit un ton rece și rănit totodată. M-am uitat fix în ochii 
lui, după care mi-am ferit privirea. Încă mai pot controla asta, 
deși nu vreau decât să mă reped peste masă și să-l scutur bine 
până când îmi spune tot despre Eddie și despre Blanche. 

Ceva din aerul superior al lui Tripp se risipește, își pune 
sandviciul pe masă și ia berea. 

— Mda. Era... diferit când am credeam că s-a înecat. Acum... 
acum e iadul pe pământ. 

Dă pe gât aproape jumătate din bere, pune halba pe masă și 
râgâie în șervet, deloc discret. 

— Cum se simte Eddie? 

Mă privește intens și văd acum că și el are propriile motive 
să-mi accepte invitaţia, iar acestea nu au nicio legătură cu 
amabilitatea dintre vecini. 


VP - 135 


— Nu pot să vorbesc în numele lui, răspund grijulie, jucându- 
mă cu cartofii din farfurie. Dar știu că s-a oferit să coopereze cu 
poliţia. Face orice ca să fie de ajutor. 

Ceea ce este adevărat. Eddie s-a dus la secţie de două ori ca 
să răspundă la întrebări, întrebări pe care nu mi le-a descris în 
detaliu, și mă întreb dacă Tripp nu cumva vrea să afle exact 
asta: cât de multe a mărturisit Eddie, ce anume spune... Nu 
pentru prima dată mă întreb dacă nu e mai periculos decât mi- 
am închipuit să mă întâlnesc cu el. Și nu doar pentru că ne-ar 
putea vedea cineva. 

Tripp bate darabana cu degetele pe masă, încuviințează din 
cap, dar cade pe gânduri. Stăm așa, într-o tăcere îngrozitoare, 
prea mult timp. În sfârșit, el e cel care vorbește primul. 

— N-a fost nimic. Între Blanche și Eddie. Doar obișnuitele 
noastre amabilităţi idioate, tipice cartierului. Firma lui Eddie 
avea o lucrare acasă la noi, eu aveam treabă, așa că am lăsat-o 
pe Blanche să se ocupe. Au petrecut mult timp împreună, dar eu 
și Blanche ne înţelegeam bine. Sincer să fiu, chiar dacă aș fi 
crezut că mă înșală, în niciun caz n-ar fi trădat-o pe Bea. 

Se strâmbă înainte să adauge: 

— Deși Bea n-a meritat niciodată o asemenea loialitate, dacă 
e să-mi ceri mie părerea, însă... 

Vocea i se stinge, așa că îl presez puţin. 

— Mi-ai zis că Bea... s-a inspirat mult de la Blanche. 

— Practic i-a luat toată viaţa, dar amândouă au sfârșit în 
același loc, nu? Pe fundul căcatului ăluia de lac Smith. 

Tripp înclină capul și oftează. 

— În orice caz, dacă Emily Clark, Campbell sau oricare dintre 
boarfele alea încearcă să-ţi spună că Eddie și Blanche și-o 
trăgeau, să știi că sunt doar bârfe. Probabil că muierile își 
doreau să fie adevărat, având în vedere că n-am fost niciodată 
prea popular în ochii lor. 

Îmi dau seama că nu mai am ce să scot de la Tripp. A 
alunecat din nou în braţele amărăciunii și, când comandă încă o 
bere, îmi verific ceasul cu gesturi exagerate. 

— Ah, la naiba, am o programare la coafor, îi zic. 

— Firește că ai. 

Tonul lui e sarcastic, dar nu insistă și, când încerc să las o 
bancnotă de 20 de dolari care să-mi acopere consumaţia, el îmi 
face semn să nu. 


VP - 136 


Întoarsă acasă, mă duc la computer și intru pe pagina de 
Facebook a lui Emily, ca să caut poze cu Blanche și cu Eddie, 
dar nu găsesc nimic. Nici pe pagina lui Campbell nu am mai 
mult succes. Și, deși Blanche e clar etichetată în câteva 
fotografii, linkul către profilul ei nu funcţionează. Presupun că 
cineva din familia ei l-a dezactivat. 

Am făcut o asemenea fixaţie pentru Bea, că nu mi-a trecut 
niciodată prin cap să o analizez cu atenţie și pe Blanche. 

Acum pare o greșeală. 

e 

Eddie vine acasă foarte târziu. Eu sunt în cadă, cu clăbucul 
până la bărbie, dar îl aud cu mult înainte să-l văd - ușa de la 
intrare descuiată, pașii pe hol, ușa de la baie deschizându-se. 

Apoi apare în prag, se sprijină de perete și mă privește. 

— Ai avut o zi bună? îl întreb. 

În loc să-mi răspundă, îmi pune și el o întrebare. 

— De ce ai luat prânzul cu Tripp Ingraham azi? 

Surprinsă, mă ridic puţin și apa clipocește. Îmi place de mor 
cada asta, atât de adâncă și de lungă, că aș putea sta la 
orizontală în ea dacă aș vrea, dar acum îmi doresc să nu fi fost 
în ea, goală și vulnerabilă. De obicei, diferenţa de mărime dintre 
noi mă excită. Eddie e zvelt, dar vânjos - are ditamai mușchii, 
de genul celor pe care îi obţii atunci când depui muncă fizică, nu 
când te duci la sală. Mă face să mă simt și mai mică și mai 
plăpândă decât sunt. 

Însă, pentru prima dată, îmi dau seama ce ușor i-ar fi să mă 
rănească. Să mă copleșească fizic cu forţa lui. 

— De unde știi? întreb și îmi dau seama pe loc că am greșit. 

Eddie nu se încruntă, dar face chestia aia din nou. Se forțează 
să pară relaxat, de parcă această conversaţie nu înseamnă 
mare lucru pentru el, deși practic zvâcnește din cauza încordării. 

— E un oraș mic și, crede-mă, oamenii s-au dat peste cap să- 
mi spună că te-au văzut în oraș cu el. Mulţumesc, totuși. SMS- 
urile primite au fost de-a dreptul amuzante. 

Enervată, mă ridic în picioare și mă întind spre prosopul care 
atârnă lângă cadă. 

— Chiar crezi că mă interesează vreun pic Tripp Ingraham? 

Oftând, Eddie se întoarce. 

— Nu, admite el, dar trebuie să te gândești la cum par 
lucrurile din afară. Mai ales acum. 


VP - 137 


Se îndreaptă spre dormitor și eu rămân aici, încă goală, ţinând 
prosopul în mână, cu apa picurând pe jos, uitându-mă după el. 

Am muncit atât de mult să-i prezint o anumită versiune a mea 
lui Eddie, tuturor... Dar acum izbucnesc. 

— Cum par? repet. 

Dau să-l urmez, trăgând prosopul după mine. 

— Nu, Eddie, nu m-am gândit la cum par. 

— Normal că nu te-ai gândit. la să vedem, nu te-ai gândit nici 
la cum pare dacă logodnica mea îi dă o grămadă de bani tipului 
cu care a locuit. 

Încremenesc, am un gol în stomac. Sunt prea zguduită ca să 
încerc să mint. 

— Poftim? 

Eddie mă privește cu o expresie pe care nu o cunosc. 

— Credeai că nu știu, Jane? Nu ţi-a trecut nicio clipă prin 
minte să vii la mine? 

Cum? Cum dracului aflase? Prima dată când i-am dat bani, 
erau ai mei. A doua oară, da, erau banii lui Eddie, dar 
manevrasem lucrurile cu grijă. Fusesem foarte atentă. 

— M-a sunat și pe mine, spune Eddie, punându-și mâinile în 
șold și înclinând capul. Mi-a înșirat niște baliverne cu niște 
oameni din Phoenix care te caută. 

Așa ceva nu se întâmplă; n-are voie să știe. Nu mai pot 
respira. 

— Ţi-a zis de ce? întreb cu vocea gâtuită. 

Eddie se uită din nou la mine cu asprime. 

— N-am întrebat. l-am zis să se ducă dracului, adică exact ce 
ar fi trebuit să faci și tu când te-a sunat. 

Se apropie de mine atât de mult, încât simt căldura radiată de 
corpul lui. Nu mă mișc și nici măcar nu mă înfășor cu prosopul. Il 
țin între mâini și tremur din toate încheieturile și nu doar din 
cauza frigului. 

— Asta faci când oamenii te ameninţă, Jane. Când încearcă 
să-ți facă zile fripte. Nu cedezi în faţa lor, nu le dai ce vor, ci le 
reamintești că tu ai controlul, tu ești cea care stabilește regulile. 

Se întinde și mă apucă de umeri. Pentru prima dată de când îl 
cunosc, mă încordez sub atingerea lui. 

El simte și colțurile buzelor îi coboară, dar nu îmi dă drumul. 

— Nu mă interesează deloc că nu știu cine din Phoenix se 
chinuie să dea de tine. Nu îmi pasă decât că, atunci când a venit 


VP - 138 


la tine cu rahatul ăsta, nu ai avut suficientă încredere în mine ca 
să-mi spui. 

Nu știu ce replică aș putea să-i ofer, așa că stau în picioare, 
cu privirea plecată, dorindu-mi să mă lase în pace, să plece. 
Într-un târziu, Eddie oftează și braţele îi cad. 

— Ştii ce? rostește el, dându-se înapoi și scotocind în 
buzunarul de la jachetă. Poftim. 

Scoate o foaie de hârtie și mi-o îndeasă în mână. 

Pielea mea umedă aproape că șterge cerneala, dar constat că 
e un număr de telefon, unul cu prefixul zonei Phoenix. 

— E numărul celui care îl sună pe John. 

Tresar, clipind des. 

— Ți l-a dat ţie? 

Eddie îmi ignoră întrebarea. 

— Ideea e, Jane, că port numărul ăsta cu mine de aproape o 
lună. De dinainte să te cer de soţie. Și n-am sunat niciodată 
acolo. Nici măcar o dată. Știi de ce? 

Clatin din cap, chiar dacă îmi dau seama ce urmează să 
spună. 

— Fiindcă am încredere în tine, Janie. 

Se răsucește pe călcâie, se îndreaptă spre ușa băii, apoi se 
oprește, privindu-mă. 

— Ar fi frumos ca și tu să ai încredere în mine. 

Cu asta, dispare, iar eu mă las pe marginea căzii. Genunchii 
îmi tremură incontrolabil. 

Nu din cauza numărului pe care îl ţin în mână. Și nu pentru că 
știu acum că Eddie l-a avut în tot acest timp și că în orice 
moment ar fi putut să sune și să afle... totul. 

Ci din cauza vorbelor lui. A felului în care arăta când le-a 
rostit. 

Asta faci când oamenii te amenință, Jane. 

Ochii lui fuseseră atât de reci. Tonul lui, atât de neutru. 

ÎI privisem în ochi și nu-l recunoscusem deloc. 

Le aud din nou pe femeile de la cafenea. /ntotdeauna e soțul. 

Pentru prima dată, cred sincer că la el se refereau. 

Nu la Tripp, care a stat în faţa mea la prânz. Ușor ametit, ușor 
agresiv. Neîndemânatic și aiurit. 

Nu seamănă deloc cu Eddie. 


VP - 139 


23. 


— Fată, mă jur că ești și mai slabă! 

Emily zâmbește când îmi spune asta și cred că e un 
compliment, dar abia dacă izbutesc să-i zâmbesc la rândul meu. 
Suntem în curtea deschisă a Primei Biserici Metodiste. Oamenii 
se îngrămădesc în jurul nostru și conștientizez puternic atât 
căldura insuportabilă a serii - chiar dacă soarele a apus -, cât și 
ținuta complet nepotrivită. 

În apărarea mea, trebuie să precizez că habar n-aveam ce 
naibii ar trebui să porţi la o licitaţie tăcută ce are loc la biserică, 
într-o miercuri seară, iar negrul mi s-a părut o alegere sigură - 
sofisticat, respectabil. Însă toate celelalte femei sunt în culori 
strălucitoare, cu imprimeuri florale, genul ăsta de lucruri, iar eu 
mă simt ca o cioară în mijlocul unui stol de flamingi. 

Probabil că Eddie știa că m-am îmbrăcat greșit, dar n-a scos o 
vorbă și abia mă abţin să-i arunc o privire furioasă, așa cum stă 
acolo, discutând cu reverendul. 

Îmi netezesc rochia peste coapse și răspund: 

— Emoţiile dinaintea nunții. 

Emily încuviinţează și mă bate ușurel pe braț, plină de 
compasiune. 

— Ești norocoasă. Când m-am măritat cu Saul, răspunsul meu 
la stres a fost să mănânc tot ce-mi apărea în cale. 

Soțul ei s-a oprit lângă un tufiș uriaș cu azalee, unde 
pălăvrăgește cu soțul lui Campbell, Mark, și cu soţul lui Caroline, 
Matt. 

Îmi dau seama că rareori îl văd pe Eddie cu tipii ăştia și că nu 
pomenește niciodată de ei. Oare vecinii răciseră relaţia cu el 
după tot ce se întâmplase cu Bea și cu Blanche sau îi consideră 
și el la fel de nesuferiți? 

OK, nu toți sunt așa de antipatici. Emily e chiar drăguță, mă 
conduce de la un grup de oameni la altul, prezentându-mă drept 
logodnica lui Eddie, și nu pomenește niciodată de treaba cu 
plimbatul câinilor. 

Aproape că mă face să-mi pară rău că i-am furat atâtea 
lucruri. 

Articolele pentru licitaţie sunt în Centrul pentru Viaţa de 
Familie al bisericii, dar, în ciuda căldurii, toată lumea se strânge 


VP - 140 


aici, în curte, probabil pentru că e mai frumos și plin de 
verdeață. 

Poate ar trebui să ne căsătorim aici, în loc să fugim în lume, în 
definitiv. 

Insă planurile de nuntă par aproape imposibile când Eddie 
abia dacă îmi mai vorbește. 

Au trecut două nopţi de la cearta noastră din baie, două nopţi 
în care Eddie a dormit în cine știe ce loc din casă și două zile în 
care a plecat la muncă devreme și s-a întors acasă târziu. 

Cea mai rea parte este că m-am simţit ușurata că a fost 
plecat atâta timp. E mai simplu când el nu e acolo și nu mai sunt 
nevoită să-l privesc, întrebându-mă dacă răceala și asprimea lui 
vor apărea din nou pe neașteptate. 

Numărul pe care mi l-a dat se află încă în geanta mea. Nu voi 
suna niciodată, dar îl vreau aproape de mine ca să-mi 
reamintesc cât de rău am dat-o în bară și cât de puţin îl cunosc 
pe Eddie. 

Dar iată-ne la mica petrecere organizată de biserică, 
socializăm într-o grădină și bem limonadă, deoarece, chiar dacă 
metodiștii nu sunt baptiști, nimeni nu vrea un bar deschis în fața 
lui lisus, bănuiesc. Tocmai mă pregătesc să iau un alt pahar, 
când Caroline se apropie de noi, cu părul blond fluturându-i pe 
spate. 

— Pe toţi dracii, șoptește ea, surprinzându-mă, căci n-am mai 
auzit-o înjurând în nicio situaţie, darămite în prezenţa lui lisus. 

Eu o să ajung sigur în iad pentru tot felul de măgării, dar până 
și eu reușesc să fiu cuvioasă la biserică. 

Mă apucă de braţ și unghiile ei mi se înfig în carne. 

— Tripp Ingraham a fost arestat. 

Ultimul cuvânt îl șuieră mai degrabă, dar nu contează. Văd alți 
oameni cum ne privesc, iar Emily și-a scos deja telefonul și se 
încruntă uitându-se la ecran. 

Eddie încă discută cu reverendul. Am înghețat pe dinăuntru, 
iar picioarele mele, cocoțate pe tocuri mult prea înalte, parcă s- 
au lipit de iarba moale. 

— Poftim? rostesc într-un târziu. 

Caroline aruncă o privire spre soțul ei. 

— Matt tocmai a primit un SMS de la prietenul lui care 
lucrează la procuratură. Cică au găsit ceva la autopsie. Ori poate 
în casă? Nu știu exact, dar i-am scris lui Alison care locuiește pe 


VP - 141 


aceeași stradă și mi-a zis că o mașină de poliţie a venit cu sirena 
pusă și l-au luat în cătușe. 

Acum, Emily se uită la mine și văd cum se formează mici 
grupuri și cum bârfa se propagă prin mulţime. Toate gândurile 
cu privire la strângerea de fonduri au fost înlocuite de cea mai 
nouă veste, cea mai suculentă poveste apărută în cartier de 
când Bea și Blanche au murit, presupun eu. 

Când mă întorc spre Eddie, îl zăresc privindu-mă fix. Chiar 
dacă e în partea cealaltă a curţii, sesizez ce simte. 

E ușurat. 

e 

Casa e întunecată și liniștită când intrăm, căzuţi pe gânduri 
amândoi. 

Când îi spun lui Eddie că o să fac un duș, aștept ca vechea 
scânteie să se reaprindă, zâmbetul lui viclean să reapară și el să 
vină după mine. 

Insă el încuviinţează din cap, fără să-mi dea atenţie, 
continuând să-și verifice telefonul. Abia dacă mi-a vorbit pe 
drumul de întoarcere, confirmându-mi că da, auzise și el același 
lucru, că îl arestaseră pe Tripp; că da, avea legătură cu noaptea 
în care Bea și Blanche au murit; că nu, nu știa care sunt 
acuzațiile. 

In dormitorul principal, îmi dau jos rochia, dar nu mă obosesc 
s-o pun pe umeraș, o las să cadă pe podea. Probabil că n-o s-o 
mai port oricum. 

Apa este foarte fierbinte și îmi dă o stare de bine după ce în 
mașină m-au trecut niște fiori reci, ciudaţi. Când ies din duș, 
baia e plină de aburi. 

Mă înfășor în prosop și mă duc la oglindă, ștergând-o cu 
mâna. 

Chipul care se holbează la mine e urât și neobișnuit de palid. 
Am părul ud și dat pe spate. 

Ești bine, îmi zic în sinea mea. Ești în siguranță. Tripp a fost 
problema tot timpul. Firește că el era. 

Dar asta nu-mi îmbunătățește dispoziţia și mă încrunt chiar 
când Eddie intră în baie. 

Se dezbracă rapid și nu mă pot abţine să-l urmăresc în 
oglindă. E atât de frumos, masculin, perfect, dar nu simt nicio 
dorinţă când mă uit la el, iar el nu-mi caută privirea. 


VP - 142 


Îmi iau halatul din cârligul de pe ușă și mă înfășor cu el, în 
timp ce Eddie pornește dușul. Mă așez pe taburetul cu ciucuri 
din faţa măsuţei de toaletă și îmi pieptăn părul mai mult decât e 
necesar. 

Aștept. 

În sfârșit, apa se oprește și Eddie iese, cu un prosop în jurul 
taliei. Caut agitată în sertar crema scumpă pe care am 
cumpărat-o deunăzi. 

— Noaptea în care ne-am certat... Ţi-a fost frică de mine? 

Rămân nemișcată și-l privesc în oglindă. Stropii de apă încă îi 
acoperă corpul, și-a dat părul pe spate și ceva din ochii lui nu-mi 
place deloc. 

— Ai crezut că era vorba de mine? Că eu le-am omorât? 

Clipesc des, încercând să revin cu picioarele pe pământ. 

— Ultimele săptămâni au fost complicate, rostesc într-un 
târziu, adăugând puţin tremur în glas, pentru un efect mai 
intens. Totul era perfect și eram atât de fericiţi, apoi... 

— Apoi ai crezut că le-am omorât pe soția mea și pe prietena 
ei cea mai bună, continuă el nemilos. 

Ridic brusc capul. 

Nu așa trebuie să meargă lucrurile. Lui ar trebui să-i pară rău 
fiindcă s-a răstit la mine și a sugerat că eu aș fi putut gândi așa. 

Dar el încă mă privește fix, cu braţele încrucișate și, de vreme 
ce genele plecate și vocea tremurătoare nu funcţionează, mă 
întorc să mă uit direct în ochii lui. 

— Da, spun și, sincer, mă simt bine că nu mint. Așa e. Deși 
mai degrabă am crezut că exista posibilitatea ca tu să fi făcut-o. 

Oftează lung, lăsându-și capul pe spate să se uite în tavan, 
după care spune: 

— Ei bine... Cel puţin ești sinceră. 

Fac un pas în faţă, îl apuc de încheieturi și îi trag braţele în 
jos. i 

— Dar m-am înșelat, insist. Evident. Și îmi pare rău, Eddie. Imi 
pare atât de rău! 

Și chiar îmi pare rău. Îmi pare rău fiindcă l-am crezut implicat 
în moartea lui Bea și a lui Blanche și nu pentru că aproape am 
stricat totul. 

Eu sunt cea care îl minte, eu sunt cea care a furat de la el și 
de la toţi cei de care m-am apropiat. Eu sunt cea care pretinde 
că e altcineva și nu cea reală. 


VP - 143 


Eu sunt cea care a făcut ceva îngrozitor. 

Îmi lipesc fruntea de pieptul lui umed, adulmecând mirosul de 
săpun. 

— Îmi pare rău, repet și, după o secundă lungă, îi simt mâna 
odihnindu-se delicat pe ceafa mea. Aveai dreptate noaptea 
trecută. Ar fi trebuit să-ţi povestesc despre John, ar fi trebuit să 
vin la tine... 

— E în regulă, murmură el. 

Dar mă tem că minte. Mă tem că am lăsat bănuielile și 
neîncrederea să distrugă lucrul perfect pe care l-am găsit, viaţa 
mea nouă. 

— Crezi că Tripp a fost criminalul? îl întreb, stând în brațele 
lui. 

Aștept să-mi răspundă că da, el a fost. Că e oribil, dar 
explicabil. E o persoană pe care poţi da vina ușor. 

— Nu vreau să cred că a fost în stare de așa ceva, zice el. De 
atâtea ori l-am avut aici, în casa mea, sau am jucat golf cu el, 
pentru Dumnezeu! 

Un alt oftat, unul pe care îl aud, dar îl și simt. 

— Dar el și Blanche aveau probleme. lar el e un beţiv notoriu. 
Dacă era beat și s-au certat... 

Vocea i se stinge. Îmi amintesc cât de prost m-a făcut să mă 
simt Tripp. Nu îl considerasem niciodată o ameninţare, dar asta 
nu însemna că nu era. Cine știe cu adevărat de ce e în stare o 
persoană? 

— Poliţia își face datoria, adaugă Eddie, continuând să mă 
mângâie pe spate. Dacă ei cred că a fost Tripp, sunt sigur că au 
motive serioase. 

— Îmi pare rău. Eddie... 

Dar el îmi caută buzele și mă sărută. 

— Șșșt, murmură el. Nu contează, Janie. 

Mă sărută din nou, mai apăsat de data asta, și eu îi înconjor 
talia cu brațele, ţinându-mă strâns nu doar de el, ci și de 
această clipă, de această șansă căreia aproape că i-am dat cu 
piciorul. 

Când ne depărtăm unul de altul, Eddie își pleacă fruntea, 
lipind-o de a mea. 

— Spune-mi că ai încredere în mine, rostește el răgușit. 

Și, pentru prima dată în viaţă, spun „am încredere în tine”. Și 
cred în vorbele mele. 


VP - 144 


PARTEA A ȘASEA 


BEA 


NOIEMBRIE, PATRU LUNI DUPĂ BLANCHE 


Eddie n-a șovăit astăzi. 

A intrat și s-a așezat lângă mine, cu coapsa lipită de a mea. 

l-am mirosit aroma mentolată a răsuflării când m-a întrebat: 
„Te simţi bine aici, sus?” 

Dintr-un motiv inexplicabil, lucrurile mi s-au părut mai ușoare. 
Știind că s-a spălat pe dinţi înainte să vină să mă vadă, că el 
aștepta - spera? - asta? 

Dar și eu mă pregătisem. Nu am multe produse de machiaj, 
dar făcusem un duș, îmi ciupisem obrajii să le dau puţină 
culoare, îmi periasem părul. E mai lung acum, mai aproape de 
felul în care arăta când ne-am cunoscut și mi-am închipuit că nu 
putea decât să mă ajute să fac ce trebuie făcut. 

Încă de la ultima vizită, când expresia de pe faţa lui s-a 
schimbat imediat ce am pomenit de Hawaii, am știut că vom 
ajunge aici. 
Cea mai ușoară și mai bună metodă să rămân în viaţă, 
amintindu-i că are nevoie de mine, era singurul lucru care nu ne 
dezamăgise. 

Sexul. 

Dar una e să iei în calcul seducerea bărbatului care ţi-a ucis 
cea mai bună prietenă, care te ţine încuiată, pe care credeai că-l 
cunoști și cu care te-ai măritat, și alta e să pui în practică 
intenţia. 

l-am luat mâna într-a mea, mângâindu-i palma bătătorită, 
amintindu-mi că mereu îmi plăcuse asta la el, că lucra mult cu 
mâinile și nu era ca tipii precum Tripp Ingraham, cu degete fine 
și palide. 

Eddie era frumos. 

Întotdeauna fusese. 

M-am concentrat pe acest aspect, trăgând adânc aer în piept 
și continuând să-mi trec degetele peste ale lui. 

VP - 145 


Nu puteam să mă gândesc că acele mâini o înhăţaseră pe 
Blanche și că mă târâseră pe mine în această cameră. In 
schimb, mi-am amintit toate momentele când dorisem atingerea 
lor, când credeam că mor fără ea. 

Așa a fost încă de la început. 

— Bea, ce faci? a murmurat el când m-am aplecat și mi-am 
lipit buzele de urechea lui. 

— Mi-e dor de tine, am răspuns și mi-am dat seama imediat 
cât de adevărat era. 

Chiar îi dusesem dorul. 

Nu lui Eddie, cel care o omorâse pe Blanche. Nu-l cunoșteam 
pe acel Eddie. Dar îmi fusese dor de Eddie de dinainte, de cel 
care îmi furase inima cu zâmbetele lui calde, cu farmecul lui, cu 
felul în care știa exact ce-mi doresc înainte ca eu însămi să știu. 

M-am concentrat asupra acelor zile. De dinainte să ne mutăm 
aici, înainte ca lucrurile să devină atât de întunecate. 

— Îți amintești prima noapte din Hawaii? l-am întrebat. 

M-am ridicat de pe pat ca să stau în faţa lui, punându-i 
mâinile pe umeri. 

Palmele lui s-au lipit de talia mea, parcă din reflex. 

— M-am invitat singur în camera ta, a zis el, iar eu am coborât 
mâinile de pe umerii lui pe piept, dându-mă și mai aproape 
pentru ca el să-și depărteze picioarele, lăsându-mă să pășesc 
între ele. Ai spus că tu nu ești una dintre fetele de genul ăla. 

Colţul gurii i s-a ridicat ușor și gropiţa i s-a adâncit. M-am 
aplecat s-o sărut și am simţit cum inspiră adânc. 

— Nu eram, am răspuns. Până ai apărut tu. 

Apoi l-am sărutat. 

Partea asta s-a dovedit mai ușoară decât îmi închipuisem, 
poate pentru că, întotdeauna, să-l sărut pe Eddie a fost unul 
dintre lucrurile mele preferate. 

Sau poate pentru că am recreat prima noastră noapte, mi-a 
fost ușor să acționez. Voiam ca Eddie să uite unde ne aflam, ce 
se întâmplase, ce făcuse, dar și ce făceam eu. 

să uit. 

să ignor. 

Gura lui se potrivea perfect cu a mea și i-am înconjurat gâtul 
cu braţele, trăgându-l spre mine, înfigându-i degetele în pă... 

— Nu, nu, lisuse, Bea! Chestia asta e sucită rău. 

M-a împins și a început să gâfâie. 


VP - 146 


M-am îndepărtat de pat când s-a ridicat iute în picioare, 
aproape împiedicându-se. 

Avea faţa roșie și ochii i-au sclipit când și-a trecut mâna prin 
păr. 

— Nu putem, mi-a zis. 

M-am dezumflat. 

— N-ar fi trebuit să vin azi, a continuat el, ocolindu-mă. Nu 
știu ce dracului am avut în cap, chiar nu știu... 

M-am întins spre el, înainte să apuce să iasă, iar el s-a oprit, 
privindu-mi degetele prinse de încheietura lui. Energia din 
cameră s-a schimbat. A devenit încordată, explozivă. 

M-am apropiat de el, i-am cuprins obrazul în palmă, iar el nu 
s-a ferit. 

— E în regulă, am șoptit blând. E în regulă. 

— Nu e deloc, a protestat el, dar nu s-a mișcat. 

M-am aplecat spre el. 

— Dacă nu vrei, nu trebuie s-o facem, am zis pe un ton ferm. 
Dar eu vreau. Vreau să înţelegi asta. Vreau, Eddie. Te vreau pe 
tine. 

Și chiar îl doream. 

Cu mâna pe inimă, recunosc. 

Ceea ce a fost partea cea mai rea a momentului. 

Nu m-am înfrânat când l-am sărutat din nou. N-a mai fost 
doar o ațâțare a buzelor și a limbii. L-am sărutat așa cum am 
făcut-o în prima noapte, iar el a cedat, așa cum știam că se va 
întâmpla. 

A fost uimitor cât de simplu s-a derulat totul. Cât de repede 
trupurile noastre s-au regăsit. 

Mă iubesti, i-am spus cu fiecare sărut, cu fiecare atingere, cu 
fiecare geamăt. 

Aminteste-ti că mă iubesti, că tot ce avem este bun și că 
merită să luptăm pentru asta. 

Aminteste-ti că ești al meu. 

Dar încercând să-l fac să-și amintească, mi-am amintit și eu. 

Cât de grozav e. Cât de mult îl iubeam. 


Cititorule, i-am tras-o. 


VP - 147 


Și, când s-a terminat, am rămas întinși pe pat, sudoarea lui 
lipindu-i pielea de a mea, iar ceva din liniștea încăperii m-a făcut 
să întind mâna și să-l mângâi pe piept în dreptul inimii. 

— Ştii că încă te iubesc, am șoptit. Ştii că nu te-aș răni 
niciodată. 

Am vrut ca el să audă ce încercam să-i transmit. Dacă mă lași 
să ies, nu voi spune nimănui ce s-a întâmplat. Găsim noi o 
soluție. 

Dar am greșit. 

Eddie a oftat din rărunchi, s-a dezlipit de mine și și-a căutat 
hainele, căzute grămadă lângă pat. 

Am văzut din mișcările lui rigide că întinsesem coarda prea 
tare. Auzise ce spuneam și nu-i plăcuse deloc. 

lar când a ieșit fără nicio o vorbă, m-am întrebat dacă trebuie 
să o iau de la capăt. 


VP - 148 


Bea îşi alungase din minte momentul cu Eddie și cu Blanche, 
dar acum îi vede luând prânzul împreună, în sat. 

Trebuia să fie la birourile Southern Manors, de lângă 
Homewood, dar a vrut mai întâi să treacă pe la unul dintre 
buticurile din Mountain Brook, ca să verifice vitrinele. 

În loc de asta, îşi zăreşte soțul și cea mai bună prietenă stând 
la masă într-o cafenea, hlizindu-se unul la altul peste bolurile cu 
salată, de parcă ar fi într-o nenorocită de reclamă Cialis, și furia 
aproape că o sufocă, șocantă în intensitatea ei. 

Nu e vorba doar că sunt împreună - problema e că sunt în 
public și că oricine îi poate vedea, că oamenii sigur o să-i vadă și 
o să bârfească. 

Probabil că oamenii o vor și compătimi. 

Rămâne pe trotuar, sub un paravan de pânză, ascunsă de 
ochelarii de soare. În mintea ei, Bea observă cum ceilalţi se 
întorc spre ea, observă tot mai multe expresii de milă 
amestecată cu putin Schadenfreude®. 
Brusc, mâinile îi tremură, picioarele i se mișcă și traversează 
strada ca să se proțăpească în dreptul mesei lor, bucurându-se 
scurt, dar sălbatic atunci când amândoi tresar la salutul ei voios. 

Pe masă, între cei doi, zărește niște schițe. Firma de 
construcții a lui Eddie (afacerea pentru care ea plătise, afacerea 
pe care ea i-o dăruise) face niște modificări la casa lui Blanche. 
Totul pare nevinovat. E doar un prânz amical de afaceri, pentru 
a revizui unele detalii. 

Dar nu se rezumă totul la prânzul ăsta. De când Blanche a 
avut ideea ca Eddie să le renoveze casă, el stă numai acolo. 

Sau Blanche vine acasă la Bea și se așază pe veranda din 
spate cu Eddie, bând vinul lui Bea și arătându-i lui Eddie 
secțiunea „bucătăria ei de vis” de pe Pinterest. 

lar Eddie îi zâmbește, îi face pe plac. 

O scoate și la masă, din câte se vede. 

— M-ai făcut de rușine, îi spune Eddie mai târziu, în timp ce 
pregătesc cina în bucătărie. 

Bea e deja la al treilea pahar de vin, iar sistemul audio se 
aude cam prea tare. 

— De fapt, continuă el, tu singură te-ai făcut de rușine. 


€ sentiment complex care reflectă plăcerea de a fi martor la ghinionul altei persoane 
(în Ib. Germană în original) (n.tr.). 


VP - 149 


Bea nu răspunde, fiindcă știe că asta o să-l înfurie și așa se și 
întâmplă. 

Pufnind, Eddie aruncă șervetul ținut pe umăr și se îndreaptă 
spre veranda din spate, luându-i paharul cu vin. 

Nu mai discută despre asta, dar, curând, Blanche și Bea se 
întâlnesc la o cafea. Blanche își cere scuze, îi zâmbește frumos 
și apoi... 

— Întotdeauna reacționezi exagerat, Bea. 

Bea se gândește mult timp la vorbele ei, la propoziţia aia 
aruncată așa, din senin, în timp ce Blanche amestecă muntele 
de frișcă de deasupra cafelei cu un bețișor de lemn. Cuvintele ei 
fuseseră ușor caustice, Blanche o judeca în sinea ei. 

Însă două zile mai târziu, Bea ia telefonul lui Eddie - nu are 
parolă, nici măcar nu consideră că e nevoie, tipic pentru Eddie - 
și îi vede SMS-ul. 

Blanche i-a trimis un selfie. Nimic dubios sau sexy, nimic de 
prost gust, doar o poză cu ea încruntându-se exagerat. 


Mi-a fost dor de tine azi! 


Bea se holbează la textul acela, apoi derulează în sus. 

Din nou, o scoate din minti lipsa dovezilor concrete. Nu e 
niciun lucru definitoriu care să-i confirme că au o aventură, 
nimic spre care să arate cu degetul și să-i distrugă pe amândoi 
și totuși, pe ansamblu... 

O serie de momente, de conversații. O apropiere pe care 
amândoi au negat-o. Ziua proastă a lui Blanche, frustrarea lui că 
Bea pleacă prea des. Fraze amuzante care n-au niciun sens, 
glume știute numai de ei, instantanee împărtășite care n-au 
nicio legătură cu ea. 

Sincer, nu i-a trecut niciodată prin minte că Eddie ar fi în stare 
s-o înșele, dar trădarea lui Blanche este cea care o deranjează 
cel mai tare. 

De fapt, care o doare. 

Așa că e normal ce se petrece între Bea și Tripp. 

Sunt toți la Caroline acasă, la un grătar, și Tripp, ca de obicei, 
e beat mort înainte ca soarele să apună. 

— Se împacă de minune, așa-i? îi spune el, în timp ce îi 
urmăresc pe Eddie și pe Blanche pălăvrăgind lângă grătar. 


VP - 150 


Eddie bea bere, iar Blanche are un pahar cu margarita. A 
amândoi râd cu poftă, Bea nu l-a mai văzut pe Eddie atât de 
relaxat și de fericit de multă vreme. 

Blanche aruncă o privire spre ei și se multumește să 
Zâmbească larg, ridicând paharul în sănătatea lor. Bea și Tripp îi 
imită gestul și totul e bine, așa cum ar trebui. Toti patru sunt 
prieteni buni, nu? 

Numai Bea bagă de seamă că zâmbetul lui Blanche capătă o 
nuanță ironică. 

Numai Bea bagă de seamă că Eddie se întinde să atingă cotul 
lui Blanche, parcă pentru a sublinia ideea. 

— Păi, dacă și-o trag, crezi că Eddie ar trebui să-i facă o 
reducere de zece la sută? îl întreabă Bea pe Tripp și el 
izbucnește în râs. 

Tripp arată mai bine când râde. Seamănă cu Tripp pe care 
Blanche l-a luat de bărbat. 

Cu Tripp, bărbatul de care Blanche fusese îndrăgostită. 

— Probabil că Blanche ar trebui să-i dea lui un bonus de 
douăzeci la sută, răspunde el. 

Bea îl privește peste umăr, schițând un zâmbet, după care îl 
lasă să vadă că privirea ei trece pe deasupra lui. 

— Cred că te vinzi prea ieftin, Tripp. 

Din câte se pare, nu așa stau lucrurile. 

Partida de sex pe care el și Bea o au în baia de sus a lui 
Caroline e clar mediocră și Bea nici măcar nu pretinde că are 
orgasm, concentrându-se pe tabloul înfiorător de urât ce atârnă 
pe perete, o scenă banală cu un picnic. 

În timp ce Tripp geme, cu capul lipit de gâtul ei, Bea se 
gândește să-i trimită lui Caroline unul dintre posterele colorate 
noi pe care tocmai le-au primit pentru colecția de vară Southern 
Manors. 

După ce termină, Tripp are neașteptat de multe regrete, 
frecându-și fața cu mâna și spunând: 

— Nu știu de ce am făcut asta. 

Dar Bea știe exact de ce a făcut-o - ca să se răzbune pe 
Blanche și pe Eddie, să ia de la Blanche înainte ca Blanche să ia 
de la ea -, dar și ea se simte la fel de goală pe dinăuntru. 

Mai târziu, Tripp îi trimite un SMS. 


Îmi pare rău, dar totodată nu-mi pare rău. 


VP - 151 


Bea cunoaște perfect sentimentul. 


VP - 152 


PARTEA A ȘAPTEA 


JANE 


24. 


IULIE 


Pe parcursul următoarelor săptămâni, hotărăsc să am 
încredere în Eddie, să fiu logodnica pe care o vrea și o merită. 
Cumpăr rochia de la magazinul Irene din sat și o completez cu 
voal, cu pantofi noi, tot tacâmul. 

Vorbim mai mult despre nuntă. Intenţionăm să facem ceva 
mic și simplu, dar aici, în Birmingham, nu mai plecăm la dracu' 
În praznic. În sfârșit, suntem pe drumul cel bun. 

Încep să fac jogging, deși vremea de vară devine 
înăbușitoare, iar Eddie mă avertizează că o să mor din cauza 
insolaţiei. Însă mie îmi place căldura dimineţii, înainte să se 
instaleze umiditatea. 
larba verde ca smaraldul e acoperită de rouă, cât soarele se 
ridică la orizont. Mă simt bine cu sudoarea șiroindu-mi pe spate 
sau înțepându-mi ochii pe sub ochelari. 

Uneori, le văd pe Emily și pe Campbell. Întotdeauna merg la 
pas, nu aleargă, și, deși Emily îmi face cu mâna și surâde, simt 
ceva artificial în zâmbetul lui Campbell. 

În dimineaţa asta totuși, străzile sunt pustii. Temperaturile de 
iulie se dovedesc a fi un chin pentru majoritatea oamenilor, 
chiar și la ora 8. Mă trezesc că intru pe strada lui Tripp. 

Acuzat de crimă deosebit de gravă, dar încă acasă. 

Așa stă treaba cu bărbaţii albi și bogați. 

Încerc să nu mă gândesc la Phoenix, la domnul Brock care își 
dă duhul pe podea, la spaima bolnăvicioasă în care trăiesc de 
atunci. Dacă m-ar prinde, dacă ar afla ce am făcut, credeți că aș 
putea să pierd vremea acasă la Eddie până la proces? 


VP - 153 


Nu, aș fi într-un costum portocaliu înainte să apuc să zic 
„nevinovată”. 

E încă un indiciu că lumea asta, lumea în care trăiesc oamenii 
ăștia, se află pe o altă planetă. 

Avocatul lui Tripp a fost capabil să demonstreze că nu există 
niciun risc ca el să fugă, așa că e încă aici, în Thornfield Estates, 
așteptând procesul care va avea loc peste multe luni. 

Imi spun în sinea mea că, atunci când va ajunge la tribunal, 
nici nu va mai conta prea mult. Eu și Eddie vom fi deja căsătoriţi 
și, chiar dacă Eddie va trebui să depună mărturie, eu mă pot 
ține departe de întreaga tărășenie. 

Asta nu mă împiedică să citesc tot ce prind despre caz. Știu 
că, atunci când au găsit-o pe Blanche, avea o fractură craniană 
masivă și că Tripp cumpărase un ciocan cu câteva zile înainte ca 
soția lui să se ducă la lac. 

Idiotul folosise cartea de credit la magazinul de bricolaj din 
Overton. 

Teoria e că Tripp le-a surprins pe femei, le-a convins să iasă 
cu barca în larg, deși erau bete turtă, și ceva s-a întâmplat. O 
ceartă, o luptă. Tripp era băut și el. Și totul s-a sfârșit cu 
Blanche picând în apă. 

Nu se știe nimic despre Bea. Poate că a ţipat și a lovit-o și pe 
ea. Poate că a leșinat ori era sub punte când totul a luat-o 
razna. Poate că a urcat, confuză, dezorientată, iar Tripp a 
împins-o și pe ea peste bord. 

Poliţiștii au recunoscut în faţa lui Eddie că o acuzaţie de omor 
și pentru cazul lui Bea va fi dificil de obţinut, pentru că nu îi 
găsiseră cadavrul încă și pe barcă nu exista nicio dovadă. Nici 
sânge, nici ADN. Totul era pură conjunctură în acest moment, un 
alt motiv pentru care avocatul lui Tripp reușise să-l scoată din 
arest pe cauţiune. 

Asta și, evident, Privilegiul Masculului Alb și Bogat. 

Mă opresc în faţa casei lui, cu un junghi în coaste. Mă holbez 
la ferestre, întrebându-mă oare ce face Tripp înăuntru. La ce se 
gândește. 

Eddie spune că Tripp n-o să rămână mult în închisoare, chiar 
dacă e găsit vinovat, fiindcă așa stă treaba cu tipii ca el. 
Deoarece cazul e bazat în mare pe dovezi circumstanţiale, 
procuratura ar putea reduce acuzaţia la omor prin imprudenţă, 
ca să crească probabilitatea de a fi condamnat. Avocaţii lui Tripp 


VP - 154 


vor susține că procurorii nu au decât trupul lui Blanche și o 
fractură la ceafă. Faptul că Tripp a cumpărat un ciocan nu 
înseamnă că l-a folosit ca să-și ucidă soţia, iar femeia s-ar fi 
putut lovi la cap când a căzut de pe barcă. 

Sus, zăresc o mișcare scurtă, o draperie trasă încet și știu că 
Tripp mă urmărește. 

Mai aștept puţin pe trotuar, întrebându-mă dacă va ieși sau va 
încerca să stea de vorbă cu mine, dar, cum nu mai apar alte 
semne de viaţă, continui să alerg. 

Casa e goală când ajung, Eddie a plecat deja la serviciu și mă 
opresc în bucătărie. Scot o sticlă de apă din frigider și mă sprijin 
cu șoldul de masă cât beau lacomă. Apa e atât de rece, că mă 
dor dinţii și tâmplele. 

Pun sticla jos și aud un zgomot. 

Un bufnet de undeva, de sus, exact ca în seara în care a venit 
poliția să ne spună despre Blanche. Rămân nemișcată, 
încremenită, ascultând. 

Buf. Buf Buf 

Ca și cum cineva ar ridica un obiect greu și l-ar trânti. 

— Alo? strig. E cineva acolo? 

Excelent, mă simt ca într-un film horror. Curând, o să mă 
reped în pivniţă, doar în chiloţi, pe întuneric. 

Urmează un alt bufnet și inima începe să-mi bată mai repede. 

Traversez livingul încet, pe tăcute, cu atenţia îndreptată spre 
tavan, dar nu mai aud niciun sunet, cu excepţia aparatului de 
aer condiţionat care susură ușor și a respirației mele sacadate. 

Liniștea care se lasă pare apăsătoare, grea, iar sudoarea mi 
se răcește iute pe piele și mă ia cu frig. Când îmi ţârâie mobilul, 
tip. 

Mâinile îmi tremură sesizabil când îl scot din buzunărașul 
pantalonilor mei de yoga și văd numele lui Eddie pe ecran. 

— Hei, frumusețe, îmi zice pe un ton atât de relaxat și de 
calm, că bătăile inimii mi se mai domolesc puţin și o parte din 
spaima care mă cuprinsese se risipește. Am sunat să văd cum îţi 
merge azi. 

Aud zgomote pe fundal, bocănitul ciocanelor pe scânduri, 
băzâitul unei drujbe în depărtare, știu că e pe un șantier și 
încerc să mi-l imaginez acolo, cu cămașa mototolită și cu 
ochelarii de soare pe nas. 


VP - 155 


— Nici două ore n-au trecut de când m-ai văzut, îi reamintesc. 
Deja ţi-e dor de mine? 

Încerc să flirtez, să par sexy, dar probabil că Eddie a sesizat 
ceva în vocea mea, pentru că mă întreabă: 

— Ai păţit ceva? 

— Nu, nimic, răspund, chiar dacă ciulesc în continuare 
urechea spre tavan, ascultând. Doar că am auzit ceva în casă. 

— Adică? întreabă Eddie. 

Brusc, mă simt ca o copilă, înfricoșată de casa în care a rămas 
singură. 

— O bufnitură, îi explic, clătinând din cap, chiar dacă nu mă 
vede. Sau mai multe bufnituri. E o prostie, știu. Acum mă feresc 
să urc scările, de parcă aș fi într-un roman gotic sau într-un film 
horror prost. 

Mă aştept ca el să râdă sau să glumească. În schimb, spune: 

— E o casă mare, Jane. Scoate tot felul de sunete, mai ales 
vara. 

— Sigur. Scuze, e o prostie. 

— Ce-ar fi să te bagi din nou în pat, Nancy Drew? mă 
necăjește el și un val de iritare, agresiv și fierbinte, îmi cuprinde 
corpul. 

Dar mă abţin. El încearcă să fie drăguţ și eu nu mai pot face 
prostii, nu mai am voie să tot încerc să distrug un lucru bun, 
care e drept în faţa mea. 

— Deocamdată sunt transpirată și respingătoare, așa că mă 
bag în duș mai bine. 

El scoate un geamăt care, în mod normal, mi-ar da fiori de 
dorință. 

— Aș vrea să fiu acolo, și nu aici. 

Abordez un ton intrigat când îi dau replica. 

— Ai putea să vii acasă la prânz, nu? 

Eddie oftează și mă simt oarecum ușurată când spune: 

— AŞ veni dacă aș putea. Dar e o zi mare pentru familia 
Connors, apoi trebuie să trec pe la Southern Manors. Dar promit 
că ajung acasă înainte de cinci. 

— Sper să te ţii de promisiune. 

După ce Eddie închide, rămân pe hol, cu mâinile sprijinite de 
masa goală. 


VP - 156 


Deasupra mesei se află o oglindă și mă uit în ea. Sunt palidă, 
în ciuda kilometrilor alergaţi, am părul ciufulit și gras, iar rimelul 
mi s-a scurs sub ochi. 

— Vino-ţi în fire, murmur spre reflexia mea, dându-mi părul pe 
spate cu ambele mâini. 

Fata din oglindă pare o sălbatică și îmi arăt dinţii, apoi clatin 
din cap, râzând încetișor. 

Și bufniturile încep din nou. 


25. 


Când plimbam câinii din cartier, mă întrebam uneori unde se 
duceau oamenii ca Emily, Campbell și Caroline în zilele 
respective, când plecau din Thornfield Estates în mașinile lor 
prea mari. 

Se pare că nu foarte departe. Astăzi, suntem la Roasted, la o 
întrunire a Comitetului pentru înfrumusețarea Cartierului. 
Campbell și Emily poartă haine sport, dar eu m-am îmbrăcat mai 
frumos, asortând o fustă conică gri cu o bluză roz și cu pantofi 
cu toc. Incă nu sunt la fel de bronzată și nu am părul lucios ca al 
lor, dar mă văd reflectată în ochelarii de soare uriași ai lui Emily 
și știu că mă integrez mai bine acum decât în urmă cu câteva 
luni. 

Îmi propun în sinea mea să nu uit să o întreb pe Emily unde se 
coafează și îmi vâr mâna în geantă - o achiziţie nouă, o geantă 
masivă din piele, în care ar putea intra și Adele la o adică. Scot 
un dosar pe care am lipit o etichetă cu CIP, scris cu un font 
drăguţ, curbat. 

— Uită-te la tineee, exclamă Emily, înghiontindu-mă jucăuș. 
Atât de organizată! 

Zâmbesc, fără să pomenesc că am stat trează până la unu 
noaptea ca să-l pregătesc și că a trebuit să folosesc o cantitate 
stupid de mare de corector ca să-mi acopăr cearcănele. 

Sau că, în timp ce stăteam pe podeaua livingului, decupând 
fotografii din reviste și punându-le în foliile de plastic din dosar, 
auzisem bubuiturile de sus din nou, niște zgomote ciudate care 
ar fi trebuit să nu mă îngrijoreze, potrivit sfatului dat de Eddie. 


VP - 157 


Fuseseră doar vreo două și destul de vagi ca să nu sar de 
șapte metri în sus sau să urlu, dar îmi propusesem totuși să sun 
la deratizare. 

Acum, sunt toată un zâmbet când întind dosarul pe masă, iar 
inelul îmi sclipește în razele soarelui. 

Campbell se apleacă să-l privească mai bine, așa cum 
sperasem că va face. 

— Când e nunta? mă întreabă. 

Emily ciulește și ea urechile. 

Bârfa, aceeași valută forte. 

Mă uit în jos, spre dosar, răsfoindu-i paginile. 

— Sinceră să fiu, nu suntem siguri. Dar vrem să fie cât mai 
curând, ceva mic. Fără pretenţii, acasă... 

— Îmi închipui că treaba cu Tripp a îngreunat planificarea 
nunţii, comentează Emily, plină de compasiune. 

Ridic imediat ochii. 

— Încercăm, în general, să nu ne gândim la asta, îi explic, fără 
să mint cu nimic. 

Murmură amândouă aprobator, apoi Campbell oftează, 
întorcând dosarul spre ea. 

Răsfoiește fotografiile, dar îmi dau seama că nu e atentă la 
ele. 

— Am găsit vreo două idei în Southern Living, spun. Pentru 
stratul cu flori de la intrarea în cartier. Pe pagina a patra... 

— Știaţi că poliţia a aflat că Tripp a fost la lac? 

Emily aproape că șoptește cuvintele, iar eu tresar surprinsă. 
Ce noutate! 

Dar nu sunt la fel de șocată precum Campbell, aparent. Se 
ridică în picioare atât de brusc, că aproape răstoarnă masa din 
fier forjat. 

— Pe bune? 

Își smulge ochelarii, arătându-ne ochii ei albaștri și miraţi. 

— A fost acolo? Serios? 

Emily încuviinţează din cap, iar eu trag dosarul spre mine, 
peste masă. 

— Așa susţine poliţia. Se pare că l-a văzut cineva. Sau poate 
există niște chitanţțe, ceva? Dar din alea adevărate, nu genul 
Kardashian”. 


7 Referire la clipul Receipts („Chitanţe”), publicat de Kim Kardashian pe Snapchat, 
pentru a-și apăra soţul, Kanye West, după o controversă cu Taylor Swift (n.tr.). 


VP - 158 


Am râs puţin la asta - cine ar fi crezut că Emily e capabilă de 
glume? -, dar Campbell încă ne privește pe amândouă, cu 
ochelarii între degete. 

— Așadar... chiar a făcut-o. Le-a omorât. 

— Firește că da, zic, mai răspicat decât intenţionasem. 

Amândouă se întorc spre mine. 

Futu-i. 

Îmi dreg glasul și mai răsfoiesc prin dosar. 

— Adică... poliţia își face treaba. Nu l-ar fi acuzat dacă n-ar fi 
fost siguri că el e vinovatul. 

Emily încuviinţează din cap, dar Campbell pare în continuare 
nesigură. Își mușcă întruna buza de jos și piciorul i se mișcă 
ritmic. 

— Dar e atât de bizar, spune ea. Tripp e un măgar când se 
îmbată, nu mă înţelegeţi greșit, dar n-a fost niciodată... violent. 
Și o iubea pe Blanche. 

Așa credeam și eu, dar acum mă întreb dacă nu cumva 
depresia în care căzuse după moartea ei, plimbatul ăla obsesiv 
prin casă și tonele de alcool înghiţite zilnic erau semne ale 
vinovăției, și nu ale durerii. 

Emily intervine și ea: 

— Aveau totuși probleme, Cam. Doar știi și tu. 

Amândouă îmi aruncă o privire scurtă, apoi se uită una la alta 
și ghicesc despre ce e vorba. 

— Tripp mi-a povestit, le mărturisesc, că au existat unele 
zvonuri despre Eddie și Blanche. 

Un alt schimb de priviri și presupun că vor încerca să mă ducă 
de nas, dar Emily ridică din umeri: 

— Petreceau mult timp împreună. lar Bea nu era niciodată 
disponibilă. 

— Niciodată, repetă Campbell, clătinând din cap. Firma era 
întreaga ei viaţă. Mai ales în ultimele luni. Abia dacă o mai 
vedeam. 

— Adevărat, confirmă Emily. Când ne-am mutat în cartier, 
Bea petrecea mai mult timp cu noi. 

Zâmbește și bate cu degetele în dosar. 

— Ea făcea chestii din astea. Dar, primăvara trecută, n-a mai 
venit la întruniri, sărea peste petreceri... 

— Crezi că... 


VP - 159 


Las întrebarea să plutească în aer și le văd cum se uită una la 
alta. 

— Nu, rostește Emily într-un târziu. Însă Bea și Blanche se 
purtau ciudat înainte să se întâmple nenorocirea. 

Campbell trage adânc aer în piept, se așază pe scaun iar și o 
privește pe Emily. 

— Ce e? întreabă Emily, sorbind din cafea. E adevărat și 
amândouă sunt moarte. Nu e ca și cum aș răni pe cineva dacă 
zic cum stăteau lucrurile. 

Dă din mână și inelele sclipesc în toate culorile curcubeului. 

— În plus, nu era nimic extraordinar. Cred că avea legătură cu 
mama lui Bea sau cam așa ceva. Înainte ca Eddie să intre în 
viaţa ei. 

Pricep de ce genul acesta de bârfă nu le stârnește niciun 
interes, dar să fiu a naibii dacă n-aș vrea să aflu mai multe. 
Faptul că Bea și Blanche aveau o relaţie încordată nu e ceva nou 
- Tripp spusese același lucru dar de ce, mai exact? Știu că exista 
ceva în prietenia lor de care nu am habar și nu-mi iese din cap 
ideea că, dacă aș afla, aș reuși să-l înţeleg mai bine pe Eddie. 
Încerc altă abordare. 

— Bea avea toane de obicei? 

Cele două izbucnesc în râs, clătinând din cap. Campbell 
scoate capacul de la paharul ei cu cafea ca să-l golească. 

— Ha, ha, nici vorbă, mă lămurește Emily. Era pâinea lui 
Dumnezeu. Dură, sigur, ambițioasă, dar o scumpă în realitate. 
Niciodată n-am văzut-o furioasă pe cineva. Nici măcar pe 
compania de catering angajată de ea și care a distrus 
petrecerea aniversară a lui Eddie. Trebuia să aibă tematică 
hawaiiană, însă ei au adus... nici nu-mi mai amintesc bine... ce- 
au adus, Cam? 

— Aperitive, răspunde ea. De parcă ar fi fost o reuniune între 
prieteni, după-amiaza. Sandviciuri mici cu castraveți, tartine, 
genul ăsta de lucruri. Bea s-a mulțumit să râdă. Eddie a fost cel 
care... 

Se oprește brusc, mă privește pieziș, apoi ridică din umeri. 

— În fine, nu, Bea nici măcar nu se enerva ușor, din câte știu 
eu. 

Se lasă un moment de tăcere stânjenitoare între noi, dar 
Emily întreabă veselă: 

— Așadar, mergem toate mâine-seară la country club? 


VP - 160 


Ah, desigur. O altă colectare de fonduri, un alt obiectiv lipit pe 
frigider. Sunt una dintre ele acum, genul de femeie care merge 
la acţiuni caritabile, organizate la câte un country club. 

Le zâmbesc. 

— N-aș rata așa ceva. 

Când ne ridicăm să plecăm, Campbell mă privește din cap 
până în picioare. 

— Uau! exclamă ea. Arâăţi... grozav, Jane. Serios. 

— Nu-i așa? se repede și Emily, lovindu-mă ușurel peste braț. 
Cred că fustele conice îi vin mai bine chiar și decât lui Bea și să 
nu uităm că erau punctul ei forte. 

Încă zâmbește, dar ceva din comentariul ei mă irită. Nu o 
imitasem voit pe Bea, dar acum îmi dau seama cum arăt, 
purtând o ţinută à /a Bea pentru întâlnirea noastră. Eu, fusta 
conică și dosarul... o imitație palidă. 

Fantoma lui Bea. 

Gândul mă tulbură tot drumul înapoi spre casă și, când intru, 
mă privesc în oglinda din hol. 

Părul îmi ajunge până la umeri, în același stil „bob lung” al lui 
Bea. Cerceii pe care îi port îmi amintesc de cei văzuți în 
fotografiile ei. 

Port chiar și aceeași nuanţă de ruj roșu. 

Mă întorc, îmi iau geanta și scot dosarul. 

Ea făcea lucruri din astea. 

Oare vreau să fiu o nouă Bea pentru oamenii ăștia? Sau vreau 
să mă accepte ca Jane? 

Nu mai știu. 

Telefonul vibrează și oftez, vârând mâna în geantă ca să-l 
găsesc. 

E un SMS de la John. 

Hei, amico, începe și, pe toţii dracii, îl urăsc din suflet. 


Săptămâna asta am rămas fără cash. Alţi 500 de dolari ar 
trebui să-mi ajungă. Mi-i poţi trimite cu poșta, ca de obicei. 
Bancnote. Pup. 


Degetele îmi rămân în aer deasupra tastelor. 
Aș putea să-i zic să se ducă la dracu'. 
Aș putea să-i trimit un SMS lui Eddie. 
Apoi însă, caut în geantă hârtia împăturită pe care Eddie mi-a 
dat-o, cu numărul de Phoenix mâzgălit pe ea. 
VP - 161 


Sau aș putea să aflu cine mă caută. Și ce vor de la mine. Și ce 
știu ei. 

Și, în sfârșit, să pun capăt torturii, ca să-mi văd de viața mea. 
Cu degetele tremurătoare, încep să tastez numărul. 


26. 


Biserica baptistă unde lucrează John nu e una dintre cele mai 
mari congregaţii din zonă. În Sud, am observat, unele biserici se 
ocupă de nenumărate străzi. 

A lui John abia dacă seamănă cu o biserică. Clădirea e joasă, 
din cărămizi urâte și numai fereastra cu vitralii, care-l 
înfățișează pe lisus înconjurat de miei, îți sugerează că e un 
lăcaș de cult. 

Astăzi, m-am îmbrăcat cu una dintre cele mai frumoase ţinute 

ale mele, o fustă plisată albastră și o bluză albă la baza gâtului, 
asortate cu balerini albaștri cu dungi albe și cu bijuterii din 
argint. 
Când m-am uitat în oglindă de dimineaţă, aproape că nu m-am 
recunoscut. Nu arătam deloc ca Jane de acum două luni, dar nici 
nu arătam de parcă aș fi încercat să le copiez pe Emily sau pe 
Campbell. 

Sau pe Bea. 

Arătam... ca mine. 

Sau ca persoana în care mă transformam. 

Imi îndrept umerii când deschid ușa, ţin capul sus și pășesc 
înăuntru. Fata care stă la birou îmi zâmbește vesel. 

Probabil crede că am venit aici să donez bani. 

Are dreptate, însă doar pe jumătate. 

— Bunăăă, lungesc eu salutul și îmi ridic ochelarii de soare pe 
cap. John Rivers e aici? 

Nu-mi scapă faptul că zâmbetul ei pălește puţin. 

Te înțeleg, fetițo. 

— E în camera de muzică, spune ea, arătând în josul holului. 

Îi mulţumesc. 

Biserica miroase a cafea arsă și a hârtii vechi. Linoleumul 
scârțâie sub pașii mei. Mă îndrept spre camera de la capătul 
coridorului, de unde se aud deja note de chitară. 


VP - 162 


John stă în mijlocul încăperii, cu un pupitru în faţă. Zăresc 
coperta partiturilor. Cântece de laudă pentru inimi pline de 
bucurie. 

Cât se poate de nimerit, căci inima mea e al dracului de plină 
de bucurie în clipa asta. 

Degetele lui alunecă pe coarde când ridică privirea și mă vede 
acolo. Sesizez fracțiunea de secundă care trece înainte să mă 
recunoască. 

Poartă tricoul lui polo bleumarin, cel cu emblema bisericii pe 
piept, și are părul pieptănat pe spate. Are și o pereche de teniși 
noi, enervant de frumoși, și, dacă mai aveam dubii, acum știu că 
nu toţi banii lui Eddie au fost folosiți pentru un sistem audio nou. 

— Jane. 

Se ridică și lasă chitara jos, dar eu îi fac semn cu mâna. 

— Nu stau mult. Am venit doar să te informez că am discutat 
în sfârșit cu persoana misterioasă din Phoenix. 

Se face alb la faţă ca varul. Il urmăresc cu atenţie și văd cum 
obrajii lui rumeni devin cenușii, iar asta aproape că merită tot 
rahatul prin care am trecut din cauza lui. 

Totuși... să nu exagerez. 

— Ştii, era un tip foarte amabil. Mai ales când i-am explicat că 
tot ce i-ai povestit tu sunt niște baliverne. 

Incă simt șocul, ușurarea inegalabilă care m-a copleșit când 
omul care mi-a răspuns la misteriosul număr de telefon mi-a 
explicat că era angajat de o oarecare Georgie Smith, care își 
căuta sora, pe Liz. Respectiva Georgie credea că Liz născuse o 
fată, cunoscută sub numele de Helen Burns, ajunsă în adopţie 
temporară în Arizona, și ar fi vrut s-o cunoască. 

Am ales un ton plin de regrete, aproape nostalgic, când i-am 
confirmat că fusesem în adopţie temporară împreună cu Helen, 
dar că ultimul lucru pe care îl aflasem despre ea era că se 
apucase de droguri și că, probabil, se stabilise undeva, în vest, 
la Seattle, poate? Nu, parcă în Portland. Într-unul dintre cele 
două orașe. In orice caz, nu mai auzisem de ea de mulţi ani și- 
am adăugat aproape în șoaptă, conspirativ - eu nu mi-aș mai 
pierde vremea cu John Rivers. Tipul are o istorie bogată de 
șarlatan ce păcălește femei mai în vârstă, precum doamna 
Smith - probabil că o va ametți cu vorbe, îi va jura că o știe pe 
nepoata ei, dar nu îi va da nimic concret. Detectivul particular n- 


VP - 163 


a părut deloc surprins, afirmând că e obișnuit cu asemenea 
persoane și mi-a mulțumit pentru timpul acordat. 

Când am încheiat conversaţia, am așteptat să mă cuprindă 
regretul, știind că tocmai refuzasem să fiu pusă în legătură cu 
familia mea. Cu un an în urmă, chiar și acum câteva luni, să aflu 
că mama avea o soră care mă caută m-ar fi făcut jalnic de 
recunoscătoare. Mătușa Georgie. 

Acum, era doar o pistă ce trebuia blocată pentru totdeauna. 
Eu alesesem deja, aveam o familie și închideam ușa care ducea 
spre trecutul meu. 

Și mai important, acum eram sigură: nimeni nu știa ce se 
petrecuse cu adevărat în Phoenix. 

Scăpasem. 

John încă se holbează la mine, înghite întruna în sec și mă 
întreb dacă și el s-a simţit la fel de bine când m-a surprins în 
parcarea de la Home Depot. 

Dacă așa e, aproape că nu-l mai învinovățesc. 

— În fine, m-am asigurat că bărbatul știe cât ești de jegos și, 
ca să condimentez puţin lucrurile, e posibil să-i fi sugerat că, în 
plus, ești ușor pervers și obsedat de persoana mea. Prin urmare, 
îți garantez că nu-ţi va mai răspunde la apeluri. 

Partea asta nu e adevărată, dar mă amuză teribil să-l văd 
cum asudă. 

Totuși, nu se dă bătut. 

— Dar ai făcut ceva, Jane. Te ascunzi de ceva. Altfel, nu m-ai 
fi plătit. 

Face un pas spre mine. 

— N-ai fi acceptat să locuiești cu mine dacă nu erai o fugară. 
Cât am stat în același cămin înainte? Două luni? Abia mă 
cunoștea! Dar aveai nevoie de un loc unde să te ascunzi. Zi-mi 
că mă înșel. 

— Nu trebuie să-ţi zic niciun rahat. 

John aruncă o privire spre ușă, strâmbându-se puţin. 

Mă uit și eu peste umăr, amintindu-mi de fata de la recepţie, 
amintindu-mi unde suntem și aproape că izbucnesc în râs. 

— Te îngrijorează... înjuratul meu? Într-o conversaţie despre 
cum mă șantajezi? 

Mă dau mai aproape, cu geanta mea scumpă așezată cochet 
în dreptul cotului și cu inelul de la Eddie sclipindu-mi pe deget. 


VP - 164 


— Eşti mai istețţ decât credeam, recunosc. Dar totul s-a 
terminat acum. Nu mă mai suni nici pe mine, nici pe Eddie și uiţi 
că m-ai cunoscut sau că am existat vreodată. 

E posomorât, dar tot nu se lasă. 

— Să te uit pe tine? Sau pe Helen Burns? 

Inima îmi bubuie în piept când îl aud rostind numele. 

S-a terminat. 

A dispărut. 

— Du-te dracului, John! îi zic dulce, apoi îmi ridic privirea spre 
tabloul de pe perete, care-l înfățișează tot pe lisus, de data asta 
cu mulți copii la picioare, în loc de miei. 

Imi pare rău, îi spun mutește, cu o grimasă exagerată și ies. 

Când trec pe lângă recepţie din nou, o văd pe fată privindu- 
mă curios și îi zâmbesc când scot carnetul cu cecuri din geantă. 

— Eu și logodnicul meu am auzit că biserica voastră are 
nevoie de un nou sistem audio. 

Părăsesc lăcașul cu câteva mii de dolari mai săracă, dar 
îngâmfată până la Dumnezeu. Să vedem dacă John mai încearcă 
vreodată un rahat asemănător acum, că șeful lui, reverendul 
Ellis, a ieșit să dea mâna cu mine și să-mi mulţumească plin de 
efuziune pentru generozitate, promiţându-mi că, de acum 
încolo, eu și Eddie vom avea parte de recunoștință în timpul 
tuturor programelor bisericii. 

Vreau ca John să asiste la asta în fiecare duminică. 

Domnul Edward Rochester și soția lui, doamna Jane 
Rochester. 

OK, poate că am sărit puțin calul cu soția, dar, în definitiv, ne 
vom căsători. Eddie e nevinovat. Și eu... liberă. 

Mă urc în mașină, îmi pun mâinile pe volan și inspir adânc. 

Nu e ca și când eu l-aș fi ucis pe domnul Brock. Una e să ucizi 
pe cineva și alta e să îl lași să moară. 

A meritat din plin. 

El a lăsat-o pe Jane să moară. Pe Jane cea reală, pe care am 
iubit-o, care era cea mai bună prietenă a mea, sora mea, chiar 
dacă nu aveam același sânge. Impărțeam totuși o casă. Și un 
coșmar. 

Fusese întotdeauna plăpândă, micuță. Mereu prindea toate 
răcelile și tot felul de virusuri la stomac în timpul școlii. De 
obicei, reușeam s-o ajut. Vitamina C, suc de portocale. Luam 
notițe ca să nu rămână în urmă cu lecțiile. 


VP - 165 


Dar, ultima dată când s-a îmbolnăvit, nu s-a mai făcut bine. 
Tușea s-a înrăutățit. Febra a continuat să crească. 

Trebuie s-o duceti la doctor, trebuie, i-am implorat pe soţii 
Brock, dar ei au găsit tot felul de scuze, așa cum se întâmpla de 
fiecare dată. 

N-are nimic, se preface, nu e atât de rău. 

Jane a murit în patul meu, cuibărită lângă mine, cu trupul atât 
de fierbinte și de asudat, că abia puteam s-o ţin în braţe. 

Dar am ţinut-o. Am ţinut-o cât a luptat să tragă aer în piept, 
am ţinut-o până când s-a cutremurat brusc și apoi a încremenit. 

Pneumonie. Ar fi omorât-o probabil și dacă soţii Brocks ar fi 
dus-o la spital. Era foarte slăbită deja. 

N-aveam să știu niciodată. 

Așa că simţisem că se face dreptate în noaptea în care nu 
eram în casă decât eu și domnul Brock. Doamna Brock plecase 
să joace Bingo și, la momentul respectiv, eu eram singurul copil 
aflat în grija lor. 

Se uita la televizor, la un meci de baseball, și un telefon l-a 
enervat cumplit. Uneori, asta însemna că unul dintre noi urma 
să primească scatoalce, dar, în noaptea aceea, el doar s-a 
ridicat din pat și a urlat spre ecran, înroșindu-se la faţă. 

Eu stăteam la masa din bucătărie, completând niște 
formulare pentru un rahat de slujbă la un restaurant fast-food, 
când l-am văzut sufocându-se și ducându-și mâna la piept. 

Suferea cu inima de la o vreme. N-am știut niciodată care era 
exact problema lui, dar am presupus că un regim cu whisky, 
cartofi prăjiţi și un suflet mai hâd decât al diavolului nu ajutau 
deloc. 

Lua medicamente. Unele mari, dintr-o sticlă portocalie. A 
rostit printre dinţi cuvântul când s-a întors spre mine, cu faţa de 
culoarea laptelui prins. 

Medicamentele. 

Nu i le-am dat. 

A căzut în genunchi, deschizând și închizând gura ca un pește 
scos din apă, cu ochii ieșiți din orbite. 

Domnul Brock nu era un bărbat solid, nu era cu mult mai înalt 
decât mine, dar m-am bucurat să-l văd îngenuncheat. M-am 
ridicat în picioare și m-am aplecat spre el, în timp ce el se holba 
la mine, disperat. 

Cuvântul mi-a venit atât de ușor pe buze. 


VP - 166 


Mori. 

Voiam să moară. Pentru Jane. 

Așa că am stat acolo și l-am privit cum se chinuie să tragă aer 
în piept și, când a încercat să se întindă după medicamentele 
puse pe o măsuță dintre două scaune rabatabile, i le-am luat. 
Le-am ţinut în fața lui. L-am lăsat să vadă că le am. 

Apoi m-am dus la bucătărie și le-am răsturnat în tocătorul de 
gunoi ca să fiu sigură. 

Am ieșit din casă abia după ce n-a mai respirat. 

De cinci ani alerg, departe de noaptea aceea, de ideea că 
oamenii își amintesc că eu eram singura acasă când domnul 
Brock a căzut lat. 

Dar uitasem cât de nesemnificativi pot fi oamenii ca mine. 
Nimeni n-a făcut legătura între plecarea mea și moartea lui. 

Avea o boală de inimă, în definitiv. lar Helen pur și simplu 
părăsise orașul. Mai avea puţin și împlinea 18 ani, absolvise 
liceul și urma să iasă din sistem oricum. 

Plecasem cu cartea de identitate a lui Jane în geantă. Jane, 
care semăna destul de mult cu mine ca să-mi fie soră. 

Și o luasem de la capăt. 

Cu succes, după cum s-a dovedit. 

Zâmbind, pornesc motorul și mă îndrept spre casă. Noua mea 
casă. 

Casa mea reală. 


27. 


— Ce rochie ar trebui să port? întreb. 

Eddie aruncă o privire spre opţiunile întinse pe pat. Sunt trei: 
o rochie simplă, crem, lejeră, una neagră mai sexy și o rochie 
comandată de la Southern Manors. Un violet-închis ca de prună, 
cu frunze brodate pe gulerul gen Peter Pan, fără mâneci. E mai 
rafinată decât ce îmbrac eu de obicei, dar eram curioasă să văd 
cum arată designul conceput de Bea și dacă Eddie îl va 
recunoaște. Și dacă da, va comenta în vreun fel? 

Indiferent dacă rochia i se pare familiară sau nu, ei bine, nu se 
dă de gol. Arată cu o mișcare din cap spre cea crem și spune: 

— Imi place aia. 


VP - 167 


Așa că mă duc la primul cocktail al meu de la country club, 
simţindu-mă aproape ca o virgină ce urmează să fie sacrificată 
pe un altar. Rochia, care mi se păruse sofisticată pe umeraș, e 
prea lungă pentru mine, tivul mă atinge sub genunchi, iar 
gulerul înalt, prea înalt, îmi lovește maxilarul și îmi face pielea 
să pară cenușie. 

Country clubul din Birmingham este o clădire frumoasă, 
construită cu gust, în stil Tudor, plasată în mijlocul unei peluze 
întinse, verzi și înconjurate de copaci bătrâni. Când străbatem 
aleea, admir piatra și buștenii, luminile care se revarsă pe 
ferestre și mă dau mai aproape de Eddie. Am bifat restaurantele 
stilate și adunările bisericești, dar am impresia că aici voi da un 
test nou, unul pentru care nu sunt sigură că am studiat destul. 

Chiar și seara, aerul de vară este atât de fierbinte și de greu, 
încât am senzaţia că respir direct deasupra unui umidificator, 
dar florile din ghivecele masive de la intrarea principală sunt 
roz-aprins și totul pare plin de energie și de viață. 

Totul, cu excepţia oamenilor care se adună lent înăuntru. 

Toţi sunt clonele celor văzuţi de mine în sat ori la licitaţia de 
la biserica metodistă: bărbaţi la costum, ușor îmbujoraţi, femei 
perfect îmbrăcate în culori vii, cu părul nici blond, nici șaten, ci 
având o mie de nuanțe din ambele culori, create de un hair 
stylist de lux. 

Valoarea bijuteriilor din această încăpere egalează probabil 
produsul intern brut al mai multor ţări mici la un loc. Poate chiar 
al mai multor ţări nu foarte mici. 

De-a lungul peretelui din spate, se înșiră mese încărcate cu 
mâncare, iar ospătarii circulă cu tăvi pline cu apetitive, dar 
nimeni nu pare să mănânce. 

De băut, totuși... Da, se bea din greu. 

Nu mă surprinde că barul e plasat în mijlocul sălii, dând 
naștere unui centru de atracţie, unde oaspeţii se strâng întruna. 
Când mă apropii, văd că nu oferă decât băuturi scumpe. 

Mâna lui Eddie îmi apasă șoldul cu greutatea ei caldă, 
amintindu-mi că aparţin locului. Îi zâmbesc. 

În situaţii precum cea de față - când îl văd printre bărbaţi, 
soții femeilor pe care le studiez intens de câteva luni -, îmi dau 
seama cât de mult iese în evidenţă. Cât de diferit pare. 

— Bei ceva? mă întreabă. 

Încuviinţez din cap. 


VP - 168 


— Vin alb, te rog. 

Își croiește drum prin mulţimea din jurul barului, lăsându-mă 
acolo, stânjenită, cu mâinile încrucișate în faţă. 

— Jane! 

O văd pe Emily zâmbindu-mi, salutându-mă elegant cu mâna. 

Își pune braţul bronzat și subţire pe după umerii mei și mă 
trage într-un grup de doamne îmbrăcate în rochii pentru 
cocktail. Aştept să mă cuprindă senzaţia de triumf, aroganţa că 
m-am transformat din fata care plimba câinii, într-una de-a lor, 
în doar câteva luni. 

Însă nu simt nimic de genul ăsta. Nu vreau decât să mă duc 
acasă. 

— Jaaane, îmi lungește numele Emily, abţiguită bine. Cunoști 
pe toată lumea, nu? 

— Salut, fetelor! rostesc veselă. 

Toate îmi zâmbesc. Sunt una de-a lor acum. 

— Fată, rochia e atât de frumoasă, spune Landry. 

Și ea poartă ceva similar, așa că poate e mai degrabă un 
compliment pentru ea însăși decât pentru mine. 

Landry are și o brățară grozavă, subţire, din aur, de care 
atârnă un pandantiv și deja mă întreb dacă am cum să i-o 
șparlesc de la încheietură fără ca ea să observe. 

Fir-ar a dracului de treabă, nu, îmi zic în sinea mea. Nu mai 
trebuie să faci rahaturi din astea și, dacă ai face-o, ar fi 
sinucidere curată, întreab-o de unde a cumpărat-o și du-te să-ți 
iei una la fel. 

Însă nu-i o idee la fel de atrăgătoare, așa că îi răspund la 
compliment. 

— Ah, mulțumesc. Nu m-am putut hotărî deloc ce să port, așa 
că am ales ceva simplu. 

— Eddie e aici? mă întreabă Emily. 

Încuviinţez din cap, arătând cu mâna în spate. 

— L-am lăsat să vâneze niște Woodford Rezerve, răspund și 
cele cinci femei chicotesc prefăcut, de parcă le-aș fi zis gluma 
secolului. 

De fapt, Eddie a început să bea tot mai mult în ultima vreme, 
lada pentru reciclarea sticlelor umplându-se rapid. Decisesem să 
fiu cu ochii pe el în seara asta, mai ales că el conducea. 

Firește că nu le pomenesc nimic fetelor. 


VP - 169 


Însă Caroline pare să fi ghicit ceva în tonul meu, pentru că 
adaugă, aproape fără sens: 

— Mie tot nu-mi vine să cred că Tripp Ingraham și-a omorât 
soţia și pe prietena ei cea mai bună. 

Peste umărul ei, zăresc un bărbat îmbrăcat mult mai lejer 
decât s-ar cuveni aici, cu un aparat foto în mână, cu care face 
poze întruna. Unde ajung aceste fotografiile? Cine vrea să se 
uite la o grămadă de gospodine care bârfesc? 

— Adică el susține în continuare că n-a avut nimic de-a face 
Cu... 
Caroline coboară glasul. 

— „crimele. Și sigur va fi un proces... 

Se oprește, apoi mă privește fix. 

— Probabil că toată tărășenia asta e un coșmar pentru voi doi. 

Mi se pare nespus de enervant și de ...potrivit ca tocmai Tripp 
Ingraham să fie cel care să-mi strice socotelile. Așa fac cei ca 
Tripp, la urma urmei. Strică socotelile oamenilor ca mine. 

— Ne rugăm în privinţa asta, răspund într-un târziu și, ce să 
vezi, le închid gura. 

Femeile încuviințează ferm din cap, iar Anna-Grace chiar 
murmură un „amin”. 

e 

Petrecerea e în toi când eu și Eddie hotărâm să plecăm, în jur 
de zece seara sau cam așa ceva. Oamenii sunt tot mai beți, 
muzica e tot mai tare, iar eu am obosit să tot zâmbesc pentru 
fotografii. 

— Te-ai distrat? întreabă Eddie. 

Sunt suficient de obosită ca să-i mărturisesc adevărul. 

— Nu prea. 

El izbucnește în râs și-și lărgește nodul de la cravată. 

— Te înțeleg perfect. Oamenii ăștia sunt... ceva de speriat. 

Mergem spre mașină și pietrișul scrâșnește sub picioarele 
noastre. 

— Te-ai mai gândit la plecare? întreb și mă întorc să mă uit la 
el. Adică știu că Bea voia să păstreze sediul companiei Southern 
Manors în Alabama. Dar ai putea s-o vinzi, nu? 

Mă îngrijorez pentru o secundă că i-am forţat prea tare mâna. 

— Niciunul dintre noi nu e de pe aici. Am putea s-o luăm de la 
capăt în altă parte. 

Eddie se oprește. 


VP - 170 


— Ai vrea? 

Acum câteva săptămâni aș fi negat și aș fi susținut că 
Thornfield Estates e un vis. Însă acum, că am văzut 
dedesubturile a ceea ce credeam că e locul perfect, nu mai sunt 
așa de sigură. 

— Dacă și tu ai vrea, de ce nu? 

Eddie își dă capul pe spate și se uită la cer. 

— Ar fi frumos, răspunde el, dar fără să îmi dea un răspuns. 

Pornește spre mașină, dar se oprește brusc. 

— Ai scăpat ceva, spune el, aplecându-se să ridice o brățară 
de aur de jos. 

lau brățara lui Landry și o pun la loc în geantă. 

— Ah, da. Mulţumesc. 


28. 


— Ești îngrijorat? întreb când mașina șerpuiește în jos, pe 
dealul abrupt, unde e situat country clubul. Cele trei pahare de 
sauvignon blanc băute pe stomacul gol mi-au dezlegat limba. 
Torsul motorului mă calmează, nu există nici trafic, nici zgomote 
aici, sus, cu excepţia oftatului scos de Eddie când pune mâna pe 
genunchiul meu. 

— Cu privire la Tripp? Nu, nu sunt îngrijorat. Chiar deloc, aș 
adăuga. 

Duce mâna la gât și își descheie cămașa. Când mă uit la el, în 
lumina difuză a bordului, îi zăresc cearcănele și pomeţii ascuțiți. 

Întind mâna la rândul meu și îl prind de genunchi. 

— Totul o să fie bine, îl liniștesc. Mai ales acum, că Tripp a 
fost arestat... 

Pufnind, Eddie își retrage mâna și o pune pe volan când 
cotește din nou. 

— Încă nu s-a terminat. Urmează procesul, reporterii vor 
apărea și ei, vor fi și mai multe întrebări... 

Vocea i se stinge și clatină din cap. 

— O situaţie de tot rahatul. 

Mă gândesc la ce spusese Campbell la cafenea despre 
toanele lui Eddie. La cei care aduseseră mâncarea și o dăduseră 


VP - 171 


în bară. 
Cum Bea a râs, dar Eddie... 

Nu. 

Nu, îmi zic în sinea, nu voi mai permite apariţia unor astfel de 
gânduri. Mi-a cerut să am încredere în el și așa voi face. 

— Ne avem unul pe altul, îi reamintesc. 

Expresia lui Eddie se îmblânzește puţin când se uită spre 
mine. 

— Așa e, nu? 

Zâmbește și se apleacă ușor să-mi atingă obrazul cu buzele. 
Miroase bine, ca întotdeauna, dar, dincolo de aroma scumpă, 
pătrunzătoare a coloniei, simt izul mai greu al bourbonului și, 
pentru o clipă, îmi amintește atât de puternic de Tripp, că 
aproape îmi dau capul pe spate ca să mă feresc. 

Dar Eddie nu are nicio legătură cu Tripp și tocmai ne 
întoarcem de la o petrecere, pe toţi sfinţii! Normal că miroase 
puţin a băutură de calitate. Probabil că și eu miros după 
paharele de sauvignon blanc pe care Emily m-a tot împins să le 
beau. 

Casa e luminată frumos când oprim mașina pe alee și mă 
întreb dacă mă voi obișnui vreodată cu ideea că locuiesc aici. Că 
această casă splendidă e a mea. 

Mă rog, a mea șia lui Eddie. 

Îmi mai torn un pahar de vin după ce intrăm, iar Eddie 
răspunde la câteva e-mailuri primite mai târziu. Hotărăsc să fac 
o baie. Nu mă satur de cada uriașa și de faptul că o pot folosi ori 
de câte ori doresc. 

Intru în baie și îmi scot rochia. O las să cadă pe podeaua de 
marmură fără nicio grijă, chiar dacă m-a costat mai mult decât îi 
plăteam chirie lui John. 

Am avut la mine o poșetă minusculă în seara asta, în care n- 
au încăput decât telefonul, rujul și câteva bomboane mentolate 
- și, da, brăţara lui Landry. O arunc pe măsuţă, dar aud băzâitul 
mobilului. 

Mă încrunt și îl scot. O parte a minţii mele se întreabă dacă a 
observat cineva brăţara, dar, când văd de la cine e mesajul, 
simt un gol în stomac. 


Trebuie să vorbim. 


VP - 172 


E de la Tripp. 
Mă aplec deasupra chiuvetei, privind fix ecranul, când un alt 
SMS intră. 


O să înțeleg dacă-mi răspunzi să mă duc la dracu’, dar nu 
eu am făcut asta. 


Dintr-un motiv inexplicabil, simt că tu m-ai putea crede. 
Aștept trei secunde, patru și apare și ultimul mesaj. 
Ceea ce înseamnă că ești în pericol. 


Tresar când Eddie apare în prag, cu cravata desfăcută, dar 
încă atârnată la gât. 

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă, apoi se încruntă. Ești palidă. 

Spune-i, gândesc. L-ai mințit despre John și ai văzut cât de rău 
s-a supărat, nu minți și de data asta. 

— Prea mult vin, răspund timid. lar Emily tocmai mi-a trimis 
un SMS despre niște chestii pentru comitet, adaug, fluturând 
mobilul spre el. 

Eddie clatină din cap. 

— Auzi, comitet! Nici n-ai zice că vrei să te muţi, când ai ajuns 
să vorbești exact ca ele. 

Zâmbetul lui e cald, așa că mă străduiesc să-i dau o replică 
isteață. 

— lar ţie îţi place, recunoaște. 

— Tu îmi placi, ripostează el. 

Surâsul meu pălește, dar, slavă Domnului, Eddie deja s-a 
întors cu spatele. 

— Și tu îmi placi mie, îi spun. 

După aceea îi scriu lui Tripp: 


Spune-mi când. 


VP - 173 


PARTEA A OPTA 


BEA 


Petrecerea are loc la Tutweiler, un vechi hotel din Birmingham 
pe care Bea l-a iubit mereu. Blanche îşi organizase nunta aici, cu 
doar șase luni în urmă, şi Bea îşi pusese în cap să găzduiască și 
ea un eveniment de orice fel, în același loc. 

Lansarea celei mai noi colecții Southern Manors și listarea la 
Bursă a companiei păreau ocazia perfectă și Bea petrece luni 
bune planificând fiecare detaliu. Când, în sfârșit, sosește ziua 
cea mare, receptia se dovedește chiar mai reușită decât 
sperase. 

Sala de bal e decorată cu obiecte Southern Manors, fiecare 
masă având un măr din argint sau un porc din cristal ori o vază 
mare, împodobită cu o fundă din material pepit. Totul e la modă 
și elegant, dar cald și prietenos, exact ca brandul pe care Bea il 
promovează de câțiva ani. 

Ea însăși Încearcă să fie întruchiparea brandului, purtând o 
rochie frumos croită, scandalos de scumpă, dar nu exagerat de 
pretențioasă și fără accesorii bătătoare la ochi. 

Pe de altă parte, Blanche pare mult prea elegantă într-o 
rochie lungă, neagră, cu diamante sclipitoare, și Bea se bucură 
mai mult decât ar trebui că prietena ei iese în evidență negativ, 
într-un spațiu pe care, inițial, l-a dominat. 

Noaptea e perfectă și Bea își joacă impecabil rolul de gazdă, 
chiar dacă, atunci când vede cuplurile din sală, îi trece prin 
minte că și ea ar trebui să-și găsească pe cineva la un moment 
dat. E singurul lucru care îi lipsește, un partener și, când o vede 
pe Blanche luându-l de braț pe Tripp, se întreabă de ce oare nu 
s-a gândit deloc la viața ei romantică până acum. 

Știe că, în mare, acest lucru s-a întâmplat fiindcă a avut 
lucruri mai importante de făcut, fiindcă Southern Manors a 
devenit întreaga ei lume de când a absolvit colegiul, dar, brusc, 
simte că-i lipsește ceva și se hotărăște să acționeze cât de 
curând. 

Insă nu în noaptea asta. 


VP - 174 


Noaptea asta e pentru ea, pentru succesul ei. Pentru ceea ce 
a construit din nimic. 

A venit și mama ei, îmbrăcată într-o rochie verde ca menta, 
aleasă de Bea pentru ocazie, fiindcă i s-a părut că se va potrivi 
de minune cu părul ei roșcat. Dar acum înțelege că a ales greșit 
- Îi subliniază tenul gălbejit și o face să pară obosită și ștearsă. 

— Mama, vrei să te duci în camera ta? o întreabă încet, 
aplecându-se spre ea la masă, evitând sticla de apă minerală de 
lângă cotul ei. 

Bea le dăduse instrucțiuni ferme angajaților să nu-i ofere 
nimic de băut mamei ei și, până acum, se pare că aceștia îi 
respectaseră ordinele. 

— Nu, răspunde mama blând, dându-și părul pe spate cu o 
mână tremurătoare. 

În seara asta, își poartă diamantele. Nu atât de ostentative ca 
ale lui Blanche și având o nevoie imperioasă de curățare, dacă 
judeci după culoarea lor ternă. Bea se critică în sinea ei că a 
uitat să-i ia mamei accesorii noi, ceva de la Southern Manors. 

— Sunt atât de mânară de tine, Bertha scumpă, zice mama 
zâmbind. 

Bea nici măcar nu o corectează în privința numelui. A lăsat 
trecutul în urmă și a renăscut strălucitoare și proaspătă. 

Circulă tot restul serii. E o greșeală. Ar fi trebuit să-și 
supravegheze mama, ar fi trebuit să insiste să o ducă în camera 
ei. 

Și, desigur, nu-și dă seama de greșeală decât atunci când e 
pe podium, ținând un discurs, multumind tuturor pentru 
prezență, pentru că au transformat Southern Manors într-un 
succes. Pentru că au făcut-o pe ea o femeie de succes. 

— Southern Manors e o familie, declamă ea și vocea îi răsună 
puternic prin sistemul audio. Și rădăcina acestei companii se 
trage din propria familie. Din mobilierul de epocă al mamei. Din 
păturile făcute de bunica. Din dragostea tatei pentru un pahar 
masiv cu bourbon. 

Mulțimea râde politicos și Bea se prinde cu mâinile de 
marginea pupitrului, gândindu-se că lui taică-său puțin îi păsa 
din ce bea, câtă vreme alcoolul curgea în valuri. Că nu-și 
cunoscuse niciodată bunica și că toate obiectele de valoare din 
casa mamei fuseseră vândute înainte ca ea să se nască. 


VP - 175 


Stie că înșiră minciuni, dar și le spune de atâta timp, încât nici 
nu-i trece prin minte că mama ei nu o va sprijini. De ce n-ar 
face-o, când tocmai minciunile astea îi aduc băutură pe masă și 
haine de la Neiman Marcus? 

Bea intuiește ce urmează chiar înainte să se întâmple și asta 
înrăutățește lucrurile, fiindcă nu poate întreprinde nimic pentru 
a le opri. O vede pe mama ei cum se ridică de pe scaun, cum 
merge Împleticit, părând ameţită chiar şi când stă nemișcată. 
Lui Bea i se pune un nod în gât și i se înmoaie genunchii. 

— Bertha, despre ce naiba vorbești tu acolo? strigă mama, 
glasul ei răsunând peste mulțime, în ciuda cuvintelor articulate 
cu greu. 

Câţiva oaspeți se întorc spre ea și Bea își amintește că nimeni 
de aici, cu excepția lui Blanche, nu-i cunoaște numele real. 

— Tăticuțul ei scump habar n-avea care e diferența dintre un 
pahar cu bourbon și o sticlă cu bere, continuă vesel mama, de 
parcă le-ar fi trântit o anecdotă amuzantă, de parcă n-ar 
distruge tot ce a construit Bea. 

Autentic. Este unul dintre nenorocitele de cuvinte-cheie din 
toate materialele lor de marketing și iată cum mama ei îl 
ruinează fără nicio jenă. 

— lar buni Frances a murit înainte să... 

Totul pare să se desfășoare cu încetinitorul. Mama se 
răsucește ca să-și farmece comesenii și, în același timp, 
ospătarul înaintează cu tava încărcată de pahare cu șampanie, 
tinând-o cât mai sus. Nu orice fel de pahare, firește, ci unele 
marca Southern Manors, cupe mici în formă de jumătăți de 
piersică, împodobite cu frunze din sticlă. 

Coliziunea e aproape explozivă. Mama calcă pe tivul rochiei, 
iar ospătarul încearcă să o prindă, dar și să țină tava dreaptă. 

Mama se prăbușește pe podea în sunetul paharelor sparte. 
Ospătarul se ghemuiește jenat lângă ea, abandonând tava ca să 
o țină pe mama de cot. 

lar mama râde. 

O pată de sânge strălucitor înflorește pe dosul palmei ei, iar 
ea se șterge absentă pe rochie. Bea continuă să privească, 
încremenită. 

— Na, belea! strigă mama, râzând din nou, roșie la față. 


VP - 176 


Bea tot nu se poate mișca, nu reușește să traverseze 
încăperea ca să se asigure că mama n-a pățit nimic, să o ajute 
să se ridice în picioare. 

Blanche face asta. 

Câţiva ani mai târziu, Bea își va aminti atât de bine cum o 
ajutase Blanche pe mama ei să se ridice, bodogănind la adresa 
covoarelor vechi, a pantofilor noi, oferindu-i mamei toate 
scuzele din lume pentru ce se întâmplase, de parcă nu era 
dureros de limpede cât de rău se îmbătase. 

Abia când Blanche îi aruncă o privire, Bea simte cum 
picioarele încep să-i funcţioneze din nou și își croiește drum spre 
cele două, afișând un zâmbet strâmb. Își ia mama de brat. 

— Hai să mergem sus, îi spune. 

lar mama, încă zâmbitoare, plutind fericită în norul ei de 
băutură și de Dumnezeu știe ce altceva, se lasă condusă ca un 
Copil. 

Mai târziu, Bea și Blanche stau în livingul din apartamentul lui 
Bea. Blanche are un pahar cu vin, dar Bea, incapabilă să suporte 
mirosul de alcool, tine în mână o sticlă de apă. 

— De ce nu mi-ai zis cât de rău stă treaba? întreabă Blanche. 

lar Bea... ce-ar putea să răspundă? Că nu știa cât e de rău? Ar 
fi fost o minciună. Că nu voia ca altcineva să știe cât e de rău? 
Ar fi fost mai aproape de adevăr, dar îi vine greu să recunoască. 
Ar intra în pământ de rușine. Așa că dă din umeri și spune: 

— Am fost atât de ocupată și nu am petrecut prea mult timp 
cu ea în ultima vreme. Știam că îi place să bea un cocktail 
seara, dar, în halul ăsta... 

Își lasă privirea să alunece vag în depărtare, de parcă nu 
cunoscuse niciodată o lume în care mama ei se îmbăta și o 
stânjenea, de parcă asemenea spectacole nu fuseseră la 
ordinea zilei în copilăria ei. 

— Poate are nevoie de ajutor, sugerează Blanche. 

Apleacă paharul ca să mai ia o gură, apoi se oprește, priveşte 
paharul și pare să-și dea seama că o discuție despre o cură de 
dezalcoolizare în timp ce ea soarbe lacomă un pinot gris ar 
putea trimite un mesaj confuz. 

— O să mă întorc la Caler, rostește Bea într-un târziu, trântind 
sticla de apă pe bar. O să am grijă de ea o vreme, o s-o readuc 
pe calea cea bună. 

Blanche se încruntă. 


VP - 177 


— Esti sigură... 

Bea o întrerupe, fluturând din mână. 

— Stiu care-i sunt nevoile. 

Nimeni n-o cunoștea pe mama ei așa cum o cunoștea Bea. 


IANUARIE, ȘASE LUNI DUPĂ BLANCHE 


Eddie nu s-a mai întors aproape o săptămână după ce am 
făcut dragoste. 

Mă așteptasem la asta într-un fel. Știam că o dădusem în 
bară, sugerându-i să aibă încredere în mine, dar, pe măsură ce 
zilele s-au scurs, am început să mă întreb dacă nu cumva îmi 
venise sfârșitul. Poate că intenţiona să mă lase fără provizii, să 
mă înfometeze până mor. 

Nu m-am putut împiedica să-mi imaginez scheletul zăcând pe 
patul comod, cu așternuturile lui albe, apoi mi-am închipuit cum 
mă descoperă o familie care se mută aici, într-o bună zi. Poate 
că urma să devin o fantomă. Poate că urma să bântui casa 
pentru totdeauna, plângându-mi soarta, la etaj. 

Când vândusem casa mamei, cea în care murise, mă 
întrebasem dacă spiritul ei e încă acolo, rătăcind pe holuri. 

Insă astăzi, Eddie s-a întors. 

Incărcat cu provizii și cu un teanc de cărți, de parcă s-ar fi 
simţit vinovat. Am încercat să ghicesc dacă din cauza partidei 
de sex sau pentru că lipsise atâtea zile, dar nu am reușit să 
citesc nimic pe faţa lui. 

A stat așa, în picioare, mult timp, uitându-se la mine, spre 
pat, iar eu mi-am ţinut respiraţia, așteptând. 

Apoi a traversat camera, m-a cuprins în braţe cu un geamăt 
lacom și m-a sărutat atât de tare, că buzele mi s-au strivit de 
dinţi până la sânge. 

Funcţionase. Felul în care îi amintisem ce reprezentam unul 
pentru celălalt. Ce am fi putut deveni iarăși. În pofida rateului 
meu, se întorsese și încă mă dorea. 

lar eu îl doream la rândul meu. La fel de mult și de intens. 

In ciuda celor petrecute. 

Ce dracului voi face de aici înainte? 


FEBRUARIE, ŞAPTE LUNI DUPĂ BLANCHE 


VP - 178 


Eddie a fost altfel astăzi. 

N-aș putea să vă spun de ce sau cum, dar nu era în apele lui. 
Arăta jigărit din nou, de parcă nu dormise bine și, pentru prima 
dată după atâtea săptămâni, n-am făcut sex. Mi-a lăsat apa și 
mâncarea, apoi mi-a zis că trebuie să plece. 

Avea o picătură de sânge pe cămașă. Pe manșetă. Și o 
zgârietură, la încheietură. 

L-am întrebat ce s-a întâmplat, dar nu mi-a răspuns. 

Și nici nu m-a privit în ochi. 

e 

Urăsc toată treaba asta. Am senzația că îi țin socoteala 
stărilor de spirit ca și cum ar fi un buletin meteo. Lucrurile 
mergeau bine între noi, începuse să capete încredere în mine. 
Acum, iar e distant. Doar îmi aduce mâncare și abia schimbăm 
două cuvinte. 

Arată tot mai bine când vine să mă vadă. Seamănă cu vechiul 
Eddie. 

De parcă monstrul pe care l-am zărit la lacul Smith se 
transformă încetul cu încetul în Eddie de care m-am îndrăgostit 
și în Eddie cu care m-am măritat. 

Are mai multă încredere în el, se simte bine în pielea lui acum 
și mă întreb ce s-a schimbat. 

O fată. 

Firește că e o fată. 

Eddie nu mi-a zis nimic. Dar eu știu. 

Astăzi, când a intrat, a fost cel mai aproape de Eddie pe care 
l-am cunoscut în Hawaii. Frumos. Competent. În control. 

N-avea cum să reușească schimbarea asta de unul singur. ÎI 
știu pe Eddie. E în cea mai bună formă atunci când are pe 
cineva în care să se oglindească și când poate fi cineva pentru 
altă persoană. 

M-am întrebat cine era. Vreo femeie din cartier? O știam? 
Încerc să mi-l imaginez cu Emily sau cu Campbell ori cu Landry 
Cole, dar e aproape imposibil. Eddie nu le plăcea, mereu îmi 
spunea cât sunt de plictisitoare în comparaţie cu mine. 

Noaptea, stau întinsă în pat și mă străduiesc să mi-o închipui 
pe noua femeie pe care Eddie a fermecat-o. 

E mai tânără decât mine? Mai frumoasă? 

Oare știe cine e el? 


VP - 179 


Când Eddie a venit aseară, era puţin abţiguit. 

O noutate pentru mine. 

Mi-a adus și mie o sticlă de vin. 

De fapt, o cutie mică cu vin, genul care include și trei pahare. 
Totuși, fără tirbușoane și pahare pentru mine, dar, chiar și-așa... 
nu mai băusem vin de atâta timp și prima gură mi s-a urcat 
direct la cap. 

Eddie s-a așezat pe pat, lângă mine, cu mâna pe coapsa mea, 
dar n-a făcut nicio mișcare în plus, chiar dacă eu voiam asta. 

M-am detestat pentru dorința mea, dar tot tânjeam după el. 

— Te vezi cu cineva, nu-i așa? 

Eram suficient de beată ca să pun o asemenea întrebare. 

lar el era suficient de beat ca să răspundă. 

— Da, aşa e. 

Mă așteptasem la acest răspuns, dar tot m-a izbit cu putere și 
vorbele lui mi-au provocat o durere fizică. 

Am simţit că nu mai pot să respir. 

— Cu cine? l-am iscodit. 

Ochii i s-au înnegurat când și-a ferit privirea și și-a lăsat mâna 
să alunece de pe piciorul meu. 

— Nu o cunoști. 

Asta a fost tot ce mi-a zis. 

A plecat imediat după aceea, sărutându-mă ușor pe tâmplă, 
iar acum zac singură, vărsând lacrimi amare pe pernă. 

Ar trebui să fie lacrimi de spaimă. Dacă Eddie cunoscuse pe 
cineva, cât avea să mă mai ţină aici? Cu siguranţă, acum sunt 
doar o povară uriașă pentru el. 

Dar nu mă tem. 

Sunt... furioasă. 

Rănită. 

Geloasă. 


O cheamă Jane. 

Măcar atât am reușit să scot de la el. 

Astăzi, când a venit, tocmai ieșisem din duș. N-a fost nimic 
intenţionat - nu știu niciodată când apare, în definitiv -, dar a 
funcționat în favoarea mea. 

Imediat ce m-a văzut, stând acolo, doar într-un prosop, ochii i 
s-au întunecat, au devenit înfometați și a fost cel mai ușor lucru 


VP - 180 


din lume să las prosopul să alunece pe podea și să-mi deschid 
brațele ca să-l primesc. 

După aceea, s-a purtat ca întotdeauna după o partidă de sex. 
Cu lejeritate, arătându-și vulnerabilitatea. 

Mai relaxat. 

— Cum e? l-am întrebat. 

— Jane? a zis el, aproape fără să gândească. 

Jane. 

O cheamă Jane. Un nume simplu. Banal. Oare și ea e simplă și 
banală? 

— E... 

S-a oprit și am zărit un licăr de vinovăție pe chipul lui când 
imaginea ei i-a apărut în minte, în vreme ce el stătea în patul 
meu. 

— Nu e deloc ca tine, a rostit într-un târziu. g 

M-am întrebat ce voia să spună mai precis. Insă cele mai 
multe întrebări pe care mi le-am pus aveau legătură cu ea. 

Era jos, în casa mea? se gândea la mine, la biata soție moartă 
a lui Eddie? 

Mă ura? 

Și eu m-aș uri dacă aș fi altcineva. 


APRILIE, NOUĂ LUNI DUPĂ BLANCHE 


A fost o prostie treaba cu patul. Mă întrebasem doar dacă ea, 
Jane, îl va auzi cumva, jos. Trebuia ca ea să știe că toate astea - 
casa, bărbatul - sunt încă ale mele. 

Eddie m-a luat la întrebări mai târziu. 

— Ai făcut zgomot? 

Am întins mâinile în lateral, invitându-l să analizeze încăperea 
pe mine. 

— Cum aș fi putut? am întrebat. 

A clătinat din cap. 

— Bine, a zis și s-a întors să plece. 

L-am prins de mână. 

N-a mai plecat. 


Ș 


MAI, ZECE LUNI DUPĂ BLANCHE 


VP - 181 


Zilele se scurg unele după altele și simt cum îmi pierd minţile 
din nou, încetul cu încetul. Cum de au trecut atâtea luni de când 
eu și Blanche am dispărut? Și de ce încă sunt aici, sus? _ 

Uneori, am senzaţia că mi-am recăpătat soţul. In unele 
dimineţi, mă trezesc convinsă că a venit ziua în care îmi va 
spune în sfârșit că totul s-a terminat, că pot ieși din 
ascunzătoare, apoi îmi amintesc de existența e. 

Știu o grămadă de lucruri despre Jane acum. A fost un copil 
orfan, a trăit în Arizona. Eddie a cunoscut-o când ea plimba 
câinii din cartier, dar locuia în Center Point, cu un tip dubios. Are 
părul castaniu, ca al meu, dar puţin mai deschis. Aparent, e 
amuzantă. 

Și are 23 de ani. 

Douăzeci și trei 

Pe chipul lui Eddie, a apărut o expresie tandră când mi-a 
vorbit despre ea. Nu eram deloc familiarizată cu așa ceva. Eddie 
mă privise cu foame, cu mânie, cu admiraţie, dar niciodată cu 
tandrete. 

Ce înseamnă asta? O iubește? 

Oare pe mine mă mai iubește? 

Pentru că eu cred că încă îl iubesc. În pofida situaţiei și a celor 
întâmplate. 


IUNIE, UNSPREZECE LUNI DUPĂ BLANCHE 


lar am dat-o în bară. 

Eddie a venit la mine astăzi. M-a sărutat, m-a dus în pat, mi-a 
tras-o și, după ce am terminat, m-am gândit că el se va duce 
jos, se va întoarce la Jane și am rostit întrebarea care zăcea în 
mine de câteva săptămâni. 

— E dificil să ai o iubită nouă când ai o soţie la etaj? 

Se îmbrăca și i-am văzut mușchii spatelui încordându-se. 

N-ar fi trebuit să spun asta. 

Dar trebuia. 

S-a uitat la mine și mi-a răspuns: 

— Chiar e o problemă asupra căreia vrei să mă concentrez, 
Bea? Chiar vrei să mă gândesc la cum aș putea s-o rezolv? 

A plecat imediat. 

FUTU-I! 


VP - 182 


Tot niciun semn din partea lui. Au trecut multe zile. O să mă 
lase sa mor pur și simplu? Ar fi cu siguranţă o soluţie simplă 
pentru „problema” lui. 

Pentru el. 

Nu atât de simplă pentru mine. 

Încă am mici provizii de mâncare și de apă, o parte ascunse 
sub pat, și am început să le ţin socoteala obsesiv, chiar dacă 
știu că e o greșeală să numeri și n-ar trebui să mă dau bătută. 

Însă nu știu ce să fac. Este singurul lucru asupra căruia am 
control în prezent. 

e 

S-a întors astăzi. M-a lăsat singură patru zile. Am fost atât de 
recunoscătoare că îl văd, încât m-am aruncat în brațele lui, 
mirosindu-l ca o nebună, și i-am simţit braţele strângându-mă 
tare, l-am auzit murmurându-mi numele, cu buzele în părul 
meu. 

Și lui îi fusese dor de mine. Dar oare va fi destul? 


IULIE, UN AN DUPĂ BLANCHE 


Aceasta e ultima mea însemnare. Eddie e la duș și trebuie să 
mă grăbesc. 

Jane, știu că o s-o găsești. Lui Eddie îi pasă de tine, te 
respectă și asta înseamnă că ești deșteaptă. Pun cartea în 
buzunarul jachetei lui. E prea cald ca s-o mai îmbrace când 
pleacă și sper să nici nu simtă că e acolo. 

În orice caz, trebuie să risc. Pentru mine și pentru tine, Jane. 
Te rog. Te rog s-o găsești. Te rog să mă găsești. Nu mai pot 
supravieţui aici. 

Sunt sus. Trebuie să mergi până la capătul holului și să treci 
prin camera pentru haine. Nu știu codul de la ușă, dar cred că ar 
putea fi același cu codul de la casa noastră de lângă lac, ziua 
mea de naștere. Eddie nu e tare la cifre. 

Jane, te implor. 

Salvează-mă. Și pe mine, și pe tine. 

Te rog. 


VP - 183 


Copilăria ei a avut o tentă gotică atât de absurdă, încât uneori 
crede că a inventat-o. 

Dar nu, dimpotrivă, și-a prezentat trecutul mai banal și mai 
plictisitor, o replică în culori pastelate a copilăriei lui Blanche. 
Totuși, a fost spre binele ei. Nimeni nu voia să știe despre Casa 
Prea Mare din mijlocul Alabamei de Vest. Despre tatăl care turna 
prea mult alcool în el și ai cărui pumni deveneau și mai rapizi 
când se imbăta. Despre mama care cădea lată din cauza 
veșnicului amestec de votcă și Klonopin. Bea nu și-o amintea pe 
mama ei jucându-se cu ea sau citindu-i. 

Pe vremea aceea, nu se numea Bea, desigur. Atunci era încă 
Bertha. Bertha Lydia Mason. Bertha o chemase pe bunica din 
partea tatălui, iar Lydia, pe cea din partea mamei. Intotdeauna 
crezuse că ar fi putut măcar să inverseze numele. Era mai rău 
să fii o Bertha decât să fii o Lydia. 

Dar acesta reprezenta cel mai nesemnificativ rău făcut de 
părinții ei. 

Nu-și amintește când a lovit-o prima dată tatăl ei. Face parte 
integrantă din copilăria ei precum patul cu baldachin din propria 
cameră sau locul din baie unde tapetul nu stă niciodată întins. 
Există acolo, pur și simplu, ca un zgomot de fundal. Când se 
îmbată, când e furios, uneori, își aminteşte ea, chiar și când se 
plictiseste. 

La un moment dat, familia ei avusese bani destui ca tatăl ei 
să-și aducă aminte că a crescut în belșug și să simtă acut lipsa 
bogăției. Bani cu care construiseră casa, când aveau 20 de ani, 
dar care, până când a venit Blanche pe lume, se scufundase în 
praful roșu al Alabamei. Nu mai existau bani pentru repararea 
acoperișului și, când au apărut scurgerile, când tavanul a 
început efectiv să putrezească într-unul dintre dormitoarele de 
la etaj, părinții Berthei au închis ușa și s-au prefăcut că nu se 
întâmplă nimic. 

Bertha învaţă și ea același lucru. E mai ușor să închizi o ușă și 
să creezi o realitate nouă. 

Merge la școala de stat locală, pentru că nu există altceva în 
micul ei oraș. Nici măcar nu e o școală de stat, ci una comunală, 
care, dintr-un motiv de neînțeles pentru ea, îl deranjează pe 
tatăl ei mai mult decât ar face-o o școală de stat. 

Mama ei învățase la o școală cu internat de lângă 
Birmingham. Ivy Ridge. Vorbește mult despre acest loc, pare să 


VP - 184 


fi fost paradisul pe pământ: fete drăguțe în fuste pepite, clădiri 
din cărămidă roșie, înalte și înconjurate de copaci înalți. 

Bertha o caută pe calculatoarele de la școală și e mai 
frumoasă decât o descrisese mama ei. 

I se pare lucrul cel mai simplu să completeze o cerere de 
admitere. 

E mai greu să primească ajutor financiar, de vreme ce e 
responsabilitatea părinților, iar ei au nevoie de bani pentru taxe 
și alte lucruri de-ale adulților despre care Bertha nu știe nimic. 
Insă e isteață și descurcăreață, așa că, într-o noapte, după ce 
tatăl ei cade beat turtă în camera căreia mama ei insistă să-i 
spună salon, Bertha se strecoară în biroul lui. 

Documentele lui sunt vraiște, dar găsește ce caută și, până la 
terminarea clasei a șaptea, Bertha primește o scrisoare de 
acceptare și o bursă la Ivy Ridge, pe care o poate păstra până la 
absolvire, atâta vreme cât obține numai note maxime. 

Atunci, tatăl ei o lovește cel mai tare, în noaptea în care află 
ce a făcut. Mai târziu, Bertha zace în pat, verificându-și cu limba 
locul din gură unde i se clatină un dinte. Însă durerea nu 
înseamnă nimic. Durerea merită toți banii, pentru că ea tocmai 
și-a construit o plută pe viață, cu ajutorul căreia se va îndepărta 
de vasul ce se scufundă al familiei ei. 

Acolo începe totul. Atunci se schimbă totul. Ivy Ridge îi oferă 
o viață nouă, i-o dă pe Blanche, dar, și mai important, îi 
dăruiește o nouă versiune a propriei persoane. Una despre care 
habar nu avea că există, una care poate face multe lucruri. 

Prima zi este atât de călduroasă, încât simte cum sudoarea i 
se strânge în sutien și i se prelinge într-o dâră scârboasă pe șira 
spinării. Deja poate simti mirosul ca de pudră al deodorantului 
și, brusc, are imaginea oribilă a petelor umede și galbene de la 
subsuorile bluzei albe, noi-nouţe. 

Vrea să verifice, dar dacă o vede cineva? Nu o să mai poarte 
doar greutatea copleșitoare de a fi numită Bertha, ci va fi și 
Bertha Care Iși Verifică Subsuorile. 

Nu, mai bine asudată, decât să se transforme într-o ciudată. 

Campusul este splendid: clădiri din cărămidă, peluze violent 
de verzi și, deși camera ei nu e foarte elegantă - mult linoleum, 
paturi suprapuse, simple, cu scări de lemn învechite -, tot se 
simte ca în paradis, departe de casă, departe de ei. Nu mai vrea 
să plece niciodată de aici. 


VP-185 


O cunoaște pe Blanche în prima zi. Nu sunt colege de cameră 
- asta se va întâmpla mai târziu -, dar locuiesc în aceeași clădire 
și Blanche și-a atribuit singură rolul de a-i face primirea 
neoficială. 

Blanche are cel mai fin păr, îi cade pe spate într-un râu 
strălucitor și drept, de culoarea cafelei. Și Bertha are părul 
castaniu, dar nu într-o nuanța intensă care te face să întinzi 
mâna și să-l atingi. 

— Bertha? întreabă ea, strâmbând din nas. 

Bertha simte cum i se face inima cât un purice, cum îi cad 
umerii Și se cocoșează. 

Este o postură pe care a adoptat-o de mii de ori. Dacă ar fi 
putut să se micșoreze suficient, părinții ei poate nu ar fi 
observat-o deloc. 

Însă Blanche îi pune o mână pe umăr, Împiedicând-o să se 
rușineze și mai mult. 

— Nu, spune ea. Așa nu merge. Ai o poreclă? 

Bertha nu avusese niciodată o poreclă, pentru că prietenii 
lipsiseră din viata ei, iar părinții abia dacă îi ziceau pe nume și- 
așa. 

Blanche  zâmbește,  arătându-și dintii orbitori de albi, 
contrastând cu tenul bronzat. 

— Bea, declamă ea. Sună mai bine. 

Bea. 

Chiar sună mai bine. I se potrivește. 

Bea. Se îndreaptă ușor de spate și încearcă să-și dea părul 
după ureche cu același gest nonșalant folosit de Blanche mai 
devreme. 

— Perfect. 

Si așa e. 

În vacanța de primăvară, Blanche o invită pe Bea la casa 
familiei ei din Orange Beach. Bea n-a mai fost niciodată la plajă, 
dar, imediat ce degetele i se îngroapă în nisipul alb ca zahărul, 
se îndrăgostește și acesta e singurul loc în care vrea să fie, cu 
vântul fluturându-i părul și cu apa sărată a mării mângâindu-i 
gleznele. 

Blanche râde de ea şi îi înconjoară talia cu brațul. 

— OK, e frumos aici, dar e doar Orange Beach, zice ea. 

Brusc, Bea se îngrijorează că s-a arătat prea entuziasmată. 
Micuta provincială care vine la oras. 


VP - 186 


Însă Blanche o stropește cu apă, după care se repede în 
valuri, lăsând-o singură. 

(J 

Tatăl ei moare când ea e în clasa a IX-a. 

Nu se duce la înmormântare. 

Mai târziu, primește un mesaj vocal de la mama ei, niciodată 
nu a auzit-o atât de lucidă. Bea se pregătise pentru urlete, 
pentru învinovățiri reciproce, dar, în schimb, mama ei vorbește 
blând. Dulce, chiar. Îi spune „Bertha-Buburuza”, un nume de 
alint pe care Bea îl urăște, dar nu l-a mai auzit de când era mică. 
Vrea ca ea să vină acasă în vacanța de vară. Vrea să încerce să 
repare lucrurile acum, că tăticul s-a dus. 

Socant, se simte tentată să se ducă. 

Însă Blanche îi reamintește că nu-i datorează nimic mamei. 

Bea nu-i povestise lui Blanche tot despre trecutul ei, fiindcă 
nu voia ca prietena ei să știe cât e de întunecat și de rușinos. 
Însă Blanche nu e proastă și Bea ştie că a priceput unele lucruri. 

— Nu trebuie să te duci, o îndeamnă. 

Bea stă pe pat, trăgând absentă de husa din plastic a 
mobilului. 

— Dar trebuie să mă duc undeva în vacanță, răspunde Bea. 

Blanche zâmbește, smulgându-i telefonul din mână. 

— Vino la mine atunci! Avem destul spațiu și o să ne distrăm. 

I se pare uimitor că Blanche îi face o asemenea ofertă, că 
prietenei ei nu i separe o problemă majoră, când, de fapt, e. 
Pentru Blanche, totul e ușor. Poate s-o ia pe Bea sub aripa ei 
toată vara și nimeni nu se va supăra, nimeni nu va considera că 
Bea ocupă prea mult spatiu. 

Așa că Bea spune da și trăiește cea mai bună vară din viata 
ei. 

Mai târziu, când mama ei îi lasă un alt mesaj vocal, beată și 
bălmăjind reproșuri la adresa fiicelor nerecunoscătoare, Bea știe 
că a ales corect. 

Și dacă n-ar fi știut atunci, cu siguranță urma să-și dea seama 
la sfârșitul verii, stând în imensul pat cu baldachin al lui 
Blanche, cel cu dantelă și cu perne în nuanțe diferite de verde. 

Blanche zâmbește când închide lănțișorul pe care i l-apus la 
gât. Are o iniţială din argint, un B delicat. Blanche îi arată 
pandantivul ei identic. 

— Acum ne potrivim, zice ea. 


VP - 187 


Bea nu pricepe de ce îi vine brusc să plângă. 

Sunt nedespărțite pe toată durata liceului, Bea și Blanche, 
Blanche și Bea. 

Uneori, li se spune cele două B. Și lui Bea îi place la nebunie. 

Alteori, crede că lui Blanche nu-i place. 

e 

Scrisoarea de admitere a lui Bea vine la doar câteva zile după 
cea a lui Blanche, iar ea e atât de entuziasmată, încât nu se 
poate abtine să sară din pat, imediat ce Blanche se întoarce de 
la ore, și să tipe: 

— Am intrat! 

Blanche îi zâmbește, dar expresia ei e ușor confuză când o 
întreabă: 

— Unde ai intrat? 

Bea râde, înghiontind-o ușor. 

— La Birmingham-Southern, evident, răspunde ea și îi ia o 
secundă să-și dea seama că Blanche nu mai zâmbește. 

— Ah, uau, rostește Blanche, dar fără prea mult entuziasm. 

Brusc, Bea știe că a făcut o greșeală, a dat-o în bară cumva, 
dar nu înțelege de ce. 

— Am crezut că o să te bucuri, zice ea. Adică nu e ca și cum 
ar trebui să stăm împreună și acolo. 

Bea râde ca să-i arate cât de idioată ar fi ideea, deși crezuse 
că exact așa se va întâmpla. 

Blanche râde și ea, dar, la fel ca zâmbetul, râsul nu e sincer 
și, când se așază pe marginea patului, adaugă: 

— Am crezut că vrei să te duci la Randolph-Macon, de vreme 
ce ai intrat acolo. Nimeni de aici nu a reușit. Nici măcar eu. 

Adică exact motivul pentru care Bea nu vrea să se ducă la 
Randolph-Macon. Îşi depusese cererea doar pentru că Blanche o 
făcuse, dar nu crezuse că va fi acceptată și, fiindcă Blanche nu 
intrase, Bea renuntase imediat la idee. 

Însă acum se holbează la Blanche și întreabă: 

— Așadar, tu vrei să mă duc la Randolph-Macon? 

Oftânad, Blanche începe să-și perie părul. E mai scurt acum, 
putin mai jos de lobul urechilor, și ușor decolorat. Nu i se 
potrivește la fel de bine ca nuanța ei naturală, mai închisă, dar 
Bea îi mărturisise că îi place și așa. 


VP - 188 


— Cred că ar trebui să avem propriile... lucruri, întelegi? îi 
explică Blanche și, după ce îi întâlnește privirea în oglindă, 
continuă. Nu putem fi cele două B pentru totdeauna. 

Pentru prima dată, Bea observă că Blanche nu mai poartă 
lănțicul cu inițiala. Probabil că nu-l mai purta de săptămâni 
bune, dar Bea abia acum bagă de seamă. 

Simte cum pandantivul de la gât îi arde pielea. 

— Corect, rostește ea, râzând. Ai dreptate. Ar fi o prostie. 

Blanche e vizibil ușurată și zâmbetul îi devine sincer și 
strălucitor, după care lasă peria jos și se întoarce. 

— Stiam eu c-o să întelegi. 

Asadar, Blanche se duce la Birmingham-Southern, iar Bea, la 
Randolph-Macon. Tin legătura pe Facebook, prin SMS-uri, dar 
Bea nu se mai întoarce la Birmingham. Primește un post de 
stagiară la o firmă de design interior în anul al treilea, apoi se 
mută în Atlanta. La doi ani după absolvirea facultății, mulțumită 
relațiilor pe care și le-a făcut, lansează Southern Manors. 

Nu o mai vede pe Blanche până când împlinesc amândouă 26 
de ani și când, în sfârșit, Bea se duce înapoi în Alabama, fără ca 
măcar să-și anunțe mama. 

Are loc o mică reuniune în Pive Points, într-un bar mult prea 
zgomotos, cu băuturi mult prea scumpe, dar e distractiv să fie 
din nou în Birmingham, să le vadă pe fetele de la Ivy Ridge iar. 
Să o vadă pe Blanche. 

Sentimentele ciudate dintre cele două dispar de cum dau cu 
ochii una de cealaltă. Blanche ţipă și se aruncă în brațele lui 
Bea, strângând-o tare la piept. 

Are părul mai scurt, într-o tunsoare aproape severă, dar se 
potrivește cu trăsăturile ei de elf și Bea se întreabă, pentru o 
secundă, dacă n-ar trebui să încerce și ea ceva asemănător. Dar 
nu, ce arată bine pe Blanche nu va arăta neapărat bine pe Bea. 
În plus, Bea arată binisor în prezent, după cum subliniază și 
Blanche cu o exclamatie: 

— Afurisito, uită-te la tine! 

Celelalte fete vor să știe secretul lui Bea, cum de arată atât 
de grozav, cine o tunde etc. Adevărul e cât se poate de simplu. 

E bogată acum. 

Când erau la Ivy, ei îi lipsea patina de bogăție și de clasă, așa 
că e firesc să li se pară diferită acum. Normal că arată mai bine. 
Mai frumoasă. 


VP - 189 


Însă Blanche e adevărata stea a serii, pentru că se pregătește 
de nuntă. 

Inelul de logodnă este uriaș, un diamant înconjurat de 
smaralde pe un cerc din platină și Bea vede și fotografiile 
logodnicului lui Blanche în profilurile de Social Media. E blond și 
înalt și îi aduce aminte de tipii pe care îi cunoscuse la petrecerile 
din Hampden-Sydney, colegiul de băieți de lângă Randolph- 
Macon. Pare mai mare de 28 de ani, probabil că arată așa încă 
din adolescență, poate chiar dinainte. Există un gen de băiat 
care pare să se fi născut cu o crosă de golf în mână, iar acesta e 
Tripp Ingraham. 

— Richard Ingraham al Treilea, le spune Blanche. 

Bea își ascunde un zâmbet în spatele paharului cu băutură, 
deoarece bineînțeles că Blanche se mărită cu un al treilea pe 
care îl cheamă Tripp. 

Nunta va avea loc în primăvară și îşi construiesc o casă mare 
într-un cartier nou, numit Thornfield Estates. 

Bea îl caută pe internet. 

Nimic special. Mai degrabă o grămadă de desene cu imaginea 
viitoare a cartierului, cu peluze dichisite și case ostentativ de 
mari, dar construite în stilul caselor mai vechi, mai modeste. 
Fără stucatură albă, doar cărămidă și obloane albastru-marin de 
bun-gust. 

Prețul de pornire al unei case e o sumă din șapte cifre, dar 
Bea e bogată acum, de ce nu s-ar stabili în Birmingham din nou? 
Afacerea ei poate fi condusă de oriunde și, cu toate că îi place 
Atlanta, nu și-a construit o viață reală acolo. 

Însă cumpărarea unei case atât de mari într-un cartier 
destinat familiilor pare o prostie și... un gest prea bătător la 
ochi. 

Așa că îşi ia o casă în Mountain Brook, apoi un birou în 
Homewood, iar Southern Manors continuă să se dezvolte în timp 
ce ea o ajută pe Blanche cu planurile de nuntă. 

— E atât de bine să te am cu mine aici, spune Blanche într-o 
noapte, când stau în livingul lui Blanche și al lui Tripp, cu o sticlă 
de vin alb pe măsuța de cafea din fața lor, cu pantofii scoși și 
înconjurate de reviste pentru mirese. Mi-a fost dor de tine. 

Bea știe că e sinceră și, zâmbind, vâră mâna în geantă. 

— Mă bucur că ai zis asta. 


VP - 190 


Lănţțicul e din argint și are o albinuță agățată de el, iar 
Blanche râde încântată, bătând din palme. 

— Dumnezeule! Ce drăgălășenie! spune ea dintr-o suflare. 

De data asta, Bea îi pune lănțicul la gât lui Blanche și, mai 
târziu, când întreabă dacă îi poate dona decorațiuni Southern 
Manors pentru receptie, Blanche acceptă imediat, exact cum 
preconizase Bea. 

Înseamnă o bună expunere pentru companie, ale cărei afaceri 
merg deja foarte bine, dar pentru Bea nu e destul. Vrea ca 
produsele ei să conteze aici, în Birmingham. 

Vrea că produsele ei să fie importante pentru Blanche. 

Și așa se întâmplă în viitor, dar nu cum ar fi dorit Bea. 

În noaptea seratei caritabile, a triumfului lui Bea, Blanche 
merge cu Bea și cu mama ei în mașină și, când intră în sala de 
bal, după ce o duc pe mama lui Bea la locul ei de la masă, 
Blanche se uită în jur, la tot ce a construit Bea. 

— Știi, nu mi-am dat seama niciodată cât de mult se 
aseamănă lucrurile astea cu cele din casa mea, comentează 
Blanche. 

Zâmbește când rostește cuvintele și-și duce degetele la 
albinuța de la gât, dar Bea îi vede ochii. 

Vede ce gândește în realitate. 

— Serios? întreabă Bea. N-am observat. 


VP-191 


PARTEA A NOUA 


JANE 
29. 


Probabil că lucrul cel mai prostesc pe care l-am făcut 
vreodată a fost să mă duc acasă la Tripp Ingraham. lar asta 
chiar spune ceva despre mine. 

A fost acuzat de crimă. lar eu mă duc de bunăvoie în casa 
unui om suspect de omor. 

Îmi repet cuvintele în sinea mea de mii de ori cât alerg în josul 
străzii, încercând să mă port de parcă ar fi o zi obișnuită. Jane 
cea de toate zilele a ieșit să alerge de dimineaţă și cu siguranţă 
nu e pe punctul de a face o mișcare atât de idioată, că ar putea 
să dea și colţul. 

Mesajele lui m-au ţinut trează întreaga noapte și n-am cum să 
vă explic, dar trebuie să aud ce are de zis. 

Ceva îmi șoptește că spune adevărul. 

Tripp are atâtea defecte - e beţiv, muieratic, republican -, dar 
imaginea de criminal nu i se potrivește. Am cunoscut bărbați 
violenţi. Am trăit în preajma multora dintre ei și am învăţat cum 
să-i depistez încă de la început. Am fost nevoită. 

Tripp pur și simplu... nu pare genul. 

Mă grăbesc pe aleea din faţa casei lui, rugându-mă să nu mă 
zărească nimeni. Tufișurile au crescut haotic, iar frunzele 
moarte și petalele de flori zac împrăștiate până la intrarea în 
casă. Deși înainte locul mi se părea întunecat și trist, nici nu se 
compară cu ce simt acum. 

După ce sun la ușă, aștept atât de mult, că am impresia că n- 
o să răspundă și sunt îngrozitor de conștientă că oricine ar trece 
pe stradă m-ar vedea stând aici. Acest cartier pare să aibă ochi 
pretutindeni, iar Tripp n-ar trebui să primească vizitatori care să 
nu fie verificați de poliţie mai întâi. 

De parcă aș fi făcut așa ceva. 

Chiar când mă pregătesc să plec, se deschide ușa. 

VP - 192 


Tripp se holbează la mine. Poartă un halat simplu de baie, 
legat în talie lejer, și o pereche de pantaloni de pijama asortaţi. 
Are tenul cenușiu și ochii sunt îngropaţi în cearcănele uriașe. 
Tripp a mai arătat prost și înainte, dar acum pare pe jumătate 
mort și aproape că mi se face milă de el. 

— Ai venit, zice el răgușit, pe un ton neutru. Sincer, nu 
credeam că vei veni. Nu sta acolo. Intră. 

Mă conduce înăuntru și mirosul mă izbește imediat. Mâncare 
veche, gunoi nedus și alcool. 

Foarte mult alcool. 

— Îmi cer scuze că n-am făcut curăţenie, spune el, poftindu- 
mă cu un gest în living. 

Clatin din cap și-mi încrucișez brațele la piept. 

— Dacă ai ceva de spus, dă-i drumul. Repede. 

Se uită fix la mine și un colţ al buzelor i se ridică ușor. Și iată-l 
din nou - o umbră a vechiului Tripp. Firavă, dar încă 
supraviețuind. 

— Nu vrei să petreci prea mult timp în vizuina criminalului, 
înțeleg. 

l-aș zice să nu fie ticălos, dar e ca și cum i-aș cere să nu 
respire, așa că mă mulţumesc să-i arunc o privire mânioasă, 
așteptând. În cele din urmă, Tripp oftează. 

e 

— Probabil că, atunci când l-ai cunoscut pe Eddie Rochester, 
te-ai simţit ca și cum ai fi câștigat la loterie, filosofează el. 
Bogat, arătos, al dracului de șarmant. Dar dă-mi voie să-ţi atrag 
atenţia asupra unui lucru, Jane. 

Se dă mai aproape de mine și îi simt duhoarea de piele 
nespălată și de dinţi neperiaţi. 

— E ca otrava. La fel ca nevastă-sa, așadar, măcar ei doi se 
potriveau mănușă. 

Un alt zâmbet răutăcios. 

— Dacă aș fi în locul tău, aș pleca de acolo, aș lua ce-aș putea 
din casă și nu m-aș mai uita înapoi. Părăsește-l pe Eddie, pleacă 
din Birmingham. 

Tripp dă din mână și se sprijină cu spatele de ușă. 

— Pe toți dracii dacă n-ar fi trebuit s-o ascult pe Blanche când 
a insistat să ne mutăm. 

— Blanche voia să vă mutati? întreb neîncrezătoare. 

Dă din cap aprobator. 


VP - 193 


— Da. Cu două săptămâni înainte să moară. Îmi tot spunea că 
are nevoie să locuiască în altă parte, că simte că Bea o sufocă. 
Nu era suficient că Bea i-a luat toată nenorocita de viaţă, știi? 
Trebuia să bage și în sufletul nostru tot timpul. La fel și Eddie. 
Nenorocitul părea să stea tot timpul la noi acasă. 

Dar ai zis că nu crezi că s-a întâmplat ceva între ei. 

— Asta nu înseamnă că îmi convenea situaţia. Nici lui Bea nu-i 
plăcea. De-aia a și invitat-o pe Blanche la lac în weekendul 
acela. Să limpezească apele. Am întrebat-o pe Blanche ce vrea 
să spună cu asta și mi-a zis că ele două sunt... nu mai știu. Lao 
răscruce sau cam așa ceva. Că nu e sigură dacă mai pot fi 
prietene. Și am crezut că poate e vorba de... 

Mărul lui Adam i se mișcă, dar nu mai scoate niciun cuvânt și, 
când duce mâna să-și frece bărbia nerasă, văd că îi tremură 
uşor. 

— Lucrurile o luaseră razna de la o vreme, îmi explică el într- 
un târziu. Intre Blanche și Bea, între Bea și Eddie, între mine și 
Blanche. Totul devenise toxic. De-aia am și fost atât de confuz 
când Bea m-a sunat și m-a rugat să mă duc acolo. 

Îngheţ. 

— Poftim? 

Oftând, Tripp își freacă faţa. 

— În weekendul acela, adaugă el cu glas obosit. Bea m-a 
sunat vineri seară și mi-a zis că i se pare că Blanche are nevoie 
de mine. Așa că m-am urcat în mașină, am condus până la lac și 
da, am băut toţi la grămadă, dar am căzut lat în casă. Nu m-am 
urcat nici măcar o secundă pe nenorocita aia de barcă. M-am 
trezit de dimineaţă, în dormitorul pentru oaspeți, simţindu-mă 
de parcă m-ar fi pocnit cineva în cap cu o șină de cale ferată. 
Nici Bea, nici Blanche nu erau acolo. Am presupus că ieșiseră cu 
barca mai devreme și am plecat. Am condus înapoi spre casă. 

Glasul i se frânge și are nevoie de o secundă să și-l dreagă, 
timp în care își freacă faţa din nou. 

— N-am știut. M-am dus acasă în dimineaţa aia și am urmărit 
partide de golf la televizor toată ziua, în timp ce ele erau... deja 
moarte. Deja... putrezeau în apă... 

Ochii i se umplu de lacrimi. 

— Abia luni, când n-a venit acasă și n-am reușit s-o prind la 
telefon, mi-am dat seama că se întâmplase ceva. 


VP - 194 


Ochii lui tulburi mă aţintesc. Nu mai zâmbește răutăcios și nici 
nu mai scoate replici scârboase. 

— Jur că n-am avut nimic de-a face cu toate astea. Da, am 
fost acolo și, da, ar fi trebuit să le spun polițiștilor imediat, dar 
m-am temut de... 

Scoate un sunet bizar, care e prea trist ca să fie un hohot de 
râs. 

— De asta. La dracu', mi-a fost frică de asta. 

Mă apucă de umeri și mă strânge atât de tare, încât cred că 
îmi vor apărea vânătăi. 

— lţi recomand sincer să pleci. Nu m-am urcat pe barca aia, 
dar amprentele mele simt peste tot. N-am cumpărat nicio 
nenorocită de frânghie sau vreun ciocan, altcineva mi-a folosit 
cardul de credit. 

Sunt atât de multe informaţii care mă copleșesc, că abia 
reușesc să le procesez pe toate și încerc să mă smulg din 
strânsoarea lui Tripp și să pricep ce vrea să sugereze. 

— Vrei să spui că cineva ţi-a înscenat toate astea? 

— Iți spun că încă ai șansa să fugi de jigodiile astea. 

Imi dă drumul, pășind în spate. 

— Mi-aș fi dorit să fi fugit și eu la timp. 

(J 

Răscolesc prin toată casa. 

Nu știu ce caut, știu doar că trebuie să existe ceva, o dovadă 
că Eddie e făptaşul. 

Asta încerca Tripp să-mi zică, știu, așa că iată-mă aici, 
deschizând dulapuri și trăgând de sertare. 

Adele se învârte printre picioarele mele, lătrând frenetic și 
ochii încep să-mi lăcrimeze la vederea dezastrului pe care l-am 
provocat. 

Cărţile de pe rafturi, trântite fără milă pe podea. Pernele, 
aruncate de pe canapea. 

Ridic orice este greu, toate fleacurile alea de la Southern 
Manors, căutând stropi de sânge. Scotocesc prin toate 
buzunarele hainelor lui Eddie. Trag salteaua de pe patul nostru. 

Ceva, ceva, trebuie să fie ceva. Nu poți omori doi oameni fără 
să lași nicio urmă, e imposibil. Bonuri, arma crimei ascunsă, 
haine cu sânge pe ele, voi găsi eu ceva. 

O oră mai târziu - nu, aproape două ore și jumătate mai târziu 
-, stau pe podeaua camerei pentru haine groase de la intrarea 


VP-195 


în casă și îmi ţin capul în mâini. Adele și-a pierdut interesul 
pentru persoana mea și se odihnește în hol, cu botul pe labele 
din faţă, uitându-se la mine. 

Mi-am pierdut minţile. 

Casa e un dezastru și sunt prea obosită ca să aranjez totul la 
loc. 

Tripp are dreptate. Ar trebui să plec. Să mă car cât încă pot, 
chiar dacă nu Eddie e criminalul. Se întâmplă ceva în jurul meu, 
ceva atât de dubios, că nu merită nici toţi banii din lume. 

Tocmai mă ridic de pe podea când zăresc o jachetă în colţul 
camerei. Probabil a căzut de pe umeraș cât m-am purtat ca o 
nebună, dar nu-mi amintesc să o fi verificat. 

Nu-mi amintesc nici când l-am văzut pe Eddie purtând-o 
ultima oară. 

O ridic și observ imediat că pare mai grea într-o parte, mi se 
taie răsuflarea când degetele mele descoperă ceva masiv în 
buzunar. 

Scot obiectul și constat că e doar o carte. 

Îmi imaginez că a luat-o să citească undeva, poate la birou, 
poate în pauza de masă, și a vârât-o într-un buzunar, uitând de 
ea. 

Eddie a citit mult în ultimele câteva luni, dar numai thrillere 
militare plictisitoare. Asta e un roman de dragoste, mai vechi, cu 
o copertă viu colorată, și nu mi se pare că ar fi pe gustul lui. 

Poate că a fost al lui Bea. O lectură preferată de-a ei, ceva 
care s-o ţină aproape de el. 

Deschid la prima pagină. 

Îmi ia cam un minut să-mi dau seama ce văd, râurile de 
cuvinte scrise de mână pe lângă rândurile tipărite mă zăpăcesc, 
mi se înceţoșează privirea. 

Apoi văd Blanche mâzgălit pe o pagină și simt cum mi se 
oprește inima. 


Mi-a ucis prietena cea mai bună. 


M-a încuiat aici. 


Cu mâinile tremurându-mi, răsfoiesc paginile atât de rapid, 
încât aproape că le rup. 
Și atunci apare și numele meu. 


VP - 196 


Jane. 


Mi se întoarce stomacul pe dos și scâncesc. Mușchii îmi sunt 
ca de piatră. 


A ucis-o pe Blanche, m-a încuiat, i-am tras-o, Jane. 


Cuvintele se amestecă sub ochii mei și știu că o să vomit cât 
de curând. Dar trebuie să mă abţin, fiindcă nu pot s-o fac, 
fiindcă Bea Rochester nu putrezește în lacul acela, așa cum 
susținea Tripp, Bea e aici, chiar deasupra capului meu și... 
Dumnezeule! 

les în grabă din încăpere, alunecând pe marmura din hol. 

Adele își ridică privirea și latră o singură dată, tare, când fug 
în sus, pe scări, cu cartea în mână. 

Un cod, același ca la casa de lângă lac. 

O altă cameră pentru haine, mai mică, una căreia nu i-am 
acordat niciodată atenţie pentru că rareori urc la etaj și... 
Dumnezeule, Doamne Dumnezeule, bufniturile, zgomotele alea, 
anotimpurile sunt de vină, ticălosul naibii, era ea, era Bea... 

Mâinile îmi tremură atât de rău, încât bâjbâi să deschid 
panoul din fundul încăperii, dar reușesc până la urmă și tastez 
cifrele, chiar dacă o parte din mine îmi spune că n-o voi găsi 
acolo. Așa ceva nu poate fi real. 

Un sunet ca un zbârnâit, apoi un clic. Împing ușa. 

La început, mă surprinde mărimea camerei din spatele ușii. E 
ca o cameră de hotel aproape, frumos decorată, în ciuda lipsei 
luminii naturale. Cu un pat mare în mijloc. 

lar lângă pat, o femeie. 

Acum chiar cred că o să vărs. 

Bea Rochester nu s-a înecat în același accident care a ucis-o 
pe Blanche. 

Bea Rochester n-a murit. 

Bea Rochester stă chiar în faţa mea. 

— El e aici? mă întreabă. 


VP - 197 


30. 


Mi se învârte capul și golul din stomac nu-mi trece. Nu ajută- 
mă, nu cine ești, ci el e aici? 

Clatin din cap. 

— N... nu. E la muncă, el... 

— Nu contează, spune Bea și întinde mâinile spre mine. 

După atâta timp petrecut privindu-i fotografiile, să o văd aici, 
în faţa mea, e aproape imposibil de cuprins cu mintea și poate 
de aceea mă trezesc că fac un pas spre ea și îmi pun mâinile 
într-ale ei. 

— Trebuie să ieșim de aici înainte să se întoarcă, îmi zice. 

Încuviinţez și rostesc: „Tripp”. 

Bea se încruntă, confuză. 

— Poftim? 

Dau din cap, șocul transformându-mi gândurile într-un soi de 
mâzgă groasă, grea. 

— Am vorbit cu el azi, acum câteva ore și mi-a spus că a fost 
acolo în noaptea aia. Și Eddie, la fel. El a fost, nu? Eddie a 
omorât-o pe Blanche. Dumnezeule! 

Cuvintele mi-au ieșit ca un geamăt și Bea mă apucă de umeri. 
E mai scundă decât credeam, dar puternică, mai ales pentru o 
femeie care a petrecut atâta timp închisă aici. 

lisuse, închisă aici! Sechestrată. De Eddie. 

— Jane, îmi zice. 

Mă gândesc că Eddie i-a povestit despre mine, că i-a spus 
numele meu și îmi vine să urlu. 

Brusc, auzim un sunet. 

Ușa camerei cu haine se deschide. 


VP - 198 


PARTEA A ZECEA 


EDDIE 


31. 


Ceva trebuie să se schimbe. 

Era singurul gând care îmi ocupa mintea de câteva săptămâni 
bune și încă mă chinuia când am parcat mașina în garaj, am 
oprit motorul și am privit în gol prin parbriz. 

Tripp, acuzat că a omorât-o pe Blanche, Bea, închisă la etaj, 
iar Jane... 

Fir-ar să fie, Jane. 

Oftând, am deschis portiera și am pornit spre casă. Era târziu 
și vremea era de rahat. Trebuia să fi ajuns mai demult acasă, 
dar am așteptat să se ducă Jane la culcare. 

Voiam să stau de vorbă cu Bea. 

Bea ar fi știut ce e de făcut și cum să rezolv totul. Chiar dacă 
m-am răstit la ea ultima dată când mi-a sugerat că situația nu 
mai poate continua așa, știam și că ea e singura care ne poate 
scoate din nenorocirea asta. 

Când am deschis ușa de la intrare, casa mi s-a părut prea 
tăcută și parcă prea rece, mai ales după căldura de afară, dar 
nu m-a deranjat. 

Apoi, am văzut. 

Parcă o tornadă trecuse peste casă. Parcă fuseserăm jefuiţi. 

Jane. 

Nici măcar nu-mi amintesc cum am ajuns sus. Știu doar că m- 
am trezit în faţa camerei pentru haine și am deschis ușa. 

Mi-a luat cam un minut să înțeleg ce văd. Ușile erau deschise. 
Jane era acolo. 

Ea și Bea stăteau acolo împreună. 

Mi se părea un coșmar sau un fel de halucinație provocată de 
stres. M-am holbat la ele o veșnicie. Bea, cu chipul ei palid, Jane, 
aproape cenușie la faţă și cu ochii ieșiţi din orbite. 


VP - 199 


Mă uitam fix la ele și creierul meu încerca să se pună în 
funcţiune, să explice, să rezolve. 

Mult prea târziu am văzut-o pe Jane întinzându-se spre 
ananasul din argint de pe masa de lângă ușă. Unul dintre 
fleacurile de la Southern Manors pe care le adusesem aici 
pentru ca locul să pară mai frumos. 

Când obiectul s-a năpustit spre mine, iar fața lui Jane s-a 
schimonosit de mânie și de spaimă, mi-am înţeles greșeala. 

Dar și Jane a greșit. 

Avântul a fost prea mare și lovitura a fost prost ţintită, 
obiectul zdrobindu-mi o parte din faţă. Am simţit imediat dinţii 
sparți, gustul sângelui și o durere înfiorătoare, insuportabilă. 

Apoi, s-a lăsat întunericul. 


32. 


Ar fi trebuit să știu, futu-i mama mă-sii. 

Mă durea capul și, când am deschis ochii, am avut senzaţia că 
îmi vor ieși din orbite. O senzaţie grea, apăsătoare îmi chinuia 
stomacul și mi-am întors capul într-o parte de frică să nu vomit, 
dar nu s-a întâmplat nimic. Doar am tușit și am icnit. M-am 
întrebat cum dracului n-am anticipat chestia asta. 

Bea era prea isteaţă pentru ca asta să fie o soluţie 
permanentă. 

La naiba, eu eram prea isteţ ca să o consider o soluţie 
permanentă. 

Dar, în prima noapte, mi-am ieșit din minţi și am intrat în 
panică. 

lar treaba asta mi se păruse... OK, mi se păruse o nebunie chiar 
și atunci, dar improvizam. Întotdeauna făcusem așa, inventasem 
chestii pe loc și mă adaptasem împrejurărilor. 

De obicei, funcţiona. 

Dar aici vorbeam despre Bea. Despre soția mea. 

Bineînțeles că totul s-a terminat așa, cu mine pe podea, 
sângerând, cu câţiva dinţi în minus, în timp ce Bea e afară, 
undeva, cu Jane. 

Gândul mi-a provocat un scurt atac de panică și am încercat 
să mă ridic în picioare, dar fără folos. M-am prăbușit pe podea, 


VP - 200 


ghemuit, privindu-mi cu ochii încețoșaţi propriul sânge, în vreme 
ce jos, soţia și logodnica mea... ce făceau oare? Sunau la 
poliţie? Sărbătoreau cu un pahar de șampanie? 

Hristoase, speram din inimă că e una dintre cele două 
variante, fiindcă orice altceva mă speria de moarte. 

Nu m-am dus special în Hawaii ca să o seduc pe Bea Manson 
și să mă însor cu ea. Habar n-aveam că se află acolo - nu sunt 
un hărţuitor, pentru Dumnezeu! Dar, în decursul anilor, 
devenisem bun la identificarea ocaziilor și exact asta s-a 
întâmplat când am zărit-o pe Bea Mason pe plaja aceea. 

Nu doar o ocazie. 

Ci ocazia! 

Iniţial, n-am știut cine e. Nu prea ţineam pasul cu noutățile din 
industria designului interior, dar fata cu care călătoream ţinea. 

— Pe toţi dracii! exclamase ea când ne-am așezat pe 
marginea piscinei. 

Am ridicat privirea din telefon și am văzut o femeie trecând 
pe lângă noi, într-un costum de baie violet-închis, cu un sarong 
înflorat în jurul taliei. Era frumușică și măruntă. Chiar și de la 
distanță, am surprins sclipirea diamantelor de la urechi, dar 
nimic din persoana ei nu m-ar fi făcut să exclam așa ceva. 

— Ce e? am întrebat. 

Charlie m-a lovit cu o revistă făcută sul. 

— E Bea Mason, a răspuns și, când m-am holbat la ea 
nedumerit, și-a dat ochii peste cap și mi-a explicat. E patroana 
de la Southern Manors. Firma ei e uriașă. Fusta aia care îţi place 
ție atât de mult am cumpărat-o de la ea. 

Habar n-aveam despre ce fustă vorbește, dar am zâmbit și 
am încuviințat din cap. 

— Ah, corect. Și... e o persoană importantă? 

— Pentru femei, da, a zis Charlie, apoi a strâmbat din nas. Dar 
mă întreb ce caută aici. Nici măcar nu e complexul cel mai 
frumos de pe insulă. Dacă aș avea banii ei, m-aș duce la Lanai. 

Acesta a fost momentul în care Bea Mason a devenit brusc 
mai interesantă pentru mine. 

Și Charlie avea bani. Mulţi. Dar nu erau chiar ai ei, ci mai 
degrabă ai familiei, însă tot se putea numi bogată. Ceea ce 
însemna că Bea Mason avea, probabil, și mai mulţi. 

— E compania ei? m-am interesat, uitându-mă în telefon, 
păstrând un ton neutru. 


VP - 201 


— Da, a spus Charlie, întinzându-se spre paharul cu daiquiri 
de pe măsuţa din apropiere. 

Îi simţeam aroma dulce de căpșuni de pe șezlongul meu. 

— E o persoană care te inspiră. A transformat o afacere mică 
pe internet în ditamai monstrul, în doar cinci ani. Multimilionară 
prin propriile forțe. A fost un interviu cu ea în Fortune, pe care 
tata mi l-a trimis, și a devenit un model de viaţă pentru mine. 

Am ridicat ochii din telefon atunci și am văzut cum Bea se 
îndepărtează. 

Nu era vorba doar despre bani. Banii, da, reprezentau o mare 
atracție, dar îmi plăcea ideea că ea făcuse ceva din nimic. În 
timp ce Charlie a comandat o altă băutură și s-a întors la revista 
ei, am început să caut pe Google mai multe informaţii. 

Site-ul Southern Manors s-a dovedit a fi încântător, chiar dacă 
ușor Siropos, iar fotografiile lui Bea mi-au dovedit că era 
atrăgătoare, așa cum bănuiam deja. Nu în același fel bătător la 
ochi precum Charlie, care era întotdeauna pregătită să-și facă 
un selfie pentru Instagram, ci într-un mod mai subtil, mai clasic. 

Valoarea ei netă a adăugat lucrurilor un fel de lustru, desigur. 

Două sute de milioane de dolari. Așa spunea Google, deși 
știam că astfel de cifre nu sunt întotdeauna pline de acuratețe. 
Averea deţinută de tatăl lui Charlie era estimată cam la cincizeci 
de milioane, dar mare parte din bani erau investiţi în proprietăţi 
imobiliare și în obligaţiuni. Până și Charlie primea doar o pensie 
viageră. Generoasă, cu siguranţă, dar nu se putea numi totuși 
un cec în alb. 

— Mă duc în cameră puţin, i-am spus, ridicându-mă de pe 
șezlong și întinzându-mă, lăsând-o să-și plimbe privirea peste 
pieptul meu gol și peste mușchii abdominali. 

Mă trezisem devreme să mă duc la sală, o corvoadă, dar una 
necesară. 

— Vrei să-ţi ţin companie? a tors ea. 

M-am asigurat că îi zâmbesc larg și că o gâdil sub bărbie. 

— Nu, pentru că vreau să trag un pui de somn și n-o să dorm 
dacă ești acolo. 

Îi plăcuse gestul meu, mi-a prins mâna și mi-a sărutat vârful 
degetelor, înainte să mă alunge. 

— O să vin și eu mai târziu. Odihnește-te. 

M-am întors în cameră, dar nu ca să aţipesc. În schimb, mi-am 
aruncat toate lucrurile în geantă. 


VP - 202 


Mă descurcam binișor cu oamenii, îi înţelegeam și știam cum 
vor acţiona. Instinctul mi-a zis că e ceva în treaba cu Lanai. Bea 
Mason nu se oprise la piscina noastră, în definitiv, ci doar 
trecuse pe acolo. 

Am avut dreptate, după cum s-a dovedit mai târziu. Verificase 
piscina noastră, deoarece încerca să-și facă o idee despre 
imprimeurile pentru costumele de baie populare printre „femeile 
normale”, după cum s-a exprimat ea. 

Acum, când mă gândesc, ar fi trebuit să acord mai multă 
atenţie vorbelor ei. 

Dar, la momentul respectiv, m-am lăudat că am ghicit corect. 

Aș vrea să pot spune că există un secret pentru lucrurile pe 
care le fac, un truc special. Dar ideea e că nici măcar nu m-am 
străduit prea tare. N-a trebuit decât să mă prezint la recepţia de 
la Lanai, să-i zâmbesc melancolic recepţionerei drăguțe și să-i 
servesc o poveste despre iubita mea aflată în Hawaii, pe care o 
căutam disperat după ce îmi dădusem seama că e cea mai mare 
prostie din viaţa mea să ratez o vacanţă cu ea din cauza 
serviciului. 

Nu numai că am primit confirmarea că Bea e acolo, dar am 
căpătat și un pahar de șampanie gratis pentru necazurile mele. 

l-am cerut fetei să-mi păstreze lucrurile acolo, sperând că voi 
fi iertat și că voi sta în camera iubitei mele în noaptea aceea. 

Și socotelile au fost cât pe ce să-mi iasă perfect. 

Motivele pentru care am pus ochii pe Bea poate că au fost 
puţin mercantile la început, dar mi-a plăcut cu adevărat din 
prima. Când am văzut-o pe plajă, căzută pe gânduri, am rămas 
impresionat. Cele mai multe femei cu care îmi petrecusem 
timpul erau bogate, dar depinzând întotdeauna de banii 
altcuiva. Mi-a plăcut că Bea avea propriii bani și propria 
companie. Mi-a plăcut că întotdeauna căuta metode de a 
îmbunătăţi lucrurile, în loc să se culce pe lauri. 

Și să nu credeţi că sunt un ticălos de cea mai joasă speță. l- 
am trimis lui Charlie un SMS și am informat-o că a apărut o 
urgență și că am fost chemat înapoi la New York, dar că sigur o 
sun săptămâna următoare. 

A pus botul și n-am mai auzit de ea până la e-mailul pe care 
mi l-a trimis după ce a văzut că eu și Bea ne-am logodit. 


VP - 203 


Și nici măcar nu l-am citit cu atenţie. L-am șters de cum am 
observat cine mi-l trimisese, deși mi-au rămas câteva cuvinte- 
cheie în cap înainte să îl mut în coșul de gunoi. 

Nenorocitul dracului, scria acolo. N-am văzut atâta 
manipulare, atâta toxicitate, un comportament complet 
psihopat, nimic ieșit din comun, deși, câțiva ani mai târziu, când 
lucrurile cu Bea au început să o ia razna, m-am întrebat la cine 
se refereau toate dulcegăriile acelea. La mine sau la soția mea? 

Nenorocitul sigur eram eu. 

Să vorbesc cu Bea în prima zi a fost foarte ușor. Parcă am fi 
fost sortiţi unul altuia. Sincer, mă așteptasem să aibă garda 
ridicată mult mai sus. 

Numai că Bea nu era așa în realitate. Nu se uita mereu peste 
umăr și nu era bănuitoare din fire. Mai târziu, am înțeles că 
acest lucru se datora faptului că ea știa mereu că e persoana 
cea mai periculoasă din orice încăpere. De ce-ar trebui să se 
ferească de cineva când ea câștiga oricum? 

Știu că vorbele mele par pline de amărăciune, dar nu asta e 
intenția mea. Dimpotrivă, vă jur că am fost copleșit de admiraţie 
pentru ea. La început, cel puţin. Inainte de crime. 


33. 


N-am cunoscut niciodată pe cineva mai hotărât decât Bea să 
obțină ce își dorește. Nici măcar eu nu sunt așa. După cum am 
spus, dintotdeauna am fost genul care prinde ocazia atunci când 
i se oferă, mai degrabă decât persoana care să ia măsuri și să 
creeze astfel de ocazii, așa cum făcea Bea. 

Cred că tocmai de aceea am plăcut-o pe Jane atât de mult 
chiar de la început. Era exact ca mine - în căutarea unei 
deschideri, pentru ca, mai apoi, să urmeze adaptarea în funcţie 
de deschiderea respectivă. Sunt sigur că a avut impresia că m-a 
dus de nas, că am pus botul la toate scenariile ei, dar m-am 
regăsit prea mult în ea ca să nu văd ce are de gând. Indiferent 
din ce sunt alcătuite sufletele, al meu și al lui Jane erau la fel - 
sau cel puţin se asemănau destul de mult. 

Insă Bea... Bea era o bestie complet diferită. 

Răsuflarea mi s-a părut grea și apăsătoare și am închis ochii. 


VP - 204 


Ar trebui să mă gândesc la ce am de întreprins acum, cum să 
ies dracului de aici, dar nu o am în minte decât pe Bea. 

Anul trecut. Cina aceea celebră. Blanche flirta cu mine, știam. 
Dar ce intenţiona totuși? Habar n-aveam. Nu eram din Sud, dar 
trăisem aici suficient ca să învăţ că flirtul reprezenta o a doua 
limbă pentru acești oameni, un hobby ca oricare altul. Acasă, 
dacă m-ar fi privit cineva așa cum se uita Blanche la mine, aș fi 
zis că persoana cu pricina e pregătită să și-o tragă cu mine. Aici, 
nu puteai fi sigur nicio clipă. 

Își așezase mâna pe a mea și se dăduse atât de aproape, 
încât îi simţeam apăsarea sânilor pe biceps. Imi plăcea Blanche, 
îl detestam pe Tripp și Bea se concentra atât de mult pe 
Southern Manors, încât simțeam că n-o mai văd niciodată. Dar 
să mă culc cu cea mai bună prietenă a ei mi se părea o 
încurcătură mult prea mare și, sincer vorbind, îmi plăceau mai 
mult banii lui Bea decât sexul. 

Totuși, nu însemna că nu mă distram să o văd pe Bea 
geloasă. 

Așa că n-am făcut nimic, dar nici n-am încercat să o evit pe 
Blanche. Mă ocupam de renovarea casei sale și chiar nu puteam 
să o ignor fățiș. Prânzuri în sat, pentru a revizui schițele de 
arhitectură și accesoriile de la baie. După-amiezi acasă la ea, ca 
să verificăm mostre de vopsea. SMS-uri prin care ne confirmam 
următoarele întâlniri. Toate mi se păreau nevinovate, dar, pe 
toţi sfinţii, Bea și-a ieșit din minți. 

Și nu era ca și cum n-aș fi știut ce face Blanche. Eram cea mai 
nouă armă în războiul lor rece pe care-l purtau încă din 
adolescenţă. Dar a fost plăcut ca Blanche să-mi acorde atâta 
atenţie. Bea era atât de ocupată să-și construiască imperiul, că 
nu se mai oprea să se uite la mine așa cum obișnuia. 

Așa cum se uita Blanche. 

Poate că am încurajat-o puţin. Poate că am răspuns și eu 
flirturilor. 

Poate că mi-am lăsat telefonul intenţionat fără parolă pentru 
ca Bea să iscodească după pofta inimii. 

Totuși, la un moment dat, ar fi explodat totul dacă n-ar fi fost 
rahatul cu mama lui Bea. 

Într-o după-amiază, acasă la ea, Blanche a dat să mă sărute 
și, da, bine, am lasat-o. Doar foarte puţin. Mă chinuia 
curiozitatea să văd cât de departe intenţiona să meargă și, 


VP - 205 


sincer, muream să văd dacă mă interesa ca femeie mai mult 
decât credeam. În mod bizar, nu mă interesa. Blanche era 
drăguță și înnebunită după mine, dar n-am simţit nicio scânteie, 
așa că am îndepărtat-o blând. 

— Nu putem face asta, i-am zis. Bea nu merită așa ceva. 

Și să dea dracii dacă n-a fost cea mai mare prostie pe care 
am spus-o vreodată. 

Încă văd limpede în minte cum fața lui Blanche s-a 
schimonosit, urâţind-o într-un hal fără de hal. 

— Bea? a mârâit ea la mine. Tu măcar o cunosti pe Bea? 

A vorbit cu atât mânie, încât m-am întrebat dacă nu cumva se 
îmbătase. Dar nu, în pahar avea ceai dulce și privirea îi era 
ageră. 

— Ştiai că părinţii ei au fost niște beţivi? m-a întrebat. Știai că 
nici măcar nu o cheamă Bea? 

Blanche și-a împuns pieptul cu un deget. 

— Eu i-am dat numele ăsta. O chema Bertha când am 
cunoscut-o. 

A pufnit dispreţuitoare. 

— O nenorocită de Bertha. 

Știam despre treaba cu numele și nu pricepeam de ce 
Blanche exagerează în privinţa lui. Nici mie nu-mi plăcuse să mi 
se spună „Edward” și nu-mi păsa că Bea avea aceeași problemă 
cu Bertha. Dar, într-adevăr, nu știusem că părinţii ei fuseseră 
alcoolici și m-a deranjat că m-a luat prin surprindere. 

— Ştiai că au găsit-o pe maică-sa căzută la baza scărilor când 
Bea era singura persoană din casă? 

Am citit pe chipul ei că regretă cuvintele în secunda în care 
le-a rostit, am zărit tremurul scurt al nărilor și cum s-a holbat de 
parcă până și ea credea că mersese prea departe, dar eu am 
păstrat o expresie neutră. 

— Tu cu gura ta ai spus că era o beţivă. Beţivii au tendinţa să 
cadă, am replicat sec. 

— Mda, bine. 

Blanche a ezitat și am început să văd cum i se învârt rotițele 
în cap. 

— Beţiva asta a căzut la două săptămâni după ce a făcut-o de 
rușine pe Bea la recepţia pentru Southern Manors, așa că... 
adună tu unu și cu unu, a adăugat ea ridicând din umeri. 


VP - 206 


Mi se părea ridicol să cred că Bea ar fi avut ceva de-a face cu 
asta. Ori cel puţin așa am încercat să-mi spun în sinea mea. 

Apoi, au apărut întrebările. 

Anna lucra ca secretară la firma mea de construcţii. Era 
frumușică și simpatică, tocmai terminase colegiul și Bea a 
insistat să fie concediată din secunda în care a cunoscut-o. Nu 
am ascultat-o, fiindcă Anna era o angajată bună și, la naiba, nu 
intenţionam să fiu genul de patron dubios care se dă la femeile 
care lucrează pentru el, așa că nu era ca și cum m-aș fi 
confruntat zilnic cu tentaţiile. 

După aceea, au început să dispară bani din încasările în 
numerar și, într-o zi, când Bea a apărut la birou ca să-mi aducă 
prânzul, a deschis sertarul de la biroul Annei ca să ia un pix și, în 
fundul lui, a găsit banii care lipseau. 

Anna a plâns și s-a jurat că nu-i furase ea, dar ce-aș fi putut 
face decât să o concediez? 

Totuși, mereu am crezut că e ceva necurat la mijloc. Anna nu 
părea o hoață și Bea nu o voia acolo, apoi Bea găsise banii... 
totul era prea cusut cu aţă albă. 

N-am zis nimic, fiindcă nici măcar nu aș fi știut ce să zic. Nu 
mi-a plăcut deloc gândul că soția mea ar putea fi atât de 
manipulatoare. 

Și n-ar fi trebuit să pomenesc nimic de mama ei, dar, în 
noaptea aceea, în aceeași nenorocită de zi în care Blanche îmi 
povestise, am deschis gura ca un idiot. 

— Nu mi-ai spus că mama ta a murit din cauza unei căzături. 

Bea și-a ridicat privirea din laptop și lumina palidă a ecranului 
i-a învăluit chipul. Purta ochelari, își prinsese părul într-un coc 
improvizat și, brusc, mi s-a părut mai tânără și complet diferită 
de Bea cea spilcuită și dichisită cu care mă obișnuisem. 

Mi-a plăcut. 

— Așa, și? a replicat într-un final. Doar ţi-am spus că a murit 
pe neașteptate. 

— Da, dar ai zis că din cauza excesului de băutură. 

Bea și-a îndreptat atenţia din nou spre laptop și degetele ei 
au continuat să cânte pe tastatură. 

— Corect. A băut prea mult și a căzut. 

Frustrat, am traversat încăperea și i-am închis computerul, 
gest întâmpinat cu un protest. 


VP - 207 


— Așa e, dar e diferit de ceea ce m-ai lăsat să cred. Am crezut 
că i-a cedat ficatul sau ceva similar. Că avea ciroză. Nu mi-am 
imaginat că a fost un accident. 

Am accentuat ultimul cuvântul. 

Deschizându-și laptopul cu gesturi iuți și agresive, Bea mi-a 
răspuns: 

— Ei bine, a fost un accident. A căzut și eu am găsit-o, un 
lucru care m-a întristat îngrozitor și îţi mulțumesc că mi-ai adus 
aminte din nou de el. Mă bucur că am purtat această 
conversație. 

— Nu te purta așa. 

M-a fixat cu privirea și, pe gât, au început să-i răsară pete 
roșii, așa cum se întâmpla ori de câte ori se enerva. 

— Există vreun motiv pentru care tu și Blanche aţi vorbit 
despre moartea mamei? m-a întrebat. 

Rahat. Rahat. Ar fi trebuit să anticipez întrebarea, dar eram 
atât de disperat să scap de gândurile mele negre, încât nu-mi 
trecuse prin cap că va ști cu precizie de unde am primit 
informaţia. 

— A venit vorba când am fost la ea, am răspuns. 

A râs sarcastic. 

— Exact, bârfele tipice. Hei, știi cum a murit mama soţiei tale? 

— Nu fi scârbă, m-am răstit, îndreptându-mă de spate. 

Bea nu mi-a răspuns, deși niciodată nu-i mai vorbisem așa. 

S-a concentrat asupra laptopului iar și asupra e-mailului atât 
de important, că trebuia să-l rezolve într-o seară de vineri, la ora 
zece. 

N-am mai vorbit în noaptea aia și, mai târziu, m-am așezat 
lângă ea, în pat. Stătea cu spatele la mine, cu fundul lipit de 
coapsa mea și, pentru o secundă, m-am gândit să o trezesc și să 
văd dacă putem rezolva cearta cu o partidă de sex. 

Nu cred că am fi reușit. 

Întins în pat, am încercat să nu mă gândesc la mama ei, cum 
zăcea la capătul scărilor, cu balta de sânge mărindu-se în jurul 
ei. 

M-am străduit să nu mi-o închipui pe Bea în capul scărilor, 
privind în jos, spre ea. Imaginea era prea clară însă, prea ușor 
de văzut cu ochii minţii și, cu cât o îndepărtam, cu atât mai 
limpede devenea și mai posibilă. 

Și habar n-aveam ce să fac în cazul ăsta. 


VP - 208 


Cu ce fel de persoană mă însurasem? Cu cineva care, 
potenţial, își omorâse propria mamă? 

Sincer, îmi venea greu să cred. Până în noaptea în care a 
omorât-o pe Blanche. 


34. 


Nu am nicio explicaţie, habar n-am de ce m-am dus la lac. 
Poate pentru că Tripp trecuse pe la mine ca să mă întrebe dacă 
vreau să mergem până acolo și nu știam că Bea îl invitase. 

Eu și Tripp nu ne împrieteniserăm niciodată la cataramă, dar 
ceva din faptul că fetele (femeile, o aud pe Jane spunând) s-au 
dus acolo singure, că Bea i-a trimis un SMS lui Tripp să vină și 
el... ceva mi s-a părut ciudat. 

Observasem felul în care Tripp o privea pe Bea în ultima 
vreme, cu ochii lui de căţeluș trist. Imi spusesem în sinea mea 
că asta se întâmpla numai pentru că Blanche se dăduse în 
spectacol, manifestându-și atracţia faţă de mine. Un fel de 
transfer emoţional sau cum naiba s-o numi. 

Dar asta nu însemna și că îmi place. 

Prin urmare, mă deranjase că Bea îl invitase și, mult timp 
după plecarea lui Tripp, am stat în living, gândindu-mă la asta, 
și mă durea exact ca atunci când dai cu limba peste un dinte 
cariat. 

De ce l-ar vrea Bea acolo? Nici măcar nu-l plăcea pe Tripp și 
ăsta trebuia să fie un weekend între fete. 


VP - 209 


Casa este întunecată și goală când Eddie ajunge acolo. 

Sau așa crede el, că nu e nimeni. Stă în living și strigă, apoi 
aude un sforăit la etaj. 

Tripp e în camera pentru oaspeți, beat mort, doarme cu gura 
deschisă și cu mâna atârnând pe lângă pat. Sforăie atât de 
puternic și de congestionat, încât respiră greoi și ceva i se pare 
bizar lui Eddie. Nefiresc. 

Dar, în definitiv, Tripp e un betiv și poate că așa fac alcoolicii. 

Barca a dispărut și Eddie vede semne că ar fi petrecut toti trei 
- geanta lui Blanche e agătată de ușă, cheile lui Tripp sunt pe 
tejghea, geanta sport a lui Bea, pe unul dintre scaunele înalte 
de la bar. 

Așa cum zăbovește în living, Eddie își zice în sinea lui că se 
purtase ca un ticălos notoriu, că fetele plecaseră cu barca în 
larg și se distrau de minune și că o lăsase pe Blanche să-i toarne 
prostii despre mama lui Bea. 

Atunci se uită spre ușa din spate și o vede. 

Pe Bea. Urcându-se pe ponton, udă leoarcă. 

Și Eddie înţelege. 

lar ea pricepe la rândul ei că el a înțeles. Eddie îşi va aminti 
pentru tot restul vieții lui expresia, felul în care a strâns din 
dinți, cum și-a îndreptat umerii și a ridicat capul de parcă ar fi 
vrut să zică: Încearcă numai, jigodie. 

La început, Eddie ia decizia corectă. O primește în brațele lui. 
Îi spune că întelege. Blanche știa acest lucru oribil despre ea şi o 
bârfea, ce altceva ar fi putut face? Bea îi proteja pe amândoi, tot 
ce a clădit, și ce istet din partea ei să-l aducă pe Tripp aici ca să 
fie țapul ispășitor! El și Blanche se certaseră, iar el o lovise cu 
putere. Bea încercase să o salveze - doar Blanche era cea mai 
bună prietenă ei! - dar și ea băuse și se lăsase întunericul. 
Fusese atât de curajoasă când se aruncase în apă, înotând până 
la mal ca să aducă ajutoare. 

Zâmbind, Bea se ridică în vârful picioarelor și îl sărută. 

— Stiam eu că o să pricepi, zice ea. 

Exact atunci, Eddie o înșfacă, sufocând-o cu bratul și ridicând- 
o de la pământ. Ea îi smulge un nasture de la cămașă, de care el 
uită până câteva zile mai târziu, când Bea e deja închisă în 
camera de refugiu. 

În siguranță. 

Cel putin așa crede el. 


VP - 210 


VP - 211 


N-am fost în stare s-o torn și s-o las să se ducă la închisoare. 
Nu pentru o crimă atât de calculată, nu într-un stat care încă 
aplică pedeapsa cu moartea, nu când ar putea începe să pună 
aceleași întrebări despre mama ei, așa cum făcusem eu. 

(Ca să nu mai menţionez că un proces ar fi distrus afacerea. 
Nimeni nu-și dorește fleacuri încântătoare de la o criminală.) 

Dar nici nu puteam s-o las de capul ei, nu aveam suficientă 
putere să fac faţă ideii că, data viitoare când cineva nu îi este pe 
plac, o să scape de persoana respectivă așa. 

Camera de refugiu îmi oferise o soluție. 

Nu cea mai deșteaptă, nu cea mai bună, dar, la naiba, cum aș 
fi putut proceda altfel? 

e 

Durerea începea să cedeze acum sau pur și simplu mă 
obișnuiam cu ea. În orice caz, mă puteam mișca mai mult și, 
chiar dacă stomacul mă necăjea din nou, am reușit să mă salt în 
capul oaselor. 

Jane. 

N-am iubit-o cu adevărat. Știam asta acum. 

Îmi dorisem. Atât de mult. La început, totul a fost foarte ușor. 
Puteam să iubesc pe altcineva. Puteam să o iau de la capăt. 
Puteam să uit de Bea și de tot ce făcuse, de tot ce făcusem eu, 
de tot ce făcuserăm împreună și să încep o relaţie nouă cu Jane. 
Jane cea isteață și amuzantă, care mi-a văzut numai părțile 
bune, niciodată pe cele rele. 

Bea aflase adevărul despre familia mea în cele din urmă. Că 
nu vorbisem cu mama sau cu fratele meu de când împlinisem 
18 ani, deși erau amândoi oameni cumsecade, care nu greșiseră 
cu nimic. Singura lor crimă era că-mi aminteau de cât de 
mediocre îmi fuseseră începuturile. 

Totuși, Jane nu știa nimic. Nici că mama încă încerca să-mi 
trimită e-mailuri la adresa oficială de la Southern Manors, pe 
care le ștergeam de cum le primeam. Nici că, atunci când 
fratele meu a vrut să ne trimită o felicitare de Crăciun, mi-am 
pus avocaţii să-l atace, sugerând că ne hărțuia. 

Cu Jane, am luat-o de la zero. 

Însă o parte din mine a știut mereu că n-o să fie așa de 
simplu, îmi spusesem în sinea mea că am ascuns-o pe Bea ca să 
protejez afacerea, că era mai bine ca lumea s-o creadă moartă 


VP - 212 


decât criminală, dar adevărul era... că nu suportam ideea să 
renunţ la ea. 

Simplu. Și înfricoșător totodată. 

Încă o iubeam. 

La asta se rezuma totul, oricât de oribil ar suna. lubire. 
Încercam s-o salvez de lumea exterioară și de ea însăși. 

— E cel mai bun lucru pentru tine, o consolasem în noaptea 
când o dusesem în camera de refugiu, când ea se holba la mine 
confuză, furioasă și poate și puţin speriată. 

Și crezusem asta. Chiar și-acum cred. Dar, lisuse, acum se 
eliberase și era în aceeași casă cu Jane, răbdătoarea Jane la care 
ar fi trebuit să renunţ din prima. Nu merita așa ceva. N-ar fi 
trebuit s-o cer niciodată de soţie, nu când eu încă mă duceam în 
camera lui Bea ca s-o văd, să-i vorbesc și să mă culc cu ea. Dar 
voiam să-i dau lui Jane exact ce își dorea. Cumva, ca un idiot, 
am crezut că totul o să funcţioneze până la urmă. Că voi găsi o 
cale ca noi toți să obținem, în sfârșit, ce ne doream. 

Le voiam pe amândouă. Nu fusesem în stare să renunţ la 
niciuna, o ţineam pe Bea sus, îi promiteam întruna lui Jane că 
mă însor cu ea și, acum, o sfecliserăm cu toții. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama că Jane o să se prindă la un 
moment dat. Se tot apropia și, în ciuda rolului de tânără naivă 
pe care-l juca, știam că e periculoasă ca un set de cuțite 
ascuţite. 

Eu, pe de altă parte, eram curios, impulsiv, lacom. 

Cu un geamăt, am reușit să mă așez în genunchi. Nu mă 
legaseră cu nimic, doar mă încuiaseră într-o cameră din care nu 
aveam cum să ies. 

Numai că nu fusese niciodată complet impenetrabilă. Avea 
garantată o ieșire. Dintotdeauna. Eu singur o știam, fiindcă cu 
construisem nenorocita asta de casă. 

Totuși, era periculos. Prostesc chiar. Și posibil mortal. 

Dar trebuia să încerc. 


VP - 213 


PARTEA A UNSPREZECEA 


JANE 
35, 


— Nu ești deloc cum te-a descris. 

Stau în hol și brațul încă mă doare de la lovitura dată lui Eddie 
cu ananasul ăla masiv. L-am izbit prea tare, știu asta. Și într-un 
loc ciudat. Încă simt cum a crăpat osul și încă îmi amintesc dinţii 
lui pe covor. Îl lăsasem acolo, închizând ușile în urma noastră. 
Nu s-a mai auzit niciun sunet, cum că ar fi conștient sau în viaţă. 

lar Bea Rochester se află în fața mea. 

Vie. 

Fiindcă Eddie o sechestrase în nenorocita lor de cameră de 
refugiu. Și, aparent, îi vorbise despre mine. 

Totul e atât de bizar, că nu-mi vine nimic în cap să-i răspund, 
dar bălmăjesc într-un final: 

— Aăă... p... poliţia. Trebuie să sunăm. 

— Trebuie, mă întrerupe Bea, oftând din rărunchi, să beau 
dracului ceva. 

e 

Bea coboară scările cu aceeași încredere și concentrare pe 
care mi le-am imaginat că le-ar avea, cu capul sus și cu mișcări 
sigure. Mă iau după ea, ţinându-mi braţele încrucișate în dreptul 
taliei, dorindu-mi să nu fiu îmbrăcată în costumul de sport folosit 
dimineață. 

Bea e deja în bucătărie când ajung jos, verificând camera 
valetului. E o încăpere îngustă între bucătărie și spălătorie, cu o 
chiuvetă mică, pahare elegante, cu picior, și câteva sticle de vin, 
alături de cele cu whisky preferate de Eddie. 

Rămân în prag când Bea deschide un dulap și își plimbă 
privirea peste sticlele așezate în suporturile lor mici și cubice, 
din lemn. 

— Aţi băut cumva Mouton Rothschildul din 2009? mă 
întreabă, uitându-se peste umăr la mine. 

VP - 214 


Stau nemișcată, cu mâinile pe lângă corp, încă suferind din 
cauza forţei cu care l-am lovit pe Eddie în cap. 

Mă simt ca o impostoare... și exact asta sunt. 

Și nu îmi vine să cred cât e de calmă ea. Ce control are! 
Lumea s-a întors cu susul în jos, iar ea alege vinuri. 

Însă Bea clatină din cap și degetele îi dansează peste sticle. 

— Cel din 2007 e încă aici. Merge și ăsta. 

Scoate sticla din lăcașul ei, culege două pahare de pe raftul 
de sub tejghea, mișcându-se cu agilitate și cu încredere. 

Pentru prima dată, îmi dau seama că aceasta e casa ei. N-ar fi 
putut deveni a mea niciodată și, la dracu’, nici a lui Eddie. 

Oprindu-se între bucătărie și sufragerie, mă privește din nou. 

— Adu și tu tirbușonul, dacă nu te superi. 

Măcar atât pot să fac și eu. Deschid un sertar din bucătărie și 
scot tirbușonul, după care o urmez pe Bea în sufragerie. 

Destupă sticla, umple cele două pahare și îmi face semn să 
mă așez. la și ea loc într-un capăt al mesei și, pentru o secundă, 
mă întreb dacă ar trebui să ocup celălalt capăt, ca să stăm faţă 
în faţă ca două regine din Evul Mediu. 

Prefer să stau în stânga ei, dar nu pe scaunul cel mai apropiat 
de ea, ci să las ceva spaţiu între noi, dar nu cât terenul de fotbal 
care e masa lungă din lemn de stejar. 

E același loc în care ea a pozat pentru interviul din Southern 
Living de acum câţiva ani, numai că acum poartă o pijama din 
mătase șifonată și are unghiile rupte. Chiar dacă arată ca dracu' 
- palidă, cu părul mai lung și cu vârfurile tocite, cu cearcăne 
adânci -, o întrezăresc pe Bea Rochester, cea pe care mi-am 
imaginat-o de atâtea ori. Femeia care a construit un imperiu din 
materiale cadrilate și din boluri în formă de fructe, o marcă 
imitând un anumit stil de viaţă pe care ea nu-l avusese în 
copilărie, dar în care își înfipsese ghearele până când și-l 
însușise. 

Unul dintre bolurile acelea stă pe masă acum, plin cu lămăi. 
Bea se întinde, trage bolul aproape de ea, alege o lămăie și 
începe s-o rostogolească între palme, cufundată în gânduri. 

Îmi ridic paharul și sorb o gură. Cabernetul tare îmi 
explodează pe limbă, iar Bea continuă să răsucească lămâia aia 
pe toate părțile. 

În cele din urmă, o pune la loc în bol și se uită la mine. 

— Așadar, Jane... 


VP-215 


— Așadar, Bea, răspund pe același ton. 

Îmi zâmbește. Sau, mai degrabă, schiţează un surâs, un colt 
al gurii i se ridică ușor. Îmi dau seama că am văzut aceeași 
expresie pe chipul lui Eddie. Oare ea a luat ticul de la el sau 
viceversa? 

Întinde mâinile în lateral și mă întreabă: 

— Ce facem acum? 

Îmi place că folosește pluralul, noi. Și îmi place și cum mă 
privește, de parcă m-ar vedea cu adevărat. Nu sunt Jane-Cea- 
Care-Plimbă-Câini, nici fata tristă care aproape că a fost păcălită 
de soțul ei să-l ia de bărbat. Mă vede pe mine, cea reală. 

Ridic sticla de vin și-mi umplu paharul. Al ei e încă plin, așa că 
așez sticla la loc pe masă cu o bufnitură. Afară, a început o 
furtună violentă. Ploaia răpăie pe geamuri, tunetele zguduie 
casa la fiecare câteva minute. Poate că, de sus, se aude când și 
când câte o duduitură, dar n-aș putea să jur. 

Mă gândesc la Eddie, zăcând pe podeaua camerei de refugiu 
și aștept să simt vinovăţie, regret sau... ceva. 

Nimic de acest gen, ci doar o senzaţie dezgustătoare de 
ușurare. Am avut dreptate. Toate bănuielile mele, toate 
presimţirile nu mă înșelaseră. Instinctul îmi rămăsese la fel de 
puternic ca întotdeauna. Și Bea era în siguranţă acum. 

— Trebuie să sunăm la poliţie, spun din nou. Să le povestim 
tot ce s-a întâmplat. 

Bea încuviinţează din cap și cugetă asupra propunerii. 

— Tot ce s-a întâmplat. Mai exact, la ce te-ai gândit? 

Deși mintea îmi lucrase constant în ultimele câteva ore, de 
când îl vizitasem pe Tripp, de când găsisem jurnalul, 
întotdeauna mi-am venit iute în fire și am trecut peste șocuri 
rapid. E un talent necesar pentru supraviețuire. 

Îmi ajută de minune și acum. 

— Blanche e moartă cu adevărat, îi zic lui Bea. Dar probabil că 
nu a fost un accident cum crede toată lumea. 

— Aveau o relaţie, răspunde Bea, cu voce blândă, dar un 
mușchi de sub maxilar îi zvâcnește și strânge din dinţi înainte să 
continue. Eddie, firește, a crezut că n-o să aflu niciodată, dar am 
știut din prima. N-a fost niciodată așa de deștept pe cât se 
crede. 


VP - 216 


Îmi amintesc povestea lui cu „anotimpurile de tranziţie” și cu 
„ratonii din pod” și pufnesc, ridicând paharul. Pământul de sub 
picioare mi se pare mai solid acum. 

— Dar presupun că pe Blanche a mustrat-o conștiința apoi. 
Eram prietene din copilărie și poate că loialitatea a însemnat 
mai mult pentru ea decât crezuse. Sau, la naiba, poate a vrut să 
râdă de mine direct. În orice caz, am știut că motivul pentru 
care m-a invitat la casa de lângă lac în weekendul acela era să 
mi se confeseze. 

Bea soarbe delicat din vin. 

— Bănuiesc că și Eddie știa. Și a preferat să o ucidă pe 
Blanche ca să nu aflu adevărul. 

Numai că Bea o invitase pe Blanche. Doar casa de lângă lac îi 
aparținea, nu? 

Mă încrunt puţin, dar nu comentez și Bea continuă. 

— O mișcare tipică din partea lui Eddie. Intotdeauna a vrut să 
mai capete o felie de tort, să mai prindă o ocazie suplimentară. 
Dar știa și că toate astea - întinde mâinile din nou, arătând 
casă, cartierul și probabil întreaga lor viaţă - sunt ale mele. Doar 
nu putea să divorțeze, nu? 

— Și-atunci, de ce nu te-a omorât? 

Mă descurc grozav, îmi spun în sinea mea, sunt calmă, dar 
inima îmi bubuie mai-mai să-mi sară din piept, fiindcă nu e deloc 
adevărat. Nimic din spusele ei nu e adevărat. 

E o mincinoasă pricepută, recunosc. Mult mai bună decât 
Eddie. Dar recunosc rahaturile imediat și vorbele ei nu se 
potrivesc deloc. 

Bea se apleacă și își încrucișează brațele sprijinindu-se de 
masă, iar mânecile pijamalei se ridică, expunându-i încheieturile 
subțiri, elegante. 

— N-am înțeles de ce, admite ea. Și, crede-mă, am avut 
destul timp să rumeg lucrurile. Cred... 

— Te-a iubit, rostesc acru. 

Chiar dacă povestea lui Bea n-are sens, cumva, această 
explicaţie... are. 

A iubit-o. Ce se întâmplase fusese dubios și năucitor, iar Eddie 
se dovedise nemilos. Mi-am amintit de el și de John. Dacă într- 
adevăr ar fi considerat-o pe Bea o piedică în calea lui, n-am nicio 
îndoială că ar fi omorât-o. 

Totuși, ea e încă aici. 


VP - 217 


Bea mă privește intens și, pentru o secundă, încrederea în 
propria persoană i se clatină. Nu se aștepta la un asemenea 
răspuns. 

O urmăresc cum lasă capul în piept o clipă, apoi îl ridică 
imediat și dă din umeri. 

— Posibil. În orice caz, asta e povestea mea. A ucis-o pe 
Blanche, mi-a înscenat moartea, după care m-a ţinut 
sechestrată în casa asta de parcă am fi trăit într-un nenorocit de 
roman gotic, în timp ce el a sedus o tânără naivă, care obișnuia 
să-i plimbe câinele. 

Bea ridică din sprâncene. 

— Ce părere ai? 

lau o gură de vin zdravănă și nu mă grăbesc. 

— E o versiune a adevărului. 

— Dar nu-ţi place. 

Nu-mi place, corect. Nu vreau să trec drept ingenua tragică, 
idioata care a fost înșelată de un bărbat chipeș, cu un cont 
bancar uriaș. 

O victimă. 

Mă sprijin de spătarul scaunului și continui s-o privesc. Poate 
că e din cauza vinului, dar nu mai pare atât de palidă acum și, în 
pofida părului ciufulit și a pijamalei, arată aproape... elegantă. 

— De ce nu ești mai agitată? o întreb. 

Se uită fix la mine. Are ochi frumoși, mari și negri, cu gene 
groase chiar și fără rimel. 

— Dar tu de ce nu ești? mi-o întoarce. Tocmai ai aflat că 
bărbatul pe care-l iubești e un criminal și că soţia lui moartă de 
fapt trăiește. Niște urlete și puţin plâns ar merge de minune. 

Nu răspund. 

— Ştii ce cred? continuă ea. Cred că există un motiv pentru 
care Eddie s-a îndrăgostit de amândouă. Nu - ridică o mână, 
oprindu-mi încercarea de împotrivire -, lui chiar îi pasă sincer de 
tine. N-ar fi riscat să te aducă în viaţa lui, dacă n-ar fi fost așa. 
Semănăm mult, Jane. 

— Nu așa mă cheamă, îi zic aproape fără voia mea. 

— Nici pe mine nu mă cheamă Bea, îmi răspunde zâmbind. 

— Ştiam. De la Tripp. 

Bea își dă ochii peste cap. 

— Jegosul ăla de Tripp. 


VP - 218 


Aproape că izbucnesc în râs, fiindcă știu ce simte. Dar e ceva 
atât de... greșit în toate astea. E prea calmă, prea stăpânită, 
prea organizată pentru o femeie care a trecut prin cel mai oribil 
lucru la care mă pot gândi. 

Apoi se apleacă în faţă și spune: 

— Eddie a zis că nu semeni deloc cu mine. Nu cred că așa 
stau lucrurile. 

Mă uit la ea, cum stă acolo ca o regină, minţind fără jenă, și 
știu că astea sunt singurele vorbe adevărate pe care le-a rostit. 


VP - 219 


PARTEA A DOUĂSPREZECEA 


BEA 
36. 


Te-a iubit. Nu știu de ce cuvintele acestea care ies de pe 
buzele lui Jane mă afectează atât de mult. Poate pentru că Jane 
nu și-ar dori deloc să fie adevărate. Dar Jane e o mincinoasă 
strașnică. Ghicesc asta doar privind-o. Imi dau seama totodată 
că nu e fata din poveștile lui Eddie. O fată care l-a lovit direct în 
faţă cu un ananas din argint și care stă acum cu soţia lui - 
despre care i se spusese că e moartă, pe fundul unui lac - la un 
pahar de vin. 

Îmi place fata atât de mult, că aproape îmi pare rău că Eddie 
nu i-a văzut și această latură. Poate i-ar fi plăcut și lui. Ori poate 
că deja i-a plăcut. Poate că, oricât de mult ar fi urât să 
recunoască, Eddie știa că Jane e ca mine. Ştia că asta îl și 
atrăsese la ea de prima dată. 

Mai ia o gură de vin. E micuță, palidă, cu o culoare a părului 
între blond și șaten care nu o prea avantajează. Hainele pe care 
le poartă sunt niște imitații firave ale ţinutelor celorlalte femei 
din cartier. Poate că asta a fost suficient ca să-l păcălească pe 
Eddie, dar el ar fi trebuit s-o privească în ochi. 

Ochii o trădează. De pildă, încuviinţează din cap spre mine, 
stă foarte calmă, dar ochii au o strălucire febrilă și sunt sigură 
că nu crede o iotă din tot ce i-am povestit „că s-a întâmplat”. 
Aventura, faptul că Eddie a omorât-o pe Blanche, sechestrarea 
mea, transformarea lui Tripp în tap ispăşitor. Mizasem pe faptul 
că ea îl crede pe Eddie mai deștept decât e, dar poate că am 
calculat greșit. 

De fapt, acum, când mă uit la ea, îmi amintește de Blanche. 
După înmormântare. 


VP - 220 


— Mă bucur atât de mult că ești aici! 

Bea o îmbrățișează strâns pe Blanche și simte cât e de slabă 
în rochia ei neagră. Bea nu poartă negru, de data asta a ales 
violet-închis, nuanta caracteristică a viitoarei colecții de toamnă 
Southern Manors. 

Blanche o strânge în brate la rândul ei și spune întruna cât de 
rău îi pare, dar, când pleacă, Bea crede că surprinde ceva în 
privirea lui Blanche. Nu bănuiește nimic, chiar nu. Blanche nu ar 
face niciodată un asemenea salt în necunoscut. Dar Bea vede 
că, pentru Blanche, lucrurile nu par în regulă, chiar dacă nu va 
rosti niciodată nimic cu glas tare, chiar dacă nici măcar nu-și va 
îngădui să se gândească la asta. 

Mai târziu în seara aceea, Bea stă pe fotoliul adus din casa 
mamei, singurul obiect pe care și-l dorise din nenorocitul de 
cămin al copilăriei ei, și termină sticla de vin. O ajută să rămână 
goală pe dinăuntru și ușor confuză, o ajută să blocheze 
imaginea mamei dinainte să cadă. 

Mama se ameţise bine, partea asta era adevărată, doborâtă 
complet de drogul ei preferat la momentul respectiv. Klonopin, 
probabil. Bea o urmărise cum se târăște pe hol, ca o femeie 
mult trecută de 53 de ani, cu pași înceți și târșâiţi. 

Îi spusese de atâtea ori să scape de covorul de lângă scări, 
dar firește că nu o ascultase. Totuși, doar se împiedicase, nu 
căzuse imediat. Nu pățise nimic. 

Bea nu-și poate explica de ce a impins-o. Doar că ea era 
acolo, mama s-a împiedicat și, în momentul respectiv, pieptul i 
s-a umplut de o bucurie fără margini și i s-a părut lucrul cel mai 
natural din lume să întindă mâna și... să împingă. 

Pe chipul ei, nu s-a văzut nici teama, nici groaza și nici șocul. 
Ca întotdeauna, mama doar a privit-o ușor confuză când a 
căzut. 

La înmormântare, Bea și-a dat seama cât e de norocoasă. 
Dacă mama şi-ar fi rupt glezna sau și-ar fi fracturat clavicula, 
Bea ar fi trebuit să dea enorm de multe explicații. Dar capul 
mamei se lovise cu putere de marginea scărilor. Bea auzise 
pocnetul și văzuse sângele. 

Nu a murit imediat, dar, când Bea a privit în jos, spre ea, a 
înțeles că rana e suficient de gravă. Sângele forma deja o 
băltoacă în jurul capului. 


VP - 221 


Totuși, dacă ar fi sunat la salvare imediat și nu a doua zi 
dimineață, dacă ar fi pretins că a auzit o bufnitură în miezul 
nopții și că s-a trezit și și-a găsit mama la capătul scărilor, 
probabil că femeia ar fi supraviețuit. Sângerarea excesivă îi 
adusese sfârșitul. 

Zăcuse acolo, singură, toată noaptea, pe podea, și sângele i 
se scursese încet pe parchet. 

Bea așteptase luni întregi să se simtă prost pentru ce făcuse, 
dar, până la urmă, sigurul sentiment trăit fusese cel de 
eliberare. 

În concluzie, îşi scosese întâmplarea din minte, ani la râna. 
Nici măcar Eddie nu știa adevărul despre cum murise mama ei. 
Îi spusese o poveste vagă despre faptul că le avea cu băutura și, 
cum Eddie însuși nu se prea omora cu poveștile despre trecutul 
lui, bărbatul nu insistase. Povestea nu-și mai itise capul până cu 
câteva luni înainte ca Blanche să moară. 

Amândouă iau cina la același restaurant mexican, unde 
merseseră după ce Bea îl cunoscuse pe Eddie. 

Între ele stăruie tensiunea - este imediat după ce Bea îi 
surprinsese pe Eddie și pe Blanche la prânz, după ce i-o trăsese 
lui Tripp în baie, dar Blanche nu ştie asta dar Bea e complet 
nepregătită când vede cât de furioasă pare Blanche în seara 
aceea. 

— Nu ştie, nu-i așa? întreabă ea. 

Bea se holbează la prietena ei până când aceasta își fereşte 
privirea. 

— Eddie. Că tot rahatul tău e fals. Că toată chestia asta - îşi 
flutură un brat prin aer - cu Southern Manors ai furat-o practic 
de la mine. 

— Știu că e greu de crezut că lumea nu se învârte în jurul tău, 
Blanche, dar mă jur că așa e, răspunde Bea, pe un ton calm, 
deși pulsul i-a luat-o razna. _ 

Blanche mai ia o gură de băutură. E mohorâtă. Intotdeauna a 
fost așa sau căsătoria cu Tripp a transformat-o? se întreabă Bea. 

Arată ca el acum, cu părul în aceeași nuanță nisipoasă, tuns 
aproape la fel de scurt ca al lui. Însă trupul ei e subțire ca o 
scândură, spre deosebire de al lui, iar brățările îi zornăie la 
încheietură când ia un chips din coș. Bea nu se poate abtine să 
studieze brățările, căutând ceva familiar, dar nu, niciuna dintre 


VP - 222 


ele nu e de la Southern Manors. Toate sunt marca Kate Spade. 
Strâmbă din nas și Blanche o vede. 

— Care-i treaba? 

Nu mușcă din chipsul pe care-l ține între degete, ci rupe 
bucățele din el. Bea se întinde să curețe cu mâna grămăjoara de 
firimituri. 

— Dacă ai nevoie de brățări, să știi că tocmai am lansat o 
colecție nouă, spune Bea. Îţi trimit câteva mostre să vezi. 

Blanche îşi depărtează buzele ușor, face ochii mari și, după o 
secundă, izbucnește în hohote de râs gălăgioase. 

— Să mori tu? întreabă ea. 

Bea zărește mai multe capete întorcându-se în direcția lor. Se 
încruntă și se dă mai aproape de Blanche. 

— Te rog, vorbește mai încet. 

— Nu, rostește ea, lăsând ultima bucată de chips să cadă pe 
masă. Nu, chiar vreau să știu dacă te-ai enervat pentru că nu 
port bijuteriile tale idioate. Vreau să știu dacă asta se întâmplă 
acum, Bertha. 

— O replică foarte matură, răspunde Bea. 

Blanche continuă să hohotească, lipindu-se cu spatele de 
banchetă și încrucișându-și brațele la piept. 

— Eu te întreb dacă soțul tău știe că tot ce are legătură cu 
tine e o minciună, iar tu continui să turui ca o moară stricată 
despre brătările mele. Și eu sunt aia imatură... OK, am priceput. 

Bea se repede spre ea, o apucă de încheietura acoperită cu 
afurisitele alea de brățări și o strânge atât de tare, că Blanche 
scâncește. 

— Eşti beată, rostește Bea printre dinții încleștați. Și te faci de 
râs. Poate ar trebui să-i lași plăcerea asta lui Tripp. 

Cina se sfârșește devreme în seara aceea și, nici două zile 
mai târzia Eddie vrea să știe de ce nu i-a mărturisit niciodată că 
mama ei a murit în urma unei căzături. 

Atunci, Bea îşi dă seama că nu există nicio aventură, 
deoarece, chiar dacă Blanche ar fi vrut s-o rănească, Eddie nu ar 
fi fost niciodată de acord. Și fiindcă, pentru prima dată în viața 
ei, Blanche nu obținuse ce-și dorise, se purta ca o măgăriță 
acum, folosindu-și ultima muniție. 

Bea apare a doua zi cu cafea și cu pateuri pentru micul dejun. 
Îi cumpără lui Blanche chiar una dintre ororile alea fără gluten 
după care se dă în vânt. 


VP - 223 


— Am venit cu o ofertă de pace, spune ea și vede că o parte 
din Blanche vrea să o creadă, vrea ca lucrurile să fie la fel ca 
înainte. 

Excursia la casa de lângă lac e o altă ofertă de pace. O altă 
ramură de măslin. 

Și Blanche o apucă zdravăn cu ambele mâini. 


VP - 224 


Jane stă acolo, învârtind piciorul paharului cu vin între degete, 
iar eu urmăresc cu atenţie cum îi funcţionează mintea, îmi place 
că nu știu exact ce va face și sunt nespus de satisfăcută când 
văd ce loialitate superficială are faţă de Eddie în realitate. 

Nu l-am pierdut, în definitiv. Mă surprinde entuziasmul pe 
care îl resimt. Dar poate n-ar trebui. Unele lucruri din jurnal le- 
am scris doar pentru spectacol, ca să mă protejez - în realitate, 
majoritatea lor -, dar partea cu sexul? Și sentimentele faţă de 
Eddie? Toate alea au fost reale. Jane se îndreaptă de spate și 
spune: 

— Ar trebui să sunăm la poliţie. O să le povestim ce a făcut 
Eddie. Și el va suferi consecinţele. 

Se joacă, oare, cu mine sau chiar asta își dorește cu 
adevărat? 

Ambiguitatea care mi se păruse simpatică acum o secundă mă 
enervează brusc și dau din mână a lehamite, terminând vinul. 

— Mai târziu. Dă-mi voie să mă bucur și eu câteva ore că am 
ieșit din camera aia, înainte să fiu nevoită să răspund la un 
milion de întrebări. Mă uit în jur și adaug: Nu ai prea făcut 
modificări aici, nu? 

Jane nu răspunde, dar se dă mai aproape, căutându-mi mâna. 

— Bea, zice ea. Nu putem să stăm așa pur și simplu. Eddie a 
ucis-o pe Blanche. Ar fi putut să te omoare și pe tine. Trebuie 
să... 

— Nu trebuie să facem nimic, o întrerup, smulgându-mi mâna 
dintre ale ei și ridicându-mă în picioare. 


VP - 225 


— Partea stresantă este să fii cel care ia decizii mereu, 
obișnuia Bea să le reamintească angajaților ei. Dar, de îndată ce 
ai hotărât, s-a terminat şi te vei simti mai bine. 

Așa stau lucrurile și cu Blanche. 

Odată ce Bea decide că prietena ei trebuie să moară, restul e 
destul de ușor și pașii urmează firesc. O invită pe Blanche la 
casa de lângă lac, apoi îi trimise un SMS lui Tripp în ultima clipă. 
Are nevoie de un tap ispăşitor, de data asta. Una e când o 
persoană moare într-un accident și ea e singurul martor și alta e 
când sunt doi de față. 

Așadar, Tripp. 

Blanche nu se bucură deloc când apare el. 

— Am crezut că e o excursie doar între fete, zice ea. 

Tripp se așază pe canapea, lângă ea, cu un pahar de votca- 
tonic deja în mână. 

— lar eu sunt un Tripp? al fetelor, glumește el, ceea ce e atât 
de oribil încât, pentru o clipă, lui Bea îi trece prin cap că poate 
ar trebui să-i facă și lui felul. 

Dar nu, are nevoie ca Tripp să-și joace rolul în povestea asta. 

Și joacă magistral. Blanche e atât de iritată de prezența lui, 
încât bea mai mult decât sperase Bea, pahar de vin după pahar 
de vin, apoi votca lui Tripp. 

Când Tripp cade lat de beat, așa cum Bea știa că se va 
întâmpla, multumită și Xanaxului pe care i-l strecurase în 
băutură, Blanche se amuză împreună cu Bea când îi târăsc 
trupul moale până în dormitorul principal, Bea prefăcându-se că 
e la fel de beată ca Blanche. 

Acesta e lucrul pe care și-l va aminti cel mai bine, mai târziu. 
Blanche a fost fericită în noaptea aceea. În mare parte, datorită 
băuturii, dar chiar și-așa, Bea îi făcuse pe plac. 

O ultimă noapte a fetelor împreună, la distracție. 

Când ajung pe barca achiziționată de Bea pentru Eddie cu un 
an în urmă, Blanche e atât de nesigură pe picioare, că Bea 
trebuie s-o conducă până la locul ei. 

Urmează și mai multe băuturi. 

Cerul este întunecat și luna nouă nu aruncă lumină suficientă 
peste ceea ce se întâmplă. 

Ca și în cazul mamei sale, Bea nu trebuie să depună prea 
multe eforturi. 


8 joc de cuvinte în Ib. engleză, între Tripp și trip - „excursie” (n.tr.). 
VP - 226 


Când Blanche se prăbușește inconștientă, nu-i mai rămâne 
decât să ia ciocanul cumpărat, cel greu, cel masiv, genul de 
armă a crimei lipsită de subtilitate pe care Tripp ar cumpăra-o, 
și să o izbească. 

O dată. De două ori. De trei ori. Aude un scrâșnet oribil, urmat 
de un sunet cărnos, umed, apoi o impinge pe Blanche de pe 
barcă. E întuneric și părul ei e ultimul lucru pe care Bea îl 
zărește dispărând sub suprafata lacului. 

Rămâne nemișcată și așteaptă să simtă ceva. 

Regret, oroare. Orice, la o adică. Din nou, odată treaba 
terminată, se simte mai degrabă ușurată și puțin obosită. 

Înoată înapoi spre casă cu destulă greutate. Braţele taie apa 
caldă, iar creierul ei invocă imagini cu crocodili și mocasini-de- 
apă. Stie că, dedesubt, se întinde o pădure inundată și nu îi vine 
greu să-și închipuie ramurile moarte care se întind spre ea 
precum niște mâini scheletice, ca să-i tragă trupul în jos odată 
cu al lui Blanche și să-l țină acolo, în pădurea subacvatică. 

Ceva îi atinge piciorul la un moment dat și scoate un țipăt 
înăbușit, care sfâșie totuși liniștea nopții. Apa îi umple gura. Are 
gust de minerale și de ceva putred. Scuipă imediat și continuă 
să inoate. 

Povestea e simplă. Un weekend doar pentru fete. Tripp apare 
pe neașteptate. les cu barca, beau prea mult. Bea adoarme sau 
leșină, în timp ce Tripp și Blanche se ceartă. Când se trezește, 
Blanche a dispărut și Tripp e beat mort. Bea intră în panică și se 
aruncă în apă în încercarea de a-și salva cea mai bună prietenă, 
dar, când nu o găsește, se întoarce înot la mal. 

Tripp se imbătase atât de rău, încât habar n-are ce s-a 
întâmplat, nici măcar nu-și mai aminteşte că a fost pe barcă și 
toată lumea știe că el și Blanche aveau probleme. Poate o să 
aibă noroc și vor presupune că Blanche a căzut sau s-a aruncat 
singură și trupul ei nu va fi niciodată descoperit pe fundul 
lacului. Sau poate că îl vor găsi, vor vedea gaura din craniu și 
vor crede că el a omorât-o. 

Oricare dintre variante funcționează pentru Bea. 

Și totul ar fi fost atât de ușor dacă Eddie nu ar fi apărut ca să 
dea totul peste cap. 

Este în casă când Bea urcă pe ponton și face ochii mari când 
o vede. Ea nici măcar nu se gândește la cum arată, udă leoarcă, 


VP - 227 


tremurând din toate încheieturile, deși e cald. Nu se poate gândi 
decât la motivul prezenței lui aici. 

Și, în acel moment, totul se duce naibii. 

Ar fi trebuit să fie mai atentă la cât de ciudată era prezenţa lui 
acolo, la expresia panicată de pe chipul lui. Eddie nu se 
descurcase niciodată prea bine cu surprizele și, ca mai toți 
bărbații, întotdeauna se crezuse mai deștept decât era în 
realitate. 

Bea considerase mereu că un bărbat care-și supraestimează 
inteligența este și ușor de manipulat. După cum se dovedise, 
era și un bărbat ce putea fi extrem de periculos. 

Mai târziu, a vrut să-i spună cât de rău a dat-o el în bară, 
fiindcă ar fi trebuit s-o lase pe ea să se ocupe de tot, ea ar fi 
trebuit să fie la conducere, ca și înainte, dar, desigur, Eddie se 
repezise să acționeze fără să gândească, așa cum făcea mereu. 


VP - 228 


Am stat acolo, în livingul casei construite de Eddie și create 
de mine, și m-am gândit din nou la asta, la ce menţionase Jane. 

Te-a iubit. 

Da, asta era. Asta era piesa care dădea sens haosului. Motivul 
pentru care nu sunase la poliţie în seara aceea și pentru care nu 
mă lase să mor sus. Dacă și-ar fi dorit doar banii, avea scuza 
perfectă să scape de mine și să rămână cu tot. Nu semnaserăm 
niciun contract prenupţial, deoarece voiam să le demonstrez 
tuturor - dar mai ales lui Blanche - că aveam încredere absolută 
în Eddie. 

Ar fi putut lua tot ce îi oferisem. 

Dar el se abţinuse. 

OK, o cunoscuse pe Jane, da, plănuise să se însoare cu ea, dar 
continuase să vină la mine în cameră, încă vorbea cu mine, încă 
făcea dragoste cu mine. 

În tot acest timp, am încercat să-mi dau seama în ce constă 
secretul lui, cheia tuturor lucrurilor, care era atât de simplă. 

Mă iubea. 

Jane stătea în pragul dintre living și bucătărie acum, cu 
telefonul în mână. 

— Bea, știu că ai trecut prin ceva oribil și probabil că încă ești 
în șoc, dar trebuie să sunăm la poliţie. Nu mai putem aștepta. E 
o nebunie. 

Și-a privit telefonul, s-a apucat să tasteze numărul și, brusc, 
am ajuns lângă ea și am apucat-o de încheietură cu putere, 
aproape strivindu-i oasele fragile. 

— Nu, am rostit și, în acel moment, am zărit o sclipire în ochii 
ei, care mi-a confirmat că înțelege ce se petrece aici. 

Îmi plăcea Jane, chiar o respectam, dar nu intenţionam s-o las 
să-mi strice planurile. 

Planurile noastre. 

O alarmă stridentă, asurzitoare s-a declanșat brusc, făcându- 
ne pe amândouă să tresărim. l-am dat drumul lui Jane și m-am 
uitat spre tavan. 

— Ce naiba... a început ea. 

Dar eu știam deja. Era alarma de incendiu. 

Fără să mai stau pe gânduri, am fugit spre scări. 

Idioată ce ești, o ditamai idioata, mi-am zis în sinea mea, în 
timp ce alergam, fiindcă era un alt lucru care-i semăna lui Eddie. 
Camera de refugiu nu se deschidea în caz de incendiu, fiindcă 


VP - 229 


se presupunea că te puteai retrage acolo dacă izbucnea un 
incendiu. Fie Eddie nu știa asta, fie miza pe faptul că mă voi 
duce la el și îi voi permite să iasă. 

Eram sigură că mă confruntam cu a doua variantă. 

Jane venea în urma mea, strigându-mă. 

Sus, mirosul fumului era puternic, fuioarele cenușii 
strecurându-se deja pe sub ușa de la camera pentru haine. Când 
am pus mâna pe clanţă, era fierbinte. Atât de fierbinte, că m-a 
ars și mâna a început să mă usture. 

Am tras de ușă cu putere și a urmat o explozie de căldură, de 
fum și de durere. Undeva, în spatele meu, Jane a început să 
urle. 


VP - 230 


PARTEA A TREISPREZECEA 


JANE 


37. 


Nu am mai fost în spital de la 15 ani, când mi-am rupt cotul 
încercând să impresionez un tip, pe un skateboard. Am urât 
atunci experienţa și nici acum nu se numără printre favoritele 
mele. 

Ar trebui să plec acasă mâine, dar ce înseamnă acasă pentru 
mine, habar nu am. Casa din Thornfield Estates s-a dus, a ars 
până la temelie, iar viața nouă pe care încercasem s-o clădesc s- 
a dus cu ea. 

Probabil că spune ceva despre mine faptul că am făcut o 
fixaţie pentru ea și nu pentru bărbatul cu care mă logodisem și 
care își sechestrase soția într-o cameră de refugiu, luni la rând. 
Ciudat, într-un fel, că această parte a poveștii e aproape ca o 
ușurare. Tot ce mi se păruse bizar, tot ce declanșase în mine 
instinctul de supravieţuire căpătase sens acum. Totul devenise 
limpede. 

Și știu că, pentru restul vieţii mele, voi vedea expresia de pe 
chipul lui Bea când s-a repezit pe scări să-l salveze pe Eddie. 
Orice-aș fi simţit eu pentru el nu se compara cu asta. Niciodată 
nu s-ar fi comparat. 

La fel, Eddie nu m-ar fi putut iubi niciodată așa cum își iubea 
soția. 

Când Bea a deschis ușa camerei de refugiu, am auzit un sunet 
ca un vâjâit puternic și un pârâit. Valul fierbinte m-a împins în 
spate și instinctul a intrat în funcțiune. 

Am fugit. 

Am coborât scările în goană, am ieșit pe ușă, am ajuns în 
mijlocul peluzei și am căzut pe iarbă, sufocându-mă și trăgând 
disperată aer în piept. 

La urma urmelor, acţionasem așa cum o făcusem toată viaţa - 
mă salvasem. 

VP - 231 


Ceea ce însemna că îi lăsasem pe Bea și pe Eddie să moară. 

Oftând, scot ambalajul îngheţatei pe băț pe care asistenta mi- 
o strecurase pe furiș. Are aromă de banană. 

Sunt norocoasă. Toată lumea zice așa. Nu am arsuri, am 
inhalat doar niște fum și de aceea încă mă dor pieptul și gâtul, 
dar, având în vedere că vila s-a transformat în cenușă, am 
scăpat relativ ieftin. 

Numai că acum am rămas fără locuinţă și viaţa mea e în 
derivă. 

Mă pregătesc să îmi plâng și mai mult de milă când aud un 
ciocănit ușor la ușă. Mă întorc și o zăresc pe Tori Laurent. 

— Cioc, cioc, spune ea. 

Inima îmi sare din piept. Mușc fără să vreau din înghețată și 
răceala ei îmi arde dinţii. 

— Salut! răspund stingherită. 

Ea arată cu mâna spre scaunul din plastic de lângă patul meu. 

— Putem vorbi puţin? 

Doar nu pot s-o refuz, nu? Bănuiesc că și ea știe asta, de 
vreme ce nu-mi așteaptă răspunsul înainte să se așeze. 

Pune picior peste picior și îmi zâmbește, de parcă am fi 
prietene, iar asta e doar o vizită amicală. Mă străduiesc să-i 
zâmbesc la rândul meu, dar îmi amintesc că se presupune că 
sunt traumatizată și supărată. 

Ultimele zile m-au dat complet peste cap. 

Privesc în jos, mă joc cu ambalajul înghețatei și aştept să 
înceapă ea. 

— Cum te simţi? mă întreabă. 

Ridic din umeri și îmi dau părul după urechi. 

— Mai bine. Încă răgușită, zic și arăt spre gât. Totul mi se pare 
ireal. 

Laurent încuviințează din cap și ridurile de la coada ochilor ies 
în evidență când îmi aruncă o privire plină de compasiune. 
Totuși, ceva din felul în care mă privește nu-mi place deloc. Mă 
face să mă simt goală și expusă. 

— Bănuiesc că știi deja că logodnicul tău nu a supraviețuit 
incendiului. 

Strâng din buze, închid ochii o clipă, dar, în interiorul meu, s-a 
declanșat ditamai furtuna. Oare îmi va aduce la cunoștință că au 
găsit două cadavre în cenușă? Ce-o să spun atunci? Adevărul 
despre Bea și despre Eddie, despre tot ce s-a întâmplat? 


VP - 232 


— Da, reușesc să bălmăjesc și spaima mea sună a tristete, 
ceea ce este foarte bine. 

— Îmi imaginez că știi și că teoria noastră este că a dat foc 
casei intenţionat. Că a vrut să se sinucidă și să te omoare și pe 
tine. 

Nu. 

Nu, nu știam asta și șocul și confuzia cu care o privesc nu 
sunt prefăcute. 

— intenţionat? 

Încuviinţează din cap, sprijinindu-se de spătarul scaunului. 

— Jane, sunt semne evidente că Edward Rochester era 
implicat în uciderea lui Blanche Ingraham și în dispariţia soţiei 
sale. 

— Doamne, Dumnezeule, rostesc în șoaptă, acoperindu-mi 
gura cu mâna. 

Laurent se foiește pe scaun și, de afară, aud scârțâitul unui 
scaun cu rotile și sunetele intermitente ale unor mașinării. 

— În timp ce investigam implicarea lui Tripp Ingraham, am 
găsit dovezi că Eddie a fost și el acolo, în noaptea cu pricina. l- 
am identificat mașina pe înregistrările video ale camerelor de la 
intrarea în Thornfield Estates, unul dintre vecinii voștri își 
amintește că Eddie a plecat de acasă târziu, în noaptea în care 
soţia lui și Blanche se aflau la casa de lângă lac. Nimic concret și 
încă ne aflăm în plin proces de strângere a dovezilor, dar, în 
prezent... 

Vocea i se stinge și observ că își duce mâna preţ de o 
secundă la insigna prinsă în talie. 

— Și cu Tripp cum rămâne? întreb. Ce se întâmplă acum? 

E ciudat și ceva mai mult decât doar deranjant să simt vreo 
compasiune pentru Tripp Ingraham, dar acum, că știu întreaga 
poveste, îmi vine greu să nu-l consider și pe el o victimă. O altă 
persoană prinsă în rahatul numit Eddie și Bea. 

— Nu mai e considerat suspect, îmi confirmă femeia. Ca să fiu 
sinceră, n-am avut niciodată prea multe dovezi împotriva lui. Cel 
puţin nu atâtea câte i-am sugerat. Speram că o să clacheze sau 
că o să-l toarne pe Eddie într-un final. 

Femeia oftează. 

— În orice caz, incendiul a fost provocat, ceea ce ne face să 
credem că Eddie știa că ne apropiam de adevăr. 

Se apleacă spre mine și îmi ia mâna. 


VP - 233 


— Îmi pare atât de rău. Știu că toate astea sunt șocante. 

Sunt, dar nu așa cum crede ea. Ei au convingerea că Eddie s- 
a sinucis pentru că le-a omorât pe Blanche și pe Bea. Ceea ce 
înseamnă că nu au găsit cadavrul lui Bea în incendiu. 

Ceea ce înseamnă că se ascunde undeva. 

— E posibil să mai avem câteva întrebări mai târziu, continuă 
Tori, bătându-mă ușurel peste mână și ridicându-se în picioare, 
dar am vrut să te anunţ cum stau lucrurile în prezent. 

— Mulţumesc, spun și îi zâmbesc din nou. 

— Ai grijă de tine, Jane. 

Când se îndreaptă spre ușă, nu mă pot abţine să o întreb. 

— Aţi... cadavrul lui Eddie e... 

Rostesc cuvintele cu multă șovăială, de parcă e prea 
îngrozitor să mă gândesc la asta și femeia se strâmbă. 

— Focul s-a răspândit cu o violență și cu o intensitate 
incredibile, îmi explică ea blând. N-a mai rămas nimic. Cred că 
au găsit... 

Face o pauză și își drege glasul. 

— Cred că erau niște dinți. 

Văd nenorocitul ăla de ananas în mâna mea și felul în care i-a 
zdrobit maxilarul lui Eddie. 

Fragmentele de os albe pe covor. 

— Mulţumesc, îi zic, ferindu-mi privirea, lăsând-o să creadă că 
m-a copleșit groaza. 

O aud plecând și, după o clipă, duc înghețata la buze. E 
parţial topită, o băltoacă lipicioasă pe tava mea și îmi trec un 
deget prin ea. 

Inelul încă sclipește pe mâna stângă. Măcar am rămas cu ăsta 
și banii pe care îi voi lua pe el mă vor ajuta să o iau de la capăt. 
Voi avea un trai mai modest decât planificasem, dar tot e ceva. 

Cu condiţia ca Bea să mă lase. 

Trăiește și știe că eu știu adevărul. Care va fi următoarea ei 
mișcare? 

— Scumpo? 

Ridic privirea și o văd pe Emily în pragul ușii, încruntată. 

Se uită în spate pentru o secundă, apoi șoptește: 

— Am venit să te verific, dar e un băiat aici care susţine că e 
fratele tău. Și că mâine te ia acasă. Nu știam că ai un frate. 

Pe toți dracii! John. 

— Nu am. 


VP - 234 


Încruntătura lui Emily se adânceşte când intră în încăpere, dar 
apoi zâmbește. 

— Adele deja s-a acomodat, așa că ai putea veni și tu. 

Adele. Uitasem de câine în nebunia celor întâmplate și, nu-mi 
explic deloc de ce, e lucrul care în sfârșit îmi aduce lacrimi în 
ochi. 

— E bine? întreb. 

Emily încuviințează. 

— Foarte bine. Îi terorizează pe Major și pe Colonel. 

Emily se apropie și mă ia de mână. 

— Haide, fată. Vino acasă cu mine. 

Și așa fac. 


38. 


Primele zile acasă la Emily sunt plăcute. Am primit o cameră 
pentru oaspeți drăguță și Emily îmi comandă mâncare, îmi 
aduce îngheţată pentru gât și îmi face mereu un amestec din 
suc de ananas și de apă minerală absolut savuros. E mai bine 
decât mi-am închipuit că va fi să o am pe Adele. Doarme la 
picioarele mele, în pat, în fiecare noapte, iar prezența ei caldă și 
greutatea ei îmi oferă un sprijin nesperat. 

Așa că da, la început, totul e în regulă. 

Rahatul începe însă în a cincea zi de când stau aici, când mă 
trezesc și mă învârt prin casă, recuperată după incendiu. 

Iniţial, nu e nimic extraordinar. 

Pot să dau o fugă până în sat să iau niște croasanţi pentru 
clubul ei de carte? Ah, și când mă întorc, pot să intru și la Whole 
Foods? 

Are o listă de cumpărături! 

Și iată-mă acum, aici, la trei săptămâni după ieșirea din spital, 
plimbându-l pe Major prin cartier. 

Mă întreb dacă ultimele șase luni s-au petrecut doar în 
imaginația mea. Poate că totul nu a fost decât o halucinație 
uriașă și nu l-am cunoscut niciodată pe Eddie Rochester, n-am 
locuit niciodată în casa aceea unde, pentru scurtă vreme, mare 
parte dintre visurile mele a devenit realitate. 


VP - 235 


Însă plimbarea noastră de dimineaţă îmi reamintește că totul 
a avut loc. Acolo unde obișnuia să fie casa construită de Eddie și 
de Bea n-a mai rămas decât un loc gol. Cenușa și banda galbenă 
a poliţiei e tot ce se mai vede, dar îl duc pe Major până acolo 
oricum, așteptând... ce? Un semn? Să apară Bea din senin, 
purtând o pălărie cu văl și ochelari de soare și să-mi spună că 
totul a meritat? 

N-are cum să se întâmple așa ceva. 

Nu sunt decât o tipă prinsă în rahaturile altor oameni. Care a 
gustat puţin dintr-o viață diferită, doar ca să o piardă mai târziu, 
fiindcă așa merg lucrurile de obicei. 

Totuși, mă cuprinde tristețea când stau acolo și văd locul 
unde obișnuia să fie casa, amintindu-mi cum mă Ssimţisem 
gătind în bucătăria aceea, dormind în acel dormitor, 
cufundându-mă în cada aceea. 

Numai că, de fiecare dată când mă gândesc la asta, trebuie 
să-mi amintesc că Bea fusese întotdeauna acolo, împărțind 
același spaţiu cu mine. Așteptând. 

Tocmai m-am întors să pornesc spre casa lui Emily, cu Major 
pășind fericit alături de mine, când telefonul îmi vibrează în 
buzunar. Nu recunosc numărul, dar, pentru că are prefixul 205, 
de Birmingham, răspund. 

— Jane Bell? întreabă un bărbat. 

Sună ca un basset hound dacă acesta ar putea vorbi, are o 
voce gravă și tărăgănată. Trag de lesă și spun „da”. 

— Sunt Richard Lloyd. Avocatul lui Edward Rochester. 

Îmi amintesc numele, îmi amintesc cum Eddie i-a întins cartea 
lui de vizită lui John și strâng cu putere telefonul între degete. 

— OK. 

Bărbatul oftează. 

— Aţi putea veni la mine la birou săptămâna asta? Cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. 

Vreau să-l refuz. Ce avantaje aș avea eu din întâlnirea cu 
niște avocați? 

Însă apoi mă uit la casa lui Eddie și îmi amintesc de visul meu 
lucid cu Bea ieșind din cenușă ca să-mi dea ceva, o recompensă 
pentru toate lucrurile prin care am trecut. 

— Sigur, îi confirm. Pot veni mâine. 

Biroul arată exact așa cum mi-am închipuit. Mobilă scumpă, 
masculină, din piele, tablouri cu câini și rațe moarte în gurile lor, 


VP - 236 


revistele despre vânătoare, pescuit și golf acoperind măsuţa de 
cafea din faţa mea. 

lar când un bărbat ușor livid, într-un costum urât, apare în 
recepție și mă întreabă „domnișoara Bell?”, este exact așa cum 
m-am așteptat. 

Nu are nimic din aerul dubios al lui Tripp, dar sigur provin 
amândoi din aceeași specie, Bețivanus Southernus. 

Mi-l imaginez cum se duce la cârciuma din colț ca să ia 
prânzul, în fiecare zi, cum comandă mereu același meniu și cum 
bea cel puţin două beri înainte de a se întoarce ca s-o hărțuiască 
sexual pe studenta drăguță care răspunde la telefoane. 

Mă forţez să-i ofer zâmbetul meu timid, care îi plăcuse atât de 
mult lui Eddie, și mă ridic în picioare, scuturându-i ferm mâna pe 
care mi-a întins-o. 

— Vă rog, spuneţi-mi Jane. 

— Jane, repetă el. Nu mai dai peste multe Jane în prezent. 

Continui să afișez același zâmbet insipid și îl las să mă 
conducă în biroul lui. 

Și mai multă piele aici, și mai multe tablouri cu scene de 
vânătoare, numai că aici sunt fotografii cu el, zâmbind larg, într- 
o vestă portocaliu-aprins, ţinând, în mâinile ridicate, un cap de 
cerb cu ochi sticloși și cu limba atârnând. 

Nu e pentru prima dată când îmi zic în sinea mea ce ușurată 
voi fi când voi scăpa de locul ăsta. Adăpostul de puf din 
Thornfield Estates fusese plăcut, dar restul lucrurilor de aici erau 
putrede rău. 

— Așadar, începe el după ce se așază la biroul masiv. Trebuie 
să recunosc că am fost ușor surprins că Eddie a vrut să-și 
schimbe testamentul după ce s-a logodit cu tine. Sincer, chiar 
am încercat să-l determin să se răzgândească. Fără supărare. 

— Nicio problemă, îl liniștesc, dar abia dacă-l mai aud din 
cauza ţiuitului brusc din urechi. 

Eddie m-a inclus în testamentul lui. 

Oare credea că Bea va ieși de acolo într-o bună zi? Și că ea îl 
va omori? 

Era felul lui de a-și cere iertare preventiv ori doar un alt act al 
piesei lor bolnave? O metodă prin care să o împiedice să aibă 
acces la averea ei, dându-mi-o mie? 

Nu voi afla niciodată. 


VP - 237 


— În orice caz, avea control asupra tuturor proprietăţilor lui 
Bea după dispariţia ei. Acţiunile din companie și restul lucrurilor 
de genul ăsta. lar acum, continuă el, împingând spre mine un 
dosar gros din piele, toate îţi aparțin. 

Degetele îmi amorţesc când îl pun în poală, simţindu-i 
greutatea pe picioare. 

— Compania e și ea tot a ta, bineînţeles, adaugă avocatul, 
notând ceva pe un blocnotes. Southern Manors. O poţi păstra 
sau... 

— O pot vinde, corect? 

Ochii domnului Lloyd îi întâlnesc pe ai mei, peste birou, și 
buzele îi zvâcnesc ușor. 

— Îţi aparţine, repetă el. 

Stau așa acolo, încercând să asimilez informaţiile și, pentru o 
clipă, mă gândesc cum ar fi să o păstrez. Să conduc Southern 
Manors, să cumpăr o casă nouă în Thornfield Estates. 

Dar nu. 

Văd toate astea drept ceea ce sunt - un cadou. De la Eddie. 
De la Bea. Ca să le păstrez secretele, îmi oferă asta. 

Și să dea dracii dacă nu voi accepta. 

Deschid dosarul și mă holbez la hârtia din mâinile mele. În 
mare parte, domină limbajul juridic și, firește, Jane Bell nu e nici 
măcar numele meu real, dar nimic nu contează. Nu mă uit decât 
la numere. 

Totul e trecut acolo, limpede ca bună ziua. Întreaga avere a 
lui Bea, tot ce a construit cu Southern Manors, lăsate lui Eddie, 
care, la rândul lui, mi le-a dat mie. 

Sunt bogată. 

Nu doar avută. Fiindcă vorbim de milioane. De sute de 
milioane. 

Care îmi revin mie prin semnătură. 

Ridic privirea spre avocat și nu trebuie să mă prefac că plâng. 
Lacrimile au apărut deja în ochii mei, dar sunt lacrimi de 
ușurare, nu de tristețe. Lacrimi de bucurie nemărginită. Bea 
Rochester îmi dăruise o viață. Nu viaţa ei, nu viaţa lui Jane Bell, 
ci ceva nou, proaspăt. 

Ceva care să devină al meu. 

— Totul a fost un șoc îngrozitor, rostesc în șoaptă. Tot ce s-a 
întâmplat cu Eddie. L-am iubit, din suflet chiar, dar habar nu 
aveam... 


VP - 238 


Mă uit direct în poală și glasul mi se gâtuie. 

— Nu știam că poţi iubi pe cineva despre care să nu știi nimic 
totuși. 

— Scumpo, se pare că nimeni nu l-a cunoscut pe Eddie 
Rochester, spune domnul Lloyd, aplecându-se peste birou ca să 
mă bată ușurel pe mână. 

Inelul masiv pe care îl poartă este greu și rece. 

Când ies din clădire, vântul se întețește și norii se mișcă rapid 
pe cer. Aerul pare gros și apăsător, anunțând o furtună de vară 
târzie. Îmi scot umbrela din geantă și, când mă aplec în faţă, 
primii stropi grași de ploaie încep să cadă. 

Zâmbetul care mi se aşterne pe față îmi rănește obrajii. 
Probabil că arăt ca o idioată, cu surâsul ăla imens, copilăros, 
dar, pentru prima dată după multă vreme, nu-mi pasă de cum 
mă văd oamenii. Nu îmi mai croiesc reacţiile în funcţie de 
ceilalţi. 

Sunt liberă. 

Bea și banii ei mi-au adus libertatea. 

Sunt liberă să părăsesc Alabama, liberă să-mi folosesc numele 
real din nou, dacă vreau. Pentru că banii pe care îi am acum 
reprezintă zidul perfect împotriva trecutului. 

Pot fi Helen Burns din nou, dacă doresc. Pot fi Jane Bell pentru 
totdeauna, dacă doresc. 

Pot fi oricine. 


VP - 239 


EPILOG 


Mă gândesc uneori la ei. La Eddie și la Bea. 

Odată, în timp ce puneam cumpărăturile în portbagaj, mi s-a 
părut că îi văd. 

Dar nu puteau fi ei, normal. Până atunci, lăsasem Mountain 
Brook în urma mea. Plecasem din statul Alabama. Folosisem 
banii lui Bea ca să-mi cumpăr o căsuţă - nimic extravagant, cum 
mi-aș fi permis. O cabană mică și comodă în munţii din Carolina 
de Nord. 

S-a dovedit că îmi plăcea Sudul. 

Era imposibil ca femeia cu ochelari din SUV-ul imens care 
trecuse pe lângă parcarea de la Ingles Market să fie Bea, iar 
silueta șleampătă de pe locul pasagerului să fie Eddie. Nici 
măcar nu mi-am dat seama dacă era un bărbat, în primul rând. 

Adele se afla în mașină și a lătrat scurt și apăsat când mașina 
a trecut și am avut impresia că persoana din dreapta s-a întors 
puţin să se uite, dar se îndepărtaseră deja prea mult ca să fiu 
sigură. 

Asta s-a întâmplat la doar câteva luni după incendiu, așa că 
înclinam să fiu mai sperioasă și să văd fantome pretutindeni. 

Uneori, cred că întotdeauna voi avea senzaţia că sunt 
urmărită. 

Îmi reamintesc mereu că, atunci când Bea a deschis ușa de la 
camera de refugiu, un zid de flăcări s-a repezit spre noi. Îmi 
amintesc mirosul de păr ars și, mai rău, izul mai întunecat și mai 
tulburător, ca de grătar. 

Îmi amintesc că au găsit dinţii lui Eddie. 

Dar îmi amintesc și dinţii care i-au zburat din gură când l-am 
lovit, așa că... 

Mă întreb. 

Imi place să cred că au supraviețuit amândoi. Și că sunt 
undeva, în lume. 

Poate că s-au întors în Hawaii. Sau pe o insulă mai 
îndepărtată, unde au propria plajă micuță. 


VP - 240 


Mi-i imaginez pe nisipul alb, sub palmierii bătuţi de vânt, așa 
cum îmi plăcea să mă gândesc la ei când Bea era o fantomă și 
Eddie îmi aparținea. 

Ea stă acolo, zâmbind sub razele soarelui, cu părul lucios dat 
pe spate. Eddie e lângă ea. Nu la fel de arătos ca pe vremuri. 

O văd pe Bea întinzându-se spre mâna lui, văd degetele lui - 
cu cicatrice și semne groase, roșii, ce îi străbat pielea - cum se 
împletesc cu ale ei. 

Suntem împreună acum, îi va spune ea, asta e tot ce 
contează. Nu banii, nu viaţa pe care și-o construiseră, nu casa 
care acum e doar o pată neagră în marea verde de iarbă din 
Thornfield Estates. 

Și n-ar fi o minciună când ea ar zice că e mult mai bine fără 
toate bogăţiile alea, că se descurcă foarte bine amândoi, 
oriunde s-ar afla. 

Ar fi adevărul. 


VP - 241 


SI, 
e 
* \ + 
= 


virtual-project.eu 


VP - 242